MARCU-ULPIU-TRAIAN...STĂNOIU

Când și-a văzut numele pe lista absolvenților, Traian Stănoiu a simțiît o așà ușurare, ceva așà dulce și întăritor, încât a uitat toate necazurile trecute, toate umilirile și tot ce suferise. O vreme cu ochii asupra hârtiii lipită pe ușa liceului, se lasă dat într-o parte, îmbrâncit; pe urmă, cu privirile pierdute în zare, zâmbește inundat de-o recunoștință generală, pentru întregul cuprins- cer și pământ — ce-l înconjoară și cari par a-i surâde ocrotitoare și îmbărbătătoare.

A isprăvit liceul! A trecut — în sfârșit — o treaptă din mulțimea de trepte ce-i sunt date să urce, până să ajungă acolo unde-l îndeamnă visul lui scump... Că sunt încă atâtea trepte, că suirea lor va fi tot mai anevoioasă, că pe ele va dà de îmbulzeală, de ghionturi mai ceva decât aceste de pe scara asta de liceu, că va dà de lovituri, într-o luptă hotarîtă de a se răpune care pe care, Traian Stănoiu, nu numai că o ghicește el bine, dar vede limpede, par-că ar și simți frecarea coatelor în viitoarea vâltoare... Se vede chiar uneori la greu, la strâmtoare, poticnind, dară ridicându-se, ca să meargă mai departe, până ce, cu ochii închipuirii, se vede ajuns la țel, victorios, nerăpus, susținut numai de puterea, credinței Iui!...

Credința lui!... Ceva nelămurit, ce nu încape în cuvinte — și care pentru el ar fi să se traducă pritnr-o uriașă îmbrățișare mângâioasă, îndrumătoare și plină de îndemn — spre mare, spre frumos, spre înălțător în vieață...

Încetișor, visând mereu, coboară scările liceului, trece în stradă, înșiră uliță după uliță, ajunge la casa unde stă.

În ușa bucătării o slugă îl ià în primire: boerii sunt la masă și nu-i apă proaspătă. Fuga s-aducă, dacă nu-i dor de pomelnicul boerului!

Stănoiu înhață cofele, aleargă la fântână, se-ntoarce într-un suflet. Pe urmă s-așează pe lavița din colțul bucătăriii unde-i este culcușul, deschide lădița de lemn de la căpătâiul laviței, și desmierdând din ochi cărțișoarele dragi dintr-o despărțitură a lăzii, cântărește cu privirea făina din cealaltă despărțitură, întrebându-se pe cât are să-i mai ajungă, dacă ai lui de-acasă zăbovesc să vie...

O chemare îndoită de sonerie, îi taie socotelile. Una din slugi îi strigă:

— Domnul Stănoiu — traistă-n băț, să poftească la plăcintele calde ale boerului!"

Și râd urât amândouă femeile. O întărtare turbată le împinge mereu la răutăți, la pâri, împotriva băetanului frumos, dar mândru, care nu face haz de vorbele lor, care nu ea în seamă provocările lor și care în loc să s-amestece în taifasurile și șăgle bucătăriii, se furișază prin locuri îndosite, prin pod cu câte hârțoage toate în mână...

El liniștit, par-că n-auzise obrăznicia și râsul batjocorâtor, iese iute, trece sălița îngustă, se oprește însă o minută, îngrijorat, în fața ușii din fund, apoi atinge cam cu sfială clampa, cu binișorul împinge canatul.

Boerii Antimescu sunt încă la masă, unul în fața altuia. Vârstnici, groși, burtoși amândoi — el roș, mustăcios, cu accese de furie — ea apatică, părând o masă de carne ce se urnește pe rotițe, dară suflet bun, singura ocrotire a lui Traian în casa asta unde, de la boier, la prietenii lui și pîn’ la slugi, în el își descarcă toti fulgerile furtunilor lor lăuntrice și toate bătăile de joc.

De data asta, ca de câte ori erà chemat în casă, știà Traian, că nu-i chemat la bine — că iar în răcnetele stăpânului va părăsi odaia. Rămâne, ca de obicei, tăcut, resemnat, lângă ușă. Azi însă i se pare că simte ca o putere ce-i stă într-ajutor — un sprijin din suflet pornit, — că nimic n-ar puteà să-i spulbere seninătatea întăritoare ce coborâse mai dinioară, la școală în el...

De aceea nu-l mai lovește neîndemâna din alte dăți, când mai dă și peste care-va străin cu boerii.

Fără să se uite la dânsul, Antimescu poruncește răstit, cu gura plină:

— Ai absolvit?

— Da, cucoane.

— Al câtelea?

— Al câtelea?...“. A sfeclit-o, băetul: cum de-uitase el să vadă „al câtelea” e promovat?

Celalt tot ridicând glasul:

— Taci, hai? Taci? Crezi că nu știu? Crezi că nu știu că ești dintre cei din coadă? Leneșule’ Soi de hoț! Grosul are să-ți fie sfârșitul!” Și ascuțind glasul: Ce-ai făcut dumneata anișorul întreg, în loc să te ții de carte?” Și cutremurat către domnul străin: — S-ajung eu să mă căciulesc secăturilor celora de profesori ai lui, ca să-l scoată!“

— Trebuiai să-l lași să-i cânte copiii de școala primară:

Frunză verde, portocală,

Ți-a crescut musteață-n școală, râde satisfăcut celalt.

Antinescu, în culmea indignării, ștergându-și apăsat mustățile cu șervetul mototol în pumn, către Traian, care privește tăcut în jos:

— „Crezi că nu știu de ce te-ai ținut, în loc să te ții de carte?” Și iar către celălalt și către nevastă-sa:

— „Dumnealui face pe socialistul, mă rog!

Dumnealui vede nedreptăți sociale!“

De data asta, Traian ridică spre el mirat și întrebător căutătura sfioasă.

— „Ce? Te faci a nu pricepe?” și scoțând din buzunar, pripit și nervos, niște file de hârtie cu emfatică bătaie de joc, cetește Antimescu:

Erau odată vremuri, cum nu mai sunt acuma.

Când oamenii pentru Bine, în dragoste trăiau.

Că nu știau ce-i răul, invidia, mărirea.

Când toţi erau unul și unul erau tofi.

— „Asta, mă rog, e ocupația dumisale”.

Străinul clatină capul amuțit de consternare, ațintind băietul. Antimescu întoarce fila și cu aceeaș emfază ironică:

— Ascultați alta:

„Bate cuiele în ghete, biciul om nenorocit.

Se grăbește cât ce poate: Mucul este pe sfârșit.

Tremur mânele-i slăbite. E bătrăn-bătrân de tot...

Si ce viscol e afară și în sobă nici un ciot!

— „Bravo, bre“, strigă cu haz celălalt domn. „Aveam un poet între noi și nu bănuiam!“

— „Astea‘s încă de la Străjări...” îngână Traian, cu sângele în obraz: — i le citisem și duduii Eliza...”

Antimescu îi taie vorba, cu un pumn în masă:

— „Spui minciuni! Că în timpul cela nu-ți arataseși arama! Și să nu îndrăznești să-ți ridici glasul înaintea mea, că-ți fac un vânt de-ajungi pe sus în satul lui tată-tău! Îi mai dă nasul să pomenească de numele duduii Elizei! Noi, în amintirea ei, îl luăm, ne străduim să-i facem un viitor...

Traian n-ascultă mai departe... îi vine să râdă în hohote! Ci-că vor „să-i facă un viitor...” Crede nebunul acesta, că el nu știe să judece? Că nu-l judecă așà cum merită?

Mai întâi, că nu l-a rugat nimeni, ci el singur i-a trimes răspuns la vre-o lună despre moartea cumplită a celor din Străjări, să vie la ei în oraș, că, în amintirea duduiei îl vor ajutà, mai departe, la învățătură... Și dacă s-a potrivit și a venit— nici lor nu le-a fost pe degeaba, dacă i-au îngăduit să doarmă pe lavița din bucătărie...

Că, numai la atâta s-a redus, cu vremea, ajutorul lor! Doar nici nu-l hrănesc, nici nu-l îmbracă ei! Ii vine lui Traian să-i arunce în față toate jignirile îndurate, pentru culcușul în tovărășia slugilor cu apucături desmățate! Să-i aducă aminte argâțitul nemilos, nopțile de veghie, ca să servească musafirii în sindrofie, bătăile în cari îl trezeà, când ațipeà în zorii zilei cu fruntea lipită dc marginea mesei... Dar să-i...aduca aminte când, învins de osteneală, a adormit în bancă, la școală, și băieții și profesorul, ca să-i joace o șotie, au ieșit din clasă fără să-l trezească... Să-i aducă aminte că erà să se întâmple moarte de om, când a sosit el acasă, dacă mai zăboveà câteva minute, cucoana să s-arate... Uite, toate lucrurile astea, atâția ani de zile îndurate, îngrămădite, colo în suflet, se trezesc, i se arată de la sine în mintea lui, fără ca el să caute a le răscoli. Și năvalnice, răsvrătite stau gata să se reverse în vorbe, ca un pârâiaș nebăgat în seamă, prefăcut într-o clipă de furtună, în puhoiul ce nu mai știe de zăgazuri...

Un pumn strașnic în masă, de-a zăngănit tot ce erà deasupra, îi taie visările. Antimescu, roșu ca racul, zbiară:

— „Ai auzit, măgarule?“

Traian n-auzise... Desnădăjduit, întoarce privirile spre cucoana Zoița. Tocmai o vede ridicându-se greoaie, și mergând spre bărbată-său:

— „De ce furia asta, creștinul lui Dumnezeu? Ești roș-vânăt... Vrei să te lovească damblaua?“

Erau aceleași vorbe cu cari, de obicei, cucoana îl aduceà la realitate, la care uneori glasul de hipnotizată adăogâ: '

— „Ai să mă faci să vorbesc mai mult decât trebuie!...“ Și furiile boierului se potoliau ca prin minune...

De data asta însă, ca într-o destindere nervoasă, dânsul începe a se jăli desnădăjduit:

— „Are să mă lovească toate damblalele! Are să mă lovească, dacă mai ții pe șolticul ista aici... De dragul Elizii ai să mă omori pe mine și ai să mă ai pe suflet... Nu-ți pasă, că mă omoară cu zile, că mă ucide, pungașul ista! Răul ista! Dușmanul”

Străinul caută să-l mai liniștească:

— „Nu trebuie să-ți exagerezi...

Cucoana Zeița adaogă însă:

— „La el e ideie fixă!...“

Antimescu tot jălindu-se:

— „Ideie fixă?...” Și arătându-l pe Traian cu dreapta întinsă și tremurătoare:

— „Da’ uitați-vă cu ce ochi mă măsoară!... Uitați-vă ce priviri de fiară încătușată...”

Atuncea Traian o și tulește pe ușă. Aude în urmă un răcnet ce ar fi vrut să-l oprească, dar el nu-l mai bagă în seamă... Ci a intrat în bucătărie, a deschis lada, a răsturnat într-o trăistuță cărțile toate, a străbătut ograda, a luat-o în susul drumului, fără o privire în urmă, fără cea mai mică strânsoare de inimă pentru acoperișul sub care își încheiase câțiva ani din viață.

Tot un suflet a ținut-o până ce a trecut robatca. Aproape fuge. Cu o singură ideie în capul altfel gol de orice judecată: să nu-l ajungă din urmă careva de la Antimescu și să-l întoarcă din cale.

Când a văzut că nu-i nici o primejdie de asta, s-a așezat sub un copac din marginea șoselei, și-a scos șapca de uniformă și ștergându-și fruntea înădușită, răsuflă ușurat:

S-a mântuit! În casa ceia n-are să mai intre! De-ar vreà el, și n-ar mai puteà intrà! Ce-ar mai aveà de căutat acolo? Nu a zis chiar nenorocitul cela, că prezența lui îl ucide?

Și Traian simte o mare ușurare, că fără voia lui, au ajuns lucrurile la atâta.

De câte ori nu-i mai venise lui, în desnădejdile cele mari, să-și arunce cărțile în traistă — cum le-a aruncat mai odinioară — și să o tulească noaptea acasă, în sat la Străjări, și să rămâie, colo, înțelepțește, la coarnele plugului, între ai lui, nebănuitori de câte îndură el... Dară tot atuncea i se păreà că, de jos, din ceața umilinței, a horopsirei, a părăsirei, un murmur de dureroasă împotrivire se înnalță:

„Da’ noi? Hotărîrea ta de a ieși deasupra nevoii, ca pe urmă să ne ajuți și nouă?... Dară ai tăi din Albac și tatăl tău mort în temnița ungurească, și mamă-ta încremenită în durerea acelei lovituri de la care nimenea n-o mai poate distrage?... Dară fuga ta, copilaș mic, cerând adăpost și ocrotire dincoace de munți, unde te-au adus ciobanii cărora bunicu-tău te încredințase?... De toate astea uitat-ai?“

I se părea atunci lui Traian, că cele ce îndură sunt nimicuri, mărite de închipuirea lui de copil, că trebuie să-și înfrângă simțirea prea exagerată, poate și să se pătrundă de vorba ce-i răsunase altădată la ureche și pe care el o luă, pe atunci, așă în ușor:

— „Trebuie să ne îndeplinim viața, nu numai s-o trăim.

Cu vremea, convingerea în îndeplinirea vieții, cu tot ce-i nobil într-însa, s-a înfipt atâta de adânc în mintea și inima lui, încât i se pare uneori, că ar fi una cu firul din care-i făcută însăși țesătura vieții și n-ar puteà să renunțe la dânsa, fără să renunțe la propria-i existentă...

Și de câte ori o nouă umilință, o nouă nedreptate îi dà o tresărire de revoltă, se vedeà pășind la rândul lui pe căi grele, întortochiate, prăpăstioase, din care ieșeau suspine, chemări, iară el aplecându-se, apucând mâini ce i se întind, ajutând să se ridice ființe slabe, fără ocrotire, lăsate în voia întâmplărilor, ori uitate de lume...

De-acuma?...

Traian vrea să vadă înaintea lui... De-acuma?... Se tulbură ușor: i se pare ca o perdea pe creier, dincolo de care nu poate întrezări nimic... I se strânge inima: La drept vorbind, ce are să facă el de acuma?... Și cum are s-ajungă la înfăptuirea visului scump? Că el vrea să meargă mai departe, s-ajungă sus — cât mai sus; s-ajungă drept la izvorul Binelui și al Răului, al Dreptății și al Nedreptății, și de acolo să încerce a zăgăzui Răul, dând curs mai larg, mai puternic Binelui...

Ș-acuma?

O, știe el bine că o vorbă bună, un sfat înțelept, o pildă frumoasă se pot dà și de la coarnele plugului... Dar el ar fi vrut să aducă foloase mai mari; ceva mai consistent decât pilda resemnării la cei de jos — dară lăsând pe cei de sus să continue a se bălăci în egoismul lor, de multe ori, inconștient.

Pornind mai departe la drum, își aduce aminte, cu un zâmbet îngăduitor, de anii îndepărtați ai copilăriei lui, când duceà viața la fel cu boierii de la curtea din Străjări: pe atunci, pentru el bogăția erà Marele, erà Frumosul, erà Strălucirea, cari de la sine atrag mulțămirea celui ce o are și măgulirile celor ce o înconjoară. Ea impune prin fastul ei măreț; e strălucitoare și misterioasă, prin marea depărtare între ea și pleava pământului — Sărăcia — tristă, sfiioasă, zdrențuită, mereu flămândă și neîngrijită...

Pe încetul însă, altfel i s-au deslușit lucrurile, până ce a ajuns o contra-balanțare în inima lui între cei de care-l legà sângele și cei de la curtea din Străjări, de care-l legà recunoștința. Acuma el e încredințat că pentru ca mulțămirea să nu ajungă din apă stătătoare în drumul câtorva, o baltă de molime, e nevoie să se reguleze cursul apelor ce o formează în așă fel, ca, trecând prin ca s-o purifice, ducând-o mai departe, împrăștiind-o cât mai mult. Cari sunt apele ce o formează? Bunătatea și Dreptatea. Și mijlocul de a ajunge la țel? Mai multă vlagă — ce e drept— la cei de jos, dară mai întâi de toate mai mult simț al datoriei, la cei de sus... Cuprins de grijă, Traian se întreabă cum ar putea s-ajungă până colo, sus, de unde să poată vorbi în toată voia — ca semen către semen — fără ca distanța socială să fie un zăgaz?

...Trebuie să învețe... Ar vreà să se ducă la București... s-ar înscrie la litere și filosofie... Dar trebuiesc bani... De unde?... Bunicului, la Abrud, îi va cere ceva... Cât?...

Frământat de grijă, se uită în sus, la cerul albastru; se uită în jurul lui, la verdele ierbii, la frunzișul încremenit în nemișcare, sub razele fierbinți ale amiezii. Ciripeli moi și leneși se auziau rar în crâng. Pe un dâmb pășteau mielușei. In depărtare, dealurile din Străjări abia se zăriau prin ceața alburie.

Intr-o adorare mută, Traian rămâne locului, scăldându-și privirile în acel belșug de raze, de verde, de strălucire și pace. O, misterul neclintit al Firei, împlinindu-și menirea mereu-mereu, la ceas fix, fără zăbavă, sigur, de nimeni ținut în loc, de nimeni zădărnicit.

Și noi?... Un ciob omenesc de-ți aține calea, o bucată de metal zimțuit, ce nu o ai în pungă, sunt gata să te frângă în două, să te nimicească, cu oricâtă putere de muncă ai aveà în tine și cu oricâtă superioritate morală...

Traian, aprins, scutură hotărît din cap. Aproape glăsuește:

Dar asta nu se poate! Trebuie s-o ducă la capăt! Nu se poate ca tot dorul de bine să se potolească cu o ridicătură de umeri și un oftat de resemnare O, asta nu se poate!

Pe la vecernie, un gol i se face la inimă. Iși aduce aminte, că de dimineață n-a mai mâncat nimic. La o fântână beà apă să-și mai potolească foamea. Intr-amurg intră în satul lui.

Traian stă locului, ca în toți anii, când vine -la vremea asta acasă. Desmiardă întreg cuprinsul, ca într-o salutare, cu privirea înduioșată și caldă.

Sătucul lui drag! Câte amintiri îl leagă de locușorul acesta așezat între munți, ca într-un fund de strachină! Ce basme înfricoșătoare i se spuneau în copilărie despre străjării aceștia, adăpost, ci-că, în vremuri, de haiduci.

La cotitura drumului, unde suișul e drept și deoparte râpa în fundul căreia apa e aproape neagră, iar de cealaltă parte e desișul de brad, acolo se întâmplase toate năzdrăvăniile de cari bătrânii vorbesc ca de lucruri apucate de bătrâni din neamul lor.

Traian însă, privind, în bătaia soarelui în asfințit, curtea boierească de pe vâlcea, bordeiele strânse împrejur, ca puii în jurul cloștei, și văzând, în gând și celelalte ulicioare croite în scobiturile dealurilor, școala, primăria, biserica, zâmbește închipuirei bogate a făuritorilor basmelor strașnice în care adormise și el cu capul în poala mamei Zamfira.

Soarele și-a strâns toate razele... E seară... Cucul mai cântă în amurgul senin și odihnitor. Tălăngile vitelor ce se întorc de la suhat, glasuri omenești, mugete, râs voios de copil, lătrături de câini, behăit tremurat de mielușei, focurile ce se aprind prin ogrăzi, pe sub ceaune, fumuri albăstrui ridicându-se în coloane mișcătoare ce se înalță tot mai mult, tot mai mult, până se contopește cu nedeslușitul de sus — tot freamătul acesta de viată, umilă, pitită aci, sârguitoare în simplicitatea ei primitivă, neștiutoare de alt traiu, de luxul trândav, neschilodită de vanitățile otrăvitoare ale târgului, ci frântură din Fire, trăind în tovărășia sublimei ei creatoare de cum vine pe lume, până ce dispare iarăși în ea, toate acestea îi dau lui Traian ca o nevoie de reculegere în rugăciune estetică.

Iși împreunează mâinele, ridică la cer căutătura. Dară din toată năvala de simțimânte ce fierb în inima lui înfocată, un singur cuvânt șoptește:

— Doamne!

Intră în sat. Dă de cunoscuți. La tot pasul e strigat pe nume. Dacă vre-unul își cată de drum fără să se oprească, altul din urmă îi strigă:

— „Uite-l pe Trăian, mă!“ și celălalt se întoarce într-o fugă:

— „Tu ești Trăiane? Că bine-ai venit, mă!“ Și-l înconjoară, și se uită cu nespus drag la băietul crescut sub ochii lor — și care, cu tot portul lui de târgovăț— le este, o simt ei bine, așà de apropiat cu sufletul.

Și cine, în Străjări, nu-i cunoaște povestea vieții?

Sunt treisprezece ani de când a venit. Erà micuț de tot. Până s-ajungă pe mâni străine, a fost purtat din brațe în brațe, de toți ai căsuței părintești din Albac, începând cu bunicu-său, taica-moșu, ciubărarul, moțul cela voinic, drept ca un stejar, — cu toate pletele încărunțite și care te înfioară până în măduva oaselor, când îți cântă Marșul lui Iancu.

Acolo, în Albac, Traian își deprinsese pașii la alergat într-o curte mare, plină de păsări, de purcei albi și rotunzi ca și donițele bătrânului ciubărar. Și cu toate că n-ajunsese, în cei cinci anișori de viată, cât a trăit acolo, să cunoască amândouă capetele ale ulicioarei unde li erà gospodăria, totuși închipuirea lui începuse a lucrà, a se avântà peste munți și ape, a ghici îndepărtarea orizontului până dincolo de turnul cu cruce sclipitoare, a bisericii... In inima lui începuseră tresăriri de nădejdi și frământări de revoltă, mișcate de glasul bunicului, în zile de sărbătoare, în iernele de veghe la gura sobei, ori vara, la umbra nucului stufos de lângă cerdac... Așà aflase el de zile mari și dureroase ale neamului, de o sfântă cauză națională și de martiri spânzurați, trecuți prin țapă, frânți cu roata, pentru această cauză sfântă...

De-l întrebà, pe atunci, careva, pe Traian, ce are să se facă, când va fi mare, copilul se înălțà în vârful picioarelor, și oțeri și apăsat:

— „Eu? Avram Ianc’ am să mă fac!“

Și cine știe dacă, vorba asta a lui, scăpată în auzul ungurilor n-a fost toată pricina nenorocirii ce s-a abătut deodată, pe neașteptate, asupra casei lor?

De multe ori, chinuit de îngrijorare cumplită, se întreabă Traian lucrul acesta...

Că într-o dimineață se trezește copilul în zarvă, în țipete, în larmă mare. Și căsuța lor, de care crezuse până atunci, că e un fel de citadelă, în care nu se poate pătrunde după bunul plac al oricui, e cutreerată, cercetată, răscolită fără cruțare în toate ungherile de fișpanul și de oamenii sub ordinele lui. Și l-a văzut pe tată-său, — voinicul cela nant și subțirel — legat burduf, luat pe sus, asvârlit în fundul unei căruțe... A văzut-o pe mamă-sa alergând cât o țineau puterile în urma căruței și răcnind și făcând semne celor dinăuntru să se oprească doar o țîrucă, și frângându-și mâinile de desnădejde și împreunându-și-le ca în rugăciune...Dară zadarnic, căci oamenii din căruță își cătară înainte de drum, fără cea mai mică tresărire... Și numai după ce porțile judecătoriei s-au închis în urma bietului- nenorocit și nevastă-sa, ca într-o nebunie de desnădejde, în fața porților mute ca lespezile de pe un mormânt, a început a bate cu pumnii în ele, a sgâlțîit clampa grea, ci-că numai atunci s-a arătat un jandarm, ca să-i strige să plece de acolo!

Innebunită, cum erà, se boceà către el, către lumea adunată acolo, jurând că dânsul, Stroie al ei, n-are nici o vină! Se jurà pe capul copilului ei, că el n-are nici o vină, ca să i-l ridice, asà, pe sus, și să i-l arunce în temniță...

Ci-că vre-o câțiva miloși s-au apropiat de jandarm, întrebându-l, dacă se știe, de bună seamă, că omul cela e vinovat...

— „Că uite — spune o nevastă cu un copil în brațe — pe fecioru-său jură...

Jandarmul o curmă deodată cumplit:

— „Fecioru-său? Din pântece o să li stârpim năpârca! Să piară odată sămânța blăstămată!

La amenințarea grozavă, plânsul nenorocitei a încetat deodată... într-o fugă s-a întors acasă... Dând cu ochii de copil, a prins a geme, ca rănită de moarte...

Bătrânul abia de-o puteà păzi să nu-și puie capăt zilelor...

Pe urmă, într-o noapte, Traian s-a pomenit trezit din somn, îmbrăcat prin întuneric, înfășurat în pocladă lățoasă, tot șoptindu-i-se să nu zică o vorbă, ca nu cumva să prindă de veste Ungurul... Și a fost luat în brațe de bunic și au ieșit toți trei prin fundul livedei, pășind cu grijă, tot ascultând, tot tupilându-se, sărind pârleaz după pârleaz, trecând un pârâiaș, pe urmă altul... ajungând, în sfârșit, în zorii zilei, la o margină de drum, unde-i așteptă o căruță cu cort, în care s-au vârît, făcându-i culcuș lui și șoptindu-i să tacă chitic... S-a astupat gura cortului cu ciubere nouă, și carul a pornit încet în pasul boilor...

Cât a durat drumul cela, Traian n-a știut niciodată. Că, ascuns, colo, în fund, cu tot fiorul de groază ce-i dà fuga furișă, și din care pricepea, că el e în primejuit — a ațipit iute, încredințat că, ai lui sunt dincolo de ascunzătoare și trezindu-se deodată într-o pădure, la o stână, singur-singurel între străini... Biata lui inimă strângându-se deodată în durere și frică!...

Desnădăjduit a prins a chemă... In jurul lui au răsărit o mulțime de oameni cu plete lungi și unsuroase, și cari aplecându-se asupră-i, cătau să-l mângâie, să-l liniștească, spuindu-i că taica-moșu și maica are să vie mai târziu, cu taica. Până atunci, pe dânsul l-au încredințat lor, ca să-l treacă de ceea parte a munților, la rumânii din țară, neamuri de-a taicăi...

De multe ori își aduce aminte, Traian, cu duioșie, cât au fost de buni cu dânsul țuțuienii ceia cu chimire late de piele și cu plete unsuroase...

Cum îi scorniau jocuri, cum îi cântau din fluier, cum îl chemau să le aprindă iasca cu amnarul și cremenea, ori cum îi ciopleau bici din crengi mlădioase de răchită, sau îi făceau șuerătoare din lemn scobit, de soc...

N-a uitat el, niciodată, hazurile celea cu ochii în lacrimi, sau râsul ce se-nnecă în oftat și somnul întăritor de peste noapte, ca, a doua zi s-o ia de la început la luptă, între nevoia de voioșie a vârstei lui fragede și jalea din suflet, prea mare, pentru el...

Pe încetul însă, a plâns mai rar, copilul, până n-a mai plâns... Dară n-a fost zi lăsată de la Dumnezeu, ani în șir de-atunci, de cum a intrat în căsuța din Străjări, a lui Toader Surdu, să nu-și zică:

— „Când oiu fi Avram Iancu!...“

Și de câte ori veniau ai lui din Albac să-l vadă, în clipa despărțirii, când nodul din gât îi tăià glasul, de colo, din adâncul ființei lui, un îndemn îl sfredeleà la inimă:

—„Fă-te mai iute mare! Fă-te odată. Avram Ianc’!“

Intr-o zi,—erà acuma la curtea din Străjări— bunicul îi dă de știre că tată-său a murit în închisoare...De atunci n-a mai văzut pe maică-sa, încremenită în durerea acelei lovituri...

Cei din Străjări, când îl privesc, acuma băiet mare, li se pare că, îl văd ca acum treisprezece ani: mic, cu botforași în picioare, cu mintenaș albastru și cu o căciulă turcănească de sub care ieșià, inele-inele, părul castaniu. Ochii mari, negri: obrajii rotunjori, pârliți și rumeni; o guriță roșie, vorbăreață, chiar când tăcea...

Și cei din Străjări că la curte și acuma-i atârnat în salon portretul zugrăvit ce-l înfățișează pe Traian așà... Și la toți le pare doar rău, că n-a fost mai cu noroc ziua ceia, când a intrat băietul pe porțile curții...

Fusese într-o zi friguroasă de primăvară. Copilul nu-și lepădase minteanu, căciula, portul lui de peste iarnă. In după amiaza ceia ieșise până în portiță, pândind ceva în susul drumului. Și când a zărit copiii de la școală la șir, doi-câte-doi, cu ghiozdanele atârnate de gât, mai întâi, cuprins de bucurie și nerăbdare, a prins a bate din mâni și picioare, râzându-și singur; iar când să ajungă ei aproape, el a mai făcut încă vre-o doi pași până în marginea podețului și joaca ce ține de-o săptămână, începù iară:

Șiragul de copii i se oprește în față și-i strigă:

— „Trăiane, cum te chiamă?“

Iară el, cadențând serios:

— „Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu...“.

Șiragul strigă‘n cor:

— „Gălușca, broscoiu...“

El, repezindu-se cu amândouă mâinele, să-i prindă:

— „Nu mă chiamă așà, mă, că vă iau nasu!“ Șiragul se împrăștie care încotro, ca să se adune tot atuncea:

— „Trăiane, cum te chiamă?“

Și joaca urmând ca mai dinioară...

In după amiaza ceia de început de primăvară, din fundul parcului de la curte, o fetiță îmbrăcată în haine albe, groase, de iarnă, cu bonetă de lână albă pe cap și cu mănuși în mână, stă de o vreme cu fruntea alipită de gard, urmărind jocul copiilor din drum.

Să tot aibă cinci ani. E bălaie, e străvezie de albă și pe chipul slăbit, toată viața pare concentrată în ochii mari albaștri cu gene lungi, aurii. Careva din curte o strigă:

— „Coca!“

Fetița nu răspunde. Nu se îndură să se îndepărteze și să piardă ceva din jocul copiilor.

Atuncea, pe aleie, s-arată o femeie tânără încă, mai mult înaltă, cam slabă. E într-o haină de catifea cenușie, ce se lipește de corpul ei subțirel, cu mișcări încete.

S-apropie de fetiță, s-apleacă desmierdătoare:

— „De ce nu răspunde Coca, nanei, când o cheamă?“

Copila, fără să se întoarcă, întinde numai mâna spre dânsa, o apucă de haină, o atrage la ea:

— „Uite, nană, uite!...“

Și femeia tânără, se îndoaie cu bună voință, și zâmbind pune obrazul alăturea de-al copilei, să vadă ce strășnicie s-o fi petrecând dincolo de gard...

Iar când țărănașii se risipiră de la joacă, de a rămas numai Traian pe podeț, privind în urma lor, fetița blondă a întors, tăcută, ochii mari, albaștri, spre nana, care o sărută, zicând:

— „Vezi tu? Așà trebuie să se joce copiii!“

— „Da, — îngână fetița cu jale în glas, — dar ei au cu cine se jucà...“.

Nana a rămas o minută surprinsă:

— „Da’ Coca n-are?! O odaie de jucării...

Copila, cu aceeaș jale:

— „...Ele nu-mi vorbesc...”

Nana — duduia Eliza — mătușa Cocăi și nașa ei, știuse așà de bine să pătrundă în suflețelui copilului acestuia, — singura ei slăbiciune pe pământ, — că, și de data asta, din glasul fetiței, din ultimele ei cuvinte, a înțeles, mai bine zis a întrevăzut, tot răul ce se poate atrage pentru firea și sănătatea copilului acesta, din viața asta monotonă, în tovărășie continuă cu oameni mari, în îmbuibări cu sfaturi moralizatoare, în sfârșit, într-o atmosferă prea purificată pentru desvoltarea mai în libertate a unui suflet de copil...

La drept vorbind, ea n-a văzut, încă, la fetița asta, o haină pătată din nebăgare de seamă, un șorțuleț rupt, o zgârietură și nici un neastâmpăr, nici o zburdălnicie, — dovezi de sănătate, dovezi de întărire în viață — cum vede la alți copii, cum știe c-a fost și ea la vârsta asta... Contactul de toată clipa cu capete înțelepte și nici o atingere cu o minte la fel cu a ei, va fi dând copilei aerul cela dus, nepotrivit cu vârsta ce are...

Și într-o minută, duduia Eliza a luat o hotărîre eroică:

— „Uite — șoptește dânsa, arătând cu degetul, prin crăpătura gardului, pe Traian, care, nebănuitor de ce se plănuià pe socoteala lui, cu mâinile în buzunarele minteanului, cu năsucu în vânt, șuiera cu foc Marșul lui Iancu:

— „Uite, cu băiețașul cela, ai vreà tu să te joci?“

Neîncrezătoare în atâta fericire, copila se întoarce la dânsa, cu mâinile împreunate:

— „O, nana, îmi dai voie?!...“

Ceva dulce și dureros îl iea de la inimă pe Traian, de câte ori amintirile îl poartă spre timpurile celea...Intâii lui pași în casa, a cărei turnulețe le zărise, doar, până atuncea, înălțându-se tăcute și grave printre brazii întunecoși ai parcului...Odaia mare, cu perdele de catifea vișinie, ce se lăsau în falduri grele pe podeaua ce străluceà, pe unde nu erà covor, ca o apă lină, în care lucrurile se răsfrângeau, de-ai fi zis că, dedesubt e o altă odaie, de-a‘ndoasele, numai... Și peste tot miros amestecat de țigară, de parfumuri; iară, în prag, el, de mâna feciorului.

Ce haz o fi avut în odaia ceia luxoasă, numai catifea și covoare scumpe, apariția țărănașului de-o șchiopă, cu botforașii neșterși, cu minteanul albăstriu și cu căciula țuguiată, de sub care părul zbârlit ieșea inele-inelel...

Fetița cum îl zărește dintr‘o săritură e lângă el:

— Ai venit?! Nana, a venit băietu! Ai să te joci cu mine? Grand' maman, Miss, a venit!...

Il ià de mână, îl atrage în odaie... I se pare dintr-un întâi lui Traian, că-i puzderie de lume acolo — și mai să se zăpăcească de atâtea ochi îndreptați asupra lui...

Cocuța însă îl îndeamnă:

— Hai, intră mai înăuntru! Te temi?

Traian să se teamă?! Toată mica lui mândrie, tot amorul-propriu de viitor Avram Ianc' sunt puse la încercare cu un singur cuvânt! Dacă acuma își pierde el cumpătul, fără de nici o pricină, ce are să fie mai târziu, în fața ungurului??

Lasă pe sufragiu de mână, își scoate căciula— cum îl învățase la plecare mama Zamfira — și strângându-și-o sub brațul stâng, pășește hotărât până-n dreptul unui boer care stă picior peste picior într-un jâlt și-l ațintește cu ochii râzători pe sub sprincene cărunțite.

Văzând că i se oprește drept înainte, boierul s-apleacă spre dânsul, îi întinde mâna serios:

— „A, bine-ai venit camarade! Și cum Traian își -lasă mâna în mâna boierească, fără să pară tulburat, boierul i-o scutură și cu interes:

— Ei, da-nevasta, copiii, ce-ți fac?

— Incă n-am! — răspunde băietul cu glasul domol, zâmbind din colțul gurei — spre hazul tăcut al tuturor.

— Da’ nu ne-ai zis cum te chiamă? — îi strigă alt boier, trăgându-și scaunul mai aproape de el.

Traian, cu glasul ce-și deprinsese din joaca lui cu băieții:

— Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu...

Boerul:

— Gălușca, broscoiu...

Copilul rămâne o clipă nedumerit. Dară tot atuncea, zâmbind, își pune bărbiuța în piept, își duce mâna la gură, suflă printre degete:

— Nu mă chiamă așa mă, că-ți ieau nasu’!

Un hohot general pornește:

— Oh, le vaurien!...

Coca mai ales, râde, cum n-o mai văzuse nimenea râzând — cum n-o crezuse nimeni în stare să poată râde: se tăvălea pe covor strigând mătușă-sa:

— Vai, Nana, ce haz are!

