Bucura Dumbravă

Ediția VIII-a

„Cartea Românească”

Bucura Dumbravă

Ediția VIII-a

„Cartea Românească”

[...]

PRECUVÂNTARE

În pusnicie, lângă bătrânii călugări, pâ plaiuri lângă ciobani, pe malurile râurilor liniştite ale Ne goi ului, pe vânt şi furtună, pă ger şi zăpadă o găsim pe crestele Car palilor, iară nopţile de vară în stâne sau lângă pânze, răpind basmele sale lunii.Totul e frumos aci, si când ani citii că chiar praful i se pare argintiu, atunci un înţeles rât de nemărginită îi este iubirea.

Descrierile ei sunt atât de adevărate, încât cei cari le-au citit par-că văd ţara, şi când i-am venit in ajutor ca să-şi găsească un pseudonim, nici unul nu mi s a părut mai potrivit ca Bucuria Dumbravă. Unii au crezut că sub acest nume se ascunde Carmen Sylva. Din nenorocire nu era. aşa. Nici odată n-aşi fi avut răbdarea să răsfoiesc nenumăratele arhive, niciodată na mi-ar fi fost cu putinţă să cercetez toate locurile descrise de ea, niciodată n-aşi fi fost în stare să scriu o lucrare istorică atât de serioasă ca aceea ascunsă aci sub forma uşoară a romanului.

Am privit făurirea acestei cărți cu o bucurie nespusă. Autoarea purta planul lor de demult în minte, şi pe când scria cartea cea dintâiu, aduna elemente pentru a doua.

Nu a cunoscut nici o clipă de îndoială sau de preget. Ea lucra cu energia conștiincioasă a bărbatului și cu toată iubirea, pe care o poate simţi un suflet de femeie.

Văd cu bucurie că s a strâns materialul centru viitoarele ei opere, în care va zugrăvi timpurile ccL mai grele ale unei ţări greu încercate.

stavila valurilor. De câte ori n-a ţinut piept valurilor furtunoase venite din răsărit pentru a înnera Europa.

De câte a suferit, puţini s-au sinchisit. E ciudat, de altmintrelea, cât de târziu numai s-a ivit un interes oarecare pentru România şi veacuri întregi ca a suferit in mijlocul unei nepăsări obşteşti.

Abia se ştia unde era locul României pe hartă.

Numai atunci când ostaşi tineri, prin lupte vitejeşti, s-au distins pe câmpiile Bulgariei, numai atunci parycă lumea şi-ar fi reamintit, că, pe vremuri, neamul românesc avusese mari viteji cari niciodată nu încetaseră lupta împotriva năvălirilor orientale şi purtau în ei credinţa că într-o zi neamul lor va ieşi biruitor din luptă şi că jalea lui trebuia să aibă un sfârşit.

Toți știu franțuzește, aproape toţi nemţeşte, unii italieneşte, şi în vremurile din urmă printrre tineri mulţi englezeşte.

Voiau să fie occidentali şi nu invăţau decât limbile apusene. Acest fapt este caracteristic şi dovedeşte in tr-un popor atât de mic o putere uimitoare de a-şi păstra neatârnarea Împotriva tuturor vânturilor bântui-toare şi împotriva numărului copleşitor al vecinilor.

în port şi în poveşti, urme da Colţi, reamintind întocmai Brdania, înspre Nord în sfârşit nume de Slavi, astfel că minunatele daruri, cu care este înzestrat acest popor, trebuesc atribuite faptului că se trage din atâtea neamuri deosebite.

El îţi răspunde liniştit: Apoi nu sunt Român?

A fost foarte bine înţeles şi i-a înţeles şi dânsul. Limba română se aseamănă mult mai mult cu cea latină ca cea italiană. Poezia însă nu se aseamănă întru nimic cu cea latină; e mai mult de origină slavonă, aduce aminte cântecele din sudul Rusiei şi probabil vine încă de mai departe, din extremul Orient.

chiar dacă anul dinainte a dat roade bogate râvnitorilor.

Ţăranul nu cere decât pământ; vrea sâ-l deţle tot, orişiunde, numai să fie al lui. Este într-însul o putere necunoscută până azi, care-şi deschide încet o cale şi această cale va uimi odată lumea.

Toate câte le spusei mai sus sunt scoase la lumină în cărţile Bucurei Dumbravă. In ele simţim farmecul pa mântului, puterea strămoşească, a poporului, creşterea, şi propăşirea lui, împotriva vijeliilor şi a asupririlor prin care a trecut. Vet veni şi vremea când vechiei tulpină Dacă sau Thracă va înlătura tot puhoiul care a năpădit-o, şi atunnei vor arăta Românii de ce soiu sunt şi ce putere a stat pitită întdinşii.

Bucura presimte această putere şi ne-o zugrăveşte destul ele lămurit de pe eicunt în cărţile sale. Dânsa a luat ca subiect tocmai anii cei mai amari ai asupririi.

Nădăjduiesc insă că, dacă puterea ei de scriitoare se menţine cum este, ba chias şi-o reînoeşte neîncetat în prelungitele plimbări ce le face pe culmile munţilor, va armii a ne da şi alte chituiri din acest minunat şi rnuli tnarrent trecut.

De nu s-ar pierde insă interesul şi răbdarea cititorilor, căci multora dintr-înşii nu le plac cărţile care dau întâietate adevărului asupra romanului.

Bucura Dumbravă insă este atât omul adevărului, încât nu e in stare să îmbrace în haine de poveste un fapt istoric.

Unii spun câ cea dintâi carte a sa ar fi trebuit să se sfârşească cu moartea eroului său Iancu Jianu.

Dânsa a răspuns atunci foarte mirată: „Dar n-a murit în acel episod! Ar fi fost cu totul neadevărat”.

Nu-şi putea închipui vreo abatere delà adevăr.

Clipele acetea au fost o despăgubire pentru ci de toate amărăciunile trecutului, prin bucuria ce a simţit-o, atunci când a văzut lămurit ce zori mândre se ridicau asupra ţării româneşti

Dacă Bucura nu s-ar fi ţinut atât de adevăr, nu i s-ar fi adus cu atâta încredere documente.

În Germania a trebuit câtăva vreme până s-a dedat lumea cu nume și istorisiri culese din țări străine, până ce a căpătat încrederea că lucrarea unei femei, poate fi aşa de bine întemeiată şi de conştincioasă.

Va veni vremea când lumea se va folosi de cărțile sale în cercetarea izvoarelor istorice, deoarece în afară de frumusețea stilului, care numai prin el însuş făgădueşte viată lungă cărţilor sale, ele sunt adevărate şi bune.

De-ar vedea cititorii ca şi mine pe autoare cu obrajii rumeni, şi cu ochii aprinşi, ditorcându-se de pc munte, după lungi cutreerâri, împovărată cu flori, cu convorbiri strânse din gura ţăranilor şi a ciobanilor, asemenea unei albine culegătoare, atunci desigur ar citi-o cu băgare de seamă şi mai mare, şi ar căpăta credinţa că numai adevăr curge din acel izvor răcoros.

Ar fi fost poate mai nimerit să-i alegem numele de izvor al pădurii. Dânsa vine adesea deadreptul din pădure cu atâta suflare de viata în ea, încât mă simt întinerită.

Nimeni nu vrea să crează, că trăind în stră nutate pofi scrie aşa frumos în limba germană, şi îi aduce insulta că operele-i sunt traduse, pe cât timp, în România îi se face cinstea să-i le tălmăcească pe româneşte.

Amândouă, original şi traducere, vor ieşi aproape odată de sub tipar.

Carmen Sylva

Prefaţa ediţiei din anul 1921

Puterea putrezește repede pe pământ; pentrucă acea putere, la care râvnesc oamenii, nu se sprijinește decât pe forțele materiale: banul și armele. Aceste forțe brute, lipsite fiind de năstavul spiritual, îşi pierd uşor cumpăna. Adică nu pot da omului şi faptelor sale nici cumpănă nici statornicie; ele aţâţă, numai poftele, fără 'Ui lumineze conştiinţele, şi deci, trec dela o mână la alta, nu prin alegere sau selecţiune, ci prin gâlcevile şi luptele sângeroase ce le prilejuesc. Şi se naşte catahri-sisul, reaua întrebuinţare, a put erei, care, îndreptător moral şi cârmă sufletească nu are.

Se deşteaptă, elementar şi instinctiv în mulţimea care suferă, raţionat, în sufletele evoluate, pe care le doare suferinţa celorlalţi; scânteia gândului de sus cade în materia adunată, jos, şi o aprinde.

Acest fenomen de chimie sufletească - o știință exactă rău cercetată și prost cunoscută - s-a întâmplat şi în Ţara Românească în anul 1821. Aci, ca aiurea, însă, atunci ca şi azi, inima mare, care ardea de dragostea adevărului, n-a fost înţeleasă decât de foarte puţini. Căci, zice ironistul englez, „la început, fiecare adevăr nou este privit drept o hulă”. Vremelnicii stâpânitori sunt totdeauna pătrunşi de infaibilitatea lor:a de dreptul lor dumnezeesc, şi tăgâduesc nevoia unei prefaceri a legilor care le dau scaunul de domnie, fie al împărătesc sau republican. Stăpânirea este o prismă prin care toţi ochii văd la fel,

Şi de altmintrelea e firesc s-o facă, pentru că firea întreagă este o zidire erarhică, şi stăpânirea este deci o nevoie absolută a societăţii omeneşti.

Aceasta, gardă se grăbeşte să dea acelora cari vor să oprească putrezirea puterii, porecle de revoluţionari. Ea amestecă, din prostie şi neştiinţă, faptele de1 apostol cu ale nihilistului, zăpăcind, pentru secole întregi, judecata oamenilor asupra fruntaşilor şi înaintaşilor intelectuali şi morali.

Astfel și faima lui Tudor Vladimirescu se judecă ba după una, ba după cealaltă măsură. Ocârmuitorii de pe vremuri îl făcură tâlhar, și norodul îl făcu Domn. Și nu știu ce l-ar face, azi, unii și alții, dacă el s-ar coborî din nou de pe stânca de la Tismana, urmat de vre-o mie de panduri, cu steagul lui albastru, care, deocamdată, atârnă, dormitând, între alte steaguri, la Arsenalul din Bucureşti.

Oare s-ar înțelege, azi, rostul acelei descălecări, mai bine decât acu o sută de ani?

Cred că nu; peutrucă rostul ar fi acelaş: controlare şi îndreptarea puterii, pe când puterea nu simte nevoia să se îndrepte.

Singuri Japonezii dau dovadă unei pătrunderi psihologice mai adânci: în şcolile lor, copiii au dreptul să înlăture pe dascălul care nu le place şi să-l înlocuiască cu un altul, în curte.

Japonezii îşi dan seama, că şcolarul nu învăţa cu folos decât dela un profesor pe care-l iubeşte.

Dar puterea care nu se lasă controlată in mod. cotidieni, e expusă la un control automatic, pentrucâ orice exces atrage, magnetic, excesul opus. Din controlul mnştient se naşte progresul; din cei automatic revoluţia;

Norma era învechită, cuprinsul atât de nou, încât începem abia azi să ne dăm spuma, de însemnătatea lui.

îşi hrăneşte neamul şi nud lasă să se prăpădească trupeşte.

Grea încercare! Mult mai grea decât sărăcia pământului. Aceasta îndeamnă la o muncă desvoliâr toare de puteri; pe când bogăţia toceşte energiile. Nici revărsări de oştiri străine în ţările dunărene, nici stăpâniri hrăpitoare, nici ocărmuiri destrăbălate nu secau grânarele. Mai fugeaţi boerli peste graniţă, mai se felul au ţăranii. Iar după ce trecea năpustea, holdele înverzeau şi se poleiau, şi tărăncile îşi atârnau galbeni noi la gât, şi boerii se îmbrăcau cu cinci blânur scumpe, una peste alta, ca înainte. Capitala, mai ales, era cu desăvârşire uitucă.

Dar atâta tot, și aci.

Vroia un lucru cu neputinţă de ajuns dintr-un singur avânt, vroia un lucru nespus de urît politicienilor obişnuiţi, pen-irucă înseamnă nimicirea paterei lor, vroia îndrepitirea conştiinţelor, vroia, cu o copilăroasă şi măreaţă străşnicie, Dreptate. Deci drumul lai drept tăia căile întortochiate ale celorlalţi în multe locuri; acele căi, când se ’ntâlneau cu a lui, când se depărtau; a lui rămânea credincioasă unicei sale îndreptări.

Tudor Vladimirescu nu ştia ce e compromisul, acea scrânteală a logicei, a adevărului şi a propăşirei. El nu s-a înjosit niciodată până la surâsul au gurii or, căci nu-şi dădea sieşi nici un prilej de neîncredere.

Insă, dacă motivele sale sunt netăgăduite de înalte, mijloacele de îndeplinire au fost adese-ori lipsite de proporţii. Şi acele lipsuri trebuiau să se răzbune, pen-trucă legea urmărilor nu cunoaşte abatere. îndurerata sa asprime neizbutind să facă minuni şi să schimbe peste noapte pe orice pandur într-un archanghel, Tudor Vladimirescu se sluji de un argument care nu convinge pe nimeni: osânda la moarte. Şi acea armă groaznică se întoarse împotriva lui

De o sută de ani de depărtare, Insă, zidul urii ce-l făcea împrejurul lui garda uciderii, cade. Sau, mai bine zis, în perspectivă vedem, că figura lui e mult mai mare decât acest zid, că-l întrece; şi vremea, care ţetrge chipul şi urmele oamenilor de rând, măreşte pe cei mai mari, ba chiar îi apropie de noi, pentrucă vremea dovedeşte rostul dorinţelor lor şi adevereşte dreptatea voinţei lor.

Însă, chiar astăzi, puțini oameni au ajuns să aibă acea judecată sintetică, ce deosebeşte pe Pandurul român de mulţi dintre reformatorii sociali. Căci el nu era un răsturnător de icoane, nu vroia înlocuirea ocârmuirii prin... nimic; era, dimpotrivă, gata să recunoască și să asculte orice stăpânire, - doar avea și el fire de stăpânitor, - dar cerea ca stăpânii să fie vrednici de înalta lor chemare!

dar cerea ca stăpânii să fie vrednici de înalta lor chemare!

Iacă nodul gordian pe care Tudor Vladimirescu a cercat să-l taie cu sabia.

Bucura Dumbravă

[...]

I

Un şir de care cu bai, încărcate greu cu trunchiuri de copaci, înainta încet, înconjurat de nori albi de praf. Osiile scârţâiau, iar când dobitoacele ieşeau din făgaşul roţilor, de dorul unui stufiş, sau unul păină-tuf de iarbă, ţăranul le îndemna cu câte un „hăis” sau „cea”, şi ele, ascultătoare, îşi îndreptau din nou jugul, păşind apăsat şi legănându-şi capetele cu ochii gravi şi neclintiţi, in praf şi în arşiţă.

Ziua de Septembrie era călduroasa, şi padurea prin care trecea drumul, nu mai dădea umbra, pentrucă fusese brăcuită după obiceiul turcesc: stejarii, dobo-rîţi fără rost şi chibzuială, rupseseră în cădere mulţi alţi copaci, cari-şi ridicau acum jalnic trunchiurile cio pârâte. Iar dintre cei, cari, din întâmplare, mai ră rnâseserâ întregi alcătuind un acoperiş apărător împotriva vântului şi a ploaei, mult fuseseră întrebuinţaţi ca vetre de foc, şi piciorul lor înegrit era scobii de flăcări.

Afară de fâşia lată de lut galben, pe care înaintau căruţele, poteci făcute de lemnari cutreerau pădurea zbârlită; pe una din ele o ceată de călăreţi ieşea in diurnul cel mare.

Erau Olteni în straie albe împodobite cu cusături negre, călări pe cai mici buestraşi cu cioltare pestriţe sub şeile lor.

Omul din capul pâlcului, care purta uniformă cază-oească, verde închis, împământenită de un domnitor,

cu câţiva ani înainte pentru ostaşii ţării, întrebă pe unul dintre cărăuşi: „Unde duceţi lemnele?”

„La Bucureşti pentru poduri”.

„De unde veniţi?”

„Dela Câineni, din Argeş”.

Un Oltean strigă: „De aşa de departe!”

Iar căpetenia lor arătă numai cu braţul pădurea pângărită. Intr-o roată de multe poşte codrii dimprejurul oraşului Bucureşti aveau aceieaş înfăţişare; hospodarii, ocârmuierea şi boerii îi doborau cu nemiluita.

Apoi călăreţul zise: „îşi taie moşnenii delà Câineni pădurea?”

„Nu mai e a lor”.

„Au vândut-o?”

„In ziua de azi Câinenii sunt ai lui Vodă.

„Ai lui Vodă?” strigă călăreţul, pe când ochii lui căprii se întunecară. „Bată-i ciuma de Greci! Dar cum a izbutit el să hrăpească moşia moşnenilor? Eu sunt comandirul de panduri Tudor Vladimirescu”, urmă el. „Când m-am războit cu Turcii aveam băieţi delà Câineni printre oamenii meiN-or fi vre unul aci?”

Cărăuşul îşi ridică pălăria largă şi zise: „Pe carul cel d-al şaselea zace Comşa Bălan, de care ştim c-a slujit subt porunca Domniei Tale”.

„Zace? cum aşa?”

„Alaltăeri, când trecurăm un vad, s-a fărâmat un car şi i-a rupt un picior”.

Tudor Vladimirescu îşi opri calul, până ce-l ajunse al şaselea car, în care zăcea un ţăran culcat pe fân.

„Comşa Bălan”, îi zise comandirul.

Omul îşi puse mâna la ochii înfriguraţi, ca să cunoască mai bine pe cel care vorbea, şi apoi răspunse repede: „Poruncă”.

Vladimirescu întrebă: „De când nu m-ai văzut?”

„Or fi opt anişori de atunci, boerule”.

„Sunt opt ani. Să vii la mine, la Bucureşti, să îngrijesc de tine. Dar acum spune-mi pescurt, ce e blestemăţia aia cu vânzarea moşiei Câinenilor?”

„Moşia nu s-a vândut”, zise Comşa Bălan. „Veni o rubedenie a lui Vodă cu nişte hârtii; ci-că moşia n-ar fi a ţăranilor”.

„Dar a cui să fie?” se răsti Tudor Vladimirescu.

„A rubedeniei lui Vodă”.

„Ale dracului să fie toate născocirile năpârcilor din Fanar!” blestemă Tudor, „şi i-aţi lăsat să vă fure moşia?”

„Când a venit întâi omul lui Vodă, l-am gonit. A doua oară îl însoţiră arnăuţi mulţi”, zise ţăranul istovit.

Tudor scrâşni din dinţi: „Obrăznicie grecească!”

Apoi îndreptă pe oameni, unde puteaii să-l găsească în oraş, dădu pinteni calului şi plecă, urmat de Oltenii săi. Unsprezece din ei erau tovarăşii lui de război de altădată, moşneni delà poalele Carpaţilor, barbaţi între treizeci şi patruzeci de ani, cu plete lungi, după portul străvechiu românesc. Al doisprezecelea era mult mai tânăr şi frumos de mirare; părul îi era ca de beteală, iar ochii şi sprâncenele ca pana corbului; ar fi părut chiar mueratic de frumos, de n-ar fi fost bărbăţia buzelor.

Aproape timp de un ceas ei călăriră în tăcere.

Lui Tudor Vladimirescu nu-i plăcea vorba lungă, şi mai ales când îl muncea o nedreptate, amuţea de tot.

El îşi deschisle gura numai la marginea unui codru de stejari bătrâni, în a cărui umbră păştea o turmă de oi, şi chemă pe cioban.

Acesta — un bâeţandru — se apropie cu încetineală, şi se opri proptindu-se cu braţul stâng în bâtă.

„Ale cui sunt oile?” întrebă Vladimirescu.

„Ale mocanului”.

„A închiriat pădurea Bănesei?”

„A închiriat-o”.

„E mocanul aci?”

„Nu e”.

„Atunci cu tine mă învoesc. Şase dintre oamenii mei să rămâie la Băneasa, cu caii lor. Eu mă duc la Bucureşti”.

Se tocmiră pentru preţ, şi băiatul duse pe călăreţi in pădure. Acuma el păşea alături de ei şi era dornic de vorbă. Nu indrăsnea, fireşte, să înceapă cu capul pâlcului, cu omul a cărui frunte era brăzdată de o dungă adâncă, dar se legă de cel mai tânăr şi-i povesti că-i zicea Vâlciu Arvatu, că era din mahalaua sârbească delà Târgovişte şi că trecea îri fiecare an dincolo, la mocanii din Sácele, ca cioban; că avea doi câini învăţaţi şi că fusese odată la Bucureşti.

„Ţi-a plăcut?” întrebă călăreţul bălan.

„Mi-ar fi plăcut”, zise Vâlciu, „dacă aş fi avut oile mele ai mine. Dar mi le-ar fi zăpăcit puzderia de trăsuri ce dau năvală ca trăsnetul din toate părţile. Destulă grijă avui astă primăvară, când îmi păşunai turma la lac, la Herăstrău; un şir de butci boereşti îmi goni oile, de crezui că nu era să-mi mai scape nici un miel”.

„Dar ce făceau butcile acolo?” întrebă tânărul.

„Apoi când e vremea bună, vin boerii la heleşteu ca să scuipe în el”.

„Ce fac?” strigă celălalt.

„Scuipă în heleşteu”.

„Dar, de ce?”

„lac’ aşa, ca să petreacă”.

Tânărul pufni de râs şi povesti spusele ciobanului vecinului. Dar acesta nu râse, ci zise numai:

„De, petrecere boerească!”

Ei ieşiseră la un luminiş, unde era aşezat bordeiul scund al ciobanului.

Călăreţii descălicară, sloboziră chingile cailor, şi cei şase, cari erau să mâie aci, rupseră crăci ca să-şi facă colibe.

Vâlciu le pregăti mâncarea. El aprinse două focuri pe pământul dimprejurul bordeiului şi aşeză un ţest de lut pe unul din ele. Apoi frământă, pe o scândură, făină cu apă, împrăştie focul al doilea, mătură repede cu o cracă tăciunii de pe pământul încins, aşeza coca în locul focului şi ţestul înfierbântat deasupra ei. Sub micul acoperiş de lut azima se cocea. Cu lapte şi cu brânză era o mâncare gustoasă.

Pe când Oltenii poposeau, cărăuşii cu cari se întâlniseră, treceau încet, pe lângă pădurea delà Băneasa, in spre oraş.

Dar deodată lungul şir de care se opri şi delà capătul lui se auziră strigăte; se ciocniseră cu nişte căleşti boereşti. învăluite în rotogoale de praf, împreună cu ceauşii lor călări, ele nu se putuseră opri din goană şi se loviseră ai carele, prea greu încărcate, ca să se dea înlături. Caii înaintaşi, căzuseră, alţii se ridicaseră în două picioare, femeile ţipau, boerii se sculau în butci şi înjurau, pe când unii călări loveau pe ţărani ocărându-i: „Vite încălţate! Păcătoşi ce închid drumul boerilor!”

Degeaba încercaseră ţăranii să se desvinovăţească. Drept răspuns primiră lovituri de bice în cap, până ce oamenii, orbiţi de bătăi, îşi aruncaseră carele de pe drum; aci se lăsa cu câteva palme spre dreapta, aşa incât unul din care se răsturnă şi se rupse.

Pe calea deschisă călăreţii şi butcile goneau înainte. Penele pestriţe delà pălăriile aicoanelor fluturau in vânt; mânecile despicate delà hainele de catifea aisute cu fir ale boerilor fâlfâiau, şi ciucurii lungi de pe fesul ceauşilor armeni zburau de pe capul lor ca nişte cozi de cai.

Atunci sosi şi Vladimirescu, cu şase din tovarăşii lui, la loail ciocnirii. Ţăranii stăteau nemişcaţi. Pe obrazul unui curgea sânge delà lovitura de biciu.

Pandurul întrebă, ce se petrecuse.

„Ne-au năvălit boerii”, zise un om.

Tânărul bălan din pâlcul comandirului strigă: „Or fi venit delà Herăstrău!”

„Bată-i Dumnezeu să-i bată!” zise Vladimirescu ai groaznică mânie, privind ai ochii fulgerători în spre norul de praf rămas în urma calestilor.

„Şi voi, înfruntă el pe ţărani, staţi cu braţele încrucişate!”

Unul dădu din umeri. „Ce folos, boerule. Aşa ori aşa, tot noi trebue să plătim”.

„Aşa e”, întăreau toţi cu desnădejde vorbele cărăuşului.

O clipă se păru că pandurul era să izbucnească mânios, dar se răzgândi, porunci încă odată să i se aducă Comşa Bălan şi plecă.

Bucureştii, deşi apropiaţi, nu se vedeau. Aci spre miază noapte oraşul se întindea pe şes; nicăeri nu era vre-o măgură, de pe care să se poată privi de mai sus. Drumul se lăţia din ce în ce, adâncile făgaşe se împărţcau în toate părţile, până intrau într-o mare de praf, ţărmuită, subt nişte copaci suri, de o biserică, de două sau trei foişoare şi de câteva colibe de lut. Biserica, văruită, era neînsemnată; dar acoperişul de tinichea al turnului ardea în apusul de soare. Acest sfânt locaş, Zoodohpighi, Izvorul Tămăduirii, fusese ridicat de voevodul Niculae Mavrogheni cu treizeci de ani mai înainte şi înzestrat cu o fântână, ca să-şi îndreptăţească hramul.

Mavrogheni ridicase şi foişoarele de lemn în stil turcesc. Dar biserica, fântâna şi chioşcul erau deopotrivă de dărăpănate. După măsura scurtelor domnii ale fanarioţilor, treizeci de ani erau un timp îndelungat. Dela Mavrocordat nouă domni urmaseră pe scaunul ţării. Iar fiecare domn nou nu se mai sinchisea de lucrările premergătorului său. Odinioară biserica Izvorul Tămăduirii fusese bogată, pentrucă Mavrogheni o dăruise cu toate avuţiile boerilor Câmpineni vrăjmaşii lui, Dar după uciderea acestui voevod, Câm-pinenii se întoarseră din străinătate, unde se aciuaseră şi-şi luaseră din nou în stăpânire moşiile. Atunci această biserică trăi cu greu, din mila enoriaşilor ei; la marginea oraşului nu şedea-decât sărăcime. Cei mai avuţi dintre ei erau cârciumarii din cocioabele de pe malurile mărei de praf.

La ei se aduna poporul ca să vadă strălucirea boe-rilor, care treceau spre Herăstrău; subt umbrarele cârciumelor curgea vinul şi mustul în pahare dela apusul soarelui până în noapte; birtaşul cu şorţul alb şi cu papucii plescăitori clănţănea din cleşte grătarul, pe care mititeii sfârâian pe jăratec.

Glasul subţire al vioarelor şi bâzâitul cobzelor răsuna când vesel, când galeş, în aerul cald şi plin de colb.

Muşterii, cari se adunau în locul acesta, erau de tot soiul. Aci şedeau mahalagiul cu tichia de postav pe cap, cu anteriul scurt, cafeniu, verde sau vânăt, subt care se mai iveau un veşmânt mai lung de ştofa vărgată. Negustoraşii, cari se înfiinţau, erau Sârbi sau Bulgari, cu pantaloni negri, bogat încreţiţi pe şolduri, sau Olteni în cămăşi albe încinşi cu brâe roşii. Iar Armenii şi arnăuţii, cari slujeau în casele boereşti sau în garda Domnitorilor, purtau îmbrăcămintea cea mai bogata, fustanele albe ca zăpada, iacale roşii muiate în fir şi fesul cu ciucurele lung de mătase neagră, care atârna până la umăr. Dar neamurile se deosebeau şi la chip şi la purtare. Grecii vioi, cu voce ascuţită, a-veau capul cel mai mic şi nasul cel mai subţire. Capul cel mai lat îl aveau Bulgarii cei bălai cu ochii albaştri. Românii ţineau mijlocul între ei: privirea lor era mai liniştită decât a Grecilor, mai gânditoare decât a Bulgarilor.

Toţi se uitau după călăreţi, când aceştia trecuseră pe lângă cârciumă.

„Cine o fi ăla în mondir căzăcesc?” întreabă un arnăut.

Un aprod zise: „E unul sluger Tudor Vladimi-rescu, vătaful de plaiu din Judeţul Mehedinţi.

„Bre, bre!” zise arnăutul, „cum îi cunoşti tu pe toţi, arhonda!”

„De”, răspunse celălalt cu un fel de demnitate îngăduitoare, „aşa se cade la divan, chir Artine. L-am văzut dese ori pe acest sluger; se judecă de opt ani pentru o sumă de bani, pe care a cheltuit-o în războiu cu pandurii săi şi pe care ocârmuirea nu vrea să i-o înapoieze”.

„O fi un hoţ şi un mincinos ca toţi ceilalţi. N-or mai fi văzut pandurii nici o para din banii aceia”, hotărî arnăutul, care ţinea să nu rămâe în urma aprodului ca cunoscător de oameni.

Dar acesta îşi împinse fesul civit pe ceafă şi se scăr-pină după ureche; „Ce să zic, Chir Artine, acest sluger Tudor e un om ciudat. N-am ce să-i zic decât că nu primeşte mită şi nu fură. O ştiu dela unii cari au daraveri cu el. Dar s-o mai fi schimbat boerul, cu vremea. Nu ştii de unde sare iepurele. De altfel nu e boer, ci de neam prost ţărănesc”. Aprodul şi arnăutul se trăgeau din drojdia poporului: cel dintâi era ţigan, iar celălalt una din miile de corcituri levantine, oameni fără părinţi, cari mişunau în Turcia, ca şi vestiţii câini pe uliţile Ţarigradului. Dar la Bucureşti se învăţaseră repede cu porecle de „arhonda” şi de „cinstite boer”, ai zeflemisirea oricărei stăpâniri şi cu prostia ţăranului român.

Dela o masă vecină se auzi vocea ascuţita a unei babe, care strigă: „Sfinte Pantelimoane! ce Făt-Fru-mos! Leit crai din basm! Ptiu! să nu-i fie de deochi!”

„la uitaţi-vă! Olteni ai itreizeci şi şase de măsele!” zise un om râzând.

Tudor Vladimirescu cu tovarăşii lui intrară acum in oraş, pe un drum podit cu bârne, — alt caldarâm nu era în Bucureşti pe străzile mai de seamă, — iar bâr-nile alcătuiau într-adevăr un pod peste râuri de praf sau de noroi, după aim vremea era senină sau ploioasă. Trunchiurile uşor cioplite erau aşezate în lat de fiecare parte a străzii, iar la mijlocul lor era un jghiab, prin care se scurgea apa de ploae şi lăturile. Deşi podeala era prinsă în cuie pe urşi, ea era slăbită de trecerea atâtor trăsuri şi călăreţi, cu atât mai vârtos că de dres nu prea se dregea; unele bârne se desprindeau, săreau în sus subt poverile care treceau pe ele, cădeau iarăşi înapoi şi făceau să ţâşnească apele murdare ieşite din curţi şi adunate subt pod.

Curţile nu semănau una cu alta. Alături de casele boereşti şi întinsele lor grădini, împrejmuite cu ziduri, se vedeau cocioabe strâmte pe jumătate înfundate în pământ, sau maidane pe care forfoteau ţiganii printre movile de gunoi şi buruenele uriaşe.

Oraşul nu era nici urît, nici frumos. Nu era frumos, pentrucă n-avea clădiri însemnate, dar nici urît, pentru că era luminos şi casele joase, fie bordee, fie palate, erau înconjurate de verdeaţă bogată. Iar la apus de soare roşaţa razelor piezişe poleia păreţii albi, subt teii înalţi din grădini.

In această seară senină strada mişuna de oameni, mai repede, cu cât goneau mai neastâmpăraţi caii, cu căleştile se plimbau în sus şi în jos, şi cu cât goneau cât noroiul stropea mai sus, cu atât mai grozav se credea cel care era în butcă. Degeaba erau pitacele stăpânirii împotriva „blestematei firi a birjarilor”.

Vladimirescu cu Oltenii lui călăreau drept înainte până la Dâmboviţa. Râul era aproape uscat de arşiţa verei, matca îi era lată, prundul nisipos.

Pe amândouă malurile erau aşezate mori, dar roţile lor nu se mişcau. Subt bolta podului de lemn băeţi şi bărbaţi se scăldau în apa caldă şi tinoasă.

In razele din urmă ale soarelui călăreţii ajunseră la casele egumenului Ilarion, prietenul şi gazda lui Tudor.

In geamlâcul, la ferestrele căruia se grămădeau un belşug de flori şi de răsaduri, Sfinţia-Sa lega rămu-relele unei flori de ceară de un gătej.

Fruntea lui înaltă şi colţuroasă era luminată de linişte.

„Nae”, zise el unui tânăr care-i trecea fire de teiu, această făptură înflorită a lui Dumnezeu te împacă cu oamenii. Vine de departe, dela Lipsea, împreună cu cărţile mele, — pentrucă m-am rugat de librarul meu Wallbaum să-mi aducă o inonstră frumoasă de Hoya carnosa, — şi înfloreşte cu voe bună subt cerul străin. La fel ar trebui să facă şi popoarele: să nu-şi dea unul altuia decât frumuseţe şi iubire, să nu primească unul delà altul decât adevăr şi cinste. Şi încolo...” El se opri, pentrucă Oltenii intrau în curte.

Egumenul deschise uşa cu un strigăt de bucurie, strânse în braţe pe Vladimirescu, care descălecase, şi-i ură bunăvenire. Apoi întinse mâna tovarăşilor slugoiului, ca să i-o sărute, li cunoştea pe toţi şi le zicea pe nume. Doar când se apropie cel mai tânăr 11a-rion întrebă: „Acesta cine ie?”

„Ion Urdăreanu din Urdari”, răspunse Vladimirescu.

Egumenul puse mâna pe umărul tânărului, îl de-părtă puţin delà sine şi-l privi lung: „Un ostaş din oastea Heruvimilor”, zise el surâzând subt barba lui arămie. Apoi strigă: „Nae, să îngrijeşti de mosafiri!”

Nae Popescu, grămăticul sau secretarul Sfinţiei-sale, duse pe bărbaţi prin curte la o clădire lungă şi joasă.

Pe drum îl întrebă: „Veniţi delà Podeni? pentru pricina de hotărnicie cu boerul Ologoveanul?”

„Pentru pricină”, răspunseră ei.

„Vă ajută slugerul Tudor?”

„Slugerul e ca un părinte pentru noi”, zise unul. Iar un altul: „De n-ar fi el nu s-ar sinchisi nimeni de dreptul nostru”.

„De”, zise grămăticul, încercând să semene la vorbă cu ironicul său stăpân”, dreptatea a ajuns o marfă scumpă în ziua de azi”.

Şi cam aceleaşi vorbe le rosti însuşi Ilarion către Tudor, care se plimba prin odae, tăcut, şi cu mâinile la spate; egumenul şedea în jeţ, pieptănându-şi barba cu o mână, iar cu cealaltă scuturând mânios mătaniile din boabe de sabur.

„Ce să-i faci!” strigă el, „de plătit nu plătesc, nu dau bacşiş nici veliţilor boeri, nici consulilor, nici Măriei sale lui Vodă, şi de aceea nu sunt nici mitropolit

nici măcar episcop. De aceea nu sunt decât egumenul mânăstirei Dealu. Deaceea îmi zic Voltairist şi-şi fac cruce. Dar de aş fi chiar Necuratul şi tot a si izbuti să stau sus acolo, dacă aş plăti! Zicând aceasta el asvârli cu mătăniile în spre fereastră. Casele lui 11a-rion erau aşezate la poalele dealului Mitropoliei.

„Acest Dionisie a dat lui Vodă un milion de piaştri!”

„De unde i-a luat? întrerupse Tudor.

„Foarte uşor. A născocit să ia bir 50 sau 60 piaştri de cap de fiecare preot. Sunt vreo zece mii de preoţi în ţară. Iacă deci peste o jumătate de milion. Cu astfel de socoteli greceşti nu era greu să se găsească şi ce a mai rămas.

„Dar mitropolitul Dionisie e Român.”

„De aceea îl afurisesc, de trei ori ca pe un câine de Grec ce e! grăi egumenul ameninţând cu braţul întins. „Mai josnic e să faci pe Grecul când eşti Român decât să fii fanariot! De ce ne-am străduit să curăţăm scaunul Vlădicăi de liftele greceşti? Oare, pentru ca cei de un neam cu noi să se poarte ca străinii? Dar, vai, au îmbrăcat şi sufletul de ca-ţaon odată cu haina turcească. Boerii nu mai poartă pinteni şi coif cu pene din vremea lui Mihai; ei târăsc după ei haine lungi şi largi, şi pe capul lor se clatină o namilă de bostan, işlicul pe care slugărimea Fanarioţilor Fa luat delà turban. Şi noi, preoţii, cu ce suntem siliţi să ne acoperim capetele noastre de creştini? cu un olan care se trage din comanacul dervişilor, cu potcapul în locul pălăriei celei apostolice, pe care părinţii bisericei o asemănau cu adumbrirea Sfântului Duh. Nici umbra Sfântului Duh nu maj e azi pe capetele lor! Prin olanul dervişilor a pătruns Satana în creerii lor!”

Se deschise uşa şi o voce zise: „Poftiţi la masă”.

„Să trăeşti, Pavele, strigă Ilarion, „şi să ne cânţi din gură, ca să gonească glasul tău dulce amarile noastre gânduri.”

Pavel, feciorul egumenului se închina, pe când bir bafii trecură în sufragerie.

Şi Oltenii mâncaseră la grămăticul Nae Popescu. Apoi sc culcară de vreme, pentrucă umblaseră călare din zorii zilei.

Urdăreanu abia intrase în chiliuţa lui şi-şi aprinsese, la candelă, lumânarea de seu din sfeşnicul de alamă, când cineva bătu la uşă şi intră numai decât fără zgomot, ca o pisică; era o babă bătrână.

„Ce vrei, mamă?” întrebă Ion, luând-o drept o ţigancă din curte.

„Sărutăm mâinile şi picioarele”, zise bătrâna, apucând mâneca spintecată a tânărului şi ducând-o la gură şi la frunte.

„Ce doreşti?” întrebă Urdăreanu a doua oară.

„Ehei!” oftă fetneea, „cine e bătrân ca mine nu mai poate dori nimic. Dar putem îndeplini dorinţele altora”.

Ea dădu din cap şi plesni din limbă; era zbârcită ca un măr ematic. „Te-am văzut azi, când intrai călare în oraş”, îi zise ea, „iar când m-am întors acasă delà Capul Podului, mă chemă stăpâna mea şi-mi spuse, că ar fi trecut Făt-Frurmos pe sub fereastra ei. Atunci am ştiut că D-ta erai. Iar stăpâna mea e tânără şi frumoasă şi bogată...”

Până la aceste cuvinte Ion privise feme-a fărâ să priceapă. Dar deodată sângele i se urcă în obraz.

„Ia ascultă, babo”, zise el, să te fericeşti că-ţi sunt oasele bătrâne, altfel te aruncam afară. Nu sunt ţigan, ca să mă cheme cucoanele în iatac, de petrecere, după obiceiul acestui oraş. Ieşi afară!”

Ion nu ridicase glasul, dar bătrâna se încovoie, ferindu-se ca de o lovitură, şi se strecură pe uşe în curte şi apoi în stradă.

Noaptea era caldă şi neagră; în besna ei se oprise orice mişcare. Foarte răsleţită era licărirea câtorva lumini prin geamuri. Amuţise zgomotul trăsurilor şi strigătele precupeţilor, dar în schimb uliţele şi maidanele răsunau de lătratul câinilor.

Femeea se aşeză lângă zidul curţii, işi legăna trupul şi se văita încet: Ce să mă fac, Doamne? Ce să înă fac Doamne? Ce spun eu Kirei Arista, stăpânei mele? Dacă mă-ntorc far’ de vre-o ispravă, mă omoară, nun a omorât-o pe Lina, ţiganca, cu sfeşnicul de argint, pentru-că-i pătase rochia. Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ce mă fac eu!”

Deodată lătratului câinilor din vecinătate se întări şi din întuneric răsări o lumină roşiatică, apropiindu-se încet: era un masalagiu cam lumina drumul unei butci. I a ora aceasta nici cel mai „blestemat” birjar nu era in stare să gonească mai ales, pentrucâ drumul pe malul Dâmboviţei nu era podit ci plin de făgaşe şi de gropi adânci.

Baba se sculă repede şi se duse pe urma trăsurii; iar când văzu că masalagiul se oprise înaintea unui zid dărăpănat, chicoti cu mulţumire. Acolo se aflau întinsele ruine ale unei case boereşti, care fusese stăpânită pe vremuri de neamul cel mai bogat al Bucureştilor, neamul Dudeştilor; Dudeştii se întinseseră, iar in aripa casei, al cărei acoperiş nu se surpase pân-a-cum, trăia Radovanca, cărturăreasă şi vrăjitoare.

Butca se ascunsese într-unul din colţurile pline de stufişuri încâlcite ale întinsei curţi; la lumina ma-salalei jucătoare printre ramuri, baba care dealtmin-trelea cunoştea bine locurile, nimeri poteca bătută, prin covorul adânc de muşeţel. Ea bătu în uşe.

„Cine e?” întrebă un glas de femee.

„Eu, baba Zamfira a Kirei Arista”.

Cealaltă ieşi şi şopti: „Nu te primeşte că a venit o cucoană mare!”

„Ei bată-te norocul! Stăpâna mea plăteşte ca şi o cucoană mare!”

„De, mamă, o îmblânzi fata, aşa-i, Kira Arista bogă-siereasa plăteşte mai bine ca toate. Dar fiecare la rândul ei. la aşteaptă puţin. Ori e f0c mare la stăpâna ta?”

„Foc, măiculiţo! Arde pară! Şi n-am avut ce face. Ia ascultă, Călino”, şi-i povesti pe şoptite tinerei ţigănci întâmplarea cu fudulul de pandur.

„Călino!” striga un glas gros din casă.

„E mama”, zise fata, „vino cu mine”.

Intrară într-o tindă boltită, mare, dr casă boerească, dar abia luminată de licărirea unui opaeţ, aşezat într-o firidă. Aci le întâmpină Radovanca, o femee falnică, cu două plete negre şi grele, ce-i curgeau râuri pe lângă obrazul plin şi palid. Zdrenţele ei pestriţe o Crindeau de minune. Călina, mlădioasă ca o nuia de răchită, primi porunca să aducă un şerbet de trandafiri, luminatei musafire, în vreme ce ţiganca cea mare intră în vorbă cu Zamfira, care plecă în grabă cu o sticluţă în mână.

Apoi Radovanca se întoarse la cealaltă muşterică, intr-o odaie scundă, plină de fâşii albăstruie de fum dulceag de tămâie, ce ieşeau dintr-un mangal de aramă. Podeala de cărămidă era nemăturată, tencuiala cădea de pe păreţi, colţurile, unde zăceau îngrămădite zdrenţe şi unelte de tot felul, erau murdare, ca şi masa, pe care ardeau două lumânări de seu înfipte în nişte hârburi. Dar lângă perete era un divan, acoperit cu un covor roşu de mătase de o frumuseţe şi de o mărime neobişnuită.

Pe acest divan se tolănea mândra Sofiana Pantas şi se juca cu o maimuţă mică. Deodată insă ţipă ascuţit şi asvârli departe animalul, care scoase şi el ţipete piţigăiate, şi era cât p-aci să lovească în cap pe Radovanca.

„A dracului! m-a muşcat!” strigă cucoana.

Călina prinse maimuţa şi-o duse afară, mormâind: „Păi, daco ciupeşti”.

Sofiana Pantas era ca zguduită de mânie şi nevri-cale. Aruncând braţele în sus, aşa că mânecile de bo-rangic subţire îi alunecau până pe umeri, îşi frângea mâinile încărcate cu inele scânteietoare şi se văita că nu mai putea să trăiască de plictiseală; iar pe Radovanca o ameninţa, s-o osândească la ştreang, mâine, prin porunca soţului ei, prea cinstitul Aga, Kir Ev-logliie Pantas, dacă nici ţiganca nu ştie un leac împotriva pilcsisului.

Cărturăreasa era învăţată cu astfel de ameninţări din partea înaltelor ei muştercici.

Ha zise: „De, prea milostivă stăpână, fiecare crede că durerea sa e cea mai mare. Vrei să mori de plictiseală, şi tocmai acuma mi-a trimis vorbă o femee, ca vrea să moară de dragoste”.

„Nu mai spune?” Îndată Sofiana se ridică, se aşeză turceşte, şi, înconjurându-şi genunchii cu braţele, privi dornică pe Radovanca. „Să moară de dragoste? Na zisi o afthentis! Vodă să trăiască, cum poţi să vrei să mori de dragoste? Dela tine totdeauna află omul ceva hazliu!”

Un zâmbet uşor trecu prin ochii negri ai ţigăn-cei; simţea că nu mai era să fie spânzurată. Doar ştia bine ce aducea pe înalţii muşterii până la ea: dor de răzbunare şi necazuri de ale inimei, sau sete de dragoste. Nu-i era deci greu să pătrundă tainele frumoasei Sofiana Pantas, pentrucă Radovanca era duhovnica tuturor slugilor boereşti, cari erau toţi ţigani robi; acest neam era strâns legat unii de alţii, ca scăeţii, şi veştile şi tainele ce le aflau, se răspândeau dela unul la altul, repede şi aproape fără cuvinte, aşa cum zboară puful scăeţilor prin aer.

Iar daravera Kirei Sofiana era aceasta: Evloghie Pantas era unul din cei opt sute de Greci, pe care Alexandru Soutzos, numit Vodă cu un an înainte, îi adusese din Fanar la Bucureşti ca să-i pricopsească cu dregătorii. Frumoasa nevastă a lui Kir

Evloghie era foarte curtată, mai ales de Gheorghe Leventis, elegantul şi tânărul secretar al consulului rusesc. Dar Leventis era uşuratec, făcea curte şi altor femei; şi după cum auzise Radovanca, el se afla tocmai în stare de trădare, şi, fără îndoială, Sofiana vroia să se răzbune. Ţiganca hotărî să o ajute.

De aceea zise: „Şi de ai şti, milostivo, pentru cine vrea să moară femeea, care mi-a trimes vorba! Pentru un necunoscut, care a trecut călare, azi, sub ferestrele ei, şi care, se zice, e atât de frumos, încât ea a leşinat”.

Nu era nevoie de altceva, ca sa se încingă închipuirea Levantinei.

„Un basm!” strigă ea cu ochii sclipitori şi bătând din mâini.

„Ba e adevărat, zău, e adevărat”, întări ţiganca, şi povesti tot ce i se întâmplase, Zamfirei cu tânărul pandur.

Sofiana era câştigată.

„Vreau să-l am pe omul acela”, hotărî ea pe când nările fine îi trăsăreau şi buzele sulemenite se strângeau.

„Dă-i naibii pe coconaşii delà curte şi de pe la consulate. li cunosc eu pe toţi. Şi mă plictisesc. Vreau să-l am pe omul necunosccut. Ai înţeles, cioară ticăloasă?”

„Am înţeles, milostivă şi luminată stăpână”.

II

Printre cele cinci sau şase mii de pricini, care aşteptau de o jumătate de secol şi mai bine să fie judecare în Divan, cea mai înaltă instanţă judecătorească, era şi hotărnicia ţăranilor din Podeni cu boerul Glo-goveanu. Egumenul Ilarion, săvârşise minunea să îndemne stăpânirea s|ă judece această daraveră. Nici ţăranii, nici apărătorul lor, Tudor Vladimirescu, care nu avea o slujbă mai mare pe scara administrativă decât a unui vătaf de plaiu în colţul apusean al ţârii, n-ar fi putut mişca înalta curte în folosul lor.

Dar Ilarion, se dusese la prietenul său, Vornicul Constantin Samurcaş, un Qrec cu multă învăţătură, şi-i zise. „Se apropie clipa măreaţă a siobozirei de subt jugul turcesc pentru simpatrioţii tăi. Eteria, a-lianţa voastră prin eliberare, are sute de mii de mădulare. Căpetenia voastră este Alexandru Ypsilante, luminatul fiu şi nepot de voevozi, şi-l aşteptaţi în curând aci, în Principatele (dunărene, de unde va porni ridicarea voastră. In Bucureşti sunt trei căpi-

tani, pe ale căror slujbe ostăşeşti vă întemeiaţi: voi-nicosul lordake Olimpianul”.

Samurcaş dădu din cap. „Om bun”, zise el.

„Voinicosul căpitan Farmake”.

Vornicul dădu iarăşi din cap; „Cam turbat, dar îşi cunoaşte meseria”.

....„şi voinicosul Căminar Sava”.

Samurcaş se strâmbă ca unul, care ar muşca dintr-o lămâie. „Ce să faci?” zise el, „11 avem şi pe voinicosul căminar Sava, care şi-a schimbat de vreo şase ori credinţa pentru care s-a luptat. Aşa cum e, îl avem!”

„Pe lângă aceşti trei Eleni”, urmă llarion, „aveţi nevoe şi de Românul Tudor Vladimirescu; el e numai un slujbaş mic al ocârmuirii, dar norodul din Oltenia îl ştie şi-l iubeşte pee fostul comandir de panduri”.

„Ştie Sfinţia ta că-i voiesc binele”, strigă Samurcaş.

„Vremea ar fi deci potrivită”, zise egumenul, „ca să sosească şi el în oraş, spre a se înţelege cu Domniile voastre. Prilejul ar fi uşor de găsit, dacă Milostivirea ta ar stărui pe lângă Divan, să cerceteze din nou hotărnicia pandurilor dela Podeni, şi Tudor Vladimirescu îi va însoţi”.

După aceea se despărţiră. Egumenul se urcă în butca lui neagră, cu vizitiul ţigan şi cu feciorul Pavel pe capră, şi când trecu pe dinaintea Divanului, o clădire neînsemnată, Sfinţia sa se aplecă la geam şi strigă: „Mână, mă, iute, c-aci e codrul Vlăsiei!”

Apoi se rezemă zâmbind în caretă. Făcuse această glumă în gura mare, pentrucă unul din cei doisprezece boeri divaniţi trecea pe lângă el.

Şi Vornicul Samurcaş, se urcă în caleaşca, la spatele căreia stăteau în picioare doi Arnăuţi cm fustanele albe, şi se duse la consulatul rusesc.

Acolo nu era nimic rusesc decât vulturul cu doua capete şi pavăza albă, deasupra porţii. Toţi slujbaşii erau Oreci, după sistemul politic întemeiat de Ecate-rina cea Mare; împărăţia Ţarilor se slujea de neamul grecesc împotriva Turcilor, împingând Elinii cei însetaţi de slobozenie ca o pană în clădirea putreda a statului otoman. Dar îndată ce erau prinşi în cursă, îi părăsea, ceeace nu împiedeca pe Greci, cu alt prilej, ai toată iscusinţa lor diplomatică, să dec iarăşi cre-zământ fraţilor pravoslavnici.

Samurcaş fu primit de Excelenţa Sa Agentul Rusiei Cavalerul de Pini. Acesta răspunse temenelilor adânci ale Vornicului printr-o singură aplecare a capului şi-l pofti pe divan. Excelenţa sa însă se aşeză pe un scaun ministerial, nalt şi cu o rezămătoare rotundă, aşa cum era la modă, acu şase ani, la Congresul dela Viena; de pe acest jeţ Consulul părea deosebit de sever şi de falnic boerilor învăţaţi cu tolăncala orientală. El purta haine evropeneşti, un surtuc cafeniu bine prins pe şolduri, pantaloni galbeni ca paiul şi o cravată ¡naltă. Avea capul unui pirat îmbătrânit, şi încerca să aducă cu prea înaltul său stăpân, împăratul Alexandru I, ceeace nu prea izbutea, cu pielea lui cenuşie de pergament şi cu sprâncenele negre, îmbinate peste ochii cu privirea ascuţită.

„Daţi-mi voie Excelenţă”, începu Samurcaş pe franţuzeşte, să vă anunţ sosirea unui mic plocon. N-am putut rezista plăcerii să vă aleg din toi ce intendentul meu mi-a trimis azi dela ţară, ci era mai bun: zece perechi de gâşte şi zece perechi de curcani îngrăşaţi şi doi viţei.

„Sunteţi foarte amabil, Domnule Vornic”, zise Pini, „într-o gospodărie mare, cum este a mea, astfel de daruri sunt totdeauna bine venite”.

Vornicul era încântat. Apoi îşi arătă dorinţa: „N-aţi avea bunăvoinţă, Excelenţă, să spuneţi miniştrilor un cuvânt privitor la un proces, care ar fi nimerit să se înfăţişeze acuma la Divan? Excelenţa voastră cunoaşteţi pe slugerul Tudor Vladimirescu. M. S. împăratul Alexandru l-a dăruit cu ordinul Sfântului Vladimir pentru bărbăţia lui, in războiul cel din urmă 1 Rusiei împotriva înaltei Porţi, în care Vladimirescu cu pandurii lui s-a bătut pentru pravoslavnica împărăţie, după porunca Domnitorului Ypsilante. In frământările politice care, fără îndoială, se pregătesc acuma.

Rusia poate să se bizue pe slugerul; el nu va ieşi din cuvântul Excelenţei Voastre. A sosit vremea rând avem nevoie de acest om la Bucureşti, ca să-l strunim. Pri cina e un mijloc sa-l aducem, fără să se bage de seamă”.

Pini spusese cuvântul dorit.

Şi de aceea Tudor Vladimirescu cu cei şase Olteni ai lui se afla în Divan, unde se judecă hotărnicia Insă fără nici o râvnă. Căci păsările şi viţeii vorni cului făceau tocmai cât un „cuvânt”; dar de oarece acest cuvânt fusese scurt, veliţii boerii îşi ziseră, ca Domnul de Pini, cu toate că ţinea vădit să se judece această pricină neînsemnată, nu se sinchisea de sentinţă, căci altfel şi-ar fi rostit dorinţa şi în această privinţă.

De aceea aţipeau divaniţii jur împrejurul mesei în chip de potcoavă, in mijlocul căreia se-nălţa scaunul lui Vodă, rămas gol astăzi.

Cei mulţi dintre cei doisprezece boen veliţi erau Greci din familia Domnitorului. Ca semn al înaltului rost politic şi social ei purtau bărbi lungi şi caftane Îmblănite din postav roşu sau feţe deschise. Unul îşi netezea barba cu un peptene gros de fildeş, pe care-l purta totdeauna în buzunar, altul ţăcănea boabele de chihlimbar ale mâtăniilor; al treilea sorbea zgomotos cafeaua neagră pe care 1-0 adusese un arnăut. Doi sau trei vorbeau între ei şi râdeau. Nici unul nu şedea drept; toţi se rezămau întinşi pe masă, ori se tolăneau răsturnaţi în jeţurile lor.

Un slujbaş citi, leneş şi pe nas, pliroforia, Apoi Marele Vornic, un om buhăit de bunul trai, care, pân-acum şezuse întors cu spatele, se rostogoli în jeţul său şi, răstindu-se grosolan şi sumeţ la cei şase panduri, cari stăteau drepţi ca bradul, gravi şi nemişcaţi, le zise: „Ce mai voiţi? Toate dovezile vă stau împotrivă. Boerul Glogoveanu îşi cunoaşte mai bine moşia decât voi peticile voastre de pământ. Are hrisoave, are mărturia unui vecin, al vostru, Ghiţă Ră-escu, şi a doi preoţi...

Pe când verbea Vornicul, Tudor Vladimirescu simţi deodată că cineva îl trăgea uşor de mânecă, şi, întor-

cându-se, zări, la spatele iui, un calemgiu care stătea la o masa, se strâmba şi număra bani închipuiţi, făcând cu ochiul slugerului, acare însemna:

„plăteşte, prietene, plăteşte, si prea luminatul boer va vorbi într-altfel”.

Dar apoi binevoitorul calemgiu dădu din cap, cu dispreţ, când vătaful de plai înainta şi zise: „Aceşti oameni din Podcni au şt ei hrisoave, mai vechi în parte decât ale bocrului ( ilogovcanu. Divanul le-a avut spre ştiinţă. Moşiile loi le măsurai eu şi mărturia mea are doar mai multa greutate decât a lui Ghiţă Răescu, căruia-i zice hoţul. I 'am avut în slujbă, era o iscoadă şi un bârfitor şi o ruşine pentru cinstita tagmă a pandurilor. Iar cucernicii preoţi, de care vorbiţi, au încercat să mă mitue.i ea acum cinci ani, şi atunci i-am înjugat cape boi şi i am pus sa care pietre”.

Vornicul ridică mâna sa grasi, pe care scânteia un smaragd mare, şi zise dispreţuitor: „Suntem luminaţi”

La spatele lui Vladimirescu tânărul Urdareanu mormăi: „Ca beciul de licurici”

Un slubaş citi hotărîrea: ţăranii pierduseră.

Ei ascultară nemişcaţi, cu capetele ridicate, tăcuţi ca ţărâna, cu care erau obişnuiţi să trăiască; mâinile lor liniştite nu avea nevoe de jocul mătăniilor, cu care boerii îşi potoleau nervii, căci mâinile ţăranilor învăţaseră liniştea delà două unelte, delà plug și delà puşcă.

Dar domnii delà masa divanului nu auzeau această tăcere şi nu vedeau această linişte. Niei nu le sta în putinţă să desluşească slovele de pe frunţile grave, acel „Hic sunt leones, prevestitor de primejdii pe care-l scriau odinioară cartografii pe părţile pământului încă necercetate”.

Şedinţa se sfârşise.

Arnăuţii de casă şi feciorii boerilor alergaseră ca să aducă stăpânilor işlicul, şi le ajutară să se scoale şi să treacă prin sală, sprijin inel ui de subsuori şi ves-tindu-i cu grijă în apropierea uşei: „E prag Măria Ta!” ca nu cumva piciorul boeresc să se lovească de el.

Cu alaiu caftaniţii trecură prin sala şi robotită scara, printre temenelile condiearilor, ale aprozilor și arnăuţilor şi ale poporului grămădit aici ca să vadă mai de aproape pe cei mari.

In mijlocul mulţimei se afla Tudor Vladimirescu ai pandurii săi.

El ameninţă falnicul alaiu boeresc şi zise tare, aşa încât îl auziră cei dimprejur: „Azi fu o judecată grecească. Va veni însă ziua când se va ţine judecata Oltenească!”

Când Ion Urdăreanu fu să încalece, în curte, văzu că calului i se slăbise o potcoavă.

„Ce dracu!” zise tânărul unui alt pandur, „numai azi de dimineaţă mă uitai la potcoave, şi toate erau zdravene”.

Aproape de el, un ţigan, care spoia tingirile aprozilor, ridică capul creţ şi întrebă rânjind, dacă boerul avea nevoe de un faur; cel mai bun din tot oraşul era Soare, în ţigănia Mitropoliei. Ion primi şi fu dus de un danciu la Soare.

Ţigănia Mitropoliei număra mai multe sute de suflete; bordeiele de lut cu acoperişurile de stuf ieşite, mişunau ca ciupercile pe coasta dealului bisericei in apropierea ruinelor mari a caselor Dudeştilor.

Chiar la drum era locuinţa lui Soare, şi pe când fierarul ciocănea o potcoavă nouă, o tânără ţigancă veni cu pas legănat, torcând din fus, şi se rezema de un copac aproape de nicovală.

Soare n-o băgă în seamă şi Ion n-o vedea, pentrucă era cu spatele spre curte. Nu întoarse capul decât când ţiganca începu să cânte. Ea, care aştepta această mişcare, îl privi atunci adânc cu ochii ei negri şi înfocaţi şi zise cu un glas dulce şi desmierdător:

„Mititico, vino-ncuace!
Ba nu, neică, n-am ce face.
Mititico, vin Ia noi!
Ba nu, neică, nu te voiu.
Dulce la căutătură,
Mititică eşti la stat
Şi cu haz la sărutat”.

Ion râse: „Nu ştii alt cântec?”

„Nu e frumos?”

„Dar prea îl auzi des. Nu e stradă în care să nu-ţi zbârnie la ureche”.

Nu l-or fi auzind toţi aşa de des ca mătălică.

„Atât mai bine pentru ei”.

„Ca şi când ai crede ce zici, boerule.”

„Asta nu e treaba ta. Tu aşa să crezi şi să-mi zici alte cântece.

„Cum să nu, prea milostive. Dar nu pot singura, trebuie să-mi ajute frate-meu din cobză. Şedem peste drum, ea îşi întoarse capul intr-acolo, şi garoafa roşie dela ureche dădu şi ea din cap dealungul obrajilor arămii ai fetei.

„Cum te chiamă?

„Călina.

Astfel, după câteva clipe cu vorbe şi priviri ademenitoare, mlădioasa Călina îl duse pe Ion, care tot râdea, dincolo în dărâmăturile Dudescului, unde îi primi Radovanca cu un adevărat puhoiu de măgulire, după slugărnicescul obiceiu al sensualeo rase ţigăneşti.

încetul cu încetul încântarea stârnita de frumuseţea lui la fiecare pas, timp de trei săptămâni, înfierbântase sângele tânărului. Pentru băiatul crescut la ţara era ceva nou să fie privit cu uimire şi cu surâsuri dornice, numai pentrucă era chipeş: curăţenia lui sufletească moştenită dela părinţi, se lupta cu greu împotriva deşertăciunei sale şi împotriva tânărului său tem perament, cărora o mulţime de femei le întindeau curse.

Radovanca şi fata ei î1 duseră în casă, şi când Ion Urdăreanu trecu pragul odăii, văzu pe Sofiana Pantas pe divanul roşu.

III.

„Cine mai lipseşte?” întrebă stăpânul casei, spa-larul Grigore Băleanu, pe boerii adunaţi în casele lui.

Era greu de ştiut, căci norii albăstrui de fum pluteau alene în camera cu tavanul jos şi erau mereu îngroşaţi şi măriţi de ciubuce şi de narghilele. In sfârşit identitatea fiecăruia se putea hotărî: pe sofale şedeau turceşte sau lungiţi verii buni Alecu şi Mihai Filipescu, fraţii Gheorghe şi Dinicul Golescu, bătrânul ban Barbu Văcărescu, poetul cocoşat Nicul ie Vă-cărescu, Constantin Bălăceanu cu barba albă şi Grigore Ghica, un om mărunt cu barba roşcată, cu o înfăţişare aproape ursuză. Aceştia erau Români.

Din Greci erau de faţă fraţii Constantin şi Ion Sa murcaş, Alecu Villaras, lacovache Rizos, Rasty, inimosul doctor Christaris, care nu purta caftan, ci un surtuc închis cu găetane şi cisme, pentrucă medicii îşi făceau vizitele călări, şi căpitanul gardei domneşti, lordache Olimpianul, un om uscat şi grav, într-o uniformă bogată.

„Lipsesc doi”, zise spătarul Băleanu, „banul Grigore Brâncoveanu şi Gheorghe Leventis”.

„Banul Grigore nu va zăbovi mult”, zise unul din boeri şi nici Leventis, de l-or lăsa cucoanele.

Toţi râseră.

Numai Christaris zise cu mustrare: „Azi ar trebui sa se lase el de cucoane”.

Se deschisese uşa şi, între doi arnăuţi, cari-l fereau cu smerenie de prag, intră bătrânul Brâncoveanu. El purta un caftan alb deasupra unei haine tot albe, şi ţinea mătănii lungi de opale pline de lumini dulci, care-i încolăceau mâna de mai multe ori.

Tff-uh!” suflă el. „Cine s.e ascunde după aceşti nori olimpieni?” apoi într-o mişcare mândră de arhiereu ridică încet braţele şi-şi scoase de pe cap uriaşul işlic din cea mai fină hârşie cenuşie, iar unul din arnăuţi îl primi închinându-se şi ieşi cu el, împreună cu tovarăşul său.

„Tff-uh!” suflă banul înnodată, aşezându-se pe divan.

„Aşa-i, aşa-i”, oftă pântecosul Mihăiţă Filipescu,

„Ce-i aşa?” strigă Constantin Samurcaş cu veselie, „podagrea, vremea sau lumea”.

„Bine ai întrebat”, zise zâmbind cocoşatul Niculae Văcărescu.

„Lumea-n culme, veac şoldiu,
Nu mi-e-n vrere să te ştiu”.

Halal, poete!” râse Vornicul.

Atunci uşa se deschise înc-odată, şi toţi strigară: „In sfârşit”!

Intrase Leventis.

Cu vioiciune, el trecu dela unul la altul, desvino-văţindu-se şi întinzând boerilor vârfurile degetelor sale îmbrăcate în mănuşi liliachii. El purta pantaloni croiţi la Viena, o haină care-i cădea peste genunchi, ţinută de un brâu cu paftale de aur împodobite cu capul lui Jupiter, şi o iaca scurtă albaneză; aceste două veştminte erau de culoare roşie închisă şi cusute cu fir. Avea un guler înalt şi o cravată de mătase albă. Şi din această îmbrăcăminte modernă ieşeau toate mirodeniile seraiului.

Pe când ceilalţi boeri mai glumeau cu tânărul secretar al consulatului rusesc, stăpânul casei cu căpitanul Iordache trecură în odaia de alături, ca să cerceteze, dacă nu erau ascuns acolo vreo iscoadă şi ca să zăvorească uşile pe dinăuntru. Apoi se întoarseră în odaia adunării.

„Putem începe? întrebă Vornicul Samu caş.

„Ai cuvântul, prea cinstite boerule”, răspunse bătrânul Brâncoveanu.

„Atunci vom vorbi ca boerul Niculae”, inerţi Sa murcaş, închinându-se către poet: Lumea-n culme, veac şoldiu. Şi de aceea ne-ain adunat azi aici. Pentrucă dorim să îndreptăm dacă, nu lumea întreagă, dar el puţin patria noastră. De patrie vorbesc în numele Grecilor ca şi în al boerilor, nu numai pentrucă Principatele dunărene pot fi privite ca o nouă Eladă, ei pentrucă ele sunt tot atât de vrednice ca viteaza Serbie s i ajungă la neatârnare”.

La cuvintele „nouă Eladă” câţiva Români, şi în deosebi Grigore Ghica, se strâmbară. Dar amintirea iieatârnărei Serbiei le plăcu.

Oratorul urmă pomenind pildele frumoase, pe care Carbonarii din Italia, Descamisados în Spania le dădeau popoarelor iubitoare de slobozenie, ridicându-se împotriva tiraniei şi reacţiunei. Ochiul lui căuta încuviinţarea tânărului Leventis, cu îndoita lui însuşire de Grec şi de Rus! Dacă Leventis împărtăşea aceste păreri, Domnul de Pini îl împuternicise s-o facă. Şi secretarul le sprijini, călduros, dar şi cu oarecare nerăbdare din pricina retoricei meşteşugite a Vornicului.

Şi îndată ce Samurcaş, la un sfârşit de propoziţie, işi lăsă glasul să răsune lung, el strigă în grabă: „Boeri Dumneavoastră, o veste neplăcută pricinuită azi mi-a dovedit, cât de mult trebuie să ne grăbim. Vodă are să dea o poruncă, anume ca nimeni să nu mai aibe voie să poarte arme şi să cumpere iarbă de puşcă fără pitac domnesc”.

Acesta îi puse, pe gânduri. Deci Vodă avea vreo bănuială. El nu era eterist. El nu vroia decât să domnească şi să facă parale, iar pentru asta n-avea nevoie de slobozenia Eladei, ci numai de robia Principatelor, al căror scaun domnesc era de cumpărat, fără greutate, dela înalta Poartă, pentru câteva milioane. Şi dacă Vodă aflase întriadevăr de urzirea eteristă împotriva lui cei bănuiţi trebuiau să se aştepte să fie ridicaţi, chiar peste zece zile, de nişte Capugi-başi, dela Ţarigrad. In închipuire boierii şi vedeau groaznicele Edikule, închisoarea celor şapte turnuri, la Constantinopole, unde mai mulţi Domni şi boeri îşi sfârşiseră zilele în chinuri gTele. Funia, sabia, surghiunul, sărăcia erau grabnicele urmări ale unui complot.

„De e aşa, jos cu Mormolocul!” zise Vornicul Sa-murcaş cu asprime.

„Mormolocul” era porecla lui Vodă.

„Jos cu el. El este o primejdie a Eteriei”, întări Ion Samurcaş vorbele fratelui său. „De dânsul se pot izbi toate planurile noastre, căci el va împiedica înaintarea luminatului generalisim Alexandru Ypsi-lante”.

„E robit Turcilor!” strigă Christaris cu dispreţ.

„Şi un hof neruşinat”, zise Brâncoveanu, al cărui chip blajin şi demn se întunecase, „acum trece hoțeste lucruri prin vamă pe moşia Căineni, pc care a furat-o nenorociţilor de ţărani. In fiecare zi de sărbătoare vinde boerii şi caftane la mezat. Dregătoriile rele mai înalte se dau unor băeţandri, pentrucă se ştie că de noi, bătrânii, mai greu se scapă”.

„Cine l-o fi învăţat?” întrebă scurt Grigore Ghici.

„Dumnezeu ştie!” strigă Leventis mânios.

„Jos cu el”, zise Niculae Văcărescu,..dar cum sa facem asta?”

Această întrebare practica pricinui o lunga tăcere.

În sfârşit Vornicul Samurcaş îşi ridică din nou glasul:

„De oarece am rostit gândul, e nevoe să-l chibzuim fără înconjur. Nu ne temem de faptă. De ce să ne fie frică de vorbe?”

Totuşi îi cuprindea o sfială ciudată să grăiască ceeace cugetaseră. Apoi toate mijloacele! erau prea primejdioase şi prea nesigure, şi greutatea cea mai mare era să se găsească omul, căruia să i se încredinţeze minorul. Căci interesele erau atât de încâlcite, încât domnea o obştească neîncredere în această ţară.

In sfârşit Constantin Samurcaş, înfăţişă împrejurarea în câteva cuvinte scurte: „Mijlocul, să ne scăpăm de Mormoloc, se cade să fie grabnic şi să nu dea greş, mâna care se va sluji de el să fie credin-cioasă şi învăţată. Voinicul Căpitan lordadu ia însărcinarea”.

Toţi priviră la ostaşul, care tăcuse pân-acuma. Îl împresurară cu rugăciuni şi mărturisiri de încredere.

Bărbatul, care acu optsprezece ani se luptase, im preună cu haiducul Velcu Petrovici pentru slobozenia Serbiei şi mai târziu subt comanda generalului Kutuzoff împotriva Turcilor, zise întunecat: „Ştiu sa fac războiu. Nu ştiu să omor”.

Atunci Constantin Samurcaş, pe care eteriştii îl porecliseră „Daimonul”, îşi încorda darul vorbei şi rosti cuvinte de foc despre nimicirea tiranilor, arătă pil dele strălucite din antichitate şi sfârşi pentCo zugrăvire zguduitoare a înjosirei Greciei subt jugul turcesc. Pân-aci el vorbise către toţi cei de faţă, dar acuma îşi întinse amândouă mâinile către Iordache: „Dacă-i vedea pe mama ta sugrumată de tâlhari şi ar trebui să treci printr-o mocirlă, ca să ajungi lângă ea şi s-o scapi, a-i face-o, nu-i aşa? Nu e Elada mama ta Nu e sugrumată? Şi tu zăboveşti până treci mocirla?”

O lacrima curgea pe obrazul smead şi uscat al ostaşului.

„Sunt gata”, zise el.

Atunci hotărâră cu toţii că Olimpianul avea să împuşte pe Vodă, mâine la trecerea în divan.

După ce Iordache le făgădui aceasta, nu mai văzu nici nu mai auzi ce se petrecea în jur; toată simţirea lui sc concentrase în groaznica-i hotărîre. Cu toate că urechia-i fu izbită dintr-odată de glasuri vesele şi de râsete, când părăsi adunarea, nu înţelese că aceasta veselie venea dela conspiratori.

După ce boerii încărcaseră umerii lui Iordache cu răspunderea atentatului, ei răsuflară uşuraţi şi se în toarseră la viaţa lor obişnuită de sibariţi.

Se duseră la masă. Şi când spătarul Băleanu primi o chemare pentru a doua zi, la o mare serbare la Curte, veselia mai crescu.

Numai Leventis rămăsese turburat; îşi muşca mustăcioara castanie, şi nasul lui mare si turtit la vârf tremura nervos.

El părăsi curând sindrofia, se urca în trăsura, care-l duse până la un loc ştiut de vizitiu, unde se cobori şi merse înainte prin întuneric. Ajunse la un zid înalt, care se înfăţişa ca o apărare a unei curţi boereşti. Dar drumeţul înoptat îi cunoştea rostul. In-tr-un colţ al Împrejmuirii, care urma cotiturile unei vechi linii de hotar, se afla o portiţă bătută în ţinte de fier. Leventis îi avea cheia.

Intră în grădina mare. In mijlocul ei se ridica o casă boerească, şi ea cu o portiţă tainică, la care Leventis avea cheia.

Ajunse astfel, fără să fi stârnit vreo mişcare împrejurul lui, peste o scară întunecoasă până în mijlocul casei, la un iatac bogat în care atlazurile şi fireturile de pe divane şi covoarele pe podeală şi pe păreţi licăreau în lumina roşie a unei candeli mari a-târnată în mijlocul tavanului. Aerul era numai mirodenii aproape înăbuşitoare.

Leventis îşi scoase mantaua şi taclitul, un turban lat, de mătase vărgată, se trânti pe sofa şi-şi vârî capul într-o grămadă de perne albe. Pânza rece îi răcorea înfierbinţeala obrajilor. Ar fi vrut să doarmă; dar nu putu. Atunci bătu din mâini, şi o ţigancă bătrână intră.

„Unde fi-e stăpâna?” se răsti la ea.

„Zău, nu ştiu, arhonda”.

„Când a plecai? Când se întoarce? N-a spus nimic? Kir Evloghie mai e la moşie? A lipsit ea mult zilele trecute?” întrebările lui curgeau grăbite.

Bătrâna rânji şi răspunse în sfârşit: „Milostive, se vede că iară ai istericale. Nu pot să răspund deodată la atâtea întrebări”.

El o blestemă şi aruncă cu pernele după ea.

De odată o voce ascuţită şi poruncitoare strigă în odaia de alături: „Ticăloaso, unde eşti?”

„Stăpâna-i”, zise ţiganca, şi în acclaş timp intra Sofiana Pantas.

„Ia uite, Kir Gheorghe!” strigă ea râzând, îşi aruncă mantaua de atlaz stânjeniu şi se arătă, trandafirie şi aurie dela cap până la picioare, într-o haină subţire de croială turcească, prin care i se zăria aproape trupul.

O ceartă aspră se aprinse între tânăr şi frumoasa femee.

Bănuelile şi învinovăţirile ea i le primea în râs şi cu trufie, fără să tăhăduiască că legase o nouă dragoste şi bucurându-se de mânia crescândă a lui Leventis. Doar ştia că nu era numai patima care-l întorsese la dânsa.

Ea se răzbuna râzând: „Doamne sfinte, nu zic că eşti bătrân şi urât. Dar pe lângă dragoste faci prea multă politică. Nici o femee nu se mulţumeşte cu atâta. La fiecare sărutat strigi: „Ţaruchi”! şi te aştepţi să răspund cu acelaş entuziasm: „Paluchi!” Dar cuvintele sunt o pierdere de vreme la sărutat”.

„Ţaruchii” opincă şi „paluchi” par, era lozinca ete-riştilor când se întâlneau.

Leventis îşi strânse pumnul şi şueră: „Vodă nu este părtaş al eteriei. Aşa-i. Dar să-i fie pe plac şi în această privinţă, nu-i demn de o Elină”.

„Ticălosule!” ţipă ea, „ce vrei să zici?”

Kir Gheorghe o izbise dinadins într-o parte simţitoare. Se zvonea că Sofiana ar fi o iscoadă a Domnitorului, iar ca să-şi îndeplinească această meserie, cu folos, era neapărată nevoie să nu fie bănuită. Se întâmpla de altfel pentru întâia dată ca Leventis să atingă această taină, pân-acuma el se slujea numai de ea din când în când, povestind frumoasei Sofia Pantas despre unele dorinţe şi porunci ale consulatului rusesc, care trebuia să ajungă până la Vodă pe nesimţite. Dar de când aflase vestea despre măsurile luate de Vodă privitoare la purtarea armelor, tânărul eterist îşi adusese aminte cu frică de unele ceasuri, înfrigurate, când îmbătat şi aiurit de patima pentru

Sofiana, ar fi putut sa trăde/e ceva despre complot Nu era sigur de ceeace se petrecuse atunci, căci o bănuia că i-ar fi dat o otravă ameţitoare, după care se simţise bolnav mai multe zile; iar doctorul Christaris, pe care-l chemase, nu-şi putuse lămuri starea lui decât prin otrăvire. Slavă Domnului, teama era să i se sfârşească, mâine, prin glonţul fără greş din mana lui Iordache.

Azi venise ca să se răzbune împotriva Sofianei.

„Numai zeii ştiu care e mai ticălos din noi doi!” rânji el, nebănuind singur cât de drept grăia. „Una numai vreau să-ţi spun: Excelenţa sa Consulul a aflat multe rele despre tine. Şi-ţi dau o dovadă de dragostea mea, prevestindu-te. Excelenţa sa nu primeşte sa se amestece cineva acolo unde nu-i fierbe oala. Excelenţa sa e fără milă, când e nemulţumit”, — şi ameninţă aşa câtva timp, fără sa desluşească temeiul acestor ameninţări, ci bizuindu-se numai pe spaima pe care o răspândea numele Domnului de Pini şi pe conştiinţa încurcată în zavistii primejdioase a frumoasei Sofiana Pantas.

Socoteala lui era dreaptă.

Sofiana, care voise să ia înapoi delà Leventis cheile tainicelor portiţe ale casei, gonindu-l cu batjocură, căzu iarăşi în braţele lui.

Căci Domnul de Pini era mai puternic decât Vodă.

IV

Un geamlâc, care trecea prin grădină, făcea legătura între Curtea domnească şi divanul. Dealungul acestui coridor erau înşiraţi ciohodari, iar la perdeaua dinaintea uşei, care ducea în sala de adunare, stătea straja, Căpitanul gărzei domneşti, Iordache Olimpianul.

Ciocodarii îl ascultau orbeşte, aşa cum ascultă numai ostaşii, cari au încercat în războaie hărnicia căpeteniei lor. Câtă vreme aceşti oameni păzeau geamia-tul dosnic, orice faptă săvârşită acolo putea tăinui, şi conspiratorii câştigau vreme s-o înfăţişeze după plac.

Boerii iniţiaţi în complot şedeau în divan în aşteptare, şi ascultând cu încordare să audă pocnitura puştei lui Iordache. Unii scoteau din brâu ceasornice grele de aur şi-şi ziceau: Acuina Vodă intră în geamlâc. Şi-l închipuiau aşa cum se arătau Domnitorii in lume, ai capul aplecat, neuitându-se nici la dreapta nici la stânga, ca să nu vază nici jalbe nici îngenun clieri, cu o mână băgată în buzunarul din şalvari zăngănind bani noui de aur, pe când cealalta se juca cu mătăniile. Şi-l închipuiau trecând printre cioho-darii, cari, la porunca Căpitanului, îl salutau mili-tăreşte, înaintând încet, căci Alexandru Soutzos era polr.ăvicios şi ostenit, spre locul, unde era să moară.

Dar oricât de încet ar fi umblat Vodă, el trebuia să ajungă odată la acest loc. Acuma era clipa. De obiceiu Domnitorul nu se lăsa să fie aşteptat.

Dar detunătura tot nu se auzise.

Acum ochii conspiratorilor era aţintiţi la uşa din spatele scaunului domnesc.

Şi Alexandru Soutzos sosi la vreme şi azi.

Uşa se deschise şi el intră.

Ca niciodată eteriştii săriră de pe jeţurile lor. Li se părea că zăresc o stafie. Dar fură treziţi din a ceastă aiurare prin puterea şi setea de bani cu care „stafia” se adânci în cercetarea nouilor biruri.

Deci Iordache nu trăsese. Pentru ce? Boerii stăteau pe ghimpi, şi încă pe ghimpi mult mai ascuţiţi decât înainte.

Iordache nu trase. In clipa când era să slobozeascâ glonţul, bătrânul ostaş se ruşinase de arma sa şi, făcând onorurile domnitorului bolnav, îl lăsă să treacă şi să trăiască. Iar îndată ce Alexandru Soutzos intră în divan, căpitanul încredinţă postul său la per-

deaua domneasca unui bulncbaşa şi plecă. In curte încalecă şi se duse în goana la rasele egumenului Ila-rion, la Tudor Vladimirescu.

„Prietene”, îi zise. „Ne-am războit împreună subt comanda lui Kutuzoff”.

„Ne-am războit”, răspunse Tudor.

„Mi s-a făcut dor de mirosul ierbei de puşcă”.

„Şi mie”.

„Iar veliţii boeri miros a mosc şi a chililibar. Asta e curată otravă pentru noi”.

„E otravă”, întări Tudor, şi din ochii lui căprii săriră scântei în cei verzi ai celuilalt.

„Tu eşti fiul Carpaţilor; eu sunt de pe Olimp”, urmă Iordache.

„Am crescut în vântul de pe inunţi”, zise Tudor.

„Iar cei delà oraşe”, urmă Kleftul, „nici nu-şi dau seama de unde bate vântul, când ies pe stradă”.

„Şi mai puţin încă” zise pandurul încruntat, „cunosc semnele vijeliei”.

„Parucicule!” strigă Iordache, „ştiam la cine veneam! Ei au vrut să ma tocmească pentru zavistiile lor. Dar am fugit la tine. Crede-mă e vreme să ne întovărăşim”.

„E vreme”.

„Să ne facem fraţi de cruce”.

„Sunt gata”.

„Ai postit?”.

„Am postit”.

„Vino cu mine în biserica S-tului Sava”.

„Viu”.

Se întoarseră împreună peste podul Dâmboviţei la biserica S-tul Sava. Ea era aşezată într-o curte mare, înconjurată de clădiri albe, cu pridvoare boltite şi locuite de o lume pestriţă. Acolo şedeau preotul, diaconii şi cântăreţii şi câţiva başi-ciohodari din garda domnească. In vremea lui Ion Gheorghe Karragea, premergătorul lui Alexandru Soiitzos, garda întreagă se încuibase în casele delà Satul Sava, şi numai cu greu fusese alungată, când se înfiinţase, într-o aripă a mânăstirei, în locul şcoalei greceşti, cca dmtâiti şcoală românească, la care Transilvăneanul Gheorghe Lazăr era dascăl. Iar in unele colţuri şedeau bătrâni, cari trăiau din mila bisericei.

Un băiat ţinu caii călăreţilor, pe când un moşneag in caftan fistichiu spălăcit se sculă de pe piatra unui mormânt şi se duse după cheia bisericei.

Vladimirescu şi lordache intrară în locaşul Domnului, Iar când fură singuri, în faţa iconostasului, la care aprinseră două lumânări, lordache zise: „Pa-rucicule, noi amândoi avem aceeaş dorinţă: să scăpăm neamul nostru de robie. Şi crede-mă, asta nu se poate decât într-un singur mijloc. Nu prin aliaţi puternici, prin diplomaţie isteaţă sau prin zavistii şi omoruri. Ci numai prin vitejie. O ştiu, de când am văiut pe Sârbi, scuturând jugul turcesc fără ajutor străin.

„Aşa-i”.

„De aceea să ne întovărăşim, frate, orice ar hotări boerii cei mari. Numai noi doi avem subt comanda noastră ostaşi învăţaţi, tu pe panduri, iar eu pe Klefţi şi pe Sulioţi. Ei ştiu să tacă, să asculte şi să moară. Alta nu vreau decât să pot aştepta în ţara ta, până mi se deschide calea spre Elada. Iar câtă vreme voiu rămâne aci, tu să te bizui pe mine”.

„Şi tu pe mine”.

Apoi chemară preotul, se spovediră, luară sfânta grijanie, rostiră jurământul eteriştilor, să trăiască şi să moară pentru patrie, şi se făcură fraţi de cruce, sorbind dintr-un pahar vin amestecat cu câteva picături din sângele lor.

Când ieşiră, adânc mişcaţi, din umbra plină de tămâie şi din tăcerea bisericei, la lumina soarelui, curtea se umpluse de mişcare. Tineri cu cărţile sub-soară roiau din şcoala lui Lazăr. Erau băeţi delà ţară, cu plete lungi, cărora eforia S-tului Sava le plătea învăţătura, copiii negustorilor cu anterie de mai multe feţe şi cu tichiuţe de postav pe cefele rase turceşte, şi boernasi cu iacale albaneze, cu surtuce şi pantaloni evropeneşti. Pe aceştia îi aşteptau arnăuţii de casă cu caii de călărie. Şi băeţandrii eşeau din curte, mândri ca nişte Vornici sau Spătari, cu o mână in şold şi cu cealaltă ţinând frâul de catifea cusut cu fir.

De pe pragul şcoalei, Lazăr se uita după şcolarii săi cu o privire lungă şi gânditoare, care înfrumuseţa şi lumina trăsăturile greoaie ale chipului său. El era îmbrăcat nemţeşte, cu haine cam învechite. Oftând îşi trecu mâna peste fruntea brăzdată prea de timpuriu de griji şi peste părul netezit, care îi cădea până la gulerul hainei.

Iar când văzu pe Vladimirescu, ochii lui se înveseliră, îi făcu semn şi strigă: „Slugere Tudore, nu mă ocoli!”

Se cunoscuseră în casa egumenului Ilarion. Tudor intră la Lazăr, care-i arătă, zâmbind duios, şcoala sa prea iubită. O încăpere scundă, de pe tavanul şi pe pereţii căreia se cojea văruiala, cu o sobă spartă şi câteva bănci de brad rău ciopârţite de şcolari.

„Odată se va dărâma chiar peste capetele voastre”, zise Tudor, „şi soba nu mai e bună de nimic”.

„Când se va lăsa frigul prea mare”, zise celălalt, „mă bizui pe plângerile fiilor de boeri, ca să mi se trimeată un sobar. Dar atunci poate nu voiu avea lemne”, sfârşi el suspinând.

„Păi, atunci ce faci”, mormăi Tudor.

„Ne vom încălzi cu focul sacru!” strigă de odată dascălul şi faţa lui istovită; de friguri se învioră. „Prietene, prietene, când aprind în ochii copiilor mei o scânteie numai din acel foc, mi se încălzeşte inima, nu mă mai gândesc la ceeace este, ci la ce ar putea să fie, şi la ce va fi, îndată ce acest nobil' popor îşi va-reaminti strămoşii săi”.

„Cari strămoşi?”

Faţa largă şi palidă a Iui Lazăr se lumina de mândrie.

„Romanii”, zise el din tot sufletul.

Slugerul Tudor nu se prea sinchisea de Romani. Cărturar nu era, şi apoi se născuse în Qorj, în satul

Vladimir, în munţii cari făcuseră adăpostul băştinaşilor la năvălirea Romanilor, băştinaşilor,i căi-oi vi Icjie stă scrisă pe un singur hrisov, pe columna tra utilă, se trăgea din acei Daci cu chica de km, ale căror neveste erau cuviincios învestmântate cu ii in clieiate la gât şi cu mâneci lungi, şi ale căror cape tenii se adunaseră ca să bea împreună otrava, când pricepură că Romanii erau să-i robească.

SI ugerul Tudor nu se prea sinchisea de Romani, dar el cinstea nobila înflăcărare a fratelui de dincolo, doar ştia prin Ilarion, că teologul Lazăr fusese silit i ă-şi părăsească parohia din Sibiu, pentrucă ocârmui-torii Transilvaniei priviseră cu supărare pe fiul de ţăran valah din satul Avrig, când întrio predică ceruse aceleaşi drepturi pentru neamul său de care se bucurau si celelalte popoare ale Ardealului.

Şi Tudor întrebă: „Dar nu era voie dincolo să pomeneşti pe Romani?”

Lazăr, a cărui fire totodată blajină şi înfocată îşi schimba uşor simţirile, lăsă capul în jos, împreună mâinile şi zise trist: „Dincolo trebuie să rămânem robi”, şi urmă oftând adânc: „Multe rabdă omul, şi lupta numai bine-i face. Dar dispreţul otrăveşte inimile. Pentrucă şi sufletul are nevoie de soare: iar soarele lui e dragostea. De aceea puterea unui cuvânt de bunătate e mai mare decât puterea armelor sau a banilor. Aceasta dovedeşte firea aleasă a omenirei. In biblie stă scris: la început era cuvântul. La început se cade să fie totdeauna, belşug de iubire. Florile nu ascultă de furtună, primăvara, ci de soare”.

Tudor privi adânc pe visător şi zise: „Eşti un dascăl vrednic pentru tineretul nevinovat. Să-ţi ajute Dumnezeu. Dar pentru oamenii în toată firea, cari nu vor să auză glasul dreptăţii, se găseşte alt dascăl. Acesta”.

Şi lovi în sabie.

Lazăr întinse braţele amândouă către pandur: „O mimă caldă şi o spadă dreaptă, da prietene, aceste două să stăpânească popoarele”.

V

La dreapta şi la stânga porţii de intrare in curtea domnească ardea păcură în tingiri mari. Naltele flăcări galbene şi vinete, luminau sosirea butcilor cu patru cai, care duceau pe boeri Ia sindrofia lui Vodă.

Dărăpănarea şi murdăria din casă erau ascunse sub covoare de şi mulţimea slugilor şi a ciohodarilor bogat îmbrăcaţi, mişunau pe scara şi la uşa sălei de bal.

In salonul de primire, unde Vodă nu sosise încă, domnea o mişcare veselă. Mai ales conspiratorilor le părea nostimă împrejurarea.

Rizos zise lui Rasty, după ce se închinaseră unul la altul, ducând mâna delà gura la frunte, după obiceiul turcesc: „Ce uimitor! Crezându-ne fioroşii săi ucigaşi suntem credincioşii lui supuşi”.

Rasty îşi netezi râzând barba neagră şi răspunse: „De trăieşte încă, nu înseamnă cal e nemuritor”.

„Halal de logică!” zise celait. „Săi fim deci credincioşi, până ne-o veni bine. Poate-l bate norocul astăseară la cărţi ca să-şi câştige obolul, pe care bietul om se vede că n-a putut să şi-l agonisească pân-acuma, pentru barca Iui Charon”.

Gluma cu obolul trecu delà un iniţiat la altul şi ii înveseli pe toţi. Aceşti zeflemişti bizantini nu mai aveau simţul gravitaţii; ci luau totul în râs; chiar loviturile lor de stat. Trăiau in mijlocul otrăvirii, tăe-rii şi surghiunului; dar cine nu era cel otrăvit, cel tăiat sau cel despuiat, se juca cu aceste grozăvii ca scamatorul cu cuţitele. Cercul intereselor fiecăruia abia se-ntindea în afară de dânsul; ei nu ştiau ce înseamnă un interes obştesc, nu le sta în putinţă sa se înflăcăreze pentru un gând măreţ şi mai ales să păstreze această simţire mai multa vreme. Sub jugul turcesc se făcuseră robi.

îndată ce sosirea Consulului rusesc fu vestită, jos în curte prin strigăte şi ţipete, Vodă intră în sala de primire. Omul bolnăvicios înainta încovoiat subt po-

vara caftanului de catifea albastră îmblănită cu cacom; barba lui rară, cu toata migăloasa îngrijire nu avea acea bogăţie mătăsoasă, la care râvneau toţi cei mai mari din Fanar.

Sprijinit de subsuori de doi dregători, Alexandru Soutzos începu să-şi salute musafirii, desfăşurând acel meşteşug în treptarea bunăvoinţei sale, pe care oamenii de stat îl socot deosebit de însemnat şi da măreţ.

Dar domnitorul aproape sbura prin sală, când Domnul de Pini se arătă în prag, îmbrăcat în fracul său ce picura de aur. Şi în tot timpul serii o coadă de bocri plecaţi se ţinu scaiu de atotputernicul Elciu.

Şi agentul austriac, cavalerul Fleischhakl de Hacke-nau, era foarte mult ţinut în seamă, dar mai puţin curtenit.

Pe când Consulul regal prusian, baronul de Kreu-chely Schwerdtberg, ar fi fost aproape mtat de cei de faţă, dacă drăgălaşa noră a lui Vodă nu s-ar fi apropiat de el. Domniţa Catinca, născută Cantacuzino-Paşcani, îl cunoscuse pe Kreuchely la Iaşi, unde baronul fusese dascăl in casele domnitorului Kallimaki.

„O, scumpul meu prieten, zise domniţa întrio nemţească desăvârşită, „simt o mare bucurie vâzându-te pe D-ta în mijlocul atâtor feţe străine! Era de curând măritată cu beizadeaua Niculae şi-şi deschise îndată inima fostului său dascăl, la care învăţase limba germană împreună cu fetele lui Vodă Kallimachi. îşi începu spovedania cu vorbele: „Ai să mă iei drept copil, — în timp ce un zâmbet dureros îi alune a pe buze şi ochii ei frumoşi se îndreptară întrebători spre consul. Acesta se închina. Ea era de cincisprezece ani!

Indignată şi totodată ruşinată, ea îi vorbea de „groaznicele femei din Bucureşti, de intrigile şi de dragostele lor încâlcite, de fudulia şi de deşărtăciunca lor, şi că nu era chip să pofteşti trei din ele, fără ca măcar două să fie duşmance de moarte.

Bunului K r eu ch el y 1 se făcu milă: câte lucruri urîte şi josnice cunoscuse această inimă fragedă! şi el începu, ca pe vremuri, când era la laşi, să-i facă o mică prelegere. Imoralitatea societăţii româneşti se datoria în mare parte ocupaţiei ruseşti din cel din urmă războiu, în anii 1806—1812. Pân-atunci lumea nu ştia desfrânarea. Datina cuviinţei era atât de aspră, încât bărbaţii şi femeile nu şedeau împreună la masă. Boeroiacele erau harnice gospodine-, de subt degetele lor ieşeau ţesăturile cele mai fine şi cele mai frumoase cusături. Ele erau mândre de bucătăriile şi de pivniţele lor. Astfel fusese adevărata lire „naţională a Moldovencei ca şi a Muntemei. Alunei sosiră Muscalii: delà ei poporul învăţă să bea, bourii se stricară şi stricară şi pe nevestele lor.

Astfel vorbea cavalerescul şi nisofobul Kreuchelv, până ce o mişcare în odaia vecina, unde erau aşezate mese de joc, stârni băgarea de seamă a tuturora. Dintr-acolo se auzi un ţipăt înăbuşit, şi cei cari iz butiră să se înghesuiască prin uşă, văzură o ciudată privelişte.

La una din mese şedea Frusina Doamna, oacheşă, sulemenită, cu sprâncene groase. Din ochii ei ieşean fulgere, pentrucă tocmai atunci intrase o femeie strălucitoare, nu numai ca frumuseţe, ei fiindcă delà cap la picioare, părea îmbrăcata numai în licăriri şi scân teieri. Ilicelul de catifea abia se zărea subt arabescuri de diamante şi de smaralde; galul şi pieptul erau încărcate de rouă sclipitoare. Pe pirul negru ea purta un turban împletit din mărgăritare împrejurul unui fes mic acoperit cu diamante. Peste rochie un râu Iu minos, curgea până la poale. Şi mătuniile Sofianei Pantas, — căci ea era erau din mărgăritare negre cât aluna.

Frusinei Doamnei i se tăiase suflarea. Şi ea licărea ca o icoană, dar nu purta nici jumătate din nestimatele care împodobeau pe nevasta Agei.

„Mavros! Mavros!” porunci ea cu vocea ascuţită a Grecoaicelor din Fanar.

Un boer simandicos se sculă de la o altă masă şi se apropie în grabă de Doamna întărâtată.

Acesta-i şopti — dar mulţi o auziră: „E o obrăznicie! Pe asta n-o înghit! Spune lui Vodă că n-o înghit!”

Hatmanul Mavros, dragomanul consulatelor străine, era un curtean desăvârşit. El pricepu îndată, aluneca printre musafiri până-n sala unde Vodă şedea cu Pini pe divan, se închină şl zise cu glas potolit: „Măria ta, prealuminată Doamnă a avut o supărare mare. Kira Sofiana Pantas a îndrăsnit să vie la curte, atât de bogat împodobită, încât modestia Măriei Sale a fost adânc jicnită”.

Vodă, a cărui ochi înfriguraţi se împăienjeniseră de dorinţă Ia numele Kirei Sofiana, se sili să nu zâmbească.

„Toane de femei, dragă Mavros”, zise el, „Ce crezi, sa le luăm în seamă?”

„Mă tem”, răspunse hatmanul, care izbuti să nu-şi piarză gravitatea”, mă tem că nervii înaltei Doamne să nu fie rău zdruncinaţi de această întâmplare”.

„Spune-i dar Kirei Sofiana”, hotărî Soutzos cu ifos, „să cugete acasă, timp de trei săptămâni, asupra purtării sale”.

Vodă ştia, că va fi silit, mâine să trimeată o ştafetă la Viena, ca să-i aducă pentru nevasta sa giuvae-ricale tot aşa de frumoase sau chiar mai bogate decât cele ale nevestei Iui Pantas. Ştafeta se putea duce şi întoarce în trei săptămâni.

Mavros îşi îndeplini însărcinarea, ducând porucă lui Kir Evloghie. Agaua, un Grec uscăţiv cu un cap de erete, care la Constantinopole, se ridicase dela vânzarea de papuci până la conducerea treburilor patriarhatului, se arăta foarte turburat. In curând nevasta lui, însoţită de el şi de dibaciul Mavros, trecu prin mulţimea din capul scărei. Acolo se afla Leventis.

Sofiana îi zise cu glas tare şi amărît: „Măriei Sale Doamnei nu-i plac giuvaericalele mele şi mă trimete acasă. Hatâr domnesc”.

Frumoasa Pantas, născocise această comedie ca să slăbească bcănuiala atotputerniciei sale, la curte.

Mulţi o crezură. Leventis însă îi ghici rostul. De altfel, înşelarea nu era scornită pentru el.

Insă întâmplarea rămase un plăcut subiect de con versaţie, întrecând chiar ate itahil şi gluma cu obolul. Toţi vorbeau despre nestimatele Ki ei Sofiana şi despre nemai auzitele stoarceri şi tâlhării ale lui Evlo-ghie Pantas, care-şi cumpăra o casă şi o moşie după alta.

Serbarea delà curte fusese pe placul tuturora.

La sfârşitul sindrofiei, Vodă, ostenit şi clănţănind de friguri, părăsi sala, urinat de familia sa. Abia ascultă cicăleala soţiei, care-i povestia pe larg neruşinarea Kirei Pantas, se târî in iatac, se lăsă desbrăcat şi căzu în pernele patului, simţindu-şi trupul ca de plumb.

Apoi îl cuprinse groaza, ca în fiecare noapte şi ca în totdeauna când era singur, îndată după ce fusese numit Domn al Ţării Româneşti. îl chinuiau presimţirea că va fi omorît la Bucureşti. Lipsit de credinţă, dar plin de eresuri, el nu vedea decât semne rele şi slăbea văzând cu ochii. Nervii îi erau atât de zdruncinaţi, încât plângea şi ţipa adesea când se înfuria. Chinurile iadului nu puteau să fie mai mari decât chinurile domnitorului Alexandru Soutzos la Bucureşti.

Totuşi nu părăsea tronul! Ba şi-l cumpă.ase char a doua oară. Acum nouăsprezece ani fusese domn, timp de câteva luni, în Moldova şi apoi în Muntenia; cheltuise milioane, după fuga premergăto:ului său Caragea, ca să-şi vadă din nou cu ochii visul tuturor Fanarioţilor, domnia Principatelor Dunărene, se vân-duse cămătarilor, mituise, bârfise, minţise, slujindu-se de toate uneltirile, care, timp de o sută de ani, deschideau drumul spre Bucureşti şi spre laşi, şi pornise în sfârşit, însoţit de o şleahtă de ciocoi, spre ţara făgăduinţei. „Cine iubeşte trandafirii”, zise el, „nu trebuie să se plângă de ţepile lor”.

Setea de bani şi trufia ţineau cumpăna groazei lui de moarte.

Astfel hotărîse soarta: neamul elin, creierul noroadelor pământeşti, cum singur zicea, fu silit să se contopească cu acel popor din Europa care întruchipa punctul mort în desvoltarea omenirei, cu Turcii. Pe mlaştina mentalităţii şi a ocârmuirii otomane înţelepciunea greacă decăzută dădea naştere la cele mai pârdalnice flori otrăvite. Sarea cu care omenirea se hrănise timp de secole îşi pierduse vlaga.

Neamul însă, silit să înghiţă această otravă, până la drojdie, era neamul românesc. El gemea, de o sută de ani, fără apărare, fără ajutor, pradă fiind acestei molimi; iar vecinilor săi puternici nu le venea la socoteală să se însănătoşească.

Cu toate acestea boala străină nu pătrunsese pr tutindeni.

Nu erau toţi suflete de robi în această ţară.

O află Domnitorul a doua zi, în 20 Octombrie.

El se trezi, ca de obiceiu, după un somn fără o-dihnă, între ceasurile două şi trei de dimineaţă, ceasul, de care Napoleon zicea că este ceasul de încercare al bărbăţiei, căci atunci le vine cel mai greu trupului ca şi duhului să-şi încordeze puterile. De aceea clipa acestei depărtări era, pentru Vodă, cel mai cumplit din toate chinurile sale. I se părea că, împreună cu somnul, îi piereau şi puterile şi voinţa şi toată căldura trupească şi sufletească. In locul lor îl înconjurau umbre uriaşe, prevestitoare de primejdie. Nu-l mustra cugetul. Fanarioţii sugrumaseră această activitate mintală cu sârguinţă prin mijlocul sofismelor. Acolo însă unde sălăşluise conştiinţa lui Vodă, rămăsese un jjol, care se umplea, între ceasurile două şi trei dimineaţă, cu o teamă şi o groază trupească nebună. Apoi urrna o veşnicie fără somn în care orice sunet părea înfricoşat, chiar dacă era numai trosnitura uşoară a lemnăriei din odaie.

