I

Miercuri, 12 Aprilie 18...

Trăsura cotise pe drumul salcâmilor, ce duce la curte. In capătul aleei, prin porțile deschise, zăream cărările prunduite, rondul de flori și în fund de tot, strălucitoare în bătaia soarelui, casa mare boerească, cu scări largi, ferestre ’nalte, stâlpi groși de piatră.

Îmi părea rău că am ajuns. Așa plăcută fusese plimbarea asta!... Și-mi umplusem pieptul de miresmele florilor de câmp, de mirosul bradului... Și mă simțisem așa bine în trăsura frumoasă, alături de d-na Nedelcu... Puține plăceri mi-au fost date să gust, în șaisprezece ani ai vieței mele — așa că prețul lor e îndoit pentru mine. Săptămâna trecută venise d-na Nedelcu să mă ceară de la mama pentru petrecerea asta... Rămăsesem pe gânduri: cum să merg la Nuferii lui Iorgulescu? Cu ce mă gătesc?... Căci oricât de puțin fudulă aș fi, nu-mi place să mi-se ghicească nevoia după îmbrăcăminte.

Eleonora Nedelcu, pricepând încurcătura, mi-a zâmbit drăgălaș ca totdeauna, mi-a dezmierdat obrajii cu mâna alba și parfumată și mi-a șoptit încetișor:

— Pregătim Aglăiței o rochie frumușică de mul alb și dantele. Pentru o fetiță urâtă ca dânsa, nimic mai potrivit.

Mă uitai rugătoare la mama:

— Mă duc — așa-i?

Și mama pe gânduri, îndoelnic:

— Știu eu... La Iorgulescu?...

— Las-o, las-o —s tăruie Eleonora Nedelcu o poți lăsa cu mine... Toți moșierii vecini mergem la invitare; vor fi un cârd de fete, nu numai Aglăița...— Și m-a lăsat mama!

Azi dimineață m-am sculat cu noaptea-n-cap, să am când strânge prin odăițele căsuței noastre. Nu vroiam să las prea multe în grija Saftei — bătrâna noastră servitoare... Pe urmă era și nerăbdarea să mă gătesc cu - rochia de mul — cu pălăria de dantele — cu pantofii de lac negru.

Când s-a oprit trăsura Nedelcilor să mă iea, Andrei, fratele lui Nedelcu, nebun, ca totdeauna, a strigat în gura mare, de s-au oprit trecătorii în mijlocul drumului:

— S-ar zice un trandafir plutind... pe un nouraș!...

Râd de el:

— Perfectă asemănare!... Numai să-mi spui cum de a ajuns trandafirul la nour?...

Își încruntă fruntea, își apleacă ochii, își apasă degetul pe tâmpla - absorbit - ca un cugetător, și deodată:

— Nourul s-a coborât la trandafir!

Mă supăr:

— Ia te rog!...

— Începeți iar să vă certați? Mână Ioane! — poruncește Nedelcu. Caii o luară la trap. D-na Nedelcu și eu, salutam cu mâna pe mama, pe moș Vasile, rămași în portiță și privind după noi. Când îi pierdui din ochi, o ușoară strânsoare simții la inimă: au rămas bieții singurei pe o zi întreagă...

Dar Andrei nu-mi lasă vreme să mă dau jalei: cu mii de ghidușii mă înveselește...

Ajungem. Un fecior așteaptă jos la scară, altul ne vestește stăpânului, care ne întâmpină vesel, desghețat, cum nu-l mai văzusem; gudurându-se în jurul Nedelcilor, șoptind nu știu ce în fugă d-nei Nedelcu, câre-i răspunde tare, de aud și eu:

— Mica mea prietenă, a venit cu mine...

Mă neliniștii: ce i-o fi zis Iorgulescu, de i-a răspuns așa? Poate nu mă mai ține minte de când m-a întâlnit la Nedelcii? Mirat o fi întrebat cine sunt?

Poate avusese dreptate mama vrând să nu vin...

Ș-așa neliniștită am intrat în antretul mare, cu biliardul în mijloc. Prin ușile salonului, a odăilor, se iviră capete curioase, iscoditoare. La vederea Eleonorei Nedelcu se luminau fețele de zâmbiri, și cucoane veneau s-o îmbrățișeze. Se făcuse—într-o clipă — învălmășeală mare în sală; și care de care vorbindu-i, care de care salutând-o... Rămăsei stingheră, alături de dânsa, între toți străinii ăștia, cari vorbeau într-o amestecătură de râs, de franțuzească, pe ici-colo câte o cochetă aruncătură de vorbă românească... Mi se păru o clipă că d-na Nedelcu uită de mine și mă cuprinse ciuda: ce căutam aci, între străinele astea?... Nu mai bine ședeam acasă? Cum m-a lăsat inima să viu la petrecere, pe când ai mei au rămas preocupați de zilnicele griji?... Și ca o amețeală îmi venea de vâjâitul vorbei, de foșnăitul mătăsurilor, de mirosul amestecat al parfumurilor...

Pe încetul glasurile începură să scadă, înghesuiala să se rărească; feciorii serveau țuică, rachiu moldovenesc — ora prânzului se apropiase.

D-na Nedelcu mă luă de mână, mă prezenta la doamne, mă duse între fete. Ce fete!... Țapene par-că înghițise o linie. Și mă măsurau, mă întrebau, înțepate la vorbă: de unde sunt, cum mă chiamă, dacă sunt rudă cu cutare ori cutare „om mare” purtând nume la fel cu al meu? Priveam cu milă aceste copile îmbătrânite de aerele lor, de pieptănătura grea, îmbrăcămintea pretențioasă... Veneau tineri în jurul nostru, dară ședeau puțin, din pricina acestor închipuite, care mi-ar fi întors spatele de n-aș fi fost rudă cu X. Y., oameni mari.

Mă plictiseam. Mi se urî, mai ales că de pe balcon îmi venea râsul fetelor Ionin — prelung și vesel, pe când tovarășele mele mă suiau pe toți cu așa răceală, de îngheță orice avânt cald, orice răsunet de veselie în vecinătatea lor...

Andrei să-ndură, mă scoate dintre ele, mă duce pe balcon. Cunoștința fetelor Ionin. Mă înconjurară amabile, prietenoase. Mi-s dragi, că-s zburdâlnice, cu inima pe buze, cu râs vesel - înrâuritor. Era un haz sbucnirile lor de mânie, cu Andrei, care se prea întrecea, uneori, și era mai mare haz de împăcăciuncle lor iute, drăgălașe...

După masă grupuri se formară prin sală, prin salon, prin curte, grădină. Mișunau oaspeții în toate părțile. Unii în picioare, vorbeau; alții ședeau pe canapele, pe băncile aleelor și sorbeau cafea turcească; tinere perechi se furișau pe sub plantele salonului; fetele Ionin spuneau cimilituri la câțiva băeți, furioși că nu pot ghici — spre marea bucurie a fetelor. In mijlocul unui mănunchiu' ales de doamne, domnișoare, Iorgulescu înșira nimicuri, și dânsele se prefăceau că mor de râs — se prefăceau — căci de multe ori râsul pornea din gât...

Eu stăm pe balconul salonului și prin ușile deschise priveam înăuntru. Și nimic nu-mi părea mai prostesc decât râsul ăsta pe comandă. Din când în când ochii lui Iorgulescu se opriau asupra-mi, ciudoși de nepăsarea mea la așa haz.

Andrei s-apropie de mine, se uită în salon, oftează încrucișând brațele pe piept și făcând, din ochi cu înțeles:

— E bogat Iorgulescu... e de neam mare și...e burlac!...

— Gură rea!

Cu palma dreaptă pe inimă, cu ochii holbați și căznindu-se să-și ție seriosul:

— Să mor dacă nu-i așa!... Da’ și eu când sunt mare sunt bogat — de neam mare și... burlac. Să nu uiți!

Asta-i o vorbă a lui de când eram mici și ne alungam prin iarbă după fluturi... Pe atunci amândoi făceam gluma asta. Acuma că sunt de 16 ani nu știu de ce nu-mi mai place. Mă doare când prin ea mi se arată imposibilitatea a se lua în serios căsătoria; cu o fată săracă... Nu mă costă perspectiva, de fată bătrână, ci lipsa delicateței unor ființe dragi...

Andrei urmează:

— Gândește-te! Peste un an adio algebră, trăiască libertatea!

Ridic din umeri, întorcându-mă spre parc...

— Ce?

— Mai schimbă duhurile — astea-s răsuflate... Andrei!

Da’ el mi-arată în salon:

— Uite moș Drâghici!...

— Cine?

— Moș Drăghici — târâe brâu — Ți-am povestit doar o mulțime de dânsul... Mă duc acolo!...

Fără să mă-ntorc — cobor scările, mă în fund în parc. Mă ispiteă păduricea cu desișurile umbroase; pe ici-colo câte o rază se furișă prin frunziș, aurind adâncimile.

Am mers o bucată, mă înfundam tot mai mult printre brazi și stejari. Cărările bine îngrijite, prunduite, cu bănci și mese de fier pe alocurea, par nelalocul lor în parcul ăsta, pădure așezată după voia naturei: Copacii au crescut cât au vrut de deși, cât au vrut de stufoși. Pe trunchiuri seculare se sgrapțănă tot felul de curpăni sălbateci. Printre ferigă și mușchiu pletos, isvorașe limpezi se strecoară, clevetind, prin umbre și lumini.

In crâng păsărele ciripeau, în mii de tonuri; mierla flueră tare și voios — trilurile altor păsărele răspundeau prelung; iar din înfundături, venea glasul răgușit al cucului...

Rămăsei locului — uitând de restul lumei.

Toată această mișcare, tot freamătul acesta vibrând de sforțare pentru viață!...

Un foșnet mă-nfioară: o femeie stă ghemuită la pământ și culege burueni. Mă zărește, se uită pe furiș la mine, se preface că nu mă vede, culegând înainte.

M-apropii:

— Ce culegi?

— Toporaș...

— De ce?

— De leac...

— Dar ai cules mult — vreau să o măgulesc.

— Trebue să culeg pân’ mai cântă cucu — pe urmă nu mai găsăsc...

— Și cât ține cântecul cucului?

— De obiceiu pân’ la Sân’ Chetru... Da’ să nimerește care cântă și pe urmă — și tainic, cu mâna la gură: — da’ acela să preface-n uliu...

Foarte serioasă, mă minunez:

— Așa?!... Și o mai întreb:

— E mare pădurea asta?

— Ba! De-aici dai în poiană, din poiană să vede în vale șușaua târgului și apa...

Făcui câțiva pași — mă pomenii pe un tapșan de iarbă netedă, catifelată — o poiană înconjurată de trei părți cu brad, ce se ridică sus pe munte; iar în o parte vederea se deschide largă asupra văiei, cu drumul târgului mărginit de râu, în dreapta. La mal — în apa ce se tolănea în bătaia soarelui ca un șarpe albastru-argintiu, femei cu poalele în brâu bateau de zor cu maiul. Pe câmpiile din stânga șoselei, țăranii duceau plugul în sosul și-n josul țarinei și totul strălucea luminat de soare. Dealurile apropiate erau acoperite ca de o ceață, iar departe-departe munții se zăreau fumurii, ca o dungă mai întunecată pe albastrul-albiu al cerului.

Și liniște-liniște, de mi se-ngreniau pleoapele.

Mă așezai pe iarbă, sub umbră de brad, și cu ochii la cer îmi amintii de vremurile când doream să fiu mare, să urc muntele, să vâr capul în cer să văd minunățiile de acolo... O, să văd o clipă, doar, raiul în veci-sclipind de soare și îngerașii în haină lungă albă, și turmele de cocostârci cu copilași în fașă, atârnați de pliscul lung, așteptând un semn, ca să coboare pe pământ... Când mi s-a spus că-i orizontul, toate frumoasele mele vise s-au năruit...

Și cum stam adâncită în gânduri, aud un pas — mă ridic speriată — Iorgulescu e lângă mine.

Sar în sus, îmi netezesc rochia; rușinată că a trebuit să fiu căutată, că m-am dat uitărei.

— Aici te-ai ascuns?

Încerc un cuvânt de scuză: e așa frumos aci, că m-a furat priveliștea și...

— E frumos zici? Iți place?

Și vesel, cu ceva din bucuria copilului lăudat:

— Eu am gusturi curioase, ce nu plac oricui... Nu ți s-a părut prea sălbatic parcul?

— Sălbatic? Da!... Dar asta-i farmecul lui! Așa un parc aș vrea să am!

Făcui ochi mari de mirare când îmi zise, par-că cerându-mi socoteală:

— Cum de-ai venit?

D-na Nedelcu m-a cerut de la mama-și am venit...

— Mi-se paie că ești displăcut surprins de vizita mea, c-ai întrebat-o dimineață pe Eleonora, acuma pe mine...— Prinzând a merge: să ne întoarcem, domnule Iorgulescu!

Îmi dă brațul — mă razăm ușor, cu sfială.... Nu mă simțeam deloc în largul meu cu domnul ăsta străin! Ce ideie avusese Eleonora Nedelcu să-l trimiată pe dânsul după mine, în loc de Andrei!

Deodată mă pironește locului și mă întreabă pripit:

— D-na Nedelcu nu ți-a vorbit nimic?

— Nimic, domnule Iorgulescu! — și caut să scap din strânsoarea brațului.

Par-că n-ar băga de seamă, neclintit, zice înainte:

— O rugasem să-ți vorbească! — Și glasul - domolit se face dulce de tot.

— Duduie Aglăiță, mata ții minte când te-am văzut întâi?... Pe scări la Nedelcu... iarna asta... Mata suiai scările, eu le coboram... N-am priceput ce caută chip ca a matale, făptură ca dumneata, în târgușorul de provincie.

— Nedelcii mi-au spus cine ești. Prin ei am aflat câte ați îndurat și cum vă aflați acuma!...

De atunci, de câteori am suit scările casei lor, deatâtea ori îmi răsăriai în închipuire albă, nantă, subțirică și cu privirea blândă și serioasă a ochilor mari albaștri...

O vreme nu te-am mai văzut și dorul în mine creștea din ce în ce... M-am spovedit Eleonorei Nedelcu. A găsit că-s prea bătrân pentru d-ta — dară mi-a dat și nădejde...Azi nu mai aștept ziua de mâine și te-ntreb: vrei să fii nevasta mea?

Neîncrezătoare îl privii:

— Dacă vreau?!

Îmi veni în minte povestea Cenușăresei.

Iar dânsul...

...A deschis brațele, m-a încleștat în ele, a prins a mă săruta... Aspră-i sărutarea de bărbat și desgustătoare! Uf, par-că-i văd ochii cam jilăviți, brațele tremurătoare și gura lui căutând cu lăcomie gura mea!...

Speriată m-am abătut, îi scăpai din mână, fugii spre casă... Am ajuns roșie, gâfâind, abia putând răsufla. M-am oprit la banca de sub balconul salonului. M-ajunge din urmă. S-așează lângă mine tăcut—nemulțămit.

N-am îndrăznit să-ncep vorba și-mi era teamă să fi stins toate făgăduințele ispititorului viitor cu spaima ceea proastă.

Intr-un târziu mă-ntreabă: de ce am fugit așa?

Nu răspund nimic...

— Ce tare te-a îngrozit sărutarea mea!...

Tac mereu, cu ochii în pământ.

— Is tare respingător?

— Nu ești respingător, o, deloc.

Clatin capul priviridu-l drept.

De deasupra noastră, de pe balcon, Andrei ne chiamă:

— La cafe, boeri mari, și pe urmă la drum!...

Mă aținti și încrețind sprâncenile:

— Ce are de-i așa aprinsă?

— Nimic! mă grăbesc să răspund. — Dar el s-a furișat în timpul cafelei la spatele meu și mi-a suflat în ureche:

— Să nu te potrivești la curtea „cavalerilor tomnatici!”

Nu știu de ce m-am turburat...

La plecare, luându-ne rămas bun de la Iorgulescu, mi-a sărutat și mie mâna. Andrei s-a făcut foc! O parte din drum a bombănit că astea-s mode de la 48, când Iorgulescu ar fi fost bun candidat de însurătoare. Și la încercările mele de apărare s-a bufnit, și-a smuls câteva fire din „închipuita” mustață, pe urmă s-a urcat pe capră și a mânat nebunește până-n oraș.

Eu, în trăsură, mă spovedii prietenei mele.

Acuma, în liniștea odăiței mele — în tăcerea nopții, amintindu-mi de toate — îs neliniștită— îngrijată.

Nu-mi vine să mă-ncred în norocul meu...: Oare nu-i un vis și mâine mă voi trezi tot; Aglăița din trecut, amărâtă de ce vede în jurul ei?

Dară nu dorm, nu!

M-am învârtit în perne, am încercat să alung gândurile, însă văzând că îndărătnice îmi revin, am dat la o parte storu, am deschis fereastra, am zâmbit lunei ce se ițiia la mine de pedeasupra nucului, rotundă și râzătoare. Și am stat privind-o până ce o boare răcoroasă mă ajunse la piele alungându-mi tot somnul, dându-mi ideie să scriu. De ce n-aș scrie?

Fiecare viață își are romanul ei. Toate viețele încep la fel, pe aceeași cale spinoasă, bolovănoasă, prăpăstioasă și cu popasuri veșnice — la depărtări deosebite.

Unele au noroc de se strecoară printre obstacole: altele sar când pe bolovan, când pe drum neted; altele dau din bolovan în bolovan, din prăpastie în prăpastie... până ajung fiecare unde le e scris popasul... Și după cum e pricepută, simțită calea asta - fiecare viață lasă în urmă un roman.

II

Joi.

Nu mă așteptam să vie așa curând Iorgulescu la noi. Și când l-am văzut intrând grav, în haină neagră, ceremonioasă, frica necunoscutului în care voi intra, grăbi bătăile inimei. Dară mă liniștii iute: e plăcut Iorgulescu, e bun și căsătoria asta ar fi visat-o multe din bogătașele care-i făceau haz eri, de toate nimicurile. Mă mir și acuma de gustul lui pentru mine — mă mir, că domnul ăsta bogat, îngâmfat și rece, s-a îndrăgostit de mine...

E rece; dară pentru mine i se îmblânzesc ochii, i se-nmoaie glasul și umbră de îngâmfare nu arată.

Azi, după ce m-a cerut, după ce au hotărât când să fie logodna, după ce s-a certat puțin cu mama, cu moș Vasile, care nu voiesc să-mi facă dânsul nimic, până nu-i voiu purta numele, m-a luat la o parte și m-a rugat să țin eu cu el, să nu fim cu toții contra lui. Ș-am încercat să-i țin parte, dar mama a hotărât că mă voiu duce la dânsul cu puțină zestre de albituri ce-mi va face ca, și de nu-i va plăcea lui, îmi va comandă pe urmă alta.

S-a rugat să mi se dea voie să-mi aleg, de pe acuma, ce-mi place ca rochii, ca rufe. El va îngriji de ele, le va primi la Nuferi, unde vom sta primele timpuri. Și a rămas așa! Eu băteam în palme de bucurie: n-am mai avut, de opt ani încoace, un dor îndeplinit. Acuma voiu avea de toate! Îmi venea să-i sar în gât, să-l sărut pe amândoi obrajii, de bucurie, de recunoștință. Nu îndrăznii. Când să plece, am rămas o clipă singuri și m-a sărutat hoțește, pe ceafă.

Și când erà în stradă, am stat o vreme privind după el: e bine, Iorgulescu —se cunoaște din mersul lui, din mlădierea corpului, de cum salută, se cunoaște din tot felul lui de a fi, omul de baștină, boerul de viță...

Așa dar, eu — Aglăița Vornescu — voiu locui în casa frumoasă, cu grădina minunată, stropită de havuz! Cu ce admirare o privisem printre zăbrelele de fier, când copiliță, treceam pe acolo!

Dragii mei părinți se vor odihni, însfârșit! Cum îi voiu îngriji — cum îi voiu alintà!

Și voiu ceti, voiu pictà, voiu cânta. După amiazele, la Nuferi, voiu cutreerà satul în cercetarea nevoeșilor. Voiu căutà să câștig încrederea, iubirea celor de jos; o strânsă legătură de dragoste să ne unească!

O, Doamne! Lumea întreagă aș cuprinde-o în brațe, aș strânge-o cu foc la piept! Ce bun te face mulțămirea sufletească!

Să nu condamnăm săracul! Lipsurile-i înveninează inima. Bogatul ar trebui să fie mereu bun — ajutorul lui să îndulcească zilele amare a celui în nevoie...

Invidia întunecă mintea — sufletul. Ucigașii morali îs mai vinovați decât ucigașii de oameni... Bogatul ar trebui să fie doctorul sufletesc al nevoeșului.

Sunt și eu bună din fire, cu toate că n-am avut mijloace să mi arăt mila, bunătatea ce lâncezesc în mine. De un an chiar amorțiă din ce în ce orice avânt frumos. E un an de când mătușa Smărăndița n-a mai vrut să-mi plătească școala — tocmai la sfârșitul învățăturei și tocmai în anul când fusese bolnavă de tifus și mama a stat luni întregi nedeslipită de patul ei... Cum de nu se gândia Smărăndița Vasianu, mândra boeroaică, că nepoată-sa e cât pe-aci să ajungă dădacă la copii — fără învățătura sfârșită?

Cât pe-aci să devie ucigașă morală Smărăndița Vasianu, dacă alături de egoismul ei, n-aș fi avut pilda Eleonorei Nedelcu... Eleonora Nedelcu! Ce dulce rază mângâioasă în viața mea tristă de copil simțitor!

Par-că mă văd mică, în rochie neagră, în gara Iașului; răzămată de mama și dânsa șoptindu-mi: să fiu cuminte, s-ascult de profesoare, să mă feresc de răceală și să nu plâng când va porni trenul cu mine, spre București. Făgăduesc toate — nu cu vorba, de teamă să nu mă năpădească lacrămile, ci dau din cap — tăcută — cu ochii mari, cătând în ochii mamei; înghițind mereu s-alung, nodul ce mi s-așezase în gât; sclipind din pleoape, să-mping îndărăt lacrimele ce mă hărățesc...

Și pe cât s-apropie plecarea, alipindu-mă tot mai mult de mama, urmărind, îngrozită mișcările din jurul nostru... Uruitul trăsurilor pe prundișul din dosul gărei; pașii hamalilor, a funcționarilor, a călătorilor prin săli, pe peron; mirosul de mangal, acid fenic, iuțeau bătăile inimioarei de opt ani!...

Mai socoteam c-am să rămân singură cu unchiu ăsta aproape străin, care scotea liniștit fumul din țigareta de chihlimbar legat în aur...

Mama îl rugă să-mi poarte de grijă, să nu răcesc în tren, să nu stau în curente. El mormăea un: „bun-bun”, abea deslușit. Nu-mi erà drag unchiu ăsta morocănos, tăcut. Îmi spuneam că n-are vocea bună, groasă și blândă a moșului Vasile!... Frumoasele povești spuse de dânsul în serile de iarnă, când mama și tata erau la teatru, ori la sindrofii! Multă vreme n-am să mai aud basmele cu zmeii furioși, cu mama-pădurei, cu feți-fru-moși și Cosânzene... Curgeau lacrămile ca prin șănțulețe, pe obrajii lui bătrâni, când mi-am luat rămas bun de la dânsul...

O fluerătură, un dangăt de clopot îmi tae visările; o huruitură grozavă, o vâjâială ca de furtună, o fluerătură prelungă: trenul intră în stație.

Freamăt general pe peron. Hamalul ridică bagajele noastre, ai mei se scoală. Apuc mâna mamei, mă-neacă suspinele:

— Mamă-mamă!

Iar mama s-apleacă, mă cuprinde în brațe, mă strânge la piept, zâmbind printre lacrămi. Mă suc în vagon. Trenul se mișcă.

M-arunc în fundul canapelei, sbucncsc în plâns, cu obrazul ascuns în palme.

Într-un târziu, când ridicai capul, unchiul cu ochii în tavan, scotea liniștit fumuri din țigareta de chihlimbar...

Am ajuns noaptea în București. Păream un bob de linte în gara cea mare. Și inima îmi bâtea să se sfărâme și sgomotul asurzitor, îmbulzeala hamalilor, strigătele birjarilor mă amețiau, mi se părea că sunt pe altă lume, că toate emoțiile prin cari trec clin, zori, sunt închipuirea unui vis urât, din care nu mă pot desmetici și că mă voiu trezi tot în pătuțul meu de bronz, cu perdeluță de dantelă.

Am petrecut noaptea la o rudă; a doua zi m-a dus unchiu la școală.

Fiorul ce mă sguduî, când se opri trăsura la scara cu multe trepte! Gangul din față, pridvorul, cancelaria, directoara cu zâmbetul acru-dulce!...

Și eu în picioare lângă unchiu, cu capul aplecat puțin, priviam sfiiioasă când la directoară, când hărțile de pe păreți, când dulapul cu scheletul, cercetând cu groază în toate părțile, până-n unghere... Și-am plâns cu sughițuri când m-am despărțit de ultima flintă ce-mi amintea casa.

M-au dus prin veranda cu un părete de geamuri—spre curte; cu uși multe în celalt părete de zid, de unde-mi venea murmur; nelămurit de glasuri pe îngânate — glas mai tare, poruncitor de profesoară, glas încet, moale, nesigur, de copil. Îmi venea un vâjâit de voci, de foșnăit de hârtie, hârșcâială de cridă pe tabelă... Din catul de deasupra, într-o amestecătură de melodii, se auziau sumedenii de piane discordate. Un cârcel îmi strânse biata inimă: ah, unde m-au adus?!...

Sună un clopot!

Domnișoara căreia am fost încredințată mă duse în curte. De pe uși năvăleau fete; de vârste diferite. Toate vesele, vorbărețe, sărind, râzând — unele cu ciripeli de păsărele scăpate din colivie, altele, plimbându-se cetind, recitând pe derost tare-și iute, ca într-o suflare, lecția.

Mă miram de așa vioiciune la copilele astea; mă miram de îndrăzneala lor de a se mișcă, de a răsuflă în voie, sub ochii profesoarelor, care răspicau din când în când, poruncitor aerul:

— Pas de roumain, pas de roumain!

Vorbiam bine franțuzește, nemțește, dar nu-mi puteam lămuri strigătul ăsta...

O profesoară nantă, cu un cap mic, ce o făcea să pară și mai nantă, cu ochelari pe nas și cu o linie în mână, vine spre mine și după ce mă ațintește puțin, exclamă către fete:

— Drăguța copilă!... După cine poartă doliu?

Se strâng grămadă în jurul meu, fetele.

— După cine porți negru? Cine ți-a murit?

Grozava bănuială îmi fulgeră mintea!...

Cu bărbia-n piept, le privesc printre gene... și tac.

Profesoara îmi ridică cu deasila capul și din nou către fete:

— Ce ochi admirabili! Culoarea toporașului...

— Dar cârlionții ăștia, Fraulein - îmi joacă dânsele șuvițele în palme.

— Gingaș copil! Dar mamă ai?

— Am...

— Și tată?

— Da...

Și zăpăcită de profesoară, de fete, de privirile lor iscoditoare, sbucnii în plâns.

Mai târziu, la rând, două câte două, am intrat în sufragerie.

Unguroaice cu mutre sălbatice, serveau tropăind, bufnind, aproape aruncând talerul cu mâncare pe masă, mormăind ceva într-o limbă sălbatică, răstită, ca toată înfățișarea lor, când li se cerea apă ori pâine. Nu-mi puteam deslipi ochii de la dânsele, de la fustele lor scurte și crețe, de la botforii din picioare... Și cele două șiruri de mese, cu fețele murdare, boțâte!... Frumoasa sufragerie de acasă! Masa pătrată cu fața de in subțire și alb ca omătul; scaunele cu spătare nante și Gheorghe în haină neagră, învârtindu-se tăcut de la unul la altul, cu talerul în mâini înmănușate...

Uf, șervetele pline de sosuri, paharele groase de-un deget, tacâmurile de rând!

Și nu putui îmbuca nimic în sufrageria asta urâtă, cu slugile ei fioroase.

Veni sara cu meditația, cu rugăciunea, cu urcatul la dormitor, odae mare, cu paturi de fier, înșirate în lung și-n lat, luminată slab de candele atârnate ici-colo, în tavan și friguroasă de ne clănțăneau dinții în gură.

M-am ghemuit sub plapomă să mă încălzesc. M-am gândit la pătuțul moale de-acasă, la odaia călduroasă...

De ce, dacă e tata bolnav, m-au trimes aici?

O, de s-ar însănătoși mai curând, căci n-aș putea să trăiesc în haosul ăsta, unde toate mișcările-s orânduite de nesuferitul clopot...

Ce-or fi făcând acuma ai mei? Plânsese cu toții la despărțire... Lacrimele pe bieții obraji bătrâni ai moșului Vasile... Zâmbetul printre lacrimi la mama când m-au suit în tren... Tăticul drag ce o să zică de se-ntoarce și nu găsește fetița lui acasă?...

Erà bolnav rău de sta nemișcat în cutia îngustă și se lăsa hâlțânat în voie de cupeaua mare cu îngeri în colțuri...

Oare...

O, nu se poate! Și mama și moș Vasile și guvernanta, toți îmi spusese că tata s-a dus în străinătate, la băi...

Dară de ce, atunci, când mai întâlnisem tot o cupcă de astea, mi se spusese că în ele se duc morții la groapă?...

Rochia neagră... întrebările fetelor... bănuiala ce nu puteam goni...

Cu fața în perne, slobozii durerea mea de copil, cu toată puterea de simțire adevărată, omenească, amestecând suspinele mele amare, cu răsuflarea domoală a celorlalți copii...

Când am adormit, nu știu. Prin somn aud un clopot, îi uit rostul...

Foiala din jurul meu, apa vărsându-se, lighenele ciocnindu-se, paharele zăngănind, vorba în șoaptă — nu mi le explic în toropeala de care eram cuprinsă... Simțeam numai sufletul greu, o usturime în gât și dormeam și nu eram liniștită.

Careva mă-mpinge; deschid ochii, mă uit buimacă împrejur: odaia mare, cu paturi înșirate în lung și-n lat...

Până-n vară nu m-au luat acasă. Vacanța Crăciunului și a Paștilor am petrecut-o rătăcind în clasele goale, tăcute.

Numai după examen mă pomenii fugind și eu cu brațele întinse, cum aleargă spre cloșcă, cu aripioarele desfăcute, puiul rătăcit de ea.

Și mă ascunsei la pieptul moșului Vasile, și ascultam cu nesaț vocea groasă și bună ce-mi vâjâise de-atâtea ori în ureche la aduceri aminte...

In tren, alături de dânsul, cu glas plin tremurând de fericire, l-am întrebat de părinți,: de fratele cel mic, de toți ai casei...

Îmi răspundea sorbindu-mă din ochi, desmierdându-mi ușurel obrajii.

Am aflat că nu ne întoarcem la Iași, ci la dânsul, în orășelul de munte, în căsuța lui; cu două odăițe despărțite printr-un pridvor îngust.

Ce-mi păsa mie că nu mă duc la Iași?!...

Mergeam la mama! Oftam de bucurie, alipindu-mă de el, să fiu mai sigură că dânsul: e moș Vasilică și mă duce acasă!

De la o vreme tăcurăm privindu-ne cu drag.

Găsiam că-i mai slăbit moșu, spinarea-i cam încovoiată, părul mai albit, hainele de șaiac îs purtate, descolorate... Dară vocea tot aceeaș e, iar ochii blânzi ca totdeauna, își odihnea, de osteneală, palmele pe genunchi; îmi culcai obrajii înfierbântați pe mâna lui bătrână și-i făcui întrebarea ce mă chinuia; de un an de zile, aproape:

— Moș Vasile, dar tata?

Coboară spre mine priviri duioase, cu mâna liberă netezindu-mi fruntea...

Pricepui...

