Cuccuu...cuccu...se auzi în tăcerea parcului. Tânăra artistă ce sta în fața șevaletului cu ochii pironiți la un punct în depărtare, tresări ațintindu-și urechea, apoi iar cată să cuprindă cu ochiul un colț de pădure pentru a-l așterne pe pânză.

Cu-cu!...se auzi de astă dată mai aproape. Copila puse paleta pe un trunchi de copac, își șterse mâinele cu batista și se uită mirată împrejur... Nimeni. Aruncă o privire asupra ceasului ce-l purtà pe mână, ascunse penelul în cutie și se găti de plecare.

Abia făcuse câțiva pași când auzi din nou, aproape de urechea ei, repetându-se ca o șoaptă: cu-cu...

Se opri puțin locului; de sub trunchiul unui tei se ivi un tânăr, cu ochii nespus de vioi și un zâmbet copilăresc pe buze.

— V-am speriat, domnișoară?...

— De loc, domnule, și dacă nu te-ai fi arătat, aș fi fost încredințată că sunt jucăria unei păsări rătăcite.

— Întocmai...Mi-ați rostit adevăratul nume în aceste două cuvinte: pasăre rătăcită!... Da, sunt o pasăre rătăcită!

Cristina, căci așa-i zicea, ridică ochii, niște ochi cuminți de un albastru cam șters și înțelese dintr-o privire rostul acestor cuvinte.

Nu erau vorbe banale sub care se ascunde de obicei stângăcia unui început de convorbire.

De aceea, drept orice răspuns, îl învălui într-o privire plină de bunăvoință, care dete curaj acestuia să urmez.

— Explicația cuvintelor ce mi-au scăpat, nu v-aș puteà-o da poate niciodată; mă voi mărgini să spun că sunt singur pe lume și nu am decât o tovarășe, arta mea, căreia m-am devotat cu trupul și sufletul...

— Și care nu mă îndoesc că vă răsplătește, răspunse ea.

— Nu vreau să spun că e ingrată cu mine dar nu mi-a dat încă prilejul să fiu mulțumit,

— Cărei ramuri de activitate v-ați devotat? întrebă sfioasă Cristina.

— Sculpturii...

Și tot urmând a-și mărturisi unul altuia încercările făcute și deziluziile suferite, cu ușurința și sinceritate a două suflete de artiști, nu băgară de seamă că se cunoșteau abia de o jumătate de oră și că nu-și spuseseră încă numele.

Tânărul povesti în puține cuvinte cum se afla acolo. După multă stăruință căpătase în parcul Carol un pavilion în care își instalase atelierul.

De la o vreme îl cuprinsese nostalgia să-și plimbe pașii prin grădina părăsită, ori de câte ori avea un moment liber.

Intr-una din aceste plimbări, descoperise într-un colțișor retras șevaletul pe care erà așezată o pânză nouă și se simți atras într-acolo.

Apropiindu-se, zărise la câțiva pași o siluetă de femee care nu puteà fi decât stăpâna șevaletului.

Cu toată curiozitatea de care era stăpânit, ezită să se apropie, căci știà din experiență că artistul nu trebue turburat în clipele sublime de inspirație, și se îndepărtă fără zgomot.

In ziua următoare, la acecaș oră, acelaș tablou i se înfățișà înaintea ochilor, cu deosebirea că de astădată, artista erà aproape ascunsă sub o umbrelă mare, roșie, care formà un punct enorm, umbrind pajiștea inundată de lumina soarelui.

Astfel reuși cu ajutorul umbrelei să privească fără a fi văzut și-și putù satisface curiozitatea.

Pe pânză începeà să se deslușească o fărâmă de cer, un colț de pădure, începând cu verdele cel mai deschis și sfârșind în zare cu un verde de cea mai închisă nuanță. Lucrul erà la jumătate, dar un ochi de artist ar fi putut descoperi că nu erà de mâna unei începătoare.

Aceasta ațâță mai mult curiozitatea admiratorului nebănuit.

Când se produceà mișcare sub umbrelă, tânărul tresărea retrăgându-se rușinat, ca și când ar fi comis o faptă rea.

In drum spre atelier, făceà fel de fel de reflecții. Cine puteà să fie această femee?

Poate vreuna din artistele cunoscute lui sau poate nici nu e artistă, ci numai o amatoare, îndrăgostită de natură.

Oricum, ce ar puteà gândi despre el, dacă ar căuta să pătrundă cu tot dinadinsul în viața ei?

Deseori se izbea la ușa atelierului de vreun client, căruia îi făcuse vreo lucrare și veneà să și-o ridice. Întâmplarea din parc i se ștergeà cu totul din minte când, în atelier, clientul îi atrăgeà atențiunea asupra vreunui surprinzător defect de amănunt în executarea lucrării comandate.

Artistul îl ascultă cu răbdare, satisfăcându-i dorința dintr-o trăsătură a degetului cel marc, cu care obișnuià să modeleze.

Într-o după amiază se întâlni față în față cu necunoscuta din parc, pe care n-o zărise până atunci decât după umbrelă.

Erà pe înserate și el pornise să respire aerul proaspăt și îmbălsămat al parcului, după o zi de muncă încordată.

Din capătul aleei, o văzù venind spre dânsul purtând într-o mână cutia cu cele necesare pentru pictat, iar într-alta umbrela îndeajuns cunoscută.

Când se apropie mai mult, subțire, cu capul puțin înclinat într-o parte, sculptorul nu se putù reține de a scoate o exclamație de surprindere.

Trăsăturile chipului acesta nu-i erau cu totul străine...Le mai văzuse undeva...Când?...

Aevea, în ceața inspirației, la începutul carierii lui. Le căutase pretutindeni în dorița de a creià ceva măreț, piatra fundamentală a templului pe care începeà să-l înalțe.

Chipul acesta care nu puteà trece drept frumos aveà totuș un farmec deosebit.

Îl căutase la Paris, prin saloane ca și prin taverne, pe bulevarde ca și prin împrejurimile orașului, dar nu îl găsise nicăeri, așa cum îl doreà, așa cum visase într-o noapte friguroasă, în mansarda lui rece.

Și acum...acum...după atâția ani de căutare zadarnică, când nu mai nădăjduia să-l găsească, întâmplarea i-l aduce în față, ca pe un obiect de preț, pe care l-ai găsi în colbul de pe stradă și pe care n-ar fi trebuit decât să vrei să-l ridici, ca să fie al tău.

Beat de fericire, nu puteà se oprească înaintea ei, și să-i spună cât erà de uimit. Ea își ridică ochii, în care se oglindeà tot sufletu-i frumos și în care tânărul văzù atâta demnitate. Se opri în loc și pe când se prefăceà că admiră o cădere de apă ce se aflà pe aproape, cugetă la ceea ce trebuià să facă.

Nu, nu puteà să-i ție calea, cătând să facă dintr-însa unealta lui. Trebuià mai întâi s-o observe de departe, să fure ceva din fiinta ei pe care s-o ducă cu sine pretutindeni, în atelier ca și acasă, și numai după ce se va fi deprins cu acea privire severă și tot odată prietenească, va puteà veni înaintea ei cu îndrăzneala pe care o ai în fața unei cunoștințe de demult.

Două zile după această întâlnire, artistul nu-și mai găseà locul. — Schițà în gând icoana necunoscutei, rupeà filă după filă din carnetul său, neputând să prindă nota adevărată a acestui chip de femee.

Fără să fie o figură de strălucitoare frumusețe aveà totuși chipul ce-i trebuià.

De sub o frunte neobișnuit de largă, răsăreau doi ochi de un albastru cam șters - ochi adumbriți de gene aduse sub sprâncene mici, arcuite, între cari se observà o distanță cam mare, apoi gura cu buzele frumos formate și puțin cărnoase, iar nasul — și poate tocmai aici erà partea cea mai caracteristică a chipului — cum îl pot aveà numai elinii...

Deasupra buzei de sus, două linii evidențiau o mică adâncitură care formà trăsura de unire între, nas și gură, iar de desuptul buzei de jos, o linie pronunțată, care exprimà multă blândețe.

Bărbia complecta de minune ovalul fin al acestui chip neînsemnat pentru oricine și o minune pentru dalta unui artist.

Capul ei se sprijineà cu multă eleganță pe un gât fin ca de lebădă, iar restul trupului mlădios ca o trestie ce stă gata să se frângă la cea mai mică adiere de vânt.

Toate acestea le văzuse artistul, ascuns după un copac, de unde-i urmărise mișcările.

Copila puneà atâta seriozitate în tot ce făceà, încât sculptorul deznădejdui. Nu vedeà posibilitatea unei apropieri, ba în imaginația lui se și vedeà respins cu un zâmbet de ironie, dintre acele ce văzuse fluturând câte odată pe buzele ei.

A treia zi însă, o putere mai presus de voința-i l-a împins la copilărescul joc pe care Cristina îl primise fără uimire, ca pe ceva ce trebuià să se întâmple...

Așà dar ghiața erà ruptă, primul pas făcut.

La poarta parcului, Cristina stătù în loc și cu un surâs fin, întinse mâna-i albă cu degetele trandafirii, pe care artistul ca deșteptat dintr-un vis i-o strânse cu căldură.

Totuși trebuià să se despartă, când abia o găsise!

Nevoit să zică ceva și negăsind nimic potrivit, scoase din buzunarul hainei o carte de vizită, pe care stà scris un singur nume — „Codin4”... și o oferi Cristinei.

Artista rosti un cuvânt de mulțumire, apoi se îndepărtă.

In dimineața zilei următoare, Codin își luà tot mai cafeaua în mijlocul prietenilor săi cari îl găseau mai bine dispus ca oricând, căci nu se putuse reține de a le spune că aveà perspectiva unei opere mari, când, pe dinaintea ferestrei cafenelei, trecù cu pasul grăbit cunoștința lui din ajun, la brațul unei doamne mai în vârstă, care păreà a-i fi mamă.

Codin tresări, chemă chelnerul la plată și fără să-și deà seama că nu erà singur, voi să plece neluându-și rămas bun de la nimeni.

— Stai, că nu merge așà, maestre, zise unul dintre cei ce se aflau la masa lui — abia veniși... și apoi trebue să ne spui și nouă ceva despre perspectiva de care ne-ai vorbit.

Sculptorul își mușcă nervos buzele și neavând ceva mai bun de făcut, se așeză din nou, fără a rosti vreun cuvânt, cu ochii țintă la fereastra ce dà în stradă.

In jurul lui se făceà critică literară, se bârfeà pe seama pictorilor, cari expuseseră la „Salon” și se povesteau snoave. — Convorbirile deveneau din ce în ce mai însuflețite și astfel, Codin profită de un moment când nu erà băgat de seamă, puse fără zgomot plata modestei lui consumații pe tava ce-i stà dinainte, și părăsi tiptil localul.

Ajuns în stradă respiră ușurat. In sfârșit scăpase de prietenii cari îl ținuseră încătușat o jumătate de oră, scăpase de explicațiile ce datoria și pe cari nu le-ar fi dat nici în ruptul capului căci voià să se bucure singur de comoara descoperită pe care ar fi vrut s-o ascundă de ochii lumei ca un avar...

O seară mohorîtă de toamnă. De cu ziua se lăsase frig și umezeala rece pătrundeà până la oase.

Pe străzile pustii de lume, se așternuse un strat de noroi, care în treacătul vehiculelor de tot felul, se împrăștià pe ferestrele caselor, ca și pe îmbrăcămintea trecătorilor.

Codin stà cu capul rezemat de speteaza jilțului, pierdut într-un nor de fum albăstriu, care se împrăștià prin cameră, învăluind totul ca într-o ceață, și numărà stelele ce începeau să apară pe cer, una câte una, întâi sfioase, pale, apoi din ce în ce mai îndrăznețe, prefăcându-se în sfârșit în scântei sclipitoare.

O pasăre se opri pe marginea drumului întrerupându-i gândurile.

Sculptorul se ridică cu un gest de lene, făcù câțiva pași prin camera, care de altfel nu-i îngăduià prea mulți, apoi scoase din buzunarul hainei de lucru, caețelul de schițe și creionul. Gândurile îl furară pe când se străduià să schițeze în câteva linii capul unui prieten de cafenea. Imaginația îl purtà undeva departe, într-un colț umbrit din parcul Carol și, din schița aproape terminata, reeșeà vag un profil de femee cu pleoapele închise.

Aruncă pentru a zecea oară creionul din mână și se culcă pe patul moale.

Nu reușise s-o vadă în ziua aceea, cu toate că se pusese la pândă ca o adevărată pasăre de pradă, își închisese atelierul și hoinărise toată după-amiaza în lung și în latul parcului, hotărît să ià cu sau fără voia ei, cel puțin o copie cât de slabă a chipului ce-l fermecase atât. Dar în zadar își puneà mâna streașină d-asupra. ochilor. Văzù silueta unei femei, care se plimbà pe alee, apoi a unui licean în depărtare. Din cauza unui bloc de desen ce-l aveà în mână, îl luà drept ființa așteptată. Cristina nu mai veneà. Se decise să aștepte răbdător pe o bancă dar fiecare sgomot de pași pe nisipul presărat pe alei, îl făceaà să se scoale în picioare, uitându-se nerăbdător în jurul său.

Se duse de nenumărate ori în apropierea locului unde o întâlnise prima oară, dar șevaletul nu mai desemnà umbre pe iarba aproape îngălbenită.

Ce se va fi întâmplat?...

Fără îndoială că, văzându-se surprinsă în clipele de inspirație și nevrând să mai fie turburată își aduceà aminte copilării îi treceau prin minte doar să termine tabloul început. Codin găsi în aceasta o consolare.

Se agăță de ideea mângâetoare ca un naufragiat de o funie aruncată în vâltoare. Se înserà. Trebuià să-și părăsească locul de observație. Unde să se ducă?...

La cafenea, unde prietenii îl asediau cu întrebări silindu-l să-și deà gândurile pe față, sau acasă? La gândul ăsta un fior de silă îi trecù prin tot trupul.

Da, trebuià să se ducă acasă după o zi infructoasă, care i se păreà o abatere da la viața lui de muncitor neobosit.

Să cineze fără să simtă foamea, să asculte lucruri ce nu-l interesau, și apoi după ore lungi de urât să se culce fără să fie ostenit și peste noapte să aibă vise rele.

Se auziră pași. Codin închise ochii silindu-se să respire des ca și când ar fi dormit.

O femee intră în cameră, cu pași sfioși, se apropie de pat, lipi urechea de pieptul celui ce dormea...

— Sărmanul doarme...trebue să fi lucrat mult... se gândi ea, apoi tot pășind în vârful degetelor, puse oare care ordine în odae, făcù lampa mică și eși.

Nimeni nu mai mișca, chiar și respirația devenise mai încetată, căci somnul cel adevărat îmbrățișase genele artistului, purtându-l în lumea visurilor lui nebune...

Trecuseră trei săptămâni de la prima lor întâlnire. Octombrie își începeà opera distrugătoare în natură.

Pomii aproape desfrunziți, se cutremurau la ivirea vântului de toamnă. In tot parcul se așternuse un covor de frunze îngălbenite.

Pe potecile căutate de îndrăgostiți, nu se mai vedeà nici o urmă de pași. Cele câteva localuri de consumație, improvizate pentru timpul verei, se închisesară. Obișnuiții parcului erau acum ștrengarii, cari venind de la școală cu ghiozdanele pe spate, căscau gura la fiarele închise între gratii, de unde se ridicà în aer un miros neplăcut de carne învechită și praf...

Un neguțător de limonadă rămăsese credincios colțului din dosul „Palatului Artelor”, cei câțiva sergenți de stradă însărcinați cu paza parcului, și măturătorii cu neobositele lor tovarășe, măturile, în luptă cu frunzele copacilor cari începeau să-și scuture podoabele.

Codin, zglobiul, chefliul, cum îi ziceau băeții, părăseà plictisit atelierul.

De la ciudata întâlnire cu necunoscuta aceea care pusese atâta stăpânire pe imaginația lui, n-a mai putut lucra nimic, n-a mai putut prinde o idee.

Luà lutul, îl frământà ore întregi între degete și apoi îl aruncà scârbit...Nu mai erà stăpân pe sine iar prietenii cari-l pricepuseră își făceau semne ascunse.

Într-o zi la cafenea, pictorul Manta îl întâmpină cu cuvintele:

— Ce-i cu tine, amice?...Nu te vezi în oglindă?... Par-că ai fi scos din mormânt...Nu te mai lași de prostii?

Codin râse silit și apoi gândindu-se la ultimele cuvinte ale celui mai bun prieten al său, odinioară tovarăș de studii și lipsuri, începù să râdă de-abinelea.

— Ce, te-apucat râsul?...Ia stai, nu cumva ești amorezat?...

Râsul dispărù ca prin farmec de pe chipul lui Codin, buzele-i tremurară...Dacă ar fi așa? Aș nu, sunt friguri de artist ce urmărește o umbră.

Toate acestea-i trecură prin minte în scurgerea unei clipe...își pierduse puțin sângele rece, dar în momentul următor își reveni:

— Ce, ești copil?...Iei o cafea?

De atunci n-a mai îndrăznit să se gândească la muza lui...Din contră se simțeà fericit că se întâmplase să n-o mai vadă.

Ce gânduri copilărești treceau prin mintea prietenului Manta...Așa erà el: flecar... Altminteri cum puteau să-i vie în gând asemenea năzdrăvănii... Auzi...El? Hm...

Astfel de gânduri îl frământau, pe când mergeà spre casă după o zi petrecută în atelierul lui, unde fumase o țigare după alta, fără să poată lulcrà ceva.

In drum se izbi de ceva...„Pardon!“. Distrat duse mâna la pălărie...In fața lui se afla șevaletul și la câțiva pași...ea...aceia care-i stăpâneà deatâta timp gândurile și voința.

—Mă ertați, domnișoară.. Sunt atât de fericit că vă revăd...

— Adevărat?...

O, cum ar fi vrut să-i spue cât de mult îl chinuise lipsa ei...cât o dorise...și cât erà de mulțumit că o revedeà acum când se așteptà mai puțin...

Dar, privirea aceea limpede, sunetul glasului acela cristalin din nou îl încurcară. Nu putu spune nimic.

De altfel cum ar fi putut explica acestei ființe, care nici nu-l cunoșteà...că ea îi aparținea lui, că fusese creeată numai pentru a renaște prin dalta, lui...că el nu se va odihni până nu-și va vedeb visul îndeplinit, visul care-l stăpâneà de mult: de a creea o operă desăvârșită.

I-ar fi râs în față, l-ar fi luat drept nebun, sau indignată de o asemenea îndrăzneală, i-ar fi interzis de a-i mai eși în cale.

Glasul ei îi întrerupse firul gândurilor.

— Am fost plecată la o rudă la țară, zise ea. Intr-adevăr m-am despărțit cu greu de locșorul acesta pitoresc, dar acolo, la țară, în mijlocul decorului minunat și nemeșteșugit al naturei, cât de variate subiecte am găsit! Trebue numai să știi să te folosești de ele și să ai, dacă se poate, puțin talent.

— Nu vreau să risc o lingușire, domnișoară, înainte de a vă cunoaște mai de aproape însușirile artistice...

— E destul să aruncați o privire asupra pânzei de față căreia nu reușesc să-i dau adevărata nuanță a toamnei...Oricât de crud e încă tabloul, tot vei puteà deduce ceva.

Sculptorul îi satisfăcu dorința. Ii lipseà într-adevăr ceva... Aveà o nuanță prea pronunțată de melancolie căci oricât ar fi toamna de tristă, tot are o notă de sfârșit de vară...

El puse mâna pe paletă, Cristina-i dete penelul.

— Pot să îndrăznesc?...

— Vă rog chiar s-o faceți.

Codin amestecă două, trei culori, muià penelul și îl dădù Cristinei.

— Complectați acum frunzișul!

Artista se supuse și oferi ochilor uimiți o priveliște minunată.

Pe deoparte tabloul care începeà să capete viată, pe de alta obrajii ei de obicei palizi însuflețindu-se și acoperindu-se cu o roșeață ușoară, abia vizibilă, în timp ce pe buze-i încolțise un surâs de satisfacție.

Codin se întrebă dacă nu cumva o jignise ajutându-i să găsească nota justă a coloritului, când ea dimpotrivă își întoarse capul și cu o privire caldă, prietenească, îi mulțumi.

— Femeea, oricât s-ar strădui s-ajungă la perfecțiune, zise ea, nu va reuși fără ajutorul bărbatului.

— Poate ca aveți dreptate, dar orice reprezentant al sexului nostru v-ar răspunde că nici bărbatul nu poate ajunge la o mulțumire, chiar relativa, fără ajutorul femeei.

Concluzia este deci, că atât unul cat și altul sunt deopotrivă de necesari și trebue să-și unească forțele pentru a da un „ce” complect.

— In teză generală, da. Întrucât mă privește însă nu cred că aș puteà contribui cu ceva la făurirea unui ce complect; mă tem că dinpotrivă aș mai puteà răpi din energia cuiva...

Cristinei îi scăpaseră cuvintele fără de voe. și acum se sileà să le deà o altă întorsătură.

Codin recunoscu tot adevărul lor în însăși soarta lui. Oare nu-i răpise lui orice urmă de energie din momentul ce o cunoscuse?...

— Eu, din potrivă, aș căutà să vă arăt că puteți fi foarte utilă, dovedindu-vă prin aceasta că sunteți stăpâna unor daruri necunoscute.

O cută brazdă fruntea cea largă a Cristinei și privirea-i se întunecă.

— O, domnișoară, ce fericit m-ați face dacă, ați primi să-mi fiți de folos...

— Bucuros, dar nu știu întrucât...

Codin simți că-l înăbușe emoția, văzând cum întâmplarea îi vine în ajutor, spre a-și ajunge ținta.

— Haide, te rog, spune-mi cum a-și puteà să-ți fiu de folos?... întrebă Cristina împinsă de o curiozitate copilărească.

— Foarte simplu! Să-mi pozezi, zise el, respirând ușurat că trecuse peste partea cea mai grea.

Cristina avu un zâmbet dc ironie și neîncredere pe buze.

Văd că ții cu orice preț să mă încurajezi, dar prea e mare silința și prea scump ai plăti ambiția de a-mi dovedi că pot fi folositoare.

— Dar, domnișoară, nu știi cât m-ai face de fericit dacă ai primi.

— Chiar dacă ai fi un sculptor de duzină, încă ar trebui să-ți alegi modele mai bune, decât ți-aș puteà fi eu; totuși, și cu atât mai mult, mi-ai deșteptat interesul de ați cunoaște lucrările.

— Atelierul meu va fi mândru de un oaspe ca dumneata...

— Atunci... în ce zi și la ce oră îl pot vizita?

Codin erà atât de fericit de norocul acesta neașteptat, încât ar fi purtat-o pe brațe, chiar în clipa aceea, până la atelierul său, dar o pornire ca aceasta i-ar fi risipt toată fericirea.

Trebui deci să-și înfrâneze strigătul de bucurie ce-l înăbușeà și răspunse cu un calm afectat:

— Sunt la atelier de la unsprezece dimineața până la cinci seara, când, din cauza lipsei de lumină, trebue să las lucrul.

— La prima ocaziune voi face uz de invitație.

— Stârnesc să căutați cât mai curând prilejul.

Cristina stătu puțin pe gânduri, apoi, ca și când ar fi ținut sfat cu sine, zise:

— Ei bine, voi veni chiar mâine.

Apoi se despărțiră în acelaș loc în care se despărțiseră prima oară.

Ce noapte plină de vise, care de care mai ademenitoare, petrecu sculptorul în căsuța lui pustie.

Nici odată în viața lui de fatalist nu-i merseseră toate așa după voe ca acuma. De mult nu mai avusese o dorință atât de ferbinte de a făuri ceva mare, de mult nu simțise o atât de imperioasă nevoe de a creeà o operă nemuritoare.

In ultimii doi ani se legănase într-o lenevie dăunătoare spiritului său.

Nu lucrase decât atunci când se apropia plata chinei, când frigul impuneà cumpărarea unui palton si chiar atunci în silă căci mai adesea aveà câte un cap de matroană, cu ambiție de a-și imortaliza chipul, sau vreun negustor vanitos, care voià să lase moștenitorilor săi, pe lângă o firma cu renume, și un bust cu deviza: „Să nu dați pe datorie...”

Ei bine, acuma toate aceste lucrări migăloase de rare-i erà rușine, rămâneau numai o amintire și Codin simțià redeșteptându-se în sufletul său scânteea focului sacru pe care deziluziile încercaseră să-l stingă cu desăvârșire.

Fără îndoială că grație talentului său de a convinge, muza lui inspiratoare îi va face pe voe și va ajunge mai curând decât se așteptà la țintă.

Abia pornise dimineața să albească pe la geamuri, când artistul începu să măsoare camera în lung și în lat făcându-și planuri...

Din odăița de alături se auzeau sforăituri ușoare care îl asigurau că dânsa mai dormea încă... Codin stătu puțin pe gânduri, apoi luă o hotărîre: să plece înainte de a se scula ea — ca să nu citească bucuria ce-i erà zugrăvită pe față și să nu-i cerceteze pricina.

In mai puțin de o jumătate de oră fu la atelier. Își aruncă haina și pălăria pe un scaun, luă dintr-un cuier o haină veche pe care o botezase „halat de lucru”, și începu să-și împodobească atelierul, făcându-l demn de o vizită prețioasă.

Orândui statuetele mai mici pe piedestale, luă dintr-un colț o mătură veche și suflecându-și mânicile mătură cu precațiune podeaua, de pe care se ridicà un nor de praf alburiu, căci lutul se amestecase cu ghipsul formând un strat de un alb nu tocmai imaculat.

Măturând cu stângăcie, praful amenințà s-acopere totul și astfel artistul se văzù nevoit să renunțe la acest lux, pe care de altfel nu și-l mai permisese de multă vreme.

Mută canapeaua, singura mobilă mai de preț, la celalt perete, pe care sobița din colț îl afumase în iarna trecută și, fiindcă nu reușise s-acopere tot peretele, scoase de sub un vraf de cărți prăfuite, mai multe schițe în creion, altele în peniță, și le înșiră unele lângă altele de-alungul peretelui afumat.

Printr-o întâmplare ciudată se îngrămădeau unele într-altele, nuduri de femei cu chipurile ascunse în palme, brațe musculoase bărbătești, ici un cap zâmbitor de femee, colo un copil cu plete aurii, dincolo un dorobanț cu arma la umăr, și din toată această învălmășeală, femeea în goliciunea ei apăreà în diferite poze...aci arătându-și cu indecență darurile, aci acoperind sfioasă cu un văl, formele-i divine, cari sub transparența lui eșeau mai provocatoare în evidență...

Sculptorul aruncă o privire de satisfacție în jurul său... Reușise să deà încăperei acel „ce” de atelier, unde dezordinea are o notă de gust artistic.

Nu-i mai rămâneà decât să înfigă pe ici, colo câteva flori, și parcul mai aveà unele mai puțin ofilite, pe cari în înțelegere cu grădinarul le va smulge ornându-și atelierul.

Zis și făcut. Cumpărase de pe la diferite expoziții de artă câteva vase de forme bizare, în cari stăteau de minune florile de câmp.

Acum, când totul erà gata, își putù aprinde o țigare care învălui tot atelierul în ceața fumului său.

Fericit că-și regăsise râvna de altă dată, Codin părăsi atelierul. Îmbucă ceva în oraș și apoi reveni.

Cu cât ora sosirei ei se apropià, cu atât mai mult bătăile inimei lui se-ntețeau

Trebuià să-i facă plăcută vizita. Pregăti pe o măsuță mașina de spirt, ceainicul și câteva pahare. Nu va lipsi nici ceaiul...obișnuitul ceai, care în ultimul timp erà la modă sub numele de artistic, literar și cine știe dacă nu puteà să devie și muzical.

Codin își luà din cuier o pălărie de pae cu bordurile lăsate și porni cu ulciorul la o fântână din apropiere de unde îi plăceà să-și scoată singur apă proaspătă.

Întorcându-se cu ulciorul plin, zări din depărtare o siluetă în dreptul ușii atelierului său. Trebui să apuce ulciorul cu amândouă mâlinile, dacă nu voià să-i scape; așa de tare tremura.

Nu se mai gândi că nu se întâmplase așa cum se așteptase, că nu-i putuse ieși întru întâmpinare și că în loc să găsească ușa larg deschisă așteptă înaintea uneia zăvorite... Bucuria de a o vedeà venind într-adevăr, fără să-l lase măcar un moment să aștepte, îi răpise aproape mințile.

Cristina avu un zâmbet firesc la ivirea sculptorului, care aveà mai mult înfățișarea unui grădinar, cu pletele ascunse sub pălăria mare, cu mânicele cămășei suflecate, numai în vestă și purtând cu amândouă mâinile un ulcior.

Cu un gest larg, artistul își scoase pălăria.

Cristina îi întinse amândouă mâinile și într-un râs copilăresc, care lăsà să i se vadă un șirag de dinți albi ca laptele, zise:

— Ești o minune, maestre...

Cuvinte în cari puse toată admirația ei de artistă pentru pitoresc.

Codin duse respectuos la buze mâinele albe ce i se întindeau și luându-i apoi brațul o conduse în atelier.

Cristina se lăsă ostenită pe un scaun si închise un moment ochii.

— Drumul a fost cam lung, zise ea. Apoi după un răstimp: e frumos la dumneata, arată-mi ce lucrezi...

Bucuros de a-i fi dat prilejul s-o facă, Codin scoase pe rând învelișurile albastre cari ascundeau statui de diferite mărimi.

—Asta e bustul unui deputat cunoscut, o copie. Originalul se află în orașul T.

Dincoace, capul unui director de ziar. Lucrul e la jumătate; nu am găsit material necesar. Acesta din colț cred că vă e cunoscut, după modul cum ține luleaua în colțul gurei, e originalul pictor St. Un cap de studiu... Ce vă vorbește chipul ăsta? zise el arătând un cap de femee alături de Nydia.

— Trebue să fie o femee conștientă de frumusețea ei. Asta se vede din ținuta capului și apoi vâna asta pronunțată dintre gât și ureche...Trebue să fi făcut o sforțare ca să-și încline puțin capul. Zâmbetul din colțul gurei, e caracteristic femeei ambițioase, care zice: „Așa vreau... așa fac”.

