«Să te ferești române

«De cuiu străin in casă».

I.

Un fluerat ascuțit izbucnì și răsunetul îi fù viu, pierdut degrabă în depărtările de dincolo de apă.

Otgoanele se lărgiră, se desfăcură de după stâlpii scurți ai șlepului ce servià de «ponton», se traseră repede în vapor, în timp ce puntea se trăgeà pe șlep.

Roatele bătură apa; vaporul începù a se depărtà de șlep; urcâ în susul apei, cârmind către mijlocul ei și apoi se întoarse și apucâ în josul ei....

Cei de pe vapor schimbară semne de rămas-bun, fluturând batistele, și pe urmă se duseră pe la locurile lor, cari în salonul de pe punte, cari pe «cuvertă».

Acì, mai ales aceia ce voiau să se bucure de pri-veliștea ce începeà să se desfășoare.

Portul se vedeà în toată lungimea lui, cu întreaga mișcare a acelei ore: clădirile deveniau mai distincte, mai în relief supt malul înalt, până ce începură a se micșorà, și a se strânge unele în altele, unele după altele.

Iar cu cât vaporul înaintà la vale, se desfășurà acum priveliștea orașului, ale căruia biserici și clădiri înalte răsăriau unele din altele pe întindere din ce în ce mai mare....

Eată și frumoasa grădină de pe malul ridicat, iar în jos partea din port cu cherestelele, cu câtevà plute urcate până acì....

Puțin, și priveliștea înfățișâ o depărtată grupare de clădiri și de arbori, strânsă la un loc, căreea vioaea lumină de soare îi dă deosebită frumusețe....

Ochii, nesățioși de-a cuprinde toată panorama în-conjurătoare, se desprind dela punctul de plecare, se îndreaptă spre malul drept, ce se pare că fuge înnapoi; se afundă până la linia depărtată a munților, trecând peste valea verde a «Bălții»; urmăresc strâmtul braț de apă ce duce la Ghecet, bărcile cari saltă pe valuri, semănate în mai toate direcțiunile, la larg ca și pe lângă țărmuri; apoi se ațintesc la depărtata priveliște din josul apei, unde, în bătaia soarelui sclipesc tur-nuri de biserici și acoperemânturi albe printre mănun-chiuri de verdeață, pe un loc înalt, părând răsărit din apele fluviului.

Pe cuverta peste care e trasă o pânză galbenă groasă, vântul trece cu șuerături ciudate.

Soarele arde; întinderea foarte largă acum, a Du-nărei, sclipește și ia ochii; vântul aduce însă răcoare plăcută.

Vaporul taie apele; i se aude sgomotul monoton al mașinăriilor în mișcare, care, se pare a fi răsuflarea din greu a cuivà, ce se silește la drum.

Botul vaporului taie apele și le desparte în două, ca spre a-și face loc de trecere; roțile le volburează și apoi le împrăștie în valuri, iar valurile se saltă, se depărtează unele după altele, încoronate de licăriri înspumate; întâlnesc în cale bărci pe care le ridică și le coboară cu repeziciune, și se duc să se loviască de țărmul mai apropiat.

De vale, pe întinderea turburie, ici colo sunt ochiuri cari sclipesc ca o față de oglindă, ici colo sunt vălu-rèle ce se pierd unele în altele și par țesute din raze ce scânteiază.

Dar în curând frumusețea întregei priveliști își scade farmecul: lumina prea mare obosește privirile; sensa-țiunile ce le-a dat noutatea lucrului ajung la sațiul lor.

Luarea aminte se îndreaptă asupra cuprinsului punții: în partea de dinnapoi, unde e clasa a IlI-a, e grămă-dire de oameni din popor, cu port felurit, cu chipuri deosebite cari vădesc naționalități deosebite: fesuri, turbane, pălării de pâslă cu margini strâmte, pălării cu margini largi și cu fundul țuguiat, șepci de ștofă, pălării de paie. Toți par un singur grup, de îngust ce e locul păstrat pentru acea clasă.

Clasa a II-a cuprinde și mai puțin loc în preajma coletelor de tot felul, puse unele peste altele, de cari stau rezemați călătorii clasei.

Pe strimtul drum dintre cabinele oamenilor de ser-viciu și locul ce ocupă mașinele, se trece la clasa l-a.

In salonul de acì, pe punte, mese și bănci îmbrăcate cu pluș. Călătorilor le este la îndemână: sunt feriți de vânt și de arșiță, nu însă îndestul, de căldură. Pe chipurile lor e mai mult plictiseala drumului și nerăbdarea de-a se vedeà mai curând acasă. Copiii, mai ales, nu știu ce să mai facă și dau părinților de lucru cu neastâmpărul lor. Unii din ei se strecoară pe afară, se lipesc de grilajul vaporului, ca să pri-viască valurile, și atunci, grija părinților e să nu se întâmple vreo primejdie!

Sgomotul glasurilor se amestecă cu sgomotul mași-năriei. Pe acest colț de lume plutitor, e neastâmpăr, e viață, și nu lipsește preocupațiunea intereselor, nici depărtarea de obișnuitele păsuri ale traiului.

Pe cuvertă, între cele douăzeci-treizeci de persoane, bărbați și femei, singurateci sau părechi, se deosebiau două femei, cari atrăgeau luarea aminte a celorlalți.

Se vedeà a fi muma și fiica.

Muma, simplu învestmântată, cu negru, erà de sta-tură înnaltă, îndestul de bine făcută și se arătà a fi din așà zisa lume bună. In jurul pălăriei de pae purtà un văl mare de un albastru șters, care-i cădeà și pe figură. Prin acest văl subțire se străvedeau ochii ei mari negri și înfățișarea aleasă a chipului ce fusese foarte frumos altă-dată. Nu-i lipsiă nici acum atrac-țiunea, însă, mai deaproape privit, trădă urme de su-ferință îndelungată, desigur sufletească, stăpânită ne-greșit față cu lumea înconjurătoare, dar nu mai puțin vădită.

Erà simpatică; plăceà prin simplicitatea portului, prin expresiunea de blândeță a privirii și prin felul de a fi familiară în vorbă.

Iar când își oprià căutătura la fiica ei, zâmbetul ce-i înflorià pe buze, îi făceà și ochii râzători, iar chipul ei drag dobândià acea lumină în care se restrânge curata și dulcea iubire părintească dusă până la ado-rațiune.

Atunci orice gând de suferință, orice amintire care răscolește regrete, se pierd în acea lumină, ca tot ce e întunecime, ca tot ce poate fi mai prejos de anume simțimânt, prin care viața triumfă asupra ei însăși.

Fiica ei, mult mai scundă și mai subțiratecă, poartă vestmânt ușor de vară, pe de-asupra, care-i ascunde formele, pălărie și văl la fel cu ale mumei.

De-aproape, cu tot chipu-i plin de tinerețe, se vede că nu mai e copilă, însă nu i se poate precizà etatea. Ochii îi sunt căprii; în privirea lor e și melancolie, e și puțină asprime. Față cu prea multa bogăție a pă-rului ei foarte negru, chipul i se arată foarte alb dar și prea mic, într-un oval foarte grațios.

Nu i se poate zice că e frumoasă, nici îndestul de simpatică, pe cât timp înfățișarea îi e serioasă și gânditoare.

Numai când râde, gura ei mică arată un foarte fru-mos șir de mărgăritare, de-o strălucitoare albeață, iar întreaga figură, pierzând din asprime, dobândește atrac-țiune și poate fură o inimă.

Amândouă, pe cât s-au putut da mai deoparte, spre a se simțì mai singure, au privit câtvà timp înaintea lor, mai mult adâncite în gândurile lor decât în con-templarea depărtatei înfățișări a Galaților, și apoi s-au mai apropiat spre a-și vorbì.

— Ne va așteptă oare? zise muma, furând o pri-vire fetei.

— Eu cred că da; știe că venim azi și sunt aproape două luni de zile de când lipsim de-acasă...

— N-ar fi fost rău pentru el, dacă am fi putut lipsi mai mult timp, răspunse muma, înnăbușindu-și un oftat....

— Dragă mamă, de ce îl socotești mai nepăsător decât poate fi? îi imputâ fata cu gîas blând.

— Eu îl văd printr-o viață întreagă, Oltino; tu, nu-mai prin rarele veniri acasă dela pension, iar de patru ani încoace, de când ești lângă mine, te lupți mai mult ca să nu înțelegi par-că toată neomenia lui...

— O! neomenie, mamă... rostì fata, tot imputător, dar fără convingere...

Muma tăcù și privì la valurile scânteietoare, cari, cu tot vălul de pe față, îi luară văzul curând.

Oltina, își oprì un oftat și se făcù a-și drege cu-tele pardesiului... Vântul atunci i-l umflâ, și ea, ca să și-l strângă mai bine în jurul corpului, se ridicâ.

In clipa când vrù să se așeze iarăși, cât mai aproape de mumă-sa, cu gândul de-a schimbă vorba și de-a-i mai îmbunà sufletul, — nu știu cum își aruncă privirea în partea opusă locului și prinse de veste căutăturii înspre dânsa, foarte stăruitoare, a unui domn

Își închipuì că erà cevà întâmplător și aproape se alipì de mumă-sa, luându-i o mână într-ale ei.

— Dragă mamă, îi șoptì, ia ghici la cine m-am gândit în chiar momentul acesta?

Și zâmbetul dulce îi înfrumusețâ numai decât chipul.

— Desigur că la d-șoara Panaiotidi...

— Ai ghicit... Gând la gând cu bucurie, cum zice uneori Mihalache. Frumoasă și simpatică fată... Oricât de greu mă împrietenesc eu, — n-am putut să mă împ-otrivesc simțimântului ce mi-a inspirat Florica...

— Și ea, și cumnată-sa, d-na Panaiotidi, sunt foarte cum se cade. In schimb, fratele fetei, e de nesuferit cu pretențiunile lui de om de seamă și par-că de no-blețe...

— Cu toate acestea pare om bun și el... Nu vedeai că o pierdeà din ochi, de dragoste, pe nevastă-sa și o întâmpinà numai cu vorbe drăgălașe, totdeauna pre-venitor și delicat...?

Muma oftâ și ochii i se turburară: în gându-i făceà de sigur comparațiune între Panaiotide și bărbatul ei, — nepriincioasă acestuia.

Oltina simțì lucrul și se grăbì să zică:

— Nu-i așà, mamă, că-i vom vizità când ne vom duce la București?...

— Dacă ne vom mai duce..., răspunse ea...

Oltina își simți atrasă privirea spre locul din față: ochii domnului de acolo, erau tot în spre dânsa; îi dădură impresiune că nici nu se mai îndreptaseră în altă parte.

Făcù o mișcare și se așezâ așă, încât, vorbind cu mumă-sa, să poată privi pe furiș la necunoscutul acesta, spre a-și da bine seama de înfățișarea lui.

I se mai întâmplase să întâmpine asemenea priviri stăruitoare, dar nu avusese încă curiozitatea de a ob-servà de-aproape, vreodată, pe vreunul din necunos-cuții pe cari-i socoteà stânjinitori.

Acuma însă, fără voia ei, dorià să se încredințeze dacă în adevăr acesta se uită la dânsa cu vr-un in-teres și ce fel de om păreă să fie.

— Mamă, crezi că nu ne vom duce? întrebă Oltina... Iarna trecută cu toate acestea, tata ne-a ținut și pe noi la București, tot timpul cât au fost Camerele deschise...

— La urma urmei, Oltino dragă, vom așteptà și vom vedeà.

După glas și după privire se vedeă că muma aveà un temeiu oarecare, la vorbele ei, dar că nu voià să-și spună gândul întreg.

— Ori cum, zise mama, după o clipă, în timp cefata fură cu multă îndemânare, din ochi, pe necunos-cutul, — poți scrì d-șoarei Panaiotidi, mai ales că amân-două fac parte din societatea din București, soră a societății noastre «Cultura Națională.

— Bine zici... Va fi un chip de întreținere a prie-teniei noastre...

Iar în gând își zicea: «figură plăcută, deschisă, bărbătească; seriozitate, distincțiune, inteligență deo-sebită...

— Cum se va întoarce lumea noastră în oraș, să căutăm a ne mai adună ca să mai dăm avânt activi-tății societății... Ah! ce fire, la românii noștri! se prind bucuros la luptă pentr-un scop frumos, dar degrabă o lasă domol: însuflețirea nu ține întins; munca nu ’și-o sistematizează... Le lipsește educațiunea voinții. De când am înființat societatea, de când am format comitete în mai toate orașele Moldovei și... totuși, puțin lucru am împlinit...

— Și câtă stăruință ai pus, matà, mamă, în deosebi...

În gând urmă a-și zice: «pare să fie român... E oacheș... Multă vioiuciuneîn priviri... Un lucru nu-mi prea place: se îmbracă, pare-mi-se, cam luxos... prea cu îngrijire de persoana lui...»

— A! dacă am stà tot timpul în București, eu cred că aș puteà lucrà cu mai mult temeiu!.. zise muma.

— Dragă mamă, îmi dai voe să-ți spun ceva, pentru întâea oară, acum, — însă fără ocol?

— Spune, răspunse muma, nu fără surprindere, față cu intonațiunea ce dăduse Oltina cuvintelor ei.

— Matà, plină de voință și de energie în acest în-ceput de luptă pentr-un ideai, față cu tata rămâi ca și cum nu le-ai aveà. Voește să te muți la București, spune-’i-o neted, stăruitor; impune-i... și eu cred că nu va aveà cum să refuze...

Muma se înroșì, se turburâ; voi par-că să răspundă ceva, însă se opri și își întoarse privirile la țărmul stâng de care vaporul erà acum mai aproape.

Se aflau în dreptul gurii Șiretului: apa râului se zăriă ca un drum cotit printre tufe de sălcii; malul, jos, erà plin de verdeață; valurile fluviului răscolite de vapor, ajungeau repede la el și-i loviau multele sinuozități... De pe Șiret coborau mai multe plute: plutașii, cu lungi prăjini în mână, le dà direcțiune: pe ele erau grămezi de scânduri.

Pe o plută, care fusese oprită pe nisipul malului, plutașii ațâțaseră foc, puseseră pirostreele și d-asupră-le ceaunul: pregătiau mămăliguța pentru îmbucat de prânz.

Valurile ajungeau până la plută și-i săltà marginea care stà pe apă.

Galații se vedeau acum bine pe înaltul lor mal, iar portul până în lungul Bădălanului, supt mal, — și mai departe, curba țărmului din dreptul Brateșului.

Oltina își dădù seama de acel moment de încurcătură a mume-si și tăcù, — iar în gând urmà cu observațiu-nea domnului necunoscut: «mă privește mereu... Va fi ghicind că-i iau seama și eu-? E simpatic. Cine să fie? Cum îl va fi chemând?— Ei, dar dece mă interesez de el, la urma urmei? Cine știe de ne vom mai întâlnì!»

Făcu altă mișcare, cu hotărârea de-a nu-l mai privi.

Tânărul, par-c’ar fi înțeles că displăcuse cu stăruința privirilor lui, se ridică și se coborâ...

— Vrei tu, numai decât, Oltino, să ne mutăm cu totul la București? îi zise muma, ușor zâmbind.

— Negreșit, — pentru matà, mamă. Fie pentru noi amândouă, se grăbì să adaoge, ca să nu pară că ei ’i-ar fi displăcut mutarea.

— Să știi că voiu vorbì lui Gheorghieș cu hotărâre...

Atunci se auzi un dangăt de clopot și după puțin un fluerat ascuțit...

Celor două femei li se părù că vaporul voià par-că să se opriască.

Luară seama că toate cele lalte persoane se ridica-seră în picioare și se aplecau peste grilaj ca să se uite pe apă.

Se ridicară și ele... muma, ca să priviască încotro ochii tuturora se îndreptau, — Oltina, ca să vadă din-tr-o ochire, pe necunoscut.

El nu mai erà însă acolo unde-l știà...

II căutâ printre toți cei de pe «cuvertă»: nu-l deo-sebì, și par-că se simți contrariată...

— Ia te uită, Oltino, ia te uită... auzì pe mumă-sa...

Atunci se aplecă și ea.

La foarte puțină depărtare de botul vaporului, erà o barcă, încărcată, — și cu toate că cei șease oameni ai ei vâsliau din răsputeri, — păreà în pericol de a fi lovită de vapor.

Fusese observată însă, se dăduse semnalul și în adevăr că vaporul își micșorase iuțeala, cârmind în acelaș timp din drum, ca să înlăture ciocnirea, și să deà vreme vâslașilor să se depărteze...

