I
Risipirea Gepiȡilor

«Voim să trăim,— grăĭ Ursan cel cu sprâncenele dese şi cu mustaţa groasă,— şi viaţa omul şi-o apără cum poate».

Părintele Luca dete domol din cap, şi aceasta era rĕspuns destul de hotărît.

Deşi n-avea âncă în barba luĭ cam rară nicĭ un fir de per cărunt, preotul era bĕtrân cu mintea, şi bĕtrâneţea aceasta, pe care o moştenise din bĕtrâni dimpreună cu darul preoţieĭ, se dedea pe faţă în înfăţişarea luĭ de om, care le ştie toate maĭ bine decât orĭ-şi-cine altul şi le dă tuturora, dar nu primeşte de la nimenĭ sfaturĭ. Stăpânit în fie-care clipă a vieţiĭ sale de gândul, că a fost rânduit de Dumneȡeŭ să poarte grijă de cele câte-va miĭ de suflete ce se aflaŭ sub păstorirea luĭ, el nu se lăsa să fie abătut din calea, pe care i-o croiseră părinţiĭ săĭ prin învăţăturile şi prin faptele lor.

Știa înse, că Ursan n-a venit de capul luĭ, ci trimis de soţiĭ sĕĭ de suferinţe, şi ţinea să-l potolească. Nu e nimic ce poate să treacă maĭ presus de simţĕmêntul ce străbate prin miĭ de inimĭ, şi înţelepcĭunea adevărată e potrivirea în gând a unuia cu toţĭ.

«Aşa e,—îĭ ȡise dar cu blândeţe,—nevoia îl rĕpune pe om. Să maĭ stăm înse, să maĭ aşteptăm, să maĭ rĕbdăm, să ne maĭ gândim.»

«Pănă când să ne tot gândim!? — întimpină Ursan cuprins de amărîcĭune. — Ne prinde ĭarna aicĭ în culmile pleşuvite ale Bucegilor; n-avem nicĭ merinde pentru noĭ, nicĭ nutreţ pentru turme; lupiĭ sunt din ȡĭ în ȡĭ maĭ neînfricaţĭ; ne mor femeile şi copiiĭ de foame şi de frig».

Părintele şedea pe un trunchiŭ de fag rĕsturnat în faţa colibeĭ sale de la marginea poĭeniţeĭ de sub peşteră.

«O să treacă şi asta cum atâte şi ear atâte altele aŭ trecut, — rĕspunse el rostind vorbele rar şi apăsat şi înfigându-se oare-cum în trunchiul, pe care şedea. In lumea aceasta numaĭ binele e statornic, unul, singur şi totdeauna a-cela-şĭ: relele sunt multe şi felurite, fiind-că vin şi trec mereŭ, numaĭ curmări ale bineluĭ de a pururea nebiruit».

«Eu vĕȡ, că e rĕŭ şi tot numaĭ rĕŭ, — îĭ ȡise Ursari. — Trec, ce-ĭ drept, relele, dar, dacă hn rĕŭ trece, după el nu binele de mult aşteptat, ci ear alt rĕŭ urmează, încât din rele în rele o ducem. Și nicĭ c-o să maĭ poată fi altfel câtă vreme nu ne vom fi îmbărbătat şi noĭ, ca să ĭeşim la larg şi să ne facem loc în lume».

Preotul rĕmase timp îndelungat perdut în gândurĭ, nemişcat şi cu ochiĭ ţintiţĭ la pămênt.

Il cuprinsese de mult temerea, că nu va maĭ puté să-ĭ stăpânească pe oameni şi să-ĭ ţină în căile cele bune.

Câtă vreme Gepiziĭ aŭ stăpânit şesul de la Dunăre şi văile maĭ largĭ ale Carpaţilor, Munteniĭ aŭ avut viaţă destul de tignită. Se-ncăieraŭ Gepidiĭ câte o dată cu Longobardiĭ, care-şĭ păşteaŭ turmele maĭ spre Apus, orĭ făceaŭ năvălirĭ peste Dunăre, de unde puteaŭ să se întoarcă încărcaţĭ de prada; dar spre munţĭ, unde nu prea aveaŭ ce să prade, numaĭ în timpul veriĭ se abătea câte o ceată maĭ îndrăzneaţă, ca să-şĭ facă robi. Mulţĭ bĕieţĭ voinici şi multe fete frumoase aŭ ajuns în robia lor; dar maĭ ales robiĭ aceştia aŭ dus la dînşiĭ legea creştinească, şi, primind o dată învăţăturile luĭ Christos, eĭ s-aŭ maĭ îmblânzit.

Toamna dar Munteniĭ se coborîaŭ în văile maĭ adăpostite, unde-şĭ clăȡiseră din bîrne groase locuinţe de iarnă. Aicĭ îşĭ adunaŭ, prin rariştile mănoase, nutreţul pentru turme şi-şĭ făceaŭ sĕ-mănaturi de grâu, de orz şi de meiŭ, şi numaĭ rar de tot se ’ntêmpla, ca uniĭ dintre dînşiĭ să nu-şĭ poată secera în linişte bucatele, din care prisosul era păstrat în gropi numaĭ de dînşiĭ ştiute.

Trăind tigniţĭ, eĭ se sporiseră, ce-ĭ drept, dar asta nu-ĭ strîmtora, căcĭ puteaŭ să se ’ntindă din ce în ce maĭ la vale.

Acum se schimbaseră de o dată toate.

Greciĭ îĭ uraŭ pe Gepiȡi şi pentru-că, primind legea creştinească, nu voiaŭ să se lepede de învăţăturile afurisituluĭ de Arie. Preoţimea stăruia dar mereŭ pe lângă împăratul Justinian, acum om de aproape opt-ȡecĭ de anĭ, să-ĭ stîrpească de pe faţa pământuluĭ. Impĕratul avea înse rĕs-boaie atât în Asia cu Perşiĭ, cât şi în Italia cu Ostrogoţiĭ. Supuind acum stăpâniriĭ sale Italia, el s-a hotărît să dee ascultare preoţimiĭ şi să pună tot-odată capăt şi năvălirilor şi a ridicat asupra Gepiȡilor atât pe Longobarȡiĭ de la Apus, cât şi pe nenumăratele cete de Ogorĭ saŭ Avari, care veniaŭ despre Meacjă-Noapte călare pe caĭ mărunţĭ şi urmaţĭ de care scîrţiitoare, în care-şĭ aduceaŭ femeile şi copiii.

Pădurile nu înfrunȡisĕră încă, şi Gepiȡiĭ, strîm-toraţĭ de Longobarȡi aŭ început să se mişce spre Răsărit şi să se adune, ear Munteniĭ aŭ fost nevoiţĭ să părăsească ’n pripă adăposturile lor de iarnă şi aŭ urcat în poiene fără-ca să-şĭ fi putut lua destulă merinde şi fără nădejdea de a-şĭ maĭ secera grâul orĭ meiul abia rĕsărit.

Pe la începutul veriĭ Avariĭ ceĭ năvalnicĭ eraŭ sosiţĭ la Dunăre, ear Longobardiĭ se apropiaŭ şi eĭ în frunte cu Alboin, feciorul regeluĭ lor.

Apucaĭ ast-fel din douĕ părţi, Gepiȡiĭ şi-aŭ încercat norocul în câte-va lupte sângeroase, apoĭ s-aŭ risipit îndesuindu-se prin văile maĭ strîmte dimpreună cu alte seminţiĭ, care veniseră parte în calea Ogorilor, parte ’n coada lor.

De aicĭ înainte Munteniĭ aŭ rĕmas strîmtoraţĭ în poienele lor, ba, înghesuiţĭ despre vale, uniĭ dintre fugari aŭ rĕsbit până ’n poienele Leaoteĭ şi aŭ trecut peste Strunga în valea Oltuluĭ luând cu dînşiĭ turmele găsite ’n calea lor şi făcând robi pe Munteniĭ ce n-apucaseră încă să se ascundă.

Plagă şi maĭ îngrozitoare înse eraŭ haitele de lupi, care, mirosind hoitul, veniaŭ pe urma năvălitorilor şi se aţineaŭ pretutindenĭ.

«Da, — grăĭ în cele din urmă preotul, apoĭ se ridică şi-şĭ îndreptă privirea în sus, spre poiana Omuluĭ, unde Bodea, cel maĭ mare dintre fecioriĭ seĭ, îşĭ păştea turma, — plăcută nu e acum viaţa aĭcĭ în poiene. — Sunt aspre vânturile ce şuieră a pustiŭ peste culmĭ, pătrund până ’n meduva oaselor, usucă iarba din ce în ce maĭ rară şi maĭ seacă şi ’ngălbenesc frunzele pădurilor de fag. Dimineţile se ridică din văile adînci şi umede ceaţa cea posomorită şi deasă, care le acopere toate, încât de 1£ depărtare de abia cîţi-va paşĭ nu ne maĭ vedem unul pe altul şi oile risipite ni se rĕtăcesc, ear câniĭ încăieraţĭ în luptă cu lupul ni se par ca nişte stafiĭ urieşe. Ne resbeşte umezeala din aier şi ne amorţeşte din ȡĭ în ȡi maĭ nemilos; colibile noastre, făcute ’n pripă şi numaĭ pentru vară, nu ne sunt destul adăpost; n-avem, precum ȡiseşi, nicĭ nutreţ, nicĭ merinde; stăm ȡi şi noapte de pază, ca năvălitoriĭ şi fiarele selbatice nu cum-va să ne apuce fără de veste şi să fim în toată clipa gata de a ne apăra părinţiĭ, femeile şi copiĭ urîtă lume! grea viaţă!

«Prea se ţin şir una după alta, şi prea s-aŭ adunat multe de odată!»—suspină Ursan mulţumit de altminterĭ, că preotul îşĭ dă atât de bine seamă despre greutăţile timpuluĭ.

«Și totu-şĭ, — urmă preotul cuprins de un evlavios avânt, — aĭcĭ suntem şi aĭcĭ avem să stăm, căcĭ aĭcĭ e leagănul vieţiĭ noastre şi aĭcĭ ni-e rînduit să ne petrecem filele, aĭcĭ suntem şi numaĭ aĭcĭ putem să fim stĕpêni noĭ înşi-ne pe noĭ. Intocmaĭ precum poporul ales prin suferinţele vieţiĭ petrecute ’n pustiŭ s-a renăscut pentru o nouă viaţă, aleşi şi noĭ pentru o mare menire, numaĭ suferindu-le toate adunăm puterĭ pentru altă viaţă. Șir se ţin şi multe s-aŭ adunat relele, dar tot noĭ suntem şi ceĭ ce aŭ petrecut aĭcĭ verile cu iarbă verde şi fragedă, cu florĭ multe, deosebite şi ’n fel de fel mirositoare, cu cer senin şi limpede, cu vânt domol şi blând, cu isvoare de apă curată şi rece. Grea are să fie iarna ce vine, dar, purtând greul vieţiĭ, nu uitaţĭ mulţumirile trecute şi priviţĭ mereŭ spre dulcea primăvară.

«Dacă vom maĭ fi putând s-o ducem până ’n primăvară,» — întîmpină Ursan cu inima îndoită.

«O vom duce! — strigă preotul. — Cetele de Huni eraŭ maĭ înfricoşate decât cele ce aȡĭ ne staŭ în faţă: aŭ stăpânit ţări întinse, aŭ fost risipite şi s-aŭ pripăşit şi ele căutând adăpost prin văl, dar n-aŭ putut să rĕmăie aĭcĭ, unde numaĭ oameni ca noĭ pot să trăiască. Sĕlbaticĭ din fire, fără de credinţă şi nesăţioşi în poftele lor, oameniĭ aceştia trăiesc numaĭ cu trupul şi caută rostul vieţiĭ numaĭ în mulţumirea poftelor trupeştĭ, nu ştiŭ dar să suferă, să rabde, să. se stăpânească însi-şĭ pe sine şi se omoară între dînşiĭ când nu pot să trăiască toţĭ în desfreu. Las-să vie iarna, căcĭ pentru dînşiĭ e maĭ nemiloasă decât pentru noĭ, care ni-am petrecut viaţa luptându-ne cu asprimea eĭ».

«O să piară, dacă nu se duc, — grăĭ Ursan, — dar vin alţiĭ în locul lor».

«In locul lor da, — rĕspunse Părintele Luca, — dar nu în locul nostru; aĭcĭ în poienele înseninate tot numaĭ noĭ rĕmânem. Gĭur împregiur se schimbă şi se prefac toate: singuri noĭ stăm, creştem şi ne întărim».

«Tocmaĭ asta e! — grăĭ Ursan, care cutreiera mereŭ poienele şi ştia gândul tuturora.—Creştem şi ne întărim mereŭ, am crescut şi ne-am întărit de nu ne maĭ încap poienele şi văile ne sunt prea strimte. Acum, — urmă el cu hotărîre, — acum e timpul să dăm năvală asupra fugarilor şi să-ĭ alungăm, ca să ne facem stĕpêni pe văile adă-postite».

Preotul ridică mâna.

Asta era peste putinţă! Cel ce scoate sabia de sabie are să piară: numaĭ necredincioşiĭ în-chinaţĭ celuĭ necurat pot să se facă stăpânĭ prin vărsare de sânge. Pentru creştinĭ numaĭ Dumne-ȡeŭ el singur e stăpân a toate.

«Nu! — strigă el cu hotărîre. — Când doĭ inşĭ aŭ o bucată de pâne, ia fie-care numaĭ jumătate din ea».

Ursan dete din cap.

«Nu maĭ sunt numaĭ doi pe o bucată de pâne, — grăĭ el îndurerat. — Aŭ trecut şi nu se maĭ pot întoarce timpurile, care aŭ fost. Suntem noĭ ceĭ maĭ bĕtrâni cuprinşi de adâncă jale, când ne aducem aminte de fericirile tinereţelor noastre. Trăiam în timpurile de maĭ nainte în unire frăţească; n-avea nimenĭ nimic ci toate eraŭ ale tuturora şi ale fie-căruia în deosebi ca aierul, pe care-l resuflăm, ca apa, pe care o bem, ca lumina soareluĭ, care tuturora le rĕsare şi pe toţĭ îĭ încălzeşte, — căcĭ toate le aveam cu prisos. Aȡĭ abia trece ȡi dată de Dumneȡĕŭ fără ca să se stîrnească vre-o ceartă între noi. Strîmtoră-rile, în care am ajuns, nu ne maĭ lasă să urmăm viaţa de maĭ nainte, şi vedem apropiindu-se timpul, când ceĭ maĭ stăruitorĭ se vor face stăpâni asupra celor maĭ blânzi la fire şi ne vom încă-iera între noĭ, ca să ne punem frâu uniĭ altora, încetul cu încetul, oare-cum fără de veste şi ca din întâmplare, am împărţit după vetre turmele, care maĭ nainte eraŭ comune. Vorba era, ca fiecare să ştie cât are să păzească şi să apere de lupĭ, ear acum am ajuns, că fie-care vorbeşte de dreptul sĕŭ. Ne maĭ având destulă păşune, ne simţim cu toţiĭ strîmtoraţĭ şi adî-mârte o să împărţim şi poienele. Ne trebue lărgime, dacă e vorba să trăim tot ca pănă-acum: orĭ ne unim cu toţiĭ, ca să dăm năvala asupra străinilor, orĭ ajungem să ne sfîşiem între noĭ!

Gândul acesta-l înspăimânta pe preot.

Da! Aşa trebuiaŭ să vie lucrurile, dacă nu se făcea nimic pentru uşurarea Muntenilor.

«S-o daţĭ năvala, nu ȡic nicĭ eŭ nu, — grăĭ dînsul, — dar s-o daţĭ cu chibzuire şi numaĭ spre a rĕzbi până la gropile de meiŭ. Da, asta trebue neapărat s-o facem, — urmă el uitându-se ear spre Bodea. — Merindea trebue să ni-o luăm cu orĭ-ce preţ, şi vom vedă la primăvară ce vom face maĭ departe. Pe cât eŭ cu mintea mea omenească pot să prevâd, puţini o să maĭ rĕ-mâie pân’ la primăvară, căcĭ iarna e peirea oamenilor nepregătiţĭ pentru ea. O să vĕ alegeţĭ dar câţi-va, puţinĭ, dar oameni cu vîrtute, şi să treceţĭ cu Bodea de a lungul poienelor, ca să aflăm ce ȡic ceĭ-l-alţĭ, să vedem, cum staŭ lucrurile prin văile, pe unde ne sunt gropile. Năvala nu putem să o dăm decât de o dată şi fiind noĭ pretutindenea mulţĭ în faţa puţinilor, căcĭ nu avem să-ĭ omorîm, ci să-ĭ alungăm fără vărsare de sânge».

Ursan era mulţumit.

Maĭ ales plecarea luĭ Bodea el însu-şĭ era un lucru, care trebuia să-ĭ liniştească pe Muntenĭ.

Fiind cel maĭ mare dintre ceĭ cinci bĕieţĭ aĭ preotuluĭ, Bodea era hotărît prin sorţiĭ naşteriĭ să fie urmaş în preoţie al tatăluĭ săŭ şi lua parte numaĭ la întreprinderi, în care putea să-şĭ dee pe faţă vrednicia şi să-şĭ câştige autoritate şi iubirea obştească spre a pute fi, când îl va fi venit rîndul, adevăratul povăţuitor al popo-renilor săi.

«Şi când o să facem lucrul acesta?—» întrebă Ursan.

«Lucrul o dată hotărît se face fără de întârziere. O să plecaţĭ aȡĭ, mâne, cât maĭ curênd», — rĕspunse preotul uitându-se întins spre culme şi pândind clipa, ca fiiul sĕŭ să privească ’n vale pentru-ca să-ĭ facă sĕmn să vie.

Vĕȡênd peste puţin pe tatăl sĕŭ, care-ĭ făcu semn, Bodea o porni la vale, în săltate, cu o repeȡiciune de a-ĭ fi creȡut, că n-o să se maĭ poată opri. Sosit înse la rîu, el se opri ca şi când ar fi venit în pas domol, îşĭ luă avânt şi se aruncă dintr-o săritură pe cel-lalt ţărmure, apoĭ se apropie resuflând uşor.

Tînăr de vre-o douĕ-ȡecĭ şi unu de anĭ, înalt şi subţirel, cu plete lungĭ, cu obrajiĭ curaţĭ şi rumenĭ, cu mustaţa subţire şi cu barba numaĭ fulg, Bodea sĕmĕna maĭ mult a fată mare şi sfiicioasă decât a voinic de munte: bĕrbăţia îĭ era toată numaĭ în felul, cum îşĭ ţinea îmblăci-toarea ferecată, arma luĭ în luptă cu lupiĭ, şi-n ochiĭ mărunţi, care străluciaŭ cu o viuă mişcare printre genele lungĭ şi dese în vreme-ce tatăl-sĕŭ îĭ spunea, de ce e vorba.

«O să ne întoarcem apoĭ coborîndu-ne spre. Valea Albă, — adăugă el vorbind repede, — ca să vedem, dacă năvălitoriĭ aŭ străbătut orĭ nu şi până la gropile noastre».

«O să vedeţĭ voĭ, cum aveţĭ să mergeţĭ şi pe unde o să ajungeţi, — îĭ rĕspunse tatăl-sĕŭ. — Vorba e numaĭ să fiţĭ cu bĕgare de seamă, să nu vĕ aventaţĭ prea departe şi să vĕ străcuraţĭ vĕȡêndu-le toate şi nevĕȡuţĭ de nimenĭ».-

«Poţĭ să fiĭ liniştit, — grăĭ Ursan, care ştia, că Bodea n-ar maĭ puté să primească moştenirea părintească, darul preoţieĭ, dacă, ajuns în strîm-torare şi nevoit a se apăra, ar vărsa fie chiar şi numaĭ o picătură de sânge, căcĭ mâna preotuluĭ trebue să fie nepătată de sânge, curată ca-n clipa naşteriĭ.— Merg eŭ însu-mĭ cu el,— urmă Ursan, — îl luăm pe Botea, pe Vêntu şi pe Mo-roiŭ şi-l vom păȡĭ ca lumina ochilor noştrĭ, căcĭ al nostru e şi pentru copiiĭ nostri-l păstrăm».

II
Vatra luĭ Vineş

Sus la stâncile Babelor, unde Vineş, bĕtrânul faur, îşĭ avea vatra, îndesuiala era din ȡĭ în ȡĭ maĭ mare. Fier, ce-ĭ drept, abia pe icĭ pe colo se maĭ găsia câte o bucăţica uitată, şi foile zăceaŭ desumflate la o parte, ciocanele începuseră a prinde rugină, dar la Vineş veniaŭ oameniĭ şi cu treabă, şi fără treabă.

Trăiseră, câtă vreme viaţa li-a fost uşoară, risipiţĭ prin poiene şi prin văĭ, fie-care pentru sine şi pentru aĭ sĕĭ şi mulţumit cu sine şi cu ale sale. Acum, când griji multe şi grele îĭ apăsaŭ, se doriaŭ uniĭ pe alţiĭ şi se simţia fie-care maĭ bine când se vedea în mijlocul celor-lalţi. Gândul, că numaĭ împreună pot să scape de ne-voĭ, îĭ mâna pe toţĭ la deal, unde totdeauna eraŭ mulţĭ la un loc.

Veniaŭ, de când cu sporirea hăitelor de lupĭ, ca Vineş să le prefacă fierul în arme de luptă. Fiind apoĭ mulţi, trebuiaŭ să aştepte pănă-ce nu le va fi venit rîndul şi, aşteptând, steteaŭ de vorbă, ca să le treacă de urît, ear acum prinseseră slăbiciune şi veniaŭ numaĭ pentru-ca să stee de vorbă.

Aĭcĭ se întîlniaŭ oameni până acum rĕsleţĭ, care nu se maĭ vĕȡuseră nicĭ o dată; aĭcĭ se aflaŭ toate noutăţile; aĭcĭ se plămădiaŭ şi se puneaŭ la cale cele viitoare. Aȡĭ eraŭ dar maĭ mulţĭ de cât ĭeri, la început deci, ear în urmă cu sutele, toţĭ înarmaţi, fie-care în felul luĭ, unul cu ghioagă, altul cu suliţă, ear altul cu îmblăcitoare, toţĭ gata în fie-care clipă de luptă.

Moşneagul cu barba lungă şi netedă şedea la loc maĭ ridicat şi se uita împregiur rîdînd din ochiĭ luĭ vioi şi acoperiţĭ de sprîncene stufoase şi încă negre. Luĭ toţĭ îĭ eraŭ dragi copii; el -chiar şi celor încărunţiţĭ le ȡicea numaĭ «băiete;» el penrru toţĭ «taică Vineş» era; la el toţĭ ca la un fel de sfînt se uitau; vorbele luĭ toţĭ le ascultaŭ cu drag, căcĭ mult vieţuise, prin multe trecuse, multe păţise, multe văzuse, multe au-ȡise, multe ştia bĕtrânul Vineş şi, întinerit acum la adânci bĕtrâneţe, îşĭ aducea de toate aminte şi mulţumirea luĭ bĕtrânească era să le spună şi ear să le spună.

Luptându-se în cele din urmă timpuri atât de adese-orĭ cu fiarele sălbatice, oameniĭ se des-brăcaseră de firea lor de păstorĭ blajinĭ, care-şĭ petrec viaţa purtând grijă de moşnegĭ, de femeĭ, de copiĭ şi de mieĭ, se înăspriseră şi eraŭ din ȡĭ în ȡĭ maĭ porniţĭ spre luptă şi cu oameniĭ, care îĭ strîmtoraŭ chiar maĭ rĕŭ decât fiarele. Nu-şĭ prea dedeaŭ seamă despre lucrul acesta, dar Vineş îl vedea din mişcările lor, din căutătura lor, din felul, cum rostiaŭ vorbele şi, uitându-se cu duioşie părintească la feţele lor, moşneagul simţia, că iese-n ele la iveală o virtute ce timp îndelungat stătuse ascunsă.

«Da, da, băieţĭ, — grăĭ dînsul cu faţa înseninată,— se schimbă timpurile».

«Și cum se vor fi schimbând, taică Vineş?» — întrebă Corbu, omul scurt şi îndesat, care stătea răzĕmat pe ghioaga luĭ.

«Cum se schimbă? — întimpină Cărbune cel cu părul creţ şi cu mustaţa scurtă. — Tu veȡĭ, cum se schimbă. — Nu maĭ eştĭ nicĭ tu de aţji — de ieri: îţĭ aduci aminte ca vre-o dată în viaţa ta să ne fi adunat atât de mulţĭ la un loc!?»

«Aşa-i! — ȡise Bradul cel înalt şi uscăţiv; — asta s-a pornit o dată şi merge înainte».

«Da! — da!—strigară câţĭ-va dintre ceĭ-lalţĭ: trebue să meargă înainte!»

Corbu dete din umerĭ ca omul, care ar vré, dar nu poate să creadă. Avea el gândurile luĭ, dar ţinea, ca vre-un altul să le dee pe faţă.

«Noi ne-am adunat aşa încetul cu încetul, — ȡise el, — şi tot noĭ o să ne şi risipim după-ce Bodea şi cu ceĭ-lalţĭ ne vor fi adus merinde».

Tăceaŭ toţĭ.

Răcĭulete cel mărunt şi neastâmpărat îşĭ rodea mustaţa cea roşie şi nu maĭ găsia loc pentru suliţa luĭ cea lungă. Vedând, că n-are nicĭ unul inimă să-şĭ spuie gândul, el dete cu cotul, se vîrî ca sfredelul printre cei-lalţĭ şi ĭeşi în faţa luĭ Corbu.

«Asta nu se poate! — grăĭ dînsul.

«Și de ce adecă să nu se poată!?» —întrebă Corbu.

«Fiind-că e peste putinţă, — rĕspunse Răcĭu-lete: — nicĭ o dată încă noĭ n-am iernat în poiană şi n-o să putem ierna nicĭ acum. Colibile noastre, făcute din frunzar, pot să ne dee umbră ’n timpul veriĭ şi să ne adăpostească în timp de ploaie, dar gerul ierniĭ o să ne scoată din ele.»

«Aşa e!»—strigară maĭ mulţĭ de o dată.

«Nu se poate, — urmă Răcĭulete, — să avem adăposturĭ bune ’n vale şi să ne împăcăm cu gândul, că trebue să rĕmânem aĭcĭ».

«Și ce-o să faci, — întrebă Corbu,— cu ceĭ ce s-aŭ încuibat acolo!?»

«Ceea ce fac cu lupiĭ ce daŭ năvală asupra turmeĭ, — rĕspunse Răciulete. — Dacă nu fuge, îl toc în cap. Daŭ şi ’n om cum daŭ în fiară, dacă nu mĕ lasă să trăiesc în pace.»

«Aşa-ĭ! — strigară ear câţi-va dintre ceĭ maĭ îndrăzneţĭ. — Să fi rĕmas unde-aŭ fost, dacă ţin să trăiască!»

«Dar dacă popa nu ne lăsă!?» — întimpină Corbu uitându-se cam cu coada ochiuluĭ la Răcĭulete, pe care-l ştia năvalnic la fire şi slobod la gură.

«De! — rĕspunse Răcĭulete, — ne-o fi lăsând, nu nĭ-o fi lăsând, asta nicĭ el nu poate s-o ştie acum. O să vadă şi el, cum vin lucrurile, o să se maĭ gândească şi-o să se rĕsgândească. Nu facem nicĭ noĭ ce voim, ci ce suntem nevoiţĭ a face, şi maĭ mare decât nevoile nu e nicĭ cel maĭ popă dintre toţĭ popii. — Vorba nu e, dacă voim orĭ nu, ci dacă suntem orĭ nu maĭ tari decât dînşiĭ, ca să putem să-ĭ alungăm. Și voi ne vedeţi, că suntem mulţi, şi încă maĭ mulţĭ o să fim.»

«Nu-ĭ aşa, — grăĭ bĕtrânul Vineş netezindu-şĭ barba şi altfel netedă. — Ceĭ maĭ tarĭ nu sunt ceĭ maĭ mulţĭ, nicĭ ceĭ maĭ porniţi, ci ceĭ maĭ chibzuiţi. — Gata să fiţĭ pentru toate, dar voi de capul vostru nicĭ o hotărîre să nu luaţi. Să vie Bodea cu ceĭ-lalţĭ, să vedem pe tinde-aŭ umblat, cum staŭ lucrurile de gĭur împregiurşi ce aŭ pus la cale: vom chibzui apoĭ, cum avem s-o pornim şi la ce capăt avem s-o scoatem. Numaĭ timpurile aŭ să se schimbe: noĭ rĕmênem tot ceea ce am fost».

Oamenii-l ascultaŭ cu sfială şi-ĭ dedeaŭ dreptate, dar gândurile se-ncuibă-n mintea omuluĭ ele de ele, ceĭ maĭ mulţĭ eraŭ porniţĭ în inimile lor ca Răcĭulete şi ca Corbu, hotărîrea lor era luată şi nestrămutată.

Trecuseră patru ȡile de la plecarea luĭ Bodea, şi nevoile eraŭ din ţiĭ în ȡĭ maĭ multe şi maĭ marĭ.

Timpul se maĭ muiase, ce-ĭ drept, par-că nu iarna, ci primăvara se apropia, dar, rîşniţele nu maĭ aveaŭ ce să macine şi ţesturile steteaŭ, ca foile luĭ Vineş, aruncate la o parte, oile ’nţer-caseră, brânza adunată ’n timpul veriĭ era pe sfîrşite, şi meiul rar de tot, chiar nicĭ s-are nu maĭ găsiaĭ şi oameniĭ se hrăniaŭ aproape numaĭ cu mure şi cu bureţĭ.

La toate se maĭ adăuga apoĭ şi plaga haite-lor de lupĭ, care maĭ nainte eraţĭ atât de rari la munte, ear acum se făceaŭ din ȡĭ în ȡĭ maĭ nesăţioşi. Ceĭ maĭ inimoşĭ dintre dulăĭ, tocmaĭ inimoşi fiind, periseră unul câte unul în luptă, şi abia pe ici pe colo maĭ rĕmăsese câte un puian maĭ îndârjit, care n-o lua la fugă când uima mirosul de lup.

«Nu maĭ e, — îşĭ ȡiceaŭ cu toţiĭ, — nu-maĭ e chip s-o ducem aĭcĭ!»

Și tot acesta era şi gândul celor ce n-apuca-seră âncă să vină în fie-care ţiĭ la vatra luĭ Vineş, ci-şĭ petreceaŭ viaţa tot resleţĭ ca maĭ nainte. Orĭ-şi-cât de risipiţĭ ar fi fost eĭ, acelea-şĭ nevoi îĭ făceaŭ pe toţĭ porniţĭ în acela-şĭ fel.

Nimenĭ nu ’ndrăznia însă să se misce câtă vreme preotul stătea pe gândurĭ, nicĭ chiar Răcĭulete cel neastâmpărat, care-ar fi fost în stare să găurească cerul cu suliţa luĭ cea lungă.

III
Năluca.

Sosiţĭ la Piscul Laculuĭ, Bodea şi soţiĭ luĭ aŭ fost nevoiţĭ să se oprească ’n loc.

Aicĭ fugariĭ rĕsbisără prin strîmtorile văiĭ până ’n poienele largĭ şi trecusără spre valea Bârseĭ, încât drumul de spre Bucegĭ spre Păpuşa era tăiat de dânşiĭ.

«Trebue — grăĭ Ursan, — să aşteptăm noaptea, ca să ne străcurăm printre focurile lor».

«De!» — rĕspunse Bodea trecând cu ochiĭ de a lungul văiĭ.

La dreapta era trecătoarea, unde nu eraŭ corturĭ, dar se vedeaŭ multe fumurĭ. La stênga se coborîa valea pe alocurea foarte strimtă. Maĭ ales sub Leaota, la capul coasteĭ, ea se strîmta de aĭ fi putut s-o ’nchiȡĭ cu câţi-va braȡĭ rĕsturnaţĭ în albia rîuluĭ.

«Știţĭ că n-ar fi lucru greŭ să-ĭ închiȡĭ pe oameniĭ aceştia aĭcĭ? — grăĭ dînsul. — Uniĭ dintre noĭ le taie drumul spre isvoarele Bârseĭ, ea-alţiĭ se pun la capul coasteĭ şi nu-ĭ lasă la vale»

«Greŭ n-ar fi, — întimpină Moroiŭ: — dar nu ştiŭ de ce să-ĭ închiȡĭ şi să nu-ĭ alungi?» fiică al Părinteluĭ Ilie şi avea mare trecere la Muntenĭ.

Și de astă-dată tot el ajunse în fruntea ceteĭ, care, înaintând spre strîmtorile Oltuluĭ, creştea mereu. Nu că se îmbuiba el, nicĭ că l-a ales cine-va, dar până ’n culmea Negoiuluĭ se adunaseră peste şapte-ȡecĭ de inşi, tot unul şi unul, oameni aleşi dintre ceĭ maĭ vrednici, şi cu cât maĭ mulţĭ eraŭ, cu atât maĭ învederat ĭeşia la iveală, că numaĭ el, omul mărunt şi aproape dc toi spân, dar scurt la vorbă şi chibzuit la faptă, e în stare să-ĭ ţină pe toţĭ în ascultare.

Era om domol Bran şi la vorbă maĭ mult blajin decât aspru, dar, când ȡicea ce-va, se uita la tine de nu-ţĭ maĭ venia să-ĭ respunȡĭ: simţĭaĭ, că aşa e, cum ȡice el, şi nu alt-fel, orĭ că aşa trebue să fie.

Se aţinea în drumul lor cel lung lumea după dînşiĭ, şi s-ar fi adunat sute şi ear sute; el însă ştia să-ĭ potolească pe oamenĭ.

«Duceţi-vĕ pe la vetrele voastre şi staţĭ gata, — le ȡicea el, — că vĕ adunăm noĭ după ce le vom fi pus toate la cale.

Și oameniĭ se risipiaŭ fără de împotrivire:

Unul singur, Bodea cel stăpânit de năvălnicia tinereţelor, tot maĭ ţinea să umble de capul luĭ.

Vĕȡênd stăruinţe le oamenilor, el nu se maĭ gân-dia la gropile de bucate, ci zoria năvala spre capul coastei. Ii era par-că-ĭ perde pe oameni când îĭ vede risipindu-se şi că maĭ târȡiŭ nu va maĭ putea nimenĭ să-ĭ adune.

«Tocmaĭ asta e. Dacă pot să-ĭ închid, sunt eŭ stăpân pe toată valea, de la capul coasteĭ până la trecătoare, scot pe cine vreaŭ şi nu maĭ las pe nimenĭ să intre».

Aşteptând sosirea nopţiĭ, ca să-şĭ poată urma drumul, eĭ s-aŭ învîrtit mereŭ împregiurul acestui gând, şi pe Ia miedul nopţiĭ, când aŭ pornit Ia vale, ca să treacă spre Păpuşa, Bodea era atât de hotărît, c-ar fi voit să se întoarcă ’napoĭ, să adune oameni şi să facă chiar mâne ceea ce-şĭ pusese ’n gând.

«Trebue să avem şi noĭ un colţişor, din care nu maĭ poate nimenĭ să ne scoată!» — îşĭ ȡicea el, — şi de geaba mergeaŭ înainte, căcĭ loc atât de potrivit ca acesta nu maĭ puteaŭ să găsească.

Era, înse peste putinţă, ca una să ȡică popa şi alta să facă feciorul luĭ.

Sosiţĭ în poienele Păpuşeĭ la Părintele Ilie, eĭ aŭ fost primiţĭ cu mare bucurie atât de bĕtrânul preot, cât şi de Munteniĭ de acolo, unde fierberea era chiar maĭ viuă de cât în Bucegi. Bodea n-avea înse timp de pierdut şi zoria ple-carea.

Urmându-şĭ drumul, eĭ aŭ luat cu dînşiĭ pe Bunea, pe Viezură şi pe Bran, arcaşul neîntrecut, care ştia să rĕnească lupul, din mare depărtare şi era umblat ca nimenĭ pe cărările munţilor.

Deşi născut din tată păgân, un fugar ce gă-sise adăpost la Muntenĭ, Bran era nepotul de fiică al Părinteluĭ Ilie şi avea mare trecere la Muntenĭ.

Și de astă-dată tot el ajunse în fruntea ceteĭ, care, înaintând spre strîmtorile Oltuluĭ, creştea mereŭ. Nu că se îmbulȡia el, nicĭ că l-a ales cine-va, dar până ’n culmea Negoiuluĭ se adunaseră peste şapte-ȡecĭ de inşi, tot unul şi unul, oameni aleşi dintre ceĭ maĭ vrednicĭ, şi cu cât maĭ mulţĭ eraŭ, cu atât maĭ învederat ĭeşia la iveală, că numaĭ el, omul mărunt şi aproape de tot spân, dar scurt la vorbă şi chibzuit la faptă, e în stare să-ĭ ţină pe toţĭ în ascultare.

Era om domol Bran şi la vorbă maĭ mult blajin decât aspru, dar, când elicea ce-va, se uita la tine de nu-ţĭ maĭ venia să-ĭ respunȡĭ: simţiaĭ, că aşa e, cum ȡice el, nu alt-fel, orĭ că aşa trebue să fie.

Se aţinea în drumul lor cel lung lumea după dînşiĭ, şi s-ar fi adunat sute şi ear sute; el însă ştia să-ĭ potolească pe oamenĭ.

«Duceţi-vĕ pe la vetrele voastre şi staţĭ gata, — le ȡicea el, — că vĕ adunăm noĭ după ce le vom fi pus toate la cale.

Și oameniĭ se risipiaŭ fără de împotrivire:

Unul singur, Bodea cel stăpânit de năvălnicia tinereţelor, tot maĭ ţinea să umble de capul luĭ.

Vĕȡênd stăruinţele oamenilor, el nu se maĭ gân-dia la gropile de bucate, ci zoria năvala spre capul coasteĭ. Iĭ era par-că-ĭ perde pe oamenĭ când îĭ vede risipindu-se şi că maĭ târziŭ nu va maĭ putea nimenĭ să-ĭ adune.

Iĭ plăcea luĭ Bran stăruinţa aceasta, dar el îşĭ urma drumul.

Sosiţĭ în vîrful Suruluĭ, Părintele Gavriil nu i-a lăsat să maĭ înainteze. In valea Oltuluĭ era o îndesuială ca în furnicar. Atît în strîmtorile de la stenga, cât şi în lărgimile de Ia dreapta, pe sub Negoiul şi pe sub Viştea, corturile eraŭ cu sutele, pe alocurea chiar cu miile-la un loc, şi crucile ridicate pe ici pe colo de asupra lor eraŭ semne neîndoioase, că ceĭ adăpostiţĭ sub ele sunt Gepiȡĭ veniţi, precum spuneaŭ ceĭ din Negoiul, parte despre Apus, parte pe rîu la deal.

Nu le rĕmânea Muntenilor de cât să-şĭ caute vre-o rĕsuflătoare spre văile ce daŭ în şesul de la Dunăre.

Pe Lovişte însă, pe Topolog şi pe Argeş era acea-şĭ îndesuială: corturĭ şi ear corturĭ până prin înfundăturile văilor. Și aĭcĭ numaĭ cu marĭ vărsărĭ de sânge ar fi putut să rĕsbească.

«Apoi numaĭ aşa, fără de opintire, n-o să rĕsbim noĭ nicăirĭ, — grăĭ Bodea cam în bĕtaie de joc.

«Ba da! — îĭ rĕspunse Bran. — Dacă vom ave rĕbdare şi ne vom aventa numaĭ unde eĭ sunt puţini şi noĭ mulţi, nu le rĕmâne de cât să fugă».

«Asta numaĭ la capul coasteĭ am pute s-o facem»,— întîmpină Bodea.

«Să vedem, — grăĭ Bran; — poate că aiurea sunt şi maĭ puţinĭ».

Sosiţĭ dimineaţa ȡileĭ următoare în vîrful or-luluĭ, eĭ se opriră cam miraţĭ.

Jos la poala munteluĭ, în adoua dintre văile ce se deschid spre lunca Argeşuluĭ, se vedea o făşie de ţară, o mică lărgime fără de corturi.

Nu le venia să creadă, că aĭcĭ n-aŭ străbătut fugariĭ, dar cu cât maĭ mult se coborîaŭ, cu atât maĭ vîrtos se ’ncredinţaŭ, că nu sunt corturĭ în lărgimea încă depărtată.

In poienele Scărişoriĭ eĭ deteră peste Burete, buciumaşul, şi peste Mareea, un alt arcaş îndemânatic, care le spuse, că acolo, unde se vedea lărgimea, sunt gropile de grâne ale Scărişore-nilor şi adăposturile lor de iarnă.

«Corturĭ, ce-ĭ drept, nu sunt, — adăugă el, — dar nopţile se vĕd focurĭ».

«Multe?»

«Nu tocmai!»

«Orĭ-şi-cum ar fi, — grăĭ Bran, — aĭcĭ e loc de resuflătoare. Valea e strimtă, şi maĭ puţinĭ n-o să găsim aiurea».

Eraŭ în gîndul luĭ hotărîte lucrurile: pe aĭcĭ trebuia să se dee năvala.

In gândul luĭ Bodea era înse hotărît, că năvala are să fie dată la capul coasteĭ, sub Leaota.

«Nu veȡĭ că n-aĭ făcut nicĭ o treabă!?—ȡise el. — Maĭ jos valea se lărgeşte, şi le vine ajutor despre Argeş, dacă dăm năvală asupra lor».

«O să vedem,—îĭ rĕspunse Bran,—apoĭ, fără de a maĭ perde vorba, luă înţelegere, ca Moroiŭ cel mustecos şi sprâncenat şi Căndea, bĕlanul înalt şi cu mustaţa ’n spic, să plece cu Burete să cutreere poienele şi să adune lumea, apoĭ să se întoarcă cu toţiĭ la locul de despărţire.

Ochiĭ luĭ Bodea scânteiaŭ de neastemper când Moroiŭ şi Cândea se întoarseră cu Burete ear spre poiene. Era-n sufletul luĭ ce-va ce-l împingea să meargă şi el cu dînşiĭ, dar să nu să maĭ întoarcă, ci să dee năvala cum voia dîn-sul. El înse nu putea să se abată din calea ce-ĭ croise tatăl sĕŭ.

«Eară noĭ ceĭ-lalţĭ, — grăĭ Bran, — ne coborîm în timpul acesta, ca să cercetăm locurile şi să vedem, câţĭ şi ce fel sunt oameniĭ din vale, cum sunt aşedaţĭ şi pe unde trebue să-ĭ apucăm, ca să resbim fără de vărsare de sânge la gropile de grâne şi la adăposturi... Viĭ cu noĭ orĭ te duci şi tu cu Moroiŭ? — adăugă apoĭ întorcân-du-se spre Bodea.

Tînĕrul cu obrajiĭ rumenĭ rĕmase pe o clipă nehotărît.

Era ’n el ce-va ce-ĭ ȡicea: «Nu coborî în vale».

«Viŭ cu voĭ!»—îi rĕspunse el luĭ Bran şi o pornĭ la vale rĕpede par-că ar fi luat hotărîrea de a se aventa în o prăpastie.

Peste cât-va timp, după-ce se maĭ apropiară, se iviră pe icĭ pe colo prin vale fumurĭ, ba par-că păşteaŭ vite pe întinsul văiĭ, par-că pe ici pe colo eraŭ ogoare proaspete.

«Ăştia sunt de-aĭ noştri!»—strigă Bodea,—şi cu toţiĭ îşĭ iuţiră pasul coborîndu-se spre pădurea ce nu maĭ era departe.

Coborînd de la munte, omul, după-ce a trecut din poiană ’n codru, înaintează numaĭ pe dibuite, căcĭ nu maĭ vede nicĭ înainte, nicĭ înapoĭ. Trecând dar prin pădure la vale, el grăbiaŭ, ca să dee cât maĭ curênd peste vre-un luminiş, de unde li se deschide iar vedere spre vale. Bran le ȡicea mereŭ să stee adunaţi, dar la coborîş e greŭ să-ĭ ţiĭ pe oamenĭ adunaţĭ la un loc, căcĭ eĭ, mergând fie-care după temperamentul sĕŭ, se resfiră de a lungul plaiuluĭ, şi uniĭ dintre dînşiĭ o luaseră departe înainte. Lucru firesc ar fi fost, ca Burete şi Mareea să meargă în frunte, căcĭ singurĭ eĭ cunoşteaŭ locurile; Bodea însă, rĕsleţ şi nerăbdător, apucase el înainte, ca să fie cel dânteiu, care le vede toate din apropiere. Maĭ ales după-ce aŭ trecut înse din făget în brădet codrul era din ce în ce maĭ des şi ni-căirĭ nu se ivia surpătură, rovină orĭ vre-un alt semn de luminiş, ci mergeaŭ ca cu sacul în cap.

Era târziŭ după ameaȡă-ȡi, când la dreapta începù să se audă vîjiitul unuĭ pârîu, un semn neîndoios, că nu maĭ e mult de coborît.

Ursan şi Vêntu, care rĕmăseseră ’n urmă şi nu-l maĭ văzuseră de mult pe Bodea, îşĭ iuţiră pasul. Bran apucase însă înaintea lor şi-l oprise pe oamenĭ, ca să-ĭ adune şi să-ĭ ducă maĭ de parte strînşi la un' loc şi fără de sgomot.

Ast-fel ceata rĕmĕsese departe ’n urmă când Bodea se pomeni pe neaşteptate de asupra uneĭ surpăturĭ, de unde se deschidea asupra văiĭ privire largă şi atât de apropiată, încât el se re-trase speriat în desiş, ca să nu fie vĕȡut.

La dreapta luĭ se vărsa liniştit un rîuleţ, eară din colo de rîuleţ, la depărtare de câte-va sute de paşi, eraŭ înşirate pe sub coasta acoperită de pădure vre-o treĭ-ȡecĭ de colibĭ, în faţa cărora se aflaŭ oamenĭ, femeĭ, copiĭ şi păşteaŭ vite, ba la stênga rîuluĭ eraŭ în adevăr câte-va fâşiĭ de ogoare proaspete.

«Ăştia nu trec, ci aŭ de gând să rĕmâie aĭcĭ,» — îşĭ ȡise el rĕtrăgându-se maî adânc în desiş.

O singură privire îĭ fusese destul, ca să se încredinţeze, că ceĭ adăpostiţĭ în vale nu sunt Ge-piȡĭ, dar nicĭ Muntenĭ, ci un neam de oamenĭ, despre care el nu ştia nimic.

Colibile, deşi acoperite tot cu frunzar, nu eraŭ ca cele făcute de Muntenĭ pe la mărginile po-ienelor, ci maĭ mult nişte acoperişuri puse pe gropi săpate adenc, de un stat de om, ear pământul, scos din gropi era aruncat peste frunzişul acoperişuluĭ. Cruci nu se vedeaŭ nicăiri. Oameniĭ eraŭ maĭ mult scurţî şi groşi decât înalţi, greoi în mişcările lor şi bĕlani la faţă. Vitele eraŭ ciolănoase şi cu coarnele rĕsfirate, ear câniĭ, nişte zăvodi mari ca viţeiĭ, umblaŭ molatec şi desşirat şi lătraŭ rar şi gros.

Trebuia să se întoarcă şi să-ĭ vestească pe ceĭ-lalţĭ, ca să se apropie cu' bĕgare de seamă.

De o dată înse el ĭeşi fără-ca să-şĭ dee seamă ear pe muchea surpăturiĭ, ca să vadă maĭ bine.

La stênga, sub surpătură, unde el nu se putea uita, maĭ eraŭ încă opt colibĭ, şi de aĭcĭ, la depărtare de cel mult trei-ȡecĭ de paşi, se ivi o fată tînără, care trecea cu un vas de lut spre rîu.

Era Mala, cea maĭ tînĕră dintre cele treĭ fiice ale luĭ Dragoslav, una din căpeteniile fugarilor adăpostiţĭ în vale.

Nu, nicĭ o dată Bodea nu şi-ar fi închipuit, că e cu putinţă ceea ce vedea cu ochiĭ luĭ.

Nu era înaltă copila, nicĭ subţirică, nicĭ sprin-tenă ca Muntencele, pe care le ştia el, dar îĭ era trupul plin şi fraged ca al unuĭ copil purtat la sîn, avea obrajiĭ rotunjĭ mare minune şi albi ca laptele ’nspumat, şi peste umeriĭ eĭ se revărsa un păr galbăn ca firele de aur.

Străin neam de oameni şi ne maĭ vĕȡut în aceste văĭ.

Ea trecea oare-cum ca dormind, a ’ndelete şi legănată ’n mersul eĭ la tot pasul, ear Bodea, uimit, o privia cu atăta nesaţiu, încât dînsa, isbită de puterea priviriĭ luĭ, trăsări şi-şĭ întoarse mariĭ ochi albaştrĭ spre el.

E o taină nepătrunsă, cum prin ochiul îndreptat spre alt ochiŭ sufletul străbate la alt suflet şi cum, întelnindu-se privirile, sufletele se pătrund unul pe altul şi se îmbină ca-n o singură fiinţă.

Faţa copileĭ se lumină ca scăldată ’n rade venite din altă lume, ear Bodea, fărmecat de zîmbetul eĭ plin de dulceaţă, se cutremură ca străbătut de un fulger. Îĭ era par-că abia în clipa aceasta se naşte şi viaţa de până acum i-a fost numaĭ un fel de amurg.

O fioroasă ameţeală, acea-şĭ ameţeală îĭ cu-prinse pe amêndoĭ, beţia fioroasă, pe care n-o maĭ uită şi vrea mereŭ s-o aibă cel ce-a avut-o odată.

Nu-şĭ maĭ dedea el acum seamă, că ceĭ din vale puteaŭ să-l vadă, şi nu ştia, dacă l-aŭ vĕȡut orĭ nu. Ar fi fost în stare să sară de pe muchea surpăturiĭ la copila pornită şi ea spre el ca paserea ce-şĭ ridică aripile gata de a-şĭ lua sbor. Aurind înse paşiĭ soţilor sĕĭ, el se ’ntoarse rĕ-pede spre dînşiĭ în vreme-ce Mala rĕmase ca înfiptă ’n pământ, apoĭ, când zări pe ceĭ-lalţĭ, o lua speriată la fugă, înapoĭ, de unde venise.

«Tiptil! tiptil! — şopti Bodea cu glasul înecat de năvala sângeluĭ şi tremurând în tot trupul. Opriţi-vĕ, că sunt prin apropiere, — după toate semnele păgânĭ, un neam de oamenĭ ne maĭ vĕȡut pe aĭcĭ».

Ursan se uită lung şi îndurerat la el.

Îl ştiuse bĕiat inimos, şi-ĭ era greŭ să-l vadă galben la faţă şi tremurând de spaimă.

«Dacă sunt, — îĭ rĕspunse, — suntem şi noĭ şi ne aflăm la noĭ acasă».

«Te-a zărit cine-va?» —întrebă Bran cel chib-zuit făcându-le oamenilor semn să se rĕtragă.

Bodea rĕmase ca trăsnit din senin.

Da, l-a vĕȡut, ea fără îndoială că l-a veȡut, dar el sîmţia, că nu e ’n lumea aceasta om, căruia ar fi putut să-ĭ spună, pe cine a vĕȡut şi cine l-a vĕȡut.

«Nu! — nimenĭ nu m-a, veȡut!» — rĕspunse el rostind vorbele în sîlă, dar cu îndĕrĕtnicia omuluĭ ce sare în o prăpastie adêncă.ˮ

Bran ĭeşi oare-cum pe furiş la marginea păduriĭ, ca să se dumirească asupra celor ce se petrec în vale.

Vedea şi el numaĭ ceea ce vĕȡuse Bodea, căcĭ maĭ jos, la depărtare de câte-va sute de paşi, rîul cotia şi valea se strîmta.

«Unde sunt gropile voastre? — îl întrebă pe Mareea după ce se trase ear în deşiş.

«Colo, sub coastă, la capătul ogoarelor, — rĕspunse Mareea, — ear casele nu se vĕȡ, căcĭ se află în dosul stâncilor».

«Câte sunt?»

«Patru-ȡecĭ şi nouă de fumurĭ avem».

«Și maĭ e loc larg pe lângă case?»

«Nu mult, dar e».

«Atuncĭ e rĕŭ, — grăĭ Bran, — căcĭ s-aŭ încui-bat în casele voastre şi trebue să fie mulţĭ de şi-aŭ maĭ făcut colibi şi aĭcĭ».

Bodea stetea ca pe jăratic.

Știa atât de bine, că cel maĭ urgisit dintre toate pĕcatele, începătura a toată rĕutatea, is-vorul tuturor mişeliilor e minciuna şi tot spusese, că n-a fost vĕȡut, când ştia, că vĕȡut a fost înşelase pe soţiĭ luĭ, care, socotindu-se neştiuţĭ de nimenĭ, stăteaŭ fără de grijă în vreme ce în vale se făceaŭ, poate, pregătirĭ.

«Ce facem noĭ acum?» — întrebă el strîmtorat.

«Multe avem de făcut, — îĭ rĕspunse Bran, care le pusese ’n capul sĕŭ toate la cale. — Maĭ în-tâiŭ ne ’ntoarcem şi ne căutăm un loc bine adăpostit, ca să ne facem focurĭ şi să odihnim fără de grijă peste noapte. Apoĭ ne alegem câţi-va şi trecem de a lungul coasteĭ de la stênga până ’n faţa caselor, ca să vedem cum staŭ lucrurile acolo.

«Tot ar fi bine, — îĭ ȡise Bodea, — ca să lă-săm şi aĭcĭ pază».

«De ce!? — întîmpină Bran. — Dacă nu te-aŭ vĕȡut, nu pot să bĕnuiască nimic. — Orĭ poate că te-aŭ vĕȡut?»

Bodea ear se făcu galben la faţă.

Acum era timpul să se îmbărbăteze şi să-şĭ uşureze sufletul spuind adevĕrul. Deşi îĭ era însă ruşine c-a minţit, încă maĭ ruşine îĭ era să-şĭ mărturisească păcatul, şi în loc de a-şĭ face datoria, o mânie oarbă-l cuprinse faţă cu' Bran, care-l silea să mintă din nou.

«Nu m-a vĕȡut, — grăĭ dînsul cu glasul înă-buşit de năvala sângeluĭ, — dară suntem mulţĭ şi ar fi putut să ne sîmtă.

«Dacă aşa creȡĭ, n-aĭ de cât să rĕmâi aicĭ şi să staĭ de pază, — îĭ ȡise Bran, — eară când ţĭ se va urî, te ’ntorcĭ şi ne găseştĭ după zarea foculuĭ».

«Asta nu! — rĕspunse Bodea şi se ’ntoarse şi el cu dînşiĭ.

Fie-care pas, pe care-l făcea la deal, era însă pentru el de o potrivĕ cu muncile iaduluĭ. Îĭ vedea în gândul luĭ pe ceĭ din vale sărind în picioare, luându-şĭ armele şi alergând din toate părţile, ca să se adune şi să dee cu toţiĭ năvală asupra soţilor luĭ, îĭ audia par-că rĕcnind pe ’năbuşite, simţia apropierea lor şi inima i se batea din ce în ce maĭ tare.

După-ce urcară cât-va timp, Bran îĭ opri sub un mare stan de peatră, care închidea vederea spre vale, apoĭ oamenii-şĭ adunară uscăturĭ şi-şĭ aprinseră treĭ focuri. Eraŭ bine adăpostiţĭ şi aveaŭ drumul deschis spre poiene, în cât ar fi putut să ţie pept şi să scape nevătămaţĭ şi dacă ar fi avut să se lupte fie-care cu câte cinci.

Bodea se maĭ linişti. Peste puţin înse Bran plecă cu Vêntu şi cu alţĭ treĭ dintre oamenĭ, ca să treacă, precum fusese vorba, de-a lungul coasteĭ de la stênga până în faţa caselor, şi inima luĭ Bodea iar începù să svîcnească. Ii era par-că fără de Bran oameniĭ se zăpăcesc şi n-or maĭ şti ce să facă în faţa duşmanuluĭ.

«Mĕ duc şi eŭ cu dînşiĭ!— ȡise şi plecă în urma lor.

Minţia înse şi de astă dată, căcĭ gîndul luĭ era să meargă ear la muchea surpăturiĭ şi să stee de pază, gata de a vesti pe ceilalţĭ îndată ce va vede, că ceĭ din vale fac vre-o pregătire.

Diua se învelia în noapte când el sosi la locul, de unde veduse pe Mala şi se uită tremurând în tot trupul spre colibile de peste rîu.

Era linişte ’n vale: nicĭ o mişcare, care ar fi putut să-l pună pe gândurĭ, nicĭ o îngrămădire de oameni ce rîcnesc pe ’nfundate, nimic ce nu fusese şi maĭ ’nainte. El tremura cu toate aceste ca făcătorul de rele în clipa hotărîtoare, pămîntul i se clătina sub picioare, şi fără de voie el se aşeȡă pe iarba uscată puindu-şĭ îmblăcitoarea peste genunchi.

Obosit de umbletul îndelungat, flămând lihnit, umilit în sine si istovit de viua luĭ frământare » sufletească, el nu maĭ era în stare să facă ce-va, ci sta într-un fel de aiurire la locul, unde se afla.

Vedea, par-că, iar vedea pe copila cu mariĭ ochi albaştri tot cum o văȡuse şi tot cum o ştia. N-o vedea şi-’şĭ dedea seamă, că n-o vede, şi totu-şĭ par-c’o vedea ’n aievea.

«Nu, — îşĭ ȡise el în cele din urmă ca prin somn, — a fost o nălucire numai. Nimenĭ nu m-a vĕȡut.

Necuratul a fost, care i s-a ivit în adimenitor chip de copilă fragedă şi plină de farmece, ca să-ĭ întunece minţile, să-l ispitească şi să-l ducă la peire.

Și totu-şĭ chiar în clipa, când şi-o ȡicea aceasta, copila cu mariĭ ochĭ albaştrĭ se reivia în închipuirea luĭ maĭ mult ca ânger de cât ca demon.

Se întunecase Luna, ivită de mult pş cerul aproape senin îşĭ revărsa lumina asupra colibi-lor şi asupra rîuleţuluĭ, care scînteia pe ici pe colo în radele eĭ. La stânga, de unde venise Mala, era umbră deasă, care trecea pe ici pe colo în fîşiĭ lungĭ şi peste rîu. Liniştea se ’ntindea din ce în ce maĭ deplină, şi el nu maĭ vedea în cele din urmă decât focurile aproape stînse şi câte un om trecând ca o mogâldeaţă neagră prin zarea cea slabă.

Eraŭ, par-că, toate numaĭ vis şi închipuire, pă-rerea deşeartă a omuluĭ ce se sbate în luptă cu somnul.

El se cutremură şi-şĭ făcu de treĭ orĭ semnul cruciĭ.

Perdut în gândurĭ, el nu-şĭ dedea seamă, că zăvodiĭ ceĭ mari eraŭ treĭ, că-l simţiseră şi la fiecare mişcare făcută de el se înteţiaŭ şi înaintaŭ spre surpătură. Acum, când el îşĭ făcu cele treĭ cruci, câniĭ se îndârjiră şi câţi-va dintre eĭ se rĕpeȡiră la. deal.

Bodea-şĭ luă ’mblăcitoarea şi sări ’n picioare ca muşcat de şarpe.

Mintea i se luminase de o dată, şi vedea desluşit primejdia, în care se află. Era peste pu-tinţă, ca ceĭ din vale să nu sîmtă, că zăvoȡiĭ bat la om, şi să nu pornească şi eĭ la deal, eară el era singur şi neştiut de soţiĭ sĕi, care-l credeaŭ uniĭ rĕmas la focuri, iar alţiĭ dus cu Bran. Nu-ĭ rĕmânea decât să se retragă cu grăbire şi să dee câte-va chiote, ca să vestească pe soţiĭ sĕĭ.

La ’nteiul pas făcut de dînsul înse câniĭ, îmbărbătaţĭ de retragerea luĭ, se rĕpeȡiră din nou, şi după câţi-va paşĭ el fu nevoit să se oprească, ca să se apere cu îmblăcitoarea.

Deprins în luptă cu haităle de lupĭ a-şĭ purta îmblăcitoarea ferecată, Bodea şi-ar fi făcut uşor drum, dacă s-ar fi aflat în poiana deschisă. Aicĭ însă, în desişul codruluĭ, îmblăcitoarea i se îm-pedeca de crăcĭ, încât nu putea s-o poarte raita ’mprejurul sĕu, ci era nevoit să lovească cu ea din sus în jos. El se trase dar spre un brad bĕtrân, pentru-ca să nu poată fi apucat din dos, şi începù să lovească cu toată puterea în câniĭ ce se aruncaŭ asupra luĭ. Loviţĭ unul câte unul, câniĭ se rostogoliaŭ chelălăind, dar tocmaĭ aceasta îĭ stîrnia pe ceĭ din vale şi peste puţin el auȡĭ în aievea rîcnetele înfundate ale oamenilor ce se adunaŭ, ca să pornească la deal.

«Chiu! — gata toţi, că vin păgâniĭ! —» strigă el cuprins de desnădăjduire.

Era înse prea târȡiŭ. Orĭ-şi-cât de grabnic ar fi alergat, soţiĭ luĭ nu maĭ puteaŭ să-ĭ vie într-ajutor: era perdut; nu-ĭ rĕmânea decât să-şĭ spăşească greul pĕcat. De zăvoȡĭ nu se temea, dar în luptă cu oamenĭ el nu putea să intre, şi braţul îĭ slăbi când vre-o ȡece oamenĭ se iviră ’n faţa luĭ asmuţând câniĭ.

«Opriţĭ câniĭ, că mĕ daŭ prins!» — le ȡise el umilit.

Nu ’nţelegea nimenĭ vorbele luĭ, dar oameniĭ nu numaĭ prin vorbe se ’nţeleg între dînşiĭ. Au-ȡind glasul luĭ, până chiar şi câniĭ se maĭ potoliră.

«Ține-te, că venim! —» strigă Ursan, care, auȡind strigătul luĭ Bodea, sărise speriat în picioare şi alerga în fruntea ceteĭ la vale.»

«Opriţi-vĕ! — Țineţi-vĕ strînşi la un loc!—» strigă din cea-l-altă parte Bran, care alerga şi el întorcându-se din drumul ce făcuse de a lungul coastei.

Auȡind aceste strigăte venite din douĕ părţĭ, agresoriĭ rĕmaseră, o clipă cuprinşĭ de spaimă. Unul dintre dînşiĭ înse, o matahală desşirată, se rĕpeȡi cu un topor asupra luĭ Bodea.

Bodea făcu repede un pas la stênga, ridică instinctiv îmblăcitoarea şi lovi cu puterea des-nădăjduiriĭ, apoĭ căȡŭ în genunchi cu ochiĭ închişi şi cu capul plecat în vreme-ce agresorul, lovit peste umăr şi peste piept, se rĕsturnă cât era de lung.

Peste puţin, când Ursan sosi la faţa loculuĭ, el nu maĭ găsi decât pe acesta, viiŭ încă, dară întins la pămênt şi vărsând sânge.

Jos în vale era o ’nvălmăşeală sălbatică. In lumina slabă a luneĭ, pe câre o tăia pe ici pe colo zarea focurilor aproape stînse, se vedeaŭ fugind în goana mare orĭ adunându-se în grămedi viiu agitate oamenĭ, femeĭ şi copiĭ ce rostiaŭ sbierând vorbe neînţelese, din care nu ĭeşiaŭ desluşit decât strigătele «Na staroste! —, Na staroste!»

«L-aŭ prins şi-l duc! — strigă Ursan tremurând în tot trupul.—înainte, băieţĭ, că-l scăpăm!»

«Asta nu se poate! — Staţĭ pe loc! — strigă Bran, sosit şi el la faţa loculuĭ. — Sunt sute de înşi, şi n-avem ce să-ĭ facem, dacă umblă rĕs-leţ. — Inapoĭ în poiene! Dacă grăbim, putem încă s-ajungem pe Moroiŭ şi pe Cândea şi până mâne seară ne ’ntoarceam cu ţoţiĭ!»

IV
Năvala.

Jos în fundul văiĭ, în poeniţa de la gura pe-ştereĭ, unde se aflaŭ cele treĭ colibĭ ale Părinteluĭ Luca, era linişte adâncă.

Maica preuteasă, femee şi mumă, era cuprinsă de viiu neastâmpăr. Avuse visuri grele, era muncită de presimţiri dureroase, şi o mistuia dorinţa de a-şĭ vede fiiul de şase ȡĭle acum plecat. Nu-şĭ dedea, ce-ĭ drept, pe faţă focul, nu se plângea, dar umbla nemângăiată de ici până colo, nu maĭ vedea şi nu maĭ auȡia nimic, nu-şĭ găsia nicăiri loc de repaos, ear Părintele Luca le ’nţelegea toate, se căia de a-şĭ fi aruncat feciorul în voia întâmplăriĭ, era din ce în ce maĭ îngândurat şi maĭ nerăbdător.

Maĭ puţin îngândurată, dar încă maĭ nerăbdătoare era mulţimea strînsă, ca-n toate dilele, la vatra luĭ Vineş.

De o dată Bucegiĭ tresaltară ca cuprinşi de fiorĭ.

Despre Leaota se iviră câte-va căcĭulĭ albe, apoĭ maĭ multe şi tot maĭ multe, în cele din urmă o ceată nesfîrşită, care, coborîndu-se încet spre colibile Părinteluĭ Luca, acoperia întreaga coastă a munteluĭ.

Era mulţimea adunată de Moroiŭ şi de Cândea, care, coborînd despre Păpuşa, băgase spaima în fugariĭ ce se ’ncuibaseră între capul coasteĭ şi trecătoare şi-şĭ deschisese drum larg spre Piscul Laculuĭ, ear acum venia să iee şi pe ceĭ din poienele Bucegilor şi să se întoarcă cu toţiĭ la locul de întâlnire.

Viind cu grăbire, eĭ nu putuseră afla cele petrecute la surpătură şi nu ştiaŭ, că Bran şi Ursan vin şi eĭ âncă maĭ grăbiţĭ pe urma lor.

Nu eraŭ maĭ mult decât vre-o miie de oamenĭ, dar nicĭ unul dintre ceĭ adunaţĭ la vatra luĭ Vineş nu maĭ văzuse atâta lume la un loc şi, risipiţi, precum eraŭ, păreaŭ îngrozitor de mulţĭ.

«Se-ntoarce Bodea! Eată-ĭ că vin!» — strigară câţi-va dintre ceĭ de la vatră.

«Și e potop de oamenĭ! — strigară alţiĭ — Sunt miĭ şi miĭ!»

Ceĭ maĭ iuţĭ la fire începură apoĭ să dee chiote, şi într-o clipă întreaga mulţime se avântă la vale risipindu-se de a lungul coasteĭ cum toamna se risipeşte ’n bătaia vântuluĭ iernatic frunza uscată şi lăsându-l singur pe Vineş, moşneagul, care se uita cu ochi împăiengeniţĭ în urma lor.

Maĭ era âncă mult până la ameaȡă-ȡĭ, când părintele Luca vĕȡŭ, că vin oamenĭ din toate părţile. Nu-ĭ vedea âncă pe ceĭ porniţĭ de la vatra luĭ Vineş, dar veniaŭ alţiĭ despre Coştilă, ear alţiĭ despre Gepĭ, despre Peatra Arsă, despre Vîrful cu Dor, lume, lume, lume de pretutindenĭ, de unde se deschide vederea spre Leaota.

«Vin aĭ noştri, se ’ntorc cu lume multă despre Leaota!» —strigă în cele din urmă Răcĭulete, care sosi cu suliţa luĭ cel dântăiu. — Acum s-a hotărît, s-a ales într-un fel!»

Părintele Luca se ’ntoarse spre Leaota şi, în adevăr, peste puţin începù a se revărsa la vale ceata cea nenumărată.

El tresări de bucurie.

O clipă însă numaĭ: în clipa următoare el fu cuprins de viuă îngrijare.

Veniaŭ oameniĭ din toate părţile, se adunaŭ, se ’ngrămădiaŭ de nu maĭ putea să-î încapă poieniţa.

«Cine oare şi cum va puté să stăpînească atâta sumedenie de oamenĭ turburaţĭ de necazuriĭ?»—îşĭ ȡise el şi rĕmase zăpăcit în mijlocul gălăgieĭ ce creştea mereu.

Trăiţĭ în singurătate şi deprinşi cu gândul, că fie-care numaĭ pe puterile sale se poate rĕȡema în lupta luĭ cu nevoile vieţiĭ, eĭ eraŭ ca ĭeşiţĭ din fire când se vedeaŭ atât de mulţĭ la un loc, adunaţĭ cu gândul de a-şĭ împreuna puterile: strigaŭ cu toţiĭ şi se mişcaŭ valurĭ-valurĭ când în coace, când în colo, tot maĭ îndesuiţi, maĭ sgomotoşi şi maĭ furtunatecĭ, ici aruncându-şĭ de bucurie căcĭulile în aier, colo strîngându-şĭ uniĭ altora mâna orĭ îmbrăţişându-se c-a nişte vechi prietenĭ, care de mult nu se maĭ vĕȡusără. Și nu e în lume musică maĭ sugestivĕ decât vociferarea uneĭ marĭ mulţimĭ de oamenĭ cuprinşĭ de emo-ţiunĭ viĭ: chiar şi cel maĭ potolit din fire-şĭ perde bunul cumpăt şi, luat de puhoiu, se lasă să fie dus că frunza uşoară.

In gălăgia aceasta nu maĭ ştia nimenĭ, de ce e vorba, nimenĭ numaĭ cerceta, care e rostul îngrămădiriĭ: chiar nicĭ maica preuteasă nu bĕgase de seamă, că fiiul eĭ tot nu s-a întors âncă şi abia târȡiŭ se desmetici Părintele Luca şi se întoarse cu gândul la Bodea.

Mulţimea trebuia să se întoarcă la lacul de întêlnire.

«Aş! — grăĭ Răcĭulete înfigându-şĭ suliţa cea lungă în pământ. — Nu mergem! Gropile noastre sunt aĭcĭ, pe Rîul Alb: dacă plecăm acum, suntem pe-nsârate la ele».

«Nebunĭ am fi, — adause Cărbune, — dac’ am căuta alte gropĭ — la depărtare de douĕ ȡile».

«Aşa e! — strigă Vuitoare, un lungan din poie-nele Negoiuluĭ. — Suntem destui, ca să putem rĕsbi orĭ-şi-unde!»

«Dar ăia ne aşteaptă»!

«Eĭ! să aştepte: vor face şi eĭ cum vor puté».

«Da!» strigaŭ uniĭ; «Ba nu!» strigaŭ alţiĭ, care eraŭ flămânȡĭ şi obosiţĭ de drum.

Urcat pe un colţ de stâncă, Părintele Luca stetea cu braţele ridicate ’n sus şi-ĭ chema pe oameniĭ învrăjbiţĭ la sine, ca să-ĭ ţină strînşĭ la un loc, dar nimenĭ nu bagă ’n seamă.

«Eată-ĭ că sosesc! — Se ’ntorc şi eĭ! — stri-gară maĭ mulţĭ de o dată, şi cetele despărţite se-nvălmăşiră din nou şi porniră-n sgomotoasă mişcare la vale, ca să le iasă ’n cale celor ce sosiaŭ.

Tot despre Leaota coboria spre poieniţă şi ceata luĭ Bran, dar maĭ încet, căcĭ era obosită şi de drum şi de mâhnire.

Nu maĭ aveaŭ acum oameniĭ de ce să se certe, dar Părintele Luca tot nu se bucura, iară maica preuteasă, care stătuse tot timpul departe la deal, în faţa colibeĭ, tot nu îndrăznia să pornească şi ea la vale.

De ce se ’ntorceaŭ eĭ când vorba rĕmăsese, ca să aştepte pe ceĭ-l-alţĭ acolo!?

Nu părea a bine această întoarcere neaşteptată, şi maica preuteasă stătea nemişcată şi aştepta să vaȡă ĭeşind din mijlocul mulţimiĭ pe tînărul înrăit, mlădios şi cu faţa de fată mare, ear Părintele Luca o porni la vale cu pas rar şi domol, apoĭ maĭ grăbit şi tot maĭ grăbit.

«Unde e!?» — întrebă el în cele din urmă cu glasul înecat de emoţiune.

«In paza luĭ Dumneȡeŭ, — îĭ rĕspunse Bran liniştit şi rece. — Alaltă-ĭerĭ, seara, s-a rĕslăţit, s-a avântat prea departe şi a fost prins».

Mulţimea stetea oprindu-şĭ rĕsuflarea.

«Și voi, — grăĭ preotul întorcându-se spre Ur-san, — voi n-aţĭ sărit să-l scăpaţi!?»

«Nu ne era ĭertat să facem lucrul acesta,— rĕs-punse Ursan. — Eram abia vre-o cincĭ-ȡecĭ de oamenĭ, ear în vale se adunaseră sute, care puteaŭ peste cât-va timp să fie ajutaţĭ de alţiĭ, miĭ şi miĭ. Nu numaĭ făceam o zadarnică văr-sare de sânge, dar puneam şi viaţa luĭ în primejdie».

«Am grăbit să-ĭ găsim pe ceĭ-l-alţĭ, — adăugă Bran, — şi să ne întoarcem cât maĭ curênd cu toţiĭ».

Mulţimea ear se puse ’n mişcare furtunatică.

«Ne ’ntorcem!— Pornim cât maĭ curênd! — strigară oameniĭ stăpâniţĭ de acela-şĭ gând.

«Și dacă nu-l maĭ găsiţĭ viiu!? — strigă preotul înfiorat.

«Atunci e mort, — rĕspunse Bran, — şi s-a ivit în lume numaĭ spre a ne arăta calea, pe care avem să pornim. Noĭ nu ne lepădăm de gândul, că Dumneȡeŭ îl va fi povăţuit să-şĭ păstreze viaţa. E creştin şi ştie, că supunerea şi umilinţa e scăparea celor slabi».

«Să pornim! — Să pornim!»

«O să pornim, — grăĭ Bran, — dar cu chibzuială».

Lui nu-ĭ era, la urma urmelor, să-l scape pe Bodea, care poate-că nicĭ nu maĭ putea să fie scăpat, ci să potrivească lucrurile aşa, ca să nu-şĭ facă nicĭ o mustrare, orĭ-şi-cum ar eşĭ-ele.

Pe drum dar el îşĭ dĕduse bine seamă despre mersul văilor şi-şĭ croise planul după firea loculuĭ.

Un lucru era, înainte de toate, hotărît în gândul lui: că Bodea avuse dreptate şi că atât tre-cătoarea spre valea Bârseĭ, cât şi strîmtoarea de la capul coasteĭ trebuesc închise cât maĭ curând.

Al doilea lucru hotărît era, că dînşiĭ, dacă voiaŭ să-l scape pe Bodea, nu aveaŭ să dee năvală de la deal, ci trebuiaŭ să-ĭ apuce pe duşmani de la vale, să-ĭ închidă şi ast-fel să-ĭ silească a-l da.

Al treilea lucru hotărît era, că fără de merinde nu pot să înceapă nimic, căcĭ oameniĭ eraŭ istoviţĭ de oboseală şi de foame.

El era de părerea luĭ Răcĭulete, care stăruia, că înainte de toate să se dee năvală asupra gropilor din valea Rîuluĭ Alb, ca oameniĭ să-şĭ iee merinde.

«Da! — ȡicea Bran, — ear de acolo trecem la capul coasteĭ, şi închidem strîmtoarea, apoĭ ne urmăm drumul pe sub poala munţilor, tăind văile de-a curmeȡişa, şi mâne seară orĭ poimâne suntem cu ajutorul luĭ Dumneȡeŭ la Bodea.

Sub părintele greŭ încercat ardea pământul; luĭ drumul acesta îĭ părea prea cu încungiur.

«Și dacă mâne orĭ poimâne nu-l maĭ găsim viiu!?» — strigă el.

«Se poate, că nu l-am maĭ găsi nicĭ astă-ȡĭ, întîmpină Bran. — Nu însemnează nimic viaţa unuĭ om când vorba e de ceea ce e maĭ bine pentru toţĭ şi chiar şi pentru el, dacă maĭ trăieşte».