— Ești un bun cititor al sufletelor, adause Codin și luându-i brațul o conduse mai departe. — Capete fără însemnătate...

Cristina se opri în fața unui cap de expresie; erà al unei bătrâne, cu sprâncenele îmbinate, gura încrețită, bărbia adusa, iar deasupra buzei de sus, spre stânga, un neg de mărimea unui bob de mazăre.

Rămase un moment ca fermecată locului.

Sculptorul se crezu dator să deà câteva lămuriri asupra modelului: o fostă gazdă a lui, o femee al cărei suflet contrasta grozav cu fizicul, o mamă blândă cu chip de Xantipă.

Artista se îndreptă spre Codin și cu un surâs îngeresc pe buze îi strânse mâna.

Știi că ai mai mult talent decât mă așteptam? De ce nu expui undeva?

— Aștept întruchiparea unui vis...

— Care?

— Dumneta...

Se făcù o tăcere de o clipă. Cristina întrebă liniștită:

— Te-ai gândit serios la alegerea modelului pentru capo d-opera D-tale?

— Ideea unei lucrări de artă s-a născut în clipa când te-am cunoscut.

Mințea...O mândrie fără teniei îl făceà să ascundă adevărul...Poate că teama de a nu fi crezut, îl făceà să vorbească astfel.

— Și dacă eu n-aș puteà să te servesc cu toată dragostea ce aș aveà-o?...

— M-ai face peste măsură de nefericit...

— A prins atâta rădăcină în mintea d-tale ideea asta încât nu te-ai puteà despărți de ea?...

— Da.

Codin nu putù spune mai mult...Simțià că emoția îl va copleși.

Nu se așteptase la atâta lealitate, siguranță în hotărîri, la o ființă atât de tânără și plăpândă, își dădù seama că insistențele și rugămințile banale n-ar folosi la nimic, și se hotărî să aștepte ca lucrurile să meargă de la sine. Cu o pricepere de maestru dădù o altă întorsătură convorbirii.

Pe o măsuță se aflà o statuetă alături de o bucată de marmoră necioplită. Erà o lucrare oarecum reușită.

Un nud. O femee cu părul despletit, într-o poză care-i ascundeà pe jumătate trupul...Chipul înfundat în perne trebue să fi fost umed de lacrimi, căci umerii ridicați erau dovada unui plâns convulsiv...

Statueta erà intitulată „Izvorul lacrimilor” și artistul sperà să realizeze cu ea un frumos succes.

— Dar misterul ăsta nu vrei să mi-l dezvălui?— zise Cristina, ridicând indiscretă colțul pânzei ce acopereà o statue în mărime naturală, de pe un soclu aflat în mijlocul atelierului.

— Nu, ăsta e secretul meu... Și apoi dacă ți-aș dezvălui toate tainele astăzi, n-ai mai aveà de ce să vii și altădată.

Cristinei îi încolți un surâs pe buze, care trăda mai mult decât ar fi vrut ea sa spue...

Codin își reaminti de îndatoririle lui de gazdă și începu să pregătească ceaiul cu multă îndemânare.

Cristina întrebă cu un ton pe jumătate glumeț:

— Îmi dai voe să fac ca la mine acasă?...

— Aș fi încântat...

Își scoase pălăria și cu abilitatea unei bune gospodine, orândui pe o măsuță paharele și cele necesare pentru ceai, apoi, pe când pregăteà esența:

— Și e frumos subiectul capo d-operei d-tale?...

— Ca însuși modelul.

— Ești de un cavalerism care nu prinde pe tovarăși de breaslă... Vrei să încetezi de a mai fi prea politicos cu mine și să mă privești ca pe o tovarășe?

Codin erà din ce în ce mai încântat de lealitatea acestei ființe delicate.

— Iți mulțumesc că îmi dai dreptul să te privesc astfel, ușurându-mă de povara minciunilor convenționale.

Cu aceste cuvinte prietenia se legă ușor, rămânând ca vremea să o trăinicească.

Cristina se bucurà în lume de o reputație strălucită, iar în familia ei erà considerată aproape ca o sfântă!

Cu toate că o carieră ca a ei pretindeà raporturi mai apropiate cu artiștii și deși, o vedeà bine, erà condamnată să rămâe în umbră din cauza prejuuecăților predominate în mediul în care trăià. Cristina evità cercurile necesare dezvoltărei talentului său.

Puținii ce o cunoșteau, o luau drept sălbatică ori de câte ori refuzà să se arate în mijlocul lor.

In viața ei intimă, nimic afară de gustul rafinat ce-l punea în tot ce o înconjurà, nu tădà un suflet de artistă.

In cercul cunoștințelor treceà drept o bună gospodină, fată cuminte și cu duh; foarte puțini se ocupau de partea cea mai sublimă a acestui suflet plin de frumos și poezie...- Talentul ei— floare la ureche pentru burghezi.

Principalul e că aveà o purtare exemplară și nu eșeà din cuvântul părinților ei.

Adevărul se ascundeà în cutele unor împrejurări ciudate.

Cristina arătase din copilărie oarecare înclinare spre tot ce nu e banal și de aici porneau o sumedenie de așa zise excentricități, nepotrivite vieței pe care o duceau părinții ei, coborâtori ai unui neam ales...

Copila rămâneà surdă la predicile pline de pilde frumoase ale bătrânului ei părinte, un înțelept cu multă experiență, care aveà noțiunea frumosului în viață, destul de precisă.

Toate acestea erau prilej de lacrimi pentru copilă, oare nu pricepeà rostul unei vieți tihnite, în sânul familiei ei, ci visà călătorii în lună.

In suflet i se înghesuiau unele îutr-altele, năzuinți, doruri neînțelese... Ar fi vrut să facă ceva mare, să cuprindă nemărginirea cu mintea ei fragedă.

Cât erà de minunată în rochița-i mai scurtă de genunchi, agățâudu-se de brațul moșneagului cu barba albă care-i erà tată, târându-l prin locuri neumblate în veșnică cercetare a pitorescului, și vorbindu-i de aspirațiile ei cu atâta patimă, încât nu puteà să vadă fruntea bătrânului încrețindu-se și privirea-i alunecând cu neîncredere și îngrijorare, asupra ființei mici la trup, care, vai!.. deschisese prea mari ochii înainte de vreme.

Cristina sfidà societatea, oamenii îi păreau mici cât o gămălie de ac din înălțimea visurilor sale; aveà principii libere, vederi limpezi ca de om bătrân și-o fire atât de loială, încât își făceà dușman pe oricine-i ieșeà în cale din pricina adevărului ce-l spuneà fără înconjur.

Tatăl care-și consumase aproape toată energia facând-o să priceapă că felul ei de a fi nu puteà fi admis de societate, încercă prin toate mijloacele posibile să pue frâu unor porniri, care, ziceà, el, pot pricinui copilei sale multe neajunsuri în viață. Dar toate ostenelile lui nu aveau darul, decât să mărească entuziasmul tineresc al Cristinei.

Deznădăjduit, bătrânul începu să facă uz de armele pe cari drepturile lui de părinte i le puneau în mână.

Firea independentă a Cristinei suferi neînchipuit de mult sub apăsarea jugului părintesc și simțindu-se adânc jignită în demnitatea ei de femee de cincisprezece ani, își schimbă într-atât caracterul în cât nu mai erà de recunoscut.

Dezamăgită de a-și vedeà părintele, sfetnicul și prietenul de odinioară, devenind tiranul ei, mâhnită că nu fusese înțeleasă îndeajuns, sufletul i se retrase ca melcul în căsuța lui.

Trecură anii cei mai frumoși, ani cu care nu aveà să se mai întâlnească niciodată, fără ca fata să guste din frumusețile vieței așa cum îi erà îngăduit la vârsta ei.

Nu-și mai aparțineà sie-și, ci voinței tatălui său. Nu eșeà în lume decât silită și atunci căutà societatea oamenilor vârstnici. Se lăsă atât de stăpânită de voința tatălui ei, încât fiind chiar departe, în alti oraș, întraltă țară, se întrebà înainte de a face vreo acțiune mai însemnată: „Ce ar zice tata de asta?...”

Treptat, treptat influența prejudecăților și principiilor bătrânești ale tatălui său, reușiră s-o stăpânească, îmbătrânind-o înainte de vreme.

Cuvântul „Virtute” des repetat în apropierea urechilor ei, i se întipări atât de mult în minte încât se fereà de cele mai inofensive plăceri, de teama de a nu știrbi cât de puțin buna ei reputație...

Intr-un târziu își dădù seama că ucisese într-însă ce fusese mai frumos, din pricină că tatăl ei o osândise să-și ferece în lanțuri simțimintele cele mai sfinte, cărora le-ar fi putut da frâu rămânând totuși virtuoasă.

De altfel nu-și putuse da niciodată seama ce legătură puteà fi între virtute și pornirile artistice?...

Oare artistul nu poate fi artist fără a-și călca virtuțile în picioare?...

Totuși, nimic nu se mai puteà îndreptă.

Moralul ei suferise un naufragiu și sufletu-i ajungând la un țărm, gol, așa cum erà, îmbrăcă hainele ce i se ofereau. Deși îi păreau de o croială ciudată, cum puteà să refuze un bine pe care voiau să i le facă?

Vestmintele cele noi îi zdrobeau însă sufletul și erau nespus de strîmte.

Singurul domeniu în care sufletul ei puteà rătăci gol, așa cum erà, și sublim în goliciunea lui erà acel al artei. In atelierul ei, în fața pânzelor, erà Cristina din trecut. Liberă în alegeri și în gesturi tot ce eșeà din penelul ei erà o contrazicere a felului de a se arăta în lume.

O dezordine nebună stăpâneà tot ce așterneà pe pânza. Imaginația locundă creà situații neînțelese aproape, dar pe cari dânsa le pricepeà, căci aci nu se întrebase niciodată: „Ce ar zice tata de asta?..”

Și astfel Cristina e la nouăsprezece ani, așa cum o cunoaștem.

Părăsind atelierul sculptorului, Cristina se opri un moment în loc spre a-și adunà gândurile...

Trebuià să facă totul, dacă-i sta în putința... In gândul ei prinse a se înfiripă un vis... Se visà ajutând unui artist la începutul carierei, să urce treptele gloriei, vedeà înfăptuindu-se printr-însa o operă mare, așa cum o dorise întotdeauna. Pentru asta, ce da în schimb?... Un sacrificiu mic pentru împlinirea unui vis mare...

Abia acum începeà să-i se deslușească bine că nu a fost creiată numai pentru a se supune voinței altora și că, după naufragiul ce-l suferise, bietul ei suflet mai puteà sluji încă la ceva...

Întâi nu spuse nimic mamei sale, pentru care nu avea taine.

Venind acasă de la atelier își făcu în liniște datoria de mică gospodină, ajutând la pregătirea mesei, apoi chemă pe ai casei, cari se așezară de o parte și de alta. In capul mesei stà o matroană cu părul cărunt, cu ochii limpezi ca două izvoare luminoase și cu un zâmbet blând pe buze: mama Cristinei.

Fata nu vorbi în timpul mesei aproape de loc: erà mereu frământată de un gând: să spue sau nu mamei sale propunerea făcută de Codin?

Știà prea bine că mamă-sa o va sfătui fără, s-o oprească de a face ceea ce va crede dânsa ca e bun... Puteà de altfel să nu-i spue mamei, și atunci ar fi însemnat că faptul nu erà cinstit și deci trebuià tăinuit.

Firea loială a Cristinei nu îngăduia lucruri pe cari trebue să le faci pe furiș; de aceea se așeză după-amiază în salonaș, alături de mama sa, care se străduià prin ochelari să numere piciorușele la o dantelă ce lucrà.

Cristina își aduse și ea coșuletul cu lucru, își alătură un scaun și începu să lucreze cu sârguința.

Din când în când ridicà ochii spre mama sa, deschidea gura ca pentru a rosti ceva, dar văzând-o ocupată cu număratul găurelelor își vedeà de lucru.

Un suspin ușor, abia auzit, întrerupse tăcerea... Cristina se uită îngrijorată la mama sa.

— De ce oftezi, mamă?..

— Nu știu nici eu, drăguța mea; de când soarta a vroit să ne despartă de tatăl tău, nevoit ca luptele pentru existența noastră în alt oraș, grija casei îmi pare mult mai grea. Simt că am o răspundere îndoit de mare, către voi și către tatăl vostru, care se trudește din depărtare pentru noi toți.

— Dar mamă, cred că nu ți-am dat până acuma prilejul să te îndoești de noi, și dacă nu ar fi dorul de a-l aveà pe tata mereu alături, nu ne-am gândi niciodată că cineva și-ar puteà face mai bine datoria ca tine.

Cristina păli apăsând pe cuvintele „până acuma”. Ochiului de mamă nu-i scăpă încurcătura fetii și cu un ton de mirare amestecat cu grijă, întrebă:

— Ai spus „până acuma”, Cristino, sau mi s-a părut mie?...

— Ba, nu, mamă, chiar așa am spus gândindu-mă la neprevăzut. Viitorul poate să ne rezerve surprize pentru cari n-am fost pregătiți... și atunci.

— Atunci?... întrebă mama Cristinei lăsând lucrul din mână.

— Zău nu știu, mamă, nimic din ce ar puteà fi... Spuneam numai așà într-o doară...

Bătrâna își fixă privirile în ale fiicei sale, care încremenise aproape cu lucrul ce-l țineà în mână.

— Cristino, tu ai ceva de spus și te sfiești.

Nu aveam dreptate când spuneam că mi-e greu să înlocuesc pe tata? Intr-însul ai aveà poate mai multă încredere; n-ai vorbi în enigme.

Nu vorbi așà, mamă, sunt lucruri pe cari nu le-ași puteà spune tatei și de asemeni unele pe cari nu ți le-aș puteà încredința tie. Nu mă privi cercetător, nu-ți face gânduri... Nimic nu mă frământă din ceea ce-ți închipui poate...

— Dar...

— Nu mă sili să-ți spun, mamă, nu mă vei pricepe sau nu vei voi să mă pricepi, căci oricât de bine mi-ai cunoaște sufletul te vei gândi totuși la judecata lumei, la legile bunei cuviinți și mă vei opri de a face ceea ce datoria mea de slujitoare a artei mă îndeamnă să fac. N-aș vreà să pornesc în contra voinței tale și totuși...

— Pentru Dumnezeu, Cristino, vorbește, mă faci să mă tem de lucruri mari...

— Ei bine mamă, ca să nu-ți faci gânduri degeaba, îți voi spune. Trebuie să ajut unui artist, să-i înlesnesc drumul spre glorie, pozându-i pentru o lucrare în care și-a pus multă nădejde și mi s-ar păreà grozav să nu fac, de dragul lumii, căci știu că ăsta îți va fi răspunsul.

—Copila mea, zise bătrâna încrețindu-și puțin fruntea, știi că nu m-am pus niciodată în calea ta când a fost vorba să-ți satisfaci o plăcere artistică. Din contră.. De astă dată însă nu am dreptul să-ți dau încuviințarea, fără să cer pentru asta mai întâi sfatul tatălui tău, fără de care, știi bine nu am făcut niciodată vreun pas...

— Bine, bine dragă mea, te pricep perfect— dar nu înțelegi, ce va zice lumea?... O fată care se duce în atelierul unui artist, care șade ore întregi în fața unui străin, vezi tu, sunt lucruri pe cari societatea le condamnă oricât de inofensive ar fi.

— Nu uità, mamă, că eu, pe lângă ceea ce sunt, mai sunt și artistă și care ar fi prinosul de recunoștință pentru darul meu dacă n-aș sacrificà nimic pe altarul artei. Nu m-ați învățat chiar voi, că judecătorul cel mai bun e însăși conștiința noastră?... Ei bine, conștiința nu-mi reproșează nimic.

Eu privesc pe acest om numai cu ochi de artist și el de asemeni pe mine. De sigur că focul sacru reușește să ucidă cu desăvârșire pe om, în artistul cu adevărat talentat.

Mama Cristinei puse lucrul la o parte și sculându-se în picioare se opri drept în fața ei.

— Vrea să zică vrei cu orice chip să mă convingi... Cât despre mine nu-ți trebue multă osteneală, mai rămâne să vedem ce spune tata despre asta...

Cristina se sculă de pe scaun și abia stăpânindu-și enervarea zise:

— Dar te rog, mamă, încă odată: nu e nevoe sa scrii tatei nimic din toate acestea... In scris, lucrurile iau cu totul alte forme... Dacă ar fi aici ar fi altcevà. Dacă ții însă să mă umilești — dă-mi pe cinevà să mă însoțească la atelier în timpul ședințelor.

— Cristino! bătrâna prinse mâinile copilei în ale sale. Nu m-am îndoit nici odată de tine. Dă-mi voe însă, ca mamă și ca măsură de prevedere, să cunosc pe acel pe care vrei să-l ajuți, ca să-mi pot da seama dacă e demn de sacrificiul tău.

— Ești prea bună mamă! Îți mulțumesc. Și cum crezi că se va puteà face asta?...

— Să-l învităm la noi...

— Când?...

— Chiar deseară.

Cristina avù o tresărire de satisfacție și îmbrățișe cu ochii pe mama sa care se îndepărtă...

In după amiaza acelei zile, Codin simți o nevoe mare de a se duce la atelier, cu toate că întâmplările din acea zi erau menite să-l împiedice. Ceva ca o putere nevăzută îl mânà într-acolo... Voià să-și termine câteva lucrări pentru a puteà oferi Cristinei ceva nou, când ea se hotărà să-l viziteze.

Erà într-adevăr problematic... Va mai veni oare? Artistul își reproșà stângăcia de a o fi lăsat să plece înainte de a-i răpi promisiunea că va mai veni.

Erà cu neputință să se fi înșelat în lealitatea ei... Numai de ar reuși să o convingă...I-ar rămâne veșnic recunoscător.-

Astfel de gânduri îi treceau prin minte făcând drumul spre atelier.

Cum ajunse se apucă dc lucru.

Tocmai se pregăteà să toarne ghipsul asupra lutului la care lucrà când zări în ușa deschisă a atelierului un necunoscut care-l întrebă:

— Aci e atelierul d-lui Codin? La răspunsul lui afirmativ, acesta îi înmânà un plic apoi plecă. Codin se așteptà să fie chemat pentru vreo comandă și deschise cu sânge rece plicul în care găsi o carte de vizită cu următoarea invitație:

„Doamna și domnișoara Cartian vă roagă să le faceți plăcerea de a le vizita în astă-seară.”

Semnătură erà a doamnei Cartian.

Codin rămase uluit. Nu se gândise nici un moment că ar puteà să lege afară de raporturile artistice, o prietenie mai strânsă cu Cristina și iată că norocul îl purtà pe aripile sale, ducându-l în apropierea ei.

O va vedeà în interior, va pătrunde în cercul familiei ei și va aveà astfel prilejul s-o privească mereu în față.

Fericirea erà altât de mare, în cât stà gata să-l înăbușe... Alergă într-un suflet acasă, își schimbă hainele de lucru într-o ținută modestă dar corectă, spuse că nu va veni mai de vreme de miezul nopții și plecă să-și plimbe fericirea pe străzile capitalei până la ora potrivită unei asemene vizite. Ceasurile erau abia șapte, mai aveà două ore de așteptare. Ce puteà să facă?

O luă încet pe calea Victoriei rumegându-și visurile dragi. Cine erà oare această ființă sublimă care-i eșeà în cale ca un trimis al cerului pentru a-i aduce inspirație în clipele cele mai deșarte ale vieței lui de artist?

Erà o femee din lumea celor multe? Fată de oameni cu stare, sau nevoiașe? Din straturile înalte sau mediocre ale societăței?... Toate aveau să i se lămurească peste două ore.

Dar la ce bun toate acestea? Ce însemnătate puteà să aibe poziția ei în societate... Ea erà muza lui inspiratoare, visul lui întruchipat... ș-atât.

In dreptul palatului regal se întâlni față în față cu un prieten.

— Bună seara, maestre, încotr-o așa grăbit?

Această întâlnire neașteptată îl făcù pe Codin să-și deà seama că fără de voe iuțise pasul.

— Bună seara, dragă. Am o vizită de făcut, răspunse el, gândindu-se cum să scape mai curând de acest inoportun.

— Dă-mi voe să-ți spun că ți-ai ales o oră nepotrivită.

— Dar cât e ceasul? Întrebă sculptorul ca deșteptat din vis.

— Abia șapte și un sfert...Ai luat masa?...Și la răspunsul lui negativ îi propuse să mănânce împreună, propunere ce nu erà deloc bine-venită.

La orele nouă, sculptorul erà la uș casei din strada Viișoarei.

O servitoare veni să-i deschidă, conducându-l într-un fel de anticameră. Artisul observă dintr-o privire tot mobilierul.

Codin nu avù vreme să privească mai mult în juru-i căci prin ușile date de perete ale celorlalte încăperi, se iviră doamna și domnișoara Cartian.

Se făcură prezentările.

Doamna Cartian pofti, cu un gest care trăda o grație de curând apusă, pe tânăr în salonaș...

Un fel de cameră în stil oriental, cu blănuri împrăștiate pe covoare, cu măsuțe scunde, cu perne multe și flori, flori nenumărate, răsfățându-se prin vase de forme deosebite.

In toate se ghiceà gustul artistic al Cristinei; Câteva pânze deasemeni cu motive turcești și arabe acopereau pereții.

Pe scaunul de dinaintea pianului se aflà un tânăr cu ochi mari, frumoși...Erà fratele Cristinei.

Gazda începu, foarte îndemânatec, o conversației care încurajă pe străin făcându-l să uite aproape că veneà pentru prima oară în această casă, pe când Cristina sprintenă făceà onorurile.

Tânărul de lângă pian, căruia doamna Cartian îi spuneà cu multă dulceață în glas Vladi, lăsa din când în când mâinile să-i alunece pe clape cu deprinderea artistului consumat.

O lumină prietenoasă se răsfrângeà prin câteva becuri electrice, răspândindu-se plăcut în odae.

Erà cald, erà bine în mijlocul acestei familii cu traiul tihnit.

Doamna Cartian dădù câteva ordine servitoarei, apoi eși în urma ei; Vladi se lăsă furat de o fantezie pe care o execută la pian fără să i pese de prezența celorlalți. Cristina ședeà, pe un scaun scund într-o atitudine de sfântă, cu mâinile în poală, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu zâmbetu-i în colțul gurei.

Codin erà atât de fericit că o puteà privi în voe, încât n-ar mai fi dorit nimic.

Cristina luă firul vorbei de unde-l lăsase mama sa. Se vorbeà de felul cum e privită arta și artiștii la noi.

Se atinseră unele puncte, cari păreau a fi săpat urme adânci în sufletul gingaș al Cristinei. Atunci obrajii ei se împurpurau, ochii căpătau o strălucire neobișnuită și glasu-i deveneà din ce în ce mai hotărât.

Codin aproape nu știà ce să răspundă la toate câte le spuneà Cristina, și cari trădau o judecată foarte sănătoasă. Rămase aproape mut în fața acestui vulcan de avânturi sublime.

Destinsul fusese neîngăduitor cu dânsul și nu-i dăduse vreme să cugete mai mult asupra unor nedreptăți suferite.

Doamna Cartian reveni înainte ca el să fi putut aflà vreun răspuns la întrebarea care-i frământa mintea.

Se servi imediat o cafea pe care Codin o sorbi în înghițituri mici ca unul ce voià să guste treptat din savoarea unei licori scumpe.

Vlad o bău dintr-odată, învârtindu-se în jilțul lui, pe când cele două femei duceau cu gesturi leneșe, elegante, ceștile la gură.

Doamna Cartian luă cuvântul.

— V-ați întors de mult în țară?

— Abia de jumătate de an, răspunse pripit sculptorul temându-se să nu facă o greșeală să deà amănunte mai precise.

Teama nu-i fu însă întemeiată, căci doamna Cartian zburà din întrebare în întrebare, ocolind cu multă pricepere lucrurile de ordin mai intim.

Sculptorul îi răspundeà, iar doamna Cartian păreà mulțumită.

La plecare, printre alte mici conveniențe, gazda strecurà și ceva referitor la lucrul de a imortaliza chipul fiicei sale pe care o va însoți bucuros la atelier.

Codin erà fericit și nefericit în același timp, nu lăsà totuși să se înțeleagă ceva din atitudinea lui. Sărută cu recunoștință mâna doamnei, făcù o plecăciune în fața domnișoarei, strânse mâna lui Vlad și plecă urmat de privirile calde ale celor ce rămâmeau.

Sculptorul lăsase o impresie frumoasă în casa din strada Viișoarei. Singurul care nu privea cu ochi buni această cunoștință, era Vladi.

Ca tânăr puteà să-și deà mai bine seama de un semen al său. Știà el bine, judecând după sine, că altfel se prezintă tinerii în societate decât în viața de toate zilele, și cătà să întrevadă prin purtarea în aparență ireproșabilă a tânărului, adevărata lui fire, ca să-și poată da mai bine seama dacă acest om care intrase pe negândite in mijlocul vieței lor liniștite, nu erà un pericol pentru Cristina.

Nu spuse deocamdată nimic din bănuelile sale mamei, sau Cristinei, ci se puse la pândă.

Va puteà el oare cu experiența pe care i-o dà cei douăzeci și trei de ani să citească în sufletul surorei sale?... Prea o privea sculptorul cu stăruință și prea fusese încurcată Cristina în tot timpul șederei acestuia în casa lor... Haide, haide, Vladi nu-ți face gânduri degeaba, își ziceà el căutând să-și liniștească bănuelile... Și apoi Cristina e destul de mare și de cuminte ca să nu cadă în vre-o cursă oricât ar fi de fin pregătită. Ii cunoșteà el bine sufletul entusiast, zburdalnic în fața a tot ce e sublim, și închis pentru tot ce e plăcere ușoară. Cu o fire ca a ei nu prea aveà să se teamă de primejdii atât de neînsemnate. Ajunsese tocmai la această din urmă convingere, când o văzù pe Cristina eșind din camera ei, în rochie de stradă, și scoborând scara pe când își încheià ultimul nasture al mănușei.

— La revedere, Cristino, unde așa grăbită?... zise Vlad, scoțând capul pe fereastră.

— A, ești acasă?... Ce bine îmi pare. Nu vrei să mergi cu mine? Mama nu vrea să mă însoțească; se simte cam obosită astăzi — și înțelegi tu, e chestie de cuvânt, nu pot să amân.

— Nu, dragă, știi că nu-mi place să fac pe martorul la cumpărăturile tale. Și apoi n-am poftă să es azi din casă.

— Dar te înșeli, Vladi, nu e vorba de târguiala. Știi că mama promisese sculptorului să mergem astăzi la atelier. Haide zău... are lucrări drăguțe. Te vor interesă poate.

— Ai mai fost pe la dânsul?... întrerupse Vlad.

— Cum, nu știi?... Atelierul lui e în parcul Carol, de unde am luat deunăzi o schiță... Haide, îți voi poveti pe drum în ce chip l-am cunoscut.

Vlad stătu o clipă pe gânduri, își îndreptă cravata, lucru ce-l făceà ori de câte ori aveà să hotărască ceva, sau când erà nervos, apoi spuse Cristinei:

— În parcul Carol zici? Păcat că drumul e prea lung și nu prea am mult timp de pierdut, știi că lucrez la expoziția mea „Ecoul Alpilor”... Îmi pare rău, crede-mă, aș fi asistat cu plăcere la o ședință.Dar nu - hotărât n-am timp.

— Vreți parcă cu tot dinadinsul să fac frumul ăsta singură...Și cât mi-e de urât! Aproape îmi vine să renunț...

Vlad își îndreptă din nou cravata.

— Drace!.. Si zici că mama nu vrea cu nici un chip să te însoțească?... Mai încearcă odată, poate o convingi.

— E de prisos, am rugat-o toată ziua, mi-a raspuns că judecata ei îi dictează așa, ca nu găsește că e neapărată nevoe să meargă cu mine, și cum se simțià cam rău, n-am mai stăruit mult...

— Dacă e așa, zic și eu ca mama. Drum bun, dragă Cristino și salutări artistului nostru!

— Ei bine, fie. La revedere, Vlade! Cu aceste cuvinte Cristina se îndepărtă. Aproape de colțul străzei, iuți pasul și în clipa următoare nu se mai zări.

Vlad rămase multă vreme la fereastră, își în- i dreptă de câtevà ori cravata, alergă la cuier de unde își luà pălăria, apoi o puse la loc, aprinse o țigară și gândurile bănuitoare se risipiră ca și fumul ce se împrăștià în cameră.

Cristinei de asemenea îi veneà să se întoarcă acasă... Nu i se păreà tocmai curat lucru să meargă singură: se legase prea mult de ideea de a merge însoțită. O îngrijorare copilărească îi cuprinse sufletul, dar se reculese curând și râse în gând de presupunerile ei... Mai fusese doar singură și nu aveà nimic să-și reproșeze.

Furata de gânduri nu-și dete seama când ajunse la ușa de intrare a atelierului.

La auzul pașilor săi, Codin îi eși înainte în haină de lucru, cu părul cam în neorânduială și mirat de a o vedeà venind singură.

Cristina explicà în câteva cuvinte hotărîrea mamei sale, prezentându-i în acelaș timp scuze.

Codin respiră ușurat și Cristina văzu o lucire de bucurie în ochii lui nespus de mari și negri.

Schimbară câteva cuvinte fără de însemnătate, apoi, Cristina își scoase pălărie și se pregăti să-i pozeze.

Codin o așezà pe scaunul ce sa aflà în mijlocul atelierului, împreunându-i mâinile, cari tremurau puțin pe piept. Cristina se sili să puie tot ce aveà mai frumos în sufletul ei în această poză.

Sculptorul nu putu însă găsi ceea ce dorea în chipul acesta, cu pleoapele întredeschise, cu mâinile încrucișate și eu surâsul divin în colțul gurii.

Nu trebuià să-i slujească pentru un chip de sfântă. In mintea lui se născu un gând îndrăzneț.

Se apropie de Cristina și cu gesturi încete, molatece, începu să-i desprindă părul, care căzu în valuri dese pe umeri, apoi unul câte unul nasturii de la gâtul bluzei. Pleoapele ei începură să clipească des. Codin se opri la al treilea nasture, îi prinse ambele mâini într-ale sale și privind-o în adâncul ochilor, se lăsă pe un scaun alături de dânsa.