Cu atât mai mare era azi spaima lui Soutzos când auzi, în tăcerea nopţii, că i se bătea în uşe

Inima lui se opri.

Intrară atunci Missoglu, servitorul său cel mai credincios, şi Agaua Evloghie Pan tas.

„De....... ce.. eu bâlbâi Vodă.

Pantas sărută plapoma, pe când Mijssouglu zise: „Ertare, Ypsülotate; dar Agaua a primit o veste pe care eram dator să ţi-o spui fără întârziere”.

Apoi zise Kir Evlojghie, că o ştafetă îi fusese trimisă delà cea mai apropiată poştic, ves.tindu-l, că o ceată de sute de oameni se apropie de oraş.

Vodă apoi urla: „Ypsilantis? eteriştii!

„Ferit-a sfântul, îl linişti Pantas, „numai Valahi proşti.

Spaima nebună a părintelui ţării se potoli.

„Karnaxi! înjură el cu dispreţ, „ce îndrăznesc mişeii?

„Sunt oameni delà Târgovişte, zise Pantas cam încurcat.

„înarmaţi? strigă Vodă din nou

El îl liniştiră; nu erau înarmaţi.

Cu toate acestea lucrul era plicticos. Alexandru Soutzos trimisese slujitori şi arnăuţi la lârgovişte, pentru a pune stăpânire pe o moşie in apropierea oraşului, subt cuvânt că ea n-ar avea stăpân. El ştia insă bine, că această moşie fusese dăruită Târgoviş-tenilor pentru fapte Vitejeşti în ră/boiti, de foştii Domni pământeni. El se înşelase numai crezând pe Târgo-vişteni mai supuşi.

Era deci nevoie să se pregătească de apărare împotriva lor.

De aceia curtea domnească era pa/ita de o mulţime de arnăuţi, când sosiră Târgoviştem la amiazi. Dar bărbaţii, erau numai o sută, intrară prin poartă cu paşi hotărîţi. Cel din capul lor ţinea iu mână o prăjină, de vârful căreia era animată o jalba, pe capete purtau tot bucăţi de rogojină, cărora le daseră foc şi care fumegau, ceace însemna, dujkî obiceiul turcesc, că nevoia mistuia pe jeluitori. Şi strigară: „Dreptate”.

Uimită îi asculta mulţimea, care se strânsese pe străzi în jurul lor, şi fusese oprită acuma la poartă.

Mulţumit îi auzi Tudor Vladimiieseu, care sc afla m curte, cu toţi Oltenii sai, unde putuse intra, fiind cunoscut cihodarilor ca prieten al căpitanului lordaehe.

Din nou puternicele glasuri bărbăteşti se ridicară:.Dreptate! şi apoi înc-odată: Dreptate”.

Doi miniştrii ieşiră pe treptele din faţa palatului, ca să vorbească cu târgoveţii.

Cel mai bătrân însă din jeluitori înainta şi zise: „Să vie Vodă!

Boerii îndârjiţi se întoarseră în casă la Domnitor. După aceea se deschisese o fereastră în catul de sus la care se arătă Alexandru Soutzos galben şi zgribulit, în blana sa.

Indreptându-se spre dânsul, bătrânul târgoveţ din Târgovişte grăi scurt şi limpede, cum vorbeşte Românul din popor, fără sfială şi cu cuviinţă. El se apăra împotriva încălcării stăpânirii în drepturile orăşenilor şi ridică în sus sulul de pergament al daniei cu pecetile lui uriaşe.

După ce isprăvi, unul din dregători de pe trepte îi zise batjocoritor: „Vodă nu înţelege greceşte”.

„Nu e vina mea”, răspunse bătrânul cu glas tare”, pe mine Dumnezeu m-a făcut Român”.

Curtenii rămaseră fără glas faţă de această purtare. Iar Vodă mai era şi mânios, că nici unul dintre boerii chemaţi în grabă nu venise. Ei se desvinovăţi-seră cu multe cuvinte supuse. Soutzos se trase înapoi dela fereastră şi trimise vorbă Târgoviştenilor, că pricina lor va fi cercetată pe temeiul hrisoavelor, ei însă să se întoarcă acasă în linişte şi să-şi vadă de treburile lor ca nişte oameni paşnici, pentruca buna stare a oraşului lor să nu fie turburată.

Bătrânul dela Târgovişte răspunse, că1 el va rămâne in Bucureşti cu cinci tovarăşi, până se va hotărî pricina lor. Ceilalţi vor pleca.

Boerii erau mulţumiţi că oamenii se potoliseră cel puţin întru atâta.

Când jeluitorii eşiră din curtea domnească, un privitor din mulţime zise mirat: „Doamne, ce mai gură au Târgoviştenii!” Şi le rămase largoviştenilor acea stă poreclă.

Tudor privind la pandurii săi, întreba dintriodată: „Unde e Ion Urdăreanu? Doar plecă cu noi deacasă!”

„L-o fi despărţit de noi îmbulzeala de pe strada” zise Preda.

„Ce dracu, nu e copil! şi de oarece oamenii nu mai dădeau nici o desluşire, Tudor urmă ameninţă tor: „Ce-i cu flăcăul ăsta? Aproape nu-l mai văd printre voi. Şi când am poruncit să ne însoţească, se deslipeşte de noi?”

In ziua de 20 Octombrie spinii trandafirilor celor iubiţi de Alexandru Soutzos ii ‘înţepaseră adânc. Vodă rămăsese nemângâiat de întâmplarea cu târgoveţii o-braznici de lipsa boerilor. Scrâşnind din dinţi el fu silit să întărească prin anafura lăgăduclile divaniţilor.

Dar la miezul nopţii Vodă ieşi tiptil şi cu port schimbat din curtea domnea i şi se duse la Domnul de Pini. Şi la elciu, el nu- i mai infi ma ni i mânia, nici desamăgirea, ci-şi dădu pe faţă toata setea lui de avere. Nici un cămătar nu s-ar fi putut văita cu mai multă desnădejde pentru banii Ini pierduţi decât acest hospodar pentru moşia delà Targovi te

Pini îl asculta nemişcat, cu capul ţeapăn. Şi numai după ce domnitorul isprăvi ponegrirea fiecărui boer în parte şi era gata să plângă, îl întrebă cu asprime: „La urma urmelor ce doriţi, prinţul meu?

Ca de obiceiu ei vorbeau franţuzeşte, pentrucă Pini, cu toate că era născut Grec, se arăta Muscal faţă de fanarioţi, înfrângând astfel nervii lor neastâmpăraţi prin nimbul imperiului ţarilor. „Ce doresc?” gemu Vodă, „vreau moşia mea! Ajutaţi-mă, Excelenţă, să-rni capăt moşia! „lată”, el scoase un sul de hârtie din

buzunar şi tremurând îl întinse consulului, „iată actul pe care Tarn făcut pentru întărirea dreptului meu. Dacă-l iscălesc toţi boerii, mişeii delà Târgovişte nu se mai pot împotrivi. Excelenţă, porunciţi boerilor să iscălească! Sunt un om sărac! Am datorii! îmi trebuie bani!

„Cu toţi avem nevoie de bani, zise Pini rece.

Atunci Vodă, cu un hohot de plâns nervos, scoase dintr-un alt buzunar al caftanului său, o cutie de baga, printr-ai cărei pereţi cafenii se zărea licărirea aurului; era plină de galbeni. Vodă o puse pe masă şi strigă, frângându-şi mâinile: „Porunciţi, Excelenţă, porunciţi să se iscălească!

VI.

„Chiamă-l pe Ion Urdăreanu”, zise slugerul Tudor lui Preda, şi adăogă, văzând că pandurul era gata să plece: „O fi acasă?”

„E acasă”, fu răspunsul, pe care slugerul se vedea că nu-l aşteptase, de oarece i se netezi aproape dunga dintre sprâncene.

Când intră Ion, îl găsi pe vătaful de plai plimbân-du-se prin odae după obiceiul său. Multă vreme nu spuse nimic, semn că-l copleşeau gânduri grele, pe care vro-a să se facă stăpân până grăia.

Din când în când el arunca o ochire asupra lui Urdăreanu. Subt tavanul scund, tânărul părea şi mai nalt şi mai voinic, el privea atent şi grav la căpitanul său. Şi acesta văzu cu mulţumire, că o roşeaţă se aprindea încet pe obrajii şi pe fruntea flăcăului. Ion pricepea deci mustrările făcute ca şi îngăduiala neobişnuită a lui Tudor Vladimirescu.

In sfârşit slugerul zise: „Mâine în zori de zi ai să duci nişte fân la Băneasa. Iarba s-a împuţinat. Să faci socoteala cu oamenii pentru păşunat, să plăteşti ciobanului pentru o lună de zile, să mâi acolo şi să te întorci a doua zi.”

„Poruncă”, răspunse Ion.

"Vei spune oamenilor amănunţit cum sta pricina lor şi toate politicalele pe care le-ai aflat la Bucureşti, mai ales întâmplarea cu Târgoviştenii”.

Obrajii lui Ion se aprinseră mai tare.

„Căci eu nu te aduseiu in oraş ca să te faci ca ciocoii, ci ca să ţi se facă scârbă ele ei.

„Am înţeles”.

„Să te vedem”.

„Poruncă”.

Tânărul ieşi ai sufletul uşurat. Li a vesel nu numai că-l iertase Vladimirescu, ci pentrucă, prin scurta lor convorbire, se regăsise pe sine însuşi. Puternica gravitate a căpitanului de ¡panduri răcorise sângele înfierbântat al lui Urdăreanu şi îndreptase pe alte căi închipuirile sale turburate, virilitatea sa se ridicase sprijinită de virilitatea slugerului. Se simţea iarăşi tare faţă de ispitele orăşeneşti, tocmai ca în seara sosirei, când gonise pe baba mijlocitoare

Pe sală se întâlni cu egumenul şi ii săruta mâna.

Ilarion întrebă râzând: „Te-ai spovedit? Şi ţi s-au iertat păcatele?”

„Mi s-au iertat, sfinte păi inie”, răspunse Ion ai o lumină caldă în ochi.

Du-te şi nu mai păcătui, zise egumenul vorbind dintr-odată cu preoţeasca măreţie. „Slugerul nu vede în tine numai un flăcău voinic, zdravăn la călărie şi bun la alergătură, Slugoiul şi ţara au nevoie de bar-baţi de încredere. Du-te cu Dumnezeu”.

Blagoslovind îşi ridică mâna.

Un fior de smerenie cuprinse pe Urdăreanu. Tudor şi egumenul, prin câteva cuvinte înţelepte, îl făcuseră părtaş la gândurile lor, depărtându-l astfel mai bine de lumea pierzăniei, în pare căzuse, ea prin orice asprime înjositoare.

Aceasta se datorea mai ales lui Ilarion. El zisese căpeteniei de panduri: „Nu uita că flăcăii olteni pre-ţuesc cel puţin cât preţuesc cârlanii, pe cari îi strici pedepsindu-i fără măsură”. Căci cunoştea firea aspra a Slugerului.

De aceia intră acum voios la dânsul şi zise „Armăsarul nostru oltenesc e îmblânzii şi gata la slujba. Bine ai dres-o”.

Iar pe Tudor îl mângâia aceasta laudă.

„Bine mă sfătuişi, părinte”, zise Vladimirescu, deschis şi smerit.

„Eu? Dar n-am fost decât ceeace fusese odată flautul pentru un mare om de stat roman.

Lui Tudor îi plăcea să soarbă din învăţătura lui Ilarion, pentrucă era vie, ţpe când învăţătura obişnuită a cărturarilor din Bucureşti se mărginea după tipicul grecesc la gramatică şi la retorică.

„Ia spune-mi, părinte, din acele istorii care ştii că-mi plac mie”, zise pandurul.

Şi Ilarion, cunoscătorul de oameni, îşi desăvârşi izbânda, vorbind despre Caius Gracchus.

Dar Tudor mai trase din povestire şi an alt adevăr decât acela, că-i şade bine unui bărbat să fie stăpân pe mânia sa.

„Câţi ani sunt de atunci?” întrebă el.

„Aproape o mie nouă sute”.

Apăsat zise Vladimirescu: „O mie nouă sute. Acu o mie nouă sute de ani poporul se lupta la fel pentru drepturile sale. De o mie nouă sute de ani nu s-a învăţat altceva decât istoria acestor lupte”.

„Iată de ce, prietene, zise egumenul, nimeni nu ajunge la vârsta de o mie nouă sute de ani! Fiecare om trebuie să înveţe înţelepciunea delà cap. iar pentru această învăţătură nu ajung şaizeci sau şaptezeci de anişori”.

Sprâncenele pandurului se încreţiră la această des-nâdăjduită încheiere. „Atunci Domnul Christos de geaba a murit?” întrebă el încruntat.

Ilarion se şi căia că dăduse drumul spiritului sau voltairian faţă de Vladimirescu, întâi pentru că-l iubea şi nu-i era în vrere să-l supere, şi apoi pentrucă im e cuminte, politiceşte, să răpeşti idealul său unui om gata la fapte, tăindu-i astfel puterile. Deci egumenul răspunse repede: „N-a murit degeaba! Chiar de se clatină înţelepciunea noastră, crucea se ridică neclintită. Aceasta s-o credem”.

Dar îi păru bine că Pavel intră tocmai atunci spunând că sosiră boerii Alecu şi Mihai Filipescu.

Ilarion îi găsi în sala lui de primire, aprinşi şi roşii de supărare.

Se întreceau ţipând şi povestind, că primiseră delà Vodă o fiţuică de anafora, ca s-o iscălească spre întărirea Drepturilor Domnitorului asupra moşiei delà Târgovişte. O respinseseră, şi-l rugau acuma şi pe egumen să facă la fel. O mulţime de boeri — arză-i focul! — iscăliseră. Nu însă conspiratorii. Brâncoveanu şi Băleanu erau turbaţi de mânie de această obrăznicie fără pereche a lui Vodă, s Mitropolitul asemenea.

Pomenirea Mitropolitului isca o ceartă între boeri şi gazdă, căci acesta îi privise cu ironie. Verii Filipeşti il învinuiră apoi pe egumen, ca c nedrept faţă de Dionisie Lupu. Mitropolitul i ¡a un adevărat patriot care susţinea şcoala românească, trimetea tineri în străinătate cu cheltuiala lui şi înfiinţase o şcoală bună de cântăreţi bisericeşti.

„După ce şi-a cumpărat s,animi dupa tipicul grecesc”, se-ncăpăţâna Ilarion.

„Ce fel? era oare să-l lase p mâna unui caţaon?” strigă pântecosul Mihăiţă iilipescu.

Iar egumenul tipa: „Scopul nu sfinţeşte mijlocul!

Boerul Alecu ii ruga să nu uite de treburile de azi; oricum Mitropolitul nu iscălise ne mai pomenita cerere a lui Vodă. Şi ei nu veniseră ca sa se certe, ci dimpotrivă să se înţeleagă cu egumenul despre da-ravera aceasta nenorocita. Căci astfel de hoţii nu se mai putea răbda.

Atunci Pavel veni să spună ca un ceauş, adusese o anafora domnească spre iscălire.

„Dă-l afară! porunci Ilarion.

Verii Filipeşti îmbrăţişară pe egumen, luându-şi ramas bun, ca să mai alerge la alţi oameni de omenie.

In butcă, boerul Miliai întrebă: „Ne era nimerit să-i spunem şi aceasta: că ne ducem la Halva?”.

Halva era porecla lui Pini.

„Nu era bine”, răspunse Alecu poreclit Vulpache de către prietenii săi, „prea mult ii ademeneşte pe popi pravoslavnicia muscălească”.

„la lasă, că ăsta e Voltairist”.

„Dacă nu crede în Dumnezeu, crede în tămâie”.

La Pini fură primiţi.

Consulul era foarte mirat de îndrăzneala acestor doi boeri, cari îl rugau cu vorbe cuviincioase dar hotă-rîte, stăpânindu-şi vădit mânia, să nu se amestece în treburi naţionale şi interne, ca afacerea dela Târgo-vişte, ci să se ţie de cele stipulate în tractatele dela Cuciuc-Cainargi din anul 1774 şi dela Bucureşti din 1812, prin care Rusia se mulţumeşte cu ocrotirea drepturilor ţării.

Consulul nu-şi putu stăpâni râsul, ceeace sperie pe bieţii patrioţi. Şi după ce Pini îşi luă rămas bun dela ei, cu amabilitate, Alecu Filipescu zise mânios vărului său: „Pare-mi-se, că azi a fost vulpea măgar”.

Şi de astădată isteţul boer nu se înşela. Chiar înainte de amurg două butci, însoţite de arnăuţi călări, goneau afară din oraşul Bucureşti, în două direcţii opuse. Intr-una, zburând spre miază-zi, şedea boerul Mihăiţă, surghiunit la Jilava; în cealaltă, hodorogind spre miazănoapte, se afla boerul Alecu Filipescu, surghiunit la moşia lui Mărgineni.

In pădurea de stejari dela Băneasa, pe care toamna caldă o prefăcuse întPo boltă de aur aşezată pe s,tâlpineg-rî, noduroşi, Ion Urdăreanu se întâlni nu mimai cu pandurii, dar şi cu doisprezece mocani de dincolo. Aceştia erau bărbaţi spătoşi, încă tineri şi veseli; ei nu jucau cărţi decât pe galbeni, şi Ia ei, la Săcele, unde locuiau împreună cu Ciangăii şi cu Secuii, casele cele mai frumoase erau ale lor.

Ei veniseră pentrucă aflaseră că păşunatul, care fu-scse întreit în Aprilie, era să fie din nou urcat. Vroiau sâ meargu cu jalba la consulatul chesaro-crăiesc.

Pandurii ascultau în tăcere pe mocanii cari judecau samavolnica stoarcere de bani a lui Vodă, pe când lăudau ocârmuirea dreaptă a comunei Braşov, de care ţineau Săcelele. La ei acasă se înţelege că nu cruţau pe părinţii oraşului; dar de oarece oamenii nu reamóse firea şi valoarea faptelor decât prin asemănare, judeţii Braşovului, pe lângă Hospodarii Munteniei, păreau adevăraţi sfinţi.

„Şi vă lăsaţi jefuiţi şi nu vă răsculaţi?” întreba cel mai bătrân, Andrei Trandaburu, vestit în toată ţara Bârsei.

Pandurii priveau la cel mai mare dintre ai lor, Ion Oarca din Mehedinţi, şi acela răspunse cu faţa nemişcată: „Boul are limba lungă, dar nu poate vorbi”, întinzând mocanului ca să curme vorba, o felie aurie de mămăligă scoasă fierbinte din ceaun.

Pe când înaintau călări spre oraş, Trandaburu zise tovarăşilor săi:.,Aţi simţit, măi? Câinele care nu latră muşcă”.

Domnul Udritzky, cancelarul consulatului austriac, un slujbaş bătrân, care de ani de zile ţinea acest loc însemnat la Bucureşti, o duse greu cu mocanii, şi Consulul cu stăpânirea, căreia arătase plângerile lor. Trecură zile, şi daravera nu se urni din loc, iar din Săcele soseau din ce în ce mai mulţi crescători de oi. Excelenţa Sa Domnul Fleschhakl trimitea rapoarte indignate către cabinetul vienez: Domnul de Pini sprijinea pe Vodă în chestia birului, dar el chemase câţiva mocani la el şi îi sfătuise să treacă în Basarabia ca sâ scape de şicanele”, „din Valahia. Fleischhakl înainta şi traducerea unui pamflet grecesc, lipit într-o dimineaţă pe nesimţite, pe uşa Agenţiei cesaro-crăieşti şi prin care cineva, care nu era nici urmii lui Vodă nici al Conspiratorilor, îşi vărsa focul.

„Vai, vai de noi!” striga acest politician, „stapâ-iiilorii Valahiei îşi dau toata silinţa sa nimicească le gca creştinească. Aceasta o dovedeşte ridicarea vestitului ateist” — era egumenul Ilarion, la scaunul c-piscopal al Argeşului. Vai, vai de, noi! Căci ei se silesc, sprijiniţi fiind de Vodă şi mai ales de consulul uiuscălesc, să întreiască toate dările. Născocitorul de 11mite al acestor zavistii scârboase este Samurcas, iar consfătuirile lor tainice se fac la Gheorghe Cârnu „ ăsta era Leventis—” împreună cu Gheorghe Fi-lipescu, Grigore Băleanu şi cei doi fraţi mişei Goleşti. Dar atât nu e deajuns; acum se zvoneşte că Mitropolitul va fi scos din scaun, pentrucă s-a împotrivit nelegiurii. Se vede că aceşti oameni nu citesc gazete, altfel ar şti ce se petrece acuma în Spania, la Nea-pole şi în alte ţări,şi că drepturile popoarelor sporesc pretutindeni. E de mirare cum poate să crează Consulul Pini, că aceste fapte vor rămâne multă vreme necunoscute. Fără îndoială toate vor ajunge la auzul prea dreptului şi puternicului împărat Alexandru. In-tr-adevăr, Grecia e patria mea, dar am crescut aci în Valahia, aci trăesc, aci am ajuns la slujbe şi hoerii, aci m-am şi însurat cu o Valahă, şi sunt adânc îndurerat când privesc nenorocirea patriei mele adoptive!”

Primind acest pamflet, Domnul de Hackenau chemă pe Udritzky şi-l întrebă:

„Cine, dracu, e ăsta? E împotriva lui Vodă, împotriva lui Pini, împotriva lui Ilarion şi a lui Sa-murcaş, omul ăsta e împotriva tuturor”.

Udritzky îşi freca mâinile. Fericirea cea mai mandră a acestui suflet de slujbaş era să desluşească înaltului său şef vreo pricină încurcată; şi pe temeiul observaţiilor şi studiilor sale îndelungate asupra „circumstanţelor din Valahia” el ghici ghicitoarea fără greutate; autorul pamfletului nu se trăgea decât din tagma boerilor, cari fuseseră „halea”, adică înzestraţi cu slujbe mari, sub domnia lui Caragea, pe când acuma erau „paia” şi nu puteau fura.

„Sunt primejdioşi?” Întreba Hackenau.

Ţipă. Dar nu sunt eterişti”, desluşi Udritzky.

Deodată se auzi uruitul butcilor pe grinzile de lemn din gangul boltit al consulatului, şi un fecior veni sa vestesca sosirea Sfinţiei Sale llarion, noul episcop al Argeşului, şi a boerului Brâncoveanu, Oligore Glrica, Văcărescu, Bălâceanu şi Creţulescu.

„Patrioţi şi eterişti”, zise Udritzkv aşezându-i repede în rubrica lor.

Hackenau primi pe boeri. Ei îl rugară să inchi/ă toate uşile, şi llarion ceru ocrotirea consulului, atât pentru el cât şi pentru cei care-l însoţeau, daci s?ar întâmpla ca iscăliturile lor să fie falşificate pe anafo-reaua Târgoviştenilor.

După ce plecaseră boerii, Hackenau chemă din nou pe Udritzky şi-i povesti cele petrecute.

„Şi cu toate astea” zise el, „veselul llarion nu da-toreşte numirea lui atât de dorită la episcopia Argeşului decât lui Pini, care-l ocroteşte. De ce dar nu-l urmăreşte în potlogăria dela Târgovişte?”

Udritzky îşi scărpină părul uşor pudrat cu nedespărţita lui pană de gâscă şi zise după câteva clipe de răspândire: „Fiindcă oricât de ciudat ar părea s-o spui, tot e om de ispravă, Excelenţă”.

„Fugi de acolo”, zise Consulul.

„Pe cinste, Excelenţă, e om de ispravă”, întări Cancelarul, nu pentru că ţinea să apere pe episcop împotriva unei bănueli nedrepte, firea lui protocolară nu se înălţa până la un punct de vedere atât de ideal, — ci pentru că nu răbda îndoială asupra desăvârşirei cunoştinţelor sale psihologice.

VII.

Intr-o zi întunecoasa din Decembrie, Coana Zinca soţia vornicului Samurcaş apăsa cu piciorul pe o pârghie. a cărei sârmă trecea prin podeala la catul de jos şi punea in mişcare clopoţelul din odaia cafegiului.

Acesta se scula îndată,de pe divan şi dădu porunci ajutorilor săi, cari şedeau tustrei jos pe rogojini. După câteva clipe ei se-ndreptară în şir spre odăile boem lui. Cel dintâi purta tava de argint cu chisele de dulceaţă şi paharele cu apă rece; al doilea ducea lava cu filigenele de cafea turcească; ai treilea ţinea între degete ciubucele lungi şi subţiri de lemn de cireş ni imamele de chihlimbar, de sidef, de jadă şi de ele tar. Cu coatele strânse uşor şi ţinând mâinile încărcate cu palmele în sus, ciubucgiul purta cu grija ciubucele, care fumegau, pentrucă un cărbune aprins era aşezat în fiecare lulea. Iar cafegiul urma cu o cutie de argint de mare preţ, plină de caimac, cel mai bun tutun turcesc, ca să umple din nou lulele, şi cu un teanc de scrumiere de aramă.

Ajunşi în camera unde Vornicul şedea cu musafirii mi pe divan, ciubucgiul întinse ciubucele boerilor, pe când cafegiul aruncă scrumierele în faţa lor pc covor cu o mişcare repede şi dibace. Apoi slugile eşiră şi aşteptau să fie chemate cam după o jumătate de ceas, ca să aducă alţi cărbuni şi să umple din nou ciubucele. Dar, spre mirarea lor trecură două ceasuri şi mai bine şi nu primiră nici o poruncă. Iar când se făcu vreme de cină, Nicoli, bucătarul, trimise pe camărăşiţă la cocoana Zinca cu vefctea dureroasă ca se stricau bucatele.

„Domnia sa Vornicul o fi ştiind”, zise Cocoana, „de ce nu-i pasă de mâncări stricate. Aștept şi eu şi mă supun. Nicoli să se liniştească. Nu e vina lui de astă dată”.

Într-adevăr Vornicul ştia, pentruce nu era vreme azi nici de fumat, nici de mâncat, ba li se stinsese boerilor, împTeună cu lulele, chiar şi pofta de zefle misire!

Căci adunarea, care de astădată se alcătuia numai din Greci, primise ştiri de mare însemnătate din Con stantinopole, din Macedonia si din Pelopones

Cele dintâi mai ales erau foarC proaste; la Constantinopole eteriştii se purtau cu atâta nebăgare de seama, uneltind comploturile -pi e- răsturnarea imperiului turcesc cu atâta uşurinţă, încât le ghicise taina chiar tembela poliţie a Osmanliilor. Episcopii scriau, îngroziţi, ca prigonirile şi începuseră, cu atât mai vârtos, — şi aceasta era partea cea mai jalnică a răvaşului, — că doi Greci, Asimakis şi Galatis, vându-seră eteria stăpânirei otomane. Galatis se rasbunase prin aceasta de moartea fratelui său, pe care comitetul executiv al eteriei fusese silit să-l osândească pentru faptele lui samavolnice. Şi Kamarinos, un alt eterist, fu pedepsit cu aceiaşi osândă de moarte, pentrucă spunea în urma trimiterei sale la Petrograd la Capo-distria, în gura mare şi pretutindeni, ca Grecii nu trebuiau să se bizue pe ajutorul Rusiei.

Suspinând, Constantin Samurcaş rosti cuvintele lui Sofolce;

„Nu e coptura, care să roazâ ma; adânc, decât un prieten necredincios”.

Deci nu mai era cu putinţă să se aştepte până la 23 Mai din anul 1825 cu izbucnirea războiului de slobozenie, cum se hotărîse la început. Din Basarabia, Alexandru Ypsilante, Arhiul, căpetenia mult iubita a eteriştilor, împingea la fapte. El se şi înţelesese cu Mihail Soutzos, Hospodarul Moldovei.

Căpitanul Iordache şi Căminarul Sava, cei doi ostaşi printre conspiratorii bucureşteni, erau îngrijoraţi. Căci Miloş al Serbiei, cu care din primăvară schimbaseră mai multe scrisori, le răspundea curtenilor, dar ocolind cererile lor. Iar marşul spre Consiantinopole, nu era de făcut fără ajutorul sârbesc. Pe lângă aceasta cele dintâi planuri de atac ale Arhiului păreau aşa de ciudate, încât mult încercaţii războinici le priveai? cu desamăgire, — Ypsilante vroia să alerge prin Pe-lopones, la Ţarigrad, să cucerească acolo „sub scutul unei nopţi întunecoase” arsenalul şi flota turcească, şi să prindă pe Sultanul. Iar armatele care erau sa săvârşească aceste isprăvi rămâneau învăluite în ace-

caşi besna ca oraşul Ţarigrad, pentruca eteriştn nu aveau nici bani nici soldaţi învăţaţi, nici arme, nici cai. Acuma insa nevoia îl silea la fapte.

Leventis vorbi cu multă siguranţa de ajutorul Rusiei. Însuşi Ţarul spusese prinţului Ypsilante la Retrograd: „Qu-une levée de boucliers se fasse en Grèce, et mes Cosaques courront à votre secours”.

Christaris rosti, cu ochii aprinşi, cuvintele spuse de Arhiu, când acesta primi înştiinţarea despre starea primejdioasă a eteriei la Constantinopole: „Zarurile au căzut! Cel care-şi mai pierde vremea cu socoteli, faţă de primejdia fraţilor săi, e un mişel”.

„Moarte sau libertate!” strigară cei mai tineri din adunare şi lordache împreună cu ei.

Christaris sări în sus: „E vorba de Elada! de E-lada! Oare aţi priceput pe deplin ce însemnează, aceasta? Nu e vorba de un neam tânăr de ţărani, care caută să se ridice, sau de un ţinut uriaş locuit de barbari şi de sălbatici, nu, de creerul lumii, de lumina duhurilor vorbim. Toată Europa vă va ajuta!”

Prietene, prietene”, încercă stăpânul casei, melancolic, şi necredincios, să potolească, pe acest entuziast, „ai o părere prea bună despre Europa. Ce-i pasă ei de o mână de oameni în colţul ei/cel mai răsăritean, o mână de oameni fără bani şi fără arme”.

Atunci celălalt strigă, cu un avânt plin de bucurie ca şi de lacrimi: „Prietene, prietene! Europa l-a citit pe Omer! Bani n-avem, dar avem gânditori, arme n-avem, dar avem poeţi! lată, lumea are nevoie de frumuseţe şi de poezie! Şi să ne rugăm astfel! „Dă-ne Doamne, idealul nostru de toate zilele!” Arată-mi poporul care nu ar birui cu lozinca aceasta!”

Tânărul Aristias se aruncă la picioarele medicului. Un altul începu să cânte imnul de libertate al ete-riştiîor: „Fiii mu simpatriote” pe melodia Marseille-zei, toţi se îmbrăţişară, cu ochii plini de lacrimi.

Constantin Samurcaş îi privea gânditor. In sfârşit lovi cu un ciubuc stins în scrumiera de lângă picioarele lui si strigă poruncitor: „La fapte, la fapte!”

Toţi se îndreptară spre el voioşi și ascultători „Porunceşte! Sfâtueşte-ne!” strigă Cristaris. „Mormolocul trebuie să moară. Dar d ata data fără greş. Atunci locul va fi liber pentru Ypsilante” Toţi fură de aceeaşi părere.

Şi Christaris, a cărui faţa subţi-e cu ochii de prooroc, se făcu alba, zise repede, înainte ea Samurcas să fi putut vorbi: Aceasta să fie grija mea”.

VIII.

Din troienele de zăpada, adunate de crivăţ, nu se iveau decât bisericile şi casele mai nalte boereşti. Abia se vedeau acoperişurile caselor mai joase şi ale bordeielor. Numai cei norocoşi, cu poarta spre miazăzi, izbuteau să-şi croiască o potecă. Ceilalţi, cu u ile îndreptate spre miazănoapte, sau spre răsărit, nu putură fi desgropaţi de vecini, decât după trei zile, când se potoli viscolul. Oamenii râdeau muncind, căci rămân copii, şi le place cea dintâi zăpadă, oricât de năprasnică să fie.

De aceea erau şi Bucureştii veseli subt pernele lor de fulgi îngheţate. In locul podurilor hodorogite şi al ezerilor fără fund din uliţele mici, vedeai străzi albe, neprihănite, prin care zburau sânii uşoare, înlocuind butcile greoaie.

Domnul de Kreuchcly-Schvverdtberg, consulul regal prusian, nu împărtăşea însă filosofía poporului bucureştean. Căci ii lipsea apa, şi era încredinţat, ceeace în deosebi îl durea,că aceasta se trăgea din-tr-o lipsă de respect. De aceea scrisese hatmanului Mavros, înştiinţându-l că, spre mirarea lui, sacalele şi sacagiii puşi la dispoziţia predecesorului său, nu-i mai fuseseră trimişi, aşa ca el şi cu toată casa lu; erau nevoiţi să se mulţumească cu zăpadă topită. Iar hatmanul răspunse, că nu ştia nimic despre datoru

stăpânirii, sa facă rost de sacale D-lui Consul prusian; de altmintrelea il vestea, ci apa Dâmboviţei se afla deocamdată până la un anumit grad in stare de condensaţie. Prusia, care-şi vindeca încă rănile napoleoniene, rdavea o mare însemnătate politica; de aceea reprezentantul ei putea să ţipe după apa cât poftea nu-l adăpa nimeni decât cu oţetul ironiei.

Dar fiica consulului, Domnişoara Adelaida, şedea la Domniţa Catinca, care o poftise, şi încerca s-o no veselească. Căci fermecătoarea Catinca ajunsese prada unei adânci melancolii. Cu toate asta, la început ea nu se destăinuia, ci zise că era îngrijorată de sănătatea socrului ei.

„E foarte bun cu mine, sărmanul”, suspina ea, „ma încarcă cu diamanticale p.e care eu nu prea le iubes; Nu e tocmai bine. Îl supără o fântânea la braţ”.

„Doctorul Cristaris a fost la Măria Sa, nu-i aşa?” întrebă Adelaida.

„A fost. Ce om straniu! L-am întâlnit şi cum im privea mi s a părut că ochii-i erau nişte lumânări de Paşte, strălucitori şi liniştiţi. O, când ma gândesc la Paşti!” se întrerupse ea, şi cu toată silinţa ce-şi da dea să se stăpânească, gura sa de copil tremura „Crezi D-ta, câ s e va desprimăvăra vreodată? Că se ta sfârşi această iarnă năprasnică? Că vom trăi sa vedem Paştile? Paştile la Paşcani!” cu greu se opri sa izbucnească întriun hohot de plâns, răsueind o batistă străvezie între degete, până o făcu fringhiuţă.

„Iubită prinţesă”, o mângâia tânăra Alsaciană, „şi zăpada e trimeasă de Dumnezeu. De ce să ne temeni?”

Zise aceste cuvinte cu atâta sinceritate şi încredere, încât Catinca zâmbi recunoscătoare, în timp ce două lacrimi îi alunecară pe obraji. „Fii binecuvântată, Adelaida”, strigă ea, „pentrucă vorbeşti cu credinţă de Dumnezeu; e mult de când am auzit asta. Credinţa şi nădejdea pare că nu sunt cunoscute aci. Numai frica. Frica de toate, de visuri, de priviri, de zgomote de lucruri ieri avut soacră-mea istericale

pentruca la masa văzuse nişte pete albe pe friptura de berbec, ceeace e nn semn rău. Iar daca ar fi fost roşii, zicea ea, ar fi însemnat chiar omor! si mica domniţă îşi strângea dinţii ca să nu plângă.

Iar Adelaidei îi venea să plângă de mila tinerei Moldovence atât de străină în mijlocul fanarioţilor.

„Spune-mi strigă Catinca deodată nesocotind toate poruncile stăpânirei de sine curteneşti”, se poate să domneşti peste un popor pe care nu-l iubeşti? de care zici în toate zilele că e ticălos şi nemernic?”

Dar nu era dat bunei Adelaide să mângâie o durere atât de înaltă; Domniţa o simţi şi adăugă repede: „Să-l întrebi pe tatăl D-tale şi să-mi aduci răspunsul”.

Pe când frica şi groaza se încuibau tot mai mult Ia curtea domnească, căci starea lui Vodă se înrăutăţea zi cu zi, cu toate că asta se tăinuia, pe când eteriştii îşi pregăteau răscoala în graba înfrigurată, dobândind tovarăşi şi ascultând cu inima sărită veştile din Pelopones, din Elada si Arcadia, unde însăşi natura se unea cu răsvrâtirea duhurilor, zguduind vechea ţărână a zeilor şi a oracolelor, înghiţând stânci şi asvârlind dintr-odată în sus isvoare clocotinde, pe când ţărănimea română sleită era ameninţată de stăpânire cu biruri noi peste puterile ei, ceeace nu mişca decât pe foarte puţini patrioţi, — Bucureştii petreceau cu atât mai bine că se apropia Anul Nou. Pilda o dădeau boerii cei fără grijă şi fără biruri, mâncând, dănţuind şi jucând cărţi, şi târgoveţii se luau după dânşii

Bucureştii rămaseră credincioşi renumelui de demult al unui oraş primejdios de vesel ce era, unde fanarioţii si femeile îngreuiau mult datoria bărbaţilor de a fi cu suflet curat şi supuşi datoriei.

Nu era deci de mirare că Ion Urdăreanu, cu toate eâ sc înapoiase delà Băneasa cu cele mai bune hotă-nu, şedea in ajunul anului nou, la masa Kirci Arista, bogasiereasa. Ea o plătise scump pe Radovanca, până ee tânărul să fie atras din nou în vârtejul petrecc-nlor, cu ajutorul farmecelor şi băuturilor descântate, care nu erau altceva decât otrăvuri ce-i ameţeau nervii. Beţia simţurilor sale era cu atât mai nebună cu cât îi fusese mai străină pân\acuma. Puterea tânără a omului crescut la ţară se dădea fără oboseală la des-tranări care ar fi omorît pe coconaşii dela oraş. Şi cei în mijlocul cărora ajunsese el să-şi petreacă zilele, de învăţaseră să se fălească de aceste isprăvi. „Religia şi morala”, aşa filozofau aceşti domnişori din şcoala grecească, nu sunt „la urma urmei decât poveţe pentru igiena trupului. Deci, câtă vreme sănătatea omului nu suferă de traiul pe care-l duce, el n-a păcătuit împotriva moralei şi a religiei. Iar daca sănătatea suferă”, urmau ei, „avem medici pentru asta; si ei aveau nevoie să trăiască”. Iar înşişi medicii — cu puţine excepţii — nu se împotriveau acestei argumentări, din care trăgeau mai mari foloase băneşti decât din răspândirea adevărurilor hipocratice „despre dietă”, ai cărei propăvăduitori străluciţi fuseseră strămoşii lor, acum două mii de ani şi mai bine. Din acele înălţimi, unde ajunseseră aşa de timpuriu, medicii greci decăzuseră acum până la şarlatanism, întrebuinţând mintoasa raţiune a neamului lor şi pe acest tărâm, pentru a trage folos din vi ţiu cu isteţime.

Ion Urdăreanu şedea la Kira Arista, cu toate că Sofiana Pantas îl rugase în genunchi să petreacă ajunul Anului Nou în casa ei. In timp de trei luni el învăţase să dispreţuiască femeile în aşa chip, încât le privea ca pe nişte roabe. El le lăsa să se milogească pentru dragostea lui şi-şi alegea pe aceea care ii plăcea. Tovarăşii lui de desfrâu îl lăudau, zicând că îi răzbună împotriva femeilor cu toane. Dar în inima lor era numai pismă împotriva „mojicului de ţăran valah”.

Argintăria de pe masa Kirei Arista era tot atât de bogată ca a lui Vodă. Şaşe candelabre cu câte două-

sprezece lumânări împrăştiau o lumină strălucitoare; coşuleţele şi cupele pline de cofeturi o de poame erau meşteşugit lucrate în vechiul stil italian; mere de am aşezate printre frunze de argint împodobeau toartele Vinurile curgeau din carafe de atu. Şirul bucatelor nu se mai sfârşea.

Eustaţie Simonidis, soţul Aristei. era bogasier, apoi mai ţinea in arendă vămi bănoase, ca acele de graniţă şi mai ales vama pe exportul de porci în spre Austria, din care ieşea venitul Doamnei. Ca acest venit să fie cu spor, Vodă îşi cumpărase un firman dela Poartă cu porunca să se mărească vama pe porci, subt cuvânt că erau toţi de trebuinţă pentru oraşul Bucureşti. Eustaţie Simonidis plătea această arendă şi se îmbogăţea. Chipul său, care fusese odată ascuţit, era azi gras, bosumflat, cu ochii sticloşi.

Nu trecu nici o jumătate de ceas şi pandurul ţinea de braţ o femee care nu era a lui.

Iar Arista sorbea din ochii ei negri chipiul mândru cu părul de aur al lui Urdăreanu, care si azi rămânea treaz un timp îndelungat.

Râsetele ţipetele se amestecau cu cântecele lăutarilor. După cină mesele fură împinse la părete, ţiganii se aşezară în mijlocul odăiei şi împrejurul lor. bărbaţii şi femeile încheiară cununa horei.

Pe un colţ de divan Urdăreanu îşi sorbea cafeaua turcească şi privea la joc. Dar el nu mai cunoseu nici hora, nici chindia, nici bătuta. Aci la Bucureşti mândra lor linişte sau repezeala lor plutitoare şi voinicescul avânt se preschimbară într-un vârtej în care anteriele bărbaţilor şi fustele femeilor zburau, capetele se bălăbăneau şi carnea moale tremura pe trupuri îar în locul strigătelor vesele zise de vătaful horei ca să întărească ritmul, toţi zbierau împreună un cânte: „Verde, verde sălcioară, dulce, dulce primăvară!” iar cui i se urîse cu gălăgia, trăgea câte o femee după sine în odaia de alături.

De odată Urdăreanu trânti jos ceaşca de cafea, se sparse, pe când filigeana de argint se rostogo-lea într-un colt.

„Ăsta nu-i joc” strigă el în mijlocul larmei. „Ciocoi dumneavoastră!” şi intrând între doi domnişori, le încleşta braţele pe umeri, aşa încât le păru că erau ferecaţi de trupul înalt al Olteanului. El juca cu coatele strânse şi capul nemişcat, ca un stâlp viu, dar ii sălta si-i tresărea fiecare muşchiu pân’ in vârful dc-geteloor de bucuria ritmului. „Mai repede!” porunci ţiganilor, ţinând însă cercul aproape pe ioc, ceeace era şi mai obositor. Perechile se desprindeau gâfâind Numai vecinii lui Ion nu puteau fugi din ghiarele lui. Erau verzi la faţă, părea că Urdăreanu vroia să-i omoare jucând, pe când el înjura pe ciocoi, pe Greci si pe ţiitoarele lor. Căci acuin vinul i se urcase la cap. Cătă gâlceavă, şi o găsi. Patru ciocoi se repeziră la el, dela spate! Cheful se sfârşi în bătaie.

Când Ion Urdăreanu ieşi din zăpuşeala casei in noaptea geroasă, fu izbit de o lumină atât de vie, încât se clătina.

Atunci îşi aduse aminte de o zicătoare: în noaptea Anului Nou se deschidea câte odată cerul şi cine era de faţă la această arătare, îşi vedea dorul împlinit. Dar asta se putea întâmpla numai celor cu inima aliată. Ion râse în batjocură, aşa cum învăţase s-o facă: se vede că inima-i era curata ca a unui prunc nou născut!

Păcat că n-o ştiuse dinainte, căci din pripa nu avusese timp să-şi grăiască dorinţele, şi nu-i trecuse nimic prin gând decât cântecul: „Verde, verde sălcioară! dulce, dulce primăvară!” O fi fost şi asta o prevestire: să-i fie viaţa ca un vis de primăvară!

Poticnindu-se el se duse acasă, cântând când ina: tare când mai încet cântecul săltăreţ.

Tânărul nu-şi putea închipui că „lumina din cer” nu fusese alta decât ameţeala, care-i cuprinsese capul înfierbântat, când ieşise la aer, căci aceasta nu-i se întâmplase nici o dată până atunci.

În ziua de Anul Nou iui soare cu dinţi strălucea deasupra Bucureştilor, aşa încât razele lui întăreau chiciura sclipitoare de pe copaci, de pe garduri şi acoperişuri.

In liniştea sărbătorească a străzilor nu răsunau azi strigătele felurite ale precupeţilor, nici măcar glasul sacagiilor cu vestitul lor: „O-u!” modulat pe două tonuri.

Dar rubedenii întregi, in haine de sărbători, cu copii în cap ţinând sorcova, îşi făceau drum prin zăpada mare. Sorcova pregătită cu îngrijire de săptămâni de zile, se alcătuia dintr-o craca de măr, una de păr şi una de trandafir, aşezate într-un urcior, în care apa era schimbată, în fiecare zi; căldura încă-perei, în care erau ţinute, nu trebuia schimbată, ceeace era uşor, de oarece ferestrele erau lipite împotriva năprasnicului ger. Crăcile începeau sa dea muguri, ba înfloreau chiar câte odată, căci Românea are mâna bună la flori.

Cei cu sorcova se încrucişau adesea în drum cu plu-guşorul. Pocniturile de bice cu vârf de mătase, mugetul buhaiului şi sunetul tălăngii străbătând aerul rece şi liniştit, erau adevăratul semn al acestei zile de sărbătoare.

Pluguşorul umbla din curte în curte, şi grăitorul zicea frumoasa colindă a sătenilor, care povesteşte de brazde negre de pământ, dc semănătura şi de seceriş, de grâul „în paiu ca trestia, în spic ca vrabia, în grăunţ ca mărgăritărelul”, de aria „în calea vântului”. Apoi ura boerului rod bun şi asemenea frumoasei gospodine, de care vorbea, cu o desăvârşită gingăşie, zugrăvind-o cum aleargă la cămară, spre a lua sita cea subţire cu mâinile ei poleite, şi a face cozonaci flăcăilor, „cu papuci tot plescăind, din rochii vânt făcând, din cercei tolocănind. Şi face colac frumos ca şi faţa lui Hristos, cu miere mi-l ungfea, cu zahăr îl zăhărea, şi când Pa pus pe masă, s-a luminat în casă”. 1 a sfârşit zicea că ar sta tot mai mult urând

numai binele, dar îl trăgea dorul de casă, căci oricât de frumoase ar fi curţile boereşti „cu şindril” acoperite, cu var văruite, cu aur aurite”, ţăranului ii este mai dragă casa lui, chiar când nu e lipită decât cu bălegar. Dar altmintrelea flăcăii trebuiau să meargă acasă, ca să nu rămâie fetele nesârutate.

Pentru cel care voia să audă şi să asculte, sufletul ţăranului român se oglindea întreg în colindă: adânca şi sănătoasa lui dragoste pentru ţarină si plug, simţul iui pentru tot ce e ales, cumpănirea sa cuminte care privea fără pismă la bogăţia boerului şi se fălea cu puţinul ce era al lui, şi veselia glumeaţă si cuviincioasă.

Stăpânitorii cuminţi să asculte cântecele poporului.

Dar cine le ascultă la Bucureşti?

E drept că se trimeteau daruri, prin slugi, ţăranilor. Dar Grecii nu înţelegeau colinda românească, si boerii nu o băgau în seamă.

Iar în curtea episcopului de Argeş, Tudor Vladimi-rescu nu scăpă nici un cuvânt şi privea cercetător pe toţi flăcăii cari intrau, pe zăpada tare şi scârţâitoare, cu piugiuşorul lor. ii întreba din ce sat erau şi cum o duceau. Dar de oarece ei nu-l cunoşteau, îi răspundeau fără să se plângă, cu câte o glumă, pentrucă era sărbătoare. Tudor cunoştea firea lor, căci era şi el delà ţară şi-i plăcea să-i vadă scumpi la vorbă: cine are puterea să tacă, are şi puterea să fâptuiască.

Când cel din urmâ plug părăsi curtea, Ilarion se întorcea delà vizitele de Anul Nou.

Plângându-se de frig, ceru vin fierbinte şi era supărăcios, ceeace nu i se întâmpla des.

După o vreme el intră repede la Tudor, — rangul şi veştmintele sale preoţeşti nu-i stânjeneau vioiciunea, — şi zise: „Prietene, m-am gândit şi răzgândit şi am dat dracului diplomaţia. Unui om drept mai bine să-i spui curat adevărul”.

Vladimirescu îşi ridică ochii de pe scrisoarea pe care o scria şi lăsă condeiul jos, arătând astfel că era gata să asculte.

Vin delà Pini”, urmă episcopul, „care mi-a spus că un oarecare Simonidis, bogasier, un porc de câine, s-ar fi plâns lui azi că un locuitor al curţii mele i-a turburat, ieri seară, pacinica petrecere în casă, stin-gându-l în bătăi, pe el şi pe musafirii lui, Dumnezeu să-l binecuvânteze, şi luându-i nevasta. N-ar fi nimiic de n-ar fi acest Simonidis, sudit rus şi preţuit de Pini pentru bogăţia lui, astfel încât i-e uşor să-l aţâţe pe Consul împotriva altora”.

Tudor întrebă încet: „Şi cine era acest om din curtea D-tale?”

„De, cine să fi fost!” zise, scurt, episcopul, „vre-un copil prostuţ care nu so fi gândit la rău, dar pe care porcii de câini Pau ispiitit ca, apoi, sâ-l pârască”

Vladimirescu bătu din palme şi un pandur se ivi in prag.

„Predo”, zise vătaful de plaiu, „adu-mi-l pe Ion Urdăreanu”, şi pentru că Preda nu ieşi îndată, Tudor idaose: „De astădată să mi-l aduci fără zăbavă”.

„Porunca boerului”, răspunse pandurul si plecă.

Episcopul, ştia, că deslănţuise prin povestirea plângerilor lui Pini, peste capul tânărului, furtuna ce se pregătea de mult împotriva lui Ion şi se făcuse mai ameninţătoare de azi de dimineaţa, de când toţi Oltenii se înfiinţaseră pentru urările de Anul Nou, afara de Urdareanu. Dar era nevoie de o izbucnire, ca să se împierice lucruri şi mai grave, adică neplăcerea atotputernicului Rus. De altmintrelea Ilarion povestise întâmplarea cu cea mai mare îngăduială, arătând şi desvinovăţirea pe lângă greşeală, pentru că pe de o parte îi era drag şi lui flăcăul cu pletele de aur, iar pe de altă, ştia cât de mult ţinea asprul vătaf de plai la fiul prietenului său Urdareanu.

Acuma el se întreba, dacă - ra bine să rămâie acolo, la înfăţişarea vinovatului.

Dar Tudor zise scurt: „Să stai cu mine, părinte”.

Acest vătaf de plaiu avea darul poruncii, si era de

mirat cu câtă firească supunere îl ascultă Sfinția sa episcopul: îi simţea sfinţenia sufletului.

In dimineaţa Anului Nou tovarăşii nu izbutiseră să trezească pe Ion Urdăreanu, cu toate că-l zguduiseră şi-l stropiseră cu apă rece. Ion zăcea ca mort, doar că nu înţepenise.

Şi acuma era greu să-l deştepte.

In sfârşit el intră la Tudor.

Dar de astădată Căpitanul de panduri nu-l mustră numai prin tăcere, ci se răsti ia el năprasnic: „Aşa te ţii de cuvânt? Aşa te lauzi? Câinele care ascultă de orice fluerat e o şarlă păcătoasă. Cum să zic pandurului care ascultă de ciocoi? Ce căutai la ei? Ciuma lor? râia lor? Oare crezi dam să te las să duci afurisitele molimi printre oamenii mei?” Şi o privire de despreţ trăzni de-alungul trupului lui Ion Urdăreanu.

Intr-adevăr înfăţişarea tânărului numai mândră nu era azi. Faţa lui era galbenă, ochii erau stinşi; se tine cu greu în picioare, şi această privelişte îl mânia din ce în ce mai mult pe parucic.

Urdăreanu însa începu să-şi ridice capul subt cuvintele biciuitoare ale lui Vladimirescu. Şi când Tudor răcni din nou la el: „Ce căutai la ciocoii?” Ion răspunse arătându-şi dinţii sclipitori printre buzele albe: „Spetele lor, pe care le făcui piftie”.

Vătaful de plaiu bătu cu pumnul în masă: „Putoare”, urlă el, „ai început să putrezeşti d-an picioarele; ai învăţat să batjocureşti, să râzi unde nu e voie să râzi! De râsul lor se vor înneca ciocoii. Căci nimic nu e mai sfânt pentru ei, şi nimic înfricoşat. Fi râd de durerea norodului, ca şi de păcatul lor. Pentrucă te-ai luat la bătaie cu caţaonii, crezi că faci mai mult ca ei? Oare te-ai luptat cu ei în lupta dreaptă? De unde! vinul te făcu viteaz. Să-ţi fie ruşine! Te credeam un bărbat stăpân pe poftele lui.

şi nu eşti decât o trestie in vânt. Ai jurat credinţă unui scop sfânt şi apoi l-ai pângărit. Câine! Trădă...”

Dar înainte ca vorba cea mai înspăimântătoare să fie rostită de Tudor, episcopul ridică, cu o mişcare măreaţă, crucea, pe care o purta pe piept. Vladimi-rescu amuţi, iar preotul întorcându-se către Urdăreanu poruncitor îi arătă uşa.

Ion eşi.

Câtva timp se făcu tăcere. Cu o mână apăsata pe piept, Tudor se rezema cu cealaltă de masă, şi răsuflă din geu. In sfârşit el ridică capul şi aruncând lui Ilarion o privire fulgerătoare de mânie zise: „De n-ai fi preot...

Ilarion rosti liniştit: „Dar sunt preot”.

Iar când Tudor începu să se plimbe prin odaie cu mâinile la spate, episcopul înţelese că se putea din nou vorbi cu el. Şi întrebă: „Oare n-ai fost şi tu tânăr odată?”

Celălalt se tot plimba, şi ochii lui întunecaţi păreau că privesc în depărtare. In sfârşit zise: „N-am fost. Căci durerea veche a neamului meu a tăiat pofta de râs şi tinerelelor mele”.

Ilarion se gândi: „Un suflet de prooroc”. Apoi zise: „Din mâna lui D-zeu nu ies două frunze la fel, necum două suflete. Să fim îngăduitori cu făpturile Domnului”.

Pandurul cugetă timp de un sfert de ceas despre cuvintele episcopului, cântărindu-le şi străduindu-se să înţeleagă Vrerea Domnului, care nu face doua frunze la fel.

Apoi se aşeză la masă, îşi muie pana în călimară, zise către mintosul său prieten: „Ai dreptate”, şi se apucă de scris. Ilarion se sculă ca să plece.

„Sfinte părinte”, îl opri Tudor, „sunt răspunzător pradă ispitelor afurisitului ăsta de oraş şi-l trimet faţă de Urdăreanu de feciorul său, nu-l mai pot lăsa mâine de dimineaţă la Caracal, la lancu Jianu”.

„Bine”, zise Ilarion. „Dar” adăugă el, „lupii s-au şi arătat până-n mahalalele Bucureştilor. Îl dai în ghiara fiarelor”.

Atunci Tudor lovi eu pumnul în masă:...Mai bine în a lupilor decât în a lelelor!”

Ion se întoarse în camera sa, amărît rau. Ca toți cei de vârsta lui, el ştia prea bine ceeace făcuse mai ales ceeace era vătămător sau de folos. Mânia şi a primea mustrărilor lui Tudor nu deşteptaseră C ştiinţa tânărului ci încăpăţânarea lui, aşa cum se întâmplă la fi,ri puternice. Şi el plecă a doua zi de dimineaţă cu inima împietrită. Vătaful de plaiu nu-l mai chemase, îi trimisese numai un răvaş cu poruncă să-l ducă la boerul lancu Jianu la Caracal, împreună loniţă Bălănescu.

Dar abia sania lui Ion ieşise pe poartă, şi Preda alergă după ea strigând să oprească.

„Ţine, Urdărene”, zise credinciosul lui Tudor punând în sanie o blană uriaşă de lup, „slugerul zice că ipingeaua ta e ca o foaie de ceapă.

„E destul de călduroasă pentru mine”, răspuno Ion scurt.

„O pune Bălănescu, dacă n-o vrei tu, zise Preda liniştit, „Dumnezeu să vă păzească”, şi se întoarse în curte.

Caii porniră din nou.

Bălănescu zâmbi. El ştia de ciocnirea între Tudor și Urdăreanu, şi se bucura văzând că paruci-cul arătase totuşi lui Ion o părintească îngrijire.

Tânărul insă nu se mai uita îa blană; sângele Iui cald dispreţuia gerul, chiar pe câmpie, unde viforul se juca cu întinsele pânze de zăpadă, pe care le ridica şuerând împrejurul săniei, în şiruri nesfârşite ce alergau fâlfâind până în zarea albă a depărtărei.

Sania uşoară zbura spre Oltenia, pe drumul Ola-cului, pe care poştele unde se schimbă caii erau așezate la o depărtare de două ceasuri una de alta. Cum însă abia se zărea acuma, dar nici râurile cele fără poduri nu mai împiedicau înaintarea, căci zăceau ne-mişcate subt zalele lor de ghiaţă. Sate aproape nu se aflau, ele nu dăinuiau în Ţara Românească: când le ardeau Turcii, când le părăseau locuitorii fugind în ţările vecine de povara dărilor. In deosebi judeţul Teleorman era pustiu, pentrucă el se mărginea la miazăzi cu un vad al Dunărei, prin care vrăjmaşii treceau mereu. Totuşi numirile străvechi ale căilor grâ-iau numai de belşug, drumul Oilor şi drumul Sărei duceau dela miazănoapte la miazăzi, şi drumul Untului şi drumul Cerei duceau dela răsărit la apus. Judeţul Teleorman mai era tăiat tot dealungul de valul lui Traian, o legătură îndrăsneaţă intre Dunăre şi Carpaţi. Iar nepotrivirea acestor numiri vesele cu locurile pustiite se datoreau Turcilor şi Fanarioţilor, cari sugeau necontenit ţara atât de înzestrată de Dumnezeu.

La asfinţit pandurii se apropiau de satul Bălăci, jumătate drum Intre Bucureşti şi Caracal, pe moşia boe-rilor Bălăceni, „cei nebuni de Vitejie” după vorba cântecului bătrânesc de pe vremurile când nu erau Fanarioţi în ţară. Căci în anul Domnului 1820 boerii cei mari nu mai erau viteji.

Cerul întreg era argintiu, numai în zare lucea o dungă profirie, a cărei lumină creştea încetul cu încetul, până ce soarele se ivi deodată roşu aprins, in mijlocul ei, revărsând raze trandafirii peste întinsele întinderi înzepezite; apoi pieri aşa de repede, încât ai fi crezut că simţi cum se învârteşte pământul. Iar prin crăpături nevăzute pân-acum ale norilor ieşeau, sus de tot, învăipăeri rubinii.

„Mâine viscoleşte”, zise Bălănescu.

Ei maseră la hanul poştei, ascultând poveşti despre călătorii degeraţi, despre tâlhari şi lupi. Când povesteau ţiganiii, li se rostogoleau ochii din cap şi scoteau din gâtlej răcnete ca ide fiară; Grecii povesteau cu glas ascuţit, cu mişcări repezi din mâini. Ro mânii mai mult tăceau, de veacuri erau prieteni buni cu moartea.

in zori de zi pandurii plecai a.

Ei zburau înainte, în mijlocul unui vârtej alb, cme creştea cu cât se! apropiau de Olt. Din fericire crivăţul sufla la spatele lori Câte odată însă li se părea, că săniuţa trasă de cei şapte cai sirepi ale căror picioare abia atingeau pământul, era să fie ridicată în aer de o viscolire mai năprasnică.

Când se coborau, printr-o vâlcea spre Olt, au/ira deodată la dreapta şi la stânga urlete şi lătrături sălbatice, şi văzură năvălind spre ei de pe malurile împădurite o droaie de jivine negre.

„Lupii!” strigă vizitiul. „Trageţi”.

Ion şi Bălănescu scoaseră pistoalele şi, traseră de odată cu amândouă mâinile, în haita turbată, care clănţănea din dinţi.

Atunci căzu unul din cei patru înaintaşi şi sania se opri, pe când ceilalţi cai se ridicau nechezând în două picioare.

„Am să tai ştreangul! strigă Urdăreanu, sări din sanie la capacul calului căzut şi taie curelele cit cteva lovituri de cuţit. In această vrenr Băleanu cu. surugiul încercau amândoi să stăpânească cei şase cai

Iar focul încetând, lupii înaintară din nou, şi o lighionă îndrăzni să sară pe spinarea lui Bălănescu. Ion, într-o clipă se repezi, apucă lupul de ceafă şi -l asvârli în sus cu atâta putere, încât dobitocul se înfundă, departe, în zăpadă, şi s-ar fi răsturnat şi tânărul, de nu l-ar fi ţinut Bălănescu.

Când caii porniră din loc ca fulgerul, pandurul zise: „A dat Dumnezeu şi blana cea groasă dam scăpat. Domnul să-ţi răsplătească, Urdărene”.

O lumină liliachie radia prin ninsoarea deasă, arătând că soarele apune undeva. Acuma era vorba să ajungă la Caracal, până nu întuneca.

De odată Bălănescu zise: „Mi se pare că ţie-Q frig. Urdărene”.

„Nu mi-e frig”, răspunse Ion.

După o vreme celălalt grăi din nou: „Simţ că te scutură frigul. Trebuie să fii rănit, de nu ti-e cald ca mie

..Poate”, zise tânăru...

Bâlănescu scoase de sub picioarele lui şuba cea dispreţuită a Slugerului Tudor, şi punând-o repede pe umerii lui Ion, întreabă: „Unde eşti rănit?”

„La braţul stâng. Dracu ştie cum mȚau ajuns colții lupului”.

Surugiul, de idar fi fost din partea locului, cu greu ar fi nimerit Caracalul pe timp de viscol. După ce trecură Bălăcii, ei părăsiră drumul dacului, care mergea spre Slatina, şi o luară spre miazăzi.

Aci în pustiu nu mai aflai nici poşte nici sate pentru a te îndrepta.

Pe înoptate însă trecură printre garduri împletite, încununate cu perne înalte de nea.

„Caracalul era pitit în nişte adâncituri ale şesului oltenesc.

Nici câinii nu lătraserâ când sania trecu, în amurg, pe uliţi. Nu se vedea suflet de om. Tot ce vieţuia se cotrocise, de asprimea gerului, în casele joase cu streşinile lor eşite de ţiglă sau de stuf, după rangul locuitorilor, dar de o potrivă de ferite atât împotriva urgiei viscolelor ca şi împotriva arşiţei văratice.

Străzile încâlcite când urcau la deal, când curgeau la vale.

Trecând pe lângă o împrejmuire, după care se ghiceau nişte case mai înalte, cu câte o văzătoare luminată în grosimea zidurilor, Bălănescu zise surugiului: „Oare vei fi ştiind curtea boerului lancu Jianu?” Românul răspunse batjocoritor: „Tocmai p-a boer-lui lancu să n-o ştiu? Mai de grabă n-oi fi ştiind-o pe namila asta de casă a lui fratc-său, a boerului Amza”. Şi flueră ascuţit ca vântul ca să îndemne pe înaintaşi să urce dealul în zbor. Şi tot în zbor cârmi mai târziu prin nişte porţi deschise, strigând: „Boerul lancu nu-şi zăvoreşte porţile, că n-are de cine se teme!” Mai merse înainte câteva clipe, căci curtea, pe semne era mare, apoi zmuci hăţurile şi opri caii dintr-odatâ, aşa încât aburii ieşiţi din timpurile lor înfierbântate, zburau purtaţi de vânt peste sanie.

Orbiţi de acest nor călduţ ca şi de întunericul crescând, pandurii auziră scârţiitul unei uşi şi apoi un glas care întrebă: „Cine e acolo?”

Si Ion Urdăreanu strigă tare: „Un soi trimes de îngerul Tudor Vladimirescu din Bucureşti către boemi Iancu Jianu”.

„Bine aţi venit. Urcă, repede in casă!”

Dar Bălănescu strigă atunci: „Iertăciune, boerule, tovarăşul meu e rănit”.

O înjurătură de sus de pe pridvor, se perdu, în vânt și aproape în aceeaşi clipă glasul boerului iancu se auzi lângă sanie, mânios: „V-a călcat cineva?”

„Nimeni. Lupii”, răspunse Ion, încercând să raza eu buzele lui înţepenite. Apoi nu mai ştiu nimic, până cc se trezi într-un aer cald, culcat pe un; divan, intr-o mişcare fulgerătoare mâna lui dreaptă apăsă o clipa pe brâu până simţi scrisoarea, şi încordându-şi voinţa ca să desluşească din cei doi sau trei bărbaţi de lângă el care era stăpânul casei, ion întinse răvaşul boerului Iancu.

Boerul Iancu purta straie olteneşti, albe, cusute cu negru, şi chipul său era de o măreaţă sâlbăticiie.

El se uită la hârtia cenuşie plicuită în patru, pe care sta scris în slove cântice, cu caligrafia desluşită: „Dumisale Pitarului Ion Jianu”, rupse repede amândouă peceţile şi citi răspunsul scurt al răvaşului:

„Prietene Jianu, pune de grabă la cale treaba ştiuta si adună-ţi oamenii. Peste o lună de zile scoatem plugurile. Al D-tale gata ca un frate, Teodor”.

Boerii ridică vijelios capul lui mândru, strânse pumnul, cu scrisoarea la piept şi zise din fundul ini-mei: „In sfârşit!”

Apoi se întoarse spre Urdăreanu voios: „Să-l vindecăm acuma pe acest' sol de ştiri bune. Alexe, chiamă pe mama Miroaia din casa fratelui meu. Spune-i că e vorba de o muşcătură de lup. Ia sania pandurilor. Zi Floarei în treacăt sa vie sus cu un aşternut curat. Și eu le fac un vin fierbinte degeraţilor. Sunt om sărac și n-am o sută de slugi, boeri Dumneavoastră”, și ieși râzând împreună cu Alexe credinciosul său.

Din ochii lui osteniţi și pârliţi de vifor, Urdareana îl urmărea. „Bălănescule”, zise el, „pe acest om l-am slăvit ca pe un Dumnezeu în copilăria mea. Luni de zile numai pe el l-am visat zi şi noapte” şi pierzân-du-i-se glasul şopti: „ Aţi auzit de un Jianu, de un hoţ de căpitan, îi e calul cam nebun, trece Oltul ca pe drum...”.

In curând sosiră, unul după altul Floarea ţiganca cu aşternutul curat, boerul Iancu cu un vin negru, care fumega, şi Alexe cu mama Miroaia.

Mama Miroaia era cămărăşiţa din casele lui Amza Jianu, fratele cel mare al lui Iancu. Pe când celelalte slugi ale curţilor boereşti, erau ţigănci roabe, cărnărăşiţa era de obicei o Româncă, fie o rubedenie depărtată, fie dintr-o familie de dregători, de negustori sau de boernaşi, care ţinea de curtea boerului. Mama Miroaia avea toate însuşirile slujbei sale: o fire tăcută şi liniştită, ochi cărora nu le scapă nimic, ştiinţa leacurilor şi un suflet de mama. Ea veni aducând o sticlă cu unt de sunătoare rubiniu, care vindecă rănile, şi una cu apă de flori, ca săi răcorească ochii rănitului.

Oricât de pricepută însă era mama Miroaia în doftoricescul meşteşug, tot nu întrecea pe boerul îancu. Dar azi el se întrecu pe sine însuşi mi numai prin dibăcia mâinilor sale puternice şi uşoare, dar şi prin bunăvoinţa şi veselia care străluceau din ochii lui verzi, aşa încât Urdăreanu zâmbi din când în când cu toate durerile ce le îndura, cânt! i se arsei rana cu un fier roşu.

în sfârşit Jianu zise: „Iaca de acuma nu te mai canonim, Maica Miroaia o să-ţi cânte până vei adormi. Dumnezeu să-ţi ajute, voinice”. Şi pe când dădu să iasă, luând cu sine pe ceilalţi bărbaţi, mama Miroaia se închină adânc înaintea lui, sărutându-i apoi mâneca spintecată.

„Iară mă faci moaşte înainte de vreme, mămuco!” zise boerul râzând şi părăsii odaia.

Atunci Urdăreanu întrebă: „îl iubeşti?”

Uşoară ca o pană bătrânica se apropie de căpătâiul lui şi zise: L-am purtat pe braţe ca şi pe fraţii lui. Dar nici unul, nu mi-e drag ca el, de care a tremurat ţara întreagă”.

„Nu, mamă Miroaio, numai cei rai au tremurat. Ceilalţi l-au iubit aşa cum îl iubeşti D-ta”.

Adânc mişcată, ea mângâie pletele aurite ale pandurului cu mâna-i mică şi catifelată: „Maică, maică, eşti încă tânăr, dar judecata ţi-e, dreaptă”.

„Spune-mi, poveşteşte-mi de el!” se ruga Ion vijelios.

„Dar ţi-a poruncit să dormi”, încercă ea să-l potolească.

„Şi ţie să-mi cânţi”, se încăpăţâna el, şi începu ea adineauri. „Ai auzit de un Jian...”

„Taci, măiculită, taci”, şopti ea,.,de asta nu se mai pomeneşte, de când Corni lancu s-a jurat ca se lasă de haiducie”.

„Dar eu nu tac, şi zic cântecul întreg, şi e lung, şi eu cânt prost, dacă nu-mi povesteşti”.

Mama Miroaia, care ştia multe şi vorbea puţine, care pe cât era de blajină era şi grava, astfel încât toţi şi chiar trufaşul ei stăpân, boerul Amza se purtau faţă de ea cu sfială, râse fericită: „Mi-ai ghicit dragostea şi o împărtăşeşti, deci cheia inimei mele e în mâna ta”, apoi redobândindu-şi obişnuita ei seriozitate: „Dragul mamei, mi-ai cerut taine mari. Căci omul care nu vrea la fel cu toţi, pate multe, şi ori cât s-ar zice că l-au iertat, el trăeşte ca un' osândit”. Oftând se stăpâni femeea o clipă, pe când Urdăreanu numai din ochi, o ruga să vorbească înainte.

„Sunt trei ani”, zise ea cu glasul pe jumătate, „de când Conu Iancu, vândut fiind şi prins de potera o-cârmuirei, era să fie spânzurat, la Bucureşti. Atunci fata cea mai frumoasă din casa domnească, Sultana Oălăşeasca, care-l iubea, îl scăpă, după datina străve cuie, cerându-l de bărbat. Şi el, de mila fetei, făgădui să nu mai prigonească pe Greci, pe cari îi ura, părăsi codrul, si sade aici între boeri, ca cel mai sărac dintre toţi, în casa această mică, el de care se zvonea că ar fi având comori, nesfârşite. Dai comorile le impăni săracilor şi nedreptăţiţilor, in timp ce moşiile lui se prăpădiseră, neîngrijite. Şi suspină: Păcate mari, co-pile, păcate mari!” Apoi urmă: „FI se ţine de cuvânt. Iar Vodă îl cinsti cu rangul de pitar, şi Fanarioţii or fi răsuflând. Dar numai el o fi ştiind, cum il doare sufletul, când îi vine la ureche vreo veste despre împilările şi mârşăviile de lot soiul, de care geme norodul. Atunci îi e dor de codru, de tovarăşii lui si de puterea de haiduc, care zău maică, era mai mare ca a lui Vodă KAtunci se-ncruntă şi pleacă la vânătoare, şi nu-l mai avem cu zilele. Of! of! dar azi era schimbat. Dragul mamei, ce veste îi vei fi ladus, că-l înseninaşi, cum de mult nu-l mai văzui?”

„Nici eu nu ştiu, ce veste. M-a trimes Slugerul Tudor Vladimirescu cu o scrisoare”.

Faţa bătrânei se lumină şi mai bine: „Pe Sluge-rui Tudor îl cunosc şi eu. E un om de omenie. Din gura lui numai adevăr şi dreptate iese Are parte biata ţărişoară de două suflete mari, Corni lăncii haiducul şi Slugerul Tudor pandurul. Dumnezeu să-i ţie. Şi să te ţie şi pe tine, copile, ca să ajungi ca ei, tu care ai fericirea să-i cunoşti de-aproape”. Dar se opri deodată din avântul ei sibilin şi ii trecu lui Ion mâna pe fruntea aprinsă. „Greşii că te ascultai, măiculiţă. lată din vorba mea nesfârşită te-ai ostenit şi ai dat in călduri”, şi nu mai fu chip să-i scoată un cuvânt.

Sultana şedea în iatac, pe divan şi-şi ţinea capul rezemat de mână. Pusese de o parte cusătura migăloasa la care lucra, şi zise, prietenei sale Satfta, Poe-naru: „I1 auzii ieşind, de un ceas, pe pridvor, în viscol şi în besnă. Ce veşti i-or fi aduşi străinii?”

Pata lăsă şi ea lucrul din mână, înălţă capul ei mândru încununat cu păr castaniu şi zise scurt: „Ce sa fie? Altă mişelie”.

lai Sultana strigă chinuită: „Safto, Safto, nu tre

a sa leg pe omul acesta de mine”.

uu erai iu. murea de moarte ruşinoasa

Sultana ofta nedumerită. De obiceiu ea mi vofbea de tainele căsniciei sale. Dar astazi de când cu sosi rea musafirilor necunoscuţi, o greutate mar ii apasa sufletul. Nu se cuvenea fireşte să iasa din odaie, pana ido chema Ian cu, Şi el nici no chema, nici' mi venea. Sultana îl auzia cum umbla fără răgaz pe pridvorul din faţa iatacului, şi inima i se strângea, de gelozie; era geloasă dej gândurile soţului ei, de acea parte a sufletului lui care era încătuşată şi pe care o sim ţea cum se zbatea acuma împotriva lanţurilor ce-! împresurau.

Deodată viforul se năpusti chiar în sală, ameninţând să scoată din ţâţâni toate uşile casei.

Safta se sculă: „Vine Conu lancu”, zise ea, isi a dună lucrul şi eşi.

Boerul iancu intră ca însăşi furtuna, îşi luă nevasta în braţe şi o strânse la piept. Mirosea a ger.

Ea îl privea tăcută, cu ochii mari, căprui. Faţa lui p-ârea luminată, nările îi tremurau, în privire i se a prinsese un foc mare şi sălbatic.

Dar după ce q legănase, ca pe un copil, îi dădu drumul râzând şi începu să-i povestească despre oaspeţi. „Pe Urdăreanu l-am cunoscut de rnic, la frate-meu Mihaiu. S-a făcut voinic; l-a scăpat azi pe tovarăşul său din ghiarele lupilor, iar el fu rănit. Dar râde şi nu-i pasă: Urdărenii sunt de fel din Mehedinţi, se frag din neamurile vechi cele bune, al căror sânge e mai curat decât a bourilor mari, pentrucă nu s,au corcit cu ţigani, nici cu Greci. Apoi se opri. „De ce nu răspunzi, Sultane?

„Fiindcă deşi vorbeşti nu-mi spui nimic, lancule.”

Boerul se încruntă: „Ce să-ţi spun?”

Fa îşi ridică capul: „Ce ţi-o plăcea, stăpâne. Eu nu te întrebai.”

Sultana ştia cât de neplăcut îi era lui cuvântul „stăpâne”, rostit de buzele ei, de oarece ea nu-l întrebuinţa decât cu o mândrie rece, lăsându-l să înţeleagă că se purtase turceşte. De obiceiu el mormăia atunci. „Olteancă îndărătnică” și se potolea mai de graba sau mai târziu după împrejurări, căci sufletului sau înalt 1 se părea înjositor să fief privit ca un tiran.

Azi insa o flacără noua, necunoscută Sultanei, ieşi din ochiţi verzi, flacăra care, desigur, mistuia altădată pe cei ce se împotriveau haiducului Iancu Jianu.

Cu faţa pierită ea dădu înapoi, până la părete, de care se lipi. Iar privirea ei de căprioară prigonită îl trezi pe Iancu. El îşi trecu mâna peste ochi, şi zise ai glasul stins de silinţa făcută ca să se, stăpânească: „. Doar nu ţi-e frică de mine?”

Cu buza tremurătoare ea îngâna: „N... nu mi-e frică. Dar iartă-mă că... ţi întunecai o bucurie”, şi două lacrimi mari îi izvorîră din ochi.

Atunci cu un strigăt înăbuşit el o cuprinse în braţe şi privind-o adânc: „Mă chiama Tudor Vladimirescu”, zise el, „îmi trimite vorbă să-mi adun tovarăşii de altădată şi să mă duc cu el. Am chibzuit tot de astă-vară. Ce n-am putut face singur, in codru, vom; face-o acuma împreună, el şi cu mine, şi cu inii' de oameni căci norodul întreg e cu noi. l-a întărit însfârşit suferinţa. Ei nu mai vor să fie robii robilor. Ne vor a-juta, pe Tudor şi pe mine, să curăţim ţara de gunoiul caţaonilor”.

Sultana tresări: „Iancule, ai jurat!”

„Am jurat să mă las de haiducie şi sa nu mai calc curţile Grecilor. Dar n-am jurat să-mi las ţara să se ancă ia pieire ruşinoasă! N-ain jurat să împiedic pe Olteni sa fie bărbaţi. De haiducie mă lăsat, dar nu de voinicie. Oare vrei tu, care mi-ai scăpat viaţa, să mă osândeşti la moarte? Căci aş muri, Sultano, sa stau cu braţele încrucişate, pe când Tudor cu pandurii lui se luptă pentru neam!”

Aplecându-şi capul adânc pe pieptul lui ea şopti: -Dacă e păcat, să fie păcatul meu.

Gura lui de foc o apăsă pe a ei, înecând-o aproape într un sărut lung, si apoi îi zise „Puică de haiduc!”

Atunci Sultana ştiu ea patimaşa iui dragoste im era a ei. Cuvintele „puica de haiduc” cu care rdo mau gâiase nici odată pân-acuma, îi arătau limpede, care fusese iubirea lui cea dintâi şi cea mai mare,cum o inăbuşise şi cu câtă primăvărateca putere se deşteptase: iubirea de slobozenie! Sultana se stăpâni, ca să nu plângă, căci lacrimile ei îl scoteau din fire. El era bun, şi drept, Dumnezeu îi sădise în suflet dorul de dreptate pentru toată ţara lui. Pentru această însuşire îl iubise Sultana.

A doua zi de dimineaţă boerul Iancu intră la Ur-dăreanu, şi-l întrebă cum se află:

Ion răspunse zâmbind: „Lasă, boerule, lupul acela m-a vindecat. In Bucureşti îmi era capul cât o butie de greu. Acuma mă simt uşurat. Când plecăm?” Jianu râse şi-l puse sâ-i arate rana. „Elelei!” zise atunci, „flăcăul ăsta par-că e făcut din lemn de stejar. Peste vre-o trei zile se închide rana. Şi acum spune-mi de Slugerul Tudor-şi ce se petrece în, blestemata vizuină de ciocoi a Bucureştilor, unde capetele flăcăilor cresc cât butiile”.

Ion se roşi.

Bălănescu, care se afla în odaie, vorbi atunci de pricina care-l adusese pe Tudor la Bucureşti şi adaogă că nu era zi, în care să nu afurisească! pe boerii mari pentru risipa, pentru arghirofilia şi pentru moliciunea lor. In ajunul anului nou zisese la masă: „De-oi trăi, îmi fac douăsprezece perechi de opinci din pielea celor doisprezece divaniţi”.

„Halal să-i fie!” zise Iaucu. „Dar din grai nu ţi dădu nici o însărcinare pentru mine?”

„îmi spuse la plecare: boerul Iaucu ştie ce are de făcut. Vorbirăm de toate împreuna. D-ta îl cunoşti, boerule, Slugerul e boga? la minte şi scump la vorbă” După două zile Urdăreanu se întâlni, la masă ai Sultana si su Safta Poenaru. Tânărul care la Bucu-reşti era atât de îndrăzneț cu toate femeile, fu cuprins de o mare sfială faţă de aceste boieroaice, care nu semănau întru nimic cu Grecoaicele sau grecizatele din oraş. Sultana, cu toate că fusese aleasă pentru uimitoarea ei frumuseţe, ca fată Domnească, şi trăise la Curtea lui Vodă Caragea, îşi păstrase firea liniştită şi demnă. Safta care era iară părinţi, şedea la moşie pe lângă o bunică, părăsind-o numai ca să pă-treacă câteva zile cu vreo rudă sau prietenă; ea nu văzuse alt oraş decât Caracalul, nici măcar la Cra-iova nu fusese. In firea ei era acea mândrie feciorească, pe care o slăvesc cântecele româneşti.

La masă, pitarul ducea vorba. Femeile doar răspundeau.

In alte vremuri şl mai depărtate, înaintea venirei Grecilor, bărbaţii şi femeile nici nu mâncau împreună. Multe din aceste vechi obiceiuri se păstraseră la ţară şi lui Urdăreanu i se părea că era iarăşi acasă, în singuratica curte delà Urdari.

Iancu Jianu era vesel, povestea întâmplări de vânătoare şi glumea cu Safta Poenaru. Urdăreanu o privea din când în când, dar nu îndrăznea să ridice ochii mai sus decât până la buzele ei, a căror frumuseţe ii rămase întipărită în inimă.

O săptămână după sosirea lui Urdăreanu la Garaţi, bărbaţii plecară. Viscolulfse potolise, gerul se mutase. Două sănii cu câte cinci cai aşteptau in curte. Intr-una şedeau Bălănescu cu Alexe.

Sus pe pridvor, boerii Iancu şi Urdăreanu îşi luau rămas bun delà femei. Din gulerul de vulpe roşcată care-i împodobea scurteica de catifea albastră, chipul gingaş al Sultanei se ridica spre bărbatul ei. C-a să-si ascundă mişcarea sufletească, ea făcea felurite întrebări şi chiar sub sărutările lui ii vorbea de praf de pușcă, de gloanţe, de blana pe care i-o dăduse de drum.

Iancu râse: „Lasă, dragă, Urdăreanu are o șubă în care încăpem amândoi”.

Tânărul stătea înaintea Saftei şi nu găsea să-i zică nici un cuvânt. Ea îşi strângea la piept scurteica roşie, îmblănită cu singeap, şi cu capul ridicat sorbea aerul rece, de care dusese lipsă atâtea zile, căci femeile in tot timpul viscolului nu ieşiseră din casă.

Boerul lancu strigă: „Hai să plecăm, Ioane, de nu, petrecem noaptea cu lupii tăi, în loc să fim la la Drăgășani”.

Ion se închină înaintea fetei, „Rămâi sănătoasă”, șopti el.

Și ea îi întinse mâna, „Dumnezeu să te păzească”.

Boerii coborîră scara, şi în curând săniile străba tura curtea largă şi strălucitor de albă şi zburară pe poartă în zăngănitul clopoţeilor, pe când câinii legaţi din lanţ, lătrau de necaz că nu puteau să-si urmeze stăpânul.

Safta cuprinse cu braţul pe prietena ei şi zise: „Zăpada miroase a micşunele nu-i aşa?” Iar tânăra femee nu răspunse, şiroae de mărgăritare străvezii îi curgeau din ochi pe obraji.

După aceea prietenele intrară în casă, se aşezară la gura sobei şi tâinuiră împreună, multă vreme. Sultana vorbi de lancu cum nu vorbise niciodată. Povesti despre întâele luni ale căsătoriei ei, care fuseseră şi rai şi iad. Rai, pentrucă lancu avea inima cea mai bună de pe pământ, şi iad, cândl Sultana vedea că sufletul lui era zbuciumat şi chinuit. „Iaca, aşa suntem noi femeile la începutul căsătoriei”, zicea Sultana, „nu avem destulă minte, plângem prea uşor mi cunoaştem firea bărbaţilor nici apucăturile lor. Cât de mult am încercat răbdarea Dumisale!” Safta oftă adânc: „Nu-l înţelegeam şi mă temeam de el. Atunci el credea” —(şi cu toate că ele erau singure, ea se apleacă spre urechea prietenei şoptind: „credea că-l iau drept un răufăcător şi un păgân. Se făcea alb ca ceara, pleca de acasă şi fugea în pădure. Eu şedeam si plângeam, pentrucă nu ştiusem să-i spun ce simţeam. Dar într-o zi a dat Dumnezeu să vie Dulgerul Tudor la noi. Tu ştii cât e de tăcut şi de ursuz, şi că nimeni nu l-a văzut râzând. Eu însă eram atât de nenorocită încât uitai toată sfiala mea faţă de el, mă aruncai în braţele lui şi-l rugai să mi-l aducă înapoi pe lancu. El mă mângâia pe păr şi se duse. Spre seară veniră împreună, şi lancu îmi strigă de departe: „Nu mă certa, ocara o şi primii dela Tudor!”

Focul cânta în sobă. Şi după o tăcere, Sultana urmă, visătoare: „Îmi povesti odată, cum şedea nemişcat pe un vârf de munte şi cum se lăsa un vultur nu departe de el. Auzise minunata foşnitur.i a penelor prin care şuera aerul, şi i se păru că aripile îi cuprind umerii. La acel vultur mă gândesc mereu, când mă strânge lancu în braţe”.

La asfinţitul soarelui, în aceeaşi zi, lancu intra in Drâgăşani, orăşelul dintre lunca Oltului şi lungul şir de dealuri acoperite cu vii, şi trase la boerul Nicu Drăgan, întrebându-l dacă e bucuros de oaspeţi.

Boerul, om pântecos şi cam în vârstă, ieşi singur în pridvor ca să-l primească.

Dar când intră, lancu îşi dădu seama de o nelinişte în casă, unde se auzeau alergături, şoapte şi trântituri de uşă.

„Mă tem că-ţi facem supărare”, zise lancu, „poate ai musafiri”.

„De unde? Nici de cum!” răspunse grabnic cuco-nul Nicu, „sunt singur cu ai mei”.

Deodată se auzi un ţipăt de copil ascuţit, de-ţi străbatea în creer ca un şurup.

„Ei”, zise lancu, „nu ştiam că ai copil mic în casă. Anul trecut când am fost la D-ta, n-aveai decât doi feciori mari”.

„Nu e al meu, bată-l să-l bată!” strigă boerul. „Şi-o fi adus vre-o ţigancă obraznică danciul în casă. Du-te Ghiţă, de-i dă o palmă si spune-i că altă dată

o aduc la scară!”

Dar cu toate ameninţările cuionului Nitu, ţipei.h se auziră incâ timp de două ore în casă, când din dreapta când din stânga, şi la urma urmei chiar din catul de jos, mai înăbuşit dar tot cu aceiaşi răutate si turbare. Cei din casă erau vădit plictisiţi, boerul se silea să vorbească tare la masă şi chemă doi lăutari cu dibla şi cu cobza. Insă la cea mai mică tăcere urletele sfredeleau podeala.

Jianu şi Urdăreanu se străduiau să nu râdă, c.i atât mai mult că vedeau năduşelile pe fruntea gazdei După masă însă, când se culcară, aflară prin Alexe şi Bălănescu taina ciudatei întâmplări.

La boerul Dragau şedea o numeroasa familie de Greci, cari la numele lui Jianu, duşmanul fanarioţilor, fugiseră, toţi, îngroziţi, în cele mai depărtate în că peri ale casei. Gerul nu-i lăsa să plece noaptea. Un băeţel de şase ani îi trădase însă, „o javră răsfăţată de grecoteiu”, zice Bălănescu. El nu voise să se supuie părinţilor, urla, dădea din mâini şi din picioare şi fusese ridicat la urmă cu deasila, cu capul înfăşurat într-un tartan, de două slugi, pe când rna-mâ-sa îl ruga cu lacrimi: „Ţipă cel puţin româneşte, psihi-mu! Zi: maica! taika! la drako!”

Bărbaţii râdeau cu poftă.

Cerul, a doua zi, era acoperit cu cleştar.

După o lungă tăcere Jianu zise: „Ajungem la Polovraci, la apus de soare: acolo îl găsim pe Dumitru Mereanu. Îl cunoşti?”

Până acum boerul nu-i spusese încă nimic tânărului tovarăş despre ţinta drumului lor. Îl primise bucuros în casa lui, însă în ce privea treaba ştiută se purtase cu el ostăşeşte, ca mai mare către mai mic şi nu-i mărturisise nici scopul nici firul călătoriei.

Urdăreanu răspunse repede: „Cum să nu-l cunosc pe Mereanu, căpitane?”

Cuvântul „Căpitane” îl rostise cu ochii scânteietori, însă cu zâmbet de sfială pe buze.

Jianu îl bătu pe genunchi: „Poţi să-mi zici căpitan; deşi nici generalii nici împăraţii nu vor să ştie de rangul meu, eu la altul nu râvnesc”.

Urdăreanu era adânc mişcat de prietenia cu care îi vorbea boerul Iancu.

Acesta urmă: „Mereanu fu cel mai bun dintre bu-iuc-başii mei, era viteaz şi ascultător. Se făcu haiduc, după ce tatăl său fusese bătut de moarte pentru o datorie, de boerul moşiei unde şedea. De trei ani el s-a lăsat de meserie şi stă la Pol o vraci cu nevasta”.

„De trei ani?”... întrebă Ion.

„Aşa spusei”, zise Iancu încruntând sprâncenele, „odată cu mine. Dar nu tragem la Mereanu”, urma el, „ci la mănăstire, la o fugă de cal de sat. Stareţul şi călugării îmi sunt prieteni, căci, deasupra mână-stirei, în cheia Olteţului...”

„Iţi aveai ascunzătoarea într-o peştera!” strigă IJr-dăreanu. „Ce n-aş fi dat să fiu cu D-ta!”

„Nu-mi trebuia atunci pai de om, cum erai tu. Nu-ţi închipui c-ai fi fost bun de haiducie. Haiducul trebue să asculte orbeşte de căpitanul lui”.

„Sunt pandur”, zise Urdăreanu repede.

„Iac-aşa, zâmbi Iancu, „şi vrei să-mi spui, că ce poate haiducul poate şi pandurul”. Iar când Ion, care se înroşise, vru să ceară iertare, schimbarea la faţă a lui Iancu îl făcu să amuţească. Ochii verzi ai Jianului se-negriseră, nările-i tremurau, şi două dungi se adânciseră, subt mustaţă, la colţurile gurei. „Poţi să te faci ostaş”, zise el „pentru că-ţi place lupta, pentru că-ţi iubeşti ţara, ca să scapi de biruri, sau ca să faci pradă şi să capeţi cinuri mari. Pentru haiducie însă trebuie scârbă şi desnădejde. Căci cine se hotăreşte să trăiască în afară de legi, cu puţini tovarăşi, acela trebuie să fi simţit cu trupul şi cu sufletul slăbiciunea şi minciuna acestor legi. Trebue sa fie însetat de dreptate. Și închinându-i-se, trebuie sa o slujească până la moarte. Şi mai bine să moară decât să-i fie necredincios. Aşa e haiducie, Urdărene.

Tăcură multa vreme.

Clopoţeii sunau prin padurea alba. Cerul alb părea că se lasă din ce în ce mai jos peste stejarii încărcaţi cu chiciură, cu bulgări uriaşi de vâsc verde m creştet. In curând poalele destrămate ale norilor lunecară aproape de pământ, învârtindu-se în hore tainice printre trunchiuri şi ştergând priveliştea. Alţii s-ar fi rătăcit. Dar Jianu cunoştea această pădure, poreclită Cuibul Hoţilor.

După ce coborîră un piept atât de râpos încât caii umblară mai mult şezând pe picioarele dinapoi şi cu cele dinainte înţepenite, boerul lancu vorbi din nou: „La Polovraci, la mănăstire, ai să vezi un altul dintre băieţii mei, Sandu Gruia, pe care-l slobozii din ocna dela Telega, unde fusei închis şi eu pe vremuri. Sandu se făcuse haiduc după ce arnăuţii îi furaseră nevasta”.

„Şi s-a călugărit?”

„Încă nu. Îi poruncisem să aştepte, până-i voiu da cu voe. E omul cel mai posomorit pe care-l ştiu si cel mai pricepui la luptă.

„Şi nu şi-’a găsit mângâiere?

„Se veDe” zise Jianu. „Ei! să-ţi legi sufletul de o femee în timpuri de nelegiuire şi de războaie înseamnă comoară găsită, grijă nesfârşită. Pune asta la cap, Urdărene!”

Ion nu putea desluşi, dacă boerul spusese asta numai pentru el, sau şi pentru sine însuşi. Auzise zvo-nindu-se că lancu Jianu s-ar fi făcut haiduc, pentru ca un Grec îi raipise fata iubită, pe care n-o mai găsise, cu toate nemai pomenitele sforţări în căiutarea ei, decât într-un sicriu, mtr-o mănăstire. Dar IJrdă-reanu nu îndrăzni săi facă vreo întrebare.

Părăsirea pădurea: cetele lăptoase se subţiaseră, căzură şi se topiră', şi privirea rătăcea peste o câmpie albă. la marginea eăireia se ridica o cetate de nori argintii cu umbre albastre Im ui- de tot străluceau, trandafirii supt razele asfinţitului, doua creste, n două insule plutitoare pe marea norilor, brâu vârfurile Negovanului.

Când le văzu, iancu săţn in sus şi strigă: „latâ-le!” si privindu-le cu nesaţ stătu drept în sanie.

Ion simţia toată puterea care izvora din acest om, il simţea una cu firea, cu iuţeala gerului, cu apusul de soare şi cu sfinţenia munţilor, care-i fuseseră adăpost ani de zile.

Mănăstirea Polovraci lângă peretele Carpaţilor era atât de săracă, încât fanarioţii nu găsiseră de cuviinţă s-o închine Patriarhului delà Ţari grad, nici Muntelui Atos, nici Sfântului Mormânt la Ierusalim, după năravul lor, care avea de scop să umple mâini greceşti cu bogăţii româneşti. Polovracii erau săraci şi locuiţi deci numai de călugări români. Dar cu toata lipsa de mijloace, călătorii fură primiţi cu bunăvoinţă. Călugării curăţiră în grabă scara de lemn încărcată de zapădâ îngheţată care ducea sus în arhonderie şi aprinseră un foc în vatra văruită.

Două lumânări de seu ardeau pe masă şi luminau la capetele bărbaţilor. Mereanu era un om mânuit şi spătos, cu o mustaţă stufoasă, cu ochii înţelepţi subt sprâncenele drepte. Sandu Gruia purta rasă călugărească, părea un sfânt de pe icoane, cu părul lung şi barba mare; iar ochii adânciţi erau negrăit de jalnici.

„Iţi place la mănăstire?” îl întrebă Iancu.

„E pace aci”, fu răspunsul.

„Dar am nevoie de tine”.

Şi ciudatul sfânt zise: „Poruncă Căpitane”.

„Iar ţie cum îţi merge, Merene?” urmă Jianu. „Cum stai cu stăpânirea, de când te făcuşi sătean paşnic? ”

„Cum sa stau?” zise Mereanu râzând, „Stăpânirea îmi ocoleşte curtea, când se rătăceşte pana la vraci, în chip de pomojnici, bată-i să-i bată”

„Dar curţile celorlalţi le calcă, nu-i aşa?” zise Iancu mânios.

„Le calcă, boerule, afurisiţii! Striga Mereanu, „Țăranul plăteşte acelaşi bir de cinci, şase ori. Ca doar nu ştie nimic de legi şi de pitace. Fiecare caţaon zice că e dregător al ocârmuirei şi fură după plac. Din cele treizeci de daruri, sau câte suit pe an, se fac peste o sută, până ce ţăranul nu mai poate şi se gândeşte: De ce să muncesc? sau fuge peste munţi. Doar ştie că de căpătat dreptate n-o căpătă nicăieri Oriunde te-ai duce, alta nu ţi se spune decât: „Unde ţi-e ploconul? puii, ouăle? purcelul?” Nevasta şi copilaşii ţăranului de mult nu mai ştiu ce e carnea. Dai ocârmuirea nu poate judeca, dacă n-are în pântece pui şi purcei fripţi. Şi apoi cine să alerge iarna pană ia zapciu? Românul ştie cum îl priimeşte acolo, cu bice şi înjurături”.

Jianu se sculă in picioare, răsufla din adânc si zise: „Oameni buni, luaţi seama la ce vă zc Tara asta, pentru care ne vom ridica, a ajuns la culmea ruşinei. O stăpânesc minciuna, înşelăciunea şi mituirea. Câte trele sunt de neam din Fanar. Deaceea trebuie să scăpăm de Greci şi de acei Români, cari s-au molipsit delà ei. împotriva lor se scoală Tudor. Să ştiţi însă”, şi iarăşi răsuflă din greu, „că dacă! şi noi haiducii şi pandurii vom fi slabi de înger şi nu izbutim nici de astădată, atunci neamul nostru nu e făcut pentru un traiu mai bun, ci sad bată Dumnezeu si să-l facă rob pe veci!”

VIII.

La Bucureşti, în faţa Curţii domneşti, stăteau oameni adunaţi privind la ferestrele catului de sus şi in cercând să afle delà vreun arnăut sau chihodar dom nesc amănunte asupra boiirii Iui Vodă. Nu cumva din iubire, un Bei din Fanar nu încerca sa deştepte acest soiu de simţire in sufletele supuşilor săi. Curiozitatea şi înfricoşata plăcere a morţii aduseseră pe mahalagii, pe slugi şi pe ciocoi, cari mişunau cu rubedeniile lor ’n casele boereşti. Ca şi stăpânii lor nu ştiau mai mare petrecere, decât să stea grămada la taifas. Nici gerul, nici zăpada nu-i oprea. Cunoşteau pe toţi trecătorii, şi nu intra o butcă în curtea domnească, fără i-a cei cari şedeau într-însa, să nu treacă în poveşti.

„Aoleu!” zise unul, „ia te uită ce mutra face ca-ţaonul! De moare Vodă, s-a mântuit cu hoţiile lui”.

„Azi se zicea la noi”, spunea un arnăut, „că Măria Sa a dormit rău, dar că acuma e bine”.

„Aşa se zice de câteva zile”, răspunse altul cu dispreţ, „dar s-a îngropat singur, de ieri, decând a numit Căimăcănia!”

„Pe cine a numit?” strigară mai mulţi.

Cel ştiutor zise: „Pe înalt prea sfinţitul Mitropolit, pe Marele Ban Grigore Brâncoveanu şi pe boerii Grigore Ghica, Dinu Creţulescu şi Barbu Văcărescu”

Unii se arătau mulţumiţi: „Halal să le fie. Sunt boeri vrednici, au inimă pentru norod”.

„Dar ca să nu fie prea vrednici”, urmă atotştiutorul, vorbind mai încet şi privind cu grijă împrejurul lui, „şi ca să intre zâzanie între ei, Muscalul cel puternic a pus şi pe alţi doi, cari îi duşmănesc, pe Gheorghe Filipescu şi pe Iacovache Rizos”.

„Doamne Sfinte”, se mirau ceilalţi, „de unde le știi toate? Parcă stai cu dânşii la sfat”.

„Nu de geaba au uşele găuri”, mormăi un ţigan.

Un mahalagiu pântecos zise deodată: „Să vă spun ceva. Vodă a murit”.

„Ţi-o fi dat-o înscrijs cu mâna lui”, râse atotştiu-torul.

Pântecosul se făcu că nu aude si întrebă: „Iese fum din coşurile curţii domneşti?” i

„Iese”, răspunseră mai mulţi.

„Ştiţi care e coşul odăiei lui Vodă?”

„Cel scurt din mijlocul acoperişului”.

„Ei? şi face fum?”

Urmară câteva clipe de uimita tăcere, apoi se încrucişară vorbele: „Nu, nu face fum! zău nu face fum!”

„Şi n-o să mai facă”, zise pântecoşul: „Şi aseară stăteam aci şi vedeam că coşul era stins. Am trecut azi de dimineaţă şi nu ieşea fum dintr-însul. şi a-cuma stau aici de un ceas, şi tot stins rămâne”.

Această vorbă bine socotită se răspândi prin mulţime, şi în curând sute de ochi erau aţintiţi spre coş. Unii îşi închipuiau, de mult ce priveau, că văd un noruleţ alb ridicându-se de pe marginea coşului, se făceau prinsori. „Acuma face fum!” La apusu soarelui insă coşul rămăsese tot stins şi mulţimea se împrăştie cu oarecare mulţumire, făgăduindu-şi pentru a doua zi alte ceasuri de petrecere.

Când slugile se întoarseră acasă cu vestea morţii lui Vodă, boerii români ridicau din umeri şi ziceau: „Bine, să-l îngroape”. Grecii însă din gaşca lui Vodă se suiră în butcile lor şi merseră în fugă la curte.

Acolo fura primiţi de slujitori turburaţi şi tăcuţi cu şoapte nehotărîte, cu feţe posomorite. Din neamul Suţeştilor nu se arăta nimeni. Scara mafe şi sala din catul de sus erau ticsite de lume. IntUun colţ câţiva medici păreau foarte nemulţumiţi, pentrucă fuseseră înştiinţaţi că Măria Sa poruncise sâ nu i se aducă decât medicul Domnului de Pini doctorul Moşiei.

„De mai porunceşte Măria Sa, zise unul din învăţaţi cu răutate, atunci „Christaris nu e decât un prost”.

„Crezi intr-adevăr că nebunul de eterist a ştiut aşa de bine să vie în ajutorul naturii?” răspunse un coleg cu o privire diavolească.

„Eu aş fi zis că e doctorul Depalte, pe care l-a adus Doamna in aşa mare grabă dela Craiova”.

„Prea stimate, doctorul Depalte, ticălosul ticăloşilor. are cel mai mare rang din tară după! Vodă, el r

Caimacamul Olteniei, dai numai mit traeşte Mormolocul. N-ar avea deci nici un interes să vina, precum zici Dumneata, în ajutorul naturci”.

Astfel, în cuvinte meşteşugite şi to uşi pe Înţelesul tutora, secretul de stat al otrăvirii lui Vodă trecea din gura în gură/

„Ia să facem socoteala”, şopti un Grec unui alt Grec, „cât timp ar fi nevoie sa mai rămâe Vodă în viaţă, politiceşte vorbind. Şi e1 şi nevastă-sa visează să lase scaunul moştenire urmaşilor lor”.

