I.
Pregatirile de nunta.

Istori-a, care sé va desfasiurá pe paginele urmatórie, e fórte simpla. Nu are nici meritulu de a fi nóua. Din contra e pré vechia si cunoscuta. Ea s-a intemplatu de multu, dar sé repetiesce si acuma adese-ori, in feliurite forme, dai cu acea deosebire durerósa, ca mai la fia-care repetitiune devine mai trista.

Povestindu-o, nu voiu adauge nimica de la mine. Voiu remané unu fidelu interprete alu autorului care a creat-o, alu sortii. Voiu descrie-o asiá, precum s-a intemplatu.

Sum siguru, ca déca veti ceti-o, veti dîce, ca acést-a s-a intemplatu la dvóstre; pentru cá istorii de acéste — de si nu in tóte detaiurile sale asemene — s-au intemplatu in multe locuri.

Cu adanca durere trebue sé constatâmu, cá ele mai alesu in timpulu din urma au devenitu niste intemplari de tóte dîlele la noi, Romanii dincóce de Carpati!

Orasiulu, in care apucámu firulu istoriei nóstre, zace in partea resariténa a Ungariei.

Nu-i voiu spune numele, pentru câ astfelu asiu dá prilegiu la unele superàri, ceea ce nu este vointi-a mea.

Scopulu acéstora sîre nu este d-a spinteca ranele vindecate, nici a causâ tulburarea consciintiei alinate — celu putînu in aparintia, séu a schimba — ceea ce nu sé mai póte — evenimentele petrecute mai de multu.

Am ruptu o fóia din istori-a negurósa a vietii nóstre nationale si sociale, spre a o aretâ generatiunii nóue, sé o cetésca, sa o studieze si sé profite de invetiaturele ei.

Éta uniculu meu scopu!

Sé lasému dar nenumitu orasiulu unde incepemu istori-a nóstra! Ce e dreptu, s-a intemplatu acolo, dar s-a mai repetîtu si in alte locuri. Asiá dara numele orasiului nu ne privesce.

Numai atât-a voiu spune, ca in vremile betrane acelu orasiu a fostu mai totu romanescu; incetulu cu incetulu inse Romanii, cari — mai alesu negutiatorii — au avutu casele loru in locurile de frunte din piatia, si-au vendutu proprietatile loru si s-au retrasu pe la sate.

Astfelu fizionomia orasiului s-a schimbatu de totu, si aceea a devenitu jidano-ungurésca; ér Romanii, putini câti au mai remasu, s-au ascunsu si aceia prin suburbie, departe de piatia, unde numai biseric-a a remasu romanésca. Dóra, cá sa gelesca decadinti-a po-poreniloru sei.

Intre putinii Romani, cari inca nu s-au prepaditu, tinerulu advocatu Stefanu Zimbranu ocupá unu locu onorificu.

Parintii lui, murindu tocmai atunce, candu elu facù censur-a de advocatu la tabl-a regasea din Pesta, i lasara o avere destulu de frumosa.

Elu sé rentórse numai decâtu a casa, si regulandu mostenirea parintiésca, deschise o cancelaria advocatiala.

Sirguinti-a-i neobosita, caracterulu séu acomodabilu, si tractarea sa afabila cu clientii, i câstigara in timpii scurtu o multime de processe.

Cancelaria lui advocatiala ajunse vestita, averea-i sé sporiá, si nu-i mai lipsiá nimica pentru completarea fericirii sale, decâtu numai o socia buna si iubitória.

Intr-o séra din érn-a anului 18** multu cautatulu nostru advocatu tineru siedea in odai-a sa, unde lucrá numai elu singuru si primiá clientii sei.

De asta-data inse elu nu siedea la mes-a de scrisu, ci sé preumblá cu pasi mari, fumându o tigareta.

Elu parea adancitu in niste meditatiuni profunde, caci preamblandu-se si-ficsá ochii in continuu in josu, ca si candu ar voi sa caute o idea, pe care inse n-o gasesce de felu.

Din candu in candu sé opriá înaintea mesei, si luandu in mana o epistola, o cetiá cu atentiune mare; apoi ár o punea josu, si sé preamblá mai departe, totu cuprinsu de gânduri grele.

Óre ce idei i îngreunau sufletulu? Meditá elu óre a supra unei replice, pe care trebuia s-o facá in curendu?

Anevoie credemu, cáci harthi-a de colórea rosei, la care sé uitá câte odata, nu ne pré îndémna a gândi la vr-o replica de procesu, ci mai bine de amoru.

Si nu ne insielámu in acésta presupunere din urma. Dinsulu érasi luá in mana acea epistola, si de asta-data o ceti cu voce nalta:

„Iubite Stefanu!

„Cu bucuria te insciintiezu, cá mercuri-a viitória voiu merge dimpreuna cu iubitii mei parinti la... (aice erá numele orasiului, pe care noi nu voimu sé-lu numimu,) cá sé cumperâmu uneltele trebuinciose la maritisiulu meu.

„Vomu fi in cvartiru la otelulu „Melciulu de auru“, unde noi si de alta-data avemu datin-a de a descalecá.

„Ne astápta dar acolo, cá apoi sa putemu alege dimpreuna tóte cele ce ni voru trebui in fericit-a viétia, ce avemu înaintea nóstra.

„Ținu multu la gustulu teu, si nimica nu voiu sé-mi alegu, ce nu va avé si complacerea ta. Numai ceea ce si tie ti-va conveni, mi-va place si mie.

„Me bucuru inca de acuma de momenculu revederii si de minutele ce le vomu petrece la olalta, caci te iubescu si voiu remané pana la mórte a ta

Aurora."

Si dupa ce dinsulu ceti pana-n capetu acésta epistola, o redicá la buze, o sarutá ferbinte si apoi o depuse érasi pe mésa.

Dupa acéste, cá incheiandu meditatiunile sale, dîse cu voce nalta:

— Asiá dara minutulu fericitu s-apropia! Am sé fiu si eu deplinu fericitu. Voiu ave si eu o socia iubitória.

Atâtu epistol-a de asupra, câtu si esclamatiunea lui Stefanu, ni punu in positiunea d-a aflá, cá lui nici soci-a iubitória nu-i mai lipsiá pentru completarea fericerii sale, câci elu a gasitu-o deja, si nu mai urma altu ceva, decâtu cá amorulu loru sa fia sigilatu înaintea altarului prin o legatura vecinica.

E bine, înainte de a contiuná mai departe firulu povestirii nóstre, — trebue sé spunemu, cine este aceea?

Stefanu Zimbranu, advocatulu bine cautatu, faceá escursiuni adese ori prin provincia, in causele sale advocatiale.

Astfelu intr-un-a din dîle avendu unu terminu in comun-a departata Livada, fu silitu a merge si acolo.

Necunoscutu in acelu satu, elu voi sé se rentórca inca in sér-a aceea. Inse ospetariulu i spuse, cá de séra la elu va fi baiu, unde sé va aduná tóta inteliginti-a din acelu pregiuru. Deci, cá unu tineru ce iubesce petrecerile, caruia i placu fetele frumóse si care vrá sé se insóre, Stefanu inca decise iute a remené îi dinsulu acolo.

Balulu reesî fórte splendidu. Elit-a inteligintiei din acele parti tóta sé afla adunata acolo. Nici o familia mai de frunte nu absenta. Dantiurile, conversatiunile viale, toaletele pompóse si damele frumóse, tóte contribuim, câ balulu sa produca suvenirea cea mai placuta in anim-a celoru ce luara parte intr’ insulu.

Intre toti inse nu erá nici unulu, carele sé fi dusu a casa suveniri mai scumpe, decâtu tinerulu nostru advocatu Stefanu Zimbranu.

Intratu in baiu cu sperantie frumóse si cu ilusiuni incantatórie, elu sé simtî fórte fericitu, caci sperantiele-i sé realisara si ilusiunile-i nu-lu parasira.

Se aflá in mijloculu unei societàti fórte alese si frumóse, care i promitea o petrecere pré vesela.

Si nu sé insielà.

Ceea ce n-ar fi pututu crede, in acéstu baiu a vediutu întrunite asiá multe fete frumóse, incâtu ele aru fi facutu onore ori si carui baiu dintr-unu orasiu mare.

Dar intre tóte una i facu impressiunea cea mai mare. O tinera copila, cam de optu-spre-diece ani, cu figura iunonica, cu ochi negri si plini de melancolia, cu farmeculu inocintiei in espressiunea fetiei sale, — erá acésta fiintia.

Stefanu i fu recomandata prin unu amicu, si mai tóta noptea o petrecu in giurulu ei.

Candu o vediu pentru prim-a-óra, elu simti o bucuria mare, cá celu ce gasesce ceva ce de multu a cautatu totu insedaru. Dinsulu simtî, cá fiinti-a pe care o cercá de atât-a timpu totu insedaru, fiitóri-a lui socia, numai acésta féta va puté sa fia.

Si cu câtu petrecù mai multu cu dins-a, cu câtu sé adancira mai tare in desfetarile unei conversatiuni viale: cu atâtu elu sé convinse mai resolutu, cá in adeveru acésta copila e menita de sorte a-i fi socí-a.

Si candu dinsulu sé deaprtá din baiu a casa, decise, ca nu peste multu va vini sa faca ei o visita.

Abia peste o septemana dinsulu sé si in-fatîsiá in comun-a Primeni, unde siedea alés-a animei sale.

Elu fu bine primitu.

Parintele fetei, Arone Albinescu, erá unu proprietariu bine cunoscutu in acele parti; elu sé bucurá de unu renume bunu in tóta privinti-a.

Dinsulu avea unu caracteru firmu si nepetatu; diregatoria n-a voitu sé primésca nici odata, caci — precum dîcea — nu putea sé sufere caciulirile si secaturele mai-mariloru; de la parintii sei mostenise o avere frumosîca, la care si dinsulu mai adause prin sirguintia; erá omu iubitoriu de dreptate; ajutora pe saraci, si i aperá in contra persecutiuniloru nedrepte.

Ceea ce inse mai pe susu de tóte lu-destingea, erá caracterulu séu romanescu, verde si pronunciatu.

In privinti-a acést-a putea servi dreptu modelu.

Nu apartinea elu acelora Romani mai bogati, cari pana candu nu risca nimica, ma inca dóra si-facu poporalitate, bucina in lumea larga, romanismulu loru; nu erá nici din aceia, cari numai acolo si-descoperu simtiementulu loru nationalu, unde nu sé temu cá sé voru compromite; nu facea parte nici din taber-a acelora, cari originea loru romanesca si putînulu simtiementu nationalu ce-lu au, le intrebuintieza dreptu curse pentru bun-a credintia a connationaliloru, si dreptu scara de înaintare pentru person-a loru.

Sunt multi intre noi de tóte acéste categoriile; dar micu e numerulu aceloru Romani, cari — bogati séu saraci, aristocrati séu democrati, betrani séu tineri — in ori ce impregiurari sé tina cu demnitate la vechiulu stindardu nationalu; cari sé aibá totu-de-una curagiulu a marturi credinti-a loru chiar si fatia de pedecile si amenintiârile cele mai mari, — si pe cari sé nu-i poti abate prin infricare séu prin coruptiune de pe terenulu pe care au statu si protoparintii loru.

Unulu din acésti putini erá si Arone Albinescu.

Numele lui erá bine cunoscutu in totu comitatulu. Toti scieau, cá dinsulu este unu Romanu verde cá stejarulu; unu omu de principiu; unu caracteru curatu de ori ce banuieli compromitietórie.

Deci toti lu-stimaii.

Din caus-a acést-a cas-a lui arare ori erá fara óspeti. Chiar si contrarii lui politici lu-cercetau cu bucuriá, càci ospitalitatea-i emulá cu simtiementulu séu nationalu.

Cea mai mare placere a lui erá d-a vedé tinerimea inaintandu pe terenulu bunului si alu frumosului. Candu avea ocasiune sé vediá, cá cutare tineru romanu esceléza prin cunoscintiele si simtiemintele sale nationale, sesimtieá fórte indestulitu. Si candu apoi câte unulu dintre acéstia sé abateá pe la mosî-a lui, elu erá fórte fericitu, si nu-si lasá ospele a sé departá iute.

Astfelu i facù o suprindere fórte placuta si visit-a lui Stefanu Zimbranu. Lu-cunoscea inca mai de multu, si sciea, cá acel-a nu numai e celu mai abilu advocatu romanu in generatiunea nóua din acelu comitatu, dar ca totu-odata e si unu bunu romanu.

Deci lu-imbratîsiá, lu-sarutá, si i spuse, cá mai iute decâtu o septemana nu-lu va lasá sé iésa din cas-a lui.

Acesta primire facù impressiune buna a supra lui Stefanu, si cu tóte cá la prim-a amenintiare a lui Albinescu, i respunse, cá nu va puté sé remana atât-a timpu acolo, elu totusi numai peste diece dîle sé departá.

Dar cum?

Cá mire.

In dîlele petrecute acolo, dînsulu sé convinse, cá fiic-a lui Arone Albinescu, domnisiór-a Auror-a, este in adeveru acea fiintia pe care dinsulu atâtu de multu o doriá si cautá, menita de Dumnedieu a-i fi socía, a impartesî cu dinsulu placerile si suferintiele unei vieti intregi.

Elu o iubiá, si in o óra de confidintia descoperí si Aurorei acéstu secretu, pe care ea lu-sciea deja. Copil-a fericita i marturí, cá si dins-a lu-iubesce.

Astu-felu nu mai lipsiá decâtu binecuventarea parintiloru, ceea ce asemene urmá in scurtu timpu.

Tinerii erau fórte fericiti. Dar nu mai putînu erá atare si stapanulu casei. Elu din doue cause sé bucurá: antâiu, pentru ca fiic-a lui si-a gasitu unu mire potrivitu, — si a dóu-a, pentru cá acel-a erá unu Romanu cu ardinte simtieminte nationale, întocmai cá elu.

De atunce trecura doue luni. Unu intervalu scurtu acést-a pentru alti muritori, dar unu secolu pentru parechi-a iubitória.

Diu-a cununiei erá decisa. Pregatirile sé faceau din ambele parti, si — precum vediuramu la inceputulu naratiunii nóstre, — Stefanu tocmai asteptá pe parintii Aurorei si pe dins-a, ca sé vina a cumperá mobiliele trebuincióse.

Dupa ce dinsulu ceti epistol-a, dóra a sut-a ora, si dupa ce o sarutá — dóra a mi-a óra, scóse orologiulu din busunariu, si privindu-lu esclamá:

— Ah! indata voru fi siepte óre! Trebue sé me ducu la „Melciulu de auru“ sé vediu, déca n-au sositu doritii mei óspeti!?

Apoi îmbracá iute gheroculu séu de érna, si luandu-si peleri-a si bastonulu, pleca indata la otelu.

Celu putînu de diece ori a fostu dinsulu deja acolo in diu-a acést-a, caci — fiindu tocmai mercuri — astepta in totu momentulu sosirea iubitiloru sei. Si totu insedaru!

In urma si portariulu lu-primiá totu zimbindu, caci sciea si dinsulu, cá ce doru îndemna pe Stefanu sa vina a intrebá de atâte ori.

Chiar in momintele acele sosi a casa de la otelu mai pe urma, in cari noi lu-vediuramu cetindu si sarutandu epistol-a Aurorei. Si éta abia siediù acolo unu patrariu de ora, sé si repedî de nou la otelu, sa mai întrebe inca odata de portariu, ca n-a sositu inca domnulu Arone Albinescu?

Inse, durere, respunsulu portariului si de asta-data fu negativu.

Stefanu sé spariá. Intardîarea acést-a lu-neliniscí fórte. Se temea, cá ei au patîtu ceva o i nenorocire pe cale. Dóra s-au restornatu. Ah! déca s-a lovitu Auror-a!

Elu de ea sé ingrigiá mai tare.

Ce sé faca? A casa nu mai putea merge, càci n-avea stare si odihna. Abia ar fi sositu acolo, numai decâtu s-ar fi rentorsu. Asia dóra decise a remane la otelu, si a astepta acolo, pana ce dinsii in urma totusi voru sosi.

Intrá dar in cafenea. Luá o cafea si începu sé cetesca diuarie.

Adeca numai voiá sé cetésca, caci ochii lui erau tîntiti totu spre ferest-a de catra pórt-a otelului. La celu mai micu sgomotu tresariá, si aruncá cu nerabdare privirea sa spre porta. Inse cei asteptati totusi nu mai viniau.

Trecura si optu óre, si Stefanu si-perduse deja tóta speranti-a, candu de odata sunetulu unui clopotielu lu-destepta din visarile sale.

Elu cunoscea acelu sunetu.

Erá clopotielulu ce totu-de-una lu-purtá unu calu alu lui Albinescu, candu stapanulu séu iesiá undeva cu trasur-a, caci in acele parti este datin-a a nu caletori nicairi, fara cá celu putînu unu calu sé nu aiba in grumadi unu clopotielu.

Stefanu tresarí. La momentu aruncá diuariulu din mana si alerga in pórta. Pe atunce deja caruti-a lui Albinescu sosi tocmai acolo, si betranulu zarindu pe Stefanu, lu-salutá cu acéste vorbe:

— Asiá dara cá amu intardîatu!

— Am si fostu fórte neliniscitu din caus-a acést-a. M-am temutu, ca ati datu de vr-o pacoste pe cale, — respunse Stefanu sarutandu manile dómnei si a domnisiórei.

— N-amu patîtu nici o nenorocire, — reluá érasi betranulu vorb-a, — dar candu ai sé caletoresci cu femei, nici odata nu poti plecá la timpulu seu, si asiá amu intardîatu binisioru.

— Oh! eu am fostu gata, pentru mine n-ati asteptatu nici unu momentu, — sé escusá indata Auror-a, aruncandu o privire de amoru spre mirele ei.

— Nu, nu! — respunse betranulu in tonu glumetiu, — tu mai de graba ai fostu gatii.

Apoi betranulu strinse man-a lui Stefanu, si lu-imbratisiá si lu-sarutá ferbinte.

Intr-acéste servitorii din otelu carara susu in etagiulu primit tóte hainele, cuferele si scatulele. Damele si domnii inca mersera susu, si ocupara odàile cuprinse înainte prin Stefanu pentru ei.

Si bucuri-a si fericirea reintrá in anim-a lui Stefanu, de pe fati-a lui sé reflectá indestulirea, caci sé aflá in societatea adóratei sale.

Ei petrecura pana tardîu, si in alta dî apoi mersera sé aléga si sé cumpere cele trebuincióse la maritarea unei fete.

Noi inse nu-i vomu petrece in cumperaturile loru, caci avemu sé continuamu firulu intemplaminteloru nóstre in alte parti.

II.
O conferintia nationala

La o septemana dupa cele povestite in partea precedenta urmara eveniminte importante la ordinea dîlei in tóta tiér-a, prin urmare si incomitatulu unde sé intempla acésta istoria.

Corpulu legiuitoriu si-a incheiatu dura-t-a hotarita de lege, si guvernulu a publicatu alegerile noue pentru camer-a deputatiloru.

Si dupa acéste, conformu datinei stravechie, s-au pornitu in tóte partile agitatiunile electorale.

Fia-care partida si-a pusu candidatulu seu, — séu mai bine: fia-care individu, care a voitu se-si puna candidatur-a, si-a formatu partid-a sa.

Acésta-i o procedura deja incetatienita in viéti-a nostra politica. Nu talentulu, nu studiulu si nu missiunea decidu la candidarea unei persóne: ci positiunea lui sociala, influinti-a aceluia in anumite cercuri si nu arare ori starea lui materiala.

Deputatî-a — la cei mai multi — nu mai este o missiune innalta, onórea cea mai frumósa pentru unu cetatianu: d-a represintá interessele confratiloru sei; ci a devenitu o meseria, unu mijlocu de traiu, o scara pentru înaintare la ranguri si mariri.

Cerculu electoralii inse, in care sé afla comun-a Pruneni, unde siedea Arone Albinescu, inca nu erá teatrulu unei agitatiuni generale.

Acestu cercu, mai curatu romanescu, in cele din urma adunàri ale tierii a fostu represintatu totu-de-una prin deputatu romanescu. De asta-data inca erá convingere generala — intre Romani, ca érasi sé va alege unu Romanu, caci asiá cere dreptatea si fratîetatea, apoi nici ungurii — de cari nu erau in cercu nici cinci-dieci de insi — nu voru voi so schimbe acéstu usu incetatienitu la alegerile trecute.

Nici nu sé audieá de felu, cá ungurii aru fi facutu vr-unu pasiu spre a pune vr-unu candidatu de alu loru.

Si fiindu cá ungurii nu faceau nimica, nici Romanii nu sé simtieau îndemnati a începe de timpuriu o actiune electorala.

Inse chiar si in casulu daca ungurii începeau vr-o miscare in privinti-a acést-a, Romanii totusi nu sé apucau inca de lucrare. Si ei erau cá ceialalti connationali ai loru, cari de tóte sé apucá tardîu séu — nici odata.

Indolenti-a a prinsu radecini adanci in tóte arteriile natiunii nóstre. Ne aflamu in o letargia mare. Si acést-a e o bóla inspaimantatória.

Spiritulu de activitate par’ ca de totu a sboratu din mijloculu nostru. Nu ni mai place a întreprinde nimica. Si déca din candu in candu totusi mai pare ca dàmu senine de o viétia mai activa: in realitate nici atunce nu facemu altu ceva, decâtu creàmu numai la planuri.

Atât-a e totu ce ni-a mai remasu din vechiulu nostru zelu nationalu.

Ni mai place inca si acuma sé facemu planuri. De acéste si adi avemu destule. Dar ni place si mai multu a tândali la esecutarea loru, sub pretestulu, ca le studiàmu. Apoi le totu studiàmu, desbatemu, facemu vorbe multe, si in sfirsîtu — nu realisàmu nimica, pentru cá séu timpulu a trecutu, séu tóta însufletirea a fostu numai — focu de paie.

Nici Romanii din cerculu electoralu Pruneni nu faceau esceptiune din acésta caracteristica generala. Ei inca erau de acea parere, cá in locu de a începe ceva de timpuriu si astfelu a lucra timpu mai indelungatu: este multu mai comodu a siedé frumosielu molcomit, si a amaná lucrarea pe mai tardîu, — mai alesu in cause nationale, cari nu numai, cá nu aducu nimica pentru „culina,“ dar inca poducu si unele neplaceri.

Astfelu dara inteliginti-a romana din cerculu acést-a nu siintiea nici unu indemnu, cá sé însceneze si dins-a vr-o pregatire electorala; si ea nici nu sé destepta din nepasarea sa nationala si patriotica: de cumva nu erá la mijlocii o causa momentósa.

Deputatulu de pan-acuma alu cercului nu mai putea fi alesu, cá-ci elu cu atât-a credintia a represintatu in camera interessele bietului poporu, incâtu guvernulu, parintiescu si iubitoriu de tóte poporele tierii, s-a simtîtu indatoratu a-i remunerá ostenelele cu unu postu grasu, care este incompatibulu cu mandatulu de deputatu.

Unii inse, niste guri rele, afirmau, ca acelu postu primitu nu erá atâtu remuneratiunea osteneleloru acelui deputatu, facute in interessulu poporului: câtu mai multu recompens-a tacerii sale in anumite casuri fórte critice pentru guvernu, si a spriginirii acéstuia cu votulu séu in tóte cestiunile.

Cine va fi avendu dreptu, nu ne privesce. Caus-a acést-a cade afara din cadrulu naratiunii nóstre. Constatàmu numai faptulu, ca dinsulu primindu unu postu, nu putu fi realesu.

Asiá dara alegatorii trebuiau sé se ingrigésca de altu candidatu.

Acestu motivu apoi intr-unu tardîu produse o activitate mare si intre alegatorii romani ai cercului numitu.

Ei începura adeca a sioptí, a vorbí, a face combinatiuni si a creá — planuri. Si cu atât-a sé si multiamira.

Arone Albinescu inse prevediù, cá atât-a inca nu este de ajunau; ci trebue sé se tîna o conferintia, in care sé se decida a supra personei care sé se candideze de deputatu in diu-a alegerii.

Elu dara nu intardiá multu, ci conchianá o conferintia — numita nationala.

Conchiamarea, scrisa in stilu frumosii, iu resuná fara efectu. Nóue ni placu vorbele sonore si frasele inflorilate. Aceste ne insufletiescu — pe unu momentu.

Astfelu dara si in viéti-a lina a inteligintiei romane din cerculu Pruneni inca sé produse o mica miscare. Numai mica, pentru cá a trecutu deja timpulu acel-a, in care si noi Romanii eramu capabili sa simtîmu vr-o însufletire mai innalta, candu sé puneá in actiune vr-o causa nationala. Entusiasmulu acést-a a trecutu. Ne-amu desteptatu. Astadi interessulu comunii nationalu nu mai inspira pe fiii natiunii.

Totu insulu considera numai profitulu séu personalu. Astfelu apoi este pré mica jertfa aceea, care sé mai aduce pe altarulu nationalismului.

Alegatorii din cerculu Pruneni cetira conchiamarea lui Albinescu, sé însufletîra pe unu momentu, dîsera in cercuri private si câte-va toasturi, decisera, cá voru merge toti la conferinti-a nationala, apoi sé liniscira frumosielu, sé ’ntórsera pe laturea cealalta si durmira mai departe.

Inse in ajunulu conferintiei totusi sé desteptaia. Dar póte cá nici atunce nu sé desteptau, de cumva Albinescu — carele sciea cu cine are de a face — nu tramitea in acea dî in fia-care satu câte unu expressu, care sa li spuna la toti:

— Mei, ómeni buni, nu durmiti! Scola-ti-ve, càci mane la Pruneni sé va tîné o conferintia nationala, unde si voi trebue sa ve infatîsiati!

Asiá dara ei si-adusera a minte, cá au a sé aduná in o — causa nationala. Si sé si adunara in numeru fórte frumosu. Abia doi-trei inteliginti romani remasera p-a casa, ocupati cu lucruri fórte urgente, ceialalti toti sé infatîsiara la Pruneni.

Sè nu ne miràmu de acést-a! Noi suntemu niste ómeni fórte buni, ascultatóri si blandi. Ce dreptu, nu pré producemu ceva, caci nici prin minte nu ni plesnesce a întreprinde óre-ce. De cumva inse cine-va dintre noi totusi propune ceva, noi — de cumva acea persóna e mai mare decâtu noi si prin urmare ni impune — primimu svatulu si promitemu totu concursulu nostru.

Dar numai cu o conditiune.

De cumva prin acést-a interessele nóstre individuale si familiarie nu voru suferi ceva scadere.

Pana aci merge nationalismulu nostru moderau, si nu mai departe!

Confratii nostri alegatori din cerculu amintitu aveau asigurata acésta conditiune. Nici unulu dintre ei nu voiá sa fia deputatu, prin urmare interessele loru personale nu erau amenintiate; apoi, fiindu ei convinsi, cá ungurii nu voru candidá pe nimene dintre dinsii, nu sé puteau teme, cá comitele supremu séu vice-comitele sé vóru superi pentru participarea loru la candidarea unui romanu. Si acéstu din urma motiva este fórte importanta, care mai alesu in timpulu din urma joca unu rolu mare in viéti-a nostra politica, — pentru cá nu multi curagiulu au opiniunii loru.

E bine, neavendu nici o causa personala, ei sé adunara toti la cas-a lui Arone Albinescu, unde tóte odàile erau pregatite pentru acéstu scopu.

In salonulu celu mare vechi-a mésa familiaria erá trasa tóta afara si lungita cu alte multe mese, si acoperita — dupa datina betrana — cu postavu verde.

Langa ea si pe langa pareti erau asiediate o multîme de scaune pentru membrii mai betrani, caci cei mai tineri voru puté „siedé in picióre.“

Paretii sé decorara a nume pentru acéstu scopu. In frunte, adeca inapoi-a presidiului, sé aflá aninatu portretulu lui Traianu dupa fotografia scósa de pe column-a lui Traianu; de a drépt-a lui sé vedea portretulu lui Mihaiu Vitézulu, éra de-a stang-a a lui Dragosiu voda; mai incolo de o parte tabloulu „Intrarea lui Mihaiu Vitézulu in Alba-Iulia“, — de alt-a „Batali-a de la Calugareni“, — mai in colo „Mórtea lui Lapusneanu-voda“, portretulu lui Andreiu Muresianu, Jancu si Ionu Brateanu, si alte multe portrete si tablouri nationale, cari tóte inspirau simtiementu nationalu in privitori.

Si cá si aceia sè aiba desfetare deplina, cari afara de spiritulu nationalu mai iubescu si altu felu de — spiritu, ospitalulu stapanu alu casei s-a ingrigitu, cá in odaile laterale sé fia pe tóte mesele rachia in abundantia.

Ór-a anunciata pentru conferintia inca nu sosí, cu tóte acéste inse deja sé si adunara mai multi, intre cari si unele notabilitàti ale cercului.

Inse in sal-a cea mare nimene nu intrà. Modesti-a opri pe fia-care a fi celu d-antâiu in acelu locu. Ei sé aflau multu mai familiaru in odaile laterale, unde începura conversatiuni in cercuri mai mici si mai mari, — si unde sub inspiratiunea rachiului curatu sé mai dîcea si câte unu toastu — pentru natiunea romana si barbatii ei de frunte, intre cari — ne mai fiindu pentru cine sé sé beie — dupa espressiunea unui toastantu si dascalulu din Vai-de-elu inca ocupa unu locu fórte onorificu.

Intre toti oratorii mai de multe ori escelà unu parinte protopopu tineru, Semproniu Plopescu, carele abiá terminà studiile sale, candu inaintà la acésta trépta frumósa a carierei sale, càci sé bucurá de o poporalitate mare si erá cunoscutu cà nationalistu vestita.

In sriurulu lui sé adunara ilara mai multi si ascultau cu mare sete vorbele lui. Si elu vorbià, incependu de la „Divulu Traianu“, si pana ’n diu-a de astadi, despre toti ómenii vestiti, si in urma incheià cu stapanulu casei, „unu demnii descendinte ale coloniiloru antice"

Afara de dinsulu, mai escelara: notarii comunali — Sofronie Cimbrudanu, Ilie Negru, Ioanu Gabilescu, advocatii Scipione Siesanu, Florianu Bumbescu; si preotii Anania Recitianu si Eusebiu Punteanu.

In urma apoi si altii facura sensatiune, càci cu câtu timpulu trecea mai tare, cu atât-a si conversatiunea devinià mai animata, si cu atât-a si buteliile cu rachía sé goliau mai tare.

— Dóra ar fi bine, domniloru, — luà cuventulu Albinescu, — sé deschidemu conferinti-a. Ór-a ficsata a sositu.

Nimene nu respunse.

Dar advocatulu Florianu Bumbescu, unu omu micu, grasu, grosu si folticosu, carele tocmai atunce luà in mana buteli-a cu rachía, sé-si tórne in pocalu, întrerupse tacerea:

— Sé mai asteptàmu putîntelu!

— Sé mai asteptàmu! — aprobara mai multi de odata propunerea lui Bumbescu.

— Drumurile sunt grele, — si n-au pututu inca sé sosésca toti, — dîse Sofronie Cimbrudanu cu gravitatea unui omu de statu.

— Si eu scíu pe mai multi, cari au proinisu cà voru vini, dar inca nu sunt aice, — nu suntemu siguri, déca si tu ai intielesu pe acela?

— N-am pututu intielege pe altulu, cà-ci numai unulu singuru singurelu póte sé fia Romanulu celu mai mare. Traiésca dara elu!

— Cine? — întrebara toti.

Si Cimbrudanu pronuncià unu nume, pe care inse noi — din respectulu datoritu aceluia — lu-vomu retacé.

Unii dintre cei de fatia strigara: „Sé traiésca!“ — ér altii, desaprobandu cu totulu parerea lui Cimbrudanu in apretiuirea românismului acelui barbatu, pusera pocalele érasi pe mésa si protestara, dîcendu, cà individulu numitu nu-i asià mare Romanu, ma — déca l-amu esaminà mai de a menuntulu, amu vedé, cà — dinsulu e unu siarlatanu. Si incheiara, dîcêndu, cà Romanulu celu mai mare este altulu si a nume....

Érasi nu vomu spune numele lui.

La audiulu acéstui nume apoi unii, si a nume cei ce mai nainte pusera pocalele pe mésa, strigara cu însufletire: „Sé traiésca!“ — ér altii, adeca stimatorii primului barbatu, tacura.

Acésta inse nu durà multu. Fiindu cà la aparintia nici o parte nu era in majoritate, numai decâtu sé escà intre ambele o disputa înfocata, sustînendu fia-care, cà numai barbatulu ei póte sa fia celu mai mare Romanu.

Si acéste dóue partide nu sé deosebia prin óresi-care coloritu politicu, cà-ci in ambele sé aflau omeni de tóte nuantiele; ci el conformu maturitatii si datinei nóstre, éra compuse de dupa confessiuni. Fia-care confesiune avea deosebitu pe celu mai mare Românu alu seu.

Si disput-a curgea inversiunatu. Dar fiindu cà ambele parti erau pré inspirate de pré infocatulu spiritu — nationalu, nici una nu vóia sa cedeze, — si astfelu neputendu-se de felù face nici o invoiéla, nu sé putu constatà, cà cine este dar in adeveru celu mai mare Romanu?

Ma inca spiritele sé iritara si mai tare, incâtu erà p-acì sé se duca toti catra casa, sé nici nu sé tîna conferinti-a conchiamata de Albinescu.

— Asià Romanu cà celu laudatu de voi, — dîse Anania Recitianu, — si eu sum.

— Si eu! — adause numai decâtu colegulu séu Eusebiu Punteanu.

— Vorbe de claca! — strigà Gabilescu, — eu nu cunoscu mai mare Romanu decâtu mine.

— Bine dîci! — aprobà Negru, — nici pe mine nu me întrece nimene.

— Asià-i, asià-i! — strigara mai multi.

— Domniloru, — incheià Bumbescu, — dupa parerea mea e gresiéla a dîce „celu mai mare Romanu“, pentru cà nimene nu este mai mare decâtu noi; toti suntemu de o potriva, toti suntemu vrednici a ne numi mari Romani.

Acésta capacitare nu resunà fara efectu. Complimentulu lingusî pe toti. Si de odata resunà din tóte gurile:

— Sé traiésca Bumbescu!

— Ve multiamescu, fratiloru, — respunse elu, — si cà sé eternisàmu memori-a acéstei dîle, éta o lista de contribuire pentru unu scopu filantropicu. Poftimu de subscrieti!

Urmà o tacere.

Apoi parintele protopopu luà cuventulu:

— Trebue platitu înainte?

— Trebue dieu, frate, — respunse Bumbescu, — cà-ci acésta nu e prenumeratiune la vr-unu diuariu romanescu.

— Asià dara, — dîse protopopulu, — mi-pare fórte reu, ca nu pótu subscrie nimica. Timpurile sunt fórte grele.

— Timpurile sunt fórte grele, — repetîra toti cà in choru, — si dintre atâtia mari Romani nici unulu nu subscrise nici unu cruceriu.

Albinescu sé indignà si dîse:

— Acuma ati doveditu, cà in fapta sunteti multu mai mici Romani, decâtu cu gur-a.

Apoi luà list-a si subscrise elu singuru o suma óre-care.

— Ti-i usioru tie, — lu-reflectà Grabilescu, — tu n-ai o familia asià numerósa cà mine.

— Viéti-a e grea, — dîsera mai multi, — banii sunt scumpi. Abià putemu trai.

— E bine, domniloru, — dîse érasi Albinescu, — urmeze-si fia-care consciinti-a! Inse timpulu pré inaintéza. Ar trebui sé deschidemu conferinti-a!

— Pré bine! — aprobara toti. S-o deschidemu cà-ci cei ce au avutu de cugetu sa vina, au si vinitu. Insedar mai asteptàmu pe altii.

— Haidamu dar in sal-a cea mare, — le dîse stapanulu casei.

Cei mai multi aru fi doritu sé remana totu in acésta odaia, unde ei începura a sé simtî cà a casa; inse fiindu cà acolo nu erà locu pentru toti, sé invoira a trece in sala. Unii inse remasera numai in usia, cà sé paóta fumà, si — dóra cà sé fia mai aprópe de buteliile cu rachìa.

Cu decursulu conferintiei nu ne vomu ocupà in specialu. Vomu insemnà numai resultatulu: Arone Albinescu fu silitu a primì candidatur-a, càci nu sé gasi alta persóna, care ar fi pututu întrunì încrederea tuturora.

Apoi candidatulu nationalu dete in onórea ospetiloru sei unu prandiu splendidu, care durà pana sér-a, si la care sé rostira aprópe la o suta de toasturi pline de focu nationalu.

Si dupa acéste, toti sé departara catra casa, cu cugetulu liniscitu si crediendu, cà facêndu ei candidarea, au si ispravitu tóte agendele de la alegere.

III.
Apucaturi cortesiesci.

Abià sé latî vestea prin comitatu despre acésta conferintia a Romaniloru, numai decâtu sé si ivi o contra actiune. Ungurii începura a sé miscà si dinsii.

Ei in vremile trecute nici nu visara sé deie vr-unu semnu de viétia in acéstu cercu; antâiu, pentru cà erau fórte multiamiti de purtarea fostului deputatu romanu, carele in veci nu le facu peste mana, — si a dóu-a: pentru cà ei — precum amu mai spus-o — sé aflau in asia minoritate, incâtu nici nu puteau visá de alegerea unui unguru.

Resultatulu conferintiei Romaniloru inse stramutà resignatiunea si liniscea loru de mai nainte.

Ei póte ca sé invoiau, cà si in viitoriu sa sé aléga deputatu unu Romanu, dar de program-a celui de pan-acuma. Candu inse audîra, cà inteliginti-a romana a candidatu pe Arone Albinescu, unu Romanu pronunciatu, si cà dinsulu a si primitu acésta candidatura sé spariara cumplitu.

Si tém-a loru erà si pentru aceea mai mare, càci scieau, ca Albinescu sé bucura la connationalii sei de o poporalitate mare, si prin urmare alegerea trebuià considerata cà sigura.

Cu tóte acéste inse fric-a loru nu deveni o desperatiune. Ma aceea nici nu durà unu timpu mai indelungatu. De si in minoritate, ei prinsera a sperá si a crede, ca dóra totusi voru fi in stare a nimicì hotarirea conferintiei Romaniloru.

Si acésta credintia a loru sé întemeià pe doue cause de mare însemnatate.

Antâiu, ei si-adusera a minte, cà comitele supremu de asta-data e unguru, — si astfelu dinsulu va avé unu indemnu duplu spre a li dá ajutoriu.

A dóu-a, ceea ce este si mai importanta, dinsii scieau pré bine, cà in inteliginti-a romana nu mai domnesce contielegerea de mai nainte, ca zelulu nationalu numai pe putini i mai insufletiesce si cà coruptiunea a luatu dimensiuni mari si intre acéstia.

Inse ei mai aveau si altu spriginu. Acest-a erà fostulu deputatu romanu, carele inca avea prin cercu o inriurire mare, mai alesu pentru motivulu, cá erà ruditu cu multe familii cari sé bucurau de poporalitate.

Dinsulu la denumirea sa si-a datu cuventulu de onóre, ca va sprigini pe candidatulu guvernamentalii. Asià dara de la elu inca sé putea asteptà multu.

Va sé dîca, minoritatea ungurésca avea multe prospecte bune. Totusi, ei nici a visá nu cutediara, cá in acstu cercu sé sé pota alege unu neromanu. Ei, de si scieau pe Romani demoralisati, totusi nu-i credeau asiá de stricati, cá sé fia capabili a sé dejosi pana a-si vinde celu mai sacru interessu nationalu.

Aspiratiunea loru suprema erá numai, d-a lucrà din tóte puterile, ca Albinescu sa repasiésca, si apoi in loculu lui sé sé candideze altu Romanu, cu simtieminte mai ungurésci, nu unu „daco-romanistu“ ca elu.

Atât-a credeau ei cu putintia, si nimicu mai multu!

Cumpenindu tóte acéste bine, ei nu tândalira atât-a ca Romanii, ci iute sé apucara de lucru. Alergara numai decâtu in capital-a comitatului, si acolo tînura o conferintia, la care luà parte si fostulu deputatu romanu.

Hotaririle conferintiei au remasu secrete, cà-ci acele nu s-au bucinatu, cà si ale Romaniloru. Deci nu le puturamu aflá nici noi. Prin urmare vomu insemná numai cele ce s-au ntemplatu dupa acésta conferintia.

A trei-a dî dupa acéste, domn-a Albinescu primì o epistola interessanta. Aceea vinià de la socì-a comitelui supremu, si suná astu-felu:

„Onorabila Dómna,

„Scii pré bine, ce pagube mari s-au facutu unei parti din locuitorii comitatului nostru prin versarea apeloru in tómn-a trecuta!

„Este unu tablou grozavu a vedé acéste sate, prepadite, si pe locuitorii loru, cari jetrecura érn-a in mijloculu unei miserii cumplite.

„Acésta vedere a storsu compatimirea tuturoru ómeniloru de anima.

„S-au si facutu contribuiri si feliurite colecte pentru alinarea suferintiei loru. Dar nu-su de ajunsu. Miseri-a totu mai duréza inca.

„Onorabila dómna! Noi, femeile, nu putemu sé nu audîmu strigatele acéstora nenorociti; nu putemu sa nu vinimu si noi intru ajutoriulu loru.

„Petrunse de simtiementulu caritàtii, la initîativ-a mea, mai multe dame respectabile au infiintiatu unu comitetu, care voiesce sa aranseze unu bazaru in folosulu nenorocitiloru pagubasi.

„Mi-ieu voia a te rogá dara, cà pe una dintre cele mai distinte dame ale comitatului nostru, sé binevoiesci si dta — dimpreuna cu pré amabil-a-ti fiica — a luà parte la acéstu bazaru.

„Cerendu unu respunsu favorabilu, si sperandu cà cunoscut-a bunetate a animei dtale nu va refusà concursulu seu, ve multiamescu inca de acuma pentru nobilulu spriginu la realisarea acéstei idei.

„A dtale

Emilia contesa de Szunyogváry.“

Dómn-a Albinescu ceti cu suprindere acéste sîre, si nu atâtu pentru cuventulu cà nu avea cunoscinti-a contessei, ci mai alesu pentru motivulu ca aceea — precum dins-a erà informata — avea niste simtieminte aristocratice fórte ingamfate, si mai vertosu pentru cà ea urià pe Romani.

— Óre ce póte sé fia caus-a, cà de asta-data ea uita tóte acéste, si sé adresséza catra socì-a unui democrato, carele mai este si Romanu? — dta prim-a întrebare, ce si-o puse dómn-a Albinescu dupa cetirea epistolei.

Inse nu putea sé-si afle respunsulu potrivitu, cà-ci ori câtu sé nisuià sé atribue contessei numai motivulu de caritate, ea totusi credea, cà acésta este numai unu pretestu, si cà de siguru de totu altu ceva a indemnatu-o a-i scrie acésta epistola.

Femeia cu minte ce erá, ea gândi numai decâtu la politica. Si-aduse a minte, cà barbatulu ei e candidatu de deputatu, — si prin urmare socì-a comitelui supremu vine inca de acuma a-i aduce tributulu recunoscintiei sale.

Ast-a erá parerea ei.

Inse nu spuse acést-a si fiicei sale, care sé bucurà tare, cà va avé ocasiune sé figureze si dins-a intre damele de frunte ale comitatului, unde va avé unu rolu frumosu, de sigurii va escelà, si astfelu va câstigà si mai multu amorulu lui Stefanu.

Acésta erà culmea aspiratiuniloru sale.

Ea numai decâtu incepù a si face o multime de planuri, cà ce va face ea in acelu hazaru, cum sé va purtà, cum va puté sé produca mai mare bucuria mirelui seu. Si candu cugeta la reesîtulu splendidu alu planuriloru sale, sé simtiea fórte fericita.

Sarutà de nenumerate ori man-a iubitei sale mame si o rugà, cà nu cumva sé refuse participarea ceruta.

— Nici unu momentu nu m-am ganditu la asiá ceva, fiic-a mea, — respunse mam-a-sa.

— Asiá dara vomu luá parte in bazaru?

— De siguru, fiic-a mea. Trebue sè ajutoràmu si noi pe bietii setosi de fericiie.

— Asiá e, mama dulce, — respunse Aurora, dar ea cugetá la Stefanu.

— Apoi si etichet-a ne deobléga. Contess-a ne-a rugatu, si noi nu putemu sé-i refusàmu cererea.

— Nu, nu! — aprobà si Aurora cu unu surisu dragalasiu, mai sarutandu de câte-va ori man-a mamei sale.

Si dupa acéste amendóue sé si apucara a face pregatiri si planuri pentru acele dîle in adeveru interesante.

Dómn-a Albinescu, care la inceputu primì cu unu felu de nepasare invitarea gentila a contessei, dupa ce vediù bucuri-a mare a fiicei sale, sé insufletî si ea.

La ast-a inse contribuì si instinctulu ei propriu. Ea inca erá femeia, si fiindu ca secsulu frumosu — fia dîsu cu permissiune — are multa inclinatiune spre vanitate, dins-a inca începu a sé bucurà, cà i sé va da ocasiune sé póta figura intre damele aristocratîei din comitatu, si cà va pute introduce si pe fiic-a sa in acelu cercu.

Stapanulu casei tocmai nu sé aflá a casa, si astufelu socì-a lui nu-i putu impartesî indata epistol-a contessei, de si dins-a dorià sa faca acést-a câtu mai curendu, cá sè audia si parerea lui a supra motivului, care a indemnatu pe contess-a a-i tramite acésta invitatiune.

Inse de catra séra sé rentórse si elu, si abià sé cobori din trasura, dómn-a i puse in vederea lui epistol-a de multe ori amintita.

Albinescu o cetì, si la momentu fu cuprinsu de unu simtiementu de neplacere. In locu de a sé bucurà, elu sé superà, càci printr’ ins-a nu vedea innaltiarea familiei sale, ci umilirea ei.

Dinsulu n-a facutu inca nici o visita comitelui supremu, pentru cà a asteptatu, cà acést-a — cà omu strainu in comitatu — sa faca elu prim-a visita, cum a facutu si altoru familii mai de frunte, candu s-a mutatu in acéstu comitatu; inse comitele supremu pan’ acuma l-a desconsideratu, si nu l-a gasitu vrednicu de acésta distingere.

Ofensatu prin acésta despretiuire, Albinescu erá decisu a sustîné demnitatea sa, a respunde cu ambitiunea unui omu neaternatoriu la vanitatea comitelui supremu, si a nu calcà nici odata pragulu usiei sale.

Inse éta, acésta hotarire a lui fu nimicita prin epistol-a comitesei, care chiamá pe socì-a si fiic-a lui a luá parte la bazarulu ce sé va arangiá in folosulu pagubitiloru din comitatu!

Acésta invitatiune nu sé putea refusá. Soci-a si fiic-a lui trebuiau sè sé infatisieze la comites-a. Inse nici ele n-au fostu la dins-a nici odata. Deci conformu etichetei, Albinescu trebuiá sa le conduca acolo pentru pri-m-a-óra.

Va sè dîca, totusi elu erá silitu a face prim-a visita, si nu comitele supremu!

Éta ceea ce lu-superà!

Inse totusi sé mangaià in câtu-va. Si a nume in urmatoriulu modu:

— Socì-a si fiic-a mea sunt invitate de catra comites-a. Asiá dara vomu face o visita numai dinsei. Ast-a nu me va umili, cà-ci fatia de femei trebue sé fimu mai indulgenti; apoi nici soci-a si fiic-a mea nu pótu avé causa deplina la o aprehensiune, cá-ci epistol-a comi-tesei, — in asemene impregiurari — sé póte considerà cà o visita. Si in sfirsîtu tóta cestiunea acést-a nu e unu lucru privatu, familiariu; ci o causa publica, care nu póte sè compromità nici o conditiune din trecutu, si nu face nici unu angagiamentu pentru viitoriu. E bine, le voiu presintà dara comitesei, dr de apartamentulu comitelui nici nu me voiu apropià. Astfelu apoi demnitatea mea nu va suferi nici o scadere!

Si indestulitu cu acésta motivare, elu privi cu bucuria la fiic-a sa, care suridea cu fericire, si i dîse:

— Te bucuri de acést-a invitare, fiic-a mea?

— Oh! tare, iubite tata, — respunse Aurora.

— Si pentru ce?

— Pentru cà voiu avé si eu ocasiune sa contribuescu la alinarea suferintiei nenorocitiloru.

— Este pré frumosu acéstu simtiementu, — respunse tata-seu, sarutandu-i fruntea, — pastréza-lu in tóta viéti-a ta!

— Fi-va iertatu dara sa ieu parte si eu la acelu bazaru? — intreba Aurora cu fericire.

— De cumva si iubitóri-a ta mama ti-va permite, eu bucurosu ti-facu acésta placere.

— Eu i-am si promisu, — respunse socì-a sa, sarutandu-si cu indestulire fiic-a.

— Ve multiamescu! — incheià Aurora.

— Asiá dara, — reluà érasi elu cuventulu, — ve gatati! In urmarea acéstei invita-tiuni câtu mai curendu trebue sè faceti o visita comitesei.

— Candu? — intrebà Aurora cu nerabdare.

— Déca vreti, si mane putemu sè mergemu, — respunse elu.

— Apoi bine! — esclamà Aurora, care erà gata sa plece indata, numai cà sé póta revedà câtu mai curendu pe mirele ei.

— Dar mane inca nu putemu, — reflecta dómn-a.

— Pentru ce? — o intrebà Aurora.

— Pentru cà nu vomu puté fi gata, — respunse mama-sa.

Inse Aurora grabì a-i spune:

— Oh! eu sum gata si acuma!

— Cà mare este dorulu teu de a ajutorà pe acei nenorociti! — observa elu suridiendu! Eu n-am schitu, ca ai o anima asià plina de simtieminte — filantropice.

In locu de respunsu, — Aurora rosî de totu.

— E bine, drag-a mea fiica, — continuà érasi betranulu, — róga-te de mama-ta, sè sé gate si dins-a, ca sa putemu merge câtu mai curendu!

Aurora aruncà spre mama-sa o privire rugatória.

— Apoi, nu-mi pasa, — dîse mam-a ei, — poi-mane vomu puté plecà.

Aurora i sarutà man-a, ér mama-sa — sarutandu-i fruntea — versà dóue lacrime de bucurià.

— Asià dara, — incheià betranulu, — amu decisu! Poi-mane vomu plecà.

— Da, da, — aprobà Aurora.

— Acuma dara, — dîse érasi betranulu, — eu me ducu in odai-a mea, sè-mi mai vediu de unele lucruri.

Si dupa acéste dinsulu esî.

Abiá petrecù elu câte-va mominte singuru in odai-a sa, candu usi-a aceleia sé deschise si intrà socì-a sa.

Elu si-puse lucrulu la o parte, si o intrebà suridiendu, ca cu ce i póte serví?

Ea ocupà locu si dîse:

— Arone, am vinitu sè vorbescu putîntelu cu tine, si a nume sè te intrebu óre-ce.

— Ce?

— Nu-ti pare tie curiósa epistol-a comitesei?

— Din ce causa?

— Din aceea, cà ea pan-acuma nu m-a cunoscutu personalminte, si acuma totusi sé adresséza catra mine.

— In ast-a eu nu vediu nimicu curiosu. Ea voiesce unu resultatu câtu mai favorabilu pentru întreprinderea sa; de aceea a cerutu, si concursulu teu. Éta totu!

— E bine, de ce nu m-a rugatu si in alte ocasiuni, si de ce numai acuma si-aduce a minte, cà si eu esistu in lume?

Albinescu tacù.

— Vedi la asta tu nu scií respunde, — dise ea, — dar scíu eu, cà-ci mi-pare cà am ghicitu motivulu adeveratu.

— Spune-mi-lu dara!

— In acele timpuri eu n-am fostu socí-a unui candidatu de deputatu, dar acuma sum!

Albinescu fu suprinsu de acésta agerime, si meditandu putîntelu, dîse:

— Asiá credi?

— Asiá.

— Se póte, cà ai dreptu.

— Eu credu, cà de siguru am dreptu. Numai despre planu nu potu sè sciu nimica positivu.

— Despre ce planu?

— Am constatata mai nainte, cà numai pentru-cà tu esti candidatu de deputatu, suntemu chiamate a luà parte la bazaru. Acuma meditandu mai departe a supra acéstei idei, trebue sa facemu aceea conclusiune, cà comitele supremu are unu planu si cà invitarea nóstra este numai unu pretestu, d-a-ti puté face cunoscintia si d-a-si puté esecutá planulu sen.

Albinescu sarì de pe scaunu, si alergandu la socí-a sa, i dîse cu focu:

— Scump-a mea socía, ai o minte geniala. Eu totu cu politic-a me o cupu, si éta tu m-ai intrecutu. Eu nici n-am gânditu la astfelu de posibilitate, tu ai si descoperit-o. In adeveru, combinatiunea ta e fórte naturala.

— Asiá dara?

— Ide-a ta e fórte pretiósa. De siguru cà comitele supremu are unu planu. Spre a-lu îndeplini, elu voiesce sé vorbésca cu mine, dar fiindu cà vanitatea-i nu-lu iérta a sé cobori la mine, bazarulu acést-a i-a vinitu tocmai in de-mana, sciindu cà cu voi si eu voiu fi silitu a merge in cas-a lui.

— Asiá, asiá.

— Inse ce planu are dinsulu? Éta cestiunea cea mare!

— Ast-a nu o scíu nici eu.

— E bine, nu-mi pasa! Aiba ori ce planu, de asta-data sé va pacalí, cà-ci nu-lu va puté realisá.

— Cine scíe!

— Nu, nu! Elu gândesce, cà va avé ocasiune, sè-mi faca cunoscintia. Dar sé in siéla. Déca vre acésta, vina dinsulu la mine cà-ci eu nu voiu merge sè cumenacescu p nimene.

— Asiá dara nu vei viní cu noi?

— Ba merge. Ve voiu conduce in apartamentulu comitesei; dar in locuinti-a lui n voiu intrá.

— Si déca totusi ai conveni cu elu?

— I-asiu spune apriatu, cá nu la elu am vinitu. Si déca ar începe a-si desvoltà planul seu, l-asiu asculta, — inse — ti-juru pe fericirea nostra! — ca n-asiu acceptá nimica, ce ar fi spre pagub-a si rusinea natiunii nóstre.

Soci-a lui sé scolà, si sarutandu-lu ferbinte, i dîse:

— Oh! déca toti Romanii aru avé un caracteru neclatitu câ tine, natiunea nostra ar inaintà cu pasi grabnici, caci n-ar fi silita sa îndure atâte loviri, despoiari si vendiàri, câte i sé facu in tóte dîlele.

— Ti-multiamescu, draga, pentru acésta recunoscintia. In adeveru, e mare numerul ticalosiloru la noi; inse ori câtu de putini sè fia cei de omenia, eu totusi voiu face parte din ei.

— Dumnedieu sè-ti ajute!

Apoi ea sé scolà, si inainte de a sé departà, mai dîse:

— Éta totu ce am voitu sè-ti dîcu! Fii dar atentu si fórte precautu, càci lupii vreu sè te incungiure!

Voiu fi totu-de-una la postulu meu, — respunse barbatulu ei.

A trei-a dî, dupa acésta convorbire, Albinescu si-conduse famili-a la soci-a comitelui supremu.

Aceea li facù o primire fórte afabila, si erà plina de complesantia.

Candu ei intrara la ea, dómn-a Albinescu baga de séma, ca comites-a siopt-ì ceva camerierei sale, si-apoi aceea sé departà.

Conversatiunea curse in tonu fórte amicabilu, cu tóte acéste sé putea observa, cà comités-a sé afla in nelinisce mare, si din candu in candu sé uitâ-la usia, ca si candu ai- astepta pe cine-va.

Albinescu si famili-a sa tocmai voiau sa sé departeze, candu usi-a de odata sé deschise si intra insusi comitele supremu.

Erá unu barbatu naltu, frumosu, si avea unu esterioru impunetoriu, care la prim-a vedere denuncià pe omulu lumei.

Elu sé apropià cu complesantia catra dame, si facendu-se recomandatiunile reciproce, elu li sé închinà cavaleresce si strinse man-a lui Albinescu.

— Mi-pare fórte bine, domnule, — începu elu a dîce lui Albinescu, — cà am ocasiune sè-mi ceru scusele mele, cà inca nu mi-am pututu împlini datori-a placuta d-a-ti face o visita la locuinti-a dtale.

— Nu vreu sè negu, domnule comite supremu, càci sum iubitoru de sinceritate, cà mi-a parutu reu de acésta.

— Cu atâtu mai frumosu de la dta, cà totusi ai vinitu la noi, — dîse èrasi comitele.

— Sè me ierti, domnule comite supremu, inse eu nu meritu acèsta recunoscintia. Socì-a si fiic-a mea invitate de dómn-a comitesa, eu mi-am facutu numai datori-a de barbatu, câ i le-am presintatu.

— Va sè dîca, nu la mine ai vinitu, — observà comitele supremu ridiendu. E bine, din acèsta declaratiune vedu, cà esti tocmai astu-felu precum mi-te-au descrisu cunoscutii dtale: unu caracteru barbatescu, care nici odata nu permite, cà câtu de putînu sè i sé stirbésca demnitatea. Mi-pare bine, eà intemplarea mi-a datu ocasiune d-a te cunósce in persóna. Te asiguru, ca in viitoriu voiu nisuì a suplini si eu ceea ce pan-acuma inca mi-a fostu peste putintia.

— Me voiu bucurá.

— Dar fiindu cà acuma am onore a te salutà la socì-a mea, fi-mi va permisu sa te rogu, sa me onoredi si in apartamentulu meu?

— Mi-reservu pentru alta ocasiune acésta onóre, càci acuma nu dispunu de timpu.

— Numai pe câte-va minute!

— Pan-atunce eu voiu petrece cu damele, — observà comités-a, privindu cu unu suriosu gratîosu spre Albinescu.

— Dtale, dómna comitésa, — dîse elu, — nu-mi este permisu a-ti refusà nimica.

— Asià dara, — reluà vorb-a comitele, — déca vei binevoi a me onorá, te rogu!..

Si barbatii amendoi esîra din odaia.

La esîre Albinescu aruncá o cautatura spre socí-a sa, si aceea sé intelnì cu a ei.

Aceea par’ cá i dîcea: „Fii atentu!“ — Ér a lui par cà i respundea: „Nu te teme, iubit-a mea!“

IV.
Intrig-a incepe.

Apartamentulu comitelui sé aflá in arip-a opusa a castelului. Barbatii mergendu repede, ajunsera dara totusi iute acolo.

Sositi in odai-a de primire a comitelui, acel-a oferi lui Albinescu unu fotelu si o tigara, si dupa ce aprinsera amendoi câte una, comitele începù:

— Domnule Albineseu, am audîtu de conferinti-a romana tînuta la Pruneni. Inca in nóptea aceea au vinitu la mine mai multi membrii ai ei si mi-au impartesîtu cele petrecute.

Comitele pronunciá acéste cuvinte, accentuandu-le aspru, si ficsandu cu ochii espressiunea fetiei lui Albinescu, spre a descoperi efectulu cuvinteloru sale.

Si in adeveru efectulu si urmá. Albinescu audîndu, cá unii membrii ai conferintiei, cari acolo sé aretará asiá mari nationalisti si cari lu-aclamara de candidatu cu atât-i entusiasmu, — indata dupa acea conferintia, nu avura altu lucru mai grabnicu, decâtu sé alerge la comitele supremu si sa-i lingusirea prin raportarea celoru petrecute acolo: sé desamagì fórte si increderea in ómenii sei începù a sé clatiná.

Inse acést-a nu sé putu observá pe fati-a lui. Aceea pastrase espressiunea de mai nainte. Si astu-felu comitele nu putù ceti din ea nimica.

Si Albinescu, spre a aretá o indiferintia fatia de impartesîrea comitelui supremu, dîse:

— Fórte bine au facutu acei domni, cá au grabitu a fi raportori. Celu putînu astu-felu sciu ca esti fidelu informatu. Noi n-amu planuitu acolo nici unu secretu. N-amu facutu nici o conspiratiune.

— Nu, nu! Cu tóte acéste inse, precum am aflatu din acei membrii romani, si carora — prin urmare ar trebui sé le credu, unii dintre oratori au cam trecutu peste marginile permise de lege.

— Cum, cum?

— Mi-s-a raportatu, cá unii si-au permisu a desfasiura niste idei, cari periclitáza intregitatea tierii, servindu-se de unele espressiuni pline de agitatiunile cele mai drastice si cari tindu a turburá cu puterea pacea intre cetatieni.

Albinescu, cuprinsu de indignatiune, — grabi a reflecta seriosu:

— Domnule comite supremu, iárta-me a-ti observa cu tóta positivitatea, cá nu esti bine informatu!

— Si eu sum de parerea acést-a, pentru cá — ori câtu de opuse sunt vederile nóstre politice — te stimezu mai multu decátu sé credu despre dta, cá ai fi fostu capabilu a permite sa sé desconsidere legea si ratiunea. Dar ce sa facu! Deca unii dintre ómenii dvostre, cari de altmintre acolo au gura mare, vinu de-mi povestescu cele intemplate, marindu tóte, numai cá dóra sa-si câstige merite la mine, — trebue sa-i ascultu!

Albinescu nu respunse nimica.

Comitele continua:

— E bine, tóte acéste ti-le-am spusu, numai pentru cá te iubescu si te stimediu. De cumva asiu fi dusmanulu personalu alu dtale, asiu fi tacutu, ma inca asiu fi intrebuintiatu tóte raporturile — dimpreuna cu esageratiunile sale — dreptu arme in contra dtale. Dar nu vreu sa fácu acést-a, cu tóte ca ti-asiu puté stricá multu, pentru cá dorescu binele dtale. Acést-a este si motivulu, care m-a indemnatu, cá — punendu de asta-data la o parte reservele ordonate pentru mine de oficiulu meu — sa vorbescu cu dta sinceru si sa-ti impartesiescu tóte câte am aflatu. Ti-am spusu tote, pentru cá se-ti cunosci omenii si sé scii cu cine ai de a face.

— Ti-multiamescu, — respunse Albinescu rece.

— Incâtu pentru candidarea dtale, — continuá comitele supremu, — dta scii bine, cá eu nu consimtiescu in tóte cu guvernulu de acuma, prin urmare nici nu me voiu pré espune pentru candidatii sei; ma — sé fia dîsu intre patru ochi! — me voiu bucurá, de cumva sé va alege si câte unu omu neaternatoriu, care sa aiba curagiulu a interpretá plângerile tierii. Va sè dîca, eu primescu cu bucuria candidarea dtale.

Albinescu facu unu complimentu.

— Nu numai atât-a, — continuá comitele, — dar trebue se-mi esprimu si felicitarea!

— Multiamu!

— Ah! nu pentru dta! Felicitarea mea privesce conferinti-a, care fu norocosa d-a puté gasi unu candidatu atâtu de demnu, in persón-a dtale.

— Sum fórte deoblegatu, — domnule comite, pentru acésta declaratiune categorica.

— Si sincera, domnule.

— Cu atâtu mi-este mai pretîósa.

— Si tocmai pentru ca sinceritatea vorbesce prin mine, dupa ce mi-am esprimatu bucuri-a pentru conferintia si de siguru intregulu cercu, ca va avé unu adeveratu deputatu: nu potu sé nu dau espressiune si admiratiunii mele pentru dta.

— De ast-a nu sum vrednicu, domnule comite.

— Ba da, si inca in mare mésura. Prin primirea candidaturei dta ai facutu unu actu de cea mai innalta importantia patriotica.

— Oh! nu. Eu mi-am implinitu numai datori-a de cetatianu. Am facutu mai putînu inca: am primitu o ónore ce mi s-a oferitu din partea concetatieniloru mei.

— Nu crede! Dta n-ai facutu numai o datoria, nu ai primitu numai o ónore oferita; ci ai purcesu dintr-unu punctu de vedere mai innaltu: ai adusu unu sacrificiu mare, ai datu proba de o abnegatiune rara in dîlele de acuma.

— Domnule comite supremù, esti fórte marinimosu in apretiuirea portarii mele.

— Nici decâtu, ci numai dreptu. Eu sciu pré bine, cà dta n-ai doritu sa fii deputatu, cà ai refusatu de repetîte ori candidatur-a, pentru cà nu numai interessele dtale materiale voru avé mare scadiementu, ne mai putendu fi in persóna la conducerea economiei, — ci si pentru motivulu, cà esti de etate înaintata si cà prin urmare ai trebuintia de linisce, lasandu pe altii mai tineri sé se zolasca in luptele politicei de multe ori neplacute. Deci dé-ca cu tóte acéste ai primitu candidatur-a, inchinandu-te fortiei impregiurariloru, iérta-me se-mi sustinu parerea de mai nainte, si sé dîcu, cà ai adusu unu sacrificiu fórte mare.

— Atât-a câta trebue s-aduca ori care cetatianu, care si-iubesce natiunea si patri-a.

— Frumosu suna acéste cuvinte, dar arare ori le vedemu traduse in usulu de tóte dîlele. Multi le declama, dar fórte putîni le si urméza. Dta esti unulu din acei putini. E bine, eu te admira, dar totu-odata me si miru de dta!

— Incâtu pentru admiratiune, repetu, nu sum vrednicu; ceea ce privesce mirarea, nu o intielegu.

— Se ti-o esplicu dara!

— Poftimu!

— Me miru de dta, cà in butulu ace torn dóue consideratiuni pré importante toti ai primitu candidatur-a.

— Se vede, cà nu me cunosci inca, domule comite. Cu câtu pasiulu, séu preci dîci dta — sacrificiulu, este mai mare, — atâtu acel-a me insufletiesce mai adancu, sé facu. A ni împlini numai atunce datoria candu prin acést-a nu periclitàmu nimica, numai nu este vr-unu meritu, — dar totu odata sé póte numi lasitate; candu inse conlucrarea nostra ni periclita unele interesse atunce si numai atunce activitatea nostra are dreptulu a figura in sîrulu meriteloru. Eu nici odata n-am fostu lasiu, si nici nu vreu sé fiu! Prin urmare am fostu silitu sé primescu acésta candidatura!

— Pré frumosu, domnule Albinescu. Pare cà audu vorbindu o antica figura classica. Dar totusi eu gândescu, cà sacrificiulu e fórte mare. Nici patri-a comuna, nici natiunea dtale, nu ceru cà in asia mare mesura sé te espuni. Deca vrei sé faci servicii patriotice si nationale, ai destule ocasiuni si terenuri, spre a le esecutà, — fara cà sa fii silitu a-ti face o perdere si o incomoditate atâtu de mare.

— Va sa dîca, sé nu fiu deputatu?

— Eu, la rondulu dtale, asiu cautà unu individu, in care m-asiu puté încrede, si — recomandandu-lu alegatoriloru in loculu meu — asiu renuncià la candidatura.

— E bine, eu nu voiu face asià.

— Pentru ce?

— Pentru cà mi-am datu cuventulu, si acést-a pentru mine are santieni-a juramentului. Am declaratii, cà primescu, — si unu barbatu nu sé póte jucà cu vorb-a sa.

— Dar prin o astu-felu de renunciare nu vei parasi de felu calea onórei. Vei lasa terenulu acést-a altuia, éra pentru dta vei reservà altulu, pe care asemene vei puté desvoltà o activitate câtu de folositoria. Astu-felu consciinti-a dtale va puté fi liniscita, caci numai rolulu ti-se va inschimbà. In locu de a servi colo in adunarea tierii, vei puté face unu sporiu cu multu mai mare aice a casa.

— Dar cum?

— Domnule, sé ne jucàmu cu cartile deschise! Se vorbimn sinceru!

— Eu gandescu, cà si pan-acuma am vorbitu asia.

— Si eu. Si cà se-ti dau o proba nóua in privinti-a acést-a, ierta-me se-ti impartesiescu rugarea si propunerea mea!

— Poftimu!

— Mai multe cause, dar mai alesu simpathi-a mea pentru Romani, me indémna a efeptui, cà in acéstu comitatu vice-comitele sé fia unu Romanu. Purcediendu din acéstu punctu de vedere, — am mijlocitu la guvernulu tierii, cà vice-comitele nostru unguru de pan-acuma, carele nu scie romanesce, sé fia nurnitu amploiatu la ministeriulu de interne. Elu dara in scurtu timpu sé va duce din mijloculu nostru. Va sé dîca, in loculu lui vomu avé sa alegemu altulu, si inca — precum ti-am spusu — unu Romanu. Dar pe cine? E bine, eu am ineditatu multu despre acést-a, si in sfirsîtu am ganditu la dta; caci intre toti Romanii din acéstu comitatu nu esiste nici unulu, carele sé pata emula cu dta atâtu in privinti-a capacitatii, câtu si in a caracterului.

Albinescu sé inchinà.

— Eu dara, — continuà comitele — desconsiderandu mic-a deosebire de professiuni politice, ce dóra esiste intre noi, de sigurii mai alesu in privinti-a tactului si nu atâtu in a principiiloru — am hotoritu sa vorbescu cu dta si sé te rogu, cu tóta stim-a si iubirea de compatriotu, cà in interessulu comunu patrioticu alu infratirii si infloririi acéstoru doue natiuni, sa binevoicsci a primi dta postulu de vicecomite in comitatulu nostru!

— Domnule comite, propunerea dtale me suprinde.

— Inse dóra nu neplacutu?

— In asta privintia, mi-se pare, ca nu póte fi vorb-a de placere séu neplacere. Dta scii bine, cà pe mine nu motivulu plàcerii personale m-a indemnatu sa primescu candidatur-a de deputatu; prin urmare nici la apretiuirea propunerii ce-mi faci nu póte sa aiba nici unu rolu plàcerea, ci unu interesau mai naltu.

— Dar eu credu, ca si acel-a va fi satisfacutu. Loculu dtale in camer-a deputatiloru va fi suplinitu prin unu individu alesu de dta — cu noi dimpreuna, pentru care acést-a missiune nu va fi o sarcina grea; ér dta a casa vei ocupa unu postu frumosu. Va sa dîca, din punctu de vedere nationalu romanii, dta vei face unu serviciu duplu, primindu propunerea mea.

— Si eu totusi nu o primescu.

— Pentru ce?

— Pentru cà nici odata n-am voitu sé fiu diregatoriu, si nici nu voiu fi. Alege-ti altulu!

— Dar n-am încredere in altu Romanu. Déca nu vrei sa primesci, voiu face sa sé aléga érasi unu unguru.

— Va sa dîca, mi-faci sila morala, ca pentru unu interessu nationalu se-mi renegi totu trecutulu?

— Nici decâtu. Fa cum vrei!

— E bine, primescu.

— Mi-pare fórte bine,

— Dar cu o conditiune.

— Si aceea?

— Cà eu mai antâiu sa fiu alesu deputatu si sa tinu mandatulu pana ce voiu fi alesu si vicecomite.

— Va sa dîca; te temi, ca renunciandu acuma la candidatura, nu te vomu alege nici vice-comite.

— Eu am invetiatu, cà in cestiuni de interesau comunu nu este iertatu sé hasardàmu nici odata, cu atâtu mai putînu sa periclitàmu sigurulu pentru unu ce eventualu.

— Si déca eu asiu respuude, cà nu potu sa primescu conditiunea, care ne dejosesce?

— Prin ast-a ai dovedi, cà tóta propunerea dtale n-a fostu seriósa, ci numai o cursa de alegere, o apucatura cortesiésca, spre a me seduce sa repasiescu.

— Domnule Albinescu, ai pronunciatu niste vorbe aspre. Dar ele nu me supera, caci au fostu dictate de indignatiunea cea mai santa, pe care si eu o stimezu.

— Asia este. Eu n-am avutu intentiunea se-ti facu vr-o ofensa.

— E bine, fiindu cà dta ai vorbitu de apucaturi cortesiesci, iérta-me se-ti facu dara o propunere in adeveru cortesiésca!

— Sum curiosu.

— Eu nu potu sé primescu conditiunea ce mi-ai propusu mai nainte, dar dreptu recompensa ti-facu acésta propunere: Ti-voiu mijloci sé capeti in arenda unu dominiu erarialu, cu pretiu fórte moderatu; ma nici acést-a nu-lu vei plàti regulatu, ci atunce candu ti-va vini dtale mai bine la socotela, séu chiar nici odata, — întocmai precum facu si altii, multi, arendasi ai statului.

La acéste cuvinte Albinescu sari iute in picióre, si standu înaintea comitelui supremu, i respunse cu voce solemna:

— Domnule comite supremu, mi-pare fórte reu, ca m-ai crediutu capabilu d-a primi o astu-felu de propunere. Acuma, la rôndulu meu, te potu asigurà positivu, ca nu voiu renuncià. La revedere!

Si dupa acéste dinsulu si-luà peleri-a, si esi, lasandu pe contele singuru, carele dupa departarea óspelui séu sé scolà maniosu si trênti tîgar-a de pamentu, murmurandu ne-casîtu:

— La draci! Cu tóta diplomatî-a mea sîreta n-am reesîtu sé pacalescu pe acéstu Romanu!

Pana candu barbatii conversara astu-felu, damele petrecura timpulu facêndu la planuri frumóse.

Comites-a inca avea o fiica, ce erá cam de etatea Aurorei. Ea inca fu chiamata a casa de la o amica a ei, unde tocmai sé dusese. Fetele tinere facura iute cunoscintia, ei numai decâtu avura a-si comunicá niste taine, pentru cari ele sé retrasera in o odaia laterala.

Mamele remanendu singure, — comites-a incepu:

— Ce fericita esti, dómna, cà pentru fii-c-a-ti buna ai gasitu unu ginere atâtu de demnu, precum audu cà, este tinerulu advocata dlu Stefanu Zimbranu.

— Lauda ceriului, ca mi-a datu acésta fericire. Ea in adeveru este mare!

— Dar fiindu cà ai o fiica atâtu de vrednica de iubire, credu cà ti-va paré reu a te desparti de ea.

— Reu, dar ce sé facu? Acest-a e destinulu secsului nostru. Tóte ni-amu parasitu parintii.

— Eu, sé fiu in loculu dtale, asiu face tote, cà sé nu me despartiescu de fiic-a mea, ci sa remanu totu cu dins-a.

— Dar cum?

— Asiu îndemnà pe barbatulu meu sa ne mutàmu si noi in orasiulu unde ar siedà fiic-a nostra.

— Adeca sa ne mutàmu si noi aice?

— Da.

— Ast-a mi-ar placé si mie.

— Dar cum sé nu-ti placa?! Ce vei mai pute face dta acolo la satu, dupe ce sé va marita fiic-a dtale? Barbatulu dtale e ocupatu cu economi-a, alti prunci n-aveti; prin urmare ai fi silita sé petreci timpulu mai totu singura, neavendu altu sotiu decâtu uritulu si alta mangaiere — decâtu dorulu de a o revedé. Én spune-mi acuma, n-ar fi multu mai placutu si mai fericitu pentru dta si pentru toti, sé siedeti toti la olalta, intr-unu orasiu, cà prin impartesîri reciproce bucuriile sà ve fia mai mari, si întristàrile sé le purtati mai usioru?!

— Ba da!

— Apoi, far’ a voi se-ti atacu modesti-a, dar trebue se-ti spunu, cà nici nu este loculu dtale la satu. O dama atâtu de distinta si culta trebue sa joce unu rolu mai mare; are sa figureze in cunun-a elitei din acéstu comitatu; da, da, dta trebue sa te muti intre noi.

— Ti-multiamescu pentru acésta apretiuire fórte indulgenta; inse, durere! propunerea dtale, care este si dorinti-a mea, nu sé póte realisà.

— Pentru ce?

— Pentru cà noi ducemu economia si nu o putemu parasi.

— Dar uiti, cà barbatulu dtale este candidatu de deputatu, si déca va fi alesu, va fi silitu sa parasasca economi-a. Primindu candidatur-a, elu a si decisu a fiice acést-a. E bine, déca odata a hotaritu sé faca acéstu sacrificiu mare pentru mandatulu de deputatu: de siguru lu-va face si pentru fericirea de a pute siede dimpreuna cu fiic-a sa; mai alesu déca va aflà, cà aice i sé ofere unu postu frumosu.

— Ce postu?

— Dtale ti-potu spune. Barbatulu meu mi-a impartesîtu in secretu, cà dinsulu are intentiunea de a mijloci, cà domnulu Albinescu sé fia alesu vice-comite.

— Este cu putintia ast-a!

— Da, càci numai de la domnulu Albinescu atârna. Elu va renuncià la candidatur-a de deputatu, si asta-lalta promissiune i sé va realisà.

— Sè renuncie la candidatura?

— Ast-a e conditiunea pe care o cere barbatulu meu.

— Nu sciu dàca sotiulu meu va face acést-a.

— Déca lu-vei rugà si dta, déca i vei descrie cu colori viue fericirea familiaria, ce ar resultà din acésta renunciare, eu credu cà dinsulu te-ar ascultà.

— Nu sciu. In ccstiunile de interessu nationalu dinsulu nu are datin-a sé se târguiascà nici odata.

— Inse dóra totusi lu-vei rugà?

— I voiu comunicà secretulu.

— Va fi destulu atât-a, spre a obtîné resultatulu doritu. Dinsulu e unu bunu barbatu, unubunu parinte de familia; prin urmare nu va puté refusa d-a implini dorinti-a familiei sale.

— Oh! incâtu pentru acést-a, am cea mai buna convingere despre barbatulu meu. Inse eu nici odata nu-i ingreunezu anim-a cu rugaminte familiarie, cari forméza contrastu cu aspiratiunile nationale, ce i apàsa mintea si sufletulu.

Conversatiunea dameloru sé întrerupse, càci in momentulu acést-a intrà Albinescu carele sé rentorse de la comitele supremu.

— Dar barbatulu meu n-a vinitu cu dta?; — lu-intreba comites-a, care vediendu pe Albinescu intrandu singuru, devin! fórte tulburata.

— Nu, — respunse elu seriosu.

Comites-a tresari.

Ea sciea, ce a impartesîtu barbatulu dînsei lui Albinescu. Sperà resultatulu celu mai bunu. Dar acuma, rentorcendu-se acést-a singuru si cu o fatia morósa, sé desamagi cumplitu.

Ea deduse din acést-a, cà convorbirea barbatiloru nu numai nu avu nici unu resultatu doritu, dar aceea produse tocmai contrariulu; cà barbatii de siguru sé certara, sé despartirà superati, si cà din caus-a acést-a nu petrecu barbatulu ei pe óspele séu pana la ea.

Apoi vediendu, cà nici dins-a nu pré reesî d-a puté insnfletî pe soci-a lui Albinescu, neplàcerea ei îmbracà o forma visibila pe fati-a ei.

Cu tóte acéste inse nisui sé suridia, si disc in tonu liniscitu:

— De siguru are vr-unu lucru grabnicu!

— Asià credu si eu, — respunse Albinescu, cu alusiune.

Dupa acéste Albinescu si famili-a sa sé recomandara, visit-a — cam lunga — sé incheià, si dinsii sé departara.

A dóu-a di, pe candu Albinescu sé rentorse la mosi-a sa, la notarii si judii administrativi din acelu cercu a si sositu unu tramisu alu comitelui supremii, carele in numele acéstuia opri pe toti a dà mana de ajutoriu la alegerea lui Albinescu.

La o septemana apoi Albinescu conchiamà o alta conferintia, inse la acést-a nu sé presintà nici jumetate din membrii adunati la conferinti-a prima.

Intre ceialalti lipsira si Bumbescu, Gabilescu si Cimbrudanu. Si lipsindu acéstu din urma nu mai erá cine sé dîca unu toastu intru sanetatea celui mai mare Romann. Va sé dîca, nici insufletîrea nu putù sé fia asià de mare.

V.
Pasiulu primu.

Istori-a nostra sé continua in cancelari-a advocatiala a lui Stefanu Zimbranu, pe care nu-lu mai vediuramu din inceputulu naratiunii nóstre.

De asta-data inca era séra, cà si in momentulu in care lu-vediuramu pentru prima óra; acuma érasi sé afla singuru in odai-a s-a, si érasi era fórte ocupatu — intocmai cà si atunce.

Deosebirea inse erà in felulu de ocupatiune. Atunce elu ceteà o epistola de amoru, si medità a supra ei; ér acuma siedea la mèsa si lucrà la unu procesu.

Acésta ocupatiune seriósa intr-atât-a i preocupà spiritulu, incâtu dinsulu nici nu bagà de séma, cà cine-va batù la usia si de doue ori.

In urma celu din afara, urindu-i-se a asteptà vr-unu respunsu din laintru, deschise usi-a si intrà, mai urmandu-i si altulu.

Stefanu numai atunce si-innaltià capulu de la harthìa, candu i vediù inaintea sa.

Erau Bumbescu si Cimbrudanu.

— Ah! ce suprindere mi-faceti voi! — le dîse elu, scolandu-se de la mésa si stringendu-li manile.

— Dóra te conturbàmu? — lu-intrebà Bumbescu.

— Ba. Nu e asià grabnicu. Mi-pare bine cà ve vedu la mine.

— Apoi déca tu in veci nu mai vii pe la noi, nici tu nu te mirà, cà ne vedi arare ori, — i dîse Bumbescu.

— Eu — luá vorb-a Cimbrudanu — lu-escusu si lu iertu. Candu cine-va este candidatu de insoratiune, nu pré are timpu sé se mai ocupe si cu altii, afara de mirés-a lui.

— Nu numai insoratiunea mea, dar si lucrurile mele advocatiale inca me impedeca d-a ve puté cercetà asià adese-ori, cà mai de multu.

— Ai multu de lucru? — intrebà Bumbescu.

— Am destulu! Dar én sicdeti! Poftiti pipe, tigàri si tigarete!

In urmarea acésteia, Cimbrudanu si-alese o pipa mare, Bumbescu luà o tigara, era Stefanu si-facu o tigareta, — si toti începurà a fumà.

— Eu me miru de tine, frate Ștefane,— incepù Bumbescu conversatiunea, — cà cum mai poti lucrà atât-a! Candu am fostu mai tinerii, nici eu n-am figuratu tocmai intre cei leniosi, inse nici odata n-am facutu ceea ce faci tu.

— Ce? — intrebà Stefanu.

— Cà siedi tóta diu-a a casa si lucri câtu trei, — respunse Bumbescu.

— Nu crede ast-a, — dise Stefanu, — eu lucru numai atât-a, câtu póte sé lucre unu omu. Si nimicu mai multu.

— Câtu póte! — reflectà Bumbescu, — dar intre putintia e mare deosebire. Asià puté sa dîcu, cà putinti-a — este vointi-a. Eu déca vreu multu, apoi si potu; déca nu vreu nu potu.

— Si fiindu cà nici odata nu vrei multu, — incepù Cimbrudanu ridiendu...

— Numai tu sé taci, — grabi a-lu intrerumpe Bumbescu, — omu mai leniosu decâtu tine nu este.

— Apoi totusi lucru mai multu decâtu multi tineri de acuma, — sé escusà Cimbrudanu. In vremile nóstre cele betrane am lucrata si eu destulu, pentru cà atunce amu fostu siliti sé lucramu, de cumva amu voitu sé traimu. Tinerimea de atunce nu erà nici asia de pretensiva, nici asia de neactiva, câ si aceea de acuma. Atunce ne bucurâmu, de cumva puteamu obtînd vr-unu postii de cancelistu; âr acuma fia-care tineru indata-ce ese din scoli, vrâ sâ fia numai decâtu celu putînu protonotariu. Atunce lucâmu; âr generatiu-nea de acuma sé feresce de ori ce ocupatiune seriósa.

— Lauda-te, gura! — dîse Bumbescu ridiendu. Inse gluma de gluma, tu cam ai dreptu. Cu atâtu mai tare trebue dara sé ne miràmu de fratele nostru Stefanu, carele — de si membru alu generatiunii noue — este totusi atâtu de diligentu. Dupé parerea mea, e paguba, cà in timpulu de acuma cine-va sé se zolésca intr-atât-a.

— Pentru ce? — intrebà Stefanu cu mirare.

— Pentru cà nu sé platesce. Recunoscinti-a si remuneratiunea au esîtu din moda. Plat-a leniosului e aceea-si cu a celui mai di-ligentu. Celu ce sé ostenesce, perde timpulu insedaru.

— Asià vorbesci cà si-unu filosofii modernu, — observa Stefanu. — De candu ai acéstu aeru neobicinuitu?!

— De candu m-am facutu si eu omu cu minte.

— Ah! Ti-gratulediu!

— Crede-me, cà nu acel-a este intieleptu, care are minte multa, ci celu-ce o scie intrebuintià, — continuà Bumbescu. Se mai fiu inca odata tinerù, asiu sci cum sé traiescu mai intieleptiesce. Inse acuma e tardîu. Mi-am traitu traiulu, mi-am mancatu malaiulu, — cum dîce Romanulu. Dar tu esti tineru, tu poti sé te acomodezi lumei, cà sé traiesci mai usioru si mai stralucitu.

— E bine, dta te ieu instructoru, — dîse Stefanu, — spune-mi ce am sé facu?

— Mai nainte de tóte nu lucrà asià multu!

— Apoi?

— Lasa-te de advocatura!

— Si din ce sé traiescu?

— Oh! frate, unu tineru cà tine are o suta de terenuri, numai sà voiasca si sé scia a sé folosi de impregiuràri.

— De esemplu?

— Vei primi unu postu bunu, unde nu vei avé mai nici unu lucru, si vei capetà o plata fórte frumosa. Sunt de acéste destule la noi.

— Dar eu n-am nici unu meritu pentru asemene posturi.

— Nici nu trebue sé ai — in trecutu. Numai sé promiti concursulu teu in — viitoriu.

— Nu te intielegu.

— Sé vorbescu dara mai apriatu! Nici odata timpulu n-a fostu mai favorabilu, decâtu acuma, pentru cà si noi Romanii inca sé putemu iuaintà la unu traiu mai usioru. Guvernulu are trebuintia mare de spriginitori in tóte natiunile, si remuneréza fórte bogatu pe toti cei ce i sé insotiescu.

— Va sé dîca, sé-mi renegu totu trecutulu? Se autorisezu pe ori si care trecatoriu sé-mi plesnésca in fatia, cà sum unu ticalosu? Si — mai multu decâtu atât-a — sé-mi vendu liniscea consciintiei? Pentru ce? Pentru cà nelucrandu nimica, totusi sé traiescu bine, sé me imbuibu chiar? Nu! Eu nu voiu face acést-a nici odata!

— Respunsulu teu, — dîse Bumbescu, — nu me suprinde. M-am asteptatu la elu, pentru cà esti unu omu de anima, unu omu inca pré tineru.

— Si tocmai pentru cà sum inca tineru, mai potu sé lucru. Si eu, de si mi-ar placé sé ducu o viétia mai comoda, cà-ci activitatea acést-a pré incordata me obosesce, totusi preferu a lucra diu-a si nóptea, decâtu sé primeseu propunerea ta.

— Se vede, cà n-ai priceputu-o, — luà vorb-a si Cimbrudanu. Fratele Bumbescu nu poftesce sé-ti renegi trecutulu; asia ceva elu, cà omu de omenia si cà nationalistu, nici n-a pututu sé gândésca.

— Nu, nu, — aprobà Bumbescu. Nu este aice vorb-a de renegarea trecutului. Celu-ce ar pretinde ast-a, ar fi unu ticalosu. Si de sigurii nu eu, care am incaruntîtu in lupt-a nationala, asiu fi carele sà ti-o propunu. Eu asià cugetu, cà ar fi de ajunsu si o apropiare numai, Eta totulu!

— Dar eu nici atât-a nu voiu face.

— Apoi se-ntielege de sine, cà tu vei face ce vei voi. Eu numai ti-am spusu parerea mea. In loculu teu, eu n-asiu siovai a primi o astu-felu de propunere.

— Nici eu, — adause Cimbrudanu.

— Prin o opropiare, tu nu ai compromite de felu trecutulu teu. Principiulu teu in generalii ar romane neclatitu; numai represintarea aceluia,tactulu, s-ar stramutà in câtu-va. In locu de a fi aspru in cuvinte, ai deveni dulce in vorbe si neclatitu numai in fapte. Eu gândescu, cà prin o astu-felu de procedere, natiunea nu numai nu ar perde, dar inca ar si câtigà. In interessulu nostru nationalu, ar fi fórte de doritu sé adoptàmu toti acést-a tactica.

— Pre bine, frate Floriane, — dîse Stefanu, — me miru inse, eh cum de tocmai tu vii sé-mi vorbesci asia, carele nu de multu in conferinti-a din Pruneni ai vorbitu cu tóta puterea oratoriei tale pentru sustinerea stindardului nostru nationalu.

— Ceea ce am dîsu atunce, aprobu si acuma, — sé escusà Bumbescu, — vreu si acuma sé luptâmu sub stindardulu nationalu, si sé-lu innaltimu câtu mai susu. Numai in privinti-a mijlóceloru m-am ganditu mai seriosu, si am aflatu cu cale sé-mi schimbu parerea in câtu-va.

— Si pentru ce?

— Pentru cà am bagatu de séma, cà pe calea apucata atunce nu ni vomu puté realisa scopulu. Care este scopulu nostru? Sé alegemu in cerculu nostru unu deputatu românu! Va sé dîca, nu person-a, ci principiulu este cestiunea de capetenia. Principiul s-a sustînutu, inse in privinti-a personei facuramu o gresiála. Si aice aflu eu lips-a de tactu.

— Cum asià?

— Asià, cà noi in locu de a candid: pe unu omu de programa moderata, cu cari amu fi pututu reesî fórte usioru; amu candidata pe unu barbatu, care apartine partide ultra-nationale, care nu va puté intruni increderea tuturora, si cu care — prin urmare — dóra nu vomu pute triumfa, si astu-felu principiulu va fi espusu unui pericolu mare.

— Asià e, — aprobà si Cimbrudanu. Si pan-acuma s-au aredicatu multe voci in contra acéstei candidaturi. Comitele supremu si toti diregatorii magiari o combàtu cu tóta puterealoru, ér noi bietii notari romani cauta sé ne plecàmu si sé facemu pe vointi-a loru, de cumva nu vremu sé fimu scosi din posturi. Pe noi dara nu ve mai puteti radiemá.