Apoi, când am intrat în căsuța mică a moșului Vasile, în căsuța cu două odăițe despărțite printr-un pridvor îngust, când am dat cu ochii de mama slăbită, mai scundă, mai puțintică, în rochia săracă, de fratele mic gălbior, topit, în hăinuțele prea scurte, prea strâmte; când pe drum nimeni nu ni se mai închina, ca în verile trecute, pe când veneam să petrecem câteva zile la moșu: când mătușa Smărăndița mă primi pe ușa din fund, cum avea obiceiu să primească oamenii de rând, pricepui că odată cu tata a plecat și banul, „atrăgătorul prieteniei, susținătorul prestigiului, sprijinul material din care izvorăște sprijinul moral”.

Cum stăm într-o zi pe scări, cu coatele pe genunchi, cu bărbia-n palmă, cântărind, cu mintea de 9 ani, toate întâmplările micei mele vieți, o doamnă intră la noi în curte: frumoasă, nantă, oacheșă, cu zâmbet dulce, întăritor...

Era prietena mamei — Eleonora Nedelcu. De ani își pierduseră urma. Din întâmplare aflase nenorocirele ce ne lovise — alergà la noi.

III

Vineri.

Eri am închis caetul, când rândunelele de sub streașină începură vestirea zorilor.

Am dormit târziu, somn adânc netulburat..

Mă visam într-o grădină, de flori, și mirezmele îmbătătoare mă amețise de nu puteam să mă mișc. Aveam însă cunoștința freamătului înconjurător: ciripeli de păsărele, căderea în cascade a unei ape, foșnetul frunzelor mișcate de vântișor... Dormeam.

Raze nebunatice sc strecurară prin stor, îmi deslipiră pleoapele și rămăsei minunată de un buchet de flori albe, ce-mi înveseliau odăița.

Sar din pat — îl ieau, îl miros. Pricepui că-i de la Iorgulescu. Ce gingașă atenție! — gândii. Îmi adâncii obrazul în petalele îmbălsămate și răcoroase.

Trandafirii ăștia — cameliile, crizantemele albe!... Ce frumoasă, ce delicată născocire a Firei—floarea!... Ce păcat că se vestejesc curând... Și privii din nou mănunchiul bogat... Biete flori, condamnate la moarte timpurie! Numai din capriciu!... Și farmecul atenției gingașe, dispăru.

Voiu spune lui Victor Iorgulescu să nu-mi mai trimeată flori.

IV

Sâmbătă.

Ce curios e Victor! I-am zis azi la amiazi să nu mai omoare pentru mine florile. S-a busumflat — a început să mă sâcâie, că eu nu-l iubesc, că în iubire floarea e luată ca simbol. Am râs de „cursul lui sentimental” și s-a supărat mai tare.

Venise cu Eleonora Nedelcu. Dânsa a propus să fie la ea logodna — mâine — cu mare tralala.

Victor mi-a zis că-mi poruncește rochia de mireasă la Viena. M-am bucurat și am strigat cu foc:

— De-ar veni mai iute ziua s-o îmbrac!...

M-au privit toți cu sprâncenile peste frunte. Numai Victor a părut încântat și mi-a șoptit întrebător:

— De ce?...

— Fiindcă are trenă...

Nu știu de ce i s-a lungit fața a dezamăgire, pe când ceilalți râdeau cu poftă.

A plecat cam mâhnit Victor, cam ciudos pe mine.

Dară sunt senină, fiindcă nu am căutat să-l supăr și fiindcă nu-s vinovată eu de gusturile lui de a se bufni fără pricină.

V

După logodnă. Luni.

Eri ne-am așezat boerește în trăsura Nedelcilor, trimeasă după noi și am plecat.

Mă umfla râsul când sosiă luxoasă lumea poftită, care credea că e sendrofie la Nedelcii. Și mai ales când, umilitor ne măsură din cap până-n picioare, pe mama în rochia-i sărăcuță, de stofă neagră, înveselită doar de dantela împrumutată de Eleonora și așezată pe umere, pe moș Vasile în hainele de moda cu zece ani în urmă, pe mine în rochița de mul subțire.

De multe ori m-au lovit aerele jignitoare a bogaților ăstora — a ridicaturilor — cum le zice Safta. In casa Nedelcilor se întâlnesc câteodată oameni de amândouă treptele — interesele politice ale lui Nedelcu cer asta.

E un haz de văzut luxul țipător, purtat obraznic de parveniți, alături de modesta găteală, de modestia celor de viță.

Are dreptate moșul Vasile să spuie: „Mi-e drag poporul — opinca — dar parvenitul, nu! In secta asta nu-i legătură de dragoste, de datorie; nu-i respect pentru nimic și pentru nimeni. Pe cel de jos, din care s-a ridicat, îl desprețuește; pe muncitor îl desprețuește; clasa de sus o urăște: pe sărac îl desprețuește, fie-i chiar neam. Și-i e mai de cinste să stea alături de un hoțoman bogat, decât alături de un sărac cinstit! și clatină din cap: — „de-ar ști îmbogățitul ce pecete a parvenirei e ifosul!” Atuncea eu îl întrebam mai de mult:

— Dacă-s așa de mărinimoși boerii, și noi ne tragem din ei și avem atâtea rude bogate, de ce suferim de sărăcie?...

Rămânea el oleacă încurcat, dar tot răspundea:

— Noi nu știm să cerem de pomană și bogatul nu știe care-i nevoia săracului...

— Mătușa Smărăndița?... ziceam eu.

Să-ncruntă:

— N-ai văzut pe cel mai frumos copac cu poame și câte-o fructă degenerată?... Și doar au vrut ai noștri să-mi facă o pensie de la „Casa de ajutor” lăsată de tată-meu — dar le-am spus verde: „Nu sunt de-aceia, care cu o mână dau și cu două iau!

Nu mai lungeam vorba, cu toate că nu m-au convins pe deplin nici până-n ziua de azi, ideile moșului. Căci — socot — mărinimosul nu trebue s-aștepte să i se-ntindă mâna a cerșire, ci el trebue să s-aplece, să cerceteze. Nu trebuie s-aștepte să fie rugat: înveseliți-ne, mângâiați-ne; ci dânsul să îmbărbăteze, să strige cu vorba, cu ajutorul: fiți veseli! Mângâiați fiți!...

Și pe când saloanele se ticseau de lume, m-am furișat în etacul Eleonorei, în fața oglindei cu trei părți, să mă văd bine. Niciodată nu mă oglindisem decât pe fugă; în oglingioară mică de-abea mă zăresc așezând părul cunună în jurul capului.

Și mă privii, cum ași privi pe alta.

Eleonora Nedelcu nimeri în mijlocul „studiului contemplativ”.

— A venit logodnicul tău, cu moșu-său Drăghici; te caută...

Și luându-mi brațul: — Te mai așezai?... Ți se pare că nu ești destul de gătită?... Ah, tinerețe!...

— Știi de ce mă priveam? — îi zic apropiind buzele de mâna ei: — îmi scriu memoriile și vreau să mă descriu întocmai...

— Memoriile tale? Ai să mi le arăți?

— O, nu! Le scriu numai pentru mine — ca amintire la bătrânețe...

Mă strânge la dânsa și încântată:

— Cum ai să-ți faci portretul?

— Scurt și cuprinzător, căci nu-mi vine să mă-ncânt singură: față ovală, pielița trandafirie, ochi mari visători, culoarea toporașului, gene lungi castanii, sprâncene castanii lungi și subțiri, gură mică roșie, cu colțurile cam ridicate, gropiță în bărbie și-n amândoi obrajii, când râd.

Am să mai spun că-mi place forma gâtului meu alb și că pe ceafă joacă firișoare crețe din părul castaniu cu răsfrângeri aurii... Am să mai spun că-s nantă, subțirică, mlădioasă în mișcări.. Am să dau a înțelege că-s frumușică chiar!...

Mă strânge la piept:

— Chiar bine, frumușică!

Cineva bate la ușă — Andrei intră:

— Domnișoară, logodnicul te caută!

Ce glas! Ce privire!...

— Domnișoară?! Te rog să-mi spui ca până acuma, Andrei. Nu-i așa, doamnă?

Dară și dânsa pare neliniștită, par-că nu știe ce să răspundă.

— Andrei, nici nu m-ai felicitat pentru logodna mea...

Țapăn, rece, sarcastic:

— Felicitările mele!

— O, Andrei! M-apropii eu călduroasă; nu fi urâcios, nu-mi strica sara cu așa mutre!

— Mă duc atunci!

Și cum erà în ușă, se-nchină adânc și iese...

Nedumerită mă-ntorc către cumnată-sa:

— Ce are?

Toată veselia gata să mi se spulbere.

Mă durea și mă doare purtarea lui. Așa buni prieteni am fost totdeauna!... Aproape să nu-i cunosc glasul, ieri sara. Aș vrea să descriu petrecerea logodnei, dară aerele lui mă urmăresc, mă amărăsc. Numai la dânsele sunt cu gândul. Mulțămirea viitorului meu frumos!...

Sunt o îngâmfată și pretind numai vorbe poleite!...

VI

Marți.

Logodna mea! Ce bine mi-ar fi priit, de n-ar fi fost aerele de câine bătut, a lui Andrei! Nu-i vorbă, când uitam de dânsu, mă desfătam din inimă.

Așa a fost: Nedelcii nu spuseseră la nimeni de logodna noastră, vroiau să facă surprindere — și o mică lecție îngâmfaților.

De mână cu Eleonora, am intrat în salon, în cântecul valsului. La lumina puternică a candelabrelor atârnate ici-colo în sala imensă, sclipeau giuvaericalele în jurul gâtului, a brațelor la cucoane. Umerile goale se deslușiau vag în nourul de stofa ușoară alba, roză, albastră; și contururile trandafirii se pierdeau în bătaia luminelor orbitoare ce coborau din tavan.

Domnii, în haină neagră, străbăteau printre culorile vesele, se opriau în fața dansatoarelor ochite mai ’nainte, li se-nchinau, le cuprindeau de mijloc, se legănau o clipă în cadență, până-și luau vânt.

Pe scaune, pe canapele, în jurul odăii, cucoane cu buzele strânse, cu privirile reci, a moțăiră din creștet, la salutul meu.

In fundul salonului, mama ședea între un domn bătrân și moș Vasile. Deasupra unei și grămezi de cucoane se-nălță capul lui Victor, care distrat răspundea limbuțeniei lor, cu ochii spre ușă. Mă zărește, vine spre mine, strecurându-se printre grupuri, printre perechile ce jucau.

Zâmbetele batjocoritoare, și răutăcioase a cucoanelor părăsite așa de brusc!

O, eu mă simțeam puternică, stăpână pe situație. Și le răspunsei cu un mic aer de domniță, pe care nimicurile mahalalei nu o pot atinge... Și turbau mocnit!

Numai fetele Ionin veniră la mine, drăgălașe, îmi poftiră sara bună, gâfâind de mult joc.

— Să-ți prezint pe unchiu meu Drăghici, îmi zice Victor.

Bătrânul de lângă mama se ridică, măsurrându-ma cu ochi râzători pe sub sprâncene stufoase. E nant, spătos, are nasul încovoiat ca al lui Victor. Seamănă bine amândoi. S-ar zice un Victor mai „vechiu”.

— Duduia Aglăița?... Iac’ așa erai duducă Sofică, acu... acu... Câți ani sunt de-atunci, duducă Sofică?

— Ai cunoscut-o pe mama mai de mult?

Privesc albastrul descolorat a ochilor ei, privesc obrazul ofilit și trupul ei topit... Așa a fost, ca mine?!.. Vai, pârjolul nenorocirilor!..

— Erà cea dintâi frumusețe a Iașului — strigă moșneagul — ș-așa îmi rămăsese în minte c-am recunoscut-o ușor!...

— Mata nu stai în orașul nostru?

— Eu? Păcatele mele! A trebuit năzdrăvănia ceea (și-mi face cu ochiul) ca să mă scoată din bârlog! Nu i-ai vorbit niciodată de mine, Vasile?

— Nu! Nu-mi place să pomenesc trecutu, să-mi stric inima. Ei, d-apoi cu Iancu Drăghici am fost nedespărțiți în primele tinerețe... roata vieței ne-a îndepărtat...

Moș Drăghici s-așază:

— Vezi dumneata Vasile? Eu numai din amintirile celea îmi trec anii... Sările de iarnă stăm până târziu la gura sobei și povestim de demult, cu Vochița...

— Duduia Vochița?!...

Și bătrânii începură desdepănarea trecutului...

Victor mă luă la joc. Afară de dânsu, nimeni nu veni la mine. E drept că și dânsul juca numai cu mine, de-am surprins cucoanele făcându-și semne de înțelegere, șoptindu-și ceva misterios la ureche, ascunse sub evantail. Ce-mi pasa mie în astă-sară!

Andrei a învârtit pe celelalte — neobosit, par-că nu erau picioarele lui, ci un fel de mașină cu șurub — ca jucăriile de tinichea ce se-nvârt la infinit, întoarse cu cheița.

Cu palmele pe genunchi, cu ochii, mici, pe jumătate închiși, conu Iancu Drăghici se uita cu aer priceput la jucăuși, aruncând în răstimpuri părerea asupra jocului, asupra, portului, criticând tot, pomenind trecutul. Iorgulescu îmi spune că slăbiciunea lui este să-și laude „vremurile”.

— Ah, ah, uf... strâmbă cum ne răcoream făcându-ne vânt cu batista, cu evantaiul, cu mânușa — nu mai puteți!... osteniți... prăpădiți... Indreptându-și spinarea, ridicând glasul — gâfâiți de jocurile leșinate din ziua de azi!... Suflați par-c’aveți locomotiva în gât!... Ce să mai fi zis noi, în vremuri, Vasile?

— Am auzit că erai strașnic danseur, Coane Iancule — întinde spre dânsul gâtul o oacheșă sglobie...

— Danseur!... danseur! — se-ngheboșază de râs moșneagul. Da’ mă rog în ce carte ai pescuit cuvântul?...

Lumea în jurul lui făcea haz înăbușit, căci nimeni nu se avântă să-l supere vădit, pe moș Drăghici—târâe-brâu.

Muzica încetă deodată.

Un ficior intră cu două farfurii pe tabla de argint.

— Coane Iancule — strigă Nedelcu din prag — niște bomboane pentru mata.

In farfurii era grâu. Drăghici se face foc:

— Așa cofeturi dai tu la musafiri, Nedelcule?!...

Lumea strânsă roată în jurul lui, se ghiontește prin ascuns:

Cum de-i vine lui Nedelcu să facă șăgi de astea cu așa harțăgos?!... O să-i spargă farfuriile de cap!...

Drăghici zâmbește șiret, drăcos:

— Nedelcule, n-ei fi având de gând să mă logodești, hai?...

- Că-n vremuri în farfurii de grâu s-ascundeau verigele...

— De, Coane Iancule...

Începe a scotoci grâul:

— Păcatele mele! Cine n-ar mai... O verigă!... Ba două!...

Nedumeriți se privesc cu toții, se întreabă din ochi, chicotesc pe ’nfundate: Al naibii, Nedelcu!...

Moșneagul joacă inelele-n palmă, par-c’ar vrea și n-ar vrea să-și treacă unul pe deget.

Se răsgândește, ridică fruntea:

— Mă băeți, care vreți astea?...

Victor întinde mâinele:

— Moșule, eu!

— Și eu!

— Și eu!

— Stații băeți să-l dau la care s-a cam întârziat... Victore!...

Nici o suflare nu se mai aude în salon. Lumea par-că bănuește... Obrajii fetelor se cam rumenesc, fără îndoială, că bătăile inimelor se iuțesc...

Avusese dreptate Andrei: e bogat, Iorgulescu — e de neam mare.. și e burlac...

Dar unde e Andrei? Îl căutam în odaie. Mi-ar fi părut bine să-l am aproape în acelei clipe, pe tovarășul copilăriei. In inima mea a înlocuit fratele — plâns împreună — când micuțul dormea liniștit, somnul vecinie...

Iancu Drăghici pare încurcat:

— De!... ajută-mă cu o deslușire, Victore: Ce cauți? Bae de aur ori suflet de aur...

— Suflet, moșule, suflet...

— Și chip! — ține isonu Andrei de pe canapea, la spatele meu...

Începui să mă ostenesc, să mă plictisesc, de-atâta comedie.

M-am lăsat jos pe canapea. Ascunsă de lume.

— Arată-te! — mă-mpinge Andrei.

— Ah, nu!... atâta teatru!...

Zâmbește ironic:

-Așa-i?... mofturi de la 48... Când ar fi fost mire potrivit Victor!...

Supărată-i tai vorba:

— Andrei, te rog!

— Ce? — țanțoș, se repede.

— E creștere proastă din parte-ți!

Se minunează tot în bătae de joc:

— Ce dragoste, bre! — ce foc bengal...

— Uite-o, uite-o — mă arată Victor. D-na Nedelcu și Conu Iancu îmi treceau veriga pe deget, pe când mă uitam după Andrei, dispărând pe ușă...

Muzica sbucnește în marș asurzitor, feciorii destupă șampanie, Nedelcii ne îmbrățișează mișcați, după ei familia Ionin, Bercescu. S-au căznit și din ceilalți oaspeți să ne felicite, vreo doi-trei: pe urmă alții și alții, până ce un fel de veselie trecu de la unu la altul, cuprinzând pe toți.

Dansul reîncepu.

Ședeam lângă Victor, uitându-mă la perechile care treceau pe dinaintea noastră. In învârteala jocului, fetele Ionin, de cum se apropiau de mine, îmi aruncau zâmbiri tinere, luminoase, ce se potrivesc așa bine cu chipul lor fraged. La dânsele, la Elena Bercescu, logodită cu un fecior de moșier, vecin cu Victor, se cunoaște din privirea plină de viață, din râsul limpede, cristalin, mulțămirea de a trăi.

Pricep dragostea ce se revarsă pe fața lui Antoniu, când o privește pe Elena Bercescu.

Să fiu bărbat, așa fete m-ar înebuni, nu momițele dresate, la care mișcările, zâmbetele, toate gesturile, sunt tiriplicul grațiilor copiate, învățate, numai ca să farmece.

Cu cât o fată ar fi mai îndemânatică în mofturi de salon, cu atât ași ocoli-o mai tare.

VII

30 April, Vineri.

De două săptămâni n-am mai scris — te-am părăsit, caetul meu drag, luată în vârtej de viața nouă ce mi-se întredeschide... Brățările cu briliante, inelele prețioase, șiragul de mărgăritare, ceasul de aur — daruri de la Victor, mă fac să uit de restul vieței.

Strigătele prelungi de admirare!... Și când îmi sosec, bat în palme ca un copil fericit de jucării frumoase.

VIII

31 Aprilie, Sâmbătă.

Mâine e nunta, la Nuferi.

O jale și o bucurie mă cuprind. Bucurie, de norocul ce m-a nimerit; părere de rău pentru anii de libertate a râsului fără grijă, a veseliei fără umbră. Ani ce s-au strecurat pentru mine fără să le fi gustat farmecul ce luminează obrajii fetelor Ionin.

Și acuma, când trebuie să părăsesc căsuța cu două odăițe despărțite printr-un pridvor îngust, ca să locuesc palatul Nuferilor, mi se-ncălzește dureros inima pentru toate lucrurile, pentru toate unghenle, pe care s-au oprit privirile mele de copil...

Ah, slăbiciunea omenească!...

Azi în amurg, ședeam ghemuită pe un scăunaș la picioarele mamei, a moșului, și cu obrazul culcat în palma mamei, cu mâinele în mâinele moșului, aținteam toți trei luna ridicându-se spre vârful nucului...

Îmi amintii de toată copilăria mea, de trista copilărie, de micile plăceri ce-mi înveselise pe ici-colo zilele...

Tot într-un amurg ca ăsta — tot într-o așa tăcere — moartea șuera în gâtlejul fratelui mic.

Pe nesimțite șuerul slăbi - slăbi — până nu s-a mai auzit...

Doamne, cum mi se ușurase sufletul neștiutor, crezând că micuțul ațipise!...

Iar când ne-am întors de la groapă, odăițele par-că crescuse — se golise — pustiite. M-am răzămat atunci de fereastra deschisă, m-am uitat împrejur, m-am uitat pe stradă, m-am uitat la cer... Liniște-liniște pretutindeni... Din depărtare venea, abia, freamătul obicinuitei furnicari omenești...

Iar sus, pe albastrul mohorât al amurgului, luna palidă se îndreptă, ca astă sară, spre vârful nucului... Bietul suflețel dispărut a fost ca un fulg adus și dus de vânt...

Mai dinioară, când ne-am dus la culcare, o înduioșare ne cuprinse pe toți... Ochii ni se muiară și ne-am îmbrățișat făgăduindu-ne să ne revedem îndată ce luna de miere — cum îi zice Eleonora — va trece. Le cerusem să vie la Nuferi și cu Zăblău, câinele meu și cu Motanciu, pisoiul Safta nu vrea:

— Cum să rămân eu cuc în toată casa? Că biata Safta n-are hatâr să lic dusă la Duduia Aglăița...

— Ba să vii și tu — o mângâi sărutând-o spre marea ei fericire.

IX

3 Maiu. Nuferi.

De două zile sunt aci — singură — în nesfârșitele odăi.

Victor e pe câmp. Prind acest prilej să scriu, căci nopțile acuma nu mai sunt a mele!

Mireasă mândră, în rochia albă, scumpă, am trecut pragul acestei case. Și albe-mi erau visările, ca rochia de pe mine, ca floarea de lămăiță ce mă împodobea.

Drumul până la biserica din curte, era așternut și între două șiraguri de norod în haine de sărbătoare, m-am îndreptat spre altar... Vroiam să mă-nchin... Dar așa ’mi era de gol capul de rugăciuni!

De la o vreme învâitii ochii, sfioasă, cătând împrejur: alături de mine e Victor, zăresc pe Nedelcii, aproape de tot pe mama și moș Vașile; mai încolo Drăghici, Andrei...

Ceilalți se perdeau ca într-o ceață.

Eri dimineața ne-au părăsit nuntașii. Mama, moș Vasile, au plecat cu Nedelcii — cei din urmă — și am rămas o vreme răzămată de parmaclâc, privind trăsura cu dânșii dispărând în depărtare.

Victor mă iea de mijloc, m-atrage la dânsul, mă sărută apăsat pe gură...

Îmi venea să plâng de-atâta îndrăzneală.

Înainte, pân-a-mi atinge obrazul cu buzele, avea ceva rugător în expresia feței: Ce era curajul ăsta de cuceritor în dreptul său?

O, îmi erà încă albă pagina asta a cărții vieței. Albă ca rochia de pe mine, ca floarea de lămâiță ce mă împodobea...

Din sală, camerista nemțoaică, adusă anume pentru mine din Viena, întreabă de n-am nevoie de ea.

Victor se răstește că nu.

Eu, fără să-l ascult, trec cu femeia în etac, unde găteli luxoase mă așteptau.

De dincolo îmi venea pasul lui elastic nerăbdător... Și cum m-arăt în prag, îmi iea brațul:

— Să-mi văd casa...

Și m-a dus peste tot, în odăile mari, frumoase, cu mobilă veche grea, printre care arta nouă se înfățișează cu măsuțe drăguțe, canapeluțe ușoare, scaune pe care te temi să te așezi să nu se sfarme.

Din părete, gravele fețe de strămoși, sarcastic par a privi lucrurile rămase de dânșii, zâmbesc cu milă par-că, din cadrele negre, de șubreda ființă omenească, care se crede stăpânitoarea lumei...

— Ce e mai nostim am lăsat la urmă zice Victor...

Și mă duce în catul de sus, pe scara în formă de sfredel, din fundul sălei de intrare.

Acolo-s odăile musafirilor și în turnul din aripa stângă a casei, o odaie turcească, cu divan jos și moale în formă de potcoavă — plin de perne și acoperit cu covor turcesc ca și păreții. In așternutul de pe jos, te afunzi ca-ntr-o saltea, și la lumina slabă a ferestrei cu geam colorat albastru, roș, se văd măsuțele nante cât divanul, cu narghilele și tot serviciul de fumător deasupra, iar jos lângă divan taburele, moi ca perinele...

— Stambulul meu! — zice Victor.

— Frumos...

Deschide ușa-fereastră, ce dă pe un balconul de fier:

— De-aci e frumoasă priveliștea!

Și-mi arată drumul târgului, drumul la moșia Nedelcilor, ce se încrucișează cu drumul la Răchitele, moșia lui Conu Iancu.

— Ce frumos se vede! — admir lanurile întinzându-se la rând bogate.

— De-acuma-s a tale toate, șoptește, cuprinzându-mă din nou...

— O, a mele! — râd cam silită.

— Dacă-s bărbatul tău — averea e a ta ca și a mea...

Și apucându-mi mâinele m-atrage în turn pe divan, șoptind pasionat:

— Mă iubești?... Spune-mi odată cel puțin..

— Sigur că te iubesc... Iac-atâta! Deschid largi brațele, cum fac copii când vor s-arate ce mult iubesc...

Se-ntunecă, dă din cap:

— Totdeauna cu așa vorbe ai răspuns dragostei mele. Nu-i de crezut că o fată ca tine, nantă, voinică, așa femeie, poate să fie așa copilă încă — sfârșește trist, amar...

Nervoasă de nesomn, de oboseală, de a mă ști departe de ai mei, ochi-mi se umplură de lacrimi:

— Am zis. ceva de.rău?...

— Nu, o, nu! Mă luă în brațe, mă strânse la piept: să nu plâng!

De ce să plâng? N-am zis nimic de rău, dar sunt așa copilă de se teme câte-odată de atâta nevinovăție. Se teme să nu fi făcut eu pasul căsătoriei fără să-l iubesc... Dar să-l iubesc, mă roagă. Singura lui fericire e dragostea mea...

Și-mi netezește părul, și-mi desmeardă obrajii, și-mi sărută ochii, și-mi sărută gura....

— Ochii și zâmbetul tău... îngână....

Și așa a fost...

X

17 Maiu.

Cum să înșir toate năzbâtiile ce-mi trec prin minte?

Sufăr și nu știu de ce... Am tot ce visam... Sunt înconjurată de lux, de belșug, de dragoste. Sunt alintată, sunt păzită ca un giuvaer rar...

Și eu îs nemulțumită, fără vlagă, fără chef. Înăbuș în odăile astea mari, prin cărei de dimineață până sara îmi târâi pașii leneși, fără să găsesc loc, fără să găsesc ocupație...

Victor odată cu zorile e la câmp. Sare pe șea și sboară prin lanurile îmbelșugate, se-nvârte prin holdele de grâu, de porumb. Zice că toate se petrec sub ochii lui: de la arat până la așezatul în coșare.

Se-ntoarce acasă vesel, mulțămit: frecându-și palmele îmi spune, că niciodată nu i s-a părut așa frumoasă viața, nu o pricepuse așa bine. Și mă strânge, mai să mă zdrobească. Iar când dorm puțin după prânz, intră cu pas de vulpe în etac, s-apropie tiptil de pat, îmi răstoarnă capul pe perne, mă sărută cu foc..

Potop de sărutări!...

Câteodată îl sufăr, câteodată desperată mâi întreb, la ce izvor nesecat de dragoste nepotolită s-adapă omul ăsta?!...

Și slăbesc din ce în ce: toate rochiile joacă pe mine. El nu vede...

Nu vede!...

XI

28 Iunie.

Zilele trec, se-nșiră, la fel, în liniștea uniformă a Nuferilor.

De când ai mei sunt aci, am mai prins gust de gospodărit, de cetit, de cântat — spre marea bucurie a lui Victor.

Sările ne plimbăm prin curte, prin grădină, ori când e lună, cu trăsura pe câmp. Îmi place huruitul înăbușit a roților, săltaturile line a trăsurei, prin iarba moale; îmi place mirosul fânului de curând cosit.

Și mă las dusă, cu ochii închiși, în bătaia răcoroasă a vântului de sară... Și mă simt fericită, fericită, și o voluptate simt în toată ființa mea. Și aș vrea să nu se mai sfârșească decât odată cu mine plimbarea asta luminată slab de lună...

Dar ne întoarcem acasă și el îmi cere un cântec...

Găsește că glasul meu are un farmec deosebit, în serile când ne plimbăm pe lună...

XII

10 Iulie.

Ncdelcii sunt la băi; la moșierii vecini, săptămâna cealaltă vom începe vizitele.

XIII

20 Iulie.

Ceasurile trec deosebite: zilele se-nșiră toate la fel.

XIV

22 Iulie.

Ani fost la Răchitele lui Conu Iancu Drăghici.

Casa e din vechime, cu gârliciu beciului sub cerdacul de lemn ce o înconjoară toată.

Odăile sunt mari, cam joase, dar luminoase de var, de curățenie. In podelele strălucitoare, camerele se răsfrâng ca într-o apă limpede.

Sunt odăi numai cu paturi moldovenești: în jurul păreților; cu scrinuri vechi și legendara masă în mijlocul odăei, acoperită cu dantele împletite cu inglița.

Conu Iancu ne poftește în salon.

Părea tânăr între canapelele, jilțurile, de o formă tare veche.

Bătrânul Drăghici se vede că în ruptul capului nu vrea să se dedeà zilei de azi și nu vrea să se despartă de lucrurile ce-i amintesc „vremurile”.

Spătarele în formă de scoică îs învelite cu o sfântă grijă, în dantele împletite și cu o religioasă simetrie e așezată mobila întreagă.

In rame de bronz, oglinde ovale ne trimet; — cam în verde — chipurile.

Mi-a atras luarea-aminte — în două unghere, două colțare de lemn de trandafir, încrustate în fildeș și — între două ferestre cu perdele de mul brodat, țapăn de crocmolitură, un divan turcesc și o măsuță joasă, cu tot serviciul de fumător deasupra.

Victor îmi spuse că-s daruri de la domnitori moldoveni, înrudiți cu dânșii.

Cum ne văzu Conu Iancu strigă:

— Crai nou! Să trăiți băeți!... Iată vine și Vochița, numai să poftiți pân’ atunci în salon!...

Și deodată, răpezit, par-că-i ceream noi socoteală de ceva:

— La mine nu-i lues! Da’ așa cum îi, e tot mai bine ca la cei din ziua de azi! Ce credeți voi?! Cu toate mofturile din Palatul vostru de la Nuferi, tot mai mulți oaspeți ar încăpea la mine, la o nevoie!

Și bătând una-n alta palmele lui mari: „Musafirii să-mi trăiască!...”

Moș Drăghici e încă din vremurile când oaspeții erau veselia casei, când porțile erau mereu deschise-n larg și culmele cu pregătiri gata la orice ceas: vremuri când semn al prieteniei luai carăta ce-ți intra mai des în ogradă, vremuri când te duceai pe o zi și te opreau cu săptămânele.

Pe-atunci, după cum pricep din ce mi se povestește, în locul bârfelilor — răutăților — din întruniri, erau jocuri la care luau parte de la cel cu păiul alb, până la cel mai mărunțel. Și se spuneau cimilituri, se jucau de-a florile de-a poșta, de-a pasărea zboară.

O, timpuri vechi de gândiri senine, de prietenii curate, de plăceri copilărești!...

Încet, cu pas ușor, cu o fâșâială de pasăre-n zbor, o cucoană bătrână, slabă și nantă intră.

Fața cât pumnul de mică, pare mai mică de pieptănătura linsă, cu cărare în mijlocul frunței.

E Vochița Drăghici. S-ar zice o călugăriță în rochia asta neagră, încheiată cu nasturi pe pieptul drept ca o scândură. Înfățișarea ordonată, rece, ca a odăilor, o îndulcesc ochii negri cu priviri adânci, glasul moale, mersul legănat ce-ți dă închipuirea unei agățătoare; fără razăm, gata-gata să se-ndoaie asupra-ți:

Ne aplecăm pe mâna-i străvezie de i se pot număra vinele; ne apucă tâmplele-n palme, ne sărută pe frunte.