Nana îi alintă obrajii, pe când o cucoană bătrână, cu ochelari, și cu bărbie ascuțită, mormăie ceva — la care un domn răspunde:

— Lasă, mă rog! Dacă unul de-ai noștri ar fi așà isteț, ce vise strașnice de viitor nu i s-ar țese pe seamă! Dacă unul de ăștialalți e isteț, numai ocnele i le prevestim! — Și către copil:

— Ia spune, mă Traiane, ce te faci tu, când ești mare?

Băietul se-ndreaptă, par-că vreà cât-decât să se-nalțe; îngroașă glasul, ca să-l facă mai bărbătos:

— Eu? Avram-Ianc’!

Dezamăgire la toți:

— Ce? Crâșmar? Ca Avram de la noi?

De data asta Traian nu-i pricepe. Li zâmbește întrebător...

Duduia Eliza, mai ales pare mâhnită de ce a zis el și îi spune netezindu-i obrajii:

— E bună și negustoria. Da’ tu pari deștept— trebuie să înveți carte...

El oțărit și cu foc:

— Am să-nvăț carte și pe urmă merg peste ungur, ca Avram Ianc’!

Erau încurcați de-a bine!... Nu pricepeau nimic din încâlceala de cuvinte a copilului — se privesc cu toții, — strâmbând a râs gura, ridicând, nedumeriți, din umere și sprincene...

In minuta ceia se deschide o ușă lăturalnică, și un moșneguț slab s-arată, cu fălcile subte, cocoșat și mic ca un copil de zece ani.

— „Moș Alecu!“ îi sare Coca în cale: „Vină de-l vezi pe Traian! Uite-l!“

Moșneagul, cu pas tremurat și mărunt, se lasă-n voia fetiții, grăbindu-se s-o urmeze și chicotind a râs la gândul tovarășului de joacă a copilei de boier.

— „Auzi, Coane Alecule, strigă un domn, sculându-se să-i facă loc bătrânului: — junele ista, în -loc să viseze pușcă și raniță, el visează clondirul cu rachiu, pentru când o fi mare!...

— „Cum? Cum? Cum? — sare fript moșneagul.

— „Intreabă numai, ce se face când e mare și ai să vezi!...“

Moșneagul către Traian:

— „Zi! Zi! Zi!”

Traian repetă:

— „Avram Ianc’!“

Minune! In loc ca să-l vadă scos din fire pe bătrânul maniac, ținta tuturor glumelor, pe chipul lui ei văd atâta iradiere de extaz, și brațele lui slabe, osoase, ce-i ajung de genunchi, cuprind într-o tremurare de așa mare emoție, pe puiul de țăran, și glasul hărțăgos iea o mlădiere așà de blândă, când murmură:

— „Voinicul moșului, voinic..., că cei de față se văd nevoiți să se privească iarăși, zâmbind a râs, ridicând nedumeriți din umeri și sprincene.

Așà s-a desfășurat acest început de vieață nouă.

Pe nesimțite, tovărășia de joacă s-a prefăcu în tovărășie de toată clipa, după o boală a fetiței, în care nu voià să îmbuce nimic fără Traian. Il chemau atuncea de la prânz, și-l trimiteau acasă numai la culcare. Când s-a însdrăvenit copila, hatîrul se prefăcuse în obiceiu, cu toate gemetele înnăbușite ale lui Miss-Guvernanta, care nici nu mai îndrăsneà să se oprească cu gândul asupra dezastrului moral ce poate fi pentru Coca, tovărășia țărănașului sălbatic.

De altfel, efectele începură îndată a se resimti: Nu mai e jucărie întreagă, din tot bazarul de jucării al fetiței. Și anarhia începe a-și pregăti terenul:

De câte ori i-a hotărît fetiței, că n-are voie să iasă pe poarta din fundul parcului! Cu toate astea, când Miss s-așteaptă mai puțin, parcul e pustiu, portița din fund în lături și glasul Cocăi răsună în ogrăgioara bordeiului lui Toader Surdu!

Iar la mustrările aspre, mereu pricină nouă:

— „Trebuie să văd cuibul din răchită...”

— „Știi, Miss, unde s-ascunde vaca domnului?

Sub frunza de păpușoi! Acu’ mi-a arătat Traian...”

— „Ne-a dat lița Zamfira mălai scos acuma din cuptor...”.

Dacă, ieșită din răbdări, a căutat biata Miss să se roage de boieri, să mai puie ceva frâu veleităților de libertate a Cocăi, Conu Alecu a ridicat din umeri, a clătinat capul cu o comică seriozitate:

— „...Dacă trebuià să vadă, fata, cuibul, din răchită...”

Sau

— „...Cum să nu ște, omul, că vaca-domnului s-ascunde sub frunza de păpușoi?!...“

Cât despre boierul Grigore Atanasiu — tatăl duduei Elizi și a mamei Cocăi — și cât despre duduia Eliza, amândoi fac haz pe fată de năzbâtiile copilei:

— „Mănâncă acuma cu poftă? Doarme bine? Ce mai vrei, Miss? Sănătatea întâi!”

La care Corni Alecu adăogà:

— Mens sana in corpore sano.

Văzând că lucrurile au ajuns la atâta, ce i-a mai rămas lui Miss de făcut? Să tacă și să rabde, până vor veni iară părinții Cocăi în vizită la boerii din Străjări și atunci să se înțe-leagă cu ei! Că dânsa nu vrea să ia leafă de geaba, înșelând așteptările părinților!

Dacă li se pare că, pentru a trezi ceva vioiciune în copilă, e nevoie de mai multă libertate în contact cu copiii de vârsta ei, atunci s-o iea părinții cu dânșii la București, și să-i aleagă, acolo, tovarăși de condiția ei!... Căci, orice s-ar zice, nu e primejdie nai mare pentru disciplină în educație, decât contactul cu un element rău! Și Traian e un element rău, care, din nenorocire, își găsește teren prielnic într-o slăbiciune de neiertat, a boerilor de la curte!

Nu mai departe decât când Miss îl sfătuià, la masă, că nu se întinde cuțitul cu ascuțișul, când vrei să-l treci cuiva, ca să nu se taie persoana căreia se întinde, iară el, atintind-o întrebător și cu interes:

— „Dacă-l întind cu mânerul, atuncea trebuie să-l apuc eu de ascuțiș... Și dacă apuc eu de ascuțiș, atuncea să mă tai, eu?“

Ce gust nebun de râs a cetit Miss, în minuta aceea, pe chipul celor de la masă, în frunte cu duduia Eliza!

Ah, duduia Eliza!

Gând Grigore Atanasiu — tatăl ei, stăpânul Străjărilor — a întrebat-o ce gând are cu copilul ista, ea a răspuns, ca vreà să se ocupe cu dinadins de creșterea lui...

Și dacă boierul i-a zis:

— „Nu crezi tu că, sarcina e grea și rezultatul nesigur?...“

Cu ce siguranță de om lovit de o ideie fixă, a răspuns:

— „Tot cu teama de neisbândă, ar fi să nu mai încerce omul niciodată, nimica, spre bine. Dar dacă reușesc? Și te gândești tu, papă, ce înseamnă să desăvârșești un suflet?!“

Miss a ridicat, într-ascuns din umeri: „Uite, mă rog, unde zace calități sufletești, ce așteaptă doar, a fi cultivate!“

Insă, iată, că, pe încetul și în Miss se făceà o schimbare. Traian prindeà a pricepe graiul lui Miss, ba, într-o bună zi s-a pomenit că el se căsnește să-i răspundă în englezește. A fost, atunci, întâiul lui pas, în inima ei. Prin urmare, nu e cu totul refractar unei civilizații, micul opincar!...

Și cu cât frazele lui în limba străină deveniau mai limpezi, cu atât norul din inima lui Miss se subțià.

Cucerirea desăvârșită însă, a fost în ajunul Crăciunului, atuncia când, în sunetul clopoțelului, ușile salonului s-au deschis în larg și pomul sclipitor a răsărit în toată minunăția lui... O, luminițele atârnate în crengile înzăpezite, și toată strălucirea ceea, și de colo, din vârful bradului, îngerul bucălai, zâmbind tuturor, cu aripele desfăcute!

Traian a crezut ori că e transportat în Rai, ori că o frântură de Raiu s-a lăsat pe pământ, cuprins de un simțimânt de supraomenesc, în loc să strige de bucurie, bătând în palme, ca fetița, a căzut în genunchi, a împreunat mâinile, a prins a spune Tatăl Nostru.

A fost o înduioșare generală. Și Miss, cea dintâi, s-a aplecat să-l ridice, desmierdându-l, pentru întâia dată.

Din grămada slugilor adunate la ușă, Badea Toader și lita Zamfira, cu ochii jilăviți la el, șopteau:

— „Ia o minte de copchil”

Dară tot în seara aceea, Traian a săvârșit cea mai mare infracțiune la regulele de bună cuviință: el avea mare slăbiciune pentru Conu Alecu. Ceasuri întregi ar fi stat neurnit, numai să-i asculte poveștile vitejești ale omenirii. Și de multe ori, un fel de nerăbdare, de ciudă-l cuprindeà, când sa-vântà, careva, să necăjească mâniile moșnegutului slab și nervos. Lui Conu Alecu nu-i erau dragi jidanii. In fața lui se ridicau în slavă însușirile evreului. Ci-că, odată, în tinerețea lui, Conu Alecu s-ar fi întrecut cu vinul, și de atunci și-a înstrăinat pe aleasa inimii, că doar și el a iubit... Conu Alecu, de-atunci, să nu mai vadă vinul, nici poama ce i-a dat naștere, nici oțetul, în care piere. Ei bine, la mesele de la curte, se găseau musafiri cari-l pândeau când mânca mai cu poftă, ca să laude sosul bun de vin al acelei mâncări, aluatul frământat în vin al cutărui dulce, petrecându-se când bătrânul împingeà cu oroare farfuria din care se întinase.

Atunci lui Traian i se încleștau fălcile de ciudă, și-i veneà să sară în capul celor ce-l necăjeau pe moșneagul lui drag.

In seara ceea de Crăciun, Conu Alecu stă într-un jilț, iar la picioarele lui, Traian răsfoià cartea cu poze, ce primise de la dânsul, și-i cereà lămuriri.

— „Aici, — spune Conu Alecu, arătând cu degetul -lui slab și uscat pe Cornelia, între cei doi fii ai săi — aici e Cornelia, mama Grachilor...”

— „Zău, nu te supără, moșule — îi strigă un nepot, un tânăr de vre-o optsprezece ani — dar nu înțeleg de ce să-l faci să creadă toate minciunile astea?...“

— „Minciuni?! — strigă Conu Alecu, atins la inimă: — minciuni?!...“

Musafirii, bucuroși de o mică încăerare, se strâng în jurul lor.

— „Negreșit — susține tânărul — „miciuni menite să mai spele păcatele acelor vremuri de imoralitate și crimă...“.

— „Toate veacurile se aseamănă prin răutatea oamenilor — a zis Voltaire!“

Voltaire, era autorul lui favorit. Multe lucrări i le știà aproape pe derost, și citeà din el, de câte ori vroià să înfunde pe careva.

Tânărul strâmbă cu sila gura:

— „Ce-mi vorbești, mata, moșule, de Voltaire! Cine-l mai pomenește azi? Și știi că, în Germania, s-a interzis să se mai scrie că Voltaire a fost atras de Frederic cel Mare, la curtea lui? S-a făcut de râs, cu Voltaire!“

Conu Alecu a încremenit:...Auzi dumneata?! Adică, pe ce lume trăim noi, și unde o să ajungem, dacă o generație are să dărâme, mereu, tot ce a ridicat generația trecută?!...

Traian îl privește, îl simte cumplit de mâhnit: îl ia ceva de la inimă, un amestec de revoltă față de cel tânăr și nespus drag și milă de bietul Conu Alecu. Se ridică puțin, îi suflă ceva la ureche, la care, Conu Alecu, dă afirmativ din cap, fără să fi auzit ce-i se spusese, adâncit cum erà în gândurile lui amare...

Atunci, înainte să prindă careva de veste, Traian e în picioare, și cât ai clipi, stupește pe tânărul nepot drept în față.

A fost o minută de tăcere, după care un holiot cu lacrimi, și la urmă de tot, Traian, dojenit. cerând iertare insultatului.

In toamnă, după dorința taicăi-moșului, l-au dat pe Traian la școala din sat. Când erà vreme frumoasă, Coca se țineà de el, mai mult de joacă, și poate unde se vedeà obiectul cinstei tuturor de la mic la mare, în drumul ei prin sat și după aceea, în școală.

Când s-a văzut întâi copila în clasa colboasă, cu bănci urâte, cu un cuier plin cu sumăieșe rupte, când a văzut picioarele celea goale, ori cu opincuțe ferfenițite în josul băncii- și chipurile neîngrijite, și capetele nepieptănate, a apucat nervos pe Traian de mână și a deschis gura să-i șoptească:

— „Du-mă acasă!“

Dar văzând cum dânsul, ca într-o reculegere de biserică, așteptă să i se arate locul în bancă, n-a mai îndrăsnit fetița să zică nimic.

Cu vremea, mica aristocrată păreà a nu mai vedeà urâtul sărăciii. Un fel de ocrotire păreà a se fi trezit într-însa pentru mulțimea măruntă ca și dânsa, dar care cunoaște necazuri nebănuite de ea, fără să cunoască nici una din plăcerile ei. Când a sfârșit Traian cele cinci clase din sat, s-ar fi zis că, o contopire se săvârșise între sufletul Cocăi și suflețelele celea obscure, în cari, totuși, atâtea însușiri aflase.

După școala din Străjări, au urmat pentru Traian patru ani de școală de oraș, patru ani de gazdă la Antimescu, cu mesele luate împreună, cu odaia lui de culcare, cu îngrijiri și sfaturi glăsuite părintește, dar toate mulțumită dărniciei duduii Elizii, care plăteà gazda lui, deși întrețineà Antimescu întreaga gospodărie din banii aceia.

Așà ajunsese Traian până la paisprezece ani, încrezător în el și în oameni, cu o căldură generală pentru toată omenirea, iar din iubirea aceasta generală, desprinzându-se o adâncă duioșie recunoscătoare pentru cei cari l-au înconjurat cu dragostea lor mărinimoasă.

Dar, într-o zi, se răspândește o veste cumplită: Grigore Atanasiu și fiică-sa Eliza, uciși de automobil! Toată fericirea lui Traian zdrobită într-o clipă!

Traian a alergat la Străjări, alături de Conu Alecu, de Coca, de părinții Cocăi, de Miss, cu aceeaș adâncă durere, plângând zile și nopți-

Pe urmă, cei rămași, au părăsit Străjării, plecând cu toții la București, de unde, -la început, a mai primit Traian câte o scrisorică de la Coca. După aceea tăcere, nici o veste, el, singurel, cutreierând aleiele tăcute, ce luau, din ce în ce mai mult, învăluitoarea liniște a unui cimitir...

La oraș, nu s-a mai întors, că Antimescu i-a spus la înmormântare, că, fără aceleași condiții, nu-l poate ține. Invăța, singurel, acasă.

Intr-o bună zi, scrisoare de la Antimescu: să vie la oraș, că are de vorbit cu el.

S-a dus.

I-a vorbit: dacă ține să-și mântuie școala, el, Antimescu, îl primește, în memoria duduii Elizii. Nu-i mai dă însă mâna să-l ție ca mai înainte. Dacă se mulțumește, Traian, cu un pat la bucătărie, dacă Toader Surdu i-ar puteà dà făină, brânză, fasole, ca să aibă cu ce se hrăni, ca să nu-i fie de sarcină lui — lui Antimescu — atuncea poate veni...

S-a reîntors bucuros Traian. Că el nu vedeà decât putința de a învățà mai departe și nu-și închipuià că, ospitalitatea ce i se oferise, se va preface într-o suferință de fiecare clipă, pentru copilul nebănuitor de câte ascunzișuri urîte alcătuește sufletul unor oameni, și, mai presus de toate nebănuitor, că și venitul din care trăia acuma Antimescu, îi era lăsat prin testament de duduia Eliza, cu condiție, ca să-l crească pe Traian ca pe copilul lor, în caz de ar fi să moara dânsa înaintea familii Antimescu.

Nebănuitor de toate acestea, Traian s-a pomenit de pe-o zi pe alta, în rândul slugilor lui Antimescu, iară dânsele îi făceau să plătească acuma cu vârf timpul cât l-au servit și pe el, ca pe boieri.

II.

Abia se crapă de ziuă. Satul odihnește încă. Pe prispă, sub fereastra odăii unde Traian doarme, horăitul lui Toader Surdu continuă regulat și neîntrerupt.

După un somn adânc, fără visuri, care l-a furat aseară pe când sfătuia cu ai lui, Traian se trezește tot pe coasta pe care l-au așezat moșnegii când, cu capul căzut pe umăr, abia de a mai avut putere să le zâmbească de noapte bună.

Buimăcit, cu gândurile încâlcite, se crede tot la Antimescu. Și pe suflet stă gata să se lase aceeaș apăsare din cea dintâi minută a deșteptărilor lui la oraș:

...Cum ar mai dormi o lecuță!...Dar o fi târziu... E apă de cărat, lemne de tăiat...; de măturat scările, cerdacul, bucătăria...; de grijit hainele și ghetele stăpânului...; nu-i de stat la gânduri!

Sare din pat, deschide ochii. In slaba lumină a zorilor timpurii, deslușește odaia. Incâlceala din minte se distramă deodată și dulce căldură îl străbate, pomenindu-se în colțișorul umil. In adăpostul sărac, dară plin de iubire și pace.

Dragii lui buni, cu câtă grijă îl înveleau aseară, vorbind pe șoptite, strecurându-se pe ușă în vârful picioarelor, ca să nu-l trezească! Ce sigur și bine se simte omul între inimi ce bat și pentru dânsul — și ce prostit devine sub priviri rele, ca ale lui Antimescu!

Cine știe dacă, om pe om iubindu-se mai mult, dacă am dà celorlalți cât-de-cât din ceeace s-a înțeles prin: Iar pe aproapele tău ca pe tine însuți — cine știe ce fapte sublime ar fi să vadă pământul!

Traian se uită împrejur. Odaia joasă, mai mult închisă, are miros amestecat de buruieni și neaierisit. Incetișor, ca să nu trezească pe bătrâni, se scoală, deschide ferestruica o razimă în băț și el ghemuit la căpătâiul patului, stà o vreme cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palmă. Nu gândește la nimica. Doar într-o inconștiență beatitudine, cât își mai afundă privirile în nedeslușitul fumuriu de afară, cu pomi învăluiți în umbră și cu slabă fâșie roșie pe orizontul încă mohorît.

De acolo ochii lui Traian se întorc în casă, la odăița joasă, podită, îmbrăcată anume pentru dânsul, de duduia Eliza.

Oprindu-se de la un lucru la altul, — la dulapul cu cărți, la vioară, la masa de scris plină cu portretele celor de la curte, Traian le ațintește parca să le ceară lor tălmăcire asupra prefacerei ce s-a produs, în privința lui, în inimele celor rămași după grozava nenorocire... Oare din tot interesul ce i s-a arătat, oare numai cu atâta să se fi ales?... Altfel nici o urmă de amintire la nici unul? Nici la Conu’ Alecu? n-are să fie cu ființele astea de neam, cum ar fi cu o marmoră de calitate? Nici ploile, nici searele nimic să nu lase urmă?

...De după perdeluța crocmolită, icoana de lemn — singurul lucru așezat aici de îndemnul mamei Zamfira — îi zâmbește melancolic. Traian rămâne cu ochii la ea... De câte ori în copilărie, n-a întreținut schimb întreg de sfaturi mute cu Sfânta cu capul aplecat pe creștetul copilului din poală și cu degetele drepte ridicate spre blagoslovire!...

O, noaptea ceia petrecută la curte în așternut alb, mirositor, subțire! El cu obrazul afundat în pernă, cu inima grea de jale după chipul zbârcit și ars de soare a mamei Zamfira și după chipul în dulce melancolic a maicei ascunsă după perdeluța crocmolită! A fost întâia și cea de pe urmă încercare a duduii ca să-l iea de-a bine la curte...

Iată, s-ar zice că acuma, din tot luxul acesta, nelalocul lui în odăița de bordei, doar icoana ceia de lemn zugrăvit, ce se mi desprinde luminoasă și mângâietoare în vălmășagul de păreri de rău ce-i stârnește tot restul lucrurilor ce-l înconjoară...

Pe nesimțite, lumina zorilor a devenit mai limpede, mai aurie. In grădinița din față, printre ceapă și usturoi, mănunchiurile de nalba galbenă și roză își amestecă coloritul, pe când floarea-soarelui pândește spre răsărit.

Incetișor, o înfiorare de viată străbate satul. Cocoșii trâmbițează pe întrecute; e larmă pe la cotețe și la chemarea stăruitoare a vițeilor, mugete adânci, desmierdătoare, răspund.

Toader Surdu mormăie tușind; iar glasul babei lui s-aude sfădalnic și hăzos pe la cotinețe.

Traian se arată îndată în tindă și tot atuncea sare la treabă. Amândoi îl sorb din ochi. Când l-o vedeà moșneagul din Albac! Așà de mândru!... Și fără rușine la treabă — el bâiet învățat!

— «Și zi. Traian, taică, ai mântuit școala?”

— „Mântuit și ba...“.

— „Ba?... Ai fi având de gând să o duci mai departe?“.

Mai departe? Știe Traian ce să răspundă? Toate grijele mari, răscolite deodată...

— „Că vezi”, caută să-l convingă Toader, mi-a spus-o primarul: „Ei, Surdule, îmi dai băietu notar?” I-am zis: „De, cum o socoti și el!”

Lui Traian i se pare că amândoi îl privesc rugător. De ce? Se vor fi temând, bătrânii, de cheltuelile ce ar-fi să ceară învățătura lui mai, departe? Simt ei mai de înainte ce sarcină grea ar fi aceia pe umerile lor slabe? Sărmanii lui dragi și buni! Doară nici o minută nu s‘a gândit să le ceară lor așa sacrificii, o, nu! El vreà să muncească,— orice muncă ar fi —numai să-și facă un ban cu care s‘o poată urni cât-de-cât.

—...„Intâi vreau să încerc să merg la București”.

— „Da‘ cum, băiete? Cum?”

—Apoi aici e aici, moșule... Trebuie să aflu de lucru cât ține vacanția... Doar să am cu ce o urni din loc... Odată în București nu mai mor eu! — Tușește să-și dreagă glasul, că grija ceia mare ce hărțuește, îl dă de gol:

— „In București sânt oameni mari cari cică ajută pe tinerii cu îndemn la învățătură... Deunăzi am citit în gazetă o cuvântare strașnică a unuia din ei, erà străbătută numai de dragul și îngrijorarea pentru țară, cuvântarea ceia! De dragul și îngrijorarea pentru talpa țării — adecă noi, cei de jos! Când m-oi duce la unul de aceștia și-i voi zice:„Și eu sunt dintre cei de jos, în care d-ta îți pui toată nădejdea, nu se poate ca el să nu-mi întindă mâna de ajutor!

Și încălzindu-se, pe măsură ce vorbește: „Trebuie să o duc mai departe! Nu suferă cineva atâtea câte am suferit eu anii din urmă, ca să dau fricos înapoi tocmai când trebuie să fac o cruce marr și pe urmă să m-avânt hotărît la luptă! Și cu duioșie, cuprinzând pe amândoi în îmbrățișarea brațelor lui tinere: — „Cum ar rămâne atuncia cu Avram Ianc', spuneți-mi?!“

Bătrâna, cu pleoapele jilăvite la dânsul:

— „Maica Domnului să fie cu tine“ Și după ceva îndoeală, cu ceva frică, arătând spre curte:

— „Nimic? Nici o știre n-ai?“

De ani de zile, pentru întâia dată îi vorbeau de dânșii. S-ar fi zis că neciopliții aceștia, cu suflet fără de nici o cizelare, pătrunsese și la suferința ascunsă a băietului, pentru neîndreptățita uitare... Dintr-un înnăscut simțimânt de delicateță s-au ferit, atâția ani, să-i pomenească de asta... Se vedeà limpede din felul încurcat și trist în care au rămas la clătineala lui din cap, a negare...

— „Doamne, — șoptește la o vreme baba, suflând tainic printre degete: — Că urît mi s-au arătat acu’ într-o noapte!... Se făceà că Conu’ Alecu erà mai sfrijit ca de felul lui... Și își puneà fionc de beteală în piept și râdeà!... Și numai ce vine Cocuța în alb, cu văl — mă rog, ca mireasă — și s-așează lângă Conu’ Alecu — mă rog, ca lângă mire... Și erà voioasă, mă rog; și cântà și râdeà cu un suflet, ca pe când, mititei, năvăleați aici în ogradă, cu câte nebunii, toate...”

Și crucindu-se apăsat și des soarbe pripit, cu ochii în pământ cuvintele:

„Doamne, Maică Precistă, ce-o mai fi și asta?”

Eresurilor copilărești, încrederea adâncă cu care sunt rostite, Traian avusese până acuma darul să găsească cuvântul liniștitor.

Dară de data asta neașteptata pomenire a numelui Cocăi, a cărei răceală față de dânsul îi este mai de nesuferit ca uitarea tuturor celorlalți la un loc — îi dau lui o sfârșială de moarte.

Iși ascunde obrazul în palme, într-o dureroasă oftare...

Bătrânii se privesc. In ochii lui Toader, baba lui deosebește o mustrare... Are ea minte!?...

In minuta ceia, mugetele, pe diferite coarde, ale vitelor, ce porneau la suhat prind a umpleà văzduhul. Din urmă le duceà acelaș Niță Gușatul, pe care l-a apucat Traian de când ține minte: pe jumătate idiot, aproape neom, șchiop și gușat, adus din șale și cu o gură ce-i ajunge de urechi. Dară Traian țineà la dânsul, cum se ține la fiecare fărâmă din întregul de amintiri ce te leagă de copilărie.

Intr-o sforțare de sine, Traian ridică fruntea, zâmbește pe cât poate, s-apropie de zaplaz.

— „Bine te-am găsit, bade!“

Niță îl arată cu un semn al capului bătrânilor și întinzând mai tare gura enormă, a râs:

— „Cât bradu-i”

Mama Zamfira intră fuga în casă, iese tot atuncea și strecurând în mâna văcarului un șteap de mălai proaspăt:

— „Bată-te norocu de Niță! Ci-că te-au luat la răfueală nevestele, că ții vitele neadăpate, hai?...”

Niță Gușatul se strâmbă a nepăsare și cu un gest îndepărtat din mâna botocănoasă și neagră, gâfâie șuerător din gâtlej:

— „C-au să mă bată?... Să mă bată!... Și?... Cum frige Dumnezeu pe om e mai rău decât batjocura de la om la om!... Că m-au batjocorit?... Că m-au suduit?... Da-i mai rău aceia...”.

Și scoțând din sân fluerul, după o strâmbătură cr aduceà a zâmbet și o clătineală din cap, pornește cu mersu-i de ciotonog, umplând văzduhul cu sunete duioase și tremurate.

Traian se uită după el o vreme. Sunetele celea suflate de gura ceia pocită, mișcă, doar. E simțire în doina ceia de jale. Ce lumini și umbre vor fi trecând și în ființa intimă a unui Niță Gușatu’?

...Ci-că el, tot Niță va rămâne. El nu va pierde nimica prin răutatea altora, nimica din ceea ce alcătuește fericirea lui, așà cum o pricepe el. Ba încă e încredințat că, cei nedrepți cu dânsul vor fi să-și tragă păcatul... E încredințat Niță Gușatul, semi-degeneratul, de o dreptate mai mare ca a oamenilor; e încredințat și, de o ocrotire ce veghează și asupra ființei lui de schilod și pocitanie...Oare de nici o amărăciune, de nici o răsvrătire n-a tresărit niciodată, împotriva Făptuitorului, care l-a trimes în halul ista pe lume?

Cum frige Dumnezeu, a zis... Și Traian deslușește o nespus de dureroasă mărietie în această supunere încrezătoare...

Innăscuta filosofie a norodului nostru, o știe de mult, Traian. Azi, prin Niță văcarul, parcă i se deslușește în toată puterea, aplecarea aceasta spre stoicismi

Se întreabă Traian, dacă n-ar fi fost mai bine și pentru dânsul, să fi trăit mereu în sătișorul umil, în bordeiul lui Toader Surdu, în acea contopire de griji a vieții omenești, cu a viețuitoarelor ce-i ajută la trai? Nebănuitor de frământările din afară, cine știe ce mulțămit ar fi dus-o în neînsemnata lui viață strâmtorată, muncind doar pentru îmbucătura ce să-i ție de sat și purtându-și de grija adăpostului doar atâta cât e nevoie, ca să aibă unde se furișa de frig ori de furtună... Atuncea ființa lui întreagă ar fi fost plină de toată poezia Firii, de toată credința oarbă și copilărească, în care supraomenescul din eresuri și cel din religie sunt așa de bine înfrățite, că prin lumina lor împestrițată de neguri, dai totuși, de un cult al Binelui, ce oprește de la cele rele și sprijină pe calea de frământări a vieții.

Deosebit de ființele simple în mijlocul cărora răsărise, el nu poate primi ideile de-a gata. Religia lui e alta. Uneori el simte Dumnezeirea așa de aproape, — aproape palpabilă — în tot ce-l înconjoară, în tot ce se mișcă, în cel mai mic freamăt... Dar dacă are nevoie să o știe numai bună, numai a celor drepte ocrotitoare! Și dacă izbânda răului asupra binelui a fost pentru dânsul mereu chinuitorul semn de întrebare! O, îndoială! Clește ce a încercat uneori să-i prindă ființa lui intimă! Demon, care cu ghiara înfiptă în inima-i tulburată, a căutat uneori să-i răsucească până a i le distruge, fibrele ce țin legătura între om și Dumnezeu!

De multe ori, în anii lui din urmă, s-a întrebat, dacă nu-i mai înțelepțește ca omul să trăiască liber de orice griji morale, dus doar de vânt, fără frâu și fără prejudecată? Dară după ceva nesiguranță, în care viața lui lăuntrică păruse ca oprită în loc. Traian și-a aflat sufletul ca o imensă poartă, asupra unui imens pustiu, în care rătăcitul ar fi-căutat zadarnic un locușor de odihnă.

A priceput îndată că, secătuit de orice credință nobilă, ar ajunge a nu mai pricepe nici accentele visului drag, ce-l oțeliseră, până atunci, în desnădejdi.

La amiază, împins de dor, Traian porni să revadă curtea. Cât a ieșit pe poartă și a trecut ulicioara, și a dat pe podul de peste șanț, mâi să uite anii ce-l despărțeau de trecut. Dar odată în parc, a rămas locului, de la întâii pași.

De când ajunsese argat la Antimescu, nu mai dase pe aici. Iar în scurtele răgazuri de câte o zi-două acasă, nu mai fusese la curte. Cu ochii amintirii, el o revedeà aceeași, și când colo?...Cărările de altădată așà de frumos aliniete, sunt astăzi în paragină; gazonul scurt și des ca un covor de catifea verde, s-a prefăcut într-o dubălărie ce ajunge până la mijlocul copacilor stufoși, netunși, în cari norod întreg de înaripate și-au ridicat împărăție. Amestec de ciripeli, fluierături de mierlă, țipete ascuțite de ciocănitoare și foșnetul din crengi, și bătăile de aripi, taie văzduhul și părăsita singurătate, cu o înfiorară de sălbăticie și de adevărat pustiu.

Traian iuțește pașii, în nevoia de a ajunge mai iute în celălalt capăt, unde părăsirea s-o fi simțind mai puțin. Dară și acolo, scările largi de piatră, ce duc la balconul pe care dau ușile de la salon sunt pline cu buruieni, de gunoaie. Pe alocurea, prin crăpăturile cimentului, cresc ierburi de tot felul. Băncile de fier, și mesele, și scaunele boite altădată în verde și alb, nu mai au nici o culoare, astăzi.

Traian s-apropie de o fereastră. Cu palmele paravan deoparte și alta a tâmplelor, își alipește fruntea de geam, privește înnăuntru: Aceeași odaie mare, cu perdelele de catifea vișinie căzând în falduri grele, până jos pe podele. In dreapta, în fața bibliotecei de stejar sculptat, aceleași mărunțișuri de altădată, pe biroul lui Conu Grigore. Față în față cu geamul pe care Traian se uită, e ușa ce dă în sufragerie. Deosebit de altădată, canaturile sunt închise. Deoparte și alta a ușei, dincolo de mobila învăluită în doc, două gobelinuri adevărate, aproape în lungimea ușei- unul înfățișând o nimfă ieșită la malul apei, celălalt după tabloul Napoleon cu sentinelă.

Pe un soclu de catifea vișinie, un satir de bronz, mare cât omul, ține în strânsoare, râzând drăcește, o femeie care cată să-i scape din îmbrățișare.

Cum se temeà, Traian, în cele dintâi vremuri, de monstrul acela negru cu coarne și cu bărbiță!...

Sus în bagdadie, înfipte în medalioane de bronz, chipul lui Rembrandt, al lui Van Dyck, Michelangelo și Rafael, parc-ar privi din cer, la om.

Pretutindeni, pe păreți, în rame bogate, mozaicuri, picturi de seamă.

...Colo pe dreapta, deasupra etajerei de sticlă, în care se țin și bibelourile de preț, portretul în uleiu al Cocăi, mică, aproape goluță, în rochia de broderie albă, alintată și drăgălașă, lăsându-se greu din coate, pe perna scaunului de lângă dânsa. Chipul încadrat în zulufi lungi, aurii, parcă într-anume s-a întors, chiar acuma, spre geamul pe unde Traian privește... Știe el bine că, în păretele ce vine spre dânsul, mai este o pictură înfățișând un pui de moț cu mintenaș albăstriu, cu botfori în picioare și cu o căciula țurcănească, de sub care părul castaniu iesă inele-inele.

Dară Traian nu vreà să mai știe de asta! Ci tot gândul lui, întreaga lui ființă se adapă de priveliștea ăstuilalt tablou! I se pare că, acuși are să se desfacă din cadru, vedenia drăgălașa, ca să înceapă ca în cântecele învățate de Miss.

Sur le pont d-Avignon,

On y danse, on y danse.

Sur le pont d-Avignon,

On y danse, tont en rond...

Parcă o vede întorcându-se către dânsul și cu o adâncă reverență:

Les belles demoiselles font comme-ci.

Et pius comme cela.

Și luându-o în legănare de vals:

Avez-vous vu ceci?

Avez-vous vu cela?

Puternic emoționat, Traian se smuige de contemplație.

...Crezuse că părerile astea de rău, dacă n-a ajuns să le adoarmă prea adânc, dară totuși le închipuise mai liniștite acuma! Și iată că cea dintâi readucere aminte îl sfredelește la inimă, într-o durere de nesuferit..

Dară, în sfârșit, de ce l-au uitat așà? De ce? Și Coca?!... îi va fi fost rușine aflându-l argat la Antimescu! Dar dacă n-ar fi vrut dânsa, Conu Alecu, el n-ar fi ajuns la atâta!... O atunci când bunicul din Albac i-a zis că odată domnișoară mare, are să uite de zilele de bună tovărășie ale copilării, cu ce foc în privire și căldură pătrunzătoare în glas a strigat Coca:

— „Eu?! Să uit pe Traian?! Nici n-aș aveà cum să-l uit, că niciodată n-o să ne despărțim! Niciodată!“

Ș-acu’?!...

Un val de adâncă amărăciune îl învăluie. Un sughit de plâns, atâția ani îngrămădit într-însul, îl învinge...

Traian coboarà aproape alergând scările, și tot o fugă o ține pe unde venise.

In fața portiței lui Toader Surdu, se oprește: în starea lui de acuma să nu vadă pe nimeni! Că n-ar puteà nici un cuvânt să rostească! Calea satului e singuratecă la ceasurile astea.

Traian o iea în susul drumului.

In dreptul bisericei socoate să se furișeze în cimitir. Ușa de la pridvor e însă în lături: se îndreaptă într-acolo...de ce? nici el n-ar șto s-o spuie... Să se roage?... Nu, că el n-a priceput niciodată rostul rugăciunii, când, doar încredințat este, că omul trebuie să se supuie soartei: că soarta asta, oricâte mătănii de preîntâmpinare i-ai face, are să te ajungă, așà cum ți-i hotărîtă.