Oameniĭ ear se învălmăşiră. Uniĭ voiaŭ să plece pe cel maĭ scurt drum, ear alţiĭ ţineaŭ să-şĭ iee maĭ nainte merinde, ba eraŭ şi de aceia, care, vĕȡênd că înţelegerea este peste putinţă, stăruiaŭ, ca să se risipească fie-care la vatra sa.

Bran îĭ lăsă pe oamenĭ să se fremente între dînşiĭ şi se ’nţelese cu Ursan, ca el să plece la gura trecătoriĭ şi să stee acolo, pentru ca nu cumva fugariĭ să se întoarcă înapoĭ şi să taie ear drumul dintre Bucegĭ şi Păpuşa.

«Eară tu, — îĭ ȡise luĭ Cândea, — te întorcĭ la locul, unde ne-am despărţit, şi aştepţĭ acolo so-sirea noastră. Când veĭ auȡi buciumele din vale, daĭ şi tu năvală de la deal».

El începù apoĭ să-ĭ adune pe bucĭumaşĭ.

Eraŭ cu totul trei-ȡecĭ şi opt, dintre care opri doi la dînsul, ear pe ceĭ-lalţĭ îĭ trimise să se risipească peste poienele Bucegilor şi să dee de ştire, că toată lumea are să se ridice şi să pornească spre adăposturile de ĭarnă, ca ’n toţĭ aniĭ, cu tot avutul.

«Acum să ne numĕrăm! — «ȡise el în urmă şi începù să-ĭ înşiruiască pe oameniĭ din apropierea luĭ tot doi câte doi, ca să numere maĭ uşor.

«Ne numărăm! ne numĕrăm! — strigară câţĭ-va în gură mare.

«Rênduiţi-vĕ după poiene!—strigară alţiĭ.

«Nu după poiene! — le ȡise Bran. — Care cum vine. Tot omul e om: să rĕmâie fie-care la locul, unde se află.

Gălăgia se potoli ca prin farmec. Nu se maĭ pomenise, ca oameniĭ să fie înşiruiţĭ şi număraţi, şi fie-care se simţia par-că o nouă viaţă începe pentru dînsul când era cuprins în numărul tot maĭ mare.

Numĕrând, Bran îĭ împărţia pe ceĭ număraţĭ în cete de câte cinci-ȡecĭ d-e inşi şi da fie-căreĭ cete câte o căpetenie, căreia-i spunea, unde are să plece.

Cincĭ cete aveaŭ să meargă cu Ursan, patru cu Cândea şi alte patru cu.Moroiu, care o por-nia înainte spre Rîul Alb.

Deşi el nu striga numĕrând, glasul luĭ stră-bătea până la ceĭ maĭ depărtaţĭ, fiind-că toţĭ tăceaŭ, ca să-l poată audi, şi Părintele Luca stetea uimit de liniştea sărbătorească, în care se au-diaŭ din toate părţile buciumele vestitorilor.

Nu-ĭ maĭ trecea acum nicĭ unuia prin gând să aibă părerea luĭ deosebită, şi singură maica preuteasă ar fi voit să-ĭ zorească, ceea ce nu făcea nicĭ ea.

Nu era âncă pe sfîrşite numĕrătoarea când despre Vîrful cu Dor şi despre Omul se iviră primele turme pornite la vale, la început câte una, apoĭ maĭ dese şi tot maĭ dese.

Pretutindenĭ aceea-şĭ rênduială. In frunte mer-gea păstorul cu măgariĭ de povară. Urma apoĭ turma încungiurată de câni. După turmă femeĭ şi copiĭ, bĕtrânĭ călare orĭ ducând de căpăstru caĭ încărcaţi, maĭ rar mânând vite.

Cele dintâi turme apucaseră departe înainte când Bran sfârşi numărătoarea.

«Acum, grăĭ el ridicând glasul, — să fim gata cu toţii. La noapte trebue neapărat să luăm gropile şi să rĕsbim la adăposturile de iarnă. Mâne suntem la capul coastei. Poimâne-l luăm pe Bodea. — Acela, care e de altă părere, să grăĭască; acela, care se teme; să rĕmâe la turme».

Toţĭ tăcură, dar multe inimi eraŭ îndoite.

«Sunaţĭ de rugăciune», — grăĭ preotul întor-cându-se spre ceĭ doi buciumaşĭ.

De treĭ orĭ pe ȡĭ dimineaţa, la ameaȡă-ȡĭ şi pe ’nserate, când soarele asfinţeşte, sunaŭ buciumele, ca; să-ĭ cheme pe credincioşĭ la rugăciune, şi Munteanul, orĭ şi unde s-ar fi aflat el, cădea în genunchi şi rĕmânea cu faţa plecată spre pămênt când audia buciumul. Rugăciunea, aşa ştia el, are putere numaĭ fiind făcută de preot, care el singur ştie, ce se poate şi ce nu se poate cere şi cum are să fie făcută cererea, el singur avea prin darul sĕŭ tainica virtute de a mijlocĭ primirea cereriĭ. — Creştinul în zadar s-ar fi rugat el singur, căcĭ el numaĭ prin faptele luĭ se poate apropia de Dumnedeu. — Și, aurind buciumul, Munteniĭ ştiaŭ, că preotul îşĭ face rugăciunea pentru toţĭ ceĭ vrednici prin faptele lor de a sta în faţa Domnuluĭ.

Nu înse una din rugăciunile obicinuite în fie-care ȡĭ se făcea tacum, şi Părintele Luca rĕ-mase timp îndelungat cu braţele încrucişate pe pept, cu capul plecat şi cu ochiĭ închişĭ, perdut în gânduri şi cuprins de emoţiune religioasă în faţa mulţimiĭ căȡute în genunchi îndată ce buciumele deduseră semnul de rugăciune prin sunete prelungĭ şi rar cadenţate.

Bucĭumaşiĭ risipiţĭ prin poĭene, auȡind semnul, îl repetară şi eĭ, şi peste puţin toată suflarea din Bucegi era în genunchĭ şi cu capul plecat.

«Unul e Dumneȡeŭ, nevĕȡut, neauȡit, neîntrupat, întreg şi nedespărţit, — grăĭ în cele din urmă preotul ridicând braţele şi privind spre cer.

«De-a pururea acela-şĭ! — rĕspunse mulţimea într-un glas.

«Christos e trimisul luĭ, omul adevărat şi po-vaţa noastră!»

«De-a pururea sfîntă!»

«Te ştim, Doamne, după fiinţa ta cea adevĕrată, — urmă apoĭ preotul lăsându-se şi el în genunchĭ, — îţĭ cunoaştem puterea nemărginită, bunătatea nesăcată şi dreptatea neşovăitoare, ne mărturisim credinţa şi ne supunem ţie dimpreună cu toţĭ aĭ noştrĭ şi cu toate ale noastre. Voinţa ta să fie în toate gândurile noastre şi ’n toate pornirile inimilor noastre, şi împlinirea eĭ să fie toate faptele noastre. — Dă-ne, Doamne, suferinţe grele şi îndelungate, dacă numaĭ prin ele ni se pot curăţĭ sufletele, şi ne fă parte de chinurile morţiĭ, dacă numaĭ prin ele ne facem vrednici de a ne pute apropia de tine, dar nu lăsa, ca necuratul să ne ispitească şi să ne împingă spre noue păcate, şi dă-ne în paza fiiuluĭ tău pururea şi pretutindeni gata de ajutor. Dacă cu voia ta e fapta ce voim a săvîrşi, dă-ne statornicia cugetuluĭ şi putere neînfrântă, ca să înfruntăm toate greutăţile; ear dacă nu de la tine s-a rĕvărsat în inimile noastre pornirea spre lupta sângeroasă, dacă nu tu voieştĭ să cerţĭ prin noĭ pe ceĭ căluţĭ în noianul păcatelor, turbură minţile noastre, ca să nu ne maĭ putem înţelege între noĭ, ci să ne oprim neputincioşĭ în loc, şi umple inimile noastre de frică pentru ca să nu maĭ îndrăznim a merge înainte. — Priveşte, Doamne, — urmă el cu glas înăbuşit de durere, — cu iubire spre părintele îndurerat şi aĭ sub paza ta pe fiiul căȡut în robia necredincioşilor: ascultă rugăciunea făcută de preotul teŭ, pe care tu l-aĭ rânduit păstor turmeĭ celor ce pururea te preamăresc!».

«Pururea! — pururea!» —rĕspunse mulţimea ri-dicându-se în picioare.

Buciumele sunară de plecare, şi cetele se pu-seră ’n mişcare, ale luĭ Cândea la dreapta, spre Leaota, ale luĭ Ursan la deal, spre Omul, ear ale luĭ Moroiŭ cel sprîncenat la vale dimpreună cu turmele.

Ceĭ-l-alţĭ urma să plece maĭ târȡiŭ, după ce se vor fi deşertat poienele.

E lung drumul de la poieniţa de sub peşteră până în valea largă, dar gândul luĭ Bran era, ca să sosească spre mieȡul nopţiĭ, după-ce va fi apus luna, să-şĭ facă pregătirile pe-ntunerec şi să dee năvala de o dată din cincĭ părţĭ, numaĭ în rĕvărsatul ȡorilor de ȡĭ.

Aşa aŭ şi urmat lucrurile, însă nu tocmaĭ după dorinţa luĭ Bran.

Pe ’nsărate el opri turmele cu femeile şi cu copiiĭ pe o rarişte bine adăpostită, ca focurile să nu se poată vedĕ din vale, apoĭ cetele porniră ’n patru despărţiturĭ, douĕ spre coasta de la dreapta, douĕ pe cea de la stânga.

Vorba era, ca Cărbune să treacă departe îna-inte, în valea Rîuluĭ Alb, unde eraŭ gropile de grăunţe, şi să-sune apoĭ din bucium, ear ceĭ-lalţĭ să sune atuncĭ şi eĭ din buciume, să aprindă focurĭ risipite şi să chiue, ca fugariĭ din vale să se zăpăcească, să se sperie şi să fugă.

«Și dacă nu fug!? — grăĭ Răcĭulete, care se uita cu grijă la miile de focuri ce se vedeaŭ grămeȡĭ-grămeȡĭ în largul văiĭ şi maĭ ales spre stânga, unde se aflaŭ adăposturile de iarnă, de a supra cărora se oprise Moroiŭ cu cetele luĭ, în o poieniţă ascunsă între pădurĭ.

«Atunci îĭ alungăm!» — rĕspunse Bran.

«Dacă s-or lăsa!» — ȡise aşa în el Răcĭulete, care ar fi ţinut maĭ mult, ca ceĭ din vale şă fugă şi nealungaţĭ.

Și Răcĭulete nu vedea rĕŭ lucrurile.

Prea eraŭ multe focurile risipite prin vale, şi Munteniĭ, care nu maĭ intraseră în asemenea încurcături, înaintaŭ cu inima ’ncleştată, oprindu-şĭ resuflarea şi cu ochiĭ ţintiţĭ mereŭ spre vale, căcĭ era anevoios drumul de ’a lungul coasteĭ, prin pădurea neumblată, şi ar fi fost destul, ca unul dintre dînşiĭ să calce greşit şi să cadă în prăpastie pentru-ca ceĭ din vale să sară cu toţiĭ în picioare, şi atuncĭ era rĕŭ.

Tresăriră dar cu toţiĭ când se audiră sunetele de bucium despre Rîul Alb şi se iviră primele focurĭ. Din clipă în clipă se sporiaŭ apoĭ focurile risipite şi se înteţĭaŭ buciumele şi rĕsunaŭ strigătele de îmbărbătare ale Muntenilor porniţĭ la vale.

Era ce-va ce-ar fi fost pus pe fugă chiar şi pe diavolul, şi năvălitoriĭ eraŭ cuprinşĭ eĭ înşi-şĭ de fiorĭ, dar fugariĭ tot nu s-aŭ zăpăcit»

Oameniĭ trăiţĭ la locurĭ deschise, eĭ intrasĕră numaĭ de nevoe în strîmtorile văilor pentru dîn-şiĭ fioroase şi trăiaŭ cu frica ’n sîn. Deşĭ nu-şĭ închipuiaŭ, că pot să fie oamenĭ şi maĭ departe în culmile ce lor le păreaŭ nestrăbătute, eĭ se temeaŭ de codriĭ întunecoşĭ şi de fiarele lor necunoscute, pe care şi le gândiaŭ ascunse în eĭ, şi eraŭ încungiuraţĭ de veghe neadormite, care ştiaŭ prea bine, ce aŭ să facă în faţa primejdieĭ.

Îndată dar după primele sunete de bucium aŭ început să sune ’n vale tulnicele de corn de boŭ, la început pe ici pe colo câte unul, apoĭ tot maĭ dese şi maĭ înteţitoare, tot maĭ multe şi maĭ despre şes. Eară jos, pe ţermuriĭ rîuluĭ, era o ’nvăl-măşeală înspăimântătoare, şi sunetele tulnicelor se perdeaŭ în ţipetele de femeĭ şi de copiiĭ şi în rĕcnetele de mânie ale bărbaţilor. Pe când înse femeile-şĭ duceaŭ în goană mare copiiĭ şi avutul la vale, bĕrbaţiĭ alergaŭ vociferând la deal, ca să se adune şi să le acoperă rĕtragerea.

«Știŭ şi eĭ să facă gălăgie! — grăĭ Răcĭulete.— Să vedem, care pe care!»

Bran ar fi voit să se întoarcă, dar Moroiŭ, care cunoştea locurile, pornise de-a curmeȡişa spre Rîul Alb, unde aveaŭ să se întîlnească cu toţiĭ.

«Nainte! — strigă Bran pornind la vale. — Drept spre focurile din deal! Strînşĭ cu toţiĭ om lângă om: daţĭ la o parte pe ceĭ ce vor fi voind să vi se pună ’n cale, dar în loc să nu vĕ opriţĭ!»

Nici c-aveaŭ nevoie să se oprească.

Mulţimea se ’ngrămădise maĭ la deal, unde Moroieniĭ se ’ncăieraseră cu ea, eară puţiniĭ, care se aflaŭ, din întîmplare, în faţa luĭ Bran, vĕȡênd mulţimea ce ĭeşia din pădure, o luară la fugă şi nu îndrăzniră să se întoarcă nicĭ după-ce Bran intră cu aĭ seĭ în rîu, ca să treacă pe ţermurele de la dreapta.

«Bunĭ de fugă şi voinicĭ de picĭoare şi uniĭ, şi alţiĭ!» — grăĭ Răciulete, care ĭeşise cel dân-teiŭ pe ţermure.

Eraŭ muiaţĭ cu toţiĭ şi tremuraŭ de frig, dar maĭ aveaŭ să treacă un deal până la Rîul Alb şi se ’ncăldiaŭ ear urcând şi coborînd.

Când sosiră la gropile de meiŭ, le găsiră goale. Ceĭ dântêiŭ sosiţĭ se aruncaseră ca nişte hoţĭ lu-aţĭ la goană asupra lor şi luaseră pe ’ndesuite c-are cât a putut s-apuce.

Tot aşa se aruncară apoĭ şi asupra gropilor de grâŭ, care se aflaŭ ce-va maĭ la deal. Nu maĭ întreba nimenĭ, cine a săpat groapa şi cine a umplut-o, ci lua cel maĭ tare cât putea să ducă, ear cel maĭ slab cât putea s-apuce.

Roadele pămêntuluĭ sunt darul luĭ Dumneȡeŭ şi avutul celor ce le iaŭ, şi fie-care se gândia la sine, la femea sa şi la copiiĭ sĕĭ. Purtarea de grijă pentru vatra sa era singura datorie, pe care o cunoştea Munteanul.

Bran sta şi se uita, cum oameniĭ încarcă şi se risipesc pe la vetrele lor.

Când se revărsa de ȡiuă, nu maĭ era suflet de om în fundul văiĭ, unde peste noapte fusese învălmăşeală şi adăposturile de iarnă ale celor rĕmaşĭ în poeniţa bine adăpostită eraŭ deşerte. Maĭ la vale era înse mare îngrămădire de oamenĭ, care după toate semnele se pregătiaŭ să pornească la deal.

«Nu e cu voia luĭ Dumneȡeŭ!» — îşĭ ȡiseră Mun-teniĭ rĕmaşĭ încă cu Bran la gropile deşerte, vre-o patru sute de inşi, ceĭ maĭ mulţĭ oamenĭ duşi cu gândul la femeile şi la copiiĭ lor.

Tot aşa ȡicea şi Părintele Luca, care-şĭ plân-gea copilul, dar era îngrijat şi de turma sa.

V.
Fuga.

«Ce s-a făcut!? — A scăpat orĭ nu!? — A murit orĭ maĭ trăieşte? — Maĭ putea oare să trăiască!?»

Aceste eraŭ întrebările, care-l muncĭaŭ pe Bodea.

Ieşit maĭ mult mort decât viiŭ din învălmăşeala, în care a fost prins şi ţîrît la vale, el a rĕmas în mânile uneĭ cete de femeĭ lărmuitoare, care-l legară cot la cot cu nişte curele de piele near-găsită şi-l duseră cu ele la vale printre bărbaţiĭ ce alergaŭ la deal.

Frânt de oboseală, lihnit de foame şi, maĭ presus de toate, chinuit de sete, el se lăsa să fie tîrît şi împins şi nu se întreba, unde-l duc şi ce are să i se întâmple maĭ departe. Singurul luĭ gând era: ce s-a făcut omul culcat de el la pămênt cu o singură lovitură de îmblăcitoare?

E grozav gîndul, c-aĭ stins o viaţă de om. Dar omul acela voia să te omoare şi l-aĭ lovit apă-rându-ţĭ viaţa: tot e maĭ bine, dacă nu ţi-o aperĭ! Morĭ o dată şi eştĭ mort cu sufletul liniştit: acum trăia suferind mereŭ muncile morţiĭ.

Și totu-şĭ! — poate că n-a murit omul acela. Nu, atât de uşor nu moare omul. Viaţa e încui-bată în toate oasele, în toate vinele, în toate măruntăile şi nu poate să fie stinsă numaĭ aşa — din o singură lovitură.

Zădarnică îĭ era înse sbucĭumarea, căcĭ nimenĭ nu putea să-ĭ înţeleagă întrebările, nicĭ să dee rĕspuns la ele. Strigătele femeilor turburate de mânie în urechile luĭ nu sunaŭ de loc a graiŭ omenesc, — atât eraŭ de neînchegate în înşirarea lor şi de urîte pentru auȡ.

Și de astă dată a ĭeşit însĕ la iveală adevĕrul, că oameniĭ nu numaĭ prin vorbe se înţeleg între dînşiĭ.

Omul e alcătuit din fire aşa, că nu poate să vadă bucuria fără ca să se înveselească si trebue neapărat să iee parte şi la durerea ce se iveşte în faţa luĭ. Și oameni eraŭ şi femeile, care-l duceaŭ tîrîndul cu ele.

Deşi era întunerec, ele îl vedeaŭ îndestul pentru ca să se simtă îndemnate a se uita cu tot din adinsul la el, eară Bodea era om, pe care nu poţĭ să-l veȡĭ cu ochĭ plinĭ de mănie.

In curênd dar el simţi, că nu-l maĭ duc, ci merg cu el, şi din strigătele lor tot maĭ des s ĭeşiaŭ la iveală sunete pline de înduioşare fe-meiască.

Ei se apropiară de un şipot, care se vărsa sgo-motos pe o lespede lată.

«Ah Doamne, — grăĭ dînsul muiat,— mi-e sete de mi s-a uscat limba ’n gură.» — Lăsaţi-mĕ să beaŭ apă, — le ȡise oprindu-se în dreptul şipo-tuluĭ. — Vĕ rog să-mĭ daţĭ apă!»

O linişte adêncă se făcu împregiurul luĭ.

Nu înţelegea nimenĭ vorbele luĭ, dar vocea, care le rostise, era atât de moale şi de limpede şi sunetele se schimbaŭ cu atâta dulceaţă, încât femeile rĕmaseră cuprinse de uimire. Li-e era par-că nu e om ca toţĭ oameniĭ cel ce vorbeşte şi nu omenesc e graiul, în care-şĭ dă pe faţă gândirea.

Nu ’nţelegeaŭ graiul acesta, dar ştiaŭ, că-ĭ e sete omuluĭ şi doreşte să bee apă: ele îĭ lăsară drum deschis spre şipot şi se opriră ’n loc, ca el să-şĭ poată stâmpera setea în toată tigna.

«Dumneȡĕŭ să vĕ aibă în paza luĭ şi să vĕ ajute în toate nevoile vieţiĭ!» — le ȡise el-după-ce îşĭ potoli setea.

Abia acum se uită împregĭurul sĕŭ, ca să le vadă maĭ bine. Eraŭ tot femeĭ —nu bĕtrâne, dar slabe şi istovite de suferinţe, cu fălcile late, cu ochiĭ ĭeşiţĭ şi cu obrajiĭ galbenĭ.

De odată el tresări şi rĕmase cu ochiĭ ţintiţĭ la pămênt.

Câţi-va paşĭ de la dînsul stĕtea Mala rând şi făcându-ĭ cu degetul pus pe gură semn să tacă şi să n-o dee de gol.

Era un farmec nespus în clipa aceasta, căre-ĭ schimbă toată’ firea. Nu se maĭ gândia acum la omul, pe care-l întinsese cu o singură lovitură la pămênt, ci-şĭ vedea viaţa desfăşurându-se în fericire din ce în ce maĭ adimenitoare. Da, scăparea luĭ era maĭ presus de toată îndoiala: îĭ fusese destul s-o vadă cum o vĕȡŭse pentru-ca să simtă, că ea vrea şi poate să-l scape.

Urmându-şĭ drumul, el nu se maĭ simţia obo-sit şi mergea cu pas uşor, ţiindu-se drept şi le-gănându-se în mersul luĭ ca un voinic ce era. Știa, că sunt doĭ marĭ ochĭ albaştrĭ, care-l pri-vesc neîncetat, şi ţinea să-ĭ încânte.

Mergea cu pas uşor, ţiindu-se drept şi legă-nându-se în mersul luĭ, şi cu toate aceste peste cât-va timp douĕ dintre însoţitoarele luĭ îl apu-cară una de un braţ, alta de altul, fie ca să-l sprijinească, fie pentru-ca nu cum-va să scape, căcĭ se apropiaŭ de cortul starosteluĭ, la care-l duceau.

Mala, copila sfiicioasă, mergea stepânindu-şĭ firea un pas în urma luĭ; el înse se simţia ca şi când una din cele ce-l ţineaŭ ar fi dînsa şi nu îndrăznia să se uite nicĭ la dreapta, nicĭ la stênga, ci mergea cu ochiĭ ţintiţĭ înainte şi 'o ducea în ameţire şi ca prin vis.

Maĭ era âncă mult până la mieȡul nopţiĭ când sosiră la cortul luĭ Radoslav, starostele îngrijat, care, vestit desprâ cele petrecute în fundul văiĭ, îşĭ adunase oameniĭ şi aştepta veştĭ noue, ca să plece cu eĭ la deal.

El aflase numaĭ că pe coastele din fundul văiĭ s-aŭ ivit cete de oamenĭ străinĭ, dintre care unul a şi fost prins, dar nu putea âncă să ştie, că acele cete s-aŭ retras. A adunat dar în pripă pe oameniĭ maĭ apropiaţĭ şi a trimis vestitorĭ la vale, a întărit veghele din fundul văiĭ şi era gata să plece în dată-ce va fi primit ştirea, că s-a început lupta. Tot el poruncise, ca pe cel prins să-l aducă femeile ce se retrăgiaŭ la vale, pentru-ca să-l ţie sub pază şi să-l aibă, la nevoie, ca ostatec.

Cortul starosteluĭ se afla în câmp deschis, dar în faţa uneĭ îngrăditurĭ făcute din parĭ groşĭ, bătuţĭ adânc în pămênt şi înalţĭ de cel puţin douĕ staturĭ de om. In lăuntrul acesteĭ îngrăditurĭ se aflaŭ colibile starosteluĭ, cu totul cincĭ, făcute şi ele tot ca cele din fundul văiĭ.

Oameniĭ, vre-o patru sute, se aflaŭ din jos de cort, la depărtare de vre-o douĕ sute de paşi, şi numaĭ treĭ aşteptaŭ cu starostele în faţa cortuluĭ, câţi-va paşĭ de la focul de veghe.

Sosit la aceştĭ patru oamenĭ, Bodea, care âncă de mult înţelesese, că-l duc unde-va orĭ la cine-va când strigaŭ «na Staroste», îşĭ ridică capul, şi ochiĭ luĭ se opriră asupra unuĭ bărbat înalt şi spătos, nu bĕtrân, dar cu multe fire albe în barba lungă şi ’n pletele câlţoase ce-ĭ acoperiaŭ umeriĭ.

Acesta trebuia să fie acela, căruia ’ĭ ȡiceaŭ staroste, un preot, un fel de căpetenie maĭ mare.

Bodea-şĭ plecă ear capul şi rĕmase umilit în faţa luĭ, umilit, cu capul plecat, gata de a se lăsa în genunchĭ.

N-avea nevoie s-o maĭ facă şi aceasta.

Deşi om încruntat din fire, starostele îl exa-mină cu ochiĭ din ce în ce maĭ puţin încruntaţĭ şi făcu câte-va întrebărĭ, la care femeile îĭ rĕs-punseră pe-ntrecute, apoĭ faţă luĭ se ’nsenină.

Cutreerase el cu aĭ sĕĭ ani de ȡĭle de a rîndul multe ţări şi întrase, gonit de ici până colo, în atingere cu multe popoare, dar asemenea om nu întîlnise încă în calea sa. Și la chip, şi la statură, şi la port, şi la fire robul era om de frunte, care preţuieşte cât miĭ de alţii. El po-runci dar să-l ducă înlăuntrul îngrădituriĭ şi ca nimenĭ să nu-ĭ facă vre-o supărare.

Bodea se maĭ uită o dată înapoĭ, ca să vadă pe copila cu marĭ ochĭ albaştrĭ, care sta şi ea umilită şi cu capul plecat, apoĭ se perdù în dosul parilor groşi, bătuţĭ adânc în pămênt şi înalţĭ de douĕ staturi de om.

Era destul de largă îngrăditura aceasta. Fă-cută sub stânca prăpăstioasă, sub care se aflaŭ colibile, ea cuprindea un loc de vre-o douĕ sute de paşĭ în lungime şi aproape tot atâta în lărgime. In faţa colibilor ardea un foc mare, împregiurul căruia se aflaŭ bărbaţi, femeĭ şi copiĭ în viuă mişcare.

Intrând Bodea, toţĭ grăbiră spre el şi-l încun-gĭurară lărmuind din toate părţile.

El stetea cu capul plecat.

Era pĕtruns cu desevîrşire de gîndul, că maĭ curênd orĭ maĭ târȡiŭ soţiĭ luĭ vor face tot ceea ce le stă prin putinţe, ca să-l scape, şi că Mala priveghiază asupra luĭ; el se simţia cu toate aceste lăsat în voia întâmplăriĭ şi-şĭ dedea seamă, că soarta luĭ maĭ presus de toate de la propriile luĭ purtărĭ atîrnă.

Oamenĭ, tot oamenĭ ca dînsul, eraŭ şi ceĭ ce-l încungĭuraŭ, şi inima deschisă trebuia neapărat să le deschidă şi lor inimile.

El ridică decĭ ochiĭ şi privi împregĭurul sĕŭ fără de frică.

«Mĕ strîng curelele, — grăĭ apoĭ cu glas plin de înduioşare; — mĕ ’njunghie prin pept şi mi s-aŭ umflat mânile. Deslegaţi-mĕ, vĕ rog, că nu maĭ pot să fug».

Acea-şĭ tăcere ca-n faţa şi potuluĭ. Deşi nu pu-tea nimenĭ să înţeleagă vorbele luĭ, toţĭ le ascultaŭ cu mulţumire şi toţĭ ştiaŭ, că-l strîng curelele, şi toţĭ vedeaŭ, că e istovit trupeşte şi sufleteşte. Un moşneag gârbov se apropiè de el şi-ĭ desleagă curelele prost înodate, apoĭ îl duse la una dintre colibĭ, în care îĭ dete loc de odihnă pe un culcuş de frunze uscate.

Bodea se lăsă frânt în culcuş.

Trupul nu e locaşul, ci oglinda vieţuitoare a sufletuluĭ de a pururea treaz. Bodea simţia acum adevĕrul acesta în toată întinderea luĭ. Era ca stînsă viaţa luĭ trupească, şi orĭ-şi-cât de viĭ i-ar fi fost sbucĭumările sufleteştĭ, nimic nu se maĭ ivia din ele ’n oglinda căȡută ’n amorţire. El zăcea în nesimţire: nimic nu maĭ voia, nimic nu mai gândia, nicĭ un simţămênt hotărît nu maĭ avea.

Cuprins de fierbinţelile istoviriĭ organice, el se svîrcolia în culcuşul luĭ ca omul repus de beţie şi abia de tot târȡiŭ tresări şi se ridică cu anevoia în genunchi.

Deşi nu dormise şi nu putea să doarmă, i se păruse, că aude la mare depărtare buciumul de rugăciune, pe care, de când se trezise şi el om în lume, îl auȡise în fie-care ȡĭ de treĭ-orĭ.

Ah, trecuse ȡiua, şi el nu-şĭ făcuse rugăcĭunea de seară, n-o făcuse şi nu maĭ putea s-o facă aşa singur, ascuns în pămênt, departe de aĭ sĕĭ, străin între străinĭ.

El se tîrî în genunchĭ până la uşa colibeĭ, se uită la cerul înstelat şi-şĭ ridică amêndouĕ braţele.

«Te ştiŭ, Dumneȡeule a toate, şi te mărturisesc după fiinţa ta cea adevĕrată, — grăi dînsul cu glas tare.

«Ceartă-mĕ, doamne, — urmă apoĭ încet şi aco-perindu-şĭ faţa cu amêndouĕ mânile, — şi mĕ mustră după mărimea păcatelor mele, curăţă prin suferinţe sufletul meŭ, ca să fiŭ vrednic de a mĕ apropia de tine, dar mângâie pe părinţiĭ meĭ şi dă-le tăria, ca să rabde fără de jeluire greaua lovitură ce li-am dat prin nesocotinţa mea. Ascultă, Părinte, rugăciunea mea, deşi nu sunt vrednic a-mĭ ridica glasul la tine, şi ţine-mĕ sub paza fiiuluĭ tĕŭ de a pururea treaz, ca nicĭ o is-pită să nu smintească sufletul meŭ în noaptea aceasta».

El se întoarse ear la culcuşul luĭ şi somnul binefăcător îĭ luă peste puţin sufletul şi-l trecù în alte lumĭ maĭ ferite de suferinţe.

Nicĭ pentru această lume însă Dumneȡĕŭ, ju-decătorul totdeauna îndurător, nu ĭ-a ascultat rugăciunea.

Certat a fost numaĭ prin suferinţele, pe care şi le a făcut el însu-şĭ prin amarnice mustrărĭ de cuget.

Deşi rob ţinut sub mare pază, el putea adese-orĭ să se simtă stĕpân al celor ce-l ţineaŭ în robie.

Toţĭ, mic şi mare, bărbaţĭ, femeĭ şi copiĭ, maĭ ales copiiĭ, se apropiaŭ cu sfială de el şi eraŭ cuprinşĭ de o învederată mulţumire când puteaŭ să-l mulţumească, căcĭ era om cu totul deosebit în felul luĭ. Supunerea luĭ, inima luĭ deschisă, neadormita luĭ grijă de a nu jigni pe nimenĭ, blândeţa priviriĭ luĭ şi, maĭ presus de toate, graiul luĭ muia toate inimile şi împăingenia toate minţile.

Nu e armă maĭ puternică decât inima curată, şi curată era inima luĭ.

Eraŭ mari nevoile, cu care se luptaŭ Munteniĭ, dar viaţa lor era nespus de fericită în asemănare cu traiul muncit al acestor oamenĭ cu feţe ve-ştejite, în care numaĭ arare-orĭ se ivĭa câte ud zîmbet oare-cum acru.

Din zorĭ de ȡĭ până ’n seară bărbaţi, femeĭ şi copiĭ munciaŭ fără de repaos sĕvîrşind în mare parte lucrări fie zadarnice, fie de prisos.

Femeile torceaŭ câlţĭ plinĭ de pusdăriĭ şi teşeaŭ pânză aspră, care se destramă când o scoţĭ din apă şi o ’ntinȡĭ la soare, ca să se nălbească.

Bărbaţiĭ tăiaŭ copacĭ, căraŭ petre, săpaŭ şanţurĭ şi trăgeaŭ la jug, ca să spargă ţelina cu plugu-rile, pe care maĭ putuseră să le scape în lungile lor cutrierărĭ.

Copiiĭ adunaŭ vreaşcurĭ şi crăcĭ şi le căraŭ grămadă pe la colibĭ.

Toate pe tăcute, toate ’ntins şi fără de rĕsu-flare: nicăirĭ cântec vesel, nicăirĭ glume, nicăirĭ voia bună, cu care era el deprins. Era par-că oameniĭ aceştia numaĭ în muncă-şĭ găsesc rostul vieţiĭ şi muncesc numaĭ pentru-ca să-şĭ petreacă timpul.

Chiar în noaptea, când Bodea s-a dat rob, timpul se schimbase spre bine, şi nu e în lumea aceasta nimic maĭ frumos decât frumoasele ȡile de toamnă la poalele despre Dunăre ale Bu-cegilor.

In linişte sĕrbătorească zac toate sub limpedele albastru al seninuluĭ fără de marginĭ, şi natura întreagă pare a fi cuprinsă de o adâncă uimire. Nici cea maĭ mică adiere nu scutură âncă bogatul frunziş al pădurilor, care, atins de bruma dimineţelor trecute, s-a schimbat în fel de fel de feţe. O rĕcoare potolită ţine aierul în cuin-penit rĕpaos, ear radele soareluĭ se rĕvarsă um-plăndu-le toate de o căldură dulce şi înveseli-toare.

Bine cuvântat pămênt! — fericiţĭ oameniĭ, că-rora soarta li-a făcut parte să-şĭ petreacă viaţa pe el! Și totu-şĭ... Bodea era cuprins de adêncă jale. Era sfînta ȡĭ de Duminecă, şi oameniĭ aceia munciaŭ fără-ca să-şĭ dee seamă, că e senin cerul, că e curat aierul, că toată fiinţa stă ’n linişte sărbătorească, fără-ca să se bucure de viaţă şi fără-ca să preamărească pe cârmuitorul a toate, care cu atâta prisosinţă a împodobit pă-mêntul de sub picĭoarele lor.

Ii era par-că nu din vina luĭ, ci după rên-duirea luĭ Dumneȡeŭ a venit în mijlocul acestor oamenĭ, ca să-ĭ deştepte din amorţirea, în care se aflaŭ, să le învie inimile, să le lumineze min-ţile şi să-ĭ învrednicească.

Peste câte-va ȡĭle el a ajuns să se poată înţelege întru cât-va cu dînşiĭ atât în limba lor cea aspră, cât şi în graiul luĭ pentru dînşiĭ din ce în ce maĭ adimenitor, şi fără de gând precugetat a ĭeşit din îngrăditură, ca să iee parte la lucrările lor. I-ar fi fost destul cel maĭ mic semn, ca să se întoarcă, dar nimenĭ nu l-a oprit şi nicĭ că avea, în adevĕr, nevoie să-l oprească: aflându-se în mijlocul lor, el nu se putea gândi să fugă.

Nicĭ nu se gândia.

Atât de puternică era în inima luĭ pornirea de a scoate pe oameniĭ aceştia din amorţirea sufletească, în care şe aflaŭ, încât se sîmţia strîmtorat când se gândia,. că maĭ curênd orĭ maĭ târȡiŭ se vor face încercări spre a-l scăpa. Ținea să se întoarcă la aĭ sĕĭ, dar nu acum, ci maĭ târȡiŭ. Abia începuse să le înţeleagă limba şi să le poată spune cu chiu cu vaĭ câte ce-va, şi ţinea să se poată înţelege bine cu dînşiĭ.

Intr-una din ȡĭle înse ochiĭ luĭ necurmat cu-treerătorĭ se opriră asupra uneĭ poieniţe, în care câte-va vaci ciolănoase şi treĭ caĭ păşteaŭ iarba din nou încolţită. O femee stetea nemişcată la marginea de la deal a poieniţeĭ şi se uita stăruitoare spre el.

«E dînsa!» — îşĭ ȡise el cuprins ear de ame-ţeala, în care căȡuse, când îşĭ închipuia c-o duce atîrnată de braţul luĭ.

Poate că nu era dînsa; el înse şĭ-o închipuia, şi liniştea luĭ era perdută. Orĭ-şi-unde privia, el vedea numaĭ poieniţa cu femea ce stă nemişcată şi cu privirea îndreptată spre el.

Un demon era, care-ĭ turbura inima, ii întuneca mintea şi-ĭ slăbia voinţa cu ispitele luĭ, şi el nu maĭ putea gândi pe sine decât călare cu dînsa, crîngând-o în braţe şi depărtându-se în goană mare de tot ceea ce e suflare omenească.

Treĭ ȡile de a rendul l-a ispitit astfel, — treĭ ȡile de sbucĭumărĭ istovitoare.

O, mare şi nesecată e puterea dsprinderilor luate din cea maĭ fragedă copilărie! Tremura în tot trupul când se gândia pe sine dus cu ea şi perdut în lume, dar îşĭ aducea aminte de mama luĭ, de tatăl luĭ, de fraţiĭ luĭ, îĭ vedea pe aĭ sĕĭ nemângâiaţĭ şi căutându-l fără de astâmpăr şi-ĭ venia să se ascundă, ca-ea să nu-l maĭ poată ispiti. Nu, el trebuia să se întoarcă, la aĭ sĕĭ.

A patra ȡĭ ochiĭ luĭ doritorĭ zadarnic o căutaŭ în poieniţa, unde acum păşteaŭ numaĭ doĭ caĭ.

Pe ’nserate însă ea s-a ivit la marginea zăvoiuluĭ de pe ţărmul drept al rîuluĭ, tot nemişcată, dar ţiind de căpăstru un cal neastâmpărat, care bĕtea din când în când cu copita ’n pământ, un armăsar negriĭ, crescut pe ’ntinsele câmpiĭ de la poalele Caucasuluĭ şi rĕmas de pripas după-ce stăpânul îĭ perise în luptă.

Dile întregĭ de a rândul petrecuse copila de-prindând-se a sări în spinarea luĭ şi a-l stăpâni fără de frâŭ, ear acum îl ţinea şi nu se maĭ temea c-o să-l scape.

Puteaŭ şi alţiĭ s-o vadă, dar n-o bĕgaŭ în seamă, şi Bodea el singur îĭ ştia gândul. — Il înţelegea şi nu maĭ era în stare să se stăpânească.

«Asta e soarta mea, — îşĭ ȡise el, — şi de soarta sa nimenĭ nu poate să scape».

Nu-ĭ maĭ era acum să scape şi să se întoarcă la aĭ sĕĭ, ci s-o iee pe dînsa şi s-o ducă la vale spre pustiurile necunoscute, unde n-o să maĭ fie de cât eĭ amîndoĭ şi nimenĭ nu maĭ poate să le turbure viaţa»

Ce gând plin de farmec: să te ştie toată lumea perit fără de urmă în vreme ce tu-ţĭ petrecĭ filele în fericire desăvîrşită.

încetul cu încetul, pe nesimţite, hoţeşte, cău- -tând, par-că, ceva pe jos, el se depărta spre crâng şi, când cei-lalţĭ prinseră de veste, el se-afla departe de dînşiĭ şi aproape de armăsarul cu nări umflate.

«Acum nu mĕ maĭ prindeţĭ!» — strigă el şi se rĕpedi înainte.

Copila scoase un ţipăt de nebunatecă bucurie, prinse calul de coamă şi se aruncă uşoară ca o pisică sălbatică în spinarea luĭ, — şi atât de ţeapăn se ţinea pe calul ne-nşelat, în cât îĭ întinse luĭ Bodea mâna şi-l ridică şi pe el. Ea strigă apoĭ «Vuc!» şi armăsarul, ĭeşind c-o săritură lungă în largul văiĭ, se depărtă pe cursul apeĭ cu iuţeala Crivăţuluĭ.

Când ceĭ-lalţĭ se desmeticiră, el abia se maĭ vedea rĕsărind pe ici pe colo printre rĕchiţile risipite ’n luncă.

E o taină de ne-nţeles legătura dintre om şi cal.

Maĭ călărise Bodea, dară nu şi-ar fi închipuit nicĭ o dată, că asemenea goană e cu putinţă şi-ĭ era par-că el şi calul se ’mpreunaseră şi se făcuseră un singur trup. I se rĕscolise de o dată toată firea şi i se prefăcuse de se mira el însu-şĭ de sine. Se simţia destoinic de a rĕsbi printre miĭ de oameni aşa cu mâna goală, numaĭ el cu calul luĭ.

Dar unde se ducea!? Cât avea să ţie goana aceasta!? Ce voia să facă!?

Se ’ntunecase, şi ’n toate părţile se vedeaŭ focurile, risipite ici câte-va, colo maĭ multe şi din ce în ce maĭ dese: el îşĭ urma drumul şerpuind printre ele, ferindu-se când l-a dreapta, când la stênga şi strîngând cu nesaţiŭ în braţe comoara vieţiĭ luĭ.

Nu, el nu maĭ avea nevoe să gonească. Trebuia

să-şĭ cruţe calul, căcĭ el îĭ era scăparea, şi să-şĭ urmeze drumul în pas domol, ca să audă maĭ bine şi vadă maĭ desluşit.

Potolindu-şĭ însă mersul, i se potolia şi firea.

El nu fugia numaĭ de ceĭ ce-l robiseră şi-l goniaŭ, ci tot odată şi de ceĭ ce-l căutaŭ plângând cu lacrămi calde. Fugea şi o ducea şi pe dînsa. — Unde fugea şi o ducea!?

Nu, era peste putinţă, ca el să fugă de aĭ sĕĭ şi să despartă de copil de părinţiĭ luĭ, şi fiorĭ reci îl treceaŭ, când se gândia, cum părinţiĭ luĭ se jelesc şi cum părinţiĭ eĭ aleargă văitându-se, că nu pot s-o găsească, şi întreabă de toţi, şi nimenĭ nu poate să le dee rĕspuns, şi plâng şi se plâng şi blestemă fără de milă. Aşa nu e fericirea cu putinţă: jalea numaĭ şi amarul, căinţa şi greaua spăşire putea să-l aştepte.

El se ’mbărbătă şi-şĭ opri calul, apoĭ se plecă sfiicios spre copilă, îĭ sărută fruntea cum credinciosul sărută icoana sfîntă şi o ridică cu gingăşie, ca s-o dee jos de pe cal.

«Du-te la mama ta, — îĭ ȡise cu ochiĭ plini de lacrămi. — E întunerec, şi nimenĭ nu maĭ poate să afle, că tu m-aĭ scăpat: du-te la mama ta!»

Intorcându-şĭ apoĭ calul, el se depărtă fără-ca să se uite înapoĭ şi gonind din rĕsputeri pentru-ca nu cum-va o vorbă a eĭ, un suspin ĭeşit din peptul eĭ orĭ o lacrămă ivită din mariĭ ochi albaştri să-l moaie şi să-ĭ schimbe gândul.

El trebuia să se întoarcă într-o rĕsuflare şi pe cel maĭ scurt drum la părinţiĭ luĭ, care-l căutau şi nu puteaŭ să-l găsească, întrebaŭ pe toţĭ şi nu primiaŭ rĕspuns de la nimenĭ, plângeaŭ, se plân-geaŭ şi blestemau.

Care era însă cel maĭ scurt drum??

Cu cât maĭ mult se depărta, cu atât maĭ puţin putea să-şĭ dee seamă, unde se află şi încotro merge. Știa, că venise de la stênga şi că tot la stenga, trebuia să apuce, dacă e vorba să ajungă în vre-una din văile ce se coboraŭ de la poalele Bucegilor. Nicăiri însă nu se deschidea drum la stenga, şi valea, cotia la dreapta, ear la dreapta, mereŭ la dreapta. Știa, că poienele sunt în culmile munţilor şi că el trebuia să urce, eară el coborîa de a lungul lunciĭ din ce în ce maĭ largi şi printre focuri din ce în ce maĭ dese. — Era nevoit să se depărteze.

Inspre mieȡul nopţiĭ armăsarul plin de spume o dete ’n pas şi începù să muşte din frunȡişul; veşted.

Bodea, obosit şi el, descălecă şi-l duse cât-va timp de căpăstru lăsându-l să pască ’n mersul luĭ. Era unul dintre caiĭ, care merg qli şi noapte iară-ca să lâncezească şi se hrănesc la nevoie şi cu mărăcini fără-ca să-şĭ piardă puterile. Trecând peste un părîu, el se opri şi-şĭ stempgră setea, apoĭ păscu maĭ departe.

Bodea ar fi voit să-ĭ dee drumul, ta să pască în toată tigna, dar se temea c-o să-l piardă, ar fi voit să-l lege de o tufă, dar îĭ era milă.

Și totu-şĭ trebuia să se odihnească şi el, căcĭ trupul e nemilos şi nu te iartă când nu-ĭ daĭ drepturile luĭ. Iĭ era foame luĭ Bodea, şi n-avea ce să mănânce; îĭ era somn şi se temea de somn, căcĭ noaptea era senină şi friguroasă.

Pe la mieȡul nopţiĭ, când cloşca cu pui începuse a se coborî spre Apus şi calul încetase a maĭ paşte, el urcă coasta şi intră în desişul păduriĭ, ca să-şĭ caute un loc adăpostit, unde putea să-şĭ aprindă focul fără-ca să fie vĕȡut din vale. Il resbise frigul de-ĭ amorţiseră toate vinele, şi trebuia neapărat să se încăldească.

El se opri sub o surpătură rovinoasă, îşĭ legă calul şi-şĭ căută vreascuri pentru foc.

Foc îĭ trebuia, maĭ presus de toate foc, atât şi numaĭ atât: dar cum să-l aprindă!?

Atât era de ameţit de oboseală, de foame, de somn şi de frig, în cât nu se gânȡise, că-n zadar îşĭ caută adăpost, în zadar adună vreascuri, dacă nu are cum să-şĭ aprindă focul.

Eară valea era plină de focurĭ.

De ce adecă ar fi avut el să se teamă? Călare pe armăsarul luĭ el putea să se apropie, să-şĭ iee un tăciune şi să se depărteze ca o nălucă. Și chiar dacă l-ar fi luat la goană, nu putea nimenĭ să se apropie de dînsul.

El se coborî ear în vale, se aruncă-n spinarea armăsaruluĭ şi o luă în treapăt spre cele maĭ apropiate focurlt care se aflaŭ pe sub coastele de dincolo, în cât el trebuia să treacă rîul pentru-ca să ajungă la ele.

Călare o dată, el se ’nvioră şi nicĭ nu se maĭ simţia obosit, nicĭ nu-ĭ maĭ era frig: întreaga luĭ fiinţă se concentrase ’n gândul de a trece ca o nălucă printre focurĭ.

Peste puţin el ajunse la un şir de colibĭ părăsite şi calul începù să ciulească şi să sforăie.

De şi boarea văiĭ adia tot despre isvoare, un greŭ miros de leşuri resbia din când în când prin umedul aier al nopţii.

El se abătu spre rîu, ca să se depărteze de colibi, dar mirosul era din ce în ce maĭ greu.

De o dată calul se opri şi se dete puţin înapoĭ.

La depărtare de câţĭ-va paşi, pe ţărmul rîuluĭ, zăceaŭ câte-va trupuri omeneşti intrate în putreziciune, toate cu capetele spre rîu şi cu faţa la pământ.

El rĕmase cuprins de o cutremurare fioroasă.

«Âştia sunt oamenĭ, care s-aŭ tîrît până la rîu şi aŭ murit stâmpărându-şĭ setea nepotolită!» — ȡise el şi zorĭ calul să intre în apă, ca să treacă dincolo şi să se depărteze spre focuri.

Âncă maĭ înfiorătoare era înse priveliştea ce se desfăşură acum în faţa ochilor luĭ.

Impregiurul unuĭ foc aproape stîns se aflaŭ vre-o trei-ȡecĭ de oamenĭ, ale căror oase eraŭ ca ĭeşite prin pielea veştedă şi subţiată, bărbaţi, femeĭ şi copiĭ, câţi-va şe^end în nemişcare, cu gurile căscate şi cu ochiĭ perduţĭ în vânt, ceĭ maĭ mulţĭ întinşi jos pe pămênt ca nişte mortăciuni. Știa Bodea din auȡite, că jos pe şesurile întinse şi prin luncile largi şi mlăştinoase moartea nu-ĭ seceră pe oameni tăindu-ĭ unul câte unui, ci-ĭ coseşte culcându-ĭ la pămênt în brazde lungi şi late de-n câte-va ȡĭle locurile rĕmân pustii. Acum vedea cu ochiĭ luĭ, şi o jale adîncă-l cuprinse.

Stăpânit de jalea aceasta, el nu se maĭ gândia, că moartea-l pândia şi pe el aţiindu-se din toate părţile, ci se apropiă de foc.

Câţĭ-va dintre ceĭ ce veghiaŭ şeȡênd la foc îşĭ ridicară spre el ochiĭ mari şi plini de văpaia fierbinţelilor de agonie.

«Ce e?» — întrebă el.

«Ni-e foame, — rĕspunse unul cu glas istovit. — Aŭ omorît pe ceĭ maĭ voinici dintre noĭ şi nu ni-a maĭ rĕmas nimic».

«Cine?»

«Ceĭ de la deal, — îĭ rĕspunse altul. — La noĭ nu maĭ găseşti nimic».

«Dar eĭ de ce-aŭ murit?»

«Au mâncat prea mult, — rĕspunse al treilea, — şi a întrat boleşniţa între eĭ».

Bodea rĕmase cât-va timp într-un fel de aiurire.

Iĭ era par-că nu maĭ poate să creadă, că se petrec în aievea cele ce vedea şi audia şi că întreaga viaţă e numaĭ un vis urît şi greŭ, din care numaĭ moartea binefăcătoare-l deşteaptă pe om.

Era peste putinţă, ca pe acest pămênt mănos şi încărcat de Dumneȡeŭ de toate bunătăţile oameniĭ să să omoare între dînşiĭ luptându-se pentru hrană şi să piară în cele din urmă de foame şi învinşiĭ, şi învingătoriĭ.

Și cu toate aceste aşa era: aĭcĭ în mijlocul pădurilor pline de hrană omenească periaŭ oameniĭ aceştia de foame fiind-că nu maĭ aveaŭ destula energie, ca să se ducă şi să-şĭ caute hrana.

El îşĭ făcu semnul crucii.

Iĭ era învederat, că oameniĭ aceştia iesişĕră de sub paza luĭ Dumneȡeu. Necuratul îĭ luase în stăpânirea sa şi-ĭ ţinea în vrajbă necurmată, le smintia inimile şi le turbura minţile, ca să nu-şĭ poată depăna în linişte firul vieţiĭ.

Ca un raĭŭ pământesc se reiviră în sufletul luĭ poienele luminoase, unde oameniĭ-şĭ petreceaŭ viaţa în fericită frăţietate rĕbdând împreună şi bucurându-se împreună.

El îşĭ zori ear calul, ca să se depărteze cât maĭ curênd de la acest loc spurcat prin duhoarea necuratuluĭ.

Zădarnic căuta înse să se scape, căcĭ el se încurca din ce în ce maĭ rĕŭ în această împărăţie a sufletelor necurate, care profită de neputinţele omeneşti şi nu iartă pe ceĭ luaţĭ o dată în stăpânirea lor.

Icĭ fusese o luptă, şi el trecea printre cadavrele rĕmase pe câmpul de bĕtaie şi sfîşiate acum de haitele de lupĭ şi de stolurile de corbi.

Colo vre-o boală nemiloasă îĭ rĕpusese pe oameni şi leşurile zăceaŭ grămeȡĭ-grămeȡĭ, care cum îl apucase moartea, ear pe la focurĭ nu maĭ rĕmăseseră de cât puţinĭ, care sămănaŭ maĭ.mult a stafiĭ de cât a fiinţe vieţuitoare.

Ear maĭ departe jăfuitorii-şĭ petreceaŭ noaptea în nesaţiŭ şi în desfrêŭ, în sălbatică învălmăşeală, ţipând acum de bucurie şi rĕcnind peste puţin de mânie, rîdend o dată cu hohot şi pe rânjite şi scrîşnind apoĭ din dinţi, îmbrăţişându-se în o clipă şi încăierându-se în cea-laltă.

Eraŭ tot oameniĭ, pe care îĭ vĕȡuse petrecân-du-şĭ viaţa în muncă întinsă şi săvîrşită în tăcere, tăind copaci groşi, săpând şanţuri adânci şi cărând bolovani greĭ, aceia-şĭ oamenĭ, dar ajunşi la ceasul rĕŭ şi gustând cu nesaţiŭ plăcerile puţineĭ vieţĭ ce le maĭ rĕmânea.

In rĕvărsatul zorilor de ȡĭ Bodea ajunse la un loc, unde rîul se apropia de coasta de la dreapta de nu maĭ rĕmânea loc de trecere pe ţărmurul luĭ. El descălecă şi-şĭ luă calul de căpăstru, ca să urce coasta, care, deşi piezişă, pentru un muntean ca dînsul era drum uşor.

El rĕmase c-a ’mpietrit de uimire când ajunse în culme.

O privelişte largă şi nespus de bogată în frumuseţĭ se desfăşura în faţa luĭ.

Inainte se întindea şesul nemărginit, prin mij-locul căruia se vărsa şerpuind un rîu mare şi lat. La dreapta se deschidea o luncă largă, în fundul căreia se vedea, perdut în ceaţa albăstrie a depărtăriĭ, un munte cu vîrful ascuţit.

«Acesta e Negoiul, — ȡise el mirat de înălţimea munteluĭ şi îngroȡit de depărtarea, la care se afla. — Da, de acolo, din culmea acea, am vĕȡut eŭ Argeşul.

Dar ochiĭ luĭ se întoarseră spre stânga. Aicĭ se deschidea altă luncă, mult doritul drum spre poienele Păpuşeĭ.

Pentru-ca să poată apuca drumul acesta, el trebuia să coboare, să treacă rîul şi să ocolească un deal.

Maĭ nainte de a le face aceste, voia să-şĭ dee calul la păşune şi să-l adape, apoĭ să-şĭ caute ce-va de mâncare şi să odihnească şi el însu-şi.

Gĭur împregiur pădurile de cer eraŭ âncă în plina lor podoabă de frunziş. Numaĭ pe ici pe colo se ivia câte un fracsiŭ roşu ca sângele de bou. Nici fum, nicĭ vre-o altă urmă de viaţă omenească nu‘ se zăria nicăiri prin apropiere. Chiar şi dacă s-ar fi zărit înse, el şi-ar fi urmat drumul fără de grijă. După cele ce veduse şi simţise în timpul nopţiĭ, el nu se maĭ temea de nimic: se afla ’n paza luĭ Dumneȡeŭ şi trebuia să treacă nevătămat prin toate. Mergea deci fără de grijă păscându-şi, calul şi căutând cu ochiĭ vre-o tufă de alun, vre-o rĕsură orĭ un păducel.

Dac-ar fi bĕgat bine de seamă, el ar fi vĕȡut că sunt urme de om chiar şi pe unde călca el. Ieşise într-un luminiş cu iarbă deasă, şi, dacă s-ar fi gândit bine, ar fi înţeles, că aşa numaĭ de la sine nu s-a curăţit pădurea, dacă s-ar fi uitat bine, ar fi vĕȡut, că trece peste brazde ’nţelenite. O nouă uimire-l cuprinse dar, când se pomeni faţă ’n faţă cu un şir de case clădite din groşi, muruite pe din lăuntru şi acoperite cu mari şindrile de stejar, opt case una lângă alta jos în o groapă şi adăpostite sub pădure.

El coborî cu bĕgare de seamă spre case.

Nici un semn de viaţă omenească.

Uşile eraŭ toate închise. Băşicile de boŭ, cu care eraŭ lipite ferestrele, steteaŭ âncă întregi. Sub streaşină uneia dintre case se afla chiar un resboiŭ cu pânză jumătate ţesută în el, dar firele de urdeală âncă neţăsută se rupseseră şi atîrnaŭ în bĕtaia vântuluĭ.

«Âştia, — ȡise el cuprins de jale, — aŭ fugit în pripă şi nu s-aŭ maĭ întors, ear de atunci n-a maĭ umblat nimenĭ pe aĭcĭ.»

Era ce-va afară din cale sinistru în aceste case pustiĭ; el se sîmţia cu toate aceste în apropierea lor maĭ bine decât orĭ-şi-unde

Da, aĭcĭ putea să stee şi să odihnească în toată tigna.

El scoase căpăstrul din capul caluluĭ şi i-l legă drept pedecă în picioarele de din nainte, apoĭ se ’ntinse, maĭ mult se lăsă ca mort pe iarbă şi rĕmase cât-va timp cu faţa în sus şi cu ochiĭ închişi.

Multă miserie este în lumea aceasta! Multe dureri sunt, multe şi grele suferinţe. De ce oare omul trebue să trăiască!? — E orĭ nu adeverat, că Dumneȡeŭ le.ştie toate, le vede toate? — Este Dumneȡeŭ, orĭ numaĭ omul şi-l închipueşte pentru a sa mângâiere!?

El se cutremură speriat de îndoiala ivită în sufletul luĭ şi se ridică în picioare caşi-când ar fi fost cuprins de simţemântul, că e spurcat pă-mêntul, pe care zăcuse.

«Iĭ ceartă Dumnedeŭ pe oamenĭ, —ȡise el în gândul luĭ, — ca să-ĭ curăţe prin spăşire şi să-ĭ facă vrednici de o maĭ fericită viaţă. Când înse, când va sosi dina mântuirii!?»

In inima luĭ se ivi ear pornirea de a face, — el singur nu ştia ce...

Ochiĭ luĭ se opriră asupra coasteĭ ce se ridica în dosul caselor. Acolo, în bĕtaia soareluĭ de meaȡă-ȡi, eraŭ câţi-va pomi înăbuşiţĭ de viţe urcate până ’n vîrfurile lor, — o vie părăsită şi rĕmasă ’n părăginire, dar încărcată de rod în mare parte stafidit.

El trecù rĕpede printre case şi urcă cu câte-va sărituri coasta.

Vĕȡuse el viţă şi prin valea Rîuluĭ Alb şi mâncase struguri, dar cu totul alt-fel eraŭ aceştia.

«Doamne! — grăĭ dînsul înduioşat, — cu câte bunătăţĭ aĭ înzestrat pământul, şi cât de plăcută poate omul să-şĭ facă viaţa în lumea asta!»

Soarele-şĭ revărsa radele calde asupra caselor pustiĭ şi asupra împregĭurimiĭ lor părăginite; adierea lină a vântuluĭ scutura din când în când câte o frunză veştejită; diua se desfăşură din ce în ce maĭ a sfîrşit de vară.

Sătul de iarbă, calul se trase în cele din urmă în umbra păduriĭ.

Tot astfel făcu şi obositul luĭ stăpân.

Era târiŭ după ameaȡă-ȡi când el se deşteptă din somnul luĭ neliniştit şi se uită împregiurul luĭ.

Iĭ eraŭ înţepenite toate încheieturile, şi numaĭ cu anevoia şi una câte una-şĭ maĭ putea aduce aminte cele petrecute, par-că multe şi lungi ȡĭle trecuseră decând a plecat de la îngrăditura de sub stâncă. Și atât de viĭ şi de covîrşitoare fuseseră emoţiunile ce se succedaseră în sufletul luĭ, încât el abia-şĭ maĭ putea reaminti mariĭ ochi albaştri, îmbătrânise oare-cum în o singură noapte.

Calul îşĭ ridică voios capul şi necheză încet şi nerăbdător.

«Ce e, frăţiorule?»—îi ȡise Bodea, şi de aĭcĭ înainte «Frăţior» rĕmase numele caluluĭ.

Și frăţior îĭ şi era în adevĕr.

El se ridică cu anevoia şi numaĭ cu multă greutate ajunse să deslege căpăstrul şi să-l pună în capul caluluĭ, dară ear se simţia uşor şi neobosit după-ce încălecă.

Mĕsurând în gândul luĭ drumul ce avea să facă pentru-ca să se întoarcă ear în culme, să coboară la rîu şi să ocolească dealul, el îşĭ făcu socoteala, că tocmaĭ pe-nserate o să poată apuca la stênga. Aşa şi era maĭ bine. Noaptea înainta fără de grijă, căcĭ pe când el vedea focurile şi audia de departe cel maĭ mic sgomot, pe dînsul nu putea nimenĭ să-l vadă.

N-avea deci nevoie să grăbească, şi-şĭ urmă drumul pe-ndelete.

Sosit înse în culmea, din care se deschidea vederea spre Argeş şi spre câmpie, calul începù să ciulească privind spre câmpie şi să necheze încât rĕsunară toate văile. Ochiĭ luĭ ageri se opriseră departe pe şes, unde şi Bodea vedea, par-că, pe ici pe colo cete de călăreţi, care goniaŭ de-alungul câmpieĭ nedete lăsând lungi făşiĭ de prav în urma lor.

Ce era acolo!? nu cum-va se-ntorceaŭ Avariĭ, despre care se vorbia atât de mult? Orĭ poate vre-un alt soiŭ de oameni sălbatici a ajuns în cutrierările luĭ pană pe sub dealurile de la marginea şesuluĭ.

Cu o putere a toate covîrşitoare se ivi în inima luĭ pornirea de a se duce, ca să vadă şi să le afle toate. Acum era aĭcĭ şi putea să iasă dintr-o singură rĕsuflare în largul câmpiilor, şi dacă maĭ stătea acum pe gânduri, nicĭ o dată, poate, nu maĭ ajungea să-şĭ împlinească dorinţa.

In adevĕr, omul ştie, unde pleacă, dar nu poate să ştie şi unde are să ajungă.

Când ȡiua se-nvelia cu noaptea, Frăţior îşĭ ducea stăpânul pe sub dealurile de la marginea şesuluĭ înainte spre rĕsărit trecând ici prin o pădure, colo peste o pajişte întinsă orĭ printr-un smârc. La dreapta lor se vedeaŭ din când în când focurile de tabără şi le arătaŭ drumul, pe care trebuiaŭ să-l ţină pentru-ca să poată înainta prin liniştea nopţiĭ nesupăraţĭ de nimenĭ.

Crescut pe câmpiile netede şi trăit în învălmăşelile luptelor, Frăţior mergea în treapăt din ce în ce maĭ avântat, ridicând mereŭ capul, mişcând tot maĭ des din urechi şi umflându-şĭ din când în când nările largi, armăsar adevărat, gata de a se avânta la cel maĭ mic semn.

Era departe de Bodea gândul de a-ĭ da acest semn. El voia cu toate aceste să vadă, şi ur-mându-şĭ drumul, se apropia din ce în ce maĭ mult de focuri. Era peste putinţă să nu se apropie în cele din urmă, ca să vadă ce fel sunt oameniĭ tăbărîţĭ pe ’ntinsul câmpiilor.

Era faptă de om nebun, ca el, care n-avea nicĭ măcar un ciomag în mână, să rîsce 'a fi luat la goană, şi totu-şĭ el îşĭ luă inima ’n dinţi, potoli mersul caluluĭ şi se apropiĭ de unul dintre pâlcurile de focuri.

Călare pe Frăţior al luĭ el n-avea să se teamă de nimic.

El se opri la marginea unuĭ luminiş larg şi maĭ mult lung decât lat. La stênga luĭ se afla un cocioc plin de papură deasă şi înaltă, pe lângă care păşteaŭ risipiţĭ o mulţime de caĭ. Focurile ardeaŭ la dreapta, înşirate pe sub o pădure de ştejari bĕtrânĭ, şi în zarea focurilor se vedea pe ici pe colo câte un cort. Bine nu putea să vadă Bodea decât douĕ din aceste corturĭ, care se aflaŭ la capătul despre dealuri, de unde se apropiase el. Amîndouă eraŭ micĭ şi făcute din pieĭ de boŭ. La focul din faţa acestor douĕ corturĭ se aflaŭ treĭ oameni mărunţĭ şi îndesaţi. Doi dintre dînşiĭ şedeaŭ pe vine, iar al treilea se sculase ’n picioare şi dregea focul.

Nu putea să-ĭ vadă bine: se maĭ apropiè dar.

Ce ar fi putut adecă să i se întêmple?

Chiar dacă-l zăriaŭ, eĭ trebuiaŭ să se desme-ticească, să-şĭ caute caiĭ şi să încalece, eară el era în timpul acesta departe.

Frăţior înse îşĭ perduse de mult rĕbdarea: vĕ-ȡêndu-se atât de aproape de focul aprins în faţa corturilor, el sforăi o dată, sări în douĕ picioare şi necheză încât caiĭ de pe marginea cocioculuĭ începură să fugă care ’ncotro, eară ceĭ treĭ oameni de la foc alergară la caĭ în vreme ce de pe sub corturi ĭeşiaŭ alţiĭ şi ear alţiĭ şi se risipiaŭ căutându-şĭ şi eĭ caiĭ.

Bodea-l strînse pe Frăţior din pulpi şi-l zorĭ să se întoarcă şi s-o iee ’n goană spre dealuri. Nu era înse armăsarul deprins să fugă, când vede pregătirile de luptă: el stetea ca cioplit din pea-tră şi aştepta să-ĭ vie cine cutează să vină.

Incălecaţĭ, doi dintre oameniĭ, pe care-ĭ vĕ-ȡuse la foc, un fel de stîrpituri cu feţele galbene şi spâne, cu fălcile late, cu umeriĭ obrajilor ie-şiţĭ şi cu ochiĭ mici şi înfundaţĭ în cap, porniră ’n săltate asupra luĭ şi-şĭ ridicară buzduganele» învîrtindu-le în aier.

E de neînţeles pornirea spre luptă a omuluĭ. Pus o dată faţă ’n faţă cu cel ce vrea să-l rĕpună, omul, fie el chiar şi cel maĭ dulce la fire, se oţereşte şi se ’ncruntă, îşĭ ia avênt şi intră orbiş şi nu cu hotărîre bĕrbătească, ci cu plăcere diavolească în luptă. N-avea Bodea nicĭ o armă, dară calul luĭ era maĭ mare şi maĭ puternic, maĭ mare era şi el însu-şĭ şi se simţia destul de tare, ca să-şĭ ridice adversarul din spinarea caluluĭ şi să-l arunce departe.

«Vino! vino! — pocitură de om, dacă ţĭ s-aŭ urît ȡilele vieţii! — strigă el, şi Frăţior porni în-nainte, apoĭ, când sosi în dreptul celuĭ-l-alt cal, sări în picioare, ca să-şĭ apere stăpânul, care se culcase pe gâtul luĭ, ca să treacă pe sub lovitură şi să apuce braţul ce purta buzduganul.

Intr-o clipă ceĭ doĭ călăreţĭ rĕmaseră culcaţĭ la pămênt, unul aruncat c-o isbitură, ear cel-l-alt lovit cu buzduganul, pe care Bodea-l luase de la cel căȡut.

«Haida! haida!»—strigă el apoĭ gonind înainte de a lungul luminişuluĭ, prin faţa focurilor şi printre duşmanii,care ’ncălecaŭ rĕcnind de mânie, ca să plece ’n urma luĭ.

I.
Mângâierea

«Nu e cu voia luĭ Dumneȡeŭ!»—îşĭ ȡiceaŭ Munteniĭ risipindu-se fie-care la vatra sa, şi neclân-tita credinţă ’n purtarea de grijă a luĭ Dumneȡeŭ e singura mângâiere a omuluĭ lovit de mari nenorocirĭ.

Având mângâierea aceasta, oameniĭ se ’ntor-ceaŭ la vetrele lor cuprinşi de simţământul c-aŭ săvîrşit o faptă mare şi plăcută luĭ Dumneȡeŭ.

Nemângâiat era numaĭ Părintele Luca.

Aflând, că oameniĭ se risipesc şi că nu se poate face încercarea de a scăpa pe fiiul luĭ, el nu era mâhnit şi nu se plângea, nu mustra pe nimenĭ şi nu se căia. Era lucru firesc, ca fie-care să alerge la copiiĭ săi, şi ar fi fost în contra voinţeĭ Părinteluĭ a toate, ca dânşiĭ să-şĭ părăsească copiiĭ sĕĭ şi să-şĭ pună viaţa în primejdie, ca să scape, dacă-l vor maĭ fi putând, pe al luĭ. Tatăl ceresc el singur are purtare de grijă pentru toţi: muritoriĭ nemernici se fac vrednici de fericirea vecinică purtând fie-care grijă pentru aĭ sĕĭ.

Perdut era Bodea, şi pentru totdeauna perdut avea să-l socotească.

«Și dacă totu-şi, prin vre-o minunată rînduire a luĭ Dumneȡeŭ, el scapă şi se întoarce!?»—ȡicea maica preuteasă, care nu era în stare să şi-l gândească perdut pentru totdeauna.

«Depărtează de la tine gândul acesta, alun-gă-l, leapădă-te de el, — grăĭ preotul, — că nu mângâiere-ţĭ dă, ci-ţĭ ţine sufletul în necurmată sbuciumare. Adu-ţĭ aminte de bucuriile, pe care le-aĭ avut când îl purtaĭ la sîn, când îl învăţa să umble, când el a rostit primele vorbe, când îl vedeaĭ crescând şi desfăşurându-se trupeşte şi sufleteşte, reaminteşte-ţi-l înalt, mlădios, sprinten şi cu obrajiĭ rumenĭ, cum l-aĭ vă^ut în clipa plecăriĭ luĭ, şi mulţumeşte luĭ Dumneȡeŭ, că ţĭ l-a dat şi ţĭ l-a lăsat atâta timp şi că ţi-l poţĭ reaminti cât timp maĭ trăieşti în lumea aceasta.

«Dar de ce mi l-a dat, — rĕspunse muma nemângâiată, — dacă nu poate să aibă şi el, ca toţiĭ oameniĭ, viaţă în această lume!?»

«Nu scruta tu tainele vieţiĭ omeneşti, — îĭ rĕspunse preotul. — Părintele e numaĭ vremelnic purtător de grijă, şi sarcină e copilul, sarcină ce trebuie să poarte fie-care aşa, cum i s-a dat, unora spre mângâiere, altora drept spăşire. Dumneȡeŭ ni l-a dat în păstrare şi noĭ Fam păruit pănă ’n clipa, în care a voit să ni-l iee, ca să-l ducă la rînduirea luĭ. Nu te pune tu, femee nemernică, maĭ presus de Maica Domnuluĭ, care şi-a dat fiiul jertfă fără-ca să se tânguiască».

«Pentru-ce înse această jertfă!?»

«Nu scruta, — grăĭ ear preotul, — ci primeşte cu oarbă supunere rînduirile celuĭ preaînţelept... Ear dacă mâne îl veĭ fi vĕȡênd întors la vatra ta, să nu ȡici că e tot acela, pe care l-aĭ avut: e altul, un nou dar de la Dumneȡeŭ, pentru care aĭ să mulţumeşti în fie-care clipă a vieţiĭ tale».

O, mare mângâiere e neclintita credinţă în purtarea de grijă aluĭ Dumneȡeŭ, şi omul, care e petruns de credinţa aceasta, rabdă cu mulţumire cele maĭ grele lovituri ale sorţiĭ şi se simte înălţat prin durerile ce sufere.

Nemângâiat era Părintele Luca numaĭ vĕȡênd nesaţiul, cu care se aruncaseră oameniĭ asupra gropilor de bucate, mânia înfundată a celor ce n-apucaseră nimic şi graba, cu care se risipiseră cetele.

Rariştea bine adăpostită, unde Bran oprise femeile cu copiiĭ şi cu turmele, era ca ’n gura iaduluĭ.

Oameniĭ hotărîseră eĭ între eĭ să nu se maĭ risipească prin poiene, ci să rĕmâie adunaţĭ cu toţiĭ aĭcĭ, să-şĭ sape gropi şi să-şĭ facă colibi a-coperite cu pămênt ca ale păgânilor. Caută deci fie-care pentru sine, şi pentru aĭ seĭ cel maĭ bun loc, şi pe când uniĭ se certaŭ pentru merinde, alţiĭ tăiaŭ copaci, ear alţiĭ înjunghiaseră berbeci şi-ĭ jupuiaŭ în vreme-ce femeile rişniaŭ grăunţe orĭ făceaŭ păsat de meiŭ. Mergeaŭ toate val vîrtej şi ’ntr-un zgomot furtunatic, din care nu îeşia desluşit decât behăitul oilor, în care se amestecaŭ strigătele femeilor neastâmpărate şi plânsetele copiilor împinşi când în coace, când în colo.

Preotul stĕtea neajutorat în mijlocul acesteĭ destrăbălări, şi vorbele luĭ Ursan îĭ sunaŭ mereŭ în urechi.

Se simţia ca păstorul, care-şĭ vede turma risipită şi nu maĭ e în stare s-o adune.

Nu, aceştia nu maĭ eraŭ fiiĭ luĭ sufleteşti, creştiniĭ îndreptaţĭ mereŭ cu gândul spre Dumneȡeŭ? fraţiĭ bunĭ, care numaĭ împreună ştiŭ să se bucure orĭ să suferă, ci oameni învrăjbiţi, pe care nu maĭ poate nimenĭ să-ĭ stăpânească.

Sunase lung şi în maĭ multe rândurĭ buciumul de rugăciune, dar nu-l maĭ asculta decât pe ici pe colo câte un moşneag potolit.

«Aşa e aȡĭ, — îşĭ ȡicea preotul cuprins de viuă îngrijare: — ce are să fie mâne orĭ poi-mâne!?»

Eraŭ, ce-ĭ drept, destul de bine adăpostiţĭ, dacă-şî făceaŭ colibile precum le plănuiseră, se apăraŭ maĭ uşor rĕmâind strînşi cu toţiĭ la un loc şi aveaŭ şi destulă hrană pentru un timp oare-care; dară ceea ce îĭ ţinuse pe Munteni în mijlocul uneĭ lumi, pe care moartea mereŭ o premenia, nu era nicĭ adăpostul bun, nicĭ hrana îmbelşugată, ci lărgimea şi bunul cumpăt.

«Trupuluĭ, — ȡiceaŭ părinţiĭ şi buniĭ, — să-ĭ daĭ numaĭ atât, ca să nu i se stîngă viaţa, căcĭ cu cât maĭ potolită e viaţa luĭ, cu atât maĭ luminos se desfăşură sufletul».

Eară oameniĭ aceştia tăiaŭ cărnuri grase, le trăgeaŭ nesărate ’n frigări şi le sfîşiaŭ aşa sar-bede ’n dinţi, eĭ, care ştiaŭ, că nu e urgie maĭ mare decât lipsa de sare.

Jos în văile mănoase şi pe şesul plin ca o masă bogată de toate bunătăţile periaŭ oameniĭ şi de foame, şi luptându-se între dînşiĭ pentru hrană, dară nu pentru-că n-ar fi putut să-şĭ găsească cu toţiĭ hrană, ci pentru-că n-aveaŭ nicĭ o rânduială.

Temêndu-se uniĭ de alţiĭ, eraŭ nevoiţĭ săstee îngrămădiţĭ la un loc şi mereŭ gata de luptă, aji aĭcĭ, mâne colo, acum pe drumuri dosnice şi ne maĭ umblate, în urmă îndesuiţĭ în vre-o strîmtoare orĭ între mlaştinĭ, numaĭ de tot ara-re-orĭ la lărgime, unde pot să rĕsufle. Nu putea nimenĭ să aibă gândul de a agonisi şi de a păstra ceea ce mâne orĭ poimâne putea sale cadă altora pradă. Viaţa li se petrecea dar în nevoi, în suferinţe şi ’n lupte, eară când apucaŭ câte ce-va, se ’mbuibaŭ ca fiarele lihnite. Maĭ ales această îmbuibare cu cărnuri sarbede le era peirea.