— Domnișoară, începu el, ceea ce faci dumeata pentru mine e un sacrificiu sublim, pentru care în vocabularul omenesc nu există cuvinte de laudă.Ești mare la suflet, și mai presus de toate, ai mijloacele de înțelepciune, pe cari le au puține femei. Fă opera, pe care o faci cu atâta conștiință. Lasă-mă să mă folosesc de unele comori ce ți le-a dăruit natura, în folosul artei. Am nevoe, de bustul d-tale pentru a putea înfăptui visul meu.

Obrajii Cristinei se acoperiră cu o roșeață vie, genele i se umeziră și strângându-și cu mișcări grăbite bluza la piept, zise:

— Ceea ce-mi ceri e cu neputința... Am promis să-ți slujesc... ți-am oferit capul meu ca model... Atât! Nn-mi cere să-mi ucid un sentiment de pudoare fără de care n-ași fi nimic nici în ochii mei, nici în ai d-tale de dragul artei.

Codin aveà atâta căldură în voce, vorbi cu atâta elocvență, cită exemple, plânse pe ruinele visului său, se rugă... Cristina nu mai căuta să-l îndepărteze de la această idee, decât asigurându-l că bustul ei erà fără însemnătate, că el va suferi, o dezamăgire.

Codin, pricepu că nu-i mai trebuià mult ca s-o convingă. O asigură cu sinceritate în glas că nu o va privi decât cu ochii de artist și că nimeni nu va ști de acest lucru. O va respecta îndoit de mult, dacă ar trece peste un sentiment neînsemnat ca acesta, pentru a atinge un scop înalt.

Cristina simțeà zbătându-se în pieptul ei o droae de simțăminte, printre care se amestecà vocea artistului, rugătoare și în acelaș timp poruncitoare. Bietei fete îi văjăiau urechile, simțeà o căldură în obraji, tâmplele-i svâcneau și o dorința nebună de a plânge o cuprinse.

Cristina simțià că trebuià îndepărteze. Eși pe verandă și în câteva clipe se întoarse și rămase cu brațele încrucișate, cu ochi mari deschiși în fața fecioarei, care cu obrajii în mâini cu părul împrăștiat pe spate și pe sân ofereà privirii un tablou minunat. Sânii stăteau gata să rupă pânza fină care-i încătușa.

Inspirat, ca în friguri, Codin se apucă de lucru și pe soclul care așteptà într-un colț al atelierului, se ridică în curând o moviliță, căreia sculptorul începu să-i deà viață.

In graba lucrului, nu observă că Cristina își luase mâinile din dreptul ochilor și-l învăluià într-o privire, care acum voià parcă să spună:

—„Nu-mi acopăr ochii, nu mi-e rușine de ceea ce fac pentru tine... ești demn de încrederea mea...”

In zadar îi surâdeà ea, Codin nu o mai vedeà. Măsura distanța închizând un ochi, pregăteà armatura, îngrămădeà lutul în jurul ei, fluerând o arie asemeni unei pasări scăpată dintr-o colivie și care se trezește de odată în libertatea unui crâng.

Privindu-l așa, cu mânecile suflecate, cu mâinile pline de lut, în sufletul Cristinei se născu un sentiment de admirație pentru acest artist tânăr, care reușise să se ridice deasupra omului; dorul lui de muncă îi impuneà.

Sculptorul se întrerupse o clipă... I se păreà că poziția ei nu erà destul de bună; de aceea se sileà să ridice canapeaua pe care sta ca pe un soclu.

Cristina se acoperi cu un văl pe care-l găsi la întâmplare și-l ajută la această operațiune.

— Nu crezi că e prea sus?... întrebă ea când totul fu gata.

— Nu, e tocmai bine, răspunse el — apoi: dă-mi te rog poza.

Cristina se așeză pe canapea, reluându-și poziția.

— Șezi comod?... o mai întrebă el.

— Nu te îngriji de mine, răspunse ea.

— Să începem dar.

Statuia trebuià să reprezinte o fecioară cu părul în neorânduială, cu ochii întredeschiși, cu nările dilatate, respingând privirea iubitului pe care-l dorește.

Vorbiră în privința statuei. Cristina se arătà foarte mirată că alesese tocmai un asemenea subiect. Ea se vedeà în stare să inspire sentimentele inocenței, dar Codin îi lămuri taina ce șe ascundeà, sub chipul ei feciorelnic și ea recunoscu adevărul acoperit în valuri dese, pe care artistul știu să le înlăture.

Ea îi promise să se privească mai cu atenție în oglindă, Codin făcù o reflecție, se priviră în ochi și începură să râdă ca doi prieteni care se: cunoașteau de mult.

Se auzi o bătae în ușe. Cristina trasări; — se produse încurcătură.

Codin o sfătui să se ascundă după un paravan. Sufletul Cristinei nu se împăcà cu asemenea situație căci doar nu făcuse vreo faptă rea. Totuși judecata aspră a lumii nu i-ar fi iertat nici odată un pas atât de nesocotit.

Codin termină în câteva minute cu cel care intrase și pe când îl conduceà spre ușă, îi făcù senul Cristinei să se îmbrace. Pentru ziua aceea erà de ajuns.

Cu o veselie de copil eși din ascunzătoare pe când sculptorul udă pânzele pentru a-și acoperi lucrările, Cristina își înodă părul la spate plângându-se că nu aveà o oglindă oricât de mică.

Codin ceru mii de scuze că uitase să pregătească un lucru atât de necesar și se oferi să-i servească de oglindă pentru ziua aceea.

Cristina primi fără șovăială și Codin se execută— îndreptându-i cu vârful degetelor părul pe la tâmple, înodându-i cravata cu o pricepere care lăsă să se recunoască oare care practică în această direcție.

Cristina îl priveà surâzător, apoi trebui să îndeplinească și ea aceeași funcțiune, scuturându-i hainele de urmele ghipsului.

Se achitară conștiincios de rolurile lor astfel că lipsa oglinzii nu se mai simți. Oprindu-se puțin în fața lutului, care mai târziu aveà să ia forma și chipul Cristinei, făcură câteva observații și părăsiră atelierul unul alături de altul.

O luară de-a lungul aleei ce duceà spre poarta de eșire. Aci se întâlniră față în față cu unul din sculptorii care aveau atelierul învecinat.

Codin cercă să-l ocolească, acesta însă căută cu tot dinadinsul să le iasă înainte.

Politeța îl sili pe Codin să se oprească făcând prezentările, dar o teamă neîntemeiată îl reținu de a insista mai mult asupra numelui Cristinei: se temeà să nu i se ghicească gândurile, și cum își cunoștev tovarășii de breasla lacomi de a fura subiectele altora, n-ar fi vrut cu nici un preț ca acesta să știe scopul venirii Cristinei la atelier.

Cu toată osteneala ce-și da să-l îndepărteze, nu-i reuși, căci prietenul aveà acelaș drum. Mușcându-și buzele cu necaz, Codin primi să-i meargă alături...

Se încinse o discuție de care Cristina nu erà străină; totuși ea se ținu departe nerăspunzând decât când erà întrebată.

Cu totul alte gânduri puseseră stăpânire pe mintea ei, pe când Codin se sileà să fie banal vorbind de lucruri de toate zilele.

Ar fi vrut parcă s-o acopere pe Cristina cu ființa lui pentru a nu-l lăsà pe străinul acesta să fure un pic din trăsăturile chipului ei.

Pe când acesta nu aveà decât priviri indiferent pentru Cristina, lui Codin i se păreà că i-o fură din ochi și dintr-un sentiment egoist nu voià să împartă cu nimeni aceasta comoară, care trebuià să existe numai pentru el.

Ajunși la o răspântie însoțitorul lor se îndepărtă lăsându-i să-și urmeze tăcuți drumul.

Nu se despărțiră decât la poarta casei în care locuia Cristina. Ea-i strânse mâna însoțind aceasta cu un surâs. Gândurile lui Codin se împrăștiau și nu-i mai rămase decât unul singur: acela de a o vedeà din nou în ziua următoare...

Cât despre Cristina, ea aveà de luptat cu noua greutate: trebuià să spună mamei sale ce făcuse în ziua aceea și să asculte obiecțiile ei.

Avù totuș tăria să explice mamei sale în cuvinte puține lucrurile așa cum s-au petrecut.

La început fruntea doamnei Cartian se cam încrețise și sprâncenele se încruntară; către sfârșitul povestirei, însă fața i se mai însenină luându-i treptat expresia obișnuită.

Cristina reușise s-o convingă prin graiul ei cald prin sinceritatea cu care-i mărturisise cele mai neînsemnate amănunte.

Se înțelege că doamnei Cartian i-ar fi părut bine ca acest prilej să nu se fi ivit; în fața faptelor îndeplinite însă se înclină: ce s-ar mai fi putut îndreptà?

Mângâe deci părul fiicei sale zicându-i:

—Iți mulțumesc, draga mea, că nici de dat aeeasta nu mi-ai ascuns nimic din ceea ce s-a petrecut cu tine... Nu vreau să spun că ai făcut bine cedând fantasiei unui artist și îndepărtându-te de marginele libertăței de care te bucuri, în toate acțiunile tale. Nu voi încercà să te opresc să faci ceea ce crezi că e în folosul artei, las însă pe seama conștiinței tale: ea să te judece și să-ți indice ceea ce e bine să faci.

Cristina căzu pe gânduri. In fundul conștiinței simțià ea bine o revoltă față cu principiile de până atunci, și se miră singură cum de nu murise de rușine în clipa când ochiul unui bărbat se oprise pe comorile ei trupești pe care le ascunsese până atunci nelăsând nici razele discrete ale soarelui să le dezmierde... Dar în clipa următoare glasul conștiinței amuțeà în fața argumentelor puternice pe cari le aduceà chiar dânsa.

Codin nu erà doar un bărbat de rând și scopul lor erà atât de sfânt, încât mijloacele se pierdeau fără urmă în umbra gândurilor.

Cristina trăi până a doua zi clipe de neliniște grozavă, întrebându-se ce simțimânt ascuns o îndemnase să facă un sacrificiu ca acesta?... își ziceà că erà firesc să-l facă de vreme ce de ea depindeà realizarea unui vis mare, atingerea unui ideal.

Nu avù totuș tăria unei păreri hotărîtoare asupră-și; de aceea cercetă în mod indirect părerile altora în privința celor ce făcuse, întrebând pe unele din cunoștințele sale dacă ar îngădui surorilor sau altor ființe apropiate lor, o asemenea fantazie.

Răspunsurile erau bine-înțeles după gradul de inteligență și judecată a celui întrebat, și Cristina nu putu alege din toate aceste nimic...

Ceva ca o presimțire rea îi apăsà pieptul. Pentru prima oară în viața ei avu prilejul să fie nemulțumită de sine și pe dinaintea minței îi pluti din nou întrebarea:

— Ce va zice tata?..

Ședințele urmau regulat în atelierul din parcul Carol. De fiecare dată, Cristina plecà de acasă cu îndoiala în suflet. Imediat însă ce pășeà pragul atelierului în care o urmă prietenească băteà pentru dânsa, iar mănunchiurile de flori surâdeau de prin colțuri, toate raționamentele rigide și aspre cădeau. Cristina se îmbrăcà într-un nimb de expansiune și drăgălășie.

Toate acele nimicuri cari se iveau în timpul pozatului îi încălziau sufletul atât de lipsit de emoții ușoare. Prietenia lor creștea din zi în zi. Cristina adusese cu sine o oglindă mică și o instalà pe un soclu. In scurt timp înfrumusețară atelierul cu tot ce lipseà.

Repaozul de câteva minute căpătase un aer de intimitate. Codin se așezà mai adesea pe un scaun scund alături de divanul pe care sta ea și-și aprindeà o țigare.

Cristina priveà cu ochi cercetători lucrarea și făceà ici, colo câte o observație pe care Codin o primeà, îndreptând ce erà de îndreptat, apoi o priveau împreună silindu-se să-i descopere toate lipsurile, căci formele începeau abia să se deslușească.

Când lăsau lucrul începeà toaleta, care cu toată prezența oglinzii se făceà din deprindere, în acelaș chip primitiv.

Erà vremea strugurilor. Ca un fel de răsplată a muncii, cei doi — sculptor și model — se înfruptau înainte de plecare, mâncând amândoi dintr-un ciorchine, certându-se când unul luà o boabă mai mult și numărând cele cari mai rămâneau.

După aceea porneau unul lângă altul, scoborând aceleași moviliță pe care o urcau singuri la venire și se despărțeau fie în capătul bulevardului Elisabete, fie la poarta Cristinei.

Se hotărâseră ca să nu-o viziteze Codin acasă, până ce nu va fi statuia terminată și de asemeni nimeni din familia Cristinei nu trebuià să vie la atelier.

Acasă, Cristina își vedeà de treburi și de aceea nici doamna Cartian, nici chiar bănuitorul Vladi nu aveau nimic de obiectat.

Cristina descopereà zilnic noi comori într-însa care i-ar puteà sluji prietenului ei. Începuse a-și studia de aproape gesturile, pe când se afla în fața mesei de toaletă... Noi motive de inspirație îi veneau în minte și se gândeà cu plăcere la surpriza ce o va face sculptorului, dându-i o nouă poză.

Așa cum simțià ar fi trebuit să-și consacre toată viața artei, ședințele n-ar mai fi trebuit să ia sfârșit iar lucrările s-ar fi îngrămădit unele după altele.

In cele din urmă își dădù seama că mai avea și alte îndatoriri și că alta erà chemarea ei în viață decât aceea de a aprinde imaginația unui artist. Continuă dar a-și face datoria față de lume ca și până atunci...

Mai erau două, trei ședințe până la terminarea definitivă a operei. Codin aproape nu mai mânca, lucrând în lipsa Cristinei — iar când ea apăreà asemenea unui luceafăr, el se așterneà din nou pe lucru cu o râvnă pe care nu o cunoscuse până atunci.

Se apropiase vremea când trebuià să deà expresie chipului. Cristina începu să se întristeze, întâi fiindcă vedeà că trebue să pue capăt unei fericiri care venise pe neașteptate s-o scoată din lâncezeala vieței de toate zilele, și apoi fiindcă știà că nu va puteà da feței sale expresia dorită, căci nu simțise niciodată fiorii dragostei, nu gustase niciodată din cupa voluptăței.

Intr-adevăr, Cristina nu se înșelase... Ii erà peste putință cu toată bunăvoință ce o aveà să ofere o poză neforțată de uitare de sine, dupi cum ar fi dorit sculptorul.

Codin căzuse în desnădejde. Cristina și făceà reproșuri amare că se păstrase până atunci așa, că fusese de piatră în fața dragostei, care astăzi i-ar fi rămas în amintire, așa încât nu ar fi avut decât să-și recheme în minte una din clipele trăite pentru a da poza dorită.

Codin avu un gând salvator, să facă teatru. Nu aveau decât să simuleze o scenă de dragoste în care el va fi îndrăgostitul. Zis și făcut.

In urma indicațiilor lui, Cristina luă o poză leneșe pe divanul ei. Codin făcù un pas înainte, întinzând brațele ca pentru a o cuprinde — Cristina făcu un gest pentru a-l depărta... Dar simți că râsul o înăbușe și se porniră a râde amândoi nebunește.

— Ei haide, să fim serioși! zise el Cristinei.

— Haide, dar cum să nu râd de comedia asta? răspunse Cristina ștergându-și lacrimile pe cari-i le adusese în ochi râsul.

— Uită că e în glumă! zise el.

— Uit, răspunse ea — dar pentru asta trebue să închid ochii.

Codin făcù un gest ca pentru a se apropia dar simțindu-se deodată turburat se retrase îngrozit și se ascunse sub portieră. Cristina păstrà aceeaș atitudine.

Prin ferestrele largi ale atelierului se furișau discrete razele slabe ale soarelui de toamnă, desemnând umbre pe chipul și sânul Cristinei.

In atelier domneà o liniște sfântă și peste toate se întinsese, ca o pojghiță, ceva din pioșia sanctuarelor.

Cristina se pierdu multă vreme în această așteptare, dar Codin nu mai veneà.

Intr-un târziu, își dădu seama că stătuse cam mult așa și deschizând ochii nu văzu pe nimeni în jurul ei. Atunci ridică puțin colțul portierei. Codin stà rezemat cu capul în palme și murmurà printre dinți:

— Nu trebue! nu trebue! ar fi un sacrilegiu! Cristina nu putù deduce nimic din aceste câteva cuvinte enigmatice; totuș rămase uluită de întorsătura ce luase gluma lor și ca să nu-l jignească lasă ușor portiera să cadă ca și când n-ar fi văzut nimic.

După câteva clipe Codin reapăru. Aveà ochii înbujorați și erà foarte schimbat la față.

— Astăzi n-o să mai putem lucra, zise el, mă simt cam obosit.

Își făcură tăcuți toaleta și plecară unul alături de altul, ca de obicei.

Când fură în capătul moviliței, Codin ajută însoțitoarei sale să coboare, trecându-și brațul printr-al ei. Cristina simți brațul sculptorului tremurând alături de al său și păli...

De astădată nu-și retrase mâna imediat ce ajunseră la poalele movilei, și merseră astfel până aproape de casă.

In seara aceea, Cristina nu prea mâncă; se sculă de la masă, pretextând o indispoziție subită și intrând în camera ei se așeză în dreptul ferestrei deschisă, rechemându-și în minte toate clipele petrecute la atelier.

Nu se întâmplase nimic deosebit și totuși sângele-i circula mai repede în vine, simțeà parcă ceva cald năvălindu-i în suflet, și fără să-și deà seama de unde pornește aceasta, pricepu că în toată ființa ei se petrece ceva nelămurit. Își simțeà capul greu, de aceea și-l lasă pe perne și adormi..

Doamna Cartian care stătuse câtva timp terasa din fata casei, strânse lucrul pe care îl aveà mereu cu dânsa, îl ascunse în coșuleț și pregăteà să se ducă la culcare, când îi eși înainte Vlad. Tânărul ieșeà în oraș.

— Noapte bună, mama, zise el sarutand respectuos mâna mamei sale. Mă duc să hoinăresc puțin. Cristina unde e?...

— Trebue să se fi culcat, văd întuneric la dânsa, i răspunse doamna Cartian, aproape pe șoptite ca să nu turbure somnul fiicei săle.

—Așa de vreme, înainte ca tu să te fi retras? Nu prea sunt deprins s-o văd pe Cristina somnoroasă... încheie Vlad cu oare care ironie în voce.

— Copila erà obosită și apoi, de la o vreme o văd cam neliniștită; trebue să fie consecința tabloului refuzat de comisiune... I-am spus să nu-l expue căci trăim într-o vreme când lucrările cele mai bune nu ajung acolo unde trebue, dacă nu sunt operile unora cari au vreo proptea pe ici, colo, zise bătrâna subliniind ultimele cuvinte cu un oftat.

Vlad deveni tăcut și aproape nu mai asculta la cele ce-i spunea mama-sa. Ochiul de mamă descoperise o schimbare la fiica sa, dar greșeà în căutarea pricinei. Vlad erà tânăr și pricepeà mai bine lucrurile. Numai de n-ar fi ceea ce gândea el...!

— Nu mai spui nimic Vladi?.. La ce te gândești? Îl întreabă ea brusc.

O, la nimic... noapte bună, mamă...și...ia seama la Cristina.

Doamna Cartian pricepu cu totul altfel ultimile j cuvinte ale fiului său și intrând în vârful picioarelor în camera Cristinei, se opri o clipă lângă patul ei, îi atinse ușor fruntea cu mâna apoi acoperind-o până la gât, respiră ușurată: slavă Domnului, nu erà motiv de îngrijorare...

In ziua următoare, Cristina sosi la ora obișnuită la atelier și totul se scurse aproape fără ca cei doi prieteni să îndrăznească a se privi în ochi, de teamă să nu citească în ei vreo întrebare cu privire la ziua trecută.

Codin se mulțumi să modeleze pe ici, colo, fără a pomeni ceva despre chipul căruia nu-i dăduse încă viață. Cristina citeà în inima lui, vedeà frământarea care-i răscoleà sufletul și nu puteà pricepe de ce pune atâta întârziere în execuția figurei, pe care o așteptase atâta vreme. Intrigată de acest lucru îl întrebă:

— Oare nu mai e nevoe ca statuia să aibă și cap?

Codin râse silit.

— Ce bine ar fi dacă nu-l am aveà nici unul din noi, căci ne-am conduce poate numai după îndemnul inimei răspunse el.

— Și crezi că ar fi o fericire?...

— In anumite cazuri...da!

Cristina deschise gura ca pentru a răspunde ceva. Codin o întrerupse.

— Nu vrei să lucrăm?...

— Desigur, bag de seamă însă că nu ai poftă de lucru...

— Te înșeli; mai mult ca întotdeauna.

— Atunci ce te face să întârzii atât pentru a începe? zise Cristina dându-și gândurile pe față.

Codin simți că nu-i mai puteà ascunde chinurile, cari îl frământaseră și care-l țineau încă încătușat. Ii spuse deci fără înconjur, că erà dezamăgit, cuprins de teamă că nu va puteà aveà expresia dorită și deci munca lor va fi zadarnică.

Cristina îl liniști pe cât putu. Promise că-și va da silința recurgând la toate izvoarele de prefăcătorie, pe cari le au femeile și cari numai ei îi lipseau. In sfârșit va face orice pentru reușita operei la care colabora.

Își reaminti de ideia ce o avusese Codin cu o zi mai înainte, de a improvizà o scenă de dragoste, și găsi că erà cel mai bun mijloc.

— Parcă văd că vei râde. Femeile, cari n-au iubit niciodată, nu pot aveà decât zâmbete ironice în asemenea clipe divine, și mie îmi trebue un surâs plin de dulceața pe care ți-o dă sentimentul sublim al dragostei, o privire care să topească ghiața sufletelor celor mai amorțite și întreaga expresie a feței să fie un amestec beție...fiori...groază... Iată ce ar puteà da impresia sublimului, iată ce ar dà marmorei viață.

In tot timpul acestei explozii, Cristina ascultase înmărmurită dar la ultimile cuvinte se simți lovită în ce aveà ea mai dureros: firea ei ciudată.

Nu putuse să iubească niciodată. In sufletul ei nu pătrunsese nici o rază caldă de iubire și Codin ghicise aceasta din rigiditatea privirei sale. Fără de voe o podidiră lacrimile. Sculptorul își părăsi locul și se apropie ușor de dânsa.

— Ingrat ce sunt, m-am purtat ca un nerecunoscător față cu mărinimia d-tale. Iartă-mă... Sunt nedemn de o prietenie ca aceea ce mi-ai dăruit-o... zise el mișcat.

Cristina îl priveà prin pânza lacrimilor. Ce rău îi făceà să vadă că cineva descoperise secretul firii sale; totuș nu-l ura pentru asta și-l asigură că nu se supărase.

Codin îi sărută mâinile.

Așa dar ea putea să plece...El o reținu.

— Eu mai am totuș o speranță.. Nu mă pot despărți lesne de un vis de care atârnă aproape toata viața mea... Vrei să încercăm?...

Fac orice-mi ceri...

Cristina-și reluă poziția. Ăncepuse să se însereze.

In aer se ridica un parfum de lăcrămioare care se răspândeà din rochiile și părul despletit al Cristinei.

Codin stătù o clipă în loc ca amețit de mireasma aceea apoi se aruncă în genunchi înaintea ei și sărută într-o pornire de patimă nebună de mult stăpânită, fiecare șuviță din părul răsfirat pe pernele divanului.

Fața Cristinei se îmbracă într-un nimb de fericire și îndoială.

Iartă-mă, murmurau buzele lui aproape de urechea ei... Am fost nebun, când am spus că ai inimă de piatră...

Respirația aceea calda, parfumul răscolitor din cameră, ca și clipele divine pe cari le trăia pentru întâia dată, dădură ochilor Cristinei o lucire minunată. De pe buzele ei se topise cu desăvârșire zâmbetul de amărăciune pe care-l avea de obicei, schimbându-se într-un surâs ispititor...

Codin se rupse din beția în care-l aruncase făptura ideală ce-i sta alături și din nervozitatea mâinilor lui tremurânde, se imprimă pe chipul lutului expresia dorită care imortaliza această clipă înălțătoare...

Cu fața luminată de fericire se apropie acum din nou de Cristina, rămase în extazul în care o aruncase tresărirea sentimentelor până atunci adormite, îi sărută pe rând vârfurile degetelor subțiri, care se rătăceau prin pletele lui.

Codin repetà mereu cuvinte de mulțumire, sărutând mâinele gingașe ca două porumbițe albe. Erà oare dintr-un sentiment de recunoștință, de dragoste, de izbândă?

Nu-și făcură unul altuia nici una din acele mărturisiri cari se fac în asemenea împrejurări. Nu stătură să se întrebe ce fusese această expansiune subită, ci o luară drept o manifestare spontană a simțimintelor ce mocneau de mult în inimele lor.

Trecură zile de la această întâmplare care constituià un eveniment excepțional în viața Cristinei.

Codin amânà mereu sa pue capăt lucrului. Nu mai aveà decât foarte puțin ca statuia să fie terminată...Totuș la ideea că s-ar putea să nu vadă pe aceia care devenise ceva din eul său, se simtià caprins de o durere tainică... Spre nenorocirea lui o iubeà cu toată patima tinereții, cu tot sufletul lui de artist dezamăgit, dezgustat de viața ușoară pe care o dusese și ale cărei dedesubturi le cunoșteà. Providența-i trimesese în cale un înger candid, o copilă adorabila în inocența sa și atâta fu deajuns ca ininia-i străină până atunci de sentimentul dragostei curate, să se deschidă pentru a cuprinde într-însa icoana acestei fecioare.

La început avusese de luptat cu o sumedenii-de lucruri mici, pe care mai târziu le înlăturase cu un surâs al ei.

Codin nu mai puteà fi stăpân pe sentimentele sale, cari se ridicau în sufletu-i chinuit mai puternice decât toate raționamentele, și fără să se întrebe dacă-i era îngăduit să zdrobească inimă gingașe a unei copile, căreia nu-i puteà aparține decât sufletește, se lăsă furat de beția dulce a dragostei în care se legănară amândoi — el fără să se întrebe dacă nu-și lua o răspundere de care nu se va achita niciodată, ea cu inconștiența primei iubiri...

Ședințele luară cu totul alt aer decât cel de până atunci...Orele se scurgeau prea repede față cu nimicurile ce aveau să și le spună. Toate luară un caracter mai intim...Formulele de politeță căzură cu totul, și ori de câte ori Cristina, astăzi Cristinel, îndrăzneà să rostească acel D-ta pe care și-l spuneau până mai eri, Codin o loveà ușor cu stropi de lut, cari se lipeau ca niște ornamente bizare pe îmbrăcămintea ei.

Câteodată, Cristina aveà o poftă nebună de a vorbi și asta se întâmpla tocmai în clipele rare, când el lucra... Atunci, o ruga întâi în glumă, apoi din ce în ce mai serios, să tacă. Se înțelege că invitația asta o făcea să se supere, însă pentru scurtă vreme cîci după câteva clipe de tăcere, Codin îi cerșeà în genunchi un cuvânt.

Cristina se încăpățâna să tacă; el își ascundeà capul în mâini și suspinà încet...

Urmau câteva clipe de tăcere, apoi buzele lor se regăseau într-un sărut; în care își spuneau tot ce și-ar putea spune doi îndrăgostiți.

Erà în ajun de-ași terminà opera.

Cristina veneà la atelier cu brațele încărcate de flori. Din depărtare văzu ușa atelierului larg deschisă.

Intrând grăbită, calcă peste sfărămături de gips, amestecate cu lut... Pe Codin nu-l văzù nicăeri.

Se opri un moment locului, neștiind ce să creadă de toate acestea. Treptat, treptat, își veni în fire auzind în dosul portierei suspine înăbușite. Se îndreptă într-acolo. Codin stà rezemat de un soclu plângând amar. Când o văzù intrând, fața-i se congestiona, ochii-i căpătară o privire rătăcită iar pieptul îi fù zguduit de un râs strident aproape neomenesc.

Cu mișcări repezi, înfrigurate, apucă brațul Cristinei și împleticindu-se ca un om beat, o conduse la locul unde mai deunăzi se ridicase măreț, opera aproape înfăptuită în care își pusese atâtea speranțe... și care acuma nu mai erà decât o sfărâmătură.

— Privește... putu el abia îngâna și cuvintele-i se înecară în suspine, pe când Cristina, se sileà zadarnic să-l liniștească. De fapt erà și ea atât de mișcata de cele ce vedeà încât nu găsea cuvintele necesare în asemenea împrejurări. Se chinuià doar să-i dezmierde fruntea largă șoptindu-i:

— Liniștește-te, dragul meu... Cristinel e lângă tine...

— S-a sfârșit...repetà el — iată cum se zdrobesc iluziile mele. Sunt un blestemat de soartă.

Ochii Cristinei se umplură de lacrimi; simți, par-ca năruindu-i-se ceva în suflet.

— Și cum s-a întâmplat nenorocirea? întrebă ea.|

— Așa, ca din senin! — Apoi după un răstimp... După cum știi lăsasem aseară ca întotdeauna fereastra atelierului deschisă; — ce-i drept bateà vântul, dar nu m-am gândit o clipă la vreo pagubă, și mai cu seamă că aș puteà fi lovit tocmai în ce aveam mai de preț... Mă bizuiam pe trăinicia postamentului și pe norocul meu fără să mă gândesc că mi s-ar puteà spulbera cu o suflare de vânt cel mai mare vis. E prea mult pentru un suflet zbuciumat...e prea mult...

— Ce păcat... Erà atât de frumoasă... N-a trebuit să se sfarme tocmai ea! zise Cristina urmându-și șirul gândurilor.

— Semn rău, Cristino... semn rău... zise Codin. Cristina fu cuprinsă de un râs care-i uscă dintr-o dată lacrimile.

— Ce copil mare ești... zise ea râzând... Și apoi ce atâta zbucium? Nu e un rău care să nu se mai poată îndrepta. Modelul trăește, e lângă tine și se va strădui să-ți ajute la reclădirea visului cel mare.