...Cel mult dacă ieșind din locașul sfânt, ar duce cu dânsul ceva întărire morală, ce i-ar dà putere de rezistență...

Lăcașul e gol, tocmai în altar s-aude ceva foeală.

Lovit de osteneală în întreaga-i ființă, Traian aproape se lasă căzut într-o strană. Cu capul rezemat de spetează, abătut, închide ochii...

I-e dragă bisericuța tăcută, a cărei răscolțuri le știe din copilărie! I se pare că regăsește într-însa ceva din aerul prietenos și fără pretenție a bunicului din Albac, a bătrânilor ce l-au crescut... In umilele daruri, așa de sărăcăcioase, ce împodobesc icoana Fecioarei ori piciorul iconostasului, e întreaga poveste de zbucium și nădejdi a grămăgioarei de oameni din fundul ista de munți...

Un vis, o frică, un dor, speranța, le-a așezat acolo, peticuțele decolorate, beteala înegrită, șiragurile de mărgele de sticlă...

Traian ridică pleoapele și privirile lui nimeresc deodată Răstignirea, tabloul minunat, la care duduia Eliza lucrase cu atâta drag... Nu-l știuse dat bisericei. Și Traian se întreabă dacă e așezat de dânsa aici, ori de ceilalți... Câte ceasuri n-a petrecut și el lângă pânza asta, urmărind apariția tot mai clară, tot mai desăvârșită a chipului Domnului.

Traian îl privește. Luarea aminte întoarsă într-acolo îl absoarbe încetișor, până uită de propria-i existentă. Din ce în ce se pierde realității, intrând tot mai adânc în celelalte lumi, până se crede și el sub bolta albastră-plumburie, cu o slabă fâșie argintată departe pe orizont. Pe fondul întunecat se înalță crucea, de pe care învățătorul, pironit, ațintește cerul într-o supremă suferință.

Susținută de puținii credincioși ai Domnului, rămași să îndulcească cu prezenta lor martiriul, Maică-sa, în genunchi, îmbrățișează picioarele însângerate, pe când, în vârful Crucii,fila cu titlurile date a bătaie-de-joc, pare că adiaza la suflarea vântului prevestitor de furtună... Pe fața încremenită în durere, o lumină plutește... In contracțiunile suferinții e un amestec de amar și milă și nespus de blândă duioșie... Prin ochii grei de mâhnire ridicați în sus, s-ar zice că un graiu tainic se preschimbă, pe când gura dureros întredeschisă, cere, cu glas tare, iertare pentru ucigători...

Intr-un tumult puternic de simțimânte, Traian răsbate în toată tăria ei, această jertfă și acest martiriu. Și parcă deodată i se arată întreaga nemernicie a zbuciumului onfenesc, toată goala lui aparență, tot orbu-i egoism, prin care își refuză el însăși, într-o nepăsătoare și îndârjită rătăcire voită, adevărata dezrobire în viață.

Parcă ar fi căpătat ea o intuiție dintr-odată, a acelei supraomenești Mărinimii, răstignită, colo, de egoismul trufaș.

Sublimul erou al Milei! O, sufletul mare, pătruns de menirea lui, izbândind asupra Răutății, prin însăși acceptarea suferințelor ce dânsa i le-a impus!

Oare drept să fie că nici o ideie curată și nobilă, ce este să aducă o prefacere a relelor învechite, nu-și poate afla drum ușor în lume? Oare drept să fie că, de cele mai multe ori, propovăduitorul trebuie să răscumpere cu propria-i viață, Izbânda?

Dară dacă așà stă în lege, de ce descurajările din urmă pe dânsul, în care, parcă, începe a nu se mai regăsi, Traian? De ce frământările astea, cu un fir de frică și un fir de îndoeală?...

Zbuciumlul? Incercările? Dar dacă la capătul lor va fi stând scris în litere strălucitoare marea reușită, de ce atunci s-ar mai plânge?

Cu cât Traian se lasă dus de gânduri întra-colo și se adâncește în contemplație, cu atâta un fluid cald, întăritor se strecoară în ființa lui întreagă, dându-i ușurare, fericire, încredere. Iară când să dispară pe ușă, ochii lui se întorc încă odată plini de recunoștință și făgăduială către Marele Idealist:

— „O, ai să vezi! Ai să mă vezi!...”

III

Traian și-a făcut planul. Și acuma se duce la administratorul moșiii, să-l roage să-i deà de lucru la pădure.

Are să-i spuie toată nevoia lui mare și grabnică.....Femeia administratorului, e fata coanei Elencu, fosta cămărășiță a curții, pe vremea lui și care, pe atunci, îl alintă și dânsa...

Casele arendășești sunt într-o ogradă cu casele boierești, ceva mai pe stânga, în șirag lung în față, cu geamlîc boit roș, ascuns în viță sălbatecă.

De cum a împins Traian portița, a băgat de seamă o îngrijire mai pretențioasă a grădiniței de flori, a scărilor acoperite, a geamlâcului ceruit și cu un aier de lux. Din casă îi vine glasul cam răgușit și cu ceva bărbătesc în el, a fostei cămărășițe. Traian se bucură: Se simte mai la îndemână, cu gândul că n-are să deie numai de mutre străine.

Parcă o și vede venindu-i înainte nantă, voinică, mustăcioasă, în rochie neagră și șort alb, peste care, altădată, atârnà, prinsă în brâu, legătura bogată de chei.

Dar în loc de Coana Elencu, o servitoare îi iese în cale. Aceasta îl anunță mai întâiu. Și când Traian pășește în odaia mare, cam scundă, mobilată într-un amestec de gust și de grotesc, fără de voie îi vine în minte, o parte din întâia poezie, Boul și Vițelul, învățată cu Conu Alecu:

S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi!

Trebuie ’nainte să mergi cu sfială,

Primit în casă, dacă vrei să fii!

Lăfăită într-un jilț, îmbătrânită și greoaie, într-o haină de casă numai dantele și volane, Coana Elencu îi întinde, cu ifos și măreție, mâna cu dosul palmei întors anume pentru cuvenita sărutare.

Fiică-sa — visătoarea Dolores — necăjită de arșița acestei zile de vară, abia de mai suferă pe dânsa halatul subțirel de mătasă roză...

In jurul lor, mai multe femei, ce par a formà ca o curte. Cu ceremonial întreg se fac prezentările:

— Madame Popescu, nevasta preotului.

— Madame Alexandrescu, nevasta primarului.

— Madame Niculescu, nevasta notarului, etc.

Și toate, proțăpite pe scaune, tremură de la înălțime din cap, cu buzele strânse.

Traian simte cum îl amănunțesc ochii îndreptați spre dânsul.

Fără înconjur, privirile lor o ieau de la șapca -de liceu, aproape fără de culoare, la tunica scurtă și strâmtă, că abia de-l mai încape, la pantalonii ce ajung până la turatca ciubotei grosolane și diformă.

O, cum l-ar fi intimidat altădată căutăturile iscoditoare și crude! Insă acuma, o licărire coborîse într-însul, și care, la orice încercare dureroasă, tot mai tainică trebuia să devie, tot mai tare crscându-și luminița...

— „Ce vânt te-a adus pe aici, bre?” întreabă cămărășița, răsucindu-și o țigară.

Și tot atuncea, cu subînțeles, plin de milă, către celelalte femei:

— „...Pe aici, pe la noi, a crescut...”

Traian ridică spre dânsa frumoșii lui ochi și spune senin și plin de încredere, păsul ce-l adusese.

După ce a isprăvit, femeia îl mai ațintește încă un timp, parcă tot nu se încrede în cele auzite. Și deodată, cu capul pe ceafă, gâlgâind a râs, din gușa mare, grasă:

— „Universitate îți trebuie ție, bre? Da’ tu crezi, că la București, umblă câinii cu covrigii în coadă? Acolo se cer bani, nu șagă!” Și arătându-l cu o mișcare a bărbiei: „Și după cât văd, nu se prea spetește Antimescu”.

— „Am și plecat de la dumnealui”, spune Traian neturburat.

— „Cum? — strigă femeia — ai plecat de-a bine? Te-a lăsat?”

Ea știà de testamentul duduii Elizii. Știà că Antimescu erà dator să crească băiatul ca pe copilul lui, că aveà îndatoriri față de dânsul, fără de cari venitul frumos de azi, i-ar reveni numai lui Traian, în caz de plângere a acestuia.

— „Și cum te-ai hotărît să pleci?“

Traian zâmbește trist:

— „De stat acolo nu mai aveam nici un rost, dacă am isprăvit liceul...Și dumnealui s-a învoit să mă ție numai până am să isprăvesc școala...”

Bătrâna cască ochii tot mai mari:

— „Așà?... Atâta s-a învoit să te ție?...”

Pricepù că băiatul n-are habar de testamentul acela... Cât pe ce să-i spuie... Dară știe ea -ce să facă?... Dacă ajung lucrurile mai departe și-dacă Antimescu are multă trecere, încât tot el să rămâie basma curată, își aprinde pe urmă, dânsa, paie în cap, cu cei dela București?...

Oricum, sfidarea aceasta fățișă a dorințelor unui mort, fără frică de oameni și de Dumnezeu, nu -le poate pricepe Coana Elencu, cu cât se gândește mai mult.

— „Eu nu pricep, cum de te-a lăsat să pleci!”

— O — spune Traian, cu acelaș zâmbet trist — eu mă mir cum de m-a ținut atâta! Că așà-i eram de urît!... Numai cât mă zăreà și-l apucau toate celea... Știu eu de ce ura ceia pe mine, când, doar, pe vremea duduii se arătă bun ca un părinte?...

Femeile, cari se aflau de față, ghiceau, din nedumerirea turburată a bătrânei, că este ceva neștiut de ele, în viața tânărului ce le stă înainte.

Coana Elencu, fiică-sa, privind băietul de nouăsprezece ani, așă de frumos, așă de mândru cu statura lui nantă, cu capul cela în cârlionți castanii, ochii mari în priviri adânci și blânde, gura, pe care rămăsese expresia din copilărie și pielița obrazului cam bătută de soare rumenă și sănătoasă, în ele se porni o adâncă părere de rău pentru mijeala de noroc ce se ivise în calea lui Traian, ca să dispară tocmai când el ar fi avut mai multă nevoie de ea....

Ce păcat de el! Ce păcat!... Că ce departe ar fi ajuns el, cu mintea lui, cu chipul lui!...

Dar tot atuncea șarpele invidiei le mușcă la inimă:

...Și când el ar fi ajuns boier, ar fi trecut și el pe lângă dânsele cu ifose! Și el ar fi pretins să i se spună conașule și le-ar fi vorbit și el cu fălcile încleștate și cu țigara în colțul gurei, răsturnat în jilț, cum vorbesc toți boierii...

O mare ușurare simt deodată; o umilință mai puțin le amenință în viață, ba chiar, în cazul de față, lor le revine puterea...

Traian tocmai întreabă:

— „Dară de Conu’ Alecu, de Miss, ce mai știți?... Cocuța mi-a scris de câteva ori la început și deodată n-am mai primit nimica...”

Cu o privire ascuțită asupra lui, bătrâna ridică din umeri. Trage vre-o două fumuri de țigară, le suflă în sus, zâmbește flegmatic:

— „Cred bine că nu-ți mai scrie... Altceva când ești copil și altceva când ești mare... Acuma nu i-ar mai conveni nici să-i zici pe nume, nici...

Un cuțit îi trece prin inimă lui Traian. Mai să-și împreuneze mâinile, să o roage să fie mai cruțătoare...

Blând, privește cu căutătura îndurerată și tace:

Ființele astea, trăite cea măi mare parte din viață în muncă și jigniri, vor fi având o ciudă, o ură pentru sărăcie. Nu le amintește dânsa izvorul tuturor necazurilor? Și în cazul de față nu erà el întruchiparea cea mai vie a sărăciei? Vorbele necruțătoare nu vor fi fiind anume pentru el, ci pentru ceea ce vede bătrâna în el: spinarea încovoiată de sarcini; umilința nevoită să zâmbească, chiar când i se scuipă în față; trupul zgribulit de frig ori sleit de năbușelile muncii; atâtea lucruri uricioase, respingătoare, a căror spectru hidos o urmărește poate și acuma, prin somn, pe fosta cămărășiță.

Dânsa n-a apucat să deà drum de-a bine vorbelor sfichiuitoare, că un fel de rușine o cuprinde...în fața mustrărilor negrăite ce i se ridică din fundul încâlcit a conștiinței ei de om necioplit: Crezi, că cu candelele aprinse neîntrerupt înaintea sfintei icoane și cu postul de Vineri, ți-ai împlinit toată datoria de recunoștință pentru tihna de azi? Și ești așà de încredințată de durata tihnei acesteia în belșug și fericire, ca să-ți îngădui a împroșcà, cu batjocura și cruzimea, pe cei necăjiți și fără de apărare?

Turburată rău, se uită la băiat. Ce liniște blândă și hotărîtă e întrăsăturile chipului lui! Nici nu știe ce înțeles să-i deà!... Nu s-ar zice un Făt-frumos din basme, care știindu-și comorile lui mari, face haz bun de neștiința lumei care îl crede sărac?...

Tușește să-și dreagă glasul o iea șăgalnic pe coarda lui cam răgușită și bărbătoasă:

— „Da’ dacă ai să te poți ține de carte, apoi ai să te ridici singur până la dumnealor! Ai cap, ai să ajungi departe! Ai să fii iute în rând cu boierii!

Traian râde încetișor, dar tace: Să-i spuie că nu înseamnă a ajunge departe, numai ajungând în rând cu boierii? Să-i tălmăcească ce înțelege el prin departe? Dară să-i mai spuie că el, acuma, aproape nu mai știe dacă să se plângă de nenoroc?... Că cine știe dacă, piedeca ce i-a tăiat norocul trecut, n-o fi fost într-anume trimeasă? Cum să-i lămurească ei că, lui i se pare acuma, că tot trecutul cela de bine și mulțumire i-a fost dat de acela care deține destinele, numai pentru ca mintea lui să se deștepte mai mult, așà că nelămurita lui credință, din anii copilăriei, într-un rost ce-i este dat în lume, să se desăvârșească printr-o îngrijire mai aleasă a inimei și a înțelepciunii?... Cine știe dacă, mereu în belșug și bine, prinzând poate gust de viață molatecă și superficială, tot caldul lui avânt spre Adevăr, Dreptate, nu s-ar fi prefăcut cu anii, într-o amintire de haz ce i-ar fi adus zâmbet ironic pe buze, ori nu i s-ar fi pierdut în uitare?

CAP IV

Atentatul de la Serajevo erà fapt împlinit și cu el un nour de furtună se întindeà tot mai gros, tot mai plumburiu pe cerul bătrânei Europa.

Dar svonurile îngrijitoare n-ajunsese încă în Străjări, așa că Traian, netulburat, își urzià visul său de viitor.

De cum i s-a răspuns că, sus la pădure, ar găsi de lucru la făcutul butucilor, fără să steà o mințită pe gânduri, ori să se lase înduplecat de descrierile bătrânilor, asupra frigului, a arșiței a tuturor greutăților vieții celea în fund de pădure, în lipsuri de toate, el a strigat hotărît.

— „Mă duc!”

A doua zi, îmbrăcat țărănește, cu o țepină pe braț, cu ceva merinde în traistă, porni la munte.

Sprinten, cu aripi, parcă, la picioare, calcă tot înainte, în susul dealului.

Nenoroc? Sărăcie? Ce tot se încâlcesc oamenii în ele, când ființa e mai presus de dânsele?

Iată, de câteva zile e cald sufletul lui, de toată încrederea și credința într-un rost mai de seamă decât a tihnei, în viață! Iată, s-ar zice că, din sufletul cela mare, a cărui martiriu l-a pătruns atât de bine în bisericuța din sat, au trecut unde prin veacuri și au luat contact cu sufletul lui de om... O, nu se înșeală! Pe clipa ce trece, se produce în el ca o ascensiune spre Mare, spre Nobil, spre Curat...

Că, poate, visul lui drag va fi să se spulbere?...Că, poate, va cădeà zdrobit în încercarea avântului?...Uite, simte că nu se mai teme de nenorociri...

Nenorocirile? Dară ce-i pasă lui de ele, când tocmai printr-însele este să faci un pas mai mult spre izbândă?!

Orice grijă și îndoeală dispăruse într-însul.

Socotind mereu, șuieră urcând dealul, cu pasul săltăreț și tânăr. Uneori se oprește, se uită la cer, la soare, la verdele înconjurător, zâmbindu-le ca la prieteni. Așezându-se în umbra vreunui tufiș, ori afundându-se în desișuri străbătute de raze, ascultă ciripitul dimprejur, până se pomenește șuerând după el, încercând a-i preface cântul.

Bunicu-său l-a găsit înfigând vânjos țepina în brazii cojiți, răsturnați la pământ, amestecându-și glasul cu a celorlalți tovarăși în acei o-he, laolaltă, în sforțările de rostogolire a buturugii ce pare a nu se îndura, nici răpusă, să se despartă de locul în care răsărise.

Bătrânul a venit pe poteca pe,care trecuse totdeauna dincoace.

Când l-a recunoscut pe Traian întâi, să nu-și creadă ochii. Iar dacă a aflat de la băiat ce-l adusese aici, a clătinat din cap:

— „Ai dreptate! Muncește! Cată să răzbați! Moțu-i răzbătător și nu se dă învins decât când nu mai poate...“.

Glasul îi cam tremurà. Traian se uită la dânsul cu grijă. Abià atuncia băgà de seamă ce îmbătrânit și ostenit este taica-moșu și cum se tot încovoaie statura, până mai deunăzi așà de falnică, a bătrânului ciubărar.

Cum ședeau amândoi pe un butuc mai la o parte, Traian îi ià mâna în mâinile lui, o strânge cu putere:

— „Taică-moșule, taică-moșule, ești necăjit și dumneata, tăicuță?...“

— „Necăjit... De când s-a abătut nenorocirea ceia mare asupra casei noastre, crezi c-au încetat necazurile?... Nu le-ai știut tu, că nu erà să-ți tulbur întâi tihna zilelor tale bune, și pe urmă să-ți mai amarăsc și eu zilele tale de necaz...

De când a murit el, biata maică-ta stă, până ce dă soarele după deal, rezămată de zaplaz și se uită la nesfârșit, în susul drumului... Țăruca noastră de gospodărie ar fi mers ea de rău, de bine, cu toți banii risipiți zadarnic în nădejdea să scap pe tată-tău... Da’ streafurile se țin lanț... Cu ce vină? Numai Dumnezeu o fi știind... Că nu e lună, să nu intre fișpanul cu condica, din care rupe fițuica cu numele meu și cere achitare... S-au pus pe atâta să mă aducă la sapă de lemn, să mai întărească cu ceva povestea vorbei noastre:

Munții noștri aur poartă.

Noi cerșim din poartă-n poartă.

Traian, din cale afară tulburat, netezește, tăcut, mâna moșneagului:

O, Doamne! Bucățică de bucățică ar primi să fie torturat în ființa lui întreagă, numai să știe că jertfa de dânsul ar aduce dreptate și pace în subjugatul pământ!

Bunicu-său spune amar:

—„Și să nu fiu eu în stare să te ajut cum ași vrea! Că ce sunt cele zeci de coroane ce-ți pot dà, pe lângă ce ți-ași fi putut dà, dacă lipitorile ungurești nu mi-ar fi supt tot avutul!“

Și coborlnd glasul, cu mâna la gură:

— „Uite, de știam iți aduceam acuma — că cine știe de mai se lasă slobodă trecerea, dacă pornește rezbelul...”

Traian mirat repetă:

— „Rezbelul?”.

— „Ei, da, rezbelul! Cum, tu nu știi? E vorba să se bată craiul nostru cu sârbii...”

— „Cu Sârbii?!...“.

Bătrânul povestește tot ce știa.

— „Ș-acuma— încheie el cu tremurare de nestăpânită răsvrătire: feciorii noștri au să pornească la luptă pe moarte, pentru steagul ungurului.”

Traian scrîșnește:

— „Pentru ungur?! Pentru ungur?! Da’ să nu plece! Acuma să se ridice cu toții într-o singură voință, să spuie hotărît: — Nu!”

Moșneagul aproape scâncește:

— Ar fi făcut-o ai noștri... Ar fi făcut-o! Numai un sămn și le-ar fi fost de-ajuns... Dar dacă și țara românească ci-că merge cu ungurii.”

De data asta Traina rămâne mut:

România liberă cu ungurii?! Să deà dânsa, cu jertfă de sânge, putere nouă de viață călăului celor de dincolo? Dușmanului ei de veacuri? Dar tot pământul acesta s‘ar răsculà de revoltă, cutremurat s‘ar clătinà, și-ar deschide mormintele, ar dà glas morților — trezind la realitate ori prăbușind totul ce s‘a înălțat de veacuri în numele românismului pe el... O, nu! Așà faptă nebună, mintea lui nu poate s-o primească! Și la fel cu dânsul, nu o va primi atâtea milioane de minți...

Răstit aproape, spune:

— „Asta nu se poate, taică-moșule! Asta nu-i de crezut!“.

Dară bătrânul, ajuns în anii lui din urmă, a nu se mai mira, a nu se mai îndoi de nimica, când e vorba de oameni și fapte, dă îndoelnic din cap:

— „De! Știu eu cum să mai zic?...“.

După aceia a plecat singur de vale, în sat — însoțit până departe de răsunetul acelui o-ho regulat și într-un glas — întrerupt în răstimpuri de rostogolirea prelungă a bradului învins.

Sus în deal, tăcut, încruntat, cu ochii în pământ, cu fălcile strinse, Traian izbește îndârjit vârful ascuțit al țepinei în bradul culcat la picioare. In capul lui, în inimă, e o năvală întreagă de idei, de simțiminte. Nici nu aude încercările de glumă ale celor dimprejur, deprinși să-l vadă numai râzător, numai voios, șăgalnic, gata de snoave.

Seara însă, când toți erau roată în jurul ceaunelor atârnate în prepeleac și-i întrețineau flacăra cu surcelile strânse-n moviliță, băietanii din grupul lui Traian au încercat o întrebare:

— Ți-a adus bunicu-tău vești, că ți s-au înecat corăbiile, măi Traiane?

S-ar fi zis că numai ceva îndemn așteptase și el, ca să înceapă a vorbi:

In cuvinte pe înțelesul lor a prins a le descrie viața celor de dincolo. A luat-o mai de departe — și în trăsături vioaie a înfățișat pe eroii-martiri frânți pe roată, trecuți prin țeapă, cu capetele tăiate — pentru dragostea și credința lor către neam și lege.

De la eroii, a căror pomenire poate că ei ar fi învăluit-o în ceva din supraomenescul legendelor, treptat-treptat Traian a ajuns la zilele de azi a românimei de dincolo, care, dacă nu mai poate fi trecută prin țeapă ori frântă cu roata — dar e întemnițată fără de cruțare pentru pletele albe ale bătrâneței — prigonită în școală, în biserică, în familie chiar.

Ca pildă vie a acestei prigoniri își spuse propria lui viață, pe care unii din cei de față, băiețanii din Străjări, o cunoșteau mai dinainte.

Așezați unul lângă altul, pitulați- jos pe surcelăritul cu brad, cu bărbia rezămată de genunchi, cu brațele încrucișate în jurul picioarelor, cu ochii în ochii lui Traian, toți îl ascultă în adâncă tăcere, uitând de mâncare.

— „Ș-acuma — încheie Traian — Ungurii cu Nemții fac război Sârbilor și nenorociții noștri de dincolo vor trebui să lupte pentru izbânda ungurească!.

— „Să nu se ducă! Să nu se ducă!”

— „Ar fi în primejdie, de nu s-ar duce...”

— „Ce primejdie? Spui că-s mulți pe cât suntem dincoace! Să le facă Ungurii vre-un rău, să alergăm să-i apărăm noi și să-i legăm de noi pentru totdeauna!”

Traian atuncea în nestăpânită indignare:

— „Să-i apărăm noi cei de-aici? Da’, ci-că țara noastră vreà să sară în ajutorul Ungurului-dacă războiu se întinde mai departe...”

— „Să ne batem alături de Ungur?!“

Zeci de glasuri umple codrul ciunțit cu îndârjită protestare.

— „Uite pentru Ungur!” — strigă unu, ridicând sus țepina...

— „Așà-i, așà-i! Asta-i pentru ei!“

Și râd neliniștiți, cam tulburați, dar cu ceva nestrămutat în expresia gestului lor scurt și îndesat, siguri pe dânșii, pe puterea lor de tineri tauri vânjoși...

Zilnic,- de-atunci, în ceasurile de odihnă, se întruneau flăcăii în jurul lui Traian, îmboldiți de un dor și o grijă nerăbdătoare.

Iute au trecut cele două luni de muncă împănata cu marea neliniște:

Ce va hotărî Vodă?,

Atâta freamăt sgomotos se ridicase în văzduhul, până mai deunăzi toropit, al Țării! Dar iată că, zilele au trecut, fără ca să se iea temuta hotărîre, ba dimpotrivă, pare lucru limpede azi că alături de Ungur nu se va pomi niciodată.

De pe banca, pe care Traian șade în gara de provincie, așteptând trenul ce trebuie să-l ducă la București, privind acuma la lumea ce i se perindă pe dinaintea ochilor în mișcări aferate și afectate, în mintea lui se desdeapănă, zi cu zi toate stările sufletești prin cari a trecut de două luni încoace.

La picioarele lui, prins în curele, e geamantanul dăruit de duduia Eliza. E greu de toate,lucrușoarele ce i s-au lucrat de ai lui din Străjări, de bunicu-său din Albac. Cu ce fudulie îi arătà mama Zamfira cămășile înflorite cu pui roși și negri și toată zestrișoara nouă-nouță de rufe, la care a lucrat fără odihnă, pe când el, sus în munți, ciopleà la butuci!

Cu câtă mărinimie s-au îngrijit de toate, ca să-l poată pune cât decât la adăpost de nevoie, până o găsi ceva preparații, cu ajutorul familiii Cocăi!

De n-ar fi decât pentru răsplătirea sufletelor mari, în toată sărăcia lor, și încă Cel-de-Sus îi va ajută să izbândească în viață...

Când trenul s-a pus în mișcare, Traian, în adâncă recunoștință și duioșie, privește pe geam afară încotro vin Străjării.

Parcă-i vede pe Moș Toader, pe mama Zamfira cu taica-moșu între ei, vorbind despre dânsul...

Ce de flăcăi se adunau de două seri încoace, la Toader Surdu în tindă, să ceară vești de dincolo. bătrânului ciubărar... Nu s-ar zice că glasul sângelui, amorțit, parcă, ani în șir, a prins a clocoti în vine, și la acei de aici, odată cu marele impas?

Cum ascultau flăcăii, cu manile puse între genunchi, cu gâtul întins, cu gura întredeschisă, aproape fără suflare, cuvintele moțului răpus de desamăgire!...

Și cum cereau să le spună, să le vorbească, cu de-amănuntul, sa le arate picătură cu picătură, tot veninul ce li se dà, la ai noștri, să bea!

Și bătrânul, ostenit de amaruri, pe nesimțite, se lăsà furat de înflăcărarea dimprejur, de rolul lui neașteptat de trâmbițaș al suferințelor alor lui de dincolo... Mai socoteà el, că nu trebuie să tacă, că o măsură de putere nouă adăogată la puterea veche, va fi chezășie îndoită de izbândă, în uriașa sforțare de care ar fi nevoie, în caz de s-ar porni la dezrobirea neamului...

Dezrobirea Neamului! I se pare lui Traian că în încăierarea asta de popoare, prin întunericul de fum și sclipirile de arme, prin vuietul de foc și bubuitul de tun, prin răcnetele de desnădejde, gemetele sfâșietoare, hocăielile agoniii, o lumină întrezărește, ce pătrunde, tot mai tare, tot mai adânc, până își face loc mare, se întinde pretutindeni, înghite întunericul... E dreptul la libertate, e mângâierea, alinarea. O eră nouă în înfrățire, dreptate, izbucnind cu toată tăria de viață ce zăcuse mocnită, în încercarea de înnăbușire, a asupritorului.

Traian își scutură cârlionții castanii, cu nările lărgite trăgând aer în piept:

Poate că ceasul cel mare e aproape... e aproape...

Trenul se oprește într-o stație. Lume pe peron. Unii se suie, alții coboară. Cu gândurile întrerupte, Traian se uită și el de la unii la alții, cu acelaș interes de curiozitate, cu care ne privim toți, în călătorie.

Când trenul a plecat, el, a mai rămas un timp privind afară la câmpiile tomnatice... Nici el nu știe cum s-a pomenit gândind la plimbarea cu trenul, făcută la un Paști cu Miss, cu Cocuța: Erà de doisprezece ani; erà în uniformă nouă de liceu. Coca erà în rochie de catifea cafenie, cu guler și manșete de brodărie albă. Se duceau să se întâlnească cu părinții Cocăi și altă lume din București, venită să facă excursiune la Mănăstirile de pe valea Bistriței...

El și Coca se așezase față în față, în colțurile canapelei de clasa întâi. După ce s-au săturat de privit peisagele ce treceau așà iute pe sub ochii lor, s-au pus să potrivească melodii după tactul și huruiturile trenului... Zâmbește Traian la amintirea acestei excursiuni, în care ei amândoi, cu pretenții de călăuze bine cunoscătoare a locurilor, spuneau tot felul de prăpăstii, amestecând istoria țării cu povestiri de prin basme, copiilor de versta lor veniți din București.

Iși mai aduce aminte, Traian, de extazurile-tuturor înaintea oricărei buruieni, bolovănaș, ridicături de pământ; sentimentalitățile acelea artistice, în fața vre-unui țărănaș goluț și timid, ori a vreunui moșneag care își încălzeà, pe prispă, la soare, oasele înțepenite de frigul de peste iarnă; Acele exclamări mulțămite pentru amabila natură, ce a ticluit așà de bine-toate, numai pentru diversiunea pe cât mai plăcută a priveliștei, pentru niște excursioniști de oraș mare, sătui de covoare și lustru.

Traian oftează. Gândurile lui sunt de acelea, cari totdeauna, au și ceva amar în ele... Că până nu aveà să se încredințeze despre poziția lui în inima celor ce l-au dat atâția ani uitării, nedumerirea în privința lor îi dă de suferit. Așà ca Traian se smuncește din contemplație, se așează pe bancă, întoarce ochii în vagon, prinde a se uita cercetător de la unul la altul, a ascultà glumele unui grup de soldați așezați pe bănci, față în față, de cealaltă parte a ulicioarei vagonului de clasa a treia. De la ei, ochii lui Traian se întorc -la banca din fața lui. In capăt, spre ulicioară, doi jidani vorbesc în surdină despre afaceri; la mijloc, o femeie cu un copil adormit în fașă; iar drept în-fața lui, un bărbat, un lucrător, mai mult scurt, galben, slab, care privește, cu gândurile duse, soldații. Are ceafa scobită, obrajii supți, mustățile mari galbene, căzute în jos. Pe genunchi ține o legăturică... După ce un timp a stat cu ochii îndreptați spre soldați, a aplecat pleoapele, parcă gata s-ațipească, când, deodată tresare, și pripit, îngrijorat, își vâră mâna în buzunar, o scoate, ținând o batistă roșie, strânsă ghem. Incetișor, cu băgare de seamă, începe a o desface. Ajunge la un nod, îl desface greu, cu degetele-i groase, bătătorite, ce par a nu se mai îndoi din încheieturi. Iși așează în palma stângă colțul acesta de basma, cu bani în el. Și cu dreapta ià banii, ca să-i puie iar la loc, numărându-i în gând gologan de gologan. Traian numără și el: patru lei, șaptezeci și cinci de bani...

Celălalt, după ce i-a numărat, i-a mai privit o lecuță, făcându-și niște socoteli, pe urmă, cu un oftat de ușurare, a strâns iar colțul batistei, l-a făcut nod, înfășurându-l ca la început, in păturile basmalei mari, roșii.

Traian presimte în omul acesta un necăjit, un învins. Nespus de rău îi pare, că nu poate să s-aplece mângâietor asupra-i cu vorbe bune și îmbărbătătoare...

CAP V

Traian pornește a treia oară spre casa deputatului Stăncescu, tatăl Cocăi.

Intâia dată i se păruse, că zboară, așà-l duceau picioarele în nerăbdare și dor. Și la întoarcere, de rândul cela, deși nu-i găsise acasă, cu cceeaș plăcere și curiozitate își purtase privirile încântate, de ici-colo, în Bucureștii minunați, cu răsfățul lor de lux și ușurință și cu greutatea fondului sub înfățișările-i de nepăsare și risipă...

Nu erà, acolo, întregul isvor de lumină? Tot ce mintea omneească a născocit mai de folos, pentru îngrădirea relelor sociale, pentru ușurarea tuturor suferințelor?... S-ar zice, că pe fiecare chip s-a întipărit ceva din acea binevoitoare solicitudine ce purcede de la cei de sus...

A doua oară, ieșind el pe porțile larg deschise ale curții prunduite, o strânsoare îl luase de la inimă:

Cu ce adâncă plecăciune răspunsese feciorul, în zâmbete și gudureală, unui tânăr, care întrebase de cuconițe! Și cum spinarea îndoită s-a îndreptat, și zâmbetul smerit a devenit de sus, când tânărul elegant a plecat și el — Traian — s-a apropiat de slugă:

— „Ai spus boierului, că Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu ar vreà să-l vadă? aproape roagă...

Cam plictisit, omul dă din umeri:

— „Am spus... Da’ își mai aduc dumnealor aminte de toți de pe lume?...“

— „Pe Conu’ Alecu nu l-ași puteà vedeà?...

— „Conu’ Alecu?! — și râde a zeflemea.

Traian ridică stăruitor frumoșii lui ochi:

— „Nu l-ași puteà vedeà?...“

Se zice, că privirea drepților are mare putere. De aceea, poate, după ceva codeală, feciorul spuse:

— „Azi nu se poate să-l vezi, că nu i s-a cerut voie. Da’ vino mâine...”

De data aceea, Traian a ieșit îngândurat pe poartă:

Așà de greu se răzbate până la cei mari, când nu ești dintre ei? Oare drept să fie, că treptele sociale sunt făcute numai din trupuri omeneșt? Din trupul fiecărei sfere ce reprezintă?... Da la sine, cei din scara de deasupra vor fi fiind nevoiți să calce în picioare pe cei din treapta de sub ei?...

Mergând acuma spre frumoasa locuiniță a familii Stăncescu, îngrijorat și necăjit de nesiguranță, socotește la toate cuvintele cu care va aveà să-i încredințeze de intențiile lui nobile de viitor, și de tot dreptul ce are la stima lor, fără de care puterile lui de muncă, s-ar micșorà atâta...

O ià pe scările de serviciu. Se bucură când dà de fecior. Cu neînvinsă emoție întreabă:

— „Mă primește?“

Servitorul îi zice s-aștepte. Traian rămâne în gangul pe care foiește un roiu întreg de slugi. După un răstimp, o fețișoară cu rochia neagră, cu șorț alb cu o fundă albă în coc, îi strigă:

— „Să poftești, dumneata!....“

O, în sfârșit!

Înfiorat de fericire, calcă Traian în urma ei; în sfârșit îi revede! Pe Conu' Alecu, pe Coca... Va reintra, poate, iarăș în viața ființelor astea dragi... Poate îi este dat să înnoade firul rupt al trecutului, cu prezentul, cu viitorul...

In reculegere religioasă trece pragul odăii mari, cam întunecoase, cu mobilă de modă veche, ce dă întregii încăperi un aer grav și melancolic.

Intr-un jilț jos și cu spetează nantă, zărește pe Conu’ Alecu...

S-arunca într-acolo, aproape cade în genunchi....

— „Coane’ Alecule! Coane’ Alecule!“

Moșneguțul, cam înduioșat și dânsul, parcă ar vreà să retragă mâna slabă și uscată pe care Traian o înhățase fără de veste... Ceva îndoială și nehotărîre joacă pe chipul lui, și ca altă dată, când erà sub stăpânirea unei emoții, capul îi tremură ușurel...

Traian nu se îndură să slobozească mâna cuprinsă într-ale lui. I se pare că i-ar scăpà cu dânsa toată fericirea ce i se arătà din nou.

Moșneagul, fără de graiu, îl ațintește...