Infruntă omul oţerit prin rĕbdare cea maĭ grea urgie a intemperiilor şi rĕsbeşte voios prin vişcol şi prin furtună, c^ar cade rĕpus de boală, dacă ’mbuibarea l-a umplut de scârbire. Eară boala trece din om în om unde mulţĭ umplu aierul de duhoare.

Cu inima încleştată stetea preotul în mijlocul mulţimiĭ destrăbălate, care nu maĭ voia să-ĭ asculte glasul.

Oameniĭ, pe care ar fi putut să se razăme, eraŭ care-n cotro.

Bran se ’ntorsese cu aĭ sĕĭ în poienele Leaotei. Ursan era dus să ţie-nchisă trecătoarea despre valea Bârsei. Ventu se afla între Cândeşti. Mo-roieniĭ se ’ncuibaseră pe tăpşanul, unde i-a lăsat Bran, şi nu maĭ voiaŭ să se întoarcă. Mari şi tari eraŭ în luminiş Cărbpne şi Răciulete, care adunaseră împregiurul luĭ Vineş tot muieretul x turburat de spaima nopţiĭ trecute.

Nu era însă nicĭ Răcĭulete atât de pocit cum îl arăta înfăţişarea luĭ.

In curênd după ameaȡă-ȡĭ sosi de la Moroieni ştirea, că păgâniĭ aŭ pornit ear la deal şi urcă mulţime mare.

Dând peste gropile deşerte, despre care dînşiĭ nu ştiuseră nimic, eĭ se umplusără de mânie. Era par-că năvălitoriĭ i-ar fi prădat, şi toţĭ strigaŭ resbunare.

Care va să ȡică acolo sus în desimea pădurilor eraŭ oamenĭ, care aveaŭ grâu şi meiŭ, mult grâu şi mult meiu, ba poate că maĭ aveaŭ şi altă ce-va: rĕsbunare!

Moroieniĭ, care le vedeaŭ toate, trimisără peste cât-va timp ştirea, că păgâniĭ aŭ trecut înainte şi se îngrămădesc sub coastă gata de a urca.

Ca luat de un vîrtej de spaimă se rĕscoli lu-minişul. Strigaŭ cu toţiĭ şi alergaŭ fără de rost încoace şi încolo; nu maĭ ştia nimenĭ, ce să facă şi în cotro să apuce, şi ear rĕsunaŭ pădurile de behăitul oilor, în care se amestecaŭ ţipete de femeĭ şi planşete de copii.

«Staţĭ pe pace! — staţĭ pe pace! —strigă Răciulete alergând printre dînşii.— Maĭ e mult de acolo până aĭcĭ».

Bătrânul Vineş ridică amêndouĕ braţele şi, mişcând încetinel din mânĭ, le făcu oamenilor semn să se liniştească şi să vie la dînsul.

Era par-că o putere tainică în această mişcare domoală a mânilor luĭ, şi oameniĭ se apropiară ca traşĭ de un farmec uniĭ de alţiĭ pornind cu toţiĭ spre dînsul.

«Staţĭ cu mintea luminată şi cu inima neîndoită, — le ȡise el după-ce se liniştiră. — Dacă vin, Moroieniĭ rĕmân în dosul lor şi-ĭ apucă pe la spate. Locul e strimt şi nu ni-e greŭ să ţinem pept cu eĭ din faţă.—Să plece femeile cu copiiĭ şi cu turmele maĭ la deal, eară noĭ să ne pregătim.—Maĭ ânteiŭ şi maĭ ânteiu,— urmă el,—sâ ne păstrăm bine merindea. — Uite, colo sunt douĕ gropi săpate pentru colibi: cine are grăunţe să le arunce ’n ele, în una grâul, în alta meiul. Le acoperim cu pământ, dăm frunze uscate pe de-asupra, şi numaĭ noĭ ştim, unde ni-e merindea.

O tăcere adâncă urmă după vorbele luĭ. Era greŭ lucrul, pe care-l cerea moşneagul, şi Părintele Luca se ’ndoia, că oameniĭ ’i vor da ascultare.

«Daţĭ înainte.— strigă Cărbune, — că nu avem timp de perdut».

El îşĭ luă apoĭ desagiĭ plini şi-ĭ deşertă în una dintre gropi.

Atât a fost greŭ. După-ce s-a îmbărbătat unul, s-aŭ pornit şi ceĭ-l-laţi, la început cam cu de a sila şi apoĭ din ce în ce maĭ pe grăbite. Femeile nu se depărtaseră âncă cu turmele şi cu copiiĭ când gropile eraŭ în bună renduială, şi Părintele Luca stetea cu inima împăcată în mijlocul luminişuluĭ şi-ĭ îndruma pe oameniĭ, care acum ascultaŭ glasul luĭ.

Bran alesese luminişul tocmaĭ pentru-că era bine adăpostit, o făşie lungă şi maĭ largă spre vale, de unde se aştepta năvala.

Privind locul de la deal, la dreapta era o rîpă stâncoasă, pe care chiar şi ceĭ maĭ sprinteni dintre munteni numaĭ cu multă opintire ar fi putut s-o urce. La stênga locul era aproape şes, dar în mare parte roviniş acoperit cu feregă mare şi cu mânzoc înalt şi stufos. Și din o parte şi din alta drumul maĭ era apoĭ închis şi prin copaciĭ resturnaţi, pe care îĭ tăiaseră pentru colibi.

«Maĭ resturnaţĭ copaci şi spre vale, ca să-ĭ încurcaţĭ şi acolo,—le ȡise preotul, şi peste puţin toată lumea porni la cale.

Rĕmăseseră ’n luminiş vre-o şase sute de Muntenĭ, bĕieţi, moşnegi şi oameni în putere, între care vre-o opt-ȡecĭ aveaŭ arcurĭ, eară ceĭ-l-alţĭ eraŭ înarmaţĭ cu ghioage, cu îmblăcitori, cu să-curi şi numaĭ puţini cu suliţe făcute ca a luĭ Răciulete pentru urşi şi pentru mistreţi. Pe când ceĭ cu securile tăiaŭ copaciĭ, alţiĭ trăgeaŭ copaciĭ rĕsturnaţĭ ici la dreapta, colo la stânga, ca să-ĭ aşede ’n şir îndesat, toate în grabă nervoasă, făcând larmă zădarnică, împedecându-se uniĭ de alţiĭ şi tremurând ceĭ maĭ mulţĭ de frică.

Cu cât maĭ mult înaintaŭ înse pregătirile, cu atât maĭ cu chibzuială se urma lucrarea, şi ’n cele din urmă preotul nu maĭ avea nevoie să strige pentru-ca toţĭ să-l audă.

«Mare minune ar fi, — grăĭ Răcĭulete, — dac-ar maĭ cuteza să se apropie».

Ivit o dată într-un cap, gândul acesta trecù din om în om, şi în curênd nu-ĭ maĭ venia nicĭ unuia să creadă, că poate cine-va în lumea a-ceasta să facă încercarea nebunească de a rĕsbi prin copaciĭ rĕsturnaţi, de a trece prin rovinile fără de fund orĭ de a urca rîpa ce dă-n prăpăstiĭ adânci. Atât de bine adăpostiţĭ se sîmţiaŭ, încât nu puteaŭ să înţeleagă, cum adecă şi de ce oameniĭ aceia, cărora nu Ie făcusără nicĭ un rĕŭ, să se năpustească asupra lor.

Pe înserate dar, când se iviră prin desişul din vale cele dântâiŭ capete, poiana rĕsună de chiote, în care mânia se amesteca cu un fel de voie bună.

«Potoliţi, — strigă Vineş, — şi cu capul la loc».

«Arcaşiĭ înainte! — le ȡise preotul. — Daţi-vĕ după copaci şi nimenĭ să nu tragă fără folos. Să vedem ce fac şi cum vor să ne apuce».

Grăind aceste, Părintele Luca se trase spre partea de la deal a luminişuluĭ şi se opri la marginea pădurii.

«Răvarsă, Doamne, puterea ta, — grăĭ apoĭ ridicând dreapta spre cer, — şi mĕ învredniceşte să împart binecuvântarea Ta. Fiiĭ Teĭ suntem cu toţiĭ: dă-ne tăria rĕbdăriĭ, dacă vreĭ să ne cerţĭ uniĭ prin alţii. Ai teĭ suntem, Doamne, şi ţie ne dăm jertvă!»

«Potoliţĭ, potoliţĭ! — strigă bĕtrânul Vineş, care stetea nemişcat în mijlocul luminişuluĭ, faţă în faţă cu năvălitoriĭ din ce în ce maĭ numeroşi şi din ce în ce maĭ lărmuitori.

Sosiţĭ rêndurĭ-rêndurĭ la copaciĭ resturnaţĭ în calea lor, eĭ se ’ndesuiaŭ din ce în ce maĭ rĕŭ pe ângusta muche a rîpei. Fiind prea mulţĭ pentru un loc atât de strîmt, se împingeaŭ uniĭ pe alţiĭ certându-se în gura mare între dînşii. Câţiva voiră să apuce la stânga, unde locul se lăr-gia, dar după doi, treĭ paşĭ simţiră, că se cufundă şi săriră speriaţĭ înapoĭ. Isbindu-se aceştia de alţiĭ, se stîrni o ’nvălmăşeală, în care maĭ mulţĭ dintre ceĭ de pe muchea rîpeĭ perdură pământul de sub picioare şi se rĕsturnară în prăpăstie.

Dar oamenĭ rĕsturnasără copaciĭ în drumul lor, şi tot oameni eraŭ şi eĭ: n-aveaŭ de cât să puie mâna şi să-ĭ dee la o parte. Era, ce-ĭ drept, maĭ uşor să-ĭ rĕstorn! când nimenĭ nu te opreşte de cât să-ĭ daĭ la o parte când alţiĭ nu te lasă, dar dincolo de copaci era grâu şi meiu, şi câţĭ încăpeaŭ puseră mâna, ca să-şĭ facă drum.

Până aĭcĭ Munteniĭ priviseră stând liniştiţĭ. Acum arcaşiĭ începură să tragă.

Nu le era greŭ să nimerească, fiind-că săgeata, dată-n desime de oamenĭ, întră ’n carne vie orĭ-şĭ unde ar fi căȡut. Loviţĭ eraŭ înse tot ceĭ din rendul ânteiu, care puseseră mâna, şi cel lovit o dată nu-şĭ maĭ căuta drum înainte, ci orĭ cădea în picioarele celor-lalţĭ, orĭ se dedea văie-tându-se la o parte, ca să facă loc pentru alţiĭ.

Era învederat, că cu cât maĭ mult vor sta în loc, cu atât maĭ mulţĭ aŭ să fie loviţi; eĭ inundaŭ deci cu graba desnădăjduiriĭ, împedecân-du-se uniĭ de alţiĭ şi trecând fără de milă peste ceĭ rĕniţi.

«Haida! — haida!—strigă Răcĭulete când vĕȡu, că eĭ vor să treacă ’n luminiş şi se rĕpeȡĭ cu suliţa întinsă la vale.

Intraţĭ în încăierare sĕlbatică şi fără de nicĭ o renduială, eĭ se rostogoliaŭ oare-cum la dreapta şi la stênga şi acum Munteniĭ îĭ împingeaŭ pe năvălitorĭ la vale, acum ear năvălitoriĭ rĕsbiaŭ înainte şi-ĭ alungaŭ pe Munteni la deal. Orĭ-şi-cât de îndârjiţĭ şi de inimoşi, apărătoriĭ eraŭ puţini; orĭ-şi-cât de mulţi, agresoriĭ nu ’ncăpeaŭ cu toţiĭ în luminişul ângust şi numaĭ rêndurĭ-rêndurĭ puteaŭ să iee parte la luptă.

Mult ar fi trebuit să ţie încăierarea, dacă n-ar maĭ fi fost la mijloc şi Moroieniĭ, care se co-borisĕră încetul cu încetul, trecuseră valea şi-ĭ apucaseră pe năvălitorĭ pe la spate.

O spaimă zguduitoare îĭ cuprinse pe toţĭ când auȡiseră în dosul lor sunetul buciumuluĭ, şi ca ĭeşiţĭ din fire o rupseră la fugă care cum îĭ tăia capul în clipa de spaimă, uniĭ aventându-se în prăpăstie, alţiĭ dând peste rovine; ceĭ maĭ mulţĭ buind orbiş în vale.

«Opriţi-vĕ! Staţĭ pe loc! — Lăsaţi-ĭ să fugă! — strigă preotul din rĕsputerĭ.

Intraţĭ înse odată în vultoarea lupteĭ, Munteniĭ se ’ndârjiseră şi nu maĭ eraŭ în stare să se stăpânească, loviaŭ fără de milă şi ’n fugariĭ des-nădăjduiţi, şi ’n rĕniţiĭ neputincioşi şi goniaŭ turbaţĭ la vale.

Preotul sună bucĭumul de rugăciune, dară ear nu maĭ asculta nimenĭ glasul luĭ.

«La adăposturile de iarnă! — strigă Căbune.

«La adăposturĭ! — La adăposturĭ!» — repetară cu toţiĭ, şi peste puţin sgomotul abia se maĭ auȡia din depărtare din ce în ce maĭ mare, eară preotul stetea singur cu rĕniţiĭ şi cu morţiĭ în luminişul deşertat pe o clipă. Numaĭ pe o clipă înse, căcĭ în clipa următoare el se umplu de femeĭ, care, vĕȡênd fuga năvălitorilor, coborĭ-seră ’n grabă mare şi se risipiră văicărindu-se şi blestemând, ca să-şĭ caute fie-care omul printre ceĭ morţĭ orĭ rĕniţi.

Văicărelile aceste eraŭ mal înfiorătoare decât rĕcnetele de mânie ale încăierăriĭ acum sfirşite, şi Părintele Luca-şĭ acoperi faţa cu amêndouĕ mânile, ca să nu vadă, cum femeile înfuriate se năpustesc asupra rĕniţilor remaşĭ pe câmpul de luptă.

«S-a făcut! La adăposturi! — strigă Moroiŭ, care se ivi din vale cu o parte din oameniĭ luĭ. — Ne coborîm cu toţĭ în vale!»

Preotul alergă uşurat spre dînşiĭ.

«Maĭ ânteiŭ, — grăĭ dînsul, — avem să ne facem datoria către ceĭ morţĭ şi către ceĭ rĕniţĭ.»

«Iĭ omorîm!» — strigară cîţĭ-va.

«Răniţi! sunt, ca morţiĭ, în paza luĭ Dumneȡeŭ, care n-a voit să-ĭ peardă, ci numaĭ să-ĭ certe. Pretutindeni e Dumneȡeŭ şi toate le vede: el v-a ajutat şi el vĕ cere să aveţĭ milă către ceĭ ce vĕ cer milă.»

O tăcere adâncă urmă ear după vorbele luĭ.

«Iĭ vom îngrijĭ,— urmă el peste puţin, —şi vom trage de la gura copiilor noştri, ca să-ĭ hrănim. Care vor muri, morţĭ aŭ să fie, dar nu din vina noastră; ear pe ceĭ ce vor scăpa, îĭ vom lăsa să se ducă la aĭ lor, ca să ducă veste bună despre noi».

«Bine cuvêntat să fie numele Domnuluĭ!» — grăiră oameniĭ şi se risipiră să-şĭ facă datoria — ' spre mângâierea sufletească a Părinteluĭ Luca.

II.
Infrăţirea.

«Haida! haida!»—striga Bodea trecênd ca o nălucă printre cetele călăreţilor speriaţĭ din somn şi culcând la pămênt pe ceĭ ce ’ndrăzniaŭ să i se pună ’n cale.

Gonind aşa pe nimerite, el se depărta din ce în ce maĭ mult de dealuri, dar numaĭ înainte putea să meargă, căcĭ Ia dreapta avea pădurea, la stênga se urma cociocul din ce în ce maĭ lat, ear în urmă se auȡiaŭ bătăile copitelor şi sbie-retele sălbatice ale călăreţilor.

Abia de tot târȡiŭ se desfăcu din cocioc un rîuleţ cu apă limpede şi lină, peste care Bodea putù să treacă la stânga. Intorcându-se ear spre munţi, el se perdù peste puţin într-un răchitiş, în care nu maĭ putea să fie urmărit, şi armăsarul plin de spume dete el de el maĭ ântâiŭ în treapăt maĭ potrivit, apoĭ în pas domol.

Trecuse şi prin aceasta, şi abia acum ajunse Bodea să se uite maĭ cu din adins la buzduga-nul, pe care-l ţinea ca pe o armă sfinţită în dreapta luĭ.

Luna plină nu era âncă ridicată la meaȡă-ȡi şi trecea tăcută peste ’ntinsul ceruluĭ de-o proaspătă săninătate. Razele eĭ se restrângeaŭ scân-teiând în pietrele nestimate, cu care era împodobit buzduganul.

Nu, aşa ce-va nu maĭ văȡuse Bodea.

«Âsta, — îşĭ ȡise el, — nu e armă, ci semn de stăpânire luat, pradă nestimată, de la cine ştie cine!»

Și, ridicându-şĭ buzduganul, el se simţia mare şi nebiruit de puternic.

Ear nu maĭ era însă în stare să-şĭ dee seamă, unde se află şi încotro merge. Munţiĭ nu se maĭ vedeaŭ. Trecea după toate semnele prin o luncă largă, căcĭ pe jos era nisip, pe ici pe colo pietriş, din când în când câte un trunchiŭ de copac rĕsturnat fie de bĕtrâneţe, fie de vânturi, fie de rĕvărsările rîuluĭ şi putred acum de întraŭ copitele caluluĭ prin el.

Trecuse mieȡul nopţiĭ, când el eşi din nou la lărgimea luminată de lună. Un rîu risipit peste o albie lată se vărsa la dreapta scânteind pe ici pe colo în bĕtaia radelor viĭ, şi pe ţermuriĭ luĭ, atât la deal, cât şi la vale, ear se vedeaŭ focuri risipite în şiruri lungi.

El îşĭ dete seamă despre desfăşurarea culmilor, peste care trecuse.

«Ăsta e rîul ce iese prin strîmtorile de la capul coasteĭ, — îşĭ ȡise apoĭ: — pe aĭcĭ trebue să apuc, ca să ies la Leaota şi să cobor apoĭ la peşteră».

Nu putea să-şĭ dee seamă despre depărtarea, la care se află, dar ştia, că trebue să-ĭ fie lung drumul şi că are să rĕzbească printre duşmani până lâ Leaota. El descălecă dar, ca să maĭ rĕsufle şi el, şi calul.

Vântul se pornise şi batea ca peste poienele munţilor, din ce în ce maĭ aspru şi maĭ iernatic. Era par-că peste putinţă, că după dulceaţa dileĭ trecute să urmze sub cerul senin şi văratic asprimea ierniĭ grele; şi totu-şi, înspre revărsatul zorilor de ȡĭ de o dată se porni ceaţa de a lungul văiĭ largi, ear dimineaţa, când Bodea porni pe prundiş la deal, începură să fluture prin aier fulgiĭ purtaţĭ de vântul din ce în ce maĭ puternic.

Putea acum să treacă nesupărat de nimenĭ în-nainte, căcĭ pe asemenea timp nu maĭ ies nicĭ lupiĭ din vizuinile lor. Se cernea zăpada din ce în ce maĭ măruntă şi maĭ deasă. Măcinată de-gerul crâncen şi de viscolul desfrânat, ea resbia prin piele şi prin carne până la măduva oaselor. Putea să înainteze nesupărat de nimenĭ, dacă, maĭ e cu putinţă, ca omul să treacă întreg şi nevătămat şi prin asemenea urgie neîmblânzită a ceruluĭ. Ici calul îĭ luneca peste apa îngheţată ’n pripă, colo el rĕsbia găfăind prin troieni îngrămădiţĭ la adăpost, şi pretutindeni vântul şi din faţă, şi din laturi, nicăiri adăpost, nicĭ o clipă de rĕsuflare maĭ uşoară.

Gândul luĭ era cu toate aceste dus pe la fraţiĭ luĭ, pe care îĭ ştia rĕmaşĭ în poienele deschise, fără de adăpost şi fără de hrană, şi orĭ-şi-cât de mult ar fi iubit pe Frăţior al luĭ, îl zoria, mereŭ îl zoria.

Trecea din când în când peste leşurĭ înţepenite de ger, dar nicĭ el nu se maĭ scârbia, nicĭ Frăţior nu se maĭ dedea sforăind la o parte gândul luĭ îl ducea în poienele cutrierate de urgia viscolirii.

Dar ce putea el să le facă? Cum ar fi putut să le dee vre-un ajutor!? — Nu se maĭ întreba voia să fie cu dînşiĭ!

Trecea, om sleit de puterĭ, prin faţa colibilor adăpostitoare şi-şĭ aducea cu înduioşare aminte-de copila cu mari ochi albaştri şi de filele petrecute în îngrăditura de sub stâncă, dar îl zoria mereŭ pe Frăţior, luĭ atât de scumpul tovarăş şi neobosita luĭ scăpare.

Eară fraţiĭ luĭ şi tatăl luĭ cel bun şi muma luĭ cea duioasă stăteaŭ mângâiaţĭ în sufletele lor sub acoperişurile adăpostitoare, purtaŭ grijă de rĕniţĭ şi-ĭ mulţumiaŭ în fie-care clipă luĭ Dum-neȡeŭ, care se ’ndurase a le arăta calea spre vetrele lor maĭ înainte de a se fi înfundat drumurile.

El era perdut pentru toţi; luĭ nimenĭ nu îĭ maĭ purta grije; pe dînsul nimenĭ nu-l maĭ aştepta; la el nimenĭ nu se maĭ gândia: scos era din rândul celor viĭ, şi Părintele Luca nu-l maĭ avea nicĭ el decât în rugăciunile luĭ.

O minune de necreȡut le era dar tuturora când el se ivi în dimineaţa ȡileĭ de a doua despre coasta acoperită cu zăpadă proaspătă şi curată, şi toţĭ alergară să vadă eĭ însi-şĭ cu ochiĭ lor şi se opriră cuprinşi de sfială religioasă în preajma luĭ.

Călare ’n albul nemărginit al zăpeȡilor pe armăsarul luĭ negru ca pana lucioasă a corbuluĭ, ţiind în mâna dreaptă buzduganul strălucitor, cu faţa suptă şi sleită, cu ochiĭ măriţĭ şi plini de lacrămi, maĭ mult umbră de om decât fiinţă vieţuitoare, el părea o arătare cerească, de care nimenĭ nu era vrednic să se apropie.

«Mărit şi lăudat este Dumneȡeul nostru!»—grăĭ dînsul ridicându-şĭ ochiĭ spre cer.

«Deapururea mărit şi lăudat!» — rĕspunseră cu toţiĭ plecându-şĭ capetele.

Părintele Luca înainta ca ’n aiurire câţi-va paşĭ spre el, apoĭ se întoarse spre maica preu-teasă, care rĕmăsese ca ’nmărmurită în pragul caseĭ.

«Femee, bucură-te!»—strigă el cu glas limpede.— Eată fiiul tĕŭ, pe care părintele a toate l-a păȡit şi ţi-l-a ales dintre ceĭ maĭ aleşi, ca să mângâie printr-însul turma sa».

Bodea descălecă, cuprinse cu amêndouĕ braţele gâtul armăsaruluĭ, care-l purtase atâta timp şi-l scăpase de atâte primejdiĭ, şi începù să plângă ca un copil greu-certat, şi plângeaŭ cu toţiĭ împreună cu dînsul.

«Ah, mare e puterea luĭ Dumneȡeŭ! — strigă el, — şi nu e în lumea aceasta suferinţă prea măre pentru omul ce se raȡĕmă cu credinţă tare şi nestrămutată în bunătatea luĭ!»

Intorcându-se spre tatăl-sĕŭ şi spre mumă-sa, el le cerù cu capul plecat iertare pentru filele grele, prin care trăcusără în urma nesocotinţeĭ luĭ, şi le sărută mâna cu fiiască supunere în vreme ce mulţimea se uita la el ca la un sfînt.

Intrat în casă, el căȡu în genunchi la picioarele preotuluĭ şi-ĭ ȡise: «Ascultă, Părinte, iartă şi bine-cuvintează!»

Timp îndelungat aŭ stat împreună numaĭ eĭ singurĭ, fiiul făcând mărturisire despre ispitirile, prin care a pus virtutea fiiuluĭ sĕŭ.

«Nemărginită e, Doamne, îndurarea ta!» — ȡise el cu inima uşurată, când fiiul sĕŭ îĭ spuse, cum copila cu ochiĭ albaştri s-a ivit la marginea zăvoiuluĭ ţiind armăsarul de căpăstru. — Și ce s-a făcut ea?» — întrebă apoĭ cu inima încleştată.

Bodea îĭ spuse, cum s-a oprit şi a trimis-o la muma eĭ.

«Mare eşti, Doamne, bun eşti, Părinte, şi ‘nemărginită e purtarea ta de grijă! — strigă preotul cu inima âncă maĭ uşurată.

Urmându-şĭ apoĭ fiiul mărturisirea, el descrise în vorbe puţine, dar bine alese grozăviile celor douĕ nopţi.

«Puternic eşti, Doamne, şi neasemănat de aspru în dreptatea ta! — «ȡicea preotul. — Puternic eştĭ!» — repeta la fie-care pas făcut de fiiul sĕŭ.

«Adevĕrată e mărturisirea mea, — grăĭ Bodea în cele din urmă, — şi nicĭ un gând ascuns nu-mĭ păteaȡă sufletul; nefăţărită îmĭ este căinţa şi nestrămutată hotărîrea de a stărui în căile Domnuluĭ: Treci, Părinte, cu vederea neputinţele mele, iartă păcatele mele şi mĕ bine-cuvintează».

«Nu sunt eŭ vrednic să judec faptele, pe care numaĭ după rânduirea luĭ Dumneȡeŭ şi numaĭ cu a luĭ ajutor aĭ putut să le săvîrşeşti, — îĭ rĕspunse preotul. — De la Domnul e mântuirea ta: ascultă glasul inimiĭ tale, căcĭ prin inimă-l povăţueşte el pe fie-care după vrednicia luĭ».

Puind apoĭ dreapta în creştetul fiiuluĭ sĕŭ, el închise ochiĭ şi urmă rostind vorbele încet şi rĕspicat: Unealtă oarbă şi nemernică sunt, împărate a toată suflarea: rĕvarsă prin mine îndurarea ta asupra acestui fiiŭ căit al tău, primeşte jertfa luĭ de sine şi luminează mintea luĭ, des-chideĭ inima şi fă-l vrednic să ducă la îndeplinire voinţa ta».

«Deapururea preamărit e Domnul!» —grăĭ Bo-dea şi se ridică ’n picioare.

Sufletele amêndurora eraŭ pline de un simţământ de alinare şi luminate de fericirea, pe care aĭcĭ în lumea aceasta nu poate s-o guste de cât omul lepădat cu desăvîrşire de sine şi împăcat în cugetul luĭ.

Și totu-şĭ o durere grea le ’ntuneca viaţa: Bodea nu maĭ putea să fie urmaş în preoţie al tatăluĭ sĕŭ. N-o ȡisese nicĭ unul, nicĭ altul aceasaB şi nicĭ nu s-ar fi încumătat s-o ȡică, dar le era amêndurora de sine înţeles, că Dumneȡeŭ nu îndrumează spre fapte săvîrşite cu încruntare bĕrbătească pe ceĭ aleşi de dînsul în rândul mijlocitorilor iubiriĭ luĭ.

Și nicĭ că maĭ era îndreptat gândul luĭ Bodea spre părinteasca blândeţă a preoţieĭ.

Inăsprită prin marile sguduirĭ ale ȡilelor trecute şi întărită prin faptele bărbăteşti ce sevîr-şise, inima luĭ nu se maĭ muia în faţa suferinţelor trecătoare, ci se umplea de o îndârjită pornire spre faptă. Isvorul a toate relele nu maĭ era în gândul luĭ soarta oarbă, ci nesaţiul şi nesocotinţa omuluĭ lăsat în voile luĭ. Lovit are să fie mereŭ şi fără de cruţare, biciuit şi strîns cu străşnicie în frâu, stăpânit cu mâna sdravănă are să fie omul de a pururea pornit spre fără de lege.

Cu senină mulţumire sufletească primi dar vestea despre încăierarea din luminiş, şi jalea îl cuprinse numaĭ când află, că între morţĭ a fost şi Vineş, înţeleptul bĕtrân, la vatra căruia atâte inimi tinere s-aŭ încălȡit.

« Ah! fiare sălbatice! stîrpituri desbrăcate de firea omenească!»—strigă el revoltat în toată fiinţa, luĭ.

Vĕȡênd dar purtarea de grijă a învingătorilor pentru duşmaniĭ lor rĕniţi, el nu se maĭ înduioşa.

Inţelegea, ce-ĭ drept, că aşa trebue să fie. De-opotrivĕ cu fiarele sĕl-batice ar fi fost şi eĭ, dacă i-ar fi omorît orĭ iar fi lăsat pradă fiarelor sciatice. Bine făceaŭ, alt-fel nu puteaŭ să facă şi el se simţia înălţat şi maĭ apropiat de Dumneȡeŭ ştiindu-se carne din carnea lor şi sânge din sângele lor. Cu toate aceste un zîmbet bat-jocoritor se ivi pe buzele luĭ.

«Mare e vîrtutea voastră!—le ȡise el.— Ceĭ maĭ vrednici şi maĭ iubiţĭ dintre aĭ voştruaŭ rĕmas morţĭ pe câmpul de luptă orĭ zac slutiţĭ pe patul de suferinţe; văduvele cutrieră câmpul pustiŭ bocindu-se amarnic, şi copiiĭ rĕmaşĭ fără părinţĭ umblă cerşind de la prag la prag; staţĭ tremurând pe frică şi priveghiând cu neadormire, pentru-ca nu cum-va o nouă năvălire să vĕ găsească nepregătiţi: nu vĕ temeţĭ voi, că oameniĭ aceştia, pe care îĭ hrăniţĭ trăgând bucata de la gurile voastre şi ale copiilor voştri, întorşi la aĭ lor, vor veni iar, ca să rĕpească şi puţinul ce vi-a maĭ rĕmas!?»

«Să vie! — îĭ se rĕpunse.— Cu atât maĭ dreaptă are să fie mânia noastră, şi cu atât maĭ cu prisos vor fi certaţĭ prin braţele noastre!»

«'Nu, — le ȡise el, — Lacrĕmile văduvelor şi ale orfanilor ard pământul, pe care cad, de nu maĭ rĕsare iarba pe el, şi voi, care aţĭ primit cu binecuvântarea cerească sarcina de a purta grija de femeile voastre şi de copiiĭ voştri, căleaţĭ legea, dacă vĕ puneţĭ viaţa în primejdie: numaĭ nouă celor ce nu lasă ’n urmă nicĭ văduve, nicĭ orfani ni se cuvine să intrăm în luptă pentru apărarea părinţilor şi a fraţilor noştri».

Gândul acesta era atât de luminos, încât toţĭ îl primiră ca îndrumare pornită din cer.

Nu se poate, în adevăr, jertvĕ de sine maĭ frumoasă şi maĭ plăcută luĭ Dumneȡeŭ decât să te lepeȡĭ de mulţumirile lumeşti şi să-ţĭ daĭ toată viaţa pentru apărarea celor ce împlinesc voinţa tatăluĭ ceresc purtând grijă de copiiĭ lor. Cuprinşi de o însufleţire fără de seamăn, juniĭ alergară la Bodea şi-l rugară să se pună în fruntea lor şi să-I ducă orĭ-şi-unde va voi el.

Eraŭ numaĭ cinci-ȡecĭ şi opt, dară Bodea ştia atât, de bine, că puterea n-o dă numărul, ci ho-tărîrea bărbătească.

«Nu vĕ cer să muriţĭ apărând pe părinţiĭ şi pe fraţiĭ voştri, căcĭ a muri nu e greŭ, — le ȡise el. — Vĕ întreb: sunteţĭ orĭ nu gata să trăiţĭ pentru neamul vostru, cel maĭ ales dintre toate neamurile aruncate de soartă pe pământul acesta, să vĕ gândiţĭ în toate clipele vieţiĭ noastre numaĭ la binele luĭ şi numaĭ mărirea luĭ s-o rîvniţi?

«Suntem gata!» — strigară eĭ într-un glas.

«E neînduplecată hotărîrea voastră!?»

«'Neînduplecată!»

«Sunteţĭ gata să vĕ legaţĭ cu jurământ?»

«Jurăm!—Jurăm!» — strigară eĭ.

«Daţi-vĕ bine seamă despre legătura, în care întraţĭ, despre sarcina ce primiţĭ şi despre jertva ce aduceţĭ, — urmă Bodea. — Vĕ împăcaţĭ voĭ cu gândul, că, întorcându-vĕ obosiţĭ orĭ poate chiar rĕniţĭ din luptă, n-o să aveţĭ soţiĭ, care să vĕ mângâie, nicĭ copiĭ, care să vĕ înveselească!?»

«’Ne împăcăm!» — strigară eĭ.

Mumele începură să se bocească par-că şi-ar fi vĕȡênd copiiĭ duşi la pĭerȡare.

«Copiiĭ, — grăĭ preotul, — nu sunt stăpâni pe vieţele lor, şi nicĭ lor nu li se cuvine să le dee, nicĭ tu nu aĭ căderea de a le primi».

«Duceţi-vĕ, — le ȡise Bodea, — staţĭ treĭ ȡile de a rândul nemâncaţi, mărturisiţi-vĕ părinţilor voştri, cereţĭ binecuvântarea preotuluĭ vostru, şi acela, care va fi rĕmas tare în hotărîrea luĭ, să fie în noaptea dileĭ de a treia în luminişul pătat de sânge, la mormântul nouă tuturora neuitatuluĭ Vineş».

«Fiiule, — grăĭ preotul după-ce juniĭ se risi-piră, — ceruluĭ numaĭ jertva curată şi adusă cu toată inima îĭ este plăcută. Nu e îndoită inima ta? nu e rĕnit sufletul tău? — N-o să te căieşti nicĭ o dată de a fi adus jertva aceasta?».

Bodea înţelese vorbele tatăluĭ sĕŭ, şi copila cu mari ochi albaştri se reivi în gândul luĭ, dară el n-o vedea în oase şi carne, ci ca pe o sfîntă perdută în alte lumi.

«Nu ştie nimenĭ astă-ȡĭ care-ĭ vor fi mâne îndemnurile inimiĭ, — rĕspunse el, — Omul îşĭ ia hotărîrile după pornirile clipeĭ, în care se află, eară virtutea bĕrbatuluĭ e stăpînirea de sine în statornicia voinţei. Dar, — adăogă peste puţin, — maĭ am treĭ dile, ca să mĕ luminez»..

Treĭ ile lungi şi petrecute în cucernică rĕs-gândire maĭ avea.

In timpul acestor ȡile el nu vedea de cât suferinţele grele ale semenilor sĕĭ şi primejdiile mari, de care eraŭ împresuraţĭ în fie-care clipă, îşĭ reamintea leşurile risipite pe câmp, stafiile încă vieţuitoare, desfrâul desnădăjduiriĭ, urgia vişcoluluĭ, şi o adâncă jale îl cuprindea când se gândia la ceĭ rĕmaşĭ âncă în poienele troienite, fără de adăpost şi fără de hrană.

Scăpat prin o minunată potrivire a întâmplărilor din atâte primejdiĭ, el îşĭ sopotia viaţa de acum nu ca urmare a celeĭ de maĭ nainte, ci ca dar din prisos, pe care are să-l păstreze cu sfinţenie pentru binele tuturora. Siluĭndu-se pe sine însu-şi, el ajunsese să trăiăscă maĭ mult cu sufletul de cât cu trupul, nu maĭ doria nimic pentru sine, şi fiinţa luĭ întreagă era străbătută de o senină şi luminoasă fericire, când se gândia pe sine alergând în fruntea ceteĭ sfinte şi luptând fără de rĕgaz, ca să stîrpească rĕŭl şi să ocrotească pe ceĭ neajutoraţi.

«Cai! — le ȡicea el celor stăpâniţĭ de ace-la-şĭ gând, — caĭ să vă, căutaţi, căcĭ prin mijlocul lumiĭ înrăutăţite numaĭ călare se poate rĕsbi.

Vântul se potolise, noriĭ se risipiseră, şi ’n noaptea ȡileĭ de a treia, când juniĭ urcară ’n luminişul tăcut, luna ear trecea pe cer înseninat şi maĭ vârtos limpede rĕvărsându-şĭ radele asupra zăpezilor scănteetoare.

Se adunaseră la mormântul luĭ Vineş patru-ȡecĭ de inşi, toţĭ călări. Ceĭ-lalţĭ se rĕsgânȡiseră fie pentru-că nu eraŭ în stare să stee nemâncaţĭ treĭ ȡĭle de a rândul, fie pentru-că nu puteaŭ să-şĭ părăsească părinţii.

«Descălecaţĭ şi puneţĭ mânile pe crucea de la căpătâiul mormântuluĭ», — le ȡise Bodea puind mâna pe cruce.—Ei descălecară şi se ’ngrămădiră împregiurul crucii.

«Diceţĭ după mine, — urmă el apoĭ. —Jur să mĕ leg frate de cruce, — să nu mĕ despart nicĭ o dată de fraţiĭ meĭ, — să n-am nicĭ un gând ascuns în faţa lor, — să răbd alăturea cu dînşiĭ toate nevoile, — să intru dimpreună cu dînşiĭ în foc şi ’n apă, — să mĕ supun fără de şovăire căpetenieĭ noastre, — să nu rîvnesc la averi lumeşti, — să nu cruţ pe ceĭ răĭ, — să ajut pe ceĭ neputincioşi, — să păzesc legea creştinească, — şi să nu fac nimic fără de binecuvântarea preotuluĭ rînduit mie ca păstor sufletesc».

Rostite cu glas tare, rar şi rĕspicat de dînsul şi repetate de dînşiĭ într-un glas tare, vorbele rĕsunară departe în liniştea nopţiĭ geroase.

«Voinţa luĭ Dumnedeŭ să se împlinească!» — maĭ adăugă el.

«Deapururea sfîntă!» —răspunseră dînşiĭ.

III.
Dragosloavele.

Umilit şi ruşinat, Bran era hotărît să urmeze drumul spre Capu-Coasteĭ, dară ceĭ maĭ mulţĭ dintre puţiniĭ oamenĭ, care maĭ rĕmăseseră la gropile deşerte, ţineaŭ să se întoarcă cu merindea la vetrele lor. A fost dar nevoit să urce ear în poiene.

Muncit înse de gândul, că numaĭ din vina luĭ Bodea a fost lăsat în voia sorţiĭ, el nu maĭ putea să se întoarcă la aĭ sĕĭ şi în culmea Leaoteĭ stătea cu inima îndoită, dacă e să se ducă la Cândeştiĭ, care aşteptaŭ sub Scărişoara, cu puţiniĭ ce maĭ eraŭ gata să-l urmeze, orĭ să treacă la Ursan, ca să-l iee şi pe dînsul cu aĭ Iui.

Incercarea de a-l scăpa pe Bodea trebuia neapărat s-o facă: viaţa toată şi-ar Ii făcut altfel mustrări amarnice.

Tot atât de amarnice i-ar fi fost înse mustrările şi dacă încercarea, făcută în pripă, ar fi rĕmas şi de astă-dată zadarnică. El coborî dar spre trecătoare, ca să iee înţelegere cu Ursan.

Luĭ Ursan nu-i era de loc să părăsească gura trecătoriĭ.

Strîmtoraţĭ din vale, unde îndesuiala era mare şi lipsa de hrană ajunsese nesuferită, fugariĭ făcuseră în douĕ rânduri încercarea de a se în-toarce ear la lărgime, şi Munteniĭ, mândri de a-ĭ fi respins, ţineaŭ morţiş să nu le lase drumul deschis.

Aflând dar, că n-a reuşit încercarea de a închide strîmtoarea de la Capu-Coasteĭ şi că astfel nu maĭ aŭ nicĭ un rost silinţele lor, eĭ se turburară şi luară lărmuind hotărîrea de a se întoarce şi dînşiĭ la vetrele lor.

«Maĭ bine puţinĭ şi inimoşĭ decât mulţĭ şi cu gândul împărţit, — grăĭ Bran, care după cele petrecute în valea Riuluĭ Alb se temea maĭ mult de aĭ seĭ decât de duşmani. — Să vie numaĭ cine vrea cu toată inima, ear cei-lalţĭ să plece în ştirea Domnuluĭ, ca să nu ne maĭ încurce».

Dintre aĭ luĭ Bran şi dintre aĭ luĭ Ursan împreună maĭ remăseră numaĭ vre-o sută şi treizeci de oamenĭ, şi nicĭ măcar pe aceştia nu puteaŭ să-ĭ iee pe toţĭ cu dînşiĭ.

Dacă, părăsind eĭ gura trecătoriĭ, fugariĭ se întorceaŭ la locurile lor de maĭ nainte, ear era tăiat drumul între Păpuşa şi poienele Bucegilor şi Ursan nu se maĭ putea întoarce cu aĭ sĕĭ.

Ei hotărîră dar, ca Mateiaş, un fel de Răcĭulete, om-mărunt, sprinten şi isteţ, să remâie.cu cinci-ȡecĭ de oameni de a supra strîmtorilor din vale, câ să ţină trecerea deschisă.

«Mare nevoie n-ar fi de asta, — grăĭ Bran, — căcĭ mĕ întorc eŭ aĭcĭ în gura trecătoriĭ şi aĭcĭ o să iernăm noĭ cu ajutorul luĭ Dumneȡeŭ».

Seara, când în luminişul bine adăpostit se por-nia încăierarea, Bran şi Ursan eraŭ âncă tăbă-rîţĭ în gura trecătoriĭ luminate de focuri multe şi mari de aĭ fi credut, că miĭ de oameni se încălzesc şi frig berbeci la ele.

Cu toate aceste în revărsatul zorilor de ȡi, când eĭ se pregătiaŭ de plecare, fugariĭ ear se iviră prin apropiere.

Deşi hotărîseră să părăsească gura trecătoriĭ, le era peste putinţă să plece.

Iĭ apucase de odată o mânie oarbă, şi nu e nimic maĭ sucit decât omul ajuns la îndârjire: le vede toate de a ’ndoasălea şi le face toate pe apucate.

Diceaŭ că pleacă, dar îşĭ maĭ făceaŭ de lucru; diceaâ că nu maĭ ţin să ’nchidă trecerea, dar săriaŭ cu toţiĭ ca muşcaţĭ de şarpe ’n picioare îndată ce se ivia pe ici pe colo câte o barbă sbîrlită ĭeşind din dosul vre-unuĭ brad bĕtrân.

Și tocmaĭ Bran cel atât de grăbit maĭ nainte era acum cel maĭ zăbavnic.

Iĭ era luĭ de Bodea, dar maĭ mult îĭ era de aĭ seĭ, pe care îĭ ştia risipiţĭ prin poiene, şi cu cât maĭ mult se gândia, cu atât maĭ vîrtos se încredinţa, că nicăiri eĭ n-ar pută să petreacă iarna maĭ bine decât aĭcĭ, în aceste văi strimte şi adenci. Uniĭ dintre dînşiĭ îşĭ aveaŭ adăposturile parte în valea Rîuşoruluĭ, parte din colo, la peştera cea mare, unde era coliba Părinteluĭ Arie, bĕtrânul uitat de moarte, care nu se maĭ hrănia de cât cu rĕdăcini de ierburi. Eĭ nu puteaŭ să rĕsufle nicĭ în aceste văi înfundate, dacă fugariĭ treceaŭ ear spre Capu-Coasteĭ.

«Eu staŭ aĭcĭ,—îşi ȡicea el îndărătnicit,—aĭcĭ rĕmân, aĭcĭ mor; pe aĭcĭ nu maĭ trece nimenĭ câtă vreme maĭ rĕsuflu eu!»

«Da, da!—Plec, dară mĕ întorc!»—îi rĕspun-dea apoĭ luĭ Ursan, care de atâta timp nu-şĭ maĭ vĕȡŭse nevasta şi copiiĭ şi zoria mereŭ pe ceilalţi.

Pe la amiaȡă-ȡi se pomeniră cu Bunea, care venise ’n grabă mare cu Bradu şi cu Vespe, ca să le aducă vestea despre cele petrecute în luminiş şi despre întoarcerea Moroienilor la adăposturile de iarnă.

Acum nu-ĭ maĭ trecea nimănuĭ prin minte să zorească plecarea.

O bucurie ne maĭ pomenită îĭ cuprinse pe toţĭ.

Li se prefăcuse de o dată toată firea, şi fiecare se sîmţia destoinic să ţină pept cu ȡece.

«Ceea ce aŭ putut Moroieniĭ putem şi noi!»— strigară toţĭ din toate părţile şi pusără mâna pe topoare, ca să taie copaci, să-ĭ rĕstoarne rên-durĭ-rêndurĭ şi să ’nchidă trecătoarea.

In vreme-ce Mateĭaş se coborî în vale, ca să închidă şi el tot cu copacĭ rĕsturnaţĭ strîmtoarea despre Capu-Coasteĭ şi să urce apoĭ în deal, unde avea să stee de pază, buciumaşiĭ urcară ’n poiene, ca să vestească lumea, că poate să pornească la vale.

«De, nu poate nimenĭ să ştie aȡĭ cum aŭ să vie lucrurile mâne!» — elicea Bran, când Ursan zoria plecarea. — Ți-e uşor ţie, căcĭ aĭ teĭ sunt bine adăpostiţi».

Aşa aŭ trecut maĭ multe ȡile de a rêndul, dar apoĭ aŭ şi plecat peste douĕ sute de inşi spre Scărişoara, unde Candea nu maĭ avea decât vre-o şase-ȡecĭ de oameni.

Era tocmaĭ în amurgul seriĭ, când Mala s-a ivit cu calul la marginea zăvoiuluĭ şi starostele pornise cu o seamă dintre oameniĭ luĭ la vale creȡênd, că-l va fi oprit cine-va pe îndrăzneţul fugar.

Bran, Cândea şi Ursair, care cunoşteaŭ acum locurile, nu maĭ umblară cu apucături pĭeȡişe, ca să-ĭ sperie şi să-ĭ zăpăcească pe ceĭ din vale, ci ţinură toţĭ oameniĭ strînşĭ la un loc, ca să dee o lovitură sdravănă şi hotărîtoare.

«Mulţi, puţinĭ, câţĭ vor fi, — îşĭ ȡiceaŭ, — noĭ suntem maĭ tari decât dînşii».

Sosiţĭ dar la muchea surpâturiĭ, eĭ se străcu-rară la stânga, pe drumul ştiut de Bran, până din jos de adăposturile de iarnă, apoĭ se adunară cu toţiĭ în dreptul cotituriĭ, unde valea se strîm-tează.

In jos valea se lărgea, şi la dreapta văiĭ se vedea şi stânca piedişă, sub care se afla îngrăditura perdută ’n dosul rĕchiţilor. Ar fi vĕȡut, dacă n-ar fi fost prea târȡiŭ acum, chiar şi pe Bodea depărtându-se în goana armăsaruluĭ, pre-cum şi pe starostele, care plecase cu oameniĭ în urmărirea luĭ.

«Avem să-l luăm pe Bodea şi să deşertăm gro-pile Scărişorenilor, — le ȡise Bran. — Dac-ar fi să nu-l găsim pe Bodea, ne alegem ostateci, pe care-ĭ ducem cu noĭ şi-ĭ ţinem pănă-ce nu ne vor fi adus pe Bodea. — Coborîm dar pe ’nde-lete, pornim cu pas măsurat la deal şi, orĭ-şi-ce ar fi, nu ne risipim, ci rĕmânem umăr la umăr şi nu lăsăm pe nimenĭ să treacă la vale. Daţĭ cu toată puterea ’n cine ar voi să vĕ lovească; împingeţĭ înainte pe cine nu vrea să meargă; dar nu perdeţĭ timpul gonind pe ceĭ ce fug din calea noastră: avem să le facem toate iute şi maĭ nainte de a le fi venit ajutor de la vale.— Om întreg fie-care! — Haida!»

«Cu voia luĭ Dumneȡeŭ!»—îi rĕspunsără oameniĭ, şi ceata porni încetul cu încetul prin pădurea deasă la vale.

Era foarte bine chibzuită rênduiala luĭ Bran, dar lucrurile nu ies totdeauna după cum le plă-nuieşte omul.

Prin adăposturile de iarnă ale Scărişorenilor şi prin colibile de pe sub coaste eraŭ îndesuite aproape douĕ miĭ de suflete, şi Munteniĭ aveaŭ în faţa lor cel puţin şase sute de oameni destoinici de luptă, care maĭ aveaŭ destul timp, ca să se adune în fundul văiĭ şi să se pregătească.

Maĭ nainte de a fi coborît Munteniĭ în vale se stîrniră zăvoriĭ ceĭ mari şi câte-va femeĭ, prin-ȡênd de veste, începură să fugă strigând în gura mare, dar nu la deal, ci, ca totdeauna, la vale.

«Maĭ rĕpede! — strigă Bran, care le spusese să umble cu pas măsurat.

Ca luată de un vîrtej se rĕscoli mulţimea îngrămădită în valea ângustă după-ce Munteniĭ se coborîră şi se înşirară din coaste-n coaste. Femeile pornite la vale se ’ntoarsără înapoĭ şi, is-bindu-se ’n cele ce veniaŭ în urma lor, se ’n-vĕlmăşiră de aĭ fi crezut, că se ’ncşieră ’n luptă pe moarte şi pe viaţă. Nu maĭ ştia nimenĭ în cotro s-apuce, şi pădurile de dimpregiur rĕsunaŭ pline de vaietele spaimei. In faţa lor înse Munteniĭ nu aveaŭ de cât pe zăvodiĭ din ce în ce maĭ îndârjiţĭ şi afară din cale slabi, care se a-runcaŭ ca nişte lupi hămisiţĭ asupra lor şi îĭ ţineaŭ la tot pasul în loc, în cât eĭ numaĭ cul-cându-ĭ cu lovituri sdravene la pămênt puteaŭ să înainteze. Mulţimea se îngrămădia sus, în dreptul surpăturiĭ, în faţa colibeĭ luĭ Dragoslav şi pe arăturile proaspete, călcând grâul de curênd rĕsărit şi umplând valea de o larmă sălbatică.

Deşi mulţĭ înse, oameniĭ aceştia nu eraŭ de, loc porniţĭ spre luptă. Se apăraŭ cu îndârjire când se aflaŭ în strîmtorare şi nu puteaŭ să scape nicĭ cu fuga, nicĭ prin supunere umilită, dar aşa numaĭ mânaţĭ de mânie nu se avântau. Slabi de nemâncare, prăpădiţĭ de nelinişte şi rebegiţĭ de frig, eĭ steteaŭ tremurând de frică şi gata de a cădâ cu faţa la pământ.

Le era destul să-ĭ vadă pe Muntenĭ pentru-ca să înţeleagă, că eĭ caută pe Bodea, care şi la chip, şi la port, şi la purtare era la fel cu dînşiĭ. Dragoslav se ’mbărbătă dar, luă pe doi dintre aĭ sĕĭ cu dînsul şi coborî cu pas măsurat, cu capul plecat şi cu mânile pe pept spre dînşiĭ, ca să le spună cum-va, că acela, pe care-l caută, se află maĭ la vale şi că-l vor aduce.

Și tot cu capul plecat şi cu mânile la pept ste-teaŭ toţĭ în faţa Muntenilor, care se opriseră la depărtare de vre-o sută de paşĭ şi se uitaŭ cu un fel de mirare la feţele slabe şi galbene şi cu toate aseste pe ici pe colo foarte blajine şi plăcute.

Inţelegerea era aproape peste putinţă. Munteniĭ vedeaŭ însă cu ochiĭ supunerea celor ce le steteaŭ în faţă şi din gesturile luĭ Dragoslav înţeleseră, că Bodea trăeşte şi se află maĭ la vale, unde-va, şi că e gata să meargă, ca să-l aducă.

«Binecuvântat să fie numele Domnuluĭ!» — grăĭ Bran uşurat. — Noi însă, — urmă apoĭ întorcân-du-se spre Ursan, — nu putem să aşteptăm aĭcĭ. In fie-care clipă poate să le vie ajutor din vale, şi mult mĕ tem, că eĭ umblă să ne momească până ce nu le va fi sosit ajutorul. Să deşertăm dar gropile, să ne luăm pe ceĭ maĭ chipeşi ca ostateci şi să aşteptăm pe muchea surpăturiĭ, de unde ni-e deschis drumul spre poiene».

După purtările şi după toată înfăţişarea luĭ Dragoslav era om de frunte, deci unul dintre aceia, pe care aveaŭ să-l iee cu dînşiĭ. Bran îşĭ dete dar silinţa să-l facă să înţeleagă, că el nu poate să plece, ci trebue să trimită pe alt cine-va.

Neputând să-l înţeleagă, Dragoslav voi să plece dimpreună cu ceĭ doi soţĭ aĭ săi.

«Ce ne maĭ perdem timpul!? — strigă Ursan. — Să-ĭ legăm cot la cot, că vor înţelege eĭ, ce trebue să facă pentru-ca să scape».

Câţĭ-va dintre oameni ĭeşiră din rânduri şi puseră mâna pe eĭ, ca să-ĭ ţină şi să-ĭ lege.

Vaietele se porniră din noŭ, şi în mijlocul mulţimiĭ adineaoară umilite se pornĭ o mişcare năvalnică şi se ridicară la început câte-va şi apoĭ din ce în ce maĭ multe capete purtate cu îndărătnicie. O clipire din ochi a luĭ Dragoslav orĭ cea maĭ mică împotrivire a luĭ ar fi fost destul pentru-ca să-ĭ sară cu toţiĭ într-ajutor; el se lăsa însă în voile celor ce voiaŭ să-l lege şi-ĭ îndemnă şi pe ceĭ-l-alţĭ doi să remâie liniştiţĭ.

Douĕ femeĭ tinere, înalte şi cu deosebire trupeşe rĕsbiră acum făcându-şĭ drum prin mulţimea sgomotoasă şi înaintară cu pas ţeapăn şi cu capul ridicat spre Ursan, care începuse a-l lega pe Dragoslav cu o funie de teĭŭ luată în pripă de la ni;te desagĭ.

Eraŭ Luda şi Ringa, cele douĕ maĭ mari dintre fiicele căpetenieĭ, surorĭ — nu gemene, dar rupte din aceaşĭ bucată, de o potrivĕ la chip şi la făptură, amêndouĕ mândre, dar pline de cuviinţă, amêndouĕ frumoase.

Bran rĕmase perdut în privirea feţelor albe şi cam lungăreţe şi, fărmecat de privirea marilor ochi albaştri, făcu un pas spre ele.

Ele veniaŭ să-şĭ ceară fie-care soţul şi amêndouĕ împreună părintele şi orĭ să-şĭ împlinească gândul, orĭ să rĕmâie şi ele, căcĭ acolo, unde e soţul, are să fie şi soţia, acolo unde e părintele, are să fie şi copilul.

Dar maĭ avea Dragoslav o fată, a treia, cea maĭ mică, copila afară din cale gingaşă: unde era ea? Mala unde era!? întrebaŭ toţi, şi nimenĭ nu putea să dee rĕspuns. O căutaŭ toţi, şi nimenĭ nu putea s-o găsească? O căuta muma eĭ, şi nu era nicăiri, o căutaŭ surorile eĭ, o căutaŭ toţĭ într-o nelinişte din ce în ce maĭ neînţeleasă.

Bran se simţia nemângâiat, că nu poate să le vorbească, ca să le întrebe ce caută, ce doresc, şi nu-şĭ putea închipui, că poate cine-va în lumea aceasta să nu voiască ceea-ce vor ele şi să-şĭ stăpânească dorinţa de a împlini dorinţele lor.

Luda puse mâna pe funia de teiŭ şi-şĭ dete silinţa să împedece înodarea eĭ.

Ursan, ridicând ochiĭ spre dînsa, se opri pe o clipă; îndărătnicit apoĭ, el strigă: «Legaţi-le şi pe ele!»

«Asta nu! — grăĭ Bran făcând câţĭ-va paşĭ spre ele. — Oamenĭ, care se daŭ de bună voie, nu se leagă: duceţi-le şi pe ele la deal, dar nu le legaţĭ de cât dacă n-ar fi voind să meargă».

Or-şi-cât de rĕpede s-ar fi urmat aceste una după alta, timpul trecea şi ’n fie-care clipă putea să sosească ajutorul din vale.

Pentru-ca Munteniĭ să nu rĕmâe strîmtoraţĭ la mijloc, el se ’ntoarse spre dînşiĭ, desfăcu şirul lăsând în el o spărtură de câţi-va paşi, apoĭ îĭ făcu mulţimiĭ de Sorbĭ îngrămădite sub coaste semn să treacă prin deschizătură la vale.

Incet, cam cu frică şi în silă, împingându-se uniĭ pe alţiĭ înainte şi pe ici pe colo cu feţele posomor]te se porniră fugariĭ la vale; dar în dată-ce câţi-va trecură prin resuflătoarea ce li se deschisese, eĭ se revărsară furtunatic şi se risipiră lărmuind în largul văii: din sus de Munteni rĕmaseră numaĭ Dragoslav cu gineriĭ sĕĭ şi cu fiicele sale, care steteaŭ nemişcate şi cu capul în pept, ear ce-va maĭ departe muma ne-mângăiată, care tot îşĭ maĭ căuta fiica.

«Acum rĕpede la gropile cu bucate!—«strigă Bran, — şi în vreme-ce Ursan urca ducând cu vre-o trei-ȡecĭ de oameni pe ostateci la deal, Scărişoreniĭ se dusĕră la gropile numaĭ de dînşiĭ ştiute şi începură să curăţe frunzele risipite pe ele.

Fugariĭ nu steteaŭ înse nicĭ eĭ în nepăsare.

Femeile se depărtaseră iute şi fără sgomot la vale, şi Ursan nu era âncă sosit la muchea sur-păturiĭ când ele eraŭ trecute din colo de cotitură şi ’n faţa Muntenilor se aflaŭ numaĭ bĕrbaţiĭ cu capetele claie, care se ’nvîrtiaŭ nerăbdărorĭ la un loc uitându-se mereŭ spre cotitură, de unde se aşteptaŭ să le vie ajutor grabnic orĭ să-l aducă pe Bodea, pe care-l ştiaŭ în pază bună la cortul starosteluĭ.

Tot spre cotitură se uita şi Bran.

Deşi se ’ntunecase, era âncă destulă lumină, ca să poată urmări cu ochiĭ mişcările lor.

In dată-ce simţiră că Munteniĭ iaŭ ce-va din gropile, împregiurul cărora se ’ndesuiaŭ în grabă înfierbântată, eĭ deteră cu socoteală, că în gropi sunt grăunţe şi se' înfierbântară şi eĭ.

Nu maĭ era acum vorba să scape pe Dragoslav şi pe aĭ luĭ, care tot scăpaŭ şi fără de ajutorul lor după-ce-l aduceaŭ pe Bodea, ci în gropi era hrană, pe care dînşiĭ n-o ştiuseră şi pe care ceilalţĭ începuseră s-o ducă depărtându-se gâfâind sub greutatea desagilor plini.

Câţĭ-va dintre ceĭ mal îndăsneţĭ se avântară înainte şi peste puţin se puseră cu toţiĭ în mişcare.

«La deal! la deal! — strigă Bran, care-se feria de încăierare. — Lăsaţĭ ce-a maĭ rĕmas şi cu toţiĭ la deal!»

Ca o haită lihnită de foame se aruncară fugariĭ asupra gropilor, şi pe când Munteniĭ se depărtaŭ încetul cu încetul la deal, la gropi se învultoriaŭ ceĭ-lalţĭ strivindu-se uniĭ pe alţiĭ în opintirile lor ie a apuca fie-care câte ce-va.

Acum nu se maĭ gândia nimenĭ la Dragoslav şi la aĭ luĭ, nicĭ la Bodea, pe care-l aşteptaseră cu nerăbdare.

«O să se potolească eĭ şi-o să vie apoĭ, ca să ni-l aducă!» — grăĭ Ursan, şi Munteniĭ se retraseră spre locul bine adăpostit, pe care şi-l aleseseră rândul trecut.

IV
Rătăcirea

Singură şi părăsită de toţĭ!

Nu! — Singură da, dar nu părăsită.

Iĭ părăsise ea pe toţi, se desfăcuse de noro-dul eĭ, se lepădase de fraţiĭ şi de surorile eĭ, fugise de la părinţiĭ eĭ, ca să se ducă cu el în lume, departe, unde nimenĭ nu-ĭ maĭ ştie.

Din clipa, în care l-a zărit stând perdut în uĭ-mire pe muchea surpăturiĭ şi ochiĭ eĭ s-aŭ întâlnit în privire nesăţioasă cu aĭ luĭ, ea n-a maĭ avut în mintea eĭ alt gând, nicĭ în inima eĭ altă dorinţă de cât să-l vadă ear şi mereŭ să-l vadă, să-ĭ fie aproape şi mereŭ aproape, să se tîrască după dînsul şi să i se dee roabă pe vecie.

Trebuia să spună, c-a vĕȡut oamenĭ străinĭ pe muchea surpăturiĭ, şi ea a tăcut. Știa atât de bine, din câte primejdiĭ a scăpat-o obştia, cât de mult s-a luptat şi cât sânge a versat, ca s-o a-pere pe dînsa, cât a suferit şi a răbdat, ca ea să poată trăi, toate le ştia şi i-a amăgit cu toate aceste pe ceĭ ce-ĭ deduseră şi păziseră viaţa, căcĭ numaĭ pentru el maĭ avea dînsa inimă.

Seara, când fraţiĭ eĭ aŭ pornit la deal, ea ruga pe Biez, stăpânul aspru şi nemilos al întunecimilor, să ocrotească pe străinul învrăjmăşit, ear în urmă, când l-a vĕȡut pe Bodea prins şi legat cot la cot, ea nu se bucura dimpreună cu aĭ sĕĭ, ci tremura pentru dînsul şi urȡia în năvalnice născocirĭ scăparea luĭ.

O! câtă rĕsfăţare sufletească şi ce dulcĭ chi-nurĭ îĭ întunecaŭ mintea când însoţia tremurând în tot trupul pe femeile ce-l duceaŭ la staroste! — Cât de mult îĭ era desmerdat auȡul, când a fost atins de vorbele rostite de dînsul! — Cât de per-dută era în fioroasa amorţire, când el o ducea atîrnată par-că de braţul luĭ.

Dile de beţie necurmată şi de ’naĭurită feri-cire aŭ fost acele, pe care ea le-a petrecut pregătind prin tainică uneltire scăparea luĭ.

Eară el, scăpat o dată, a lăsat-o la margine de drum şi a trimis-o la muma eĭ.

Și totu-şi! — o, putere fără de seamăn, stăpână a toate covîrşitoare a omuluĭ, iubire, tu, care eştĭ parte ruptă din dumneȡeireĭ maĭ presus de tine nimic nu este; tu toate le acoperi: ea se uita în urma fugaruluĭ par-că abia acum s-ar fi dat pe faţă fiinţa luĭ cea dumneȡeiască.

Da, el avea dreptate. Nicĭ că era cu putinţă, ca el să nu aibă dreptate. Ea trebuia să se întoarcă la muma eĭ cât maĭ curend, pe cel maĭ scurt drum: aşa a ȡis el; aşa trebuia să facă.

Conştiinţa datorieĭ de oarbă supunere către părinţĭ se redeşteptă cu o putere neînvinsă în sufletul eĭ, şi orĭ-şi-cât de mare ar fi fost durerea eĭ de a-l vede depărtăndu-se în întune-recul seriĭ, ea era covîrşită de mulţumirea, că dorinţa luĭ o împlineşte făcându-şĭ datoria.

Da, el trebuia să se întoarcă la aĭ luĭ şi ea trebuia să rĕmâie la aĭ sĕĭ: despărţiţĭ trebuiaŭ să fie după cum despărţite eraŭ şi neamurile lor.

Plânsul o ’nnecă şi lacrămile o podidiră, dar nu putea să-şĭ dee seamă, dacă durerea de a-l fi perdut pe el orĭ bucuria de a se fi regăsit pe sine o face să plângă şi ar fi voit, ca tot aşa să plângă mereŭ.

Intorcându-se la deal, ea zări în depărtare câţĭ-va călăreţi, care goniaŭ la vale.

Zadarnică le era goana; — asta o ştia dînsa.

Cu toate aceste, ea se ’ntoarse ear la vale şi coborî mergând înaintea lor pentru-ca nicĭ măcar prin gând să nu le treacă a o bĕnui.

«Fetiţă frumoasă şi mult jingaşă, — îĭ ȡise unul dintre călăreţĭ domolindu-şĭ calul în mersul luĭ, — nu cum-va al vĕȡut gonind pe aĭcĭ un călăreţ ducând un odor ca tine la vale?»

«Aici, nu, — rĕspunse ea, — dar ce-va maĭ la deal treceaŭ amêndoĭ duşi de-un armăsar nestrunit în frâu».

Călăreţiĭ goniră maĭ departe, eară ea se ’n-toarse ear la deal şi-şĭ urmă drumul pitulându-se pe ici pe colo, pentru-ca nu cum-va cine-va, în-telnind-o-n cale, s-o ’ntrebe, de unde vine atât de târȡiŭ.

Auȡia sgomotul neobicinuit şi vedea viua miş-care, desele ’ngrămădiri şi goana la deal şi la vale, dar cu atât maĭ vîrtos se pitula. Nimenĭ nu ştia maĭ bine decât dînsa, cum s-a stîrnit a-ceastă turburare în obştia alte dăţĭ atât de liniştită.

Adevĕrul înfiorător l-a aflat numaĭ înspre mĭeȡul nopţiĭ, când a sosit la adăposturile de iarnă ale Scărişorenilor.

«Ah! Malo, copil nenorocit, suflet rĕsleţ şi inimă istovita! — îĭ strigară femeile, care o cântaseră şi-o aşteptaŭ cu atâta nerăbdare. — Unde aĭ fost? cum te-aĭ perdut? pe unde aĭ rĕtăcit? — Aŭ venit oameniĭ de la munte şi aŭ dus cu dînşiĭ pe tatăl teŭ şi pe muma ta, pe surorile tale şi pe cumnaţiĭ teĭ, ca să-ĭ ţină robi pănă-ce nu li se va da soţul lor, ear acesta a fugit, s-a dus călare pe un armăsar sĕlbatic!»

Copila stetea buimacă. Auȡia vorbele, le înţelegea, dar mintea eĭ nu putea să le cuprindă înţelesul.

«Tatăl meŭ şi muma mea, ȡiceţĭ voi, — grăĭ dînsa,—dimpreună cu Luda şi cu Ringa, surorile mele, şi cu soţiĭ lor nu maĭ sunt aĭcĭ?»

«Nu, nenorocito, nu!»

«Oameniĭ de la Munte i-aŭ dus?»

«Da, pe toţi, şi nu vor să ni-ĭ maĭ dee până-ce nu le vom da pe soţul lor»

«Dar el nu maĭ e aĭcĭ, — ȡise Mala cu glasul înecat, — a scăpat, a fugit».

«Li-am spus-o, dar nu vor să creadă, şi ni-aŭ trimis vorbă, că se vor întoarce maĭ mulţĭ şi ne vor ucide pe toţĭ în grele chinurĭ, dacă nu le vom da omul».

«O Bĭez, geroasă şi cruntă Dumneȡeire! — strigă Mala înfigându-şĭ amêndoue mânile în pĕrul moale ca mătasea şi galben ca aurul. — Straşnică e mânia ta, şi cumplită ţi-e pedeapsa! — Eată-me! Veȡĭ copilul nelegĭuit, veȡĭ-l şi loveşte, loveşte-l după asprimea dreptăţiĭ tale. — Ah! vaĭ mie şi vaĭ! — Părăsită să pĭer de toţĭ în pustiurĭ pururea nestrăbătute de oamenĭ, să mĕ stîng sleită de foame şi arsă de sete mistuitoare şi fiarele să-mĭ sfîşie trupul, şi păserile ceruluĭ să-mĭ scoată ochiĭ cu ghiarele lor şi albe să-mĭ remăie oasele risipite pe câmpuri. Spaima să le fiiŭ în veci copiilor ispitiţĭ a-şĭ nesocoti datoriile către părinţĭ».

«Sĕrmană copilă! — strigără femeile. — Stepă-neşte-ţĭ durerea.

«Ascultaţĭ, oameniĭ! —urmă ea. — Să ştiţĭ voĭ şi să le spuneţĭ copiilor voştri, pentru ca să le spună şi eĭ copiilor lor şi să se ştie cât vor maĭ trăi oamenĭ pe pămênt, că pe tînărul acela eŭ l-am scăpat, eŭ, fiica luĭ Dragoslav, căpetenia voastră dusă în robie. — Chiar eŭ, nu alt cine-va,—ha-hahaha!» adăugă smulgându-şĭ perul ca ĭeşită din fire.

«Sărmana copilă, — ȡiseră ceĭ adunaţĭ împre-gĭurul eĭ, — durerea i-a turburat minţile. — Ți-neţĭ-o, căcĭ în desnădăjduirea eĭ ar fi în stare să se sfîşie ea însă-şĭ pe sine».

Luată cu gingăşia înduioşăriĭ femeieşti şi dusă frumuşel în coliba rĕmasă pustie, ea căȡu într-un fel de leşin şi se lăsă ’n voile babelor, care primisără sarcina de a priveghia la căpătâiul eĭ.

Numaĭ din când în când maĭ rostia ca vorbind într-aiurea vor-bele.

«O Bĭez, o Bĭez! întunecată şi geroasă îţĭ este fiinţa!»

Tocmaĭ târȡiŭ, în rĕvărsatul zorilor de ȡĭ ea se ridică puţin şi ascultă cu luare a minte.

«Du-te la muma ta! — mi-a ȡis el, — grăĭ dînsa. — Orĭ-şi-unde ar fi, trebue să-ĭ găsesc, trebue, trebue!»

Ridicându-se apoĭ, se furişă tiptil din colibă şi urcă sprintenă ca o căprioară coasta pănă la muchea surpăturiĭ.

Iĭ era croit de natură drumul, căcĭ atât la dreapta, cât şi la stênga terenul cădea în pantă rĕpede şi n-avea de cât să ţină spinarea plaiuluĭ, ca să ajungă în poienele largi. Peste cât-va timp ea dete de focurile âncă nestinse, la care eĭ petrecuseră noaptea. Ce-va ce-va maĭ nainte dac-ar fi plecat, i-ar fi găsit âncă aĭcĭ.

Ea îşĭ iuţĭ pasul, ca să-ĭ ajungă.

Pretutindenĭ pe unde trecea se vedeaŭ prin desişul păduriĭ de brad urmele lor, ici o craca ruptă orĭ îndoită, colo bureţĭ căleaţĭ în picioare şi ear maĭ departe urme adênc călcate în putre-giul, peste care trecuseră. Nu, ea nu putea să rĕtăcească, trebuia neapărat să-ĭ ajungă!

Incurênd înse ea fu nevoită să-şĭ maĭ încetinească mersul. O dureaŭ toate încheeturile, îĭ tremuraŭ picioarele, şi nu maĭ avea, par-că, des-tul aier.

«Nu maĭ pot,—îşi ȡise ea în cele din urmă şi se aşeȡă pe un trunchiŭ resturnat de vênt, ca să maĭ resufle. —Nu maĭ pot, — urmă, — eară eĭ merg înainte şi se depărtează».

Abia acum o cuprinse groaza.

Veȡêndu-se aşa singură în mijlocul codruluĭ des şi nemărginit, se simţia pierdută şi fără de nicĭ o nădejde de scăpare. Auȡia, par-că, de ici de colo fâşiitul frunzişuluĭ şi vedea fiarele urcând din hârtoapele întunecoase.

«Ah! înfiorătoare e singuretatea în pustiurile largi,—grăĭ dînsa,— dar âncă maĭ înfiorătoare e în mijlocul codruluĭ des şi întunecat».

Ea plecă rĕpede înainte, ca să nu stee aşa singură într-un loc.

Un sîmţĕmênt de sfială religioasă o cuprinse când ĭeşi din brădet şi dete ’n pădurea de fagi bĕtrânĭ, groşĭ şi înalţĭ. Trecea par-că printre stîlpiĭ uneĭ zidiri măreţe, şi făşiitul frunzelor uscate, pe care călca, rĕsuna departe în liniştea sărbătorească a codruluĭ.

Soarele rĕsărise de mult şi se înălţa mereŭ pe cerul senin, dar radele luĭ numaĭ pe ici pe colo străbateaŭ printre frunzele ce cădeaŭ mereŭ scuturate de o adiere uşoară.

Tocmaĭ pe la ameaȡă-ȡĭ se ivi în faţa eĭ zarea luminişuluĭ apropiat. Era largul poienelor, de care se apropia, şi, urcând, par-că o lume străbătută de un soare ne maĭ pomenit i se deschidea.

«Ah! — strigă dînsa încântată şi cu ochiĭ plini de lacrămi când ĭeşi la marginea codruluĭ,—aĭcĭ e raiul, în care şi-a petrecut el copilăria!»

Era ȡiua frumoasă, pe care Bodea o petrecuse la casele părăsite, frumoasă acolo, dar de o cerească seninătate aĭcĭ în poienele Iezeruluĭ.

Departe şi tot maĭ departe se întindea câmpia văluroasă şi ’n sus şi tot maĭ în sus se urcaŭ culmile acoperite cu iarbă netedă şi bĕtute de un soare dulce. La dreapta era valea adencă, ear din colo se ridicaŭ înălţimile stâncoase ale Bucegilor. Inainte se vedea culmea Păpuşei. La stênga poienele se ridicaŭ de la Scărişoara până ’n Viştea.

Ear înapoĭ ochiul străbătea de a lungul văi-lor din ce în ce maĭ largi până la şesul nemăr-git şi tăiat pe ici pe colo de luciul apelor bătute de soare.

«O, Bog! stăpâne al luminilor şi al călduriĭ dătătoare de viată, — grăĭ Mala ridicându-şĭ ochiĭ spre cerul senin. — Tu le naşti şi le ţiĭ toate; tu înveseleşti inimile; tu eştĭ mângăerea celor desnădăjduiţi! — fii-mĭ şi mie povaţă şi du-mĕ la aĭ meĭ, ca să te lăudăm cu toţiĭ împreună!»

Aicĭ în poienele ierboase nicĭ o urmă nu maĭ arăta drumul, pe care-l trecuseră ceĭ urmăriţĭ de dînsa, şi copila sta desnădăjduită şi nu maĭ ştia în cotro se apuce.

Cunoscătorĭ aĭ poienelor, Munteniĭ coborîseră la stênga şi trecuseră, rîul, ca să ocolească Păpuşa şi să apuce spre trecătoarea, unde Bran îl lăsase pe Mateiaş cu o parte din oameniĭ luĭ.

Temêndu-se de păduri, Mala a ţinut plaiul ce trece printre isvoarele rîurilor şi s-a depărtat din ce în ce maĭ mult spre valea Rîuşoruluĭ. Nu maĭ era numaĭ dorinţa de a găsi pe părinţiĭ eĭ ceea-ce o mâna înnainte, ci totodată şi mulţumirea de a merge şi de a respira aierul curat.

«Ah! fericiţĭ ceĭ ce-şĭ petrec viaţa aĭcĭ!»—îşi tiise ea înviorată şi ca un copil resfăţat alergă la vale când zări prima stână. Acum înse stâna era părăsită şi părăsite eraŭ şi colibile înşirate la marginea păduriĭ.

Urmând şirul colibilor, ea coborî încetul cu încetul la stênga şi pe-nsărate drumul i se înfundă de-asupra Peştereĭ, unde Părintele Arie ’şi avea coliba săpată pe jumătate în stâncă. Nu-ĭ maĭ rĕmânea acum decât orĭ să se întoarcă înapoĭ, orĭ să se coboare în prăpastia adâncă, de unde străbătea la dînsa vuietul unuĭ rîu ce se isbia ’n curgerea luĭ din stâncă ’n stâncă.