Vaporul trecù, în cele de pe urmă, foarte aproape de barcă; — barca începù să se salte, ridicându-se pe spinarea valurilor și coborându-se între ele, ca și cum aveà să fie înghițită de ele, apoi... rămase în urmă.

Fuseseră câtevà momente de teamă, de emoțiune, cu cari se mai întrerupsese monotonia călătoriei. Acum Galații erau aroape; câteva persoane se și coborâră...

Oltina, ca supt înrâurire străină de voința ei, mai căutâ cu privirea pe necunoscut,— și apoi, nu tocmai mulțumită, zise mume-si:

— Vrei să ne coborâm și noi?

— Să ne coborâm...

Când să intre în salonul de pe punte, eată necunoscutul... Oltina se aprinse la chip; el de asemenea, în timp ce, ținând ușa, și lăsându-le loc să treacă, o privì adânc.

De astădată fu foarte ciudată impresiunea ce-i făcù întâlnirea și mai ales privirea lui: erà aproape o emoțiune.

Iar pe când de muma ei se apropià în chip respec-tuos un bărbat de vreo cincizeci ani, — servitor poate, — Oltina, foarte puțin stăpână pe acea emoțiune, se oprise și stătù in așà fel, încât să poată urmărì cu priviri furișe pe acel necunoscut.

Acesta, rămase și el, în dreptul ușii, în chibzuință par-că, trăgând înlăuntru cu ochii prin geam. Din ati-tudinea lui par-că s-ar fi închipuit gândul nehotărât încă dacă să reintre sau nu.

— Ne apropiem, cuconiță, ziceà în timpul acesta, servitorul, stăpânei lui.

— Da, Mihalache. Vezi te rog să nu se facă vreo încurcătură cu lucrurile.

Din asemenea cuvinte se vedeà că servitorul nu se așteptà ca stăpânu-său să întâmpine pe cucoane.

Acest lucru îl înțelese doamna și trecù în clasa l-a a salonului, oprindu-și un oftat și aproape uitând pe fie-sa.

Servitorul se apropiâ de Oltina: o văzuse născân-du-se, ținuse de casa lor și o iubià. Aveà față cu ea acea familiaritate făcută din respect și din dragoste, aproape proteguitoare și nelipsită de oarecare spirit de autoritate.

Rămas credincios casei, căutase să se subțieze și izbutize să ajungă a fi delicat; ghiceà tot, dar erà dis-cret; așteptà destăinuirile, și când i le făcea stăpâ-nă-sa, — ceeace adese ori se întâmplase în îndelungații ani,—el găsià cuvântul de mângâere, sincerul și afec-tuosul sfat ce i-l dictà bunul simț și o dreaptă jude-cată asupra stării din toate momentele.

Cine ar puteà crede că acestui servitor devotat doamna Chipail datorà tăria de a se fi împotrivit res-triștelor și de a fi rămas în casa bărbatului ei!

— Dudue, îi zise Mihalache, mi se pare că o să mă dojenești puțin...

— De ce, Mihalache? întrebă Oltina...

— Fiindcă ’mi-am dezlegat prea mult limba, așà cum nu-mi e obiceiul...

— Nu te înțeleg.

— Ai văzut matà pe boeru care s-a dat înlături ca să vă lase să intrați?

Oltina nu-și putù opri surprinderea și curiozitatea: ce avea să-i-spue Mihalache despre acest necunoscut care, o interesà, nu-și puteà tăgăduì aceasta?

— M-am pomenit că, dela focul de țigară ce ’mi-a cerut,—intră în vorbă cu mine și că mă întreabă de dv.

Oltina își simți obrajii îmbujorându-i-se, dar se stă-pâni... și așteptă pe servitor să urmeze.

— De aceea ziceam că o să mă dojenești: ’i-am spus cine sunteți și... mai ales de mata ’i-am vorbit... așà cum știu eu să vorbesc de matà...

— Dece numai decât de mine?... zise fata, nu fără ușor tremur în glas...

— Fiindcă, dudue, tocmai de matà voià el ce voià, să știe...

— Unui necunoscut să-i vorbești d-ta, Mihalache, de noi...

— Adecă necunoscut pentru matà și pentru cuconița; dar boeru Gheorghieș îl cunoaște și dumnealui cunoaște pe boeru... Când ’i-am spus la urmă numele dv.,—fiindcă într-adins am lăsat să-l spun la urmă,— știi, dudue, bucurie nu șagă, i s-a făcut, — apoi, ’mi-a mulțumit și s-a dus. Par-c’a fost cu bobii, că tocmai atunci ați intrat și dv.

— Îmi pare curios să se intereseze așà de noi, —răspunse ea, închipuind o indiferență ce erà departe de a o aveà.

Mihalache zâmbi: nu-l puteà amăgi reala stare a duduei.

— Nu ’ți-a spus cum îl cheamă? zise după o clipă.

— Ba da, fiindcă l-am întrebat eu...

Atunci se ivì în ușa clasei l-a a salonului d-na Chipail...

— Ce te-ai făcut, Oltino?

— Viu, mamă. Mihalache m-a oprit de vorbă, adaose, apropiându-se și intrând dincolo, cu părere de rău că tocmai numele nu-l putuse încă aflà.

Fără voia ei fu preocupată și mai nu vorbi cu mumă-sa.

I se întâmplà pentru întâia oară asemenea lucru: erà turburată, neliniștită, în nerăbdare de-a ajunge în port, în așteptarea par-că a cevà deosebit.

Și aceasta, în nespus de puțină vreme... Nu erà încă o oră de când plecase din Brăila... Au fost de ajuns câtevă clipe, în timpul șederii pe «cuvertă», ca starea de spirit să i se schimbe... Se simțià alta; nu mai aveà acea stăpânire de sine, de care dăduse dovadă, fără să știe când i se formase, nici indiferența, din cauza căreea, pe când erà în pension, i se dăduse porecla de «nesimțitoarea».

Avusese, până în acea zi chiar, siguranța neschim-bată că, numai fetele prea tinere puteau fi supuse unor anume sensațiuni, fără să le analizeze însă cari erau sensațiunile acestea.

Ea aveăà22 de ani. Dece dar asemenea stare, în așà de scurt timp?

Începù a-i fi necaz pe dânsa, — iar când îi venì în gând că necunoscutul erà desigur cauza, și simțì că i se aprind obrajii, că o străbate un ciudat fior, — se revoltă și-și zise cu hotărâre: nu! nu se poate.

Voința intrâ în joc și-i aduse stăpânirea de sine.

Un simțimânt firesc, rușinea, o liniști: cevà rămase însă în adâncu-i. Așă în fundul unui pahar plin, se lasă o firimitură ce din întâmplare a căzut în el.

D-na Chipail o observă pe Oltina, în chip ferit, mi-rată: ce se petreceà în sufletul fetei?

Iar când își dădu seama că ceeace se petrecuse a trecut, că acum liniștea i se întorsese, se aplecă spre ea și-i zise:

— De nu va fi tată-tău în oraș, ne vom duce și noi la vie...

Ea o privi, surprinsă: fusese foarte departe de gân-dul de casă; dându-și repede seama însă că mumă-sa îi observase preocuparea, răspunse, nu fără să se în-roșiască puțin:

— Da, mamă...

In acest timp, vaporul ajunsese în dreptul debarca-derului și făceà ocolul obișnuit înainte de a se apropià. ’

Portul erà în mare mișcare, ca în zi de lucru. Tră-suri treceau spre docuri, căruțe și camioane veniau încărcate dintr-acolo; felurite sgomote de fierărie, lo-vituri de ciocane, glasuri de hamali ce încărcau, flue-rături, scârțâituri de macarale: ciudat concert plin de note discordante.

Portul, până în jos, destul de departe, erà numai vase: vapoare, caice, șlepuri, remorchere, «probèle» înnalte cât casa: o pădure de catarte și infinitate de fire între acestea; stegulețe fâlfâind în bătaia vântului, pânze strânse ori desfăcute și umflate de vânt, la va-sele gata de plecare.

In dreptul șlepului-ponton, așteptà multă lume, în fața unei portițe de ostrețe: călători gata să năvă-liască în vaporul ce se apropià, ca apoi să plece mai departe, la Tulcea.

Și pe vaporul acesta erà mișcare: lumea eșise din saloane și se strânsese de-alungul grilajului; în clasa a 11-a și a 111-a călătorii își luau lucrurile în mână și se îngr-ămădiau unii în alții, par-că n-ar fi avut destul timp de scurgere.

Vaporul își terminâ ocolul și începù a se apropià, în timp ce mașinăria suflà greu.

Oamenii de serviciu ridicaseră otgoanele și erau gata să le arunce pe ponton; altul, de aci, țineà gata puntea, ca s-o arunce pe vapor, iar alții așteptau să prindă otgoanele.

Vaporul se oprì, atingând pontonul; acesta se săltâ; otgoanele fură legate de stâlpii scurți și groși ai pon-tonului; puntea fu aruncată și eșirea grămadă începù, în timp ce mulțimea de dincolo, se grăbià să treacă pe vapor, înghiontindu-se, — plină de nerăbdare, — cu mulțimea care ieșeă.

Printre cei din urmă eșiră doamna Chipail, Oltina și Mihalache, — urmați, la distanță de necunoscutul la care Oltina nu voià să se mai gândiască, pe care nu-l mai căutase cu privirea, pe care, instinctiv însă, îl ghicià pe aproape.

Când, în fața agenției, nici o trăsură: cei dinainte le ocupaseră pe toate...

— Așteptați puțin cuconiță, le zise Mihalache, că vă găsesc eu numai decât...

Înainte însă de a se urnì, văzîi pe «domnul» că se apropie și salută.

— Doamnă Chipail, permiteți-mi să vă las trăsura care mă așteaptă pe mine.

Și fără să adăste cuvântul de primire sau de refuz, strigă cu glas puternic:

— No. 84.!

— Aici cuconașule... răspunse un birjar și înălță biciul, ridicându-se și el, pe capra lui, în picioare.

— Fă-ți loc încoace...

— Dar dv., domnule... rosti d-na Chipail.

— A! eu pot găsi ușor alta... răspunse el, ridicân-du-și pălăria.

— Vă mulțumesc...

In acest timp Oltina, foarte turburată, — mai mult contrariată decât mulțumită, — țineà ochii în jos și aș-teptà, enervată chiar, să plece mai repede.

Politeța acestui domn o supărà: ce rost aveà, la urma urmei?

Bătrânul Mihalache zâmbiâ, pe furiș: el, erà mulțumit și aveà motivele lui să fie așà.

Trăsura își făcù loc, in fine: servitorul le ajutâ să se urce. D-na Chipail mulțumi încă odată necunoscu-tului, în timp ce Oltina abià făcu un semn ușor cu capul...

Acesta, salută și se apropiâ, rămânând cu pălăria în mână:

— Permiteți-mi să am onoarea a mă prezintà: Cezar Arineanu. Cunosc pe d-l Chipail și vă rog d-nă, să binevoiți a-i arătà respectuoasele mele salutări...

— Cu plăcere domnule...

Și trăsura plecâ...

Oltina, fără voe, îi repetă în gând numele...

Sunà frumos, la auz, numele acesta!

II.

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă Gheorghe Chi-pail terminase, ia Paris, facultatea de drept, după cea de litere și filozofie.

Erà bine înzestrat cu inteligență și cu voință; erà fire entusiastă și generoasă; luase parte la toate miș-cările tinerimei franceze, pentru izbânda ideilor mari, de propășire socială înaintată și se deosebise ca bun orator, ca’ luptător energic și dezinteresat.

La tinerețea lui plină de sănătate, nu i se luà în nume de rău că-i plăceau culisele teatrelor și că se bucurà de numeroase cuceriri: de ce n-ar fi petrecut în orele lui libere?

Acele legături, ușor făcute și desfăcute, nu puteau fi socotite ca slăbiciune, ca afemeiare, întrucât nici studiile, nici avântul luptei nu suferiau vreo atingere și știrbire.

Printre tinerii români, de pe la diferitele școale în-nalte, se bucurà de mare trecere; pe cei mai mulți el îi atrăsese de partea ideilor socialiste și legământ de onoare făcuse cu ei, ca, după întoarcerea în țară, să semene și aci sămânța dătătoare de viața nouă, în vederea ridicării mentalității păturilor cârmuitoare, de la cari să se ajungă apoi la popor.

De câteori venise în țară în răstimpul studiilor, căutase să aleagă dejà un mănunchiu de oameni ho-tărâți și izbutise să găsiască câțivă, cărora le alipise pe alți câțivă, din cei ce terminaseră înaintea lui studiile.

Iar când se întoarse, luându-și rămas bun dela ma-rele Oraș al Luminii civilizătoare, se găsi într-un mediu format întru câtvà, deși restrâns încă.

Unii din acești adepți ai nouelor idei, erau băeți cu avere, alții numai cu avere intelectuală: în curând «cercul» acestor luptători se alcătui, scoase un ziar de propagandă și surprinse lumea politică a timpului cu îndrăzneala lor hotărâtă, cu ideile lor cărora li se și dădù calitatea de «primejdioase».

Gheorghe Chipail avù poate, mai mult decât toți, să lupte cu «cei d-acasă» și din familie, cari-l voiau om ales al alcătuirii sociale obișnuite, al politicei ur-mată de ei în partidele în ființă, cari-și disputau pe rând Puterea.

Față cu «îndărătnicia» acestui «stricat» de «răută-țile» Parisului, părinții îi tăiară orice mijloc de traiu, ca să-l siliască să munciască, să fie avocat ori pro-fesor, să facă «politică» cu orice preț.

Tânărul se puse în adevăr pe muncă și, ca avocat, începù să fie curând bine văzut și căutat: politicianii îi înlesniau calea, cu gândul de a-i atrage în vreun partid.

El însă rămâneà credincios «cercului socialist»...

Politicianii nu disperau să-l mlădieze; părinții ur-mau să-l ignoreze, dar să pună pe alții pe lângă el, spre a-i bate capul.

După doi ani se făcù oarecare împăcare între el și părinți, pe temeiul căsătoriei lui cu o vară a lui de gradul al III-lea, fată foarte frumoasă,—nespus de iu-bită de mama lui mai ales, — săracă, dar casnică și cuminte.

Gheorghieș puse unica condițiune: să fie lăsat a face politică de partid atunci când el va crede, și tatăl lui primi, în cele de pe urmă, cu socotința că «nebu-niile soțialiste» ca și nebuniile tinereții trec fără doar și poate.

Gheorghieș, cu toată inteligența, cu toate ideile lui foarte umanitare, cu toate însușirile de seamă cu care erà înzestrat, în casa lui fii cel mai nesuferit egoist: casa o ținea, fiindcă orice om trebue să steà undeva; soția, fiindcă eră datina de-aàă. încolo, nici un sim-țimânt.

In primul an, până ce avù un copil, — pe Oltina,— o mai duceà cu sine pe Olga; de-aci încolo începù s-o lase luni întregi în Galați sau la moșie, iar el să petreacă la București, singur, între amicii lui socialiști, ziua,—între tot felul de femei, noaptea, în locuința-ce își orânduise și în care nici un prieten nu erà primit.

Olga erà orfană; părinții lui se duseră curând din viață: nepăsarea lui pentru soția țânără și foarte fru-moasă, urmâ să fie aceeași: copilul însemnà și el prea puțin lucru.

Acum că aveà pe brațe moșia părintească, dà mai des pe acolo, cu toate că omul de casă al tatălui lui, Mihalache Albineț, erà pentru el chezășie de bună ad-ministrație. Totuși, când se duceă la moșie, potrivià ca soția lui să fie în Galați. Se simțià stânjenit să o aibă lângă el; voià să înlăture pe cât mai mult cu putință explicațiuni ce n-ar fi schimbat starea lucr-urilor; voià să nu-i fie întru nimic atinsă libertatea. Dacă soția lui ar fi dat divorț, ce degrabă ar fi primit lucrul 1... Aveà scrupulul, numai, a nu-i-l propune el...

Și prin câte suferinți, — dacă nu ale iubirii dispre-țuite, dar desigur ale amorului propriu și ale demnității de femee, jignite, — avù Olga să treacă de-alungul anilor ei de căsnicie nenorocită!

Și aceste suferinți se măriră într-o zi prin dreptul la iubire, pe care inima ei îl cereà.