Conu Iancu nu ne slăbește:

— Uite, soro, ce le spuneam...

Și-i istorisește și mântuie iar:

— Chiar așa! Musafirii să-mi trăiască.

Pentru dânsul nu-i mai mare bucurie ca musafirii, mai ales când n-a ieșit un timp, din casă și are ceva chef de ceartă.

Victor îi ghicește dorul și dă din cap:

— Bine, bine, moș Iancu, dumitale ți-s dragi musafirii, da’ trebue să te gândești de le place lor să vadă așa mobilă...

— Cum?! Cum?! — se răstește prinzând suflet moșneagul. Cui nu-i place, să nu vie!...

— De venit, vin ei... dar ci-că șoptesc că mobila dumitale e de pe când Noe...

— O fi! — răspunde scurt și apăsat celaltă și făcând haz în sine: —da’ eu tot ani ceva pentru nepoata, tot de prin vremea lui Noe și mă tem că n-o să-i placă...

Trage de șnurul cu canaf al clopotului. O băbușcă răsare în prag:

— Babă, spune lui Ilie s-aducă tava ceea din sufragerie, că d-ta n-ai s-o poți rădica...

Ilie apare cu o tavă grea, după cum o cumpănește. E de argint, cu samovar și cești de argint de-asupra.

O frumuseță!

— Asta-i de casă nouă, din partea Vochiței și a mea... Și mulțămit de surprinderea plăcută:

— De pe când Noe... He-he-he!...

XV

Septembrie.

Lucrăm de zor în așteptarea pretențioasei ierni. Suntem la fel cu albinele din știubei: ne foim de ici-colo, ducem, aducem, vorbind, sfătuind într-o bazaială de roi.

Mama conduce prepararea conservelor, a compoturilor, a dulceței: eu ajut și prind învățătură; Victor supraveghiază așezatul în coșare a recoltei; numai moș' Vasile citește gazeta și ne ține în curent cu noutățile de pe lume.

XVI

3 Octombrie.

Puneam borcanele în lăzi, să le trimitem, la oraș.

— Moș Vasile! — strig din sufragerie.

Moșu lasă-n jos gazeta, se uită la mine peste ochelari.

— Moș Vasile, cine vrea să guste la iarnă din compot, să facă bine să ajute acuma!

— Ce anume?

— Să scrie frumos etichetele pe gavanoase.

Se cam codește moșul - își scarpină cu degetul mare vârful nasului:

— Apoi vezi că citesc politica...

— Cine are să-mi ceară compot la iarnă și n-a ajutat acuma, am să-l trimet la liberali și la conservatori...

— Ha, ha — m-ai ars! Adu ici chiupurile!...

— Ba poftim noi la dânsele...

Il luai la braț, îl așezai în fața condeiului, a cernelei și a borcanelor.

Mă-nvârteam de un timp pe la treburile mele, în jurul mesei mari. O viespe mă urmăreă pas cu pas. Mă apăr cu mâna, cu șervetul:

— Uite moșule, albina ăsta... Mă iea drept o floare, se vede!...

— Ba — răspunde el liniștit, scriind înainte, unde ești plină de sirop...

- Ei vezi, moșule, ce crud mă dezamăgești!...

Râde înfundat în barba, scriind mereu...

Mania îmi întinde o lingură cu zeamă de dulceață:

— Gustă tu. O fi destulă vanilie?

Apropii de buze—mirosul vaniliei mă izbește în creer, îmi iea răsuflarea și o sfâșială mă cuprinde. Dibuesc pe la spate un razăm. Moșu, mama, prind de veste, îmi sar în ajutor, mă așază pe scaun, îmi răcoresc fruntea cu apă rece, cu colonie.

Îmi vin în fire, dar cu puterile sleite, cu glasul stins, dând capul de pe un umăr pe celalt. Și le-am spus, că de-o vreme mă încearcă un fel de amețeli—crezusem însă, că-s trecătoare.

Mama mi-a tălmăcit răul. Și-s fericită, nespus de fericită!

XVII

10 Octombrie. În oraș.

Da, da, îs fericită. De cum am priceput răul ce mă necăjește. Am dragoste de viață, de tot ce mă înconjoară.

Sglobie, săream prin odăile nesfârșite a Nuferilor, când se-nvălătuceau covoarele, se așezau în lăzi cu naftalină; când se-nvălea în doc mobila, ori când se strângeau în lada de fier mărunțușurile scumpe de pe etajere. Și nu mi-au făcut rău glasurile noastre sunând a deșert în casa goală de podoabă: și nici o strângere de inimă, cât de ușoară, n-am avut suindu-ne în cupea, părăsind locul în care am trăit clipe din viață, ce nu se uită.

Toată fericirea mea o port în mine, numai în mine, și lucrurile exterioare le cuprind cu o egală liniște...

Și fericirea asta lăuntrică mi se revarsă în ochi, în zâmbet, în glas. Victor la toată clipa îmi aruncă priviri uimite, cercetătoare, întrebătoare... Nu știe încă... Păstrez taina cu o îndărătnicie egoistă...

XVIII

11 Octombrie.

Pe o dimineață umedă, posomorâtă, am pornit la târg. Din bolta cenușie o perdeai groasă de pâclă se lăsase pe pământ, se întinsese pe dealuri, acoperindu-le până-n poală, ascunzându-le vederilor; doar copacii mai apropiați se zăriau — unii, mai la fund, abia deslușiți, alții cu vârfurile îmbrobodite-n negură.

In marginea șoselei, stejarii stăteau de strajă. Și cum trăsura înainta pe drumul târgului, pe rând am întâlnit un cârd de vrăbii, sfătuind în mijlocul câmpiei, țopăind mărunțel; gâști la rând una după alta, îndreptându-se legănat spre apă; cocoși pe garduri de nuele, bătând din aripi, întinzând gâturile, săgetând văzduhul cu strigătul ascuțit.

Găseam atâta farmec, atâta interes în toate mișcările de viață!...

- Frumoasă zi!

Victor nu se-ncrede în gustul meu:

— Frumoasă?!... Mohorâtă ca o pictură fără lustru...

— Mie-mi place...

Și când am pășit în casa de pe Bulevard a lui Victor Iorgolescu, cu sufletul încălzit do o scumpă nădejde, soarele răzbise nourii plumburii, își juca razele prin plantele risipite în toată casa, făcea pete mari luminoase pe mobilă, pe covoare.

XIX

12 Octombrie:

Mi-am pus un capot de flanea albă, în falduri largi și m-am culcat pe canapea, în cancelaria lui Victor, înfășurându-mă în șăluțul de cașmir.

Era căldură plăcută în odaie.

— Ce bine e aci!

Victor s-așază lângă mine, îmi iea mâna, se joacă învârtindu-mi inelele pe deget:

— Toate-ți plac, toate le găsești bune, de când ai venit la târg... Te plictiseai la țară?..

— Nu...

— O, ba da... Numai ce veselie pe tine, cum au început pregătirile de oraș... De ce?..

Il privii. Cum să împart bucuria mea?...

De ce atâta egoism pentru omul ăsta care mă adoară?...

Ii luai capul în mâini, îi alipii urechea de gura mea, și-i suflai vestea.

Deodată a rămas nemișcat, și când a ridicat ochii la mine, erau umezi și zâmbet dulce-dulce îi rătăcea pe buze.

Pe urmă a murmurat emoționat, apăsând mâinele mele pe inima lui.

— Drept să fie? Tu? — Și aplecând ochii, aplecându-se spre mine: Va trebui, Aglăița mea, să mă iubești puțin, atuncea... Eu îs tatăl copilului tău și prin el va trebui să mă zărești nițel și pe mine...

M-a tulburat amarul ascuns în dojana lui...

Ii înlănțuii grumajii și cea dintâi sărutare: de dragoste, aceea a fost și... un fior un dor — nou pentru mine, s-a trezit în amândoi...

A douazi — eri — Victor îmi spune:

— Ar fi bine să te duci la mama inainte de masă, vor fi nerăbdători să te vadă.

— Poate vin ei...

— Is mai bătrâni, se mișcă mai greu.

Peste un ceas urcam câte două, cele patru trepte de lemn ale căsuței bătrânești... Era mai drăguță par-că, mai cu înfățișare, casa.

Ah, da: cerdacul boit, dres, ferestrele dintr-un geam.

Și pe când observam înfrumusețările astea, observai și perdelele mișcându-se la vecini.

Va fi un „eveniment” pentru pacinica ulicioară, întâia mea vizită la părinți... Ce s-or fi minunând în dosul perdelelor, ce-or fi invidiind bietele, echipajul strașnic, lucsul de pe mine?

... Nu mă. bucur de asta! In cine trezești invidia, răscolește veninul. Și-mi pare rău să fiu urâtă de aceste ființe, cari, de cum au deschis ochii pe lume până îi vor închide, nu vor fi cunoscut decât zile uniforme de griji, de îndatoriri... Dacă aș împărți între dânșii cele câte-va sute ce-mi dă Victor bani de buzunar?... Mai toți sunt nevoeși, în ulicioara mea... Copiii slabi, goluți, trăiesc înfundați în unghere lângă vatră, iarna, iar vara se amestecă toți mărunțeii din mahala de se joacă în colbul uliței. Vre-o două-trei case sunt mai chiabure, și-încă!... Ii voi cerceta, voi merge la ei...

Cum îmi va crește inima când chipurile nevinovate se vor lumina la apariția mea, când mi-or alergă în cale întru întâmpinare sburdând ca mielușeii și se vor agăța de fustele mele, cu tot avântul sincer al copilăriei!...

Iar când micuțul din mine va fi în stare să priceapă, cu mânușița lui scumpă va împărți mila...

Moș Vasile, mama, m-au zărit pe fereastră, ies pe cerdac cu sbucniri de bucurie:

— Hoțoaica — m-amenință moșul cu degetul, cum a venit tiptil!

Intrăm în antrețelul, mai luminos, par-că; în odăile zugrăvite, lustruite, mobilate din nou...

— Ce drăguț, ați așezat! De ar fi fost așa, când eram eu...

Mama mă alintă:

— Ce te faci că nu știi?

— Nu mi-ați spus, doar c-ați așezat așa...

— Șireata! — face haz moșul, spre nedumerirea mea...— Safto!

Greoi și legănat aleargă Safta, dă cu ochii de mine:

— Duduia! — și ștergându-și cu dosul șorțului gura, s-apleacă, îmi sărută mâna, iar eu o sărutai colo gospodărește, pe amândoi obrajii, de o năpădiră lăcrămile:

— Draga babei!... Nu s-a fudulit!... Ce-i din viță-nvie în vie!...

Și umilă s-a dat mai la o parte, cu brațele alipite de coaste, cu mâinele palmă-n palmă, pe burtă.

— Safto, cum a fost cu casa? —întreabă moșul.

— Apoi cum să fie? —A venit vechilu de la d-voastră cu un jidan, i-a arătat ce să facă și a zis că boem l-a trimis.

— Victor l-a trimes? De asta-mi zicea să vin numai decât azi la voi!...

Din săliță — de după ușă — un scâncet slab s-aude. Deschide Safta și Zăblău se năpustește asupra-mi, scheunând, lătrând, scuturând iute-iute coada. Strâng la piept capul buhos, și ochii cu priviri de om caută iubitori în ochii mei.

M-am întârziat stând la sfat. Acasă Victor mâ-ntimpină pe scări, încercând să-mi ghicească bucuria pe față.

— Ești bun-bun, îi repetam ascunzându-mi obrajii în barba lui neagră.

Și, socoteam la masă, pe când ficiorul ducea de la unul la altul talerul, că în viață, de cele mai multe ori, nu dăm lucrurilor adevăratul lor preț, exagerăm nimicurile, iar întâmplările de samă le trecem cu vederea. Născocim nemulțămiri, simțim un fel de plăcere să prefacem bucuriile în supărări și astfel să schimbăm liniștea în sbucium.

Ce cântec tânguios, cântam îndată după nuntă?

Era mai bine când stăm sgribuliți eu și ai mei, de frig pe vremea asta, iar când se sfârșiau banii pensioarei moșului, mă chinuiau mirosurile de bucate la casele vecine?

XX

20 Octombrie.

M-am întors de un ceas acasă. Am făcut vizitele de noi înserați. Sunt intoxicată de cafea neagră; mă ustură-n gât de multă dulceață. Aș povesti mai pe larg intrarea mea „în lume” unde am fost primită ca o domniță, mai ales de cei care abia clătinau altădată capul la salutul meu. Dar sunt frântă de osteneală, de cât am urcat și am coborât cupeaua...

XXI

20 Octombrie.

Mereu îmi frământ mintea cu cele întâmplate. Îmi spun, îmi repet, că n are nici o importanță, că nu trebue să mă gândesc la scena asta stupidă, obraznică. Și tot acolo mă-ntorc:

Lucram o scufiță. Aud un pas pe scara din față.Crezând că e Victor, lucrez înainte și numai ce mă pomenesc cu Andrei în pragul salonului.

Nu mă scol, dar prietenoasă îi întind mâna, îl strig, îi arăt un scăunaș lângă jilțul meu.

S-așază a lene, vorbește puțin, câte-va cuvinte, rătăcind priviri distrate prin odae.

— Andrei, îl întreb, de ce ești...

Oprește asupra-mi căutătura de ipnotisat:

— Cum?

— Par-că ești mâhnit. Ai o supărare?

— Dacă am o supărare? Nu... Plec...

— Pleci?

— Da, mâine. Am venit să-mi iau rămas bun.

Mai să nu-l cred:

— Așa tainic ai hotărât asta?...

— Secrete familiare ce nu se dau în vileag până se pun în aplicare... Nunta matale, de pildă, tot un secret familiar a fost...

Mă opresc din lucru, ridic capul:

Nunta mea a fost o surprindere și pentru mine...

— Și plecarea mea a fost o surprindere, pentru mine...

— Ai știut-o de ieri, de alaltăori — ai știut de o săptămână, că pleci...

— Da, am știut...

— Și vii să ne spui numai în ajunul plecărei...

— Legea talionului, doamnă... Numai că efectul e deosebit...

Zâmbitoare îi întind pumnul acoperit cu scufița, crezând să-i schimb șirul ideilor;.. Dar mi-o smuncește bonețica mică, apucând-o cu două degete, aruncând-o cu silă, cât colo.

— Ai să ai nevoie de astea?

Și cântărindu-mi din ochi trupul, porni în hohote obraznice, jignitoare.

Un timp am rămas ațintind figura strâmbată de râsul înfrigurat de smintit!

Și deodată sbucnii, cu sângele ridicat la cap:

- Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? Și tremurând din tot trupul: Uite în ce hal m-ai adus!... O, du-te... să nu te văd. Să nu te mai văd!...

Și aprinsă de mânie, nu știu ce fac, nu mă mai stăpânesc, îi arăt ușa!

Lui Andrei, cumnatul Eleonorei, la care dânsa ține cu slăbiciune de mamă!

Cu rupere de inimă am privit ușa închizându-i-se în urmă, dar am înăbușit oftatul, am luptat cu lacrimele, m-am liniștit, în aparență... Totuși râsul acela al lui, la vederea scufiței, ș-acuma par-căd aud...

XXII

5 Decembrie.

Iarna-i în toiul ei; fulgi mari de zăpadă cad rar — a lene, după două zile de ninsoare măruntă și deasă. Câte-o rază de soare se rătăcește până la pământ, înveselește o clipă ochii și în bătaia ei firicelele de omăt se cern de sus, ca o pulbere de aur. Pe urmă raza se face nevăzută-n nouri și iarna albă, rece se-ntinde, acoperă tot...

Scuturând voios zurgălăii, șirag de sănii se iau la întrecere pe bulevard.

Stăm la geam și priviam sania trufașă ce îi luă fruntea, în strigăte de ura și în bătaia bulgărilor de omăt, a celorlalte sănii, ciudoase că-s întrecute.

Pe trotuar stau locului copii cu mâinele în buzunar, ori la subsoară, cu nasurile înroșite de ger, privind, făcând și ei haz de jocul săniilor, uitând de frigul ce-i învinețește...

Moș Vasile, de pe celallt trotuar, așteaptă să poată trece ulița. Trimet feciorul să-i ajute să răzbată.

Și intră moșul, cam abătut:

Am adus listă... Da-s atâtea nevoi; atâtea nevoi că nu știi cui să dai, cui să nu dai. Ce ți-e bun că unu are de una și n-are de alta, unul are pâine și n-are lemn, altul are lemn și n-are pâine, iar alții n-au de nici unele... Și cum s-a aflat cu ce gând cercetez, jalbele au început să curgă, cu grămada. Atâtea nevoi!...

Îmi frângeam mâinele, îmi frământam capul: ce să fac, cum să-i ajut? O singură ființă nu poate îndulci starea atâtor mizerii. Și de-aș vorbi cu ceilalți, aș strigă în pustiu.

Dă și Eleonora Nedelcu, ea și eu...E puțin!

Moșul întinde pe masă o hârtie.

— Lista văduvelor mai sărace și cu mai mulți copii...

Cu mâinele încrucișate pe masă, cu capetele alipite, citeam amândoi.

Victor intră binișor, fără să-l simțim, își vâră capul între noi:

— Ce tăinuiți mă rog aici?...

Li spun grija mea — se preface mânios:

— Așă vi-i vorba? Secrete de soțul dumitale?... Vei ști, domnă, că lemnul pentru protejații tăi, va fi în socoteala mea...

Bucuria nespusă! Din ce în ce mă cucerește cu bunătatea lui, Victor!...

XXIII

10 Decembrie.

Mi s-au întors o parte din vizite. Să-i iau la șir, cum ne-au sosit:

Dragoș, „cavalerul tomnatic”. Potrivit ca statură, gras, roșcovan, cu fața bună ca,Zăblău. Și vesel, vorbăreț.

Nu învățase mare lucru prin școală, dar știe el multe de prin cărți, zice singur. În tinerețe avusese slăbiciunea teatrului, colindase străinătățile s-asculte artiștii mari. Acuma colectează tablouri, sculpturi de valoare și antichități. Și-l tot năcăjește pe Iancu Drăghici să-i vândă lui lucrurile din casa de la Răchite. Coane Iancule, pe cinste —vinde-mi-le.

E un haz de văzut, ăștia doi împreună certându-se, șfichiuindu-se de crezi că-s dușmani de moarte — și o clipă după asta, iar alături, iar lingușindu-se ca să aibă prilej să se certe mai bine, peste o minută.

Dragoș ăsta e slăbiciunea lui Conu Iancu Drăghici, care-i dăruește în fiecare an de Sf. Vasile câte-o monedă veche pentru colecția de vechituri, cum zice moșneagul.

Dragoș îl roagă:

— Coane Iancule — îndură-te — dă-mi-le odată pe toate, nu mă chinui așa...

Conu Iancu sentențios, răspunde

- Răbdarea-i ca mierea!...

Îmi vorbea de astea, când ne sosesc Nedelcu, Elena Antoniu, născută Bercescu, familia Ionin. Și nu mult după dânsa, familia Nedea, care poartă pe la cunoscuți, ca pe o minunăție tânărul Velea, moștenitorul numelui și neamului, întors de curând de unde petrecea partea cea mai mare din an.

E lung, slab, uscat. Pe cap tuns soldățește, mustățile și barba rase. Poartă haine de stofă englezească, vorbește în târgul nostru numai franțuzește— nu știm nimeni englezește, pronunță exagerat pe r, și la tot momentul aruncă esclamări de om ros în limba franceză.

Și povestește cu ifos, de prin străinătăți, cu capul dat pe ceafă și cu ochii în tavan. Și strâmbă a dispreț buzele pentru ce e țărișoara noastră.

Iar bietele copile care mai erau în salon, păreau orbite de acest Zău cu accent afectat și cu îngâmfare de găgăuță... Și el se simțea bine sub privirile lor admirative, de fetițe fără pricepere.

Originalul Axenti, susținătorul literelor, a talentelor înăbușite în mizerie, sosi și dânsul. Toți îl țin de nebun, eu admir altruismul acestui om, care poartă o haină până se roade, dar adună la el acasă talentele tinere, le pune la adăpostul nevoii, și în liniștea belșugului încolțesc, iau avânt.

E frumușel băiat și farmec deosebit răspândește cu ochii negri visători, ce par mai mult a privi în el decât în jurul lui.

Florica Ionin, cum l-a zărit, mi-a apucat mâna și mi-a șoptit rugătoare:

— O, te rog, Doamnă, cheamă-l între noi!

M-a mișcat încrederea ei și când Axenti s-a apropiat de noi, l-am oprit cu vorba, i-am făcut semn să s-așeze.

Transportată de bucurie, Florica întinzând spre el fața trandafirie, arăta în zâmbiri drăgălașe, vârful dinților ei frumoși.

Urmam cu o curiozitate de novice acest întâi fior al inimei, când ușa se deschide și falnica doamnă Manole își face apariția, gâfâind puțin de urcatul scărei, dar zâmbitoare, în blana de astrahan și vulpe albastră, de unde fața ei albă, grasă, cu trei rânduri de bărbie, răsărea strălucitoare de mulțămirea de sine.

Victor și eu ne-am sculat s-o primim. Pășia liniștită, sigură de dânsa, de efectul luxului ei. E un fel de jurnal de modă, între cucoane. Dar toate o ocolesc din pricina limbuțeniei ei doborâtoare. E o nenorocire în astă privință, d-na Manole!...

Când vorbește, cuvintele în gura ei se rostogolesc, se-mpleticesc unele peste altele unele în altele și abia sfârșește o ideie, că-i vine alta, și-i merge gura ceasuri fără întrerupere, fără să răsufle, fără să uite cele mai mici amănunte din chinuitoarea povestire.

Și când crezi că a‘sfârșit, când te pregătești să răsufli ușurată, își mai amintește vre-o altă faptă de nimica, în legătură ce povestirea ceea, ți-o spune și pe asta, o mântuie, iea din nou firul celeilalte întâmplări.

Salonul se însuflețise de oaspeți, cucoanele într-un colț sfătuiam între sorbiturile ceaiului boerii, într-un nour de fum de țigară, erau aprinși în desbaterea viitoarelor alegeri.

Ușa se deschide ca de furtună, Drăghici intră:

— Conu Iancu!

— Domnul Drăghici!

— Ce vânt te-a adus?

Il înconjoară cu toții. Dânsul își suflă cu sgomot nasul, își îndeasă îndrăcit batista în buzunar și furios către noi:

— Ce vânt? Nici un vânt! Ia păcătosul cela de proces!

— Ce proces?!...

— Ehi, ce proces! —ne strâmbă conu Iancu: pentru cele două palme, trase lui Gheorghe a Zoițăi...

— Te-a dat în judecată?!...

— Se poate?!

— Se poate! De ce nu s-ar putea? — se răstește.

— Ei, îți place?!...— clatină din cap unii.

— Îndrăzneală!!...— îngaimă alții, împreunând palmele.

Ba de ce, mă rog, îndrăzneală?? — se răpede par-că să muște, Drăghici: — omul era în dreptul lui! Și ridicând glasul, tăind acrul cu gesturi mari din mână, scos din fire par-că ceilalți erau vinovați de palma trasă lui Gheorghe a Zoiței:

— Nu suntem în Rusia, ce dracu! Vă tot făliți cu egalitatea și libertatea și tot cântați că-n „vremuri” era asuprirea... Ce egalitate e azi între ițar și pantalonar?

— Așa-i, coane Iancule, așa-i. S-apropie împăciuitor Dragoș. Și ca să schimbe vorba: care iese, coane Iancule, albii ori roșii?...

Drăghici ridică nepăsător din umeri:

— După mine unul, v-aș atârna și la unii și la alții câte-o piatră de moară de gât și v-aș da pe gârlă...

— Alei, coane Iancule!... Și de ce?

Drăghici începe iar să gesticuleze:

— Politică-i în ziua de azi?!

„Rușii strâng comoară pe spinarea bietei lumi nevoeșe; albii petrec în mese și petreceri, tot pe spinarea nevoeșului, biet măgar, care duce greul, că doar la criză cel mic plătește gloaba... Politică de parveniți, lacomi de glorie și de bani... Când cereți voturi spuneți vorbe umflate, îmbolmojâți urechile cu făgăduinți, și cum aveți puterea-n mână, arătați cotul la cine v-a arătat încredere și rânjiți de șotia jucată... Politică de parveniți!...

— În principiu — îl întrerupe Dragoș.

Moșneagu-i aruncă priviri piezișe, întorcând capul de la dânsul, apăsând cuvintele:

— Ia lasă-mă, domnule, cu prințipiul d-stră.

Nu-l frământați nici cu creerul, nici cu inima...

Vorbă izvorâtă de pe buze.

— Dacă-i pe-aceea, eu să-ți spun drept Coane Iancule, că boerii au dat avânturi neertate străinilor — ațâță nebunul de Dragoș...

Turbat, Drăghici vine spre dânsul încruntat fulgerându-l din ochi:

— Avânturi?! Avânturi?!... Amestecăm jidanii la comerț, numai la comerț. Voi îi amestecați și-n politică, și-n toate chestiile țărei...

Celalt toarnă gaz peste foc:

Vorba e că în vremea noastră, a parveniților, s-a pus piciorul în prag și s-a scuturat jugul turcesc...

Cât îl iea gura sbiară Conu Iancu:

— Ba de la noi se trage! Daca am fi fost lacomi de glorie, ca voi cei cu principiul, n-am fi renunțat la domnie, n-am fi încălzit la sân puii de șărpi, ciocoii de azi, nu i-am fi scos din întunerecul neștiinței, ajutându-le să se ridice la nivelul nostru, dându-le astfel prilej să ne vorbească cu nasu-n vânt, cu mâna-n buzunăr, cu țigara-n colțul gurei și cu pălăria pe ceafă. Cu ifose cei îndușmănesc și cu cei de unde s-au ridicat și cu cei până la cari s-au ridicat.

— Dar vezi...— încearcă să vâre alt fitil Dragoș.

— Mă rog, lasă-mă să mântui... In ziua de azi, nu știți nici respectul cuvenit cuvântărei altuia!... Dacă-i pe-aceea, în vremuri se plătea un singur bir turcilor, ceilalți bani rămâneau în țară și țara era bogată. Azi, pentru folosul pungei voastre, vă vindeți neamul, pământul, legile — ca la mezat, la care dă mai mult. Și, după ce ne storc străinii pământul pân la inimă și ne iau aurul țârei, ne lasă săraci, cu gustul luxului, cu dragoste pentru marafeturi. Cel mic vrea să fie mare, cel mare mai mare și se chinuește bietul român să fie la fel cu vecinul din dreapta, asvârlind cu piper în ochii vecinului din stânga.

Și anii trec și lipitorile de pe voi se umflă și voi vă topiți de slăbiciune!

Victor împăciuitor:

- N-am ajuns pană pe-acolo, moșule! D-ta trebue să ne spui vorbe întăritoare...Când toate le vezi în rău, atragi răul...

Ascuțind glasul, zeflemisește moșnoagul:

— Nu cumva ați vrea să vă ieie cu binele ca pe copii când se lovesc? Să vă sufle pe sgancă și să vă spuie: las’ că trece?!... Eu nu-s de-un an-doi. Știu ce-a fost și văd ce este și pot s-asămuesc!

Și tot pe tema asta a ținut, până târziu, vorba, și s-au despărțit boerii plini de nădejde, după ce au ciocnit câte un păhăruț de tulburel, pentru viitorul țărei.

XXIV

2 Februarie.

De-ar putea povesti scufițele cât pumun căinășuțele cât palma, zâmbetul, privirile visele făurite de mamă, lucrându-le!

Copilul meu va fi frumos, o minune. Il voi crește cum n-a mai fost copil crescut. Surâsul meu ca un soare va încălzi, va ajută la în colțitul avânturilor nobile, ce zac în tot omul. Șoaptele mele, ca vântul de primăvară, cetișor, dar trainic, va întări în inima plăpândă, comoarele sădite.

O, cum voi iubi făptura mică ce se zbate în mine!

Și ce fior cald mă străbate, când simt viața lui scumpă, ocrotită de întreaga mea ființă!...

Dar dacă e urât?... De se-ntâmplă să fie vreun biet nenorocit cum sunt atâția pe lume!?...

Ah, sărmanul meu îngeraș!... Cum i-aș da însutită dragoste, să nu simtă lipsurile sgârcitei soarte! Dar dacă va suferi de aceste lipsuri?... Dacă lumea care se iea după înfățișare, va căuta să-l facă să sufere?

Vai, m-aș preface în fiară, ferindu-l de loviturile rătăcitei judecăți omenești!

XXV

15 August, Nuferi.

Intr-o zi m-am pomenit săgetată de dureri neînchipuite.

Aleargă părinții, doctorii, moașă.

Vocea domoală a doctorului ne împuternicește; ne înseninează moașa, zâmbind, când nu vrea să pregătească decât albituri cu panglicuțe albastre, pentru oaspetele nou: — dacă n-o fi băiat, să nu-mi mai ziceți pe nume!

In spre sară durerile vin dese-dese, dau năvală, furioase... Gemetele mele nu mai găsesc hotar.

Moș Vasile, Victor, se frământă în odaia de-alături, s-arată din când în când în prag. Mama, la căpătâiul meu, își lăsase mâinele în voia mea, de i le strângeam, mai să i le zdrobesc.

De la o vreme e mai tare vocea doctorului, mai domoală vocea moașei.

Plina de fierbințeala ce mi se revărsă pe tot chipul, urmam mișcările din jurul meu cu ochi exaltați...

Doctoru mai trece în cealaltă odaie, șoptește cu Victor, moș Vasile — eu trag cu urechea să aflu de sunt în primejdie...

Și, nu știu cum se făcea, dar ideia morți în clipele celea nu mă înfiora...

O durere sălbatecă... Gem sfâșietor...

— Câtă suferință, câtă suferință!

— Puțină răbdare — spune doctorul...

Mă uit la dânsul cu privire de nebună:

— Atâta știi să spui!...

Victor intră, îi strig pe acelaș glas de revoltă:

— Nu vă e milă de-atâta chin?...

Desperat îngână:

— Ce să facem?...

— E mort, poate?...

Doctorul face pe nepăsătorul:

— Mata să scapi... Copii aveți când...

Râd cu sughiț:

— Cred bine, eu să scap!

Dar inima mi se strânge puțin scurt, îngaim abea deslușit:

— Mă pierd... mă pierd...

— Curaj, doamnă, curaj! - poruncește doctorul, trebăluind în jurul meu.

Mama, cu fata suptă, de emoție, galbenă, îmi apasă pe tâmple prosopul ud...

Tăcere...

Ușurată, m-afund în perne cu ochii închiși, cu gura căscată.

O șoaptă, o foiala, în adânca tăcere. Deodată, în liniștea etacului, scâncet moale, duios se ridică.

— E-n viață! strigă moașa. E fetită! — adaogă plouată...

Mă scol în cot, tremurând de slăbiciune, iar glasul meu stins, tremura de fericire:

— Draga... mamei!...

Și mi s-a părut că nimic mai divin ca pachețelul de carne, ce se zbătea în mâinele moașei, nimic mai drăgălaș ca ochișorii mici, gurița știrbă, cu limba ce tremura de plâns: U-u-aaa; U-u-aaa...

Moș Vasile, Victor, se ivesc în prag. Mama merge spre dânșii, vrea să le spuie, dar cuvintele nu ies prin gâtlej... Cade pe un scaun, cu o mână la ochi cu cealaltă spre pat, de unde scâncetul de copil se-nalță tot mai zdravăn.

Nedelcii i-au fost nași, au botezat-o Mioara. Se-mplântă tot mai zdravăn în viată. Scufițele cât pumnul, cămășuțele cât palma nu o mai ajung.

XXVI

Ianuarie, la oraș.

Acuma gângureșțe: își întoarce capul în ce parte e chemata: Coca: pricepe joaca, plânge când vrem s-o mai înfășăm. Și nouă ni se pare că duios ca fetița noastră, n-a mai plâns copil pe lume. Și o lăsăm să se miște în voie, și așa-i de drăgălașă, goluță, în cămășuța scurtă, de unde se ivesc grase, sănătoase, formele trandafirii.