Ochii lui Codin se uscară de lacrimi, fața-i se anima. Prinse mâinile Cristinei într-ale sale și le săruta de nenumărate ori.

Adevărat?... Ai vrea să-mi pozezi din nou? O, cât e de mare fericirea mea... Poate că toată întâmplarea nu a fost decât un prilej de ați puteà recunoaște încă odată mărinimia... O! Cristinel, cât ești de mare! Pe când eu? Sunt un laș!...

Cristina luă ultimele lui cuvinte ca pe o rătăcire de o clipă a minții, în fața loviturei crude.

— Nu vorbi astfel, Codine... E de datoria mea să fac ceea ce fac și sentimentele nu-mi dictează altfel... Vom repara totul... Uită întâmplarea asta fatală și să facem ca și când acum am fi început.

Codin îi cuprinse mijlocul.

— Cât ești de bună... ești ucigător de bună cu mine... Doamne, cum aș putea să-ți răsplătesc?... De ce te-am cunoscut, Cristino?... Nu trebuià, ai făcut din mine un om de nimic.

— Dar dragul meu, vino-ți în fire, mă sperii cu cuvintele tale al căror rost nu-l pricep. Ce înseamnă toate câte le spui? Nu ne-am dat oare împreună seama că dragostea înalță sufletele și nu le scoboară? Nu ne-am oferit oare unul altuia tot ce am avut mai bun și mai frumos în sufletele noastre?... Și acum ești ingrat cu întâmplarea fericită care ne-a adus pe unul în fața altuia?

Codin nu mai auzeà nimic; își lăsase capul pe pieptul ei și plângeà ca un copil.

— O, de ai puteà vorbi întotdeauna așa cu mine, de ai puteà gândi mereu astfel! Ce frumos ar fi — prea frumos pentru un copil vitreg al soartei... Ce fericită ești în ceața care-ți acoperă ochii... Dar eu care cunosc realitatea mizerabilă, realitatea, care mă înspăimântă...

Cristina-i puse mâinile în dreptul gurii și nu-l lăsă să urmeze.

— Iartă-mă, Cristinel, sunt vinovat față deține.. Iți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine, dar...

Cristina începu să se îngrijoreze serios... Nu mai pricepeà nimic... întrucât fusese el vinovat de nenorocirea ce i se întâmplase și pe care știa sigur că n-o dorise?

O privire calda din partea lui îi topi bănuelile.

— Haide, haide, să ridicăm un nou altar.

Codin erà prea deprimat ca sa mai poata lucra în acea zi, de aceea amânară pentru ziua următoare reînceperea lucrului găsind în asta un pretext prielnic de a prelungi prietenia lor, care altminieri amenința să rămână aci.

Cristina nu spuse acasă, nimic din cele petrecute. Se mulțumi numai să refuze de a însoți în seară aceea pe mama sa la teatru, lucru inexplicabil mai cu scamă pentru Vlad, care știà cât de mult îi plăceà Cristinei teatrul. Totuș nu o siliră să meargă, respectându-i dorința de a o lăsa singură.

De altfel ea nu prea se silea să-și ascundă mâhnirea și alese camera ei, în locul lojei strîmte în care voiau s-o închidă pentru o seară întreagă.

In drum spre teatru, doamna Cartian se arăta foarte nedumerită de purtarea ciudată a fiicei sale în timpul din urmă. Vlad priveà în ochii mamei sale. Naivitatea ei îl făceà să râdă pe sub mustață. Ridică din umeri.

Niciodată nu văzuse pe Cristina atât de agitată și niciodată nu fusese atât de străină de mama ei ca acum... Toate acestea i le spuneà bătrâna lui Vlad, cu o tremurare ușoară în glas, în semi-întunericul trăsurei care-i duceà spre teatru.

—Tu ce vrei, mamă — îi răspundeà acesta ca s-o liniștească. — Cristina aparține mai mult artei decât alor săi... Și apoi nu e puțin lucru să fii modeul unui sculptor tânăr cum e Codin.

Bătrana încreți puțin sprâncenile-i cărunte. Ce-i drept, nu-i placeà modul lui Vladi de a vorbi pe seama surorei sale, dar poate că el aveà ochi mai buni ca dansa. „Unde se pomenise în vremea ei, să se deà atâta libertate unei fete cu educația și firea Cristinei”... se gandeà ea. Cu toate acestea tăià scurt cuvântul fiului sau, zicând:

— Nu înțeleg de ce accentuezi cuvântul „tânăr” ca și când n-ar fi tot atât de grea misiunea și față de unul mai în vârstă. Se pare că nu prea îți cunoști îndeajuns sora, Vladi...

— Dar mamă, mă înțelegi greșit, nu vream să spun altceva decât că tinerețea are și ea pretențiile și drepturile ei. Prea am fi egoiști dacă am cere de la Cristina să rămâe toată viața numai a noastră.

Ochii bătrânei se umeziră. Gândul ăsta o muncise multă vreme. De câte ori nu se gândise de când se mărise Crista, că într-o zi o va pierde...Tremurà la ideia asta și totuși cât de mult ar fi dorit s-o vadă fericită alături de un bărbat demn de dânsa... Dacă sosise acea clipă?... Dacă sculptorul erà cel destinat?.. Iată ce pluteà ca un semn de întrebare deasupra sufletului ei de mamă. Desigur că nu ar fi avut nimic în contra unui sentiment firesc din partea fiicei sale către acesta; o îngrijorà însă faptul că ea nu-i mărturisise nimic până acuma și acest sentiment putuse să încolțească fără ca ca să-l cunoască îndeajuns și să-și poată da seama dacă acest om putea într-adevăr să facă fericirea fiicei sale.

Vlad ghiceà par-că gândurile ce turburau mintea mamei sale, căci nu-i mai vorbi nimic până la teatru.

Ajunși în sala cu lumini multe, în zgomotul orchestrei ce executà uvertura, în foșnetul rochilor de mătase ale spectatoarelor, bătrâna uită o clipa de preocuparea ei. Răspunse la câteva saluturi, întinse mâna câtorva cunoscuți, apoi luă loc în loja ei alături de Vladi, care erà extrem de ocupat cu luarea programului, și celelalte lucruri mărunte, cortegiul de obligații pentru însoțitorii cucoanelor la teatru. Doamna Cartian binoclă puțin în dreapta și în stânga ei, apoi ca și când n-ar fi găsit pe cine căutà, se rezemă de speteaza scaunului, lăsându-se din nou furată de gânduri.

Nu aveà de cât acești doi copii.

Erà într-adevăr mândră de talentele lor, aveà mare încredere în puterea voinței lor de a munci, dar regretà totuși că nu putuse șă-i îndrumeze spre o carieră care să-i apropie mai mult de viața reală.

O atingere delicată o deșteptă din gândurile sale. Vlad o făceà atentă asupra cortinei care se ridicà.

La întoarcere, o găsiră pe Cristina întinsă în jilțul ei, cu brațele încrucișate sub cap, cu ochii pironiți în gol.

La picioare, un covor de petale smulse din trandafirii pe cari-i dăduse cu o zi înainte Vladi.

Doamna Cartian, se apropie încet de dânsa...

— Cum, nu dormi încă?...o întrebă aceasta mirată.

Cristina tresări speriată.

— Tu ești, mamă? Nu, nu dormeam, am citit până mai adineauri și acum...gândeam.

— Gândeai? La ce? O întrebă doamna Cartian, scoțându-și pălăria și alătărându-și un scaun de al ei.

— Mai știu eu, mamă, de la o vreme gândesc la atât de multe...

Bătrâna găsi momentul potrivit să cerceteze de aproape inima Cristinei. Nu-i trebuia multă iscusința pentru asta. Copila ei nu-i ascunsese niciodată nimic și nici nu ocoleà prea mult când avea să-i spue ceva.

De aceea dezmierdă cu blândețe fruntea fiicei sale.

Într-adevăr de la o vreme, un nou isvor de gândire s-a deschis pentru tine.

— Cum? Ai băgat de seamă asta, mamă? zise Cristina cu glas tremurător.

— O, draga mea, ochiul de mamă e mai pătrunzător decât îți închipui.

Cristina pleacă fruntea răscolind en piciorul florile ce se aflau la picioarele ei.

— Vine o vreme când gândurile cele mai intime nu mai pot fi taine și atunci ți le citește oricine din ochi, din gesturi, din zâmbet...

— Cum spunea-i mamă? Oricine?... întrerupse Cristina.

— Da, căci fratele tău a fost primul care ți-a citit în suflet.

— Vladi?...

Cristina-și ascunse capul la pieptul mamei sale acoperindu-și ochii plini de lacrimi.

— Nu trebue să-ți ascunzi ochii; de ce să-ți fie rușine de un simțământ firesc, de care nu ai de dat socoteală decât părinților și asta numai atunci când aștepți vreo îndrumare.

Cristina sufereà cumplit. Sub blândețea cuvintelor mamei sale se ascundeà mai mult decât un reproș. Intr-adevăr merită să fie pedepsită pentru tăierea ei, dar cum puteà să vorbească de un lucru de care nici ea nu-și dăduse bine seama. La auzul numelui lui Vladi, Cristina se rușină. Trebuia până și el să-i ghicească ceea ce nu-și mărturisise încă nici sie-și?...

— Nu-mi lua în nume de rău, mamă, că ți-am tăinuit ceea ce nici mie nu mi-a fost încă lămurit.

— Până astăzi n-am știut că se furișase în sufletul meu un sentiment adevărat... Și Cristina povesti mamei sale întâmplarea nenorocită din ziua acea, deznădejdea lui... hotărârea ei luată în dispozițiile sufletești în cari te aruncă iubirea.

Bătrână o ascultase fără să o întrerupă, dar în povestirea fetei erà totuș ceva care o puse pe gânduri.

Cine e omul acesta? Ce avea sa-și reproșeze?... Nu mersese oare Cristina prea departe cu sacrificiile ei împingând lucrurile pană acolo, încât să fie cu neputință sa o mai despartă de el, dacă viața, reputația, în sfârșit obârșia lui n-ar corespunde dorințelor sale?

Cristina se uită neliniștită în ochii mamei așteptând un cuvânt de la dânsa.

— A răspuns el, în aceeaș măsură sentimentelor tale, Cristo? Ți-a vorbit vreodată de viitor?... întrebă cu oarecare înfrigurare bătrâna...

— Nu mamă, nu ne-am spus încă nimic unul altuia. De altfel nici eu nu m-am întrebat unde mă va duce înclinarea ce o am pentru acest om, și ce ar putea rezulta de aici...zise Cristina în plină sinceritate.

— Asta e greșeala de a porni, fără țintă și fără să vă întrebați unde duce pornirea voastră. Tu ai urmat până acum îndemnul inimei, copila mea, acuma va trebui să urmezi și sfatul rațiunii. Să-l poftești pe domnul Codin la noi; îi voi vorbi eu.

— Dar ce vrei să faci, mamă? întrerupse Cristina înspăimântată.

— Nu te teme, draga mea, pricep foarte bine că n-ai vrea să vie vreo propunere din partea ta; de altfel nu asta mi-e intenția. Lasă pe seama mamei tale, voi orândui astfel lucrurile ca toate să meargă de la sine, o asigură bătrâna.

Cristina-i sărută mâinile.

— Nu ești supărată pe mine?

— Nu.

Discuția lor ținu pană târziu în noaptea aceea, iar Cristina adormi ușurată, fericita, legănată de cuvintele blânde și înțelepte ale mamei care sub lumina lunei luase înfățișarea unei sfinte.

Drumul până la atelier i se păru de astă dată Cristinei îndoit de lung.

Ce surpriză va fi pentru Codin, invitația binevoitoare a mamei? Își ziceà ea. Intr-adevăr nu-și vorbiseră niciodată despre viitorul lor, ba chiar nici nu se gândiseră la posibilitatea unei uniri. Cu toate acestea Cristina erà sigură, că în tăcere, el trebue să fi visat de multe ori această fericire unică. Ce frumos puteà să fie să stea veșnic împreună, să deà micei lor gospodării de la atelier întinderea unei adevărate gospodării, să se ajute unul pe altul în cariera lor și să nu se mai despartă niciodată... Cu câtă plăcere își vor aminti mereu de viața de atelier cu oglinda improvizată, cu peretele afumat și cu toate celelalte nimicuri plăcute. Desigur atelierul lui va fi transformat de mâna ei într-un adevărat cuib de fericire... In vârtejul amețitor al acestor gânduri, ajunse Cristina în fața prietenului, care mai păstra încă urmele nenorocirei din ajun pe față. La ivirea ei, tristețea-i se risipi cu totul.

— Ce bine-mi face să te revăd, Cristino, după o noapte de nesomn în care mă muncea printre toate celelalte, mai puternic, un gând: că nu te voi mai vedea! — izbucni sculptorul.

— Prostuțule mic, ai să mă vezi mereu, mereu... Și pe Cristina o podidiră lacrimile de bucurie.

Codin îi cuprinse capul cu mâinile și se uită mult în adâncul ochilor ei, cari înnotau în lacrimi.

— Lasă-mă să mă satur de farmecul ființei tale, să-mi întipăresc bine trăsăturile chipului tău, să se imprime imaginea ta în mintea mea, oglindită prin pupilele ochilor, căci cine știe cât timp va mai dură visul ăsta. Odată cu terminarea ședințelor, eu nu te voi mai vedea, Cristinel - și cât de mult m-am legat de tine!... Privește în jurul tău. Vezi cum totul e plin de tine, cât de mult înveselești tu locul unde te afli, cât de multă lumină ai adus în viața mea...

Cristina se uită involuntar în jurul ei, rușinându-se de dezordinea ce o aduceà în această încăpere. Ici, pălăria, dincolo, mănușile, într-un colț o mantie ușoară cu mânecile întoarse pe dos — și în toate, parfumul femeei...

Până și pereții luau o altă înfățișare, împodobiți cu câte un obiect al ei.

Cristina simți de câteva ori nevoia de a-i spune vestea cea mare, dar amână această dorință pentru mai târziu, vrând să guste tot mai mult din sucul dulce al surprizei încă neîmpărtășite...

Intre timp, Codin începuse să pregătească postamentul pentru a reîncepe lucrul. Cristina eși puțin pe terasa ce da în Arenele Romane. Luceà un soare blând de toamnă. Ea puse mâna streașină deasupra ochilor și privi în zare. De acolo, de unde erà, întreg orașul i se păreà mic și din toată fierberea lui nu ajungeà până la dânsa, decât ca un zbârnâit de albină. Coșurile fabricator, turlele bisericilor strălucind în bătaia soarelui, câte un colț mai înalt de copac — toate par-că se îmbinau unele într-altele dând un „tot” fantastic, multicolor. Cât de schimbate îi păreau acum Cristinei toate câte le văzuse în copilăria ei, în viața de mai târziu. Priveà lumea cu alți ochi, își dădeà seama de ce trăește... Cât erà de mare fericirea ei... Se auzi un foșnet ușor. Cristina privi cu atenție spre locul de unde veneà zgomotul și zări, întâi o umbră strecurându-se de-a lungul zidului, apoi deosebi o siluetă de femee, care apăreà și dispăreà ca și când ar fi pândit ceva.

Cristina intră în atelier sa comunice in grabă prietenului ceea ce văzuse și o bănuială copilărească o cuprinse.

In acelaș moment însă în pragul ușei se ivi o femee. La revederea ei, Codin dădù înapoi cu un pas, păli, privirea i se turbură... Făcù totuși o sforțare care-i aduse broboane de sudoare pe frunte, și ca să salveze o situația penibilă se îndreptă spre femeea ce sta aproape înmărmurită în pragul ușei, apoi întoarse fața-i palidă către Cristina.

— Soția mea!

Femeea înclină puțin capul, cu un zâmbet de triumf pe buze. Cristina simți totul învârtindu-se în jurul ei; respirația i se curmă; se rezemă de spetează unui scaun ca să nu cadă și îndreptă asupra lui o privire plină de nedumerire, întrebare, și dispreț.

— Venisem să văd rămășițele statuetei sfărâmate... Sper că nu v-am deranjat, domnișoară? zise cu oarecare ironie noua venită.

Cristina nu găseà cuvinte sa răspundă. Privirea-i erà mereu îndreptată către acela care o mințise atâta vreme, amăgind-o cu cuvinte falșe, meșteșugite, zdrobind ce aveà ea mai frumos, sfărâmându-i toate visurile — și care acum stà ca un vinovat în fața ei, ca un laș în fața celeilalte, fără să aibă curajul de a mărturisi că le înșelase pe amândouă.

Abia acum pricepu Cristina că fusese jucăria unei farse, că totul erà o înscenare pentru a puteà obține expresia dorită... Așa dar ea fusese jertfită pentru a da naștere unei făpturi de piatră. El aparțineà unei alteia cu care era unit în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Ce nebună fusese să se încreadă în cuvintele lui. Nu erà mai bine să-i fi rămas sufletul întunerecul în care fusese până atunci?... De ce o încerca soarta atât de crud? De ce? Cine erà această femee care veneà să-i răsucească cuțitul în rană, umilind-o?

Codin se reculese puțin și strângând mâna Cristinei, care tremură ca-n friguri, într-a sa zise: Domnișoara este prețiosul model care a colaborat la opera distrusă acum.

Doamna Codin aruncă o privire mai mult examinatoare asupra Cristinei, care aci roșea, aci pălea, sub ochii ei.

— Iți mulțumesc în numele soțului meu domnișoară, zise ea, și cred că această mică întâmplare nu te va împedicà de a continua să fii modelul său.

— Am promisiunea domnișoarei, întrerupse Codin firul răutăților, aruncând Cristinei una din acele priviri, care voià să spună: „Am cuvântul tău. Trebue să vii, trebue!”

— Îmi voi ține cuvântul dat, zise Cristina abia, trăgându-și răsuflarea, pe când plânsul i se opri în gâtlej.

— Am învățat să vă prețuesc cuvântul, mă bizui dar pe el... răspunse Codin, fără sa ție seama de chinurile ce o costase această hotărîre. Pricepuse sacrificiul și-l primeà totuși. Cristina se înclină și se îndreptă spre ușă. Codin o însoți câțiva pași, apoi se întoarse către aceia către care îl chemà legătura ce o aveà cu dânsa...

Umilită, deprimată și rănită în ce aveà mai sfânt, ajunse Cristina acasă, după ce rătăcise multă vreme de-a lungul străzilor fără să-și poată regăsi sângele rece.

Nu-i veneà să creadă că ceea ce se întâmplase cu dansa erà adevărat. Fusese prada unui vis rău?... Oricum înțelesese că visul cel frumos se sfârșise... Pentru ea soarele apusese și nu aveà să mai răsară niciodată.

Doamna Cartian se speria văzând-o venind așa de palidă și fără de putere, cu toate că ea se silise să-și ascundă lacrimile și profitând de faptul că se întorsese curând spuse că se simțeà cam rău.

Mama Cristinei se grăbi să-i deà toate ajutoarele posibile, pe cari copila le primeà fără să-și deà seama de ceea ce se petreceà cu dânsa. Așa, se lăsă desbrăcată și purtată pe brațe ca un copil până la patul ei și când mama îi spuse dezmierdând-o că dragostea o va face să se învioreze, făcu o sforțare pentru a nu țipa de durere. In clipa următoare, capul îi căzu greu pe perne; chinurile încetară pentru câteva clipe. Erà prea mult pentru un suflet plăpând ca al ei...

Când își veni în fire, erà întinsă pe pat.

In juru-i doamna Cartian, Vladi, și slugile se uitau îngroziți.

Cristina simțià ca o piatră de moară apăsându-i pieptul, iar în suflet un gol...un pustiu de moarte. Vocea plângătoare a doamnei Cartian o făcu să-și ridice ochii. Fața mamei sale erà inudată în lacrimi și pe frunte cutele se înmulțiseră parcă. La suferințele Cristinei se mai adăogă și un sentiment de remușcare... Ce fusese ea în stare să facă într-o clipă din mama ei!

Simți două mâini calde strângându-i-le pe ale sale. Erà Vladi, care o mângâiase până atunci pe doamna Cartian și acum stà mână în mână cu sora sa, privind-o până în adâncul ochilor.

Cristina plecà fruntea sub privirea lui și simți tot sângele navălindu-i în obraji. Vlad îi strângeà din ce în ce mai mult mâinile. Erà ca un fel de înțelegere mută între dânșii și Cristina se rușinà la gândul că le lipsea curajul să-și vorbească deschis.

Mirosul de apă de Colonia și oțet de trandafiri o învioră puțin și când deschise gura pentru a zice ceva, fața doamnei Cartian se însenină.

— Mica mea Crista, ce e cu tine?.. întrebă ea cu glasul muiat în lacrimi.

Cu vocea slabă Cristina murmură:

— Nimic măicuța, așà, o sfârșeală. Mâine voi fi iar bine. — Și la cuvântul „mâine” vocea Cristinei tremură. Da, va trebui să se înarmeze cu toată mândria de care erà în stare, să continue a-și târî dezgustul ce-i inspira Codin prin atelierul în care gustase odinioară clipe atât de fericite... Gestul acesta nobil va fi toată răzbunarea ei. Îl va umili prin mărinimia cu care-l va copleși... își promise în gând să fie bărbată și ideia asta o întări.

Totuși petrecu noaptea în friguri, iar doamna Cartian nu putuse părăsi un moment căpătâiul ei. Abia către ziuă, un somn binefăcător îi închise pleoapele grele, făcând-o să-și recapete puterea pentru a putea să suporte marea dezamăgire pe care i-o hărăzise soarta.

Când se deșteptă, Cristina avù o nuanță de părere de rău că somnul nu durase mai mult.

Mama ei își făceà de lucru prin odae; cu ochii pe jumătate închiși, Cristina îi urmăreà toate mișcările. Cât erà de blândă; Și ea, ingrată, își dorise s-o părăsească pentru totdeauna... Nu! Trebuià să trăiască pentru dânsa, pentru părintele dus departe și... pentru a se răzbuna pe acela care-și râsese de dragostea ei.

In după amiaza zilei aceleia un soare călduț, o liniște tomnatecă aruncà raze de melancolie în sufletul zdrobit al bietei copile, în care mândria rănită se luase la întrecere cu simțimintele de milă și resemnare.

Cu toată opunerea mamei sale și a lui Vladi, Cristina eși dm casă, luând drumul spre atelier.

Ce deosebire între gândurile cu cari se îndreptă eri spre parcul Carol și cele de astăzi...

În dreptul fiecărei cotituri, se opreà, își apăsà mâinele pe pieptul din care eșeà un suspin dureros, și porneà înainte. La urcarea moviliței pe care o scoborîse de atâtea ori la brațul lui, lacrimi fierbinți îi izvorâră din ochi, prelingându-se pe obrajii palizi. Zărind din depărtare ușa atelierului, ele îi secară ca prin minune. Se simți tare și — resemnată...

Codin, care nu avusese un moment liniște de la scena pentru care ar fi dat toată viața lui s-o poată înlătura, se mai afla încă din ajun acolo. Nenorocirile se îngrămădiseră deasupra capului său, vărsându-i atât venin în suflet încât nu mai aveà loc nici să se revolte în contra crudei fatalități. Presimțise că nu va sfârși cu bine o fericire atât de mare. Din clipa când sufletul Cristinei i se arătase în toată măreția lui, avusese de luptat cu un sentiment pe care nu puteà să-l înăbușe: o iubeà nebunește, o iubeà îndoit de mult, de când înțelesese că viața i-a adus-o înadins în față pentru a-i uni îutr-un sentiment mare și frumos.

La început, stătuse în cumpănă neștiind dacă trebuia sau nu, să-și deà frâu sentimentelor, dar într-o zi, dragostea, mai puternică decât toate raționamentele îi întunecă mintea — înăbușind-o cu căldura ei — și se dădù pe față. Cât de mult o regretă în urmă și ce n-ar fi dat să se mai fi putut stăpâni, cum făcuse atâta vreme, silindu-se prin muncă să nu bage în seamă pe aceea care se află în fața lui. Își înăbușise cu sforțări supra-omenești pornirile cari i-ar fi putut da pe față sentimentele.

Cu cât nevoia de a o îmbrățișa, de a-i șopti tot ce-i umpleà sufletul se ridică mai puternică într-însul, cu atât mai indiferentă îi erà fața. Asta ținù până in ziua când își dădù seama că ceea ce făceà el erà o comedie rușinoasă — și căzù. De atunci viața lui fù un chin. Își reproșà veșnic că îndrăznise să iubească, luându-și dreptul de a pătrunde într-un suflet neprihănit ca al Cristinei.

De câte ori nu-și pregătise în gând cuvinte pentru a-i spune că dragostea lui pentru dânsa erà un păcat, că viața lui erà legată de a alteia pe care n-o iubeà, că în sfârșit nu erà demn de o dragoste atât de curată și mare. Dar, în fața ei, in fața ochilor, clari, care-l priveau cu nevinovăție, totul se perdeà în învălmășeala gândurilor, cuvintele-i mureau în gâtlej și nu mai auzeà decât glasul iubirii cu tainele nesfârșite, cu comorile ei.

Când n-o mai aveà în față, reproșurile își făceau din nou loc în sufletul său. Erà o lașitate să ascundă unei ființe atât de scumpe povestea tristă a vieței sale. Desigur, dacă ar fi cunoscut-o, i-ar n ertat că pătrunsese ca un hoț în inima ei, fără să-i poată da vreo spferanță în viitor.

Pe de altă parte i se păreà o cruzime fără de margini să distrugă un vis atât de frumos, să năruiască într-un suflet ceea ce dragostea clădise. Dar mai erà un sentiment egoist: să renunțe pentru totdeauna la scumpa lui Cristina?... Gândul ăsta îi otrăveà sufletul făcându-l să ducă minciuna mai departe și iată că ceea ce nu avusese el curajul să facă, se făcuse de la sine nimicind visul lor de dragoste și zdrobindu-i pe amândoi.

O furie grozavă îl cuprindeà la gândul că ea îl va crede un cuceritor de rând, un mincinos. De aceea recurse la o stratagemă: o obligă să-și ție cuvântul, numai pentru o mai vedeà și a-i vorbi.

Va plânge, va îngenunchià la picioarele ei cerându-i ertare că îndrăznise s-o iubească... O va ruga să nu-l ia drept un ticălos, și să fie fericită lăsându-l pe el în nenorocirea în care se aflà.

Nu eșise de loc din atelier de la întâmplarea aceea. Se plimbase ca o pasăre prinsă într-o colivie, privind la soclul pe care pregătise piedestalul nouei lucrări plângând deasupra sfărămăturilor celei d-întâi, ce semănau cu sfărămăturile inimei lui. Când întunericul îl cuprinse, se aruncă pe canapeaua care mai păstra încă parfumul ei, gemând, strigând-o pe nume...

Ce laș erà! Își petrecu toată noaptea cu capul în palme, cu dinții încleștați, și în aceeași atitudine îl găsi Cristina a două zi.

Când o văzù în pragul ușei, palidă, cu ochii înconjurați de cearcăne vinete și cu un surâs disprețuitor pe buze, înaintând demnă și hotărîtă spre el, se sculă în picioare, făcù doi pași înapoi și-și mușcă buzele pentru a-și stăpâni emoția.

— Iată-mă, am venit să-mi țin cuvântul, spuse ea scurt.

Cu un gest care trădà o durere greu stăpânită, Codin își prinse fruntea în palme.

— Așa dar numai pentru atât?

Cristina nu luă în seamă vorbele lui și continuă să-și scoată liniștită mănușile.

— Mă urăști, nu-i așa?...Sunt un laș! murmură el.

Și cum Cristina își aranja părul fără să asculte, vocea lui suna din ce în ce mai deznădăjduită:

— Vorbește Cristino, spune un cuvânt, altminteri simt că înnebunesc... Lasă-mă să-ți explic totul!

Cristina făcù un gest ca pentru, a pleca.

— Dacă mai perziști a-mi vorbi așa voi fi silită să-mi retrag cuvântul; mi-ai reamintit eri în fața unei a treia persoane că-ți dădusem cuvântul; am trecut peste desconsiderata ce o am, pentru dumneata ca om — și am venit, să dau artistului ce i-am promis... Am făcut acest sacrificiu cu tot ce va mai urma de aci încolo de dragul artei... Nu trebue însă să-mi pui prea mult răbdarea la încercare. Să nu mai vorbim de trecut și de cele întâmplate, cari au bătut ca un vânt rău puștiindu-mi sufletul, nu însă și mintea. Și acum modelul e la dispoziția dumitale...

Codin avù un surâs amar.

— Știam că se va sfârși astfel... Ei bine, dacă așa a fost să fie, urăște-mă, dar pentru Dumnezeu nu mă disprețui! Dacă ai avut vre-odată ceva pentru mine, ascultă-mă... Cele mai mari erori se pot comite când nu se dă dreptul împricinatului să se dezvinovățească.

Cristina făcù o sforțare mare pentru a răspunde. calm:

— Nu pot și nu trebue să mai aud nimic din trecut. Respectă-mi, te rog, această dorință... Și. acum, să lucrăm...

— Cristino!

— Domnule?

Codin pricepù că e în zadar. Își adună deci ceea ce mai rămăsese energie în el și încercă să lucreze, dar în momentul următor aruncă scârbit lutul: erà peste putință.

Cristina își luase nepăsătoare poza. Codin simții ca-i se rupe ceva din suflet:

Cred că nu voi mai puteà reclădi ceea ce s-a. năruit asemeni prieteniei noastre zdrobite.

In mijlocul atelierului se aflà o statue în mărime naturală: erà enigma de care se interesase Cristina la prima ei vizită în atelier...

Codin sfărâmă cu dalta capul statuei, un cap frumos, sprijinit pe-un grumaz viguros.

Cristina simțeà parcă lovitura daltei în inimă. Rămase totuș în aparență rece.

— Dă-mi te rog o poză zâmbitoare! se rugă el.

Cristina își adună toate gândurile plăcute, chemându-și în minte cele mai vesele momente din viața sa pentru a zâmbi, un zâmbet palid ca soarele de toamnă.

Codin caută și de astă dată uitare în lucru. Din mâinile lui eși chipul unei femei cu ochii plecați, cu buzele crispate într-un zâmbet amari Era deznădăjduit. O asemenea icoană a stifcriuți.' nu armoniza eu trupul plin, cu poza ispititoare a statuei.