„Ehei! dinastia cailor verzi!!” zise celălalt batjocoritor, căci şi el râvnea la domnie şi căuta; deci să nimicească dorinţele celorlalţi.

„Ce vrei să zici?” întrebă cel dintâiu.

„Se vede ca nu te-ai născut in Fanar, arhonda”, fu răspunsul. „Nu,tii zicaioarea: La Ciiios găseşti mai de graba un cal verde decât uu om cuminte?”

„Ba o ştiu”.

„Atunci sa ți-o desluşesc: cel dintâi dragoman al Porţii, un oarecare Panaiolache Nikusia, deşi era de fel din Chios, el era un om foarte deştept, aşa că, ajuns la dragomanat, de care n-aveau parte până la 1669 decât ovreii și renegaţii, pentru că koranul îi opreşte pe turci sa înveţe limbi streine. Ajuns la dragomanul Nikus a i-a ridicat însemnătatea într-atât încât domnitorii Principatelor Dunărene în curând nu s-au mai ales decât de printre dragomani”.

„Aferim”, zise celălalt râzând pe furiş. „Am sa reamintesc istoria cailor verzi, ştii Dumneata cui, Consulului. Dai sa ne facem, socoteala. De ieri Doamna a trimis un lipscan la Țarigrad cu treisprezece milioane de piaştri, ea sa cumpere domnia pentru fiul ei”.

„Karnacsi!” scrâşni pretendentul.

Liniștește-te, arhonda Pe vremurile acestea de ger și de viscol nici lipscanul cel mai ager nu se poate duce și întoarce decât în zece zile. Excelenţa Sa domnul de Pini a trimis şi el un curier la Poarta, şi scrisorile care le duce, după cum văd eu, şi ştii că în politică văd departe, îi susţin pe îngâmfaţii Suţeşti. Căci ce interes ar avea Poarta”...

In acea clipă se deschise o uşă, şoaptele încetară şi privirile tuturora se îndreptară spre gangul care ducea la odăile lui Vodă, de unde se apropia doctorul Mesici cu paşi măsuraţi. Pe când toţi îl înconjurau, el ridică mâna cu o mişcare liniştitoare şi zise: „Măria Sa nu e bine. Vom vedea ce aduce noaptea”.

Adunarea părea zdrobită de durere, dar în fundul sufletului îşi ziceau toţi: „Afurisită comedie!”

Iar pe faţa spână a beizadelei Niculae nu se vedea nici măcar umbra unei dureri. Se plimba în iatacul său, pecând domniţa Catinca, şedea pe divan cu ochii plânşi. Niciodată prinţul nu se arătase atât de vioiu şi de vorbăreţ.

„Nu plânge, nu mai plânge, porumbiţa mea”, zise el mereu, fără să-şi întrerupă mersul prin odaie. „Nu se poate să nu ajung acum la domnie. Sultanul ş;-a arătat mulţumirea către Babacă, trimiţându-i acum două săptămâni un armăsar minunat cu un tacâm de preţ. O mare dovadă de bunăvoinţă. Nineaca nu mi-a mărturisit câte pungi a trimis eri la Constantino-pole, însă mi-a spus că va fi o punte de aur spre scaunul domnesc. Nu plânge, nu plânge, porumbiţa mea, vei fi Doamnă. A zis-o Nineaca”. Pipernicii şi mueratic el se umfla ca un curcan.

JNici un neam nu e mai puternic în Fanar decât Suţeştii. Ce sunt pe lângă noii parveniţi ca Ypsilan-tii, negustoraşii din Trapezunt, ai căror fii zmintiţi se încumetă azi să facă răsvrătiri! Şi Karagealii, hoţii de baştină din Ragusa! Ce sunt intriganţii de Moru-zeşti!” râse, dar se bătu numai decât cu palma peste gură, privind cu frică împrejurul său, râsul nu se potrivea cu ceasul, şî repede prinţul începu din nou Nn plânge, nu plânge, porumbiţa mea”.

Copila Moldoveanca îşi frânse mainile și strigă: „Eu nu plâng de dorul domniei, ci de mila tatălui tău care a fost totdeauna bun cu mine!”

„Aşa-i, aşa-i”, îngână beizadeaua, care pesemne nu putea să urmeze gândurile soţiei sale! „Babaca era foarte bun. Dar ne rămâne Nineaca. Nineaca mi-a spus, că acuma nu e vremea pentru lacrimi, ci pentru fapte”.

Şi într-adevâr Nineaca făptuia. In biblioteca, cu uşile încuiate şi la lumina unei lumânări de seu, pe care uitase s-o cureţe, aşa că mucul atârna din flacăra, ea căuta pe poliţe ascunzătorile de care-i vorbise soţul ei înainte de moarte şi în care’ el îşi păstra scrisorile şi hrisoavele.

Scotea cărţile, le arunca pe jos şi batea în zid. Dăduse în sfârşit de o mică uşă de tablă, în broasca căreia se potrivea cheia ce o avea dela Vodă. In tainiţă zăceau hârtiile grămadă. Ridicând poala rochii, ea le strânse toate ca într-un şorţ şi cără povara spre masă unde fumega lumânarea.

Doamna, azi, nu semăna cu o icoană. Halatul ei vărgat era scoarţă de murdărie. De subt tulpanul alb câteva şuviţe încâlcite din părul ei negru îi atârnau peste obrajii, cari, lipsiţi de suliman, păreau două pătlăgele vinete veştede. Dar cu toată oboseala fiinţei ei neîngrijite, ochii domniţei sclipeau isteţi băgători de seamă la cercetarea scrisorilor, căci era nevoie să se şteargă urma tainelor primejdioase pe care Vodă nu le mai putea păzi. Corespondenţa unui fanariot era alcătuită aproape numai din astfel de taine, căci era plină de zavistii, de defăimări şi de înşelă-lăciuni. Deaceea se statornicise obiceiul distrugerei grabnice a hârtiilor vânzătoare la moartea stăpânului casei. După ce Doamna alesese documentele, păstrând doar o duzină, le strânse pe celelalte iar in, poală, se duse la sobă, se stârci la gura ei şi aruncă foile cu legăturile în foc.

Deodată însă sări speriată: cineva bătea in uşa, si glasul beizadelei se aui plângăcicz Nîneacc' nînraco1 unde eşti9”

Doamna se sculă gemând, se tari piua la uşa şi deschise: „Taci”, zise ea şi se apucă sâ-! certe vă fa ca zgomot, care putea să dea de gol că se găseşte in bibliotecă. El însă îi întinse o scrisoare şi zise aproape plângând: „Citeşte ce mi-a dat Mavros. Nici vorbă că porneşte delà ticăloşii de Valahi sau delà smintiţii de eterişti.

Doamna citi la lumânare scrisoarea care zicea: Cel mai bun epitaf al lui Vodă e pricina cu Târgoviştenu şi mulţimea poslujnicilor şi a scutelnicilor pe cari şi i-a însuşit.

„Cum a ajuns foaia asta în mâinile tale? Cum a îndrăznit Mavros? gângăvi Doamna, şi buzele îi tremurau de mânie.

„Citeşte, Nineaco!” se vaită fiul sau „Nu vezi ca mi-e trimeasă mie?

„Un Albanez care zicea că vine delà socru-meu delà Iaşi.

„S-au aftodisit mojicii, zise Doamna, „Vodă e prea îngăduitor. Ticăloşii! Să ne spue în fată că Vodă a murit! Chiamă-l numai decât pe Mesici. Ai auzit?”

Dar nu numai răspunsul Porţii era singurul cuvânt pentru care moartea lui Vodă trebuia ţinuta ascunsă: cu aducerea la cunoştinţa obştească a săvârşirii din viaţă, a Domnitorului, veniturile domneşt încetau să mai fiet plătite. De aceea ea fu tăinuită cinci zile, cu toate că Bucureştenii veneau în fiecare zi in mai mare număr ca să se uite la coşul fără fum! Forfota in norod, care aducea în inima oraşului toata drojdia lui, toţi hoţii cari mişunau în curţile boereşti dărăpănate de pe malurile Dâmboviţei, îngrijora pe negustorime şi pe boeri, şi mulţi cerură delà Agă o sporire a străjilor de noapte.

Slujbaşii fierbeau in cea mai mare nelinişte, căci nu ştiau care dintre ei era „halea sau „paia; iar domnul de Pini, singurul care ştia tot, tăcea ca de piatră.

Mişcarea eteriştilor însă creştea necontenit. Zilnic se făceau întruniri mai mici sau mai mari, în care I eventis ţinea locul de frunte între ziafeturi i jo

ani, aia boem nu vedeau in hulirea lui Vudu o pu cină să nu petreacă- Leventis răspândea ştiri însemnate. Mihai Soutzos, hospodarul Moldovei, venise iu ajutorul Eterici cu 130.000 lei şi făgăduise mea 100.000: iar afară de acestea mai strânsese merinde din belşug. Alesandru Ypsilanti era la Chişinău şi aştepta ziua priincioasă ca sa intre în principatele dunărene. Generalul Orloff comandantul sub ordinele lui Wittgenstein, al avangardci armatei ruseşti pe Prut, era înţeles cu Ypsilanti şi gata să-l sprijineasca. Toate aceste veşti minunate găseau crezământ, nu numai pentru că Leventis era privit ca nepotul lui Capo dMstria, dar şi pentru că era secretarul consulului rusesc la Bucureşti.

Deci împărăţia ţarului ocrotea şi ajuta pe Greci.

Cel mai sârguitor dintre propovăduitorii eterişti, era doctorul Mihail Cristaris. Ziua şi noaptea locuinţa lui era ticsită de patrioţi, mai ales dela 15 Ianuarie, de când Christaris nu mai putea ieşi pentrucă era bolnav. El şedea în inima oraşului, unde mişcarea era mai vie şi unde zecimi de biserici şi hanuri mari erau aşezate fără nici o regulă pe dealurile malului stâng al Dâmboviţei, aci îngustând uliţele, aci despărţite prin maidanuri întinse acoperite cu zăpadă. Hanurile Bucureştilor aveau mare farmec; din afară păreau cetăţi iar pe dinăuntru, curţile erau înconjurate de două rânduri de bolţi deschise pe stâlpi uşori; in mijloc se află adeseori o biserică, ca la mănăstire. De obiceiu hanul se ţinea de o mănăstire, caret trăgea mari foloase din închirierea beciurilor şi prăvăliilor ca şi din a odăilor din faţă, la dreapta şi la stânjga porţii. Doctorul Christaris locuia în hanul Sfântului Ion, împotriva egumenului căruia se dăduse de curând o hotărîre domnească, împiedicând pe acest călugăr hrăpăreţ să mai găurească zidurile dinspre podul cel mare prin facerea de prăvălii noui, ceeace ar fi slăbit prea mult clădirea spre primejdia trecătorilor Sub poartă, în curte şi pe pridvoare, mişunau precu peţi ţărani, bresîaşi călugăr' boerj mai mici si sluj-başi, Români, Greci, arnăuţi, şi ţigani, mai ales că peste drum, era aşezat hanul Zlătari, unde stăteau zarafii.

Cliristaris putea, deci să primească câtă lume voia, iară a stârni mirare. El şedea pe divan, învelit in blană şi tremura de friguri. Chipul lui fin parea de ceară, iar ochii mari ardeau ca nişte lumânări de Paşti, cum zisese odată domniţa Catinca.

Aristias, un tânăr actor, dascăl de franţuzeşte si scriitor, îl îngrijea; era o deosebire izbitoare între vioiciunea lui şi graba nervoasă cu care-şi trecea mâna prin par, când vorbea, şi între firea potolită a lui Chiistaris. Aristias primea musafirii în sală şi îi ducea apoi, unul după altul, lângă stăpânute asei.

Adunarea amicilor libertăţii, care trecea astfel pe lângă patul doctorului, era straniu împestriţată; începând delà feciorii de negustori bogaţi şi îngâmfaţi până la bragagiu şi covrigar şi la corcitura fără nume şi tără neam. Iar de câte ori Aristias încerca să a-lunge câte un om prea zdrenţăros, Cliristaris se supăra şi zicea: „Nu ne dă mâna să alegem. Alegerea e bună; dar trebue şi numărul”. Sau: „încrede-te in focul curat al ideilor mari. Lupta pentru bunul înalt al libertăţii va face eroi din mulţi, cari, în viaţă strâmtă de toate zilele, poate ar fi rămas tâlhari”

Deaceea şedeau, în aşteptarea preschimbării lor in eroi, cam mulţi tâlhari în bucătăria doctorului Chris-taris, primindu-şi tainul delà dânsul spre des-iădăj-duirea cămărăşiţei, care-şi frângea mâinile, mai ales când stăpânul ei se apuca să-şi îmbrace câţiva vo-lintiri ai cheltuiala lui.

A treia zi de când se îmbolnăvise doctorul, veni căpitanul lordache îndată după ce însera şi ceru să-l vadă, singur; dar când dăidu cu ochii de prietenul său. chemă înapoi pe Aristias, spunându-i să trimeată la nevasta lui lordache şi să-i ceară vestitul ei leac împotriva frigurilor. „Nu mă miră”, mormăi el, „ca un medic nu ştie să se vindece pe el însuşi. Nevasta mea însă se pricepe la d-al de astea. Eu am friguri in toate zilele la Bucureşti”

„Spune-mi, prietene, spune-mi, zise Christaris repede cu obrajii aprinși, „Slugerul Tudor a si...?-

Dar vorba-i fu tăiată prin sosirea Vornicului Saniu caş, pe care Aristias îl ducea cu grijă şi smerenie peste prag şi care din uşă striga doctorului să nu se mp te. Apoi boerul se aşeză la capătul cela alt al divanului, înconjurat de bogatele falduri ale caftanului său roş şi căptuşit cu cele mai scumpe blănuri;, ridică işlieul de hârşie sura depe cap şi lua din mâna feciorului său ţeava narghilelei, pc cate acesta i-o adusese pe o tavă de aur.

„Cumplită vreme pentru conspiraţie şi zaveră!” btrigâ el, apoi către Aristias: „Bey-mu, vezi să nu vie nimeni să ne supere”.

„lţi mulţumesc, arlion Voinice, pentru cinstea ce-mi faci ostenindu-te pân-la mine”, începu stăpânul casei.

Samurcaş, însă, după ce se aşeză turceştte şi trase de câteva ori din narghileaua gâlgâitoare, nu mai era decât conspirator. El ridică mâna: „Lasă, priietene, eteria ştie cui trebuie sa mulţumească aci în Valahia. Deaceea, la treabă!”

Christaris, pe care, după ce-l scuturase frigul, îl a-pucă acuma ferbinţeala, lepădă blana de pe umeri, se ridică în capul oaselor şi cu buze aproape tremurătoare puse din nou întrebarea care-i sta pe suflet:..Slugcrul Tudor a şi plecat?

„A plecat”, zise Iordache, „de o jumătate de ceas”. Christaris scoase un strigăt de bucurie, pecâut Samurcaş ridică capul cu mirare: „A şi plecat?”

„N-avea de ce să zăbovească”, zise Olimpianul, „de oare-ce s-a ridicat piedica cea din urmă”.

„S-a ridicat?” strigă din nou doctorul cu ochii lucitori.

„Fii pe pace, fii pe pace”, îl linişti Samurcaş.

Chiar atunci intră repede şi fără veste Bim-başa Sava cu un străin după el.

„Iată-l! iată-l în sfârşit?” strigă chipeşul arnăut, „iată-l pe Aristide Papa, pe care slăvitul nostru Arbi îl trimete din Chișinău cu o scrisoare către Miloș Obrenovici, deschizându-ne astfel o cale sigură prin Serbia!

Eteristii ii primiră pe Papa cu bucurie şi ascultara apoi cu evlavie scrisoarea, pe care solul o citi, după dorinţa Albiului. Ea glăsuia astfel: „Înalta stăpânire mi-a dat porunca, să Vă înştiinţez pe Măria Voastră despre toate scopurile rele ale vrăşmaşului credinţei si al patriei noastre. Poarta începe să ridice, în afara de trupele trimese împotriva lui Ali-paşa din Ianina si în afară de cele din paşalâcurile Rumeliei, cete numeroase în Asia şi în celelalte provincii ca să năvălească în primăvară, cu toată puterea ei asupra Oreciei şi a Serbiei, sperând să ne afle nepregătiţi, şi a ne nimicească. Deaceea am dat ordine, din porunca înaltei stăpâniri, în Elada toată, în Moreea şi până ia Dunăre, să izbucnească revoluţia la Constantino-pole şi în Grecia întreagă la 15 Noemvrie. Deci Măria Voastră să nu zăbovească şi îndată după primirea acestei scrisori şi pe când vrăjmaşul este încă nepregătit. să înarmaţi voinicii Dv. Sârbi şi să curăţaţi patria Dv. de barbari. La 20 cel mai târziu 25 No-iemmbrie, o pornesc prin Moldova si Valahia, şi viu la iubiţii mei Sârbi cu o armată, cu merinde, cu bani a cu tot tacâmul de războiu, şi atunci Vă voiu spune din viu graiu tot ce am de spus. Să încerce însă Măria Voastră să trimeaţă un corp de Sârbi spre l.ong şi Drinovăţ, ca să atragă băgarea de seamă a Turcilor întpacolo, aşa încât calea să-mi rămâie deschisă mie între Vidin şi Ada-kale. Tratativele care ’au început la Constantinopole între Poartă şi Rusia iiuţesc la izbucnirea unui război între aceste doua puteri. Deaceea s-o luăm înainte în spre ţelul glo-iios. să ne încununăm capetele cu lauri, aruncându-nc pe neaşteptate cu lozinca: „Libertate sau moarte” asupra vrăjmaşului nebănuitor, şi fără îndoială, izbânda va fi a noastră.

Christaris întinse mâna spre scrisoare, ca să sărute iscălitura Arhiului „Alexandru Ypsilanti”. Şi Sava tacu tot aşa. lordache şedea pe marginea divanului

cu mumie încrucişate pe manejul săbiei şi tai capul lăsat pe ele. Chiar pe când se, citea scrisoarea, vornicul Samurcaş scosese din buzunar un peptene de fildeş, scurt şi gros, cu care-şi pieptăna încet barba mătăsoasă, după cum obicinuiau boerii.

Aristide Papa întrebă: „Vă împăcaţi cu cuprinsul scrisoarei?”

„Se-nţelege!” strigară de odată Christaris şi Sava. „Ea este minunat de lămurită şi de energică!” şi medicul adăugă: „Şi înalta stăpânire de care vorbește slăvitul nostru Arhi oare să fie...?”

„Capo d' Istria”, şopti Papa, „şi unul care stă şi mai sus”.

„Dovada cea mai bună că aşa este”, zise Sava, ne o dă paşaportul pe care chiar acuma mi-l scrise Leventis pentru Kir Aristide”.

lordatehe ridică capul şi întreba: „Unde vrei să treci Dunărea Papa? Te-aş povăţui s-o porneştti după Slugerul Tudor, care stă bine cu dregătorii turceşti dela Ada-kale şi Vidin. Du-te la Cerneţi şi aşteaptă-l pe Vladimirescu, căci dânsul vine acolo, (lupă ce mai ocoleşte prin ţară”.

„Evrika! Evrika!” striga Christaris. „Şi spune-mi. prietene Lordache, pe ce drum merge Tudor?”

„Eri Slugerul a trimes înainte pe pandurii săi, şi el a pornit azi cu douăzeci şi cinci din arnăuţii mei sub comanda lui Dimitrie Makedonschi, pe la Piteşti către Oltenia. Zice că poate să strângă în câteva săptămâni subt steaguri, vreo opt mii de oameni”.

„Ştie Pini?” şopti Christaris.

Sava repede răspunse că da.

„Şi prin ce mijloace îşi adună Vladimirescu Valahii săi?” întrebă doctorul.

„Toate chemările şi proclamaţiile către norod, le-.i scris aicea împreună cu Ilarion”.

„Te încrezi în el, lordache?”

„Suntem fraţi de cruce”, zise ostaşul.

„Atunci putem în sfârşit să nădăjduim că calea spre Elada ne e deschisă!” strigă cu bu urie Chris-

tans. Deodata îl apuca un leşin, se lasă pe spate, închise ochii şi incrucişâ mâinile pe piept, rasuflând din greu.

Bărbaţii îl priveau în tăcere. Ei ştiau doar câtă recunoştinţă datora Eteria medicului. Fapta, cu care scepticismul lenevos al boerilor buni de gura nu sV fi împovărat nici odată şi de care se scârbise ostaşul, o îndeplinise înfocatul visător; înăbuşind groaza lui de omor, el otrăvise fântâneaua dela braţul lui Vodă Soutzos. Ca so săvârşească şi ca să se ameţească, fusese nevoit să-şi încordeze sufletul într-un veşnic extaz, însă la vestea morţii lui Vodă nu-l mai ducea trupul.

Când eteriştii părăsiră hanul Sfântului Ion, Samur-caş pofti pe căpitanul-lordache să se suie cu el în trăsură. „11 cunoşti bine pie Miloş Obrenovici?” întrebă vornicul.

„Îl cunosc bine”, zise Olimpianul.

„E un mare diplomat?”

„Este”, oftă lordache.

„Mi se scrie din Ţarigrad, că acuma se afla acolo o solie sârbească care trateazea aproape prieteneşte cu Poarta despre întărirea neatârnării şi a drepturilor Serbiei. Crezi D-ta ca Miloş are să asculte de poruncile Arhiului?”

„Nu cred”, oftă ostaşul şi mai adânc.

In dimineaţa de 19 Ianuarie, toate clopotele din cele două sute de biserici ale Bucureştilor sunau, vestind moartea domnitorului. Consulatele primiră înştiinţarea oficială a decesului şi pofti rea la înmormântare:

„La princesse régnante de Valachie, et les princes et les princesses ses filles, en annonçant le décès de S. A. S. le prince régnant de Valachie, arrive le 19 du courant, ont Fhonneur de prier M...„ de vouloir bien assister, avec sa suite, à la cérémonie des funerailles, qui auront lieu aujourd-hui vers le neuf heures du jour a la turque, de la cour princière, a l-église de St. Spiridon, rue Podo-Beilique”.

Pini, Hackenau şi Kreuchely se duseră la biserica Sfântului Spiridon înaintea alaiului îmmormântàrii. Toate străzile erau ticsite de lume; oamenii şedeau pe ziduri, pe garduri şi pe acoperişurile joase, aşa încât în unele locuri înguste uliţa părea făcuta din trupuri omeneşti. La podul peste Dâmboviţa îngheţata, matca largă şi malurile erau negre de lume, Strada de căpetenie a Bucureştilor se numea Podul Beilicului, grinzile ei de lemn erau cele mai bune din oraş, căci pe aci treceau, venind delà Constantinopole, domnitorii şi paşii; aci trăgeau, la Beilic, trimişii Porţii şi slujbaşii, şi tot aci erau cele mai multe cafenele, prăvălii şi pivniţi.

Butcile consulilor trecură in goana cailor pe subt bolta largă şi scundă a clopotniţei, intrând în curtea mânăstirei Sfântului Spiridon, în mijlocul căreia se ridica biserica.

Azi toată curtea era acoperită cu paie aurii, pentru că prohodul era să se facă afară. La dreapta bi-sericei se ridicase un saivan, un fel de cort deschis iu toate părţile, sub care era aşezată o masă acoperita cu catifea roşie; la capătul ei se aflau; ca un fel de părete, trei pânze zugrăvite: cea din mijloc înfăţişă chipul răposatului domnitor, cea din dreapta pajurile Moldovei şi ale Valachiei, căci Alexandru Soutzos stăpânise ţările amândouă timp de patru luni, in anul 1802; pe cea din stânga se vedeau copaci, înaintea mesei un covor turcesc era aşternut pentru Mitropolit.

Când consulii se coborîră din trăsuri, egumenul mănăstirii cu preoţii îi întâmpinară ieşind din biserică. Vălurile negre împodobeau potcapurile; pe pieptul egumenului sclipea encolpionul, o icoană încer cuită cu nestimate. In faţa preoţimei, care se înclrn. Elcii scoaseră bicoamele muiate în aur şi-l urmări apoi pe egumen în pronaos, ca să vadă mormântul pregătit pentru Vodă.

La dreapta intrării, şe ridicase o lesăede de marmoră cenuşie de pe pardoseală, sub care se adâncea groapa, unde se făcuse loc pentru hospodar. Morman tul nu era încăpător, şi doi voevozi zăceau în el, Scai lat Ghika, bunicul Frusinei Doamna, ctitorul bisc ricei Sf Spiridon, care zmulsese domnia delà fi-ate-său şi apoi murise curând pe tron, şi Constantin Han-gerli, acel vânzător vândut, al cărui sfârşit înspăimântător fusese pregătit de zavistiile lui încurcate. Sultanul, ne mai având încredere în el, îi trimise în-tr-o zi un Capugi-başa însoţit de un „arap groaznici spune cronica. Iar când, la primire, hospodarul şedea cu capugiul pe divan, bând cafele, acest arap se, sculă deodată de pe scăunelul său, aruncă un ştreang de gâtul lui Hangerli şi-l trânti la pământ; dar Vodă tiind puternic se zbătu; atunci capugiul îi trase două focuri, şi arapul, îngenunchind pe el, îi rupse gâtul. Când intrară ciohodarii, capugiul le zise: „Dur bre! Firman! şi toţi încremeniră. Căci firmanul sultanului era sfânt. Capugiul duse capul lui Hangerli la Constantinopole, pe când trupul domnitorului fu a-runcat în curte, unde rămăsese mai multe zile, spre pilda tuturora.

Azi, osemintele acestor domnitori şi un singur cap erau spălate şi adunate într-un sac verde, şi călugării le arătară consulilor.

Pini le privea vădit cu batjocură şi un dispreţ a-dânc, fără să-şi dea osteneală să spuie vre-un cuvânt. Ceremonia îl plictisea cumplit. Nimeni nu ştia mai bine decât dânsul, că, pofta de domnie a beizadelei Niculae nu se putea îndeplini. Mai puţin ca oricând Turcii aveau de gâr.d să întemeieze o „dinastie a cailor verzi, căci se luminaseră pe deplin despre firea trădătoare şi revoluţionară a dragomanilor lor. Deocamdată Suţeştii nu mai erau buni de domnie. Tec un diplomat iscusit nu avea nevo-e să-şi ris; pească, în atare împrejurări, vremea, sănătatea şi curte-nia pentru o „quantité négligeable”.

Hackenau tuşea și-și legăna trupul de pe un picior pe celălalt pentru că-l răzbise gerul, și pentrucă mutra supărăcioasă a trufaşului său coleg ii nelinişte nervii; nu se ştia nici o data ce ascunde, și erai nevoit să rabzi multe din partea domnului de Pini, acum când Maestatea Sa Împăratul Francisc I încheiase Sfânta Alianţă cu Ţarul şi amândoi stăpânitord se perindau dela un congres la altul, dela Troppau la Laibach.

Sentimentalul Krcuchelv suspina şi băga bine de seamă la toate ce vedea, ca sa lc scrie pe urmă mai marelui.siău, baronul de Aăitit/., ambasadorul rega prusian la Gonstantinopole. Privind osemintele lui Ghika şi Iui Hangerli, el suspina, gândindu-se la puterea trecătoare şi pientoare, si suspina privind supărarea' Caninului de Pini, gândindu-se la situaţia politică a Prusiei, căreia, după cum zisese Pozzo di Borgo, Rusia îi poruncea ce rol trebuia să joace.

Deodată un sunet se auzi de departe, străbătând acrul rece şi liniştit, urmat de altul mai tare, mai larg, mai adânc: era Iroparea care vestea sosirea alaiului de înmormântare.

Kreuchhely asculta, mirat şi apoi zise: „Ce-i asta?”.

Udriţchi care sta lângă el, răspunse: „Ce să fiev Behăiturile pe nas ale cântăreţilor”.

„Tocmai că nu sunt”, zise consulul prusian, care-şi dădea socoteala, că secretarul agenţiei austriace îi vorbea cu familiaritate, numai pentru că ştia că Kreu chely nu primea nici o leafă dela guvernul sau. Astăzi cântecul sună altfel, mai limpede”.

„Fugi d-acolo, domnule Agent! Sunt urlete turceşti, ca de obiceiu”. Udriţchi nu avea pricepere destulă, nici destul de spirit de observaţie ca să fi putui să-şi schimbe părerea după modificările unui fapt Ca toti cei lipsiţi de cultură desăvârşită, ţinea cu încăpăţânare la anume porecle tradiţionale. Intr-adevăr muzica bisericească românească ajunsese sa fit. sub înrîurirea pffeoţimei din Fanar, numai „urlete turceşti”. Dar Kreuchely, o fire artistică, avea dreptate: azi se auzia un cântec neobişnuit. Vocile băeților, limpezi și mlădioase ca viorile, ridicau evlavia largă a melodiei, cu intervalele ei enharmonice asupra isonului ţinut de vocile bărbaţilor, care răsuna ca freamătul vântului în codrii de brazi. Aecasta era rodul, numai după un an dela întemeiere al scoalei celei noui de cântăreţi, înfiinţată de Dionisie Lupul, Mitropolitul.

Acum începură să sune clopotele dela Sfântul ' pi ridon, unind şi glasul lor de aramă cu jalnica cântări Şirul lung de arnăuţi, de ciohodari, de breslaşr i de slujbaşi, care mergea înaintea sicriului, rămas afară de zidurile mânăstirei, p-e când o inie de preoţi trecură pe subt bolta clopotniţei în curie, înconjurând apoi cortul cu o cunună uriaşă sclipitoare şi bogată în fel de fel de feţe.

Mitropolitul, cu mitra scânteietoare in cap şi îmbrăcat în odăjdii aurite, cu podoabă de icoane rotunde prinse în mărgăritare, pătrunse sub saivan. Co rul, condus de dascălul ieromonahul Macarie, intra în curte, după el slujbaşii curţii, cari purtau pe o pernă de catifea roşie însemnele domniei, iar înainte de toate cuca dată de Sultan drept coroană gospodarilor. Ea era o căciulă înalta în formă piramidală, de a-tifea galbenă, cu un chenar de pânză de argint, in care erau înfipte jur împrejur, pene de struţ albe Aceeaş căciulă o purta mai marele Ienicerilor la Cons-tantinopole, iar hospodarii ţineau de tagma Ienicerilor.

La urmă sosi purtat pe umerii boeri-or veliţi, subt un uranisc roşu, între cele două tuiuri, înalte şi grele steaguri turceşti, cu coadă de cal, sicriul deschis al răposatului hospodar.

Câtă vreme trăia, piticul Alexandru Soutos nu aratase nici odată atât de falnic. In linişt a morţii chiar Mormolocul era măreţ.

După sicriu veneau vre-o sută de boeri, cari, azi purtau în loc de işlic, cuşma veche de samur, mai strâmtă şi înaltă, cu un fel de cută verticală îa mijloc şi cu postav roşu în vârf, în semn de boerie mare.

Mai toţi erau Greci, pentru ca Românii, afară de câţiva, nu găsiseră de cuviinţă să fie de faţă.

Cu toate ea erau îmbrăcați cu blănuri, una peste alta şi cu cisme îmblănite, boerii neobisnuiţi să stea afară pe ger, îngheţau. Şi aceste chinuri trupeşti, împreună cu teama, că prin moartea Mormolocului erau sa piarda dregătoriile lor, adică prilejul să fure, le făcea, o înfăţişare adânc mâhnită. Neamul lui Vodă, prea zdrobit de durere, nu venise la îmmormântare.

Prohodul nu se mai sfârşea. Şi Pini zise lui Leven-tis: „Nu mi-e bine. Spune, să tragă trăsura”, îşi luă rămas bun dela colegii sai şi plecă.

Boerii se uitară după el turburaţi.

Mackenau tuşea, şi cumpănind însemnarea politica a indispoziţiei iui Pini, zis lui Udriţchi: „Partons”.

Şi boerii degeraţi îi priviră şi pe dânşii ci turbu-rare. Acuma consulul fără leafă al Prusiei nu vroia sa rămâie singur, de oarece plecaseră înalţii lui colegi, se depărta şi el.

Pe când se întorceau câteşitrei acasă, auziră de pe dealul Mitropoliei, douăzeci de tunuri, clopote e Sfântului Spiridon şi izbucnirea sălbaticei larme a mater-hanelei, a muzicei militare domneşti după tipicul turcesc, ai tobe, surle şi clopoţei. Şi toate astea nu încetară până nu fu acoperită groapa hospodarului.

Prin aşa fel de vuet oraşul fu vestit dej îmmormân-tarea lui Vodă. Iar norodul românesc, liniştit şi grav, privea în tăcere şi alaiul intrăirii domnitorilor dela Fanar ca şi alaiul îngropării lor, pentrucă ştia că bărbaţii străini, cari se primeneau pe troi cu repezeala fulgerului, erau mai toţi nişte cămătari.

Leventis era la picioarele Sofianei Pantas.

Ea şedea ghemuită într-un colţ al divanului, cu coatele pe genunchi şi cu pumnii sub bărbie. Ochii ei sticleau cu viclenie.

„De as şti ce ai, frumoaso?” se tânguia tânărul

„Oare sa íie cu putinţa ta moartea Mormolocului, a acestui pitic bătrân şi urâcios...”

Râsul ei răutăcios ii tăie cuvântul. „Vita încalţataî” strigă ea, căci Grecoaicele ştiau să înjure aniăuţeşt „nu vezi că mă plictiseşti! Alta nu ştii decât să faci curte?”

„Nu e mult decând m-ai certat, pentrucă vorbeam prea mult despre politică”.

„Taci, măgarule! Azi vreau să aflu noutăţi”.

Leventis se sculă oftând: „Cum vrei, stăpână”, se aşeză pe marginea divanului, luă dintr-o tăviţă de argint nişte mătănii de chihlibar şi lăsă să alunece, una după alta, boabele cu vinele aurii printre degetele sale jucăuşe. Totodată începu să istorisească, şi pe când părea că se gândeşte numai la ce spunea şi la jocul cu mărgăritarele, lua bine seamă, anume ce noutate aştepta să audă frumoasa femee. El se apucă de povestiri de dragoste din protipendadă.

Dar Sofiana se strâmbă şi zise: „Aş, fleacuri”.

Si el urma, aproape fără întrerupere: „Poarta, după ultimele ştiri, se află într-o încurcătură, căci Sulioţii, muntenii din Epir, s-au unit cu Ali-paşa dela lanina, care acuma bate toate oşţiie trimise împotriva lui. Asta e o împrejurare minunată pentru noi”.

„Ţaruchi-paluchi!” zise ea, batjocorindu-l.

„Ţaruchi-paluchi, aşa-i”, zise el şi apoi privind-o drept în ochi: „Ai vrea să te faci împărăteasa Bizanţului”.

„Haha!” râse ea, „acum te faci asta?”

„Prin frumuseţe. Oare nu ai stăpânit prin ea, de două ori pâtTacuma, această ţară românească?”

Cu aceste cuvinte Leventis pomenea stăpânirea pe care ea o pusese; pe răposatul Vodă şi una de mai înainte, când Sofiana nu era încă nevasta lui Pantas ci a unui alt Grec şi robise pe bătrânul şi: cumplitul general Kutusoff. Asta se întâmplase zece ani în urmă, in timpul războiului ruso-turc, pe când Kutusoff, co-mandirul cel mare, îşi avea cuartierul general la Bucureşti. Sofiana n-avea atunci mai mult de patru-sprezece ani, dar, îndemnată de mama ei, purtarea ei fusese astfel, încât ajunsese chiar pentru acele vremuri de destrăbălare o piatră a smintelei, şi mai multe soţii de general, poftite de Ktitusoff, părăsiseră casa lui ca să nu fie martore la desfrânările tinerei Grecoaice.

„Aşi” zise Pantasina uţdispreţ, lăsându-se pe perne, mă lipsesc de astfel de domnii”.

Chiar daca împăratul Bizanţului ai fi tânăr şi un erou, de o fire aleasă şi cu nm i?‘

„Dar iata că nu e împărat, aci ţi s,a Înfundat, dragul meu! Nu vă tot lăudaţi. O să se poticnească re-belia aceea ce vreţi s-o faceţi de trăncănelile oastre-V

„Ah, Sofiano, ce deşteaptă eşti!” strigă! eventis. apropiindu-se de dânsa.

Ea sări în sus cu o înjurătură turcească: „Sâ nu mă atingi!”

„Ehei”, se gândi Leventis, „tare trebuie sâ f:e îndrăgostită zmeoaica. Dar de cine?” Apoi zise tare supunându-se iarăş toanelor ei şi schimbând vorba pentru a doua oară: „Ai râde ascultând acuma certurile boerilor la Divan. Ai auzi pe aşa zidi patrioţi cari sporogoesc despre domnitorii valahi şi fac ai ochiul Austriei, şi pe Pini ştii cari ştiu că mântuirea numai! Ţarul Rusiei este....”

Ea bătu în palme, şi ţiganca cea bătrână se ivi in uşă.

..Gafiţo”, porunci Eantasiana, „du-te pe uliţă şi află de ce au dat Buaireştenii în sperietură, căci Domnul Secretar nu ştie”.

Leventis zâmbi a râde: „Ce să fi speriat pe Bucii-reşteni?” întrebă el cu simplicitate prefăcută.

Sofia l-ar fi pălmuit cu drag. Dar pentru câ ţinea să afle ceva prin el, îşi stăpânea firea ei fără frâu şi zise „De ce ne jucăm d-a ascunselea? Ştii prea bine că politica n-are taine pentru mine”.

Aşa cum n-are pentru mine inima ta”, răspunse el. „Iată, frumoaso, pentru ce suntem făcuţi unu1 pen-tru altul şi avem nevoie unul de altul, şi pe pentruce te iubesc la nebunie”. El râse itjocoritor: „Am sa-ţi dovedesc toată mărinimia mea. Ascultă. Bucureştenii s-au speriat de vestea ca la Piteşti s-ar fi ivit o ceata de treizeci şi şase de arnăuţi sub comanda unui oarecare sluger Tudor Vladimirescu”.

„Arnăuţi, deşi la început boerii din divan ziceau morţiş că sunt tâlhari Arnăuţi cu cai buni şi bine înarmaţi, dar cari s-au purtat în mod paşnic şi s-au indreptat spre Vâlcea. Isprăvnicilor li s-a dat poruncă să-i supravegheze. Dupăce au trecut Oltul, s-au întâlnit cu vechilul Gorjului, care ducea bani la zărăfia judeţului, l-au prins, dar nu s-au atins de banii lui şi au plecat înainte la poalele munţilor”.

„Şi nu erau decât arnăuţi? întrebă Sofiana iaraşi.

„Şi panduri”, zise el cu un surâs. „Iar noi am primit tamnisam o ciudată proclamaţie a acelui sluger tudor, care se vede că vrea să-şi scape ţara de nu știu cine şi de nu ştiu ce”.

„Sa fie oare pandurii cari au fost aci în Bucureşti cm Vladimirescu?”

„Desigur. De ce întrebi?

Dar ea nu răspunse. Cu mâinile după cap, răsturnată pe perne, închipuirea ei plutea visătoare intr-o mare de plăceri, buzele ei erau deschise pe jumătate și sub tulpanul cusut cu fir sânul ei plini umfla scur-teica de catifea.

Leventis privea mai cu batjocură, mai cu admira ie frumoasa fiinţă, care nu căuta să-şi ascundă mişcările simţurilor, şi se mira cum de urmărea încă nebunatica ei îndrăgostire pentru Olteanul cel cu părul de aur.

Ea zise deodată rece: „V-aţi făcut socoteala fără aceşti panduri; Dumniavoastrâ diplomaţi nu eunoaş lefi decât două soiuri de oameni: mişeii şi derbedeii.. Pandurii însă sunt bărbaţi. Ei nu vor umbla pe dm mul croit de D-voastră, ci pe al lor”.

Într-adevăr boerii in curând, se îngrijorară mult de drumul apucat de panduri. Cine eia acel 1 udoi Vladimirescu? Un fiu de moşnean din satul Vladimir în judeţul Gorj, care se ridicase prin vitejia sa. Atât şi nimic mai mult. Şi acela cuteza să facă proclamaţii şi să le răspândească în toată ţara? Proclamaţii ik-mai pomenite, prin care chema norodul, în numele lui Dumnezeu, să se scoale împotriva celor mari:

„Multă sănătate, fraţilor locuitori ai Ţării româneşti, veri din ce neam veţi fi!

Nici o pravila nu opreşte de a întâmpina rău cu rău. Şarpele, când iţi esc înainte, dă-i cu ciomagul şi-l o-moară; căci de mai multe ori te primejdueşte de muș-cătura lui. Dar pe balaurii, cari ne înghit de vii, pe căpeteniile noastre, atât cele bisericeşti cât şi cele po-liticeşti, până când sa - i suferim a ne suge sângele din noi? Până că id sa lc fim robi? Dacă răul nu este primit de Dumnezeu, stricătorii şi făcătorii de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu? Că bun este Dumnezeu, şi ca sa ne asemănăm poruncile lui, trebuie sa facem bin; iar aceasta nu se poate săvârşi, pana nu vom goni răul.

Până nu vine iarna, primăvara nu se face. A vrut Dumnezeu sa faca lumină, şi s-a făcut; dar mai întâi a lipsit întunericul.

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voeşte ea noi ca nişte credincioşi ai Iui, să trăim bine; dar nu ne lasă răul, ce ni-l puie peste cap căpeteniile noastre. Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu răul sa pierdem pe cei răi, ca să ne fieţ nouă bine; şi să se aleagă din căpeteniile noastre, cari pot fi buni, aceia sunt ai noştri, şi cu ei dimpreună vom lucra binele; ca să fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi.

Nu vă leneviţi; ci siliţi de veniţi in grab cu toţii; cari aveţi arme cu arme, iar cari nu veţi avea arme, cu furci de fier’ şi cu lănci; să va faceţi de grab să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduita pentru binele şi folosul a toată ţara; şi ceeace’ vă vo” povăţui mai marii adunării, aceea să urmaţi; şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi; că ne ajunge, fraţilor, atata vreme de când lacrimile noastre nu s-au mai uscat”.

Şi mai straşnic glasuia sfârşitul: „Şi iaraş, să ştiţi ca nimeni dintre noi nu e slobod, la vremea! aceasta a adunârei obştei folositoare, ca să se atingă măcar de un grăunte de binele sau de casa vreunui, locuitor; de cat numai binele şi averile rău agonisite ale tiranilor boeri să se jefuiască; însă ale cărora nu vor urma nouă, precum suntem făgăduiţi, numai acelora să se ia pentru folosul de obşte”. Iscălit: „Theodor, 1821 Genarie”.

Cuvântul despre prădăciune rostit în proclamaţie era un fitil aruncat pe iarbă de puşcă: ura/ celor do-sadiţi împotriva împilărilor izbucni în flăcări. Şi fiecare răsvrătit, care-şi luase furca drept armă, se simţea, deci, îndrituit să judece dreptul de stăpânire al celorlalţi.

Mai departe, vestea, că unii boeri trecuseră de partea norodului, stârni o mare turburare. Iar toţi alergară la Pini, arătându-i indignarea lor. Ceeace făcu pe Domnul Hackenau sâ scrie batjocoritor principelui Metternich, că de oarece consulul rusesc era vădit puterea cea mnai mare în Ţările Dunărene, se cuvenea ca agenţii străini să fie acreditaţi pe lângă ely iar nu pe lângă hospodari. Adăugă mai departe: „Mulţi cred că domnul de Pini ar fi împins la răscoală pe sus numitul Todoro, care cu două zile înaintea morţii lui Vodă a fost la consulatul rusesc, pentru ca fo-losindu-se de împrejurări să răspândească neorânduiala şi spaima în ţară, iar apoi să potolească) rebeliunea după plac, fălindu-se faţă de Valahia cu această noua ispravă spre binele ei; sau - ceeace este tot atât de probabil şi a fost aişteptat aci de toţi oamenii cu mintea prevăzătoare, — ca să găsearscă un prilej bun pentru Rusia, protectoarea principatelor, sa le ocupe milităreşte, spre a restabili ordinea. Se zice, aci, că ceeace se petrece, în mare la Neapole„ s-ar puica înjgheba în mic în Valahia cu mai puţină trudă, subt cuvântul unei pa zi i i vrednice de laudă. De alaltăieri boerii s-au adunat la sfat de mai multe ori, şi in acelaş timp se ţin întruniri şi la Pini. In sfârşit Hackenau ceruse desluşiri oficiale asupra întâmpla iilor din Oltenia, ca să înştiinţeze autorităţile dela vama, pentru că se temea să nu se întindă răscoala şi printre Românii Ardeleni, „cu cari stăpânii lor nu sunt tocmai miloşi”. Despre urmarea acestei cereri, scria la Viena: „Boierii Caimăcămiei au comunicat nota mea Consulului rusesc, care a binevoit să-mi încuviinţeze cererea, dai a sfătuit tot odată să mi se dea un răspuns nehotăntpe care îl aştept. Mitropolitul, Grigore Gliica şi Brâncoveanu însă mi-au destăinuit toate întâmplările.

IX.

Un stol de norii profirii pluteau în cerul de seară, stins dar încă luminos, deasupra Târgu-Jiului, când Tu dor Vladimirescu, în ziua de Vineri 21 ianuarie, intră in oraş cu tovarăşii săi. Drumul delà Bucureşti până,n Gorj cu tot gerul cu toată zăpada il făcuseră în patru zile. Astfel călăreau pandurii. Astfel un gând mare, un dor fierbinte îl purta pe Tudor I acut el străbătuse ţara sa, subt a cărei învelitoare iernatică zăceau fără glas, nevoia şi lipsa: câmpii, peste care de ani nu mai trecea plugul, drumuri mai brăzdate ca ogoarele, sate răsleţe. cu bordeie în loc de case, căci birurile erau puse c-iiar pe coşurile locuinţelor.

Iar Tudor auzea în tăcerea pământului furtuna care trebuia să vie, furtuna născută din dorul mântuirei.

E1 era dintre cei chemaţi, cărora le e dat să simtă svâcnirea inimei unui întreg popor şi să citească în sufletul lui. Era din neamul mântuitorilor la cari dragostea de oameni c o putere dinamică, ce izbucneşte in fapte

Spulberând zăpada, mica ceată trecu in ti ap prin târg şi se opri pe un maidan, împrejurul căruia erau aşezate, împrejmuite pe ziduri, ispravnicii şi câteva locuinţe boereşti. Tudor Vladimirescu descălica la poarta sameşului, serdarul Vasile Moangă. In mijlocul curţii se ridica o casă mare albă, cu un acoperiş ţuguiat, ale cărui străşini se rezimau, de jur împrejurul clădirii, pe stâlpii cerdacului. Puternicele ziduri erau netede, până la pălimar, tâ ale numai ici colea prin nişte văzători înguste. Uşa de intrare se afla după colţul din dreapta, în faţa unei scări lăuntrice care ducea sus pe pridvor.

Când Tudor Vladimirescu ajunse în capul scărei, îl aştepta acolo stăpâna casei, o bătrână vioaie şi înaltă, cu ochii surâzători, a căror negreală era izbitoare sub părul ei alb.

„Ce bine-mi pare, slugere!” strigă ea, „Serdarul nu e acasă, dar ce bucurie pe el, câncţ' va veni!4'

Vătaful de plai se închină spre a-i săruta mâna. ea insă, luându-i capul în mânile amândouă, zise: Lasă-mă să te sărut ca pe fiul meu. Bine venişi!”

„Iţi mulţumesc, cucoană Bălaşă, te rog spune-mi, unde e serdarul, pentrucă trebuie să-i vorbesc numai decât”.

„Trimit, după el, maică”.

„Trimit eu pe oamenii mei”, hotărî Tudor „Unde

„La isprăvnicie”.

„Să chemăm şi pe ispravnicii amândoi”.

„Numai Dinicu Oteteleşeanu e în Târgu-Jiu. Cânii nărui Iorgu Văcărescu a plecat la Brădiceui, la cum-natu-său”.

„Ei, să vie Oteteleşeanu. Predo!” strigă Tudor şi I andurul, care aştepta în întuneric pe scară, urcă repede. „Du-te cu patru arnăuţi şi chiamă pe boerii amândoi”.

Cucoana Bălaşa ieşise în pridvor, pătrunzând cu cehii amurgul, care se lăsase roşcat şi vânăt peste a-coperişurile înzăpezite şi copacii albi de chiciură

„Câţi călăreţi au venit cu tine, maica?” întreba ca. „Maidanul par-că e ticsit de oameni şi de cai”.

„Treizeci şi şase”, fu răspunsul, Je dai voie sa o-dihnească aci în curte?”

Cucoana Bălaşa porunci unui servitor sa deschidă grelele porţi ţintuite ale curţii, să ajute pandurilor să-şi aprindă focurile şirsă le dea vin, pâine şi brânză.

Tudor mulţumi, zise că nu va putea să se oprească mult şi trimise oamenilor să-i vorbă, să-şi hrănească caii, să cerceteze potcoavele şi să fie gata de drum.

„Intră în casă să te odihneşti, maică”, zise cucoana Bălaşa.

„Aştept aci pe boeri”.

„Vii delà Bucureşti? Ai porunci delà stăpânire?”

„Am”.

„Să dea Dumnezeu să fie spre binele norodului”, oftă bătrâna. „Serdarul îşi pierde firea, când se pun biruri noi. Maică Precistă, ido fi nimeni cu inimă la Bucujeşti?”

„Nu e”.

Furtunosul sânge oltenesc se urcă in obrajii bătrânei, ea apucă braţul lui Vladimirescu, şi, scuturân-du-l strigă: „Şi tu? Ce faci? Unde ţi-e inima, Tu-dore?”

El îşi puse mâna pe a ci: „Lasă, mamă, lasă, e la locul ei”.

Aceasta o linişti. „Domnul Dumnezeu sa te blagoslovească, fiule”, zise eu. „Auzi! vine trăsura boe-rilor. Mă duc să văd de ale casei. Avem peşte proaspăt din Jiu la masă, e zi de post”.

înnoptase; o slugă înfipse o maşala într-un belc ug în zid. Serdarul Vasile Moangă şi clucerul Dinicu O-tetelc.şeanu se urcau pe scări. Ispravnicul era mai tânăr, Moangă avea o barbă colilie şi ochii albaştri strălucitori. Cu un strigăt de bucurie îl luă în braţe pe Tudor, pe când Oteteleşeanu întrebă repede: „Cu ce oaste venişi, arhon slugere?”

„Arhon ispravnic”, răspunse vătaful de plai, asezând cureaua de care atârna sabia- o purta peste o tătarcă, o manta cu mâneci strimte, „Domnia ia vii cu mine la Brădiceni, unde se afla căminarul Vâcârescu. Am să vă vorbesc îa amândoi, împreuna”.

„Din a cărui poruncă?” răspunse celălalt, încreţind fruntea înaltă şi pleşuvă sub islic.

„Din porunca lui Vodă”.

„S-o vedem”.

La Brădiceni. Intr-un ceas sa fii gata de plecare, arhonda. Patru arnăuţi te vor aştepta în curte la Dumneata”.

Vorba scurtă a vătafului de plai îl supără pe ispravnic, dar nici nu-i mirosea a bine, şi pricepuse că dăduse de o cursă: treizeci şi şase de panduri şi de arnăuţi făceau strajă între eî şf isprăvnicie. Deci nu se împotrivi.

Moangă şi Tudor intrară în casă şi se închiseră în-tr-o încăpere cu pereţi acoperiţi de cărţi. De obiceiu îndată ce picioru-i trecea pragul, stăpânii 1 se lumini la faţă şi vorbea de comorile minţii, pe care le aduna aci cu o evlavioasă dragoste. Dar azi simţea că Tu-dor Vladimirescu nu venise la sindrofie. Căpetenia pandurilor umbla prin odaie ca parcat de vijelie si tăcu multă vreme, după ce gazda întrebase: „Ce ai de gând să faci cu ispravnicul?” In sfârşit îşi deschise tătarca, scoase o hârtie şi o întinse serdarului.

Acesta citi: „Către tot norodul românesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţărei Romaneşti”. Atunci mâinile lui bătrâne începură sa tremure, şi când ajunse până la iscălitura proclamaţiei „Theodor”, ochii lui erau plini de lacrimi. îşi făcu crucea şi sărută hârtia.

„Să-ţi ajute Dumnezeu!” zise el.

„Amin”, răspunse Vladimirescu, apoi făcu un pas către Moangă şi bătu cu sabia în podeală: „Dar sa ne ajutaţi şi voi?”.

Moangă îi întinse mâna: „Sunt al tău. Porunceşte”.

Desăvârşita încredere a lui Moangă potoli furtuna din sufletul pandurului, umplându-l cu o bucurie ne-obişnuită și el iși deschise bătrânului inima 1ui bogată.

„Tată, cu cât mi-o sta prin putinţa nu se va alingr nimeni nici măcar de un fir de păr al acestui norod, si ţara nu va fi prădata Nu vreau să che n oştin străină, nici sa dobândesc moşii. Nici războiu nu vreau. Vreau dreptate. Şi pentrucă un singur glas nu capătă ascultare, voiu vorbi prin mii de glasuri Aceasta am scris-o si Sultanului printr-un arz-mag-zar. E cel dintâi arz iscălit în numele poporului. Căci pâîdacuma numai boerii s-au plâns de Vodă, sau un de aiţii. Dedesubtul jalbei mele lisă stă scris: „tot norodul Ţării Româneşti!” El tăcu şi ochii lui ca prui priviră departe, ca ochii unui prooroc. I se păru iui Moangă că erau chiar umezi, dar el nu îndrăzn să creadă una ca asta de acest om, care niici nu răsese, nici nu se înduioşase vreodată. Totuşi, astăzi. Moangă nu se înşelase.

„Şi ai trimis arzul? pe ce cale?” întrebă bătrânul încet.

„I! voiu trimite peste puţine zile la Vidin, lui Der-viş-paşa, care-l va porni apoi la Ţarigrad”.

„Şi ce ceri în jalbă?”

„Ţi-am spus, dreptate cer!” strigă Tudor. „Cer Porţii să trimeată un om credincios, de legea ei, care să cerceteze ţară şi să spuie Sultanului adevărui Poarta nu vrea ca ţinuturile dunărene, care-i sunt che Iar, să fie jefuite. Şi îndată ce va pricepe, cat de repede merge ţara spre pieire, n-are să-mi fie greu să-i dau o mână de ajutor pentru izgonirea caprelor râioase”.

„Deci Vodă a murit?” striga Moangă.

„A murit”.

„Dar ce te faci cu Grecii, până vine împuternicitul Sultanului? Sau răsculat şi eteriştii”.

„Eteriştii” zise vătaful de plai încruntat, „să treacă Dunărea şi să scape ţara lor ori unde s;ar afla ea Pandurii mei sunt mai şoimani ca eteriştii. Când m-oiu duce eu cu Oltenii mei la Bucureşti, vom fi noi tăpâni acolo, iar nif eteriştii”.

Te duci la București?” întrebă Moangă, al cărui suflet înfocat se zbatea între teama şi bucurie. Ai pe cine să te bizui? In vremuri ca cele prin care trecem multe se pot schimba. Ştii cum stau lucmrib intre Ruşi şi Turci. Mereu auzim că oştire; rarului sta gata la graniţa Basarabiei. Bucureştii mat a-c/ati pe şes, fără apărare”.

„Nu te teme”, zise Tudor, „sunt aci tocmai a să-mi pregătesc un loc de apărare şi de întărire I nevoie. Am să aşez străjeri la Cozia, Horezu şi Tis mana, şi am să umplu mănăstirile de zaherele. lspravnicii îmi vor iscăli poruncile trebuincioase pentru strângerea lor grabnică”.

„Crezi tu că te vor asculta?”

„Îi voiri sili. Şi să mi-ajuţi şi D-ta. Vino eu mine tată”.

„Eu să viu cu tine?” grăi Moangă incet, „cred că te pot urma numai cu inima, trupul îmi e bătrân. Şi cui aş încredinţa casieria mea?” El oftă din adâm „E plină, plină de tot. Sunt în ea mai, bine de o suia de mii de lei”.

Atunci Tudor ridică pumnii, parc-ar fi vrut sa bata pe cineva.

„O sută de mii de lei!”, strigă el, „storşi de pe spi narea bietului norod, acuma în toiul iernei, când nu se vinde şi nu se câştigă nimic!” apoi st apânindu-se „Fie”, zise el „rămâi aci şi păizleşte comoara care, cu vrerea lui CHimnezeu va fi înapoiată acelora delà care a fost răpită”.

„Va fi cum zici, Arhon sluger”.

Vladimirescu dădu din cap. îşi scoase ceasornicul „Sunt grăbit”, zise el, „trebuie să-l prind p Vaca resett la Brădiceni. Pe ispravnicii amândoi îi iau cu mine la Tismana. De acolo vom trimite proclamaţiile la Târgu-Jiu. Până sosesc, să taci, boerule”,

Ochii mari albaştri ai lui Moanga priviră la Căpitanul de panduri luminoşi şi cu jind.

„Fapta ţi-e vitează, fiul meu. Poate o plăteşti tu viaţa”

„în faţa Domnului n-are preţ viaţa omului, ci fapta sa”, zise Tudor Vladimirescu. „De mult ma îmbrăcă cu cămaşa morţii”.

La lumina câtorva felinare pandurii şi arnăuţii işi potcoveau caii, şi când sosi ispravnicul, slugerul şi oamenii săi porniră la drum.

Oteteleşeanu era îngrijat şi supărat. Nu-şi putea desluşi întâmplarea. Cei patru arnăuţi trimişi de acest Tudor Vladimirescu nu-l părăsiseră, astfel în cât abia putu să-şi ia rămag bun delà soţie şi copii, dar mite să fi înştiinţat pe prieteni de cele petrecute. Felurite gânduri îl frământau. Oltenii erau învăţaţi ca năvăliri de Turci şi de tâlhari. Dar ce tâlc avea sosirea acestui vătaf de plai din Mehedinţi cu o ceată înarmată si o poruncă delà Bucureşti, care te scoate la drum în toiul nopţii de iarnă? Se părea că şi Moangă, bă-trânul cărturar, era înţeles cu ursuzul parucic. Comedie nebună! Iar mocofanii călăreau, parc-ar fi fost ziua nămiaza mare şi i-ar fi luminat drumul zăpada.

Abia după trei ceasuri poposiră la o cârciumă şi inaseră acolo. Vladimirescu puse straji împrejurul casei. Cârciuma era a unui stolnic Viişoreanu, care fusese căpitan de panduri în cel din urmă rezbel împotriva turcilor, şi Oteteleşeanu-îşi puse întrebarea, dacă cumva Rusia căuta iarăşi cătane?

A doua zi, Sâmbătă dimineaţa, era moină şi c aţă. Ei alergau ca vântul spre Brădiceni, unde Otetele-şanu trăgea nădejde să afle ce se cerea delà dânsul şi delà tovarăşii lui. Dar căminarul Văcărescu, al doilea ispravnic, nu mai era la gazda lui, şi spre marea nelinişte a boerului Dinicu, după o oprire scurtă, tăcuta călătorie merse înainte.

După amiazi goneau prin satul mânăsirei Tismana, la poalele munţilor.

Ceaţa se risipise, şi pentrucă fusese umedă, la ieşirea satului valea şerpuită cu codrii ei, părea ferme cată sub podoaba chiciurei. Sclipirea tăcută, care cuprindea pământul ca şi copacii până sus în vârfurile lor, umplea pădurea cu o tainică veselie în tăcerea ernatica nu se auzea de cât glasul lisnurici, ian' frângea ici şi colea zalele ei de ghiaţă. Valea adapta tită mirosea a muşchiu, a pământ udat şi a frunze uscate, ale căror mormane le desgropase copitei cailor sub zăpadă.

Pădurea era luminată şi, la stânga călăreţilor, se ridică pe o treaptă lată a muntelui, lipită de un pârele de stâncă, mânăştirea Tismana cu cele patru turnuri ale ei înălţate deasupra acoperişurilor înzepezite. De desubt un colţ al zidurilor ţâşnea un izvor numai spumă, şi sărea peste stânci în prăpastie, lovindu-se cam la vreo cinzeci de metri, de un prag al pietrei şi despărţindu-se apoi în trei: săritori albe şi străvezii. Acesta era pârâul care îndemnase pe sfântul Nico-dim să sălăşluiască în această vale adăpostită, deschisă numai spre miază-zi, şi înconjurată de trei părţi de munţi, cari azi, ridicau coamele lor albe către cerul albastru ca peruzeaua.

Dar albastrul se preschimbă repede în multe feţe minunate, pentru că ziua de iarnă era încă scurtă; el se stinse pe cer, şi se lăsă înj fundul văei, pe când partea de sus a coastelor împădurite începu să se aprindă, ca trandafirii, ca rubinii şi la urmă ca, o pă-lălaie roşie şi galbenă; dar trecu şi focul acesta, şi pe cer străluci o lumină verde văpisind mănăstirea în aceeaş culoare, şi în văzduhul verde, după horbota de cleştar a pădurei, se înălţa sclipitor, craiul nou.

învăluiţi în această lumină stranie, călăreţii urcări până la porţile Tismanei.

Pandurii şi arnăuţii descălicară în curte, pe când Tudor şi Oteteleşanu, care era ca înţepenit de ger, intrară la egumen.

Stariţul, un Grec uscăţiv, cunoştea şi pe ispravnicul de Gorj şi pe vătaful de plai diin Mehedinţi. El începu să ureze bun sosit pe greceşte celui dintâi, dar Vlarimirescu îi tăie vorba pe româneşte; „Porunceşte, părinte, să ni se dea adăpost, mie, isprav nicului şi celor treizeci şi şase de oameni cu caii lor”.

Egumemu ridică capul. „Cine vorbește aci?” întrebă el.

„Căpetenia adunării norodului”, zise Tudor.

„Adunarea norodului:” îngână stareţul nedumerit şi atât de mirat de cuvântul necunoscut, încât uita supărarea pricinuită de purtarea acestui mic slujbaş şi privi întrebător pe ispravnic. Acesta însă gemea de oboseală, îşi apucă capul cu mâinile şi se; lăsă p-o laviţă lângă uşă.

Grecul bănuia o primejdie. Cu paşi lungi se duse la uşă şi o deschise, ca sa strige pe călugării săi, dar se dădu înapoi, căci pe sală stăteau, înalţi şi nemişcaţi, doi panduri cu puşca la umăr.

Tudor Vladimirescu pregătise de mult răscoala în inima Oltenilor. Nu prin legăminte sau prin scris, o prin cuvinte scurte şi înţelepte ce le semăna in su fletele foştilor săi tovarăşi de arme, pe când colinda ţara ca inginer hotarnic, ca vătaf de plai. Iar cuvintele rodiseră în brazdele adânci trase în inima poporului mai mult de nevoia sufletească decât de cea trupească, mai ales în a ţăranilor şi a boemaşilor, rămaşi sănătoşi la minte, pentru că trăiau departe de oraş. Pe ţărani şi pe boernaşi îi lega şi, prietenia, de când fuseseră cu toţii panduri în anul 1806. In vremea aceea primejdia grozavelor năvăliri ale lui Paz-vantoglu, paşaua răsvrătită delà Vidin, îi silise pe Fanarioţi cu toate că ei desfiinţaseră vechia oştire, să strângă o miliţie nouă.

Făcuseră aceasta şi prin îndemnul Ruşilor care după obiceiul lor, căutau un prilej să se războiască cu Turcii, trimiţând apoi şi oştirile lor în Ţările dunărene. iar sfada se sfârşi după o tărăgăneală de şase ani cu răpirea Basarabiei de către Muscali. Acuma pandurii nu mai erau o oaste regulată, ci e au întrebuinţaţi ca grăniceri sau ca călăraşi în judeţe.

Nimic însă nu leagă om de om, ca slujba ostăşească. Rostul ei lăuntric şi sufletesc este strunirea și oţeiirea voinţei păna ia jertfă dc sine pentru binele celorlalţi.

Iar pe boeri, şireţii Fanarioţi îi depărtau de acea sta şcoală a voinţei, şi în locuiseră armele în mâinile lor prin narghilele, mătănii şi pitace de slujbe mari Deaceea boerii nu mai erau buni de ni inie, căci nu mai ştiau să deosebească răul de bine şl cinstea de ruşine. Aproape nici dfire bărbătească, n-o poate dure cu mărirea; tămâia o ameţeşte, Bizantinismul e cea mai prielnică politică de distrugere a asupritorilor faţă de asupriţi, ea nimiceşte sufletele.

Nici Tudor Vladimirescu, nici Iancu Jianu nu sie puteau naşte în Bucureşti. Aceste două întruchipări ale neamului românesc, mândrul moşnean şi boem! însetat de dreptate, nu se puteau înfiripa decât ni aerul curat al câmpiilor, al codrilor, şi al munţilor Numai lor le era dat să cheme poporul la luptă; pen-trucă numai în ei se încredea poporul. Ei îi dovediseră curăţenia lor sufletească prin aceea că unul rămăsese cinstit în toate slujbele sale, iar celălalt care ar fi putut să trăiască în belşug şi petreceri pe moşiile lui, dusese, ani de zile, o viaţă de1 ocară împotri-vindu-se mişeliilor Grecilor.

Pandurii se adunară la chemarea acestor doi oameni. Ei se îndreptară în pâlcuri mici şi mari spre Cloşani.

Ca la o zi de drum de acest colţ apusean al Carpaţilor din Mehedinţi, Iancu Jianu tăbăra în pădure la apus de soare. Haiducii ascultau cu râvnă de cuvântul fostului lor căpitan. „Ştim, stăpâne, ştim cum iţi place!” strigau ei cu ochii strălucitori de bucurie, când el dădea vreo poruncă, zicându-le pe njujne.

In curând zăpada fu rănită şi ridicată jur împrejurul locului de popas, lemne şi surcele adunate şi şase focuri mari aprinse; caii fură legaţi de copaci, cu fânul adus în desagi dinaintea lor, puştile aşezat în spini, şi oamenii începură să gătească cina.

Deodată un fluerat prelung şi ascuţit, pe care oamenii îl simţiră până-n măduva oaselor şi care nelinişti caii, străbătu codrul.

„Alexe, Toadere, Gruio”, porunci Jianu, şi trei haiduci apucară flintele lor şi alergară intru întâmpinarea aceluia care lucrase.

Larma fusese dată de o strajă. Bărbaţii toţi îşi luară armele, şi aruncară crăci uscate peste foc luminând astfel locul ca ziua. 1 lucratul nu se mai auzi, deci primejdia nu era mare, şi cam după un sfert de ceas, din ceaţa albicioasa a pădurei înzăpezite ieşiră zece oameni şj patru cai. In fruntea lor veneau doi tineri;, cu zeghe. îşi-scoaseră căciulile, şi cel mai puţin înalt sări peste focul, care-l mai despărţea de Iancu Jianu şi zise: „Să trăieşti, Coane Iancule. Pe mine mă trimete banul Dumitrache Bibcscu din Craiova”, şi-i întinse o scrisoare.

înainte s-o deschidă, căpitanul privi la tânăr, ou ochii lui pătrunzători şii ştiutori de oameni; aicesta avea un chip grav, ca tăiat cu dalta, şi ochii verzi luminoşi sub sprâncene negre stufoase şi îmbinate. Era spătos cu încheieturi subţiri.

„Nu cumva eşti un Jian?” întrebă căpitanul.

„Sunt Dumitru fiul lui Jianu şi nepotul postelnicului Hagi Stan Jianu”.

„1-am' cîunoscut”, zise boerul Iancu, „Jienii din Dolji sunt numeroşi, tot ca noi Jienii din Romanaţi. Dar se zice că nu ne înrudim”.

„Mi-ar părea rău”, răspunse Dumitru.

Boerul Iancu zâmbi a râde, rupând pecetea verde a 'sicrisoarei. Banul Dumitrache scrie: „Precum pe vremuri te-am crescut pe tine ca pe copilul meu, aşa crescut-am şi pe Dumitru Jianu, rămas fără părinţi. Adeseori firea lui vijelioasă/inima lui bună mi te reaminteau pe tine. Ţi-l trimit, căci cred că poţi să-l pui la muncă. Cu inima toată sunt cu voi la treaba ştiută. Domnul să ne ajute. Cu părintescul liubov Dumitrache Bibescu”.

Apoi boerul Iancu îşi îndreptă privirea spre celalt tânăr, care aştepta, tăcut, să,-i vie rândul. Etta înalt şi subţire, mâna lui frumoasă apăsa pe pistoalele să-

pate cu sidef; ochii lui negri catifelaţi se intăliiua liniştiţi cu cei ai marelui Jianu.

„Şi tu cine eşti?” întreba Jianu.

„Mă cheamă Ene Enescu şi sunt de neam din Piteşti. Tatăl meu a fost căpitan de panduri. Dar c bol nav. Mi-a dat armele lui şi m-a trimes la slugerul Tudor”.

„De câţi ani eşti?”

„împlinesc optsprezece ani la Paşti”.

„Şi tu?” zise boerul Iancu, întorcându-se spre cel care purta un nume cu el.

„Eu împlinesc nouăsprezece ani la douăzeci şi cinci Martie”.

„Ştiţi voi pentru ce s-a ridicat Slugerul Tudor?”

„Pentru dreptate”, răspunseră amândoi ca într-im glas.

„Unde v-aţi întâlnit?” urmă călpiitanul.

„Pe drum, în Mehedinţi”, zise Dumitru. „Ne aşteptam să dăm de urma Dumitale sau a slugeruliu la Baia-de-Aramă, dar în pădure ne întâlnirăm cu nişte ţigani fugari delà Şiiac, moşia serdarului Dinu Băl-teanu; în lipsa serdarului conacul fusese călcat de tâlhari şi ţăranii ne spuserăi că ai săi se află în mare nevoie. Atunci ne abăturăm până acolo”.

„Ei şi?”

„Şi iată, boerule, ţi-aducem şase din mişeii ceia. Şi să ne ierţi, că nu ştim ce săi facem cu ei. Patru ne scăpară la Şiiac”. Şi încruntând sprâncenele răcni: „Veniţi încoace, ticăloşilor”.

Şase tâlhari fioroşi se apropiară. Cinci aveau mâinile legate la spate; al şaselea avea faţa suptă de durere şi braţul drept înfăşurat într-o cârpă însângerată. Erau arnăuţi. Aşa se numeau toţi cei cari nu purtau portul ţărănesc ci erau îmbrăcaţi turceşte sau bulgăreşte.

„Enescu îi tăiă mână, zise Dumitru Jianu.

„De e nevoie”, fu răspunsul.

Căpitanul se întoarse apoi către tâlhari. Aveau chipuri de pasări defpradă ai capetele legate cu cealmale

pana peste- sprâncene, nişte lepădături ieşite din des trăbălarea imperiului turcesc si care treceau Dunăre ca lăcustele.

Ei se uitau cu spaimă la boerul Iancu, pentrucă ştiau că el eră acel jianu, ale cărui fapte le povesteau cântecele Olteneşti.

In tăcerea adâncă, ce domnea în tabără, glasul lui Iancu se ridică aspru şi tăios: „Ascultaţi, mişeilor ştiaţi, precum ştie Oltenia toată, că pandurii strânp oameni, dar în loc să veniţi la oştiri, aţi jefuit femei şi copii în casele lor. Pentru asta vă voiu pecetlui ca să vă cunoască cei ce vă întâlnesc. Ce a păţit unul din voi, veţi păţi cu toţii. Oamenii mei vă vor tăia mâna dreaptă, şi apoi vă vor duce la Târgu-Jiu Ja puşcărie”.

Hoţii gemură, unul începu a se boci. Dai haiducii îi goniră în pădure.

Urdăreanu se-ncruntase şi-şi muşca buzele. Ochii verzi ai lui Dumitru Jianu scânt iau sălbatec. Enescu se făcu galben ca dara.

„La masă!” zise căpitanul,, şi să-mi povestiţi cu fu la Şiiac”.

Alexe aşezase masa într-un triunghiu adăpostit, înjghebat din doi copaci uriaşi, prăbuşiţi unul peste altul. El aşternuse plăpămi şi chiar o faţă de masă albă peste un covor gros de cetină. Două focuri bine potrivite încălzeau această sofragerie.

„Ei? V-am cerut să-mi spuneţi întâmplarea”, zise Iancu îndodată cu oareca asprime, pentru a scutura pe tineri din turburarea lor.

Enescu însă tot păstra tăcere. Atunci Dumitru Jianu povesti, cum rubedenia lui Dinu Bălteanu se închisese în culă, de două săptămâni, ca să se ferească de hoţi. Cula Băltenilor era din cele mai întărite din Mehedinţi, avea opt stânjeni în înălţime şi zidurile ei erau atât de groase încât un om putea dorini în tihnă pe pervazul ferestrelor. Hoţii nu puteau pătrunde întdînsa, locuitorii însă nu puteau ieşi, ca apusul de soare năvălitorii trăgeau dela marginea

pădurei focuri de puşca pe poarta. Satul ca si conacul fuseseră prădate.

„Pe doi din fagari cari erau inai de treabă”, urmă Dumitru Jianu, „îi luai cu noi, aşa încât eram şase cu slujitorii noştri”. Un surâs sfiicios aluneca pud chipul hotărît al flăcăului, dându-i un farmec deosebit. „Atunci Enescu şi cu mine ne gândirăm la acela lucru. Pe când eram copii, ne jucam de-a haiducii, im brăcându-ne în verdeaţă de sus până jos, şi mulţi se speriau, când ne prefăceam în tufişuri vii şi mişcătoare. Aşa făcurăm şi de data asta; şi la începutul nopţii ne apropiarăm de hoţii cari începuseră sa tragă focuri. Apoi le căzurăm în spinare”. Luă o bucată de pâine pentru a ascunde roşeaţa, care-i se urcase în obraji. Şi Enescu se înroşise, Le er ruşine să vorbească de faptele lor faţă de vestitul Jianu.

„Avalim”, zise boerul, „bine făcurăţi”.

Sfiala lor crescu. Iar Urdăreanu suspină: „Mare noroc pe voi”.

Iancu Jianu vedea azi, că desnădejdea lui din zilele negre de altă dată, când i se păru că haiducia lui era un lucru zadarnic şi fără folos, nu era întemeiată, şi că tot ce făureşte focul sfânt nui se stinge, şi privea cu drag pe ucenicii de lângă el.

„Când ai venit la banul Dumitrache?” întrebi el pe Dumitru.

„După ciuma lui Caragea. Atunci îmi muriseră, în aceiaş zi, tatăl, mama şi sora mea Sultana”.

Iancu Jianu dădu din cap, apoi se învârti dintr-o-dată pe buturuga pe care şedea, către focul la dreapta lui, îşi rezemă cotul pe genunchiu şi capul pe mână. ochii lui verzi se î n tune car ă|7 şi împrejurul buzelor i se adânciră cutele săpate altă dată de mânie şi de scârbă. Dus pe gânduri şi afundat în noianul amin-tirei, el începu să tăinuiască cu flacăra, vechia şi credincioasa lui prietenă. După ciuma cea mare el hai-ducise încă un an de zile, şi săvârşise, în înfricoşata tovărăşie cu molima, nenumărate răzbunări, ale căror icoane i se arătau acuma.

Urdăreanu şi Dumitru, aş zaţi in colţul tmnchiuri-lor prăvălite, nu mai îndrăzneau să vorbească cu glas tare. Ion însă privea cu milă pe cel nou sosit şi întrebă încet: „Iţi muriră părinţii amândoi şi o soră in aceeaşi zi?”

Sprâncenele tânărului tresăriră de durere; apoi începu să povestească aşa cum se povesteşte noaptea in pădure, lângă foc, încet, gânditor, aseultându-şi sufletul său însuşi, în fermecata tăcere a codrului.

„Şedeam la masă, în pridvor”, zise Dumitru,.„un pridvor în care pătrundeau crăcile unui măr ybătrân. feciorul urcă scara, aducând ciorbaîâcul; dar capul lui abia ajunsese la înălţimea podelei, că se înfundă fulgerător. Cineva striga îngrozit: „L-a apucat!” şi cum mă întorceam, tata şi mama căzură vde pe scaune, şi numai decât şi Sultana. Slugile fugiră ca nebuni, şi numai Dobrina, doica mea, stătea lângă mine frân-gându-şi mâinile. Iar ceata mârşavă a cioclilor, cari stăteau la pândă la poarta curţii, năvăli ca o haită de lupi flămânzi, în casa care le era deschisă acuma pentru prădăciune. Erau tâlharii cei mai neruşinaţi. Groaza ciumei deschisese închisorile toate. Oamenii din oraş erau mulţumiţi, că ura cineva gata să îngroape morţii”. Dumitru îşi încleşta pumnul şi scrâşni: „Să-i îngroape! Doamne sfinte! Au tras trupurile cu căn-gile iar cozile negre ale sorei mele alunecau după ea ca doi şerpi. Sub mărul din curte i-a îngropat pe toţi”, îşi înfipse dinţii! în pumn.

Ion îi puse mâna pe genunchi ca să-l mai potolească.

„Pe mine” urmă Dumitru răsuflând din greu, „mă duseră la ordie”.

„Cum şi pe tine?”

Tânărul Jianu dădu din cap. „Mi-a spus Dobrina, care se ţinuse de mine ca un câine credincios, dar nu putuse să-mi ajute, că zăcui acolo timp de Şase săptămâni pe nişte paie murdare. Ciuma şi cioclii domneau singuri pe Craiova pustie. Zăcui în nesimţire, până ce avusei un vis. Visai trei femei, care stăteau împrejurul meu. Una zise cu asprime: „Luaţi-l să vie cu noi”. A doua i se împotrivi cu blândeţe; „Lasa pe bietul băiat”. Şi a treia se aplecă spre mine cu bunătate luându-mă de mână. O fi fost însăşi viaţa, căci mă deşteptai şi văzui tavanul de grinzi al ordiei. Apoi simţii ceva umed curgându-mi pe coasta stângă, pusei mâna la subsioara şi o scosei plină de puroi Mă scuturai de scârbă, strigând: „Ce-i asta?” şi chiar acuma arătă mişcarea făcută atunci. — „Apoi văzui pe Dobrina care striga plângând: „Boeraşule, boeraşul mamei, te-ai deşteptat!” şi vru să-mi ajute să mă scol. Dar mi-era trupul tot o rană, ţipam, apucându-mi de durere când piciorul şi când umărul”.

„Credeam că ciuma.....” încercă Ion să oprească po-vestirea care-l durea.

„Nu era ciuma”, zise Dumitru, „ci căngile cioclilor”.:

Urdăreanu înăbuşi o înjurătură; voinicul mai degrabă îndură durerea decât descrierea ei.

„Cioclii încercaseră de mai multe ori să ma ia, şi daca Dobrina nu sar fi rugat mereu de ei să mă mai lase, mă şi îngropau mort sau viu, puţini le păsa. Dobrina mă aduse iar în casa părintească jefuită şi arsă de cioclii. Din averea părinţilor atât mi-a mai rămas”, scoase din sân o batistă de pân ză de in subţire, cusută cu ceabace, era „a mamei, şi Dobrina o păstrase într-o strachină cu usturoi, ca să nu mai fie molipsitoare”.

„Cum îngăduie Dumnezeu atâta grozăvie?” întrebă Ion încruntându-se.

„De-aşi fi Dumnezeu ţi-aşi spune”.

Ion primi dăscălescul răspuns în tăcere; deşi tovarăşul lui era mai tânăr, trecuse prin mai multei încercări decât dânsul.

Deodată căpitanul se întoarse şi strigă: „Ei băieţi, au amuţit viorile? Numai ştie nimeni să cânte?”

Dumitru se sculă, sări peste masă, alergă lângă focul unde şedea sluga şi înapoindu-se cu o scripcă începu să zică de Iancu Jianu.

Haiducul radea mulţumit. El mai cântase faptele sale. Pe când Grecii şi unii din boerii îl făceau hoţ şi tâlhar, cântecul popular îi împletise cununa nemurirei, pe care nici o putere pământeasca n-o dăruieşte mai cu rost decât el. Tot ce ridica pe aripile ritmului, îşi deschide porţile inimilor.

La auzul glasului mlăd-os şi plin al tânărului Jianu, haiducii se strânseră unul după altul, şi în curând Alexe îl însoţea cu cobza.

Cu cuvinte puţine dar măestrite, cântecul înfăţişa pe viteazul cel mai iubit ele popor, pe Jianu cu numele mare”, care-şi hrăneşte răzbunarea ani îndelungaţi şi care, la întrebarea: „Iancule ce-ai târguit?” răspunde:

„Dat-am aur şi argint
Pe vreo cinci oca de plumb,
Să duc la băieţi în crâng.
Că-s băieţi fără de minte,
Risipesc gloanţe cam multe”.

Voinicul cu gânduri multe, îi mai zicea cântecul, şi-l arăta rezemat de un butoi, aşa adâncit în cugetările sale, încât proştii credeau că e mahmur de vin; el însă le zice cu dispreţ:

„Dar nici vinul n-am gustat;
De le fac defnu le fac,
Pe lume tot eu le trag”.

şi adăogă cu mândrie:

„De le zic de nu le zic,
Tot am nume de voinic”.

Vodă il îndemna sa se lase de haiducie, căci îi va da slujbe mari. Da' Jianu răspunde

Tu cu boeria ta,
Eu cu haiducia mea.
Decât slugă la ciocoi,
Mai bine cioban la oi
Cu capul pe muşuroi”.

Iancu Jianu, cu capul ridicat, sorbea din toată puterea miresmele pădurei iernatice.

„Glasul tău e frumos”, zise el.

„E frumos cântecul”, răspunse' tânărul cu ochii strălucitori.

„Şi Dumneata, Căpitane, ai o voce frumoasă şi st i cântece multe!” se rugă Urdăreanu.

Iancu luă cobza din mâinile lui Alexe şi cântă de codru „frate cu Românul”:

„Sub poale de codru verde
Mititel foc mi se vede,
Mititel şi potolit,
Tot de voinici ocolit;
Nu ştiu zece-s or cinci spre zece,
Că mi-şi frige un berbece,
Un berbece berbecel
Sugător şi mititel.
Sub umbră de păducel,
Voinicii mănâncă miel
Şi beau vin din burduşl,
Cântând şi grăind astfel:
Codrule, codre-nfrunzit,
Codre frumos înverzit,
Ţine-mă-n tine ferit
Cu frunză acoperit.
Codrule, i-avea păcat
De m-ai da acum legai,
Că nimic nu ţi-am stricai,
Nu mă ştiu de vinovat;
Că-n tine de când intrai,
Numai o cracă tăiai
Armele de-mi atârnai,
Şi la umbra-ţi mă aşezai.
Le-aş fi pus toate şi jos,
Dar pământu-i uinedos
Şi fierul e ruginos,
îşi pierde lustrul frumos.

„Mai zi, boerule!” strigară toţi.

Şi cum i se lăţise sufletul, zise un cântec, de care toţi credeau că-l făcuse chiar el, la Caracal acasă, când îl copleşea dorul de haiducie:

„Inchina-m-aş şi n-am cui
Păsurile ca să-mi spui.
Inchina-m-aş brazilor,
Brazilor şi fagilor;
Dar sunt fagii depărtaţi,
Brazii în muche ridicaţi.
Inchina-m-aş ulmilor,
Ulmilor, stejarilor,
Că sunt ulmii mai stufoşi
Şi stejarii mai umbroşi.
Unu mi-este verişor,
Iar stejarul frăţior,
Că la vreme şi la zor
Mult mi-ai fost dăruitor:
Mi-a dat ulmul roate mici
Şi măciuci pe la voinici,
Iar stejarul mi-a tot dat
Fus de moară, stâlp de vad
Şi vreo patruzeci de pari,
Pentru spete de tâlhari!”

Tinerii râdeau; erau voioşi și gata de luptă. Enescu singur tacea. El şezuse nemişcat cu capul rezemat de un trunchiu şi aproape, tresari, când il strigă boeruî Iancu:„Enescule, nu ştii sa cânţi?”

„Ascultam”.

„Dar vreau să te aud pe tine”, zise căpitanul, „n-aşi cere asta lui Urdăreanu. Să te ferească Dumnezeu de cântarea lui. Ştie numai să fluere voiniceşte şi să comănduiască, de-l auzi delà Craiova pana la Târgu-Jiu. Dar tu desigur ştii să cânţi”.

Enescu zâmbi, luă cobza din mâna slugei sale şi zise cu glas întunecat:

„Frunziliţă de pe baltă,
Nu mă mai blestema, tată.
Că m-ai blestemat odată.
De-am zăcut o vară toată
Şi iarna pe jumătate,
Cu armele nefrecate,
Nefrecate, nespălate.
Lasă-mă ca să mă duc,
Cărăruia să-mi apuc,
Cărăruia codrului,
Tot în voia Domnului,
Că de n-oiu fi-n haiducie
Tot ţi-oiu semăna eu ţie”.

Faţa i se întunecase ca o noapte fără lună. Când isprăvi cântecul, căpitanul zise: „Şi tu eşti bun de codru verde”.

Apoi cântară Alexe şi Mitică, feciorul lui Jianu cel tânăr, amândoi cântăreţi de seamă. Cobza zbâr-nâia şi sunetele vioarei pluteau prin aerul răcoros al nopţii. După cântecele haiduceşti, veni rândul doinelor. Aşa e rânduiala, noaptea, la foc. Cu cât sângele se linişteşte şi tăcerea codrului se adânceşte, cu cat stelele sclipesc mai mari printre ramuri, cu cat sufletul se avântă mai departe pe cărări tainice cu atât mai evlavioasă ajunge mirarea omului fata de cerul, de pământul şi de. el însuşi.

Insfârşit tăcură şi viorile, dar la unul din focuri se mai tânguia un fluer zicând „cum şi-a pierdut ciobanul oile”, cu sunete prelungite şi întorsături de privighetori.

La urmă tăcu şi flucrul.

Nu se mai auzea decât mai aproape sau mai d -partal trosneala ernatica a copacilor sunând ca o lovitură de topor, care rădea când pe un lemn moale, când pe unul tare.

Şi focurile pârâiau, şi panii unde ajungea cearcănul lor de lumină/se vedea, ca începu să ningă; fulgii mari cădeau drept prin aerul liniştit.

X.

Pe malul Motruhii boemi laucu Jianu cutreeră cu ceata sa de călăreţi, larga câmpie a Padeşului Biruind norii argintii şi grei de zăpadă, soarele apunea şi deodată străluciră în fundul văei rotunde vârfurile albe ale Pietrelor Cloşanilor.

Mergeau câte doi, unii după alţii printre sălcii şi anini, şi în curând înaintaşii zăriră la două zeci de paşi un pandur cu flinta la umăr. Era cea dintâi strajă a Slugerului Tudor.

lancu Jianu spuse cine este; pandurul îi îndreptă, şi după un sfert de ceas ajunseră la tabăra lui Tudor Vladimirescu.

Pandurii n-aveau corturi. Pentmcâ oştirea aceasta nu era a vreunei stăpâniri, ci o adunare de bărbaţi, cari se ridicaseră de bună voie şi fără simbrie. Era o ceată aleasă de vreo şase sute de Olteni, toţi din Gorj sau Mehedinţi, vânători de urşi şi de capre ne-gre, învăţaţi să inopteze fără adăpost. Sarie.i ii ir rea de ger şi de ploaie. Erau tăcuţi, pcntruiM ăiau ce vroiau, şi mulţumiţi de străşnicia căpitanului lor.

Scurt timp după sosirea lui Iancu Jiaiiu. pandurii se sculară la bătaia tobelor de lângă locurile nud îşi găteau de mâncare, şi se strânseră împrejurul Im Tudor Vladimirescu, care stătea pe o movila m Iii mina roşie a apusului.

„Fraţilor”, zise el, „acuma ne sosi şi boerul la ucu Jianu cu trei feciori de boerii şi cu o sută de oameni Cine ţine cu noi, fie boier mic sau mare, fie moş nean, haiduc sau clăcaş, prieten ne este. De avutul Iui sâ nu vă atingeţi! Cine ne stă împotrivă, fie el ţăran, boer mic sau mare, milă nu va afla. Pentru dreptate vă ridicai de pe la vetrele voastre. Şi iarăşi sa ştiţi, de o vrea Dumnezeu, voi întemeia şi păzi dreptatea. Birurile omoară pe oameni. De azi înainte să ştiţi că nu mai aveţi a plăti 150 până la 200 piaştri de lude, ci veţi plăti 5 piaştri ca pe vremuri când mai aveam domni de legea noastră”.

Oamenilor le crescu inima. Cine oare păn-acum se gândise la nevoile lor? Glasurile lor se ridicau intr-un freamăt scurt şi puternic de bucurie; apoi tăcură, văzând că slugeiul mai avea multe de spus.

„Cu ajutorul Domnului” urmă Tudor Vladimirescu „şi birurile care pe nedrept vi s-au luat vi se vor înapoia, voi şterge jefuitorii de pe pământ. Căci din neghină nu se face orz; ca să scape de ea, plugarul! trebuie s-o zmulgă cu rădăcină. Avuţiile asupritorilor vor fi împărţite între voi. iar în locul acelora, pe cari trebuie să-i nimicim ca să stârpim răul, e nevoie să se ridice altă boerime din rândurile celor cari se luptă pentru norod. Căci boerii nu se scoboarâ eu hârzobul din cer. Cucerite au fost boerjilc toate. Şi voi le puteţi cuceri. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Acest Tudor, ca toţi reformatorii, purta în sine credinţa mântuitoare a copilului, aceea care singură mişcă adânc poporul în veci însetat şi flămând de dreptatea sfântă, în a cărei împărăţii el crede ne-clintit. De aci ii vine putem su înfăptuiască propăşirea binelui cu toată vremelnica decădere a celor de sus.

La Padeş, în noaptea aceea, pandurii nu dormira. Tudor Vladimirescu îi făcuse să-şi vadă visul cu ochii.

„De ani de zile slugerul nu sa gândit decât la binele nostru, zicea lângă foc Pavel Chiriţescu către tovarăşii săi, „de aceea l-au duşmănit cei mari. Când nu mai avea unde sa se ascundă, venea, la mine, la Topeşti, peste munte, delà Tismana. Odată era atât de muncit de gânduri grele, încât s-a plimbat multă vreme, încruntat, în curte, ţinând la spate, puşca încărcată ai mâinile amândouă. Ofta mult şi din greu, până îndrăsnii să-l întreb: „Ce ai, boerule? După un sfert de ceas abia îmi răspunse: „Trăi-voiu oare să scap ţara de liftele străine? Nu vru să spuie mai mult şi nu mai grăi un cuvânt până a doua zi. Dis de dimineaţă se furişă în pădure. Eu după el de departe; se scăjlda în pârâu. Atunci văzui minunea minunilor: slugerul Tudor are delà umărul stâng peste pieptul tot până-n şira spinărei o vargă roşie de lăţimea şi înfăţişarea unei săbii, semn că l-a chemat Dumnezeu ca să fie mare şi tare!

„Dela Dumnezeu e, sa ştiți! zise loan Teleman.

Ion Oarcă, Gheorghe Cuţui, Vasile Crăpatu, Barbu Urleanu, Ion Frunte-lată, cari aveau multă trecere printre panduri, erau de aceeaşi părere.

„Să vă spui eu şi alt semn delà Dumnezeu, ca să-l cunoaşteţi pe sluger dei căpetenia noastră”, zise Gheorghe Cuţui care era înalt şi uscăţiv, cu nas încovoiat cu ochii de şoim şi cu un surâs blând sub mustaţă. „Slugerul Tudor are inima pentru norod. Şi barba cea mai lungă, caftanul cel mai larg, şi cuca cea mai înaltă nu fac cât o inimă bună.

„Avalim, nene Gheorghe, ziseşi vorbă sfântă, se auzi glasul răsunător al uriaşului Frunte-Lată, apoi îşi întoarse încet capul puternic cu pletele castanii delà un tovarăş la altul şi grăi: „Ce ziceţi, înăi, nu e oare drept să poarte cuca şi caftanul domnesc cel cu inima largă şi cu mintea înaltă?

Dintrun glas răspunseră: „Să te audă Dumnezeu”.

Tudor Vladimirescu chemă pe cei trei tineri boeri, căci la sosirea lor numai Iancu Jianu văzuse pe singer.

Când Pandurul Preda le aduse porunca delà singer, Urdăreanu se schimbă la faţă. Apoi pleca în grabă înaintea celorlalţi.

Pandurii priveau cu bunăvoinţă pe tinerii trecând printre ei.

Ion Mehedinţeanul se cunoştea bine cu mulţi dintre ei.

„Coane loniţă”, ziceau ei, „ne chemă slugerul Tudor la o frumoasă vânătoare”.

Şi Ion răspundea: „Să dea Dumnezeu să ne iasă ciute multe înainte”.

„E boer de treabă”, ziceau alţii, „voinic şi vesel şi mândru de ţi-e drag să-l priveşti. Şi mumă-sa, cucoana Sanda delà Urdari, e frumoasă. Unde o vezi, parcă te înveseleşte soarele. Din curtea ei nu iese nimeni nemângâiat. Halal să le fie! Aşa boeri înţelegem şi noi. Nu sunt ciocoi. Cum să fie? Sunt de neamul vechiu şi de o lege cu noi”.

Căci norodul trăind în legătură strânsă cu firea, are ca dânsa, care brodeşte prin cernerea înceată, adânc înrădăcinată în sufletul său simţul artisocra-tic. Cântecele populare zic de crai, de împăraţi şi de domniţe; norodului i-e dor de desăvârşire; omul în toată floarea lui sufletească şi trupească, omul ales şi cu stema-n frunte este drag ochilor şi scumpi inimii numai atunci când aceasta e decăzută şi nu-şi mai împlineşte menirea de ocârmuire şi ocrotire a celor mici.

Urdăreanu străbătu tabăra, piarc-ar fi alergat la nimicirea duşmanilor.

Iancu Jianu, văzându-l, zise către Tudor Vladimirescu: „lată un flăcău de treabă. S-a purtat bine”.

Atunci slugerul făcu doi paşi spre el şi-l,îm|-brăţişă, iar tânărului, de bucurie, i se opri,o clipă răsuflarea.

Apoi sosi Ene Enescu și întinse scrisoarea talului său căpeteniei pandurilor.

„Rau îmi pare ca mi-e prietenul Radu bolnav”, zise Vladimirescu. „Şi s-a însurat iarăşi? De când:”

„De un an”, răspunse feciorul.

Tudor citi în scrisoare: „Am luat pe fiica bietului Titescu, căruia caţaonii îi furaseră moşia!” şi in-tinzând mana lui Ene: „Bine venişi. Tatăl tău se batea ca un zmeu, deşi ii ziceau visător în timp de pace?”

„N-o fi sărit ţaiulara departe de buştean”, zise Conu Iancu râzând. „Iar asta e din neamul Jienilor deda Craiova”.

„E oare feciorul lui Ion Jianu?” strigă Tudor cu o neobişnuită vioiciune; cată îndelung la Dumitru, şi insfârşit zise: „Mamei tale i se zicea „Buna” la

Craiova. Tatăl tău inii fu prieten. Aveai şi o......” şi se opri deodată, ce nu 1 se întâmplă- des, căci graiul lui era graiul ţăranilor romani, cari vorbesc cu chibzuială, aşa încât nu le lipsesc niciodată cuvintele potrivite. Dar nici acuma nu-i lipseau slu-gerului Tudor cuvintele, ci vreo uşă se deschisese către amintirile lui, pe care, o închise apoi cu mâna lui de fier.

înaintea pandurilor, pe cerul albicios din Februarie, fâlfâia steagul albastru, care fusese zugrăvit pentru Tudor Vladimirescu ui mănăstirea Antnn din Bucureşti. La mijloc era întruchipată Sfânta Treime, la dreapta şi la stânga sfântul Teodor şi sfântul Gheorghe, şi dedesubt un vultur ţinând o cruce înconjurată de o ramură de măslin, şi cu litere de aur era scris:

„Tot norodul românesc pe tine te proslăvesc, Troiţă de-o fiinţă, trimete-mi ajutorinţă puterea ta cea marc şi-n braţul tău cel tare nădejde de dreptate acuma să am eu parte. 1821. Ghenarie”.

Dreptatea, cel mai irumo- cuvanl din giuiul mur nesc, cea mai înalta gândire a niinţei omeneşti, dreptatea era lozinca acestei răscoale

„Trăiască dreptatea!” strigau ţăranii în satele, prin care trecea mândrul alai pandutesc, delà munte spre câmpie, şi strigau mai înflăcărat cu cât satele erau mai sărace şi mai puţine, căci toată partea dinspre câmp a Mehedinţilor era a boeriloC Acolo săteanul robotea pentru trei stăpâni, cari trăiau pe urma lui in belşug, în trândăvie şi fără să plătească biruri; pentru Poartă, pentru Greci şi pentru boeri. Iar a-cuma venea Tudor Vladimirescu şi le sptmea, că aveau dreptul să muncească şi pentru ei însăşi.

„Trăiască Domnul Tudor!” se auzi deodată un glas puternic dintfo nouă ceată d. ţărani, care se alipise de adunarea norodului, şi sute de panduri strigară apoi aceleaşi vorbe.

Cuvântul „Domn, trecu ca un fior de ghiaţă peste inima lui Tudor Vladimirescu. El şedea călare nemişcat şi încruntat. Dar de arunci fu nevoit să-l audă adeseori. Pandurii fruntaşi ca Oarcă, Cuţui, frunte Lată, Urleanu, cari de mult doreau domnia pentru căpetenia lor, dar nu îndrăzniseră s-o spuie, de acuma inainte îi ziceau Domn, când vorbeau de el.

Stăpânirea însă, în multe pitace către slujitorii din judeţe, îl arăta pe Tudor ca „tâlhar” şi „apostat”, dând poruncă ispravnicilor din Oltenia să strângă pandurii ca să înăbuşeală răscoala.

In urma cărora, slugerul, coborîndu-se către Cerno-voşani, un sat întPo vale largă, se întâlni cu optzeci de oameni, în cap cu Păun Nicoiicescu cunoscut lui, care-i mână o scrisoare a clucerului Ralet, ispravnicul Mehedinţilor.

El citi răvaşul, îl băgă in sân şi strigă: „Căpitane Oarcă!” şi arătând pe Nicoiicescu: „Puneţi mâna pe el şi luaţi-l!a bătaie!” şi răcni celor optzeci de oameni: „Vă ziceţi panduri şi ţineţi cu ciocoii! întrebaţii pe ăiştia dace merjf cu mine!”

Sărind apoi de pe cal cl intra in cârciuma, la care se opriră şi strigă lui Preda să-i aducă cerneală şi hârtie.

Pandurul purta călimara la brâu, iar hârtia in co-buri, înveliltă în pânză curată, dupe obiceiul ţărănesc.

Tudor se aşeză la masă şi scrise cu mâniei şi cu foc: răspunsul către Clucerul Constantin Ralet. Gândurile de atâtea ori trăite îi curgeau din pană fără întrerupere:

Arhon Clucer!

„Până acuma numai prin auzite ştiam că Dumneata strigi către toţi cum că eu aş fi cşit la hoţie, ca să prad lumea, şi nu credeam; pentru că eu mă ştiu că nu sunt hoţ; iară astăzi, în Cernovoşani, găsii şi în scris, subt iscălitura Dumitale, Ia mâna unui hoţ, anume Păun Nicolicesou, căruia îi dai voie să mâ prinză dimpreună cu toţi cei ce se află cu mine, ori viu sau mort. Din aceasta te cunosc ca eşti om procopsit, şi mă inir de unde ai Dumneata voie ca să omori. Raiaoa împăratului? Şi pentru ce? Au pre semne nu vă ajunge că i-aţi trădat şi i-aţi despuiat, până când a rămas ticăloşii ţărani mai goi decât morţii cei din mormânturi? Şi acum se vede că aveţi poftă ca să-i omorîţi? Numai să ştii, că nici Dumnezeu, nici prea puternica împărăţie nu vă va îngădui; eu însă nici nu sunt hoţ, nici ani fos( vreo dată, nici voi fi; ci sunt atât eu cât şi cei împreună cu mine, eşiţi pentru mare folos obştesc, şi al celor ¿nari şi a celor mici; şi spre mai bună pliroforie, vei ceti Dumneata aceste două copii”.

Acestea erau chemarea către popor şi jalba către Sultan. Apoi Vladimirescu îl sfătuia pe clucer, să se unească cu adunarea norodului ca un „adevărat patriot”, şi îl povăţuia cum trebuia să se poarte pentru a linişti sufletele, la Gemeţi reşedinţa lui isprăv-niceascà, si sa lămurească locuitorilor scopul şi h lnl răscoalei a pandurilor. La sfârşit tot focul i se aprinse din nou.

„Şi iarăşi zic, păzeşte-te bine, să nu dai norodului, vreo pricină de împotrivire de arme; ca atunci bine sa ştii, că nici în găurile şerpilor nu vei scăpa; peu truca norodul cel ars şi fript de către Dumneavoastră este amărît şi înfocat asupră-vă; şi numai pricina caută”.

Pe când aşternea subt iscălitura lui „Teodor” o parafă dreaptă şi hotărîtă, uşa se deschise ca împinsă de vijelia a| sute de glasuri care se ridicau afara, şi uriaşul Frunte-Lată intră strigând:

„Stăpâne, oamenii delà Cerneţi s-au unit cu noi!”

„Cu atât mai bine pentru ei”, răspunse Vladimi-rescu.

Strigătele oamenilor răsunau ca tunetul prin văzduh şi când căpetenia pandurilor ieşi în prag, toate sufletele i se închinară cu dragoste, pentru înfricoşarea înfăţişării sale, căci simţeau că încărcase pe umerii săi toată grija norodului.

Printre văile colnicelor acoperite cu stejari, pe care Tudor le cutreeră delà răsărit la apus, se aflau mănăstirile Strehaia şi Metru, pe care el le alesese ca să Ie întărească. Stăpânirea avusese acelaş gând şi trimisese şaptezeci d|e arnăuţi la una din ele şi patruzeci la cealaltă.

Strehaia însă îşi deschisese porţile, căci unul dintre străjerii ei zise: „Măi băieţi, să nu fim proşti. SIu-gerul Tudor alta nu vrea decât să ne scape de biruri. De ce să ne lăsăm să ne omoare de dragul ciocoilor, pe când ei, ca lipitorile, ne sug sângele?”