Întâlni în cercul ei restrâns de amici, în care erà supranumită «văduva cu bărbat* pe un tânăr și gustă din farmecul de a iubi, cu hotărârea de a-și luă rămas bun dela viața chinuitoare de până atunci. Iubirea însă și-o voià fără nici o pată și pe temeiu casnic. Nu-i fu preursit cu toate acestea asemenea fericire: își dădù repede seama că tânărul dorià pe «femee», iar nu întovărășirea pe viață. Atunci, își ucise acest simțimânt, în energie fără seamăn, deși cu prețul amă-răciune! celei mai adânci, — și rămase cu copila ei scumpă, tot în casa în care erà străină.

Dela data aceasta prinse deosebit prieteșug de Al-bineț și împărți cu el durerea singurătății și unicele mulțumiri ce-i da Oltina, drăgălașă și dulce fată...

Aflâ în urmă că tocmai existența copilei fusese pri-cina că tânărul ce o iubise se dăduse de-oparte: tot s-ar fi hotărât s-o ia pe dânsa, nu însă cu copilul al-tuia, de care nu voise a se despărți și a o lăsà unui tată nepăsător.

Dragostea i se îndoì par-că, de atunci, pentru Ol-tina: ea singură îi puteà fi iubirea dezinteresată și statornică, fără nici o condițiune.

Nu se poate zice că din când în când nu avusese și după aceea ideia de a se despărți, oricum, de Chi-pail: nu știà să munciască, dar ar fi căutat vre-unmijloc.

Găsise însă totdeauna protivnic hotărât: pe Albineț. El îi pusese mereu înainte datoria de a nu-și crește copila în lipsă. De bine de rău, eră soția lui Chipail, aveà la îndemână o avere, — compromisă din ce în ce mai mult, erà adevărat, — însă menținându-se prin bună administrare.

Și Olga cedase judecății acestui servitor minunat ca credincioșie, iubire și muncă fără preget.

In taină, fără ca stăpâna lui să știe, pusese de-o-parte pe numele fetei în fiecare an câte o sumă, tre-cută între cheltuelile moșiei.

Un bun socotitor ar fi luat-o drept încăcare a so-cotelilor și ar fi pus-o în sarcina administratorului cu numele de pungășie; Chipail însă nu se uitaàde aproape: el numai cât făceà împrumuturi după împrumuturi pe seama moșiei și luă tot ce producea această moșie.

Grei fură pentru Olga anii în cari Oltina trebuì să steà în pension: dar, în acest timp, fiind mai liberă, își îndreptă activitatea spre interesele naționale.

Se bucurà de atât de mare prestigiu în societatea gălățeană, cea destul de amestecată, încât când adunâ doamnele și le arătâ ideia și scopul, putù, dacă nu prin iubirea pentru scop, dar cel puțin prin prestigiul ei să hotărască întovărășirea lor la muncă.

Ea aveà spirit de rânduială în activitate și socie-tatea luă ființă în scurt timp, cu program bine ales. Scopul eră întreit: a se hotărâ la sate un curent de ridicarea materială a sătenilor; a se cultivà simțimântul național în Basarabia; a se ajută frații din Ardeal în lupta lor pentru menținerea conștiinței naționale.

In umilitul ei Albineț, găsi și pentru scopul acesta o mână dreaptă. Bunul lui simț îi dădù sfaturi foarte istețe și câte o nouă sumă, trecută în socotelile mo-șiei, înlesnià activitatea ceà de mult preț a stăpânei săle.

Lozinca erà să nu se facă sgomot asupra scopului societății, — în fața lumei fiind pus numai scopul filan-tropic, — cu înțeles foarte larg.

Și erà de trebuință taina, întrucât două mari Puteri vecine nu se cădeă să cunoască asemenea ideal de luptă românească.

In doi ani de zile se izbutise a se înființà sucursale ale societăței Gălățene, în câteva orașe ale Moldovei, — și zilele doamnei Chipail erau pe deplin ocupate cu corespondență, cu organizare de serbări în toate aceste orașe, dela care ea nu lipsià. Astfel se strân-sese în patru ani frumușelul capital de o sută de mii de lei depus în efecte de stat.

Totuși erà puțin încă, spre a se puteà începe cu temeiu ajutorarea.

Pe când dar Gheorghe Chipail duceà în București numai lupta de vorbe frumoase, în vederea unui ideal prea depărtat; pe când în acel cenaclu socialist de-fecțiunile începuseră, hrănite de interese personale, cari erau mult mai aproape; — d-na Chipail, fără sgo-mot întemeià o putere de adevărată muncă românească, menită să deà roade peste foarte puțini ani.

Iar în timp ce ea erà ocupată mai mult decât ori-când, d-l Chipail, dădeà cea mai grea lovitură averii părintești.

Intr-o zi se pomeni bietul Mihalache Albineț, la moșie, cu somațiuni prin portărei, de plata mai multor do-bânzi întârziate: erà semn dureros că aveà să le ur-meze punerea în vânzare a moșiei.

Când venì Chipail și când el i le puse subt ochi, rămase trăsnit căci îl auzi zicându-i: n-au decât s-o vândă, ca să-mi iau o grijă.

— Dar nu te gândești, cucoane Gheorghieș, la fiica d-tale? îi rosti cu durere bătrânul.

— Ce vrei să fac, bre omule! îi răspunse, fără nici o emoțiune. Ce vrei să fac! Să se vândă, să se plă-tiască datoriile și ce va rămânea în bani și viea, să fie pentru fată... Când nu voiu mai aveà sataraua-belea de moșie, mă voiu mărgini la ce câștig... și eacă dez-legarea toată!...

Albineț plecâ ochii și nu mai zise o vorbă, dar în gându-i înțelese că pentru Olga și pentru copilă aveau să înceapă zile amare într-o stare vecină cu sărăcia!

Moșia se vândù peste foarte scurt timp și abià ră-maseră viea cu căsuța ei și vreo cincizeci și șease de mii de lei, — o nimica toată!

Chipail, în timpul vânzării stătu la București. Al-bineț, împuternicit cu procură, lichidâ afacerea și avù tăria să nu asculte de ordinul boerului ca să-i verse lui suma rămasà, ci se grăbi să cumpere efecte și s-o depună pe numele Oltinei.

Pentru întâia oară Chipail se supără și fu îngro-zitor de mânie, — dar față cu lucrul făcut, nu avù în-cotrò și plecâ la București, de unde, timp de un an, nu dădu familiei nici un semn de viață...

Olga fu silită să ia pe fată din școală și să se ocupe acasă cu complectarea educațiunii și a instrucțiunii ei. Singurele mijloace de traiu le erau acum casa și ve-nitul celor cincizeci și șase de mii de lei.

In acest timp de un an, când Chipail rămase cu totul străin de casă, își schimbase atitudinea de socialist intrasigent.

Împreună cu câțivà fruntași ai vechei tovărășii so-cialiste, trecuse în rândurile unuia dintre partidele istorice.

Motivul fu, că, grupați în acest partid, a căruia acti-vitate politică erà mai progresistă, ideile lor aveau norocul să aducă reforme priincioase poporului. Ei trebuia să democratizeze partidul și astfel, nu peste mult timp, socialismul să devie de Stat.

Poate că erà adevărată credința lor; deocamdată ei se apropiau de guvernământ și Gheorghieș Chipail mai ales, se gândiă la un «portofoliu», care, nu ’i-ar fi fost refuzat într-o zi.

Dacă ar fi trăit bătrânul Chipail, ’și-ar fi văzut vi-sul cu ochii: pe fiu-său, om de partid, și încă în par-tidul în care făcuse el, toată viața, politică pasionată.

La capătul anului său de politică, guvernul căzù. Chipail se întoarse în Galați, ca să se pregătiască de luptă, spre a se alege deputat, în opoziție.

Politician de rasă, se grăbi să afle rostul activității soției lui și să se folosiască de ea, de va fi fost tre-buință numai decât.

Se apropiâ dar de uitata ființă ce-i erà soție, deveni seducător chiar, izbuti să-i dea iluziunea întoarcerii sincere, — iar când socoti că erà momentul, s-o hotă-rască a luptă alăturea cu el, pentru izbutirea can-didaturii.

In societatea «Cultura Națională», erau doamne, soții ale fruntașilor din toate partidele.

La o ședință a comitetului, la care veniră mai toate doamnele din societate, asistă și el, — luâ cuvântul, lăudâ marele scop românesc, atinse coarda simțitoare a amorului propriu al adunării, îi sclipì pe dinaintea ochilor folosul ce va aveà scopul când va fi deputat acum, iar în viitor apropiat, ministru, și aprinse în sufletele femeești, dorul de-a ’1 servi pe lângă băr-bații lor.

Erà frumos, orator distins; — femeilor le trebue adeseori și mai puțin cevà, spre a se pasionà pentru un bărbat.

Doamna Chipail îl înțelese și avù un zâmbet amar, foarte ascuns însă. Nu-i stătù în ajutor cu vorba, nici nu deschise ochii tovarășelor ei: le lăsâ entuziasmului lor momentan. Scopul Societății, dacă în adevăr nu aveà să câștige, nici nu aveà să sufere. In cazul din urmă, ar fi știut să-l apere.

In timpul cât ținù lupta pregătitoare pentru viitoa-rele alegeri, Chipail se interesă de aproape de casă, de fata lui, pe care o găsi deșteaptă și bună, gata de a-l iubi, — și par-că se mlădiâ să simtă mulțămirile căs-niciei, în fața celor două ființi, cu suflet ales.

Doamnele se ținură de cuvânt și puseră pe foc pe bărbați, spre a-i dispune pentru candidatura lui Chipail la colegiul al Il-lea, întrucât mare parte erau ne-gustorese.

Tot ce putură, isbutì însă, nu erà mare lucru, dar nici puțin: nu aveau să-l combată, unii; erau să-i deà voturile alții, caii nu aveau prea multă răspundere politică.

In adevăr, cu acest sprijin, și cu al muncitorilor pe lângă cari lucrâ cu mult meșteșug, Chipail izbuti să fie ales, — și acest triumf îl înveseli nespus de tare: erà, pentru viitor, încă o treaptă, spre ajungerea la minister. In opoziție și fiind partidului lui glas auto-rizat, în Cameră, nu ierà oare motiv puternic spre a i se răsplătì, la timp, serviciile?

În mulțumirea lui, hotărâ familiei înlesnirea traiului, — însă nici acum, vieață apropiată de ea.

Dar Olga nu se mai așteptà la asemenea mărinimie familială, și nu avù decepțiune, fiindcă nu avusese speranță de îndreptare.

De altfel, Albineț, egoist și el, în felul lui, se bu-curâ în sufletu-i, că-i rămâneau Olga și copila, — sin-gura lui familie, — pe lângă cari să-și urmeze vieața de obscur și sublim muncitor și proteguitor.

Înainte de 15 Noembrie, Chipail se grăbi să plece la București și cât ținù sesiunea, nu se mai ivì, nici chiar în timpul vacanței de Crăciun.

Pentru d-na Chipail și pentru Oltina, erau întâele sărbători ce le petreceau în oraș. Pe vremea când aveau moșia, erà mare mulțămire să se afle la țară, printre săteni și datinele lor: sătenii le erau ca o fa-milie numeroasă și zilele treceau în mijlocul veseliei lor, curățită de multe apucături vătămătoare.

Acum, în Galați, în casa lor prea mare, pentru ele amândouă, și căutând cu multă delicateță, să înlăture invitările la petreceri de familie, — trecură zilele săr-bătorești numai în mijlocul ocupațiunilor obișnuite.

In timpul acesta, domnul deputat Chipail, se aflà la Abazzia, însoțit de o coristă foarte nostimă, pe care o zmulsese din corul Operei.

Nici nu se puteà lucru mai nemerit pentru vechiul visător al unei lumi nouă sociale, cât și pentru noul deputat opoziționist, care, se pregătiă să facă zile amare guvernului.

Ce e drept, de cum se redeschise Camera, el și începù atacurile oricând prilej se ivià, pe care nu-l lăsà să treacă.

La discuțiunile pentru răspunsul la Mesagiu și la acelea pentru buget, luâ parte și fu atât de bine ca argumentare și ca oratorie, încât membrii guvernului răsuflau foarte greu de multe ori.

Ziarele opoziționiste, găsiau în discursurile lui, pu-ternice motive de a combate guvernul și, înnălțându-i laude peste laude, îl înfățișau ca pe un distins luptător cu vaste cunoștinți și cu deosebită energie.

Puținele publicațiuni socialiste îi interpretau, în felul lor, părțile esențiale ale discursurilor și trăgeau în-cheeri priincioase ideilor ce reprezentau.

In două direcțiuni deosebite, Chipail erà dar omul zilei și pentru întâea oară, se simțià foarte mulțămit, măgulit și plecat către vanitate.

Asemenea situațiune începù a-i aduce și procese în-semnate, ceea ce-i mulțămià starea materială, de un timp, foarte modestă.

In aceste împrejurări făcù Chipail cunoștință cu tatăl lui Cezar Arineanu, — bogat proprietar rural, fost odinioară brașovean vestit în Galați.

De câțivà ani, așezat în București, se ocupà cu mo-șiile lui, și cu politica, — membru de seamă al parti-dului în care intrase Chipail.

Un proces fusese pricina prieteniei, iar în casa bo-gătașului, îl atrase o nepoată a acestuia, dacă nu prea frumoasă, dar foc de cochetă.

Acì cunoscù pe Cezar.

Cu toată bogăția tatălui, tânărul se ocupà serios cu ingineria, cu întreprinderi de clădiri măriși de poduri.

Spre a-și motivà și mai bine intrarea în casa bogă-tașului, în care fiul ocupà un cat întreg, își luâ sar-cina de a face din Cezar un adept politic.

Tânărul, fermecat de felul în care îndemânatecul politician își espuneà principiile, însă nu îndestul de convins și mai ales nehotărât a face politică, — îl lăsà în bună voe s-o facă pe instructorul față cu el, și amânà «sine die» înscrierea în partid.

In al doilea an al deputăției, își îndepărtă pe tatăl, din cauza legăturii cu nepoata, — dar rămase prieten cu Cezar care-l plăceà.

Acum, în vara celui de al treilea an, Cezar, trecând dela Brăila, la Galați, unde de câtvà timp aveà un biurou din cauza unor mari lucrări ale Căilor ferate, în județ, și a altor lucrări în port, — întâlni pe cele două femei, în viața cărora aveà să joace un rol vred-nic de caracterul lui.

Pe cât erà de bogat și de harnic, pe atât erà de bun la suflet; pe cât eră de energic și de cinstit, pe atât erà de sentimental și de delicat.

Nalt, bine făcut, oacheș, cu ochi mari negri, purtând mustăți mari, ținute cu îngrijire, după cum toată ființa lui erà foarte de aproape îngrijită, — se înfățișà ca bărbat cu deosebire frumos, plin de sănătate și de vioiuciune.

Față cu femeile, devenià însă sfios și tăcut ca un copil,—și erà de mirare asemenea schimbare la ener-gia lui, și față cu înfățișarea lui bărbătească.

Cu inima lui curată, lipsit de orice viclenie, dacă ar fi fost cât de puțin afemeiat, ar fi ajuns repede ju-căria cocotelor și victimă chiar.

Traiul unit de-acasă, pildele ce-i dăduse mumă-sa, îl înrâuriseră din vreme și-i alcătuise un ideal din viața de familie: acest lucru îl scăpase. Tată-său știuse a-l îndreptă spre muncă și energia lui se cheltuià cu folos în activitatea profesională: aceasta se adăogase la cultul pentru familie.

Cănd izbucnise scandalul verei lui cu Chipail, ne-greșit că nu încuviințase lucrul, ca și părinții lui, dar își zisese că vara lui erà destul de formată ca etate, spre a se fi putut apără, iar că un om ca Chipail, puteà să aibă slăbiciuni de acestea și să rămână «eZ», om politic de seamă, — și întru cât îl privià, prie-tenul lui.

Numat când știù că- acea femee simpatică, eră soția lui Chipail, — că acea fată foarte plăcută, eră fiica lui, și își aduse aminte de legătura cu vara lui, — se în-trista și-l judecâ cu asprime.

La drept vorbind nici nu-l știuse însurat; și chiar de l-ar fi știut, dar necunoscându-i soția, poate că ’și-ar fi închipuit anume pricină care să-l depărteze de casa lui: ’¡-ar fi trecut cu vederea, fără să-i îndrep-tățiască totuși asemenea purtare deșănțată.

Când îi cunoscù însă soția și copila, și văzù în înfățișarea lor desigur suferința din cauza delăsării în care erau, — nu mai putù nici a-i trece cu vederea fapta și rămase cu nedumerirea cum un om inteligent ca Chipail puteà să înșele o ființă ca soția lui!