— Pentru cà sunteti niste ómeni slabi. Dîci, cà ve voru scite din postu, déca nu veti fi capete plecate. E bine, séu sunteti niste notari buni, adecatote lucrurile vi sunt in ordine, — séu sunteti niste ómeni negligenti si fara ordine; in casulu primu n-aveti ce ve teme, ér in alu doile — primiti numai o pedépsa meritata si nici decâtu nu suferiti vr-unu martiriu. Omulu de omenia nu sé teme de nime si totu-de-una are curagiulu opiniunii sale.

— Frumóse vorbe, dar grele de tradusu in realitate, — reflectà Cimbrudanu. Trebue sà scii frate, cà in ori ce ordine esemplaria sà ni sé afle tóte lucrurile notariale, judele administrativu si vice-comitele ni potu face atâte vecsatiuni, câte vreu, — déca in politica nu ne purtàmu cum le place loru. E bine, déca suntemu saraci, si déca mai avemu si familia numerósa, nu ni sé póte dara luà in nume de reu, cà ne plecàmu.

— Nici decâtu, — secundà Bumbescu la rondulu seu.

— Precum vedu, — dîse Stefanu, — voi ati si serbatu „Schimbarea la fatia“ si ati vinitu aice cu propusulu cà sé me capacitati, sé pornescu si eu pe calea, pe care vedu cà ati ratecitu si voi.

— Nu, frate, — respunse Bumbescu,— n-amu vinitu sé te capacitàmu. Unu omu inteligentu cà tine n-are trebuintia de capacitare, ci numai sé scia starea lucrului. Noi amu vinitu cà numai sé-ti impartesîmu, ce efectu reu a produsu in unguri candidatur-a facuta de noi; tie, pentru cà tu esti ginerele respectabilului barbatu.

— Si-apoi?

— Sè ne svatuimu, ce sè facemu? — respunse Bumbescu.

— Pentru ce sè ne mai svatuimu! — reflectà Stefanu. Ar fi o perdere de timpù. Unulu din voi nu póte avé opiniunea sa, celalaltu si-o totu schimba, Dumnedieu scie pentru ce interesau? La conferintia voi ati avutu cea mai mare gura, voi ati pledatu mai cu focu pentru unu candidatu romanu de programa nationala, voi ati voitu sé luptati cu tóta lumea: si éta acuma voi sunteti cei d-an-tâi, cari viniti sé semenati neghina, lasitate si degradare intre Romani! Precum sé vede, in voi nu este nici o constantia. Astadi vorbiti asià, mane inse veti fi capabili a sustâné contrariulu. Cu voi dara nu vreu sé me svatuiescu. Sè vorbimu despre alte-cele!

— Mei Ștefane, — incepu érasi Bumbescu, — ne condamni fara temeiu. Acusi vei vedé si tu, cà am dreptu. Inse acuma nu e timpu sé vorbimu despre ast-a. Caus-a e fórte seriosa si urgenta. Consvatuirea nu sé póte amanà.

— E bine, vorbiti dara ce ve place! — li dîse Stefanu.

— Mai antâiu ti-omu spune ce vorbescu ungurii, — incepii Bumbescu, — apoi vomu adauge si parerea nostra. Ei dîcu, cà nici decâtu nu voru puté fi pentru Albinescu, ma voru lucrà cu tóte puterile in contra lui. Inse déca vomu candida pe altu Romanu, cué o programa mai moderata, voru sprigini bucurosu candidatur-a lui.

— Va sè dîca, — observà Cimbrudanu, — o candidatura nóua ne-ar scóte din incurcatur-a acèst-a.

— Nu-mi pasa, — dîse Stefanu, — la ast-a me invoiescu si eu. Socrulu meu va renuncià bucurosu càci si acuma numai silitu a primitu candidatur-a.

— Ungurii, — continuà Bumbescu, — ni-a si numitu persón-a, a caruia candidatura si dinsii aru salutá-o bucurosu.

— Pe cine? — intrebà Stefanu curiosu.

— Ghici! — respunse Bumbescu.

— Dóra nu pe tine! — observà Stefanu.

— Nu dieu, ci pe tine, — incheià Cimbrudanu.

Stefanu tresari.

— Mei, ómeni buni, — le dîse elu dupa pausa, — dar ce-mi vorbiti voi verdi uscate?!

— Nu-su acéste glume, ci vorbe serióse,— respunse Cimbrudanu. Asià dîcu ungurii, asià ti-le-amu raportatu si noi.

Urmà tacere de câte-va minute, sub decursulu carora atâtu Cimbrudanu, câtu si Bumbescu scrutau cu atentiune efectulu impartesîrii loru pe fati-a lui Stefanu.

Apoi acéstu din urma incepù:

— E bine, si care e parerea vóstra!

— Sa primimu toti si sè primesci si tu, — respunse Bumbescu. In câtu pentru Albinescu, elu de siguru va renuncià bucurosu in favorulu teu. Astu-felu si noi vomu fi satisfacuti si si ungurii voru fi multiamiti. Pacea va fi generala, si tu vei fi alesu prin aclamatiune.

— Dar stati, fratiloru, si nu dati cu urd-a ’n turd-a! — respunse Stefanu. Cu tóte cà mie mi sé face onórea cea mare, eu totusi nu potu sè o primescu asià iute, pana ce nu voiu eseminà bine tóte impregiurarile.

— Primesce si nu face vorbe multe! — strigà Cimbrudanu.

— Dar eu nu intielegu, de unde am acésta poporalitate mare si pentru ce au ungurii asià încredere in mine? — dîse Stefanu.

— Pentru cà ei te sciu mai moderatu decâtu pe Albinescu, — respunse Bumbescu.

— Mai moderatu! — esclamà Stefanu, — in adeveru, eu sum mai moderatu. Inse déca numai acést-a e motivulu loru, nu primescu; pentru cà ori câtu de moderatu sum, totusi nu voiu impedecà nici odata reeeîrea unui mai radicalii decâtu mine!

— Dar audi, cà reesîrea lui e fórte indoiosa, — observà Bumbescu, — tu nu vei impedecà dara nimica, ci vei assigurà succesulu unei cause bune.

— Nu potu, fratiloru, nu potu sè primescu, — dîse érasi Stefanu. Alegeti pe altulu. Pentru mine ar fi unu sacrificiu pré mare. Asià perde multu.

— Din contra, ai câstigá, si prin tine amu câstigá si noi Romanii, — reflectá Bumbescu.

— Déca asià siedé pe la camera, toti clientii m-aru parasi, si in scurtu timpu mi-asiu pute închide cancelari-a advocatiala.

— Nici n-ai mai avé trebuintia de ea, — observá Bumbescu.

— Si din ce asiu trai? Dora din diurnele de deputatu?

— Ba nu, — respunse érasi Bumbescu — càci n-ai remané tu multu timpu nici putatu.

— Si ce m-asiu face? Dóra ministru?

— Ministru chiar nu, dîse Bumbescu cu gravitate. De o-camdata te-ai multiami cu unu postu mai micu, si te-ai rentórce a casa in mijloculu nostru in calitate de comite supremu.

Stefanu sari in picióre manióse si sé resti:

— Frate Floriane, nu m-am aststamparatu cà cine-va sé vina a me batjocori tocmai în cas-a mea.

Bumbescu sé scolà asemene, si respunse cu solemnitate:

— Dómne, apera si feresce de asia ceva! Momentulu este multu mai gravu, decâtu sè-mi plesnésca prin minte a face vr-e gluma ori satira.

— Asià e, — aprobà Cimbrudanu.

— Ceea ce ti-am spusu, nu e nici scurnitur-a, nici combinatiunea mea.

— Nu, nu! — dise Cimbrudanu.

— Eu ti-am raportatu numai ceea ce mi-au spusu ungurii, si clin partea mea n-am adausu nimica.

— Asià e, — strigà érasi Cimbrudanu.

— Ungurii, frate Ștefane, dîcu cà dèca tu vei fi alesu deputatu, numirea ta de comite supremu va urmà in curendu, càci comitele de acuma si-a si datu deja dimissiunea. Caus-a ast-a e stabilita inainte asià. Va sé dica nu mai urméza, decâtu cá tu sé primesci candidatur-a.

— Da, da! — esclamà cu entusiasmu Cimbrudanu. Unu comite suprému romanii in comitatulu nostru! Ce fericire va sé fia ast-a pentru noi! Grandesce-te la ast-a, frate Stefane, si nu mai stá pe gânduri!

— Si-apoi sé te urci la o astu-felu de demnitate in asiá etate tinera! — adause Bumbescu. Ce indestulire va sé produca acést-a pentru tine si pentru tóta famili-a. Atunce vei puté recompensà si ostenél-a nóstra.

— Nu vei fi silitu sé lucri, cà acuma, — dîse Cimbrudanu, — ci vei fi stapanu a supra domniloru.

— Si eu totusi nu potu sè primescu propunerea, càci consciinti-a in continuu m-ar acusà, cà mi-am parasitu principiulu.

— Dar tu nu-lu vei parasi, — dîsera amicii sei amendoi de odata.

— Nu credeti! Spre a puté face acea cariera, professiunea mea de credintia politica inca ar trebui sé treca prin mari traformari. Si la ast-a nici decâtu nu potu sè-mi dau consimtiementulu!

— Nici nu trebue, càci n-ai sè treci prin nici o straformare, ci vei remanè totu numai moderatu, cà pan-acuma.

In momentulu acést-a érasi batù cine-va la usia, si intrà parintele protopopu Sempronie Plopeseu.

— Abià am audîtu noutatea importanta, — grabi elu sé dîca, — indata am alergatu aice, sé v-o spunu.

— Si totusi ai intardîatu, — lu-intrerupse Cimbrudanu. Noi amu impartesîtu deja tóte lui Stefanu.

— Asià dara, — reluà erasi vorb-a protopopulu, — nu mi-a remasu, decâtu sè gratuleze si eu fratelui Stefanu la acésta inaintare estraordinaria.

— N-ai la ce, — respunse Stefanu, — eu n-o primescu.

— Nu-u-u! — sé mirà santî-a sa.

Urmà o pausa scurta.

— Frate Ștefane, — incepù erasi protopopulu, — momentulu e santu. De la decisiunea ta de acuma atârna fericirea Romaniloru din acéstu comitatu. Descendintii divului Traianu cu ochi lacrimati privescu la tine, asteptandu mantuinti-a loru. In numele românismului sacru si eternii, te rogu, primesce!

— E bine dara, primescu! — dîse Stefanu.

Óspetii lui toti esclamara de odata:

— Sè traiésca!

— Dar cu o conditiune, — adause elu.

— Si aceea? — intrebà Plopescu.

— Déca socrulu meu va renuncià, càci — firesce — eu in contra lui nu me potu candidá.

— Primimu! — strigara toti.

Apoi stringêndu pe rôndu man-a lui Stefanu, sé departara iute.

Dinsulu nu-si putù ce esplicà de felu, cà pentru ce s-au departatu amicii lui asia iute?

Pentru ce?

Pentru cà aveau sè indeplinesca rolulu de raportori.

Esîndu de la Stefanu, ei sé dusera numai decâtu la otelu, unde corifeii magiariloru i asteptau.

Spunendu, ca Zimbranu este decisu a primi candidatur-a, aceia suriserà cu bucuria, si disera intru sine:

— Primulu pasiu!

Apoi adausera:

— Déca Zimbranu voicsce a primi candidatur-a, Albinescu va renuncià de sigurii in favorulu lui, pentru cà este fiitoriulu séu ginere. E bine, déca Albinescu, omulu celu mai poporalu si mai iubitu alu Romaniloru, va fi delaturatu, fatia de altu candidatu vomu puté sé lucràmu cu multu mai usioru si multu mai siguru, cà in sfirsîtu sè putemu reesî cu candidatulu nostru!

Inse ei nu descoperira Romaniloru acésta intentiune.

Acelora li respunsera astu-felu:

— Ni pare fórte bine, cà Zimbranu a primitu candidatur-a. Pe dinsulu si noi lu-vomu sprigini cu tóte puterile. Traiésca dara candidatulu tuturora, Stefanu Zimbranu!

— Traiésca I —esclamara Romanii presinti cu cea mai mare bucuria.

Dupa acéste toti sé dusera la cina in sal-a cea mare a otelului, unde sé adunà unu publicu numerosu, si unde — firesce — vini apoi si o banda musicala tîganésca, spre a desfetá publiculu cu melodii magiare si romane si spre a cantà „tusiu“ dupa fia-care toastu.

Petrecerea in scurtu timpu deveni fórte animata, toasturile de fratietate nu mai voira sè încete, ungurii apucara sè toasteze in limb-a romana; culmea de decore a seratei inse fu momentulu, in care Bumbescu — cunoscutu pan-atunce cà unu ultra-romanu — incepu sè tîna unu toastu, prin care sustînu cu multu succesu, cà Romanii trebue sè rumpa cu program-a loru pronunciata nationala de pan-acuma, si sè inaugureze o politica mai sanetósa, mai corespundiatoria si mai moderata.

Resultatulu acéstui toastu fu, cà ungurii lu-apucara pe umere si lu-purtara giuru-impregiuru prin sala; ér tîganii intonara numai decâtu marsiulu lui Mihaiu Vitézulu, dupa care — cà infratîrea sé sé esprime si prin musica — ei cantara marsiulu lui Rákóczy.

Ér pana candu acéste sé ’ntemplara, unulu dintre unguri sé aplecà la urechi-a lui Bumbescu si i siopti incetu:

— Forte bine ai vorbitu, frate! Prin ast-a ai câstigatu pe toti ungurii. Purcede asiá totu înainte, si postulu de vice-comite — ce-ti promiseramu — de siguru va fi alu teu!

VI.
La marginea prepastiei.

Pana candu amicii lui Stefanu dimpreuna cu ungurii si-petrecura pana tardîu asià de bine la otelu, pana atunce dinsulu veghii in nedormire si cuprinsii de meditatiunile cele mai adanci.

Elu avea unu lucru fórte grabnicu, sé faca o replica intr-unu procesu, totusi dupa departarea amiciloru sei nu-si continui lucrarea.

Insedaru sé puse la mésa, cà sé scria, fu silitu numai decâtu a depune condeiulu, càci ideile lui nu sé grupau interessulu replicei la care voià sé lucre, ci acele sborau pe alte plaiuri, multu mai placute si sedicatórie.

Elu si-recapituli in memoria tite cuvintele, — câte pronunciara înaintea lui tocmai in momintele trecute Bumbescu si Cimbrudeanu. Si-aduse a minte, de propunerea acelora de a fi deputatu, de promissiunea facuta de unguri, cà dupa alegere numai decâtu lu-voru numai comite-supremu: si tóte acéste i tulburara liniscea sufletului, si i creara in internulu séu o multime de visuri din cele mai incantatórie.

Dinsulu, de si erà diligentu, inse lucrulu celu multu, ocuparea-i nentrerupta in cancelar-a-i desu cercetata, incepura deja a-lu obosi, si de multe ori si-dorià o viétia mai comoda, precum au si altii, cari totusi traiescu bine.

Si éta acuma numai de la elu atêrna sé se pita realisà acésta dorintia a lui!

Ómeni cu influintia mare, o partida numerósa, ma dóra unu cercu întregu in unanimitate vine a-i oferi candidatur-a de deputatu.

Alegerea lui dara ar fi sigura!

Si déca ar fi alesu, elu ar puté duce o viétia mai comoda, càci deputatii n-au asià multu lucru; ma inca ar puté sé joce unu rolu mare, càci positiunea-i i-ar oferi terenu si ocasiune.

Si elu ar si jocà, pentru cà are curagiu, talentu si ambitiune. In scurtu timpu ar deveni unu omu cunoscutu in tóta tiér-a, diuariele aru bucinà numele lui si toti i-aru pronuncià numele cu stima si respectu.

Ce mare deosebire ar fi intre viéti-a lui urmatória si intre aceea de acuma!

Atunce ar fi unu barbatu cunoscutu in tóta tiér-a, incependu din cercurile cele mai innalte si pana la cele mai de josu, figurandu in totu loculu cu succesu si facêndu efectu mare.

Ér acuma este unu simplu advocatu provincialu, care sé perde in pulverea acteloru si nu-lu cunósce decâtu numai comitatulu seu, séu celu multu câte unu jude de la forurile de apelatiune, care i referéza processele.

Nu este greu a alege, care din acéste dóue traiuri ofere mai multa placere?

Inse promissiunea i oferiá o viétia si mai placuta decâtu ceea a unui deputatu, o activitate mai imposauta, unu rolu si mai stralucitu!

Amicii lui i impartesîra, cà ungurii sunt decisi a-lu numi nu peste multu comite supremu in comitatulu loru!

Acésta erà o promissiune atâtu de seducatoria, care a intrecutu tóte visurile sale cele mai cutediatórie!

Elu comite supremu! Unu tineru, abià de trei-dieci de ani si inca Romanu, la acésta demnitate inualta! Ast-a inca nu s-a pomenitu!

Stefanu sé preamblà esaltatu prin odai-a sa, pana candu prin mintea sa trecura mii si mii de idei, cari tóte i descriau prin colori viue si inflorilate schimbarea gigantica, ce ar intrà in traiulu seu, déca ar ajunge comite supremu!

Primulu omu in comitatu, membru alu casei magnatiloru, omu respectatu chiar si la curte! Éta ce avea sé devina elu atunce!

Pe cine n-ar amagi óre acésta stralucire, acésta escelare si respectare!?

Stefanu erá unu omu tinéru. Tinereti-a nutresce multe visuri si illusiuni frumóse, si este fórte capabila de a cuprinde impressiunile de insufletire si inspiratiunile de entusiasmu. Prin urmare nici elu nu putù remané rece si d-a nu sé bucurá din totu sufletulu séu de acésta suprindere neasteptata, ce i sé pregati — din partea amiciloru si binevoitoriloru sei, cum cugetá.

Se simtî dara fórte fericitu, si sub impressiunea acéstui simtiementu si-creá o multime de planuri frumóse pentru viitoriu.

In decursulu meditatiuniloru sale dinsulu uità de totu partea politica a cestiunii, ceea ce la inceputu lu-indemnà d-a refusà propunerea amiciloru sei, desaprobandu aspru portarea acelora.

Numai intr-unu tardîu si-aduse a minte, cà dreptu schimbu pentru acésta recompensa escelenta dinsulu va trebui sé sacrifi professiunea sa politica, programulu séu de nationalistu pronunciatu.

Si la inceputu acésta idea i turburà fericrea. Se acusà pe sine, cà si dinsulu va face parte din acei slabi la angeru, cari pentru o distinctiune óre-care au fostu capabili a-si renegá totu trecutulu loru. Si atunce apoi nu va mai fi stimatu ca acuma, ci toti lu-voru batjocori si despretiui cà pe unu ticalosu.

Nu, nu; elu nu va fi in stare a suportà acést-a, prin urmare, ori câte fericiri se-i promita starea de deputatu si demnitatea de comite supremu, totusi va refusà de a le prim si va remané ce a fostu si pan-acuma, un advocatu provincialu, dar omu stimatu!

Inse acésta hotarire nu avu o durat lunga, cà-ci elu continuà astu-felu:

— Inse ce vorbescu de acéste? Eu nu voiu produce nici o causa, cà publiculu romanu sé me póta acusà de renegarea principiiloru mele. Voiu tine totu-de-una la program-a nationala, si celu multu numai in privinti-a tactului voiu adopta o schimbare. Dar ast-a va fi spre folosulu natiunii. Timpulu vorbeloru mari a trecutu; de acuma inainte si noi Romanii trebue sè ducemu o politica mai innalta!

Si prin acéste vorbe liniscitu in câtu-va sé culcà, inse tóta noptea nu fu in stare sé adórma, càci ori câtu de tare sé nisuià dinsulu sè-si impace consciinti-a, totusi aceea vinià sè-lu totu acuse cu felu de felu de presupuneri si vorbe iritatórie.

In sfirsîtu, diminéti-a sé scolà si luandu-si o birja, plecà la fiitoriulu séu socru, hotaritu de a-lu rugà sè renuncie la candidatura, càci in casulu acel-a va primi elu, carele cu o programa mai moderata va putè fi alesu prin aclamatiune.

Erá pe la miédia-di candu dinsulu sosi la Pruneni. Aurora, care siedea totu la ferésta, lu-zari inca de departe, si pe candu trasur-a lui Stefanu sosi la casa, ea sé aflà deja in pórta.

Mirii sé revediura cu cea mai mare bucuria, apoi vinira si parintii, cari asemene sé bucurara de sosirea lui Stefanu, si ast-felu toti sé simtîra câtu sé póte de bine.

Tinerii incepura a conversà vialu, càci ei aveau d-a-si comunicà multe de tote, de multu nu sé vediura, tocmai de trei dîle.

Cam peste o óra inse Stefanu dîse Aurorei, cà are sè vorbésca ceva seriosu cu tat-a ei, deci sé duse in odai-a lui, unde nu erà altulu afara de ei doi.

— Apoi ce nou este pe la voi? — începù betranulu conversatiunea.

— Tóta lumea sé ocupa cu pregatirile pentru alegerile de deputati, — respunse Stefanu.

— Si-apoi ce dîcu ungurii?

— Unu lucru mare.

— Ce?

— Cà pe dta nu te voru alege.

— Ast-a nu me suprinde. Dar nici nu me spariu de ea. Nu atêrna multu de la ei. Sunt putîni in cercu.

— Cu tóte acéste, eu gandescu, cà dinsii potu sé strice multu.

— Dar nu potu sè impede reesîrea mea.

— Ba dóra potu si ast-a, càci puterea este in man-a loru.

— Inse alegatorii sunt ai mei, càci ei sunt Romani.

— Ce folosu, déca dinsii nu voru avé curagiuhi a sustine convingerea loru?!

— Ce felu? Tu credi, cà dinsii vom fi atâtu de ticalosi, incâtu sé voru pitulà.

— Mai multu.

— Ce?

— Eu sum convinsa, cà ei voru fi in stare a si votà in contra dtale.

— Nu credu! Ast-a ar fi o mare lasîtate. Poporulu nostru nu póte sé fia capabilii de asia ceva.

— Poporulu nu ar fi, ci conducatorii lui...

— Apoi ce-mi pasa de ei? Eu me radiemu pe poporu. Acest-a e bunu. E dreptu, cà de unu timpu incóce unii fii ai lui, cari sé numescu „inteligenti“, abuséza de acésta bunetate, si pentru interessulu loru personalu lu-conducu de multe ori pe caile cele mai periculose, ma sunt in stare a-i vinde drepturile cele mai sânte; totusi credu, cà de asta-data — ori câtu s-aru opinti — n-aru reesi.

— Te insieli.

— Tu credi dara, cà si poporulu me va parasi?

— Da.

— Pentru ce?

— Pentru cà elu te-a si parasitu.

— Nu credu.

— Mi-poti crede. Am trecutu prin unele sate, si am audîtu insu-mi, cà loru nu le trebuesci.

— Acelora, pe cari atâtu de multu i iubeacu?

— Da.

— Pentru cari atât-a am luptatu?

— Asiá-i.

— Si pentru cari atât-a am sacrificati!?

— Aceia.

— Me iérta, Ștefane, dar nu credu. Nu potu, nu vreu sé credu. De asin fi capabilu a presupune acést-a, ar trebui sé-mi para reu de totu simtiementulu, ce am nutritu in peptulu meu pentru acéstu poporu, si de totu pasiulu, ce am facutu in interessulu lui, — ar trebui sé desperu de sórtea dinsului, si sé dîcu, cà poporulu care nu e in stare sé apretiuiesca pe cei ce lucra in folosulu lui, nu e vrednieu de viétia, càci nu are consciinti-a missiunii sale.

— Durere, poporulu nostru nu este inca in stare sé apretiuiésca pe barbatii sei, cu tóte acéste inse eu nu desperu de viitoriulu lui. Incetulu cu incetulu i sé voru deschide si ochii lui, si atunce va sci sé faca deosebire intre cei ce lu-iubescu séu numai fatiarescu acést-a. Dar pana atunce va trece unu timpii indelungatu, si inca multi lu-voru seduce.

— Multi, pentru cà tóta educatiunea nostra nationala a pornitu pe o cale gresîta. Tinerimea nostra imbratîsiédia mai tóta o singura cariera, cea juridica, in locu de pasi si pe altele, cari asemene promitu folóse. Si fiinducà multi tineri de ai nostri esu din poporu séu din alte familie sarace: pe candu dinsii si-termina scolile, noi n-avemu altu folosii, decâtu ca ni s-a mai inmultitu numerulu proletariloru. Acestia apoi striga: pane, pane! Si cà sé nu inora de fóme unii sunt gata a primi ori ce rolu rusînosu. Ei sunt sbiciulu unei natiuni, càci nu sé multiamescu numai de a puté trai, dar apoi — capetandu pofta de mancare si neplacêndu-li a lucra — vreu sé se si îmbuibe, si atunce apoi — numai cà sè-si realiseze scopulu — nu sé sfiescu a vinde si cele mai sacre interesse nationale.

— Si fiindu cà scii acést-a, mai credi, cà este cu neputintia sé cadi la alegere?

— Cu neputintia chiar nu este, inse...

— Asià dara eu, in locuiti dtale, nu m-asiu espune. Ori si cum, o cadere totu-de-una provóca risulu si sarcasinulu partidei contrarie. Si ast-a nu mi-asiu causà-o cu sciinti-a.

— Va sè dica, sè repasiescu?

— Da.

— Ungurii mi-au facutu deja acésta propunere, inse ani refusatu-o.

— Paguba.

— N-am pututu sé respundu altu-felu, càci mi-ani datu cuventulu Romaniloru.

— Dar déca Romanii ti-aru deslegà deoblegamentulu cuventului datu?

— Atunce, m-asiu supune.

— Asià dara,poti renuncià cu tóta li niscea sufletesca. Tocmai a sera au fostu la mine câti-va amici, cari mi-au impartesîtu, ca din punctu de vedere politicu mai innaltu Romanii au facutu unu pactu cu ungurii, in privinti-a persónei flitoriului deputatu. Romani voru retrage candidatur-a dtale si sé voru învoi toti a alege pe altulu dimpreunà cu un gurii, adeca prin aclamatiune.

— Pré bine.

— Inse acel-a trebue sé adópte o programa... cum asiu dice...

— Dî-i pe nume: anti-nationala! Adeca sé-si renege sangele, numele si aspiratiunile cele mai sublime. Sè nu accentueze nici odata, cà e Romanu, ci sà figureze totu-de-una cà unu incarnatu magiaru! Avutu-amu destui de acéstia!

— Nu sé poftesce acést-a. Totu ce sé cere, este, cà dinsulu sè fia mai moderatu.

— Intielegu. Adeca sé nu-si innaltie graiulu nici odata, nici pentru nici contra, ori câtu de tare ni s-aru atacà interessele nóstre nationale. Cunoscu si de acéstia. Ei la noi vreu sé treca de buni Romani, ér la unguri de mari patrioti; dar in realitate nu sunt decâtu niste instruminte órbe si — fara sufletu.

— Érasi gresiesci, iubite tata! A fi moderatu, nu va sé dica a fi unu instrumenta.

— Nu, in intielesulu generalii alu cuvantului. Inse precum sé esplica acel-a la noi, este inca si mai multu. De aceea éta tideclaru, cà eu nu voiu ronuncià decâtu numai în favorulu aceluia, care va aderà la programulu nostru nationalu.

— Va aderà si acel-a, numai in tactica va fi mai moderatu.

— Dar moderatu sum si eu, pentru cà sum Romanii, si Romanii toti sunt moderati, càci déca n-aru fi, in sirulu secoliloru n-aru fi feritu fara atâte infamii, câte li s-au facutu fara nici o sfièlà. Celu-ce póte sé fia si mai moderatu, acel-a séu nu cunosce demnitatea nationala séu nu mai are anima de Romanu.

— Cu tóte acéste inse candidatulu comunu alu Romaniloru si alu magiariloru e unu Romanu, care gandesce si crede, cà are anim-a la locu, si care e convinsu, cà posede consciinti-a demnitàtii sale nationale.

— Nu credu.

— Ba crede, càci acea persona sum eu.

Betranulu fu cuprinsu de o mirare estraordinaria, incâtu gur-a i amutî, si câte-va secunde privi spre Stefanu cà inmarmuritu, fara cà sé póta grai unu cuventu.

In urma apoi dîse cu durere:

— Tu?

— Te miri de ast-a?

— Da, càci nu te-am crediutu capabilu de acéstu pasiu. Mi-pareai unu modelu alu tinerimei nóstre; unu june eu talentu, si cu anima romana. Am avutu cele mai frumóse illusiuni despre tine, te-am crediutn unu caracteru neclatitu; inse m-am desamagitu.

— Mi-faci o acusa pré aspra.

— Nici decâtu. Déca tu ai fostu in stare a-ti dà consimtiementulu si a-ti promite conlucrarea la doborirea unui principiu nationalii, ai fi vrednicu de cuvinte si mai aspre.

— Dar eu nu voiu contribui de felu la derimarea nici unui principiu nationalu.

— Insu-ti ai spusu, cà magiariloru nu le trebue unu Romanu de colóre pronunciata, cà ei dorescu altuia, de programa mai potrivita loru. Asia dara aice,e vorb-a de principiu, si inca de inlocuirea principiului nationalu — prin celu anti-nationalu. Va sé dîca rolulu teu nu póte sé fia decâtu rusînosu, càci ai sé fii numai unu instrumenta, o cursa...

— Sè me ierti, inse gresiesci forte. Unde dta nu vedi, decâtu o cursa, unu instrumentu si calcare de principiu: acolo eu aflu unu terenu frumosu de...

— Tradare nationala!

— Tata!

— Nu me numi astu-felu, càci dèca te-ai pututà dejosi pana a-ti renegà trecutulu, a-ti mângi onorea: nu mai esti vrednica de iubirea si stim-a mea!

— Inse lasa-me, sè-ti esplicu!

— N-am trebuintia de esplicàrile tale. Le cunoscti de multu, càci nu tu esti celu d-antâiu Romanu, carele ai alunecatà pe calea acést-a. Din nefericire, este mare numerulu acelora, cari in locu de a lucrà cu diligintia si astu-felu a-si castigà pauea de tóte dîlele cu sudórea fetiei loru, dar cu onore: preferira a jertfi stim-a, numele si reputatiunea loru, numai cà sé póta trai mai usioru si de multe ori in lucsu.

— Dar eu nu apartînu acelora.

— Numai ti-se pare. Este firea omului a nu sé recunósce pe sine in veci de pecatosu. Toti ascultàmu predicele de morala, dar nici unulu nu observa, cà vorb-a suna tocmai despre elu, ci fia-care gandesce, cà lectiunea privesce pe altii.

— Eu sum nevinovatu.

— Ce e dreptu, n-ai seversitu inca pecatulu, dar ai consimtîtu a-lu face in viitoru si atât-a e de ajunsu. Te afli deja la marginea prepastiei; unu pasiu inca înainte, si te vei rostogoli in abisu, incâtu nu va fi putere omenesca spre a te puté retiné.

— Eu sum de alta parere. Me aflu in o vale adanca, la piciórele unui délu imposantu, spre care am sé me innaltiu.

— Dar nu te vei innaltiá, càci sé voru opune multi. Intre pedecà am sé fiu si eu.

— Si dta?

— Si dimpreuna cu mine toti ómenii de bine, cari asculta vocea consciintiei loru.

— Dar dta nu poti sé voiesci nefericirea mea.

— Nu! Eu dorescu tuturoru ómeniloru fericire; nu potu inse a privi cu nepasare, cà cine-va sé se imbuibe pe cont-a natiunii mele.

— Dta me insulti!

— Eu spunu mimai adeverulu. Place-ti séu ba? — nu me privesce. Me dóre, cà tocmai fatia de tine trebue sé me portu asia; dar altu-felu nu potu.

— Eu ti-iertu, pentru cà ti-datorezu respectu. Iérta-me inse a te face atentu, cà pré încordezi strun-a simtieminteloru nationale; mergi pré departe, faci ceea ce altulu n-ar face.

— Se pote. Dar faptele altora nu me reguléza. Facu ceea ce ar trebui sé faca ori ce omu cu caracteru.

— Dta uiti, cà esti parinte, cà ai o féta, cà de la pasiulu acésta aterna fericirea fiicei dtale; uiti, cà eu sum fiitoriulu dtale ginere, si cà in locu de a te opune fericirii mele, ai face multu mai bine, déca ai conlucrà la realisarea ei, càci astu-felu ai întemeia si fericirea fiicei dtale.

— Éra tu, candu vii a-mi face asemene propunere, uiti cà sum unu omu de omenia.

— Destulu! Eu nu voiu mai suferi insultele dtale.

— Fà, ce vrei!

— Asià dara nu vei renuncià in favorulu meu?

— Nu! De si cu anima franta trebue sé pronunciu acéstu cuventu, totusi sum silitu a-ti repeti, cà nu! De nu voiu romané decâtu numai singuru, totusi voiu sustinà stindardulu nationalu, in contra tuturora, si chiar si in contra ta. Onórea mi-ordona acést-a.

— Acést-a ti-i vorb-a cea mai de pe urma?

— Da. N-am ce sé mai vorbescu cu astu-felu de omu, — si dupa acéste cuvinte Albinescu sé uità cu dispretiu la Stefanu.

Acestu dispretiu avù efectulu seu.

Stefanu nu mai fu in stare d-a-si poto li furi-a. Deci dîse cu focu:

— E bine, eu am vinitu la dta cu intentiunea sé te rogu a renuncià in favorulu meu, fiindu decisu a primi numai in acéstu casu candidatur-a oferita. Dta inse, in locu de bunavointia mi-ai atribuitu rea credintia; in locu de afabilitate, m-ai intimpinatu cu ofensa si insulte. Ai dîsu, cà sum la marginea prepastiei! Fia! Eu voiu probà, cà nu me voiu rostogoli. Am si eu ambitiunea mea, deci primescu manusi-a. La revedere dar pe campulu luptei!

Si dupa acéste cuvinte, indignatu pana ’n sufletu, Stefanu esî din odaia. Dede numai decâtu ordinii birjariului sè prinda caii, si escusandu-se la Aurora, cà a casa are unu lucru grabnicu, plecà in curendu catra casa.

Biet-a copila lu-petrecù cu ochii in lacrime, si multu timpu nu sé desteptà din visàrile sale; inse tata-seu vini sé o conturbe cu acéste vorbe de totu prosaice:

— Lasa-lu, ticalosulu de elu, càci nu este vrednicii de lacremile tale!

VII.
O serata baronésca.

Stefanu sé rentórse fórte necasîtu.

Elu plecà la fiitoriulu séu socru cu bucuri-a cea mai mare, sperandu, cà in contielegere cu dinsulu va puté pune teimeiu siguru pentru fiitóri-a sa fericire.

Lu-scià unu omu fórte puritanu, cu tóte acéste credea, cà de asta-data — in interessulu fiicei sale — va face si dinsulu o coneessiune óre care, si renunciandu la candidatura va lucrà pentru alegerea lui.

Dar sé amagi cumplitu.

Albinescu nu numai nu facù acést-a, dar inca lu-timbrà cu ofensele si insultele cele mai grele, pe cari unu omu, care sé respecta, nu le póte suporta fara umilirea demnitatii sale.

Stefanu dara, de si la inceputu nu voi a sé opune betranului, sé rentórse cu hotarirea de a primi candidatur-a chiar si in contra lui.

Inse cu tóte cà erá decisu a face acést-a, sé simtià fórte tulbiuatu in internulu séu; nu avea pace si linisce.

Consciinti-a lu-acusá in continuu si fórte puternicu, cà totusi nu va face unu lucru frumosu, déca va rumpe cu trecutulu séu de pan-acuma, si va parasi stindardulu nationalu

Inse gândindu la resplat-a promissa in viitoriu, la traiulu usioru si stralucitu: in cu rendu si-amutî vocea consciintiei acusatórie si érasi începu a sé simtî liberu.

Ba nu! Mai erá inca ceva, care i neliniscea fruinseti-a visuriloru sale, care forma nota discordanta in armoni-a fericirii sale.

Amorulu Aurorei!

Ori câtu de tare nisuià dinsulu a-s stimperà emotiunea, totu nu era in stare realisà acést-a, càci la finea fia-carei meditatiuni i aparea in memoria figur-a Aurorei, care i dîcea:

— Déca te vei opune pàrintelui meu, vei derimà si fericirea nostra, càci atunce eu nu voiu puté fi a ta.

Si acésta amenintiare lu-sparià mai tare, decâtu ori ce acusa din partea Romaniloru pentru parasirea terenului nationalu. Acésta i spunea, cà de si va avé tóte in abundantia, totusi nu va fi fericitu. Ce folosu va avé dara dinsulu de tóte comorile, de tóte distinctiu nile lurnei, déca nu va puté sé aiba pe Aurora?!

— Si ast-a de siguru va urma asia, — continuà elu. Albinescu este unu Romanii atâtu de ultraistu, atâtu de estravagantu si netolerantu, incâtu va preferi a-si neferici fiic-a, decâtu s-o màrite dupé unulu, carele nu professeza principiile lui.

Si dupa acéste meditatiuni, Stefanu erá p-aci sé se rentórca la Pruneni, sé vorbésca inca odata cu socrulu seu, sè-lu mai rogé a renuncià, si déca acel-a nici acuma n-ar promite acést-a, apoi sé refuse dinsulu candidatura, si astu-felu sé faca érasi pace intre ei, care apoi va produce fericire.

Dar acésta hotarire nu durà decâtu un singuru momentu. Elu si-aduse a minte, cà ambitiunea lui a fostu asià de aspru atacatù incâtu ori ce înclinare din partea lui, ar fi lasitate; cà la despàrtire i-a dîsu: „la revedere pe campulu luptei prin urmare nu sé mai putea rentorce, nu sé mai puteau intelni decâtu pe campulu luptei.

— Si in sfirsîtu — si-dîse elu — ori câti de escentricu este elu, totusi nu póte sé fi: atâtu de crudelu, cà sé nu sé inmóie la rugarea fiicei sale, la nefericirea acésteia si sé nu-si dea consimtiementulu la legatur-a conjugala a ei cu mine! Si atunce apoi, dupé atâte lupte mari, fericirea totusi va intrà erasi in mijloculu nostru si ea ni va fi cu atâtu ma pretiósa!

Mangaiatu in câtu-va prin acéste cuvinte sosi dinsulu a casa, unde gasi pe mése o epistola parfumata.

I plesni prin minte, cà dàra Aurora scrie; deci o deschise cu cea mai mare curiositate.

Inse la prim-a aruncàtura de ochi vedù cà nu este scrisórea ei. In cuverta sé afla numai unu biletu de visita, pe care erau scrise in limb-a ungurésca urmatóriele cuvinte: „Ni luamu voia a te invita pe 11 l.c. la o serata cu dantiu.“ Er in dosulu biletului, sub o corona cu siepte crengi, erau urmàtoriele nume: „Br. Géza Bérczfalvy, si soci-a sa br. Eulalia Álmosdy.“

Cu neplacere arunca, Stefanu pe mésa acésta invitatiune, care de alta-data i-ar fi facutu o bucuria mare. In momintele acéste nu-lu interessà nimica, decâtu sórtea sa; prin urmare, nici nu voia sé participe la acea serata baronesca.

Inse a dóu-a di inedità altu-felu. Atunce si-dîse, cà ori si cum, dar trebue sé se infiitisieze in acea serata, càci nu póte refusà tocmai prim-a invitatiune.

Deci la timpulu ficsatu sé si duse.

Famili-a baronesca de Bérczfalvy apartinea celoru mai vechi familie aristocratice din patri-a nóstra; prin urmare erá vestita de ingàmfata, in câtu a fi invitatu in o astfelu de societate erá distinctiunea cea mai rara.

Baronulu insusi erá mai liberalu, inse soci-a lui nu uità nici odata, ca arborele ei familiarul sé întinde mai pana pe timpulu lui Árpád; ea considerà pe toti magnatii mai noi de niste parveniti, si — conformu judecatii sale — omulu sé începea numai la baronu.

Si déca cu tóte acéste Stefanu fu invitatii la serata, nu sé póte atribui decâtu fiului ei, carele inca la universitate legase pretenia cu dinsulu, si carele a doritu sé vedia in societate si pe amiculu séu advocatulu Stefanu Zimbranu.

Si dorinti-a lui nu sé putu refusa, càci era uniculu fiu, fal-a si mangaierea parintiloru si mai alesu alu mamei sale, care lu-adorà.

Tinerulu baronu, Hectoru Bérczfalvy, erá unu june de lumea moderna; omu cultu si desteptu, elu — in contrastu cu principiile parintiloru sei — nu cunoscea alta aristocratia decâtu ceea a mintii; luà parte la tóte miscamintele de interessu generalii umanitariu; spriginiâ tóte ideile liberale, si era insusi unu luptatoru puternicu alu democratiei.

June cu poporalitate mare in miscamintele politice, dinsulu si in viéti-a sociala si-elupta unu nume de toti stimatu si iubitu. Erá modelulu barbatiloru si idealulu femeiloru.

Stefanu traià cu dinsulu in cea mai intima amicia, de aceea lu-cercetà adese ori. Elu erá bine cunoscutu in castelulu baronului, si toti i nutriau simpathia. De multe ori petrecea in societatea loru, acusi cu parintii, acusi cu Hectoru si sor-a acéstuia, barones-a Adela, o gingasia fiintia de siepte-spre-diece primàveri.

Inse baronulu petrecea cu famili-a sa érn-a la Budapest-a séu la Viena, si astu-felu in sesonulu serateloru castclulu séu erá purare inchisu.

Acuma erá pentru prim-a-ora, cà dinsulu cu familia sa n-a voitu a sé amestecà in sgomotulu capitalei, ci petreceau érn-a in cas telulu loru.

Si fiindu cà sé aflau a casa, deschiserà si ci unu sîru de serate, dintre cari celu d-antâiu acést-a.

Ospetii invitati mai toti erau de fatia, candu sé infatîsià si Stefanu in societate. Erá o cununa frumósa in care intrà dinsulu. Aristocrati-a din comitatu, care petrecea érn-a acolo, si familiele de frunte celelalte, tóte sé aflau la olalta.

Este de prisosu a spune, cà in tóta societatea numai Stefanu erà singurulu Romanu; de cumva nu vomu reclamà, pe judele administrativu, precum si pe doi proprietari, ai caroru stramosi inca au fostu Romani; cari inse nu voiau sé recunosca acast-a odata cu capulu. Ceialalti erau unguri séu germani.

E bine, si fiindu cà cei mai multi erau unguri din classele mai innalte, conversatiunea curgea iu limb-a nemtiesca.

Stefanu, petrecendu unu timpu mai indelungatu in capital-a unguresca, avii prileffiu destulu a invetià limb-a — nemtiesca, si astu-felu erá in stare a conversà si elu in acésta limba.

Elu cunoscea pe toti cei mai de frunte. Inse totusi erà o familia, pe care inca n-o védiuse. Gasparu Székelyhidy, unu mare proprietariu, carele numai in tómn-a trecuta s-a mutatu in acéstu comitatu cu famili-a sa, erá capulu acéstei familie.

Stefanu tocmai voià sé róge pe Hectoru sé-lu recomande lui Székelyhidy, candu acést-a sé apropià de elu, si recomandandu-sé, i disc:

— Acuma sé-mi permiti sé te recomandu si familiei mele.

— Me vei deoblegà forte, — respunse Stefanu cu galanteria.

Si dupa acéste Szélkelyhidy luandu-lu de bratiu, lu-conduse la loculu unde siedea soci-a si fiic-a sa.

Vederea acéstei fete facu sé tresara Stefanu. Elu simti unu ce neesplicabilu, deveni confusu, si — de si era mire — trebui sé recunoscu, cà asia fiintia incantatoria n-a vediutu inca nici odata.

Irma Székelyhidv era o frumsetia rara, unu modelu pentru sculptori, unu idealu poeticu. Abia de optu-spre-diece ani, ea intrunià tóte nuantiele unui farmecu cuceritorii!: talia innalta proportionala, miscare mladiósa, peru blondinu, ochi vencti, spriucene arcuate, guritia rosia, pelitia alba, bratie rotunde si unu mijlocelu subtire cà si alu albinei.

Si déca la tóte acéste gracii, vomu mai adauge spiritulu séu bogatu si vialu, care cà si ap-a din o fântâna saritoria sé innaltià necontenitu, sclipindu la sore, cu susuru melancolicu, si desteptandu placere urechiloru, vomu avé inaintea nostra o schitia a fotografiei sale.

Mam-a si fiic-a primirà pe Stefanu cu cea mai amabila afabilitate.

— Barbatulu meu, — începu mam-a, — mi-a vorbitu multe bune si frumose despre dta.

— Domni-a sa de siguru e pré indulgentu, — observà Stefanu inchinandu-se.

— Dar pentru aceea nu cumva sé alu ncci a fi pré intipuitoriu! — reflectà, Irma ci surisu pe budie, care i produse ddue gropiti dragalasie pe obradi.

Stefanu diari acele gropitie, si unu far mecu cerescu cuprinse anim-a lui.

Apoi respunse:

— Intipuitoriu numai atunce asiu puté sé devin, candu laud-a ar vini de pe nisté budie asia frumóse.

— Ah! Dta esti pré risipitoru! in im partîrea complimenteloru. Nu uita inse, cà fi risipitoriu e tocmai unu asià defectu, cà sa fi sgârcitu.

— Si unde ai iuvetiatu dta acésta sen tintia filosofica?

— In sgomotulu lumei mari. Acolo ar auditu destule complimente de acéste. La in ceputu le-am crediutu, dar in urma m-ar convinsu, cà celu ce pré desu le împarte, în pune mare pretiu pe ele, cà celu ce risipesc banii cari pentru dinsulu nu mai au nici valóre.

Acesta convorbire seriósa suprinse de totu pe Stefanu. Elu privi in ochii ci, sé paré cà si-perdu vederea, cà celu ce privesce in sóre.

— Dar scii, domnisióra, — dîse elu, — ca dta esti unu fenomenu raru?!

— Erasi complimentu!

— Nici decâtu, din contra o judecata fórte aspra.

— Hahaha!

— Eu n-am vediutu inca nici o femeia tinera, care sa voibésca asia ca dta.

— Cum?

— Sè sé ferèsca asia tare de ori ce aparintia de complimentu.

— Cum sè nu, candu sciu, cà acel-a nu póte sa fia decâtu unu escessu de eticheta.

— Ah!

— Si de cumva asiu fi silita sé presupunu ast-a despre cine-va, cu atâtu mai vârtosu trebue s-o credit despre dta.

— Pentru ce?

— Me miru, cà me mai întrebi.

— Dar cu dorescu sa sciu.

— Pentru cà dta esti mire.

Stefanu tresari. Elu intr-atât-a sé adanci in contemplarea acéstei dame frumose, incâtu uità pe unu momentu, cà in adeveru dinsulu este mire.

— De te-ar audi mires-a dtale, — continuà ea, — facendu la compliminte alteia, de siguru nu ti-ar ierta usioru acésta gresiela.

— Sè pote. Dar in casulu déca ar vede, ér aceea este o dómna rivala a ei in tóta privinti-a, ddra totusi m-ar ierta.

Irma graciósa si-puse frumósele degete pe gura, si dîse ridiendu seducatoriu:

— Destulu, destulu!

In momentulu acést-a music-a incepù sé sune prin sala. Orchestrulu esecutà unulu din deliciósele valsuri ale lui Strauss. Parechi dupa parechi sé repedirain bratiele cercului un-dulantu. Stefanu inca li urmà cu Irma, si nici nu sé oprirà pana ce nu facurà trei intorseturi.

Apoi elu facù unu complimenta, sé departà, voindu sà dantieze si cu alte dame.

Inse nici nu observà cà in locu de a porni la vr-o alta dama, elu merse dreptu spre unu cotii alu salei unde nu sé aflà nime, si de acolo nu privi in directiunile pe unde siedeau cunoscute de ale lui, ci cautatur-a lui sé ’ndreptà erasi spre loculu unde a parasitu pe Irma.

Dorià s-o mai vedia inc’ odata.

Si privindu intr-acolo, fara vointi-a sa, tresari, càci Irma nu mai erà unde o lasase, ci tocmai dantià cu unu capitanu de husari.

In primulu momentu ar fi stinsu bucurosii viéti-a tuturoru capitaniloru de husari, si mai alesu a acelora, cari viuu sa dantieze cu o copila atâtu de admirabila cà Irma; mai tardiu inse aflà fórte naturalu, cà ori cine, care vine intr-o serata privata, prin urmare si capitanulu acel-a, sa aiba dreptulu a dantià cu ori care dama, si astu-felu si cu Irma; in urma apoi nu numai sé linisci, dar inca sé mirà fórte de sine, cà ore ce l-a indemnatu pe elu a sé interessà atâtu de multu de acésta feta, incâtu par’ cà i s-a aprinsii si simtimentulu jalusiei?

Si atunce si-dîse:

— Au nu sum eu mire? Au nu am eu o iniresa chiar atâtu de incantatoria cà acésta copila, pe care abià de unu momentu doue o cimoscu?

Se intrebà, inse nu cutedià a-si respunde. Pentru cà, déca respundea, trebuia sé recunosca si dinsulu, cà ori câtu de amabila este Aurora, Irma totusi e mai frumósa.

Si dinsulu nu putea sé faca acést-a. Care mire, iubindu-si mires-a, ar fi capabilu sé faca acésta declaratiune?!

Dar fiindu cà la acésta întrebare nu putea se-si respunda, elu mai riscà si a dou-a:

— E bine, ori câtu de frumósa ar fi Irma, nu iubescu eu óre pe Aurora din adanculu animei mele? Mai este ore pe f-ati-a pamentului o alt-a fiintia, care ar fi capabila sé faca a disparà din internulu meu suvenirea miresei mele?

Si erasi tresari.

Respunsulu ce si l-a datu, ce e dreptu, erá in favorulu Aurorei, inse elu totusi nu cutedià a-lu pronuncià cu tóta positivitatea, càci erá fórte tulburatu.

Pentru liniscea sufletului seu, dorià din tóta anim-a sa, cà respunsulu sé innaltie numai pe Auror-a, si sé faca a disparà Irma de tótu.

Si respunsulu séu sunà in acéstu intielesu.

Dar ce folosu! Acel-a erà numai unu respunsu fortiatu, compusu din niste cuvinte maestrite.

Lu-pronuncià, dar o córda a animei sale i spunea, cà nu-lu simtiesce, cà nu-lu crede.

Si acést-a lu-infiorà.

Elu erà mire. Dar este ore' in viéti-a unui mire momentu mai cumplitu, decâtu acel-a, in care pentru prim-a-óra trebue sé simtà cà ales-a animei sale nu-lu va îndestuli si cà este o alta fiintia, care l-ar ferici mai deplinu!

Stefanu, de si nu era pré sentimentalu, cà inse totusi unu omu de anima, care la alearea miresei sale a fostu condusu mai pe isu de tóte de indemnulu amorului seu; penai dinsulu dara acésta impressiune trebuià fia cu atâtu mai amara.

Tulburatu ce erá, esî din salonulu in are sé dantià, si cu greutatea unei stance de ranitu pe sufletulu séu sé retrase in o odaia aterala, cà sé fia singuru, si nu-lu vedia nimene asia de confusu, sé mai póta medità lespre cele petrecute in internulu seu, sé se mai liniscesca, sé uite acolo cu totulu impressiunile din momintele din urma, sé nici nu sé mai rentórca in sala la Irma, si astu-felu sa constate in sfirsîtu, cà dinsulu in adeveru e multiamitu si fericitu.

In acea odaia, séu mai bine sala, erau mai multe mese asternute, elu sé puse la un-a, la care nimene nu siedea, si luandu o tliassa de thea începu a inedità.

Dar o conversatiune viala lu-conturba. La més-a vecina siedea o societate de bouvivanti, cari si-petreceau bine la vinu, criticandu lumea si povestindu-si felu de felu de anecdote intemplate si neintemplate.

Presidiulu era ocupatu de catra unu omu betranu. Inse dinsulu nu apartinea aceloru betrani, cari prin etatea loru înaintata destepta respectu si stima in cei mai tineri. Elu erá unu individu, care — de drace porta titlulu de baronu — avea intrare libera in tóte societatile, inse afara de acésta nu sé putea lauda cu altu meritu in tóta viéti-a sa. Scià calari si manà caii bine, cunoscea pe tóte baletistele mai renumite din Europ-a, si a avutu o multime de aventure in viéti-a sa. Éta biografi-a lui.

Societatea de la mésa lu-alese presiedinte, pentru cà sé compunea din democrati, si-apoi democratî-a moderna pretinde, cà in fruntea fia-carei societati sé steie unu omu cu nume vechiu, séu celu putînu aristocraticu. Si elu in adeveru corespundea acéstora cerintie, càci erá din vechi-a familia a baroniloru Héthalmy.

De a drépt-a lui siedea unu advocatu. In adunarile poporale mare democratii, candu inse putea sé siâda lunga unu magnatii si sé vorbésca cu elu, uita principiile professate acolo, si nu erá mai fericitu decâtu elu. Numele lui erá Poros Gàbor.

Langa acést-a ocupau locu trei tineri, demni represintanti alu acelei tinerimi magiare de prin unele comitate, care in veci nu cetesce si nu invàtia nimica, nu numera bancnotele candu le arunca musicantiloru tigani, si esceleza numai prin înjuraturi bechiaresci.

De a stang-a presiedintelui ocupàlocu o persóna de cea mai innalta imbortantia in viéti-a sociala si publica a magiariloru. Elu erà corespundintele mai multoru diuarie diu Budapesta. Omu fara nici o cultura sciintifica, elu erá totusi capabilu a rosti verdictulu séu in tóte cestiunile, si parerea lui erá impunetoria, pentru cà elu scià scrie, si scrierile lui sé publicau prin diuarie. De aceea toti lu-respectau, toti sé temeau de condeiulu lui Tókfalvi Árpàd.

Inca patru barbati mai ocupau locu la mèsa. Domnulu Semmihàzy, unu aventurieru, care de candu trecu de dóue-dieci de ani, totu vré sé sé insóre, totu cauta o parthia potrivita, si totu nu o mai gasesce, pentru cà elu cauta totu bogata, si déca gasesce vr-una, aceea nu vre sé se marite dupa unu calicu ca vai de elu. Elu critica in continuu tóte femeile, nici un-a nu-i place, nici un-a nu este fara defectu.

Mari-a Sa Ugarkafay e de alta natura. Dinsulu nici odata n-a voitu sé se insóre. Si tocmai pentru acésta nu uresce femeile. Elu are niste idei estravagante despre tóte lucrurile cunoscute. Si fiindu ca tata-seu a fostu unu invetiatoru calvinu, elu sé simtiea indreptatîtu a fi unu conservatoriu cu simtieminte aristocratice.

Cei doi din urma erau niste persone se-cundarie, cari ca in baiu, asia si in adunàrile publice politice, sé aflau mai bine in odàile laterale, unde sé putea fuma si unde erá permisii sé se vorbesca numai despre venatoria, capoi si ogari.

Precum sé vede, acasta compania parcà erá a nume alesa, asià sé deosebià de tot cei din sala; din care causa ea s-a si retrasii in acésta odaia, unde sé afla multu mai bine decâtu pe parquetulu luciu alu salonului de dantiu.

Si ei sé aflau fórte bine aice, càci servitorii atenti li serviau cu promptitudine din vinurile cele mai alese.

— E bine, amice Arpád, — începu baronulu, — spune-ni nóue acuma dta, cà omu competinte, cà cine este regin-a balului in acésta sera?

— Regin-a? — lu-intrerupse numai decâtu Semmihàzy, — sé me iertati, domniloru, dar eu in serat-a acést-a n-am onore sé vediu nici o regina.

— Protestezu! — strigà Ugarkafay, — eu am fostu numai putînu prin sala, pana ce am inschimbatu o vorba dóue cu domn-a casei barones-a, cu comites-a si cu alte dóue contesse, verisióre ale ei, — dar si pan-atunce am zaritu mai multe dame, cari tóte sunt vrednice a-si pretinde distinctiunea de regine ale petrecerii nóstre.

— Eu inca recunoscu, cà sunt mai multe lame frumóse adunate aice, — dise Pörös Gàbor, — inse n-asiu fi in stare sà decidu, are e mai frumósa intre ele?

— Ce scii dta! — reflectà unulu dintre tineri, — dta numai la acte si processe te incepi.

— A le încurcà, — adause alu doile titeru, si începu a ride.

Pörös Gàbor i aruncà o privire plina le dispretiu, si tocmai voia se-i respunde, andu baronulu-presiedinte dise éra-si:

— Dar sé audimu pe amiculu nostru Arpád, càci in cestiunea acést-a dinsulu celu mai competinte!

Si Arpád sucindu-si mustetile, dupa goli unu pocalu de vinu, incepu sé vorbei astu-felu:

— Intrebarea ce-mi faceti nu este asà de usióra, cum gânditii. De siguru trei ca acele dame cari in petrecerea acést-a escelà prin frumseti-a, gratiile si abundanti-a spitului loru. Dar a decide, câ totusi care ce ele întrece pe celelalte, este fórte cu greu.

— Totusi, totusi, — dîse baronulu.

— Eu am meditatu multu a supra ace tei cestiuni, càci fiindu unu represintantu a diuaristicei prin acéste parti, trebue sé trimitu redactoriloru raporturi esacte despe tóte evenimentele mai importante.

— Si ce-ai decisu? — lu-intrebà Pori

— Am decisu, cà regin-a balului este.

— Cine, cine? — întrebarà tinerii.

— Domnisiór-a Irma Szdkélyhidy, respunse elu.

— Ah! ah! — sé audî din gurile turora.

La pronunciarea acéstui nume si Stefanu sé desteptà din visàrile sale, si ascultà atentiune conversatiunea acéstei societàti.

— Apoi sé traiascà dara regin-a seratei — esclama unulu dintre tineri, aredicandu-si pocalulu plinu de vinu, sé ciocnésca cu conmesenii sei.

— Traiesca! — strigarà toti, ciocnindu pocalele.

— In adeveru, — incepu érasi baronulu, — trebue sé recunoscemu, cà amiculu nostru are unu gustu fórte bunu.

— Asià e, — aprobà Ugarkafay, — dinsulu totu-de-una scie sé alega ce-i mai frumósu.

— In adeveru, — dîse Semmihàzy, — de astadata si eu trebue sé fiu in o privintia deacordu cu dinsulu. O zestre de o suta cinci-dieci de mii de siguru e fórte frumosa.

— Si nepericlitata de felu prin cutare processu! — adause Pörös Gàbor.

— Inse dins-a si fara zestre totusi ar remand frumosa, — dîse unulu din tineri.

— Ea este cea mai frumósa fàta pe fati-a pamentului, — esclama celalaltu.

— Asià-i, — aproba si alu treile tineru.

Ceialalti nu contradîsera.

Stefanu i ascultà cu cea mai mare curiositate. Dorià din totu sufletulu seu, cà frecare dintre ei sé respunda si sé dîca, cumca Irma nu e cea mai frumósa feta de pe fati-a pamentului, cà mai sunt si altele cà ea, cà unele chiar o întrecu in tóta privinti-a. Dorià din tóta anim-a, cà óre-care sé vina a mai detrage din laudele ce i s-au facutu, a mai întunecà nimbulu ce i s-a creatu, si astu-felu a-i micsiorà valorea in ochii lui.

Dorià chiar s-o si batjocurésca cine-va. Oh! elu ar fi ascultatu acést-a cu mai multa bucuria decâtu cuvintele de lauda si prémarire.

Ast-a i-ar fi causatu placere, càci printr’ ins-a anim-a-i sé liniscea, pacea sufletului séu sé ’ncuibà érasi, si devenià de nou fericitu.

Acea critica aspra i-ar fi stersu din internulu séu figur-a ideala a ei, si acolo n-ar fi remasu decâtu Aurora, bland-a, bun-a si iubitóri-a lui mirésa!

Oh! ce alinare sufletésca avea sé fia acésta pentru elu.

Inse dinsii de felu nu-i facurà pe voia, ma din contra inca laudau din resputeri pe „frumós-a, incantatóri-a si adórabil-a Irma, care n-are parechia pe fati-a pamentului.“

Aceste elogiuri intr-atât-a i îngreunarà sufletulu, incâtu nu mai fu in stare sé le suporte. Se scolà dara de la mésa si plecà erasi in salonulu de dantiu, cu intentiunea si-si aline in dantiu tulburarea sufletului seu.

Si dinsulu începu a dantià, mai antâiu cu barones-a Adela, apoi cu celelalte dame tinere si frumóse; si dantià in continuu, tóta noptea, pana diminâti-a, cu tote, pe róndu, precum cerea etichet-a...

Numai cu un-a nu mai dantià, numai de una nu sé aprope, numai de aceea sé feri cu temere...

Si aceea era Irma.

Nu voia a mai conveni cu acésta copila, càci sé temea de farmecele ei.

Dorià si sé depàrteze din serata, cà si candu nici n-ar fi vediutu-o.

Dar insedaru!

Ori cu cine dantià dinsulu, privirea lui erá atîntita totu la ea; si ori cu cine vorbià elu, spiritulu séu sborà totu in giurulu dinsei.

Erá cuceritu, erá sclavu...

Sub impressiunea acéstui simtiementu dulce si amaru totu-odata, dar in fine totusi infricosiatu pentru unu mire, logoditu deja cu o alta fáta, elu si-luà remasu bunu de la familiile sale cunoscute, si salutandu rece pe Irma, sé departà si sé duse a casa, a-si linisci sufletulu tulburatu.

VIII.
Incercarea din urma.

A diu-a dî dupa serat-a baronului Bérczfalvy inteliginti-a din cerculu electorala Primeni érasi tînu conferintia. De asta-data inse nu la Pruneni, nu conchiamata de Albinescu, ci in comun-a Viràghàz si conchiamata de fostulu deputatu alu cercului.

Membrii acéstei conferintie nu sunt mai toti cunoscuti, pentru cà i-amu vediutu deja in prim-a conferintia tînuta in Pruneni la Albinescu.

Sofronie Cimbrudanu, Iile Negru, Ioanu Gabilescu, Scipione Siesanu, Florianu Bumbescu, Semproniu Plopescu, Anania Recitianu, Eusebiu Punteanu si altii erau si aice de fatia.

Afara de ei sé mai adunara si câtiva unguri, putini la numeru, càci cei mai multi temendu-se de vr-unu fiasco, nu cutediara a sé infatîsià.

De si erau mai toti aceiasi cari participarà si la conferinti-a de la Pruneni, totusi trebue sé constatàmu, cà însufletirea nu erá aceeasi.

Cei ce vorbirà, nisuira a pastrà reserv-a cea mai stricta, sciindu pré bine, cà tóte cele rostite aice sé voru raporta comitelui supremu.

Toastu nu s-a disu nici unulu, nici macara pentru „fratîetate séu pentru „descendintii divului Traianu“.

Peste totu s-a beutu fórte putînu. Dora pentru cà acésta conferintia nu sé tînii la casa privata, unde ospitalitatea stapânului pune la dispositiunea ospetiloru sei butelie cu rachiu; ci in ospetaria, unde fiacare trebue sè platesca ce a beutu.

Nu voirau a cercetà acèst-a.

La timpulu ficsatu intrà in sala conchiamatoriulu conferintiei, fostulu deputatu lu cercului, Cameleonu Tufariu, carele — ntimpinatu cu strigate entusiastice — dechise conferinti-a.

Apoi luà cuventulu Bumbescu, si prin vorbire de „politica innalta“ recomandà de oandidatu la viitdri-a alegere de deputatu pe,,tinerulu si talentatulu advocatu Stefanu Zimbranu, a carui professiune politica moderata este in de obste cunoscuta.

Si dupa acéste resunà unu „Eljen insotîtu de „Se traiascà, — incâtu mai ca sé cutremurara paretii.

Si de drace candidatulu „din intemplare“ erá tocmai de fatia, presiedintele conferintiei, Cameleonu Tufariu, lu-invita a-e desvoltà program-a politica.

Si Stefanu sé urcà pe o mésa, si la inceputu cu voce tremuranda, mai apoi cu cu ragiu crescàndu, tînu unu discursu, cart stdrse aplausele cele mai frenetice.

Si dupá acéste presiedintele lu-proclami de candidatu generalu, alu Romaniloru si magiariloru; apoi conferinti-a sé incheià, si tot: sé departara catra casa in linisce, ca si candu s-aru fi temutu, ca au facutu ceva lucru reu si voru audî si altii de portarea loru.

Pe candu Stefanu sosi a casa, erà sera.

Cu sufletulu ingreunatu intrà in odai-a sa, càci ori câtu de tare nisuià a-si împacà consciinti a, aceea totusi lu-acusà, si i spunea cà sé afla pe cale gresita.

Avea trebuintia mare de linisce, de singuritate, cà sé pota medita a supra celoru petrecute in internulu séu si sé pota gasi motivele de justificare si liniscire.

Abià petrecu inse câte-va mominte asia, candu la usia sé audî o batere lina. Aceea sé deschise si intrà — Aurora.

Stefanu o zari cu suprinderea cea mai mare si — tresari.

Ea nu dise nimica, ci privindu in giuru de sine, déca nu este cine-va prin odaia, sé apropià de mirele seu.

Dinsulu etatea cà inmarmuritu si nu afla unu cuventu, cu care sé incepa a-si esprime mirarea.

In urma apoi, fara cà sé scia ce dîce, esclamà cu confusiunea cea mai mare:

— Tu aice?

Aurora si-innaltià ochii ei mari negri si plini de focu, adumbriti de niste gene lungi, si privi spre elu si voi sé-i respunda.

Inse budiele-i începurà a tremurà, ochii-i sé implura de lacrime si totu internulu ei fu cuprinsu de o durere, care i ciunta tóte puterile.

Fara d-a puté grai unu singuru cuventu, sa cadiù in bratiele lui si incepu a plange durerosu.

Si acéste lacrime vorbirà mai elocentu lecâtu ori ce cuvinte inflorilate. Ele avura unu efectu mai mare, decâtu ori ce oratoria nacstrita. Lacrimele acéste petrunsera in adanculu animei lui Stefanu, si stârnirà acolo remuscarea cea mai cumplita.

Emotiunea intr-atât-a lu-cuprinse, incâtu era p-aci sé planga si elu. Dar totusi sé stapani, si, tînendu pe Aurora, sé nu cadia, i dîse in tonu dulce si mole:

— Liniscesce-te, iubit-a mea, liniscesce-te!?

Inse Aurora nu audî acéste cuvinte. In vertejulu unei desperatiuni infioratórie, ea par cà nu mai sciea nimica ce sé intemplà in giurulu ei. Nu vedea, nu audiea, nu simtiea nimica.

Ea totu plangea amaru si durerosu...

Stefanu o conduse la divanu, si dins-a — fara sé scia — ocupà locu. Dinsulu siediu langa ea.

— Scump-a mea Aurora, — incepu érasi elu, — dar pentru ce plângi?

— Plangu fericirea mea, care a muritu, — respunse ea in tonu desperatu.

— A muritu! — respunse Stefanu, fortiandu-si unu aeru de mirare.

— Da, a muritu! Dar ce te miri! Tu scii acésta bine. Tu ai fostu ucigatoriulu ei.

— Eu? Nu te intielegu. Vorbesce, ce s-a intemplatu?

— Oh! De unde sé ieu putere a-ti povesti tóte?!

— Intaresce-te, draga! Crede-me, cà de siguru este vr-o neintielegere la mijlocu, si nimicu altu ceva. Eu suin nevinovatu. Dai' spune-mi, ce te-a indemnatu la acésta acusa?

— E bine, de si lacrimele me nepadescu, voiu incercà totusi sé vorbescu. Dupa ce ai plecatu de la noi mai pe urma; tat-a m-a chiamatu pe mine si pe mam-a in odai-a ea, si acolo ni-a impartesîtu, cà intre mine si intre tine s-a deschisu unu abisu adancu, care ne desparte pentru totu-de-una, càci nu este chipu de a-lu puta trece.

— Abisu?

— Si cà autorulu acelui abisu esti tu.

— Dar cum?

— Asia, cà nu mai esti celu ce ai fostu: Romanulu de modelu, ci unu renegatu ticalosu; unu omu, care ti-ai vendutu consciinti-a, caracterulu si onorea; si ca dinsulu nu-si va marità odata cu capulu fiic-a sa dupa unu ast-felu de omu.

— Asia a dîsu?

— Asia dieu! Si a mai adausu, cà numai decâtu sè-ti tramitemu a casa anelulu de credintia, si sé desfacemu totu ce s-a intemplatu pan-acuma.

Stefanu numai sé uità înaintea sa spre pamentu, fara sà pota dîce unu cuventu.

Auror-a continuà:

— Inse mam-a l-a rogatu, sà nu ne grabimu asia, tare, ci sé mai asteptàmu câte-va dîle. Pan-atunce dóra erasi sé va puta complanà caus-a.

— Si-apoi ce a respunsu tat-a?

— La inceputu nici n-a voitu sé audia de asià ceva. A dîsu, câ tu primindu in contra lui candidatur-a, ai devenitu celu mai mare dusmanu nu numai alu causei nationale, ci si alu lui, si ca, prin urmare, dinsulu nu póte se-si deschidia sinulu pentru unu astfelu de omu. Mai tardiu inse rugàrile mamei si ale mele avura acelu resultatu, — cà dinsulu sé invola amanà terminulu pentru retramiterea anelului de credintia.

— Gracia Domnului!

— Dar ni-a adausu, ca déca tu vei primi defenitivu acea fatala candidatura, numai decâtu ti-va retramite anelulu. Intr-aceea a aflatu, cà conferinti-a, care avea sé te propunà pe tine, sé va tinà adi. Eu si mam-a viniramu aice, cà sé ne informàmu despre resultatu. Cum amu sositu, indata am tramisu la tine, sé aflu déca esti a casa séu te-ai dusu la acea conferintia? Aveam sperantia, cà vei fi a casa. Mi-placea a crede, cà nu te-ai dusu, pentru ca anim-a mea nu te putea crede asià de petatu, cu ce colori negre mi-te-a descrisu tat-a. Si sperandu, ma crediendu acést-a, mi-facea in planuri frumose relative la fericirea mea. Mi-intipuiàm momentulu, in care neplàcerea de acuma va dispare si sé va adeveri, ca totulu au fostu o nentielegere, unu escesu de entusiasinu, tu si tat-a ve veti imbratîsià, si fericirea sé va încuiba erasi in mijloculu nostru.

— Asia va si fi, scump-a mea!

— Nu credu, càci in-am ainagitu. Servitoriulu tramisu la locuinti-a ta s-a rentorsu cu sarbed-a insciintiare, cà tu ai plecatu inca de eri la conferinti-a electorala din...

— Asia este.

— Nu-ti potu descrie neliniscea si durerea mea. Mii si mii de idei tulburate trecurà prin mintea mea. Odata te vedeam, proclamatu de candidatu, innaltiatu de catra poporu, adusu in triiunfu in contra parintelui meu, carele cade cu anima farta. Si ani n-a mea sângerà. De alta-data inse mi-pareai despretiuindu poporalitatea maestrita, si refusandu ori ce candidatura, conservandu-ti numai sti m-a pàrintelui meu si amorulu miresei tale. Si ast-a me incantà, me fericià.

— Asia vorbesci cà unu angeru.

— Prin astu-felu de torture spirituale trecu diu-a. Siedeam totu la ferésta, sé te vediu candu te vei rentórce. In fine te vediui. Anim-a mea începu sé palpite cu atât-a focu, in câtu me cuprinse o cutremurare puternica. Voiàm sé tramitu pe cine-va la tine, sé te întrebe, ce s-a intemplatu la acea conferintia? Primitu-ai candidatur-a séu ba? Inse n-aveam paciintia sé asteptu rentorcerea lui. Neliniscirea indoiosa m-ar fi omoritu. Uitai dara regulele stabilite de viéti-a sociala, si nepasandu-mi de ceea ce va dîce lumea, m-am l-urisiatu de lana mam-a, si am alergatu aice la tine, sé vorbescu cu tine gura de gura, si sé-mi spuni insuti ce ai facutu, ce ai decisu!

— Unu sacrificiu atâtu de mare numai amorulu teu a pututu se-lu aduca.

— Oh! ce n-asiu sacrifica eu pentru amorulu meu, numai sé sciu daca me iubesci!

— Si eu te iubescu!

— Oh! asià dara eu capetu curagiu, càci tu de siguru ai decisu asia, cà sé nu sé pericliteze amorulu nostru.

— Da, da!

— Déca ai respinsu candidatur-a, parintele meu va revocà condamnarea ta si noi vomu fi fericiti; de cumva inse dóra ai alunecatu a i te opune, ai si sapatu mormentulu meu.

— Sé speràmu resultatulu celu mai bunu!

— Dar, cà sé-lu potu spera spune-mi ce ai decisu?

— Nu te sparià, draga Aurora! Totu ce am facutu, am intreprinsu in interessulu fericirii nóstre. Am voitu sé punu unu temeiu solidu pentru viitoriulu nostru, sé fimu si mai fericiti, sé avemu amendoi unu rolu mai mare in viétia.

— Va sà dîca?

— Ara primitu!

Aurora sari de pe divanu iute cà fulgerulu, si standu înaintea lui Stefanu, lu-intrebà inca odata:

— Ai primitu?

— Da.

Si ea, cà si candu ar fi cadiutu pe ea unu munte, cadiu érasi pe divanu, si nu fu in stare sé graiascà nici unu cuventu.

— Înainte de a primi, — reluà, vorb-a Stefanu, — a decursu o lupta mare in internulu meu. Inse am cumpenitu bine tote, si in sfirsîtuam decisu sé primescu. Si am primitu, precum ti-am dîsu, in interessulu nostru, pentru cà ajungându deputatu, mi sé va oferi o cariera, care ni va produce la amendoi mai multe avantage decâtu carier-a mea de acuma.

— Inse ce folosu de acele avantage, déca ele pentru fericirea nostra voru fi unu mormentu? Ce folosu de tóte prospectele tale, déca pàrintele meu le va nimici indata prin hotarirea sa resoluta, d-a nu-si dà consimtiementulu séu la legatur-a nostra conjugala?!

— Nu crede, iubita Aurora, ast-a. La inceputu i va pard reu, cà tocmai eu m-am opusu lui; inse in urma va uità tóte, si va binecuventà cu bucuria casatori-a nóstra! Asià dara noi nu vomu ave alta durere, decâtu cà realisarea fericirii nóstre sé va amanà pe unu timpu scurtu; dar apoi vomu fi recompensat: deplinu prin aceea, cà fericirea nostra va fi cu atâtu mai pretîosa.

— Te insieli, déca credi, cà ast-a sé va putà intemplà asià.

— Ba nu! Eu sum convinsu despre ast-a.

— Asia dara tu nu cunosci inca pe pàrintele meu. Elu prefere a-si sacrificà ori ce interesau, chiar si viéti-a, pentru sustinerea principiiloru sale.

— Viéti-a — da, ar sacrifica-o; inse nu si ceea ce unui parinte i este si mai scumpa decâtu insasi viéti-a lui: fericirea fiicei sale. Pentru acést-a si dinsulu va renuncià la principiulu seu. Fii convinsa!

— Dar eu nu voiu fi in stare a suportà impressiunile unui traiu sgomotosu, ce l-asiu avé pan-atunce. Asiu muri de sute de ori.

— Spera in mine, si te ’ntaresce!

Auror-a tàcu unu momentu, apoi dîse cu focu:

— Nu, nu! Eu nu voiu fi capabila a iportà o astu-felu de stare indoiósa. Stemà, iubesci-me inca asià cum m-ai iubitu la iceputu?

— Ce întrebare!?

— Curiósa, asià dara? Dar, sé vedi, eu trebue sé sciu ast-a siguru.

— Apoi nu o scii?

— Nu. Tocmai de aceea vreu s-o sciu. Déca me iubesci cu sinceritate si adeverat vei satisface ultim-a mea rugare, incercarea mea din urma; déca inse amorulu teu s-a stinsu, tu mi-o vei refusà.

— Ce felu de rugare séu încercare este aceea?

— Mai antâiu sé-mi respundi la intrbarea mea: iubesci-me séu ba?

In momentulu acést-a Stefanu si-adui a minte de serat-a baronésca, de tóte scene petrecute in internulu séu sub decursulu aceleia, de Irma cea frumósa si încântàtori care i-a facutu o impressiune atâtu de mare

Apoi fàcu o comparatiune intre acei si intre mirés-a lui. Irma, ce e dreptu, i párea mai frumósa, dar totu odata si mai picanta, si in câtu-va chiar respingatória; ér Aurora, de si nu atâtu de frumósa, i sé infatîsià totusi mai placuta, mai simpatica si nu iubitorie.

Usioratu in sufletulu séu prin acést constatare, dinsulu respunse cu anima liniscita:

— Te iubescu, scump-a mea Aurora, so te voiu iubi totu-de-una!

— Acuma dara sum liniscita, fiindu si gura cà vei împlini rugarea mea.

— Bucurosu, numai sa potu.

— Numai de la tine aterna.

— Asia dara ti-o promitu înainte.

— E bine, éta rugarea mea: refusa candidatur-a!

Stefanu tresari. La ast-a elu nu gândi.

In primulu momentu dinsulu nu fu in stare a grai nici unu cuventu. Si fiindu cà tacea, Aurora lu-intrebà de nou:

— Refusa-vei? Oh! spune-mi, cà nu o vei primi, si noi vomu devini indata fericiti! Refusa mandatulu, si in septeman-a viitória amoralii nostru va fi binecuventatu înaintea altarului! Nu dorescu eu unu rolu mai distinsu in viétia, nu vreu sé stralucescu: me multiamescu cu modest-a nostra positiune sociala, numai tu sé fii alu meu, numai sé fiu fericita.

Asià de frumosu sé rugà ea, fati-a ei esprimà atât-a gele, ochii-i denunciau o durere asia de intima, incâtu ar fi petrunsu chiar si o anima de patra.

Si totusi Stefanu remase rece.

Pe candu dins-a vorbià cu atât-a elocintia, in memori-a lui sé ivi érasi figur-a Irmei. De asta-data inse aceea nu-i mai parea atâtu de picanta, îngâmfata si respingatória; din contra i sé presintà mai imposanta, mai maestetica si mai cuceritoria.

Comparata aceea acuma cu Auror-a, vescedîta de impressiumle unei dureri mari, de siguru avea multa preferintia si facea, cà lacrimele acésteia sa n-aiba asia mare efectu.

Amorulu lui pentru Auror-a, din care tocmai in minutulu trecutu erupse o flacara, pare ci sé stinse pe unu momentu.

Imbarbatatu de figur-a seducatoria a Irmei, elu si-intari anim-a si respunse:

— Me iérta, scumpa, inse nu potu sé facu acést-a.

Serman-a Aurora mai cà lesina. La atât-a recóla ea nu sé astepta. Perdiendu tóte ilusiunile sale, ea sé simtiea fiinti-a cea mai nefericita pe pamentu.

— Nu? — repeti ea.

— Mi-este cu neputintia, — respunse elu.

— Ast-a ti-i vorb-a cea din urma?

— Durere, nu póte sé fia alt-a.

— E bine, eu am voitu sé facu tóte, cà sé te impacu cu parintele meu. Inse încercarea mea n-a reesîtu. Ast-a a fostu cea din urma. Noi in viétia dara nu ne vomu mai vedu nu vomu mai vorbi la olalta, nu...

— Aurora!

— Te oprescu a me mai numi astu-felu! Am fostu orba; am crediutu, cà me iubesci; dar acuma mi-am recapetatu lumin-a ochiloru, si vediu, cà totulu a fostu numai o amagire, si cà nici odata nu m-ai iubitu!

— Dar asculta-me!

— Nu mai avemu ce sé vorbimu la olalta. Nu mai potu sé stau in acésta odaia, càci nu mai am locu aice. Totu ce-ti mai ceru este, sé contezu la cavalerismulu dtale si sé me petreci pana la otelu, càci este sara!

Si dupa acéste vorbe ea pleca. Dinsulu si-luà iute peleri-a si i urma.

Pe candu dinsii ésîra din casa, tocmai atunce trecurà inaintea casei de peste drumu doi barbati. Aceia vediendu pe Aurora esîndu cu Stefanu, si-dîsera de odata:

— Én uita-te!

Dinsii erau Semmiházy si Ugarkafay.

Inse Auror-a nu-i observà, ea era ocupata cu luptele din internulu seu.

Nici Stefanu nu sé uità intr-acolo.

Cei doi unguri stetera locului, si privirà dupa ei, murmurandu niste observatiuni fórte picante.

Stefanu si Aurora nu graira pe cale nici unu cuventu. Numai sosindu la pórta, i dîse dins-a:

— Sè fii fericitu, si vina acusi la — mormentulu meu!

IX.
Amicii buni.

Stefanu tóta nóptea nu durmi.

Internulu lui deveni aren-a unei lupte din cele mai cumplite. Si in decursulu aceleia mai cà si-perdu mintile.

Cuvintele Aurorei, pronunciate in momentulu despàrtirii, i facura impressiunea cea mai adanca.

Elu scià, cà dins-a e sentimentala, cà are multa inclinatiune spre melancolia; prin urmare dara sé temea de pericolulu celu mai mare.

Si fiindu cà autorulu acelei nenorociri avea sé fia dinsulu, consciinti-a lu-acusà.

Indesiertu nisuià a o linisci, cà nu sé va intemplà nici o nenorocire, cà Albinescu in sfirsîtu va cede, si ei voru fi fericiti. Nici elu nu mai credea acést-a.

Si nici nu-i parea asià-reu — pentru sine. Insedaru nisuià a-si sili unu amoru sinceru, curatu, precum a nutritu mai de multu; in urma trebui sé se convingà, cà nu o mai iubeste cu acel-a-si focu, ma dóra nici nu o mai iubesce.

Elu dara nu sé putea teme de nici o nefericire — pentru person-a sa, nici in casulu, déca Auror-a nu va fi a lui; ma déra atunce dinsulu ar puté scapà de o nenorocire mare, càci a te cununa cu una pe care nu o iubesci, de siguru e o mare nenorocire.

Ma acésta ar produce pentru elu chiar fericire, càci s-ar puté insotî cu alt-a, pe care va fi in stare s-o iubésca mai multu, care i va oferi mai multe avantage.

Si elu gândi la Irma...

Si tresari.

— Ah! fugiti, idei nebune! — esclamà elu. — Domne unde am ratecitu!

Apoi adause:

— Pentru mine dara acésta despartire n-ar fi asia fatala! Inse ce ar patî serman-a si bland-a mea Aurora, care atâtu de adancu me iubesce, si care va vestedî, déca nu va puté fi a mea!? Ce va fi de Auror-a?

Acésta idea lu-torturà, nu vlitoriulu séu propriu, càci acést-a nu-i parea atâtu de norosu. Elu si-ar gas! destule mirese; inse Auror-a nu va primi pe nici unu mire, càci dins-a nu este in stare sé uite. Ea dara, chiar si in casulu dàca suferintiele nu-i voru stinge viéti-a, va fi inse totusi nefericita.

Stefanu, carele pana ’n momintele acéste apartinea inca dmeniloru de anima si nu era de totu coruptu, nu putu sé supàrte cu nepasare acésta remuscare a consciintiei sale.

Elu scià, cà datori-a lui este d-a impedecà din tóte puterile nefericirea Aurorei. Si erá decisu, cà chiar si cu jertfirea propriei sale fericiri o va mentui.

— Voiu aduce totu sacrificiulu putinciosu, — incheià dinsulu, — dar nu potu 'a renuncià la candidatura, càci mi-am angagiatu deja onorea.

Dîcendu acéste sé scolà din patu, sé îmbracà si voi sà iàsa la preamblare, sà mérga la otelu a vedà, dèca Aurora si mama-sa sé mai afla inca acolo?

Inse tocmai candu voi sè iàsa, usi-a sé deschise si intrà Cimbrudanu.

— Iarta-me, cà te conturbu asià de timpuriu, — dîse acel-a, — inse m-am temutu, cà vei merge de a casa, si nu voiu puté vorbi cu tine.

— Ai ceva lucru grabnicu?

— Da.

— Ce?

— Frate Ștefane, scii bine, cà de multu ni s-a facutu uritu de starea notariala. Am nultu de lucru, respundiabilitate mare. Asiu lori unu postu, sé traiescu mai comodu si do-a si plat-a se-mi fia mai mare.

— Dumnedieu, sè-ti ajute!

— Multiam dtale. Dar nu e de ajunsu tót-a. Trebue sé me ajutati si voi, amicii mei.

— Bucurosu. Dar ce potu eu sè-ti facu?

— Fórte multu. Tu scii bine, ca la conregatiunea viitória sé va alege pentru cerulu nostru unu jude administrativu. Ungurii li-au promisu, cà voru dà voturile loru penru mine; dar mi-au spusu, sé vorbescu si cu ine, carele ca fiitoriu deputatu si acuma canlidatu generalu, ai mare inriurire a supraioinaniloru. Deci me rogu si de tine, sé me priginesci si sé recomandi si partidei romane acést-a.

— Bucurosu frate, déca n-ai alta cerere.

— N-am.

Cine-va batu la usia. Conversatiunea lara sé întrerupse.

— Poftimu! — striga Stefanu, si intrà ianti-a sa Ananîa Recitianu.

Nici nu închise bine usi-a, candu aceea erasi sé deschise si aparu figur-a lui Eusebiu Punteanu.

Preotii amendoi vinira sé gratuleze noului candidatu, care sé bucura de o poporalitate atâtu de mare, incâtu a intrunitu încrederea tuturora.

Stefanu li puse pe mèsa o butelia cu rachla, si pocalele sé desiertara rondu pe rondu.

La alu treile pocalu Recitianu chiaina la o parte pe stapanulu casei, si i dise:

— Arta-mi, frate, o mica rugaiciune!

— Ce?

— Déca tu vei fi deputatu, indata vei ajunge omu cu inriurire pe la domnii cei mari.

— Si-apoi?

— Te rogu, sé vorbesci cu episcopulu nostru, sé me numesca assesoriu consistorialu.

— Bucurosu, frate.

Eusebiu Punteanu sé uita cu cod-a ochiului la acésta conversatiune, si cam sciindu despre ce putu fi vorb-a, la alu cincile pocalu dinsulu chiamà la o parte pe Stefanu:

— O rugare...

— Ce vrei sé fii? — lu-intrerupse Stefanu ridiendu.

— Nu vreu nici o înaintare, nici o recompensa, pentru cà voiu vota cu tine. Dar fii bunu, déca te vei intelni cu episcopulu colo susu la dieta, spune-i sé-mi deie si mie unu brâu rosiu!

— Si trei, frate, — dîse Stefanu ridiendu.

Mic-a societate sé afla deja bine dispusa, candu intrà protopopulu Semproniu Plopescu.

Toti lu-salutara cu bucuria, si Stefanu lu-imbià cu unu pocalu de rachia.

Acel-a nu-lu refusà. Luà pocalulu in mana, inse mai nainte de a bà, sé folosi de ocasiune spre a rosti unu toastu imposantu, in care descrise istori-a Romaniloru, incependu de la fondarea Romei si pana ’n diu-a de adi, pronunciandu dupa olalta vr-o cinci-dieci si patru de nume de mari belliduci, diplomati, barbati fie stàtu, si jurisprudinti, si incheià catalogulu cu „amiculu nostru Stefanu Zimbranu, fal-a natiunii romane, pe care ni l-a datu Dumnedieu spre mangaere.“

Entusiasmulu, care urma acéstor cuvinte, fu mare. Cei presinti strinsera toti ma-n-a lui Stefanu; ma unulu intr-atât-a sé însufleti, incâtu lu-si sarutà. Ceialalti vediendu acést-a, voira sè urmeze si dinsii esemplulu, — inse Stefanu bagendu de sèma, cheme atentatu onorificu i sé pregatesce, sari iute din mijloculu loru, si alergà in odai-a vecina, spunendu, cà are sè li aduca de acolo rachia.

Sositu acolo, elu mai antâiu si-perià hainele cam nelautîte, si-sterse fati-a cam unsa, ambele acéste resultatulu însufletirii amiciloru sei buni, si-apoi sé duse la oglinda, cà sè-si mai reguleze si perulu destulu de spârlitu.

Inse abià stàtu acolo câte-va secunde, usi-a sé deschise si intrà parintele protopopu Semproniu Plopescu.

— Indata o ducu, fiti pe pace! — i dîse Stefanu, gandindu, cà santî-a sa ne mai putendu sé astepte aducerea rachiei, vini sé vàdia der ea.

Inse parintele protopopu respunse:

— N-am vinitu pentru rachia. Din contra, te rogu sé binevoiesci a mai remane putîntelu aice!

— Pentru ce?

— Am sè-ti comunicu ceva.

— Secretu?

— Numai intr-atât-a, incâtu nu privesce pe altii, ci numai pe mine.

— E bine, vorbesce!

— Te rogu de unu serviciu.

— Si acel-a?

— Am in Pesta unu frate, care studiaza la universitate. Scii bine, cà tat-a nu ni-a la-satu vr-o avere mare. Eu dara, de si lu-ajutoru, totusi nu-i potu tramite atât-a, câtu i-ar trebui lui, cà sé pota trai.

— Apoi elu nu-si câstiga nimica? Candu studiam eu la Pesta, lucràmu mai toti pe la advocati, si ni câstigàmu o subsistintia modesta, dar de ajunsu.

— S-au schimbatu vremile acele, frate. Mai de multu tinerimea nóstra pretotuindene traià din lucrulu seu, si era fericitu tinerulu, care sé putea bucura de câte unu stipendiu de 80—100 fl. Astadi inse lucrulu pare cà a esîtu din moda; ér stipendiile, de si s-au inmultîtu si urcatu, totusi nu ajungu. Frate-meu nu are stipendiu...

— Va sé dîca, sé-i dau eu?

— Ce vorbe, frate! De unde asiu putè sè am eu curagiulu a te incomoda cu asià ceva?!

— Ce vrei dara?

— Te rogu, cà dèca vei merge susu la Pesta cà deputatu, sè primesci pe tinerulu acést-a in casa la tine, se-i dai cvartiru si viétu, si-apoi sé-lu intrebuintiezi de ajutoriu in lucrurile tale. Ast-a nu-ti va consta asii multu. Pentru elu nici nu va trebui sé iei cvartiru mai mare, nici sé spesesci mai multu pentru viótu.

— Nu-mi pasa. Me ’nvoiescu. Lu-voiu primi cu bucuria.