La Motru treaba nu merse aşa de uşor. Noul ispravnic al Mehedinţilor, căminarul Ştefan Bibescu, şi stolnicul Viişoreanu se întăriseră acolo cu un pâie de panduri.

Mănăstirea bine apa iar pe coama lată a unui deal; la poalele n, curgea Alotrul care la o bătaie de puşcă dădea in Jiu. Apele însă zăceau îngheţate între malul drept, alb de zăpadă, şi cel stâng, negru împădurit. Cern!: a cenuşiu şi greu de fulgi gata să cadă.

La amiază, călăreţii avangărzii se urcau spre mănăstire.

Atunci focuri trosniră din meterezele clopotniţei, un fruntaş căzu peste cap de pe şea şi rămânându-i piciorul în scara, fu tării de calul speriat şi lăsă o urmă de sânge pe zăpadă.

Pandurii îşi apucară puştile i traseră fără comandă. Dar gloanţele nu loveau decât zidurile şi se întorceau de pe poarta fereenlâ si ţintuită.

Un trimis al slugertilui sosi atunci în goana calului. Părul său bălan zbura in vânt si vocea lui tună: „Ce faceţi? Domnul Tudor vrea sa ştie!”

„Ne apărăm!” răcni Frunte-Lată. „Mişeii din mănăstire ne-au primit cu gloanţe!”

„Dar n-aveţi poruncă să trageți!”

„Ce dracu! vrei să ne curețe ca pe nişte vrăbii?

Ion Urdăreanu ajunsese ajunsese acuma la front; în aceeaş clipă trosniră iarăşi focuri din metereze.

Frunte-Lată înjură groasnic. Ion însă chiuia de bucurie. Era botezul lui de foc, pofta p luptă îi curgeai prin vine cu fiori reci si calzi, irage a prin nări mirosul acru al prafului de puşcă, şi când pandurii tră-seră şl ei a doua oară peste capul lui, el apucă flinta.

Frunte-Lată însă răcni la ci: „Du te şi spune slu-gerului peste ce dăm!”

Urdăreanu se supuse supărat şi goni la vale spre sat, unde se afla Tudor.

Comandirul pandurilor se in furie: „Atâta ştiu ciocoii, să tragă asupra norodului

„La mănăstire! să intrări cu sila!” strigară toţi împrejurul lui.

„Tăcere!” tună el, „Nu mișcați!” dădu porunci repezi și chibzuite.

Pe coasta din faţa clopotniţei, despărţită tir mănăstire prin vâlceaua adâncă a urnii isvor, pandurii erau să sape şanţuri. Unii se aşeza-a îu sat i pe creasta dealului, iar avangarda, care mai perduse doi oameni, fu chemată înapoi.

Pandurii erau adânc amărîţi împotriva boerilor cari trăseseră fără să stea de vorbă, şi aprinşi de mânie pentru că n-aveau voie să năvălească asupra mânăs-tirei. Frunte-Lată tuli de vale cu oamenii săi ca o furtună. Ene Enescu fusese trimes să-l cheme, căci Tu dor văzuse că Ion Urdăreanu era ca înfrigurat de pofta de luptă, ceea ce poate l-ar fi îndemnat la neascultare. El zise căjtre Frunte-Lată: „Nu putem lua mănăstirea cu iureş, pentrucă n-avem tunuri; o vom închide cu strălşnicie, şi prin foamete vom lua-o”.

Uriașul, care acum văzuse moartea a trei panduri, care mirosise praful de puşcă! şi auzise şueratul gloanţelor, zmuci calul său din loc cu o înjurătură şi goni năuc prin sat.

Vladimirescu atunci zise celorlalţi: „Şi eu m-aş bate, dar pe câmpie lucie. Nu e sângele norodului făcut ca să stropească ziduri de mănăstire”.

Aceste cuvinte trecură dela om la om şi-i mai liniştiră; începeau a înţelege pe căpitanul lor.

Oamenii săpau şanţul de acurmezişul coastei; ei lucrau înfuriaţi, svârlind în sus bulgării de pământ, singura lor armă împotriva gloanţelor care tot mai zburau din văzăturile clopotniţei. La apus de soare şanţul era gata, şi din lucrători mai căzură şapte inşi.

Pandurii erau nebuni de mânie. Voiau să arza mănăstirea. Dar toţi căpitanii străjuiau la postul lor, porunciră surlaşilor să sune şi vestiră tuturor că slu-gerul primise din Bucureşti o ştire de mare însemnătate, pe care voia s-o împărtăşească norodului.

Se coborîră atunci cu toţii spre sat, turburaţi şi nerăbdători, dar mulţumiţi că căpetenia lor îi chema la sfat. Ei înconjurau cârciuma, din care Tudor Via-dimirescu îşi făcuse cancelaria.

El ieşi în pridvor şi zise: „Fraţilor, să nu ascultaţi numai că grăesc eu, dar și ce grăește stăpânirea, ca să nu fie zis că v-am amăgit eu pe voi. Judecaţi şi hotărîţi”. Apoi le citi la cele din urmă raze ale zilei, cu glas de aramă, răsunător, cartea Divanului care glăsuia astfel:

„Cu mare mirare luarăm in ştire de urmările ce ai început a face, cugetând însoţire de mai mulţi, şi împărţind cuvinte către locuitori ca să sară cu toţii spre izbăvirea răului, şi să iasă din întuneric la lumină. Acest fel de urmări, că nu au sfârşituri bune, este ştiut şi din istorie şi din pilde ce se văd pre toată ziua.

Vedem că prin cuvintele ce prin nejudecată ai alcătuit către locuitori, propovădueşti că pentru folosul obştei şi binele ţării te-ai pornit într-această faptă şi voeşti a arăta cum că nu eşti tâlhar sau voitor de rău, ci îndrumător binelui si săvârşitor izbăvirii obştei din ispita răutăţilor. Dar care dintre locuitori îţi va da crezământ? Şi-n ce temei ră/ămând se va însoţi cugetărilor ce ai, de vreme ce cu toţii cunosc şi înţeleg, câtă însărcinare, câte cheltuieli şi câte pagube se pricinuesc satelor într-acest fel de netrebnicie? Deci te sfătuim părinteşte i ca nişte adevăraţi patrioţi, îţi poruncim să te păzeşti de asemenea fapte păgubitoare ţării, aducătoare de sminteală liniştei locuitorilor şi pricinuitoare de mare nevoie asupra-ţi: şi te încredinţăm cu jurământ că de te vei supune po-văţuirilor şi poruncilor noastre, si lăsându-ţi armele te vei scula şi vei veni, fără tăgăduire vei scăpa de orce urgie, căci cu toţii vom fi mijlocitori către Domnul ţârii, ca să-ţi treacă cu vederea urmarea ce ai cugetat. De nu-ţi vei lua seama cu dinadinsul şi nu te vei supune acestor părinteşti povăţuiri ce cu iubire de omenire îţi dăm, atunci să fii încredinţat că după ce nu vei găsi scăpare, apoi şi osânda morţii îţi va fi grozavă şi cumplită. Către aceasta te sfătuim şi iţi poruncim ca îndată ce vei primi această scrisoare a noastră, în soroc, de două ceasuri să-ţi iei seama bine şi către cel ce-ţi va trimite scrisoarea să dai răs-puns în scris curat, că de va fi făcut o coprinde i r de supunere şi prin vrednicie dovezi ca să poala ii crezute să înceteze numai decât pornirea ce este căzută asupra-ţi şi să te aşteptăm aici precum mai sus pre larg ţi se arată; iar de nu ţi se vor precurma relele cugetări, hotărăşte-te singur morţii şi fii încredinţat că nu vei găsi scăpare. Ceteşte cu mare luare aminte aceste scrise, supune-te povăţuirilor ce privesc binele-ţi şi fii sănătos”.

Urmau iscăliturile Mitropolitului, a doi episcopi şi a doisprezece boeri divaniţi.

După ce citi, slugerul Tudor grăi:,.Fraţilor, de vă este tot aceasta părerea, plec chiar acuma la Bucureşti”.

Oarcă şi Frunte-Lată, săriră lângă el şi-l apucara fiecare de un braţ: „Eşti al nostru! nu te lăsăm!”

„Şi noi suntem ai tăi!” strigară Qheorghe Cuţui.

„Mai bine pierim cu toţii decât să mai trăim cum am trăit dela o vreme încoace!” zise Barbu Urleanu.

„Aşa e! Aşa e!” strigară cu toţii.

Tudor Vladimirescu răsuflă din adânc, apoi zise: „Fie. Voi scrie deci stăpânirii, că venim cu toţii la Bucureşti”.

„Trăiască Domnul Tudor!” se ridicară din nou glasurile, ca o vijelie.

Slugerul intră în casă şi dictă unui scriitor din mulţimea slujbaşilor mici cari urmaseră pandurii şi care Tudor îi întrebuinţa la cancelarie.

„Cinstiţi Boeri! Prin cinstita către Dv. dela 30 ale trecutului Qhenarie, la ale 3 următorului, cu toată plecăciunea am primit; şi cele poruncite am văzut; dar ştiut fie Dv. că eu din mica mea copilărie am slujit cu mare credinţă stăpânirii şi patriei mele; şi eu de capul meu nici decum n-am plecat, fără ca tot norodul cel amărît şi dosădit al acestei ticăloase ţări, atât cei de loc, cât şi cei străini văzând că stăpânirea, sub care sunt încredinţaţi de către prea puternica împărăţie, stăpânitoarea noastră, — a cărei mărire Domnul Dumnezeu să o întărească în veci — i-a adus în cea mai desăvârşită prăpădenie şi ne mai

putând suferi arzimea focului care le-a pus peste capete, cu toţi intr-un glas s-au unit, şi au hotărît ca să se scoale, cu mici cu mari, şi sa se adune la oraşul cel de căpetenie a ţării, şi acolo stând să ceară împărăteasca milă. Şi ştiindu-mă norodul pe mine, dintr-alte vremi, că sunt un adevărat fiul al patriei mele, cu silnicie m-au luat a le fi la această vreme chivernisitor pentru binele şi folosul tuturor.

Dar eu cum am văzut prea cinstita poruncă Dv., supus fiind, m-am ridicat pe loc ca să plec; iară A-dunarea norodului, nu numai că nu m-a lăsat, ci încă sub mare pază m-a pus.

Ziceţi Dv. că, din ridicarea mea, se supără odihna locuitorilor; dar ei, după ce le-am citit într-un auz prea cinstita poruncă l)-v., cu un glas răspunseră: că aceasta nu este nimica pe lângă tiraniile cele cumplite care le pătimesc delà dregători. Acestea i-au adus la desnădăjduire, încât sunt bucuroşi mai bine să piară cu toţii, decât să mai fie vii”.

Apoi Tudor mai povestea în câteva cuvinte scurte, cele petrecute până la sosirea Adunării la Motru, şi scârba mare a pandurilor cari ridi rându-se pentru dreptate, fuseseră întâmpinaţi cu arme de moarte.

In şanţ ardeau două focuri, la care străjuiau şase panduri. Ei găsiseră merinde în sat, mămăliga şi peşte sărat. De caiid plecaseră dis de dimineaţă delà Strehaia, nici nu poposiseră, nici nu se hrăniseră; a-cuma mâncau în tăcere. Când însă plosca cu ţuica trecu din mână în mână, atunci yeni vorba despre cei căzuţi, despre văduvele şi copiii lor şi despre ceeace e scris omului. '

Unul zise: „Toate le află omul, afară de rostul vieţii şi ai morţii”.

Altul care privise lung în foc, începu a cânta jalnic, pe când aţâţa flacăra cu un par:

„Nu mai plânge. Măriuţa,
Vezi de Ion şi de cagula
Şi de bietele copile,
C-am ajuns în bune zile.
Să nu plângeţi moartea mea,
Că-i la ţară piază rea.
Uite, mergem să arăm,
Ţelina să despicăm.
Noi avem să semănăm,
Voi aveţi să ne urmaţi,
Însutit să seceraţi.
Nu plânge-ţi, nu vă-ntristaţi,
Domnul Tudor e cu noi,
Dumnezeu fie cu voi”.

Intr-adevăr, oamenii aceştia nu ştiau, cum nu ştia nici omenirea toată, pentru ce trăiau şi pentru ce mureau, dar din tăria şi din simplicitatea lor ei trăgeau, învăţătura, cum trebuiau să trăiască şi să moara.

„Ce cântaţi?” strigă un pandur de lângă celălalt foc.

„Barbu Viga a brodit un cântec”, fu răspunsul. „Şi noi ştim unul nou”.

„S-auzim”.

Al doilea cântec glăsuia:

A dat bunul Dumnezeu
Să umble şi plugul meu!
Să trag brazda dracului
La uşa bogatului.
O brăzdiţă d-ale sfinte,
Să ţie ciocoiul minte;
Să-i arunc un semănat
Cu sânge negru udat,
Semănat de poteraşi
Să răsaie Românaşi
Mi-am vândut şi cămăşioara,
Ca să-mi cumpăr săbioara.
Pluguleţul meu nebun,
Cum te prefacuşi în tun!
Vezi aşa mai poţi ara,
Să mă scapi de angara”.

„Bun cântec”, îl lăudară ceilalţi.

„Şi eu mai ştiu unul!” strigă Barbu Viga, poetul, şi cu pumnul întins spre mănăstire, cânta:

„Frunză verde usturoi,
Tu n-ai lege măi ciocoi!
De le-aşi prinde în război,
Cu măciuci ca sa le moi,
Să le moi să le jupoi;
Că cu pielea de ciocoi
Am să-mi fac opinca mea,
Ca Doamna lui Caragea
Ce-şi făcu o malolea,
Imblănilă de păgân
Tot cu piele de Român”.

„Halal să vă fie”, zise deodată un glas în întuneric.

„Cine e?” strigară pandurii sărind în sus.

„Dunăre”, fu răspunsul.

Era lozinca. Iancu Jianu venea cu schimbul stra-jilor.

Pe când cei dintâi se-ntorceau în sat, trecând cu greu prin troenele de omăt, Barbu Viga zise căpitanului de haiduci: „Să fie de ertare, boerule, dar cum stau lucrurile cu cartea aceea dela stăpânire? In toamna trecută eram şi eu la Bucureşti împreună cu slugerul, şi el şedea la episcopul Ilarion, şi avea prietenie cu mulţi boeri mari, la cari se duceau mereu. Apoi azi cum de au iscălit ci acea carte şi-l ameninţă cu moartea? Oare nu mai ţin cu noi?”

lancu Jianu nu răspunse, insa după mi răstimp înjură o înjurătura aşa de grozava in cad i se făcu lui Barbu Viga părul măciucă şi el nu mai îndrăzni sa întrebe nimic.

A şaptea noapte o vijelie cumplită suflă delà munte, iar a doua zi, priveliştea toată, afară de cerul albastru, era albă, neprihănită. Albe erau colnicele şi pădurile şi mănăstirea delà creştetul turnurilor până la temelia zidurilor, părea înfăşurată în cearceafuri uriaşe căci zăpada era moale şi se lipea de toate colţurile şi de toate adânciturile.

Cei dinăuntru mănăstirii văzuseră că nu mai era scăpare pentru ei; li se isprăveau merindele. Boerii scoaseră un steag alb pe clopotniţă şi deschiseră mica portiţă pătrată din poarta ferecată, prin care un om nu putea ieşi de cât plecat în două. Dar troianul din faţa ei nu se străpunse decât după mai multe ceasuri de muncă. Pe urmă numai ispravnicii de Mehedinţi trimiseră slugerului Tudor două ulcioare pline de galbeni, cerând îngăduire să plece nevătămaţi către Craiova.

El îi chemă la dânsul, îi primi în cancelarie fără să-i poftească să stea jos, şi se răsti la ei: „De ce trageţi asupra norodului? Ce rău v-a făcut?”

Turburaţi şi speriaţi de purtarea fioroasă a pandurului ei gângăviră: „Ce eram să facem? — Dacii vii şi D-ta cu oştire?”

„Aflat-aţi oare că această oştire s-a purtat tâlhăreşte? Că pe neaşteptate ar fi prădat sate şi jefuit oameni? N;aţi putut afla, că nu s-a făcut. D-voastră însă mi-aţi ucis unsprezece panduri. D-voastră sunteţi cei netrebnici, cari vărsaţi sângele neamului vostru”.

Viişoreanu strigă aproape lăcrămând: „Dar ce vrei la urma urmei? Ce e cu resmeriţa asta? De ce turburi pacea, arhon slugere, şi apoi te miri că ne împotrivim?”

Cu capul pe piepl ca buhaiul când se repede la duşman, Tudor făcu un pas înainte, şi boerii se dădură înapoi.

„Pacea cui?” zise el, „pacea lupilor sătui cari s-au îngrăşat pe urma turmei fam cioban? Tocmai pe. aceea o vom turbura. I c vom arăta lor, că turmele nu sunt de ei. La Strehaia am şi închis pe unii din ei, trimişi să se împotrivească norodului. Ştiu ce se unelteşte împotriva mea la Bucureşti, ştiu de poruncile date spre ieftenirca camei şi a pâinei şi spre scutirea de bir a pa durilor, de cari nici dracu nu sa sinchisit pân-acuma, ştiu ca ameninţaţi cu afurisenie pe cei ce mă vor urma pe mine. Toate astea însă nu sunt decât cârpeli, care nu pot întregi haina ruptă! Dar ce mai stau eu de vorbă cu voi!” răcni el deodată, bătând din picior. „Vorbele mele tot nu le înţelegeţi!”

Boerii priviră unul la altul, ci nu ştiau decât un singur fel cum trebuiau înţelese plângerile şi învinuirile, şi Viişoreanu zise ni glas pe jumătate dar ademenitor: „Credc-mi ai hon slugerc, ţi-am fi trimes şi mai mult, dar nu aveam decât atât. Dar dacă ne dai drumul la Craiova, iţi l-agăduim că de acolo...” Tudor Vladimirescn ii taie vorba cu o înjurătură şi luând ulcioarele pline de aur de pe masă, le trânti la picioarele ispravnicilor, de se fărâmară şi galbenii săriră zăngănind şi rostogolindu-se în toate părţile.

„Ridicaţi-i!” stnga slugcriil, „ridicaţi-i şi duceţi-vă naibii, că de nu, vă strâng de gât! Să nu rămâe nici un galben pe jos, aţi înţeles? In genunchi ciocoilor!” Şi boerii erau nevoiţi sa se târască după bani prin toate colţurile; cu spinarea încovoiată sub caftanele lor îmblănite păreau doi urşi prinşi în cuşcă.

Un tânăr care intra tocmai, îşi făcu cruce strigând: „Doamne sfinte, ce e asta?”

„Serdare Djuvara”, zise Tudor către el, „pe aceşti boeri îi vei duce astăzi la Craiova”.

Când Ştefan Bibescu şi Viişoreami se veniră in sfârşit în sanie, pe drumul Craiovei, ei cheemara pe serdarul Djuvara, căpitanul celor o suta cincizeci de oameni cari îi însoţeau.

, „Pentru Dumnezeu, arhon, da ce ai de gând sa faci cu noi?”

„Ceeace mi-a poruncit slugerul Tudor. Va duc pân-acasă la Craiova”.

„Eşti oare şi D-ta de partea lui?”

„Nu sunt. Pe mine m-a trimes la Motru banul Du-mitrache Bibescu, pe care stăpânirea Ba numit hatmanul pandurilor din Oltenia, pentru.... pentru a afla ce face slugerul. Când am auzit că vă păzea cu străşnicie, nu m?am lăsat de el, până ce nu v-a dat slobozenie”.

„Iţi mulţumesc din inimă, dragă Djuvara! Când ai intrat, am simţit că ne vei scăpa de acest tâlhar!” Serdarul zâmbi a râde, se gândea că le-ar fi venit greu ispravnicilor să-l vadă intrând în cancelarie, de oarece, atunci, ei erau cu spatele la uşă, în genunchi pe jos, gemând şi căutând gologanii lor, pe cari „tâlharul” nu-i primise. El le scurtă mulţumirile întor-cându-se la capătul pâlcului său. După care boerii începură să-l categorisească: „Suntem vânduţi. Toţi aceşti mişei sunt dintr-o apă. Se ştie că Djuvara e omul banului Bibescu; iar banul ocroteşte pe toţi tâlharii din ţară. N-a fost el, pe vremuri, trup şi suflet cu haiducul Iancu Jianu, care e şi el acuma in pricopsită adunare a norodului?”

„Ajută-ne, Doamne!” gemu boemi Ştefan.

„Şi iacă, acest popor” urmă Viişoreanu în deduc-ţiunile sale logice, „care se strânge la olaltă cu miile, se înarmează şi cucereşte toate cetăţile ţării, acest popor zice că e slab şi asuprit. Par-că răscoala n-ar fi tocmai dovada cea mai bună, că stăpânirea a lăsat prostimea să se îmbogăţească şi să se încreadă prea mult în sine. Calul flămând nu se zbate în hăţuri”.

Boerul Ştefan însă nu avea poftă de politică. „De ne duce teferi la Craiova derbedeul de Djuvara”, zise

el, rîmi iau nevasta şi fug la Vidin. Derviş-paşa mi-c prieten. Iar Turcii desigur vor trece în curând Dunărea, că să se isprăvească nemaipomenita comedie1.

„Ar trebui să cheme pe Nemţi”.

„Despre mine, chemaţi şi pe dracu. Eu trec Dunărea”.

Domnul Tudor ocupa gura Motrului, luând în stăpânire şi cele două tunuri dăruite pe vremuri, împreună cu cărţi bogate şi argintărie multă, de Constantin Vodă Brâncoveanu, ctitorul mânăstirei; iar pe urmă, trecând Jiul ci ajunse, după un drum de un ceas şi jumătate la mănăstirea Ţânţăreni. Aceasta era aşezată pe o ridicătură de pământ rotundă, înconjurată de păduri din trei părţi, pe când mocirle şi băltoace se întindeau într-o parte până la râu, unde era ţigănia. Şi această mănăstire bogată era întemeiată de Brâncoveanu; azi era plină de călugări greci, cari insă nu îndrăzniră să se împotrivească lui Tudor, cuceritorul Motrului.

Tabăra fu aşezată, la o bătaie de puşcă de mănăstire, pe un luminiş unde se ţinea târg odată pe săptămână. Şi chiar a doua zi de dimineaţă străjile vestiră reîntoarcerea serdarului lamandi Djuvara, cu o ceată mai mare.

Vladimirescu primi ştirea cu linişte şi porunci pandurilor dela Padeş să iasă in linie de rezbel în faţa taberii. îndată sosiră şi Craiovenii şi traseră câteva focuri de pistoale.

Atunci răsună vocea puternică a lui Frunte-Lată: „Te-am văzut, nene Handene! în mine vrei să dai?”

Şi Oarcă strigă: „Ei, Niculae Ţivig, ori ţi-ai pierdut minţile? Doar nu suntem creştini cu toţii?”

Atunci îi recunoscură şi ceilalţi: un căpitan ieşi înaintea frontului şi chemându-şi oamenii şi arătând cu sabia oastea lui Tudor: Nu sunt duşmani! Pentru dreptate s-au ridicat, iar nu ca să ucidă. Să ne înfrăţim cu ei!”

Acesta e boerul lieigol delà se uneşte Jiul cu Motrul, după toate legile firei, şi căpitanul Craiovenilor, serdarul Djuvara, se apropie de ludor şi-l salută. Apoi îi ceru o convorbire intre patru ochi, şi spuse lui Vladirnirescu că comanduireu pandurilor olteneşti fusese luată banului Dumitrache Bibescu şi dată vornicului Niculae Văcărescu delà Bucureşti. Acesta poruncise lui Djuvara să lovească a-dunarea norodului cu o oştire mai mare. Şi cârc serdarul Olteniei, Ion Solomon, împreună cu stolnicul Dinu Bălteanu primiră ordinul, să meargă degrabă spre Ţânţăreni. Pentru asta Solomon fusese chemat delà Dunăre, unde nimicise o ceată de hoţi răsvrătiţi şi primise, drept mulţumire, o blană scumpă de 5.000 de taleri. Oştirea stăpânirii urma a-şi ridica tabăra la Coţofeni, pe Jiu, cam la trei ceasuri de Ţânţăreni. In Craiova domnea cea mai mare turburare. Nu te puteai încrede în nimeni. Nimeni nu se dădea pe faţă şi nu mărturisea cu cine ţine.

Tudor Vladirnirescu îl ascultă în tăcere. Apoi zise: „Şi D-ta cu cine ţii, arhon serdar?” Drept răspuns tânărul îl rugă: „Lasă-mă să-ţi jur credinţă!”

Volintirii soseau aproape fără întrerupere. Adunarea norodului număra ca la 3000 de oameni, dar Domnul Tudor îşi aduse aminte cu jind de zilele delà Padeş, când ei erau numai 600, dar 600 de vânători de urşi şi de capre, 600 de fii ai munţilor! Deşi era straşnic Ia alegerea oamenilor, deşi respingea cu asprime pe toţi cari îi păreau fără căpătâi, totuşi ascultarea nu mai era aceeaşi. In tabără acuma era gâl-ceavă şi harţă, pandurii şi arnăuţii se încăerau şi era chiar să se facă moarte de om la Ţânţăreni.

Printre grămăticii lui Vladirnirescu era şi tânărul boier Dumitrache Protopopescu delà Severin, care fusese prins şi jefuit la Tâmna. El se ruga acum de sluger, jumătate indrăsneţ și jumătate plângacios, vi i se dea măcar haine, spunaudu-i ca nu mai putea şazâ în cancelarie, cum o făcuse la Motru imbracat numai cu cămaşa si cu o manta pe care i-o iriu ruuitase Urdăreanu.

Tudor însărcinase pe unii lin căpitanii săi, sa po-runceascâ căpeteniilor amanţilor să înapoieze lui Pro-topopescu calul şi st racle, oprind numai armele.

După aceasta un gospodar chemă pe tânăr şi-l îndemnă, să-i arate pe o i eari-l prădaserâ.

Protopopcscu se uita la chipurile sălbatice ale bărbaţilor cari stăteau jur împrejurul focului şi râdeau de el, mânios, întinse degetul spre unul înalt şi striga: „Asta e! Asta mi-a furat roibul, cu şea turcească dela Vidin, cu arsele numai fu si două sute şi patruzeci de lei!”

Arnăutul ca fulgerul, scoase iataganul şi se arunca asupra nesocotitului boer. Acesta sări în partea căpitanilor, îmbrăţişa pe bairactar şi-l rugă:, Nu ma lăsa că mă taie!”

Atunci se adunara şi ceilalţi gospodari împrejurul Protopopescului, ocrotindii-l, iar bairactarul îşi scoase şi el iataganul, se apropie de arnăutul înfuriat şi răcni: „Stai! or te fac bucăţi!”

Domnul Tuclor auzind cele petrecute, chemă iara pe tânărul boer şi-i zise posomorit: „Lasă mişeii ia naiba!”

„Dar mie îmi trebuie' haine!” strigă Dumitru Pro topopescu tremurând de mânie, de frig şi de tulburare. „Daca aci nu-mi pot dobândi dreptatea, da-mi cel puţin un răvaş de drum si un cal, ca să merg acasă să mă îmbrac din nou”.

Tudor îngădui cererea, şi flăcăul plecă pe deşelate, îmbrăcat numai cu gheba lui Urdăreanu.

Insă cuvintele rostite de el: „ aci nu-mi pot dobândi dreptatea!” ardeau inima lui Tudor. Se ridicase pentru a înzestra ţara întreagă cu darul dreptăţii şi iacă. nici subt ochii lui, in tabăra lui, un singur om nu-şi putea căpăta dreptul său! Sufletul lui curat se umplu cu o manie sfântă, o manie care nu Ţinea ’in seama slăbiciunile omeneşti, ci ţintea ca âgeata către idealul său, mânia proorocilor şi a apostolilor, mama premergătorilor şi a mântuitorilor. Şi el îşi jura sieşi că va fi de acu înainte un judecător fără mila pentru ostaşii săi, chiar dacă s-ar prăpădi el cu toată oştirea sa.

Intre Bucureşti, Craiova şi tabăra răsculaţilor, lipcanii alergau mereu. Boerii îl înştiinţară pe Tudor Vladimirescu, că domnia ţării fusese încredinţată de Poartă lui Scarlat Vodă Calirnahi şi îl întrebau, cum va putea da ochi cu luminatul Domn, el care împinge la vărsare de sânge intre fraţi?

Tudor Vladimirescu răspunse printr-un ultimatum în trei puncte: cerea stârpirea catahrisisului, despăgubirea locuitorilor jefuiţi, încredinţarea cu jurământ că viaţa lui şi a căpitanilor săi să fie chezăşuită, şi plata pandurilor.

Boerii răspunseră înfuriaţi, că ei erau tocmai pe cale, ca adevăraţi patrioţi, să facă dreptate în ţara şi să stârpească catahrisisul, dar că Tudor Vladimirescu le împiedicaşi1 munca prin urmările sale nelegiuite. li făgăduiau insă, că vor aştepta sosirea caimacamilor noului Domn, înainte sa mai ia vre-o ho-tarîre împotriva-i, dacă, la rândul sau, Tudor îi Încredinţa că nu se va mişca din loc şi că nu va ademeni mai mulţi volintiri prin amăgitoarele sale propovă-duiri. Şi înainte de toate, îl sfătuiau să nu cuteze sa se creadă mai mult decât firea îl clădise să fie.

Erau obişnuitele argumente şi palavre ale unei autorităţi ajunse la putreziciune, care nu poate pricepe că i-a sunat ceasul şi că piere, pentru că dreptul etic stă mai sus decât cel feudal, care este îndreptăţit numai cât timp un rang înalt înseamnă gânduri înalte, simţiri şi purtări înalte.

Canei slugerul arătă lui lancu jianu cea din urma scrisoare, haiducul râse cu batjocură: „Aşa e, nu cumva să te crezi boer, căci numai ei au dreptul făţărniciei şi al mişeliei! Să nu te crezi boer, căci atunci cu toţii am pierde orice nădejde în viitorul ţârii

„Trebue scurtaţi de o palma”, zise pandurul încruntat.

„Aşa inţeleg şi eu”, se linişti lancu Jianu.

Tudor Vladimirescu se aşeză la masă şi scrise vornicului Văcărescu o scrisoare măestrită, o scrise cu dragostea unui prieten al poporului şi cu înţelepciunea unui om de stat, cuprinzând dintr-o privire largă neamul întreg, înţelegând legea firească a deosebirilor intre păturile sociale, dar şi legăturile între ele, care trebuie întărite prin bunăvoinţă şi dreptate.

„Cinstita scrisoare D-tale cu multă plecăciune am primit, din care alta nu înţeleg, fără decât văd ca toate pornirile cele vrăşmăşeşti ale mai marilor noştri cari le-au pornit asupra Patriei le grămădeşti asupra-mi, ca şi când eu aş fi făcut, sau aş face vreun rău Patriei mele; ci pe semne Dumneata pe norod, cu al cănii sânge s-a hrănit şi s-a poleit tot neamul boe-resc, îl socoteşti nimic si numai pe jefuitori îi numeşti patrioţi; măcar că eu nici asupra acestor tagme nu sunt voitor de rău, ci însă mai vârtos le voesc întregirea şi întărirea privilegiilor. Apoi de ce, fără de nici un cuvânt al dreptăţii mă categoriseşti? Şi cum nu socotiţi că pre mine mă catigoriseşte numai tagma jefuitorilor, iar pe jefuitori îi categorisesc toate neamurile? Văd dar că alta nu este fără numai Dumnezeu a împietrit inimile mai marilor noştri, după cum oare când pre ale Egiptenilor. Dar cum nu socotiţi Dumneavoastră că Patria se chiamă norodul, iar nu jefuitorii? Şi cer ca să mi-arăţi Dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva norodului? Că eu alta nu sunt decât numai un om luat de către tot norodu al ţării, cel amărît şi dosădit din pricina jefuitorilor, ca să le fie chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor. Iară tagma jefuitorilor, căci nu le place una ca asta, a ridicat arme de moarte asupra Patriei şi a ticălosului norod. O! ce mare jale! Dar dacă este tagma jefuitorilor dreaptă şi norodul vinovat, cum nu trimeteţi Dumneavoastră şi pe la învecinatele neamuri, ca sa vedeţi pe cine categorisesc? Pre norod? Sau Dumneavoastră? Şi cu cine voesc a ţinea? Cu Dumneavoastră, sau cu norodul? Căci aceasta s-au vestit în toate laturile. Prea bine ştiu pe D-ta că eşti foarte înţelept şi născut din neam slăvit şi iubitor de patrie, ce cu înţelepciune multe orândueli bune au făcut patriei. Socotesc de către înţelepciunea D-tale şi aceasta: că norocul războiului este în mâna lui Dumnezeu a tot ţiitorului, şi nu se ştie cui îl va da; şi măcar de va birui tagma jefuitorilor, dar tot nu poate fi norocită, că va să-i hulească toată lumea, iar de nu va putea birui, unde va scăpa dinaintea norodului? Şi de voeşti D-ta binele Patriei, precum au vroit părinţii D-tale, trebuinţa este ca să ne întâlnim negreşit; însă de vei binevoi, să am cinstitul răspuns D-tale, unde şi cum, fiindcă norodul nu cere altceva decât numai o dreptate ce poate fi folositoare şi tagmei boereşti şi cum zic, ori în ce chip vei pofti D-ta, să am cinstitul răspuns. Theodor”.

Dar această rugăciune fierbinte a unui suflet mare şi drept nu fu ascultată. In adevăr Niculae Văcărescu era înţelept, plin de duh şi o fire aleasă, însă nici el nu pricepea că cei mari stăteau pe umerii celor mici. El nu răspunse deloc „apostolatului” şi se întoarse la Bucureşti, şase zile după ce sosise la Craiova, pentru că divanul numise caimacam al Olteniei în locul său pe vornicul Constantin Samurcaş. Aceasta era o lovitură bine chibzuită de „Daimon”. Eteriştii din Bucureşti ale căror planuri boerii români nu le ştiau decât pe jumătate, nu aveau de gând să stânjenească pe Vladimirescu, ci să-l întrebuinţeze în ajutorul lui Ypsilanti. De aceea Samurcaş căpătase dela divan o împuternicire, care-l însărcină, ca pe un boer cunos-cut şi cu vaza marc in Oltenia, linele fusese caimacam de mai multe ori, sa potolească rascoala după cum va chibzui el că e bine, fără să mai ceară încuviinţarea ocârmuirii. Şi boerii nădăjduiau ca el să aibă multă trecere la slugerul Tudor, fiiudu-i prieten şi proteguitor.

Şi într-adevăr un schimb de scrisori dese începu îndată între Samurcaş şi Vladimirescu, iar solul lor credincios era llagi Prodan căpetenia Sârbilor. Pe atunci Olimpianul loidache usi c la Co ofeni cu ceata lui. Şi într-o noapte, Domnul I mior chemă doi dintre căpitanii săi şi porni cu ei, iu (ama şi-n tăcere, spre miazăzi, pana lc porunci, cam după un ceas şi jumătate, să-l aştepte într-o casa de ţăran, pe când el o luă înainte cât il Iau dc repede zăpada care se topea, pe drumurile jumătate dc fundate şi jumătate îngheţate.

Olimpianul făcu aceeaşi calc spre miazănoapte şi cei doi fraţi de cruce' sc-niâliiira la jumătate drum, intr-o cârciumă părăsita din pădure. Dar nu se puteau înţelege, cum se-nţelegeau ni o lună înainte.

„Am auzit că i-ai pus sa ţi zică Domn? întrebă Iordache bănuitor.

„Nu e adevărat”, răspunse Vladimirescu, „pe faţa nu îndrăsneşte nimeni să-mi zică Domn. Ce vor fi zicând după ce-mi întorc pa.ele, mi pot împiedica, cum nici Vodă nu putea împiedeca să-l poreclească Mormoloc”.

Kleftul simţi toata mândria acestui răspuns, înţelese că fostul vătaf de plai dela Cloşani era azi un om a cărui putere militară si politică se sprijinea pe patru mănăstiri întărite şi a cărui putere morală era clădită pe dragostea şi încrederea întregului norod al Olteniei.

Vladimirescu însă fără regret îi povesti despre cele întâmplate la Adunarea norodului şi Olimpianul îi spuse zăpăceala care domnea la Bucureşti şi la Cra-iova, de unde boerii, ca întotdeauna în timp de primejdie, fugeau pâlcuri în goana mare. Iar Tudor se hotărî atunci sa trimeata o divizie de Bulgari şi de Sârbi sub Macedonski si Hagi Prodan ca sa silească pe fugari să se întoarcă înapoi.

In mijlocul convorbirii lor, Iordache întreba: „Şi te-ai dat Turcilor?”

„Nu e nimic schimbat între Turci şi Ţara Românească”, fu răspunsul.

De n-ar fi fost întunericul atât de adânc, felina-iele aduse de ei luminau abia un colţ al bordeiului, Domnul Tudor ar fi văzut cum se îngălbenea faţa lui Iordache; văzu însă cum îi tremurau mâinile când întinse la lumină o hârtie arătând cu degetul unele landuri scrise pe ea. Era o copie după arz-magzarul pe care Tudor îl trimisese Înaltei Porţi şi acele rânduri grăiau:

„In astfel de stare vrednică de jale aflându-se tot poporul şi nelăsându-i nici un fel de mijloc ca să arate prea puternicei împărăţii jafurile, chinurile, des-poerile şi desăvârşitele desmoşteniri ce suferă dela aceşti tâlhari, şi să ceara milă şi uşurare, ne-am văzut siliţi de cea desăvârşită desnădăjduire, mai întăi a ne ridica împotriva acestor tâlhari şi despuetori, şi în urma, ca nişte credincioşi supuşi ai împărăţiei, să cerem împărătească milă. Pentru care cu lacrimi ne rugăm să ni se trimită un împărătesc cercetător, însă nici Grec, nici de religia noastră, ci chiar din sânul prea puternicei împărăţii, ca să cerceteze şi de faţă să vază adâncile rane ale ţării şi desăvârşita noastră despuere şi călcare a drepturilor ei. După care, încre-dinţâudu-se prea puternica împărăţie, să ridice dea-supra-ne aceste lipitori ce ne-au supt tot sângele din noi, şi să lase în toată îndeplinirea lor vechile şi adevăratele drepturi ale ţării. Noi, mulţumiţi am plătit totdeauna, plătim şi niciodată nu vom tăgădui de a plăti datoria noastră de tribut către Înalta Poartă, încredinţaţi fiind că nu vom fi lipsiţi de vechile drepturi ale ţării, la care domnii greci, dimpreună cu ticăloşii noştri de boeri s-au arătat totdeauna surzi, şi în loc -le a ne oblădui cu dreptate, ca nişte părinţi, ne despoaie şi ne pradă mult mai rău decât nişte tâlhari, atât partea bisericeasca, cât şi politiceasca. şi după ce se îngraşe şi se umfla din sângele nostru, le înlesneşte şi drumul domniilor, şi se uită la dânşii cum fug din Bucureşti, ziua nameaza mare, pe podul Mo-goşoaiei, în împăraţii străine”.

„De ce-mi arăţi asta?” întrebă Tudor Vladimirescu. „Ştiu ce am scris. Oare nu e adevărat?”

Lui Căpitan Iordaclie, care era mai totdeauna chinuit de friguri, îi clănţăneau dinţii de mânie, căci înţelese acuma, că căpetenia pandurilor nu putea fi socotit drept eterist supus şi ascultător. Olteanul era acum de capul lui, avea o ţintă politică bine hotărîtă, şi nu se sfia să-şi calce cuvântul pentru nevoile cauzei sale. Iordaclie îl priv|ea ea pe un trădător faţă de eterie.

El zise cu buzele tremurătoare: „Nu e nici o minciună în arzul tău. Insă tu îmi chemi pe Turci in ajutor, pe Turei împotriva Grecilor! Iar jurământul nostru zice: „Jur ea voi privi totdeauna pe Turci, duşmanii noştri, cu ura şi cu dispreţ”.

„Duşmanii voştii bine zici”, întări Tudor.

„Dar ai jurat cu mine!” strigă celalt mânios şi amărît.

„Pentru voi. nu pentru mine”, zise Vladimirescu liniştit. „Ţara voastră, pe care aţi jurat s,o scăpaţi, e dincolo de Dunăre, mai departe chiar, peste mare.

Ea e schingiuita sub jugul turcesc, şi bine faceţi când voiţi să-l scuturaţi; eu va voiu ajuta cu drag, dar nu pe pământul meu strămoşesc. Cum Elada e a ta, aşa şi Ţara Româneasca! e a mea. Şi ţara mea e încărcată de lanţuri ruşinoase, dar nu sunt făurite de Turci; acestora le plătim daruri care întrec adeseori puterile noastre, însă din măduva noastră sug alţii, mai răi: fanarioţii şi boierii. Aşa-i?”

Iordache oftă: „Aşa-i!”

„Cane atunci îmi este datoria? Să curăţ ţara mea de ciuma care o bântuie. Iar pentru asta ne trebuie linişte la hotare, trebuie să nu ne calce oştiri străine. Deci cu Turcii sunt nevoit să tiu pace. De s-o ridica poporul

meu şi veţi avea nevoie de el, eu, (rate, uni vom ţine jurământul dela biserica Sfântu Sava”.

Kleftul şedea pe o buturugă, piute.ui-i /ăngancnu, căci tremura dela cap până la picioare. Nu putea nici să scoată de minciună pe pandur, nici să-i împărtăşească vederile, ci simţea cu jind şi ai ciudă câta putere şi greutate căpătau cuvintele şi hotărîrile lui, pentru că erau rostite pe pământul ţării sale.

„Eşti prea mintos”, scrâşni el.

„Aşa trebuie să fie acela care cutează să ducă mii de oameni”, zise Tudor Vladimirescu cu asprime. Şi nici de astă dată lordache nu găsi răspuns, doar ştia prin câte groaznice primejdii trecuse şi mai trecea eteria, din pricina lipsei de cuminţenie a căpeteniilor ei. Grijile îi apăsau greu pe suflet.

Urdăreanu şi Enescu, cari însoţiseră pe Domnul Tudor, auziră la două noaptea semnalul cuvenit prin care-i vestea de întoarcerea sa. Erau culcaţi în paiele grajdului, lângă caii lor, de unde săriră în sus şi ieşiră în grabă.

Căpetenia pandurilor îi primi în tăcere, şi în tăcere porniră tustrei. Câteodată după aceste întâlniri, el trimetea pe unul sau pe altul dintre ei la Motru sau la Strehaia cu porunci şi scrisori; azi însă nu le dădea nici o altă însărcinare, ceeace îl umplea de părere de rău pe Urdăreanu, pentru că zgribulea, şi i-ar fi fost dragă o mişcare repede decât trapul mic în care urmau pe Tudor căzut pe gânduri.

„Ce dracu s-a făcut zăpada?” zise Ion către E-nescu, „ nu trecem decât prin mocirle”.

„A plouat”, răspunse tovarăşul.

„Aşi, când?”

„Pe când dormeai”.

Urdăreanu tăcu; îi era necaz că dormise fiind de pază, pe când Enescu era treaz. Acesta dealtmintrelea avea darul să-l supere. Ion nu putea să uite, că la Motru, Tudor alesese pe tovarăşul său mai tânăr, ca să cheme înapoi avangarda din luptă. Şi pe lângă aceasta, flăcăul dela Piteşti cu liniştea şi cu tăcerea-i îndurerata, avea atâta trecere printre panduri, încât era aproape tot atât de iubit ca și Făt-frumosul, care mai era şi înrudit cu cei mai mulţi dintre fruntaşi. Iar trecerea Iui Enescu se datora unei întâmplări la Ţân-ţăreni; într-o zi de desgheţ unii din Olteni zăriseră intr-o mlaştină în lucru, despre care se făcuseră multe presupuneri: nu era un butuc de lemn; unii credeau ca e o butca răsturnata, alţii ea e un sipet, urme lăsate de bejenarii rătăciți pe noapte şi pe ceaţă. Enescu zise deodată: „Nu e nici butcă, nici sipet”, şi porni înspre balta jumătate îngheţată. Oamenii îl chemară înapoi în zadar; el alerga uşor pe pojghiţa primejdioasă şi striga, când fu aproape de mogâldeaţa neagră: „E un tun!” Astfel I-udor Vladimirescu căpătase cel mai mare dintre tunurile sale. După ce fu scos din balta, se dovedi ea era un tun de tuciu, luat de Ruşi delà Turci în războiul din 1800-l812, şi părăsit apoi de biruitori in mlaştină, pentru că le era prea greu să-l ducă mai departe. Domnul Tudor se bucură că-l găsi; insa lui INieseu ii zise: „Nu se cuvine căpitanilor mei să-şi pună viaţa în primejdie rara poruncă. Ai înţeles?” Şi tânărul răspunse: „Credeam că face tunul cât fac şi eu. Dar am înţeles”, hoaţe acestea plăcură paiuluriloi. I rdareanu nu vroia să-şi dea seama că i se strecurase in uflet o oarecare gelozie împotriva celui mai tânăr dintre căpitani, dar nu se legă nici prieteşug intre ei.

Acuma călăreau iar in tăcere, unul dupa altul.

Deodată norii se despărţiră şi luna străluci printre copacii desfrunziţi şi jilavi, aşa că ramurile lor se vedeau pe cer ca o reţea neagra me u rnită cu mărgele argintii. Dar cu toată înfăţişarea lor ernatică, păreau schimbate, fiecare cracă se rotunjise de urcarea puternica a sevei, iar unele şi înmuguriseră.

„la vezi, au înflorit sălciile' strigă Urdăreanu; uitându-şi necazul şi rupând o eraculiţă udă, o vârî râzând in ochii tovarăşului său.

Lnescu întoarse capul fără o vorbă.

„Omule1 se poate să nu-ţi para bine?”

„Ce sa-nii pară bine?”

„Că vine primăvara!” şi trăgând pe nas mim ai! florilor, zise „Doamne, ce n-aş da oi Ic duc mamei!” — De ce se sperie calul tău Ene? Or vei fi dormind tu acuma?”

Dar căpitanul scump la vorbă nu mai dote nici un răspuns, şi dupăce Urdăreanu mai mormăi ceva despre ursuzlâcul tovarăşului său, tăcu şi el, visând cu ochii deschişi un vis îmbătător de primăvară, cu simţurile furate de lumina lunei şi de miresmele mugurilor Gândul lui îndreptat spre mamă, era dovadă că i se lecuise inima prin şcoala aspră şi curată a datoriilor bărbăteşti; se lecuise şi se limpezise atât de bine încât un alt dor îndrăsnea să înflorească, însă numai încetul cu încetul. In timpul campaniei de iarnă a pandurilor, acest dor rămăsese ascuns în sufletul său, mulţimea întâmplărilor zilnice şi a îndatoririlor noi stinseseră tot ce nu era in legăjtură cu slujba ostăşească. Acuma însă primăvara deşteptase tinereţile în inima sa şi chipul Saftei Poenaru îl urmarea pretutindeni. I se părea co vede m;ai bine acuma decât la Caracal, unde abia îndrâsnise să privească în ochii ei căprui; el vedea buzele ei, îi auzea glasul şi râsul ei scurt, îşi aducea aminte de fiecare vorba ce-i spusese dânsa. Iar când la despărţirea lor ea-i zisese: „Dumnezeu să te păzească”, numai atunci el privi drept în ochii ei, şi atunci se păru că deodată dintre nori se uita soarele înapoi. Când se gândea la asta, lumina îl cuprindea din nou, şi el se lăsa răpit şi fermecat de dor. El care era vioi şi harnic, nu-şi mai recunoştea firea, atât de pierdut se simţea în năluciri dulci şi atât de bucuros de fiecare clipă în care nu era nevoit să muncească, ci putea trai în vis.

In ultima Duminică a lunei Februarie, mulţumire şi bucurie domneau în tabăra. Domnul Tudor îşi plătise oamenii pentru întâia oară. Numai cei de aproape lui Vladimirescu si Hagi Prodan, carc-i adusese Jeta Craiova delà Satnurcaş Daimonul, ştiau de unde veneau banii.

Pânà acuma nici un pandur nu ceruse simbrie, fiecare îşi luase merindele de acasă pentru două, trei săptămâni, de câteva zile însă se simţea lipsa, şi deoarece Tudor nu îngăduia nici un fel de jaf, plata banilor îmbucura şi îndatora pe toţi.

Numai căpitanii respinseră leafa. Ghiţă Cuţui îşi încrucişase mâinile la spate si zise cu mustrare: „Ţi-am cerut eu oare ceva?”

Ceea ce-i înveseli inima Domnului Tudor.

Ziua nu se isprăvi aşa de frumos cum începuse.

Spre seară o căruţă trasă de cai istoviţi aduse în tabără nişte fugari din cari unul, boerul Ciupagea, nu mai avea nimic pe trup decât cămaşa. El se văeta, înjura şi făcea la cruci neîncetat. O ceată de şaptezeci de arnăuţi îl călcase, pe el şi pe alţi boeri, jefuindu-i. Această ceată se rupsese din pâlcul însărcinat să oprească din drum pe bocrii fugiţi delà Craiova şi se apucase de prădăciuni.

Domnul Tudor înjura straşnic şi poruncind să se dea haine lui Ciupagea, întoarse spatele fugarilor şi plecă spre mănăstire, unde chemase sfatul de războiu.

Tânărul Dumitru Jianu auzise porunca lui Vladimirescu.

„Haine?” zise el, „aţi nimerit-o bine. Protopo-pescu s-a întors delà Turnu Severin. Uite-l cum se umflă în pene. Şi mantaua lui Urdăreanu a adus-o înapoi şi avem s-o dăm bocrului Ciupagea”.

Protopopescu venea călare. Şeaua şi căpăstrul calului erau de catifea cusute cu fir, de pe umeri ii atârna o manta roşie îmblănită, nouă nouţă, desfăcută în faţă, aşa încâ‘t i se vedea dulama de postav negru cu cheutori grele de mătase, pe cap purta o căciuliţâ de astrahan rotundă ca aceea a pandurilor, dar cu mult mai înaltă; din brâul de şal persan ieşeau două pistoale şi un cuţit, iar flinta lungă atârna pe spatele călăreţului simandicos.

Ciupagea, cum îl zări, îi striga: „Dumitrache, băiete! Slavă Domnului că dau ochii cu tine! Ai ii crezut tu la Crăciun, când petreceam împreuna la nunta su-rorei tale, că o să ne întâlnim vreodată in halul ăsta?”

Protopopescu care se întorsese la Ţânţăreni, fără să-şi dea bine seama de ceeace se petrecea in sufletul lui, se simţi de odată tare şi mare, şi luând sub ocrotirea sa pe fugar, îl duse în una din cancelariile aşezate în prăvălioarele târgului. Acolo Ciupageea încerca să se desgheţe la cărbunii unui mangal. Şi cu cât se încălzea mai bine, cu atât înjura şi se văeta mai rău, aşa în cât Protopopescu nu mai putu să zică şi el ceva. Chemând întPajutor pe toţi sfinţii, Ciupagea, blestema pe nemernicii cari făptuiseră asupra sa fapte nemaipomenite: „Sunt mai răi ca Turcii. Cu Turcii te mai puteai înţelege. De aflam că vin, mă închideam in culă, aveam merinde pentru mai multe săptămâni, apă bună în puţ, şi de pe foişor se Înţelegea vătaful meu cu ei: „Ce doriţi? Vă dă boerul tot ce e drept”. Ei cereau unt, miere şi păsări. Eu trimeteam porunca in sat să li se dea din belşug, şi după câteva zilei plecau unde îi tăia capul. Or fi ars şi prădat în alte locuri, la mine niciodată. Şi erau păgâni. Dar ăştia ticăloşii, strigau nebuneşte: Zavera! pentru credinţă! şi fac toate drăciile. Zavera iţi prădează casa, îţi rupe şi hainele şi cămaşa de pe tine, toate pentru credinţă! Să nu-mi spui că nu erau panduri, ci arnăuţi. Erau şi ei din această blestemată adunare a norodului! Adunare de tâlhari. Şi hoţul de Tudor este cel mai afurisit dintre...

Protopopescu îi închise gura cu mâinile amândouă şi şopti: „Taci, nene, pentru Dumnezeu. Nu eşti aci în cula D-tale. Aci e slugerul atotputernic”.

„Aci e slugerul atotputernic”, mormăi Ciupagea înciudat. „Cine e ăst sluger? Un vătaf de plai, un ţărănoi, şi vorbiţi de el ca de Dumnezeu! S-a dat lumea peste cap. Şi cum de-ai venit tu aici, Dumi-trache? Sfinte Doamne, nu ştiu, unde-mi stau minţile! N-am înţeles încă, cum te afli tu aici”.

„lata cum”, începu Rmtopopeseu, întinzându-şi mâinile asupra flăcărilor albăstrui ale cărbunilor mangal, „precum zici D-ta. nene, lumea s-a dat peste cap. Iată cum: acu câteva sapi ii mâni m-a trimes clucerul Ralet, ispravnicul de Mehedinţi, la Bucureşti, ca să aduc pe cei trei sute de panduri, care-şi făceau slujba acolo, împreună cu căpitanii lor, Crăiniceanu, Dumitrache Colţan si Nicolae Boloboacă. Voia să-i trimeată împotriva lui I nilor care se ivise la Târgului. Abia ajunsesem la Cmudi şi văd pe ispravnic suindu-se în trăsură, gata sa fugă la Craiova. „Dar noi ce facem?” întrebai eu. „Cum ştiţi” zise el. Atunci in-am înţeles cu căpitănii să ieşim înaintea lui Tudor, fie Ia Tâmna, fie la Strehaia”. „Erai al dracului?” strigă Ciupagru uimit.

Protopopescu râdea, aiataiiduşi de panduri, cari ne strigau să ieşim căci au firman. Am ieşit ai alţi Ccâţiva şi le-am spus: „Fugiţi ca dam!” Dar pandurii noştri începură sa Ic zică pe nume, căci aveau fraţi şi rude printre ei, apoi m-a ochit pe mine cu flinta lor intrebându-niă cât aveam de gând să ţin cu ciocoii? Ce era să fac? Rebeli-iii ue-au legat şi ne-au jefuit ca pe D-ta. Am sosit la Sjrehaia la slugerul Tudor, în cămaşe ca D-ta”.

„Doamne Dumnezeule!” gemea CiupagCa.

„Tudor mă făcu grămătic. Căci scrie o groază de proclamaţii şi de porunci. Du cu tot în cămaşe am rămas. Doar că mă împrumutase Ion Urdăreanu cu mantaua pe care o ai pe D-ta. Atunci mi-am cerut voie şi nVam dus să mă îmbrac dm nou”.

„Şi cum te-a lăsat mama sa te întorci aci?”

„A plâns, dar ce sa facă. Acuma nu e linişte ni-căeri. S-au obrăsnicit ţăranii. Alaltăeri era să mă omoare unul, fiindcă îl găsisem rnutându-şi gardul lui in via mea. Când 1 -am întrebat ce face, mi-a răs-

Atunci uu am zis: Mai bine cu ei decât împotriva lor. ( ac: stăpânirea e neputincioasă. Pandurii toţi ţin cu 'îndur.

Ciupagea nu mai avea glas, îi scuturau irieunic i gemea.

Tânărul Protopopescu însă avea multe de scris in urma sfatului ostăşesc. înainte de toate pitacelc de numire ale ispravnicilor în cele cinci judeţe ale Olteniei: în judeţul Dolj slugerul Solomon, în Roma naţi serdarul Iamandi Djuvara, în Mehedinţi vistie iul Crăiniceanu, în Oorj Vasile Moangă şi in Vâlcea polcovnicul Ghelmegeanu.

Căci Tudor Vladimirescu era acurna stăpân pe Ol-tenia. Divanul nu mai avea nici bani, nici oştire. Vis-teria ţării la moartea lui Vodă era goală. Azi, când toată ţara era răsculată, nu se mai putea ridica nici un bir, iar cea din urmă sumă mai însemnată, adunată cu greu dc divanaţi după cererea boeruiui Samur-caş — o sută şi şaptezeci de mii dc iei fusese trimisă de cl dela Craiova slugerului Tudor!

în tabăra dela Ţânţăreni se găteau toţi de plecare. Drumul spre Bucureşti era deschis.

XI.

La Beneşti, pe Olteţ, în curiea Oteteleşenilor, in casele lor întărite se adăpostiseră dc primejdiile ce bântuiau ţara opt familii boereşti. Ele aşteptau răspuns la scrisoarea trimisă prinţi Tm nepot al gazdei, prin care întrebau pe vornicul Samurcaş dacă puteau să rămâie la Beneşti sau dacă Je sfătuia să fugă pe b hotare, aşa cum o şi făcuseră alţi boeri.

Dupa patru zile, Iordache Oteteleşanu intra în ia tacul in care şedeau cucoanele toate, ca să le înştiinţeze de răspunsul vornicului. Locul de căpetenie în mijlocul femeilor îl ţinea bătrâna cucoană Anica Poe-năreasa; chiar în împrejurări de griji şi de spaimă, se vedea atârnat de braţul ei stâng un ghem de argint săpat, din care ieşea un fir lung de ibrişim. Ea lucra din el cu mâini frumoase încă, cele mai minunate bi-biluri înflorite. îmbrăcata cu rasa călugărească, de când ii muriseră soţul şi feciorul, purta deasupra un anteriu de mătase neagra, ca să nu mâhnească copiii ce-i rămăseseră.

Boerul Iordache ii săruta mâna şi citi răvaşul scurt primit delà Craiova: Sainurcaş le spunea să nu se teamă de Tudor, care nici nu omoară, nici nu jefueşte, dar să se ferească de o ceată de şaptezeci de tâlhari, cari se rupseseră din oştirea lui.

Cucoanelor li se ridica o piatră de pe inimă. Casa putea fi apărată împotriva unei cete de tâlhari; bo-erii şi porunciseră să se întărească asemenea unei cetăţi, sub conducerea fiului cucoanei Anica, Petrache.

„A adus nepotu-tău, răspunsul?” între cucoana A-nica.

„Nu. Sainurcaş mi l-a trimes printr-o ştafetă. Ne-potu-meu vine mai târziu”.

Una din fete zise atunci pe şoptite: „Poate s-a dus la Tudor”.

Stăpânul casei se întoarse către aceea care vorbise şi întâlni privirea ochilor căprui ai Saftei Poenaru. „Şi de ce mă rog?” zise el mirat, „nu l-am trimes către Tudor”.

„N-am zis că l-ai trimis D-ta” răspunse fata, „am zis că poate s-a dus la oştire”.

„De unde, Doamne, ai scornit asta!” strigară unele din femei.

Boerul Iordache îşi mângâie barba. „La oştire?” zise el apăsat „tare mă tem că d-al de astea le-ai învăţat tu delà nenea iancu Jianu”.

Safta se întoarse cu vioiciune către Cucoana Anica: „Bunico, n-a fost şi tata căpitan de panduri”.

Dar stăpânul casei zise: „Era altfel p-atunci. Pandurii se luptau împotriva Turcilor împreună cu oştirea împărătească muscălească”.

O slugă intră în această clipă şd rugă pc boemi Iordache să poftească în pridvor unde boerul Petradie voia să-i ceară un sfat.

Oteteleşanul fu mulţumit de întrerupere. Nu că luase în seamă cuvintele unei fete, dar parcâ-i venea mai bine să curme vorba printr-o glumă. Ieşi zicând: „Ţine-te gata, panduroaico, că acuma vin de te chem şi pe tine la sfat”.

Pe când cucoanele vorbeau îngrijorate de scrisoarea vornicului şi de păsul lor, cucoana Anica luă pe Safta de mână şi ieşi din odaie.

„Am greşit poate”, zise fata, „iartă-mâ, mamă”.

Bătrâna se îndreptă în tăcere spre sfintele icoane din iatacul ei.

„Roagă-te pentru ţară!” zise ea.

Nu, nici unul din boeri nu se gândea să meargă la Tudor. Dar cu toţii întăreau casa din răsputeri. Ferestrele fură închise cu zidărie până la jumătatea inălţimei lor; pridvorul de asemenea fu prefăcut in cetate, zidindu-se printre stâlpi până la înălţimea omului, iar în curte intrarea beciului, subt pridvor, fu adăpostită cu zid în trei colţuri, cu văzători. Fu întărită şi clopotniţa bisericii, care se afla la o lovitură de puşcă de casele boereşti. Unul din boeri, cu două slugi lângă el, stătea straje toată ziua. Ceilalţi, treizeci şi doi cu totul, duceau în întunericul casei zăvorite, bătută de vânturile reci de Martie, cu toată căldura, cu tot belşugul ce se găsea într-ânsa, o viaţă de nesiguranţă şi de aşteptare plină de grijă.

Intr-o zi se întoarse şi nepotul boerului Iordache, cu ştirea că vornicul Samurcaş o pornise spre Bucureşti şi că răspunsele, întrebat, fiind înc-odată ce să facă familiile dela Beneşti: „Ce fac şi eu”, adică să fugă.

Atunci în graba mare şi noaptea toată se pregătiră de plecare. Toţi afară numai de cei mai tineri de douăzeci de ani, aveau obiceiul acestor pregătiri. Fiecare alerga şi strângea ce avea mai scump. O parte din bani şi din giuvaericale fura îngropate in tainiţe. Hainele şi blănurile fura aşezate în lăzi mari aşezate la spatele butcilor. Pentru, a scoate în curte o caleaşca nouă, zidul din faţa beciului fu dărâmat în parte.

Învălmăşeala se mai mări prin moartea unui boer bătrân, care fusese bolnav şi pe care-l îngropa Pe-trache Poenaru în timp ce lordache Oteteleşanu se căznea să aşeze cucoanele în butci.

Dar şirul de trăsuri se pusese abia în mişcare, că se şi opri, căci butca cea dintâi se întoarse şi boerii cari călăreau înainte strigării in gura mare, că toata lumea să fuga înapoi in cinic. Cucoanele nu aflară adevărul, decât odată ajunşi in casă: o ceată de călăreţi se cobora de pe dealuri de dincolo de Olteţ, apropiindu-se de curte Desigur tâlharii de care vorbise Samurcaş!

Era o simţire straniei-pentru fugari, să intre din nou in încăperile calde încă, de care se credeau despărţiţi pentru un timp îndelungat şi iiehotărît.

„Iacă-ne iarâş in bolniţă”, mormăi Safta.

Bătrâna câmărâşiţă insa suspina: „Slava Domnului, acum îmi pot ascunde şi dulceaţa! Nici odată nu fiersesem atâtea portocale ca iarna trecută.

Iar Safta se puse pe râs cu atâta poftă, încât Nicu Bălan, un tânăr care in graba mare, dusese pe cucoane în casă, îi zise mirat: „Doamne sfinte, cum poţi să râzi acuma? \

„Şi oare de ce nu? Crezi tu ca fiindcă! n-am norocul să trag ca tine cu puşca trebuie să măi jelesc?

La auzul acestor cuvinte, care sunară ca o lovitură de biciu, şi alte două fete începură să chicotească, pe când stăpâna casei se văita:, Doamne, Doamne, cum se poate să vă ţineţi de copilării.

Safta Poenaru ridică capul cu mândrie, intră în-tr-o odaie şi se răsti la prietenele ei cari o urmaseră: „Ştiţi că nu pot suferi când chicotiţi. Să râdeţi pe faţă, dar să nu chicotiţi prosteşte.”

„Vai, Safto draga, era prea nostim”, zise una din fete împăciuitor.

„Nicu Bălan a rămas ca scris pe perele de batjocura ta. Parcă nu ştii tu că el moare după tine”

Safta îşi trânti scurteica într-un colţ i dalaiul dm picior strigă: „Să nu-mi vii cu de-al de astea, Irino! N-are voie fie ce paiaţă să se îndrăgostească de mine”

„Parcă el e de vină!” răspunse lrina.

„Atunci să tacă cel puţin şi să moară”, zise Safta mânioasă.

Dar abia rostire, aceste cuvinte îi sunară ei însăşi la ureche ca nişte lovituri de ciocan pe aramă, ca glasul ursitei„ fără însă să le mai fi legat cu „paiaţa” care-i stârnise mânia.

Tăcerea prietenei o sperie însă mai mult pe Irina de cât asprimea ei, şi se simţi uşurată când sora-sa, blânda Zoe, îşi legă braţele de gâtul Safteţ şi zise „Iartă-ne. N-am vrut să te supărăm”.

Safta însă, fără să răspundă la mângâiere, zise „Mă duc la bunica”.

In curând toate femeile s-adunară împrejurul lui nicăi. Căci ea fiind şi blajină şi neînduplecată, ajunsese să privească de sus viaţa omenească dar îşi, păstrase mila şi priceperea pentru cei cari se mai luptau cu soarta. Cei cari sufereau veneau la dânsa, doar ea ştia să îngrădească izbucnirile de durere si astfel tămăduia jalea şi desnădejdea. N-ar fi india nd nimeni să-şi slobozească istericalele în faţa cucoanei Anica Poenăreasa. Deci femeile închise la Bencşti aşteptau tăcute şi hotărîte.

Nicu Bălan, le spusese că poarta fusese închisa, după ce Pctrache Poenaru, căruia azi ii venise rân dul, se repezise cu două slugi înarmate peste drum la biserică ca să se închiză în clopotniţă; ceilalţi bocii se aşezară cu puştile în curte pe lângă uluci pe când stăpânul casei se urcase în foişor de unde se vedea ce se petrecea în faţa bisericii.

Prin ferestrele pe jumătate zidite nu pătrundea aproape nici un sunet de afara1. Pe la amiază bomi cerură pâine şi vin şi toate femeile s-ar fi repezit bucuros, pentru a scapi de nemişcare; cucoana Ani ea insa nu lasă decât pe stăpâna casei să vadă de mâncare. Şi după putini clipe se dovedi că porunca fusese bine chibzuită, căci se auziră pocnituri de puşcă, poarta se deschise, şi boerii intrară şi se puseră la metereze. Căci tâlharii, insoliţi de derbedeii din sat, înconjurau acuma casa şi trăgeau focuri din pistoalele lor.

Boerii strigară: „Foc!” şi chiar înăuntrul casei aerul se cutremură de detunăturile flintelor de pe la văzători.

In iatac se auziră câteva ţipete, şi cucoana Antica ieşi în tindă, ca să afle ce se. petrece. întrebând pe unul din trăgaci, el îi răspunse cu un râs sălbatec: „Evrika! pe doi din pungaşi i-am culcat la pământ, şi ceilalţi au luat-o la fugă! Se vede, căi au intrat hoţomanii în grajd, au gonit caii in curte şi au încercat să-i prindă. Atunci am tnas in ei”.

„Ce ştii de Petrache?” întrebă cucoana Anica. „El trebuia să-i oprească din clopotniţă”.

In aceeaş clipă fratele Oteteleşanului venind din pridvor povesti, că Petrache Poenaru se predase tâlharilor şi că striga mereu din clopotniţă lui Iordache să facă asemenea sau cel puţin să-i trimeată familia. Petrache recunoscuse printre tâlhari pe un oarecare ceauş Ivancea, un tânăr Sârb delà Cerneţi, finul cucoanei Anicăi, şi se înţelesese cu el, că dacă lasă boerii puştile din mână, nu li se va face nici un rău. Dar, adaogă povestitorul, Petrache trebuia să-i fi vestit mai degrabă, înainte de uciderea arnăuţilor.

„Petrache e mai copil decât copiii”, zise bătrâna, „e semn rău că s-a despărţit Ivancea de Tudor, şi tovarăşii săi or fi mai stricaţi decât dânsul. Dar fiindcă a ţinut pe vremuri de casa mea, mă voiu duce eu să vorbesc cu el”.

Boerii încercară toţi să i se opună, ea însă nu-şi pierdu nici liniştea, nici cumpătul; dealtmintrelea nimeni nu ştia un mijloc mai bun de împăcare de cât să lase pe naşă să deştepte conştiinţa finului.

Când însă cucoana Anica porunci sa i se deschidă uşa, Safta se repezi la ea şi zise rugător: „Mânui!”

Bătrâna îi mângâie duios fruntea: „Drumul acesta nu e pentru tine. Ca să fie de rf ol os, trebuie sa merg singură”.!

Mândră, îmbrăcată în anteriul ei de atlaz negru, cucoana Anica trecu prin curtea pustie acum de orice vietate; numai sub teiul mare, unde vara se-nvârtca hora, zăceau două trupuri fără mişcare. Cucoana Anica nu privi în partea aceea; făcând mereu semnul crucii ea ajunse până la poarta boltită sub foişor, unde o aştepta stăpânul casei.

„Unde e Ivancea?” întrebă cucoana bătrână.

„Vrei să mergi chiar D-ta?...” începu el.

„Acum vorbii cu el”.

„Deschide portiţa”, zise cucoana Anica; apoi ieşi şi strigă: „Ivancea!” cu vocea liniştită a femeii învăţate din copilărie să fie ascultată şi să poruncească fără asprime.

Căpitanul se înfiinţă înaintea ei, înalt şi mlădios cu capul subţire şi înţelept al Sârbilor, dar cu sprâncenele încruntate.

„Gospodar Ivancea”, zise, înc-odată cucoana Anica, apăsând de astădată cu mustrare pe titlul sârbesc, care însemnează stăpân sau căpitan, „cum ai putut sa ne faci nouă una ca asta?”

Nici o osândire din gura unui bărbat nu 'atinge şi loveşte pe bărbat ca o astfel de întrebare din gura unei femei, care-l isbeşte în părţile cele mai 'slabe ca şi cele mai bune ale sufletului său; în deşărtăciunea lui şi în însuşirea de a preamări o femeq curată; o însuşire ce nu-i lipseşte nici omului sălbatec, fiind una din cele mai fireşti ale bărbatului.

Tânărul răzvrătit primi, cu ochii plecaţi, delà na-şă-sa, ceeace boerii nu îndrăsniră să-i zică. Ea era înzestrată cu acel farmec/pe care vârsta chiar nu-l poate micşora. Când era de opt ani, Ivancea, sfiicios şi înfricoşat, era îndrăgostit de naşa sa. Dragostea trecuse, înfricoşarea însă rămăsese.

„Nu.ştiam ca sunteţi aci”. înarmai Sârbul.

„Dar ştiai ce faci când l-ai lăsat pe slugerul Tudor?”

„Şi D-v. fugiţi de dânsul”, încerca să se răstească Ivancea.

„Nu fugim de el. ci de cei cari au ajuns ca tine”, răspunse, îndurerată, cucoana Aniea.

„Cum am ajuns?” întrebă tânărul încruntat. Şi de oare-ce cucoana bătrâna îl privea în tăcere, el încercă să se apere.

„Am părăsit adunarea norodului nu din pricina Domnului Tudor, ci peutruea nu mă puteam înţelege cu Pavel Macedonski”.

Ochii cucoanei Anicăi se luminară deodată şi ai bucurie aproape strigă: „Ai zis Domnul Tudor?

L-au făcut Domn?”

„L-au făcut, stăpână”.

„Slavă ţie. Doamne! Slavă şi punându-i mâna pe umăr grăi: „Ivancea, dacă ţii tu eu Domnul Tudor, ce-ţi pasă de căpitanii săi, pe el să-l urmezi. Nu rătăci prin ţară după capul tău, nu te face tâlhar, ci rămâi oştean. Ce căutai Ia noi? Nn cred să fi vru1 să ne faci vreun rău. Răspunde, ce vrei? Şi de se poate se va face”.

Tânărul îşi muşca buza, privea în jos şi răsufla din greu. Vădit era pentru el o durere, că se înfăţişaşi înaintea acestei doamne mari, drept căpitanul unei cete de tâlhari, şi smerenia eu care nobila sa naşă vorbea de Domnul Tudor îi arata scopul marelui Oltean sub o altă înfăţişare. Şi simţi dorul să aibă şi el partea sa din această slavii.

„Spune boerilor” zise el, „sa ne lase să scoatem morţii din curte, fără să tragă în noi, şi vom ţine pace şi noi”.

„Bine, Ivancea, încheia cucoana Anica şi intră în curte.

I se păru nimerit să nu ceara deocamdată mai mult dela tânărul zavergiu. Şi boerii fură de părerea ei si îi mulţumiră cu sărutări de mână.

I

Arnâuţii insa nu st astâmparau. Dădură de pivniţele unui văr al Oteteleşanului, care erau la celălalt capăt al satului, şi vinul îi făcuse să-şi piarda minţile cu desăvârşire. Nu mai ascultau de Ivancea.

E uşor să aţâţi sufletele ofmeneşti, anevoie însă să le potoleşti; căci pentru aţâtare ajunge fierberea unei firi puternice, pentru potolire trebuie harul Domnului. Iar Ivancea nu era decât un flăcău fudul şi piş maş, care se certase cu mai marele său. Urmările mâniei sale îl copleşeau acuma.

Chiuind şi slobozind focuri de puşcă, arnăuţii, îmbătaţi, străbătură satul, şi când se ciocniră lângă bi serică, cu căpitanul lor, care cu câţiva oameni îngropa morţii, izbucniră în blesteme cumplite, cerând să ardă curtea şi să se tragă boerii în ţeapă. Nici) unul nu se sinchisea de poruncile lui Ivancea, care-şi simţi adânc neputinţa. Căci nu era nici lege nici cauză mare în numele căreia el ar fi putut trezi conştiinţele lor. Deodată însă o împrejurare îi veni în ajutor: printre toate ameninţările groaznice, una din ele lovi în femeile boerilor.

Atunci tânărul ceauş sări asupra celui care o rostise, îl apucă de braţe şi răcni la el: „Milko, de ce te-ai dus tu cu haiducii în ţara sârbească? Pentru că Turcii ţi-au răjpit şi batjocorit nevasta, şi fiindcă era nebună şi cu limba tăiată, când ai izbutit s-o- scoţi din ghiarele păgânilor. Atunci ai jurat să te răzbuni de siluitorii de muieri şi ai legat de gâtul copilului o salbă de degete de Turci! Şi acum vrei să te socoţi şi tu in rândul-siluitorilor? Vrei să fii mai câine decât câinii? Te omor cu mâna mea pe tine şi pe cel ce îe vor urma!” Şi pornirea tânărului era atât de puternică şi atât de adevărată, încât Milko işi reveni în fire, iar ceilalţi arnăuţi tăcură încremeniţi, dând desăvârşită crezare ameninţărei gospodarului, ca-i va răpune pi toţi. Căci Ivancea, prin compătimirea sa pentru cei năpăstuiţi, se ridicase deasupra lui însuşi, luând apărarea urnei cauze pe care toţi bărbaţii pe vremurile acelea de nelegiuire o ştiau şi o resimţeau

adânc, doar nu era unul a cărei soţie sau ruda sa nu fi fost ameninţată sau chiar lovită de o nenorocire ca aceea a nevestei lui Milko. Acestea erau grozăviile care împingeau la răzvrătire pe cei mai harnici din raialele Porţii.

„N-am zis nimic, n-ani zis nimic, gospodare”, gângavi Milko, îngălbenind.

Ivancea îi dădu drumul. Deocamdată femeile dela Beneşti erau la adăpost.

Atâta însă şi nu mai mult. Arnăuţii cerură să li se predea curtea, şi Petrache Pocnaru începu din nou să strige boerului Iordache să-şi lase armele.

In timpul acela o slugă se suise în foişor, unde Oteteleşanu era de strajă, şi-i zice, că un ţăran, Stan Chiriiă, care avea să-i spue ceva grabnic, îl ruga să vie la uluci.

Boerul se coborî în curte, pe scara îngustă, cu paşi greoi.

Printre parii deşi ai îngrădirei Stan Chirilă îi şopti:

„Boerule, nu lăsa pe conu Petrache să te momească. Nu ştie ce zice. Nu te preda acuma când e pe înoptate. Arnăuţii sunt beţi morţi şi vor să omoare pe toţi boerii. D-ta, boerule, şi fratele D-tale, nu mi-aţi făcut decât bine/să nu crezi că ţiu eu cu mişeii. Vai, am dat de mare nevoie. Ne bate Dumnezeu pentru păcatele noastre”.

„îmi pare bine, Stane”, răspunse Oteteleşanu, „ca nu eşti şi tu ticălos ca ceilalţi; am să te rog ceva. Să te duci cu o hârtie la Tânţăreni şi s-o dai Domnului Tudor”.

„O să fie greu”, oftă ţăranul.

„Te cintesc eu”.

„Ferit-a Dumnezeu!” strigă Stan, „dă-mi hârtia, boerule”.

Nu trecu un ceas şi Stan era pe drum spre Ţânţă-reni. Tâlharii însă pătrunseseră în curte prin grajduri, şi trăgeau acum cu tot şartul asupra casei. Dar gloanţele de plumb nu puteau pătrunde prin grosimea zidurilor, şi nici de pârjol nu se temeau boerii, căci sub acoperiş pazeau slugii cu ciubere pline cu apa; dealtmintrelea camerele erau ţoale boltite Mocni trăgeau iarăşi prin metereze, ferindu-se însă de astădata să ucidă şi mărginându-se numai sa rănească.

Cu toate acestea nădejdea crescuse in sufletele celor din casă, de când se aflase că Oteteleşanul scrise lui Vladimirescu şi-i ceruse ajutor.

In amurgul serii încetaseră şi împuşcăturile, iar cei închişi în casă, obosiţi de truda zilei, se culcară. Doar pe pridvor stătea strajă unul din boeri cu două slugi.

Şi Safta Poenaru era trează, deşi poruncise 1 rin ei şi Zoei să adoarmă, ca să nu fie obositei a doua zi şi bune de nici o treabă; şi fetele se supuseră voinţei puternice a prietenei lor, şi în curând se odihneau liniştite pe pernele albe. Iar Safta şedea nemişcată, dar cu ochii deschişi şi cuprinsă de mirare, pentru că în inima ei dormea o bucurie care-i ştersese din suflet, prin minune, toate întâmplările zilei. Crezuse la început că acea bucurie senină era datorită vestei, că va sosi marele căpitan al pandurilor, prietenul tatălui ei, Domnul care răsărise chiar din inima ţării; pe urmă pşi dăduse seama că un alt chip. îi lumina sufletul, şi ca să-încerce pe sine însăşi, îşi zicea: „Poate nu-şi aduce slugerul pe toţi căpitanii săi”, şi când i se stinse atunci lumina din suflet, înţelese că ea iz-vorîse din nişte plete ca de beteală. Şi zăcea nemişcată, ameţită de acea destăinuire.

A doua zi de dimineaţă boerii sculaţi din somn, aflară că focurile pe care le auzeau, erau salve de bucurie, căci Hagi Prodan, unul din căpitanii lui Tudor Vladimirescu, sosise cu Sârbii săi la Beneşti.

„L-a trimes Tudor?” întrebară boerii.

Nu, căci Hagi Prodan se ducea tocmai la adunarea norodului. Boerii oftau desnădăjduiţi: „Ce fel de hoţoman o fi şi ăla!”

Cucoana Aniea insa ii cunoştea şi pe acest II agi Prodan Grigoroviri, căci în Cerneţi, unde se afla moşia ei, şedeau mulţi negustori şi haiduci sârbi goniţi peste Dunăre de straşnica stăpânire a lui Milos Vodă. Prodan era haiduc; prigonit de şase ani, rătăcise prin Austria şi Basarabia şi de acolo trecuse in Tarile dunărene, după ce stârnise cea dintâiu răscoală sârbească împotriva Turcilor, care însă se păru prea timpurie isteţului Milos.

Boerii hotarira sa trimcata iar pe cucoana Anica să se încredinţeze dacii acest Prodan era cel pe care-l cunoştea, şi dacă într-adevar ţinea cu Tudor. De era asa li se părea nimerii sa se pndee, legându-l cu jurământ, că viaţa lor li va fi primejduită. Căci casa cu greu putea fi apărata împotriva unui asalt mai lung.

Cucoana Anica plecă. întâlni chiar la poartă pc ceauşul Ivancea.

„Precum vezi, coniţă” zise d, „eu nu mă ascund de oamenii iui Tudor. Am primit pc gospodarul prodan cu bucurie”.

Ea îi surâse a/bunătate: „Du-mă la dânsul, băete”, şi puse mâna pe braţul lui.

Ivancea se înroşi până la rădăcină părului, şi cu multă grijă duse pe naşa sa, care trecea cu greu prin făgaşele pliine de noroi ale drumului.

Boerul Iordache cu frate-său îi priveau prin meterezele foişorului.

„Ciudat”, zise stăpânul casei dând din cap, „bătrâna ar sti să îmblânzească si pe lupii flămânzi. Ce putere o fi având?”

„Şi ce aspră poate să fie”, urmă Iordache. „Ai văzut cum s-a supărat pe fiul ei Pctrache, pentru că s-a predat numai decât pandurilor. Mişu, feciorul ei care a murit, era de alt soiu. li seinănaţ ei”.

„Era Oltean, din cap până-n picioare!”

Cucoana Anica se întoarse si de astă dată cu ştiri destul de bune. Hagi Prodan se legase cu jurământ aşa cum doriseră boerii, să le păzească viaţa, Ie cerea insă, în schimb armele.

Aceasta scorni o furtuna în casele delà Bemcşi,gura cea mai mare o făcea Nicu Balai, deşi nu pusese mâna pe o flinta. Şi nu tăcu, pana ce boerul Ior -dache îl Întrebă, dacă îşi ia el asupra a pararea curţii. Boerii hotăriră să primească propunere a lui Hagi Prodan şi să-l poftească pe el şi pe căpitănii săi la masă.

„Oamenii aceştia” zise Oteteleşanul, „pun mult preţ pe sarea şi pe pâinea pe care o împărţim cu ei, şi de oarece mijloacele noastre nu ne îngădue să facem duşmani din ei, să încercăm să ni-i facem prie teni. Viaţa noastră a tuturora e în mâna lor”.

La venirea lui Prodan, boerii îi ieşiră înainte pana la poartă.

Dar niciodată nu prânziră la masa primitoare delà Beneşti meseni mai rău potriviţi. Cucoanele aşezate toate una lângă alta, tăceau mâlc. Oteteleşanii amândoi încercau să vorbească cu Hagi Prodan, care la rândul său se silea să fie prietenos, pe când) cei patru căpitani ai săi erau încruntaţi şi duşmănoşi. La sfârşitul mesei se păru însă că vinul le desîegă gura şi începură să vorbească repede şi încet între ei.

Vecinul lor, nepotul gazdei, îngălbeni deodată şi sculându-se se îndreptă către unchiul său şi-i zise pe franţuzeşte: „Ştiu sârbeşte; am înţeles că cei patru nemernici delà capul mesei plănuesc ca să ne jefuiască şi să ne omoare, pentru c-am împuşcat doi ar-năuţi şi am rănit alţii, zic ei, a căror căutare are sa le pricinuiască lor cheltueli”.

Oteteleşanu ridică masa în grabă şi poftind pe bărbaţi într-o altă încăpere, îi spuse lui Hagi Prodan, că vorbele gospodarilor săi fuseseră auzite şi pricepute. Grigorovici se scârbi rău, dar boerii cunoscurâ după felul cum îşi înfrunta el oamenii şi felul cum îi răspundeau, că şi acest Sârb, deşi era vădit mai cinstit ca arnăutii săi, abia putea să ţie in frâu ceata sălbatică.

Unul din boeri mormăi: „A1 dracului Milos ştie ce face, când împiedica pe patrioţii ăştia să sehitoarcă peste Dunăre acas(ă”.

Şi când gospodarii cari băuseră mult la masă, cereau cu ochii fulgerători o despăgubire pentru cei morţi şi cei răniţi, nevrând cu nici un chip să înţeleagă că boerii erau siliţi să se aptere, Oteteleşanu le zise: „Luaţi în numele lui Dumnezeu tot ce doriţi din sipetele noastre, dar apăraţi-ne de oamenii voştri1.

„Da, da”, făceau gospodarii râzând.

Hagi Prodan, care tăcuse multă vreme, adânc supărat de întorsătura lucrurilor; se răsti deodată la ei: „Să ştiţi însă delà mine, că cine se vă uita numai la o femee, îl împuşc cu mâna mea!”

„Bice, bine, stăpâne”, mormăiră gospodarii.

„Şi pe boerul acesta” urmă Prodan, arătând pe Petrache Poenaru, „cu tot neamul lui nu e voie să-l jefuiţi, pentrucă s-a predat de eri ceauşului îvancea”.

Gospodarii binevoiră a primi şi aceasta. Apoi începură, călăuziţi de boeri, să scormonească prin casă, din care ieşiră în sfârşit încărcaţii de pradă, şi mulţumind batjocoritor.

Frica şi groaza domnea acuma în curtea delà Be-neşti. Toţi vedeau că diplomaţia şi vorba cuminte nu mai erau de nici un folos. Arme nu mai aveau. Oare când era să sosească Tndor Vladimirescu?

Şi iarăşi curtea se umplu de oameni; erau arnăuţi şi ţărani, conduşi de alţi doi căpitani; şi strigau boe-rului Iordache, care ieşise în pridvor, că acuma le venise lor rândul să intre în casă!

„Chiamă-l înapoi pe Prodan”, porunci Oteteleşanul unei slugi, care ieşind pe din dos se repezi la grajduri şi se întoarse în curând cu Grifgorovici, pe când boerul Iordache împreună cu Petrache Poenaru ţinuseră pe oameni de vorbă.

„Intraţi în casă şi zăvoriţi uşile”, zise Prodan care ştia că nu mai era de făcut altceva.

Oteteleşanul ascultă îndată; Poenarul însă, ca tot deauna făjră minte, rămase pe pridvor. Unul din că-

pila.iii sicri pe scară; de mult pusese ocău pe aticul cusut cu fir înfăşurat de un prea fru.uos şal persan, ce-l purta boemi.

„Dămi-l mie!” strigă arnăutul intinzând braţul.

„N-ai voe să-mi ieif nimic”, răspunse Poenaru „in-am predat ieri lui Ivancea”.

„Nu-mi pasă. Ai dracului să fiţi şi tu şi Ivancea!” şi trăgând iataganul, pe când Petrache încerca să-l oprească, îl izbi pe umăr.

In aceea clipă Ivancea se ivi pe pridvor, trase pe feciorul naşei sale, pe scară în jos, şi-l duse în sat în locuinţa sa.

Atât şi nu mai mult putu să facă tânărul ceauş pentru cucoana Anica.

Arnăuţii sparseră uşile casei. In sală stăteau boerii toţi fără arme cu Hagi Prodan în faţa lor. El se a-runcă înaintea năvălitorilor, dar într-o clipă fu, lovit, rănit şi dispăru în învălmăşeală.

O ceată turbată, umplând casa de un miros greu de vin, se răspândi în cele cinci încăperi mari împrejurul tinde?,; pe când cei cari nu mai aveau loc să intre aruncau cu cărămizi în ferestre şi dădeau foc grajdurilor.

Casa părea a fi prada iadului, pe care oamenii se pricep atât de bine să-l înfiripeze pe pământ.

Femeile încremenite se-ngrămădiseră toate într-un colţ. Tâlharii ajunseră în odaia lor. Rupseră scoarţele de pe divane, scoaseră icoanele de argint din, pereţi, cu înjurături şi cu ţipete, dar nu se uitară la femei. Trecură prin camera aceasta ca o vedenie îngrozitoare şi intrară în cealaltă.

Acolo însă ai fi zis că căutau să se despăgubească de înfrânarea impusă, căci unul din ei urla: „Pe el, măi! faceţi-l piftie!” Şi se auzi glasul boerului Ior-dache care încercase să se apere.

Safta strigă atunci: „Haideţi, fetelor!” şi repede ca gândul alergă cu Irina şi cu Zoe în mijlocul bărbaţilor, care voiau să-şi verse asupra lui Oteteleşanu setea lor de omor stăpânită multă vreme.

Fetele se aruncară înaintea boerului, călăuzite de instinctul femee.sc, a cărui tărie e tocmai făcut:i din desăvârşita deosebire sufletească şi trupească de cel bărbătesc, şi apârându-l cu braţele lor strigară: „Nu-l omoriţi, nu-l omorîţi! N-are arme, nu va făcut nimic. Doar sunteţi ostaşi iar nu ucigaşi. Nu-l omorîţi, nu vedeţi că nu are arme!”

Safta găsise aceste cuvinte pe care prietenele ei le îngânau după dânsa, stăpânite de tăria şi de vitejia ei.

Tâlliărimea uimită 1 si aminti porunca lui Prodan şi a lui Ivancea, singura poruncă pe care aceştia îndrăzniseră s-o dea cu convingere; arnăutul Milko, care era printre ci, se gândi la nevasta sa' schingiuită şi la salba de degete de păgâni care atârnai de gâtul copilului său; îşi bă(gă iataganul în teacă şi se răsti către ceilalţi: „Hai sa mergem înainte! că nu mai rămâne nimic pentru noi!”

Boerul Iordache scăpase. Adânc mişcat strângea in braţe pe Zoe care plângea cu hohote.

Safta însă cu ochii strălucitori şi cu obrajii aprinşi părea că ascultă ceva în depărtare şi strigă deodată: „Vine! vine!”

„Cine vine?” întrebă Oteteleşanulvr Ea însă revenindu-şi în fire, nu răspunse îndată, dar în sfârşit zise cu hotărîre: „Afară porunceşte cineva cu totul altfel decât tâlharii”.

In aceeaş clipă o slugă intră strigând: „E un om afară trimes de Domnul Tudor!”

Iar când boerul Iordache ieşi pe sală, tâlharii se înghesuiau spre uşe, între două rânduri de panduri, şi în mijlocul sălei stătea tânărul căpitan Ene Enescu.

„Sunt trimis de slugerul Tudor Vladimirescu căruia i-aţi scris”, zise „Elfse afla la Oteteliş şi vine pe dată la Beneşti. Sub ocrotirea mea nu mai aveţi de ce vă teme”. Glasul lui liniştit şi adânc sună paşnic ca un clopot după larma sălbatică care umpluse casa acuma.

Neaşteptata ¿capare de se rezema de perele a m gână; „Iţi mulţumesc”

Şi Safta stătea pe prag, încremenită. S a Ia trimisul lui Tudor cu o desamăgirc dureroasă căutând parcea să-l prefacă într-un altul prin (ana do rului ei; el însă rămânea tot acelaş, înalt, subţire, in lunecat şi negru la ochi şi la păr.

Locuitorii toţi ai casei se strângeau acuma în sala. Păreau ca ieşiţi din sicriu, şi cei vmai mulţi' nu mai erau îmbrăcaţi decât în zdrenţe, căci blănurile şi căciulile lor, anteriile de postav şi de mătase, cin ga torile, mătăniile, inelele, ceasornicile şi lanţurile fuseseră zmulse de pe ei; mai toţi oftau şi gemeau. Nicu Bălan tremura ca varga, susţinut de două slugi.

Cucoana Anica veni în tindă cu femeile, din îmbrăcămintea cărora nu lipsea nimic, pentrucă tâlharii le cruţaseră. Palide şi tăcute ele ieşiră pe pridvor Împreună cu bărbaţii sub paza lui Enescu şi a doisprezece panduri.

În curte mai mişunau arnăuţi şi săteni; ia dreapta ardeau pară grajdurile, şi fumul şi dogoreala se abateau spre casă. Enescu strigă de pe pridvor, că cine s-ar atinge de boeri va fi împuşcat îndată, şi pandurii strigau la fel pe când însoţeau pe boeri prin mulţimea în fierbere. Nu se auzi nici o detunătură, nici măcar o înjurătură, şi Ene Enescu îi duse nevătămaţi la cealaltă casă boerească din sat, unde-şi avea cuar-tierul Hagi Prodan.

Sârbul era rănit la-mâna şi purta braţul legat. Când zări jalnica ceată a boerilor, izbucni în blesteme împotriva mişeilor cari paradaseră Bucureştii

lordache Oteteleşanu însă îl privi rece şi şopti fratelui său: „Ce folos. Mai bine nu ne predam lui”.

Ajunşi în casă, bărbaţii şi femeile şedeau şi zăceau tăcuţi şi frânţi de oboseală, care cu capul ascuns prin pernele sofalelor sau in mâini, care cu ochii pierduţi în zare. Intr-o odăiţă mică se afla şi Pe-trache Poenaru istovit de pierderea de sânge din

rana delà umăr. Ivancea îl oblojise; la aceasta se pricepeau mai toţi haiducii şi ostaşii de pe timpurile acelea.

Cucoana Anica se aşeza la căpătâiul fiului ei, dar buzele ii rămaseră mute şi aspre. Safta privi înfocarea apusului pe fereastra. îşi simţea sufletul luminat din nou de acea nădejde, care îi dăduse atâta putere in mijlocul grozăviilor zilelor trecute. Auzise pe Ene Ene,seu spunând lui Prodan, că slugerul Tu-dor îl urma. Aşteptarea ii ascuţea simţurile, aşa încât cu mult înainte să prindă ceilalţi de veste, ea zise cucoanei Anicăi: „Auzi bunico? auzi trâmbiţele?”

După zece minute Domnul Tudor intră călare pe poartă, urmat de toţi pandurii câţi încăpură în curte. Caii dădeau din cap, lcgănându-şi şi încovoindu-şi gaturile cu coame lungi, zăbalele şi armele zăngăneau, iar pandurii stăteau, călări, nemişcaţi, drepţi ca bradul. La spatele lor strălucea asfinţitul, încondeind cu aur roş capetele şi umerii bărbaţilor şi luminând in plin cele patru bolţi albe ale pridvorului, unde boerii şi cucoanele cele mai în vârstă delà Beneşti stăteau printre stâlpi, arătând ca o adunare de stafii ziua nămiaza mare.

„Pentru Dumnezeu, arhon slugere”, strigă boerul Iordache, „scapă-ne viaţa! ca suntem în mâinile Du-mitale!”; (

„Viaţa vă este scăpată”,j răspunse Vladimirescu, „dar îmi pare rău de ceea ce aţi păţit”.

„Apoi noi ce să ne facem? Să mergem cu D-ta?”

„Cu mine nu puteţi merge, că eu sunt cu oştirea, iar D-voastră cu neamurile D-v”.

„Atunci să ne ducem la Craiova?”

Nu va sfătuesc; acolo ar putea veni alţii mai răi. Mai nemerit e să mergeţi la Horez, unde Adunarea trimite câţiva paznici şi unde veţi avea odihnă bună”.

Boerii trebuiau să se mulţumească şi cu atâta. Sfatul slugerului era o dovadă, că el însuşi socotea tot ţinutul nesigur în afara de mănăstirile întărite, şi

că se aştepta chiar la intrarea furcilor, cari erau mai răi decât arnăuţii, pentruca cran mai numeroşi

„Fie, arhon singer”, ofta Oteteleşanu, e cum ai hotărît”.

„Vă dau, boerilor, dacă-l primiţi, pe ceauşul INăucea cu unsprezece oameni, ca să va du a şi sa va păzească pana la Horez. Am auzit că de dânsul iTaveţi să vă plângeţi”.

Domnul Tudor dădea astfel tânărului, pentru care se rugase Prodan, un semn de încredere, care-l despărţea totuşi de oştire. Deşi nu prea le venea bine boerilor, să dea ei prilej unei asemenea măsuri disci plinare, şi deşi ar fi primit ca pază mai' cu drag câţiva panduri Olteni, nu îndrăzniră să se împotrivească Domnului Tudor în faţa tuturora. Şi vădit nu-i da pe plac lui Vladimirescu să stea de vorbă cu ei in taină, când 1 s;a:r fi putut spune multe, căci rămânea călare în faţa pridvorului, şi chemând pe grămăticul său, il puse să scrie o poruncă, care împuternicea pc boeri să-şi facă rost de şase care cu boi, — butcile lor ardeau cu grajdurile, — îl chemă pe Jvancea şi-i dădu 200 lei bani de drum.

Văzând însă că Tudor Vladimirescu se gătea de plecare, Oteteleşanu Îndrăzni să-i zică: „Să ştii, arhon sluger, că pivniţa acestor case, a cărei intrare e spre grădină, e plină de arnăuţi cari s-au pus pe băutură. Ivancea, cu toată bunăvoinţa ce-ar avea-o, nu va putea să-i stăpânească, după ce vei pleca”, şi adăuga încet aplecându-se peste pridvor, „şi noi nu mai avem arme”.

Chipul lui Tudor se întunecă şi mai tare, şi porunci lui Ivancea să gonească pe toţi arnăuţii din pivniţă, să împuşte pe cei cari s-ar împotrivi şi să trimeată pe ceilalţi subt paza pandurilor la Oteteliş Domnul Tudor rămase călare tot timpul cât ţinu în deplinirea poruncei sale, dar nu mai ridica ochii spre pridvor, aşa că nimeni nu mai cuteza să-i vorbească

Cea din urmă radiere a apusului mai înroşea cerul, dar oamenii din curtea delà Beneşti nu simţeau stra-lucită ei solie de pace, pe-itmca erau frământaţi de gânduri grele. Două suflete mimai se bucurau de sărbătoreasca şi tăcută lumină, două suflete numai trăiau cu duhul în jocul sclipitor al aerului, in care tremura colb de aur; aceştia erau Safta Poenaru, care deschisese încet fereastra în spre curte, şi tocmai în faţa ei, la stânga călăreţilor Olteni, ion Urdăreanu. Ea il aştepta din ajun, ceas după ceas, iar când pandurii intrară în curte, în rânduri de câte patru, pe poarta larg deschisă, Safta îi cerceta unul câte unul, până recunoscu pe cel mai mândru, chiar sub boltă unde pletele lui aurite prindeau razele soarelui. A-tunci încordându-şi voinţa, ea dori din tot sufletul, ca Ion să se oprească subt fereastra ei, când trupele îşi închideau frontul în' curte, şi ştia că acest gând era să-l atragă tocmai acolo. El însă nu zărise icoana gingaşă sus la fereastră, fata înaltă în scurteica de catifea roşie, încununată cu coadele ei castanii, de cât după ce aripa lui de călăreţi se mişcase înspre ea. El nu ştia că Safta Poenaru era la Beneşti cu boerii cari ceruseră ajutor slugerului Tudor, şi fiorul cald care-l străfulgera, când o văzu, era să pricinuiască învălmăşeală printre călărime, căci calul său, neînvăţat să-şi si-mtă stăpânul neliniştit, nici să fie zmucit, se ridică sforăind în două picioare. Ion îl potoli repede şi apoi se adânci cu evlavie în priveliştea dinaintea lui, sorbind cu insetare fericirea acestei întâlniri neaşteptate, şi uitând chiar teama ce o avea de fata cea iubită; doar ştia că bucuria aceasta nu putea să ţie decât puţine clipe şi ca Safta i-o îngăduia, căci nu se mişca, sus colo, în strălucirea profirie a apusului, şi mai ştia şi ea că privirea lui, cu toatei că genele fetei erau aplecate, va avea puterea să atragă ochii ei. Şi intr-adevăr ea le ridică încet, şi cei doi tineri sărbătoriră ceasul cel mai sfânt al vieţii lor. îşi destainu ră ceea ce erau unul pentru altul, nici prin cuvinte, ni i prin semne, ci numai prin lumina ce prin ochii lor se răsfrângea dela unul la ai tul, o lumină tăcată şi dum-nezeească la fel ca acea de pe zare.

Trâmbiţele suna. Amândoi se deşteptăr i deodată din visul lor însortit, iar când Ion Urdăreanu pricepu că trebuia să plece dând chiar el semnalul pandurilor săi, i se făcu noapte înaintea ochilor; apoi strigă comanda: „Stupai!” cu un glas puternic şi mânios ca trâmbiţa judecăţii.

Călăreţii întoarseră caii, rândurile, Oltenilor în zeghe albe se legănară încoace şi în colo şi ieşiră pe poartă, luând drumul spre Oteteliş, cealaltă moşie a Oteteleşenilor, unde Tudor Vladimirescu hotărîse să petreacă noaptea.

Din focul apusului nu mai rămăsese pe cer decât un jar stins arămiu şi cenuşe vânătă, dar pălălaia galbenă şi roşie, care ieşea din grajdurile dela Beneşti se înălţa mare la spatele călărimii.

Era noapte târziu, când trupele ajunseră la odihnă, la Oteteliş.

îndată după sosire, Domnul Tudor chemă pe toţi căpitanii români ca şi pe cei cari-l aşteptaseră la Oteteliş, în casa mare a curţii boereşti.

Acolo el se plimbă multă vreme în tăcere, în sus şi în jos. Nu se auzea decât zăngănitul pintenilor pe covoarele moi; dintr-odată se opri şi ridicând ochii săi ameninţători zise: „Arnăuţii au făcut grozăvii la Beneşti. Au închis pe boeri şi i-au prădat. Au chinuit două slugi şi au despicat icoanele din biserică. Cei mai mulţi dintre căpitani îşi făceau cruce.

„Să aveţi mare grije” urmă Domnul Tudor, „ca pandurii să nu se amestece cu arnăuţii pănâ mâine dimineaţă, să-şi aşeze focurile departe unii de alţii. Şi să spuneţi oamenilor voştri că nu e voie să jefuiască pe săteni, ci să plătească tot ce se ia. Şi tăcu, dar cari-l cunoşteau bine, ştiau că aceasta era numai prevestirea unei furtuni, care abia a doua zi era să izbucnească. Toţi însă îşi dădeau seama de primejdia pildei rele date de arnăuţi, şi grija lor crescu,

când văzură printre panduri o uarc-eare iierbore, cei buni, ce e drept, erau supăraţi de purtarea veneticilor, cei slabi şi cei răi insă pizmuiau prada arnău-ţilor, ale căror chiote şi râsete se auzeau de departe.

Cei mai tineri dintreicăpitani nu se adunară la masă, în bucătăria scundă şi încăpătoare, decât dupi miezul nopţii. Îşi gătiau singuri de mâncare, căci erau flămânzi. Unul din ei văzu c.ă Ion Urdăreanu lipseşte. „Rămâne nemâncat dacă nu vine”, zise el.

„Nu ştiu ce avea azi”, zise altul, „nici nu auzea când îi vorbeai. Şi acu un ceas zbiera printre oamenii săi, de credeai că le zboară capetele”.