Dar unde să se coboare!? — Ce era acolo jos, în adîncimea întunecoasă? Cum să se avânte ea acum, pe ’ntunerec?

Ea luă hotărîrea de a petrece noaptea adăpostită într-una din colibile de curênd părăsite şi începù să adune de pe ici de pe colo crăci risipite, ca să le îngrămădească şi să închidă cu ele intrarea colibii.

De o dată ea se opri.

Pe dealul din faţă, din colo de valea strîmtă, un păstor cânta din fluĭer doina cea duioasă şi trăgănată, care resuna ca o plângere senină prin vuietul rîuluĭ, eară în adâncimea maĭ nainte întunecată se aprinsese un foc, a căruia zare roşiatică străbătea departe printre crăcile în parte desfrunzite ale copacilor. Peste puţin re-sună buciumul de rugăciune — lin şi rar cadenţat şi fluerul încetă, dar din depărtare se auȡĭ alt bucium şi ear altul şi altul, multe buciume risipite prin adâncimile văilor sunaŭ lin şi rar cadenţat, unele maĭ pe aproape, altele maĭ de de-departe, ear altele de la depărtări nemăsurate.

Copila-şĭ opri rĕsuflarea, ca să audă bine, şi rĕmase timp îndelungat într-un fel de stare extatică, apoĭ se avântă orbiş la vale spre lumina roşiatică.

Om năzuieşte spre om, şi om la om se trage!

Peste puţin înse ear se ’ntoarse în poiană. Era peste putinţă, ca om vieţuitor să coboare stânca ce se lăsa ca un zid uriaş spre adîncimea străbătută de ‘lumină. Trebuia să-şĭ caute alt drum, altul şi ear altul şi altul: alerga ca gonită de fiinţe nevăzute de ici până colo; dară orĭ-şi-unde încerca coborîrea, prăpastie fără de fund se deschidea la picioarele eĭ.

Alunecând în cele din urmă, ea căȡu tîrîş la vale şi rĕmase de asupra unuĭ colţ, de unde nu maĭ putea nicĭ să coboare, nicĭ să urce, dar putea să vadă.

Fantastică şi miraculoasă feerie!

Jos, sub coasta din faţă, se vedea gura pe-ştereĭ luminate de o mulţime de făcliĭ de ceară. La dreapta şi la stênga intrăriĭ ardea cu pară roşiatică rĕşina, care umplea vĕzduhul de un plăcut miros. Ear înlăuntrul peştereĭ, în faţa unuĭ altar cioplit din piatră albă şi între stalactitele strălucitoare, stetea cu mânile ridicate spre cer Părintele Arie, bĕtrânul cu plete lungi şi cu lungă şi îngălbenită barbă, şi se închina clătinându-şĭ din când în când trupul înalt şi şubred.

Vĕȡute prin umeĕdul aier al nopţiĭ liniştite, toate se presentaŭ în dimensiuni exagerate, şi preotul părea un uriaş privit de la mare depărtare sub o boltă colosală.

«O, Bog, învins-aĭ stăpânirea întunecimilor, şi fie-care făclie aprinsă mărturiseşte puterea ta. — Ajută-mĕ şi pe mine! — ajută-mă!» — strigă ea gata de a se arunca cu ochiĭ închişi în adâncime.

In zadar însă! — Nimic nu covîrşeşte grija pentru păstrarea vieţiĭ, şi ea nu putea să facă un singur pas nicĭ înainte, nicĭ înapoĭ fără-ca să-şĭ pună viaţa în primejdie.

Acolo, de-asupra colţuluĭ, trebuia să-şĭ petreacă noaptea, acolo era osândită să stee până-ce lu-mina ȡileĭ nu-ĭ va fi lămurit calea.

Unul câte unul încetară buciumele, una câte una se stinseră făcliile, şi nu maĭ rĕmase ’n tăcerea fioroasă a nopţiĭ alt semn de viaţă omenească de cât cele douĕ focuri de reşină.

Pe la mieȡul nopţiĭ se porni vântul cel aspru şi de o dată se ridică din adâncimile pururea umede ceaţa buratică ce ’n râvărsatul zorilor de ȡĭ-l cuprinsese, pe Bodea departe, la marginea şesuluĭ.

«Am să pĭer aĭcĭ, aĭcĭ am să pĭer, neştiută de nimenĭ am să mĕ stîng! — grăĭ Mala când fulgiĭ de zăpadă începură să-ĭ taie obrajiĭ ceĭ frageȡĭ.— Ah! ce ger cumplit, ce cumplită vijelie!

Și tot maĭ deşi isbiaŭ în faţa eĭ fulgiĭ cernuţĭ de vântul iute, tot maĭ rară era rĕsuflarea copileĭ, tot maĭ încet bĕtea inima eĭ, tot maĭ ţepene i se făceaŭ membrele resbite de umezeala ge-ruită, tot maĭ alinat prin dulce aţipire îĭ era sufletul.

Nu! ea nu maĭ putea să rĕmâi e de-asupra colţuluĭ: nu maĭ era în stare să se ţie şi nu maĭ avea de ce să-şĭ încordeze cele din urmă, puterĭ.

Un ţipĕt râsbi prin furia vijelieĭ, şi ea se rĕsturnă şi lunecă de pe colţ cĕȡênd din ce în ce maĭ rĕpede la vale spre adâncimea prăpăstieĭ.

«Sub paza ta, Doamne, e toată suflarea, — grăĭa Părintele Arie urmându-şĭ rugăciunea, — ceartă, stăpâne, şi înspăimîntă pe păcătoşi prin urgia cerească, dar nu pierde zidirea ta căcĭ nu e nimenĭ, care, vĕȡênd lumina, nu aleargă la tine. Indură-te, Impĕrate, iartă, Părinte, şi ocroteşte, Atotputernice!»

El tresări ca lovit de fulger.

Auȡise un glas de femee, un ţipăt de om ce-şĭ vede moartea. Era peste putinţă! — acum şi aĭcĭ era peste putinţă! Și totu-şĭ un bolovan clătinat din locul luĭ se pusese-n mişcare şi, ros-togolindu-se la vale, se isbi ’n alt bolovan, şi acesta, lovindu-se ’n ear altul, îl porni şi pe el. Câte-va clipe aŭ fost destul pentru-ca ’ntreaga coastă să se pornească la vale cu un vuiet par-că ’ntregul munte se surpă.

V.
Patima.

«Și ce voieştĭ acum să faci?» — întrebă Părintele Luca îngândurat când Bodea se ’ntoarse de la mormântul luĭ Vineş în fruntea ceteĭ sfinte.

«Intreabă-mĕ, cum am să încep, — răspunse tî-nĕrul, — căcĭ multe sunt afară din cale ce am să fac şi toate vor să fie făcute cât maĭ curând».

«Dar drumurile sunt troienite, — întimpină pre-otul, — şi nimenĭ de aĭcĭ înainte nu se urneşte din locul, unde l-a prins vişcolul».

«Tocmaĭ de aceea noue toate drumurile, ne sunt maĭ deschise decât orĭ-şi-când, — grăĭ Bodea. — Acum avem să trecem în mers spornic de a lungul văilor, ca să vedem, pe unde ce este, şi să ne alegem locuri de arătură pentru primăvară şi strîmtorĭ de apărare. Acum putem maĭ bine decât orĭ-şi-când să cutreierăm poienele şi să ne ’nfrăţim, să ne adunăm caĭ şi să facem pentru fie-care rost de arc şi de suliţă. Acum rĕsbim maĭ uşor decât orĭ-şi-când la gropile de bucate. In luptă necurmată cu urgia ierniĭ şi cu fiarele codrilor avem să ne oţerim pentru lupta ce vom avĕ să purtăm la primăvară cu oameniĭ înrăiţi. N-are să treacă nicĭ o ȡĭ fără-ca să săvîrşim o faptă grea, pentru-ca ochiĭ tuturora să fie mereŭ îndreptaţĭ asupra noastră şi noĭ înşi-ne să ne sîmţim fie-care om în putere, gata de a da pept cu ȡece. — Scoate-vom, dacă nu vom avé altă sarcină, urşiĭ din visuinile lor şi vom stîrpi haitele de lupi, vom repune mistreţiĭ colţaţi, cerbiĭ mândri şi zimbriĭ fioroşi pentru-ca uşoară să ne pară lupta cu oameniĭ şi voioşi să intrăm în ea».

Cu mulţumire şi cu luare a minte din ce în ce maĭ încordată asculta preotul, căcĭ mare podoabă e bĕrbăţia omuluĭ ce ’nfruntă toate primejdiile şi cel ce vorbia îĭ era fiiu; dar inima luĭ era îndoită şi gândul luĭ neîmpăcat.

«Dară luĭ Dumneȡeŭ nu îĭ este plăcută vărsarea de sânge şi siluĭrea nemiloasă, — grăĭ dînsul cu jumătate de gură.

«Mĕsura iubiriĭ este mânia cătră ceĭ rĕsvră-tiţi, — rĕspunse Bodea, — şi dacă ne iubeşte Dum-neȡeŭ pe toţi, îĭ este plăcută certarea celor ce tuturora ne fac viaţa amară. — El îĭ loveşte prin braţele noastre. — Ve plângeţi, — urmă el peste puţin, — că nu maĭ aveţĭ sare. — Copiiĭ lâncezesc la sînurile mumelor, care seacă şi se sleiesc; rĕniţi! zac în nesimţire; bărbaţĭ în putere umblă istoviţĭ de ici până colo; toţĭ tângim înscârbiţĭ de hrana sarbedă, căcĭ luni de ȡile aŭ trecut de când Munteniĭ din poienele Teşileĭ n-aŭ maĭ putut să treacă valea spre poienele Bucegilor, ca să ne aducă sare. E orĭ nu cu voia luĭ Dumne-ȡeŭ să resbim şi să strivim fără de milă pe ceĭ ce vor fi voind să ne taie drumul? Nu oare şi pentru noĭ a pus Părintele tuturora sarea acolo, unde este îngrămădită?!»

«Cu voia luĭ este! — «grăĭ preotul, — şi sub paza luĭ să vâ întoarceţi.»

Un singur om ştia drumul spre straturile de sare, neastâmpăratul Răcĭulete, ear Răcĭulete, deşi om mititel, avea nevastă şi copiĭ şi n-avea ce să caute în mijlocul ceteĭ sfinte.

«O să merg în coada eĭ, — grăĭ Răcĭulete, — călare pe un măgar, dar tot eŭ o să-ĭ duc după cum ştiŭ eŭ, şi e bine să fie şi un om cu minte între atâte capete înfierbêntate».

Și-a adunat Răcĭulete toţĭ măgariĭ, ca să-ĭ în-carce bine şi să iee sarcina de la călăraşĭ.

«O să fugă maĭ uşor, — ȡise eh —când vor da faţă cu duşmanul».

Ceata era de curênd plecată şi apucase pe lân-gă adăposturile Moroienilor la dreapta când Ursan şi Cândea se ’ntorceaŭ cu soţiĭ lor de la stânga.

Vişcolul îĭ apucase la gura trecătoriĭ, unde se întorseseră cu Bran, şi-ĭ ţinuse timp de douĕ ȡĭle închişi în colibi făcute ’n pripă. Plecând a treia ȡi, dupe ce s-a limpeȡit cerul, eĭ aŭ înaintat cu anevoia. Pe muchi era, ce-ĭ drept, puţină zăpadă, dară prin văi şi pe la locurile maĭ adăpostite vişcolul îngrămăȡise nămeţi, prin care numaĭ cu mare băgare de seamă putuseră să resbească. Deşi-şĭ petreceaŭ viaţa la munte, nu era între dînşiĭ nicĭ unul, care a umblat şi ’n timp de iarnă prin poiene şi eraŭ cuprinşi cu toţiĭ de sîmţementul, c-aŭ săvîrşit o faptă grea şi rară în felul eĭ trecend de-a curmeȡişa poienele şi coborînd coastele ’mpădurite. Ei isbuc-niră dar în chiote de veselie când fumurile a-dăposturilor de iarnă se iviră în faţa lor, şi greŭ îĭ apăsa gândul, că zădarnică li-a fost încercarea de a-l găsi pe Bodea.

Mare le era dar mirarea şi viuă bucuria când aflară, că s-a întors Bodea, viuă bucuria, dar, dacă aşa era, o mare nedreptate s-a făcut.

Nu putea Ursan, nu Părintele Luca şi nu maĭ ales maica Preuteasă să se împace cu gândul, că Dragoslav stă ţinut în robie în vreme-ce Bodea umblă făcându-şĭ voile şi bucurându-se după pornirile inimiĭ luĭ de viaţă.

Ba era chiar maĭ mult.

Impins de un gând nemărturisit, Bran a des-părţit pe soţĭ de soţiĭ, pe părinte de copiĭ şi a oprit la sine pe Dragoslav şi pe gineriĭ luĭ, ear pe Luda şi pe Ringa le-a dat dimpreună cu muma lor în paza luĭ Mateiaş, care le-a dus departe în strîmtoarea adâncă a văiĭ, pe care o înfundase cu copaci tăiaţĭ de pe coastă şi rĕsturnaţĭ de a valma uniĭ peste alţiĭ.

«Cu atât maĭ vîrtos li se va urî viaţa, — ȡicea el, — şi cu atât maĭ curênd vor stărui, ca starostele, despre care ne vorbesc mereŭ în graiul lor neînţeles, să ni-l trimită pe Bodea».

Acolo dar, în fundul prăpăstieĭ încungiurate de înalte ziduri de stâncă, pe ţărmurul ângust al rîuluĭ ce se varsă cu vuiet fioros peste bolovanĭ, bine adăpostite şi bine îngrijite, dar departe de soţiĭ lor şi sub pază bună îşĭ petreceaŭ dilele cele douĕ fiice ale luĭ Dragoslav, Dragos-lavele pănă-n ȡiua de aȡĭ neuitate.

Dragoslav şi gineriĭ luĭ steteaŭ cu capul ple-cat şi cu mânile încrucişate pe pept. Eraŭ robi, şi viaţa robuluĭ e dar din mâna stăpânuluĭ. Avut-aŭ şi eĭ robi şi aŭ făcut ceea ce aŭ voit cu eĭ: eraŭ mulţumiţi, că li se dă hrană şi că nu sunt supuşi la munci grele, dar nădejdea de scăpare şi-o perdusără după-ce aŭ aflat, că Bodea a fugit»

Eară Bran coboria din când în când în vale‘ ca să vadă cum s-aŭ adăpostit Munteniĭ în valea Rîuşoruluĭ, pe Orăţĭ şi pe rîu la vale, şi să se încredinţeze, dacă Dragoslavele sunt orĭ nu bine adăpostite şi bine îngrijite şi dacă e orĭ nu mĕ rĕŭ treaz Mateiaş, paznicul mărunt şi sprinten

Dragoslavele înse nu steteaŭ cu capul plecat şi cu mânile încrucişate pe pept, ci se ţineaŭ drept şi se uitaŭ din sus în jos la paznicul lor. Maĭ ales Ringa, sora maĭ tîneră şi din fire maĭ pornită spre plăceri, qhua toată o petrecea ispitind maĭ pe unul, maĭ pe altul, ca să afle tainele frumosuluĭ graiŭ al păzitorilor eĭ pentru-ca să le poată porunci maĭ uşor. Și, rostite de dînsa, vorbele sunaŭ atât de frumos, încât Ma-teiaş era gata să sară şi ’n foc, şi ’n apă când le aucjia, — era Mateiaş, ba chiar şi Bran, omul chibzuit, care nicĭ o dată nu se aventa.

Ear femea vede şi cu ochiĭ închişi ceea ce o atinge în firea eĭ femeiasca. Din clipa, în care l-a vĕȡut Pe Bran, Ringa a sîmţit, că nu poate să-ĭ fie roabă acestui om, ear în timpul lunguluĭ drum, pe care l-aiî făcut până la gura trecătoriĭ simţământul acesta s-a lămurit din ce în ce maĭ mult. Știa dînsa gândul nemărturisit, care-l împinsese s-o trimită în fundul prăpăstieĭ şi-l aducea mereŭ, fie senin, fie vijelie, din deal la vale, şi din ȡĭ în ȡĭ tot maĭ mult se încredinţa, că poate să-ĭ scape toţi, poate ea, dacă e vicleană şi ageră.

Cu focul înse nu poate nimenĭ să se joace fără ca să şe ardă, şt foc e slăbiciunea omenească. Pornire uşoară şi ne bĕgată în seamă, ea se întinde ca o plăcută dogoreală în sufletul ferit de griji şi creşte năvalnic până ce n-ajunge patimă oarbă, dacă n-o înăbuşim cu îndărătnicie bĕrbătească.

Puţinele ȡile, care aŭ trecut de la sosirea lor în gura trecătoriĭ până la întoarcerea luĭ Bodea cu poverile de sare, aŭ fost destul timp pentru-ca Ringa să-şĭ peardă toată viclenia.

Putea, ce-ĭ drept, să-ĭ scape pe toţi, dar ea însă-şĭ nu maĭ scăpa.

Uitându-se în ochiĭ luĭ, care se ’ntunecaŭ sub privirea eĭ îndrăzneaţă, i se păruse, că e lucru uşor şi foarte apropiat să-l vadă făcênd tot ceea ce voieşte dînsa, şi avea dreptate căcĭ tot aşa se gândia şi el. Nu era om în gândul luĭ femea, care trebue să stee tot-dea-una la o parte, să tacă totdeauna şi să fie mereŭ gata a intra în voile bĕrbatuluĭ.

Foarte în curênd înse el şi-a schimbat gândurile.

«Nu, — a ȡis Părintele Ilie când i-a vorbit despre robiĭ sĕĭ. — Asta la noĭ nu se poate: robi singur împăratul ceresc poate să aibă».

Și Bran era destul de chibzuit, ca să le înţeleagă şi cele-lalte. Da, nu rob îĭ era Dragoslav, ci oaspe, tot oaspeţĭ îĭ eraŭ şi gineriĭ luĭ, şi el nu trebuia să scape din vedere, că toţĭ îl vĕȡşi-ĭ judecă faptele.

Dureroasă îĭ era deşteptarea şi se căia, c-a despărţit pe soţ de soţie; dar omul tare se sîmte bine numaĭ purtând sarcini grele, şi Bran ţinea să nu mărturisească nimănui, că s-a pripit şi că este greŭ să-şĭ stăpânească firea năvalnică.

El venia pe la Dragoslave, dar se apropia de ele numaĭ cu binevoitoare cuviinţă şi în deosebĭ pe Ringa, cea maĭ tînără dintre ele, o ţinea la potrivită depărtare.

Vĕȡênd lucrurile după deprinderile lumiĭ, în care crescuse, Ringa nu era în stare să înţeleagă stăpânirea de sine. Ea ştia, că omul trăeşte pentru-ca să se bucure de viaţă gustând plăcerile eĭ şi că cel maĭ tare stăpâneşte pe cel maĭ slab, şi orĭ îl dă la o parte, orĭ şi-l supune, dar nu înţelegea, cum şi de ce omul să se stăpânească pe sine, să-şĭ pună însu-şĭ frâu, să rabde din propriul sĕŭ îndemn, să se lipsească de mulţumiri, pe care nimenĭ nu i le poate lua. Se aşteptase, ca omul acesta să se folosească de puterea luĭ şi era gata să-ĭ ȡică: «Fă-mĭ silă, că-mĭ eştĭ stăpân!», ear acum numaĭ cu sfială îşĭ maĭ putea ridica ochiĭ spre dînsul. Abia târȡiŭ şi-a dat seamă, că e stăpânit şi el de lumea, în mijlocul căreia trăieşte, şi a rĕmas cuprinsă de mirare în faţa acesteĭ lumi, în care oameniĭ nu se stăpânesc, uniĭ pe alţiĭ, ci se ajută între dînşiĭ în stăpânirea de sine.

Dimineţile şi serile, când buciumele sunaŭ de rugăciune şi Munteniĭ se lăsaŭ în genunchi şi steteaŭ cu capetele plecate, rĕmânea şi dînsa cu capul plecat şi cu braţele încrucişate pe pept, îşĭ opria rĕsuflarea şi sîmţia, că un lucru mare se petrece în inimile tuturora. Firea eĭ năvalnică se potolia ca prin farmec, şi sbuciumările viĭ ale sufletuluĭ eĭ se perdeaŭ într-o dulce durere, durerea omuluĭ ce se rĕpune însu-şĭ pe sine.

Ar fi avut dar Bran îndoite cuvinte de a se bucura, înse nu putea să se bucure când i-a venit vestea despre întoarcerea luĭ Bodea, şi âncă maĭ puţin putea să se bucure Ringa când i s-a spus, că pot să se întoarcă cu toţiĭ la aĭ lor.

«De ce!?— ȡicea dînsa, — dacă ne sînţim cu toţiĭ atât de bine aĭcĭ, de ce să ne maĭ întoar-cem? Sunt atât de frumoase zidurile de stâncă ce ne încungiură, e atât de plăcut vîjiitul rîu-luĭ, şi oameniĭ sunt atât de buni: prea o să ne pară aiurea urîtă viaţa».

«Nu am ȡis, că trebue, ci numaĭ că puteţĭ să plecaţi,» —grăĭ Bran, muiat şi el de înduioşarea eĭ.

Vorba nu era înse, dacă dînsa voieşte orĭ ni să se întoarcă, ci dacă Dragoslav şi ginere-sĕŭ voiesc orĭ nu s-o iee, ear acestora li se urîse de singurătate.

Doue ȡile ’n urmă Bodea a sosit şi el însu-şĭ în fruntea ceteĭ la gura trecătorii.

Văile se porniseră la deal când ceata de călăreţĭ s-a ivit pe coasta acoperită de zăpadă.

Intreagă ceată de călăreţĭ înarmaţĭ cu arcuri şi cu suliţĭ lungi, toţĭ cu pene de vultur în căcĭulile albe şi îmbrăcaţĭ în cojoace scurte, — lucru ne maĭ vecjut, de ne crezut! — şi Munteniĭ urcaŭ gâfâind şi ştergându-şĭ sudorile, se adunaŭ din toate părţile, ca să vadă şi să nu se maĭ îndoiască.

Ear Răcĭulete, care venia ’n coada ceteĭ călare pe cel maĭ chipeş dintre măgariĭ de povară, îĭ opria pe toţĭ din drum, ca să le şoptească o vorbă la ureche.

«Ăştia nu maĭ fug, — ȡicea el — i-am vĕȡut eŭ cum ştiŭ să pună pe alţiĭ pe fugă».

Bran sta şi el şi se uita ca la un fel de mi-nune.

Era Bodea tînĕrul, care şedea călare pe armăsarul negru şi-şĭ ţinea buzduganul strălucitor redămat de umăr, el era, dar cu desăvîrşire alt-om, slab afară din cale, cu ochiĭ înageriţi, cu trăsăturile feţeĭ maĭ aspre, oare-cum rupt în toate mişcările, bărbat în putere, ca să te simţĭ însu-ţĭ maĭ om stând faţă ’n faţă cu el.

«Binecuvêntat să fie numele Domnuluĭ!»— grăĭ dînsul făcând câţi-va paşĭ spre ceata mândră.

Bodea n-ajunse să-ĭ dee rĕspuns, căcĭ Frăţior, armăsarul cu coamă creaţă, îl sgudui oprindu-şe năprasnic în loc, îşĭ ridică capul purtat cu fală, îşĭ deschise mariĭ ochi plini de văpaie, necheză o dată de rĕsunară văile, apoĭ se aruncg în câte-va sărituri mari spre Dragoslav, care stătea la o parte.

«A! Vuc armăsarul meŭ, scumpul meŭ odor!» stigă bĕtrânul perdut cu desăvîrşire în uimire’.

Bodea strînse freul şi se dete puţin înapoĭ.

«E al tău armăsarul acesta?»—îl întrebă grăĭnd în limba luĭ.

«Tu veȡĭ, — îĭ ȡise bĕtrânul din nou uimit. — El însu-şĭ mărturiseşte. Al meŭ e. L-am luat în luptă grea de la una din căpeteniile Chazarilor. Și căzăresc e şi buzduganul din mâna ta!

«Chazari se ȡic dar cetele de călăreţi, care staŭ cu corturile lor pe şes?

«Sunt Volgari, —rĕspirase bĕtrânul,— Volgari goniţĭ şi eĭ, ca noĭ, de Chazari şi strîmtoraţĭ aȡĭ între Avari şi Chazari.—Mult, vai, am avut să luptăm noĭ şi cu uniĭ, şi cu alţiĭ, şi armăsarul acesta, dac-ar şti să vorbească, ţi-ar pută spune, prin câte vărsări de sânge am trecut amêndoi, ca să ne scăpăm unul pe altul.»

Bodea se uită lung la el, la faţa luĭ cea albă, la oichiĭ luĭ albaştri, la barba cea încărunţită, la pletele luĭ încâlcite, lung şi din ce în ce maĭ îndurerat se uită la el.

Da, omul acesta era tatăl eĭ şi dînsa era fiica luĭ, adevârata luĭ fiică şi se afla, poate, acolo jos în fundul prăpăstieĭ, la Dragoslave. înspăimântătoare patimă! Ea, fiica, orbită de porniri mistuitoare, a furat cel maĭ scump odor al părinteluĭ, ca să-l dee unuĭ străin, pe care o singură dată l-a putut vede. — Atunci şi o singură dată!

«Nu! — îşĭ ȡise el, —nu vroiesc să ştiŭ nimic. — Strivit să fiu, dar nimic nu vroiesc să ştiu!»

El descălecă, se uită lung şi suspinând din adânc la armăsar, apoĭ luă frâul şi-l aruncă cu ochiĭ închişi spre Dragoslav.

«Ia-ţĭ calul, —îi ȡise cu glas înecat de muncile stăpâniriĭ de sine. — E-aĭ luat în luptă grea şi dreaptă, şi se cuvine să-l stăpâneştĭ.»

Bătrânul făcu înviorat un pas înainte, dar apoĭ se opri, se dete un pas înapoĭ şi ear se opri.

«Nu! — grăĭ dînsul eŭ ochiĭ plinĭ de lacrămĭ.— Eŭ nu maĭ pot să-l încalec după-ce l-am vĕȡut încălecat de tine. — Ia-l! Ți-l daŭ! — Te rog să-l iai!— Lasă ochilor meĭ mângâierea de a-l vede purtându-te pe tine!»

Bodea rĕmase cu ochiĭ ţintiţĭ la pămênt, nemişcat şi mut.

Nu! nimic nu maĭ vrea să ştie!

VI.
Deşteptarea

Rece ca sloiul de gheaţă, strivit, sângerat şi căcjut în lâncezeala deplineĭ nesimţiri era trupul fraged, pe care Părintele Arie l-a ridicat de pe bolovaniĭ surpaţi, l-a-dus pe braţele sale şubrede în colibă şi l-a aşezat încetinel pe culcuşul de muşchiu. Nici un gemet, nicĭ un suspin, nicĭ o râsuflare maĭ grea, nicĭ cel maĭ mic semn de durere nu turbura liniştea senină ce se oglindia în faţa luminată de opaieţul atîrnat de asupra eĭ.

Preotul se plecă spre ea, ca s-o vadă bine apoĭ se dete oare-cum fricos înapoĭ.

Se temea par-că să creadă, că e om în aievea ceea ce vede cu ochiĭ luĭ.

Nu, aşa ce-va nu maĭ vĕȡuse încă în lunga luĭ viaţă.

Frumoasă cum numaĭ pe ângeriĭ Domnuluĭ şi i-ar fi putut închipui, ea avea ce-va deiponic în gura eĭ mică şi cărnoasă şi în buzele puţin întoarse.

Cum a ajuns ea aĭcĭ chiar acum în mieȡ de noapte şi pe acest vişcol cumplit!?

El se lăsă în genuchĭ, îşĭ opri rĕsuflarea, plecă urechea şi ascultă cu luare aminte.

Ea rĕsufla.

La dreapta luĭ era jeraticul învelit în cenuşă şi acoperit cu un ţest mare, dar afară vuia viş-colul şi în colibă era frig.

«Nimic nu se întêmplă fără de voia ta, Doamne; tu daĭ şi viaţă, şi moarte,»—grăĭ dînsul, apoĭ luă blana de urs ce zăcea lângă ţest şi-o acoperi pe copilă.

Trebuia să spele rĕnile, să-ĭ frece tîmplele şi să-ĭ dee o bĕutură întăritoare după ce-şĭ va fi venit în fire

Se duse dar la desagiĭ de ĭerburi, alese şi dintre florĭ, şi dintre rĕdăcini pe cele maĭ cu vîrtute şi le puse într-un vas de lut, apoĭ turnă peste ele apă curată, ridică ţestul şi aşeȡă vasul în spuză.

Copila zăcea âncă tot în nesimţire.

El iar se lăsă în genuchĭ şi puse mâna luĭ uscată pe fruntea eĭ cea rotundă şi gingaşă, închise ochiĭ, îşĭ concentră voinţa şi şopti vor-bele: Voi sufletelor curate, unelte ale luĭ Dumneȡeŭ, veniţĭ şi mĕ ajutaţĭ cu tainica voastră putere să daŭ acestui trup căldură din căldura inimiĭ mele pentru-ca sufletul să nu-l părăsească nemângâiat. Punte de trecere să fie braţul meŭ şi mâna mea verigă de lanţ ce leagă douĕ inimi!

Viindu-şĭ încetul cu încetul în simţiri, Mala nu putea să-şĭ dee seamă despre cele petrecute. Işĭ aducea aminte de babele, care o duseseră în colibă, dar nu se putea dumiri, dacă a făcut în aievea, orĭ a visat numaĭ lungul drum prin pădurile dese şi prin poienele luminoase.

Ochiĭ eĭ se deschiseră marĭ şi rĕmaseră aţintiţĭ asupra bĕtrânuluĭ cu barba lungă, care-şĭ ridică s-fiicios mâna de pe fruntea eĭ.

Da, îl vĕȡuse în mijlocul făcliilor aprinse pe bĕtrânul acesta, nu-l visase.

Fărmecat de privirea marilor ochi albaştri, care se ridicaŭ jeluĭtorĭ spre dînsul, preotul stetea nemişcat şi cu rĕsuflarea oprită.

Nu! demonic nu era nimic în faţa aceasta.

«Aibĭ credinţă în bunătatea Părinteluĭ ceresc,— îĭ ȡise el încet, apoĭ se întoarse spre vatră, luă vasul de lut, strecură încet şi cu bĕgare de seamă în o ulcică zama de ierburĭ, maĭ vărsă dintr-un ulcior miere curată în ea şi se întoarse ear amestecând mereŭ şi şoptind vorbe neînţelese spre copila, care urmăria cu ochiĭ toate mişcările luĭ.

«Bea, fata mea! — grăĭ dînsul ridicându-ĭ cu mâna stângă capul şi ducând cu dreaptă ulcica la buzele eĭ cele întoarse.

Mala deşertă din câte-va sorbiturĭ ulcica, şi o căldură dulce i se rĕvărsă în tot trupul frânt în toate încheeturile luĭ.

Peste puţin ea rosti gemênd câte-va vorbe fără de înţeles.

«Străină!»—îşi ȡise bĕtrânul dându-se ear înapoĭ. — Fiinţă lepădată de Dumneȡeŭ, suflet pătat de păcatul strămoşesc şi perdut în întunecimea necredinţeĭ, om, care sîmte dureri şi nu e în stare:să le dee pe faţă, doreşte şi nu poate să ceară, — dar tot făptură aluĭ Dumnedeŭ, una din podoabele zidiriĭ luĭ.

«Ce doreştĭ, fata mea? — întrebă el plecându-se ear spre dînsa.

Un zimbet de fericire lumină faţa cea albă a copileĭ. Vedea înaintea şipotuluĭ cu apă limpede pe tînărul legat cot la cot.

«Apă, — grăĭ dînsa rostind vorbele desluşit, — mi-e sete. Vĕ rog să-mĭ daţĭ apă!»

Acela-şĭ zîmbet de fericire lumină şi faţa bĕ-trânuluĭ preot în auȡul acestor vorbe, căcĭ graiul e ceea ce ridică pe oamenĭ în rând cu Dumneȡeŭ şi-ĭ împreună prin tainică legătură în o singură fiinţă de a pururea tîneră şi neîncetat premenită.

Stîmpĕrându-şĭ setea, copila se alină, şi peste puţin ea căȡu într-un somn adânc şi întăritor.

«O somnule, tu, care eştĭ parte adevărată din viaţa cea nestinsă, — grăĭ preotul, — luminează toată fiinţa eĭ şi îndrepteaz-o şi-o îndrumează spre deplină întrămare, căcĭ numaĭ însu-şĭ prin sine poate să-şĭ afle trupul, vindecarea şi numaĭ însu-şĭ prin sine ajunge sufletul la repaosul mulţumiriĭ curate».

Dile întregĭ şi lungĭ nopţĭ de a lungul a zăcut copila în coliba săpată pe jumătate în stâncă, ear bĕtrânul preot priveghia la căpătâiul eĭ, o îngrijia ca o mumă duioasă şi o hrănia cu tot ceea ce era maĭ bun şi maĭ priinc-ios în merindea ce-şĭ adunase pentru earnă şi în darurile de bună voie, pe care Călin, neobositul buciumaş, le aducea de pe la credincioşi.

Străini la început, eĭ îşĭ eraŭ din ȡĭ în ȡĭ maĭ apropiaţĭ şi maĭ scumpi unul altuia.

Iţĭ este dragă şi se alipeşte de tine fiara, pe-care o îngrijeşti, — cu atăt maĭ vîrtos omul,, care prin tine şi numaĭ prin tine a ajuns a-şi nădi firul o dată rupt al vieţii.

Se schimbase cu desăvîrşire viaţa luĭ, şi o viaţă, cu totul nouă şi maĭ luminoasă se începea pentru dînsa şi dacă sufletul luĭ se umplea de o dulce mângâiere când o vedea din ce în ce maĭ întrămată, ea se simţia din ce în ce maĭ fericită când se gândia, că în curênd va pute să rĕsplătească neasemănata luĭ bunătate dân-dui-se roabă neadormită şi orbeşte supusă.

Și totu-şĭ el o ţinea mereŭ departe de sine, şi durerea ivită în sufletul luĭ când a auȡit-o rostind vorbe fără de înţeles se reivea în fiecare ȡĭ în maĭ multe rândurĭ.

Graiŭ omenesc, dar nepreţuit şi nesămuită po-doabă a sufletuluĭ, măiestrită ţăsătură de semne luminoase, prin tine se adună şi se despart oameniĭ în neamurĭ deosebite, unele maĭ apropiate, altele maĭ depărtate de desăvîrşirea fiinţeĭ omeneştĭ! — Greŭ îĭ era afară din cale bĕtrâ-nuluĭ preot când îĭ remâneaŭ zadarnice silinţele de a o face pe ea să cupridă cu mintea eĭ gândurile luĭ, şi âncă maĭ greŭ îĭ era când nu putea să se dumirească asupra celor ce se petrec în sufletul eĭ.

Putea el s-o cuprindă şi pe dînsa în rugăciunile luĭ? slăbicĭunea, pe care o avea pentru dînsa, nu era oare păcătoasă? era el învrednicit prin darul luĭ să-ĭ mijlocească îndurarea cerească? era dînsa deopotrivĕ cu creştiniĭ, care cunosc şi măr-turisesc pe Dumneȡeul cel adevărat şi se supun luĭ?

«Nu! — îşĭ ȡicea el depărtându-se de dînsa,— nu este de o potrivă! Spurcată e întreaga eĭ fiinţă! — Dar, — adăuga apoĭ, — tot făptura luĭ Dumneȡeŭ este, tot prin a luĭ rânduire a intrat în viaţă şi tot în paza luĭ se află. — Domnul nu alungă pe nimenĭ de la sine! — îşĭ ȡicea el şi ear se apropia de dînsa şi maĭ vîrtos o mângâia dându-ĭ mâna spre sărutare, maĭ vîrtos îşĭ dedea silinţa s-o lumineze.

Eară dînsa-şĭ îndrepta mariĭ ochi albaştri cu însetare spre buzele luĭ şi-şĭ împintena mintea să-l înţeleagă; dară mult timp maĭ trebuia să treacă pentru-ca să se poată dumiri asupra celor ce nu se vĕȡ, nicĭ se pipăie, ci numaĭ în tăini-nicia minţiĭ omeneşti aŭ fiinţă.

Mala se ’ntrămase când Bodea a trecut pe la gura strîmtoriĭ apărate de Bran, umbla, şubredă încă, de ici până colo treĭ ȡĭle în urmă, când Dragoslav a plecat cu aĭ sĕĭ la vatra luĭ, nu maĭ avea nevoie de îngrijirile nimănui alte câte-va ȡile ’n urmă, când Bodea s-a ’ntors din cutrie-rările făcute de a lungul poienelor, dar ea nu era âncă în stare să spună, cine este ea, de unde vine şi cum a ajuns de a supra colţuluĭ de stâncă, de pe care căduse în acea noapte vijelioasă în adâncime.

Tristă fără de seamĕn e starea omuluĭ, care se opinteşte să spună ceea ce ştie, simte orĭ gândeşte şi nu poate să pătrundă la mintea celor ce-l ascultă.

Numaĭ încetul cu încetul şi abia târȡiŭ a putut Părintele Arie să se dumirească şi să se încredinţeze, că dînsa nu e venită despre stîm-torile rîuluĭ, nicĭ despre valea Oltuluĭ, ci din vre-una dintre văile ce se deschid spre Argeş.

«Tot de pe acolo l-aŭ adus şi pe Dragoslav, — grăĭ Călin, care afla în cutrierările luĭ toate cele petrecute.

«Dragoslav! — strigă Mala ca ĭeşită din fire. — Unde e Dragoslav? — Dragoslav e al meŭ!— Unde e? —

Ea nu era în stare să spună, că Dragoslav e tatăl eĭ, dar eraŭ Călin şi Părintele Arie în stare s-o înţeleagă aceasta şi fără-ca ea s-o spună.

«Si Luda!» — îĭ ȡise Călin.

«Și Ringa! —» strigă dînsa din nou. — A mea e Luda şi Ringa!»

O raȡă de lumină se revărsă îm mintea preotuluĭ asupra trecutuluĭ întunecat.

«Care va să ȡică tu aĭ venit să cauţĭ pe tatăl teŭ şi pe muma ta? — o întrebă el mângăiându-o cu înduioşare părintească.

«Da, pe Tatăl şi pe mama! — rĕspunse ea rostind cu glas muiat aceste douĕ vorbe eĭ până acum necunoscute.

«Și aĭ rĕtăcit căutându-le urma, — urmă preotul. — Și la voi e dar sfîntă legătura dintre părinţĭ şi copii.

El se plecă spre ea, îĭ luă capul în mânile luĭ uscate şi o sărută, acum ânteia oară, pe frunte.

«Binecuvântat să fie neamul tĕu, — îĭ ȡise apoĭ cu glas tremurător. — Aibĭ rĕbdare, căcĭ te vom duce la părinţiĭ teĭ nemângăiaţĭ. — Cum s-a făcut înse, că nu te-aŭ luat şi pe ţine dimpreună cu dînşii? — Unde te aflaĭ tu când i-aŭ adus.»

Copila rĕmase cu-ochiĭ plecaţĭ şi sguduită de conştiinţa uneĭ grele vinovăţiĭ.

Inţelegea întrebarea, dară nicĭ chiar în limba eĭ n-ar fi putut să rĕspundă la ea. Știa ce-a făcut şi cum s-aŭ petrecut lucrurile, dar nu era în stare să-şĭ de ea seamă, cum a ajuns ea să să-vîrşească faptele, de care se sîmţia vinovată. Iĭ era par-că alta fusese ea însă-şi, par-că visase numaĭ orĭ sub stăpânirea unuĭ farmec nebiruit le făcusă toate. Nu, ea nu era vinovată! Vinovat e numaĭ omul, care sevîrseşte fapta rea voind-o cu tot din adinsul, eară dînsa a mers orbiş pe o cale nu de dînsa aleasă.

«Nu ştiu, — rĕspunse ea dând din umeri şi uitându-se fără de sfială în ochiĭ preotuluĭ, care o mângaia neteȡindu-ĭ părul moale şi galbăn ca aurul.

«Aibĭ rĕbdare, copilă, — îĭ ȡise el din nou, şi maĭ curată îĭ părea, maĭ dragă îĭ era — de aĭcĭ înainte.

Cerul ear se întunecă şi zăpada începù să cadă ear, înse nu cernută de vişcol şi de ger, ci lin şi în fulgi mari şi deşi. Ningea într-una, mereŭ ningea ȡĭ şi noapte fără-de rĕgaz, şi tot maĭ gros se făcea stratul de zăpadă pe coastele păduroase şi îh poienele largi, tot maĭ tare se înfundaŭ drumurile şi altfel anevoioase. Mult maĭ avea Mala să stee departe de al săi, ascunsă în valea cea strimtă, singură cu bĕtrânul înţelept şi cu Călin cel neobosit.

Când acesta lua buciumul, ca să sune de rugăciune, Mala îngenunchia ea şi stetea în tăcere smerită în vreme-ce preotul îşĭ făcea rugăciunea.

Intr-una din ȡĭle ea voi să între chiar în peştera luminată de făcliĭ de ceară.

«Nu, fata mea,—îĭ ȡise oprind-o cu blân-deţă. — Aicĭ e loc sfînt, unde nu poate să calce piciorul tĕŭ».

«De ce, Părinte?» — întrebă ea întristată.

«Pentru-că tu nu faci parte din turma luĭ Chris-tos, — îĭ rĕspunse el.

«Ia-mĕ, Părinte, — îĭ ȡise ea, — primeşte-mĕ, deschide-mĭ calea mântuiriĭ».

El îĭ luă ear capul între mâni şi o sĕrută pe frunte.

«Lăudată să fiĭ, fata mea, — îĭ ȡise apoĭ.— Plăcut îĭ este Domnuluĭ gândul tău şi ângeriĭ luĭ se veselesc de dorinţa ta. Nu mĭ se cuvine înse mie să înstrăinez pe copil de părinţiĭ luĭ, căcĭ Părinte e,şi Domnul şi împotriva luĭ păcătuieşte cel ce atinge puterea dată de el părinţilor. Su-pune-te, fata mea, părinţilor teĭ, fă ce doresc eĭ, iubeşte pe cine iubesc eĭ, depărtează-te de rĕŭvoitoriĭ lor, nu te însoţĭ cu nimenĭ fără de învoirea lor şi voinţa Domnuluĭ o împlineşti, luĭ te supui, de el te apropiĭ».

Copila rĕmase smerită în faţa luĭ, dar de aĭcĭ înainte ea-l ispitia mereŭ, ca să se lumineze asupra tainelor sfinte ale vieţuiriĭ creştineşti. Maĭ ales serile eĭ staŭ amêndoi în coliba luminată de opaieţ, bĕtrânul plin de o căldură sfîntă şedând pe laiţa de brad,-ear copila smerită jos la picioarele luĭ şi cu mariĭ ochi ţintiţĭ spre buzele luĭ, ascultând cu încordată luare a minte şi făcând câte odată întrebări pornite din inima eĭ doritoare de lumină şi însătată de adevăr.

Din ce în ce maĭ dumirită şi maĭ tare în credinţă, ea se sîmţia rânduită de Dumnedeŭ să ducă la norodul eĭ credinţa mântuitoare şi un sînţământ de nespusă fericire se revărsa în sufletul eĭ când se gândia pe sine alergând printre ceĭ căȡuţĭ în întunerecul neştiinţeĭ şi propo-veduind adevărul.

«Și fraţiĭ meĭ, — întrebă dînsa într-una din ȡile, — vor pute oare să între şi eĭ vre-o dată în turma luĭ Christos?»

«Unul singur e Dumneȡeŭ cel adevărat,—răspunse preotul,—ziditorul a toate, ţiitorul a toate şi Părinte chiar şi celor ce nu-l cunosc pe el şi nu se mărturisesc fiĭ aĭ luĭ. Intocmaĭ precum soarele pentru toţĭ rĕsare şi tuturora le dă căldură şi lumină, cuvântul adevăruluĭ pentru toată suflarea omenească a rĕsunat în lume. Chorul ân-gerilor saltă de veselie Și preamăreşte pe Domnul în cântări de biruinţă când un suflet rĕtăcit se întoarce în calea cea dreaptă şi intră curăţit prin sfîntul botez în ceata celor cu dreaptă vieţuire».

«Și atuncĭ, — întrebă ea cuprinsă de o încântare religioasă, — pută voi şi eŭ să întru în casa Domnuluĭ şi să cad cu faţa la treptele altaruluĭ sfînt?

«O singură dată în viaţa ta, fata mea, —îi rĕspunse el rostind vorbele încet şi rar, desluşit şi apăsat, — când Domnul te va chema, ca să-ţĭ dee partea ce ţĭ se cuvine din puterea luĭ.»

«Și când mĕ va chema Domnul şi cum?»

Preotul rĕmase perdut în gânduri. '

«E taină nepătrunsă de mintea noastră cea strimtă, cum oameniĭ întră pe poarta naşteriĭ în lumea aceasta şi ies pe poarta morţiĭ din ea. Știm numai, că nu întră nimenĭ singur şi de capul luĭ, ci trebue să-şĭ aibă fie-care razămul ales după rânduirea Părinteluĭ a toate, părinţiĭ, care îĭ daŭ viaţa şi i-o păzesc cu nşsăcată iubire şi cu dulce jertvĕ de sine. Vedâ-yeĭ o dată, copilă, un bĕrbat venit fie din apropiere, fie din fundul' lumiĭ, care-ţĭ va umplâ inima de o năvalnică simţire şi, stăpânit de o pornire ivită fără de veste în sufletul luĭ, va alerga după tine, te va chema cu dor mistuitor, te va opri în cale şi te va lua de mână, ca să te ducă la altarul Domnuluĭ şi să ceară binecuvântarea luĭ pentru sarcina ce numaĭ împreună vi se cuvine şi numaĭ împreună puteţĭ să purtaţi. împărăteasă veĭ fi atunci, stăpână cu depline puteri a caseĭ tale şi a copiilor teĭ şi vrednică să staĭ la altarul Domnuluĭ.»

Mala se ridică cuprinsă de un zel nemărginit.

«Nu e dar, — ȡise ea, — vinovată simţirea năvalnică ce mĕ duce spre bĕrbatul, care mĕ chiamă cu dor mistuitor!»

«E sfîntă, fata mea, — îĭ rĕspunse Părintele Arie, — căcĭ prin ea îţĭ croieşte calea cerul, care prin inimă îl povăţuieşte pe om. — Vinovată este luarea în deşert a acesteĭ sfinte porniri, şi cel,maĭ greŭ păcat e să iai în bătaie de joc taina cea mare a vieţiĭ omeneşti. — Femea, — urmă el peste puţin, — e floare ce se desfăşură în umbră şi mângâie vederea trecătorilor grăbiţĭ în cale. Ea are să-şĭ petreacă viaţa departe de sgomotul lumiĭ, rĕtrasă în tăinicia împărăţieĭ sale casnice, roabă soţuluĭ, pe care de bună voie şi la luat stăpân, şi neadormită pază a copiilor ce-ĭ sunt încredinţaţĭ de tatăl ceresc.»

«Frumoasă şi afară din cale fericită e viaţa celuĭ ce ascultă poveţele tale şi are destulă virtute, ca să nu se abată de la ele! —» grăĭ dîrisa şi, lăsându-se ear la picioarele luĭ, sărută cu sfială poala aspră a lunguluĭ vestmânt de lână neagră.

Serile se făceaŭ din ce în ce maĭ scurte; soarele pătrundea din ce în ce maĭ în adâncul văilor strimte; zăpedile aâ început să se topească; rîurile se tulburaŭ şi se umflau: se apropia timpul, ca Mala să fie dusă la părinţiĭ eĭ, şi Părintele Arie a trimis pe Călin la gura trecătoriĭ, ca să-l cheme pe Bran, acum căpetenie şi el a uneĭ cete de călăreţĭ legaţĭ cu jurământ în frăţietate de cruce.

Mala stetea ca floarea ce se desfăşură în umbră în vreme-ce Preotul ispitia pe tinărul-bătrân la minte asupra celor ce se petrec în poiene şi prin văi.

«Lăudat să fie de fiĭ şi de nepoţĭ gândul vostru, şi Domnul să binecuvinteze toţĭ paşiĭ voştri, — grăĭ bĕtrânul mângâiat în sufletul luĭ. — Cu adevărat voia luĭ Dumneȡeŭ o împliniţĭ când vĕ lăpădaţĭ de voi, ca să apăraţĭ vetrele celor ce aŭ o maĭ sfîntă şi maĭ grea phemare în lumea aceasta. — Dar jurământul, pe care Taţĭ făcut, fiiule, nu are nicĭ o tărie.»

«Cum aceasta, când l-am făcut cu toţiĭ de bună voie şi după chibzuire de treĭ ȡile petrecute în nemâncare?« — întrebă tînera căpetenie.»

«Sfîntă şi de a pururea neschimbată e numaĭ legătura de a face ceea ce e plăcut luĭ Dumneȡeŭ, — rĕspunse, preotul zîmbind cu bunătate; — nu are însă nicĭ o fiinţă jurământul,- care vĕ leagă să nu faceţĭ ceea ce luĭ Dumneȡeŭ îĭ este plăcut, şi plăcută îĭ este luĭ însoţirea bĕrbatuluĭ cu femea. — Cum aţĭ pută voi, fiĭ aĭ părinţilor voştri, năşeaţĭ în munci grele de mumele voastre şi crescuţĭ din sudoarea taţilor voştri, să vĕ legaţĭ a nu primi nicĭ o dată sarcina de părinte!?»

«Primim, — îĭ ȡise Bran, — sarcina de a ocroti pe văduve şi pe orfani şi de a ajuta pe ceĭ săraci».

«Vrednică de laudă e hotărîrea vostră, — în-timpină preotul, — dar nu puteţĭ să fiţĭ legaţĭ a primi numaĭ această sarcină.— Tristă e, în adevăr, întunecată şi plină de ispite viaţa omuluĭ osândit a trece rĕsleţ prin lume, şi el numaĭ în purtarea de grijă pentru ceĭ nenorociţĭ poate să găsească o slabă mângâiere. Nimenĭ înse nu se poate lega să aibă numaĭ această mângâiere în viaţa luĭ. — Taină sfîntă e căsătoria, — urmă el ridicând glasul, — una din cele şapte legături ale omuluĭ cu Dumneȡeŭ, şi numaĭ orbit de rîvnirile lumeşti poate creştinul intrat prin taina botezuluĭ în legătură cu Dumnedeŭ să primească gândul, că el poate să fie legat a nu primi nicĭ o dată pe vre-una din cele-lalte taine. Alungaţi, fiiule, de la voi gândul acesta, lăpă-daţi-vĕ de dînsul, căcĭ vĕ duce ’n ispită, vĕ mână la desfrâu, vĕ înstrăinează de părinţiĭ voştri, care sunt părinţi. Ce s-ar alege de neamul nostru cel ales, dacă voi, floarea luĭ cea maĭ aleasă, ceĭ maĭ vrednici dintre fiiĭ luĭ, v-aţĭ lega să nu fiţĭ nicĭ o dată părinţĭ şi ţiitorĭ aĭ tatăluĭ ceresc aĭcĭ pe pământ!?» —

Bran rĕmase tăcut şi smerit în faţa bĕtrânuluĭ preot, pe care tot bĕtrân şi înţelept îl ştiaŭ şi părinţiĭ, şi buniĭ luĭ, dar hotărîrea luĭ de a se feri de femee era neschimbată.

I
Aşezarea

Se adunaseră treĭ cete de câte o sută de călăreţĭ, una a luĭ Bodea, alta a luĭ Bran, ear a treia a luĭ Cândea, bălanul înalt şi cu mustaţa ’n spic, care se uita ’n ochiĭ luĭ Bodea.

Ar fi putut să adune şi maĭ mulţĭ călăreţi, dar nu putusără să găsească caĭ de seamă.

Iarna toată aceste cete aŭ cutrierat, ca să caute locuri pentru adăpost statornic şi pentru ogoare ferite de năvălitori.

Strînşĭ totdeauna la un loc şi ivindu-se fără de veste, călăreţiĭ treceaŭ ca un stol de vulturĭ de a lungul văilor şi pe sub dealurile de la marginea şesuluĭ, şi, trecând eĭ, trecea şi spaima respândită ’n calea lor.

Cutrierând astfel, eĭ se încredinţaŭ din ce în ce maĭ tare, că punctul de raȡĕm al apărăriĭ în trecătoarea păzită de Bran.

Spre ţara Oltuluĭ ĭeşirea era şi acum peste putinţă. Văile ce daŭ în şesul dela Dunăre eraŭ până la Argeş pline de Gepiȡĭ, ear de acolo înainte până din colo de apa Buzăuluĭ abia-ĭ maĭ încăpeaŭ pe Sorbiĭ strîmtoraţĭ de cetele de călăreţĭ ce se încuibaseră ’n luncile largĭ ale rîurilor.

Dacă dar fugariĭ fie despre ţara Oltuluĭ, fie despre Capu Coasteĭ apucaŭ să treacă înainte, poienele eraŭ tăiate ’n douĕ şi trecerea despre Bucegi spre Păpuşa era peste putinţă.

In timpul ierniĭ dar Bran s-a coborît cu oameniĭ seĭ la vale până din jos de isvoarele Bârseĭ şi aĭcĭ, în vîrful unuĭ deal, de unde se deschide vedere largă peste valea Bârseĭ până la Olt, a făcut o îngrăditură de pari groşi, bĕtuţĭ adânc în pămênt şi înalţĭ de douĕ staturi de om, dar maĭ încăpătoare decât cea de sub stânca, unde Bodea petrecuse cele câte-va c^Lile.

Asemenea îngrăditură trebuia să se facă şi la Capu Coasteĭ, şi Munteniĭ aveaŭ adăposturi sigure de a lungul văiĭ, între cele douĕ îngrădituri apărate cu virtute.

Sorbiĭ, pe care Bodea îĭ găsise aĭcĭ când a trecut ânteia oară spre Păpuşa, aŭ trecut spre valea Bârseĭ şi nu se maĭ putusără întoarce la colibile lor şi la sămănăturile făcute de dînşiĭ toamna trecută. — Numaĭ spre Capu Coasteĭ maĭ rĕmăsesără câte-va sute de vetre, în care maĭ ardea âncă focul.

«Pe aceştia îĭ alungăm»,— grăĭ Bran cel scurt la vorbă.

«Dar dacă nu vor să-şĭ părăsească colibile şi semănăturile?« — întimpină Bodea.

«N-aĭ ce să le faci,« — ȡise Gândea.

Ei se înţeleseră să-ĭ adune la un loc şi să-ĭ lase ’n pace.

«Dar fără de nicĭ o legătură cu noĭ,« — adăugă Părintele Luca dându-şĭ binecuvântarea.

Maĭ eraŭ însă şi alţiĭ l-a mijloc.

«Noi să ne părăsim vetrele, în care am crescut, şi mormintele părinţilor? — Strigă Răcĭulete, care-şĭ câştigase dreptul de a fi totdeauna în coada cetei. — Ferit-a sfîntul! Cine o să îngrijească de sufletele lor!? — Vineş din deal s-ar întoarce ’n groapă!«

«Dar ceĭ ce n-aŭ putut să se întoarcă la vetrele lor!?»

«Nu le părăsesc nicĭ eĭ, — rĕspunse Răciulete, — dacă n-aŭ putut să se întoarcă la ele. Noi însă, care ne-am întors, le-am părăsi, dacă ne-am duce fără-ca să ne fi alungat cine-va. — Prea o luăţĭ par-că înainte de voi nicĭ n-ar maĭ fi fost lume. Aşa nu merge, Părinte, — adăugă el întorcându-se spre părintele Luca: — trebue să ne alegem câţi-va maĭ bĕtrâni şi maĭ cu scaun la cap, şi fără sfatul nostru bĕieţiĭ să nu facă nimic.»

«Asta nu! — strigă Bran. — Ce rost am maĭ ave noĭ, daca n-am fi de capul nostru!?

«Nu sunteţi, — îĭ rĕspunse Răciulete. — Orĭ-şi-cât de voinicĭ şi de inimoşĭ aţĭ fi, de sub ascultarea părintească nu puteţĭ să ĭeşiţi.» -

«Am ĭeşit, — întimpină Bodea, — când părinţiĭ noştri ne-aŭ dat voie să ne legăm cu jurămênt. — V-aţĭ lepădat de bună voie!»

«Nu, fiiule, — grăĭ Părintele Luca. — Poate omul să se lepede de drepturile sale, dar nu şi de datoriĭ, şi dator e părintele să-şĭ sfătuiască copilul şi să-l oprească ’n loc când îl vede pornind pe cale greşită.»

Și aşa ȡiceaŭ toţĭ ceĭ maĭ bĕtrâni fiind-că aşa se ştia din bĕtrâni.

S-a ales dar sfatul, eară sfatul a hotărît, ca să se facă maĭ ântăiŭ o îngrăditură în valea Rîuluĭ Alb şi numaĭ apoĭ să treacă cine va fi voind la Capu Coasteĭ şi să se facă şi acolo îngrăditură.

«Dacă prindem de veste, — ȡiceaŭ eĭ, — ne tragem cu toţiĭ la îngrăditură şi cerem ajutor de la Capu Coastei.»

«E largă valea, — rĕspunse Ursan, — şi noĭ o să fim prea puţinĭ, c-a s-o putem apăra».

«O să trecem atunci şi noĭ la Capu Coastei,— ȡise Moroiu. — Nu e nimenĭ dator a face mal mult decât ceea ce poate.»

O mâhnire înfundată ţinea mereŭ posomorîte feţele oamenilor, care nu puteaŭ să se înţeleagă între dînşiĭ, dară frunţile se descreţiră în dată ce eĭ se puseră pe lucru, ca să facă cât maĭ curênd îngrăditura din valea Rîuluĭ Alb şi să-şĭ înceapă apoĭ semănăturile.

Zăpada se topia; iarba începuse a-încolţĭ pe la locurile bĕtute de soare; pădurile se ’nmu-guriau: frumoase sunt şi dulcĭ ȡilele de primă-vară, când de o dată cu semênţa aruncată în pămênt încolţeşte şi nădejdea de o viaţă maĭ uşoară.

Voioşi ca fluturiĭ şi harnicĭ ca albinile lucraŭ toţĭ prin văile mănoase, şi ochiĭ li se umpleaŭ de lacrămi când vedeaŭ, cum se sfărâmă pământul negru şi gras şi cât de curênd încolţeşte sâ-mânţa în el.

Departe sub surpătura de la colibile luĭ Dra-goslav moşnegi, femeĭ, fete şi copiĭ şedeaŭ şir lung pe ţermurul rîuluĭ lin şi clătinaŭ mereŭ co-veţile de lemn luând din când în când apă ’n ele şi vărsând-o încetul cu încetul, ca să se spele nisipul uşor şi să râmâie numaĭ pravul de aur.

Aur găsiseră ’n nisipul rîuluĭ, aur greŭ, curat şi galben, podoabă nestimată şi talisman de vindecare trupească; o zlatină, diceaŭ eĭ în limba lor, le dâduse Bog cel darnic, şi spălaŭ mereŭ, ca să adune pravul cel scump. Și Slatina îĭ ȡic şi aȡĭ oameniĭ satuluĭ întemeiat la locul acela.

Ear Dragoslav şi fetele luĭ Luda, Ringa şi Mala umblaŭ mereŭ de ici până colo şi le spuneaŭ tuturora, că sus, unde isvoreşte rîul, chiar şi inimile oamenilor sunt de aur.

Mulţĭ se adunaŭ oameniĭ maĭ ales când Mala cea cu obrajiĭ supţĭ începea să vorbească despre preotul cel bĕtrân şi despre minunatele luĭ în-veţături. Gura eĭ-nu maĭ era acum cărnoasă, buzele eĭ nu maĭ eraŭ întoarse şi ochiĭ eĭ albaştri păreaŭ âncă maĭ mari când se ridicaŭ spre cer.

Și tot cam aşa mergeaŭ lucrurile şi din jos de îngrăditura din valea Rîuluĭ Alb, unde Vladislav, starostele cel înalt şi pântecos, îĭ ţinea pe oameniĭ luĭ în muncă întinsă, ca să curăţe locurile şi să facă pe ici pe colo câte o îngrăditură. De-beleac şi Hereţ, care nu maĭ puteaŭ uita filele petrecute ca rĕniţĭ la adăposturile Moroîenilor, umblaŭ şi eĭ de ici pănă colo şi se lăudaŭ cu prietenia, agerilor călăreţĭ din fundul văiĭ.

Putea Bodea să plece fără de grijă spre Capu Coasteĭ, căcĭ Munteniĭ n-aveaŭ nevoie să-şĭ apere îngrăditura din valea Rîuluĭ Alb.

Pe când Bodea înainta pe drumuri des cotite, rĕsbind prin păduri pline de copaci resturnaţĭ de vent, suind dealuri şi coborînd coaste, Bran şi Cândea, plecaţĭ cu cetele lor de la adăposturile luĭ Mateiaş, se lăsaŭ încet spre Capu Coasteĭ chiuind mereŭ şi sunând din Buciume pentru ca Sorbiĭ să fugă la vale.

Ei îşĭ făcuseră înse greşit socoteala.

Drumul de la îngrăditura luĭ Bran până la Capu Coasteĭ e cel puţin âncă o dată atât de lung ca cel de la Rîul Alb, şi Bodea a sosit la Capu Coasteĭ prea în curend.

De geaba eraŭ dar şi chiotele, şi sunetele de bucium, căcĭ Sorbiĭ, când ceata luĭ Bodea s-a ivit la Capu Coasteĭ, n-aŭ fugit la vale, ci la deal.

Bran a dat de dînşiĭ tocmaĭ din jos, de strîm-torile Dragoslavelor, unde se află satul Slobozia.

Bodea îĭ cunpştea, bine pe Sorbi şi vĕȡuse bine lucrurile: eĭ aşteptaŭ cu capetele plecate şi cu mânile încrucişate pe pept.

Ce puteaŭ călăreţiĭ să le facă!?

«Slobod!»—le ȡise Bran făcându-le cu mâna semn, că pot să rĕmâie nesupăraţĭ la locul, unde se aflau.

Atâta vorba învĕţase şi el de la Dragoslav şi de la Ringa, dar nicĭ c-avea nevoie de maĭ multe vorbe, căcĭ fugariĭ le înţelegeaŭ toate din feţele călăreţilor şi-şĭ dedeaŭ mulţumită pe faţă închi-nându-se mereu,

«Spaima lumiĭ şi urgia pământuluĭ! — grăĭ Răciulete. — Dac-a merge tot aşa îl scoatem până la toamnă şi pe împăratul din scaun».

Vorbia înse el aşa fiind-că îĭ eraŭ dragi băieţiĭ şi-ĭ plăcea să-ĭ năcăjească cu glume de ale luĭ, dar se bucuraŭ cu toţiĭ, că se pot pune pe lucru.

Lăsând suliţele, arcurile şi tolbele cu săgeţi, voiniciĭ aŭ luat topoarele şi aŭ început să taie copacii. Pe când uniĭ ciopleaŭ pariĭ, alţiĭ săpaŭ şanţul adînc şi ear alţiĭ aşezaŭ pariĭ ascuţiţĭ în el şi bĕteâu pământul împregiurul lor, ca să stee ţepeni.

Incurênd după-ce se apucaseră de lucru se pomeniră cu vre-o douĕ sute dintre Sorbiĭ de la Slobozia, care, văzând pregătirile de apărare, ţineaŭ să dee şi el mână de ajutor.

«Nu se poate! — ȡcea Bran, — Noi n-avem nicĭ o legătură cu dînşiĭ».

«Aş! — întimpină Răcĭulete; — voiesc eĭ, şi nu putem să-ĭ oprim de a face ceea ce vor».

«Să-şĭ facă, dacă vor, — îĭ rĕspunse Bran, — îngrăditura lor deosebită.»

«Aşa e! — grăĭ Bodea, care învăţase vorbe mal multe de cât Bran şi putea să le spună şi lor lucrul acesta.

El se întoarse dar cu slobodniciĭ la deal, îşĭ alese un loc potrivit pe ţărmurul drept al rîuluĭ. din jos de Slobodia, şi-ĭ puse pe oameniĭ doritorĭ de muncă grea să adune peatră.

«Am, — ȡise el în gândul luĭ, — să durez aĭcĭ o cetate cu ziduri de peatră, pe care nicĭ timpul să nu le poată roade, nicĭ furia omenească să nu le poată dărâma, lucru aşedat pentru vecie şi loc de adăpost pentru nepoţĭ şi strănepoţi».

Pe când dar Munteniĭ lucraŭ cântând şi glumind la Capul. Coasteĭ, Sorbiĭ munciaŭ din greŭ maĭ la deal. Uniĭ urcaŭ găfăind bolovaniĭ din albia rîuluĭ, alţiĭ săpaŭ şanţul adênc şi larg, ear alţiĭ alegeaŭ peatră de var şi-o aşedaŭ în cuptoare, ca s-o ardă.

Ingrăditura de la Capu Coasteĭ era gata, ear la cetatea luĭ Bodea nicĭ temeliile nu eraŭ âncă puse. Ceea ce voia dînsul era lucru mare şi greŭ, care nicĭ într-o săptămână, nicĭ într-o lună, nicĭ într-o vară nu se scoate la capăt.

Când Bran şi Cândea se ’ntoarseră ’n poiene, ca să adune lumea lipsită de adăposturi şi de apărare, Bodea-şĭ adună şi el oameniĭ şi-ĭ aşeȡă parte în faţa cetăţiĭ, unde se află şi aȡĭ satul Bodeniĭ, parte lângă cetate, unde aȡĭ sunt satele Cetăţeniĭ din deal şi Cetăţeniĭ din vale.

Intorcându-se apoĭ Cândea cu lumea adunată de prin poienele Suruluĭ şi ale Negoiuluĭ, a trecut chiar din jos de Capu Coasteĭ, pe valea pariuluĭ ce se varsă la ’ngemănarea rîuluĭ, unde aȡĭ sunt satele Gemănu, Candeştiĭ din deal şi Cândeştiĭ din vale.

Aceştia eraŭ paza de afară, care avea să-l ţină pe duşman în loc pentru-ca ceata din în-grăditură să aibă timp de pregătire.

Alţĭ oamenĭ veniţĭ în urmă cu Boţea s-aŭ aşezat maĭ la deal, unde sunt satele Boteniĭ şi Văleniĭ, eară ceĭ ce n-aŭ încăput aĭcĭ aŭ trecut cu Ursan din colo, la îngrăditura de pe Rîul Alb, şi s-aŭ aşezat parte în deal, unde se afla satul Ursenĭ, parte sub coaşte, la Buciumenĭ.

In valea Rîuşoruluĭ, pe Orĕţĭ şi prin strîm-torile Dagoslavelor se aflaŭ ceĭ din poenele Pă-puşeĭ şi ale Scărişoriĭ, pe care Bran îĭ adusese toamna trecută aĭcĭ.

In câte-va valea întreagă era plină ca furnicarul. Prin strîmtori, pe la locurile maĭ largi şi prin înfundăturile păraelor de la dreaptă şi de la stênga rîuluĭ oameniĭ lucraŭ pe capete, ca să-şĭ clădească case, să-şĭ făcă semănături, să-şĭ întemeieze viaţa cea nouă, şi dedeaŭ zor, ca toate să fie gata pe timpul, când oile se urcă în poiene spre a fi bĕgate ’n lapte.

Eară când Bodea trecea călare pe armăsarul cel negru la deal, ca să vadă, cum merg lucrurile la cetatea de peatră, se uitaŭ toţĭ în urma luĭ şi binecuvântaŭ pe Domnul, că li-a dat purtător de grijă şi veghe neadormită.

Bran însĕ stetea pe gânduri când vedea, cum se ridică zidurile groase şi cum se ’nalţă turnurile rotunde la cele patru colţuri. Iĭ era oare-cum frică de omul rĕsleţ, care umbla totdeauna de capul luĭ şi se avânta orbeşte când i să înfigea vre-un gând în cap.

Inchis între zidurile de peatră, omul acesta era ca leul în visuina luĭ, tare şi îndărătnic, neapropiat şi nebiruit.

Și totu-şĭ, — când se uita în ochiĭ luĭ Bodea, îl vedea şi el tot ca ceĭ-lalţi. Era în ochiĭ aceia atâta bunătate, încât fiara sălbatică trebuia să se îmblândească şi ea sub privirea lor.

Apoi în stânca ce se ’nălţa în fundul cetăţiĭ, sub coaste, el săpase un fel de peşteră cu intrarea despre Apus.

«Și ce vreĭ să faci aĭcĭ?» — îl întrebă el.

«O casă pentru Dumneȡeŭ şi un mormânt pentu mine, — rĕspunse Bodea zîmbind. — Dac-ar fi să se peardă vre-o dată toate celelalte, aĭcĭ am să pier şi eŭ îngropat de aceste zidurĭ!»

«Să nu-ţĭ fie vorba grăĭtă ’n ceas rĕu!» — ȡise Bran.

II.
Ogoriĭ

Era în anul 559.

Ogoriĭ saŭ Avariĭ, deşi învingătorĭ în luptă cu Gepediĭ acum risipiţi, n-avuseră peste iarnă. destulă hrană şi, fiind nevoiţĭ a se da la pradă, aŭ intrat în luptă cu Longobarȡiĭ, care-ĭ împingeau? mereŭ pe Dunăre la vale.

Volgariĭ, strîmtoraţĭ de Chazariĭ, care se cobo-rîseră pe Prut la vale, înaintaŭ pe Dunăre la deal şi se apropiaŭ de Ogorĭ.

Sorbiĭ, care veniseră parte-n calea Ogorilor, parte goniţĭ de Volgarĭ şi de Chazarĭ în coada lor, se ’ndeşuisără parte prin văile munţilor, parte prin smârcurile de pe ţărmul stâng al Dunăriĭ.

Aceştia în timpul ierniĭ aŭ trecut în masse marĭ peste Dunărea îngheţată şi s-aŭ risipit pră-dând spre miaȡă-ȡi.

O plagă âncă maĭ grea pentru împĕrăţie eraŭ cetele de călăreţĭ ale Volgarilor, care trecusĕră peste Dunăre şi cutrieraŭ ţara prădând ceea ce rĕmăsese neatins de Sorbi.

Bătrânul împărat a adunat dar în pripă oaste mare şi a pus-o sub comanda âncă maĭ bĕtrânuluĭ Belisariu, generalul încărcat de glorie militară, pe care-l disgraţiase în urma uneltirilor de la curte.

Iĭ chemă apoĭ şi de astă dată în ajutor pe Ogoriĭ şi altfel porniţĭ spre Răsărit.

După-ce Ogoriĭ trecură şi eĭ Dunărea, Sorbiĭ se rĕtraseră din cale$ lor spre meaȡă-ȡĭ, căcĭ de a lungul Dunăriĭ dedeaŭ peste cetele de Volgarĭ, care, însătate de prada adunată de dînşiĭ cu multă sudoare, îĭ hărţuiad cu multă îndârjire.

Âncă maĭ sângeroase eraŭ încăierările când Ogoriĭ se întâlniaŭ cu câte o ceată de Volgarĭ, care nu fugiaŭ nicĭ o dată fără-ca să-şĭ fi încercat norocul în luptă dreaptă.

Vĕȡênd înse că Ogoriĭ vin mereŭ şi se sporesc de acopăr câmpiile şi se clatină pămêntul sub eĭ, Volgariĭ s-aŭ retras încetul cu încetul spre Dunăre şi aŭ început să-şĭ facă rost de trecere în vreme-ce Sorbiĭ se adunaŭ din ce în ce maĭ îngrămădiţĭ pe sub poalele Balcanilor.

Era în toiul veriĭ când eĭ aŭ fost strînşi dintr-o parte de oştirea cea mare a luĭ Belisariu, ear din alta de cetele Ogorilor.

Indesuiţĭ mulţime nenumărată sub dealurile bĕtute de arşiţa soareluĭ, bĕrbaţiĭ în faţa duşmanuluĭ, ear femeile cu copiiĭ şi cu prada în dosul lor, eĭ s-aŭ apărat cu hotărîrea desnădăj-duiriĭ, dar după câte-va ceasuri de luptă zădar-nică aŭ aruncat armele şi s-aŭ dat învinşi.

Ceĭ maĭ mulţĭ dintre dînşiĭ aŭ fost cruţaţĭ de generosul învingător şi aŭ rĕmas- supuşi aĭ împăratuluĭ, care i-a risipit prin toate ţările luĭ ca muncitorĭ harnici şi blajini.

Miĭ şi miĭ înse, multe miĭ aŭ rĕmas pe câmpul de luptă, şi âncă maĭ multe miĭ aŭ fugit spre Dunăre din calea Ogorilor, care nu ştiaŭ de milă.

Avêntându-se pe plute încheiate ’n pripă din copaci tăiaţĭ de prin apropiere, mulţĭ aŭ perit în valurile Dunăriĭ, şi ear alţiĭ aŭ fost tăiaţĭ de Ogorĭ veniţĭ în urma lor.

Popoarele încăierate pe ţărmul drept al Dunăriĭ aŭ trecut ca o vijelie pe ţărmul stêng şi s-aŭ depărtat gonind de a valma pe rîu la vale.

La apa Buzăuluĭ ele aŭ dat peste Chazarĭ şi în vreme-ce o parte dintre Ogorĭ s-a încăierat în luptă cu aceştia, altă parte i-a gonit pe Vol-garĭ înainte spre gurile Dunăriĭ, iară Sorbiĭ şi vre-o câte-va miĭ de Volgarĭ s-aŭ întors pe sub dealurĭ iar spre Apus.

Munteniĭ-şĭ urcaseră turmele ’n poiene, şi pe la adăposturile din văi nu maĭ remăseseră decât cele douĕ cete de călăreţi, muncitoriĭ de la Sloboda şi pe ici pe colo câte o babă încurcată âncă la casa eĭ cea nouă.

Indată-ce primele cete de Volgarĭ aŭ sosit la Ialomiţa, cum Sorbiĭ începuseră să-ĭ ȡică rîuluĭ, Vladimir a adunat vre-o patru miĭ de oameni şi a ĭeşit cu eĭ spre şes, ca să închidă gura văiĭ, iar femeile aŭ plecat cu copiiĭ la deal şi Burete a început să sune la Buciumeni.

Ca ’n timp de rugăciune se porniră unul câte unul buciumele maĭ întâiŭ pe la îngrădituri şi prin văi,, apoĭ prin poiene, departe şi tot maĭ departe, şi peste piiţin se ştia pretutindeni până în ppienele Suruluĭ, că s-a ivit o nouă primejdie.

Bodea şi Cândea lăsară pe Boţea cu două-ȡecĭ de oameni la Capu Coasteĭ, uride se adunasără şi Sorbiĭ de la Slobozia, şi când el porniră spre Rîul Alb, pleca şi Bran la vale.

Douĕ le dea rîndul s-aŭ hărţuit aĭ luĭ Vladimir cu călăreţiĭ sprintenĭ, ear aceştia se sporiaŭ mereŭ, ba pe ’nserate aiĭ început să sosăscă în dosul lor şi mari masse de fugari veniţĭ pe jos, Sorbiĭ scă-paţĭ de peste Dunăre, care eraŭ goniţĭ de Ogari.

Iĭ era prea de tot greŭ luĭ Vladimir să ţină fără de călărime ’n lob pe duşmanul ce se ivia când ici, când colo căutându-şĭ drum la deal. Seara dar el trimise pe Debeleac şi pe Hereţ la îngrăditura din deal, ca să ceară ajutor de la călăreţiĭ munteni.

Căpeteniile Muntenilor eraŭ toate ’n per la îngrăditură, dar părerile lor nu se potriviaŭ de loc.

«Se poate, — ȡicea Răcĭulete, — dar de astă dată n-o să meargă cu capul plecat şi cu braţele încrucişate pe pept».