Se ține-n sus acuma, și moș Vasile o așează ca pe un scaun în palma lui mare, și-i cântă, jucând-o:

— Ce câți leleo la cireși

Fără poale la cămeși?

— Ba le am da' nu le-am pus

Ca-s la soacrămea pe fus!

Și fețița-l ascultă, cu ochii mari albaștri, în ochii lui bătrâni; și când el sfârșește, par-că l-ar pricepe, cu un chiot vesel își duce pumnișorii la gură.

XXVII

15 Iulie.

Când cere mâncare, spune: dei papa.

Și face paaa, cu mânuța. Când o întrebăm unde-i lampa? arată cu degețelul ei mărunt lampa; când o întrebăm: unde-i nasul cocuței? întinde năsucul.

Câte năzdrăvănii, toate le știe. Și noi am început să întrezărim numai făgăduinți de aplecări strașnice la fetița de un an. Mama, Victor și eu, mai ales: chiotele ascuțite de râs vesel, făgăduesc voce muzicală ne mai auzită:

— Ce-i Adelina, ce-i Carlotta!? Ne necăjește moș Vasile, făcând cu brațul rotogoale-n aer.

Mânuțele întinse după o floare, o semn că va fi poetă; de răsfoește o carte, rupându-i filele, îi va plăcea învățătura; de ațintește cu privirile ei luminoase tablourile din perete, va fi pictoră...

— Hm, da, pictoră... mormăe conu Iancu, făcând din ochi către moș Vasile.

Și cum fetița gângurea într-un rând ceva neînțeles, arătând tabloul, conu Iancu, serios, fără măcar să clipească:

— Acuma face critica...

Prefăcându-mă înțepată, cu mutră de proroc jignit:

— Dac-o să semene lui moșu-său Drăghici, nu va fi de mirare să găsească la toate cusur! Și clătinând amenințătoare capul:

— Cum va pricepe vorba, am să vă parase pe amândoi, las!

Și moșnegii se strâng grămadă de haz...

XXVIII

Februarie.

Mioara se-nvârte ca o mingișoară printre canapele și jilțuri. Moș Vasilc, mama, îs tot în urma ei, să o ferească de pașii greșiți; Hohotele de râs copilăresc, glasul plin, plânsetele ei chiar, umplu de viață, de vioiciune vechile ziduri ale Nuferilor.

Ochii celor mari se-mblânzesc privind-o. Vocile se-ndulcesc în mlădieri copilărești, vorbindu-i-se, iar povestea cu baba și moșneag a ieșit din nou la iveală, din ungherul unde fusese uitată.

Nevăzuta zână, ocrotitoare a pașilor neîndemânatici de fetiță mică, preface cu toiagul ei fermecat și pe cei mari în copii și de multe ori Bunița s-a prefăcut în baba oarba, iar ceilalți, cu Mioara între noi, ne feream să nu ne prindă baba; ori bunelul s-a prefăcut în uli, iar ceilalți, cu Mioara între noi eram porumbei și ne feream să nu ne prindă uliul...

Pană și moș Drăghici, care cârtește și repetă într-una că „numai în somn copilul rebue sărutat”, a fost găsit într-o zi stând turcește pe covor, alături de Mioara și drenând mâna desprinsă a păpușei.

XXIX

Maiu.

Haz și bucurie mare în odaia Mioarei, azi dimineață: Măica s-apleacă și iute sărută gâtișorul fetiței, răsturnată pe spate; când brațele fetiței se-ntind să cuprindă grumajii măicăi, măica ridică iute capul și tot așa-i joaca, și ce haz, ce bucurie!

Ceasornicul cel mare din antrot bate de zece ori:

— Bang, bang.... face copila și măica se ridică de-a binelea:

— De-acuma să ne-mbrăcăm, cocuță.

Mă prinde de dantelele capotului:

— Mai jucăm, măică...

Clatin capul, cu obrazu-n palmă:

— Să nu găsească tăticu pe fetița lui pupuie?!...

Și cu cealaltă mână apucă dantelele, cască gurița, rămâne cu vorba nespusă, cu priviri speriete spre ușă.

Mă-ntorc, tresar, mă uit mai bine:

— Andrei! Și apăsând cu stânga inima, cu dreapta întinsă: Cât m-ai spăriet!

Îmi sărută mâinele:

— De ce așa spaimă?...

Și ne zâmbeam fericiți și tulburați...

Eu cea dintâi tai liniștea:

— Când te-ai întors?...

— De-o săptămână...

—...Și abia azi ne vii?...

Fără să răspundă, ne învelește pe amândouă cu priviri calde.

— Pa, cocuță...

Își duce mânușițele la spate, își ascunde obrajii la umărul meu, copila.

— Spune pa, Cocuță! — Ambiția mea de mamă e pusă la încercare — șoptesc cu buzele între cârlionții balani: Ce o sa zică boeriu?!

— Cocuța-i pupuie, o lingușește Andrei, s-o atragă.

Se uită codiș la dânsul, prinde a râde dintr-o mustață.

Andrei încurajat nu o slăbește:

— Ce pupuie cocuță.

Cu sfială întinde mânuța, se lasă luată-n brațe: cu degețelul arătând pe fereastră docarul, ncîndemânatec, răspicând cuvintele:

— Boeriu cu trăsura merge plimbăreții cai!...

Și saltă ’n brațele lui Andrei și slătuește serios, privindu-l drept în ochi, iar Andrei o strânge câte-odară nebunește la dânsul, de tremur pentru micuța mea:

— Mi-o sfârmi, Andrei! Și caut să i-o iau.

Se roagă:

— Lasă-mi-o! Și o acoperă cu brațele: Ce dulce e! M-am întâlnit cu Victor. M-a amenințat din deget, mi-a zis că are o socoteală cu mine...

— Aha, las c-o meriți! Să nu ne scrii atâția ani, nici un cuvânt?! Asta nu se face, Andrei.

— Dacă aveți de gând să începeți cu morala, să sfârșiți tot azi — îmi taie scurt vorba: Să nu mă cicăliți în toată ziua, c-apoi pe ici mi-e drumul...

Da’ îmblânzându-se îndată: — Dar moșul, mama, unde sunt? Ce fac?... Pe Safta am văzut-o.

Am mers anume pe la căsuța unde-ai copilărit, unde-am petrecut și eu parte din copilărie...

— Iți era dor de căsuța noastră?... îl întreb, mișcată.

— O, da! Îmi arde să o revăd, să trăesc o clipă, doar, trecutul. Când am văzut-o reparată, schimbată, am simțit un rău la inimă.

— Ba să te fi impresionat în rău de-ai fi găsit o dărâmătură în loc. Și așa s-ar fi întâmplat de nu se repară...

Dacă de dragul amintirilor n-am mai drege un lucru ce se strică...

Zâmbește abea:

—... Ar fi prea mult sentiment, așa-i!... Și m-a privit lung... Și, ca o jale pornește din ochii lui, din glas, din zâmbet chiar, câte-o dată.

L-am dus în chioșcul învelit cu trandafiri mărunți, albi, unde moșul fuma bând cafeaua neagră, cetind jurnalul, și am fugit să mă îmbrac. Și pe când camerista îmi așeză pieptănătura, socoteam în gând ce rochie să-mi pun, să mă gătesc, să vadă Andrei că nu numai pariziencele lui au gust la găteli. Îmi tresărea inima de bucurie că a venit, s-a reîntors, tot Andrei de demult, blând, iubitor. Și zâmbiam singură, amintindu-mi cum a răsărit în prag, cum ne privea pe amândouă, cum desmierdă copila... Ce bine-l prindea pe flăcăul ăsta frumos, nant, subțirel, când ascultă serios povestirile înșirate de fetiță și coborându-se până la mintea ei, răspundea strâmbând și dânsul cuvintele, râzând când râdea Mioara, încruntându-se, când se încrunta dânsa.

Nu l-am lăsat să plece până târziu. Ne-a făcut să râdem cu istoriile lui despre străijii, mai ales repetându-ne hazuri nemțești, însoțind vorba cu îngânări de gesturi pline de nostimadă.

Moșul se cutremură de râs:

— Duh nemțesc... duh nemțesc!

— E mai pe subțire duhul franțuzesc, spune Victor.

— Chiar franțuștele-s mai subțirele ca-nemțoaicele — strecoară ștrengărește Andrei.

— Nu ți-a rămas inima la vre-o „subțirică”? ”atetic de tot, Andrei răspunde, cu un serios nemaipomenit:

Vorbind la drept, eu îs mai milos.

- Mata iubești și fetița mele?

...Dacă nu vorbește...

Mioara râde împăciuitoare:

Cu greu am trimes în sara ceea pe copilă la culcare. Nu voia să se despartă de Andrei.

După plecarea lui, un gol s-a făcut, o tăcere în salonul mare și... în noi. În noi căci am rămas visând, după ce s-a făcut nevăzut în întunericul nopții

Ce frumos se face Andrei! Îmi pare bine cu o mândrie de soră.

Ce ziceau oare franțuștele bălane de flăcăul ăsta cu ochi negri desmierători și cu mustăcioara neagră deasupra buzelor, cu colțurile puțin ridicate a ironie?

XXX

10 Maiu, seara.

Delicateța e podoaba sufletului, precum culorile pomilor sunt podoaba primăverei.

Ce-ți înveți sufletul pe căi lăturalnice și nu-i mai lași pe calea lui de demult?

Încrederea bună de altădată, nu mai mi-e iertat să ți-o mai port?... Andrei!...

Ce crud mă doare să te știu liniștit, ca o mare cu adâncimi primejdioase!..

Am mers să facem 10 Mai la Nedelcii. Abia intrasem în sala împodobită cu steaguri tricolore, că din urmă ne ajunge conu Iancu, perechea Antoniu, visătorul Crengescu; pe când ne pofteam unii altora ziuă bună, alte hurueli de roate se aud pe prundișul ogradei.

— Să-ntindem masă mare, că ne sosesc oaspeți! Strigă voios Nedelcu, ieșind cu nevastă-sa întru întâmpinare.

Mă-ntorc către Andrei, care era lângă mine. Să se taie mielul gras, pentru fiul rătăcitor...

Să nu începi cu glume pe socotea mea, că plec!

Mă prefac înfiorată:

— Groaznică amenințare!

Încruntat, cu buzele strânse:

— E mușcătoare, doamna!

Pe când în antret, bilele începură a se rostogoli pe biliard, lângă mine conu Iancu mormăia înăbușit, cătând din ochi pe cineva de care să se lege.

Insfârșit tare, către un tânăr osos, deșirat cu păr lung dat pe ceafă, cu ochelari pe nasul subțire, galben:

— Cum mai îți merg poeziile, flăcăule?...

— Bine... răspunde a lene flăcăul.

Drăghici îi măsoară din ochi pletele, dă cu nedumerire din cap, ridică sprâncenele, le coboară, iar privește pletele și deodată întinzând gâtul, pe deasupra capului meu către Dragoș:

— Ai putea să-mi tălmăcești tu mie că doar ai umblat străinătățile, de-ai bătut în palme la actiorițe — de ce poeții poartă părul lung și poetele și-l retează?

Stă puțin pe gânduri Dragoș și neluminat, îndoelnic:

— De, coane Iancule... Asta-i o stare sufletească, de care numai un poet ne poate lămuri... Crengescu să ne spuie!...

Atâta așteptă, se vede, și moșneagu, ca să se facă foc.

— Crengescu?!... Crengescu?!...

— Soțialistul cela!... Îi șoptește ațâțător Dragoș.

— Ia poftim aci! Îi face semn cu degetul conu Iancu. Ia poftim monsieur Crengesco!

Crengescu s-apropie căznindu-se să nu pufnească.

— E drept monsieur că faci soțialism?...

— E drept.

— Hei, drăcia dracului! — își scarpină conu Iancu ceafa - și ce spune socialismul cela al dumitale?... Ce „prințipiu” are?...

— Egalitatea drepturilor sociale.

— Adecă, ori toți miniștri, ori toți ciubotari... Pare-mi-se că mai mult râvniți la egalitatea pungei cu bani...

— Și asta, coane Iancule... Cu ce drept unul s-arunce banii în desfrâu și altul să-și privească copiii murind de foame?

— Taci că vă pricepe Iancu Drăghici joaca, râde moșneagul umflându-și bărbia — zăpăciți nevoeșul cu făgăduinți fără temei, numai ca să luați cărbunele cu mâna lui...

Asta-i pereche cu ce mi s-a întâmplat dăunăzi la mine la țară: Vine vâtaful și-mi spune că popa ațâță norodul contra mea, îl împinge la răzvrătire, îl încredințează că nu trebue să-mi fie plecăciuți mie — căci ei și eu suntem la fel — tot una, că Dumnezeu singur e mare și trebue ascultat, respectat...

Am zis vătafului să nu se afle că eu știu ceva de asta. Și acu vre-o două zile vine popa smerit ca de obicei, plecăciuit, dulceag la vorbă, frecânduși una-n alta mâinele:

Vom ruga, boerule, de nu vă face trebuință locul cela de lângă livada mea...

Du-te și cere lui Dumnezeu, și să vii la mine cu voia de la Cel de sus.

— Perfect l-ai jucat, coane Iancule!

— Să ne trăești!

Crengescu face un gest de dispreț:

Ah, popii!... Iată o sectă stupidă și periculoasă!...

— Menirea e sublimă, de-ar fi înțeleasă de cei ce-s puși să o propovăduiască.

— Menirea! — râde Crengescu....lucruri ticluite de fantezia noastră!...

Ne ridicăm cu toții împotriva lui.

Da’ nu se dă bătut.

— Să judecăm, vă rog: vede fi cum se lovesc în cap principiile fundementale ale civilizației, primul și cel mai temeinic pas al progresului moral, pe care se bazează civilizația de azi e Creștinismul, a cărei deviză ie bunătatea, mila, iertarea. Ori, aceste trei îndatoriri ale creștinismului ar trebui să fie inelele lanțului, ce-ar uni într-o strânsă legătură omenirea întreagă...

— Mă-nchin! — apleacă învoitor fruntea moșneagul, pe când Crengescu și-o ridică pe a lui cu sfidare.

— Dar atunci cum rămâne cu datoria noastră de patrioți, care ne impune să mergem la războiu, să măcelărim? Și cum rămâne cu sfânta cruce, simbolul bunătății, îngăduinții — prin suferință — pentru izbânda binelui, când popa, cu ea binecuvintează pe cei ce merg la omor??

— Ne apărăm de dușmani!...

— Dușmani!... noi singuri îi născocim dușmanii... Ce dușman îți este Stan și Bran pe care-i omori în război? Dacă toate țările s-ar contropi, dacă legi omenoase ar fi pentru toți, dacă s-ar alege couducători iscusiți, să păzească respectarea legilor...

— Ce-ar fi? N-ar mai fi războiul, dar altfel aceeași anarhie... Fiecare ar vrea să ajungă dânsul păzitorul legilor; fiecare păzitor și-ar avea favoriții lui; fiecare favorit ar avea alți: favoriți - și roata lumei ar fi aceeași... Decât să îmbuibați mintea celui de jos cu egalitatea drepturilor soțiale, cântați deocamdată să le luminați mintea cu învățătura, să le treziți în inimă simțul datoriei... Ei îs copii, sărmanii, judecata lor e încă primitivă.

Așa că din vorbele voastre umflate nu știu să-și aleagă cumpăna dreaptă, și-i faceți să se creadă una cu cei învățați, și mai că-s încredințați că deosebirea între țăran și ministru e că unul poartă căciulă, celalt joben...

E drept, e drept, strigau toți.

— Coane Iancule, da’ un preferanț nu facem? — îl roagă Dragoș.

Drăghici se scoală.

Andrei îmi întinde înghețata; îi arăt farfurioara ce golisem.

— Sigur că Dragoș ți-a purtat de grijă, și întorcând capul de la mine, s-amestecă-n vorba celorlalți; se discută cu aprindere drama de care vuiau gazetele: sinuciderea unei fete în ajunul nunței, căci părinții se împotrivise la căsătoria ei cu altul, alesul inimei.

Fiecare ne dam părerea:

Unul spusese:

— Nu admit ca părinții să impuie ori să oprească de la căsătorie pe copiii lor...

— Ba e datoria lor să deschidă ochii copiilor asupra alegerei ce fac...i se răspundea.

— Mai cu seamă când e chestie de inimă și alesul ori aleasa nu făgăduește un viitor fericit...

— Căci în dezamăgire, suferința e îndoită...

Cel întâi susține:

— Părinții trebue să atragă atenția copiilor, dar dacă ei nu o iau din loc, să-i lase în pace; datoria și-au făcut-o, conștiința le e împăcată...

— Dar e neomenos să impui fetei d-tale căsătoria cu un om ales de experiența d-tale matură...

— S-au văzut, totuși, căsnicii de astea cântărite ieșind foarte bine și căsnicii din dragoste ieșind foarte rău....

— După cum e de bogată închipuirea femeiei — spune Eleonora Nedelcu. În dragostea cu foc și flacără, cum e cea din romane, mintea înrâurește mult mima...

Zâmbesc cu învoială. Andrei se-ntoarce de-a întregul spre mine și ațintindu-ma cu pleoapele pe jumătate închise:

— Nu crezi în căsătoriile de dragoste...

Și buzele lui sarcastic strânse, par-c ar fi vrut să spuie: ai dat chiar proba...

— Oricare căsătorie se poate preface în căsătorie de dragoste, când femeia în chestie e bine chibzuită din fire, când mintea și inima ei sunt în perfect echilibru. Astfel de ființe nu vor fi visat feți frumoși înainte de nuntă și odată măritate, fericirea lor întreagă va fi casa lor, bărbatul lor, copiii lor...

Nu știu ce-am zis așa nostim, Andrei a isbucnit în râs și fără cruțare de lumea ce ne înconjură mi-a azvârlit în obraz, cu voce șuerătoare:

— Mai ales când bărbatul are Nuferi!...

M-am făcut roși-roșie. Eleonora Nedelcu l-a privit dojenitoare, pe când ceilalți s-au prefăcut că nu aud, au schimbat iute vorba.

Am rămas prostită, ne mai auzind, ne mai pricepand vorba din jurul meu.

XXXI

11 Maiu.

Eleonora Nedelcu a venit la mine. Se teme, ea, așa bună, așa delicată, să nu rămâie neștearsă jigneala adusă de Andrei. E un suflet rar, care suferă mai mult ca cel atins direct de o nepoliteță.

Am fost călduroasă cu dânsa, dar de câte ori am presimțit că are de gând să deschidă vorba de întâmplarea ceea, luam alt șir de idei.

A priceput și n-a mai stăruit...

De felul meu, nu țiu la mânie, dar în Andrei îmi pare că sbucnește câteodată o pornire dușmănoasă contra mea. Ceteam în ochii lui aspri, când mă aținteau eri, și-n zâmbetul ce seamănă mai mult rânjeala câinelui care mârâe, gata să muște...

XXXII

20 Maiu.

A fost de vre-o câteva ori la noi, domnul Andrei. Eu nu m-am arătat! L-au dus la Victor, de era acasă, ori la moș Vasile. Să-l învăț un pic de manieră, pe domnul Andrei Nedelcu.

XXXIII

21 Maia.

Azi Nedelcii ne-au trimes un răvașel printr-un fecior boeresc. Ne pofteau la dânșu sa sărbătorim pe St. Constantin și Elena

Am răspuns cu mii de iertăciuni și cu pricină scornită.

...Dară mă mișcă stăruința asta.

La urma-urmei nu-i așa mare crima ce a făcut Andrei. E mai mult nejudecata unui băiet copilăros...

XXXIV

17 Iunie.

M-a surprins, Andrei! Azi la amiază, pe când supraveghiam schimbarea florilor în salon.

N-am avut încotro, și am rămas. S-a mai îmblânzit domnul Andrei! Pe fața lui pocăită, sfiala și bucuria, pe rând se iviau, când m-a zărit în fundul camerii, între plante.

O, însă eu am fost politicoasă, dar rece: bucuria împăcărei n-a răsbit prin masca serbedei politețe de salon, ce-mi hotărâsem.

Îmi pare bine, însă, mă bucur nespus...

Sărmanii ochi negri, cerșind iertare pentru greșala făcută din nesocotință!... Și zâmbetul cela încurcat, trist, vesel, la vederea mea!... Nu mă urăște, Andrei... S-ar zice mai curând că-și descarcă o mâhnire ascunsă; o descarcă pe cei mai aproape de sufletul lui...

...Pe cei mai aproape de sufletul lui!...

XXXV

15 Iulie.

Mioara a împlinit trei ani.

A. avut multe vizite: dimineața a venit doica. A primit-o Mioara, în cancelarie, a poftit-o frumos pe scaun; i-a spus că maica se-mbracă; a întrebat-o de Ghiță, fratele ei de lapte; a mai stat vre-o trei minute liniștită, pe urmă, cum subiect de vorbă nu găsea, și Mioara știe, că nu-i frumos să lași conversația să tânjească, iar musafirii trebuesc desfătați, s-a suit pe biurou, a scos calendarul din perete, l-a așezat pe masă, s-a lungit cu fața-n jos alături, și a strigat femeiei:

— Vin’ să vezi!

Și doica spărietă:

— Cocuță dragă, să-l punem la loc... dacă vede maica?!...

Dă să i l scoată.

Copila îl ține zdravăn cu o mână, cu cealaltă arată:

— Ăsta-i egina Sabeta, asta-i Caol, asta-i Fenand, asta-i Maria, asta-i ial Caol... pupui Caol.

Îl sărută, doica râde, râde și fetița.

Prin ușa întredeschisa privesc în cancelarie. Cu două zile înainte îi spusesem:

Mioaro, mata să fii de-acuma tare cuminte - ești mare...

— De ce măica?

— Poimâne ai trei ani... Ce o să zică cucoanele, care vin să te felicite, dacă află că nu ești cuminte?

—...Vin cucoane?...

— Da.

— Când?

— Poimâne.

Se uită la mine încurcată.

— Măică, asta e departe: poimâne?...

— Acuma facem nani. Mâine ne sculăm, suntem cuminte până-n seară. Atunci facem iar nani și când ne sculăm, e poimâne...

Sare de bucurie.

— Da’ vezi, Mioaro, să fii cuminte, să spui frumos paa; să vorbești, să nu fii uricioasă cu copilașii care-or veni la mata...

— Nu, măică, nu!...

Acuma, prin ușa întredeschisă, priveam rodul sfaturilor date.

Cocuță, ruga doica, sa-l punem la loc...

Îl lasă din mână.

— Acu hopa jos!

— Ce rochiță frumoasă are cocuța!...

Ridică pestelcuța și cu glas îndulcit, atinsă la coarda sensibilă, cu ochișorii în jos:

— Să vezi mata, am o ochiță mai fumoasă în dulap la maica...

După prânz au venit cucoane, boeri, copii, Mioara le-a zis frumos paa; a lăsat să-i sărute boerii mânușița; a mulțumit frumos când căpăta jucării de tot felul, radioasă a râs când nășica Nedelcu i-a pus în brațe o păpușă — o fetița mare cât dânsa. Cu ea în brațe se-ndreptă spre ușă; plec după dânsa:

— Nu se poate, ai s-o strici.

— Veau afară...

— Fără fetița...

O strânge cu îndârjire la piept.

— Să vadă doica, fetița mele...

— Doica a plecat s-aducă pe Ghiță, să-i dai bomboane, bani, să-și cumpere căciulă de iarnă. Și încet: nu ești cuminte? Ce-or să zică cucoanele?!...

Mioara, o mică persoană, pe cât de voluntară, pe atât de ambițioasă, se-ntoarce între copii.

Ne-am așezat cu toții în jurul biliardului să încercăm jucăriile cu mășinărie.

Era nostim de văzut capetele noastre la olaltă cu ale copiilor, râsetele noastre amestecându-se cu ale lor; mâinele noastre întinse odată cu ale lor după un cărucior în goană, după un domn înjobenat călare pe un cățel, după un paiaț mergând, cumpănindu-se, cu greutăți la picioare....

Retrâiam și noi câteva clipe de bucurie senină, de veselie curată, în mijlocul piticilor de tinichea...

S-au așezat pe urmă în salon, micuții, la o măsuță cu scaune ca pentru dânșii. După ce au mâncat bomboane în farfuriile păpușii, cel mai mare din grămadă, Ionel, de cinci ani, propune să se joace de-a soldații:

— Eu sunt Ștefan cel mare, Gică e general, Lența e regină, Mioara Maica-Domnului, Nicu...

— Birjar eu — sare Nicușor, băețelul Elenei Antoniu, născută Bercescu.

— Bine! Ne așezăm doi câte doi, ca soldații!

Se luară de mână.

Regina cu Ștefan cel mare, Generalul cu Maica-Domnului.

Da eu, da eu? se arată cu degetul Nicușor cel scurt și gros, învârtindu-se în loc ca un curcanaș...

Nicușor cu cine? - se-ntrebau din ochi.

Cei mari vorbeau, discutau conu Iancu își găsise pe care-va de scărmănat, eu urmăream cu interes pe cei mici.

Mioara venea spre mine:

— Lui Ghiță, măică, dai boboane?...

— Adu-l aci!

Se-ntoarce grupușorul întreg, îl aduce în alai.

Glasul celor mari se opri ca stins pe neașteptate; sprâncenele se ridicară sus — pe frunțile simandicoșilor — la apariția țăranașului. Dar voia bună a celor mici, îmblânzi lumea.

— Dai boboane, dai bani...— îmi amintea pe rând, Mioara, ce aveam de dat lui Ghiță.

Cei mari făceau haz. Andrei îl întreabă: — Cum te chiamă?

— Ghiță...

— Știi carte?

— V-au învață: N-am calte, n-am pumb. Nu pot să-nvată...

Din ușă, doica privea cu inima crescută la fecioru-său.

Copiii nerăbdători să se joace, îl chemau; fugi cu comoara în poala cămeșuții.

— Tu ce vrei să fii? îl întreabă Ionel cu aer de șef suprem.

— Io...io...

— Motopolit, motopolit!...răspunde Lența pentru dânsul.

— La rând cu birjaru!

Și-n pas milităresc, doi câte doi, ieșiră din salon.

De la un timp, nemai auzind glasul lor, mă duc să-i caut.

Erau în odaia Mioarei, în jurul doicei, care cosea un nasture la haina lui Ionel. El o întreba:

— Pe mata cum te chiamă?

— Doica, chiamă! — sare țanțoșă Mioara.

— Și noi avem una oare o chiamă doica, ține-n brațe și dă lapte la Lizica...

— Ai o soră mică?

— Mică-mică...

— Am văzut-o și eu — strigă Lența cu fudulie — are mâna mititică-mititică... N-are dinți, nici picioare... Are ochii mititei-mititei...

Ionel o privește cu milă; și cu înțeles către femeie:

— Are picioare în scutece... Mi-a spus Anicuța... mata o cunoști pe Anicuța?...

— N-o cunosc — spune doică.

Ionel nu se dumerește.

— Nu cunoști pe Duduia Anicuța?!...

—...Dacă n-o cunosc!...

Doică să știi, că de-ai să vezi o duduie înaltă, slabă, cu nasul mare și cu pistrui pe obraz să știi că-i duduia Anicuța...

— Oi ști conașule...

Se servise masa. Ne-am luat fiecare odrasla lânga noi, să-i purtam de grijă.

Crengescu ridică paharul și adresându-se Mioarei începe:

În lupta pentru viață multe,

Copila mea, vei întâmpina

Și n-o să creadă, n-o s-asculte

Mai nimeni de durerea ta.

Dar reilor miloasă iartă

Și-ți caută drumul tău

Nu te-njosi cu ei în ceartă,

De vorba lor, să-ti fie greu.

Să fii în suflet cum te-arată

Oglinda-n care te privești

Drăguță blândă, bună fată

De tine să nu te mândrești.

O, nu! Căci nimene nu știe

Ce soarta-n lume vei avea!

De-nchipuiri și de mândrie,

Sa te ferești, copila mea.

Iar frumusețea, nu uita:

Din cer ne vine acest dar

Ferice-i fi să pofi pastra

Ca lucru sfânt, cerescul har.

Fără a-l slăbi din ochi, Mioara urmărește cu o atenție de nedescris, toate gesturile lui. Nimic nu pricepe, nu mai poate de plictiseală, își pierde răbdarea și când să înceapă ultima strofă, dânsa, cu pumnu la gură, cu vocea îngroșată:

— Vine ulsu...

Râsete, urale, se stârniră și fetița trecu din mâni în mâni pe deasupra mesei, si-rutatâ, dezmerdată.

Intr-un târziu lumea mică începu sa moțăe a somn. Părinții o trimete acasă cu dădacele, care ospătaseră sub îngrijirea doicei, a cameristei și a Saftei.

Mioara a sărutat copiii, i-a poftit să mai vie.

Rămasă singurică genele încep să-i se-ngâne cu somnul și ei.

Din ușă, doica îmi face semn, ies cu fetița în brațe. Femeea își ia rămas bun dela noi, spune lui Ghiță să ne sărute mâna. Mioara îl sărută, îl poftește și pe dânsul să mai vie. Micuța nu știe încă de sferele sociale, în sufletul ei nevinovat mândria n-a încolțit. Cât va mai fi nevătămată inima ei curată? Cât de frumos răsărită, oare tot se va ofili floarea sfintei simplicități și va crește în loc mândria crudă, necruțătoare?

—...Măică facem nani?...

O duc în etac, o dezbrac, o închin, o așez în pătuțul ei...

— Cu fetița, măică...

Ii dau păpușa, o atrage la dânsa.

Acum, când mai vine cucoane?

La anu...

Mă privește cu ochii mari albaștri:

Până atunci nu mai e poimâne?

Și lăsa capulpe perne, cu glasul lene de somn

Domnița, măică....

Cânt încetișor:

Pe o stâncă neagră într-un vechi castel..

Pleoapele cad peste ochii albaștri, întunecați de pupila mărită în umbra pologului

Unde curge-n vale un râu mititel.

Ploapele îngreuiate de somn se ridică rar.

— Cântă...maică...

Plânge și suspină tanara Domniță...

Adormi odorul meu, rumen și alb ca o garotiță.

Și pe când din salon îmi venea un vâjâit de vorbă, veselie, cântec, într-o nespusă rugăminte cerșam de la cel de sus, oameni buni pe pământ în calea copilului meu, să-i fie viața mai dulce de cum i-a prezis-o amărâtul Crengescu.

XXXVI

7 August

De o lună împletesc de zor hăinuțe de lână și ciorapi, pentru finii mei din oraș și de la Nuferi. Mioara îmi ajută la depănatul lânei, ținând jurubița, și e încântată că ajută cel puțin cu asta la îmbrăcămintea „salacilor mâicăi mele”.

XXXVII

9 August

Lucram și eri pe bancă, în parc; aproape de mine Mioara se legăna în hamac, moralizând păpușa.

Dintre brazi răsare Andrei cu beretă pe cap și în spinare prinsă-n curele, lădița lui de pictor.

Mioara sare din hamac, aleargă la dânsul, îl ia de mână și cu haz îl întreabă:

— Andrei, da’ de ce mata ai cutie-n spate; Andrei mata ai beretă pe cap?...

Schițase câteva peisage din împrejurimi. Il rog să mi le arate.

Desface grăbit curelele; amabil, întinde pe masă, așezându-le să le văd bine, cartoanele schițate.

Mă uitam la ele de un timp.

Vine și Victor, s-așează lângă mine și răzămându-se cu bărbia de umărul meu, le priveam împreună.

Uite lângă moară, păduricea de mastăcăni...

Dincoace cărărușa ce duce la bordeiu ascuns între copaci, se zărește, cu aerul lui misterios, bordeiul cu șmdrila acoperișului putredă și dărăpănată.