„Ştiu de ce”, zise Dumitru Jianu, a găsit un pandur trântit pe un covor cumpărat delà un arnăut care-l furase la Beneşti”.

„Ei, şi ce păcat dacă l-a cumpărat?” zise dând din umeri tânărul Protopopescu delà Severin.

„N-o fi păcat, dar e o mârşăvie”, răspunse Dumitru ai asprime.

„la duceţi-va unul de-Lcăutaţi pe Urdăreanu!” striga cel care vorbise întâi, un băiat paşnic, care vroia să împiedice o ceartă între Dumitru şi Protopopescu. „Duceţi-vă că rămâne nemâncat”.

Enescu ridică încet înaltul său trup de pe o buturugă şi zise: „Măfduc eu”.

In curte ardea ca la două zeci de focuri, într-un cerc larg împrejurul conacului; zidăria albă, cerdacul cu stâlpii lui erau scăldaţi în lumina roşie a flăcărilor, care luminau până-n fund şi roata caselor mai mici ale gospodăriei.

Cu un ceas înainte, Enescu, trimis să patruleze străjile, se întoarse la ceata sa, care tabăra lângă aceea a lui Urdăreanu; pandurii povestiră atunci pe şoptite ceeace se petrecuse lângă focul vecin, adăugând că căpitanul Urdăreanu, alb ca varul, intrase apoi în casele din dosul focului.

Enescu intră deci şi el, în tinda casei, şi apoi în fund într-o încăpere scundă luminată numai de jocul flăcărilor care pârăiau în soba albă.

Urdăreanu era culcat pe pardoseala, ai faţa pe braţele încrucişate şi, gemând înăbuşit, îşi îuvârtia trupul ca pe jăratic.

„Urdărene”, zise Enescu.

Celălalt se ridică în capul oaselor: „Ce vreţi ” zise el răguşit cu sprâncenele încruntate şi cu ochii aprinşi.

„Vino la masă”, răspunse Enescu.

Urdăreanu sări detot în sus. „Nu-mi trebue mâncare”, strigă el, „şi mai puţin am trebuinţă de tine”.

„Ce ţi-am făcut?” întreabă Enescu liniştit.

„îmi ţii calea. Nu ştiu ce faci, dar undei vreau sa merg eu, te trimete pe tine”.

„Nu fii nedrept”, urmă Enescu aproape rugător. „Nu mă duc nicăeri fără poruncă şi nu m-arn milogit la nimeni ca să fiu trimes. Dar dacă bănuiam azi, ceace ştiu acuma, atunci...”

Urdăreanu îl întrerupse ameninţător: „Ce ştii a-cuma?”

„Am văzut icoana din fereastra delà Beneşti”, zise celălalt cu glas pe jumătate ca şi când s-ar fi atins de ceva sfânt, cu acea sfială pe care tinerii cu suflet ales o simt pentru tot ce priveşte dragostea.

Urdăreanu, în faţa acestei neaşteptate priceperi a chinului care-l îndura, înţelese nedreptatea mâniei sale; el tăcu şi se întoarse ameţit spre divan unde căzu.

Enescu rămase nemişcat ca o strajă.

După o vreme Ion ridică capul pe care-l ascunsese în mâini şi întrebă: „De ce mai stai aici? Nu mă duc la masă. Du-te”, şi pentrucă Enescu nu se mişca se răsti la el: „Vreau să fiu singur, trebuie să fiu singur!”

Celălalt se apropia de el şi-l privi adânc cu atâta înduioşare şi pricepere, încât tot necazul şi toata pizma Olteanului pieri pe loc. Ion ii apucă de braţ pe noul său prieten, întocmai ca unul care dându-se la fund se agaţă de vreo bârnă:

Asta e viaţă? strigă el, „Sunt săptămâni de când trăesc cu acelaş vis, azi l-am văzut aevea, câţiva paşi numai mă despărţea de ea. Şi nu puteam să-i vorbesc, nu puteam sa mă apropiu, glasul de care-mi era atâta dor, nu puteam să-l aud. Am fost silit să plec, să părăsesc locul unde puteam fi fericit cel puţin privind-o. Şi acuma iată-mă aici. Până la Beneşti nu e nici o fugă de cal. Sunt în toată firea, calul îmi stă afară, mi-aş da viaţa ca să merg. Şi nu pot, nu pot. Trebue să stau locului, ca ferecat în lanţuri! Căci mâine în zori de zi plecăm! Şi ea rămâne acolo, în toiul primejdiilor, înconjurată de tâlhari şi „ocrotită” de boerii aceia mai morţi de frică. Şi eu care aş avea puterea s-o ocrotesc într-adevăr, nu pot!” sări în sus încleştându-şi pumnii: „E o nerozie, o nebunie, un chin, precum numai necuratul ar fi put it să-l chibzuiască, dacă ar fi el stăpân pe pământ!” Şi apăsând mâinile amândouă pe umerii lui Enescu: „Spune-mi cum pot să trăesc aşa?”

„Cum trăesc şi eu”. Fiecare cuvânt rostit încet suna ca glasul îndepărtat al unui clopot -şi cădea greu ca plumbul pe inima tânără, care ţcu toată sălbateca ei frământare, nu putea să nu simtă durerea celuilalt. Urdăreanul privi pe tovarăşul său cu o mai mare băgare de seamă. Enescu stătea cu capul plecat; focul îi lumina fruntea înaltă, albă şi mândră, sub care se iveau furtunoase, negrele-i sprincene.

Şi când Ion îl întreabă: „Şi tu? şi tu?” un fior îi trecu prin trup şi un geamăt înăbuşit scăpa din buzele lui mute. Urdăreanu afla atât şi nimic mai mult decât jalea, care căzuse ca o brumă peste sufletul lui Enescu. Dar puterea dovedită prin aceastt tăcere, îl câştigă cu desăvârşire.

„Eşti mai tare ca mine”, zise el „învaţă-mâ cum să rabd”.

,.Ai să rabzi, pentrucă e greu să rabzi. Aşa-i o-biceiul voinicului”, zise Enescu. Acest adevăr aspru rostit de unul care' se afla în toiul luptei, îl ademenea pe Ion.

Apoi Enescu îl culcă, ca o mama pe divan, îl acoperi, căci Urdăreanu tremura acuma, istovit de patimă, şi se aşeză lângă el, până când Ion adormi

Atunci se aruncă şi Enescu pe celalalt divan Dar somnul nu se lipea de el, căci durerea care-l niţelcp-ţîse Înainte de vreme, se trezise în toata tăria ci a-prinsă din nou de mila sa pentru Urdăreanu şi-şi arata feţele cele mai tainice. 1 se înfăţişa tot anul trecut: era tocmai un an, de când singuratica casa părintească, unde trăia el cu tată-său, căci mama sa murise la naşterea lui, se înveseli de soarele fericirei. Era tocmai un an de când Alecu Titescu chemase pe Radu Enescu, fostul său tovarăş de luptă, ia patul său de moarte. Mişelia fanarioţilor furase lui Titescu nu numai averea şi moşia, dar şi femeia. De atunci trăia ca un pusnic, bolnav la suflet şi la minte. Ar fi şi murit în singurătate, de n-ar fi fost fiica sa Liliana. Grija ei il îndemnase să cheme pe vechiul lui tovarăş. „Prietene”, zise el cu ochii rugători şi cu un zâmbet amar pe buze, „dacă în lumea asta rea, inima ta a rămas bună ca pie vremuri, fie-ţi milă de copila mea. Scapă-i mica avere, care mi-a rămas, şi găseşte-i un bărbat. Nu vreau să se călugărească fetica mea. Vreau să aibă parte de viaţă”, şi bolnavul începu să plângă. „Ce vârstă are fata?” întrebă Enescu cu blândeţe. „Douăzeci de ani. Ce vrei, la sărăcie şi in pustnicie nu vin peţitorii”. „Dă-mi-o mie de soţie”, zise Radu Enescu. Iar când o văzu, milă) i se schimbă în dragoste. Se cunună cu ea lângă patul tovarăşului său de luptă, şi Alecu Titescu muri binecuvântându-I. Ene află prinir-un răvaş ştirea căsătoriei părintelui său, cu două zile înainte de sosirea perechei la Piteşti, şi primi vestea neaşteptată cu aceeaşi supunere pe care o arătase şi Liliana faţă de dorinţele tatălui ei.

Boerul Radu şi feciorul său, cari se asemănau mult la fire, trăiseră unul lângă altul în tihnă şi fără vorbă multă. Acuma însă la întoarcere, tatăl îmbră-ţişă pe Ene cu atâta vioiciune şi vădită dragoste, încât tânărul tresări. „Ajută mamei să se dea jos din sanie şi sărută-i mâna”, zise părintele.

De atunci traiul in casa singuratica parca fermecat. Boerul întineri, iar Ene privea la mama sa vitrega ca la o minune. Nu cunoştea femei. Dorul de frumuseţe şi de poezie de care avea nevoie, i se înfăţişase în copilărie din poveştile doicei lui; mai târziu acel dor se ursise din frumuseţea codrilor şi a poeniLor, din taina lunci şi a stelelor, din lucirea depărtata a piscurilor înzăpezite, de pq care coborau mugind apele verzi ale Argeşului, dii/dor de primăvară şi din amurgul zilelor de iarnă. Din toate acestea îşi ţesuse un vis de înduioşare nemărginită şi de adâncă melancolic. Astăzi acel vis se întrupase, primise chip şi făptură. Făptura era mică şi chipul rumen, cu sprin-cene negre deasupra ochilor castanii catifelaţi şi cu frunte albă luminoasă subt părul bălai, iar gâtul era mlădios, de te gândeai la un ghiocel privindu-l. Fiecare zi o făcea mai frumoasă. Plânsese mult după părintele ei, dar tinereţea, dorul de fericire şi de veselie, pe care nu le cunoscuse în pusnicia delà Ti-teşti, îşi cerea dreptul lor. Trăise până acum cu grija tatălui ei amărît, se trudise zile întregi să-l mulţumească, să obţie un surâs măcar. Astăzi o urmau, privirile soţului ca să-i citească în ochi dorinţele şi să i le îndeplinească. Iar în ochii fiului ei vitreg, pe care îl întâlnea mai rar, era poate ceva mai adânc, pentrucă era mai sfios, in sufletul Lilianei se deşteptă totodată şi femeea şi mama: toată casa părea luminată de firea ei caldă. Simţia bucuria răspândirii de fericire, a cuceririi inimilor din juru-i. insă Liliana nu învăţase nici delà mama, nici delà vreo prietenă, nici de nevoile vieţii, acea măsură în purtare care r ca şi o pravilă femeească. Ajunsese la douăzeci de ani, o vârstă înaintată pentru vederile de atunci, păstrând curăţenia sufletească a copiilor ca şi toata taria nestăpânită şi nemeşteşugită a simţurilor lor. De aceea crezu de datoria ei să îngrijească şi mai mult de Ene, când acesta începu să se sălbăticească de tot şi să hoinărească zile întregi în luncile Argeşului. Intr-o seară Liliana era singură în tinda lungă a casei, unde, delà sosirea ei, ardeau iarăşi, in doua firide, candele lângă icoane, ea le umplea cu untdelemn şi le împodobea cu brânduşe şi ghiocei. Fiul ei vitreg intră cu puşca pe umeri, cu cişmele pline de noroi. „Ene”, strigă ea mustrător, punând în firidă cana de untdelemn şi împreunând mâinile”, unde ai fost?” — „In pădure”. — „Da atâta timp! a trecut săptămână jumătate de când ai plecat!” — „E primăvară”. — „Dar a plouat şi a bătui vântul. Spune, te-a supărat cine-va? Te duci oare din pricina mea?”

El vru să răspundă, dar întrebarea ei părea că-i taiase glasul; dădu numai din cap şi încercă să su-râdă. Ea însă urmă repede: — „Vezi, trebuie să ai încredere în mine. Te rog din suflet să nu gândeşti că vreau să mă bag între tine şi tatăl tău. Aş vrea să fiu o mamă pentru tine”, şi adăugă cu sfială: „să-mi zici mamă, Ene”. El plecă capul şi şopti: „Voiu încerca”, şi intră în odaia lui. Acolo aruncă minteanul, propti puşca de zid, şi căzu istovit pe o ladă. Răsuflă din geu, zvâcnirile inirnei şi-le simţea în urechi. Stătuse înaintea ei şi plecase ca un copil îndărătnic; o ştia; dar numai aşa se apărase împotriva farmecului ci, pe care-l resimţi acum altfel decât îl îngăduiau împrejurările şi legea. Urmă pentru Ene o luptă îndelungată, pe care o duse singur. Chinul îi crescu în aşa chip, că de multe ori dorea să se îmbolnăvească, şi să-şi piardă simţirea, ca să scape de el. Dar era sănătos şi plin de putere, şi făcut să sufere voiniceşte. Nu fu scutit de nimic. Ci trebui să rabde tot farmecul îmbătător al primăverei, cu cântecele nesfârşite de privighetori, care nici ziua nu tăceau si-i rupeau inima acum ca niciodată; apoi puterea verei, cu zilele-i calde şi cu îmbâlsămatele-i nopţi dc lună, a căror tainică frumuseţe speria somnul ce l-ar fi putut scăpa de gând şi de dor. Firea nu mai era pentru Ene, ca pe vremuri, o prietenă împăciuitoare, povestitoare de basme, ci ajunsese să fie un raiu per-dut, o privelişte dureroasă a sărbătorirei dragostei la care trebuia să renunţe. Numai furtună îl uşura, pen-tru ca-i ascundea gingăşia pământului. Toamna târziu, când începu sa viforeze, Ene era mereu pr afara, căci acuma visul pe care nu-l putea trai, şedea acasă, la gura sobei, sau aluneca în umbra vânătă a tindei albe, unde levenţica şi busuiocul grămădiţi, vara, împrejurul candelelor, umpleau şi acuma toată casa de miresme. Tânărul hotărî atunci să-i ceară lui tată-său să-l trimeată la Bucureşti, la şcoala teologului şi inginerului Gheorghe Lazăr. Trecură însă multe zile, până-şi încordă voinţa s-o facă, puterile-i erau sleite, şi-i se părea că orice cuvânt trebuia să desvă-luiască taina durerei sale, chiar dacă vorbea de altceva. Tocmai atunci se îmbolnăvi boerul Radu şi fiul nu putea să-l lase; trebuia el să vadă da casă şi de curte. Ene trăia o viaţă înfrigurată; nu mai dormea şi nu mai mânca. Orele de masă, când era singur cu mumă-sa vitregă, erau pentru dânsul chinul cel mai cumplit; nu deschidea gura de cât să răspundă întrebărilor Lilianei, şi după o săptămână nici ea nu mai vorbea speriată de tăcerea lui încruntată. Intr-o zi insă, cum se sculau delà masă, tânăra fetnee, ştiind, ca nu rămânea o clipă mai mult cu dânsa, îl urmă în tindă şi-i zise rugător: „Ene!” El se opri. „Ene”, zise ea, „ori te îmbolnăveşti şi tu? N-ai mâncat nimic astăzi, nici pâinea măcar, pe care ai fărămiţat-o numai”. El răsuflă din greu şi răspunse: „Nu te gândi la mine”, apoi adăogă, încercând să îndulcească asprimea cuvintelor sale: „Ai destulă grijă cu tata”. Li-liana nu-şi pierdu răbdarea. „Tocmai de aceia m-ani făcut mai sperioasă ca mai înainte. Ar trebui să-ţi fie milă de mine. Celor din curte ştii să le zici vorbe bune, toţi te laudă, şi tata e mulţumit de line. Eu ce ţi-am făcut?” — „Nimic”, zise el, muşcându-şi buzele cari îi tremurau. „Atunci de ce nu-mi vorbeşti cu bine şi-mi zici mamă, cum te-am rugat să-mi zici?” El o privi şi din ochii lui ieşiră flăcări negre, care o învăluiră. „Să te fereşti de mine, căci eu nu-ţi pot zice mamă”, grăi înăbuşit. Ea se uită la el încreme-nită, apoi fugi dealungul tindei, şi cl privea după ca, cu nările tremurătoare, cu buzele deschise pe jumătate, gata să o prindă furtunos in braţe, daca s-ar fi întors şpre el. Dar ea nu se întoarse; baie era singur, căută să se rezemă de zid şi căzu jos. Inima 1 se strânsese atât de straşnic, încât rămăsese mai bine de un sfert de oră fără simţire. Nimeni nu trecu prin tinda albă şi tihnită, unde numai flăcările candelelor lângă icoane păreau a trăi o viaţă tainică, cu licărirea lor care se legăna, se preschimba, se afunda in sticlele roşii şi se ridica acuma, când se lăsă întunericul, mai lucitoare, mai galbene. Ene îşi reveni în fire. Tremura de frig. Se duse în odaia lui i se păru ca se târăşte subt dărâmăturile grele ale unui zid prăbuşit. Singur îşi sfărâmase inima, copilăreşte, voiniceşte, cu o sinceritate cinstită şi plină de cruzime. Iar după ce clipa primejdiei — primejdia să-şi piardă stăpânirea de sine — îl găsi viteaz şi neclintit, nu-i mai rămase nici o putere faţă de viaţă, doar atâta voinţă ca să deschidă cu mâini obosite cutia cu pistoalele de pe sipet. Atunci cineva bătu ia uşe, şi Costin, vătaful, intră zicând: „Conaşule, te chiamă boerul. A primit o scrisoare dela sîugerul Tudor!” şi ochii îi scântei ară, căci fusese şi el pandur.

Ene se duse la tatăl său. Boerul Radu şedea in pat şi ţinea o hârtie cenuşie în mâna stâiţgă, cea dreaptă zăcea înfăşurată şi nemişcată pe plapomă. li ardeau obrajii, şi ochii îi sclipeau aşa cum nu-i văzuse Ene nici odată, nici atunci când boerul Radu privea la gingaşa sa soţie; căci nu era căutătură galeşă a dragostei, care, chiar când surâde, e aproape dureroasă, pentru că dragostea se tot terne de despărţire şi de moarte; era o căutătură însorită, fără şovăială, şi liniştită, căutătura, avântului pentru o datorie care slobozeşte eul de toate chinurile sale. „Enc”, zise boerul Radu, „slugerul Tudor chiamă norodul la arme...” „Şi tu mă trimeţi pe mine în locul D-tale tată!” îi tăie vorba tânărul, cu inima sărită „Domnul să te binecuvinteze, fiul meu!” strigă boerul Radu, întinzând mâna pe care Lnc 10 sărută. „Aşeazâ-te lângă mine pe pat”, urmă părintele, „dar nu te atinge de picior. Sunt olog. Dar o fi ştiind Domnul, pen-truce mi-a trimis boala aceasta chiar acuma. — Am luat-o de peste Dunăre când ne băteam cu Turcii. Dar nu e nimica, slugerul va fi mulţumit, îi trimet pe unul mai zdravăn decât mine. El desluşi fiului său gândul măreţ al lui Tudor Vladimirescu şi-l sfătui apoi cu duh şi cu rost asupra drumului de urmat, asupra îmbrăcămintei şi întreg tacâmului de războiu; uitase durerile sale, se înveseli, ca şi cum ar fi fost el de plecare, şi trimise pe Costin, care era sâ însoţească pe tânărul său stăpân, să-i aducă, înaintea patului, zeghe, arme, şei, ca să le cerceteze. A doua zi de dimineaţă Ene era gata de drum. Pe Liliana n-o mai văzuse, pentrucă amândoi se feriseră să se întâlnească. Dar când fiul intră la tatăl său, ca să-şi ia rămas bun, Liliana era lângă dânsul. Boerul Radu dădu lui Ene o scrisoare către sluger, pe care o dictase nevestei sale şi apoi o iscălise cu greu cu mâna stângă, şi zise: „ De acuma, fiul meu, numai rugăciunile mele te vor.urma. iar tu să nu ieşi din cuvântul Slugerului Tudor, căci el este duhul şi voinţa norodului, trezite de Dumnezeu în ceasul de amărăciune. „N-o să-mi vie greu, tată, să mor pentru el”, zise Ene încet, ridicând ochii pe care îi ţinuse plecaţi, întâlni privirea Lilianei, plină de grijă sufletească şi de bunătate, de rugăciuni şi de sfaturi blânde. Intre ei se iscă în tăcere o lupită scurtă pe viaţă, pe dragoste şi pe moarte. Dragostea însă fu mai tare. ea găsi cuvântul care birui moartea şi dădu preţ vieţii. Liliana zise: „Mulţi vor muri pentru ţară, Ene, daca e să fie război. Mai bine e să trăeştr pentru ea, căci multe greutăţi sunt de învins, şi numai sufletele carate le pot învinge”. Boerul se uită la tânăra lui soţie, uimit şi fericit: „Ai vorbit, cum vorbea mama mea!” strigă el, „binecuvintează-l pe dânsul, care nu şi-a cunoscut mama”, iar către fiul său: „Ingenunchiază”. Ene îngenunchie. El găsi putere şi pentru asta Li-liana făcu semnul crucii pe capul lui plecat și punându-i mâna pe frunte il săruta între ochi, liniştit, uşor, cum se sărută o icoană. Acesta era talismanul cu caic Ene Enescu plecase la drum. Şi cuvintele ieşite elin sufletul chinuit al Lilianei, prin care-i dovedea că ştia ceea ce se petrece în inima lui, cuvintele prin care-i ceruse să-i păstreze viaţa, el le spuse Iui Ion Urdă reanu, când îl văzu sleit de putere precum fusese el însuşi.

La revărsatul zorilor, cei doi tineri, împrieteniţi acum, ieşiră în curte, în sunetul trâmbiţelor şi al tobelor. Larma războinică învioră pe amândoi, atât pe Urdâreanu, care se deşteptase frânt de oboseală din-tr-un somn ca de plumb, ca şi pe Enescu care nu închisese ochii şi care sorbea frigul dimineţei prin buzele sale fierbinţi. Îşi strânseră mâna, şi fiecare se îndreptă spre ceata sa.

Domnul Tudor poruncise oştirei să se aşeze în ordinea de luptă, astfel că Sârbii, Bulgarii şi Arnăujii erau înconjuraţi de panduri.

Pe când se înşirau pe câmpie, un nor mare la marginea zărei se aprinse ca jarul; părea un lac de sânge intre maluri negre vinete. Apoi lacul începu să strălucească, şi pământul prinse feţe ca şi mulţimea de călăreţi şi de pedestraşi, şi ceata de oameni care Nenea dinspre curte, Trei panduri purtând prăjini lungi mergeau înaintea lui Tudor, însoţit de câţiva căpitani; în vârful uneia din prăjini sclipeau sub cele dintâi raze ale soarelui, icoanele poleite furate la Be-neşti; pe celelalte se vedeau, palide şi însângerate, capetele celor doi arnăuţijcari jefuiseră biserica. Groaznicul alai trecu de-a-lungul frontului, şi un pristav striga: „Cine face ca-ei, ca ei să păţească! Nu ne seu larăm să jefuim, ci pentru dreptate!

Atunci tânărul Protopopescu delà Severin şopti vecinului său, boerului Ciupagea:„Asta nu mai e gluma, nene. Aşa tam-nesam, fără judecată să-ţi taie capul! Pare-mi-se că se clatină şi al meu”.

„Bine zici, tinere”, scrâşni Ciupagea, aruncând o căutătură mânioasă spre Tu dor Vladimirescu, „n-a-vem ce căuta în adunarea asta de tâlhari. Măi scutură frigurile de scârbă”.

Şi când oştirea porni spre Slatina, Ciupagea, Fro-topopescu şi alţi zece' boeri o părăsiră pe furişi şi plecam în lume după pradă, „căci” zise Ciupagea, „a-cuma ne veni rândul nouă să jefuim, destul ne jefuiră alţii pe noi”.

După plecarea Domnului Tudor, boerii dela Be-neşti se întoarseră în casele lui Iordache Oteteleşanu şi maseră acolo. Din paturile lor nu rămăsese decât mormane de lână din saltelele tăiate de prădători, cari furaseră pânza, era mulţumiţi însă să găsească măcar atâta ca să se încălzească. Lipsiţi de blănuri, suferiseră toţi cumplit de umezeala rece. Nicu Bălan aiurea, gemea şi striga aşa de tare, încât femeile îl auziră până în a treia odaie. Safta asculta cu dispreţ, iar când cineva plângea pe tânăr, ea zise: „Mai mare belea cu cei slabi de înger. Să vezi că din pricina lui nu putem pleca la Horez”.

„Nu fi rea, Safto”, zise Irina, „dacă s-o îmbolnăvi, doar nu e el de, vină”.

„Dar cine altul mă rog?” răspunse Safta, „nevoiaşii sunt ursuzi, trag a rău”.

Numai cucoana Anica, care ştia cât face puterea voinţei, îşi dădea seama, cât adevăr era în cuvintele copilăros de aspre ale Saftei; totuş zise: „Fii mai blândă, fata mea”.

Insă nu era loc pentru blândeţe în sufletul Saftei, o cuprindea furtuna, întunericul se; luptă cu lumina în inima ei; când se răzvrătea împotriva ursitei, care nu-i hărăzise decât o sclipire de bucurie, când trăia îarăş fericirea acestei clipe, simţindu-se ca îmbrăcată în zale de lumină, fermecată şi plină de putere.

Safta, a doua zi, fu cea dintâi in cuite, la ştirea, că sosise o ştafetă eu o scrisoare a Domnului Tudor. Apoi o urmară toate cucoanele şi st adunară imprc-jurul celor patru panduri, veniţi delà Otcteliş, intre-bându-i, îngrijorate, ce avea de gând sa iaca cu ele Tudor Vladimirescu. Iar boerul lordache primi scrisoarea, care începea cu cuvintele mândre şi nemeşte-sugite: „Cuviincioasă închinădune! Fraţilor! cu loate câ nu sunt din sânge de evgnenist, dar tot simt durerile celor evghenişti, căci cum am aflat de primejdia în care sunteţi, mi-am lăsat drumul şi arii pornit spre a întâmpina răul. Nenorocirea însă mi-a stat împotrivă, că n?am putut ajunge la vreme”.

Aci cititorul scrisoarei fu oprit de ţipetele înfricoşate ale femeilor. Boierii se întoarseră spre ele, dând ajutor celor care leşinaseră ca şi celor care plângeau şi tremurau. Safta se rezemase, cu ochii închişi de teiul cel mare din mijlocul curţii. Nu departe de ea zăceau pe pământ două capete omeneşti tăiate.

„Pentru Dumnezeu, ce-i asta?” întrebă îngrozit boerul lordache pe Vasile Ghelmeceanu, cel mai mare dindre panduri.

Acesta, spătos şi întunecat, îl privea acuma nedumerit. Din sacul ce-l ţinea în mâna, el aruncase cele două capete la picioarele cucoanelor.

„Am vrut să liniştesc pe femei”, bombăni el, „şi să le arăt cum a pedepsit Domnul Tudor pe cei cari au îndrăznit să jefuiască Beneştii. A scris-o şi Domnia lui pe hârtia sa”.

Oteteleşanu era cât pfaci să izbucnească într-un râs nervos, însă privind la hârtie citi înainte:

„Dar ca să cunoaşteţi Domnia voastră că cugetul meu n-a fost nici este a se urma unele ca acestea, iată pe cei ce au fost pricina i-am tăiat pe amândoi, şi le trimet capetele spre încredinţare, pe cari să porunciţi a le pune la răspântie spre pildă şi a altora. Iată se trimit Domniilor-voastre: şi lucru ile ce s-au găsit la aceşti tâlhari, precum argintul unei sfinte icoane şi din hainele cucoanelor Domniilor-voastre. Să aveţi buna nădejde in Dumnezeu ca în scurta vreme va veţi despăgubi şi de cele ce v-au jefuit şi sunt al Domniilor-voastre frate şi slugă, Teodoru.

Scris din satul Ofeteliş 1821, Martie 3”.

Cucoanele intrară în casă, capetele lâate tura puse iarăş în sac şi băgate în pivniţă. Pariduiul Vasilu zise către boerul lordache: „Sunt tăiate de azi — De vrei sa se păstreze, scoate pielea de pe ele şi umplele cu paie”.

Oteteleşanu se înfioră şi-şi ascunse ochii cu mâna, il înneca greaţa.

Ostaşul privi pe boer de sub sprâncenele lui stufoase, îşi săltă zeghea lui albă cu umărul drept şi se întoarse ca să plece. Nu simţea compătimire pentru suferinţele boereşti.

Oteteleşanu ii puse mânafpe umăr: „Stai frate, stai. Fie-ţi milă de noi. Vezi bine, noi tremuram pentru nevestele noastre. Avem şi unul rău bolnav în casă. Ceauşul Ivancea ne-a lăsat”.

„Cum se poate?” strigă Vasile.

„Cu ce eram să-l ţiu? l-am dat drumul azi de dimineaţă, şi i-am dat în scris că noi de bună, voie Fam lăsat să plece!”

Pandurul începu să înjure, şi pe urmă făgădui să se roage de DomnuFTudor, să-l lase pe dânsul Vasile Ghelmegeanu, să-i ducă pe boeri la Horez, şi pentru asta plecă spre Slatina cu nepotul Oteteleşanului.

Dar trecu o săptămână până ce veni răspunsul deîa Adunarea norodului, o săptămână plină de groază şi de suferinţă cumplită. Zilnic treceau arnăuţi şi panduri, dar de oarece nu se ştia nici o dată, dacă erau oameni buni, cari se duceau la Tudor Vladimirescit, sau dacă erau prădători, cari ocoleau străşnicia lui, boerii fugiră în pădure) petrecând chiar noaptea acolo, se culcau pe frunze uscate de stejari aşternute pe zăpadă şi se acopereau tot cu ele. Erau înfometaţi, căci pivniţele şi cămările erau goale, le rămăsese numai puţin mălai, fasole şi varză acră. Boerul lordache se hotărî atunci să aşeze la poartă capetele tăiate ale

pandurilor, a le văzură preoţii dela Beneşti, se înfiinţară cu mutre făţarnice, urmaţi apoi de va tafii moşiei, aducând făină, zarzavaturi, vin şi achiu, toate furate din cămările boereşti.

in sfârşit nepotul Oteteleşanului se întoarse cu trei panduri, dar fără Vasile Ghelmegeanu.

La ştirea aceasta o nădejde lumină deodată sufletul Saftei, nădejdea că Ion Urdăreanu ar fi unul din cei trimişi.

In curând însă îşi dădu seama că se înşelase, dar putinţa unei întâlniri nu-i mai ieşi din minte. Aşteptarea ei se făcu din ce în ce mai pătimaşă, mai dureroasă după fiecare desamăgire şi mai răzvrătită împotriva ursitei, care uşor ar fi putut să-i îndeplinească dorinţele. De ce nu se zăreau pletele ca de beteală printre mulţimea pandurilor cari le eşau în cale în fiecare zi? Şi de câte ori cei care se apropiau nu era Ion, inima Saftei se strângea îngheţată.

Dar celelalte fete şi femei se mirau de puterea şi de vitejia ei. Ele nu ştiau că chinurile ei sufleteşti întreceau cu atât cele trupeşti, încât pe acestea Safta aproape nu le mai simţea. In drumul spre Horez, pe care-l apucară în sfârşit, ea le era o pildă de răbdare voinicească.

Fraţii Oteteleşanu şi nepotul lor mergeau înainte călări. Căpătaseră caii cu multă greutate dela săteni Cucoanele mai în vârstă, bătrânii şi Nicu Bălan, care zăcea ca pe moarte, erau îngrămădiţi în care cu boi. Bărbaţii mai tineri, femeile tinere şi fetele mergeau pe jos, în noroi şi în zăpadă; încălţămintea subţire a cucoanelor se ferfeliţă numai decât, ciorapii se zdren-ţuirâ, şi picioarele rănite însângerau drumurile. Cum răbdară ce răbdară, nici ele n/ar fi putut să spună. Puterea dinamică a nevoiei, dăscăliţa cea aspră, care arată trupului omenesc, ceeace ar putea totdeauna, dacă ar şti să voiască şi să nu piardă) stăpânirea de sine, îi silea la isprăvi, care le păreau nemaipomenite. Ba, mai mult, învinsese la urmă chiar slăbiciunea lui Nicu Bălan.

Aceasta se întâmplă intr-un sat, unde aveau să tocmească alte care cu boi. Aci se iscă o ceartă cu ţăranii, cari, făcându-şi ţuica, se îmbătaseră şi nu vroiau să dea boerilor nici care nici boi. Boerul Iordache se hotărî atunci s-o ia înainte, împreună cu tre: panduri, spre Horez, de unde nu mai erau prea departe, şi să trimeată de acolo trăsuri mănăstireşti. Şi mare îi fu mirarea, când la sosirea bejănarilor chiar în seara aceea, îl văzu pe Nicu Balan păşind vitejeşte ina-intea căruţelor.

Boerul Iordache îşi făcu cruce şi întrebă ce se întâmplase. I se povesti atunci, că ţăranii îmbătaţi bătuseră măr pe toţi boerii, chiar şi pe Nicu Bălan, care, după aceasta, înviase din morţi.

Oteteleşanul îşi mângâie barba şi zise: „Iată un leac de minuni făcător, şi ieftin, doar că te cam arde.”

Bărbaţii glumiseră până seara târziu de întâmplarea hazlie.

Astăzi în sfârşit li se uşurase oarecum inima, pentru că se ştiau la adăpostul puternicelor ziduri ale Horezului, cea mai mare, cea mai bogată şi cea mai frumoasă mănăstire a Olteniei. Domnul Tudor le dăduse următoarea scrisoare către egumenul ei:

„Fiindcă acest sfânt locaş cum şi alte asemenea sunt făcute de neamul norodului românesc, ca pe la vremi să se adăpostească şi să se ocrotească familiile cele cinstite, apărându-se a nu pătimi vreun rău, de aceea vin acolo cele mai jos arătate familii boereşti. Şi sosind aci să le culiivarisiţi cu toate cele trebuincioase, hrana Domniilor lor şi a oamenilor a nu cerca vreo lipsă. Şi de urmare şi primirea Domniilor lor să avem răspuns cu întoarcerea oamenilor mei. Dar care cumva să te arăţi cu vreo împotrivire, c-apoi să nu-ţi pară rău. Şi să am răspunsul Cuvioşiei Tale, de primire şi urmare negreşit.

Theodoru”.

1821, Martie 8.

Egumenul delà Horez, Grecul Hrisant, om chipeş şi simandicos, în vieaţa lui nu primise astfel de scrisoare. LI nu ştia decât una: mănăstirea era făcută să-i dea lui venituri domneşti. Ctitorul ei, Constantin Brâncoveanu, hotărî sâ nu plătească alte dări, decât treizeci de ocale de ceară pe an Patriarhului delà Ţarigrad; călugării greci se băteau deci pentru egumenul mânăstirei „slobode”, unde puteau să tragă atâţia bani pentru punga lor.

Şi acuma acest sluger Tudor, scria că sfântul locaş fusese ridicat de „neamul norodului românesc pentru alt scop! Ar fi râs egumenul Hrisant, de n-ar fi ştiut, că acel sluger era în capul câtorva mii de hoţomani, cari se potriveau la gând cu el, şi despre ale căror fapte îngrozitoare egumenul delà Tismana i se jeluise printr-un răvaş. Hrisant înfuriat şi scrâşnind din dinţi, trebui să înghită ameninţarea cu care sfârşia hârtia: „Dar nu care cumva să te arăţi cu vreo împotrivire, c-apoi să nu-ţi pară rău.

Către boeri zise: „După cum îmi scrie acest ipochimen, s-ar zice, că el a fost orânduit ¡săi mă înveţe pe mine cum să primesc pe musafirii cu vază.”

Boerii oftară. „Acest ipochimen” era o fiinţă înfricoşată, care dăduse peste cap toate noţiunile lor sociale şi politice, şi nici nu le lăsase vreme să se răzgândească.

Dar le era dat însfârşit să se odihnească câteva zile la Horez. Şi toţi se bucurau de acest răgaz, afară de Safta Poenaru. Cucoana Anica o privea îngrijorată. Pe cât fusese ea de voinică şi gata să sară în ajutorul tuturor în timpul drumului spre Horez, cu atât era acuma lipsită de voinţă şi străină împrejurărilor. Toată ziua şedea ghemuită pe divan, privind pe fereastră la pădurea înnegurată; dar se răstea la cei cari o întrebaju, dacă era bolnavă. Cucoana Anica însă nu-i punea întrebări.

Veni Duminica. Clopotele chemau la slujbă. Cucoana Anica spusese celorlalte femei să meargă înainte. Rămăsese singură cu Safta, care nu se mişcase, şi îi zise blând: „Nu vii la biserică?

„N-am ce căta acolo”, răspunse fata încruntându-se.

„Ai de cătat rabdare şi smerenie”.

„Numai cei slabi se smeresc”.

„înaintea puterei Domnului suntem toţi slabi”.

„Ce putere să fie asta, care nu face decât rău?”

„Oamenii fac rău, şi apoi se plâng că-i chinueşte Dumnezeu”.

„De ce îi lasă să facă rău?”

„Asta o vei afla poate, când îl vei privi faţă în faţă, iar înainte nu.

„Aş vrea atunci să mor îndată”.

Bătrâna o întrebă încet şi duios: „Numai de dorul adevărului?”

Safta întoarse capul cu ciudă, dar se îmbujoră toată.

Aşa cum nu s-ar fi gândit Cucoana Anica să des-chiză cu sila un boboc de floare, aşa ea n-ar fi voit să deschidă silnic inima nepoatei sale. Dar voia să-şi ajute copila ei, lovită în timpuri atât de grele, de durerea dragostei, ca firea ei pătimaşă, să nu fie covârşită de povara suferinţei. Mintoasa bunică ghicise de mult către cine se îndrepta gândul şi dorul Saftei. Ştia că Ion Urdăreanu fusese la Iancu Jianu, şi urechea ei învăţată prindea schimbarea glasului, de câte ori Safta vorbea de dânsul, după întoarcerea ei dela Caracal. La Beneşti Cucoana Anica, care păstra totdeauna linişte destulă ca să ia seama la toate împrejurările, fu izbită de chipul falnic al căpitanului de lângă aripa dreaptă a călărimei olteneşti; şi deşi nu putea vedea, de pe pridvor, fereastra, la care sta Safta, privirile pierdute ale pandurului şi, mai târziu, fericirea şi avântul Saftei, fuseseră semne destul de desluşite pentru cucoana Anica.

Clopotele nu mai sunau, şi bătrâna aştepta ca şi sufletul nepoatei ei să se liniştească întru câtva, până începu din nou: „Să nu te temi de moarte — dar nici de viaţă să nu te temi. Pentru noi, femeile, viaţa şi iubirea sunt una şi aceeaş, dar iubirea se înfăţişează' fiecăruia subt alte chipuri. Ori în ce fel ni s-ar înfă-ţişa insa, fie câ ne împlineşte visurile, fie că ne cere sa ne luptam şi sâ ne jertfim, suntem datoare sa-! slujim ai evlavie şi cu credinţă”.

„Să-i slujim prin jertfă?” strigă Safta amărîtă şi neîncrezătoare.

Da, căci aceea e iubirea cea mai mare, care atârnă numai de sufletul celui iubit. Vezi, se poate întâmpla, ca bărbatul pe care,-l iubeşti să aibă o datorie mare de îndeplinit, o datorie către ţară, care-l depărtează de vatra lui. Crezi tu, că dragostea nu mai) are atunci nici o datorie către el? Tocmai atunci, Safto, dragostea femeei trebuie să-l înconjoare şi să-l ocrotească cu gânduri binecuvântătoare, ea trebuie să fie mândră de voinicia lui, şi bărbăţia lui trebuie să-i fie mai scumpă decât fericirea ei”. Lacrimile picurau de sub genele Saftei. Apoi fata luă mâna cucoanei Anicăi şi plânse lung.

XII.

Când Tudor Vladimirescu intră în Slatina clopotele sunau din cele unsprezece biserici ale oraşului. Cinci sau şase boeri cari rămăseseră locului le ieşiră pandurilor înainte, şi serdaruP Constantin Vulturescu ruga pe Tudor să-i facă cinstea să tragă în gazdă la dânsul.

Dealungul drumurilor tinoase, care se adânceau în ţinutul deluros al târguşorului, se grămădeau lipscanii, cum li se zicea pe atunci negustorilor, cari-şi aduceau marfa dela Lipsea, cismarii şi croitorii, cojocarii şi tăbăcarii vestiţi ai Slatinei. Iar sus de tot pe maluri, femeile priveau peste uluci, cu ochii mari cuminţi şi plini de foc, pe căpitanii, ai căror cai erau stropiţi de noroi până la urechi.

„Care din ei să fie Tudorin, soro, cel cei vrea să ne scape de birurile grele?” întrebă una din ele pe o vecină, alitând drept recunoştinţă pe fiorosul cap al adunării poporului.

„Acela cu obrajii rumeni, cu dunga neagra intre sprâncene”, răspunse ceai alta.

„Sfinte Doamne, de ce o fi aşa posomorit?”

„Se gândeşte la cochinţi şi cum să cureţe tara de ei”, o învăţa vecina. „Vezi bine”, — darf se opri deodată şi îşi făcu seninul crucei.

„Ce ai, soro?” întrebă aceea care vorbise întâi, „la cine te uiţi aşa?”

Vecina şopti: „La boemi acela înalt şi subţire, cu plete negre, care vine pe partea noastră a drumului, călare pe un roib. LI e! e Iancu Jianu!”

Acuma îşi făcu cruce şi cealaltă: „De unde-l cunoşti?”

„Cum să nu-l cunosc! A venit aci la Slatina, acum şase sau şapte ani, înaintea ciumei celei mari de pe vremea lui Caragea. Veni' călare nebuneşte, căci gonea după răpitorii fetei, pe care o iubea. Acolo sus, în colţ, în faţa casef lui Costică Popescu, dădu de amantul, pe care-l bănuia şi-l omorî pe loc, ziua nămiaza mare, pe stradă —, îl văzui cum te văd pe tine, căci stăteam aci lângă uluci. Of! ce om furtunos!”

„Aşa se cade vsă fie bărbaţii, soro”, zise Olteanca cu ochii scânteietori, de-ar fi mulţi ca Iancu Jianu, ne-ar scăpa curând de ciocoi, şi de cochinţi”.

„Aşa zic şi eu, soro”.

Iar bărbaţii grăiau între ei: „Mândri sunt Româ-naşii noştri! Şi tăcuţi şi înfricoşaţi. Sunt bine struniţi. Ia vezi cum ascultă de comandă!”

Călăreţii se opriseră, rândurile se încâlciseră, dar îndată ce răsună din pâlc în pâlc comanda rusească: „Stupai”, ei se înşirară din nou şi înaintară în bună orânduială.

„Altă regulă decât la Turci”, zise un cojocar bătrân, „La ăştia auzi mai întâi de departe tobele şi clopoţeii lor, apoi îi vezi venind urlând şi rânjind; de zăresc o femee, o înjură şi o scuipă. Unii au câte o pisică de spinare, alţii o maimuţa, de ai zice ca merg la bâlciu”.

„Şi peste turbanele lor fâlfâie sute de steaguri”, zise altul, „de pierde un bairaclar brâul, rupe steagul şi face brâu din ei”.

„L-aţi văzut pe cel care ţinea steagul albastru al Domnului Tudor?” întrebă un al treilea, părea un arhanghel cu plete lungi bălaie”.

Două zile după intrarea în Slatina a adunării norodului, sosi cu pandurii săi şi cârc-serdarul Ion Solo-mon, pe care Domnul Tudor îl numise ispravnic in judeţul Dolj, şi cu dânsul căpitanul Iordache. îndemnaţi de un răvaş al lui Tudor Vladimirescu, ei se înfăţişară la Craiova.

Sfatul ostăşesc se ţinu în casele serdarului Vultu-rescu. Boerii şi căpitanii fuseseră de faţă până acum la multe consfătuiri, dar nu auziseră la nici una o vorbă mai curată şi mai cuprinzătoare. Tudor Vladi-mirescu nu-şi pierdu timpul cu palavre răsunătoare, pentrucă nu se gândearla sine, ci numai la scopul ca e îi era sfânt.

Îndată ce toţi fură adunaţi, slugerul începu; „Solii, pe cari i-am trimes a doua oară cu căpiţa iul Oarcă către Divan la Bucureşti, s-au întors eri seară. Făcusem stăpânirei cinci cereri: Domnii străini să fie înlocuiţi prin Domni pământeni”, — căpitanul Iordache îşi încleştă mâna pe sabie, — să se înfiinţeze o oştire pământeană de cel puţin douăsprezece mii de oameni; să se hotărască dă iie printr-o adunare a norodului, pe şapte ani; trei ani să fie fără biruri, ca să se poată întrema poporul, şi pandurilor mei să se plătească cinci sute de mii de lei”.

Seidarul Vulturescu ridică capul său cu târâturi subţiri, şi ochii săi fiumoşi scânteiară: „Aşa puie.n să scăpăm ţara!” strigă el.

„Divanul” urmă Domnul Tudor, „mi-a respins toate cererile. Insă le cunoaştem acuma, şi nu se poate zice că lucrez în taină. Să ne sfătuim deci, cum să îndeplinim voinţa adunării. întâi, să auzim ce au de zis căpitanii”, şi întorcându-se spre Solomon: „Arhon is-pravnice, ai cuvântul. Cum stau lucrurile la Craiova?”

„Craiova e pustie”, fu răspunsul, „porţile curţilor boereşîi sunt închise; mişcarea şi negoţul s-au oprit, prostimea e speriată, şi fără sfat, cu atât mai mult cu cât Aga pitarul Hârşu, - ştii cât e de rău şi de lacom, — o prigoneşte şi o asupreşte, folosindu-se de obştească nevoie, ca sa se îmbogăţească”.

„Aţâţă el poporul împotriva mea?”

„Împotriva ta şi împotriva acelor cari ţin cu tine”.

Vestea era amara pentru căpetenia adunării norodului. Era stăpân pe cele cinci judeţe dincolo de Olt, insa in capitala Olteniei marea sa încercare rămăsese fără răsunet. Boerii Craiovei ca şi cei dela Bucureşti, nepricepuţi şi cu sufletul întinat de ură, se fereau de dânsul, întrebuinţând faţă de el aceîaş mijloc de protestare, pe care-l întrebuinţau de obiceiu faţă de domnitorii din Fanar, când politica acestora nu le era pe plac şi când voiau să le iai scaunul sau viaţa: prin fuga lor opreau traiul oraşelor şi al târgurilor, ceeace supără rău pe Turci, căci astfel secau izvoarele bănetului. Nemulţumiţii nu se gândeau niciodată cât costă pe popor faptele lor!

După o scurtă tăcere, Domnul Tudor zise întunecat: „Arhon ispravnic, îţi las Craiova pe seama ta. Apâr-o cu pandurii tăi împotriva duşmanilor veniţi din afară ca şi împotriva vrajbelor din lăuntrul ei. Iţi dau o scrisoare către aga. „Luă o foaie de hârtie de pe masa mard de nuc la care şedeau sfetnicii, muie pana de gâscă în călimară, scrise, întinse foaia boe-rului Solomon şi zise: „Citeşte tare”.

Cu slove frumoase şi ceteţe era scris:

„Către tine, Arhon Pitar Hârşu, Aga al Craiovei.

„Aflat-am că tu şi cu ai tăi unelteşti zavistii împotriva mea. Dacă de acu peste trei ceasuri nu te-ai ridica tu şi cu ai tăi şi sa părăseşti Craiova, dat-am poruncă oamenilor mei să-ţi taie capul.

Theodoru”.

Solomon plicui hârtia. „Am înţeles”, zise el.

Acest om voinic de vreo treizeci de ani, era ostaş

delà vârsta de patrusprezece. 1 urcii unseseră pe (ratele sau, şi ca sâ-l răzbune, băiatul se dusese la generalul Isaioff, care se afla atunci în ţara cu Ruşii ce se războiau cu Turcii, şi intra în tagma pandurilor subt conducerea lui Tudor Vladimirescu. Iubea meseria armelor cu tot sufletul şi-I înţelegea pe sluger. Iar însărcinarea dată îi mulţumia mândria lui de boer.

Tudor Vladimirescu cerându-i să citească în gura mare scrisoarea ameninţătoare către agaua Hârşu, mai urmărea şi scopul să aducă aminte căpitanilor ştrăini asprimea stăpânirei sale, căci azi, la sfat, în afară de Hagi Prodan şi de Pavel Makedonski, mai şedeau doi arnăuţi sosiţi împreună cu lordache Olimpianul, prietenul şi simpatriotul său Ion Farmache, pe care eteriştii în vorba lor de taină îl porecleau „oţel”, un uriaş de o frumuseţe sălbatică, căpitan de haiduci şi ucigător de Turci; trupul lui era ciuruit de gloanţe şi ciopârţit de săbii, aşa încât nu mai putea încăleca singur, dar odată călare băntuia printre duşmani ca furtuna; cel de al doilea era groaznicul Cârjaliu, un Bulgar, de ani îndelungaţi căpitan de tâlhari, de când jurase să se răzbune pe Turci, cari îi răpiseră nevasta. Faptele lui erau în gura tuturor dealungul Dunărei şi în Oltenia, deopotrivă cu acelea ale haiducilor lui Iancu Jianu.

Tudor se întoarse acum către Olimpianul şi-i zise: „Ai cuvântul, căpitane lordache”.

Kleftul ridică ochii săi obosiţi de friguri şi privi îngrijat şi trist pe fratele său de cruce, în care nu mai avea încredere. Am ştiri rele din Serbia”, zise el. „îţi aduci aminte de Aristide Papa, care trebuia să aducă o scrisoare a Arhiului către Milos Vodă Obre-novici şi pe care ţi-l trimisesem la Cerneţi, de unde era să treacă Dunărea, cu scrisorile date de tine, către paşale. A fost prins la Ada-Kale”.

„De Abdurahman-paşa?” întrebă Tudor.

„De Abdurahman-paşa”, răspunse lordache. „Credinciosul Aristide a putut să fugă până la Dunăre şi s-a aruncat în apă. Dar întâmplarea aceast i-a deş-teptat mare îndoiala la Ţarigrad. După porunca Sultanului, Kalimaki, de curând numit Vodă în Ţara Românească, a cerut lui M;loş să cheme înapoi pe toţi Sârbii din oştirea ta. Miloş simte ca Poarta il bănuieşte şi nu mai vrea deloc să se alipească; de eteriști”.

Hagi Prodan se amestecă atunci în vorbă vijelios: „ Miloş Ob re nov ici e Caligula„ Neron şi Ivan cel Cum-plil într-o singura fiinţă! Aşa îmi scria mai deunăzi din Basarabia vrednicul de laudă Mîaden Milenovici pe care l-a surghiunit!”

„Miloş Ob re novici” zise Tudor Vladimirescu pri-vind pătrunzător când pe Hagi Prodan, când pe lor-dache, cu ochii săi limpezi şi aproape cruzi în străşni-cia lor, „Miloş Obrenovici e un ocârmuitor înţelept. El şi-a desrobit ţara şi acuma vrea să-i dea şi pace”.

Iordache se mânie în tăcere. Vedea din ce in ce mai desluşit, că Vladimirescu nu vrea binele et zi iei. Şi Prodan ştia, că deşi Domnul Tudor se încredeai in el, nu iertase arnăuţilor din oştirea lui faptele delà Beneşti. De frica pildei rele dată de străini, asprimea lui întrecea orice margine.

Cu câteva zile înnainte, în drumul spre Slatina, săvârşise o nouă faptă înfiorătoare. Un negustor se plânsese slugerului, că ostaşii-i deshămaseră calul şi-l lăsaseră în drum cu căruţa încărcată cu mărfuri. Şi Domnul Tudor, în faţa oştirii, ucisese cu mâna lui pe pandurul, la care se găsise calul.

Iordache se gândea la acea pedeapsă şi la cele două capete tăiate la Beneşti.

In acea clipă se desfchise uşa, şi un pandur vesti sosirea unui negustor delà Bucureşti, care aducea ştiri însemnate, Domnul Tudor îl chemă pe dată.

Omul povesti, „Alexandru Ypisilanti e pe drum spre Bucureşti”.

iordache sări în sus.

Pumnul lui Tudor căzu greu pe masă: „Ce caută Ypsilanti la Bucureşti? Locul lui nu e acolo”, zise el mânios.

Toţi tăcură.

Vladimirescu gândea la fel despre dânşii ea Mi-loş Obrenovici: nu voia ca ţara lui sa fie nici locuinţa Grecilor, nici câmpul de războiri. Era însă mai uşor pentru domnitorul Sârbilor sa se păzească de trecerea primejdioasă a oştirilor străine, pentrucă el era recunoscut ca Domn nu numai de întregul sau popor dar şi de Turci; prin Sârbi nu erau eteriș-ti. i între ei şi Arhi~ul era Dunărea măreaţă şi câmpule întinse ale Moldovei şi Munteniei.

Dimpotrivă Tudor Vladimirescu se afla în împrejurările cele mai grele şi mai încurcate. Cei şase mii de panduri erau singurul său sprijin, erau ce e drept chiar măduva ţării, dar îi slăbea ceas cu ceas zi cu zi atingerea cu arnăuţii; iar acestora Slugerul nu le putea da drumul, căci atunci ei ar fi cutreerat ţara omorînd şi jefuind, cu foc şi pârjol, ceeace l-ar fi silit pe Tudor să-şi risipească Oltenii în pâlcuri mici in goană după tâlhari, în loc să-i strângă pentru o răscoală măreaţă; tagma boerească adânc decăzută, pe care ar fi voit s-o ridice, îi punea numai piedici in cale. Scaunele Ţârilor Dunărene erau încă în mâinile fanarioţilor. Iar fanarioţii se foloseau de acest „Peru al Grecilor”, cum se zicea principatelor, ca de un tezaur pentru eterie. Mânia marilor puteri putea izbucni în fiecare clipă, căci de zecimi de ani, Turcia si Rusia nu visau decât turburări în Moldova şi Muntenia, ca să se războiască din pricina lor!

„Spune-mi tot ce ştii despre Ypsilant”, zise către negustor, căpetenia pandurilor.

Negustorul zise: „Binefăcătorul meu, negustorul Ma-nole Gugui a primit o scrisoare lungă delà bancherul Andrei Pavli din Iaşi şi mi-a dat-o să ţi-o aduc”.

Tudor Vladimirescu citi hârtia din ochi, şi pe urma o citi din gură, apăsat şi cu luare aminte.

„Ypsilanti a sosit la Iaşi cu oştirea în ziua de 23 Fevruarie. M-au închis chiar în casa mea, şi m-aii silit să plătesc casei eteriste trei sute de mii de lei Arnăuţii lui Mihai Vodă Şuţu au trecut la Ypsilanti In oraş a fost mare vâlvă şi nelinişte. Vodă si Ypsilanti s-au întâlnit la postelnicul Rizos, şi abia intraseră, că a venit o ştafetă delà Qalaţi cu ştirea cum că, Caravia căpitanul arnăuţilor gălăţeni, ucisese, cu ajutorul marinarilor din Cefalonia, ale căror vase erau în port, garnizoana turcească, optzeci de oameni cu căpitanul lor, Vodă şi postelnicul s-au speriat, căci acuma pacea cu Turcia putea fi privită ca ruptă. Postelnicul eşi din grabă din odaie spre a păzi viaţa garnizoanei turceşti din Iaşi. In zadar însă. Arnăuţii erau deslănţuiţi, şi au ucis aci patruzeci de Turci. Arnăuţii din casă, slugile negustorii mici, băeţii de prăvălie, toţi Grecii din oraş, s-au răsculat împotriva stăpânilor lor şi au fugit la Ypsilanti, cu arme, cai, îmbrăcăminte, tot ce au luat de voie bună, sau cu deasila delà stăpânii lor. Cel ce încerca să se împotrivească era bătut de moarte. Negustorilor li s-a luat marfa cu sila, croitorii au fost siliţi să lucreze uniforme fără plata, fierarii să facă suliţi pe care nu le-a plătit nimeni. Groaza a crescut din zi în zi. Ypsilanti însă a făcut această proclamaţie”.

Negustorul scoase din sân o hârtie tipărită şi făcând o plecăciune o puse pe masă.

„Citeşte, arhon ispravnic”, scrâşni Tudor Vladimi-rescu.

Solomon citi:

„Locuitorilor ai Ţârei Moldavie!. Va facem cunoscut că cu Dumnezeeasca plăcere toată Grecia a ridicat astăzi steagurile sale în toate locurile dupa unde o apăsa tirania, cerând slobozenia sa. Nloi cu toţi simpatrioţii noştri neţ ducem acolo unde ne chiama trâmbiţele neamului şi ale patriei noastre. Deci vă încredinţez şi vă asigur din partea noastră şi din partea tuturor simpatrioţilor noştri, ce se află în-tr-această ţară, şi pe cari am cinstea de a-i comanda, că veţi avea toată liniştea şi siguranţa atât a persoanelor voastre cât şi avutului vostru, neatingându-se nimeni din parte-ne nici de cel mai mic lucrti al ţării voastre. De aceea rămâneţi fiecare în lucrarea în care vă aflaţi şi în datoriile trebuinţelor voastre.

fără dc a va supără întru nimic despre.mişcările noastre. Pentrucă stăpânirea şi oblăduirea Domnului vostru lucrează tot sub legile voastre, care rămân din parte-ne neatinse. Şi într-adevăr va mărturisim, o! locuitori ai Moldovei, că cereasca Pronie v-au dăruit pe Mihail Vodă Şuţu, un fierbinte apărător al drepturilor ţărei voastre, un părinte şi un bun voitor al vostru. Cunoaşteţi dar că înălţimea Sa este Întocmai cum vi-l numesc, şi uniţi-vă cu dânsul spre apărarea ţărei voastre, fără însă a vă mai aduce aminte măcar de tirania puterei' turceşti. Pentrucă acea putere mare pe care o cunoaşteţi stă gata la graniţele ei ca să vă apere şi să vă sprijine întru toate”.

Solomon aruncă pe masă această capo-d-operă de prostie şi de trufie, şi întrebă mirat: „Şi cine să fie marea putere pe care o cunoaştem?”

„Ruşii”, zise negustorul; apoi întinzând o a doua hârtie: „Iată o proclamaţie către Grecii din Iaşi”.

Solomon citi:

„Lungile nenorociri ale Eladei au silit pe mulţi din credincioşii ei fii să lase sfântul ei pământ şi să se rătăcească prin locuri străine căutând o mai bună norocire. Voi prietenii mei, patrioţi, pe cari întâmplările şi nevoia v-au târît în aceste pământuri ale Moldovei şi Val ah iei, siliţi fiind de întâmplările im-potrivitoare, ajungând să staţi până şi îndărătul trasurilor boerilor pământeni ai acestor ţări, batjocură şi ruşine încă neauzită de locuitorii Eladei, iată dai că vi se deschide un drum strălucit pentru patrie şi credinţă prin sfânta luptă. Alergaţi ca să spălaţi deasupra voastră această neauzită defaimă şi batjocură subt steagurile libertăţii, căci îndurătoarea noastră patrie stă gata, cu braţele deschise a vă primi şi a va încununa capetele voastre cu cununile ei cele pline de slavă. Câţi însă! veţi rămânea surzi la această sfântă chemare a patriei şi veţi voi a rămânea slugi facerilor, acestor două ţări, stând înapoia trasurilor lor, când toţi ceilalţi se luptă pentru libertate, să cunoaşteţi că de astăzi nu mai puteţi purta nici arme, nici slăvită haină arnăuţească”.

De n-ar ii fost de faţa eteristul iordache, boerii delà Slatina ar fi izbucnit în hohote de ras, la auzul acestei plăsmuiri patetice, care socotea ca nu e ruşine mai mare, decât să stea îndărătul unei căleşti.

Domnul Tudor, care din fire nu râdea, nu vedea decât primejdia pricinuită ţarii sale, prin întâmplările delà Iaşi, şi ininia) i se umplea de amărăciune şi de mânie. După citirea celei de a-doua proclamaţie el urmă cu scrisoarea lui Pavli:

„In ziua de 26 Februarie Ypisilanti şi-a sfinţit steagurile. Vodă n-a venit la biserică, boerii însă erau de iată. Mitropolitul a slujit şi tot el a încins pe Ypsi-lanti cu sabia. Pq urmă au jurat-toţi eteriştii să moara pentru libertate. Aceştia sunt vreo două inii, }Sârbi, Bulgari, Muntenegreni şi Greci. Cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiu ce e o adevărată oştire. Sunt şi mulţi copii de şcoală printre ei. Nimeni nu e sigur faţă cu ei. Chiar Vodă a zis în divan, că trebuie să te supui celui mai tare. Boerii au început să fugă m Basarabia, în Bucovina, n Ardeal. Ypisilanti a trimis poruncă tuturor ispravnicilor să pregătească merinde pentru o oştire de patruzeci de mii de oameni. Insfârşit, a plecat la 1 Martie şi a luat şi două tunuri din curtea domnească. La laşi, a lăsat, spre groaza tuturor, pe căpitanul Pendedeca, un smintit şi un stricat. Mitropolitul şi boerii rămaşi au trimis atunci ştafete pa-şalei delà Brăila şi Bau cerut ajutor. Eteriştii i-au prins pe aceştia şir erau să-i omoare. Numai prin rugăciunile Mitropolitului au fost scăpaţi de moarte. In tot oraşul nimeni nu mai are arme, afară numai de Nemţi, cari sunt numeroşi şi stau sub ocrotirea consulului lor. Aceştia s-au strâns, au format patrule, au gonit pe arnăuţii şi pe derbedeii a căror obrăznicie crescuse peste măsură”.

O înjurătură puternică şi sgomotul unui scaun as-vârlit la pământ întrerupse, pe cititor. Era boerul îancu Jianu, care privi împrejuru-i cu ochi scânteietori şi ieşi din odaie, trântind uşa în aşa fel, încât in tăcerea ce urmă, se auzi varul căzând din perete.

Ieşirea furtunoasa a vestitului haiduc, dovedi mai bine decât orice cuvinte, mânia şi dispreţul său pe tru pustiul şi haosul, pentru destrăbălarea în gândire şi în fapte a Ieşenilor şi a eteriştilor. Ochii încruntaţi ai lui Tudor urmăreau pe prietenul său cu o privire de adânc înţeles. El însă nu se putea scula, mi putea scăpa din mână, nici-măcar o clipă, cârma aceste adunări şi cârma încâlcitelor firi ale ursitei ţării sale. Partea lui era,să' rabde; şi la aceasta se pricepea pentru trei cuvinte; ca ţăran, ca ostaş şi ca om de stat. Totuşi înjurătura bine nemerită, pe care lancu Jianu, haiduc sumeţ şi boer nerăbdător, o aruncase destrăbălării, îl uşurase pe Tudor.

„Şi ce fac Bucureştenii?” întrebă el.

Negustorul răspunse: „Norodul se teme, căci şi-a dat seama, deşi aceasta se face pe ascuns, că boerii îşi pregătesc butcile de drum”.

Deodată uriaşul Frunte-Lată izbucni într-un râs, de ai fi crezut că sună trâmbiţa la atac: „Ia spune, frate, de ce le' e frică!” şi pentrucă negustorul sfiicios îl privi speriat pe Oltean, Frunte-Lată urmă: „Nu vrei? Bine, lasă c-o spui eu”, şi întorcându-se către Tudor Vladimirescu: „Măria Ta, boerii din Bucureşti îşi şoptesc; c-ai jurat să tai capul celor doisprezece divaniţi! N-ar fi păcat, Dumnezeu ştie!”

Domnul Tudor nu răspunse. Părea că ar fi dorit dinadins să apese pe adunare, pentru câteva clipe, tăcerea ce se făcu. Frunte-Lată fusese un bun tălmăciri al gândurilor pandurilor şi al căpeteniei lor.

Ion Oarcă se sculă atunci şi zise, privind cu ochii săi de vultur drept în ochii intunecoşi ai lui Tudor: „Măria Ta, ţara are nevoie de un singur cap, unul singur dar bun, ca tot norodul să-l ştie că e domnul nostru!”

„Aşa e, Măria Ta!” strigară vijelioşi căpitanii de panduri, apăsând dinadins pe titlu.

Răpit, sări în sus serdarul Vulturescu. „Cel ce arc putere să scape ţara”, strigă el, s-o scape de ruşinea care o apasă de sute de ani, acela are şi drept la

toate semnele puterii. Semnele acestea sunt scumpe poporului, ii sunt o lumina care-i arată drumul in întuneric, ii întrupează visurile şi dorul, căci poporul nu doreşte decât stăpânitori buni. Mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dădu să trăiesc ceasul acesta, ceasul cel mai jalnic şi cel mai înfricoşat din toate prin care a trecut îndelung încercata noastră ţară, dar şi cel dintâiu ceas de nădejde, de un veac încoa, pentrucă ne-a dat pe s Iu gerul Vladimirescu. Şi cred, că boerii delà Slatina ca şi cei delà Craiova o să zică ca mine, când voi striga împreună cu vitejii panduri din Gorj şi din Mehedinţi: Măria Ta, să fii Domnul nostru, în tine stă încrederea noastră, pe tine te vom urma, cu tine şi pentru tine ne vom răscula, ţie îţi vom sluji cu credinţă!”

Boerii se sculară de pe scaune în strigăte de entuziasm.

Sufletul lui Tudor Vladimirescu se zbătea furtunos Era mulţumit, fireşte, că la dragostea lui de ţară se aprinsese în sfârşit aceea a boerilor. Dar, diintr-o puternică bătaie de aripi, duhul lui de apostol se înălţă şi mai sus. Că acest om de omenie era) dintr-acei puţini, cari nu sd socotesc pe ei înşişi decât ca o unealtă în slujba gândului, cari niciodată nu amestecă ideea cu persoana şi cari deci nu pă|cătuesc niciodată împotriva Duhului Sfânt. De aceea el răjspunse vijelios: „Nu pentru mine să vă răsculaţi, ci pentru dreptate! Nu pentru că va chem eu să veniţi, ci pentrucă vă chiarnă dreptatea! Căci eu nu sunt cţecât o făptură omenească, care azi este şi mâine nu. Dacă nu. ţineţi decât la mine, atunci, după ce voiu muri, nu vă veţi îngriji de dreptate, şi ţara va cădea şi mai jos decât a căzut. Iar eu vă spun, că drumul pe care calc, la moarte duce, la putere nu”.

Boerii îl ascultau miraţi. Un conducător de oameni, care dorea să aibă tovarăşi împrejuru-i, nu slugi plecate, care în loc să poruncească: „Să ascultaţi orbeşte”, le zicea cu patimă: „Să vă încredeţi în voi înşivă, făr’ de asta nu sunteţi oameni de credinţă”, un om care, in ioc să fâguduiască cinste, slujbe urmau, nu le dădeai ca ţintă decât dreptatea, un om ca acesta era o arătare nouă pentru boeri. Celor puţini insă cari-l înţelegeau, li se încălzi inima de atâta mărinimie. Dar nici unul nu ştia să răspundă viforoaselor cuvinte ale lui Tudor. Căci el nu vorbea de moartea sa ca săi fie mângâiat, nici cu amărăciune sau desnădejde, ci numai pentrucă o privea ca pe o parte trebuincioasă chemărei sale.

Bărbaţii împrejurul mesei tăcură înfricoşaţi, până ce Tudor Vladimirescu deschise din nou vorba.

„Poimâine plecăm la Bucureşti”, zise el, şi des-voltă scurt şi cuprinzător planul marşului, care trebuia să se facă în trei grupuri, astfel ca pandurii să meargă la mijloc, iar arnăuţii despărţiţi în două, să apuce drumul la nordutyşi la sudul lor. Aceasta pentru două cuvinte, unul ca toată sarcina trecerei oştirei să nu cadă pe un singur ţinut şi trupele să nu îndure lipsă, al doilea pentrucă Domnul Tudor era bucuros să ţie pe arnăuţi cât de departe de el.

Iar după ce dădu drumul căpitanilor, mai opri lângă el câţiva Români şi întocmi Împreună cu ei o proclamaţie către negustorii şi meseriaşii bucureşteni, prin care îi încredinţa de bunăvoinţa sa, de ţineau cu adunarea norodului, şi îi îndemna să-i trimeată înainte un staroste de fiecare breaslă.

In timpul acesta Vulturescu luase de pe divan, pe nesimţite, căciula oltenească a slugerului şi plecase cu ea pe o uşe mică.

Intră repede în odaia nevestei sale, zăvori uşa şi păşi spre jupâneasa Bica cu atât ifos, încât ea se sculă fără voie depe scăunel de lângă fereastră, unde cosea, şi privi supusă pe asprul soţ cu ochii ei catifelaţi. „Bico”, zise el, „eşti meştera la cusătură”, — şi ea se roşi, căci o lăuda puţin şi o cicălea inult, — „dar cusătură ca aceasta pe care ţi-o cer azi, n-aj mai făcut şi n-ai să mai faci. Iacă, aci pe vârful căeiulei să-mi coşi o bucată de postav alb”.

„Cum porunceşti”, zise ea cu blândeţe.

încruntând sprincenele ci întreba: „Ştii tu ce in seamnâ aceasta?”

Ea privi in jos turburata. Dar întâmplarea il înecase pe el atât de mult, încât îngădui să treacă cu vederea neştiinţa sau nesocotinţa nevestei sale şi o dăscăli: „Atunci ţi-o spun eu. Numai Vodă poarta postav alb pe căciulă. Şi asta e căciula Domnului Tu-dor Vladimirescu”.

Cucoana Bica îngălbeni şi luă plecându-se şi tremurând căciula din mâinile soţului ei. Şi pe când cosea postavul alb ca zăpada pe pielea neagră de oaie, serdarul Vulturescu aştepta răbdător şi evlavios. „Nu te grăbi”, zise el, „nu e lucru de nimic”.

Cum isprăvi cucoana Bica,' el îi sărută degetele subţiri şi îndemânatice şi plecă ţinând căciula ca o coroană pe palma sa întinsă.

In odaia sfatului, el găsi încă trei scriitori aşezaţi la masa mare, iar Domnul Tudor dicta, plimbându-se de colo până colo. Intr-un colţ erau căpitanul Oarcâ şi lancu Jianu, care se întorsese după sfârşitul con-sfătuirei.

Cei şase bărbaţi se uitară toţi la stăpânul casei, când intră. Acesta merse până la masă, puse căciula pe ea şi zise: „Ţi-am adus-o înapoi, Măria Ta”,

lancu Jianu strigă tare: „Bine ai făcut, Vultures-cule!”

Căpetenia pandurilor aruncă o privire pe postavul alb, alta asupra serdarului, şi dicta mai departe.

XIII.

De când legendarul Bucur ciobanul ridicase Bucureştii în luncile Dâmboviţei, nu era năpaste care să nu să fi abătui peste acest oraş, molimi, năvăliri de duşmani, stăpânire străină îl pustiiseră adeseori. Dar după fiecare lovitură a soartei, în răstimpurile mai lungi sau mai scurte de tihnă de care se folosiau lo-cuitorii, dragostea lor de viaţa şi lacomii de petrecere se deşteptau tot mai naşiiuşnic. Nesocotinţa lor creştea pe măsură ce li se înmulţeau încercările, mai ales delà sfârşitul secolului al 17-lea încoace, de când Bucureştii erau capitala ţării. Atunci scaunul domnesc din Târgoviştea strămoşească şi bine întărită la poalele munţilor fu mutat de Turci cu sila în şesu rile Dâmboviţei. Greu era aici să te împotriveştii duşmanului grozav, înaintea căruia tremură toată Europa. Iar când domnia trecu în mâinile Fanarioţilor, greutatea se preschimba în neputinţă. De aceea Bu-cureştenii erau uşurateci şi tot odată fatalişti, şi din vitejia de altă dată abia mai rămăsese urmă. Toţi jucau cărţi, dănţuiau şi petreceau până la izbucnirea năpastei, iar atunci cei cu mijloace se împrăştiau şi fugeau, şi numai sărăcimea rămânea în toiul griji-rilor şi al suferinţelor.

Şi de astădată poporul/turburat privea de pe stradă, locul său obişnuit de observaţie, semnele premergătoare ale catastrofei care se apropia.

Ploua şi ningea totdeodată; străzile oraşului erau preschimbate în râuri adânci de noroi lucios; era primejdios să treci cu trăsura sau călare atât în uliţă, cât şi pe poduri, căci de mai bine d-e doi ani, în tot timpul domniei lacome a lui Alexandru Şuţu, nu se înlocuise nicio grindă, iar lemnele aduse în acest scop sau era furate, sau lăsate să putrezească pe maidane.

In fiecare zi se închidea câte o prăvălie în Lipscani, pe când în bolţile hanurilor se îngrămădeau ascunse de negustori, mărfuri, lăzi şi sipete. Ştafetele alergau delà un consulat la altul. Boerii, ducându-se la Divan sau la vreo consfătuire, prietenească, goneau cu butcile lor, stropind cu noroi în toate părţile.

Cea mai de seamă printre trăsuri era o caleaşcă poleită toată, dar în care nu şedea vreun baş-boer, cu barba lungă şi cu işlicul uriaş, ci negustorul Băltăreţ, care luase butca delà un datornic. Mai mulţi boeri îl chemaseră la ei. Băltăreţ ştia ce voiau Dom-niile lor, şi când ii primisera cu deosebita bunăvoinţa aproape fără nici un pic de mândrie, făcându-l „bașca-boer” şi oprindu-l să le sărute giubeaua, ci zise, făcând cu ochiul: „Toate bune şi frumoase, milostivi boeri, dar nu puteţi să mă sărutaţi cum donriți!” Boerii cei mari se sărutau pe barbă, pe care numai ei aveau dreptul s-o poarte.

Unul dintr-înşii îl bătu pe umăr pe Băltăreţ: v,Tct glumeţ eşti, Kir Ştefane! Ceeace dovedeşte că stai mai bine decât noi, cu toate că n-ai barbă”.

Acuma negustorul înţelese pe deplin, că i se va cere sume mari pentru fugă.

„Pe ziua de azi” zise el, aşezându-se la cererea stăpânului casei, nu evlavios, pe marginea unui scaun, cum i s-ar fi cuvenit faţă de boeri, ci deadreptul pe divan, „pe ziua de azi stă bine numai acela, care arc bani. Şi cine oare mai are bani în ţară? Iată întrebarea, luminaţi boeri domnia voastră! Dacă nu ştiţi, să vă spun eu. Noi negustorii stăm mai rău decât toată lumea. Căci până azi mai aşteptăm să ni se plătească miile şi sutele de mii, pe care ni le-a luat împrumut Alexandru Vodă Şuţu”.

„Sfinte Dumnezeule!” strigă stăpânul casei, „ieri am fost în visterie: bani ca-n palmă. Şi am socotit că Vodă Şuţu a luat timp de doi ani, cât a ţinut domnia lui, două zeci şi opt de milioane şasq sute şi cinci zeci şi şapte de mii de piaştri!”

„Din cari noi, creditorii n-am primit nici o para”, zise Băltăreţ, „şi am auzit de la căpitanul Slava, ca binefăcătorul său, Cajlimaki, numit de curând Vodă, a fost silit să primească, dimpreună cu scaunul domnesc, şi datoriile lui Şuţu”.

Unul din boeri blestemă mişelia fanarioţilor şi prostia Românilor. „Suntem buni de bătut!” striga el „n-avem altă treabă, decât să dăm fără nici o chezăşie, pungaşului de Constantin Samurcaş cei din urmă bani găsiţi în Bucureşti! Ce. a făcut cu ei, la Craiova? S-a întors, a ţinut Divanul cu vorba, şi tâlharul rebe-listul de Tudor Vladimireseu are să ne calce dintr-o parte, pe când Ypsilanti vine dintr-alta. Oare cine-i sprijină pe aceştia? Cum ar îndrăzni un ţăran prost ca Tudor, sau un| craidon ca Ypsilanti să facă răscoale, dacă n-ar fi la spatele lor vreo inare putere? Vai de noi! suntem vânduţi! Kir Ştefane, o să-ţi fie milă dc noi, n-ai să ne laşi să ne prăpădim!”

Băltăreţ nu-şi mal dădea osteneala să-şi ascundă dispreţul. „Boerule”, zise el dând din umeri, „primejdia e aceeaşi pentru mine ca şi pentru Domniile voastre”.

„Nu face diplomaţie, frate!” strigă celait, ştim cu toţii că ai un prieten puternic, pe care te poţi bizui, pe Ahmed-Paşa delà Silistra. De intră el în ţară cu oştirea turcească, şi nu poate să nu intre în urma blestemăţiilor ce se întâmţplâ te va cruţa pe tine, pentrucă te iubeşte, chiar dacă ar tăia pe toţi cei din oraş. Nu vorbi deci de primejdie. Ce ne ameninţă pe noi nu te ameninţă pe tine”.

Băltăreţ, bancherul şi prietenul de aproape al lui Ahmed-Paşa, îi făcea rost acestuia de nenumăratele blănuri, mătăsuri, şi giuvaericale trebuincioase unui mare dregător turcesc, ca să-şi păstreze înalta sa ste-penă, bizuită numai pe obiceiurile bacşişurilor: deci boerii erau încântaţi, că negustorul ştia, dacă trupe turceşti erau să treacă Dunărea. încercaseră însă in zadar să afle ceva' delà dânsul. El nu le dete, cu toate linguşirile lor, decât puţini bani şi nici o ştire, sfătui pe boeri în ce priveşte politica, să caute lămuriri la consuli, şi plecă în butca sa aurită, urmărit de blestemele caftaniţilor.

Boerii ştiau, că nici Consulii nu cunoşteau ce putea aduce ziua de mâine, bănuiau doar că numai Pini pătrunsese taina. Pini însă} tăcea.

Hakenau, mai înfuriat ca oricând pe Muscal, se dusese la prietenul său, banul Grigore Brâncoveanu ca să-şi verse focul.

„Scumpul meu domn de Brâncovean”, zise el, „Pini îşi bate joc de noi! Când Divanul i-a propus să ceară oştire turcească împotriva răscoalei din Oltenia, el nu vroia zicând că aceasta ar fi o călcare; a tratatelor. Acuma însă lasă pe secretarii săi, pe Leventis şi pe celălalt filfison, pe Dommando, să pună la cale, fără nici o piedică, intrigile lor eteriste. Grecii au ¡nebunit de când au auzit că vine Ypsilanti, şi vorbesc de cucerirea Constantinopolului, ca şi când ar fi o jucărie pentru ei. Oare aceasta nu e o călcare de tratate? Apoi Maestăţile amândouă cea austriacă şi cea rusească, stau la Laibach, încheind Alianţa Sfântă pentru a combate spiritul revoluţionar în Europa, şi Consulul rusesc în Valahia dă tot ajutorul săju tuturor răsvrătiţilor! Dar mai frumos e încă, ce am aflat de la Lutzow, internunţiul nostru la Constan-tinopiol! Acesta îmi spune, că Strogonoff se lepădă şi de Vladimirescu şi de Ypsilanti, şi sfătuede Poarta să trimeată oştiri in Principate. Ce înseamnă aceasta? Nebunia lui Pini, sau făţăfrnicia cabinetului rusesc? Mi-am pierdut minţile! Să-ţi spun drept, scumpe prie tene, de vor veni la Bucureşti rebelii amândoi, şi Vladimirescu şi Ypsilanti, şi-de nu-i va putea opri Divanul, şi de nu va voi să-i oprească Pini„) eu nu mai pot sta aci!”!

„Dar mă rog, scumpe Excelenţă!”..începu banul.

Hakenau însă urmă: „Bunul meu domn de Brân-covan, un singur dictator ar ajunge să mă împiedice să stau, căci eu sunt acreditat pe lângă guvernul Va-lahiei, iar nu pe lângă orice rebelist. Şi acuma se i-vesc chiar doi din soiul acesta! Şi ştii Domnia ta, ce se zice de Tudor Vladimirescu? Tulpina s-a făcut copac; înverzeşte în Oltenia, dar rădăcinile lui se întind în ţara străină. Şi ştii Domnia ta ce înseamnă aceasta? El plăteşte cu bani nemţeşti, şi sunt oameni cari îşi închipuesc, că Austria îl ajutăl Iartă-mă, dar bătea-i-ar focul! Ce uşor ar fi fost la început să opreşti uneltirile acestui om. Au lăsat să curgă apa până s-a rupt zăgazul. Şi acuma, vază biată ţara Domniei tale cum va eşi din încurcătură”.

Consulul se plimba în odaie turburat.

Grigore Brâncoveanu zise potolit: „Ai dreptate, Excelenţă, ţara aceasta este de plâns. Jalea p: care o îndură de veacuri a ajuns azi la culme. Ştiu bine că şi noi suntem de vină; însă aşezarea noastră geografică şi bogăţia pămntului sunt pricinile cele mai de frunte ale suferinţelor noastre. Am stârnit totdeauna poftele uneia sau alteia din puterile mari Dar tăria şi influenţele lor şi-au ţinut cumpăna în aşa fel, încât nu ştim nici noi sub a cărei stăpânire trăim. Necontenita această ciocnire de interese face că suntem uneltele la îndemâna acelei puteri, care ţine vremelnic locul celei dintâi în Europa. N-am a-juns să fim vreodată şi noi fără nici o nadă. O spun din nou, vina e a noastră: De am fi fost totdeauna înţeleşi între noi şi am fi păstrat neclintit vechile noastre tratate cu Turcii, chiar rele cum erau, am fi scăpat de multe nenorociri. Poarta dându-ne domni din Fanar, a semănat prizma şi ura printre noi. Ne luăm la întrecere, jertfind binele ţării bunului plac al lui Vodă, ca să căpătăm boerii şi slujbe, împilaţi de el trebuie la rândul nostru să împilăm pe clăcaşii noştri. Aceasta ne-ar fi dus la pieire, mai curând sau mai târziu, chiar afară de împrejurările din urmă.

Câte o putere străină, ce e drept, ne-a întins, pe ici pe colo, o mână de sprijin, dar numai în treacăt; iar noi ne-am purtat faţă de generalii şi de agenţii lor, cum ne purtam cu Domnitorul nostru. Am nimicit astfel tot folosul ce puteam trage din ajuto-rul lor”.

Brâncoveanu încheie cu un oftat adânc acest „mea culpa” bine alcătuit şi bine rostit.

Hakenau, întors acasă, zise lui Udritzky: „Mare procopseală. Fireşte, de ar fi boerii atât de energici cât sunt de deştepţi, şi de s-ar găsi o mână de fier să-i ducă, ţara aceasta ar ajunge departe. La ce foloseşte însă frumoasa critică politică a lui Brâncoveanu, dacă nu ştie să pună capăt destrăbălării?”

„Aveţi dreptate, Excelenţa”, întări Udrit/ky, „bo-erii sunt deştepţi, dar uşuratici in hotărîrile lor ca pudra pentru păr, şi nestatornici ca zilele de Prier”.

Banul Brâncoveanu, pe data după plecarea Consulului, fu chemat la Divan. Sosise proclamaţia Domnului Tudor şi o hârtie dela Roman, a lui Ypsilanti, către Mitropolitul, către episcopii şi boerii mari.

Divaniţii hotărîră, aproape cu unanimitate, să nu se aducă la cunoştinţa breslelor proclamaţia lui Tudor. Scrisoarea lui Ypsilanti turbură adânc divanul. Căci după obişnuitele încredinţări de prietenie şi făgădu-ială că trupele eteriste se vor purta tot aşa de binq in Muntenia ca în Moldova, ceeace stârni râsetele ironice ale boerilor, scrisoarea glăsuia astfel:

„Fiţi încredinţaţi că puternica împărăţie care ocroteşte aceste două eparhii, nici într-un chip nu va îngădui a se face cea mai mică năvălire a barbarilor, după cum şi Excelenţa sa Generalul en chef Contele Wittgenstein a primit poruncă ca să coboare la graniţă cu oştirile ruseşti ce se află în Basarabia, care s-a şi făcut”.

Apoi Ypsilanti îndemnă pe boeri să-i gătească pretutindeni merinde şi adăpost.

Această ocrotire prin trupe ruseşti însemna grabnica sosire a trupelor turceşti, atunci duşmanii şi ocrotitorii sărăceau ţara deopotrivă. Pe deasupra se apropiau, ameninţători, pandurii şi eteriştii! Boerilor le păru că se năruie lumea; ei trimiseră pe furiş acasă porunca să se zorească pregătirile pentru fugă, fiecare închipuindu-şi că nu află ceilalţi. Nu aveau încredere unul într-altul. Orice duşmănie, orice ură putea să găsească prilej de răzbunare în această împrejurare, putea să îngreueze plecarea, sau să destăi-nuiască numele fugarului norodului, care începuse sa simtă planurile boerilor.

Şi toti îngălbeniră, când auziră deodată un zuzait: de multe voci în curte, când uşile se deschiseră şi o gloată de oameni năvăli în Divan.

„Vrem să ştim”, strigară ei, „de ce s-a turburat oraşul? De ce se fac pregătiri de plecare în multe curţi boereşti? Ce ştiri a primit Divanul? Care duşman se apropie?” Vocile se ridicau ameninţătoare, şi boerii şedeau neputincioşi în mijlocul lor. Turbu-rarea le era vădită, şi unul dintre cei cari ceruseiră, desluşiri, se repezi între divaniţi şi mulţimea care se Îmbulzea, şi prefăcându-se că o respinge cu mâinile, strigă: „Tăceţi, mă! Oare nu vedeţi că luminăţiile lor sunt nerăbdătoare să vă răspundă? Faceţi mai multă gură decât Târgoviştenii, cari au fost aci acu o săptămână, de l-au silit pe postelnic, în genunchi, în biserică, să le dea înapoi hrisoavele şi sa ardă subt ochii lor hârtiile mincinoase ale lui Vodă Şuţu! Şi ce voia milostivul postelnic? Alta nu decât dreptate şi iar dreptate, pe care o iubeşte precum mielul iubeşte cuţitul. De tare ce ţipa nu l-au înţeles. Ia vedeţi să nu păţiţi ca ei”.

Batjocura, care era şi o ameninţare, stârni hohote de râs.

Postelnicul se sculă, ridică mâna să ceara linişte, şi zise mulţimei, care asculta cu încordare: „Nu e nici o primejdie. Nimeni nu vrea să părăsească o-raşul. Fiecare să-şi vadă liniştit de treabă. Paza oraşului e încredinţată Căpitanului Sava şi amanţilor lui”.

O clipa domni tăcerea. Apoi unul strigă, şi după el o sută:

„Să juraţi că lucrurile stau cum ziceţi!”

Şi boerii jurară fără să se răsgândească.

Deci, norodul, ne mai având ce afla, plecă.

Banul Brâncoveanu, în drumul său spre casă, era hotărît să şadă neclintit în Bucureşti; el făcuse mult bine poporului şi-i era ruşine să mintă. Auzise cu urechile lui, cum unul din mulţime zise: „E şi banul Origore printre ei. Acesta nu ne înşală”

Insa soţia bătrânului şi blajinului ban Grigore era frumoasă şi hotărîtă şi inult mai tânără decât soţul ei, şi la întoarcerea sa îl primi cu vorbele următoare; „Astă noapte plecăm”.

El încercă în zadar să-i arate că era datoria lor sa rămână.

„Mi-ai trimes răspuns dela Divan, să grăbesc cu pregătirile de plecare”, se încăpăţâna ea, „ini-ai spus că vin Ruşii. Şi acuma, de odată, vrei să ne laşi în prada primejdiei, pe mine şi pe copila noastră! Te gândeşti la popor, iar nu la ai tăi. Lasă pe alţii să vadă de popor, n-are! cine să vadă de noi”.

Banul Grigore nu ştiu să ţie piept acestor cuvinte, care erau tot odată o poruncă şi o rugăciune, şi fură întărite cu lacrimi şi cu istericale. Chiar în noaptea aceea fugi cu ai săi la Braşov.

Când plecarea lui fu cunoscută a doua zi, nimic nu mai putu opri pe boeri. Se gătiră pe faţă de drum şi nu mai tăinuiră nici prepusa sosire a Ruşilor. Spaima sbura prin oraş, ca purtată de aripile furtuuei. Curtea Divanului, unde era şi Curtea Domnească, pustie acuma, căci văduva lui Vodă cu copiii fugiseră la Sibiu, se umplu iarăş de norod. Şi îmbulzeala celor ce veneau să ceară desluşire, sfat şi ajutor, era atât de mare, încât oamenii nu se puteau mişca o bucată de vreme, şi ştafeta trimisă de consuli către caimacanul lui Vodă Calimaki, nu putu răzbi. Iar când mulţimea se risipi, neliniştea şi fierberea umplu întinsul oraş, până-u uliţele şi ulicioarele cele mai depărtate şi cele mai adormite. Toţi cei cari aveau unde să meargă şi cu ce pleca, îşi făceau boccelele şi fugeau. Cei mai săraci ducând în cârcă toată avuţia lor, cu copiii în braţe, plecau pe jos la vreo mănăstire; cei mai avuţi se duceau cu carul cu boi sau cu vreo căruţă de poşte depe acele vremuri, care nu era decât un coş împletit, aşezat pe patru roate.

Puhoiul fugarilor trecu, tăcut şi plin de spaimă, prin străzile mai mari ale oraşului; dar se prilejiră vârtejuri la porţile curţilor boereşti, de unde ieşeau butci mari trase de către patru, şase sau chiar opt telegari, cu surugiul călare pe unul din înaintaşi. Chiuia lung şi subţire, când îndemnând, când liniştind caii, şi biciul său şerpuia şi trosnea deasupra capetelor acelora care îi ţineau calea. Iar în urma şirului de care, ce ieşeau din curte după butcă, se auzeau blesteme şi înjurături. Boerul lua cu dânsul, în afară de haremul său, cum se zicea pe atunci familiei, şi pe câţiva din ciocoi, slugile, şi tot ce putea ridica din bogăţii. Bani bătuţi nu prea se găseau, şi boerii plăteau în Ardeal cu giuvaericale, şaluri şi argintărie.

Groaza şi turburarea ajunseră la culme, când bim-başa Sava, cu arnăuţii săi, străbătură călări străzile, ca să „liniştească” pe locuitori. înjurăturile, batjocurile, jecmănirile, loviturile, căzură potop pe mulţime, aceasta fiind „liniştirea”, iar când izbucni un foc, arnăuţii îşi făcură hazul să strige: „Vin Turcii!” Şi frica crescu atâta, încât timp de mai multe ceasuri, oamenii alergau ca nebuni pie drumul spre Braşov.

Insă, chiar arnăuţilor le trecu pofta de glumă, când văzură că nu rămâneau în Bucureşti decât vreo doisprezece boeri, şi că toate treburile stăpânirii se opriseră. Oştirea de bază, plătită de vistierie, se repezi deci la Divan şi-şi ceru plata. Căpitanul Sava nu-i însoţea, dar boerii îl chemară, şi-l rugară să restabilească orânduiala: „Gândeşte-te, arhonda, că sunt doăzeci de mii de haimanale în nenorocitul ăsta de oraş, cari au şi început, să se mişte”.

„Plătiţi, plătiţi”, zicea Grecul, netezându-şi mustaţa.

Şi după ce se găsiră banii trebuincioşi, se întovărăşiră şi arnăuţii cu haimanalele şi prădară în numele ordinei şi al siguranţei.

Caimacanii lui Vodă Calimaki se întoarseră peste Dunăre, şi Domnul de Pini şi de Hakenau plecară în graba mare la Sibiu, lăsând grija consulatelor pe seama secretarilor lor.

Chiar în aceeaşi zi, George Leventis intră ca un bi-ruitor la Sofiana Pantas. „Au plecat ţoţi”, strigă el, „oraşul e al nostru! De acuma Arhi-ul...”

Ea insă îi tăie vorba printr-un hohot de râs: „Dar ce mutră ai?

Faţa sa de obicei netedă ca fildeşul, cu mustăcioara subţire sub nasul lung, avea azi umbre negricioase i vinete, care-l sluţeau.

El zâmbi a râde fudul: „Dommando, cu mine, şi cu câţiva patrioţi, am jurat să nu ne radem, până nu vom asculta slujba în biserica Sfânta Sofia.

„Să ştii, dragă, că mor bărbierii de foame”, zise ea batjocoritor, „şi iubitele voastre, dacă aveţi, vor uita cum se sărută.

„Vom învăţa declamă el, „să jertfim pe altarul patriei deşertăciunea şi chiar dragostea noastră.

„Ce anost, răspunse ea scurt şi rece.

„Sofiano, o rugă el, „ascultă-mă. Ai râs de ceva ce ţi-am spus acum câteva săptămâni ca de nişte utopii, iar astăzi visurile mele se întruchipează. împăratul Bizanţului e pe drum. Oştirile ruseşti îl urmează.

„Şi între dânsul şi Bizanţ sunt Dunărea, Serbia şi Turcia, şi acest Tudor Vladimirescu, care se zice că va fi în Bucureşti peste două sau trei zile.

„Nu înţeleg, răspunse Leventis necăjit, „cum poţi să pui alături de luminatul nostru Arhiu un ţăran valah. Mâna lui de panduri ascultă de Arhi-ul nostru întocmai ca oamenii lui Iordache şi a lui Farmache. Domnul de Pini, chiar înainte de plecare, a primit o scrisoare dela Ypsilanti, însărcinându-l să îngrijească ca nu cumva să se atingă cineva de Tudor Vladimirescu. Destulă dovadă de cum stau lucrurile între Valahul acela şi prea luminatul liberator al Elenilor”.

„Se zice că printre panduri domneşte o straşnică disciplină, zise mintoasa Pantasina, „iar de tâlhăriile cetelor lui Farmache şi lui Iordache s-a auzit grozăvii până la Bucureşti.

Leventis înlătură orice împotrivire cu o mişcare vitejească: „Se aude dela eterişti, că iubitul lor Arhi, in capul numeroasei si bine disciplinatei sale oştiri, a sosit la Focşani. Aci, intalnindu-se cu toata floarea tineretului din Elada, a întocmit din ea Batalionul Sacru. Au venit din toate părţile Uimei, din şcolile din străinătate, şi Arhiul i-a primit cu aceste cuvinte: „Am venit să mor cu voi!” Ce înălţător trebue să fi fost”.

Sofiana şedea ghemuită pe divan, cu imameaua de chihlimbar a narghilelei între buzele ei sulemenite, $u-fland din el norişori de fum albicioşi, pe când ochii ei negri priveau în văzduh.

Când o vedea astfel, Leventis ştia că i-ar fi vorbit în zadar; ea se gândea atunci la cele auzite şi ticluia planuri. De altmintrelea aceasta fusese şi ţinta lui. El se ridică de pe divan, ii sărută poala rochii şi plecă d-andoaselea cu mâinile încrucişate pe piept, făcând trei temeneli.

Ea-i surâse ironic, fără să se oprească din fumat, apoi îşi deslănţui gândurile: împăratul Bizanţului, împărăteasa Bizanţului. Pe lumea asta totul e cu putinţă şi nimic nu e sigur. De ce ar fi tocmai ea împărăteasă? ca prin ea eteriştii din Bucureşti să domnească la Bizanţ? Făcea oare să le înlesneşti lor împlinirea poftelor de putere? Care era plăcerile domniei? Teama veşnică să nu fii răsturnat de pe tron, sau otrăvit, lupta veşnică pentru prerogative, sau împărţirea acestor prerogative printre oamenii cari se milogeau ca să le capete. Sofiana îşi aduse aminte de cuvintele unui demnitar turcesc: „Autoritatea noastră seamănă ca un burete care suge apa, până ce o mână mai puternică vine de-l stoarce deodată”. Şi asta nu se întâmpla numai în Turcia sau pe scaunele principatelor dunărene; tremurau şi împăraţii şi regii Europei înaintea unei voinţi, care creştea mai puternică decât a lor, voinţa poporului. Sofiana nu iubea şi nici nu înţelegea poporul, nici nu simţea valoarea etică a puterii, dar fatalismul ei practic ştia să recunoască întorsăturile şi schimbările societăţii omeneşti. Iar nestatornicia şi neajunsurile politice le înţelegea printr-o pornire pătimaşă a sufletului ei: prin dorul de o alta domnie decât aceia peste un imperiu; dorea să stapî-nească un suflet bărbătesc tânăr şi voinic, cum nu întâlnise altul in viaţa ei frământată, o inimă neprihănită pe care era mai greu s-o cucereşti decât o coroană şi un tron, şi pentru care bogăţia şi farmecele erau fără vlagă. Imameaua căzu din buzele roşii ale Sotia-nei. Se gândea, se gândea mereu, în ce chip putea să vrăjească şi să lege pe Ion Urdăreanu. Nu ştia nimic de fiinţa unei iubiri mai înalte, cu toate că de astădată dorea statornicia, cea mai desăvârşită fericire în dragoste. Ce crezuse de prisos în toate dragostele ei de până acum;, i se părea azi culmea bucuriei; să fie numai a lui, să lase totul pentru el. Dar fiind neştiutoare în mijloacele sufleteşti, ea nu ajunsese decât la o singură hotărîre: să fie frumoasă, mai frumoasă decât celelalte, de o frumuseţe atât de răpitoare, încât trebuia să rămâie el uimit! —

Bătu din palme, şi când Gafiţa, ţiganca, intră, ii ceru oglinda. Aceasta era alături pe o masă învelită cu tulpan şi horbote, însă n-ar fi trecut prin mintea unei cucoane de pe atunci să se slujească singură.

Gafiţa, rabdă multe, până ce potrivi oglinda îmbrăcată în aur astfel încât stăpâna sa, culcată pe divan şi răzimată în coate, ajunse să se privească într-însa. Sofiana îşi adânci privirea în ochii săi catifelaţi, cercetă tremuratul genelor, umbra lor pe obraji, arcuirea sprâncenelor îmbinate, precum cerea idealul de frumuseţe de pe atunci, care vedea în acea îmbinare un semn de pasiune şi de fatalitate, desminţite apoi de surâsul buzelor arzătoare. Da, era frumoasă. Şi acuma cunoştea mai bine pe mândrul Oltean, ştia cât îl răcea desfrânarea la femee, şi hotărî să i se arate în alt chip decât acela al unei fiinţe robite simţurilor. Puterea de imaginaţie a Grecoaicei făuri repede un roman: „Voi cere sprijinul lui ion Urdăreanu împotriva lui Ypsilanti. Iar de nu izbutesc, îl voi nimici cu ajutorul lui Ypsilanti!”

La această închipuire faţa ei se schimbă cu atâta furie şi disperare, încât văzu deodată un cap respin-gator de baba vrăjitoare, caic se uita ţinta la ea, din oglinda. Sări în sus, ţipând, ridica oglind a si o trânti la pământ; oglinda căzu pe covoare, insa când (Jafiţa alergă speriată, văzu că sticla groasa de cleştar crăpase. Semn râu!

In dimineaţa zilei de 15 Martie cei câţi ca boci i rămaşi în Bucureşti se înfăţişară, la episcopul ilarion şi-l înştiinţară, că Tudor Vladimirescu sosise la mănăstirea Ciorogârla. II rugară, adânc îngrijaţi, să meargă până la tabăra pandurilor, ca să-l înduplece pe sluger să nu îndeplinească groaznicul gând ce-i avea să taie boerii.

Ilarion nu credea în adevărul acestui gând, dar ascultă pe boeri şi ieşi în butca sa trasă de patru cai, in umezeala rece a vijelioasei zile de Martie. In curând geamurile se aburiră, căci bătea crivăţul, şi trăsura sălta greu prin noroaiele drumului, ca o corabie pe valuri furtunoase; când se afunda până la osie în adâncimile mocirlelor, când se izbea trosnind de vreun bolovan sau de.vre-o buturugă adusă nu se ştia de unde şi uitată pe drum nu se ştia de cine.

Atunci Nae Popescu, grămăticul, ţinând pe genunchi cu multă grijă legătura cu patrafirul şi cu evanghelia, îşi făcu cruce zicând: „Rău ne pedepseşte Dumnezeu pentru păcatele noastre”.

„Şi pentru păcatele altora”, adăogă mânios episcopul.

După trei ceasuri şi mai bine ajunseră la străjile adunării norodului, şi Ilarion porunci grămăticului să lase geamul butcei, ca el să poată binecuvânta pe pandurii, care se iveau acuma peste tot în cete numeroase. Episcopul cunoscuse pe mulţi dintre ei şi zise lui Nae Popescu: „Slugerul a venit cu oşteni aleşi, numai Olteni. Ia te uită la ei. După săptămâni de marş, pe vremea de grea iarnă, vezi ce mândru se înfăţişează cu toţii”.

Paza era bine întocmită; ştirea sosirii lui Ilarion zbura din strajă, şi când butca intră în curtea mă-năstirei, Tudor Vladimirescu întâmpină pe episcop în pragul locuinţei sale.

Consfătuirea cu căpetenia pandurilor fu lunga şi furtunoasă. înainte de toate, Domnul Tudor vroi sa aiie, pentru ce breslele din Bucureşti nu-i ieşiseră înainte, precum ceruse el prin scrisoarea dela Slatina. „Se vede că n-au ştiut nimic de o asemenea scrisoare, zise Ilarion.

Iar Vladimirescu deslănţui asupra capetelor boerilor o adevărată urgie de blesteme: ei prigoneau poporul cu ura lor oarbă şi prostească şi nu puteau învăţa minte decât tăindu-li-se capetele şi umplându-li-se cu fân.

„Fiul meu”, strigă episcopul, „n-ai să faci asta!” „Oare cine m-ar împiedica?”, răcni Tudor.

„Dragostea ce o ai pentru ţara ta, asupra căreia ai aduce pacoste”.

„Pacostea de care suferă ţara, vine dela aceste lipitori, cari, împreună cu Grecii, sug tot sângele din popor de mai bine de o sută de ani.

„Iar dacă-i nimiceşti, Turcii şi Ruşii nu vor vedea în tine decât un zurbagiu; ai aduce altă robie asupra tării şi ai băga-o din nou în mâna Grecilor. Sfânta carte zice: cine sabia scoate, prin sabie va muri. Din sângele celor tăiaţi au ieşit alţi ciocoi mai răi”.