— Ti-multiamescu.

— Haidamu dara in odai-a cealalta, càci amicii nostri ne voru asteptà cu sete.

— Déca nu pe noi, celu putînu sticl-acu rachia, — observà, parintele Plopescu ridiendu, si — dóra fara vointi-a sa — esprimandu pré fidelu adeverulu.

Ei trecurà drasi in odai-a cealalta, unde ceialalti i asteptau cu paciintia încordata.

Cimbrudanu i intimpinà, aredicandu catra ei buteli-a de rachia desiórta, si dîcendu in gluma:

— Desiertatiunea desiertatiundoru!

— Nu ve spariati! — respunse Stefanu, — dta v-aducu un-a plina!

Cimbrudanu apucà buteli-a plina de rachia, umplu iute tdte pocalele; dra parintele Plopescu, cà nu cumva cine-va sè-lu intróca, luà, indata in mana unu pocalu, si dîse urmatoriulu toastu:

— Eidicu pocalulu meu intru sanetatea scumpului, iubitului si adóratului nostru candidatu de deputatu!

— Se traiesca! — strigarà toti de odata.

In momentulu acést-a intrà Bumbescu.

La vederea lui, Stefanu abia si-putù ascunde unu zimbetu, si si-dîse:

— Dar ore acést-a ce va cere de la mine?!

Bumbescu zarindu o societate asià numerósa, si deja atâtu de bine dispusa, pare cà nu sé bucurà de felu, cà si candu ar fi doritu sé gasesca a casa numai pe Stefanu singurii.

Societatea inse nu observà acést-a. Vediendu-lu, toti lu-intimpinara cu strigate de entusiasmu; era Cimbrudanu luandu in mana unu pocalu plinu, sé apropià de elu, si dandu-i-lu in mana, i dîse:

— Bine ai vizitii!

Bumbescu bagandu de séma, cé aice trebue sè beie, de cumva nu voiesce sà fia stropita cu rachia, prinse pocalulu si lu-goli.

— Dar ce e nou? — lu-intrebà Stefanu.

— Nimica, afara de cele vechi. Alegerea ta e sigura. Poporulu te adóra. Mai alesu ungurii sunt fórte entusiasmati pentru tine.

— Me bucuru! — respunse Stefanu cu nepasare.

— Intr-aceea eu am vinitu la tine se-ti impartesiescu ceva.

— Stau la dispositiunea ta. Aice, séu sé ne retragemu in odai-a laterala?

— Ceea ce ti-voiu spune, nu va inte-ressà pe domnii acéstia.

— Asia dara haidamu!

Si dinsii esîra in odai-a laterala.

Acolo Bumbescu incepu:

— Frate Ștefane, o am rogare. Scii pré bine, cé am unu nepotu susu la Pesta, care a invetiatu stenografi-a. Te rogu esoperaza, déca vei merge la Pesta, cà dinsulu sà fia aplicatu cà stenografii la dieta.

— Incâtu voiu puté folosi in privinti-a ast-a, bucurosu!

— Multiamu!

Si dupé acéste ei sé rentórsera la amicii loru, cari si-petreceau fórte bine, si cari sé mai sporirà cu unulu, unu tineru advocata dintr-unu orasiu de provincia, Aureliu Pompilescu.

Stefanu lu-salutà cu cea mai intima bucuria, elu inse i respunse cu recela, ceea ce facu a supra lui o impressiune neplacuta.

Ceialalti nu observarà acést-a, càci pe atunce deja multe pocale sé desiertasera.

Cu tóte acéste Stefanu sé sili a primi pe amiculu séu câtu mai afabilu, càci nu-lu vediusede multu si i era unu prietenii intimu.

In urma apoi si acel-a, par-cà uità seriositatea sa din inceputu si intre glumele amiciloru sei îmbracà o fatia mai vesela.

Parintele protopopu Semproniu Plopescu, care numai atunce erà deplinu fericitu candu putea sé pronuucie vr-unu toastu, nu putu remané multu timpu in linisce, ci folosindu-se de entusiamulu generalu si-inchinà pocalulu — dóra a cinci-spre-diecea óra — intru sanetatea lui Stefanu, „carele prin candidatur-a sa a datu proba de cea mai innalta intieleptiune politica.”

Tóte pocalele fure ciocnite, numai unulu remase pe mèsa. Aureliu Pompilescu nu beii.

— Eu, fratiloru, — începu elu, — inca dorescu, cà amiculu nostru Zimbranu sa traiàsca intru multi ani. Inse nu in calitatea sa de candidatu de deputatu, ci cà oinu, cà amicu alu nostru. In conditiunea din urma, elu merita stim-a si iubirea nostra; inse cà si candidatu de deputatu, in form-a si cu program-a sciuta, dinsulu nu póte sè mai aiba iubirea si stim-a unui Romanu. De aceea eu nu beu pentru sanetatea lui!

Aceste cuvinte produsera unu efectu mare. Amicii ceialalti ai lui Stefanu toti erupsera indata in niste atacuri din cele mai Strasnice, si erau p-aci sè-lu tóce in capu, de cumva Stefanu nu-i rugà sè încete, si sè-lu asculte in tacerea cea mai mare.

— Puteti sbicrà câtu de tare, — continuà Pompilescu, — nu me temu de strigatele vóstre. Voi sunteti niste dmeni, cari n-aveti decâtu gur-a mare. Ast-a vi e tóta sciinti-a si viteji-a. Dar apoi nu posedeti curagiulu opiniunii vóstre. Astadi strigati in gura larga, si déca ve sparia cine-va, mane ve pituliti cà niste poltroni. Mi-i gele numai de fratele Stefanu, carele nu e inca de totu coruptii cà este incungiuratu de astu-felu de fiintie ticalóse.

Cimbrudanu crisni din dinti si voi sè sara spre Pompilescu sè-lu lovèsca, inse Bumbescu lu-impedecà, dîcendu:

— Lasati-lu sé încheie, càci apoi vomu face noi socotdla cu elu!

— Nu-mi pasa de amenintiarea vóstre!

— Las’ cà vei vede, — reflectà Cimbrudanu.

Preotii steteau in linisce, éra parintele protopopii si-cautà peleri-a, si vasca iute pe usia afara.

— Dar cum ai curagiulu sa ne ataci asia? —întrebà Bumbescu.

— Pentru cà eu stau pe terenulu onórei, era voi pe alu coruptiunii. Sunteti niste cameleoni politici, cari le frica si pentru interesse materiale ve schimbati principiile, cà omenii de omenia hainele. Veatacu, pentru ca ati teritu cu voi si pe amiculu meu Stefanu Zimbranu. Sunteti niste infami.

La acéste vorbe Bumbescu si-perdu liniscea fortiata. Apucà unu scaunu si voi sè toce in capu pe Pompilescu.

Inse acést-a i apucà man-a, si cu o miscare istàtia i suci scaunulu, si prindicadu-lu de guleru lu-trenti spre usia.

Preoeii vediendu scii-a acést-a, o luara la fuga, éra Cimbrudanu sé escusà, cà are ceva lucru urgentii, si sé duse si elu.

Bumbescu sosindu la usia, sc puse in positura; si intorcendu-se catra Pompilescu, i dîse:

— Insult-a ast-a numai prin sânge sé póte spelà. Voiu tramite secundantii mei acusi.

— I-ai tramite, de cumva n-ai fi atâtu de lasiu.

Inse Bumbescu sé prefacu, cà nu mai aude cuvintele acéste ale lui Pompilescu, ci sé duse p-aci ’ncolo, uitandu-si in odaia si peleri-a.

Departandu-se ei, Aureliu adressà lui Stefanu urmatoriele cuvinte:

— Éta prietenii tei! Amicii cei buni! Feresce-te de ei si de svaturile loru, pana ce inca nu e tardîu! Rentórce-te de pe calea gresita, pe care ai apucatu; séu vei avd si tu dispretiulu meu si alu tuturora Romaniloru adeverati!

Si dupa acéste vorbe elu si-luà pelerl-a si sé departà, lasandu pe Stefanu sub impressiunea unei iritatiuni din cele mai cutrieratórie.

X.
Amenintiarea cavaleresca.

Istori-a nostra sé continua la cas-a baronului Hethalmy.

Erá séra. Societatea, la care presidiase baronulu in serat-a baronului Berczfiilvy, sé afla tóta adunata, afara de tinerii de acolo. In loculu loru inse vinira altii, principalii capi ai cortesiloru, dimpreuna cu fostulu deputatu Camelonu Tufariu.

Conversatiunea firesce curgea despre miscarile electorale, càci in timpuri de acéste la noi tóte cestiunile stagneza, si nimene nu vorbesce decâtu numai despre alegeri.

Dintre tóte cercurile electorale din comitatu cerculu Pruneni fu, de care sé ocupau cu interessulu celu mai viu si onorabilii membrii ai acéstei societati alese.

Dinsii, de si Zimbranu a primitu candidatura chiar si in contra lui Albinescu, totusi nu erau siguri de triumfulu causei loru, si sé temeau, cà poporalitatea cea mare a acéstuia va fi in stare a refrange tóte opintirile loru de coruptiune.

Deci ori si cum, dar ei trebuiau sa faca pe Albinescu a renuncià.

Dar cum?

Mijloculu care li-a parutu celu mai potrivitu, candidarea iu contra lui a fiitoriului séu ginere, n-a produsu resultatulu speratu.

Elu a remasu neclatitu. A declaratu a stà si fatia le fiitoriulu séu ginere totu sub vechiulu séu stindardu.

Elu parea a fi unu omu, care nu are nici anima capabila de emotiune, — nici minte pentru coruptiune.

Si elu totusi trebuia sé repasiesca, de drace la din contra caus-a sé afla in pericolulu celu mai mare.

Inse cu ce sé-lu silesca a repasî? Cu ce sé mai încerce a rcalisà acésta dorintia a loru?

Eta întrebarea ce si membrii acéstei pré onorabile societati si-o puserà mai de multe ori, fara sé póta gasi respunsulu doritu.

Conversandu ei astu-felu, intre altele Ugorkafay povesti, ca dinsulu alalta sèra a vediutu dimpreunà cu prietenulu séu Semmihàzy, esîndu Aurora dimpreunà cu Zimbranu din locuinti-a acéstuia.

Acésta impartesîre picanta produse felu de felu de observatiuni piscatórie si satire muscatórie la adress-a bietei Aurore.

— Dar dta glumesci, — dîse barouulu-presiedinte, — dóra n-ai vediutu bine.

— Cum sé glumescu! — respunse Ugorkafay, — am vediutu fórte bine. Vorbéscasi fratele Semmihàzy si me demintiósca, dóca nu graiescu adeveru!

— Asia e cum dîsesi, — aprobà Semmihàzy. Am vediutu si eu, cum a esîtu amendoi din locuinti-a lui.

— Curiosu! — murmurà baronulu zimbindu.

— Cine ar fi crediutu ast-a despre Auror-a Albinescu! — dise erasi baronulu totu zimbindu.

— Nici eu n-asiu fi crediutu, — aprobà Pörös Gàbor, carele cà democratu ce pretindea a fi, aproba cu placere parerea unui aristocratu.

— Eu nu me incredu nici intr-o femeia, — reflecta Semmihàzy, — de multu a dîsu Shakespeare, cà tóte sunt amagitdrie cà valurile.

— Inse Aurora pàrea unu modelu de virtute femeiesca, — dise Ugorkafay. Eu asiu fi juratu pentru acést-a.

— Juràmintele tale n-au mare pondu,— reflecta Poros, — tu esti gata a jura pentru ori si ce.

— Oh! oh! — protestà Ugorkafay. Nici odata n-am juratu falsu.

— Nici eu n-am dîsu, — respunse Pörös. Am voitu numai sé accentuezu atât-a, cà tu pentru ori si ce nimicuri esti in stare a jura.

— Dar nu luati lucrulu asià seriosu, — sé grabi baronulu-presiedinte a-i împacà. Tóta treb-a e numai o aventura picanta. Apoi ii urm-a urmeloru, Auror-a e mires-a lui Stefanu!

— Apoi tocmai pentru cà este miresa — dîse Seminihàzy, — ar trebui sé se porté cu mai multa demnitate de starea ei.

— Miresa? — observà o voce noua, a lui Cameleonu Tufariu. Ve amagiti, frati-loru! Auror-a nu mai este mirésa. Sau celt putînu, ea nu este acuma mirés-a lui Zimbranu.

— Nu—u—u? — intrebara toti cu mirare.

— Nu dieu! — repetî Cameleonu, — dar n-ati audîtu voi inca acést-a istoria?

— Nu, — respunsera vr-o doi.

— Me miru, càci totu orasiulu o vorbesce.

— E bine, spune-ni dar ce s-a intemplatu? — întrebà baronulu.

— Numai atât-a, — reluà Cameleonu vorb-a, — cà Albinescu, dupa ce a aflatu, cà Zimbranu a primitu candidatur-a si in contra lui, i-a retramisu anelulu de logodire.

Acésta impartesire înspaimântà pe toti, càci ea anuncià unu pericolu mai nou pentru reesîtulu causei loru. Deca Albinescu a retramisu lui Zimbranu anelulu de logodire, prin acést-a a ruptu legatur-a de înrudire intre dinsii; prin urmare, cu atâtu mai putînu va repasî.

Candu desperatiunea ajunse asia dîcendu la culme, unu individu care pan-aci nu vorbise nici unu cuventu, corespundintele diuaristicu, domnulu Arpàd luà si elu cuventulu si dîse cu voce solemna:

— Si eu am ore-cari informatiuni despre acésta afacere. Inse acéste mi-spunu, cà cestiunea n-a ajunsu inca tocmai in stadiulu in care ni-o infatisià amiculu nostru Cameleonu.

Nu? — întrebarà unii, resuflandu mai usioru.

— Nu, — repeti Arpàd. Ce e dreptu, Albinescu a decisii sé faca acést-a, inse inca nu si-a esecutatu vointi-a.

Acésta mai inspirà curagiu in cei de fatia.

— Asià dara, — începu Pörös, — caus-a nóstra nu e inca de totu perduta.

— Nu, nu, — dîse baronulu-presiedinte.

— Se pote, cà tu esti mai bine informatu, — dîse Cameleonu cu vocea ambitiunii ofensate, — eu inse asia sciu, cà Albinescu a si facutu ceea ce a voitu si inca tocmai astadi.

Si scii de fatia drasi si-perdura speranti-a.

Inse Arpàd reluà vorb-a:

— Apoi chiar sé fia asia, noi mai avemu unu mijlocu, cà sé silimu pe Albinescu la renunciare.

— Ce mijlocu? — intrebà Semmihàzy cu mirare mestecata cu bucuria.

Arpàd aruncà o privire de triumfa a supra societàtii in care sé afla, par cà ar fi voitu sé dîca: „Ce folositi voi fara mintea si intieleptiunea mea!?“

Apoi dupa o pausa scurta începu, fiindu ascultatu de toti cu cea mai încordata atentiune:

— Tocmai acuma ati povestita, cà ati vediutu pe Aurora Albinescu esîndu de la Zimbranu dimpreunà cu acést-a.

— Da, da, — aprobà Ugorkafay.

— Éta dara arm-a cea mai buna, — continuà Arpád, — ce o putcinu iutrebuintià in contra lui Albinescu.

— Dar cum? — intrebà Pörös.

— Eu cam incepu a intielege cum? — continuà baronulu-presiediute.

— Asia, — continuà Arpàd, — cà vomu scrie lui Albinescu o epistola, in care vomu impartesî, cà mai multi insi au vediutu alalta sèra pe Aurora esindu din locuinti-a lui Zimbrenu. Vomu spune, cà ceia pana ’n momentulu acést-a au pastratu pentru ei secretulu compromitietoriu de onorta fetei si familiei lui. Si vomu adauge, cà dinsii nici nu-lu voru respandi in publicitate, de cumva elu va renuncià la candidatura si va lasà terenulu liberu pentru Zimbranu. La din contra, ei declara, cà voru face intrebuintiare de acéstu secretu, dandu-i publicitatea cea mai estinsa. Si-apoi vedia elu ce va fi sfirsîtulu!

— Minunatu planu! — esclamà Scminihazy.

— Ce e dreptu, — adausc Pörös, — trebue sé ne inchinàmu capacitatii lui Arpàd! Asià ceva nici unulu din noi n-ar fi pututu sé plasmuiascà.

— Se vede, cà dinsulu porta condeiulu in mana, — dise Ugorkafay, — in adeverii e vrednica sé fia corespundintele diuarieloru.

— Elu, — dîse Cameleonu cu ironia, pe care inse nimene nu o observà — nu numai scie sé faca raporte diuarieloru despre cele intern plate dar insusi e in stare a produce evenimente vrednice de raportatu.

Indestulirea era generala. Toti si esprimara complacerea loru. Numai baronulu-presiedinte stil pe gânduri si tacea.

In sfirsitu apoi incepit sé vorbesca ei elu, — si dîse:

— Planulu e fórte bine croitu; inse mie mi sé pare, ér totusi nu sé póte realisà.

— Pentru ce? — intrebà Arpàd cu mirare.

— Pentru elu ori câtu de genialu este acel-a, totusi arc o scàdere mare, — respunse baronulu.

— Ce? — intrebara mai multi.

— Aceea, cà nu este cuviinciosu, — respunse baronulu.

— Cum? — întrebà érasi corespundintele.

— Eu — continuà baronulu — gândescu, cà in afaceri electorale multe sé permitu; este iertatu sà mergemu pana la marginile estreme: nici odata inse nu sé cade sé desconsideràmu simtiementulu cavalerescu. Astu-felu dara putemu sé facemu lui Albinescu ori ce neplàcere; nu potu inse a ne învoi, cà sé compromitemu onórea unei fete, care nu ni-a gresîtu, care nu ni stà, in cale, care nu sé póte aperà, si pentru care divulgarea secretului nostru ar fi o sentintia de mórte. Procedur-a acést-a, dupá parerea mea, n-ar fi cuviinciósa; cu atâtu mai putînu cavalerésca.

— Asia e, — grabi a aprobà numai decâtu Pörös, caruia i si parù reu, cà mai nainte a primitu propunerea corespundintelui, fara sa fi ascultatu mai antâiu parerea baronului.

— Dupe o meditare mai adanca, — adause Ugorkafay, — eu inca trebue sé recunoscu, cà domnulu baronu are dreptu.

— Si eu, — adause Semmihàzy.

Corespundintele diuarieloru aruncà spre ei o cautaturà de dispretiu, apoi dîse:

— Nu me interessezu multu de parerea vâstra, càci nu tinu multu la aceea. E schimbaciùsa cà vremea in aprile, si sé ’nchina totu-de-una puterii, cum sé ’ntórce flórea-sorelui totu catra sóre. Caus-a, cà vinu sà ieu de nou cuventulu, este d-a respunde domnului baron, a càrui pàrere si pentru mine totu de-una e respectabila.

Baronulu i sé ’nchinà, éra Arpàd continuà:

— Domnulu baronu are dreptu, cà, planulu meu nu este nici cuviinciosu, nici cavalerescu. Inse mi-permitu a reflectà, cà sé insiàla, afirmandu, cà in asemene afaceri ar trebui sc sé respecte cuviinti-a, séu cavalerismulu. In politica, si in specialu in luptele electorale, este permisii sé se intrebuintieze ori ce felu de arme. Aice nu sé considera mijlócele, ci numai seopulu. Apoi, revenindu la casulu specialu, noi nu vomu comite nici linii actu necavalerescu. Avemu unu secretu mare, pentru Albinescu pretîosu, — lu-vomu oferi dara lui, se-lu cumpere, lu-vomu di in schimbu pentru unu faptu alu lui. Éta totu ce voimu sé facemu! Dèca elu va primi ofertulu, tergulu sé va indici secretulu nu sé va divulga, si Auror-a nu sé va compromite de felu. Ér déca nu va primi, inca vomu puté fi linisciti, cà nu noi, ci dinsulu este autorulu urmàriloru; càci ar fi pufcutu sé le opresca; si n-a facutu acést-a.

Cuvintele lui Arpàd facurà impressiune mare in toti. Niste ómeni cu simtieminte nationle fanatice, precum erau dinsii, porumeau cu placere in aplause frenetice, càci toti onsimtieau, toti aprobau cuvintele lui inse aronulu, uniculu aristocrata intre atâtia democrati, avea a supra loru asià mare influinia, incâtu nici unulu nu cutedià a-si esprime arerea.

Era tàcere.

Cameleonii Tufariu, vecliiu inimicii personalu alu lui Albinescu, pentru cà acést-a mi de multe ori si-a permisu a contrabaintià activitatea-i politica, si astu-felu — recuin dîce lumea — i-a facutu multa paguba, — uità la momentu superarea, ce i-a cautau Arpàd prin combaterea informatiunii ale despre desfacerea logodirii lui Stefanu u Auror-a; uità tote, càci i plesni prin mine ide-a, cà éta ocasiunea cea mai potrivita si resbune si elu in contra lui Albinescu, entru acele multe neplàceri, compromissiuni i suspicionari, câte i-a facutu acést-a.

Elu dara vediendu, cà nimene nu cuteza sé graiasca fatia de convingerea baronului, lise acéste vorbe:

— Eu respectezu si sthnezu cuvintele le lealilitate ale domnului baronu, cari au orgintea loru in o anima in adeveru cavaleresca. Cu tóte acéste fia-mi permisu a spune, cà ele de asta-data la ocasiunea presinte nu sé potu aplicà. Frumosu si nobilu este simtiementulu cavalerescu pe terenulu séu inse in mocirl-a lupteloru electorale astu-felu de fibre nu póte sé orbeca. De aice este eschisu cavalerismulu. Triuinfulu este scopulu principalu. Mijlócele si caile nu ne privescu. Eu dara mi-permitu respectuosu d-a nu fi de asta-data de parerea domnului baronu, ci sé sustinu propunerea amicului nostru Arpàd.

Aceste cuvinte schimbarà indata situatiunea. Ele inspirarà curagiu celoru de fatia, cari mai nainte — dupe vorbirea baronului — nu cutediara a grai. Si in scurtu timpù, unulu dupe altulu si-esprimara parerile, cà dieu cavalerismulu de asta-data trebue pusu la o parte, si sé se esecute planulului Arpàd, càci acel-a va pute sé usioreze realisarea scopului.

Baronulu, vediendu, cà a remasu singurii cu conceptulu séu despre cavalerismu, dîse frecandu-si manile:

— Faceti, ce veti voi, dar pentru faptulu acést-a eu nu primescu nici o respundiabilitate a supra mea!

— Nici nu trebue, — respunse corespundintele. Vomu suportà noi tóta respundiabilitatea.

Si dupa acést-a societatea sé imprascià, insarcinandu-se mai antâiu cu esecutarea planului insusi propunetoriulu, carele intre toti sciindu mai bine mânui condeiulu, va fi mai desteru a compune o epistola anonima catra Albinescu.

XI.
Momentulu decisivu.

Se ne rentarcemu la Stefanu!

Dupa ce Aureliu Pompilescu sé departà din locuinti-a lui, precum amu spusu, dinsulu a remasu sub impressiunea unei iritatiuni cutriera tàrie.

Déra a sut-a óra si recapitulà in memoria tóte cele petrecute in internulu lui si in giurulu séu in septemanile din urma. Facil asemenare intre starea lui mai de demulu si intre cea de acuma, si constatà, cà a trecutu prin o schimbare mare.

Atunce ducea o viétia modesta si lina, dar indestulita si fericita; acuma linisceà a sburatu din traiulu seu, dar a dusu cu sine si indestulirea, ma dóra si fericirea.

Atunce avea o multime de amici, ca: lu-iubiau numai din instinctulu animei lori acuma numerulu amiciloru pare cà, s-a iu putînatu, si cei ce au mai remasu, lu-iubesc numai din interesau materiaiu, precum tóte mai in momintele trecute s-a pututu covinge.

Atunce lu-stimau toti, tineri si betran erá modelulu tinerimei si fal-a betranilori dar acuma ómenii cei mai sinceri rondu rondu lu-parasescu, betranii — in frunte Albinescu — lu-condamna, ér tinerii — pré vocea lui Aureliu — lu-despretiuescu.

Situatiune neplacuta!

Positiunea in care lu-teri unu pasiu n precugetatu alu lui, unde lu-amagi lacomi de rangu innaltu si viétia comoda, i acut consciinti-a, si i eterni o remuscare adanca.

Si acésta sé potentîà mai alesu prin ci vintele lui Aureliu, vechiu amicu intimu a seu, lipsitu de fatiaria vicléna, a carui pare, totu-de-una avea o inriurire mare a supra lui

Inca si Aureliu l-a parasitu, prietenul' séu din copilaria, cu care a petrecutu atâ ani fericiti, cu care a creatu atâte illusiu frumose; pe care atâtu de multu l-a stimati care posede unu caracteru atâtu de nepetat si cu care dimpreunà ei amendoi au combatutu asia adese ori tradarile nationale!

Asia dara dinsulu in adeveru e pecatosu.

Sub impressiunea acéstei remuscàri, Stefanu era gata sà sé rentórca de pe calea gresita, recunoscendu-si gresid l-a, si promitiendu a remand in viitoriu fidelu stindardului nationalu, unde mai de multu a debutatu cu onóre.

Inse i era rusine sé faca acést-a.

Elu a fostu unu tineru cu caracteru, pe elu nu l-a condusu vr-o intentiune criminala séu róu-a vointia, — elu a cadiutu numai gertfa unei amagiri naive.

A gresîtu, dar nu cu vointi-a sa, càci a fostu sedusu.

Era tineru, avea ambitiune, si dorià sé jóce unu rolu mai mare.

In naivitatea sa, elu crediu, cà facendu o concessiune óre-care in privinti-a politica, va puté sa realiseze acéstu visu, fara cà prin acést-a sé faca vr-o paguba natiunii sale.

Se póte, cà déca era cine-va, care la inceputu i spunea, cà presupunerea acést-a e falsa, si cà acést-a cale duce la tradare nationala: dóra sé rentórcea numai decâtu.

Inse elu-nu intelni unu astu-felu de omu.

Vechii lui amici, Bumbescu, Cimbrudanu si ceialalti, in locu de a-lu desamagi, inca ei lu-svatuira sé faca acéstu pasiu, ei lu-indemnara si incuragiara, candu dinsulu la inceputu li refusà cererea si i atacà aspru pentru acésta îndemnare.

Erá dintre cei mai betrani, Albinescu, in locu de a-lu capacità parintiesce, lu-atacà indata aspru si fara crutiare, ceea ce nu póte sé producà decâtu numai iritatiune in ori ce anima tinera.

Asià dara a fostu usioru sé se amagesca, sé lunece si sé gresiésca...

E bine, in momintele acéste elu vediu in ce stare a ajansu. I parea reu de tóte cele facute. Era gata sé se rentórca cu plàcere, dar nu mai putea sé faca acést-a.

In internulu lui numai debâtu sé ivi întrebarea:

— Ce ar dîce lumea?

Si éra elu si-respundea:

— Lumea ar dîce, ca sum unu omu usioru de minte, fara caracteru constantu, in care nimene nu sé mai póte încrede, càci mi-schimbu principiulu in fia-care momentu.

Si asta erà sé fia pentru dinsulu o judecata pré aspra!

Stefanu erá convinsu, cà dinsulu a gresîtu si cà a fostu amagitu. Inse nici decâtu nu voia, cà lumea sé afle, cà elu s-a desamagitu; càci atunce opiniunea publica lu-putea acusà cu totu dreptulu, cà dinsnlu numai din interesau materialu si-a schimbatu parerea.

Si sentinti-a acésta avea sé-i produca o mórte morala.

— Nu! Eu nu me mai potu rentórce pe calea cea vechia, — si-dise elu. Candu am parasitu-o, am dîsu tuturora, cà fàcu acésta din convingere, precum mi-a si parutu cà urmezu. Trebue dara sé remanu totu pe terenulu acést-a, de cumva voiescu, cà lumea sa recunósca si despre mine, cà am si eu o convingere, pe care voiescu s-o ducu la triumfu, chiar si fatia de cele mai grele pedece!

Apoi tacu; dar peste câte-va minute adause:

— Intemple-se, ce sé va intemplà, eu trebue sè-mi urmezu calea hotarita, de cumva voiescu sè mai figurezu in lume cà omu ce are curagiulu opiniunii sale, cà omu de omenia!

Si dupa acéste vorbe, usioratu érasi in internulu seu, uità sè mèrga la otelu a vedà pe Aurora; nici de dins-a nu-si mai aduse a minte.

Nu e mirare. Elu nu o mai iubii din anima. Se mai ingrigii unu minutu diue de sórtea ei; apoi érasi o uità, de totu.

Intr-unu tardîu inse totusi sé ivi in memori-a lui figur-a ei. Dar elu nu mai tresari, figur-a ei nu-i mai facea remuscare.

Ce e dreptu, dinsulu mai erá inca logodniculu ei. Anelulu de credintia i spunea, cà Aurora este mirés-a lui. Inse elu sciea pré bine, cà acésta casatoria aterna numai de unu firu de peru. I parea cà desfacuta de totu. Si déca n-a retramieu inca anelulu de credintia, numai simtiuln séu cavalerescu e caus-a; inse dinsulu nu s-ar superi de felu, déca tat-a Aurorei si-ar tinà vorb-a. Elu ar deveni liberu de totu, éra ea, — faca ce-i va placà.

Éta prin ce schimbare trecu anim-alui in decursu de câte-va óre! Acuma nu-i mai pasi de sortea ei, ci sé interesai mai tare de viitoriulu séu propriu. Decisu a merge mai departe pe calea apucata, elu nu mai voi si reincàpa nici legatur-a de amoru cu Auror-a.

Lipsitu astu-felu de tóte simtiemintele sale vechi, i sé parea cà stà la inceputulu unei vieti noue, care de si nu-i promitea indestulire, — i suridea inse cu stralucire si pompa.

Numai de la elu atârna sé aiba unu debutu intimpinatu de aplause.

Si elu sé predete sortii.

Din minutulu acést-a nu mai era stapanu a supra sa, ci deveni o jucareia a destinului.

In starea acésta nóua a lui, ce e dreptu, nu sé simtiea bine. I parea, cà si candu ar fi ratecitu pe niste calineamblate, de unde nu ecie sé sé rentórca. Par’ cà ar fi unu strainu in o societate, care si-petrece bine. Cà vinitu aice din o alta lume.

Si fiindu cà nici decâtu nu putea sé readuca liniscea in conscinti-a sa, avea trebuintia de distractiune, trebuià sè mèrga unde-va intre ómeni, sè uite acéste grigi apesatorie, si sè sé deprindà cu vièti-a sa cea noua.

Elu dara facu o ochire prin actele sale, dèca n-are unde-va vr-unu terminu de pertractare séu atare licitatiune in provincia?

Si gasi o licitatiune, departe, in comun-a Frundiesci, tocmai unde siedea si Szàkelyhidy.

Candu observà acést-a, tresari. Ce eventualitate neasteptata! Acolo va revede pe Irma, pe care n-a vediutu-o de la serat-a baronului Bdrézfalvy! lîta prim-a dispositiune a sortii!

— Inse óre sè mergu acolo? — sé intrebà elu in primulu momentu. Irma va gândi indata, cà eu numai pentru dins-a m-am dusu. Cade-se acést-a?

Si dupa unu momentu de siovaire si-respunse:

— De ce sé nu me ducu? Au nu sun eu advocatu? Au nu trebue sé mèrga advocatulu in totu loculu, unde lu-tramitu interessele clientiloru sei?

— Si-apoi in sfirsîtu, — incheià dinsulu, — chiar si sè me ducu tocmai pentru Irma, nu sum eu in dreptu a face acést-ai legatur-a mea cu Aurora e numai de adi pana mane, din care nu s-a conservatu decâtu numai form-a esteriora, anelulu de credintia. Nu credu sé mai portu multu timpu pe degetu acéstu simbolu de iubire. Acusi am sé devin liberu érasi, si atunce voiu puté sà iubescu pe cine voiu vré. Dar pan-atunce inca mi-este iertatu sè-mi cautu distractiune, unde o gasescu. Si fiindu er Irma mi-promite desfetarea cea mai placutà, haidamu la ea!

Si peste o jumetate de ora dinsulu sé afla pe cale, catra Frundiesci, unde sosi cu anima palpitanda.

Elu sé cobori la cas-a satului. Notariulu i era prietenu; ispravirà iute agendele oficiale. Apoi dinsulu facu visita la Szdkelyhidy, unde sé sciea deja, cà dinsulu a sositu la Frundiesci, caci in o comuna asii mica unu evenimentu asii de mare iute sé respandesce.

Stapanulu casei tocmai nu erá a casa. Marturindu sinceru, lui Stefanu nici nu-i parea tare reu de acést-a. N-a vinitu elu aice de dragulu lui.

Domn-a si domnisiór-a lu-intimpinara cu cea mai mare afabilitate, ceea ce i facu o impressiune fórte placuta.

Conversatiunea sé infirà despre evenimentele dîlei, si fia-care participà la ea. Dómn-a Szàkelyhidy sé infatîsià lui Stefanu cà o dama fórte placuta si culta, care posede nu numai o esperintia bogata, dar mai are si o cultura literaria si artistica considerabila.

Éra Irma i aparu, in contrastu cu infatîsiarea-i din serat-a baronului Berczfalvy, o fiintia blanda, modesta si lipsita de ori ce picanteria respingatória.

Spiritulu ei, ce e dreptu, erà si acuma asii de veselu, ridietoriu si glumetiu, cà in serata; inse acel-a nu superi, ci inveselià pe toti.

Apoi frumseti-a ei! Ah! ast-a par’ ci a devenitu si mai incantatoria. Atunce elu a vediutu-o in toaleta de baiu, înzestrata cu tóte ornamintele unei splendori orbitorie; acuma inse ea avea o simpla toaleta de casa, fara alte ornaminte decâtu frumseti-a dinsei.

Dar ornamentulu acést-a era mai farmecatoriu decâtu tóte ornamintele maestrite; càci erá naturalu, adeveratu si dumnedieescu.

Stefanu o vedea cu sublima desfetare, ochii lui par cà priviau plaiulu frumsetiei eterne, si anim-a-i par cà simtiea impressiunea unei fericiri supra-pamentene.

Acuma dinsulu nu sé mai temea de Irma. Nu voia sá fuga de ea, sá scape de impressiunile ei si sè sé feresca de apropiarea ei. Din contra, i facea bucuria, o nalta fericire cerèsca, putendu-o contemplà astu-felu si admirandu graciile ei adórabile.

Elu sé simtiea eliberatu, anim-a-i nu-li mai atragea catra Aurora; i parea, cà e deja liberu, si de aceea credea, cà póte sé admire pe Irma fara nici o remuscare.

Liberu?

Da, in câtu privesce legatur-a lui cu Aurora, càci dinsulu a ruptu fara sfiala acea legatura.

Inse in privinti-a positiunii sale actuale, dinsulu nu numai cà nu erá liberu, dar pe nesimtite fu deja incatusiatu, deveni sclavu, care nu mai are vointi-a sa, si care trebue sé se inchine idolului seu.

Elu erá deja sclavulu Irmei.

Eta resultatulu acéstei revederi!

Cu anima inundata de fericire parasi dinsulu acdsta familia, de unde i suridea auror-a unui viitoriu fericitu, si unde spera a regasi paradisulu séu perdutu.

Pe candu sosi a casa, acolo deja lu-asteptà servitoriulu lui Albinescu, care i adusese o epistola de la domnulu seu.

Stefanu luà iute in mana epistola. Se uità la adressa, si vediu cà e scrisórea lui Albinescu.

Elu tresari, càci scia ce are sé continà acea epistola. I parea bine de momentulu acést-a, si totusi sé temea a rupe sigilulu. Par’ cà erasi s-ar fi desteptatu in interiorulu séu o siopta acusatoria, care adormise.

In urma apoi totusi rupse sigilulu. Cu mani tremurande desfacu epistol-a, si dintr’ ins-a cadiu la pamentu unu anelu.

Lu-redicà, si lu-recunoscu. Erá anelulu séu de credintia.

Epistol-a nu continea nici unu cuventu. Erá numai o harthla gola, in care fu invclitu anelulu.

Inse mai erá ore trebuintia de vr-unu comentariu? Anelulu de credintia nu vorbià elu destulu de pronunciatu si elocinte?

Pentru Stefanu fu de ajunsu atât-a. Elu intielese totulu. Pentru dinsulu ori ce esplicatiune ar fi fostu de prisosu!

Servitoriulu vediendu, ca Stefanu sta pe ganduri, si-permise a întreba:

— Domnulu meu mi-a spusu, cà am sè-i ducu unu respunsu de la dta. Sè asteptu?

— Indata, — respunse Stefanu.

Apoi dinsulu trase de pe degetu anelulu de credintia alu Aurorei; lu-impachetà in o cuverta, si sigilindu acèst-a, o predete servitoriului, dîcendu:

— Éta respunsulu meu!

Si dupa ce servitoriulu sé departà elu si-dîse:

— E bine, acuma s-a ruptu si celu de pe urma firu, care m-a legatu inca de trecutu. Acest-a a fostu momentulu decisivii. Acuma sum liberu. Potu sé incepu o viétia nóua!

Si dupa acéste, cu anima liniscita si-luà peleri-a si sé duse a-si petrece in societatea noiloru sei amici.

XII.
Principiu si onore.

Auror-a sé rentdrse a casa cu anima franta. Ea nu spuse nici mamei sale, cà a fostu la Stefanu. I erá rusine chiar si de dins-a, pentru faptulu acést-a, care mai tardîu i parù atâtu de necuviinciosu.

Si durerea ei era cu atâtu mai mare, càci sfiindu-se a o impartesî altora, tóta greutatea o apesà numai pe dins-a. Nu erà nimene sè impartesiesca suferintiele ei, sé o compatimesca si s-o mângâie.

Mama-sa o vedea vescedîndu, inse inse-dar sé încercà a-i' înseninà fruntea. Aceea numai pe câte unu momentu devinià mai vesela, càci nu numai norii durerii o acoperiau, dar inca si remuscarea pàrerii de reu o mai invelià.

Auror-a simtià in anim-a sa nu numai ‘ sagetile durerii causate prin perderea fericirii sale, — dar ea mai trebuia sè supórte si rusinea unui faptu, pe care l-a comisu prin nebagare de sima.

Si acést-a din urma o tortura mai cumplita.

Copila fórte sentimentala si simtîtória ce erá, ceriulu fericirii sale s-ar fi intunecatu dóra pentru totu-de-una prin perderea amorului lui Stefanu, pe care dins-a atâtu de multu l-a iubitu, — cu tóte acéstu inse ar fi suportatu in linisce si tacere impressiunile unei viéti lipsite de farmeculu cerescu alu veseliei indestulite: de cumva prin escessulu amorului séu n-ar fi comisu gresiàl-a d-a cerceta pe Stefanu, in locuinti-a lui, si astu-felu d-a-si atrage criticarea si despretiulu lumei.

— Ce va dîce lumea? — sé intrebà ea.

Si la inceputu nisuià a-si molcomi tulburarea prin asemene vorbe:

— Lumea nu va dîce nimica, pentru ca nu va sci nici odata, ca eu am fostu la Stefanu.

Inse acéstu respunsu, ori de câte ori repetîtu, nu o putu linisci de felu. Ea totu-de-una adaugea:

— Nu este cu putintia. Asemene faptu nici odata n-a remasu secretu. Dèca nu altulu, dar servitoriulu lui Stefanu m-a vedintu, càci elu m-a condusu in odaia; elu dara va spune si altora, cà eu am fostu acolo, si astu-felu secretulu sé va divulgà in publicitate. Si atunci?...

Si dupa o pansa de spaima, adugea:

— Lumea me va cârti, me ve terei prin tina, me va lipsi de totu simtiementulu onórei. Mi-va face o mórte morala, mai grozava decâtu mórtea naturala.

In o diminétia, chiar in aceea in care Stefanu porni la Frundiesci, serman-a Aurora erá cufundata tocmai in asemene mustrari, candu mama-sa intrá, anunciandu-i, cà tocmai acuma sosi in curte o carutia, care aduse unu ospe si a nume pe Aureliu Pompilescu.

Aurora nu sé bucurà de felu de acèsta visita, care in starea sufletèsca a dinsei i erá fórte incomoda. Candu întristarea ne impressora, ni place atâtu de multu singuretatea, incâtu ori ce atingere cit lumea esterna ni causaza neplàcere.

Afara de acèst-a, Aurora mai avea si o alta causa, care o îndemnà, cà nu numai sé nu sé bucure de visit-a lui Aureliu, ci cà aceea chiar sà o si supere.

In anii din urma Aureliu a fostu ospe de tóte dîlele la cas-a loru. Tat-a si mama sa lu-primira totu-de-una cu cea mai sincera ospitalitate. Ei ghicirà numai decâtu scopulu lui. Si nu-lu desaprobara. Ma erau gata a-si dà consimtiementulu loru la o casatoria a lui cu Aurora, pentru cà elu era unu tineru de renume bunii.

Inse Aurora nici decâtu nu sé simtiea atâtu de incantata prin infatîsiarea lui Aureliu, câ parintii ei. Ea inca lu-primià totu-de-una afabilii, inse pastra totu-de-una regulele reci ale etichetei si nici odata nu-i dede causa a-si permite vr-o declaratiune mai sincera.

Intre ei dara nu sé infirà nici o relatiune mai intima, de si amendoi si-cunosceau reciprocu bine simtiemintele. Astu-felu Aurora erá convinsa, cà Aureliu o iubesce; dar de altà parte si Aureliu sciea, cà Aurora nu nutresce pentru dinsulu nici cea mai mica schinteia de amoru.

Care erá caus-a acéstei receli din partea Aurorei, este greu a o ghici. Sunt fiintie, cari nu numai sé bucura de e unu esterioru frumosu, dar au si spiritu bogatu, cu tóte acéste posedu in espressiunea loru unu ce antipaticii, ce respinge pe cei mai multi din apropiarea loru.

Astu-felu i parea si Aurorei dinsulu; si ori câtu sé incercà a sé silf sé stingà din internulu séu acésta antipathia, si er inlocul prin unu amoru: resultatulu fu numai atât-a, cà antipathi-a ei devin! o nepasare de persón-a lui.

Aureliu vediendu acést-a, nu voi a sé espune unei neplaceri, fortiandu îndulcirea simtieminteloru dinsei, ci si-rari visitele. In urma apoi candu Zimbranu aparù in acésta familia, si fu atâtu de bine primitu de catra domnisór-a Aurora, dinsulu sé retrase de totu, lasandu terenulu liberu pentru urmatoriulu séu mai norocosu.

De atunce elu n-a mai fostu in cas-a lui Albinescu. Si de atunce s-au petrecutu eveniminte mari in sinulu acéstei familie, Stefanu s-a logoditu cu Aurora. Aureliu, ca tóta lumea, sciea acést-a, precum si cele ce urmara mai tardîu.

Deci ivirea lui de nou in cas-a acést-a nu putea decâtu sè producà o neplàcere pentru Aurora. Rentórcerea lui par ci i spunea: „M-ai refusatu, si ai acordatu amorulu dtale unui nedemnu!“

Inse Aurelio avea o anima multu ma nobila, decâtu sè-si fi pututu permite a figura inaintea Aurorei nici chiar unu minuti intr-unu astu-felu de rolu nedelicatu.

Elu sciea pré bine, ca dupa cele intern’ plate ivirea lui la cas-a lui Albinescu nu vi puté sé produca decâtu remuscare in anim-a Aurorei. Si fiindu cà sciea, grabi numai decâti-a spune, cà o causa poetica este aceea, cari l-a îndemnat' a vini sé vorbescu cu stapanulu casei.

Si in adeveru, nu altu motivu, decâti numai politic-a l-a readusu.

Candu a incetatu visitele sale la Aurora, elu nu s-a departatu cu mania, nu s-a superatu pe ea, càci fiindu si dinsulu unu omi de anima, recunoscu cu supunere decisiunea animei in astu-felu de causa.

Voindu dara a evità ori ce remuscare in interiorulu Aurorei, numai doue trei cuvinte vorbi cu ea, si apoi dimpreunà cu tat-a ei st departà in odai-a aceluia.

Inse ori câtu de frumosii plànui Aurelii acésta visita, totusi nu reesî a nu desteptà in Aurora unu simtiementu nou, acusaren consciintiei sale', care i sioptea incetisioru „Eta, pentru unu amagitoriu ai respinsu tu pe unu omu de omenia!“

Si neliniscea ani mei sale era mare, càci remuscarea si acusarea consciintiei sale devinià totu mai cumplita.

Intr-acéste Aureliu si-incheià convorbirea cu Albinescu, si peste câte-va minute dinsulu sé departà,avendu a casa lucruri grabnice.

Candu dinsulu si-luà remasu bunu de la femei, Albinescu petrecu cu atentiune purtarea fiicei sale, scrutandu déca nu cumva pe fati-a ei va vedé imprimata o remuscare óre-care.

Si elu nu sé insielà. Fati-a Aurorei denuncià iritatiunea cea mai mare.

Parintele ei tresari. Asia dara Aureliu totusi o interessdza. O córda secreta a animei sale sé miscà si i spunea, ca fiic-a lui are sé fia inca fericita.

De si elu observà neliniscea sufletésca a ei,totusi dupa departarea lui Aureliu nu-i grai nici unu cuventu, caci nu voià a-i mai ingreuna anim-a si pan-acuma destulu de iritata.

Abià sé departà Aureliu, sosi servitoriulu de la posta, care aduse lui Albinescu o epistola.

Elu rupse sigilulu. Ceti epistol-a. Deveni palidu. Apoi o predete sociei sale, dicendu:

— Cetesce!

Aceea inca o ceti si mai cà lesinà.

— Scii tu ceva de ast-a? — o intrebà barbatulu.

— Nu, — respunse ea.

— Dar gândesce-te seriosu, si nu me amagi, spune-mi sinceru, scii ceva de ast-a? — intrebà elu érasi.

— Nu sciu nimica, — respunse ea si a dóu-a óra cu precisiune.

— Nu?

— Nu.

— Dar tu? — sé adressà elu catra fiic-a sa, predandu-i epistol-a s-o cetésca.

Aurora prinse cu mani tremurande epistol-a, càci unu instinctu internu i profetii cuprinsulu aceleia. Apucà s-o cetesca. Dar abia ceti câte-va sire, literile saltau înaintea ei, ochii i sé paingenara, scapà scrisórea din mana, si cadiendu la pamentu, ingenunchià înaintea parintelui séu si esclamà cu voce petrundiatória:

— Iertare, iubite parinte, iertare!

O gróza cumplita cuprinse totu corpulu lui Albinescu. Par’ cà fulgerulu ar fi tresnitu in elu. Epistol-a atacà comor-a lui cea mai scumpa, onórea fiicei sale si prin urmare a familiei întregi.

Aceea sunà astu-felu:

„Onorabile domnule,

„Se póte, ma credu, cà nu scii, pentru cà cu consimtiementulu dtale, — care tini atâtu de multu la bun-a reputatiune si onóre — asia ceva nu s-ar fi pututu intemplà; deci iérta-me, sè-ti facu eu cunoscutu unu faptu petrecutu de curendu!

„A lalta séra fiic-a dtale, domnisiór-a Aurora, a facutu o visita dlui Stefanu Zimbrenu, in locuinti-a acéstuia, unde a petrecutu unu timpu mai indelungatu.

„Dins-a a esîtu de acolo, petrecuta de elu, si astu-felu nu mai póte fi indoióla, cà a fostu la elu.

„Doi insi au vediutu acést-a, cari din intemplare au trecutu tocmai pe acolo înaintea casei de peste drumu.

„E bine, domnule, intemplarea acést-a pana ’n momintele de fatia a remasu sccretulu numai alu acéstoru martori.

„Va remand si in viitoriu, de cumva dta vei binevoi a primi dreptu schimbu urmatori-a propunere:

„Renuncia la candidatur-a de deputatu!

„Déca inse dta vei refusà acèsta propunere, te poti astepta la compromiterea onórei familiei dtale, càci acei martori nu-si voru face vr-o cestiune de consciintia din divulgarau acéstui secretu, ci i voru dà publicitatea cea mai estinsa.

„Alege dar!“

— E bine, — si-dîse Albinescu, — voiu alege indata!

Apoi si-ridicà fiic-a susu, o puse sè sièdia intr-unu fotelu, si i dîse cu blandótia parintiesca:

— Spune-mi, fiic-a mea, totu ce ai facutu! Nu plânge si nu te teme!

Dupa acésta incuragiare Aurora povesti cu sfiéla si intre lacrime totu ce a facutu, precum si indemnulu de care a fostu condusa. Si dupa ce fini drasi cadiu in genunchie înaintea parintelui seu, rogandu-lu in tonu sfasîatoriu de anima:

— Iertare, iubite tata!

Si mama sa, a carei ochi intr-acéste asemene fure inundati de lacrime, sari la fiic-a sa, o aredicà in bratie, o imbratîsià cu iubire, si plansera amendóue.

Albinescu nu plangea, dar durerea lui era cu atâtu mai mare. Celu ce pdte plânge, si-alina durerea in lacrime si suporta mai usioru suferinti-a. Inse elu nu putea plânge, càci avea sé mangaie pe acéste doue fiintie, cari plângeau înaintea lui.

Dar elu mai avea si o alta causa, care secà isvorulu lacrimeloru sale. Trebuia adeca sé mediteze a supra propunerii infame ce i sé facu. Sè alega intre compromissiune si renunciare. Va sé dîca in peptulu lui sé ivi o lupta intre onore si principiu.

Deca nu va renuncià, onorea fiicei sale va fi calcata in piciore; déca va renuncià, multi voru dîce, cà si-a vendiutu principiulu pentru unu interessu personalu.

Si elu nu voia nici un-a, nici alt-a.

Dar totusi trebuia sé aléga.

Inse care?

Ori pe care o va alege, si-va causà compromissiune sigura.

E bine, ori câtu de importanta era acas-ta întrebare, elu nu siovai multu. Mintea lui numai decâtu i dictà calea pe care trebue sa apuce, ca sa scape din curs-a ce i s-a pusu.

Deci cu anima liniscita sé apropià de ele si li dîse plinu de iubire:

— Nu plângeti! Lacrimele nu folosescu. Ai facutu o gresiela mare, fiic-a mea; inse eu te iertu. Roga-te de Dumnedieu, sé departeze pericolulu, care ne amcnintia!

— Ce vei face acuma? — o întrebà soci-a sa.

— Mai nainte de tóte vomu retramite lui Zimbranu anelulu séu de credintia. Elu a ruptu ori ce legatura dintre noi, càci — precum mi-a spusu si Pompilescu — a primitu candidatur-a si in contra mea. Va sé dîca ne mai iubesce.

Aurora sé simti cà sagetata in anima. Apoi trase de pe degetu anelulu, si lu-predete parintelui seu, dîcendu durerosu:

— Eta, acéstu anelu, tata! Nu vreu sè-lu mai portu, caci m-am convinsu, ca Stefanu nu me mai iubesce.

Parintele ei luà anelulu, lu-impachet in o harthia, scrise din afara adress-a, si pré dete pachetulu unui servitoriu, sè-lu duca Stefanu.

Soci-a sa totu sé uità la elu, ca si candv ar asteptà o continuare la respuusulu datu ei. Dar dinsulu nu mai voia sè vorbèsca, ci si-luà peleri-a si sé duse in odai-a sa.

Ea lu-urmà.

— E bine, — lu-intrebà dins-a acolo, — ce vei face in urmarea epistolei anonime?

— Ceea ce unu omu de principiu trebue sé faca.

— Va sè dîca nu vei renuncià?

— Nu.

— Dar astu-felu vei causà fiicei tale o mórte morala.

— Comproinissiunea nu sé póte impedecà. Dèca deja doi insi sciu secretulu acést-a, mane poimane lu-voru sci mai multi. Deci in casulu déca asiu primi propunerea, eu miasiu sacrificu principiulu, si fiic-a mea totusi ar remand compromissa; ér contrarii nostri aru ride in pumni de noi. Deca inse o voiu respinge, celu putînu mi-voiu salva caracterulu politicu.

— Tu adeca n-ai încredere in onórea loru?

— Nu. Celu ce a fostu capabilu sé-mi faca o astu-felu de propunere infama, acel-a este in stare a-si frange si cuventulu.

— Grozavul — suspinà ea.

Apoi voi sè sé depèrteze; dar din usia sé rentórse si dîse:

— Te rogu inse, cà celu putînu fiic-a nótra sè nu afle de hotarirea ta. Ast-a ar pronuce dinsei mórte.

— Nu te teme! Dar ca nu cunósce nici opunerea din epistola, càci n-a pututu-o ceti pana ’n capetu, si-apoi infam-a propunere sé afla tocmai la fine.

— Fórte bine, — respunse ea. Se nici nu o cetesca! Ce pericolu ar fi déca dins-a ar sci acéste!

Si Aurora sciea totulu. Ea, cu urechi-a la gauricea usiei, audî totu ce au vorbitu parintii sei. Iute sé rentórse in odai-a sa. Apucà epistol-a de pe pamentu. O ceti ingraba si esclamà:

— Desonorata nu mai voiu sé traiescu!

Apoi aruncà epistol-a érasi pe pamentu, si mama-sa — dupà ce sé rentórse — o luà de acolo, ascundiendu-o bine, ca nu cumva s-o cetésca fiica sa.

XIII.
Alegerea.

Diu-a cea mare, diu-a alegerii de deputatu, intre acéste totu sé apropià. Fia-care partida intrebuintià timpulu spre a esploatà situatiunea in favorulu seu. Si nu fara resultatu. In ambele sé facurà mari schimbàri.

Albinescu avu mari perderi, trebui sé sufere multe desamagiri, de cari nici n-a visatu. Unii dintre dmenii lui cei mai fideli in trecutu lu-parasira, sub pressiunea diregatoriloru de la comitatu; era altii, pe cari din-sulu i-a aredicatu din pulvere si i-a crescutu, omenii lui cei mai intimi, i tradara secretele si astu-felu subminarà actiunea lui.

Elu vorbià a dese ori despre acéste cu amicii sei, costatandu cu durere, cà mai toti diregatorii romani de la comitatu, dimpreunà cu notarii de la sate, nu numai desertarà din taber-a nationala, dar inca dedera mana de ajutoriu contrariloru, ma unii nu sé sfiira a sé pune in fruntea taberei contrarie, a conduce actiunea in contra Romaniloru si astu-felu a înfige pumnalulu in sinulu natiunii loru, care i-a nascutu si crescutu.

Unii dintre amicii lui sé indignara forte, si dîsera, ca déca diregatorii romani, pe cari i alegemu cu multa fortiare si pentru cari atunce ne espunemu la multe neplaceri si chiar perderi materiale, acuma sé porta atâtu de perfidu: nu mai este cuventu, care sè ne indemne cà de alta-data sè-i alegemu.

— Mai bine sé cadia toti si sè urmeze in loculu loru straini, — dîsera altii, — càci déca strainulu lucra in interessulu seu, este unu ce naturalu; si dèca chiar ne si impilaza, nu ne cade asia de amaru cà si lovitur-a unui Romanu, de la care amu astepta simpathia si spriginu.

Inse Albinescu totu-de-una i molcomià, dicendu:

— Nu pronunciati in pripa o sentintia atâtu de aspru-condamnatoria! Nu toti o merita pe deplinu, càci unii numai din sila, pentru sustinerea familiei loru, sé porta astu-felu. Acestia si-au si luatu resplat-a. Ei simtià mari dureri, adance remuscàri, in internulu loru. Consciinti-a loru i acusa fórte aspru. Si acést-a pentru dinsii este o pedepsa fórte grea, càci o porta in continuu pe sufletulu loru.

E bine, de si intelinginti-a romana a datu partidei contrarie unu contingentu fórte considerabilu, totusi caus-a nationala n-a ajunsu inca a fi perduta de totu. Poporulu, care nu cunosce blastematiile acoperite cu ve-lulu nuinitu „politica innalta,“ — si care nici odata n-a primitu de la nimene ajutorie si stipendie, sciindu cà déca elu nu sé va ajutà, altii nu voru face nimica in interessulu lui, — in simplitatea sa, si in acésta încredere tare, remase ceea ce a fostu in decursu de sccoli — singurulu conservatoriu alu caracterului nationalu.

Numai putini din elu desertarà, si a nume aceia, cari devenindu mai bogati decâtu ceialalti, sé innaltiara la niste oficie comunale si astu-felu — formandu si ei aristocratî-a poporului — ajunserà in atingere mai de aprópe cu — domnii, in a caroru scola apoi invetiara a-si arnutî vocea consciintiei loru.

Dar de si numai putini devenira infideli in fia-care comuna, acéstia inse toti la olalta, dimpreunà cu toti alegatorii unguri de prin cele câte-va sate unguresci — càci ungurii nici odata nu uita interessulu nationalu si in veci nu votéza pentru unu candidatu neromanu — formara o imposanta partida contraria, incâtu învingerea devin! fórte indoiosa.

In presón-a alegerii judii administrativi esîra in caletoria prin cercurile loru, — visitara tóte satele, mai facura pressiune nóua a supra notariloru, si acéstia — de fric-a acelora — svatuira pe ómenii cari erau de partid-a lui Albinescu sè remana a casa, spariandu-i cà la alegere sé voescà bataia, mai amenintiandu i si cu vecsatiuni locale. Inse pe cei de partid-a contra-nationala i adunara, i incarcara, si in demineti-a alegerii i presintara judelui administrativu.

Albinescu, parasitu mai de tóta inteliginti-a romana, nu pré avea dmeni, cari prin comune sè instrueze si sè conduca poporulu. Cei doi-trei tineri, cari esîra la sate in interessulu lui, fure arestati de catra judii administrativi, sub cuventulu, ca dinsii tulbura liniscea publica. Astu-felu apoi poporulu re-inanendu fara conducàtori, spariatu si amenintiatu, nu sé infatîsia in numeru mare in diu-a alegerii.

Unu ce necrediutu! Candu demineti-a ambele partide sé infatîsiara in aren-a luptei electorele, cea ungurésca era multu mai mare, decâtu a lui Albinescu.

Caderea acéstuia dara era sigura.

Suprinsi de acéstu resultatu neasteptatu, de care nici cei mai fanatici magiari nu cutediara a visa, càci nu crediura pe Romani atâtu de poltroni, — corifeii magiariloru sé adunara la unu svatu, si desbatura cestiunea, cà déca resultatulu alegerii e atâtu de siguru pentru ei, ar fi paguba sé remana numai la jumetate-triumfu, adeca la trentirea lui Albinescu; ci sé repórte invingere deplina, alegandu in contra lui pe unu unguru.

Unii inse dîsera, cà ast-a nu sé va puté realisà, cà Romanii — inteligintia si poporu — angagiati pan-acuma pentru Zimbranu, nu sé voru puté dejosi pana a-si renega sângele si a luptà pentru unu strainu in contra unui connationalu; dar altii reflectarà, cà acéstu poporu n-are inca consciinti-a demniitàtii sale nationale, ér inteliginti-a lui e fórte corupta.

Cameleonu Tufariu, carele cà omu de încredere inca era de fatia, vediendu ce va fi resultatulu acéstei conferintie, esî numai decâtu, si merge nu dreptu la tinerulu baronu Hectoru Berczfalvy, i oferi candidatur-a, assigurandu-i si reesîrea, de cumva va binevoi a jertfi spre acesiu scopu 10,000 fl.

Hector ca inceputu sé mirà de acésta propunere, inse Cameleonu i esplicà schimbarea cea mare prin care au trecutu partidele, si in fine tinerulu baronu primi — assigurandu si onorariulu cerutu, — dar cu conditiunea, cà Zimbranu sè repasiesca, fiindu cà in contra vechiului séu prietenu nu voia sè pasiàsca. Cameleonu primi si rolulu d-a capacità pe Stefanu la renunciare.

Si pe candu conferinti-a corifeiloru marian tocmai sé svatuià, cà cine sà sé candideze dara dintre unguri, Cameleonu deschise usi-a, si presintandu pe baronulu Hectoru Berczfalvy, dîse:

— Éta noulu candidatu!

Acésta suprindere causà bucuria mare tuturora. Toti recunoscurà la momentu, cà Hectoru e persón-a cea mai potrivita de candidare, càci fiindu dinsulu amicu intimu alu lui Stefanu, si avendu mare inriurire a supra acéstuia, mai usioru va puté complanà cu elu cestiunea de delaturare.

Stefanu nu erà de fatia la alegere, si timpulu nu mai permitea a-lu insciintià despre acésta schimbare. Corifei dara spuserà prin conducatori poporului, cà Zimbranu au repasîtu, si cà in loculu lui au sè voteze pentru br. Hectoru Bèrczfalvy.

Apoi alegerea sé incepu si toti ai loru, capete plecate, votara asii precum li s-a ordonatu.

In sér-a alegerii Stefanu primi urmatóri-a epistola:

„Domnule,

„Amicii dtale te-au insielatu. Candu vediura învingerea loru assigurata, te-au de-laturatu, si candidara pe br. Hectoru Berczfalvy, care a si reesîtu in contra nostra cu mare majoritate de voturi romanesci.

„Atât-a nu este de ajunsu. Totu amicii dtale divulgarà secretulu compromitietoriu, cà in o sèra dómnisiór-a Aurora Albinescu a fostu la dta.

„In onestitatea ei, dins-a nu putu suportà acèsta petare, deci astadi sé inveninà, si muri.

„Tradarea-ti nationala si mórtea ei, mi-striga: Resbunare!

Aureliu Pompilescu!“

Epistol-a cadiu din man-a lui Stefanu.

Finea tomului antaiu.

I
Visu si realitate.

Epistol-a facuta lui Stefanu cea mai mare suprindere, si inca dupla. Antâiu, pentru cà elu nu sciea nimica de compromissiunea Aurorei, cu atâtu mai putinu putea dara sè gandèsca la mórtea ei; si a dóu-a, pentru cà elu din loculu alegerii astepta de totu alta insciintiare, care adeca sè-i fi spusu, cà sèu elu sèu Albinescu a fostu alesu. Inse dta epistol-a lui Aureliu, in locu de acèsta alternativa, vini sè-lu suprinda, cà nici elu nici Albinescu nu s-a alesu, ci alu treile, despre care nici n-a visatu, de a carui candidare nici vorba nu s-a facutu!

Mórtea grabnica si silnica a Aurorei i facù o impressiune durerósa. Dar nu simtî nici o remuscare. Consciinti-a lui erá liniscita. Erá de acea convingere, cà nu elu a causa-tu-o. Versà o lacrima pentru ea. Éta totu.

Apoi nu sè mai ocupà, de ea. O uità de totu. Nu e mirare, càci nu o mai iubià. Mórtea ei i era desinteressanta, cà si a ori càrei femei, pentru care nu simte nici o simpathia.

Inse insciintiarea cealalta din epistol-a lui Aureliu i causà o emotiune mai adanca. Si-aduse a minte, cà dinsulu numai pentru unu visu de ambitiune si-a renegatu totu trecutulu. Si dta acéstu visu a si disparutu si in loculu lui a vinitu realitatea dura! Ilusiunile s-au stinsu, elu s-a desteptatu, si vede cà este amagitu.

Da, amagitu! Amicii lui candu s-au despartîtu de elu, spre a merge la loculu alegerii, toti s-au dusu cu promissiunea de a-lu alege, — si dta, aceia l-au insielatu! Nici nu l-au insciintiatu, cà impregiurarile s-au schimbatu si nu mai potu sè-lu alega; nici nu l-au rugatu sè repasidsca; ci — delaturandu-lu de totu — alesera pe altulu, pe br. Hectoru Bèrczfalvy.

Pe candu elu asteptà, cà deputatiunea sà vina a-lu duce in triumfu la loculu de alegere, — pe candu elu studià cuventarea ce avea sè „improviseze“ alegatoriloru, — si pe candu anim-a-i palpità mai ferbinte la intipuirea acelui momentu frumosu, in care dinsulu portatu pe umere, va fi intimpinatu cu esclamatiuni entusiastice: tocmai atunce primi scirea, care i anuncià, cà elu a cadiutu, cà n-a primitu nici unu votu, si cà de dinsulu nici vorba n-a fostu.

Sarbeda desamagire, amara realitate, — dupa unu visu asià de frumosu!

Mórtea Aurorei nu-lu preocupà multu timpu, o si uità de totu; inse perderea ilusiuniloru sale, desamagirea lui lu-facu sè suporte niste momînte d ea mai grea durere.

In suprinderea lui elu nu scià ce sè gânddsca: este óre elu in adeveru insielatu sèu dóra numai forti-a impregiurariloru neprevediute a silitu pe amicii sei a nu-si tinà cuventulu datu?

Cu ce plàcere ar fi primitu elu vr-o insciintiare in acèsta privintia. Dar insedaru remase a casa, asteptandu pana tardîu sosirea cutarui amicu, care sè-i póta dà deslucirea ceruta. Usi-a lui, pe care in dîlele trecute asià de multi amici se perondara, acuma nu se deschise de felu. Nici unu amicu nu vini.

Ne mai putendu se astepte a casa, se îmbracà si merse iute la casina, sperandu, cà acolo va putù se afle ceva mai specialù despre decursulu alegerii.

Era tardîu si pe strade nu mai ambla nimene. Elu mergea singuru, in societatea gânduriloru sale cari i turmentau sufletulu.

De odata diari in departare o grupa de omeni, cari viniau din directiunea contraria Elu se bucurà, cà dóra intre ei va gasi si unu cunoscutu; deci si-duplecà pasii.

Inse apropiandu-se mai tare de ei, observà, cà aceia sunt niste tineri cunoscuti tinerii, cari dóra tocmai viniau din cutan cafenea si se duceau catra casa, conversau ci tonu innaltu romanesce chiar despre evenimentulu celu mare alu dîlei, adeca despre caderea lui Albinescu in cerculu Pruneni.

In foculu conversatiunii loru dinsii nici nu bagara de sèma, cà cine-va vine pe strada tocmai fatia cu ei, si cu atâtu mai putînu recunoscurà, cà acel-a e chiar Stefanu Zimbranu, — deci — totu apropiandu-se — continuare convorbirea loru, totu romanesce, càci erau tineri romani.

— Dieu, fratiloru, — continuà unulu, — grele timpuri mai traimu! Pe dî ce merge, se totu rarescu barbatii devotati causei natiunale. Coruptiunea a prinsu radecini adanci in inteliginti-a nostra.

— Ne aflàmu in o decadintia mare, — observà altulu.

— Adi mane nu va mai fi nime, care se cuteze a pronuncià in publicitate, cà dinsulu e Romanu! — dîse alu treile.

— Nici nu va fi nici o mirare, — reflectà altulu, — pentru cà astu-felu de poporu orbu, care nu numai nu spriginesce pe barbatii cari lupta in interessvlu lui, dar inca e capabilu a dà mana de ajutiu contrariloru, cari voiescu a-lu sugrumà: nici nu merita, — cà unu omu de anima se se mai espuna pentru elu.

— Nu condamnati poporulu, — observà altulu. Elu e nevinovatu. Sclavi-a secoli-loru intr-atât-a i-a intunecatu si slabitu mintea si curagiulu, incâtu acuma in primele mominte ale desteptàrii sale nici nu vede bine, nici nu are curagiu; ci ambla numai orbe-candu si pipaindu. Poporulu, fratiloru, nu e reu, nu-i stricatu. Dèca gresiesce, nu este vin-a lui, ci a unoru conducatori, corupti la anima, cari lu-esploatóza pentru scopurile loru marsiave.

— Asii e, — continuà altulu, — gânditi voi dóra, cà Albinescu ar fi pututu se cada la alegere, dàca inteliginti-a romana, care la inceputu l-a candidatu, si care i-a datu cuventulu de onóre, nu l-ar fi parasitu misielesce, si n-ar fi amagitu si poporulu in taber-a contraria!?

— Da, da, — dîse altulu, — cine au fost cei mai aprigi contrari ai lui? Tocmai aceia, cari la inceputu i-au pusu candidatu-r-a: Cimbrudanu, Bumbescu, Gabilescu, Plopescu si altii! Acestia au lucratu mai tare in contra lui!

— Fia-care a fostu condusu numai de interessulu seu privatu, toti au fostu cumperati! — strigà érasi unulu. Unuia i s-a datu bani, altii au primitu promissiuni, cà voru capeti posturi bune. Cu astu-felu de inteligintia apoi nu vei face politica ddmna de o natiune!

— Ferirea ta din tine Israile! — esclamà unu glasu duiosu.

— Dieu multi poltroni se afla intre noi, — dîse érasi unu tineru.

— Multi! — repetîra vr-o doi de odata.

— Inse intre toti celu' mai ticalosu este Stefanu Zimbranu, — reluà érasi unulu vor-b-a. Elu e caus-a tuturora, autorulu caderii lui Albinescu, càci dinsulu a semenatu simburele discordiei intre Romani, primindu candidatur-a in niste conditiuni atâtu de antinationale!

— Da, da, — aprobara mai multi.

— Si acéstu omu mai cutóza a se numi Romanu! — continuà altulu. Omu de nimica ce este, care pentru unu favoru personalu, pentru un prospectu de imbuibare propria, a pusu la vendiare caus-a nationala.

— Dar s-a pacalitu amaru, nimerniculu, — dise altu tineru, — càci in locu de triumfu, a primitu rusine. Ortacii lui, carora s-a vendutu, l-au intrebuintiatu numai de unu instrumentu orbu, si candu au vediutu cà nu mai au trebuintia de 'elu, l-a datu la o parte, cum aruncamu lamâi-a dupa ce i-amu storsu suculu.

— Acuma ce va dîce elu! — întrebà unulu. — Cum se va escusà? Deca are numai o schintea de consciintia, trebue sè simtà o remuscare adanca.

— Consciintia! — respunse altulu. Dar are astu-felu de omu consciintia?! Celu ce si-a vendutu sufletulu si anim-a, nu mai póte sè simtièsca nici o remuscare.

— Inse celu putînu simte si elu vr-o rusine, vediendu-se atâtu de uritu pacalitu din partea acelora, carora li-a servitu cà instrumentu, — dîse celu d-antâiu.

— Tu credi dara, cà dinsulu e pacalitu! Te insieli. Eu sum convinsu, cà schimbarea personei la candidare s-a facutu cu învoirea lui. Altu-felu nici n-a pututu sà se intemple. Acést-a s-a combinatii din inceputu asià. Scopulu a fostu numai atât-a, cà prin candidarea unui Romanu, connationalii acéstuia se se sfasîe mai siguru in dóue partide. Candu apoi spiritele Romaniloru aveau se fia la culmea iritatiunii loru, candu impacarea urma sà devinà cu neputintia: candidatulu romanu se putea delaturà fara nici unu pericolu, spre a se pune in loculu lui candidatulu magiaru. Abià s-a si facutu. Si Zimbranu, pentru acésta delaturare in aparintia, de siguru va fi primitu o buna recompensa.

— Deca este asià, — dîse unulu, carele pan-aci nici unu cuventu nu grai, — merita cu atâtu mai mare dispretiu. De cumva numai ambitiunea sa personala l-ar fi condusii pe acést-a cale gresita, ar fi inca scusabilu; deca inse elu, departe de o ambitiune mai nalta, a fostu capabilu pana sà se dejosàsca a figurà cà instrumenta orbu in man-a alto-r-a; dàca elu s-a vendutu cà unu obiectu: este vrednicu, cà totu omulu, care tine la demnitatea sa, sé-i strige in ori ce locu: Misielu si ticalosu!

Intre acéste Stefanu si tinerii totu se apropiau. Dinsulu, audîndu bine acést-a conversatiune, deduse indat-a, cà nici decâtu nu va fi bine sé-lu vadia dinsii, càci — iritati ce sunt — de siguru l-aru atacà, si atunce elu singuru in contra atâtia nu ar puté aperà, ci ar trebui se sufere o rusine mare, care in diu-a urmatoria s-ar vorbi prin totu orasiulu.

Deci si-suprimà impressiunile de indignatiune, causate prin convorbirea tineriloru, si se retrase in o pàrta care zacea mai in lain-tru, cà tinerii se nici nu-lu observe.

De alta-data, mai de multu, elu n-ar fi facutu acést-a. Atunce elu nu s-ar fi ascunsu nici de diece insi, ci s-ar fi luptatu cu ei barbatesce, invingendu gloriosu seu cadiendu cu onóre, pentru cà nici un-a din acéste nu i-ar fi facutu rusine; dar acuma se aflà in alte conditiuni. Elu sciea, cà aflandu orasiulu, cumca dinsulu afara de pacalitur-a ce a induratu la alegerea de deputatu, a mai mancatu ei o bataia buna, toti ar fi risu in hohote. Si-apoi nici o positiune nu este mai durerósa, decâtu aceea candu ne-amu facutu de risu.

Stefanu, ascunsu in umbr-a portii, remase neobservatu de catra tineri, cari conversandu cu focu mai departe, trecurà in josu pe langa elu.

Simtiemintele, cari se perondara in internulu lui Stefanu, in momintele pana candu se aflà ascunsu in umbr-a portii, mai cà i innadusîra sufletulu. O suprema iritatiune cuprinse tóta fiinti-a lui. Erà indignatu in gradulu celu mai innaltu pentru batjocur-a ce i s-a facutu; fati-a-i ardea de rusine, cà pentru prima-óra in viéti-a sa a trebuitu se se ascundà de dmcni.

Numai acéste dóue simtieminte lu-ne-padira. Numai delaturarea si rusinea lu-tor-turau. Er conversatiunea tineriloru, acusarea din partea loru de tradare nationala nu-i facu nici o impressiune. Anim-a-i remase liniscita. In privinti-a acést-a elu se considerà nevino-vatu. Perduse deja drapt-a apretiuire, care scie se faca deosebire intre bine si reu.

Dupà ce vedic, cà tinerii se departara, incâtu nu-lu voru mai puté diari, Stefanu esî din loculu seu ascunsu si cu capulu inclinatu pe sinu plecà mai departe, catra casina.

Sositu acolo, nu gasi sgomotulu de altadata; din contra, fu suprinsu de tacere. Ceea ce apoi la intrare lu-suprinse si mai tare, fu aerulu destulu de curatu, ce a gasitu n sala. De alta-data acolo pe timpulu acést-a iu puteai distinge nimica de fumu; er acu-na se putea vede, cà la o singura mésa siedu cati-va ómeni, cari bendu thea, conversau în linisce — nemtiesce.

Stefanu se apropià de ei, si candu act audiarira, unulu i dîse cu mirare;

— Ce feci, tu aice?

— Dar unde se fiu! — respunse elu.

— Unde sunt toti amicii tei acuma.

— Unde?

— La banchetulu ce l-a datu baronulu lectoru Berczfalvy in onórea alegerii sale e deputatu. Inainte de dóue ore a plecatu 'aice trasur-a cea mai de pe urma, in care rau Cimbrudanu, Bumbescu, Plopescu si altii. Noi amu gânditu, cà si tu esti acolo.

Stefanu audî cu celu mai mare disgustu ceste cuvinte. Amicii lui, cari inca eri lu-lorificau, acuma toti lu-parasira, si nu vinira ici macaru a-lu insciintiâ. Erà nimicitu! Inse nici decâtu nu voi cà cei de la mésa se afle acést-a, deci respunse cu nepasare:

— Eu nu m-am dusu, càci nu me simtiescu bine. Apoi nici nu-mi plàcu lucrurile acéste sgomotóse.

— De siguru naturelulu teu retrasu va fi fostu si caus-a care te-a indemnatu a repasî de la candidatura, spre a lasà terenulu liberu lui Hectoru, — observà unulu de la mésa.

Stefanu tresari. Asià dara erà siguru, cà corifeii au insielatu. Ei au amagitu poporulu, cà dinsulu a renunciatu. Inse pentru ce au facutu ei acésta infamia? Éta întrebarea la care nu putu sè-si respunda.

E bine, de si elu n-a renunciatu de la candidatura, de si dinsulu n-a fostu rogatu se faca acést-a, ma nici despre delaturare nu-lu insciintiara corifeii: totusi, cà celu putînu pana la unu timpu in fati-a lumei se nu aprra într-unu coloritu atâtu de ridiculu, respunse cu aerulu unui omu, care scie tóte si cu a carui învoire s-a intemplatu tóte cele petrecute:

— Chiar asià e.

Si dup-acéste sè recomandà si sè duse a casa, cà tóta nóptea se nu-si inchida ochii.

II.
Hectoru si Stefanu.

Erá catra diminètia candu Stefanu atipi putîntelu, dupa ce insedar a asteptatu se vina cine-va a-i povesti cele intemplate la alegere.

Cam catra iniedia-di se scoli, se îmbraci, si voi si se apuce de lucru, cà sè-si mai faca ceva distractiune.

De odata cine-va batu la usia.

Stefanu trasari cu bucuria, cà in fine totusi vine cine-va, carele dèra i va dà da lucire in acèsta afacere intunecosa si încurcata.

— Intra! — strigà elu cu placere.

Si usi-a se deschise, si intrà br. Hectoru Bèrczfalvy.

Stefanu asteptà vr-unu amicu alu seu i intimu, si eta vini tocmai acel-a care l-a ntitu la alegere, carele — din amicu ce fostu, — a devinitu contrariulu seu.

Ivirea lui i facu cea mai mare suprince. Ori pe cine ar fi asteptatu, numai pe dsulu nu.

Ori câtu de tare se intarità a-lu primi afabilu, nu reesî a puté fa-tiari vr-o fatia st ridietória. Visit-a acést-a, dupa evenimentele din diu-a trecuta, i parea o enigma curiósa Elu remase rece, si astu-felu salutà pe ósptele seu.

Hectoru se apropii, de elu cu fatia st ridienda, si facendu unu complimentu cu usicretate cavaleràsca i întinse man-a dîcandu:

— Am grabitu se te vedu, cum te afli Stefanu abia atinse man-a oferita si respunse in tonu plinu de sarcasmu:

— Ti-multiamescu.

— M-am spariatu.

— Asià! Pentru ce?

— Pentru cà a sèra nu te-am vediut la banchetu.

— La ce banchetu?

— Dar tu nu scii?

— Nu.

— Care l-au datu alegatorii in onórea mea. Mi-a parutu fórte reu, cà nu te-am vadiutu acolo. Am gânditu, cà dóra esti bolnavu, si de aceea n-ai vinitu, seu cà dèra t ai superatu pe mine. Deci am grabitu se vad me convinge, despre adeveru. Crede-ma sum fórte neliniscitu!

— Frumosu, pré frumosu, cà ai bitnevoitu a-ti aduce a minte si de mine, — dîse Stefanu cu sarcasmu. Gratia Domnului, nu sum bolnavu. Cà nu m-am dusu la banchetu, caus-a este numai aceea, cà acuma antâia-ora audu de acel-a.

— Ce dîci? — intrebà Hectoru cu mirare. N-ai sciutu de banchetu? Dar eu te-am invitatu.

— Prin cine?

— Prin Cameleonu Tufariu.

— Nu l-am vediutu de trei dîle.

— Curiosu! Cu tóte acéste elu mi-a spusu, cà eri inca înainte de alegere ati vorbitu dimpreuna, si cà...

— Nu-i dreptu.

Hectoru fu cuprinsu de o mirare. Apoi dîse:

— Asià dara aice este vr-o mistificatiune la mijlocu.

— Se póte.

— Dóra nici fasele alegerii nu le cunosci?

— Nu.

— Nimene n-a vinitu sé-ti-le povestésca?

— Nu.

— Nici Cameleonu?

— Nici elu.

— Va sè dîca nu scii nimica ce s-a petrecutu eri la alegere?

— Nimicu.

Hectoru se mirà si mai tare. Si dupa aceea dîse:

— Asià dara amendoi amu fostu insielati.

— Cum amendoi?

— Asià, cà mie mi s-a spusu, cà scii tóte, si ti-ai datu invoirea la tóte.

— Ti-am spusu, cà nu sciu nimica; prin urmare nici nu mi-am datu consimtiementulu la nimica.

— Va sè dîca ticalosulu de Cameleonu a abusatu intr-unu modu infainu de credulitatea mea.

— Se póte.

— Sè-ti povestescu dara pe scurtu totu ce s-a intemplatu! Dar, rogu-te nu fii asià morosu, càci precum vei vede, eu sum de totu nevinovatu.

Lui Stefanu numai atunce i plesni prin minte sè invite pe Hectoru a siede. Apoi ocupandu locu amendoi, aprinserà câte o tîgara, si baronulu incepii:

— Eu inca me dusei eri la alegere. Inse candu plecai acolo, nici prin minte nu-mi trecu, cà de acolo se me rentorcu cà deputata, sciindu pré bine cà tu esti candidatulu. Astu-felu nici nu me dusei indata in localitatea unde avea se se tîna alegerea, ci remasei la verulu meu. Fiindu acolo, inca înainte de a se incepe actulu alegerii, vini la mine Cameleonu Tufariu si mi-aduse scirea suprindietoria, cà alegerea ta a devenitu cu neputintia, pentru cà o mare parte din poporu nu te mai voiesce; deci dàca nu se va pune iute altu candidatu, partid-a póte se se descompunà, si atunci apoi învingerea contrariului va fi sigura. Elu dara mi-propuse se primescu eu candidatur-a, a carui nume singuru va fi in stare a reuni spiritele inversiunate. Eu respunsei, cà numai cu acea conditiune primescu, dàca mai antâiu tu vei renuncià. Elu se ’nsarcinà a esoperà acést-a de la tine. Peste o ora si jumetate elu a vinitu érasi cu scirea, cà tu ai renunciatu in favorulu meu. Atunce dara primii definitivu. Alegerea se ’ncepu. Resultatulu fu alegerea mea.

Stefanu se scolà si strinse man-a lui Hectoru, apoi dîse:

— Vedu cà esti unu cavaleru; inse Cameleonu e unu omu de nimica. Elu a miutîtu

Nu m-a insciintiatu de felu. Dóra numai pentru cà sè-si assigure mai bine onorariulu ce si l-a cerutu.

— Asià va fi, — respunse baronulu suridiendu.

— E bine, treca duca-se, — reluà vor-b-a Stefanu. Dèca am cadiutu prin mistificatiunea amiciloru mei, tu nu esti de vina. Cu atâtu mai putînu potu se fiu superat pe tine.

— Mi-pare fórte bine.

— Eu dara am cadiutu, deci se traiesi tu! Primesce felicitarea mea!

Si ei strinsera man-a.

— Frate... incepu erasi Hectoru, -fórte me dóre de acésta intemplare; ó scieam, cà Tufariu me amagesce, nu primiam candidatura, de si ungurii tare me indemna ra la acést-a si mai alesu din punctu de ve dere nationalu. Inse dàca s-a intemplatu, n-a-vemu ce face. Asiu puté, ce e dreptu, sè abdîcu si sè-ti predau érasi cerculu; inse me temu, cà insedaru asiu aduce acéstu sacrificiu Nu te superà pe mine, cà sum atâtu de sinceru; dar eu ti-o spunu apriatu, cà — dupa cele ce am vediutu si esperiatu — alegerea ta nici decâtu n-ar fi sigura, ci fórte indoiosa.

Stefanu facu o miscare de mirare.

— Nu te mirii, iubite, — continuà Hectoru, — càci e asià. Multe rane are natiunea ta, si pana candu acele nu se voru vindecà, pana atunce voi nu ve veti puté innaltià. Defect ulu celu de frunte este acel-a, cà ve lipsesce consciinti-a demnitatii nationale. — Lipsiti de acésta coróna a virtutiloru nationale, candu mergeti in lupta, nu simtiti unu boldu mai innaltu, nu ve inspira unu indemnu mai sublimu. Prin urmare nici mijlocele cu cari luptati nu potu se fia atâtu de valorose si venjose, nici scopulu pentru care luptati — nu póte se fia atâtu de santu. Mai fia-care considera numai interessulu seu, si acést-a nu totu-de-una merge pe o cale cu celu natiunalu, ma de multe ori are o directiune de totu opusa. Astu-felu apoi coruptiunea gasesce unu campu largu de activitate si se póte incuibà usioru.

— Ai dreptu.

— Voi adese ori ne atacati pe noi ungurii, cà suntemu fanatici; dar mi v-ar stricà se fiti si voi mai fanatici. Pe noi fanatismulu nationalu ne sustine. Acest-a insufla curagiu, indemnu la fapte si sinitiementulu demnitat nationale in toti fiii natiunii nóstre. Nativ nile mici trebue se se feresca si de umbr-u unui cosmopolitismu, càci ele numai prin tinbrulu loru nationalu specificu potu se esisti Noi ungurii scimu acést-a toti bine, si nici odata nu uitamu a o pune in practica. Si nu pe susu de tóte, in veci nu ofensamu demni tatea nostra nationala. Eta marea deosebii ce este intre noi si voi! Sunt si intre noi omeni ticalosi, inse ori câtu de corupti aru ti aceia, totusi se temu de opiniunea publica, nu cuteza — celu putinu in vederea lumei -a se inrolà in taber-a contraria. Éta caus-t pentru care la alegeri nici odata nu vei vede, cà ungurii se voteze pentru unu nemagiar si tocmai in contra unui magiaru; pana ca din contra ai vostri fara nici o remuscare sunt in stare a conlucra la caderea candidatului nationalitatea loru.

— Asià e.

— Despre acést-a m-am convinsu eri 1b alegere. Crede-me, cà m-a implutu mirarea vediendu cum Romanii parasescu pe individulu loru si votéza pentru mine, unu straini de limb-a, nationalitatea si aspiratiunile loru. E bine, frate, pe astu-feliu de omeni n-ai ce te radiema. Ei sunt gata a se vinde ori si cui, si te lasa se cadi. Va se dica, si dàca asiu renuncià acuma, totusi n-ai pute fi siguru cà te voru alege; ma eu asiu pute garanta, cà ai cada.

— Nimicu nu me mai suprinde, — respunse Stefanu cu disgustu.

— Inse eu ti-facu alta propunere.

— Ce?

— Fiindu cà sum dejà alesu, voiu tine mandatulu. Inse nu multu timpu. Abià câteva luni. Am si eu putina trebuintia de elu, cà se aretu guvernului, cà am poporalitate. Tie ti-o spunu confidentialu, cà vreu se fiu comite supremu intr-unu comitatu. Guvernulu inse nu voiesce se me numésca, din causa cà am niste idei pré liberale. Daca inse voiu fi deputatu, usioru voiu puté scote la cale realisarea dorintiei mele. Atunce apoi voiu depune mandatulu, si tu vei pasi in loculu meu.

— Nu-mi pasa.

— Dar cà alegerea ta se fia mai sigura, trebue se te alegi diregatoriu la comitatu.

— Ce?

— Tocmai acuma este in vacantia unu postu de jude administrativu, vulgo solgabireu. Deci te vomu alege. Tu vei primi, si in calitatea ta te de diregatoriu la comitatu vei pute pregati bine terenulu pentru reesîre, càci — precum scii — astadi pe la noi numai aceia potu sè fia alesi de deputati, pe cari solgabiraii i voiescu.

— Bine dîci.

— Asià dara primesci propunerea mea?

Stefanu siovai putîntelu, apoi respunse resolutu:

— Considerandu, cà numai interimalu voiu avé sé portu acéstu oficiu, lu-primescu.

— Asa inan-a!

— Eta!

— Asià dara e bine. Va sé dica Gestiunea e complanata. Me bucuru. Acuma eu me ducu, càci am unu lucru urgentu. La revedere!

Amicii si-strinsera man-a, si Hectoru esî.

Sé ne oprimu putîntelu aice!

Cetitorii nostri póte cà voru fi standu la indoióla la apretiuirea caracterului lui Hectoru, si nu voru sci deca vorbele lui in adeveru au fostu sincere, seu cà déra si elu se alaturà acelora, cari folosirà pe Stefanu de unu mijlocu, batendu-si in urma jocu de dinsulu?

Trebue dara se li-o spunemu apriatu, cà Hectoru nu facea parte din acea compania. Tineru cu caracteru deschieu si cu unu aeru de cavalerismu nobilu, elu era strainu aceloru intrige mârsiave cari se ticseau in ascunsu pe cont-a moralitétii si a bunului simtiu. Conducatorii acelora scieau, cà Hectoru — care in judecat-a loru erà unu tineru esaltatu — nu va aprobé, ma va contrabalantià planurile loru; de aceea nu i le comunicaré.

Cà totusi tocmai dinsulu fu propusu a se alege deputatu, caus-a este, cà Hectoru — cà omu loialu si neimvrajbitu cu nimene — erà individulu celu mai potrivitu spre a puté întruni încrederea tuturora, si astu-felu a nesigurà reesîrea scopului finalu, adeca alegerea unui unguru.

Va se dîca, cà si Stefanu la inceputu, asià Hectoru mai tardîu, a fostu numai unu instrumentu — fara scirea loru, in manile intrigantiloru de dupa culisse.

Asià dara, totu ce a dîsu elu lui Stefanu, a isvoritu din adanculu aniinei sale.

Numai astu-felu are se se esplice si judecati lui aspra a supra Romaniloru in genere. Ca amicu intimu, cà omu de omenia, elu si-a descoperitu parerea fara de nici o reserva.

III.
Intelnire fatala

Candu alegerea se incheiá, Aureliu Pompilescu, vr-o doi preoti si câti-va invetiatori, cari remasera pana ’n capetu fideli stindardului nationalu si personei lui Albinescu, erau fórte consternati.

Servilismulu, lips-a de caracteru si de consciintia a multora, dintre cari unii pan’ atunce — pana candu adeca interessele loru personale nu viuira in collisiune cu cerintiele politicei domnitorie — figurau cà mari Romani, i amari fórte.

La atât-a poltroneria ei nu se asteptau.

Dar, pe semne, Albinescu cunoscea mai bine omenii cu cari avea de a face, càci pe dinsulu nu-lu suprinse asià tare resultatulu acéstei alegeri. Prin urmare dara, nici nu se necasî intr-atât-a cà si aceia.

Ma inca elu i molcomià:

— Nu ve necasîti! Insedaru sunt tóte lamenàtrile, càci acuma nu mai putemu stramutà ce s-a intemplatu. Se ne mangaiàmu, cà noi ni-amu facutu datori-a!

— Dar ticàlosii trebue sé-si ià respla-t-a! — esclamà Aureliu.

— Si-o voru luà odata seu mai tardiu, inse de siguru, — respunse Albinescu. Astu-felu de omeni nici odata nu remanu nepedepsiti. Destinulu e judecatoriulu cehi mai dreptu.