- Aici buchetul de sălcii ce se oglindesc în apă la capătul podețului...

Victor, privindu-le, îmi sărută încetișor colțul urechei.

— Trădătorule Iuda, mă-ntorc, de ce-mi săruți urechea?

Și dându-mi capul pe spate, îl sărutai pe obraz. Victor, se scoală.

— Mă duc să mă schimb de haine și mă-ntorc!

Mioara să iea după tată său.

Le strig din urmă: să poruncească apă și cafea! Și către Andrei: trebuie să-ți fie sete...

— De loc! Și cu o mână nervoasă începe a strânge cartoanele, vădit căznindu-se să pară liniștit.

Mirată îl observ; timidă îi spun, că Victor ar fi vrut să mai le vadă.

— N-am să stau până-n seară să aștept pe Victor!... și zeflemisând, strâmbându-mă: Victor ar fi vrut să mai le vadă!

— Dacă Victor vrea — apasă cuvintele— toată lumea trebuie să se închine voiei măriei sale!

Mânele-mi cad ostenite în poală și întristată îi spun:

— Iar îți vin toanele, Andrei? Is foarte hotărâtă să nu ți le mai sufăr și dacă reîncepi, nu te mai primesc decât în vizitele de etichetă, îți jur!

—...De ce... și tace, și-și strânge tâmplele în pumni.

Eu, stăruitoare, îl întreb:

— Spune, spune... de ce te-ai aprins lar?

Cu glasul plin de lacrămi:

— De ce l-ai sărutat?...

— Andrei... începui, dar fără să știu ce să mai zic.

Dânsul zâmbește slab, amar.

— Ești prea senină din fire, nu mă poți pricepe... Nici nu trebue să mă pricepi! Și s-a înfundat în desișul de brad, pe unde venise.

Iară eu?.. O, Andrei!.. O căldură mă năpădește, de atunci; O vioiciune, o înfiorare de fericire și de teamă, de câte ori gândesc la tine... Ești gelos? Pentru ce?

XXXVIII

Februar. La oraș

De multe ori m-am așezat înaintea biroului, am învârtit cheia saltarului, unde se odihnește de atâtea luni, caetul vieții mele.

Nu-mi mai vine să scriu...

Vorbele-s slabe, când trebue să răsfrînga sufletul; îs ca cel de pe urmă răsunet al ecoului...

Dacă scrisul nu poate ușura prea plinul bietului suflet, de ce a-și mai scrie?....

XXXIX

15 Mai

Fericirea mă năvălește, de când am simțit alipirea sinceră a sufletelor noastre, Andrei.

Privirile mai vorbește ca graiul cel mai meșteșugit!..

In grădina familiei Ioniu se petrecea la nunta Floricăi cu originalul Axenti.

Printre tufișuri de trandafiri și de liliac în floare, se plimbau cucoanele, în găteli primăvăratice; fete înconjurau pe Florica îmbujorată, transportată de fericire, ascunsă în vălul alb de mireasă; fetițe mici, cu Mioara între ele, depănau piciorușele mărunte cu pulpe goale, în ciorapi scurți, prin iarba fragedă a lunei Mai, ce părea un covor anurne pentru copilașii ăștia — flori între flori — cu obrăjorii lor trandafirii, sub pălării mari de dantele; cu bucle aurii și cu rochițe brodate și scurte, deasupra genunchiului. De la o vreme se furișară într-o alee mai liniștită mirii, și nu știu ce curiositate mă împingea să mă tot uit la ei. Erau singuri acuma. Și își vorbeau în șoaptă, ochi în ochi, uneori. Alte ori când privirile lui se aprindeau cam tare, dânsa apleca pleoapele, zâmbind misterios, cu roșață delicioasă pe chipul ei tânăr.

Andrei dă de mine, s-așază, mi-i arată.

—...Is fericiți...

—...O, da, se vede...

—...Se iau din dragoste...

—...Se vede..., repet cu ochii întorși de la dânșii...

—...Acuma crezi în căsătoriile de dragoste?

Dau din cap că da, urmărind distrată sborul grăbit a rândunelilor...

In gât îmi sta ca un nod de plâns. O părere de rău nelămurită, nehotărâtă simt, ca prima lumină a zorilor întunecate încă, de umbrele nopții.

Îmi murmură încet, aplecat ușor spre mine:

— Da, ești fericită, acuma, cu copilița lângă mata... Te pricepe, Andrei, prietenul de demult...

Mângâioasele cuvinte, împuternicitoare, ca mâna ce ți se-ntinde în ajutor, când stai gata s-aluneci pe povârnișul repede!

Copila!... De ea mereu să-mi vorbească!

Mi-e scumpă prietenia lui! Crescută cu dânsa-n suflet, a devenit o nevoie a vieței mele, ca somnul, ca apa, ca soarele. Și nu cer mai mult de cât să mă priceapă!

XL

Nuferi, 5 Iunie

Aproape zilnic e la noi, Andrei. Mioara îl cunoaște după pas, când urcă scările. Devine prietenul casei.

XLI

7 Iunie

— N-a venit nimeni la noi? Mă-ntreabă cam îngrijat Victor.

— Andrei.

— Și azi??...

— Ei, da!...

— Nu găsești că prea des vine?

Cu toată convingerea gândurilor mele curate:

— Altul poate ași găsi, dară Andrei?... Copii, ne-am jucat amândoi. Și partea vie ce a luat ori când la necazurile noastre... E ca un frate scump, pentru mine...

Îmi ia mânele într-ale lui și privindu-mă în ochi:

— Ești prea cuminte, te respect prea mult ca să-ți impun voia mea. Poate să te jignesc cu asta... Am toată încrederea în judecata sănătoasă a Aglăiții mele...

Și a ieșit din odae.

— Am rămas pe gânduri, turburată de o îndoială...

— Oare fac bine primindu-l așa des?..

XLII

9 Iunie

Nu, nu fac bine! Recunosc din însuflețirea ce mă cuprinde, când îl zăresc; de cum mă zăpăcesc uneori, când, pe neașteptate se proprie de mine; din răul ce mă necăjește când pare nemulțumit de mine, ori pare purta grija alteia mai mult ca a mea. Ași vrea să-l văd mai rar...

XLIII

12 Iunie.

Ași vrea, dară nu pot!... Cum să nu-l primesc, și ce-s vinovată de bătăile inimei iuțite, fără voie, când glasul lui bărbătesc răsună-n sală:

— Acasă-i măica?

Iar vocea plină, în mlădieri dulci răspunde:

— Acasă, Andrei! Poftim, Andrei... și Mioara se înalță în vârful piciorușelor s-ajungă; clampa de la odae unde liniștită, în aparență; dar cu svâcneli de inimă numai de mine știute îl aștept să intre.

XLIV

Durău, 22 Iulie

Andrei, Andrei, ce ai făcut cu liniștea mea?

Am și acuma înaintea ochilor privirile tale ce-mi trecură prin inimă ca două ascuțișul! Roșite-n foc, pentru că nu ti-am fost pe plac.

Să-ți înșir aci, câte nu-ți pot grăi, scumpul meu. Să mă lămuresc așa cel puțin:

O legătură, o comunicație tainică între două suflete, fără ca trupurile să știe ceva de asta. Așa trebue să fie prietenia noastră. Mă pricepi Andrei? Te iubesc cu tot ce am mai bun în mine, și țiu la respectul tău, ca la dragostea ce iesă la iveală din toanele tale rele, chiar.

„Dragostea nu judecă! O, ba da. Suprema dragoste, judecă! Suprema dragoste îți leagă inima de minte, le împărechează și mână-n mână se îndrumează-n viață. De la dragoste la stimă e un pas așa alunecos, de nu te poți opri la cea întâi, lipsindu-ți a doua.

Vorbesc de dragostea ființelor superioare, care nu înțeleg prin ea numai unirea animală a două trupuri.

— M-ai pricepe Andrei?

— De asta scumpul meu nu m-am supus, când ai venit la mine și profitând de haosul asurzitor al lumei, pregătindu-se de excursiune, m-ai rugat să fim în aceiași trăsura.

Ți-am răspuns blândă, însă hotărâtă:

— Nu știu cum a regulat Victor...

Mânios:

— Ce tot Victor, tot Victor!

— Dar, Andrei, cred bine ca de Victor trebue să mă sinchisesc, nu?

Te-ai buzumflat și mi-ai aruncat în obiaz.

—...Și de Dragoș!...

Iar când ai văzut că în adevăr și Dragoș s-a suit în trăsura noastră, ochii tăi, ca două bucăți de fier înroșite în foc, mi-au trecut prin inimă.

XLV

Nuferi.

Si în tot drumul până la mănăstire, n-auziam alta decât caii sforăind, bătând cu nerăbdare din copite; veselia, vorba dintr-o dată a lumei aprinse de plăcerea excursiunei; toată mișcarea, în fine, din clipa plecărei și pe deasupra forfotei generale, glasul tău, Andrei.

Am căutat în desele popasuri până la Durău să-ți vorbesc, să-ți opresc privirile și asupra mea. Te fereai, Andrei și de ai fost nevoit, odată de două ori să mi te adresezi, fața ta devenea rece, nepătrunsă, o mască.

Se vede că suferința lăuntrică mi se cetea pe chip, de m-a întrebat Eleonora:

— Nu ți-e bine?

Așa eram de zdrobită, că mai eram să sbucnesc în lacrimi și să-i spun tot... Noroc nu am fost singure...

Pe urmă, când urcam Ceahlăul, ce-a fost meschina ta răzbunare? N-ai priceput că pentru tine lăsasem calul mai la pas? Să te am mai aproape?Că zăpăvită de privirile tale, ce le simțeam asupra-mi, eram s-alunesc cu cal cu tot în râpă? Te-ai dus la Victor, m-ai pârât că nu bag de seamă, l-ai sfătuit să-mi poarte el ori Dragoș de grijă la coborât. Și Victor m-a certat, iar tu îl întărâtai, exagerând primejdiile prin care trecusem, până, scoasă din fire, zbucnii în plâns...

Seara, abia întorși de pe munte, abia intrați în odăițele joase și întunecoase a starițului, o ploaie cu fulgere și tunete a început să toarne.

Ședeam la fereastră și priviam fulgerele, ce păreau, în întunerecul amurgului, niște șarpi de foc, întinzându-se pe munte, până aproape de poale... Te-ai apropiat, Andrei. Ai căutat vorbă. Aș fi vrut să nu-ți răspund... N-am avut tăria. Puternic mă atragi cu toată firea ta schimbăcioasă... Și ți-am răspuns.

Eleonora a venit între noi și desmierdându-mă, ți-a zis:

— Ai făcut-o să plângă, urâciosule...

— Ah — zisei revoltată — ești rău, Andrei...

Mi-au mers la inimă vorbele tale:

— Nu-s rău, și nu-ți închipui ce s-a petrecut în mine, văzându-te în lacrămi... Fiecare suspin mă isbea dureros...

Toți trei am tăcut și — vezi Andrei — rostite în fața Eleonorei, au pentru mine un preț îndoit, cuvintele tale.

M-am înseninat și drumul spre casă, pe plută mi s-a părut un vis...

Bistrița pe-alocurea iute, pe-alocurea liniștită; umbrită de sălciile ce-și jucau privirile în apă, ori orbitoare de strălucirea soarelui.

In amiază; ici spumoase, valurile lovindu-se de stânci; colo, limpede, ca intr-o oglindă răsfrângându-se natura de s-ar fi zis două tablouri la fel suprapuse, cel de jos răsturnat și despărțit de cel de sus numai prin dunga malului...

Dar la atâta farmec, s-amestecă o jale... de mine... de tine... de toți ai mei... de toate. Și-s ostenită de drumul ăsta la mănăstire. Și-s ostenită moralicește...

E grozav să ai cunoștința răului spre care aluneci și să nu te poți opri, să nu poți strigă: ajutor!... Ce-ar fi să mă duc la Victor, să-i spun zbuciumul meu ascuns?!...

XLVI

6 August.

Oare ce șotie să-i jucăm lui conu Iancu? — se-ntrebau Nedelcii, moș Vasile, Victor: de-atâta vreme la noi?!... Și-ș frământau capul sa scornească ceva de haz pentru hărțăgosul moșneag.

Lui Moș Vasile i-a venit ideea bună.

Într-un glas votarăm.

Îmi fac zulufi! - strigam eu...

Moșu își da părerile:

— Imbrăcați frumos, câți-va băietani — de cei pricepuți, să pocnească tare din bici și să chiuiască surugiește...

— Noi — spun Nedelcii — mergem mai înainte la Răchite, spunem și la alți vecini să vie, să ne găsiți acolo...

Ne prăpădeam de râs închipuindu-ne mutra lui conu Iancu. Și o săptămână întreagă numai grija lui am avut.

Camerista a dus la umezeală, în pivniță, rochia străbună de fai, să piară urma cutelor de câtă vreme stătuse păturită.

E o matasă în dungi late roz și galbene; pe dunga roz îs crenguțe cu boboci de trandafiri galbeni, pe cealaltă dungă, boboci de trandafiri roz.

E deschisă tare talia: gâtul, umerile, pieptul îs aproape goale. Mâneca e în bufuri; iar fusta largă, din vremea malacoavelor, ar încăpea două cucoane de volumul d-nei Manole.

În Dumineca ceea ne-am gătit amândoi.

Eu cu zulufi, cu cercei lungi, până la umere; în mână cu evantaiul de pene de struț cu mânerul de fildeș, încrustat cu aur; înfoietă în fustele crocmolite ce țineau loc de malacov. Pe deasupra decolteului cam deochiat, mi-am așezat o dantelă găsită tot prin sipetul străbun. Cu ce naivitate își desvăleau bunicele noastre „farmecele” și ce mame cuminți, ce soții iubitoare, pentru despota lor jumătate erau. Azi gătelile îs mult mai serioase și datoriile noastre de soții și mame le luăm mult mai în ușor

Victor s-a gătit cu giubeaua de inatasă; pe sub giubea s-a încins cu șalul turcesc de preț; pe cap a pus ișlicul și-n gură, ciubucul încrustat cu mărgian.

Când coboram scările, împiedicându-mă în foile de răsbunică, Mioara, pe balcon, se strângea grămadă de râs:

— Taticu meu epopă, taticu meu e popă!... Pe cerdac la dânsul, Drăghici vorbea oaspeților gesticulând.

Intrarăm în chiotele surugiești, în pocniturile de harapnice a flăcărilor călare pe caii înaintași.

Bătrâna caretă o luase întâi la pas, din greu; pe urmă mai iutișor, mai iute, până-și desmorțise încheeturile înțepenite de atâția ani de odihnă, și la scara Răchitelor conteni bodrogăneala ei de babă.

Conu Iancu a rămas în mijlocul povestirii cu gura căscată, cu brațele-n aer, cu privirile nedumerite; iar când am coborât împleticindu-ne în poalele lungi și largi, își îndreaptă spinarea, își răsuci mustața, coborî câte două nesfârșitele trepte, cu licăriri șirete în ochii mici și negri.

Îmi sărută galant mâna, îmi dete brațul, mă ajută să urc scările cu băgare de seamă, cu zâmbete curtenitoare.

Pe cerdac lumea se ținea de parmaclic, îndoită de râs.

Moș Drăghici, încântat, îmi vorbea voios cum nu-l mai auzisem:

— Îmi venea mie un huit, o huruitură îndepărtată!... Ce să fie? Mă-ntreb. Nici când erați aproape nu mă puteam lămuri... Numai când v-am zărit, am priceput...

Și cum ajunsesem sus, cu gest falnic către musafiri:

— Vedeți voi? Așa se purtau jupânesele-n vremuri!...

— Vedem, Coane Iancule! Zâmbeau a rîs cu toții, sărutându-mi mâna, strângând-o pe a lui Victor.

La spatele meu Dragoș se rugă de Victor.

— Domnule Iorgulescu, mă rog, vinde-mi-le straile astea... măăă-rog... domnule Iorgulescu.

Și Victor se ferea:

— Taci, bre! Glumești?

In vremea asta Nedelcu încerca să aprindă pe moșneag:

— Ce gusturi delicate aveați în „vremuri”.

— Ce dungulițe subțiri la stofă...

— Ci-că-i bună de perdea, pârăște Dragoș.

— Ba Dragoș mi-a zis că-i popesc, zise Nedelcu...

Moș Drăghici nu se tulbură, de data asta.

— Popesc, băbesc, cum vreți, spuneți-i. Da vedeți voi ce frumoase erau femeile în vremuri? Ele înfrumusețau rochiile pe dânsele, nu rochiile pe ele.

La dreptul vorbind, din rochia de străbună, capul doamnei pare o floricică răsărita pe un trunchi bătrân, spune Dragoș.

— Chiar așa! — îl bate multămit Drăghici pe umăr.

—E poetic, D-nu Dragoș! — aud glasul lui Andrei.

Mă uit într-acolo.

Mă tulbur, zâmbesc încurcată, cu bătăile inimei iuțite: Nu-i plăcea gluma asta.

Vedeam de cum sta răzămat de ușor, de cum își smulgea mustața mică, de cum mă ațintea...

Duduia Vochița mă luă lângă dânsa pe canape; în jurul meu era însuflețire; căutam să par însuflețită și eu, dară ochii mi se întorceau mereu într-acolo, unde el sta rece, desprețuitor...

O grijă chinuitoare mă lovi:

Nu va veni el de loc lângă mine? Și un dor bolnav de glasul lui, de priviri bune aplecate asupra-mi, ca în grădina Ioniu mă lovi, dar n-a venit, nu!...

XLVII

15 August.

Nu mai vii și mereu te aștept, Andrei!

XLVIII

18 August.

Il aștept mereu... De câte ori aud un tropot de cal ori un pas pe scări, inima-mi bate în zvâcniri nebune... Și rămân mută, zdrobită în fața dezamăgirei...

XLIX

24 August.

Andrei nu mai vine! La Nedeleii merg des, nădăjduind să-l văd.

Nu-l întâlnesc!... Se ferește de mine?... Nu vrea să mă mai vadă?...

...Poate vre'-o elegantă îi ocupă mintea și a uitat de noi de la Nuferi?... Și eu îl doresc, îl doresc, ah, cum!...

Câteodată, cu gândul la dânsul uit de restul lumei, n-aud când mi se vorbește, mă opresc în mijlocul conversației, trag cu urechea afară, unde mi pare că o voce scumpă lămuresc.

O grijă mă cuprinde uneori: dacă mă ghicește Victor?... Când un suflet e învrăjit ca al meu, cum de ochii, glasul, nu îl dau de gol?

Ce taine se pot ascunde în suflet, ce răbdătoare e cutia ce le închide! Căci vai, sufăr de o boală morală cumplită, și trupul mai resimte de neîndurata boală.

1 Septembrie.

A venit Eleonora Nedelcu la noi.

Am întrebat-o de tine, Andrei.

Ii năcăjești, îmi spune; ești cu toane, ești de necunoscut... Nu ieși cu săptămânele din casă, ori nu vii acasă zile întregi...

Ce e cu tine Andrei?

LI

1 Ianuarie.

Scumpa nădejde, pentru care mi-am dus zilele de azi pe mâine!... Dezamăgirea, vai!Eram sigură să te văd intrând cu felicitări pentru anul ce începe.

Și numai un bilet ai trimes, cu sarbedele litere convenționale în colț...

Cu ce te-am supărat așa?...

O fi fost o presimțire, aleanul ce mă cuprinse, așa deodată, asară, pe când în casă era veselie mare, iar în ogradă, horă mare se încinsese în jurul căpriței cu blana de hârtie, care se-ntorcea clămpănind și jucând în loc, de la Irozii cu coroane de carton poleit: la Turcii cu uniforme de cit roș și cu iatagane cumplite de lemn, la șold; la Moșilică cu chitic îmblănită, pe cap, cu caftanu negru aproape ascuns de barba de tigaie, lungă pân’ la genunchi, și spre care căprița întindea mereu botul, o apuca, o scutura în țipetele jidanului, înăbușite de cântecele fluerilor, și de străvechiul:

a flăcăilor, cari, cu pocnituri de harapnice mânau buhaiul mugind fioros, din fund de poloboc.

LII

15 Ianuarie.

De multe ori am luat condeiul să-i scriu... Nu îndrăznesc...

LIII

15 Februarie.

N-auzi chemarea mea, Andrei?

...Când sunt singură, singură, și cu gândul la tine, n-auzi desnădăjduita strigare?

N-are voce sufletul, dară iubirea ca fulgerul ar trebui să răsbatâ prin lumi, pana la cel îndrăgit, să-l atragă...

LIV

20 Martie.

Încep să se topească zăpezile, începe sa se-ncălzească soarele.

De ce nu găsesc la transformările firei, farmecele din ceilalți ani...

LV

22 Martie.

Să-l știu așa aproape și așa departe, totuși!...

LVI

15 Aprilie.

De ce nu m-am furișat la pieptul lui, când am priceput pentru ce suferă, să-l desmerd pe Victor?

Ce filosofie a dragostei făceam mai an? Nu e drept, iubirea nu judecă! Și acuma te iubesc cu toată puterea întregei mele ființe...

Și te iubesc, Andrei, de pe când ne alungam pnn iarbă după fluturi - rază de dragoste era atuncea, prefăcută, acuma, în flacăra puternică!

LVII

2 Mai, Nuferi.

Mai dinioară am râs cu moartea în suflet; acuma scriu și literele-mi joacă printre lacrămi?

Pleacă, Andrei! Eleonora Nedelcu mi-a spus. Am simțit ca un cuțit prin inimă, am privit-o întrebătoare, căci grai nu aveam.

— E nesuferit cu toanele lui!.. Nedelcu se bucură să-l vadă odată dus...

Am râs, am râs, de desperare am râs... Eleonora Nedelcu nu pricepea ce m-a lovit. Și când m-am liniștit i-am istorisit ceva de haz, de care-mi amintisem ca prin minune...

O, Doamne! Viața întreagă ași trece-o veselă, senină, avându-l aproape. Dară numai cu amintirea lui, cuprinsă mereu de acelaș gând, de acelaș dor, e de neîndurat!

LVIII

15 Maiu.

Mai dinioară, aplecată pe gherghef, trăgând a lene acul, îmi făceam tot felul de planuri: să-i vorbesc lui Andrei, să-i spun cuvinte mișcătoare ce înduplecă. Insă când? Unde?

El nu mai vine. Să plece fără să-și ia rămas bun de la noi?!...

Atâta căldură-i în vorbele ce repet într-una să nu le pierd șirul, că mă înduioșez eu până la lăcrămi... N-o fi nici dânsul de piatră...

LIX

20 Mai.

Tremur de o presimțire: dacă el pleacă fără să mă revadă?

Ce-ar fi într-o zi să mi se spuie:

— S-a dus Andrei!

LX

5 Iunie.

O, ai venit, ai venit, scumpul meu! Tocmai când mai deznădăjduia mă alezasem la fereastra deschisă.

Fetița își împlinea somnul de amiază, ceilalți prin odăile lor, cu stolurile lăsate în jos, dormeau.

Firea întreagă, amorțise de ferbințeala soarelui; în aer musculițele se mișcau a lene; albinele, moleșite de căldură, umblau pe prichiciul ferestrei, ori ca îmbătate, se isbeau de tot ce le sta în cale; păsărelele sfătuiau în murmur prin crâng: de sub streașină câte o rândunică se cobora ca o săgeată pân’ la pământ, se ridică la cuib cu fâlfâeli grăbite... De departe-mi venia cântec abia auzit de cocoș, cotcodăceală de găină, muget de vită, sunet de talangă...

Mă cuprindea și pe mine toropoeala înconjurătoare, cât pe-aci s-adorm.

Un tropot de cal mă face să tresar. Ridic capul: El!...

Am sărit de pe scaun, m-am aplecat pe geam... Și tot ce buzele mele nu îndrăzneau să rostească... le-o fi rostit zâmbetul și ochii mei.

Ai intrat vorbind tare Andrei, ți-am făcut semn cu degetul pe buze, să nu tulburi odihna celorlalți.

— Ce somnoroși castelani! Ai glumit sărutându-mi mâna.

Ce curaj să vii pe-așa căldură!

Tușesc să-mi dreg glasul schimbat de emoție.

N-ai băgat de seamă, mi-ai răspuns foarte în ușor:

— Curaj de nevoie, plec la oraș si prind trenul de sară...

— Astă-sară pleci? Și de ce?...

— Pentru pictura mea... Mai am nevoie să văd lucruri nouă...

— D-na Nedelcu ce spune?

— Ce să spuie?...Va aduna bocitoarele...

— Are dreptate să...

— Ce dreptate? Vreau să fiu pictor, nu buiugiu! Ai tăiat scurt vorba.

Eu am tăcut. Mi s-a muiat curajul. Și tot discursul, pregătit de-atâta vreme, mi-a sburat din minte, nu-mi aminteam nici primul cuvânt...

Mă mai temeam că-ți aprind mânia, gata să s-aprindă ca praful de pușcă.

Am plecat ochii pe brodărie, și socoteam și mă frământam: să-ți vorbesc, ori nu?

Tu nu mă bâgai în seamă: te plimbai prin odae, fumând; oprindu-te în fața cadrelor din părete, ce le cunoști ca și mine de bine; răsfoind cărțile de pe masă; așezându-te s-a-prinzi altă țigară, sculându-te iar.

N-aveai astâmpăr.

In sfârșit, te-ai oprit în fața mea, și după ce ai făcut două rotogoale de fum în aer, ai aruncat țigara aproape întreagă pe fereastră, și mi-ai zis:

— Așa te preocupă cusătura ceea că uiți sa mă tractezi cu o dulceață...

Cerându-mi iertare te-am rugat să sui.

Și după ce a plecat servitorul m-ai întrebat:

Ce-ți face gloata, de la mic la mare?

— Dorm cu toții...

Râzi de mine:

— Dorm acuma, nu dorm întruna.

— Altfel îs bine. Dacă mai stai, îi vezi...

— Mă duc! Îmi pare rău că nu i-am văzut, ai luat ținută respectoasă, te pregăteai să-ți ieai rămas bun.

N-am mai știut ce fac! M-am agățat de brațul tău, cu amândouă mânele.

— Pleci! Negreșit pleci?

Uimit ai rămas... Din văpaia ochilor negri, vedeam duioșia, bucuria ce te năvăliră...

— Să nu plec?...

— O, te rog! Îngân într-un suspin.

Și tulburată, te văd aplecându-te asupră-mi și ispititorul tău chip apropiindu-se din ce în ce de al meu...

Slab de tot îmi trece prin minte primejtdia unei așa stări... N-am putere să mă mișc, să mă smulg amețitoarei clipe...

Dară o chemare dulce, ușor îngânată, mă desmeticește:

— Maică...

Îmbujorată de dormit, sbârcită, frecând cu dosul palmei ochișorii somnoroși, goluță în cămășuța de zi scurtă și decoltată, Mioara mă striga din prag.

Te-ai întors spre dânsa, cu mișcare de ciudă.

Eu mi-am deschis brațele să o primesc...

Ah, Doamne, copila! Și par’ că nu îndrăzneam s-ating trupușorul curat! Îmi făceam o vină neiertată, de gândul rău chiar, de odinioară...

Micuța a sărit pe genunchii mei, ascunzându-și obrazul la pieptul meu prefăcându-se că nu te vede, aruncându-ți priviri codișe, zâmbiri dintr-o mustață ce te ademeniră prin nevinovăția lor...

Victor v-a găsit jucându-vă de-a „mija” în jurul scaunului meu...

Ai stat până târziu noaptea.

Uitase și de plecare; iar la întrebarea lui Victor, ai răspuns hotărît, cu ocliii în jos: rămân! Pe urmă încet, încet i-ai ridicat spre mine, ochii tăi negri plini de văpaie.

LXI

6 Iunie, 3 ore în zori.

N-am dormit toată noaptea... și văzând în patul de alături somnul adânc al lui Victor...un dispreț, o milă de mine-mi veniră...

Ce întortochiată e calea inimei mele! Sărmanul Victor!

... Sărutarea învoită, câte nu îngăduie?...

Odată stăpân pe mine, odată încleștată de brațele lui... Cine știe ce s-ar mai fi întâmplat!...

Victore, Victore, ce păcătoasă sunt.

Iar voi care mă țineți ca pe o icoană’.... Cum de fur atâta încredere?

Nu, nu! Când voi fi singură, nu te mai primesc, Andrei!...

Nu voi mușcă sânul ce m-a încălzit.

LXII

6 Iunie, ora 4 p.m.

De-ași putea să alung, să șterg din minte, orice nu-i Victor, nu-i Mioara, nu-i mama, nu-i moșul...

De ce nu pot?

De ce, cum am ațipit puțin în ziuă, de dânsul am visat și când m-am trezit ca dintr-o jumătate beție, retrăiam visul încă de fericire a din vis, fericire.

Și ce presimțire a împins nevinovatul suflțel spre mine? Nici nu știu când mi s-a apropiat:

— Măica doarme?

Am strâns-o la mine, cu toată puterea mustrărei de cuget

Trebue să-l uit, Doamne. Nu mă lăsa pradă ispitei primejdioase...

M-am sculat hotărîtă, mi-am îmbrăcat eu singura copila, am intrat în baie rece, rece să-mi răcoresc trupul, să-mi răcoresc creerul aprinse de ferbințeală.

...Dară tot la dânsul mă pomenesc gândind, amintindu-mi toate vorbele, toate privirile!

Ultima ta privire, Andrei, când Victor te-a întrebat de plecare!

Căutătura cea mai caldă ca orice rază din cer!...

LXIII

10 Iunie.

Ne-am întâlnit la Drăghici...

Veneai înaintea noastră vesel, râzător, sprinten, cu mâna întinsă, cu licăriri de bucurie în ochi.

Cât pe-aci să uit hotărîrea luată - m-am stăpânit la timp... Deodată a rămas mirat, pe urmă m-a mâhnit. O cum ți-ași fi strigat atunci tot focul ascuns!

Un căpușor cu cârlionți bălani și argintii îmi răsăriră înainte...

Dar te iubesc la nebunie, Andrei! Și dragostea asta ca o otravă, distrugătoare mă pătrunde din ce în ce!

LXIV

Octombrie, în oraș.

Trebue să ascund mai adânc în mine serile nenorocitei mele inimi:

Victor povestea nu știu ce; crezând că vorbește cu ceilalți, nu-l ascultam.

— Aglăiță!

Tresar, mă-ntorc spre dânsul, și ca trezită din somn:

— Mie-mi vorbiai?...

— Ah! Face el inervat — eu nu știu ce ai de o vreme... Par-că plutești prin lună, și stele!...

— Ce spuneai?

— De zece ori în șir te-am întrebat și, slava Domnului, puteam trezi un mort, cât am vorbit de tare! La ce te gândeai?

Și bănuitor vroia să scormonească adâncul gândurilor mele: — La ce te gândeai?

Simții sângele în obraji.

— Nu știu!...

— Nu știi?... Am să caut să le știu eu.

— Ce mă întrebai mai dinioară?

... Dacă vii cu mine la București, strigă tare, apăsând cuvintele rar.

— Ce faci atâta larmă pentru c-am fost distrată?

— Nu-mi place să fii așa!

Scoasă din răbdări:

— Crezi că-s pusă pe lume, ca să fiu mai pe placul tău? Îl ațintesc cu sfidare. El a tăcut, săracul, a plecat capul, o, cât era de trist!...

Lasă, lasă! Cum de-l faci să sufere?... Îmi strigă conștiința și tremurând de mânie pe mine — m-am sculat să ies, și cu fața-n palme, isbucnii în plâns nervos, isteric.

N-a putut să mă împace. Vroia să mă liniștească, l-am respins îndârjită, rea, înfuriată pe mine, pe el! A plecat cu inima îndoită la București.

Trebue s-ascund mai adânc în mine nenorocita stare a sufletului meu... Dacă Victor ghicește?

LXV

Ianuarie.