„La noi nu pot să se facă mai răi decât sunt. Mi-tarnici, mincinoşi, fricoşi şi necredincioşi. Ce mai vrei, popo? Şi pe mine m-au şi făcut zurbagiu şi chiar tâlhar în toate proclamaţiile lor către ţară, ca şi în scrisorile lor către paşale, către Calimaki, către Sultan şi către Împăratul Rusiei”.

„Arhon sluger”, îi tăia cuvântul Ilarion, „aşa erau nevoiţi să facă, ca să nu trezească bănuiala Turcilor şi a Ruşilor. De n-ar fi fost şovăirea lor şi piedicile pe care ţi le-au pus in cale, n-ai fi avut răgazul să-ţi aduni pandurii tăi înaintea sosirii oştirilor străine. De vrei să te încăpăţinezi în furia ta împotriva mea, căci şi eu am iscălit mai multe hârtii de felul acesta, şi tocmai în gândul pe care ţi-l mărturisii acuma”.

Domnul Tudor privi aspru în ochii dibaciului episcop: „N-ai grijă”, zise el, „de n-ai fi cine eşti, nici pe tine nu te-aş scuti”.

„Insă Ilarion ştia cine este și răspunse liniştit: „Fiul meu, revoluţiile se fac cu d-al de tine, nu cu d-al de ei”, arătând peste umăr in direcţia Bucureştilor, „a-aceasta se dovedeşte prin istoria tuturor timpurilor şi tuturor neamurilor. Tu însă, fiindcă vrei să faci dreptate poporului tău, trebuie să faci dreptate i boerilor, trebuie să ştii să deosebeşti de cei ce au fugit de cei cari ţi-au arătat, rămânând, că stau de partea ta. Drept ar fi oare să scape teferi cei răi şi să tai tocmai pe cei buni?”

„Ciobanul când găteşte praznicul nu alege berbecele, ci-l ia din grămadă”, fu răspunsul neîmpăcat.

„Domnia ta ştii, arhon Sluger”, zise Ilarion, ca tatăl meu era Bulgar. Să-ţi spui acuma, de ce se aşezase ei în Ţara Românească: ca să facă negustorie, şi se simţia mai bine aci decât în ţara lui. El zicea:,.Au clopote şi boerii”. „Bulgarii n-au dreptul să sune clopotele în bisericile lor, şi toată boerimea lor a fot de mult nimicită de Turci”.

,.Lasă”, răspunse Vladimirescu, „Sârbii îşi sună clopotele, veni-va vremea când şi Bulgarii le vor suna pe ale lor, tocmai pentrucă n-au boerii. Atunci poporul se ridică singur. Aşa să facă şi poporul românesc”.

Iar episcopul se rezemă pe darul său preoţesc şi zise aspru: „Pentru astfel de fapte nu-ţi dau binecuvântarea mea. Venisem să sfinţesc cu rugăciunile mei- intrarea ta în oraş, — grămăticul meu mi-a adus cartea şi patrafirul — dar nu pot eu, preot, să cer pentru un călău blagoslovenie cerească”.

Domnul Tudor se duse la fereastră şi privi în curte bradul înalt, bătut de vânt de pe lângă poarta bisericei. Insfârşit, fără să se întoarcă, grăi cu glasul înăbuşit de mânie: „Am jurat să tai pe doisprezece dintre ei”.

„De jurământul ăsta” strigă Ilarion, „eu, episcop, te pot deslega. Tudore, Tudore nu ştii cât îi urăsc şi cu pe ciocoi, şi ce bucurie aş simţi să ştiu că sunt stin i de pe fata pământului? De mi-ar fi îngăduit să-ţi dau sfatul să-i ucizi, ţi l-aş da. Dar ca preot şi ca patriot trebuc să te opresc. Mărturiseşte, că de cate ori irdai ascultat, nu te-ai căit. Ascultă-mă şi astăzi. Să intri ca Domn paşnic în oraşul înspăimântat, şi să faci din boeri uneltele tale supuse. Iţi spun eu, că sunt gata să te urmeze”.

„Fiindcă n-au încotro”, scrâşni Viadimirescu.

„Nu zic ba, fiul meu, dar se poate ca în sufletul lor să fie cu tine. Tu eşti acuma cel mai tare în ţară, deci tu să le mergi înainte pe drumul cel drept. Ştii bine că vorba boerilor are mai mare trecere pe lângă popor şi pe lângă curţile străine; slujeşte-te de ei, cum ai făcut odată la Tismana. Pune-i să iscălească cu tine”, şi apăsând pe fiecare cuvânt: „domneşte cu ei, Măria Ta!”

Tudor, tăcu lung, şi episcopul aştepta cu răbdare, pentrucă simţea că cuvintele sale începuseră să înduplece sufletul cuminte şi drept al căpeteniei pandurilor. In tăcere Ilarion se bucura de izbânda lui; gândul de a fi mitropolitul acestui domnitor ales de popor, să fie sfetnicul acestui om măreţ şi înfocat, încânta, ca un vis frumos, mintea-i ageră.

In sfârşit, Domnul Tudor oftă din greu şi zise: „Popo, o să răspunzi înaintea lui Dumnezeu şi a ţării că udai împiedicat să-i tai. Lupul îşi leapădă părul, clar năravul ba”.

„Voiu răspunde înaintea lui Dumnezeu”, strigă e-piscopul şi chemă pe grămătic, care-l îmbrăcă cu patrafirul şi-i ţinu cartea, din care Ilarion citi deslegarea de jurământ şi blagoslovenie. Iar pe când citea, vedea cum Tudor Vladimirescu închidea ochii şi cum obrajii sai de obiceiu rumeni îngălbeneau. Atât îi venea de greu Olteanului să se lepede de vechiul său plan de răzbunare.

Episcopul se întoarse la Bucureşti cu inima uşurată.

„Vai Nae”, zise el grămăticului, „greu a fost! A-cuina să tragem nădejde, că n-au să-mi strice treaba ciocoii, şi au să înţeleagă cum stau ei faţă de sltigerul

rudor. El arc să se ţină de cuvânt şi n-are sa Ic Iaca nimic, de-ar avea ei numai atâta minte cât am zis eu că am”.

Episcopul avea dreptate: cât fusese de straşnica hotârirea Domnului Tudor să taie pe boeri, atât de hotărît era el acuma să-i ocrotească; însă pandurul nu se putu opri să le spuie înc-odată verde ce gândea, şi în ultimul său manifest către locuitorii capitalei, pe care-l trimise la 16 Martie, zicea:

„Bărbaţi fraţi! Vă este, socotesc, de prisos a va poftori şi acum, că aridicarea mea n-a fost şi nu este pentru un alt scop, decât pentru reîntoarcerea drepturilor acestei de Dumnezeu păzite ţăfri, care din vechime le-a avut şi niciodată de nimeni cu sabia nu i s-au luat, ci mai vârtos cu sabia şi cu sângele s-au păzit. Dela o vreme, însă, din pricina mârşavei legături a boerilor pământeni cu trimişii de pe vremi de către Poarta Otomană, Domnii greci, cu totul ni s-au călcat şi ni s-au îngropat, încât după cum de faţă vedeţi, am ajuns mai rău decât cei robiţi. Şi nici acei cari se cheamă boeri, nu se înduplecă a eşi din întunericul în care se găsesc, şi de a-şi scoate neamul şi ţara la lumina adevăratelor ei drepturi”.

Soarele strălucea în ziua de 17 Martie când Domnul Tudor intră în Bucureşti. El sosea dealungul malului drept al Dâmboviţei. Matca largă şi neregulata a răului cu cotiturile şi şerpuirile ei era plină de un noian de ape gălbui; grădini, mori şi căsuţe mici erau înecate în multe locuri. Era cel dintâi semn al primăverei după iarna lungă şi grea.

Tudor Vladimirescu hoiărîse să intre în Mitropolie, şi trimise înainte câteva ştafete. Acestea însă se întoarseră cu răspunsul, că Mitropolia era ţinută de bim-başa Sava, care închisese poarta.

„S-o luăm cu sila!” strigă lancu Jianu, care asculta vestea.

Domnul Tudor, îndurerat şi mânios, privi câteva clipe departe în văzduhul însorit. Pe urma zise aspru: „N-am venit să iau cu sabia biserica ţării”, si către ştafete: „Mergeţi la curtea banului Brâncoveanu, la poalele Mitropoliei, şi vestiţi pe păzitori de sosirea mea. Să deschidă casa”.

Ştafetele plecară ca vântul.

Şi pandurii porniră. Ei se opriseră, în timpul acestui scurt schimb de cuvinte, în drumul îngust care trecea înspre marea Mănăstire Radu-Vodă şi bisericuţa lui Bucur, aşezate una pe malul stâng, iar cealaltă pe cel drept. Mănăstirea părea părăsită; porţile erau închise, nici la ferestruicile din zidul înalt în spre drum, nici pe pridvor nu se zărea fiinţă omenească. Şi acest scaun călugăresc desfidea pe mântuitorul neamului.

Deodată însă clopotul bisericuţei lui Bucur începu a sune, şi pe când trecea Domnul Tudor, un preot bătrân ieşi din biserică şi ridică crucea blagoslovind. Vladimirescu îl chemă, scoase căciula şi plecându-se ărută crucea şi mâna bătrânului, porunci să-i aduca un cal şi-l rugă să-l însoţească.

Pe povârnişul dealului, pe care e aşezată Mitropolia, se adunase mulţimea. Erau mai toţi meseriaşii straini, doctori şi dascăli, Ardeleni, Saşi, Unguri, Nemţi, Elveţieni şi Francezi, cari, ştiindu-se sub scutul consulatelor lor, veniseră să vadă cu ochii pe viteazul „re-belist”.

Locuitorii români insă erau înspăimântaţi şi zăpăciţi de fuga boerilor şi de duşmănia lor faţă de Tudor, de proclamaţiile greceşti, de plecarea Caima-canului şi a consulilor, — cu care prilej Pini făcuse ă el o proclamaţie către poporul românesc, destăi-nuindu-i „adevăratele păreri ale Rusiei”, adică dojenirea răscoalei, — de sosirea arnăuţilor, a Sârbilor şi a Bulgarilor sub comanda lui Makedonski şi Hagi Prodan, cari cu două zile înainte se încuartieraser i la Bâneasa. Orăşenii nu aveau nici o pricepere pentru strigarea patriotică a marelui Oltean. Ei nu ieşeau înainte ci se ascundeau, sau îl priveau pe unde trecea, sfioşi, strânşi din întâmplare in pâlcuri mici.

Cei două mii de panduri cari însoţeau pe Domnul 1 udor la Bucureşti, — ceilalţi rămăseseră la Cotro-ceni — călăreau tăcuţi şi gravi, după steagul albastru. Îndărătul lor venea ceata neliniştită de Albanezi a căpitanului Makedonski, care-l ajunse pe Domnul Tu-dor în drum; ei se şi dăduseră la jaf, între Slatina şi Bucureşti, şi poftele lor aprinse erau în fierbere. Când zăriră mulţimea pe dealul Mitropoliei, începură să huiduiască, să ameninţe şi să tragă din pistoale. Lovituri de puşcă răspunseră dinăuntrul Mitropoliei. Mulţimea o luă la fugă.

Deci grija cea dintâi a lui Tudor Vladimirescu, in-data ce sosi în curtea Brâncoveanului şi înainte chiar să intre în casă, fu să adune căpitanii pe scara mare şi să lc dea aspre porunci pentru păstrarea liniştii şt a orânduelii. Pandurii şi mai ales arnăuţii primiră ordinul, sub ameninţarea celor mai grele pedepse, sâ nu supere pe locuitori, căpitanii fură însărcinaţi să citească, cu un preot lângă fiecare din ei, proclamaţiile Domnului Tudor, la toate răspântiile oraşului. Gurile podurilor celor mari fură păzite de străji, ca să împiedice fuga boerilor şi să vestească sosirea Turcilor sau eteriştilor. Lozinca dată de Domnul Tudor fu „Mitropolie, şi pandurii cunoscură după ciunga cari i se adânceaGntre sprâncene, cât de greu îi venea sâ nu fi putut intra acolo sus, numai pentruqă un Grec simbriaş al oraşului i-o luase înainte. Mai fură sfătuiţi şi locuitorii să nu iasă noaptea pe strada şi să nu lase să se vadă lumini aprinse în casele lor. pentru a nu ispiti pofta prădătorilor.

Dar cu toate aceste măsuri, spaima fu mare între Bucureşteni, căci pe la opt seara, timp de un sfert de ceas, se auziră împuşcături în apropierea Mitropoliei şi se lăţi svonul unei încăerări între panduri şi arnăuţii lui Sava.

Intr-adevăr aceşti arnăuţi se scoborîseră de pe âeaL se înfrăţiseră însă, prin focuri trase în aer după sălbatecul obicei al acestor popoare, cu Albanezii lui Farmache, ceeace avu pentru orăşeni urmări mai rele decât o luptă adevărată, căci a doua zi tovarăşii de pradă se plimbau braţ la braţ prin târg şi vindeau străinilor şi ovreilor pe nimic giuvaericale, argintărie, blănuri şi şaluri. Trmpa „de pază” a lui bimbaşa Sava, care cunoaştea bine oraşul jefuise conştiincios, împreună cu Albanezii.

XIV.

In ziua de 18 Martie, boerii făcuseră o petiţie către impăratul Rusiei, în care, bizuindu-se pe cei şase ani de fericire, delà 1806 la 1812, de cari se folosise ţara sub ocrotirea Maestăţii Sale pravoslavnice şi a victorioasei sale oştiri, îi cereau să ocupe iaraşi Ţara Românească. Numai astfel se putea potoli fier berea aprinsă în popor de reaua administraţie a hos-podarilor, pe care boerii în zadar încercaseră să o înlăture. Pe Tudor Vladimirescu nu-l pomeniră, nici măcar pentru a zice că acesta luptase alături cu pandurii săi în oştirea victorioasă a Maestăţii Sale pravoslavnice, şi cu atâta izbândă încât Ţarul îl cinstise cu cavaleria Sfântului Vladimir. Boerii, cum o pre văzuse episcopul de Argeş, rămâneau îndârjiţi şi neîmpăcaţi. Nu voiau să primească în capul lor pe un plebeu, şi însărcinară pe Ilarion să-l facă să înţeleagă că nu vor veni la dânsul decât cel mult unul câte unul, iar nici decum în corpore.

Episcopul se înfăţişă foarte abătut la Vladimirescu şi îi împărtăşi samavolnicia Divanului. De astădată îl părăsise dibăcia; el nu găsea nici scuze, nici cuvinte îmblânzitoare pentru faptele boerilor, şi era desnădăjduit şi adânc amărît că mâhneşte pe marele sau prieten.

Sufletele măreţe insă dau dovezi neaşteptate de tărie, acolo unde sufletele-slabe se dau învinse, Didor Vladimirescu abia simţi lovitura îndreptată asupra 1 şi dispreţul faţă de el.

El zise: „Nu m-am ridicat singur. Sunt de părerea ta. Oameni ca mine nu se află în capul popoarelor decât în timpuri de furtună. Spune boerilor ca n-am luat fum de domnie. Merg eu la ei la Divan”.

Episcopul privi pe Tudor Vladimirescu aproape cu evlavie: „Curată ţi-i inima, fiul meu”, grăi el.

Celalt urmă: „Rusia nu va ţine seama de petiţia lor, mai ales dacă sprijineşte pe Ypsilanti, cum zic eteriştii. Şi petiţia mea, pe care o trimisei dela Slatina împăratului Austriei, desluşindu-i pricina răscoalei noastre, după sfatul pe care mi-l dăduşi în scris, a rămas fără urmare”.

Proclamaţia Mitropolitului a doua zi fu răspunsul la răbdarea lui Tudor. El vestea poporul, că îndri-tuirile Divanului, dela venirea Domnului Tudor iii Bucureşti, încetaseră, că, deacuma încolo, Domnul Tu-dor era capul ţării şi că el, Mitropolitul, va părăsi oraşul.

Atunci poporul însuşi se împotrivi. Oamenii se repeziră spre dealul Mitropoliei, trecând printre pandurii olteni, cari aveau tabără la poalele ei, şi printre arnăuţii fioroşi ai Savei, care ţineau curtea şi împrejurul Mitropoliei, se înghesuiră între vechea biserică şi foişorul, care ducea la odăile înalt Prea Sfân tului, şi smulseră lanţurile şi bicele cărăuşilor, cari veniseră cu căruţele lor, ca să ridice şi să ducă la loc sigur averea Mitropolitului, comorile bisericei si sicriul de argint al Sfântului Dumitru. Toţi strigau, că zi şi noapte vor păzi Mitropolia, ca să nu piere nici Sfântul, nici Mitropolitul.

Episcopul Argeşului, pe când intra în curtea Brân-coveanului, privi amârît, cum poporul, trezit din nepăsarea sa, alerga pe lângă butca lui. Domnul Tudor nu era acasă, însă sosi după o jumătate de ceas. Fusese la tabăra dela Cotroceni şi la străţjile înaintate.

Când intra în camera, în care-l aştepta IlaCon, a-cesta-i striga:

„Aşa cum alearga ei acuma, ar fi trebuit să-ţi a Ierge înainte ţie”.

„Dar ce? eu sunt biserica?” răspunse Vladimiresai liniştit.

„E oare Dionisie Lupu-biserica?”

„Nu vor să-l ţie pe Dionisie Lupu, ci pe Mitropolit.

„Care se întâmplă să fie Dionisie Lupu”.

„Din întâmplare, bine zici. Omul se schimbă, scaunul rămâne. Slavă Domnului, poporul încă are credinţă”.

Nici astăzi limbutul preot nu găsi cuvinte pen.ru ce simţea; ochii lui, cari in ultimele zile pierduseiă, de atâta amar, toată scânteierea lor veselă, se umplură de lacrimi de înduioşare. Se stăpâni însă, când se vesti sosirea Doctorului Christaris, despre care zice: „Păcat că e Grec”.

Medicul părea mai îngălbenit şi mistuit de focul sufletului său. Se plecă înaintea lui Tudor, dându-i titlul de Excelenţă. Pandurul îi zise: „Nu am decât rangul de sîuger”.

Atunci Christaris îi ură bună venire în numele e-teriei, cu cuvinte înflăcărate, iar Vladimirescu îl întreba scurt: „Şi boemi Samurcaş a fugit” la care întrebare medicul plecă capul aşa de ruşinat şi de trist, încât se făfcu milă lui Ilarion, şi chiar vocea Domnului Tudor se îmblânzi, şi el urmă repede: „Ce vrei cu mine, Arhonda?”

Christaris rugă pe sluger să-i spună, dacă sosise într-adevâr un lipcan cu scrisori delà Ţarigrad, şi că slugerul cunoştea cuprinsul lor. Căci ştirile delà Cons-tantinopole erau aşteptate cu mare nerăbdare.

„A venit un lipcan”, zise Domnul Tudor, „dar scrisorile pe care le avea, erau pentru consulatul cesaro-craiesc, deci Y am trimis acolo”.

In clipa aceasta sosi cancelarul Udritzky. El zise. într-o românească curată, că venise să mulţumească slugertilui pentru că-i trimisese pe dată lipcanul, ce-eace era o întreprindere dreaptă a dreptului popoarelor, şi-l sfătui să urmeze totdeauna in acelaş chip.

Udritzky era cu atât mai bine venit pandurului cu cât el il scăpa astfel de o convorbire eu, Christaris; îl rugă pe cancelar sâ-l urmeze într-o altă odaie, şi acolo statură de vorbă un ceas. Despre aceasti întâlnire Udritzky scrise apoi următoarele Domnului de Hakenau: „Am spus lui Tudor Vladimirescu limpeăe, ce impresie rea a făcut scrisoarea lui la Laibach, şi l-am înştiinţat, că împăraţii, nu numai că nu-i vor răspunde, dar îl vor primi ca un rebelist, câtă vreme el va aţâţa poporul. Pam zis, că Poarta a fost împuternicită să trimeată trupe turceşti în Valahia, a sa risipească norodul adunat. Tudor Vladimirescu n a încredinţat, că nu aflase nimic despre această hotă-rire, mai ales că nici nu ştia, dacă umila sa cerere ajunsese la picioarele împăraţilor. El nu se împotriveşte stăpânirii legiuite, adică Porţii, aceasta o poate dovedi prin arz-magzarul său; el vrea să scape ţara de tirania fanarioţilor şi a acelor boeri, cari stau de partea lor. El s-a înţeles cu Sârbii, cari au trăit totdeauna în bună prietenie cu Valaiiii şi cari stau gata să mijlocească pentru ei pe lângă Poartă. Fiind necontenit în legătură cu paşalele de pe lângă Dunăre, el ştie că aceştia primiseră porunca să intre în Valahia. El însă nu se războieşte cu Poarta, el şi poporul valah sunt supuşii ei, şi se va retrage acolo unde-i va sta în cale, dar fără a înceta să ceară cu tărie restabilirea drepturilor ţării şi mijlocirea împăratului Austriei. El mărturiseşte, că venirea lui Ypsilanti îl pune în mare încurcătură, pentrucă nu se ştie, pe ce temelii se reazimă acesta, şi n-ar voi să zădărnicea a ă planurile ascunse ale vreunei mari puteri. De aceea i-a cerut lui Ypsilanti, să-şi facă tabăra în afară de Bucureşti, până se va putea încredinţa, că e susţinut de vreo mare putere, căci el Tudor Vladimiresru, nu voeşte să verse pentru Greci sângele valah, nici măcar să-şi primejduiască ţara prin vreo nesocotinţă s u samavolnicie. De ieri a rugat pe Mitropolit şi pe boeri sa vie la el şi să facă împreuna o nouă petiţie către Sultan. Vor trimite prin Sibiu o petiţie pe franţuzeşte Maestăţii Sale împăratului Austriei. De oarece nu am nici o împuternicire politică, nu am putut de cât să-i spun, că voi raporta convorbirea noastră guvernului meu, ceeace cu plecăciune fac”.

Acest raport atât de desluşit făcea cinste atât lui Udritzky cât şi Domnului Tudor, acestuia fiindcă arăta, cum urmărea, măreţ şi simplu, ţelul său şi-I destăinuia cancelarului cu hotărîre, celuilalt fiindcă îşi însuşise tot înţelesul comunicării făcute şi o tălmăcise conştiincios.

In împrejurările încurcate şi în mediul oamenilor fără căpătâi, în care se afla Tudor Vladimirescu, deşi răspunsul delà Laibach era neplăcut, simţul practic al disciplinatului funcţionar austriac îi făcu bine; căci Olteanul, care fusese socotit greşit printre „rebelişti”, ivea cele mai de frunte însuşiri ale omului de stat; iubirea pentru ordine şi evlavia pentru lege.

După plecarea lui Udritzky, Tudor păru lui lia1 ion mai potolit şi mai puţin întunecat, şi episcopul se miră de buna primirefce o făcu boerilor Villara şi He-rescu, cari veniseră cei dintâi să-l vadă.

Boerii însă, cari îndrăzniseră să intre în bârlogul ursului, erau vădit turburaţi, căci trecuseră prin bine cunoscutele scări, ganguri şi odăi ale casei Brânco-veanului pe lângă zecimi de străji, iar pe masa Domnului Tudor zăriseră două pistoale încărcate, cu carr pandurul se juca din când în când. La plecare, boerii întrebară îngrijoraţi pe Ilarion, ce însemnau acele arme, şi episcopul Argeşului nu se putu opri să răspundă: Le ţine în locul mătăniilor, pe care le-a pierdut pe drum”, ceeace făcu pe boeri, odată singuri, să-i zică „paiaţa voltairistă”. Bănuiau că nu-i era pe plac episcopului să-i vadă trăitori, deşi dânsul le s ăpase viaţa, şi-l urau.

Astfel încordarea între boeri şi capul adunării norodului, în loc să se domolească, creştea din zi în zi, şi trecură încă patruzeci şi opt de ore, până ce Dom-nul Tudor sc văzu şi cu ceilalţi divaniţi. In timpul acesta el întări cu şanţuri mănăstirea Cotroceni, şi trimise iscoade în apropierea Ploeştilor, unde sosise Ypsilanti. După întoarcerea cercetaşilor, Vladimirescu insărcină pe prietenul său, Manóle Gugiu, să-l poftească pe Udritzky la hanul Serban, unde se înfiinţa şi el cu cinci sute de călăreţi sârbi, conduşi de Magi Prodan.

Cei cinci sute de călăreţi încăpură uşor într-un olţ al intinsei curţi, deşi carele stăteau acolo grămadă, cu caii, boii şi bivolii priponiţi pe lângă ele, de i mormanele de mărfuri care nu mai aveau loc în bolţile din fundul curţii, zăceau peste tot, acoperite cu rogojini; mulţimea negustorilor, câtând adăpost, se strângeau, înspăimântaţi, împrejurul carelor, sau zgribulind, împrejurul focurilor aprinse; vremea rămăsese friguroasă; cele două sălcii pletoase de după bisen a împodobită cu săpături, din mijlocul curţii, abia înverziseră.

De pe pălimarele boltite ale hanului, care înconjurau trei părţi ale curţii, sute de oameni se uitau la Sârbi cu şepcile lori mici negre şi cu iacalele lor bogat cusute, şi apoi îşi arătau unul altuia pe slugerul tudor Vladimirescu, care urca scara/ce ducea la foişorul cu stâlpi de piatră al catului dintâi.

La capătul scării aştepta negustorul Manóle Gugiu; el primi pe prieten şi îl duse în locuinţa sa, un şir de odăi boltite, care, ca şi întregul han, fiind zidite de Şerban Vodă Cantacuzino şi dăruite de el mânăs-tirei Cotroceni, aveau o înfăţişare domnească. Ajuns acolo, negustorul lăsă pe sluger singur cu Udritzky, şi Tudor zise: „Domnule secretar, Ypsilanti se fia de o săptă;mână la Ploeşti şi se lasă să fie hrănit acolo, împreună cu oamenii săi. N-are nici Sârbi, nici artilerie rusească pe lângă el, şi panduri, Domnii ie secretar, nu se vor găsi niciodată în oştirea lui”.

Udritzky făcu un semn de aprobare din capul lui uşor pudrat, şi Vladimirescu urmă, rugându-l sâ-i comunice nota delà Ţarigrad.

Udritzky era gata s-o facă.

In notă se pove tia furia Sultanului, când aflase zurbalâcul lui Ypsilanti. El îşi scoase pumnalul, şi, alergând prin odaie, strigase: „Ghiauriara kilitz!”.- „Sabia pentru necredincioşi!” Jurase să nu pună pumnalul in teacă, până ce nu va fi nimicit cel dm urină Grec. Apoi trimisese Patriarhului poruncă, să cheme pe toţi fruntaşii enoriei creştine, să-i întrebe, daci sunt supuşi Sultanului sau ai Ţarului, să le reamintească cu străşnicie credinţa, pe care o datoresc Pa-dişahului, şi să afurisească pe răsculaţii din Moldova şi din Muntenia. In plic se afla copia după cartea de blestem, pe care Grigore, patriarhul o trimisese Mitropolitului din Bucureşti, clerului, boerilor i tuturor creştinilor din Ţara Românească, o carte scrisa în toiul frământărilor sufleteşti şi plină cu toate rătăcirile ce le poate asvârli politica împotriva raţiunii şi a logicei. Patriarhul, căruia i se strângea inima de durere de câte ori vedea, într-un colţ al m cei şi sărăcăcioasei biserici din curtea patriarhului, sicriul negru al Sfintei Sofia, alungat de Turci din cea mai mândră biserică a creştinătăţii, patriarhul scria: „Re-cunuştinţa către binefăcători e temelia moralei, iar acela care primeşte un bine şi se arată nerecunoscător, este cel mai rău dintre oameni. Sfânta Scriptura, in multe locuri, se ridică împotriva acestui păcat, pe care nici Domnul nostru Isus Christos nu-l iartă, precum ne arată pilda lui Iuda. Şi când nerecunoştinţa se mai leagă şi cu rea voinţă şi cu răzvrătirea împotriva milostivei, puternicei şi neînvinsei noastre Împăraţii, atunci ea păcătueşte şi împotriva lui Dumnezeu, căci scris-a iSfânta Carte că nu e stăpânire, care să nu vie dela Dumnezeu. Deci cine se ridică împotriva acestei de Dumnezeu orânduită, puternică împărăţie, acela se ridică împotriva voinţei lui Dumnezeu”. Şi afurisea doi dintre păcătoşii mai de seamă, pe hospodarul Moldovei Mihail Şuţu şi pe Alexandru Ypsilanti împreună cu toată eteria.

Tudor Vladimirescu citi cu mare bagare de si a na cartea cu toate iscăliturile ei episcopale, care, dupa vechia pravilă, erau date pe altar, şi o înapoie cancelarului fără nici un cuvânt, li mulţumi, luă rămas bun dela el şi plecă cu cei cinci sute de Sârbi, mergând sâ-l vadă pe spătarul Băleanu.

„Asta e om!” zise Udritzky către Manóle Gugiu. „A citit o hârtie de cea mai mare însemnare ale cărei urmări nici nu se pot prevedea, şi a tăcut. De ce; faoer, stimate Kir Manele, mă omora cu vorba, fie ca să mă zăpăcească pe mine, fie ca să afle ceva”.

Manóle Gugiu drept mulţumire pentru laudele a-duse prietenului său, surâse cu demnitate şi făcu o plecăciune.

Mijlocirea neobosită a episcopului şi vizitele fac te de Sluger, înduplecară în sfârşit pe boeri să trimeată lui Tudor o carte de adeverire, care glăsuia astfel:

„In numele prea sfintei şi nedespărţitei Troiţe unui adevăratului Dumnezeu, încredinţăm cei mai jos iscăliţi cu acest înscris al nostru, cum ca ani cuno tu ca pornirea Dumnealui Sluger Tudor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi isbăvitoare şi norodului spre uşurinţă, pe care ca şi pre unul din binele iară voitor şi de trebuinţă obştei norodului Fam primit toata politia Bucureşti cu drag şi braţe desene c. Drept aceea şi ne jurăm din parte-ne subt aceste ¡scâlituri pre numele marelui şi unui adevăratului Dumnezeii, că nici odată nu vom cugeta împotriva vieţui şi cinstei Dumnealui. Şi ne vom uni pentru lóate bunele cugetări câte se vor chibzui între Dumnealui şi toţi cei uniţi cu Dumnealui printr-aceste iscălituri, şi care cugete se vor dovedi într-adevăr că \a; privi, fără nici o părtinire, la folosul, nebântui-a pacinică şi de cinstită petrecere a acestui norod a1 Valahiei, patriei noastre. Iar când vom urma împotrivă şi purtându-ne cu vicleşug împotriva obştescului folos şi cele mai sus făgăduite, vom călca vr -una dintr-insele, atunci ca nişte netemători de Dum-nezeu şi vrăjmaşi ai patriei noastre şi binelui obştesc nu numai înaintea înfricoşatei judecăţi sa avem para pre Dumnezeu şi să fim lipsiţi de bunătăţile cereşti, ci şi aci judecându-ne de către toţi cei înfrăţiţi la a-ceastă sfântă legătură şi dovedindu-se prin destoinicie arătări învinovăţiţi, să ne pedepsim după hota-rîrea pravilelor. Şi spre încredinţare am iscălit înşi-ne cu mâinile noastre”.

Şi, ca să ne fie prea neînsemnat numărul iscăliturilor, şi partea boerească să nu pară prea împrăş-ştiată, fură rugaţi şi boerii mici să-şi pună numele pe hârtie. Cu toate acestea nu se adunară decât cincizeci şi şase de iscălituri.

Afurisenia Patriarhului fusese citită la Mitropolie şi în biserica Sfântu Gheorghe, căci Mitropolitul, cu toate rugăciunile Grecilor, nu voi să se împotrivească poruncei Patriarhului. Doctorul Christaris plângea lacrimi, care-l dureau la inimă şi la cap. Cartea aceasta de blestem era dovada desăvârşită a robiei, în care zăcea poporul său şi cea mai primejdioasă armă împotriva eterici, căci avea să înspăimânte pe mulţi credincioşi.

Medicul petrecu toată dimineaţa alergând delà un ciclist, la celălalt, ca să le desluşească, după priceperea şi gradul de cultură al fiecăruia, că Patriarhul nu scrisese anatema, decât fiind silit, şi că sufletul sau de creştin şi de Elin nu ştia nimic de dânsa. Şi când se întoarse, la amiazi, la hanul Sfântului Ion, tânărul Aristias, care-l aştepta, se sperie de starea de oboseală în care se afla Christaris.

„Ştii bine, că frigurile, care te ţin de mai bine de trei luni, îţi slăbesc inima, îl dojeni Aristias, „şi tot nu te laşi”.

Celălalt, aşezat pe marginea divanului, închise ochii, sufla din greu şi zise fără să răspundă la cuvintele celui mai tânăr: „Nici şovăială în credinţă, nici frica

lor nu e rănii cel mai mare. Râul este, că singurul mijloc ca să combaţi şi frica şi îndoiala, e banul şi numai banul!”

„Pentru Dumnezeu, dar nu mai ai lăscaie!” strigă Aristias turburat.

„Şi de aş avea milioane”, se răsti medicul la el, „ar fi şi mai rău! Cum nu înţelegi?”

„Ba înţeleg”, îl linişti tânărul, „mulţi sunt chemaţi şi puţini aleşi, deci în lupta pentru o cauză sfânta, nu se cuvine ca şi aceşti puţini să se nimicească pe ei î nşişi”.

Christaris, cu un surîs obosit, întinse mâna către Aristias: „Aş vrea să-mi fie îngăduit să zic: nu mai pot”.

„Dar nu-ţi este îngăduit, o vezi şi tu!” strigă tânărul adânc mişcat.

„Logician încăpăţînat”, mormăi medicul.

Uşa se deschise, şi un strigăt scăpă de pe buzele lui Christaris, dând încă o dovadă de halul de istovire şi de enervare al acestui om de obiceiu atât de stăpân pe sine; şi sărind în sus, strânsie în braţe pe căpitanul lordache. „In sfârşit ai venit!” strigă el, „aveam atâta nevoie de tine! Anatema, groaznica anatema...”.

Tocmai acuma am gonit, în biserică, din curte, pe preotul şi pe diaconul, cari voiau s-o citească, a-ceştia vor povesti celorlalţi preoţi, ce li s-a întâmplat, şi am scăpat de anatemă”, răspunse fioros Olimpianul.

Idealistul Christaris înţelese lucrurile altfel; îi era sila de banul şi de puterea armelor ca mijloc de înduplecare; el visa apostoli cu limbi de foc, cari nu cucereau trupurile tremurătoare, ci inimile; dar era zor, el însuş era obosit, de aceea primi cu un adânc suspin ajutorul vânjos al| ostaşului. Nu se înveseli însă decât după ce lordache spuse, că Alexandru Ypsilanti trebuia să sosească în curând în Bucureşti.

Această ştire fu bine primită şi de boeri. Chiar cei cari nu erau eterişti se simţiră uşuraţi. Cel puţin de astâdată aveau aface cu unul dintr-ai lor.

În ziua de 28 Martie, boerii înghesuiţi câte trei sau patru in puţinele căleşti ce le mai rămăseseră după plecarea fugarilor, şi în care abia le încăpeau işlicele, se duseră la Colentina, ia casa Ghiculeştilur, unde trăsese principele Ypsilanti.

Sub teii frumoşi dar încă fără frunze ai parcului unde erau şi câteva foişoare, boerii, învăţaţi cu culorile vii, se mirau de uniformele mohorîte ale trupelor greceşti.

Cete de tineri se plimbau sau stăteau împrejur, Îmbrăcaţi în negru, cu calpace înalte, drepte, împodobi ie cu hârce şi ciolane de mort, săpate în argint, brâu mavroforii, „.Batalionul Sacru”, băeţi subţiri, chipuri alese. Iar când un ofiţer ieşi din pavilionul gărzei de onoare şi înaintă spre butci, ca să întrebe de numele şi de dorinţele celor cari erau întriînsn, înfăţişarea lui aristrocată stârni admiraţia boierilor, şi unul din ei îi ceru să-şi spună numele drept semn de deosebită bunăvoinţă.

Ofiţerul zâmbi şi zise: „Dimitrie Soutzos”.

„Parcă ghicisem!” strigă boerul, „eşti nepotul răposatului Vodă, nu-i aşa? Şi vii dela Paris, Măria Ta?”

„Viu dela Paris. Dar îmi zice căpitan”, răspunse Dimitrie Soutzos cu un amestec de mândrie şi de graţie, care-l prindea de minune.

Când caii, porniră, boerul încântat zise vecinului sau episcopului de Argeş: „Sună altfel din gura unui boer, altfel dintria unui mojic: mie-mi zice căpitan”.

„Cu totul altfel”, răspunse Iiarion, „mai ales când se rosteşte în limbi deosebite”.

Boerul surise cu dispreţ: „Boerimea şi prostimea vorbesc totdeauna o altă limbă, prea Sfinte”.

„De aceia e bine să înveţi din vreme limbi streine, l clambroiate”, zise episcopul.

Boerul tăcu, căci era greu să aibi ultimul cuvânt întro discuţie cu llarion, cu atât mai mult că se afla în butca lui şî că; se apropiau de intrare.

Micul castel al Colentinei fusese clădit de un arii -teet vienez într-un stil simplu şi distins.

Bou n erau a dam; mulţumiţi ca se aflau 1 aia si intră în sala de audienţă şi că aşteptau pe un principe. Ale xandru Ypsilanti intra, milităreştc si domneşte, tocmai la ora hotărîtă pentru primire, însoţit de fraţii săi mezini, Niculae şi Qheorghe. Arhiul avea abia treizeci de ani şi părea mai tânăr; el purta uniforma neagră a Hierolohiţilor. Fruntea lui era foarte înalta, părul său bălan uşor unduit, un surâs fermecător ii lumina faţa cam uscăţivă. El înaintă cu pas ager şi salută frumos şi măsurat, de departe încă, pe boen. cari se plecau până la pământ, după obiceiul turcesc, îl salută cu mâna stângă, căci cea dreaptă o pierduse, în 1813, la bătălia dela Dresda, în slujba Ruşilor.

Fraţii lui mai mici purtau, unul mondirul lung ca-zăcesc, celălalt uniforma strălucită a husarilor.

Înfăţişarea celor trei tineri inspiră boerului Nicu lac Văcărescu, o cuvântare de bună primire, care era un adevărat giuvaer de-elocinţă grecească. El îi saluta ca feciorii şi nepoţii domnitorilor, a căror domnie fusese strălucită politiceşte şi economiceşte, şi îşi arătă nădejdea că, din bogata moştenire lăsată delai părinţi, ei supseseră simţimânte de prietenie pentru poporul dac, şi încercă să-l înduplece pentru binele acestei ţări, în care intraseră acuma ca eroi al libertăţii.

După o clipa de tăcere Ypsiianti zise cu glas dulce şi potolit, cum se potriveşte atât de bine domnitorilor, căci prin el răspândesc fără trudă, tăcere evla vioasă împrejurul lor: „Printre numeroasele legături care mă unesc cu Dacia, sunt şi legături de familie scumpe mie. Muma fraţiloF mei, Doamna Safta, c născută din neamul Văcăreştilor, şi deci vedem în Vor nicul Văcărescu un văii iubit de noi şi-i mulţumim pentru frumoasele sale cuvinte.

Prin aceasta Arhiul câştigase pe evghenişti cu desăvârşire, şi când îi rugă să se aşeze la sfat, ei primiră bucuros toate propiinerile. Prinţul îi sfătui sa întocmească o comisie de ocârmuire, în ale cărui în-drituiri el nu voia să se amestece şi al cărei scaun să fie la Câmpulung, mult apropierea munţilor şi a ga niţei austriaco dadea mai multa siguranţă, decât Hn cureştii. El însuşi, pentru aceleaşi cuvinte, avea de gând să se aşeze, eu căpeteniile oastei, la iârgoviştc pe când harnicul parueic Tudor Vladimirescu, pe care era sâ-l cheme în curând, trebuia să se întărească Ia Piteşti. Astfel bine împărţite, cele două oştiri rămâneau aproape, unele de altele, şi, la caz de nevoie, puteau uni grabnic, forţele lor. Faţă de aceasta mişcare energică, Poarta trebuia să îndeplinească fără zăbavă cererile poporului dac.

Boerii se simţiră iarăşi uşuraţi. Politeţa aristocratica, cu care beizadeaua le expunea starea lucrurilor, înfăţişa totul ca ceva firesc şi desluşea totul. Şi ce-eace le ridică mai ales o piatră de pe inimă, erau cele două cuvinte binevoitoare, prin care prinţul pusese la locul său pe acel Tudor Vladimirescu: „harnicul parucic, pe care-l voi chema în curând la mine”. Fireşte, aşa stăteau lucrurile. Greşiseră cei cari crezuseră altfel.

Iar când Ypsilanti, ridicând şedinţa, poftise pe cei din faţa la o primire pentru aceeaşi seară, grija şi teama săptămânilor celor din urmă erau şi uitate. Foţi sorbiră atmosfera strălucitei curţi ruseşti, care înconjura beizadelele, cu o bucurie cu atât mai mare, cu cât Arh iul îi încredinţase că va ţine în frâu pe arnăuţi.

La sindrofia delja Colentina veni şi Sofia na Pan-tas. Prea puţine femei rămăseseră în Bucureşti, dar vi printre multe, frumuseţea ei ar fi fost uimitoare. Chiar Leventis rămăsese mirat. Căci azi Sofiana mi mai era fermecătoarea gata să scoată din minţi pe toţi, ci o melancolie tainică şi măreaţă învăluia fit ea ei. Îmbrăcămintea de mătase albastru-închisă, presărată cu diamante, se potrivea cu portul ei, şi cei cari o vedeau şopteau: „O noapte de Iunie, — Calea robilor!”

Sofiana îşi făcuse cu măestrie planul ei de cucerire ţinuse seamă de tot ce ştia, de tot ce aflase despre Arhiu. Ypsilanti nu era un batiân desHânat ta ku lu/off, nu era un rob al Turcilor, lacom si cinic ca Alexandru Şuţu. Ypsilanti era ieşit dinlr-un neam cu panduri mai înalte decât cele obişnuite in Fanar. Bunicul sau avusese un ideal naţional grecesc, care se deşteptase şi mai puternic în sufletul tatălui; despre 'I insuşi Ţarul spusese: „Noble rêveur”, când Ypsi-lanti asemuind frunzele care fluturau în grădina toin-naticà delà Tsarskoe-Selo cu Grecii rătăcitori pe meleagurile străine, citase versurile; „Pauvre feuille descellée, de la tige détachée, ou vas-tu?” Alexandru Ypsilanti era singurul fanariot care câştigase renume de viteaz. Mintoasa Grecoaică aflase ce soiu de femei întâlnise el la curtea rusească. Auzise de înrâurirea Doamnei de Krüdener, o mistică pasionată din Curlanda, asupra lui Alexandru I, şi hotărîse să in-cerce armele ei cele mai bine făurite. Când Sofiana i acu cunoştinţa prinţului, el îi ceru iertare, ca nu i poate întinde decât mâna stângă, şi ea-i răspunse: Ştim ca cea dreaptă aţi dat-o nemurirei”.

Dar acestea fura singurele ei cuvinte de admiraţie către Arh iu, rostite ca dintr-o izbucnire de simţimânt, pe care nu-l putuse stăpâni; dupa aceea se învăluise intr-un fel de scepticism visător, care o făcea în ace-laş timp şi atrăgătoare şi îndepărtată. Ypsilanti ii spuse câtă bucurie simţea, văzând-o statornică în faţa primejdiei, ca o adevarată fiică a Eladei. Şi îi răspunse, ridicând puţin frumoasele-i sprâncene arcuite: „Numai cea dintâi moarte şi cea dintâi noapte au putut înspăimânta omenirea. Din reînoire se naşte obiceiul”.

Ypsilanti răpit de frumuseţea ei, şi izbit de cuvintele pe care le rostea, îi zise după o scurtă tăcere: „Kira Sofiana, însuşirile Domniei tale mă vor încânta totdeauna, chiar atunci când nu mă mai vor surprinde. Insa echilibrul meu filozofic s-ar clătina, dacă ar trebui să cred, că priveşti răscoala Grecilor cu un scepticism rece”.

„Nu t oare şi scepticismul de uugnia gieccasca zise ea, privindu-l adânc şi pătrunzător.

„O! vrei să-mi pui convingerea la încercare!” striga el, şi sângele i j se urcă până pe frunte.

Ea privi în jos şi scutură capul. Şi suspinând uşor zise: „Vai de noi Grecii sărmani”.

„Ce vrei să zici, Doamna mea?” întrebă el ruga tor ca un copil.

„Mă gândeam la un basm străvechiu, pe care eu îl cred adevărat, precum cred adevărate toate basmele”, zise ea cu o voce, care părea că vine; de departe, „ma gândeam la insula Atlantis, scufundată în Ocean, de care povesteau preoţii egipteni lui Solon, şi Ia locui torii ei, care semănau ca zeii, şi erau atât de mândri de puterea minţii lor, încât au trebuit să piară. Si cred, că noi, Elenii, suntem urmaşii acelor fii de zei, din cari, poate, câţiva au scăpat, suntem un neam prea înţelept, avem o judecată prea pătrunzătoare pentru traiul paradoxal al acestui pământ, făcut din voinţă şi neputinţă, din pricepere limpede şi din veşnică împotrivire faţă de cele pricepute”, ea tăcu, dusa pe gânduri, şi cu ochi pierduţi, cari păreau că nu văd mulţimea din sală.

„Atunci”, grai prinţul pe şoptilte, ca şi când ar cerceta răspunsul unui oracol, atunci „lupta noastră toi zadarnică este?”

„Este şi nu este. Şi lupta aceasta ne-a fost scrisa. Moira ne-a osândit la lupte zadarnice. De ce? Numai ea ştie”, şi Sofiana ridică cu inândreţe frumosul ei cap. pe care sclipeau diamanticalele; astfel poate se înfăţişau Atlantele, când desfideau ursita.

Toată seara aceea Alexandru Ypsilanti aproape nu se despărţi de Sofiana. Ea găsise farmecele pentru acest suflet exaltat şi plăpând: un scepticism melancolic învestmântat în haina basmelor greceşti. Ypsilanti o privi ca pe o Muză, o Pythie, o Eregie, şi simţea că firea ei trebuia să mai aibă şî alte feţe, de care însă nu-'şi dădea pe deplin seamă. Ea însă îi ascundea într-una meşteşugitele ei ispite, şi azi nu-i venea greu, căci dorul ei era aiurea. Când ochii ei priveau cu jind deasupra mulţimii, cântau, într-adevar m zadar, un cap de Dac plăvan, ca~e nu putea fi de! ila. Aci erau chipuri multe, niciunul insă nu i se pana Sofianei mândru ca acela, atât de dorit, al tână-rului pandur. Ea zise apoi lui Leventis: „In adunarea aceasta de războinici nu văd decât un singur ostaş”.

„Şi care?” întrebă nedumerit Kir Gheorghe.

„Iordache Olimpianul”.

„Şi ceilalţi ce sunt?”''

Cu o mişcare uşoară a genelor ei lungi, ea arătă mijlocul sălii, unde fraţii Ypsilanti stăteau câte-şi trei împreună, şi zise: „Coconaşii”...

El o întrerupse: „Şi coconaşii pot fi eroi. La bătălia delà Dresda...

Ea însă îi tăie cuvântul: „Vor fi eroi, dar nu sunt nici strategi, nici conducători ai unei revoluţii. Iar ceilalţi” — îndreptându-şi privirea la câţiva mavro-l ori, „ceilalţi sunt copii”.

„Ah, frumoaso”, zise Leventis, însă liniştit, şi fe-rindu-se să nu atingă nici o taină de a ei, „nu sunt nare şi printre panduri, a căror organizare ai lăudat-o adeseori, mulţi cari abia au eşit din copilărie?”

„Pandurii sunt feciori de-panduri”, răspunse ea fără sa se schimbe la faţă, aceştia sunt fii de raiale; părinţii lor de veacuri n-au mai ţinut arma în mână. Ei sunt şcolari; au ştiinţă şi entuziasm, dar sunt şcolari, m afară de teorie nu poţi aştepta nimic delà ei”.

„Dar avem bărbaţi ca Farmache, Caravia, Pende-tleka”.

„Da, tigri, vulturi, oameni de pradă buni de spânzurătoare. Uită-te numai la mutrele lor. Mai ales să-i vezi lângă beizadele şi lângă mavrofori. Nenorociţii tineri vor tremura înaintea lor”.

„Pentru Dumnezeu”, se rugă pe şoptite Leventis, (aci Ypsilanti se apropia iarăşi de frumoasa Sofiana, sa nu-i spui LUI astfel de lucruri”.

„Pare-mi-se„, zise ea incet, desfidându-l cu un surâs, „pare-mi-se că vrei să dai poveţe împărătesei Bizanțului?”

Poporul bucureştcan avea aproape aceeaş părere ea Soíiana Pautas asupra oştirii eteriste, când vâ/u a doua zi, Duminică, parada Grecilor. Pornise dela cartierul căpitanului Farmache, unde un arhimandrit grec sfinţise steagul eterist, pe care era zugrăvit, íntico parte, chipurile sfinţilor. Constantin şi Elena, ţinând crucea, cu cuvintele: „Prin semnul acesta vei învinge”, iar pe cealaltă parte pasărea fénix şi cuvintele: „Renasc din cenuşa mea”. Tânărul Aristias ţinea steagul şi mergea, ca purtat de nori, în capul alaiului. După dânsul veneau câteva sute de Arnăuţi cu sabia sumeasă. Toţi cântau un psalm. Iar când numărul etericilor crescu, ei începură cântecele patriotice ale lui Rliigas, până ce parada ajunse la un maidan intre Dâmboviţa şi o biserică. Aci se citi un Te-Deum, si ostaşii descărcarâ nebuneşte atâtea focuri de puşcă, incat gloanţele ropoteau pe acoperişurile bisericii şi ale caselor învecinate. Asurzitoarele împuşcături nu încetară, până ce procesiunea nu ajunse iarăşi la cârtind lui Farmache, care era întFo casă boereasca părăsită. Steagul fu înfipt la poartă, şi toţi eteriştii izbucniră în strigăte de bucurie: „Aşa si la porţile Bizanţului!”

Poporul bucureştean privise de aproape pe cuceritorii viitori ai Bizanţului, recunoscuse pe mulţi dintre ei si făcuse asupra lor următorul cântec:

„Ypsilanti e Iert mar şal,
„Pendedeka ghinerar,
„Ofiţerii cei mai mari,
„Covrigari şi placin tari”.

Ticăloşia acestor ofiţeri se arăta in fiecare zi. la fiecare oră. Prădările arnăuţilor, pe care Ypsiianti făgăduise că le va pedepsi nu numai că nu fură oprite, ci crescură. Tabăra Arinului ajunse un loc de desfrâu. emailând mai mult cu un bâlciu. Negustorii, mai. des ovrei şi ţigani, cu mărfuri si merinde prădate, ii eutreerau, şi chiar ziua nămiaza mare, o ceata de femei pierdute, care se înmulţeau mereu; beţivii urlau, m fiecare clipă izbucneau bătăi sălbatice, aşa încât iscoadele turceşti îşi făcură treaba cu uşurinţă. Nimeni nu vroia să fie de strajă noaptea. Sus in. castel se dădea lozinca, şi Arhiul rămase încredinţat că toate merg strună. Dar în tabără, arnăuţii batjocoreau obraznic pe aceia cari ar fi vrut să-i supuie la vreo datorie ostăşească. Ei ziceau că noaptea era bună de altceva, decât să te înfunzi în noroi, şi că le trebuia întunericul, ca să-şi agonisească, în oraş, simbria neplăţi ta, de săptămâni. „Libertate sau moarte”, lozinca ete-riei, — era, ziceau ei, un cuvânt frumos, dar liber-latea nu se poate cuceri de oameni morţi de foame. Atunci covrigarii şi plăcintării dădeau şi ei din umeri şi plecau pe cai răsleţe.

Arhiul afla ai atât mai puţin despre purtările tâlharilor, cu cât, sub teii grădinii, la porţile castelului, delà Colentina, unde tăbărau mavroforii, domnea in-tPadevar şi linişte şi regulă. Cei patru căpitani ai batalionului, Dimitrie Soutzos, Spiridon Dracoulis, An-dronikos şi Lukas, erau atât de pătrunşi de sfinţenia datoriei lor, şi trăiau într-o atmosferă sufletească atât de ¡naltă şi de curată, încât rămâneau neatinşi de destrăbălarea dimprejurul lor, ca acei tineri osândiţi de Nabucudonozor, cari cântau laude Domnului în focul cuptorului ce nu-i mistuia. Tinereţele lor îi înzestraseră cu o însuşire dumnezeiască: ei nu simţeau fuga timpului; pentru ei numairbinele avea fiinţă; răul nu-l vedeau. Numele de Caravia, Farinaclie şi Pendedeca le treceau la ureche fără nici un înţeles, pientrucă sufletul lor avea tovărăşie numai cu Pisistrates, cu Leo-nidas şi Perikles, se credeau peripateticieni, şi nu s-ar fi mirat de a fi păşit Aristoteles lângă ei.

Dimitrie Soutzos şi Drakoulis erau prieteni huni. Dimitrie, deşi era născut jn fanar şi înrudit de aproape ni răposatul Vodă, se trăgea dintr-o ramură a familiei Soutzos care-şi ziceau cu mândrie „cei sălbateci”, pentrucă ţineau de klefţii din munţii macedoneni. Dra-koulis era mic la stat, avea părul bălan şi ochii al-baştri, se născuse in Itaka şi era vesel şi voinic.

A treia noapte după sosirea eteriştilor la Bucureşti, amândoi tinerii se plimbau in partea despre miazănoapte a taberii. Vremea se îndulcise; pe cerul albastru închis luna strălucea atât de vie, încât stingea stelele. Rămurişul subţire al copacilor se ’ncruci şa negru pe cerul luminos şi pe oglinda heiesteului, care sclipea la poalele coastei, de sub grădină. In tăcerea adâncă, ce învăluia parcul, lacul şi zarea depărtată, se auzea numai câte odată lătratul câinilor din satul Colentina. Pe când tinerii se preumblaţi sub umbra teilor, care era doar ca o horbotă topita pe pământ, crucile şi hârcile de argint sclipeau pe şepcile lor şi pintenii zuruiau uşor; ei vorbeau cu glas pe jumătate, şi Dimitrie Soutzos se oprea adeseori şi asculta încordat în toate părţile.

„Ce linişte e azi”, zise Dracoulis, „de când au plecat musafirii din castel, nu se mai aude nimic”.

Soutzos nu răspunse, ci îşi scoase calpacul, rezema capul de trunchiu uimifteiu şi-şi trecu mâna pe frunte.

„Ce ai?” întrebă Drakoulis, privind, sub lumina lunci, mai mult înmirat decât îngrijat, pe prietenul sau.

„Nici eu nu ştiu”, zise celălalt spune-mi, crezi, în presimţiri?”

Drakoulis se gândi puţin şi zise apoi: „Eu n-am avut niciodată presimţiri. Dar ni se povesteşte de Ca-sandra şi de Tiresias...”

„Ferească-ne Dumnezeu”, striga Soutzos râzând fără voie de ifosul dăscălesc al tovarăşului său. „Însă dacă Casandra şi Tiresias au simţit totdeauna ce simt eu in noaptea asta, tare mi-e milă de ei”.

,Si ce simţi?” întreba Drakoulis,

„Ceva ce-mi apasa in creer, in gat şi aci” zise și batându-se pe piept.

„Nu eşti bolnav, Dimitrie?”

„De-aş fi bolnav, nu ţi-aş spune nimic”, răspunse Soutzos, cu mustrare, îşi puse şapca pe cap şi-şi transe uniforma pe şolduri, deşi aceasta, croita la Laris, părea turnată pe el. Apoi sări de odată pâna-n mijlocul drumului şi privi dealungul aleii. Un mavro-lor alerga spre ei.

„Suntem aci, prietene”, strigă Soutzos.

Ostaşul se opri şi zise gâfâind: „O ştafetă a ambasadorului rus la Constantinopole”.

Câte-şi trei se repeziră spre gardă, unde găsiră cu-i ierul tătar, care-şi arăta hârtiile. |

Dimitrie Soutzos insuş îl duse la castel.

Luminile erau stinse. Numai luna se oglindea în geamuri. Trecu mai mult timp, până ce loviturile ofiţerului în poartă deşteptară un servitor, care descinse somnoros, întrebând ce se întâmplase.

„Du-mă îndată la adjutantul Lassanis”, îl zori Dimitrie Soutzos.

Intrară în sala luminată de lună. Casa mirosea a mm a mâncări şi a lumânări stinse, căci, sus, uşile saloanelor erau deschise.

Domnul adjutant se trezi şi mai anevoie, şi apoi înţelese cu multă greutate de ce pricină era vorba

Şezând pe marginea patului, Lassanis căsca necontenit şi zise printre căscaturi: „Prjnţule dragă, nu vezi că vii prea târziu, — dece iTai fost la sindrofie? „dar am uitat că eşti pustnic, iartâ-mă, iartâ-mă”.

Soutzos îşi muşcă buzele. „Lassanis”, strigă el, Jnţelege-mă odată: a venit un lipcan dela Constantinopole”.

„Să-i facă un pat. E timp şi mâine”, şi încercând sa se culce: „iartă-mâ, prinţule dragă”.

Tânărul mavrofor îi puse mâna pe umăr: „Desigur că hârtia ne aduce ştiri de seamă şi grăbire, căci şta-îet a a călărit şi noaptea. In timp de războiţi fiecare cras are mare preţ”.

Asprimea vocii lui Dimitne trezise insfârşit pe ad j titani.

rintuli draga, eşti un Spartan cu care nu e bine de trăit”, ofta el; se sculă, se îndreptă şovăitor spn un ligliian de argint şi îşi baga capul creţ in apă Iar pe când îşi freca obrazul cu un ştergar cusut cu fir, zise, insfârşit, treaz: „Cum să nu fiu obosit de ziua frământată ce am avut-o ieri. Am izbutit să aduc înaintea Arhiului pe căpitanul Sava, care se arătase până acum nehotărît şi bănuitor şi se închisese in.Mitropolie şi l-am rugat să se lege cu jurământ”. Lassanis se îmbrăcă acuma, — „După cât se pare e pestriţ la maţe, un slugoi al lui Calimake, pe care Poarta l-a ales Domn, dar care nu indrăsneşte să vie. Şi acuma, te rog, dă-mi hârtiile, Prinţule.

„Căpitane”, îl îndreptă în sfârşit Soutzos cu un surâs uşor, înmânându-i un pachet pecetluit.

„O, iartă-mă, — căpitane”, zise Lassanis, in care sc deşteptase din nou curteanul, şi se încîiinâ uşor. „îmi faci desigur plăcerea, căpitane, să mă aştepţi, mă întorc numai decât, tot nu dormim nici unul nici altul şi de mai multe zile doresc să vorbesc cu Dumneata de lucruri importante. Deşi eşti tânăr, căpitane, eu totuşi pun preţ pe judecata Dumitale”, iar de pe pragul uşii sc mai învârti, guraliv: „Sunt silit să scol din somn pe Măria Sa. Ce vrei, suntem cu toţii in slujba unei cauze sfinte”, şi insfârşit ple â după chemările acestei slujbe.

Dar nu fu nevoie sa-l scoale pe Alexandru Ypsi-lanti. De doua ceasuri Arhiul, rezemat de fereastra deschisă, visa şi privea afară în noaptea luminoasă Dar nu visa Elada, ci o visa pe Sofiana Pantas, cari fusese şi azi la serbare, la Colentina. Pentru a o suta oară el îşi reamintea cuvintele şi privirile ei, căutând in ele dovada căj dragostea lui era primită. Arhiul iubea cu focul şi înduioşarea unui tânăr dc optsprezece ani. Dar deşi Ypsilanti nu dormea, Lassanis nu se întoarse repede, precum făgăduise lui Dimitrie Soutzos, si tânărul ofiţer, cure uitase, cu venirea sta-fetei, cât de greu îi era sutleiul, simţi iarăşi uelmiş tea, carc-l strângea de gât. Se plimba neîncetat prin da. Servitorul se dusese sa se culce si luase latarul eu dansul. In casa era tăcere. Pe nesimţite dungile si petele de lumină argintie, zugrăvite de îună, alunecau, preschimbându-şi iscoadele pe podeală şi pe perete.

In sfârşit un pas grăbit se auzi în catul de sus, Lassanis scobori scara, şi zărind pe Dimitrie, se aruncă în braţele lui strigând isteric: „Suntem pierduţi, pierduţi! Încercarea noastră e o nebunie”.

Glasul lui răsună in casa tăcută.

„Lassanis, nu aci”, „zise Soutzos răstit, desprinse braţele celuilalt cu tărie, ii împinse în odaia lui, in eh isc uşa şi zise: „Acuma poţi sa vorbeşti”.

Adjutantul ţipă: „Ştii Dumneata ce a adus ştafeta? Oare ştirea sosirii grabnice a ajutorului rusesc, pe care ne tot bizuim? Ţi-ai găsit! Ne-a adus nemulţumirea rusească. Aşa-i, dragul meu, cea mai se aruncă pe pat plângând.

In sufletul lui Soutzos se făcu o tainică preschimbare. Ochii săi străluceau, pieptul 1 se lăţi, un oftat adânc de uşurare trecu printre buzele lui. „Spune Prinţului”, zise el, „să-şi aduca aminte de cuvintele rostite pe patul de moarte de către tatăl său: „Nu uitaţi, că Elada, spre a dobândi libertatea, nu trebue sa se razeme decât numai pe puterile ei”. Spune-i că toţi mavroforii cunosc acele cuvinte si cred în ele Bine înţeles, ce mi-ai împărtăşit rămâne o taină între Dumneata şi mine, până ni se porunceşte altfelP. Si tânărul plecă.

Lassanis se ridică şi privi câtva timp uşa pe care ieşise Dimitrie Soutzos. Pe urmă se îndreptă către1 un dulap, scoase o stilcă din cele multe care erau acolo, şi bău din ea fără pahar, turnând pe gât vinul grecesc gros ca untdelemnul Apoi se pieptăna și se întoarse la Ypsilante

Prinţul era tot rezemat de fereastra, pnvia ţinta m zarea luminata de luna, ţinând in mâna stânga, care atârna ea sleita de putere, scrisoarea care-i adusese ştiri atât de zdrobitoare. Întorcând capul spre Lassanis, el îi zise obosit: „Ce vrei, oameni cinstiţi sunt fără arme faţă cu trădarea. Lumea are să spue că am fost prea încrezător. Lasă sa spue. M-aş fi temut să comit crima de „Lese-majeste”, dacă nu mă încre-deam în cuvântul pe. care mi l-a dat împăratul, că Rusia va sprijini o răscoală în Elada...”

„Destul, Măria Ta”, strigă atunci Lassanis, intin-zând mâna dreaptă într-o mişcare dramatică, şi pre-făcând cu măestrie pe tânărul Dimitrie Soutzos: „Bi-nevoeşti, Măria Ta, sa te gândeşti la cuvintele rostite, pe patul de moarte, de prea luminatul părinte al Măriei Tale: „Nu uitaţi, că Elada, spre a dobândi libertatea, trebue să se razenie numai pe puterile ei”, Fiecare Elin, Ypsilotate, cunoaşte aceste cuvinte şi crede în ele”.

Ypsilanti tresări. „Lassanis, frate”, striga el, dar vocea i se înnecă, aruncă scrisoarea, îmbrăţişe pe adjutantul său cu braţul stâng şi-l strânse Ia piept.

„Stăpâne, Luceafărul meu, căpitanul meu şopti Lassanis şi sărută mâneca dreaptă a Arhiului.

Ypsilanti se plimba furtunos prin odae. Din adâncimile turburării şi oboselii sufleteşti, el se ridica deodată în culmea entuziasmului. Rosti cuvinte mari despre nemurirea Eladei, mulţumea zeilor că îngăduiau Grecilor să arate lumii pentru a doua oară un Termopile.

Lassanis ridică însfârşit scrisoarea delà pământ.

Şi Prinţul strigă: „Sa răspundem. Numai decât. Aprinde, Lassanis”. I

Lassanis aprinse lumânările din candelabrele de a -rgint, şi amândoi se aşezară la lucru. Ei cercetară fraza cu frază, scrisoarea lui Capo d?Istria, venită prin Constantinopole, unde ambasadorul rusesc o arătase înaltei Porţi, şi mustrările, care, la citirea cei dintâi, doborîseră pe Ypsilanti, deşteptau acuma îm

potrivirea sa. El răspunse întocmai după tipicul $cn-soarei ruseşti, păstrând forma cea mai politicoasă, dar felul cum primea sfaturile şi poruncile era o respingere categorică.

Când scrisoarea fu însfârşit isprăvită se lumina de ziuă.

Ypsilanti era alb ca ceara, ochii săi albaştri însă scânteiau războinic. Pe când Lassanis ieşea, el îl chemă înapoi şi zise: „A propos, vreau să văd însfârşit, mâine pe acest Tudor Vladimirescu. Mi s-a spus că s-a mutat la mănăstirea Cotroeeni, şi.eu i-am dat patru zeci şi opt de, ore pentru acest scop. Acuma însă să vină”.

„Poruncă, Măria Ta”, zise Lassanis; şi intrând ia-răş după ce ieşise: „Iartă-mă„ Măria, Ta, că îndrăznesc să-ţi aduc aminte: mâine e zi de plată pentru oştire”.

„Desigur amice”, zise Ypsilanti, „plăteşte”.

Şi Lassanis, după ce mai băuse din vinurile Ghicu-leştilor, se întindea pe pat şi socotea: „Câtă vreme vor fi hani în sfânta visterie a eteriei, n-am; să fiu eu măgarul care înmăbiuşeşte entuziasmul tânărului de sus”. Căci aceşti bani nu ajungeau decât în teorie în mâinile soldaţilor, in practică ei se opreau în buzunarele adjutantului Lassanis.

XV.

Pandurii se şănţuiiau la Cotroeeni. Tudor Vladimirescu nu le dădeja răgaz să meargă în oraş. Toţi trebuiau să muncească, sau să facă exerciţii milită-reşti. El însuşi stătea la toate de faţă. Niei el nu mai fusese la Bucureşti, cu toate rugăciunile episcopului de Argeş, a cărui butcă se vedea de douăi sau de trei ori pe zi, trecând Dâmboviţa şi urcând ai greu dealul împădurit spre mănăstire, llarion nu izbutise să aducă pe slugerul Tudor la Ypsilanti, nici să îndu-plece pe boierii înfuriați de încăpățânarea „harnicului paruciuc”, să meargă ei la Cotroceni. Dar însfârșit el găsi iarăși cuvântul potrivit ca să-l îmbuneze pe prietenul sau.

El se duse să-l caute pe Tu dor Vladimirescu tocmai unde oamenii săpau şanţurile. Caleaşca nu putea răzbi prin pământul răscolit şi înmuiat de ploi, si episcopul respinse râzând pe pandurii gata sa-i ridice in braţe; el s incăpăţână să meargă pe jos, prin noroaie, până acolo unde Domnul Tudor şedea călare. Anterieul lui pi cotesc era? jalnic de privit, episcopul îşi ştergea fruntea, căci umblatul prin mocirle fusese greu de tot, iar când Vladimirescu vru sa-i zică cât ii părea de rău, Ilar ion îi tăie vorba: „Ţi-e mila de vestmintele mele, dar de sufletul meu ba”.

„Cum asta?” întreba celălalt mirat.

„Îndărătnicia ta mi-a băgat sufletul în noroiul zavistiilor, care c mai adânc decât acesta; şi nici nu-mi întinzi măcar o mana de ajutor. Treaba mea cum voi descurca cu ciocoii şi cu Grecul delà Colentina, care mereu trimite la mine”.

Domnul Tudor sări de pe cal. „încalecă, Prea sfinte”, porunci el. llarion scutură capul. „Nu încalec, pana nu răspunzi Ia întrebarea mea. Cunoşti nu-i aşa, fiecare palmă din şanţurile tale? Nu te mulţumeşti cu ce-ţi spune căpitanul Oarcă; face mai mult ce vezi cu ochii decât toate desluşirile celorlalţi. Nn crezi tu oare, că tot astfel trebue să-ţi cunoşti duşmanii, şi să nu te mulţumeşti cu ce-ţi spun eu sau alţii?”

Încalecă, zise Domnul Tudor, „mergem amândoi la Colentina”.

Ypsilanti primi pe Vladimirescu şi pe episcop cu multă bunăvoire. El zise: „Mă bucur să salut pe căpetenia pandurilor, care pentru purtarea sa vitejeasca a primit delà tatăl meu rangul de sluger şi delà împăratul Rusiei ordinul Sfântului Vladimir”.

Ilarion tălmăci această cuvântare; aşa hotărîse Domnul Tudor, care nu vroia să vorbească greceşte.

Dar deoarece el se închină în tăcere și nu răspunse măgulirii, care-i arăta totodată locul său, Ypsilanti urmă, după ce pofti musafirilor să șadă: „pandurii să stea ca fraţii alături de eterişti in timpul luptei”.

Răspunsul fu: „Popoarele amândouă luptă pentru lobozenie, dar nu împotriva aceluiaş duşman. Duşmanul Românilor e catahrisistul prin care domnii străini şi boerii stricaţi au nenorocit ţara. Sultanul cunoaşte păsurile noastre; delà dânsul aşteptăm ajutor. Nici câmpul de luptă nu e acelaş pentru amândouă neamurile. Al Domniei Voastre e dincolo de Dunăre. Nu incap două săbii într-of teacă”.

Mirarea Arhiiului crescu la fiecare cuvânt pe care-l traducea llarion. Acest om de rând îndrăznea sa-l ilunge pe el, Alexandru Ypsilanti, dintr-o ţară unde domniseră strămoşii săi.

începu cu oarecare mândrie: „Parucicul...”

Dar Tudor Vladimirescu îi tăia cuvântul, întorcân-du-se cu tărie către episcop: „Spune-i că nu mai sunt parucic. Spune-i că contele Capo dMstria, în scrisoarea sa către Pini, în care arată nemulţumirea sa faţa de răscoala poporului românesc, mi-a trimes vorbă, ca Ţarul mi-a luat rangul de parucic şi dreptul de a purta ordinul Sfântului Vladimir. Spune-i deci ca ira fi spre binele eteriei să caute tovărăşia mea, mai ales deçà e adevărat, că Ţarul are de gând să sprijine pe Greci”.

Prinţul nu ştia ce să creadă despre acest om, al cărui seamăn nu-l mai întâlnise până acum; era uimit de purtarea lui puţin diplomatică şi in afară de orice convenţie, ca şi de nepăsarea cu care Tudor Vladimi-rescu primea disgraţia laiului, servindu-sc de ca ea de un argument binevenit împotriva unei alianţe eu eteria. Inima lui Alexandru Ypsilanti îngheţa la gândul că el era silit] să tăinuiască pierderea prieteniei ruseşti, şi totodată mândria lui grecească era rănita de semeţia „ţăranului valah se aşteptase să-l găsească supus şi smerit, sau cel puţin ahtiat de bani şi de vază, ca bim-başa Sava.

Ypsilanti îşi arătă supărarea printr-o tăcere mai lungă, care iiu-l mişca nicidecum pe Tudor Vladimi-rescu, apoi Arhiul întrebă cu răceală: „Pot afla, dece slugerul a făcut jurământul etiriştilor?”

„Pentru a se ţine de el, îndată ce elenii vor fi părăsit această ţara. Dealtmintrelea nu mii—am călcat jurământul, căci n-am făptuit împotriva lor nimic cu duşmănie”.

„Şi Împotriva cui” urmă Ypsilanti din ce în ce mai aspru „s-a răsculat poporul dac, dacă nu s-a ridicat nici împotriva 1 urcilor, nici pentru Eleni, dar nici pentru Turci şi împotriva Elenilor?”

„Împotriva ticăloşiei”, tună Domnul Tudor. seu-lându-se deodată de pe scaun.

Şi prinţul se scula tot atât de repede, căci acest Valah n:u sc sfia, pe semne, să curme şedinţa după bunul său plac.

„Îmi pare rău”, zise Ypsilanti pe franţuzeşte, ros-tindu-se numai cătrei episcop, „că nu ne-am putut înţelege astăzi. Mă bizui însă pe înţelepciunea şi pe pătrunderea politica a Sfinţiei Tale, pe care Domnul de Pini o preţuia şi el”.

Episcopul îl încredinţa ca va face tot ce-i va sta in putere, ceeace nu-l lega întru nimic, şi se despărţiră cu o politeţe, rece.

Ypsilanti, foarte turburat, deschise apoi uşa unei camere de alături, unde Lassanis şi Leventis avură abia timp să sară delà gura broaştei.

„Cine e acest mojic”, strigă beizadeaua, „pe care boerii l-au lăsat să se înalţe deasupra capetelor lor? Şi acum se vede că eu trebuie să-i tai nasul”.Şi cu această întorsătură, cu acest nărav retoric el dobândi iarăș echilibrul său sufletesc, şi purtarea lui Tudor Vladimirescu nu-l mai încurca, ci porunci să se cheme laiul ostăşesc, hotărî plecarea în curând la Târgo-\ r u, ceru generalilor săi să supravegheze de aproape lr sluger şi trimise vorbă boerilor să-l înduplece pe capul pandurilor să pornească la Piteşti.

După ce dădu aceste porunci categorice. Alexan-l11 ii Ypsilanti plecă să se îmbrace, căci peste un ceas iirbuia să meargă la biserica „Izvorul Tămăduirii, m ai cărei chioşc turcesc agaua Pantas îl poftise la sindrofie.

Dar înaintea plecării prinţului, Gheorghe Leventis i m chemă repede trăsura şi zbură la kira Sofiana.

Ea nu vroi să-l primească, trimeţându-i vorbă că se îmbracă.

El îi trimese un răvăşel cu cuvintele: „T. V. a fost la Colentina”.

Atunci ea îl chemă şi dădu afară slujnicele.

Leventis văzu însă, că nu trebuia să lungească vorba. Din pricini necunoscute lui, simţea că-l ameninţă o primejdie, căci ochii Sofiaei jucau neliniştiţi, şi mâinile ii erau reci.

In câteva cuvinte scurte îi povesti împotrivirea aspră a lui Vladimirescu, ceeace era cu atât mai rău pentru eterie, cu cât Tudor trebuia să se fi înţeles ni turcii. Arhiul luase dispoziţii generale, şi încredinţase sfatului ostăşesc îndeplinirea lor; însă sfatul ostăşesc se alcătuia,precum prea bine zisese Soli. mii deunăzi, din fel de fel de lighioane, care, îndată ce prinţul ieşea din odaie, nu ştiau altta, decât a propue uciderea slugerului. Atunci Lasanis, care când era treaz numai prost nu era, întrebă, dacă acest sluger Tudor n-ar fi având nici un cusur, si daca nu i s-ar putea întinde o cursa fie prin bani, prin vin sau prin femei. „E ostaş”, adaogase acest sfânt ciudat. Fireşte din „esprit de corps”...

„Destul”, ţipa Sofiana, aruncând braţele in sus, eu o mişcare obişnuită ei, când o apucau nevrica1elee, „Vorbeşte pe şleau. Ce vrei?”

„Un sfat, ca de obicei, Vasilisa. De nu vede nime. i cm sul zalelor, dumneata îl vezi limpede, Spune, prin ee putem sâ-l prindem pe Tudor?”

„Eidade! prin virtutea sa 1” strigă ea râzând cu hohot, „de e fără păcate, nu-l poţi doborî decât prin virtute”.

Lcventis o privi cu nedumerire.

„Ce prost eşti”, urmă ea, „ce cere un om cinstit dela oamenii săi' Iot cinste. Şi dacă-i ajutăm pe ei s-o piardă? Atunci el spânzură pe credincioşii săi, sau ii împuşcă, sau k taie capetele şi le umple cu paie, precum se zice că ar face sfântul vostru dela Cotro-oeni. Şi după ce va fi spânzurat mulţi de ai săi, vor rămâne puţini. Şi dacă taie mulţi, cei rămaşi nu-i vor săruta mâna pentru asta, ci-l vor urî. Iar dacă-l urase, s-a isprăvit cu el”. Râse iarăşi, şi dinţii ei sclipeau cu cruzime.

Leventis era p-aci să se arunce la picioarele ei, cu un strigăt de admiraţie, dar ea ii dădu cu piciorul1.

Apoi femeea izbucni în lăcrămi, plângând amar si nestăpânit, căci de astădată, cu toată înţelepciunea ei şi cu toata isteţimea vestiţei ţigănci Radovanca, Sofiana nu izbutise nici măcar să se apropie de Ion Urdăreanu pandurul.

Boerii aflând ca Domnul Tudor fusese la Ypsilanti, doi nu ştiau ce se petrecuse acolo, hotărîseră sa intre iarăşi in vorbă cu sliigerul. Ei urmară chemării lui 11a-rion şi se duseră la Cotroceni la sfeştania taberii pandurilor

În spre oraș mănăstirea era înconjurata de o pădure deasă, care se deschidea spre miazănoapte şi apus. Și acolo se afla tabăra. In mijlocul ei era făcut un iliar dintrio masă acoperită cu ţesături şi cusături scumpe, din comorile mănăstirii; sfintele cărţi legate în argint sclipeau între sfeşnicele de aur, pe care luni marile ardeau liniştite, căci aerul însorit era nemiş-cat, şi bolta albastră era fără nori.

Episcopul de Argeş stătea la altar; deşi trupul sau era slab şi prizărit, era înzestrat cu darul autorităţii, și and citea slujba, îmbrăcat în odăjdiile muiate în fir. Voceta lui limpede purta departe cadenţele lungi ale cântecelor. Miile de oameni cari îl ascultau înţelegeau fiecare cuvânt, căci Ilarion cânta româneşte, nu greceşte.

În faţa lui stăteau Domnul Tudor; el asculta slujba, evlavios şi întunecat, aruncând câteodată o privire pre boierii adunaţi, la dreapta sa.

Xccştia se stăpâneau, ca sa nu se citească pe feţele li ir cât de îngrijoraţi erau; dar se gândeau mereu ca Vladimirescu voise să le taie capetele şi căutau la pandurii cei albi, care-i încercuiau, cu alte simţiri de-l cântaseră la ierolohiţii negri de subt teii din Co-lentina.

Nici nu le trecea prin minte, să facă ca în tabăra precească, reflecţii asupra însuşirilor pandurilor, asupri bărbăţiei şi mândriei lor, care nu erau dobândite mei printrio disciplină aspră, nici prim trio cultură a-Icasă, ci erau fireşti fiecărui Oltean. Căci boerii aveau o spoială de cultură greceasca, dar nici o antologie nu le desluşise frumuseţea neaoşe românească. De aceea u temeau de mulţimea acestor „ţărani proşti”, şi teama lor crescu când, după slujbă,în bubuiutul tunurilor şi în sunetul clopotelor, ei părăsiră tabăjra, tre-cură prin rândurile dese ale pandurilor dealungul zidului mănăstirii şi intrară în curte. Companii întregi stăteau de pază la ambele porţi joase şi boltite ale zidurilor din afară şi dinăuntru. Trei tunuri erau aşezate lângă biserică, printre care se afla şi cel mare turcesc scos din mlaştina delà Ţânţărem Aci era lagărul ar tileriei. Posturi indoite străjuiau la frumoasa scara de piatră cioplită, care, în colţul stâng al clădirii, ducea la arhondaric, unde locuia Domnul Tudor. Iar cei mai mândri dintre panduri erau postaţi sus pe cerdac. Chiar boerii se mirau de doi dintre ei, la uşa sălii de primire.

„Parcă sunt arhangheli”, zise unul.

„Ziua şi noaptea”, zise altul.

Ion Urdăreanu era cel asemănat cu ziua. Pletele lui păreau ţesute din lumina soarelui. Purta portul alb oltenesc cu găitane negre; la brâu îi scânteiau pistoalele, de umăr îi atârna flinta lungă lucrată in sidef. Şi privirea i-era luminoasă, căci printre multele ştiri sosite în fiecare zi la Cotrooeni venise şi ştirea că boerii delà Reneşti ajunseseră cu bine la Si biu. Cel care adusese vestea, povestise despre voi-nicia fetelor, şi pomenise mai ales pe una dintre; ele, pe mândra Safta Poenaru, „panduroaica” cum o porecliseră tovarăşii ei.

Ene Enescu era cel care înfăţişa noaptea. Purta haine închise, o zeghe neagră, cusută cu albastru.

Întunecaţi îi erau ochii sub sprâncenele îmbinate; buzele sale tăcute păreau strânse de o durere tainică. Pentru dânsul nu puteau fi ştiri bune. Văzuse într-adevăr pe o rudă a lui, care sosise de câteva săptămâni delà Piteşti, şi venise cu boerii la Co-troceni. Dar acesta îi spuse că boemi Radu Enescu era tot bolnav, iar despre altcineva, Ene nu întrebase.

După ce boerii se aşezaseră pe divanele din arhondaric, Domnul Tudor care stătea în picioare lângă o masă acoperită de teancuri de hârtii, înştiinţă scurt şi repede, că-i chemase ca să se înţeleagă cu ei asupra a trei puncte: „Mâine vă voi trimete la Divan toate aceste hârtii, rapoarte, jălbi şi plângeri din ţară, la care veţi răspunde în douăzeci şi patru dc ore. In douăsprezece ore vor pleca ştafetele către paşaua delà Giurgiu, cu o petiţie înjghebată In înţelepţii arzmagzarului nostru celui dintâi efltre Sultan, şi prin care vom cere trimeterea la Bucureşti a unu decât cele mai groaznice încurcături”.

Aci, la Cotroceni, în cetăţuia pandurilor, boerii deşi ii biţi de felul cum le poruncea acest sluger chiar numărul ceasurilor, în care trebuiau isprăvite lucră-i de, nu îndrăzneau să i se împotrivească. Dealtmin-terea Domnul Tudor, vădit nu aştepta nici un răspuns pentru pretendentul său la domnie.Acuma şedea chiar la dânsul, la Cotroceni, şi boerii oftau: „Sfinte Doamne, ce stare de anarhie”.

Iar Tudor Vladirnirescu simţea acea stare de analii u mai adânc, cu mai multă amărăciune decât boe-iii, ea ei nu o resimţea pentru interesele sale per-sonale inima lui, ca aceea unui adevărat domnitor, menit pentru toată ţara. Dar mijloacele, pe care le întrebuinţa ca sa stăvilească râul erau îngrozitoare. Printre panduri umbla zvonul despre „garda uciderii”, întocmită în taină de Domnul Tudor şi comandată de voinicul Chiriac Popescu, un Sârb ales de Magi Prodan. Nu se ştia anume cari dintre panduri făceau slujbă în această gardă, se cunoşteau numai pedepsele de moarte date de ei.

Şi pedepsele se înmulţeau zi cu zi, fie că Domnul Tudor osândia oamenii în provincie ca urmare la plângerile‘sosite, fie că tăia pe cei vinovaţi, de câte-ori îi putea prinde, chiar el, la Cotroceni.

Părea că duhul necuratului intrase mai ales în Bucureşti. Se petreceau omoruri şi furturi. Nici o fenice nu era sigură pe stradă, iar în curţile; boereşti părăsite, se încuibaiseră acelea de care nu scapă nici un bărbat. Acolo se lăţise jocul de cărţi şi nesfârşite chefuri în pivniţele sparte.

Doi panduri prinşi in una-din acele case, fură spânzuraţi după porunca Domnului Tudor, înainte ca lla-rion să-l fi putut opri.

Azi, după ce Vladimirescu petrecuse până-n cerdac pe boeri, Petre Poenaru, grămăticul său, îl rugă sa ocrotească şi să ajute pe Gheorghe Lazăr, în şcoala căruia fusese dascăl. Unul din slujbaşii, cari însoţiseră pe boeri, îi spusese, că nişte zavergii trăesera Tocuri asupra Iui Lazăr, pe când acesta făcea măsurători în grădina sa dela Sfântul Sava.

Domnul Tudor răsufla mânios. Căuta cu ochii împrejurul său şi văzând pe, tânărul Dumitru Jianu, zise: „Du-te în oraş, întreabă de Gheorghe Lazăr şi adu 1 la Cotroceni. E mai bine să stea aci cu noi. Să t însoţească un pandur, şi să ducă un cal pentru Lazăr. Să vă feriţi de gâlceava şi să nu vă opriţi nicăeri”.

Dumitru Jianu, pe când se scobora spre oraş, prin pădure, începu deodată să cânte:

„Când aud cucul cântând, şi mierlită fluerând,
Numai sunt om pe pământ”

„Veniţi, domnişorule”, ofta pandurul de lângă el. „Apoi nu vezi că e primăvară?” răspunse voios Dumitru.

Pai, de aia. Ar trebui sa stăm la plug. De-or fi 'pui flămânzi nu le da cucul de mâncare”.

Acu o săptămână era încă zăpadă pe câmp. Acum dr o da Dumnezeu să punem odată mâna pe vreun dușman. Atunci.....”

Atunci cântecul cucului suna atât de tare şi atât aproape, încât tăie vorba tânărului. Dumitru râse cu pofta, şi începu iarăşi să cânte, căci şi el era tânăr ca primăvara.

Frunzişul cel nou împodobea stejarii ca o lumină mde; prin aşternutul ruginiu al frunzelor uscate i mrcau brebeneii vineţi, albi şi profirii, ghioceii i menea unor stropi de argint şi steluţele albastre.de viorelelor: şi din când în când mireasma micşune-Idor plutea prin aer până la călăreţi. Mai ales se iveau printre stejari, plopii argintii, iar în apropierea apei creşteau sălcii pletoase; din când în când oră-voitul unei broaşte răsleţe, se amestecă cu viersul cucului şi al ţintezoilor, căci sub copaci erau bălţi i mocirle, iar drumul ridicat, deşi umblat, era adeseori desfundat.

De pe podul înalt de lemn peste Dâmboviţa se vedea orăşul gătit de primăvară, sau mai bine zis nu le vedea, căci deabia sc zăreau, deasupra pomilor înverziţi sau ninşi de flori, turlele bisericilor. Peste noapte, caişii, ale căror ramuri fuseseră însolzite de muguri roşiatici, şi acoperiseră cu spuma alba a florilor. In fiecare stradă, in fiecare curte, pe fiecare gard era belşug de frumuseţe. Pe deasupra ulicioarelor şi fundăturilor murdare se arcuia bolta însorită a copacilor; lumina curgea aurie prin maramele verzi ale sălciilor, peste crucile strâmbe, care răsăreau din iarba lucioasă împrejurul bisericilor. Şi peste tot păsările se desfătau în cântece.

Pandurii nu întâlneau decât puţini trecători

r ând descălicara in curtea mănăstirii Sfântul Sava. la grădiniţa, în fundul căreia se afla locuinţa lui Gheorghe Lazăr, văzură un lucru ciudat.

Lazăr şedea istovit pe o bancă; lângă el era un boer înalt şi uscăţiv, cu un pistol în mână, iar înaintea lor un ţigan fioros păzea doi tineri, cari se uitau în jos cu o căutătură plină de răutate.

Se auzea de departe vocea mânioasă a boerului; iar când zări pe cei doi călăreţi, puse mâna pe umărul lui Lazăr şi zise voios: „Dascăle, iată că vin panduri de ai Domnului Tudor”. Lazăr ridică ochii; era palid la faţă, hainele lui negre, sărăcăcioase, erau mânjite de nisip şi dei praf. El îngână turburat: „Bine bine, dă drumul copiilor acuma”.

„Să dau drumul copiilor?” strigă boerul înfuriat, „ştiţi voi, fraţi panduri, cine sunt „copii ăştia?”

Lazăr încercă în zadar să-l oprească ridicând mâna.

„Să vă spun. Mişeii ăştia, pe vremuri mai bune când, Şcoala dela Sfântul Sava era deschisă, au avut norocul să fie învăţăceii acestui dascăl drept şi bun. Şi azi l-au călcat, l-au legat, l-au bătut şi i-au cerut comori şi giuvaericale. Slava Domnului, care a făcut sa viu tocmai atunci la prietenul meu. Pui de năpârcă!” răcni boerul, tâlhari, pe când ţiganul îşi arătă dinţii, rostogolindu-şi ochii către stăpânul să;u în aşteptarea poruncii să stingă băieţii în bătăi.

Lazăr atunci se ruga de aproape plângând: „Lasa, prietene Teii. Te rog, dă-le drumul”.

„Am să-i dau judecăţii!” strigă Teii.

„Lasă-i. Lasă-i. Mă omori pe mine. Lasă-i sa plece”.

Teii dădea din cap, dar apoi ţipă: „Afară, ticăloşilor. Să nu mai dau ochii cu voi, dacă vă e dragă viata”.

Băieţii fugiră ca iepurii.

Doamne Dumnezeule, cum le-aş fi rupt urechile”, strigă Dumitru Jianu.

George Lazăr izbucni mtr-un plâns cu hohote,

„Dascăle”, zise duios tânărul Jianu, „Domnul Tulim te roagă să pofteşti până la Domnia sa”.

Îşi frângea mâinile și se vaita „Mie să-mi spui dascăl? eu să fiu dascăl? După rod se cunoaşte pomul, după şcolar dascălul. Aţi văzut şcolarii”, gura i se înnecă, şi lacramile ii curgeau şiroaie pe obraz.

„Cum să fii de vină de mişelia lor?” strigă Dumitru.

„ Tinere, tinere”, oftă Lazăr, „Mântuitorul a zis? Ir aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, ati imita munţii. Credinţa mea n-a ajuns nici să ducă pe copiii ăştia pe calea; cea bună”.

„Ai uitat, îl întrerupse boerul Teii, „câte alte su-flete ai luminat şi îndreptat.

„Dascăle”, zise Dumitru gânditor, „nu te supără, daca te întreb, de nar trebui să-ţi duci neizbânda cum i-a dus Domnul Hristos crucea?” (

Oeorge Lazăr se ridică, şi trecându-şi mâna peste uviţele de păr care-i atârnau, pe frunte: „Dar-ar Dumnezeu”, zise el încet, pe când i se lumină faţa, „sa mai am eu parte de un şcolar ca tine, care, întrebân-du-mă, mi-ar arăta calea cea dreaptă cu puterea tânără a sufletului sau. Ai dreptate, nici umilinţa, nici pocăinţa nu trebuie împinse prea departe, căci atun-cea duc la semeţie. Şi cum iţi zice ţie, pandurule, care ştii să gândeşti creştineşte?”

Dumitru se roşi şi-şi spusetnumele.

„Nu mă mir că eşti din neamul Jienilor”.

Tânărul il pofti înc-odată sa vie la Domnul Tudor, si dascălul intră în casă ca să se primenească.

Prietenul său Teii privi după el cu înduioşare:.,Are inimă de copil”, zise el, „când plânge, când râde. O rază de soare, o vorbă burtă, o floare sunt de ajuns ca să-l alintte şi să-l facă si uite amărăi ciunile vieţii”.

Dumitru întrebă, daca era adevărat, că nişte za vergii trăseseră focuri asupra lui.

,T adevărat”, ofta Teii, „oraşul s-a prefăcut in vi /uina de ucigaşi. Eu nu-l mai las singur aci, în curtea o st a pustiită.!1 iau acasă' la mine”.

„Cred ca-l opreşte Domnul ludor la Cotrocem”. zise Dumitru.

Iar Teii se arătă turburat şi îugrijat de acest ras jiuns. „Am văzut”, zise el, „ca ai şi minte şi inima, de aceea am să-ţi vorbesc limpede. Gheorghe La/ai e bolna\ şi are nevoe de îngrijire. Nervii săi sunt zdruncinaţi, căci s-a luptat din greu pentru credinţa sa şi pentru visurile sale înalte. Deşi s-a bucurat de ridicarea Domnului Tudor, deşi a pregătit la aceasta pe şcolarii săi, totuşi a fost adânc izbit de, închiderea şcoalei sale, care nu era de o:olit. Şi vei vedea, tinere, Ccâtă încredere am în tine, când ţi-oiu spune, că decând nu mai are de lucru, şi ce când i s-a pri-lejit să-l părăsească mulţi dintre proteguitorii săi pe cari credea că se poate bizui şi ca patrioţi, l-a apucat un fel de desnădejde, — de neputinţă”, — boerul Teii scotea ai greu cuvintele; el oftă: „Ei, Doamne, nu pot să ascund adevărul, căci e nevoie să-l spui Domnului Tudor. Iacă ce e: bietul Lazăr caută sa lunece în vin gândurile sale negre. De aceea locul lui nu e în tabără, căci, de,.... nu te poţi1 aştepta ca pandurii să fie sfinţi, de oarece, de ar fi sfinţi, n-ar fi panduri, nu-i aşa? Dar acest Ardelean e un sfânt deşi îl ispiteşte acuma necuratul cu duhul desnădejdii. 1 un sfânt, pentruca ne-a învăţat ce e mai sfânt în cer şi pe pământ: iubirea pentru tot ce e bun şi frumos. Şi acuma e datoria noastră, în aceste timpuri grele, să-l păzim şi să-I ocrotim”.

„Am înţeles, boerule”, zise Dumitru.

„Atunci”, zise Tel! cu glas ridicat, căci Lazăr eşise din casă, „mă încred în Domnia-ta, Căpitane. Mi-l aduci pe dascăl acasă”, şi-i desluşi amănunţit unde şedea.

In curte la Cotroceni, când tunarii zăriră pe Gheorghe Lazăr, ziseră bucuroşi: „Iată vine Neamţul. Hai să-l rugăm să ne facă lafete”.

Ii ziceau „Neamţul”, fiindcă era de dincolo şi se îmbrăca evropeueşte, şi ii încercaseră de mult dibăcia de inginer la facerea lafetelor şi la îndreptarea tunurilor.

Uiumtui |ianu se folosi de întâlnire lui Uheor ( Ik' Lazăr cu tunarii şi de vădită bucurie cc-i priei-nuia dascălul lauda ostaşilor, ca sa meargă deocam-I,it i singur la domnul Tudor şi să-i aduc i răspunsul lui leii.

Tudor pricepu, că dascălul ducea mai cu seamă lipsa de muncă, şi după ce avu şi cu el o întrevedere,curta, îl trimise înapoi la panduri. Muncind la lalele si încercând tunurile. Lazăr petrecu ceasuri care întremară sufletul; când glumea cu pandurii, când le desluşea, prin cuvinte înflăcărate, ţdul răscoalei, si mai târziu, când se scoborî spre oraş, împreună eu Dumitru Jianu, îşi deschise larg tainiţele inimii şi povesti multe din viaţa lui tânărului, care-I ascultă eu drag, privindu-l adânc, din ochii lui verzi şi plini de foc, de sub sprâncenele-i stufoase.

Dumitru află că Gheorghe Lazăr era doctor în filozofie şi în drept dela Academia din Cluj, doctor in teologie dela Universitatea din Viena şi membru corespondent al societăţii filologice din Halle. Mai făcuse si studii tehnice. El povestea cu ce dragoste adusese la Bucureşti comoara cunoştinţelor sale. aşa cum o adunase el. Fusese primit cu multă bunăvoinţă, tnai ales în anul sosirii sale. Atunci calea ii fu luminată de chipul fetei cele/mai mici a lui Vodă Caragea, Domniţa Ralu. Ii trimisese vorbă lui Gheorjrhe Fază, cât de mult îi preţuia ea muuca. Atâta tot. Dar ieşiseră minuni din aceste cuvinte, căci lumea asculta cu evlavie părerile mintoasei domniţe, iar Lazăr o privea drept steaua călăuză a vieţei sale.

„Fra frumoasă?” întrebă Dumitru.

..Era numai duh şi bunătate”, zise visător, dascălul, „nu semăna cu nimeni”, apoi după o tăcere: „Pe urmă mi s-a stins steaua. Jntr-o dimineaţă se află, ca Vodă cu toată familia lui a ieşit la plimbare! şi nu soi mai intors. Fugise de răzbunarea Furcilor şi de ura duşmanilor săi”.

„Oare ai fost foarte nenorocit?” întreba Dumitru cu sfiala.

Sunt nenorocit şi azi”, răspunse Lazar liniştit, dar voiu trăi cât timp voiu fi bun de aeva, cât timp voiu avea nădejdea să-mi deschid din nou şcoala. Domnul Tudor mi-a vorbit azi de aceasta. Astfel voiu urmări calea arătată de steaua mea”.

Dar tocmai când Dumitru îşi luă rămas bun dela Lazăr. se auziră ţipetele de spaimă ale unei femei.

Tânărul ascultă o clipă numai, ca să-şi dea seamă de unde vine larma, apoi sări de pe cal, strigând dascălului: „Ţine-mi calul în curte!” şi fugi ca vântul.

El cunoştea bine mahalaua aceasta, unde curţile boereşti ertau aşezate fără orânduială; aci calul său 1 ar fi împiedicat înaintarea prin şerpuiala ce o încon-jurau întinsele grădini. Locul era ca şi făcut pentru fapte tâlhăreşti, mai ales că casele erau aproape toate nelocuite şi nepăzite.

In pornirea lui vijelioasa, cu sabia sumeasă gata de lovitură, Dumitru Jianu dădu de un pâlc de trei oameni târînd femeia care ţipa. El spintecă umărul aceluia care mergea în cap, şi ceilalţi o croiră la fuga în faţa pandurului înfuriat.

Femeea, aproape leşinată se rezemă de zid.

Era o bătrână. Dintr-o privire cel ce o scăpase o recunoscuse.

,.Marnă Dobrino!” striga el.

Glasul lui o deşteptă; deschise ochii. „Maică Pre-cistă, boeraşule”, bâlbâi ea, şi căzându-i la picioare i/bucni într-un hohot de plâns.

El o ridică. „Unde stai”? Spune repede să te duc acasă”.

Ea-i arată o portiţă într-un zid înalt, îi întinse o cheie, şi amândoi intrară într-o grădină mare. Valuri de lumină roşie pătrundeau prin ramurile înflorite ale pomilor, întărind toate culorile şi învăluin-du-le tot odată ca intrăm praf de aur; iar vârfurile crengilor plecate in jos şi cele din urma pămătufuri de flori se topeau în văpaia aurie.

Subt clăbucul alb al vârfurilor era pitită o căsuţă albă, acoperită cu şihdrilâ. Pe lângă zidurile ei erau zambile albastre în rânduri atât de dese încât vedeau că se revarsă in casă pe deasupra pragului, listeau în voia Domnului şr nimeni nu le călca. Adâncimile verzi şi albe ale grădinii erau singuratice, ca u când curtea ar fi fost aşezata la sfârşitul pământului, iar nu la marginea Bucureştilor, împresurată la doua oşti de răsculaţi. Acea singurătate însă era numai părelnică, pentru că marea casă boereaiscă dc care ţinea grădina, întinsă, cât o mica moşie, se afla mir-alta parte.

„Cum ai venit aici întrebă Dumitru, „dece n-ai ramas la Banul Bibescu la Craiova?

„Doamne, Doamne, zise bătrâna, „lasă-ma să mă dcsmeticesc, boeraşul mamei”. Şi după ce intră in casă u sărută mâinile, braţele, poalele, şi numai atunci răspunse la întrebările sale. Familia Bibescu, când fugise delà Craiova, o trimesese la bătrâna Zoe Pa \imadis, care şedea în casa mare din faţă. Răposatul Paximadis fusese logofătul Bibeştilor. Aceştia credeau că Dobrina era aăffie bine adăpostită în casa unoi Greci, cărora eteriştii nu erau sa le facă nici un rău. Şi într-adevăr era bine adăpostită. Ea ofta adânc. Azi numai îi venise să mearjgă la Sfântul Mina şi...

„Eşti bolnavă?” o întrerupse Dumitru, ştiind ca Sfântul Mina tămăduia bolile trupeşti.

„Nu pentru mine mă duceam, maică, răspunse ca, „când mă va chema Dumnezeu, eu sunt gata sa mor. Dar colo în casa boerească este una pentru care duc mare grijă. E Anca, nepoata coanei Zoe”.

„Ţi-e dragă?

„Cum să nu-mi fie? E miloasa, cum era răposata mumă a Domniei tale. Şi tânără şi frumoasă. Şi copila. Dar sgripţuroaica aceea o omoară, şi trăgând spre dânsa capul lui Dumitru, îi şopti la ureche: „Vrea s-o vândă lui Ypsilanti sau unuia din covrigarii lui.

Tânărul se ridică mânios: „Bată-i Dumnezeu de dreci”, mormăi el.

Dobrina îl trase iarăşi spre ea: „Nu-i aşa, maică şi punând de astă dată şi mâna ptste gură, rise în

halul ci cia urce. Şi tot un Român ii da ajutor la mârşăviile ale. i fratele ei, preotul delà Sfântul Anton. Ea se tine de mână şi cu Grecul Zamfiropol, care sta în casa delà colţ lângă biserica Sfântului Mina. El a asmuţit derbedeii asupra mea, când ieşeam din biserica, pentrucă dracoaica se teme de mine”.

Ochii lui Dumitru Jianu, scânteiau subt sprâncenele sale stufoase: „Ştie fata...” începu el.

„Nu pot să-ţi spun nici ce ştie, nici ce nu ştie. Dar o vezi cum se ofileşte ca floarea fără soare... Doamne”, şi bătrâna se opri deodată cu ochii pironiţi spre fundul grădinii.

Printre copacii înfloriţi, peste iarba primăvărateca, in care înfloreau zambilele albastre, venea o fată. Fata ei mlădios o scurteică cenuşie. Intră în casă uşoara ca o umbră, dar încremeni, zărind pe tânărul străin.

„Sfântă Filofteie”, strigă Dobrina, făcându-şi cruce, „nu te speria, maică. Vezi ăsta e stăpânul meu, boemi Dumitru Jianu, pe care l-am alaptat eu şi de care n-am vorbit. Trecea pe uliţă, şi cânta, şi eu i-am cunoscut glasul si l-am chemat”, şi luând pe Anca de mâna, „nu te teme de el, maică”.

Ea nu se temea. Ea privea pe Dumitru Jianu eu o încredere aproape evlavioasă şi zise: „Eşti oare dintre căpitanii Domnului Tudor?”