«Trebue, — ȡicea Bran.—Noĭ singurĭ suntem prea puţinĭ, ear dimpreună cu dînşiĭ închidem gura văii».

«Nu poţĭ să ȡici ba, când om ajuns în grea strîmtorare îţĭ cere ajutor, adăugă — Moroiu.

«Și dacă-ĭ calcă pe dînşiĭ, — urmă Ursan, — vine rîndul la noi.»

Era învederat, că Munteniĭ trebuiaŭ să se bucure de cererea luĭ Vladimir şi să grăbeacă a-ĭ da ajutorul; Bodea stătea cu toate aceste pe gânduri. Cum putea el să se avânte ’n luptă când nu ştia, pe cine are ’n faţa luĭ?! De ce să pună în joc atâte vieţĭ tinere!?.

«Nu! — ȡise el în cele din urmă, — arma n-o ridici de cât în pragul caseĭ tale!»

Zadarnice eraŭ toate silinţele celor-lalţi, căcĭ el şi Cândea eraŭ neînduplecaţi, şi o amărîciune nesuferită cuprinse inimile tuturora când Hereţ şi Debeleac se ’ntoarseră cu rĕspunsul la Vladimir.

Un singur lucru primia Bodea: ca cetele să treacă ’n valea Ialomiţeĭ şi să aştepte gata de lupă în faţa Buciumenilor.

Ear Răcĭulete, omul neastâmpărat şi de a pururea născocitor, şi-a luat suliţa cea lungă şi a plecat aşa singur şi de capul luĭ la vale, pe urma luĭ Debeleac şi a luĭ Hereţ, ca să nu-şĭ peardă timpul de geaba.

Puşĭ apoĭ de el şi de Hereţ la cale, Sorbiĭ se risipiră cu mic, cu mare şi începură să taie cătinĭ, porumbeĭ şi păduceĭ şi să risipească mără-ciunile în largul văiĭ, pe ambiĭ ţărmuri aĭ rîuluĭ. Alţiĭ tăiaŭ curpăn lung de prin păduri şi-l întindeaŭ ca un fel de mrejă peste crăcăria risipită, pentru-ca să se încurce caiĭ şi să se împe-dece. Ear alţiĭ săpaŭ pe ici pe colo gropi şi şanţuri trase de a curme^işa şi le umpleaŭ cu frunze uscate pentru-ca călăreţiĭ să dee fără de veste în ele.

«Veȡĭ aşa! — îĭ ȡise Răcĭulete luĭ Hereţ când toate eraŭ gata. — Voi să vĕ ţineţĭ mereŭ pe albia rîuluĭ, iar pe dînşiĭ să-ĭ menaţĭ tot la curpăn, la gropi şi la şanţuri, şi-o să le peară pofta de a maĭ veni prin înfundăturile aceste.

«Dar dacă apucă şi eĭ pe albie?»—întimpiuă Hereţ.

«Avem noĭ leac şi pentru buba aşta», — îĭ rĕspunse Răciulete

Ei plecară apoĭ cu vre-o douĕ sute de oamenĭ la deal, spre strîmtorile Ialomiţeĭ, unde rîul şi-a săpat drum prin mari masse de stâncă şi albia luĭ închisă între înalte ziduri de piatră e strimtă de abia câţi-va paşi.

Oameniĭ tăiară un brad mare, îl curăţiră de crăci şi-l lăsară cu partea groasă spre mijlocul albieĭ rĕȡămându-l de o stâncă din fundul apeĭ, ca să nu-l iee curentul, eară partea luĭ de sus o proptiră de un colţ al ţărmuluĭ.

«Aşa! — grăĭ Răciulete. — Ăsta-ĭ popa cel mare, în care se raȡĕmă toate: când l-om mişca pe el din loc, se porneşte pohoiul şi le ia toate la vale. Să poftească Volgariĭ şi să între în albie, că-ĭ spălăm ca pe nişte guzganĭ!»

Alţĭ braȡi aŭ tăiat apoĭ şi ear alţiĭ şi i-aŭ rĕsturnat de a curmeȡişa ’n albie, din sus de popa luĭ Răciulete, fără-ca să le curăţe crăcile, unul peste altul, înălţime de patru staturi de om. Trecea apa printre dînşiĭ, dar eraŭ mulţĭ oameniĭ şi harnicĭ. Uniĭ tăiaŭ cetină şi-o aruncaŭ în rîu, ear alţiĭ aruncaŭ bolovanĭ fără de rĕgaz şi fără de rĕsuflare. Intrasĕră ’n rĕsboiŭ cu rîul, care se umfla, măreţĭ se umfla şi tîşnia departe, dară orĭ-şi-unde apa îşĭ făcea drum, săriaŭ uniĭ cu braţele de cătină, ear alţiĭ cu bolovaniĭ.

Maĭ era âncă mult până ’n zorile de ȡĭ când rîul iezuit începù să se prelingă pe de a supra zăgazuluĭ. Popa cel mare tremura, nu-ĭ vorbă, sub greutatea marilor masse de apă, dar era bine, răȡĕmat şi jos, şi sus.

«Vaĭ de maica lor! — grăĭ Răcĭulete frecându-şĭ mânile. — Ce-o să fie aĭcĭ când l-om mişca, din loc şi ce-o să fie în vale când d să-ĭ apuce apa!»

Dimineaţa cele treĭ cete şle Muntenilor trecură ’n valea Ialomiţeĭ şi se opriră în dreptul Bucĭumenilor pe un deluşor, de unde vederea se deschidea până la gropile luĭ Răcĭulete, care se aflaŭ la depărtare de câte-va miĭ de paşi, şi de acolo înainte până la cotitura văiĭ.

Lupta se începuse în gura văiĭ, dar în largul văiĭ se vedeaŭ numaĭ femeĭ şi copiĭ, care veniaŭ în grabă la deal mânând pe ici pe colo câte o vită, câte-va capre, un porc dus de sfoară, un măgar încărcat cu povară, dar nicĭ un cal.

Munteniĭ steteaŭ posomorîţĭ. O grea mâhnire întunecase feţele tutorora, şi gândul, că nu se pot înţelege, îĭ muiase chiar şi pe ceĭ maĭ inimoşĭ.

Peste cât-va timp eĭ se ’nviorară.

Departe la cotitura văiĭ se ridică un nour de prav, care se întinse cu o mare iuţeală pe rîu la deal şi închise în curênd din coastă ’n coastă vederea.

Cerul era senin şi aierul liniştit începuse a fi înăbuşitor; cu toate aceste par-că o furtună se ridicase la vale şi înainta rĕpede spre munţi.

Bodea, călare pe armăsarul nerăbdător şi cu buzduganul în mână, sta nemişcat şi cu ochiĭ ţintiţĭ îh depărtare, dar nu hotărîţ şi mândru, ci maĭ mult cu inima încleştată.

Se auȡia par-că ce-va, un zgomot perdut în —depărtare şi lor tuturora bine cunoscut: era ca — primăvara, când turmele de oi se urcă behăind la munte, un amestec de multe şi deosebite sunete, care se împreună într-un singur jeluĭt lung şi necurmat. Și tot mal desluşit venia de a lungul apeĭ sgomotul, tot maĭ mult eşiaŭ în el la’ iveală glasurile omeneştĭ, tot maĭ pe aproape se întindea norul de prav şi tot maĭ fără de astâmpăr bĕtea armăsarul ager cu copitele ’n pământ.

Bran se uită cu ochi plini de mânie la Bodea.

Era învederat, că Vladislav se retrage şi că la fie-care pas el pierde deci, chiar sute din oameniĭ luĭ, ear ceea ce perdea el tot perdere era şi pentru Munteni.

Din nourul de prav începură, în sfîrşit, să se desfacă şi oamenĭ, pe ici pe colo câte unu, apoĭ maĭ deşi şi tot maĭ deşi, mulţi, maĭ mulţi, de tot mulţi, îndesuiţĭ pe ambiĭ ţărmuri, din coastă ’n coastă, valuri de oameni viĭ ce se sbat sgomotos şi se clatină mereŭ în înaintarea lor.

De o dată pohoiul neamurilor învălmăşite se opri în loc: el se isbise de piedeca ce-ĭ pusese Răcĭulete ’n cale.

«Acum înainte! — strigă Bran puindu-şĭ ceata în mişcare.

«Noi nu! — rĕspunse Bodea strîngând frâul armăsaruluĭ, care începù să sforăe şi să sară ’n douĕ picioare. — Să vedem maĭ ’nainte, cum ies lucrurile».

Bran îşĭ muşcă buzele, dar îşĭ opri ceata. Sorbiĭ luĭ Vladislav, sosiţĭ la mărăcinile bine ştiute de dînşiĭ, se străcurară rĕpede de a lungul ţĕr-murilor şi pe sub coaste.

Abia acum ĭeşiră din prav la iveală şi cetele Volgarilor, care ’ntr-o clipă acoperiră tot largul văiĭ. Loviţĭ din treĭ părţĭ de săgeţĭ şi de suliţe şi de securĭ şi încurcaţĭ în mreja de curpĕn ceĭ maĭ mulţĭ dintre dînşiĭ fură nevoiţĭ să descalece.

Bodea şi soţiĭ luĭ priviaŭ cu inima încleştată şi în fioroasă nelinişte la încăierarea afară din cale sîngeroasă. Puţin maĭ era de la dînşiĭ până acolo, şi Bran, arcaşul neîntrecut, ardea de do-rinţa de a-şĭ încerca săgeţile şi-n carne de om, dar lupta stetea în loc, nicĭ unul dintre Sorbi nu ĭeşia din bătaie, pentru fie-care Sorb cădeaŭ treĭ Volgarĭ, şi mereŭ veniaŭ la deal caiĭ remaşĭ fără stepân.

Faţa luĭ Bran începù să se lumineze, şi ochiĭ luĭ ear se îndreptară spre Bodea, în mâna căruia tremura buzduganul cel greu.

Nu! rĕŭ n-a fost să-l lase pe Vladimir singur.

Desmeticiţĭ în cele din urmă, Volgariĭ apucară albia şi începură să-ĭ împingă pe Sorbi de-alun-gul eĭ la deal.

«Sunaţĭ bucĭumul, ca să pornească pohoĭul!— strigă Răciulete. — Acum e acum!»

«Staţĭ pe loc! — grăĭ Bodea, când, veȡu că Sorbiĭ se retrag lăsând drumul deschis pentru Volgari.

Trecênd cetele de călăreţĭ înainte, ĭeşi în dosul lor la iveală altă lume şi maĭ îndesuită, Sorbiĭ scăpaţĭ de peste Dunăre şi goniţĭ acum de cetele de Ogori.

Cincĭ rênduri de oamenĭ se ’ndesuiaŭ în valea plină de jale strivindu-se unul pe altul, şi năvala venia potop cotropitor, pe care nimic nu putea să-l oprească ’n cale.

Pe când Sorbiĭ luĭ Vladimir se retrăgeaŭ din ce în ce maĭ grăbiţĭ spre cetele Muntenilor, ceĭ goniţĭ de Ogorĭ fugiaŭ la dreapta şi la stênga urcând coastele orĭ intrând prin desişurĭ, unde călărimea nu maĭ putea să-ĭ urmărească, şi tot maĭ desluşit se desveleaŭ din nourul de prav cetele Ogorilor încălecaţĭ pe caĭ îmbrăcaţĭ în zale, care sclipiaŭ în bătaia soareluĭ.

«Inapoĭ!»—strigă Bran cel chibzuit.

Era o nebunie, o mişelie era să se avânte eĭ în luptă cu atâta lume sălbăticită prin ȡilnice 'nvrăj-biri. De ce? —Ca să apere câte-va colibi părăsite.

«Âncă nu! — rĕspunse Bodea, — dar să ne ţinem drumul deschis spre strîmtoarea de la Capul Coastei».

De o dată lucrurile luară o nouă întorsătură.

Vĕȡênd pe Ogoriĭ lor atât de bine cunoscuţĭ şi aducându-şĭ aminte de cele ce păţiseră la gropile luĭ Răcĭulete, Volgariĭ se strînseră rĕpede şi se ’ntoarseră înapoĭ, ca să ’nchidă albia şi să-ĭ bage pe Ogorĭ în curpeni şi în gropi.

Un vuiet de bucurie străbătu de alungul văiĭ, şi Vladimir se ’ntoarse şi el cu aĭ luĭ de a lungul coastelor la vale.

«Minunate sunt, Doamne, rânduirile tale,— grăĭ Bodea mişcat până ’n adâncul inimiĭ. — Eată oameniĭ aceştia, care puţin maĭ înainte se omorîaŭ între dînşiĭ, acum se căiesc de ceea ce aŭ făcut şi te roagă împreună să-ĭ aĭ în paza ta».

Crâncenă şi ’nfiorătoare privelişte.

Ogoriĭ şi Volgariĭ n-ajunseră nicĭ uniĭ, nicĭ alţiĭ numaĭ aşa în plimbare până ’n fundul văiĭ şi nu se luptaŭ numaĭ pentru plăcerea de a da lovituri şi de a-şĭ pune viaţa în joc ci umblaŭ după pradă şi făceaŭ vânătoare de robi. Nu cruţaŭ darnici avutul, nicĭ viaţa celor ce nu se dedeaŭ legaţĭ. Credinţa lor era, că ’n lumea cea-laltă îĭ va ave fie-care robi pe ceĭ omorîţĭ de dînsul în luptă dreaptă aĭcĭ pe pămênt; nu-ĭ lăsaŭ dar nicĭ pe rĕniţĭ să se chinuiască şi să moară încetul cu încetul ca vaĭ de eĭ, ci le uşuraŭ moartea cu câte-va lovituri de graţie.

Știindu-le aceste şi uniĭ, şi alţiĭ, eĭ se luptaŭ cu încordarea tuturor puterilor şi în adevăr pe moarte şi pe viaţă. Deşi mult maĭ numeroşi şi încălecaţĭ pe caĭ maĭ puternici, Ogoriĭ eraŭ încurcaţĭ cu prada şi cu robiĭ ce făcuseră şi aveaŭ în faţa lor piedecile lor încă necunoscute în vreme-ce Volgariĭ eraŭ ajutaţĭ şi de Vladimir, aĭ căruia oameni prinseră iar inimă, căcĭ se fereaŭ Sorbiĭ de luptă, dar se apăraŭ cu îndârjire când se vedeaŭ strîmtoraţi.

Incurcându-se dar în curpăn şi în gropĭ, Ogoriĭ se deteră zăpăciţĭ în napoĭ.

«Pohoiul! pohoiul! — Să sune buciumul! — strigă ear Răcĭulete.

«Acum daţĭ pe eĭ, că-ĭ gonim la vale!» —strigă Moroiŭ.

«Nu! — rĕspunse Bodea şi de astă-dată! — Dacă daŭ înapoĭ Ogoriĭ, nu maĭ avem nevoie să ne spurcăm şi noi: rêndul nostru e când Volgariĭ ar începe să dee în napoĭ.»

Eară când oameniĭ nu se pot înţelege, nu se face nimic.

«Aşa nu merge! — strigă Răcĭulete. — Ori e tunsă, orĭ e rasă! — Trebue să se aleagă unul, de care aŭ să asculte toţi, unul, care şi-o ia pe suflet. Aicĭ n-avem timp să ne sfătuim.»

«Aşa e!—strigară alţiĭ.—Cum o ĭeşĭ să iasă: dacă-ĭ bine, a luĭ şă fie lauda, ear dacă-ĭ reŭ, el să râmâie vinovat!»

«Sunaţĭ buciumul!—strigă Bodea cu glas tare şi limpede, dar tremurând în tot trupul.

Desmeticindu-se, Ogoriĭ se isbiră cu putere mare asupra albieĭ, ca să-ĭ dee pe Volgari în mărăcinĭ, şi se începù un măcel încât rîul cur-gea roşit de sânge omenesc la vale, dar nicĭ Volgariĭ, nicĭ Sorbiĭ de pe coaste nu se mişcaŭ din loc.

Un vuiet zguduitor s-auȡi de o dată din fundul văiĭ şi venia pohoiul, venia par-că munţiĭ se nă-ruiesc din ce în ce maĭ pe aproape, ca ’ntr-o clipă să-ĭ îngroape şi să-ĭ strivească pe ceĭ în-căieraţĭ în luptă.

Ca ĭeşiţĭ din fire se depărtară şi Volgariĭ, şi Ogoriĭ la vale când rîul începù să se reverse aducând cu el bolovani şi trunchiuri de copaci şi resturnând caĭ şi călăreţĭ în calea luĭ, în vreme-ce Sorbiĭ de pe coastă trăgeaŭ mereŭ săgeţile şi loviaŭ pe apucate.

Nu era înse pohoiul pohoiŭ în toată firea, ci minciună de om născocitor, care bagă spaima în ceĭ slabi de ânger, dar pe ceĭ inimoşi îĭ face şi maĭ îndârjiţi,—o bĕşică era, care peste puţin s-a spart. Mulţĭ aŭ pierit dintre Ogorĭ, dar âncă maĭ mulţĭ dintre Volgariĭ, pe care pohoiul îĭ luase maĭ nainte, şi tocmaĭ acum resbiră Ogoriĭ printre rândurile slăbite ale Volgarilor la deal.

Un fior rece trecù prin vinele călăreţilor din deal, şi Bodea stete o clipă ca ’ntr-un fel de ameţeală, nemişcat şi cu ochiĭ plini de lacrĕmi.

«Băieţĭ! — grăĭ apoĭ întorcându-se spre soţiĭ luĭ. — Dacă n-ar voi Dumneȡeŭ să intrăm în luptă, ajutorul nostru ar fi de prisos. El ne chiamă, şi aĭ luĭ suntem cu toţiĭ! Nu uitaţi, că aveţĭ părinţĭ şi fraţĭ şi surori, care staiĭ cu inimile încleştate: viaţa să şi-o apere fie-care, viaţa, maĭ presus de toate viaţa!»

«Strînşĭ la un loc!—adăugă Bran.—Om lângă om, şir încheiat: ca urgia luĭ Dumneȡeŭ să cădem în eĭ şi să ne facem drum printre dînşiĭ, ca groază să-ĭ cuprindă!»

«Cu voia luĭ Dumneȡeŭ! — ȡise Bodea făcân-du-şĭ cruce şi-ĭ lăsă luĭ Frăţior freul strigând «Haida! haida!»

«Haida!» strigară şi cei-lalţi, şi cetele porniră în treapăt domol şi fără de pripire spre câmpul de luptă.

Valea resună ear de sunetele de bucurie ale Sorbilor, Volgariĭ se ’nterţiă din noŭ, şi bĕtălia-şĭ schimbă mersul când Munteniĭ intrară şi eĭ în ea.

Desmeticiţĭ abia, Ogoriĭ ear se zăpăciră şi în-cepură să se clatine când cetele se opriră în dosul Volgarilor şi începură să-şĭ descarce săgeţile.

Peste, puţin înse Bodea apucă înainte şi-şĭ făcu drum printre Volgari până la primele renduri ale Ogorilor.

«Inainte!» — strigă Cândea, şi cetele încetară a maĭ trage săgeţĭ şi rĕsbiră ca un zid încheiat în urma luĭ Bodea, încât Volgari! rĕmăseseră la dreapta şi la stênga lor.

«Daţĭ cu suliţele tot în ceafă şi în coaste!» — strigă Bodea făcându-şĭ cu buzduganul drum înainte.

Bran însă, arcaşul, se oprise cu Mareea şi cu alţiĭ vre-o ȡece arcaşĭ îndemânateci pe ţărmul Țiuluĭ, privia cu ochi învăpăiaţĭ la aprigul luptător, care să apăra mereŭ, lovia din când în când cu buzduganul aĭcĭ pe unul în ceafă şi colo pe altul în coaste şi, strigând mereŭ «Domol! domol!», făcea pas cu pas drum pentru ceata ce urma strînsă ’n şir încheiat după el mânêndu-l pe duşman cu suliţele înainte.

Pe ales, una câte una-şĭ punea Bran săgeţile ’n arc şi toate sbură pe la capul luĭ Bodea când la dreapta, când la stenga, şi nicĭ una nu cădea jos, toate nimeriaŭ pe cel din faţa nobiluluĭ tînăr, toate-l apăraŭ şi-ĭ deschideatî drum.

Bodea auȡia, cum săgeţile îĭ sbârnăie pe la urechi, şi vedea, cum ele se înfig în trupurile celor din calea luĭ, dar ochiĭ luĭ eraŭ ţintiţĭ mereŭ înainte, spre feţele duşmanilor ce dedeaŭ din ce în ce maĭ îngroziţĭ înapoĭ.

«Cine descarcă săgeţile!?» — întrebă el când doi dintre ceĭ din faţa luĭ fură loviţĭ unul după altul.

«E Bran», — rĕspunse Cândea.

«A, Bran! — Bran e! — strigă Bodea ridicând buzduganul de a supra capuluĭ săU. — Cu noĭ nu maĭ poate nimenĭ să ţie pept!»

Zorindu-şĭ apoĭ armăsarul, el se aventă cu câte-va sărituri înainte pe săltate şi resturnând în calea luĭ caĭ şi călăreţi, eară soţiĭ luĭ se înteţiră şi eĭ şi rĕsbiră ’n urma luĭ.

Soarta bĕtălieĭ era' hotărîtă.

Nedeprinşi a lupta cu asemenea duşmanĭ, apucaţĭ din treĭ părţĭ şi ajunşi la gropi Și la mărăcinĭ, Ogorii-şĭ întoarseră caiĭ şi se îndesuiră ’n goană furtunatică pe albia rîuluĭ în vreme-ce Volgari! şi Sorbiĭ îĭ încolţiră cu nouă îndîrjire şi începură să-ĭ mâne din ce în ce maĭ rĕpede la vale.

«Destul; — destul! — opriţi-vĕ!» — strigă Bodea cu glas rĕsunător, şi pe când Sorbiĭ şi Vol-gariĭ urmăriaŭ pe fugariĭ cuprinşi de groază; care-şĭ părăsiseră prada şi robiĭ, Munteniĭ se adunaŭ pe câmpul plin de morţĭ şi de rĕniţĭ rĕsu-flând uşor şi lăudându-se între dînşii.

Bran şi Bodea se' căutaŭ cu ochiĭ unul pe altul.

Găsindu-se, eĭ porniră cu paşĭ repeȡĭ şi mari unul spre altul, se opriră pe o clipă faţă-n faţă, apoĭ se îmbrăţişară lung şi fără-ca să-şĭ ȡică vre-o vorbă. Toţĭ rĕmaseră cuprinşi de viuă emo-ţiune, şi o adâncă tăcere se făcu împregiurul lor.

«Bine-cuvêntată să fie clipa aceasta! — grăĭ Bran cu glas tare. — Eată omul, care s-a ales cel maĭ vrednic între noi: el să fie acela, de care ascultăm cu toţii; el să ne ducă la bine şi la râu; el să ne fie Domn şi stăpânitor!»

«In ceas bun să fie ȡisă vorba ta!» — strigă Răcĭulete, şi, cuprinşi de o însufleţire furtuna-tică, voiniciĭ se ’mbulziră împregiurul luĭ Bodea, îl ridicară pe umeriĭ lor şi porniră în urări sgo-motoase la deal.

III.
La rĕscrucĭ.

S-aŭ dus Ogoriĭ lăsând în urma lor şi robĭ, şi pradă, iară Volgariĭ i-aŭ urmărit până ’n valea Șiretuluĭ, de unde Ogoriĭ aŭ luat-o la stânga, ca să ajungă la fraţiĭ lor, care urmaţĭ lupta cu Chazariĭ, iară Volgariĭ aŭ ţinut drumul înainte spre smârcurile de la gurile Dunăriĭ, unde-şĭ găsiseră adăpost cele-l-alte cete ale lor cu femeile şi cu copiiĭ.

Vladimir, rĕmas singur pe câmpul de luptă, a strîns la un loc prada bogată şi ĭ-a pus pe robĭ să adune morţiĭ risipiţĭ de-alungul văiĭ şi să-ĭ îngroape în vreme-ce el şi ceĭ maĭ sprintenĭ dintre aĭ luĭ adunaŭ caiĭ rĕmaşĭ fără de stâpân, un lucru anevoios, pe care abia pe la mieȡul nopţiĭ aŭ ajuns să-l aducă la capĕt.

Dimineaţa ȡileĭ următoare el a ales cea maĭ frumoasă parte din pradă şi-a încărcat-o în braţele robilor, a ’nşirat treĭ sute de Sorbi şi a dat fle-căruia câte doĭ caĭ aleşi dintre ceĭ maĭ frumoşi şi apoĭ a pornit în mers sărbătoresc cu Debeleac şi cu Hereţ spre îngrăditura din valea Rîuluĭ Alb, unde-l ştia pe Bodea, căruia îĭ trimisese de maĭ ’nainte ştirea, că va veni să-ĭ aducă prada şi robii.

Bodea încalecă îndată ce primi ştirea şi-ĭ întîm-pină pe vecini stând cu buzduganul în mână în fruntea cetelor sale şi având la dreapta pe Bran, iar la stênga pe Cândea.

«Lăudat să fiĭ, Voivodule, şi mărit şi aȡĭ, şi din neam în neam cât timp noĭ şi urmaşiĭ noştrĭ vom maĭ trăi pe acest pămênt nesăcat în roadele luĭ, — grăĭ Hereţ, care vorbia în numele starosteluĭ şi al celor-l-alte căpeteniĭ.— Se cuvine celuĭ maĭ mic în vîrtute să stea cu capul plecat în faţa celuĭ maĭ mare prin vredniciile sale şi prin buna luĭ voinţă, şi noĭ, maĭ mariĭ noroduluĭ, am venit să ne închinăm vouă, să vĕ mulţumim pentru ocrotirea ce ne-aţĭ dat şi să vĕ aducem prada şi robiĭ ce-aŭ rĕmas în urma duşmanuluĭ îngrozit de bĕrbăţia voastră. Parte robi, parte morţĭ am fi astă-ȡĭ noĭ ceĭ ce stăm aĭcĭ şi femeile noastre ar alerga cu copiiĭ noştri plângând şi smulgându-şĭ părul, dat ar fi peiriĭ neamul nostru, dacă voi nu ni-aţĭ fi sărit într-ajutor. Se cuvine dar să stăpâniţĭ prada ce-am adunat pe câmpul de luptă şi ca robiĭ aceştia, pe care i-aţĭ scăpat de o soartă afară din calea grea, să-şĭ petreacă viaţa ce le maĭ rĕmâne muncind pentru voi şi sevîrşind lucrarea, care pentru braţe ca ale voastre e prea josnică. Ia-le toate, Voievo-dule, şi ne primeşte şi pe noĭ sub ocrotirea ta: o legătură strinsă să fie de aȡĭ îninte între noĭ şi voi, între urmaşiĭ noştri si aĭ voştri.»

Călăreţiĭ munteni ascultară oprindu-şĭ rĕsuflarea, eară Bodea rĕmase timp îndelungat în nemişcare şi cu ochiĭ ţintiţĭ la pămênt.

«Vĕ mulţumesc şi vĕ mulţumim noĭ toţĭ pentru gândul cel bun, cu care aţĭ venit la noĭ, — rĕspunse el în cele din urmă rostind vorbele rar şi apăsat. — Noi, părinţiĭ noştri, tot neamul nostru suntem mângăiaţĭ de gândul, că, apărându-ne vetrele, v-am scăpat şi pe voi din o mare primejdie, şi mângăiaţĭ în sufletele noastre vom fi tot de a una când vom pute să vĕ dăm ajutor, căcĭ după legea noastră nimic nu îĭ este luĭ Dumneȡeŭ maĭ plăcut decât ca om să ajute pe om. Moravurile noastre însă nu ne iartă să în-cheem legătură cu oameni străinĭ după lege şi după neam; vĕ suntem şi vĕ rĕmânem vecini bunĭ, şi voi veţĭ vedă, că buna vecinătate cu noĭ preţuiesce maĭ mult decât toate legăturile întărite cu jurământ»

Câte-va clipe de tăcere urmară.

«Și ce aţĭ face voĭ cu robiĭ, dacă noĭ nu am pută orĭ nu am voi să-ĭ primim?» — urmă Bodea.

«I-am ţină noĭ, — rĕspunse Hereţ,

«Iĭ primesc, — grăĭ Bodea scurt;

Bran tresări, şi o viuă mişcare se făcu în rên-durile călărimiĭ.

«Descălecaţĭ, — le ȡise Bodea descălecând şi el, — şi veniţĭ cu toţiĭ să vedem prada şi caiĭ».

Peste o miie şi cincĭ sute de robĭ, ceĭ maĭ mulţĭ Sorbi veniţĭ de peste Dunăre, mulţĭ Ogori, dar şi vre-o sută de Volgarĭ, şedeaŭ în genunchĭ în-şiruiţĭ unul lângă altul şi ţineaŭ pe braţe fel de fel de bogăţiĭ prădate la hotarele Persieĭ, prin Armenia şi în ţările de peste Dunăre, toate mult frumoase şi strălucitoare de-ţĭ luaŭ vederile, dar lucruri, de care Munteniĭ nu maĭ văzuseră şi care pentru dînşiĭ nu erai! bune de nimic.

«Ce-o fi şi asta?»—întreba unul.

«Dar asta ce-o fi?» — întreba altul.

Se uitaŭ lung şi cu mirare, dar numaĭ din de-părtare şi cu multă îngrijare, — par-că ceea ce vedeaŭ eraŭ podoabe rĕpite din mormintele unor oameni morţĭ de ciumă».

Aicĭ era un mare val de ţesătură, păr subţire, moale şi greŭ de ţĭ se strecoară printre degete, marfă adusă pe lungĭ şi primejdioase drumurĭ din fundul lumiĭ şi ajunsă în cele din urmă în manile unor oamenĭ, care nu ştiŭ ce să facă cu ea.

Colo lucia în bĕtaia soareluĭ altă ţesătură de o maĭ uimitoare frumuseţă, multe veacuri de a rîndul în toată lumea vestita catifea de Bizanţin.

«Dar asta ce e?»—întrebă unul oprindu-se la altă ţăsătură şi maĭ lucioasă.

In nu era; cânepă nu era: par-că tort din fire de paiangeniş.

De unde putea el să ştie, ce este mătasea, când abia patru anĭ maĭ nainte la 555 îĭ aduse-seră călugăriĭ semênţa din Persia!?

Tot ast-fel se ’ntrebaŭ vĕȡênd odoarele îm-podobite cu pietre scumpe, lanţuri, inele şi bră-ţare de aur, încingători, vase şi cupe de bronz, de argint orĭ de aur.

Maĭ mult eraŭ adimeniţĭ, când vre-o armă le cădea sub ochĭ. Ce arcurĭ!? ce săbiĭ? ce sĕcurĭ de luptă! ce suliţĭ şi ce buzdugane ghintuite!

«Nu vĕ spurcaţĭ!— grăĭ Bran cel aspru la fire,— Nu arma face, ci omul!»

«Nu primim nimic!— îĭ ȡise Bodea, în sfîrşit, luĭ Hereţ. — Toate aceste sunt lucrurĭ plăsmuite de oamenĭ fără saţiŭ şi plămădite cu sudorĭ şi cu lacrĕmĭ de robĭ. Primim numaĭ robiĭ: robiĭ sunt aĭ noştriĭ, eară noĭ le dăm voie să facă fiecare ce vrea, să meargă fie-care unde vrea!»

El le făcu robiţilor semn să se ridice, căcĭ nu se cuvine ca om să ’ngenunchie în faţa altui om.

Robiţiĭ se ridicară cu ochiĭ plinĭ de lacrĕmi, şi ochiĭ tuturora se umplură de lacrĕmi.

«Dar caiĭ, Voivodule, caiĭ!?

«Să-ĭ încalece robiţiĭ, — rĕspunse Bodea, — şi să se ducă fie-care la aĭ sĕĭ!»

Ear se făcu tăcere adêncă.

Vladimir, omul înalt şi păntecos, luă de la unul dintre robiţĭ o sabie cu teacă impodobită cu pietre scumpe, cu mânerul de fildeş şi cu încingătoarea cusută ’n fir, apoĭ făcu câţi-va paşĭ spre Bodea.

«Voivodule, — ȡise el în limba luĭ,— ia sabia aceasta, căcĭ n-aĭ sabie şi se cuvine orĭ-şi-căruĭ Voivod să fie încins la brâu. Nu e pradă luată în rêsboiu, ci dar primit de la vecinul tĕŭ. Pri-meşte-o şi-o păstrează întru amintirea ȡileĭ de ierĭ, când prin bărbăţia ta aĭ scăpat un norod de peire?».

Bodea înţelegea vorbele luĭ, şi totu-şĭ par-că un glas din altă lume îĭ rostea vorbe cu tainic înţeles.

Ce trebuia el să facă?

Putea să nu primească? — Putea să jignească pe vecinul, care se apropia cu inima curată de dînsul?

Buzduganul luĭ nu era oare şi el pradă luată din mâna duşmanuluĭ?

Armăsarul luĭ, armăsarul cum şi-l câştigase?

Iĭ era cu toate aceste greŭ să primească şi-ĭ sunaŭ mereŭ în ureche vorbele «Nu vĕ spurcaţĭ!»

In dosul luĭ eraŭ călăreţiĭ muntenĭ, care staŭ ţiindu-şĭ caiĭ de căpăstru. Lângă el steteaŭ Cân-dea şi Bran, care-ĭ plicea din ochĭ să nu primească. In faţa luĭ stetea Vladimir cu căpeteniile Sorbilor. In dosul acestora eraŭ robiţiĭ, care tot maĭ ţineaŭ bogăţiile prădate pe braţele lor, şi maĭ departe ceĭ treĭ sute de Sorbi, care aduseseră caiĭ. La dreapta şi la stênga eraŭ câteva femeĭ, maĭ ales babe bĕtrâne, care alergasră de pe la adăposturĭ, ca să vadă şi ele minună-ţiile uneĭ lumi lor necunoscute.

O lume întreagă-l privia şi-l judeca: ce tre-buia să facă!?

Baba Miia, o femee înaltă şi subţire, numaĭ oase şi piele sbârcită peste ele, vrăjitoarea ves-tită, care stetea ȡile de a rândul nemâncată, îşĭ făcea din rĕdăcini numaĭ de dînsa ştiute bĕu-tură fărmecată, bea din ea câte-va sorbituri şi adormia, apoĭ, deşteptându-se, ştia şi trecut, şi viitor, baba Miia ĭeşi din rendul celor-lalte femeĭ şi făcu câţi-va paşĭ spre tînerul ce stetea cu inima îndoită ca omul ajuns pe drumuri neumblate la rĕscruci.

«N-o atinge, — Doamne, — grăĭ dînsa ridicând dreapta, — căcĭ e pângărită arma de mână necurată şi pătată de sânge nevinovat. — Dacă voieşti s-o primeşti, lasă-mĕ s-o iaŭ şi s-o curăţ de blestemul pus pe capul celuĭ ce-o poartă.— N-o lua, Doamne, decât din mâna mea!»

Bodea se uită împregiurul sĕŭ. Par-că toţĭ îĭ ȡiceaŭ să primească.

« Maĭ necurate decât această armă sunt ferme-cele tale, — îĭ rĕspunse el, — şi pusă în legătură cu duhurile necurate, tu poţĭ să-mĭ ştiĭ soarta, dar nu poţĭ să mi-o schimbĭ. Eŭ merg pe drumul meŭ înainte fie spre mărire, fie spre peire, precum îmĭ este rostul vieţiĭ. — Adă arma! — urmă apoĭ întorcându-se spre Vladimir şi grăĭn-du-ĭ în limba luĭ. — Asta să fie semnul legăturiĭ noastre de bună vecinătate!»

«Dar nu mergi tu singur, ci ne ducĭ şi pe noĭ», — grăĭ Bran uitându-se cu inima încleştată la tînĕ-rul luĭ atât de iubit, care îĭ părea cu totul altul după ce-şĭ încinse sabia.

Și Bran avea dreptate.

Căndea, bĕlanul înalt şi cu mustaţa ’n spic, primi şi el o sabie, dar luat de la buniĭ vecinĭ, şi cât daĭ în palme ceĭ maĭ mulţĭ dintre Munteni eraŭ împodobiţĭ — unul cu un arc, altul cu un topor, cu o suliţă, cu un pumnal, tot odoare, de care neam de neamul lor nu maĭ vĕȡuse.

Cine ar maĭ fi putut să-ĭ oprească după-ce căpeteniile lor se ’mpodobiseră şi ele!?

«Omule, fiinţă rîvnitoare şi nemernică, — îşĭ ȡise Bran plin de amărîciune, — tu însu-ţĭ te perȡĭ pe tine! Primiţĭ aȡĭ daruri, ca să nu jigniţĭ pe ceĭ ce vi le ofer de bunăvoie; mâne veţĭ cere, ear poimâne veţĭ lua cu de a-sila de la ceĭ ce nu vor să vĕ dee: ajunge-veţĭ şi voi să faceţĭ vânătoare de robi şi să vĕ daţĭ la viaţă fără de frâu de o potrivĕ cu păgâniĭ, pe care nu-ĭ maĭ încape pământul, fiind-că vrea fie-care să jnă-nânce o sută de pâni şi să-şĭ facă pofta uneĭ singure clipe prin munca îndelungată a miĭ de alţii. O, Arie, Arie! adâncă e înţelepciunea ta!».

Ar fi vrut să se pună în fruntea ceteĭ sale şi să cutriere bogatele ţeri de la meaȡă-ȡĭ, unde miĭ şi miĭ tângesc muncind din greŭ pentru mulţumirea câtor-va nesăţioşi, şi să dărâme, să ardă, să spargă, să rumpă, să frângă, să nimicească tot ceea ce încântă vederea şi ispiteşte inima, tot ceea ce aţîţă poftele şi moleşeşte voinţa, să-ĭ despoaie pe. oameni de vestmintele lor strălucitoare şi de odoarele lor cele scumpe şi să sfîşie cu ghiarele luĭ peile lor subţiate prin îmbuibare mişelească.

«Să-mĭ dai, Doamne, palma ta, ca să descurc din ea firul vieţiĭ tale,—grăĭ Miia apropiindu-se de Bodea.

Bodea se dete cu un fel de scârbă în napoĭ, dar se ’mpedecă de sabia, pe care nu ştia âncă s-o poarte, şi se opri fără de voie în loc.

«Tu veȡĭ, că nu-ĭ a bine să te fereştĭ de mine, — îĭ ȡise ea: — adă palma! «Ado!» îĭ ȡise şi o luă fără ca el să i-o fi dat, eară el o lăsă, ne maĭ putând să şi-o tragă înapoĭ.

Bĕtrâna cea înaltă şi subţire se uită lung în palma luĭ, apoĭ ridică ochiĭ eĭ mărunţĭ şi agerĭ şi-ĭ îndreptă spre făţa luĭ.

«Nu ştiŭ şi nu pot să-mĭ daŭ seamă, dacă vĕȡ orĭ nu bine în clipa aceasta, — grăĭ dînsa dând nedumirită din umerĭ. — Mi-e par-că ’mi aduc a minte! —Tinere! —striga ea strîngându-ĭ mâna şi uitându-se drept în ochiĭ luĭ. — Gândeşte-te bine, adu-ţĭ aminte: m-aĭ maĭ vĕȡut orĭ nu vre-o dată în viaţa ta!?»

«Nu, — rĕspunse el zăpăcit, — nu te-am maĭ vĕȡut, nu, şi parcă totu-şĭ — da! — mi-e în clipa aceasta caşi când mi s-ar maĭ fi întâmplat ceea ce mĭ se întâmplă acum.»

«Destul! — grăĭ dânsa. — Vis cu vis se în-tâlneşte, şi cum tu abia în clipa aceasta îţĭ aduci a minte de visul tău, aşa sunt pornită şi eŭ să-mĭ aduc a minte de visul meŭ. — Desluşeşte-mĕ! — urmă ea închiȡêndu-şĭ ochiĭ şi puindu-şi dosul palmeĭ pe frunte. — Ai întâlnit vre-o dată în calea ta o copilă tînără, subţirică, suptă la faţă şi cu marĭ ochĭ albaştri?»

«Nu, — rĕspunse el, — nicĭ subţirică, nicĭ suptă la faţă.»

«Ea-ţĭ va ĭeşi în cale, — dacă nu ţi-a ĭeşit ancă, — îĭ culise baba Miia: — ursita ta e tînără, subţirică şi suptă la faţă — Da, da! — de geaba te daĭ înapoĭ: îţĭ este ursita. — Nu voieşti tu, dar n-aĭ încotro! Și ah, ce viaţă! — urmă ea dându-se un pas înapoĭ.— Câtă lumină! câtă veselie! câte mulţumiri! ce belşug şi ce strălucire! ce fel de ’ndesuială sgomotoasă, şi tu treci ridând voios, şi toţĭ se daŭ la o parte din calea ta, — urmă dînsa ca ’n aiurire, — toţĭ te iubesc, toţĭ aleargă la tine, toţĭ vor să te ’nveselească... Dar stai! — strigă ea de o dată ca ĭeşită din fire, şi faţa eĭ se ’ntunecă. — Omul spân... Ce vrea omul spân!? — Ah! cum se turbură toate! — suspină ea cutrertiurându-se în tot trupul, — apoĭ rĕmase timp îndelungat într-un fel de toropeală».

«Ce este?—ce veȡĭ? —ce ştiĭ? —-o întrebă Bodea, care ascultase par-că o smintită i-ar ft vorbit şi cu toate aceste acum începù să tremure.

Ea îĭ lăsă mâna şi se uită ear în ochiĭ luĭ.

«Nu ştiu, — îĭ ȡise ea potolită şi rece. — Să te fereşti de oameniĭ graşi, uite, ca ăsta, — urmă ea trăgând cu ochiul spre Vladimir, — căcĭ pântecele înfoiat e sălaşul necuratuluĭ.»

Grăind aceste, ea se depărtă, eară Bodea şi Bran se uitară lung unul la altul.

IV.
Rusaliile

Ca dusă de adierea ventuluĭ de primăvară s-a respândit de alungul poienelor luminoase şi prin văile umbrite ştirea, că ceata sfîntă i-a învins pe năvălitorĭ şi i-a alungat şi că Bodea, cel maĭ în vîrstă dintre fecioriĭ Părinteluĭ Luca, preotul din poienele Bucegilor, s-a ales cel maĭ vrednic între ceĭ vrednici şi în ȡiua de Rusaliĭ se va urca în fruntea ceteĭ în poiana din faţa trecătoriĭ, ca toţĭ să-l primească Domn şi ocrotitor al neamuluĭ.

In ajunul ȡileĭ sfinte dar lumea s-a împodobit cu florĭ şi cu frunzar şi s-a pus, ca ’n toţĭ aniĭ, de pretutindeni în mişcare. Tot ceea ce era om în picioare a pornit încet şi fără de ^or spre locul de adunare, pâlcuri-pâlcuri, în frunte moşnegiĭ rĕ^dmaţĭ în toiege şi babele gârbove, câţi-va paşĭ în urmă oameniĭ în putere, în dosul lor femeile cu copiĭ, ear în coadă bĕeţiĭ şi fetele, voioasa şi neastemperata tinerime-ici cântând lauda primăveriĭ, colo rîȡênd cu hohote resunătoare, glumind în gura mare orĭ sbeguindu-se şi alergând la vale.

Toată ȡiua şi toată noaptea aŭ venit şi aŭ sosit şi multe miĭ eraŭ adunate din toate părţile şi aşteptaŭ cu nerăbdare sgomotoasă dimineaţa, când aŭ sosit şi călăreţiĭ, tot unul şi unul, fie-care cu câte douĕ spice de grâu lângă pana de vultur, ceata mândră cu âncă maĭ mândrul Răciulete, care venia în coada eĭ călare pe bine ştiutul măgar şi purtîndu-şĭ cu fală suliţa cea lungă.

O, timpuri de curată şi nesiluĭtă fericire!

Era ȡiua noroculuĭ mult aşteptat, când mumele risipite prin poiene şi prin văi se adunaŭ aducându-şĭ cu ele unele flăcăiĭ, ear altele fetele, ca să se vadă, să se cunoască şi să se aleagă pereche, pereche, după-cum Domnul a rânduit, ca inimă să se pornească spre inimă.

Era ȡiua, în tot anul singura ȡĭ, în care Părintele Arie se urca şi el în poiana înflorită, ca să se bucure de floarea vieţiĭ şi să binecuvin-teze nouele însoţiri. Părintele Simeon, fiiul, şi Părintele Mateiu, nepotul luĭ, âncă de cu seară plecaseră dimpreună cu Părintele Luca şi cu Părintele Gavriil, ca să se închine şi eĭ la peşteră şi să-l însoţească apoĭ pe moşneag în drumul cel atât de greŭ pentru dînsul.

Aşteptând sosirea preoţilor, lumea adunată-şĭ petrecea timpul după deprinderile rĕmase din bĕtrâni.

Bărbaţiĭ steteaŭ de vorbă prin umbra fagilor de la marginea păduriĭ ici ridând de glumele vre-unuia ca Răciulete, colo ascultând cu sfială spusele vre-unuĭ bâtrân ca Vineş.

Femeile se adunaseră în altă parte cu copiiĭ lor şi şedeaŭ grămeȡĭ-grămeȡĭ prin pădure spuin-du-şĭ unele altora păsurile şi ţiindu-şl copiiĭ adunaţĭ prin apropiere.

Tineretul petrecea, flăcăi şi fete de a valma, în largul bătut de soare al poienei.

Câtă voie bună! — câtă resfăţare nevinovată!— ce sburdalnică învălmăşeală! — ce sgomot înveselitor! — şi câte lacremi de dureroasă bucurie!

Era lege rĕmasă din bĕtrânĭ, ca bĕieţĭ şi fete împreună să crească, la olaltă să-şĭ petreacă aniĭ copilărieĭ şi aĭ fericitelor tinereţe şi să se despartă numaĭ în diua, când li se hotăreşte soarta, şi multora le era aceasta dureroasă ȡĭ de despărţire.

Nu eraŭ în rîndul acestora şi voiniciĭ intraţĭ în ceata sfîntă; dar dureroasă era ȡiua şi pentru mulţĭ dintre dînşii.

Sprinteni şi chipeşi, îmbrăcaţĭ cu mânecare negre peste cămaşa curată, cu iţariĭ strînşi pe pulpi şi încinşi cu brâne roşiĭ, eĭ umblaŭ forfota printre ceĭ-lalţi, scăpaŭ din când în când câte o vorbă de glumă, trăgeaŭ pe ici — pe colo cu ochiul, şi multe inimi băteaŭ săgetate de privirile lor, dar eĭ nu se puteaŭ opri nicăiri.

Aici o fată stetea sfiioasă şi cu ochiĭ plecaţĭ în faţa unuĭ flăcău, care-ĭ spunea ce-va pe şoptite, ca numaĭ ea să audă, şi toţĭ ştiaŭ, ce-ĭ spune şi care e respunsul eĭ. Colo câte-va fete îşĭ des-tăinuiaŭ gândurile privind cu viuă îngrijare în viitorul neştiut şi luându-şĭ cu ochiĭ plini de lă-crămi remas bun unele de la altele şi toate de la viaţa fără de griji. Eară voiniciĭ ceĭ sprinteni şĭ chipeşi umblaŭ resleţĭ şi fără de rost încoa şi în colo.

«Asta nu se poate! — ȡicea Răcĭulete cel cârcotaş. N-o să lăsăm noĭ soarta neamuluĭ rĕȡĕ-mată pe oameni fără de căpătâiŭ!»

«Tacă-ţĭ gura! — îĭ rĕspunse Ursan. — Nici n-am pornit-o âncă bine, şi vreĭ să ni-o strici!?» Dar cimpoiaşul îşĭ alese un loc larg şi neted şi începù să-şĭ umfle foile făcute din piele de capră.

Un chiot de veselie rĕsună, şi voiniciĭ se adună într-o clipă împregiurul cimpoieşuluĭ, îşĭ potrivesc căcĭulile în cap, îşĭ strîng brănele, îşĭ dreg no-jiţele de la opinci, îşĭ rĕsucesc mustăţele, apoĭ se prind lanţ încheiat şi pornesc jocul eĭ în de eĭ, — maĭ ântăiŭ a ’ndelete şi cu măsură bine cum-penită, apoĭ maĭ inimos şi din ce în ce maĭ cu avânt, — după cum îĭ poartă Cândea, bălanul înalt şi cu mustaţa ’n spic.

Mare frumuseţe era să-ĭ veȡĭ săltând uşureĭ când înainte cu pas mare şi înapoĭ cu pas mărunt, când legănându-se la dreapta şi la stênga şi bătând cu piciorul în pământ. Lumea se adună încetul cu încetul împregiurul lor, în rândul în-tâiŭ copiiĭ şi tineretul, ear în dosul lor într-o parte bărbaţiĭ, într-alta femeile ĭeşite ’n grabă mare din pădure.

Dar eată că despre Orĕţĭ se iveşte şi urcă încetul cu încetul un lung şir de oamenĭ, care aduc par-că ce-va.

E Dragodan, starostele din valea Dâmboviţeĭ, care vine şi el să-nchee legătură de bună, veci-nătate cu Munteniĭ.

E Vidac de la Slobodia, care l-a pus la cale şi-l aduce dimpreună cu ȡece dintre fruntaşiĭ noroduluĭ.

Ca să nu vie cu mâna goală, el a făcut în ajun o vĕnătoare şi aduce cu dînsul şase cerbĭ, doĭ zimbrĭ şi ȡece căprioare, — ear pentru-ca cinstea să fie şi maĭ mare, el a luat cu dînsul şi pe cele cinci neveste ale sale, cinci de o dată, tot una şi una, luate pe ales dintre cele maĭ tru-pese şi maĭ frumoase, cum i se cuvin luĭ.

Dragodan, un munte de om, şi înalt, şi lat în umeri, şi gros la ceafă, şi peptos ca un taur, nu venia în frunte, ci în coadă ca un fel de Răciulete, dar el se vedea peste capetele celor-lalţĭ cu obrajiĭ luĭ rotunȡĭ şi roşiĭ, cu barba luĭ deasă şi oare-cum arămie, buzat şi cu ochiĭ bulbucaţi, întreg omul viaţa şi putere neînfrântă.

Nu-ĭ maĭ era acum nimănuia de jocul voinicilor, şi toţĭ porniră de a valma pe coaste la vale, ca să vadă cât maĭ curênd şi maĭ de aproape. Bodea însă şi Bran şi Cândea se opriră în loc, iar bĕtrâniĭ şi oameniĭ maĭ aşeȡaţĭ se traseră ’n dosul lor. Lor nu li se cuvenia să meargă ’n calea celor ce veniaŭ la dînşiĭ, ci trebuiaŭ să aştepte unde se aflaŭ şi să-ĭ primească în tăcere cuviincioasă.

Dragodan trecù dar cu aĭ sĕĭ prin mijlocul mulţimiĭ, care-ĭ făcu drum larg.

In frunte mergea Vidac ţanţoş şi ştergêndu-şĭ sudorile, iar după el urmaŭ doi-spre-ȡece oamenĭ ţepenĭ, care duceaŭ ceĭ doĭ zimbri aşeȡaţĭ pe pârghiĭ groase, apoĭ patru câte patru oameniĭ, care duceaŭ cerbiĭ tot pe pârghiĭ, alţĭ ȡece, fie-care cu câte o căprioară ’n spinare, ceĭ ȡece fruntaşĭ şi, în sfîrşit, Dragodan cu soţiile luĭ, la care muieretul se uita cu un fel de spaimă, căcĭ în gândul lor era lucru de necreȡut, ca femeile să se amestece şi ele între bĕrbaţi.

Sosit în faţa luĭ Bodea, Vidac le spuse oamenilor să aşeȡe vênatul la dreapta şi la stênga, apoĭ făcu drum, ca Dragodan să treacă înainte.

Era parcă se sguduie muntele, când Dragodan se opri, îşĭ plecă puţin capul şi-şĭ încrucişă pe o clipă mânile pe pept, apoĭ clătinêdu-şĭ capul dat cam pe spate, le lăsă ear să cadă ca moarte în jos.

Bodea se uită cu un fel de mirare la omul greoiŭ şi căpăţinos, care rîdea nu numaĭ din gură, din ochi şi din sprâncene, ci din toate trăsăturile feţeĭ luĭ, par-că în viaţa luĭ n-ar fi aflat că sunt şi nevoi pe capul omuluĭ.

Vidac tuşi o dată şi-şĭ luă rĕsuflare, ca să vorbească. Prea eraŭ înse mulţĭ oameniĭ ce-l ascultaŭ, şi vorba i se opria ’n gât. Știa el ce are să spună, dar se lăudase, că ştie să potrivească bine vorbele şi ţinea să nu rĕmâie de ruşine.

«Spune o dată! — mormăi starostele, căruia i se şi urîse a sta aşa ţeapăn la un un loe,

«Eaca ce-i, — grăĭ Vidac dându-şĭ brânci la vorbă.—Starostele, neştiind să vorbească, m-a luat şi pe mine cu cele cinci neveste ale luĭ, ca să vĕ spun...

Un strigăt de fioroasă mirare îĭ tăie vorba, şi muieretul se depărtă ca alungat de o duhoare grea.

«Auȡĭ tu spurcăcĭuue de muĭerĭ, — grăĭ una dintre cele gureşe: — cincĭ de odată pe capul unuĭ biet de om!»

«Ce să-ĭ faci, dacă aşa e obiceiul la dînşii!?— întîmpină alta maĭ potolită.

«Aşa e! — grăĭră şi altele.—Fie-care cu obi-ceiurile luĭ.— Dar eŭ tot nu m-aşĭ împăca cu asemenea lucru».

«Nici eŭ! — nicĭ eŭ!—nici eŭ!»— rĕsuna din tote părţile. — Să ne ferească sfîntul!»

Vĕȡênd mişcarea, Vidac îşĭ perdù sărita, ear Dragodan, care nu 'nţelegea nimic şi credea, că Vidac va fi ȡis vre-o prostie, se uita rîȡênd peste capetele mulţimii. «E prost ca un ţap speriat,— îĭ ȡise el luĭ Bodea aretând cu mâna luĭ cărnoasă spre Vidac, — şi — o să ne înţelegem maĭ uşor fără de el.»

Nicĭ că maĭ era în adevăr, nevoie de înţelepciunea luĭ Vidac. Vedeaŭ cu toţiĭ zimbriĭ şi cerbiĭ şi căprioarele, ear atât era destul pentru-ca să le ştie şi rostul.

Pecând dar Bodea şi Bran îşĭ dedeaŭ silinţa să dumirească pe Dragodan, care rîdea de toate nimicurile cu nişte hohote ce resunaŭ până ’n strîmtorile văiĭ, Cândea şi Răciulete ridicară vânatul cel împerătesc şi-l duseră la marginea păduriĭ, ca să-l dee ’n seama bĕieţilor, între care eraŭ mulţĭ meşteri în dalde aştea.

Inţelegerea cu Dragodan era anevoioasă, dar cu cât maĭ mult îşĭ dedeaŭ silinţa să-l dumirească pe el, Bodea şi Bran cu atât maĭ vîrtos se dumiriaŭ eĭ însi-şi, că omul acesta, care rîde mereŭ şi de care la început le venia şi lor să rîdă, nu-şĭ poartă de geaba capul cel mare. Era în el ce-va ce te face să staî, să priveşti şi să asculţi.

Ogoriĭ, aşa spunea el, i-aŭ pus pe fugă pe Chazari, s-aŭ adunat cu toţiĭ la un loc şi aŭ pornit înapoĭ spre strîmtorile Dunăriĭ, unde şi-aŭ lăsat nevestele şi copiii. «Umblând în calea lor să adune pradă şi robi, eĭ înaintează încet, — ȡise el, — dar peste câte-va ear ne ’n-tâlnim cu eĭ. — Ce facem!? — strigă el cu glasul luĭ de taur şi încruntându-se, încât Bodea se dete un pas înapoĭ.

«Iĭ aşteptăm, — rĕspunse el.

«Unde!? — strigă ear Dragodan. — Voĭ aĭcĭ? Vladimir colo? — noĭ în altă parte? — nu se poate! — Trebue să ne adunăm cu toţiĭ la Ialomiţa. Mi-am adus nevestele şi vi le las să faceţĭ ce voiţĭ cu ele, dacă nu vi-oi fi bun tovarăş de luptă».

Bodea ear se dete înapoĭ.

«Asta nu se poate, — îĭ ȡise: — noĭ nu putem să avem neveste.»

Dragodan se uită oare-cum sperios la el, apoĭ începù să rîdă cu nişte hohote, care-l sguduiaŭ în toate încheieturile şi bĕgaŭ spaima în copii.

«Care va să ȡică, — grăĭ dînsul ştergându-şĭ lacremile, — sunteţĭ cu ţapiĭ ’mbĕtrăniţĭ ce nu maĭ umblă cu turma.»

Cu asta li se ’nfundă vorba, căcĭ copiiĭ şi tineretul iar porniră la vale.

Veniaŭ despre peşteră urcând încet preoţiĭ cu bĕrânul Arie în frunte, iar ceva maĭ departe, despre Scărişoara, Dragoslav cu dece fruntaşĭ de la Slatina şi Mala cu alte ȡece fete tinere.

Și atât de sĕrbătorească era aşteptarea, în care se aflaŭ cu toţiĭ, în cât Dragodan îşĭ conteni şi el rîsul şi se dete dimpreună cu Cele cinci neveste ale luĭ la o parte oare-cum sfiicios şi doritor de a şti, cine sunt ceĭ ce vin şi ce are să se întâmple după-ce vor fi sosit.

Părintele Arie, voios şi cu faţa senină, urca pas cu pas şi oprindu-se des, ca să măngâe pe câte unul din copiiĭ ce-ĭ eşiseră ’n cale şi se uitaŭ cu ochiĭ mari la dînsul.

La marginea păduriĭ ardeaŭ vre-o şase-ȡecĭ de focuri marĭ, la care băieţiĭ frigeaŭ vânatul împărţit în frigări. Sprincenele bĕtrânuluĭ preot se încreţiră când simţĭ mirosul de cărnuri arse ’n foc, dară el iar începù să zimbească după-ce copiĭ îĭ spuseră ceea-ce ştiaŭ despre isprăvurile luĭ Dragodan.

Sosit în faţa luĭ Bodea, care-l aştepta stând plecat puţin înainte, el se uită lung şi cu mulţumire din ce în ce maĭ învederată la tînărul atât de bine făcut, pe care nu-l vĕȡuse âncă.

«Lăudat să fie numele Domnuluĭ!—grăĭ Bodea făcând un pas înainte, ca să ĭee mâna preotuluĭ şi s-o sărute.

Părintele Arie se dete înse la o parte şi apoĭ înapoĭ pentru-ca Părintele Luca să rĕmâie în rêndul ântâiu.

«Nu e,— ȡise el, —nici vîrstă, nicĭ stare, care poate să treacă pe cine-va înaintea părinteluĭ.»

Bodea sărută dar maĭ ânteiŭ mâna tatăluĭ sĕŭ, apoĭ pe a Părinteluĭ Arie şi voi să treacă la ceilalţĭ preoţi. Bĕtrânul îĭ ţinu însă mâna şi-l sĕ-rută pe frunte.

«Darul Domnuluĭ să se reverse prin noĭ asupra ta! — îĭ ȡise apoĭ rostind vorbele rar şi rĕs-picat. — E mare mâhnirea de a nu maĭ pută să aĭ parte de sfîntă chemare, pentru care te-aĭ născut, şi eŭ, om foarte bĕtrân, nu-mĭ aduc aminte, ca vre-un alt fiiŭ de preot să maĭ fi avut mâhnirea aceasta. Dar mângâie-te, fiiule, căcĭ multe sunt, deosebite şi neînţelese de noĭ căile Domnuluĭ şi tot a luĭ voinţă o împlineşti purtând sarcina ce ţi-aĭ ales după pornirea inimiĭ tale. Nu prin vredniciile tale, nicĭ prin bunăvoinţa semenilor tăi, ci din îndurarea luĭ te-aĭ ridicat maĭ presus de toţi, şi locul luĭ îl ţiĭ aĭcĭ în mijlocul nostru păstrând buna rânduială între oamenĭ, ajutând pe ceĭ slabi, ocrotind pe ceĭ năpăstuiţi, mângâind pe ceĭ bunĭ, certând pe ceĭ rĕi, siluĭnd pe cei îndărătnici şi purtând grijă de binele tuturora».

«Lu-ĭ ĭ-am închinat toată viaţa mea, şi numaĭ pentru binele tuturora am să trăesc! — îĭ ȡise Bodea.

«Nu, fiiule, întîmpină preotul:—viaţa ta e în-treagă numaĭ a ta.—întocmaĭ precum părintele nu-şĭ închină viaţa, ci se foloseşte de ea şi mul-ţumirea sa o caută purtând grijă de copiiĭ sĕĭ, şi tu mulţumirea ta şi a urmaşilor teĭ o cauţĭ purtând grijă de binele tuturora. Tu însu-ţĭ aĭ să suferi şi să te căieştĭ, dacă nu veĭ păzi legea şi bunele moravuri. — De o potrivĕ eştĭ cu orĭ-şi-care, şi nu ţĭ se cuvine nimic ce nu i se cuvine fie-căruia».

Bodea auȡia aceste vorbe, dar nu maĭ era în stare să-şĭ dee seamă despre înţelesul lor: ochiĭ luĭ şi fiinţa-ĭ întreagă se îndreptaseră spre Mala, pe care o recunoscuse din depărtare. Nu maĭ era copila cu obrajiĭ rotunji; se făcuse maĭ înaltă şi maĭ subţirică, faţa îĭ era suptă şi mersul îĭ era cuvios, dar tot ea era, şi el ear se simţĭ cuprins de sîmţementul de amorţeală, care-l făcuse să tremure în tot trupul când o ducea atîrnată de braţul luĭ. — Numaĭ pe o clipă înse: în clipa următoare el îşĭ încordă puterile şi rĕmase stând drept şi neturburat de nimic, stăpân pe sine şi pe faptele sale.

Vĕȡênd schimbarea petrecută în faţa luĭ Bodea şi mişcarea ce se produse în mulţimea adunată împregiuru-ĭ, Părintele Arie lasă mâna luĭ Bodea şi se întoarse şi el.

«Ah, Mală, copilă mie mult iubită!—strigă el mergând spre dînsa.—Mare e bucuria ce ne facĭ viind aȡĭ în mijlocul nostru!»

Mala făcu câţi-va paşĭ mari spre dînsul, apoĭ îşĭ plecă genunchele până la pămênt şi-ĭ sărută mâna şi poala haineĭ lungĭ.

«Vĕd,—îi ȡise el ridicând-o, ca s-o sărute pe frunte,—şi înţeleg din faţa ta gândul, cu care aĭ venit, şi lăudăm cu toţiĭ hotărîrea voastră.»-

El o duse apoĭ spre Bodea şi spre ceĭ-l-alţĭ preoţĭ.

Dragoslav se oprise cu soţiĭ luĭ şi cu cele-l-alte fete în clipa, când Mala a pornit înainte, eară Bodea, încins cu sabia cea strălucită, stetea drept şi nemişcat având la dreapta luĭ pe Bran, în dosul luĭ pe Ursan, pe Moroiŭ şi pe âncă câţi-va dintre sfetnici, ear în faţă pe preoţi.

Mala se opri cu ochiĭ plecaţĭ şi tremurând în tot trupul ca turturica prinsă ’n laţ, dar din ce în ce maĭ stăpână şi ea pe sine.

«Eată,— grăĭ Părintele Arie,—aceasta e copila bună, care a rĕtăcit căutând pe părinţiĭ eĭ mult iubiţĭ şi în timp de noapte vijelioasă a căȡut în prăpastia adâncă—după rânduirea luĭ Dumneȡeŭ tocmaĭ în faţa peştereĭ, ca eŭ să pot avĕ la bĕ-trâneţele mele mângâierea de a-i fi scăpat viaţa şi de a-i fi luminat sufletul spre a cere pentru sine şi pentru aĭ sĕĭ sfîntul botez.»

Obrajiĭ luĭ Bodea se roşiră.

«N-aĭ aflat, părinte, întregul adevăr,—grăĭ dînsul spre mirarea tuturora.—Ne cunoaştem eŭ şi ea, şi nu e în graiul omenesc vorbă pentru exprimarea simţământuluĭ de fericire, care ’mi-a cuprins întreaga fiinţă în clipa, când am văȡut-o în poienele noastre, în mijlocul fraţilor mei».

Mariĭ ochi albaştri aĭ copileĭ şi obrajiĭ eĭ cu-raţĭ se umplură de mari şi limpezi picături de lacrĕmĭ.

«O, ȡĭ de nespusă fericire!—strigă dînsa ri-dicându-şĭ capul.—Ai rostit vorba, şi orĭ-şi-cât de mare ’mĭ-ar fi vina, ea e spăşită şi ştearsă când tu o mărturiseştĭ şi-mi uşurezi sufletul!»

Părintele Arie şi Părintele Luca se uitară mi-raţĭ când la el, când la ea; Dragoslav făcu şi el câţi-va paşĭ spre dînsa; mulţimea se îndeşui cu grăbire neastâmpărată din toate părţile,—ca. să vadă şi să audă; chiar Dragodan, care nu înţelegea nimic, simţia că e mare lucrul, care se petrece, şi-’şi făcu drum printre ceĭ-l-alţĭ,—cea-ce luĭ nu îĭ era de loc greŭ să facă.

«Tată,— urmă Bodea întorcându-se spre Pă-rintele Luca, — aceasta e copila, care, stăpânită de o pornire oarbă, a luat cel maĭ scump odor al părinteluĭ sĕŭ, armăsarul nestrunit în freŭ, şi mi l-a dat mie, ca să mĕ pot întoarce la voi.»

«Nu e că te-am ajutat să scapĭ, — întimpină dînsa luându-şĭ avênt,—ci că am ajuns să-te vĕȡ aĭcĭ, cel dântâiŭ între aĭ tăi. O, cât am tremu-rat, prin câte sbuciumărĭ am trecut, cât am suferit întrebându-mĕ mereŭ, cine e omul, pe care l-am ajutat, şi ce s-a făcut el.—Te vĕȡ acum, te ştiŭ şi sunt mângâiată în sufletul meŭ!»

Părintele Arie o depărtă puţin de la sine.

«Dar tu nu ’mi-aĭ spus mie nimic despre a-ceasta», — îĭ ȡise el în chip de mustrare.

«Nicĭ mie», — adăogă Dragoslav.

«De ce să vĕ spun şi ce vĕ puteam spune!?»— rĕspunse ea liniştită.—Știam eŭ oare, dacă e bună orĭ rea fapta, la săvîrşirea căreia am luat parte, dacă mĕ laud orĭ mĕ defăimez vorbind de ea şi dacă puteţĭ orĭ nu să înţelegĭ ceea-ce eŭ pu înţelegeam!? Știam eŭ, dacă nu cum-va îĭ turbur viaţa spuind ceea ce numaĭ el ştia!?—Nu! acesta e lucru, pe care numaĭ noĭ amêndoĭ împreună putem să-l spunem, şi n-aşĭ pute să staŭ cu capul ridicat în faţa luĭ şi a voastră, dacă ’ntr-o clipă de slăbiciune aşĭ fi dat de gol o taină, care nu era numaĭ a mea.—Nu!—urmă ea cu înduioşare,—n-aveam ce să vĕ spun. Nici eŭ nu l-am căutat pe el; nicĭ el nu m-a căutat pe mine: ni s-aŭ încrucişat o dată cărările ' vieţiĭ şi ear s-aŭ îngemănat; ne-am întâlnit şi ear ne-am despărţit mergând fie-care în calea luĭ, dar nu ne vom maĭ uita unul pe altul cât vom maĭ trăi pe pămênt şi inima mea se va umplĕ de dulceaţă tot-dea-una când îmĭ voi aduce aminte, că el m-a cunoscut aĭcĭ în faţa voastră».

Ochiĭ tuturora se îndreptară în tăcere adîncă asupra luĭ Bodea, care sta cu ochiĭ plecaţi.

Nu, aĭcĭ în auȡul tuturora el nu maĭ putea să-ĭ ȡică nimic.

Aşa era, cum dînsa ȡisese: căile lor se des-părţiseră şi despărţite aveaŭ să rĕmână. Acesta era şi în mintea luĭ adevărul, şi totuşi îĭ era greŭ afară din cale, că dînsa a putut să se îmbărbăteze a o spune aceasta chiar în clipa revederiĭ şi în faţa tuturora,—par-că nimic n-ar fi fost.

«Viitorul e taină nepătrunsă, — grăĭ dînsul a-şeȡat,—şi nu putem să ştim, dacă nu ni se vor maĭ încrucişa cărările: eŭ fericit că-n clipa a-ceasta mĕ voi simţĭ tot-dea-una, când ne vom maĭ întâlni.

Mala se plecă încet şi adânc ca roaba în faţa stăpânuluĭ sĕŭ, şi un simţământ de strîmtorare îĭ cuprinse pe ceĭ adunaţĭ împregiurul lor. Era par-că o pâclă deasă se lăsase de odată asupra poieneĭ, şi toate feţele se făcuseră gânditoare şi posomorite ca noriĭ negri ce se ridicaŭ despre Capul Coastei.

Sărmana copilă! Cu câtă însufleţire curată plecase ea de acasă.... cât se pregătise ea pentru ȡiua aceasta!?—ear acum sufletul îĭ era turburat şi gândul abătut de nu maĭ ştia ce voeşte şĭ nu maĭ îndrăznia par-că să-şĭ ridice ochiĭ spre bĕtrânul sfînt, la care venise.

«Mă iartă, Părinte,— grăĭ dînsa strîmtorată,— că lucrurile aŭ luat o întorsătură, la care nu mĕ puteam aştepta.—Noi am venit să te rugăm în numele întreguluĭ nostru norod, ca să ne des-chiȡĭ prin sfîntul botez calea mênţuiriĭ»

Ea le făcu apoĭ celor-l-alţĭ semn să se apropie.

Dragoslav luă de la unul din soţiĭ luĭ o covată acoperită cu o cârpă curată şi i-o întinse preotuluĭ.

«E prinosul ce aducem pentru împodobirea sfîntuluĭ altar,— grăĭ dînsa ridicând cârpa,—aur spălat de noĭ înşi-ne din nisipul rîuluĭ şi adunat anume pentru casa Domnuluĭ.»

Gândirea tuturora luă o nouă îndrumare, şi ceĭ maĭ apropiaţĭ se îndesuiră împregiurul Părin-teluĭ Arie, care, dus cu gândul, trecù de maĭ multe orĭ cu degetele luĭ subţiri şi lungi peste pravul greŭ şi strălucitor.

«Iĭ este plăcută Domnuluĭ jertfa voastră,—grăĭ el într-un târziu,—căcĭ podoabele scumpe şi strălucitoare numaĭ luĭ i se cuvin. Dorinţa voastră însă e lucru mare, fata mea, şi numaĭ încetul cu încetul şi după multe şi mari stăruinţe va pută să fie împlinită.»

«Stăruim, Părinte, cu toată căldura inimilor noastre»,—întimpină dînsa.

«Vĕ lăudăm cu toţiĭ pentru aceasta,—răspunse el,—dar nu e destul să doriţi, ci trebue să fiţĭ şi luminaţĭ şi să vĕ puneţĭ credinţa la grele încercări. Acela, fata mea, care vrea să stee în faţa Domnuluĭ, trebue să fie cu sufletul curat. Putem să botezăm pe copiiĭ nevinovaţi, dar oameni îmbătrâniţĭ în păcate nu pot să primească sfîntul botez de cât după ce se vor fi lăpădat de relele lor deprinderi şi vor fi ajuns a-şi petrece viaţa după renduiala legiĭ creştineşti.»

«Aşa e!—strigară maĭ mulţĭ de odată uitân-du-se la Dragodan. — Nu-ĭ primim în mijlocul nostru!»

«Să se înfrêneze maĭ nainte!»

«Să se curăţe de spurcăcĭune!

«Să-şĭ lepede muierile!«

«Să nu ne strice moravurile.

Dragodan vedea, că e vorba de el, şi se uita când riȡênd pe rânjite la beĭ ce se uitaŭ la el, când la Mala, care sta cu ochiĭ plecaţĭ şi stri-vită de ruşine, când ear la Bodea cel tăcut şi rece.

«Nu fiilor meĭ,—grăĭ Părintele Arie aşeȡat.— Legea nouă nu poate să desfacă legăturile încheiate după legea veche, şi pe copiĭ nimic nu poate să-ĭ despartă de părinţi. Cel ce primeşte sfîntul botez se leapădă de drepturile ce nu i se cuvin creştinuluĭ, dar datoriile, pe care le-a a-vut, are să şi le împlinească cu atât maĭ vîrtos».

Ori-şĭ cât de mare ar fi fost autoritatea Părinteluĭ Arie, gândul acesta nu intra în mintea oamenilor.

«Care va să ȡică,—grăĭ Părintele Luca,—ar fi cu putinţă, ca un creştin să aibă şi maĭ multe soţii.»

«Trebue să le ţie, dacă le-a avut maĭ ’nainte de a fi primit botezul, — îĭ rĕspunse Părintele Arie,—şi să poarte după legea cea nouă grijă de ele.»

«Și dacă vre-una din ele nu vrea orĭ nu e vrednică să primească botezul?»

«Căsătoria, —îi ȡise bĕtrânul,—nu e legătură făcută între creştin şi creştină, ci între bărbat şi femee, şi legea omenească poate să oprească însoţirea creştinuluĭ cu o păgână, dar luĭ Dumneȡeŭ îĭ este plăcută orĭ-şi-ce însoţire pornită din inimă curată.»

Nu; cu gândul acesta nu se puteaŭ împăca Munteniĭ trăiţĭ atâta timp în mijlocul uneĭ lumĭ cu moravurĭ sălbatice şi deprinşi a lua drept oamenĭ spurcaţĭ pe toţĭ veciniĭ lor. O frământare înăbuşită îĭ cuprinse dar pe toţĭ şi privirile lor se îndreptară ear spre Dragodan, spre Dragoslav şr spre soţiĭ luĭ, spre Mala, căreia îĭ ve-nia să fugă.

«Ce este!? Ce vor oameniĭ aceştia!? — întrebă Dragodan uitându-se cu ochiĭ luĭ bulbucaţĭ drept în faţa luĭ Bodea.

Bodea făcu câţi-va paşĭ până la Mala, se plecă spre ea şi o cuprinse cu braţul.

«Nu uitaţi,—ȡise el apoĭ,—că eĭ toţĭ sunt oaspeţiĭ noştri şi iubirea creştinească nu se mărgineşte numaĭ la creştinĭ, ci are să îmbrăţişeze pe toată suflarea omenească.»

«Arată-ne, Părinte, calea mântuiriĭ, — strigă Mala adânc mişcată;—spune, ce avem să facem, ca turma cea curată să ne suferă şi pe noĭ în mijlocul eĭ, căcĭ pătrunşi suntem de nemernicia noastră şi însetaţĭ de lumină!»

«Să veniţi,—grăĭ Bodea,—voi care sunteţĭ tari în hotărîrea voastră, să vĕ aşeȡaţĭ în mijlocul nostru şi să vĕ deprindeţĭ cu asprimile vieţiĭ creştineşti, ear apoĭ, după ce veţĭ fi primit botezul, să vĕ întoarceţi, ca să pregătiţĭ şi pe ceĭ-l-alţĭ»

«Bine-cuvêntat să fiĭ de urmaşiĭ noştri, fiiule, pentru hotărîrea ta,—îi ȡise Părintele Arie, şi o tăcere adâncă Se făcu împregiurul lor.

Un tunet rĕsună bubuind de-a lungul văilor şi pe ici pe colo începură să cadă mari stropi de ploaie.

E mare noroc, aşa se dicea, dacă ploaie în ȡiua aceasta, şi mulţimea se risipi fugind veselă spre pădure, ca să-şĭ caute adăpost pe sub fagiĭ bĕtrâni.

Ceĭ maĭ mulţĭ însă nu eraŭ âncă junşi la pădure, când furtuna se descărcă cu o repeȡiciune năpraz-nică ce numaĭ în culmile munţilor e cu putinţă.