Zilele de iarnă trec albe, liniștite, strălucitoare de soare rece, întunecoase de nouri plumburii ce le face posomorâte ca chipul dușmănos.

Andrei vine des la noi și mereu cu atenție gingașe: flori - mereu îmi aduce flori. Și când mi le dă, ochii lui cer îndurare, căci de atunci, am fost în fața lui cumpătată în expansiunea prieteniei.

Când Victor îmi aducea flori în timpul logodnei, găseam crudă atenția, crudă pentru că acuma, când Andrei îmi întinde buchețelul de toporași, cu o mână lacomă îl primesc — îl desfac fir de fir, le presar pe masa de scris și în căldura odăii prind a răspândi parfumul dulce și moale, ce aspir cu nesaț. Iar când se veștejesc le strâng iar fir de fir, le încui în saltar, printre caetele mele, floricelele de la dânsul.

Inima asta proastă, la ce copilării ne-mpinge, așa-i Andrei? N-am putere s-arunc floricelele de la tine. Mi s-ar părea c-arunc o părticică din gândul tău pentru mine... Asta-i toată fericirea dragostei mele și asta va fi mereu, căci niciodată nu vei ști cât îmi ești de scump.

Cântarul inimei mele se cumpănește între tine și datoriile mele. Și nu voi cădea niciodată!

LXVI

Februarie

Fusese lume la noi, asară.

Am stat până-n ziuă și mai dinioară, abia odihnită, mă jucam cu Mioara „de-a cucoanele”. Andrei intră:

— Așa-i c-a fost însuflețire?

—...D-ta te petreceai ca o fetiță...

—...De bucurie să văd atața vioiciune.

-...Erà și o mâhnire, într-un colt de salon — ai văzut-o?

Mă apăr cu jumătate de gură.

Dar îl văzusem, îl văzusem trist tăcut — era retras într-un ungher mai ferit.

— De ce ești așa cu mine?

— Cum îs cu toată lumea, Andrei.

Și bătăile inimei o minută oprite, începură acuma iute, iute.

- Nu merit mai multă atenție ca...

Dau din cap că nu.

Îmi caută privirile și rugător șoptește:

— Drept spui? Drept?...

Totul în jurul meu se-nvârtea cu mine.

— Atunci de ce cu...

Spărietă mă uit la dânsul, presimțind o jigneală. S-a oprit însă și a început a-și strînge capul în pumni, parc-ar fi vrut să stoarcă din creer o idee chinuitoare.

— Is gelos, iartă-mă, fii altfel cu mine...

Pripit, pripit, cu tremurare în glas, dar hotărâtă, nedeslipind ochii de la căpșorul bălan dintre noi:

Trebue întâi să gândesc la gelozia lui Victor... Trebue să mă gândesc la ai mei întâi și numai pe urmă la...

A tăcut, a mai stat puțin și a plecat...

Am rămas locului, abătută...

Mioara nu pricepea ce a stricat cheful Măicai de nu mai vrea să se joace „de-a cucoanele”.

LXVII

9 Martie

Ședeam în jilț și cifeam. Mioara pe covor la picioarele mele își legăna păpușa.

— Măică, bunița zice că tu ești bunița fetiței mele...

Dau din cap că da.

Încântată:

— Și taticu-i bunel... Măică, de ce păpușele nu vorbesc?...

—Pentru c-ar fi prea mult huit de-ar vorbi și fetițele și păpușele...

Rămâne pe gânduri;

—...Pentru că de aceea... Și ridicând spre mine ochii mari albaștri, în care se restrâng de pe acuma stările sufletului ei senin:

—Măică, tu erai băețel ori fetiță, când erai mică?...

Fac haz, înveselită...

Așa-mi împrăștie oricând necazurile, cu limbuțenia ei drăgălașă.

Dulce vântuleț de primăvară, alungând întunecoșii nouri.

Minunate-s în curata lor nepricepere. Întrebările inteligenței născânde!

— Ce hohote vesele îs pe-aci? Auzim strigând în sală...

Înainte s-apuc a mă scula, Andrei intră:

- Sărut mâna la cucoane!

Mioara se întoarce cu haz spre mine.

— Măică, mi-a zis: cucoană! — și către dânsul: — eu îs fetiță, nu cucoană! Pentru de ce mata zici cucoană la fetiță? Și așa nostimă era în nedumerirea ei, că ne lovește râsul...

Eu, eram plictisită și încântată să-l văd... Ași vrea să nu mai vie, când îs singură. Ași fi dorit să plece și mi-ar fi părut rău să nu stea mai mult. Ii arăt scaunul. Fără să s-așeze, răzămându-se numai, de spătare, îmi spune că Nedelcii ne poftesc la dânșii sâmbătă sara — încep sindrofiile în vederea alegerilor...Veniți?

— Am să-i spun lui Victor

— De ce?...

— De el atârnă... Poate e ostenit, poate are alte proecte.

— Fără dânsul nu poți veni?...

— Sigur că nu...

— De ce?

Iar vorbește sucit, gândii. Are iar gust de cearta. Altfel cum i-ar trece prin minte si merg singura, la o sendrofie...

— Repezit mă întreabă.

— De cine e gelos, Victor?

— De nimeni...

Spuneai, doar, astă iarnă...

Îmi amintii - îmi era ciudă pe mine. Ce de lucru avusesem să-i încredințez lui astfel de lucruri?

— Ca oricare bărbat...

—...în vrâstă...

Mă fac că n-aud.

- E gelos de toți și de nici unu. Nu trebue sa-i dau prilej său fie anume de care-va ge....

— Te temi de bască, ha, ha, ha. Nervii! Harțagul! Îmi ziceam.

— Pe cine ați mai poftit pe Sâmbătă?

Îmi înșiră târgul tot și închee:

Are să fie o dănțuială și un joc de cărți!

— Am auzit că ai noroc la cărți, Andrei. Ferește-te de patima asta...

— Crezi că joc din patimă? Joc numai să mă mai ieau... Da’ știu cine-i ștafeta... Dragoș! Și fără să mă lase să-i răspund:

— Săcătura!... Găgăuța!... Clovn de iarmaroc!... Saltimbanc cu încheeturile îngroșate de ani!

Revoltată-i tai vorba:

— Nu-ți dau voe să întrebuințezi așa cuvinte în fața mea!

— De ce le pui la inimă?

— De ce te-ai aprins așa?

— Da’ de ce le pui la inimă?

— Fiindcă ești nedrept!

Cu ochii pe jumătate închiși, lăsând capul pe ceafă, arogant:

— N-are încheeturile îngroșate de ani.

Aplec ochii, stăpânindu-mă pentru copila, care-și întoarce capul de la unu la cea îngrijată părând de glasurile noastre, ca tăișuri de sabie.

— De oarece mă jignești, cum nu ți-e permis să jignești, te rog să nu mai vii la noi.

Și luând pe Mioara de mână, trec în etac. Printre bătăile inimei svâcnindu-mi în urechi, am auzit ușa închizându-i-se în urină.

Mioara mă întreba nu știu ce.

Fără să-i răspund, am început să cutreer dintr-un capăt în celalt odaia, mușcându-mi buzele să nu țip... Inconștient m-am oprit în fata oglindei, privind chipul de ceară din fundul sticlei. M-a înduioșat suferința zugrăvită pe bieții obraji palizi și trași... Am plâns.

LXVIII

10 Martie

Mergem la sendrofie. Sunt nerăbdătoare sa merg! Cumde-am îndrăznit să-i arăt ușa?! Cumplit o fi de mânios! Am să-i cer iertare...

Andrei, ca bietul fluture para locului mistuitor.

LXIX

12 Martie

Mâine plecăm la Nuferi. Sendrofia Nedelcilor a hotărât plecarea așa timpurie. De ce am mai fost acolo?! De odată, am avut semn rău întâlnindu-ne cu d-na Manole în poartă.

In salon, pe când era ocupată cu saluturile, am ochit unde să stau, ca să fiu la adăpostul puhoiului de vorbe, căci din nenorocire, are o slăbiciune pentru mine, femeea asta.

Numai ce mă pomenesc cu dânsa alături:

— Te Felicit, scumpă doamnă! De minune te prinde rochia asta... Blondelor de obicei le stă bine în cenușiu... Ce simplă! Nici o dantelă, nici o cordică!

Sunt femei care se-mbracă simplu, și simplitatea ceea e tocmai cochetăria lor... Strălucește ca o catifea, postavul, bună calitate! De unde l-ai cumpărat?

Eu îmi luasem un fel... și o pornește, d-na Manole!... Și vorbește și spune, și vorbele curg legate, lipite, ea întrebând, ea răspunzând, de nu-s în stare să arunc o literă în potopul vorbelor ei...

Am ascultat, cât am ascultat. De la o vreme sudori începură a mă trece, până ce glasul îi deveni, în urechea mea, un vâjâit, o bâzâială nedeslușită.

...Observam împrejur, lăsând-o în voie.

Invidiam grupul tânăr strâns la un loc, glumind nebunatec, voios, nepăsător.

Ascunși între plante logodnicii, își vorbeau în șoaptă.

În dosul pianului, frumoasa d-nă Frunzescu ascultă dusă, zisele lui Andiei. Ce i-o fi înșirând cu așa foc, aplecat puțin peste urmărul ei? Ce i-o fi spunând așa convingător că ea nici nu ridică privirile spre dânsul? S-ar zice că-l vede prin pleoapele aplecate - are viață zâmbetul ei slab și e vorbăreață tăcerea ei...Ce i-o fi înșirând, cu atâta foc, Andrei?

Mai încolo domnii fumau și se certau în privința alegerilor; tăcutul Axente își susținea cu glas tare, părerile, împuternicit de zâmbetul Floricei lui.

De odată îmi trag de samă, că vâjâiala din ureche, nu o mai aud. Încep să răsuflu ușurată — râsul d-nei Manole, îmi taie răsuflarea.

— Vezi că nu-i? Ori cât te-ai gândi! Nici la Viena!... Ascultă vorba mea: să scrii direct! Ții minte adresa.

Cu gest dureros îmi trec mâna pe frunte. Ea schimbă tonul:

Te doare capul? Suferi de migrenă? Tac așa și eu! — și așezându-se mai bine în jilț.

O sfârșală, în tot trapul aveam. Îmi atinae brațul:

— Să ai o idee...

Altă poveste! Iar friptă:

Să mă ierți, am ceva de spus lui Victor... și fără s-aștept răspuns, ies aproape fugind din salon, m-ascund în altă odae, între perdele, cu fruntea alipită de geam.

D-na Manole!... N-ar mai trebui poftită într-una! Se va feri lumea ca de molime, de casele unde merge!...

Mă liniștii pe încetu. Priveam acuma, muntele de brad înălțându-se ca un zid nepătruns verde-închis. Sus, spre vârf, razele soarelui în asfințit se uneau, răsbăteau într-un singur punct desimea întunecată a pădurii, apăreau vederilor, ca o gură de foc.

Ușa se deschide, Andrei intră, caută din ochi prin odaie, mă zărește, s-apropie râzător... Intră și Eleonora.

— Dacă n-am înebunit nici azi cu musafirul cela a d-voastră, să știți că mi-e zdravăn capul!...

— Ce mosafir? întrebă Eleonora.

— Te făcuseși ca varul pe obraz — la urmă, zice Andrei:

— Ai văzut și nu te-ai îndurat să mă scapi de ea?...

Și aducându-mi aminte ce absorbit era în dosul pianului.

— Știu bine că nu m-ai văzut.

— Să-ți spun când ai ieșit din salon, întâi a plecat Dragoș, pe urmă d-ta...

- Nu știu când a ieșit Dragoș...

— Nu știi?!..

Iar Dragoș!

— Nu l-ai văzut ieșind?..

Tristă mă uit la dânsul — cu osteneala unei greutăți ce-mi frângea par-că întreaga mea ființă... Și-mi tremurau buzele și degetele jucându-se cu lanțul de la ceas... Eram turburată, sufeream.

Părea tulburat, părea că suferea și dânsul...

Eleonora nu vedea nimic, îl năcăjea:

— Ce minciuni spuneai d-nei Frunzescu?... par-că te credea...

Râde în silă:

— E femee cu draci Frunzeasca.

Aglăița, de pildă, e ca o marmoră frumoasă — plăcută de privit, răce la pipăit...

— Răce la pipăit?!... se miră Eleonora. N-ași crede!

— De ce nu? Răspund moale, cu ochii pe cea din urmă rază ce mai străbatea desimea brazilor...

Victor și Dragoș mă căutau:

- Lumea îți cere un cântec! Să-mi fi cerut luna și stelele nu m-ași fi mirat mai tare.

— Mie?!..

Da, matale... Ce așa surprindere?

—...Nu-s dispusă...

- Trebue, trebue! Făcu Victor.

Și fără murmur! Taie scurt vorba Dragoș, luându-mă la braț și ducându-mă mai mult cu deasila în salon. Toți îmi sar în cale, se strâng în jurul meu.

Mă apăr pe cât pot: nu-s în voce astă seara: alta dată cu plăcere. Nu vor să știe. Trebue sa cant!

Și mă duc în alai până la piano, se întorc la locurile lor, bucuroși, pregătindu-se cu toții sa m-asculte.

Acordurile încep în surdină; casc gura... Din fundul salonului, o privire aspră mă isbește în inimă mai cumplit ca odinioară glasul d-nei Manole.

Ce are iar?

Ceilalți ce vor de la mine?

O, cum ași fugi departe, departe, de egoiștii ăștia care nu vor să priceapă, că nu pot să cânt...

Aud acordurile slabe; Nu mai țin minte melodia — capul mi se golise cu totul — singură îmi rămăsese vie căutătura ascuțită...

— Începeți, doamnă...

Să mă liniștesc! Să mă stăpânesc, vai!

De două ori nu mi-a venit glas; de două ori acompaniamentul a fost luat din capăt, a treia oară, romanța veselă, aleasă la întâmplare, pomi în triluri sglobii săltărețe ca isvorașul limpede, cu clevetiri vesele, născut din cine știe ce adâncimi prăpăstioase...

— Bravo, bravo!

- Și năvălesc cu felicitări, cu strigăte de admirație.

— Să mulțumim lui Dragoș, mai ales el s-a priceput mai bine ca toți să ne impuie dorința!

Andrei spusese; ceilalți il chemau pe Dragoș, s-așază lângă mine cu mânele pe piept mironosit, cu mutră de erou-martir. Lumea se petrecea tare.

Pe mine o tremurare nervoasă mă cuprinse și la un moment mi s-a părut că podelele îmi alunecă de sub picioare...

M-au scos în sală, la aer; Victor mă stergea cu apă de colonie pe frunte; Eleonora Nedelcu îmi da zahar cu eter picurat de Andrei.

Deodată mă pomenesc cu d-na Manole, îndreptându-se spre mine cu pasu-i legănat, mă scol și către Victor:

— Să plecăm!...

— Inghemuită în colțul cupelei, am dat drum lacrimilor ferbinți ce-mi ardeau pleoapele.

— Ce ai? Ce-i asta?

Răgușită de plâns, îi spun la o vreme:

— Vezi în ce hal m-a adus nebuna ceea de Manole, și cântecul cela!...

Și tu vedeai că mă doboară ca o lavină, smintita ceea, și nu-ți venea în minte, să mă scoți din așa iad!

— N-am băgat de samă!

- N-ai băgat de samă! Ce bagi tu de sama.... Nu vezi nimic din câte ar trebui!

- Ești bolnavă?... Ce te doare?...

Mi-am ascuns fata-n batistă, sguduită de râs înăbușit. Acuma. Ce neghiobie, Doamne!

Iară el, sărmanul, neliniștit căuta să-mi deslușească figura de cum intram în dâra de lumină a vreunui felinar de uliță, și până iarăși ne afundam în întunericul nopții.

Îmi scoase el singur blănele de pe mine, acasă; cătând să mă împace, ca pe un copil alintat...

Mi s-a urât — i-am zis — ași vrea să numai văd om, să nu ne mai vie nimeni... mi-e greu și de Nedelcii!

— Acu-i urât la Nuferi...

O scântee de nădejde îmi licări:

— Victore, dac-ai vrea'. Am merge de pe acuma...

— Nu ti-ar fi urât?

— Urât?!..

Mă vedeam alunecând pe dramul înmuiat de omătul topit.

Ici-colo ar fi încă ochiuri mari de zăpadă pe întinsul câmp cafeniu...

Și pretutindeni liniștea, pacea odihnitoare, uitătoare do toate...

— Să mergem, Victore!

LXX

1 Aprilie

Neprețuita, împuternicitoarea ființă din mine.

Orașul cu nălucirile lui, ce departe e de mine acuma! Cel mai mare bine pe lume, e pace lăuntrică...

Din zori până-n amurg stau cu Mioara și guvernanta ei, la aer.

Copila își lucrează de zor grădinița de flori. Așa-i de drăguță în gravitatea ei, înclinată pe sapă, apăsând-o cu piciorul în pământul pregătit mai înainte de Lazăr grădinarul; și cum îsi scutură capul să dea pe spate pletele blonde ce-i năvălesc pe obraji de câte ori s-apleacă.

La amiaz ne înfundăm în pădurea acoperită ca de o ceată verzuie de mugurii abea crăpați.

In crâng au început ciripelile, și printre subțirile triluri se ridică croncănitul sâc al vreunei cioare răslețe.

Pe jos e ruginie pădurea, de frunzele din toamnă, prin care iarba n-a râsbătut încă — doar Floarea Paștelui, ca o pucioasă sfărâmată, risipită pretutindeni.

Verdele bradului, întunecat în iarnă, e fraged acuma, ca iarba nouă, și printre gravii brazi mestacănii albi, subțirei parniș te flăcăi în ițari.

Câte odată mergem în lunca de arini ce mărginea apa.Pe alocurea, printre mânunchiurile de răchită tânără se ridică trunchiul scurt și gros a răchitelor bătrâne, pe a cărui braț cuminte crește odrasla de crenguțe.

Privim apa mărită de omătul topit de pe munți, prefăcut în valuri ce se rostogolesc în clevetiri aspre viitoare, lovind fioroase malurile, zdrobindu-se de ele, având ceva din sălbăticia fiarelor ce le călcase îniarnă

LXXI

10 Aprilie

Încep să-mi cercetez finii din sat: Mai la toată casa am câte un fin.

Mila o împarte Mioara. I se îmbujoresc de plăcere obrajii, când înveselește chipurile posomorâte.

La început intra cam sfioasă în bordeele scunde, pitite sub acoperișurile nante și țuguiete, ca niște câciule prea mari pe capete de copii; de pe prispă îmi apucă mâna și numai așa pășia în tindă.

Acuma, fuge înainte în casă, întovărășită de puii de țărani, care o întâmpină la portiță. Eu o găsesc ținând în brațe, cu băgare de seamă ne mai pomenită, câte un copilaș în fașe; și-l desmerdă cu mânușița ei delicată, și se minunează de gângurelile lui și mereu mă roagă să-i dau și eu un copilaș așa adevărat, nu păpușă.

LXXII

15 Aprilie

Sfânta neștiință a copilăriei!

A fost o zi de vise azi, cu soare cald din cer senin, albastru.

Mioara stropea florile ei de sub fereastra salonului, ajutata de fata grădinarului și păzită de Frau Emilia, guvernanta.

Până sus îmi vine glasul ei:

- Uite cocostârcii care m-au adus la măica!...și arăta pe cer.

Țărăncuța se miră:

— Mata nu știi că mamaia te-a făcut... din pântece?

Mioara încruntă sprâncenele, se cutremură de scârbă:

— Cine?.. Mama ta m-a făcut din pântecele ei?... Pe mine?!..

Țăranca săracă, zdrențuroasă, a ținut-o în pântecele ei?...

I se tulbură tot sângele de mică boeroaică.

Mă temui să nu se-ntindă în lămuriri, cealaltă, și am chemat fetița...

Toată ziua a fost îngândurată, sara la culcare, întrebă pe Frau Emilia:

- Fra Mili, pe copii țăranilor nu-i aduce cocostârcu?...

Nemțoaica râde:

— Firește că nu: gâsca-i aduce!

—...Așa?... De ce?...

Și mintea de cinci ori se frământă cu deslegarea încurcatei șarade.

LXXIII

17 Aprilie

Ne-am pomenit cu moș Drăghici.

Aflase de sosirea noastră și venea cu o falcă-n cer și cu alta-n pământ, să ne ceară socoteală ca nu am fost la dânșii:

Ne ducem mâine și stăm toată ziua. Așa l-am împăcat.

LXXIV

18 Aprilie

Abea eșisem din aleea salcâmilor, îndreptându-ne spre răchite că vedem țărănimea alergând în goană spre lunca arinilor: se-necase un băiat.

Femeile își strigau copiii, și-i numărau, și de lipseà vreunu, fugeau zăpăcite la mal, unde zăceà întins pe spate un băețel ca de șapte ani, slăbuț, mărunțel în cămeșoiul de cânepă, lipit de trup. Și dacă vedeau că cel înecat nu-i al lor, încrucișau brațele pe piept, îl priveau, clătinând, tăcute, capul.

Picurà apa câte oleacă printre buzele supte și vinete.

— Trebuie dus de aci, învinețește de frig! Spun eu.

O babă nantă, cu pielea neagră, uscată, își face loc prin mulțime.

— Ileana cea lungă, Ileana cea lungă!- murmură cu toții, ferindu-i-se din cale, arătându-i locul unde-i întins copilul.

Mioara mă ținea strâns de mână, urmărind cu spaimă toate mișcările babei, care grăbită își sumecă mânicele, și-a scos de la sân o sticluță, de la brâu niște petice prinse în bata fustei, și aplecându-se asupra înecatului, după ce i-a ridicat picioarele mai sus de cât capul, l-a întors cu fata în jos și a început să-l frece pe spinare.

In jurul ei niște plutași povesteau cum a fost întâmplarea, cum au auzit țipetele și cum i-au sărit în ajutor.

— A cui o fi?

Nimeni nu știa să spuie.

— O fi a cutăruia...

— Ba a cutăruia...

— Ba eu îl prubuluesc cu a cutăruia.

— Ioano, d-ta nu-l cunoști? o întrebă un flăcău.

- I-a mă-sii și-a tatu-su! Bombănește baba, frecând trupul slăbuț mai să-i scoată un rând de piele...

-...Apoi la aiasta-i lipsește o doagă! — arată la cap, altul...

O privii cu atenție, și-mi amintii de femeea, care culegeà burueni de leac, acum șase ani.

Se uită și dânsa, când la mine, când la Mioara, de se alipește copla fricoasă tot mai tare de mine.

- Pe încetu începe să se ridice coșul pieptului, la baeat: răsuflarea devine regulată, ochii se deschid cu priviri într-aiurea.

Baba se scoală și adunându-și leacurile:

— Baba dracului! Mormăiesc ciudosi oamenii, ca nu le-a spus de la-nceput al cui e.

Dânsa nepăsătoare, cu zâmbet de dispreț, o lua pe cărărușa ce șerpuește printre răchite fără s-aștepte un cuvânt de mulțămită.

Vizitiul mi-a zis că asta-i doftoroaia satului — un fel de vrăjitoare, cu leacuri pentru oameni și pentru vite. E urâtă satului din pricina puterei ei în farmece, și nu o cheamă nimeni decât la mare nevoie.

Da’ nu cred să fie rea, am ghicit din căutătura ei, când am poruncit vizitiului să ducă până la bordeiul părintesc copilul, iar noi o pornisem încetișor pe jos, în urma trăsurei.

Conu Iancu ne-a primit cu zbucniri de bucurie: crezuse că ne-am răsgândit și cât pe aci să se facă foc! Și a luat-o pe Mioara în brațe, a așezat-o ca pe scaun pe umărul lui și așa ne-am făcut intrarea în gravul salon străvechiu!

LXXV

20 Aprilie

Caldele raze au desfăcut bobocii florilor, au atras rândunelele. Pomii par niște buchete gigante a cine știe ce zine uriașe - pajiștea înflorită în mii de culori, caseta ei de scule.

In sat femeile văruesc de Paști; toate-s cu poalele-n brâu, cu badanaua-n mână; pe gardurile de nuele, se usucă la soare lăvicerele spălate la pârâu; în prepeleac se scurg oalele de lut a gospodăriei; s-au înălțat sperietoarele de uli prin ogrăzi — prăjina cu păpușa de petici în vârf; copiii se tolănesc pe prispe în bătaea soarelui, se hârjonesc între ei, zădăresc dulăii.

Peste tot murmur de viață, de putere, de nădejde nouă, insuflate de întinerită Fire, ce pare o poezie plină de sunete melodioase, de miresme îmbătătoare, de colorit vesel.

...Și peste toate astea, pacea sufletului meu!...

LXXVI

22 Aprilie

Scăldată-n lactămi, Mioara năvălesște în etac.

Am fost la plimbare în sat, la un bordei era grămadă lumea, în jurul unei brișcuțe cu un cal. O femee ținea în brațe, strâns în sărutări, un copilaș. Cel cu brișcuța i-a smuls copilul, a dat vânt calului, copilul din trăsură țipa cât îl ținea gura: Mamă, mamă! Și mamă-sa plângea, de ți se rupea inima. Din câtă românească pricepe Frau Emilia, se pare că femeea ceea, cu înfățișare bolnavă, e o văduvă săracă, ș-a dat copilul să nu sufere de lipsuri cât mai trăește dânsa, ori să nu rămâie pe drumuri după ce-ar muri ea.

Mioara contenise puțin din plâns, cât vorbise Emilia; acum o iea din capăt:

— Așa făcea măică, așa făcea din mânuță și striga după măica lui!... săracul băețel!..

Strâng la sân cu putere comoara mea de bunătate:

— Să-l aducem iar acasă...

Zâmbește printre lacrămi:

— II aduci, măico?

Și glasul plin, în mlădieri fericite:

— Azi, măică?...

Lacrămile în ochii ei curați!.. O ploaie din cer senin — o ploaie cu soare, când licăiesc stropii ca mii de luminițe!

— Chiar azi, măică?

— Chiar azi, puiule.

Și la amiaz, m-am dus cu ea bordeiul Ilenei cea lungă.

Baba nu-și credea ochii: boerii de la curte, la dânsa

— Ce mai știi de băețelul înecat, e bine?

— Bine...

— D-ta l-ai adus la viată!

Ii sare țandura, babei.

— Eu?! D-apoi eu nu pot însufleți o muscă, necum un om; și ridicând arătătorul la cer: în palma celui puternic stă viata și moartea...

— Ce ti-a zis mamă-sa?

— Nimic, că doar n-am fost pe acolo...

— De unde știi că-i e bine băeatului?

— De i-ar fi fost rău, nimereau bordeiul Ilenei, he-hei!... Da’ de bucurat s-o fi bucurat mă-sa, batăr că are șapte godaci de aeștia!... Că vezi mata, taie-ți degetul ista, ori ista, ori ista, tot una te doare — așa-i și cu o mamă

...Da’ mă rog poftiți în casă!...

Am intrat în odăița curată, văruită, lipita de Paști. Pe laița acoperită cu lăvicer erau întinse la uscat burueni de leac; mirosul lor, amestecat cu a busuiocului și mintei atârnatâ în mănunchiuri de grinda tavanului ne lua suflarea. M-am grăbit să-i spun ce m-a adus la dânsa.

Uite babă Ileană ce te roagă Duduia Mioara: să te duci la femeea, care și-a dat azi dimineață copilul de suflet și să-i zici din partea mea să și-l iea acasă că le port acuma eu de grije...

— Vădana lui Ghelasă?

— Nu știu cum îi zice. Stă..

— Lângă popa, măică...

Chiar acu mă duc!

Mioara îndeamnă din cap, apropiindu-se de ea:

— Haidem, haidem.

— Acu nu te mai temi de baba Ileana? și-i sărută mâna — Baba nu-i rea, oamenii i-au scornit numele ista...

Fetița își lăsă cu încredere mânuța în palma crăpată și neagră, și părea un cer luminat de soare frumoșii ochi albaștri, mai dinioară așa întunecați de lacrămi!

LXXVII

25 Aprilie

Aștept părinții — Li se pregătesc odăile. Mioara se rostogolește pe perne, pe saltele, cântând: „Vine bunelu și bunița!” și sare și fuge și vine și întreabă și limbutește, în calea slugilor, le încurcă la treabă.

De ce nu pot să sburd și eu, să cant, să fiu veselă?

LXVUI

3 Mai

Nu mai sunt în apele mele.

... Ca o pâclă deasă și rece se lasă și mai mult pe liniștea mea lăuntrică, gata să o întunece.

LXXIX

7 Mai

De ce strălucirea soarelui, verdele fraged a ierbei, florile câmpului, sborul fluturașilor ciripelile din crâng, îmi trezesc un dor, un dor cumplit.

LXXX

12 Mai

Pentru câte lacrămi șterg, pentru câte dureri alin, un pic de liniște îți cer, Doamne, numai un pic!

LXXXI

29 Mai

M-am ascuns să nu te mai văd, să te pot uita. Credeam că te-am uitat.

LXXXII

15 Iunie

Vai, de acuma, fără îndoeală că nu se vor întâmpla niciodată scenele amoroase, țăsute de mintea mea bolnavă, dacă în minuta cea de exaltare sufletească, am avut putere să-l resping...

Eram în fundul grădinei, dusă pe gânduri, cu cotul pe genunchi, cu tâmpla în palmă.

Apare...

Mă uit ca la o minunăție, întind mâna, să prind, să nu piară vedenia miraculoasă.

Îmi iea într-a lui degetele înghețate de emoție, s-așează lângă mine încetișor zicându-mi:

— Aglae, scumpa mea, cât te doriam!...

Ca de pe altă lume îmi venea șoapta lui:

—- Mă doreai și tu, așa-i?...

— O, doamne! Îngân pierdută...

—... De ce atăta chin, atunci?

- Ne iubim!... să mergem departe, departe...

In fericire zilele vor trece, ca clipele... În frumoasa Italia, în sătișoărele de munte, pe unde adesea am visat de tine...

Ce copil e Andrei! Crede că e așa ușor de fugit! Să ne luăm de mână și s-o pornim la goană?

Tot amarul îi vine pe buze:

— Râzi... de mine...

Mă scol să ies din singurătatea asta amețitoare.

Îmi aține calea.

— Nu ieși așa ușor de aci!

Mă-nroșesc, încerc un zâmbet slab, s-ascund tulburarea și frica de care-s cuprinsă...

— Să fim serioși, Andrei...

—...Serioase erau svâcnelile de inimă cu care am intrat mai dinioară-n casă, unde parfumul de iris ce întrebuințezi plutește vag în aer... serios am privit canapeluța de sub fereastră — unde crezusem acum doui ani că una din cele mai fericite clipe din viață sau strecurat pentru mine, clipă spre care mă-ntorc de multe ori, cu toată amărăciunea dezamăgirei... De te-ași fi cuprins în brațe!... Căci în minuta aceea, erai a mea, numai a mea — am simțit-o atunci, cum o simt azi.

Andrei, Andrei! ceream cruțare.

...Fii a mea... se roagă.

Cu ce drept?!...

Și rămân muta, fără gânduri, fără voință, cu capul în jos, cu privirile pironite pe mânele ce atarnă grele în poală...

- Vrei, da?... Cerșește cu glasul, cu ochii cătând pe ai mei... suflarea lui caldă o simt pe obraz.

O putere nevăzută, mai presus ca voința mea, mă scoală de pe bancă, mă împinge la vorbă:

— Doar am îndatoriri, Andrei! Am copila, părinții, pe Victor chiar, așa de bun cu mine!... Să nu ne învârtim mințile, Andrei! Să plecăm de aici! Și cum îmi sta în cale, îi spun rugătoare: Ași vrea să mă lași...

Un zâmbet ciudat îi rătăcește pe buze, și ochii lui aruncă scântei spământătoare.

— Nu-mi scapi ușor! — și cu brațele în lături vine spre mine.

Buzele-mi tremură — vreau să strig, n-am glas, și el cu brațele deschise e gata să mă cuprindă.