— Eu n-asiu fi crediutu se putemu cadà, — observà unu preotu.

— Parinte, — i respunse Albinescu, — me rniru de dta, càci ai fi pututu se prevedi din capulu locului acéstu sfirsitu.

— Cum sé-lu fiu pututu vede?! Au nu suntemu noi in mare majoritate?

— Ba da.

— Capabili de a scóte la triumfu interessulu nostru nationalu? — continuà érasi preotulu.

— Nu dieu, — respunse Albinescu, — càci avemu asia multe defecte, trupulu natiunii nóstre e plinu de rane sângerânde. Ni lipsescu barbatii cu caracteru; ma si numerulu celoru putini ómeni de omenia inca se micsioréza pe di ce merge. E bine, fara conducatori onesti, lipsiti de ori ce vanitate si interessare materiala, nici o natiune nu póte sè infloresca.

— Si candu vomu avé noi de acéstia? — întrebà unu invetiatoriu.

— Atunce, — respunse Albinescu, — candu toti nu vomu voi se inaintamu decâtu numai pe calea onórei, si candu toti ne vomu multiami numai cu atât-a câtu se póte câstigà pe calea onórei. Dar sè lasâmu acésta filosofare pentru alta ocasiune, càci ne conduce in o lume fórte posomorita. Haidati la mine la unu pocalu de vinu sè mai uitâmu pe câte-va mominte necasurile vietii de tóte dilele.

Invitarea se primi, si toti se urcara in trasure, sè mdrga la Pruneni, càci de asta-data, din combinatiuni mai innalte politice, alegerea nu se facu la Pruneni, unde siedeau numai Romani si a nume cei mai devotati lui Albinescu, ci la Viraghéz, unde siedea unu baronu magiaru si unde si locuitorii erau de aceea-si nationalitate.

Aureliu ocupà locu in o trasurà cu Albinescu, si conversarà pe cale despre evenimentele dîlei.

— De asta-data inse Aureliu parea mai distrasu, decâtu cum erà înainte de a porni. Si cum se apropiau de Pruneni, elu devinià totu mai confusu.

Cum siedea acolo si privià înainte pe cale catra Pruneni, mii si mii de idei i se perondara in memoria.

Si-aduse a minte de vechi-a sa relatiune catra acésta casa, de visitele ce a facutu Aurorei, de amorulu seu ferbinte, care nici acuma nu s-a stinsu inca, de orele cele fericite petrecute in giurulu ei, si de multe de tóte, cari i aurira fantasi-a cu farmeculu dulcei multiamiri.

Apoi infirà mai departe meditatiunile sale. Unde merge elu acuma? Erasi la acea casa. Erasi va vede pe Aurora. Pe Aurora, care nu mai este logodnic-a altuia, care ddra a stinsu antipathi-a din trecutu, care lu-va recompensa pentru suferintiele lui lungi si dureróse, si care dóra in sfirsîtu i va acordà amorulu, si atunce...

Si atunce elu va fi fórte fericitu!

Si sub impressiunea acéstei fericiri, elu uità neplacerile causate in acea di la alegere, càci fantasi-a lui esaltata se ocupa numai de viitoriu, creandu-si acolo o viétia plina de farmece incantatórie.

Albinescu ocupatii in internulu seu cu impressiunile evenimeteloru dîlei, nu bagà de séma, cà tinerulu seu sotiu de caletorla nu pré vorbesce, ci continuà si elu intru sine meditatiunile sale.

De odata diari din depértare, vinindu in galopulu celu mai repede, unu calaretiu. Lu-recunoscu. Era unulu din servitorii sei.

Cum lu-diari alergandu cu calulu asià grozavu, numai decâtu i plesni prin minte, cà a casa de siguru s-a intemplatu vr-o nenorocire.

Elu tresari.

Intr-acéste calaretiulu totu se apropià, si in sfirsîtu acela sosi langa carutîa. Servitoriulu erà palidu.

— Ce s-a intemplatu? — întrebà Albinescu cu frica.

In locu de respunsu, servitoriulu i predete o harthia impaturata.

Albinescu o desfacà iute, o ceti si esclamà:

— Domne Dumnedieule!

— Ce-i? — ce-i? — întrebà Aureliu spariatu.

— Aurora a muritu! — respunse Albinescu.

Aureliu par cà fu lovitu de fulgeru. I parea cà a visatu. Nu voi se credia. Deci intrebà inca odata:

— Ce?

— Scump-a mea Aurora nu mai este.

— Dar ce s-a intemplatu, pentru Dumnedieu?!

— Eta cetesce!

Si Aureliu luà in mana scrisdrea. O ceti. Era a sociei lui Albinescu, prin care aceea insciintià pe barbatulu ei, cà Aurora a muritu mórtea grabnica.

O durere infricosiata cuprinse pe Aureliu, si aceea i apesi anim-a cu greutatea i stance colossale. Abia erà capabilu se vorbésca. Totusi se intarità si întrebà:

— Dar fostu-a bolnava?

— Ba.

— Cum ai lasatu-o adi diminéti-a, candu lecatu la loculu de alegere?

— Sanetósa.

— Domne sânte, óre ce s-a pututu inplamplatu dóra? Ce bóla grozava i-a causatu acésta mórte grabnica?

— Nu sciu, — respunse Albinescu, — nu sciu, decâtu numai atât-a, cà eu sum fórte nefericitu.

Si dupa acéste elu începu a plânge durerosu.

Aureliu se intórse catra calaretiu si l intreba:

— Tédere, én spune-ni cum s-a intemplatu mórtea domitisiórei?

— Dar nu este scrisa in carte?

— Nu.

Servitoriulu tacu.

— Spune, cum a muritu?

— S-a otravitu, — respunse servitoriulu cu tristatia adanca.

— S-a otravitu? — întrebà de nou Albinescu.

— Da, — dîse èrasi Toderu.

— Dumnedieule, Dumnedieule! — esclamà Albinescu, — cà tare m-ai pedepsit

Aureliu nu erà in stare se graiésca nici unu cuventu. Par’ cà fulgerulu l-ar fi tresnitu. Se aflà in positiunea aceluia, care vede nimicindu-se intr-unu minutu înaintea sa totu a avutu mai scumpu in lume.

Abià unu momentu mai nainte se afle in culmea fericirii sale. Erà bogatu, càci a o multime de ilusiuni din cele mai frumóse. I suridea unu viitoriu frumosu, amorulu speratu alu unei feciére candide. Fantasi-a lui si-creà o viétia plina de incantaminte ceresci.

Si dta, in momentulu urmatoriu, din culmea fericirii sale cadiu in prepasti-a adanca a nefericirii; ceriulu viitoriului i se întuneca, si fantasi-a-i îmbracà doliu profundu.

Elu privià inaintea sa cà inmarmuritu, si intr-unu tardîu apucandu man-a lui Albinescu, dîse cu tonu care esprimà cea mai cutrieratória durere:

— Fii convinsu, cà din adanculu animei consimtiescu la durerea dtale!

— Multiamu, — respunse Albinescu cu tonu nadusîtu.

— Am iubitu-o pana la mórte, — continuà Aureliu, — cu dins-a dimpreunà a apusu si steu-a fericirii mele.

Albinescu si-aredicà ochii spre Aureliu, si imbratîsiandu-lu si-inchinà capulu pe uinerulu acéstuia, si unu plansetu sfasîatoriu erupse din peptulu lui.

Durerea lui era mare, càci iubià pe Aurora, si acést-a inca lu-iubiá. Dar o presupunere i marià si mai tare acésta durere, o facea si mai nesuportabila, mai crâncena. Lui Albinescu numai decâtu i trecu prin minte ide-a, cà fiic-a lui de siguru pentru aceea s-a otravitu, cà n-a pututu se traiascà fara amorulu lui Zimbranu; e bine, elu a silitu-o sd-i retramita anelulu de credintia: deci acuma elu presupunea, cà autorulu mortii dinsei e dinsulu.

Si acésta presupunere i nascu suferintie sufletesci fórte cumplite. In desperatiunea sa erà p-aci sè nebundsca.

Intr-acéste caruti-a porni dragi si continuà calea cu repediunea cea mai mare. Albinescu si Aureliu siedeau la olalta, fara cà sè graiesca nici unu cuventu; dar mii de idei se perondara in internulu loiu.

Ospetii invitati din celelalte trasure, audîndu de intemplarea fatala, se intórsera catra satele prin cari siedeau, ne voindu sè participe la unu actu atâtu de sfasîatóriu de anima, cà si acel-a care avea sè intimpine pe Albinescu a casa.

Acest-a plangea cà unu copilu, càci suvenirea repausatei i reaminti tóte fericirile sale din trecutu. Dar sosindu la satulu seu, si-sterse ochii de lacrime, cà nu cumva soci-a lui sè-lu vedu cà a plânsu, si astu-felu durerea ei sè devinà si mai grozava.

Departe de a destepta intr-ins-a acéstu simtiementu, elu avea missiunea s-o mângâie; prin urmare trebuia sé-si întarite anim-a si se departeze de pe fati-a-i ori ce semne ale desperatiunii.

Pe candu dara elu sosi a casa se preparà bine pentru rolulu propusu.

Momentulu revederii fu grozavu!

Aurora zacea in cosciugu; ér mama-sa ingenunchià langa acést-a rogandu-se lui Dumnedieu.

Dins-a era asia de adâncità in rogatiunile sale, seu mai bine asia tare cuprinsa de durere, incâtu nici nu observà candu barbatulu ei si Aureliu intrara.

Albinescu sc cutremurà. Unu fioru rece trecu prin totu corpulu seu. Dar nu scóse nici o esclamatiune. Durerea lu-facu mutu.

Elu merse in tacere la cosciugu. Sarutà fruntea fiicei sale repausate, care zacea culcata acolo par’ cà ar fi viua si ar dormi. Nici o trasurà a fetiei sale nu se schimbà. Chiar si mórtea cruda o crutia. Nu o desfigura. Ea remase totu asia frumósa.

Si tatalu ei, par’ cà n-ar fi vrutu se credia, cà dins-a e morta, i apucà mana, o strinse, dar aceea era rece; puse man-a pe anim-a dinsei, dar insedaru, aceea nu mai palpita. Viéti-a-i s-a stinsu, si sufletu-i nobilu a sburatu la ceriuri!

Cu resignatiune nimicitória privi elu cadavrulu ei, pana candu anim-a-i fu inundata de suferintiele cele mai cumplite. Asià tare i vinià se planga, sé-si usioreze durerea prin lacrime, dar nu putea, càci se temea cà-lu va vede soci-a sa si astu-felu durerea aceleia va puté se erumpa intr-unu modu infricosiatu.

Deci, fortiandu-si sânge rece, se apropii de ea, si fara a-i grai unu singuru cuventielu o redicà susu.

Aceea, cà desteptatà din o visare, cum lu-vediu, i cadiu in bratie si erupse in plansetu durerosu.

Elu, precum si-propuse inca pe cale, voi s-o mângâie, sé-i aline suferintiele. Deci si-deschise budiele, cà se graiésca. Inse acele începurà a tremura, limb-a-i nu se misca, si nu fu in stare se pronuncie nici unu cuventu.

Emotiunatu pana la estremitate, o luà dara de bratiu si o conduse in tacerea cea mai adanca in odai-a laterala.

Si la cosciugulu Aurorei nu remase ni-me — afara de Aureliu, care privi tóta scen-a acést-a sub impressiunea celei mai cutrieratorie emotiuni.

Elu statea acolo ca o statua de marmóre, neclatitu si palidu.

Cum se vediu singuru se apropie, de cosciugu, ingenunchii langa acel-a si innaltie la tronulu celu cerescu o rogatiune ferbinte pentru liniscea sufletului ei.

Apoi se scoli in piciore, privi in fati-a ei cu o cautaturà care reoglinda, durerea unui martiriu grozavu, si ne mai putendu-si conteni lacrimele, incepiu a plânge durerosu.

Si totu cu cchii pe fati-a ei, se apropie si mai tare de cosciugu si dîse in internulu seu:

— N-ai pututu sè fii a mea in viétia, vei fi dara dupa mórte! Tu esti mirés-a mea. ita semnulu de credintia!

Si dupa acéste i sarute fruntea rece.

Anim-a lui Aureliu mai ci se sfasîi.

— Prim-a sarutare! — si-dîse elu, — pritr-a si cea mai de pe urma I Cum mi-am intipuitu-o, si cum s-a realisatu. In locu de pocalulu de placeri, cup-a de veninu!

Si totu meditandu astu-felu elu mai remaee inca timpu indelungatu langa cosciugu.

Intr-acéste Albinescu facu tóte dispositiunile, si ingropatiunea se decise pe a trei-a di.

Stefanu Zimbranu, dupa departarea baronului Hectoru Berczfalvy petrecu tóta diu-a a casa, càci dupa cele petrecute i era rusine se iesa la strada, sé-lu védia omenii, càci se temea cà toti voru ride de dinsulu.

Nici la elu nu vini nimene, si astu-felu diu-a i trecu fórte incetu si aceea era de totu monotóna.

In alta di apoi nu mai avea stare. Voia se ièsa, se vorbésca cu ómenii, se se convingà deca aceia in adeveru ridu de elu?

Inse n-avu curagiu a esî.

In astu-felu de siovaire trecu timpulu pana la miédia-di. Atunce apoi luà curagiu si decise, cà intemplese ce se va intemplà, dar totusi va esî.

Dar unde?

De siguru acolo, unde va fi mai putinu espusu unei batjocure seu chiar insulte.

Si la acéstu punctu elu numai decâtu si-aduse a minte de famili-a Szekelyhidy.

Acolo elu nu putea fi luatu in risu, càci cà insuratielu putea spera cu totu dreptulu o primire afabila cà ’n trecutu.

Si dèca acésta primire nu va fi atâtu de aniicabila cà cele de de multu, celu putinu se va convinge, cà elu in cas-a acést-a a fostu priinitu cu bucuria numai cà si candidatu de deputatu; si in casulu acel-a — perdiendu dejà acésta calitate — celu putinu va sci, cà in viitoriu nu mai are ce cautà acolo. Primirea mai rece va fi pentru dinsulu semnulu unui refusu pronunciatu.

Acest-a inca va fi unu avantagiu. Celu putinu se va sci orientà de cu bunu timpu, si va intrerumpe visitele sale.

Ocupatu cu astu-felu de idei se sui in trésurà si pleci spre comun-a Frundiesci, unde siedea famili-a Szekelyhidy.

Timpulu erà frumosu, primavar-a desteptà natur-a intréga la o viétia vesela, campulu inverdià, — riurile sierpuiau vialu cà s-au eliberatu de caten-a de ghiatia, paserile cantau cu placere. Tete respirau bucuria, tóte respandeau fericire.

Si Stefanu, la vederea acéstei serbéri universale a desceptarii, uità si elu positiunea-i neplacuta, fruntea-i se înseninà si începu a se simti bine de nou.

Calea catra Frundiesci duce prin comun-a Pruneni, si elu in meditatiunile sale nici nu observà, cà ajunse deja apropo de acéstu locu, unde mai de multu vinià totu-de-una cu atât-a placere.

Inse elu fu desteptatu din meditatiunile sale vesele prin unu accidentu tristu. Tocmai pe candu se apropia de Pruneni, diarî cà de acolo ese catra cimiteriu unu conductu funebralu. Cimiteriulu erà tocmai langa drumulu pe care inaintà elu. Astu-felu dara dinsulu trebuia se convinà cu acelu conductu.

Din depértare acel-a i se paru fórte nu-merosu, de unde deduse, cà de siguru vr-unu omu de frunte a muritu. Dar apoi sosindu mai aprópe, vediîi cà conductulu constà mai alesu din omeni inteligenti, intre cari zéri multi cunoscuti, si se cutremurà...

Nemijlocitu dupa cosciugu mergea Albinescu si soci-a sa!

Stefanu si-aduse a minte, cà Aurora a muritu si cà acuma de buna sdina dins-a se inmormenta.

Numai acuma i plesni prin minte mórtea ei.

Candu a auditu mai antâiu acésta intemplare fatala, nici in gându n-a avutu se vina si elu la inmormentarea ei; dar éta eventualitatea, destinulu necalculabilu, a voitu, cà si dinsulu se asiste la aceea, se vedia parintii si totu convoiulu in doliu, se privesca cosciugulu ce contine pe fost-a lui fidantiala, se simtà o durere cumplita seu celu putînu o remuscare acusatoria.

Apoi mai dîceti, cà nu este o mana pedepsitoria, unu ochiu resbunatoriu, care vede tóte si nu sufere înflorirea pecatului!

Stefanu se aflà impressionatu de cea mai cutrieratoria emotiune. Nu sciea ce se faca? A se rentorce erà tardîu; ér intelnirea cu conductulu funebralu avea se producà pentru elu o scena fórte neplacuta.

E bine, fiindu cà nu se mai putea rentorce, n-avea alt-a de facutu mai usioratoriu pentru elu, decâtu cà se grabesca decurgerea acéstei scene. Deci dete ordinu cocieriului se mane câtu mai iute, cà astu-felu se lase ingraba in urm-a loru cosciugulu si totu conductulu.

Cocieriulu dete sbiciu cailoru si aceia si-repedîra morsulu in galopulu celu mai repede.

Stefanu si-trase peleri-a pe ochi si luandu aniin-a in dinti, nici nu privi spre con-ductulu pe langa care trecea, ci si-bagà ochii ’ ’n peptu.

Preotii si totu poporulu cântà; dar o voce stentorica strigà mai puternicu, si Stefanu audî din mijloculu cântarii sunendu-i cà unu tunetu din ceriu acéste cuvinte:

— Nu fugi, ticalosule, càci resbunarea mea ori unde te va gasi!

Stefanu se cutremura. Elu cunoscea acea voce. Erà a lui Aureliu.

Dar in locu de a sta locului, elu ordonà cocieriului se mane si mai repede. Si caii batuti incepura se alerge cà turbati, lasandu inapoi-a loru in departare mare conductulu funebralu.

Inse Stefanu si acolo totu audià:

— Resbunarea mea ori unde te va gasi!

IV.
O congregatiune comitatensa.

La trei septemani, dupa cele povestite pan-acuma, in capital-a comitatului urmà unu evenimentu mare la ordinea dîlei.

Totu orasiulu era in miscare, pe strade se preamblau mai multi decâtu de alta-data si prin oteluri tóte odaile fure ocupate de caletori.

Era ajunulu congregatiunii comitatense.

Mai trei luni depline acéstu orasiu erà cà mortu. De si avea tergu de septemana, acést-a totusi nu producea o viétia mai sgomotósa, càci nu se presintau intr-insulu decâtu numai cei din locu si din satele învecinate. Inse in cea de pe urma septemana a lunei a trei-a, viéti-a acésta monotona totu-de-uua devinià mai variata, par cà totu orasiulu ar fi dormitu si numai cu ocasiunea acést-a s-ar fi desceptatu. Numai atunce parea a trai in adeveru; de alta-data numai vegetà.

La congregatiuni se adunà aice tóta inteliginti-a comitatului, adeca toti cei ce faceau parte din comitetulu comitatensu. Numai bolnavii remaneau p-a casa sdu aceia, cari erau peste mesura impedecati de niste lucruri fórte grabnice.

Nu e mirare, ar dîce cineva, care a cunoscutu importanti-a congregatiuniloru comitatense si rolulu ce elu au jocatu in viéti-a publica politico-administratva a Ungariei. De la acéste nici unu barbatu nu putea sè lipsésca, càci nu numai fia-care erà silitu a se presintà regulatu, dar totu-odata avea si ocasiune a straluci prin talentulu si artea sa oratorica.

De de multu congregatiunile comitatense erau fórte importante, in ele se desbateau Gestiunile cele mai ponderóse, dadeau instructiuni deputatiloru alesi pentru corpulu legislativu, de multe ori pertractau de nou unele legi votate acolo, ma câte odata le si respingeau, si astu-felu mai cà se consideiau coordinate cu legislatiunea.

Atunce toti cei ce nu puteau fi alesi deputati, sdu aceia cari se multiamiau cu unu rolu mai modestii, precum si aceia cari prin nâscerea si legaturile loru fainiliarie figurau intre conducatorii comitatului: se adunau din ori ce departare la acéste congregatiuni, cà se rostésca vr-unu discursu cu vorbe late si se participe apoi la festivitatile ce totu-de-una urmau.

Dar acéste timpuri „fericite“ au trecutu. Istori-a nostra juca in timpulu mai nou, in care drepturile comitateloru incompatibile cu legislatiunea tierii si cu respundiabilitatea ministeriala s-au suprimatu cu deseversîre, si prin urmare campulu de escelare prin cuventari inflorilate s-a stersu de totu.

Astu-felu din vechi-a importantia n-a remasu nimica, decâtu numai partea a dou-a, adeca festivitatile.

Inse si acésta parte este de ajunsu, cà inca si acuma se pota atrage pe multi, si mai alesu pe cei tineri, cari necunoscendu si nefolosindu drepturile vechi, nu sunt de felu disgustati pentru perderea loru.

Asii apoi congregatiunile comitatense erau si pe timpulu istoriei nóstre niste ocasiuni de convenire pentru toti inteligintii comitatului.

Preotii — cà se incepemu la biserica — viniau, cà cu ocasiunea acésta se taca poclame parintelui protopopu, de care aveau mare reepectu, càci acel-a cunoecea tóte slabiciunile loru. Din caus-a acést-a apoi fia-care i ducea câte unu daru, de unu sacu de farina, cucuruzu, galitie ai altele de acéste. Prin urmare santî-a sa avea unu profitu considerabilu din tóte adunarile acéste. Unulu doi, mai intimi, si-permiteau a trage dreptu la elu in cvartiru; dar acéstia mergeau totu-de-uua cu carulu incarcatu, in câtu din cele ce au adusu aru fi pututu se traiésca o luna.

Diregatorii se infatîsiau — ex offo. Comitele supremu avea de multe ori trebuintia de dinsii la votari. Apoi, fiindu cà erau siliti se se infatîsieze, firesce cà trebuiau se faca toti visita vice-comitelui, sé-i faca raporturi verbale despre zelulu si diliginti-a loru. Dar acéste visite inca nu se puteau face cu man-a gola. Districtele si cercurile domniloru diregatori din provincia produceau multe feluri de viptuale. Vice-comitele capetà din tóte in abundantia. Candu vice-comitele a fostu romanu, acel-a n-a capetatu de felu presenturi. Diregatorii magiari nu i-au dusu, pentru cà dinsulu — omulu politicei innalte — voindu cu totu cà dinsulu sé-si câstige simpathi-a loru, nu si-a sciutu sustinà autoritatea oficiala si respectulu trebuinciosu: éra diregatorii romani dîceau, cà „si dinsulu e Romanu pentru ce sé-lu caciulimu?“ Inse tóte acéste au trecutu. Acuma vice-comitele erà unguru, diregatorii magiari lu-respectau pentru cà erà din sângele loru; dr diregatorii romani se temeau de elu cà de uciga-lu tóca, pentru cà strainulu mai tare impune si pentru cà multi dintre ei n-aveau lucrurile loru in ordinea ceruta.

A trei-a parte a membriloru unei congregatiuni comitatense se compunea din a-ceia, cari scieau bine, cà in tóte dîlele adunarii comitele supremu va dà câte unu prandiu de gala, unde se va bd si vinu de Champagne — gratis. A sicie cu atâtia domni mari la o misa, a mancà mâncari alese, si a be vinuri cumpe si fine, — dta care erà suprem-a fericire a acéstoru ómeni!

In fine mai erau si de aceia, carora facenduli-se uritu de singuretatea de la sate, iniau la congregatiuni numai cà sè-si faca nitîca distractiune, sè-si petrèca, dar pe banii loru. Acestia scieau fórte bine, cà — obosita de lucrarile serióse de peste di — mai tóta inteligintia se aduna sér-a la cina prin ospetarii, unde apoi vine si o banda musicala de tigani, care dimpreunà cu vinulu inveselesce fórte spiritele. Omenii de categori-a acést-a atunce erau mai fericiti, dèca puteau umplé més-a cu butelie de vinu, aruncau tîganilon câte o suta de florini, si candu nu mai pu teau nici mancà nici ba, spargeau tóte iegile restornau mesele, si spargeau oglindile, numa cà se aiba ce se mai platésca, se arete cà ai bani si publiculu se recunósca, cumca dinsii sunt „domn“

Literatur-a, artile frumose, intreprinderile filantropice, pentru acésti coconasi era niste secaturi, mai de josu decâtu innalt’ loru cultura si pentru ele nu sacrificau nic unu cruceriu; ér cei ce totusi aduceau vr-un sacrificiu micu, se escusau, cà nu potu dà ma multu, càci timpurile sunt grele si abia potu trai.

Mai de multu acéste congregatiuni pentru Romani aveau o insemnatate specifica nationala; inse aceea incetulu cu incetulu a dis parutu.

A nume la staruinti-a lui Albinescu Romanii din acéstu comitatu formara un clubu nationalu, in care se se desbata tot cestiunile nationale de interesau mai impor tantu si se se decidà atitudinea loru in anu mite cause, cari aveau se vina la ordinea dîle in decursulu congregatiuniloru.

La inceputu, candu acéstu clubu s' infiintia, avii indata unu numeru mare de membri. Era tocmai vorb-a de alegerea diregatoriloru din comitatu, adeca avea se se faca restauratiunea. Romanii compacti insuflau respectu unguriloru, cari vediura numai decâtu, cà trebue se faca cu ei unu pactu, de cumva voiescu sé-si obtinà si ei câte-va posturi cardinale. Romanii decideau, càci erau in majoritate; ei impartieau posturile.

Acésta causa deveni unu maijnetu atâtu de puternicu pentru Romanii din comitatu, incâtu toti se inscrisera cà membrii in clubu; ma inca si aceia se infatîsiara, afirmandu cà ei sunt Romani, cari mai de multu negau acést-a, — seu despre cari nimene nu sciea cà sunt Romani.

Acestu clubu in primele sale siedintie facu o programa atâtu de acuta, merse atâtu de departe in pretensiunile sale, incâtu insusi Albinescu — care de altmintre se bucura in internulu seu de acésta aparintia — fu silitu din punctu de vedere politicu mai innaltu a molcomi pe oratori, cari se întreceau in esprimerea pretensiuniloru natiunii romane, „a stranepotiloru coloniiloru gloriase aduse in acéste parti de divulu Traianu.“

Desbatarile prime par cà represintau o licitatiune a simtieminteloru nationale, càci fia-care voià se clica mai multu decâtu inainte-vorbitoriulu, cà sè-si câstige încredere si poporalitate la connationalii sei.

Era atunce moda a fi mare Romanu. încà si damele nóstre puserà la o parte limb-a nemtiasca si cea ungureasca, de cari au datin-a a se servi in conversatiunea de tóte dilele, si incepura a vorbi romanesce; ma — spre a dà si espressiune esteridra simtieminteloru loru — tóte incepura a purtà cocarde de tricoloru nationalu romanescu.

Erà unu timpu frumosu acel-a, incâtu ti-saltà anim-a de bucuria, vediendu acésta desteptare din o letargia atâtu de lunga, si putendu a sperà unu viitoriu frumosu.

Aceste semne de vidtia apoi si produserà resultatulu numai decâtu. La alegerea diregatoriloru, Romanii puserà in posturi pe toti candidatii loru, dr dintre unguri numai aceia puturà fi alesi, pe cari si Romanii i primirà in list-a loru.

Si acéstu resultatu însufleti pe toti. La fine se tînii unu banchetu, in care entusias-mulu a ajunsu la culme; s-a cantatu: „Destépta-te Romane!“ Si la strofa, care se termina cu cuvintele: „Juramu, cà vomu dà mana se fimu purure frati!“ — toti sarirà in picióre si aredicara trei degete in susu.

Inse umarile nu pré sanctionarà acéstu entusiasmu. Siedintiele urmatdrie ale clubului nationalu nu mai erau asià impoporate; cei ce nu capetara posturi, se facurà ne-ndestuliti si se stersera din clubu; diregatorii inca se cam rarira, escusandu-se cà sunt ocupati, dar in realitate se temeau de comitele supremu, pentru cà unii erau fricosi, ér altii se compromissera in niscari lucruri oficiale, unde se intrebuintieza si cifre.

Astu-felu apoi incetulu cu incetulu inriurirea Romaniloru in congregatiuni si prin urmare si in comitatu disparu, — si cei învinsi mai dinainte se facurà învingatori.

Nepasarea, neinteressarea, indolinti-a prinse asià adance radecini intr-insii, incâtu nu mai viniau nici la congregatiuni, — si dèca viniau, acést-a nu erà decâtu unu titlu, cà sé-si petreca o dî dóue prin ospetariile si bereriile din capital-a comitatului.

Congregatiunea, la care continuâmu firulu intemplaminteloru nóstre, inca erà un-a din acele, la cari Romanii nu se ivirà mai de felu.

Abia Albinescu, Pompilescu, vr-o doi preoti si câti-va invetiatori luara parte.

La ordinea dîlei urmà alegerea unui jude administrativu intr-unu locu vacantu. Se propuse Stefanu Zimbranu. Ungurii si dimpreunà cu ei toti renegatii de nationalitate si de principiu strigarà cu celu mai mare eutusiasmu, cà la comanda mai innalta: „Sà traiésca!“

Romanii putini respunsera: „Nu ne trebue.“

Albinescu tacea.

Atunce siceru cuventulu Aureliu Pompilescu:

— Domniloru, — dise elu, — propuneti pe ori si cine, numai omu de omenia se fia. Pentru Zimbranu nu vomu votà, càci intr-insulu nu gasimu acésta calitate!

Ce bine de Stefanu, cà nu erà de fatia!

Sèu s-ar fi ascunsu sub pamentu de rusine, — seu ar fi spintecatu indata pe Aureliu — de mania.

Inse de si elu nu erà de fatia, amicii lui facurà tóte pentru salvarea onórei sale. Ei sarii a numai decâtu in piciore si cerura „actie“ in contra insultei facute.

De si asemene vorbe se mai audîra in sal-a comitatului, totusi de asta-data se facu unu sgomotu deosebita mare. Caus-a acéstei iritatiuni fu, cà de asta-data le-a rostitu unu Romanu si tocmai in contra unui magiaronu! pe candu de alta-data le dîcea unu unguru, si-apoi acéstora mai multe li-su iertate, càci ei facu dreptatea.

In scurtu timpn se escà unu scandalu si mai mare. Membrii comitelului erau p-aci s-apuce scaunele, se se convingà cu acele, seu se se tace in capu... Inse comitele supremu reesî a face tacere, si invità pe Pompilescu a-si retrage cuvintele.

Pompilescu-multiami comitelui supremu pentru restabilirea ordinei, si declarà in niste termeni fórte categorici, cà n-are se retraga nici o vorba din cele ce le-a dîsu la adress-a lui Stefanu Zimbranu, cà le-a dîsu cu premeditare, si e gata a le repetî ori si candu.

Resultatulu fu, cà începerea actiei criminale in contra lui se decretà in unanimitate.

Ce-i pasà lui de ast-a! Numai cà l-a bla-matu pe Stefanu in mijloculu inteligintiei comitatului! Numai cà l-a pututu silf a-si cere satisfactiune pe terenulu luptei!

Atunce, numai atunce va fi elu deplinu fericitu! Aceea va fi or-a resbunârii. Unulu din doi va trebui se mora.

Aureliu cu cea mai mare nerabdare asteptà acéstu momentu.

Siedinti-a comitetului se incheià. in mijloculu celei mai inversiunate iritatiuni.

Inse pana ser-a trecu si acésta iritatiune, si toti si-petrecura pana diminati-a la mesele incarcate cu butelie de vinu din ospetari-a principala, — unde si musieantii tigani si-câstigara o frumosa suma de bancnote.

Si dupa acéste toti se departara catra casa, ne mai ocupandu-se de scandalulu intemplatu la congregatiune, de care s-au mai ivitu si de alta-data, si astu-felu n-a fostu unu evenimentu mare.

Ma fostu-au si de aceia, cari rideau in pumni, cum s-au prostituitu doi „olahi prosti.“

V.
Pe campulu luptei.

Stefanu, dupa intelnirea sa fatala din capetulu satului Prumeni, cu conductulu funebralu alu Aurorei, manandu totu in galopu, sosi in curendu la Frundiesci, si trase dreptu la cas-a lui Szekelyhidy, care fiindu cea mai mare casa in satu si ingradita cu muri, inca de pe timpulu iobagiei se numià „curte,“ càci acolo siedea proprietariulu comunei.

Elu fu fórte bine primitu acolo. Irma lu-intimpinà cu surisu pe budie; ceea ce i facu o impressiune fórte buna, dupa durerós-a scena de la inmormentarea Aurorei, prin care trecu tocmai in momintele din urma.

Domnulu casei inca se aflà a casa, si acel-a numai decâtu adunà o mica societate de dame si de tineri, cari apoi toti la olalta formara unu cercu placutu si vialu, si petrecura timpulu glumindu, ridiendu, cantandu si facendu feliurite jocuri sociale.

Odata unu tineru din intemplare propuse cà se se si dantieze. Propunerea si fu primita numai decâtu cu entusiasmu. Un-a dintre domnisiore avu amabilitatea a se pune la pianu, si music-a începu.

Se ’ntielege, cà primulu dantiu, cu care se începurà celelalte, fu nationalulu „ciardasiu.“

Stefanu avu istetimea d-a cere elu mai de graba decâtu toti la dantiu pe domnisiór-a casei. Ei deschiserà balulu improvisatu...

Si pe candu dóra inca tinerim-a rece abia se gramadi in o movila mica pe cosciugulu nefericitei Aurore, — pe atunce fostulu ei mire sborà in valsulu selbaticu, ducendu pe bratiele sale pentu-a alesa a animei sale, pe dragalasi-a si seducatóri-a Irma Sztikelyhidy.

Si imbetatu de farmecile ei, ametîtu de placerile ce-i promiteau unu viitoriu fericitu, tiesendu o viétia dimpreunà cu ea, uità scen-a din marginea satului Pruneni, uità cu deseversîre si memori-a Aurorei... Par cà nici n-ar fi traitu pan-acuma, ci viéti-a lui s-ar fi inceputu numai din momintele acéste: elu nu mai sciea nimica de trecutu, càci se ocupa numai cu viitoriulu.

Si viitoriulu i stralucià cu atât-a lucore, incâtu i rapi vederea ochiloru... Elu deveni orbu... Nu mai vedea in lume nimica, decâtu pe Irma... numai pe ea...

Si-perdu audiulu... Nu mai audiea decâtu vocea ei angerésca, ce i sunà mai frumosu decâtu clopotielulu de argintu...

Nu-si mai putea intipui alta fericire mai mare, decâtu amorulu Irmei...

Ea erà lumea lui. Fara dins-a totu globulu pamentescu n-ar fi avutu nici o valdre pentru elu.

Petrecerea durà pana desu-de-deminetia. Si atunce toti se departara sub impressiunea unoru placeri fórte placute.

Stefanu plecà si elu catra casa, dar inavutitu cu o simtire scumpa. Erà fericitu. Din primirea cea afabila in acésta casa se convinse, cà dinsulu acolo — si in specialu de catra Irma — n-a fostu primitu pan-acuma numai pentru aceea bine, cà erà candidatu de deputatu; ci acea primire fu basata pe simpathi-a simtieloru reciproce.

Prin urmare elu putea se spere cea mai frumosa continuare. Putea se gândésca la realisarea visuriloru si aspiratiuniloru sale. Erà in dreptu se se considere cà unu omu fericitu.

Inse esindu din curtea lui Szekelyhidy si-aduse numai decâtu a minte, cà are se treca érasi prin Pruneni, tocmai pe langa mormentulu Aurorei, unde dóra érasi se va repeti scen-a neplacutà de eri, erasi va audî amenintiarea din diu-a trecuta, — si astu-felu i se va conturbà fericirea.

Si tocmai in momintele presinte nici decâtu nu i-ar fi placutu acést-a. Nu numai pentru cà se simtiea esaltatu in alu sieptele ceriu alu fericirii sale; dar si pentru cà fratele Irmei, juristulu Lajos, inca se aflà in trasur-a lui, càci lu-rugase sé-lu duca si pe dinsulu pana la nnu satu, unde siedea unu prietenu alu seu.

Dèca Lajos ar fi devenitu martorulu unei scene atâtu de drastice, ar fi comunicatu-o si aurorei sale, si astu-felu Stefanu fórte s-ar fi compromisu.

Dar acést-a trebuià se se evite cu ori ce pretiu.

Deci Stefanu ordonà cocieriului se nu mane prin Pruneni, ci pe alta cale, pe unde inse trebuii se se faca unu incungiuru mare.

Lajos se mirà de acést-a si întreba:

— Pentru ce nu trecemu prin Pruneni?

Pe acolo e multu mai aprope!

— Sciu, — respunse Stefanu, — inse eu am putîntelu lucru la notariulu din comun-a vecina, si de aceea trebue se trecemu p-acolo.

Si la acéstu respunsu Lajos inca se linisci, si ei trecurà înainte.

In comun-a indicata apoi Stefanu in adeveni se cobori înaintea casei notariale, intri, petrecu câte-va mominte acolo, apoi esî, dîcendu cà si-a gatatu lucrulu.

Si apoi caletorira mai departe. Candu se despartira, Lajos lu-invità sé-i mai cerceteze si de alta data, ceea ce elu promisse cu bucuria.

Pe miédia-di sosi a casa.

Acolo lu-intimpinà baronulu Ilectoru si i spuse, cà dinsulu a pregatitu deja terenulu bine, cà se pota fi alesu de jude administrativu.

— Nu mai lipsesce nimica, — incheià Hectoru naratiunea sa, — decâtu se te duci la comitele supremu si sé-lu rogi se te admità in candidatiune.

Stefanu audî cu neplacere acésta propunere, care i umili ambitiunea.

— Ce felu! — esclamà elu, — se me ducu se cersiescu unu osu de rosu? Nici odata! Nici nu sum silitu a cere vr-o diregatoria, càci am din ce trai; — dar nici postulu ce mi-se ofere nu-i asià de mare, cà se fia vrednicu a face pentru elu unu pasiu. Ddca me va candidà bine, dàca nu, — sanetate buna I Eu nu me umilescu!

— Dar ast-a nu-i nici o umilire?

— Sà ceru eu, advocatu cu clienti numerosi, unu postu de jude administrativu!

— Inse numai interimalu.

— Nu-mi pasa. Propune-me, fara cà sé-i facu visita.

— Dar fara ast-a nu se póte.

— Apoi nu voiu fi.

— Dar partid-a poftesce, si tu trebue se te supuni decisiunii sale.

— Partid-a, partid-a? Dar nu m-a insielatu pe mine ea? Sum eu datoriu se me supunu disciplinei sale?

— Nu partid-a, ci unii omeni te-au insielatu. Inse tocmai fiindu cà ei s-au purtatu asià, tu trebue se te areti generosu si se printesei acéstu postu — precum am dîsu — interimalu, cà lumea se vedia, cà tu nu pentru remuneratiune materiala ai esîtu din partid-a nationala romana, ci din convingere, càci principiulu teu n-a fostu in consonantia cu alu estravagantiloru de acolo.

Stefanu stete pe gânduri. Cuvintele lui Hectoru viniau se aline acusarile consciintiei jale, cari — ori câtu se incercà a le sugruma, totusi — de multe ori lu-torturau.

Stefanu, de si cu tóta ocasiunea se incercà a capacità pe toti, cà dinsulu numai din convingere intima a parasitu vechiulu stindardu nationalu; totusi vedea, cà fórte putini ómeni sunt capabili a crede acést-a, si cei mai multi remasera cu parerea, cà ba dieu elu numai din interesau materialu a facutu acést-a.

Si acést-a din candu in candu totu lu-superà.

Inse dta, motivarea lui Hectoru i oferi unu argumentu puternicu spre a convinge pe contrarii sei, cà dinsulu numai indemnatu de unu principiu politicu mai innaltu a facutu pasiulu momentosu de trecere in alta partida, si cà prin urmare dinsulu a remasu omu de omenia; càci deca va primi postulu de jude administrativu, nimene nu va puté dîce, cà dinsulu din interessu materialu face acést-a, càci cà advocatu are unu vinitu mai mare, decâtu ce-i va puté procurà postulu seu.

Aceste idei trecurà cu iutidl-a fulgerului prin mintea lui Stefanu, si cucâritu de ele, respunse lui Hectoru:

— Motivulu teu m-a invinsu. Pentru tine voiu face si acést-a. Me voiu duce la comitele supremu sè-i facu o visita de eticheta.

— Atât-a e totu ce ti-se cere. O simpla formalitate, si altu ceva nimica. Comitele te si ascépta.

Si dupa acésta convorbire Stefanu se si duse la comitele supremu si lu-rogà sâ-lu admita in candidatiune, ceea ce acel-a i-a si promisu cu cea mai mare afabilitate.

Resultatulu lu-scimu.

Precum dîseramu, Stefanu nu fu de fatia la congregatiune. Cimbrudanu inse grabi a-i aduce insciintiarea despre decursulu aceleia, spunendu-i cà a fostu alesu cu mare majoritate.

Candu inse nunciulu i impartesî si scandalulu ivitu cu acea ocasiune, ofensarea onórei sale de catra Pompilescu, intr-unu modu atâtu de bruscu, Stefanu se aprinse de mania si devin! fórte furiosu.

— Dar nu te necasî, — lu-linisci Bumbescu, carele intr-acéste inca sosi la elu, — congregatiunea a decisu, cà fisculu comitatului sé-i intenteze actiune criminala, deci in scurtu timpii vei ave satisfactiunea cea mai eclatanta.

— Aureliu m-a insultatu in fati-a unui publicu numerosu, — respunse Stefanu iritatu, — si eu se tacu frumosielu, sè suferu in linisce ofens-a si se me ascundu sub scutulu unei actiuni criminale, ce i va intenta fisculu comitatensu, si care — conformii procedurei nóstre — se va pertractà in decursu de ani la tóte forurile; dr pan-atunce eu se stau molcomu si sè ascultu cu paciintia vorbele tuturoru ómeniloru de pe strade, cari mivoru dîce: „Acest-a e omulu, caruia in o congregatiune comitatensa i s-a dîsu in publicitate „Omu de nimica!“ — Sd trecu prin tóte fasele umilirii, sè ducu o victia miserabila, in-câtu sè-mi fia rusine a me uità in fati-a ómeniloru onesti: numai pentru cà sè asteptu sentinti-a, care — in lips-a curagiului meu — sè-mi restitue onórea? Acesta numesci tu satisfactiune?

— Da, — respunse Bumbescu.

— Nu, eu n-o primescu, — continua Stefanu. Faca comitatulu ce va vrd pentru insultarea demnitatii congregatiunii sale. Ast-a nu me privesce. Sentinti-a ce se va aduce, nu o reclamu in interessulu meu. Calea acésta e lunga si necorespundietdria pentru unu cavaleru. Eu trebue sé-mi reparezu onórea nu mai decâtu si pe altu terenu.

— Dora vrei a duela? — întrebà Cimbrudanu spariatu.

Si in momentulu acést-a Stefanu si-mi aduse a minte si de Irma. Ce va dîce ea, deca va audî, cà dinsulu a fostu atacatu atâtu d aspru in onórea sa, si totusi nu si-a cerut satisfactiune cavaleresca, ci s-a ascunsu la uir br-a scutului tribunaleloru?

De siguru, va dîce cà este lasiu si lu-a despretiui.

Deci elu respunse:

— Sum silitu. Nu,apartînu aceloru omeni, cari facu parada cu, cavalerismulu lori Condamnu si eu duelellu. Cu tóte acéste inse trebue se recunoscu, cà sunt mominte in viéti-a omului, candu nu-ai altu miflbeu de restituirea onórei in judecata opiniunii publice decâtu duelulu. Eu dara inca sum fortiatu recurge la acéstu mijlocu.

— Faci reu, — observà Bumbescu.

— Dati-mi pace, — respunse Ștefani indesiertu ve încercati a me capacità. De voiu sé-mi dovediti, cà — de si la alegerea de deputatu v-ati purtatu infidelu, totusi — mi-sunteti amici, ve rogu impliniti-mi o cerere.

— Ce? — intrebara amendoi mai de odata.

— Sè-mi fiti secundanti!

Nici unulu nu respunse.

— E bine, primiti?

— Sà me ierti, — începu Cimbrudanu,— dar scii cà duelulu e opritu, si eu cà notariu comunalu nu potu sé-mi periclitu viitoriulu.

— Va se dîca nu primesci? — lu-intrebà Stefanu necasîtu.

— Nu potu, — respunse Cimbrudanu cu sfiala.

— Dar tu? —se adresai apoi Stefanu catra Bumbescu. Tu nu esti diregatoriu. N-ai se puni in pericolu viitoriulu teu. Prin urmare nu vei asardà nimica. Primi-vei?

Dupà unu momentu de siovaire, Bumbescu si-luà ânima-a ’n dinti si respunse:

— E dreptu, cà n-am se periclitu nimica. Dar eu din principiu sum in contra duelului, si astu-felu nu potu se primescu rolulu de secundantu.

— E bine, — respunse Stefanu restitu,— acuma ve cunoscu ce omeni sunteti. Amici candu mi-merge bine, candu aveti ceva folosu din acésta amicia; dar dusmani, candu învinge contrariulu. Indata-ce stdu-a mea palesce, me parasiti, si reviniti numai atunce candu aveti sperantia se mai aveti vr-unu folosu.

— Ne ataci pré aspru, — dîse Bumbescu.

— Dar am dreptu, — continuà Stefanu. Din momentulu in care cadiui la alegerea de deputatu, voi me parasirati si v-ati dusu a ve incaldi la lumin-a învingerii. De atunce nu v-am mai vediutu. Par cà nu ne-amu fi cunoscutu de felu. Dar dta indata ce viitoriulu incepe sé-mi surida érasi si mie; indata-ce ati aflatu, cà sum alesu de jude administrativu, si cà prin urmare voiu puté face ceva in folosulu vostru, cà veti avè unu câstigu de preteni-a mea, ati vinitu numai decâtu a o rennoi. Sum convinsu, cà numai decâtu au se vina si ceialalti demni ortaci ai vostri; Gabilescu, Negru, Plopescu si ceialalti. Dar si aceia voru face întocmai cà voi: voru incepe a me felicità, se voru lingusi prin vorbe góle; dar candu apoi i voiu ruga sé-mi faca unu micu serviciu, prin care dóra s-ar reversà a supraloru numai o umbra de periclitare, toti se voru escusà, cà taca, cà punga, ei se voru carà p-aci ’ncolo.

— Déca nu te-amu iubi cu asià mare devota mentu, — incepu Bumbescu, — amu considerà vorbele tale dreptu ofensa. Inse astu-felu le atribuimu numai iritatiunii tale, care te domnesce in momintele acéste.

— Gânditi ce ve place, nu me interessaza de felu, — respunse Stefanu. Eu acuma trebue sâ-mi cautu de lucru si sé-mi ceru secundati unde i voiu afla.

Si dupa acéste elu si-luà peleri-a si esî. Cimbrudanu si Bumbescu inca lu-urmara peste câte-va minute.

In porta ei intelnira pe Gabilescu, Negru, Siesanu, Plopescu, Recitianu, Punteanu si pe altii, cari grabirà a vini sc gratuleze lui Stefanu.

— N-am timpu se stau cu voi de vorba, — le dîse Stefanu morosu, — dar intrati, si servitoriulu meu ve va dà rachia.

Si dupa acéste elu se departà repede.

Intre Romani nu-si gasi nici unu secundantu; càci cei ce remasera fideli programului nationalii, nu voira se primésca in contra lui Pompilescu; — ér ceialalti, cari dimpreunà cu elu desertam din taber-a nationala, seu nu aveau curagiu de felu, seu se temeau a periclita câtu-i negrulu sub unghie pentru unu lucru asia bagatelu — dupa judecat-a loru.

Deci elu fu silitu a se rugà de doi unguri, cari numai decâtu i si promissera a-i face acéstu serviciu amicalu.

Secundantu lui Stefanu se presintara la Aureliu, si acel-a numindu pe secundantii sei, cestiunea se puse indata pe terenulu unei reparatiuni pe calea onórei.

Ori ce încercare de impacare fu insedaru. Diu-a duelului se ficsi, si adversarii se intelnira pe campulu de lupta, amendoi plini de mania si ura, amendoi neimpacabili si decisi a lupta pe viétia si pe mórte.

Inse Aureliu totusi era mai iritatu. Era fericitu, tremurà de bucuria, cà ceriulu i-a oferitu acésta ocasiune spre a-si resbuna, spre a stinge viéti-a unui ticalosu.

Nu vomu însemnà amenuntele duelului. Vomu observà numai, cà lupt-a se facu cu sabi-a.

Éta pe scurtu resultatulu!

Aureliu, iritatu peste inesura, începu lupt-a cu multu focu si atacà pe Stefanu cu o mania fórte inversiunata, ceea ce lu-lipsi de siguranti-a loviriloru sale.

Din contra Stefanu, de si dinsulu asemene erà cuprinsu de o ura nemarginita, astepta cu sânge rece atacurile adversariu-lui seu.

Antâiu atacà Aureliu, dar fara succesu. Stefanu i evità tóte lovirile îndreptate.

Apoi Stefanu luà rolulu atacatoriului. Inse nici elu nu putu obtînd vr-unu succesu pe partea sa.

Si érasi Aureliu atacà, si érasi insedaru-Si astu-felu se perondara ei mai de multe ori, totu fara successu.

Intr-acéste ur-a si furi-a lui Aureliu crescurà la unu gradu atâtu de naltu, incâtu ochii-i se paingenara, si sub impressiunea dorului de resbunare par cà si-perdu vederea.

Stefanu usà de acéstu momentu alu confesiunii lui Aureliu, si i îndreptà o lovitura, pe care acést-a nu o parii destulu de iute.

Sabi-a cadiu din man-a lui Aureliu, càci Stefanu i-o ranise cu violintia.

Lupt-a nu se mai putu continua.

Secundantii declarara, cà amendoi luptatorii au satisfacutu cerintiele cavalerismului.

Dar Aureliu se departà mai furiosu de pe campulu luptei, decâtu cum vini acolo, si si-dîse:

— Duinnedieu nu m-a lasatu sé-mi potu resbuna, sé-lu potu omori. Dar vini-va inca timpulu, si-atunci nu va scapa!

VI.
Primulu debutu.

Alegerea lui Stefanu de jude administrativu s-a facutu dupa tóte regulele ordonat de lege. Aceea nu se mai putu combate. El dara o primi si in scurtu timpu si-ocupà oficiulu nou.

Inse fiindu cà sperà a fi fórte ocupat in postulu seu, si astu-felu nu credea se aibe timpu a purtà — afara de acel-a — inca si advocatur-a, si-inchise cancelari-a advocatiala.

La acéstu pasiu lu-indemnà si svatulu lui Bumbescu, carele credea, cà Stefanu va predà lui processele sale.

Dar Bumbescu de asta-data se pacali. Stefanu, fiindu cam superatu pe elu, nu-i dete nici unn procesau, ci le concrediu tóte unui advocatu magiaru.

Aci inse trebue se mai adaugemu, cà fiicându astu-felu, Stefanu a avutu si altu notivu, nu numai superarea lui in contra lui Bumbescu. A nume: acelu advocatu magiaru erà verulu Irmei, si astu-felu dinsulu prin faptulu acést-a credea a-si câstigà unu titlu mai multu la simpatile-a ei.

Trecurà vr-o siese luni, de candu dinsulu se instala in oficiulu seu. La inceputu i paru cam curiosa acésta viétia, cu atâte corespundintie in susu si in josu, cu multe escursiuni neplacute si respundiabilitate continua: dar in urma se invetià si cu ast-a.

Un-a inse totu lunecasî. Cà Romanii nationalisti, amicii lui de odinióra, lu-parasira cu totulu; nu mai viniau la elu, ma si dèca lu-intelniau unde-va pe strade, seu in cutare locu publicu si privatu, se feriau de elu, nu mai vorbiau cu dinsulu, par cà nici nu l-aru fi cunoscutu.

Numai Cimbrudanu, Bumbescu si ceialalti i remasera fideli, vinindu mai in tóte dîlele se beie câteva pocale de rachia si se cara partinirea lui in anumite cause.

Inse pe acéstia i urià.

Parasitu dara de toti, cu cari ar fi petrecutu bucurosu, si-cautà distractiune acolo unde putu. Cà desperatulu, care se arunca in bratiele valuriloru, cà acele sé-lu duca unde va voi sortea seu intemplarea órba: asià si Stefanu se servi de amici-a acelora, cari tocmai se aflau in giurulu seu si i se pareau mai vrednici de amici-a lui.

Si acéstia erau toti magiari.

Astu-felu dinsulu se desfacu de totu din societatile romanesci, si cà sé-si resbune a supra Romaniloru, dovedindu le, cà si fara amici-a loru pate se traiesca: elu se sili in adinsu se duca cu prietenii sei magiari o viétia câtu mai sgomotósa, cautandu a face totu acte de acele, cari se atraga atentiunea publica si se sternesca sujete de conversatiune in inteliginti-a din comitatu.

Prin acéstu sgomotu elu credea a puté amutî acusarea aceloru Romani, cari afirmau, cà consciinti-a lui nu e liniscita si cà i pare reu de renegarea principieloru sale politice.

Stefanu nisuià cu totu adinsulu, cà lumea sé-lu creda si in viitoriu omu de omenia.

Inse nu-si putu realisà dorinti-a. Sgomotulu celu mare alu petreceriloru sale nu desteptà in Romani parerea dorita de elu; din contra, dinsii — vediendu-lu banchetandu astu- felu — credeau, cà elu tóte acéste le face numai din desperatiune.

Si cu totu dreptulu puteau se credia acést-a.

Purtarea lui Stefanu a trecutu prin mari schimbari. Mai de multu dinsulu era unu tineru blandu, modestu, ducea o viétia fórte lina si lipsita de ori ce escessu de candu inse fu introdusu in societatile tineriloru magiari, se facu si elu unu spulberatu, fanfaronu, si fórte escessivu.

Nu este vin-a lui, ci a scoici, in care a ajunsu. Multi tineri magiari de la tiara nu escelaza in altu ceva, in generalii, decâtu in dóue sciintie beu si se jóca de a cartile. De acésta categoria se tineau si noii amici ai lui.

In scurtu timpu si Stefanu ajunse unu demnu invetiacelu alu acéstei scóle, ceea ce pe Romani i intarî si mai multu in credinti-a loru.

Dinsulu incetulu cu incetulu intr-atât-a se familiarisà cu acéstu traiu estravagantu, incâtu nici nu observà cum cadiu treptatu pe scar-a degradarii.

Dar ast-a i facu poporalitate in societatea in care a intratu. Amicii lui, tinerii magiari, lu-adórau si erau gata sà aduca pentru dinsulu ori ce sacrificiu. Deveni idealulu loru.

Acestia apoi respandira si in familiile de cari apartineau complacerea loru, o comunicarà tuturoru amiciloru si cunoscutiloru, — si astu-felu in urma Ștefana ajunse unu omu fórte poporalii la toti ungurii.

Amu fi inse nedrepti, dèca neamu opri aice, lasandu pe cetitori a crede, cà acésta poporalitate se basà numai pe desele ban-chetâri ale sale cu acei tineri, si pe altuceva nimica; trebue dara sà adaugemu, cà Stefanu nu numai intre pocale, ci si la rnds-a verde, precum si prin portarea sa diligenta si esacta in oficiu, si-a câstigatà renumele cehi mai bunu.

Siefulu seu, vice-comitele, era fórte multiamitu cu dinsulu. Nu numai nu primi in contra lui nici o plansóre, dar molcomi unele spirite certaretie din acela cercu. In totu comitatulu nici unu jude administrativu nu era cu elu. Ajunse in timpu scurtu modelulu tuturora, in totu ce privesce diligintia si zelu.

Dar apoi la més-a verde, in congregatiunile comitatense inca escelà. Nisuindu a remane totu omu de omenia in judecat-a opiniunii publice, si prin urmare voindu a face se crddia toti omenii, cà dinsulu din convingere — si nu din interesau materialii — si-a parasitu vechiulu stindardu: Stefanu cugeta, cà trebue sà se serve de tóte terenurile si ocasiunile, spre a demustrà acést-a. Terenulu celu mai potrivitu spre acéstu scopu — firesce — era in congregatiunile comitatense, cari i oferiau ocasiunile cele mai escelente, spre a motivà trecerea sa si spre a puté figurà cà represintantele unui principiu.

Si dinsulu usà bine de acéstu terenu. Esploatà tóte ocasiunile. Desveli fiamur-a unei politice de moderatiune. Se recomandà cà unu mijlocitoriu de pace intre Romani si unguri. Combatu estremitatile din ambele parti, si mai alesu atacà directiunea „ultra-nationala si separatistica a politicei romane moderne,“ — care — precum dîse — „pericliteza intregi tatea tierii si vré se fondeze aice o Daco-Romania.“

Indesiertu se scolà mai antâiu Albinescu, apoi Pompilescu, se refranga cu arguminte puternice acusatiunile fara temeiu si calumniile lui Ștefanii, — publiculu, in majoritate magiarii nu voi se audia decâtu pe acéstu din urma, si vorbirile loru se perdura in sgomotulu publicului netolerantu.

Stefanu Zimbranu deveni eroulu dîlei. Toti magiarii i gratulara, càci vorbele lui li vinira tare bine la socotéla. Vediendu dinsii, cà tocmai unu Romanu se scóla spre a combate pe Romani, tacura, nici unulu nu luà cuventulu, ci numai se delectarà cum se batjocurescu Romanii, prin urmare cum slabescu si se prepadescu dinsii si cum esu învingatori magiarii, fara cà celu putînu sà fi intrata in lupta.

Apoi n-a fostu acésta o învingere usiora si placutà? N-a meritatu ore celu-ce a câstigatu-o recunoscinti-a cea mai deplina?!

Ba da!

Si eroulu dîlei, celu ce a facutu asià mari servicie magiariloru, care li-a câstigatu o batalia — fara concursulu loru, a si primitu recompens-a loru.

Stefanu deveni adóratulu loru, de la care sperau inca multe in interessulu causei suprematiei ungurésci.

Elu si-câstigà deplin-a încredere a loru. Si dinsii erau gata a-si dà totu concursulu la înaintarea lui pe carier-a sa.

Dar pe câtu de multiamiti erau magiarii cu purtarea lui Stefanu, seu a lui Pista — precum i dîceau ei: tocmai asia de superati devenira Romanii prin acésta renegare infama si petare a mamei comune, care l-a nascut u si pe elu.

De cumva dinsulu ar fi fostu unu tineru de o capacitate mediocra, a carui perdere nu este asia mare, si care nici n-ar fi pututu strica asia multu Romaniloru; acéstia nu s-ar fi pré superatu pentru desertartea lui: inse elu era unu tineru de o capacitate escelenta, care in ori ce tabera va putd se faca mari servicie, si prin urmare avea sb fia fórte stricaciosu pentru aceea din carea esîtu, va se dica, perderea Romaniloru era mare. Si cu câtu acést-a erà mai mare, cu atât-a si iritatiunea loru deveni mai acuta.

Tinerimea romana nu si-a pututu conteni indignatiunea, ci dede inca in ser-a aceea curau liberu dispretiului seu.

Fruntasii ei se adunara si hotarira se faca inca in ser-a aceea o demonstratiune.

In contrastu cu tinerii magiari, cari la asemene ocasiuni, au datin-a d-a face musica de pisici, a sparge tóte ferestile respectivului, a-i periclita astu-felu si viéti-a, pe scurtu a face unu scandalu mare: tinerii Romani deciserà, cà in ordinea cea mai buna se voru duce pana la cas-a in care siedea Pista, — sé-lu numimu de acuma înainte si noi asià! — Si oprindu-se sub ferestile lui, voru cântà armoniosu si linu imuulu nationalu: „Descepta-te Romane!“

Asta procedere — dupa parerea loru — era se fia o satira fina. Pista, inteligentu ce este, — dîceau acei tineri, — va trebui se vedia, cà serenad-a acést-a nu e decâtu o batjocura; si dàca mai are in peptulu seu o schinteia de simtiu nationalu, aceea de siguru se va aprinde, i va causà remuscare, lu-va acusà.

Si numai atât-a erà scopulu loru.

Ei, cari in trecutu stimau atâtu de multu pe Stefanu Zimbranu, totu mai sperau inca, cà acel-a se va rentórce in taber-a nationala si va fi érasi Romanu, precum a fostu.

Si spre a se puté realisà acésta sperantia a loru, ei credeau, cà desceptarea consciintiei nationale a lui va fi raijloculu celu mai bunu.

Eta caus-a, pentru care dinsii alesera acéstu modu de demonstratiune.

Intr-acéste, fiindu cà noi Romanii nu scimu se pregatimu nimica in secretu si se suprindemu lumea cu ceva neasteptatu, soirea acéstei demonstratiuni se respandi prin totu orasiulu. Toti locuitorii scieau, cà de séra tinerimea romana are se faca o demonstratiune in contra lui Zimbranu.

Cu tóte acéste inse nimene nu sciea, cà ce felu de demonstratiune va fi aceea? Cum se va face? Sparge-sé-voru ferestile? Numai atât-a se presupunea de siguru, cà se va face o musica de pisici. Opiniunea publicà nu-si putu intimpul o demonstratiune — fara musica de pisici.

Pista inca audî acést-a si se tulburà fórte. Iritatu ce era, se astepta la unu scanilu mare si erà decisu a pedepsi aspru pe ti faptuitorii acéstuia.

Pentru prima-óra acuma avea se aplice uterea oficiului seu spre a dictà o pedépsa, i éta — ce intemplare a sortii! elu avea se o itrebuintieze tocmai in contra connationaliioru sei, tocmai in contra aceloru tineri cari nai de multu lu-adórau, càci dinsulu destepise si desvoltase in ei ide-a românismului si espretiulu renegatiloru; tocmai in contra jstiloru sei invetiacei, pe cari dinsulu i introduse la gradulu celu mai innaltu alu insi fletîrii.

Inspiratiunea ce li-a facutu, arm-a li-a datu in mana, acuma se intorcea in contra lui. Pe cine n-ar fi petrunsu acést-a?

Nici elu nu remase neemotiunatu. sustinerea autoritatii sale suprimà tóte sintiemintele din internulu seu. Numai la ast-a f gândi.

— Ori ce professiune politica am avut eu in trecutu, ori ce a invetiatu acei tineri c la mine, — si-dîse elu, — un-a inse nu li-ai spusu nici odata, cà adeca se faca scandati ori in contra cui s-ar înscena acâsta demor stratiune, eu cà siefulu politiei locale asiu silitu se pedepsescu pe urmetorii si seversîtcorii ei: cu atâtu mai vertosu trebue dara s procedu aspru acuma, candu aceea se indrépt tocmai in contra mea, in contra respectu datoritu rangului meu. Romani seu unguri facu, nu me privesce; nu potu se facu deose bire intre nimene; trebue se fiu totu-de-un dreptu si nepartialu.

Si dupa acéste meditatiuni se pregat bine pentru evenimintele ce aveau se urmeza de séra.

Elu se asteptà la unu scandalu mare, in se fiindu cà spionii lui nu-i puturà aduce nici o infomatiune despre detaiurile acéstuia, nu sciea nimica positivu.

A impedecà inca in germine esecutarea planului — nu putea, càci pregatirile — despre cari aflà — nu erau de natura cà se conturbà liniscea publica.

Deci hotar! se astepte’ gata evenemintele ce aveau se se petrécea, si a aresta numai atunce pe capii demonstratiunii.

Amicii lui magiari, càci Bumbescu si ceialti — audîndu ce se vorbesce prin orasiu — nu cutediau se se ivasca la elu in diu-a acést-a, lu-invitara se merga in sér-a aceea la ei, spre a se scuti in contra eventualitátiloru neplacute; inse dinsulu li refusà cererea, decându, cà nu e datin-a lui de a fugi din fati-a pericolului, deci va remanà a casa se védia cine va cutedià sé-lu atace?

Deci elu remase a casa. Inse nici dintre amicii sei magiari nu i se oferi nici unulu se petrecu ser-a dimpreuna, spre a-lu ajutà in pericolu; toti se retraserà si aceia in locuri sigure. Nimene nu cutedià a se espune unei neplaceri.

Cu tóte acéste dinsulu nu se aflà singura. Comissariulu de siguritate vini cu toti feciorii, pusi la dispositiunea lui, a-i fi intru ajutoriu, a-lu aperi de tóte atacurile si a prinde numai decâtu pe autorii tulburarii.

Asià dara nu se putea teme. Asceptà prcgatitu si armatu decursulu evenimenteloru.

In sfirsîtu sdr-a sosi. Curiositatea ora-sieniloru ajunse la culme. Toti asceptau cu atentiune încordata inceputulu — scandalului.

Si cum se facu intunerecu, tinerii romani începurà a se aduna din tóte partile in piatia, si dupa ce mai toti se aflara de fatia, pornirà in ordinea cea mai frumdsa, spre strad-a in care siedea Pista.

Dupà ei urmà unu publicu numerosii, compusu din totu feliulu de omeni curiosi, cari doriau se fia de fatia la acéstu aetu, se vddia tóte cele ce se voru intempla.

Si cu câtu înaintau mai multu, cu atât-a si acéstu publicu se marià, càci totu mai viniau omeni de pe tóte stradele.

In urma apoi convoiulu sosi înaintea casei in care siedea Pista. Tinerii romani se oprirà înaintea ei, — dr publiculu remase la o departare ore-care, de unde se puteau vede tóte câte se voru petrece.

Tinerii se puserà in ordine si — conforma planului loru — intonarà sublimulu imnu nationalu: „Descépta-te Romane!“

Si cantarea resunà armoniosu, corectu.

Uimirea fu generala.

Toti se asteptau la unu scandalu, si — in locu de acésta — ata li se oferi o desfetare spirituala.

Strofa prima se fini.

Publiculu totu mai spera, cà continuarea va fi o musica de pisici si astu-felu va puté ride, cà cum batjocurescu Romanii pe unu Romanu.

Dar tinerii incepura se cânte strofa a dou-a, totu asià de bine, linu si dulce...

Unii dintre ascultatori erau p-aci se creda, cà ast-a nici decâtu nu e vr-o batjocura, ci o serenada frumosa.

Si din caus-a acést-a câti-va si incepura a se necasî.

Inse part-a casei in care siedea Pista se deschise de odata. Comissariulu de siguritate si feciorii lui esîra toti calare, si intr-unu minutu incungiurara si cuprinsera pe tinerii cautatori.

Publiculu privitoriu, vediendu acést-a, o tuli la fuga, temendu-se de urmari.

Tinerii romani vediendu-se incungiurati, nu incetara totusi a cântà frumosu, cà mai nainte, fara cà se li pasa de panduri.

Inse comissariulu de siguritate dede ordinu panduriloru sei, si a aceia — calari cum erau — sarirà in mijloculu cantatoriloru.

Firesce, cà in urmarea acésteia cantarea trebui se ’ncete.

Comissariulu, cà unu erou care conduce o batalfa, strigà in tonu de generalu:

— Stati si ve predati toti!

— Pentru ce? — strigà unulu dintre tineri.

— Pentru cà ati facutu unu scandalu mare, ati conturbatu liniscea publica, — respunse comissariulu.

— Cum asià? — întrebà totu acelu tineru, carele erà celu mai betranu intre toti.

— Ati voitu se atîtiati poporulu.

— Noi?

— Da. Ati cantatu unu cantecu revolutionariu, opritu, ati cantatu „Destéapta-te Romane!“

— Acest-a e pecatulu celu mare? — întrebà tinerulu de mai-nainte.

— Acest-a, — respunse comissariulu, — domnulu solgabireu ni-a datu porunca aspra se nu se mai cânte „Descepta-te Romane!“

— Asia, — disc tinerulu. Prà bine. Se traiasca dara domnulu solgabireu!

Si tinerii romani repetîra toti in corn:

— Se traiesca domnulu solgabireu! Resunà strad-a de acéstu strigatu.

La acést-a apoi publiculu din departare erupse intr-unu hohotu. Nici odata astu-felu de musica de pisici nu s-a datu inca nimenuia.

Comissariulu de siguritate, iritatu prin acéstu risetu de batjocura, strigà tineriloru in tonu stentoricu:

— Plecati înaintea mea toti la comissariatu!

— Domnule comissariu, — începu totu acea voce dintre tineri, care parea a fi a conducatoriului loru, — vomu fi prè multi, dèca vomu merge toti. Lasa-ne acuma se mergemu catra casa, si-apoi mane deminatia la none ore toti ne vomu infatîsià la dta.

— Cine mi-va garanta acést-a? —întrebà comissariulu.

— Eu, — respunse tinerulu de pan-acuma.

— Dta? Cine esti dta? — întrebà comissariulu.

Si tinerulu respunse:

— Me miru, cà nu me cunosci, cac adeseori amu vorbitu la olalta. Dar fiindu ce nu vrei se me cunosci, eta ti-spunu cint sum: advocatulu Aureliu Pompilescu.

Si la audiulu acéstui nume tinerimea strigà de odata intr-unu cugetu si cu o simtire:

— Sà traiasca!

Comissariulu inca voia se scape de acésta situatiune încurcata. N-avea nici o placere se aiba la sine peste ndpte asii tineri multi. Dar se temea si de urmari. Deci primi cu placere ofbrtulu lui Aureliu, si i respunse:

— E bine, in adeveru acuma mi-aducu a minte, cà eu te cunoscu. Asià dara, fiindu cà dta garantezi infatîsiarea tuturora pe mane deminati-a la noue ore in oficiulu meu, puteti merge toti catra casa. Dta inse vei fi respundiatoriu.

— Voiu fi, — respunse Aureliu.

— Poti se fii, — respunse altu tineru, — càci toti ne vomu infatîsià.

— Pré bine, — dîse trasi comissariulu, — acuma ve invitu se ve imprasciati si se mergeti toti catra casa in pace si linisce.

In urmarea acéstei provocari tinerii se departara toti care incatrau, si stracl-a remase érasi desiarta si Pista putu se ddrma liniscitu, idea l-a lasatu consciinti-a.

In demineti-a urmatoria toti tinerii se lunara, cà se se ’nfatîsiedie la comissariulu le siguritate.

In mijloculu loru se afla si Aureliu.

Fiindu cà intre dinsii erau si câti-va itudinti, cari puteau fi espusi unoru neplaceri lentru participarea loru la actulu din ser-a recuta, Aureliu li propuse, cà dinsii se se reraga, se nu se infatîsieze la comissariulu, càci linsulu nu-i va spune.

Inse aceia refusara propunerea, dîendu:

— Nu, domnule! Dta ai garantatu infatisiarea nostra a tuturora. Va se dîcn ti-ai ingagiatu onórea. Noi dara trebue se meremu toti, cà nu cumva se te compromiti jentru noi.

Si la timpulu hotaritu se infatîsiara toti a comissariulu.

Si investigatiunea se începu.

Resultatulu fu, cà studentii fure toti eschisi din scdla, si actele se transpusera la tribunalulu corectionalu, spre a intenta in contra lui Aureliu, urdîtoriulu si conducatoriulu acéstei demonstratiuni unu procesa criminalii pentru tulburarea silnica a liniscei publice.

Acest-a fu primulu debutu alu lui Pista.

VII.
Imitatorii maestrului.

Faptulu acést-a nu retnase fara efectu. Din contra, a produsu o impressiune fórte marc in totu comitatulu.

Pan-acuma era iertatu se se cânte „Destépta-te Romane!“ Nimene nu se scandalisà la audiulu acéstui imnu nationalu, cu atâtu mai putînu vedea intr-insulu vr-unu apelu la tulburarea liniscei publice seu vr-unu strigata la resbunare; ma de multe ori, candu erau bine dispusi, ceea ce se imtemplà mai alesu candu Romanii le faceau pe vointia, si ungurii lu-cantau dimpreunà cu Romanii.

Nici unu unguru n-ar fi visatu sé blamedie astu-felu imnulu natiunii romane, cu atâtu mai putînu ar fi cutediatu sale opresca, temendu-se de opiniunea publica a majoritatii precunipenitorie romane.

Acestu rolu cutediatoriu a fostu reservatu pentru unu Romanu.

Unu nou Erostratu!

E bine, candu s-a latîtu scirea prin comitatu, cà noulu jude administrativu — si tocmai celu din centru — Zimbranu Pista a opritu a se mai cântà „Destépta-te Romane!“ si cà a pedepsitu aspru pe cei ce l-au cantatu, ungurii si-risera pe sub mustetie cu bucuria, si dîsera:

— Acest-a e adeveratulu Romanu si unu bunu patriotu. Elu a facutu ceea ce noi ungurii n-amu fi cutediatu. Sà traiasca!

Si dupa acéste Pista fu intimpinatu din partea loru pretutuindene cu distinctiune si mai mare, purtatu pe umere si divinisatu.

Romanii putini, cari mai remasera fideli stindardului nationalii, se întristarà si indignarà fórte, vediendu acésta decadintia a unui fostu confrate alu loru.

Dar ce folosu? Albinescu si Pompilescu, ori câtu de inversiunati erau, nu puturà se impedece ordonanti-a judelui administrativu, si astu-felu „Destepta-te Romane" nu se mai putu cântà in publicitate.

Apoi Pompilescu mai erà incurcatu si in ddue processe. Unulu intentatu in contra lui de fisculu comitatului pentru „ofensarea scaunului, — altulu pusu in curgere de Pist-a pentru „tulburarea silnica a liniscei publice.

Dar nu-i pasà multu nici de unulu. Incâtu pentru celu d-antâiu erà siguru, cà se va decide in contra lui; dar se mangaià, cà celu putînu l-a blamatu. Dar de alu doile nu se temea de felu, necrediendu, cà tribunalulu sà fia in stare a-lu condamna.

Ceialalti Romani inse erau mai slabi de angeru. Ei, vediendu, cà cu ce placere fu primitu din partea unguriloru afrontulu lui Pista, si cà terorisarea a inceputu sà ieie din ce in ce dimensiuni si mai mari, se pitulira si mai tare si nu mai cutediara nici a vorbi in locuri publice romancsce.

Era altii carora consciinti-a nationala le permitea a face acést-a, vediendu efectulu produsu de Stefanu, deciserà sà faca si ei asia ceva din partea loru, cà astu-felu sà capete si ei o recompensa óre-care si sà se bucure de o viétia mai comoda.

Cimbrudanu introduse in cmun-a sa curatu-romana limb-a ungurésca in oficiu, sperandu a-si pute câstiga astu-felu mai siguru favorulu domnului vice-comite.

Bumbescu, carele mai de multu — cà nationalista mare ce erà — lucrà tóte processele sale (alu caroru numeru inse nu pré fu mare) romanesce de odata par cà uità acésta limba, numai cà sé-si atraga simpathi-a presiedintelui cà acel-a sé-lu recomande de jude la acelu tribunalu.

Negru si-tramise pruncii la o scola calvinesca, se invetie „limb-a statului fora care — precum spuse dinsulu judelui administrativu, relatandu-i acéstu faptu alu seu — in patri-a nostra nimene nu se póte numi omu cultu. Prin ast-a elu credea a-si câstigà in-dulginti-a judelui administrativu, de care avea mare trebuintia, fiindu dinsulu pré încurcata cu satenii sei pentru unele afaceri compromitietoric.

Siesanu eschise din cancelari-a sa tóte diuariele romane si abonà pe cele mai estravagante din cele unguresci. Totu-odata nu intardîà a aduce acéstu actu la cunoscinti-a comitelui supremu, care inca de multisioru i promisese unu postu.

Gabilescu îmbracà indata haine ungurerci, si-suci mustetiele cà unu husaru si si-puse pe cisnie niste pinteni, incâtu zuraitulu loru se audiea din a trei-a strada. Prin acést-a elu spera se convingà pe toti ungurii, cà e unu bunu patriotu si prin urmare vrednica pentru postulu de protonotariu, la care aspira.

Recitianu scose prin inriurirea sa, de se alese in comun-a lui romana unu notariu unguru. Astu-felu si elu se tinea indreptatîtu la vr-o recompensa, de esemplu la postulu de inspectoru scolaru comitatensu carele tocmai erà vacantu.

Punteanu, vechiu rivalu alu colegului seu, inca nu putu privi cu nepasare acésta schimbare a lucruriloru si mai alesu escelarea confratelui seu in Christosu, deci se puse si elu si introduse in scol-a confessional-a limb-a unguresca obligatoria.

Tóte acéste inse erau niste escelari pré mici pentru parintele protopopu Semproniu Plopescu. Tineru si esaltatu ce era, spiritulu lui nu se putu multiami cu o escelare asia de simpla cà cele ale colegiloru sei. Elu erà protopopu, aspira la o distinctiune mai mare. De ar fi fostu veduvu, putea se spere si unu scaunu episcopescu. Inse avendu socia, trebuia se cam ciunte aripele fantasiei sale in directiunea acést-a; trebuia se se multiamesca cu o distinctiune mai mica. Inse totusi i mai remaneau destule câmpuri pentru a-si pute satura poft-a de îmbuibare. De esemplu putea se ajunga coneiliariu la ministeriulu de culte. Si acésta ar fi satisfacutu deplinii speranti-a sa. A ajunge coneiliariu ministerialu, erà as-piratiunea sa cea mai placuta.

Spre acéstu scopu dara dinsulu hotarî se faca unu actu de sensatiune mare, se atraga atentiunea nu numai a celora din comitatu, dar si a celoru mai departati, a tierii intregi, prin urmare si a ministriloru.

Va se dîca, avea se producà unu ce neasteptatu, ne mai potnenitu, cà se suprinda pe toti.

Inse ce?

Nu erà greu de ghîcitu pentru elu.

Parintele Plopescu avea oresicare inclinatiune pentru poesia, elu sciea o multime de frase, intrebuintiate de mii si mii de autori, invetiase si o colectiune buna de citatiuni din sant-a scriptura; tóte acéste insotîte de unu curagiu marisioru, si de o voce cam afectata si fortiata, dar la aparintia sonora: elu se credea unu oratorii mare.

Afara de barb-a lui, pentru care din fragedele sale tineretie intrebuintiase totu felulu de unsori cosmetice, acést-a forma cea mai mare fala a lui.

Deci fiindu cà elu se credea oratoru mare, gândi, cà pentru dinsulu mijloculu celu mai potrivitu d-a escelà si a se face renumitu, va fi, de a tind unde-va o cuventare in sensu ungurescu, si a nume in o adunare numerosa, — care sè-i duca vestea in multe parti.

Inse elu numai decâtu observà, cà deca va vorbi romanesce, nu va avé asià publicu numerosu. Romanii nu voru pro veni, càci natiunalistii se voru feri a-lu ascultà; ér ceialalti si-voru cautà de trâba, si nu voru perde timpulu ascultandu la predicatii romanesci, cari nu li aducu nici unu folosu. In-câtu pentru unguri, la aceia nu putea calculà, càci dinsii nu pré scieau romanesce, si deosebitu nu intielegeau limbagiulu parintelui Plopescu, in care abia ici-colo se audia câte unu cuventu romanescu intre cele multe latinesci.

Dar dinsulu trebuia se aiba mai alesu unu publicu ungurescu, càci acuma ungurii erau la putere, ei aveau se spriginesca realisarea aspiratiuniloru lui, ei trebuiau sè-i duca vestea in tóte partile, sé-i faca renume pana si la ministeriu. La ei avea sé-si faca poporalitate.

Va se dîca, trebuia se vorbésca unguresce, càci ungurii numai asia lu-puteau intielege.

Unu preotu romanu se pronuncie o predica ungurésca! Ide-a acést-a in primulu momentu i parii cam curiosa; inse mai tardîu, tocmai pentru cà era curiósa, i parii fórte originala, si pentru acést-a i placii, si decise a o traduce in realitate.

In câtu privesce numai limb-a, putea se indeplinasca usioru acést-a, càci elu sciea bine unguresce; ma unii dîceau, cà vorbià mai naturalu acésta limba decâtu cea romana. Se póte, càci nascutu intr-unu comitatu ngurisatu, nici elu nu putu se faca esceptiune din inteliginti-a romana de acolo.

In privinti-a locului inse nu putù se asdsca asià usioru unu espedientu.

A predica in o biserica romana unguresce, si tocmai in ceea din capital-a comitatui! Ast-a erà prim-a lui idea. Si o gasi parte potrivita pentru scopulu seu. Cum se faca? In capital-a comitatului siedeau fruntasii iguriloru, barbatii mai renumiti ai loru, cari la guvernu aveau cea mai mare inriurire Audîndu, cà iu biseric-a romana se va tinà predica in limb-a ungurésca, toti voru fi gat se se infatîsieze chiar si pentru noutatea in templârii, abstragendu de la impregiurarea cà are se vorbésca parintele Plopescu, de carui oratoria si dinsii avara ocasiune s audia multe laude. Ungurii acéstia admirai du-i acolo talentulu oratoricu, dar mai ales ascultandu frasele sale umflate de patriotism magiaru, i voru face renume, si astu-felu vor conlucra toti la realisarea visuriloru sale ca innaintare.

Inse ori câtu de potrivita i parea acâst idea, totusi nu cutedià a se prinde a o esecitâ. De candu-i lumea asià ceva nu s-a fàcut, in acea biserica. Se temea, cà poporenii! — in just-a loru indignatiune — se voru sca dalisà si voru dà espressiune numai decà simtiementului loru, si asià usioru s-ar pun' escà unu sacrilegiu, — ér ungurii inca lu-vor considera mai multu cà pe unu lingusitoru, asià nu-si va folosi nimica.

Va se dîca, trebuia se afle altu lo spre a figura in elu cà intr-unu teatru corndiantulu, care declama pentru aplausele publicului.

Si i plesni prin minte, cà dàca in biseric-a romana nu va puté se tina acea predica, va pronunciâ-o la cutare ingropatiune, sub ceriulu liberu, unde se póte vorbi in ori ce limba.

Dar spre acéstu scopu trebuia se mdra vr-unu omu notabilu. Inse aceia toti erau sanetosi.

Parintele Plopescu totu sperà in Dumnedieu, cà va binevoi a ciuntà firulu vietii ore-caruia dintre ei; intr-aceea compuse o predica minunata in limb-a unguresca, pentru cà la timpulu eventualu se fia numai decâtu gata.

Acuma dara si predic-a erà gata, numai mortulu mai lipsia. In tóte deminetile si serile indreptà dinsulu rugatiunbferbinti catra tronulu celu cerescu, cà sé-i implinesca cererea, se mora vr-unu omu mai cunoscutu, numai pentru cà dinsulu se pata tinà o predica in limb-a ungurésca.

Inse — par cà n-ar fi fostu nici unu medicu in orasiulu acela — nu numai omu mai de frunte, dar nici altulu mai micu, n-a muritu in parochi-a sa in decursu de trei septemani.

In sfîrsîtu incepu a desperà, si acusà pe Dumnedieu, cà este nedreptu fatia de elu, càci pana candu altora li-a datu terenu de escelare, lui lu-refusa cu desevârsîre.

— Ah! numai odata sà potu rosti o predica in limb-a ungurdsca, frumosu si sonoru, asià cum o pronuncia inteliginti-a romana din comitatulu meu, — esclamà elu, — sciu cà asiu cuceri pe toti. Asiu incantà tóte animele, asiu incatusià tóte mintile. Si atunci viitoriulu meu ar fi frumosu!

Inse prilegiulu acést-a nu se apropia de felu. Fruntasii romani erau atâtu de negalanti, incâtu nici unulu nu mori, pentru cà tinerulu si „escelintele oratoru bisericescu— cum se numii elu pe sine insusi — sé-si pdta realisà poft-a animei sale.

Totu asteptandu astu-felu momentulu fericitu, in care va audi, cà óre-care poporeanu de frunte alu seu a muritu, petrecea dîlele in cea mai mare nelinisce si nerébdare, candu dta odata vini crisniculu, cà este mortu si trebue sà traga clopótele.

Ce scire imbucuratória fu acésta pentru elu!

Numai decâtu sari de pe divanu, si lu-intrebà:

— Ce felu de mortu? Mare sdu micu?

— Mare, — respunde crisniculu.

Abia si-putu ascunde bucuri-a. Asia dare este unu mortu mare, care se pite inmormentà cu predicatiune. Numai atât-a mai trebuia se soia, deca acel-a a fostu unu popo-reanu de frunte?

Deci întrebà:

— Cine?

— Unu tîganu, — respunse crisniculu intr-uuu tonii de dispretiu, care semnalà, cà nu va fi cine se platesca stol-a, ci mortulu va trebui ingropatu gratis.

Unu tîganu!

Ca si candu l-ar fi udatu cu unu ciuberu de apa rece, tocmai asia sunara acéste cuvinte in audiulu parintelui Plopescu. Elu a asteptata unu mortu de frunte, caruia se se puta face pompa mare, si pe care sé-lu pota inmormentà cu predicatiune ungurésca; dar éta a muritu unu bietu tîganu, care nu se póte inmormentà decâtu numai simplu, unde elu nu are se tîna nici predicatiune, si nu póte chiamà inteliginti-a magiara cà sé-lu admire.

Ce sarbeda desamagire, dupa unu visu atâtu de frumosu!

Sermanulu omu ajunse la culmea desperatiunii sale.

Ce sè faca acuma dinsulu cu predica-tiunea sa bombastica, pe care a pregatitu-o cu atât-a studiu, si de la care asteptà unu efectu asià de mare si unu resultatu atâtu de favoritoriu pentru realisarea aspiratiuniloru sale in viitoriu?!

Se o dîca la inmormentarea unui tîganu?

Dar nu se potrivià de felu! S-ar fi facutu de batjocura. Si-apoi nimene n-ar fi vinitu sé-lu asculte.

— Domne! pentru ce n-ai lasatu sè mora unu omu cum se cade, in loculu acéstui prepaditu de tîganu?! — esclamà dinsulu necasîtu ce erá.

Tîganulu fu inmormentatu. Apoi trecu erasi o septemana, si totusi inca nici unu omu de frunte nu voi se mdra.

In fine dta in o dî trasera clopotulu la — calvini. Parintele Plopescu scdse unu suspinu.

— Ah! ce fericitu e preotulu calvinu,— dîse elu, — acela are mortu, inse eu — n-am! Ce bucurosu l-asiu inschimbà cu unu Romanu!

Si numai decâtu se însenina, càci i plesni prin minte o idea bizara, si se întrebà:

— Ore n-asiu puté eu predica la inmormentarea acelui calvinii?

Si numai decâtu totu dinsulu si-respunse:

— De ce nu? E dreptu, cà asia ceva inca nu s-a pomenitu; dar tocmai pentru acést-a ar fi unu ce nou, suprindietoriu, care ar atrage atentiunea publica si mi-ar puté folosi multu!

Si érasi statu pe gânduri. Apoi érasi continuá:

— Si in sfirsîtu, ori care ar fi deosebirea intre religiunile nóstre, au nu sunt si calvinii crestini întocmai cà noi! Eu nu sum bigotu. Nu gasescu nici unu pecâtu in aceea, cà voiu tinà o predica la inmormentarea unui calvinu.

Meditandu totu asia, in fine se linisci, ei hotar! cu desevârsîre se tîna acea predica, de cumva preotulu calvinu lu-va ierta. Inse acel-a i era prietenii din copilaria, si asia n-avea nici o temere, cà dóra i va refusà cererea.

Acuma numai aceea mai urma, se afle cine a fostu mortulu? Caci dàca si acel-a va fi fostu vr-unu tîganu, apoi érasi si-va puté pune poft-a in cuiu. Dar in privinti-a acést-a se linisci numai decâtu, aducendu-si a minte, cà tiganii din orasiu toti sunt poporenii lui.

Se îmbracà dara iute si merse a întrebá, cà cine a muritu?

Spre cea mai mare bucuria a lui afla cà repausatulu este unu conte, care a jucati unu rolu fórte mare in viéti-a publico-politici a tierii unguresci; a fostu unu omu de frunti in acéstu comitatu, cunoscutu si stimatu de comunu pentru multele sale acte filantropice.

Tocmai astu-felu de mortu i trebuià lui

Câtu de frumosu va puté vorbi despre patriotismulu lui, despre fratîetatea desvoltata de elu, — si câtu de bine va puté condamnà pe toti cei ce nu urmeaza acésta cale!

Tocmai se potrivià cu predic-a pregatità de dinsulu mai de multu.

Merse dara numai decâtu la preotulu calvinu, si i comunicà vointi-a. Acel-a fu suprinsu, dar se invoi, cu conditiunea inse de a obtîne si aprobarea nemuriloru repausatului.

Aceia inca se invoira, si cu atâtu mai vertosu, càci soci-a repausatului, si acuma véduv-a lui, erà romana, o simpla fata de tieranu.

Bucuri-a parintelui Plopescu erà nemarginita. Pan-acuma numai odata a tînutu cuventare ungurésca in publicitate, candu si-a rostitu professiunea de credintia politica iu calitate de canditatu la deputatîa, dar atunce s-a blamatu uritu; càci voindu se imiteze pe Zimbranu, pentru prima-ora a cutediatu se blameze stindardulu nationalu, din care cauza Romanii l-au parasitu cu indignatiune, era magiarii si-aubatutu jocu de elu — cà de unu instrumentu orbu.

Acuma inse avea se figureze pe altu terenu, mai propriu lui, pe care putea se repareze caderea de atunce, ma inca se se si innaltie si sé-ai elupte admiratiunea tuturora.

Acuma avea se dîca o predicatiune, in care cu citatiunile sale din sant-a scriptura va putea se acopere multele defecte politice ale cuventarii sale.

E bine, spre a puté face unu efectu nare, avea trebuintia de unu publicu fórte lumerosu. Deci, de si sciea, cà la acésta innormentare totu orasiulu va fi de fatia, ma oru vini namuri si cunoscuti si din alte parti le tierii: totusi parintele Plopescu se ingrige inca de timpuriu, cà soirea despre predicarea lui in limb-a magiara se se respandesca câtu mai tare in publicitate.

Deci sub nume falsu scrise la tóte diuariele din Budapesta — afara de cele romanesci — cà la inmormentarea contelui si marelui patriotu magiaru X., in orasiulu N. N., si tinerulu dar escelintele oratoru bisericescu romanu Nyàrfay Szempro va tind predicatiune in limb-a ungurésca.

Càci este de insemnatu, cà parintele protopopu numai romanesce se scria „Plopescu,“ — er unguresce figura totu sub numele „Nyàrfay.“

Dar nu este elu uniculu, care fàcea asia. Mai sunt intre noi si altii, cari au asii câte dóue nume, par cà conumele s-ar putu traduce.