Șiroaĭe dese se vărsa ploaia; vîjiind înfiorător îndoia vântul copaciĭ ceĭ bĕtrâni: unul după altul cădeaŭ trăsnetele; şir încheiat se ţineaŭ tunetele sguduitoare; în valuri mari şi rĕpeȡi se porni în câte-va clipe puhoiul la vale: era par-că se apropie sfîrşitul lumiĭ, şi nimenĭ nu maĭ căuta acum adăpost, ci stăteaŭ toţĭ ca înfipţĭ în pămênt şi cu capul plecat, care unde ’l apucase furtuna, şi numaĭ pe ici pe colo maĭ alerga câte o mumă îngrozită să-şĭ adune copiiĭ risipiţi.

Doi oameni numai, Bodea şi Bran, eĭ singuri steteaŭ drepţĭ şi cu capul ridicat în mijlocul poienei.

«Ce voi eştĭ să faci!?—întrebă Bran scurt şi aspru.

«Să merg înainte pe drumul ce ’mi-am croit!» — îĭ rĕspunse Bodea hotărît.

«Omule, bagă de seamă! —îi ȡise Bran ridicând mâna.—Bărbăţia ’şi-o arată fie-care stepânindu-şĭ pornirile rele: tu voeşti să te calci însu-ţĭ pe tine puindu-te în protiva uneĭ porniri bune. Nu căuta să scapi de soarta ta; e prea mare ispita pentru un muritor, şi orĭ te pleci orĭ caȡĭ în păcat. Rămâi curat, căcĭ ochiĭ tuturora te vĕȡ: ia-o cu bine-cuventarea preotuluĭ tău, căcĭ altfel te pierȡĭ.

«Nici una, nicĭ alta!» — rĕspunse Bodea de-părtându-se de el.

V
Goana mare.

Din sus de Văleni şi din jos de Cetăţeni e şi astă-ȡi satul Mestecaţi: aĭcĭ a ales Bodea loc de aşeȡare pentru ceĭ chemaţĭ a trăi împreună cu Munteniĭ, ca să iee deprinderile vieţiĭ creştineşti şi se le ducă apoĭ cu dînşiĭ la norodul lor.

Cu graba omuluĭ înfierbântat de un gând adimenitor s-a pus pe lucru, şi sute de oameni munciaŭ întins ȡi şi noapte, ca să ridice cât maĭ curênd casele pentru adăpostirea lor şi să se înceapă cât maĭ de grab sâvîrşirea fapteĭ bune.

Dragodan înse nu maĭ umbla la vânătoare şi nu maĭ petrecea la îngrăditura luĭ, unde stă şi aȡĭ satul Dragodăneşti, ci aduna oameni şi alerga când spre Ialomiţa la Vladimir, când spre Argeş, la Bohuslav. Peste câte-va ȡĭle el i-a trimis luĭ Bodea veste grabnică şi la chemat să vie fără de întârdiere, căcĭ Ogoriĭ se apropie.

Nu se legase Bodea să vie când va fi chemat şi nicĭ nu era hotărît să meargă, dar a ’ncălecat să treacă peste îngrăditura din valea Rîuluĭ Alb în faţa Buciumenilor şi i-a trimis şi luĭ Bran vorbă să se coboară tot acolo.

Nu maĭ era însă Bodea omul chibzuit şi îndelung rĕbdător, care îşĭ mâsoară paşiĭ şi se gândeşte de trei-orĭ maĭ nainte de a purcede la faptă. Gândul luĭ era împărţit, dus acum la casele iernase neisprăvite, trecut peste puţin din colo, sub surpătura, unde se spăla pravul de aur, sburat apoĭ spre şesul depărtat, unde îĭ vedea pe Ogorĭ viind călare pe caiĭ lor sprintenĭ, dar nicĭ o dată nu se opria acolo, unde era şi el călărind în fruntea ceteĭ, el şi-a luat de ȡece-orĭ hotărîrea şi de ȡece-orĭ a schimbat-o. Nu-şĭ spunea nimănuia gândul şi totuşi se uita sperios înapoĭ, par-că voia să vadă, dacă nu cum-va soţiĭ luĭ i-aŭ aflat cumrva gândurile, şi se simţia umilit în el în-su-şĭ şi ruşinat, că ar vrea să voiască şi nu poate.

Ceea ce-l ridică pe om maĭ presus de toate cele-lalte fiinţe vieţuitoare e virtutea stăpâniriĭ de sine: rob al pornirilor sale fireşti, el cade în rândul fiarelor şi se simte maĭ nemernic decât viermele ce se tîresce de ici până colo fără ca să ştie ce face. Și rob era Bodea, care se svîr-colia să-şĭ rumpă lanţurile şi le sfărîma şi tot nu putea să scape.

Sosit la îngrăditura de pe Rîul Alb, el a stat puţin, apoĭ a trecut în valea Ialomiţeĭ.

Sosit aĭcĭ, el a stat puţin, apoĭ a plecat la vale, nu pentru-că voia să meargă înainte, ci pentru-că nu putea să stee în loc. Cuprins de neastâmpăr, el ar fi voit, ca viaţa să i se des-făşure rĕpede şi tot maĭ rĕpede cum pusdăriile se mistuie în flăcările mănate de vânt încet a pornit-o, iute şi-a urmat drumul şi ’n goană mare s-a depărtat în cele din urmă, par-că fie-care clipă pierdută îĭ aducea peirea.

Sosit în gura văiĭ, unde i-a găsit pe ceĭ treĭ staroşti cu vre-o opt miĭ de oamenĭ, el a stat puţin, apoĭ ear a plecat. Inainte şi tot înainte, departe şi tot maĭ departe-l ducea firea luĭ res-vrătită, ca să vadă, să se dumirească, să facă ce-va...

Numaĭ în faţa duşmanuluĭ s-a oprit, dar aĭcĭ, când primele cete de Ogorĭ s-aŭ ivit în preajma luĭ, mintea i s-a luminat de o dată, bĕtăile inimiĭ i s-aŭ potolit, şi el ear nu maĭ vedea decât pe duşmanul din faţa luĭ şi vieţele tinere ale soţilor sei.

«Domolĭ şi fără de pripire!—strigă el. —Ni-meni să nu se avânte. Strînşi la un loc rend încheiat!»

Dintr-o singură ochire el îşĭ croi planul de luptă.

Cetele celor treĭ staroşti rĕmăseseră departe în urmă, ascunse ’n dosul uneĭ păduri ce se ’n-tindea pe ţermurul steng al lalomiţei. Gândul luĭ era să dee pept cu Ogoriĭ, apoĭ, după o luptă scurtă, să se retragă încetul cu încetul spre şes şi să-ĭ adimenească pe duşmani şi să-ĭ tragă după dînsul pe ţermurul drept, pentru-ca starostiĭ să-ĭ poată apuca fără de vpste din dos.

Eară Bran venia pe urma luĭ din ce în ce maĭ grăbit şi maĭ viiŭ îngrijat.

El era âncă departe când cele-lalte douĕ cete se ’ncăierară cu Ogoriĭ.

«Tot ca mine! — striga Bodea! — Apăraţi-vĕ, dar nu loviţi!»

Era o nebunie, ca douĕ sute de oameni să se prindă la luptă cu miĭ, şi peste puţin Ogoriĭ apucară la dreapta şi la stênga înainte, ca să-ĭ încungiure pe Munteni şi să-ĭ prindă pe toţĭ fără nicĭ o vărsare de sânge.

«Inapoĭ! — strigă acum Bodea şi o goană sălbatică se porni de a lungul câmpuluĭ ce se întindea la marginea pădurii.

«Se cuvine orĭ nu să daĭ ascultare unuĭ om, care şi-a perdut sărita!?»—strigă Bran când vĕȡu această retragere din ce în ce maĭ grabnică, dar tot o lua şi el în goană mare înainte, ca să se unească cum-va cu cele-lalte douĕ cete.

Lucrul acesta era înse peste putinţă, căcĭ Ogoriĭ se rupseră în doue, şi pe când uniĭ se depărtară la stênga urmărind pe Bodea, ceĭ-lalţĭ se ’ncăierară cu Bran, îl siliră să se retragă şi el şi o luară pe urma luĭ la dreapta.

Lupta s-a început numaĭ când aceştia aŭ dat peste cetele celor treĭ staroştĭ.

O zăpăceală nebunească îĭ cuprinse pe Ogorĭ când se vedură loviţĭ din treĭ părţĭ fără de veste, şi uniĭ ţinură pept cu Sorbiĭ, alţiĭ se ’n-toarseră ’n napoĭ şi ear alţiĭ intrară în desişul păduriĭ, ca să treacă din colo, unde îşĭ ştiaŭ soţii. Ear Dragodan întră rĕcnind ca un taur înfuriat printre dînşiĭ şi se repedia când în coace, când în colo, ca să-ĭ risipească şi să-ĭ împingă în pădurea plină de mlaştinĭ.

Ear departe maĭ la vale Bodea şi Cândea treceaŭ rîul şi-ĭ furaŭ după dînşiĭ şi pe ceĭ-lalţĭ Ogori

Abia acum ajunse Bran să ’nţeleagă manevra şi trecù şi el rîul, ca să se unească cu cele-lalte douĕ cete.

In acela-şĭ timp porni şi Vladimir cu Bohuslav la vale, ca să-ĭ apuce pe Ogor! din dos.

Âncă maĭ nebunească era zăpăceala, în care, căduseră aceştia. Uniĭ, trecuţĭ acum peste rîŭ, se încăieraseră cu Munteniĭ, care îĭ trăgeaŭ la vale, ear alţiĭ, netrecuţĭ âncă, se ’ntoarseră la deal, ca să dee pept cu Sorbiĭ ce veniaŭ cu pas grăbit spre dînşii.

Lupta nu putea nicĭ aĭcĭ să ţĭe mult.

Deşi mult maĭ numeroşi, Ogoriĭ eraŭ risipiţĭ şi-şĭ perduseră cu desevîrşire sărita, nu puteaŭ să-şĭ dee seamă despre puterea duşmanuluĭ, care-ĭ lovise de o dată din maĭ multe părţi, şi peste puţin eĭ părăsiră câmpul de luptă.

Ceĭ dânteiŭ fură Ogoriĭ încăieraţĭ cu Munteniĭ, şi ca vîrtejul în timp de vară se depărtară spre lunca Dămboviţeĭ cetele de călăreţi, acum Ogoriĭ înainte şi Munteniĭ după eĭ, ici în şir lung şi risipiţĭ şi peste puţin adunându-se ear, ca să se ’ncaiere ’n luptă scurtă.

Bran, care n-ajunsese, să între ’n luptă, se uita cu inima ’ncleştată ’n urma lor şi-l vedea pe Bodea călare pe armăsarul luĭ negru tot de a una cel dânteiŭ şi totdeauna în mijlocul vîr-tejuluĭ. Era par-că’ voia cu orĭ-ce preţ să sfârşească o dată lupta, ca să poată merge maĭ departe.

Nu se maĭ vedea în cele din urmă nimic, şi abia ’ntr-un târȡiŭ începură ear să se ivească pe ici pe colo călăreţĭ risipiţi, care se ’ntorceaŭ încet, ceĭ maĭ mulţĭ aducând de căpăstru caiĭ rĕmaşĭ fără stăpân.

Pĕcat ar fi fost, la urma urmelor, să lase asemenea caĭ în prada întâmplării!

Bran era cu toate aceste adênc mâhnit, şi mâhnirea luĭ creştea dintr-o clipă în alta, căcĭ se ’ntorceaŭ unul după altul călăreţiĭ, dar nicĭ unul nu putea să spună, Bodea ce s-a făcut. Il perduseră toţĭ în avântul goanei. Mulţĭ îşĭ aduceaŭ a minte de a-l fi vĕȡut maĭ ici, maĭ colo hârţuindu-se cu fugariĭ, dar nu se puteau dumiri, care l-a vĕȡut cel din urmă şi unde s-a reslăţit el.

Lucrul acesta n-ar fi putut nicĭ el însu-şĭ să-l spună.

Ajuns în lunca Dâmboviţeĭ la coasta, unde-l apucase vişcolul, amintirile celor douĕ nopţĭ fioroase se iviră cu o putere nebiruită în sufletul luĭ, şi el luă ca tras de un farmec covîrşitor drumul, pe care venise atunci, înainte, mereŭ înainte, fără — ca să se maĭ uite înapoĭ şi fără-ca să se maĭ întrebe, dacă maĭ vine orĭ nu cine-va după el.

Era departe când se desmetici şi-şĭ dete seamă, că fapta luĭ e faptă de om smintit, că soţiĭ luĭ vor fi nemângăiaţĭ când îl vor căuta şi nu vor pute să-l găsească şi că toţĭ se vor întreba, dacă maĭ e orĭ nu în totă firea, când se va întoarce a casă: el mergea cu toate aceste înainte, voia cu tot din adinsul să meargă şi era petruns cu dăsevîrşire de gândul, că trebue neapărat să facă ceea ce făcea.

Și, o, câtă deosebire între ceea ce a fost atunci şi ceea ce era acum.

Acolo, unde atunci eraŭ colibĭ acoperite cu frunzar şi cu pământ, acum se ridicaŭ case trainic durate; în valea atunci plină de leşuri intrate ’n putreziciune acum eraŭ lanuri cu spic mare şi greŭ, păşteaŭ vite de jug şi de prăsilă, se jucaŭ pe ici pe colo copiĭ veseli şi munciaŭ în toată tigna oameni harnici, care aşteptaŭ cu inima uşoară iarna viitoare.

Câte-va lunĭ de viaţă pacinică aŭ fost destul ca iadul de atunci să se prefacă ’n raiu.

El îşĭ lăsă calul în treapăt domol, apoĭ în pas lin, ca să vadă în toate amănuntele eĭ viaţa tig-nită ce se desfăşura în vale şi să se bucure pe din deplin de ea.

«Da!— îşĭ ȡise el perdut în gândurĭ, — ăsta e rostul omuluĭ pe pământ: ne naştem, ca să trăim, şi trăim, ca să ne bucurăm de viaţă! Asta e rĕsplata suferinţelor noastre! Ce-ar preţui lumina ȡileĭ, dacă n-am fi noĭ, ca s-o vedem!? — Ce înţeles ar ave bogăţia de frumuseţe, cu care Dum-neȡeŭ şi-a împodobit pământul, dacă n-am fi noĭ, ca să stăm uimiţĭ şi încântaţĭ în faţa eĭ!? — Pustie ar fi lumea şi sălbatică, dacă n-am trece şi noĭ prin mijlocul eĭ!»

Iĭ rĕsunaŭ âncă ’n urechĭ rĕcnetele fioroase, şi vedea ’n gândul luĭ încăierările crâncene, din care abia ĭeşise.

Nu! el n-avea dreptate când ȡicea, că nu voieşte să între în legătură statornică cu aceşti oameni porniţĭ sprevieţuire pacinică. Işĭ făcea mustrări, că li-a ȡis oamenilor sĕĭ să se apere, dar să nu lovească, şi se căia, că n-a urmat goana înainte. Dragodan avea dreptate; omul adevărat era el, care rĕcnia ca un taur înfuriat şi lovia cu ochiĭ închişi. Loviţĭ trebue să fie fără de cruţare ceĭ ce calcă lanuri în copitele cailor şi adună pradă şi fac jaf şi robesc pe semeniĭ lor; stîr-piţĭ aŭ să fie ceĭ ce se ’mbuibă trăind din roadele munciĭ sevîrşite de alţiĭ şi şterşi de pe faţa pământuluĭ, ca nicĭ numele să nu le rĕmâie!»

Și ear îĭ era par-că s-a maĭ vĕȡut o dată pe sine însu-şĭ urcând aşa ’ndelete spre fundul văiĭ, ear i se înfăţişaŭ toate ca un vis trăit pe nevoite.

Cum a ajuns el aĭcĭ!? Voit-a el însu-şĭ să vie!? Nu! —Pornit de a casă fără-ca să-şĭ poată da seamă, unde era să ajungă, el s-a dus ca vîrtejul de a lungul pustiuluĭ întins şi s-a pomenit aĭcĭ.

Iĭ era par-că e cine-va nevĕȡut, care-l ia şi-l duce şi-l poartă şi-l pune să facă şi-l ridică şi-l coboară ca pe o uneltă nemernică, eară el nu poate altfel.

Il vedea ’n faţa luĭ pe bĕtrânul Arie, care îl spunea, fără-ca să-şĭ dee seamă despre ceea ce ȡice, că viaţa luĭ e întreagă numaĭ a luĭ, şi o vedea pe baba Miia cea înaltă şi slabă, numaĭ oase şi pele sbîrcită pe ele.

Aşa veniaŭ toate, cum ea le vĕȡuse: aşa era, cum el ȡisese: o dată numaĭ trăieşte omul aĭcĭ pe pământ, şi această singură viaţă are s-o păzească cu multă grijă şi s-o chivernisească cu toată chibzuinţă.

Acolo era, în fundul văiĭ, lumina, pe care o vĕȡuse ea.

Dar omul spân!? — ce era cu omul spân!? —

Cuprins de o temere nehotărîtă, el îşĭ zorĭ ear calul şi-şĭ urmă drumul iute şi tot maĭ iute şi maĭ nerăbdător, ca nu cum-va să sosească prea târȡiŭ.

Âncă de mult îl zărise înse Dragan, unul din fruntaşiĭ, care ’nsoţiseră pe Dragoslav în ȡiuă de Rusaliĭ, şi maĭ rĕpede decât călăreţul a trecut din om în om şi s-a dus până ’n fundul văiĭ vestea, că voivodul vine de la vale călare pe un armăsar negru, cu buzduganul în mână şi încins cu sabie strălucită.

Primind vestea îmbucurătoare, Radoslav, starostele, şi fecioriĭ luĭ începură să alerge neas-temperaţĭ în toate părţile, ca să adune cât de multă lume şi să-l primească cum se cuvine pe fugarul, care se ’ntorcea de bună voie, —alerga lumea şi de la deal la vale, şi de la vale la deal, ca să se adune la un loc.

«Vine, — strigă Mala ca ĭeşită din fire, — vine să ne iee şi să ne ducă! — Aceasta e ȡiua cea mare, în care ni se luminează viaţa. — Grabnic— să ne gătim, fără de întârziere să plecăm şi în-tr-un rĕsuflet să ne ducem!»

Acolo, unde stă şi aȡĭ satul Domneştiĭ; înte-meiat de Bodea în amintirea acesteĭ ȡile, se adunaseră de a valma bĕrbaţi, femeĭ şi copiĭ, mulţime îngrămădită fără de nicĭ o rânduială, care începù să se puie ’n sgomotoasă mişcare când călăreţul se ivi la cotitura văiĭ.

Vĕȡênd-o din depărtare, Bodea ear îşĭ domoli mersul, îĭ dete armăsaruluĭ coardă, îşĭ strînse buzduganul în mână şi-şĭ adună gândurile.

Nu maĭ eraŭ în faţa luĭ nicĭ oameniĭ îndîrjiţĭ, care-l legaseră cot la cot, ca să-l ţie sub bună pază, nicĭ nemerniciĭ istoviţĭ de foame, de frig şi de osteneli întinse, care staŭ cu capul plecat şi cu mânile încrucişate pe pept, ci vecinĭ bunĭ, care-l aşteaptă cu inima deschisă şi scăpărând de bucurie: el se simţia cu toate aceste din ce în ce maĭ strîmtorat.

Singur, rĕsleţ şi de capul luĭ, el era gata să săvîrşească o faptă, care hotărîa nu numaĭ mersul vieţiĭ luĭ, ci tot odată şi soarta a douĕ neamuri de oameni. I se cuvenia oare să o facă aceasta? — Putea el să primească numaĭ singur rĕspunderea pentru cele ce vor urma? — Putea, cum ȡisese Răcĭulete, s-o ĭea pe sufletul luĭ?

Simţia, că altfel nu poate să facă şi că viaţa luĭ toată s-ar mustra amarnic, dac-ar maĭ sta pe gândurĭ.

Nu, el n-a venit numaĭ din - întâmplare aice. Dile multe de a rândul s-a frământat în el, s-a gândit şi s-a rĕsgândit şi s-a pătruns în cele din urmă de convingerea, că aşa şi numaĭ aşa e bine, şi dator e bărbatul să facă fără de amânare ceea ce după a luĭ convingere e bine şi să primească întreaga rĕspundere pentru fapta sa.

«Le voĭ face sîlă, dacă nu vor primi de bună voie!» — îşĭ ȡise el ridicându-şĭ capul şi înfi-gându-se oare-cum în şea, apoĭ ear îşĭ zorĭ armăsarul.

Sosit înse în faţa mulţimiĭ, el ear îşĭ perdù şirul.

Când el îşĭ opri calul, Mala făcu un pas spre el, apoĭ rĕmase nemişcată, cu faţa albă ca varul şi cu ochiĭ ţintă la ochiĭ luĭ, gata de a-ĭ vorbi, dar cu rĕsuflarea oprită.

Nu, aşa el nu putea s-o vadă. Singuri eĭ amên-doĭ trebuiaŭ să fie, ca să poată vorbi.

Ochiĭ luĭ trecură o dată peste feţele oamenilor ce steteaŭ strîmtoraţĭ în faţa luĭ.

«Am venit la voi numaĭ singur, — le ȡise el în limba lor, — ca să vĕ arăt, că mĕ sîmt ca a casă în mijlocul vostru!» -

Mala suspină uşurată, eară mulţimea-şĭ dete bucuria în o sgomotoasă mişcare pe faţă.

«Noĭ şi voĭ, — urmă el după ce ear se făcu linişte, — suntem una, împreună avem să trăim, împreună avem să ne apărăm şi nicĭ odată nu avem să ne duşmănim între noi».

«Nici o dată! — nicĭ o dată! — strigară cu toţiĭ cuprinşi de însufleţire, şĭ mişcarea sgomotoasă ear se pornĭ în vreme ce Bodea descălecă şi înaintă spre Mala, care sta singură la o parte.

«Am venit să te iaŭ şi să te duc,—îi ȡise fără pe încungiur. — Una are să fie de aȡĭ înainte viaţa mea şi a ta».

Ea se plecă în faţa luĭ.

«Tu eştĭ blând şi dulce la fire, şi bunĕtatea ta nu are marginĭ, — îĭ rĕspunse ea, — dar nu poţĭ să simţĭ durerea celuĭ umilit, căcĭ voi nicĭ o dată n-aţĭ fost umiliţi, voi totdeauna v-aţĭ ştiut maĭ presus de toţi.—De ce aĭ venit tu singur!?»

«Pentru-că am voit să câştig încrederea obştieĭ voastre aretându-ĭ, că am şi eŭ încredere în ea».

«Nu! — întimpină ea. — Ai venit singur fiind-că singur eştĭ în felul tău chiar şi între aĭ tăi.— O, eĭ nu vor ceea ce voieştĭ tu! — Cum veĭ pute să împaci oămeni atât de deosebiţĭ prin fire, prin moravuri şi prin credînţe!? Pute-veĭ tu să înnă-buşi dispreţul unora şi mânia altora!?—Nu are margini bunătatea ta, dar puterea ta e mărginită, şi viaţa noastră între aĭ voştri nu poate să fie de cât un lung şir de umilinţe pentru noĭ şi-un nesecat isvor de suferinţe pentru tine!»

Bodea sta cu ochi! plecaţĭ în faţa eĭ: aşa era cum dînsa ȡicea, fie-care vorbă a eĭ îĭ trecea ca un junghiŭ prin inimă.

«Care va să ȡică tu nu maĭ voieşti să vii?» — o întrebă el.

«Nu mĕ maĭ întreba, dacă voiesc orĭ nu—răs-punse ea. — Femeea nu are voinţă, şi când tu mĕ chemi, eŭ nu pot decât să ’nchid ochiĭ şi să staŭ umilită. — Eată-mĕ, — urmă ea, — fă ce vreĭ cu mine! — Ție toate ţĭ se cuvin! Poţĭ să mĕ ridici orĭ să mĕ cobori, să mĕ înalţĭ orĭ să mĕ umileşti: mĕ aĭ cum mĕ veȡi şi mĕ veĭ avĕ cum mĕ veĭ păstra. Dar să nu te bucuri, căcĭ multe sunt durerile, prin care veĭ trece. — Gândeşte-te la ele, şi te întreb eŭ pe tine, dacă voieşti orĭ nu».

Nimenĭ afară de dînsul nu putea să înţeleagă vorbele eĭ; el era cu toate aceste greŭ jignit, că ea le rosteşte în faţa altora.

«Voiesc!» — îĭ rĕspunse dar, ca să scape.

«Nu voieştĭ âncă, ci doreştĭ numaĭ — grăĭ dînsa. — Eŭ mi-am dat seamă despre tot ceea ce mĭ se poate întempla şi m-am împăcat cu toate. Iĭ veȡĭ pe oameniĭ aceştia. In gândul lor femea este roabă, şi eĭ toţĭ se vor bucura când mĕ veĭ lua şi mĕ veĭ duce, — orĭ-şi-care ţi-ar fi gândul. — In gândul acelora, la care mĕ duci, femeea e stăpână caseĭ: se vor bucura oare şi eĭ, când voĭ venĭ în mijlocul lor?

«Nu-mĭ pasă! — rĕspunse el din ce în ce maĭ, nerăbdător.

«Dar îmĭ pasă mie! — strigă ea. —Eŭ nu voiesc să-ţĭ fac viaţă nesuferită înstrămându-te de al tăĭ.—Adu-ţĭ aminte, cum m-aĭ trimis la muma mea. Și tu aĭ mamă, şi eŭ nu pot să-ţĭ fiŭ fiică fără de voia eĭ. Poţĭ să faci orĭ-şi-Ce cu mine, dar maĭ bucuros îmĭ scot cu ghiarele ochiĭ din cap, ca să nu te maĭ pot vede, de cât să te las a te cobori de la înălţimea, la care te am în gândul meŭ».

«Eŭ nu pot altfel!»

«Asta nu mie să mi-o spui, ci celor ce te aŭ astă-ĭ,—grăĭ dînsa.—Viaţa ta îmĭ este mie maĭ scumpă decât îţĭ este ţie, şi mi-ar fi urgisită amea, dac’ aşĭ strica-o pe a ta. Incale-că, du-te şi vino iar însoţit de aĭ tĕĭ!»

I
Șeȡĕtoarea

Omul e ’n omenire ca picătura de apa în valurile rîuluĭ şi nicĭ n-adaugă intrând în toiul vieţiĭ, nicĭ nu scade ĭeşind din el. Sunt înse oamenĭ, care adună pe ceĭ rĕsleţĭ şi-ĭ închiagă, şi moartea schimbă mersul lucrurilor fie în bine, fie în rĕŭ când scoate asemenea oameni din rândul vieţuitorilor.

S-a dus de a lungul poĭenelor şi prin văile de la poalele munţilor vestea, că Părintele Arie a trecut el însu-şĭ în valea rîuluĭ cu prav de aur, ca să boteze chiar în apa rîuluĭ pe Dragoslav cu toţĭ aĭ sĕĭ şi să binecuvinteze căsătoria luĭ Bodea, Domnul chipeş şi tîner, cu neasemănat de frumoasa fiică a luĭ Dragoslav.

Se rĕscoliseră poienele şi pornisără la deal văile când nuntaşiĭ aŭ pornit călare, ca să ducă pe mireasă la cetatea de peatră, căcĭ lucru mare se petrecea şi inimile tuturora eraŭ cuprinse de simţământul, că acum are să se schimbe faţa lumiĭ.

Tot maĭ trăia înse bĕtrânul Belisariu, care bă-gase spaima în năvălitori. Ce-ĭ drept, în curênd după strălucita victorie el ear fusese disgraţiat şi despuiat de toate averile luĭ, dar trăia şi era destul să-şĭ ridice steagul, ca luptătoriĭ să se adune din toate părţile împregiurul luĭ şi să apere cetăţile zidite de Justinian pe Dunăre.

Volgariĭ steteaŭ dar ca pitulaţĭ la gurile Dunăriĭ şi Zabegan, îndrăzneţul călăreţ, nu se maĭ avânta peste Dunăre, eară Gepiziĭ eraŭ mulţumiţi, că pot să stee nesupăraţĭ de nimenĭ prin văile, unde-şĭ găsisără adăposturi, puţini în partea de sus a Argeşuluĭ, mulţĭ în valea Oltului şĭ ceĭ maĭ mulţĭ de la Olt înainte spre Porţile de Fer.

Ogoriĭ, depărtaţĭ o dată spre Apus, aŭ intrat ear în hărţuieli cu Longobarȡiĭ, şi ani de ȡile de a rândul, cât aŭ ţinut aceste hărţuielĭ, Bodea şi-a petrecut nesupărat de nimenĭ în cetatea luĭ, ear în văile de la poalele munţilor viaţa s-a desfăşurat în toată liniştea.

Numaĭ pe la sfîrşitul veriĭ, după seceriş, şi toamna se maĭ ivia din când în când câte o ceată de călăreţĭ pe sub dealurile de la marginea şesuluĭ, podgoria Sorbilor, şi căuta să pisce' pe ici pe colo câte-ce-va, dar se ’ntorcea-totdeauna maĭ rĕpede de cum venise.

De la Argeş până la Ialomiţa gurile văilor eraŭ închise cu un lanţ de îngrădituri bine apărate.

Intraţĭ o dată în legătură statornică cu Munteniĭ, Vladimir şi Dragodan, Bohuslav şi Rado-slav îşĭ făcuseră şi eĭ cete de călăreţĭ şi maĭ trăseseră în partea lor şi pe Viştoc, puternicul staroste de la Argeş, care-şĭ ziȡise ’n vîrf de deal o înaltă culă, de unde vederea străbătea tot şesul.

Când năvălitoriĭ se iviaŭ în depărtare, străjile de a pururea treze aprindeaŭ focuri marĭ pe culmile maĭ rĕsărite ale dealurilor şi apărătoriĭ se porniaŭ din toate părţile la vale. Nu maĭ putea apoĭ să fie vorba de luptă, căcĭ le era destul Ogorilor să vadă pe ceĭ ce le steteaŭ în faţă pentru-ca să se abată iute spre Dunăre.

In primăvara anuluĭ 565 murise înse Belisa-riu, ear câte-va luni în urmă a murit şi Împĕ-ratul Justinian, care, neavend copiĭ, a lăsat moş-tenitor pe Justin II, fiiul suroriĭ sale, un om nea-jutorat şi neajutat, ca unchiul sĕŭ, de alţiĭ maĭ destoinici.

In primăvara anuluĭ 566 Gepiȡiĭ se puseră, dar de pretutindenea în mişcare, şi în curênd valea Argeşuluĭ şi valea Oltuluĭ se deşertară de nu maĭ rĕmaseră prin ele decât Sorbiĭ ce se stră-curaseră pe ici pe colo fie ca robi, fie ca fugări printre Gepiȡiĭ ce acum se adunaŭ spre Apus.

Bodea simţia, că se pregăteşte ce-va şi umbla neliniştit de a lungul văilor.

Nu maĭ arare-orĭ se maĭ urca şi în poienele din ce în ce maĭ părăsite.

Se sporiseră, ce-ĭ drept, turmele de abia le mănături şi de a-şĭ păstra grăunţele ’n gropĭ numaĭ de dînşiĭ ştiute.

Asta era treaba vecinilor, care munciaŭ maĭ cu spor.

Nu are margini neastâmpărul omuluĭ.

Scăpaţĭ odată de duşmaniĭ ceĭ sălbaticĭ, Sorbiĭ aŭ pus mâna pe sapă şi pe săcure şi aŭ intrat în rĕsboiŭ cu natura sălbăticită.

Prea eraŭ dese şi multe pădurile, sbegurile, mărăcinişurile şi bĕlăriile, şi atât în arşiţa soareluĭ de vară, cât şi în timpul ierniĭ geroase munciaŭ întins miĭ de oamenĭ, ca să curăţe locul şi să-l netezească, să-şĭ facă lărgime, să semene şi să rĕsădească.

Grădini de frumuseţe să făcusără văile.

Aici se ’ntindeau lanuri de grâu, de săcară, de orz orĭ de meiu; colo se ’nşiraŭ holde acoperite de linte, de fasole, de în orĭ de cânepă; ear maĭ departe coasta era acoperită ’n dosul umbros cu porhăt, maĭ ales pruni şi nuci, ear în faţa bĕtută de soare cu viţă tînără şi groasă, care nu maĭ stetea-n părăginire ca odinioară. Pretutindeni prin largul văiĭ şi prin curăturile de pe dealuri păşteaŭ vacile cu viţeĭ, iepele cu mînji, caprele cu ieȡi şi scroafele cu purcel, ear bălţile eraŭ acoperite de gâşte şi de raţe lăr-muitoare şi curţile bine îngrădite ale caselor eraŭ pline de closci cu pui.

Eară starostele lua din toate, după vechiul obi-ceiu, desetina, tot una la ȡece, şi păstra jumătate pentru sine şi pentru aĭ săi, ear cealaltă jumătate o trimitea la hambarul Voivoduluĭ, care purta grijă de toţĭ şi-şĭ ţinea călărimea mereŭ gata de luptă.

Pentru-ca oameniĭ să nu-şĭ maĭ peardă timpul rîsnindu-şĭ grăunţele, Răcĭulete, meşterul isteţ, iezuise apoĭ pe ici pe colo rîurile şi clăȡise mori, şi după vechiul obiceiŭ al vecinilor tot Voivoduluĭ i se cuvenia şi a trecea parte din măciniş.

Pentru-ca bĕieţiĭ să nu stee de geaba şi să nu se moleşească, Domnul ĭeşia cu dînşiĭ des la vânătoare, ca să stărpiască fiarele sălbatice şi să aducă şi câte o friptură bună pentru filele de sărbătoare. Se ’ndulciseră oameniĭ şi nu s-ar maĭ fi sîmţit bine, dacă n-ar fi putut să-şĭ arate din când-în când destoinicia de a trage pulpa-n frigare.

De cele maĭ multe-orĭ înse Bodea ĭeşia numaĭ cu Cândea şi cu Boţea şi pleca maĭ ales de a lungul văilor, ca să vadă, cum staŭ lucrurile şi ce se maĭ aude. Atunci totdeauna se po-meniaŭ, că iese şi Răciulete la ivială şi se ia după dînşiĭ, ce-ĭ drept, fără de suliţă şi călare pe un buiestraş sprinten, dar tot în coadă şi maĭ mult singur decât împreună cu dînşii.

Ii plăcea şi luĭ să vadă grădina de frumuseţe, şi ochiĭ i se umpleaŭ de lacrĕmi când vedea, cum lumea, şi Munteni şi vecinĭ, aleargă din toate părţile în calea tînăruluĭ Domn, ca să-l vadă şi să-ĭ arate iubirea, pe care şi-o câştigase prin bunătatea inimiĭ luĭ şi prin înţelepciunea, cu care ştia să-ĭ apere. Veniaŭ însă mulţĭ şi ca să caute mângâiere la dînsul.

Munteniĭ, trăind rĕsleţĭ şi deprinşi a se mulţumĭ cu puţin, nu-şĭ căutaŭ, ce-ĭ drept, mângâierea decât la Dumneȡeŭ. Când se ’ntelniaŭ pe ici pe colo, se bucuraŭ din toată inima uniĭ de alţiĭ, îşĭ dedeaŭ silinţa să-şĭ facă viaţa plăcută şi se simţiaŭ cu deosebire fericiţĭ în timpul, pe care-l petreceaŭ împreună. — Multe lăcrămi de ’nduioşare se vărsaŭ maĭ ales primăvara şi toamna, când soţiĭ de atăta timp despărţiţĭ se revedeau; eŭ adevărat ȡĭle de sărbătoare eraŭ Rusaliile petrecute împreună; gingăşie fără de seamăn vedeaŭ copiiĭ, când părinţiĭ lor ajungeaŭ să se bucure împreună de dînşii.

Dumneȡeŭ l-a făcut bun pe om, şi rĕi ajung oameniĭ numaĭ luptându-se cu nevoile vieţiĭ şi lovindu-se mereŭ uniĭ de alţii. Crescuţĭ în iubire şi trăiţĭ în pace, Munteniĭ rĕmăsesără cum i-a lăsat Dumneȡeŭ şi maĭ ales acum, cândleaveafi toate cu prisos, nu ştiaŭ să se supere, nicĭ să-şĭ peardă rĕbdarea şi să se certe. Chiar dacă vreunul dintre vecini l-ar fi lovit, Munteanul s-ar fi uitat cu milă la el şi s-ar fi dus maĭ departe; ear dacă-i-ar fi furat oaia orĭ putina cu brânză, el s-ar fi ruşinat, s-ar fi făcut că nu vede şi ar fi ȡis: Să fie pentru sufletul bunichiĭ!»

Numaĭ însălbăticirea îl face pe om hărţăgos şi pornit a rĕsplăti rĕŭl cu rĕŭ, şi sălbăticiţĭ eraŭ vecinii.

Trăind mereŭ împreună, eĭ se împedecaŭ des uniĭ de alţiĭ, se jigniaŭ între dînşiĭ şi, nefiind deprinşi a se stăpâni fie-care pe sine, foarte uşor ajungeaŭ să se certe.

Maĭ ales muierile eraŭ rele spaima pământuluĭ, nu suferiaŭ o dată cu capul ca cine-va să le calce şi ast-fel se certaŭ într-una şi între ele, şi cu bĕrbaţiĭ lor care ajunseseră de par-că nicĭ nu s-ar fi sîmţit bine, dacă n-ar fi avut câte-o sgârietură ’n faţă orĭ vre-o vînătaie pe trup.

Tocmaĭ, traiul bun, pe care nu l maĭ avusără nicĭ odată în viaţă lor, le făcuse îmbuibate şi năvalnice, şi dacă acum se ’ncăieraŭ muierile între ele, peste puţin se luaŭ de pĕr bărbaţiĭ stîrniţĭ de gurile lor, iar copiiĭ săriaŭ ţipând împregiurul lor.

Maĭ era, nu-ĭ vorbă, la mijloc şi vinul cel bun, pe care-l storceaŭ din strugurii-crescuţĭ pe coastele bĕtute de soare; destul că staroştiĭ, vaĭ de mamele lor, steteaŭ ȡiua toată la judecată şi n-apucaŭ să ’mpace pe uniĭ când le veniaŭ alţiĭ pe cap

Ear starostele era tot om şi el, lua dijmă din vin, îşĭ perdea câte o dată rĕbdarea, şi atunci judeca maĭ mult strîmb decât drept.

Trecând dar Domnul de-alungul văiĭ, mulţĭ îĭ ĭeşiaŭ în cale şi ca să i se plângă.

Bodea îĭ asculta cu ştiuta luĭ bunătate, îĭ mângâia dându-le dreptate, dară cele o dată făcute nu putea nicĭ el să le facă nefăcute. Era mâhnit în sufletul luĭ, dar îĭ venia greŭ să se amestece în daraverile vecinilor, şi, ca să nu fie nevoit a-şĭ da pe faţă mâhnirea, el trecea înainte şi nu se maĭ opria la starostele, de care i se plângea lumea.

Tocmaĭ aşa îşĭ da înse maĭ vîrtos pe faţă mâhnirea, căcĭ Răciulete, inimă neagră, remânea ’n coadă, ca să le şoptească tuturora la ureche, că Domnul s-a supărat foc pe staroste şi trece în-nainte fără-ca să-l maĭ bage ’n seamnă.

Nicĭ că se putea, în adever, pentru un staroste maĭ mare ruşine de cât ca Voivodul să stee de vorbă cu toată lumea, ear pe el să nu-l bage ’n seamă. Asta-l apăsa rău şi-ĭ lua toată vacja. De şi dar Domnul nu se amesteca ’n daraverile vecinilor, jupaniĭ staroşti se feriaŭ ca de foc de nepăstuire, şi toţĭ ştiaŭ, cine-I ţine ’n frică, toţĭ sîmţiau, că de la Voivod vine dreptatea ne maĭ pomenită..

Cu atât maĭ mare era bucuria când Domnul nu trecea, ci se opria şi-ĭ făcea-starosteluĭ cinstea de a sta la el, o cinste, de care n-avea parte nicĭ unul dintre staroşti atât de adese-orĭ ca Dragodan cel voios şi bun de ospeţiĭ.

Avea Dragodan acesta în el ceva ce îĭ plăcea până chiar şi Părinteluĭ Arie, care tot nu se împăcase cu gândul, ca Munteniĭ să trăiască în legătură cu veciniĭ lor ceĭ porniţĭ spre desfreu.

Se ’nvoise atunci să primească pe Dragoslav cu toată casa luĭ în rândul creştinilor, căcĭ ţinea, ca Doamna să fie creştină, şi a trecut, om bĕtrân şi neputincios, la Slatina, ca să sevîrşească el însu-şĭ taina botezuluĭ în apa rîuluĭ, căruia şi aȡĭ îĭ ȡicem Rîul Doamneĭ. De atucĭ înse el nu maĭ voia să ştie de nicĭ un amestec cu veciniĭ, pe care îĭ socotia osândiţĭ să piară prin stricăcĭunea lor.

Pe Dragodan înse nu-l punea în rând cu ceilalţi.

Iute la fire, rĕstit şi poftitor, el se pripia ade-seori, dar nu ştia să mintă, nicĭ să-şĭ ascundă gândurile şi inima luĭ âncă nestricată îl făcea totdeauna să se oprească, să între în calea cea dreaptă şi să dreagă ceea ce a stricat. Rîdea mereŭ Dragodan, dar ştia să şi plângă când vedea pe alţiĭ plângând şi se certa însuşi pe sine când în pripirea luĭ nedreptăţia pe cine-va.

Pe el ar fi fost părintele Arie gata să-l boteze, dacă s-ar fi prins să postească timp de treĭ luni de ȡile, ca să-ĭ maĭ scadă cărnurile şi să i se maĭ potolească firea; tocmaĭ acesta era înse lucrul, cu care Dragodan nu se putea împăca.

Sta şi se gândia şi nu putea să se dumirească, de pe adecă omul să nu mănânce cât poate, să nu bee cât îĭ cere firea, să nu-şĭ facă toate plăcerile.

«Auȡĭ prostie!? — ȡicea eş, — o viaţă să aĭ şi nicĭ aceasta să n-o petrecĭ după placul, inimiĭ tale!?».

Era atât de învederat lucrul acesta, încât Bo-dea şi Cândea şi Botea steteaŭ şi eĭ pe gânduri şi se ’ntrebau-câte-o dată, dacă nu cum-va Dra-godan are dreptate.

Răcĭulete, care se ţinea şi la ospeţiĭ tot în coada lor, ȡicea, că el nu poate să judece.

Om puţin, cum era, el nu putea să mănânce, nicĭ maĭ ales să bee ca Dragodan, ba nicĭ ca Cândea cel înalt şi cu mustaţa-n spic, dar e frumos lucru să vecjî pe alţiĭ petrecând în veselă ospeţie, îĭ plăcea şi luĭ să rîdă şi să glumească şi e bine să fie şi câte un om maĭ ursuz unde alţiĭ se bucură din toată inima de viaţă.

Sta Răcĭulete şi se veselia şi el, dar când vedea, că valurile tinăreţelor se isbesc în ţărmuri, îl trăgea maĭ pe Cândea, maĭ pe Boţea la o parte, ca să-ĭ spună, că Doamna aşteaptă numĕrând clipele în trecerea lor.

Avea, ce-ĭ drept, şi Doamna cu cine să-şĭ petreacă timpul şi ştia, cum să şi-l petreacă, pentru-ca dilele să-ĭ fie scurte şi plăcute.

Sus în cetatea cea de peatră Bodea ziȡise nu numaĭ casa pentru Dumneȡeŭ cea cioplită în stâncă, ci totodată şi adăpost pentru sine şi pentru aĭ săi, case mari şi cu lărgime, dar tot prea strimte pentru Doamna luĭ cea totdeauna nemulţumită auȡi cu ceea ce a făcut eri şi dusă mereŭ cu gândul la ceea ce avea să facă mâne.

Acum torcea în rênd cu fetele şi se năcăjia, că nu e în stare să scoată firul de în atât de subţire şi de neted ca ele. Nu, aşa fir nu maĭ văzuse dînsa de cât aĭcĭ; par-că altfel eraŭ făcute degetele lor, ear nu ca ale eĭ.

Peste puţin ea trecea la rĕsboaie şi se uita, cum trece şuveica printre firele de urzeală, cum se ’ntinde firul ĭeşit de pe ea, cum se mişcă iţele şi se ’mpletesc firele, cum loveşte spata şi cât de deasă şi de potrivită iese pânza, tot fir lângă fir, pe toată lungimea la fel, ca vărsată dintr-o dată. Se aşeȡa apoĭ ea însă şi la rĕsboiu, arunca suveica, călca ’n iepe şi lovia cu spata, dar cu totul altfel ĭeşia pânza. Orĭ i se făcea vre-o crîm-piţă, orĭ firul trecea strîmb printre şirurile de urzeală, orĭ îĭ era prea deasă, orĭ prea rară pânza, — n-ajungea nicĭ o dată s-o scoată cum voia.

De geaba! — Lucrul acesta-l învaţă fata nu-maĭ de la mama eĭ, care l-a învĕţat şi ea de la bunica. Numaĭ trecute din neam în neam să cresc destoiniciile.

Dar ceea ce maĭ ales îĭ plăcea Doamneĭ eraŭ floricelele cusute pe fir în fel de fel de feţe.

Ele singure ştiaŭ s-aleagă lâna, s-o spele, şi s-o vopsească, să toarcă firul subţire şi să-l potrivească după faţă, şi numaĭ cu ochiĭ lor puteaŭ să numere firele şi să croiască felul floriceleĭ fie-care după gândul eĭ.

Sta Doamna când ici, când colo şi iar alerga de la una la alta, şi nopţile îĭ păreaŭ prea lungi, şi ȡilele prea scurte, viaţa i se petrecea într-o goană maĭ plăcută aȡĭ decât ieri, căcĭ fetele nu eraŭ numaĭ harnice şi îndemânatice, ci toţ o dată şi voioase şi deştepte şi nu maĭ aveaŭ sfîrşit glumele, poveştile şi cântecele.

Eară fetele se simţiaŭ fericite, că Doamna le aduna la şezătoare, căcĭ maĭ plăcută e viaţa când mulţĭ o petrec împreună şi lucrul e maĭ cu spor când e făcut cu voie bună.

Se adunaŭ deci trâmbele de pânză, covoarele bĕtute ’n ales, ştergarele şi altiţele, brânele şi fotele de eraŭ plinĭ toţĭ pereţiĭ şi steteaŭ gră-meȡi prin colţuri. Doamna dedea cu toate aceste zor înainte, căcĭ se apropiaŭ Rusaliile, şi atunci orĭ-şi-cât de multe nu eraŭ prea multe.

Mulţumirea eĭ cea mare era, ca de Rusaliĭ să le încarce toate pe măgarĭ şi să le ducă în poiană spre a le împărţĭ între fetele ce şi-aŭ găsit norocul, dar cu urare de la dînsa pentru cea maĭ frumoasă ȡi din viaţă.

Din când în când uşile se deschideaŭ mari şi casele luminoase se umpleaŭ de o maĭ viuă lumină: intra Radu, Domnişorul, băiat în putere, trecut acum de cinci anĭ, o minune a luĭ Dumneȡeŭ pe pământ.

Nu, Doamneĭ nu i se urîa nicĭ o dată; viaţa eĭ era totdeauna plină; nicĭ o dată ea nu se sîmţia singură şi părăsită: ar fi stat şi ea, dacă l-ar fi ştiut dus la munte, toată ĭarna şi vara toată şi fără de dînsul; ceea ce o făcea să numere clipele în trecerea lor era numaĭ gândul, că el e dus la vale.

Știa dînsa, şi, ceea ce-ĭ era şi maĭ greŭ, ştiaŭ şi alţiĭ, cum se petrec lucrurile la vale.

Dragoslav, care se aşeȡase cu gineriĭ luĭ în strîmtoarea cea atât de plăcută pentru Ringa, se coborîa des la fiică-sa, ca să-ĭ spună, cum faţa luĭ Bran se-ntunecă şi cum pană chiar şi Mateiaş cel vesel se întristează când află, că Domnul e dus la vale, şi s-o pună la cale, ca să-l iee cu binele şi să-l ţie maĭ de scurt.

Ea înse!? — ce putea ea să facă!? — Numĕra clipele, suspina, se trăgea într-un colţ, ca să-şĭ sărute copilul şi să verse câte o lacremă, dar în faţa luĭ era neputincioasă.

Il vedea coborîndu-se încetul cu încetul de la înălţimea, la care fusese, şi-ĭ venia adese-orĭ să ȡică: «Maĭ bine să piară fără de veste decât să cadă!» — Când se-ntorcea înse, el ear era omul, căruia toate i se cuvin şi care ştie maĭ bine decât orĭ-şi-cine, ce este bine şi ce este rĕŭ.

Și cum oare ar fi putut ea să vadă altfel lucrurile, când tot astfel le vedea şi Părintele Luca, preotul şi părintele, care se uita la fiiul sĕŭ ca la un alt soare!?

O singură armă avea dînsa.

Când ea era mâhnită, el se sîmţia nemângâiat, umbla fără de astâmpăr de ici pănă colo şi nu maĭ era în stare să plece nicĭ chiar la vânătoare. N-ar fi avut decât să-l ţie mereŭ departe pentru ca el să rĕmâie mereŭ aproape de dînsa. E înse greŭ afară din cale să-ţĭ întuneci viaţa trecătoare, când ea poate să fie luminoasă, să mâhneşti pe cel iubit când inima îţĭ este pornită spre voie bună. In curênd ea se dedea învinsă, şi ear îşĭ luaŭ lucrurile mersul lor de maĭ nainte.

In zadar! — nu poate să stăpânească pe alţĭ decât cel ce e stăpân pe sine însu-şi: ea trebuia să aducă o jertvĕ mare şi grea, dacă voia să-l ţie pe el aşa cum şi-l doria

«Am s-o aduc jertva aceasta!» — îşĭ ȡise cu ho-tărîre când află, că el s-a întors, în sfîrşit.

Ear fetele lucraŭ voioase, şi voioasă era şi Doamna, căcĭ nu se cuvine, ca alţiĭ să sîmtă mâhnirea ivită în tăînicia caseĭ.

Când el intră, fetele se ridicară şi rĕmasără cuviincioase şi cu capetele plecate fie-care la locul eĭ, eară Doamna făcu câţi-va paşĭ spre el âncă maĭ voioasă.

Nu maĭ era Bodea acum omul de maĭ nainte. Tot înalt, dar nu subţire, ci voinic peptos şi lat în umeri, cu mustaţa ’n spic ca Cândea şi' cu obrajiĭ plinĭ, rotunjĭ şi acum cam aprinşĭ.

Era scurt drumul de la Dragodăneşti până aĭcĭ, îl făcuseră rĕpede, şi ochiĭ luĭ n-ajunseseră âncă să se limpezească pe deplin, capul îĭ era cam ameţit.

«O să mĕ cerţĭ ear, c-am stat prea mult,» — îĭ Zise el scăpând din vedere, că nu sunt numaĭ eĭ singuri, şi o cuprinse cu braţul peste mijloc.

Ea se dete puţin înapoĭ.

Iĭ era parcă frică de dînsul.

«Vreĭ să ȡicĭ c-o să mĕ plâng ear, — rĕspunse ea, — cum noĭ toate ne plângem când voi sunteţĭ duşi în treburi şi nu putem să avem mulţumirea de a vĕ vede.—Dar nu suntem cuminte,— urmă ea întorcându-se puţin spre fete, — căcĭ cu cât maĭ rar vĕ vedem, cu atât maĭ viuă şi maĭ adevărată ni-e bucuria de a vĕ vedă.»

Eraŭ atât de frumoase vorbele eĭ, dar el nu le auȡia: simţia numaĭ mâhnirea, că dînsa, aĭcĭ în faţa tuturora, s-a dat înapoĭ când el a voit s-o cuprindă cu braţul.

«Par-că nu maĭ sunt şi altele!»—îi ȡise el încet, apoĭ se ’ntoarse şi ĭeşi.

Ea rĕmase ca ’nmărmurită la locul, unde o lăsase el. Iĭ eră par-că zidirea de peatră se prăbuşeşte ’n capul eĭ.

Nu putuseră, ce-ĭ drept, fetele să audă vorbele luĭ, dar ele aŭ vĕȡut, cum el se ’ntoarce şi pleacă şi iese, — şi era destul atât pentru-ca să ştie chiar maĭ mult decât ceea ce el ȡisese.

«Tu eştĭ de vină, — îĭ ȡise mama eĭ: — prea îl laşĭ singur şi de capul luĭ!»

II
Tîrgoviştea

Primăvara, când turmele se porniaŭ la munte, şi maĭ ales toamna, când Munteniĭ se întorceaĭ cu măgariĭ încărcaţĭ la şes, lumea se aduna din toate părţile la marginea şesuluĭ, sub dealurile de pe ţermul steng al Ialomiţeĭ, pe unde era urcătoarea.

Aicȡ era locul de tîrgovişte, cum ȡiceaŭ ve-ciniĭ, unde-şĭ da fie-care prisosul, ca să-şĭ facă parte din prisoasele altora.

Işĭ aduceaŭ munteniĭ putinile de brânză şi cele de miere, burdufurile de urdă şi caşcava-lurile, aduceaŭ luminări de sĕŭ şi de ceară, saci de lână, pieĭ lucrate şi cojoace făcute gata, aduceaŭ cofe şi ciubere de brad, topoare şi seceri, caĭ prăsiţĭ de dînşiĭ şi berbeci îngrăşaţi.

Muntencele-şĭ aduceaŭ trâmbele de pânză, valurile de ţesături de lână, velinţele împestriţate, altiţele şi ştergarele, toate curate şi frumoase.

Ear veciniĭ veniaŭ până de pe Argeş şi de pe Buzău cu lungi şiruri de care încărcate cu roadele pământuluĭ, fel de fel de grăunţe, fasole şi prune, nuci şi poame uscate, fuioare de cânepă şi de in, cu vase de lut şi cu lemnărie lucrată, cu juncanĭ, cu viţele şi cu capre.

In deosebĭ de pe valea Prahoveĭ veniaŭ cu rîşniţe şi cu bolovanĭ de sare, marfă mult căutată.

Eraŭ de toate şi destule pentru toţi, ba maĭ rĕmânea şi pentru neguţătoriĭ, care ear începu-sără a veni de peste Dunăre, ceĭ maĭ mulţĭ Greci isteţi, piperniciţĭ şi piţigăiaţĭ, dar printre eĭ şi câte un Evreŭ stăruitor, care venia cu ace, cu degetare şi cu foarfeci, cu briciuri, cu cuţite şi cu arme, cu mărgele de sticlă, cu sălbi şi cu alte lucruri mărunte şi frumoase, ca să se întoarcă încărcat cu ceea ce putea să găsească El nu alegea, ci primia orĭ-şi-ce, maĭ ales ceea ce altora nu le trebuia, căcĭ el din toate ştia să-şĭ scoată câştigul.

Dile întregĭ de a rândul ţinea învălmăşeala aceasta pe sub dealuri, căcĭ încetul cu încetul se adunaŭ, da o dată se risipeau. Acela, care sosia, nu maĭ ştia când o să plece, căcĭ nu pleca nimenĭ maĭ înainte de a fi venit şi Domnul cu cetele de călăreţi, ca să-şĭ aleagă din toate ce-ĭ maĭ frumos. Țineaŭ toţĭ să-ĭ vadă pe voiniciĭ curăţeĭ prinşi în horă şi purtaţĭ de Cândea, bĕlanul înalt şi cu mustaţa ’n spic!

Astă dată era însă voie bună maĭ multă de cât de obiceiu, căcĭ neguţătoriĭ aduseseră ştirea, că Gepiiȡiĭ, adunaţĭ spre Apus, aŭ fost nimiciţĭ cu desăvîrşire de Ogoriĭ uniţi, cu Longobarȡiĭ, şi că regele lor Cunirtiund a fost omorît chiar de Alboin, regele Longobarȡilor, el însu-şi.

Chiote de ne maĭ pomenită însufleţire umplură vĕzduhul, când maĭ sosi şi vestea, că de astă-dată Domnul nu maĭ vine singur, ci a ţinut să vie cu el şi Doamna cea frumoasă şi dulce la fire — mare minune.

Dat şi aveaŭ de ce să se bucure.

In frunte veniaŭ Bodea şi Bran, numaĭ eĭ amendoi, unul trupeş şi voios, încins cu sabia strălucită şi călare pe armăsarul negru, iar cel-alt mărunt şi smerit, călare pe un buiestraş de munte şi cu o nuia de alun în mână.

Era cu toate aceste pe ici pe colo câte un prost, care ’ntreba: «Care e Domnul?

Căcĭ nu omul întreg face, ci numaĭ fâţa luĭ, iar în faţa spânuluĭ şi-n ochiĭ luĭ era ceva ce te făcea să simţi, că el e acela, de care toţĭ aŭ să se teamă.

După dînşiĭ urmaŭ starostiĭ, Viştoc cel cărunt la mijloc, Vladimir cel pântecbs la dreapta şi Radoslav la stênga luĭ, eară la mărgini Bohu-slav şi Dragodan cel gros, care rîdea şi acum par-că toaţe numaĭ pentru a luĭ mulţumire ar fi fost puse la cale.

Muĭeretul venia, după rânduiala muntenească, deşi tot călare, câţi-va paşĭ maĭ înapoĭ, în frunte Doamna având la dreapta eĭ pe maica soacră, preuteasa cuvioasă, care acum întâia oară ĭeşia în lume, ear la stênga pe sora eĭ Ringa.

După ele urmaŭ apoĭ toate câte maĭ eraŭ, şi femeĭ mature, şi fete mari, care cum apuca şi cum ştia să-şĭ mâne calul.

Venia apoĭ Cândea maĭ ţanţoş decât orĭ-şi-când, el singur în fruntea celor treĭ cete de călăreţi, şi tocmaĭ în coadă nelipsitul Răciulete alăturea cu Părintele Luca şi cu Păun, fratele Domnuluĭ, călare toţĭ treĭ, cum1 se cuvenia, pe măgari aleşi cu perul neted şi cu urechile bine croite.

Ce alergătură! — ce ’ngrămădire, — ce ’nde-suială! — ce strigăte de urare!

Greciĭ ceĭ cu privirea scrutătoare şi Evreiĭ ceĭ porniţĭ spre iscodire steteaŭ uimiţĭ şi priviaŭ cu ochi mari şi nu puteaŭ să se dumirească, de unde a ĭeşit aşa de o dată ăst alaiŭ de oameni cu feţele curate, raşĭ şi peptânaţĭ ca la Bizan-ţiu, îmbrăcaţĭ în vestminte albe şi frumos croite, oameniĭ aceştia, care vorbiaŭ, par-că, în limba Romanilor din Exarchat şi eraŭ creştini în-toată firea, maĭ creştini decât stîrpiturile din Bizanţiu, care abia de curênd alungaseră din mijlocul lor pe ceĭ din urmă filosofi păgânĭ, minţiaŭ fără să se ruşineze şi se îmbrăcaŭ în catifele şi ’n mătăsuri împodobite cu aur şi cu petre scumpe când se adunaŭ în biserica sfinteĭ Sofii zidită şi ea tot de curând.

O lume nouă se închiega din semenţa rĕmasă sus în munţiĭ până acum acoperiţĭ de ceaţa vre-murilor grele, şi ochiĭ lor se îndreptaŭ duşi de gânduri nesăţioase spre valea largă şi mănoasă, în fundul căreia se ’nălţaŭ munţiĭ albaştri.

Un cerc larg se făcu în câmpul deschis când ceĭ sosiţĭ se opriră, ca să descarece, şi toţĭ se îndesuiaŭ, ca să vadă, dar nimenĭ ca Grecul şi ca Evreul, care ţineaŭ să fie la îndămână.

Aveaŭ dînşiĭ şi mărfurĭ maĭ ascunse, pe care nu le scoteaŭ de dragul orĭ-şi-cui, salbe şi bră-ţare, lanţuri, inele şi cercel, toate de aur şi împodobite cu pietre scumpe, aveaŭ catifele şi mătăsuri, aveaŭ, maĭ presus de toate, banĭ, ispita, necuratuluĭ, pentru care cumperi orĭ-şi-ce.

Ear ochiĭ lor eraŭ îndreptaţi, maĭ ales asupra femeilor, căcĭ li se spusese atât de adese-orĭ-şi se ’ncredinţaseră şi eĭ, că n-ar fi gustat Adam din rodul oprit, dacă nu l-ar fi ispitit Eva cea rîvnitoare.

Era astă-ȡi maĭ frumoasă Doamna de-cât orĭ-şi-când, căcĭ frumos îl face pe om fericirea şi fericită se simţia, că nu l-a lăsat pe el singur.

Ochiĭ Evreuluĭ se ’ndreptară spre buza eĭ cea întoarsă.

El scoase din sîn câte-va salbe şi lanţuri, le atîrnă pe mâna luĭ păroasă şi plină de pistrui, apoĭ înaintă spre dînsa tîrîş, călcând rar şi uşor ca pisica şi zîmbind cu vicleană umilinţă.

«Eată podoabă pentru podoabă ca tine! —iĭ ȡise el în graiul Sorbilor, pe care de mult îl învăţase.

Doamna şi sora eĭ şi cele-lalte femeĭ toate e-raŭ ca orbite de atâta strălucire. In poveştĭ nu-maĭ ştiaŭ ele asemenea podoabe.

«Dar eŭ n-am ce să-ţĭ daŭ pentru ele! — îĭ rĕspunse Doamna strîrptorată.

«Ia-le! —grăĭ Evreul. — Eŭ mĕ mulţumesc cu ceea ce vouă nu vĕ trebue. — Uite colo, — urmă el, — care ’ncărcase cu bolovani de sare.— Ce faceţĭ voi cu atâta sare!? — Peatră netrebnică ce se topeşte la umezeală!» —

«Dar sarea nu este a mea».

«Ale tale sunt toate, dacă vreĭ, — îĭ ȡise E-vreul:—încearcă şi te veĭ încredinţa!»

Dragodan începù să rîdă cu hohote cum numaĭ el ştia.

Pocitura aia de om avea dreptate: el, Dra-godan, starostele din valea Dâmboviţeĭ, avea aĭcĭ multe care de grâu, bob frumos ca aurul, şi nu era nimic maĭ apropiat decât să daĭ grâu, ca să iaĭ sare.

El luă de la Evreŭ sălbile şi lanţurile şi începù să le împartă rîȡênd maĭ cu poftă; — «Na şi ţie, — n-a şi ţie, — n-a la toţi, ca nimenĭ să nu se mâhnească!»

Rîdeaŭ toţĭ şi rîdeaŭ şi cei-lalţĭ negoţători, care se apropiară şi dînşiĭ scoţăndu-şĭ marfa la iveală.

Nu rîdea înse Evreul, care rĕmăsese şi fără de marfă, şi fără de sare, şi nu rîdea Bran cel nesuferit.

«Cine li-a dat oamenilor acestora voie să vină aĭcĭ!? «—îl întrebă el pe Bodea».

«Eu cred că nimenĭ,»—rĕspunse Bodea,— aŭ venit eĭ de capul lor şi aȡĭ ca alte dăţĭ».

«Cum vine lupul când simte mirosul de hoit, — adăugă Bran. — Și creȡĭ că se cuvine să-i lăsăm să ispitească lumea? —

«Eu cred, că nu se cuvine, — rĕspunse Bodea, — dar asta trebuia să li-o spunem de maĭ nainte.»

«Când adecă am fi avut să li-o spunem!?—îri-tîmpină Bran rîȡênd. — Aŭ venit eĭ vre-o dată să ne întrebe, orĭ aveam să alergăm noĭ după dînşii!? — Ei şi-aŭ încercat norocul, şi dacă-l găsesc, aŭ să maĭ vie, ear dac-ar fi s-o pată, o să le spună şi altora, că pe aĭcĭ n-aŭ ce să caute. — Li-o arĕt eŭ acum, ca să n-o maĭ uite nicĭ o dată în viaţa lor!»

Grăind aceste, omul mărunt şi înţepat îşĭ făcu drum printre ceĭ adunaţĭ împregiurul negoţăto-rilor, apoĭ liniştit, fără de pripire şi rîȡênd ca' un puiŭ de drac începù să iee catifelele şi mă-tăsurile, sălbile şi lanţurile, să le rumpă în bu-căţi, să le arunce pe jos şi să le calce ’n picioare ca pe nisce lucruri spurcate.

Țipaŭ Greciĭ ca din gura şarpeluĭ şi se văie-taŭ Evreiĭ de te prindea mila, dar el le arătă drumul, pe care veniseră, şi le plicea mereŭ. «Să maĭ veniţi, mĕ rog, pe la noi! — să maĭ poftiţi!»

Acum nu maĭ rîdea nimenĭ, şi mulţĭ se uitaŭ la Dragodan cel înalt şi gros, muntele de om, care sta cu ochiĭ sgâiaţi, zăpăcit şi încruntat şi nu putea să ’nţeleagă furia piticuluĭ din faţa luĭ.

«Dar asta e mişelie!» — rĕcni el în cele din urmă.

«Ba bine că nu! — îĭ ȡise Bran. — Nu e mişelie să loveşti în cap pe cel ce vrea să te jâfuiască; dar e mişelie să alungi pe cel ce te ispiteşte şi te fură cu minciuna.

«Dar eŭ am luat şi trebue să şi dau»,— grăĭ Dragodan maĭ potolit.

«N-aĭ să-ĭ daĭ nimic! — Dumneȡeŭ n-a lăsat nicĭ grâul, nicĭ sarea, ca să-ĭ smintească pe oameni.»

Asta era o vorbă, pe care Dragodan nu era în stare s-o înţeleagă.

«Trebue să daŭ ceea ce sunt dator!»— ȡise el rĕstit.

Bodea se apropiè de el şi-ĭ puse mâna pe umer.

«Ai dreptate, — îĭ ȡise zîmbind; — ia carul de sare şi dă-l — nu slutuluĭ aceluĭa, ci văduvelor, care n-aŭ sare.»

«Eară luĭ dăi câţi-va pumnĭ de aĭ tăi în spinare, ca să se ducă maĭ iute!»—adăugă Răcĭulete, care ţinea să fie totdeauna în coadă şi să aibă cel din urmă cuvântul.

Dragodan ear începù să rîdă, şi trecură toate par-că n-ar fi fost nimic.

Par-că înse, — numaĭ par-că...

Călare odată pe gloaba luĭ, Evreul se întoarse cu faţa spre ceĭ ce-l alungaseră.

«Las-că vi-o fac eŭ voue! — Să vĕ aduceţĭ a minte de Isaac, Evreul cu pistrui!» — grăĭ el şi se depărtă în goană mare.

Acum rîseră cu toţiĭ de pocitura mare-n gură şi bună de fugă; Bran înse nu rîdea nicĭ acum.

«Asta nu maĭ poate să meargă aşa, — îĭ ȡise el cu inima deschisă luĭ Bodea: — orĭ ne desfacem de dînşiĭ, orĭ le dăm staroşti dintre aĭ noştri, oameni chibzuiţi, care ştiŭ să-ĭ pornească spre calea cea bună!

«Asta nu se poate!»—îi rĕspunse Bodea scurt şi hotărît.

«Una din amêndouĕ se poate!» — grăĭ Bran tot atât de hotărît.»

«Ba se poate!» unul; « Ba nu se poate!» altul: cu anevoia ajungeaŭ să se înţeleagă.

Și pietrele de moară sunt însă două, şi n-ai putea să macini cu ele, dacă nu s-ar freca una de alta şi n-ar fi amêndouĕ vîrtoase.

Știa şi Bodea, că maĭ bine di-ar merge vecinilor şi maĭ bine ar fi pentru toţĭ, dacă s-ar face cum Bran, dar îĭ era greŭ să le facă staroştilor nedreptatea de aĭ da la o parte.

«Nicĭ n-aĭ nevoie să li-o faci, — grăĭ Răcĭulete, ca să ȡică şi astă dată cel din urmă cuvânt; — Loc maĭ e destul prin, văi. Ei aŭ satele lor: să facem printre ele şi câte-va sate dintre al noştri, să le dăm acestora câte un judeţ cu minte, şi-o să veȡĭ, că peste puţin timp staroştiĭ remân singuri ca cioara ’n par.»

Bodea dete din umeri ca omul cu inima îndoită, par-că ’mpăcat şi tot neîmpăcat âncă cu gândul luĭ Răcĭulete. Era în sufletul luĭ o mâh-nire, pe care, ar fi voĭt să n-o aibă şi de aceea ţinea să n-o dea pe faţă. Se areta dar maĭ voios decum în adever era, şi peste puţin, când cim-poieşul a ’nceput să cânte şi bĕieţiĭ s-aŭ încins roată mare, a întrat şi el în horă.

Nu i se prea cuvenia, căcĭ nu maĭ era flăcău, dar Domnuluĭ i se cuvin toate şi mulţimea is-bucni într-un vuiet de bucurie când îl vĕȡu în-trând la mijloc, între Bran şi Cândea cel cu mustaţa ’n spic. — Chiar şi Bran zîmbia voios şi era par-că se maĭ înălţase jucând din ce în ce maĭ cu avânt.

Se perde omul însu-şĭ pe sine când se află în mijlocul uneĭ mari mulţimi de oameni. E caşi când ar fi o legătură nevĕȡută între inimă-şi inimă, şi toţĭ se fac o apă, toţĭ se pornesc ca un val în acela-şĭ fel şi nu maĭ poate nicĭ unul să fie trist când veselia străbate mulţimea, nicĭ unul nu poate să stee ’n loc când cu toţiĭ pleacă înainte.

Săltaŭ voiniciĭ ’n horă, şi săltaŭ şi inimile tu-turora.— Se avântaŭ înainte şi înapoĭ, se ’ntor-ceaŭ când la dreapta, când la stênga legănân-du-şĭ trupurile şi chiuind din când în când, sări aŭ în sus şi fremântaŭ pământul: aĭ fi că sunt nişte smintiţi, dacă i-aĭ fi privit tu sin-gur şi-n toată liniştea, ear lumea cea multă era ’ncântată şi sălta cu dînşiĭ.

Luată de acest vîrtej, Doamna se avântă şi ea şi intră în horă având la stênga pe Bodea, ear la dreapta pe Bran, eară sora eĭ, Ringa, vĕȡênd-o, îl luă pe Bran de la stênga.

Din nou isbucni şi cu maĭ multă putere vuietul de bucurie, eară Bran se-nălţase par-că nu-şĭ maĭ simţia pământul sub picioare.

O! acum înţelegea şi el pe Dragodan şi ar fi fost în stare să tragă pulpa de cerb în frigare, să mănânce, să bee, să guste din plin plăcerile-vieţii.

Femeile înse, — tot—femeile, — şi maĭ ales babele, care-şĭ petrecuseră lunga viaţă, vorba Părinteluĭ Arie, ca florĭ ce se desfăşură ’n umbră, ele steteaŭ încremenite şi cuprinse de un fel de groază, ear maica soacră, preuteasa ciivioasă, destneticindu-se, se apropie încet de nora eĭ şi îĭ şopti la ureche vorbele:

«Ieşĭ, că dacă te vâd pe tine întrată, întră şi altele şi eL n-o să maĭ fie numaĭ al tĕŭ!»

Doamna râmase pe o clipă într-un fel de ne-simţire.

Auȡse bine, dar în urechile eĭ sunău vorbele: «Par-că numaĭ sunt şi altele!»

III
Ospeţia

Nu e durere maĭ grea, maĭ stăruitoare şi maĭ nesecată decât durerea de a vieţui a omuluĭ ce se munceşte însi-şĭ pe sine.

E tristă viaţa robuluĭ, care nu poate să trăiască decât tîrîndu-se ca unealtă orbeşte supusă la picioarele stăpânuluĭ, şi adimenitor e afară din cale gândul neatîrnăriĭ de nimenĭ; nenorocit se simte înse numaĭ robul neîmpăcat cu gândul robieĭ şi mereŭ însătat de neatîrnare; acela, care-şĭ dă seamă că numaĭ în robie poate să trăiască, şi voieşte să se supuie, se sîmte mân-găiat în sufletul luĭ, că e în stare să ducă greul vieţiĭ, şi cu cât maĭ grele sunt lanţurile, cu atât mal mândru e cel ce le poartă cu inimă uşoară.

Și rob e în trecerea luĭ pe pămênt orĭ-şi-care om.

Bodea se pătrundea din ȡĭ în ȡĭ mal tare de acest adevăr.

S-aŭ dus neguţătoriĭ alungaţĭ de Bran, dar el se ’nşela când credea, că nu se vor maĭ întoarce.

Știe tâlharul ĭeşit la pradă şi la jaf, că-şĭ pune în joc avutul şi viaţa, dar şi le pune fiind-că,: mânat de rîvna luĭ nesăţioasă, el nu e în stare să se stăpânească. Tot astfel ştiaŭ Greciĭ şi Evreiĭ, că e mare primejdia, pe care o ’nfruntă trecând Dunărea, dar setea de câştig îl face pe om stăruitor, viclean şi îndrăzneţ.

Isaac, Evreul cu pistruĭ, s-a ţinut de vorbă, întors a casă, el a alergat plângându-se pe la toţĭ comandanţiĭ cetăţilor de pe ţĕrmurul Dunăriĭ, ba s-a dus chiar la Constantinopol, ca să ceară ocrotirea celor mari. Eraŭ înse trecute timpurile, când împărăţia putea să ocrotească pe supuşiĭ eĭ trecuţĭ peste hotare, şi Evreul, scârbit de ticăloşia, la care a ajuns împĕrăţia, s-a întors cu gândul spre Ogorĭ. Aceştia înse după nimicirea Gepiȡilor, dintre care ceĭ mai mulţĭ se uniseră cu Longobarȡiĭ, s-aŭ depărtat spre Apus şi începusără iar hărţuielile cu Lon-gobarȡiĭ. Le era dar neguţătorilor peste putinţă să găsească vre-un Chagan, care le dă ajutor. Ei s-aŭ avântat dar la început unul câte unul, pe furiş, şi cu multă bĕgare de seamă, apoĭ din ce în ce maĭ mulţĭ şi maĭ obraznici.

In timpul ierneĭ s-a făcut pârtie şi apoĭ drum bine bĕtut până la Dunărea îngheţată, şi şir lung se ţineaŭ săniile încărcate cu fel de fel de bogăţiĭ.

Cine însă şi de ce să-ĭ oprească?

Oameni cu socoteală, eĭ aduceaŭ lucrurĭ de neapărată trebuinţă, în cât toţĭ alergaŭ în calea lor. Trebuia dar să te gândeşti bine maĭ 'nainte de a face ce-va, ca să-ĭ opreşti. Ceĭ d-ântêiu, care îĭ primiaŭ, eraŭ chiar staroştiĭ, care în curênd aŭ început să iee şi bani.

Eară banul e unealta diavoluluĭ.

Iarna era ’n toiul eĭ, şi Domnul nu primise âncă de cât o mică parte din ȡeciuĭala ce i se cuvenia; hambarele starostilor se deşertaseră înainte de vreme; turmele sporite ’n timpul celor câţi-va ani de pace se rĕriaŭ dintr-o ȡĭ în alta; asupririle staroştilor se ’mulţiaŭ şi plângerile eraŭ tot maĭ stăruitoare: monedele bizantine se res-pândiaŭ până departe prin înfundăturile văilor, şi cel ce punea mână pe ele ’şi schimba oarecum toată firea.

O! — Bran avea dreptate: acesta era un duş-man maĭ primejdios şi maĭ neapropiat decât cel ce dedea năvală în câmp deschis..

Eară Bodea le vedea toate şi nu ştia ce să facă.

Chiar şi casa luĭ se umplusese încetul cu încetul, fără ca el să-şĭ dee seamă când şi cum, de fel de fel de unelte de peste Dunăre, eară bĕeţiĭ luĭ îşĭ petreceaŭ nopţile duşi la vale, când chefuind cu veciniĭ, când luându-se la bătae cu dînşiĭ.