Și încă nu cunoșteà de aproape marile însușiri su-fletești ale acestei ființi, și încă nu cunoșteà toate vi-novățiile acestui om față cu dânsa...

Destul că plecâ dela debarcader, pe jos, din lipsă de trăsură, foarte nemulțămit pe deoparte de prietenul lui, foarte înrâurit pe de altă parte de ființa domni-șoarei Oltina Chipail mai ales!

Cu cât urcà pe strada Portului, încet, pe gânduri, îi apăreâ rând pe rând fiece atitudine, fiece expre-siune a figurii lor, pe care mai mult o ghicià, prin văl.

Astfel, ajunse a se întrebà, de ce domnișoara Chi-pail, păruse întâi a se interesà de el și mai pe urmă se arătase foarte indiferentă, și mai cu seamă în mo-mentele când el oferise trăsura.

Fusese mare deosebire între felul cum îi mulțămise muma și felul cum îi mulțămise fiica, fără măcar să-l priviască.

O jignise oare cu stăruitoarele lui priviri, pe cât timp se aflaseră pe «cuvertă»?

Dar și el, dece adecă fusese necuvincios?

Dece căutase a se interesà de ele, delà omul ce le însoțise pe vapor? Căci, de când se nemerise în Bră-ila să se afle împreună înaintea ferestrei pentru bi-lete, de atuncì le luase seama, de atunci se lipise par-că de urma pașilor lor.

In aceste clipe apoi, dece ciudata stare de neodihnă, de mulțămire dar și de tristețe, a sufletului lui? Dece deja.dorul de-a le mai întâlnì?

Pe strimtele strade sucite, până ce ajunse în strada Domnească, cea mai frumoasă a Galaților, — Cezar umblâ aproape fără să simtă drumul. II duceau pi-cioarele; mintea-i erà la dezlegarea problemei: ce avea?

O trăsură se oprise, în dreptul lui: acest lucru nu l-ar fi deșteptat din gândurile lui. Auzì însă glas cu-noscut și când privì, văzù pe Chipail: erà plin de praf și pârlit par-că de soare.

— Bună ziua Cezar! D-ta în Galați?

— Bună ziua. In Galați, adeseori, negreșit; nu știi că am lucrări în județ și în port?

— Bine zici... Și când ai venit?

— Acuma chiar, din Brăila... și mă duc la biuroul lucrărilor...

— La revedere. Mă grăbesc, căci voiu să am timp sa mă schimb și să plec la debarcader: îmi aștept ne-vasta și fata... ’

— Azi am știut și eu că ai nevastă și o domni-șoară... foarte plăcută, rostì el cu glas cam înnecat...

— Azi? Cum?

— Am venit cu dumnealor...

— Va să zică am întârziat... Nu e nimic... Am fost ocupat la vie... ’Și le-ai făcut poate cunoștința?

— Întâmplător...

— Întâmplător se fac de cele mai multe ori cunoș-tințile. Fiindcă-mi cunoști familia, vino, Cezare, acasă, azi, mâine, când voiești: strada Mavromolu No. 127...

— Mulțămesc. Voiu veni cu plăcere.

— La revedere.

— La revedere.

Chipail plecâ; Cezar stătù multișor locului, privind pe urma trăsurii... Ea se făcuse nevăzută; el tot mai stà. Erà zâmbitor, erà fericit chiar.

Chipail își avusese în iarna trecută familia, la Bu-curești, pe timpul sesiunii, dar nu apropiase pe ni-meni de dânsa. Așà se făcuse că nici Cezar nu putuse prinde de veste că prietenul lui aveà familie.

Ce-i venise acum lui Chipail, să-și invite prietenul, acasă?

Nimic calculat în acel moment.

Pe urmă, în drumul către casă, se gândi la invitarea aceasta și i se părù lucru firesc: le întâlnise, le fă-cuse cunoștința, le știà cine sunt, — ce erà mai nemerit decât să le vie și acasă, odată ce se aflà în Galați?...

Întrucât privià pentru viitor, dacă relațiunile puteau să urmeze între Cezar și familie, nu se întrebă: ar fi fost să se intereseze prea de aproape de casa lui și pierduse preà de mult timp asemenea obiceiu.

Când intrâ în curtea cea plină de umbră, prea bine îngrijită, ca o mare grădină cu alee prunduite și cu brazde cu flori, în mijlocul căreea casa din greu zi-dită, de formă veche dar plăcută, se ridicà albă și ospitalieră, — Oltina dejà se plimbà, cercetând braz-dele, grăbită să se vadă cât mai curând în mijlocul liniștitei vieți d-acasă.

Erà apoi și într-o stare cu totul deosebită de tre-cut, așà că, singurătatea, i se făceă priincioasă.

Trăsura intră pe aleea cea largă care treceà pe dina-intea fațadei principale: Gheorghieș își văzù fata și-i trimise sărutări cu mâna. Ea dădù fuga, surprinsă, dar și mulțămită.

— Bine-ați venit, îi rostì el strângându-i amândouă mâinele.

— Bine-ai venit și d-ta, tată... îi răspunse Oltina... Atrasă de duruiturile trăsurii, Olga ieșì repede.

Tatăl și fiica tocmai voiau să intre, ținându-se de mânâ.

Chipail îi strânse și ei mâna...

— Îmi pare rău, rostì cu un ton de deplină curte-nie, că am sosit prea târziu: credeam că erà să veniți cu vr-o cursă de după amează.

— S-a întâmplat să plecăm mai de dimineață dela Lac, — răspunse Olga, zâmbind.

Ea îi scrisese la ce oră erà să plece din Brăila; dar dacă văzù că Gheorghieș uitase sau se făcuse a uită, nu-i mai impută: ar fi fost de prisos. Iși dăduse deci răspunsul potrivit împrejurării.

Intrară în una din încăperile din față, unde, în pi-cioare, schimbară câteva cuvinte, și el se retrase spre a se schimba.

Nu întârziâ mult, și, ca nealtădată, în loc să treacă în biuroul lui, venì să le găsiască și să le întrebe cum petrecuseră la Lacul-Sărat, cele două luni.

De înfățișare mereu tânără, cu toată etatea lui des-tul de înaintată, păreà, lângă fiică-sa, mai degrabă un frate mai mare iar lângă soția lui, el de etate mai mică de cât dânsa. Față cu amândouă păreà apoi mai degrabă un prieten, — destul de familiar, — dar numai atât.

— Eu am făcut băi, povestì Olga și pe cât am pu-tut, cu ajutorul Oltinei, am căutat să adunăm și ceva fonduri pentru societatea noastră. Lume a fost foarte multă, în aceste două luni și petreceri, destule, unele, prea sgomotoase și cam nepotrivite pentru o localitate în care vin familii... Am legat prietenie cu o familie, Panaiotidi, din București...

— A senatorului de Ialomița? Il cunosc... E unul din cefele groase ale partidului nostru. Mutră cam o-braznică... și înfumurată. Ar voi să dea tonul în anume cestìuni, dar nu-l ajută cunoștințele. E rău că unii, ca să-l poată ciupi bănește, îi vâră ’n cap că e mare bărbat politic. Astfel ne-aruncă pe brațe un element inutil, care ne încurcă une ori. De era de valoare, nu-l lăsà guvernul să iasă în opoziție.

— In schimb soția lui e femee de inimă, iar sora lui, un bujor de fată, de toată bunătatea... Are apoi un băețel și o fetiță, între 10 și 12 ani, așà de bine cres-cuți că-ți face plăcere să-i vezi... Și el, de altfel, ține la familie și ca om de casă e foarte la locul lui.

— Se poate... rostì Chipail, cu răceală.

Punerea lui Panaiotidi în lumină ca om de casă, puteà prea bine fi ca o imputare pentru el.

— Le-am promis să-i vedem la București, urmă Olga, în iarna ce vine, și cred că ne vom puteă ține cuvântul...

— De ce nu, se grăbì el să zică.

— De altfel, Gheorghieș, în privința aceasta vom mai vorbì amândoi, căci am să-ți fac o propunere...

— Iți sunt la dispozițiune, îi răspunse cu politeța.

— Dar d-ta cum ai dus-o la vie?

— In singurătate absolută, de care aveam nevoe, căci nu-ți poți închipuì cât obosesc de mult luptele politice. Mi-am revăzut apoi discursurile din acești ani de deputăție, căci voiesc să le tipăresc...

— Idee bună, Gheorghieș. Pe scurt, așà cum le-am citit în ziare, am putut să-mi dau seama că sunt de deosebită însemnătate socială...

Pentru întâea oară soția lui îi vorbià astfel de ceea ce el socotià ca fiind opera lui de seamă, și se simți măgulit: îi adresă dar un zâmbet foarte amical.

In adevăr, Chipail se resemnase a se izolà în colțul de județ dintre râzătoarele coline și dealuri pline de păduri și presărate ici colea de vii, între cari, via ce-i rămăsese, nu erà dintre cele mai mari. Erà însă foarte bine așezată, pe o colină, toată ziua ’n bătaea soarelui, cam ferită de vânt, plină de pomi roditori. Casa erà mică dar foarte drăguță, curată și gospo-dărească.

Oricât câștigà de mult, cheltuià atât că nu i se a-legeà mai nimic de câștig, și nu mai aveà moșia în socoteala căreea să alerge la împrumuturi.

Astfel, se văzù fără bani d-ajuns în cât să plece în străinătate, ca de obiceiu, cu vr-o mititică păsărică de-a culiselor teatrului.

Totuși, fără amărăciune, în chip firesc, se hotârâ la singurătate. Iși făcù proviziune de cărți din cele mai de curând apărute, de literatură, de sociologie, de filo-zofie, — și se retrase.

Poate că nici odată nu gustâ cu adevărat farmecul singurătății și nu înțelese ca acum poezia unei vieți în mijlocul naturii.

Cititul îl aplecà la cugetare și orele de recreație, la contemplare. Erà mulțămit că se află singur, netur-burat, fără vre o grijă.

De altfel grijile nu-l prea munciseră mai nici odată, de aceea nici nu îmbătrăniă.

Reîmprospătându-și cunoștințele și ideile prin scri-erile citite, ajunse Ia dorința de-a scrì și el ceva.

Discursurile lui îi dădură destul material și așa se puse pe lucru și alcătui «cartea unui om politic» cu vederi înaintate, întinse asupra întregii organizațiuni a Statului, în care poporul să poată a-și spune cu-vântul pe temeiul votului universal.

El răspundeà, — acelora ce ziceau că mai întâi să se cultive și apoi să ajungă la viața politică, — prin ideea că, așa cum e astăzi, poporul se poate folosi de votul universal ca să ajungă mai degrabă a se cultivà și mai cu temeiu. Socotindu-l mereu ca minor cu tutelă, îl lipsim de voință, de putereà de-a cugetà prin sine însuși, de-a lucrà in libertate. Erà apoi o greșeală să se tot spună că poporul nu-și cunoaște nevoile și că trebue dus de mână ca un orbeț. Să fie sfătuit, da; să nu mai fie însă lăsat de-oparte iar în loc de sfaturi să primiască porunci și legi care foarte puțin i se potrivesc, întru cât la alcătuirea lor nu a avut cum să-și spue cuvântul.

In lucrarea aceasta reînvia generosul de odinioară, uitând că erà omul politic al unei stări înapoiate.

Și poate că erà sincer în credințele lui: și poate că sperà în adevăr să izbutiască, cu timpul, a statornici curentul sănătos al acestor credinți în partidul în care se află numai în scopul acesta.

Că avea ambițiunea de-a fi ministru, că erà vanitos, că-l măguliă ideea că erà o putere în partid, acestea erau poate numai vestmântul mai mult exterior potri-vit timpului, oamenilor și împrejurărilor.

In adâncu-i rămâneà omul de altădată care se adă-pase la izvoare de lumină altruistă în Occidentul plin de fapte mărețe,

Destul că nu se judeca pe sine spre a stabili com-parațiuni, pentru el, între asemenea credinți și anume porniri și fapte personale de ordine intimă.

Era mulțămit, așà cum se aflà, așà cum cei din jurul lui îl primiau să fie, așà cum lumea politică îl prețuià.

Egoist în fapte, generos în idei, — acesta erà omul.

Le trecuse dar aceste două luni, aproape fără să simtă, și, la capătul lor, văzuùcă s-a ales cu o lucrare de va-loarea căreea nu se îndoia: erù încă odată mulțămit.

Intru cât privià gospodăria viei, nu se interesă o singură dată măcar: eră grija vierului, acum,— și mai apoi a bătrânului Mihalache Albineț. Acesta își știà socotelile.

Intru cât privise vieața lui acì, fusese cât se poate de frugal, — și asemenea cumpătare îi priise nespus de mult: îi îndreptase stomacul; îi înflorise sănătatea.

Numai când primise scrisoare că soția lui se întorceà în oraș, simțì necesitatea de a plecà și el un-devà,—și se gândì mult, încotrò?

Bucureștii, în August, nu sunt încă de suferit. Ori cum, tot în Capitală deocamdată, și apoi, acolo, va vedeà și va face.

— Am uitat să vă spun, le zise, soției și fiicei, în acea seară, pe timpul cinei. Când mă întorceam azi, dela vie, am întâlnit pe strada Domnească, pe un bun prieten, pe Cezar Arineanu...

Oltina tresărì; obrajii i se acoperiră cu bujori; se simțì stânjinită, și, ca să nu i se prindă de veste turburarea, luâ sticla și își turnâ apă în pahar.

— Arineanu? E domnul care ne-a oferit trăsura, la debarcader, zise Olga. Și povestì întâmplarea.

— E foarte cum se cade tânăr, răspunse Gheorghieș, — și li-l descrise, ca perfect cunoscător de oameni, cu căldură și cu simpatie, cum de obiceiu nu prea făcea cu alții. Erà semn dar, că în adevăr tânărul aveà însușiri deosebite.

Cred că va venì mâine să vă facă vizită, fiindcă l-am invitat, urmâ el...

Iarăși lucru neobișnuit, — ceeace mirâ pe Olga.

Oltina se simți și mulțămită, însă și indispusă, după puține clipe.

—Î1 vom primì cu plăcere, zise muma.

Privind atunci la Oltina, îi luâ în seamă schimbarea și nu fu puțin surprinsă, — întrebându-se ce aveà fata?

De obiceiu ea se rostià numai decât, când erà vorba de cineva, dându-și părerea în privința caracterului.

Acum tăceà, și persoana în cauză nu erà din acelea în privința cărora se tace.

Chipail schimbă însă vorba, dădù de veste că a doua-zi, seara, aveà să plece la București, unde să îngrijiască de aparițiunea lucrării lui, acum, într-un timp priincios tipăririi, — și Oltina își schimbă și ea dispozițiunea.

Olga găsì prilej atunci să deschidă vorba despre dorința ce aveà de a se așezà în București, cu totul.

— Și două sunt motivele puternice ale acestei ho-tărâri, urmâ ea cu tonul celui ce nu admite obiecțiuni: Oltina e în etatea când trebue să se gândiască la că-sătorie și în București va puteà mai cu ușurință găsi bărbatul care să-i convină, iar al doilea motiv e că voiu puteà să dau de acolo avântul ce trebue, socie-tății noastre culturale. Până acum am adunat, de acuma e timp să începem a da venitului întrebuin-țarea priincioasă.

— Foarte bine, Olgo; foarte bine, răspunse Gheor-ghieș, fără să arate cât de puțin viua contrarietate ce simțiă.

— Țin să te asigur, Gheorghieș, îi zise Olga, în chip foarte firesc, că nu-ți voiu jigni întru nimic de-prinderile. Casa ce voiu căutà, va fi așà, încât să putem a ne aveà îndemâna, fiecare, iar față cu lumea, să părem... ca lumea...

Ușoară roșeață trecù repede pe obrajii lui; în pri-viri avù scânteierea de-o clipă, a ciudei: în cuvintele ei fără amărăciune aparentă, străbăteà tot trecutul de suferință al femeei delăsate.

Pentru întâia oară se simți stânjinit, aproape rușinat, dar și înciudat că i se făceà imputarea: amorul lui propriu n-o puteà primì.

Totuși, fisionomía nu i se turbură, glasul nu-i vădì nici de astădată sufletul.

— Rămâne să hotărâți ce faceți cu casa aceasta, iar eu, cum voiu vedeà la București, că începe a se pune biletele «de închiriat», te voiu rugà să vii, d-tà singură, ca să alegi...

— Casa de acì, Gheorghieș, va trebui s-o închinăm. Nu e bine s-o vindem. Cine știe cum vor veni împre-jurările, și s-ar puteà, după măritișul Oltinei, să mă retrag acì...