Avisulu tramisu la diuariele masiare din Budapesta aparii si in fói-a locala ungurésca, inse aice cu mai multu forfoiu, insotîtu de laude mai mari, si adausu cu unu apelu catra publiculu ungurescu, cà se useze de acéstu prilegiu spre a audî pe „escelintele oratoru bisericescu romanu si in limb-a ungurésca.

Nu scimu acéstu apelu, sdu dóra numai poporalitatea cea mare a repausatului, au fostu caus-a, dar atât-a e positivu, cà la inmormentare se adunà unu publicu fórte numerosu.

Ceremoni-a dupa ritulu calvinu se sevirsî iute, si dupa ce nimica nu mai remase de indeplinitu, se dete semnalulu parintelui Plopescu, cà póte se incâpa a vorbi.

— Dinsulu arunca o privire de triumfu in giuru de sine, cà si generalulu care se uita a supra armatei sale pe care o comandâza, si imbracandu o fatia din cele mai pline de pietate, si-facu cruce si începu se vorbésca.

Faptulu erà cam curiosu, cà la o ingropatiune calvinâsca se se faca cruce, si unora dintre calvini nici nu le vini pré bine la socotéla acésta; dar uitara de curendu superarea loru, càci „az olàh pópa“ vorbià frumosu, adeca pe placulu loru, si cuceri in timpu ecurtu complacerea tuturoru unguriloru.

In restimpu de o ora si jumetate — mai pe scurtu santî-a sa nu scie se vorbésca, — parintele Nyarfay facu o escursiune câtu de aventurésa in tóte regiunile politice; facu panegiriculu unui patriotu, care mai pe susu de tóte considera patri-a s-a; improscà o filipica strasnica in contra politicei moderne a unoru Romani rataciti, cari punu in sirulu prirnu totu-de-una nationalitatea loru. Condamni aspru acâsta tendintia, inferà pe toti corifeii ei de-a rondulu, si incheià, dîcendu cà in tiâr-a acâst-a toti suntemu unguri.

Cuventarea produse efectulu celu mai mare. De cumva aceea e-ar fi rostitu intr-unu teatru, seu in vr-o adunare publica, ascultatorii de siguru aru fi eruptu in aplause. Inse nu este datin-a, cà o predicatiune se se aplaude, deci toti se despartirà in tacere, dar âdan-cu emotionati.

Parerea generala intre unguri fu, cà parintele Nyarfay e nu numai oratoru eminentu, dar totu-odata unu - patriotu magiaru de omenia.

Toti dîsera, cà dinsulu merita se fia episcopii, seu celu putînu se înainteze in rangu.

Opiniunea publica ungurésca fu dara câstigata. Parintele Nyarfay erà fericitu. N-a asteptatu insedaru. A escelatu si si-a atrasu atentiunea generala. A facutu unu pasiu catra scopulu seu.

Si cà acést-a se fia si mai siguru, si-tipari cuventarea in câte-va sute de esemplare si o tramise tuturoru notabilitótiloru magiare, incependu de la ministri si pana josu; cà toti sé-lu cunasca, ce bune simtie-minte are si astu-felu se se recomande graciei loru.

VIII.
Mirésa nóua

Sosi érn-a si intr-acéste Pista se facu totu mai demnii de simpathi-a si iubirea unguriloru. Isolatu de totu din cercurile putine romane, care mai cutediau se înfrunte atacurile puterniciloru dîlei; combatutu aspru de Romani pentru purtarea sa antinationala: elu si-resbunà persecutandu ori ce idea nationala si pe toti propagatorii ei, cà sà-i nimicàsca, se nu mai fia nici unulu si se remana elu invingatoriu a supra tuturora.

Astu-felu din di in di, facĂndu câte unu nou actu anti-nationalu, cadiu repede totu mai in josu pe treptele prepastiei.

Celu de pe urma actu alu seu fu scóterea limbei romane din oficiu in comunele romane, si sequestrarea sigileloru cu inscriptiune romana ale sateloru romanesci; introducendu in loculu acéstora limb-a magiara si sigile facute cu inscriptiune totu in acâsta limba.

Prin atâte fapte elu dovedi cu deseversîre unguriloru, cà se potu încrede intr-insulu, — éra Romaniloru, cà l-au perdutu pentru totu-de-una.

Elu inca era de parerea ast-a, si nici nu mai voi sè proceda in alta directiune.

Intr-acéste elu umbla a dese ori la famili-a lui Szekelyhidy, unde totu-de-una fu primitu cu cea mai mare afabilitate din partea tuturora.

Conversatiunile ce le-a intretinutu cu Irma, au stârnitu in dinsulu cea mai buna sperantia pentru viitoriulu seu. Ce e dreptu, elu nu i-a facutu inca vr-o declaratiune categorica de amoru, inse la unele alusiuni ale lui in asta privintia ea a respunsu prin niste termini, cari erau de natur-a d-a-lu incuragià, si prin urmare se putea simti fericitu.

Intr-una din dîle Pista siedea singuru in odai-a sa, meditandu despre viitoriulu seu, — candu de odata usi-a se deschise, si intrà Lajos, fratele Irmei.

Pista sari de pe scaunu si lu-salutà cu cea mai mare bucuria, cà pe unu óspe fórte placutu, in care dinsulu vedea pe fiitoriulu seu cumnatu.

— Am viuitu tramisu de mama-mea, — incepu Lajos, — se te invitu la noi pe mane la o serata declamatoria-musicala, insotîta de dantiu.

— Spune multiamit-a mea iubitei tale mame, — respunse Pista, — me simtiescu onoratu prin acésta invitatiune, si me voiu infatîsià.

— Inse nu numai ea, — continuà Lajos, — dar si soro-mea mi-a spusu, cà nesmintitu se vii.

— Si domnisior-a Irma?

— Si ea.

— Ah! este pré gratîosa.

— Si toti te dorimu.

— Voiu merge. Cum se potu refusà o invitatiune atâtu de gentila?!

Si dupa acéste vorbe ei ocupara locu si incepura a conversa despre feliurite obiecte.

Pista se simtiea fórte fericitu, càci nu numai domn-a lu-invità, dar inca si domnisiór-a. Elu îngramadi pe aducatoriulu acéstei soiri bune cu totu felulu de amabilitati, si nu-lu lasà a se departà pana sér-a tardîu; dar si atunce mersera amendoi a cinà in ospetaria.

In diu-a urmatoria la timpulu ficsatu Pista se aflà deja la Frundiesci. Elu erà celu d-antâiu dintre toti óspetii. I parea fórte bine, càci putea conversà neconturbatu cu Irma.

— Pre frumosu de la dta, cà ai vinitu atâtu de punctualu, — observà ea.

— Invitatiunea dtale e cea mai placutà porunca pentru mine, — respunse elu, — si implinindu-o, mi-am facutu cea mai mare placere.

— Asii dara dta te afli bine in satutiulu nostru simplu?

— Ori unde — in societatea dtale.

— Prin urmare astadi nu-ti vei petrece pré bine, càci la noi au se fia acuma multi.

— Ori câti voru fi, eu numai pe dta te voiu vedà necontenitu.

— Vei face fórte reu.

— Pentru ce?

— Pentru cà ceialalti óspeti se voru superà pe dta.

— Er dta?

— Eu?

— Da, da!

— Ah! tita tocmai vinu óspetii. iétrta-me, cà trebue se me ducu a-i primi!

Si Irma, usióra cà o gazela, fugi din salonu spre intimpinarea óspetiloru. Pista o urma.

Pe candu ei sosirà afara, o trasurà cu óspeti se opri deja in pórta. Erà betranulu proprietariu Szilvay cu soci-a si fiic-a sa Elma, o bruneta copila cu fatia rumena, care suridea cu veselia, cà tóte fetele cari sciu cà voru dantià in curendu.

Pista ajutà damele a se cobori din trasura, er Szilvay se radiemà de bratiulu lui Szekelyhidy, care i si strinse man-a amicalu.

Damele se sarutara, si dómn-a Szilvay aruncà o cautaturà prin curte, dar nevediendu acolo decâtu o trasurà straina, dise:

— Dèra noi suntemu cei d-antâi!

— Ba nu, — respunse Irma, — dlu Zimbranu a sositu de multu.

— Scii frate, — incepu a dîce Szilvay lui Szdkelyhidy, — damele nu pré au datin-a a se infatîsià nicairi precisu. Eu dara am im-pinsu aratatoriulu orologiului cu o óra mai nainte, cà nu cumva se intardîamu. Hahaha!

— Forte bine ai facutu, — respunse Szekelyhidy.

Si dupa acéste toti intrara in laintru. Inse ddmn-a Szilvay abià si-putù conteni mani-a, cà dins-a a sositu cea d-antâiu intre tóte familiele, — pe candu ea de alta-data, cà sé-si arete superioritatea, se presintà totu-de-una mai tardîu.

In salonu famili-a sosita fu intimpinata de doinn-a Szekelyhidy, si sarutarile si bine-ventarile nu mai avura capetu.

Abia se asiediara inse, sosi alta trasu de ospeti. Si asia un-a dupa alt-a, tóte familiele invitate sosirà. Nu le vomu numi i' tóte, càci n-au vr-unu rolu specialu in istor nóstra.

Trebue inse totusi se amintimu, cà vechii nostri cunoscuti br. Gâza Bèrczfalvy soci-a si fiic-a sa Adela, apoi br. Hethahn Poros, Tbkfalvi, Semmihâzy, Ugorkafay! Cameleonu Tufariu inca se aflau de fatia.

Baronulu Hectoru Bârczfalvy nu put vini, càci tocmai trebui se se duca la Pesta asiste la desbaterile camerei.

Si petrecerea se incepu. Culmea tuturoru atentiuniloru — firesce — cà ’n ori ce societate democrata moderna, era famili-a b Berczfalvy. Toti barbatii se nisuira a da unu complimentu dóue dómne baronesse erau fericiti de cumva puteau se vorbeai' unu cuvintielu cu fiic-a sa baroness-a Adela.

Pista inca nu putu face esceptiune.ini1 elu petrecu mai multu in giurulu Irmei, cà o planeta in giurulu sorelui.

Program-a seratei se deschise cu o pies de pianu, esecutata de baroness-a Adela. E jucà fórte frumosu, si storse aplause general

Irma si Elma facurà unu duetu din cel mai escelente, incâtu si dómn-a-baronessa avu gratîositatea a le aplauda.

Astu-felu urmara mai multe piese, la pianu, cu violin-a si alte instruminte. Punctulu din urma alu programei fu o declamatiune, o poesia umoristica, compusa si declamata de autorulu — Arpàd de Tokfalvi.

Corespundintele diuarieloru unguresci se urcà pe tribuna, cu o voce afectata si falsa începu a-si recita versurile, si indata la primele cuvinte eterni unu torentu de aplause din tóte partile, — toti începurà a ride in hohote, càci ilaritatea era generala.

Poesi-a lui Arpàd erà o parodia intitulata: „Plugariulu romanu la orasiu.“ In acésta elu batjocori cu colori fórte drastice naivitatea unui plugariu romanu, carele venindu de la munti pentru prima-ora sosesce intr-unu orasiu mare.

Din acéstu sujetu mus-a lui croi o insulta din cele mai strasnice la adress-a natiunii romane. Nu considerà nimica, nici adeveru, nici cuviintia, numai cà se faca efectu câtu de mare.

Si lu-ei avù.

Publiculu ungurescu se delectóza in asemene estravagantie poetice. Sunt piese teatrale magiare, in cari romanii, slovacii seu alti nemagiari, se parodisâza pe scena. Si publiculu le aplaudeza, mai alesu deca sunt câtu de tare esagerate.

Asià facu si Arpàd. Nu era de ajunsu, cà fia-care cuventu ar fi strinsu totu sângele in fati-a fia-carui Romanu, dar elu le mai pótentià si prin o mimica fórte esagerata, prin care a facutu ridicula tóta miscarea plugariului romanu.

Efectulu fu mare. Toti aplaudara cu frenesia, risera cu hohotu si strigara: „Escelentu! Non plus ultra!“ Toti, toti, — inca si Cameleonu Tufariu asià ridea, incâtu ochii-i se implura de lacrime.

Numai Pista nu dedea nici unu semnu de complacere...

De siguru acésta insulta neghióba aprinse in elu cea din urma schinteia a simtiului nationalu si se revoltà, de aceea nu aplaudà si elu...

Ba nu!

Stinsu-i-s-a de multu si cea din urma schinteia nationala, prin urmare n-a mai fostu ce se se aprinda in elu.

Pentru ce n-a aplaudatu dara?

Pentru cà n-a audîtu nici unu cuventu din tóta parodi-a lui Arpàd. Anim-a lui era ocupata de o plàcere mai sublima, spiritulu seu se leganà intr-unu raiu ferice: elu nu vedea si nu audia decâtu pe Irma, cu care conversa in continuu.

Cu productiunealui Arpàd partea declamatória-musicala a concertului se incheià; apoi scaunele din salonu se asiediara iute pe langa pàreti, si se începu dantiulu, care durà pana la deminetia.

Apoi toti óspetii se departara si nu remase decâtu numai unulu, Pista. Elu nu se putu departà. Lu-tînea cevalegatu la acésta casa. Anim-a lui i spunea: „Nu te du! Nu te du!“ Si elu remase.

Candu apoi se duserà toti, elu usà de unumomentu singuraticii alu Irinei, si i adressà acéste vorbe:

— E bine, domnisidra, a sera mi-ai remasu datória cu unu respunsu.

Irma inca sciea de acel-a, dar se prefacu, cà nu-si mai aduce a minte, deci dise:

— Cu ce respunsu?

— Candu te-am intrebatu, dèca te vei superà si dta de cumva ti-voiu dà preferintia intre tóte damele? Tocmai pe candu asteptam respunsulu, a sositu famili-a Szilvay. Ti-aduci a minte?

— Da, da.

— Asia dara?

— Ceri respunsulu meu?

— Da.

— Dar dta nu l-ai asteptatu. In totu de-cursulu seratei te-ai purtatu asia, cà si candu ai fi avutu deja aprobarea mea. Ai desconsideratu pe tóte damele celelalte si ti-ai pastratu tóta atentiunea numai mie.

— Ti-pare reu?

— Nu potu sè dîcu acést-a.

— Asià dara ce sè credu?

— Ce-ti va place dtale.

— Si de cumva eu asiu trage pentru mine o consecintia favorabila?

— Numai sè nu fii pré intipuitoriu!

— Dar potu sè nu fiu?

— E bine, si ce ti-ai intipui dara dta?

— Cà potu spera.

— A sperà? Dar cine nu póte spera? Fara sperantia viéti-a nóstra ar fi unu mormentu.

— Asià este. Unu mormentu ar devini si viéti-a mea, de cumva dta mi-ai refusà speranti-a.

— Eu? Dar atârna aceea de la mine?

— Da, numai si numai de la dta. Unu cuventu alu dtale me póte ferici seu omori.

— Ah! eu nu vreu se te omoru.

— Asia dara voiesci se traiescu?

— De siguru.

— Sà fiu fericitu?

— Cum se nu!

— Asia dara te rogu pronuncia cuventulu acel-a!

— Ce felu de cuventu?

— Domnisiora, eu te iubescu asia precum n-am iubitu nici odata. Te rogu, spune-mi, refusa-vei amorulu meu? Voiesci se fii soci-a mea?

Irma fu cuprinsa de confusiune mare. Sangele-i se adunà totu in fatia. De si sciea mai de multu, cà Pista o iubesce, de si si-intipuia din capulu locului, la ce facea aluviune elu: totusi acuma, candu audi acelu cuventu din gur-a lui, par’ cà ar fi fostu suprinsa, nu sciea ce se respunda, nu afla cu-ventulu potrivitu.

Pista vediendu siovairea ei’, i apucà man-a si stringendu-o cu focu, i dîse:

— Numai unu cuventu! Unu micu cuvintielu! Unu singuru „da“ seu „ba.“ lubesci-me, vrei se fii soci-a mea?

— Da, — respunse Irma dupa unu momentu de siovaire, ficsandu-si ochii cu sfidla in pamentu.

Pista batu de fericire, i sarutà man-a o mii de ori, si dîse entusiasmatu:

— Ah! acuma sum deplinu fericitu.

— Dar acuma vedu, cà am gresîtu, -luà vorb-a Irma. M-am pré grabitu.

— Cum asià, angerulu vietii mele?

— N-ar fi trebuitu sé-ti dau unu res punsu positivu, pana ce n-asiu fi avutu antâi si consimtiementulu parintiloru mei.

— Se vede, cà esti o fiica buna si ascul tataria. Dar n-ai gresîtu nimica. Eta acum numai decâtu vomu merge la dinsii si li vom cere binecuventarea. Eu credu, cà dinsii n voru refusà-o.

— Eu nu sciu, — respunse ea cu temere

— Pentru ce? Dóra nu le convinu eu pan-acuma am pututu se presupunu contrariulu. Totu-da-una am fostu primitu cu afabilitatea cea mai cordiala. N-am pututu se observu, cà person-a mea nu le place.

— Nu este vorb-a de persana.

— Ci despre ce?

— Voiu fi sincera, dar nu te superâ. Precum scii, tatalu meu e mare unguru. Elu nu pré simpatiséza cu Romanii, ma de multe ori i ataca si batjocuresce fórte aspru, — ceea ce inse eu nici odata nu potu aproba. Deci fiindu cà si tu esti Romanu, eu me temu, cà dinsulu nu se va invoi.

Si tu esti Romanu!

Aceste cuvinte isbira cà niste tresnete in internulu lui Pista. Elu rupse de multu tóte legaturile sale cu Romanii, sterse din si-nulu seu ori ce suvenire a trecutului seu, par cà nici odata n-ar fi fostti Romanu; se credea unguru deplinu, si eta fantom-a de de multu a renviatu si vine a-lu sparià chiar la pragulu fericirii sale.

Angerulu nu-lu lasa se intre in raiu, oprindu-lu cu sabi-a de flacare, pe care este scrisu: „Si tu esti Romanu!“

Se desteptá, si dupa ani de dîle acuma si-aduse a minte pentru prima-óra, cà dieu si acuma e inca Romanu!

Vai câtu de reu i parea acést-a.

Dar insedaru I Elu nu putea nega, cà nu este Romanu!

Inse simtîndu-se liberu de ori ce palpitatiune a unei animi romanesci, se înveseli de nou si dise:

— E dreptu, cà de origine si eu sum Romanu; inse eu am renunciatu de multu la nationalitatea mea. In mine palpita o anima magiara, cà in ori care descendinte alu lui Arpàd. Si-apoi eu sum de parerea, cà in cestiunea nationalitétii nu originea, ci vointi-a nóstra decide. Indesiertu sum eu nascutu Romanu, deca nu vreu se fia atare, deca mintea si anim-a mea mi-spunu, cà vreu sà fiu magiaru, si deca cu trupu si cu sufletu sum acést-a!

— E bine, vorbesce astu-felu si înaintea parintelui meu, si atunce speru cà dinsulu va binecuventà amorulu nostru.

— Voiu vorbi! —respunse Pista. Se mergemu dara la elu!

Si dupa acéste vorbe Pista conduse pe Irma la parintii ei, cari tocmai se aflau amendoi in a trei-a odaia.

Acolo Pista le cotnunicà scen-a petrecuta intre elu si Irma in momintele trecute, si in urma cerii cu tóta solemnitatea man-a ei.

Mam-a ei in locu de a respunde incepu a lacrimà si si-imbratîsià fiic-a cu iubire, cà si o mama blanda si buna, care si-véde fiinti-a adórata ajunsa in momentulu celu mai importanta alu viétia sale.

Inse Székelyhidy, cà barbatu, nu se inmoià intr-atât-a, ci conservandu-si tari-a parintiésca, respunse liniscitu si seriosu:

— Me simtu onoratu prin propunerea ce-mi faci, domnule Zimbranu. Unu parinte iubitoriu, ce sum, nu potu, dar nici nu vreu, se punu stavila in calea fericirii fiicei mele. Me invoiescu si eu.

— Ti-multiamescu, — dîse Pista esaltatu.

— Dar cu o conditiune, — continuà Szekelyhidy.

— Ori care ar fi aceea, o primescu bucurosii, — respunse Stefanu, — càci numai de la acésta casatorul atârna fericirea viétii mele.

— Conditiunea mea e simpla si mica. 0 poti implinî usioru.

’ — Cu atâtu mai bine.

— Eu — incepu érasi Szekelyhidy — sum ungurii si tinu multu la nationalitatea mea. Asiu fi doritu cà si ginerele meu se fia unomru. Dta esti Romanu, inse numai de ori-ogine. Ti-cunoscu simtieinintele; acele sunt bune patriotice unguresci. Va se dica in privinti-a acést-a n-am nici o obiectiune. Consciinti-a mea póte fi liniscita. Esti unu unguru tocmai cà mine. Cu tóte acéste, eu asiu dori cà si cu numele se fii unguru, pe scurtu: sé-ti-Iu magiarisezi. Eta conditiunea mea!

La acésta pretensiune, altu omu, care mai tîne la demnitatea sa nationala, ar fi respunsu respingendu-o cu indignatiune; inse Pista nu numai cà nu mai tinea la nationalitatea sa, dar ureà pe toti Romanii, si voià se se desfaca de ei de totu, cà nici o urma sà nu remana, cà odiniora si elu a fostu Romanu.

Deci respunse:

— Dèca este numai acèst-a conditiunea dtale, eta ti-promitu pe onórea mea, cà voiu implini-o.

— E bine, — incheià Szekelyhidy, — indata ce vei primi concessiunea pentru schimbarea numelui, voma serbà logodn-a.

— Voiu grabi sè o primescu câtu mai curendu, — dîse Pista.

Si dupa acéste ei se imbratîsiara, si cu tóte cà logodn-a se decise pe mai tardîu, tinerii se considerau cà logoditi. De ce nu? Nu mai lipseà decâtu Împlinirea unei formalitati.

Pista petrecu si in diu-a urmatoria acolo, si numai a trei-a di se departà a casa.

Acuma érasi erà fericitu. Avea de nou mirésa. Si inca ce mirésa?! Tinera, frumósa, culta si cu spiritu!

Si nu peste multu elu mai adause:

— Si bogata!

Pan-acuma dinsulu nu gândi la bogatîa. Se înamora de ea numai dintr-unu instinctu sentimentalo, numai din boldulu animei sale, fara sè-i plesndsca prin minte vr-unu motivu materi alu.

Inse atunce erau alte timpuri. Elu aven o cancelaria advocatiala bine cercata, se bucurà de clienti numerosi, vinitulu seu era mare.

Dar acele timpuri s-au schimbatu. Pri-mindu oficiulu seu de jude administrativo, si-a inchisu cancelari-a advocatiala, nu mai avea clienti, vinitulu seu s-a ciuntatu prd tare, — càci lefa-i de diregatoriu alu comitatului nu-i acoperià nici spesele cele mai trebuinciose.

Acuma o parthia cà acést-a i erà fórte conveniabila.

Astu-felu deplinu multiamitu, si incantatu de viitoriulu seu sosi elu a casa.

In diu-a urmatdria apoi numai decâtu inaintà la ministeriu o rugare, cerendu voi-a, cà numele seu „Zimbranu” se se schimbe in „Zimbrai.”

Si cà cererea lui sà se admita câtu mai curendu, scrise baronului Hectoru Berczfalvi, cà sà urgese caus-a lui la ministrulu competinte.

IX.
Speranti-a resbunârii.

Aureliu Pompilescu s-a insielatu, candu a crediutu, cà nu se va gasi tribunalu, care sè-lu condamne pentru conturbarea liniscei publice, din caus-a numai cà a cantatu „Destépta-te Romane!“ sèr-a pe strada.

Tribunalulu din capital-a comitatului a pronunciatu in contra lui in septeinan-a din urma ddue sentintie condamnatórie. Un-a pentru ofensarea scaunului, alt-a pentru conturbarea liniscei publice.

Prim-a lu-condamnà la pedepsii de bani. I plati si nu facu nici o esceptiune; dar a dou-a o apelà, sperandu, cà forulu alu doile de siguru o va nimici.

Inse acésta din urma sentintia lu-irità si mai tare in contra lui Pista, a carui inriu-rire scose la cale acésta actu necrediutu.

Candu apoi audî, cà acel-a a recursu pentru magiarisarea numelui seu, ur-a lui Aureliu ajunse la culme si decise a-si resbunà ori si cum.

Prim-a data, pe terenulu luptei, nu avù norocu; acuma dara astepta alta ocasiune, cà sé-si pdta potoli foculu maniei sale.

Si ocasiunea acâst-a sosi mai de graba, decâtu cum gândi elu.

Intr-una din dîle se presintara la elu niste omeni din o comuna din cercuhi administrationalu alu lui Pista, si aceia i comunicara, cà au sé-lu însarcineze intr-unu procesu fórte importantu.

— Ce procesu? — i intrebà Aureliu.

— Solgabireulu nostru, dlu Zimbranu, —respunse unulu din plugari, — a incassatu inca in anulu trecutu de la noi niste bani orfanali, despre cari nici pana in diu-a de asta-di n-a facutu socotéla, càci i-a mancatu.

O lumina de bucuria fulgerà prin internulti seu la audiulu acéstoru cuvinte si si-dîse cu entusiasmu:

— Éta ocasiunea dorita a si sositu!

Apoi se adressà catra omeni:

— Dar povestiti-mi acuma tóte din firu in peru, cum s-au intemplatu?

— Tocmai pentru acést-a am vinitu la dta. Ne-amu temutu, cà altu advocatu nu va cutedià se primésca processulu nostru, càci omenii se cam temu de solgabireulu nostru, decandu s-a facutu asia mare unguru.

— Se fiti convinsi, — respunse Aureliu, — cà eu nu me temu de elu, numai se aveti dreptu.

— Avemu, domnule!

— E bine, povestiti-mi dar intemplarea, tocmai asia precum s-a intemplatu, neadau-gandu nimica de la dvóstre!

Si unulu dintre ei incepu:

— Sunt doi ani de candu a muritu in satulu nostru unu oinu fórte bogatu, care a lasatu dupa sine a veduva cu trei prunci mitutei. In anulu trecutu domnulu solgabireu Zimbranu a vinitu in satulu nostru, a facutu scrisori si a luatu cu sine toti banii ce a remasu de la acelu omu, dîcându cà i va depune in cass-a comitatului intre ceialalti bani orfanali.

— Asà, — aprobà celalaltu plugariu.

Celu d-antâiu continuâ:

— Mam-a prunciloru a fostu liniscita, cà banii acéstora se afla in locu bunu si n-a mai avutu grige de ei. Dar in lun-a trecut muri si ea. Si pruncii remasera orfani si de tata si de mama.

— Asia e, — aprobà érasi celalaltu plugariu.

Si celu d-antâiu continuà:

Atunce fratele repausatului omu bogatu, carele e omulu acést-a, — si cu acéste elu aretà pe vecinulu seu..

— Dta? — întrebà Aureliu.

— Eu, — respunse acel-a.

— Omulu acést-a, — continuà celu d-antâiu, — si-a adusu a minte de banii remasi de frate-seu, si fiindu cà nu mai aflase nimica de sórtea loru, i plesni prin minte se se duca la varmegia si se vadia ce s-au alesu de acei bani?

— Si ce a aflatu? — întrebà Aureliu.

— Ce se afle? Nimica! Domnulu Zimbranu a retinutu banii la sine si nici pana in diu-a de adi n-a datu socotéla despre ei.

— Asia e, — dîse érasi celalatu plugariu.

— E bine, — dîse Aureliu, — dar fostu-ati la dlu Zimbranu?

— Fostu.

— Si intrebatu-l-ati, unde-su banii?

— Intrebaii tu.

— Si-apoi?

— Ni-a respunsu, cà nu se tine de ne va respunde elu acolo unde va trebui.

— Asia e, — adause érasi plugariu purure aprobatoriu.

— Noi inse, — continuà plugariulu ceh d-antâiu, — credemu, cà ba dieu tréb-a acést se tine si de noi, si mai alesu de omulu ace; t-a, càci elu este namulu celu mai de aprópe alu prunciloru.

— Firesce, — dîse Aureliu.

— Noi dara amu vinitu la dta se ferit gamu se primesci processulu nostru si se traf la respundere pe dlu Zimbranu, se ni faca si ma cu banii.

— Bine, — respunse Aureliu, — lu-primescu. Numai decâtu lu-voiu si incepe, si fi convinsi, cà nu voiu crutià nimica, pentru ca-sà scotu adeverulu la lumina.

— Dumnedieu sé-ti ajute, domnule!

Si dupa acéste, dandu plenipotintia ad vocatiala, plugarii se departara cu bucuria.

Remasu singurii, Aureliu esclamà cu fi ricire:

— In fine te-am prinsu, Pista! Acum nu vei scapà, càci esti in curs-a mea!

Si apoi, ne mai putendu-si conteni bucuri-a nemarginita, merse se se informeze autentica despre starea lucrului.

Pe cale elu intelni pe Albinescu.

Cum lu-diari, indata alergà la elu, strigandu-i inca din departare:

— O scie buna!

— Ce? — întrebà Albinescu.

— Am se intentezu unu processu lui Zimbranu.

— Pentru ce?

— Pentru dilapidare de bani oficiali.

— Cum asia?

Si dupa acéste Aureliu i povesti tóta in-templarea, precum am audîtu-o, si incheià cu entusiasmu:

— Acuma nu va scapa. Me voiu resbunà. Man-a lui Dumnedieu lu-va pedepsi pentru pecatele sale.

Si Aureliu nu mai putea de bucuria.

Dar Albinescu nu aretà nici o suprindere placuta. Fati-a lui remase rece, cà mai nainte.

Vediendu acést-a Aureliu, lu-intrebà:

— Dar dta nici nu te bucuri?

— Pentru ce?

— Pentru cà vedi sositu momentulu in care vomu puté frânge pentru totu-de-una pe acéstu renegato, care afara de pecatele sale anti-nationale, dtale specialu ti-a facutu asia multe ore amare si o durere nestersa!

— Da, da! Elu ni-a causatu tuturora Romaniloru perderi mari; dar mie mi-a facutu si mai mare, elu mi-a otravitu anim-a parintiésca.

— Si totusi nu-ti esprimi placerea, cà ór-a pedepsei a sositu atâtu de iute?

— A sositu?

— Cum se nu? Elu este acuma in manile mele.

— Asia credi?

— Da.

— Te felicitu de acésta credintia. Eu inse me temu cà te amagesci.

— Cum asià?

— M-asiu bucura si eu se fia asia, precum credi. Dar eu sum de parerea, cà ér-a fatala, momentulu caderii si pedepsei sale n-a sositu inca.

— Nu?

— Nu dieu! E dreptu, cà acuma dinsulu se afla in încurcaturà mare. Inse totusi se va scote din ea.

— Nu e cu putintia.

— Pote cà n-ar fi cu putintia, dàca dinsulu s-ar radiemà numai pe puterile sale. De cumva eu seu dta amu fi facutu asia ceva, de siguru amu ajunge prad-a unei compromissiuni mari. Inse elu se afla in alte impregiurari. Are spriginitori puternici.

— Spriginitori?

— Da dieu. Pista a facutu unu serviciu fórte mare elementului domnitoriu, càci a nimicitu tóta actiunea nostra; elu dara cu totu dreptulu póte se se astepte la sprigini-rea acéstuia. Si nici nu se va insielà. I se va dà. Cu atâtu mai vertosu, càci nu si-a îndeplinitu inca rolulu. Elu are nu numai se continue, dar se si încheie lucrarea începutà.

— Se mai fiica elu dl alte acte anti-nationale?

— De siguru. Tote cele de pan-acuma formara numai inceputulu, partea mai essentiala are se urmeze de acuma înainte. Vedi dara, cà cei ce au trebuintia de elu, nu-lu voru lasà se cada, ci lu-voru aperà si sustine din tóte puterile, si lu-voru scote nepetatu din incurcatur-a acést-a.

— Dar nu se póte.

— Tóte sunt cu putintia in diu-a de adi.

— Nu credu.

— Vei vede.

— E bine, intemplese ori ce, eu voiu încerca se scotu la cale unu resultatu bunu.

— Dumnedieu sè-ti ajute! Eu inse n-am nici o sperantia. Din contra, me temu, cà vei avé o neplacere fórte mare.

— Ce neplacere potu sà am eu?

— Aceea, cà neputendu reesî, Pista va intorce arm-a in contra dtale, si in urma inca elu te va acusà cà pe atîtiatoriu.

— Nu me temu, càci nu se póte.

— Ti-repetu, tóte sunt cu putintia in diu-a de acuma.

— Dar ast-a totusi nu.

— Vei vedà acusi.

— Nu-mi pasa. Eu mi-oiu face datori-a si voiu usà de ocasiunea acést-a.

— Dar grigi! Si deca totusi ai fi espusu la neplacerea, de care ti-am vorbitu, nu te uità de mine, conteza la ajutoriulu meu!

— Ti-multiamescu. Dar acuma meducu, sà vedu, cum stau actele?

Si dupa acéste ei se despartira.

Aureliu merse la cas-a comitatului. Cautà actele respective si se convinse, cà Zimbranu in adeveru n-a facutu de felu nici o socotéla despre acei bani orfanali.

Bucuri-a lui era mare. Si cu tóte cà cuvintele lui Albinescu i inspirarà unu felu de ingrigire, acésta nu durà multu. Elu si-recapetà veseli-a de mai nainte, càci se crediu a fi domnulu situatiunii.

In fantasfa lui elu vedea deja pe renâgatulu Zimbranu teritu înaintea tribunalului corectionalu, acusatu, umilitu si condamnatu pentru defraudare de bani orfanali.

Lu-vedea cadiutu din innaltîmea sa si nimicitu pentru totu-de-una.

Ah! ce dulce i parea acéstu simtiementu. Si-va puté dara resbunà, si atunce anim-a lui erasi va fi liniscita, càci a pututu se pedepsésca pecatulu.

Si sub inriurirea acéstei impressiuni placute, Aureliu numai decâtu facu pasii trebuinciosi pentru începerea processului.

X.
Motivulu decidietoriu.

Intr-acéste la cas-a lui Szekelyhidy începurà se se faca pregatiri mari pentru maritisiulu Irmei.

Mam-a ingrigitória dispuse numai decâtu, cà fiic-a ei se aiba tóte gata pe candu va sosi momentulu solemnu alu cununiei.

Ea era fórte fericita, càci vedea, cà nu numai fiic-a ei iubesce din adanculu anitnei sale pe mirele ei, dar si acést-a o iubesce totu astu-felu.

Apoi, caus-a principala, si dins-a erà fórte indestulita cu fiitoriulu ei ginere. Stefanu i parea nu numai unu tineru cu buna purtare morala, diligentu; dar lu-cunoscea si cà pe unu omu cu stare materiala considerabila, mostenità de la parinti si câstigatà prin propri-a sa sirguintia.

Er in câtu privià simtiemintele lui patriotice unguresci, acéste o incantau de totu, avea mare bucuria vediendu purterea lui.

Va sà dîca, nu lipsea nimica spre a se putd simti deplinii multiamita cu parthi-a, ce avea se faca fiica sa.

Si candu vedea, cà Irma câtu este de fericita, bucuri-a dinsei devinià si mai mare.

Capulu familiei, dlu Szèkelyhidy, inca se simtiea multiamitu cu actulu ce se va intemplà in famili-a lui. Elu inse cà barbatu, si cà unguru radicalu si cam ambitîosu, totusi dorià, cà — neputendu-si marità fiic-a dupa unu unguru — ginerele seu celu putînu se ocupe unu rangu mai innaltu in viéti-a sociala.

Incâtu pentru magiarismu erà multiamitu. Pist-a nu numai avea cele inai înflacarate simtieminte unguresci; dar a datu si dovedi eclatante, cà precum simtiesce asia si face; apoi a promisu a realisà dorinti-a fiitoriului seu socru si in privinti-a magiarisérii numelui seu.

Nici starea lui materiala nu-lu punea pe gânduri. Székelyhidy sciea, cà Zimbranu — de si nu are o avere mare — dispune totusi de atât-a, incâtu sefia in stare a assigurà sociei sale o viétia destulu de comoda. Inse chiar se nu fi avutu Zimbranu nimica, fiitoriulu seu socru totusi nu s-ar fi intristatu de felu, càci elu era unu omu fórte avutu si putea se deie fiicei sale o zestre câtu de stralucita.

Un-a inse totusi nu-lu indestulià deplina, cà adeca ginerele seu n-are o positiune sociala corespundiatoria acelei zestre si a ambitiunii sale familiarie, càci in comitatulu in care a siediutu mai de multu toti stramosii lui au jucatu unu rolu de frunte.

Zimbranu erà numai jude administrativii. Ifita ce nu-i placea lui.

Dar se mangaià cu speranti-a. In câtu privià talentulu, era falosu de Pista, sperà multu de la acéstu talentu si credea cà acést-a de siguru i va pregati o înaintare pe cârier-a sa.

Inse Székelyhidy nu putea se astepte acést-a. Elu voia, cà Pista inca înainte de cununia se înainteze. Prin acést-a elu credea nu numai a-si amuti vocea ambitiunii proprie, dar totu-odata sperà a innadusî si clevetele acelora din nationalitatea sa, cari si începurà a cârti, cà marele magiaru si avutulu Szekelyhidy si-marita fiic-a dupa unu bietu jude administrativu romanu.

— Acele ffure — si dîcea elu — tóte voru taca, deca fiic-a mea va fi condusa la altariu de nou-alesulu vice-comite alu comitatului!

Celu de pan-acuma tocmai fu numitu consiliariu de sectiune la unu ministeriu, in loculu lui dara se va alege altulu, si acel-a trebue se fia Pista.

Éta, care erà planulu si dorinti-a lui.

Numai decâtu se si apucà de realisare, sperandu resultatulu celu mai bunu.

Omu cu mare inriurire in afacerile comitatului si in bune relatiuni sociale cu comitele supremu, elu si avea totu dreptululu se fia mai cà siguru de successulu causei sale.

Merse dara mai antâiu la comitele supremu, se vorbésca cu elu si sé-i care partinirea in acésta causa de mare importantia pentru elu.

Comitele supremu, contele Szunyogvery, omu finu si inzestratu cu multe iscusintie diplomatice, lu-primi fórte afabilu si lu-intrebà cu ce-i póte servi!?

Candu apoi Székelyhidy i descoperi scopulu visitei sale, si i adressà rugarea de a partini candidatur-a lui Zimbranu, comitele respunse:

— Pré bucurosu.

— Multiamescu.

— Inse me temu, ca, cu tóta bunavointi-a mea nu vomu putu reesî.

— Pentru ce?

— Pentru cà nu a terna totulu de la mine. Eu lu-voiu admite in candidatura, inse congregatiunea lu-póte respinge.

— Sciu, dar nu credu ast-a.

— E bine, eu sum de parere contraria, si tare mi-ar paré reu se se realiseze temerea mea.

— Dar pentru ce motivu ar respinge congregatiunea pe Zimbranu? Au nu este elu capabilu, dilegentu, celu mai harnicu jude administrativu? N-are elu talentu escelinte?

Nu póte emula cu omeni care candidatu eventualu?

— Ba da. Dar dta scii bine, cà la complinirea unui postu nu numai harnica, dar si alte consideratiuni decidu.

— E bine, si care din acele suna in defavorulu lui Zimbranu?

— Me miru de dta, cà nu me intielegi. Voiu vorbi dara mai claru, fara nici o reserva. Potu se facu acést-a, càci amendoi suntemu unguri.

— Poftimu!.

— Congregatiunea nu-lu va primi, càci acéstu postu cardinalu nu se póte conferi decâtu numai unguru, care cundsce si e gata a sustinà interessele nationale unguresci. Zimbranu, ori câtu de devotatu este elu causei magiare, totusi de origine e Romanu. Prin urmare, ori in ce mesura mare se bucura acuma de simpathi-a tuturoru unguriloru, totusi acéstia mai bucurosu aru vedd in postulu de vice-comite pe unu individu, carele nu numai in privinti-a simtieminteloru, dar si in a originei e de nationalitatea loru.

— Sciu. Dar eu gândescu, cà fatia de Zimbranu, care are asia multe title la recunoscinti-a natiunii magiare, se póte face esceptiune, celu putînu pentru îndemnarea altora din nationalitatea lui.

— Anevoia credu. Apoi mai este si alta causa.

— Ce?

— Tocmai acuma aflu, cà i s-a intentata unu processu pentru dilapidare de bani orfanali. Este acusatu, cà ar fi incassatu niste bani inca înainte cu doi ani, si nici acuma nu i-a inaintatu laloculu competinte.

— In câtu pentru ast-a, poti fi liniscitu. Zimbranu e unu omu de omenia; dàca totusi n-a inaintatu banii la loculu loru, caus-a de sigura e numai o nebagare de seina, o uitare, ceea ce lesne se póte intemplà unui omu inamoratu.

— Inamoratu? E bine, motivulu acést-a ar puté avé mare ponderositate, de cumva tribunalulu ar fi compusu din femei; inse din nenorocire acolo siedu niste dmeni, cari au trecutu cam de multisioru prin fasele amorului sentimentalu. Me temu dara, cà tribunalulu va desconsidera de totu acelu motivu; ér opiniunea publica cu atâtu mai putînu va voi se alaga de vice-comite pe unu omu, in contra caruia s-a pusu in cursu unu processu criminalu.

— Sum de parerea, cà in privinti-a acést-a numai sentinti-a póte se fia compromitiatória. Deca amu admite principiulu, cà celu atacatu cu processu nu póte se fia alesu nici dupa publicarea sentintiei, care l-a achitatu: atunce, de cumva amu voi cà cineva si nu fia alesu in cutare postu, de cu bunu timpu i-amu intenta unu processu criminalo, si ne-amu realisà scopulu fórte usioru.

— Oh! eu nu dîcu, cà dinsulu nici atunce nu va puté fi alesu, deca sentinti-a tribunalului lu-va achità; ci numai atât-a, cà pan-atunce nu-lu potu pune nici in candidatiune.

— Asia dara elu n-are decâtu se urgeze, cà processulu se se incheie câtu mai curendu.

— Dar scii cà ast-a la noi nu se intempla asià curenflu. Si-apoi congregatiunea e la usia. Pan-atunce Zimbranu ar trebui se fia descurcatu.

— Va fi.

— Dar scii cà procedur-a ndstra e cam încurcata, judecatorii nostri sunt pré comodi. Nu credu se se incheie pan-atunce processulu.

— Dar se va incheià. Voiu merge la toti judecatorii si i voiu ruga, cà de asta-data se punà comoditatea la o parte si se lucre.

— Deca dta vei usà de inriurirea ce ai, credu si eu, cà vei scóte ceva la cale, dar altu-felu nu.

— Voiu face tóte pentru Zimbranu, càci interessulu lui este si alu meu.

— Cum asia?

— Elu mi-a logoditu fiic-a; prin urmare are se ffa ginerele meu.

Comitele fu suprinsu, si scolandu-se de pe scaunu i întinse man-a, dîcendu:

— Te rogu, primesce felicitarea mea!

— Multiamescu.

— Esti unu parinte norocosu. Intre toti tinerii nostri nici unulu nu este atâtu de harnicu cà Zimbranu. Elu e fal-a comitatului nostru.

— Prin urmare potu se speru, ca-lu vei pune in candidatiune?

— Dar cum se nu?! Pentru ce nu mi-ai spusu din capulu locului, cà dinsulu e ginerele dtale? Ast-a ar fi schimbatu numai decâtu baterea mea, precum va stràmutà si pe aceea a celoralalti de ai nostri din acéstu comitatu.

— Pentru cà am gânditu, cà scii.

— Dar n-am audîtu nimica. Asià dara Zimbranu are se fia ginerele dtale? Pré bine! Prin ast-a noi puteinu fi assigurati, cà Romanii l-au perdutu cu desevârsîre; càci pan’ acuma mai flacare Romanu, care si-a luatu de socia o ungurdica, s-a facutu si elu unguru. Femeile nóstre au unu felu de putere amalgamisatória, pe care femeile de alta nationalitate nu o au. Argumentulu acést-a, sperii, cà va convinge si pe membrii congregatiu-nii. Incâtu pentru processu, voiu avè eu grige se se încheie câtu mai curendu; dr dta vei instrui pe Pista se se descurce.

— Are elu minte.

— Ce reu ai facutu, cà nu mi-ai spnus numai decâtu, cà elu ti-a logoditu fiic-a. De scieam ast-a, ti-asiu li promissu din capulu locului concursulu meu. Dtale nu potu sé-ti refusu nimica.

— Sum fórte deobligatu; domnule co mite supremu. Precum pan-acuma, asia si di acuma înainte stau la dispositiunea dtale..

— Multiamu. Si dta te si prevestescu cà acusi voiu avé trebuintia de serviciult dtale. Am o causa cam neplacuta.

— Bucurosu voiu ajutà a o descurca.

— Inca nu se póte, dar la timpulu seu te voiu insciintià.

— Voiu fi totu-de-una gata de serviciu.

Si dupa acéste vorbe Szèkelyhidy se recomandà si esî.

XI.
Arm-a cu dóue taisiuri

Elu merse dreptu la Pista sé-lu intrebe de acéstu processu compromitietoriu, si se se informeze despre starea lucrului.

Ori câtu erà elu de siguru, cà fiitoriulu seu ginere este nevinovatu, si cà tóta caus-a e numai urmarea unei negligintie, care la Pista este esplicabila; totusi acésta suprindere i erà fórte neplacuta.

Impacatu cu tóte obiectiunile, ce putea se le faca in contra fiitoriului seu ginere, eta acuma i cadiu in cale o stavila naua.

Pista fu comprinsu, si inca in o afacere fórte neplacuta.

Elu erà acusatu, cà a dilapidatu niste bani orfanali.

Grea acusa!

A avé unu ginere, teritu inaintea tribunalului in o astu-felu de cestiune urita, iârtitu de gurile necrutiatorie in noroiulu camnieloru, compromisii macaru si pe câte-va septemani: tóte acéste nici decâtu nu convniau ambitiunii sale mari.

Dar apoi candu gândi la possibilitate cà acus-a póte se aiba temeiu valabilu, cà si decatorii nu voru considerà nici unu motn politicu, ci voru judecà dreptu, imprimând in fruntea lui Zimbranu grozavulu cuveni „dilapidatoru!“

Atunce, la ofensarea omului ambitîor se mai adause si ingrigirea parintelui, car nu póte se ierte, cà fiic-a lui se pata fi soci unui condamnatu.

Atunce erà decisu a-si retrage vorb si a nu-si marità iubit-a fiica dupa unu Zimbranu.

Sub greutatea acéstoru gânduri grei sosi dinsulu la cas-a lui Pista.

Deschise usi-a iute, càci nu-si mai pute conteni nerabdarea de a spune totu ce ar pe anima si astu-felu a-si usiorà consciinti;

Inse Pista tocmai nu se aflà a casa. Ér dusu in orasiu. Dar unu adjunctu alu lui spuse, cà are se se rentórca in curendu.

Szèkelyhidy ocupà locu si asteptà se sirea lui Pista. Trecu unu patrariu, apoi al doile, alu treile, si in sfirsîtu o éra intragi si elu asteptà totu insedaru.

Nu mai putea de ciuda.

Abia apucà se sosésca aice, se vorbésca cu Pista si se se informeze, dar éta nu era de ajunsu a nu-lu gasi a casa, dar dinsulu nici dupa atât-a asteptare nu mai vini.

Erasi trecu o jumetate de éra, inse fara cà se sosésca Pista.

In fine Székelyhidy, necasîtu si iritatu ce era si-perdu tóta paciinti-a, si tocmai voi se plece — lasandu convorbirea pe alta-data — candu usi-a se deschise si intrà Pista.

Acest-a cum lu-zari pe fiitoriulu seu socru, sari indata la elu sé-lu imbratîsieze cu iubire.

Székelyhidy lu-primi afabilu, inse nu fara unu felu de reserva cam rece.

Pista observà acést-a si lu-intrebà:

— Dar ce s-a intemplatu, iubite socrule? Pentru ce acésta fatia seriosa?

— Nu ine simtiescu pré bine, — respunse Székelyhidy, nevoindu a compromite pe Pista înaintea adjunctului seu.

Pista fu cuprinsu de ingrigire, apoi dise:

— Poftesce in odai-a cealalta!

Si Székelyhidy plecà înainte. Pista merse dupa dinsulu.

Sositi acolo, Szekelyliidy începu seriosu:

— Pista, o causa a fórte neplacutà m-a adusu aice.

— Ce?

— Tocmai acuma am aflatu, cà in contra ta s-a intentatu unu processu fórte compromitietoriu, cà nici pana ’n diu-a de adi n-ai datu socotéla despre niste bani orfanali, incassati acuma-su doi ani. E bine, spune-mi cum stà lucrulu acést-a?

— Sciu de processulu acést-a, — respunse Pista silindu-se a suride, — inse nu me nelinicesce de felii.

— Dar cum? Convinge-me si pe mine!

— E dreptu, cà n-am facutu inca socotéla despre bani, inse caus-a intardîérii este, cà mai nainte de a îndeplini acésta trebue se ascultu pe unu omu, care nu mai siede in comitatulu nostru ci pe dare de doi ani de dile insedaru lu-cautu.

— Dar banii?

— Nu te teme, nu i-am prepaditu. Se afla in locu siguru. I am depusu inca atunce in cass-a de pastrare spre fructificare.

— Asia dara caus-a e in ordine?

— In cea mai completa. Pompilescu a nascocitu processulu acést-a numai spre a-si resbunà. Dar se va pacalo érasi. Arm-a ce intrebuintidza in contra mea are dóue taisiurri; pe mine, nu me póte vatemà, dar eu voiu intorce taisiulu in contra lui si i voiu face multa apa sarata.

— E bine, Pista, eu me ’ncredu in tine. Cauta-ti de trdba si te scdte curatu; eu inca ti-voiu ajuta prin inriurirea mea. De vei fi achitatu inca inainte de congregatiune, te votnu alege de vice-comite.

— Ce suprindere!

— De cumva inse vei avè nenorocirea se fii condamnata, nu numai trebue se renuncii la acéstu visu, dar vei perde si oficiulu de pan-acuma.

— Nu me temu!

— Dar nu numai atât-a. Atunce — firesce, — n-ai mai puté se ai nici unu dreptu la man-a fiicei mele, càci datori-a de parinte mi-ar impune a-mi retrage vorb-a nu te mai primi de ginere.

Pista tresari. Elu sciea, cà fi fórte nefericita. Respunse dar:

— Pedéps-a acésta ar fi cea pentru mine; inse spre norocirea se me temu de ea. In scurta timpu eu voiu adeveri, cà sum nevinovétii, cà in caracterulu meu nu este nici o peta; si atunce dta nu vei avè nici o rusine sà me numesci ginere.

— Asia se fia, Pista; càci la din contra tóte cele ce ti-am spusu se voru îngramadi a supra ta.

— Fii liniscitu, iubite socrule!

Si dupa acéste Szekelyhidy si-luà peleri-a si se duse a informa pe judecatori, cari toti erau unguri si frati de cruce ai lui.

Pista, remasu singuru, incepu a medita a supra celoru impartesîte de socrulu seu.

— Deca voiu fi condamnatu, nu voiu ajunge vice-comite, ma voiu fi destituitu si din postulu de pan-acuma, si inca voiu perde si pe Irma! — si-dise elu.

Grea amenintiare!

Apoi continuà:

— Pentru cà n-asiu mai fi jude administrativu, nu m-asiu necasî de felu. Nici nu mai voiescu eu sà portu acéstu oficiu, càci vinitulu este putinu. Apoi si candu l-am primitu, am spusu, cà-lu primescu numai provisoriu. M-asiu face dara bucuiosu scapatu de elu. Inse din buna voia, nu prin destituire... Cà nu voiu fi vice-comite, inca nu m-oiu superà tare. Primindu oficiulu de pan-acuma, mi s-a assiguratu o chiamare mai innalta, se fiu deputatu din acéstu cercu. Aspiratiunea mea dara a fostu mai nalta decâtu fotoliulu de vice-comite. Precum se vede, si Hectoru m-a insielatu, n-a depusu mandatulu; dóra nu voiesce, seu pentru cà guvernulu nu-lu numesce de comite supremu? E bine, fia cum va fi. Para postulu de vice comite asiu puté trai; càci asiu deschide érasi cancelari-a mea advocatiala si asiu avé unu vinitu mai mare decâtu unu vice-comite... A trei-a pedépsa inse, cà adeca asiu perde si man-a Irmei, m-ar nimici de totu. Asiu devini unu omu farte nefericitu, n-asiu mai avé placere nici se lucru, si asia in timpu scurtu asiu ajunge unu muritoriu de fome, seu m-asiu impuscà.

Si dupa o pausa scurta incheià:

— Nu, nu! Nici una nici alt-a nu se va intemplà. Eu voiu inaint! De si de ocam-data nu voiu puté se fiu deputatu, voiu ajunge inse vice-comite, — si cà de încoronare in urma Irma va fi soci-a mea, si eu voiu fi omulu celu mai fericitu pe fati-a pamentului.

Inse ori câtu se sili elu a se linisci astu-felu, totusi nu fu in stare a departà unu felu de temere, care apesà sufletulu lui.

Caus-a nu era tocmai asia clara, cum o descrise elu socrului seu. Din contra fu destulu de ingreunatoria pentru dinsulu.

E dreptu cà cercarea acelui omu a intardîatu multu caus-a, inse nici elu n-a pré grabitu sé-lu caute; apoi, lucrulu principalu! elu n-a depusu de felu banii in cass-a de pastrare. Neavendu tocmai bani indemana, i-a intrebuintiatu spre scopurile sale.

Va se dîca, era espusu unei compromissiuni destulu de mari.

Cu tóte acéste inse temerea nu-lu pre-domni de totu. Espusu unei neplaceri, elu totusu spera unu resultatu bunu.

Motivulu, pe care si-intemeià speranti-a, era, cà dinsulu — de si n-a depusu banii orfanaji in cass-a de pastrare — avea inse acolo mai de multu depusi spre fruptificare alti bani in suma de trei mii de fii din cari va puté se platasca usioru suma ddue mii de florini, câtu faceau acei bani orfanali.

Asia se si intempla. Pista câstigà pro-cessulu, dovedindu, cà dinsulu n-a tînutu nici unu momentu Ia sine acei bani, ci i-a depusu indata in cass-a de pastrare.

Tribunalulu i-a datu o satisfactiune completa si opiniunea publica l-a restituitu prin judecat-a sa.

Dar elu nu se îndestuli cu atât-a. Anim-a lui setosa de reebunare dorii o pedépsa grozava pentru Pompilescu. Voia se intórca taisiulu celalaltu alu armei in contra lui. Sé-lu combata si nimiésca tocmai cu acea arma, cu care l-a atacatu.

Pista dara esî in comun-a in care siedeau orfanii, chiamà la sine pe unchiulu loru, si i spuse cà a perdutu processulu intentatu in contra lui si va fi pedepsitu cu temnitia.

Omulu acel-a se sparià grozavu, si rugà pe Pista sé-lu ierte, cà elu n-a voitu se faca acést-a, ci numai altii l-au indemnatu.

— éâra si dlu Pompilescu? — lu-intrebà Pista.

— Si elu, — respunse tieranulu spariatu.

— Apoi tu l-ai imputernicitu se pasiésca asia de aspru in potriv-a mea?

— Eu? Feresce Dómne!

— E bine, eu te voiu scapà de temnitia.

— Tare ti-multiamescu.

— Inse numai asia, dàca mi-vei dà o scrisore, cà tu n-ai imputernicitu pe advocatulu Pompilescu se pasiasca in potriv-a mea asii aspru, si cà numai elu de capalu lui si fara scirea ta a facutu tóte.

— Asia e, domnule. Cum sé-lu fiu im-puternicitu eu se te lovasca asia aspru?! Elu a facutu, precum a voitu, si nici nu m-a intrebatu.

— Asia dara mi-dai scrisorea?

— Dau.

Si notariulu comunalu numai decâtu decopià o declaratiune, pe care Pista o aduse de acasa gata, si in care se dicea, cà plugariulu subscrisu, cà unchiu alu orfaniloru, n-a datu „nici unu felu de împuternicire se atace prin unu procesau atâtu de aspru pe dlu Stefanu Zimbranu.“

Plugariulu gandindu, cà sub espressiunea „atâtu de aspru“ se intielege numai form-a processului, nu insusi processulu, — si mai pe susu de tóte, avendu o frica mare de „dlu solgabi reu subscrise declaratiunea, si se duse a casa indestulitu, cà a scapatu asia de usioru din acésta încurcatura, si nu va ajunge in temnitia.

Éra Pista puse cu bucuria documentulu in busunariu, si se rentorse a casa, dîcendu:

— Ai gânditu, Aurelie, cà m-ai prinsu; pe candu insuti ai cadiutu in cursa.

Si a dou-a di elu numai decâtu intenta lui Pompilescu unu procesau criminalu, acusandu-lu, cà a inceputu si dusu in contra lui totu processulu fara autorisatiunea unchiului orfaniloru, si cà prin urmare subscrierea lui in plenipótenti-a advocatiala a fostu falsa.

Processulu acést-a facu mare sgomotu in comitatu si toti asteptara cu curiositate sfîrsitulu lui.

Intre toti inse, firesce, mai tare fu suprinsu Aureliu. Elu nici nu visà de acésta intorcere a sortii, cà rolurile se se schimbe tocmai opusu. Dar nu se sparia, sciindu pré bine, cà processulu n-are nici unu temeiu, si cà dinsulu va fi in stare se adeverâsca contrari ulu.

Dar se insiela. Unchiulu orfaniloru, sub impressiunea temerii de temnitia, negà sé-i fia datu vr-o împuternicire.

Cei doi marturi subscrisi, ambii atunce adjuncti in cancelari-a sa, nu se mai aflau la elu. Unulu erà dusu nu se sciea unde; ér celalaltu a muritu tocmai in septeman-a trecuta.

In acéstu momentu criticu, elu si-aduse a minte de cuvintele lui Albinescu, care i-a spusu din capulu locului, cà in locu de a reesî cu planulu seu de resbunare, numai sie-si si-va face neplacere.

Tocmai asia s-a intemplatu.

Si pe candu elu medita astu-felu, usi-a de odata se deschise si intrà tocmai Albinescu.

Nici odata dinsulu n-a fostu mai bine primitu de catra Aureliu de câtu acuma. Numai decâtu i si povesti incurcatur-a in care a ajunau.

— Nu ti-am spusu? — dise Albinescu. Asia dara, cà am fostu bunu profetu. Vedi, câtu de bine cunoscu eu omenii!

— Asia e. Dar acuma cum se scapu?

— Nu te teme. Ti-am spusu inca atunce, cà vei puté contà la ajutoriulu meu. itumesu, am sositu in momentulu celu mai bunu.

— Dieu bine cà ai vinitu. Ne vomu avatul dimpreuna.

— Nu vei avé multa trebuintia de avatulumeu. Dta esti unu advocatu, te vei scote usioru din acésta neplacere paruta.

— Dar noi advocatii suntemu mai cà si medicii, cari candu se bolnavescu, nu se pré cureza pe sine, ci consultaza pe altii.

— Va se dîca, sé-mi spunu parerea mea?

— Da.

— Este simpla, si de siguru si dta te-ai gânditu la ea. E bine, unchiulu orfaniloru ne-ga subscrierea, cei doi martori nu se potu infatisià. Deci ti-trebuescu altii, cari se adeveresca acea subscriere. Dar si acéstia sunt. Atunce mi-ai spusu, cà au mai fostu de fatia alti doi plugari la actulu împuternicirii. Aceia dara potu se adeverésca subscrierea.

— De cumva voru avé curagiu.

— Nu te teme. E i cunoscu. Sunt omenii mei, gata a sari si in focu pentru mine. Provoca-te la ei! Eu i voiu duce la tribunalu in diu-a pertractarii.

— Fórte bine, — dîse Aureliu. Asii dara potu se fiu liniscitu.

— Poti, - respunse Albinescu, si luandu-si peleri-a se departa, spunendu, cà are lucruri urgente prin orasiu.

Diu-a pertractarii sosi, si tóte decursera asia, precum spuse Albinescu. Aureliu ceru a sè chiamà si cei doi plugari, cari au fostu de fatia la subscriere, si tocmai candu tribunalulu admisse acést-a cerere, aparii in usia Albinescu dimpreunà cu cei doi plugari, cari marturira pe omeni-a si consciinti-a loru, cà unchiulu orfaniloru a subscrisu împuternicirea in fiinti-a de fatia a loru.

In urmarea acésteia Aureliu fu achitatu, si unchiulu orfaniloru totu nu scapà de temnitia, dovedindu-se si prin acéstu esemplu, cà in timpulu de acuma de multe ori tocmai celu nevinovatii se pedepsesce.

Pista parasi maniosu sal-a pertractarii, si se duse a casa cu ura in anim-a sa in contra lui Albinescu, fiindu convinsu, cà numai acést-a e autorulu pacalirii sale.

XII.
Revederea.

Din momentulu acésta Zimbranu fu cu-prinsu de o mania si mai mare a supra lui Albinescu. Dorulu de resbunare in contra acéstuia era acuma dorinti-a lui de frunte.

Cercà tóte mijldcele, cà cum s-ar pute acatià de elu; inse nici unulu nu corespunse planului seu. Decise dar se astepte cu sânge rece ocasiunea potrivita, candu sé-si verse totu veninulu a supra lui.

Intr-un-a din dîle comitele supremu lu-chiamà la sine si i dîse:

— Domnule jude administrativu, vreu sé-ti incredintiezu o missiune de cea mai innalta importantia.

— Poftimu, domnule comite supremu!

— Mi-s-a raportatu in secretu, cà in cas-a lui Albinescu s-a tiesutu unu complotu daco-romanistu, care are de scopu a descompune intregitatea patriei nóstre. Capulu acéstei conjuratiuni ar fi insusi Albinescu, carele intretîne corespundintia cu partid-a revolutionam din tier-a romanasca. La elu dara trebue se se gasasca mai multe scrissori compromitietorie. E bine, vreu se tramitu acolo pe cineva, cà se sequestreze tóte scrissorile lui compromitiatdrie, ér pe elu insu-si sé-lu faca prinsonieru si sé-lu aduca sub paz-a mea. Judele administrativu din acelu cercu tocmai se afla in concediu. Deci eu te insarcinezu pe dta cu acésta missiune, si inca cu atâtu mai vertosu, càci voiescu sé-ti câstigi poporalitate si mai mare in comitatu. In vfitori-a congregatiune se va alege vice-comitele. Dèca dta vei îndeplini bine acésta missiune, alegerea dtale va fi sigura, càci toti ungurii te voru voi.

Astu-felu vorbià comitele supremu, pe candu inse dinsulu nu simtiea tocmai asia. Elu adeca tramise pe Pista, càci missiunea erà fórte delicata, nu voià se espuna pe unu unguru si se cada tóta ur-a a supra acéstuia. Apoi dàca va face Zimbranu acea investigatiune si arestare, Romanii nu se voru puté plânge de persecutiune nationala, càci n-a facutu-o unu unguru, ci unu Romanu.

Acest-a erà motivulu principalu alu comitelui supremu, ér nu acel-a de a câstigà lui Pista poporalitate intre unguri pana la vietri-a alegere. Incâtu pentru ast-a dinsulu nu multu se interessa. Sciea bine, cà in comitatu numai acea se intempla, ce elu voiesce; pré urmare, deca va voi se fia alesu Zimbranu, ve si fi, càci ungurii sustinu disciplin-a de partida si se supunu conducerii sale.

Inse Pista nu vedea cugetele secrete ale lui. Dara tocmai se le fi sciutu, cà subordinatu trebuià se indeplinésca ordonanti-a siefului comitatensu.

Apoi elu mai fu inspirata si de altu simtiementu. De acel-a alu reabilitarii. Ocaunea acést-a i oferià unu pretestu bunu spre a satisface o dorintia dulce a animei sale: a-si resbunà pentru multele atacuri ce a induratu in decursu de ani din partea lui Albinescu si a ómeniloru acéstuia.

Elu dara primi cu cea mai mare placere însarcinarea si dise:

— Fara se voiescu a-mi câstiga poporalitate, primescu cu supunere acésta missiune, càci indeplinindu-o mi-facu numai datori-a.

— E bine, dar nu este timpu de perdutu. Trebue se pleci indata.

— Sum gata; numai se insciintiezu pe recomissariulu de siguritate, se aduca cu sine câti-va feciori.

— Asià dara la lucru! Er dupa îndeplinire sé-mi raportezi indata!

Pista se închinà, merse a casa, facu indata pregatirile trebuincióse; avisà pe comissariulu de siguritate se fia gata cu feciorii ei, càci voru plecà numai decâtu in o esmissiune fórte importanta.

Si peste o óra dóue carutie pornirà cafea Pruneni. In una siedea Pista cu comissariulu de siguritate, in alt-a patru panduri ai acéstia.

La inceputu Pista erà veselu, glumià càci se bucura tare, cà va puté sé-si res bune a supra lui Albinescu, care i-a causati asia amaraciuni in viétia.

Inse cu câtu se apropia mai tare, veseli-a-i lancedià si fati-a-i devinià totu mai se riasa si vorbisi totu mai putinii.

Multe idei trecurà prin mintea lui i acésta cale.

Si-aduse a minte, cà inca nu de multe abià de doi ani, elu a facutu adese ori acést' caletorîa pana la Primeni.

Inse ce deosebire!

Atunce dinsulu mergea la cas-a lui Albinescu incantatu de fericire, fiindu siguru d o primire afabila si plina de amoru, càci lu asteptà logodnic-a lui.

Acuma inse n-avea de felu dreptulu s se astepte la vr-o primire amicala, càci n se apropia cu acelu simtiementu de iubire mergea se indeplinésca unu actu fatalii; da nici nu-lu asteptà amorulu unei logodnice, despretiulu si urma unui pàrinte jefuitu de ce mai scumpa comara a vietii sale.

Ah! revederea va se fia cutrieratória!

La acésta idea elu nu-si putu ascund tresarirea. Si-aduse a minte de Aurora, care pe dinsulu cu atât-a caldurà l-a iubitu, si pe care elu a parasitu-o cu necredintia...

Cum se intre elu acuma in cas-a aceea? Cum lu-va primi parintele ei, ce va dîce mama dinsei? Si cum va esecutà ordonanti-a comitelui supremu? Ah! cumva escortà pe Albinescu in inchisorea comitatului?!

Grea situatiune!

Ori câtu de mare erà dorulu seu de resbunare, totusi acuma începea a-i paré reu, ca comitele supremu tocmai pe dinsulu l-a insarcinatu cu acésta inissiune, si eh elu a primitu-o. Ar fi fostu multu mai bine, dàca ar fi vinitu altulu in loculu lui, care n-a avutu asia reminiscintie delicate, se fia indeplinitu acela acésta însarcinare si astu-felu sé-si fi pututu resbunà priu man-a altuia.

Dai acésta remuscare nu duré, multu. Pista si-aduse a minte, cà de la esecutarea acéstei ordonantie aterna înaintarea sa in oficiu, dara chiar si man-a Irmei, prin urmare totu viitoriulu seu, tóta fericirea sa.

Si la momentu i disparurà din suvenire tóte aducerile a minte din trecutu, si se simtiea destulu de tare a înfruntà ‘ori ce neplacere i s-ar ivi in cale.

— Si in fine, — si-dîse elu, — eu sum diregatoriu; trebue se me supunu siefului meu. Comitele supremu m-a esmisu; ordonauti-a lui e la mine. Cauta s-o indeplinescu.

Si dupa acéste meditatiuni érasi îmbracà o fatia mai vesela.

Era chiar bine, càci sosirà mai la Pruneni.

Treceau tocmai pe langa cimiteriu. Pista, cà desteptatu dintr-unu visu neplacutu, nu cutedià a privi intr-acolo, deci si-intarse fati-a in alta directiune.

Inse comissariulu de siguritate din contra se uità cu curiositate spre cimiteriu, càci unu monumentu frumosu i atrase atentiunea.

Erà o cripta familiaria, nu de multu gatata, care escelandu intre celelalte cruci simple atragea atenti unea ori carui trecatoriu si cu atâtu mai vertosu càci represintà o frurmósa lucrare a architecturei.

—Ia uita-te, domnule, — dise coinissariulu catra Pista, — ce monumentu frumosu e acel-a!

— Da, — respunse acést-a, fara cà si arunce vr-o cotitura de ochi intr-acolo.

— Ore a cui e?

— Nu sciu.

Dar elu sciea bine.

— Paguba. E fórte frumosu...

Intr-acéste trasur-a sosi totu mai apropo de monumentu.

Comissariulu reluà vorb-a:

— Ah! èta langa monumentu si o dama. Ea este in doliu. Ingenunchia si se róga lui Dumnedieu. Mare mângâiere si alinare sufletesca consiste intr-o rugatiune. Serman-a! De siguru anim-a ei a simtîtu mare durere prin perderea acelei fiintie de sub gli-a mormentului. Dar dta nici nu te uiti intr-acolo.

In adeveru Pista nici nu-si intdrse privirea catra mormentu. Nu cutedià se se uite spre elu. Se temea, cà va zari acolo pe cineva din famili-a lui Albinescu, care lu-va insulta. Se temea a vede monumentulu, càci acel-a i parea o acusatiune viua, cà si candu inscriptiunea de pe elu ar anuntià lumci, cà dinsulu a sapatu acéstu mormentu. Se temea a-lu vede, càci i-ar fi parutu, cà vede pe insasi Aurora, amenintiandu-lu cu degetele si sioptindu in tonu suprapamentescu: „Tu n-ai asiediatu aice!“

Caci elu sciea, cà monumentulu acel-a este alu Aurorei!

Si comissariulu continua:

— Éta dam-a se scóla. Ea este o femeia mai de etate. Mortulu de siguru e barbatulu ei, seu fiulu seu fiic-a ei. Ori care din acéstia, ea trebue se simtiâsca dureri infricosiate. Serman-a!

Si Pista totu nu privi intr-acolo.

— Ah! dta nu m-am insielatu! — continuà comissariulu. Ea s-a intorsu cu fati-a catra noi. O cunoscu. E soci-a lui Albinescu. Sigelesce fiic-a.

Acuma si comissariulu intielese, cà pentru ce nu voi Pista se privésca intr-acolo. Elu sciea bine, ce relatiune a avutu Pista cu Aurora Albinescu.

Si Pista cu atâtu mai vertosu nu privi intr-acolo.

In locu de acéste elu strigà cocferiului:

— Mana mai iute!

Cocieriulu dete sbiciu cailoru si dinsii peste câte-va mominte sosirà in satu si se oprirà înaintea casei lui Albinescu.

Domnulu casei, audîndu sgomotulu, — gândi cà i-au sositu óspeti; deci, cà omu ospitalu ce era, grabi se iâsa spre intimpinarea loru.

Inse ce mare i fu suprinderea, vediendu in trasur-a prima pe Pista cu comissariulu de siguritate din centru si in a dou-a pe pandurii acéstuia!

Numai decâtu vediu, cà are se se astepte la unu actu de violintia.

Pista si comissariulu de siguritate sarira indata din trasura, si se infatîsiara înaintea lui Albinescu, carele i salutà cu recâla.

— Domnule, — începu Pista pasîndu inainte, cà se arete, cà comissariulu de siguritate e numai a dau-a persona in acésta afacere, — o trista si neplacutà însarcinare am se indeplinescu de asta-data.

— Trista si neplacutà dara numai — pentru mine, — respunse Albinescu seriosu. E bine, ori care va fi aceea, eu me supunu legii.

— Esti acusatu cà conspiratoriu in contra intregitatii tierii, cà ai intretînutu o corespundintia cu capii partidei revolutiunarie din Romani-a, si cà prin urmare ai niste scrisori compromitiatorie. Eu dara sum esmisu din partea comitelui supremu se cercetezi! tóte scrissorile dtale, si se confiscu totu ce-mi va parà a fi in legaturà cu acésta cestiune. Declaru in fine, cà dàca te-ai opune, asiu fi silitu a recurge la ajutoriulu dlui comissariu de siguritate.

— In timpulu de acuma nu me suprinde de felu acésta esmissiune a dtale. Dar nici nu me temu de resultatulu ei. Viéti-a mea e o carte deschisa, in care ori cine póte ed cetdsca faptele mele. Ce-am facutu, am facutu in vederea tuturora, n-am conspiratu nici odata. Poftimu, esecuta ordonanti-a dini comite supremu! Nu me opunu. Nu vei avè nici o trebuintia de ajutoriulu dlui comissariu C siguritate.

— Asia dara vomu incepe numai dé câtu, 1— dîse Pista.

Albinescu nu respunse nimica. Pista comissariulu de siguritate intrara. Elu urma.

Ori câtu de nesimtitoriu voi se reman. Pista, totusi intrandu in odai-a prima, fi emotiunatu fórte. Acésta odaia i remprospeti o memoria totu trecutulu seu. Fia-care oh iectu i renvià in multime de suveniri vechi Aice a petrecutu elu cu Aurora mominteh cele dulci, aice si-au marturitu amendoi amorulu, aice a fostu odinióra atâtu de fericitu!

Ingreunatu de acésta impressiune voi sè scape de ea câtu mai curendu, deci trecu iute in odai-a vecina. Acolo inse tresari ei mai puternicu. Pe parete observa portretulu Aurorei. Langa portreta era unu loca golu. Elu si-aduse a minte, cà mai de multa in loculu acel-a se afla aninatà portretulu lui. Acel-a de sigura fu aruncata si nimicità.

Intrà iute in odai-a a trei-a.

Abià trecu pragulu si se cutremurá.

— Este ore visu seu realitate, ceea ce vedu? — se întrebà elu plinu de spaima. Mortea Aurorei se fi fostu numai o poveste? Seu inviatu-a dins-n, cà in momintele acéste se vina a me acusà?

In odai-a aceea siedea la o mesutia o copila cam de 17—18 ani. Semenà intru tóte cu Aurora, incâtu la prim-a vedere par cà era tocmai aceea.

Si cà impressiunea lui Pista se fia si mai seducatoria, Albinescu dîse fetei:

— Aurora, draga, du-te in odai-a cealalta, càci am ceva lucru cu domnii acéstia!

Aurora!

Ce acusa grozava continea acéstu singura cuventu pentru Pista! In momentulu acel-a i-ar fi placutu se fi fostu departe de acéstu locu. I-a parutu farte reu, cà a primita insarcinarea comitelui supremu.

— Asia dara Aurora n-a muritu. Ea traiesce, càci eta o vedu înaintea mea! Ea este.

Si cu tóte acéste, elu se insiela. Copil-a acést-a nu era Auror-a lui de odiniora.

Aurora aceea a muritu de multu. Ea repausa in cimiteriulu de langa satu. Si nici n-a inviatu.

Acesta Aurora era o orfana, nepót-a lui Albinescu, fiic-a fratelui seu, care a muritu dimpreunà cu soci-a sa inca mai de multu.

Arone Albinescu, ne mai avendu alti prunci afara de repausat-a Aurora, aduse pe fiic-a fratelui seu la cas-a sa. Acest-a era acuma unic-a mângâiere a lui si a sociei sale; intr-ins-a vedeau reinviandu pe fiic-a loru, càci nu numai semenà intru tóte aceleia, dar si numele ei erà tocmai — Aurora.

Pista nu cutedià a-i grai nici unu cuventu. Inse nici nu avu timpu, càci copil-a — la invitarea parintelui seu adoptivu — esi iute din odaia.

Barbatii intrara in alta odaia. Ast-a era cancelari-a lui Albinescu. Aice Pista se opri. Se simtiea mai liniscitu.

— Te rogu, deschide tóte puiurile, — se adressà Pista catra Albinescu.

— Éta cheile, — respunse acést-a. Ti-vei fi aducandu ddra a minte, care cheia unde se potrivesce.

Ast-a fu o lovitura aspra pentru Pista. Dar elu se prefacu, cà nu intielese alusiunea. Deci luà cheile si începu a deschide puiurile mesei de scrisu.

Luà pe rondu tóte scrissorile si le esamina. Cele mai multe erau niste acte processuale. Le puse erasi napoi. Nu gasi intre ele nimica compromitietoriu.

Apoi urmara epistolele. Albinescu ducea o corespundintia fórte respandita. Numerulu cpistoleloru erà mare.

Vediendu, cà Pista începe se le cetesca, Albinescu se apropià de elu si i dîse:

— Dar acele sunt niste corespundintie familiarie. Ce te privescu?!

— Tocmai acéste potu se fia cele mai comproinitiatorie. Dar acuma nu este timpu se le cetescu tóte. Le voiu împacheta, si sigilate le voiu preda comitelui supremu.

Si elu incepii a le împacheta.

— Nu me opunu. Protestezu inse pentru violarea sanctuariului meu familiariu. Ceea ce faci, revolta simtiemintele cele mai delicate ale unui omu, — dîse Albinescu plinu de indignatiune.

— Se póte, — respunse Pista. Dar eu nu dispunu, ci numai esecutu vointi-a mai-marelui meu.

— Sciu, cà esti numai unu instrumenta, — dîse Albinescu cu dispretiu.

Si acéstu tonu irita pe Pista.

— Domnule, — dîse elu, — alege-ti cuvintele! Eu am instructiuni stricte, si totusi n-am procedatu astu-felu fatia de dta. Modereza-te dar!

— Cauta-ti de lucru conformu instructiuniloru primite! Nu primescu nici o gratia de la dta, — respunse Albinescu mai iritatu.

— Apoi fia dar asia!

— Numai iute. Sà termini câtu mai curcndu însarcinarea dtale.

Si Pista urmà a cerceta scrissorile.

De odata dete de unu plicu micu de epistole, infasiurate in o panglica ros-a.

Albinescu vediendu, cà Pista luà in mana acelu plicu si incepu a-lu desface, esclamà plinu de durere ofensata:

— Poti se duci tóte de la mine, inse odata cu capulu nu voiu suferi sè me lipsesci de acéste epistole.

— Pentru ce?

— Ele mi-sunt o suvenire dulce a timpului fericitu, candu fiic-a mea inca traiâ.

Intr-acéste Pista desfacu legatur-a. Privi in epistole si tresari. Acele erau epistolele lui de amoru adressate Aurorei. Si fia-care erà insotîta de notitiele ei. Dins-a candu capota vr-o epistola de la elu, totu-de-una facea observatiuni pe aceea cu cerus-a la unele espressiuni dintr-ins-a, ma câte odata concipià respunsulu indata pe dosulu acelei epistole.

Pista le ceti adancu emotiunatu, si totu trecutulu se remprospetà in memori-a lui. Nu fu in stare a grai nici unu cuventu.

Le puse dara in tacere érasi la olalta. Le lega, si — fara sè dîca o vorba — predete pliculu lui Albinescu.

Privirile loru se intelnira.

Câta espressiune era in acele! Cu tóte acéste inse nici unulu nu întrerupse tacerea.

Comissariulu de siguritate, vediendu acést-a, voi sè faca fine acéstei situatiuni grele, deci dise lui Pista:

— Ai incheiatu, dle jude administrativa?

— Da, — respunse Pista. Inse numai o parte; cealalta, si inca cea mai neplacuta, are se urmeze acuma. Domnule Albinescu, am ordinulu se te ducu cu mine la dlu comite supremu.

— Va se dîca, se me arestezi? E bine, in timpulu libertatiloru de acuma nici acésta procedura nu me suprinde. Sum gata. Putemu se plecamu indata.

— Va fi totusi bine sè-ti impachetedi niste haine, pentru eventualitatea dàca ai temând mai multu timpu acolo, — observà comissariulu de siguritate.

— Se va ingrigi socl-a mea de cele trebuincióse, — respunse Albinescu. Haidamu!

Si ei plecata.

Albinescu voié se plece câtu mai curendu, mai nainte de a se rentórce soci-a sa din cimiteriu, cà ea se nu vèdia escortarea lui si astu-felu se fia crutiata de impressiunile unei dureri cumplite.

Dar insedaru! Pe candu dinsii tocmai esîra, in usiu se ’ntelnira cu domn-a Albinescu, care vinid de la mormentulu fiicei sale, adancita in gele, imbracata in doliu profundu.

Indata ce dins-a vediu pe judele administrativii Zimbranu, pe comissariulu de siguritate si pe cei patru panduri ai acéstuia: se spânà grozavii, sciindu, cà acéstia de siguru au vinitu se indeplinesca unu actu fatalii.

Ea fugi dara cà scósa din minte catra sotiulu seu si strigà in tonu desperatu:

— Ce-i, pentru Duinnedieu?

— Nimica, drag-a mea, — grabi a o alinà barbatulu. Nu te sparià! Me ducu putîntelu cu domnii acéstia la comitele supremu.

— Hah! — strigà ea — dinsii vreu se te aresteze! Nu te lasu,nu te lasu! Sén ducame si pe mine!

Si ea lu-imbratîsià cu convulsiune.

— Dar tu nu poti vini cu noi! — o liniscià barbatulu ei.

In momentulu acést-a usi-a se deschise si Aurora spariata alergà la ei.

— Vina, scump-a mea,—i dîse dómn-a Albinescu, — ajuta-mi! Tu ai perdutu pe parintele teu, si èta acésti dineni fara sufletu vreu sé-ti rapésca si pe alu doile tata. Nu lasa! Opune-te si tu cu mine!

Si domn-a Albinescu cu o mana imbratîsià pe barbatulu ei, era cu alt-a pe Aurora.

Aurora inse nu fu in stare a graf nici unu cuventu. Lacrimile o inundarà si capulu ei cadiu pe sinulu parintelui seu adoptivii.

Albinescu tinea acuma pe sinulu seu de o parte pe soci-a sa, de alta pe fiic-a sa adoptata, cari amendóue plângeau sfasîatoriu.

Albinescu insusi abili si-putu conteni lacrimile.

Grozava scena!

Pista inca fu emotiunatu, dar se stapâni iute si dise:

— Domnule Albinescu, n-avemu timpii de perdutu. Poftimu, suie-te in trasurà!

Si Albinescu voi se pasiésca înainte. Inse femeile lu-impedecara.

— Nu te lasu! — strigà soci-a sa.

— Mai bine se moru eu! — dise Aurora.

Dar nici acéste tîpete nu inmoiara ani-m-a lui Pista. Si-aduse a minte, cà de nu va esecutà bine ordonanti-a comitelui supremu, totu viitoriulu seu va fi periclitatu. Se ’ntorse dara catra dame si le dîse:

— Onorabile dame, lasati pe dlu Albinescu se vina cu noi, càci la din contra asiu fi silitu a intrebuintià ajutoriulu acéstoru panduri.

La acéste cuvinte dn-a Albinescu si-innaltià capulu, sterse lacrimile si dîse cu demnitate:

— Sciu cà ai fi capabilu a te dejosi la astu-felu de brutalitate. Inse nu-ti voiu dà ocasiune se poti escelâ. Eta nu me opunu. Duceti pe barbatulu meu! Eu inca voiu vini numai decâtu dupa elu.

Apoi si-sarutà barbatulu, si adressan-lu-se catra Aurora, i dîse:

— Nu plânge nici tu, fiic-a mea! Bunu e Dumnedieu, si va ascultà rugatiunile nóstre! Nu plânge!

Albinescu, voindu se se termine câtu mai curendu acésta scena, se desparti iute de ele si se urcà in trasura. Pista ocupà locu langa elu. Comissariulu vis-á-vis. In cealalta trasurà se urcara pandurii.

Si ei pornira.

Dar in momentulu plecarii durerea dnei Albinescu érasi erupse. Ea nu se mai puti stapani. Si-aredicà man-a catra Pista, si amenintiandu-lu, strigà dupa elu:

— Bata-te Dumnedieu, se te bata!

Pista vediù man-a amenintiatória, si' parea cà vede unu palosiu de flacare; aud tonulu, si i parea cà aude sunetulu unui angeru resbunatoriu.

In momentulu acést-a inse nu-i erà iertatu se deie espressiune impressiuniloru sale Elu dara se uità in alta parte, si ordonà cocieriului se mane mai iute.

Peste câte-va minute apoi ambele trasure disparurà din vederea ocbiloru celoru ddue femei.

XIII.
Amicii vechi.

Asii evenimentu mare nu s-a petrecutu in acelu comitatu de candu e lumea, si mai alesu de candu si in tiér-a nostra s-a inauguratu er-a libertatiloru moderne.

S-a descoperitu o conspiratiune politica de cea mai mare însemnatate, care tindea se atace intregitatea tierii.

S-a arestatu capulu aceleia, Albinescu!

Grozavii! Importanta!! Ne mai pomenita!!!

Albinescu, de si cu vederi politice opuse multora, se bucurà totusi de unu respectu necontestabilu, càci era unu omu de omenia, unu caracteru nepetatu.

Adversarii lui politici lu-considerau dreptu unu ultraistu fanaticu, inse toti erau de parerea, cà ast-a e convingerea lui; de aceea in luptele politice lu-atacau, inse afara de acéste elu numerà multi amici chiar si dintre unguri.

Elu erà unu omu cu védia...

Inse ata cà fulgerulu se latî prin comitatu scirea despre arestarea lui. Si acést-a soire spuse tuturora unguriloru fara crutiare: Voi v-ati amagitu! Albinescu a fostu unu agentu platitu, capulu unei conspiratiuni antipatriotice, unu tradatoriu de patria!

Da, da! Nu mai este nici o indoiala! Comitele supremu de siguru s-a convinsu despre acést-a, càci la din contra n-ar fi compromisu in asià mesura mare pe acéstu omu, nu l-ar fi arestatu.

Acésta soire implii de fiori pe toti ungurii din comitatu. Audîndu acést-a despre Albinescu, ei nu mai aveau încredere nici intr-unu Romanu; despre fia-care credeau, cà e in legaturà secreta cu elu, unu daco-romanistu, unu conspiratoriu in contra intregitâtii tierii.

Si acésta nencredere a loru se mai mari si prin aceea, cà dupa arestare numai decâtu se respandi prin comitatu scirea, cà mai sunt compromisi si alti Romani.

Si scirea de asta-data in adeveru avea unu temeiu fórte solidu. Nu numai erau compromisi si alti Romani, dar in dîlele urmatórie câti-va se si arestara.

Primulu dintre acéstia fu notariulu din comun-a Pruneni. Crim-a lui fu, cà mai multi insi lu-vediura cetindu diuarie din Romania. Ce e dreptu, dinsulu nu le abonà insusi, ci numai le capetà de la Albinescu. Dar in fine — dupa conceptulu liberalismului predomnitoriu — totusi erà o crima. Romanulu care cetesce diuarie romanesci, si inca de cele din Romani-a, nu póte sà se bucure de increderea unui unguru. Romanulu acel-a — dupa judecat-a acéstuia — de siguru e unu daco-romanistu, unu conspiratoriu, unu omu care nu voiesce intregitatea tierii. E bine, notariulu din Pruneni inca cetea diuarie romanesci; prin urmare si sentinti-a lui fu dictata numai decâtu: tradatoriu de patria! Si fu arestatu indata.

Preotulu localu, parintele lacobescu, erà unu omu si mai periculosu. Acest-a nu numai cetea diuarie romanesci, dai din candu in candu si scriea in ele câte unu raportu despre starea holdeloru si reusîtulu recoltei. Ungurii nu le ceteau, deci toti erau de parerea, cà santî-a sa de siguru scrie niste articoli revolutionari. Va se dica, arestarea lui fu si mai motivata.

Apoi invetiatoriulu din Pruneni a mereu si mai departe cu cutezanti-a sa. Acest-a a desconsideratu de totp stegulu coronei stlui Stefanu; prin urmare a datu dovad-a cea mai eclatanta, cà dinsulu aspira la dismembrarea tieriloru acéstei corone.

Eta ce tradare de patria a comisu elu!

Tinendu in primavar-a trecuta unu mai-nlu cu scolarii sei, i-a condusu afara la campu intonandu cu totii „Marsiulu lui Mihaiu Vitézulu“, pentru care elu insu-si a compusu textulu. Cuvintele, ce e dreptu, erau câtu se póte de blânde si esprimau numai bucuri-a scolariloru cari se ducu la maialu. Inse music-a! Ah! melodi-a era — ceea ce revoltà pe unguri. Ei dîceau, cà dascalulu acést-a e si mai periculosu decâtu ori-care daco-romanistu fanaticu; càci dinsulu nu atîtia prin cuvinte seci, ci prin unu glasu mai sublimii, prin limb-a armoniei, pe care toti o intielegu, care pe toti i incanta!...

Dar elu nici cu atât-a nu s-a multiamitu. Dinsulu a mereu si mai departe in óra-a sa cutezantia. Ascultati ce a facutu si ve uimiti!

In fruntea conductului elu a pusu unu copilu, care a dusu unu tricolora nationala romanescu, pe care l-a daruitu scdlei inca mai de inultu Albinescu.

Asia dara, cà acést-a a fostu o crima mare?! Dar apoi dascalulu si-a si luatu resplat-a. Insedaru s-a incercatu elu a se escusâ, cà in anii trecuti a fostu iertatu sà se intrebuintiezo si steguri romanesci; cà chiar ungurii cari s-au candidatu in cercuri romanesci, s-au infatîsiatu la sate totu cu stasuri romanesci: insedaru au fostu tóte. I s-a respunsu, cà acele au fostu alte timpuri si cà toti aceia sunt niste patrioti buni, cari numai pentru aceea au adusu pe acolo stoguri romanesci, cà sub ele sè pdta conduce mai usioru pe toti Romanii — la caus-a ca buna.

Elu fu arestatu. Insusi judele administrativu — carele intr-acéste a sosita a casa — l-a condusa la comitele supremu, càci asia omu periculosu nu s-a pututu tramite numai prin comissariulu de siguritate.

Asia apoi i se oferi si judelui administrativu ocasiune, spre a se recomandà gratiei comitelui supremu, si spre a-si formà unu titlu la recunoscinti-a si recompens-a acéstuia.

Afara de acéstia s-au mai arestatu si altii, cari au fostu in ceva legaturà cu Albinescu:

Unu proprietariu a cumperatu odata de la Albinescu doi cai, si fiindu cà nu a avutu bani sé-i platésca indata, acést-a i-a datu pe asteptare. Acuma unu adjunctu notarialu si-aduse a minte de acésta intemplare. Denuncià pe proprietariulu, acusandu-lu, cà a fostu unuia dintre conspiratori, càci numai din caus-a acést-a i-a pututu dà Albinescu caii pe asteptare, sciindu sigurii, cà nici odata nu va primi pretiulu loru.