— Zâmbește, te rog, mai dulce, se rugà el... Silește-te, te rog...

Cristina făceà sforțări, supra-omenești ca să poată zâmbi. Codin strică de zece ori ceea ce făcuse: erà peste putință să scoată altceva decât un chip de femee în rugăciune, tabloul celei mai cumplite dureri...

Un uragan puternic se deslănțuia în sufletul lui. Pe de o parte visurile-i artistice spulberate, două lucrări distruse, dintre cari una de însăși mâna lui, femeea ideală trecându-i ca o umbră pe dinainte. Și mai presus de toate, suferința pricinuită Cristinei. Toate acestea îl zdrobeau cu desăvârșire.

Se rezemă de pieptul statuei și ascunzându-și fața în mâini, se lasă pradă lacrimilor... Fù zguduit de un plâns puternic, pe când ea cu ochii plini de lacrimi părăsi pe nesimțite atelierul, lăsându-l singur, înfricoșător de singur...

Cristina luă prima trăsură întâlnită în cale și spunând mașinalicește birjarului numele străzii în care locuià, se lăsă pe pernele moi ale trăsurei ca și când sufletul i s-ar fi desprins de trup, ca și când ea, aceia din colțul trăsurei ar fi fost o străină, care nu aveà nimic comun cu Cristina de odinioară. In sufletul ei, până atuncea candid nășteau dorință meschine de răzbunare, pe cari altă dată mintea ei îndreptată numai spre bine, nu le-ar fi conceput. Mai cu seamă comedia pe care el o jucase până la urmă, o dezgusta atât, încât îi răpise curajul de a-i arunca în față tot dezgustul de care erà cuprinsă. Nu ar fi fost mai cinstit să-i fi arătat în alt chip admirația, recunoștința? Erà nevoe de o înscenare, pe cât de mincinoasă,, pe atât de dureroasă pentru dânsa?

Nu ar fi fost mai bine ca el să-i îndepărteze de la început sentimentul născut, mărturisindu-i legătura lui cu acea femee? Un singur lucru erà hotărît: că tot ce făcuse omul acesta erà dintr-un sentiment josnic de interes fără să-i pese că semănà rodul celei mai cumplite dezamăgiri în sufletul cuiva. Astfel de gânduri treceau prin mintea Cristinei.

Ultima întrevedere o turburase totuș... Prea fusese mare emoțiunea lui, ca să fi fost prefăcută. Ii păreà oare rău de ceea ce făcuse?.. Avusese numai o scântee — chiar a zecea parte din cât îi arătà, de dragoste pentru dânsa?...

Cristina se rușina la gândul că ar fi putut râpi din iubirea alteia, dar în momentul următor se întrebă dacă cealaltă știa să prețuiască iubirea așa cum o prețuia ea?

Oricum ar fi fost, societatea nu admite o dragoste, care nu ar căpăta binecuvântarea bisericii. Deci tot cealaltă erà mai îndreptățită să-l iubească.

In mersul trăsurii, Cristina zări o pălărie agitându-se în aer. Cu toată neliniștea de care erà stăpânită, își reaminti că mai văzuse undeva chipul celui care o salutase.

Erà sculptorul pe care-l cunoscuse odinioară prin Codin și de ochii căruia căutase s-o ferească.

Un gând răutăcios îi trecù prin minte pe când răspundeà la salut. Dacă ar căută să se răzbune, pozându-i? Se agăță un moment de această idee căreia nu-i mai trebuià mult să ajungă hotărîre în vălmășagul de sentimente ciudate ce-i umpleau ființa. Gândul acesta îi fù o alinare...

Vreme de opt zile, reuși Cristina să-și ascundă sbuciunul față de ai săi.

Atât doamna Cartian cât și Vlad erau mirați de surescitatea fetei în toate acțiunile ei. Se întrebau uimiți ce însemnà această tăcere cu privire la statuia care, însuflețiți de dânsa începuse să-i intereseze.

Ambii aveau impresia că în sufletul Cristei se petrecuse ceva neobișnuit, dar o sfială fără rost îi făceà să-și ascundă gândurile. Bătrâna se simțeà lovită în demnitatea ei de femee și de mamă căreia i se poate încredința totul, Vladi în amorul său propriu — căci simțià că ar fi putut să fie pentru sora sa prietenul de care avem fiecare nevoe în unele împrejurări.

Atitudinea Cristinei se explica prin faptul că voià cu orice preț să-și pue frâu sentimentelor, numai prin ajutorul voinței. Recurse la toate mijloacele posibile.

Ajungând acasă în ziua ultimei întrevederi, ea se încălzi câtva timp, la gândul răzbunării. Se reculese însă curând, dându-și seama cât de jos o aruncase această pasiune. Izgoni orice gând ispititor de răzbunare.

Lupta cu sentimentele puternice în care se angajase, resemnarea ce și-o impuneà, aduseră atâta dezordine în mintea bietei dezamăgite, încât în, cele din urmă nu mai fù în stare sa-și ascundă durerea și căzù într-o melancolie care deznadăjdui la culme pe doamnă Cartian.

Fugeà de societate; nici cuvintele mamei, nici ale lui Vladi nu le luà în seamă...Un singur gând păreà c-o stăpânește: să moară...

Sunt unele stări sufletești, cari te fac să crezi, că e destul să chemi în deznădejdea ta moartea, pentru ca chemarea să-ți fie ascultată.

De altfel, Cristina credeà că lovitura asta o va ucide; nu știà că suferințele ei nu erau să se oprească aici, că o ființă omenească poate îndura mai mult decât își închipue.

Medicul chemat de doamna Cartian, spuse că erà un început de neurastenie, prescrise plimbare, distracție și mai cu seamă o schimbare a climei care îi va face bine. Când fù să plece, bătrânul medic își bătù pacienta pe umeri și zise cu un surâs plin de înțelesuri:

— Tinereția învinge totul... Am încredere în miracolele sale.

După plecarea lui, Cristina rămase multă vreme într-un colț al canapelei, cu capul dat pe spate și cu ochii ațintiți într-un punct al plafonului. Ultimile cuvinte ale medicului îi sunau încă în urechi:

— Tinerețea învinge...

Pe covorul de culoare deschisă se desemnau umbre. Cu pași ușori, al căror sunet slab se perdea în grosimea covorului, Vlad, intră în odae.

El încetase de mult de a mai lua lucrurile în glumă. Starea de melancolie a Cristinei, diagnoza medicului, paloarea feței ei, inspirau griji serioase.

Nu erà de datoria lui să se amestece în tainele sufletești ale surorei sale; mama erà însă prea încrezătoare și Cristina o respectă prea mult,. pentru a-i încredința unele taine. Nu-i rămâneà deci ceva mai bun de făcut, decât să încerce el s-o scoată din muțenia în care fusese aruncată de-o întâmplare pe care el n-o cunoșteà.

Când îl văzù, Cristina nu făcù nici o mișcare, rămânând în atitudinea-i de somnolență.

Vlad pășeà cu grija cu care intri în camera unui copil când doarme. Se opri în dreptul pianului și abia atingând clapele cu vârful degetelor cântă „Reveria” lui Schumann, bucata favorită a Cristinei.

Pianul scoteà note când duioase, când plângătoare, apoi altele grave, sonore, pentru a sfârși într-o notă ce se perde și moare odată cu ultimul acord. Când atacă finalul, auzul îi fù izbit de-un plâns înăbușit...

— Plângi, Cristino?...

Doi ochi asemeni floarei de cicoare în faptul dimineții, se oglindiră într-ai lui cu răsfrângeri de tristeță și duioașie. Vlad își simți la rându-i ochii umezi.

Trebue să se fi petrecut ceva grozav în viața Cristinei, de vreme ce ea, care, privise întotdeauna plânsul ca o umilință — mijloc de ușurare pentru cei slabi — aveà ochii înrourați...

Se apropie ușor de dânsa și o mângăe pe păr. In jurul lor erà atâta liniște, încât își auzeau unul altuia respirația.

După câteva minute de tăcere sfântă, Vlad luă mâinile Cristinei într-ale sale, și incapabil de-a spune un cuvânt, le strânse cu căldură. Erà mai mult de cât dacă ar fi spus:

— Surioară, suferi, ai fost dezamăgită... Știu. Și eu sunt tânăr... Tinerețea nu-i întotdeauna adevărata primăvară a vieței. Nu e nimic... Luptă, învinge, resemnează-te și trăește pentru mama ta, pentru tine, pentru a face pe alții fericiți!

In mine vei aveà întotdeauna un prieten bun și credincios...

— Vlad! exclamă dansa, și lacrimile i-se opriră ca prin farmec.

— Cristino! — vibra în liniștea odaei vocea sonoră a lui Vlad pe când cu mâinile cuprinse capul surorei sale și-i sărută obrajii.

După două săptămâni de la aceasta, în care timp prietenia între cei doi frați trecuse de mult pragul destăinuirilor, Cristina ajută la facerea cuferelor pentru plecarea ei.

Doamna Cartian pusă în cunoștință de Vlad, scrisese bărbatului său că o boală ciudată își făcuse subit cuibul în trupul plăpând al Cristinei, și că doctorul îi prescrisese să părăsească imediat țara. Domnul Cartian răspunse telegrafic să nu se întârzie un moment și să plece în Germania unde, cunoscuse medici iscusiți și unde va găsi un bun prieten în domnul Sima, un fost coleg de studii, astăzi inginer ca el.

Cristina, căreia îi erà indiferent unde va fi dusă, numai pentru a fi departe de orașul ce o îngrozeà, primi să facă voia părinților, și, într-o dimineață calmă de Octombrie, se instalà împreună cu mama sa în Expresul-Berlin.

Abia ajunsă în compartimentul ce le fusese destinat, Cristina își rezemă capul de pernele canapelei, pe când privirea-i alunecă prin fereastra vagonului la câmpiile frumoase ale solului natal, de care se îndepărta tot mai mult.

În sufletul ei se făcuse tăcere...nici glasul deznădejdei nu se mai auzeà.

Se lăsă purtată ca un obiect și situația asta conveneà de minune stărei sale de-acuma.

Doamna Cartian părăsi un moment compartimentul, pentru a intra în vagonul-restaurant în care își luă cafeaua, după ce stăruise în zadar pe lângă Cristina s-o însoțească.

Când fù singură fata respiră ușurată. Cuvintele fratelui său rămăseseră întipărite în minte:

— Surioară, nu te lăsa răpită de deznădejde. Caută uitare în toate și într-o zi vei fi vindecată

Uitare...

Ca și când vălul ei ar puteà acoperi o imagine pe care o porți mereu cu tine, în tot locul, care trăește vie în sufletul tău...Totuși, de vreme ce erà condamnată sa trăiască, va trebui să încerce.

Gândurile o furară atât de mult, încât nu băgă de seamă că unul din pasageri ocupase locul mamei sale. Aceasta venind și găsindu-l ocupat spuse fetei, de astă-dată aproape poruncitor, să o urmeze.

Cristina se supuse și ocupară amândouă o masă din vagonul restaurant.

Doamna Cartian legase dinainte o convorbire cu un ofițer de infanterie din România, care pleca spre Ascbaflenburg și după ce-l prezentă Cristinei, reluă firul discuției de unde îl lăsase. Cristina urmăreà în aparență convorbirea, pe când gândurile o purtau pe aripile lor repezi la ceea ce lăsà în urmă, la Vladi, bunul ei prieten, pe care nu și-l închipuise vreo dată așa de devotat.

Privind-o în rochia-i de călătorie, confecționată dintr-o mătase ușoară, cu capul ascuns sub cascheta de călătorie ce arunca o umbră discretă asupra chipului ei drăgălaș, ai fi luat-o drept o copiliță care părăsește băncile școalei, zglobie, neștiutoare de tot ce-i suferință...

Cui i-ar fi putut trece prin minte, că școlărița aceasta cu buclele eșind neastâmpărate din strânsoarea acelor și căzând în neorânduială pe frunte încercase una din cele mai mari dezamăgiri, care ucide orice dor de viață?

Căpitanul Slăvescu, căci așa-i ziceà ofițerului, nu-și mai luă ochii de la dânsa, spunând că chipul ei erà cea mai interesantă operă de artă pe care o întâlnise în călătoriile-i numeroase. Intr-adevăr Slăvescu erà un entusiast pentru tot ce e frumos.

Cristina găseà în el pe admiratorul care ar fi fost în stare să steà o zi întreagă nemâncat în fața Giocondei din muzeul Luvru, iar seara să se trezească într-o farmacie readus la viată, din leșinul pricinuit de foame.

Căpitanul povesti multe din câte văzuse, presărând toate cu impresii frumoase, culese la Lido, Neapoli și Elveția, unde făceà sport în timpul iernei.

La Ițcani, acesta fù nevoit să schimbe trenul și părăsi cu multă părere de rău pe cele două doamne, cărora nu uită să le promită o cât mai apropiată revedere la Berlin, unde vor colinda muzeele împreună.

Rămaseră un moment singure. Această fericire nu dură însă mult, căci în curând Cristina se văzu din nou înconjurată de o societate numeroasă, compusă din oameni tineri și mai vârstnici, cari, pe motivul unei solniti oferite sau unei alte mici înlesniri de călătorie făcute doamnei Cartian, se socoteau în drept să le turbure liniștea.

Cuvintele de laudă la adresa Cristinei nu mai încetau, cărțile de vizită schimbate umplură micul sac de călătorie ce-l avea în mână. Unele cunoștințe amenințau să se statornicească fiindcă doamna Cartian dădeà cu ușurință adresa gazdei la care aveau de gând să tragă la Berlin. Cei mai mulți promiteau să le scrie. Succesele pe cari le repurta Cristina în societate se datorau felului său de a-și exprima gândurile, ca și subiectele pe cari le dezvolta ca o claritate care uimeà: nu erà teren de discuție în care să nu se fi avântat singură, fără cea mai mică șovăială.

De astădată banalitatea convorbirilor, zgomotul, complimentele de tot soiul, făcură obrajii Cristinei să se îmbujoreze, producându-i o ușoară indispoziție.

Doamna Cartian nu băgă nimic de seamă, căci convinsă că reușise să-și îndepărteze fiica de la orice gând de tristețe, înnota în fericire.

Cristina însă pretextă o oboseală și cerù permisiunea mamei sale de a se retrage.

In acest timp, parcurseseră toată Galiția, o succesiune de tablouri de sărăcie și necurățenie afară de orașul Lemberg, care aveà un aer mai satisfăcător...

Un tânăr cu obrajii ca bujorii, se apropie respectuos de doamna Cartian oferindu-i un flacon de apă de Colonia, pentru a se face folositor Cristinei, care-i mulțumi printr-un surâs.

El se simți încurajat de surâsul ei binevoitor și nu se mai mulțumi s-o privească printr-o oglindă, ce-i sta dinainte, ci se oferi să le conducă până la compartimentul lor.

Cristinei îi plăcu înfățișarea modestă a acestuia și rămaseră câtva timp de vorbă pe platformă. Ea, cu capul rezemat de fereastra deschisă, el în picioare privind-o cu atenție.

Trenul goneà cu o grabă sălbatică, iar părul Cristinei devenise jucăria vântului, care-l resfira aruncându-i-l în firicele pe față. Tânărul deschise orizontul unei discuții, care interesa în cel mai înalt grad pe Cristina.

Erà vorba de acei cari fac artă pentru artă și acei cari fac artă cu tendință...

Astfel reuși s-o sustragă un moment de la gândurile ei, și îl priveà ca pe un salvator, căci o scosese dintr-o situație penibilă. Asta dură până în apropiere de Berlin, unde aveau să-și întrerupă firul discuției pentru a-l relua peste câteva zile, după cum sperà tânărul, care-și făceà studiile de chimie la o școală technică din Charlottenburg...

Cristinei nu-i prea suradeà perspectiva unei vizite convenționale din partea acestui individ, mai puțin inoportun decât ceilalți, pe cari îi cunoscuse în timpul călătoriei, dar totuș inoportun.

Profită de împrejurarea că trenul se opri în gara Frankfurt, frumos ornată în așteptarea unor oaspeți regali, pentru a se îndepărta de tânărul Adamian. »

Până la Breslan, Cristina rămase liniștită în colțul său, ascultând, când povestirile de călătorie ale unui pasager gros ce stà în capătul celălalt al canapelei, când câte un dialog între doamna Cartian și o oarecare contesă Feodorovna, proprietara unei moșii în apropiere de Lemberg.

Contesa erà o femee între 45-50 de ani, foarte slabă și cu gâtul vârât într-un colier de perle, având la intervale câte o agrafă de ametiste, care i se pierdeà aproape sub urechi. Cum erà slabă, cu ochii pierduți în orbite, cu buzele subțiri și vinete, cu nasul ascuțit — păreà un cap de mort, așezat pe o farfurie.

Doamna Cartian lăudă firea ei practică. Această femee aveà în trusa sa de călătorie tot necesarul pentru lucru, și erà gata să ofere oricui i s-ar fi întâmplat vreo dezordine în îmbrăcăminte, ac, ață, degetar și chiar serviciile ei la nevoe.

Intre altele, contesa recomandă Cristinei ce să citească. Erà o adoratoare a literaturei, și mai cu seamă aveà o deosebită simpatie pentru literatura franceză.

Vorbeà cu patimă de Chateaubriand, apoi sărea la M-me de Stael, Balzac, Jean Jacques Rousseau și se oprea la Emile Fagnet, Pierre Lotti, apoi, făcù o mare pauză la Musset, poetul ei favorit.

In timpul acestei tirade și mai cu seamă la auzul numelui „Musset”, Cristinei îi reveniră în minte versurile acestuia și mai cu seamă unul:

Il n-existe qu-un etre.

Que je puisse en entier constamment reconaître

Sur qui mon jugement puisse au moins faire foi

Un seul!... Je le mèprinse. Et cet être, c-est moi!..

Grație limbuției acestei contese, Cristina trecù cu vederea monumentele frumoase, cari se arătau ochilor, pe când trenul străbăteà inima orașului. In alte împrejurări, aceste statui de marmoră, de bronz sau de piatră, ar fi transportat-o cu câteva săptămâni în urmă. Așa însă se mulțumi numai să asculte aprecierile contesei Feodorowna care se interesa de aproape de sculptură.

— Sunt monumente în Berlin, în fața cărora vei țipa de admirație, ziceà ea.

Cristina nu prea aveà obiceiul să țipe, totuș pentru a fi pe placul contesei, se arătă foarte încântată de această perspectiva și când doamna Cartian se amestecă în vorba, pentru a întrerupe o conversație în care subiectul erà sculptura, Cristina își lăsă ușor capul pe spate și cu ochii pe jumătate închiși, medità la toate câte se petrecuseră în afară de sufletul ei, în timpul acestei călătorii.

Cât de departe erà Vladi și cât de mult simțeà nevoia de-ași rezema capul pe umărul lui și a stà așa, fără să-i spue nimic, până ce ar cuprinde-o somnul, și în sufletul și mintea ei ș-ar face tăcere. Ce multă nevoe aveà de liniște...

In tot timpul călătoriei, în toată ființa ei erà un zgomot asurzitor. Se păreà că cineva îi cioplește cu dalta inima din care picură stropi mari de sânge, auzeà loviturile de ciocan, sfârâitul cuțitului care cizelează, în mijlocul acestui zgomot, un glas: „soția mea”... Un alt glas ascuțit îi sfredeleà auzul... Apoi nimic — un gol mare, o tăcere de moarte și apoi un glas altă dată melodios: „Sunt un laș, urăște-mă, dar nu mă disprețui...

Uitând de tot ce o înconjurà, Cristina izbucni în lacrimi. Doamna Cartian sări speriată în picioare, contesa scoase din trusa ei o sticlă cu melisă — domnul ei gros scotoceà prin geamantan în căutarea unei sticluțe cu eter...

Încredințată că fiica sa dormise și visase vreun vis neplăcut, doamna Cartian explică celorlalți. „Biata copilă, e zdruncinată... Ei, ce vreți, drumul...Schimbarea climei...” O ridicară ușor ducând-o în vagonul de dormit, unde o culcară cu multă grije. Contesa Feodorowna îi potrivi perna sub cap, iar doamna Cartian o acoperi până la gât, îndepărtându-i cu o atingere delicată părul de pe frunte.

Ce bine-i făceà Cristinei sa simtă această mână, care o mângâiase în copilăria ei, atingându-i fruntea.

Se simțià mai aproape de dânsa în mulțimea asta de străini, cari o copleșau cu politeța lor rigidă, sau cu lingușiri plicticoase.

De o zi întreagă, mama ei nu-i mai aparținuse.

O vedeà mișcându-se prin gloata aceea de necunoscuți, ca și când ar fi fost de când lumea a lor, și chiar cuvintele ce-i le vorbeà i se păreau ca adresate alteia, în mijlocul unor oameni indiferenți, străini de sentimentele lor.

Cristina simți nevoia să sărute acea mână, s-o ție mereu într-a sa, dar nu prea erà ea expansivă față de mama ei, și apoi această pornire ar fi trădat doamnei Cartian furtuna ce i se dezlănțuia încă în suflet.

In șoaptele contesei și mângâerile delicate ale mamei, Cristina adormi ca un copil, căruia i s-ar fi sfărâmat o jucărie și apoi a adormit cu lacrimile în coltul ochilor...

Fù deșteptată cu o jumătate de oră înainte de a ajnnge la destinație. Fără să aibă vreme să mai gândească la ceva, Cristina își potrivi puțin părul în fața oglinzii și: „Berlin!... Aussteigen!..” se auzi o voce întrecând pufăiturile locomotivei.

Luminile a o sută de becuri electrice izbiră opbii încă somnoroși ai Cristinei. Un dute-vino propriu gărilor din orașele mari se prezintă ochilor ei. De afară se auzeau trompetele automobilelor, dinăuntru glasul tregherilor. Fețe îmbujorate, capete blonde, bărbați, femei și copii vorbind o altă limbă decât aceea pe care o auzise din leagăn, făcură pe Cristina să privească un moment această împestrițare ciudată.

Din mulțime, un domn de vârstă mijlocie și o doamnă tânără se îndreptau spre cele două călătoare.

Doamna Cartian scoase o exclamație de bucurie, îmbrățișà din toată inima pe doamnă, strângând mâna domnului, apoi le prezentă pe Cristina, căreia doamna îi oferi un buchet de lăcrămioare.

Domnul și doamna Sima, fuseseră odinioară oaspeții Cartienilor, pe când Cristina erà încă în șpoală, și acum le venise rândul să le răsplătească ospitalitatea.

Soții ocupau o elegantă locuință într-unul din cele mai bune cartiere din Berlin, împreună cu copilița lor, care abia începeà să gungurească, primele cuvinte.

Încă în automobilul care-i duceà spre casă, doamna Sima reușise să-și câștige simpatia.

Erà o spaniolă cu chipul caracteristic rasei, cu un surâs dulce în colțul gurei. Domnul Sima care fusese odinioară numit intr-o comisiune la un congres ținut la Barcelona, se îndrăgostise acolo de dânsa și deși, cu 20 de ani mai vârstă, reuși să capete mâna senoritei Gitana Olivarez. Se stabili în capitala Germaniei de care îl legau interesele profesionale.

Doamna Sima nu vorbeà decât spaniola și foarte puțin franțuzește, așa că erà un haz să privești cum se înțelegeà cu doamna Cartian, mai mult prin semne. Cât despre Cristina, ea se mulțumi să o poată privi, atât erà de drăgălașe și știà să subjuge de la întâia privire.

Automobilul se opri în fața unei clădiri cu zidurile cenușii, cari avură oarecare influență asupra stărei de melancolie a Cristinei. Mai târziu însă ea se familiariză cu cenușiul caracteristic orașului. Clădirea aveà cinci etaje și foarte multe balcoane. Cum erà în timpul toamnei, pe marginile balcoanelor erau suspendate glastre cu brad, cari toate la un loc, făceau impresia unei enorme ghirlande.

Pe coridor fură întâmpinate de slugi cu ramuri de brad în mâini. Chiar portarul și portăreasa părăsiră loja lor, pentru a ura oaspeților bun venit.

Cristina fù plăcut surprinsă de aceste dovezi de ospitalitate. Surprizele nu se opriră însă aci.

In anticameră le eși înainte odrasla soților Sima, care, învestmântată în alb, cu brațele întinse, păreà un îngeraș prevestitor de bine.

Cristina nu învrednici cu privirea nici încăperile luxoase în cari intra, nici florile proaspete cari se răsfățau pe mese și pe console, nici luminile ce țâșneau din lămpi grele de oxid, ci cuprinse cu brațele făptura cea mică, albă ca spuma, care își încolăceà mânuțele în jurul gatului său.

Privind în ochișorii-i mici, rotunzi, înțelese că acestia vor constitui cea mai mare parte din fericirea ei în timpul ce-l va petrece în orașul mare, care o umpleà de groază înainte de a-l cunoaște.

Bănuind că trebue să fie obosite de drum, d-na Sima le conduse în camerile lor. Doamnei Cartian i se destinase o cameră de culcare în mahon cu tapițerii grele. Covoarele, tablourile și mobilele masive te făceau să gândești la acele castele din antichitate, împodobite de cei mai celebri maeștrii, iar Cristinei i se dete o cameră tapetată în alb, cu draperii din cea mai fină mătase. Cât privește însă mobilierul, el întreceà marginile visurilor cele mai îndrăznețe. Pe măsuța ei de noapte se aflà o priză electrică japoneză, a cărei lumină violetă îi plăcu mult. Intr-un colț al camerei, înecat în dantele susținute de panglici bogate de mătase roză, se afla un pat de copil de a cărui prezență d-na Sima se scuză cum putu în franțuzește, presărând pe alocurea cuvinte spaniole.

Camera fusese pregătită pentru copilă. Cum erà însă prea mică pentru a o lăsa să doarmă departe de mamă-sa, patul rămăsese neatins în colțul său. Doamna Sima promise însă să-l scoată pentru a nu incomoda pe Cristina.

Aceasta o asigură că, din potrivă, mobila o va înveseli, dând în acelaș timp și un aer de puritate camerei. Patul rămăsese astfel la locul său.

Doamna Sima se gândise și la îndeletnicirile artistice ale Cristinei și orândui alături de camera de muzica o încăpere cu ferestre largi cu perspectivă spre o răspântie. Se aflà în această cameră un birou luxos de damă, un șevalet și cele mai de preț colecții găsite prin galeriile muzeelor. Incăperea aveà să-i servească Cristinei de atelier. O ușă da într-un balcon încărcat cu mobile de bambu în care o lampă de metal, cu abajurul portocaliu, aruncà reflexe pale asupra plantelor exotice îngrămădite într-un ungher.

Încă în seara aceea, Cristina fù condusă prin toate încăperile locuinței, în care nu numai belșugul, ci și gustul artistic, mulțumeà ochiul cel mai pretențios.

Trăise la părinții săi în cea mai mare simplicitate. Cu toate acestea acest lux, ca din o mie și una de nopți, n-o uimeà ci îi măreà dorul de a reveni în căsuța cu liniștea-i patriarhală, de unde plecase gonită de o întâmplare tristă.

Domnul Sima erà mulțumit să poată adăposti sub acoperișul casei sale două din ființele cele mai apropiate ale colegului de care îl legau frumoase amintiri din tinerețe.

Doamna Cartian erà fericită de prietenia ce-i se arăta și, după ce își îmbrățișa fiica, fiecare se retrase în cameră sa.

Îndată ce fù singură, Cristina se grăbi să-i scrie lui Vladi, descriindu-i impresiile de călătorie și câteva reflecții, toate într-o formă prudentă, ca și când s-ar fi temut să n-o trădeze condeiul. Apoi, după ce stătuse de vorbă cu fratele ei drag stinse lumina pregătindu-se de culcare. Simțeà însă că nu va puteà adormi curând și deschise puțin fereastra pentru a respira aerul răcoros al serii.

Fereastra camerei da într-o curte împrejmuită de ziduri înalte. In mijlocul curții erà o grădiniță cu pomișori mici, cari apăreau ca niște pitici în noapte. Cristina nu se simțeà bine. Prea erà mare casa în care intrase, se temeà că se va rătăci prin coridoarele ei, prea erà orbitor luxul și mai presus de toate, prea erà îndatoritoare gazda — și asta o nelinișteà. Față cu atâta bună-voință ea va trebui să fie cel puțin amabilă, așa încât să-și consacreze timpul recepțiilor, cancanurilor, în sfârșit vieței de dolce-farniente la care va trebui să ia parte... Și cât de puțin erà pregătită pentru așa ceva... Se întreba dacă nu ar fi făcut mai bine să fi tras la vreun hotel obscur, unde să ducă o viața modestă alături de mama ei.

Din apropiere se auzi o voce îngânând un cântec, Cristina își aținti auzul.

In liniștea care domneà, se auzeau clar cuvintele:

— Nani, nenita mia — nani, mi corazon...

O lumină mică, roșiatică, veneà de la fereastra camerei de dormit a doamnei Sima, de unde porneà și cântecul ale cărui cuvinte nu le înțelegeà, dar cari păreau a fi acele ale unui cântec de leagăn, cântat de doamna Sima în limba patriei.

Cântecul se auzeà, din ce în ce mai slab, apoi încetă cu totul...Lumina se stinse...

Cristinei îi păru rău ca avusese gândurile de adineauri și adormi legănată de cântecul care-i sună multă vreme în urechi...

Trecură multe zile de la venirea Cristinei, fără ca ea să arate curiozitatea de a cunoaște orașul, ispititor pentru oricine n-ar fi suferit o dezamăgire ca a ei.

Felul de trai al gazdelor erà cu totul altfel decât și-l închipuise Cristina, și ea se familiarizà curând și din toată inima cu acesta.

Chiar în dimineața zilei următoare, când ceasornicul cel mare din sufragerie sună nouă ore, toți ai casei se întâlniră în sala de mâncare și Cristinei îi plăcù nespus de mult grupul din jurul mesei ce erà pregătită pentru gustarea de dimineață.

In capul ei sta domnul Sima, având la dreapta lui fetița instalată într-un scaun înalt, la stânga pe doamna Sima, iar de partea cealaltă pe Cristina și mama sa.

Slugile intrau și eșeau în vârful picioarelor, serviciul se făceà cu abilitate. Cafeaua se serveà în căni mici albe, cu un chenar pe margini, tacâmurile erau din argintul cel mai curat, fără inițiale sau ornamente.