E și ceva rece și greu în căutătura ochilor mici, în orbitele adâncite...

Lovit de adâncă părere de rău, băiatul îngână:

— „De ce Coane’ Alecule?!...“ — Și simte asupra lui ca o suflare de gheață, pornită de peste tot.

Tot atuncea se deschide și ușa. Coca, Miss, mamă-sa, tatăl ei, intră vorbind aprinși. In urma lor intră și tânărul pe care Traian îl întâlnise cu o zi înainte, întrebând de cuconițe.

Sunt așà de însuflețiți cu toții, că numai când ajung aproape, bagă de seamă că Conu’ Alecu nu e singur...

Se face deodată tăcere. Conu' Alecu spune încurcat:

— „E Stănoiu!...“ ’

Coca dă un pas înapoi; se razămă de speteaza scaunului în care stă bătrânul și rămâne cu ochii la el.

Miss împreunează mâinele:

— „Oh!”

Iară Ștăncescu o taie scurt:

— „Mă rog, ce poftești?“

Mirat, răspunde Traian:

—Am venit să vă văd...“.

Tăios, răspunde celălalt:

— „Ai venit până în București de dorul nostru?! Ha ha! Știi, că ne puteai lipsi de surpriza asta?! Ai bani de cheltuit cu plimbări la București?! Banii furați de la boierii Antimescu?...“

Și hohotind în culmea indignării:

— „Pungaș! încă să îndrăznească să deà ochii cu noi! Crezi că mi-e greu să te dau eu pe mâna polițiii, dacă n-au făcut-o boierii Antimescu, în hatârul duduii Eliza?“

Traian îl ascultă cu un interes, parcă de altul, nu de el, erà vorba. Infățișarea lui liniștită, îl scoate din sărite pe Stăncescu:

— „Crezi că legea are să te ocrotească pe tine, un rău, împotriva celora cari au îndurat, ca niște dobitoci, toate măgăriile tale, pentru că-i însărcinà la asta testamentul Elizii?!“

Mânia îi taie glasul.

E o clipă de adâncă tăcere, un veac pentru Traian... Simte asupra lui privirea Cocăi, rece, cercetătoare, ca pentru un străin pe care acuma îl vede întâi, dar de care o neînvinsă silă o îndepărtează; simte privirile compătimitoare și cu adânc dispreț ale lui Mliss, ale lui Conu Alecu... Mai simte Traian că trebuie să vorbească, dară mai simte că vorbele lui nu vor prinde, că el n-are cu ce să dovedească nevinovăția lui, care, în cazuri de astea, trebuie să iasă din convingerea celorlalți, din glasul ce se ridicà mai ales în sufletele celor ce au de condamnat, decât din mărturiile aduse de învinovățit.

Cu toate astea, el nu poate să tacă! Nu trebuie să tacă!

Și cum rămăsese, de la început, în picioare, cu pălăria în mână, începe coborît să vorbească:

In privința banilor, el n-are cu ce se desvinovăți... Intre cuvântul lui și a boierilor Antimescu, de bună seamă că al dumnealor are mai mult noroc de crezare... Așà că el știe, că nu-i mai este dat să intre în casa asta, al cărei drum cu atâta recunoscătoare iubire îl băteà de trei zile, numai în dorul de a-i revedeà... El nu poate să sufere ideea disprețului ce i s-ar purtà în felul acesta. El nu-i un hoț! El n-a știut niciodată de o îndatorire a familiei Antimescu față de dânsul! El știe doar că boierul l-a luat, ca să-l ajute, să-și sfârșească învățătura. Că i-a dat un pat la bucătărie; că el își aduceà hrana de acasă, din Străjări; că se sculà iarna cu noaptea în cap, ca să ațâțe focul, să fie cărbunii pentru odăi; ca să facă, prin ogradă cărări ca să umple chiberele cu apă, înainte de a plecà la școală! Și toate le-ar fi făcut cu drag, dacă n-ar fi fost persecuția de fiecare clipă a boierului Antimescu... A zis, că a fugit cu bani? Dară cucoana Zoița nu știe cum a plecat el? Cum de o rabdă inima, pe dumneaei, singura lui ocrotire contra furiilor boierului, să lase ca așà grea bănuială să plutească asupra lui? Și își întoarce căutătura îndurerată și ostenită către Coca, rămasă cu cotul pe speteaza jilțului în care stă Conu’ Alecu, cu bărbia în palmă, cu ochii mari, albaștri, asupra lui.

Să-l ierte că a venit să-i tulbure. I pare rău de asta! Dară neștiindu-se vinovat cu nimica, toată fericirea lui și-o legase de revederea aceasta... Se vede că tot după așà învinuire și-au întors dumnealor privirile de la dânsul acum patru ani. Și el, care crezuse că, pentru sărăcia lui îl disprețuiau! Il dureà și gândul acela, dară ar fi mai cumplit acuma. Că alta-i a te ști disprețuit pentru necinste și alta pentru sărăcie... In cazul din urmă, ai oricând un sprijin, o îmbărbătare... Iată, la gâtul duduii Coca atârnă semnul suferinții Aceluia, care a fost prietenul săracilor...

Coca, vădit mișcată, se uită acuma cu stăruință la tată-său.

Conu’ Alecu, neliniștit, tremură din cap, pe când Miss întreabă, pe șoptite, pe tânărul străin, cam ce a spus Traian.

Ștăncescu, încruntat, o ià în susul și în josul odăii, cu mâinile la spate.

E tăcere mare, în care Traian nădăjduește, că un glas prietenos are să se ridice... Văzând că nimica, de la nici unul, nu vine, cu adâncă închinăciune, se strecoară pe ușă.

Pașii îl duc, în neștire, pe străzi, până la ogrăgioara urîtă, neîmprejmuită, cu o movilă de dărâmături într-o parte și cu casa săracă din jund, în care, Traian, prin ajutorul portarului de la Universitate, își aflase gazdă.

De multe ori, mai târziu, și-a adus el aminte, cu mirare, de minutele celea când, pierdut cu desăvârșire vieții lui exterioare, nici el nu știe cum a ajuns în odăița din fundul ogrăzii dărăpănate...

Ii rămase doar amintirea unei somnolențe doboritoare... Se va fi trântit pe pat, fără gânduri, fără simțimânte, că așa s-a trezit a doua zi, aproape de amiază.

Intâmplarea de la Stăncescu îi revine îndată. Gata să-l fure jalea. Hotărît, scutură capul, s-alunge mai ușor orice ar fi de prisos în minte. Ba încă încearcă să se îmbărbăteze singur:

Cine știe?... Poate e mai bine așà... într-anume a fost îndepărtat și de data asta de mrejele acelei vieți fără de griji, în care odată prins, i-ar fi căzut cu silă reîntoarcerile în odăița scundă și urîtă... Cine știe?... Mintea lui împărțită și într-aiurea, n-ar mai fi primit tot așà de limpede și ușor, tot ce-i este dat să o îmbogățească...

Din ziua aceea, Traian n-a cunoscut alt drum decât al Universității și al Fundației. Cătă în cărți uitare, cum o cată bețivul în aburii vinului.

Tovarășii de învățătură se uitau râzând dintr-o mustață, la tânărul cu priviri adânci, dară care își ià așà în serios rolul de student, parcă s-ar teme de urecheala mamaii.

Izbucneau în hohote, văzându-l roșind ca o fată, la auzul anecdotelor pipărate, a vorbelor fără perdea, zise, colo, cu gust, parcă se mestecă o fructă delicioasă... Ca de un haz i se dă întâlniri prin berării, prin alte localuri — la care el răspundea cu o mișcare drăgălașă a capului:

— „N-am bilet de intrare...”.

El nu vedeà tot urîtul apucăturilor perverse. Firea lui deschisă, cinstită, nu puteà nici să bănuiască duplicitatea la ființe tinere ca și dânsul. De multe ori, în desăvârșită uitare de sine, furat de expansiunea vrâstei, de tot ce-i clocoteà în suflet, se pomeneà discutând cu tot dinadinsul, susținându-și părerile cu o putere de convingere nepotrivită cu zăpăceala celor dimprejur.

— „Pe conștiința mea”, spune el într-un rând.

Ușurateci și nepăsători, numiai să zică ceva, câțiva strigă:

— „Frachele dă ghincolo, are conștiință”.

Și, răspicat, apăsat, prefacând intonația transilvăneană:

— „Și zi-ne, frache, cum o definești dumneata pe dumneaei?“

— „Conștiință?... Glasul lăuntric, ce te aprobă ori te dezaprobă în...“.

— „Dară de unde știi dumneata ce e bine și ce e rău?“.

— „Simțul moral mi-o spune...”.

— „Simțul moral? Dară crezi în morală? Nu s-a transformat ea după vremuri și...oameni?”

Nu e aici o probă de ticluirile minții omenești, care azi face, mâne desface?”

— „O singură morală a fost mai presus de puterea de desfacere a minții omenești: Morala creștină.

Bat în palme, strigă în cor:

— „Frachele dă ghincolo e un drept credincios! Frachele ià viața în tragic!“

— No, zi-ne, frache, ce crezi tu despre viată?

— „După mine, viața este scara pe care omul trebuie să se ridice la cer, ori să se afunde în iad...”

Se țin de pântece de râs:

— „Vei fi făcând și cruce pe pernă, seara, la culcare?“

Vioiu și el, cu ochii senini în ochii lor:

— „Ceea ce tu privești ca o urmare nulă, este într-adevăr ceea ce este mai de seamă pentru om; vreau să zic: a aveà asupra divinității păreri drepte, de unde atârnă buna sau reaua ta credință”, a zis Platon.”

„Si a mai zis: Cine cunoaște pe Dumnezeu...” Băieții nu-l lasă să urmeze:

— „Antichități, frache, antichități!“

— „Antichități? Atunci alta mai nouă:

Wer Wissenschait und kunsl besitzi,

Hat auch Religlon;

Wer jene beiden nicht besitzi.

Der habe Rellgion!

„Adecă: Cine stăpânește știința și arta, are religie; cine pe nici una n-o stăpânește, aceluia religia e de nevoie...”

— „Știința și arta? Dară de ce suntem noi aici?“

— „...In trudă și sudori?!...“

— „Prin urmare, de la sine, avem și religie.“

— „Dară mai este ceva: Das Vollkommene mass wns erst stimmen und wns nach und nach zu sich kinaufheben: Perfecția trebuie întâi să ne predispuie la dânsa și pe urmă, încetul cu încetul să ne ridice la ea...“.

— „Haide! Ne-a ars frachele!“

— „Nu eu, ci Goethe...“.

— „Goethe?! Halal să-i fie! Cu asta a pregătit pe ai lui la fapte ca de-al de Belgia?!“

— „Ca Lusitania?!”

— „Și gaze asfixiante?...“

— „Și tu, frache, ci-că ai ajuns deja la hinautheben...

— „...Spre Vollkommene...”

— „Pe noi ne scoate din rând, parcă n-am fi...“

— „Creștini...”

— „Botezați cu apă... când eram mici...”

— „Botezați, atunci, pe dinafară...”

— „Botezându-ne azi cu vin, pe dinnăuntru.”

— „Urmând astfel pilda nunții din Galileia...” Traian, cât în glumă, cât în serios:

— „Numai botezul în spirit creștin nu dă' preț persoanei dumneatale, dacă nu te-ai dat cu trup și cu suflet moralei creștine...”

Se țin de bănci, se îndoiesc de râs:

— „La călugărie, frache!”

Și șăgile, și subînțelesurile, și hohotele desanțate se întețesc.

Din ziua ceia i-au zis:

— „Popa dă ghincolo”.

El nu se supără. Bun și senin e în legăturile lui cu dânșii. N-are cum întrezări răutățile lor ușuratice. Cuprins de învățătură, de lupta cu trecutul, ce-l trage uneori înapoi, cată o sforțare de tot minutul, să-și croiască drum spre viitor.

Liniște desăvârșită, cu adâncire în învățătură, nu erà cu putință.

Grija zilei de mâine îl intorceà pe Traian din cele mai înalte sfere. De multe ori, cu ochii pe carte, se pomeneà socotind: Banii se împuținează, preparații nu găsește. Ce e de făcut?

S-a adresat, în scris, rectoratului. Nici un răspuns nu i s-a dat. La câteva internate de băieți a întrebat dacă este nevoie de pedagog. I s-a cerut recomandație de la careva cunoscut... O petiție a făcut la Ministerul Cultelor și câteva scrisori la oameni reputați de bine. Nimic, nici un răspuns.

Zilele posomorite, vestitoare de frig, de iarnă, par a se apropià și el ajunge de fundul pungii...

E greu de trăit... Mai ales când la hărțuelile tale intime, vine să se adaoge cumplita grijă ce frământă azi, întreaga suflare a țării. Ce taină de nesuferit la cei de la cârmă! Ce învinuire, ce divulgări la cei din opoziție! Guvernul cerând încredere și colaborare, opoziția și aproape întreaga românime, cerând mai întâiu lămuriri, pentru a-și dà încrederea. Unii zicându-și filo-germani, alții filo-ruși, uitând cu toții că numai filo-români li-e îngăduit să-și zică.

O întețire de patimi generală, stârnită de cumplita grijă, întreținută de zvonurile cele mai prăpăstioase, ajungând uneori până la furiile nebuniii, prin gustul adesea de vădit harțag, al celor meniți să cate a risipi, pe cât cu putință,, neîntemeiatele îngrijorări. Și din toate acestea, ieșind la iveală o dezorientare generală, o lipsă de convingeri clare dintr-o lipsă de creștere în spirit național, în cultul unui Ideal, ce trebuie să fie unul și acelaș pentru toți fiii unui aceluiaș neam.

Ca tot atâtea ascuțișuri dureroase se înfing în inima lui Traian... Adecă să fie țara asta numai o pospăială, și vorbele răsunătoare, a celor mari, un zgomot asurzitor, ori o muzică adormitoare, menite să ascundă cea mai rușinoasă debandadă? Și nerăbdările unora și învinuirile altora, și muțenia celor deținători ai tainei, să fie răsfrângerea simțimintelor înstrăinate, și bune-rele, să nu fie ele pornite numai din dragul mare de patrie?

Preocupat de aceleași gânduri, pătrunde Traian în sala Universității.

Studenții, în grup, vorbesc cu gesturi nervoase, răcnesc, parcă gata să se încaiere.

— Traian se oprește, s-asculte. Intâia dată, că vede întipărit pe chipuri, ceva mai deosebit ca gustul de zeflemea și de nu-mi pasă.

— „A merge alături de Unguri, e o imposibilitate, Domnule!“

— „E ca și cum ai pretinde să facă o mamă mărturie în favoarea ucigătorului copilului său!...“

— „E ceva contra naturii și soldatul nostru s-ar împotrivi!“

Un tânăr elegant, fecior de bani gata, ținând mâinile în șolduri, se îndoaie de râs:

— „Soldatul? Are el vre-o părere a lui?

— „Are, domnule! Sunt fecior de popă! In sfera de jos se simte mai bine, ca în celelalte sfere, încotro ne este datoria să pornim!...“

— „Copilării, domnule Popescu! Țăranul nostru — care are altele, mai la îndemână, să le judece și le primește cu supunerea vitei ce-și întinde grumazii, ca să i se treacă jugul, — are să împuște încotro i s-o arăta...”.

— „Îmi pare că, de data asta, are să deà greș socotelile celor deprinși a se bizui pe supunerea oarbă a bietului rob...”

Un alt student, al cărui tată, puternic om politic, în urma averei făcută, se ridicase din popor, asvârle cu dispreț:

— „Domnul Popescu e un sentimental! Robi, le zice... Dar cine îi ține legați de robie? Uite, avem moșii, știm din experiență — cel puțin deopotrivă cu experiența dumisale, oricât ar fi fecior de popă — cât șiretlic și rea voință s-ascunde în țăran. Nu-i de închipuit! Așà că de câte ori aud jalnicul „rob“, ajuns atât de banal, îmi vine să râd, parole d-honneur!

— „Mie îmi vine să râd de bogatul-ridicătură, domnule! Căci el n-are scuza neștiinței, ca bogatul care nu cunoaște decât pe deasupra sufletul acelei mulțimi cu care n-a avut niciodată contact mai de aproape. E monstruos să vezi ridicătura, cum își umflă gușea, cum privește omul din creștet și cum cârnește nasul, parcă tot a cojocul bunică-său îi miroase peste tot!...“

Erà prea fățișă aluzia, ca să n-o priceapă cu toții.

Bat din palme:

— „Bravo, Popescule! Bis!“

Popescu, mulțămit de izbândă, își șterge cu batista obrazul încălzit, arătând în zâmbet voios, niște dinți sănătoși. E bălan, voinic, rumen și totdeauna plin de voie bună. Se vede dintr-odată omul bine hrănit, sănătos la trup, sănătos la pungă. Il întrevezi parcă, pe calea vieții, muncind cu hărnicie, strângând avere pentru o droaie de copii, dară hotărît la vorbă, cinstit la fapte.

Coborând scările Universității, dând pe trotoar, Traian, pe care discuția ceea îl pusese pe gânduri, își stoarce îmbărbătarea din amintirea tânărului Popescu.

Vrednicul de el! Ce demn răspunsese junelui înfumurat! Dar oare cum se face de unii simt realitatea și alții nu? Va fi fiind cu sufletul,omenesc, ca și cu pământul. Cel bun e primitor firesc a sămânții ce se aruncă în el, pe câtă vreme într-un pământ nisipos, oricâtă sămânță s-ar aruncà, el își lucrează mai departe în taină, pietrișul și nici fir de rod?...

Și cum își frământă băietul gândurile lui de nesiguranță, se aude chemat pe nume:

— „Domnule Stănoiu!“

Traian se întoarce: un student din anul al doilea vine grăbit spre el:

— „Constantinescu!“

Iși dau mâna.

— „Am o vorbă cu dumneata... Aici în drum nu e destul de îndămânos... La berărie ar fi bine... într-un colț ferit, unde, în liniște, să-ți dau răspunsul senatorului...

— „Senatorului X?!- Și eu, care tocmai socoteam, cu amărăciune, cum nici unul din cei cărora le scrisesem, nu au găsit de cuviință să răspundă...”

I se pare lui Traian, că nu mai ajunge până la berărie, nerăbdător cum este să afle. Se așează la o masă mai ferită, întrebând iarăși:

— „Ce spune X?“

— „X cere mai întâi totala dumitale discreție...”

— „Oh!...“ — face Traian cu un gest larg din mână.

— „X îți pune la dispoziție două sute cincizeci de lei pe lună...”

— Domnule! îngână Traian cu glasul aproape tăiat de emoție.

— „Toată protecția lui de om influent...”

Traian împreună mâinile.

— „Dar vei aveà și dumneata ceva obligații.”

— „I-am scris, domnule Constantinescu! I-am scris: orice muncă, numai să pot învățà mai departe.

Tânărul apasă hotărît:

— „Ei bine, domnule, X are interes, să se formeze în Universitate, un curent protivnic celui susținut de studentul Popescu. X m-a chemat deunăzi și mi-a zis: „Interesează-te despre Stănoiu. Vezi: este în stare să susție cu mintea lui, printre colegi, un astfel de contra-curent? De atunci te-am observat până m-am încredințat că ai și dumneata cap. Acuma întrebarea: ne putem bizui pe dumneata?“

Este așà încredințat de izbândă, că întrebarea lui sună mai mult a afirmare.

Tăcut îl privește Traian. Celălalt, crezând că e la mijloc o mică chestie de conștiință, râde încetișor și cu haz:

— „Cred, că nu te vei fi oprind la idei preconcepute, colega! Să mă crezi, că, ori cu noi, ori fără noi, ce stă scris să se întâmple, se va întâmplă... Poate că convingerile d-tate sunt altele? Acelea lasă-le acolo în fundul sufletului! Nu le arătà până ieși deasupra nevoii! Caută întâi să răpui pe dușmanul dumneatale, personal — sărăcia — și pe urmă să te pui în slujba intereselor generale...“

Traian tace mereu; cu cotul pe masă, cu tâmpla în pumn, îl ațintește dus. Ii revine o frază cetită cândva la Străjări, în biblioteca boierului Athanasiu, asupra distrugerei care, lucrând de sus, mai întâia asupra unei elite, pe urmă întinzându-se pe încetul și câștigând mulțimea.

In fața lui are mărturia vie a unei asemenea distrugeri.

Celălalt, îi pune mâna pe braț:

— „Ne-am înțeles, prin urmare?...”

Atuncea Traian tresare, se îndreaptă, scoate din buzunar punga aproape goală, o răstoarnă pe masă, arată cu degetul cei câțiva franci împrăștiați și cu ochii în ochii colegului:

— „Vezi, domnule Constantinescu? Numai câțiva... Nici pentru o săptămână de tihnă. Dară orice, s-ar întâmplă, de un lucru sunt încredințat: că banul trădării n-are să-i înlocuească!

Fără s-aștepte vre-un răspuns e în picioare, și vârându-și punga în buzunar, salută tăcut și pleacă, grăbit să puie cât mai mare depărtare între el și celălalt:

O, nenorocitul! Orbitul! Nici un glas nu se va mai fi ridicând într-însul, care să-i facă de respins rolul de coadă de topor, cu care se încearcà să se doboare bătrâna pădure?... îi ceruse discreție...

Dară îi vine să se suie pe acoperișuri, să cutremure văzduhurile, cu strigăt de alarmă!

Viscolește. Fulgi mari de zăpadă isbesc în față, joacă înaintea ochilor, împiedecă vederea în amurgul timpuriu de început de iarnă.

Cu gulerul pardesiului ridicat, cu capul îngrămădit între umeri, cu mâinile ascunse în buzunare, Traian se grăbește spre casă. Ziua întreagă și-o petrece ori la Universitate, ori la Fundație, din pricina frigului odăiței posomorite, pe care un foc regulat i-ar transforma-o în colțișor așà de atrăgător...

Iată și iarna, și cea din urmă pagină a încercării lui zadarnice... De-acuma ce are să mai fie? Că e sărac lipit pământului și de nicăieri nici o rază dătătoare de nădejde... Nici o frunză pe valurile ce-l rostogolesc și care să-i deà iluzia cel puțin a unei amăgitoare mântuiri...

Valul înghițitor îl simte aproape-aproape...

O, nepăsarea și ușurința cu care s-a trecut asupra strigătului lui de ajutor! Unde e mărinimia, grija de bine, selecțiunea meritelor, din cari și-au înălțat piedestal toți aceia cărora le scrisese? N-ar fi să aibă, cei care-și zic conducători ai Neamului, aceeași caldă grijă de soarta celor buni, ca grădinarul iscusit, cu iubire de livada lui, pentru pomii ce făgăduiesc a dà rodul cel bun? Cum de nu-i mișcă pe dânșii irosirea știută a pomilor ce par de preț?...Dar dacă și puterea ceia mare, conducătoare a toate și în al cărei sprijin se lăsase atâta, dară dacă și Dânsa pare a-l părăsi...

Un plâns subțirel, ca un mieunat de pisicuță, îl oprește locului. Și în fața lui, mai mult goluț, în sdrențele ce-l acopăr, un băiețaș, își freacă apăsat, cu dosul palmei, ochii, strâmbând în contracțiunile plânsului, gura știrbă.

E roș-vânăt de frig, de desnădejde.

Traian s-apleacă plin de milă la dânsul:

Și dând tot atuncea cu ochii de o sticlă sfărmată, jos, din care conținutul făceà o pată întunecată pe omătul trotoarului:

— „Ai spart-o tu?“

In sughițuri amare, copilul scâncește întretăiat:

— „Are să mă bată mama...”

— „Da’ ce erà acolo?”

— „Undelemn de patru bani...”

— „Undelemn de patru bani?!” face bun și hăzos, Traian: „Măi, măi, măi, Dară dacă ne ducem și cumpărăm altul?...”

Fără o minută de cumpăneală, îl ià pe copil de mână, intră,cu el în băcănie, dă cei de pe urmă bani ce-i mai aveà în pungă.

Numai când ajunge în curtea dărăpănată, își trage de seamă Traian, că nici pentru ceaiul ce-i erà masa lui de seară, nu mai are cu ce să-și cumpere pâine.

Ce dulce i se par, prin asemănare, anii de la Antimescu, cu un culcuș sigur, cald, pe lavița de bucătărie și cu o îmbucătură sigură din mălaiul și brânza aduse de moș Toader!

Pe câtă vreme de-aci. Peste câteva zile se împlinește și timpul de plătit chiria, iară de mâine n-are nici de pâine goală...

Hotărît, se duce la proprietari.

Plăcută i se pare odaia caldă, neorânduită, plină de copii, și în care, femeea se îoiește de ici-colo, iară bărbatul, mic slujbaș la primărie —reîntors abia de la slujbă, ostenit și plictisit, — găsește totuși un zâmbet pentru ai lui.

Ii miră vizita lui Traian. Tânărul ăsta tăcut, recules, respectuos, dară așà închis, e o taină pentru ei. Din iscodirile pripite și furișe în odaia lui, scotocind prin geamantan, prin lucruri, au rămas cu ideia că e din casă de gospodari săraci și că e învățat. Așà să fie?

Un fel de respect, de sfiială aveau de el.

Băiatul intră deodată în vorbă:

— „Am venit să vă spun, zâmbește el trist, „că am rămas calic de tot; că toată nădejdea de a găsi un mijloc să câștig un ban, care să-mi îngăduie, să pot urmà învățătura, s-a spulberat, așà că, de la lună încolo, nici odaie de la Dv. nu mai pot ține...“.

Cu toată voința de a se stăpâni, glasul îi tremurà...

Proprietarii tac. Traian ià tăcerea lor drept dojana fără vorbă.

— „Să nu mă țineți de rău”, se roagă: „Ce pot eu face împotriva soartei?... Să credeți că, măturător de stradă ași primi să fiu, numai să pot învățà mai departe...

Bărbatul, cu ochii în jos, își răsucește între degete un capăt de mustață.

In sfârșit, clatină, nedumerit, capul, ridică din umeri:

— „Măturător de stradă... Hm...”

— „Fratele dumisale — cumnatu Jorj — e șef de sergenți de stradă... îmi spuneà că tocmai caută câțiva inși, pentru posturile de noapte... Dacă, până la ceva mai bun vrei să încerci slujba asta?... Că, vezi, ziua ești liber... Leafa e bunișoară — până la optzeci de lei, pare-mi-se — și uniforma...”

— „Domnule — strigă Traian — te rog stăruie pentru mine! Viața întreagă am să te pomenesc”

Pe când Traian își pregătește creionul, hârtiile pentru notițe, parte din studenți, din una-n alta, se opresc cu duhurile la el:

— „Da’ uitați-vă la Stănoiu!”

Unul zice cu dinadins:

— „Da, săracul! Ce deosebire între Stănoiu acesta și cel de acum câteva luni...”

— „Mereu somnoros, dezmățat, răgușit...”

„Ce vreți — râde unul pe înfundate — țeapăn și tâmpit ca un... ascet...”

— „Ei — râde altul — ascet! De n-o fi tocmai dimpotrivă...”

— „Eu cred că e amorezat, frachele dă ghincolo...”

— „Ba să-mi dați voie! Amorul e trandafiriu nu pământiu...”

— „O fi iubind...”

— „...o babă...”

— „Geloasă...”

In minuta ceia ochii lui Traian se întorc într-acolo, se întâlnesc cu ai lor. Pricepe, că de dânsul vorbesc. Clatină întrebător capul. Băieții vin râzând la el.

— „Ci spune-ne, popă, ajuns-ai un Romeo?”

— „Nu te pricepe Julieta?”

— „Julieta nu-i vre-o Iulișca?...”

— „...Ce știe a găti paprica?..”

Se pusese pe atâta, să-i vorbească în versuri.

Teatral îi strigă care încotro:

— „Ori poate un scepticism voit?...”

— „...Iți dă culoarea pământie?”

— „...Și aieru-ți de mare prostie?...”

Traian, le zâmbește, îngăduitor, ca un moșneag, pentru ușurateca nepăsare a vrâstei acesteia fericită și zglobie.

Poate că altul ar fi căutat ciudos, să sfichiuiască veselia lor — de care el n-are parte. Dară invidia și tot alaiul ei veninos, nu puteau să-și croiască drum spre Traian. Dimpotrivă li-era recunoscător pentru slaba înviorare ce-i aduceau cu neastâmpărul lor nepăsător.

Ei așteptau însă un răspuns. Cu ce să le răspundă? Cu alte glume? Dară trupul lui ostenit se resimte, într-adevăr și în o oboseală a creerului — ce-i va fi dând mutră de tâmpit — cum zic băieții... De când e sergent de noapte — de frig, de nopți fără odihnă, de surmenaj intelectual, simte, pe zi ce trece, sleirea puterilor.

Credeà, la început, că se va preface în deprindere această neodihnă. Dar iată, că a trecut o lună și osteneala tot mai rău stă să-l doboare.

— „Nu știți ce vorbiți, bre — strigă unul — pariez că numai eu l-am ghicit pe popa nostru: el trage clopotele...”

— „...Unei babe surde?”

Se prăpădesc de haz.

— „Așa-i, bre, așa-i — surâde Traian moale. C-o jale în glasul lui. Băieții o simt. Se uită mai cu dinadins la dânsul. O neîndemână îi lovește: cine știe ce lucruri dureroase s-or fi petrecând în viața intimă a bietului Stănoiu — și ei să petreacă pe socoteala lui.

— „No, frache — mai încearcă să se strâmbe unul: — nu hii supărat că noi șăguim o țîră cu tine...”

Dară nimănui nu-i mai vine a râde. Sunt vădit încurcați cu toții. Se uită la el, el la ei. Ei, mirați de orbita lor ușurință, el de turburarea ce ghicește în ei, și toți la un loc vrând parcă să pătrundă până la nedeslegata taină a sufletului omenesc, cu manifestările lui bune ori rele, vesele ori triste, porniri a isvorului necunoscut ce trece prin inimă, stârnind furtuni ori aducând soarele, împlinind astfel viața de om, cu patimile ei de zbucium ori mulțumire.

CAP VI.

E noapte și frig. Străzile orașului sunt luminate ca ziua și pline de însuflețire. Trăsuri, automobile, tramvaie încărcate, grupuri omenești, perechi mai tinere, mai vârstnice, ori răslețe, de ambele sexe, mișună aferați cu toții, cum n-a mai fost încă de când e Traian în serviciu.

Ferestrele magaziilor frumos iluminate, sunt împodobite cu noutățile de cumpărat, ca daruri pentru apropiatele sărbători.

In uniformă de sergent de uliță, Traian Stănoiu cutreieră în lung și în lat locul lui de post.

Astă seară i se pare mai nesuferit, ca oricând, gerul ce-i dă un continuu fior în spate. Se miră de plăcerea mulțimei ce furnică pe dinaintea lui: Ce gust să se deà frigului aspru, cei cari ar puteà să steà frumușel în odăi calde și luminate... El unul se gândește nerăbdător, la zilele de vacanție, când, în sfârșit, îi va fi cu putință să doarmă, să doarmă, să-și împlinească odată toată nevoia de somn ce simte în el.

Bătând trotoarul înzăpezit cu bocancii grei, în cari picioarele i-au amorțit, din când în când, cu un semn din vărguță, orânduește circulația ori, cu mâinile în mânecile paltonului, o ieà încet la pas, pe când fiorul de ghiață îi străbate spinarea.

Incep a-l lăsà puterile. Toate puterile. Uneori îi vine să scrie la ai lui desnădăjduita-i desamăgire... Drumul pe care a pornit, abia acuma vede, că e așà de lung! Așa de lung și așa de greu! Din tot visul lui trecut, a rămas să gândească, ca la singura mângâiere, la un post de învățător, într-un sătișor ca Străjări.

S-ar afundà în lumea celor mici, până ce ar uità de alte lumi... Ar plăzmui suflete, le-ar plămădi într-un ideal care, azi, în ceasul mântuirii, pare a fi găsit multe candele stinse... Ar deveni capiii unui stat mânuit, care, având, în germene, tot răul și tot binele, îți dă mână liberă să-i stârpești răul, lăsând loc de cinste, într-adevăr, numai binelui...

Și cum își țese el gândurile necăjite, un automobil trece... Și din blănurile ce acoperă pe una din persoane, i se pare lui Traian, că deslușește căutătura Cocăi. I se pare lui, ori privirile celea, fără țintă până atunci, au rămas mirate și întrebătoare asupra lui?

La răspântie se domolise viteza automobilei. Traian, împins de o putere măi mare decât voința lui, iuțește într-acolo pasul. Dar tocmai când să o ajungă, automobila pornește iarași...

Pironit locului, Traian o privește, depărtându-se.

Simte cum îi plânge sufletul.

Pe încetul, furnicariul omenesc începe a se împuțina. Mișcarea devine tot mai rară, tot mai rară, obloanele se lasă pe la magazine, cele din urmă tramvaie dispar și ele, până când în orașul adormit numai șuierăturile de strajă continuă vor străbate întregul cuprins liniștit.

Răpus de osteneală, Traian se aruncă îmbrăcat pe pat, în zorii dimineței. Nici bocancii greoi n-are putere să-i scoată. Din somul adânc, neliniștit, într-un amestec de vis și realitate, îl țintuește pe pat până în amiaza mare!... Automobila ceia s-a oprit... Coca se uită prietenoasă la el... El vreà s-alerge spre dânsa... Fuge... fuge... Nu poate s-o ajungă, cu toate că o mână de oameni doar îi desparte... In sfârșit e aproape! Dar o revărsare de lume, ca un puhoi năvalnic, se interpune între amândoi— Atuncea dânsul o strigă, dânsa pe dânsul. Glasurile lor, prin bâzâitul de roi al mulțimei se înalță stăruitor și cald... Deodată, prin zidul de oameni, se pomenesc alături... Dânsa mângâioasă și înduioșată, șoptindu-i:

— „Săracu’ Traian, săracu!”

Iară el, în extazul unei supraomenești fericiri, căzând în genunchi, cu ochii în ochii ei...

In clipa ceia, pe la spate, amândoi sunt cuprinși de două brațe iubitoare. Se întorc; duduia Eliza le zâmbește drăgăstos.

Coca îi cade în brațe:

— „Nana scumpă! Te-ai întors în sfârșit!...”

Dară dânsa, tăcând mereu, zâmbindu-le mereu, le face semn cu degetul pe buze să tacă și s-o urmeze.

Ea pornește înainte, el după dânsa. Ceva straniu învăluie toată ființa Nanei. Ei amândoi se țin de mână și o urmează turburați...

Se deșteaptă tot o apă, Traian cu zvâcnituri dureroase în cap și în inimă... Prin somn își trăsese de seamă, că, el e numai în amăgirea unui vis. Intors la realitate, îi vine să plângă cu hohote: de ce amăgirea ceia? De ce nu s-a confundat în veșnicie, acuma cât dormise? O, parcă i-ar fi auzit aievea glasul Cocăi, așà-i răsună în urechi... Și mâna parcă i-e caldă de strânsoarea în care ca-l ținuse...

Abia se mișcă băiatul, înțepenit din încheieturi. Cât i-e de greu de toate! La drept vorbind, el nu mai poate!...

Iși apasă tâmplele îndurerate: El nu mai poate! Iată, are să le scrie chiar azi: sunt singur și trist și bolnav...

Dar oare e bolnav?

Clatină capul. Bolnav!... Poate că nu... Poate, că visul acesta curios, răscolitor al librelor celor mai intime ale sufletului lui hărțuit, îi vor fi dând starea în care se află...

Umindu-se cu greu, se îmbracă, dà foc mașinuții cu spirt, la care-și face ceaiul. I se pare că are gust de fiere caldă, ceaiul de azi.

Se pomenește râzând:

Că bine l-a jucat Antimescu! Știuse mai dinainte, canaliea ceia, că ăștialalți nici n-au să-și bată capul să afle adevărul! Și ce curios, că nu-i nici o înrâurire din nedreptatea ce îndură de la Coca, de la Conu’ Alecu, asupra dragostei ce le poartă la amândoi! Conu’ Alecu, cel care de mult îl ținuse până și pe genunchii lui de bicisnic, în ce stană de piatră se prfăcuse la intrarea lui în odaie! Și ochii mari, albaștri al Cocăi, prin cari altădată putuse ceti ca într-o carte, în suflet, ce rece și nepătrunși se uitase-la el!...