Odata Albinescu, rentorcendu-se din o caletoria lunga, a innoptatu pe drumu si a remasu peste nopte la unu areudasiu, pe care pan-atunce nu l-a cunoscuta de felu. Iscusit-a politia comitatensa inse a gândita a descoperi si aice firele unui complotu, si a arestatu p arendasiulu.

Unu negutiatoriu fu escortatu pentn ponderosulu motivu, cà Albinescu totu: dinsulu cumperà uneltele trebuincidse pen tru casa.

Unu advocatu s-a compromissu grozava pentru cà odata in vieti-a lui a primitu unu procesu de la Albinescu.

Éra unu ispanu domnescu fu teritu la temnitia, pentru crim-a, cà odata a datu focii lui Albinescu, candu acéstuia din intemplare i s-a stinsu pip-a.

Din tóte acéste semne, mici la aparintia, intieleptiunea comitatensa a sciutu se faca lucruri mari, cari uimirà si inspaimantara pe toti, dar mai alesu pe fostii amici ai lui Albinescu.

Audîndu acéstia, cum se escorteza toti amicii si cunoscutii lui Albinescu, acapara pe unde putura, er cei putini câti mai remasera p-a casa, negara de-a fi avutu cea mai mica legaturà mai aprope cu acéstu omu periculosu, ma unii jurau — de stà sorele in locu — cà nici nu l-au vediutu.

Unii inse facurà si mai „cu minte.“ Dinsii, voindu a se curatî de totu, vinira insiise sé-lu acuse cu calomniile cele mai infame.

Abia se respandi soirea despre acésta arestare, Bumbescu numai decâtu se infatîsià la comitele supremu:

— Am vinitu sè-ti facu o impartesîre importanta, ilustrissime domnule comite supremu.

— Ti-multiamescu.

— Eu totu-de-una am apartînutu partidei patriotice. Si dèca totusi — in trecutu — câte odata am atacat-o, am facutu acést-a lintr-unu punctu de vedere politicu mai innaltu. Am voitu sé-mi câstigu poporalitate a Romani, ca cu atâtu mai siguru sé-i potu educe. Dar la ei nu poti sè-ti faci poporaliate, decâtu deca intrebuintiezi frase mari...

— Adecà dèca esti fanfaronii.

— Da, da. Asia am facutu si eu. Si nu isedaru. Am devinitu unu omu fórte popodu, unulu dintre conducatori, pentru cà la oi fia-care omu cu gura mare e conducatoriu.

— E bine, si-apoi?

— Am esperiatu multe lucruri; am desiperitu multe secrete compromitietorie pentru unii. Chiar si despre Albinescu sciu unu ce fórte importantu.

— Ah! ce?

— Am date positive, cà dinsulu e unu daco-romanistu si cà a tiesutu firele unui complotu revolutionariu.

— Vorbesce, vorbesce!

Si dupa acéste Bumbescu începu se povestésca totu ce i-a comunicatu candu-va Albinescu despre caus-a nationala, dintr-unu punctu de vedere mai innaltu, mai intortocendu-le si esagerandu-le si din partea sa câtu de bine.

Candu apoi incheià naratiunea sa, comitele i multiami pentru cele impartesîte, era dinsulu se departà fiindu siguru, cà si-a pusu unu temeiu solidu pentru assigurarea viitoriului seu.

Abia se departà elu si intrà Cimbrul danu.

Acest-a se apropià cu cea mai adânci umilintia de comitele supremu, si începu se vorbésca abia sioptindu:

— Audîndu arestarea lui Albinescu, am grabitu si eu a contribui la descoperirea conspiratiunii.

— Pré bine.

— Am in posessiunea mea unu documente, care dovedesce negru pe albu, cà dineulu a fostu capulu conspiratiunii.

— Ce documentu?

— O epistola.

— Si cum a ajunsu aceea la dta?

— A fostu adressata mie.

— Ah! asia dara si dta ai avutu legaturi cu dinsulu?

— Domne apera si feresce! Nici odata n-am consimtitu cu ideile lui estravagante si tradatorie de patria.

— Asia dara, cum a ajunsu epistol-a la dta?

— Fórte usioru. Elu agânditu, cà si eu apartinu partidei lui, a voitu dara sè me initieze si pe mine in secretele sale. Eta caus-a pentru care m-a chiamatu la sine prin acésta epistola.

— Si te-ai dusu?

— Dusu.

— Si ce-ai vediutu acolo?

— Multe de tóte. Am fostu martorulu unei conversatiuni revolutiunarie.

— Si pentru ce nu mi-ai relatatu acéste mai de multu?

— Pentru cà m-am temutu. Albinescu are agentii sei in tóte partile. De siguru asiu fi patîtu reu. Aceia aru fi resbunatu denunciarea mea. Acuma inse nu ine mai temu, cà mai toti sunt arestati.

— Mai toti? Dar mai sunt si altii?

— Mai sunt câti-va, cari au participatu la acea serata. Doi preoti si unu notariu comunalu.

— E bine. Dar ce s-a vorbitu atunce?

La întrebarea acést-a a comitelui supremu, Cimbrudanu apoi începu se relateze o conversatiune grozava, in care nu se planuia nici mai multu nici mai putinu, decâtu o rescola cumplita, despre care inse — putemu assigurà pe cetitorii nostri — nici vorba nu s-a facutu in cas-a lui Albinescu.

Comitele supremu inse nu sciea acést-a. Descoperirea facutà de Cimbrudanu i parea de cea mai mare importantia. Pentru aceea se bucura fórte candu o audi; si la despartire strinse amicalii man-a denunciatoriului.

Acesta stringere de mana facu deplinu fericitu pe Cimbrudanu. Elu vedea deja assigurata cea mai frumósa sperantia a sa.

Trecurà dile si din ce in ce se descoperiau mai multe fire ale complotului — intipuitu. Procurorulu in fia-care demintia se desceptà la suprinderi ndue, càci comitele sti-premu i câstiga date totu mai ndue.

Denunciantii mergeau toti la comitele supremu, sciindu prd bine, cà dinsulu i va puté remunerà mai bine decâtu procurorulu regescu.

Si asia nu trecea o di, cà cine-va se nu vina la comitele supremu, impartesîndu-i câte ceva compromitietoriu. Inse intre toti, amicii vechi ai lui Albinescu escelara mai alesu. Ei pretindeau a sci mai multe secrete de ale lui. Le si intrebuintiara bine, in folosulu loru.

Grabilescu, Negru si Siesanu mersera nrndu pe rondu la comitele supremu, spre a-si câstiga si dinsii merite. Si descrisera pe Albinescu cu niste colori atâtu de negre, incâtu — comitele supremu suridea de bucuria.

Pe candu sosi parintele Recitianu, abià mai avu se spunà si elu ceva nou. Totusi mai gasi si dinsulu unu casu. A nume spuse, cà Albinescu i-a datu se cetésca niste cârti din Romani-a, — oprite a intrà la noi.

Se ’ntielege, cà nici parintele Punteanu nu putii a nu se folosi si dinsulu de ocasiune, spre a-si câstigà vr-unu titlu de resplata. Merse dara si elu, si — cà ceialalti — dintr’ unu lucru micu facu o causa fórte mare.

Santî-a sa parintele protopopu Plopescu-Nyarfay, carele purerea nu avea altu gându in capu, decâtu cum sé-si faca merite spre a puté inainta, vediendu cà predicatiunea lui in limb-a ungurésca n-a produsu de felu resultatulu doritu, càci totu n-a fostu inca numitu consiliariu ministerialii, numai decâtu si-aduse a minte, cà eta ocasiunea cea mai potrivita, cà sé-si assigure definitivii aspiratiunea animei sale!

Deci, dupa ce si-perià barb-a frumosu, merse numai decâtu la comitele supremu, cà sé-i impartesiésca totu ce scie — si mai alesu ce nu scie — despre Albinescu.

Comitele supremu — la care parintele Plopescu-Nyàrfay si de alta-data amblâ, càci sperà multu de la spriginulu lui — lu-primi fórte afabilu. Elu suridea, càci sciea deja înainte scopulu acéstei visite.

Toti vechii amici ai lui Albinescu au colindatu deja pe la elu, acusandu pe acést-a cu feliurite crime anti-patriotice, precum adeca tocmai se dorii; numai parintele protopopu nu vinise inca. Comitele supremu sciea siguru, cà va vini si acést-a, càci avuse ocasitine se studieze si se cunosca deplina caracterulu ómeniloru de categori-a acést-a.

Si nici nu se insiela.

Parintele protopopii, cà unu mare diplomata ce se credea a fi, n-a voitu cà comitele supremii se scia, cà scopulu principalu alu vinirii sale la elu este denunciarea, si erà decisu a aminti treb-a aceea numai la capetulu visitei sale, cà din intemplare.

Elu voi se amagasca pe comitele supremu; dar acést-a, mai sîretu decâtu elu, lu-pacali.

Abià intrà dinsulu, comitele lu-intimidnà cu acéste vorbe:

— E bine, scii ceva compromitiatoriu lin viéti-a lui Albinescu?

Santî-a sa se simti éresi-cum ofensatu din acéste vorbe, deci respunse:

— Ce felu? Ilustritatea ta dóra gândesci, cà eu am vinitu se facu pe denunciatoiulu!?

— Dómne feresce! Sciu, cà nu pentru ceea ai vinitu; inse fiindu cà tocmai am onde a te salutà la mine, eu mi-permitu a te itrebà si rugá. Ceialalti amici ai lui Albiescu sunt dmeni de alta panura; ei insii-si au vinitu sé-mi impartesiásca ce sciu; er pe dta eu te rogu.

— E bine, nu am fostu nici odata denunciatoriu. Ast-a nu convine caracterului meu. Dar fiindu cà me rogi, stim-a pentru ilustritatea ta si datorl-a de patriotu — mi-ordóna sé-ti spunu totu, inse numai cà informatiune si nici decâtu cà denunciare.

— Dar, reverendissime, nu trebue se te escuzi înaintea mea, càci ddra te cunoscu eu bine de multu. Poftimu vorbesce!

— Asia dara binevoiesce a me asculti! Mi-pare fârte reu, cà cele ce voiu impartesi voru îngreuna fórte pe bietulu Albinescu, dar n-am ce face, càci eu nu potu retace nimica. Invitarea onorifica a ilustritatii tale de a vorbi — mi-ordona sinceritatea cea mai deplina. Eu dara voiu relatà tóte intocmai precum s-au intemplatu.

— Me vei deoblegà multu.

Si dupa acéste santî-a sa începu se povestèsca din firu in peru planulu unui complotu revolutionariu, tiesutu in o sera la Albinescu. Noi inse nu vomu reproduce relatarea sa, càci cetitorii nostri de siguru aru dicé. cà esageramu. Nici unulu dintre dvdstre n-ai crede, cà unu preotu si chiar protopopu se I fostu in stare a nascoci o minciuna atâtu de infama, — numai cà aceea sé-i serve de scara pentru înaintarea sa.

Insu-si comitele supremu fu suprinsu. La atât-a nici elu nu se asteptà. Cunoscea inse mai bine caracterulu, tendinti-a si aspiratiunea santîei sale, decâtu sé-i credia indata impartesîrile in totu cuprinsulu loru.

Cu tóte acéste inse luà notitia despre ele, spre a le intrebuintià la timpulu loru.

Deci i multiami afabilu pentru impartesîrea facuta, si i strinse man-a amicalu, ceea ce pe santî-a sa lu-ferici de totu.

Pe candu apoi se departa, se simtià asiguratu, cà numirea sa cà consiliariu miniserialu nu póte se intardîe multu.

Éra comitele supremu si-dîse:

— Sermane Albinescu, ce amici ai mai vutu si tu! Pana candu dinsii s-au pututu nbuibà pe langa tine, te-au adóratu; dar in-atace stau-a norocului teu a inceputu se a-una, ei toti te-au parasitu, ma unii te-au si radatu!

Totu comitatulu asteptà cu nerabdare icheiarea acéstui procesau. Multi fure iubisi, afara de Albinescu. Intre ceialalti si Aureliu Pompilescu. Dar si mai multi erau compromisi.

XIV.
Incoronarea opului.

Eroulu dîlei era Pista.

Elu a indeplinitu actulu principalu ér acésta afacere, escortandu si arestandu pe Albinescu, capulu complotului infricosiatu; eh a facutu si dupa aceea cele mai multe arestari prin urmare cu totu dreptulu putea fi consideratu cà esecutorulu de frunte alu acéste investigatiuni renumite.

Si toti recunosceau acést-a. Elu ajunse unu omu cu védia mare — la unguri. Poporalitatea lui se urcà la culme. Toti lu-intimpinau cu ovatiuni fanatice si lu-assigurau de neclatit-a loru aderintia.

Postulu de vice-comite i parea sigurii, càci opiniunea publica ungurésca lu-si candidà.

Peste o septemana apoi, ddra cà acéstn opiniune publica se se mai intarasca, sosi d' la ministeriu concessiunea, care autorisà p Zimbranu a-si puté magiarisà numele precun a doritu si cerutu dinsulu.

Acest-a fu punctulu de schimbare in viéti-a lui.

Despartîtu de multu de Romani, in câtu privesce simtiemintele, din momentulu acést-a nici numele nu-lu mai retinea, nici acel-a nu-lu mai denuncià, cà este Romanu.

Numai religiunea mai remase din vechi-a legaturà cu natiunea, care l-a nascutu.

Inse acést-a nu multu lu-gena. Religiunea aceea o au si alte natiuni, nu numai Romanii. Religiunea aceea nu e nationala.

Apoi nici nu tinea multu la ea. Nici pan’ atunce nu pré umblà la biserica, decâtu numai din datina, la cele trei serbatori mari, la Craciunu, Pasci si Rusalie.

Si in sfirsîtu, nu e lucru mare sé-si schimbe si religiunea. Atunce apoi nimene nu-lu va recunosce, cà nu este unguru si de origine, unu stranepotu alu lui Bendeguz.

Va si face acést-a mai tardîu, chiar si pentru motivulu, cà este unu ce neplacutu, cà barbatulu si soci-a sa se aiba daue religiuni atâtu de opuse, se amble in daue biserici, si pruncii loru se se certe pentru deosebirea loru religiunaria.

Asia gândea elu, si erà hotaritu, cà nu peste multu sé-si schimbe si religiunea, se se faca si elu calvinu, cum este si fiitóri-a lui socia.

Si precum dîse, asia si facu. Nu trecurà dóue septemani, si dinsulu in societatea a doi amici merse la preotulu seu localu, sé-i anuncie, cà dinsulu „din convingere" voiesce se parasésca religiunea sa de pan-acuma si se tréca la cea calvina.

Preotulu seu localu era párintele protopopu Plopescu-Nyàrfay. Audîndu acést-a hotarirea lui Pista — tresari.

Dvostre gânditi, cà indemnulu tresaririi lui a fostu zelulu seu preotiescu, cà i parea dóra reu cumca unu omu si-schimba asia usioru consciinti-a sa religiunaria cà altii vestmintele, — cà dóra se necasià pentru perderea unui poporeanu de frunte, cum erà acést-a.

Nici decâtu!

Preotu ce era, parintele protopopu tinea chiar atâtu de putînu la religiunea sa, cà si fratele seu de cruce Pista. Din totu ce contine religiunea lui si din totu ce predicà elu, nu credea nici unu cuventu. Erà mai ateistu decâtu ori care omu, pe care dinsulu de pe amvonu lu-ocarià cà nu crede in Dumnedieu.

Elu s-a facutu preotu numai pentru cà — fiindu in tineretie neiubitoriu de lucru — credea, cumca pe carier-a acést-a va puté trai mai usioru, nu va trebui se lucre multu, si a puté înainta mai ingraba.

Ce e dreptu, trai usioru, inse totusi nu naintà asia, precum crediu.

Elu era protopopu, dar totusi nu se nmtiea indestulitu. Se credea unu talentu itâtu de genialu, incâtu protopopiatulu i parca unu ce bagatelu. Avea aspiratiuni mai nalte. Si spre a-si-le puté realisà acele, erà îapabilu la ori ce fapte anti-nationale.

Vediendu dara acuma dinsulu, cà Pista mu schimbarea religiunii sale va puté se realiseze dorinti-a sa de înaintare, lu-invidià. Eta caus-a, pentru care elu tresari, candu Pista i comunicà hotarirea sa!

— Éta, — si-dîse elu, — acéstu omu prin schimbarea religiunii sale se va puté nnaltià! Cu ce bucuria mi-asiu parasi si eu religiunea, dèca asiu sci, cà pe unu pretiu asia ieftinu asiu putè se traducu in realitate aspira-tiunile mele!

Asia gândi elu, dar vorbi astu-felu:

— Mi-pare fórte reu, cà te perdu dintre poporenii mei. Pasiulu ce-lu faci e fórte momentosu. Eu unulu nu asiu fi in stare sé-mi schimbu religiunea. Dar dèca ast-a-ti-e convingerea, eu nu me potu opune.

Pista nu grai nimica, ci se departà dimpreunà cu martorii sei.

Peste dóue septemani érasi se infatîsià. Si astu-felu indeplinindu tóte formalitatile, nu peste multu fu inregistratu cà credinciosii alu bisericei calvine.

Si asia nu mai avea nici o legaturà cn Romanii. Numele lui era „Zimbrai Pista — dra religiunea — cea calvina.

In onórea acéstei duple schimbari la fatia, noii sei amici i detera unu bancheta, la care parintele protopopu Nyàrfay — la cererea generala — „improvisà“ unu toasta (firesce in limb-a magiara,) carele durà aprópe la o ora, — càci — precum aflaramu mai tardîu — toastulu improvisatu fu invetiata inca cu o septemana mai nainte.

Dar la banchetu nimene nu sciea aces-t-a. Toti lu-aplaudara cu frenesia. Numai Cimbrudanu si Bumbescu se cam superara, càci fiindu toastulu — dupa parerea loru — pré lungu, pan-atunce nu puturà.

Dar se mangaiara si ei, càci — pana deninati-a — avura prilegiu destulu a suplini acésta perdere.

Peste o luna de dîle apoi se tinu conrregatiune comitatensa. Pista fu alesu vice-comite cu mare entusiasmu, càci ungurii lu-roira unanimu, ér Romanii — cari puteau se fia in contra lui — erau seu arestati, seu remasera p-a casa.

Tote s-au intemplatu asia, precum a planuitu comitele supremii. Dupà arestarea lui Albinescu si a sotiloru sei, procurorulu regescu indata a spusu comitelui supremu, si nu este nici o proba seriósa in contra loru. Inse acel-a i-a respunsu: „Schi pré bine! Inse totusi trebue se traganamu caus-a, pana candu va fi cu putintia. Asia apoi cei arestati nu voru puté desvoltà nici o activitate nationala; ér cei compromisi, vediendu cà Albinescu si altii multi sunt arestati, se voru infricà, si noi vomu puté îndeplini usioru dorintiele nóstre!“

Pista dara se urcà cu o trepta mai susu. In onórea acéstei dile mari, firesce, érasi se tinu unu banchetu, cu care ocasiune parintele protopopu Nyàrfay, pré firesce, érasi rosti unu toastu improvisatu, pentru cà dinsulu — precum dîcea — totu-de-una vorbià nepregatitu.

De asta-data inse toastulu lui nu durà decâtu numai trei patrarie de ora scurte, càci escelintele oratoru n-avu timpu de ajunau spre a se pregati cu unu toastu mai lungu.

Si dupa tóte acéste, peste o luna preotulu calvinu din Frundiesci cununà o parechia juna. Pe Zimbrai Pista cu Szakelyhidy Irma.

Dupà cununia se tînu unu ospetiu mare, la care luara parte toti omenii de frunte din comitatu.

Cimbrudanu si Bumbescu se si superara, cà nu nu fure chiamati si dinsii.

Dar se mangaiara si ei, cà celu putina nu fure siliti se asculte celu mai nou toastu improvisatu alu parintelui Plopescu-Nyèrfay, care de asta-data durà o óra si jumetate; semnulu, cà escelintele oratoru a avutu timpu de ajunau, cà sé-lu pata invetià bine.

Si in diu-a urmataria Zimbrai Pista si-conduse soci-a in locuinti-a de vice-comite din cas-a comitatului, cà se incapa cu ea o viétia nóua si plina de fericiri, — precum cugetà elu.

Finea tomului alu doile.

I.
Ce s-a intemplatu in doi ani.

Trecurà aprope la doi ani, dupa cele povestite in tomulu precedinte.

De atunce nu sè facu vr-o schimbare mai essentiala in firulu intemplaminteloru nóstre. Tdte decurserà conformu ordinei statorite de mai nainte.

Albinescu si soții sèi sè aflau inca totu arestați, càci processulu loru nici acuma nu sè incheià. Procurorulu totu mai afla câte-o causfi momentdsa, spre a-lu traganà câtu mai indelungatu, si asià a face o deosebita placere domniloru situatiunii.

Insedaru sè puserà toti amicii loru intru ajutoriu, numai cà celu putînu sè sè tina pertractarea finala. Insedaru facu insasi soci-a lui Albinescu toti pașii pentru punerea in cnrsu mai repede alu processului. Tdte opintirile remasera zedarnice.

Processulu monstruosu totu sè tragam.

Interessulu mai innaltu, adeca celu i spiratu de fanatismulu netolerantu magiaru cerea cu tonu stentoricu, cà acèsta causa remana multu timpu nefinita.

Prin acèsta traganare, ce e dreptu, facea mare nedreptate unoru individi. De candu este vorb-a de unu interesau mai ma cine s-ar gândi atunce la respectarea un persóne singuratice?!

Si erá unu interessu innaltu la mijlocu.

Prin acèsta traganare sè assigurà linis-cea poporatiunii magiare din acele parti, conturbatà prin intipuit-a purtare dusmandsa a unoru membrii din inteliginti-a romana. Totu-odata inse sè punea stavila unei porniri pe‘ riculóse pentru tóta patri-a, pentru întreg tatea corónei Stui Stefanu, si mai pe su de tóte pentru elementulu magiaru. Va se dica erau multe motive ponderóse, pentru Albinescu si soții sèi sè sufere ani intregi nedreptulu.

Inse, tocmai in momintele, de unde apcamu èrasi firulu eveneminteloru nóstre, en dîlei începurà a sè convinge, cà processu acèst-a nu sè mai póte traganà. Dar nici co ’ vingerea acèst-a a loru nu fu dictata de sil tiementulu dreptații, care nu iarta sè patimesca nevinovatulu; ci fu inspirata de unu avisu ministerialu.

Ministrulu adeca prinse veste de o intentiune a deputatiloru romani, care — cà cele mai multe planuri sècrete romanesci — sè stracuià in publicitate inca mai nainte de a sè putà realisa.

Unulu dintre deputații nostrii adeca voia sè interpeleze pe ministrulu in caus-a acèst-a. Ministrulu inse, aflandu acèst-a, ca sè taia calea interpelatiunii, tramise josu unu avisu, cà numai decâtu sè sè defiga unu terminu in caus-a lui Albinescu si a compliciloru sèi.

Asià dara terminulu sè defipse.

Totu comitatulu asteptà cu cea mai mare nerabdare diu-a pertractarii. Biletele de intrare fure ocupate cu luni mai nainte. Toti erau curioși sè fia de fatia, sè vedia decursulu pertractarii si sè scia resultatulu aceleia.

E bine, ori care va fi acel-a, unu resultatu importantu s-a si produsu deja prin traganarea processului, si a nume acel-a, cà Romanii intimidați — vediendu acèste arestari si persecutari — nu mai cutediara sè deie nici unu sèmnu de viétia naționala, si — probabil minte — nici in viitoriu nu voru cutedi multu timpu.

Bumbescu, vediendu, cà Pista câtu d frumosu inaintdza, a decisu a urmà si din sulu esemplulu lui intru tóte. Asià a si facute n-a remasu idea naționala romana neinsultat de dinsulu. In urma apoi si-schimbà si eli numele, si sè numi „Gombosi.“ Dar nici prii acèsta schimbare nu-si putu câștiga grati-i celoru mai mari, càci aceia scieau, cà dinsult — nu din convingere, ci — din interesai materialu face acèst-a. Eu scieau, cà Bumbescu pe timpulu absolutismului nemtiesci sè chiamà „Knopfler“; apoi urmandu epoc-s mai favorabila pentru Romani, elu sè numi „Bumbescu“, — deci li parea unu ce naturalu, cà acuma sè sè chiame „Gombosi.“ Se oferià la frundia si la érba, erá gata sè vinda ori ce interesau nationalu: dar insedaru. Nimene nu-i primià sèrviciulu. A devenitu unu omu impossibilu. Numai din mila capetà din candu in candu câte unu osu de roșu, cà si nu mora tocmai de fome.

Cimbrudanu a fostu mai cu minte. Elu facu politica innalta moderna romandsca. Locuindu tocmai la marginea Ardeiului, unde Romanii proclamarà passivitatea fatia de corpulu legiuitoriu din Budapesta, dinsulu esploatà situatiunea, càci aflà momentulu fórte potrivitu spre a-si putè scóte unu folosu materialu considerabilu.

Si dta ce facu? Proclamandu-se passivitatea in Ardealu, merse numai decâtu in cerculu electoralu vecinu de acolo si lucrà din tóte puterile spre a nu sè candida intr-insulu nici unu Romanu, si asià a sè esecutà intru tóte passivitatea decretata. Erà unu anti-unionistu grozavu! Ținea cuventari strașnice despre nedreptatea ce li sè face Romaniloru. Si descriea cu colori viue perderea loru, de cumva aru intrà in camer-a din Pesta. Asià apoi — ajutatu si de alții, mai avendu si nóruri pe acolo — reusî a produce, cà nu numai nici unu Romanu sè nu sè candideze, dar cà nici alegatorii romani sè nu ieie parte la degere.

Ispravite tóte acèste bine, dinsulu cu mii corifei din cercu merse numai decâtu la Pesta, unde avea multi cunoscuti. Aice apoi mutà si gasi unu unguru bogatu, carele voià ie fia deputatu, inse nici unu cercu numai alegea.

I oferi dara cerculu acèst-a din Ardealu, assigurandu-lu, cà va fi alesu cu unanimitate.

Ungurulu la inceputu sè mirà, cà de unde are elu asià mare poporalitate si tocmai intr-unu cercu necunoscutu din Ardealu, pe unde elu nici n-a amblatu? Nu intielegea, cà cum tocmai unu cercu romanescu lu-voiesce, pe candu dinsulu e asià mare dusmanu alu Romaniloru si pe candu i-a atacatu asià de aspru totu-de-una? Candu inse Cimbrudanu i spuse, cà Romanii din acelu cercu — conformii decissiunii de passivitate — nu voru luà parte la alegere, si cà poporalitatea lui ar fi resultatulu celoru dóue-dieci de mii fi., pe cari ai trebui sè-i platésca lui Cimbrudanu si sociloru sèi — elu incepu a vede indata de totu clara.

Dar sciti, care erá ide-a lui in primulu momentu?

Aceea, cà Romanii din Ardealu numai pentru acelu motivu proclamarà passivitate, cà sè pata vinde cercurile electorale.

Trebue sè protestâmu in contra acèstei supuneri insultatorie!

Passivitatea s-a decretatu de catra Romani sub impressiunea celui mai sublimu simtiementu nationalu.

Facutu-au ei bine sèu reu — prin acèsta? Eta o întrebare, ce nu sè potrivesce in cadrulu unui romanu, chiar si dèca acela este politicu-socialu, cà celu de fatia.

Un-a inse trebue s-o spunemu si noi, càci nu sè póte contestà, càci s-a constatatu, Icà adeca unii fii bastardi ai națiunii nóstre nu sè sfiira d-a abusà d-acèsta decretare de programa politica naționala.

Sunt unii de aceia, a caroru consciintia li-a permisu, cà de o parte sè agiteze câtu mai infocatu pentru passivitate, numai cà astu-felu sè pata vinde mai usioru cerculu electoralu unui unguru bogatu sèu cu inriurire mare.

Esemplulu lui Cimbrudanu dara nu e unicu. Mai sunt si alții prin Ardealu de categori-a lui. Unii inca si mai înzestrați cu sciinti-a politicei innalte, càci pe candu Cimbrudanu nu mai are multa trecere la Romani: aceia figuraza si adi cà mari naționaliști, cari primescu devotiuni din partea bietiloru Romani neesperti si nedeprinsi cu siretiile diplomatice romane moderne.

Ungurulu la care merse Cimbrudanu, audindu acèsta propunere, despretiui indata si mai tare pe toti Romanii. A vinde unu cercu electoralu, este o fapta spurcata; dar cu ast-a ungurulu lui Cimbrudanu sè ’mpacà bucurosu, càci elu tocmai voia sè cumpere unulu cu ori ce pretiu, càci voià sè sè insóre si astu-felu i trebuià unu rolu de escelare: inse vediendu, cà tocmai aceia, pe cari totu-de-una i-a persecutatu, vinu sè-i vinda unu cercu, sè indignà si elu. Atât-a lipsa de demnitate naționala nici elu n-a presupusu despre Romani. Alta națiune n-ar fi capabila sè faca astu-felu de pasiu, sè alaga de represintate alu ei — tocmai pe contrariulu sèu.

In sfirsîtu inse sè linisci. Ce-i pasà lui de poltroneri-a lui Cimbrudanu? Au nu justificà si aceea judecat-a lui despre Romani? Unu poporu care nu este capabilu a intielege, ce va sè dîca demnitatea sa naționala, nu este vrednicu de respectulu nimenuia. Si in urma urmeloru, au nu voià elu sè fia deputatu cu ori ce pretiu?

Elu dara primi ofertulu. Nu peste multu fu si alesu. Plati pretiulu acèstei poporalitati. Éra Cimbrudanu si-umplu pung-a de bani, si ridea de acei putini Romani, cari fideli stindardului si onórei naționale, traiau in saracia si suferiau o mulțime de persecutiuni.

Ceialalti membrii ai companiei inca sè silirà a sè purtà conformu modei moderne. Unii dintre ei reușirà a face si câte unu câstigu bunu. Negru si Gabilescu scosera la cale o adressa de încredere din partea Romani loru catra cornițele supremu, carele conduce cu atât-a intieleptiune afacerile comitatului.

Acésta adressa fu comandata de insusi adressatulu, carele in fati-a eveneminteloru politice si in urmarea persecutiunii inteligintiei romane, conduse de dinsulu, voià sè arete lumei, cà ata ce poporalitate are dinsulu, cà ata poporulu romanu aproba purtarea lui, cà éta poporulu romanii nu consimte cu faptele inteligintiei sale.

E de insemnatu, cà cei mai multi sub-scrisi la acèsta adressa nici nu scieau scrie, ci i-a subsemnatu numai notarii — fara scirea loru; ér alții o subscrisera de frica, de ora-ce la din contra erau ainenintiati cu pedapsa de câte 5 fl.

Inse lumea nu sciea ast-a. lîra diuariele unguresci — si dèca scieau — nu o spuneau; ma din contra, cantau himnuri comitelui supremu — in numele poporului romanescu, care — bietulu — nu sciea nimica de acèsta împuternicire.

Dar asià sè face politic-a — la noi.

Siesanu facu unu G-schaft mai bunu pentru sine. Elu adeca ajunse fiscalu la o corporatiune bisericdsca romana, unde fusese a-lesu pe temeiulu trecutului sèu de naționalista vestitu, candu conlucra la tóte caușele naționale, subscriea sume mari pentru întreprinderile romanesci, pe cari inse nu le plateà, si erá cunoscutu cà unu bravu Romanu.

De atunce inse trecurà ani la mijlocu. Elu vediii, cà aperarea causei naționale nu produce multu; cà timpurile s-au schimbatu de totu; cà trebue sè sufere chiar si persecutiuni; dar mai pe susu de tóte, bagandu de sèma, cà viéti-a-i îmbuibata — ce a inceputu sè duca — i cdsta mai multu, decâtu vinitulu sèu: a gânditu sè sè retraga incetulu cu incetulu de pe acelu terenu, si sè ocupe altulu mai productivu.

Asià apoi alegerea sa de fiscalu la o corporatiune bisericdsca i erá fórte bine venita. Acolo elu avea lucru putînu, si vinitu considerabilu, càci acea corporatiune dispunea de unu capitalu frumosu, pe care — pro-priaminte — lu-administrà fisculu.

Candu fu alesu, dinsulu tînu o vorbire inflorilata si umflata de frase naționale, prin care descrise cu colori viue totu planulu sèu relativu la administrarea fondului. Ah! planulu acel-a erá frumosu, plinu de interessu nationalu, si cuceri pe toti, càci — conformu aceluia — fondulu avea sè producà cele mai mari foldse pentru biserica si in generalu pentru națiunea romana.

Publiculu par’ cà vedea deja infiintiata universitatea naționala romana, din interessele acèstui fondu, — asià fu de emotiunatu.

Si sub impressiunea sa gigantica, acel-a uità, cà pe candu ambla sè realiseze unu institutu de invetiamentu atâtu de innaltu, pe atunce scalele nóstre de la sate lipsescu cu desevârsîre, sèu celu putînu sè afla in stare fórte primitiva.

Dar cine si-ar mai gândi la niște scoli satesci, candu e vorb-a de a infiintià o universitate?! Scoli satesci! Fi donc! Entusiasmulu publicului cerea o universitate!

Alții incepu la cele mai mici, mai usiore, si asii trecu la altele mai mari si mai grele; ei facu mai antâiu unu fundamentu solidu si dupa aceea cladescu paretii: entusiasmulu romanescu inse despretiuesce acèstu processu eternu de desvoltare alu lucruriloru; elu gândesce, cà este mai josu de demnitatea lui a pasî in urmele, in cari de si înaintea lui au calcatu sute de națiuni mari si culte, dar in sfirsîtu totuși sunt vechi si cunoscute; elu voesce unu ce nou, ne mai pomenitu. Asià dara nu póte incepe de acolo, de unde au inceputu si alții; trebue sè zidesca mai antâiu verfulu si numai dupa aceea fundamentulu; va sè dîca mai nainte de tóte are sè faca universitate si numai dupa aceea scoli satesci.

Entusiasmulu dara fu mare. Era Siesanu sè insarcinà cu esecutarea planului sèu giganticu.

Dinsulu apoi lu-esecutà in modulu urmatoriu. Mai nainte de tóte capitalulu trebuia elocatu in locu siguru spre fructificare, cà apoi din interessele fondului sè sè pdta realisà cu timpulu planulu.

Va sè dîca trebuiau locuri sigure.

In timpulu de acuma alu falimentelor e greu de a gasi de acèste; inse mintea isci sita a lui Siesanu numai decâtu descoperi multîme, si inca tóte la poporulu romanu. a sè dîca, indata sè si apropiau de realisare ddu idei mari: antâiu ajutorarea poporului in ge nere, si a ddu-a usiorarea sortii misere a po porului romanu in specie.

Principiulu acèst-a sè primi cu entu siasmu inare, ai sè hotarî cà banii sè sè im-parta intre poporulu romanu.

Audîndu acèsta hotarire naționala, multi din poporu si din felurite locuri grabirà a-si cere câte o suma. Nu e mirare! Poporului nostru — in multe parti — dóra nimica nu-i place mai tare, decâtu a cere bani in împrumuta; dar apoi la timpuhi sèu-nu sè pré gan-desce de plata.

— Nu e vin-a lui, — a dîsu parintele protopopu Plopescu-Nyarfay intr-unu toastu, — ci a originei sale nobile. Romanii sunt din o vitia mard si de frunte; fia-care Romanu e nascutu domnu, càci stramoșii noștri au domnitu peste tóta lumea. Protoparintele nostru a fostu unu sèmi-dieu. Dar sèmi-dieu ci nu lucra, nici nu platescu. Sângele apa i sè face. Si stranepoții au conservatu natua acèst-a.

Nu e vin-a lui! — dîcernu noi, ci a inligintiei, care esploateza in favorulu sèu poprulu, — dar de luminarea si înaintarea lui pe calea binelui si a frumosului nu sè ingriesce de felu.

E bine, multi cerura unu imprumutu e-care. Sermanulu Siesanu erá de compatimitu atât-a lucrà, càci nu sè primii au recursu, decâtu celu scrisu de elu.

Acést-a sè facea din punctulu de v dere alu omogenitații, cà adeca tóte sè f in o forma, si astufelu sè nu sè intemple vr încurcatura.

Inimicii lui inse, desconsiderandu li crulu lui celu multu, acèstu mare sacrii ciu de timpu, nu sè sfliau a-lu calumià, numai pentru aceea face insusi tóte cererii cà astu-felu de la fla-care omu elu sè cape onorariulu, si nu altulu.

Mai erau si ómeni de aceia, asemei dușmani ai lui, cari afirmau, cà dinsulu — si sciea cà banii nu sè voru ajunge — trimitea a nume agenti pe la sate, cari sè i demne poporulu a vini la elu sè-i faca r cursu pentru iinprumutu.

Tóte acèste, firesce, erau calumnii. Adeverulu este, cà elu pentru redactarea cere: loru a incassatu o suma frumósa de parale.

Apoi urmà împarțirea baniloru.

Corporatiunea ținu siedintia. Ace aprobà in tate raportulu fiscalului sèu, acordà numai acelora împrumuturi, pe car recomandà acèst-a.

Abià la a trei-a parte i sè ajunse. Gurile rele spuneau, cà numai acelor-a li sè acorda unu imprumutu, cari duserà fiscului câte unu presentu sèu i promisera o parte din imprumutu. Ce va fi fostu adeverulu, Dumnedieu scie! Atât-a inse nu sè putea nega, cà dinsulu èrasi incepii a duce o casa deschisa.

Dar cu acèst-a afacerea nu sè încheia, împrumuturile sè detera tóte in locuri sigure, pe hipoteca. Va sè dîca acele trebuiau sè sè si intabuleze, înainte de efectuirea loru.

Asià dara — lucru naturalul — elu èrasi avu lucru multu, càci dinsulu intabulà tóte. Va sè dîca, èrasi o causa nóua, pentru cà inimicii lui sè-lu calumnieze, cà din împarțirea capitalului si-a trasu folosulu cehi mai mare. Asià patiesce omulu de omenia.

O impregiurare inse suprinse pe toti.

Nici amicii lui nu o intielegeau. Si acèst-a erà, cà tóte împrumuturile s-au acordata in o grupa de sate, in acel-a-si cercu. Unu ce neesplicabilu! Si cei mai multi nici nu intardîara a presupune numai decâtu, cà in asta sè ascunde vr-o apucatura èrasi in folosulu lui.

Si nu peste multu unu mare dusmanu alu sèu si respandi in publicitate vorbele:

— Siesanu voiesce sè fia alesu deputatu in acelu cercu. Dta caus-a, pentru care dinsulu a acordatu totu fondulu numai sateni-loru din acelu cercu. Afara de remuneratiunea materiala, fia-care numai cu acea conditiune a capetatu imprumutulu cerutu, dèca la vlitori-a alegere de deputatu nu numai va votà pentru Siesanu, ci va si lucrà in interessulu lui.

Dar, firesce, acèst-a erá èrasi numai o calumnia. La impartîrea baniloru, Siesanu fu condusu numai de interessulu nationalu. Intre toti recurentii tocmai omenii aceia aveau hipotec-a cea mai sigura, ița pentru ce sè acordara tocmai loru împrumuturile.

Cà la vlitori-a alegere de deputatu dinsulu in adeveru fu candidatu si sè alese in acelu cercu: de sigurii nu póte sè fia unu argumentu pentru acusarea lui de interessatu la impartîrea fondului in acelu cercu, càci acèst-a alegere — precum dîcea elu — s-a intemplatu in contra vointiei lui si a fostu silitu a sè apleca vointiei poporului, carele numai intr-insulu avea încredere si in altulu nu.

O impregiurare inse totuși lu-ingreunà. Si a nume aceea, cà nu peste multu unii din cei ce primirà împrumuturi, ajunserà Ia sapa de lemnu, incâtu li sè vendura mosîele intabulate, dar cu multu mai lesne, decâtu cum fure acele apretiuite. Inimicii lui personali diceau, cà dinsulu — înainte de a Ii acordà împrumuturile — in adinsu apretiuî mai susu t6te realitațile, numai cà cererea sè sè pata aproba.

Inse nici acèsta acusa nu-lu ingreunà multu. Elu dovedi cu tóta puterea arguminteloru, cà nu este de vina si cà — din lips-a baniloru — de atunce pretiulu tuturora rea-litatiloru a scadiutu.

Dar, ori câtu de frumosu sè escusà elu, faptulu erà, cà corporatiunea bisericasca a perdutu o suma frumósa împrumutata — la recomandarea fiscului — pe hipoteca sigura si intabulata.

Din asta causa apoi totuși erau multi — firesce! dușmani ai lui — cari strigau in gura mare, cà ba dieu realitațile acele nici la împrumutarea baniloru n-au avutu pretiulu ficsatu atunce, si cà acel-a numai la inriurirea fiscalului — platitu de respectivulu impru-mutatoriu — s-a urcatu la acea suma.

Inse majoritatea omeniloru nu credea acèst-a. Cei mai multi dîceau, cà de siguru e numai o calumnia reutaciosa? Cum sè nu! Unu nationalistu asià mare cà Siesanu nu putea sè fia capabilu a abusà de încrederea unei corporatiuni. De siguru a fostu o calumnia infama! Dar asià patiesce omulu, care sè sacrifica pentru binele publicu.

In sfirsîtu, ori câtu vorbiau limbile rele, Siesanu devinl omu cu stare si nu-i pasà multu de cârtirea omeniloru invidioși.

Santîile loru parinții Punteanu si Reci-tianu asemene intrebuintiarea bine timpulu.

Primulu, in calitate de inspectoru scolariu, a facutu o mulțime de visitatiuni scolarie, si in privinti-a acèsta a datu dovada de unu zelu estraordinariu. Elu adeca a visitatu asià de multe scoli, si atâtu de adese-ori, incâtu — ocupatu peste mesura — in unele (inimicii lui dîceau cà in multe) sate nici dóue-trei minute nu putea sè petrâca in scoli, càci abia avea atât-a timpu, cà sè pata scrie quietanti-a despre diurnulu competinte si sè incarce in carutia presentulu bietului invetiatoriu, carele — chiar sè fi luatu bani in imprumutu — totu-de-una sè simtiea indatoratu a onorà cu ceva pe dlu inspectoru scolaru.

Alu doile, adeca parintele Recitianu a avutu acea norocire, cà protopopulu a muritu si dinsulu fu insarcinatu a conduce interimalu agendele protopopesci. Elu apoi le-a si purtatu cum sè cade, conformu datinei stravechi, cu smerenia, blandetie si dreptate; asià apoi in timpu scurtu si-a facutu o stare frumosîca.

Numai parintele protopopu Plopescu-Nyarfay nu putu sè faca nici unu sporiu, càci visulu lui de auru, numirea sa de consiliariu ministerialu totu nu sè realisà inca. Si peste doi ani, elu sè alese numai cu speranti-a.

Ba nu! Totuși elu mai avea si altu ceva, nu numai speranti-a! Voindu a totu escelà si a-si face merite, in anii din urma dinsulu nu numai si-prepadi frumosielu tóta averea, dar inca mai avu genialitatea sé-si faca o mulțime de datorii.

Unele fure platite de catra amicii lui, cari i girara politiele; aceștia celu putînu au de la dinsulu niște suveniri scumpe: altele inse remasera in spatele santîei sale, ceea ce pentru creditori erá egalu cu a nu-si mai vedu paralele pana-i lumea.

Dar ast-a nu ne privesce. Noi constatamu numai, cà parintele protopopu Plopescu-Nyarfay inca facu unu sporiu ore-care. Elu erá inglodatu in datorii. Dar a scl face datorii, inca e unu meritu — in timpulu presinte-

Ast-a dovedesce totu-odata, cà sèu amicii li erau niște prosti, — sèu dinsulu pré cu -minte.

Dinsulu susținea acèsta parere, fiindu c — precum dîcea — erá unu omu modestu.

II.
Baiu la vice-comitele.

In capitolulu precedinte amu presintatu cetitoriloru noștri pe unii dintre factorii narațiunii nóstre, dupa trecere aprdpe de do ani, in urmarea celoru petrecute in tomulu aii doile. E timpulu sè-i conducemu la eroulu de frunte alu nostru, la Zimbrai Pista.

Timpulu in care apucâmu firulu intre ruptu, este in mijloculu carnevalului. Tota lumea si-petrecea cu veselia prin baluri s sèrate familiare, càci familiile cele mai di frunte rivalisau intru a oferi cunoscutilori câte-va óre de desfetare.

Se intielege, cà vice-comitele — onu de alu doile rangu in oficiu comitatensu — trebuià sè esceleze si in acèste. Comitele supremu incepea, elu continua sèratele, unde si intrunià flórea inteligintiei din capital-a comitatului, ma si din satele invecinate.

Si elu facea acèst-a cu multa placere. Erà tineru, avea socia frumósa si din familia de frunte, si innaltiatu din propri-a sa putere la unu rangu atâtu de frumosu; dinsulu voia a escelà, cà nu numai pentru rangulu sèu, dar ei pentru saldnele sale inca sè fia respectatu in comitatu.

Si fiindu cà acèst-a placea si sociei sale, pe care o iubià atâtu de multu, Pista nu credià de felu spesele spre a desvoltà unu luxu câtu de mare.

Resultatulu si corespunse asteptariloru sale. Renumele saloneloru sale sè respandi iute, câstigandu-i laude si complimente multe. Ambițiunea sa si a muierii sale erá satisfacuta, elu sè simtiea fórte fericitu.

Incetulu cu incetulu inse gurile cârtitorie incepura a siopti vorbe misterióse. Ele dîceau, cà acele sèrate produserà pentru Pista si altu resultatu. A nume sè spunea pretotutindene, cà luxulu celu mare a pretinsu spese fórte mari, cà vice-comitele numai in anulu primu fu in stare a le suportà, cà apoi fu silitu a sè folosi de împrumuturi, cà politiele lui cerculau pe la toti jidovii din capital-a comitatului, si cà in sfirsîtu dinsulu s-a innecatu de totu in datorii.

Ce va fi fostu adeverulu, inca nu scimu; dar in firulu intemplaminteloru nóstre sè va constatà. Acuma insemnamu numai atât-a, cà lumea — de si admitea caderea finantiala a lui Pista — totuși nu credea positiunea lui desperata, din causa cà dinsulu avea unu socru bogatu.

— Va plat! Szekelyhidy tóte datoriile lui, — dîceau omenii, trecendu molcomiți la ordinea dîlei.

Si ei nu sè insielau. Szekelyhidy le-ar fi si platitu, inse n-avea nici o informatiune despre ele. Pista nu-i spuse nimica. Pe sèmne tóta treb-a va fi fostu numai o scornitura infama.

Si ori cine vedea pe Pista, nu putea si presupunà, decâtu cà consciinti-a lui e fórte liniscita si cà nu -i apasa sufletulu nici o grige finantiala.

Dinsulu erá purure veselu, glumetiu. Vediendu-lu, par cà vedeai insasi fericirea.

Si cum sè nu fi fostu elu fericitu?!

Au nu ocupa elu unu rangu frumosu? nu erá unu tineru indreptatitu la unu viitoriu stralucitu? nu avea o socia tinera, cu spiritu, care lu-iubià din adanculu animei sale?

Si cà fericirea sè-i fia si mai completa, f ceriulu a binecuventatu casatori-a lui cu unu baiatielu dragalasiu, sèmenu admirabilu alu parintelui sèu.

Cum radiele a doi ochi sè intrunescu intr-unu punctu, asia sè concentrà amorulu lui si alu sociei sale in acèstu baiatielu, suprem-a bucuria a parintiloru sèi.

Numele lui erá Arpàd, care nume i sè dete in botezu a nume la dorinti-a socrului si respective mosiului Szekelyhidy, care dorià, cà nepotulu lui si dupa nume sè fia celu mai curatu unguru, cà nimenui sè nu-i plesnesca prin minte a sè indoi de originea lui.

Miculu Arpàd erá unu baiatielu frumósu, si astu-felu causà o bucuria si ma mare parintiloru sèi.

Candu Pista sè rentorcea din oficiu, totu-de-una alergà mai antâiu la baiatielulu sèu, lu-luà in bratie, lu-sarutà, sè jucà cu elu ore întregi.

Si cine lu-privià jucandu-se astu-felu, si standu langa soci-a sa cu ochii adanciti in bucuria, — cum sè fi cutediatu a crede, cà sioptele guriloru cârtitorie sunt adeverate, cà sufletulu lui e tulburatu, si-cà prin urmare nu e deplinu fericitu?!

Nimene nu cutedià a crede acèsta; ma, din contra toti cunoscutii lui erau de parerea, cà dinsulu e unu modelu da omu fericitu.

Si aceia nici nu sè insielau. Pista sè bucura de cea mai sublima fericire familiaria.

In anulu primu dete multe baluri, in care soci-a sa escelà prin frumseti-a si spiritulu sèu bogatu. Si acèst-a lu-fericià. Este o placere nalta pentru unu barbatu, care vede, cà femei-a aceea, care pe toti i incanta si cuceresce, pe care toti o invidiazà, — este a lui.

Ore si nopți intregi sè delectà Pista, vediendu cum soci-a sa formdza cerculu de conversatiune alu tuturora barbatiloru, cum sè adunau toti in giurulu ei, cum sè închinau farmeciloru sale fisice si spirituale, cum dins-a ținea incatusiati pe toti si cum i conducea atîrnati de unu firu subtîrelu, conformu capi itiiloru sale, tocmai cum sè jdca fetitiele cu niș te papusie.

De la unu timpu inse elu incepii a-si pe de placerea in asemene scene. Pdte cà sè va fi desteptatu in elu simtiementulu gelosiei; sèi: dóra va fi avutu dreptu omenii, cari dîceau, cà isvorele lui materiale au sècatu. Un-a din dóue. Sdu dóra nici un-a! Póte cà perderea iubirii sale de baluri fu numai resultatulu unui capritiu momentanu; dóra erá pic ocupatu in oficiu, si dinsulu devini mai sèrioșii!

Tóte sè puteau intemplà. Noi inse nu suntemu in stare a susținà positivu nici un-a din ele. Totu ce putemu constata, este, cà dinsulu in anulu alu doile voi sè duca o viatia mai retrasa de sgomotulu lumei, lipsita de atât-a splendore orbitoria si vuetu asurdîtoriu.

Dar insedaru voi elu acèsta. Soci-a lui sè opuse. Candu dinsulu i comunicà dorinti-a sè nu mai deie baluri, ea i respunse cu mirare:

— Dar ce vorbe sunt acèste, Pista?

— Dara te s uprindu?

— Cum sè nu!

— Eu gândescu, cà ar fi bine sè ne mai retragemu putîntelu din sgomotulu lumei mari.

— Dar pentru ce?

— Pentru cà nu pré sum dispusu.

— Dar din ce causa?

— Sum pré obositu.

— Tocmai pentru cà ești obositu, ai trebuintia de recreatiune.

— Dar nu mai aflu placere in baluri.

— Si pe mine me uiți? Dar eu am placere, càci sum tinera, mi-placu societațile si petrecerile.

— Inse dóra pentru mine ai putè renuncia la ele?

— Renuncià? Se pdte. Pentru tine asin putè ddra sè facu acèstu sacrificiu mare, càci te iubescu din totu sufletulu meu; inse ce ar dice lumea?

— Lumea? Dar ce ne pasa ndue de ea!?

— Trebue sè ne pase si inca multu, pentru cà traimu in ea, suntemu supusi judecații sale si cauta sè ne conformamu ei in tóte. Vediendu, cà noi ne retragemu din vidti-a publica, lumea ar începe a siopti felu de felu de lucruri; si incercandu-se a ghici caus-a retragerii nóstre, ar nascoci niște vorbe fórte compromitietórie.

— Apoi nascocósca!

— Dar eu nu vreu, càci judecat-a lumei e fórte necrutiatoria. Ea ar scdte la lumina niște vorbe pré aspre, cari in veci nu s-aru putè șterge. Si in sfirsîtu, eu sum tinera, vreu se-mi petrecu.

— Dar eu nu vreu.

Irma sè uità cu suprindere la barbatulu ei. Asià cuvinte dins-a nu audîse inca din gur-a lui.

— Ce espressiune e ast-a, Pista?

— Vocea sinceritații.

— Frumosa sinceritate! Di mai bine: despotismu. Vrei sè fii mai multu decâtu barbatulu meu, vrei sè ajungi despotulu meu. Dar insedaru!

— Cum sè voiescu eu asià ceva!? Nu dorescu altu-ceva, decâtu sè implinesci rugarea mea.

— Dar tu ai dîsu: „eu nu vreu!“ Ast-a nu e rugate, ci porunca. La porunca eu nu me supunu, pentru cà sum soci-a, èr nu sclav-a ta.

— Nici nu vreu.

— Si fiindu cà sum soci-a ta, am si eu dreptulu sè ceru ceva. Te rogu dara, cà sè renuncii la ideile tale de retragere din viati-a sociala.

— Dar pentru cà nu vomu dà baluri, nu ne vomu retrage.

— Ba retrage, pentru cà atunce nici noi nu vomu putà luà parte la petrecerile date de alții.

— Apoi nu vomu luà. Vomu umblà inse la teatru si ni vomu face alte petreceri.

— Tóte-su insedaru. Noi trebue sè facemu ceea ce facu si alti ómeni.

— Va sè dîca trebue sè dâmu baluri.

— Da, si inca mai stralucite decâtu alții.

— Pentru ce?

— Pentru cà sè escelamu, cà lumea sè vorbesca cumca balurile vice-comitelui sunt cele mai frumóse.

— Numai pentru ast-a?

— Firesce!

— Dar ore n-ar fi mai bine, cà in locu de a escelà in baluri, sè ai grige de baiatielulu nostru?! Pana ce tu ti-petreci prin baluri, scumpulu nostru Arpàd. e concrediutu unei ingrigiri straine, care póte sè-i producà pericolulu celu mai mare.

Fati-a Irmei sè aprinse de mania si ea sè rest!:

— Dar ast-a e ofensa. Pentru aceea m-am maritatu dara, cà sè fiu doica? Ast-a vrei, ast-a pretindi tu de la mine? Ea mi-cunoscu datori-a, si o implinescu, càci mi-iubescu baiatielulu; dar doica nu voiu fi. Nu sum din asià familia.

Aceste cuvinte din urma petrunsera pana ’n adanculu lui Pista si i sagetara anim-a. Pentru prima-óra acuma i aduse a minte soci-a sa, cà dins-a e din o familia de frunte, va sè dîca de vitia mai innalta decâtu elu.

Si acèsta i causà durere mare.

Dar totuși sè stapani si i respunse:

— Nu m-ai intielesu bine, scumpa Irma. Esplici falsu cuvintele mele binevoitórie.

Irma sè apropià de sotiulu sèu, lu-imbratîsià si sarutà ferbinte, apoi netedîndu-i barb-a, i siopti cu cochetaria dragalasia:

— Asià dara haide sè facemu pace!

— Adecà sè capitulezu?

— Se ’ntielege. Pacea intre barbatu si socia numai cu acèsta conditiune sè póte incheia.

— Va sè dîca?

— De mani in ddue sèptemani sè damu unu baiu frumosu.

— Ddca pacea numai cu conditiunea acèsta sè póte face, me invoiescu.

— Pré bine! Haid’ sè facemu dara planulu!

Si dinsii amendoi incepura o conversatiune intima, statorindu o programa a petrcerii si compunendu list-a celoru ce sè voru ivita.

Peste ddue sèptemani apoi, in sèr-a ficsa-a, balulu sè si tinu. Totu ce capital-a avea legantu, aristocraticu, domnescu, sè aflà loncentratu in salónele vice-comitelui. Nu lipsi nici comitele supremu dimpreunà cu tot famili-a sa, nici br. Berezfalvy cu soci-a fiic-a sa. Irma erá fórte fericita.

Salónele iluminate splendidu tóte erá menite pentru diverse petreceri. Intr-unul dantià tinerimea, in altulu sè adunara damei cari nu jucau si formara — in giurulu corni tesei — unu cercu de conversatiune, in al treile barbatii sè jucau de-a carțile, in al patrale sè aflà bufetulu, si asià mai depart fia-care oferià câte o placere si distractium.

In totu loculu veselia, in fia-care part bucuria. Toti surideau cu placere in tóta ca s-a; numai bietulu Ărpà. plangea in odai' sèrvitoriloru, càci doic-a sa lu-lasà singur singurelu, fiindu si dins-a de parerea, cà va petrece mai bine timpulu cu unu trimbitiasr in pârta, decâtu langa unu baiatielu plan gându.

Inse odai-a, in care sè aflà ascunsu Arpàd, erá departe de salónele sgomótose, si astu-felu plansulu lui nu putu sà strabata pana la audiulu mamei sale.

Ea dara si-petrecea bine.

Comitós-a in sèr-a acèst-a erá deosobitu fórte afabila. Conversà multu cu domna casei, si de multe ori i strinse si man-a; ba rones-a Berczfalvy asemene o distinse, ceea ce erá o mare onóre. Si tóte celelalte dame inca rivalisau a o assigurà câtu mai multu de iubirea si simpathi-a loru.

Pista inca sè aflà fórte bine, càci elu inca erá impresuratu cu stima si amicia din tóte parțile. Mai alesu sè bucurà inse elu din caus-a, cà vedea pe soci-a sa atâtu de vesela, indestulita si fericita!

Music-a resunà iu salonulu de dantiu, si parechile tinere unduiau cu placere rondu pe róndu, precum i dirigiau capriciile melodieloru in giurulu loru, pe langa pareti, mamele sèu alte consangene ori cunoscute mai betrane, priviau la ei, si faceau planuri de casatoria, cà cum s-ar potrivi cel-a cu ceea; ce fericita ar fi dins-a, dèca fiic-a ei s-ar putè marità dupa tinerulu cu care jóca acuma, si asià mai departe. Unu siuguru jocu, o înclinare, o privire, o vorba scapata, creà o mulțime de fericiri prin acèstu salonu.

In celelalte sale inca sè aflau toti fórte bine. Damele conversau, criticaudu pe altele; barbatu sè jocau de-a carțile; er in bufetu sè adunara neutralu, cari adeca nici nu dantiau, nici nu sè jocau de-a carțile si nici nu luau parte la criticarea omeniloru. Aceștia dóra ei-petreceau si mai bine decâtu ceialalti, càci consciinti-a loru erá mai liniscita.

Pista nu ocupà locu nici intr-unu salónu, ci petrecea pe rondu in tóte, cà sè póta conveni cu toti óspetii sèi si sè dica tuturora câte o vorba ddue de complesantia.

Elu erá unu barbatu de salonu istetiu si finu. Cunoscea pe toti mai de aprópe, sciea slabitiunile tuturora: deci aflà usioru pentru toti vorb-a de placere. In tóte parțile fu salutatu cu bucuria.

Toti dîceau:

— Eta, ce barbatu fericitu. Indestulitu dinsulu, vre cà si alții sè fia toti indestuliti.

III.
Lewy Rosenstein.

Si cum dinsulu si-petrecea asià, de odata unulu din sèrvitorii sèi i anuncià, cà unu domnu strainu voiesce sè-i vorbasca:

— Cine este elu? — lu-intrebà dinsulu.

— Nu-lu cunoscu, — respunse sèrvitoriulu.

— Dar nu l-ai intrebatu?

— Ba intrebatu. Inse nu mi-a spusu. Mi-a dîsu, cà numele lui nu sè póte pronuncià in salinele acèste in momintele de acuma.

— Curiosu! Dar apoi i-ai respunsu, acuma nu potu sè vorbescu cu elu, càci óspeti?

— Spusu-i-am tóte. Inse dinsulu mi-a cà cu tóte acèste trebue sè vorbasca cu cà de nu-lu vomu lasà, va face unu sgomare, de sè va scolà tóta cas-a.

Pista tresari.

— Impertinentulu! — murmurà elu.

— Asià i-am dîsu si eu. Da elu a sunau, adaugându: „Du-te anuncia-me domnului“

— E bine, unde sè afla omulu acel-a?

— In antisiambra.

Si Pista plecà indata intr-acolo.

Candu intrà, sè cutremura.

Inaintea lui etatea unu barbatu imbracatu elegantu, cu fracu si mânuși albe, dar cu unu surisu demonicu pe budiele sale.

Pista lu-recunoscii indata.

Erà unu usurariu infricosiatu, unulu din lipitorile societații moderne, cari — mai alesu in timpulu mai nou — au nefericitu asià multe familie, spaim-a poporatiunii din acelu giuru, Lewy Rosenstein.

— Dta aice? — lu-intimpinà Pista.

— Te miri?

— In momentulu acèsta!

— Ai dreptu. Eu am gresîtu. Trebuia se vinu inca adi la miédia-di. Inse atunce te-am asteptatu pe dta. Dar fiindu cà n-ai vinitu, am fostu silitu sà te incomodezu eu. Ceru scusele mele, cà te conturbu tocmai in momintele acèste, inse...

— Sciu caus-a pentru care ai vinitu. Nu e lucru mare; s-ar fi pututu amanà si pe mane.

— Nici decâtu, domnule vice-comite. Pentru mine e o cestiune de viétia. Ori ce momentu de intardîere mi-nasce o perdere.

— Dar pana mane totuși ai fi pututu sè ascepti. Astadi n-am pututu sè tramitu la dta, càci am fostu fórte ocupatu, inse mane vomu regulà tóta treb-a.

— Inse eu nu potu sà asteptu pan-atunce.

— Si de cumva eu nu voiu voi sà stau acuma de vorba cu dta?

— Trebue sà stai!

— Ce tonu e acèst-a, Lewy?

— Tonulu celui ce are la dispositiunea sa o ocasiune farte potrivita. Daca nu vei voi sè stai cu mine de vorba, te voiu sili.

— Cum?

— Voiu intrà in salóne si voiu vesti acolo, cà pentru ce am vinitu. Precum vedi, sum imbracatu de salonu.

— Dar, inainte de a putà face acèst-a, sèrvitorii mei te voru aruncà pe usia afara.

— Se pote, inse ei nu-mi voru putà astupà gur-a. Voiu spune dara celu putînuloru, cà pentru ce nu vrei sè vorbesci cu mine. Voiu strigà, câtu voiu putà, sè m-auda toti sèrvitorii straini adunați acuma aice. Si eu voiu fi satisfacutu. Resultatulu va fi totu acel-a, cà si candu asiu fi intratu in sala. Mane voru sci si domnii sèrvitoriloru sècretulu. Si inscurtu timpu lu-va aflà totu orasiulu.

— Impertinentu!

— Nici decâtu, domnule, ci numai unu omu, care sciu sè profitu de ocasiune. In lumea de acuma acèst-a e sciinti-a cea mai folositória. Mai bine decâtu ori candu, dta acuma trebue sè-ti satisfaci deoblegamentulu.

— E bine, ce vrei dara? Pe scurtu, càci n-am timpu multu. Ospetii mei aru putà sè observe absinti-a mea.

— Atârna numai de la dta, cà sè ispravimu câtu mai iute. Eu n-am vinitu sè petrecu multu aice; ci sè-mi gatu lucrulu câtu mai iute, ei-apoi sè me rentorcu indata.

— Si eu tocmai asià dorescu.

— Asià dara sè incepemu!

— Si sè gatamu iute!

— Domnule, scii bine, cà astadi a espiratu terminulu politiei dtale, si cà prin urmare mi-esti datoru cu 2000 fl.

— Sciu.

— Asià dara te rogu platesce, apoi ti-voiu redà politi-a si eu me voiu carà p-aci ’ncolo.

— Inse eu n-am tocmai acuma parale.

— E reu, pentru cà eu nu potu așteptà mai departe.

— Dar nu poftescu sè astepti multu.

— Nici unu momentu nu potu. Si eu trebue sè platescu.

— Dar ti-voiu plati interesse bune.

— Nu potu, macaru sè-mi platesci o suta de percente.

— Dar eu ti-oiu plati o suta dóue-dieci.

— Nu potu, nu potu!

— Dar te rogu.

— Insedaru me rogi, domnule, pentru cà eu n-am parale. Bucurosu te-asiu ajuta, inse nu potu.

— Dar fii bunu si astâpta-me! Ti-voiu fi si eu recunoscatoriu. Ai unu fiu, lu-vomu alege jude administrativa.

— Wieheisst?! Solgabireul Fiulu meu nu va primi acèstu postu, pentru cà elu face doctoratulu si sè va rentdrce cà advocatu.

— Apoi totuși voiu gasi dóra si eu vr’ unu mijlocu, cà sè te potu resplati.

— Se póte, sè póte, domnule. Inse eu nu mai potu lasà la dta banii, pentru cà si eu trebue sè platescu, si alții n-am.

— Dar dta ti-vei pute capetà in impru-mutu de la cine-va.

— Inse numai cu percente mari.

— Nu-mi pasa. Voiu plati ori câtu de multu.

— E bine, in timpulu de acuma banii sunt scumpi si greu de capetatu; dar totuși voiu cautà sè-ti gasescu de unde-va pe respundiabilitatea mea.

— Pré bine.

— Deci acuma vomu promulgi terminaulu de platire alu dtale; vomu nimici politi-a de pan-acuma si mi-vei dà alt-a.

— Bucurosu.

— 15 fa, din intemplare este la mine o blanqueta. Binevoiesce a o completà. 15ta si condeiu si negrela, càci eu totu-de-una portu de acèste. Omulu nici odata nu scie candu are trebuintia de ele. Poftimu scrie!

— Câtu ești de afabilu, domnule Lewy.

Si Pista sè puse la mdsa cà sè scria.

— Pe câtu timpu sè prolungimu politi-a? — intrebà elu.

— Pe câtu voiesci dta. Ddca vrei poți si pe unu anu, nu-mi pasa.

— Pré bine, fia, dar unu anu! Câtu ești de bunu dta, candu vrei sè fii!

Si Pista scrise sîrulu primu.

— Dar despre ce suma sè sune politi-a? — întrebà elu apoi.

— Scrie diece mii de fl.

Pista încremeni si sari in picióre, aruncandu condeiulu pe mésa.

— Diece mii de florini! — esclamà elu. Dar nebunitu-ai dta?

— Cum sè nebunescu!

— Dar a cere diece mii de florini pentru ddue mii.

— In adeveru, este o nebunia a ti-i dà asià ieftinu, pe candu alții aru plati si mai multu.

— Ești unu omu fara sufletu.

— Nu me înfrunta, domnule, cu nedreptulu! Nu-ti mai permitu acèst-a. Ddca nu-ti convine, nu subscrie! Platesce-mi datori-a si eu te lasu cu Dumnedieu.

— Dar dta abusezi de starea mea. Scii, cà n-am parale si de-aceea vrei sè me storci.

— Se pote, dar ast-a nu te imputernicesce a me insultà. Banii in diu-a acuma sunt fórte scumpi, eu inca trebue sè platescu pentru ei percente mari, apoi si riscu de multe ori: trebue dara sè fiu si eu assiguratu.

— Sciu, sciu, dar totuși mi-ceri percente grozave.

— Tóta tréb-a e o afacere de târgu. Eu voiescu sé-ti vendu folosulu a dóue mii de florini cu diece mii de fl. Banii sunt marfa cea mai scumpa, potu sè ceru pentru marfa mea câtu voiescu. Nu te silescu s-o cumperi.

— Dar ceri pré multu.

— Pune intr-o cumpena folosulu si in alfa sum-a! Si vei vedà, cà folosulu va apesà mai multu. Diece mii de florini sunt multi bani, inse — considerandu, cà prin ei vei scapà de prostituire, cà ti-vei câștigà liniscea pe unu anu, — totuși nu este o suma asià de mare, cà sè n-o dai bucurosu.

— Usurariu cumplitu ce ești, n-am gânditu totuși sè fii capabilu de o asemene infamia.

— Domnule, modereza-te! Platesce sèu primesce ofertulu ce-ti facu, càci la din contra mane totu orasiulu si comitatulu va aci, in ce stare te afli.

— De vei cutedià sè graiesci, te prepadescu.

— M-am ingrigitu eu si de ast-a înainte de a plecà aice, am lasatu a casa in pu-iulu mesei o epistola sigilata si adressata sociei mele, in care i-am scriau, cà am plecatu aice si decumva asiu patî ceva nenorocire, aceea mi s-ar face prin dta. Vedi dara, cà ori ce ai face, indata s-ar descoperi.

— Omu rafinatu ce ești, asià dara m-ai crediutu capabilu, cà sè-mi mangescu manile cu sângele dtale?

— Dar nu tocmai mi-disesi, cà me vei prepadi?

— Nu asii am intielesu eu.

— Intielege, cum vrei, eu sum pregatita la tóte. Am mai avutu asemene cașuri. Am praesa.

— Vedu.

— Asià dara pe mine nu me vei infricâ.

Ceea ce facu, mi-permite si legea. Va sé dîca stau pe terenu legalu. Nu ine temu de dta.

— Dar acèstu terenu nu sè estinde pana a sari intre dspetii mei spre a me compromite.

— Ai dreptu. Nici nu voiu intra dara. Inse mane voiu face pașii trebuinciosi la tribunalu.

— Dta nu vei face acèst-a.

— Ba face.

— Nu vei face.

— De ce sà n-o facu?

— Éta primescu ofertulu dtale.

— Scrie dara!

Si Pista scrise iute politi-a.

— Éta-o, — dise elu.

Si Lewy scóse politi-a vechia a lui Pista, o predete dîcendu:

— Asii dara afacerea e încheiata. Me recomandu gratiei dtale si in viitoriu.

— Se me feresca Dumnedieu de asemene scene! — respunse Pista.

— Nu sum eu asii omu reu, precum gândesci dta, — dise Lewy suridiendu demonicesce.

— Multi omeni mai de omenia decâtu dta au fostu spendiurati.

— Hehehe! — rise jidanulu si esi.

Era Pista sè duse iute inaiutea unei oglindi, sè vedia dâca fati-a-i nu reoglindesce vr-o iritatiune, càci erá fórte iritatu.

Inse, spre bucuri-a lui, nici o trasurà a fetiei sale nu denuncià acèsta impressiune. Erà o caracteristica a lui, cà de pe fati-a lui nu sè puteau ceti adeveratele sirntieminte ale animei sale.

Apoi si-perià perulu si barb-a, si convinsu cà nimene nu scie si nici nu va sci cele petrecute intre elu si Lewy, dinsulu sè rentorse in salâne.

Acolo apoi si-continuà rolulu de mai nainte. Se aretà pretotutindene. Cu toti vorbi, la toti le spuse câte unu complimentu. Erà veselu, gluinetiu si fórte petrecatoriu.

Cine lu-vedea sèu vorbià cu elu, tre-buià sè dîca:

— Éta unu omu fericitu, caruia nu-i lipsese nimica, spre a putà fi indestulitu!

IV.
Diu-a bucuriei,

In sfirsîtu processulu celu mare, processulu Albinescu si consotii sèi, sè incheia.

Pertractarea finala sè tînii in fiinti-a de fatia a unui publicu fórte numerosu, figurandu si o mulțime de martori.

Resultatulu fu cà nu sè putu dovedi nimica compromitietoru. Martorii pacalirà pe dlu procuroru; cei mai multi nu cutediara a spune in fatia lui Albinescu, ceea ce disera in dosu, la inceputulu processului, pe candu dinsulu fu arestatu; er alții marturira niște casu.. fara de nici o însemnatate politica. Intre toti mai cu minte fu parintele protopopu Plopescu-Nyarfay, càci elu sè facu bolnavu si declarà in scrisu, cà nu-si mai aduce a minte de nimica.

Caus-a acèstei lipse decuragiu fu scirea ce s-a respanditu prin comitatu, cà adeca guvernulu are sè cadia, si atunce sè va schimba si comitele supremu. Martorii dara, adeca Cimbrudanu, Bumbescu etc., gandira, cà ar fi pecatu sè sè mai periclite pentru acèstu comite supremu, care va fi destituitu acuși, si prin urmare nu va putà recompensa ostena-l-a loru.

Ei dara marturira asià, cà sè nu-si închidà calea pentru viitoriu, cu atâtu mai vârtosu, càci — precum sè vorbià — fiitoriulu comite supremu erá unulu dintre amicii intimi ai lui Albinescu.

In ui marea acèstora apoi Albinescu fu redatu libertații dimpreunà cu toti soții lui pedepsiți cu nedreptulu.

De cei neaternatori erá bine, càci puteau sè sè bucure èrasi de indestulire deplina; inse cei ce mai nainte ocupau niște posturi, de acuma înainte aveau sè incapa o viétia plina de grigi apesatórie. Acești din urma adeca inca atunce fure destituiti din posturile loru, deci acuma erau fara pane.

Si numerulu acèstora erá marisioru. Toti cei ce dadurà celu mai micu sèmnu de simtiementu natiunalu, toti cei ce nu-si renegarà cu desevarsîre originea si natiunalitatea loru, fure persecutați grozavu, încurcați in processe de totu felulu, necasîti si in sfirsîtu destituiti.

Processulu Albinescu erá tocmai potrivitu pentru a încurca pe acești omeni, a-i acusà si a-i lipsi de postu.

Inse recâstigarea libertații inspirà mângâiere si acèstora. Ei sperau, càci aveau deja ceva, aveau libertate. Chiar si saraculu supórta mai usioru sarcinele vieții, de cumva e liberu.

Ei scieau, cà nu pentru Albinescu au suferitu, ci pentru simtiementulu loru natiunalu; si acèsta suferintia comuna infratî pe toti si mai tare, i otieli si mai multu spre a pastrà si in viitoriu convingerea loru.

Dar, fiindu cà acea convingere naționala sè identificà cu persdn-a lui Albinescu, dinsii lu-iubirà si stimara si mai adancu. Albinescu deveni unu omu adóratu de catra toti, câți mai remasera fideli stindardului nationalu.

Nu erá mare numerulu loru. Dar stim-a si alipirea manifestata de ei erá cu atâtu mai pretîosa, cu câtu sè sciea, cà aceea e sincera, nefatiarita, si sè esprima chiar cu risiculu perderii loru personale.

Diu-a dara, in care Albinescu si soții sèi fure eliberați, fu o dî mare, odî de bucuria universala pentru toti, învierea libertații.

Diu-a acèsta trebui sè fia sèrbata intr’ unu modu solemnu.

Toti amicii lui Albinescu sè întrunirà dara la elu, cà — petrecendu câte-va 6re de bucuria dimpreunà — sè aduca tributulu tecunoscintiei loru acèstui barbatu.

Erà mai micu numerulu celoru adunați acuma, decâtu candu in acèste salone, la inceputulu istoriei nóstre, s-a tînutu prim-a conferintia naționala, candu toti Romanii in unanimitate si cu mare entusiasrau au candidatu pe Albinescu de deputata; inse acești toti erau amici fideli, nu numai persónei, da si causei, — gata a-si manifesta convingere chiar si fatia de pericolulu celu mai mare.

Nici sgomotulu nu erá asià de mare a atunce. Nu sè vorbi cu tonu atâtu de nalta Nu sè audîra asià frase mari. Nu sè pronun ciara niște vorbiri atâtu de ’nflorilate. Pentn ce? Pentru cà cei mai multi din omenii acei: lipsirà; erá dintre aceștia nimene n-avea tre buintia sè sè laude, cà ce natioualistu mar e dinsulu, càci toti sè cunosceau bine si scieai ce simtieminte are fia-care; nimene nu tre buià sé-si duca in tergu professiunea sa di credintia politica, chiamandu cu vorbe sonori atențiunea publicului a supra ei. Conversa tiunea decurse in linisce, sèriosu si cu dem nitate; càci in sîrulu aniloru toti facurà prafritica, cà tonulu mare e insusîrea goletâtii, cî si butea atunce suna mai tare candu nu este nimica in ea.

Nici toastu nu sè dîse, decâtu numa unulu. Semnulu, cà oratorii de atunce, Cimbrudanu, Bumbescu, Plopescu etc. lipsirà cu desevirsîre; omenii vorbeloru mari nu ma erau de fatia, ci numai dmenii fapteloru.

Dar nici uniculu toastu nu fu dedicatu lui Albinescu, ci sociei sale. Preotulu localu, parintele lacobescu, carele a suferitu dimpreunà cu Albinescu, a cerutu voi-a sè intrerumpa tacerea, cà prin cuvinte simple, dar purcese din anime, sè aduca tributulu stimei sale acelei femei de modelu, care prin iubirea sa de sotiu, prin virtutea sa de femeia si prin caracterulu sèu stralucitu cà diamantulu, a binemeritatu de toti.

Cuvintele bine simtîte fure intimpinate cu entusiasrau de toti, si respunsulu domnei Albinescu fu esprimatu prin dóue lacrime, cari sè ivirà stralucindu in ochii ei.

Bucuri-a dinsei erá mare.

Dar aceea devini si mai mare, candu Auror-a sè scolà de la mésa, si — cà adausu la toastulu parintelui lacobescu — depuse o sèrutare ferbinte pe man-a ei.

Ea si-imbratîsià fiic-a adoptiva, si i sèrutà fruntea cu adeverata iubire si fericire de mama.

Acésta scena simpla, dar de cea mai innalta indestulire familiaria, facu o pré placutà impressiune a supra tuturora; dar mai alesu fu petrunsu Aureliu Pompilescu. Elu simți o tresarire puternica in anim-a sa.

Caus-a sguduirii sale interne nu fu numai vederea acèstei scene familiarie fericite, ci unu motivu si mai delicatu pentru elu, care lu-atingea multu mai aprope.

Cum Auror-a sè aplecà sè sèrute man-a domnei Albinescu, si privindu in susu la acea femeia, buna cà o mama dulce, fati-a copilei recunoscatore i sè parea cà are o espressiune, care sèmenà de minune cu a repausatei Aurore.

Amu spusu mai susu, cà fiic-a adoptiva a lui Albinescu sèmenà multu cu repausat-a loru Aurora. Totu omulu sciea acèst-a, carele a vediutu candu-va pe repausat-a si cunoscea pe cea viua; asià dara si Aureliu. Cu tóte acéste inse nici odata asemenarea ei cu repausat-a nu facu a supra lui o impressiune atâtu de mare cà si acuma.

Caus-a dóra erá aceea, cà si ómenii cari sèmenà unulu altuia, au totuși unele mișcari proprie caracteristice, cari mai alesu rechiama in mintea privitoriului acèsta asemenare. De multe ori o mica inchinare de capu, o privire cà din intemplare, unu surieu nefatiaritu, e de ajunau spre a produce o asemenare sèu a o intari si mai multu.

De siguru unu asià momentu fu si acèst-a, in care Aureliu aflà o asemenare ei mai mare intre acèste dóue fete frumóse, una mórta si alt-a viua.

Nu trebue inse sè uitamu nici aceea, cà de candu dinsulu o vediuse mai pe urma, trecurà aprbpe la doi ani. De atunce ea sè desvoltà fórte multu, trecii prin schimbare mare, càci doi ani in viéti-a unei fete tinere producu efecte mari.

Atunce dins-a erá inca o copila pré tinera, abia trecuta de cinci-spre-diece anisiori batuti, tocmai in stadiulu celu mai delicatu alu desvoltarii, unu bobocelu de roșa, despre care nu sè sciea, deca va avé noroculu sè sè desvolte frumosu: acuma inse ea erá o feciora înzestrata cu tóte farmecile frumuseții, o fibre incantatoria, o regina a floriloru.

Candu Aureliu o vediu mai pe urma, ea sèmenà verisibrei sale, inse trasurile ei nu erau inca marcate definitivu, càci sè aflau tocmai in processulu desvoltarii: de atunce inse acele sè demarcara, devenira mai depline, sè desvoltara de totu, si infatîsiara o asemenare mai mare si mai completa.

Cine o vedea acuma, i parea cà vede pe repausat-a ei verisióra.

Si cum ea crescea si cum asemenarea acèst-a devinià totu mai mare, bucuri-a matusiei sale sè facea totu mai viua. Pe dî ce mergea ea sè simtiea mai fericita, vocea sublima a mangaiârii i alinà durerile perderii, càci vedea inaintea sa cà inviata pe scump-a ei fiica, pe care atâtu de multu o iubise si pe care o perduse atâtu de iute!

Insusi Albinescu, candu — dupa o departare de doi ani — sè rentórse, fu suprinsu atâtu de placutu la vederea acèstei asemenâri totu mai mari, incâtu anim-a lui tresari de bucuria.

Afara de dinsii, asemenarea Aurorei a supra nimenuia nu facu impressiune mai mare si mai dulce, decâtu a supra lui Aureliu. Elu iubise din adanculu animei tale pe repausat-a Aurora; a plansu-o multu, càci cu dins-a parea cà i-a apusu si steu-a fericirii. Dar acuma, vediendu acèsta copila incantatoria, i parea, cà totulu a fostu numai unu visu; cà idealulu vieții sale n-a muritu, cà nu l-a perdutu, sèu celu putinu cà l-a recâstigatu, càci dta acèsta copila e totu acea, pe care dinsulu o adorà si pe care o crediii perduta. Aurora de multu stinsa, de multu mórta, stetea èrasi inaintea lui!

Si acèsta remprospetare a memoriei repausatei, i implu anim-a de niște simtieminte ceresci, càci si-aduse a minte de acelu timpu fericitu candu ea traià si dinsulu petrecea in giurulu ei, asteptandu si cerendu realisarea unui visu de fericire ceresca!

Oh! ce timpu frumosu erá acel-a!...

Si dta cà timpulu acel-a renvià! Figur-a copilei adórate i sè infatîsió de nou. Amoralii stinsu i sè aprinse èrasi. Numai subiectulu aceluia sè stramutà. Elu iubià si acuma pe Auror-a repausata, dar in figur-a Aurorei vine. Iubià pe acèst-a, dar cu amorulu celei prime; o iubià numai pentru cà i desteptà in anima pe cea repausata.

O iubià si erá fericitu; càci avea o comora mare, speranti-a. Elu credea, cà va fi iubitu.

Tote acèste sè petrecura in anim-a lui in momentulu in care Auror-a sèrutà cu stima man-a matusiei sale.

Petrunsu ce erá de impressiunea acèstei vederi fericite, dinsulu voi sè sè scole si sè dîca unu toastu pentru sanetatea acèstei fiice bune, care a mangaiatu pe matusi-a sa in suferintiele acèsteia.

Dar sè temu, cà nu va gasi cuvinte spre a-si descoperi stim-a nemarginità éra de alta parte gândi, cà din acèsta confusiune ascultatorii voru deduce, cà nu numai stim-a, dar si amorulu l-a indemnatu a luà cuventulu.

Apoi elu nu voi nici a figurà cà ora toru confusu, nici a-si duce amorulu in tergi cà sè-lu vdda toti si inca mai nainte de a-l fi marturitu fiintiei adórate.

Ori care situatiune din acèste ar fi fost pré comica, si unu omu sèriosu nici decâtu ni póte sè sè faca de risu, càci astu-felu si-peri cliteza mai multu viitoriulu decâtu prin combatere sèriósa câtu de mare. Arin-a satire e cea mai puternica si mai periculósa.

Deci elu tacu.

Dar, sub impressiunea unoru simtie minte atâtu de frumdse, nu sè putu stapan. totuși sè nu sè scole, spre a dà espressiune omagiului sèu fatia de dn-a Albinescu.

Deci sè scolà, inse nu spre a vorbi; cuvintele nu puteau sè esprime simtiemintele lui. I trebuià o limba mai perfecta.

Se înclinà dara cu respectu înaintea sociei lui Albinescu, i prinse man-a si o sèrutà cu stima adanca, dar o sèrutà tocmai in locuiți acel-a, unde mai nainte Aurora depuse o sanitare ferbinte.

Astu-felu budiele loru mai cà sè atinserà...

Apoi si-oferi iute bratiulu spre a conduce pe Aurora la loculu unde siedea la mésa. Si o duse cu fatia stralucinda, sub impressiunea celei mai innalte fericiri. Si sosindu acolo, serutà si man-a ei.

Oh! dèca acèsta sèrutare de mana ar fi sciutu sè vorbdsca! Ea ar fi descoperita candidei fecidre multe cugete sècrete, multe simțiri ascunse; i-ar fi deschisu o lume nóua, in care fantasi-a ei inca n-a amblatu; i-ar fi zugravitu fericirea unui viitoru frumosu!

Dar sarutarea de mana nu scie sè vorbdsca. Ea n-are limba care sè esprime prin cuvinte. Totu pi in ce sè póte destinge, este, cà a une ori e mai calda sèu mai rece, — si ca man-a câte odata tremura candu prinde o mana strainà spre a o sèruta.

Deca Auror-a ar fi intielesu acèstu limbagiu alu simtieminteloru sècrete, ar fi pututu bagà de sèma, cà sarutarea lui Aureliu erá ferbinte si cà man-a lui tremura!

Inse dins-a erá inca o feta neesperta. Nu cunoscea nici unulu din miile efecte ale amorului. Ea gândea, cà sarutarea de mana, cu care a onorat-o Aureliu, nu este decâtu unu actu de eticheta si nimicu mai multu.

Nici nu visà, cà aceea e introducere la unu amoru ferbinte, care i va causà multe nopți de insomniu, dar si multa fericire.

Si nici nu observà, cà in momentulu acel-a si man-a ei tremurà, dr in anim-a ei sè furisià unu simtiementu curiosu, càci totu-odata erá si dulce si amaru.

Sublimu momentu alu primului amoru!

Aureliu i dîse o vorba de complimentu, apoi sè departà, càci dinsulu nu siedea langa ea.

Dar ea nu audi vorb-a aceea. Ea erá deja confusa, ochii ei rateciau fara tînta, budiele-i tremurau, si numai prin o înclinare de capu respunse — la complimentulu neaudîtu.

Atât-a fu totu ce dinsii conversarà la olalta. In decursulu sèrbarii Aureliu nu sè mai apropià de ea; nu mai sciea ce sè-i dîca, cu tóte cà avea sè-i impartesidsca mii de cuvinte frumóse; nu-i mai grai nici unu cuventu, dar ochii lui remasera atîntiti totu spre dins-a.

Auror-a inca erá fórte tacutà in sèr-a acèst-a. Vorbià putînu, si parea a fi pré confusa, cà celu ce nu sè afla bine.

Cu tóte acèste inse ea sè aflà fórte bine.

La finea sèrbarii, atâtu ea, câtu si Aureliu — cu tóte cà nu conversarà mai nimica — si-dîeera, cà si-au petrecutu fórte bine.

Asià dara diu-a acèst-a in tóta privinti-a fii — diu-a bucuriei.

V.
Firele intrigei.

Aureliu Pompilescu sè rentorse a casa fericitu.

Intocmai cà celu ce a perdutu candu-va o comâra pretîdsa, dai o regasesce: asià si dinsulu sè simtiea acum recompensata pentru tóte suferintiele trecutului.

A perdutu pe Auror-a cea repausata, dar a gasitu pe sâmenulu ei, care va suplini-o in tóte, care póte sè-i devinà si mai scumpa, càci ddra lu-va iubi.

A perdutu unu margaritaru si a gasitu unu diamantu...

Si dta cà incepu a sè mangaià pentru suferintiele trecute. Anim-a omenesca e fórte egoista. Elu nu mai gelià atâtu de adancu pe cea repausata, càci sè bucurà mai tare de cea viua.

Si, sub impressiunea acèstoru simtie-minte sublime, incepii a-si crea o mulțime de visuri frumose. In viitoru elu sè vedea deja fericitu, realisandu-se tóte aspiratiunile lui.

Fericitu!...

Nici nu baga de sèma, cà pe candu elu sè credea liberu, càci fu eliberatu din arestulu comitatului, in momintele acèste cadiu in prinsóre si mai grea si mai periculdsa, cà èrasi nu mai erá liberu, cà a devenitu prinsonierulu amorului.

Dar nu-i pasà lui de ast-a, càci prinsórea acèst-a erá dulce, placutà, erá prinsdrea fericirii.

Sosindu a casa, nici mai voi sè idsa in diu-a aceea, càci anim-a lui erá atâtu de inundata de simtieminte, incâtu ori ce atingere cu lumea din afara i facea neplacere.

Remase dara in locuinti-a sa, prea n-blandu-se fórte emotiunatu si medità despre vlitoriulu sèu, despre fericirea sa.

Era singuru. Adjuncti nu mai avea, càci — arestatu mai nainte cu doi ani — fu silitu a-si închide cancelari-a advocatiala, si inca nu o deschise, càci timpulu — de la eliberarea sa — fu scurtu, si dinsulu avu alte lucruri mai grabnice.

Acuma putea sè incepa o vietia nóua.

Nu-lu mai îngreuna nici o acusa, càci la fo-rulu alu doile câștigà si processulu ce i s-a intentatu — prin inriurirea lui Pista — pentru conturbarea linistei publice, adeca pentru sèrenad-a ce a facutu acèstuia, sèu mai bine pentru cà a cutediatu sè cânte pe strada in o sèra „Destépta-te Romane!“

Si dorii câtu mai curendu a începe o viatia nóua, a-si deschide èrasi cancelaria, a-si arangià câtu mai curendu treburile, sè sè pata însura, càci éta si-a si gasitu mirés-a.

Primulu procesau, pe care si-l-a intiputu a-lu întreprinde, i promitea o sènsatiune mare. De óra-ce greutatea cea mai mare a processului dusu de procurorulu regescu in contra lui Albinescu si a sociloru sèi sè intemeià pe denunciarea lui Bumbescu, Cimbrudanu etc., si fiindu cà la pertractarea finala sè dovedi, cà aceea a fostu falsa: Aureliu hotarî, cà primulu actu advocatialu alu lui sè fia intentarea unui processu in contra loru pentru delațiune falsa.

Si de la acèst-a sperà multu. Erà siguru, ca-lu va câștigà. Atunce apoi dușmanii lui si ai lui Albinescu, renegatii causei natiunale, voru fi resbunati. Elu si ceialalti voru avé o satisfactiune deplina.

Si gândindu la acelu momentu, in care va pute rușina pe toti, sè simtiea inca de acuma indestulitu si resplatitu pentru suferintiele sale nedrepte.

Si acelu momentu trebuii sè sosesea de siguru. Totu planulu lui erá bine meditații. Tóte firele intrigei sè aflau in manile lui. Successulu trebuia sè urmeze in favorulu lui.