— Așà dar, Oltina s-a făcut de măritat, zise el, zâmbind. Par-că nu-mi vine să cred că au trecut anii prea repede și că pot fi socru. Ce etate ai tu, Oltino?...

— Am împlinit 22 de ani, tată, răspunse fata, ușor zâmbind...

— Douăzeci și doi ani!... Nu se poate... Ați greșit socoteala... și, ridicându-se, își arunca ochii în oglindă, și își netezi frumoasa-i barbă, bine pieptănată, căreea de abia câte un fir alb îi turburà ici, colo, unda neagră ca abanosul, plină de sclipiri.

Olga avù un zâmbet de haz în fața acestui gest de cochetărie a omuluì ce nu se voiește bătrân cu în-fățișarea.

— Nu; nu-i adevărat, Oltino, îi zise, venind lângă ea: nu ai 22 de ani... Și-i netezi bogata podoabă de păr, tot atât de negru și de sclipitor.

— Dar etatea mea nu te poate îmbătrânì de loc, tată,—îi zise fata, privindu-l cu dragoste...

— Vorba e, — voiu fi eu socru?

— Cât despre aceasta nu zic numai decât că e timpul, răspunse Oltina, ușor înroșindu-se...

Fără voe i se ivi înaintea ochilor bărbăteasca înfățișare a lui Arineanu, — iar inima i se bătù ceva mai tare.

Acest lucru iarăș o necăji.

— In fine, zise Gheorghieș, după așezarea voastră în București, vom vedeà.

Iar în gând i se arătâ, repede și cu limpezime, altă fază a libertății lui: copila, măritată; soția lui iarăș la Galați în casa ce ’și-o păstrà!..

A doua-zi, pe la orele cinci Mihalache, singurul servitor bărbat în casă, își arătâ chipul, înviorat, în privazul încăperii în care muma și fata se ocupau cu socotelile societății.

Se apropiâ apoi și înmânâ Gigei o cartă de vizită.

— A! domnul Arineanu? L-ai poftit în salon?

— Da, cuconiță...

Olga se ridicâ repede; Oltina rămase cu condeiul în mâriă, foarte îmbujorată la față și aproape încurcată.

Simțind cum o privește mumă-sa, se ridicâ și lăsâ condeiul.

— Nu-ți face plăcere vizita lui? o întrebâ muma, surprinsă de înfățișarea fetei.

— Dinpotrivă, mamă, răspunse cu liniște... Mă duc să mă orânduiesc puțin...

— Bine, Oltino. Mihalache, du-te de spune și domnului.

Și d-na Chipail veni în salon, unde Cezar așteptà ca pe ghimpi.

In mintea lui se făcuse lumină: îi plăceà Oltinade nu mai puteà și gândul de însurătoare i se înfățișase pentru întâia oară, dar foarte hotărât. îl neliniștià însă atitudinea fetei; poate că nu-i plăcea ei... Ce greu ar fi fost atunci!

Salonul erà foarte încăpător, însă foarte simplu mo-bilat. Nimica de prisos; orânduirea bună și curăția, în lumina nu prea vie, îi dà înfățișare plăcută. Numai portrete de familie și două trei încercări de pictură puțin izbutite.

El se uità tocmai la portretele doamnei și domni-șoarei de gazdă când Olga intrâ.

Aproape emoționat înaintâ și-i sărută mâna.

— Îți mulțămesc, domnule Ârineanu, că ne faci plă-cerea aceasta. Poftim de șezi, te rog. Bărbatu-meu ne-a vorbit cu mare însuflețire de d-ta.

— Negreșit, din prietenia ce-mi face onoare să aibă pentru mine, răspunse el, înroșindu-se...

Doamna Chipail îl observă cu luare aminte o clipă și numai acum își dădù seama cât erà tânărul de bine înzestrat fizicește.

— Prietenia poate înfrumusețà obiectul, fără să se depărteze de realitate, când cel ce-l descrie e convins de calități sigure.

— Vă mulțămesc, doamnă, pentru buna părere ce v-ați făcut de mine... Sper să nu ’mi-o pierd în ochii d-vs...

— Veți stà mult în Galați?

— Mâine plec în județ, la lucrările ce am, și peste o săptămână mă întorc acì, unde am alte lucrări, în port.

— Atunci ne vom mai revedeà...

— Dacă-mi permiteți...

Și se ridicâ repede: Oltina intrà.

Ce se va fi gândit, nu știu; se gătise însă cu în-grijire în acele câte-va minute, și erà foarte drăguță;

— Vă salut, domnișoară...

— Bine-ați venit la noi, domnule, îi zise ea, întin-zându-i mâna.

Ce glas plăcut 1 ce privire dulce!.. Privire, obișnu-ită, negreșit, căci înfățișarea-i erà destul de rece.

Olga luâ seamă și se simțì nemulțămită; de aceea căutâ să întrețină convorbirea și să facă pe Oltina să ia parte la ea spre a o dispune mai bine față cu tâ-nărul.

Oltina înțelese silința mume-si și fiindcă de altmin-trelea nu-și puteà lămurì sie ce aveà în contra acestui om, se lăsă firii sale bune și putù fi mai familiară.

Când se ivì Gheorghieș, se vorbià despre viața din Capitală, pe care Cezar o arătà cu oarecare spirit satiric în ce privià anume pretențiuni ale lumei care dă tonul.

Intervenì și Gheorghieș, adăogând la satiră sarcas-mul și apoi dedându-se la critică serioasă socială, cu toate că unul din factorii ce se cuprindeà în această critică, erà negreșit și el.

Cezar îl aveà deja înaintea ochilor, din trecut, însă nu voi să se dueleze cu cuvântul, cu acest spirit în adevăr superior, dar cu scăderile morale pe care însuși le biciuià.

După plecarea lui Cezar, Oltina își mărturisì că-i plăceà...

Rămânea numai să-și lămuriască, dece nu puteà să-și deà inimii avânt neîngrădit de «acel ceva ascuns» în adâncu-i?

Nu erà antipatie și nici nu puteà fi; nu erà însă nici prietenie hotărâtă, pe care, firea ei sinceră o dà fără șovăire, când o dà.

Iar când își aduse aminte de vorba dintre mama și tatăl ei, cu privire la măritișul ei, — i se și ivì Ari-neanu, ca pretendent... îi păru chiar ceva preursit... și se înfiorâ...

Da, se puteà, și nici o piedecă nu puteà fi...

Presimțì că părinții ’i-ar fi întins mâna, cu plăcere... Ea însă, - ea?

Și iarăș «acel ceva ascuns» o făcu să nu se simtă voioasă, să nu primiască lucrul cu toată inima.

III

Toată ziua soarele dogorise.

De pe cerul limpede și adânc razele se împrăștiau prin aerul uscat, arzătoare și orbitor de luminoase.

Praful străzilor se ridicà în milionimi de părticele fine, pe cari adierea le duceà și le grămădià în zări, unde făceau ca un văl subțire care închideà la față albastrul cerului.

Centrul capitalei, udat de câte-va ori în mersul zilei, dacă erà lipsit în răstimpuri de asemenea oaspe su-părător, aveà totuși un aer greu de respirat.

Asfaltul trotuarelor bulevardelor dogorià, întipărin-du-și urmele călcâelor trecătorilor plictisiți de căldură.

Casele își întindeau umbrele cu felurite forme fără să dăruiască și răcoare în cuprinsul lor.

Arborii tânjiau. Frunzele, la cei mai tineri, nu puteau rezistà arșiței și se răsuciau aproape uscându-se. Cas-tanii luaseră deja bronz tomnatec și înfățișare de tim-purie tristeță.

Acum, soarele, se lăsase spre zarea apusului.

Palatul de la Cotroceni înnotà, cu verdeața sumbră din juru-i, în văpaea de foc amestecată cu praful pe care adierea nu-l puteà risipi.

In dreptul străzii Regale, globul înfocat se pogorà în aceeaș atmosferă învăluită.

Din pietrele străzilor, dela pereții clădirilor pornià zăduf; apa aruncată, ridică aburi greoi.

Răcoare dorită, nicăeri.

Trăsurile treceau împrăștiâhd stropi de pe urma ro-ților, umplând aerul de sgomot, — în silă duse de caii plini de nădușală, — după cum în silă treceau pietonii ștergându-și des frunțile.

La toate vitrinele prăvăliilor din piața teatrului fu-seseră trase perdelele și lăsate acoperemânturi de pânza.

Acum, începuseră a se ridicà perdelele și a se în-văluì la loc acoperemântele: obiectele expuse la vi-trine dădeau altă înfățișare pieței, de locuri locuite, de viață.

Pe la mesele berăriilor se așezau consumatori cu speranța să afle răcorire în paharele cu bere, aștep-tând ca din seninul cerului să se coboare aerul nopții, cel mai bun răcoritor.

Și par-că nu erà să le fie înșelată așteptarea.

O blândă adiere prinse a vânturà cele de pe urmă dogoriri și miasmele. Peste puține minute umbrele serii începură a se cerne și a cobora odată cu ele plăcuta răcoare din înălțimi curățite.

În apus văpaea trecuse de la roșu înflăcărat, la gal-ben roșatec fără răsfrângeri, apoi la vioriu și verde șters, — iar acum azurul serii rămânea limpede și li-niștit.

Luna fusese de față la asemenea prefacere, palidă, aproape albă, muncită par-că de cine știe ce suferință ascunsă pătrunderii omenești.

Treptat cu schimbările din raza pământului, veci-nul său apropiat, ea se reculegeà par-că, prindea față și odată cu lăsarea umbrelor, redevenià doamna Spațiului în Timpul ce va fi trecând, poate, și pentru dânsa.

Dulce zâmbind omenirii începù să-și resfire lumina pe undele care aduceau din ce în ce răcoarea, în vreme ce seara își orănduià podoaba de stele, pe cosița bruna, bucuroasă s-o treacă nopții cu mai deplină strălucire.

In una din stradele vecine cu bulevardul «Ferdinand» casa ce locuește Mihail Panaiotidi vine chiar la stradă, cu o fațadă, iar grilajul de fier al curții se întinde pe vr-o cincizeci de metri până la altă casă ce alcătue colț de stradă.

Casa e cu două caturi, cu ferestre mari cu obloane ca «jaluzelele»: ochi cu numeroase pleoape, prin care, dinlăuntru în afară 'se vede prin o lumină potolită.

Ușa de la intrare, foarte naltă și largă, e de ștejar frumos sculptat cu 2 ferestre cu zăbrele de fier, au-rite, la mijloc purtând inițialele numelui proprietaru-lui, de asemenea aurite.

Casa e de stil «rennaissance» clădită numai de vr-o șapte opt ani, în locul alteea, vechi, clădită de Pana-iotidi tatăl.

Astfel se lămurește ființa tinerei și frumoasei grădini ce înconjoară curtea din față cu toate clădirile secundare din jurul ei.

Această curte, destul de spațioasă, e pavată cu mici patrate de bazalt gălbuiu, având în mijloc două brazde pentru flori de-alungul unui basin de marmoră, mai mult hingăreț și el, de cât larg.

Poarta, de fier, cu două felinare ce se aprind în toată seara când familia e în București.

Grădina, destul de lungă și de largă, mărginită cu alte curți și case nu prea mari, nu prea înalte, are aer pe care-l ține curat și răcoros udarea deasă și umbra măreților copaci bătrâni.

Un pavilion deschis, pe o moviliță plină de jur îm-prejur cu iarbă deasă, la timp cosită; alee foarte bine prunduite și bătăturite, plante, Hori, bănci, mese, — îi dau grădinii înfățișarea unui plăcut loc de plimbare și de odihnă, ferit de priviri indiscrete.

Toată fațada dinspre grădină c acum cu obloanele înlăturate, cu ferestrele deschise; cea dinspre stradă, cu obloanele cu totul închise.

Din sofrageria, foarte spațioasă, pe trei uși-ferestre se comunică cu o terrață largă împodobită cu plante, de unde se coboară în grădină pe din două părți, pe scări de piatră cu balustrade de fier lucrat în rondurì și flori.

Mobila acestei încăperi e foarte artistic lucrată. Ta-vanul e de lemn sculptat și aurit; păreții, până mai sus de jumătate sunt îmbrăcați de asemenea cu lemn de stejar. Desemnurile sculpturii sunt în motive ro-mânești, la toate mobilele, la toate podoabele.

De altmintrelea, în toată casa, mobile și zugră-vire cu uleiu înfățișează numai motive românești. Co-voarele de pe parchete sunt toate din mâini meștere românești ieșite, cu adevărată artă lucrate și fiind o bogăție ca preț, ca armonie de desenuri și de colori.

Se vedeà o voință și o pricepere, foarte deosebite, — și acestea combinaseră și dăduseră direcțiune exe-cutării, cu răbdare și cu luare aminte ca toate să iasă bine.

In acest cuprins bogat care înfățișà, tendențios par-că, năzuința unei vieți cu totul românească, erà acum, în faptul serii, obișnuita mișcare premergătoare cinei.

Se așezase masa în grădină supt un nuc foarte stu-fos, încărcat cu roade, masă foarte curată dar simplu împodobită cu cele trebuincioase.

Pe chiar trunchiul nucului se făcuse loc pentru un felinar la care veniă gazul, așa ca lumina să fie în-destulătoare.

Erà atât de frumos decorul și răcoarea atât de plă-cută, încât nu-ți mai venià să te depărtezi de ase-menea loc priincios pentru liniște.

O nespus de frumoasă și drăgălașă ființă, naltă, mlădioasă, cu forme delicate, după ce aruncă o de pe urmă privire mesei, — așezarea.căreea o suprave-ghiase, — se lăsâ într-un fotoliu de trestie împletită și rămase pe gânduri.

Numai acum i se puteà luâ seama perfecțiunii armo-nioase a trăsurilor chipului ei și a formelor: erà blondă, cu pielița feței albă ușor trandafirie și cu obrajii plă-cut nuanțați de doi bujori, expresiunne de sănătate care nu înlătură frăgezimea și finețea.

Farmecul acestei frumuseți îl ridicau până la ideal, ochii mari negri, catifelați, cu privire galeșă, dulce, plină de sinceritate și de blândețe, creată numai spre a mângâià, spre a îmbunà, — umbriți de gene lungi negre, supt arcurile măestru orânduite, fin încondeiate ale sprâncenelor de asemenea negre.

Și acestui chip puneți-i fondul bogatului păr mătă-sos de coloarea aurie cea mai plăcută, cât și răsfrân-gerea vădită a unei inteligenți superioare și a unei bun-ătăți de suflet desăvârșite, — și veți avea icoana de-plină a unei ființi ce rar se poate vedeà.

Și ea' pe gânduri, cari arătau o suferință ascunsă! S-ar fi putut oare închipui?

Să fi fost la mijloc vre un amor, turburat de cine știe ce piedici, cari, tocmai unde e bogăție, ele se ivesc mai degrabă și sunt mai orbitoare și mai descurajatoare?

Perfecțiunea fizică și morală, prin vre o lege pre-ursită, de precumpănire, să fi având parte oare de su-ferinți, cari, tocmai din cauza superiorității, să ajungă a fi mai aspre și mai îndărătnice?

Sau, până la fericirea, după care toată suflarea a-leargă, e numai o punte de trecere: suferința?

Florica, sora proprietarului, își plecâ pe o mână capul și își ațintì privirea în zarea dintre doi copaci stufoși, unde luna se arătă de câtevà momente.

Erà tristeță, erà adâncire pe gânduri, în înfățișarea ei grațioasă, dar aceste răsfrângeri lăuntrice păreau că o fac și mai atrăgătoare.

Adierea se jucà ușor cu câteva șuvițe subțiri de pe frunte; adierea aceasta priià sufletului înnorat al fetei și desigur că, în afară de știrea ei, înnorarea erà mai puțin deasă și apăsătoare.

Se auziră, după un timp, glasuri voioase, argintii copilărești, și ea ridică repede capul: zâmbet afectuos i se ivi pe buze, iar priviri și chip i se înseninară.

Stătù în așteptare, urmărind apropierea vioae a glasurilor și a unor pași repezi, până ce se ară-tară pe terrață un băețel ca de opt ani și o fetiță de vr-o zece.

El, ocheșel, năltuț, sprinten, drăguț în vestmântul alb de vară, cu guler-marinar albastru.; ea, cevà mai răsărită decât băiatul, bălăioară, rumenă, chip râzător, între bucle de păr nebunatece, de coloarea spicului de grâu în pârgă, foarte drăgălașă în vestmântu-i dease-menea alb.