Punctul cel mai atractiv pentru Cristina în timpul mesei erà faptul că își aveà locul peste drum de doamna Sima care în neputință de a-și traduce sentimentele prin grai, surâdeà atât de drăgălaș încât cea dintâi uità adesea să ducă lingura la gură, privind-o.

In timpul mesei, domnul Sima povesteà de obicei amintiri din viața lui de student alături de colegul Cartian. Apoi plecà la slujbă de unde nu se întorceà decât la ora prânzului.

După amiezele doamna Sima le petreceà pe balcon, unde erà întotdeauna ocupată cu lucratul bonetelor și rochițelor pentru garderoba „Renei Victoria”, cum îi ziceà ea — iar doamna Cartian își potriveà ochelarii pentru a face lectură gazdei, care erà pasionată după literatura franceză. Cât privește pe Cristina, ea erà fericită că nu i se lua în nume de rău absența și urmà sfaturile lui Vladi.

Sta tolănită uneori pe o canapea de trestie, pe terasă, cu mâinile sub cap, cu ochii pironiți în gol, negândind la nimic, alteori în fața șevaletului, lucrând fără odihnă. Când i se păreà că nu e de ajuns atât pentru a găsi uitare, broda pe mătase tot ce găseà mai frumos, mai de artă, în casa doamnei Sima.

Adesea, în timpul lucrului, gândurile o furau purtând-o în trecut și lacrimile îi înțepau pleoapele...Atunci alergà la Rena Victoria și așezând-o pe scaun începeà să-i povestească despre tablourile pe care le aveà începute, despre succesele și insuccesele ei, de răutatea oamenilor, de decepțiile, amare pe cari le întâmpinăm în viață...

—Vezi tu, nenita, tu să nu te faci niciodată artistă. Auzi tu?...

Copila o priveà drept în ochi, clipind des ca și când ar fi priceput ceva, apoi se repezeà cu mâinile în părul Cristinei și dintr-o mișcare îi transformà capul într-o perucă fantastică.

Doamna Cartian râdeà în hohote de aceste convorbiri serioase, cari sfârșeau prin violență. Doamna Sima nu pricepeà mult din ceea ce povesteà Cristina și amenința copila cu degetul. Atunci Rena Victoria lăsà buza în jos și se porneà pe un plâns din care nu o linișteau decât bananele, date de Cristina și pe cari le devora mânjindu-și fața și mâinile așa cum îi stă bine unei regine. Cristina o umpleà de sărutări și începeà din nou jocul. Câteodată își petreceà după amiezele într-un parc din apropiere, unde hrănea cu fărămituri de pâine lebedele ce lunecau pe lacul din mijlocul parcului.

Serile și-le petreceà, în atelierul unde luminà unui bec electric pătrundeà printre perdele proectând raze pe covorul de culoare încinsă.

Uneori se făceà muzică.

Doamna Gita se așeză la pian, Cristina luà chitara căci spaniola adorà instrumentul modest al cărui accent cald îi reaminteà țara în care înfloresc portocalii. Doamna Cartian și domnul Sima ascultau cu atenție.

Apoi fiecare se retregeà în camera sa, iar Cristina adormeà în cântecul dulce cu care doamna Sima își legănà copilul.

Așà se scurse prima săptămână a Cristinei aci.

In cea de a doua; viața nu mai fù atât de liniștită. Cristina se văzù asediată dintr-o dată de scrisori de prin toate colturile Europei; erau tovarăș de călătorie cari își țineau cuvântul. Cât aștepta Adamian, el se prezintase în persoană tocmai într-o zi când Cristina lipseà. La întoarcerea ei găsi o carte de vizită îndoită la colț, în care tânărul își exprimà regretul de a nu-o fi găsit rezervându-și plăcerea sa revină în ziua următoare.

Cristina erà tocmai ocupată cu găteala unui urs pe care Rena Victoria vroià să-l îmbrace cu rochițele sale când Adamian bătu la ușe. Ea se cam rușinà văzându-se surprinsă într-unul din momentele când căutà uitare.

— Asta nu-o împiedică însă să lege în momentul următor firul unei discuții.

Adamian erà unul din puținii băeți cuminți, care știu să profite într-adevăr de timpul petrecut la învățătură. Toate atracțiile acestui oraș zgomotos nu reușeau să-l abată de la gândurile serioasa. Erà un om conștient de sforțările pe cari le fac părinții, trimițându-și odraslele dincolo de hotar pentru a puteà spune într-o zi:

— Am făcut sacrificii ca să-mi cultiv copilul dar nu-mi pare rău!

De aceea el munceà din toată inima, fără să guste nimic din, partea veselă a vieței de student.

Colegii râdeau pe socoteala acestui sfios, care nu-și dà seama pentru ce trăià. Erà un om solid și de aceea plăcù foarte mult Cristinei.

Vizitele lui odată pe săptămână. Duminica deveniră adevărate ședințe de lectură, muzică, studii.

Cu tot golul ce-l mai păstrà în suflet, Cristinei îi făceà bine să aibă un prieten și erà bucuroasă că acesta se întâmplase să fie un intelectual.

In total această prietenie mărginită la o vizită de după amiază, în fiecare săptămână, întărită prin aceia că niciunul nu cereà celuilalt vreo explicație: cine e, de unde vine, și ce nevoe îl aduce acolo, ce ofereà spiritului Cristinei purificarea de care aveà nevoe...

Astfel Cristina nu avù timpul să bage de seamă că scrisorile lui Vlad se răreau pe zi ce treceà, ba chiar în cele din urmă încetară cu desăvârșire. Ea vizità, însoțită fiind de Adamian, muzeele și nu scăpà nici o ocaziune pentru a cunoaște tot ce aveà orașul mai de preț.

In acelaș timp, Vlad care de la plecarea surorei sale căutase pe toate căile să întâlnească pe cel ce adusese atâta desordine în gândurile și sănătatea Cristinei, pentru a-i cere explicații, găsi într-una din zile într-un ziar la „Informațiuni artistice” numele lui...

Se deschisese Salonul și, ca deobicei, expusese și el. Aceasta se întâmplă tocmai pe când Cristina începu să observe tăcerea lui. Vlad se temeà să nu se deà pe față, fiind nevoit să-i scrie unde își petreceà zilele pe cari le numără până la redeschiderea Salonului.

In dimineața vernisajului fù primul care păși pragul Ateneului. Trecù în grabă prin cele câteva săli, în căutarea aceluia pe care spera să-l găsească, la postul său, dar în zadar. Într-una din ele se opri brusc. Zărise undeva, printre alte sculpturi, un nud ce purtà semnătura lui Codin. Un gând vrășmaș se înfipse în mintea lui. Merse împleticindu-se până la soclul pe care se aflà statueta, crezând că poate se înșelase, dar și această ultimă nădejde i se risipi odată cu cetirea semnăturii săpate în marmoră.

Erà o femee, cu capul ascuns, cu umerii ca zguduiti de un plâns convulsiv, cu un par bogat ca acel al surorei sale, răspândit pe perne...

Vlad simți o durere. Erà ca și când i-ar fi dat cineva o lovitură în frunte. Fără îndoială, femeea aceasta erà sora lui, mândria casei lor, și erà aici,în toată goliciunea; lăsând orice curios să privească trupul feciorelnic uscunzandu-și fața de lume, rușinată de îndrăzneala ei, de razele atâtor pudici, căci nu numai ochi de artiști se odihnesc pe tablou.

Lui Vlad i se făcù cald. Iși îndreptă de nenumrate ori gulerul, care de astădată păreà într-adevăr, că-l sugrumă, și eși dezgustat din sală.

— Să fie căzut oare Cristina atât de jos?...Ce o îndemnase să se dezbrace de valul pudoarei în care erà deprins s-o vadă învăluită ca într-o mantie diafană? Să fi fost dragostea atât de puternică, încât să-i fi răpit orice urmă de judecată?... Iată ce frământà mintea lui Vlad.

Pentru a pune capăt nesiguranței care-l chinuià, se hotărî să afle din însăși gura lui Codin, adevărul. Dacă într-adevăr acest nud reprezentà pe sora sa, îl va sili să-l scoată imediat, din expoziție.

In zadar vizita el zilnic expoziția, în zadar spuneà în gură mare că ar fi amator pentru mai multe lucrări ale acestui sculptor, dacă l-ar puteà vedea în persoană. Nu fù cu nici un chip în stare să-l găsească. Codin însărcinase pe un prieten să se ocupe de vânzarea lucrărilor lui, căci el nu se simțià în stare s-o facă.

In cele din urmă, Vlad pierdu răbdarea și plăti o sumă destul de însemnată pentru a intră în stăpânirea statuetei, care-l umilea de la înălțimea soclului ei.

Când o avù în mâini vrù s-o sfarme de pietrele străzii. Mai târziu însă se gândi că ar fi mai nimerit, s-o păstreze pentru a o putea pune veșnic sub ochii Cristnei ca un reproș pentru ușurința ei. O așeză pe biroul din camera surorei sale, încuind-o apoi cu grije.

Cât despre Codin, el nu mai părăsise pragul locuinței sale din ziua când Cristina dispăruse fără de veste din viața lui, lăsându-l buimăcit, trist și bolnav.

In ziua fatala, avù cu Maria, soția lui, una din acele scene cari aveau loc ori de câte ori Codin aveà vre-o nemulțumire, înfrângere, sau orice altă neplăcere din afară.

Codin crezù că deastădată, soarta lui se hotărîse. Simțià că nu va mai puteà urma astfel.

— Nu mai merge, Mario — spusese el femeiei sale, care-l priveà cu ochii măriți de groază și uimire, cum își strângeà tot ce erà al său.

— Ce vrei să faci?... întrebă ea, pe când două lacrimi îi brăzdau fața.

Codin privi prostit la chipul ei palid, la ochii înnecați în lacrimi, și-și trecu mâna peste fruntea-i îmbrobonată de sudoare.

Ce vroià să facă?... Să se despartă de această femee, care nu-i făcuse nici un rău, căreia n-aveà să-i reproșeze altceva decât că nu știuse să-i câștige inima în tot timpul căsniciei lor? Să părăsească un cămin, în care nu gustase fericire, dar care totuș erà al său?... Nu. Aveà suflet prea cinstit pentru a-și lua înapoi cuvântul dat acestei femei.

Nu puteà — nu vroià să-și facă numele de râs, cum n-ar fi dorit să roșească vre-odată în fața acestei femei, căreia îi dăruise cu ușurința unui copil, numele său.

Cu toate acestea, viața-i fusese un chin de când îi eșise cealaltă în cale. De atunci înțelese că a dus o viață plină de minciună, alături de creatura aceasta cu chipul de păpușe eftină și cu firea, blajină.

Devotată ca un câine, nu știuse niciodată să-i deà căldura de câre aveà nevoe sufletul său de artist. Dacă i-ar fi dat cel puțin fericirea de a fi părinte, poate că n-ar fi ajuns s-o învinuiască pentru că se amestecase în viata lui.

Totuși, văzând-o desnădăjduită, în neputință de a scoate un cuvânt în fața furieri lui fără prilej, Codin își simți sufletul cuprins de mila ce îl oprise în atâtea rânduri să pună capăt acestei vieți care-i închideà sufletul ca într-o temniță întunecoasă. Și apoi unde erà să se ducă în starea în care se afla?... Să se arunce în vârtejul vieței singur? Își va zdrobi sufletul de stânci colțuroase. Singura care ar puteà să-i asigure fericirea, fugise de el, nu vroià să mai știe nimic de biata lui iubire.

Incercase în zadar s-o mai vadă, rătăcise în zadar de-a lungul străzilor pe cari spera s-o întâlnească. Desigur, ea plecase din orașul în care nu mai puteà respira un aer otrăvit de el.

Se dusese să-și caute aiurea norocul... Cine știe dacă noi întâmplări nu reușiseră să gonească din minte ori ce urmă a dragostei lor. Sau poate că suferă și dânsa, suferă din pricina lui...

Gândul ăsta și agitațiile prin cari trecuse, îl aruncară la pat.

Maria care nu-i puteà citi în suflet, căută să-i lecuiască trupul, dar nu reuși. In două săptămâni, Codin devenise de nerecunoscut. Fața-i se subțiase, ochii lui odinioară mari și expresivi, abia se rnai vedeau în fundul orbitelor, iar părul lipit de tâmple îi dădeà înfățișarea unui sălbatec.

Dacă l-ar fi văzut Cristina în starea în care-l adusese acea împrejurare nenorocită, nu s-ar mai fi îndoit că o iubise nespus de mult. Ea însă continuà să-și caute uitarea în toate, și încet, încet, se deprinse a nu se mai gândi la aceia, care de dragul unei glorii ușoare îi zdrobise inima.

Scrisorile lui Vlad încetaseră cu desăvârșire. Doamna Cartian abia își stăpâneà îngrijorarea ce i-o inspiră tăcerea lui. Pe de altă parte erà nespus de fericită, văzând schimbarea ce se efectuase în temperamentul fiicei sale.

Erà zi de Duminică. Un soare blând încălzi, parcă pomii, infrigurați în goliciunea lor. Natura moartă reînvia. Vlad eșise de dimineață în oraș să-și mai astâmpere urâtul, și nu se întorsese decât la amiază.

Deschizând ușa anticamerei îl izbi de la intrare un miros de țigări dintre acele pe cari le fuma numai domnul Cartian. Aruncând, privirea înspre cuer recunoscu pălăria tatălui său. Acetsta venise în lipsa lui, acasă.

Simți inima săltându-i de bucurie că aveà să-l revadă, dar în acelaș timp se întrista. Venirea domnului Cartian pe neașteptate nu prevestea nimic bun. Trebue să se fi întâmplat ceva neobișnuit.

Aceste gânduri îi trecură lui Vlad prin minte pe când străbateà în grabă salonașul pentru a ajunge în sala de mâncare unde nădăjduià să-l întâlnească. Aci găsi însă aceeaș singurătate ca și în celelalte încăperi. Se pregăteà tocmai să iasă în curte, când ușa de la camera Cristinei se deschise Și în pragul ei se ivi tatăl său...

Domnul Cartian, erà un om de talie mijlocie, cu părul argintiu în jurul capului, cu fruntea largă și ochii negri ca tăciunele. O barbă întotdeauna îngrijită încadrà obrajii fragezi încă.

Veșnic în haine negre, domnul Cartian erà una din acele siluete impunătoare, pe cari le întâlnești la consilii său la congrese.

Ca inginer duceà o viața grea, totdeauna departe de ai săi.

La vederea tatălui său, Vlad avù o tresărire de bucurie, care se schimbă imediat în grije.

La îmbrățișarea lui Vlad, bătrânul nu răspunsese cu aceeaș căldură. Reintrând în camera Cristinei se lăsă ostenit într-un jilț, de unde vorbi o jumătate de oră în șir, fără să deà timp lui Vlad si deschidă gura. Răcise cu prilejul unei călătorii și venise la București în căutarea medicilor. Nu vroià să turbure liniștea Cristinei și de aceea hotărâse ca Vlad să plece la Berlin pentru a sta cu Cristina, cât va voi dânsa, rămânând ca doamna Cartian să se înapoeze pentru a-l îngriji în timpul boalei.

Pe când vorbeà, aveà ochii ațintiți spre statueta cu pricina, iar către sfârșit aruncă o privire plină de reproș fiului său, și-l întrebă:

— Ce reprezintă această statue?... Are vre-o însemnătate mitologică pe care eu n-o cunosc, sau?...

Respirația-i deveni greoae, tuși și se înecă, Vlad profită de acest accident pentru a nu răspunde nimic.

Bătrânul fusese înștiințat de către un bine-voitor anonim, de ședințele din atelierul sculptorului. La început râse, apoi mai aruncă odată ochii asupra răvașului anonim și-și propuse să cerceteze. Venind acasă, a dat de obiectul acela pe care nu-l mai văzuse până atunci și bănuiala i se întări. Aștepta numai un cuvânt din partea lui Vlad pe care voià să-l facă răspunzător de tot ce se petrecuse în lipsa lui de acasă. Răspunsul însă întârzia. Vlad alergase să aducă un pahar cu apă pentru a-i potoli tusea.

Bătrânul îl goli dintr-o dată, apoi mustrând cu privirea pe fiul său, căruia gulerul îi devenise prea strimt, zise:

— Te întreb din nou, ce însemnătate are această femee goală în camera surorei tale?...

Și cum Vlad tăceà, se sculă în picioare și ridicând degetul arătător în semn de amenințare, zise cu glas aspru:

— Nu cumva?...

Vlad lăsă ochii în pământ și tăcù...

Bătrânul deschise gura ca pentru a zice ceva, dar simți că se sufocă, deschise fereastra, apoi stătù câtva cu fața în mâini, respirând greu.

Lui Vlad i se frângeà inima de milă. Pentru a-i mai ușura chinul, făcù o sforțare ca să-i poată povesti modul cum dăduse peste această statue, nesiguranța ce-l stăpâneà, bănuiala care-l coprinsese la început, făcându-l să cumpere statuia, și sfârși adăugând câteva circumstanțe ușurătoare pentru sora sa.

Bătrânul îi cerù să plece chiar a doua zi la Berlin, căci aveà neapărată nevoe de doamna Cartian. Cât privește despre Cristina, ea va puteà rămâne acolo cât îi va plăceà, bine înțeles ascunzându-i-se motivul chemării grabnice a doamnei Cartian.

In zadar căută Vlad să-l convingă că erà de ajuns să telegrafieze mamei pentru ca aceasta să vie.

Bătrânul nu voià nici în ruptul capului să îngădue Cristinei să rămână singură. Pe de altă parte n-ar fi vrut s-o aibă sub ochii lui, în starea în care-l adusese nesocotința ei.

Vlad nu îndrăzni să-i se împotrivească și plecă, după ce-și dădù în zadar osteneala să-l convingă pe tatăl său că acea femee nu erà Cristina.

Erau două zile de când părăsise doamna Cartian Berlinul, în cea mai mare grabă. Cristina erà nedumerită căci nu pricepeà rostul venirii neașteptate a lui Vlad și plecarea pripită a mamei sale. Căzù, fără să-și dea seama, pradă celei mai mari neliniști.

Erau la masă. Vlad luase locul doamnei Cartian, alături de Cristina și în fața doamnei Sima.

Convorbirile se susțineau cu greu și Cristina care se familiarizase cu atmosfera, cătă să-l dezmorțească și pe Vlad. Riscă o glumă.

— De ce nu mănânci, Vladi?... Mă prind că-ți merge ca și mie: la început uitam să duc lingura la gură, privind pe doamna Gita.

Vlad roși ușor la aceste cuvinte, și se uită în fundul farfuriei. Doamna Gita nu pricepuse mult și păstră acelaș surâs. Domnul Sima luă colțul mustăței în gură, aruncând o privire spre Vlad.

Cristina se simți rău. Făcuse o gafă. Se vedeà bine că venirea lui Vlad îi adusese ceva din parfumul orașului în care se află el, răsturnându-i gândurile...

Pentru după amiaza aceea erà proectată o plimbare prin Tiergarten, la care trebuia să ia parte și Adamian.

Doamna Sima nu prea eșeà ușor din casă, mai cu seamă că in ultimul timp Rena Victoria prezintă simptome de tuse convulsivă. Totuși în ziua aceea se arătă dispusă să-i însoțească, așa că la orele trei după amiază luară drumul spre Tiergarten. Doamna Sima alături de Vlad — în urma lor Adamian și Cristina.

Spre marea mirare a Cristinei, doamna Gita își regăsise toată buna dispoziție care o părăsise de câteva zile și ciripeà vioae, stâlcind fără milă cuvinte franțuzești, pe când Vlad ascultă cu sfințenia cu care ascuilți orga într-un templu.

Apoi rolurile se schimbau. Vlad vorbeà, vorbeà mereu, pe când doamna Sima ascultă. Nici odată nu-l văzuse Cristina atât de vorbăreț. Totuși pentru dânsa păreà că nu mai are cuvinte. Toată atitudinea lui față de sora sa se schimbase, și Cristina se văzu dintr-o dată părăsită și de acest prieten. Nu-i mai rămâneà decât Adamian, care nu-i prea înțelegea preocupările și pășeà neștiutor alături de dânsa, cu mâinile încrucișate, pe piept, cu ochii ațintiți într un punct în fundul parcului, unde pomii se uneau formând ca o boltă, ca un arc de triumf deasupra capetelor lor.

Se opriră în dreptul unui pod numit Lowenbrucke din pricina celor doi lei de piatră ce stau parcă de pază deoparte și de alta a podului. După ce priviră puțin la priveliștea frumoasă ce le-o ofereà o mică apă curgătoare din apropiere, doamna Sima se îndepărtă lovind în mersul ei legănat, cu o crenguță de salcie, crăcile aplecate ale arborilor.

Purtà o rochie de catifea vișinie, lipită de trup, pe cap o pălărie de aceeaș culcare, ale cărei borduri largi aruncau o umbră de mister asupra ochilor ei forsforescenți de spaniolă.

Vlad se rezemase de balustradă și-o urmăreà cu privirea. Adamian, pe care științele naturale îl preocupau în cel mai înalt grad, se duse să culeagă plante. Cristina și Vlad rămaseră singuri cu frământările lor.

După câtva timp de tăcere, Cristina oftă... Vlad întoarse fără de voe capul. Privirile lor se întâlniră. Cristina surâse, Vlad roși plecând fruntea.

— E o minune doamna Gita. Nu găsești și tu Vladi?...

Drept răspuns Vlad își îndreptă gulerul și cercetă bufonii de la manșete.

— Adevărată femee ideală din țara seniorilor, reflectă ea.

— Și crezi că e fericită în căsnicie? întrebă Vlad cu un tremur în voce, pe care Cristina nu i-l cunoscuse până atunci.

— Ce vrei să zici cu asta, Vladi?...

— Că fericirea ei e o minciună. Căsnicia e uneori o închisoare în care lâncezesc și mor cele mai delicate flori. Gitana nu e ferică lângă ursuzul ăsta. Nu poate să fie fericită, m-auzi tu?...

Vlad ridicase glasul la ultimele cuvinte în așà fel, încât Cristina se uită îngrijorată în jurul ei.

—Dar de unde poți să știi tu toate astea?...

— De unde le știu?... Din ochii ei! Aci el se întrerupse, respiră adânc și tăcù.

— Ce ai?... întrebă îngrijorată Cristina.

— Nimic...

Se așezară pe-o bancă din apropiere.

— De ce nu ești sincer cu mine, Vladi? De ce nu-mi vorbești deschis, așà cum ți-am vorbit odinioară eu? Poate că...

Vlad îi aruncă o privire batjocoritoare și cu un surâs de ironie pe buze, zise:

— Femeile nu spun niciodată totul. Ascund chiar și față de ele înșile. Nu pot să-ți încredințez nimic, căci eu nu pot spune ceva pe jumătate.

Cristina erà din ce în ce mai uimită.

— Iartă-mă, dar de astădată nu te înțeleg, Vladi, și oricât de răutăcioase ar fi aluziile tale la adresa femeilor, ele nu mă ating.

— Prost ce sunt, dacă ai fi avut sentimentul pudoarei, n-ai fi făcut ce ai făcut.

— Dar Vladi, nu te mai înțeleg. Îmi reproșezi un lucru pe care altădată ai căutat să-l justifici chiar în ochii mei...

— Nu știam până unde mersese.

— E cu neputință. Știai tot atât cât știi acum; ți-am spus doar totul fără înconjur.

— Haide, haide, Cristino, să nu ne mai mințim. Recunoaște că mi-ai spus povestea așa cum ți-a venit la socoteală.

Fața Cristinei deveni albă ca varul, ochi-i rătăceau cu deznădejde pe chipul fratelui său, cătând să ghicească din trăsăturile acestuia ceia ce-l făceà să-i vorbească astfel.

Vlad priveà emoția surorei sale ca pe un semn al vinovăției și inima i se strânse la gândul că aveà să fie crud cu dânsa.

— Îmi pare rău că trebuie să-ți învârtesc cuțitul în rană, dar crede-mă că am suferit destul, întâi când am văzut nudul acela în expoziția sculptorului tău, și apoi, când am rămas mut în fața tatei, neștiind ce să răspund...

Ochii Cristinei se măriseră peste măsură. Chipul ei luă o expresie de profundă uimire... Cu buzele tremurânde abia putù îngâna:

— Un nud? Al cui?... N-am pozat niciodată nimănui pentru așa ceva..Iți jur! Cine și-a permis o glumă atât de urâtă cu tine?...

— Privirea mea, Cristino!

Și-i povesti toată întâmplarea.

Cristina ascultă cu răbdare până aproape de sfârșit, dar când Vlad ajunse la scena dintre el și tatăl său, ea se sculă în picioare, îi zgudui de umeri și cu o voce sălbatecă, sugrumată, gălgâind în lacrimi spuse:

— Ce ai făcut, Vladi?... Te-ai înșelat singur. O, sărmanul tata, cât trebue să fi suferit... Ascultă. Nu trebue să mai rămânem un moment aici; trebue să-l lămurim pe bietul tata...

Și Cristina plângeù în hohote, frângându-și degetele.

Se auziră pași pe nisipul parcului. Doamna Sima și Adamian se întorceau cu brațele încărcate de flori.

— Prietenii noștri se apropie. Nu mai plânge, Cristino. Iartă-mă, am fost un nebun...Sunt un prost. Te-am făcut Să suferi pe tine, pe tata, pe mine, dar am fost orbit de furie. Ce vrei, eram prea mândru de tine, fusesem lovit în ce aveam mai scump!

—Nu ești tu vinovat, Vladi. Eu am greșit odată și acum mi se poate reproșa orice.

Vlad șterse lacrimile Cristinei. In momentul acela cei doi tovarăși se opriră în fața lor.

Doamna Sima pricepù imediat că se petrecuse ceva între cei doi frați, și, cu finețea femeilor de rasă, căută să-și ascundă uimirea subt o glumă ocazională.

Adamian atinse un punct important cu privire la dezvoltarea plantelor, făcând ca și când n-ar fi văzut ochii înroșiți de plâns ai Cristinei și turburarea lui Vlad.

Se întoarseră spre casa, tot așa cum veniseră: Vlad alături de doamna Sima, ținând însă brațul surorei sale, la dreapta căreia mergeà Adamian.

Abia ajunși acasă, Vlad alergă în camera în care se refugiase Cristina și o rugă cu lacrimi să renunțe la botârîiea ei de-a părăsi imediat Berlinul.

Cristina se uită în adâncul ochilor fratelui său. Acesta plecă fruntea sub privirea ei. In tăcerea lui erà o mărturisire.

Cristina își șterse lacrimile și promise.

E în amurg... O atmosferă călduță.

Pe balconul împrejmuit cu glastre de brad, doamna Sima împletește cu iglița lucruri cochete pentru garderoba Renei Victoria.

Vlad citește un foileton, întrerupându-se din când în când pentru a ridica privirea deasupra ziarului, odihnind-o pe chipul, pe întreaga ființă a spaniolei.

D-na Sima, cu gâtul și brațele înecate în dantelele rochiei de musedină ailbă, zâmbește la răstimpuri iuțind mișcările mâinilor, cari par două lebede fugărindu-se...

Vlad nu mai văzuse niciodată o asemenea femee-minune și de aceea se perdeà în ochii ei mari cu genele veșnic umede, rătăcindu-și privirea prin părul acela bogat și atât de negru, încât pe inserate luà nuanțe albastre. Se făcù tăcere. O tăcere apăsătoare pentru Gita, care dà fiori lui Vlad. Simțià pentru întâia oară senzația pe care ți-o dă femeea frumoasă și ispititoare fiindcă e a altuia.

In cele câteva zile petrecute în casa aceea nu văzuse altceva decât pe această femee, și sufletul îi erà plin de imaginea sa.

Totuși faimoasa aparțineți celui mai bun prieten al tatălui său și Vlad aveà sufletul cinstit al omului care nu poate răpi fericirea cuiva. Dar nu se puteà stăpâni de a o iubi cu toată patima tinereții lui. Câte odată, în ore ca acesteia, credeà că-i va puteà spune în câteva cuvinte dragostea lui, dar, se înșelă, căci cuvintele îi mureau înainte de a fi ajuns pe buze.

Cum erà băiat cuminte, pricepeà că o dragoste neîmpărtășită pustiește sufletul și îmbolnăvește nuntea. A sperà de la dânsa la un sentiment, altul decât acel de prietenie, erà o nebunie.

Gita erà atât de preocupată de creșterea copilei sale, încât păreà că nu mai putea simți și pentru altcineva.

Vlad se hotărî să sufere în tăcere. Singura apropiere de dânsa erà când puteà citi ceva, sau când lăsà degetele să alunece pe clapele pianului, pe care îl făceà să vibreze.

Gitanei îi plăceà mult să-l audă cântând, astfel că acum lăsă să-i cadă lucrul în poală și cu un surâs, care ar fi putut pierde un sfânt, îl rugă să treacă la pian.

Erà cel mai nimerit lucru pe care-l puteà face Vlad în clipele acele, singurul lucru care armoniza cu starea lui sufletească.

După ce făcù primele acorduri VIad atacă introducția unui cântec de gondolă, bucata favorită a doamnei Sima... Către sfârșit el aduse melodia la un pianissimo ce păreà mai mult un zumzet de albină decât un cântec... Atunci simți o mână moale atingându-i vârfurile degetelor, ca și cum ar fi atins o icoană sfântă...

— Ce frumos cânți... Lasă-mă să ating aceste mâini care știu să facă dintr-un instrument o putere divină și dintr-un om liber un sclav!

Și înainte ca tânărul să-și poată da seama de ceea ce se petreceà cu dânsul, mândra spaniolă se aplecă și-i sărută mâinile-i tremurânde.

Vlad nu mai erà stăpân pe acțiunile sale, nu mai știa ce face. Prinse capul ei negru în mâini și-și alipi buzele înfierbântate de fruntea albă a Gitanei.

Se înoptase. Gitana și Vlad se aflau din nou pe balcon, păstrându-și locurile ce le ocupaseră mai înainte... Numai atitudinea lor erà alta.

Gitana plimbà dintr-o mână într-alta batista și plângeà înăbușit. Vlad cu pumnii în bărbie priveà în partea unde apusese soarele și de unde trebuià să vie bărbatul Gitanei...