Era o mângâiere să o auzi vorbind, căci glasul i adânc si dulce amintea pe acela al turturelelor.

„Sunt”, răspunse Dumitru.

„Ne scapă in curând Domnul Tudor de Greci?”

„Sa dea Dumnezeu, zise pandurul din toată inima si ochii tinerilor se întâlniră într-o privire lungă.

Apoi Anca se uită în jos.

Dumitru Jianu îşi trecu mâna peste frunte.

„Trebue să plec”, zise el, „dar vin iară, mama Do-brino”.

Liliana îl însoţi, ea sa-i deschidă portiţa, şi in li pe cât poţi, nevoie sa mă chemi, ai înţeles? lai mai vin, iar la primejdie să mă chemi, ai auzit?”

Te chem, te chem”, oftă Dobrina. Să păzească mia? Cum oare? Să-l cheme? Dar prin cine? O surghiuniseră aci, în colţul cel mai îndepărtat al livezii, a (and îndrăznise şi ea să iasă, o păţise rău de tot.

Ea însă nu le zicea în gura mare, ca să nu-l neliniştească şi mai mult, precum ascunsese şi Ancăi Mim fusese prinsă de hoţi. Avea inimă de mamă, şi im să tacă. Mai bine îşi încărca sufletul ei cu o îndoita povară de griji, decât să turbure pe copiii pe Mirc-i iubea. îndoită căci tânărul nu plecă cum urnise. Căutătura ochilor i-se schimbase. De astădata Dobrina ar fi voit să se roage pentru dânsul şi pentru inimile îndrăgostite. Insă amândouă bisericile erau pica îndepărtate pentru bătrâneţele ei, în timpuri atât de turburi. Dobrina ofta, şi când deschise portiţa, se mgrozi: „Nu te duce pe unde ai venit, boeraşul maicăi, nu trece acolo. Maică Precistă, dacă te pândesc tâlharii!”

Dar ne fiind un altul în primejdie, el o potoli râzând. Apoi alergă deadreptul spre Sfântul Mina. Uliţa mgustă era pustie, numai la locul unde tăiase umărul ticălosului, pete mari de sânge întunecau pământul, Rănitul fusese ridicat, se vede, de tovarăşii lui.

Dumitru îl înduplecă cu greu pe preot să-şi deschidă casa. Oamenii îşi zăvoreau uşile, căci le era frică de, toată lumea. Pe urmă însă, părintele, care era un om de ispravă sc bucura de voinicii pandurului, care-i povesti întâmplările de azi şi îl ruga să vadă de femeile din casa Paximadis şi la nevoe să-i trimeată vorba la Cotroceni.

Când Dumitru trecu mai târziu p: lângă curtea (irecului Zamfiropojl, i se păru că aude şoptind din poartă şi că cineva deschide portiţa şi se uită după dânsul. Dar n-avea timp să-şi caute duşmanii, căci se înnoptase si avea poruncă să părăsească oraşul îna-

uite dc întuneric. Îşi scoase calul din curtea boerulm fel). Dar pe tot drumul spre Cotroceni, inima lui pă rea trasă înapoi cu lanţuri de fier spre livada fermecată. El îşi frământă minţile, ca să găsească un prilej de întoarcere grabnică, în oraş, ceeace era greu dc cerut Domnului Tudor, care nu îngăduia asemenea drumuri decât pentru cuvinte temeinice iar a doua zi minunea se îndeplini: slugerul il trimese iarăşi în oraş pe Dumitru Jianu. Îl alesese, pen-trucă tânărul cunoştea bine Bucureştii, unde şezuse de multe ori cu Bibeştii, Dumitru fu însărcinat să ducă o scrisoare bancherului Zoloviceanu, iar casa acestuia nu era departe de curtea bătrânei Paximadis. Pandurul primi porunca să se îmbrace cu haine mohorîte, ca să fie cât mai puţin băgat în seamă.

Tânărul se cobori ca vântul prin pădure, şi trecând râul, îşi lăsă calul la hanul lui Manuk, pentru a-şi scurta drumul prin şanţuri, prin săpături de zid şi garduri şi prin ulicioarele cele strâmte între doua curţi.

Hanul, vestit pentru mulţimea de oameni împestriţată şi sgomotoasa care-i umplea curtea şi păli-marele, azi era tăcut şi cu porţile zăvorite, şi Dumitru fu nevoit să ciocănească mai multă vreme şi apoi să stea la tocmeală, ca să i se primească calul intr-un grajd. Pe urmă trecu drumul, în spre maidanul bisericii Sfântul Anton, despărţit de stradă printr-un şanţ larg.

Deodată auzi un tropot de cal şi voci batjocoritoare şi triumfătoare cari strigau pe greceşte:

„Ei e, el e!” şi întorcându-se, văzu cinci călăreţi repezindu-se spre dânsul.

Dumitru avusese abia timp să sară în şanţ şi sâ se strecoare în stufiş, şi arnăutul care era în cap se şi ivi sus în marginea groapei ţinând pistolul către dânsul.

ÎL apucă mânia, se stăpâni insa, gandind la solia lui şi la Anca, şi ieşind din st uf iş. „Ce, un sa omori un Grec?”

Vorbea greceşte aşa de bine, încât arnăutul rămase 11 dumerit şi lăsă arma în jos.

Dumitru sări afară din şanţ, ocoli un zid dărâmat, au era în dosul lui şi alergă prin curtea bisericii i printre bordeiele ţigăniei ei.

In curând el îşi dădu seama că era urmărit. Dar era voinic şi sprinten ca un cerb, şi inima îi bătu abia u\a mai tare, când ajunse la sfântu Mina, după o I uga nebună de vreo zece minute şi o săritură peste nn zid înalt. Preotul ieşea tocmai din biserică.

„Părinte”, zise Dumitru Jianu, „sunt urmărit. Treime să-mi schimb hainele ca să nu mă cunoască”.

Iară şovăială preotul îşi scoase odăjdiile, îmbrăca pt Dumitru cu ele, îşi puse potcapul pe cap şi evanghelia în mână. Pandurul îşi băgă căciula în cismă, i întrebă grăbit: „S-a întâmplat ceva, părinte, la Paximadina?”

„Nu ştiu nimic”, răspunse preotul.

Dumitru plecă înainte şi ajunse cu bine la Zotovi-ccanu.

Pe când acesta citia scrisoarea slugerului Tudor, tânărul se tot gândea cum să meargă mai repede la Dobrina, şi nu primi apoi să rămâe noaptea în casa bancherului. Îngrijorat, Zotoviceanu îl însoţi pe pandur până-n pridvor, dar cum scoborau pe scară, văzură arnăuţi la poartă.

Atunci Zotoviceanu zise tare: „Părinte, coboară-te în pivniţă, că e plină de duhuri necurate”. El însuşi c opri şi aşteaptă pe Grecul, care, intrând în curte, il întrebă, dacă nu trecuse un tânăr pe care-l căutau.

Dumitru, cu capul plecat peste evanghelie şi cu faţa ascunsă de pletele lui lungi, trecu pe lângă ei \ intră în pivniţa de sub pridvor.

După plecarea arnăuţilor, Zotoviceanu îl urmări şi-l dojeni: „Vezi bine, că ei te adulmecă al dracului. Dealtfel mahalaua e plină de cataoni, cari-i găzduesc

De ăştia si te pândea, pe tine, in timpul că uliţele sunt pustii.

Degeaba.

Zotoviceanu mai ofta: „Tinereţe, tinereţe.

Şi prevederile bătrâneţelor sale fură îndreptăţite: Dumitru abia trecu colţul uliţei, că prigonitorii lui il şi urmăreau. El scăpă printr-o curte, unde cunoştea pe stăpânul casei şi îi strigă: „Grecii mă fugăresc. Dă-mi o scară să trec peste zidul din fundul gradinei”.

Omul îi dădu scara. Dumitru trecu zidul şi se lăsă in jos, dealungul trunchiului unui prun.

Acuma însă el nu mai era în drum spre Dobrina. Dar nu avea răgaz sa simtă nici mânie, nici durere, căci deşi nu-şi vedea duşmanii, totuş auzul său încordat îl făcea să-i simtă în depărtare.

Oraşul se isprăvea aci şi începeau viile. Locuri de verdeaţă, acoperite cu pomi roditori, dintre cari se ridicau, la vreo trei sute de metri cele trei turnuri ale unei biserici, pe care Dumitru o cunoştea bine. Ca băeţandru, hoinărise adeseori pân-aci şi mai departe. Era biserica Sfântul Ştefan dintrTm cătun, ale cărui acoperişuri de stuf înnegrite se zăreau printre frunzişul primăvăratec. Locul era şes, fără nici un zid înalt sau vreo curte boereascâ, care să ascunda pe fugar de prigonitorii săi. Deci Dumitru Jianu născoci o alt fel de apărare. Alergând în spre biserică, el deschise, cu o mâna pricepută, o portiţă de lemn în zidul din stânga, ceeace nu se află în vreo alta biserică, şi dând de ştreangurile clopotelor, începu sa le tragă

Ţăranii alergară şi înconjurară îngrijoraţi pe preotul străin, care, îngenunchiat la poalele turlei din stânga, trăgea clopotele cu foc.

Deodată lăsă funiile din mâna, şi clopotele se opriră într-un vaer. Preotul sări în sus şi strigă: „Ru-gaţi-vă şi priveghiaţi. Chemaţi pe flăcăi şi înarmaţi-i, căci ţara e în primejdie! şi, ridicând evanghelia deasupra capului, fugi prin mulţime.

Oamenii nu înţelesei'; mea ce se pcliccuM, emul unei cal Ai eţi veniră in goană dinspre oraş. Ei fura

iliîi, cum de altfel socotise Dumitru, o-şi ince-

nnexe mersul din pricina norodului adunat, care le unea calea, şi întrebară înfuriaţi de ce se strânsese mulţimea, şi dacă nu cumva trecuse un fugar. Dai de oarece nimeni nu înţelegea greceşte, ei îşi vărsara locul printr-un potop de înjurături. In timpul acesta, preotul îşi aruncase patrafirul într-un şanţ şi fugea

pre răsărit, cu nădejdea că, apucând apoi la stânga sa poată intra iarăş în oraş.

Dar aci pe câmp, arnăuţii îşi zăreau bine prada, si muşchilor săi oţeliţi, să ajungă la bordeie înaintea călăreţilor şi să se strecoare printre uluci. In faţa

Iui se afla, pe o ridicătură de pământ, biserica Sfanţului Dumitru. In curtea bisericii pandurul se rezima de un copac, pentrucă acuma, după a patra oara de goană, începea să se înnece, şi i se uscase gâtul. Insă nu putea sâ zăbovească, intrase în împrejurimile ta-berii cteriste; Colentina nu era departe. Arnăuţii îl bâgaseră în cursă. Furia îl înnoi puterile, nu se dădea el prins aşa uşor. Trecu printre spărturile zidului dărîmat, scobori movila şi iarăş fugi peste câmpia întinsă, de astă dată spre Izvorul Tămăduirii, de unde voia să se îndrepteze către Cotroceni. Astfel, in goana lui, el ocolise jumătate oraşul. Acuma alerga pe iarba deasă, care, înnăbuşind tropotul cailor, îl împiedică să auda că era urmărit de aproape de un călăreţ; acesta se ivi deodată la dreapta lui Dumitru şi il lovi cu sabia. Pandurul simţi o durere la frunte, şi pete negre şi înfocate mişunau înaintea ochilor lui.

In aceeaş clipă calul arnăutului se poticni şi se rostogoli cu călăreţul său. Dumitru iarăş fugi înainte, însă căzu grămadă într-o adâncitura a pământului.

Acolo şedeau trei ţigani, cari, bucuroşi de prima vară, cântau din diblă,

Săriră m sus, îşi sgâira ocini la tânărul palid şi însângerat, şi unul strigă: „Haolică, ăsta e stăpânul lui Mitică, e boerul Dumitru Jianul”

Un altul ridică capul deasupra groapei, zări căla-i eţiî pe câmpie, înţelese că era vorba de vreo urmărire, şi schimbând câteva vorbe cu tovarăşii săi în limba lor, aruncă pe umerii lui Dumitru zeghea sa, îi puse o pălărie lată în cap, şi dându-i vioara zise: „Cântă boerule!”

Duşmanii veneau la goană, se opriră la malul groapei şi priviră în jos.

Dumitru Jianu cânta cu capul aplecat.

Un ţigan întinse pălăria şi începu să se milogească.

Drept răsplată pentru această născocire nimerită el primi o lovitură!de biciu şi o înjurătură.

Arnăuţii o luară înainte

Atunci Dumitru lăsă vioara din mână şi zise: „Du-ceţi-rnă la Izvorul Tămăduirii, — chemaţi-l pe Mitică al meu dela Cotroceni, apă”, — şi leşină.

Un ţigănuş plecă în fugă. Ceilalţi trei îl luară pe Dumitru în braţe, şi folosindu-se de adăpostul copacilor, îl duseră în curtea bisericii Izvorul Tămăduirii.

Bisericile dela marginea oraşului erau părăsite de parohii lor. Ţiganii deschiseră uşa cu sila, — la astfel de lucru erau ei meşteri, - şi culcară pe Dumitru pe un aşternut de frunze şi de iarbă, cules în grabă printre morminte.

Aci îl găsi Mitică spre seară, când veni în goana mare dela Cotroceni.

In biserica plină de mirosul tămâei, în tainica-i lumină ţesută din umbră vânătă şi din răsfrângerea purpurie a apusului, zăcea Dumitru Jianu, alb la faţă şi cu ochii lucioşi şi pironiţi. „Mitică”, zise el.,.azi am minţit de trei ori. Pentru întâia dată in viaţa mea. Şi de trei ori în aceeaşi zi. Odată ca Grec, apoi ca preot, la urmă ca lăutar”.

Robul nu aflase decât de cea din urmă întâmplare din groaznica fugă a tânărului, pe care i-o povestise

ţigănuşul. Dar cunoştea pe, stapanul sau şi înţelegea i e vroia să spue cu minciuna. Ar fi voit să-l vadă adormind, însă ochii luminoşi nu se închideau, şi loată noaptea glasul limpede rosti aceleaşi cuvinte de învinuire de sine, iar spre dimineaţa adăugă: „Nu udam luptat, ci am fugit”.

Mitică izbuti, numai a treia zi, să se repeadă până la Cotroceni ca să ceară ajutor. Când îl zăriră pandurii, îi spuseră: „Slavă Domnului c-ai venit. Aici suflă vântu a furtună de când s-a pierdut urma stăpânului tău. Umblă zvonul că ar fi omorît un ar-naut. Apoi veni bancherul Zotoviceanu şi povesti, că Dumitru Jianu venise la dânsul îmbrăcat ca preot, fiindcă era urmărit. Şi la urmă sosi preotul dela Sfântul Anton cu o jalbă dela soră-sa, cum că un căpitan de panduri ar fi vrut să fure pe nepoată-sa”.

Mitică, un flăcău deştept, nu se duse la Domnul ludor, ci la episcopul Ilarion. Şi cât de grea era furtuna, care ameninţa pe Dumitru Jianu, se putea vedea din aceea că însuşi episcopul aduse pe rănit în casa sa din oraş, la poalele Mitropoliei.

Insfârşit, Dumitru Jianu se desmetici de amorţeala şi de slăbirea aducerii de minte, urmări ale loviturii de sabie pe frunte, şi ilarion, cu toată fierbinţeala care-l apucase pe bolnav, îl puse să-i povestească amănunţit întâmplările prin care trecuse, şi se învoi apoi să trimeată pe Mitică după ştiri la preotul dela Sfântul Mina.

Multe ceasuri trecură, până ce ţiganul se înapoie. Nu venea singur. II urma un fel de stafie, umbra abia de recunoscut a bătrânei Dobrina. Ea voi să vada pe episcop singur. Insă cu cât simţurile lui Dumitru erau amorţite până acum, cu atât se deşteptară deodată cu vioiciune; el sim(ţi că i se ascunde ceva, sări din pat, deschise uşa, şi Dobrina fu silită să intre la dânsul, ca să-l liniştească întru câtva.

Dar el privi abia în obrazul galben ca moartea al bătrânei şi zise scurt. „Am vândut-o?”

,.Nu. maica, nu”, şopti banana,?i ap n înşira la porunca episcopului, jalnica povestire.

\zi de dimineaţa Anca venise fuga la dânsa, ca gonită de duhuri necurate. După ea alergau grecul Zamfiropol şi preotul delà Sfântul Anton; iar când fata văzu pe Dobrina la pragul uşei, strigase: „Spu-ne-i sâ nu mă uite!” şi trăgânld un pumnal de sub scurteica şi-l înfipse cu amândouă mâinile în piept si căzu moarta în iarbă.

Dumitru Jianu scoase un ţipăt. Apoi il scuturară frigurile, zile şi săptămâni. Dobrina şi Mitica il cântai), el însă se ruga, cum se roagă copiii, mereu acela- lucru: „Lăsaţi-mă să mor, — lăsaţi-mă sa mor”. Ira prea slab ca să-şi dea singur moartea, şi ei îl pazeau ca să nu se prăpădească.

)data ce episcopul llarion desluşise limpede toate întâmplările lui Dumitru, se grăbi să meargă la Co-troceni şi să împărtăşească Domnului Tudor tot ce se petrecuse.

Dar mânia slugerului împotriva lui Dumitru Jianu crescuse într-atâta, încât îi venea greu acuma să fie -ilir s-o potolească. Căuta încă un prilej ca să-şi desluşească furia.

.11 aperi bine, părinte”, zise el fioros, „dar nu şi-a îndeplinit datoria. N-a rămas la Zotoviccami. cum era cuminte sa iaca, ci a alergat după miieri. Şi de aceasta îl voi.,.”

Atunci cel, căruia boerii ii ziceau voltairistul, il între.upse răstit: „Nu e om acela care vede o fată curată în primejdie şi nu încearcă s-o ocrotească”

..Ostaşul trebue să asculte”, mârâi Tudor.

..Nici ostaşului sa nu-i ceri peste puterile omeneşti”, răspunse episcopul. Fereşte-te de semeţie. Nu pune voinţa ta mai presus de voinţa dumnezeească”.

el întinse mâna spre fereastră: „Poţi să tai pomul acesta, dar nu poţi să opreşti ca, primăvara, sa înflorească. Dragostea nu e un păcat. E o lege. A fost înaintea ta, şi va fi după tine, şi viaţa ta ei o daîoresti Oare n-ni avut si tu o mamă, Tudorc, o

mama j caia (atal tâu a iubil-o.r | i-o spun eu, ia ţi muiciv si fa-te om. (.'¿ici îti lipseşte mult ca sa ni un siant mult (ic tot4‘.

Ilarion mi sc arătase niciodată atât de aspru şi de dojenitor faţă de Vladimirescu; el recunoştea primejdia, carc-i ameninţa sufletul, tot aşa de limpede Mim o recunoscuse şi Sofiana Pantas.

Domnul Tudor se uită la episcop aproape cu mi-iarc, şi tăcu câtăva vreme. Pe urmă zise scurt: „Nu unt tăcut nici pentru avere, nici pentru muere”.

Iar celălalt oftă din greu, căci simţea că aci sc iz bea de firea marelui Oltean de o asprime, pe care Ilarion o putea câte odată îndulci nu prin convin--ere, ci numai datorit hatârului pe care Tudor il tocea din când in când prietenului său. Aceasta putea a aibă urinari rele, când, în timp de primejdie, prietenul uu era de faţă.

Chiar în seara aceleeaşi zile, episcopul văzu cu ce grozăvie şi cu ce repeziciune fulgerătoare Domnul l-udor pedepsea, când nu se afla nimeni lângă el ca

a-l oprească.

Căpetenia pandurilor chemase pe căpitanul Sava i-l întrebase, dacă într-adevăr Divanul ii încredinţase paza oraşului şi dacă avea de gând să-şi îndeplinească datoria. Arnăutul îi răspunse că da; amândoi tăcură atunci un manifest, prin care era îngăduit fiecărui cetăţean să se apere cu armele împotriva zaverelor, fără să fie chemat pentru asta la vreo judecaţii.

„Vezi”, zise Tudor către Ilarion, „că dau şi altuia dreptul, pe care mi l-ani însuşit mie însumi. Ce sa faci insa cu sarea norodului, când s-a împuţit?”

De asta dată Ilarion îl privi mirat, căci nu înţelegea copul întrebării.

Domnul Tudor duse pe episcop in iatacul său si ridică plocatul, care atârna deasupra patului până în pământ.

Ilarion se dădu înapoi cu groază.

Sub pat zăcea un preot mort. lata arca norodului care ’a împuţit” zise pan

durul

„Dai ce a făcut?” bàlbâi episcopul.

„Ceiace singur mi-ai povestit”, răspunse Domnul Tudor. Era preotul delà biserica Sfântul Anton.

„Domnul Dumnezeu singur e stăpân pe viaţă şi pe moarte”, şopti Ilarion.

„In sfânta Evanghelie scrie”, se încăpăţâna Vladi-mirescu, „că sarea împuţită nu mai e bună de nimic, ci trebue aruncată ca s-o calce oamenii în picioare”. Apoi lăsând plocatul din mână zise: „Hai la masă, părinte”. Şi la masă fu vorbăreţ. Laudă bucatele de post, — era în ajunul săptămânii mari, pe care i le gătea şi le gusta credinciosul său Preda, de teama vreunei otrăviri. Aceasta de când Grecii încercaseră să înduplece pe grămăticul Nae Popescu sa pună otravă în cafeaua turcească a episcopului de Argeş.

Domnul Tudor povesti o întâmplare a lui din războiul ruso-turc.

„Urmăream o ceată de tâlhari, ale căror căpetenii erau doi preoţi, care săvârşiseră grozăvii turceşti. Tocmai poposeau într-un sat, când pandurii îmi aduseră legaţi pe hoţomanii amândoi. Fuseseră duhovnicii acelui sal. Iar pe când îi dojeneam, unul din ei uni răspunse obraznic, că numai episcopul avea dreptul să-l mustreze şi să-l pedepsească. îmi mai spuse, sa-mi văd de treburile mele şi să-mi ţiu în frâu pandurii mei cari sunt mai răi decât tâlharii. Atunci poruncii câtorva ţărani sa facă o groapă, în biserică, îndărătul altarului, si după ce o săpară, spusei ticălosului de popă: „In acest sfânt locaş ai citit sătenilor tăi Sfânta Evanghelie, în care stă scris, că preoţii sunt urmaşii apostolilor, sarea pământului, luminătorii norodului, păstorii turmei lor, pentru care, la vreme, trebue să-şi jertfească şi viaţa. Iar tu, nemernicule, după cele ce ai făptuit, nu mai eşti vrednic fii păstor. De aceea te voi îngropa după altar, ca vazându-ţi groapa, ceilalţi preoţi să nu facă şi ei ca tine”. Şi-l împuşcai, iar pe celălalt îl omorîi în bătăi,:i-i asvârlii pe amândoi în groapă. Apoi poruncii o

ciorba de iepure şi o mâneai eu atâta poftă, ea n-oi uita-o cât oi trăi”.

Uarion se înfiora; sufletul îi era turburat. El era sfânta Scriptură şi mânu ia sabia cu două tăişuri a dreptăţii cu atâta brutală simplicitate. Pandurul nu cunoştea îndoiala. Prăpăstiile contrazicerii nu se deschideau înainte-i, precum se deschid la fiecare pas ui calea unui gânditor mai învăţat în ale filozofiei, când vrea să deosebească dreptatea de nedreptate, să le urmărească până în ultimele lor consecinţe şi să fâptuiască deopotrivă cu ele.

XVI.

Paşaua delà Silistra trimise, la cererea adunării norodului, câţiva efendi la Cotroceni. Dar pitarul lancu Jianu şi căminarul Borănescu, mesiţii Divanului, erau sa se înapoieze numai după întoarcerea efendiilor la Dunăre.

Furcii aduceau un butoi de vin negru de Cipru, lămâi, portocale, smochine şi cafea drept plocon Domnului Tudor. El avu cu dânşii lungi convorbiri şi-i plimbă în tabără, unde pandurii primiră pe falnicii Osmanlii cu strigăte de: „Trăiască Sultanul!” Dupa trei zile plecară, cu două şaluri de mare preţ şi o butcă cu doi telegari negri pentru paşaua. Li se dăduse şi o hârtie, prin care Divanul şi capul adunării norodului cereau iarăş domni pământeni pentru Ţările dunărene.

Sosirea efendiilor stârni mare nemulţumire la Co-lentina. Grecii erau acuma încredinţaţi, că Tudor Vla-dimirescu era înţeles cu Turcii împotriva lor. Arhiul îşi ridică tabăra şi plecă la Târgovişte cu armata sa, de astădată în marşuri mai grăbite.

O spaimă cumplită apucă pe boeri. Chemară pe Udritzky la Divan, şi îi spuseră, că toate hot&rîrilef, pe care după cum şe părea, le luaseră în înţelegere cu

slugerul ludor, le luaseră numai siliţi. I nul din n pleca la Y psi lan ti ca adjutant. Un altul insa, vornicul Scarlat Orâdişteanu, sc certa cu evgheniştii ceilalţi, ii mustra pentru purtarea lor nepatriotica, striga ca mai bine ii venea să vadă un pandur pe scaunul domnesc, decât un „scotocită” sau un „mormoloc”, a-eestea erau poreclele celor din urmă voevozi, sau decât o „vulpe”, „un porc”, un „emetic” sau un „panglicar”, porecle a câtorva divaniţi. - se aruncă in butca lui şi plecă la Cotroceni, unde aduse slugerului, ştirea, că de astădată boerii aveau de gând să fugă deabinelea.

Domnul Tudor trimise, fără zăbavă, pe căpitanul loniţă Bălănescu cu trei sute de panduri la Bucureşti, ca să prindă pe boeri şi pe Mitropolit şi să-i închidă într-o casă lângă Dîmboviţa, în partea dinspre miazănoapte a oraşului. Gaseji i se zicea „Belvedere” şi era a boerului Dinicu Golescu, unul dintre oamenii cei mai luminaţi şi cei mai culţi de pe vremea lui, dai care de săptămâni părăsise ţara cu familia sa şi se afla la Braşov.

Belvedere era iu bătaia tunului celui mare dela Cotroceni, cu care zilnic se făceau încercări. Pandurii cereau pe George Lazar, ca să-l aşeze: „Să vie Neamţul să ne îndrepte tunul”. Ceeace Lazâr făcu cu atâta dibăcie, încât ghiuleaua căzu într-o zi în mijlocul curţii dela Belvedere. Casa se cutremură şi mai multe ferestre se sparseră. Celor închişi le îngheţă sângele în vine; tremurând, ei căutară pe căpitanul lo-niţă, care şedea liniştii în odaia sa. Pe semne el ştia dinainte ce era să se întâmple, de oarece dăduse porunca să nu iasă nimeni din casă. El zise boerilor: „Nu vă speriaţi. Domnul Fudor a vrut să vă dea o dovadă că nu v-a uitat”.

Boerii atunci, scoşi din fire, se gândiră sa ceara ajutor şi să fugă. Slugerul închisese la Belvedere şi pe câţiva grămătici, căci le trimetea hârtii ca şi mai inainte. Unul din aceştia, cu toată straşnica suprave-ghere a pandurilor, izbuti meargă la căpitanul și sa-l înduplece s-a scape de ben, dandu i o aiare suinei de- hani, trecuse noaptea prin Dâmboviţa, ce curgea prin grădină.

loniţă Bâlănescu, însă, descoperi a doua lipsa a imiticului şi trimise răspuns la Cotroceni. Şi când mpitanul Sava, cu patru sute de arnăuţi, se ivi noaptea înaintea Belvederei, loniţă Bălănescu ii spuse ca primise poruncă să-i predea pe boeri insă scurtaţi ilo o palmă. Şi că încunoştiinţase şi pe boeri de a- easta. Astfel nimeni nu se mai gândi la fugă.

Domnul Tudor îşi urmări izbânda, ameninţând pe Sava cu armele, dacă nu ar părăsi pe dată Mitropolia i mănăstirile întărite Radu:Vodâ şi Mihai-Viteazul. Orecul cu oamenii săi se retrase atunci în hanurile urban-Vodă şi Sfântul Oheorglie.

Domnul Tudor arătă cu pumnul încleştat Bel vede iele şi zicea episcopului de Argeş: „lacă, avem clopote şi boeri. Clopote şi boeri”.

Aceasta fu in sfânta noapte a învierii, pe când se duceau la biserică, llarion nu răspunse. El citi slujba ' i deosebită sfinţenie şi infocare, căci azi simţea mai adânc şi mai dureros ca ori când marea taina a vieţii, lupta pentru a găsi calea cea dreaptă şi bezna ni care stă ascunsă pricina acestei lupte, de care Dumnezeu nu voise sa scape omenirea. Şi se cutremură, când rosti de trei ori, în faţa iconostasului, cuvintele: „Veniţi de luaţi lumina”.

Domnul Tudor, cu lumânarea în mână, fu cel dintâi care se apropie de el. Episcopul, căutându-i privirea, îşi zise: „In sufletul tău e atâta lumină cât e şi întuneric. Vrei dreptate, dar o vrei cu mânie”, şi fu nevoit sa se gândească la locul unde stătea, ca să nu suspine din gen. Stătea între două sfeşnice mari de argint, în care ardeau lumânările de Paşte cu miros de miere; stătea aci ca locţiitorul lui Chris-tos, aducătorul de lumină, şi nu putea răspândi adevărul strălucitor altfel decât scânteie cu scânteie, clin lumânare în lumânare. Nu izbutise să aprindă azi, in sufletul lui Tudor, nici cea maî mică rază’ de pace aci tocmai azi sc înfăţişau nunţii lui Vladnni rescu chipuri care îl turburau adânc. Olteanul se gândea, de câte ori noaptea învierii. în cursul anilor, îi desvăluise pricina luptei crâncene pe care o începuse. Vedea boieroaicele, stricate de înrâurirea fanarioţilor, venind la sfânta slujbă, gătite, sulemenite, învăluite într-un nor de miresme; pentru ele bisericile ajunseseră locuri prielnice dragostelor lor, intrau vorbind şi râzând tare, urmate de privirile galeşe ale craidonilor şi chefliilor. Biserica doar mărea farmecul uneltirilor lor pătimaşe, pentrucâ uu-i călcau pragul adeseori, şi pentrucă superstiţia, rămăşiţă a unei vremi de credinţă, mai pricinuia fiori plăcuţi acestor necredincioşi. A doua zi ei se întrebau unii pe alţii: „Ai petrecut bine la Înviere?” Tudor se gândea, cum nu se prăbuşiseră bojţiie bisericilor de atâta hulă şi păcate. Văzu însă, năruindu-se, o alta biserică, dărâmată cu groaznică mânie şi îngropând pe cei cari se adunaseră într-însa ca s-o batjocorească. Aceasta era biserica pe care dragostea poporului o zidise domnitorilor săi, pe care dragostea domnitorilor o clădise poporului. Căci de mult nu mai era nici o legătură între ţăranul credincios şi ciocoiul cinic.

După Domnul Tudor, celelalte căpetenii se îndreptară către episcop. Din ce în ce se ridica mai mult zăduf dela lumânările de Paşte, aşa încât altarul cu săpăturile sale minunate în stejar înegrit şi cu icoanele zugrăvite în feţe vii, se zărea ca printr-un val sclipitor. In curând haosul întreg al bisericii se umplu de lumină, şi cei din năuntru trecură scânteia miilor de panduri rânduiţi în curtea mănăstirii.

Şi iarăşi sunară clopotele, şi, însoţiţi de cântece, preoţii ieşiră din biserică, spre a ţine slujba învierii sub cerul deschis. Crucea, evanghelia şi icoana Învierii fură aşezate pe masă în curte. Şi episcopul păşi împrejurul acestui altar, închinându-se şi ta-mâindu-l cu cădelniţa, care zăngănea uşor. Apoi citi capitolul cel din urmă al Evangheliei dela Sfântul

Mate Iarăşi zăngăniră lanţurile de argint ale ea delniţei, şi însfârşit, răsună vestea mântuitoare: „Chrjs-los a înviat din morţi/cu moartea pe moarte călcând”.

I piscopul o cântă de trei ori, de trei ori ceilalţi preoţi, de trei ori dascălii. Melodia se ridica, crescând ca vântul de primăvară, cântată de voci din ce în ce mai nmlte şi mai puternice.

Domnul Tudor, care plecase fruntea sub povara gândurilor grele, ridică capul. De jur împrejurul lui tateau oameni cu chipuri grave luminate de lumânările pe care le ţineau în mână. Stăteau, nemişcaţi (acuţi şi evlavioşi, cu acea măreţie a ţăranului român, tare e neclintită ca măreţia morţii. Atunci îi crescu mima pandurului. El credea în viitorul neamului său.

„Christos a înviat”, zise el, şi sărută pe căpitanii

sai.

„Adevărat a înviat”, răspundeau ei.

Clopotele ridicară pentru a treia oară sărbătorescul lor glas de aramă, şi bubuitul tunurilor, trase în tabără, zgudui pământul din curtea mănăstirii.

Domnul Tudor, preoţimea şi căpitanii se urcară in ala arhondaricului, unde masa era pusă.

Un pandur aştepta pe sluger, cu un coş mare plin de cozonaci şi ouă roşii. „Măria Ta”, zise el „azi m-am întors din satele unde am fost să cumpăr fân. Acolo femeile alergau după mine şi strigau: „Na, loniţă, să fie de pomană lui Dorin, că ne-a, scăpat de bir”. Iartă-mă Măria-ta, aşa zic femeile, ele nu ştiu”.

„Şi de ce Tar zice aşa?” răspunse Tudor Vladi-mirescu, întinzând mâna peste darul de Paşte, ea iiitr-o mişcare de binecuvântare, „oare mi sunt eu dintr-ai voştri?”.

Pe când auzeai binecuvântări şi mulţumiri in părţile ţării ocârmuite de dregătorii lui Tudor, plângeri din ce în ce mai jalnice veneau din cele patru judeţe carpatine, unde se încuibase Ypsilanti şi unde ridica

biruii după LuruU IV lângă aceasta sc mai putu şi fiecare căpitan de arnăuţi ca un stăpân atotputernic, aşa încât ţăranii fugiseră în munţi, si plugari pi câmp aproape nu se mai vedeau.

Hakenau scria dela Sibiu la Viena: „Jalea şi silnicia, care prin aceste întâmplări, s-au năpustit asupra ţării, au rănit pe paşnicii şi nevinovaţii ei locuitori aşa de greu şi' de adânc, încât, de va ţine mai mult timp starea aceasta neputincioasă, nici peste o jumătate de veac nu se vor putea întrema frumoasele provincii de lângă hotare.

Dar turburarea şi învălmăşeala mai crescură. Dela Ţarigrad sosi ştirea groasnică, că Poarta chemase la arme împotriva Grecilor pe toţi bine credincioşii săi supuşi, şi că se răzbuna straşnic şi fără cruţare, pe eterişti.

Boerul Scarlat Grădişteanu aduse slugerului Tudor o scrisoare primită dela Constantinopole, care gla-suia astfel: „Înainte de toate, trebue să îţi spun, c,t Sultanul a hotărît să-l cruţe pe Tudor Vladimirescm dacă acesta aşează iar liniştea in principate şi des fiinţează pe eterişti. Dar boerii, cari au dus poporul în aşa hal, sunt în mare primejdie.

De când a sosit vestea răscoalei Grecilor din M-rea, furia Sultanului e nemărginită. Sfetnicul său estr ministrul afacerilor străine, Khalet Efendi, poreclit şi Robespierre, pentrucă şi-a luat drept pilda pe acest francez însetat de sânge, pe care l-a cunoscut pe vremuri la Paris, unde a fost trimisul extraordinar al Porţii, in ziua de 4 (6) Aprilie a început să măcelărească pe evgheniştii şi pe preoţii de prin insule Peste câteva zile Poarta a dat Patriarhului porunca, să trimită la Divan toate mădularele Sfântului Sinod. Preoţii au ştiut pe dată ce-i aşteaptă. Au intrat in biserica Patriarhatului, s-au împărtăşit şi s-au dus la moarte cu resemnare. Intâiu au fost aruncaţi in temniţă şi surghiuniţi, pe urmă au fost duşi pe o co rabie şi spânzuraţi, unul câte unul, în odăjdiile lot in faţa şalelor de pe malul dnpi al Undoiului. Grigore, Patriarhul, se mira, cum ium venei şi lin ceasul. Sosi rândul dragomanului Porţii, a hei /adelei Constantin Moruzi, cel mai învăţat şi cel mai curtenitor dintre fanarioţi. Pe dânsul l-au adus înaintea ferestrelor zăbrelite ale unui chioşc împărătesc, după care şedea Padişahul, şi Moruzi striga tare, pe turceşte: „Sultan sângeros, Sultan nedrept, Sultan mişel! A venit ceasul cel din urmă al( puterii tale, cruzimile tale vor fi pedepsite, Dumnezeu va răzbuna poporul meu!” Şi îndată căzu capul dragomanului. Şi líatele sau, beizadea Niculae, a fost tăiat în faţa Sultanului Mahmud. In sfânta zi de Paşte l-au ridicat însfâr-şit şi pe Patriarh. Tot atunci fu numit urmaşul său, si pe când Evghenie cel nou ales, citia slujba cu inima prea, l-au spânzurat pe Grigore la poarta patriarhalului, abia la o sută de paşi de biserică. Benderli-Ali-Paşa, noul mare vizir, era de faţă, însoţit de doua mii de eniceri; el şedea pe un scaun, înaintea uşii Patriarhatului, trăgând tutun, şi când ridica mâna, Bos-tangi-Paşa capul călăilor, se apropie de martirul care se ni ga lui Dumnezeu cu ochii ridicaţi spre cer, şi răcni: „N-ai împins tu, tâlharule, pe robii Sultanului la. răzvrătire? N-ai pus tu la cale rascoala raialelor necredincioase? Eşti un câine râios şi un vânzător”. Asta a fost toata judecata. Dupa aceea Prea Sfântul fu ucis. L-au lăsat trei zile spânzurat la poarta Patriarhatului, batjocorit de Turci şi de Ovrei. Aceştia la urmă l-au scos, l-au târît pe străzi şi l-au azvârlit m mare. Unul din ambasadorii străini a mustrat Divanul, pentru această nemaipomenită barbarie. 1 s-a laspuns: Nici Muftiul n-ar fi scăpat de aceeaş soartă, daca ar fi uneltit împotriva Sultanului, cum o făcuse Patriarhul”. Ienicerii au început Scă împuşte după placul lor, şi mulţi oameni au fost ucişi astfel in doua zile. In urma acestor întâmplări tragice yn pierdut orice nădejde. Nu pot sâ-ţi spun în ce groaza trăim, mai ales acei dintre noi cari au fost faţă la uciderea Sfântului Sinod Pare ca Par fi răstignit din nou pe

Domnul Christos. foţi plâng şi suspina. Ovreii isi râd de noi. Evropenii strigă îngroziţi, că aceste fapte sunt o batjocură pentru toate bisericile creştine. Poarta, de nouă zile, nu giăseşte pe nimeni care sâ primească locul de dragoman. Sultanul e scos din fire, căci în fiecare zi sosesc ştiri de noi răsvrâtiri printre creştini răscoala pare că, s-a întins până în Tesalia.

Ienicerii sunt foc împotriva lui Mahmud şi a preo-ţimii mahomedane şi ameninţă să-l facă bucăţi pe căpitanul, care ţine cu sultanul. Ei zic că Padişahul e de vină, căci el a lăsat lucrurile în voia întâmplării, ca să mulţumească pe hrăpitori. Intr-un cuvânt, oraşul s-a prefăcut în iad. Să nu aştepţi să-ţi, scriu des, nu ştiu de azi până mâine ce voi faeet şi unde mă voi afla. Chemarea la arme a ostaşilor este o pacoste pentru ţară, şi totuşi Turcii se tem de tăria Romeilor pe mare. Acum ţi-am scris destul, trage şi tu din scrisoare concluziile tale, pentru mai mult nu-mi a-junge hârtia. Mi sa oprit şi mintea; mai bine mort decât să trăeşti aşa”.

Domnul Tudor după ce citi aceasta scrisoare, se plimbă mult timp, furtunos şi tăcut, prin odaie.

llarion, care era singur cu el, îl privea cu încordare şi cu adâncă turburare. In această grozava întorsătură a lucrurilor, nu vroia să apese asupra ho-tărîrilor căpitanului(de, panduri, nici printPun cuvânt, nici măcar printr-o exclamaţie. Avea încredere în el.

Deodată Domnul Tudor se opri şi zise: „De acum sa mergem împotriva Turcilor”, şi ochii lui erau senini cum tiu fuseseră de mult.

llarion sări în sus. „Să-ţi ajute Dumnezeu!” striga el.

„Doamne Sfinte”, zise pandurul, „în sfârşit am sa răsuflu”. Căci simţea ca acum începe lupta. Oştirea turcească trebuia să sosească în curând, nu mimai spre pedeapsă răsvrătiţilor, ci pentmea Mahmud voia fără îndoială să scape de eniceri, de acea tagma fioroasă, pe care Sultanii o întocmiseră pentru pa/a lor şi de care tremurau acuma.

Cel dintâi bine. pe '.are Turcii i! făceau atunci p porului românesc, era sâ nimicească pe eterişti, al doilea, să-l înveţe iar cu lupta.

Scrisoarea serdarului Solomon, sosită de la Cra-iova după câteva zile, dovedi că această gândire era curat românească şi pandurească. El scria Domnului Tudor, că uciderea Patriarhului stârnise o mâhnire şi o mânie adâncă printre pandurii, cari nu mai doreau altceva, decât să se bată cu Turcii. EL şi trimisese două sute de oameni împotriva unei cete de tâlhari turci, care năvălise în Mehedinţi, prădase casele pandurilor şi ucisese pe rudele lor. Turcii fuseseră izgoniţi şi mai mulţi dintre ei omorîţi. Patru panduri îşi pierduseră viaţa. Se zicea că trupele din cetăţile turceşti erau p-aci să treacă Dunărea. Atunci, el, So lomon, era silit să se retragă la Cozia, căci trupele lui erau puţine Ia număr, Şi rugă pe Domnul Tudor să-i scrie acolo.

Căpitanul Sava venise la Cotroceni turburat şi frământat. Voia să ştie, ce va face acuma slugerul.

„Voi rămâne creştin14, răspunse Domnul Tudor, îndreptând privirea sa limpede către celălalt.

Ochii Grecului jucau neliniştiţi; ar fi voit să pa trundă până-n fundul sufletului Românului, şi să-i ascundă pe a] său. Dar nu izbuti. La rnulte poate omul să înşele pe seamănul său, numai Ia desamă-gire nu; ea se aşterne pe chip, pe voceCşi pe mişcări ca ceaţa pe privelişte. Nu prigonirea creştinilor la Ţarigrad îl scotea din fire pe căpitanul Sava, ci vedea cu jale că Calimaki, al cărui om era, nu mai avea decât puţină nădejde să se urce pe scaunul Ţării Româneşti. De aceea arnăutul îşi căuta un alt ocrotitor, şi încerca acum la poarta lui Tudor. Şi acesta îl prinsese cu răspunsul: „Voi rămâne creştin”.

„Cum aşa?” întrebă Sava, „să dai mâna cu Ypsi-lanti?”

„Nu dau mâna cu nimeni”.

„Dar turcii nu te ameninţa pe tine? De c§ nu primeşti atunci ceea ce-ţi cere Poarta să faci?

Pandurul.

„Oare ştii tu ce-mi cere' ”

Grecul se umflă in pene. „Vezi bine că ştiu. N ai aflat că paşaua dela Silistra ini-e prieten ce zici de asta?”

Domnul Tudor tăcu pentru câteva clipe, şi pe urma zise: „Iacă, îţi zic să aştepţi cu mine Ia porţile Bucureştilor, pe Turcii cari vin/peste Dunăre”.

Sa va cu greu înăbuşi o înjurătură. „La ce te gândeşti? strigă el, „aci pe şes? Apoi paza Bucureştilor mi-a fost încredinţată mie, nu pot să-i las prada jefuirii, care fără doar şi poate ar urina înfrângerii noastre”.

Domnul Tudor îşi încruntă sprâncenele; o dunga se săpa între ele, dreaptă şi neagră, pe fruntea lui

„Şi acest neam creştinesc şir românesc”, zise el încet „stă sub paza mea”.

Grecul plecă înfuriat.

Oraşului însă îi arătă un alai. de care nimeni nu ştia ce scop avea. Deocamdată îi venea la socoteala lui Sava să dea dovezi de simţiri creştineşti. Puss pe doi episcopi să sfinţească un steag, pe care-] avea de mult în casă; steagul era alb, cu chipul însângerai al Mântuitorului răstignit, si de desubt vedea un preot în odăjdii, din gură căruia ieşeau cuvintele: „Juraţi pe acest sânge, să luptaţi împotriva oricăruia cale n-ar crede într-aeesta”. Amanţii lui Sava jurară, unii pe sârbeşte, alţii pe greceşte, credinţă patriei şi religiei, şi după aceea steagul însoţit de preoţi şi de cinci sute de ostaşi, fu plimbat prin tot oraşul, prin mulţimea care sgâia ochii, iar Sava umbla după el posomorit, şi cu capul plecat. Chiar în ziua aceea se retrase din Bucureşti cu trupele sale şi se aşeza în două mănăstiri la marginea oraşului.

Aceste mişcări ostăşeşti, care, fie la atât mai mult cu cât şi pandurii păreau daţi dracu lui, necăjind pe orăşeni i furând cât puteau Mai venira şi lunarii clin îaigovişlc \dimatiu a L lumii nale, care era printre eterişti se temea di razbunana i cruzimea Turcilor. Ypsilanti trimise un ofiţer după ei, cu o scrisoare către Domnul Tudor, prin rare 1 ruga să-i dea ajutor pentru prinderea dezertorilor In urina acestor întâmplări, Domnul Tudor înde părtă din oştirea sa pe toţi străinii, trecând şase sute de Sârbi. Bulgari şi Muntenegreni sub comanda lui Magi Procian şi Makedonski, pentru paza Mitropoliei La Coiroceni nu conteneau înfricoşatele certuri cu căpitănii, cărora Domnul Tudor le cerea să împiedece hoţiile pandurilor. Bănuielile lui izbucneau cu mânie, de câte ori un Oltean intra în vorbă cu un arnăut.

„Umblă molima trădării!” răcnea Vladimirescu. se făcură scrisorile mele? Cele din urmă răvaşe le trimisei la Silistra ascunse în beţe găunoase. Dar se vede că nici o pază nu mai e de folos. Nici paşaua, nici lancu Jianu nu răspund. Şi nici nu vine lăncii Jianu. Şi câtă nevoie am de dânsul. Ani de zile a dus pe blestemaţii săi de haiduci astfel încât îl ascultau dintr-o privire. Şi cinstiţii mei căpitani nu pot ţine rânduiala printre pandurii lor. Ba mai şoptesc cu Magi Prodan, Sârbul, şi cu Makedonski, Grecul, si mârâie împotriva asprimii mele”, ilarion încercă să-l înduplece.

„Ii văzui cu ochii mei”, îl opri slugerul, „pe Oarcâ, pe Cuţui, pe Urdăreanu şi pe Fnescu, doi bătrâni şi doi tineri”.

„Dar nu i-ai auzit, şi in Hagi Prodan ai încredere”. „Nu mai am încredere în nimeni!” răcni Domnul Tudor.

Trebue „neapărat să pleci din Bucureşti”, grăi episcopul, „şi să te lupţi cu Turcii”.

„Aşa-i”, întări pandurul cu un suspin de uşurare Numai nădejdea luptei putea acum să-l potolească Sufletul său era gata de furtuna. Cele două luni de Bucureşti fuseseră o sarcină groaznică pentru Domnul ludor; ele îi aduseseră cu vârf şi îndesat tulburări politice, zavistii josnice si mişelii, care, chiar im

părţile |m ani îndelungaţi, ai fi fost o jv vi.1 destul de grea pentru căpetenia unui stat. Ioate relele, împotriva cărora el se ridicaşi, i se desvăluise/ă a:i cu cea mai mare străşnicie, ţinându-i calea cu o ură înverşunată. Şi ceea ce îi venise mai greu firii sal de ostaş, era, ca fusese silit să apuce calea întortociiiata a daraverilor politiceşti.

In ziua de 13 Maiu' sosi la Bucureşti ştirea ca trupe turceşti trecuseră Dunărea la Giurgiu şi la Silistra.

Atunci Domnul Tudor porunci, să se aducă boerii de la Belvedere la Cotroceni.

Ceeace auzind aceştia, strigară îngroziţi:,ţVrea să ne taie!” Dar căpitanii escortei îi liniştiră; dealtmin-trelea, boerii n-aveau încotro, trebuiau să meargă.

întrevederea cu căpetenia pandurilor fu plină de ură. Boerii stătuseră muţi, abia răspunzându-i la salut. Şi el, fără multe cuvinte, puse înaintea lor o hârtie, pe care le cern să o iscălească. Când unul din ci întrebă, ridicând sprâncenele, ce înseamnă aceasta, Vla-dimirescu îi zise: „Citeşte tare, arhon vornice”.

Era o protestare cătreîmpăraţii adunaţi la Leibach. împotriva năvălirii Turcilor pe pământul românesc, si împotriva eteriştilor, ale căror fapte ne mai po menite în ţară străină erau arătate în toată desfrâ-narea lor. Şi de oarece boerii iară nu puteau alege altă cale, tăcură şi iscăliră.

Domnul Tudor le zise apoi: „Sfinţia Sa episcopul de Argeş şi doi grămătici pleacă astăzi, ca să ducă această protestare la Leibach. D-voasira sunteţi slobozi să plecaţi şi să vă duceţi la rudele D-voastra în tara nemţească. Ştiţi că lor le-am înlesnit totdeauna trecerea graniţei. Eu merg în Oltenia, cu toată adunarea norodului şi mă voi întări în mănăstirile de acolo, pe care le ţin pandurii, şi unde am strâns zale iele. De o vrea Dumnezeu, am de gând să mă ţin multa vreme aşa, până cefvoi sili pe turci, să dea ţarii drepturile, pe-care prin mine le-a cerut adunarea norodului dela Poartă. Plecaţi sănătoşi şi fiţi pe pace a va lumineze Dumnezeu şi să vă facă sa iubiţi tara

din toată mima. Şi siliţi-va, chiar la Braşov si lu i: a 1 i pentru dobândirea drepturilor ei”

Nimic din aceasta cuvântare nu plăcu boerilor, mai ales cum apăsa acest mojic pe cuvântul „norod, ia Nmdu-l, pe acest norod să „vrea” şi sâ „ceara. In ti-adevăr, o parte a omenirii înebunise. Şi monarhii, cari se sfătuiau la Leibach, cum să biruiască aceasia nebunie, făceau o faptă măreaţă. O jalbă „cuminte” li se putea trimite delà Braşov.

Prăpastia între căpetenia pandurilor şi boerii ţarii ramase aceeaşi. Deşi Tudor Vladimirescu nu dăduse nici o dovadă de radicalismul galic, care, răsturnând pe Dumnezeu, cerea „libertate, fraternitate şi egalitate”, deşi el nu vroia decât „dreptate, acea dreptate, care, nu desfiinţează deosebirile de treaptă, dar făureşte legături de omenie între ele, totuş, în ochii boerilor, slugerul nu era decât un schismatic şi un rebelist. Nici turul dintre ei nu înţelesese pe deplin gândirea sa înaltă şi cumpătul cererilor sale, nici unul nu-l ajută cu trup şi suflet.

După plecarea boerilor, butca episcopului de Argeş trase la scară. Tudor Vladimirescu şi Ilarion cobo-rîră treptele arhondaricului, mână în mână. Şi Olteanul grăi, cum grăise cu două luni înainte, când prietenul său veni la Ciorogârla: „Înaintea lui Dumnezeu vei răspunde, că m-ai împiedecat să tai pe câinii de ciocoii. Aş fi vrut să trimet împăraţilor măcar zece dintre ei umpluţi cu paie. De vor avea iarăşi puterea în mână, vedea-vei ce vor face câinii. Atunci să te gândeşti la mine”.

Iar Ilarion răspunse: „Iţi spusei odată: cine cu sabia loveşte, prin sabie pijere. Şi de ai asculta de mine, ai pleca şi tu, pentrucă Grecii vor să te omoare, cum au vrut să 'mă omoare şi pe mine”. Şi ochii i se impâianjeniră; în acest ceas de despărţire, el nu se gândea decât la prieten.

Acesta însă nu se gândea nici odată la sine. El ridică mândru capul: „De or fi mai tari ca mine, la n-o sa mă omoare. Sunt Român, nu mă dosesc. De mult mă imbrăcai cu cămaşa morţii”, llarion strânse pe pandur la pieptul său.

Şi Domnul Tudor îmbrăţişa şi sărută pe preot In trăsură, episcopul zise către grămăticul ău, picând lacrimile ii curgeau în barbă: „Mare om va pierde ţara, dacă-l ucid Grecii”.

Din curtea mănăstirii Cotroceni, in ziua de l8 Mai, ieşeau pandurii eârduri cârduri, şi dupăce se înşirară la rând dealungul zidurilor, trecu şi Domnul Tudor sub bolta joasă şi lată a porţii Ochii tuturora erau îndreptaţi către dânsul. Vestise oştirea prin căpitanii săi, că, înainte de plecare, va împărtăşi adunării norodului gândul şi scopul său Şi era atâta linişte printre oameni, încât se auzea cântecul păsărilor din pădure.

„Fraţilor”, grăi Tudor Vladimirescu, „până acum încercai să nu vă stric cu Turcii şi lei cerni numai ale noastre sfinte drepturi. Răbdai multe, ca să nu ne ii drept răsvrătiţi. Rugăciunile noastre insa nu fură ascultate. Turcii vin ea duşmani la Bucureşti. Noi trebuc sa părăsim oraşul şi să ne căutăm loc mai potrivii ca să ne luptăm cu dânşii. De astădată, fraţilor, dăm in carne de Turc”.

Cu toată liniştea grava a pandurilor, un freamăt trecu printre rândurile lor, şi chipul Domnului Tudor se însenină. „Turcii de azi”, urmă el, „nu sunt cei cu cari mulţi dintre voi se bătură la Craiova şi la Fetislam. acu zece ani. Li sunt slăbiţi, oştirea lor nu e decât o adunătură de oameni fără căpătâi, căci răzvrătirile din Turcia şi Serbia au sleit puterile păgânilor. Noi insă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am crescut în număr, şi ne-am întărit în credinţă”.

Pandurii nu strigară, aceasta nu era in obiceiurile lor, însă ascultară cu râvna poruncile căpitanilor, si retragerea din Cotroceni fu o pilda de ordine si precum militairi Iuţi uau atui de Ubara m ţaţa Bu-cureşlilor, atât dc primejdioasa moravurilor şi bunei rândueli, cu toata munca şi muştruiala, (im rare Domnul Tudor nu slăbea trupele, căci otrava grecească se prefirase peste tot. Povaţa iscusită data dc sofiana Pantas pare ca era urmată de fiecare pandur si de fiecare arnăut. Căpitanii şi cei mai buni dintre Olteni simţeau de mult. că numai lupta putea să -cape noroadele de stricăciune.

Dar puţinii locuitori rămaşi în Bucureşti, se bucurară de plecarea pandurilor, deşi sosirea Turcilor ra aproapt Căci nu trecea zi delà Dumnezeu, fără ca ostaşi, fhrişându-sc delà Cotroceiii, să nu-i calce m casele lor, In sfârşit le dădeau ei tot ce mai aveau, și luai arme şi ai, ca sa scape de dânşii. Prea putine erau curţile pe care le cruţau. Casa episcopului de Argeş era uiia dintre ele. Dar în dimineaţa de n Mai, două zjk după plecarea lui Ilarion, o ceată de panduri bătii deodată la poartă. Mitică ţiganul veni iu fugă. Ei terurâ să li se deschidă. Feciorul se împotrivi. şi se iscă o ceartă zgomotoasă, până ce sosi bătrâna Dobrina cu porunca boerului Dumitru, să vie oamenii |a el. Slugile credincioase priveau unul la altul, îngrijoraţi, dar nu îndrăzniră să iasă din cuvântul stăpânului. Pandurii însă, când aflară, că-i chiamă căpitanul Jianu, care zăcea bolnav aci, o in-muiara şi se înşirară unul după altul, la spatele servitorilor cari-i duseră în grădină. Acolo îşi scoaseră căciulile.

Sub umbra copacilor, Dumitru Jianu /.acea p un jat; era galben ca ceara, doar rana, abia vindecată,ii ardea pe frunte, deasupra ochiului stâng. Tânărul ua prea slab, ca sa sc mişte, vocea i era stinsă, dar capul sau, ridicat pe perne multe, era tot mândru.

.,Va trimes Domnul Tudor să mă chemaţi?” întrebă el, şi pentrucă ei nu răspundeau, el urma:,Sa-i spuneţi că-i cer iertare, sa-i spuneţi, ca mi se rupe inima, că nu pot fi lângă el, dar cum voi sta în pi- io.iic, vin la adunarea norodului, ori unde stiu alia eh iar de ai trebui sa trec prin carne de Tun şi de zi vergiu”.

Dobrina sta tea la spatele „boeraşului” ei şi pi fa cea cruce, căci vedea, cum două pete roşii îi ardeau pe obraji.

„Voi însă”, zise el, „să-i faceţi praf pe eniceri, iar pe Greci”, — încercă în zadar să se ridice şi mai sus pe perne, căci i se înnecă răsuflarea,,.pe Greci să-i împuşcaţi ori unde i-aţi găsi”.

In această clipă sosiră Urdăreanu şi Enescu.

Dumitru se sili să le întindă mâinile amândouă, şi-i întrebă „Aţi venit şi voi să mă luaţi?”

„Cum să te luăm? Am venit să-ţi zicem ramas bun”, strigă Urdăreanu, „dar bine că întâlnirăm pe ăştia”, şi se întoarse cu asprime către panduri.

„Pe ăştia?” şopti bolnavul.

Atunci Ene Enescu, liniştit şi poruncitor, făcu un semn lui Urdăreanu, făcându-l să înţeleagă, că-şi lua asupra sa toată pricina, şi pe când Ion se pleca la Dumitru, el schimbă cu pandurii câteva cuvinte scurte şi ai glas pe jumătate. Apoi se apropie şi el de pat si zise: „Oamenii acum se duc şi ne aşteaptă afară44.

Aceştia plecară zicând bolnavului: „£ă ne vedem sănătoşi, căpitane” — „să dea Dumnezeu să ne duci în curând împotriva Turcilor”, — „şi a Grecilor”, adaose unul, arătând că luase aminte cuvintele lui Dumitru Jianu.

Când, ceva mai târziu, tinerii căpitani îşi luară şi ei rămas bun, Dumitru nu-şi avea cunoştinţa. Degetele sale slăbite rătăceau pe plapomă„ şi buzele sale uscate rosteau mereu aceleaşi cuvinte: „Zambile albastre, — zambile albastre—”.

Dobrina zise plângând: „A fost peste puterile sale, iar l-a apucat fierbinţeala”.

Prietenii plecară, în tăcere şi adânc mişcaţi. Mitică ie povesti toată întâmplarea.

In afară de cei doisprezece panduri, cari iiitrasera in grădina episcopului, se mai aflau vreo cinzeci de Olteni înaintea porţii. Tinerii căpitani fuseseră trimişi, ca să găsească şi să aduca la Cotroceni, cu aju torul unor panduri mai bătrâni, pi toţi ostaşii }ri-păşiţi prin oraş.

„Te rog”, zise acuma Enescu, „sa iui le mai zici nimic. Vezi şi tu, câ sunt gata să ne asculte ’.

De aceea Urdâreanu întrebă: „Ce-ţi spuseră oamenii in grădină, la Dumitru?”

„Ce să spiţe, au încurcat-o”, răspunse Enescu, „le era ruşine, Au fost mişcaţi, când l-au văzut pe Dumitru bolnav”. s

„Nu sunt răi”, izbucni Urdăreanu furtunos. „au intrat în mare ispită, nu e bine să te porţi ca ei ca şi când ar fi tâlhari”.

„Nu sunt răi”, întări Enescu.

„Mare păcat pentru noi c plecarea episcopului. Numai el izbutea câte odată să-l potolească pe slu-ger”.

„Pentrucă e iubitor de oameni”.

„Ascultă Ene”, zise Urdăreanu gânditor,.,şi Domnul Tudor iubeşte ţara şi tagma pandurească. Dece atunci e atât de crud?”

„Pentrucă iubeşte dreptatea şi mai mult, şi din pricina ei uită că ael a face cu oameni”.

Olteanul privi mirat pe prietenul său şi zise încet, cu toată inima, aproape cu evlavie; „Vrea să zică, tu, când taci, faci filozofie?”

Celălalt oftă adânc şi zise pătimaş: „Doamne, mi-aş da toată filozofia pentru un pic de...” şi se opri, ca şi când s-ar fi temut să zică prea mult.

Dar Urdăreanu urmă: „Pentru ce?”

„Pentru o bătălie”, zise Enescu, „fie împotriva Turcilor sau a Grecilor, sau a lumii întregi. O bătălie, în care să scap odată de viaţă”.

Urdăreanu tăcu o vreme, apoi zise: Orice ostaş e gata să moară; dar mie mi-ar veni mai bine, să trăesc şi apoi”, voi să adaoge: „sâ fiu fericit”. Dar nu rosti aceste cuvinte, pentrucă ştia, ca Enescu nu pu-tea cuceri fericirea, la care se gândea el. Şi ni i Dumitru ianu n\ mai putea cuceri. Din ei trei prie-ten, numai lui Ion Urdă rea nu u ra îngăduit ) na dejtea in dragoste, El oftă la gândul durerii celor lai ţi. Şi ca să schimbe vorba, şi pentruca ştia, căt de neplăcută ii era lui Ene scormonirea dorului ee-i trudea inima, el zise: „Cred că tot n-ar strca, sa le mai spui băeţilor câteva cuvinte”, şi întoreându-.şi calul, strigă către panduri: „Măi băeti, acuma mergem la război pentru dreptate. Acesta este un război sfânt şi nu trebue să-l necinstiţi cu hoţii. Hoţia e o ruşine de care nu te spală nici măcar moartea vitejească”.

„Aşa e, căpitane, aşa e”, răspunseră oamenii, „ne bucurăm şi noi că mergem la război. De, greşirăm şi noi. Ostaşul n-are ce căuta Ia Bucureşti”.

Domnul Tudor preschimbă marşul de patru zile:pre Piteşti intr-o manevră de un fel deosebit, al că rei plan nud destăinui nimănui, şi în timpul căreia cea mai mică greşeală putea avea urmări groaznice, căci această manevră se făcea cu arme încărcate şi cu tunurile pregătite pentru tragere. Domnul Tiidor porunci atacuri închipuite, ziua ca şi noaptea. EI îşi încerca oştirea, şi cu toată asprimea lui, nu afla prilej de dojenire. Precum el însuşi era neobosit şi nu dormea decât două sau trei ore pe zi, în timpul popasului şi după amiazi, aşa şi pandurii săi nu cunoşteau oboseala. Dânşii ca şif căpetenia lor aveau aceeaşi fire. îndurau primejdiile cu bună voie şi cereau cu foc partea lor din datoriile grele.

Domnul Tudor le cerea şi mai mult.

Pe drum, când călărea lângă una sau alta dintre despărţirile oştirii, sau la popas, când stătea printre oameni, zicea:

„Nu ne-am sculat ca să jefuim pe fraţii noştri. Si Turcilor şi Ruşilor ne-am plâns împotriva acelora cari fură pe ţărani, şi acuma venim noi să ne arătăm la un fel cu jefuitorii. Ne-am legat cu jurământ sa murim mai bine decât să inai ducem o astfel de viaţă dosădită şi nelegiuită. Cât timp va asupri pe fraţii noştri, cari vedeţi ca ne ajută şi cu merindele şi cu miţele lor, niciodată dreptatt nu vum dobândi Pui iru atare fapte vom fi huliţi de Dumnezeu şi d m meni. Cine dreptate cere, dreptate să faca I u insa va spun, de se mai plânge un ţăran că i s-a furat cel mai mic lucru, sau că cu sila i sa luat, sa ştiţi ca il ucid pe prădător”.

In drum spre Piteşti, Domnul Tudor ucise treizeci şi trei de panduri şi arnăuţi. Pe cei mai mulţi dintre ei ii împuşca cu mâna sa, sau ii dobori la pământ cu buzduganul de tuciu, ee-l purta agăţat de şea, ceilalţi fură spânzuraţi de copaci, lângă drum.

„Ne spânzură pentru o trâmbă de pânză”, mârâiau pandurii, când la Carcinov, alţi doi flăcăi atârnau de un stejar, în faţa oştirii întregi, fiindcă furaseră pânză dela o ţărancă.

Iar Domnul Tudor aduna pe toţi căpitanii sai in faţa cârciumei şi le ceru să iscălească o hârtie, prin care chezăşuiau cu viaţa lor disciplina trupelor lor. Încruntaţi, dar supuşi, umil după altul intrară in casă, unde hârtia era aşternută pe masă, şi iscăliră.

Numai patru din ei lipsiră. Aceia, după ce auziră cererea lui Vladimirescu, se aşezară la o parte, sub nişte stejari, lângă un puţ, la marginea satului. Printre trunchiurile copacilor se vedea câmpul nearat, acoperit cu flori, şi, mai departe, şirul frumos al dealurilor.

Aceşti patru căpitani erau Oarcă, Cuţui, Urdăreanu şi Enescu. Aceeaşi adâncă îngrijorare îi copleşea p toţi. Cel mai încruntat era Oarcă, el semăna mult cu Tudor Vladimirescu; Cuţui oftă cu întristare, iar în ochii lui Urdăreanu ardea flacăra răzvrătirii. Enescu şedea pe un trunchiu de copac răsturnat, cu capul în mâini, cu cotul rezemat pe genunchiu, şi privea in jos aşa de posomorit, încât neagra lui jale părea că întunecă chiar lumina soarelui, care pătrundea în va lini printre frunzişul încă fraged al stejarilor.

Oarcă zise: „Ostaşul nu trebue să aibă altă voinţă decât aceea a comandirului său, şi rău îmi pare, că tocmai eu, fui silit sa vă dau vouă, tinerilor, pilda

Noi ascultăm. Dar nu pot altfel. Mumele pandurilor nu vi au trimis băeţii la ştreang, ei la război. Mă doare inima pentru ei. Şi acuma o sa ie a nona căpiti mior, rândul, unde mergem?”

„Nu putem într-altfel, frate Oarcă”, zise Cuţm. „De nu se mai încrede în noi, şi nu vrea să creazâ ca ne, străduim din răsputeri să ţinem oamenii ¡11 frâu, atunci nici o hârtie nu mai e de folos. De isra-lim, ne predăm singuri capetele”.

„Şi de ce nu se încrede în noi?” striga Urdăreuui înfuriat şi îndurerat. „Ce-i făcurăm?”

„Noi? Nimic”, zise Oarcă, „dar Grecii şi ciocoii ii otrăviră sufletul”.

„Vai”, oftă Cuţui, „dece nu e cu noi llarion!”

„Iată vine Cioreanu”, strigă Urdăreanu.

Cioreanu, adjutantul Domnului Tudor, era un boer-naş grav, de statură uriaşă, cu faţa lată, ciupită de vărsat.

„Ma trimite Domnii Tudor”, zise el către căpitani, „să vă întreb de ce nu iscăliţi?”

Oarcă, după o scurtă tăcere, răspunse încet şi fioros: „De o vrea, ne ucide şi fără iscăliturile noastre Aşa vă gândiţi voi, fraţilor?” zise el către ceilalţi căpitani.

„De”, urmă Cuţui, „nu putem păzi crângul cu iepuri”.

Cioreanul plecă şi aduse comandirului răspunsul căpitanilor.

Domnul Tudor încruntă sprâncenele, şi ochii îi fulgerară. Mânia lui era atât de vajnică, încât tăcu.

Pe la amiazi o ştafetă sosi dela Piteşti, unde tâ-hărea căpitanul Iordache cu avangarda eteristă. Olimpianul scria, că va atacă pe Vladimirescu, dacă acesta ar cuteza să se apropie de Piteşti.

Domnul Tudor adună iarăşi pe căpitani, le citi răvaşul şi zise apoi: „Dumnezeu ştie, că, deşi îmi veni greu. tot mă ţinui de cuvânt faţă de Grec. Nu fă p tu ii nimic împotriva lor, si drept mulţumire ma ameninţă cu armele, aci, pe pământul nostru, lor

dachc mă urăşte şi mă prigoni,t Nici Iui nu i,Vm alt rau, decât că-l primii la Cerneţi in casai mea, când fugi din Serbia. Ja spune-mi ce c de făcut cu ăst soi de oameni?”

Căpitanii sfătuiră sâ se bată.

După un timp de tăcere, Domnul Tudor zise: „Cum poate Iordache să se bată cu noi? Avem de patru ori mai mulţi ostaşi şi mai multe tunuri”. A-proape îi era silă să atace pe unul mai slab, şi nu voia să piardă timp, ci să ajungă cât niaiv repede la mănăstirile întărite. Lupta dorită de dânsul era lupta împotriva Turcilor. Iar aceştia fără îndoială aveau sa-i scape de Greci, pentru că eteriştii nu erau de o potrivă de tari ca enicerii.

Căpitanii văzură bunul ternei al spuselor lui Tudor, căci erau Români, deci cu judecata limpede.

Hotărirâ trimeterea la Piteşti a lui Hagi Prodan. Sârbul, şi a lui Makedonski, Grecul, ca să-l mustre inc-odată pe căpitanul Iordache.

Ei se întoarseră după asfinţiţi soarelui cu ştirea, că Olimpianul era foarte bănuitor, dar că aştepta pe Domnul Tudor mâine pe câmpia dc lângă satul Goleşti.

„Pe câmpia la Goleşti”, zise râzând cu hohot uriaşul Frunte-Latâ, „Elelei, par-că de Dumnezeu e făcută pentru sfaturi ostăşeşti, de acelea unde grăeste tunul. Oare asta să-i fie socoteala?”

Solii nu prea aveau pofta să răzpunză. Şi Domnul Tudor nu-i mai întrebă.

In noaptea aceea el părea a fi peste toi de o dată in tabără. In zori de zi pandurii înaintară prin pădurile rourate. Privighetorile mai cântau; de altmintrelea ele nu tăceau nici ziua în timp de primăvară, şi în cele trei sate, prin care trecu oştirea, numai pasările erau vieţuitoare. Casele albe erau pustii, nicâeri nu ieşea fum din ţuguiri de şindrilă, nicâeri nu se vedea o viţă, nici o mişcare, nici prin curţi nici

iHiî vuit de pt coastele nisipoase alt Talui îlor, deasupra cărora se zăreau, scăldaţi în văpaia albastră a depărtării, Carpaţii.

„Intrarăm în ţinutul lăcustelor greceşti”, scrâşni Domnul Tudor. Era bine aleasă, bogata podgorie, care înconjoară orăşelul Piteşti.

Soarele stătea sus pe cer, când trupele inerserâ înainte sub bolta sălciilor bătrâne dealungul drumului in spre Goleşti. Călăreţii înaintaşi zăriră, Ia stânga, pe întinsele fâneţe, pete mohorîte. Şi, in curând, îşi dădură seama, că era o oştire stabilită pentru rezbel.

Domnul Tudor opri trupele sale, trecu călare Înaintea coloanelor, şi porunci fiecărei cete mişcările ce trebuia să le facă-şi locul unde trebuia să se aşeze. Vocile căpitanilor răsunară una după alta, şi la fiecare comandă o parte din trupe se repezea, întor-cându-se spre stânga, şi ieşea în goană pe câmpia înverzită.

Cel dintâi era Hagi Prodan cu călăreţii săi; pe-destrimea pandurilor îl urma în fugă, după ei veneau tunarii şi apoi cavaleria lui Makedonski. Zburau pe câmpul şes, păstrându-şi distanţele, şi cu tot avântul se opreau la cel d-intâi strigăt de comandă, făcând dreapta împrejur pe loc. Pandurii trăgeau cu piepturile lor tunurile şi. le aşezau în mijlocul pedestri-mei. Dar îndată ce căpitanul Iordache îi văzu gata de luptă, când zări lungimea frontului panduresc şi mişcările bine strunite ale oştirii Domnului Tudor, trimise acestuia un parlamentar, care îi zise, că Olimpianul nu voia să se bată cu el, ci îl ruga să stea de vorbă.

Când Frunte-Lată află aceasta, răcni mânios: „iac-aşa, şi tot aşa! Se vede că ne-a fost scris să ne jucăm doar de a războiul4', şi îşi răzbună desarnăgirea prin tr-un potop de blesteme înfricoşate.

Domnul Tudor şi Olimpianul călăreau unul spre altul acela era însoţit de douăzeci şi patru de pan liiin ice st a de douăzeci şi patru de arnăuţi si când se întâlniră, escoitelt amaseia!a tiei o1 de paşi înapoi, en flmtelie ia umăr. Olteanul avea şi eol- şase tunuri gata să tragă, aşezate în spatele, său.

„Arhon slugere”, zise lordache, „nu se bate creştinul împotriva creştinului, când îi stă Turcul in spinare.

„Tu m-ai ameninţat cu pornire de arme, nu eu pe tine, răspunse Domnul Tudor.

„Urmează-ne pe noi împotriva Turcilor”, se ruga arnăutul.

„Voiu merge împotriva Turcilor, insa singur. Treceţi Dunărea şi întăriţi-vă în ţara voastră. M.i se tociră buzele tot poftorind acelaş lucru.

lordache îl privi cu îngrijorare şi îndoială, scoase din chimirul său o hârtie si zise: „Această scrisoare a lui Sava a cumpărat-o un eterist delà jidanul care e iscoada paşalei delà Silistra. Citeşte”.

Scria, că avea de gând să-l îndemne pe Vla-dimirescu, să se supuie Sultanului, făgăduindu-i in schimb amnistia, întărirea drepturilor şi libertăţilor Ţarii româneşti şi înlăturarea fanarioţilor. Daci Pa-dişahul primea pe Tudor ca Domnitor, el, Sava, era gata să omoare sau să-l predee pe Ypsilanti.

Pandurul înapoie hârtia. „Aşa e”, zise el, „d-al de astea mi le cânta mie la ureche acest zavistios, şi răspunsul meu îl vezi: ridic armele împotriva Turcilor.

lordache atunci scoase din chimir o a doua hârtie „Această zise el, „au luat-o oamenii mei cu de-a sila ştafetei lui Sava. Citeşte”.

Sava în a doua scrisoare, trimetea paşalei vestea plecării lui Ypsilanti către Târgovişte şi a lui Tudor către Piteşti, şi adăoga: că era treabă uşoară pentru panduri să scoată pe eterişti din dealuri şi să-i gonească spre Turci; cerea deci sa 1 se trimită cât di curând firmanul Sultanului, ea sa I înmâneze iu Via dimirescu.

Minte porcul de câine!' zbiera pandurul ph i;1 cu ochii mânioşi pe lordache, „mă crezi, ori im m i crezi?” se răsti el.

lordache atunci ii întinse mâna: „Te cred”, zise el.

Comandirii făcură un semn, şi escorta lăsa fii ite-e in jos.

Domnul Tudor şi Olimpianul se întoarseră fiecare la oştirea sa, steagurile fură închinate, şi Viadimi-rescu porunci tânărului căpitan de tunari Caleţeanu sa tragă în văzduh tunul cel mare. După aceasta Domnul Tudor se îndreptă cu pandurii săi către Goleşti şi îşi făcu tabără între biserică şi curtea,boe-rcască. El însuşi stătea în foişorul deasupra porţii, înaintea căreia aşezase tunurile. Hagi-Prodan, Make-donski şi câţiva dintre gospodarii lor intrară în grădina umbroasă, unde brazii înalţi îşi întindeau crăcile horbotate cu mugurii verde deschis, peste răzoarele din faţa caselor albe şi joase. In pridvor erau a-du-nate toate slugile lăsate acasă de boerul Dinicu Go-lescu; cămărăşiţa cu vreo şase ţigănci, sofragiul, cafegiul, bucătarul, ajutoarele lui şi vestita „muzica a Golescului”, un taraf de ţigani, al cărui cap era un Ungur. In faţa lor stătea dascălul, căci boerul Dinicul înfiinţase, cel dintâi în ţară, o şcoală pe moşia sa.

Gospodarii puseră să li se deschidă odăile şi-şi aleseră, cu mare grijă,paturile cele mai bune.

Peste o jumătate de ceas fură chemaţi la masă la Domnul Tudor. Bucătarul gătise borş şi peşte prăjit şi marinat. Şi pe căpitanul lordache îl chemase Vla-dimirescu. şi pe la sfârşitul mesei sosi, pentru puţina vreme, beizadeaua Gheorghe Ypsilanti, fratele Ar-hiului.

El zise, cu amabilitate şi bunăvoinţă, că era încredinţat, că de aci înainte va domni cea mai buna înţelegere între eterie şi adunarea poporului, căci aveau acelaş duşman, pe care eteria îl va combate dincoace, iar adunarea dincolo ele Olt.

Domnul Tudor era prea scump la vorbă. Sufletul n na plin de amar, de mânie si de nerăbdare, El nu dorea decât una: să fie închis la Horez, înconjurat de mii de duşmani, de duşmanii cinstiţi, împotriva cărora sa poată să se bată după pofta inimii.

Inserase. Cea din urmă rază de soare se stinse, după ce roşise ca jarul foişorul alb al Goleştilor. Pe banca de lângă zid, la stânga din poartă, şedeau Cale-ţeanu, căpitanul tunarilor, şi Cioreanu, adjutantul Domnului Tudor. îşi aleseseră postul acesta pentru noapte. Înaintea lor se întindea câmpia, pe care tăbă-rau pandurii,tăiată la vreo trei sute de paşi, de o ridicătură de pământ cu un şir de sălcii bătrâne? se vedeau încă bine întorsăturile ciudate ale acestor copaci; unul se ridica drept în sus, şi vârful îi semăna cu un cap pletos de leu, celălalt era noduros şi ciufulit, un al treilea îşi întindea crăcile spre câmpie, ca cuprins de un dor nebun să cuprindă cerul de seară. Văzduhul mai era luminat de colorile cele din urmă după apusul soarelui; în cercul verzui pluteau şiruri lungi de nori cenuşii şi vineţi, cu margnile încondeiate de un arămiu aprins. Pământul se întuneca repede; sălciile erau acuma negre; abia se cunoşteau pe alocurea în tabără, zeghiile sau caii albi ai pandurilor. Pe ici pe coloţînsă ardea câte un foc.

Ofiţerul de serviciu se coborî din foişor, dădu adjutantului şi căpitanului Caîeţianu cuvântul „Mehedinţi” ca lozincă pentru noapte, şi plecă să-l dea la toatfe posturile.

Cioreanu îşi căută în chimir cremenelţe, ca să-şi a-prindă ciubucul de lângă el, de pe bancă.

Galeţeanu oftă: „Când mă gândesc, că mai avem patru zile până la Horez...”

Adjutantul îl înţelese. „Ce să facem, trebuie să-i ascundem tâlhăriile băeţilor, pe cât ne stă în putinţă”.

Să ne ferească Dumnezeu. E greu să-i tăinueşti ceva. Mă tem de Sârbi. Sunt scârbiţi rău”.

„Hagi Prodan e credincios”.

„Dar nai mai are răbdare”.

„Eu mă tein pentru cei patru cari n-au voit să

iscălească”.

„Oarcă şi Cuţui fură azi la masă”.

„Domnul Tudor însă nu vorbi cu ei”.

„De vorbit nu vorbi decât Makedonskî”.

„Cum ţi se pare Makedonski?”.

„Nu-l văzuşi? Mai că sărută ciubotele lui Oheorghe Ypsilanti”.

Caleţeanu oftă iarăşi: „Tudorine, — Tudorin al nostru”.

Apoi tăcură. Cioreanu îşi aprinse ciubucul.

De odată auzi la spatele său glasul Domnului Tudor: „Dă-mi ciubucul, prietene, să trag şi eu puţin”.

Ofiţerii săriră amândoi în picioare.

„Şi tu” urmă comandirul, „du-te de-mi chiamă pe Oarcă, pe Cuţui, pe Urdăreanu şi pe Enescu. Să cercăm străjile pe la posturile lor”.

Ajutantul plecă în grabă spre tabără.

Vladimirescu sie aşeză pe bancă şi fumă în tăcere.

Cioreanu se întoarse după câteva minute cu Urdăreanu şi cu Enescu; nu găsise pe Oarcă şi pe Cuţui.

Domnul Tudor nu zise nimic, puse ciubucul pe bancă şi plecă cu cei doi căpitani.

O luă spre dreapta, spre biserica de peste drum de curtea boerească, şi făcu ocolul taberii răspunzând singur: „Mehedinţi”, când străjile îi cereau lozinca.

Noaptea era caldă şi stelele scânteiau pe cer.

Bărbaţii umblau în tăcere. Urdăreanu auzi odată pe Enescu oftând din greu. II luă de mână, şi astfel cei doi tineri mergeau laolaltă pe întuneric.

Şezură la apusul de soare, pe o movilă în spatele cimitirului, visând de ale lor. Sufletul lui Urdăreanu era cuprins de dor, dar adeseori şi de mânie şi de nerăbdare; totuşi nădejdea îi era vie, pentru că-l mângâia şi-l sprijinea amintirea tăcutei sale înţelegeri delà Oteteliş cu Safta Poenaru. Enescu însă privise spre zăvoaiele care-i ascundeau Piteşti aşa de ne-clintit, încât îi lăcrămaseră ochii. Iar Urdăreanu, cart-băgase de seamă, simţi iarăşi evlavie pentru tăria ce se tăinuia sub tăcerea prietenului său. 1

Domnul Tudor ajunsese acuma cu căpitanii la sălciile cele mari. La adăpostul ridicăturei de pământ, nişte panduri aprinseră câteva focuri, care luminau departe;, jur împrejur; salcia plecată cu braţele întinse se vedea bine de tot. In afară de acest cerc de lumină noaptea era şi mai neagră. Şi din besna ei, când Vla-dimirescu se opri, trei zeci de oameni ieşiră înconjurând întrio clipă pe comandir şi pe căpitanii săi.

Atunci Domnul Tudor se întoarse către Urdăreanu şi Enescu, cari,deşi nu se mai ţineau de mână, totuşi erau laolaltă, întinse braţul şi porunci cu un glas de aramă: „Spânzuraţi-i”.

Tinerii, ca în basm, încremeniseră.

Cu repeziciunea vântului, trei oameni din acea garda a uciderii răsăriră din întuneric, aruncară capătul unui ştreang împrejurul gâtului lui Urdăreanu, iar celălalt capăt peste craca întinsă a sălciei.

O fulgerare de gânduri trecu prin mintea lui Ion: —totul se isprăvise, lupta, izbânda, dragostea, —' şi mama era să se prăpădească aflând moartea ruşinoasă a feciorului ei. Acest cuget îl duru atât de cumplit, încât aproape nu mai simţia ştreangul.

Atunci Caleţeanul şi Cioreanu, se treziră din groaza, care-i împietrise şi începură a cere ertare pentru Enescu.

La porunca unuia dintre ei, călăii traseră de funie, şi falnicul trup se bălăbăni la doi stânjeni de pământ.

„Vânzătorii trebuie să piară”, scrâşni Domnul Tudor.

„Nu sunt vânzători, Măria Ta, cum nu suntem nici noi.

„De ce nu iscăliră?” răspunse Vladimirescu.

Iţi „slujiră ţie şi ţării cu credinţă. Fie-ţi milă. Tatăl lui Enescu e bolnav la Piteşti, îl ştie pe fiul său\ aci, şi acum vrei să se afle că Pai spânzurat? Fie-ţi milă de dânsul măcar”. Cu mâinile împreunate, cu voci tremurătoare, cu ochii înecaţi de lacrămî, ei se rugau ca copiii. Şi nevinovăţia acestor rugăciuni, dovada curăţiţi lor sufleteşti, durerea ce o simţiau pentru tovarăşi, cari îi făcea să uite a lor primejdie, alrătau Domnului Tu dor o bărbăţie care se înrudea cu a lui.

El făcu câţiva paşi, garda uciderii îşi deschise roata; dar când Vladimirescu ieşi din zarea de lumină, se opri iarăşi şi porunci: „Legaţf-l pe Enescu, mâine să-i trageţi douăzeci şi patru la tălpi şi pe urmă îl trimet la ocnă”.

Şi plecă urmat de Cioreanu şi de Caleţeanu.

Enescu stătea nemişcat sub salcia de care atârna prietenul său. Nişte oameni se apropiara de el că să-i lege braţele la spate.

In aceiaşi clipă, Hagi Prodan eşi dintre sălcii cu câţiva ostaşi, căci pandurii ale căror focuri luminaseră spânzurătoarea, îl chemaseră ni grabă, spâimân-taţi.

Sârbul se opri îngrozii şi îşi făcu cruce, apoi sări înfuriat atât asupra călăilor, cari legau pe Enescu, şi îi lovi cu pumnii încleştaţi.

„E poruncă, gospodar”, mârâiră aceştia pe sâr-beşte.

„Dă-o dracului de poruncă”, strigă Prodan, „unde e căpitanul vostru?”.

„Aici”, se auzia din întuneric, şi Chirac Popescu ieşi la lumina focului.

Amândoi Sârbii schimbară câteva cuvinte grăbite.

„Ostaşul trebue să asculte, nu încape vorbă”, zise Prodan, „dar Dumnezeu e deasupra tuturora, şi uciderea aceasta a fost fără nici un Dumnezeu.

N-a fost nid pâră, nici judecată, nici preot. Eu te-am dat slugerului, eu ţi-am fost şi rămân mai marele tău. Şi ca atare, îţi zic, să nu cumva se să atingă cineva de căpitanul Enescu. Dumnezeu să mă ierte de păcatul ce săvârşii, dându-vă lui Vladimirescu, ca să facă călăi din voi”.

„Gospodare, să ştii că mâine ne ucide pe toţi”, zise Chiriac Popescu.

„Ferit-a Dumnezeu. Aci s7a înfundat. Chiai pandurii săi m;au chemat în ajutor. Sfinte, Doamne, de ce n-am venit la vreme, ca să-l scaj pe Urdăreanu!”

Atunci Enescu se clătină, şi căpitanii sârbi îl prinseră In braţe.

Cioreanu urmă pe Domnul Tudor, cum era dator s-o facă, până sus în foişor. In săliţă, la capul scării de lemn, care era luminată de o lumânare de seu, adjutantul întrebă pe Vladimirescu, daca mai avea vre-o poruncă de dat pentru noaptea. Răspunsul fu: „Nimic, străjile să-şi facă datoria”. Şi Domnul Tudor intră în camera sa şi încuie uşa.

Cioreanu rămase încă câteva clipe în săliţă, rezemat de scară, căci acuma îi tremurau picioarele. Mai înfricoşată decât cruzimea uciderii i se păru liniştea răspunsului lui Vladimirescu, liniştea cu care zăvorise uşa iatacului său şi cu care se pregătea să doarmă.

Oare firea căpităniei pandurilor era de o potrivă cu firea regelui David, când acesta cerea lui Dumnezeu să frângă fălcile leilor spre mâi mare slăvire a dreptăţii? Domnul Tudor era cu sufletul împăcat, pentru că pedepsise ceeace în ochii lui era un mare păcat împotriva datoriei ostăşeşti, şi cu chibzuială îi alesele! tzntfa' în care Grecii se amestecaseră iarăşi în trebile ţării; bănuiala sa împotriva străinilor din oştire crescuse într-atâta, încât socotea că asupra lor cade vina nesupuneri celor patru căpitani. Iar moartea nu-l îngrozea

Cioreanu coborî încet treptele scării; după el straja! din năuntru zăvorise porţile grele de ştejar. Când adjutantul zări, în întunericul nopţii, la lumina celor două focuri, înfricoşata arătare de sub sălcii, el gemu ae durere.

Pe bancă lângă intrare, cu capul în mâini, şedea căpitanul Caleţeanu, nici el nu putea privi spre sălcii.

Deodată se auziră paşi în întuneric.

„Cine e?” strigă straja delà poartă.

Mai multe voci răspunseră: „Mehedinţi”.

Căpitanii veneau din toate unghiurile taberii; ei se strângeau împrejurul băncii, pe care şedeau adjutantul şi tunarul. Fiecare, privind la lumina focului, pe oel spânzurat, îşi făceau cruce, şi cu cât se uitau la el cu atât creştea fierberea printre ei. Vorbeau pe înăbuşite. Vorbeau de Urdăreanu ca de floarea pandurilor şi-i jeleau tinereţele, frumuseţea, vitejia bunătatea înţeleaptă a firii. „Băeţii îl ascultau ca şi cum ar fi fost om încercat, pentru că era drept, şi pen-trucă, după ce răcnise la ei, se însenina repede”.

„Oamenii lui stau acolo lângă salcie şi plâng”, zise scurt Frunte-Lată, şi apoi tăcu, căci şi lui i se înecase graiul.

„Vai de biata mumă-sa”, zise altul, şi adăogă, în-dreptându-se către Caleţeanu şi Cioreanu; „să vă răsplătească Dumnezeu că l-aţi scăpat pe celălalt. Unde e Enescu?”

Unii aflaseră că Sârbii îl ascunseseră.

„Dar Oarcă? şi Cuţui? — De nu i-ar fi ucis şi pe ei”.

„Oarcă şi Cuţui sunt aci”, grăi o voce în întuneric.

Răspunsul era dat de Oarcă, dar cu un glas atât de stins, încât ceilalţi nu-l recunoscură pe dată.

Apoi li se făcu loc în mijlocul căpitanilor. Cuţui tăcea;bărbaţii nu vedeau,din pricina beznei, lacrămile ce curgeau pe faţa sa slabă. Tăceau toţi ca la biserică, ca să-l asculte pe Oarcă.

Fraţilor, stăm rău”, începu acesta, care trecea după Tudor Vladimirescu ca oel dintâi în adunarea norodului. „Ion Urdăreanu şi-a pierdut viaţa, Ene Enescu însă a pierdut şi mai mult. Venim delà casa dascălului, unde-l duse Hagi Prodan. Ii bate inima aşa de tare, încât nu poate vorbi. A pierdut mai mult decât Urdăreanu, — şi ce pierdu el, pierdurăm şi noi. Căci dumnezeul ostaşului este căpitanul său.

Şi nu ne mai putem încrede în dreptatea căpitanului nostru. Fraţilor, ne pierdurăm dumnezeul nostru.

Deodată se auziră lovituri dinăuntru „Cine e?” întrebă straja.

„Eu sunt, eu Makedonski”, fu răspunsul răstit „deschide”.

Makedonski ieşi, ducând un cal alb de frâu.

„Să fie adevărat”, întrebă el grăbit, „că slugerul a spânzurat pe Urdăreanu?”

Drept răspuns i se arătă priveliştea din lumina focului.

„Şi voi staţi aci şi vă jeliţi şi răbdaţi;?” se răsti arnâutul către Români, „ori n-aveţi sânge în vine. Ucide azi pe unul, mâine pe altul, fără nici o jude cată. Vă ia drept ce sunteţi, vite încălţate. Credeţi ca puteţi da seamă pandurilor voştri de ce sa întâmplat Să ştiţi, că toţi sunt nemulţumiţi şi sătui să fie jertfele mâniei lor oarbe, şi că se vor scula împotriva voastră, de mai ţineţi ai nebunul acesta, care taie floarea neamului său, — şi de ce? Pentru ce atârna acolo de salcie mândreţea aceea de tânăr? Cu doua ceasuri înainte trăia şi el ca voi şi ca mine, şi îl urma nebănuitor pe comandirul său...”

„Doamne, Sfinte Doamne”, se ridică vocea lui Cu ţui cu atâta jale, încât arnăutul se opri din cuvântarea sa plină de focul urei. „De ce, în loc să ne ascundem, nu ne duserăm şi noi, când ne chemă Domnul Tudor? Noi îl cunoşteam şi ştiam că se gândea la răzbunare. Cum de nu ne ziserăm noi că o să cheme şi pe băeţi! De eram noi, îl scăpăm pe Urdăreanu, cum îl scăpară Cioreanu şi Caleţeanu pe Enescu. Suntem bătrâni, nu făcea slugerul cu noi ce făcu cu copiii”.

„La nimic nu izbuteaţi, frate Cuţui”, zise Frunte-Lată, „ceata uciderii fu chemată la sălcii”.

Dar Cuţui nu se putu mângâia şi zicea mereu: „Numai noi suntem de vină!”

Makedonski izbucni iarăş: „Iar bocete. E încă timp să scăpaţi cu viaţă, deci spuneţi un cuvânt hotărîtor. Ce voiţi să faceţi? Vreţi să-l ascultaţi, ca înainte pe smintitul de colo de sus'?”

Toţi se împotriviră: „Nu, nu mai putem”.

„Atunci lăsaţi-vă pe mine”, urmă Makedonski.,.şi pc Hagi Prodan, ştiţi bine că vă e un tovarăş credincios. Vreţi să vă ajutăm?”

Ei primiră.

„Aşteptaţi-mă până mâine, pentru că-l voi înştiinţa pe Iordache. Pe Tudor Vladimirescu îl las în paza voastră”, zise Makedonski.

Apoi sări călare şi o luă spre Piteşti.

Căpitanii ţinură încă un sfat scurt, după care doi din ei intrară în curte, doi rămaseră lângă poartă cu Cioreanu şi Caleţeanu, pe când ceilalţi plecară în grabă spre tabără.

Scânteia răzvrătirii sărea ca fulgerul delà o inimă Ia alta. Căci căpitanii aveau mare trecerre pe lângă panduri.

Caleţeanu şi Cioreanu se gândeau în zadar, cum puteau să prevestească pe Domnul Tudor; tovarăşii lor nu se mişcau de lângă ei şi îi împiedicau chiar să vorbească împreună, căci văzuseră bine, că nici adjutantul, nici tunarul nu se uniseră cu părerea lui Makedonski.

Se făcu ziuă. Una din străji ieşise din foişor şi zise că Domnul Tudor se sculase, şi când comandirul se coborî, găsi pe toţi căpitanii săi aşteptându-l. Insă erau întunecaţi la faţă, şi tăcerea lor îl înconjurară ca un zid. El se uită spre sălcii, se întoarse către Cioreanu şi zise: „Daţi-l jos pe Urdăreanu şi îngropa-ţi-l”, şi după o clipă adăogă: „cu paradă ostăşească, după cinul său de căpitan”.

Noaptea potolise întru câtva mânia sa. Nu pomeni nici de Enescu, nici de ceilalţi doi căpitani.

După un ceas câteşi trei stăteau cu companiile lor la groapa tovarăşului lor. Enescu, cu toate rugăciunile celor doi bărbaţi mai bătrâni, nu voise să lipsească delà înmormântare. Din când în când ei aruncară o privire părintească şi îngrijorată asupra tânărului căpitan. Acesta părea îmbătrânit cu câţiva ani: era tras la faţă, şi sprâncenele îi tresăreau câte odată de durere. Azi Enescu răbda tot.

Răbda să vadă apropiindu-se sicriul deschis, purtat pe umeri de opt panduri, şi privi lung în faţa prietenului său. Fiindcă ştreangul îi rupsese şira spinării, capul bălan cu pletele sale aurii, fusese aşezat foarte sus în sicriu, şi aceasta îi dădea o măreţie, care se uni cu măreţia morţii. Frumuseţea lui era uimitoare, în casa preotului, unde fusese pus în cosciug, femeile îl acoperiseră cu liliac înflorit, şi cu el însăşi primăvara părea dusă la groapă.

După ce clopotele, focurile de puşcă şi bătăile tobelor tăcură, Cioreanu se întoarse la foişor, pentru a vesti pe Domnul Tudor, că porunca îi fusese împlinită.

Aci găsi o ceată de arnăuţi străini. Venise căpitanul Iordache, şi era sus cu Vladimirescu. t

Grecii păzeau sub poartă şi sub scară. Iar jos şi sus stăteau mulţi panduri cu chipurile întunecate şi ame ninţătoare.

In odaia din foişor Domnul Tudor şedea cu Olimpianul pe divan şi bea cafeaua, pe care o făcuse Preda, şi pandurul întindea tocmai tava cu feligene celorlalţi arnăuţi, sălbatecului Farmache şi căpitanilor Mihalea şi Ghenciu. Căci ceremonia turcească a cafelelor în-soţia chiar întâmplările cele mai grave.

După ce băuse, Olimpianul zise: „Voim să aflam, arhon sluger, de ce ai spânzurat ieri, fără judecată pe căpitanul Urdăreanu, şi în drumul dela Bucureşti până la Goleşti, pe cei trei zeci de ostaşi? nu e asta pravilă ostăşească, şi ne-a amărît rău”.

Domnul Tudor răspunse: „Sunt în ţara mea, cu sabia mea”.

„Nedreptate tot nedreptate rămâne”, zise Iordache „şi oamenii se plâng de tine”.

„Pusu-te-au judecător peste mine?”

„Mi-au cerut ajutor. Şi beizadeaua Gheorghe Yp-silanti, îţi trimite vorbă, că, cu toate că v-aţi înţeles ieri, el nu se mai poate încrede în tine, căfci i s-a adus, azi noapte, o nouă dovadă că ţii cu Turcii. Iacă”. Şi Olimpianul scoase iarăş o scrisoare, pe care o întinse căpeteniei pandurilor cu o mână tremurătoare, căci îl scuturau frigurile rău.

Era acea scrisoare către paşaua delà Silistra, Ia care Vladimirescu nu primise răspuns; fuse c deci prinsă, şi acuma slujea ca armă împotriva lui. Aceasta nu putea fi decât fapta căpitanului Sava.

Domnul Tudor privi hârtia şi tăcu.

„E iscălitura ta?” întrebă lordache.

„Este”, fu răspunsul.

Olimpianul sări în picioare: „Ce mai aşteptaţi?” strigă el ofiţerilor, „mărturiseşte că voia să vândă Turcilor şi eteria şi oştirea sa”.

Tudor Vladimirescu dădu din umeri.

lordache însă deschise uşa spre săliţa şi striga aceleaşi cuvinte; pe urmă se repezi pe scară, şi ţipa în gura mare lângă poartă, unde se adunau din ce în ce mai mulţi căpitani. Kleftul slobozia acuma tot amarul, toată îndoiala, pe care le înăbuşise de câteva luni. Ridicând scrisoarea în sus el zbiera: „Aci sta scris ce avea de gând să facă cu voi Tudorin al vostru, părintele vostru. Vrea să vândă ţara păgânului. De aceea vă omora fără cruţare şi fără vină. El aştepta oştirea turcească, ce-i mai trebuia pandurimea. Acuma îl ţinem, nu-şi poate tăgădui iscălitura. Şi tot voiţi să-l urmaţi pe vânzătorul neamului şi al credinţei?”

Nici unul din căpitani nu citi scrisoarea, puţini din tre cei cari stăteau mai aproape văzură iscălitura. Insă moartea tinerilor panduri era înaintea ochilor, ei veneau delà groapa lui Urdăreariu, şi cel care le vorbea acuma cu tot focul convingerii, era un om de cinste, preţuit de toţi.

„Nu-l mai voim de căpitan pe slugerul Tudor!” strigară ei, „voim pe Hagi Prodan sau pe Makedonski”.

lordache se sui iarăşi în foişor, se apropie de Tudor Vladimirescu şi zise: „Ai auzit ce au strigat căpitanii tăi? Te sfătuesc să mă urmezi de bună voie la Piteşti, de unde beizadeaua Qheorghe te va trimite la Târgovişte, ca să dai seama Arhiului de faptele tale. Ypsilanti îţi voeşte binele. De te căeşti, el te va ierta şi te va trimete iarăşi la pandurii tăi. Ar-hon slugere, dă-mi armele tale?”

Se ‘întâmplase acuma cecace Tudor Vladimirescu prevăzuse de mult: Grecii îl prinseseră în cursă. Numai la una nu se aştepta: să-l bage chiar Oltenii s;n la capcană. Deci nu mai avea mijloc de apărare. Fără nici un cuvânt lăsă pe arnăutii lui lordache să-i scoată pistoalele din aii, şi desagii săi plini de hârtii şi de bani. Insă când Olimpianul întinse mâna spre sabia, pe care Domnul Tudor o purta atârnată de umăr cu un găitan roşu, căpitanul pandurilor privi împrejurul său, ca după ajutor. Şi printre toate feţele duşmănoase care îl înconjurau, nu zări decât doi ochi credincioşi, aţintiţi cu durere asupra sa; erau ochii lui Caleţeanu. Trecu găitanul peste cap şi întinse sabia tânărului căpitan zicând: „De ne-om revedea, mi-o dai înapoi; de nu, ţine-o în amintirea prieteniei mele. Ia şi inelul acesta, pe care-l am delà părinţi”.

lordache însă grăbea plecarea. Ei se scoborîră pe scară. Caii stăteau sub poartă. Tudor Vladimirescu în-călecă. Dar hăţurile le luă căpitanul Qhenciu şi îl trecu astfel prin tabără. Pandurii văzură asta, şi rămaseră întunecaţi şi tăcuţi.

Caleţeanu rămase singur sus în foişor. Stătea ca înrădăcinat. In mâna stângă ţinea inelul ce i-l dăduse Domnul Tudor, un inel de aur cu piatră verde săpată, în mâna dreaptă ţinea sabia, al cărei mâner era de argint şi teaca de catifea roşie ţintuită cu argint.

Cioreanu intră.

Cei doi prieteni priviră unul la altul, cu jale şi cu nedumerire. Insfârşit adjutantul zise: „Crezi tu, c-a voit să ne vândă?”

Caleţeanu îi arătă darurile ce le primise: „Crezi tu, că astfel se desparte un vânzător de oştirea sa? De vedeau pandurii, cum îmi dădu sabia, îl luau la goana pe căpitanul lordache cu toţi arnăuţii săi”.