Amândoi aveau înfățișare copilărească, — de copii fericiți.

— Ești aici, Florico? întrebâ fetița...

— Ce te-am mai căutat... zise băiatul.

— Eram așà de negăsit? rostì fata, răzându-le cu drag.

Sburară amândoi până la dânsa, și-i luară, fiecare, câte o mână.

— Am isprăvit lecția, Florico, rosti băiatul, și mă-mica ne-a dat drumul.

— Care din amândoi a știut mai bine? îi întrebă cu ton, care, în glumă, părea a se îndoi de unul din ei.

— Amândoi am știut, Florico, se grăbì fetița să răspundă. Doar nu vei fi crezând că eu ori Puiu e leneș...

— Știu eu? rosti Florica, pe acelaș ton: Septembrie e foarte călduros.

— Da; dar la noi e răcoare și vacanța a trecut... zise băiatul.

— Voiu vedeà eu mâine, mititeilor, la lecțiunea cu mine...

— Da, da, vei vedeà, Florico... zise copila pe ju-mătate râzând, pe jumătate serioasă.

— A venit tata? întrebă Florica.

— Da, Florico. E de vorbă cu mămica.

— Dar la moșie nu ne ducem, Florico? întrebă bă-iatul. Ce mai smeu aș înălțà acolo... Știi că ’mi-e dor de smeu?

— Cum se poate? Apoi, dragă Vintilă, să spunem mamei și să plecăm degrabă-degrabă...

— Nu-i așà? Aici unde să-lînnalț? Că nu se cade să mă duc pe maidan, unde vin băeți cari fac gălăgie și se bat...

— Dar de ce se bat, Fiorico? întrebâ fetița. Ei nu sunt ca noi?...

— Sunt tot ca voi, dar nu au mame să-i învețe,cum vă învață mămica voastră, pe voi...

— Nici o mătușică bună ca tine, Fiorico, — nu-i așà? zise băiatul.

— Dar de ce n-au mame ca mămica noastră? în-trebă fetița.

Florica zâmbi...

Fiindcă, și pe ele, când erau copii, nu au avut cine să le învețe... Așà erau pe atunci vremurile. Acuma însă lumea s-a mai schimbat, și pentru copiii mici de azi, se găsesc și mame ca mămica voastră, și vor fi din ce în ce mai multe, ca și copiii buni să fie din ce în ce mai mulți...

Copiii se gândiră puțin: erà vădit că nu înțelegeau destul de bine și că voiau să pătrundă rostul vor-belor Floricăi.

După câtevà momente de silință, în care timp poate că mintea lor își lămurì într-un fel lucrul, se uitară amândoi deodată la masa pregătită.

— Par-că-mi-e foame, zise fetița.

— Și mie,‘rostì băiatul.

— Trebue să vie tăticu și mămica de-acuma, zise Florica.

In adevăr, ei le simțiră apropierea, după un ușor sgomot de pași.

Pe terrață, se ivì d-na Panaiotidi întâi, naltă și destul de sveltă pentru corpul ei binefăcut.

Prima impresiune: îți impuneà.

De aproape, îți inspirà adâncă simpatie, și, fără să vrei, respect.

Onestitatea, întrupată, n-ar fi putut aveà altă în-fățișare.

Distincțiunea și frumusețea, respirau bunătatea, pe care educațiunea o face numai să știe cum să se aplice.

Drăgălâșia de altădată, făcuse loc acelei serioase expresiuni de așezare, care, impuneà.

Ca fată, toată poezia, — acum, ca femee, tot farmecul îi erà în ochii albaștri, de un albastru luminos, plin de duioșie, de blândeță.

Pentru privirea acestor ochi, ai fi făcut jertfe.

Purtà părul adus la tâmple, ceeace o prindeà, — păr de un castaniu închis cu unde negre.

Chipul, de un oval bine proporționat, potrivit de grăsuliu, împlinià atrăgătoarea-i înfățișare.

După dânsa se ivi Mihail Panaiotidi. Ca tânăr, tre-buie să fi fost foarte plăcut. Nici acum, cu toate că se făcuse prea corpolent, n-ar fi fost urât, dacă vani-tatea și ambițiunile, satisfăcute nu ’i-ar fi pus pe fi-gură îngânfarea de sine și disprețul de alții.

In ochii lui negri, erà vioiuciune și lipsă de sin-ceritate.

Vedeai numai decât pe omul interesat, pentru care onoarea erà de gumelastic.

Figura rotundă și prea grasă, părul tăiat drept în sus, ca peria, mustățile castanii, dese și groase, ră-sucite bine în sus, fruntea lată și încrețită, împliniau înfățișarea-i trufașă.

Și toate aceste trăsuri aspre, se îndulciau și-l făceau alt om, când se aflà lângă soția lui, pe care o iubià fără nici un gând ascuns.

Totuși, iubirea aceasta nu se puteà ziçe că țineà de marile însușiri sufletești ale soției lui, pe cari le-ar fi prețuit, cari l-ar fi înrâurit.

II fermecase, ca tânăr, frumusețea ei și el, tempe-rament sângeros, violent, ar fi făcut o crimă ca s-o poată dobândi, dacă piedeci i s-ar fi fost pus.

Rămăsese dar în el, pasiunea, trecutulu, față cu blân-dețea acestei femei ca soție, pe lângă care se bucu-rase de libertate necontrolată în toate afacerile lui. O iubià fizicește: dacă i-ar fi lipsit, nu absența însuși-rilor ei l-ar fi turburat până la exces, ci absența fiin-ții care înfățișă pentru el frumusețea, podoaba casei.

Și alt simțimânt, vanitatea că putuse fi iubit de ase-menea femee, că nimeni nu se putuse apropià de ființa ei,—că fusese invidiat, pentru că o aveà numai a lui, intră în această iubire egoistă, cu totul materială.

Dela un timp însă, soția lui, nu mai erà aceeași.

Dacă în prea multa-i siguranță de sine, s-ar fi os-tenit cât de puțin să observe, s-ar fi încredințat că în chipul cum îi primià ea desmierdările, erà resemnare; că un gând, ferit, îi oprià deplina alipire de el cu su-fletul; că ființa ei dăduse de o deziluziune par-că...

Amândoi coborâră încet, încet treptele, pe aceeaș parte și înaintară spre masă.

Florica se ridicâ și înnaintâ și ea cu copiii.

Fiecare își ocupâ locul știut. Muma adresâ copiilor un zâmbet, în care discret apăreâ iubirea de ei. In felul cum îi creșteà, această părticică erà d-ajuns.

Îngrijirea de aproape, lecțiunile cu ei, —căci le erà cea mai inteligentă și mai desăvârșită profesoară, — convorbirile de toată ziua, studierea firii lor și aplicarea de a le formă caracterul, năzuința ei de a le inspirà de pe acum simțimântul pentru ce erà românesc și cunoștința unei asemenea vieți, care, să le fie în viitor nestrămutat principiu de activitate, de energie și de credință, — erau partea cea mare a iubirii pentru acești copii.

Tatăl se jucà adeseori cu ei, îi desmierdà sgomotos: îi iubià mai mult pentru el.

Mici, îi erau ca niște păpuși frumoase; mari, voià să-i fie mândrie, urmași, cu cari să se făliască, pe cari să-i împingă în lume îndrăzneți și țanțoși, tari prin averea ce le-o strânsese și pe care se luptà s-o măriască mereu. De simțimânte lui nu-i păsà.

Dacă n-ar fi fost supraveghiărea mumei, hotărârea ei, și acești copii ar fi fost ca toți ceilalți.

Insă nu-i lăsase de lângă ea: școala oficială, mai târziu, și atunci tot acasă, cu profesori oficiali, cu examene oficiale la Stat..., însă necontenit supt privi-ghiărea ei, ca direcțiunea ce le dà, să rămână ne-clintită.

Acești copii trebuià să fie opera vieții ei întregi...

Când tatăl le vorbià de avere,— ea nu lăsà să pă-trundă în sufletul lor, însemnătatea fără nici o îngr-ădire a ideei de bogat și de câștig. Ea le lămurià averea ca un mijloc; dobândirea ei prin muncă onestă și în-trebuințarea ei și pentru fapte bune priincioase altora.

Ii făceà să înțeleagă că și tatăl lor tot așa voise să zică, tot așà făceà.

Când tatăl, întrebându-i de cele învățate, aruncă vorba că nu numai decât cartea dă pâne, — muma în-dreptà această vorbă, față cu dânsul chiar, fără să-i impute însă această nesocotință.

Când îl surprinse într-o zi că-i întrebă ce sunt ei, români sau altcevà și le arătăà o carte poștală cu ti-puri din Grecia, de cari le vorbià cât sunt de viteji, — muma întrerupse convorbirea și le spuse că viteji pot fi și în alte țări, dar că pentru români, cei mai viteji sunt românii...

— Firește, răspunse băiatul, fiindcă și noi suntem români...

— Știți voi bine că sunteți români? le zise tatăl, zâmbind ironic.

Copila răspunse de astădată:

— Da, tată, fiindcă și d-ta ești român... Dacă n-ai fi, n-am fi nici noi...

Erà vădit pentru mumă, că soțul ei nu erà mul-țămit de direcțiunea ce dà ea creșterii copiilor; că el aveà un gând cu totul opus și că tindeà la o înrâurire, care să zădărniciască pe a ei...

Copiii începuseră a se mărì, a înțelege și a judecà destul de timpuriu și încercarea bărbatului ei, sfioasă încă, puteà mai târziu să hotărască, în sufletul lor, cine știe ce zăpăceală periculoasă.

Acest lucru însă, nu-l voià dânsa,—de aceea puneà nespus de mare supraveghiăre.

Nu se hotărâse încă pentru o explicațiune serioasă cu el, dar tot adunând aceste observațiuni și altele, trebuià să ajungă la aceasta.

Tot mai credeà poate că nu într-adins el urmărià un scop anume:

Ca om de afaceri, pozitivist, aveà altă concepție de viață, și, mai mult ca lucru nechibzuit, aruncà ase-menea vorbe copiilor..., în chip că se ocupă și el de dânșii, în momentele lui libere.

Acum, în timpul mesei, i se aduse o scrisoare.

Panaiotidi o desfăcu...

— E dela Papacosti, zise. O! o! ce înfuriat e mo-șul! adaose, după ce citi câtevà rânduri... Apoi, după -ce o termină: îmi scrie din Giurgiu. Câțiva greci au insultat steagul românesc, pe când treceà o companie de soldați; niște români 'i-au huiduit; s-a încins bătae și grecii au fost arestați.

— Și de ce-ți scrie Papacosti lucrurile acestea? în-trebă Ămelia Panaiotidi.

— Îmi cere mijlocirea pentru aplanarea incidentului...

— Ești oare în drept s-o faci?

— A! nu... numai decât, Amelio. Oricum, mă voiu informà mâine la Ministerul de Interne...

— Îmi pare... curioasă mânia lui Papacosti, întrucât Grecii se aratà a fi vinovați... Ce aveau să insulte steagul țării în care trăiesc?

— Trebue să fi fost beți, și deci gravitate nu prez-intă fapta lor...

— Dar o lecțiune merită, căci în beția lor, se arată fără perdea, vrăjmășia ce poartă țării...

— A! nu, Amelio, mergi prea departe cu gândul, îi zise cu blândeță.

Zâmbetul lui întru câtvà ironic, dădea lumină falșă blândeții.

— Eu cred, Mișule, că nu trebue să pui cuvânt pentru vinovați; iar lui Papacosti să-i oprești în viitor asemenea manifestări față cu tine. Fie omul tău de afaceri, însă cu familiaritatea și cu pretențiunile, până unde trebue.

— Negreșit, negreșit... El, la locul lui, și eu la al meu... Cere demnitatea...

Și iarăși zâmbetu-i ironic.

Când ar fi știut el, cum îi citiau în suflet, acei doi ochi albaștri!

— Am să puiu pe Voitzu să-i deà lui Papacosti lecția meritată, adaose el după un moment.

La rostirea acestui nume, obrajii Floricăi se mai îmbujorară.

— Mi se pare că n-ai prea nemerit, zise Amelia.

— De ce? Nu cumvà te vei fi îndoind de viitorul nostru cumnat?

— Dragă Mișule, nu mă îndoesc de nimeni, până la dovada care să mă facă neîncrezătoare. Am vrut să zic numai că asemenea însărcinare nu face pentru Voitzu... El nu poate aveà autoritatea ta, iar împreju-rarea ar cere ca tu să pilduești pe Papacosti, spre a nu se mai adresà ție, ca român, cum s-ar fi adresat unui grec oarecare de-ai lui...

Obrajii lui Panaiotidi se înroșiră, iar în priviri îi licări fulgerul unei clipe de mânie.

Pentru întâea oară, Amelia, luă această dreaptă și hotărâtoare pozițiune, față cu el, — ceeace îl și mirâ, și îl și înciudâ.

Ea aveà dar resimțimânte pentru Greci!

Ori cum, erà bine de știut.

Acuma își și lămuriă de ce se uità nu tocmai prietenește la Papacosti, — mâna lui dreaptă, — și satirizà totdeauna pe Voitzu...

Ea se îndoià, desigur, de origina lui românească din Macedonia și-l bănuiă ca fiind grec...

Făcuse bine de citise scrisoarea de față cu dânsa și-i spuse cuprinsul... Prilejul acesta îi dăduse pe față adevărata ei plecare sufletească. Făcuse mai bine însă că nu-i-o citise în grecește, precum erà scrisă, căci atunci desigur că Papacosti n-ar fi mai putut să le treacă pragul casei...

Panaiotidi nu mai vorbià limba greacă, dar puteà s-o înțeleagă și să se facă a fi înțeles, la nevoe, de un grec.

Amelia, tot cât și el o cunoștea, de pe timpul când trăià mama lui, care vorbià numai grecește.

Panaiotidi-tatăl, învățase bine românește; nevastă-sa nu voise niciodată: ea disprețuise limba țării, și pe români n-avusese ochi să-i vadă.

Cu mare greutate se învoise ca fiul ei, deși născut în țară, deși bărbatu-său erà naturalizat, să ià o ro-mâncă și numai frumusețea și cuminția Ameliei, îi biruiseră îndărătnicia.

Amelia, de dragul lui Mișu, fusese nevoită să de-prindă puțin limba greacă, spre a se înțelege cu soa-cră-sa și a-i puteà intrà în voe.

Pe-atunci nu se îndoise niciodată însă, că Mișu puteà fi străin.

In casa părinților ei, fusese adevărată viață româ-nească și Mișu, cunoscându-i simțimântele românești, cântase pe coarda aceasta, cântecul iubirii lui pentru Amelia: ea îl socotise dar român.

De-ar fi putut presimți adevărata lui fire, și-ar fi călcat pe inimă și nu l-ar fi luat.

Mișu se grăbi să asigure pe Amelia, în ce privià pe Voitzu.

— Dragă nevastă, e precum zici și-ți mulțămesc că îmi atragi luarea aminte. Nu sunt omul să trec peste simțimânte de respectat, dar prea prins de afaceri și de politică, nu le pot avea în minte în orice moment: dă-mi și tu dreptate. In ce privește pe Voitzu, te rog să crezi că băiatul e bun român cu inima și dorul lui e să se vadă cât mai curând naturalizat, ca să poată lucrà și el pentru țara aceasta. De nu ’mi-aș fi dat seama de simțimântele lui, nu ’i-aș fi promis pe Florica...

Copila se făcù roșie ca para focului... și furișâ o privire cercetătoare asupra Ameliei.

— Cred ca și tine, Mișule... cred... răspunse ea...

Mișu îi luâ drept sincer răspunsul: el nu prea erù psiholog; Florica simți însă că neîncrederea stăruià în sufletul cumnate-si.

De altfel, fata știà anume lucruri, cari o îngrijorau în deajuns de câtva timp.

Masa se termină și toți se ridicară.

Florica pornì cu copiii să se plimbe prin grădină, și să le povestiască, după obiceiu; Amelia se retrase în salonașul ei de lucru; Mișu trecù în biuroul lui să fumeze și să citiască ziarele.

IV

Temistocli Voitzu, erà în adevăr de origină română din Macedonia, însă din acei români cari, se greci-zaseră în așa chip, că ’și-au uitat de unde se trag și, considerându-se greci, ’și-au însușit firea inte-resată și vicleană, intrigantă și oportunistă a gre-cilor, — cât și aspirațiunile lor în politica Orientului.