Era par-că toate se destramă şi totul se apropie de un grabnic sfîrşit.

Dar privirile negoţătorilor eraŭ îndreptate maĭ ales asupra marilor straturi de sare din valea Prahoveĭ, nesecatul isvor de bogăţie, împregiurul căruia se ’ndesuiaŭ hîrjonindu-se între dînşiĭ ca haita de câni flĕmânȡi asupra hoituluĭ.

Nicăirĭ pe ţĕrmul drept al Dunăriĭ nu era sare, şi o întreagă lume alerga lihnită când sosiaŭ carele încărcate, ear aĭcĭ n-aveaŭ decât să iee şi să încarce.

Ursan, care era cel maĭ apropiat de valea. Prahoveĭ, trimisese în maĭ multe rândurĭ ştirea, că oameniĭ luĭ s-aŭ întors fără sare fiind-că nu încăpuseră să iee şi eĭ.

Bodea stetea cu toate aceste pe gânduri, ba era cuprins adese-orĭ de semţementul, că aşa aŭ să meargă lucrurile şi că altfel nu se poate.

Trecuseră luni de ȡĭle de când stetea ca ’n-chis în cetatea luĭ, umbla buimac de ici până colo şi fără de astemper, îşĭ căuta de lucru şi nimic nu-l maĭ mulţumia. Ar fi voit să se lepede de vechiele luĭ deprinderi, ear altele nu luase âncă, şi omul trebue să facă ceva, dacă e vorba Ca viaţa să nu-ĭ pară nesuferită.

Asta nu putea să remâie aşa: într-un fel orĭ într-altul el trebuia să se îmbărbăteze, şi orĭ îşĭ petrecea viaţa potrivit cu convingerile luĭ, orĭ îşĭ schimba convingerile potrivit cu slăbiciunile sale. Altfel chin îĭ era şi să facă, şi să nu facă ceea ce voia.

Chiar dacă el ar maĭ fi putut s-o ducă aşa, nu maĭ putea dînsa să-l vadă sbătându-se ca robul ce' vrea să-şĭ frângă lanţurile.

«Vie orĭ-şi-ce ar venĭ, — ȡise ea. — Să mĕ calce ’n picioare, să mĕ strivească, dar să-l vĕd voios ca maĭ nainte!»

Zadarnice îĭ eraŭ silinţele de a-l înviora, căcĭ nu maĭ era voioasă nicĭ ea.

Acum, când el era mereŭ acasă, părăsise şi ea obiceiul de a aduna fetele şi nevestele la şe-dătoare. Tortul subţire şi neted, pânza bine bĕtută, floricelele cusute cu măestrie, glumele nevinovate, poveştile şi cântecele îĭ păreaŭ acum şi eĭ lucruri sarbede. Chiar nicĭ Radu, copilul din ȡĭ în ȡĭ maĭ voinic, nu maĭ putea să-ĭ deschidă inima.

«Ar trebui să maĭ pleci la vale. — îĭ ȡise ea în cele din urmă, — ca să veȡĭ cum merg lucrurile».

«E reŭ, că nu plec, — îĭ rĕspunse el zîmbind,— dar bine n-ar fi nicĭ dac-aş pleca».

«Să ĭeşĭ la vânătoare!—grăĭ dînsa.—

«Dacă viĭ şi tu cu mine,— rĕspunse el.—Fără de tine mĕ sbat şi eŭ cum te ştiŭ pe tine sbâ-tându-te când mĕ ştiĭ dus».

Era un fel de mustrare în mărturisirea aceasta; ea se simţia cu toate aceste maĭ mult mângâiată decât mustrată. La urma urmelor aşa era: soţia trebuia să fie unde e soţul eĭ.

Și de ce adecă să nu meargă şi ea!?

Era un farmec nespus în gândul acesta, şi în faţa acestui farmec trecea nebăgată ’n seamă uimirea Muntenilor, care nu maĭ vâduseră femee înarmată voiniceşte şi ĭeşită la vânătoare.

Dar, la urma urmelor, era frumos ceea ce ve-deaŭ şi ea nu era femee ca toate, femeile, ci Doamnă, ear Domnuluĭ şi Doamneĭ toate li se cuvin, toate le şed bine.

«Cu el şi cu ea nu are nimenĭ să se potrivească,» — ȡicea Părintele Luca, ear Maica Preu-teasă nu maĭ putea să dică nimic după-ce soţul eĭ îşĭ deduse părerea.

Au ĭeşit dar Domnul şi Doamna cu voiniciĭ la vânătoare şi eraŭ voioşi ca nicĭ o dată, ear lumea alerga să-l vadă voioasă şi ea, căcĭ era mare frumuseţă să-ĭ veȡi. Numaĭ babele maĭ dedeaŭ din cap şi-l ocăraŭ pe Răciulete, care nu putea nicĭ astă-dată să se astâmpere şi ţinea să fie în coada vânătorilor.

Ear după vânătoarea bogată s-a făcut mare ospeţie la cetatea de peatră.

I-a poftit Doamna pe toţi, şi nu lipsia nicĭ unul dintre ceĭ poftiţi.

A venit Bran cu Mateiaş, cu Bunea şi cu Dragoslav, care şi-a adus gineriĭ şi fetele amên-doĕ; aŭ venit staroştiĭ cu femeile lor; a venit Moroiŭ cu Ursan, ear Răcĭulete, nelipsitul, alerga în toate părţile, ca să facă rânduială.

Și ear dedeaŭ babele din cap.' Le era par-că se schimbă rostul lumiĭ şi mersul lucrurilor.

Las-că nu maĭ vĕȡuseră asemenea ospeţie şi nu se-mpăcaŭ cu gândul, ca femeile să se amestece printre bĕrbaţi, dar steteaŭ la îndoială, dacă nu cum-va e mare pĕcat să mănânci şi să beĭ la uşa caseĭ luĭ Dumneȡeu.

In fruntea meseĭ se afla înse Părintele Luca,- » preotul, care ştia maĭ bine de cât orĭ-şi-cine, că Dumneȡeŭ a ’nzestrat pământul cu fel de fel de bunetăţi, ca oameniĭ să se îndulceescă din ele» şi că plăcută îĭ este luĭ vesela petrecere împreună a oamenilor.

Apoi — Bran n-ar fi. venit şi el, dacă rĕŭ ar fi ceea ce se făcea.

Nu! — Părintele Arie ar fi venit şi dacă puterile de tot sleite ar fi iertat, şi s-ar fi bucurat vădând cumpeneala şi cuviinţa, cu care meseniĭ aşedaţĭ pe covoare împregiurul meseĭ scunde îşĭ petreceaŭ timpul. Până chiar şi Dra-godap îşĭ stăpânia glasul şi rîdea maĭ pe-nfundate.

Avea fie-care câte o greutate pe inima luĭ, şi se păziaŭ cu toţiĭ, ca nu cum-va să scape vre-o vorbă, care ar pute să supere pe cine-va.

Abia spre sfîrşitul meşeĭ vinul, de şi beift cu măsură, a maĭ deslegat limbile.

Cu deosebire voios era Bran, care şedea între Ringa şi Vladislav, soţul eĭ, şî rîdea mereŭ par’ c-ar fi fost frate cu Dragodan.

«Mi se deschide inima totdeauna, când vĕ vĕȡ, — le ȡise el cu o vioşie copilărească, — şi viaţa îmĭ pare maĭ plină când stăm împreună.»

«Și viĭ cu toate aceste atât de rar pe la noĭ, întimpină Ringa puindu-şĭ mâna pe aluĭ.

«De şi ştie, că ne-am bucura, dac-ar veni maĭ des,» -r- adăugă soţul eĭ.

«Tocmaĭ pentru-că vin rar, — rĕspunse el rî-ȡênd ear. — Numaĭ rară e adevărată bucuria. Haina, pe care voim s-o păstrăm, o ’mbrăcăm numaĭ la ȡile mari. — Ce frumoasă e ȡiua de astă-ȡi, — urmă el vorbind maĭ tare, ca să fie auȡit şi de alţiĭ, — rară 'i, chiar singură până acum în felul eĭ. şi nu e între noĭ nicĭ unul, cate va pută s-o uite vre-o dată şi să nu se bucure de câte-ori îşĭ va aduce aminte de ea. — Am uita-o însă cu toţiĭ, dacă ade-se-orĭ am fi avut orĭ am maĭ ave asemenea ȡile.»

Bodea stetea de vorbă cu Vladimir cel pân-tecos, cere-ĭ spunea, cum negoţâtoriĭ cară mereŭ tot ceea ce găsesc. El auȡia înse şi vorbele luĭ Bran şi le înţelegea.

«Cel ce vrea să mănânce cu poftă, — grăĭ Părintele Luca, — mănâncă rar şi puţin şi posteşte des.»

«E întocmaĭ ca şi cu vânătoarea, — adăugă Răciulete cel sfătos, ca să-şĭ spună şi el părerea. — Dac-o faci rar, e o plăcere aleasă, ear dac-o faci des, e o meserie proastă.»

«De ce proastă? — întrebă Dragodan, care o făcea des şi totdeauna cu plăcere.

«Pentru că noĭ oameniĭ suntem fiinţe miloase, — îĭ rĕspunse Răciulete, — şi ne stricăm firea, nu maĭ avem milă nicĭ de oamenĭ, dacă ne deprindem cu plăcerea de a omorî cerbiĭ frumoşi şi căprioarele sperioase.»

«Asta e aşa! — grăĭ Moroiu.

«Nu tocmai! — întimpină Bodea nerăbdător. — Oameniĭ sunt deosebiţi, şi plăcut îĭ este tot-deauna fie-căruia ceea ce se potriveşte cu firea luĭ.»

Bran dete zîmbind din cap, dar nu grăbi cu rĕspunsul, ci aşteaptă, ca privirile tuturora să se îndrepteze asupra luĭ.

«Dac-am trăi fie-care potrivit cu firea luĭ, foarte în curênd am ajunge să nu ne maĭ putem suferi unul, pe altul, ȡise el tot riȡând. — Oameniĭ sunt nu numaĭ deosebiţi, ci tot odată şi asemĕnăţĭ, şi dacă asemănările îĭ apro deosebirile-ĭ învrăjbesc. E plăcut să te învrăjbeşti cu semeniĭ tĕĭ»

«Nu e!» — rĕspunse Bodea cam în silă — în vreme-ce Doamna se uita cu ochi mari la el.

«Atuncĭ, — grăĭ Bran, — nu poate să-ĭ fie nimănuia plăcut a face ceea ce se potriveşte cu firea luĭ. — Potrivit — nu cu firea sa, ci cu firea tuturora are să-şĭ petreacă omul viaţa, dacă vrea să fie împăcat cu sine, — urmă el ridi-cându-şĭ glasul. — Acela, care trăieşte potriviĭ cu firea luĭ numai, se înstrăinează de semeniĭ seĭ, se depărtează de toţĭ ca oaia rĕsleaţă, umblă buimac de ici până colo şi rĕmâne în cele din urmă, orî-şi-cine ar fi el, singur şi părăsit de toţi.

Tăcere adâncă se făcu împregiurul mesei.

Știaŭ toţi, cine vorbeşte, cuprindeaŭ înţelesul vorbelor în toată întinderea luĭ şi aşteptaŭ cu rĕsuflarea oprită rĕspunsul luĭ Bodea, care, asculta uitându-se drept în ochiĭ vorbitoruluĭ.

«Aşa ecum tu ȡici!—grăĭ dînsul dând din cap, — bun e, în adevăr, în fie-care din noĭ numaĭ ceea ce se află în toţi, şi cel ce jigneşte pe cei-lalţĭ prin faptele sale îşĭ face însu-şĭ viaţa nesuferită».

«Fără îndoială, că aşa este, — grăĭ Bran zîm-bind cu viua mulţumire.

Și ear se simţiaŭ amêndoi parcă cu dînşiĭ nimenĭ nu maĭ poate să ţie pept.

Obrajiĭ ceĭ albi aĭ Doamneĭ se umpluseră însă de sânge.

Femee şi soţie, ea se simţia adânc jignită, că soţul eĭ, cel dânteiŭ între ceĭ dânteiu, şi-a călcat pe inimă şi s-a umilit dând dreptate omuluĭ îndrăzneţ, care-l ameninţase chiar în casa luĭ.

«O, nu! —grăĭ dînsa. — Dac-ar fi aşa, lumea ar sta vecinic în loc. — Acela, care e maĭ cu minte şi maĭ bun, nu are să asculte de ceĭ proşti şi rĕi, ci trebue să meargă de capul luĭ înainte şi să-ĭ ducă şi pe cei-lalţi, ba, la nevoie, chiar să-ĭ silească».

«Dacă-ĭ poate! — întimpină Bran luând vorba ’n glumă.—Păcat numai, că poate numaĭ acela, pe care ceĭ-lalţĭ îl socotesc şi maĭ bun, şi maĭ cu minte.—Dar, urmă apoĭ întorcându-se ear spre Bodea. — chiar acum îţĭ spunea Vladimir, cum neguţătoriĭ de peste Dunăre încarcă mereŭ tot ceea ce găsesc. Fac şi eĭ ceea ce e potri-vit cu firea lor: noĭ înse ce facem?»

«Stăm şi privim,» — grăĭ Răcĭulete cel batjocoritor.

«Și ce adecă am pute să facem!?.» — întîm-pină Moroiu.

«Ce-va neâpărat! — îĭ rĕspunse Ursan. — Vĕ spun eu: în curênd n-o să maĭ avem sare».

«Ei bine!—a pui e sarea acea?»

«A celuĭ ce o ia,».— rĕspunse Bodea.

«Mie, — grăĭ Bran uitându-se la Vladimir şi la Dragodan, — nu mi-e atât de ceea ce duc cât mi-e de ceea ce aduc. — Dacă vor merge lucrurile.cum s-aŭ pornit, o să ajungem în curênd maĭ rĕŭ de cum eram în timpul năvălirilor. Ne iaŭ şi cenuşa din vatră».

«Aşa este-!» — grăĭ Dragodan, care ştia maĭ bine decât orĭ-şi-cine, cât de adevărat e ceea ce ȡice Bran. — Dar ce să le faci, dacă oameniĭ sunt proşti şi daŭ tot?»

«Ceea ce le faci năvălitorilor! —Nu-ĭ laşi!—» îĭ rĕspunse Bran.

«Aşa e! —» strigară şi cei-lalţi.

Doamna însă ear se turbură.

Nu că avea vre-un gând deosebit, dar nu putea suferi ca toţĭ să se uite ’n gura unuĭ om.

«Vĕ ’nşelaţi, — grăĭ, — dacă credeţi, c-o să puteţĭ face, ca rîurile să nu maĭ curgă la vale! Lumea are mersul eĭ, şi se face de rîs cel ce ar voi să-l schimbe. Oameniĭ aceia ne aduc lucruri, de care avem trebuinţă; şi dacă n-ar inaĭ pută să vină eĭ la noĭ, ne-am duce noĭ la dînşii».

«De aceasta mĕ tem şi eu,» — ȡise Bodea.

Bran se uită lung la ea.

El nu era om, care stă de vorbă cu femeile, dar ce-va trebuia să rĕspundă, căcĭ altfel ea se supăra şi maĭ rĕŭ.

«Asta e aşa! — grăĭ dînsul dând-o ear pe glumă, — prostia omenească e, în adevăr, fără de margini?! — Rîurile înse nu curg numaĭ încoace, ci şi încolo, şi mie-mĭ vine în clipa aceasta un gând. Gepicjiî s-aŭ dus, şi valea Oltuluĭ a rĕmas deşdartă: când vedem, că altfel nu se maĭ poate, trecem din colo şi închidem strîmtorile, ca nicĭ vântul să nu maĭ poată resbi prin ele. — Nu-ĭ aşa, că asta se poate!? — întrebă el rêȡênd.

El vorbia în glumă, dar Bodea maĭ auȡise aşa ce-va din gura luĭ, şi ear eraŭ cuprinşi cu toţiĭ de un sîmţement de strîmtorare.

«Tot atât de bine putem să ’nchidem şi gurile văilor, — grăĭ Bodea tot în glumă.

«Dacă vrea Dragodan, — adause Răcĭulete, — nu se maĭ apropie nimenĭ de podgorie».

«Las’ pe mine! — rĕspunse Dragodan încrun-tându-se şi ridicând pumnul.

Cu vorba aceasta eraŭ, par-că, toate sfîrşite.

Sîmţĕmêntul de strîmtorare înse tot îĭ maĭ ţinea pe toţĭ cu inimile închise.

Se adunaseră, ca să petreacă voioşi împreună, şi nu maĭ îndrăzniaŭ să vorbească, fiind-că se temeaŭ, ca nu cum-va fie Bran, fie Doamna să se supere. Țineaŭ cu toţiĭ să se arate veseli, dar eraŭ porniţĭ maĭ mult spre ceartă de cât spre veselie.

«S-auȡim cimpoieşul. — strigă Bodea, ca să schimbe mersul petrecerii.

Feţele tuturora se deschiseră când cimpoieşul începù să cânte.

Cândea şi Boţea se ridicară şi se prinseră cu alţĭ treĭ dintre bĕieţĭ în horă. Bran, ca să-şĭ arate voia bună, se ridică şi el şi întră în hora pornită, eară Bodea, ca sa împace lucrurile, luă pe Mala şi pe Ringa şi intră cu ele la dreapta luĭ Bran.

Peste puţin casa cea mare nu-i maĭ încăpea nu era horă-ca toate horele, ci un joc, în dare intraseră cu toţiĭ, ca să-şĭ arate voia cea bună, şi Maica Preuteasă nu se maĭ încumăta să strice şi acum petrecerea scoţendu-şĭ nora din joc. Prea era frumos să-ĭ veȡĭ resfăţându-se din adins, şi ceea ce e frumos e bine şi nu putea să fie pecat. Părintele Arie ar fi privit şi el cu mulţumire cum privia Părintele Luca.

Eară în joc e ce-va ce te porneşte spre vieţuire maĭ avântată. Săltând mereŭ, ţĭ se des-morţesc oare-cum toate vinele, te simţĭ din ce în ce maĭ uşor şi-ţĭ vine în cele din urmă să sbori. E un fel de beţie sufletească ’n joc, şi dacă vinul te înveseleşte încordându-ţĭ toate puterile, jocul te ’nfierbântă şi te mână înainte.

«Cântă brâul!»—strigă peste cât-vatimp Cândea, căruia hora îĭ părea prea domoală şi prea resfirată. In brâu jucătoriĭ sunt maĭ bine înche-iaţişi mişcarea e maĭ viuă. Se prinseră dar mal de aproape, se strînseră maĭ din adins şi urmară jocul maĭ pe ’nteţite.

Ar fi dat babele bâtrâne din cap, dacă i-ar fi vĕȡut, şi s-ar fi mirat maĭ ales de Bran cel atât de chibzuit, care-şĭ schimbase cu desevîrşire firea şi nu maĭ voia să ştie nimic despre cele ce se petrec afară de cetatea cea de peatră.

Eraŭ eĭ între eĭ, şi se cuvine ca omul să-şĭ lase din când în când frâul şi să-şĭ încerce puterile.

IV.
Isprăvurile luĭ Dragodan.

«A! dacă-ĭ aşa, las’ că ştiŭ eŭ, ce am să le fac!» — îşĭ ȡicea Dragodan, care-şĭ deşertase hambarele şi nu putea să se ’mpace nicĭ cu gândul, că oameniĭ luĭ fuseseră despuiaţĭ de abia maĭ aveaŭ ce să mănânce.

Ancă aflându-se la ospeţia din cetatea de pea-tră el s-a pus în înţelegere cu Vladimir, cu Bo-huslav şi cu Viştoc, ca să-şĭ adune călărimea, să dee năvală asupra carelor încărcate şi să-m-partă între văduve tot ceea ce vor fi găsind în ele.

Ei aveaŭ să facă lucrul acesta singuri, de capul lor şi fără de ştirea nimănui; era înse peste putinţă, ca un lucru atât de bun să se pună la cale fără-ca să afle şi Răciulete, care toate trebuia să le ştie.

«Și voi ce faceţi?» — îl întrebă el pe Cândea cel cu mustaţa ’n spic.

«Noi nu ştim nimic, — îĭ rĕspunse Cândea, care, înfierbântat de vin şi de joc, nu maĭ avea timp să se gândească şi la asemenea nimicuri.

Seara înse, când oaspeţiĭ s-aŭ risipit, el nu s-a dus la îngrăditura dela Capu Coasteĭ, ci a trecut înainte spre Gemeniĭ, unde era oare cum tot acasă la el.

Sus pe deal, la marginea păduriĭ, adăpostită în dosul mesteacănilor acum desfrunziţĭ era o căşcioară, ear în căşcioară aştepta o vĕduvioară, care ştia, că are neapărat să vie bĕlanul înalt şi cu mustaţa ’n spic, om dulce la fire şi totdeauna vesel. Căşcioara o clăȡise el, ear vădu-vioara venise de la Dragodăneşti, ca să poarte grijă şi să ţină rînduială, căcĭ pustie este casa fără de femee şi nesuferită e viaţa petrecută în singurătate.

Slabă de tot era zarea de lumină ce străbă-tea prin ţipla ’ntinsă ’n fereastră, dar el o vedea din depărtare, căcĭ ştia, unde s-o caute, şi de multe-orĭ făcuse pe ’ntunerec drumul până la ea.

I-a fost uşor să-ĭ ȡică luĭ Răcĭulete, că nu ştie nimic, dar îĭ era greŭ să se ţie de vorbă şi după-ce sosise ’n căscioara caldă, căcĭ tot vă-duvĕ era şi ceea ce-ĭ dedea adăpost cald şi păcat ar fi fost să nu i se facă şi eĭ parte din prada luată de la afurisiţiĭ de negoţători.

Tot aşa ȡicea şi Boţea, care-şĭ avea şi el văduva, ba mulţĭ dintre fraţiĭ de cruce Ziceaŭ aşa, căcĭ multe eraŭ văduvele sărace, pe ici pe colo câte una chiar cu copiĭ, care se rĕZemaŭ pe bunătatea de inimă a voinicilor legaţĭ cu jurăment să ajute pe ceĭ slabi.

Și chiar dacă n-ar fi fost numaĭ atât, oameni eraŭ şi dînşiĭ, şi Bodea şi-ar fi stricat tot rostul, dac-ar fi voit să-ĭ oprească şi numaĭ babele bĕtrâne maĭ puteaŭ să-ĭ grăĭască de rĕŭ.

S-a dus dar Cândea, s-a dus şi Boţea, s-aci maĭ dus şi alţĭ câţi-va, ca Dragodan şi Vladimir să nu remâie singuri; de astă dată înse Răciulete nu maĭ era şi el în coada lor.

Se deşteptaseră, ce-ĭ drept, cam târȡiŭ, căcĭ iarna era pe sfîrşite şi negoţătoriĭ nu maĭ aveaŭ ce să caute în valea Ialomiţeĭ orĭ în a Dâmbo-viţeĭ, unde oameniĭ abia maĭ aveaŭ ce să mănânce.

Maĭ departe înse, spre Buȡeŭ şi de acolo înainte se aşezaseră Anţiĭ, tot un fel de Sorbi şi eĭ, şi pe aceştia abia acum ajunseseră negoţătoriĭ să-l cunoască maĭ de aproape.

Veniaŭ dar din valea Prahoveĭ poverile de sare, ear despre Buȡeŭ săniile încărcate maĭ ales cu grâne şi treceaŭ pe drumul vechiŭ spre vadul, care se afla din sus de revărsarea în Dunăre a Argeşuluĭ, şi neguţătoriĭ le zoriaŭ toate, căcĭ iarna era pe sfîrşite şi adi-mâne putea să vie o moină şi să se pornească sloiul.

Bran înse a dis, că nu-ĭ e atât de ceea ce duc, cât îĭ este de aceea ce aduc negoţătorii. Cândea nu se mulţumia dar să iee poverile, ci ţinea se pue mâna şi pe negoţătoriĭ ce vin cu mărfuri de peste Dunăre, eară lucrul acesta nu era cu putinţă decât dacă luaŭ poverile fără-ca negoţătoriĭ porniţĭ la drum să prindă de veste.

Eraŭ cu totul vre-o cinci sute de călăreţi, care, ĭeşiţĭ pe câmpia acoperită de zăpadă, se adăpostiseră în dosul uneĭ păduri de stejar şi aşteptaŭ să vie poverile, ca să dee năvală asupra lor.

«Lăsaţi-ĭ să treacă, — grăĭ Cândea când vre-o doue-ȡecĭ de săniĭ se iviră trecând spre Dunăre, — şi bĕgaţĭ apoĭ de seamă, ca nimenĭ să nu scape nicĭ la deal, nicĭ maĭ ales la vale.»

Vrênd-nevrênd eĭ trebuiaŭ să prindă şi oameniĭ, să-ĭ lege cot la cot şi să-ĭ trimită dimpreună cu poverile la îngrăditura luĭ Vladimir, care era cea maĭ apropiată.

Aşa aŭ şi făcut. Despre vre-o încăierare nu putea să fie vorba, căcĭ prea eraŭ mulţĭ agresoriĭ şi negoţătoriĭ eraŭ maĭ cu minte decât ca să-şĭ pună în primejdie şi viaţa după-ce-şĭ vedeaŭ perdut avutul, ear cărăuşiĭ, maĭ ales Anţi, eraŭ şi eĭ în stare să facă ceea ce făceaŭ veciniĭ lor.

Treaba s-a făcut dar iute şi fără multă bĕtaie de cap, şi în vreme-ce câţi-va dintre călăreţĭ se depărtară cu poverile la deal, ceata se retrase ear în dosul păduriĭ, ca să aştepte fie alt şir de săniĭ încărcate, fie pe negoţătoriĭ ce vin de peste Dunăre.

Mergea de minune: rènduri-rênduri se ’ntor-ceaŭ la deal poverile; la sine Cândea nu opria decât mărfurile luate de la neguţătorĭ şi baniĭ găsiţĭ la dînşiĭ, pe care urma să-ĭ împartă la sfîrşit, după-ce se vor fi încredinţat, că fiŭ maĭ vine nimenĭ nicĭ de la deal, nicĭ de la vale.

La un lucru înse nu s-a gândit nicĭ unul dintre dînşiĭ.

Veciniĭ din valea lalomiţeî eraŭ supăraţĭ şi eĭ pe neguţătoriĭ, care-ĭ momiseră cu fel de fel de nimicuri şi-ĭ despuiaseră. Ei aŭ dat dar năvală asupra poverilor şi şi-aŭ făcut fie-care partea cuvenită din ele. Puţin a maĭ rĕmas pentru văduve, şi la îngrăditura luĭ Vladimir săniile so-siaŭ deşerte.

Maĭ eraŭ înse baniĭ şi mărfurile, ba maĭ eraŭ şi negoţătorii.

Cândea îĭ prinsese, ce-ĭ drept, numaĭ pentru-ca eĭ să nu ducă vestea şi se gândia să le dee drumul după-ce le va fi mântuit toate. Isaac înse se temea şi de vre-un alt refl maĭ mare şi ţinea să scape cât maĭ curând; el a ’nceput dar să facă propuneri de rĕscumpărare, şi tot era maĭ cu minte să le dee drumul numaĭ după-ce se vor fi rĕscumpărat.

Nu s-a ’ntors dar peste Dunăre decât unul singur, care avea să aducă baniĭ de rĕscumpărare pentru toţi, ear pe acesta Cândea şi Dragodan l-aŭ însoţit eĭ înşi-şĭ până la Dunăre cu o ceată de cinci-ȡecĭ de călăreţĭ pentru-ca nu cum-va să i se întâmple vre-o nenorocire.

Aşa aŭ ajuns Cândea şi Dragodan şi soţiĭ lor să vadă cetăţile durate de Justinian pe ţărmurul drept al Dunăriĭ şi zidurile înalte ale oraşelor înfloritoare. Eraŭ frumoase mare minune aşa vĕȡute din depărtare, şi privitoriĭ şe sîmţiaŭ ispitiţĭ a le vede şi din apropiere.

De ce folos li-ar fi fost adecă baniĭ, pe care i-aŭ luat şi pe care maĭ aveaŭ să-ĭ iee de la negoţători, dacă n-aveaŭ ce să cumpere cu eĭ!? Negoţătoriĭ nu maĭ îndrăsniaŭ de aĭcĭ înainte să vie cu mărfuri; nu rĕmânea deci decât să meargă la dînşiĭ ceĭ ce voiaŭ să cumpere.

O, Doamna avea mare dreptate: lumea trebue să meargă înainte!

Și-aŭ luat Cândea şi Dragodan baniĭ de rĕscumpărare, li-aŭ dat negoţătorilor drumul şi s-aŭ întors la ale lor, dar, depărtându-se de Dunăre, eĭ se uitaŭ, mereŭ înapoĭ spre zidurile cele înalte ale oraşelor înfloritoare.

Și e mare ispită averea câştigată pe nemuncite.

Cândea şi Bodea, Dragodan şi Vladimir aŭ împărţit ce-aŭ împărţit între oamenĭ, aŭ maĭ dat câte ce-va şi la văduvele serace şi-aŭ oprit ce li-a venit la socoteală, apoĭ s-aŭ pus pe chef de o săptămână de ȡĭle n-aŭ maĭ ajuns să se des-meticească. Până sus la îngrăditura de la Capu Coasteĭ şi maĭ departe până ’n cetarea de peatră aŭ risipit oameniĭ voioşi baniĭ şi mărfurile luate de la negoţători. Se cuvenia să-şĭ aibă şi Domul, ca din toate, partea, tot ceea ce e maĭ bun şi maĭ frumos, şi greŭ i-ar fi fost să n-o primească şi să nu iee parte la bucuria obştiei.

Eară Isaac cel cu pistrui alerga din nou pe la maĭ mariĭ împărăţieĭ şi se plângea şi stăruiă. Nu-ĭ era nicĭ luĭ atât de ceea ce a dat, cât îĭ era de ceea ce nu maĭ putea lua, şi se folosia de toate mijloacele, ca să înduplece pe căpeteniile oştiriĭ a lua în stăpânire nesăcatele is-voare de bogăţie, care nu eraŭ stăpânite de nimenĭ. Era însă peste putinţă lucrul acesta, căcĭ împăratul, om bolnăvicios şi lânced, se bucura dacă poate să păstreze stăpânirea, pe care o avea, sfetniciĭ luĭ se certaŭ între dînşiĭ şi împărăţia era slabă.

«A! neam ticălos şi osândit la peire!» — îşĭ ȡise el şi începù să-şĭ caute tovarăşi şi să adune banĭ, ca să treacă apoĭ le Ogorĭ şi să iee în simbrie pe vre-una dinre căpeteniile îndrăzneţe ale cetelor de călăreţi.

Nu putea el să aibă rĕpaos câtă vreme nu-şĭ potolia setea de resbunare şi de câştig.

Nu maĭ aveaŭ înse repaus nicĭ Dragodan şi Vladimir. Ei trebuiaŭ neapărat să treacă Dunărea şi să vadă maĭ din apropiere oraşele cu ziduri înalte, ear aceasta cât maĭ curend, maĭ nainte de a se fi moinit. Lucrul acesta înse numaĭ eĭ singuri aŭ puteaŭ să-l facă, şi pe când Isaac alerga pe la «Constantinopol şi-şĭ căuta tovarăşiĭ, Vladimir cel pântecos şi Dragodan, muntele de om, alergaŭ pe la Anţi, ca să-ĭ pună şi pe eĭ în picioare şi să dee năvală cu toţii.

Și nu zadarnic alergau.

Se adunaŭ mereŭ pe ţermuriĭ Ialomiţeĭ, la locul de tîrgovişte, şi din podgoriĭ, şi de prin văi, începând de la Argeş până în Siretiu, şi nu eraŭ acum sute, ci multe miĭ de oamenĭ, care de care maĭ grăbiţi.

«Omule, tu fiinţă nemernică, — ar fi ȡis eară-şĭ Bran, dacă i-ar fi vecjut, — ţi-e destul să te îndulceşti puţin, pentru-ca să te arunci cu ochiĭ închişi în noianul păcatelor».

El înse nicĭ nu voia să-ĭ vadă: stetea închis în îngrăditura luĭ de la gura trecătoriĭ, şi ceea ce-l ţinea nu maĭ era decât gândul de a nu întuneca cele din urmă ȡĭle ale părinteluĭ Arie, care dicea, că Domnia e de la Dumneȡeŭ, şi n-ar fi putut să moară liniştit, dacă şi-ar fi vĕ-ȡut copiiĭ desbinaţi.

Cândea şi Boţea şi soţiĭ lor se perdeaŭ în mijlocul valurilor de capete cu per câlţos, dar tot dînşiĭ aŭ ĭeşit în frunte, tot pe sufletele lor cădeaŭ toate.

Nu era înse la mijloc nicĭ primejdie, nicĭ vre-un mare pecat.

Ani de de a rândul oraşele de pe ţer-mul drept al Dunăriĭ nu maĭ fusesâră supărate de nimenĭ, şi locuitoriĭ lor moleşiţĭ prin îmbuibare şi sleiţĭ prin desfreŭ nu maĭ suferiseră decât de jaful, pe care şi-l făceaŭ eĭ între eĭ. Ceĭ maĭ mulţĭ dintre dînşiĭ, seraci lihniţĭ de foame şi îmbrăcaţĭ în zdrenţe, munciaŭ mestecând sudorĭ cu lacrămi şi se tîrîaŭ cerşind fărămituri pe la uşile celor îmbogăţiţĭ fie tîrîndu-se şi eĭ la picioarele altora, fie minţind fără ruşine şi despoind, ear acum trăiaŭ în risipă şi în desfreŭ scârbos. Oastea de prin cetăţĭ era o adunătură de oameni doritorĭ de a trăi pe nemuncite, ear preoţimea le ierta toate şi le acoperia cu patrafirul, ca să poată ave şi ea parte din dulceaţa vieţii.

«Vrea Dumneȡeŭ să-ĭ certe!»—ar fi ȡis Bran, dac-ar fi ştiut ce-ĭ acolo, şi ar fi venit şi el, ca să-şĭ stâmpere setea de a rumpe şi frânge tot ceea ce fură vederea şi ispiteşte.

Nu aşa Cândea şi Boţea.

Grija lor cea mare era, ca nicĭ o vărsare de sânge să nu se facă fără de nevoie şi ca nimic să nu se strice fără de folos.

In zorĭ de când năvălitoriĭ trecuţĭ peste Dunărea îngheţată aŭ început să între din mal multe părţĭ în craş, oştirea, care nu era a orăşenilor, ci a Imperatuluĭ, s-a retras în cetate şi s-a închis între ziduri, —par-c’ar fi voit să le ȡică năvălitorilor: s Veniţĭ şi ne scoateţĭ de aĭcĭ, dacă ’ndrăzniţi!»

Mulţimea desmoşteniţilor, cuprinsă de spaimă, a început să alerge zăpăcită în toate părţile, peste puţin înse şi-a venit în fire şi a pornit în coada prădătorilor, ca să poată pişcă şi ea pe ici, pe colo câte ce-va.

Bogăţiĭ, care aveaŭ ce se peardă, deşteptaţĭ din dulcele somn al dimineţiĭ, nu se gândiaŭ de loc să-şĭ pună-’n joc scumpele lor vieţi, ci gră-biaŭ s-ascundă ce se putea ascunde şi născoceaŭ chipuri şi mijloace de a-ĭ mînţĭ pe prădătorĭ şi de a-ĭ înşela. Oameni trăiţĭ în lume şi trecuţĭ prin multe de aceste, eĭ ştiaŭ, că ceea ce uşor se agoniseşte tot uşor se şi perde şi ceea ce se perde — cu oare-care bĕtaie de cap ear se poate agonisi. Una singură le era dar grija ca să nu fie duşi în robie.

Știind-i-ĭ dar proşti pe năvălitori; eĭ şi-aŭ îmbrăcat robiĭ şi roabele în haine scumpe, eară înşi-şĭ s-aŭ presentat în faţa prădătorilor ca slugi necredincioase, care-şĭ vând stepâniĭ şi spun mişeleşte, unde sunt ascunse bogăţiile.

Mergeaŭ toate de minune! Prădătorĭ şi pră-daţĭ luaseră par-că de maĭ nainte înţelegere, ca să nu se supere uniĭ pe alţiĭ şi să sfîrşească cât maĭ curênd şi cu toată dragostea: luaŭ uniĭ cu faţa blajină, şi daŭ alţiĭ oare-cum mulţumind pentru ceea ce li se ia.

Âncă maĭ frumos mergeaŭ lucrurile, când vorba era să se aleagă robii.

Cândea, bălanul înalt şi cu mustaţa-n spic, Vladimir cel pântecos, Dragodan, muntele de om, şi mulţĭ alţiĭ eraŭ oameni cu experienţe, şi ştiaŭ, cât de mult preţuiesc oameniĭ viĭ, dacă sunt bine aleşi. Eară pe om după haina luĭ îl cunoşti.

Se maĭ uitaŭ eĭ, nu-I vorba, şi la feţe şi alegeaŭ şi după ochi, şi după sprâncene. Multe eraŭ Grecoaicele cu ochiĭ de şopârlă, cu obrajiĭ rotundi şi rumenĭ, cu buzele subţiri şi roşiĭ şi cu trupul plin şi bine croit, femeĭ trăite ’n des-freŭ orĭ crescute anume spre a şti să turbure minţile şi spre a se face stăpânele stăpânilor săi, ear bĕieţilor le crescuse acum mustaţa şi maĭ greŭ li-ar fi fost să nu aleagă decât să-şĭ iee fie-care partea de pradă vie când nu era cu dînşiĭ şi Bran, ca să le strige: «Nu vĕ spurcaţi! Feriţi-vĕ de Satana!»

Dar — minunea minunelor!

Intr-una din casele mari un om înalt, cu barbă netedă şi îmbrăcat în o lungă haină neagră, după toată înfăţişarea luĭ preot, se opri în faţa luĭ Cândea, care vorbia cu Boţea.

«Dar voi cum aţĭ ajuns aĭcĭ!?— De unde aţĭ venit?—» îĭ întrebă el în limba lor.

«Dar tu unde, când şi cum aĭ învăţat limba noastră?» —întimpină Cândea.

«E limba noastră,— îĭ rĕspunse preotul.— Noi suntem mulţĭ aĭcĭ pe ţărmuriĭ Dunăriĭ şi maĭ departe prin munţi. Voi când aţĭ trecut şi unde staţĭ?»

«Nu am trecut: suntem acolo, în munţi, de când cu împăratul Traian, — aşa ne spune Părintele Arie».

«Cum aĭ ȡis?—Arie!?—strigă preotul cuprins de un fel de groază.

«Da, Arie, bătrânul preot, care le are însăm-nate toate şi le scrie toate».

«Care va să ȡică voi sunteţĭ Arieni!?—strigă ear preotul!

«Nu ştiŭ ce vreĭ să ȡici, — îĭ rĕspunse Cândea. — Suntem creştinĭ, şi Părintele Arie e un preot trecut acum de o sută de anĭ, care toate le ştie».

«Aveţĭ Episcop?»

Cândea dete din umeri.

«Aveţĭ biserici?»

Cândea dete din umeri.

«Aveţĭ cărţi?»

«Are Părintele Arie,» — rĕspunse Cândea.

«Bine, voi cum vĕ faceţĭ rugăciunea?»

«Nu avem voie să ne rugăm, — îĭ rĕspunse Cândea. — Rugăciunea o spune preotul ȡiua în faţa soareluĭ, ear noaptea în faţa stelelor, şi noĭ ne închinăm numai».

«O, voi nenorociţilor care tot maĭ stârniţĭ în căile rĕtăcirii! — strigă preotul, care acum nu se maĭ îndoia, că dînşiĭ nu s-aŭ lepădat âncă de învăţăturile luĭ Arie cel afurisit.

Călugăr în puterea cuvântuluĭ şi luptător pentru credinţa cea adevărată, el trecea cu vederea, că dînşiĭ aŭ prădat şi aŭ făcut robi, căcĭ ticălos e omul şi multe sunt aĭcĭ pe pămênt păcatele luĭ, care toate se pot şterge prin căinţă şi spă-şire, dar se turbura din adâncul inimiĭ luĭ, când îşĭ dedea seamă, că eĭ, stând ca Goţiĭ, ca Vandaliĭ, ca Longobarȡiĭ şi ca Gepiȡiĭ sub afurisenia sfintelor sinoade ecumenice, nu maĭ pot să găsească iertare, nicĭ să aibă parte de fericirea cea vecinică, pentru care nu prin faptele noastre, ci prin credinţa cea adevărată ne pregătim noĭ muritorii.

«Cine e cel maĭ mare la voi?» — întrebă el.

«Domnul,» — rĕspunse Cândea.

«Să mĕ duceţĭ la el! —» grăĭ Părintele Paho-mie, călugărul pătruns de un zel sfînt şi hotărît a-şĭ da viaţa luptând pentru mântuirea sufletelor.

V.
Strălucirea

«Slăbiciunile omeneşti sunt pârghia stăpânirii!» aşa ȡicea Pahomie, călugărul trăit în mijlocul uneĭ lumi bĕtrâne, eară Domnul asculta cu luare aminte din ce în ce maĭ încordată.

In adevăr, omul fără de slăbiciuni se stăpâneşte însu-şĭ pe sine şi nu ar maĭ ave nimenĭ nevoie de a se supune alteĭ stăpâniri, dacă oameniĭ toţĭ ar fi stăpâni pe sine.

Da, avea dreptate călugărul: din ȡĭ în ȡĭ ĭeşia tot maĭ învederat la iveală, că cu cât maĭ multe şi maĭ mari sunt slăbiciunile oamenilor, cu atât maĭ uşor şi maĭ îndeplin îĭ poţĭ stăpâni.

Se tîraŭ cu toţiĭ la picioarele luĭ, se uitaŭ tremurând în ochiĭ luĭ, îĭ cerşiaŭ poruncile şi steteaŭ gata în fie-care clipă să sară în apă şi-n foc pentru el, numaĭ să primească darurile lor, să treacă cu vederea ticăloşia lor, să ierte păcatele lor, să-l maĭ îngăduie a-şĭ urma viaţa fiecare după pofta inimiĭ sale.

Până chiar şi Doamna, soţia luĭ, se apropia numaĭ cu sfială de dînsul decând îĭ dăduse voie să primească pe cele treĭ roabe, care o gătiaŭ în mătăsuri şi ’n catifele îngenunchiând la picioarele eĭ şi stând mereŭ gata de a-ĭ face voile.

Aduşi de Vladimir şi de Dragodan, unul după altul aŭ venit staroştiĭ să-ĭ aducă daruri şi să i se închine gata de a se supune poruncilor luĭ şi de a-ĭ da partea cuvenită din de-ciuială, eară el n-avea decât să primească şi să-şĭ arate bunăvoinţa pentru-ca să fie ridicat în slava ceruluĭ şi faima să i se ducă departe şi tot maĭ departe.

Nu, el n-avea cuvinte de a se plânge de slăbiciunile omeneşti: în timp de câte-va ȡile stăpânirea luĭ se întinsese până ’n Buzău şi de acolo înainte până-n Siretiu, eară casa luĭ era plină de bogăţiĭ şi de podoabe scumpe.

Nu maĭ rĕmânea decât ca Pahomie să maĭ aducă odoare şi pentru casa luĭ Dumneȡeŭ, care stetea deşeartă ca o peşteră, la care Părintele Luca îşĭ făcea după vechia renduială rugăciunile.

O, el nu ştiuse până acum, ce este Domnia, nu cunoscuse dulceaţa stăpânirii.

El era înse cuprins de grijă când îşĭ îndrepta privirea spre poiene, unde trăiaŭ oamenĭ, care, n-aveaŭ nevoie de a se tîrî la picioarele luĭ şi-l judecaŭ cu mintea limpede. Și cu toate aceste adese-orĭ era stăpânit de simţământul, că aceştia sunt temelia cea adevărată a puteriĭ luĭ şi că ceĭ-l-alţĭ nu s-ar maĭ teme de dînsul, dacă nu i-ar şti pe aceştia în dosul luĭ.

«Trebuia să-şĭ măsoare fie-care vorbă şi să-şĭ chibzuiască fie-care faptă, să ţină cumpăt în mâncare, în bĕutură, în amănuntele vieţiĭ luĭ, ca nu cum-va să se pună-n vrajbă cu ceĭ ce l-aŭ ridicat şi îl ţineaŭ, şi orĭ-şi-cât de nesuferit îĭ era gândul, că trebue să li se supună, vorbele rostite de Bran la ospeţie îĭ sunaŭ în ureche.

«Pe aceştia, — ȡicea călugărul, — aĭ să-ĭ ameţeşti cu strălucirea ta. Aŭ şi eĭ slăbiciunile lor: dacă eĭ te-aŭ ridicat, se simt măguliţĭ de mărirea ta; dacă eĭ te ţin sunt cu atât maĭ mândri, cu cât maĭ mult te ridici de asupra lor. Ține-ĭ departe de tine, ca mângâiat să se sîmtă fie-care când poate să stee în faţa ta; încun-giură-te de strălucire, ca ochiĭ tuturora să se împăingeneascâ în preajma ta.»

Și, în adevăr, cu cât maĭ neapropiat era, cu atât maĭ sus se punea în gândul tuturora, cu cât maĭ rar ĭeşia, cu atât maĭ vîrtos alerga lumea în calea luĭ, şi ’n curênd aŭ ajuns să-şĭ plece-n faţa luĭ genunchele şi Munteniĭ crescuţĭ în gândul, că numaĭ în faţa luĭ Dumnedeŭ îşĭ pleacă omul genunchele.

Chiar şi dac-ar fi fost pe ici pe colo câte unul maĭ bĕţos, ca Moroiŭ orĭ ca Ursan, om chibzuit, el se muia şi făcea ca cei-lalţi, ca să nu fie singur în felul luĭ.

Eară Doamna se sîmţia par-că picioarele eĭ nu maĭ atingeaŭ pământul. Sus l-a avut totdeauna în gândul eĭ; nicĭ odată înse nu şi l-a gândit atât de sus, cum îl vedea acum. Se uita la el ca la alt soare, şi ochiĭ eĭ scânteiaŭ de mânie când i se părea, că cine-va nu se apropie cu destulă sfială de dînsul orĭ nu-ĭ vorbeşte cu des-tulă frică.

«Dar,—ȡicea ear călugărul,—slăbiciunile omeneşti sunt nunîaĭ pârghia stăpânirii: puterea cea adevărată sunt comorile».

Da, voia Bodea să aibă comori! Nu avea el însu-şĭ nevoie de ele, dar ţinea să le adune, ca să le desfăşoare în faţa celor însetaţĭ de ele.

Işi număra morile, făcea socoteala părţiĭ ce i se cuvine din ȡeciuială, purta de grijă, ca să nu fie scurtat, şi priveghia cu neadormirea unuĭ bun părinte, ca toate să meargă bine şi nimenĭ să nu fie asuprit, căcĭ din toate şi de la toţĭ îşĭ avea partea. De aceea îĭ eraŭ nesuferit! ceĭ ce trăiaŭ în risipă şi în desfreŭ şi nu o dată era stăpânit de pornirea de a-ĭ lovi fără de cruţare.

Tot călugărul îl potolia înse.

Altele eraŭ căile, pe care voia dînsul să-l în-drumeze.

«Veĭ întră, — ȡicea eh — legătură cu împărăţia şi cunoscut veĭ fi în lumea întreagă, prea-mări-te-vor nepoţiĭ şi strănepoţiĭ ca întemeetor al uneĭ mari stăpâniri!»

Eară el voia să fie cunoscut, şi gândul, că va fi pomenit în toate timpurile, îl înălţa şi-l ţinea într-un fel de beţie. Nu maĭ umbla acuma buimac de ici până colo, nu maĭ şovăia, nu se maĭ îndoia de sine însu-şi: stăpânit’ de gândul, că el e maĭ presus de ceĭ-l-alţĭ oamenĭ, el ştia tot de a una, ce are să ȡică şi ce are să facă, cum are să zimbească şi când trebue să se încrunte, călca cu pas hotărît în toate împregiu-rările.

Era vrednic, ca toţĭ să i se închine, şi un singur om maĭ rĕmăsese, care ştia să-l învîrtă şi pe el pe degete.

Răcĭulete cel afară din cale viclean se gudura ca cânele bătut la picioarele Doamneĭ, îĭ şoptia mameĭ soacre la ureche, îl momia cu drăciile luĭ pe Radu, copilul nepriceput, şi ştia să i se vîre astfel Domnuluĭ sub piele.

Alergase ca un smintit prin poiene, ca să a-dune sfatul bĕtrânilor, dar în zadar, căcĭ Bran punea poveţele părinteluĭ Arie maĭ presus de toate, ear bĕtrânul preot le ȡicea:

«Supuneţi-vĕ, rĕbdaţĭ şi feriţi-ve de orĭ-şi-ce turburare, căcĭ stăpânirea de la Dumneȡeŭ este. Nimic fără de voia luĭ nu se întâmplă; el voieşte să ne certe, dacă astfel s-a schimbat firea Dom-nulul nostru, şi cearta luĭ avem s-o primim cu acea-şĭ mulţumire ca mângâierea ce ne-o dă. Eŭ am să mor aȡĭ orĭ mâne şi de mult acum sunt dus cu sufletul în cea-laltă lume. Voi înse, care inaĭ trăiţĭ aĭcĭ, stăruiţĭ în obiceiurile părinţilor voştri, căcĭ, orĭ-şi-care ar fi părerile, oamenilor, fericirea şi în lumea aceasta, şi ’n cea-laltă numaĭ de la fapte atîrnă. Să fie cum aŭ hotărît sinoadele, dară voi să priveghiaţi, ca păcatul să nu se moştenească şi ca copilul să nu fie ca părinţiĭ luĭ: daţi-vĕ silinţa, ca el să se depărteze cu scârbă de minciună, de făţărnicie şi de' linguşire, care sunt slăbiciunile celor nemernici, ruşinea celor puternici şi surparea împărăţiilor, să iubească adevărul şi inima deschisă, care sunt semnele adevărateĭ iubiri, şi să-ĭ deosebească pe oameni numaĭ după faptele lor.»

Se tîra dar Răcĭulete ca un mişel, era nesecat în născocirea de jocuri şi de jucărele ce fură mintea necoaptă a copiluluĭ şi se rânjia ca vulpouil scăpat teafăr din coteţ când putea să-l iee pe Radu şi să-l ducă la aierul cel curat al poienelor, unde se juca cu pui de urs orĭ se lua la trântă cu ceĭ de seama luĭ şi dedea orĭ pri-mia câte un pumn în spinare,— tot acolo vine, căcĭ copiiĭ sunt numaĭ copiĭ, toţĭ de o potrivă,— aşa ȡicea bunica luĭ.

«Dar tot aşa a crescut şi el, tatăl copiluluĭ!» — îşĭ ȡicea câte-odată Răcĭulete maĭ muiat.

«Nu tocmai! — îşĭ rĕspundea apoĭ tot el maĭ plin de încredere. — Eŭ ştiu, din care parte mĕ arde focul, care e dimonul, pe care am să-l scot din el, şi fac din adins ceea ce fac».

Nu avea margini slăbiciunea Muntenilor, şi nu putea să aibă margini nicĭ slăbiciunea copiluluĭ, căcĭ iubirea iubire naşte, şi orĭ-şi-ce s-ar fi petrecut jos la cetatea de peatră, poienele se luminaŭ când Răciulete, pocitura de om, se ’ntorcea cu băietul în ele.

Și senin nu era tot deauna cerul de asupra cetăţiĭ de peatră.

Eraŭ supuse roabele şi îngenunchiaŭ când o găteaŭ pe stăpâna lor, dar nimenĭ nu le socotia roabe şi ele însele se simţiaŭ din ȡĭ în ȡĭ maĭ mult stăpână ale casei.

Eraŭ atât de isteţe şi de îndemânatice, ştiaŭ atât de multe şi se pricepeaŭ atât de bine la toate, încât Doamna era uimită' de ele, se sim-ţia neajutorată alăturea cu dînsele şi nu maĭ putea să se misce, nicĭ să rĕsufle fără de ajutorul lor.

Maĭ ales Clio cea iute la fire şi ageră la minte, femee subţire, înaltă şi mlădioasă, cu ochi ne-astempăraţĭ sub gene lungi şi cu gropiţe ’n obraji, deşi abia trecută de două-ȡecĭ şi doi de anĭ, crescuse la Constantinopol şi trăise în timp de opt anĭ, de când i se deschiseseră ochiĭ, atât de mult, încât nu-ĭ maĭ românea decât să înveţe cât maĭ curênd limba, ca să facă tot ceea ce voieşte cu stăpâna eĭ prin atât de puţine trecută.

Mirată de simplitatea şi de inima deschisă a oamenilor, care o încungiuraŭ, ea era cuprinsă de un fel de beţie când se gândia la întinderea mare, pe care poate s-o iee desfrâul în mijlocul acestor oameni neistoviţĭ âncă de nopţĭ petrecute în orgiĭ, şi ardea mistuită de un zel neînfrânt.

Schilodul se uită cu ochi rĕi la oameniĭ sdra-veni; tîmpituluĭ îĭ sunt urgisiţĭ ceĭ cu cap deschis; păcătosul ureşte pe ceĭ ce stăruie în bunele moravuri: nu întrece înse nimic furia, cu care femea depravată se aruncă asupra celeĭ âncă nevinovate, ca să aibă diavoleasca mulţumire de a o vede lunecând spre păcat.

Pe Clio înse nu furia aceasta o mâna înainte, ci setea uneĭ vieţĭ pline de desfătări.

Nu că doria viaţa aceasta, dar o avuse şi se simţia chinuită fără de ea.

Era sincer zelul eĭ. Iĭ plângea pe oameniĭ aceştia, care, neştiind să trăiască, nu cunoşteaŭ âncă plăcerile viĭ şi mari ale vieţiĭ, şi din adevărata eĭ iubire voia să le desvălue tainele firiĭ omeneşti şi să-ĭ îndrumeze spre aceste plăceri.

Asemănările îĭ apropie pe oamenĭ, şi deosebirile-! îmvrăjbesc, — aşa ȡisese Bran cel chibzuit. Da, firească e în om pornirea de a face pe alţiĭ de o potrivĕ cu sine, şi, dacă are omul bun din fire pornirea aceasta, în cel rĕŭ ea e atât de puternică, încât ni-e par-că nicĭ moartea nu poate s-o stingă şi nu putem alunga de la noĭ gândul, că sufletele celor necuraţĭ nu aŭ repaos, ci umblă forfota prin lume, ca să ispitească pe ceĭ slabi şi să-ĭ strice.

Mulţumirea eĭ o căuta Clio în îndrumarea spre desfrâu a celora-lalţi.

Eară Doamna, suflet curat şi trup fără de pată, stetea ca porumbiţa prinsă ’n ghiarele şoimuluĭ. Ea-şĭ pleca ruşinoasă ochiĭ când Clio orĭ Aspasia se uita cu coada ochiuluĭ la gura eĭ plină de patimă femeiască orĭ la mariĭ eĭ ochi albaştri, când ele treceaŭ cu degetele lor gingaşe prin perul eĭ moale ca mătasea şi galben ca aurul, când îĭ desmierdaŭ cu sfială umeriĭ plini şi braţele rotunde. Se ruşina, dar se simţia măgulită, se feria, dar era atrasă şi din ȡĭ în ȡĭ tot maĭ nesuferită îĭ era soacra eĭ cicâlitoare şi tot maĭ mult sîmţia trebuinţa de a sta singură cu Clio, care atât de multă silinţă-şĭ da să-ĭ facă viaţa plăcută şi atât de curênd a ajuns să-ĭ poată spune, cum se petrec lucrurile la Bizanţiŭ şi cum ştiŭ stepânitoriĭ lumiĭ să-şĭ îndulcească viaţa.

«Teodora, — îĭ spunea dînsa, — a fost o copilă sărmană, — care şi-a petrecut tinereţele înbră-ţişată aȡĭ de unul, mâne de altul, şt tocmaĭ de aceea Justinian, împăratul, a prins atât de mare slăbiciune de ea, încât i-a pus coroana ’n cap şi a ridicat-o alăturea cu el în scaunul împărătesc. Și tot făcând ca maĭ nainte l-a stăpânit şi ca împărăteasă.

«Bine, dar îĭ era soţie!»

«Tocmaĭ fiind-că îĭ era!»—răspunse Clio şi începù să-ĭ vorbească despre Aspasia cea frumoasă şi deşteaptă, care tot trăind în desfreŭ desfăşurat cu măiestrie l-a prins în mrejile eĭ pe Pericle şi a ştiut să uimească prin farmecele eĭ o lume întreagă şi să-şĭ facă un nume neperitor.

Atât de bine le ştia Clio toate, încât putea să-ĭ spună până în cele maĭ mici amănunte, cum se îmbăia Aspasia, ce fel de mirodeniĭ îşĭ punea în baie, cum era gătită şi ce fel de meşteşuguri întrebuinţa, când voia să scoată pe soţul eĭ din minţi.

«Dar e păcat!»

«Nu poate să fie păcat ceea ce e firesc şi dă farmec vieţiĭ, — şi chiaf dac-ar fi, păcatul e în firea omenească şi de aceea se iartă după-ce omul, potolit prin vîrstă, se căieşte.»

Mala scutură din cap ca cuprinsă de un fel de fior.

Nu maĭ voia să ştie nimic.

Simţindu-se maĭ pre sus de toate vieţuitoarele, omul se ruşinează de trupul sĕŭ, care-l pune în rend cu ele, şi cu cât maĭ mult se simte om, cu atât maĭ vîrtos îşĭ acopere trupul şi-şĭ ascunde pornirile şi nevoile trupeşti. Deşi însă împreunată cu firea omenească, ruşinea aceasta se perde când omul se încântă de trupul sĕŭ şi dimpreună cu ea se perde sfiala fapteĭ izvorîte din indemn trupesc. De aceea deosebita purtare de grije pentru trup foarte uşor îl împinge pe om spre vieţuire neruşinată.

Aceasta o simţia mama soacră, care stetea înrăită la o parte; Clio înse n-o simţia numai, ci o ştia.

«E bine să te îmbăiezi din când în când ca Aspasia, — qhse ea- — Aşa fac împerătesele, ba chiar şi femeile maĭ marilor de la Bizanţiu.»

Doamna ţinea să facă şi ea ca împerătesele, şi Părintele Pahomie, care era gata să plece cu mari însărcinări şi avea să aducă odoarele pentru biserică, a maĭ primit şi însărcinarea de a-aduce pentru Doamna mirodeniĭ, precum şi multe alte lucruri frumoase şi bune, asupra cărora avea să iee înţelegere cu Clio şi cu Aspasia.

De ocamdată băile se făceaŭ şi fără de mirodeniĭ, ear Aspasia şi Clio, roabele devotate, ţineaŭ s-o slugească amendoue şi se miraŭ de' trupul eĭ cel fraged şi de sînul eĭ âncă fecioresc, o desmierdaŭ cu gingăşie, îl fericiaŭ pe Domnul, şi Clio îĭ şoptia în ureche venin de şarpe, care-ĭ înfierbânta sângele, îĭ turbura mintea şi-I umplea inima de năvălnicie.

Era un farmec lor âncă necunoscut în strîm-torarea tinerel femeĭ, dară farmec era şi pentru ea în strîmtorarea aceasta, şi tot maĭ des o stăpânia dorinţa de a sta singură cu Clio, căcĭ e mare în femea, care nu are ce să facă, slăbiciunea de a-şĭ da de gol cele maĭ ascunse taine -şĭ de a flecări despre lucruri, despre care nu se vorbeşte, şi Clio ştia atât de bine să facă şi să stoarcă mărturisiri.

Maĭ ales când Domnul era dus, ca să-şĭ maĭ vadă supuşiĭ, ele steteaŭ ȡiua toată împreună, se dumiriaŭ asupra tainelor vieţiĭ, şi Doamna asculta cu rĕsuflarea oprită mărturisirile ce-ĭ făcea Clio despre plăcerile vieţiĭ sale trecute. Sângele îĭ năvălia din când în când în obraji, dar ele eraŭ singure şi ea ţinea să le ştie toate.

Cu o ruşine măiestrită şi suspinând din adâncul inimiĭ îĭ vorbia Clio despre bĕlanul înalt şi cu mustaţa, ’n spic, tînerul neîntrecut, care ar turbura întregul Bizanţiu, dacă n-ar sta închis în căşcioară de la marginea pădurii. El o adusese, şi o durere adâncă se oglindia în faţa eĭ când îşĭ aducea a minte de puţinele c^ile petrecute cu dînsul. Sfiala femeiască n-o erta să spună maĭ mult, dară Doamna stăruia să le afle toate, să vadă oare-cum cu ochiĭ — şi ear i se înfierbântaŭ obrajii.

«Sermană copilă,—îi ȡise ea,— să te duci ear la dînsul.

«Nu, stăpână»,—răspunse Clio,—aşĭ fi mulţumită să-l pot vedă din când în când. Uite, — urmă ea stăruitor, — vânătoarea îţĭ face bine fiind-că păstrează frumuseţa trupuluĭ, ear Domnul nu maĭ iese bucuros la vânătoare: ĭeşi cu Cândea, ca să-l pot vede la plecare şi la întoarcere».

«Da! — strigă Doamna cu bucurie, copilărească,—şi am să-l poftesc maĭ des la ospeţie, eară tu te ’nţelege cu el, ca să vie prin ascuns la tine».

Clio se cutremură. La asta nu se aşteptase.

«Eşti prea miloasă, stăpână, — ȡise ea, — dar scapi din vedere, că tot s-ar pute să-l sîmtă cine-va şi să creadă, că la tine vine».

«Asta e o prostie!—strigă Doamna.—Nu, aşa ce-va nu poate să creadă nimenĭ! Am să pri-veghiez!»

A ĭeşit dar Doamna cu Cândea la vănătoare, şi bĕlanul înalt îĭ părea cu totul alt om acum, când ştia despre dînsul atât de multe, la care maĭ nainte nicĭ nu se gândia.

La ospeţie însă nu putea să-l poftească de cât după-ce se va fi întors Domnul.

«Ah!—suspină Grecoaica,—el nu mĕ maĭ vede când staŭ alăturea cu tine, căcĭ farmecele tale îĭ iaŭ vederea».

Tînăra femee se roşi, dar nu se supără.

Nu înse, asta ea nu o credea. De atâte-orĭ Clio şi Aspasia o ’ncredinţaseră, că e lucru firesc şi bun ceea ce face Dragodan. Tot aşa ştia dînsa şi de la mama eĭ, şi noua lege n-a putut să-ĭ schimbe simţământul supt la sînul mamei.

«Eată-mĕ, fă ce vreĭ cu mine! —Ție toate ţĭ se cuvin!— aşa-ĭ ȡisese ea luĭ Bodea, — şi acesta, era şi acum, ba maĭ ales acum simţământul eĭ. El însu-şĭ ȡise că maĭ sunt şi altele; chiar mama luĭ îĭ şoptise la ureche, că ar pute să nu fie numaĭ al eĭ.

«Te vede, Clio, şi pe tine!—grăĭ dînsa.

«Se poate, Doamnă, — întîmpină Clio, — dară el nu e deprins âncă a se ascunde—ca Domnul».

Ochiĭ Maleĭ se umplură de văpaie.

«Nu,— grăĭ dînsa.— Nu-ĭ adevărat!—El e bĕrbat întreg şi nu face nimic prin ascuns, nu voieşte decât ceea ce e gata să facă în faţa tuturor.— Bodea nu se teme de nimenĭ!»

«Nu se teme,— îĭ rĕsp-unse Grecoaica încet,— dar îţĭ ştie slăbiciunea şi ţine să nu te mâhnească!»

«Nu! strigă Mala,—eŭ n-am slăbiciunea aceasta şi el ştie, că n-o am. I se cuvine şi luĭ plăcerea, de care toţĭ aŭ parte, şi nimenĭ nu-l lipseşte de ea: se leapădă el însu-şĭ din chiar al luĭ îndemn, şi s-ar despreţui însu-şĭ de sine, dac-ar căuta-o prin ascuns».

«Eşti copilă fără de pricepere, stăpână,— grăĭ Clio obrăznicită.—Iartă-mĕ, dar te iubesc şi trebue să-ţĭ spun adevărul».

«Nu sunt! — întimpină Mala sărind în picioare. — Eşti femee tînără, frumoasă, plină de farmec ispititor: — încearcă-ţĭ puterile, înduple-că-l şi te veĭ încredinţa, că el nu se ascunde şi că mie îmĭ este dragă femeea, care îndulceşte viaţa luĭ».

Clio ear se cutremură. — Nici la aceasta nu se aşteptase. Prea veniaŭ rĕpede lucrurile,

«Te cred, stăpână, — rĕspunse ea plecându-se până la pămênt, — căcĭ maĭ mult âncă te-ar iubi puindu-te alăturea cu una ca mine, dat ochiĭ luĭ nu s-ar opri asupra mea dac-aşĭ îndrăzni să-ncerc ceea ce-mĭ porunceşti într-o clipă de pri-pire».

«Nu mĕ pripesc! Voiesc cu tot din adinsu], ca să mĕ încredinţez eŭ însă-mĭ despre adevăr şi să nu maĭ fiŭ muncită de îndoieli».

«Nu voieşti! — rĕspunse Clio, âncă maĭ o-brăznicită.—Voinţa nu prin vorbe, ci prin fapte se dă pe faţă. — Dacă ţiĭ să fiĭ iubită ca Aspa-sia şi ca Teodora, faci ca ele».

Mala se uită lung la ea.

«Nu mĕ îndoiesc, Clio, — rĕspunse ea liniştită. — Da, el m-ar iubi maĭ mult; eŭ înse vreaŭ maĭ bucuros să-ĭ fiŭ urîtă decât să mĕ urăsc însă-mĭ pe mine».

«Ei, bine! — maĭ târziu, — îĭ ȡise Clio, încredinţată, că femea, care a^i vorbeşte despre asemenea lucruri, mâne le face.

«Nici o dată!»—răspunse Mala.—

«Da! da!» — ȡicea Clio în gândul eĭ,— aĭ să voieşti fără de voie.»

Dar peste câte-va urma să se ’ntoarcă Domnul.

«Mult ţi-ar şede bine şi multă bucurie i-aĭ face,— dacă te-aĭ găti ca Aspasia,—» îĭ ȡise ea cjiua următoare.

Mala nu ştia, cum se gătia Aspasia, dar ţinea să fie gătită frumos, şi dedea cu socoteală, că frumoasă ă fost găteala Aspasieĭ, care scosese atâta Iunie din minţi.

Era un pas înainte, şi ochiĭ Grecoaicelor scân-teiaŭ când Doamna s-a lăsat în cele din urmă a fi înduplecată să se desbrace, ca să-ĭ potrivească găteala născocită de ele, şi timp îndelungat ele aŭ tot stricat şi dres, ca ea să se deprindă.

«Dar, — le ȡise ea strîmtorată, — şi voi vĕ gătiţĭ toţĭ tot astfel.»

«O, nu! —-îi rĕspunse Clio, — nouă nu ni se cuvine asemenea găteală. — Ne gătim eŭ ca roabă, ear ele douĕ ca hetere.»

Doue ȡile de a rendul ele aŭ stat apoĭ împreună potrivindu-şĭ găteala, ca să iasă la iveală părţile frumoase ca ’n timpurile vechi, şi Doamna ntât de bine s-a deprins cu lucrul acesta, încât nu maĭ înţelegea par-că grija, cu care oamenii-şĭ acopăr trupul, şi se uita la ele fără de sfială, ba chiar cu oare-care mulţumire, maĭ ales la Clio cea subţire şi înaltă, căreia atât de bine îĭ şedea găteala de roabă, o haină scurtă ce n-o acoperia decât de la mijlocul pieptuluĭ până din sus de genuchi.

Numaĭ în ajunul sosiriĭ soţuluĭ sĕŭ se simţĭ cuprinsă de un fel de rĕcori, şi par-că se temea, ca el nu cum-va să se supere.

Nu e însă în viaţa omenească dulceaţă maĭ senină decât cea ce se revarsă din inimile soţilor, care după o maĭ îndelungată despărţire se apropie cu sufletul curat unul de altul, şi e peste putinţă o mâhnire Ori vre-un gând întunecat, care nu se perde în bucuria uneĭ asemenea revederi.

Nimenĭ şi nimic nu maĭ era în lume pentru dînşiĭ, care numaĭ unul pe altul vedeaŭ, şi Clio stetea cuprinsă de uimire ruşinoasă şi sguduită în toate convingerile eĭ când vedea această unire curată, pe care n-a credut-o nicĭ odată cu putinţă. Era, par-că, ce-va din altă lume, în care toate îndemnurile pătimaşe sunt stînse.

Nu în vorbele lor, ci în greutatea de a găsi vorbele se dedea pe faţă această bucurie, şi pe când el se uita cu nesaţiŭ la ea şi-o întreba de toate nimicurile, ea sta cu ochiĭ plecaţi, din ce în ce maĭ ruşinată de cele ce făcuse şi de cele ce di-sese în lipsa luĭ. Ânteia oară în viaţa eĭ avea ce-va pe suflet şi nu putea să i se uite drept în faţă.

El înse o vedea cu atât maĭ plină de farmec.

Nu, nicĭ o dată nu şi-ar fi închipuit, că ea poate să fie atât de frumoasă în toate amenun-tele eĭ, atât de gingaşă şi de sfiiicioasă. înduioşat de silinţele eĭ de a-ĭ plăcă luĭ şi de a-şĭ împodo-bi casa, el nu ştia cum să-ĭ mulţumească: da, aşa trebuia să fie o adevărată Doamnă, soţia luĭ.

«Care va să dică — aşa se gătesc femeile la curtea împărătească?» — ȡise el uitându-se cu tot dinadinsul la Clio, care se mlădia ruşinoasă, ca să scape de sub privirele luĭ stăruitoare.

«Nu, stăpâne, — rĕspunse Clio plecându-se adânc. —- Aşa se gătiaŭ în timpul luĭ Pericle, care era maĭ presus decât toţĭ împăraţii».

«Dar tu eştĭ maĭ mult desbrăcată»,—întimpină el rîȡênd.

Ea-şĭ plecă ochi şi-şĭ încrucişă braţele desve-lite peste pept, ca să-şĭ acoperă sînul.

«Acesta era portul roabelor, stăpâne, — şopti ea.—Sunt roabă, şi ochiĭ nimănuia, nu cad asupra mea».

«Mă ’ndoiesc, — ȡise ea — plăcută e vederea trupuluĭ tînăr şi bine croit».

Mala sta tremurând în dosul luĭ, şi ar fi voit să-şĭ sfîşie cu ghiarele carnea de pe trup.— Dar el n-o vedea.

Minunată era acea lume din vechime, în care oameniĭ ştiaŭ atât de bine să se bucure uniĭ de alţiĭ şi să-şĭ facă uniĭ altora viaţa plăcută.

Dar era o ispită.

Da, mare ispită..

Pe cel tare însă ispita-l încântă şi-l oţereşte.

— In faţa ispiteĭ se ’ncearcă virtutea. — Nu!— i-ar fi fost ruşine să-şĭ dee de gol slăbiciunea mărturisind, că se teme.

O singură patimă poate să aibă omul, o slăbiciune, care le covîrşeste pe toate cele-lalte şi-ĭ stăpâneşte întreaga fiinţă: el era Domn, întru toate maĭ, presus de alţiĭ şi nu se putea înjosi pe sine însu-şi.

Cam aşa se gândia şi Părintele Luca, omul încântat de marile distoiniciĭ ale fiiuluĭ sĕŭ.

Maica soacra însă, femea bĕtrână şi trăită în smerită retragere, era de altă părere.

Mult s-a gândit în viaţa eĭ stând de vorbă aşa singură-cu sine şi era stăpânită de gândul, că omul numaĭ prin sine însu-şĭ poate să-şĭ găsească mângâierea, sufletească. Nu era dar ca Pătintele soţul eĭ, încântată de mărirea fiiuluĭ sĕŭ, ci-l socotia jertvit şi-l plângea, că n-a putut să aibă şi el parte de mulţumirea de a trăi pentru sine şi pentru aĭ sĕĭ. Mare i-a fost dar mâhnirea când a vĕȡut, că el îşĭ schimbă de o dată tot rostul vieţiĭ, nesuferite îĭ eraŭ roabele din ȡĭ în ȡĭ maĭ neruşinate, şi sângele i s-a ridicat în obraji când şi-a vĕȡut nora umblând aproape goală şi încungiurată de femeĭ ce scuipă venin când zîmbesc.

«Lucrul acesta trebue să înceteze! — îĭ ȡise ea Aiuluĭ sĕŭ. — Femeile acelea trebue se plece!

Mătură gunoiul, care umple preajma caseĭ tale de o duhoare nesuferită».

Nici o dată în viaţa luĭ Bodea n-a dis «ba,» când mama luĭ ȡicea «da,» şi nu credea nicĭ acum, că poate să facă lucrul acesta. Era peste putinţă, căcĭ nu avea în gândul luĭ hotar datoria ascultăriĭ către părinţi.

«De ce? — întrebă dar cuprins de simţemen-tul uneĭ grele strîmtorări. — Aşa îşĭ petrec viaţa stăpânitoriĭ lumii. Popoare mari şi luminate aŭ trăiţ multe veacuri şi cea maĭ mare împărăţie trăieşte şi aȡĭ aşa. — Pui la îndoială curăţenia inimilor noastre!?»

«Nu pun nimic la îndoială, ci vĕȡcu ochii,—iĭ rĕspunse ea. — Ți-e nu ţi-e destul se fiĭ, ci trebue să şi panica să nu ispiteşti pe alţiĭ şi să poţĭ lovi fără de milă pe ceĭ ce nu' sunt cum trebue să fie. — Curăţe casa ta, căcĭ ochiĭ tuturora sunt îndreptaţĭ spre ea!»

« Pot să fie, — întîmpină el, — căcĭ i se cuvine eĭ această mulţumire nevinovată, şi e o nedreptate prea aspră -să mĕ sileşti a o lipsi de ea. Ține seamă, că ea mi-e soţie.»

«Eară eŭ îţĭ sunt mamă,— grăĭ dînsa, —şi âncă maĭ aspră nedreptate e de a mĕ sili pe mine, care nu am trăit nicĭ o dată în mari şi luminate împărăţiĭ, să vĕd chiar în casa mea ceea ce-mĭ ridică sângele ’n obraji şi să sîmt în fie-care clipă, cum se ’ntinde stricăcĭunea împregiurul meŭ.»

«Nu e stricăcĭune, mamă, — întîmpină el. — Sunt numaĭ lucruri noue, cu care nu te-aĭ deprins âncă.»

«Stricăcĭune e, că voi nu maĭ vedeţĭ că e stricăcĭune. Vi-aţĭ perdut bunul sinîţ şi nu maĭ vedeţĭ nimic. — Dar, — urmă ea, — eŭ n-am venit să te rog, nicĭ să te sfătuiesc, nicĭ să te înduplec, ci să-mĭ fac după povaţa inimiĭ mele datoria de mumă: orĭ îţĭ curăţĭ casa, orĭ dic că nu te maĭ am. copil şi-mĭ urmez drumul înainte.»

El ar fi voit să-ĭ cadă în genuchi şi s-o roage cu lacremi, ca s-o înduplece, căcĭ durere îĭ era să facă şi tot durere şi să nu facă ceea ce îĭ plicea dînsa.

Nu, liniştea caseĭ luĭ el pentru nimic în lume n-o da.

«O, mamă, nu-mĭ face silă,—se rugă el.— Mare este mâhnirea ta şi vreaŭ să ţin seamă de ea chiar şi socotind-o neîntemeiată; mare ar fi însă şi mâhnirea eĭ, dacă ţi-aşĭ face voia, şi vrajba dintre voi mi-ar întuneca toată viaţa. Lasă-me să vorbesc cu ea şi s-o înduplec a în-tra în voile tale, căcĭ o mulţumire e pentru noĭ toţĭ a ne supune voinţeĭ tale».