In seara aceea Gitana nu veni la masă. Aveà migrenă. Cristina se retrăsese de vreme în camera ei, iar domnul Sima invită pe Vlad la o partidă de șah, care ținu până târziu...

Așa se sfârși cea mai frumoasă zi din viața lui Vlad.

Pentru a zecea oară citeà Cristina telegrama pe care o țineà în mână și din care nu înțelegeà nimic. Vedeà o învălmășeală de litere, o semnătură nedeslușită.

„Veniți imediat. Tata grav. Vrea să vă vadă” — suna scurt și barbar depeșa. Cristina nu mai simțise în viața ei o durere așa de mare. Erà ca și când un Clește i-ar fi prins inima și i-ar fi strâns-o oprindu-i respirația, turburându-i mintea făcând să-i clocotească sângele...

Cum să-i vie o asemenea veste când erà singură între străini, într-o lume în care nimeni nu știa cât de mult prețuià pentru dânsa cel care sufereà. Cristina avù impresia că nu va mai avea tată. La gândul ăsta un tremur îi zgudui tot trupul și începù să geamă în singurătatea odăiei. Doamna Gita, care aflase de la Vlad despre ce erà vorba, veni s-o liniștească, dar nu găsi tonul adevărat și-i ațâță mai mult durerea. In asemenea împrejurări, cuvintele de consolare, oricât de bine simțite, nu pot decât să stârnească lacrimi.

Și cel puțin de ar fi fost Vlad acasă, își ziceà Cristina, ca să-i împărtășească durerea, să-și fi unit lacrimile, înfiorați de aceeași grije. Fratele promisese să-și dea concursul pentru seara aceea la un concert dat de Legațiunea Saxonă și se dusese la ultima repetiție.

Intr-un târziu, întorcându-se acasă, mulțumit de reușita probei generale, își găsi sora cu capul în palme și cu fața inundată de lacrimi.

Cristina nu găsi cuvinte să-i anunțe vestea tristă. Se mulțumi să-i arate hârtia purtătoare de vești rele...

Fața lui Vlad se congestionă la citirea cuvintelor cari îl împungeau ca tăișuri de săbii: totuși avù prezența de spirit trebuitoare.

— Nu-ți' face gânduri rele, Cristino. Se poate ca in momentul ăsta tatăl nostru scump să fie în afară de orice pericol...

Cristina sa agăță de gâtul lui, ca și când ar fi vrut să se asigure că-i lângă dânsa.

Vlad o strânse la piept, îngânând cuvinte de mângâiere. Când crezù că reușise s-o liniștească puțin, o predete doamnei Sima cu rugămmtea de a avea grijă de dânsa, pe când el va culege informațiuni cu privire la plecarea cât mai apropiată a unui tren pentru România.

Cristina, în mintea căreia se încrucișau mii de gânduri sinistre, căzuse obosită de atâta zbucium pe pat.

Doamna Sima se așeză tăcută alături de dânsa silindu-se să-i încălzească mâinile reci ca ghiața, într-ale sale.

Când se întoarse, Vlad, le găsi în aceiași atitudine, în camera în care umbrele inserării începeà să se aștearnă.

Cel mai apropiat tren erà acceleratul care plecà la 12 din noapte și ajungeà, la amiază în România.

Vlad telegrafiase în grabă anunțând venirea lor și se întoarse la sora sa cu ochii mai roșii decât îi avusese la plecare.

Când îl văzù, Cristina, începù din nou să se lamenteze, torturată de nesiguranța celor ce va găsi acasă.

— O, de l-aș mai puteà găsi cu ochii lui luminați de înțelepciune, deschiși, de i-aș mai puteà auzi glasul...Cuvintele-i se înecau în lacrimi.

Vlad încercaà să spue ceva, deschideà ochii mari, apoi mâinile-i cădeau într-un gest de desnădejde de alungul trupului, și-și înecà un suspin.

Doamna Sima strângeà din ce în ce mai tare mâinile Cristinei într-ale sale, și în cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, spuse cu glas tăiat:

— Cât de mare e durerea voastră, dar tot atât de mare e și a mea. De-ați ști cât de mult m-am legat de voi și cât de pustie îmi rămâne viața după plecarea voastră, mi-ați plânge de milă! Căzù de gâtul Cristinei și plânseră mult timp împreună.

Vlad măsură cu pași mari camera, neputând să vadă cele două ființe scumpe, plângând.

Ceasornicul din sufragerie bătù opt ore și la nouă trebuià să aibă loc concertul la care Vlad promisese concursul său; puse mâna pe sulul cu note.

Cristina se cutremură:

— Ce vrei să faci?...

— Să-mi tin cuvântul!... Voi cânta durerea mea și a ta, voi face să răsune prin clapele pianului suspinele eșite din pieptul prietenei noastre, și voi înălța o rugă către Cer pentru viata tatei. Fii cuminte, Crista, liniștește-te. Vei avea multă nevoe de liniște. Caută de te odihnește pentru a puteà să suporți greutățile drumului. Peste două ore sunt lângă tine, și mâine vom putea sărută fruntea tatei și ochii obosiți ai mamei noastre...

Orele se scurgeau încet pentru Cristina. In jurul ei domnea o atmosferă ca de plumb, gânduri negre îi turburau mintea. Aci își vedeà părintele zbătându-se în ghiarele morței, aci auzeà acordurile unui „De proundis”... Sudori reci îi acopereau fruntea. Un gând se înfipse ca un ghimpe în mintea Cristinei. Tatăl ei o bănuià nedemnă, sufereà, mureà poate pentru dânsa, închideà ochii disprețuind-o.

Un strigăt de spaimă îi zgudui trupul, apoi căzù în nesimțire pe perne. Doamna Sima aviză telefonic medicul, care veni în grabă și făcând o injecție în brațul alb al Cristinei, aceasta căzù pradă unui somn greoi, plin de coșmaruri, până la venirea fratelui său.

Un nor gros de fum cenușiu anunță intrarea trenului în gara Charlottenburg. Două luminițe pătrund prin ceața nopței. Încet, încet, ele devenită doi ochi mari de foc — și reptila uriașe se opri, troznind din încheeturi cu un zornăit ca de lanțuri rupte. Un strigăt ascuțit de sirenă.

De cu seară o ploae măruntă cerneà ca prin sită, căzând pe pământ în picături reci. Pe străzile pustii de lume, luminile becurilor aruncau raze sfioase pe asfaltul umed, pe care alunecau în goană roatele trăsurilor cu coșurile ridicate, cu felinarele aburite și împestrițate cu stropi de apă și de noroi.

Intr-una din aceste trăsuri, se aflau, strânși lipiți unul de altul, cei doi frați. Trăsura se opri la rampă. Vlad sări jos ajutând Cristinei să scoboare, apoi trecù ca un fulger pe la casa cu bilete împinse ușa zăbrelită a sălei de așteptare și, sprijinind brațul surorei sale, păși pe peronul pustiu al gărei.

Monstrul, care aveà să-i poarte către țara lor, se oprise tocmai, gâfâind ca un moșneag la urcușul unui deal. Ușile vagoanelor fură deschise de mâini dibace și cei doi călători luară loc unul în fața altuia într-un compartiment de clasa doua, Vlad cu mâinile vârâte înlăuntrul manșetelor și cu prigulerul pardesiului ridicat, având pe genunchi o mică geantă de călătorie în care doamna Sima apucase să îngrămădească unele lucruri strict necesare, Cristina, cu fața acoperită de un văl des, virea dusă.

Vagonul erà slab luminat și puținul ulei din lămpile cari găureau plafonul, amenințà să se sfârșească.

O atmosferă umedă domnea peste toate. Vreo doi călători sforaiau la extremitățile unei canapele, restul călătorilor fumau, trăcăneau și deschideau cu zgomot ușile pentru a eși pe culoare.

Cristina păreà adormită. Ofta.

Vlad scoteà mereu port-țigaretul, aprindeà o țigare, o fuma până la jumătate, și o arunca apoi dezgustat, pentru a luà alta. Călătorii se dădură jos pe la diferite stații, așa că pe la mijlocul nopței rămaseră numai ei în vagon.

— Suntem singuri. N-ai vrea să dormi puțin, Cristino?...Pune capul pe umărul meu.

Drept răspuns, Cristina se lipi de brațul fratelui și apropiindu-se de urechea lui îi șopti:

—El moare acuma... Poate că a și murit, bietul tata.

Vlad înțelese că nu vorbele ar puteà s-o mângâe și se mulțumi să-i strângă capul la pieptul lui.

— Mi-e frig, Vlade, simt suflul morței.. O, cum aș vrea să mor în locul lui...

Vlad își adună toată energia.

— Nu mai plânge, Cristino. Se poate să nu fie nimic și tu să-ți chinuești degeaba sufletul. Haide, fii cuminte și așteaptă cu resemnare ceea ce ne hotărăște soarta.

Cristina tăcù. O teamă copilărească o împiedecà să plângă tare așa cum simțià nevoia. Își ștergeà cu colțul batistei lacrimile, privind pe furiș la Vlad care se silià din răsputeri să pară cât mai indiferent.

Dinții Cristinei se loveau unul de altul producând un zgomot ușor. Vlad îi luă capul și-l culcă pe genunchii săi acoperindu-i umerii cu pulpana hainei. Alături de el Cristina se simți mai în siguranță și se porni să geamă încetișor.

Din când în când, ridicà ochii spre fereastră. Vlad îi ghiceà gândul și scoteà ceasul.

— Mai avem puțin.

Și așa, amăgind-o ca pe un copil, o amână până la ziuă.

Odată cu ivirea zorilor, Cristina își pierdù răbdarea și toată stăpânirea de sine. Își frângeà degetele, oftă și spuneà printre lacrimi:

—El se sfârșește, Vlade, și noi stăm aici fără să-i putem veni într-ajutor...Ce încet merge trenul! Dar ce-i pasă lui de durerea noastră?

— Ai răbdare, draga mea Crista, uite au început să se vadă coșurile fabricelor, turlele bisericilor. In curând vom vedeà orașul.

Aici Cristina erà iar cuprinsă fie jale:

— Nu, nu, să nu ajungem. Simt că mi se oprește inima în loc la gândul asta...

Bietul Vlad își mușca buzele ca să nu țipe și înghițindu-și lacrimile, murmură:

— Îmi faci nespus de rău, Cristino, îmi mărești durerea. Fii cuminte, haide, premite-mi că ai să fii pregătită la orice, că ai să fii liniștită. Da?...

Abia atunci își dete seama cât de egoistă fusese în durerea ei, câtă cruzime pusese în toate față de fratele ei și la ideea că-i marca durerea, se hotărî să se stăpânească oricât de greu i-ar fi fost.

— Iartă-mă Vlade, n-am să te mai fac să suferi, dar crede-mă, sunt atât de nenorocită...

La bariera orașului, Vlad zări o trăsură, care se oprise la o depărtare oarecare, și se apropie de fereastra vagonului.

In picioare în trăsură, stà o figură cunoscută, care agità o batistă în aer! Vlad privi cu atenție. Da, nu se înșela, erà unchiul Luca. Venise să-i întâmpine?... Ce căutà el acolo?...

Cristinei îi veni un strigăt pe buze la vederea lui, dar uitându-se la Vlad, își mușcă batista cu gura.

In mintea ei năvăleau tot felul de întrebări: ce căută unchiul Luca din fundul Moldovei la București?...Se sfârșise?...Fusese chemat la înmormântare?...

O zguduitură puternică și trenul se opri în gară.

Genunchii Cristinei se loveau unul de altul, inima-i băteà să spargă pieptul... Simți că puterile o părăsesc.

Vlad o sprijini cu brațul. Cu ochii împăenjeniți de lacrimi se aruncă în brațele unchiului Luca.

Cei doi bărbați o duseră mai mult pe brațe în restaurantul gărei și când ochii i se mai limpeziră, ea se trezi în fața unui pahar cu ceai aromitor, din care unchiul Luca o silià să bea.

— N-a mâncat de eri, îngână Vlad.

Cristina nu mai înțelegeà nimic. Ce însemnà barbaria asta?...

Se svârcolise ca un șearpe mai bine de 24 de ore, înebuneà de nerăbdare de a ști ce e cu tatăl ei, de a-l vedea, și acum, după un timp care-i se păruse fără sfârșit, să-și soarbă în tihnă ceaiul?...

Unchiul Luca o asigurà că nu e nici un motiv să se grăbească, căci medicul tocmai dăduse bolnavului o băutură calmantă și acum dormeà... Venirea lor n-ar puteà decât să-l turbure.

Fața Cristinei se însenină. Vrea să zică, tatăl ei trăià, ochii lui o vor mai privi cu drag, gura lui îi va urà bun venit și ea îi va sărutà cu lăcomie mâinile, cari vor fi calde, barba și coroana, de păr argintiu... Dacă trăià, o așteptà desigur și deci, deci, trebuià să se grăbească.

Unchiul Luca începuse să povestească lui Vlad cum fusese vestit telegrafic de boala fratelui său, și cum venise odată cu toate rudele la patul lui de suferință.

Vlad îl copleșeà cu întrebări, vroià să știe ce impresie îi făcuse bătrânului telegrama prin care le anunțase venirea.

Unchiul Luca stătù puțin pe gânduri, apoi răspunse:

— Când i-am comunicat ora venirei voastre, a spus:

E prea târziu...! O lacrimă i-a alunecat printre gene și a înghețat în colțul ochilor...

Fără a mai scoate un cuvânt, Cristina se ridică la ultimile vorbe ale unchiului său și alergă pe peronul gărei, căutând să urce treptele trenului, care se puneà tocmai în mișcare.

In zadar căuta unchiul Luca să deà o altă întorsătura cuvintelor care-i scăpaseră fără de voe. Cristina nu mai auzeà. Se agățase de brațul lui Vlad și se rugà plângând s-o ducă înapoi, căci ea nu mai aveà ce căuta în orașul acela, că nu vroià să vadă cum din tatăl ei scump și bun nu mai rămăsese nimic...

Vlad își frângeà mâinile murmurând:

— Ce ai făcut, unchiule, ce ai făcut?...

Văzându-i atât de deznădăjduiți, unchiul Luca își uită de propia lui durere și începù să redeștepte rațiunea Cristinei.

— Dragii mei, mai de vreme sau mai târziu, trebuià să se întâmple. Nu putem pretinde pentru părinții noștri viață veșnică. Și eu am avut părinți pe care i-am iubit. Ei n-au murit. Trăiesc în amintirea mea, sufletul meu e plin de icoana lor. Tot așa va fi și cu voi.

Cuvintele lui și mai cu seamă acela de „moarte” măreau și mai mult durerea Cristinei.

Acum, mai mult ca oricând recunoscu ea toată deșertăciunea vieței și simți tot golul ce ne lasă în suflet pierderea unei ființe dragi.

Când se află în fața porței cernite, când văzù capetele acoperite cu zăbranic ale rudelor, lacrămile-i secară și rămase ca împietrită privind la toată ceremonia aceea, ca la cea mai ridicolă comedie, profanatoare a atmosferei sfinte în care i se păreà că trebue să plutească spiritul tatălui său.

Nu ținù să intre pe dată în camera mortuară, nu vroià să vadă lutul nemișcat ce sta între lumânări. Venise cu nădejdea să mai poată privi în ochii înțelepți ai tatălui său — și ei erau închiși. Acela de pe masă nu mai erà decât un obiect, de care cioclii puteau dispune în voe.

Cele mai bizare tablouri îi se înfățișau în minte la vederea nimicurilor funerare cari amăresc și mai mult sufletul celor rămași.

Pe mama ei o vedeà prin ceața lacrimilor, într-un colț al odăii, cu mâinile în poală, frământând între degete batista cu marginele negre.

Capul îi erà acoperit de un zăbranic și părul părea nins. Ochii aveau o expresiei rătăcită, dar în colțul gurei încremenise parcă un zâmbet de resemnare.

Cristina se rușină de sine în fața acestei dureri mute. Cat știà această femee să se stăpânească!

In ochii mamei sale, păreà a sta scris cu litere groase, cuvântul crud: „văduvă! De acum aveà să ducă singură sarcina grea de a-și îndruma copiii — singura țintă a vieței sale...

Aflându-se încă în starea aceea de amorțire în care te aruncă un zbucium prea mare, Cristina, simți mâinile străine care îi desfăceau acele pălăriei, acoperindu-i capul cu un zăbranic. Aruncă o privire asupra rochiei de culoarea lămâiei ce o purtà și care păreà că-i rânjește în fața, bătându-și joc de doliu.

In jurul ei se făcù o tăcere sfântă. Fiecare cătà să-și înăbușe plânsul și suspinele pentru a nu-i mări durerea, căci cunoșteau cu toții toată măsura dragostei ce purtase acestui părinte care-i fusese tată, apostol și prieten...

Unchiul Duca fù singurul care încercă s-o mângâe. Cristina se alipi de pieptul lui înconjurându-i gâtul cu mâinile. In trupul lui curgeà încă sânge cald și erà sângele tatălui său...

Unchiule, unchiule, murmurau ca în delir buzele ei...

Unchiul Luca o strângeà mai tare la piept și dezmierdându-i tâmplele scoteà un fel de gemăt, ca un refren dureros.

Cristina plângeà.

— Trebuie să-l vadă - zise un glas din mulțime - se va mai liniști.

Cristinei îi erà tot una.

Sprijinită de Vlad și unchiul Luca, păși în camera mortuară în care mirosul de flori proaspete se amestecà cu acel al lumânărilor și al apei de Colonia.

Cristina rămase un moment în ușe deschise gura ca pentru a scoate un geamăt, dar el îi amuți în gâtlej. Cu pași ușori, ca și când s-ar fi temut să nu-și deștepte părintele iubit, se apropie de catafalc.

— Iată-ma, tată, am venit! De ce nu întinzi brațele spre mine? Acuma n-aș mai sta nemișcată ca odinioară la dezmierdările tale, te-aș acoperi cu sărutări — ziceà în gând Cristina pe când cu mâna încercà să-i descopere fața.

Un străin cu pălărie înaltă, în haine de paradă, o opri.

O revoltă pe drept omenească o zgudui. Cine erà străinul ăsta și ce drept aveà el să se amestece între ea și tatăl său?... Oare el din clipa ce închisese ochii nu mai aparținea decât cioclilor?...

Străinul fù pătruns de privirea-i sălbatecă în clipa aceia, și o lăsă să-și facă voia.

Capul cu coroana de păr argintiu, se odihneà, pe o pernă de mătase purpurie. Pe fruntea largă de albeața marmorei, se săpaseră câteva cute adânci. Ochii acoperiți de ceața morței stăteau să se deschidă parcă pentru a privi la durerea copilei, iar gura avea un zâmbet blând.

Cristina se aplecă deasupra scumpului mort depunând o sărutare pe fruntea lui rece.

Până în clipa când auzi scârțâitul raclei, Cristina stătuse liniștită, părând atentă la cuvântările rostite de ființe străine la căpătâiul mortului, la cuvintele de laudă, pe cari le înșirau clătinând din cap, cu o jale de porunceală, câteva cucoane venite la ceremonie. In realitate ea își simțià puterile sleite. Un gol i se făcuse în creer. Nu mai gândeà, ochii-i erau acoperiți de o perdea de doliu — nu mai vedeà.

In clipa când auzi scârțâind acela barbar când văzù roțile carului funebru urnindu-se, din pieptul ei eși un răget ca de fiară rănită, apoi ca și când odată cu aceasta i-ar fi pierit tot graiul, privi mută prin ferestrele trăsurei închise. Cortegiul care înainta greoi, carul încărcat cu flori, mulțimea care mergeà în urmă — toate-i apăreau Cristinei ca un spectacol ciudat. Nimic nu-i spuneà că cel care făceà ultimul lui drum, urmat de prieteni și rude, erà tatăl ei.

Urmăreà prostită șirul de trăsuri cu felinarele aprinse și cernite. Le vedeà oprindu-se pe la răspântii, auzeà cuvântările...

Sufletul Cristinei se strângeà tot mai mult pe chipul ei nu se puteà citi însă nimic, nici un mușchi al feței nu se mișca. Păreà împietrită.

Îngrijorați de liniștea ei înfricoșătoare, o întoarseră de la poarta cimitirului.

Ea nu se opuse nici când o transportară în cameră, așezând-o într-un fotoliu, nici când îi stropiră obrajii cu apă de Colonia și mâinile cu oțet de trandafiri.

Ar fi vrut să le spue că nu erà nevoe de toate astea, căci nu erà leșinată. Din contră, erà liniștită, liniștea tragică a marilor dureri.

Insă îi veneà greu să vorbească... Nu mai aveà altă dorință decât să fie lăsată în pace.

In toată casa pluteà o miazmă parfumată, sfântă. Pretutindeni parcă spiritul tatălui său. Nici ochii, nici buzele Cristinei nu se mișcau, mâinile cu degetele parcă mai subțiate și mai trandafirii, odihneau în poală, capul îi erà puțin dat pe spate și inima-i băteà atât de încet încât păreà ca se oprește din moment în moment.

In această stare o găsiră ai casei întorcându-se de la înmormântare.

La vederea lui Vlad, ochii ei se îndreptară întrebători spre el ca și când ar fi vrut să spue:

— V-ați întors fără tata? L-ați lăsat singur în patul rece?

— Surioară, de ce te uiți așa în gol?... De ce taci mereu?... Vorbește... Plângi. Haide, nu te mai opresc...

Cristina își fixă ochii în ai mamei sale, care, cu fața suptă, cu ochii pierduți, măsurà cu privirea golul din jurul său.

Lumea se împrăștie treptat, treptat. Unchiul Luca se duse să închee niște socoteli cu furnizorii de pompe funebre. Când se făcù liniște, Vlad se văzù de o dată singur între cele două femei și incapabil să spună un cuvânt de mângâere. Simțià nevoia de-a se destăinui pianului.

— Mamă!

— Copiii mei!

Seara se așterneà încetul cu încetul...

O săptămână de la aceasta, Cristina se întorceà de la cimitir unde-și petrecea cea mai mare parte din timp, căutând să recâștige alături de piatra rece a mormântului, vremea cât stătuse departe de tatăl ei.

Cimitirul în care odihneà el, erà singura alinare ce-i mai rămăsese.

Erà le începutul iernei. Începuse să fulguiască și zăpada așternuse lințoliul alb peste pământul care primise în sânul său un nou oaspe.

In decorul nins, Cristina, în vestmintele ei cernite, păreà un punct negru azvârlit în pulbere de argint.

Cum mergeà dusă pe gânduri, cu mintea aiurea, nu băgă de seamă că în urma ei mai erà cineva.

Abia când ajunse în fața porței, văzù oprindu-se la câțiva pași de dânsa o ființă bărbătească.

Cristinei îi trebui mult ca să-și adune gândurile. Chipul ăsta parcă-i veneà din altă lume îndepărtată...

Fusese ea vr-odată în această lume, sau visase?

Codin, căci el erà, rămase în loc, descoperindu-și capul.

Erà uluit de arătarea aceasta care reprezenta în trăsături fine icoana suferinții. Ar fi vrut s-o toarne în bronz așa cum erà, abia vizibilă în vălurile-i negre, cari scoteau în evidență albeața de crin a feței, gâtului și mâinilor ei.

Ca om, ar fi vrut să i se arunce la picioare, acolo în zăpadă, să-i spue cât de mult îl făceà să sufere durerea ei, s-o mângâe, spunându-i că și lui îi murise cineva scump — visul lui de iubire, nădejdea tinereții sale...

Cristina ar fi vrut să se oprească o clipă să-i spue că o făcuse de două ori nenorocită. Știà că tatăl ei murise luând cu el în mormânt disprețul pentru fapta ei? Știà el că-i răpise poate viața părintelui și a ei dintr-odată?...

Și totuși cât de mult i-ar fi trebuit tocmai în clipele acestea de tristețe un umăr pe care să-și rezeme capul.

Rușinată de aceste gânduri, Cristina închise brusc poarta casei în care locuia, dispărând.

Codin rămase multă vreme locului, fără a puteà face o mișcare. Cristina îl disprețuià, continuà să-l condamne, cu toate că el suferise pentru dânsa, cel mai crud martiriu, zăcuse bolnav și incapabil de a lucrà, așteptase ziua când o va revedeà — chiar dacă ar fi numai pentru a o privi de departe. Și acum ce mai vroià?... O văzuse, o urmărise pas cu pas, respirând parfumul ce-l răspândeà în jurul ei, fără să îndrăznească să-i turbure gândurile, respectându-i durerea; dar dispariția bruscă, fără a-i arunca măcar o pnvire, îl zdrobi întratât încât nu fù în stare să părăsească locul, decât foarte târziu.

Când ajunse acasă, hotărîrea lui erà luată. Dragostea Cristinei nu și-o mai puteà recâștiga, singurul lui vis se pierduse în noaptea vieței sale — nu-i mai rămâneà decât să se despartă de acest chin, care erà viața. Cum? Să devie sinucigaș? Să-și deà viața absurd?

Nu!

Sunase goarna de mobilizare, venise zvon de luptă și el va fi printre cei dintâi, care va intra în foc, jertfindu-se pentru o cauză mare, murind pe un câmp de onoare, nu ca un laș la margine de drum.

Ca să nu aibe timpul să cugete prea mult, alergă îndată la biroul de mobilizare și peste patru zile porni cu coloana din care făceà parte spre Jiu, urmat de plânsetul Măriei, la care Codin răspunse tot cu lacrimi, nu pentru ea, ci pentru aceea pentru care se duceà să moară, spre a scăpa de chinurile dragostei.

In ziua întâlnirii cu Codin, Cristina se închise în cameră și nu eși până seara, când Vlad, alarmat de tăcerea ei, deschise forțat ușa și văzù la lumina unei lămpi de masă pe sora sa, căzută în nesimțire pe covor, alături de sfărămăturile statuei ce rămăsese ca un reproș pe masa-i.

— Sărmana Cristina, gândi el pe când căuta s-o readucă la viață — ce mult trebue să fi suferit și cât o va mai fi chinuit gândul acela vrăjmaș, ca să poată distinge cu mâna ei o operă de artă, un obiect de care eram legate atâtea amintiri...

Când Cristina părăsi patul în care zăcuse chinuită de accese nervoase, vreme de două luni, fù pentru a se pune la dispoziția „Crucei roșii”, în calitate de soră...

Recunoscându-i-se meritele morale, i se dădù, întreaga răspundere a unui spital de categoria doua de oarece cele de mâna întâi nu aveau prea mare nevoe de un sprijin ca al ei.

Din prima zi a activităței Cristinei în spital, lucrurile începură să meargă altfel. Spitalul erà lipsit de orice confort. Cristina puse să se cumpere căni, ștergare și alte lucruri necesare de cari spitalul improvizat în grabă, și lăsat pe mâna unor oameni ce nu-i purtau de grije, erà lipsit.

Ceea ce nu puteà face din buzunarul ei, obținù făcând un apel prin ziare la inimile caritabile.

După o săptămână de activitate, spitalul luase cu totul o altă înfățișare. De unde la început răniții erau trântiți de-avalma pe paturi, fără a fi primeniți, dându-li-se să bea și să mănânce din vase murdare de pământ și legându-li-se rănile de către sanitari nepricepuți, Cristina puse de se vopsiră toate paturile în alb, legând cu mâna ei la capul fiecăruia, cu cordele albastre aduse de acasă, foaia de zi, biletul de evacuare din alte spitale, pe lângă cartonașul pe care erà imprimată data ultimei inoculări făcute; puse pe măsuța de noapte a fiecărui bolnav câte o cană de apă, un tacâm curat și un vas cu flori proaspete, pe cari, fie că le aduceà singură, fie că le primeà de la vizitatoarele spitalului, pentru voinicii ei; adună fete tinere, cărora le făcù cu mâna ei halate de pânză albă, și le puse să spele cu mâinile lor delicate rănile bolnavilor. Găsind uitare în aceste preocupări, Cristina își petreceà zilele, începând de la opt dimineața până la opt seara fie în cancelaria spitalului unde vedeà de bunul mers al registrelor, fie la bucătărie supraveghiând facerea bucatelor pentru „băeții” ei...

Câteodată se oprea la patul lui Dincă Mann sau Florea Tudor, citindu-le scrisori de acasă, ascultându-le păsurile — povestindu-le câte o legendă de îmbărbătare.

Dimineața, Cristina aveà grijă să flambeze instrumentele înainte de venirea medicului, apoi să asiste la vizită, făcând pansamentele cele mai complicate, pentru care bătrânul medic șef al spitalului o lăuda mult. După vizită împărțeà pe la saloane medicamentele prescrise, iar când farmacia duceà lipsă de câte un leac, ea alergà să-l cumpere din banii ei, căci:

— Bietul Cimpoeru, ziceà ea, tușește și de câte ori e zguduit de tuse, rana de la umăr sângerează.

Cum erà să nu-i procure leacul de care aveà nevoe și care nu se afla în farmacia unui spital?

Băeții ei nu duceau lipsă nici de tutunul alinător de suferinți, căci Cristina le purta de grijă. Mersese cu răsfățul lor până acolo, încât obținuse de la bonbonerie o cantitate mai mare de dulciuri cu cari le mai îndulceà amarul.

Duminica și sărbătorile — un negustor de vinuri, la care ea făcuse apel, le trimiteà câte o vadră, două, de vin și, când erà vremea frumoasă, băeții cei răniți la brațe jucau hora în curte, pe când cei cu cârjile băteau din palme sau cântau din fluer.

O mică bibliotecă fù înființată în cancelaria spitalului, și unii din băeți citeau, după amiază, poeziile lui Alecsandri, povești instructive și cărți bisericești.

Cristina erà pentru ei o mamă bună, un înger trimis să le șteargă din minte amintirile sângeroase.

Băeții îi ziceau „domnița” și oridecâteori se iveà în ușe, fețele lor se înseninau. Erau bune ele și cucoanele celelalte, dar ca domnița nici una nu glăsuià de frumos, pe nici una n-o prindeà mai bine portul.

Muiată în haine albe ca neaua, cu brațele încărcate de flori, așa o vedeau totdeauna.

Băeții spuneau într-un glas: „Să trăiți domniță” — iar cei cărora ea le puneà pe furiș câte o îmbucătură mai alesă adusă de acasă, sub pernă: „Să vă deà Dumnezeu sănătate...”