Amintirea copilei se limpezi puternic, amintirea tuturor îndatoririlor.

Un frig de moarte îmi răci trupul, bolborosesc nebună de spaimă...

— Dacă nu te liniștești — îți jur că mă omor...îți jur.

Se uită buimăcit la mine:

— M-am înșelat, atunci? Nu mă iubești...Clatin capul: Nu!

Fără o vorbă, fără o privire mai mult spre mine, a întors spatele, s-a dus...

Iar eu am rămas locului cu ochii după el, cu boabe mari de lacrămi pe obrajii îmbibați de durere.

Când l-am perdut din vedere, am urcat scările, împleticindu-mă ca amețită.

LXXXIII

20 Iunie.

Andrei a plecat din țară. Azi la masă spunea Victor ca o noutate de toate zilele...

Mintea, sufletul, ființa mea întreagă au rămas pustii, pustii...

LXXXIV

26 Iunie.

Cum de mi-am sfâșiat cu singură inima?!.. E grozav ce sufăr...

LXXXXV

3 Iulie

Stau de o săptămână în pat întinsă pe spate, cu șervete reci pe frunte, cu ploapele peste ochi, nici un cuvânt nu am pentru ai mei, nici o zâmbire pentru Mioara, când intrară în vârful picioarelor, s-așează pe muchea patului, îmi netezește cu degețelele ei, mâna înfierbântată... Nu mănânc nimic. Doctorul mă întreba azi unde sufăr, ce mă doare. I-am arătat spre immă, și el a pus urechea să asculte... și n-are nici o meteahnă inima mea!...

LXXXVI

20 Iulie

Priviri fulgerătoare arunc icoanei atârnată în peretele din fața mea; mă scoate din sărite amăgirea de viață ce dă pâlpâitura candelei, chipului palid al Fecioarei mă scoate din sărite, capul jalnic înclinat pe creștetul nevinovat, brațele înlănțuind ocrotitoare trupul menit patimelor...

Născociri-născociri!

Suprema bunătate, mila supremă!... Dorul de ele, dorul nostru le-a născocit.

Suprema Forță există, o fi existând, dar crudă, neîndurată... Mila, ar fi ascultat ruga îndreptată cu așa încredere, ar fi priceput privirile desnădăjduite a mamei cerșind îndurare, liniște lăuntrică, dacă nu pentru dânsa, dar pentru copilul ei...

Pe nici un razăm moral să nu ne putem bizui în viață? Sprijinul nostru să fie numai în noi și puterea nevăzută, în a cărei credință de mici suntem crescuți, minciună să fie?...

LXXXVII

27 Iulie

Adormisem asară frântă de atâtea nopți de nesomn. O suflare îmi trece pe mâna întinsă în lungul trupului, peste plapomă. Deschid ochii, o văd pe Mioara în cămașe lungă până în pământ. Prin inul subțire trec razele candelei, deslușind din cutele mari, trupușorul grăsuliu de copilaș.

Fetița se teme că m-a trezit și privirile umede mă roagă și zâmbetul trist pe chipul îngeresc, dojenesc fără voie.

— Vină la măica...o chem înduioșată.

Sare în pat, s-ascunde sub plapomă, se alipește de mine:

— Toată noaptea, măică...

Și glăsușorul fericit, luptă cu lacrămele:

— Nu mai ești bolnavă, măică?...

O țiu strâns și în calda îmbrățișare adoarme curând. Genele lungi fac umbră rotundă pe rumeneala obrajilor.

Frumosul somn curat al nevinovăției...

O voi iubi ca avarul comoara câștigată cu cele mai grele jertfe. Pentru dânsa, toată viața mea de acuma!

Ridic ochii spre păretele din față... O, cum pricep gestul ocrotitor al Mamei - Dumnezee!

LXXXVIII

29 Iulie

Nu mă mai despart zi și noapte de copilă. Pe Victor l-am mutat în altă odaie...

LXXXIX

9 August.

Tot mă hărățăște vedenia ispititoare — mai ales în liniștea nopții — o alung din minte — cu deasila — ca pe un pângăritor al somnului nevinovat de lângă mine.

De câteva zile am părăsit odaia — mă plimb câte puțin la brațul fetiței — a moșului, a mamei.

Pe Victor — sărmanul — nu-l sufăr lângă mine — starea curioasă a nervilor mei, poate. El tace — mă cruță — căci sunt palidă, înceată în mișcări, mă supăr din nimica plâng fără pricină.

XC

20 August.

Începe liniștea, mă pomenesc petrecându-mi cu Mioara, ca doi copii — coasem împreună pentru păpuși, așezăm împreună odăile în miniatură, culcăm împreună fetițele de porțelan și Mioara le învelește, le închină: dă noapte bună, le sărută, cu un serios nemaipomenit.

In pieptul mic au și început bătăile de mamă!

In timpul boalei mele și-a făcut prietenă pe Ileana cea lungă. Dimineața după lecție fuge în parc unde o așteaptă pajiștea înflorită și baba Ileana cu lumea ei de basme.

Se-ntoarce acasă cu tot felul de burueni în pestelcuță; întinde o gazetă pe covor, s-așează alături și alege flecare iarbă în grămăgioară deosebită.

Când sfârșește, oftează:

— Gata — sculându-se, netezindu-și pestelcuța.

Atunci Moșul o împinge la vorbă:

— Și ce-ai să faci, mă rog, cu ierburile astea?...

— Le usuc, le strâng în cutii... și cu aer de om mare: — la nevoe prinde bine.

Ia să-mi spui mie la ce prind bine? — s-apropie Moșul cu mutră de examinator sever.

Mioara înghenunchiază, s-apleacă asupra fiecărei grămăgioare, ia un fir dintr-însa, și udicand fruntea, scuturând zulufii:

Pojarniță. O usuci, o pui într-o sticluță cu untdelemn, când cineva are o rană, să se ungă cu asta și lecuiește...

Floricica asta roșie are rădăcină amară-amară, daca se pune în vin și se ține până amărăște vinul, e bun de băut când ai friguri... Bunița nu știe cum se chiamă?... Nu? Nici bunelu?

- Ciutoare se chiamă!...

Asta se chiamă limba-vecinii și asta cinci-degete — se usucă, se amestecă, se face un ceai bun de tusa.

Moșu o soarbe din ochi si cu mama — și când vine Moș Drăghici ori Duduca Vochița, o împing pe copilă la vorbă, cerându-i foarte în serios sfat în cutare ori cutare boală — și copila vine cu cutiea ei de leacuri.

Altă dată ne aduce povești din lumea florilor:

— Cucu umblă disculț, știți? Da-vorba-i: știți unde-s papucii lui? Nu?... cu un gest larg spre câmp, afără: — acolo peste tot! Acu să-mi spuneți cum a rămas cucu disculț?... Nici asta nu știți?!... Se dusese să fure dintr-o casă, și a lasat ciubotele afară să nu facă huit; — stăpânul l-a prins — i-a luat ciubotele, le-a făcut bucățele, le-a asvârlit pe pământ!... unde a căzut bucățica, a răsărit floarea galbenă, la care-i zice: ciuboțica cucului! Și cu haz:— pământul e plin de papucii lui, și el umblă disculț.

Ș-așa ne trece vremea și eu uit de mine, privind-o pe ea.

XCI

5 Noembrie.

Iarna se anunță timpurie și amenințătoare; grija săracilor îmi fură orice altă grijă.

XCII

Decembrie.

Mioara a început lecții regulate în românește, franțuzește — nemțește nu vrea să-nvețe: — toți negustorii o vorbesc! — spune strâmbând gura a dispreț.

Și ne topim de râs înfundat când auzim discuțiile înfocate în astă privință, între ea și Frau Emilia, mai ales sara la culcare.

Mioara mă fine legată numai de prezent, mă ferește să-mi amintească trecutul.

E drept că înaintea plecării de la țară; stând pe o bancă în parc, privind frunzele rostogolite a lene de vânt, un dor m-a cuprins.

A fost însă o scânteere iute, ca cel din urmă spasm al unei vieți ce se stinge... și toate se risipiră în bruma uitării.

XCIII

Ianuarie

Toate s-au risiPit în bruma uitării... Îmi amintesc sbuciumul trecut, dar cum ne amintim de o boală, ținem minte fazele, suferințele însă le uităm.

XCIV

Februarie

E nostimă de tot cu ideile ei Mioara: tată-său zicea c-ar fi bine să înceapă și piano. Sare cu gura:

— Nu, tăticule, nu piano!...

Tată-său o privește mirat și din mutra lui cetii nedumerirea: o fată de condiția fetii lui să nu știe cântă la pian?!...

— Cum să nu înveți piano?

Ea își astupă urechile cu palmele și-n silă: — Așa huit face!... scripca vreau să învăț!

— Cine să te învețe?...

— Scripcarii, tăticule!...

I-am găsit profesor bun. Cât e de drăgălașă cu degetele pe strune, cu capul înclinat ușor pe vioară, cu buclele blonde, zulufi în jurul gâtului!... E prea desăvârșită copila asta!... Mă cutremur pentru viitorul ei, blând îngeraș făcut pentru o lume de calde zâmbiri!...

XCV

Nuferi, 10 Aprilie.

Mâine sunt Paștile. Mioara n-are astâmpăr. — Deseară face iepurașul ouă în papucaș.

Și cu șiretlic către moșul: — Am să pândesc iepurașii, da bunelule?

— Nu-i voe, că se sperie și fuge!..

Pe gânduri, cu resemnare:

— Așa zice și Ileana... dară de unde să știe că vine în două labe și cu o coșarcă plini de ouă roșii în spate, dacă nu-l vede nimeni?...

Moșul recurge la răspunsul de scăpare:

— Cine știe multe, îmbătrânește degrabă...

Fetița sare pe genunchii lui și desmierdându-i obrajii:

— Bunelul meu mi-a făgăduit o poveste...

— Eu?... se preface a uita moșul.

— Poate eri am făgăduit...

— Poate chiar așa!...

— Da, par-că era vorba numai unei fetițe cuminte să-i spun...

— Chiar așa.

— Și la fetițe care iubește pe buneii lor? Cuprinde grumazii bătrâni; moșul nu mai poate lupta.

- Apoi erà odată trei copilași, buni, cuminți, da fără mamă. Și tata lor le-a adus mamă vitregă... Dânsa i-a înecat!...

—... De ce?...

Fiindcă nu-i erau dragi...

... Și i-a înecat și pe locul unde i-a înecat au crescut trei sălcii... Și sălciile s-au făcut mari frumoase. Și sub umbra lor se ducea să se scalde... Ș-a dus și mama vitregă. De spaima a pus să taie copacii și argații cari i-au tăiat, și-au făcut câte un fluer din fiecare salcie.

În iarna ceea, mama vitregă a mers la o șezătoare. Și cum se râdea, se glumea, prind si argații să cânte din fluere... Când colo, din fiecare fluer ieșea un cântec cu glas — glasurile erau a celor trei copii înecați, care-și spuneau povestea morții lor... Mama vitregă nu mai știa cum să curme cântecul și tot striga:

Da fluerile spuneau mereu.

Și când a priceput tata băeților ce poveste cântă fluerele, a luat pe mama vitregă, a vârât-o într-un sac cu nuci, a legat-o cu sac cu tot de coada unui armăsar cumplit, și a dat bici calului. Calul a luat vânt de rupea pământul, târând după dânsul sacul cu mama vitregă, și unde cădea nuca, pica și bucățica! Și fluerele s-au prefăcut în trei feți logofeți, cu părul de aur creț.

Mioara ascultase fără suflare, mișcătorul basm. Oftând:

— Da mama vitregă țipa tare în sac?

— O durea...

— Săraca!... — O umbră trecu în albastrul luminos al ochilor... I s-a vorbit oricand de iertare — răzbunarea nu o pricepe încă. Și când mă gândesc că în viață fiecare luptăm; ea ne tine în frâu.

Oare n-o facem prea bună?

XCVI

A douazi de Paști

O, își are și ea mica ambiție, mica ei demnitate „amorul ei propriu”.

Eram în sufragerie, la masa mare, ce se dă în toți anii de Paști, la Nuferi. Farfuriile se perdeau în florile primăvăratice peste tot: și între două piramide de ouă roșii, se ridică, falnic, legendarul cozonac uriaș, mândria bătrânului Timoftei, bucătar rămas din robi.

Cele două capete a mesei erau prinse de mama și popa Mărculescu, moșneag alb ca o oaie, iubit de Victor, pe care l-a botezat. Niciodată nu-l uităm în zilele mari ale anului. Mioara se uită la dânsul cu evlavia credinței fără umbra îndoelei. Ce legătură mai potrivită între cer și pământ, ca bătrânul ista albit de ani, blând la vorbă, moale la glas, iertător de păcate? Când vorbește de Tatăl arată cu degetul slab în sus la bolta albastră. Mioara ațintește cu dinadins cerul mirată că la privirile moșneagului nu răspund priviri de îngeri, dacă nu privirile dumnezeești, chiar.

- Părinte Mărculescule, multe mătănii dat-ai celor păcătoși?

-După vină... Un sfat bun e mai bine primit decât mătăniile și de cel de sus și de cei de jos...

Vivat popa Mărculescu!

Cristos a-nviat, părinte!

— Mulți ani, părinte!

Mioara strigă din scaunul nant.

- Eu când mă fac mare, mă fac popă!

— Sa crească mare, viitorul popă! Ridicam paharele.

— Mai întâi știi să te-nchini? Solemn, o întreabă Drăghici.

— Dacă p-aceea știu și Tatăl-nostru! Și cu gura strâmbată a ironie, dacă p-aceea îl știu și pe nemțește și pe franțuzește!

Conu Iancu încruntă sprâncele, îngroașă vocea:

— Ce?!... Franțuzește, nemțește?!... Crezi d-ta că domnul Isus pe franțuzește vorbea ucenicilor??

Nu! El grăia limba dulce moldovenească!

Încruntase și Mioara sprâncele subțiri și întunecată:

— Așa vorbești mata cu mine?...

Noi ceilalți urmăream cu interes încăerarea între cel mai mare și cel mai mic dintre noi.

Conu Iancu sentențios:

— Fiecare pasere în graiul ei cântă soarelui — fiecare popor în limba lui să se închine!... Ia să văd cum îi zici pe românește?

Copila încrucișează brațele pe piep și țintindu-l, îi zice hotărâtă:

- Eu nu-ti spun matale!... Mata nu-mi ești drag!...

Conu Iancu nu se dumerește:

— Aoleo, c-am pățit-o!... Îi întinde mâna: să ne împăcăm cocuță!

Dânsa se alipește de mama:

— Nu vreau — nu!... Mata așa vorbești cu fetițele?

- Făceam un haz nespus:

-A ha, Coane Iancule, ți-ai găsit ac de cojoc!

El își ascunde fața în palme.

— Plâng, cocuță!...

— Plângi!... — o ține morțiș.

Dar la auzul suspinelor lui, îi cad și ei colțurile guriței în jos; prind a se înroși marginele pleoapelor și îngrijată cată când la dânsa, când la noi când la ceilalți...

Temându-mă de vre-o sbucnire furtunoasă, îi trec un ou roș:

— Mioară, dă „Cristos a înviat” cu toată lumea!...

Se duce la toți, lasă pe Conu Iancu la urmă și abia pășește spre el, nehotărâtă. El se preface că n-o vede și strigă cu vocea-i tunătoare:

Mă rog ce culoare de ouă v-a adus iepurașul?

— Roșie.

Halal de mine! Ia vedeți ce bazaconie am găsit eu în papucul meu! — Scoate din buzunar un ou de ciocolată mare—mare:

Cine ciocnește cu mine? Și întorcându-se către moș Vasile: — Cristos a înviat, bunelule!

— Adevărat a înviat moș Drăghici! Și lovește oul! — Oul se deschide și poznă mare: O sumedenie de păpușele mârunte-mărunte cad dinăuntru... ’

Cu mâna la obraz, ne minunăm:

— Mare comedie!

Mioara rămăsese cu gurița întredeschisă, cu ochii nedeslipiți de la grămada de păpușele...

— Dă-mi-le mie, moș Drăghici! roagă nășica Nedelcu.

—...Ba mie — roagă bunița.

—... Ba mie — roagă bunelu.

Moș Drăghici nehotărît rotește ochii în jurul mesei, îi oprește asupra căpșorului înfierbântat de minunea asta de ouă de iepuraș.

— Hm!... Le-ași da eu la o fetiță...

Dacă-i mânioasă pe mine!...

— Mânioasă?!... Care, care fetiță?...

Nici una nu se supără pe oamenii mari...

— Nici una?!

— Nu-

— Nici coca Mioara?

Copila se apropie la pas, rușinată întinde gâtul.

—Sărută-mi fruntea, sărută-mi fruntea.

Și pe când fericită râdea păpușilor mărunte, în ogradă se auziau o trăsură și un cârd vesel năvăli în frunte cu Dragoș.

- Ura! Bate în palme Conu Iancu — vi-s sdravene soacrele băeți!

Se făcu învălmășală, se făcu loc în jurul mesei. Conu Iancu îi așeză pe toți, sărutând mâinile cucoanelor, sărutând fetele pe frunte.

Dragoș oftează între dinți.

- Mare putere are păhăruțul de pe deasupra!...

Moșneagul n-auzise ce a zis, și se face mirat:

— Aici îmi erai? Se putea Martie să lipsească din postul mare? Și ce-mi bodrogăneai mă rog, pe la spate?

— Socoteam, Coane Iancule, că încep să mi-se întindă și mie spre sărutare frunți tinere, fără ca un pic de roșață să acopere albul curat al acelor frunți, spune dânsul cu un ton nenorocit.

Conu Iancu se cutremură de râs.

— Doar de mult aș fi vrut să-ți cânt: „ce-a fost verde s-a uscat, ce-a înflorit s-a scuturat”, văzând că ți se împestrițează tâmplele!...

— Ei lasă, Coane Iancule! Îi aruncă celalt priviri piezișe de falșe amenințare.

Toată ziua a fost vorbă, sfat, râs nesfârșit cu mii de nostimăzi înșirate, fără mofturi, fără etichetă.

Eram numai de „ai noștri” și o atmosferă de caldă prietenie ducea de la unu la altul vorbele, glumele sănătoase, legate prin dragoste veche, tare...

XCVII

Decembrie. La oraș.

Caietul meu drag! Doar hohotele vesele ori suspinele înlăcrimate împing spre tine. Cât sunt liniștită, netulburata, respect și liniștea ta!

Îndurerată îți șoptesc acuma: cu teamă îmi aștern gândul: E schimbat moș Vasilică, de o vreme...

Nu mai e acelaș! Vorbește din greu, glumește rar, e slab, e trist...

Când se ridică din jeț, se cumpănește întâi, umblă abea și mâna-i tremură câte nițel.

Doamne! Nu suntem vecinici, dar nici viața fără unul de ai mei, nu mi-o închipui!

Și pe seninul cer al copilăriei Mioarei, se lasă acest nouraș: Se întorsese de la părinții mei:

— Măică — îmi zice — bunelu nu mai rade...

— Am făcut o mulțime de nebunii, să-l înveselesc, și tot posac ședea.»

„Safta zice, fiindcă-i bătrân... De aceea maică.

Și fricoasă s-a înghemuit lângă mine pe canapea și am râmas tăcute.

Și am rămas așa până ce umbrele cenușii ale amurgului s-au aratat pe geamuri, s-au furișat prin unghere, s-au întins pe păreți...

XCVIII

Ianuarie.

Mi-a părut mai înviorat azi, moșu. Au venit pentru o săptămână cei dela Răchi-toasa, s-au strâns prietenii să-i vadă, am trimes trăsura după părinți.

Conu Iancu a primit ca oricând pe moș Vasile și liniștea lui mă împuternicește.

Mioara, micuța, nu s-a deslipit de bunelul ei, îl servea, îi vorbea, îi dezmerda mâna slabă... cu o duioasă îngrijire.

După masă Conu Iancu striga cât îl lua gura:

— Chiar să știți voi! In „vremuri” vara era vară și iarna, iarnă.

„Acuma, de-i cald vara, vă temeți de secetă, de-i frig iarna, vă temeți de calicie. Vreți să suciți și firea pământului, cum o suciți a voastră!.. Nu mai departe ca la Unire... Iți aduci aminte ce ger erà, Vasilică?

De crăpau pietrele... răspunde moșul, desmierdând creștetul copilei.

- Țin minte și eu — spune mama — Moșu face haz:

— Erai de-o șchioapă, atunci... La părinții tai în casă mult s-a mai luptat pentru Unire!...

— Câți ani să fi avut, coana Sofica? Mama socotește în gând și tare.

- Eram mici. Ne jucam de-a caii învârtindu-ne în jurul mesei, când a intrat maică-mea, ne-a luat în brațe, ne-a sărutat printre lacrămi. Noi doi simțirăm că mi-s amare lacrimele acelea și întrebători ne uitam la mama:

— Copii, ne zice — să țineți minte c-ați trăit o zi neperitoare, pentru noi Românii. — Azi s-a făcut Unirea!

N-am priceput ce-i aceea, dar am prins și noi a sări prin casă, bătând în palme, strigând în gura mare: s-a făcut Unirea — s-a făcut Unirea.

Și deodată o larmă, un chiot umple văzduhul. Fugim la fereastră și vedem ograda înțesată de bărbați, care cântau învârtind hora:...

— Îți aduci aminte? — strigă Drăghici cu obrajii aprinși. Și întinzând brațele cum s-ar ține în horă, saltă greoi pe scaun, cântând cu foc:

— Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română, etc.

-Ce vremuri! Ce vremuri!

Adevărată coborâtoare din mama lui Ștefan cel Mare!

Nebunului de Dragoș nu-i răbda inima să nu toarne gaz peste foc:

— Când ai ști, coane Iancule, ce-am auzit dăună-zi la club, despre muma lui Ștefan!...

- Ce? — se-ntoarce fript moșneagul.

— Ci-că de frică n-a deschis poarta lui fiu-său atunci...

— De frică?!.. De frică?!... zbiară conu Iancu. A îndrăznit un român să spuie așa vorbă?!.. In ziua de azi te poți aștepta să-i vezi înjurând Icoana!... Și tu ce-ai zis?

— Eu?... Hei!.. I-am zis — pârlitule! I-am zis păcătosule! I-am tras cu pumnu-n obraz și i-am rupt bucăți surtuc!..

Moșneagului îi crește inima, îi strălucesc ochii:

— Și când mă rog a fost asta?

Dragoș se-ntoarce către Victor plin de îndrăzneală în seriozitatea lui.

— Ce zi a fost, când s-a întâmplat, că doar erai de față?

Victor aplecă ochii să nu mai vadă mutra caraghioasă ce-i stârnește râsul.

Oftează conu Iancu; de asta aveți voi, cei din ziua de azi mutre de moșnegi, fiindcă prea căutați să o descoaseți... Mai bine ați învăța ceva mai puțina algebra și mai mult meșteșugul.

- Fii vesel, e cântec? joacă; e jale, mângai-o; e boală? cată leac!.. Dar așa?... Numai cu ochii peste cap, cu fata suptă galbenă par că v-ați da cu șofran?.. Și să nu vă folosiți de clipa bună, cu gândul la clipa rea!... Să nu vă fuduliți cu mândra legendă strămoșească, cu gândul că poate de frică a închis porțile!.. Prea adânciți viața și de aceea sunteți ca bieții cai istoviți de povară... Să-i vedem când or fi ca noi, Vasilică!..

Mioara își duce ochii de la fața ostenită a moșului, la spinarea lui încovoiată, la manele străvezii. Drăgăstoasă își razămă capul de brațul bătrân și ochișorii, plini de jale, mă caută pe mine.

I-am zâmbit bărbătoasă și obrăjorii triști se mai înveseliră...

XCIX

Februarie

Vai, spectacolul unei vieți scumpe scăzând, pierzându-se ca lumina pe sfârșite a amurgului.

Și să privești treptata slăbire și ca nimic să nu o poți opri!

O singură nădejde mai face aerul curat, liniștea desăvârșită. Spuneam și doctorului casei. Cu privirile duse a îngânat.

—... Poate...

Și îndoiala lui, mi-a spulberat orice spranță.

C

Aprilie

De când suntem aci, mereu plouă. Și noi ne strângem, din zori până-n amurg, în jurul moșului, râzând, glumind, vrând par-că să intimidăm cu nepăsarea noastră, stafia ce ne hărățește de luni de zile. Moșul pare mai înviorat și dacă umbra unei zâmbiri îi trece pe față, Mioara cu ochii jilavi de fericire, îi sărută mânele...

CI

Mai

Mioara dă năvală azi dimineață în etac:

— Soare, măică, soare!...

Și iuțește pe cameristă să ridice stolurile, să deschidă fereastra; și rezămându-se de prichici, trimete pe vârful degetelor, sărutări soarelui ce se arătă glorios, după atâtea zile întunecate, pe albastrul fără pată al înălțimilor.

Pe tăpșanul din față, glasul tremurat al mieilor se amesteca, cu cântecul tărăgănat și jalnic al păstoriței:

Bâr oiță din poiană

Bâr oiță, bâr...

Mi te-ajunge te trântește

Bâr oiță bâr...

Și luna ți-o feștelește,

Bâr oiță bâr...

Și costița o smintește,

Bâr oița bâr...

Mioara cântă după dânsa. Știa cântecul de la baba Ileana...

- Mioara - strigă de dincolo guvernanta: la lecție!...

Copila tresare, și cu părere de rău, pentru natura frumoasă:

—.... Numai oleacă mai lasă-mă, Frau Emilia!

— Oleacă — oleacă!... E târziu.

—...Oleacă! — se alintă fetița...

—...Ba nici o leacă! — o îngână guvernanta.

Mioara îmi cere ajutor din ochi.

— Du-te, du-te — o îndemn, mă îmbrac și eu, și mergem în parc!

Ne era dor de soare cald, de zi senină, de cer albastru.

In alee, prin desimea frunzișului răzbăteau abea razele, făceau pete aurii pe frunziș strâmbând umbrele băncilor.

Fluturași în toate culorile, păreau floricele purtate de un vânt nesimțit: tulpinele subțiri se-ndoiau sub povara albinelor aferate, care din sbor nemereau drept în inima florilor, se așezau o clipă, să soarbă sucul, se-nălțau perzându-se-n văzduh, lăsând în ureche răsunetul bâzâelei.

Baba Ileana se arată din iarba mare.

Mioara bate-n palme:

— Culegi flori? Să-ți ajut și eu?

M-așez sub umbră de brad, mă adâncesc în cetire; limbuțenia copilei, vorbele așezate a babei, se amestecau pentru mine, cu freamătul nedeslușit a Firei.

La ceasul prânzului m-am sculat să chem fetița, baba Ileana s-apropie de mine:

— A scăzut boeriu rău!.. Clătinând capul, oftează: nu putem încape ori toți pe pământ, ori toți sub pământ!.. trebue să ne împărțim...

Vorbe rostite cu supusă resemnare... și arătând în depărtarea văii, deasupra unui acoperiș putred și mucegăit, fumul subțire ce se ridica spre cer ca o ață:

La mine-i foc pe vatră... Acu găsesc măliga pe fund, când intru în bordei — că mi-am adus un nepot, să aibă cine-mi ține lumânarea... Și o luă la vale pe cărărușa îngustă, ce duce la bordeiul ei...

Mă-ntorc să-i spun Mioarei, că e târziu... Ochii mari albaștri cu priviri adânci si dureroase!

O, pricep! Ii deschid brațele. Cu obrajii ascunși la pieptul meu, își răcorește puțin inima de copil simțitor.

Poate țăranca asta nu știe ce vorbește, maica?... Dacă l-am ruga să nu moară?

— Trebue să fim cuminte... să nu tulburăm pe bunelu cu nimic!

Să fim vesele în fața lui...

Și-a șters cu hotărâre ochii și voinicește a pășit în casă... Dară mărită, de spaima necunoscutului spre care se-ndrumează bunelu, căutătura ei rămâne de multe ori fierbinte și desperată.

CII

Mai.

In jâlțul său, alaltăeri spre sară, a adormit pentru totdeauna, trecând pe nesimțite, de la somnul de câteva ceasuri, la somnul vecinie...

Cu binișorul am pregătit copila, am ținut-o lângă noi, în odaia, unde intra lumea cu mângâeri... N-a zis nimic. S-a așezat lângă fereastră, urmărind mișcarea, forfota stârnită în ogradă...

Sunt sub impresia bunătăței lui Victor. Și-mi vâjâie-n urechi, în inimă, vorba în șoapte a inimei în jurul nostru, și peste murmurul cela, clopotul de la biserică, grav și jalnic: bang... bang...; subțire, tremurător răspunzând, la olaltă, clopotele mici: ling-lang... ling-lang... și ridicându-se în sus, pierzându-se-n înălțimi.

CIII

Azi l-am îngropat.. S-a îngropat cu dânsul o părticică din viața mea cea mai curată, cea mai înduioșătoare...

Privirile lui bune și râsul lui bătrân și blând — când erau pentru noi — la cine le vom mai întâlni?

Ne dusesem, cu Mioara între noi, la biserică unde odihnea pe catafalcu negru, cu ciucuri de argint.

Fața lui palidă erà liniștită și pe buze rătăcea zâmbetul bun și îngăduitor de demult.

— Bunelu doarme? — a întrebat Mioara — și glasul ei răsuna tare sub bolta de piatră.

Preoții prohodeau în murmur, până rugăciunile se ridică în cântece ce-mi par în clipele celea, sălbatice, urmăresc slujba, prostită, de durere.

Făcliile pâlpâinde jucau umbra fiorilor pe fața moșului... De cealaltă parte a catafalcului, Ileana împrăștia busuioc în jurul lui...

Lumea cu smerenie înclinase frunțile, într-o religioasă reculegere...

Glasul preoților, ofturile mele și a mamei, pașii pe lespezile de piatră se deosebiau în liniștea tristă, prevestitoarea liniștei din mormânt...

Ne-am întors acasă, tăcuți, istoviți, în suflet cu dureroasa îndoială a tainelor nedeslegate.

O depeșă mișcătoare de simțire ne sosi de la Andrei — printre tipicile condoleanțe...

Cei de la Răchita și Nedelcii, după veghiare cu noi la olaltă, au plecat astă noapte.

CIV

Iunie.

Adormisem în noaptea ceea, adânc, ca după încercări grele, ce ne zdrobesc și trupul și sufletul. Prin somn ceva mă neliniștește, mă îngrijește.

Victor mă-npinge,deschid ochii: înaintea mea copila sta roșie, cu căutătura plină de ferbințeală; și cu glas schimbat:

— Mâna-i era rece-rece...

Sar din pat, o ieau între noi:

— Dormi cu măica, puiule...

- Ș-acu-i singur... și-i întuneric și se teme... scâncește răgușit.

— Arde cumplit! îngân speriata.

— Trezește pe Emilia!..

Pe când o frecăm cu oțet de trandafiri suspină...

— Mioară mamă — o rog plângând — fii cuminte, puiule... Uite cum superi pe maica ta!... Și o legănam pe brațe, ca pe când era micuța... Dara ea n-auzia, gemea, plângea, vorbea într-aiurea.

Desperați ne frângeam mânele, ne uitam la geam, pândind zorile.

Trei săptămâni o neliniște grea ne-a apăsat. Se umbla în vârful picioarelor; se vorbea în șoaptă. Eu, bănuitoare, iscodeam pe toți, crezând că mi se ascunde ceva cumplit, ori mă strecuram pe fugă în etac, îngenunchiam înaintea icoanei, ridicam manele împreunate și privirile dureros de rugătoare: să nu mi-o iea!.. Pentru dânsa m-am lepădat de toate ce ar fi cuprins în vârtej altă femee... In clipa de cumpăneală, de ea mi-am amintit!.. Să nu mi-o ieà!..

Și într-o bună zi, dulce îmi zâmbește dintre perne și dulce mă strigă:

— Măică...