Dar oare, astă noapte, ea să fi fost? Să-l fi recunoscut?

Răsvrătit tresare:

— Oare să-și treacă, de-acuma, ziua, poate chiar zile, cu prepusul acesta: Ea să fi fost? N-o fi fost ea?...

Inhață o carte din teancul de pe masă:

Să citească, mai bine! Să se afunde în lumile celelalte, adevărata împărăție a liniștei, acolo unde nu e calomnie, nu e nepăsare, unde cei ajunși la țel, frânturi de Dumnezeire, la fel cu izvorul din care au purces, lasă lumina soarelui lor să strălucească deopotrivă pentru oricine se întoarce spre dânșii:

Hotărît începe a ceti, tare, tremurat, într-o sforțare de a-și fixa atenția.

Alteori voința învinsese; azi însă se pomenește socotind:

La drept vorbind, prea le-a dat mult din suflet. Și dacă și acuma partea ceia e a lor, e greu s-o ducă, așà, îmbucățit... Totul pentru el s-a prefăcut într-o povară cu neputință de dus... Nădăjduise... Și ce a rămas din toate nădejdile lui?... E pe lume ca pe o stâncă în mijlocul valurilor... Când îl vor înghiți?... O, încrederea lui în oameni și în el, cum s-a spulberat toată și ce zdrobit s-a prăvălit, la cea întâi încercare de zbor!...

Amărît, se scoală încetișor, pornește la Universitate. Zgribulit în pardesiul subțire, abia își duce pașii.

In sala de intrare, găsește studențimea împărțită în două tabere. In fruntea grupării mai mari, studentul Popescu ține piept celeilalte grupări, cu studentul Constantinescu în frunte.

Acesta spune:

— „Aici nu e vorba de sentimentalism, domnilor! Trebuie să judecăm fapta în sine, și să ne dăm verdictul. Vă rog, ascultați-mă întâi: Armata noastră, nici dânsa nu e compusă din element curat românesc. Sunt și acolo unguri, nemți, bulgari, sârbi, etc... Ei bine, dacă în caz de război, aceștia ar dezerta de sub steagul nostru, noi nu le-am zice dezertori?... Tot așà, aceia cari au dezertat de sub steagul austro-ungar și s-au refugiat la noi, sunt dezertori, oricât ar fi ei frații noștri din Transilvania...”

Traian pricepe despre ce e vorba. Peste răul lui fizic, i se pare, că mai capătă acuma și sfichiurile usturătoare a unor lovituri cu neputință de îngăduit.

Turbat, se aruncă între cele două grupări, și răcnește:

— „Domnule, avem noi, ori ba un ideal de înfăptuit?

Surprinși de atitudinea asta nouă, la blândul frache dă ghincplo, unii strigă:

— „Avem!...”

Alții tac...

— „Izbânda austro-maghiară este zdrobirea acestui ideal?”

— „Este!...”

— „Este?!” strigă Constantinescu: „Atunci de ce au plecat Românii din Transilvania, la început, să lupte pentru această izbândă, și numai după înfrângerea de către Ruși, în Carpați, și-au adus aminte de Idealul nostru.”

— „Domnule, să nu uităm că au fost momiți că se vor întâlni cu armatele de aci, pentru a luptà alături contra Rușilor! Să nu uităm că au fost porniți cu tricolorul românesc, în frunte!”

— Totuși, domnule, sunt dezertori! Cum am numi dezertori pe Unguri, Bulgari, etc, etc.

— „Dacă Țara noastră s-ar război cu Ungurii, Bulgarii, etc.. și dacă Ungurii ori Bulgarii din armata noastră ar dezertà de la noi, intrând în rândurile armatelor țărilor lor, — noi, domnule, le-am zice dezertori, pe câtă vreme țările lor i-ar primi cu brațele deschise, și i-ar dà ca pildă de patriotism, celorlalți! Pe când în cazul transilvănenilor refugiați pe pământul României libere, cari vor să lupte în rândurile oștirei noastre pentru izbânda idealului național, noi, cei din patrie, noi, cărora ne oferă viața lor, pentru a ne ajutà la glorie și mărire, sacrificând pentru aceasta avere, situații, familii, noi, drept mulțămită, le-am asvârlit cuvântul dezertori, ceea ce este o mare rușine, pe lângă că dovedește adâncă inconștiență, ori strașnică mișelie.”

Un Ura puternic izbucnește. Și Traian se pomenește cuprins de brațe multe, luat pe sus.

— „Ura, Stănoiu!”

Din celălalt grup s-aude:

— „Ho, vânduții rublei!”

O protestare scurtă, o încăierare pe înfundate.

In învălmășagul fără vorbe, în care doar răsuflarea aprinsă și plesniturile palmelor se aud. Traian, slab, bolnav, nu are putere să se împotrivească.

Amețit, înnăbușit, are scurtă vreme simțul a celor ce se petrec cu el, în jurul lui. O perdea: se lasă încetișor pe ochi, pe urmă nu mai aude decât un zgomot învăluit, depărtat...

Cade...

E o minută de tăcere consternată. Și în cealaltă minută, toți sunt aplecați spre dânsul, strigându-l împăciuitori:

— „Stănoiule, bre, ce este?”

— „Te-am lovit care-va?”

— „Răspunde, Stănoiule!...”

Văzând că nici un răspuns nu capătă, aleargă care încotro după ajutor, pe când alții îl ridică pe brațe.

La cele dintâi semne de viață, toți, într-un glas, cu căldură și grijă:

— „Ce e cu tine, băiete?...”

El abiă șoptește:

— „Capul... Ah... Capul...”

Cu grijă mare îl susțin, îl ajută să coboare scările, îl urcă în trăsură, îl însoțesc, câțiva, acasa.

Când au aflat, de la gazdă, viața lui chinuită, o nemulțumire generală izbucnește:

Cum să ajungă unul de dincolo, tocmai în zilele astea mari ale neamului, în București, capitala pământului neatârnat, la istovirea asta de forțe, din pricina nepăsării celor cu mijloacele de ajutoare? Odată, cel puțin să se ocrotească meritul! E de datoria tuturor, profesori și studenți, să-i sară acum în ajutor, bietului Stănoiu, să-l readucă la viață! Ei, studenții, dacă profesorii primesc cu răceală chemarea lor, simt că s-a sfârșit atuncea, cu încrederea în vorbele frumoase, când cei cari le propovăduiesc, sufere să moară de mizerie, o tânără vlăstară plină de nădejde, care ar fi vrut să-și cate desvoltarea pe pământul patriei libere.

CAP VII.

Traian e între viață și moarte, în odaia de spital, unde l-au adus de a doua zi.

De o lună doctorul, internii, răspund cu o îndoelnică ridicare din umeri, întrebărilor mute ale studenților.

Cu rândul se schimbă ei la căpătâiul bolnavului. Iar pentru ziua hotărîtoare de astăzi, îl veghează studentul Popescu.

De ceasuri îl ațintește întruna, pândind orice semn, pe chipul ca de ceară.

Uneori i se pare că slaba mișcare a respirației, nu se mai vede. Cu inima în loc, s-apleacă să asculte.

Intr-un răstimp, o foială moale, abia deslușită, se aude și Traian deschide ochii... Pe fața lui galbenă, topită, afundată în perne, se întipărește spaima:

— „Nu mai pot...”

Popescu și-l închipuie treaz, cată să-i vorbească:

— „Ești încă slab. Avem să te facem iarăș voinic...”

Dară Traian, alarmat, vreà sa se gațăre de ceva, numai de el întrevăzut:

— „Alunec... oh...”

Popescu aleargă după ajutor. Când se întoarce, îl găsește plângând cu glas tare:

— „Săraci... săracii... cum își întind mâinile slabe...”

Și privind cu dinadins pe doctorand, pe student, pripit, coborît și sfătuitor, fără urmă de lacrimile de odinioară:

— „Eu nu pot să-i ajut... Spuneți-le: Stănoiu e răstignit... Spuneți-le: A murit Stănoiu...”

Desface larg brațele:

— „Veniți către mine cei osteniți și împovărați...”

Și nespus de dulce, ațintind ochii sticloși de arșița frigurilor, asupra amândurora:

— „Că jugul meu este blând și sarcina mea este ușoară...”

Cade pe perne sfârșit, cu boabe mari de sudoare pe frunte, cu ochii ficși, cu un zâmbet straniu pe chipul topit de boală.

O răsuflare scurtă și deasă îi ridică și-i coboară iute-iute coșul pieptului.

De câteva minute intrase și doctorul.

Popescu se uită disperat la el.

Acesta, învârtindu-se, ajutat de asistent, în jurul lui Traian pare mai pe gânduri ca oricând.

In salonul cald și frumos al deputatului Stăncescu, e vorbă plină de haz, între cei ai casei.

Coca așezând flori în vasele risipite pretutindeni, zice cu plictis:

— „...Iar ai pe Florian, diseară, la masă, papa?”

Stăncescu cetește gazeta, fumând și sorbind din cafeaua neagră. Pare a nu fi auzit întrebarea fetei.

Coca s-apropie de el:

— „Știi, papa, că lumea crede, că am să mă logodesc în curând?”

Tată-său dă gazeta în jos, și toți ceilalți ascultă.

Mama Cocăi, Miss, spun într-un glas:

— „Așa se crede? De ce?”

— „Fiindcă, una- două, papa îl aduce pe Florian cu el la masă, la...”

Stăncescu face haz:

— „Și ție-ți pare rău tare, da?”

Ridică sprâncenile subțirele, ieà un aer grav:

— „Sigur că nu-mi place, papa, să se vorbească așà prăpăstii pe socoteala mea.”

Tată-său se miră:

— „Prăpăstii, de ce? Se prea poate să se întâmple cum spune lumea, face el cu subînțeles.

Conu’ Alecu tremură cam înduioșat:

— „Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu...”

— „Ba, mă rog, taie Coca scurt, în căzul de față numai vocea mea are dreptul să s-audă“.

— „Și ce zice vocea ta? întreabă cu toți.

Surâde liniștită:

— „Vocea mea spune că pentru mine, căsătoria e ceva ce-mi pare încă departe, la care nu m-am oprit încă cu gândul...”

— „Dar de Florian, ce părere ai?” o întreabă tată-său.

Ea ridică din umeri și ușurel:

— „Florian?... Nici o părere... Ceva incolor, ca toți, de altfel... De când îl cunosc, nu l-am auzit odată vorbind altceva decât curse, auto-sky, foot-ball”.

Miss și Conu’ Alecu fac haz cam ascuns. Părinții, nemulțumiți, întreabă:

— „Și ce ai vreà tu să vorbească?”

— „Dar bine, nici în zilele astea de generală frământare sufletească, să nu-l vezi ieșind din grajduri, din garaje?!”

Cu așà foc strigase, că zâmbesc cu toții.

— „O!” face tată-său către Conu’ Alecu. „se vede bine pe ce mâini a crescut!”

Obrajii Cocăi se îmbujorează:

— „Ziua, sub înrâurirea poveștirilor patriotice a moșului, a creșterei în spirit englezesc a lui Miss, și seara adormind în basmele lui Traian, despre Moții lui...”

Conu’ Alecu atuncea către Stăncescu:

— „Dar cu băietul cela, frate, ce ai făcut? Ai uitat, iară...”

Stăncescu înciudat:

— „Dracu să ieie! Parcă e făcut să-l tot uit.

Conu’ Alecu supărat:

— „Halal!”

Stăncescu, liniștit:

— „Dar n-aveți nici o grijă, că la o nevoie mare, ne nimerià”

— „Traian?!” strigă Coca. „Nu-l cunoști, papa!”

Se aduc scrisorile în casă. Coca le ieà din mâna servitorului, începe a le împărți. Râzând, se îndreaptă către Conu’ Alecu:

— „Uite, și mata ai una...”.

Conu' Alecu ieà plicul, prinde a-l suci, a-l învârti.

Plină de haz, copila exclamă:

— „Ce este, moșule?”

Moșneagul, cu ochii pe plic:

— „De la cine să fie?”

— „De la cine? Desfă și ai să vezi!”

— „E din Străjări...”

Coca, dintr-un pas, e lângă el:

— „Din Străjări?!”

Inima-i ajunge în gât, de emoție; Uite, ea are o presimțire... înhață cuțitul de fildeș de pe masă, taie plicul. Fără grijă de regulele bunei cuviințe, se dă la spatele bătrânului; se apleacă și cu bărbia rezemată de umărul lui, cetește și dânsa.

La urmă de tot, ochii mari albaștri se întorc, încărcați de grijă, vorbăreți, către Conu’ Alecu.

Acesta spune tare:

— „Scrie Toader Surdu... întreabă ce este cu Traian că, de o lună, nu mai are vești de la el. E încredințat că numai boala o fi pricina tăcerii”.

Cu fălcile încleștate; cu ochii mari albaștri de la unii la alții, Coca socoate:

Traian e bolnav, pierdut, în București, poate mort... N-avusese dreptate să ieà ca un semn de la Dumnezeu, când i s-a arătat chipul lui într-o noapte de iarnă, pe când se întorceau de la teatru? I se pare că, la picioarele ei, o prăpastie își rânjește adâncul întunecat. E săpată din neiertata nepăsare, prăpastia aceea. Într-însa aruncă ei toți, victimele nedreptăților lor și a lipsei lor de adevărată iubire de oameni... Într-însa au aruncat și pe Traian... O, privirea ceia grea de mâhnire și suferință cu care i s-a arătat el, sub chipul unui sergent de uliță, puțin înainte de Crăciun...

Conu’ Alecu vântură nervos răvășelul:

— „Ce mai la deal, la vale: să-mi dai acuma automobila, că mă duc eu la rectorat să măi informez.

— „Nu e nevoie să te duci mata, spune liniștit Stăncescu. „Mă duc eu!”

— „Foarte mulțumesc! De când e tot vorba asta? Acuma mă duc eu!”

Copila socoate că, tatăl ei, ieà prea în ușor grija ce poartă Conu’ Alecu lui Traian.

Răsfățată și nedeprinsă să-și ascundă gândurile, intră deodată în vorbă:

— „De ce papă? Fiindcă nu e de neam? Dar nu uità că tovărășia țărănașului ăsta, m-a împlântat în viață, când, desnădăjduirăți pe seama mea! La drept vorbind, eu găsesc că ne-am purtat foarte urît cu dânsul. Numai Nana a înțeles, că este o datorie de îndeplinit față de el! Nana nici n-ar fi dat așa ușor crezare acelor calomnii. Dară mai ales după ce am descoperit adevărul, nu erà oare de datoria noastră să ne străduim, să-i dăm de urmă? Ați vrut s-o rupeți în surdină, cu Antimescu, fiindcă ne e rudă, și să nu se facă scandal public din fapta lui urîtă. Dară l-ați lăsat de se lefăiește în bine, pe câtă vreme... celălalt...”

Emoția îi taie graiul.

— „Nu cred să i se fi întâmplat ceva, încercă s-o liniștească Stăncescu.

— „De unde știi?... Străin, sărac, desamăgit. în Bucureștii ăștia mari, înghițitori a tot ce e slab, fără mijloace de luptă...”

O învinge emoția. Plânge încet, cu obrazul în palme.

Din toate vremurile, priveliștea lacrimelor în ochii de femei și copii, a fost nesuferită lui Conu’ Alecu. Turburat, o aratà cu mâna tremurătoare:

— „Poftim! Poftim!”

Și împăciuitor, copilei:

— „Iacă, mergem amândoi la Universitate.”

— „Cu Coca, moșule?” strigă într-un glas părinții.

— „Cu Coca!”

— „Da’ ce rost are ea acolo?”

— „Ce rost? Datoria de suflet, către tovarășul de jocuri. Datoria de suflet de a îndreptà o greșală...”

— „Cela ne va pas” se împotrivește mama ei.

Coca se întoarce la Miss:

— „Se face, ori nu se face, Miss?”

— „Ah”, clatină guvernanta capul: „la noi, în Anglia, se obișnuesc, — cum de nu — les visites aux pauvres.”

Coca atuncea o tulește pe ușă, ca să se îmbrace.

CAP VIII.

Traian e singur. Trupul lui topit mai nu se deslușește pe sub cerga ce-l acoperă. Afundat în pernă, cu pleoapele puțin întredeschise, toropit de anemie și slăbiciune, cată cu greu să-și croiască o cale spre amintiri:

De când o fi el aici?... Cum i s-a declarat boala?... Slabe intervale de lumină, dară scurte de-o clipită, de mai puțin, poate, i-au trecut prin creier, pe dinaintea ochilor pe cari, altfel, ca o perdea de ceață parcă s-ar fi lăsat.

De pe coridoarele cimentate îi vine hîrșcîitul înnăbușit al pașilor... E în spital... în care?... Cine l-a adus?... Oare ai lui, de departe au vre-o știre de el?... Dară prin cine s-o aibă? Ce-or fi socotind ei de tăcerea asta, cine știe de când?... Ce dulce i-ar fi, acuma, aplecată asupra-i, fața blajină a unuia din dragii lui moșnegi... Dar, oare în Țară, ce s-o mai fi petrecând? O fi, poate, răniți pe dincolo, prin celelalte săli... O, îi război, poate, războiul cel sfânt și mare, și el stă aicea, mai frânt, de boală...

Când are să se scoale?

Incearcă o mișcare... Capul îi cade greu înapoi pe pernă... O, îi e jale... I-e jale... De dânsul...de altceva... nici el nu știe lămurit de ce, dară i-e jale, i-e jale...

Boabe mari de lacrimi îi împăijenesc vederile, stau o minuta atârnate de gene, se preling spre tâmplă, se rostogolesc pe pernă... Culcat pe spate, Traian le lasă în voie, fără să gândească a le mai șterge...

Ușa se deschide cu binișorul. Știe mai dinainte că e ori gardianul, ori doctorul. Plictisit, închide ochii, să nu mai aibă a răspunde veșnic.

I se șoptește cu glasul pe jumătate:

— „Ce mai face bolnavul nostru?”

I se trece cu binișorul dosul palmei pe frunte, pe obraji...

— „Plânge?!“ Și glumeț, parc-ar vorbi cu altcineva, internul strigă:

— „Poftim, bărbați! Plângând ca femeile... Adecă să iertați asemănarea...”

Și da urechia lui, dojenitor, pe șoptite, ca unui copil mic:

— „Are să te râdă Domnișoara!...”

Traian, plictisit, întoarce capul dintr-o parte în alta, mereu cu ochii închiși, mereu tăcând.

Internul șăgalnic:

— „Poftim! Până mai deunăzi se plângea că toți l-au părăsit, și când e cercetat, el face pe grozavul!...

Traian, mirat, deschide ochii, e gata să-l întrebe: „Când m-am plâns eu de asta? Dar vorbele îi rămân negrăite, și el, încremenit, ațintește pe Conu’ Alecu, pe Coca, plini de compătimire și drag, aplecați asupra lui.

— „Traian!” șoptește Coca, netezindu-i mâna: „Venim să te vedem...”.

Abia atuncea își amintește el noaptea ceia din urmă, ca sergent de uliță, și visul ce a urmat... Astăzi, fără îndoială, e iarăși prada halucinației.

Fără grai, tremură buzele:

— „Conu’ Alecu... Coca...”

Cu dinadins îi ațintește, tăcut...

Bătrânul se îndoaie, îl sărută pe frunte:

— „Nu-ți pare bine, că ne vezi, Traiane?!”

El, tot fără graiu, tremură buzele:

— „Conu Alecu... Coca...”

In tăcerea ce urmează, un suspin înnăbușit se ridică, și Coca, cu obrazul în lacrimi, îngână:

— „Săracul... Nici nu ne mai cunoaște!”

Conu’ Alecu, lovit de tremurul lui nervos, se întoarce răstit către intern:

— „Ce zice doctorul, domnule?”

— „Azi păreà chiar mulțamit de el”, face ăstlalt, scuturând termometrul și privind nedumerit pe bolnav.

— „Traian!” îngână Coca, „Traiane, nu ne cunști?”

Și cum el o ațintește grav, fără o clipeală a ochilor mari, afundați în orbite, ea îi zice încă:

— „Sunt eu, Coca...”

Atuncea el, fără s-o piardă din ochi, cu greu, ridică mâna, o întinde spre dânsa, o atinge ușurel, cu frică:

— „Chiar dânsa?... Chiar dânsa?”

— „Eu, Traiane... Chiar eu... se roagă copila, luându-i într-ale ei, mâna.

El clatină a negare capul încetișor, rar, spune:

— „Așà a fost ș-atuncea!... Și pe urmă?... Am rămas doar cu glasul în ureche... și cu căldura strânsorii în mână”

Și numai ce-și smuncește mâna, ținută de dânsa. Sfâșietor, pornește:

— „O, e vis, e vis!... Așà a fost ș-atuncea... Așà a fost ș-atuncea... Unde este duduia Eliza?”

Coca, disperată, de la moșu-său la asistent:

— „Delirează”

Conu’ Alecu, amuțit, doar cât mai clatină capul:

Aista-i băietul vânjos, care, la treisprezece ani, l-a ridicat, pe el, pe sus, ca pe un copil mic, și tot o fugă a ținut-o, până ce a dat de un pârleaz, peste care a sărit, cu el mereu în brațe, când taurul scăpat din ocol, s-a luat, după ei, în goana ceia turbată?... Aista-i Traian cela, care, cu câteva luni în urmă, cu așà îndurerată mândrie a strigat:

— „Eu nu sunt un pungaș!”

Cum de nu au crezut îndată, de nu au pătruns tot adevărul din glasul curat, vibrând de indignare?

Ba încă, el a crezut, ca face mare lucru înfățișându-i-se înainte ca o dojeană mută.

— „Traiane!” apasă Coca rugător, cuvintele: „Nu ne mai cunoști, ori nu vrei să ne mai cunoști?...”

Erà atâta căință și atâta iubire în vorbele ei.

E prea mare fericirea pentru Traian și nesiguranța din el, frica de nouă desamăgire, nădejdea ce încolțește, totuși, pornesc în el o luptă ce n-o poate susține, nervii lui slăbiți...

O fierbințeală îl ieà de la mimă... Un gol în el, în jur de dânsul... Vederile i se întunecà... I se pare că s-afundă în întuneric și în moarte...

Vrea să strige, cască gura, rămâne nemișcat.

Doctorul fulgeră cu privirile pe intern:

— „Se poate, domnule, atâta inconștiență? De câte ori am spus că la tânărul acesta nu e numai cu infecția pulmonară de luptat, ci mai ales, cu o strașnică zguduire morală, ce-i dă febra asta îndârjită?

Și către Conu’ Alecu, către Coca:

— „In delirul lui se plânge mereu de oboseală și de învinuiri nedrepte... Pe când -la alți tineri de vârsta lui delirul e un amestec de cântece ușurele, cu crâmpeie de fraze romanțioase, delirul acestui copil este — dacă mă pot exprimă așa — de o esență deosebită...

Și aspru, către asistent: „Rana cea mare e în suflet și trebuie umblat cu binișorul, domnule!”

Coca, tremurând, întreabă:

— „Dar are să scape, doctore?”

— „Cu multe îngrijiri, cu multe menajamente... Și încă plămânii lui au să fie o vreme slabi”

— „O să i le dăm, îngrijirile, așà-i, moșule?”

Conu' Alecu dă afirmativ din cap.

E tare încurcat: adecă s-ar puteà ca, din purtarea lor ușuratecă, să ajungă ei ucigașii acestui copil? Și dacă el se pierde, Antimescu are să se aleagă numai cu răceala relațiilor de familie cari, niciodată nu-i vor fi ținut prea mult de cald?

O bestia de om, cu ce înverșunare s-a năpustit asupra acestui suflet curat!

Clătinând amarnic capul, tulburat, își zice:

— „Vorba lui Voltaire: totdeauna ce este mare, trebuie să fie atacat de spiritele mici.”

Acasă părinții îi așteptau supărați:

— „Nu știam ce-i întârzierea asta!”

— „Vroiam să trimetem după voi și nu știam unde!”

Coca, schimbată la față, fără să răspundă, se grăbește spre odaia ei.

Când se vede singură-singurică, cade înaintea icoanei. Plin de lacrimi, de nădejde, de frici- sufletul ei se avântă către memoria duduii Elizii:

Dânsa să ocrotească, de colo sus, viața ceia amenințată! Nana știe că, pentru dânsa Traian nu este numai un crâmpei al trecutului... ci tot trecutul ei senin și dulce... Și Nana știe, că el a fost, pentru copila slăbuță, mica forță, în deosebitele ei forme: mica vioiciune ce a deprins-o să cânte și să râdă; mica bunătate ce i-a descoperit mărinimia; mica dreptate, micul adevăr ce n-au dat răgaz șovăelii, în conștiință. Nana știe cât a plâns, dânsa, aflând de la Antimescu isprăvile lui urîte... Știe, că a plâns asupra lui ca asupra unei iconițe ce ți-ai făcut-o emblemă a credinții tale și de care afli că, înainte de a o fi atârnat tu la gât, a fost purtată în toate gunoaiele... Nemângâiată a vrut să ardă iconița, deși credințele ce-a vrut să-i reprezinte, i-au rămas aievea... Nana de-ar fi fost în viață, n-ar fi primit așa ușor învinuirile lui Antimescu...Erà totdeauna apărătoarea dreptății... Să nu sufere acuma, ca răul să învingă!

Când s-a întors în salon, mamă-sa, tot nemulțumită, începe:

— „Ideile moșului să te ieà cu dumnealui! Uite în ce hal te-a adus cele văzute acolo!”

Dânsa zice tristă:

— „E gândul că și noi suntem vinovați”.

— „Vinovați!... ridică ea din umere: „Exgerezi!... In orice caz cred, că de acuma ai sa te lipsești de...”

— „De vizitele astea? Nu!... Doctorul a zis că trebuie să-i dăm tot ajutorul material și moral!”

Mamă-sa ar fi vrut s-o întrerupă, dară Stăncescu îi face semn să tacă; vor vorbi pe urmă; azi a avut destule emoții copila.

CAP IX.

Traian, ridicat între perne, cetește. Din când, în când se oprește, ascultă într-afară, iară ochii i se întorc, nerăbdători, spre ușă.

Bătaia cunoscută îi dă val cald la inimă, îi îmbujorează obrajii încă palizi.

Conu’ Alecu, Miss, Coca s-apropie.

El nu se mai teme că e prada halucinațiilor, noastră cu febra”, râd voioși tus-trei „să-mi dați febră, de grijă că nu veniți!”

— „De-acuma și-a făcut o armă împotriva noastră cu febra”, râd voioși.

Coca îi așează pe genunchi un mănunchiu de liliac. El, cuprinzându-l cu amândouă mâinile:

— „Frumos e! Frumos!”

— „...Parcă erà floarea matale dragă?“

Ii zice mata, că din trecutul lor, un lucru îi vine azi greu Cocăi: să-i spună tu, ca mai înainte.

— „N-ai uitat, duduie? Nu?” Și căutătura lui e încărcată de recunoștință și iubire.

— „Dânsa e de vină că ne-am întârziat, o arată Conu’ Alecu. „Mă rog: că dânsa vreà să-ți aducă liliac! Că știe că liliacul îți erà drag!”

— „Vreau să-ți aduc zilnic, cât mai stai aici, să-ți fie mai de suferit încarcerarea.”

— „Când ați ști ce scumpă mi-a devenit carcera asta și cu ce jale văd apropiindu-se vremea când trebuie să mă eliberez”, spune Traian cu foc.

Toți într-un glas:

— „Frumos: Bravo! în loc să fii cu nerăbdare să...”

— „Stați!” strigă Conu’ Alecu, „că doar noi am luat-o pe ziua de azi de la coadă, în loc s-o începem de la capăt!”

— „Așà-i, că nu i-am spus încă nimica!”

Și-l lămuresc:

Conu’ Alecu i-a scris lui Antimescu: „Dacă nu dai băiatului partea ce i se cuvine lui din legatul duduii Elizii, atunci te punem în urmărire.

Antimiescu, după ceva codeală, văzând că nu e șagă, a răspuns: „Venitul de sase mii lei va trebui împărțit în trei părți: una lui, una Zoiței și una pungașului, care le-a învârtit mințile celor din București.

Prin urmare, Traian are de acuma venitul lui anual de două mii de lei.

Și Conu’ Alecu încheie:

— „Nu-i bogăție, dară nici calicie. Lasă, mă rog, cu mulțămirile, că nu-i vorba de asta! Acuma cată să te faci mai iute voinic, să poți plecà în aerul curat de munte, în parcul din Străjări.”

— „In parcul din Străjări?!”

Un nour se întinde în ochii băiatului: prin urmare, îndată ce iese el de aici, iarăși despărțirea?...“

— „...Știți numai ce pustiu e în parcul cela?” Odată am fost și nu m-aș mai reîntoarce!”

I se așează un nod în gât...

Dară Conu’ Alecu râde încetișor: Coca strigă:

— „Pustiul s-a sfârșit! Papă a dat o fugă acolo, că poate și noi să trecem o parte de vară”.

Traian îngână:

— „O, Doamne, zilele bune de altădată să se reîntoarcă, întru câtva?... Dară ziceți că poate. Nu e ceva hotărît?”

— „Eu vreau să plec odată cu tine, spune Conu’ Alecu. „Nu știu ceilalți ce vor hotărî”

Traian ațintește rugător pe Coca.

Dânsa ridică sprâncenele subțiri, răspunde întrebării lui fără grai:

— „Și eu ași fi bucuroasă să plecăm odată... Papa însă spune, că trebuie să facă și ceva „act de prezență la Sinaia... Lui Maman îi place mult Sinaia... Eu și cu Miss am vreà mai bine o vară liniștită în Străjării noștri bătrâni, în tihnă, colo, cu toții, cu lucrul, cetitul, excursiuni fără multe pretenții...”

— „De ce nu spuneți boierilor?” se roagă Traian.

Coca, Miss, Conu' Alecu, se privesc înveseliți.

— „De ce nu spunem? Dar ce vorbă a mai fost și ieri seară în privința asta!”

— „Maman spune că sunt grande demoiselle, că trebuie să mă arăt în lume”, râde drăgălaș Coca, ciudoasă, și cam încurcată...

Și deodată, iluminată:

— „O ideie, Miss: să spunem că vrem întâi odihnă și pe urmă le monde. S-o începem întâi cu Străjării și odată acolo, scrim grupului nostru: qui nous aime, nous suive!

Bate în palme și ca, și Traian:

— „Perfectă ideie! Perfectă!

Conu' Alecu, Miss, fac haz, cu o prefăcută împotrivire:

— „Asta-i tragere pe sfoară!” Tragere pe sfoară! tremură Conu’ Alecu din cap: „Eu cred, că mai frumos ar fi de umblat pe calea dreaptă, nu să o luați pieziș! Asta-i ideia mea de om bătrân!”

Știe însă și el că pe calea dreaptă mai greu ar ajunge la capăt cu Stăncescu și nevastă-sa, prea îmbâcsiți de prejudecăți sociale...

Coca îi sare în gât:

— „Moșule, să ții cu noi!”

El se lasă greu:

— „Ba, mai curând voi sa ascultați sfatul meu bătrânesc!

Copila se alintă, ținându-i mereu înlăunțuiți grumajii:

— „Sfatul matale bătrânesc!.. Dară nu știi mata, moșule, că sfatul bătrânilor e ca soarele de iarnă? Luminează, dară nu încălzește.”

— „Poftim!... Poftim!...” râde moșnegutul încetișor și cu haz.

Miss, în timpul acesta, luase liliacul de pe genunchii lui Traian, îl înfipsese în cana de la lavabou.

Coca îi strigă:

— „Prea departe, dear Miss”. Și ridicând cana, o așează pe măsuța de lângă pat:

— „Uite așà, să vorbească amândoi, când n-om mai fi”.

Traian e așà de fericit, așà învălmășag de cuvinte înfierbântate de recunoștință îi vin pe buze! Dară nu poate nici unul să rostească, și toată starea lui sufletească i se revarsă în ochi, în zâmbetul lui tăcut.

Când rămâne singurel, întreaga-i ființă lăuntrică se întoarce în rugăciune:

„O, Doamne, oare drept să fie? Oare să îndrăznească a se lăsă, încrezător, în fericirea ce pare a i se reîntoarce?... Oare să îndrăznească?”

Dă cu ochii de liliacul de lângă dânsul. Il desmiardă cu privirea, îi murmură drăgăstos... I se pare că, în fărâma de viață din petalele mărunte, o urmă din sufletul scump ce i le adusese, se așezase...

„O, dulcea putere și dragul de toate — ce i se reîntorc, în fiecare-zi, cu vizita de după amiază.”

Când s-a arătat iarăși Traian la cursuri, băieții l-au primit în urale, l-au înconjurat prietenoși, punând în vorba lor cu dânsul un amestec de iubire și respect.

In sufletele acestea tinere, gata la cele mai grave abateri, ca și la cele mai, frumoase avânturi, suferințele lui Traian, credința lui într-un Ideal, pe care pricepeà a-l păstrà neatins, precum pe el însăși a se ține demn de acel Ideal, toată pilda aceasta de umil eroism, le-a desvăluit înțelesul acelei forțe morale, de care până atuncea, atâta râs își făcuse.

Le păreà bine că iar îl au pe Traian între dânșii. Erau mândrii că ceva deosebit învăluie ființa lui. Fondul cela de bine rămas în sufletul lor și neatins, nespulberat de rele, ieșià acuma la suprafață.

Cu toții îl îmbrățișează frățește:

— „Că bine ai venit, frache!”

—Numai unul între toți stă deoparte, cu ochii aplecați asupra unor file scrise cu mâna.

Traian și-l reamintește scund, slab, cam gheboșel, cu fata bătrânicioasă și pistruietă și cu mișcări neîndemânatice, pripite, cu căutătura piezișă. Așà de puțin îi intrase lui Traian în viață, în cele dintâi luni de cursuri, că, în timpul boalei, uitase cu totul de dânsul. Stă mereu în acelaș capăt de bancă, în fund.

Iși aduce aminte, Traian, că la început, îi sărise în ochi chipul cela gălbiu-verde pistruiet pe umerii obrajilor și cu brazde adânci paralele de-a curmezișul frunții, și care nu schimbà o vorbă cu nimeni. Iși mai aduce aminte de zâmbetul de dispreț cu care se închideà în tăcere pe când în ceilalți clocotià sângele în discuții aprinse, ce l-au atras de câteva ori și pe dânsul.

Văzându-l acuma, după atâta vreme, în acelaș loc, cu aceeași înfățișare, ba chiar îmbrăcat cu aceleași straie de șaiac cafeniu, și tot atât de rece și nepătruns, în Traian se trezește curiozitatea și grija:

Să fie băietul cela un fel de strâmt la suflet pe care nimica din ce nu-l atinge direct, nu-l mișcă?

Să fie și acesta un necăjit?

Dară și el și-a avut zbuciumul lui mare și totuși — poate mai ales de aceia — suferința altuia își aflase, cu atâta mai mult, răsunet în el...

Ori poate e un sfiicios, care nu îndrăznește, de teamă să nu fie respins?

La Traian simpatia omenească este o-cerință organică, la fel cu a plantelor pentru razele către cari se-ndreaptă mereu.

De câte ori și-a întors, în ziua aceia capul spre fundul sălii, vrând par-că să afle ceva prietenos în trăsăturile acelui chip! Dară tânărul, într-o încordată băgare de seamă, mai nu clipește, ațintind profesorul. Traian, îngrijat se întreabă:

— „Ce-o fi în inima băietului ăsta? Ce-o fi simțind? Ce-o fi crezând?”.

Și cutele celea de-a curmezișul frunții, nu dovedesc oare muncă și frământări?

Cine știe? Poate are și el nevoie de-o vorbă de prietenie — cum avusese și el nevoie, altădată. Se hotărăște să intre în vorbă cu el, Așa ca-l așteaptă în ușă, la plecare:

— „Numai dumneatale, domnule nu ți-am spus: bine te-am găsit!”

Intr-o ideie de zâmbet ce-i încrețește mai bătrânește colțurile gurii:

— „Bine-ai venit și dumneata, domnule!“.

— „M-am reîntors numai de rămas bun, că zilele astea plec”

— „Atuncea pierzi anul?”.

— „Ce să fac? Trebuie să mă întăresc.”

— „Da, da — se vede... Insă dacă ai aveà regulat notițele de la cursuri... Dacă ai fi ținut în curent cu...“.