Asià dara in privinti-a acèstoru persóne erá liniscitu. N-avea decâtu sè incdpa processulu, si justiti-a nu putea sè nu-i promità a face dreptate.

Mai erá inse unu individu, care asemene trebuii sè-si capete resplat-a meritata de la elu; eroulu de frunte si conducatorulu tutu-roru fapteloru anti-nationale din anii din urma, — prin urmare unu omu vrednica de o peddpsa si mai simtîtdria.

Zimbrai Pista!

Acestu nume resunà indata in audiulu lui Aureliu, candu si-facea planulu de resbunare; acèstu omu avea cea mai mare ura a lui: asià dara acèst-a trebuii sè sufere mai adancu lovitur-a sortii condusa de dinsulu.

De n-ar fi fostu Pista, Romanii n-aru stà adi asià slabu. Elu e caus-a tuturora. Elu a derimatu solidaritatea romana. Elu a innaltiatu stindardulu cornptiunii.

E bine, Aureliu nici nu avea unu gându mai de frunte, decâtu a resbunà purtarea lui Pista. Inca nu esî din aresta, candu dinsulu si-facu unu planu bine combinații.

Elu audîse inca acolo, cà Pista începe a decade materialminte, cà luxulu muierii sale consuma totu vinitulu lui, ma cà acèst-a nici nu ajunge, cà a vendutu totu ce a avutu si totuși nu-i ajunge, ci e silitu sè mai faca si datorii, si cà acèste s-au si urcatu la o suma fórte mare.

Pe acèsta impregiurare si-a inteineiatu dara dinsulu totu planulu sèu de resbunare.

Eta care erá acelu planu!

Dupà esîre din arestu a sè informa numai decâtu, dèca acèsta vorba a lumei e adeverata? Despre acèst-a sè va putè convinge la jidovulu Lewy Rosenstein, celu mai vestitu usurariu alu comitatului. Ddca Pista si-a facutu datorii, de sigura la acèst-a le-a facutu, càci altulu nu pré dispunea de unu capitalu mai mare, de care putea sè aiba trebuintia Pista.

De cumva apoi sè va constata, cà lumea u-a vorbitu fara temeiu si cà vice-comitele in adeveru e plinu de datorii, dinsulu va cumperà de la Lewy Rosenetein tóte politiele lui Pista, si atunce apoi lu-va avé de totu in puterea sa.

Politiele acele i voru fi armele cele mai sigure spre a-lu nimici cu desevarsîre.

Precum sè vede, planulu erá destulu de sîretu.

Indata-ce esî din arestu, Aureliu sè si apucà a-lu pune in stadiulu realisarii.

A dóu-a dî, elu numai decâtu merse la usurariulu Rosenstein sè sè informeze.

Acel-a lu-primi cu afabilitate. Dâra spera a face cu ospele sèu unu câstigu bunu.

Aureliu inse numai decâtu lu-fâcu de a intielege, cà elu n-a vinitu sè cara bani, ci — din contra — sè cumpere ceva.

— Cum te laudi cu întreprinderile dtale? — lu-intrebà Aureliu.

— Reu, reu, domnule! Nu sunt bani.

— Cu atâtu mai bine de dta, pentru cà atunce vinu mai multi la dta sè contracteze vr-unu impruinutu.

— Dar nici eu n-am.

— Dâra ai imprumutatu la multi.

— Nu la multi, ci multu.

— A propos! E dreptu, cà si vice-comitele are la dta niște politie?

— Dreptu.

— Câte?

— Nu multe.

— Diece, cinci-spre-diece?

— Nu asià multe. Numai cinci.

— Numai? — dîse Aureliu cu ironia. Si de ce sume?

— Trei de câte cinci sute fl.; un-a de o mia; si un-a de dóue mii fl.

— Si ai sperantia, câ-ti vei primi banii?

— Cum sè nul? Domnulu vice-comite stà bine.

— Te insieli. Elu e unu omu saracu.

— Bani sclu cà nu are, inse mosî-a parintiésca totu i mai aduce unu vinitu frumosu.

— Inse mosî-a aceea nu mai e a lui decâtu numai cu numele. A vendutu-o unui prietenu in sèpteman-a trecuta.

Jidovulu sè sparia.

— A vendutu-o? — esclamà elu. Eu nu sciu nimica despre acèst-a.

— Nu dieu, pentru cà vendiarea s-a facutu in sècretu. Mosî-a si acuma e scrisa inca pe numele lui, cà lumea sà nici nu gâudésca, cumca Zimbrai Pista a ajunsu in nis impregiurari materiale atâtu de apesatdr incâtu a foștii silitu sè-si venda mosî-a. An culu acèst-a figurdza inaintea lumei cà are dasiulu lui Zimbrai, pana candu dóra acèst va fi in stare a plati datori-a; in casulu in déca Zimbrai pana la terminulu ficsatu nu i putè plati, mosî-a sè va scrie pe numele ad veratului ei proprietariu. Pana atunce Pis i-a datu in scrisu o assigurare, prin care promite pe cuventulu sèu de onóre, cà nu i mai îngreuna cu nici o datoria acèsta moși

— Ce folosu! Elu a si facutu datorii mine!

— E bine, cà sè assigure mai tare arendasiulu sèu, i-a datu si-o invoire de ii tabulare, de care acèst-a sè va pute folosi ii data-ce va audî, cà Pista e strimtoritu o creditori. Va sè dîca, dta vei vini tardîu c pretensiunile dtale.

— Apoi totuși nu me temu, cà nu voiu putè incassà. Elu are unu socru bogat si acel-a va plati de siguru tóte datoriile ginerelui sèu.

— Plati dieu, de va voi.

— Inse elu va voi. Nu va lașa sè sè pe teze numele ginerelui sèu.

— Se pote. Inse dta la tóta intemplarea vei avé mari neplaceri.

— M-am deprinsu cu de acèste. Tocmai pentru aceea capetu provisiune afara de per-eentele acordate.

— Dar eu ti-asiu propune unu mijlocu prin care ai putà scapà de acèste neplaceri.

— Unu G-schäft mai bunu?

— Da.

— Ce?

— Vinde-mi mie politiele acele! Eu ti-le voiu plati indata. Asià apoi vei scapà de tóte neplacerile.

— Gott über die Welt! Ast-a nu-i rea propunere. O primescu.

— E bine, sè le vedu dara!

— N-ai pentru ce a le vedà inca. Mai astepta putîntelu, càci acuma inca nu sunt de vendiare.

— Dar tocmai acuma dîsesi, cà primesc! propunerea mea sè mi le vindi!

— Da, ti-le vendu, inse nu acuma.

— Ci candu?

— Mai tardîu.

— Si pentru ce nu acuma?

— Pentru cà mi-am datu cuventulu de onóre lui Zimbrai, cà nu le voiu vinde pana la terminu.

La cuventulu „onóre“ Aureliu aruncà o cautaturà ironica spre Lewy, si apoi dise:

— Dar eu ti-dau mai multu pentru ele.

— Si Zimbrai trebue sè-mi deie alte politie despre sume mai mari, de cumva nu va fi in stare a plati acèste.

— Acest-a e dara motivulu de onóre alu dtale, pentru care nu voiesci sè-mi vindi acuma politiele! Dta adeca speri a câștiga mai multu, càci vrei a mi le vinde atunce mai scumpu!

— G-schäftulu e G-schäft, domnule.

— Dar te insieli, càci eu nici atunce nu-ti voiu dà mai multu decâtu acuma.

— Nu crede, domnule! Eu sum siguru, de contrariu. Dta vei plati bucurosu mai multu.

— De unde scii ast-a cu atât-a positivitate?

— De acolo, cà cunoscu planulu dtale. Sciu ce intentiune ai cu acèste politie. Nu este acèst-a casulu primu, care mi-se intempla in viétia. Am pracsa in privinti-a ast-a. Sciu ce va sè dîca aceea, candu inimiculu de morte alu datorasiului-meu vine sè cumpere politiele acèstuia.

— Ce?

— Aceea, cà inimiculu acèst-a vre sè nimicasca de totu pe datorasiulu meu. Éta si intentiunea dtale.

— De asta-data te-ai insielatu. Ori câtu de mare dusmanu sè fiu lui Zimbrai, totuși n-asiu riscà atâtia bani pentru elu.

— Pentru ce nu, domnule, dèca prin ast-a poți sè potolesci unu simtiementu ascunsu alu animei, dèca lu-vei putà nimici? Resbunarea este atâtu de dulce, incâtu aceea nici odata nu e scumpa.

Aureliu sè uità la jidanulu sîretu, care inca de acuma incepe a-i recomandà marfa din viitoriu, aprindiendu-i in anima schintei-a resbunârii.

Apoi i respunse:

— Dar eu nu pentru mine voiescu sè cumperu acele politie, ci cà advocatu sum imputernicitu de altulu.

— Sciu, sciu! Dta vei pune pe cine-va sè figureze in loculu dasca de felu, cà dtale, cà lumea sè nu gânsiaice resbunarea joca rolulu de frunte! Sciu, sciu! Avutu-am si cașuri de acèste.

— Dta cunosci câte blastematii sunt in lume.

— Am avutu de a face cu multi ómeni.

— Dar cu mine totu te insieli.

— Apoi bine. Dar dta totuși vei cumperà la timpulu sèu politiele lui Zimbrai si mai scumpu decâtu acuma.

— Nu credu.

— Fii bunu, si vorbesce cu celu-ce te-a imputernicitu. Acel-a de siguru are unu interessu mare si le cumpere. Intielege-te cu elu!

Si dupa acèste vorbe jidovulu surise cu ironia, cà celu ce cunósce totu planulu contrarului sèu si numai si-bate jocu de elu.

Erà multa impertinentia in acèsta privire.

Aureliu, tulburatu de totu in internulu sèu prin portarea jidovului, se facu totuși, cà nu pricepe alusiunea lui, deci i dîse:

— E bine, voiu vedà. Am si vorbescu cu clientulu meu, si la timpulu sèu ti-oiu spune resultatulu. Si vii apoi la mine!

— Voiu luà libertate a me infatîsià, — respunse jidovulu cu umilintia, petrecendu pana la usia pe Aureliu.

Dupà acèsta convorbire trecurà dóue sèptemani. Urmi sèrbarea dîlei de bucuria la Albinesèu, de unde — precum dîseramu — Aureliu sè rentorse a casa plinu de fericire, si nici nu esî in diu-a aceea.

In acèsta sèra sè tînu la vice-comitele memorabilulu baiu, la care si noi luaramu parte si furemu martori la convorbirea lui Pista cu jidovulu.

In deminati-a urmatdria Aureliu abia' sè scoli candu Lewy Rosenstein sè infatîsià la dinsulu.

— Buna deminatia! — dise jidovulu cu fatia stralucinda de bucuria si frecandu-si manile, cà negutiatoriulu candu vrà si faca vr-o treba buna.

— Multiam dumitale, Lewy. Dar ce e nou?

— Am vinitu si ne intielegemu in afacerea nostra de politie ale lui Zimbrai.

— Asià. Am si uitatu!

— Vorbitu-ai cu clientulu dtale?

— Vorbitu.

— Si ce ti a dîsu?

— Cà nu mai voiesce si cumpere nici o politia de a lui Zimbrai.

Lewy sè sparià. De-una-di elu le-ar fi pututu vinde tóte cu pretiu bunu; si eta acuma a perdutu pe cumperatoriulu celu bunu mare perdere.

— Nu, nu! — repeți Aureliu. Ved asià patiesce acel-a care nu sè indestulesce ci putînu. Perde si ce are. Acuma afla-ti cumperatoru, dèca poți!

Grabimu a desluci pe cetitori, cà Aureliu si acuma avea intentiunea sè cumperi politiele lui Pista, inse vediendu, cà jidovulu voiesce sè-lu jefuiascà, grabi si elu a-lu pacali, fatiarindu cà nu-i mai trebuescu politiele, cà astu-felu sè le pota cumperà mai lesne.

Si apucatur-a lui reesî bine. Lewy in adeveru sè sparià, cà si-a perdutu cumperatoriulu. Acuma erá gata sè sè invoiasca bucurosu a le vinde si mai lesne.

Dar si dinsulu erá sîretu. Se prefacà, cà nu-i pare nici decâtu reu, si incepu a conversà cu nepasare:

— Asià dara nu vomu face tergu olalta.

— Nu.

— Mi-pare fórte reu.

— Si mie.

— N-am dara ce mai stà aice. Me recomandu.

— Dar en stainitielu! Nu trece asià iute, cà tîganulu prin raiu! Mai siedi la mine!

— Va sè dîca, elu totuși are de gându sè cumpere politiele, — si-dîse Lewy cu bucuria.

Apoi adause cu voce nalta:

— Multiamu. Dar nu potu siede multu, càci am unu lucru fórte urgentu.

Si dupa acèste vorbe elu ocupà locu pe unu scaunu.

— Precum ti-am spusu, — începu Aureliu, — clientulu meu a renunciatu d-a cumperà acele politie. Inse dóra ti-voiu putà gasi altulu. Spre acèstu scopu inse trebue sè sciu, cà cu câtu le vindi?

— Acuma le dau mai scumpu, càci de atunce am mai datu bani vice-comitelui, deci ele suna despre sume mai mari.

— Despre ce sume?

Si dreptu respunsu, Lewy si-scóse portfoiulu si puse pe mdsa cinci politie.

Aureliu le luà in mana, si le esaminà pe rondu.

— Dar acèste nu sunt politiele despre cari am vorbitu, — dîse elu cu mirare.

— Nu, càci acele tóte s-au prolungitu.

— In locu de ddue mii de fl. ai storsu de la elu o politia despre 10,000 fl.; in locu de 1000 fl. una de 4000 fl., si in locu de cele trei de câte 500 fl., ai capetatu altele de câte 2000 fl.

— Asii e!

— Grozavul

— Nici decâtu, domnule, ci unu lucru de tóte dîlele.

— Mare usurariu te-am crediutu, inse atât-a totuși n-asiu fi presupusu despre dta.

— Dar trebue sè scii, cà eu i-am mai imprumutatu niște bani. Apoi banii aceștia nu sunt ai mei. Si eu trebue sè platescu percente mari unde mi s-au datu. Prin urmare nu e mirare, deca si eu sum silitu a cere percente mari. Dar in sfirsîtu, eu nu silescu pe nimene sè ia bani de la mine; dèca inse ia, platesca!

— In privinti-a acèst-a ai dreptu. Eu inca aflu fórte naturalu, cà acolo, unde banii dtale sunt periclitați, sè-ti ceri percente mai mari. Totuși, in casulu acèst-a ai mersu pré departe.

— Numai la aparintia, inse dèca vei gândi la câte neplaceri si insulte sum espusu, si dta vei recunosce, cà nu-su asià mare usu-rariu, cum me cârtesce lumea.

— Cum sè fii?! Dta nu iei decâtu numai patru sute de percente! Nimica totu! Dar sè vedi, prin acèsta scoți o suma, pentru care nu potu sè-ti gasescu nici unu cumperatoriu. Celu mai boaatu omu, carele ar riscà spre acèstu scopu, incâtu lu-cunoscu, nu ti-ai dà mai multu decâtu o mia de florini pentru tóte politiele.

— O mia de fl. pentru dóue-dieci de mii? Dar ast-a e o batjocura!

— Nici decâtu. Atât-a potu sè-ti oferu eiguru in numele acelui domnu, mai multu nu.

— Dar e pré putînu! De risu 1

— E bine, cu câtu le vindi dara?

— Apoi sè vorbimu dar sèriosu! Politiele acèste tóte la olalta suna despre ddue-dieci de mii. Dtale inse ti-le dau cu diece mii.

— N-am atâtia bani.

— Câtu mi-dai dara?

— Se nu sporimu la vorbe multe, dta ti-promitu dóue mii de florini.

— Se me bata Dumnedieu, domnule, dèca potu sè ti-le dau cu atât-a! Dar ti-mai lasu ceva. Cumpera-le cu optu mii!

— Nu potu.

— Cu siepte mii!

— E pré multu.

— Câtu mi-dai dara?

— Doue mii si cinci sute.

— Dta nu voiesci pagub-a mea. Si eu asiu avé paguba mare, dèca ti-le-asiu dà cu atât-a. De-mi cinci mii!

— Nici unu cruceriu mai multu.

— Nici patru mii?

— Nici.

— Dè-mi dara trei mii.

— Nu-mi pasa. Numai sè gatamu iute, càci si eu am unu lucru grabnicu. Éta banii.

Si Aureliu scose banii. I predete jidovului. Si incluse politiele in puiulu mesei sale.

Fati-a lui Lewy stralucià de bucuria. Elu numerà banii bine si apoi i puse in portfoiu.

— Numai dtale ti-le-am datu asià lesne, — dîse elu, — altuia nu le-asiu fi datu nici cu pretiulu duplu.

— Sciu, sciu, — respunse Aureliu suridiendu.

— Dar acuma trebue sà me ducu, càci si pan’ acuma am siediutu pré multu. Me recomandu.

— Norocu!

Si cu acèste Lewy si-luà peleri-a si sè departà iute si totu suridiendu.

Aureliu asemene suridea.

Ambii erau fórte indestuliti.

Fia-care gândea, cà a facutu o treba buna.

Aureliu cugeta, cà a cumperatu fórte lesne politiele. Doue-dieci de mii numai cu trei mii!

Lewy sè bucura, cà si-a pututu vinde asia bine politiele. Acele l-au constatu pe elu numai o mia si cinci sute, si dta le-a vendutu cu trei mii. Va sè dîca, o suta de percente! Totu mai bine decâtu nimica. Apoi a scapatu de multe neplaceri.

Aureliu erá de parerea, cà a pacalitu pe jidovulu, carele asii lesne i-a vendutu arm-a cea mai puternica; dra jidovulu erá convinsu, cà elu s-a facutu scapatu de o marfa fara de nici unu pretiu, càci tocmai in diu-a precedenta arendasiulu moșiei lui Zimbrai a datu cererea la tribunalu, cà mosî-a sè sè scria pe numele lui.

Inse chiar sè fi si sciutu Aureliu acèst-a, totuși s-ar fi bucuratu de tergulu facutu. Ma de cumva jidovulu i spunea, cà Pista nu mai are mosî-a aceea uici nominalu, elu sè bucurà si mai tare, càci astu-felu putea fi si mai siguru de realisarea scopului sèu.

De cumva Aureliu sciea, cà Pista are parale de ajunau si va fi in stare sè platesca sum-a din politie, dinsulu nu le cumperà, càci astu-felu dorinti-a lui de resbunare nici decâtu nu sè efeptuia.

Dorinti-a lui de resbunare i sioptea, cà trebue sè umilesca pe Pista; sè-lu rușineze de totu, sè atârne numai de grati-a lui, cà astu-felu sè-si ia resplata meritata pentru faptele sale anti-nationale.

Va sè dîca, trebuia cà Pista sè n-aiba nici unu cruceriu, sè nu fia in stare a plati politiele acèste.

Si Aureliu erá sigura de ast-a. Elu cunoscea bine conditiunile materiale in cari traià Pista. De aceea, crediendu cà are in mana tóte firile intrigei, sè bucura inca de acuma de triumfulu sèu in viitoriu.

VI.
Schimbare la fatia.

Nu peste multu sè ’ntemplara lucruri mari in comitatu. Guvernulu tierii sè schimbà si prin urmare unii dintre comiții supremi fure distituiti. Intre aceștia fu insîratu si contele Szunyogvary, cornițele supremu alu comitatului unde sè aflateatrulu eveneminteloru nóstre.

In loculu lui fu numitu altulu, unu omu mai liberalu, de si nu conte — dar omu stimatu de toti, unu prietenu din copilaria alu lui Albinescu.

Acesta impregiurare înspaimântà pe toti dușmanii lui, crediendu cà dinsulu prin inriurirea sa va resbunà portarea loru.

Mai tare sè spariara inse aceia, cari in processulu intentatu in contra lui facurà fostului comite supremu si procurorului regescu impartesîri false.

Cimbrudanu, Bumbescu si ceialalti nu mai puteau de frica, cu atâtu mai vertosu, cà pentru portarea loru anti-romana sub fostulu comite supremu li s-a trecutu cu vederea unele abateri de lege si câteva crime.

Nu le vomu insîrà, càci fapte de acèste pré sunt cunoscute in tóte parțile si sè petrecu in tóte dîlele pana si ’n timpulu presinte.

Si fric-a loru erá mare, pentru cà noulu comite supremu — Selindy Gàbor — de catra toti fu cunoscutu cà unu omu iubitoru de dreptate, care nu sufere cà nemoral-asà sè incuibe nici din consideratiuni politice.

Cea mai adanca nelinisce a loru inse fu inspirata prin acea scire sioptita de toti, cà Pompilescu voiesce sè intenteze unu procesau in contra loiu pentru delațiune falsa.

Acesta puse pe toti intr-unu cornu de capra, càci toti erau convinși, cà in casulu dèca Pompilescu varealisà vointi-a sa, ei voru fi pedepsiți aspru, càci delațiunea loru in adeveru a fostu falsa.

Acuma dara dinsii sè aflau in perplesi-tatea cea mai mare. Pericolulu erá in usia. Acest-a trebuià delaturatu cu ori ce pretiu. Ei dara trebuiau sè-si câștige grati-a lui Aureliu.

Inse cum? A merge la elu si a-i cere iertare, sèu a-lu ruga sà nu incâpa processulu, nu-i lasà anim-a. De atât-a umilire totuși sè sfieau, li erá rușine.

Apoi prin procedur-a acèst-a sè riscà multu, fara cà sè sè fi pututu sperà dinainte unu resultatu bunu.

Trebuià dara sè sè alega alta cele.

Omeni cari nici odata n-au umblatu pe calea cea drdpta, ei indata si descoperirà calea care va pute sâ-i conducà la scopulu loru.

Dar sà nu gândiți, cà acèsta descoperire fu ddra resultatulu unei consvatuiri ai loru! Nu! Ei nu sè consultarà de felu. Nici nu aveau datin-a acèst-a. De si fia-care sè temea grozavu, totuși nici unulu nu impartesià celuialaltu vederile sale, cà nu cumva acela sè ae folosdsca de ele mai de graba. Nu graiau nimica. Fia-care inse erá decisu sà faca totu ceva fi cu putintia in fblosulu sèu. Fia-care sè ingrigià numai de sine si voii sà pacalâsca pe ceialalti.

Inse nici unulu nu pacali pe ceialalti. Ceea ce fia-care credea, cà numai dinsulu o face, toti o indepliniau. Toti au rnersu la Pompilescu, folosindu-se de feliurite pretecste, si sè ’ncercara a-lu imblandî fatia de ei.

Parintele protopopii Plopescu-Nyarfay, diplomatu mare ce era, si cu acèsta ocasine intrecu pe toti. Dinsulu, sciindu cu cine are de a face, numai decâtu prevediu, cà aceia si au de gându sè mârga la Pompilescu se-i siósca grati-a.

Inse dinsulu nu voia acèst-a. Se temea, deca óre-care va merge mai de graba detu elu, acel-a lu-va compromite, i va perità obținerea postului de consiliariu minis-ialu, sèu in casulu celu mai bunu si-va câștigà favorulu lui Pompilescu, carele acu ma începu sè devinà omu cu iniiurire.

Si dinsulu nici decâtu nu voià acèst-s Lumea blastemata dîcea, cà santî-a sa erá uw omu farte invidiosu, carele nu suferià de felu cà cine-va sè aiba ceva mai multu decâtu eh Dar ast-a erá o calumnia grosolana. Santî-a cà unu preotu, nici decâtu nu erá invidiosu Din contra. Elu dorià cà toti dmenii sè fi egali, sè aiba asemene bunetâti, nici unulu s nu posada mai multu decâtu celalaltu. S fiindu cà persan-a prima este „eu,“ dinsulu in cepea de la sine si nici decâtu nu-i placea c cine-va sè sè pata bucurà de favoruri mt multe decâtu dinsulu.

Éta dara adeverat-a causa, pentru car elu nu suferià cà cine-va sè-lu intraca! Nu invidi-a lu-indemnà, ci spiritulu egalitați unu principiu santu alu democrației.

Si totuși lumea cum lu-cârteà...

E bine, parintele Plopescu-Nyarfay sci indu pré bine, cà Cimbrundanu si consotii de siguru voru merge la Pompilescu, grabi vorbi in o sèra cu toti deosebitu, si svatui rugà pe flacare cà nici decâtu sè nu merga càci astu-felu numai si-aru periclità viitf riulu.

Cà unu „oratoru escelinte“ dinsulu reesî a convinge pe toti cu arguminte fórte puternice, cà va fi mai bine a nu face nici unu pasiu. Si astu-felu toti remasera a casa.

In deminati-a urmatoria apoi cine sè infatîsià la Aureliu? Parintele protopopu Plopescu-Nyarfay. Elu adeca a imbetatu cu apa rece pe toti soții lui, si dupa ce sè convinse, cà nici unulu nu va merge la Pompilescu, grabi a merge elu, spre a-si câștigà pentru sine favorulu pe care nu voia sè-lu aiba mai antâiu frații sèi de cruce.

Principiulu sèu democratica de egalitate, care nu-i permitea cà alții sè aiba mai multu decâtu elu, lu-lasà cà elu sè sè pata bucura de unele favoruri, de cari altulu nu avea.

Va sè dîca erá unu diplomatu cum sè cade!

Aureliu lu-primi afabilu si conversarà despre multe de tóte. In urma santî-a sa sè desparți, fara cà sè fi atinsu celu putînu cu o vorba scopulu adeveratu alu visitei sale.

A dóu-a di inse vini èrasi, càci in diu-a precedenta din intemplare si-a uitatu ploarulu acolo, deci a trebuitu sè-lu duca a casa. Si fiindu cà vini èrasi, Aureliu lu-invità sè siada. Elu primi. In scurtu apoi sè infirà intre ei unu discursu, si la fine — cà din intemplare — santî-a sa atinse processulu Albinescu.

— Te vei fi mirandu de siguru, — dîse santî-a sa, — cà cum de vinu a-ti vorbi despre acèstu processu.

— In adeveru acel-a ne atinge aprope pe amendoi.

— Ai dreptu. Si dta de siguru gân-desci, cà si eu am apartînutu miserabililoru, cari au facutu delațiuni false.

— Intre acte figuredi si dta, si inca cu o acusa fórte aspra. Dta ai dîsu, cà...

— Am dîsu, càci am fostu silitu.

— Cine te-a silitu?

— Fostulu comite supremu. Elu m-a amenintiatu, cà dèca nu voiu vrà sè figurezu cà martoru, voiu fi suspendatu de la oficiulu meu cà preotu alu robiloru.

— In adeveru?

— Cum sà nu!

— Puté-vei dta documentà acèsta in casu de trebuintia?

Parintele protopopu sè sparià:

— Durere! cà nu! La convorbirea nóstra nimene n-a fostu de fatia.

— Dar celu putînu putere-ai jura?

— Puté. Inse nu vreu, càci unui preotu nu i sè siede a luà indesiertu numele lui Dum-nedieu.

— Aureliu sè uità la elu, si pe buzele lui sè leganà unu surisu de despretiu.

Santî-a sa observà acèst-a, si de aceea grabi sè adaug a indata:

— Inse mai tardîu eu mi-am retrasu tóte descoperirile, si am declaratu, cà nu aciu ei nu-mi aducu a minte de nimica.

— Dar acèsta o facuși tardîu, candu deja prin marturirea dtale multi fure compromiși, ma unii si destituiti; atunce candu ai audîtu, cà fostulu comite supremu are sè sè duca.

— Firesce, càci numai atunce am cute-diatu sè spunu adeverulu. Sà me credi, dar me si scii din trecutu, cà nimene n-a fostu si nici nu este mai mare stimatoriu alu domnului Albinescu decâtu mine! Inse sub fostulu comite supremu nu pré erá consultu a ni martori acèsta simpathia, càci amenii cei aternatori toti eramu persecutați; ma de multe ori furemu siliți a vorbi in contra convingerii si animei nóstre, de cumva nu voiâinu sè fimu urmariți cu o mulțime de sècature.

— Destulu de reu! Oihulu de omenia nu sè póte teme de nimene. Dèca cine-va si-implinesce oficiulu cu punctualitate, n-are sè pdrte frica de nimene.

— Frumosu suna acèste vorbe! Dar in realitate nu sè aplica tocmai asia.

— Pentru cà e mare numerulu celoru slabi.

— Se póte. Dar in sfirsîtu toti suntemu omeni, supusi multoru slabiciuni. Eu inca am resistatu multu timpu, dar in urma fui silitu a capitulà si a spune lucruri de acele pe cari nici eu nu le-am crediutu si de cari mi-pare fórte reu.

— Ce rușine!

— Asia e. Si eu o portu cu atâtu mai durerosu, cu câtu sciu cà anim-a mea totu-de-una a apartinutu partidei naționale.

— Pana candu aceea n-a fostu persecutata.

— In internulu meu si dupa aceea i-am rernasu devotatu.

— Ér prin faptele esterne ai conlucratu la ruinarea ei.

— Se me credi, cà nu! Eu n-am facutu nimica. Si de cumva dóra fara vointi-a mea totuși am gresitu ceva, dta me pocaiescu. Inse sciu pe multi, cari au infiptu fara crutiare sagét-a in trupulu națiunii nóstre.

— Da, da.

— De esemplu Cimbrudanu, Bumbescu, Siesanu, Gabilescu si alții. Dat eu nu vreu sè stricu penimene. Nu e natur-a mea sè fiu denunciantu.

— Sciu, sciu.

— Pentru aceea dara nici nu voiu vini sè acusu pe nhnene, de si acești omeni aru merita, càci ei au sèversîtu cele mai mari pecate anti-nationale.

— Asià e.

— Deosebitu Cimbrudanu! Ah! Omulu acèst-a e unu monstru. De-ai cundsce vidti-a si faptele lui ca mine, te-ai îngrozi de elu. Dar apoi Bumbescu! Acest-a ar fi gata sè venda totu ce este frumosu si santu. Dara Siesanu, care pe fatia e nationalistu, dar in as-cunsu conspira cu dușmanii namului nostru. Si in sfirsitu Gabilescu....

— Dar baga de sèma parinte, cà ai dîsu cà nu vrei sè fii denunciantel. Déca vei continuà asià, voiu alunecà a crede, cà numai pentru aceea ai vinitu la mine, cà sè denunciezi pe acești omeni netrebnici.

— Domne apera si feresce! — dîse santi-a sa confusu peste mesura.

— Nici nu e trebuinciosu, — continuà Aureliu, — pentru cà eu pe toti i cunoscu bine. Sciu ce pretiu are fia-care si ce a facutu?

Parintele protopopu sè simți atinsu fórte neplacutu prin acèste vorbe, càci acèste lu-faceau sà intieléga cà tóta nisuinti-a lui a fostu zedarnica, Cele ddue visite ale lui nu produserà nici unu resultatu bunu pentru elu.

— E bine, — încheia santî-a sa, — de cumva ddra ti-am causatu vr-o neplacere, fà bine si me idrta! Fii inse convinsu, cà eu totu-de-una am fostu si voiu fi stimatoriulu dtale.

— Multiam, — respunse Aureliu rece.

Si dupa acèste santî-a sa sè departà necasitu, cà atâtu oratori-a-i escelinte, câtu si diplomati-a-i innalta, de asta-data nu-i produserà nici unu câstigu.

Dar totuși nu desperà de totu. Credea, cà ceea ce n-a pututu acuma, va sè pdta mai tardîu. Si-propuse dara, cà cu ori ce pretiu sâ-si assigure favorulu lui Aureliu, carele prin Albinescu póte sà aiba inriurire mare a supra noului comite supremu, carele la rândulu sèu e favoritulu ministrului, la care e in vacantia unu postu de consiliariu.

Intr-acèste sè duse a casa, dar de visitele sale nu grai nimenui nici unu cuventu.

A trei-a dî apoi Cimbrudanu, audîndu cele ce sè petrecuta in giuru de sine, gândi, cà totuși va fi bine sè mdrga la Pompilescu, sà sè împace cu elu de timpuriu, cà sè sè asîigure de ori ce intemplare neplacuta.

— Ce voru face ceialalti, nu me interesîóza, — dise elu. Eu mi-cautu de treba. Ineressulu loru nu me privesce. Faca ce le dace! Nu me amestecu in lucrurile loru. Nici iu le voiu grai o vorba, cà me voiu duce.

Si dupa acèste sè duse numai decâtu la lureliu, spunendu-i ce mare nationalistu a ’ostu dinsulu totu-de-una, ce sèrvitu mari a scutu causei naționale, câte persecutiuni a nduratu pentru simtiemintele sale romanescu; à numai dinsulu a rernasu Romanii adeve-nitu in interiorulu sèu, pe candu Bumbescu, Gabilescu, Siesanu etc. tradara caus-a naționala.

Aureliu lu-ascultà suridiendu, si la desparțirea sa i dise numai atât-a:

— Oh! eu te cunoscu fórte bine.

Cimbrudanu socoti, cà acèsta e o lauda pentru elu, si nu observà — batjocur-a.

Elu sè departà multiamitu.

Bine, cà sè duse, càci acuși sè intelnià cu Bumbescu, carele vini in urm-a lui, condusu totu de acele motive.

Dupà acèst-a urmara ceialalti. Gabilescu, Neoru, Punteanu, Recitianu etc. toti avura câte unu motivu, care i indemnà a nu mai ascultà svatulu lui Plopescu-Nyarfay, ci a merge fia-care deosebitu, fara cà sè spunà celoralalti.

Fia-care cugetà, cà a insielatu pe ceialalti. Sub impressiunea acèstei convingeri totu insulu ridea de bucuria. Ori si care credea, cà dinsulu e mai cu minte, intre atâtia amici prosti.

Numai Siesanu nu sè duse a cere grati-a lui Aureliu... De o parte elu sè credea de totu nevinovații; de alt-a demnitatea lui de „parinte alu patriei nu-i permitea a sè dejoși pana la Pompilescu, carele erá si mai tineru decâtu elu.

Inse Siesanu, cà toti dmenii mari, avea multi inimici. Gurele rele scosera prin comunicatu niște vorbe misteriose. A nume sè dîcea, cà dinsulu a incassatu inca mai de multu niște bani de la unele comune, si cà nici pana ’n diu-a de adi nu i-a versatu la locurile menite. Prin acèsta dara nevinovatî-a lui fu pusa in desbatere la ordinea dîlei, si gurele necrutiatórie lu-teraira prin noroiulu cleveteloru.

Unii apoi mai dîceau, cà dinsulu a intrebuintiatu banii aceia in folosulu sèu, cà si-a cumperatu pe ei o mulțime de pamenturi si inca fórte lesne.

Amicii lui inse respundeau, cà acèst-a e o calumnia infama. E dreptu, dîceau aceștia, cà dinsulu a incassatu de la comune sume frumóse pentru feliurite scopuri si cà n-a respunsu acele la destinatiunea loru. Inse elu si in privinti-a acèst-a a pornita dintr-unu punctu de vedere mai innaltu alu economiei naționale.

Banii aceia trebuiau depuși in unele institute de creditu. Inse epoc-a aceea tocmai fu de totu nefavorabila acèstoru institute. Multe din ele au si cadiutu. impingându sute si mii de familie la sapa de lemnu. Deci Siesanu cà unu omu ageru la minte, si cà unu nationalistu sincerii, care nu doresce decâtu innaintarea națiunii sale, indata a presimtîtu pericolulu si n-a pututu sè depunà banii in locuri asià nesigure, ci — spre garanția mai mare — i-a lasatu la sine. Va sà dîca, faptulu acèst-a alu lui nici decâtu nu merita acusare nedrâpta, ci lauda si recunoscintia, càci a as-siguratu banii comuneloru.

E dreptu, cà institutele acele n-au cadiutu, ma dóra nici nu sè pré aflau periclitate; inse totuși aru fi pututu sè cada. Unu ochiu ageru vede înainte in departare. Si Siesanu a indeplinitu admirabilii acèstu rolu.

Incâtu privesce acusarea, cà dinsulu a cumperatu pamenturile sale fórte lesne, pe unu pretiu bagatelu, si a nume de la bieții Romani, candu dinsulu in calitate de advocata le licita moșiile: éta ce dîceau amicii lui.

Siesanu si in privinti-a acèst-a a indeplinitu unu actu nationalu de mare importantia, càci cumperandu dinstdu acele moșii, le-a mantuitu de man-a jidoviloru si astu-felu averea a rernasu totu proprietate romana.

Ér ceea ce privesce vorb-a, cà Siesanu a pusu licitatiunile totu-de-una pe sambeta, cà jidovii a nume sè nu pata vini, ci sè le cumpere elu, dupa afirmatiunea amiciloru sèi, ' inca nu erá decâtu o calumnia fara nici unu temeiu.

Din tóte acèste sè vede dara, cà Siesanu in privinti-a moralitații, erá unu omu curatu cà aurulu, si ar fi celu mai mare pecatu a întunecà chiar cu o singura trasurà de condeiu caracterulu lui.

Cu atâtu mai mare trebue sè ni fia dara mirarea, cà intr-una din dîle si dinsulu merse la Pompilescu.

Pentru ce s-a dusu la elu? Pan-acuma nu umbla acolo! Ce avea sà vorbasca cu dinsulu acuma, pe candu mai de multu nici nu-lu salutà?

Respunsulu ni sè dà prin esclamatiunea ce a scosu Aureliu dupa ce Siesanu esî din odai-a lui:

— Éta si celu de pe urma! Va sè dica si acèst-a a vinitu sè-mi lingusiasca. Asià dara si dinsulu e mangitu! Poltroni ce sunteti, cari ve intorceti dupa cum sufla ventulu politicei si ve vindeti totu-de-una celui de la putere, lașa cà ve jocu eu acuși!

VII.
Noulu comite supremu.

In sèptemanile din urma sè facurà mari stramutari in resiedinti-a comitatului.

Contele Szunyogvary, fostulu comite supremu, destituitu „la propri-a sa cerere,“ nu mai siedea acolo. Elu numai decâtu predete oficiulu vice-comitelui si dimpreunà cu famili-a sa sè mutà la o moșia a lui, care zacea tocmai la marginea comitatului, càci dorinti-a lui erá d-a trai câtu mai departe de sgomotulu viéții publice.

In loculu lui apoi intrà nou-numitulu capu alu comitatului. Acest-a fu primitu cu pompa mare, cu banderiu, stoguri, o mulțime de trasure ai mai multe cuventâri.

Publiculu din comitatu sè aștepta la o sèrbare mare, la o instalatiune pompósa, la care sè sè póta mancà si bà multu si unde oratorii comitatului sè póta escelà cu niște vorbiri inflorilate. Parintele protopopii Plopescu-Nyarfay sè si pregati cu unu „toastu improvisatu.“

Éra tinerimea comitatului facea planuri de unu baiu splendidu in onórea noului comite supremu, unde apoi toti sè-si petraca bine pana deminati-a.

Inse toti sè insielara.

Noulu comite supremu in o privintia sè deosebii multu de antecessorulu sèu.

Acel-a adeca iubià tare petrecerile sgomotóse, banchetele pompóse, unde pe spesele tierii patriotii cei mari sè ospetau si dedeau espressiune simtieminteloru loru patriotice, îndemnați prin desiertarea butelieloru cu vinu de Champagne.

Acest-a inse, barbatu alu sèriositatii, uria din totu sufletulu ori ce fanfaronada; nu-i placeau ceremoniile pompóse, nici bancheturile luxurióse; i erá gróza de ori ce cuventare golași iubià numai faptele. Elu ducea o viétia retrasa, si nu-i placea dèca erá silitu a o intrerumpe.

Acel-a erá omulu politicei innalte, caruia i placea sè faca intrige politice, a tinà tóte firele in mana, spre a le încurcà si descurcà dupa placu; acèst-a inse, lasandu altora acelu terenu, gândi cà chiamarea lui este mai multu a sè ingrigi d-o buna administratiune in comitatulu concrediutu conducerii sale.

Acel-a erá unu conducatoriu politicu, ér acèst-a primulu diregatoriu alu comitatului sèu...

Asià dara dinsulu nici nu tînii o instalatiune mare. Dede unu prandiu, la care invità pe unii amici intimi ai sèi. Apoi de altadata invità pe alții. Si astu-felu pe rondu tóte notabilitațile comitatului prandîra la més-a lui. Eluospetà pe toti, inse nu de odata, cà sè evite sgomotulu indatinatu.

Dar acèst-a nu placu corifeiloru din comitatu. Toti dîceau, cà asià scandalu nu s-a petrecutu inca in comitatulu loru. Instalarea celorulalti comiți supremi durà câte o sèptemana. Atunce toti aveau ocasiune a dà espressiune simtieminteloru loru patriotice. Ér acuma par cà s-a pusu pumnulu in gura la toti, nimene nu putii dîce nici macaru unu toastu.

Dieu mare plansóre!

Dar apoi junimea sè superà si mai multu, càci anunciandu-se noului capu alu comitatului, cà in onórea lui sè proiectdza tinerea unui baiu publicu, acel-a a rugatu pe toti sè-i deie pace, sè nu-i faca parade de acele, ci sè-lu lase a dormi, càci dinsulu are datin-a sè sè culce de timpuriu...

— Acést-a nu e omu! Acést-a e unu canibalu! — strigà junimea de ambele sèxe.

Si balulu nu sè ținu.

Dar elu nu erá unu canibalu. Nu! Ci numai omu nensuratu. Éta totu!

Se si superara apoi toti barbatii si mai alesu tóte damele din comitatu, cà pentru ce li-a datu guvernulu unu comite supremu, carele nici muiere nu are? Barbatii dîceau, cà dispositiunea acèst-a nu dovedesce nici unu tactu politicu, — ara damele spuneau, cà dieu guvernulu ar fi pututu sè fia si mai galantu.

Audi acolo! A tramite intr-unu comitatu unu comite supremu nensoratu. Unu omu retrasa, caruia nu-i placu nici tractele, nici balurile. Unu eremitu, carele nici nu dà de acèste, nici nu ia parte in ele.

Grozavu!

Guvernulu ar trebui sà scia, cà cornițele supremu trebue sà scia nu numai a conduce comitatulu, dar sà si mance cu toti fla-mandii, sà beie cu toastantii si sà dantieze cu tóte damele.

Noulu comite supremu nu corespundea de felu asteptâriloru. De aceea neinultiamirea fu generala.

Elu audiea tóte acèste, inse nu-i pasà multu de ele. Si-implinià oficiulu cu punctualitate. Lasà pe alții sà beie toasturi cu patriotii mari si sè jóce cu damele...

Dar pe diregatori i silià cu totu adinsulu sà lucre, sè fia tóte in ordine, órele oficiale sà sè tina si banii sà sè administreze fidelu.

La o sèptemana dupa intrarea sa in oficiu, numai decâtu anuncià cà va tine o visitatiune in cass-a orfanala.

Acesta produse frica nespusa in unii diregatori. Fostulu comite supremu nici odata ou visità cass-a. Ei traiau dara lumea alba, càci nimene nu-i controlla.

Intre toti inse cea mai mare spaima cuprinse pe vice-comitele. Elu a luatu de acol mai mare suma, aprope la dóue-dieci de m de florini. Déca pana la visitare nu va suplir acèsta suma, comiele supremu lu-va suspen dà numai decâtu.

Ce rușine!

Dar a suplini nu eri asii usioru, càci sum-a fu mare, si timpulu lipsei cu desever sire...

Visit-a comitelui supremu fu anunciat pe diu-a urmatória!

Deci trebuii sè sè ajutore in pripa, nu mai decâtu. Mane eri tardîu!

Dar de unde sà capete atâtia bani. Cine sè-i pita imprumuti acea suma mare?

Socrulu sèu? In adeverii, pentru pri masóra si Pista gândi numai decâtu la socrub sèu, ceea ce pan-acuma n-a facutu, càci am bitiunea nici odata nu l-a iertatu. Inse acel’ nu eri de fatia. Elu locuii departe. Nu ér cu putintia a merge si a vini de acolo pan demineti-a. Apoi cine scie, dica avea si din sulu atâtia bani gata? Nimene nu tine o su ma asii mare la sine, ci o asiidia unde-v spre fructificare.

Deci nu putea sè cira decâtu de cine-va din locu. Dar in locu nimene n-ave atâtia bani disponibili, afara de Lewy Rosenstein.

Inse chiar dèca si avea cine-va la dispositiune unu capitalu atâtu de considerabilu, Pista, cà omu cu vedia mare in comitatu, nu putea sè sè compromità cerendu bani in imprunutu de la acel-a, càci astu-felu numai decâtu ar fi esîtu vorb-a prin comitatu, cà dinsulu sè afla in cercumstantie materiale nefavabile, ceea ce erá egalu cu tótal-a sa ruinare.

Asemene afaceri nu sè potu incheià cu creștinii, ci numai cu jidovii, càci aceștia sciu sè pastreze sècretulu.

Elu dara merse numai decâtu la Lewy Rosenstein. Erà sèra. In intunerecu nu-lu vediu nimene candu intra.

Lewy sciea, cà de siguru èrasi i trebuiescu bani, càci de alta-data nu vinià la elu. De asta-data inse erá decisu a nu-i mai dà nici unu cruceriu. Bucuri-a lui, cà a scapatu si de celelalte politie, necum sè mai faca altele noue.

Pista sè uità in giuru de sine, spre a sè convinge, dèca nu-lu aude cineva. Si dupa ce vediu, cà in odaia nu este nimene afara de ei doi, dîse:

— Iubite Lewy, am vinitu la dta, càci am unu lucru grabnicu.

— Sciu, ai trebuintia de parale.

— Da, iubite!

— „Iubite“ acuma candu ceri, si „nerusînatule“ atunce candu vine terminulu sè platesci.

— Lewy, nu te superà. Scii cà natur-a omului are multe slabiciuni.

— Slabiciunea dtale e cà nu-ti place sè platesci.

— Candu nu potu, iubite Lewy. Numai atunce. Dar candu am, platescu bucurosu. Si voiu avé in curendu.

— Dieu bine va fi, pentru cà acuma n-ai nimica.

La acèsta impertinentia lui Pista i-ar fi placutu sè traga o palma jidovului, càci totu sângele i sari in fatia — de mania. Dar sè stapani, vediendu, cà in momentulu acèst-a nu-si va folosi nimica prin iritatiunea sa, ma inca si-va stricà, de óra-ce atunce Lewy nu-i va împrumutà nici unu cruceriu, si prin urmare mane va fi prostituitu.

Se facu dara cà impertinenti-a jidovului nu-lu ofensà, din contra fatiari o fatia suridietaria, si dîse:

— Te insieli, scumpe Lewy. Eu si acuma am.

— Ce?

— Creditu.

— Se póte — la alții, dar la mine nu.

— Si cu tóte acèste eu te rogu, se-mi împrumuți niște parale.

— Ti-am spusu, cà nu potu.

— Te rogu!

— Insedaru.

— Mi-ai face unu mare sèrviciu.

— Cà totu-de-una. Dar me ierta, pentru dta nu mai am nici unu cruceriu. Pare-mi bine, c-am scapatu de celelalte politie ale dtale.

— Ce felu! Le-ai vendutu?

— Da.

— Cui?

— Lui Pompilescu.

— Lui Pompilescu? Ah! nefericitule, ceai facutu cu mine! M-ai prepaditu! M-ai omoritu! Ai vendutu politiele mele inimicului meu de morte. I-ai datu in mana arra-a cea mai cumplita, spre a me nimici!

— Ce me privesce ast-al Politiele dtale au fostu niște marfe rele. Am sciutu, cà nu le vei plati. Le-am vendutu dara lui, càci altulu nu le-ar fi cumperatu.

— Dar pe mine m-ai adusu la sapa de lemnu.

— De nu le vindeam, eu patieam asià. Mai bine dta, decâtu mine.

— Omu fara anima!

— Ba, numai omu cu judecata sanetosa.

Pista sè preamblà prin odaia fórte necaeîtu. Apoi in urma sè opri inaintea lui Lewy si i dîse:

— E bine, numai acuma sè me mai ajuți!

— Apoi, scii ce domnule! Eu dtale nu-ti mai potu dà nimicu, inse dèca vei afla pe cine-và, care sè-ti gireze o politia, nu-mi pasa, te voiu ajuta inca odata, sè nu dici, cà eu sum omu atâtu de reu.

— Unu girantu!

— Da, si inca unulu bunu, in care sè potu avé si eu incredere deplina.

— Dar de unde sè gasescu? Timpulu e scurtu. Pe mane dominația mi-trebuescu banii.

— Numai cu conditiunea ast-a ti-dau banii.

— Dar si sum-a e cam marisiora. Nu sè pré afla giranti pentru atât-a.

— Câtu?

— Dóue-dieci de mii de florini!

— Wie heiszt! Dóue-dieci de mii! Apoi ce gândesci dta, cà eu scuturu banii éc’ asia din maneca?!

— Sciiu eu cà ai dta.

— Am, am. Inse nu-i potu aruncà, pe feresta. Ddca nu-mi vei aduce unu girantu bunu, nu-ti voiu dà sum-a ceruta.

— Dar pe cine sé-ti aducu?

— Pe socrulu dtale. Ddca elu va subscrie, ti-dau. Pe subscrierea altuia nu potu risca asià suma mare.

— Dar elu nu este aice.

— Pleca ’ndata si lu-ada! Pana demina-ti-a puteti fi aice. Atunce apoi tinunieru banii pe mèsa. Dar ti-spunu înainte, cà pentru acèste dóue-dieci de mii trebue se-mi dai cinci politie de câte diece mii de florini.

Pista abia sè putu stapani sè nu deie es-pressiune indignatiunii sale adanci. Impertinenti-a jidovului peste mesura lu-irità. Vediendu inse, cà este in puterea lui, nu aflà consultu a rumpe ori ce legaturà in viitoriu cu Lewy.

Elu sciea bine, cà socrulu sèu nu sè va dejosi pan-a girà politie, cà astu-felu sè devinà datorasiulu unui usurariu, ci va plati, sèu de nu va avé bani indemana, va câștigà de undeva.

Vediendu dara, cà jidovulu numai cu acèsta conditiune voiesce sè-i dea bani, decise cà totuși sè merga la socrulu sèu, nu pentru cà sè-lu roge a-i girà politiele, ci pentru cà sè-i împrumute sum-a trebuincióse.

Cà totuși si pentru casulu dèca socrulu sèu n-ar putà sè-i împrumute indata banii, sè fia assiguratu ca-i va primi de la Lewy, elu gândi cà va fi mai bine sè sè despartà de acèst-a amicalii, cà mai tardîu sè sè póta rentórce la elu.

I dise dara:

— E bine, me ducu sè vorbescu cu socrulu meu. Daca elu va primi, la deminetia voiu vini.

Si dupa acèste sè departà iute.

— N-a nebunitu sè primesca, — si-dîse jidovulu, remanendu singurii, — sè platesca elu pentru dóue dieci de mii — cinci dieci de mii.

Pista sosindu a casa, dete ordinii sè-i insiele unu calu. Apoi sari in siea, si fara sè graiesca ceva nevestei sale, plecà in galopulu celu mai repede la Frundiesci, sè descopere socrului sèu totu ce s-a intemplatu si in urma sè cara ajutoriulu lui.

Calea, pentru care de alta-data i trebuiau optu óre, acum o facu in cinci, totuși trecu me.diulu nopții pe candu sosi acolo.

Toti dormiau.

Unu sèrvitoriu, care sè deșteptà la sgomotu, i spuse, cà domnulu sèu, Szakelyhidy, nu sè afla a casa, càci s-a dusu la unu prietenu in alu cincile satu.

Pista sè cutemura.

Elu dara a vinitu insedaru. Speranti-a de mântuire prin socrulu sèu — a sboratu la momentu.

Erà nimicitu.

Acuma insedaru sèvarentorce la Lewy, càci acel-a nu-i va dà nici unu cruceriu.

Ce sè faca?

La momentu i plesni prin minte o idea.

Dar tresari indata. Apoi sè aruncà pe calu si sè rentdrse a casa, fara cà sè sè odihnesca unu minutu.

Deminati-a la cinci óre sosi a casa.

La siepte ore sè infatîsià la Lewy, si i dîse:

— Socrulu meu n-a pututu sè vina. Dar éta a giratu politiele. Aice-su!

Si Pista puse pe mdsa cinci politie de câte diece mii de florini.

Lewy le luà in mana, le esaminà pe rondu si plati lui Pista sum-a de 20,000 fi., dicendu:

— Nimenui n-asiu fi imprumutatu acèsta suma. Dar pe subscrierea lui Szakelyhidy dau cu linisce. Mare lucru, cà l-ai pututu câștigà! Elu n-a subscrieu inca nici o politia afara de acèste.

La cuvintele acèste Pista sè cutremurà. Dai' jidovulu nu observà acèst-a. Elu erá ocupatu cu arangiarea politieloru sale.

Pista usà de acèstu momentu. Puse banii iute in pusunariu, si poftindu sanetate buna jidovului sè duse la cas-a comitatului si suplini in cass-a orfanala sum-a ce dinsulu a scosu de acolo.

La ndue óre demineti-a comitele supremu incepu visitatiunea, care pentru multi produse unu resultatu tristu, càci constatandu-se cà ei au defrandatu, fure suspendați.

Vice-comitele inse fu laudatu, cà cu ce punctualitate si crediqtia supravegheza administrarea baniloru orfanali.

Pista ascultà cu frunte deschisa acèsta lauda si fu invidiatu din partea tuturoru diregatoriloru de la comitatu.

Nimene nu visà, cà omulu acèst-a, carele acuma stà in mijloculu loru cu fatia suridienda, adi a indeplinitu unu actu fatalu, a falsificatu niște politie in pretiu de cinci-dieci de mii florini.

Nimene nu visa, cà dinsulu, barbatulu impresuratu de laude si ovatiuni, e unu criminali stu...

Dar erá acel-a...

In estrem-a necessitate, spre a-si salvà onórea, spre a scapà de rușine, elu a falsificatu tóte cele cinci politie, fiindu sigurii, ch — in casulu celu mai reu — socrulu sèu le va recundsce de ale sale si le va plati.

Si astu-felu totuși nimene nu va sci, cà dinsulu a falsificatu politie.

VIII.
Schintei-a prima.

Carnevalulu trecu si urmà postulu mare, va sè dîca anutimpulu acel-u candu in vremile betrane ómenii evlaviosi sè pocaiau postindu cu smerenia si cu rugatiuni.

Inse acèste vremi betrane disparurà de multu. De atunce fati-a luinei s-a schimbata de totu. Ómenii noi nu mai ținu la datinele vechi, càci acele li péru pré próste.

Civilisatiunea moderna a luatu dimensiuni mari. Acesta civilisatiune pretinde, cà omenii culti sè-si rida de ideile religiunarie si sè desconsidere asiediamintele vechi.

Acuma postulu mare nu mai e timpulu pocaintiei, ci continuarea carnevalului, in care omenii îmbuibați si-stempera sètea loru de placeri, pentru care carnevalulu n-a fostu de ajunsu.

Inteliginti-a din comitatulu unde sè intempla istori-a ndstra inca pretindea a fi la innaltîmea culturei moderne, si cà atare trebuia sè si deie espressiune acèstei civilisatiuni innalte. Deci petrecerile si balurile din carnevalu nu puteau sà incete nici in postulu mare.

Se intielege, cà principiulu democraticu modernu cerea, cà si in privinti-a acèst-a aristocrati-a sè rnerga in frunte, cà ea sè deie tonulu.

Asià e! In timpulu din urma amu devenitu pré culti: nu mai avemu trebuintia de Dumnedieu; si suntemu mari democrati: ni place sè fimu prieteni cu aristocatii.

Deci, incependu-se postulu mare baronulu si baronas-a Berczfalvy, invitarà elitea inteligintiei din comitatu la unu baiu in salonele loru.

Cei invitați sè si infatîsiara in numeru completu. Acest-a erá primulu baiu in postulu mare. Acuma si aceia voiau sè-si petrâca bine, cari in carnevalulu trecutu nu luara parte in baluri. Este unu ce picantu a-ti petrece atunce candu scii, cà alții nu-si petrecu; este unu ce domnescu a dantià atunce in baiu, candu scii cà poporulu de rondu postesce si traiesce retrasu!

Si cine n-ar dori sè figureze cà domnu adi, candu principiulu democratica ordana egalitate pentru toti, va sè dîca cere cà toti sè fimu domni!?

N-amu fi buni democrati moderni, de cumva n-amu aspirà toti la domnia.

Deci, fiindu cà in comitatulu unde sè afla teatrulu eveneminteloru nóstre erau multi democrati moderni, la balulu familiei baronesci Barczfalvy sè si ivirà multi óspeti.

Inca si noulu comite supremu sè aflà acolo, ceea ce erá o mare raritate, càci din-sulu nu luà parte la baluri de felu; acuma inse nu putu refusà invitarea, càci ins-a-si barónes-a indeplini acèst-a. Éta de nou constatatu, cà ceea ce diece barbati nu sunt in stare a face, unu cuventu femeiescu realiseza usioru!

Si infatîsiarea lui facu mare sènsatiune. Gurile cârtitórie scosera indata niște siopte misterióse, cà dinsulu numai pentru aceea a vinitu in acèstu baiu, càci e inamoratu, cà voiesce sè sè insóre si sè ia de socia pe baroness-a Adela...

Unii — sèu mai bine unele credeau acést-a, altele nu. Cele mai multe inse erau de parerea, cà de si dóra noulu comite supremu nu voiesce sè ieie de socia pe baroness-a Adela, totuși in laintrulu lui a trebuitu sè sè faca o schimbare mare.

Pan-acuma dinsulu n-a luatu parte la nici unu baiu, ér acuma a vinitu. Ore pentru ce? — ]£ta mirarea si întrebarea generala!

Majoritatea apoi si constatà, cà dieu comitele supremu pentru aceea a vinitu la baiu, càci voiesce sè sè insóre. Ce este unu baiu? O espositiune de fete de maritu. Noulu comite supremu a vinitu sè-si alaga din acèsta espositiune frumósa pe aceea care mai multu i va placa.

Resultatulu acèstei pareri apoi fu o delicatetia si curtoasla fórte atenta, cu care tóte mamele destinsera pe afirmativulu candidata de insoratiune.

Bietulu omu nu putu face unu pasiu, fora cà sè nu fia silitu a asculta câte unu complimentu, sè nu bage de sâina chiar si câte o privire sèducatdria.

Si tóte acèste lu-faceau sè invidieze starea acelora, cari puturà sè remana departe de acèstu baiu, si cari dunniau duși pe candu dinsulu erá torturata cu atâte vorbe gâlc.

Nu avea elu nici o intentiune de insuratu. Nu acèstu indemnu l-aadusu pe elu aice. N-a pututà refusà rugarea personala o baronesei, éta totu.

Inse e destulu, cà a adusu acésta jertfa. E de ajunsu, cà a vinitu. Nici baronés-a nu va pute sè pretindà, cà elu sè remana pana ’n finea petrecerii. Ast-a ar fi mórtea lui. Deci sè va escusà si sè va departà inca de timpuriu.

Aceste idei i trecurà prin mintea noului comite supremu in momintele, in cari dinsulu din partea tuturora erá destinsu.

Vointi-a generala erá d-a-vu retînà, pe candu dinsulu dorià sè sè departa câtu mai curendu.

Nu sè aflà elu bine aice...

Inse cu atâtu mai bine si-petreceau ceialalti. Intrég-a societate adunata parea a fi sub impressiunea unui farmecu misterioșii si dulce. Petrecerea erá fórte viala.

Salónele baronesci Berczfalvy erau inca de multu vestite pentru eleganti-a si spiritulu ce sè aflau in ele. Si acuma, cà nici odata, ambele acèste erau intrunite in abundantia. Câte dame frumóse in acelu comitetu, si câți barbati cu nume si cu spiritu, toti vinira a înzestra in acea sèra salonele ei.

Intre tóte inse nici una nu erá nici mai frumósa, nici mai cu spiritu, decâtu jun-a socia a vice-comitelui, incantatóri-a Irma Zimbrai nasc Szakelyhidy.

In giurulu ei sè formà unu cercu de adóratori, càci barbatii cei mai isteti si mai bine vediuti petreceau cu cea mai mare placere in societatea dinsei.

Si ea si-jócà atâtu de amabilu rolulu, incâtu pe toti i încântà. Pentru fia-care avu o vorba placutà, unu surisu, o privire, pe scurtu câte ceva din acele mii de farmece femeiesci, cari tóte siedu atâtu de bine unei femei frumóse, si cari tóte totuși nu sè potu numi cochetaria.

Ea erá fórte placutà, amabila, inse nici de câtu nu sè putea numi cocheta.

Sciea fórte bine care este marginea es-trema, care desparte amabilitatea unei femei — de cochetari-a aceleiasi nici câtu de putînu nu trecu acea margine.

Nici invidi-a nu o putea acuși.

Si Pista vediendu-o astu-felu, stralucindu de bucuria, incungiurata de o mulțime de stimatori, cari toti așteptau cu sète o vorba sèu unu surisu alu ei: uità pe acèste mominte tóte necasurile lui dimpreunà cu Lewy Rosenstein cu totu si politiele acèstuia, si sè mangaià, cà — saracitu materialminte — totusi i-a mai remasu unu tesauru, pe care ti lu-invidieza, are o socia frumósa si iubitória.

Ce este mai mare comóra pentru unu barbatu, decâtu o socia frumósa si iubitória?!

Si elu avea acèsta comóra.

Cu cea mai adanca indestulire privii dara elu scen-a, cum toti barbatii sè ’ntreceau ’aduca tributulu stimei loru sociei lui.

Aceeasi indestulire lu-inspiri, candu e preambli prin salone, si i dictà cuvinte dulci si pline de fericire, pe cari le adrese acelora pe langa cari trecea.

Amblandu astu-felu dintr-unu salonui altulu, de odata dete de unulu, in care nu t aflà nime.

Pista sè bucurà de acèsta singuretate.

Ori câtu de tare sè simtiea elu de fericitu, privindu cultulu sociei sale, totuși idea nencetatu i ingreunà sufletulu, i nelinisci dîlele si i rapid, somnulu ide-a starii sale materiale decadiute, si consecintiele acèstei: cumperarea politieloru sale de catra Pompilescu si falsificarea sèversîta de elu insusi.

In câtu pentru prim-a, adeca rescumperarea politieloru din manile lui Pompilescu ori câtu de grea erá aceea, totuși sperà o delegare. Va spune socrului sèu in ce stare va afla, si dinsulu va plati. Ce e dreptu, va umilitu, inse totuși va scapà de o neplacere mare.

Inse ce va face in casulu alu doile. Déca ar spune socrului sèu adeverulu, din preuna cu perplessitatea in care s-a aflat! candu s-a dejositu a îndeplini acea fapta rușinosa: dinsulu de sigura ar plati mai bucu roșu, decâtu sè lase numele familiei sale terit innoroiulu calumnieloru necrutiatórie.

Dar cum sè aiba elu fruntea a-i spune acèst-a? Cum sè aiba curagiulu a-i marturi, cà, a fostu in stare sè faca unu pasiu atâtu de pecatósu? cà asià dîcendu l-a jefuitu si acuma cere susținerea onórei sale, pe care insusi a nimicitu-o? cà a abusatu de iubirea lui si l-a compromissu si pe dinsulu, carele nici odata n-a giratu inca nimenuia nici o politia? Cum va putà elu sè sè umilasca intr-atât-a, recunoscându, cà e unu omu de nimica si acuma cersiesce indurarea lui?

Nu! Elu nu va face acèst-a. Mai bine sè piara, decâtu sè sè rușineze intr-atât-a. Mai bine marte trupasca, decâtu cea morala.

Ast-a erá hotarirea lui Pista.

Si fiindu cà órà decisu a nu descoperi socrului sèu, cà a falsificatu niște politie pe numele lui; elu nu mai voià nici lucrulu mai micu, cà adeca sè-lu rage a rescumperà politiele lui de la Pompilescu.

— Déca nu voiu fi in stare sè platescu sum-a acèsta mai mare, ce felosu cà voiu plati cea mai mica. Intemplese, ce sè va intemplà! Sum gata de tóte evenimentele!

De multe ori tulburarà meditatiuni de acèste mintea si anim-a lui Pista. Si atunce totu-de-una i parea bine, d-a sè putà retrage in singuretate, cà sè mediteze a supra sortii sale si sè afle vr-unu mijlocu de mantuintia.

Nici in mijloculu acèstei petreceri viale, nici la sunetulu musicei de baiu, interiorulu sèu nu sè putii usiorà de acèste cugete apesatórie.

I parea dara bine, cà sè pate retrage in singuretate, sè mai mediteze despre sèrtea sa in viitoriu.

Ocupà locu intr-unu fotelu, si-puse pe-lerfa pe mèsa, apoi si-trase mânușile si si-sterse fruntea asudata.

Si dupa acèste si-acoperi capulu cu ambele mani, privi in josu, si incepiia medità...

De odata din salonulu lateralu strabatu la audiulu sèu o conversatiune lina.

Pista sè facu atentu, càci de dupa voce cunoscea pe cei de acolo, cari — asemene retrași cà elu — conversau confidentialu. Dar mai alesu pentru aceea voi s-audia continuarea discursului, càci audî poinenindu-se si numele sociei sale.

Si in adeveru nu sè insiela.

— Dîca cine ce va dîce, — continui unulu din ei conversatiunea, — inse trebue sè recunósceti si voi, cà nevâsta mai frumósa decâtu a vice-comitelui nu este in tóta societatea!

— Apoi cine contesta ast-a? — respunse altulu.

— Nime, — adause alu treile.

— Toti scimu, cà dins-a e cea mai frumósa, — dîse alu patrale.

— Mai alesu baronulu Hectoru, — dîse èrasi alu doile.

La acèste vorbe Pista deveni si mai atentu.

Celu d-antâiu continuà:

— In adeveru e placutà nevesta.

— Incantatória!

— Are spiritu bogatu.

— Ce talia svelta!

— Ce ochi frumoși si vorbitori!

— Ce peru undulantu!

— Ce guritia picanta!

— Ce umeri cà de marmóre!

— De buna sèma de aceștia s-a inamóratu si baronulu Hectoru.

Jurași baronulu Hectoru! Pista tresari si ascultà cu luare a minte convorbirea, cà sè nu scape nici o vorba.

— Se póte, — observà altulu.

— Ori de ce s-a inamóratu, nu e mirare. Cine-o vede, nu póte sè remana rece.

— Baronulu Hectoru are bunu gustu.

— Gustu are. Dar nu credu sè sè fi inamóratu. Unu omu care a caletoritu prin atâte tieri nu póte sè sè inamore asià iute.

— Atât-a inse e positivu, cà i place nevâst-a.

— De nu i-ar placà, n-ar fi tótu in giurulu ei.

— N-ar vorbi cu ea atâtu de fericitu.

— Nu i-ar stringe man-a cu atât-a focu.

— Nu ar privi in ochii ei cu atât-a petrundere.

— Nu ar dantià totu cu ea.

— Pe scurtu, nu i-ar face curte cu atât-a entusiasmu.

— Cu tóte acèste inse eu nu credu, cà baronulu sè simtà pentru ea vr-unu amoru sèriosu.

— Nici eu.

— Vré s-o amagâsca. Eta totu!

— Asià mi-pare si mie.

— Ori ce simte elu, faptulu inse e, cà fórte visibilu i face curte.

— Si ea nu-lu respinge.

— Nu dieu.

— Vediutu-ati, cu ce placere conversia cu dinsulu!

— Ce priviri sèducatórie arunca a supra lui!

— Cum i sioptesce de misteriósu, candu dantieza dimpreuna!

— Cu câta placere si-apleca fruntea pe umerulu lui intr-unu valsul

— Pare de totu fericita.

— Frumósa nevesta, dar nu mi-ar placà sè fiu barbatulu ei.

— Pentru ce?

— Pentru cà pré ar trebui sè grigescu de ea.

— Bine de barbatulu ei de acuma, cà nu este de parerea acèsta. Acesta nu multu ingrigesce de ea. E de totu liniscitu.

— Pentru cà nu scie ce sè ’ntempla in giurulu lui.

— E orbu si nu vede.

— Ba e surdu si n-aude nimica.

— Déca n-ar fi orbu, ar trebui sè védia cum sè pórta soci-a lui; si de cumva n-ar fi surdu, ar trebui s-audia ce vorbesce lumea despre ea.

— Curiose istorióre!

— Si picante!

— Nu e mirare! Baronulu Hectoru e unu barbatu frumósu!

— Curiósu, cà pe candu tóta lumea vede, aude ei ecie acèst-a, tocmai acel-a nu scie nimica, pe care mai aprdpe lu-atinge tóta istoriór-a.

— Barbatulu ei!

— In adeveru, dinsulu are cea mai deplina încredere intr-ins-a. Nici nu viseza, cà es lu-insiela.

— Dar asià sunt toti barbatii.

— Da, da.

— Si-aice sè adeveresce proverbulu vechiu, cà „ce scie satulu, nu scie barbatulu.

Pan-aci fu in stare Pista sè asculte convorbirea dspetiloru din salonulu lateralu. De la cuvintele din urma si-perdu tóta paciinti-a, nu sè mai putu modera. Sari iute in picióre cu intentiunea sè alerge in salonulu laterali, sà sara in mijloculu ticalosiloru, cari cu atât-a lipsa de consciintia nu sè sfiescu sè atac onórea unei femei de omenia, onórea socit sale.

Inse acèsta idea numai unu momentu ținu cuprinsa mintea, apoi sè opri indata càci gândi, cà totuși nu va fi bine sè faca asia.

— Caci — si-dicea elu — care va fi resultatulu? Voiu face unu scandalu mare. Asià apoi nu numai, cà nu voiu restitui onórea sociei mele; dar voiu puté-o si mai multu, càci si-aceia voru sci de istori-a acèst-a, cari pan acuma nici nu audîra de ea.

Decise dara sè-si potolésca furi-a, si sè observe cu sânge rece totu ce va vedd si va audî in privinti-a acèst-a.

Erà convinsu de caracterulu nepetatu alu sociei sale, totuși in momentulu acèst-a i plesni prin minte, cà va fi fórte bine, dèca din departare va bagà de sèma cum sè pdrta ea fatia de baronulu Hectoru Barczfalvy?

Si intr-acèste pornindu catra salonulu de dantiu, i parea ca-si aduce a minte de unele mominte in cari soci-a lui in adeveru s-a portatu dóra si pré confidentialu cu baronulu Hectoru.

— Inse acea portare — si-dîse elu — nu va fi fostu decâtu numai de eticheta. Soci-a mea me iubesce.

Si dta cà sosi la pragulu salonului de dantiu.

Aruncà iute o privire in sîrulu dantiatoriloru. Cautà pretotuinóre pe soci-a sa. Si dta o gasi. Elu tresari.

Soci-a lui dantià tocmai cu baronulu Hectoru. Music-a sunà polca-tremblante, si parechile dantiatórie unduiau cu fericire. Soci-a lui, o dantiatoria passionata, si-inclinà fruntea pe umerulu jocausiului ei si dantià cu entusiasmu.

Pista si-ficsà privirea a supra loru, cà sè nu scape din vedere nici o mișcare a sociei sale si a jocausiului ei.

Si cum i privià, abià cutezà sè resufle de spaim-a ce i inspirà descoperirea possibila a unei purtari frivole din partea sociei sale.

Erà mare acea spaima. In casulu acel-a dinsulu si-ar fi perdutu si cea din urma mângâiere a vieții, iubirea sociei sale.

Si atunci, ruinatu deja materialminte, lipsitu si de liniscea fericirii conjugale, avea sè devinà omulu celu mai nefericitu pe fati-a pamentului!

Dar ah! ce sè intempla!

Par cà fulgerulu ar fi tresnitu inaintea lui Pista, si-perdu vederea, tóte obiectele tremurau inaintea lui.

Éta caus-a!

Baronulu Hectoru si-inchinà capalu spre fruntea dantiatoriei sale, parea a-i siopti ceva; apoi sè aplecà totu mai josu, incâtu parea cà cu budiele lui atinse fruntea ei.

Lui Pista i parea chiar, cà a audîtu sunetulu usioru alu unei sèrutari furate, pe care dinsulu o depuse plinu de entusiasmu pe acea frunte.

Si acelu sunetu i parea mai grozavu decâtu unu tresnetu infioratoriu.

Sunetulu acelei sèrutari tresni fiorea fericirii sale!..

Pista etatea inmarmuritu. Nu sciea, dd-ca a audîtu bine? Inse totuși i parea, cà nu s-a insielatu. Nu, nu! Aștepta dara, cà soci-a lui sè deie espreesiune indignatiunii sale. Dar insedaru. Ea nu grai unu cuventu baronului. Ma inca suridea cu fericire.

Suridea, pentru cà baronulu Hectoru — candu și-închinà capulu catra fruntea ei — i spuse o vorba de complesantia. Asià dara nu o sèrutà. Numai lui Pista, orbitu de passiune, i parea a vedà acést-a. Budiele lui ajunserà pré aprdpe de fruntea ei. Éta totulu!

Pista inse nu mai sciea de sine. Jalusi-a lui ajunse la culme. Furi-a-i nu mai avea margini.

Intr-acèste Hectoru si-conduse dam-a dantiatória la loculu ei. Cà leulu ranitu grabi si Pista intr-acolo.

Chiar bine, cà baronulu Hectoru sè departà indata, càci la din contra ar fi devenitu martorulu urmatoriei conversatiuni:

— Irma, te rogu gata-te sà pornimu a casa!

— Dar pentru ce?

— Asià vreu.

— Dar inca nimene nu sè duce.

— Nu-mi pasa.

— Ești bolnavu?

— Ba.

— Te simți reu?

— Fórte.

— Ce te dóre?

— Ceea ce ai sagetatu tu cu portarea ta, anim-a.

— Nu te intielegu.

— Nici eu n-am intielesu pana ’n momentulu trecutu nimica; dar lumea mi-a deschisu ochii si am vediutu.

— Ce?

— Infidelitatea ta.

— Pista, ce vorbe sunt acèste?

— Vorbele durerii.

— Candu ti-am datu eu causa a te plânge de infidelitatea mea? Nu te-am iubitu totu-de-una cu sinceritate?

— Asià am crediutu si eu pana mai-nainte.

— Si acuma?

— Nu mai credu.

— Dar ce motivu te indreptatiesce la ast-a?

— Forțarea ta.

— Ce felu! Nu am eu portare conveniabila unei femei de omenia?

— Nu.

— Pista, baga de sèma ce vorbesci!

— Am causa de ajunsu. Nu vorbescu in ventu. Am vediutu cu ochii mei.

— Ce?

— Candu ai dantiatu cu baronulu Hectoru.

— E bine, dar ce pecatu este acèst-a?

— In dantiu nu este, ci in purtarea vóstra.

— Dar ce amu facutu?

— Tóta lumea vorbesce, cà m-ai insielatu, cà iubesci pe baronulu Hectoru...

Ochii Irmei fulgerau.

— Pista! — esclamà ea cu demnitate.

Inse barbatulu ei erá multu mai petrunsu de furia, decâtu sè sè fi pututu predomni.

Elu continuà cu focu:

— V-am vediutu insu-mi cum v-ati dragostitu in dantiu.

Irma nu sè mai putu stapani, ci esclamà:

— Ești impertinentu!

Acesta esclamatiune fu oleiu pe focu.

— Éra tu o femeia care ti-ai uitatu de onóre, — respunse dinsulu in culmea furiei sale.

Irma, insultata in astu-felu de mesura mare, fu cuprinsa de o mania atâtu de cumplita, incâtu nu gasi cuvinte spre a o esprima.

Deci dupa tacere de câte-va mominte, pronuncià numai acèste vorbe:

— Se vede cà si tu ești Romanu!

Dar acèste cuvinte isbira mai aspru pe Pista, decâtu o vorbire câtu de lunga. Ele nimerirà chiar anim-a lui.

Se vede cà si tu ești Romanu!

Aceste cuvinte fure pronunciate cu unu dispretiu atâtu de mare, incâtu elu sè cutremura.

Asià dara insedar a indeplinitu tóte actele de renegare! Originea lui totuși nu s-a uitatu inca. Chiar soci-a lui vine a-lu insultà, càci pentru elu nu putea sè fia insulta mai mare decâtu acèst-a!

Ea lu-dispretiuesce.

Asia dóra nu-lu mai iubesce.

Din momentulu acèst-a fericirea conjugala a disparutu din cas-a lui. Insult-a din partea sociei sale fu pentru elu prim-a schinteia, care dete flacari si celei din urma mângâieri, ce mai avea in viati-a acèst-a.

Inse mare comediantu ce erà, nu aretà înaintea aspetiloru nici o iritatiune interna. Vediendu, cà soci-a lui nu vrà sè sè duca a casa, nu o sili, cà nu cumva sè producà vr-unu scandalu; sè amestecà dara èrasi intre aspeti, conversandu si glumindu cu toti, incâtu aceia dîceau:

— Ce omu fericitu!

IX.
Momintele fericirii.

Aureliu Pompilescu erá fórte indestulitu cu tergulu ce a facutu cu Lewy Rosen-stein.

Elu avea acuma cinci politie ale lui Pista. Sciea, cà acel-a nu va fi in stare sè platésca. Asià dara Pista sè afla cu totulu in manile lui. Resbunarea lui erá sigura.

Ce momentu frumosu va fi acel-a, candu Pista va vini sè-i cera grati-a, sè-lu mai aștepte cu plat-a " Ce umilire va fi ast-a pentru acel-a I Aureliu va avé ocasiune sè-lu faca sè sè pocaiesca, sè prevâda cà a gresîtu, si cà pecatele sale sunt pedepsite.

Capulu ticalosiloru va avé sè suparte o pedepsa dâmna de faptele sale anti-nationale.

Dar si ceialalti complici inca si-voru luà resplat-a. Dîlele viitdrie elu va intentà in contra loru processulu pentru delațiune falsa. Mai tate documintele sunt deja câștigate spre acèstu scopu.

Tóte acèste inspirau lui multe mominte de indestulire. Inse elu mai avea unu motivu, care lu- facea si mai indestulitu, unu motivu care i inspirà fericire deplina.

De la sèrbarea eliberarii la Albinescu, elu a trecutu prin mari schimbari. Anim-a-i sè imbogatî cu o mulțime de simtieminte ceresci. Acolo diari asemenarea cea mare ce este intre Auror-a viua si cea repausata, acolo sè aprinse in interiorulu lui unu amoru fierbinte, acolo sè incuibà in anim-a lui sperauti-a, cà mai p6te sè fia fericitu, cà Auror-a póte sè-lu fericasca.

Elu iubià pe Auror-a si sperà cà si dins-a lu-va iubi, de cumva pan-acuma nu-lu iubesce...

Impressionatu de acèste simtieminte i dinsulu de atunce merse mai de multe ori sè faca visita lui Albinescu, sèu mai bine a dîce fiicei sale adoptive.

Si cu ocasiunea acèstoru visite sè convinse din ce in ce mai tare, cà speranti-a lui nu este ilusoria, cà Aurora nu este rece fatia de elu, cà a observatu chiar presemnele unui amoru alu ei...

Si dinsulu devinià totu mai fericitu!

O declaratiune formala nu i-a facutu inca elu, pentru cà mai antâiu dorià sè sè convingà, dèca aceea va fi primita sèu respinsa? Nici decâtu nu voià sè sè espuna unui risicu neplacutu.

Din caus-a acèst-a dara merse mai de multe ori la Pruneni, cà sè aiba ocasiuni destule spre a studià sècretulu simtieminteloru ei.

Intr-o dî, in care tocmai apucamu firulu intemplaminteloru nóstre, dinsulu èrasi sè aflà in famili-a Albinescu.

Elu fu totu-de-una bine primitu acolo dar mai alesu in timpulu din urma, dând asia multe probe de simpathi-a lui penti acèsta familia, Albinescu l-a consideratu pe insu-si fiulu sèu.

De candu apoi parintii bagara de sèma cà pe Aureliu si unu indemnu mai delicat lu-atrage in acèsta familia, de candu adec ei observarà amorulu lui fatia de Auron aceia lu-primira si cu mai multa bucuria.

Totu cautandu, nu si-aru fi pututu gat unu ginere mai bunu, care sè sè potrivesc mai claru la tóte dorintiele loru.

Ma ei vedeau in acèst-a o dulce recompensa a ceriului. Déca Aureliu n-a pututu s devinà barbatulu fiicei loru proprie, va de veni totuși alu celei adoptive. Astu-felu totuși va fi ginerele loru.

Si ast-a li causà o mare placere.

Asia dara elu si de asta-data fu bin primitu. Din partea tuturora salutatu cu bu curia, si dinsulu sè nisui a spune tuturor; câte o vorba placutà lui Albinescu i vorbii de renviarea partidei naționale, dra damelon li impartesî noutațile sociale din comitatu Toti lu-aflau fórte afabilu.

Mai tardîu apoi Albinescu sè retrase in odai-a sa, cà sè cetdeca diuariele cele mai ndue, si elu remase numai cu damele.

Erà o dî de primavdra. Sórele incepea a-si reversà radiele sale binefucatdrie a supra pamentului; natur-a nutrià deja pe sinulu sèu miile sale de fiice, numite in limb-a comuna flori.

Erà unu timpu candu dorulu sè nasce, simțirea intineresce, si totulu doresce sè iasa la liberu, sè resufle mai usioru dupa o drna lunga si apesatória, sè deie cursu liberu sè-creteloru animei, sè addra diu-a scumpa a libertații...

In gradin-a lui Albinescu tocmai sè faceau sèpaturile de primavera, cu care erau ocupați mai multi lucratori.

Aureliu indreptà firulu conversatiunii la lucrarile din gradina.

— Inca abià s-au inceputu, — observà dómn-a.

— Si totuși acolo am diaritu multe flori frumóse, — respunse Aureliu.

— Nu sunt asià frumóse, — lu-intrerupse Aurora.

— Atârna de la ochianulu prin care le privimu, domnisióra.

— Asià dara ochianulu dtale e pré indulgentu, — respunse copil-a modesta.

— Nu credu. Inse n-ar fi mirare, de cumva ochianulu meu din capulu locului ar fi incantatu, sciindu cà ceea ce are sè vadia este a dtale.

— Unu complimentu, — respunse ea. Uiți inse, cà meritulu nu este numai alu meu, ci si alu iubitei mele mame, care mi-ajuta la cultivarea loru.

— In adeveru, am uitatu ast-a, de si am sciutu inca mai de multu, cà dómn-a Albinescu iubesce multu florile.

— Da, mi-placu si acuma florile, — respunse dómn-a Albinescu, — inse nu mai multu din motivulu celu vechiu. Atunce le puneam in perulu meu, sèu le intrebuintiam cà decoratiuni pentru odàie: acuma inse le crescu numai cà sè potu compune din ele câte o cununa pentru mormentulu neuitatei mele Aurore.

Si ochii mamei duióse sè umplurà de lacrime.

Auror-a, vediendu acèsta, sari indata la ea, i sarutà man-a, si lingusîndu-se cu drago, dîse in tonu farmecatoriu:

— Nu plânge, bun-a mea mama! Iata Dumnedieu ti-a datu in loculu ei alta fata, asemene iubitória.

Si dómn-a Albinescu stergendu-si lacrimile, i sèrutà fruntea si dîse adancu emotiunata:

— Gratia lui Dumnndieu, cà mi te-a datu! Tu ești singur-a mea mângâiere.

Aureliu petrunsu si dinsulu de acèsta scena, cà nu cumva lacrimile sè causeze mamei duidse durere, grabi a o intrerumpe, propunendu o preamblare prin gradina.

— Mergeți dvostre, doi inși, — i respunse domn-a casei, — eu am putîntelu lucru. Voiu vini mai tardîu.

— Dar sè nu remani multu timpu, — i respunse Auror-a, — càci am sè-ti aratu ceva.

— Nu, nu, draga! Mergeți numai nainte!

Si dupa acèste vorbe Aureliu si Aurora sè școlara, si esira in gradina; dra dómn-a Albinescu sè duse sè-si drega niște lucruri.

Aureliu sè afla acuma singuru cu Aurora. Momentulu de multu doritu a sositu. Elu putea sè incerce a-i vorbi despre simtiemintele animei sale.

Copil-a sfiósa parea cà sè teme de acésta, càci inadinsu conduse pe Aureliu acolo unde sè aflau mai multi lucratori.

— Asia dara, domnule, cà in gradin-a nóstra nu este multu de vediutu.

— Si de cumva n-ar fi nimica in ea afara de dta, pentru mine totuși ar fi o vedere fórte pretîdsa.

— Éta totuși ce frumósa tufa de viorele, — dîse Aurora, in locu de a respunde la compliinentulu lui Aureliu.

— Ti-placu viorelele?

— Fórte.

— Si mie, pentru cà mi-aducu a minte de ochii dtale.

— Apoi déca ti-placu asià de tare, éta unu micu buchetu! — si ea i predete câteva fire.

Aureliu luà buchetulu si lu-puse in o gropa de nasture pe peptulu sèu.

— Éta cea mai frumósa decoratiune, — dîse elu.

Intr-acèste Aurora continuà a culege viorele, apoi rupse si alte flori, incâtu in timpu scurtu avu unu bratiu de ele. Nu le mai putea tind.

— Mi-vei permite sè-ti ajutu? — o intrebà elu, oferindu-se spre a primi florile culese.

— De vei avé placere, — respunse ea, si predete florile.

Si ea totu continuà a mai adunà flori.

— Dar la ce asià multe flori? — întrebà elu.

— Vreu sè facu mamei o suprindere placuta.

— Ce?

— O cununa.

— Ah! pentru mormentulu sèrmanei Aurore?

— Da.

— Asià dara si eu ti-ajutu, de cumva adeca voiu avé gustulu bunu sè alegu flori potrivite.

— Dta ai cunoscutu pe Aurora?

— Mai multu, domnisiora. Am iubitu-o.

— Si eu.

— Va sè dica, amorulu nostru sè intelnesce la unu punctu.

— Asià dara, cà a fostu frumósa?

— Tocmai cà dta. Candu te vedu, parcà o vedu pe dins-a.

— Ce reu mi-pare, cà a muritu. Acuma ea ar putà fi a dtale, si ai fi fericitu.

— Asià dara dta doresci cà eu sè fi fericitu!

— Cum sè nu?!

— E bine, poți ins-a-ti contribui la acést-a.

— Pré bucurosu. Dar haid’ de-mi ajut sè impletimu cunun-a acèst-a I

— Folosu multu de mine nu vei avi pentru cà in privinti-a acèst-a mi-lipsesce di baci-a. Totu ce potu sè-ti facu, este sè-ti ad miru talentulu.

Intr-acèste ea culese èrasi o multîm de flori.

— In locu de admirare, — respunse ea — mai taia din florile acèste, cà le am lasati pré lungi. Haida sè siedemu colo pe di vanii sè ne apucamu iute de lucru, cà sè putemi gata pe candu va vini mam-a. Asiu dori tar sè-i potu face acèsta suprindere placuta.

Si ei sè asiediara pe divanu.

— Dta ai o mama atâtu de buna! — incepu elu.

— O si iubescu din sufletulu meu. Ni m-asiu putà desparți de ea pentru tóta lumei

— Si totuși va vini unu timpu, când' va trebui sè faci acèst-a.

— Nici odata. Nimene nu me póte sili la asià fapta.

— Dar vei face-o bucurosu.

— Sà parasescu pe scump-a mea mama? Sà resplatescu eu astu-felu bunetatea animei sale? Nici odata!

— Inse candu va vini unu june, pe care ochii dtale lu-voru privi cu placere, si acel-a ti-va oferi amorulu sèu...

— I voiu respunde, cà anim-a mea nu cunósce acèstu simtiementu, si cà nu vreu sè me maritu. Dar nu taià asià scurte florile, càci nu le potu legà in cununa.

Si ea incepu sè impletdsca cunun-a. Aureliu o privià adancitu in nisce cugete frumóse. Se uità, cum micile ei degetutie legau florile cu abilitate, dupa ce mai antâiu le alegea cu gustu.

— Ti-place? — intrebà apoi dins-a, aretandu cunun-a inceputa.

— Admiru manile-ti maestre!

— Ești pré dispusu pentru admiratiuni adi.

— Cà totu-de-una candu te vedu pe dta.

— Ah! Multiamu! Dar ce am eu asià admirabilu?

— Tóte.

— Me faci pré incrediuta.

— Dta, nu vei fi aceea. Ești multu mai modesta, decâtu sè fii falosa de ceea ce ai in abundantia.

— Eta jumetatea cununei e gata. Sà continuamu dre totu asià, sèu...

— Dta vorbesci in pluralu, par cà si eu asiu fi partasiu la acèsta lucrare frumósa.

— Au nu-mi ajuți si dta?

— A taià florile.

— Acest-a inca e ajutoriu. De-ar aci repausat-a mea verisióra, cà si dta ai ajutatu la compunerea cununei, ce vomu duce pe mormentulu ei, i-ar fi mai pretîósa. lubitute-a ea?

— Durere, nu.

— De siguru ai spusu si dinsei multe compliminte, si de aceea n-a crediutu in sinceritatea amorului dtale.

Aureliu sè uità cu mirare la ea.

Elu gândi, cà dins-a e o copila naiva, care nu-si permite nici odata vr-o observatiune picanta, si dta sè pomeni cu niște vorbe taiatórie din partea ei.

— Va sè dîca dtale nu-ti placu complimentele?

— Nu. Candu audu câte unulu, totu-de-una par’ cà mi-suna la urechia o — esagerare. Celu-ce vrà sè spunà cu sil-a totu complimente nu póte sè vorbesca tocmai asia precum simte.

Aceste vorbe incantara de totu pe Aureliu. Copil-a i parea cà vorbesce intr-unu modu adórabilu.

— Dar scii, cà parerea dtale de totu me incanta! — dîse apoi elu. Nici mie numi placu complimentele. Nici nu dîcu in veci nici unulu. Ceea ce ti-am dîsu in acèste mominte, departe de-a voi sè fia vr-unu complimentu, esprima numai fórte slabu simtiemintele mele.

Auror-a nu respunse nimica. Ea lucrà cu diligintia la cunun-a începuta.

Si fiindu cà nici elu nu mai dîse nici unu cuventu, ea reluà firulu conversatiunii:

— Ce e nou pe la dvostre?

— Eu nu sciu multu, pentru cà nu me ocupa decâtu numai de o idea.

— De care?

— Ca sè vinu câtu mai adese-ori aice.

— Acasta descoperire e fórte magulitória pentru noi. Ne pare bine, cà te afli bine la noi in acèsta singuretate satenósca.