Cioreanu lăsă capul în jos. „Şi noi nu puturăm să-i dăm de veste”.

„Tot nu dosea”, zise tunarul, „nu pune preţ pe viaţă”.

O voce strigă afară numele adjutantului.

Makedonski il chemă şi ii porunci să meargă la căpitanul lordache, şi să-l roage să pregătească cartier şi zaherele pentru panduri la Piteşti.

Cioreanu sosi acolo seara târziu. In aer era numai cântece de privighetori şi miresme de liliac Ar-năuţii tăbărau prin curţile bisericilor şi ale caselor părăsite, şi îşi găteau mâncarea lângă foc.

Solul găsi în curând casa căpitanului lordache. Intrând în tinda întunecoasă, zări la celălalt capăt, prin-trio uşă deschisă, o odaie luminată. Acolo Domnul Tudor stătea pe divan, păzit de căpitanul Ghenciu cu puşca în mână, pe când Olimpianul se plimba prin odaie. Cioreanu, adânc mişcat, se opri o clipă şi auzi pe Domnul Tudor zicând: „Ce mai vreţi dela mine, după ce cu vicleniile voastre îmi întoarserăţi oştirea ca să mă dea în mâinile voastre? Ce vreţi cu mine, oameni fără căpătâi şi străini de această ţară? să mă omorîţi? Eu nu mă tem de moarte. Am înfruntat-o de multe ori. Cămaşa morţii mi-o îmbrăcai de când ridicai să mă lupt pentru drepturile norodului. Turcii sunt în ţară. Voi însă nu puteţi să-i bateţi, şi nici nu veţi putea vreodată”.

Cioreanu nu îndrăzni să stea la pândă mai mult, trecu prin tindă, intră în odaie, şi închinându-se mai întâi înaintea lui Tudor Vladimirescu, care îi răspunse în tăcere, îşi îndeplini sarcina către Olimpianul.

A doua zi cinci cărucioare de poşte erau trase in faţa casei. Domnul Tudor fu urcat în cea dintâi şi adjutantul beizadelei Niculae Ypsilanti se aşeză lângă el. In celelalte cărucioare erau câte doi arnăuţi. Surugii, călări pe înaintaşii din stânga, pocniră din bicele lor lungi şi în zăngăneala clopoţeilor căruţele goniră prin valea minunată în găteala ei primăvăratecă, prin care sclipeşte râul Doamnei şi pe care o închide, la miazănoapte, cununa Carpaţilor.

Ispravnicul judeţului alergase toată noaptea din casă in casă, ca să găsească cartier pandurilor. Venişi la boreul Radu Enescu, dar îl primise Liliana, căci ea era acum sufletul casei; bărbatul nu mai părăsea patul de durere. Lilianei ii povesti ispravnicul groaznica tragedie delà Goleşti şi îi spuse, că Tudor Vladimirescu era în oraş, închis sub pază în casa boerului Mavrodol.

După plecarea sa, Liliana se rugă in genunchi lânca icoane. Pe urmă se grăbi să cheme slugile şi le struni, ca boemi Radu să nu afle decât ceeace i se putea spune. Mai ales trebuia să i se ascundă primejdia de moarte, prin care trecuse fiul său, şi prinderea Domnului Tudor de Greci. Trimise o slugă înaintea oştirii, cu însărcinarea să vorbească cu Ene, şi să se întoarcă apoi în grabă, astfel Liliana să aiba răgaz, să-şi poată înştiinţa din vreme bărbatul despre sosirea fiului său.

De aceea căpitanul Enescu, intrând cu compania sa, zări în pridvor pe tânăra soţie a boerului Radu. Dar ea se înspăimântă, când îl văzu, urcând încet scara şi oprindu-se, fără nici un cuvânt înaintea ei. In ochii săi, pe faţa sa era ceva mai amar decât durerea, şi Liliana, deşi învăţată să vadă din plăpânda copilărie jalea scrisă pe chipurile omeneşti, uită de spaima ceeace voia să-i spună, „Slavă Domnului că trăeşte”, grăi ea încet, şi pentrucă el tăcea mereu, urma sfios: „Tatăl-tău te aşteaptă. Te rog nu-i spune...”

„Ştiu”, îi tăie el vorba, „îmi spuse feciorul”.

Liliana se temu de întoarcerea fiului său vitreg. După grozăviile pe cari le trăise, cum se va înfăţişa? Bolnav, frânt, ameţit? Cum să se ascundă astea de tatăl său? Inima plină de grije a Lilianei prevăzuse fel de fel de lucruri, numai adevărul nu: purtarea dârză şi duşmănoasă a lui Ene. Întrevederea cu tatăl însă fu astfel uşlurată, căci fiul se arătă liniştit, şi boerul Radu nu bănuia furtuna ce se ascundea sub acea linişte amăgitoare. Era şi prea slab pentru întrebări multe. 1 se spusese, că Domnul Tudor, cu o parte a pandurimii sale, nu se oprise decât foarte scurt timp în Piteşti, şi boerul Radu rugă pe tânărul căpitan, să-i ureze sănătate bună din partea sa.

Ea ieşi din camera bolnavului înfrigurat şi cu ochii arzători, şi se întâlni cu Liliana, care-i pândise ieşirea, ca să se întoarcă numai decât la soţul ei.

Ene se opri.

„Fii pe pace”, zise el printre dinţi, „comedia îi fu pe plac”.

Ea ridică ochii, întrebători: „Comedia?”

„Ce e oare viaţa dacă nu e comedie? Şi mai în-drăzni-vei, mamă, să-mi spui, că face să fie trăită? Păcat că nu m-a spânzurat Domnul Tudor, căci astfel eram cel puţin scutit de ură împotriva lui. De oarece cei mai buni sunt la fel cu dânslul, mi-e scârbă -dej oameni. Sfatul tău, să-mi închin sufletul şi munca neamului meu, să-l păstrezi pentru fete mici, care habar n-au de vieaţă”.

Cuvintele sale cădeau ca piatră şi trăsnet pe biata femee. Pe capul ei se deslănţuia straşnicul amar al tânărului suflet, de care Oarcă zisese, cu drept cuvânt, că-îşi pierduse Dumnezeul. Sufletele de seamă cred uşor şi cu drag, că cei puşi deasupra lor sunt Înzestraţi cu o putere tainică, dar în schimb le cer, cu

O logică nestrămutată, ca superioritatea lor să le fie dovedită nu prin titluri, ci prin fapte. Când poporul şi tineretul fac această cerere, nu cunosc nici răbdare, nici scutire. Şi cu drept cuvânt, căci altfel n-ar mai fi leac împotriva fariseismului. Şi iarăşi focul tinere-ţelor face, ca tinerii, în răzvrătirea lor împotriva celor ce le-au înşelat credinţa, să meargă prea departe, şi să dispreţuiască şi cauza, căreia se închinase cel ce a greşit. In furia durerii sale, firea pătimaşe a lui Ene se ridica chiar împotriva femeii, vorbise de lupta pentru binele ţării, cercând să vindece inima lui rănită. El îi arătă cu crudă amărăciune, ca rănile inimii îi erau azi cu totul otrăvite, li zisese „mamá” cu o batjocură rece, râzând de nevinovăţia, cu care ea îi ceruse odinioară acest nume.

Sufletul de femee al Lilianei, simţea măreţia acestei dureri, deşi izbucnirea ei era atât de straşnică; rămăsese însă prea ameţită şi nu mai ştia ce să răspundă.

Dar nici Ene nu-i dădu răgaz s-o facă, ci plecă din casa.

II trăgea inima la Oarcă şi Cuţui, cari erau rărnă-şitile idealului său ostăşesc şi patriotic, şi îl înţelegeau.

Oarcă, cum sosise la Piteşti, chemase la dânsul pe toţi căpitanii români, şi ţinuse sfat cu ei într-o biserică, căci fierberea era mare între panduri. Cum îi surprinsese de iute răzvrătirea, tot aşa de repede îi stăpânea acuma desnădejdea. Le lipsise, la plecarea lor dela Goleşti, asprul lor căpitan, înaintea căruia toţi tremurau, dar ale cărui porunci bine chibzuite le dădeau încredere; le lipsea omul care ştia de fiecare, din ce sat era, care le vorbea graiul şi le gândea gândul. Acuma îşi aduceau aminte, de câte ori el le desluşise planul său. Ba unul, ba altul, întrebau pe căpitanii lor, dacă eri, nu se lăsaseră să fie înşelaţi de Greci, şi dacă ar fi de crezut că Domnul Tudor, care scăpase ţara de birurile cele cumplite, voia să robească păgânilor pe fraţii săi? „N-avea nevoie de Turci nici ca să ajungă la domnie; nu-l făcurăm noi Domn?' ziceau Oltenii.

Şi căpitanii oftau.

„Şi de cine să ascultăm? grăiau pandurii. „Hagi Prodan e om de ispravă. Dar nu e singur. Sunt şi Makedonski, Jordache, Farmache, Mihalea, Ghenciu şi cum le-or fi zicând la toţi. Şi fiecare din aceşti ar-năuţi se crede mai mare şi mai tare ca tustrei Ypsi-lanţi. Turma cu câini mulţi lătrători nu e bine păzită, căci javrele zgomotoase fug de urs. Au intrai Turcii în ţară, şi femeile noastre şi copii sunt singuri. Mai bine o pornim să ne vedem fiecare de casă cum vom putea. Şi pe fiecare ceas, câţiva dintre dânşii părăsea oştire, nu numai pe drumul scurt între Goleşti şi Piteşti, dar şi după sosirea lor in acest orăşel.

Cei mai mulţi dintre căpitani gândeau ca pandurii, şi sfatul lui Oarcă, să rămâie strânşi laolaltă şi să îndeplinească voinţa lui Tudor Vladimirescu, nu avea răsunet. Numai el, Cuţui, Enescu şi Cioreanu răspun-deau de ostaşii lor. Iar ceilalţi pierdură orice nădejde, când Hagi Prodan le aduse ştirea, că Iordache voia să-i trimită peste Olt, pe dânsul şi pe panduri, însă numai cu trei tunuri şi fără muniţii şi zaherele. O adevărată furtună de păreri încâerate se ridica atunci, până ce Enescu răcni: „Ce ne trebue muniţii? Avem unghii şi dinţi. Lăsaţi palavrele şi să ne batem odată”. Stătea pe treptele unui amvon; în faţa lui albă ochii fulgerau, îi era frică, o frică nebună, sa nu-l înşele şi cea din urmă a lui nădejde: bătălia.

Pandurii tăcură o clipă înaintea sălbaticei sale tur-burări. Oarcă apucă mâna fierbinte a tânărului, ca să-l liniştească, şi rugă pe Hagi Prodan să cheme pe căpitanul Iordache.

Olimpianul veni, însă, întemeindu-se pe poruncile Arhiului, nu-şi schimbă hotărîrile. Dar jură pe icoana Maicii Domnului, că va urma pe panduri în douăzeci şi patru de ore; atât era nevoit să mai zăbovească, ca să primească alte porunci dela Târgovişte. Şi spre întărirea jurământului făcu trei cruci mari.

XVII.

Arhiul şedea la Târgovişte în una din cele mai frumoase case. Era a Grecului Giartoglu, un eierist înfocat. Primise pe Alexandru Ypsilanti ca pe un semizeu; şi de oarece nu putea să-i ridice un templu, scornise gândul să numească una din scările care duceau la pridvor „scara sacră”, şi nu îngăduia să fie folosită decât de Arhiu şi de fraţii lui.

In dimineaţa zilei de 24 Martie intră, val-vârtej, in acea curte, un căpitan de arnăuţi, călare, care ţâra un om de guler şi urla aşa de grozav, încât locuitorii caselor ieşiţi în fugă nu înţeleseră decât după o vreme dece era vorba.

In sfârşit beizadeaua Gheorghe Ypsilanti se înfăţişă pe pridvor, şi arnăutul strigă de astădată mai desluşit, tot scuturând şi bruftuind pe cel, pe care-l trăgea după sine: „Câinele astă minte si zice că Turcii au intrat în Bucureşti. Pentru minciuna aceasta am să-i tai capul!”

„Aman! Aman!” ţipă celălalt, „nu o zic eu, o zice un negustor, care a fugit din Bucureşti. II pot aduce ca martor”.

Arnăutul care era beat, zbieră din nou la el, cu ameninţări înspăimântătoare.

Prinţul se aplecă de pe pridvor şi strigă: „Generale, Generale, Caravia, linişteşte-te! Lasă să-l ascultăm întâi pe ispravnic”.

Căci nenorocitul, pe care Caravia îl ţinea de guler, era ispravnicul judeţului.

„Ce să-l ascultăm”, urla generalul, „e un vânzător, o iscoadă. Vrea să bage frica în oştire. Am să-i tai capul drept pildă”.

„Fără judecată? Ar fi o nelegiuire. Trebue să cerem şi părerea Arhiului. Şi el nu e aci”.

Atunci arnăutul se mânie şi pentru asta: „Nu e aci?” scrâşni el, „iar nu e aici?”

In timpul acesta mai mulţi ofiţeri se strânseră pe pridvor, generalul Christaris, Lassanis, adjutantul şi casierul Scufas.

Cara nu putea suferi pe Christaris, pehtru că nu ea mitarnic şi se temea de dânsul ca de unul ce cunoştea întrebuinţarea otrăvei. Dar ţinea la Lassanis şi la Scufas, căci casa eteriei era în mâinile lor.

Şi pentrucă toţi erau de părerea beizadelei, arnăutul cu înjurături straşnice, trânti la pământ pe bietul ispravnic, dându-i cu piciorul, îşi zmuci calul care sforăia, şi ieşi din curie, răcnind ca un tigru care şi-a pierdut prada.

Gheorghe Ypsilanti îngălbenise şi intră repede în casă. Pe ispravnic îl ridicară câteva slugi, îl luară în odaie şi-l îngrijiră. Apoi veni Lassanis, ca să afle ce zise negustorul delà Bucureşti.

A doua zi după plecarea lui Vladimirescu, Ahmed, paşaua delà Silistra, se înfăţişase cu opt mii de oa-meni înaintea Bucureştilor. Puţinii boeri râmaşi în oraş, împreună cu bancherul Băltăreţ, şi cancelarul Udritzky, îi ieşiseră înainte şi fuseseră bine primiţi. Paşaua spusese, că era trimes numai împotriva „apostaţilor”, adică Tudor şi eteriştii; însă ceru toate armele locuitorilor. Spaima era mare în oraş. Aproape o sută de oameni fugiseră cu tot avutul lor ia consulatul prusesc. Toţi erau îndârjiţi împotriva lui IJ-dritzky, care, până în clipele cele din urmă, zisese cu tărie, că nu vin Turcii. Şi paşaua dela Vidin trecuse Dunărea, cel dela Brăila intrase în Moldova.

Lassanis se duse cu aceste ştiri la beizadea Gheor-ghe.

Tânărul se plimba turburat prin odaie.

„Ah, de-ar veni în curând frate-meu Dimitri cu trupe împărăteşti din Rusia!” strigă el.

Christaris, lângă fereastră, privea afară; o dunga dureroasă! i se adâncise între sprâncene. Lassanis, repede, făcu din ochi lui Scufas.

Misiunea beizadelei Dimitri în Rusia şi sosirea lui grabnică cu trupe de ajutor, era una din acele legende, care se răspândeau necontenit în tabără, şi în care fraţii Ypsilantti înşişi începeau să creadă.

„Mă voiu duce, mai de vreme decât voiam, la vie, unde se află Arhiul, şi voiu căuta să-l văd între patru ochi, şi să-i povestesc cele întâmplate”, zise beizadeaua, cu străşnicia unui om, care a luat o hotărîrc de mare însemnătate.

Arhiul plecase de dimineaţă la via gazdei sale, alte scări mai puţin sacre.

„N-ar fi mai bine, Măria Ta”, zise Christaris, „să le întorci îndată aci cu' generalisimii, şi să ţinem sfat”.

„Nu se poate”, răspunse Gheorghe Ypsilanti, „cum ar rămâne Chiartoglu, care a făcut atâtea pregătiri pentru sindrofia dela vie?”.

Scufas şi Lassanis zâmbiră iaraşi a râde, iar prin ochii medicului trecu un fulger de disperare.

„Ţi-aş fi îndatorat, dragă Scufas” urmă beizadeaua”, să trimeţi pe cineva la mine, să poruncească să pue caii şi să vie aci să mă ia”.

Casierul eteriei îi îndeplini grabnic dorinţa.

Fiecare beizadea îşi avea casa, ca şi fiecare general.

De aceea fiecare avea nevoie de o mulţime de slujitori. Numai curtea Arhiului înghiţea zilnic o sută douăzeci şi patru de oca de carne, cincizeci sau şaizeci de pâini, şi câtimi de unt, de ouă, de lapte, de făină, de zahăr şi de băcănii pe potriva celor de carne şi pâine. Nu mai puţină risipă făceau şi generalii.

Oraşul de mult nu izbutea să plătească acest bir. Pentru a-l aduna, cete de arnăuţi cutreerau satele, strângând vitele şi păsările, pe care le duceau la Târ-govişte. Ei sparseră şi pivniţele din vii; iar butoaiele, care nu puteau fi ridicate din lipsa de căruţe, sau care nu puteau fi pe dată golite, chiar cei mai beţivi fiind sătui, le ciuruiau cu pistoalele, aşa încât vinul curgea pe jos, preschimbând pivniţele în cisterne bine mirositoare.

Cei jefuiţi nu primeau nici un ban; şi pe lângă aceasta femeile şi copii lor erau schingiuiţi. Ţăranii fugeau în munţi, şi în fiecare zi zavergii trebuiau să împingă prădările lor în locuri mai îndepărtate. Lăcomia şi cruzimea lor creşteau mereu; prădau şi bi-scricele. I

La toate acestea simandicoasele beizadele închideau ochii; ei ştiau, cu mare meşteşug, să nesocotească politicos primejdiile ameninţătoare şi neajunsurile cele mai strigătoare. Şi pe lângă aceasta, Arhiul era bolnav de dragoste.

Sofiana Pantas îl însoţise la Târgovişte, dar era ui nişte toane înfricoşat (de rele. Ea nu mai avea nevoie să-l cucerească pe prinţul Alexandru, şi să se prefacă, pentrucă el îi era rob, ai trup şi cu suflet, ba se purta acum cu dânsul cum se purtase pe vremuri cu Leventis şi îi aţâţa gelozia în aşa chip, încât se certase din pricina ei cu unul dintre cei mai buni ofiţeri ai săi, cu Gheorghe Cantacuzino, care venise cu el din Rusia, şi pe care acuma îl trimisese în Moldova cu misiunea, foarte puţin desluşită, să ocupe iaşii.

Sofiana însă ştia să-I chinuiască pe ibovnicul ei în chip mai rafinat încă prin critica înveninată ce i-o fă:ea lui şi întreprinderii sale. Şi când îl vedea scos din fire, ridica din frumoşii ei umeri albi şi rotunzi şi zicea: „Ce vrei, Ypsilotate,. din toate popoarele de pe pământ, Grecii sunt aceia cari au mâncat prea mult din rodul pomului ştiinţei; ils se sont donne une indigestion spirituelle: Le-a mai dat şi Chilon o po-vaţă cu două tăişuri: Cunoaşte-te pe tine însuţi, ceeace vrea să zică, aflaţi că nu sunteţi buni de nimic, şi că totul e zadarnic. E drept însă, că ţie îţi mai lipseşte mult până la această ştiinţă, Măria-Ta”.

Rănit adânc, beizadeaua răspunse: „Dar cum ar trebui să fie bărbatul, care ar afla har înaintea ochilor tăi?”.

„Ar trebui să mă despreţuiască”, rosti dânsa apru, dar totuşi cu înfocare, şi adăogă, visătoare: „Ar trebui să fie fiul unui popor, care ar avea dreptul să aibă încrederea, în puterea sa, un popor ca acela al Dacilor, până n-am venit noi peste ei”.

„Aiurezi”, încercă să glumească beizadeaua, „vrei să pui pe Valahi mai sus decât pe noi, Elinii?”

„Nu uita, dragă”, zise Fantasia, „că titlurile tale le datoreşti Valahilor”.

„Kira Sofiana!” strigă el înfuriat.

„Mii rog, mă rog”, zise ea, „vă făliţi peste tot cu armele Moldovei şi ale Valahiei, le aşezaţi ori unde se nimereşte, pe butci, pe cearceafuri, pe tabacheri, pe săbii şi pe batistele voastre. Deci, sau înseamnă poporul acesta ceva, sau armele sale sunt fără vaiere”.Ochii îi scânteiau acuma; ştia că fiecare să-

geata îşi nimerea ţinta, şi nu avea bucurie mai mare, decât $ă-l înjosească pe Arhiul.

El se roşea şi iar se ’ngălbenea, şl vocea ii tremura când începu: „Pe steagul eterici.

„Tocmai, vream să ţi-o spun de mult”, ii tăie ea vorba, bine „ai face să-l schimbi, şi să pui să zugrăvească un struţ în locul fenixului”.

La aceasta Ypsilanti ieşi. In tindă se întâlni cu fratele său, care sosea în aceiaşi clipă la vie.

Prinţul Qheorghe îi ceru o convorbire; Arhiul îl primi pe dată, şi timp de cinci minute ascultă pe fra-te-său cu băgare de seamă; pe urmă însă mândria şi duda ce le simţise, gândindu-se la Sofiana, se preschimbară în teamă că ar putea sa-i fi pierdut iubirea. El răspunse zăpăcit, se nelinişti, trăgea cu urechea la orice zgomot în casă, şi când i se păru că aude paşi îndreptându-se în spre odaia Sofianei, întrerupse grăbit pe frate-său: „Bine bine, mâine dimineaţă vom mai vorbi, întorcându-ne la oraş”, se repezi la uşa ei, şi, după oarecare zăbavă, îndrăzni să intre şi să-i ceară iertare.

Cristaris, în sufletul său, trăgea nădejdea, că Arhiul, după ce vorbise cu frate-său, era să alerge la oraş şi era p-aci să scoată un strigăt de bucurie, când căpitanul Dimitrie Soutzos intră la dânsul zicând: „Generale, a venit o ştafetă de la via lui Giartoglu”, sfârşitul cuvintelor însă îl scoase din fire: „mai cere praf de puşcă şi iască pentru artificii. Dar la regimente nu vrea să dea nimeni fără plată. Şi noi n-avem’.

Dimitrie Soutzos, care, vorbind, ţinuse milităreşte mâna la şapcă, o lăsă să cadă, şi bărbaţii priviră unul la altul în tăcere. Tânărul căpitan nu era dator să facă această îpştinţare, orice soldat putea să îndeplinească.

Christaris înţelese, că numai nerozia cererii, când duşmanul era în apropiere, împinsese pe Dimitrie

Soutzos să vie la dânsul, şi citi, pentru prima oara desnădejde în ochii săi. Această dovadă de nepricepere a comandirului zdruncinase chiar eroicul optimism al tânărului mavrofor. Şi deodată Dimitrie Soutzos îşi vărsă tot focul: „Generale, nu găsesc răspunsuri la îndoiala mea cumplită, — de aceea viu la d-ta, care eşti una cu Elada, care o iubeşti atâta în cât ea grăeşte prin gura d-tale. Jură-mi generale, că într-a-devăr ne coborîm din acei eroi de cari cântă Omer: „mânuitori de suliti şi dornici să străpungă cu frasinul întins zalele ce scrâşnesc, de pe pieptul duşmanilor”.

Christaris încercă să scape printr-o dovadă apa-gogică.

„Eşti desamăgit, căpitane”, zise el, „pentrucă nu sunt toate cum ar trebui să fie. Pentrucă îi vezi pe compatrioţii d-tale că greşesc, bănuieşti că niciodată nu am avut însuşiri bune. Dar tocmai asprimea judecăţii d-tale e o dovadă de mărirea Eladei. De nu avem pravila virtuţii, nu ne-am lupta împotriva greşelii. Dar ce este adevărul? Nu numai materia, dar mai presus de toate idealul. Dacă sufletul Elinilor simte şi vrea mărirea Elinilor, aceasta va fi. Cât timp vom crede în eroii noştri, vom naşte eroi, chiar împotriva tuturor slăbiciunilor, cu care singuri ne împiedicăm drumul înaintărei. De aceeaţ să slujim patriei, nu numai cu sabia, dar şi cu credinţă în nemărginita e virtute.

Şi astfel idealistul, mângâind pe altul, se mângâia singur.

Dimitrie Soutzos oftă adânc gi zise: „Acuma iar pot trăi”, şi în calda sa recunoştinţă voi să sărute mâna aceluia, care îl scăpase de un ucigător chin sufletesc. Christaris îl strânse în braţe.

Arhiul abia sosise dela vie, şi Lassanis înştinţă ca adjutantul prinţului Niculae adusese pe Tudor Vla-dimirescu în curte, şi cerea voie să-i dea o scrisoare a lui lordache.

Ypsilanti foarte mâhnit, pentmcă Sofiana Pantas nu voise să-l însoţească la oraş, răspunse răstit: „Ce să fac cu prostul de Valah?”

„Măria Ta, Pai chemat ca să-ţi dea seama de corespondenţa sa trădătoare cu Turcii”, îi aduse aminte Lassanis.

In acea clipă sosiră Christaris şi Caravia; beizadeaua se stăpâni şi porunci să cheme pe adjutantul fratelui său Niculae.

Olimpianul nu zicea altceva In scrisoare, decât că trimetea pe Tudor Vladimirescu sub pază la Târgo-vişte şi îndrăznea să dea prinţului sfatul să fie îngăduitor cu pandurul.

„O scaldă”, zise rânjind Lassanis.

„Sfatul e prăpăstios”, zise înfocat adjutantul beizadele Niculae, şi înşiră un logos despre greutatea misiunii îndeplinita, arătând că Vladimirescu era un om primejdios. Lângă Câmpulung, spre pildă, le ieşiră înainte treizeci de Valahi călări, primind pe „Domnul Tudor” în strigăte de bun sosit şi mulţumindu-i că scăzuse birul de la 25 la 5 piaştri. Aceasla fusese o stratagemă a prinţului Niculae. Ca să nu încerce Valahii din Câmpulung, negustoraşii şi meseriaşii, — boerii erau fugiţi,— să-l scape pe Tudor Vladimirescu, se răspândise svonul, că slugerul se duce la Târgo-vişte, ca să se urce cu mare alai pe scaunul Domnesc. Şi încheiă, povăţuind o purtare aspră faţă de trădător.

Lassanis şi Caravia erau de aceiaşi părere.

Christaris zise: „înainte de toate să-i dăm ascultare—”. Scufas intră la aceste cuvinte şi strigă: „înainte de toate să-l închidem! Prostimea valahă se a-dună în faţa curţii”.

,Nu vă spuneam!” strigă adjutantul delà Câmpulung. Arhiul făcu o mişcare poruncitoare şi ieşi pe pridvor. In curte, Tudor Vladimirescu era călare pe o mârţoagă, cu hăţurile proaste şi scări de lemn; un lanţ îi lega picioarele, trecând subpântecele calului. Doi arnăuţi îl păzeau. Adjutantul delà Câmpulung alesese acest alai, ca să treacă mai nebăgat în seamă prin oraş.

De sus, Alexandru Ypsilani privi cu dispreţ pe căpetenia pandurilor şi zise: „Ai vrut sâ vinzi creştinii păgânilor? E o ruşine”, şi întorcându-se către Caravia: „Ţi-l dau pe sluger ca prizonier, generale’'. Apoi către Christaris: „Astă seară ţinem sfat. Ştii cine trebue să fie de faţă, fratele meu, Generalul Caravia, Lassanis, — ştii d-ta. Dar poate mai bine mâine dimineaţă”, şi se opri oftând obosit.

Pe urmă intră în casă, chemă pe medicul său Mavro-mati şi zicând că e bolnav.ceru să fie scutit de afaceri.

„E bolnav, ca s-o afle Sofiana Pantas”, zise Lassanis lui Scufas.

„Sau mai bine zis, boala lui se numeşte Sofiana Pantas”, răspunse casierul.

In mare grabă Caravia duse mârţoaga pe care şedea Tudor Vladimirescu prin uliţele oraşului printre grădiniţele căsuţelor, printre grădinile mari ale caselor boereşti dărăpănate, printre zidurile de biserici şi in sfârşit peste maidanul mare până la clopotniţa Mitropoliei; aci şedea Caravia.

Pe maidan mişunau oamenii; era jumătate bălciu, jumătate tabără arnăuţească. In curtea Mitropoliei era oarecum linişte.

Domnul Tudor, când trecu pe sub poartă, şi zări biserica, făcu semnul crucii. I se dădu o chilie, la stânga lângă intrare.

Scurt timp după aceea, Lassanis şi Scufas cerură lui Caravia o întrevedere.

„Generale”, zise Lassanis, „numai dumneata eşti om hotărât. Numai dumneata te pricepi să ţii oştirea strânsă laolaltă şi să împiedici dezertarea. Aveai dreptate ieri, când ai vrut să tai pe ispravnic. Ieri noapte sute de eterişti au fugit. Numai dumneata ai văzut că nu e vremea să fim îngăduitori cu Tudor Vladimirescu, după cum ne povăţuieşte Iordache, pentrucă Valahul e înţeles cu Turcii”.

Şi Scufas adăogă: „Se zice că e putred de bogat, se zice că a trimes milioane familiei sale în Ardeal. Şl fără doar şi poate are galbeni şi pietre scumpe cu-ute în hainele sale. Ar fi deci de mare folos pentru eterie, să ne laşi sâ-l cercetăm astă noapte’’.

Pe la orele patru, arnăutul îl pofti pe Domnul Tudor la masă. Doi paznici îl însoţiră prin curte, până-n trapeza pardosită cu cărămidă roşie; oameni mulţi se îmbulziră să slujească la masă, ca să-l vadă pe capul pandurilor. Printre ei era şi un preot al Mitropoliei, care aducea talerele şi sticlele.

Domnul Tudor mancă puţin şi nu vorbi. Numai la sfârşitul mesei, când i se ‘dădu ciubucul, zise către Caravia: „Aş vrea să mă plimb prin curte”.

Şi amândoi, cu ciubucul în gură, se plimbau înaintea bisericii. Stâlpii mândri a tindei se ridicau deasupra treptelor înalte, şi cele nouă turnuri rotunde se înălţau în roşeaţa cerului. Un lucrător scotea înve-litoarea de plumb de pe acoperiş.

„De ce scoate învelitoare?” întrebă Domnul Tudor.

„Ca să toarne gloanţe pentru apărarea patriei”, răspunse Caravia cu ifos.

„Aş intra în biserică”, zise Vladimirescu.

Arnăutul chemă preotul, care slujise la masă, şi care stătea acum cu mulţi, la oarecare depărtare; el aduse cheia şi deschise uşa bisericii.

Vladimirescu şi Caravia rezemară ciubucele lor de zid şi intrară. Domnul Tudor scoase de pe pletele sale lungi, căciula înaltă oltenească cu peticul ei de postav alb, Grecul scoase fesul de pe capul ras, şi amândoi făcură semnul crucii. Vladimirescu privi împrejurul său şi zise: „Acest sfânt locaş văzu lucruri mari, atunci când mai fu mărire prin ţară. 11 împodobiră voevozii cei mai buni, pe din năuntru şi pe din afară”, şi întorcându-se către intrare, se uită la şirul falnic al ctitorilor zugrăviţi la dreapta şi la stânga uşii,domnitorii şi doamnele lor în haine lungi de mătase înflorită, în caftane îmblănite, cu hangia-rul cu pietre scumpe, la brâu şi cu coroane domneşti pe cap, pe deasupra cărora erau scrise numele lor.

Luând pe rând Domnul Tudor îi privi pe toţi şi zise: „Asta de aici e Mihai Viteazul. Ca Mihai Arhanghe-

lui el fu scutul creştinătăţii, — pana ce-l rupserâ trădătorii0. Cuvintele sale răsunară în tăcerea 'bisericii, şi după câteva clipe urmă: „Moşneagul ăsta de colo este Matei Basarab. Fu şi el viteaz ca Mihai. Şi pe el îl mâncară fript trădătorii... cu zile”.

Olteanul grăia cu evlavie, ca un preot care-şi citeşte slujba singur în biserică. Şi întradevăr Domnul Tudor era singur. Arnăutului puţin îi păsa de amintirea voevozilor mari ai ţării. Şi preotul care-i însoţea, auzea cuvintele dar nu era viteaz.

Domnul Tudor îl întrebă, în cotro se află mănăstirea Dealu, în care e capul lui Mihai Viteazul.

„Dincolo, peste Ialomiţa”, fu răspunsul „se vede din clopotniţă”.

„Aş vrea să mă urc în clopotniţă, zise Vladimi-rescu lui Caravia.

Ieşiră din biserică, şi pe când pandurul şi Grecul se îndreptau spre turn, preotul încuia uşa. Apoi alergă la un tovarăş cărui îi încredinţase toate catrafusele sale, şi o luă la fugă spre graniţă. Nu era viteaz. Dar cincizeci de ani după aceia, pomenea încă cuvintele marelui Oltean rostite în Mitropolie.

Domnul Tudor, urmat de arnăut, se sui până la clopote, unde lumina asfinţitului intra în valuri aurii. Târgoviştea era la picioarele lui cu vechea chindie, care se ridica deasupra verdeţii' grădinilor, pe subtoiul ei pătrat. De mult ea slujea drept ornic al oraşului. Pe vremurile de fală ale scaunului Domnesc, de ceasul mesei aflau şi cei ce nu vedeau turnul, căci din vârful său răsunau trâmbiţele şi ţimbalele lui Vodă; curtea domnească, azi dărăpănată, era alături.

Privirea Domnului Tudor însă plutea mai departe, spre răsărit, unde pe dealurile înalte, dealungul zăvoaielor Ialomiţei, se vedea lucind, roşie, sub ultima rază de soare, cununa zidurilor mănăstirii Dealului. Prietenul slugerului, Episcopul Ilarion, fusese stareţ acolo, ani îndelungaţi, şi el zisese odată: „Capul lui Mihai e în biserica mănăstirii Dealului. Adeseori stau de vorbă cu dânsul. Mai de grabă înţelegem pe cei

morţi decât pe cei vii, pentrucă pe cei morţi îi ascultăm cu evlavie, şi pentrucă e tăcere împrejurul lor. Viteazul rrfa învăţat multe. Dela dânsul ştiu; De vrei să cunoşti viitorul, priveşte în trecut. Din rădăcină răsare toată puterea copacului. De vei găsi-o la rădăcină, teamă să nu mai ai. Eu, Mihai, sunt rădăcina”. Şi Domnul Tudor gândi: „Când voi fi printre morţi, mă va înţelege neamul meu şi pe mine”.

In aceeaş noapte, dela 26 la 27 Mai i se împlini ursita.

XVIII.

Urgia turcească se deslănţui însfârşit asupra ţării. Hagi Prodan şi Pandurii aflară a doua zi după plecarea lor la Piteşti, că dincoace de Olt Turcii arfseră orăşelul Slatina şi că dincolo de râu, trei mii dintre ei înaintaseră până la Drăgăşani. Un fugar de acolo găsise pandurii la Vultureşti, şi îi rugase să vie în ajutorul a şasezeci de fete, care erau în mâna eniqe-rilor, şi să scape pe şaptesprezece negustori închişi de ei şi ameninţaţi cu moartea.

Aceasta se petrecea Vineri seara.

Hagi Prodan chemă pe preotul din sat, şi-i ceru să citească aghiasma cea mare.

Cei cinci mii de oameni stăteau tăcuţi sub cerul de plumb, pe când preotul citea din marele aghiasmatar:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul puterilor, cel puternic întru tărie şi tare în războaie, care de mult ai dăruit putere prea minunată robului tău David, spre învingerea potrivnicului hulitor Qoliat, tu şi acum cu milostivire primeşte rugăciunile noastre cele umilite şi trimite binecuvântarea ta asupra armelor acestora, şi dă putere şi tărie robilor tăi acestora, cari doresc a le purta spre întărirea şi apăraea bisericii tale cele sfinte şi a orfanelor şi văduvelor şi fă-i ai dânsele înspăimânttători şi înfricoşetori la toată înarmarea vrăjmaşului şi totdeauna-i arată purtătorii de biruinţe, spre slava ta”.

Apoi preotul trecu cu botezul printre rândurile pan durilor.

Căpitanii îl urmau şi desluşeau oamenilor planul ce-l făcuseră cu Hagi Prodan. O ceată de ostaşi trebuia să treacă Oltul noaptea, să se întărească in casele şi viile dela Drăgăşani, să-i ademenească pe Turci să vie pân-acolo, şi să le ţie piept, până la sosirea oştirii, ce trebuia să-i ia pe la spate. Cei ce erau gata pentru asta, să iasă din grămadă.

Atunci în grabă şi în tăcere, două mii de oameni, căpitani, ca şi soldaşi, ieşiră la front.

„Ajungă, fraţilor”, strigă însfârşit Cuţui, „trebue să mai rămâe şi pentru mâine”.

Din cei două mii Hagi Prodan şi Oarcâ aleseră trei sute, bărbaţi de câte treizeci, patruzeci de ani, căci lovitura trebuia dată cu sânge rece. Erau cât p-aci sa treacă cu vederea pe Ene Enescu, când Oarcă întâlni privirea poruncitoare a ochilor săi întunecaţi şi zise Sârbului: „Să meargă şi ăla”.

Cei trei sute schimbară repede cişmele, punându-şi opincile, şi după ce fiecare din ei primi o traistă cu brânză, pâine, pastramă şi o ploscă de ţuică, plecară în adâncă tăcere, călăuziţi de fugarul dela Drăgăşani.

Părea că piciorul lor cunoştea drumul, pe care ochiul lor nu-l mai putea zări în întunericul nopţii. Scoborîră către Olt, printr-o scobitură a malului înalt până ajunseră la trei poduri umblătoare, pe care trecură puhoiul puternic şi slab lucitor al râului.

Iar când dealurile şi câmpiile se iviră în lumina zorilor, cei trei sosiră în viile din spre miazănoapte a Drăgăanilor. De acum nu-şi mai păzeau mişcările. Străjerii turceşti îşi dădură repede seama, că se petrece ceva neobişnuit în casele albe împrăştiate d-a coasta, şi un ceas după răsăritul soarelui pandurii văzură cetele mohorîte ale oştirii duşmane, cum eşiau din grădinile oraşului pe câmpia verefe. In curând, auziră bătaia furtunoasă a tobelor, sunetele ascuţite ale fluerelor şi clopoţeii muzicii păgâne; ei veneau

tot mai repede, aşa încât un nor alb de praf se ridică val-vârtej după ei. Acum se răriră şi caii şi fâlfâirea numeroaselor flamuri şi scânteie de lumină sclipind din arme; apoi duşmanul se năpusti asupra viilor.

Din trei case aşezate pe deal, cam în acelaş rând, ieşiră trosnind limbi roşii de foc. Iar duşmanul, slobozind şi ei puştile, urla aşa de tare, încât înăbuşi aproape zgomotul împuşcăturilor.

Lupta ţinu până la apusul soarelui.

Dulce şi caldă era adierea primăvăratecă ce trecea peste frumosul şi pajnicul ţinut, unde numai pe un petec de deal se ridica vuet, unde numai într-un singur loc se rostogoleau, sub cerul albastru, nori de fum alb. Acolo, via abea înflorită era stropită cu sânge de om.

Hagi Prodan, în acest timp, trecu Oltul ascuns de zăvoi, şi îşi aşeză oştirea în şir de război. Amuţiseră acum focurile de puşcă, pe care le auzise de departe, dar, spre miazăzi, se înalţă pe cerul de seară o lumină din ce în ce mai roşie; Turcii aprinseseră Drăgăşanii.

După ce înoptase, pandurii ieşiră din vie. Erau neînvinşi şi duceau cu ei şaptesprezece răniţi; treizeci şi trei morţi zăceau în casele de pe deal. Duşmanii pierduseră optzeci şi şase de oameni, două sute erau răniţi, iar ceilalţi se închiseseră într-o mănăstire în apropierea Drăgăşanilor.

Oştirea Domnului Tudor petrecu noaptea cu pază mare şi în cea mai adâncă tăcere. Nu ardea nici un foc, afară de pălălaia uriaşă de deasupra Drăgăşanilor, din care se ridicau nori groşi de fum portocaliu. Când spre dimineaţă, cerul se lumină şi fumul se ine-gri, pandurii mai văzură câţiva Turci scoborînd în fugă din vii şi alergând către mănăstirea, unde erau închişi tovarăşii lor. I

Era în ziua de Rusalii. Creştinii se bucurau de sfânta sărbătoare, care li se părea norocoasă pentru lupta lor cea dintâi.

Atacul sună. Pandurii, în trei coloane, se repeziră înainte, se ciocniră cu cavaleria turcească, care ieşise

din mănăstire, şi o respinseră. Cincizeci şi şase de morţi râmaseră pe câmpie, iar vre-o doisprezece armăsari, cu hăţurile şi cu coama în vânt, goniră încolo şi încoace.

Şi salvă după salvă trosniră din mănăstire.

Hagi Prodan ascunsese cavaleria şi pedestrimea după copaci şi în adânciturile pământului, şi răspunse focului artileriei turceşti cu două tunuri mici, cărei i se îngăduise să le ia din Piteşti.

Nici o ghiulea nu-şi greşise ţinta. Plumbul turcesc cădea ca o grindină printre panduri, cari îşi ştergeau năduşeala, sângele şi fumul de pe obraz şi trăgeau cu aceeaşi pricepere şi chibzuială ca odinioară, pe plaiul Cotrocenilor, când făceau şcoală de tragere cu Oheorghe Lazăr; de unde cădea unul sărea altul în locul lui.

Pe la amiazi însă li se isprăvi iarba de puşcă, şi căpitanii, siliţi să sune retragerea, duseră trupele spre miază noapte, între Olt şi vii.

Toate inimile erau cuprinse de mânie.

Hagi Prodan era galben la faţă şi scuturat de friguri; fierbea veninul într-însul.

Ostaşii vorbeau cu necaz de Iordache, care nici azi, după patru zile, nu se ţinuse de cuvânt, deşi oştirea ar fi avut acele trei tunuri mari, muniţiile ei toate, cele trei care pline de lopeţi, de casmale şi de topoare, pe care Domnul Tudor le ducea totdeauna cu sine pentru săparea de şanţuri, Turcii din mănăstirea Dră-găşani ar fi fost siliţi să se predea chiar înainte de asfinţitul soarelui, căci pe la amiazi focul lor slăbise, pentrucă tunurile pandurilor crâpasera zidurile în mai multe locuri, clădirea era p-aci să se aprindă şi apă nu era în curtea mănăstirii.

Era pentru toţi o jale sfâşietoare să oprească lupta aşa aproape de izbândă; dar ce erau să facă fără, praf de puşcă, şi când duşmanul putea să primească în orice clipă ajutor delà Craiova. Şi cu toată sfânta sărbătoare, înjurăturile căzură droaie pe Greci.

Căpitanul Oarcă, călărea, adâncit în gânduri negre; inima-i era plină de dorul lui Tudor Vladimirescu. Se căia amar, că îngăduise plecarea dela Goleşti, şi când zări pe Ene Enescu lângă dânsul, zise de odată: „Băiete, să nu zici râului de munte, că în calea sa prea rostogoleşte tot: numai el duce morile din câmp”.

Ene îl privi, dar abia îl auzi; sângele îi curgea cald şi uşor prin vine, şi inima, a cărei greutate o simţise de săptămâni, azi îi era uşoară, golită şi de ură şi de iubire, numai stăpânită toată de o beţie războinică. „Când ne mai batem, căpitane?” întrebă el.

„In curând, de o vrea Dumnezu”, ofta celălalt, „trebue însă să-l aşteptăm pe Iordache”.

„Să aşteptăm şi iar să aşteptăm”, strigă Ene, „ şi azi am fi putut să tragem înainte. Fiecare om din pe-destrime şi din călărime mai avea cu ce trage înnodată”.

„Vorbeşti ca un copil”, zise Oarcă, „iarba n-ar fi ajuns ca să sileşti pe Turci la predare, şi am fi pierdut încă din ai noştri”.

„Ei şi?” răspunse tânărul, şi în ochi săi negri se aprinse o flacără ciudată.

Atunci Oarcă se răsti mânios la dânsul: „Ei şi? Şi de ce te baţi? De petrecere„ sau pentru ţara ta? Nu e vorba să cădem în zadar, ci să biruim, de o vrea Dumnezeu să ne ajute”.

Se părea însă, că Dumnezeu nu vroia să le ierte păcatele.

Numai după două zile cercetaşii pandureşti, aduseră vestea, că Iordache şi Ypsilanti sosiseră în faţa Râmnicului. Câteva trupe răsleţe eteriste fuseseră bătute de Turci în apropierea Târgoviştii, până nu fugise întreaga oştire, în mare goană, din acest oraş. Un căpitan trecuse la duşmani, altul o luase la sănătoasa peste munţi. Doi se apăraseră vitejeşte intr-o mănăstire dar după ce Tiu mai avusese muniţii, alergaseră noaptea la Târgovişte, şi ziseră Arhiului care-i mustrase: Dojana e uşoară când stai departe de lupta.

„Dar unde e slugerul Tudor?” întrebară pandurii.

Aceasta cercetaţii n-o aflaseră.

Hagi Prodan cu oştirea sa toată se îndreptă spre Olt.

Apele umflate curgeau galbene căluţul printre ză-voaiele verzi, căci la munte ploua, în aer era zăduf, cerul era posomorit şi zarea învineţită de ploi.

In jos de Râmnic era un pod plutitor. Hagi Prodan cu căpitanii săi cei mai mari trecu de celălalt mal, unde se vedeau mişunând cetele negre ale oştirii eteriste.

Arhiul stătea în una din casele ţărăneşti împrăştiate. Pandurii merseră la dânsul.

Alexandru Ypsilanti şedea pe pridvor. Era palid, două pete roşii ardeau pe obrajii săi slabi, ochii-i sticleau şi buzele-i tresăreau nervos. Fraţii săi stăteau lângă el, pleoştiţi; Lassanis era neliniştit, ca o vulpe închisă. Pe faţa lui Iordache nu se putea citi nimic ca de obicei. De undeva se auzeau urletele lui Cara-via, apoi se apropie şi el cu paşi lungi, legănaţi.

Semeţ şi obosit, Alexandru Ypsilanti întrebă pe căpitanii de pandurii, dece se retrăseseră înaintea duşmanului?

Atunci, Hagi Prodan, cu toată gălbinarea lui, se înroşi de mânie şi zise: „Căpitanul Iordache e de vină, că nu sa încrezut în noi şi-şi închipuieşte, că suntem înţeleşi cu Turci; şi de aceea a oprit tunurile şi muniţiile noastre la Piteşti, sub cuvânt că n-are poruncă dela Măria Ta. De am fi avut cele două tunuri mari, în trei ceasuri făceam mănăstirea praf, şi nu se prăpădeau degeaba cei mai viteji dintre noi. Două zile n-a îndrăznit să iasă picior de Turc din mănăstire, şi ieri au fugit păgânii la Craiova cu răniţii lor. N-a rămas decât o ceată mică”.

Iordache şi Niculae Ypsilanti, ceifmai harnici printre ostaşii eterişti, simţiră ciudă la auzul acestei cuvântări.,

Arhiul însă zise: „Trebuia să ţineţi poziţia încă trei zile, până veneam eu”, şi adăogă cu dispreţ fatalist: „Dar ce s-a făcut s?a făcut”.

„i).ai eu ce era sa ne ţinem poziţia?” strigam H agi Prodan şi căpitanii săi, „dacă nu mai aveam muniţii?”

Ypsilanti ridică barţul său schilod: „Acuma voi merge eu cu oştirea mea intreagă înaintea Turcilor, si voi pune capăt acestui război”.

Cu aceste cuvinte se curmă audienţa pandurilor; le iu îngăduit să treacă Oltul, să intre în Râmnic şi sa aştepte acolo poruncile Arhiului.

Hagi Prodan se opri lă episcopia din deal, şi se culcă. Convorbirea cu Ypsilanti îi întărîtase gălbi-narea.

Oarcă şi Cuţui stăteau lângă patul Sârbului şi ziceau: „Ce prost îngâmfat e ăst Ypsilanti. Iatâ-l că vorbeşte, ca şi când acest război nu l-ar mai privi pe dânsul”.

Makedonski intră strigând: „Ştiţi ce l-a scos din fire pe Ypsilanti? L-aţi văzut că nu mai ştia ce zicea? Am aflat delà câţiva eterişti, veniţi de peste Olt, după merinde. I-a fugit ibovnica, nevasta unui oarecare Pantais, şi a fugit cu Scufas—şi cu casa eteriei. Oştirea a murit de foame, în drum, delà Piteşti până aici, căci toată zahereaua au lăsat-o la Târgovişte. ( )ameni s-au hrănit cu cireşi verzi. Şi i-a plouat năstruşnic”.

„Dar cu Domnul Tudor ce-a făcut?” întrebă Oarcă.

Makedonski dădu din umeri.

Oarcă ieşi, adună pe toţi căpitanii, cari erau patruzeci la număr, şi puse pe unul dintre ei„ măi meşter la carte, să facă o jalbă către Arhiu, prin care cereau sa li se dea slugerul Tudor, cel care-i luase delà casele lor ca să-i ducă la război.

Cei patruzeci trecură iarăşi Oltul şi înmânară jalba lui Ypsilanti.

Acesta puse pe un Grec ştiutor de alte limbi, să i-o tălmăcească, tăcu câtva timp, privind în depărtare, ca unul cu mintea aiurea, şi pe urmă răspunse cu a-ceeaş mândrie ca odinioară: „Voi chema pe Tudor Vladimirescu din Rusia, căci slugerul a fost chemat

Pandurul.

acolo. Românii insa, până va veni, sa nu stea la parte, ci să meargă împotriva Turcilor, la Drăgăşawi.

Pandurii, desamâgiţi şi uluiţi, se întoarseră la Râmnic. Frunte-Lată zise amărît: „Acuma ni l-au luat pe Tudor, care ne-a ridicat de pe la vetrele noastre; ce să mai rămânem la un Grec călare pe cal? Gâ-diţi-vâ la copiii noştri, cari sunt în mâinile Turcilor”.

Tocmai acesta era gândul lor; în noaptea aceea trei sferturi dintre panduri plecară, prefirându-se printre mii de primejdii şi de întâmplări, spre nevestele şi copiii lor, fiecare dintre ei gata să-şi apere casa chiar împotriva unei oştiri întregi.

Numai Oarcă, Cuţui, Cioreanu, Caleţeanu şi E-nescu rămaseră. Oarcă încercă să-şi spele purtarea faţă de Domnul Tudor, luptând până la sfârşit pentru îndeplinirea gândului şi voinţei lui. Cuţui, Cio-rcarm şi Caleţeanu rămaseră de dragul lui Oarcă. Iar Enescu voia să se bată, şi ducea în sufletul său ta-nar nădejdea să cadă, într-o răzvrătire îndârjita împotriva ursitei.

In ambele tabere de lângă Olt se pregătea furtuna. Căpitanii, certaţi între ei, nu se încredeau, unii in alţii şi în adunarea pestriţă a oştirilor fierbeai! duşmănii cumplite. Inimile Românilor \erau aprinse de mânie împotriva Grecilor,,de cari voiau să scape, şi cu cari acuma, 'după viclenia lor le luase.pe Domnul Tudor, /trebuiau să lupte laolaltă împotriva Turcilor. Sârbii ţineau cu‘Românii, însă nu erau plătiţi de mult şi erau nemulţumiţi.

Haimanalele, cajri se alipiseră de Ypsilanti zicân-du-şi eterişti, fiindcă hainele lor boite în negru la Târgovişte şi prefăcute în uniformă îi semuiau întru câtva cu mavroforii, erau înfuriaţi, că nu li se plătea şi idaveau ce prăda, că nu venea ajutorul Rusiei şi că luptele împotriva Târgoviştei fuseseră toate nenorocite pentru Greci.

Singurii cari nu erau în vrajbă cu ursita, enati tinerii din batalionul sacru. Cu leacul doctorului Chris-taris, căpitanul Dimitrie Soutzos se vindecase de des-

midejdt: el voia manrca Eladei, şi această mărire fit. nu mimai pentru dânsul, dar şj pentru tovarăşii sal. pe cari ii rapea entuziasmul sau. Din tabara de lângă Olt, Dimitrie Soutzos scria acasă la Constantinopole: „Am răni la picioare. De câteva zile umblu neincălţat, dorm in mlăştini, mănânc poame verzi, rareori o bucata de pâine uscată. Dar această lipsa mi-e planta, viaţa aceasta plină de întâmplări mi-e draga. De mic copil am visat ziua liberării noastre. Pentru prima oară în viaţă conduc oameni cari nu-mi dau titluri goale, ci mă chiamă cu scumpul nume de frate. Rămâneţi cu bine. Ne vom revedea... Unde?... numai Dumnezeu ştie”.

Furtuna se coborîse de pe munţi, cu tunete şi trăsnete şi vijelii grozave, cari rupeau frunzele de pe comici. Pe Oltul galben, vărgat de spumă albă, se legănau trunchiuri desrădăcinate, şi dintr-odată piatra căzu din cer, ca mii de suliţi albe, ferfeliţând iarba, stufişurile şi florile, ropotind pe căruţe, pe grămezile de puşti, pe tunurile din tabăra eteriei şi gonind pe oameni sub orice adăpost găseau. Piatra era mare ât nuca. Mavroforii abia scăpară sub un grajd.

Dincolo de Olt, la Râmnic, apele curgeau şiroaie si spumegând pe uliţele povârnite, şi tot liliacul în-Vlorii zăcea acum la pământ, rupt şi tocat, în grămezi vinete. Şi ploaia mai ţinu două zile, de credeai ca va îneca tot ţinutul.

Luni sosi ştirea, că se iviseră iarăşi trei mii de Turci la Drăgăşani, şi pe dată începu cearta între căpitani despre planul de atac. Caravia voia să plece, să fie Marţi de dimineaţăla Drăgăşani, şi să surprindă pe duşman, lordache Olimpianul însă ţinea că Marţea 1 zi nenorocită, şi că nu se putea face vreun atac fără o recunoaştere.

Marţi trupele trebuiau împărţite astfel, ca, în timpul bătăliei, întăririle să sosească repede şi pe neaşteptate, iar atacul cel mare să se facă numai Mier-curi, cu atât mai mult, cu cât din pricina ploilor regimentele se putea înfunda în noroi, puteau sa se despartă uneh de altele, şi aveau nevoie de timp mai mult ca sa sosească la Drăgăşani.

Totul fu în zadar. Caravia era beat şi răcnea asum zitor. Deci Ypsilanti porunci, ca bătălia sa se faca Marţi.

Oarcă însă cu oamenii săi se împotriviră la porunca, pentrucă Ypsilanti luase comandamentul peste Românii lui Magi Prodan şi îl trecuse lui lordaene. Iar pandurii erau foc pe Olimpianul, în care vedeau pe duşmanul Domnului Tudor. De aceea Mag; Preda, care era bolnav, fu adus cu trăsura din Râmnic ca să-i potolească pe căpitanii săi.

Trupele plecară, în sfârşit, spre amiazi, şi tein a înaintea lui Alexandru Ypsilanti, care stă;ea călare în mijlocul adjutanţilor săi şi a unui pâlc de cazaci cu suliţi, obosit şi aproape' fără să bage de seama cele cc se petreceau în juru-i.

Mavroforii, insa strigau de bucurie, trecând înain-tea lui, şi pe drum cântau toate cântecele lor patriotice, mai ales Marseilieza, cu cuvintele potului. Rhigas:

„Fiii mu simpatriote,
Du 1 i nametha os pote
Ton ac irion Muvulmanon
Tis Elados ton tyrannon?”

Arnăuţii bombăneau, zicând că broaştele erau destule prin mocirle; de ce mai ocărăiau şi baeţii

Mersul pandurilor era „tare ca vântul, tăcut ea pământul”. Dar inima le era ca de plumb, căci zvonul îngrozitor, că Domnul Tudor ar fi fost omorît la Târgovişte, le ajunsese la urechi. Oarcă şi Cuţui, după ce statură la cumpănă, nu deteră crezământ acestui zvon; mintea lor dreaptă, oricât de mişei ii socoteau pe Greci, tor nu credeau că, fiind de o lege ai Românii ar fi puiuţ să săvârşească acest omor. Insă, lama care invaluia peirea domnului Tudor, apasa greu pe sufletul tuturor.

Drumul între Râmnic şi Drâgăşani se poate face in opt ceasuri, ruptura de nori însă il desfundase cu toni. Oştirea creştină nu spsi decât noaptea târziu. Poziţia luata după sfatul căpitanilor, se afla la poalele viilor. Iar după cunPo prevăzuse lordacie, nimeni mi avea habar de poziţia duşmanilor.

Pentru acest cuvânt, şi pentrucâ nu conteneau laudele de sine şi mutrele de feldmareşal ale lui Ca-ravia, Arhiul nu-şi urmase încă oştirea, — ca și din pricina beţiei arnăuţiîor, cari jefuiseră câteva pivniţe în drum. Olimpianul se înfuriase atât de rău, încât spuse pandurilor, Marţi dimineaţa: „Fraţilor, noi sa-i privim de departe, căci vă zic vouă: bătălia asta e pierdută”.

Parcâ era de aceeaş părere şi hotărîrâ să stea în adăstare.

Caravia işi aşeză oştirea într-un triunghiu, al cărui vârf se rezima de vii şi a cărui ipotenuză era înfăţişată de batalionul sacru. Mavroforii, udaţi până la piele, plini de noroi, aproape desculţi, râu înarmaţi, lipseau baionetele la puşti, — îşi luasera poziţia in marş, de paradă, în cap cu „muzica Golescului”, adusă dela Goleşti, şi care le cânta cântece greceşti.

Abia se opriseră, şi aerul se cutremură de urlete vajnice. Din spre Drăgăşani, pedestrimea turceasca se repezea drept asupra batalionului sacru, ieşind din pădurea, care înconjura pe jumătate larga câmpie.

Un fior trecu printre rândurile celor cinci sute de tineri, inimile lor bătură tare.

Staţi pe loc!” le strigă căpitanii, cu glasul ascuţit de turburare. Ei nu se mişcară, priviră cu ochii mari vârtejul de oameni, care se apropia, şi la comanda de foc, pocni ur/ropot de gloanţe, atât de bine socotit, încât frânse avântul duşmanilor rândurile cele dintâi căzură ca grâul sub seceră.

Pedestrimea turcească se opri pentru câteva clipe, apoi îsi întoarse calea.

Mavroforilor li se taie răsuflarea de bucurie; p unii ii ineca un plâns scurt. Trăiseră însfârşit atacul cel dintâi şi nu se clătinasera. mai mult chiar, inamicul fugea dinaintea lor.

Atunci răsună pământu.

Venea cavaleria turcească.

Dimitrie Soutzos porunci îndreptarea tunurilor.

Tinerii deschiseră în grabă chesoanele celor cin.’ tunuri, şi rămaseră trăsniţi de groază, căci în loc de praf de puşcă şi de iască nu aflară decât fân şi nisip. Asta era administraţia lui Caravia.

„O cremene, un burete!” strigară ei, ca sa slobi /casca cel puţin încărcătura din tunuri.

Unii dintre ei alergară printre rânduri, până găsii ce căutau. Clipele părură veşnicii. In sfârşit scânteii, săriră, şi, tunând şi zguduind pământul, ghiulele ieşiră din gurile de aramă. De astădată nu se gândise nimeni să ochiască bine. Ghiulele zburau prea sus. Fumul se ridicase încă înaintea frontului batalionului sacru, şi tinerii auziră aproape de tot ropotul copitelor.

Căpitanii strigară: „apăraţi-vă cu sabia. Gândiţi-vă la Elada. Muriţi pentru patrie!” şi cu toată desna-dejdea lor erau fericiţi, fiindcă stătuseră locului vitejeşte, şi fiindcă trupul lor urmase porunca sufletului si prin puterea voinţei lor sprijiniră tot batalionul vacru. Nici unul nu dosi, nici când simţiră suflare; cailor în obraz şi văzură fulgerarea iataganelor, nici când primiră in cap, în piept şi braţe lovituri arzătoare, nici când copitele cailor călcară pe picioarele lor goale; în mijlocul înfricoşatei îmbulzeli loveau orbeşte atâta vreme cât i lăsau rănăile dureroase si pierderea de sânge.

Cinci sute de copii rău înarmaţi, împotriva unei mii de călăreţi bine conduşi. Dupâ zece minute, nu râmase din batalionul sacru decât un morman de le-suri ciopârţite.

In aceste zece minute, mavroforii salvasera cinstea Eladei, atât de zdruncinată prin această răscoală. O salvaseră cu toate lipsurile celorlalte trupe etenste pe câmpul de luptă delà Drăgăşani.

Nici o divizie nu venise în ajutorul batalionului sacru. Numai Caravia, care statea cu arnăuţii săi cam la cincizeci de paşi de flancul drept al mavroforilor, se mişcase; când văzu iu rusul-fără stavilă al cavaleriei turceşti, frica de moarte umplu capul său de beţiv. îşi întoarse calul. Oamenii îl urmară, se aruncară pe regimentele, care la spatele batalionului sacru, formau vârful triunghiului, şi le târîră, cu toată împotrivirea disperată a prinţului Niculae, în fuga lor, până la podurile umblătoare de pe Olt, pe care se repeziră, călăreţi şi pedeştri, în goană nebună împingându-se si imbrâncindu-se între ei, astfel încât mulţi pieriră in valurile râului.

Pe timpul acela trupele Sultanului bateau falnic pe tobele mavroforilor, şi un enicer striga greceşte la marginea pădurii, în care se aciuaseră vreo cincizeci de tineri: „Ieşiţi, au fugit Turcii!” Băeţii ieşiră şi fura culcaţi la pământ ca vânatul de vânători.

Atunci se cutremură sufletul pandurilor. „Vai de bietele lor mame”, ziceau ei. Şi când căpitanul lor-dache trecu înaintea lor şi striga pe româneşte: „Fraţilor, să nu-i lăsăm să se prăpădească de tot, sunt creştini ca şi noi!” pandurii se aruncară asupra duşmanului.

Iapa Olimpianului fu ucisă pe dată, şi el, rănit, ramase în urmă.

Oarcă luă comanda. Şi cei opt sute de panduri curmară bătălia începută de zece mii de eterişti. Vânătorii de urşi şi de capre din Gorj şi Mehedinţi stăteau ca un zid; căpătaseră una din căruţele lor cu muniţii şi trăgeau cu răbdare şi fără greş. Duşmanii, deşi de trei ori mai numeroşi, nu Ie puteau lua nici o palmă de pământ, nici nu puteau urma pe fugarii Greci

Spre noapte, Turcii se retraseră la Drăgăşani. Numai atunci pandurii lăsară din mână puştile lor înfierbântate.

Japilanii se adunară, trecând cu bagarc de seama printre lacurile de sânge, printre leşuri, printre răniţi şi printre cei ce trăgeau să moara.

„Fraţilor”, zise Oarcă, „iara am isprăvii pradii de puşca şi gloanţele. Nimeni n-a ţinut cu noi afară de Chiriac Popes cu cu Sârbii săi. Nimeni nu va mai veni in ajutorul nostru. Toţi câţi erau viteji printre Cireci, zac acolo in mijlocul câmpiei, ceilalţi fug, căpetenia lor nici nu fu defTaţă, la bătălie. Comandirul nostru Dumnezeu ştie unde e. Fraţilor, luptarăm cum puturăm. Numărul nostru scade, Turcii se ’nmulţcsi Fu nu am cu ce să vă ţiu. Duceţi-vă cu Dumnezeu, unde vă trage inima”.

La trei ceasuri de Drăgăşani, Arh iul călărea incet in capul Grecilor săi îmbrăcaţi căzăceşte. Mai mult atârna de cal, decât şedea pe el. Picioarele-i apăsau scările, grele ca plumbul. Ar fi vrut să-şi lase capul de toi pe spate. Frigurile şi ameţeala îi sleira puterile.

La întâlnire il trase din amorţeala. Pădurea, prin care trecea drumul, mişună deodată de fugari, cari la cea dintâi ciocnire, luându-se unii pe alţii drept duşmani, sc înfricoşară straşnic. Pe urmă însă spaima Arh iu lui crescu şi mai mare, căci cu cei cari se întâlnise, ii strigau pe toate dialectele greceşti, c-o luaseră la fugă dinaintea Turcilor, pentrucă eteriştii pierduseră bătălia delà Drăgăşani.

Trezit de valul de sânge fierbinte, cane i se urcase in obraz, Alexandru Ypsilanti se ridica în şea -i strigă cu toată tăria pe care o putea avea glasul său slab: „înapoi, fii ai Eladei! Înapoi la datoria voastră, înapoi ai mine la luptă!”

Dar vocea-i fu înăbuşită de urletele fugarilor, cari se îmbulzeau din ce în ce mai mult. Ei ţipau că s-au săturat de comânduirea lui şi că vroiau să scape de urgia Turcilor.

Pentru cea dintâi oară Ypsilanti se află faţa ia fată cu ostaşii săi, pentru cea dintâi oară grăia către

dânşii fain mijlocirea adjutanţilor, şi pentru cea (liniai oara ostaşii ii răspundeau deadreptul.

El caza grămadă pe şea.

Atunci Lassanis, ca şi Christaris, pe care prinţul ii luase ca medic în locul doctorului Mavromati, fugii mai de mult, sfâtuirâ pe Arhiu să nu se mai împotrivească prostimii înfuriate, ci să se retragă spre Râmnic.

Dar şi in drumul său grăbit spre acest oraş, prinţul nu fu cruţat de nici o înjosire. Fiecare arnăut care trecea işi batea joc de Arhiu. 11 făcea mincinos, pentrucă-i momise cu ajutorul rusesc; il făcea înşelător, pentru că nu le plătise simbria, şi-l făceau mişel pentruca se afla la o depărtare de trei ceasuri de câmpul de rezbel, pe când bătălia era pierdută de mult.

Aceste chinuri deşteptară urmele de bărbăţie rămase1 in inima lui Ypsilanti; el uită boala şi jalnica lui dragoste, şi luă hotărîrea să se întărească în valea Oltului, ca să aştepte, acolo pe Turci. A doua zi de dimineaţa, Chiriac Popescu, care sosise şi el la Râmnic, fu trimis să cerceteze întăririle făcute lângă mănăstirea Cornet în 1788 de Austriaci, împotriva Turcilor sub domnia lui losif al 11-lea.

Sărbul plecă cu şaptezeci de oameni.

Soarele ieşea printre nori, şi frunzişul ud al stejarilor strălucea; din pricina răscoalei neobişnuite a anotimpului, verdeaţa era incă fragedă, şi fiecare foaie părea luminoasă. Razele soarelui trăgeau mirezme îmbătătoare din ierburile şi buruienile codrului; cu mirosul aspru al stejarilor se amesteca o adiere dulce i înviorătoare, care trecea prin văzduh ca o mângâiere. leşia din halânga înflorită, ale cărei buturi a -târnau de pe copaci ca funii groase şi cenuşii, pe când frunzişul ei li se urcă până-n creştet.

De unul din aceşti copaci se rezima un ţăran, bătrân si orb: şi când auzi călăreţi trecând prin pădure. Înălţă capul şi întrebă: „Cine trece călare?”

„Nişte ostaşi”, răspunse Chiriac Popescu.

„Din care oştire?”

„Din oştirea Domnului Tudor. Dar dumneata cine eşti?14

„Un biet pandur neputincios. Dar spune-mi, căpitane, adevărat să fie oane, că se prăpădi Domnul Tudor?”

„Adevărat”.

Moşneagul făcu semnul crucii şi zise: „Sa tii, fătul meu, că fără Domnul Tudor nu puteţi ţine tara nici şapte zile măcar. Numai el cunoaşte firea pandurilor şi ştia cum să-i ducă. De e adevarat ca muri, toţi Românii se vor întoarce pe la vetrele lor. iar voi, fără el, nu vă puteţi ţine în ţară, şi o să fiţi siliţi să fugiţi peste graniţi”.

Chiriac Popescu trecu înainte. Ştia câta dreptate avea moşneagul.

Ostaşii ieşiră din pădure. Drumul trecea acum pe marginea Oltului.

Aci, în mândra singurătate a vâei, patru mănăstiri erau încuibate. Ostaşii nu o văzură pe cea dintâi, Ostrovul, ascunsă într-o insulă, sub o pădure seculară de plopi de anini, de sălcii şi de fagi. Un ceas mai departe cercetaşii dădură de Cozia falnică, a! cărei ctitor era Mircea, puternicul voevod, căruia Car păţii nu-i înfăţişaseră hotar. Era un pătrat de ziduri albe, cu acoperişuri de ţigle roşii, peste care se vedeau trei turnuri, un vârf de brad şi unul de tei; poarta era zăvorită.

Chiriac şi oamenii lui trecură înainte, - n-aveaii ce căuta aci deocamdată, — şi se îndreptară către munţii cei de tot aproape.

Oltul iese aci ca printCo poartă, intre zidurile nalte, falnic zimţelate ale Carpaţilor; venit din miazănoapte, din Ardeal, îşi deschide lunga cale printre munţi, mugind pe un pat de stânci, printre pereţi de piatră şi păduri străbune. Poteca era primejdioasa pentru călăreţi, unde cotea pe lângă coaste repezi, ale căror poale, le rodeau-apele clocotitoare. In acesU chei, drumurile, după voinţa Sultanului, nu trebuiau întreţinute, ea nu cumva să înlesnească oştirilor stra ine intrarea, şi boerilor obiceiul lor viclean al fugii din ţara. Plouase cu săptămânile, şi trecătoarea era cu totul prăpădită. Din jghiaburile, răcoroase, la stânga călăreţilor, năruiau parade umplute, înnecând dru-mul; vine de apa limpede curgeau pe toate stâncile. Cheia toata, în găteala ei văratecă, picura. De pe fagi si de pe teii uriaşi, perniţele de muşchiu luceau umflate de apă, razele soarelui se restrângeau verzi şi aurii prin frunzişul des, şi picături mari scânteiau pe florile, care, în acest an, erau mai mândre, ca oricând. Dincolo, peste râu, la poalele unei păduri, o poiană părea că revarsă valuri de flori până la Olt Trifoiul, ochiul boului, garofiţele, felfele, degeţelele. clopoţeii, guşa porumbului, cimbrul, drobiţa, răsu. rele şi socul umpleau văzduhul cu miresmele lor. Ascunsă în fundul acestor pocni, într-o ascunzătoare aproape de negasit, se afla mănăstirea Turnu.

Arnăuţii ajunseră la amiazi la ţelul lor, Cornet, a patra mănăstire. Era aşezată pe un picior de stâncă cu suiş greu; mai ales pentru cei cari făceau drumul in butcă, partea cea mai groaznică a călătoriei era aci. Cornetul era părăsit; călugării fugiseră. Popescu nu găsi decât urmele întăririlor nemţeşti. „Şi chiar daca ar fi in stare bună”, zise Sârbul, „fără tunuri nu ie poţi apăra. Aci în pustietate Turcii ne-ar birui prin foame”, — şi întorcându-şi calul se înapoie la Cozia.

Acolo sosise Ypsilanti.

Călugării priviră îngroziţi intrarea trupelor eterister si rabdară opt zile tăbărîrea Grecilor înăuntrul si împrejurul mănăstirii domneşti. Căci numai atunci se întoarse Gheorghe Lassanis, care fusese trimis la graniţă, la Turnu-Roşu, ca să ceară liberă trecere către Austria pentru Arhiu şi pentru fraţii săi. Arnăuţii însă nu ştiau nimic, altfel ar fi nimicit acest plan. Zbierau şi zi şi noapte cerând plata, şi Arhiul nu mai îndrăznea să se arate printre ei.

i I statea sus, iu una din odăile marelui Mircea, dinspre răsărit, deasupra zidului uriaş spălat de salurile Oltului. Culcat pe un divan, se jeluia de netrebnicia oştirii, de desfrânarea ofiţerilor, care-l furaseră - -l minţiseră, şi de. zădărnicia jertfelor de tot felul făcute de familia Ypsilanti. Iar noaptea isi îngropa capul in perne şi gemea. Trădarea Sofianei Pantas rănise, mai adânc ca toate, firea sa pătimaşă şi moale. In ziua de 27 Mai, Sofiana sosise dela vie la Tar govişte şi intrase deodată in camera lui Ypsilanti. care zăcea bolnav. Am auzit, că l-ai prins in sfârşit pe Tudor Vladimirescu?” zisese ea cu un râs unt, „ce ai să faci cu el?” — „Voiu lua o hotărire îndata ce voiu putea să mă ţin pe p:cioare, la viitorul consiliu”, răspunse prinţul. „Parcă aşteaptă' pandurii până te ţii în picioare”, fu răspunsul ironic, „au să vie sa ceară pe căpitanul lor”. „N-aş crede, căci ei mi l-au predat”, zise prinţul. Atunci ea voise să afle. cum se petrecuse aceasta, şi pentrucă Ypsilanti tăcea amant de batjocurile ei şi de născocirea boalei sale, Sofiana ieşi zicând: „Lasă să întreb pe ofiţerii tăi. Doar se va găsi unul printre ei, care sâ ştie ce se întâmpla în ţară, mai bine decât struţul eteriei”. După aceasta Ypsilanti se mai stăpâni cu greu, timp de patru ceasuri, ca să-şi arate supărarea, ţinându-şi uşa încuiată. Pe urmă însă chemase pefLassanis, ca să-şi verse foml si să-l trimeată la Sofiana. Dar beizadeaua se sperie, când văzu, la întoarcerea adjutantului, turburarea lui aproape isterică. Nu mai era în stare să împărtăşească cu cânge rece Arhiului ştirile rele, pe care le aducea, ci striga blesteme şi înjurături, că mişelul de Scufas fugise cu casa eteriei şi cu Sofiana Pantas. Mai trecu o bucata de vreme, pană ca Ypsilanti. care tremura din cap pâiTn picioare izbuti să afle ce se întâmplase. Sofiana pusese pe Caravia şi pe alţii sa-i povestească prinderea lui Tudor Vladimirescu: in timpul povestirii însă leşinase, iar când îşi venise in fire, strigase: „Pământul acestei ţări îmi arde talpa picioarelor!” intrase apoi în odaia ei, cu Scufas, care se tot invârtea împrejurul ei, dar acolo acuma nu mai era nimeni. Beizadeaua de te porunci încurcate pentru prinderea fugarilor, dar nimeni nu se gândi sa le urmeze, căci era întuneric beznă şi ploua tare, şi toţi îşi ziceau, că cel ce fuge cu o casă plină cu bani, e nu mimai bine înarmat, dar şi hotărît să lupte, Ypsi-lănti nu-şi mai reamintea de a doua zi; Lassanis ii spuse ea aiurise. Pe urmă veniseră Turcii. Dar ce sc tăcuse cu Tudor Vladimirescu? Doar la Râmnic, când căpitănii de panduri i-l ceruseră pe Tudor, îşi adusese aminte ce-i spuseseră Caravia şi Lassanis, că Sluge-rul ar fi fost chemat de Muscali. Şi chiar acuma la ora aceasta îl lasă foarte nepăsător pe struţul eterici. Căi capul îngropat în perne, ţipa tare sub chinurile indurate de inima lui slabă şi bolnavă, pentruca pierduse pe Sofiana.

In sfârşit Lassanis se întoarse. El spuse fraţilor Yp-silanti, ca graniţa austriacă le era deschisă, dacă depuneau armele; amanţilor însă, le spuse, că Nemţii o intraseră în ţară, ca să ajute eteriei împotriva Turcilor, şi călugărilor le porunci să cânte un Te-Deum pentru fericita întorsătură a lucrurilor. La sunetul clopotelor, arnâuţii intrară in biserică-îmbrâţişându-se; in sfârşit scăpaseră de duşmanul, de care se temeau in fiecare ceas. Lassanis adăogase, că a doua zi, toţi trebuiau sa fie gata, ca să urmeze oştirea austriacă în trecerea ei în spre Râmnic.

A doua zi de dimineaţă, căpitanii, gata de plecare, nu găsiră nici pe beizadeaua, nici pe Lassanis. înţeleseră atunci că fuseseră momiţi, şi că Arhiul fugise in Austria.

Nebuni de mânie se luară după el. Voiau plata lor. Goniră prin trecătoare ca o haită de lupi flămânzi năvălind unii peste alţii, cei tari peste cei slabi, cei călări peste cei de jos. înghesuiala fu mai straşnică in locurile primejdioase ale drumului şi mai ales la gura Lotrului, ale cărui ape repezi erau revărsate; aci mulţi căzură în apă şi se înecară. Ceilalţi prinseră pe Arise să răscumpere de ceata turbata, care-l blestema, cu cine sute de galbeni.

In sfârşit ofiţerul grănicerilor austriaci veni, cu mâna la şapcă, şi duse pe fraţii Ypsilanti la vama. Li se părea că scăpaseră din iad; adânc uşuraţi trecuseră prin cele două regimente, înşirate la dreapta si la stânga drumului, şi priviră cu recunoştinţă către tunurile aşezate pe muchia dealului, care împiedecau intrarea în Ardeal a îndrăciţilor arnăuţi.

Lassanis, înainte de a trece graniţa, înmânase un sul de hârtie lui bimbaşa Anastasie Arghirokastritui, care dăduse năvală cu mai multă obrăznicie asupra lui Ypsilanti. In el erau mai mulţite copii ale cuvân-tărei celei din urmă a Arhiului către armata sa, care glăsuia astfel:

„Ostaşilor. Nu, nu vreau să necinstesc acest nume, dându-l vouă, vouă cari nu sunteţi decât o turma ticăloasă de fugari fricoşi. Vânzarea şi nemernic a voastră mă silesc să vă părăsesc. Nu vă mai cunosc. Dar mi-e ruşine că v-am fost căpitan. Aţi trădat pe Dumnezeu, patria şi nVaţi trădat şi pe mine în clipa când nădăjduiam să biruesc sau să mor cu voi. Treceţi la Turci, dezertorilor, toţi sunteţi de teapa lor; duceţi-vă, sărutaţi-le mâinile, care sunt încă roşii de sângele sfânt al patriarhului şi al episcopilor săi, duceţi-vă robia pe preţul vieţii voastre şi al cinstei nevestelor şi copiilor voştri. Voi, însă o suflete a batalionului sacru, voi adevăraţi fii ai Eladei, şi cari prin vânzare aţi căzut jertfă pentru libertatea patriei, primiţi prin mine mulţumirea simpatrioţilor voştri. A-mintirea voastră va fi singura mângâiere a sufletului meu”.

Şi jalnica înjghebare se sfârşea cu o listă a celor fiţeri, al căror nume, după voinţa Arhiului, trebuia nai ales înfierat şi dispreţuit de posteritate.

Pe mândra vale a lalomiţei, cea mai mândra din arpaţi, în lumina asfinţitului, treceai un cioban: lângă el mergea câinele lui lăţos, cu ochii cuminţi, iar in urina lui venea turma de oi, în mijlocul căreia umbla măgăruşul încărcat. Râul cânta printre păşu-nele de un verde strălucitor, înconjurate cu păduri de brazi întunecate, din care se iveau ici şi colo stei de piatra albă. Spre miazănoapte, de unde venea Ialomiţa, se ridica o căldare stâncoasă, de pe sâmeeaua care ia cădeau uriaşe pânze de zăpadă. Aerul era tran-dafiriu şi cununa vârfurilor lucea, aproape străvezie, numai aur şi p-orfiră.

Ciobanul şi turma înaintau în tihnă, până ce câinele începu să latre.

Nu departe de ei un om şedea pe o piatră. Ciobani il privi cu luare aminte, şi deodată alergă către cel pe care-l recunoscuse drept pandur.

Istovit, incovoiat de osteneală, omul se uită la el cu ochi mari şi întunecaţi. Nu s-ar fi putut zice de era tânăr sau bătrân, aşa de supt era la faţă, aşa de amărâte ii erau buzele, aşa de ameninţătoare sprâncenele îmbinate.

Ciobanul însă strigă: „Tu eşti, Ene, tu eşti!”

Pandurul încercă să vorbească, dar buzele îi erau uscate.

Celălalt ii dădu să bea o înghiţitură de ţuică din plosca lui de lemn şi peste câteva clipe Ene Enescu -opti: „Dimitrie Jianu, tu eşti?”

Straşnica greutate a vremurilor îşi pusese pecetea i pe fruntea lui Dimitrie Jianu, şi ochii săi verzui nu mai aveau privirea tinereţii.

„Eu sunt”, zise el întunecat, „ascuns sub straele acestea, după sfatul ce mi-l dădu Iancu Jianu, la trecerea sa prin Bucureşti, când îl sloboziră Turcii. El uni spuse: „Când piere norocul Românului, îi rămâne codrul. Du-te în munţi, pe Bucegi. La obârşia lalomiţei, e o mănăstire întEo peşteră. Să stai acoRpana ce o trece urgia turcească. Tudor s-a prăpădit. Și căpitanii săi vor fi goniţi ca câinii turbaţi”, el s-a dus greu bolnav, la Caracal acasă. Dar tu”, adâogă Dumitru cu o râvna dureroasa, „tu de unde vii cu toate armele tale?”

„De dincolo”, zise Ene Enescu.

,.Ce făcuşi acolo?”

„M-am bătut”.

„Te-ai bătut?” strigă Dumitru. „Cine se bate a colo? Cine vă ducea şi împotriva cui?”

Încet cu glasul stins, Ene răspunse întrebărilor fui tunoase După bătălia delà Drăgăşani m-am dus c i un căpitan al lui lordaclie si cu patru sute de arnăuţ. prin Câmpulung, peste munţi, în valea Muerii. Acob e loc bun de aşteptat duşmanul. Veniră, Turcii, c: Sava, trădătorul. Şase ceasuri ne luptarăm, si apo furăm siliţi să ne retragem peste graniţă, Ia Bran. Sava ne urmări până la vama şi ceru predarea noastră. Atunci noi ne luarăm armele înapoi delà Nemţi şi trecurăm iarăşi în valea Muerii şi ne mai băturăm timp de trei ceasuri. Am ucis mulţime de Turci. Da erau de trei ori mai mulţi ca noi. La urmă puţini din noi mai râmaseră. Pe căpitanul nostru Tau prins”, si Ene tăcu, răsuflând din greu.

„Şi tu?” îl întrebă Dumitru.

Întâi un rânjet strâmbă faţa tragică a tânărului pandur, apoi se porni pe un râs, cum nu-l auzise râzând nimeni vreodată.

Dumitru, speriat îi puse mâna pe umăr. „Ce ai. Ene?”

Enescu se lovi în cap cu pumnii amândoi:, Nu vezi tu că sunt un blestemat şi că nu pot mor strigă el. i

Prietenul său stătea aiurit. Şi sufletul său era ca un pom bătut de grindină in toiul înfloririi. Sufletul lui Enescu însă era ca un pom trăsnit pana 'n măduvă.

Pe creste vraja luminii se stinse; ele se înălţau acum, albe catifelate, într-un cer albastru, şi blana creață a pădurilor de brazi curgea neagră de pe toate linierile pietroase, jur împrejurul văii, a cărei talpa lata mai lucea verde, ca smaraldul.

Câinele începu sa latre; un călugăr, care ţâra un eopac, se scobora de pe o coastă.

„Mănăstirea trebue să fie aproape, n-am greşit drumul” strigă Dumitru Jianti şi alerga înaintea paliului: „Plecăciune, părinte, să-ţi dau ajutor?”, ii zise el.

Bătrânul râse: „Iţi mulţumesc, fiule, nu duc eu povara, o duce Cel de sus”. Vorba lui era voioasă.

„Ai venit cu oiţele? Nu v-aţi temut de zăpada de pe plai Daca ăla nu e cioban”, adăoga el. „are arme”.

„Ai ochi buni, părinte”, zise Dumitru.

„Ai fi fost şi eu şoim odată”, glumi călugărul, şi nu mai puse altă întrebare. „Acuma mă duc”, zise el, „căci se face târziu, şi mă ia la trei părintele stareţ”.

„Ţi-ai pierdut vremea cu mine şi trebue sa fii obosit”, zise Jianu.

Nu e nimic, fiule, sunt numai decât acasă şi trântesc apoi şi povara şi oboseala. Să veniţi pe la noi. Doar sunteţi şi voi creştini. Nemeriţi uşor.

Dealungul apei, până la o stâncă, unde vi se pare ca e sfârşitul lumii. Şi tocmai atunci au sosit. O potecuţa urcă printre pietre, împrejurul colţului stâncii. La spatele ei e peştera cu schitul. Tot astfel şi eu viaţa omului: când crezi că ţi s-au înfundat drumuri le, iată că ţi se deschide o cale bună, de Dumnezeu croită”.

Şi moşneagul plecă. Cum trecea încet pe poiene, tArind după el bradul cu crăci uscate, părea vre-o lighioană din basme, cu o coadă lungă şi cu ţepi.

Dumitru se întoarse la Ene. „Mâine dimineaţă mă duc la schit. Se vede că schimnicii sunt oameni buni, daca seamănă ceilalţi cu acesta. Şi acuma, hai sa ne alegem un loc de odihnă”.

„Eu merg mai departe”, mormăi Ene.

„Dude?” întrebă mirat Dumitru.

Ma cobor la câmp.

Dar nu te mai ţin picioarele.

Celalalt nu răspunse.

-Şi ce sa faci la câmp?” urma Dumitru.

„Să mă bat”.

„Nu-ţi mai spusei odinioară, ca mi mai cap tic luptă dreaptă? Ce se petrece acuma e numai omor și jaf. Nu viu eu de acolo? Trei zile dearândul a putea să-ţi spun păţaniile mele. până sosii aci.

„Ei şi?”

.Eşti zmintit!” strigă Dumitru.

Enescu se sculă ca dintr-o bucată.

Dar Jianu îl ruga repede: „Iariă-mâ”, căci acuma înţelesese, că sufletul prietenului său era atât de rănit, încât cea mai mică atingere îl durea. „iarta-mă si stai cu mine. Vezi bine, a vrut pronia cereasca sa ne întâlnim aci, în creeri munţilor, la capul cel mai depărtat al ţării, tu venind din Ardeal si ca din Bucureşti”.

„Nu cred în pronia cerească, nu cred în nimic, scrâşni Ene.

„Crede, cel puţin că te iubesc şi că-mi fam rău daca mă părăseşti”, îl rugă Jianu.

Enescu se opri şi zise întEun geamăt: „Cum ma chinuiţi cu iubirea voastră”. /

Insă ascultă de rugăciunea prietenului.

Focul pandurilor ardea pe o pajişte, lângă un pârâu ce curgea către Ialomiţa, intre păduri de bra/i şi cetăţi de stânci înalte. Noaptea era răcoroasă m mibălsămatâ dc minunatele miresme ce ies din tot creşte şi înfloreşte pe munte, la începutul veni. Miroseau mugurii tineri de brad, iarba şi ferigele cu aroma lor subțire. Fiecare răsuflare era făcătoare de bine, un somn scurt in aerul acesta era cea mai puternica întărire pentru trup şi minte.

Dar când, după miezul nopţii, Dumitru se trezi, ca sa vaza de foc, el zări cu îngrijire pe Ene Enescu stând a pc o buturugă şi privind în jăratec.

N-ai dormit? il întrebă.

Ene dădu din cap.

Te-ai bătut și eri și alatăieri, ai făcut tot ur-cuşul munţilor si acum nu dormi? Cum aşa? Oare im poţi dormi? t

„Nu vroi”, mormăi Enescu.

„Nu vroi?” zise încet Dumitru, si măsurând toata baccimea durerii în ochii negri ai prietenului, el adaogă:,.Dar ar trebui să încerci să uiţi, măcar penam câteva ceasuri”.

„Şi când mă deştept, ma apucă tot ce fu. parca s-ai fi întâmplat în clipa aceea”, răspunse Enescu,..încercai şi crezui că înebunesc”.

Dumitru oftă. Îşi aducea aminte de zilele, când il lasase ameţeala frigurilor şi când simţise din nou toata jalea dragostei sale abia înflorite şi aşa de timpuriu nimicită. Cunoştea groaznicele amintiri, care-l chinuiau pe Ene Enescu, jâpindu-i toată liniştea sufletească, şi aflase dela preotul dela Goleşti cele petrecuţi sub sălcii şi in foişor. In zori de zi el pusese pc mormântul lui Urdăreanu, o cruce de lemn, pe rare o săpase noaptea lângă foc, cu multe gânduri erele si cernite.

O spuse lui Enescu.

Acesta înnsă râse batjocoritor: „O cruce. Şi crezi ca acuma s-a dres totul”.

Dumitru, feciorul Catincăi Jianu, căreia in Craiova i sc zicea „Bună”, nu răspunse; se tot gândea, cum -a găsească o alintare pentru desnădejdea prietenului. 'i acesta era si leacul cel mai bun chiar pentru inima lui, căci pentru rănile sufleteşti nu e decât o tămăduire: grija pentru alţii. Dumitru îşi dădu seama, ca nici ca unui om istovit. Ura şi boala frământau firea nu trebuia sa vorbească lui Ene nici ca unui bolnav, puternică a tânărului pandur. Mai bine era să-l laşi in voia lui„ până ce i se stingea patima în suflet, sau până ce boala îl culcă la pământ.

In zilele ce urmară iei făcură un bordei pentru merinde şi o strungă pentru oi. Ene muncea si tăcea. Abia mânca, nu dormea, şi grija lui Dumitru creştea din ceas în ceas. Dar se bucura, că nu-l părăsise pr c tenul şi câ nu.se împotrivi, când îi zise:.,Hai la mănăstire, să ducem ceva urdă călugărilor”.

Aflară poteca întocmai cum le, spusese bătrânul.

La poalele unui zid de piatră făcea o cotitura şi ducea printre flori şi ierburi mătăsoase la schit. Aşezat chiar sub bolta peşterii, acesta umplea toată gura ei. Trecând pragul uşii scunde, zăriră bisericuţa alba ca zăpada pe fundul negru al peşterii şi intrară in curte, unde pătrundea înăbuşit mugetul apelor la lomiţei. In colţul stâng, un călugăr cu plete cărunte lucra la un butoi. Adâncit în muncă, singurătate si tihnă sufletească, nu ridică ochii către dânşii.

Dintr-una din chiliuţe ieşi bătrânul voios, primi ploconul ai mulţumire şi rugă pe tineri să rămân până la vecernie.

Din spre intrarea bisericii, îndreptată către fundul peşterii, se auzi toaca. Din clopotniţă, deasupra porţii răsună glasul limpede al clopoţelului, şi alţi doi călugări ieşiră din chiliile lor. Dogarul îşi puse uneltele la o parte, scoase rasa din brâu, şi cu toţii intrară în biserică.

Dumitru şi Ene i urmară. Pe acesta il potolise minunata linişte a locului. Nimic din rătăcirile de la câmp nu pătrunseră pân-aci. In tainicul colţ de stanca, sfântul locaş stătea întărit de munţi încununaţi ci zăpadă si cu smirdar, şi ceeace omul numeşte timp, părea ca a se fi oprit aci.

Dumitru, și mai ales Enescu fura siliţi sa se aplece malt, ci si intre iu biserică. Aceasta era aşa de ne-mestesuL-ita, a.a de potrivită singurului ei scop de a li a da post de rugă pentru pocăinţa sufletelor incarne de păcate, zidirea toată se întocmea atât de bine eu împrejurimile deosebite în care se afla. în cât era frumoasa ea o mare operă de artă.

Împrejurul păreţilor văruiţi stăteau stranele făcute n fratele dogar. In fund sclipea iconostasul cu feţe multe si eu aur. Zuruind se cobori candela, delà care im călugăr luă lumină pentru sfeşnicele împărăteşti, iu bisericuţa mohorîtă, care mirosea a ceară, a tămâie i a mucegai, călugării se mişcau încet, fără sgomot.

Si melopcea rugăciunilor începu, împăciuitoare şi ieganătoare: se ridică când un glas, când altul unul mai gmv, altul mai lămurit, toate cu cuviosă impersonalitate, până ce veni rândul fratelui dogar. El trebuia sa zică „Tatăl nostru”. Şi aceasta fu o mişcătoare cuvântare către Domnul. Fiecare rugă izvorea din adâncimea unei credinţi smerite, din bogăţia unei lunci si grele cunoştiinţi a vieţii. Mai zguduitoare ca frica răsunară vorbele: — „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, apoi pline de dor adânc, fură rostite cele următoare:..m nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”, iar stareţul încheia delà altar cu liniştita iarie:.d atei a Ta este puterea şi mărirea şi viata veacurilor, amin”.

Dumitru Jianu simţi deodată că Enescu se razimă ren de dânsul şi-l scoase din biserică. Ene căzu pe apta de zid, care ocolea mica clădire. Cum stinge aga focul, aşa liniştea neprihănită a mănăstirii stinsese tot amarul in sufletul tânărului pandur, şi a-atunci il lăsară şi puterile.

Părintele Varsanufie, moşneagul vesel, îngriji de Ine II culcă în una din odăiţele, unde se adăposteau drumeţii.

A doua zi de dimineaţa, când Dumitru veni la mănastire împins de grija ce o ducea prietenului, călugărul zisc: „M-am rugat astă noapte lui Dumnezeu să-l scape pe tânăr, nu numai de dogoeeaîa timpului, dai şi de dogoreala sufletului. Din aiurările lui am înţeles, ca inima-i se zbate ca păstrăvul pe jarateuc şi punând mâna pe braţul ciobanului, el urma: Ce s-a întâmplat în ţara, fătul meu? Bolnavul vorbește de bătălii, de slugerul Tudor, căruia ii zice Domn, și de spânzurătoare. L-am cunoscut si eu pa sluger, cari arn fost şi eu pandur. M-am călugărit acuma imsprc zece ani, când, intorcându-mă de la rezbel impotriva Turcilor, mi-am găsit casa arsă, şi copii ş: ne\asta ucişi. Celui de sus nu te poţi împotrivi”.

Si Dumitru Jianu ii povesti ce se întâmplas m ţara. Jalea cuprinse sufletele călugărilor. Zi si noapte citiră rugăciuni pentru neamul românesc. Iar celor doi panduri, pe cari vijelia răscoaldi i cuprinsese pâ ia m munţi. Le arătară prietenie şi milostivire.

Părintele Varsanufie, nu ştia multe, dar bunataiea şi credinţa îi erau atât de mari, încât, după opt /i!e, putu sa zică lui Dumitru: „Azi nu te las sa-l vezi, doarme”.

Jianu simţi sub gene lacrămi de bucurie.

Lnc câştigă puteri văzând cu ochii; sufletul sau insa zăcea încă subt un zăbranic de adâncă intlistare, mai ales în zilele de ploaie şi de furtuna, rând nu putea să se culce înaintea casei, la -oare.

Intr-o zi cu tunete şi trăznete Dumitru Jianu a-lăuzi până la mănăstire trei orăşeni fugari. Ploaia u udase până la piele, picioarele lor erau numai răni, ş: erau aiuriţi de grozăviile munţilor.

Fratele dogar aprinse focul în soba din ociaiţa de lângă Ene, aduse fân şi câteva plocate şi încerca sad îmbărbăteze şi sâd mângâie duhovniceşte. Dar unul din bejenari, pântecos, roş la faţa şi cu mustăţi groase ii taie cuvântul şi îşi uşura inima cu o dram de blesteme. Blestema munţii, şi apoi groaznica ur sila, care-l adusese aci, pe el pe bogatul negustor bucureștean, care in viața lui nu ieşise pe jos din casă, până acum, când era sa fie măcelărit de turci.

În aceeaș clipa intra părintele Varsanufie, speriat de larma făcută aşa aproape de bolnavul său si vrând s-o potolească.

Negustorul insa îi lua mişcarea drept o alta incer-care de mângâiere, şi striga şi mai înfuriat: Daţi-mi ace eu patalamalele! Vâzut-aţi ce am văzut eu? Mor-hu.mil de capete în curtea paş.alei delà Bucureşti? Şi fiecare cap se plătea o mahmudie. Era vorba sa fie mc de arnăuţi, sa fie măcelărită ceata lui Sava, după nemernicul fu împuşcat în casa paşalei. Dar ui n., mai găsit arnăuţi, Turcul a luat capete de pa numi. Iată ce se petrece in ţară. Acolo degeaba zăngănesc clopotele bisericilor. Acolo nu mai e Duni-! e/i u. Ac lo e iad, iad. Şi pe toate”, strigă el şi mai tare di ce Rău era înainte, dar e mai bine acuma?! aracii traiau in sărăcie, dar cel puţin plăteau birul; oamul ca omorît. i-a spânzurat, şi birul nu-l mai, ia ti a nimenea. Şi banii unde sunt? Cui a folosit. Dcc mimai lui, tâlharului. S-a răsculat ca să fure mai; ca toti Grecii si ca toti voevozii, hoţul, nemernicul!

Atunci uşa se deschise sub pumnul încleştat al caua, la al cărui vedere negustorul tăcu înlemnit. Knescu, cu ochii inflăcâraţi, îmbrăcat în rasa calcg.n casca, stătea înaintea lui.

„Minţi!” strigă pandurul. „Nu e adevărat ce zici a Domnul ludor. Ne spânzura şi ne împuşca, dar nu-si insusi lăscaie din banul ţarii. Dar tu, de unde n 1 pricepi; l-ai luat drept unul ca tine. Taci deci si nu chelalăi, javră!”

Trecute erau nepăsarea şi desnădejdea Iui Ene, credința redobândita ardea iaras pară. învinuirea ne-dreapta adusa omului, pe care era rau supărat, ii aratase din nou lot preţul acestui oni dar si curat la suflet.

Fugarii, a doua zi plecară. Părintele Varsanmh se duse până la Strunga, unde se deschid pereţii de stânca intre munţii Bătrâna şi Tătarii, şi pe muie trecea graniţa, li privi câtva timp, cum se scohorau cu greu, sub zidul de piatră uriaş al Bătrânei, a cum treceau poenele verde deschis şi printre jnepeiii negri. Dela Strunga până în depărtări albastre, pop privi munţii, cari se ţin lanţ intre Ardeal si România. Soarele apune, scăldând într-o bruma purpurie creasta lunga a Pietrei lui Crai, aşezată de-a eunuc zisul priveliştei. i

Bătrânul prea adâncit în gânduri. Pe deasupra munţilor era lumină şi pace dumnezeiască. Iu văile înecate in umbra serii, era jale omenească, în văile înecate in umbra serii uni popor mic ducea cea mai uriaşa luptă din lume, nu pentru aur sau pentru putere, nu pentru un petec de pământ, ci pentru un bine mai sfânt, atât de sfânt încât omul nu-l va dobândi niciodată pe deplin poate, decât dincolo de viaţa sa pământească, dar pentru care e cea mai sfânta datorie a lui să lupte: pentru dneptate se ridicase cel mai mândru fiu al ţării, Olteanul Tudor, Vladimi-rescu, pentru dreptate îşi dusese neamul la lupta.

Când călugărul, se întoarse să plece, luna, care răsărea roşie aprinsă, il privi deasupra munţilor învineţiţi, dincolo de Ialomiţa. Iar când părintele ajunse în vale, la malul apei, luna lucea alba si umbra brazilor cădea neagră pe poenele argintii.

Călugărul zări în curând focul lui Dumitru Jiana se îndreptă către el şi găsi pe Enescu lângă prietenul sau. Acesta îi zise surâzând: „Mi-e mai bine, părinte, si Dumitru a fost destul singur”.

Moşneagul se aşeza lângă ei. Câteşitrei tăceau prieteneşte şi din când în când aţâţau focul. O mare linişte, liniştea ceasului, în care se aprind stelele, îi învăluia. liniştea tainică, în care îi este îngăduit omului să arunce o privire în nesfârșit, dincolo de lumea, sa presimțind cât de uriașă și de nepătrunsă este puterea carmuitoare a lumilor, ale cărei legi sunt scrise îm slove de lumina pe cerul nopţii. Fireşte în sufletul celor trei bărbaţi, liniştea era alia pentru fiecare. Vrajbele nu-l mai rătăceau pe bătrân din credinţa sa ea ti 1 Domnul. Şi tinerii luptaseră şi suferiseră atât de mult, încât tinereţe le lor îşi cereau din nou dreptul ba la nădejde. Vorba ceea: că Românul are şaple şidleiu. Arc şapte suflete şi doi prieteni buni, codrul -i munţii.

După un timp, părintele Varsanufic zise: „Iacă, am gândit aşa: Slugerul Tudor a păţit ca Moise.; ra şi el omul lui Dumnezeu, dar era om, şi pentru că a greşit odată. Domnul îl pedepsi, şi nu-l lasă a pună piciorul pe pământul făgăduinţei, către care ducea poporul. Voi însă, fii mei, de acuma cu-noașteți drumul”.

Şi cuvintele sale căzură ca sămânţa bună pe pă-mant prielnic.

[...]

Appendix A

ACEST VOLUM S-A TIPĂRIT IN ATELIERELE.CARTEA ROMÂNEASCĂ. A. R. —Cartea Românească

prezintă ultimele noutăţi literare ale

editurii:

O

Ionel Teodoreanu LA PORŢILE NOPŢII

o

C. Manolache POEZIA TRUPULUI o

Octav Dessila PORŢI FĂRĂ NUMĂR

o

Ştefana Velisar Teodoreanu

ACASĂ

o

R. H. Zambaccian MONOGRAFIA PICTORULUI „GH. PETRAŞCU” MONOGRAFIA PICTORULUI „N. GR1GORESCU” o

Al. Nora

UN OM UITAT: OTIN MILLE

Catalogul cărjilor se trimete gratuit la cerere de către editurr—Calea Moşilor 64 — Bucureşti

59806-946

PREŢUL LEI 300.

1

EDITURA „CARTEA ROMANEASCĂ”, BUCUREŞTI


Holder of rights
ELTeC conversion

Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2023). Romanian ELTeC Novel Corpus (ELTeC-rom). Pandurul. Ediția VIII-a: ediție ELTeC. Pandurul. Ediția VIII-a: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001D-3A72-0