Timp de trei luni, făcù ea zilnic acelaș lucru, care-i umpluse aproape tot golul din suflet.

Intr-una din zile, unul din băeții care mai fusese rănit și iar pornise la luptă îi făcù surpriza neașteptată, a unui caet, în care toți scriseseră câte o poezie în graiul lor simplu dar mișcător. Cristinei i se umplură ochii de lacrămi și multe seri adormi rechemându-și în minte:

„A căzut frunza din vie

Sunt chemat la miliție

Patria ne-o apărăm

Cu dușmani să ne luptăm...

Altul, care învățase să zugrăvească biserici, desemnă chipul Cristinei, pe care îl înconjură cu un ebenar românesc și-l anină deasupra patului său.

Un oltean șiret, cu mustăcioara măruntă, puse pe băeți să-i spue domniței că ar vrea să-i cânte din caval, dar nu are decât un fluer și acela nu cântă destul de frumos pentru dânsa.

Domnița cumpără cavalul și olteanul cânta ori-decâteori îi se păreà că domnița tânjește.

Toată viața ei se împărțeà între spital și casă — când o întâmplare veni să-i schimbe felul.

Intr-o dimineață familia Cartian primi o telegramă care anunța venirea doamnei Sima. Fură mirați cu toți de venirea neașteptată și mai cu seamă, după cum suna telegrama, singură. Doamna Cartian și Vlad se duseră la gară, pe când Cristina fù împiedecată de a-i urmă având o operație grea la care trebuià să asiste.

Care nu fù mirarea ei, când venind acasă mulțumită de reușita operației, găsi pe doamna Sima în haine cernite, având pe brațe pe Rena Victoria.

Doamna Sima îi povesti în puține cuvinte, cum scurtă vreme după plecarea lor. Soțul ei întorcându-se acasă de la uzină s-a simțit rău și până la venirea medicului, își dădù sufletul.

Rămasă singură, primul ei gând fù să vie la București, unde știà că va găsi un adăpost în casa acestor oameni pe cari învățase să-i iubească. Călătoria ei prin țările neutre durase două luni și astăzi când se aflà sub acoperișul casei lor, simțià renăscând într-însa dorul de viață.

Vlad erà neliniștit. In tot timpul povestirei se plimbase în lung și în lat, murmurând printre dinți: „Ce nenorocire!”

Ochiul Cristinei îi pătrunsese în suflet și văzù acolo flacăra unei iubiri înăbușite, de care se temuse și care acum devenise mai periculoasă...

Doamna Cartian găsi multă mângâere în doamna Sima și Cristina se consacră educației micei Victoria, care erà tocmai la vârsta când aveà nevoe de o mână, care s-o îndrumeze.

Pe de o parte spitalul, pe de alta Victoria, răpeau Cristinei tot timpul așa încât nu mai aveà vreme să cugete decât seara, în pat, și atunci, la mersul progresiv al sănătăței unora din bolnavii ei sau la noua metodă de socotit pentru a o învăța pe Victoria număratul.

Cât privește pe Vlad, el dădeà mai rar pe acasă, devenise posomorât, nervos și ocoleà cu tot dinadinsul pe doamna Sima, care dimpotrivă îl copleșeà cu atențiuni...

Trecuseră șase luni de la venirea doamnei Sima în casa Cartienilor și atât ea cât și Rena păreau a face parte din familie.

De altfel, în urma unei explozii din partea lui Vlad, ne mai putând suporta viata plină de sforțări chinuitoare ce o duceà în apropierea unei ființe iubite dar care totuș nu-i aparțineà — vroise să plece de acasă...

Doamna Cartian încuviință căsătoria lor, îndată după trecerea anului de doliu, căci pătrunsese în inima tinerei văduve și știà bine că aceasta împărtășeà dragostea fiului ei.

Viata deveni un rai în casa din strada Viișoarei... Vlad și Gita umpleau atmosfera de fericire, pe când Victoria cu ciripitu-i vesel, zburda în toată voia, răsfățată de doamna Cartian, căreia-i ziceà: „bunică”.

Afară de amintirea dureroasă a pierderei ce o suferiseră, nimic nu păreà a le tulbura seninătatea.

Numai Cristina, a cărei dezamăgire trăià încă vie în imaginația ei, udà adesea perna cu lacrimi privind la fericirea pe care soarta o pregătise cu atâta măestrie altora.

Erà pe la sfârșitul iernei. De dimineață căzuse o ninsoare deasă îmbrăcând totul în mantia-i imaculată.

În curtea spitalului se așternuse lințoliu alb, acoperind scările de la intrare și depunându-se pe marginile ferestrelor.

Cristina a pus câțiva milițienii să facă o potecă de la poarta cea mare până la ușa de intrare. De cu seară i se telefonase că va sosi un transport nou de răniți, și ea nu-și mai găseà odihna.

Supraveghie primenirea paturilor evacuate, pregătirea brancardelor. Sanitarii așteptau în dosul ușei sosirea noilor oaspeți.

Cristina fusese tocmai chemată la patul unui bolnav, când se auzi sirena ambulanței-automobil.

Clopoțelul de la intrare sunà odată, a doua oară...

Erà ocupată cu pansatul și nu putù eși întru, întâmpinare ca de obicei. Trimise două din surorile mai îndemânatice să supravegheze formalitățile de intrare.

Abia după vizita medicală, se putù duce în salonul în care fuseseră instalați nouii veniți.

Având într-o mână foile de dietă și intrare, intr-alta cele necesare pentru scris, deschise ușa salonului No.4.

Raniții erau toți primeniți și acoperiți cu păturile până la gât, așteptând intrarea medicului, care le va aduce ușurarea suferințelor. Dar se înșelară, înainte de toate veneau formalitățile.

Puțin după intrarea ei, apărù și medicul. Cristina se așternù pe scris, pe când medicul dicta:

No.1, Florea Niculai, plagă prin armă de foc la tiersul inferior al piciorului drept, inoculat cu ser antitetanic la....

No.2. Tudor Marin, plagă prin armă de foc la gamba piciorului drept, inoculat ș.a.m.d.

No.3. Codin Silviu, plagă prin armă de foc cu două orificii la antebrațul stâng...

Medicul se opri. Parcă auzise un geamăt. De unde venise?... Instinctiv privi la Cristina, care albă ca varul, cu buzele vinete, își ațintise ochii asupra celui ce zăceà în patul No.3.

— Dar ce este, duduie?... Tremurați, sunteți palidă... Nu cumva consecințele unei munci fără răgaz? Nu credeți că ar fi bine să vă odihniți?... Vă va înlocui o altă soră.

Cristina își mușcă buzele ca să nu țipe, apoi recăpătându-și graiul zise:

— O, nu doctore, nu am nimic; vi s-a părut.

Vă rog continuați. Plagă prin armă de foc. Mâna Cristinei refuzà să mai țină condeiul, și-i căzù, moale de a lungul mesei pe care scria... Medicul alergă lângă dânsa, îi frecă mâinile și pipăindu-i pulsul, dădù ordin să fie dusă in camera de oficiu pentru a fi culcata în pat.

Când redeschise ochii, Cristina văzù întâi pe bătrânul medic, care se uità îngrijorat la dânsa. Deschise gura ca pentru a spune ceva, dar bătrânul o opri:

— Sst... Nu trebue să vorbiți. O emoție prea mare v-a adus în starea asta, și cea mai mică sforțare vă poate cauza rău... Vă rog, stați liniștită, până voi veni să vă văd și să vă spun dacă puteți părăsi patul.

Apoi eși.

Cristina privi în jurul ei. Se aflà într-o cameră mare, luminoasă, cu ferestrele acoperite de perdele albe, subțiri ca pânza de păianjen. Câteva paturi cu păturile de lână albe, o masă mare cu placa de sticlă, pe care se aflau diferite instrumente chirurgicale și câteva măsuțe complectau mobilierul.

Sări deodată în picioare. O luptă grozavă i se încinse în suflet: pe de oparte vedeà pe omul care-i pricinuise cea mai mare durere — pe de alta rănitul care aveà nevoe de îngrijiri...

— Bietul Codin, gândià ea, a fost lovit în existența sa, căci întâmplarea face ca să fie rănit tocmai în brațul cu care modelează.

Fără să-și deà seama când, ea puse halatul, boneta și într-o clipă ajunse în salonul din care fusese scoasă pe brațe cu câteva ore mai înainte.

Parte din bolnavi adormiseră obosiți de întrebările medicului, de cercetările surorilor și de drumul lung pe care-l făcuseră.

Cristina se apropie tiptil, ținând mana în dreptul inimei, de patul cu No.3.

Erà el într-adevăr acela care zăceà acolo, cu pleoapele lăsate, cu părul lui negru umbrind perna, cu mâna pansată de asupra păturei?

Cristina își înăbuși un suspin.

Erà pentru cel rănit, pentru sufletul ei chinuit sau erà smuls de jocul ciudat al soartei care-i-l aduceà din nou în cale?...

Apropie puțin urechea de pieptul lui. Respirația-i erà neregulată... In clipa aceea, glasul datoriei părù că șoptește Cristinei:

— Ce stai nepăsătoare?... Pui mai presus interesele tale personale decât iubirea pentru aproape?... E unul care s-a jertfit pentru patrie și sângerează pentru dânsa. El are nevoe de îngrijirile tale... Fă-ți datoria!...

Cristina ascultă de glasul acesta. Chemă în grabă medicul la patul rănitului.

— E o rană destul de gravă, fù răspunsul acestuia. Dacă va puteà rezista îi vom face mâine extragerea și dacă va aveà norocul ca lucrurile să nu se complice brațul îi va fi dăruit!

Cristina se înfiorà: „dacă va avea norocul!...”

In ziua aceea anunță pe cei de acasă că nu se va întoarce până seară. Alergă înfrigurată să pregătească băuturi întăritoare bolnavului, care începuse să geamă întâi slab, apoi din ce în ce mai lămurit, iar în spre seară, deschise ochii, altădată mari, negri, de asfădată voalați, perduți ca-n ceață.

Prima privire o dărui surorei ce sta aplecată deasupra sa, numărându-i pulsația.

Mâna Cristinei tremură. Bătăile inimei își iuțiră mersul, dar glasul datoriei îi sună din nou în auz.

— Cum te simți?... Mai bine?... întrebă ea, cu glasul întretăiat.

Ochii lui Codin se fixară șovăelnic asupra sa:

— Da, e bine, în lumea de vedenii în care mă plimb... Aș vrea să fie mereu așa. Mă uit la tine soro, și-mi vine să-ți zic Cristina, Cristinel. Lasă-mă să-ți zic așa... Vrei?...

Cristina închise ochii ca și când ar fi vrut să închidă în ei pentru totdeauna o imagine prețioasă.

O cunoscuse oare?... Vorbeà într-aiurea?... Ori cam ar fi, primele cuvinte ce eșiseră din gura lui pomeneau de dânsa...

Pleoapele bolnavului recăzută, ochii se închinseră din nou, iar Cristina rămase până târziu noaptea, lângă patul No.3.

Extragerea trebuia să se facă a doua zi, la orele nouă. Încă de la 6 dimineața, Cristina pregătise toate cele necesare la patul pacientului.

Pe când steriliza instrumentele, câteva lăcrămi se amestecară cu lichidul antiseptic din vas.

Sărmanul de el, gândeà ea — decât viața chinuită de infirm, ar preferà mai bine moartea. Știu.

Totuși trebue să ne facem datoria...

O pensă căzù cu zgomot pe podea.

Codin deschise ochii.

— Unde ești, Cristino? Mi-e sete...

Pe când îi dà să bea, ochii lui Codin se fixară din nou într-ai săi.

— Pe tine nu te chiamă Cristina, știu, — dar așa am spus până acum oricărei surori ce m-a îngrijit. Unele aveau părul negru, ochii verzi, dar eu le numeam tot Cristina. E ciudat că tu ai într-adevăr ochii, gura, mâinile Cristinei, sau poate le ai altfel, și eu le văd așa din pricina frigurilor? O, cum ustură rana... Desfă, te rog, boneta să-ți văd părul

Cristina tremura ca-n friguri. Cum ar fi vrut să se arunce de gâtul lui, să-i spue că nu erà o viziune, acum când auzise din gura lui că o iubise cu adevărat — dar o emoție ca aceasta l-ar fi pierdut...

Cristina apăsă mai tare boneta pe frunte.

— Părul meu e negru ca noaptea, răspunse ea.

Cu mâna cea zdravănă, bolnavul cercă să-i desfacă boneta...

— Tu ești așà de bună. De ce nu vrei să-mi faci atâta plăcere! Poate că ai și tu vreun logodnic dus la luptă, poate că și el dezmeardă în dorul tău pe alta...

Cristina își îndesă tot mai mult boneta pe frunte.

— Așteaptă. După extragere... Acuma fi cuminte; nu trebue să faci nici o sforțare.

Codin sărută mâinile Cristinei, care-și ascunse fața în batistă.

— De ce plângi, soro?... Am să mor, nu-i așa?... Nu-mi pare rău de mine, dar, vezi, mai aveam pe cineva: pe ea ași fi vrut s-o mai văd...

Ușa salonului se deschise brusc și în pragul ei apărù medicul urmat de ajutoarele sale.

Cristina se cutremură. Bătrânul își suflecă mânecile. Ea căută cu grije în ochii lui: „Doctore, scapă-l, scapă-l” vroià să spună privirea ei...

— Dar ce ai, dudue? Te văd pentru întâia oară atât de turburată... Haide, nu-mi ajuți să-i desfac pansamentul?...

Cristina tresări și, ca și când ar fi fost vorba de un bolnav oarecare, procedă la scoaterea pansamentului, ajutând cu multă îndemânare medicului.

— Șă-k cloroformizăm... propuse un doctor din cei tineri.

— Nu e nevoe de astà, zise Codin, adunându-și ultimele puteri. Am privit când a intrat gloatele — voi puteà dar privi cu sânge rece când va eși.

I se respectă dorința.

Pe când răspundeà la o întrebare pusă de medic acesta apropie bistiriul de rană —și...

Codin duse mâna la frunte.... Din pieptul lui eși un oftat de ușurare. Broboane mari de sudoare îi acoperită fruntea.

Cristina i le uscà cu batista ei.

Medicul trecù la patul altui bolnav pe când surorile pansară din nou brațul lui Codin.

După vizită, Cristina reveni în salonul No.3. Codin dormeà acum liniștit; pe buze aveà un surâs de mulțumire, iar în pumnul manei drepte strângeà batista Cristinei.

Către seară trimise să o cheme.

— Soro, zise el când fură singuri, mă simt ușurat. Ție trebuie să-ți mulțumesc pentru răbdarea cu care am suportat durerea cea grozavă. Dacă n-aș fi simțit mâna ta atingându-mi fruntea poate că mi-ar fi fost mai greu. — Iți mai aduci aminte ce mi-ai promis înainte de operație?

— Da, și-mi voi ține promisiunea — zise ea, zmulgându-și boneta.

Părul ei, minunatul ei păr se risipi pe umeri.

— Cristino... murmură bolnavul, presimțirea mea nu m-a înșelat... Tu erai îngerul cel bun, care a veghiat la căpătâiul patului meu.... Acum nu mai am friguri... Nu aiurez... Tu ești într-adevăr, tu, buna, iertătoarea mea Cristina.

Mâna lui tremurândă, dezmerdà părul ei răspândit pe umeri, ca odinioară. Cristina îl privià în ochi ca altădată — dar buzele lor nu se mai uniră ca altădată: între ei pluteà imaginea Măriei...

— Vino lângă mine. Lasă-mă se te simt aproape, șopteà el.

— Nu, Codine... Nu mi-am făcut decât datoria... O datorie sfântă... Și acum când pericolul a fost înlăturat — acum nu mai am ce căuta lângă tine... Locul meu e lângă alți bolnavi cari au nevoe de mine, cari mă caută, mă chiamă în aiurarea lor...

Mâna rănitului se încleștase în jurul gâtului ei.

— Cristino, mai rămâi o clipă lângă patul meu. Vezi tu, nu se știe cum se pot întoarce lucrurile Dacă în timpul nopței temperatura se urcă, atunci... atunci nu-ți voi mai puteà vorbi niciodată... M-auzi tu? Nici odată! Trebue să mă asculți.

Ca și când ar fi vrut să respecte ultima dorință a unui muribund, Cristina se așeză pe marginea patului.

Codin își trecu mâna peste frunte, și începu:

— Povestea vieței mele începe acolo, unde ar puteà sfârși. Totuș ți-o voi povesti în toată goliciunea adevărului ei trist.

Tatăl meu, un poet care nu aveà drept avere decât talentul său și niște plete respectabile se înamorà la o vârstă când nu cunoșteà încă viața, de o fată tânără, extrem de frumoasă, care fù mai târziu mama mea. Fata îl iubeà mult pentru originalitatea firei sale și finețea chipului său.

Intr-o zi boemul spuse fetei că nu mai puteà trăi fără dânsa și, cum părinții nu încuviințară căsătoria lor, fata se aruncă în brațele lui fără consimțământul lor și fără binecuvântarea bisericii.

Din dragostea lor, venii eu pe lume. Mama muri la nașterea mea.

Poetul, care iubise atât de mult pe acea femee, nu avù nimic pentru larva care-i se agita în brațe și care eram eu. Mă dădù dar primei venite, care avù milă de mine și mă luă cu ea.

Aceasta erà o femee de muncitor, ce ajutase întotdeauna mamei la treburile casei. Eu îi ziceam „mama Anca”. Erà bună, duioasă, dar nu erà ca mama.

Când fui de șoapte ani ei m-au trimis la școală unde învățai până la vârsta de doisprezece ani — când tata, adică bărbatul mamei Anca, mă dădù ca ucenic la un strungar.

La început mă împăcai cu soarta ce mi se hotărâse, dar pe zi ce treceà simțeam în mine o chemare mai înaltă, o nevoe de a face ceva mai mult...

In apropierea atelierului locuià un sculptor. Eu îi ziceam maistrul Gore, diminutiv de la Grigore.

Acesta vedeà lăcomia cu care îl sorbeam din ochi când lucra și dorul meu de a învăța această meserie frumoasă. Mă primi ca ajutor în atelierul său.

In scurt timp îmi dădù să fac armături apoi să modelez și în cele din urmă îmi încredințà câte o lucrare mai ușoară.

Intre timp crescusem și simțeam tot golul ce se făceà împrejurul meu. Femeea care mă crescuse și pentru care aveam numai recunoștință nu-mi erà mamă; muncitorul căruia îi ziceam tată, nu-mi erà tată. Așa dar cu eram un bastard disprețuit de societate și asvârlit de soartă...

Împlinisem abia optsprezece ani, când într-o zi mama Anca îmi predete o scrisoare cu plicul galben... O, scrisoarea aceea hotărà toata soarta mea de mai târziu.

Ea suna:

„Fiul meu, un muribund te roagă să vii ca să-ți sărute fruntea, și să te cunoască înainte de a închide ochii. Tatăl tău”.

Vreau să te scutesc de o descriere a stărei mele sufletești în clipa aceea. Criminalul știà că trăesc, îmi cunoșteà felul de trai și mă lăsase să cresc ca o plantă lipsită cu totul de căldura soarelui!... Dar criminalul acesta erà tatăl meu și acum trebuià să moară, gândeam eu.

Alergai într-un suflet la adresa indicata de dansul si mă oprii în fata unei clădiri mari... De câte ori nu voi fi trecut pe dinaintea ei, neștiind că acele ziduri ascundeau o ființă care ar fi putut să umple toată viața mea deșartă.

Un fecior în livrea mă conduse călcând în vârful ghetelor, în camera în care zăceà pe patul morței, un om cu părul cărunt, cu ochii mari, negrii — tatăl meu.

La căpătâiul patului, stà cu mâna rezemată în bărbie, o doamnă de vârstă mijlocie, iar în genunchi la picioarele patului un tânăr: fratele meu probabil.

Când intrai, atât femeia cât și tânărul tresăriră. Tata le făcù un semn cu mâna și ei eșiră din odae, fără să mai arunce odată ochii spre mine.

Tata ridică anevoe genele, îngreuiate de apropierea morței, și îmi făcù semn să m-apropii. Cu mâinile amândouă îmi cuprinse capul, mă sărută pe frunte:

— Copilul meu, iartă-mă, zise el cu glasul stins.

Apoi vrù să spue ceva, dar se opri. Auzii un gâlgâit pornind din gâtlej și care-i umplù gura de sânge. Chemai în grabă ajutor, dar fù prea târziu: tata murise.

E de prisos să spun că l-am iertat și am plecat din casa aceea în care lăsasem un părinte mort și și un frate — mai singur decât la venire.

De atunci, viața-mi fù zdruncinată. Numai puteam suporta singurătatea cu aceeaș răbdare. Poziția mea în societate mă umileà, față cu aceia a fratelui meu, care avusese norocul să fie născut dintr-o căsătorie consfințită de biserică și deci moștenitorul averei și numelui tatălui meu.

Intr-o zi spusei într-un cerc de prieteni, că singurătatea mă ucideà și că turbez de dorul unui cămin, care să fie al meu. Unul din ei mai în vârstă îmi spuse:

— E foarte simplu. Vrei un cămin?... Insoară-te!

Gândul ăsta mi se înfipse ca un ghimpe în minte și le spusei că îmi voi lega viața de prima femee ce-mi va eși în cale. Aveam nouăsprezece ani...

Codin se opri, respiră adânc, apoi urmă:

— Din mila unei societăți care încurajà pe artiști, fui trimis ca bursier la Paris. Acolo, în atelierul unui maestru cunoscut, făcui cunoștința multor fete tinere, cari ne serveau ca model. Maria se afla printre ele. Erà blândă, retrasă, săracă și primi să împartă puținul ce avea cu mine.

Mult mai în vârstă, ea mă îngrijeà ca pe un copil făcându-mi viața ușoară.

Pentru moment nu simțeam decât mulțumirea de a avea o mână care să-mi pregătească cu îngrijire masa, rufele și mai presus de toate să-mi deà bună dimineața, când deschideam ochii.

Cu vremea însă, recunoscui că-mi mai lipsea ceva. Maria erà devotată, bună, supusă, dar numai atât...

Începui să mă plictisesc acasă; intram în saloanele în cari aveam acces și eram primit cu căldură. Biata femee credeà că lipsa mea de acasă, se datoreà nevoiei de a-mi croi o carieră și nu-mi făceà nici o obiecție. Indiferenta cu care primeà toate, mă înghețà cu totul... Cel puțin dacă ar fi fost în stare să-mi dăruiască vreun urmaș al numelui creat de însumi!

Mă hotărâi să spui Măriei că mă înșelasem când am crezut că o voi puteà face fericită și că va trebui sa-și găsească un alt reazăm. Atunci căzui bolnav la pat.

Cu un devotament rar, cu o grije de mamă bună, Maria se dedică îngrijirilor de care aveam nevoe, nedându-se înapoi de la nimic ce știà că ar putea să aducă vre-o îmbunătățire sănătăței mele zdruncinate.

Grație acestor îngrijiri, intrai peste scurt timp în convalescență. Medicii îmi recomandară șupra-alimentație pentru reconfortare. Maria îngrijià să au-mi lipsească nici odată stidiile, beafateak-ul și cele patru ouă pe zi ce trebuià să mănânc.

Mă întrebam câte odată cum poate o bursă atât de săracă să-i permită luxul ăsta, și abia târziu de tot aflai că Maria pozà câte două ore pe zi, pe când eu dormeam, unei contese amatoare, care picta.

Așa dar boala mea întări legătura noastră și-mi promisei solemn să nu mă despart de Maria nici odată.

Scurtă vreme după vindecarea mea, începù însă să mă urmărească o dorință. Vream să făuresc ceva care să mă consacre, și pentru asta visam o femee subțire, mlădioasă, suplă, care nu puteà fi Maria. Obsesia acestei idei, mă făcù să-mi pierd cu totul capul. Alergam ca un nebun, o căutam pretutindeni, dar n-o găsii nicăeri...

Mă întorsei în țară. Îmi făcui o situație mai solidă și avui astfel putința să-i răsplătesc Măriei pentru jertfa făcută.

Sufletește însă, eram departe de dânsa, mintea mea erà plină de icoana alteia pe care o căutam cu deznădejde și trebuià s-o găsesc...

Atunci te-am întâlnit pe tine. Eram nebun de fericire; tu erai aceea pe care o căutasem și care trăise atâta vreme în imaginația mea. Ai fost bună cu mine și demnă de iubire... N-am putut ridica prin tine altarul pe care să mă sui, în schimb ți-am ridicat ție unul în sufletul meu. Pentru prima oară în viața mea, am înțeles pentru ce trăim...

E vina mea dacă te-am iubit?... E vina mea că nu te-am întâlnit la vreme?...

Restul îl știi. N-am fost un laș, am fost un fatalist...

— O doamnă dorește să viziteze pe domnul Codin, întrerupse brusc convorbirea glasul surorei de serviciu.

— Să intre! Răspunse Cristina fără a sta o clipă în cumpănă.

— Ce vrei să faci acum? Întrebă agitat Codin.

— Să ta redau ei, răspunse Cristina. Ea și-a câștigat dragostea ta.

— Dar astăzi îți datorasc viața numai ție, zise el mișcat.

— Eu nu mi-am făcut decât datoria către tine, ca și către toți fiii țărei noastre, ea însă din iubire către tine.... Am pus în balanță aceste două sentimente și am recunoscut că că te-a iubit mai mult.

— Dar eu te iubesc numai pe tine, șopti el printre lacrimi.

— Și eu numai pe tine! Își spuneà sie-și Cristina.

— Mă alungi iar pe calea întunecată pe care am străbătut-o până a te cunoaște pe tine? Suspină el.

— Așa a vrut-o soarta...Să ne supunem ei!

— Și ce-ai să faci, Cristino?

— Voi privi fericită în urma voastră când veți porni la braț.

Prin ușa larg deschisă a salonului intră Maria. Cu fața inundată în lacrimi, se aruncă în genunchi la patul bărbatului iubit, fără a privi în jurul ei.

Cristina își șterse cu colțul batistei o lacrimă și porni la patul altui bolnav...

— Ce e cu tine, Codine?... întrebă Maria.

— Nimic, mi-am recâștigat brațul pe jumătate perdut, zise el, mulțumită celui de sus și surorei de acolo.

Maria se îndreptă cu mâna întinsa spre Cristana, dar văzându-i fața, rămase câtva timp în cumpănă.

Cristina îi strânse mâna cu căldură zicând:

— Dumnezeu a vroit să nu se piardă un, artist. Și numai asa soțul d-voastră a scăpat cu viață. Nu vă sfiiți să mă priviți în ochi; am învățat din gura soțului D-voastră să vă prețuesc și vă rog sa aveți încredere în prietenia mea, socotindu-mă ca pe una ce se bucură de fericirea voastră.

După opt zile, Codin eși din spital. Cristina promise că-i va poza pentru o statue care să le consfințească și mai mult prietenia.

Ședințele au avut loc în casa lor, în prezența Măriei, care devenise bună prietenă a Cristinei. Desvelirea statuei se făcù în casa Cartienilor, în care nu mai domneà doliul ci fericirea, căci Vlad și Gita făceau pregătiri de nuntă, pe când Victoria învăța cu tanti Crista o urare de fericire, pentru mama ei.

Solemnitatea desvelirei statuei se făcù cu tot fastul, de față fiind familia Cartian, Sima, Codin și un mare număr de cunoscuți.

Când pânza care o acoperea căzù și la lumina becurilor electrice apărù statuia în mărime naturală, reprezentând o soră de caritate cu mâinile împreunate în semn de rugă, un murmur de admirație eși din pieptul întregeà asistențe.

Codin pusese într-însa toată deznădejdea și dragostea lui înăbușită: de aci înainte nu-i mai rămâneà decât marmora aceea, care să-i vorbească de un vis frumos de tinerețe...

Ambii fură sărbătoriți cum se cuveneà.

Rena Victoria profită de un moment, când Codin și Cristina se aflau unul lângă altul și apropiindu-se cu câteva flori în mână, le făcù urarea pe care Cristina o învățase pentru tinerii căsătoriți.

Cristina o luă în brațe, pe când Codin pretextând o indispoziție subită, părăsi la brațul Măriei salonul.

Cu capul ascuns în buclele copilei, Cristina își dădù curs liber lacrimilor...

O zi geroasă. De pe acoperișurile caselor atârnă în jos ca niște lacrimi înghețate în genele unui moșneag, țurțuri de ghiață.

Pe străzi, pustiu. Codin ridică gulerul de blană care-i acoperă gâtul până la urechi și grăbește pasul...

Erà adevărat sau a fost aevea?

Toată suflarea artistică se adunà în ziua aceea în rotonda Ateneului pentru a sărbători cel mai mare triumf al zilei.

Un tablou în ulei obținuse premiul cel mare și erà asediat de amatori. Cine erà fericitul autor? De ce se ascundeà?

Ajuns la țintă, Codin apucă brațul primului care-i eși în cale: Unde-i minunea?...Și se opriră în fața tabloului care erà intitulat în catalog: „Resemnare”. Executat maestru, tabloul reprezentà o femee cu mâinile împlântate în părul unui copilaș. In zâmbetul ei se citià o durere adâncă, un zbucium sufletesc, care făcuse în cele din urmă loc unei resemnări îngerești.

Codin ardeà de nerăbdare... Vroià să cunoască sărbătoritul care nu veneà să-și culeagă laurii.

Se șopteà că ar fi o femee...

Așteptarea lui fù zadarnică însă. O telegramă anunță că autoarea tabloului nu puteà lua parte la serbare, din pricina unei călătorii urgente, că varsă toată suma încasată din vânzarea tabloului în folosul artiștilor săraci, recompensà morală fiindu-i de ajuns..

De atâta mărinimie nu erà demnă decât Cristina și lui Codin nu-i trebui mult să afle că ea erà generoasa donatoare și artista sărbătorită...

Zgomotul încetă, artiștii se risipiră, se întunecă și când portarul veni să închidă porțile salonului, Codin mai sta încă în fața tabloului cu fața în palme, sărutând în gând imaginea dorită...

Cât despre Cristina, plecă spre alte locuri ducând cu sine triumful ce-l plătise cu tot sufletul ei.

— FINE —