«Care va să dică de la bunul eĭ plac atîrnă, dacă ţiĭ orĭ nu seamă de mâhnirea mea, — în-timpină femeea jignită în amorul eĭ propriu, — şi dacă ea nu vrea, mâhnirea mea nu ţi-e destul indemn. — Ei bine, ea n-are să voiască, fiind-că şi-a perdut ruşinea, şi-a ĭeşit din minţi, e putredă ’n sufletul eĭ».

«Nu ȡice maĭ departe! — o întrerupse el.— Aici e hotarul!— Poţĭ să-mĭ calici mie orĭ-şi-ce, dar ocara adusă eĭ n-o sufer. — MS striveşti cerând să aleg între soţie şi mumă, dar, dacă lumea întreagă s-âr ridica asupra mea, eŭ numaĭ pe soţie pot s-o aleg: aşa am jurat chiar cu voia ta în faţa luĭ Dumneȡeŭ şi a oamenilor!»

«Și dacă ea te batjocoreşte şi se leapădă de tine!»

«N-o batjocoresc eŭ, nu mĕ leaped eŭ de ea, nu încetez eŭ a-mĭ face datoria!»

«Afundă-te dar în noianul păcatelor! — îĭ ȡise ea depărtându-se. — Instrăinate-veĭ şi de soţia ta, şi de neamul teŭ, dacă poţĭ să te înstrăinezi de muma ta şi de copilul tĕŭ!»

«Nu! nicĭ o dată! nicĭ dacă pustiŭ s-ar face împregiurul meŭ! —» ȡise el stând ca înfipt în pământ.

I
Baian.

Nu are omul sălbăticit prin nesaţiŭ şi prin vărsări de sânge repaos, căcĭ el e de a pururea nemulţumit şi doritor de a se ridica de asupra semenilor seĭ şi gata în fie-care clipă de a să-vîrşi orĭ-şi-ce mişelie şi de a-şĭ pune în joc viaţa, ca să se facă stăpân pe toate, să-ĭ umilească pe toţĭ şi să se ştie temut şi preamărit. Avându-şĭ mintea îndreptată mereŭ spre cele de dimpre-giurul luĭ, el se simte numaĭ cum se vede-n ochiĭ altora, îşĭ perde cu desăvîrşire bunul cumpăt, ia desfăşurarea patimilor drept virtute şi e nemângâiat, când trebue să-şĭ pună frêŭ şi cuprins de mânie oarbă când alţiĭ se socotesc de o potrivĕ cu el. Fraţĭ se ridică dar uniĭ asupra altora, părinţĭ îşĭ strivesc copiiĭ, copiĭ lovesc în părinţiĭ lor, soţ şi soţie se duşmănesc, nicĭ o legătură nu e destul de sfîntă când vorba e să-şĭ arate fie-care bĕrbăţia, şi învingătorul e ridicat în slava ceruluĭ, orĭ-şi-care ar fi fost mijloacele, prin care s-a ridicat de a supra.

Viteaz preamărit de toată suflarea era Alboin, tînărul rege al Longobarȡilor, care, omorînd cu mâna sa pe Cunigund, regele Gepiȡilor, şi-a făcut din ţestul celuĭ ucis de dînsul cupă regală pentru oaspeţiĭ şi tot nu s-a sfiit să-şĭ iee soţie pe frumoasa Rosamunda, fiica duşmanuluĭ repus, ba-n avântul luĭ de viteaz neînfricat a silit-o şi pe ea să bee din cupa luĭ.

Aşa eraŭ Longobarȡii!, ear Ogoriĭ se socotiaŭ maĭ presus de dînşii.

Era peste putinţă, ca oameni ast-fel porniţĭ să vieţuiască pacinic împreună. S-aŭ unit pe o clipă, ca să-ĭ nimicească pe Gepiȡi; îndată înse ce Gepiȡiĭ s-aŭ risipit orĭ s-aŭ supus, Ogorĭ şi Lon-gobarȡiĭ aŭ început a se lupta între dînşiĭ, căcĭ nesuferit le era şi unora, şi altora gândul de a nu fi eĭ singuri stăpâni.

Zadarnic alerga dar Isaac, Evreul cu pistrui, pe la Chaganiĭ Ogorilor. Maĭ cu minte ar fi fost să caute urma luĭ Pahomie, care tot zadarnic alerga şi el.

Nu voiaŭ maĭ mariĭ de la Bizanţiŭ să-l asculte pe călugăr. Eĭ ar fi umilit Impĕrăţia, dac-ar fi primit să intre în legătură cu un Domn, despre care nu auȡiseră nimic maĭ nainte. Putea călugărul să le vorbească despre foloasele negoţuluĭ şi despre nesecatele straturi de sare, căcĭ despre aceste le vorbise Isaac cu maĭ multă pricepere. Ei ţineaŭ, ca Domnul să le trimită solie cu daruri bogate şi să-şĭ declare supunerea, eară darurile numaĭ unindu-se cu Isaac ar fi putut să le dee.

«O! — îşĭ ȡise el în cele din urmă, — am eŭ să vĕ aduc daruri bogate.»

Trecând apoĭ ear Dunărea, a început să alerge pe la starostiĭ Anţilor şi maĭ departe până la Zabegan, ca să-ĭ ridice pe toţĭ şi să prade oraşele de pe ţărmul drept al Dunăriĭ şi să bage spaima în întreaga împărăţie.

In curênd dar împărăţia a fost nevoită să-şĭ îngrămădească oştirile spre Dunăre, unde primejdia uneĭ năvăliri era din ce în ce maĭ mare şi maĭ apropiată.

Simţind, că puterea împărăţieĭ slăbeşte în Italia, Alboin, viteazul neîntrecut, i-a adunat încetul cu încetul pe Longobarȡiĭ obosiţĭ de luptele cu Ogoriĭ, care se socotiaŭ urmaşĭ şi moştenitorĭ aĭ Hunilor fioroşi, s-a rĕtras spre Apus şi în anul 568 a trecut în valea Faduluĭ şi a început să supună oraşele înfloritoare.

Rĕmaşĭ ast-fel mari şi tari în valea Dunăriĭ, Ogoriĭ s-aŭ risipit sub Chaganiĭ lor pe şesul întins şi despuiaŭ pe veciniĭ lor, ca să-şĭ poată pe-trece viaţa în trândăvie, în întreprinderi îndrăs-neţe, în ospeţiĭ sgomotoase şi în certuri ne-sfîrşite.

Ochiĭ lor eraŭ inse îndreptaţĭ spre Italia, unde Alboin urma lupta contra Bizantinilor căcĭ în fie-care ȡĭ el se putea simţĭ nevoit a se întoarce ear în valea Dunării. Abia în anul 572 a ajuns el să-şĭ aşede scaunul la Pavia; ear anul următor marele viteaz a fost ucis de prieteniĭ şi rĕs-bunătoriĭ soţieĭ sale Rosamunda.

Acum Isaac, Evreul neîmpăcat, nu maĭ alerga zadarnic.

Chaganiĭ Ogorilor eraŭ, ce-ĭ drept, rĕsleţi, fiecare de capul luĭ şi mereŭ gata de a se încăiera între dînşii. Incurênd s-a ridicat înse de asupra tuturora Baian, un bĕiet de vre-o douĕ deci de anĭ, dar om bĕtrân cu mintea şi înfricoşat ca Atila, pe care şi-l luase drept pildă de vieţuire.

Unul după altul i s-aŭ supus luĭ Baian Chaganiĭ cerbicoşi, unul după altul i s-aŭ închinat popoarele de la poalele Alpilor şi cele din munţiĭ stâncoşi aĭ cadrilateruluĭ şi din Carpaţiĭ apusenĭ, una după alta aŭ ajuns sub stăpânirea luĭ văile mănoase.

Acesta era omul, pe care Isaac îl căutase de atât amar de timp.

Tînăr înflăcărat şi stăpânit de patimi mari, în-sătat de mărire şi de strălucire, pornit mereŭ spre fapte îndrăzneţe şi nesăcat în doririle luĭ, el era rece şi chibzuit în croirea planurilor sale, neînduplecat în esecutarea lor şi fără cruţare în alegerea mijloacelor.

Fusese copil âncă nevrîstnic când Ogoriĭ aŭ trecut pe sub podgoria de la Ialomiţa, dar între ceĭ din împregiurimea luĭ eraŭ mulţi, care-şĭ aduceaŭ bine a minte de frumuseţea văilor mănoase şi de strâşnicia călăreţilor ce le apăraŭ, maĭ ales a celuĭ încălecat pe un armăsar negru, singurul încins cu sabie şi înarmat cu buzdugan strălucitor.

«Acela este,—strigă Evreul,—acela e Domnul!»

Tînerul scurt şi lat în umeri se ridică din călcâie, ca să pară maĭ înalt, faţa luĭ lătăreaţă şi galbănă se mişcă în toate trăsăturile eĭ, şi ochiĭ luĭ mărunţĭ scăpărară scânteĭ vii.

«Voiesc şă-l vĕd, să-ĭ staŭ faţâ-n faţă şi să-l umilesc!»—grăĭ dînsul scurt şi rece.

Eară Bodea şedea liniştit în cetatea luĭ de peatră, departe spre Resărit, în strîmtorile Dâm-boviţei.

Ani de ȡile de a rândul el îşĭ încordase toate puterile, ca să-şĭ întemeieze stăpânirea şi să-ĭ ţină în frâu pe staroştiĭ porniţĭ spre jaf şi spre asuprire şi să strîngă împregiurul sĕŭ pe Munteniĭ ce căutaŭ nepăsătorĭ fie-care de treburile sale.

Zadarnice eraŭ însă silinţele luĭ, căcĭ staroştiĭ i se supuneaŭ numaĭ câtă vreme puteaŭ să facă rĕȡĕmaţĭ pe el ceea ce vor eĭ. Se închinaŭ până la pămênt şi-l încărcaŭ cu daruri bogate, numaĭ însă câtă vreme îĭ lăsa în voile lor; în dată ce el se ’mbărbăta şi voia să-ĭ ducă după voinţa luĭ, eĭ se depărtaŭ de dînsul. Ar fi trebuit să aibă putere, ca să-ĭ ţină-n frică, ear puterea n-o maĭ avea.

Se ’nşelase călugărul când credea, că Munteniĭ sunt încântaţĭ de mărirea Domnuluĭ ridicat de dînşii. Ei îl iubeaŭ fiind-că se bucuraŭ de lărgimea, în care puteaŭ să-şĭ petreacă viaţa, şi eraŭ încredinţaţi, că el li-a dat lărgimea a-ceasta şi el îĭ ţine în ea. Casele lor eraŭ pline de copiĭ, şi eĭ binecuvântaŭ în fie-care ȡĭ pe omul luĭ Dumneȡeŭ, care purta de grije, ca eĭ să-şĭ poată creşte copiii. Din ȡĭ în ȡĭ înse eĭ se simţiaŭ tot maĭ departe şi tot maĭ înstrăinaţĭ de dînsul. Eară el, care ĭeşise din mijlocul lor, o simţea aceasta. Ei nu maĭ eraŭ îndrăzneţĭ în faţa luĭ, nu-ĭ maĭ vorbiaŭ cu inima deschisă, nu se maĭ încumetaŭ a-l jigni spuindu-ĭ verde ’n faţă ceea-ce gândiau.

Până chiar şi Răcĭulete-şĭ cântărea vorbele şi-şĭ măsura paşiĭ când se apropia de cetatea de peatră şi, rĕŭtăcios, cum era, spunea mereŭ, că şi-a scurtat rĕŭ suliţa cea odinioară atât de lungă.

«Dacă nu se pleacă el la vorbele mamiĭ luĭ de geaba i-am maĭ vorbi noĭ!»—a ȡis o dată Bran, şi de atunci înainte Munteniĭ şi-aŭ urmat fie-care în linişte drumul croit din bătrâni.

«Cum veĭ ȡice, aşa se va face!»

Aceasta era singura lor vorbă în faţa Domnuluĭ lor.

Și nicĭ că maĭ aveaŭ eĭ, în adevăr, nevoie să-şĭ spună părerile, căcĭ Domnul le ştia foarte bine şi n-avea, dacă voia, de cât să ţină seamă de ele.

O şi făcea din ȡĭ în ȡĭ maĭ cu dinadins aceasta. Orĭ-şi-cât de mult ar fi dorit să-ĭ ţină ’n frică pe staroşti, el ştia, că Munteniĭ nu voiesc să se amestece în daraverile altora, şi nicĭ odată nu i-a trecut prin minte gândul de a-ĭ aduna, ca să plece în fruntea lor la vale.

Ținea să intre în legătură cu împărăţia şi să pună la cale negoţul, dar ştia, că Munteniĭ n-aŭ ajuns âncă să înţeleagă rostul acestor lucruri, şi-l amâna pe călugăr de aqli pe mâne.

Staroşti! daŭ, ce-ĭ drept, din când în când, câte o raită peste Dunăre, dar el făcea tot ceea ce îĭ stă prin putinţe, ca să-ĭ oprească.

Vĕȡênd destrăbălarea, în care căzuseră cetele ce steteaŭ fără de nicĭ un rost la Capu Coasteĭ şi la ’ngrăditura de pe Rîul Alb, el şi-a adus aminte de vorbele luĭ Răcĭulete, li-a poruncit flăcăilor acum bĕtrâni să se însoare şi să se-adune-n cete, ca să se aşeze fie-care cu câte un judeţ printre vecini şi să-l ajute la ţinerea în frâu a staroştilor.

Ar fi crezut, că poienele o să salte de bucurie, când va străbate de a lungul lor vestea despre lucrul acesta. Până chiar şi Răciulete el însu-şĭ a primit înse ştirea par-c’ar fi aflat, că una dintre scroafele vecinuluĭ sĕŭ a fătat şapte purcei.

Nu maĭ luaŭ Munteniĭ parte la bucuriile Domnuluĭ lor, nicĭ la durerile luĭ, şi singura lor legătură cu dînsul era Domnişorul, bucuria tuturora şi mângâierea buniciĭ sale.

Ținea Domnul la el, dar săptămâni de ȡile de a rândul dacă nu l-ar fi vĕȡut, el tot nu i-ar fi mâhnit pe Munteni întrebând, unde îĭ este singurul fiiu.

Cu cât maĭ mult se ’nstrăinaŭ eĭ de dînsul, cu atât maĭ multă silinţă-şĭ dedea el să câştige iar inimile lor şi din ȡĭ în ȡĭ tot maĭ covîrşitoare era în el dorinţa de a fi întru toate cum eĭ îl voiesc. Ochiĭ luĭ eraŭ îndreptaţĭ mereŭ asupra mumeĭ sale, care nu maĭ cerea nimic de la dînsul şi nu-ĭ maĭ dedea poveţe: nicĭ măcar în gând nu maĭ era în stare să o jignească, căcĭ era Domn şi s-ar fi simţit umilit să nu poată sta cu faţa curată sub privirile orĭ-şi-cui.

Una câte una aŭ fost depărtate toate poboa-bele strălucitoare din casa luĭ; încetul cu încetul şi-a desbrăcat Doamna hainele de mătase şi de catifea, şi ear s-a întors la simplitatea de o-diriioară: eară Clio, remasă ea singură, umbla călcând în vîrful degetelor prin casa, pe care voise odinioară s-o spurce.

Și toate eraŭ în zadar; Munteniĭ nu mai-în-drăzniaŭ să se apropie de Domnul lor, care se ridicase odată atât de sus în faţa lor.

Grea durere şi nesuferită viaţă.

Și durerea aceasta un singur om o înţelegea, Dragodan cel voios.

Se uita la Voivodul luĭ, îşĭ aducea aminte de cele petrecute ’n poiana din faţa trecătoriĭ, şi ochiĭ luĭ se umpleaŭ de mari stropi de lacremi, buzele luĭ cele groase tremuraŭ, trupul luĭ gre-oiŭ se sguduia în toate încheeturile luĭ.

«Da! — ȡicea el, — l-aŭ părăsit pentru-că aţinut şi ţine la noĭ, la nişte nemernici ca noĭ, care ne spurcăm sufletele prin jaf şi asuprire, prin vărsări de sânge şi prin viaţă fără de frêŭ».

Umbla dar mâhnit şi muiat din - vale ’n vale, de la staroste la staroste, de la norod la norod, ca să-ĭ aducă pe toţĭ la căinţă şi să-ĭ înduplece a se lepăda de urîtele lor obiceiuri şi a-şĭ a-şeȡă viaţa după pilda ce li-o dă Voivodul lor.

El săria să-ĭ împace pe staroştiĭ certăreţĭ când eraŭ să se încaiere între dînşii; el le schimba gândul când se pregătiaŭ să dee năvală peste Dunăre; el îĭ potolia când se 'ndârjiau.

Tot el a fost şi acela, care i-a adus Domnuluĭ ştirea despre sosirea sub dealurile de la marginea şesuluĭ a luĭ Baian.

«O! mişelie fără de seamăn! — urmă el încet, aproape şoptind,— faptă nelegiuită, pentru care nu e vorbă în graiul omenesc! —o ştiu, nu mĕ îndoiesc despre ea, şi inima nu-mĭ plesneşte de mânie, obrajiĭ nu-mĭ crapă de ruşine! A fost destul şă sosească faima luĭ de calâu cu fălcile late, cu dinţiĭ tociţĭ de scrâşnită şi cu ochiĭ înfundaţĭ în cap, pentru-că o spaimă năprasnică să coprindă pe întregul neam de mişeĭ născuţĭ numaĭ spre a pută s-ajungă la o peire ruşinoasă; destul a fast să sosească în gura văiĭ cetele luĭ de călăreţĭ îhcălecaţĭ pe caĭ îmbrăcaţĭ în zafe ca solziĭ de şarpe, pentru-ca Viştoc, nemernicul, şi Radoslav, alt nemernic, să-şĭ calce credinţa şi să i se închine ca nişte- câni turbaţi, care-şĭ muşcă stăpânul, ear Bohuslav şi Vladimir, tot nemernici şi eĭ, să pornească cu daruri în calea luĭ: eştĭ părăsit, stăpâne, vendut aĭ fost şi de aceia, pe care i-aĭ ocrotit, şi de aceiia, ale cărora ticăloşiĭ le-aĭ trecut cu vederea!»

Bodea sta tăcut şi liniştit şi-l asculta fără-ca să clipească din ochi.

«Nu sunt mişeĭ, nicĭ nemernici, ci oameni cu chibzuială, — rĕspunse el. — O mişelie ar fi fost să se avente ’n luptă când n-aŭ nădejde de is-bândă; nemernici ar fi dac-ar face vărsare de sânge când pot să scape de ea: tot maĭ omeneşte e să te umileşti şi să daĭ o parte din roadele munciĭ tale decât să te dsbraci şi tu de firea omenească şi să te arunci ca fiara selba tică asupra celuĭ ce nu viaţa voieşte săţi-oiee. Nu, Dragodane, mişel e părintele, care-şĭ jert-veşte copiiĭ orĭ îĭ vinde, când poate să-ĭ scape cu preţul umiliriĭ luĭ».

«Dar tu eştĭ părintele nostru al tuturora, — întâmpină Dragodan, — şi pe tine trebuiaŭ să te asculte!»

«Asta da! —grăĭ Bodea.— Mişelia este, că nu de frică s-aŭ închinat, ci pentru-că ştiu, că Ba-ian, chiar maĭ sălbatic decât dînşiĭ, nu-şĭ va da silinţa să-ĭ ţină ’n freŭ, ci-ĭ va lăsa în voile lor»..

«Ah! —strigă Dragodan rĕcnind ear ca taurul înfuriat, — e înfricoşată puterea Ogorilor însetaţĭ de sânge omenesc, şi noĭ nu putem să stăm în faţa eĭ, dar Baian a venit şi se va duce ear în câmpiile întinse de la apus. — Le voi arăta eŭ atunci, o, le voi arăta, ce va să ȡică mânia celuĭ ce stăruie în credinţă faţă cu mişeiĭ care-şĭ schimbă stăpâniĭ şi se tîresc ca nişte câni în faţa celuĭ după vremuri maĭ puternic! — Să ne retragem, stăpâne, în strîmtorile văilor şi să ne păstrăm puterile, ca să-ĭ putem lovi cu străşnicie după-ce va fi plecat el».

«Nu! — rĕspunse Domnul.— Când vijelia se porneşte, salcia mlădioasă se pleacă până la pământ, dar stejarul stă ţeapăn şi orĭ înfruntă urgia vremiĭ, orĭ se frânge. Tu poţĭ să faci ce vrei: eŭ staŭ nemişcat la locul meŭ şi-l aştept. — Să vie!»

«Dar Munteniĭ, —întrebă Dragodan,— se vor aduna eĭ împregiurul tău?»

«Nu ştiu, — rĕspunse Bodea. — Are să vie cine vrea. Dator nu e nimenĭ! — Veni-va Cândea cu aĭ săi, veni-va Boţea, veni-vor toţĭ ceĭ risipiţĭ printre voi, şi vom fi destul de mulţi, ca împreună să-l silim a se-ntoarce cu ruşine şi să-ĭ luăm pofta de a maĭ veni pe aĭcĭ, unde atât de greŭ rĕsbeşte şi atât de puţină pradă-l aşteaptă».

«Lasă-mi, stăpâne, mângâierea, să vin şi eŭ cu aĭ meĭ la tine, — îl rugă Dragodan.

«Ai vreme destulă, ca să te rĕsgândeşti — îĭ rĕspunse Domnul, — căcĭ mult are să stee sub zidurife acesteĭ cetăţi, dacă va veni».

II
Cetatea

Sus pe muchea unuĭ deluşor din faţa satuluĭ Bodeniĭ, depărtare de vre-o miie cinci sute de paşĭ de la albia Dâmboviţeĭ, se cunosc âncă urmele cetăţiĭ luĭ Bodea. Era în patru colţuri, în lung de treĭ sute şi Zece, ear în lat de douĕ sute şi trei-ȡecĭ de paşi, întoarsă spre Dâmboviţa cu faţa maĭ lungă, în care se afla şi intrarea, nu poartă, ci o deschizătură lăsată în zid.

Casele se aflaŭ la stênga intrăriĭ, cu faţa spre munţi, şi încheiaŭ cetatea despre vale, unde se află satul Cetăţenii. Cele-lalte treĭ părţĭ eraŭ închise cu ziduri groase de şapte palme şi înalte de aproape treĭ stângenĭ, eară pe sub ziduri eraŭ înşirate hambarele domneşti, toate clădite din lemn de ştejar.

Turnurile de la cele patru colţuri, cu vre-un stângen maĭ înalte decât zidurile, aveaŭ acoperişuri înajte şi învelite, ca şi casele, cu şindrilă de brad.

Biserica săpată-n stâncă, acum plină de odoare scumpe, se afla la mijloc, în faţa intrăriĭ, şi la dreapta eĭ se vărsa un şipot.

Se adunaseră, la cetate cu Cândea, cu Boţea şi cu cei-lalţĭ peste opt sute de inşi, ear Dragodan sta cu vre-o treĭ miĭ dintre aĭ seĭ în gura văiĭ, spre rĕvărsarea Cobieĭ, unde stă şi a<Ji satul Dragodan, — departe din jos de Dragodăneşti.

Dilele de a rendul oameniĭ aŭ cutrierat văile, ca să adune burdufuri de sĕŭ, fuioare, câlţĭ şi rĕşină. Alţiĭ lucraŭ în acela-şĭ timp, ca să ridice schele de alungul zidurilor şi de asupra ham-barelor. Ear alţiĭ căraŭ bolovani din albia rîuluĭ şi-ĭ aşedaŭ bine renduiţĭ de asupra zidurilor groase şi pe schelele late orĭ îĭ îngrămădiaŭ la drepta şi la stênga intrării.

Primind ştirea, că Dragodan a avut o ’ncăie-rare cu Ogoriĭ şi a fost nevoit să se retragă spre fundul văiĭ, Domnul trimise femeile cu copiiĭ spre strîmtorile Dragoslavelor, opri în cetate douĕ sute de Munteni şi o sută de vecini de la Slobozia, ear pe ceĭ-lalţĭ îĭ trimise cu Cândea la Capu Coasteĭ, ca să dee mână cu Dragodan şi să-ĭ ţină pe Ogorĭ cât de mult în loc, apoĭ să se retragă în desişuri şi să-ĭ neliniştească mereŭ pe duşmani.

«Nu noĭ avem să-ĭ învingem, — îĭ ȡise el luĭ Cândea, — ci firea locurilor şi urgia vremii. — Eŭ îĭ ţin aĭcĭ îngrămădiţi, eară voi nu-ĭ lăsaţĭ să odihnească. — Și tot aşa să facă şi ceĭ ce vor maĭ veni de aĭcĭ înainte».

Intorcându-se apoĭ spre părinţiĭ sĕĭ, care staŭ şi eĭ gata să părăsească cetatea, el rĕmase timp îndelungat cu ochiĭ plecaţi.

«De ce trebue să faci tu lucrul acesta? —» îl întrebă Părintele Luca.

«Pentru-că aşa voieşte el! —» grăĭ maica preu-teasă.

«Nu, mamă! — întimpină Bodea. — Prea m-am ridicat sus pentru-ca să mĕ maĭ pot coborî fără ca să-mĭ fiŭ urgisit mie însu-mi. — Uitaţi-vĕ ’n făţa mea şi alegeţi: voiţĭ maĭ bucuros să mĕ vedeţĭ ducând tîrîş o viaţă mie nesuferită orĭ să me-ngropaţĭ lăudat de toţĭ ceĭ ce mĕ ştiu!?».

«Haida! — grăĭ maica preuteasă, care nu voia ca fiiul eĭ s-o vadă plângând.

«Voinţa Domnuluĭ să se îndeplinească! — ȡise preotul în vreme-ce fiiul sĕŭ îĭ serută mâna, apoĭ se depărta şi el.

«Zidiţĭ întră rea! — strigă Bodea după-ce părinţiĭ seĭ ĭeşiră din cetate, apoĭ se ’ntoarse la soţia sa, care şedea plângând încet în cel maĭ întunecat colţ al cetăţiĭ odinioară atât de luminoase şi nu maĭ asculta vorbele, cu care credincioasa Clio îşĭ dedea silinţa s-o mângâie.

Cinci ȡile încheiate l-aŭ ţinut Cândea şi Dragodan în loc pe Baian, care, om chibzuit, trimisese partea cea mare a oştiriĭ luĭ înainte, ca să iee în stăpânire straturile de sare, şi intrase în valea Dâmboviţeĭ cu numaĭ vre-o doue-ȡecĭ de miĭ de călăreţi.

Trăiţĭ pe câmpiĭ întinse, Ogoriĭ se simţiaŭ strîmtoraţĭ în valea ângustă şi des cotită, înaintaŭ dar numaĭ cu multă băgare de seamă printre duşmaniĭ, care ĭeşiaŭ pe ici pe colo din păduri şi îĭ hărţuiaŭ când dela dreapta, când dela stenga. Ne putând să-şĭ dee seamă despre puterea duşmanuluĭ ascuns prin desişuri, chiar şi îndrăzneţul Baian el însu-şi se temea, ca nu cum-va să fie tras în vre-o cursă şi se opria des în loc, din ce în ce maĭ nerăbdător şi maĭ necăjit, că nu poate se dee o lovitură hotărîtoare.

El era dar voios când a zărit, în sfîrşit, turnurile cetăţii.

Știa, ce-ĭ drept, că e încungiurat din toate părţile, vedea, că nu se poate mişca în valea strimtă cu călărimea sa, şi nu era de loc pregătit să spargă ziduri groase orĭ să le treacă, era înse la sfîrşitul lunguluĭ drum, pe care-l făcuse, şi cuibul de peatră al îndărătniculuĭ Domn era puţină pedecă pentru cel deprins a trece din biruinţă în biruinţă.

El porunci, ca cetele să descalece şi să-şĭ întindă corturile de pâslă. Incălecaţĭ remâneaŭ numaĭ douĕ miĭ de oameni, care se risipiră ’n cete maĭ mici, ca să cerceteze locurile şi să fie gata de a da piept cu duşmaniĭ, care ’n toată clipa puteaŭ să iasă din pădure.

Bodea se urcase de a supra ziduluĭ şi privia la cele ce se petreceaŭ în vale.

Era-n revărsatul zorilor de di, pe la mijlocul luneĭ Maiu, dară cerul se ’nnorase, culmile munţilor eraŭ perdute-n ceaţă, o pâclă fumurie se întindea pe rîu la vale şi boarea văiĭ se înăsprise.

«Dă, Doamne! ploaie măruntă şi deasă şi lungă,—ȡise el,—căcĭ multă ploaie,—puţin sânge».

Nu se luminase âncă de tot când el zări treĭ oamenĭ, care, ĭeşind dintre corturi, urcară coasta drept spre intrarea cetăţii.

Era Vladimir cel păntecos însoţit de doi Ogorĭ îmbrăcat! în vestminte încărcate de podoabe sclipitoare.

El rĕmas zăpăcit când veqlu că intrarea e zidită. Peste puţin înse el zări pe voivod şi se întoarse zîmbind cu reutate spre el.

«Va să dică te-aĭ închis ca viezura,—grăĭ dînsul.—Era un timp, când noĭ nu îndrăzniam să intrăm, ear acum nu îndrăzneşti tu să ĭeşi».

«Nu ştie nimenĭ maĭ bine de cât voi, — rĕspunse Domnul,—că am de cine să mĕ tem şi că înţelepciune e lipsa mea de îndrăzneală».

«N-ai,—întîmpină Vladimir,—şi nu înţelepciune este. Cu cât maĭ puternic, cu atât maĭ milos e stăpânul faţă cu ceĭ ce îĭ recunosc puterea şi nu aţîţa prin îndărătnicia lor mânia luĭ. — Baian, marele stepânitor, chaganul chaganilor,—urmă el ridicând glasul, — mĕ trimite dimpreună cu a-ceşti doi sfetnici aĭ luĭ la tine, ca să te vestim, că faima vredniciilor tale a străbătut până lâ el şi doreşte să te vadă şi să te aibă între ceĭ maĭ aleşi dintre prieteniĭ săi».

«Eu nu-l cunosc, — rĕspunse Bodea, — şi nu pot să-l judec decât după faptele luĭ mie până acum puţin ştiute. Dacă înse aşa te-a însărcinat să-mĭ vorbeşti, mi se cuvine şi mie să-ĭ recunosc puterea şi să doresc a-l vedă şi a mi-l face — nu prietin, ci bun ocrotitor. Te rog deci să te ’ntorci la el şi să-ĭ spui, că vestea ce mi-a trimis prin tine e o mângâiere pentru mine, că mĕ închin luĭ dimpreună cu toţĭ aĭ meĭ şi că poate să se socotească acasă la el în mijlocul oamenilor ce staŭ sub ascultarea mea».

«Hotărîrea ta e înţeleaptă, — îĭ rĕspunse Vladimir, — şi el va fi mulţumit când o va afla; maĭ mare îĭ va fi înse mulţumirea, dacă veĭ veni tu însu-ţĭ la dînsul, ca să i-o spui de la rost la rost!»

«Am s-o fac şi aceasta. — grăĭ Bodea. —M-aşĭ simţĭ şi eŭ âncă maĭ mângâiat, dac-aş pută să-l vĕȡ aĭcĭ sub acoperişul caseĭ mele, dar nu mi se cuvine mie, celuĭ maĭ mic, să-l poftesc să vie la mine: am să mĕ duc la el! De prisos aŭ fost grelele osteneli, la care şi-a pus-frumoasa oştire, şi fără de nicĭ un folos o ţine îngrămădită în aceste locuri strimte şi sterpe, unde lipsa de hrană şi de nutreţ şi urgia vremiĭ pot să-ĭ aducă mari stricăcĭuni. Să-şĭ scoată dar oştirea de aĭcĭ, unde nu maĭ are nevoie de ea, s-o trimită ’n lărgimile mănoase ale câmpiilor, şi mĕ voiŭ duce să-mĭ fac închinarea».

«Nu are, aşa cred eu,, să facă lucrul acesta», — îĭ ȡise Vladimir.

«Atunci, — întimpină Bodea, — orĭ e de rea credinţă orĭ s-a pripit când te-a însărcinat să-mĭ spui, că doreşte să mĕ aibă între prieteniĭ luĭ.— Prietenie fără de încredere nu se poate!»

«Dar nu aĭ nicĭ tu încredere în el!»

«Fără îndoială, că nu am,—răspunse Bodea.— Cum aşĭ pute să am eŭ încredere într-un om, 'are nu are nicĭ el însu-şĭ încredere’ în sine!?

— Cum s-ar pute să mĕ raclăm pe faima puteriĭ luĭ, când chiar şi el însu-şĭ numaĭ în mijlocul oştiriĭ luĭ îndrăzneşte să stee în faţa mea!? Cum s-ar pută să nu mĕ tem eŭ de el, când el se teme de mine!? — Să i le spui, te rog, aceste. — Noi Muntenii,—urmă el vorbind rar şi rĕspicat, — vi-am dat vouă vecinilor ajutor la timp de mare nevoie fără-ca să fi cerut închinarea voastră. Voi nu v-aţĭ temut să veniţĭ în mijlocul nostru, eară eŭ m-am dus singur, neînsoţit de nimenĭ, în mijlocul vostru: cu inima curată şi cu încredere deplină aţĭ venit voi, eară eŭ cu iubire adevărată v-am primit şi nicĭ o dată n-am încetat a voi binele vostru. Voi cu toate aceste în faţa celeĭ dânteĭ primejdiĭ v-aţĭ lăpădat de mine şi v-aţĭ unit cu faimosul biruitor, care vine în fruntea uneĭ mari oştiri asupra mea. M-aĭ pot eŭ să am încredere-n voi, care aţĭ călcat credinţa!? — pot să am încredere-n el, care v-a silit ş-o căleaţi!? — Nu bĕrbăţie, ci neruşinare ar fi Să mĕ duc în mijlocul oştiriĭ luĭ eŭ, cel slab, pe care nimenĭ n-ar pută să-l rĕsbune: are să vină în mijlocul oştiriĭ mele el, pentru care e o ruşine să se teamă, dacă e adevărată puterea, pe care să ra^emă. — Spune-i, că mĕ tem de el câtă vreme el nu-mĭ dă doveȡĭ ne-îndoioase, că nu se teme de mine şi de aĭ mei!»

Vladimir şi însoţitoriĭ luĭ se-ntoarsără în tabără, dar peste cât-va timp Vladimir urcă ear coasta, acum el singur.

«Puternicul med stăpân,—ȡise dînsul, — m-a însărcinat să-ţĭ spun, că e mulţumit de vestea ce i-aĭ trimis şi că maĭ vîrtos doreşte a te ave în rândul prietenilor săi. Drept dovadă, că nu vrea să facă vărsare de sânge şi că te socoteşte de o potrivĕ cu sine vrednic de încredere, te pofteşte să ĭeşi din cetate dimpreună cu ȡece dintre aĭ teĭ, căcĭ va ĭeşi şi el din tabăra luĭ cu ȡece dintre aĭ seĭ pentru-că în faţa acestora voi a-mendoi să vĕ măsuraţĭ vrednicia luptând cu arma ce veĭ alege tu. Dacă-l veĭ învinge, el îşĭ retrage oştirea, ear dacă te veĭ da învins, veĭ veni să i te închini în tabăra luĭ».

Bodea rĕmase cât-va timp adencit în gânduri. Nu era oare dator să primească şi să intre el singur în luptă, când prin aceasta scăpa sute,

«Nu! — ȡise el,—lucrul acesta eŭ nu pot să-l fac. Dacă el ar veni cu arma ridicată asupra mea, eŭ aşĭ fugi şi m-aşĭ ascunde, ca să scap de loviturile luĭ; dacă m-ar strîmtora fără de veste, m-aşĭ apăra din rĕsputeri şi mi-aşĭ da silinţa să-ĭ scot arma din mână: o mişelie fără de seamăn e însă să ĭeşi din adins la luptă, să-ţĭ ascuţĭ arma şi să lovesci cu ea numaĭ pentru mulţumirea de a-ţĭ arăta vrednicia, o sălbăticie este, la care nicĭ fiarele n-aŭ ajuns. Să-ĭ spui, te, rog, că nu e' nevoe să ne măsurăm vrednicia: îl socotesc maĭ vrednic decât mine şi sunt gata s-o mărturisesc aceasta în faţa orĭ şi cui. Și nicĭ nu e de altminteri, — urmă el,— vorba de mine, ci de neamul de oamenĭ, care se află în dosul meŭ. Eŭ sunt un om nemernic şi neajutorat, care va peri mâne, dacă nu piere adi, şi nimic n-a doveȡĭt rcpuindu-me pe mine fără ca să fi înduplecat neamul întreg. Acesta mi-e rĕspunsul: nu pentru mine numai, ci pentru neamul întreg*să-şĭ dee dovezile de încredere!»

«Gândeşte-te bine, — grăĭ Vladimir. — Nu scăpa din vedere, că aȡĭ el este aĭcĭ, ear mâne, dacă pleacă, se duce departe spre apus, şi tu faci ear ce vrei. Nu-ĭ aţita mânia, căcĭ veĭ fi învins!»

«Voi fi, — rĕspunse Domnul, — dar va şti şi el şi vor şti şi toţĭ urmaşiĭ luĭ, că nouă nu pot să ne facă ceea ce le fac celora-lalţi, şi de o miie de-orĭ se vor gândi şi rĕsgândi maĭ nainte de a se maĭ hotărî să 'între în strîmtorile aceste. — Spune-ĭ să plece, că de la noĭ nu are ce să iee. Un singur lucru scump avem, obiceiurile rĕmase de la părinţiĭ noştri: aceasta ni-e singura bogăţie, prin care ne fericim, ear pe aceasta n-o primeşte. — Tu cunoşti sunetele buciumuluĭ şi ştiĭ înţelesul fie-căruia din ele: întoarce-te şi voi suna, după-ce veĭ fi întrat în tabără, de rugăciune: spune-le că acesta e semnul păciĭ şi al dragosteĭ curate, cu care noĭ creştiniĭ întim-pinăm chiar şi pe ceĭ ce vin cu arma ridicată asupra noastră. — In pace să-ĭ fie plecarea! — Eŭ de luptă hu am să sun decât atunci, când îl voi vedă sub aceste ziduri, ear atunci suna-vor buciume din toate părţile!»

Vladimir coborî ear în vale, şi el nu era âncă întrat în taberă când se porni şi ploaia măruntă şi deasă, pe care o aştepta Bodea şi care atât de mult trebuia să-l supere pe Baian.

Scurt şi îndesat, cu ochiĭ înfipţĭ în pămênt şi mişcându-şĭ din când în când fălcile late în scrîşnet înăbuşit, dar în linişte deplină a ascultat tinărul Chagan vorbele cu Vladimir până ’n clipa când de pe zidul cetăţiĭ a străbătut la el sunetul de bucium.

Acum el tresări puţin.

«E semnul păciĭ, stăpâne,—îi ȡise Vladimir,— şi al dragosteĭ, pe care-l dă pentru-ca toţĭ să ştie, că el vrea încetarea duşmănieĭ, şi pentru-ca nimenĭ să nu se maĭ încumete a vĕ face vre-o supărare.»

Peste puţin alte buciume şi ear altele începură să sune în acela-şi fel de la vale, şi de la deal, şi de la dreapta, şi de la stenga, de pretutindeni de prin pădurile dese.

Era par-că o sărbătoare obştească a miilor risipite, care îĭ mulţumesc ceruluĭ pentru ploaia mănoasă.

«Care va să ȡică — mĕ maĭ şi batjocoreşte vestindu-le tuturora pacea, pe care nicĭ n-a cer-şit-o, nicĭ n-a stors-o de la mine, ci mi-o trimite ca un fel de milă venită din bunătatea inimiĭ luĭ! — Mĕ pofteşte, — ȡise Baian, — să plec fără-ca să mĕ alunge, fără-ca să fi stat măcar în faţa mea, mĕ iartă şi dă porunci, ca nimenĭ să nu cuteze a mĕ supăra! Ah! Baian, copil ne-vrîstnic şi fără de pricepere! adimenit de o faimă mincinoasă te-aĭ lăsat să fiĭ amăgit şi te-aĭ umi-lit ca o babă fără de dinţĭ în gura eî sbârcită socotindu-te de o potrivĕ cu un om, care-şĭ rîde de tine. — Ridicaţĭ tabăra! — strigă el. — Să plecăm fără de întârziere. Nu suntem noĭ vrednici să stăm în faţa unor asemenea oameni; o ruşine neştearsă ar fi, dacă n-am pute să-ĭ învingem, şi tot ruşine ar fi şi dacă i-am învinge maĭ perdănd âncă cinci şi jertvind oameni maĭ mulţĭ decât aŭ muncit la ridicarea aceluĭ sărăcăcĭos cuib de peatră. — Unde e Isaac, Evreul mişel, care m-a adus aĭcĭ!? — unde este el!?»

«E dus, stăpâne, la straturile de sare».,—îi rĕs-punse Vladimir tremurând de frică.

«Să ne dai, stăpâne, voie, — grăĭ una dintre căpetenii,—ca să mergem şi să-l aducem aĭcĭ— nu pe Evreul acela, ci pe omul neruşinat, care stă pe zidul de peatră şi şe uită ridând la noi!» «A!—înjosirea aceasta n-avem s-o suferim!— strigă altul.—înţeleg mânia ta, stăpâne, şi lucru în adevăr ruşinos ar fi, ca tu însu-ţĭ să te pui în faţa uneĭ loaze, care stă ascunsă în dosul zi-duluĭ. Rătrage-te, stăpâne, depărtează-te, dar lasă-ne nouă, celor maĭ netrebnice dintre slugile tale, mulţumirea de a ne face datoria luându-l de urechi, ca să-l ducem la tine!»

«Un ceas ni-e destul,ca să-l avem!»—strigă altul.

«Și n-aĭ dreptul de a he opri,—strigă ear altul,— căcĭ, în tine, fie-care dintre noĭ, întregul neam a fost batjocorit, şi nu poţĭ să opreşti pe nimenĭ de la împlinirea datorieĭ de a-şĭ apăra cinstea neamuluĭ».

Baian se retrase tăcut şi posomorit în cortul luĭ, ear căpeteniile îndârjite se risipiră, ca să facă pregătirile cuvenite pentru luptă, şi peste puţin câte-va miĭ de Ogorĭ se risipiră prin pădure, ca să taie copaci şi să-şĭ facă scări şi capre pentru trecerea zidurilor de peatră.

Era târȡiu după ameaȡă-ȡi, când buciumele rĕsunară din nou, dar nu ca dimineaţa, ci dând isbituri scurte şi din ce în ce maĭ înseţitoare.

Ogoriĭ se despărţisără-n douĕ. Uniĭ, partea cea mare, vreo şase-spre-ȡece miĭ de oameni; o porniseră la deal cu scări şi cu capre, eară ceĭ-l-alţĭ încălecaseră şi steteaŭ cu Chaganul în tabără, ca să primească lupta cu duşmaniĭ pitiţĭ prin păduri.

Ploua şi acum tot mărunt şi des şi năvălitoriĭ urcaŭ cu anevoia coasta piezişă şi lunecaŭ des pe iarba umădă, în cât se-mpedecaŭ pe ici pe colo uniĭ de alţii. Maĭ rĕŭ âncă era pentru dînşiĭ, că, voind să sfîrşească cât maĭ curând, o por-nisără prea mulţĭ la deal şi rĕmăsesără prea puţini în tabără.

Pe ziduri nu se vedea nimenĭ. Numaĭ pe ici pe colo se ivia din dosul bolovanilor câte un cap, care ear se ascundea. Arcaşiĭ, Munteni ĭeşiţĭ din şcoala luĭ Bran şi a luĭ Mareea, steteaŭ pitiţĭ pe schele şi-şĭ ţineaŭ tolbele gata, eară slobod-nici se uitaŭ în. ochiĭ luĭ Bodea şi aşteptaŭ săm-nul luĭ, ca să înceapă a rĕsturna bolovanii.

«Incet şi cu măsură! — strigă Bodea. — Nici o săgeată să nu sboare-n vânt, eară bolovaniĭ, să-ĭ aruncaţĭ rar şi cu putere, ca să nu se o-prească-n pământul udat de ploaie, ci să se ros-togolească-n eĭ!»

Eraŭ departe năvălitoriĭ când bolovaniĭ începură să sboare unul de ici, altul de colo şi să se rostogolească cu rĕpediciune din ce în ce maĭ mare la vale. In zadar se feriâu năvălitoriĭ din calea lor, căcĭ fugind de unul, se-ngrămâ-diaŭ spre alţiĭ, şi, când lovia-n grămadă, bolovanul îĭ culca rânduri lungi la pământ. Și cu cât maĭ mult se apropiaŭ, cu atât maĭ deşi sbu-raŭ bolovaniĭ şi maĭ rĕpede unul după altul, cu atât maĭ multe şi maĭ lungi eraŭ rândurile celor culcaţĭ la pămênt ici cu scări sfărâmate, colo cu capre scoase din încheetură.

Ear în cetate era tăcere ca ’n mormânt.

Baian sţa nemişcat şi privia din ce în ce maĭ nerăbdător. Era o nebunie încercarea lor de a rĕsbi ast-fel în cetate, şi coasta se acoperise ’n puţin timp de Ogorĭ rĕsturnaţĭ la pământ, peste care se rostogoliaŭ alţĭ bolovani şi ear alţii. Cu toate aceste el striga din rĕsputeri: maĭ rĕpede! maĭ rĕpede! — La dreapta şi la stênga! — Lua-ţi-o de la deal!»

Năvălitoriĭ se despicară şi o luară rĕpede unii la dreapta, ear alţiĭ la stânga, ca să apuce în dosul cetăţiĭ, unde nu maĭ puteaŭ să fie loviţĭ de bolovani rostogoliţĭ la vale.

Abia acum începură să sboare în eĭ săgeţile din cele douĕ suţe de arcuri, tot săgeata şi omul.

Ear în cetate era linişte ca-n mormênt.

O singură parte era ferită şi de bolovanĭ, şi de săgeţi, cea despre vale, în care se aflaŭ casele.

Năvălitoriĭ se ’ngrămădiră căutând adăpost în dosul caselor, aşedară caprele şi scările ce le maĭ rĕmăseseră şi începură să urce, ca să iasă pe acoperiş şi să treacă peste el în cetate încet şi cu bĕgare de seamă, unul câte unul şi fără de sgomot se adunară pe partea de din afară a acoperişuluĭ pentru-ca să iasă la iveală după-ce se vor fi adunat destui.

Alţiĭ, ne maĭ încăpând în dosul caselor, trecură rĕpede sub zidul din fund şi puseră aĭcĭ scări şi capre.

De o dată înse luă foc acoperişul uns pe de desubt cu sĕŭ, flacările-l cuprinseră ’n câte va clipe şi ceĭ adunaţĭ pe el se ’ndesuiră înspăimântaţĭ spre scări şi se rostogoliră val vîrtej peste ceĭ ce urcaŭ în urma lor orĭ steteaŭ jos. In a-cela-şĭ timp din colo uniĭ dintre apărătorĭ îĭ stro-piaŭ pe năvălitorĭ cu sĕŭ fierbinte, iară alţiĭ le aruncaă în cap fuioare muiate ’n râşină care ardeaŭ cu flacără roşie.

Se ’noptase, flăcările se ’nălţaŭ din ce în ce maĭ mari, şi printre vaietele celor ce se svîrco-liaŭ pe sub ziduri orĭ fugiaŭ orbiş la vale se auȡia sgomotul încăierăriĭ din ce în ce mai grele pentru Chaganul apucat din treĭ părţĭ şi strîm-torat în tabera luĭ.

Acolo alergaŭ toţĭ ceĭ ce se maĭ puteaŭ duce, şi peste puţin Bodea şedea de asupra ziduluĭ şi asculta cu ochiĭ plini de lacremi gemetele rĕni-ţilor remaşĭ împregiurul cetăţii.

«O! — cum poate omul să se desbrace de firea luĭ şi să se coboară maĭ prejos de toate vieţuitoarele! — se jeluĭ el înfiorat de cele petrecute. — Pentru pornirea semeaţă a unuĭ om, pentru un deşert gând de mărire, pentru o părere numaĭ se îngrămădesc atâte suferinţe şi se jert-vesc atâte vieţĭ — Plin e văzduhul de suflete necurate, — urmă el uităndu-se sperios împregiurul sĕŭ, — şi numaĭ stăpânit de ele poate-o-mul să-şĭ pieardă astfel dreapta judecată şi să strige:

«Fără de milă şi fără de cruţare loveşte!»

«N-aŭ fost oare destule grozăviile acesteĭ ȡile!? — strigă Mala, care urcă şi ea scările scheleĭ şi se opri tremurând în tot trupul. — Eŭ nu maĭ pot să vĕȡ, nici, să aud cele ce se petrec împregiurul meŭ! Ascultă, iubite, rugăciunea mea: să părăsim acest cuib de nenorociri!»

«Eu te-am rugat să nu rĕmâi aĭcĭ,—iĭ rĕspunse el.

«Âncă maĭ grozave mi-ar fi fost chinurile,— rĕspunse ea, — dacă te-aş fi ştiut aĭcĭ şi nu aşĭ fi putut să te vĕȡ în fie-care clipă şi să mor de o dată cu tine. O! ce maĭ fac eŭ în mjlocul uneĭ lumi străine, dacă nu-mĭ maĭ eştĭ tu iubit ocrotitor!? — Să fugim, iubite, să ne ascundem în codriĭ nestrăbătuţĭ şi să aşteptăm, căcĭ eĭ vor.pleca şi destul li-a fost, ca să nu se maĭ întoarcă nicĭ o dată în aceste locuri nenorocite pentru dînşii. — Destul aĭ făcut, ca să aperi pe aĭ tăi!»

«Da! — rĕspunse el, — destul a fost. — Ne vom rĕtrage. In dată-ce se va fi stîns focul, vom ridica podul de trecere şi ne vom folosi de întu-nerecul nopţiĭ, ca să ĭeşim cu toţiĭ şi să ne depărtăm spre munte.»

O bucurie nespusă îĭ cuprinse pe toţi, când el dete poruncă să ridice de asupra ziduluĭ despre munte podul de scânduri, pe care şi-l făcusără anume pentru ĭeşire, şi să se pregătească de plecare.

«Hambarelor le dăm foc stăpâne? — întrebă unul dintre oameni.

«O, nu! — rĕspunse el. — Lucrul acesta l-am fi făcut numaĭ în clipa când eĭ ar fi început să treacă zidul; e însă greŭ păcat să nimiceşti fără de nevoie ceea ce poate să-ĭ fie omuluĭ de folos. Să iee fie-care cât poate să ducă fără-ca să-ĭ fie prea mare sarcina, ear ceea ce nu putem să ducem noĭ rĕmâne aĭcĭ întreg şi nevătămat fie chiar şi pentru duşmaniĭ noştri, căcĭ tot oameni' sunt şi eĭ!»

Era pe la miedul nopţiĭ când căprioreala caselor a că^ut peste zidurile negrite de fum, şi Bodea s-a urcat cu Mala şi cu Clio pe zid, ca să coboară ceĭ dânteĭ afară.

Infiorătoare privelişte!

Ogoriĭ se folosiaŭ şi eĭ de întunerecul nopţiĭ ca să-şĭ caute rĕniţi! şi să-ĭ omoare, ca să nu se maĭ chinuiască lăsaţĭ aşa singuri printre morţî.

Tiptil se apropiaŭ din toate părţile ucigaşiĭ şi pe furiş, ca nu cum-va apărătorĭ cetăţiĭ să-ĭ sîmtă, şi tîrîndu-se ca fiara pânditoare se aruncaţĭ asupra rĕniţilor neputincioşi şi-ĭ gâtuiaŭ, ca să nu se vaiete când primesc lovitura. Omul ţine înşela viaţa luĭ câtă vreme maĭ poate să rĕsufle şi rĕniţiĭ simţind că li se apropie sfîrşitul, se văitaŭ, se rugaŭ şi blestemaŭ în gura mare.

Bodea se dete înapoĭ, ca să nu fie vĕȡut

«Trebue să maĭ aşteptăm, — grăĭ dînsul cu glasul înăbuşit.

Mala înse, femee, se ridică puţin şi se uită peste zid, ca să vadă şi să înţeleagă rostul vaietelor.

«Ce fac?—întrebă ea tremurând ca firul de trestie coaptă în bĕtaia vântuluĭ.

«Nu te uita!» — îĭ rĕspunse el.

Femea înse nu poate să nu se uite când firea eĭ năvalnică o ’mpinge să vadă, şi ea se ridică şi privi.

«Ah! — scârbă să-i fie omuluĭ de sine însu-şi! — Ei îşi. ucid rĕniţi!! — strigă ea ca ĭeşită din fire, apoĭ cădu leşinată în braţele luĭ.

III
Incheerea.

Adunaţĭ pe ici, pe colo în culmile netede ca odinioară la vatra luĭ Vineş, Munteniĭ se sbu-ciumaŭ să iee o hotărîre şi n-ajungeŭ să fie porniţĭ cu toţiĭ la fel.

Oameniĭ toţĭ sunt acela-şĭ om întrupat în fel de fel de chipuri. E omul adevărat în fie-care, dar nu iese din nicĭ unul întreg la iveală: cu cât maĭ întreg îl scoţĭ din tine însu-ţi, cu atât maĭ sus eştĭ în scara desfăşurăriĭ sufleteşti, şi cu cât maĭ sus sunt cu toţiĭ, cu atât maĭ uşoară e înţelegerea între unul şi altul, căcĭ una singură e voinţa omenească.

O! nu maĭ era Arie, omul scăpat de îndemnurile trupeşti, ca să-ĭ indru-meze pe calea, în care pot să meargă cu toţii. Trecusără mulţĭ ani de ȡĭle decând el murise, dar numaĭ acum sim-ţiaŭ, că el lipseşte, şi se jăluĭaŭ plângându-se înşi-şĭ pe sine.

Nu trece înse omul luminat prin lume fără ca să-şĭ reverse lumina, şi dacă i se stînge viaţa mărginită ’n timp, române lumina, pe care a revărsat-o în sufletele celor âncă viĭ, şi creşte împreunându-se cu alte lumini şi se ’ntinde pătrunzând în sufletele celor ce rînduri-rînduri întră-n viaţă.

Trăia âncă Arie în inimile tuturora, şi Răciulete cel mărunt şi sprinten cutriera, maĭ neastâmpărat decât orĭ-şi-când, poienele cuprinse de fiori, ca să adune sfatul bĕtrânilor şi să-ĭ pună pe toţĭ în mişcare. Nici o dată âncă nu se adunase sfatul acesta, căcĭ n-a fost nevoia j de el câtă vreme a trăit Arie, nicĭ maĭ târdiu, când voinţa Domnuluĭ le hotărîa toate. Acum însă Domnul era închis în cetatea luĭ încungîu-rată de leşuri întrate-n putreziciune şi păzit de Chagânul turbat, care jurase cu gura plină de spume, că va sfărma cu peptul sĕŭ zidurile, şi-şĭ îngrămăȡise întreaga oştire în valea strimtă. In treĭ rânduri deduse năvală zadarnică, miĭ dâ vieţĭ jertvise, lipsa de hrană şi boalele îĭ scădeaŭ mereŭ oştirea, dar el nu şovăia, ci maĭ vîrtos se-ncăpăţina.

Ear în cetate era tăcere şi linişte ca în mormânt: singurul semn de viaţă al apărătorilor era buciumul de rugăciune, care resuna din când în când pănă ’n faţa trecătoriĭ, unde Munteniĭ se adunaŭ mereŭ, acum nu sute, ci peste şapte miĭ de oamenĭ, toţĭ gata de a-şĭ face datoria.

Care le era înse datoria?

Eraŭ adunaţĭ bĕtrâniĭ toţĭ şi steteaŭ tăcuţi.

Dac-ar fi sunat de jos, din cetate, buciumul de luptă, mulţĭ ar fi sărit în picioare, dar nu toţi. Eraŭ acolo Moroiŭ şi Ursan, eraŭ Bunea şi Mareea, eraŭ Corbu şi Vântu, eraŭ preoţiĭ toţi, care tot ar maĭ fi stat pe gânduri, căcĭ prin sabie piere cel ce 'scoate sabia din teacă.

«Nu sună de luptă,— ȡicea Părintele Luca,— pentru-că şĭ este el singur destul, nu sună pentru-că vrea să cruţe vieţele voastre, nu sună pentru-că e gata să-şĭ dee până chiar şi viaţa, ca să înspăimânte pe ceĭ ce vor să vĕ calce şi să se dee pildă urmaşilor sĕĭ!».

«Nu sună, — ȡiceaŭ alţiĭ, — fiind-că e mândru şi nu vrea să se umilească cerând ajutor de laz uniĭ ca noi. A, dacă iese învingător acum, ca vermiĭ avem să ne tîrîm la picioarele luĭ: săriţĭ să-l scăpăm, căcĭ pe noĭ înşi-ne ne scăpăm frân-gând mândria luĭ».

Unul singur, Bran cel spân, stetea înfundat şi nu ȡicea nimic, ci se uita din când în când în ochiĭ ceĭ albaştri aĭ luĭ Radu, bĕiatul trecut acum de cinci-spre-ȡecĭ anĭ, prea înalt pentru aniĭ luĭ, dar nu plăpând, nicĭ cu faţa de fată mare cum fusese tatăl sĕŭ odinioară. Era par’ că din ochiĭ luĭ voia să afle Bran ceea ce e de făcut, eară el stetea cu inima strînsă ’n cleşte.

Ah! cum ar fi voit să fie şi el acolo!—Tatăl sĕŭ l-a depărtat înse de la sine.

«Prea scumpă ne este tuturora viaţa ta,— i-a ȡis el — şi prea mulţĭ ni-am perde bunul cumpăt şi ne-am avânta orbeşţe, când am vede-o în primejdie. Cea dânteĭ datorie a omuluĭ e să-şĭ păzească viaţa şi s-o chivernisească cu înţelepciune: umileşte-te, dă-ţĭ întregul avut, primeşte chiar robia, dacă numaĭ aşa poţĭ să-ţĭ scapi viaţa, pe care numaĭ pentru fericirea celor viitorĭ şi pentru îmbărbătarea lor aĭ s-o jertveşti!

Nu, el nu putea să voiască altfel, dacă aşa a dis tatăl şi Domnul luĭ, şi cu inima strînsă se uita la mulţimea ce se fremânta-n valuri viŭ mişcate.

Pe când înse eĭ steteaŭ aĭcĭ, Maica Preuteasă alerga ’n urma luĭ Răciulete văitându-se amarnic şi adunând în calea eĭ pe mumele ’ngrijate, care-ĭ înţelegeaŭ durerea.

O! ele nu maĭ steteaŭ pe gânduri, căcĭ ele nu cţĭ mintea cea cumpenitoare şi şovăită, ci cu inimâUor curată judecaŭ, şi un fior cutremurător îĭ cupjrinse pe toţĭ ceĭ adunaţĭ în faţa trecătoriĭ când ele se iviră ’n depărtare apropiindn-se cu pas din ce în maĭ grăbit şi ’mbărbătâdu-se unele pe altele prin vorbe strigate ’n gura mare.

«Staţĭ şi vĕ chibzuiţi! — strigă Maica Preu-teasă. — Oameni în toată firea, bĕrbaţĭ în putere, părinţi, care aŭ copiĭ, feciori, care aŭ mume, fraţi, care aŭ surori, voi toţĭ oameni verdi şi întregi staţĭ şi vĕ gândiţĭ când jos în vale, aci în apropierea voastră se varsă sânge şi s-a văr-sat ieri şi alaltă-ieri, de săptămâni de ȡile se varsă mereu».

«O! — îmtirtipină Bran ridicându-se.din călâie, — uşor ni-ar fi să nu stăm şi greŭ ne este să stăpânim pornirea de a ne rĕpedi în vale, ca să punem capot vărsăriĭ de sânge».

«Nu e tare voinţa,'care o stăpâneşte, — îĭ rĕspunse ea rîȡendu-ĭ în faţă, — ci e slabă pornirea. — Nu vĕ înspăimântă pe voi gândul, că fiiĭ şi nepoţiĭ şi strănepoţiĭ voştri vor suferi şi eĭ cum voi aţĭ suferit maĭ nainte de a se fi ivit el în mijlocul vostru!? — Pe noĭ ne înspăimântă, căcĭ noĭ simţim în copiiĭ noştri sămânţa neistovită a unuĭ mare neam. — Nu vĕ încântă pe, vĕȡ gândul, că soarta celor viitorĭ o îndulciţĭ băgâd groaza în ceĭ ce vĕ calcă pe voi şi go-nindu-i, ca-n veci să nu maĭ vie pe aĭcĭ!? — Pe noĭ ne încântă, căcĭ cu gândul la ceĭ viitorĭ ne petrecem viaţa. — Ce maĭ voiţi!? — urmă ea înduioşată. — Nu vi-e âncă destul ce aţĭ vĕȡut!? — O clipă de slăbiciune a avut, o dată a fost ispitit a se ridica maĭ presus de voi, şi aţĭ pus la îndoială toate virtuţile luĭ. Chiar eŭ, muma luĭ, — strigă ea, — mi-am perdut credinţa ’n el. Eară el a remas neclântit, neschimbat, în toate împregiurările acela-şi, gata în fie-care clipă de a sta singur pentru toţi. — Nu vĕ sunt âncă destule dovezile ce vi-a dat!? — Nu vi-e nicĭ acum vrednic să priviţĭ în sus când vĕ uitaţĭ la el!?»

Miile de oameni steteaŭ în tăcere adencă şi ’n nemişcare ca nişte stîlpi de peatră.

«Să ne cheme şi ne vom duce!»—grăĭ peste cât-va timp Corbu.

Bran ear se uită în ochiĭ albaştri aĭ luĭ Radu, care se ’ntoarse încet spre Corbu.

«Asta,—îi ȡise el sfiicios,—o ştie şi dînsul şi tocmaĭ de aceea nu vĕ chiamă: nu supunere cere, ci do veȡĭ|de iubire aşteaptă în ȡĭle cacele de astă-i!»

Vorbele luĭ pătrunseră flăcărând ca fulgerul prin toate inimile, şi mulţimea se ’ngrămădi mişcâudu-se încet spre dînsul, maica Preuteasă făcu şi ea un pas înainte, ear Răciulete sta cu rĕsuflarea oprită.

«Și tu, îl întrebă acum Bran, ne ceri să-ĭ dăm aceste dovedĭ?»

«Nu vĕ cer nimic, rĕspunse bĕietul. Face fiecare după poveţele inimiĭ luĭ.— Pe mine înse, urmă el îndreptându-se, nicĭ voinţa tatăluĭ, nicĭ porunca Domnuluĭ nu mĕ poate opri de a-mĭ face datoria, Și cine vrea, strigă cu glas tare, vine cu mine!», «Și cu mine!» — strigară Bran şi Răciulete de o dată.

Incet apoĭ şi fără de sgomot, ca ’n ȡĭ de sĕr-bătoare şi ca la înmormântare mulţimea se porni la vale cu ochiĭ ţintiţĭ spre strîmtorile Dragos-lavelor şi cu gândul dus la cetatea de peatră.

O babă-ĭ scoasă din sărite îĭ pusese ’n mişcare şi un copil, care acum ânteia oară se ’mbărbăta să voiască şi el ce-va, şi până chiar şi Bran cel chibzuit numaĭ într-un târȡiŭ îşĭ dete seamă despre greutăţile fapteĭ ce aveaŭ să sevîrşească.

Acela, care a intrat o dată în luptă, nu maĭ are milă nicĭ pentru sine şi pentru aĭ seĭ, nicĭ pentru duşmanul, care l-a silit să ridice arma, ci se foloseşte fără de nicĭ o cruţare de toate mijloacele, ca să Iasă învingător. Lămurit ca la lumina soareluĭ ĭeşia la iveală gândul Domnuluĭ închis în cetate: cu cât maĭ mult îşĭ ţinea Baian oştirea îngrămădită ’n valea strimtă, cu atât maĭ desevîrşită era înfrângerea luĭ, şi înspăimântător afară din cale trebuia să fie pentru el gândul, că Domnul el singur cu o mână de oameni a putut să-l ţie atâta timp în loc. Nu! lupta sângeroasă era cel puţin de prisos câtă vreme Domnul el însu-şĭ nu se simţia în strîmtorare destul de grea, ca să ceară ajutor.

Și grea de tot trebuia să fie lupta aceasta. Acolo în vale eraŭ multe miĭ de oamenĭ, care de atâta timp se sbuciumaŭ în luptă cu un duşman, care-ĭ lovia din dosul zidurilor orĭ din desişul pădurii: mare trebuia să le fie-mânia, când ajungeaŭ în sfîrşit, să-l vadă pe duşman în câmp deschis.

Munteniĭ trebuiaŭ cu toate aceste să meargă înainte.

O lumină nouă s-a reversat asupra viitoruluĭ în clipa când fiiul s-a ’mbărbătat la hotărîrea de a-şĭ pune viaţa în joc, ca să-şĭ scape părintele din strîmtorare, şi lumina aceasta, s-ar fi stîns, dacă nu s-ar fi adunat cu toţiĭ împregiurul luĭ. Nu maĭ şovăia acum nimenĭ, şi în frunte mergeaŭ tocmaĭ ceĭ ce stătuseră maĭ nainte la îndoială: peste putinţă ar fi fost să-I maĭ oprească şi nu rĕmânea de cât să le reguleze mersul.

Știa Bran, că Dragodan şi Cândea se află cu cetele lor prin pădurile despre Capu Coasteĭ şi prin cele de la Cândeşti şi îĭ neliniştesc mereŭ, pe Ogorĭ fără-ca să intre în luptă cu eĭ. El trimise dar douĕ miĭ de oameni cu cinci sute de arcaşĭ la dreapta, ca să iasă de a supra cetăţiĭ, la Măţău, eară el se opri cu cei-lalţĭ oameni la Mateiaş, hotărît de a nu înainta decât după-ce va fi primit rĕspuns de la Dragodan şi de la Cândea, ca lovitura să se dee de o dată din patru părţi.

El nu ştia înse, că la vale lucrurile se schim-basără cu desăvîrşire.

Aducându-şĭ întreaga oştire în strîmtorile Dâm-boviţeĭ, ca să încungiure cetatea, Baian a fost nevoit să prade pe Sorbiĭ ce i se supusesără de bună voie., Nopţile dar Dragodan cutriera văile şi se ivia ca o stafie când ici, când colo printre fraţiĭ sĕĭ îngroziţĭ de jaful ce suferiseră, şi cu cât maĭ mari eraŭ perderile luĭ Baian, cu atât maĭ mult se pătrundeaŭ veciniĭ de gândul, că numaĭ de la Munteni poate să le vie mântuirea.

Cel dântăiŭ între căiţĭ a fost chiar Vladimir cel pântecos. /

Pierȡênd în mânia luĭ oarbă orĭ-şi-ce măsură. Baian îl legase pe Isaac, Evreul scârbos, de coada unuĭ cal şi-l terciuise tîrît peste bolovaniĭ de pe ţermuril rîuluĭ.

Era peste putinţă, ca Vladimir să remâe liniştit în faţa uneĭ asemenea privelişti, şi peste noapte el a fugit în tabăra luĭ Dragodan.

Câte-va ȡĭle ’n urmă Bohuslav, Viştoc şi Ra-doslav şi-aŭ adunat şi eĭ oameniĭ şi i-aŭ trimis luĭ Dragodan vorba, că staŭ gata şi aşteaptă să le spună, ce aŭ să facă, ear acum, când Munteniĭ se iviră la Măţău, miile de vecini adunaţĭ de Viştoc alergară spre dînşii.

O însufleţire neînfrenată îĭ cuprinse pe Munteniĭ adunaţĭ la Mateiaş când primiră aceste ştiri. Le era par-că un nou soare rĕsare, temeliile uneĭ nouă vieţĭ se aşeadă, şi pe când uniĭ plângeaŭ de bucurie, alţiĭ steteaŭ cu ochiĭ în pământ, ruşinaţi, căiţĭ şi gata de a-şĭ spăşi vina prin fapte de oameni vrednici.

«O, tu om nemernic şi fără de pricepere! — îşĭ ȡise Bran adânc mişcat,— aĭ voit tu să-l judeci pe el!?—aĭ pus tu la îndoială virtutea luĭ!? înţelepciunea luĭ şi bunătatea fără de margini a inimiĭ luĭ aĭ tăgăduit-o!? — înainte! — strigă, el,—înainte! — ca să-l scoatem şi să cădem cu toţiĭ ]a picioarele luĭ! Spulberaţĭ aŭ să fie ca pleava în vânt toţĭ duşmaniĭ luĭ, şi departe sus va rĕmână el de asupra tuturora!»

Eară el, Domnul prea mărit şi vrednic de mare mărire, stetea cu capul plecat şi cu braţele încrucişate pe pept, cu ochiĭ stinşi şi cu faţa veştejită, o umbră de om, la mormântul soţieĭ sale, inimă curată, trup fără de pată şi suflet lămurit în focul grelelor ispitiri. Prea gingaşă a fost inima eĭ pentru-ca să-şĭ poată urma bĕtăile în mijlocul rĕcnetelor de mânie ale celor ce lovesc şi între vaietele de durere ale celor loviţi; prea mult a iubit pentru ca să poată asculta gemetele celor ce mor; prea era deprinsă a vede în el. pe ocrotitorul tuturora pentru ca să-l poată vede c^unt şi nemilos.

Se ȡice, că paserea plăpândă, ajunsă fără de veste ’n preajma şarpeluĭ încolătăcit printre crengi, rĕmâne pe o clipă cu ochiĭ ţintiţĭ în ochiĭ luĭ, apoĭ moare trăsnită de fulgerul spaimei: aşa a murit Mala cea mult iubită ca copilă şi atât de rĕsfăţată ca femee.

Mare era durerea luĭ şi sfîntă!

El a tresărit când buciumele aŭ sunat dând din patru părţĭ de o dată semnul de luptă. Atât de ameţit era şi de perdut în durerea luĭ, încât ştia, că buciumele vestesc pornirea lupteĭ, dar nu-şĭ dedea seamă, că de astă-dată nu asupra luĭ portiesc cetele înarmate.

«Gata cu toţii!» — strigă el ca deşteptat din somn şi se urcă? n grabă mare pe schelele tot pline âncă de bolovani şi de câlţĭ muiaţĭ în rĕşină.

Abia privind de sus de pe zid împregiurul sĕŭ el se desmetici încetul cu încetul.

Stetea uimit şi nu maĭ înţelegea nimic.

Coboriaŭ despre Măţăui şi despre Mateiaş şi ĭeşiaŭ de pretutindeni de prin pădurile de la vale şi Muntenĭ, şi vecini şi înaintaŭ în grabă mare spre duşmaniĭ tăbăriţĭ împregiurul cetăţii.

Care va să ȡică s-aŭ îmbărbătat Munteniĭ şi veciniĭ, schimbându-şĭ gândul, s-aŭ unit cu dînşii.

O, el nu sa ’nşelat şi acum se ’ntemeia viaţa de dînsul mult visată.

Zăpăciţĭ de lovitura neaşteptată, Ogoriĭ se îngrămădiră spre ţermuriĭ rîuluĭ şi se ’nvălmă-şiră fără de nicĭ o renduială şi umplând văzduhul de strigăte sălbatice.

Intr-o clipă înse Baian, tînărul crescut în învălmăşeala luptelor, îşĭ dete seamă, că de la vale e lovit cu maĭ multă putete, şi luă hotărî-rea de a rĕsbi la deal, spre Bodenĭ, pentru-ca să se întoarcă apoĭ şi să-l aibă pe duşman numaĭ în faţă. Părăsindu-şĭ dar caiĭ, cu care nu se putea mişca printre bolovani şi pe costişe, Ogoriĭ o porniră în rânduri încheiate la deal şi se isbiră de arcaşiĭ luĭ Bran, care-ĭ opriră pe o clipă în loc.

Eraŭ însă prea puţini Munteniĭ, ca să-ĭ poată opri pe Ogorĭ în înaintarea lor, şi Bran începù peste puţin să se retragă spre cetate.

Ne maĭ având acum pe nimenĭ la deal, Ogoriĭ se-ntoarseră şi începură să-ĭ mâne pe Munteni spre cetate în vreme-ce de jos din vale se auȡiaŭ rĕcnetele de taur ale luĭ Dragodan, care urca-n goană mare coasta.

«A, Bran e, Bran!—strigă Bodea, şi ear fu cuprins de simţământul, că nimenĭ cu dînşiĭ nu maĭ poate, să ţie pept.

Dar la dreapta luĭ Bran, în bĕtaia grindine! de săgeţi, era şi el, bĕietul subţirel şi înalt.

«Ridicaţĭ podul de trecere! — deschideţi-mĭ drum! — daţi-mĭ buzduganul! — strigă părintele cuprins de fiori. — Iute! iute!—iute, că sar de pe zid!»

Ca o fiară chinuită timp îndelungat de foame se rĕpeaĭ Baian la deal când veȡĭ pe Domn coborînd podul şi ridicând de asupra capuluĭ sĕŭ buzduganul strălucitor.

«Lăsaţĭ arcurile! — puneţi-ve săgeţile-n tolbe! strigă Chaganul. — Pept la pept să-l strîngem. Viiŭ voiesc să-l am, viiu şi nevătămat, ca viaţa mea întreagă să am mulţumirea de a-l chinui.»

Nu maĭ era acum în primejdie bĕietul, căcĭ lupta-şĭ schimbă cu desevîrşire mersul.

Strigând ca ĭeşiţĭ din fire roiră Munteniĭ din toate părţile spre Domnul lor, şi ear descărca Bran săgeţile una câte una şi-ĭ deschidea drum. Unul după altul aŭ căȡut la picioarele Domnuluĭ. Cândea cel bĕlan şi Boţea cel îndesat. Corbu cel iute la âre şi Moroiŭ cel mustecos. Dragodan, sângerând din patru rĕnĭ, nu maĭ râcnia, ci lovia resuflând din greŭ şi ştergându-şĭ câte-o dată din faţă şiroaiele de sânge, ear Răciulete cel mărunt nu maĭ stetea în coadă, ci se 'nfigea cu suliţa luĭ ca un căţeluş la picioarele stepânuluĭ, mereŭ înaintea luĭ şi împedecându-l mereŭ în înaintare. Pas cu pas înse îĭ mena Domnul pe Ogorĭ peste trupurile celor rĕniţĭ şi peste leşurile putrede la vale.

Lovit în cele din urmă de o săgeată în falca luĭ cea lată, Baian sări ca fiara încolţită.

«Săgeţile! — strigă el. — Descărcaţĭ asupra luĭ şi numaĭ asupra luĭ!»

Odată descărcară Ogoriĭ şi âncă o dată, apoĭ se ’ntoarseră şi se depărtară ’n goană sălbatică, mânaţĭ de Dragodan, care ear începù a râcni.

S-a dus Baian,Chaganul Chaganilor, înfricoşatul stăpânitor al popoarelor din valea Dunăriĭ, s-a dus părăsindu-şĭ tabăra şi caiĭ şi timp de peste cinci-ȡeci de ani de dile, cât a maĭ ţinut lumea în groază, n-a maĭ îndrăznit să se întoarcă.

Domnul înse zăcea pe iarba plină de sânge lovit în pept de douĕ săgeţi, viŭ âncă şi cu mintea limpede, dar în pragul morţii.

O! de ce n-a rĕmaseĭ în cetatea încungiurată de ziduri groase!»

La dreapta luĭ era, îngenunchiând, muma, la stănga fiiul, eară giur împregiur steteaŭ cei-lalţĭ în tăcere adâncă.

«O! — dac-aşĭ pută s-o maĭ pornesc o dată de la început,—grăĭ dînsul încet,—v-aşĭ cruţa de multe din mâhnirile ce vi-am făcut în pripirea mea!»

Ochiĭ tuturora se umplură de lacrĕmi.

El luă mâna fiiuluĭ sĕŭ şi se uita luĭ-ig în faţa luĭ.

«Nu uita nicĭ o dată, — îĭ ȡise apoĭ, — că adevărata mărire numaĭ pe adeverită virtute se întemeiază!»

In aceste vorbe şi-a dat cea din urmă resuflare.