— „Negreșit — ar fi bine.”

— „Uite, eu sânt așa de ocupat — domnule, că abea am vreme să răsuflu în voie... Dară am să încerc să-ți trimit...”

Mișcat se împotrivește, Traian:

— „Ba mă rog, să-mi dai voie să nu primesc.” Știu eu ce înseamnă munca peste puteri... Ii îndur acum urmările.”

Și cum ar fi vrut să mai meargă o bucată cu el:

— „Stai departe?”.

Cu osteneală îi răspunde cellalt:

— „Departe... — Și lovit deodată de grijă- Poate vrei să vii la mine să-ți dau din note?...-Stau foarte departe, domnule... Mai curând să ți le aduc eu la Fundație...”

Iși aduce aminte, Traian, de vremurile, când și el ar fi scornit toate pricinile din lume, numai să nu-i vie vreun coleg în cămăruța urâtă și înghețată — prefăcută acuma în odăiță curată și lustruită, în care cu așà drag se reîntoarce, după ceasurile petrecute lângă conu Alecu și Coca.

Intreabă cu binișorul:

— „Ești din București? Nu? De ce nu te muți, atunci mai aproape?”

— „De ce?”

Străinul îl privește răsvrătit, și cutele ce brăzdează fruntea se sapă mai adânc; urma de zâmbet dispăruse:

— „De plăcere, domnule, stau unde stau...”

Traian îl simte jignit.

— De ce?

S-apleacă spre dânsul, îl ià la braț, îi șoptește cu căldură:

— „Știi, cred și dumneata prin câte am trecut... Mi te simt un frate de arme... Vrei să stai la un loc cu mine?... Eu plec — dar odaia mi-o opresc... Am datorie de suflet, către chiriașii mei... Vrei să împărțim zilele de tihnă — fiindcă zilele grele nu sunt de împărțit? Tocmeala acolo e și pentru ceaiul de dimineață și una din mese. Cât lipsesc eu, îmi ții dumneata locul — că plata tot trebuià s-o dau...”

Nu erau lucrurile tocmai așà, dară Traian vroià să facă binele întreg — vroià să facă un fericit.

De atunci a trecut luna.

Traian a plecat odată cu Conu’ Alecu în Străjări; iară ceva în urmă a sosit Miss cu Coca.

Zilele trec într-o serioasă liniște și muncă — în dulce intimitate.

Coca de cum a venit, după ce a scotocit cu Traian, până în cele mai ferite unghere, ce trebuiau să le amintească trecutul, a mai cutreierat cu el împreună satul — intrând, întâi, în bordeiul lui Moș Toader. După aceia s-a dus singurică la biserică, doar să o ieà și pe dânsa fiorul mistic ce i-a descoperit lui Traian toată măreția sublimului Martir.

La câteva zile, însoțiți de Miiss, s-au urcat în pădure, în partea unde Traian lucrase la butuci, cu un an înainte. Seara, în jurul lui Conu Alecu, discutau politică, ori îl puneà să le povestească din viața de demult.

La masa din chioșcul ascuns în ederă, Traian.. cu tâmplele în palmă, cetește.

Incetișor, cu băgare de seamă, ca să nu-l tulbure. Coca se strecoară și dânsa înăuntru, se așază în jilțul de paie, își desfășoară lucrul.

Atuncea el, doar numai cât o privește fuga, îi zâmbește fără vorbe — și iar apleacă ochii pe carte.

O simte aproape, e fericit.

Cetește mai departe... Dară iată că e nevoit să se întoarcă mereu în urmă, că gândurile sboară într-aiurea și, în sfârșit, împinge cartea cât colo.

Coca ridică pleoapele, îl vede ațintind-o.

— „Așà înveți, Traiane?”

— „Mi-e capul calendar, duduie, de atâtea nume, de oameni, de localități, de...”

— „Vezi, Traian, asta admir eu mai mult la ăștia care vă avântați să vă specializați în Istorie; curajul de a vă hotărî să învățati atâtea date și de a le învățà... De multe ori mi-am zis, că trebuie să fiți ori foarte deștepți, ori ioane proști, ca mintea voastră să se supuie atât de ușor, la așà gimnastică...”

— „Și doar e așà interesantă Istoria, duduie Coca! Vezi negru pe alb sufletul veacurilor!”

— „O, așà-i! S-ar puteà să fi fost cineva sub înrâurirea unui Moș’ Alecu, a unui...”

Și deodată schimbând glasul, cu dor:

— „Traian, când vine oare taica moșul? Așà mi-ar plăceà să-l ascult, ca mai de mult...”

Traian scoate un petec de hârtie din buzunar, trist spune:

„Știu eu când are sa vie?... îmi scrie aici întregul lor calvar... Ci-că n-au mălai... Ci-că au rămas casele numai cu bătrâni, femei, copii...Și că acuma-i vorba să recruteze bătrânii și femeile, pentru a-i pune la lucrări de apărare a tării...”

Mișcată, întinde copila mâna:

— „Pot să cetesc și eu ce-ți scrie? Azi ai primit-o?”

După,ce ajunge la capătul filei scrisă cu creionul, i-o întinde înapoi, clătinând din cap, și cu privirile ochilor albaștri, întunecate și grele:

— „Săracu’ taica-moșu’! Oare cum să-l scăpăm din urgia de-acolo?”

— „Gândesc să-i scriu să vie... Dar are să se deà răvașul?... Dar oare nu-l vâr în alt bucluc?... De multe ori mă gândesc să mă duc să-l aduc eu...”

— „Să-l aduci mata?... îți trece așà ceva prin minte, Traian? Și dacă, în timpul cela se mobilizează și aici, și nu te mai lasă să te întorci?”

— „Imi zic și asta... Știu eu ce să fac!... Câte odată între grija de ei, grija de dincoace, sufletul mi-e întins așà de tare, că mă tem să nu rămâie frânt în două...”

Cu glasul greu de jale, Coca îl desmiardă:

— „Săracu Traian... Dar trebuie să găsim noi o ieșire din încurcătura asta... Să ne sfătuim cu Moșu, cu părinții, cu prietenii, peste câteva zile, când sosesc și dânșii.

CAP X.

Cu mâinile la spate, cu capul în sus spre cer, spre bolta de verdeață a pomilor, Traian se plimbă, singurel, pe aleiele îngrijite ale parcului.

Sus, Conu Alecu, Miss, Coca, sunt în așteptarea musafirilor de la București. Au scris părinții mai dinainte, că vor sosi în număr mare, că prietenele Cocăi își aduc și frați și părinți, și ca nu se vorbește decât de petrecerile ce se pun la cale, pe timpul șederii la Străjări.

Coca bătuse în palme:

— „Are să fie o veselie!”

Și Tarian se întreabă: Ce fel de tipuri vor fi prietenele Cocăi și tot alaiul de părinți, frați?... El, în momentul sosirei, are să steà la o parte și numai când au să-l cheme, are să se arate.

Semnale de automobil cutremură valea, și pe șosea se ridica un nour gros de colb.

Cam tot atuncea, pe porțile darg deschise, cotesc vehiculele încărcate, din cari urale voioase răsbat până la Traian.

El, furișat între copaci, urmărește mișcările tuturor, întreaga lor expansiune. Pe urmă, când lumea intră în casă și totul se pierde în nelăbturit, el se așează pe o bancă.

O vede în închipuire pe Coca, drăgălașă de bucurie și zor, de la unii la alții cu zâmbetul ei luminos.

Doamne, iată e anul, de când mai mult fugar, o pornise el încoace, din casa lui Antimescu, hărțuit de nădejde și desamăgiri... Și cum s-au schimbat de atunci, toate! Dac-ar căpătà odată și liniște, cu privire la bunic, și speranță în privința Ardealului nenorocit, câtă mulțamire ar fi să aibă și el!

In minuta ceia, glasul Cocăi străbate până la dânsul:

— „Traian!”

Aleargă într-acolo. Coca îl ià de mână,,îl duce înaintea unei grămezi tinere de băieți și fete:

— „Iată prietenul meu de copilărie, de care v-am vorbit atâta: Marcu-Ulpiu-Traian Stănoiu”.

Glasuri din grup o ieau în cor:

— „Gălușca, broscoiu...”

Și voioși, și fără strâmbături îl înconjoară cu toții, îi întind mâinile.

Coca îi spune, arătându-i și pe ei:

— „Aista e cercul meu intim!...”

Un băiețaș ca de vre-o cincisprezece ani, rostește cu emfază:

— „Un roiu tânăr, plin de neastâmpăr...”

— „....de veselie și viață”, face teatral altul.

— „...O grămadă de rău crescuți! strigă pe la spatele lor Miss, care se apropiase nebăgată în seamă.

Traian se simte dintr-odată în largul lui, între dânșii. Se pomenește și el, râzând din toată inima, răspunzând la glume, stârnind hazul celorlalți, cu nebuniile lui.

Numai între cei mari, voioșia lui parcă se sleiește deodată; erau, acolo, câțiva fasonei, cari aveau darul să fie pentru el ca picătura de apă pe scânteie. Și erà bucuros, când o porneau în excursiuni, și rămâneà singur iarăși, numai cu Conu’ Alecu.

La drept vorbind, prea e ușurel râsul lor, prea le iau toate peste picior, și par a crede, că sunt puși pe lume numai ca să petreacă și să facă curte cucoanelor... Iar de chestiile cele mari, arzătoare, de astăzi, așà puțin se sinchisesc, că unul a spus, că e filogerman, fiindcă din Germania orice obiect a comandat, l-a mulțămit mult mai mult ca din Franța.

—„Și dacă ne stricăm cu Nemții, suntem atuncea nevoiți să ne aducem orice numai din Franța, unde toate sunt confecționate ca pentru păpuși...”

Traian s-a uitat lung la dânsul: Ce dragă-i este singurătatea, izolarea în care se retrage, chiar in mijlocul lumii! Ce bine, că-și trăiește vița lui lăuntrică, aparte, călcând în picioare mrejile ademenitoare, în cari se sbat fără folos tinerii aceștia! Deplânge din adâncul inimei pe cei cari au apucat a străbate o parte din calea vieții, fără a-i ști însemnătatea și fără a-și aflà un rost...

CAP XI.

Nouri groși se ridică de după creștetul munților, ca niște uriașe stânci cenușii.

Conu’ Alecu spusese:

— „Ar fi bine să vă hotărîți să stați frumușel acasă, că de vă avântați azi prin cele coclauri, apoi să știți că vă întoarceți murați, ca șoarecii.

Salonul cel mare, atâția ani adormit, răsună plin de însuflețire. Boieri și cucoane, pe la mese, jucau cărți. Băieți și fete cânta din pian, din vioară, din gură. Conu’ Alecu, în jilțul lui de altădată, cu ochelarii pe nas, răsfoiește gazeta.

Traian s-apropie:

— „Ceva de seamă, Coane?”

Moșneguțul ridică din umeri:

— „Fleacuri, ca să amețească lumea...”

Careva îi strigă:

— „Fii mata pe pace: nu sunt fleacuri!”

El, răstit, sfădalnic:

„— Ia lăsați-mă în pace! Ne-am saturat să auzim numai fraze scăldate în glasul conștiinței! Cerem de acuma fapte!

Discuția devine generală:

— „Atuncea ești de partea scandalagiilor, cari cer cu orice preț războiul?”

— „Cerem moarte ca să putem trăi!”

— „Și ce-au să-și mai muște pumnii, cei cari vor Ardealul, când, odată uniți, au să vadă că, în locul jidanului cheșeftar, au de luptat cu transilvăneanul hrăpăreț mai ceva, ca cel mai gheșeftar jidan!”

— „O!” strigă un june fasonel, „dară să nădăjduim că, până atunci, se îndeplinește vorba ceia: Transilvania fără Transilvăneni”.

Cu o mișcare instinctivă de revoltă, Coca își duce mâinile la ureche, să nu mai audă:

— „Vai, vai, vai!...”

Altcineva spune:

— „Unde e norocul cela pe noi să-i avem odată alături, să ne altoim cu însușirile lor?

— „Insușiri? da.. Dar care?...”

— „Din toată superioritatea reginei Cristina a Suediei, curtezanii și femeile de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, n-au văzut decât că erà pieptănată rău și că, nu știe să danseze”, hohotește nervos Conu’ Alecu.

— „Un lucru însă a știut: că cei care s-au refugiat aici, se dovedesc pe zi ce trece mai buclucași. Noroc că cei în drept nu se dovedesc nici ei fricoși, și-s hotărîți, la nevoie, să recurgă la cele mai strașnice măsuri.

— „Și cari sunt cei în drept?” îl întreabă mai mulți.

— „Cei în drept? Cei cu puterea!”

Conu’ Alecu atuncea o începe rar, cutremurat, dovadă că e în prada unei adevărate emoții:

— „Ca să fie cineva un puternic ministru, de obiceiu e nevoie numai de o minte de mijloc, bun simț și noroc; dar, ca să fie un „bun miniștru”, trebuie ca, dragostea de binele public să-i fie pasiunea dominantă. Marele om de stat e acela de la care rămân mari monumente folositoare Țării. Așà a zis Voltaire. Și eu am să adaog: Cel mai de seamă monument ce-ar fi sa rămâie pe urma celor cari au în mână soarta acestui neam, trebuie recunoscut de cei mai de rea credință, că este anexarea Ardealului...”

Coca se apropiase de Traian. Ii spune cu glasul pe jumătate:

— „Cred că nu-ți cade prea greu cuvintele celor inconștienți!”

Tăcut, îi zâmbește.

— „Vezi”, face dânsa, cu ochii în ochii lui, fără ca căutătura senină să se turbure: „cel mai bun lucru pentru tipurile astea este a-i supune la o cură de nouăzeci la sută dispreț”.

El clatină capul, și spune cu aerul dus, cu gândul legat de ceva ascuns:

— „Dispreț, nu se poate! Nu e îngăduit... Dară mă dor, mă neliniștesc, mă tulbură, rătăciții aceștia! Mai ales că, sunt încredințat, că trebuie să fie și părți bune în cugetul și sufletul lor...”

— „O fi un fel de încâlceală de bine, de rău?” Traian își zice în șoaptă:

— „O, dac-ar fi cine să-i descurce! Dacă ar aveà careva marea putere morală, să poată aprinde o scânteie de-ar fi, din marea lumină ce trebuie să existe, lâncezândă, în fiecare din noi!”

In clipa aceea, tânărul fasonel sare în sus, de pe scaun, vine spre Conu’ Alecu:

— „Cum vezi, Cucoane! Despre Ardeal nu zice nimeni ba, dară întâi să îl mai curățați”

Și râde încântat.

Traian nu se mai poate stăpâni. Cu sângele ridicat în obraji și în glas, cu un amestec de dojană și durere:

— „Domnule, sunt încredințat că nu vorbești din convingere! Că nu se poate să ai cruzimea de a face spirite cu tot dinadinsul, pe socoteala muribundului care, cu cuțitul în inimă, se chinuiește de moarte!”

Grăise așà de simplu și din așà adânc de suflet ieșise cuvintele lui îndurerate, că toți îl ațintesc tulburați.

Celălalt, văzând că pierde partida, încearcă un ultim salt:

— „Ce patetism, domnule Stănoiu! Adecă dumneata crezi toate ce se spun de dincolo? De când e lumea, au fost la noi doi cai de bătaie, la îndemâna celor interesați: cei de dincolo. Când să capete un ciolan la noi, au venit schelălăind, „pozând” în martiri ai prigonirilor ungurești. Asta e unul din cai. Al doilea este dincoace, la noi, când un guvern vreà să răstoarne pe celălalt, începe să deplângă talpa țării, care în fond, știm ce speță refractară la orice încercare de civilizație este...”

— „Refractari la orice încercare de civilizație? Ei, domnule Fundescu, se cunoaște că n-ai trăit la țară! Sunt înălțimi în sufletul celor de jos, nebănuite de cei de sus! Crede-mă!” strigă Coca.

Și ducându-și mâinele la spate, măsoară întreaga adunare cu ochii pe jumătate închiși:

—„Când văd disprețul acesta pentru popor, fără să vreau, mă întreb: Oare din ce viță deosebită ne vom fi trăgând, cei cari vorbim așà de sus? Unde ne sunt titlurile de nobleță? Să mă pun pe atâta, ca să aflu cari o au și cari n-o au!”

Și după o minută de reculegere, râzând cu haz, privind cam obrăznicuță pe tânărul înfumurat:

— „Atunci poate ași face o experiență: cei a cărei boierie e mai proaspătă, sunt cei mai înfumurați...Unde n-au avut încă vreme a se deprinde cu dânsa.“

Fundescu nu se împacă deloc să o supere pe Coca.

Așa că, întorcând toate zisele lui a glume, grațios și lingușitor, s-apropie de copilă, îi ieà mâna, o duce la buze:

— „Să nu se ieà în serios, o vorbă, fără rost!” Și o privește pe supt gene.

Câțiva tineri, băieți și fete întind asupra lor brațele a binecuvântare:

— „Pace vouă!”

Alții, din piano și vioară, pornesc un galop. Și toți atuncea, perechi-perechi, o ieau în salt nebun.

Conu’ Alecu, urmărind pe Fundescu cu ochii mânioși, cum duce în tact săltăreț pe Coca spre celălalt capăt al salonului, mormăie cu sila, lui Traian, lui Miss, rămași de-oparte și alta a jilțului său:

— „Secătură! Secătură, Și dumneata. Miss, care îl susțineai, la început!”

Traian, mirat, către dânsa:

— „Da? îl susțineai?”

Miss, cu vocea-i subțirică, o ieà pe englezește:

— „Domnul nu l-a plăcut, de cum l-a văzut întâi, pe tânărul acesta. Eu am zis că întâiu trebuie să punem la dispoziția aproapelui toată rezerva de bunăvoință ce avem fiecare și numai când vedem că nu merită îngăduință, să o luăm pe cellalt ton... Altfel facem ca acei critici literari, cari cred că a criticà, înseamnă numai a descurajà, scoțând la iveală toate cusururile unei opere, și tăcând, ostentativ, însușirile.”

Traian, drăgăstos, s-apleacă spre boier:

— „Miss are dreptate.”

Conu Alecu îi ià pe amândoi de câte o mână, îi atrage la el, le suflă în ureche:

— „Stă scris undeva că: „A-și iubi cineva o țară, mai mult decât pe a sa, este a-și furà mama, ca să facă pomană. In cazul nostru însă, lucrul e și mai rușinos, căci își fură unii mama săracă, pentru a-și plăti o întreținută... Fundescu și alții de tagma lui, așà fac... Da’ eu n-am să am dreptate, dacă-l voi dà afară când are să ceară pe Coca?”

Inima lui Traian se oprește în loc: Prin urmare, așà e vorba? Coca are pretendenți?! Coca are să se mărite?!”

Traian nu mai are habar de ceeace bodogănește moșneagul. Ci toată ființa lui lăuntrică e prada unei cumplite suferinți și panici:

Coca are să se mărite? Când? Și regăsirea asta de-o clipă să fie urmată de cea mai îngrozitoare din despărțiri?

Desperat, se uită într-acolo... într-adevăr, parcă un joc deosebit de cochetărie se petriece între ei amândoi, între Coca și Fundescu.

Oare e cu putință să-i placă ei, dandy-ul cela sec și înfumurat, pentru care pare, că tot scopul vieții s-a concentrat în fasonarea crăvății și a pantalonului pe cută? Ce vis de tovărășie, în dragoste, încredere și pricepere a fost în stare să stârnească Fundescu?

Inima lui Traian se zvârcolește în loc, gata parcă, să se rupă.

Conu’ Alecu îi dă zor acuma cu politica. Pe ici-colo, îi lovește urechea câte o vorbă rătăcită: Oligarhia... Câmpul Vlăsiei... Dară Traian n-are putere s-asculte. O lume de frământări cumplite, s-a trezit deodată într-însul.

Coca s-apropie râzătoare:

— „Traian, care din domnișoarele Laiescu îți place mai mult?”

Lui îi vine s-o roage să nu-i vorbească.

Dânsa s-apleacă vânturându-se; îl întreabă din nou:

— „Care-ți place mai mult?”

Rugător, se uită la ea:

— „...Nu știu... Nu știu...”

Mirată, se oprește Coca:

— „Ce ai Traian?... Nu ți-e bine?... Nu i-e bine, moșule?”

— „Ba da... Dar nu știu ce să răspund”

Coca s-așează lângă el:

— „Ești plictisit, te văd. Vezi ce copil ești și cum pui la inimă toate nimicurile!”

Traian strâmbă colțurile gurii:

— „Nimicuri.”

Ce iute a încredințat-o Fundescu, că zisele lui sunt nimicuri!

Coca s-alintă:

— „Dacă nu ești chiar supărat de-a bine, spune-mi: care-ți place mai mult din surorile Lalescu?”

Miss râde:

— „Dă-i un răspuns, că altfel nu mai scapi de dânsa...”

Iar Coca:

— „Cea mai mică?”

Traian după dânsa:

— „Cea mai mică...”

Râde ciudoasă.

— „Am băgat noi de seamă! Dar să știi, că n-ai gust! E prea ascuțită, Margot. Și chipurile ascuțite trebuie să fie de felul lor mai tăioase!... E drept însă că dragostea-i oarbă.”

Conu’ Alecu, Miss, fac haz:

— „E dracul gol, Cocuța!” râde Conu’ Alecu.

Și către Traian:

— „Cum de-a descoperit ea asta?”

Traian nedumerit:

— „Știu eu?... Dar drept e că dragostea-i oarbă. Altfel fasonelul cela sec de Fundescu n-ar fi așà încrezător în sine.”

Coca, îmbujorată, luptă între mânie și râs:

— „Dacă poate vrei să faci aluzie la mine, apoi să-mi dai voie să te felicit pentru darul de pătrundere ce ai.”

E în picioare și tot atuncea pornește în vals cu cea mai mică din surorile Lalescu.

In odăița din bordeiul lui Moș Toader Surdul, Traian, îngândurat, se pregătește de culcare:

Ah, Coca!... Și el, care o ținuse drept un copil neștiutor și fericit, plin de inimă și pace...

Dară, în sfârșit, de ce tulburarea asta pe dânsul? Ce socotise, oare?... Nu socotise nimica, dară iată că teama de a o pierde, îl chinuie sfâșietor. Se teme că în viața lui, de acum înainte, în munca și hărnicia de toată clipa, amintirea copilei aceștia, să nu-i fie otrava lentă, ce este să-l sfârșească.

Traian, amărât, socoate: Dară are să lupte! Că trebuie să-și revie în fire! Trebuie să-și înfrângă simțământul nenorocit ce, fără știrea lui, s-a strecurat într-însul, s-a înfipt așà de adânc în suflet!

Căutătura lui, rătăcind prin casă, dă de Sfânta ce pare a-l aținti de sub perdeluța crocmolită.

Se pomenește cu palmele împreunate, ca pe când micuț, în glas cu mama Zamfira, spuneà Tatăl Nostru:

In necazul lui nou, să i se îngăduie, ca tot el să rămâie! Să nu i se înnăbușe credințele frumoase, să nu-l îndepărteze de calea în care El i s-a arătat! Să-l susție! Să i se îngăduie și de acuma acel răsunet moral, stârnit din tot ce este fărâmă din marele isvor al Binelui!

In noaptea ceia, în nopți ce urmară, Traian își află cu greu somnul. Cetește până îl doboară truda. Se trezește înviorat, pașnic. Pe urmă, de odată, îi revine ea în minte, îi vine numele ei pe buze. Un simțimânt dulce și jalnic îl ieà de la inimă, îi dă un gând, pe urmă altul și altul, până firele de presupusuri și teamă se prefac într-o întreagă țesătură, ce-i învăluie în chinuitoare strânsoare, ființa lui toată.

Aleargă atunci la curte, se furișează lângă Conu’ Alecu, îl întețește la vorbă și-l ascultă, îl ascultă — hotărît să uite a se mai auzi pe el însăși.

CAP XII.

Se întorc în grămada voioasă și sgomotoasă, de la o excursiune la stână.

Conu' Alecu, Traian, îi întreabă cum au petrecut.

E un extaz general:

— „Așà priveliște!”

— „Atâta poezie!”

— „Păcat, că n-ați fost!”

— „Săracele mele oase!” face Conu’ Alecu.

Coca îl cuprinde mângâioasă:

— „Te potrivești lor, moșule? A fost... Ce-i o excursiune: osteneală, zbucium, nedormit, mâncare cum dă Dumnezeu, capete zbârlite, obraji pârliți, haine botite.”

— „Și pe când noi ne pierdeam în contemplație, duduia Coca pusese un cioban să-i arate, cum se prepară brânza!”

Tineretul se năpustește:

— „Așà prozaică!”

— „Așa. terre-à-terre!”

— „Așà suflet închis frumuseților Firii!”

— „Pariez, duduie Coca, matale nu-ți plac poeziile.”

Coca se prăpădește de râs:

— „Negreșit, că pui mai mult preț pe o proză de seamă.”

Toți îi iau vorba din gură:

— „Nu-ți spui?!”

— „Halal!”

Cu glasruile îngroșate:

— „Jos proza!”

— „Trăiască poezia!”

— „Și Muzele inspiratoare.”

Coca o ține pe-a ei:

— „Proza, pentru mine, e substanțialul, care ajută la traiu; poezia e dulcele de la urmă, de care te poți lipsi.”

— „Nenorocito, îi strigă fetele, „îți dai lovitura de grație!”

Dară dânsa urmează:

— „La drept vorbind, colo în pădure, când ne lovise foamea, de s-ar fi arătat unul, cu o oală de sarmale și altul cu un mănunchiu de trandafiri, către care ar fi pornit strigătul nostru de bun-sosit?”

Și devenind deodată serioasă, încetișor, lui Traian:

— „Mereu m-am gândit la mata, Traian. Am încercat să-mi închipui, cât-de-cât, vremiea când micuț ai trăit pe la stâni.”

El îngână mișcat:

— „Ți-ai amintit, duduie?

Cât pe ce să-i ià mâna, să i-o sărute, să-i spuie ce bine îi face o mărturisire, cât de mică, de prietenie, venind de la dânsa.

Seara, în loc să se culce mai de vreme, după două zile de oboseală, s-au pus a juca jocuri de societate, la cari, până și Conu’ Alecu a trebuit să ià parte.

Se strânsese la un loc, pe terasa din parc.

Amurgul coborà încet, din înălțimea senină și pașnică.

Sfertul de lună strălucea auriu, pe cerul albastru-închis parcă gata s-alunece în golul dintre capetele dunei, luceafărul își tremurà luminița vioaie.

Pe scările largi de piatră, pe cergi, ședeau unii lângă alții, aducându-și, care-de-care, aminte un joc nou.

Erà un haz, o veselie, de se strânsese, pe la colțurile casei, întregul norod al curții.

Traian, cuprins în seara aceea, de o nevoie de voioșie și neastâmpăr, ajunsese capul mișcării. El le întocmeà toate și toate șotiile, lui îi veniau în minte.

Iară, la gajuri, s-a supus la orice a fost condamnat, ceea ce l-a silit și pe Conu’ Alecu să-și cânte cântecul de dragoste din tinerețe, după cum i-a fost osânda.

S-a codit întâi, moșneguțul, s-a sfădit, dară tineretul i-a strigat:

— „Tocmai mata să dai pildă de nesupunere la legi?!”

Incât s-a ridicat în picioare, s-a rezămât cu stânga de umărul lui Traian, care stà pe scaun lângă el și cu dreapta pe inimă, a prins a cânta:

— „Vin' de mă sărută, tânără fetită

Și-ti voiu face ție salbă și rochiță.

— Salbă și rochiță, pentr-un sărutat,

Nici odată, Doamne, că nu am purtat.

— Dragă copiliță, dă-mi o sărutare,

Și-ți voiu dà paftale cu mărgăritare.

— Nu port eu paftale cu mărgăritare.

Și te rog, o Doamne, de-adâncă iertare.

— Vin' de mă sărută, dulce rumeoară,

Sau te leg de coada unui cal ce zboară.

— Pe un cal ce zboară, tu mă vei legà,

Dar pe tine, Doamne, nu te-oi sărutà.

Catul se aduce. Suflă, bate, sare.

— Jună copiliță, dă-mi o sărutare!

— „Pe un cal ce zboară, tu mă vei legà.

Dar pe tine, Doamne, nu te-oi sărutà.

Atunci, Radu Domnul, curtea sa adună.

Si cu copilița, preotu-l cunună.”

Aplauze izbucnesc, și Conu’ Alecu este, în seara aceea, sărbătoritul alintat al tuturor.

CAP XIII.

Coca se plimbă, alături de Miss, prin cărările prunduite ale parcului. Musafirii nu ieșiseră încă din odăi și ele, singurele, își schimbau în voie părerile.

— „Să mă crezi, Miss dragă, că în clipe de cea mai mare veselie generală nu se poate odată să nu-mi răsară înainte Nana ori Grand’ papà.”

— „Sărmanii!”

— „Astă noapte, după voioșia ceia de aseară, Nana parcă în vis păreà turburată, nemulțămită, și parcă tot îi ațineà lui Traian calea, să nu iasă. El parcă erà mic, în portul cum ni s-a arătat nouă întâiu, și parcă se ridicà în vârful picioarelor s-ajungă clampa, când la o ușă, când la alta. Nana erà înaintea lui la ușă, se rezemà cu spatele de canat, să nu poată el deschide.”

Traian se ivește pe portița din fundul parcului. Coca îi strigă „Vorbeam de...”

— „...lup, și lupul la ușă?”

— „Sau cum ar zice compania noastră poetică: Vorbeam de roză și ea ne-a trimis mireazma.”

Și, după o clipă de tăcere, pornind tus-trei, la pas, spre celalt capăt de aleie:

— „Traian, îmi pare că, părinții vor să-ți propuie, să stai la noi în București.”

Se așteptà Coca la o strașnică bucurie și mulțămiri. Când colo mirarea ei, răspunsul lui:

— „Ce rău îmi pare, că nu se poate!”

Deschide ochii mari, copila, îl ațintește nedumerită:

— „Nu? De ce?”

— „N-o fi de dragul cămăruței ce ții cu chirie?” glumește Miss.

— „Și a maidanului dărăpănat?” adaogà Coca.

Să le spună că, în cămăruța de pe maidanul dărăpănat, adăpostește încă un necăjit ca el, în vremuri? Să le spună că, el ține a plăti o datorie sufletească, către umilii proprietari ai cocioabei dărăpănate? Dară știe el, dacă îi vor pricepe și dacă n-au să-l ià drept părăduitor și sentimental?

Incearcă să o ià în glumă:

— „Maidanul dărăpănat? Să-l fi văzut prin Maiu, nici nu l-ați mai fi cunoscut! Erà ca un cuib de verdeață și floare! Nu râdeți! Tufișurile de liliac, mai nante decât casa, erau numai o floare. Și vița sălbatecă, năvălind peste tot, ascundeà până și acoperământul. Iar odăița mea s-o vedeți ce transformată e! Văruită, vopsită, curată, ca o bătrânică simțită și plăcută.”

Și aplecându-se drăgăstos spre Miss, cu un aier obrăznicuț și îndrăzneț, ca în vremuri:

— „Ca mata, Miss!”

Miss îi cată urechea; râd tus-trei. Coca, într-ascuns, se bucură să-l vadă redevenind, pe zi ce trece, Traian din trecut, cu micile lui îndrăzneli și libertăți, dovadă de încredere și iubire. Dară, oricum, o surprinde dureros, să-l vadă așà de puțin atins de semnul ăsta de prietenie alor ei.

Clatină, tristă, capul:

— „Nu ești drăguț, Traian.”

Și-și trage de seamă că, de altfel, dânsul, cu aceeaș rece liniște, a primit cam toate dovezile ei de iubire:...Niciodată la dânsul dorința de a-i căutà tovărășia, ei ar fi fost în stare ziua întreagă să steà s-asculte pe Conu’ Alecu, ori pe tânăra Lalescu, fără să întoarcă odată capul în partea unde e dânsa... Și e firesc, ca după o despărțire ca asta, să vreà mai bine să ție tovărășie altora? Dar mai ales, când i se deschid ușile casei părinților ei, ca unui copil al casei, codeala asta a lui, firească să fie:

Oare?!

O lumină orbitoare se făcù deodată în Coca: Traian are iubită. Hotărît că are!

El îi spune:

— „Nu pot să plec și din altă privință.”

Și cum o vede întunecată:

— „Oamenii ceia sunt săraci. Puținul ce iau de la mine, e o sumă pentru ei.”

— „De totdeauna te-au avut?” întreabă înțepată Coca.

— „Dară au drept la recunoștința mea, ei m-au ajutat, la nevoie.”

— „Frumos ajutor! Cât pe ce să te expedieze în cealaltă lume.”, hohotește nervos copila.

Mâhnit ridică ochii la dânsa. Dară ea, cu capul sus, cu buzele strânse, privește țintă înainte: „Traian are iubită, de asta ține să fie cât mai liber.”

— „O, e supărată!” face el rugător către Miss.

Sforțându-se să se stăpânească, prefăcând nepăsarea, Coca zâmbește rece:

— „Eu? Deloc!”

Și cum în ușa salonului se arătau din prieteni, prefăcând acuma voioșia și râsul, aleargă zglobie, într-acolo:

Așà e vorba? Traian este de ăștia? Traian are iubită?.”

Toată ziua aceia nu i-a mai vorbit. Și ca nealtădată, a fost vorbăreață și nebunatecă și gata să facă haz de toate. Dară uneori, râsul ei voios îi jilăveà ochii, îi ridicà nod în gât iară seara, când și-a luat băietul rămas bun de la dânsa, abia de i-a atins ea mâna, fără să îngăduie sărutarea obișnuită, uitându-se într-aiurea.

Traian a intrat buimăcit în odăița lui: Cum, asta e Coca? Fetița plina de inimă, care până atuncea se arătase trăind mai mult din grija de alții? Dar e înfiorătoare această nesfârșită taină a sufletului omenesc, ce nu-ți îngăduie să te bizui niciodată, nici chiar în făptura ce ți se arătase mai desăvârșită. Copilă răsfățată deprinsă ca toate să se închine înainte ei, asta e Coca? Mirată că, tocmai unul din cei cari trebuie să-i fie mai supus, să-i steà împotrivă? Veche prejudecată infiltrată în îndepărtatele ascunzișuri chiar a unui suflet ce ar fi să se dovedească, altfel, așà de curat și frumos?

Pe de altă parte, colo, la curte, în așternutul de olandă subțire, Coca nu-și află loc:

Oare n-a mers ea prea departe cu Traian? Ambițios cum e dânsul, ce-ar fi să nu se mai reîntoarcă la curte?

Dară, în sfârșit, de ce-i și dânsul mereu cu aerul dus, cu gândul în altă parte?

De ce natură or fi preocupările lui intime?

A doua zi, Coca s-a sculat de dimineață, a tulit-o în grădină, și ascunsă într-un boschet, s-a pus a pândi sosirea lui Traian.

Când a văzut portița din fund urnindu-se din țâțâni și pe el pășind spre casă, a răsuflat ușurată.

Pe urmă, ar fi vrut să-i vorbească. Văzând la el, un fel de măsură cu dânsa, ca o rezervă, i-a venit greu și ei să fie altfel.

Intr-acestea, s-au strâns cu toții în salon, în așteptarea poștei:

— „Oare ce mai vești ne aduc azi gazetele?”

Conu’ Alecu dă din umeri:

— „Cai verzi pe pereți.”

— „Măi, că mare taină e cu țara noastră, domnule!“

— „Trebuie să avem încredere în fruntașii.”

— „Pardon în factorii răspunzători.”

— „Cereți încredere, domnule, dar în ce?

Conu’ Alecu:

— „Ințeleg să cheme pe cei cari zbârnâie a nerăbdare, și pe alți câțiva de seamă și să le zică: „Bre, să vă sară ochii, dacă o să cârcniți ceva din ce vă spunem! Uite, lucrurile stau așà ș-așà. Și lumea s-ar liniști. Da' altfel e curată batjocură!”

— „Eu am încredere oarbă în factorii răspunzători, spune Stăncescu.”

Conu’ Alecu:

— „Tu! Toți sectarii politici au încredere iresponsabilă în căpetenia lor... De-al de voi să vedeți cu ochii cum se duce țara de râpă, și tot ați urmà să faceți „sluj” și să cătați molatici în ochiu șefului, îngânând dulceag: „Suntem disciplinați, șefule!