Venit de mic în România, fusese înbrățișat și ajutat să se instruiască, prenumărat între cei destinați să se întoarcă în Macedonia și să lupte pentru deșteptarea imțimântului național românesc acolo.

Dar, în timp ce se folosià de iubirea românilor și le primià toate binefacerile, se redeșteptà în sufletul lui, pornirile renegatului și acestea îl înpinseră să caute legături de prietenie cu grecii din Capitală.

Intre aceștia, deși cu pozițiune socială de rând, erà Nicola Papacosti, înverșunat vrăjmaș al românilor, agent foarte întreprinzător al Comitetului din Atena, pentru lupta în Macedonia, împotriva elementului ro-mânesc.

Supt înrâurirea acestui grec primejdios, Voitzu lucrâ așa încât să rămână în București, să facă parte din colonia macedoneană, să fie însă spionul mișcării ei și să o denunțe grecilor.

Tot acest Papacosti hotărâse și în sufletul lui Pa-naiotidi întâi șovăirea și apoi apropierea de sufletul grecesc, — și, trist dar adevărat lucru, — se putù trezì în acest om simțimânte pe care nașterea și creșterea lui în țară, viața lui numai între români, nu i le putuseră desrădăcinà.

Fusese de ajuns atingerea lui cu un agent dibaciu al grecismului, ca să-și aducă aminte că nu erà român de origină.

Intrase însă în viața românească și în politica de partid, își făcuse avere, își crease o situațiune într-un partid, fusese deputat, erà acum senator, visà să a-jungă ministru, — și trebuià să nu-și compromită ase-menea situațiune.

De-aceea astâmpărà adese ori, față cu el, avânturile patriotice ale lui Papacosti și-i impuneă pază desăvârșită, iar întrucât privià simțimântele lui pentru cauza grecească, ’și le mărginiă la sume nu tocmai însemnate ce din când în când le da pentru acea cauză.

Pe Voitzu tot Papacosti i-l recomandase cu căldură.

Cu firea lui lingușitoare și falș modestă, plăcuse repede lui Panaiotidi și de vr-o cinci ani îl avea pe lângă el. Îl inițiase în afacerile de comerț cu cereale, pe care i le procurà Papacosti, ca misit priceput; îl trimiteà la cele trei moșii mari ce aveà, ca pe un controlor om de credință, să ia socotelile; și acum, voià să-i dea de nevastă pe sora lui, Florica, și să-l statorniciască tovarăș în unele întreprinderi.

Îi depusese la Cameră încă din sesiunea trecută actele de înpământenire, dar îl trecuse numai la Ca-meră și în sesiunea viitoare trebuia să-l treacă și la Senat, spre a-i deschide și mai sigură cale de îndru-mare și de câștig în puterea încetățenirii.

Pe Voitzu îl orbise frumusețea neîntrecută a Floricăi.

Deprins însă a fi om pozitiv, dragostea i se legà și de speranța de-a ajunge prin sprijinul viitorului cumnat, iar ambițiunea făcea să-i joace pe dinaintea ochilor mirajul unei situațiuni egală cu a lui Panaio-tidi, pe care, în sufletul lui îl credea mai puțin înzes-trat decât el.

Firea lui nu erà făcută pentru recunoștință; mintea lui nu aveà darul de-a judecà pe cineva după va-loarea lui.

Chiar în simțimântul lui pentru cauza grecească nu erà sinceritatea și credința..., ci numai fala de a fi grec și vrășmășia, ca din instinct, față cu neamul ro-mânesc.

Urà pe români fiindcă erau generoși, fiindcă erau buni, fiindcă grecismul nu-l putuse pierde, în trecut, fiindcă redeșteptarea conștiinței naționale făptuise Unirea, prin urmare tăria Neamului și fiindcă Statul Român erà deplin stăpân pe voința și pe propășirea lui.

Când vorbià cu Papacosti mai ales, se aprindeà și nu-i ajungeau injuriile pentru poporul românesc: dacă ar fi putut, ar fi adus cu drăcească bucurie jaf și pâr-jol peste țară.

Când vorbià cu românii macedoneni tunà și fulgerà în contra sălbătăciilor bandelor grecești și electrizà pe ascultătorii lui.

Când vorbià cu români de baștină, în gura lui care se făceà mieroasă, în vorbele lui pline de prietenie, era dorul de nebiruit pentru democratizarea țării, în interesul poporului.

Și poate că și acest soiu de român ticălos erà ursit să ajungă la demnități, să dobândiască avere șionoruri!...

Câți de aceștia nu ajung, în adevăr,— și astfel sim-țimântele românești se răresc în pătura suprapusă din care ies cârmuitorii bietei țări, — după cum se rărește aerul, la experiențe de fizică, sub clopotul pneumatic.

Și când oare experiența de fizică, a românilor, va ajunge sa nu mai poată rabdà asemenea lipsă de aer care înnăbușește totul, — și să răstoarne clopotul, ca în vidul de supt el să năvăliască curentul regenerator?

Când oare?

Străinii se înmulțesc în Casa națională; vin la ospăț nesățioși și cruzi, înlătură pe cei de gazdă și caută să rămână numai ei, ca pieirea ce o visează pentru români să vie cu pași grăbiți.

Cârmuitorii, par a nu vedeà străinele nazuinți...

Cei de multe neamuri, au fiecare străduință lor, pentru interesul individual și pentru neamul din care se socot că fac parte; pe tăcute se unesc cu toții în opera de sărăcire a țării și de a o compromite, dar în deosebi, fiecare trag nădejde, să se folosiască ei mai mult și să domine.

In cercurile lor intime și tăinuite, clocesc intrigi și revarsă de acolo veninul lor de exploatare și de dis-cordie.

Se fac obraznici chiar, fiindcă găsesc pe cine să conrupă, fiindcă sunt lăsați în pace să exploateze și să surpe.

Iar blânda pătură românească curată, dela orașe și delà sate, cercuită cu fierul legilor, vede, deplânge, rabdă, și așteaptă... Ce? Deplina îngenuchiare sau semnul sculării din somn?

Cine-o poate spune încă?

Temistocli Voitzu, e de statură mijlocie, subțiratec, mlădios, — cu chip plăcut de oacheș, nu lipsit de oa-recare distincțiune, pe care ’i-o dă mai mult înbrăcă-mintea foarte îngrijită și cultul persoanei lui.

Știe să vorbiască frumos, să fie delicat, respectuos, îndatoritor chiar, — după împrejurări, — cunoaște pe deplin aproape, starea societății românești și are dejà experiență și spirit de a pătrunde, fără să deà de bănuit.

’Și-a statornicit un rol și-l studiază pe toate fețele, spre a nu puteà fi prins cu intonări falșe, ori cu in-tențiuni ce l-ar prezintà rău.

Un singur lucru ’i-ar puteà stricà înfățișarea, vreo-dată: e prea violent și prea nerăbdător de-a ajunge repede.

Talentul de-a se insinuà, prezența de spirit îi pot drege efectele temperamentului său violent, dar fața cu pătrunderea unor anume persoane, care ’și-ar pune în gând să-l drămuiască bine și fără greș, poate că ar cădeà în capcană.

Asemenea persoană erà Amelia Panaiotidi.

Încă de când îi vorbise Mișu, înainte de-a i-l aduce, simțise ca o nemulțumire; de cum îl văzù, antipatia i se declară: tânărul acesta nu puteà fi detreabă.

Cu toate acestea, în spiritul ei de dreptate nu voì să condamne fără să judece.

Începu a-l primi în casă, în destul de politicos dar fără familiaritate, înlăturând în chip prudent pe Flo-rica, ori de câte ori se puteà, fără să bată la ochi lucrul.

Cu multă pricepere provocând discuțiuni asupra mai tuturor cestiunilor de ordine socială și apoi lăsându-l să vorbiască, dovedi că nu erà nici decum cult, dar că, inteligent, adunase de ici de colo puține cunoș-tinți și fiindcă vorbià cu ușurință, puteà să dea ilu-ziunea că și înțelegea bine starea lucrurilor. Une ori îi păreà Ameliei că Temistocli repetà discursuri învățate, cărora nu le puteà dà căldura convingerii. Î1 ajutà apoi chipul, care, puteà să placă, — așa că nu de puține ori în saloanele ei, la câte-o petrecere, vedeà că băiatul făceà efect, — și nu mai puțin că și el se sileà la aceasta.

Întâi voì să înțeleagă cărei împrejurări se datorà simpatia cam exagerată din partea lui Mișu, pentru tânărul acesta, — și cum de se puteà ca o fire serioasă, cum ea o socotià pe-a lui Mișu, să nu-și deà seama de adevărata valoare a omului?

Astfel, putù ajunge până la Papacosti și de acì să descopere toate afacerile cu acest misit grec, din care unele, după anume urme găsite, erau foarte departe de-a fi cinstite.

Fu întâea sguduire a credinții acestei femei, cu a-devărat suflet ales, în bărbatul ei pe care nu și-l pu-teà închipui decât cinstit.

Știind câtă necinste este în societatea diriguitoare, erà dulcea mândrie tăinuită a inimii ei, deplina corec-titudine a omului ce iubià.

Dacă dar erà prieten cu Papacosti și primise pe un recomandat al acestuia, recomandatul nu puteà fi mai bun decât misitul, și simpatia lui Mișu pentru Voitzu se explică: oamenii buni se adună și se stimează; oamenii necorecți se adună și se leagă prin interese și fapte ce nu se mărturisesc.

De acì înainte îi controlâ toate faptele din trecut și treptat pe cele ce mai făceà, ca să aibă măsura exactă a necinstei lui Mișu și a complicității misitului, în care Voitzu era abia ucenic.

In acești cinci ani de când aflase totul, dulcea ei seninătate se dusese, iar curata-i iubire pentru acest tovarăș de viață, devenise ca un simțimânt fatal de care firea omenească nu se poate desface adese ori, dar din existența, în viitor, a căruia, a dispărut stima, și gingășia. Il iubià însă, dar fără să-l mai doriască: erà mai mult iubirea în trecut; erà mai numai amin-tirea ce nu ’și-o puteà oprì, a dragostei de odinioară cu toate iluziunile și plăcerile ei.

De atunci suferise, în tăcere, și toată precumpănirea suferinții ’și-o avù în mulțămirea ce-i dădeà creșterea copiilor și ființa de caracter ce dejà făcuse din Florica.

Florica, erà încă o iubire a ei; Florica îi păreà ca și cum ar fi fost tot copilul ei.

Când se măritase, copila aveà opt ani și erà în ne-mijlocita apropiere a mume-si și supt înrâuriri cu to-tul străine de vieața românească.

Pe cât timp trăì bătrâna, puțin lucru putu Amelia să facă pentru fata această. După moartea bătrânei, ’și-o alipi cu încetul și își începù opera educătoare, după cum mai apoi aveà să facă pentru propriii ei copii.

Curățì ce erà înărăvire, și sădì în pământ bun, an cu an, până ce înflorirea începu frumoasă și sigură.

N-o putù ferì însă, și erà greu s-o facă, de iubirea pentru Voitzu.

Acesta se putuse folosì de momente când ea nu erà în stare de a supraveghià, și-i furase copilei inima.

Dar dacă n-o ferise, știuse cu multă îndemânare să-i dea pilde, — ca nefiind pentru ea, ca ne bănuindu-i amorul, — așa în cât copila să și deștepte luarea aminte și să ’și dea seama de caracterul omului pe care îl iubià.

Cu simțimântul ei puternic românesc, cu deplina cu-noștință a datoriilor ce decurg din acest simțimânt, cu superioritatea ei de caracter, negreșit că Florica aveà curând să intre în lupta cea hotărâtoare între iu-birea ei și nepotrivirea dintre ea și Voitzu.

Și când Amelia se încredința că lupta începuse, acum în urmă, nu o mai îngrijià viitorul copilei.

De va fi să-l ia de bărbat pe Voitzu, va ștì să-și scape neatinse credințele ei, dacă nu va izbutì să i le impue și lui.

Dacă nu-l va luà, cine știe din ce împrejurări cari s-ar puteà ivi, în simțimântele ei de româncă va găsì desigur uitarea amorului ei și precumpănirea suferinții ce va fi trecătoare cu încetul.

Aceasta erà starea lucrurilor, în timpul de față, în casa aceasta.

Pe vremea când cealaltă inimă mare de femee, la alt capăt al țării, înființa societatea «Cultura Română» în Galați, — Amelia Panaiotidi, în București, luà ini-țiativa înființării unei societăți, cu scop la fel, însă de o cam dată mărginit la trebuințile românilor de acì. Când d-na Chipail voi să întindă și în București ac-tivitatea societății gălățene, dădù peste acest început și se puse în corespondență cu comitetul bucureștean, trimi-țând programul de luptă ce aveâ comitetul gălățean.

Atunci societatea din București își luâ numele și ea de «Cultura română» primi programul și activitatea acesteea se porni mai cu temeiu.

Erau doi ani de atunci iar la Lacul-Sărat aceste două femei, se cunoscură și se iubiră, atrase una că-tre alta, în scopul lor, de acelaș suflet românesc, iar în prietenie mai intimă, atrase poate și din presimți-rea că aveau aproape, aceleași suferinți personale.

Nu se destăinuiseră încă, una alteea, căci erà lucru cu totul secundar; discutaseră însă și se însuflețiseră deopotrivă înaintea frumosului scop ce urmăriau și pentru ajungerea lui.

A doua zi după seara în care am cunoscut acasă pe membrii familiei Panaiotidi, — Amelia primì scri-soare delà Olga Chipail și Florica dela Oltina.

Și le aduse mare bucurie vestea că gălățencele aveau sa se mute la București.

— Vezi tu, dragă Florico, zise Amelia, cât să vo-iești de mult înplinirea unui scop, când ești aproape singur, nu poți izbutì să ajungi nici prea degrabă, nici cu destul temeiu. Am înființat societatea, dar lâncezim.

— Drăgă Amelio, nu-i tocmai așa: tu ai lucrat și lucrezi din toată inima; din nimic, ai creat ceva și acest ceva e dejà mult pentru timpul scurt de când lucrezi.

— Poate, dar față cu mulțimea membrelor care s-au înscris și cred că atâta e destul, mai trebuià un su-flet energic și cu autoritate: am avut norocul să-l gă-sim în d-na Chipail. Sunt sigură că după așezarea eì aci, activitatea noastră va luà altă față.

— Dar eu nu voiu să ’ți închipui că și tu singură, între toate cele delà noi, nu ai fi ajuns să dai socie-tății toată însemnătatea ei...

— Și eu nu voiu, drăguță, să ne mândrim cu o putere de hărnicie care merge prea încet. Am în ade-văr tăria de-a aduna tovarășe, dar nu am darul de-a le domină și de-ale electrizà. Doamna Chipail îl are... și în asemenea dar e o forță de neînchipuit...

Nu-i așa?...

— Ai dreptate, Amelio...

— Pe urmă este încă o cestiune. Pentru timpul în care trăim, scumpă Florico, numele și origina impun.

D-na Chipail le are și acestea. Tu n-ai observat că încă de când am intrat în legătură cu Societatea de supt preșidenția ei, numele d-nei Chipail a produs sen-sațiune în rândul tovarășelor noastre? Nu ți-ai dat seama că de-atunci numărul lor a crescut?

— Cu adevărat așa este.

— E prestigiul numelui dar. Soțul ei e foarte cunos-cut ca om de valoare superioară, pe lângă că este și de neam vechiu românesc... Supt scutul acestui nume și al acestei valori, valoarea personală a doamnei Chi-pail poate să ajungă mai degrabă la adevărata ei pu-tere de înrâurire și de activitate.

— Îmi dau bine seama acum, Amelio... Ah! ce bine mi-ar păreà să începem a fi folositoare!... Oltina, în-țelege și ea lucrul, căci îmi scrie cu mult entusiasm.

— Vom aveà apoi, pentru noi, și niște bune pri-etene...

— O! aceasta, de sigur...

Plouase din spre ziuă până aproape de prânz. Acum, după amează, soarele strălucià vioiu, fără căldură în-năbușitoare. Pe frunzișul pomilor și al plantelor încă mai sclipiau diamante. Vântul risipise norii și aburii; cerul era limpede, în mare parte, și se limpezià din ce în ce mai mult; aerul erà proaspăt, răcoros la um-bră; florile, înprăștiau plăcut miros în cuprinsul grădinii.

Amândouă, stăteau pe terrață, în timp ce copiii se odihniau încă.

Pe când își citiau acum una alteea, cu mulțămire aproape copilărească, feciorul se ivì și le vestì că bo-erul a venit c-un domn pe care nu-l cunoștea cine e.