— Ori unde me aflu eu bine, unde sciu cà te voiu vedà pe dta.

— Érasi eu?

— Jurași! Si totu-de-una si vecinicu!

— Éta cunun-a e mai gata! Én uita-te, câtu e de frumósa!

— Dar nu me intrerumpe, domnisióra, te rogu, càci am sè-ti impartesiescu unu sècretu mare.

— Unu sècretu!

— Pe care inca nu-lu scie nime.

— Dómne sânte, ce o sè fia?

— Pune-ti man-a pe anima sèu intrebati ochii, si dóra lu-vei afla.

— Numai o flóre si cunun-a mea va fi gata.

— Cu tóta stim-a ce portu pentru domnulu si ddmn-a Albinescu, totuși caus-a visiteloru mele in acèsta pré onorabila familia ești dta. Vinu aice, càci nu pótu remane a casa. Unu doru nespusu me îndemna sè vinu èrasi, unu nestemperu sufletescu me invita necontenitu sè alergu a te vedà de nou, càci te iubescu.

Copil-a sfiasa, cà si candu ar fi audîtu unu cuventu pecatosu, sifiósà privirea pe cununa, cu a carcia arangiare parea a fi de totu ocupata.

Aureliu continuà cu focu:

— Te iubescu din momentulu, in care am observatu, cà sèmeni atâtu de multu cu repausat-a dtale verisióra. Si de atunce din ce in ce te iubescu mai multu, càci in dta o vedu reu viata dimpreunà cu tóte incantamintele sale. O! spune-mi, fi-voiu mai norocoșii acuma, decâtu in trecutu? Recompensa-vei suferintiele de atunce cu amorulu dtale?

Aurora par cà nici nu l-ar fi audîtu ce vorbesce, esclamà cu bucuria:

— Éta cunun-a mea e de totu gata!

— Dar respunde-mi, te rogu! Spune-mi, iubesci-me?

Si urmà unu momentu de tacere, care pentru Aureliu fu unu sècolu.

Auror-a si-innaltià capulu si privi catra usi-a gradinei, cà si candu de-acolo si-ar așteptà mântuirea din acèsta situatiune.

De odata ea esclamà cu placere:

— Ah! mam-a vine. Me ducu sè-i aretu cunun-a.

Si ea sari iute in piciore ca sè intimpine cu cunun-a pe dómn-a Albinescu, care in ade-veru tocmai intrà in gradina.

— Éta, mama draga, am facutu o cununa pentru mormentulu Aurorei!

Matusia-sa o privi cu bucuria, si imbratîsiandu-o, i dîse:

— Ce buna fiica ești tu!

Aureliu etatea in locu si ochii lui sè delectau la privirea scenei frumóse ce sè petrecea inaintea lui. Asià cu dragu ar fi alergatu si dinsulu acolo sè aduca acèstei copile amabile tributulu stimei sale, sè depunà o sèrutare fierbinte pe man-a ei dalba. Dar totuși nu facu acèsta.

Si Aurora i paru si mai amabila, càci ea respunse mamei sale:

— Dar n-am facutu-o singura. Domnulu Pompilescu inca mi-a ajutatu.

— Asià. — sè intarse dómn-a Albinescu catra Aureliu. Ti-multiamescu, domnule! Este unu frumósu sèmnu alu pietații.

— Durere, eu numai o pré nensemnata parte pótu sè-mi pretindu din ea, — respunse elu. Domisiór-a Aurora e fórte generósa in recompensa. Eu nu sum vrednica de nimica.

— Nu crede, mama dragai Dlu Pompilescu e fórte modestu. Noi amendoi ne-amu ocupatu de acel-a-si lucru. O idea ne-a insufletîtu pe ambii.

— Va sè dîca, ati fostu in contielegere.

— Da, eu am consimtîtu in tóte ce mi-a spusu dlu Pompilescu, — respunse Aurora, fara cà sè cuteze a privi spre elu.

Aureliu intielese alusiunea si tresari de bucuria.

Éta celu mai indestulitoriu respunsu la declaratiunea lui de amorți! Aurora dara nu respinge amorulu lui. Elu erá fericitu.

I-ar fi placutu sè sè prosterne la piciórele ei, sè-i multiamesca pentru acèste vorbe; inse gândi, cà scen-a acèst-a nici decâtu nu va fi potrivita locului unde sè afla. Deci sè multiami numai intru a dîce:

— Si acèsta consimțire mi-a umplutu anim-a de bucuria.

Si in momentulu acèst-a elu privi sèmnificativa spre Aurora. Privirile loru sè intelnira unu momentu si o schinteia electrica fulgerà din ochii amendurora. Si acèsta privire iu fórte elocenta. Ea esprimà intr-unu momentu asia de multu!

Dómn-a Albinescu facu capetu acèstei pause scurte, dîcandu:

— Sà mergemu dóra si sè ducemu acésta cununa frumósa la destinatiunea sa!

— Bucuroșii ve insotiescu, — respunse Pompilescu.

Si dupa acèste toti trei parasirà gradin-a si mersera la capetulu satului intre morminte, unde Aurora asiedià cunun-a pe mormentulu repausatei sale verisióre.

Apoi ingenunchiara. Dómn-a Albinescu in frunte, Aureliu si Auror-a de dóue laturi, si îndreptarà rugatiuni ferbinti catra tronulu a Totu-puternicului Dumnedieu.

Si cum sè rugau astu-felu, rugatiunea lui Aureliu par’ cà sè intelni cu a Aurorei pe de-a supra mormentului, prefacendu-se intr’ unu amoru ferbinte, si par cà spiritulu repausatei ar fi planatu a supra loru — binecuventandu acèstu amoru; càci amendoi sè școlara usiorati si fericiți...

Numai dómn-a Albinescu mai ingenunchià inca. Apoi si-terminà si dins-a rugatiunea. Aureliu si Aurora i ajutara din dóue parti a sè aredicâ.

Ea inca erá fericita, càci si-a pututu usiorà durerea prin o rugatiune pururea din anima.

Peste o óra apoi Aureliu sè rentórse a casa, ducendu cu sine suvenirea mominteloru fericirii, si decisu a sè rentórce câtu mai curendu.

X.
Vêrtejulu desperatiunii

Trecii o jumetate de anu.

Erà tomna. Ventulu rece siuerà misterioșii printre arbori, si frundiele cadeau îngalbenite pe pamentn. Natur-a intrigase gatà de morte, si paserile migratdrie parasirà de multu acèsta clima.

Era asià de tristu si posomoritu totulu.

In gradin-a vice-comitelui sè preamblà unu individu, care parea a fi de totu adancitu in niște meditatiuni, càci nu bagà de sèma cum ventulu necrutiatoriu i suflà in fatia pravu si frundie uscate de-o potriva.

Nici pelerla nu avea pe capu. Pite cà a uitat-o unde-va sèu i-a suflatu-o ventulu de multu, si dinsulu n-a observatu inca acèst-a.

Seu dóra erá vr-unu bietu nefericitu de smintitu.

Figur-a si-ficsà privirea in josu si neconsiderandu nimica in giuru de sine, continuà preamblandu-se meditatiunile sale.

Ore cine sè fia?

Nu-lu cunascemu, càci sè afla intorsu cu spatele catra noi. Totu ce putemu constatà, este, cà dinsulu e unu barbatu cana de 35—40 ani, de si statur-a-i gârbovita lu-denuncià mai betranu.

De odata inse elu sè intórse catra noi. si — ce suprindere! — erá insu-si vice-comitele Zimbrai Pista.

Nu e mirare, cà nu l-amu recunoscutu, càci fórte s-a schimbatu. De candu lu-vediuramu mai pe urma, par cà a imbetranitu cu diece ani. Nu numai s-a gârbovitu, dar totu corpulu sèu si-perdu elasticitatea usióra, ochii lui nu mai aveau lucórea sclipiciósa de mai-nainte, si perulu lui mai de totu a incaruntîtu.

Bietulu omu a trecutu prin multe, de candu lu-vediuramu mai pe urma. A suferitu fórte multu, càci in interiorulu sèu a cursu nencetatu o lupta cumplita. Consciinti-a lu-acusà, grigile vieții lu-apesau, si nefericirea lu-consuma.

Nu erá de ajunsu, cà materialminte a ajunsu asia dicându la sapa de lemnu, dar din momentulu acel-a din balulu de la br. Berczfalvy, unde soci-a sa i aduse a minte cà de batjocura, cà si dinsulu e de origine Romanii, fericirea conjugala din ce in ce a disparutu mai multu din famili-a lui.

De o parte, ea n-a putnutu uità, cà barbatulu ei si-a permisu a-i face o ofensa atâtu de mare, acusandu-o de cocheta si chiar necredinciósa fatia de elu; de alt-a, nici elu nu mai putu sè aiba încredere deplina intr-ins-a, audîndu cum si ce vorbescu alții despre moralitatea soclei sale.

Ambele acèste apoi nu numai nu complanara neplacerea escata intre ei la acelu baiu, dar inca relatiunea loru devini totu mai strainà si in urma chiar dusmanósa.

Dar mai erá si altu ceva.

Irma, in momentulu in care a scapatu din gura acele cuvinte, fu cuprinsa de o ura atâtu de mare fatia de elu, incâtu — s-ar putà dîce cu siguritate, cà — amorulu ei a incetatu indata. Din momentulu acel-a ea nu-lu mai iubii.

Lips-a acèstui amoru din partea ei apoi i schimbà si portarea-i fatia de barbatulu sèu. Pist-a observi din dî in dî, — si nu sè insieli, — cà soci-a lui devine totu mai rece, totu mai nesimțitori. In urma apoi vediu, cà ea lu-uresce chiaru.

Si in decursulu acèstoru observatiuni elu si-aduse a minte mai de multe ori de vorbele audîte ci din intemplare in balulu de la br. Btezfalvy, si facu conclusiunea, cà schimbarea acèsta mare a ei de sigurii are o causa si mai mare, — si acea causa nu póte fi alt-a decâtu aceea cà dins-a in adeveru iubesce pe altulu, dóra tocmai pe baronulu Hectoru.

Si dinsulu sè puse la observare. Si âta cà i parea, cà Hectoru in timpulu din urma umbla mai desu la cas-a lui decâtu mai de multu; apoi par cà vediii, cà acela este mai afabilu cu soci-a sa decâtu pan-acuma, si cà nici ea nu refusa curtea ce acel-a i face.

Din dî in di i parea a sè convinge mai tare, cà ur-a ei imbraca unu caracteru totu mai acutu, si cà aceea incetulu cu incetulu a devinitu unu dispretiu pronunciatu.

Intr-acèste, firesce, elu a avutu cu soci-a sa niște convorbiri fórte neplacute, cari de câte ori sè repetîra, totu-de-una devenim mai insultatorie, pana ce in urma sè dejosira la injuraturele cele mai grosolane.

Si nici un-a dintre acèste nu sè incheià, fara cà ea sè nu-i dîca in batjocura:

— Se vede, cà si tu ești unu Romanii necultu!

Fericirea conjugala a lui Pista fu dara deremata cu deseversîre. Vieti-a lui devinl unu sîru de torture si suferintie spirituale.

Atunce erá mai fericitu candu nu sè aflà a casa. Se si ducea a dese ori sè petreca cu amicii sèi prin ospetarii, bendu si jucandu-se de-a carțile, numai cà sè uite momintele nefericite ale vieții sale conjugale.

Intr-acèste la cas-a lui sè adunau o mulțime de ungurasi, cari si-petreceau bine cu soci-a lui, care — vediendu cà barbatului ei nu-i place acèsta portare — i primià cu tóta placerea si i invita in adinsu, numai cà sè-lu necasiósca.

Si in acèste conversatiuni de multe ori s-a tratatu cestiuni naționale. Totu ce a fostu ungurescu, fu spriginitu cu caldurà. Cas-a fostului Romanii a devinitu cuibulu agitatiuniloru ultra-nationale unguresci. De aice au pornitu o mulțime de idei, cari erau menite a reformà viéti-a sociala in interesulu elementului unguréscu, si de a magiarisà pe Romanii din acele parti.

Consecinti-a acèstei tendintie fu batjocorirea a totu ce este romanescu, insultarea siintiementeloru naționale ale patriotiloru romani si înstrainarea tuturoru Romaniloru din acèsta casa.

Nici chiar rudeniile lui Pista, câti-va Romani de la sate, nu mai fure primiți, càci soci-a lui simtià unu dispretiu inversiunatu fatia de totu ce erá romanescu.

De cumva aceia aveau sè vorbesca ceva cu Pista, mergeau la elu in burou, càci in locuinti-a lui nu cutediau sè intre.

Acésta impregiurare din urma inca erá de ajunsu, cà sè amarescapana ’n adancu sufletulu lui Pista. Dar lu-si amari.

In momentulu candu lu-revediuramu preamblandu-se in gradin-a locuintiei de vice-comite, inca erá iritatu pentru unu asemene incidentu. Unu unchiu alu sèu nu fu primitu in absinti-a lui de catra soci-a sa, numai pentru cà acel-a nesciindu unguresce voia sè vorbesca romanesce cu ea.

— Cara-te din cas-a acèst-a, ursu de Romanu ce ești! — i dîse ea, inchidiendu usi-a dinaintea lui.

Si „ursulu de Romanu“ — ce e dreptu — erá numai unu plugariu, inse omu de frunte in cunun-a sa, plinu de fala. Acel-a nu putu sè retaca acèsta ofensa lipsita de cultura, ci sè planse lui Pist-a.

Candu apoi acèst-a înfruntà pe soci-a sa pentru acèsta necuviintia, ea lu-atacà si pe dinsulu aspru, mai cu acelesi cuvinte.

Resultatulu fu o cârta strașnica intre barbatu si socia, dupa care Pista — para-sindu cu mania odai-a — sè duse in gradina a-si recori foculu, care i ardea anim-a.

Si cum elu sè preamblà astu-felu, de udata usi-a gradinei sè deschise si intrà unu baiatielu insotîtu de grigitóri-a lui.

Era Arpàd.

Pista cum luzari, par cà uità intr-unu rnomentu tóte neplacerile si suferintiele sale, fati-a-i sè înseninà si o radia a bucuriei sè ivi pe fruntea lui.

Éta unic-a lui mângâiere in acèsta vale a plangeriloru!

Privirea-i morósa incetà, ochii-i straluciau de bucuria, si gur-a lui suridea cu fericire.

Ce mare schimbare póte sè faca unu inicu baiatielu in anim-a unui parinte iubitoriu!

Pista erá cà schimbatu.

Arpàd, care începea deja sè umble, vedicndu pe tatalu-sèu, in a carui bratie asia de multe ori a siediutu, grabi cu mersulu sèu leganatu catra elu, strigandu inca de departe cu bucuria, in limb-a ungurésca:

— Tata, tata!

Tatalu sèu sè uità la elu cu placere si gugulindu-se josu si-intinse bratiele, cà sè-lu intimpine cu caldura.

Si baiatielulu, totu borborosindu cuvinte nearticulate si nentielese, sè apropia de tata-sèu, pana ce in urma ajunse acolo.

Dinsulu lu-imbratîsià indata, lu-luà in bratie si sarutandu-lu cu iubire, i dîse plinu de fericire:

— Scumpulu meu baiatielu!

Si copilulu vediendu cu ce bucuria mare lu-primesce tata-sèu, voi sè dîca si dinsulu o vorba de placere parintelui sèu, deci si-deschise gur-a si pronuncià acèste vorbe:

— Tu Romanu!

Par cà fulgerulu ar fi tresnitu in bietulu Pista la audiulu acèstoru cuvinte, càci sè cutremurà puternicu, incâtu mai cà scapà baiatulu din bratie.

Si indata fati-a lui sè schimbà èrasi. Veseli-a disparu la momentu si espressiunea mordsa de mai nainte si-ocupà loculu.

Bucuri-a lui sborà in ventu si întristarea desperata cuprinse èrasi tóta fiinti-a lui.

S-a nimicitu si cea din urma mângâiere lui.

Copilulu sèu iubitu, Arpàd, pentru care ucurosu si-ar fi versatu sângele, in care singuru mai avea o sperantia de bucuria, eta si cel-a vine sè-lu insulte.

Fara cà sè scia ce dice, elu vine sè-i reletiasca cuvintele, pe cari atâtu de desu le móîse de la mama-sa, cà le adresseza tata-ul sèu, in câtu in urma le-a invetiatu.

Primele cuvinte, pe cari dinsulu asciutu sè le pronuncie, conținurà insultarea lui. Inca si baiatulu acèst-a mai vinià sè-i remprospeteze in memoria traiulu lui nefericitu cu soci-a sa, si astu-felu inca si acèst-a i mai amarià viéti-a.

Dar bietulu copilu nu erá de vina. Elu i sciea ast-a. Nu intielegea ce dîce. Totu ce resupunea, erá cà acele vorbe de siguru esprima iubire, pentru cà la din contra mama-i nu le dîcea tatalui sèu.

Deci sè mirà fórte, vediendu, cà la auiulu acelora tata-sèu, in locu de a sè bucurà, sè intristà si sè facu morosu. Mai apoi, iarindu fati-a adumbrità de desperatiune a parintelui sèu, sè sparià fórte, erupse in la crime, si incepii a plânge durerósu.

Acestu plansetu deștepta si pe Pista din visarea sa melancolica.

Vediendu, cà Arpàd incepu a plânge, i plesni prin minte si si-dîse:

— Dar acèstu baiatielu e nevinovatu! Elu nu scie ce dice. Imitaza numai pe mama-sa.

Apoi incepu a-lu leganà si sèrutà, la ce baiatulu încetà d-a plânge indata si surise cu bucuria spre tata-sèu.

Acel-a sè preamblà asia câtu-va timpu cu elu, dar de la unu timpu ventulu începu a suflà mai aspru, elu erá cu capulu golu, deci lu-duse cu sine susu in locuintia.

Candu trecu înaintea salonului, din acela strabatu la urechile lui o conversatiune fórte viala.

Se opri unu moinentu la usia. Distinse bine vocea sociei sale, care si-petrecea in mij-loculu unei societați viale magiare, in care sè aflau si câti-va tineri.

Nu putu sè steie multu timpu acolo, càci pazitdri-a baiatului erá in urm-a lui, si elu — macaru cà nu traià bine cu soci-a sa — nu voià a o compromite înaintea sèrvitoriloru.

Duse dara baiatulu in odai-a lui, si dandu-lu grigei sèrvitórei si-luà peleri-a si bastonulu si plecà de a casa.

La trepte intelni pe baronulu Hectoru, carele tocmai vinià in susu. Pista tresari.

— Unde, unde? — întrebà acel-a.

— Am putîntelu lucru, prin orasiu. Dar nu e asià grabnicii. Lu-voiu ispravi de alta-data.

— Pentru mine nu intardîa!

Pista aruncà spre elu o cautaturà ironica.

— Voiu vini de alta-data, — continuà baronulu.

— Dar onoréza-me si acuma, càci n-am asià lucru urgentu!

— E bine, deca vorbesci sinceru, nu-mi pasa.

— Poftimu!

Si ei sè rentórsera amendoi.

— Domn-a, soci-a ta e a casa? — întrebà baronulu.

— Da.

— Este iertatu a intrà la dins-a?

— Cum sè nu! Si acuma sè afla la ea o societate numerósa.

— Cine sunt acolo?

— Nu sciu.

— Ce felu! N-ai fostu in laintru?

— N-am avutu timpu. Am gânditu sè intru la rentórcere.

— Dar ospetii nu te-a salutatu?

— Nu, càci eu am fostu in gradina de m-am preainblatu.

— In timpulu acèst-a!

— M-a dorutu capulu.

Intr-acèste ei sosirà la salonu. Intrara. Pista observà cu atențiune încordata, cum va primi soci-a sa pe Hectoru. Ea lu-primi fórte afabilu. Pe dinsulu, adeca pe Pista, ea nu aruncà nici o cautatura.

Acesta sagetà anim-a lui.

Dar nu aretà nici o superare. Elu inca ocupà locu si luà parte la conversați unea dspetiloru. Erà tocmai vorb-a sè sè faca unu baiu in folosulu unei scdle magiare intre Romani. Óspetii de fatia toti si-esprimara rogarea, cà in privinti-a ast-a soci-a vice-comitelui sè ia initiativ-a. Ea o si promise. Ospetii se departara multiamiti.

Pista remase singuru cu soci-a sa. Urmà unu momentu de cea mai mare neplacere pentru amendoi.

In urma elu întrerupse tacerca:

— Érasi vrei sè dai unu baiu?

— Si-apoi?

— Gândescu, cà mai autâiu ar fi trebuita sè me întrebi si pe mine, dèca sè póte sèu ba?

— Se-ti ceru iertare? Cum sè nu!

— Nu sè me rogi de iertare, ci numai sè me întrebi dèca me invoiescu sèu ba?

— Dieu! Adecà sè me fi facuta sclav-a ta, alergandu la tine a-ti cere gratia?

— Nu asia intielegu eu.

— Nu sciu cum intielegi, dar asia te-ai esprimatu. Nu sum din asià familia, cà sè me dejosescu pan’ a-ti cere învoirea.

— Si cu tóte acèste aceea ar fi trebuita sè o ceri.

— Pentru ce?

— Pentru cà fara aceea nu poți sè faci balulu propusu.

— Cum asia?

— Asia cà eu dau banii.

— Am si eu dóra dreptu la ei.

— Dar dèca n-am de unde sè-ti mai dau?!

— N-ai?

— Nu.

— De ce te-ai insuratu, dèca n-ai sciutu cà vei fi in stare a me tine dupa rangulu meu?!

La acèste vorbe Pista nu mai fu in stare a respunde nici unu cuventu. Durerea i amutî limb-a. Si-luà peleri-a si iasà pe soci-a sa acolo singura.

Unde sè duse?

Dreptu la ospetari-a cea mare, la „Melciulu de auru“, unde dinsulu a petrecutu asià multe dile bune.

Erà bine cunoscutu acolo, càci in timpulu din urma a mersu adese ori in acea ospetarla, cà in societatea unoru prieteni bonvivanti sè-si usioreze sufletulu prin beutura si cârti de jocu.

Se dîcea chiar, cà dinsulu a devenita unu omu betîvu si cà de multe ori alții l-au dusu a casa. Si toti adaugeau, cà dinsulu numai din desperatiune face acèst-a, càci a casa duce o viâtia familiaria pré nefericita, cà e uritu si chiar insultatu de soci-a sa.

Si aceia cari vorbiau de acèste, erau informați bine. In adeveru Pista, de câte ori avea o convorbire neplacutà cu soci-a sa, totu-de-una si-cautà alinare in ospetari-a asta, unde si-aflà prieteni cari erau gata a be cu elu câte unu pocalu de vinu si apoi a sè jucà dimpreunà de-a carțile pana nóptea tardîu.

In momentulu in care acuma Pista intrà in sal-a ospetarlei, inca gasi acolo o societate numerbsa, càci erá deja sèra si óspetii ordinari sè adunasera.

Aceia de sigurii sè aflau de multu acolo. Mulțimea de butelii desierte si vioiciunea generala aretau acèst-a fórte evidentu.

Candu dinsii diarira pe Pista, sèrirà toti de la mèsa si lu-intimpinara cu esclamatiuni frenetice, cum au datin-a acei ómeni cari au desiertatu multe pocale de vinu.

Pista, cà singurulu trezu intre ei, ascultà cu neplacere acèste strigate nearticulate, cari nici decum nu faceau onóre unui omu sè-riosu si care sè respecta.

Dar nici societatea nu erá compusa in raportu cu starea lui sociala si publica. Ómenii onorabili n-au datin-a d-a face scandale prin birturi, ci si-petrecu a casa in familiele loru si intre sèmenii loru.

Cei adunați aice aparțineau acelei classe de omeni, cari nu sè bucura de o reputatiune buna si de cari toti cei cu vddia sè ferescu. Vr-o doi advocati, cari primescu bani de la clientii loru si nu lucra nimica, niște negustori bancrotati ai câți-va diregatori pedepsiți pentru defraudare de bani, si èrasi unii — fara stare, dar cunoscuti risipitori si bețivi, — eta din ce individi erá compusa societatea!

Inse pe Pista nu acèsta lu-genà. Nu an-tâi-a-dra avea sè petraca acuma cu ei. I cunoscea pe toti bine. Cu cei mai multi erá per „tu.“ Totu ce nu-i convinià, erà, cà pe candu aceia surideau de indestulire si fericire, ani-m-a lui inundata de necasu plangea durerosul. Numai contrastulu i facea o intimpinare neplacuta.

Dar trecu si acèst-a in curendu. Ve-diendu, cà toti sunt voioși, elu inca si-intarità o fatia vesela si ocupà locu la masa.

— Tocmai bine, cà ai vinitu, — incepi unulu dintre amici in tonu ragusîtu, ce ami-rosà a vinu, — eramu sè adormimu, càci prepaditii aceștia nu sciu ba.

— Cine pite cu tine?! — i respunse unulu dintre negustorii bancrotati, — tu asià bà cà cepulu.

— Mai bine, — dîse altulu. Cepulu inca stà de beutu, dèca e inchisu, dar gâtlejulu teu nu sè închide nici odata.

Si urmà unu risu generalu.

— Cum bà? — dtse èrasi celu d-antâiu. Asià beu si eu cà toti ómenii de omenia.

Vediendu ilaritatea generala, Pista inca gândi, cà va fi bine sà incâpa si elu a vorbi ceva, deci dîse:

— Totuși, frate, tu bà mai bine decâtu alții. Nimene nu scle bà cà tine.

Advocatulu care mancà banii clientiloru sèsimtî magulitu prin acèste vorbe. Si-suci mustetiele si respunse cu fala:

— E dreptu, cà eu potu mai multu decâtu alții.

— Nu numai atât-a, — continuà altulu. Dar tu ești in stare a produce unu capu-de-opera in beutura. Ceea ce nime nu póte, tu poți sà bà. de odata din dâue butelie, fara sà înghiți odata, càci vinulu ti-curge josu pe gâtlegiu cà si pe unu canalu.

— Da, da, — aprobà Pista.

Si celu laudatu respunse:

— Inse numai atunce candu sum bine lispusu.

— Dar acuma nu ești? — intrebà unulu lin exdiregatori.

— Totu-de-una e dinsulu bine dispusu, cându are înaintea sa vinu multu, — respun-se in locuiți lui unulu dintre negustorii ban crotati.

— Dar acuma n-am, — adause elu.

— Prin urmare nu ești bine dispusu, — întregi altulu.

— Nu.

— Dar de cumva voiu porunci sè ai vin in abundantia? — lu-intrebà Pista.

— Si apa acra, — grabi s-adauga elu.

— Si.

— E bine, atunce voiu aretà sciinti-a mea.

Pista dete ordinu, si sèrvitoriulu adus pe mésa mai multe butelii de vinu si altele ca apa acra.

Ochii vestitului advocatu straluciau de bucuria. Elu apucà numai decâtu in o mane o butelia de vinu si in alt-a o sticla ca apa acra, si-inchinà capulu înapoi, si-deschise gur-a, tînii atâtu vinulu câtu si ap-a acra spre gura, scurgendu amendóue intr-ins-a.

Ceialalti sè uitau la elu cà la o minune, vediendu cum cuprinsulu ambeloru sticle sè desierta incetisioru, curgendu-i josu p gâtu, fara cà dinsulu sè înghità celu puținu odata.

Candu apoi nu mai fu ce sè curg i dinsulu luà ambele sticle, le intórse cu fundulu in susu, cà sè arete tuturora, cà nu mai este nimica in ele. Si dupa ce toti sè convinserà, cà amendóue sunt gdle, le lovi de-olalta, incâtu acele sè sparsera, si cadiura pe padimentu in sute de bucâti.

Acest-a fu actulu finalu alu operațiunii sale, întocmai cà si candu la sfirsîtulu unei piese musicale sè bate dob-a cea mare.

Efectulu fu grandiosu.

Câți erau la mésa, toti si-umplura pocalele, si scolandu-se in picióre strigarà cu o gura si c-unu sufletu:

— Sà traiesci!

Elu inca si-implii pocalulu si ciocnindu cu ei, le dîse cu unu aeru de triumfu:

— Asià dara, cà sciu si eu ceva!

Acestu incidentu dadu apoi petrecerii o direcțiune si mai viala. Nici Pista nu mai erá sèriosu. Efectulu vinului resfirà de pe fruntea lui norii de întristare. Uità tóte necasurile sale. Deveni si elu veselu, càci in acèste mominte erá fericitu.

Si pocalele sè totu desiertau, buteliile gole sè inmultieau, vioiciunea devinià totu mai mare.

La inceputu vorbià câte unulu, éra ceialti lu-ascultau. Mai apoi societatea sè desfacu in dóue parti, si fia-care avea sèparatu pe oratorulu sèu, pe care lu-ascultà. Inse vinulu veselesce si insufletesce; incetulu cu in-cetulu totu mai multi voiau sè vorbesca, deci sè alesera doi cu doi si asià conversau, fia-care parechia sèparatu. Dar nici ast-a nu durà multutimpu; numai decâtu totu insulu simtiea, cà si dinsulu are ceva de comunicatu; apoi fia-care începea sè vorbesca si nimene nu asculta.

Si sè facu unu chaosu mare.

Si fiindu cà nu sè mai puteau intielege, unulu propuse cà sè încete de-a vorbi, si sè sè apuce a cauta.

— Nu-mi pasa, - dîse vestitulu advocatu, — inse numai frumosu.

— In armonia, — adause Pista.

— Da, da, — strigarà mai multi.

— Dar cine sè incapa?

— Voiu începe eu, — propuse Pista.

— Sà traiesca! — racnirà mai multe voci ragușite.

— Incepe! — dîse advocatulu.

— Dar ce?

— Vr-unu cantecu frumósu bechiarescu.

— Pré bine.

Si Pista intonà unulu din cele multe cântece de acèstu soiu, de cari e bogata literatur-a ungurésca. Ceialalti începurà si ei a cântà toti care cum sciu. Si sè produse o disarmonia din cele mai cumplite ce sè potu intipui.

— Stati! — strigà advocatulu. Voi nu sciti cântà. Lasati-me sè cantu eu singuru!

— Eu nu te lasu! — respunse negustorulu bancrotatu.

Advocatulu sè înfuria, si rosiu cà raculu racni:

— Tine-ti gur-a, omule, cà te lovescu in capu cu buteli-a acèst-a.

— Pe mine?

— Pe tine.

— Mi-ar place sè te vedu!

Si dreptu respunsu advocatulu si-aredicà man-a sè-lu tóce in capu.

Vediendu acèsta mișcare negustorulu bancrotatu, sari iute in piciore, apucà scaunulu de sub sine sè-lu lovesca si elu.

La acèst-a apoi toti sèrirà de pe scaune si sè puserà intre cei doi certareți, sè impedece catastrofa eventuala.

— Aveți minte, — le dîse Pista, — cà dóra nu sunteti beți!

Intr-acèste ceialalti desarmara pe cei doi infuriati si pacea sè restabili.

— Dar lasati-me sè cantu! — incepu de nou advocatulu.

— Nu vreu! — sbierà contrariulu sèu.

— Dar lasa-lu sè cânte, — i dîse Pista.

Si cuventulu lui avu efectu. Negustorulu sè domoli. Era advocatulu dîse:

— Dar nimene sè nu cânte!

— Bine, bine! — lu-asigurà Pista.

Si dupa acèste advocatulu incepu sè cânte, dar indata la inceputu facu unu „gixer“ grozavu, incâtu toti erupsera in hohote.

— Astadi n-ai norocu, — i dîse Pista.

— Sà nu mai cantamu! — strigarà unii.

— Sà ne jucamu de-a carțile! — discra alții.

— Sà ne jucamu!

— Bine. Ospetariule, da-ni cârti! —: ordonà negustorulu bancrotatu. Am niște bani, vreu sè-i perdu.

— Mai bine i-ai fi da tu creditoriloru tei, — observà advocatulu.

— Taci, — respunse negustorulu, — càci si ce am avutu tu i-ai mancatu.

Tocmai bine, cà sè adusera carțile, càci cei doi mânioși èrasi voira sè sè bata. Inse zarirea cartiloru potoli furi-a ambiloru si i facu prieteni.

Numai decâtu sè si puserà toti èrasi la mésa. Unulu luà in mana carțile siimpartî. Renumitulu jocu „farbi“ sè începu.

Acést-ii inse nu impedecà pe jucatori d-a imple pocalele dupa fia-care împarțire si d-a le goli pana ’n fuudu.

Astu-felu totu bendu si jocandu-se de a carțile, timpulu trecea iute, si nici nu observarà, cà miediulu nopții a trecutu.

Dar nici nu mai erau in stare. Vinulu ameți pe toti, incâtu abia sè puturà duce catra casa. Pista fu condusu de doi amici pana ’n usi-a locuintiei sale, càci aceia — mai tari la beutura — nu puturà lasà cà amiculu loru sè patiasca ceva rușine pe cale.

Éta unde împinse desperatiunea pe Pista! Elu sè aflà in vertejulu celu mai periculoșii.

XI.
Dorulu miresei.

Abia sè departà Aureliu din cas-a lui Albinescu, dupa acele mominte candu elu descoperi Aurorei amorulu sèu si candu dins-a prin o alusiune lu-facu sè pricepa, cà nu-l refusa: éta cà Aurora sè si apropià de matu sia sa si i impartesi sècretulu celu mare, ci adeca Aureliu i-a declaratu amoru.

Domn-a Albinescu, care de multu observà acèsta intentiune a lui Aureliu, ascultà ci cea mai mare bucuria cuvintele fiicei salt adoptive.

— Si ce i-ai respunsu tu? — intrebà apoi ea.

— Nimica, pentru cà chiar in momeatulu acel-a ai intratu dta.

— Si ce ai voitu sè-i respundi?

Auror-a tacit, ficsandu-si privirea in josu.

— Spune, fiic-a mea!

— Nu sciu.

— Cum sè nu scii!?

— Pentru cà inca nu te-am intrebatu pe dta.

— Scump-a mea, in privinti-a acèsta nu vorb-a mea decide. Tu simți, dèca lu-iubesci sèu ba?

— Dar dèca dta nu te-ai invoi?

— Cum sè nu me invoiescu eu, dèca tu lu-iubesci? Eu sum farte indestulita cu Aureliu, pentru cà dinsulu e unu tineru de omenia, sirguitoriu si cu stare buna.

— Dar ore tatuc-a? — întrebà copil-a cu bucuria.

— Oh! elu nu are cuvinte de ajunau, cà sè pota lauda meritele lui Aureliu.

— Ah! asià dara eu suin fórte fericita.

— Va sè dîca lu-iubesci?

Copil-a, in locu de respunsu, alergà la matusi-a sa, ingenunchià înaintea ei, si apucandu-i man-a, o sèrutà ferbinte, si siópti incantata:

— Din totu sufletulu meu.

Dómn-a Albinescu puse ambele sale mani pe capulu fiicei sale adoptive, si respunse:

— Dumnedieu santulu sè binecuvinte legatur-a vóstra!

Apoi o aredicà la sine si i sèrutà fruntea cu intima iubire de mama.

Aurora erá deplinu fericita, càci vedea si pe matusia-sa indestulita cu Aureliu.

Nu mai lipsea decâtu învoirea lui Albinescu. Dar si pe aceea o avea cà sigura, càci mam-a-i adoptiva i spuse, cà dinsulu va primi cu cea mai mare placere ofertulu de casatoria a lui Aureliu.

Asià dara ea vedea realisandu-se visulu ei cehi mai frmnosu. Avea sè fia acuși a aceluia, pe care atâtu de adancu si atâtu de demultu lu-iubià!

De de multu! Tocmai din acelu mo-mentu, in care pentru primaóra lu-vediuse. Si cum dins-a observà alipirea lui catra parinții sèi adoptivi, candu bagà de sènia cà si dinsulu iubesce pe aceia pe cari dins-a i iubià, si candu sè convinse cà si dinsii lu-iubescu: ea lu-considerà cà pe unu frate dulce si iubitoriu, care aparține familiei loru.

Dar incetulu cu incetulu acèsta iubire de sora sè prefacu intr-unu amoru si mai sublimu. Iubirea de sora facu locu amorului de fecidra, care vede înaintea sa realisatu pe idealulu visuriloru sale. Fara sè scia chiar, ea lu-iubià ferbinte si din totu sufletulu ei.

In internulu ei sè facu o schimbare fórte mare. Ceea ce mai de multu o incantà, nu-i mai facea placere. Florile nu mai aveau mirosu pentru ea, paserile nu-i mai cantau me-lodiosu; totulu i erá neinteresantu, candu dinsulu nu erá de fatia, càci totu pe elu lu-astepta.

Si candu Aureliu vinià, fiinti-a eiindata tresarià de bucuria. Spiritulu ei melancolica devinià mai vialu. Fericirea intra de nou in anim-a ei.

Si Aureliu vinià adese ori, mai alesu din momentulu in care si anim-a lui fu cucerita de aparinti-a acèstei feciare frumdse.

Dar elu totu-de-una sè porta cu reserva mare fatia de ea. Cumpeni totu cuventulu ce-lu pronuncià in societatea ei. Si nici odata nu scapà vr-o vorba, care putea s-o autoriseze a crede, cà si dinsulu o iubesce. Dar acèsta recela fatiarita mai intarià amorulu ei. Cu câtu resistinti-a e mai mare, cu câtu o anima sè cuceresce mai greu: cu atâtu si amorulu câstigatu e mai pretîosu.

Asia dara in sfirsîtu maturisitu si astu-felu câstigatu amorulu lui, acel-a i erá cu atâtu mai indestulitoriu si fericitoriu.

Aurora petrecu dîlele urmatdrie in cea mai deplina multiamire. Era vesela, canta, suridea, si tóta purtarea ei respirà fericire. Ea iubià si erá iubita. Mare fericire este pentru o tinera copila, candu dins-a pentru primevóra afla, cà este iubita.

Unu cugetu o inspira nencetatu: amorulu lui. Unu doru avea:cà sè-lu revada câtu mai curendu. O dorintia mai nutrià. cà sè nu sè despartà in veci de elu.

Dar realisarea acèstei dorintie erá inca departe. Pana atunce trebuia sè treca inca multu timpu, càci in viati-a inamoratiloru si ddue trei luni inca au lungimea unui sècolu.

Inse dorulu ei sè realisà in curendu. Dupà acea di memorabila, Aureliu vini in curendu èrasi la Pruneni. De asta-data elu descoperi si parintiloru amorulu sèu, si cerii man-a Aurorei. Aceia si-au datu cu tóta placerea consimtiementulu loru. Apoi logodn-a sè sèrbà numai decâtu, in linisce si fara sè sè faca vr-o petrecere mai sgomotdsa.

Acesta fu o adeverata sèrbare familia-ria. Nici unu strainu nu luà parte, si astu-felu nu fu cine sè critice espressiunile de in-destulire generala. Numai o amica naua vini in mijloculu loru, fericirea; dar acèst-a ocupà loculu de frunte: anim-a tuturora.

Trecu si acèstu actu de innalta importantia. Aureliu mai siediii o di si sè departà èrasi, lasandu pe iubitori-a-i miresa cu dorulu sèu.

Si dorulu acèst-a erá mare, nemarginitu.

Ea numerà dîlele, orele si minutele, de candu dinsulu s-a departatu, si așteptà in totu momentulu rentdrcerea lui.

Si erá fórte impacienta. Abia sè de-partà dinsulu, a trei-a di dins-a lu-si așteptà sè vina èrasi. Dar elu nu vinià. Audîti acolo, crudulu! A trei-a di dupa logodn-a lui elu nu vini a-si vedà èrasi mires-a!

Trecu si a patr-a dî.

Dar elu totuși nu mai vini.

Impaciinti-a ei crescea in totu momenetulu. Ore pentru ce nu vine? Are lucru? Dar ce lucru mai grabnicu si mai placutu póte sè aiba elu, decâtu sè vina la ea? Sà. dara e bolnavu? La cugetulu acèst-a sè înfiora. Dar sè incercà a sè mangaià numai decâtu, cà dinsulu dara totuși nu e bolnavu, càci atunce ar fi insciintiatu-o pe ea.

A cincea dî apoi si-perdu si cea mai din urma schinteia de linisce. Fu cuprinsa de o durere strașnica. Acuma erá convinsa, cà dinsulu de siguru e bolnavu, càci la din contra n-ar fi parasitu-o atât-a timpu, ci ar vinitu s-o vada, sè-i sioptesca de amorulu sèu si sè o fericesca.

— Oh! Numai de n-ar fi in ceva bala periculdsa! De ce nu potu sè fiu acolo langa elu, sè-lu grigescu, sè-i netediescu fruntea si sè-i alinu durerile cele mari! — esclamà ea.

Apoi ea sè adressà catra mama-sa adoptiva. I descoperi temerea, cà fidantiatulu ei de sigura e bolnava, dóra sè afla chiar in gor-a mortii, si cà prin urmare ar fi bine, cà cine-va, „dóra tatuc-a“ sè murga a-lu vede.

Matusi-a sa surise cu dulcetia la acèste vorbe pline de ingrigire ale fiicei sale, càci, acele tóte respirau iubire adeverata. Celu-ce teme ceva, o si iubesce, càci numai iubirea e capabila de gelosia.

Apoi o sèrutà cu draga, si i dîse sè nu sè taina, cà Aureliu nu pate sè fia bolnave, pentru cà parintele ei adoptiva numai alalta eri a fostu la elu si atunce l-a lasatu in sanetatea cea mai deplina, si i-a promisu cà va vini câta mai curendu.

La acèsta asigurare apoi si Aurora si-alinà durerile, sè mangaià. Credea si sperà, cà diu-a viitoria i va aduce mirele doritu.

Dar insedaru.

Aureliu nu vini nici in diu-a aceea.

Biet-a Aurora petrecu tata diu-a in cea mai mare nelinisce. Se scolà desu de deminetia, cà pe candu va sosi mirele ei — sè fia gata; sè imbracà frumosu, cà sè-i placa. Si toalet-a ei consumà timpu indelungatu, càci totu alegea colorile mai potrivite, le compunea si à le descompunea, si nici un-a nu-i placea, càci sè temea, cà nu va fi destula de frumósa; dar ea dorià sè fia frumósa, fórte frumósa. Nici odata, cà acuma. Caci voii sè placa mirelui ei. Si in sfirsîtu totuși fu imbracata. Acuma nu mai lipsei, decâtu cà elu sè sosesca.

Apoi voi sè mérga in cuina, sè supraveghieze la facerea prandiului de adi, ma si-esprimà dorinti-a d-a face unu aluatu, despre care sciea, cà i place lui Aureliu. Ce faldsa va fi ea atunce, deca va putà spune lui, cà dins-a a facutu aluatulu acèst-a! Elu va ramacà din ceea ce a pregatitu ea. De siguru va si laudà aluatulu! Ce fericita va fi ea atunce!

Inse matusi-a sa nu o lasà. Aceea ascultà suridiendu manifestarea zelului mare alu fiicei sale adoptive. O sèrutà cu dragu si dîse:

— Lașa, fiic-a mea, cà vei face de alta-data! Acuma ti-ai porte hainele! Du-te in la-intru, cà voiu ingrigi eu de tóte!

— Dar, maica dulce, — respunse Aurora, — voiu cautà sè nu me mangescu. Me voiu pazi.

— Nu, scump-a mea! Acuma nu poți.

Auror-a respectà multu mai adancu pe mama-sa, decâtu sè fi incercatu a sè opune mai departe. De si cu neplacere, sè rentârse dar in odai-a sa.

Acolo mai antâiu sè puse la mesuti-a ei de cosutu, cà timpulu sè-i tréca mai iute, si — sè tradamu acèstu sècretu alu animei sale inocente — cà mirele ei s-o gasasca la lucru. Pentru ce? Pentru cà si prin incidentulu acèst-a sè-si câștige mai tare amorulu lui.

Tóte le facea numai din acèstu rnotivu!

Inse zedarnica i fu vointi-a. Mesuti-a ei nu erá la ferést-a de catra strada, âra ea de câte ori audiea vr-o mișcare de catra strada, totu-de-una sarià de la mésa si fugià la feres-ta sè vâdia, dèca nu a sositu Aureliu?

Asià dara lucrulu nu pré inaintâ.

Vediendu si ea, cà nu face nici unu sporiu, pentru cà nici mintea nu-i etatea acolo, puse lucrulu la o parte si sè duse a siedà in ferâsta, cà de acolo in totu momentulu sè pata vede cà cine vine?

Apoi deca Aureliu va zari-o in feresta, si dinsulu sè va convinge cà a fostu asteptatu cu doru. Asià dara o va iubi si mai tare.

Girași pentru elu, pentru amorulu lui!

Si cum siedea acolo cu ochii atîntiti spre strada, la tóta zuruitur-a tresarià si sè uità afara. Ori ce mișcare mica i atragea atentiu-nea, si fia-care i producea sperantia nóua, care inse indata si sborà in ventu, càci mirele multu doritu totu nu vinia.

In urma apoi, urmadu-i-se a sè totu sco-là, deschise ferast-a si sè aplecà pe ea in afara, cà astu-felu sè zaresca si mai de graba ori ce carutia s-ar ivi pe strada.

Si vinira multe. A fostu chiar tergu in orasiulu vecinu, si dmenii sè rentorceau de acolo. Inse Aureliu nu siedea nici intr-una din acele.

Erà grozavii!

Si fara cà sè scia, dóue lacrime riurira din ochii ei. Unu simtiu fórte durerosu cuprinse pe biat-a copila. Amorulu ei nemarginitu i inspirà o mulțime de idei infricosiate. Erà desperata.

Aureliu a promisu alalta eri lui Albilescu, cà va vini. De ce nu vine dara? Ce jausa a pututu sè intrevina? Are lucru? E bolnavu? Sà. ddra nu o mai iubesce?

La cugetulu acèst-a ea sè cutremurà, ochii ei sè paingenara. Par cà nu mai sciea de sine nimica. Ceriulu si pamentulu sè întorcea cu ea. Erà fórte nefericita.

Si la momentu mii de idei negre trecurà prin mintea ei. Ah! de siguru elu nu o mai iubesce, a uitatu-o de totu; pentru acolo la orasiu, in capital-a comitatului sui multe dame frumose, mai incantatdrie decà. ea, cari potu sè-lu farmece mai adancu.

Elu iubesce pe alt-a, de ea nici nu m voiesce sè scia, éta caus-a pentru care n vinitu I

Si nici nu va vini. I va tramite num anelulu de credintia. Si atunci, atunci...

Ea nu va mai putà sè traiesca.

Decâtu fara elu, mai bine mdrta!

Intr-acèste nici nu observà, cà lacrim le i inundarà fati-a si cà incepu a plânge di rerosu.

Si plangea amaru...

Si tofa ndptea nu incetâ.

Deminati-a pe candu sè scolà si sè im bracà, o trasurà intrà in curtea lui Albinesct Aurora sari la feresta. Se uità afara. Unu ti neru tocmai in momentulu acel-a sari din tra sura. Erà Aureliu.

Auror-a par cà ar fi vediutu raiulu, tre sari de fericire. Nu dîse nici o vorba, càci m fu capabila a graf. Alergà iute afara, cà sè in timpine pe mirele sèu.

Acel-a intrà tocmai in antisiambra. Vediendu-si miras-a alergandu cu atât-a bucurii spre intimpinarea lui, stete locului spre a sè delecta unu momentu in acèsta aparintia pe-trundiatoria.

Si Auror-a sè aproprià de elu, lu-sarutà cu focu, si lu-intrebà cu iubire intima:

— Dar pentru ce n-ai vinitu de atât-a timpu? Unde ai fostu pan-acuma?

Aureliu i sèrutà man-a cu caldurà si sè escusà, cà numai niște afaceri fórte grabnice lu-oprira d-a nu-si putà împlini acèsta datoria si dorintia pré placuta.

Si Aurora sè împacà. Ingrigirile ei disparurà. Era fericita èrasi, càci ata dorulu ei sè implini. Mirele ei sè afla acuma la ea.

Parinții ei inca impartesîra acèsta bucuria. Si astu-felu tóta famili-a erá deplinu fericita.

Era noi voma spune in capitlulu urma-toriu, cà ce lucru grabnica a avutu Aureliu, care l-a impedecatu de n-a pututu vini atât-a timpu la iubit-a lui miresa, care cu atât-a doru l-a asteptu, si la care cu asia mare doru dorià sè marga.

XII.
Resbunarea lui Aureliu.

Evenimentele sè desvoltau cu repediune.

Noi inca le vomu însemna numai pe scurtu, càci istori-a nostra sè apropia de fine.

Cimbrudanu, Bumbescu si toti sèmenii loru insedaru umblara a face pocldne pe rfindu la Aureliu. In locu de a-i iertà, dinsulu sè superà si mai tare pe ei, pentru cà ei nu sè multiamîra a sè escusà pe sine, ci fia-care — gândidu ca-si va face merite — mai vini sè acuse pe ceialalti.

Fideli caracterului loru depravatu, inca si înaintea lui si-continuara rolulu loru de denucianti.

Pentru acèst-a elu i uri si mai tare, si decise cu totu adinsulu sè faca pașii pe calea legii pentru pedepsirea loru esemplara.

Avendu tóte documintele a mana, prin cari sè putea dovedi crim-a loru, elu intentà tuturora unu procesau criminalu pentru delațiune falsa.

Dupà ce actele fure predate la tribu-nalu, scirea despre acèstu processu sè latî iute prin totu comitatulu. Si toti câți audîra de elu, i facurà feliurite comentarie. Unii laudau actulu lui Aureliu, alții inse lu-reprobau, dîcendu cà acel-a a fostu dictatu numai de resbunare.

Ceia erau amicii, aceștia — dușmanii lui. Omenii cam asià judeca faptele altora, dupa cum stau in relatiune buna sèu rea cu respectivu.

Aceia așteptau cu doru diu-a resbuna-rii, in care caracterele slabe voru fi pedepsite si poltroneri-a morala — care ruinéza națiunile — si-va luà resplat-a meritata; er aceștia sè ’ncercau prin tóte mijlocele a impedecà acèstu processu sèu celu putînu a reduce pedepsile, incâtu ar fi cu putintia.

Mersu-au aceștia toti la Aureliu, ruga-tu-l-au a retrage acus-a, promitiendu-i feliurite favoruri. Dar insedaru! Elu respinse tóte, càci nu-i trebuia alta recompensa decâtu li-niscirea consciintiei sale.

Rugatu-l-au apoi, cà celu putînu sè modereze la pertractarea finala punctele sale de acusatiune. Dar si acèste încercari remasera zedarnice.

Si candu nici acèste nu avura resultatulu doritu, prietenii acusatiloru recurserà la alte mijloce. Ei apucara sé-lu amenintie.

Mai antâiu vini baronulu Hathalmy. presiedintele „democratiloru celoru mai liberali si lu-invità in numele democrației, cà unu democratu sà ierte pe altulu, càci la din contra aru ride in pumni aristocrații, pe cari si dinsulu i uresce din totu sutletulu.

Inse Aureliu respunse, cà tocmai principiulu democrației pretinde cà toti pecatosii sé-si iee resplat-a, cà virtutea sè sè premieze, erá pecatulu sà sè pedepsesca.

La ast-a baronulu i dîse, cà dâca nu-lu va ascultà, lu-voru șterge din sîrulu democratiloru; Aureliu inse respunse, cà i va pare fórte reu d-a nu mai putè figurà in acèsta compania onorabila; inse chiar si in fati-a acèstei perderi cumplite, este silitu a-si sustinà acus-a.

Apoi vini advocatulu Pörös Gàbor, care sè incercà a-lu capacità prin vorbe colegiale. Se sè lase de acèstu processu, cà nu va avé nici unu falosu de elu, ci numai si-va câstigà neplaceri.

Si candu Aureliu in butulu tuturoru acelora i declarà a nu retrage acus-a, acela i respunse cu emfasa:

— E bine, amice. Dèca n-ai voitu sè primesci svatulu unui colegu mai betranu si mai espertu, te vei cal acuși, dèca vei vedà urmarile I Ti-declaru, cà voiu primi aperarea acusatiloru si in pledoriulu meu voiu desvoltà motivulu care te-a condusu la intentarea acèstui processu. Voiu dîce, câin caus-a acèsta politic-a joca rolulu de frunte; cà i-ai acu-satu pentru cà dinsii sunt niște patrioti buni, si nu niște dacoromanisti de categori-a dtale. Si dta vei fi nimicitu.

— Me voiu considerà fericitu, de cumva voiu avé rar-a ocasiune de o pleda fatia de dta, una dintre celebritațile baroului nostru, pe care eu pan-acuma numai din nume am avutu onóre sè te cunoscu, càci in timpulu din urma n-ai pré dusu processe, de sigurii numai pentru cà n-ai voitu.

— Da, da, — respunse Pörös, care sè facu, cà nu intielege alusiunea satirica a lui Aureliu.

Elu in adeveru nu pré ducea processe, inse nu pentru cà nu voià, ci pentru cà toti clientii lui lu-parasira si sè duserà la Aureliu, erá alții noi nu mai vinira.

— Incâtu pentru observatiunea de patrioti buni si de daco-romanisti, — continuà Aureliu, — eu gâudescu cà afacerea acèst-a nu privesce de felu unu procesau criminalo. Patriotu bunu adu reu cineva, dèca a comiau o crima, trebue pedepsitu de ceea ce priveace claesificarea principiului meu, ierta-me sè-ti apunu, cà eu totu-de-una am fórte unu omu simplu si nici odata n-am aspirații sè am onórea, cà in materia de patrotismu, sè fiu invetiacelulu omeniloru pe cari i aperi dta cu atât-a entusiasmu.

Pörös sè departà rusînatu, càci sciea si elu, cà dmenii, pe cari i aperà, n-aveau de felu vr-unu simtiu patrioticu, vr-unu principiu stabilitu, ci aceia sè întorceau din catrà suflà ventulu favorului momentanu. Erau numai niște inetruminte orbe in manile celoru de la putere, dmenii interesaului materialu.

Intr-una din dîle apoi la Aureliu sè infatiaià unu dspe nou, Semmihazy. Dinsulu a fostu dusu de unu anu din acèstu comitatu, càci in comitatulu vecinu audîse de o parthia buna. Se duse dar acolo sè sè insóre. Petrecu pe acolo mai unu anu. Dar insedaru! Elu sè rentórse cu o corfa.

Audindu de processulu acèst-a, si dinsulu grabi la Aureliu, càci erá interessatu. Elu voià acuma ae ieie de socia pe o verisióra a lui Bumbescu. Deci sè simți deoblegatu a sè intrepune in favorulu fiitoriului sèu cumnatu. Acest-a, nesciindu cà Aureliu e deja logoditu, i pomisse o parthia buna, numai sè retraga processulu.

— Ti-multiamescu de bunavointia, — i respunse Aureliu, — inse nu potu s-o primescu. Renunciu — in favorulu dtale.

— Mi-pare reu, — dîse Semmihazy, si sè departa.

Acest-a celu putînu nu-lu amenintia.

Marfa sa domnulu Ugorkafay, ingamfatulu conservatoriu cu eimtieminte aristocratice, audîndu cà si baronulu Hathalmy inca merse a vorbi cu Pompilescu in acèsta afacere, sè linisci, cà nici pentru rangulu lui nu va fi dejosire de cumva sè va osteni si elu pana la Aureliu, sè-lu róge in acèsta afacere care póte sè producà asia mare neplacere si rușine amiciloru sèi de principiu.

Merse dara si elu.

Aureliu sciindu bine, ce omu ingamfatu este acèst-a, decise a-lu pacali, umilindu-lu câtu mai tare. Deci lu-facu sè aștepte in antisiamóra mai bine de o jumetate de ora.

Candu apoi gândi, cà l-a torturatu de ajunsu, deschise usi-a si i dise:

— Iérta-me, domnule, cà te-am tînutu asià multu timpu aice! Am avutu unu lucru fórte grabnicu, care nu s-a pututu amanâ.

Ugorkafay sè sili a-si ascunde vanitatea ofensata, si respunse suridiendu:

— Din contra, eu trebue sè-mi ceru scusele, cà te-am incomodatu intr-unu timpu asia de nepotrivitu.

— Dar acuma stau la dispositiunea dta-le. Cu ce potu sè-ti sèrvescu?

— Am vinitu in o afacere pré neplacutà. Pentru processulu de delațiune falsa in contra...

— Sciu. Si-apoi?

— Vreu sè-ti propunu o invoiela. Deca vei renuncià la acèstu processu, te vomu alege deputatu.

— Multiamu. Nu aspiru la asià cariera. Dar nici nu am placerea sè pasiescu in urm-a lui Zimbrai.

— Dar deca vei refusà propunerea mea, te vei espune la multe neplaceri.

— La ce?

— Vomu gasi si noi preteste, cà sè-ti faccmu vr-unu processu.

— Facutu-mi-ati si in trecutu. Dar precum atunce, asia nici acuma nu veți obținà resultatulu doritu.

— Asia dara nu vrei sè ni fii amicu?

— Ba vreu. Dar nu pe acèstu terenu.

— Asia dara la revedere pe campulu luptei!

— Ve asteptu in linisce deplina.

Si Ugorkafay sè departà plinu de mania.

Mai pe urma vini corespundintele mai multora diuarie unguresci din Budapesta, persdn-a de innalta importantia in vieti-a publico-sociala din comitatu, vestitulu Arpàn de Tókfalvi.

Omu de geniu, care — dupa espressiu-nea sa — întrecea pe Shakespeare, elu intra cu o arogantia, si nescotiendu-si tîgar-a din gura, salutà pe Aureliu cu acèste vorbe:

— Servus amice!

Aureliu tocmai siedea la mèsa si lucra. Vediendu acèsta portare impertinenta, elu nici nu sè scolà, ci continuandu-si lucrulu, respunse cu dispretiu:

— Servus!

— Ce felu! Dar tu nici nu te scoli, candu vedi intrandu in odai-a ta unu omu asia de mare? @

— Taci si nu vorbi multe, càci am lucru!

— Dar eu nu potu siede multu. Timpulu meu e scumpu. Musele ine invita. Am sè scriu unu raportu despre balulu de alal-ta eri.

— Apoi du-te dara si-lu scrie!

— Inse mai antâiu am sè vorbescu cu tine.

— Mi-pare reu, dar acuma n-am timpu.

— Trebue sè ai!

— Pentru ce?

— Pentru cà lucrnlu e farte importanții si nu sè póte amanii.

— Vorbesce dar!

— Am vinitu sè-ti spunu, cà dèca vei retrage processulu pentru delațiune felsa, voiu scrie unu raportu la tóte diuariele si te voiu innaltià in alu sieptele ceriu, adumbriți! cu laude si mariri.

— Nu-lu retragu. N-am trebuintia de laudele tale.

— Nu?

— Nu.

— Teme-te de mani-a mea!

— Nu me temu!

— Scii cine suin eu?

— Unu taia-fuga.

— Eu taia-fuga? E bine, ti-voiu aretà dara eu, cà cine suni? Dâca n-ai primitu propunerea mea, tremura de resbunarea mea! Voiu scrie la tóte diuariele, cà tu ești unu omu...

La acèste cuvinte Aureliu sari de pe scaunu, prinse de gâtu pe vestitulu omu de geniu si lu-aruncà pe usia afara.

Dupà aceea strigà dupa elu:

— Raportâza diuarieloru tale din Budapesta, cà eu sum unu omu, care dau afara din cas-a mea pe ori ce omu de nimica, fia acel-a chiar si corespundinte diuaristicu!

Si închise usi-a dupa elu.

Arpàn de Tókfalvi fugi de-acolo mancandu pamentulu si in veci nu sè mai rentórse sè-si cara satisfactiune. Peleri-a si bastonulu lui remasera acolo. Aureliu i le tramise a casa prin sèrvitoriulu sèu, carele din intemplare fu martorulu acèstei scene.

Asià dara amicii acusatiloru insedaru colindarà pe la Aureliu. Elu nu ascultà nici promissiunile, nici amenintiarile loru.

Vediendu acèst-a insii-si acusatii, cu atâtu mai putînu cutediara sè vina. Fia-care aștepta cu resignatiune sèrtea ce avea sè-i intimpine, mai sperandu ceva si in „simtiulu patriotica” alu judecatoriloru, precum si in patronii loru magiari, cari nu incetara d-a mișca tóte petrile pentru usiorarea pedepseloru eventuale.

Resignatiunea loru inse nu merse asia departe, cà sà fi asteptatu in pace decurgerea processului; ci ei intrebuintiara acèstu timpu spre a face intrige nóue in contra lui Aureliu.

La unguri lu-descriau cà pe unu daco-romanistu, care vre a subminà intregitatea corânei Stlui Stefanu. Prin acèsta ei cugetau a-si atrage simpathi-a unguriloru, care in judecarea acèstui processu inca avea sè cumpenesca multu.

De alta parte ei mersera pe la Romani, recunoscurà gresiel-a loru, pocaindu-se amaru, si promitiendu cà in viitoriu voru fi mai buni Romani, numai acuma sà póta scapà de pedeps-a meritata.

Apoi cu unu tonu invetiatu a casa si cu unu pathosu falsu fia-care din ei incepu a declamà, cà Romanii n-aru trebui sà sè persecute pe sine, ma aru fi de doritu sà ierte si pe cei greșiți si pocaiți, pentru cà destulu avemu sé suferimu din partea strainiloru.

Intre toti inse Cimbrudanu merse mai departe cu sofismele sale. In o societate numerósa de Romani, fiindu vorb-a de acèstu processu, dîse:

— Éta nationalistulu celu mare! In locu de a cautà, cà toti Romanii sè traimu in pace si armonia, elu ne imvrajbesce, face car-ta intre fiii de acel-a-si sânge! In locu de a aperi pe cei mai mici, cari au trebuintia de ajutoriulu lui, elu i persecuta. Si in locu de a iertà pe cei greșiți, cari s-au pocaitu si au promisu a urma in viitoriu pe calea cea buna, elu si-stimpera a supra loru nemarginit-a sa sète de resbunare! Acest-a e nationalismu!? Acest-a e romanismu?!

Si acèste vorbe imbetara cu apa rece pe unii. Cei mai simplii luara de bani buni sofismele fatiarnice ale lui Cimbrudanu. Suntemu unu poporu naivu. Usioru ne amagescu vorbele mari.

Tóte acèste inse nu facurà nici o impressiune a supra lui Aureliu. Processulu curgea, si diu-a pertractarii finale sè puse tocmai la o sèptemana dupa logodirea lui cu Aurora.

Tóta sèpteman-a aceea elu a fostu ocupații cu pregatirile pentru diu-a de petractare. Éta caus-a pentru care n-a pututu sè vina la mirés-a sa asia timpu indelungatu.

Pertractarea sè incheià cu resultatulu celu mai bunu pentru Aureliu. Toti faptuitorii delațiunii false fure condamanti. Processulu erá asia de bine instruatu, incâtu totu ce unii judecatori parțiali fure in stare a face in favorulu acusatiloru, fu cà mai moderarà pedepsile.

Dar ast-a pe Aureliu nu-lu genà. Sco-pulu lui erá numai salvarea unui principiu santu, cà pecatulu sè sè pedepsésca. Mesur-a pedepsei nu-lu privii, càci si numai prin singur-a condamnare acelu principiu erá satisfacutu.

Sentinti-a acèst-a facu mare efectu. Inse urmarile ei fure si mai inspaimantatbrie.

In urmarea acèstei sèntintie cornițele supremu numai decâtu ordonà suspendarea si scoterea din postu a notariloru comunali: Sofronie Cimbrudanu, Ilie Negru si loanu Gabilescu, in loculu carora apoi poporulu alese trei Romani suspendați de fostulu comite supremu pentru complicitate in processulu Albinescu, si cari au si suferitu cu elu in inchisióre.

Florinnu Bumbescu, indata dupa enunciarea acèstei sèntintie, fu acusatu din partea unoru clienti, cà li-a mancatu banii, si cà a falsificata niște acte. Elu dara avea sperantia, cà va siedà multu timpu in inchisóre. Totuși intre toti elu ascultà cu mai multa resignatiune publicarea sèntintiei. Se mangaià, cà celu putînu acolo va trai fara de nici unu lucru.

Bietulu Scipione Siesanu, carele intr’ acèste nu mai erá deputatu, o patî si mai reu. Cu tóte cà „nationalismulu" i-a adusu unu vinitu frumosu, totuși traiulu sèu fórte nere-gularu si trandavi-a-i risipitoria din anii cei de pe urma, i consumarà tóta averea, ma inca facu si o mulțime de datorii. Creditorii, indata-ce audîra de sèrtea-i fatala, cerura in contra lui concurau. Si astu-felu elu fu rui-natu de totu.

Anani-a Recitianu si fratele sèu de cruce Eusebiu Punteanu, inca o patîra amaru. Tribunalulu i condamnà. ara consistoriulu i șterse din sîrulu preotiloru, cà pe niște omeni blastemati, cari nu-su vrednici a sè apropià de altarulu lui Dumnedieu.

Parintele protopopu Plopescu-Nyerfay scapà cà prin pene. Inse dede de o potca si mai mare. Murindu-i soci-a, elu trai in reiatiune oprita cu o calvina. Ce e dreptu, elu se escusi, cà numai petrunsu de niște simtieminte evlaviise face acèsta, càci vri s-o converteze la religiunea lui. Inse consistoriulu ft destulu de negalantu a nesocoti acèstu motivu, ci considerandu o mulțime de alte acte, cari atestau de totu alte fapte ale santîei sale, lu-lipsi nu numai de protopopiatu, dar si de parocbfa, si lu-tramise la o manastire, ci acolo in rugatiuni si in postu s£ mai mediteze a supra desiertatiuniloru lumei, cari amagescu pe multi a-si vinde si consciinti-a pentru marire si rangu.

Adio calvina! De acuma înainte santî-a sa nu va vede decâtu sântele icone!... Adio toasturi improvisate! Elu nu va mai dîce, decâtu predicatiuni!... Adio postu de consiliariu ministeriala! Parintele Plopescu-Nyirafay are sè fia calugaru, si — in locu de a capeți postu, va — posti!

Adio, dîle frumose, adio!

Asia dara toti fure pedepsiți. Anim-a lui Aureliu erá liniscita. Resbunarea lui fu îndeplinita.

Ba nu!

Mai lipsei inca person-a de frunte. Factorulu principalu. Care trebuii si capete pedeps-a cea mai mare, càci intre toti elu a sèversîtu pecatulu celu mai mare, elu a stricatu mai multu. Care a condusu tóte. Zimbrai Pista.

Dar pedeps-a lui erá cà assigurata. Aureliu — cum sè dîce — lu-avea pe Pista in pusunariu. Politiele acèstuia sè aflau la elu, si elu erá siguru, cà Pista nu va fi in stare a le plati. Va sè dîca va trebui sè sè umilesca. Si itunci resbunarea lui va fi îndeplinita.

Si éta nici momentulu acèstei resbunari au erá departe. Terminulu escomptarii policieloru erá tocmai mane. Deca Pista nu va olati, va putà sè-lu urmarasca pe calea legii, fi atunce lu-va nimici.

Trecu si diu-a aceea. Pista nu tinà terminulu. Asià dara Aureliu avea totu dreptulu a recurge la calea legala.

Dar atunci i plesni prin minte o idea. Sà iu sè folosesca de dreptulu ce i dà legea.

Care putea sè fia resultatulu ce-i promitea acèsta cale? Ruinarea lui Pista, si itunci lumea ar fi dîsu, cà numai o miserala dorintia de resbunare a condusu pe Aureliu in acèsta afacere. Ma unii puteau sè sus-îna si aceea, cà poft-a de câstigu inca a juratu aice unu rolu mare. Si astu-felu opiniunea publica putea pré usioru sè sè întarea in contra lui si sè-lu condamne.

Si-apoi inca nici aceea nu erá sigurii, cà, puté-va sè u nilesca pe Pista. E dreptu, cà elu n-avea parale, inse putea sè cara de la socrulu sèu, care de siguru nu-i refusà o astu-felu de cerere. Si atunce platindu politiele, totu planulu lui de resbunare s-ar fi nimicitu de odata.

E bine, de casulu acèst-a din urma nu sè mai putea teme. Terminulu a trecutu, si Pista n-a vinitu sè platasca. Va sè dîca, n-a cerutu parale de la socrulu sèu.

Cu atâtu mai vârtosu trebuii inse cà sè considere elu impregiurarea prima. Daca esecutà planulu sèu de resbunare, nimicindu pe Pista materialminte si umilindu-lu înaintea lumei: opiniunea publica nu pe Pista, ci pe dinsulu lu-condamna.

Si, în casulu acèsta, elu dorii cà resbunarea lui sè fia in consonantia cu vocea opiniunii publice.

Deci si-propuse unu altu-felu de resbunare.

Mai amara, mai grozava, mai nimicitória.

Scopulu lui erà, cà Pista sè sè umilesca, si astu-felu sè simtà man-a Provedintiei, care lu-pedepsesce pentru pecatele sale.

Dar acèstu scopu sè putea ajunge nu numai prin silirea la plata a lui Pista, dar si prin altu mijlocu.

Chiar si prin contrariulu acèsteia.

Pin iertarea intregei sume îndatorate.

Prin daruirea lui Pista a tuturoru politieloru sale.

Póte sè fia mai mare umilire pentru unu omu superbu, decâtu dèca creditorulu sèu vine si i ierta sum-a îndatorata, dèca lu-cinstesce ca pe unu cersîtoriu?!

Ce resbunare dulce va fi aceea dara dèca dinsulu va tramite lui Pista tóte politiele acelui — in daru!

Pista va fi umilitu pe tóta viéti-a sa. Nici odata nu va cutedià a sè apropii de elu, decâtu numai cu capulu plecatu. Totu-de-una i va fi rușine de elu, sciindu ca-i este deoblegatu!

Va fi nimicitu.

Ce dulce resbunare va fi aceea!

Incantatu de acèstu planu, elu luà cele cinci politie ale lui Pista. Le impachetà in o cuverta. Scrise pe cuverta adress-a lui Pista. Si sigilandu epistol-a, o predete sèrvitoriului sèu, cu ordinulu, cà s-o duca la domnulu vice-comite si sè i-o predeie, inse numai insusi lui.

Peste unu patrariu de ora sèrvitoriulu sè rentdrse, anunciandu cà si-a indeplinitu missiunea.

Apoi Aureliu dede ordinu sà prindà caii. Si peste unu patrariu de óra sè afla pe cale catra iubit-a sa mirésa. Anim-a-i erá li-niscita, cà si-a pututu esecutà atâtu de bine planulu de resbunare.

XIII.
Diu-a cea mare.

Sosi carnevalulu.

Bucuri-a si veseli-a si-ocupara tronurile, si resfirarà indestulire si fericire in toti supusii loru. Si numerulu supusiloru erá mare, càci acèste tronuri nu pretindeau nici unu sacrificiu neplacutu. Nu le trebuia nici o contributiune de sânge. Er cea materiala inca sè facea numai in interessulu supusiloru.

Cine n-ar spesi bucuroșii pentru sine, sciindu cà prin acèst-a va avé o placere mare, si cà numai elu va trage si folosulu?

Nici unui domnitoriu nu sacrificâmu asià de bucuroșii, cà si principelui — Carnevalu.

Acesta bucuria de a sacrifica ni sè inspira din ddue motive: placerea nastra si moda. Ni place a luà parte la veseliile celoru din giurulu nostru, — dar trebue sè si luamu, càci mod-a ni demanda acèst-a.

Si mod-a e o tirana. Toți trebue sè ne supunemu ei, ori voimu ori ba. Trebue sè ne purtamu cà alții, trebue sè ne petrecemu cà lumea.

Mod-a ni demanda cà in carnevalu sè umblâmu la baluri, sè spesimu o mulțime de parale pe toalete. Si banii spre acèstu scopu trebue sè-i scdtemu chiar si din fundulu pamentului. Dèca nu-i avemu, trebue sè vindemu ce avemu, sè ceremu in imprumutu, sè subscriemu politie cu percente mari si asià mai departe. „Ast-a-i mod-a, ce sè faci?“

Asià s-a intemplatu ast-a totu-de-una, si asià va urmà in veci. Asià s-a facutu si in carnevalulu, in care sè continua istori-a nastra.

Omenii cari in decursulu anului duserà o vietia fórte retrasa, de odata esîra la lumin-a dîlei, sè infatîsiara in baluri si începurà a-si petrece cu indestulire fericita.

Tótu comitatulu sè aflà in culmea vese Hei. Balurile nu mai incetau. Carnevalulu si' des volta tate farinecile sale.

Inse in totu comitatulu nu erá nicair veselia mai mare si — sè adaugemu — ma: sincera, decâtu in comun-a Pruneni. De trei dîle totu satulu sè aflà in piciore. Erà o mișcare mare. Toti sè gatau de o sèrbatà re mare, care tuturora li promitea bucuria.

Dora vr-o petrecere familiaria? Mai multu. Unu baiu? Si mai multu. Locuitorii acèstui satu sè gatau de unu ospetiu mare, de care n-a mai fostu in comun-a loru.

Albinescu si-marità fiic-a adoptiva. Acolo avea sè sè tina nunt-a mare. Pentru aceea sè gatau cu atât-a entusiasmu toti locuitorii satului.

Cum sè nu? Au nu sè purtà elu fatia de toti cà unu adeveratu parinte? Nu-lu iubiau toti cà pe binefacatoriulu loru? Bucuri-a lui familiaria erá bucuri-a tuturora. Ospetiulu ce avea sè sè sèrbeze in cas-a lui erá pentn toti o sèrbatore mare, la care fia-care voià s ia parte — cu sufletulu, cu gândulu si cu ani' m-a sa.

Tótu asià stimau ei si pe soci-a lui, de a carei anima buna vorbiau toti sèracii.

Dar ei iubiau si pe Aurora. Ea erá angerulu loru protectoru, care de câte ori viniau sè cara ceva de la Albinescu, sè intrepunea pentru ei, lu-rogà si li mijlocia multe favoruri.

Si nici Aureliu nu li erá necunoscutu. Ei avura ocasiuni sè-lu veda in comun-a loru si in tóte miscamintele naționale alaturea lui Albinescu, luptandu cu energia pentru po-poru. Fiitoriulu sèu socru lu-iubià. Si acèst-a erá unu motivu de ajunsu, cà poporulu sè-lu stimeze. Poporulu credea, cà celu ce sè bucura de iubirea lui Albinescu, trebue sè fia si elu unu omu cà acèst-a.

Asià dara si poporulu salutà cu cea mai mare bucuria logodirea lui Aureliu cu Aurora. Acésta parechia convinià de totu placerii si judecații sale.

Diu-a in care avea sè sè tina cununi-a fu o sèrbatdre mare pentru toti sètenii. Nimene nu lucrà. Toti erau imbracati sèrbatoresce.

Candu apoi sosi momentulu solemnu, cà conductulu nupțialii — in frunte cu mi-res-a si mirele — sè merga la biserica, tóta poporatiunea sè adunà a face parte dintr-in-sulu. Betrani ei tineri, toti erau de fatia; numai bolnavii remasera p-a casa. Bucuri-a generala nu sè póte descrie.

Conductulu sè deschise prin unu ban-deriu de calareți, compusu — fara scirea lui Albinescu — din feciorii cei mai distinși ai satului, in fruntea carora unulu ducea unu stagu ocasiunalu, pe care erau cusute cu litere mari de auru acèste cuvinte: „Traidsca mirii!“ Lucrulu de mana alu feteloru din satu, pe cari Aurora le invetiase.

Dupà banderiu viniau școlarii si scolaritiele, sub conducerea invetiatoriloru loru, cantandu niște cântece compuse a nume pentru acèstu scopu, poftindu miriloru multi ani si fericire. Nici odata cà ’n asta dî scolele din Pruneni n-au fostu asia de pline, càci toti pruncii si tóte fetitiele sè infatîsiara la scóla, numai cà sè pota cântà „la cununi-a domnisiórei Aurora.

Apoi urmata dóue-dieci si patru de fete feciore, tóte îmbracate in coldre alba. Fia-care erá cà o dina dragalasia, cu incantaminte ceresci, talia svelta cà de crinu, bratie rotunde, umeri de marmore si ochi furați din sore.

Un-a din ele, cea mai frumósa intre frumóse, mergea in fruntea loru, ducându pe o perinutia cusuta de ea o cununa de mirtu.

Era suvenirulu feteloru din satu, cu care acèste vinira sè suprinda mirés-a.

Si dupa ele urmà insu-si conductulu. Mirés-a condusa de bratiu de unulu din amicii lui Aureliu. O aparintia feerica erá acèsta mirasa pasîndu la culmea fericirii sale. O splendida toaleta de metasa alba, decorata cu crengi de mirtus, pe capu asemene cununa de mirtus; eta tóte ornamintele ei!

Mai frumósa inse decâtu ori ce ornamentu erá insasi ea: acea talia majestetica, acei ochi straluciți, acelu peru de ebenosu, acea mladiare usióra a umbletului, si acelu timbru argintiu alu vocei sale sonóre.

Era o adeverata mirésa.

Apoi vinià mirele, cu fatia suridienda, cu espressiunea unei fericiri sublime. Aureliu de bratiu cu un-a dintre amicele Aurorei nu-si putea conteni bucuria nemarginità. Conversà veselu, glumii, suridea. Erà veselu cà celu ce sè simte fericitu. Tóta purtarea lui aretà, cà aștepta cu doru momentulu in care juramentulu dinaintea altarului sè-i dea pentru totu-de-una fiinti-a pe care atâtu de multu o iubesce.

Dupà elu vinira cumetrii, diverii si parnimfele, apoi parinții, ai caroru ochi erau inundați de lacrime sub impressiunile acèstei dîle mari.

Apoi rudele, cunoscutii, si in sfirsîtu unu poporu numerosu, totu satulu...

Si actulu memorabilu sè sèrba. Aureliu si Aurora sè declarata o parechia. Conductulu sè rentorse in aceea-si ordine.

Sositu la locuinti-a lui Albinescu, banderiulu sè desparți in dóue, formà unu spalieru; școlarii si scolaritiele asemene; fetele feciore totu asii. Si parechi-a nóua intrà in curte prin acèste dóue sire, de dupa cari toti sètenii formau unu muru, ale carui margini nu sè vedeau.

Si atunce poporulu intregu si-luà peleri-a de pe capu, toti ingenunchiara si începurà sè cânte o cantare, ale careia versuri sè compusera a nume pentru acèsta ocasiune, in onórea miriloru.

Era unu sublimu momentu acèst-a!

Mirele si miras-a, sub impressiunea acèstei vederi stetera locului unu minutu si aruncata o privire a supra poporatiunii ingenuuchiate, care cerea reversarea binecuventarii ceresci a supra parechii nóue.

Si dupa ei sè oprirà si ceialalti.

Apoi plecara èrasi si intrara toti in curte.

Intr-acèste cantarea totu sè continua, si candu si strof a din urma sè incheià, cà unu tunetu resunà de odata din gurile tuturora:

— Sà traiasca!

Éra in laintru mirele si miras-a primirà felicitarile rudeloru, amiciloru si cunoscutiloru.

De odata cine-va batu la usia. Si numai decâtu aparii figur-a venerabila a parintelui lacobescu, preotulu localu; in urm-a lui vini-ra fruntașii poporeniloru lui, omeni cu vedia si respectați. Parintele lacobescu, in fruntea acèstora, felicità parechi-a cea nóua in numele poporeniloru sèi.

Aureliu i respunse plinu de fericire, felicitandu si poporulu care are in fruntea sa astu-felu de adeveratu parinte sufletescu.

Apoi vini alta deputatiune. Feciorii cari formara banderiulu voluntariu, salutara pe mire si mirâsa in ritmuri naționale poporale, compuse de ei; si in sfirsîtu predetera mirelui, cà unu sèmnu de dragoste din partea loru, unu pocalu de argintu, dorindu-i sè beie din elu cu veselia si sanetate intru multi ani.

Dupà ei urmara cele dóue-dieci si patru de feciare, ei cu o vorbire scurta detera miresei cunun-a si perin-a, ce ele i-le facura.

Apoi aparura școlarii. Unulu dintre prunci salutà mirii in numele colegiloru sèi; dra dintre fetitie, o copilitia de cinci ani, rosti unu versu salutatoriu.

Aureliu respunse la toti, multiamindu-li pentru acèsta atențiune.

Dar mai erá inca o deputatiune.

Intre tóte ddra cea mai interessanta!

Éta intrà si aceea.

Erà compusa din dóue-spre-diece neveste de unu anu. Ele inca vinira sè salute pe „surat-a“ loru. Si fiindu cà acèst-a a intratu in sîrulu loru, ele i adusera in presentu — o cdptia de nevesta.

Acesta intimpinare facu mare efectu. Ilaritatea erá generala.

Music-a incepu sè sune indata, si junii, amicii lui Aureliu luara la jocu nevestele; mirele inca incepii a juca cu mires-a, si cu acèst-a petrecerea de dantiu sè deschise. Inca si betranii sèrirà in jocu cu betranele.

Candu apoi sè ostenirà toti, music-a incetà si nevestele gratulatdrie esîra in cealalta casa, totu in acea curte, unde si-petrecea oporulu.

Bucuri-a erá generala. Inteligintia si! jporu, toti si-petreceau bine. Nunt-a acèsta erá numai a unei familie, ci a satului intregu, la care apoi vini sè participe totu giuilu acel-a.

Trei dîle tînh acèsta veselia. A patr-a apoi placerile multe obosirà pe toti, si óspetii sè departara toti rondu pe rondu.

Se apropii momentulu in care mirele si duca inires-a a casa. Pregatirile sè si facura tóte.

Inse înainte de a plecà, Aurora — scidu cà prin acèst-a va face placere mamei s; le adoptive — propuse barbatului sèu, cà sè erga la mormentulu repausatei sale verisióra, spre a-i dîce ultimulu adio.

Se duserà amendoi in cimiteriu...

Din departare diarira, cà unu barbatu: genunchia la mormentulu Aurorei, rogandu-lui Dumnedieu.

Si candu acel-a si-terminà rugatiunea, óse din pusunariu unu revolveru, lu-tînti re frunte, si-lu descarca.

Barbatulu cadiu la pamentu.

Aureliu si soci-a sa alergara iute acolo.

Ei lu-gasira tavalitu in sânge si cadiut fati-a la pamentu. încremenira.

Aureliu lu-aredicà si ingrozitu de acèste vorbe:

— Éta man-a Provedintiei!

Barbatulu nu mai traià. Glontiu stinse viéti-a si i desfigura si fati-a.

Cu tóte acèste ei lu-recunoscura.

Era Pista...

XIV.
Incheiare.

Acestu evenimentu produse mare sènsațiune.

Dar cea mai mare impressiune simtî Albinescu.

In fati-a infricosiatei lovituri ai sortii, elu iertà lui Pista tóte pecatele acèstuia, si versà lacrime ferbinti la cadavrulu nefericitului, carele atâtu de tragicu si-a incheiatu viéti-a, ce la inceputu i promisese o cariera atâtu de stralucita.

Numai decâtu insciintià pe soci-a si socrulu repausatului, precum si pe unchiulu acèstuia, despre intimplarea trista.

Inse nici soci-a, nici socrulu nu vinira, a nici nu respunsera. Numai unchiulu sèu abi a sè infatîsia.

Soci-a lui lu-parasi mai de multu si duse a casa la tata-sèu, carele — dupa a esîtu la lumina falsificarile facute de ta si dupa ce acèst-a fu destituitu din pos-i sèu, — nu mai voii sè scia nimica de ginele-sèu.

In lips-a loru dara Albinescu, dimpreuna-cu unchiulu repausatului sinucisu, facu tóte dispositiunile de inmormentare.

Tristu aspectu oferià acèst-a. Mai tristu decâtu ori ce alta inmormentare!

Aceia pentru care dinsulu s-a sacrificatu, nu vinira cà celu putînu sè verse o lacrima la mormentulu lui. Éta recunoscinti-a, ata iubirea loru!

Si, ce pedepsa dumuedieasca! — tocmai aceia lu-plangeau, pe cari dinsulu asia de adancu i-a ranitu!

Albinescu si soci-a sa, Aureliu si jun-a lui nevasta, apoi unchiulu sèu, — éta singurele persóne, din cari sè compunea tristulu cortegiu funebralu!

Numai aceștia mersera la mormentulu lui:

— Dumnedieu sè-lu ierte!

Apoi cântarea din urma resunà. Tieri n-a crescu movila pe cosciugulu lui.

Cortegiulu micu sè rentórse.

Aureliu si soci-a sa sè urcara in trasura: Mirele si-duse mires-a a casa, cà dupa atâte suferintie — sè inaugureze o viétia fericita.

In pusunariulu cadavrului sè gasi epistola.

Aceea erá adresata unchiului sèu si su nà asia:

„Iubite unchiule!

„Pecatulu nu póte remanà nepedepsitu. Am pecatuitu si eu: deci trebue sé-mi ca petu resplat-a meritata. Dupà cele intemplatu nu mai potu sè traiescu. Pe candu vei ceti a ceste sire, eu voiu fi mortu. Deci in acèste mi nute din urma vinu a me pocai, a-ti cere ier tarea si — prin dta — a tuturora, pe cai i-am nefericitu.

„Am pecatuitu! Am sèversîtu unu fapt grozavu. Celu mai inspaimantatoriu... In tre tóte pecatele, unulu este mai mare: acel prin care fiulu impinge la mróte pe parinți sèi, candu tradeza pe aceia cari i-au datu viétia, candu nu sè ingrozesce a conlucrà la uciderea mamei dulci care l-a nascutu si crescutu. Si dta eu am indeplinitu pecatulu acèst-a!

„Me ingrozescu de mine insumi f..

„Si totuși mai cutezu sè ve ceru iertarea!... Dar póte-se iertà unu astu-felu de pecatu?!

„Nici in ceriu nici pe pamentu!

„Am si inceputu a suferi pentru acèstu pecatu. Din primulu momentu, in care am a-lunecatu pe calea tradarii, suportu greutatea pedepsei mele.

„Liniscea consciintiei e cea mai mare comdra a omului. Numai acèst-a ni produce indestulire. Acésta e singur-a fericire. N-am ascultatu de glasulu ei. Prin urmare ori câtu de raultu am incercatu a-lu innadusî, m-am rostogolitu totu mai adancu si am ajunsu totu mai nefericitu.

„Nu mai sum in stare a suporta acèsta pedepsa. Mórtea va fi pentru mine o binefacere.

„Multe sunt caile amagirii. Promissiunile ce ni sè facu, sunt fórte sèducatdrie. Iconele frumóse ale unui vlitoriu auriu ne incânta. Stralucirea loru ni rapesce vedere. Devinimu orbi. Pasîmu pe calea unde ne chima glasulu insielatoriu, si ne tavali mu in prt pasti-a adanca.

„Multi fii ai națiunii romane o patîr asia. Demoralisarea a coruptu si corumpe a nimele loru. Iubirea de lucru, sirguinti-a t zelulu s-a pré raritu. In timpulu de acuma si fara de acèste poți sé-ti câștigi o viatia usid ra, poți chiar a te si îmbuibà in placeri. Numai aceea sè poftesce, cà sà nu vedi tóte ct sè ’ntempla in giuru de tine confratiloru tei si dèca le vedi, sà nu siintiesci durere; s dèca simtiesci, se nu dai espressiune acèstei impressiuni, sé-ti amutiesci consciinti-a ta totu!

„Seraca si multu duidsa națiune romana! Dèca toti fiii tei aru ascultà numai de glasulu consciintiei loru, tu ai fi fericita!

„Inse durere! traiulu usioru, stralucirea si îmbuibarea a amagitu pe multi. Pentru placerile unei vieți trecatorie ei sacrifica interessele vecinice ale unei națiuni; pentru niște favoruri momentane dinsii vendu drepturile ei cele mai sânte.

„Incepu a lipsi din ce in ce mai multu caracterele nepetate. Si flacare lipsire de a-casta causaza națiunii câte o rana pe cari trebue vindecate! Si câtu mai curendu! Caci națiunea are multe rane de acèste.

„Eu inca am fostu un-a din ele. E bine, de mine voiu ingrigi. Voiu taià acèsta rana. Viéti-a mea nefericita sè va stinge la mormentulu fiintiei, care a muritu pentru mine, si pentru care trebue sè moru si eu.

„Ah! dèca ea ar fi devenitu soci-a mea! Daca innaltiarea grabnica, stralucirea orbitória, pomp-a si marirea n-aru fi coruptu anim-a si mintea mea: eu astadi asiu fi fericitu, si n-ar trebui sè vinu a me pocai la mormentulu ei.

„Dar insedaru! Ceea ce s-a intemplatu, nu sè mai pate îndreptà. Inse celu putînu alții sè invetie din esemplulu meu, cà sè nu patiesca asià cà mine!

„In deosebi me adressezu catra dta, iubite unchiule, care ai unu nepotu, pe care voiesci a-lu dà la școlile mai innalte. Te rogu, baga de sèma bine, cà nu cumva si dinsulu sè alce in urmele mele!

„Invatia-lu inca de micu, cà nisuinti-a lui cea mai mare sé fia a remané totu-de-una neclatitu unu omu cu caracteru. Sé iubésca virtutea si sè urascà pecatulu! Sà nu fia pretiu in lume, pentru care sé sè abata de pe acèsta cale!

„Caracterulu fiiloru face mare si fericita o națiune. Virtuțile loru i scriu numele in cartea nemuririi.

„Invetia-lu, cà tóte faptele lui sé-lu arete cil e Romanul se nu faca nimica, ce nu e in consonantia cu interessele naționale! Si dtica i va vini timpulu sà sè insóre, sâ-si iee de socia o romana!

„Facendu asii va fi fericitul

„Gur-a celui ce móre graiesce adeveru. Vedu ceriulu cà sè deschide sè primésca sufletulu meu osenditu. A totu-puternice Dumnedieu, ierta pecatele mele "

„Scumpe unchiule, sè ai bucuria in fiule dtale!

Stefanu.“

Unchiulu ceti adancu petrunsu aecesta epistola.

Apoi dóue lacrime riurira din ochii lu si dîse:

— Câtu-de frumosu ai inceputu viéti-a ta, si unde ai ajunau! Ai perdutu stim-a confratiloru tei, si ti-ai câstigatu dispretiulu loru! Éra aceia, in alu caroru folosu ai lucratu, ridu de tine, càci nu le mai poti fi de trebuintia. Eta resplat-a renegațiloru!