— „E drept! E drept”. Râd de se prăpădesc unii.

Coca intră cu tava:

— „Poșta, domnilor!”

Și împarte.

Cam, emoționată se întoarce și către Traian, întinzându-i un biet plic de hârtie proastă, scris urât și ars la un capăt:

— „E pentru mata, Traian!”

El îl ià, dă de colțul ars, șoptește, sculându-se:

— „E cernit. O, Doamne!”

Aleargă pe cerdac, desface nerăbdător, cetește.

Se întoarce în casă.

Pe chipul lui frumos, joacă o dureroasă emoție.

S-apropie de Conu’ Alecu, îi întinde hârtia.

Coca urmărește de departe, lovită de grijă.

Moșneagul, după ce cetește cu greu, aproape silabisind scrisul neîndemânatic și vorba împestrițată cu cuvinte ungurești, ieà mâna băietului, îl atrage la dânsul, îl întreabă mișcat:

— „Și ce vrei să faci?”

Traian își trece încetișor dosul palmei pe frunte:

— „Trebuie să plec.”

Connu’ Alecu:

— „La vremea asta?!”

— „Ce să fac! — Și îngândurat: — Acu’ mă duc să le spun și bătrânilor mei de peste drum.”

Milos îl ațintește moșneagul:

— „Și pe urmă vii iar?”

Și uitându-se după el cum dispare pe ușă:

— „Săracul. De...”

Coca s-apropie:

—„Ce este, moșule”

— „A murit bunicu-său.”

— „Taica-moșu?!” — Ochii i se umplă de lacrimi.

— „Și a rămas nenorocita de mă-sa. Trebuie să se ducă să reguleze într-un fel cu dânsa—ori s-o aducă aici, ori s-o deà în grija cuiva, acolo.”

Toți strigă:

— „Să plece acum în Ungaria?”

— „Să o puie într-un azil, acolo.”

— „Ori să scrie cuiva să-i poarte mamei lui de grijă.”

— „Dar în răvășelul primit stă și asta: că mamă-sa îl cheamă mereu. Nu o poate părăsi pe mâni străine, fără să alerge cu o mângâiere.”

— „Dar dacă-l opresc Ungurii?”

Connu’ Alecu sfădalnic:

— „Ungurii? Ha, ha! Par-că tot aici se strigà că e numai o spărietoare neadevărată — cinismul ce li se impută Ungurilor?”

Coca tremurat, lui Miss:

— „Să mergem puțin la el!”

Tineretul e în picioare:

— „Haidem cu toții!”

Coca îi oprește:

— „Nu, că poate mai rău i-ar face.”

Esă cu Miss pe ușă.

In ogrăgioara lui Toader Surdu, dau de baba lui gata să cotească spre fundul bordeiului.

Incetișor o strigă:

— „Lele Zamfiră!”

Bătrâna se-ntoarse — îl vede — vine pripit spre dânsele trecându-și vârtos margina mânecii largi, pe ochii înroșiți.

— „Unde-i Traian?” — întreabă Coca.

Dânsa le face semn spre dosul casei.

Il găsesc stând pe prispă, alături de moș Toader, cu coatele pe genunchi, cu capul în pumni, ațintind pământul.

Pare ca pierdut clipelor de față.

S-apropie amândouă de dânsul — și Coca, tulburată, îi netezește, ușurel, mâna:

— „Traiane...”

Tresare ca din somn — lasă brațele în jos. ridică pleoapele.

Miss compătimitoare:

— „My child!!... Copilul meu...”

Atuncea i se ’nmoaie cea de pe urmă putere de rezistență, băietului. Cu obrazu în palmă — plânge zguduit de suspine:

— „Cine știe ce suferinți l-au răpus!... Scria cea de pe urmă dată: e mare prăpăd și jale... Nu zic de mine, ci de ceilalți. Eu nu mu mai tânguiesc, că și fără de asta tot eram aproape de groapă. Cine știe ce adânc de surferinți și groază erau ascunse-n cuvintele lui și eu n-am priceput...”

N-a fost chip să-l hotărască să se reîntoarcă, în ziua ceia la curte:

— „E prea mult râs și veselie... Și văzduhul e plin de așa amar!... Câte lacrimi și sânge ale pământului, prefăcuți în aburi, ridicați în nouri, se vor fi revărsat în ploile mănoase din vara asta! Dar aici, în țară, cine gândește la asta? Se râde, se petrece, se zburdă, fără habar de grijă!”

Pe la vicernie, Coca a mai venit odată, cu Connu’ Alecu. Moșneagul după ce a sărutat fruntea înfierbântată a băietului, i-a spus:

Peste câteva zile, are să aibă pașaport și o recomandație specială a ministrului austriac din București — și va puteà plecà.

CAP XIV.

Coca sare din așternut, aleargă la patul guvernantei, o împinge ușurel:

— „Miss!”

In penumbra zorilor, ochii ei mari albaștri sunt măriți de spaimă.

Guvernanta-i dintr-odată în sus:

— „Ce-i?”

— „Miss, Traian nu trebuie să plece!”

— „Miss, iar mi s-a arătat Nana, și tot ca ’n cellalt rând îi ațineà calea, ca să nu iasă din casă. Aista-i semn, Miss, că nu trebuie să-l lăsăm să plece!”

Miss o dojenește:

— „Nu ești cuminte, Coca! Ce vrei să i se întâmple, când s-au luat toate măsurile de prevedere?... Ajung și eu a crede că prea-l vedeți negru pe... dracul unguresc.”

— „Miss eu cred în vise....”

Guvernanta zâmbește:

— „Se puteà să mi creadă mica orientală? Dară fii liniștită! Cum de n-ai avut nici un semn prin vis, când erà, astă iarnă, pe moarte?”

Coca șoptește pe gânduri:

— „Așa-i.”

— „Ei vezi? Dară, fiindcă în ultimele zile a fost vorba numai despre plecarea asta — apoi și visele sunt înrâurite, întrucâtva.”

Coca intră iar în așternut, dar nu mai poate să doarmă. Cu ochii mari, deschiși, cântărește în minte toate pricinele de grijă ori de liniște pentru Traian.

La urmă, pierzându-și răbdarea, se scoală încetișor, se îmbracă, iese în parc. Plimbându-se în susul și în josul cărării, pe care de obiceiu se arăta băiatul, își făcù planul:

Are să se înțeleagă cu dânsul asupra vreunui cuvânt ce trebuie să i-l scrie el, în caz de va fi în primejdie, acolo... De pildă, el să scrie: Salutări prietenilor. Asta să însemne: Sunt în primejdie.

Nerbdătoare priviri întoarce copila spre portița din fundul parcului: de ar veni mai iute, Traian, să se înțeleagă cu el, înainte ca toată lumea, să umple parcul, de nu mai e chip de sfat mai de aproape.

In sfârșit, trimite un băiat din curte să-l cheme.

Tot atuncea Traian e la portiță.

Coca aleargă la el:

— „Când ai ști de ce te-am chemat! Să nu râzi de mine!”

Și-i spune toată grija ei mare și ideia cu vorba convențională.

Se așezase alături, în chioșcul din care, cu câteva zile înainte dânsa îl pândise, dacă se va reîntoarce la curte, după cearta dintre ei.

Mișcat, își pune Traian buzele pe mâna ei — pumn pe masă — și o sărută prelung.

— „Și eu am o rugăminte, duduie Coca... Fiindcă, într-adevăr, nu se poate ști ce-i este scris omului.”

Scoate din buzunar un plic deschis, i-l întinde:

— „Aici e testamentul meu, în caz de m-ar sfărmà Ungurii cu roata, râde încetișor. „Ori îl iau înapoi, ori, până într-o lună îl deschizi mata, Conu’ Alecu.”

Tremurând puțin, Coca ia plicul, îl lipește, clătinând capul:,

— „Ai să-l recapeti peste zece zile. Mâine pleci.”

— „Mâine”

— „Nu știu de ce, Traiane, dară drumul ăsta așà mă necăjește.”

Ar fi vrut să-i spuie visul ce i se repetase astă noapte și se temeà să nu-l neliniștească și pe dânsul.

El întreabă în șoaptă:

— „De ce, duduie?”

— „Știu eu?” îngână dânsa trist.

Ochii lor se întâlnesc.

O, cum ar vreà Traian s-o învăluie cu brațele, s-o ție în strânsă împresurare, încercând s-o liniștească cu vorbe pornite din dragostea lui fără margini.

Dară nu îndrăznește.

— „Traian”, mai spune dânsa, căsnindu-se să-și stăpânească tulburarea, „ași vreà să-ți dau o mică amintire, cât ai să fii acolo.”

Și ridicând brațele, desface de la gât lănțișorul de aur:

— „Cunoști cruciulița asta? O port de când sunt pe lume... Nana aveà mare încredere într-însa. Ziceà că ferește de primejdii. Nu ai găsi prea copilăresc s-o porți, cât ai să fii acolo?”

El e din cale afară înduioșat:

— „Dară cum să te desparți de dânsa, duduie? N-are să-ți fie îndămână.”

— „O!” face dânsa, sculându-se și trecându-i lănțișorul pe după gât, „știi ce liniște îmi dai că vrei s-o iei, Traian?”

Și cum erau aproape, și cum întreaga lor ființă trăia în acele clipe din iubirea lor mare, născută nici ei nu știu de când. Traian șoptește fierbinte:

—„Ce rău mi-ar păreà să nu mă mai întorc. Cocuță!”

— „Ași muri, Traian”, șoptește și dânsa, cu lacrimi în glas.

Pe urmă tac și se privesc la nesfârșit.

Tot sufletul, li se așezase în ochi.

Din curte, din casă, le vine începutul mișcării generale.

Mereu tăcut, Traian și Coca se ridică, ies din chioșc, alături unul de altul, ținându-se de mână.

Par liniștiți, ca de obiceiu, dară în ascuns fericiți, tulburați.

Va fi stând doar în cărți, revărsarea de vorbe, în desvăluirea dragostei! In iubirea lor, ce o simt așà de mare, așà de adâncă, de nici o putere n-ar fi în stare s-o sfărme, iată,- nici un cuvânt n-a încăput.

Ce veac i se va păreà, până să se revadă iară, după drumul lui în Ardeal!

Și cum are să se roage dânsa, zi și noapte, ca Cel-de-sus să-l ocrotească mereu!

CAP XV.

Cu cât pătrunde Traian mai adânc în Transilvania, cu atâta îi vine să facă haz mai mare de grija ce-i lovise pe toți, — până și pe fasonelul Fundescu, — la plecarea lui.

Ce are să râdă Coca, înapoindu-i „testamentul” prin care o parte din venitul lui îl lăsà colegului Agapie până la sfârșitul Universității, iar celelalte trei părți bătrânilor lui din Străjări și sărmanei lui mame!Iși încheiase testamentul cu vorbe de dragoste și recunoștință pentru ocrotitorii lui, pentru țara ce-l adăpostise și pentru Coca. Au să cetească împreună, tâmplă lângă tâmplă, încheierea aceea: De toți îmi pare rău că mă despart, de mata sunt nemângâiat, duduie Coca. Dacă îndrăznesc acum mărturia asta, este că, venind dintr-un mormânt, știu că nu le va supărà nici pe mata, nici pe ai matale.

Parcă o vede pe Coca râzându-l: Lugubrule! Traian zâmbește.

Pe când, în fundul de munți, în țară, se vor fi frământând cei dragi, în presupusuri prăpăstioase, iată că, dincoace, i se cere, cu așa politețe, legitimația, și așà curtenitor i se înapoiază hârtiile!

Plin de încredere, Traian se lasă liniștit pe speteaza canapelei cupeului de clasa întâi, pipăind cravata, apăsând-o pe piept, în locui unde, pe sub cămașă, simte cruciulița ascunsa! Dulcele gândișor îndepărtat, ce-l însoțește mângâios și întăritor, în călătoria ce ar fi fost să-i fie asà de tristă, altfel!

Surprinderi plăcute și dureroase, are însă mereu, de când a trecut granița la Predeal: abià acuma, străbătând văi și dealuri, poposind pe alocurea, își trage el bine de seamă, de mulțimea noastră, ca neam și ca întindere, dacă am fi într-un singur mănunchiu. Cum de până mai deunăzi, popoarele cele mari, — surorile noastre de gintă — abia de ne știau existența? Și oare ai noștri, trimiși într-anume în țări străine, ca să ne facă cunoscuți, întrucât s-au străduit la aceasta? Oare să aibă dreptate Conu’ Alecu, când spune că acești reprezentanți ai Țării în străinătate, se cred „vilegiaturiști pe cheltuiala Statutul?”

Drumul e lung... Distanțe cari, altădată, se făceau în patru ceasuri, acuma se fac într-o zi. Uneori trenul se oprește când crezi că a porni mai cu dinadins, și se poruncește coborîrea fără să se știe dacă se mai urmează în ziua ceia drumul. Iară când te așezi liniștit la masă, în restaurantul gării, se dă semnalul de plecare, tocmai încotro îți este calea, ori, venind de la oțel, din oraș, pentru ceasul ce ți s-a hotărît, afli că trenul dumneatale a pornit cu un ceas înainte, ori va pleca cu trei mai târziu.

La văicăritul publicului, se răspunde mereu:

— „E război!”

Neajunsurile din timpul zilei erau însă mai de suferit decât cele din timpul nopții. Și de aceea, pe când trenul ce-l ducea pe Traian își deschide calea prin întunericul serii, el și ceilalți tovarăși de drum se întreabă ce nouă surprindere îi așteaptă de astădată.

Noaptea întâi el a petrecut-o în picioare, pe coridorul trenului; noaptea a doua, o parte în tren și o parte, până a doua zi la amiază, în oțelul unde l-a dus un hamal, băietan ardelean fără de un braț și care, aflând că Traian e român, cu greu s-a hotărît să primească plata.

— „Lasă, domnule! La mine e bucurie să fac un bine la un român din Țară!”

Trenul șerpuește pe câmpii întunecate și pare chiar că merge mai iutișor. Călătorii nu-și mai ascund bucuria. Și când se oprește în stația de coborîre a vre-unuia din ei, pe când acesta, cu un oftat de ușurare, își înhață bagajul și fuge grăbit spre ieșire, ceilalți, în urmă, îl fericesc, care de care.

Pe Traian îl fură, pe încetul, somnul.

La un popas, deschizând ochii, se pomenește aproape singur în cupeu, doar pe canapeaua din față o tânără femeie, în haine cernite și o dădacă cu un copilaș frumușel, în brațe. Amândouă femeile făceau culcușul copilului, care se lăsă în voia lor, ca un pachețel maliabil.

Traian închide pleoapele, se îngrămădește mai bine în colțul lui de canapea, crezând că are să ațipească iară.

Dară în clipa ceea, în tăcerea cabinei scăldată în umbră, glasul plin, de copil, se ridică tremurat:

— „Patiu!”

Stă sus, în pernuțe, și cu ochii lui mari, nedumeriți, de la unul la altul, zice iară:

— „Patiu!”

Erà ceva de jale în glăsușonil stăruitor.

Mamă-sa, dădaca, vor să-l liniștească, vor să-l culce iară. Dară micuțul tot atuncea e în cot și ciripește:

— „Patiu!”

Traian se uită la femei:

— „Ce cere?” Pune întrebarea pe nemțește. Doamna în negru răspunde în românește:

— Pe tată-său îl chiamă!”

Și așează copilul în poala, îl ține cu dreapta, iară cu stânga își duce mereu la ochi batista cernită.

Traian nu știe ce ar puteà să-i spue. Inganà compătimitor:

— „In război, doamnă?”

Dânsa, atuncea, răsvrătită, șoptește apăsat:

— „Da, în măcelul acesta!”

Și după o clipă de tăcere:

— „Și România?!... O, n-o s-o uităm niciodată!”

Și după o altă tăcere, în care parcă Traian auzeà clocotul acestei dureri revoltate, — arătând copilașul:

— „Unul am, domnule! Dar am să-i sădesc sămânța de dispreț pentru Regatul liber, cât în zece suflete! Și pe toate mamele românce, așà am să le îndemnăm, noi, cari crezusem în România!”

In minuta ceea, se deschide ușa și un soni mărunțel de om, cu mustăți lungi, ascuțite, cu o pălărie cu margini mari și cu niște pantaloni cadrilați negru-cenușiu, se așează în pervaz, țintește de-a-rândul pe toți, pe urmă se dă înapoi, împinge ușa iarăși.

Dădaca s-apleacă spre stăpână-sa, îngrozită:

— „O, Doamnă, dacă te-a auzit? Că se vede de pe mutră, că e iscoadă de-a lor!”

Stăpână-sa apasă nervos căpușorul copilului la sân:

— „Să le pară bine, dacă au auzit! Ce am spus alta, decât că m-am prefăcut în dușmanul României?”

Și după cum sărută creștetul mititel, după cum îl ține de aproape, Traian ghicește, că nenorocita cere în gând iertare micuțului, pentru umbra de bănuială ce lasă, numai de ciudă și desnădejde, asupra trupușorului nevinovat.

Peste un ceas, un nou popas, ce pare nesfârșit. Călătorii se îngrămădesc la ferestre, pe când jos, în fața trenului, lume din oraș, mai ales femei, se strâng tot mai multe. Sunt de toată mâna, unele îmblănite, pe acest miez de noapte răcoros, altele îmbrobodite, altele abià adăpostite în straiul sărăcăcios de pe ele. Dar toate-s grămadă la un loc, cu gâturile întinse într-acceași direcție, ațintind acelaș punct în depărtarea întunecată.

Deodată murmurul dintre ele încetează și o îmbulzeală se face mai în spre linie.

Unul de la tren le strigă să se deà înapoi, dar nu mai e ascultat.

Se dă un semnal. Tot atuncea, huruind și pufuind, intră alt tren în stație. Sanitarii ies ca din pământ, sar în vagoane, reapar, purtând tărgi ce le coboară în grijă mare, ori susținând pași slabi, neîndemânateci de răniți.

Trecând în dreptul femeilor, se strigă câte un nume, și atunci din grupul în așteptare, se desprinde câte una-două, se năpustește plângând și râzând pe urma celui purtat de alții: Al ei e în viață! In viață! Se alătură de targă, ori de cei ce-l susțin, pune umărul, de e dus pe sus, fericită să-și ducă povara scumpă, nebănuind că, de multe ori, n-o mai fi rămas nici forma omenească din dragul ei reîntors: că, acuși, vor stà în fața unui mut, a unui orb, dacă nu în fața unuia ce trage de moarte.

Iar peste freamătul de durere și bucurie, răcnete amarnice străbat în noaptea albastră de August. E strigătul desnădăjduit al acelora cărora li s-a zis că al lor „a rămas acolo”

Traian, uitându-se la una măruntă și uscățiva, șoptește:

— „Săraca!...”

Tovarășa lui de drum spune:

— „Uite, așà se află! Vii să ți-l primești, când colo ți se răspunde: „A rămas acolo!”

Și ușurel, cu nepăsare:

— „Asta-i unguroaică!”

Traian îi suflă bun:

— „Suferința e una numai, doamnă: e omenească.”

Dânsa, mirată, se uită la el cu ochii uscați:

— „Poate ai dreptate.”

Din capătul coridorului, conductorul strigă ceva pe ungurește. Călătorii, văicărindu-se intră în compartimente, să-și scoată bagajele, că erà întrerupere nouă: trenul trebuià pentru armată.

In sala de așteptare, mai toate locurile sunt prinse de răniți înconjurați de Crucea-Roșie, care le dă țigări, ori ajută celor cu brațele bandajate, să fumeze.

In pragul ușii, stă una al cărei bărbat „a rămas acolo”. Cu ochii scăldați în lacrimi, asupra celor reîntorși, plânge înnăbușit.

Traian o arată doamnei în negru:

— „Altă lovită de soartă.”

Femeea din prag, cum ar fi priceput că de dânsa e vorba, își acoperă obrazul cu palmele larg deschise și plânge scuturată de suspine.

Traian se oprește lângă dânsa, încearcă pe românește:

„Biată femeie!... Dară vezi că nu numai al dumitale a rămas.”

Femeia ridică spre dânsul față sgârcită în spazmul plânsului:

— „Ce-mi pasă mie de celelalte?!... La bucuriile lor chematu-m-au, ca să-mi pese de jalea lor?... Sunt slabă și hodorogită... Și el era slab și hodorogit, dar ne credeam unul pe altul!.. Acuma cine să mă mai creadă?”

— „Dumnezeu din Cer, femeie, îi șoptește Traian, lăsându-i în poală câteva coroane.

Intrând mai în sală, cătând din ochi un loc unde ar puteà să-și așeze tovarășa de drum, vede în fund trei soldați mai la o parte, nebăgați în seamă de Crucea Roșie. Unul din ei aveà jumătate din cap în bandaje, altul amândouă mâinile; al treilea, o mână și un picior.

Traian s-apleacă la urechea doamnei:

— „Dacă i-am ajuta să fumeze și ei? Uite, săracii, cum sunt uitati. Or fi Români!”

Se duc într-acolo.

Tus-trei sunt tineri, oacheși, și au înfățișarea flăcăilor noștri.

Traian scoate țigări, le arată, cu îndemn.

Unul din ei zâmbește.

Atuncea Traian îl întreabă:

— „Vorbești românește?”

Acela răspunde scurt:

— „Nem tudom!”

Doamna îngână:

— „Trebuia întâi să-i întrebi lucrul ăsta, și pe urmă să le arăți țigările... Acuma, hai să le dăm.”

Soldatul o ià pe ungurește, clătinând din cap, a negare.

Doamna tălmăcește lui Traian:

— „Spune că ei nu vor să fumeze, ca să nu facă poftă ăstuia dintre ei cu capul legat și care nu trebuie să fumeze.

— „Ce frumos de la ei”, spune Traian. „Ce păcat, că nu sunt de ai noștri!”

Atuncea cel din mijloc, cel cu mâinile bandajate și care până atunci trăsese cu coada ochiului în jurul lor, începe cu glasul pe jumătate cu accentul răspicat al Ardelenilor:

— „Doară suntem români și noi... Da’ nu ne merge bine când ne arătăm că o știm.”

— „Si din cotro veniți?” face Traian.

— „De la Rusia... A treia oară ne-a trimes în foc.”

— „Și bateți pe Ruși?”

— „Acuma da, dară la început a fost greu de noi, acu’ un an, la bălțile Mazure.”

Celălalt, îi ieà vorba din gură:

— „Acolo ne-a trimes fără tunuri... Ne așezà în linie de bătaie. Noi nu vedeam dușmanul și numai ce ne pomeneam cu ghiulele ce ne secerau.”

— „....Și când o parte eram măcelăriți, ni se comandà retragerea. Noi o luam la fugă și ghiulelele ne ajungeau din urmă și ne mai răreau.”

— „Cum de nu erau tunuri? face Traian, cu inima strânsă de bănuială, aducându-și aminte de alarma gazetelor din Țară, că Românii de dincolo sunt într-anume trimeși la moarte.

— „Ba tunuri erau, dar.”

— „Ci-că pentru ei, nu pentru Valah.”

— „Prin urmare, e drept? întreabă Traian: E drept?”

Spre marea lui mirare, soldații schimbă deodată glasul și către doamna în negru, pe ungurește, cu emfază:

— „Noi, Ungurii, trebuie să stârpim pe Ruși! Nedumerit, Traian ar vreà să spuie ceva, dară prinde la timp semnul din ochi, al doamnei, și în clipa ceia bagă de seamă pe mărunțelul cu pantaloni cadrilați negru și cenușiu, trecând încetișor, la pas, aproape de dânșii.

CAP XVI.

In ziua ceia plouase cu picuri mari și rari, parcă într-anume stropise, ca să împrospăteze verdele pomilor, coloritul căsuțelor, a întregului cuprins.

Din fundul cărucioarei trasă de calul slab, deșirat, lui Traian i se pare că n-are destule priviri ca să vadă cât mai mult dintr-odată, în satul lui taica-moșul.

Cea de pe urma stație de drum de fier, a fost la Secătura, și de acolo, din sat în sat, cu ce i-a ieșit în cale, a ajuns în Albac.

Ar fi vrut, în vremea asta, să afle uneori câte ceva, să ceară câte o lămurire, dară și vizitiul de azi, ca oricare din cei întâlniți în ultimele două zile, ori dau a negare sau afirmare din cap, ori tac, cu fălcile încleștate.

Gloaba deșirată duce cărucioara destul de încetișor, pe ulicioarele goale și bătăturite.

Pe dreapta, pe stânga, dincolo de șanț, vede căsuțe frumușele, regulat zidite, dară închise... pe ziua asta caldă de August. Ogrăzile încă sunt tăcute, doar unde și unde un copii-doi, slabi si posomoriți, aleargă la gard, la auzul clopoțelului și rămân uitându-se după trăsurică. Rar în câte o bătătură, un moșneag, ori vre-un bărbat mai în putere, cu mâna în legătura trecută pe după gât, stau jos, sau vre-un altul, proptindu-se în cârje, rămâne locului, cu ochii după releguță.

Traian întinde gâtul, spune băietanului de pe capră:

— „Or îi răniți, aceștia?”

I se răspunde cu o clătineală din cap: Da.

— „Tu ești Român? Moț?”

I se ridică din umeri, fără de nici o vorba.

— „Mă duci la primărie?”

I se dă din cap: Da.

— „Pe Traian Marcu l-ai cunoscut?”

Un val de sânge se ridică în obrazul vizitiului: îi înroșește până și urechile.

— „Eu sunt nepotul lui. Viu din România”, spune Traian.

Băiatul, lovit de tulburare, se ridică pe jumătate, prinde a iuți gloaba, trăgând-o de hăț.

Pocniturile în sec, pe biata spinare uscată, îi fac milă lui Traian:

— „Săracul, bre! Lasă-l încet!”

La o răspântie oprește:

— „Primăria.”

Traian urcă scările, împinge ușa.

Se pomenește în fața unui bătrân nant și uscat, care-l măsoară peste ochelari, cu niște ochi descolorați albaștri cu marginea pleoapelor roșii. Are câteva fire de barbă surie, și e numai în jiletcă, peste cămașa de cît roz.

Lui Traian i-ar fi greu să tălmăcească, ce se petrece în el, în fața chipului bătrân, uscat, cu pieliță roșie ca de opăreală.

O neîndemână îl lovește; un plictis.

Intinde pașaportul:

— „Viu din România.”

Primarul cetește filă cu filă, cuvânt de cuvânt, pe urmă închizând cărticica, o bate cu dosul palmei ciolănoase:

— „Venit să merge la catană?”

— „Eu?!” face Traian, tresărind de oroare.

Dară sforțându-se să-și ție liniștea:

— „Am venit să întreb dacă pot să ieau pe mama în România.”

Insă primarul ridică cu tot dinadinsul ochii spălăciți la dânsul, mișcând spre dreapta, spre stânga, fața urîcioasă:

— „Nem slobod să pleci îndărăt! Născut la Ungaria, trebe musai merem la catana ungur!”

Un fior de ghiață trece prin trupul lui Traian. O minută i se pare că, orice ar spune, are să se ciocnească, sfărmându-se, de încăpățânata nesimțire din creierul și inima ungureanului ista.

Se tulbură de o teamă, de o taină ce o simte învăluindu-l din ce în ce, în care se afundă pe clipă ce trece, și în care se teme, că se va pierde.

Deodată își aduce aminte de scrisoarea de la ambasada austriacă din București. Grăbit scoate plicul, îl întinde. Se cereà, prin el, înlesnire pentru Traian, pe cât are să steà în Monarhie.

După ce cetește, primarul pare mai liniștit:

— „Și cine e mama dumneatale?”

— „Mama e fata lui Iancu Marcu, mort nu de mult.

Obrazul celuilalt se încrețește.

— „Lui Marcu? Ce fost acela la dumneata? Bunic? Nebuna fost mama dumneata?”

— „N-o știam nebună — doar...”

— „Ba nebună, nebună! o ieà iute primarul.”

Isbit în inimă, tot felul de presupuneri îi vin lui Traian:

Să fi înnebunit ea, de scârba morții bunicului? Să fi fost ea mai dinainte, nebună?

— „După moartea moșneagului?”

Dară primând, nervos, îi taie vorba, sculându-se:

— „Cine-adus aici?”

— „Băietul cela, arată Traian afară: — „un fel de mut.”

In vremea asta, Traian, cam intrat la bănueli, întinde mâna, înhață pașaportul, scrisoarea de pe masă, le vâră în buzunar.

— „No — spune primarul, întorcându-se la dânsul: — eu poruncit la el să aducă pe dumneata unde ai plăcere. Când pleacă dumneata vii după pas și țidula de la ministru.”

— „Pașaportul? Scrisoarea? — face Traian — le-am și luat.”

Primarul aleargă la masă se ’ntoarce dintr-o bucată spre Traian și vânturând arătătorul în aier:

— „Nem slobod! Asta musai rămâne aici!”

— Eu nu le dau, domnule primar, — se supără Traian. Eu știu că, la noi în România, străinii, cari sunt în trecere prin țară, poartă mereu la ei pașaportul, ca să se poată oricând legitimă.”

— „La voi în România? — tremură îndârjit, primarul: — „La voi în România? Eu acuș spune o vorbă inimoasă, la România!... Da’ mai bine tac! Vine vreme, când noi spunem la ei!” — râde întărâtat.

Traian se întrebă cu ce ar puteà intimida acest lup cu chip omenesc:

— „Eu sunt nepotul lui Iancu Marcu, domnule primar! Insă în țară am fost crescut și ocrotit de oameni cu putere mare. Ca probă biletul de la ministru d-voastră din București— ce nu l-ar fi putut căpătă oricare... Așa că, eu nu cred să fie de vreun folos, dacă prin purtarea D-voastră și față de mine, ați întări, în cei din România credința în zvonurile de acolo asupra celor ce se îndură de Români, dincoace...”

Abia stăpânindu-se, ungurul deschide ușa:

— „Bun-bun! Acuma poftim!”

Traian, tulburat din cale afară, se suie iarăși în cărucioară:

Oare cum are s-o mântuie el cu Ungurii ăștia, care-i dau impresia de gașcă de tâlhari în liberă organizație de stat? Cum ar fi vrut scârba ceia de primar să-i ieà din mănă, singura lui ocrotire! Ce zor îl lovește să sfârșească mai iute aici și să se vadă cât mai degrabă pe pământul Țării! Traian apasă pieptul în locul unde, pe sub haine, simte cruciulița ascunsă.

Se opresc.

Unele căsuțe se însuflețesc ca prin farmec. Aleargă femei la poartă. Dar după o vorbă schimbată cu băietul de pe capră, o tulesc în casă ca alungate din urma și trântind ușile, le zăvoresc.

Băietanul arată lui Traian cu biciul un gard nant, peste care abia se zăreau boldurile de tinichea ale acoperământului:

— „Casa lui Ianoş Marcu.”

— „Lui Iancu Marcu!” — strigă Traian fără de voie — sărind din căruță.

Incearcă la portița, e încuiată. Clămpănește — zgâlțâie — ascultă.

Nici o mișcare.

Băietanul de pe capră, stă ca pierdut în gânduri, cu coatele pe genunchi, cu capul în pumni.

Traian îi strigă:

— „Parcă e pustie.”

Vizitiul tace.

Atuncea Traian socotește tare:

— „Am să sar gardul!”

Cellalt tresare. Ridică capul, strigă:

— „De-acuma eu trebuie să mă duc acasă! Nu mai pot așteptà mai mult! Plătește-mi, domnule!”

Mirat s-apropie Traian de el:

— „Să mă mai duci până la — și după ceva gândire: — până la preot — pe urmă la un han”

— „N-avem preot, răspunde băietul: „Mergem la hanul „Arpad...”

— „Dară întâi să mă duc pe aici, la vecini, să întreb de mama.”

Fără să aștepte un răspuns, trece ulicioara încoace și încolo — intră într-o curte, pe urmă în alta și în alta. Pretutindeni dă de uși zăvorite.

Se întoarce la căruță... E încurcat rău. I se pare, că e într-un vis urît — rătăcit într-un sat de moți — cu o primejdie ce-l înconjoară, ce-l urmărește, o primejdie ce n-ar puteà defini, dară pe care o simte aproape — gata să-l uimească...

—„Mergem la han, domnule” — spune vizitiul.

Și lui Traian i se pare, că o blândeță erà acuma în glasul băietanului.

— „Alt han nu-i?... Cu alt nume?”

Vizitiul i se uità întâia dată drept în ochi:

— „Mergem la „Arpad.”

Pricepe Traian că, — băietul de pe capră, vreà să-i deà a înțelege ceva — Ce? Să-l întrebe e de prisos — când doar e deslușit, acuma, că o teamă plutește în cuprinsul acestui Albac al Moților, cu umila-i viață mai stinsă.

Se suie iar în cărucioară — lăsându-se dus la „Arpad“.

Abea acuma își lămurește Traian, ce însemnează un regim de teroare.

Ce cumplit trai, în încătușare, în înăbușire, de vii-morți, în continuă nesiguranță a clipei următoare, știind deasupra capului atârnând fierul amenințător.

E de mirare că, mulți nu se pot împotrivi și trec, — poate cu moartea în suflet, alteori — în tabăra dușmană?

Dară și împotrivirea celorlalți, cât sublim de eroism și jertfă!

A trebuit să vie aicea, la fața locului, și să vadă cu ochii, ca să priceapă lucruri ce nu încap în vorbe. Aici ar trebui să vie fasoneii roși și dolofei, care, cu țigara în colțul gurii, râd ca de basme cu balauri, de povestirile românilor de dincoace!

— „Aici e „Arpad“ — spune vizitiul cu un oftat de ușurare.

Un băiețaș, ca de doisprezece ani, le iese în cale.

Vizitiul îl strigă:

— „Șandor!”

Băiețașul s-apropie, făcându-i din ochi. Celalalt tot tace, ațintind pe Traian:

— „Domnul cere până mâine o odaie bună,

Peste vre-o zece minute, băietul se întoarce gâfâind:

— „Am cumpărat tocmai de la poștă. Am întrebat acolo și a spus, că merge și depeșă la România, dacă domnul vreà să spuie că a ajuns cu bine și că mâine pleacă la Ponorel.”

Și i se uită stăruitor în ochi.

Traian parcă din ce în ce pricepe: fără îndoială, că nu-i în siguranță, aici. Ori că din cine știe ce grijă, copilul îl îndeamnă să ție în curent pe cei din țară de dânsul, ca să-i dea de urmă, la nevoie.

— „Bine”, zice el, „du-te, și când am scris, te chem să duci la poștă, cărțile.

Rămas singurel, numără cărțile poștale, că vreà să trimeată la toți cei dragi, un semn de iubire.

Vreà să scrie Cocăi, lui Conu’ Alecu, lui Miss, bătrânilor lui, și prietenilor de Universitate.

Ieà condeiul să compuie întâi telegrama.

Pe numele cui s-o trimeată?... și o face pe adresa lui Conu’ Alecu.

Rămâne o minută cu condeiul în mână, cu ochii asupra celor scrise, pradă unei adânci emoții:

Oare să puie vorbele convenționale? dar dacă nu-i nimica și stârnește, zadarnic, lumea cu ele?

Dară dacă, pe urmă, nu mai are putință să scrie în voie, și ar fi să-i pară rău, după singurul prilej pierdut?

Hotărît, s-apleacă pe hârtie și pe nemțește:

Sosit bine. Albac. Mâine plec Ponorel. Salutari prietenilor. Respecte.

Traian.

Mai scrie și cărți poștale, pe urmă sună.

Cu toată osteneala lui mare, Traian nu poate să adoarmă. Tot felul de gânduri îl hărțuesc, îl frământă.

Prin urmare, e în Ungaria, în ascunzișul cel intim al vieții de aici. Norodul, o parte piere, luptând pentru ungur, o parte se stinge, amorțit, înnăbușit în teroare. Iară, Dincolo, din tabăra unora, în tabara altora, se aruncă săgeți înveninate, se împroașcă cu toate glodurile, nevăzându-se, în neliniștea și grija generală, de unii, decât gândul ascuns al luptei de partid, de alții, numai conștiinți vândute, iar cei cari ar puteà să trezească massele, cu adevărată autoritate morală, stau la o parte, țistuind gălăgia generală, îndemnând la tăcere și muncă.