Și i-am răspuns cu tot ce poate avea mai cald, mai drăgăstos o mamă!..

CV

Iulie.

Andrei îmi scrie des, acuma. Chiar azi am primit un răvaș lung și prietenos, în care mă întreabă de copilă. I-am răspuns, am pus și pe Mioara să-i mulțumească de grija ce-i poartă.

Dară mă îngrijește fetița. Mereu îngândurată. Obrajii i-s palizi, și ceasuri stă rezămată de parmalâc, cu ochii după nourii duși de vânt... Nu-mi place starea asta a ei!... O spuneam azi Ilenei, când venise să ceară noutăți de copilă.

CVI

Iulie.

De zece ori pe zi baba Ileana e la noi:

— Cocuța Mioara n-o fi având niște pătlagină?

— Duduita Mioara nu cumva are niște romăniță?.. etc.

Și fetița, cu vădită plăcere, scotocește cutiile ei cu leacuri și dă babei.

CVII

Iulie.

Am priceput joaca Ilenei. Vine azi.

— Cocuța Mioara n-are o țârucă de țantoare, de dat babei?

Mâhnită, arată copila cutiile goale:

— Le-am sfârșit pe toate, Ileana...

Baba arată spre parc:

- Pajiștea-i încă plină - sa mergem la cules...

Și întâlnirile zilnice cu baba au reînceput, și culorile sănătoase, în obrajii copilei, revin.

CVII

Septembrie.

Firea ne-a plămădit cu mângâeri pentru cele mai crude pierderi. Rana săpată în suflet se vindecă și urmele rămase din amintirea sfântă, și mângâie, și întristează. Copila suferă să i se vorbească de moșul. De cele mai multe ori, ea cere să-i povestim de dânsul. Și în amintirile trecutului, intră și numele lui Andrei. Ea capătă un fel de cult pentru prietenul de copilărie a măicăi și când îi scriu, adaogă și dânsa câte o vorbă drăgălașă, iar când mergem la Nedelcii cere să i se arate portretul lui Andrei de pe când era mititel, și până acuma.

— Până acuma, e cam greu de arătat, că nu s-a fotografiat de vre-o zece ani... îi spune Eleonora.

Azi i-a scris să-i trimeată poza. Era micuță, când a plecat Andrei; nu-l mai ține minte.

Pe mine mă înduioșază legătura asta între ființele care au iuțit mai deosebit bătăile inimei mele.

CVIII

După 7 ani.

Au trecut anii și i-am lăsat să treacă, pacinic privind în urma lor, cu încrederea liniștită a dragostei de mamă.

Copila mea! Pentru dânsa tot scopul meu în viață — pentru dânsa toată fericirea mea. Și am găsit-o, și am iubit-o și i-am îngrijit cu acelaș interes și trupul și sufletul; o minune am vrut să fac din ea — o minune am făcut!

Și când mai plină de mândria mea de mamă, urmăream frumoasa ei desvoltare fizică și morală, ca o lumină ce te isbește pe neașteptate, descopăr la copila de eri zîmbete, priviri, mlădieri, instinctive cochetării a femeei de mâine.

Doamne, am crescut-o cu toată paza, cu sfântă grijă, mlădița fragedă, fermecătoare de tinereță și drăgălășii—și când mi-am crezut-o mai alipită, pe nesimțite îmi aluneca din brațe, gata să o pornească singură pe cărafea vieții — până-și va alege dragostea — căci va avea un ales. Se vede din cuvântul cald ce clocotește în inima ei netulburată încă. E o simțire adâncă, Mioara mea, și ce intră în sufletul ei, acolo rămâne.

Ce mă voi face, când dânsa, cuprinsă de dragostea ceea atotputernică, va porni pe drumul vieții, fără o privire de regret pentru mine, rămasa-n mijlocul cărării, cu ochii înainte după ea și simțind ca nu mai e locul meu acolo, ori — privind în urma la calea străbătută, știind că nu mai mă pot întoarce!...

O, cât mă simt de singură!...

Sunt ființe care au nevoie de prietenie, ca florile de apă și soare.

Respectarea strictă a îndatoririlor, cu ce te răsplătește?

Intru cât dragostea de el ar ii înrâurit dragostea de mamă? Nemângâiată, mă pomenesc de multe ori, întorcându-mă cu gândul la anii ceia sburați fără reîntoarcere.

Andrei îmi scrie mereu. Citesc cu patimă fiecare scrisoare și zile în șir o recitesc, cântăresc vorbele, caut să descopăr, printre rândurile de liniștită prietenie, o scântee din focul de demult... Nimic!

De ce n-am știut să te prețuesc în deajuns, Andrei?!

CIX

Fără dată.

Așezam în saltarul măsuței de scris — și în fund, printre hârtii găsii niște buchete de flori uscate, descolorate... îmi zâmbii cu milă.

De ce le păstrasem, când cel ce mi le-adusese nu mai însemna nimic pentru mine? Le strânsesem oare ca amintirea luptei din care am ieșit biruitoare?

Și mă pregătiam să le arunc... O înduioșare mă cuprinse pentru trecutul ce nu mai pot uità... Și le-am lăsat pe masă, ca să le pui la locul lor, în fundul saltarului.

Mioara intră, strălucitoare de bucurie:

— Maică, a trecut nășica Nedelcu. Iți trimete sărutări și spune că Andrei se-ntoarce diseară. I-a depeșat!...

Andrei se-ntoarce! Mi-a trebuit o stăpânire de sine neînchipuită să nu strig în gura mare fericirea ce mă năvălia! Și toată ființa mi se încălzi de neașteptata veste! Și nădejdea a intrat în sufletul meu — luminoasă — ca raza de soare în adâncimi întunecoase! Deodată un geamăt scurt, înăbușit, îmi ieși din piept. Mioara strânsese — de joacă — în pumni buchetele uscate, și... amintirea trecutului se prefăcu în praf!...

— O, măică, iartă-mă... Cât îmi pare de rău!... Țineai mult la ele?... Și mă cuprinse în brațele iubitoare — mâhnită de ce a făcut... Ușa se deschide sgomotos, Conu Iancu intră:

— Vă sărutați pe-aicea, hai?

Pe bietu moș Drăghici nimeni nu îl desmeardă!...

Copila se apropie drăgăstoasă de el:

- Da ce fercheș e moș Drăghici azi! Uite, maică...

— Ștrengărită! — râde moșneagul — i-a mirosit a prezent și se lingușește...

— Mi-ai adus un prezent, moșule? —Unde-i?... Arată-mi-l!...

Lui i se fac ochii mici de haz ascuns:

— Să mă răsuflu, oleacă!... Ce-i și cu tinereții ăsta...

—...din ziua de azi — adaugă Mioara.

— Chiar să știi că din ziua de azi! Nici nu-ți dă voie să răsufli, să te-așezi pe scaun, să te întrebe de sănătate! Cum te arăți îți sare-n gat, te-ntreabă de i-ai adus prezent!...

— Da’ mata mi-ai zis.

— Mai întâi să-mi spui ce faci toată ziua?

Ca o lecție învățată pe dinafară:

— Mă scol la șapte — mă îmbrac până la opt: beau cafeaua, mă duc cu măica la cămară, dăm ce trebue pentru gospodărie: supraveghez smântănitul oalelor — pe urmă cânt din vioară, pictez; la amiază citesc...

— Romanțuri franțuzești?

— Deocamdată citesc pe Shakespeare în englezește...

— In englezește?!... Da, mă rog drept o fi că aceia scriu gutapercu și citesc cauciuc?

— Cam așa ceva!...

— Și pe urmă?

Cetesc pană la trei: atunci ne luăm lucru și măica și eu și lucrăm până se întunecă — altădată, primim musafiri, ori ne ducem în vizită...

— Bun! Da biserica, ma rog n-o nimerești niciodată?

— Duminicile, moșule!... — Și ragatoare: — prezentul, moșule!....

Conu Iancu scoate din buzunar o cutiuță de catifea albastră:

— Iată și prezentul!

Dânsa deschide căpăcelul, rămâne fără grai, fără suflare, înaintea inelului cela, întâiul ei juvaer.

— O, moșule!..... și-i înlănțuie grumajii.

Își trece pe deget inelul, depărtează mâna, jucând-o în bătaea soarelui.

— Pot să-l port, măică? și joacă prin odaie, cu mâna inelată ridicată sus.

Mă uitam la dânsa, nantă pentru cei șaisprezece ani, dar bine prinsă în cărnuri — și subțirică, mlădioasă; obrajii ei delicați au frăgezala tenului de lapte, și ochii mari albaștri au căutătura ceea gravă și senină, farmecul copilăriei.

Conu Iancu se scoală:

— Mănânc la voi, da ies oleacă în târg să mă întâlnesc cu Nedelcu.

Mioara sare în jurul lui:

— Știi că vine Andrei?..

Conu Iancu o sguduie mânios de umăr:

— Se întoarce? După ce s-a săturat de întors lumea pe dos în străinătăți.— Și către mine cu înțeles. Cică-l chemau femeile care de care să le facă portretul!..

Copila exclamă, fudulă:

— Are mare talent Andrei!

Moșul iesă cutremurat de râs, fără să bănuiască, ce venin a stârnit vorbele lui...

CX

Lucram în geamlâcul ce dă în grădină. Pe prundișul aleei, un pas scârțâe.

— Un domn, măică!

Mă uit: Andrei!

Și am mers unul spre celălalt, plini de bucuria revederei. Mioara a strigat copilăroasă:

— Mata ești Andrei?... Mi te închipuiam altfel.

El să îndoaie curtenitor spre dânsa:

— Duduia Mioara mă găsește mai bine ori mai rău de cât se aștepta?

— O, mai bine! Zice dânsa cu un râs frumos, neprefăcut.

S-a așezat între noi două și ceasurile au trecut pe nesimțite. Cât l-am avut sub ochi, am fost transportată de fericire; cum a plecat, un gol, un gol grozav am simțit și un gust nebun de a plânge, și o părere de rău, o părere de rău nelămurită îmi strânge sufletul! Câtă liniște în privirea, în glasul lui! Aș fi crezut acum zece ani, că ne vom întâlni vreodată, fără cea mai mică tnrburare din parte-i? Pe chipul frumos citiam cel mult plăcerea a doua prietinii vechi și nimic mai mult. Oare dragostea ta s-a prefăcut și ea în praf ca buchețelele de toporași. Andrei?

CXI

Nuferi.

— Maică, strigă Mioara de pe balcon. Îți aduc musafir!

Scot capul pe fereastră.

— Musafir?...

— Andrei, maică! Mă întorceam de la Ileana, ne-am întâlnit, ne-am coborât de pe cal și a venit la pas, cu calul de căpăstru, și i-am vorbit o mulțime să-i țin de urât — toată conversația am „consumat o”. Vino tu de acum...

— Da’ unde e?

— Vorbește cu bunița... Uite-l, mă duc să-mi scot pălăria.

Ce ați vorbit amândoi, amândoi tot drumul? Întreb pe Andrei.

— Mi-a povestit multe, duduia Mioara!... De ocupațiile ei, de bunelu ei, de ceilalți dragi ei, de săraci, de Ileana cea lungă... M-au îmbătat vorbele ei, ca mirezmele sănătoase a florilor de câmp! E un vis copila voastră!

— Ce vis? Întreabă Victor, intrând în odaie.

Andrei îi repetă, vorba. Copila ne cheamă la dejun.

— Știți, mă băeți, ce petrecere vă pregătește taica?

— Ce, ce? Întindem gâturile, Mioara și cu mine.

— Luna cealaltă vine Kubelik la București. Mai este expoziție de pictură, să mergem și noi!...

Mioara bate în palme, mă sărută pe mine, pe tată-său, transportată:

— Ce bună idee! Ce bună idee!

Andrei zice că vine și dânsul, și poate să hotărască și pe Nedelcu, să fie escursiune în regulă...

— Bunița vine?

Mama se apără.

— Pe moșu Iancu să-l puteți hotărî...

Mioara-i în al noulea cer:

— Tăticule, ce bună idee! Cum ne-ar mai face să râdem!

CXII

August. La oraș.

Cu bufneli, cu îndrăcituri aparente, încântat în ascuns, s-a hotărât Conu Iancu să vie la București cu noi; mai vin Nedelcii, Axenții și nelipsitul de Dragoș.

Mioara, de dimineața până seara, nu vorbește decât de escursiunea asta.

Azi împletea de zor, să mântuie un pieptăraș pentru copil mic și gura nu-i mai tăcea în proecte pentru București, mama făcea pasiansuri și-i asculta limbuțenia.

— Sărut mâna la cucoana mare!

Mioara bate în palme de bucurie!...

— Andrei!...

— Bună ziua la flăcău! Răspunde mama. Ce-ți fac cei de-acasă?

— Eleonora ca mata: de sus-jos de jos-sus, Nedelcu cu plugăritul.

— Cât mai stai pe la noi?

— Până mi s-o urî.

— Să nu ți-se urască așa curând.

— Andrei! îl roagă Mioara, tractându-l cu bomboane.

Dânsul arată cutia.

— Dacă-mi dai mereu de astea, nu mai plec!...

— Să facem provizie, măică, să-l ținem la noi, drăgălașa râde.

Il iubește micuța înrâurită de prietenia mea pentru dânsul.

— Duduia Mioara ar vrea să nu mai plec.

Genele lungi clipeau ușurel — sfioasă îngână:

— Nu știu... și a fugit să poruncească dulceață și cafea.

CXIII

Septembrie.

Am plecat în grup vesel, am cutreerat teatrul, Expoziția; am auzit pe Kubelik la Ateneu și ne-am întors acasă.

Conu Iancu ne-a ținut într-o continuă vioiciune cu ideile lui, ațâțate de nebunul de Dragoș dar până acasă, moșneagul a ținut-o morțiș:

— Pictura? Când te uitai de-aproape numai pete-pete de boia, vedeai; de departe se mai zărea ceva, și atât...

Deșteptul de Andrei tot îi da zor: Asta-i arta! — Ridicând desprețuitor din umere — Arta!... Mă rog, care-i arta picturei? — și rar parc-ar explica o lecție: redarea Firei cu asemănările și coloritul ei! Ei bine, ce ați zice voi de un om, care ar avea obrajii pete pete, ca în tablourile din Expoziție?

— Bine, moșule — sare țanțoșă Mioara — Așa-i cu pictura din ziua de azi, da ce zici de Kubelik?

— De! Acela un biet nemțișor nevoieș. Nu zic nimica! Da teatru? — Teatru era acela?!...

— Nu ți-a plăcut?!

Indignat o măsoară:

— Ia lasă-mă, soro!... Așa vorbeau de ascuțit, așa-mi întorceau niște ochi și făceau la fasoane, că zău îmi era rușine să mă uit împrejur... râzând în barbă — Curat Calipsița și Vasilache de la Dumineca Mare!

...Comedianți de iarmaroc!... Degeaba!

Unu a fost Millo!...

CXIV

Ianuarie.

Nu știu ce să cred! Mă-nșel ori în adevăr arată copilei dragostea ce nu îndrăznește să-mi arate mie?

Când ne întâlnim în lume, în baluri, toate atențiile lui sunt pentru Mioara. Dânsa-i încântată, cocheta mică, văzându-se băgată în samă de Andrei ăsta, pe care închipuirea ei de copil l-a ridicat pe un piedestal de Zeu.

Și el are priviri calde pentru fetiță, cunoscută de pe când își cumpănea pasul nesigur de copilaș.

CXV

Februarie.

Cutreer petrecerile, scornesc petreceri la noi, numai să-l văd; cât de des!... Femeile și-l smulg și dânsul e un fel de curtezan universal.

CXVI

Februarie.

Vreau să știu de mă iubește!... O, cum mă privea, acum zece ani, șoptindu-mi cântecul de dragoste!

Prietenia lui liniștită mă chinuește mai grozav, ca ura înveșunată.

CXVII

Martie.

Îmi vine să mă duc la dânsul, să m-arunc la picioarele lui, să-i cerșesc dragostea... Năvalnică, distrugătoare s-a deșteptat iubirea asta nenorocită! Și fiecare vorbă către alta, fiecare zâmbet, fiecare privire, e un ghimpe otrăvit, în inima mea.

CXVIII

Martie.

— Is nebune după dânsul femeile! — îmi zicea azi Eleonora Nedelcu:

— Să căutăm să-l însurăm, să-l ferim de o „încurcătură” ce i-ar strică tot rostul vieței... Și cu priviri duse, și cu zîmbiri nespus de dulci — Aș vrea să fiu bunică!...

CXIX

Martie.

Andrei însurat!... Ce aș deveni la așa veste?

Bănuitoare îl urmăresc din ochi, când vorbește alteia...

Vreau să mă liniștesc, și nu pot! Nu-i destul de rău, să-mi închipui că nu mă iubește; nu-i destul de cald să cred în dragostea lui... Ah, nesiguranța asta!...

CXX

Aprilie.

In desfășurarea pacinică a vieței de până acuma, copila simte o schimbare, cred, căci glasul cristalin se stinge, căutătura se-ntunecă, obrajii rumeni, cam pălesc... Hohotele vesele nu se mai aud; vioara, de mult n-a mai fost scoasă din cutie...

CXXI

Aprilie.

— Măică, mă-ntreabă Mioara azi.

Andrei de ce nu se însoară?

Hohotesc nervos, tremurat:

— La vrâsta lui!?...

— Câți ani are?

— 34... ca mine...

— E mult atâta?... Safta zice ca taticu avea 37 când te-a luat pe tine...

— Ce griji lovesc fetitele!.... tai vorba...

Rușinată, copila și-a ascuns obrazul la sînul meu și a tăcut.

CXXII

1 Mai.

Am dat o masă în parc, să se beie pelin pe iarbă verde.

Și pe când feciorii se strecurau printre noi, servindu-ne, Conu Iancu năcăjea pe Andrei:

— Cum îi zici „celeia” care ai zugrăvit-o cusând?

— Walter?... E baroneasa von Walter! Moșneagul zeflemisește cu haz: Baroneasa... baroneasa...

— Da, da, serios!... Și au o avere colosală... Numai cât or fi câștigând cu furnizarea mangalului în porturile europene.

— Ce vă spuneam eu? — strigă victorios Conu Iancu — mai mult de cât un negustor de mangal ce-i?... Și cum la ei baronia sau oricare alt rang să cumpără cu gologanu, e tot așa cum ași cere eu — de pildă — lui răposata Mihai Sturdza — de-ar mai trăi — să-mi boerească pe gazariu de pe moșia mea...

— Domnule Nedelcu — se răsfață cucoanele către Andrei — povestește-ne cum ai stat, acum zece ani, în munți să iei model „sur le vif” lucrătorii ce au făcut atâta sgomot în tabloul expus la Dresda...

— Chiar așa — strigă Drăghici — ia zi-ne viața de atunci între lupi și urși...

Din viața mea de atunci nu mai țin minte nimic, dară nu pot uita zilele harnice a norodului ascuns în locurile celea retrase, priveliștea, sănătoasă pentru suflet, a luptei pentru existență, departe de lume, de bolnavele ei deșertăciuni, periculoase pentru bogat și pentru sărac.

— O, blânzii luptători, ascunși prin păduri, pândind trecătorii!... ridică vocea un tânăr ciocoiaș...

— Sălbatici la nevoie, ocărând fără motiv, dușmănind — adăogă altul...

— Foamea și suferința ocărăsc în ei.

— Și lenea! — strigă un al treilea.

Andrei îi privește cu o vădită milă:

— Prin ce lege a Firei vă găsiți în drept să desprețuiți săracul?...

— Nu cumva te-ai făcut socialist? Sare cu gura Conu Iancu. — Dacă cea din urmă vlăstară a noastră s-a molipsit de astfel de prințipiuri, nu ne mai rămâne de cât să ne facem bucceluța și să ieșim din casa, lăsând locul derbedeilor cari râvnesc la averi pe de-a gata;

— Nu-i vorba să ne dăm averile. Nevoi sunt prea multe și averile noastre nu le-ar putea cuprinde... Dară legile să fie mai bune, munca împărțita, plătită mai pe drept!

— Săraci ar fi și-atunci!

— Mizeria ar dispărea!...

— Ce-i una și ce-i alta?..

— In sărăcie duci viață modestă, însă în care nu-ți lipsește nici îmbucătura, nici lemnul, nici adăpostul — în mizerie îți lipsesc toate deodată!...

Era frumos, frumos, cu privirea inspirată, pierdută în zare...

Mioarei se aprinsese căutătura cum de mult nu fusese și nesigur îmi suflă în ureche:

— Are dreptate, Andrei! Așa-i măică?...

Scump îngeraș, care nu știi să vezi decât prin ochii mei!

Cum de te nesocoteam mai an?!...

Cum de m-am îndoit o clipă de dragostea ta pentru mine?

Puiul de ciocoi susține:

— Eu știu una și bună: câtă vreme vor fi săraci, va fi invidie și doar stârpind bogatul se va putea astupa gura calicului!

Conu Iancu închide din ochi cu înțeles și plin de nostimadă. Mormăie între dinți: — Iertați judecata aspră a bietului ciocoiaș... în el atavismul țipă!...

— Să lăsăm vorba-lungă, boierilor, și să-i jucăm o horă, pelinului! — strigă voios Victor, ca să sfârșească discuția...

Am stat în poiană până soarele se dete după creasta dealului.

La întoarcere spre casă, Andrei a dat brațul Mioarei și nu știu ce-i spunea, înclinat ușor spre dânsa, de zâmbea încurcată, copila, cu pleoapele în jos și trandafirie în rochia albă subțire.

CXXIII

Mai.

Am aflat ce-i spunea, de zâmbea încurcată, copila, trandafirie în rochia albă subțire...

Cine m-ar putea pricepe? Cine??

Și doar ei mi-au împărtășit ce n-aș fi vrut să aflu odată cu moartea!

Se iubesc!...

Andrei — Mioara — singura legătură între mine și viață...

Am țipat, îngrozitor am țipat:

— Copil, copil fără suflet!!..

S-a aruncat în genunchi, m-a cuprins cu brațele și cu ochii păinjeniți de lacrimi, în ochii mei:

— De ce maică, de ce??... Il iubesc! Credeam că ți-e drag și ție?..

Credea că mi-e drag și mie!!..

Tot amarul îmi ieși pe buze:

— Mie??... Nu!... Și înlăturând-o nemiloasă — am trecut în etac.

Andrei—Mioara! — singurele mele slăbiciuni pe lume, contopite într-o adâncă, nețărmurită dragoste!...

De ce m-au lovit fără cruțare?!..

CXXIV

15 Mai.

Omul trăește trei părți din viată pentru ceilalți și o parte numai pentru el.

Eram în etac. Mioara intră sfioasă, s-a-propie de mine.

— Măică, îi tremură trist glasul.

O privii... Ah, bieții obrăjori palizi și trași!...

— Măică, dacă tu nu vrei, nu-l ieau!... se lăsă pe canapea cu fata ascunsă-n batistă, cu sărmanul ei trup sguduit de suspine ce-mi rupeau inima...

— Da-l iubesc măică... Il iubesc de... totdeauna!...

O, Doamne! Cele mai grele jertfe suntem în stare pentru copii noștri!

Viata ne-o dăm lor la nevoie și o dragoste, o păcătoasă de dragoste, să nu le o putem jertfi?..

O luptă scurtă, o scântecre electrică, iute dar hotărâtoare:

— Să-l iei, puiule dragă. Numai c-ar fi trebuit să spui și mamei tale ce se petrece în inimioara ta...

Și ștergându-i lacrimele: Să nu mai plângi, te rog.

M-a sărutat, râzând printre lacrimi, ca atunci când micuță îi împrăștiam vre-o mâhnire.

Peste o luna e nunta... Vai de s-ar sfârși odată!

CXXV

Mai.

De când s-a făcut pacea între noi două, ne vorbim puțin, un curent rece a înghețat avânturile drăgăstoase de odinioară. Mioara are pentru mine priviri de căprioară spăriată.

Dară suntem rar împreună; logodnicul e toată ziua aci — și când îl văd senin, netulburat, cu totul vrăjit de Mioara lui, mă întreb unde, unde a îngropat trecutul, de l-a uitat așa?

CXXVI

Mai.

Pregătirile de nuntă se fac mari, strașnice. La Nuferi se vor cununa. Umblu de ici-colo, cercetez, mă interesez de toate, însă alte mâni par-că, alt cap, alți ochi dereticesc, chibzuesc, privesc... Eu nu mă mai simt.

CXXVII

Iunie.

Mi se spune că am slăbit, că prea mă ostenesc să facem nunta strașnică...

După cununie vor pleca îndată în străinătate. Mioara vrea să vadă locurile pe unde dânsul a trăit singuratic... Oare o va duce și-n sătișoarele Italiei, pe unde adesea a visat de mine?

CXXVIII

Iunie.

A plecat, Mioara — albă, trandafirie, transportată de fericire, și nădejde, fără nici o umbră în ochii mari albaștri.

La întoarcere vom locui împreună. Așa a vrut dânsa, așa am lăsat și noi.

Mă suisem în odaia turcească din turn, să fug puțin din petrecerea ceea, în care trebuia să m-arat veselă, cu moartea în suflet... Dar nici un chin nu m-a cruțat: de la înălțime îi văd pe amândoi cătând singurătatea parcului, îl văd luând-o de mijloc, ridicând-o ca pe un copil în brațe... și ea lăsându-i-se în voe, cuprinsă par-că de o sfârșială necunoscută...

Sălbatec am țipat! Și sălbatecă s-a trezit durerea în mine!....

CXXIX

Iunie.

Mioara îmi scrie mereu mult și drăgăstos. Scrisorile ei mă lasă rece. Abea le citesc, abea le pricep, abea răspund două trei rânduri, la murmurul prelung de fericire...

Nimic nu mă interesează, nimic nu mă mișcă... Mă întreb câte odată ce nenorocire destul de mare, sau ce bucurie, lovindu-mă, ar putea să mă zgudue, să mă trezească din amorțeala asta.

Victor, mama, Drăghici, Nedelcii, îs tot cu ochii la mine; să mă mai ieau, să mergem în călătorii, ori la băi,- ca să-mi treacă mai iute vremea până la reîntoarcerea copilei. „Mă topesc de dor” spun dânșii.

Le zâmbesc în silă:

— N-am nimic, nimic — mă simt bine: puțină mâhnire — va trece!

CXXX

August.

Mi-au scris că vin. Un cuib cochet de dragoste le-am așezat în odaea mare, frumoasă, luminată din zori... M’’a tras curentul, mă-njunghe în coasta stângă, am căldură, șez în pat să mă gasească sănătoasă. Nu vreau sa fiu nota jalnica în veselia reîntoarcerei.

CXXXI

De doua săptămâni n-am mai părăsit patul. Tușesc, am căldură. Doctorul vine în toată ziua din oraș.

CXXXIII

20 August.

Mi s-a întors, Mioara — strălucitoare de fericire. A rămas o clipă înlemnită în pragul ușei, cu ochii la mine. Dar și-a revenit iute în fire; însă — într-un târziu — îmi veniră de dincolo suspinele ei înăbușite, și vorbele împuternicitoare a lui Andrei, a mamei, a lui Victor... Am slăbit rău, se vede?

CXXXIII

Septembrie.

Mioara a intrat mai dinioare la mine, s-a așezat în jîlț la picioarele patului, și-a culcat obrazul pe mâna mea:

— Măică... dac-ai vrea!...

— Ce puiule?...

— Să te faci sănătoasă... Doctorul zice că nu ai voință... Și ce fericiți am fi cu toții, dacă te-ai îndrepta!... De ce nu vrei? Șoptește rugător cu buzele pe mâna mea...

CXXXIV

Septembrie.

Mi-au adus doctor din București; Acelaș cântec: mai multa voință. Dar eu nu vreau ca să mai fiu!

Nu!

Priveliștea zilnică a celor doi, nu o pot suferi!

Când mintea-i sănătoasă și sufletul slab, când lupta între ele devine de nesuferit, nu-i oare mai cuminte să întorci spatele vieței? Ah, liniștea somnului vecinie, de nici o putere nu-o poate tulbura!... Mă închipui, întinsă între flori, albă, slabă, adâncită în pacea eternă, rece, neînduplecabilă...

Și pe buze cu zâmbetul desrobirei, zâmbetul de isbândă a morții pentru viață...

CXXXV

Septembrie.

Victor s-așezase pe scaun lângă pat, pe când Andrei se uita pe geam afară.

Îmi iea într-a lui mânele înfierbântate:

— Fii mai bărbătoasă, Aglăiță!... Și nedumerit: din ce ți se trage boala asta?

Din dragoste țipă sufletul în mine, pe când privirele mele îl aținteau înduioșate... Sărmânul meu Victor, cel mai bun cu mine cel mai nedreptățit!..

— Mama ta, o vezi în ce hal e?...

Și Mioara, micuța, uite cum se topește...

De mine...

— Cei de făcut?! Îngân învinsă...

— Mănâncă, iea doctoriile...

—...Nu pot!... Clatin deznădăjduită capul...

—...Nu vrei!...

Care-va îl cheamă.

Rămânem singuri, Andrei și eu. S-apropie de pat. S-așează în scaunul lui Victor... ridică ochii spre mine și ne-am privit lung, cum nu ne privisem de mult, de mult.

— Andrei — îi zic sarcastic — îți moare soacra, așa-i?...

Poate simți amarul vorbelor mele? Poate i se lumină mintea de o presupunere?

— Nu, să nu mori?... Nu-mi închipui viața fără una din voi două — căci azi în Mioara mea, o văd tot pe Aglăița — amorul tinereței mele...

Oare așa să fie? Ori mila l-a împins la asta! Doamne, drept vorbește? Ori minciună-i și asta ca atâtea altele și o lașitate mai mult pentru mine, pentru Mioara mea?!...

Susținându-i privirea, într-o supremă sforțare, îngână:

— Eu, în dumneata, o văd numai pe dânsa...

O sudoare de moarte îmi îngheță trupul și cu puterile sleite, m-afundai în perne...

Ah convingerea dulce și dureroasă a morții...

CXXXVI

20 Aprilie.

Eleonora Nedelcu intra eri pe neașteptate la mine. Eram cu filele astea în mână.

— Scrii?...

— Memoriile alea începute acum 18 ani... Mereu le-ai scris?...

N-am putut răspunde înecată de mântuitoarea tusă.

Când m-am liniștit, i-am arătat saltarul dulapului de lângă pat.

— Mai sunt și acolo... De ași muri, să le iei mata, nimeni altul!

... Făgăduești?

S-a făcut foc:

— De ce mă mâhnești așa? Și luându-mi într-ale ei mânele străvezii: Trebuie să trăești, să ne certăm amândouă de la micuțul care va veni!

Micuțu, care va veni!.... Pe când n-am să mai fiu decât un șir de oase și o hârcă rânjindă, o ființă nouă va cere dreptul ei la viață și strigătul moale va descreți frunțile, va însenina chipurile întunecate de plecarea mea?! Nu vor răsbate până la mine, gângurelile pornite în zori, odată cu ciripita de sub strașină...

...Să n-aud glăsușorul limpede și cristalin?

Să nu văd pașii mărunței, nesiguri?!..

CXXXVII

Un fior cald s-a strecurat în mine... Inima începe să-mi bată mai puternic... Și un dor nou de viață mă însuflețește...

Vreau să trăesc, să trăesc!...

CXXXV1II

Octombrie.

Toți mă-nconjoară înviorați de puterile mele crescânde. Peste o săptămână plec cu Victor în țările calde.

CXXXIX

San-Remo, Decembrie.

De-ar putea povesti bonețelele cât pumnu, cămeșuțile cât palma, visele făurite de bunică, lucrându-le!

O, cum voi adora mica ființă trandafirie, jumătate, el, jumătate ea. Mă-nduioșez până la lacrimi, gândind la suflețelul nevăzut, care m-a readus la viață!...

SFÂRȘIT