Tăcere și muncă! Deasupra casei tale arde foc și prăpăd; tu, în loc să dai alarma, furișează-te în cămăruța dosnică, îndurerat de neprevederea celor cari n-au avut grijă să curățe hogeacurile la timp, înseamnă-ți amarul într-un întreg șir de cugetări filosofice intitulate: Neorânduiala în vieță. Cauze Și efect:

Traian se oprește de gândit: — ascultă:

I se pare lui, ori sub fereastră, în livadă, e loială?

Ascultă mai bine: Mișcă ceva afară. O șopoteală îi vine dintr-acolo.

Dacă-l vor fi pus într-anume aci, cu cine știe ce gând?

Cu gâtul întins-, cu gura întredeschisă, ascultă ridicat în cot, pe pernă.

O slabă bătaie în geam.

Traian sare hotărît din pat, își trage fuga hainele.

Ce-o fi, o fi!

Apasă prelung pe buze, cruciulița:

Ce-o fi, o fi! Numai putere să-i deà să nu șovăiască! Să-l susție prezența Lui, în suflet.

Bătaia în geam se întețește, puțin...

Traian se duce, ridică storul.

La lumina limpede a lunii, deosebește trei capete îmbrobodite și, aproape de tot, pe băiețașul Șandor și vizitiul de peste zi.

— „Deschide-ne!” șoptește Șandor.

Traian crapă puțintel fereastra: zice și el coborît:

— „Ce vrei, mă?”

— „Vrem să-ți vorbim! Acuma sunt Sandu, nu Șandor. Femeile astea sunt maică-mea și a lui Traian”, face el, arătând pe celălalt, „și asta e soră-mea. Vrem să-ți grăim o țîrucă”.

Traian se dă într-o parte, se uită la ei cum sar pe rând în odaie. In urma lor închide fereastra și aprinzând lumânarea, întreabă zâmbind:

— „Oameni buni, cred?! Nu știam ce să zic, auzind forfota ceia. Mi-a venit în minte o poveste din copilărie, la un han părăsit, ținut de tâlhari și în care cine intrà, nu mai ieșià.”

Firave, puțintele și galbene, femeile încearcă o umbră de zâmbet.

La flacăra pâlpâindă a lumânării, Traian privește chipurile supte, cu căutături înfrigurate.

Lovit deodată de-o jale, întreabă:

— „Ce vreți? La ce ați venit aici? Ce vreți?” Drept orice răspuns, femeile își împreunează mâinile, îl ațintesc, clătinând capul cu lacrimi șiroaie, pe obraz.

Vizitiul de peste zi, cade în genunchi, îi cuprinde mâna:

— „Tu ești Traian! Nepotul lui Nașu! Și mie mi-a dat tot numele tău! La toți băieții din sat, botezați de dânsul, le-a zis Marcu-Ulpiu-Traian, ca ție!”

Sandu se alipește și el de Traian:

— „Zi-ne, rugămu-te, când vine dorobanțu vostru? Că Moș Marcu așa ne-a zis, că are să vină?!”

Iară femeile, tremurat și fierbinte:

— Intoarce-te, maică, îndată în Țară! Că Ungurii să nu puie mâna pe tine!”

— „Că doar unde n-a vrut să te facă bietul bunicu-tău catană ungurească, l-au necăjit atâta

„Du-le în țară cuvânt de rugă, să nu ne părăsească!”

Traian, într-un sfânt avânt de milă, zguduit din toate fibrele ființei lui simțitoare, deschide larg brațele, părându-i-se că pe întreg Ardealul, prin aste câteva ființe, îl atrage la inima lui, îl mângâie, îl încălzește:

— „Dacă ați ști, ca mai toți acolo nu trăim decât din durerea voastră! Ne pare veac până în clipa, când vom sări într-ajutor!”

O slabă iluminare se întinde pe chipuri.

Se strâng mai tare în jurul lui, cu ochii la buzele dătătoare de nădejde.

— „C-aicea-i prăpăd mare... prăpăd mare...”

— „Numai ceva răbdare să avem, le spune Traian: „Că, odată săriți într-ajutoru1 vostru, să rupem pentru totdeauna lanțurile robiei... Dară spuneți-mi și voi mie: De maică-mea ce știți?”

— „E la Ponorel, la neamuri...”

— „De ce nu mi-ai spus peste zi?” întreabă Traian pe fostul lui vizitiu.

Acesta îi ieà iar mâna într-a lui, o duce la buze:

— „Azi tot vroiam să-ți grăiesc... Dară-i așà de greu, când bănuiala, iscoada, te urmăresc pas cu pas”. Știi ce mi-a zis primarul azi, în fața ta, pe ungurește? Că, mă spânzură de limbă dacă afli tu ceva de Nașu...”

— „De Nașu?!” strigă Traian: — „De taica-moșu?! — Și rugător, de la unul la altul: „Anume ce?”

Un suspin înnăbușit de lacrimi pornește în jurul lui. Pe încetul, cu greu, în chinuri ce-i sfâruia inima de durere, din crâmpeie, de la unul, de la altul, întocmește întregul calvar:

Venise un Ungur în sat. S-a dat drept prieten cu Valahii... S-a dus la părintele să se sfătuiască amândoi, pe care Rumâni să-i treacă în țara liberă, că el se ziceà plătit de România, ca să scape cât mai mulți Români de război în folosul Ungurului. Bietul popă, de bună credință, i-a înșirat o listă întreagă... A doua zi, de pe lista ceia i-a strâns jandarmul pe toți, cu popa în frunte. I-au legat cot la cot, i-au purtat o vreme pe jos, pe la Scărișoara, pe la Tomești, Dealu-Mare, până la Deva... Pe urmă iar au întors înapoi, i-au ținut o zi și o noapte în beciul primăriei, pe urmă i-au scos prin celălalt capăt al satului.”

Inima lui Traian bate să se rupă:

— „Și taica-moșu erà între ei? Intre ei?”

Ei se opresc din spus și se uită unii la alții, întrebători și tac.

Traian simte că nu i s-a spus totul:

— „Pe urmă?”

Fiecare cuvânt, prefăcut în foc, îi cade pe suflet, îl arde:

— „Și taica-moșu’?”

— „Când s-au întors înapoi de la Deva, mai să nu-l cunoaștem! Rămăsese doar o mână de om, din moșneagul voinic... Și negru-negru la față, și părul alb ca țigaia.”

— In dreptul casei noastre, a căzut grămada, de slăbiciune. Jandarmul l-a croit pe spinare: „Etore, te ven Kutya! — înainte, tu, câine bătrân!” — i-a zis. Și el s-a rugat: „O gură de apă, îngăduie-mi...” Dară n-au vrut s-audă...”

Acuma Traian, la rândul lui, îi ațintește cu ochi de friguri:

— „Și pe urmă?”

— „...Cică l-au dus până în Cluj... Acolo a căzut de-a bine...”

Cutremurat de oroare, îngână rugător:

— „Cum?”

— „A căzut mototol la pământ.” Atuncia, ceata de derbedei, ce li se luase pe urmă, s-a năpustit asupra lui, huiduindu-l, scuipându-l.”

— „Unul l-a pălmuit.”

— „El a vrut să-și ferească obrazul în mâini.”

— „Dară n-avu putere să ridice brațele, că erà slab și lanțul atârnà greu.”

— „Și a încremenit, cerând: Apă!”

Traian nu mai poate! Cade pe scaun, cu obrazul în palme:

— „Vai, vai, vai!”

Atâta suferință nu-și închipuise că poate să încapă într-un suflet de om.

Băieții amândoi, unul în dreapta, altul în stânga lui, îi netezesc, tăcuți, mâinile, în vreme ce femeile își șterg lacrimile. Intr-un răstimp întreabă:

— „Și mama?”

— „Miaică-ta s-a tinut de el, când l-au pornit spre Deva. Acuma ni s-a spus, că niște neamuri au oprit-o în Ponorel ca să o treacă în țară, pe la Brețcu, dincolo de Brașov.

— „Și cine mi-a scris să viu că dânsa mă cheamă?”

Mirați, cască ochii mari:

— Ți s-a scris să vii?! Cine puteà să-ți scrie să cazi în mâna lor? Că noi și așà am încremenit, când am aflat greșala ce-ai făcut, venind.”

După o clipă de chibzuială, șoptesc într-un glas, cu toții:

— „Te-or fi atras ei, în cursă!!”

Și înfiorați și rugători:

— „Cată de fugi, mâine, înapoi!”

Singurel, în odaie, Traian își frânge, disperat, mâinile:

O, Doamne, e îngrozitor ce aflase! E îngrozitor! I-e sfâșiiată toată ființa lui lăuntrică. Ii vine să înnebunească! Săracul bunic!... Dară se poate, atâta salbătăcie?!... Are să se întoarcă în țară și are să cutreiere sat de sat, târg de târg, în lung și în lat, cerând răzbunare și dreptate!

Iși apasă mâinile pe inimă. Plânge. Cu ochii mari deschiși, în sus, la cer, se căznește să-și întocmească un portret de bunicul ultimelor clipe. Dară închipuirea lui îi scoate mereu înainte, chipul voinicului -ciubărar cărunt, care, în zilele de răgaz, aici în Albac, ținându-l pe el, micuț, pe un genunchiu, aplecat ușurel spre dânsul, învățase marșul lui Iancu, tăind aerul cu gesturi încete, ale brațului vânjos în mâneca largă, a cămășii.

Ar vreà Traian să-l vadă slab și prăpădit, în colbul șoselei și fără de împotrivire la batjocurile bestiilor ungurești. Și acestui martir să-i șoptească, acuma, toată dragostea lui desnădăjduită, ce-i va fi lipsit atâta, când a alunecat nemângâiat, și chinuit, în veșnicie... Dară înaintea lui răsare tot celălalt taică-moșu’, îmbătrânit, ce-i drept, însă tot chipeș, și pe acela îl vede încremenit în moarte, încremenit în veșnicia unui vis aievea.

Copleșit de netărmurita-i mâhnire, rămâne nemișcat, fără gânduri, cu bărbia în piept, cu fruntea în palme. Pe urmă, pe nesimțite, se pomenește dorind, ca drumul lui aicea, cu toate ucigătoarele-i emoții, cu focul în care s-a vârît și dânsul, să fie doar peripeții de vis, din care să se trezească iarăși în odăița lui Toader Surdu, ori în cămăruța lui din București, în tovărășia colegului Agapie, cu viața de sârguință la Universitate, de dulci nădejdi urzite cu Coca.

Tot atuncea își trage de seamă despre slăbiciunea unor asemenea gânduri. Să fie treaz, în fața Adevărului! De va fi nevoie, în Adevăr să se stingă! Ori, el străbătut de dânsul, să vorbească, în țară! Că numai așà va izbuti să miște! Luat de un frig, Traian se desbracă, intră în pat, strângându-se ghem. Adoarme adânc.

L-a trezit finul lui taica-moșu bătând in ușă și prefacandu-se mânios:

— Eu nu pot pierde vremea! Mai pleacă domnii?

Traian îi zâmbește trist:

— „Intr-o jumătate de ceas plecăm! Mă îmbrac și numai cât gust ceva, în birt”.

— „In birt sunt domni mulți... Mai bine domnul să mănânce în altă parte!” Și-i face din ochi.

Traian nu pricepe.

Când intră în sală, din mulțimea ce se așteptà să vadă, zărește doar la o masă, în mijloc, câțiva jandarmi și civili, chefuind.

Traian s-apropie de birtaș să achite socoteala.

Sandu alergase să facă pe tălmaciul.

Lui Traian i-e foame. Socoate că n-are nici un înțeles graba vizitiului.

Se așează la o masă, poruncește ceva gustare.

La masa cealaltă e un râs turbat... Băiețașul de serviciu se învârte în jurul lui Traian cu fălcile încleștate, cu umerii obrajilor aprinși.

La urmă se reazămă de o masă și cu brațele încrucișate pe piept, duce ochii când la Traian, când la celălalt grup.

Acolo, uneori, între ciocnirea paharelor se oprește o clipită, asemenea și larma. Și atunci, cu capetele la un loc se șoptește un timp ceva, ce se sfârșește cu aplauze, cu ropote de picioare.

Deodată prinde a vorbi numai unul, ascultat de ceilalți, în tăcere plină de haz, iar când sfârșește, e un delir, nu alta.

Băiețașul de serviciu rămâne însă ca de piatră, cu aceeași căutătură îngrijorată, de la Traian la dânșii.

Unul din ei îl observă. Ii face semn cu degetul:

— „Psst!”

Copilul se apropie.

I se dă o poruncă.

Spre marea mirare a lui Traian, băiatul pare a se împotrivi cu o ridicătură din umeri.

I se repetă porunca.

Aceeași împotrivire, la băiat.

I se bate cu pumnul în masă.

Băiatul începe a scânci.

Traian se tulbură: Ce vor de la el?

Atuncea se ridică unul din ei și îndreptându-se spre Traian:

— „Spun eu la domnul, ce nu vreà boul ăla de Valah să spuie!” Și arătând pe cel care le vorbise la urmă, de stârnise hazul cela mare:

— „Dumnealui spus la noi o întâmplare, de când intrat Ruși la Bucovina.

Și în vorba lui stricată, povestește:

— „S-au așezat, pe o noapte în gazdă la un popă român, un colonel rus, un căpitan, un locotenent, un sublocotenent. Popa aveà nevastă, o soră, o fată și mamă bătrână. Li se servește ofițerilor Ruși o masă strașnică. După ce mănâncă ei bine și beau și mai bine, numai ce cade capul colonelului pe umărul fetei popii care iese cu el să-l culce. După un timp, numai ce cade capul căpitanului pe pieptul surorii popii, care iese cu el să-l culce... Peste puțin cade capul locotenetului pe pieptul preotesei care iese cu el să-l culce. Când s-a văzut popa numai cu sublocotenentul și cu mamă-sa, zice popa:

Domnule locotenent! Că s-a dus domnul colonel cu fiică-mea... De!... E frumoasă și tânără, fata... Că s-a dus domnul Căpitan cu soră-mea, nici ea nu-i urâtă... Nevastă-mea încă nu-i de aruncat... Dară, d-le sublocotenent, pe D-voastră am să vă rog să cruțați bătrânețile sărmanei mele mame! Unde ce-și pune baba mâinile în șold și către fiu-său: — „Mă rog, ce te amesteci? Ce-ți pasă ție? Ce, vrei să faci zarvă în casă? Și ce, dacă-s bătrână? Și apucând pe sublocotenent de braț, se scoală în picioare: — „Ce? Krieg ist krieg! — războiul e război!”

Alt urlet frenetic la masa ungurilor.

Traian nu clipește. Iși mușcă limba să nu răspundă, să-și păstreze stăpânirea de sine, să nu li scuipe în față întreaga lui scârbă de dânșii.

Cel care-i vorbise, se întorcea fălos, la loc. Trece pe lângă băiețașul de serviciu:

— „No, strigă izbindu-i un pumn în obraz: „N-a fost așa mare lucru. Spus eu, daca nu vrut spui tu!”

— „Tu ții cu Valah, tu kutya! zbiară altul, trântind cu pumnul în masă.

— „Poftim, la tine!” sare altul și-l arde cu o biciușca peste cap.

Traian aude un gemăt subțirel și disperat. Se scoală în picoare. Il vede pe copil neclintit, cu palmele larg deschise, ocrotindu-și fata, iară printre degetele dreptei, o dâră de snâge, prelungindu-se pe podul manei.

I se face negru înaintea ochilor! Uită de țară ungurească, de condițiile critice în care se află aici. Dintr-un pas e lângă copil, îl cuprinde cu brațul, toarnă apă din paharul în care își pregătise să bea.

Dară Ungurii, îndârjiți, vor să i-l rupă din mâini:

— „Așà?! Tu te amesteci între noi?!”

Și-i ard altă cravașă peste cap, băiatului. Copilul își pierde simțirile.

Traian răcnește:

— „Călăi”

Atâta așteptase și ei! Il rostogolește pe scări, îl îmbrâncesc spre primărie, însoțind fiecare cuvânt, fixare ghiont, cu înjurături și amenințări.

Traian pricepe că s-a sfârșit cu dânsul. Liniște mare i se lasă pe suflet. Gândește la bunic, la celălalt martir. Iși zice că sângele lui, alături cu al altora, va înmulți, poate, întărind, conștiința în Idealul sfânt, la cei din țară.

Primarul îl primește, frecându-și una de alta palmele uscate:

— „Crezut tu, că la Ungaria jucam cum cîntă România?! Acuma poate tu vrei să fii slobod la cătănia, numai prea târziu!”

Ii trec mâinile în lanțuri.

— Iac așa! Noi trimes pe cîne de Marcu pe alta lume, că nu vrut să te deà la catana ungur. Acuma poftească el sa vadă, dacă noi n-am putut s-aducem pe tine aici!”

Râd sălbatic, buzunărindu-l, scotocind portofelul, răsfoind hârtiile.

— „Acuma spune: E mare pricopseală la România?”

Și loviți deodată cu toții de o ideie, îl împing spre ușă.

Mirat vede Traian, colo jos la scări, mulțime de capete de femei, de bătrâni, copii. Cum îl zăresc, unii prind a huidui, pe când alții, tăcuți, îl privesc. Intre aceștia, Traian deosebește pe finul lui taica-moșul și pe cele trei femei.

De sus, de pe scări, cu capul palid, înclinat ușurel spre dreapta, Traian, cu mâinile legate în lanțuri, se uită înduioșat, la cei tăcuți.

— „Spune-le”, strigă un jandarm, arătându-i cu amândouă mâinile norodul: „Cum trăiește valah la România?”

— „Nu cum țigan, gol și rupt?”

— „Sub pământ, în gropi?”

— „Și hrănit cum câne?”

— „Și muncit cum bou?“

— „Spune?””

I se cere părerea... în clipe ca acestea, nu numai fapte strălucite în vaza tuturor, ci și un simplu cuvânt, poate să fie spre fala unui neam, ori spre rușinea lui.

— „Spune!!“ îl ghiontește un jandarm.

De jos, din mulținte, fețe galbene, ridicate la el, sunt într-o chinuitoare așteptare.

Traian se simte, deodată, cum n-ar mai fi al pământului; cum ființa lui intimă, desprinsă de lume, începe a se îndreptà spre taină și desrobire... Iar colo jos, în mulțime, rămâne zbuciumul și nemângâierea.

Din înălțimea unde sufletul lui pe toată clipa s-afundă, el are acuma prilejul unui cuvânt ce nu s-ar mai uità, de cei cari l-au auzit.

Jandarmii îl ghiontesc din ce în ce mai de-aproape:

— „Grăiește Kutya.”

Ii zic ca lui taica-moșul — Kutya.

Un val cald și duios îi străbate tot trupul, îi învăluie inima, îi dă putere să sfideze chiar moartea. Strigă de răsună văzduhul:

— „Decât pane și unt și ochii în pământ, mai bine pâne cu sare și ochii la soare!”

— „Ah, Kutya!“

Și tabărăsc pe el, îngrămădindu-l în casă.

— „Impușcat!”

— „La spânzurătoare!”

Afară, mulțimea încremenită, așteaptă.

CAP XVII.

Traian stă de două săptămâni, în întunerecul pivniței umede.

L-au adus aici noaptea. Unde o fi, nu știe. L-au purtat o săptămână, din post în post.

Se simte slab tare, fără de nici o putere, în voia unor brute fără de milă, care se fac a nu pricepe, când cere o picătură de apă, ori o clipă de odihnă, și care l-au bătut zile în șir să-i scoată declarații asupra pregătirilor militare ale Româniii.

Oare ce va mai fi, acuma, în țară? Poate, că e război fățiș cu Ungurii, și de asta și chinurile astea pe dânsul. Oare făcutu-s-a vreo intervenție pentru el? Cine știe de se va fi primit telegrama! Ca mâine-poimâne dispare el cu totul. De cele mai multe ori pacinic gândește la moarte, mângâiat că frica nu i-a mânjit conștiința. Dară, câteodată, o jale adânca îl cuprinde, de tot ce-i este dat să părăsească pe lume..

Coca!

Oare ce sublimuri necunoscute va fi să afle Dincolo și care-i vor puteà mângâia de dânsa?

O strigă cu glas:

— „Coca!”

Dară în tăcerea umedă și neagră, vocea lui răsună înfiorător de straniu.

Atuncea îndoielile încep a-l hărțui:

Oare înțelept a făcut el, să vie aici, să se arunce, din proprie voință, în foc?

Și tot felul lui de-a fi, cuminte a fost? Cu dânsul ori fără dânsul se va resimți un bine cât firul de nisip, pentru România și românime? Iată suferinți, sacrificii, fără de nici un rost îndurate.

In clipe de astea, de sfârșeală morală, în întunericul ce-l înconjoară, i se arată bătrânul cu priviri rătăcite, care, căzut în colbul drumului, cere cu glas de moarte: „Apă”, iar droaia sălbatecă și rânjindă îi răspunde scuipându-l.

Traian îngână tulburat de remușcare și suferință:

— „Taică-moșule... Taică-moșule....”

Ușa se deschide repezit și paznicul, cu felinarul prins la piept, s-arată.

Alături de dânsul este un soldat vrâstnic cu baioneta la pușcă.

I se face semn lui Traian să-i urmeze.

E între paznic și soldat... Nici nu se întreabă ce are sa mai fie cu el, doar își ascultă, pe asfaltul sălii, zângănitul sumbru al lanțului de la picioare.

Dau pe un gang îngust, lung, cenușiu, cu multe uși într-un părete.

In fața unei uși se opresc, îl vâră pe Traian acolo.

E o cămăruță ca de spital. Dar e luminoasă! Traian zâmbește în neștire cerului albastru, pomilor cu frunze mai ofilite.

Acolo soldatul îi spune pe nemțește, pe când păzitorul îi scoate verigele din jurul gleznelor:

— „Să te pregătești, că la amiază mergi înaintea judecății. Acuma vine bărbierul. Colo sunt lucrurile dumneatale.”

Erau hainele și rufele de care-l desbrăcase, când sosise aici.

Lovit de o copilărească nădejde, caută prin buzunare, crezând să afle cruciulița dispărută încă în încăierarea din Albac.

Zâmbește trist: cruciulița să i-o înapoieze, când, ca hoții de drumul mare, sub ochii lui primarul și jandarmii își împărțise între ei, banii din pungă?

La amiază, același soldat, cu baioneta la pușcă, l-a dus înaintea judecății.

A așteptat însă ceasuri, pe un coridoi în care vântul intrà printr-un capăt, ieșeà pe celălalt

Cei de față se așteptau să-l vadă leșinând de emoție. Și iată că-l văd cu capul în jos, încruntat, posomorit.

Il bate careva pe umăr. Intoarce cu sila ochii într‘acolo. Soldatul îi face semn să vie după dânsul.

Se duce.

De data asta îl întoarce în odăița în care-l condusese ca să se îmbrace pentru judecată.

Gardianul îi spune că, a doua zi dimineața, are să plece cu un agent polițienesc până la granița românească.

I se aduce tot atuncea mâncare caldă — cum nu mâncase de două săptămâni — și un pahar cu vin. Incălzit, sătul, Traian adoarme butuc.

A doua zi la opt dimineața, se suie într‘o brișcă galbănă, alături de un agent și pornește spre țară.

Dacă dorește el acuma să se mai vadă odată acolo — este numai ca să li spuie tuturor, tot ce judecă el, despre această trădare rușinoasă, pe urma căreia, o zi nu mai vreà să trăească!

O, visurile lui mari și frumoase cum se sfarmă spulberându-se deodată!

Și Coca? Și Conu’ Alecu?

Parcă să și vede strângându-se tus-trei la un loc — amestecându-și durerea și cumplita dezamăgire — cu care nu va mai puteà trăi.

Agentul fură mereu cu ochii la dânsul, nedumerit de chipu-i întunecat.

Ii spune pe nemțește, făcându-i din ochi:

— „Bucuros, că te întorci?”

Traian ridică din umere, strâmbând din buze:

— „Indiferent!

— „Atuncea de ce te întorci?

— „Știu eu? — și după ceva gândire: „cum se cheamă târgușorul ăsta?

— „Ditro.”

— „Ditro?! Așa aproape de România?!”...Și parcă o căldură îl ieà de la inimă.

Insuflețit puțin, cu o umbră de zâmbet:

— „După Ditro vine Tulgheș, și pe urmă Prisecani.”

— „Da. Noi însă nu vom înconjurà atâta.” Mergem pe alt drum, care duce prin deal, de-a dreptul. Nu e toată calea de trăsură. Ai să poți merge pe jos?”

— „Cred că da — face Traian mirându-se într‘ascuns, de drumul ăsta prin poteci furișe, când ar fi fost mult mai ușor și cuminte pe șoseaua Tulgheșului.

Agentul, cum ar fi vrut să împrăștie orice bănueală, încearcă a-l lămuri:

— „Pe cărarea ceia, ajungem la un pichet de grăniceri al nostru: Acolo dumneata te odihnești câteva ceasuri, pe urmă o iei pe poteca ce duce la pichetul de grăniceri români din fundul pădurii Bradului.”

— „Pădurea Bradului?” strigă Traian: „dar asta-i în munții satului meu, Străjări.”

— „Tocmai”, face agentul, „s-au înștiințat ai: dumneatale, că azi sosești prin Bradu.”

Traian e în mare cumpănă; îi vine să se bucure, dar să și plângă de disperare. Nici el nu știe bine în voia căruia din simțimintele astea două s-ar puteà mai ușor dà.

Brișcuța ușoară, pe două roate, îi duce tot mai departe, pe străzi, afundându-se din ce în ce, în ulicioare mărginașe, cu aier de sat.

E toamnă de-a bine. Frunzișul copacilor e rar și îngălbenit. Vița de vie roșise și dânsa.

Traian se întreabă, dacă cei de la curte au plecat ori ba, la București.

Iși zice, cu dulce înfiorare, că, deseară va vedeà-o pe Coca, poate; că mâine, pe vremea asta, de atâtea ceasuri vor fi fiind împreună.

El are să le spuie deodată, însă: viața cruțată de Unguri, de hatârul prietenei lor România, ar fi pentru el o rușine de toată clipa, încât s-a hotărât să moară.

Acuma trăsura urcă la deal, pe un drum croit în brădeț. Ici-colo mesteacăn! albi și subțirei tremură în bătaia soarelui frunzișul auriu. In depărtare, creștetele de munți sunt ascunse în ceată. De prin desișul codrului, isvorașe vioaie și limpezi se revarsă în cascade naturale, pe marginea șoselei. Traian, bagă de seamă, cu ce nepăsare privește el astăzi firea atât de admirată până acuma. O înstrăinare desăvârșită s-a petrecut într-o minută în inima lui, pentru tot ce-l legase de lume. Doar gândul de Coca, cât mai trăește viu. Cu el are să s-afunde în moarte.

— „De-acuma ajungem”, spune polițistul, aratând o căsuță văruită și cu cerdac boit albastru.

Din ușă, agentul e salutat de bun-sosit, de grăniceri, cari, vorbind cu el, tot măsoară pe Traian.

Ce-or fi zicând ei pe ungurește? Traian nu știe, dară i se pare, că zâmbetul lor are ceva furiș și dușmănos, ca zâmbetul jandarmilor din birtul din Albac.

S-așează cu toții să mănânce. Il îngrămădesc pe băiat mai ales cu băutura:

— „Cinstim s-ajungi cu bine!” îi zice unul pe românește.

Traian se scoală și-și toarnă apă:

— „Nu-mi place vinul.”

In sfârșit, minuta de plecare sosește.

Se scoală să-și ieà rămas bun. Atuncea polițistul dă o părere: Traian să-i scrie tot acuma un cuvânt de mulțumită, că l-a dus cu bine pe pământul românesc.

Traian stă pe gânduri:

— „Incă nu sunt pe pămnâtul românesc.”

Il chiamă pe cerdac, îi arată, nu tare departe, trei drumuri în răscruce și o barieră deschisă:

— „Acolo ești pe pământul românesc.”

Traian zâmbind politicos, dar hotărît:

— „Acolo dau biletul!”

Se învoiesc așà.

Se chiamă un soldat, i se vorbește ungurește, tălmăcindu-i-se lui Traian:

— El te duce până acolo, ca să-ți arate și calea, care duce la pichetul românesc. La despărțire, scrie pe hârtia asta un cuvânt, care să-mi fie o dovadă — face agentul — întinzând lui Traian hârtie și plumb.

Pleacă alături de soldat. I se pare așa de curioasă lui Traian întovărășirea tocmai de către o specie dintre acelea, pentru cari are, cel mai adânc dispreț, și parcă și ură!

La o cotitură însă, soldatul se oprește, privindu-l lung.

Traian se oprește și el, înapoindu-i privirea;

Soldatul e un om vristnic, cu spinarea încovoiată, cu brazde pe chipul muncit.

Traian, mirat, își zice, că nimic respingător nu găsește în ungurul acesta.

Celălalt o ieà la drum:

— „Mergem, domnule!” șoptește: „dar nu te uità la mine, să nu ne prindă vorbind. Eu spun drept la dumneata: ei spus la mine să arăt drum greșit, care duce la alt pichet unguresc. Acolo prinde pe dumneata fără hârtii la mână și arestează... Să știi, că drumul care este mai pe dreapta, acela duce la România. Eu am să spun la ei, că dumneata n-ai vrut să apuci unde am atătat eu, nici n-ai vrut să dai bilet... Ei vor să dovedească la România, că te-au adus până în țară, și că din România ai dispărut... Ei au ciudă mare pe România.

— „Da?” șoptește cu foc Traian.

— „Da! Eu spun drept! Eu sunt ungur acuma. Murin Ianoș chiamă. Da’ bunicii meu fost Marin Ion. Tata, dacă văzut, că e greu de trăit altfel la Ungaria, s-a chemat Murin Ianoș, la mine zis tot așa, n-am mai grăit rumunește. Da’ la mine tot grăiești ceva în suflet bun pentru romin... Uite acuma noi apropiem... Apuci pe colo, la stânga. Uite copil, colo, la barier. Fă a întreba unde drum la pichet român. Pe urmă fuge să n-ajungă Ungurii din urmă... Eu întorc mânios, înapoi.”

Când sunt aproape de tot, Traian chemă la dânsul băiețașul arătat de soldat și care stà călare pe stâlpul ce închide granița.

Copilul îi strigă fără să se urnească:

— „Ce vrei?”

— „Unde-i drumul spre pichetul românesc, băietele?”

Copilul îi arătă pe cel mai din stânga, unde erà și el:

— „Aista!”

Traian, cu subînțeles din ochi, către soldat, șoptește:

— „Să trăești și mergi sănătos!”

Soldatul mai spune:

„Numai fuga, să n-ajungă din urmă.”

— „Băiețele”, îndeamnă Traian copilul: „Mă duci tu la pichet?”

Țărănașul sare sprinten, vine lângă el:

„Te duc!”

— „Numai să o luăm fuga, că mă urmăresc Ungurii”, zice Traian, iuțind pasul.

— „Nu calcă ei peste graniță”, face copilul, cătând să fie într-un pas cu Traian.

— „Ungurul e a-l dracului, bre!“ spune Traian cu dinadins.

— „Știm și noi! Da’ dacă-l văd, șuier odată în două degete, de se aude dincolo de post.

Mergeau de un timp. Incepuseră a gâfâi.

La o depărtare mică, băiatul arată o căsuță pe dâmb:

— „Acolo-i pichetul!”

Se oprește, cu gura întredeschisă și ascultă.

Cu degetul în aer, încotro venise și ei:

— „Un tropot de cal!”

„Să fugim, spune Traian.

Se ieau de mână și o pornesc în goană.

Deodată copilul strigă:

— „Ungurul!”

Fugind mereu, întorc amândoi capul. Traian recunoaște, în călăreț, pe agentul de poliție. Strigă băiețașului:

— „Șuieră!”

Copilul, cu degetele în gură, începe a slobozi un șuier prelung și continuu.

La pichet pornește mișcare.

Țărănașul strigă:

— „Ne-au auzit! și șuieră mai îndârjit.

Deodată, un sgomot scurt, repetat, de armă ce se descarcă, întrerupe vibrațiunile străpungătoare ale șuieratului subțirel.

Traian, băiețelul, se opresc, se uită spre pichet, întorc privirile în urmă.

Dară abia de mai zăresc calul și călărețul, ce se întorc în goană nebună, pe unde venise.

— „A vrut să ne împuște!” râde copilul...

Rămâne însă cu ochii la Traian.

— „Te-a nimerit glonțul?!”

Traian, răzămat cu mâna de umărul copilului, pășește încetișor, răsuflând răspicat, ca lovit de o osteneală mare... Ținând dreapta pe mimă, se trage dincolo de șanț, în marginea pădurii.

— „Dă fuga la pichet... Spune să vie iute, careva.”

Copilul aleargă tot un suflet, slobozind din când în când, printre degete, șuierătura lui haiducească.

Soldații găsesc pe Traian culcat pe dreapta, cu capul căzut pe braț. Pare că doarme...

— „Te miră de n-o fi gata.”

— „Oare nu-i el, pe care-l așteaptă la Mănăstire, în Brad, boierii de la Străjări?”

S-apleacă pe dânsul.

— „Uite” — arată unul cu spaimă; „uite, sânge!”

— „Fuga, bre, targa, că-și dă sufletul aici, săracu!”

Il pipăie:

— „E cald încă.”

Traian deschide o lecuță pleoapele.

Cu binișorul,căutând să-l ridice, soldații îl întreabă:

— „Cum te chiamă?”

El tremură, fără glas, buzele:

— „Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu.”

Se uită cu băgare de seamă împrejur. Cerul i se pare sus-sus. In jurul lui o mulțime de capete mărunte; iară pe el se simte micuț-micuț, doară de o șchioapă răsărit de la pământ.

— „Cum te cheamă?” întreabă soldații, ridicând targa pe umeri.

El tremură iarăș buzele, în nedeslușită șoaptă:

— „Marcu-Ulpiu-Traian-Stănoiu...”

I se pare că în râsete voioase, glasuri pline, de copii, îi răspund:

— „Gălușca, broscoiu.”

Zâmbind moale, Traian întinde mâna, murmură nedeslușit, cu ochii stinși:

— „Nu mă cheamă așà, mă, că vă iau nasu...”

Pe drumul larg, ce merge afundându-se în desimea bradului, către Țară, un călăreț și un biciclist coboară tot un suflet.

Cei din jurul lui Traian strigă:

— „Doctorul!” Și unii o ieau la fugă spre el.

Doctorul îi ajunge, s-apropie de targă, ascultă povestirea, ațintind pe Traian, pe când subchirurgul desface curelele unei lădițe, scoate din ea bandaje, foarfece, un halat ce trece doctorului.

I se descheie haina lui Traian, i se taie cămașa în partea ce sângerează.

Toți împrejur, în adâncă tăcere, urmăresc mișcările doctorului.

Acesta pipăie, s-apleacă, se ridică, pipăie din nou.

Deodată, Traian, într-un gemăt scurt, își pierde cunoștința.

— „A murit!” îngână băiețașul de țăran, devenind mai alb ca pânza cămășii de pe el.

Doctorul își cată înnainte de treabă: înfășură coșul pieptului în fel și chipuri, fuga-fuga, cu câte un cuvânt scurt către subchirurg.

După aceea îi dă bolnavului câteva picături printre dinții încleștați, îl freacă cu ceva pe la tâmple, îl înțeapă cu un ac anume în dreptul inimei.

Traian deschide ochii.

Țărănașul îngână:

— „Invie!”

Toți zâmbesc, iar doctorul clatină capul:

— „Invie, bre! Că doar nu moare românul cu una, cu două!... Ba are să se facă îndoit de voinic, flăcăul nostru!”

Și îndreptându-și spinarea și întorcându-se în partea din cotro venise împușcătura, ridică amenințător brațul:

— „Are să se facă îndoit de voinic, ca să-ți plătească cu vârf și îndesat glontele mișelesc, o, Arpade fălos și fricos!

Ca din alte lumii glasul pădurilor repetă:

— „....Arpade fălos și fricos!...”

— „.... Fălos şi fricos...” întăreşte clolotitor sufletul fericirii întărește clocotitor sufletul stâncilor, ducând până departe îndemnul prevestitor.