— Și vă poftește în salon, cuconiță.

— Așa? e o vizită atunci... Și se ridicâ.

— Să merg și eu? întrebâ Florica.

— Boeru a zis să poftiți amândouă, lămurì feciorul.

— Să mergem însă cum suntem? mai întrebâ Florica, dintr-un firesc instinct de «cochetărie».

— Negreșit. Suntem destul de bine.

Amelia recunoscù pe Chipail, pe care-l știa din vedere.

Chipail se ridica repede: din o singură privire își dădu seama de distincțiunea și de inteligența doamnei Panaiotidi; îi sărută mâna deci, cu desăvârșită curte-nie, prezintându-se.

— Ne faceți deosebită plăcere, domnule Chipail, mai ales că am avut mulțămirea să cunoaștem pe d-na și pe fiica d-vs.

— Vă aduc salutările lor...

— Vă mulțumim...

Când Amelia îi prezintâ pe Florica, ce rămăsese deo-parte, și când unul pe altul întâmpinându-se, el se uitâ de aproape la copilă, se arătă cu deosebire surprins și uimit...

— O! dar sunteți de-o frumusețe, d-șoară... esclamâ cu aprindere... «Complimentele» mele...

— Așa suntem noi, frumoși, în neam, râse Panaio-tidi, în chip glumeț...

— Cunoașteți povestea vorbei: frumusețea trece; calitățile rămân, zise Amelia, căreea nu-i făcù tocmai bună impresiune acel fel de-a admirà, al lui Chipail.

El înțelese, din înfățișarea Ameliei, că greșise fără voe, fiindcă lăsase pe ștrengarul să vorbiască în el, — și se grăbì să zică:

— Fiică-niea n-a exagerat când ’mi-a spus cât sunteți de încântătoare, d-șoară...

Apoi, către Amelia:

— In adevăr, doamnă, că frumusețea e adese ori foarte trecătoare, dar cât timp există, e o plăcere s-o admiri, căci ea desăvârșește natura. Și afară de aceasta calitățile sufletești se pun mai repede în evidență, printr-ânsa...

— In mai toate cestiunile, părerile nu pot fi de-un fel, răspunse d-na Panaiotidi, poftindu-l să șadă.

— Negreșit, doamnă, negreșit, rosti Chipail, șezând. Și mai ales în politică... Nu-i așa amice Panaiotidi?

— In politică, iubite domnule Chipail, e cel puțin un mod de a vedeà, care este al partidului.

— Da: modul de a vedea, să-i zicem: oficial. Acesta acopere destul de rău adese ori modul de a vedea al fiecăruia și mai ales când persoana e individuali-tate destul de însemnată...

— A! individualitățile însemnate trebue să existe și să predomine: ele dau direcțiunea... Bunioară, d-vs. domnule Chipail, în partidul nostru... Nu reprezintați progresul, democratismul? Nu se strâng în jurul d-vs. cei de-o părere dar mai puțin curagioși, sau cu mai puțină putere de muncă de cât d-vs? Nu v-ați ales, fiind în opoziție, numai grație prestigiului ce aveți?

— Nu uitați, domnule Poanaiotidi, că v-ați ales, ca și mine, tot în opoziție fiind, rostì Chipail cu intonare ironică nu destul de ascunsă în seriozitatea înfățișării.

Panaiotidi nu înțelese ironia și se înroșì de plăcere: acest om mare îl considerì ca egal.

Amelia știa să facă deosebire între soțul ei, ca per-sonalitate politică, și altul, — în cazul de fața, intre el și Chipail; ea prinse dar ironia acestuia și vanitatea celuilalt.

— Cum credeți, domnule Chipail, întrebă Panaio-tidi, o mai poate duce guvernul?

— ’Și-a sleit, amice, toate mijloacele, și de guver-nare, și de împotrivire. Chiar dacă nu l-am lovì noi, tot va cădeà sub greutatea greșelilor ce a făptuit. Eu nu cred că va face «reveillon»-ul...

— Așà de curând, dar?

— Nu mai mult decât peste o lună, se vor vedeà sem-nele... Șeful nostru se va întoarce zilele acestea în țară.

— Cum se poate!... Drept e că nu m-am întâlnit încă cu nimeni din ai noștri...

— Domnule Chipail, bine-ar fi, dacă s-ar găsi mij-locul ca, schimbându-se partidele, la Putere, să se schimbe sistemul de guvernare, care e aproape acelaș, zise Amelia. Greșelile se repetă; legile se respectă tot atât de puțin; simțimântul național, mai ales, rămâne tot în amorțire, iar străinii își fac trebușoarele, cu aceeaș cutezare și lipsă de rușine...

Chipail o privì, surprins, o clipă.

— Doamnă, educațiunea mulțimii se face greu...

— Mai cu seamă că se tot întârzie cu începutul...

— Începutul îl facem mai întâi cu noi, ca să putem ajunge până la dânsa...

— Pentru pătura de sus, oricum, eu cred că se merge prea încet.

— Dar, dragă Amelio, interveni Panaiotidi, tocmai că personalități ca d-l Chipail, dau zor ca pătura de sus, să se desăvârșiască... Aici e meritul d-sale, cu deosebire... Convino și tu, că un progres serios, trebue să numere decenii, spre a se afirmà...

— Să-mi dați voe doamnă, să găsesc dreptate d-lui Panaiotidi, zise Chipail, foarte curtenitor. Totuși, ghi-cindu-vă gândul, doamnă, pot să zic, împreună cu dv. că, până să ajungem noi, cei de sus, la o perfec-țiune, va să pregătim și celor de jos calea, făcându-i să se folosiască de o bună administrațiune, de libertăți respectate de noi, și de o ușurare a poverilor!...

— Da, domnule Chipail, acesta-mi erà gândul...

— Și noi, pe deoparte, d-nă, — dv. femeile, pe de altă parte, și cu concursul nostru, să hotărâm cu te-meiu mișcarea... Societatea dv. îmi place foarte mult, și cred în isbânda silinților ei...

Negreșit că ne trebue și concursul dv., — discret negreșit, dacă interesele de partid îi poate impune să se manifeste cu ferire, zise d-na Panaiotidi...

— Uite, eu cred, domnule Chipail, zise Panaiotidi, că venind noi la Putere acum, veți intrà și dv. în for-mațiunea ministerială și, ca ministru, veți puteà mai cu ușurință să luptați în sensul ideilor dv., foarte li-berale.

— Domnule Panaiotidi, ministeriabili putem fi, eu și dv; — nu aci e greutatea, ci în a veni la putere uniți și devotați șefului, jertfind, unii, din ambițiuni; alții, din ideile prea învechite.

Panaiotidi, măgulit până în adâncul sufletului, de vorba: «ministeriabil», la adresa lui, se înroșise și se înfierbântase.

Cu mare pornire de dragoste îi întinse mâna și-i strigă:

— Da, să venim uniți!

Și par-că se încheiâ un pact între acești doi oameni, deopotrivă de ambițioși, dacă nu deopotrivă de talentați.

Panaiotidi, voià să fie la îndemâna lui Chipail, în care vedeà o putere; acesta voià să-l aibă la îndemână pe Panaiotidi, în care vedeà pe omul foarte bogat, bun de jumulit puțin, la timp.

Amelia se întrebà, dacă nu jucà și Chipail, om superior, negreșit, comedia ideilor sincere progresiste; — căci, la ce măgulià pe soțul ei, pe care-l cunoșteà ca și ea, ce este și ce poate.

Florica ascultă, de de-oparte, cu luare aminte, ca să înțeleagă ce voiau, la urma urmei, fratele ei, și mai ales Chipail.

Pe urmă venì vorba de familia acestuia, de mutarea ei în București și Florica găsì momentul potrivit să-și arate simpatia pentru Oltina.

Glasul copiilor auzindu-se, trecură atunci în grădină și Chipail, găsì încă un prilej, a se face plăcut, stând de vorbă cu copiii, mirat de buna lor creștere și deș-teptăciune.

Rămase apoi la cină; seara se făcù muzică... Flo-rica erà desăvârșită pianistă, așă că-l fermecâ pe cu-noscătorul Chipail.

Iar când plecâ, își zise nu fără înfiorare:

— A! dac-ar fi artistă, fata asta 1

Iși dà în petec, Chipail: artistele! ele-i erau slăbi-ciunea. Și apoi, o artistă îi păreà lui totdeauna ușor de apropiat...

Frumusețea, — ridicându-se până la înnălțimea artei și scena fiindu-i locul de unde să se ridice, — erà pentru el tainic farmec al vieții.

Bucuros, se ridicà și el cu admirațiunea până acolo, fericit dacă de-acolo puteà să se coboare braț la braț cu eroina publicului, — eroină a lui.

Nu-și ascunse că Florica îl însuflețise prea mult. Divină frumusețe!

In apartamentul lui, se uitâ în oglindă: da, păreà destul de tânăr...

Clătină din cap, după puțin: nu puteà să aibă ilu-ziuni și zâmbi cu tristeță. Erà în deșert aprinderea!

V

In adevăr, după părerea tuturor capetelor, cari pur-tau căciulă politică, zilele guvernului erau numărate. Partid din bucăți, fusese numai în lupta bucăților, între ele,—luptă stearpă, care-l făcuse antipatic.

Și opoziția nu-i pusese încă bețe în roate, lăsând să i se încarce carul de greșeli și de păcate, și să se afunde până la opor în glodul ieșit din propria lui necurăție.

Chipail, după întoarcerea șefului, își strânse pe toți amicii de odinioară, pe lângă cari mai prinsese pe câțivà nemulțumiți, din «vechile cadre», — și începù să-țină consfătuiri, ale căror ecou, în ziare, trebuià să atragă atențiunea Șefului.

I se spuneà, cu alte cuvinte: am făcut servicii reale, ca deputat opoziționist, partidului meu; am un grup, care mă urmează cu credință, — ia vezi, Șefule, nu trece peste mine, în viitoarea formațiune ministerială apropiată, acum, în împrejurările de față.

Șeful înțelese, negreșit, dar în propriul lui partid, aveà de luptat, și el, cu contra-curente destul de vădite.

Autoritar de felul lui, în de-ajuns de reacționar în sufletul lui, trebuià să impună cu orice preț, dar să și mai jertfiască un pic din reacționarism, măcar de ochii tinerimei partidului, — și jertfa ar fi fost, nu atât în schimbarea direcțiunii de guvernământ, cât în pri-mirea, în minister, a unui reprezentant, doi, din această tinerime.

Cel mai în vază, erà desigur Chipail, căci erà și boer de viță, — și apoi, în fond, ca deplin cunoscător al oamenilor, nu se prea temeà mult de progresismul lui Chipail.

In curând se începură întruniri de partid, în orașele de seamă ale țării, cum și în Capitală, și Chipail fu luat pretutindeni.

Din discursurile lui, nu mai ieșì însă nici o desfă-șurare de program înnaintat. Erà numai critica aspra, presărată cu vorbe de spirit, cu sarcasme a «operei de corupțiune» a partidului dela Cârmă, — iar cartea la care lucrase, se oprì pe pragul unei tipografii și se întoarse în cartoanele de acasă.

Aveà dreptate Șeful să nu se prea teamă: Chipail dădeà dovadă de «tact politic». Erà menit să fie ministru.

Nici nu-i dà prin gând că-i urmăriau discursurile și transformațiunea, două femei: Olga lui și d-na Panaio-tidi,—una ca să se convingă încăodată, că bărbatul ei erà «încă unul ca toți», — cealaltă ca să cunoască a-propierea într-un singur punct, a lui Chipail de Miștu al ei: și unul, și altul, necorecți în credințile politice.

Iar țara..., în așteptarea resemnată a unor timpuri nouă și a altor oameni, noi, — suferià!

Preocupat cu ducerile pe ici colo, Chipail uitâ sau se făcù a uità cestiunea mutării familiei lui și Sân-Dumitru bătuse la ușă...

Poftit de d-na Chipail să-i răspundă hotărât dacă voește sau nu venirea lor la București, — el le răs-punse că timpul fiind înaintat și foarte aplecat spre ploi și frig, erà de părere să se amâne mutarea pentru Sân-Gheorghe când, pe onoare, le promiteà solemn, să le înpliniască dorința.

D-na Chipail, își lămuri amânarea, în felul că lui Gheor-ghieș nu-i erà la îndemână să le știe și sa le vadă în preajma lui.

Tocmai erà de vorbă cu Oltina, în privința aceasta, când li se vestì Cezar Arineanu.

Și Olga, și Oltina îl primiră cu mare mulțămire, căci el aduceà îndepărtarea, măcar pentru moment, a gândurilor triste ce le cuprinseseră.

In timpul de când nu mai venise, Oltina se îmbu-nase în privința lui Cezar și, în taină, îi dorià reve-derea, din zi în zi mai mult.

In înfățișarea ei, sclipì așà de mult bucuria, că muma ei fu surprinsă și pentru întâia oară îi veni în gând, putința unui lucru...

Luâ seama emoțiunii tânărului, desigur față cu pri-mirea prea amicală ce-i făceà Oltina, și putința acelui lucru, i se făcù mai probabilă.

— Credeam că ne-ați uitat, îi zise într-adins Olga, după cele dintâi vorbe de bună venire.

— Să vă uit, doamnă? Ați putut în adevăr să cu-getați aceasta? rostì Cezar cu respectuoasă imputare, în timp ce privirea i se furișă la Oltina. Am fost foarte ocupat, iar în prima zi de libertate, am venit să vă prezint respectele mele...

— Ați fost tot timpul în județul nostru? întrebă Oltina.

— Da, d-șoară, cu foarte scurte veniri în Galați... Acum am terminat în județ și am rămas numai cu lu-crările din port, pe care numai în primăvară le voiu terminà.

— Atunci vom aveà plăcerea să vă vedem mai des.

— Dacă-mi dați voe, negreșit, doamnă, negreșit...

— Erà să ne mutăm la București, dar Gheorghieș, foarte prins de politică, în acest timp când se vor-bește de căderea guvernului, a amânat pentru sfântul Gheorghe mutarea... După cum îmi scrie, e și greu de găsit casă așà cum am voì noi...

— Doamnă, dacă mi-ați dà mie sarcina, v-aș găsi numai decât și în condițiunile pe care le-ați dori...

— Ar fi prea grea sarcina, domnule Arineanu, zise Oltina.

— Eu v-aș cere voe să vă dovedesc contrariul, răs-punse, zâmbind.

Atunci d-na Chipail intrâ în amănunt iămurindu-i condițiunile.

Arineanu se gândì puțin.

— Doamnă, mă voiu repezì la București chiar mâine seară. Am de pe-acum în vedere o locuință... La în-toarcerea mea, vă voiu comunicà rezultatul, care, cred să fie mulțămitor.

— Vă mulțumesc, domnule Arineanu, zise muma. Oltina îi mulțămì c-o privire, care, lui îi merse la inimă. Se schimbase fata, față cu el: erà cu putință oare să i se împliniască dorul?

Din una în alta ajunseră cu vorba despre societatea «cultura română», și Cezar se însuflețì numai decât: scopul erì minunat și activitatea pentru înplinirea lui îi plăceà nespus de mult.

— Aș fi foarte fericit, doamnă, ii zise, dacă aș fi primit ca secretar al societății.

— Dar nici nu s-ar fi putut, domnule Arineanu, ex-lamă Olga, concurs mai binevenit și mai prețios...

— Vom dà societății, doamnă, așa de întinsă orga-nizare în toată țara, încàt să devie adevărată putere culturală, se rostì Cezar, cu căldură... Am legături de prietenie și camarazi de școală cari vor fi bucuroși să întemeeze secțiuni, unde nu sunt încă, și să înmul-țiască numărul membrilor și activitatea, pretutindeni. Aceasta va fi politica mea, in viitor. Vă mulțumesc d-vs, că-mi dați prilej să fiu folositor.

Și, vorbiră mult, foarte mult timp, că nici nu sim-țiră când umbrele serii se lăsară.

De astă dată înfrățirea acestor trei inimi se făceà trainică și aveà să rămână neschimbată și să dea vie-ții lor, — și mai ales acestor două ființi uitate, — mul-țămiri încă negustate...

Când Cezar se despărțì de ele, Oltina îi strânse mâna zâmbitoare, familiară, luminoasă la chip, — și erà foarte drăgălașă în acele clipe, — atât de drăgălașă în cât Cezar să plece emoționat cu totul, fericit, plin de speranțe.

Mama și fiica se priviră în tăcere, după ce-l petre-cuseră. Erau voioase; erau în acea dulce turburară su-fletească ce are nevoe de revărsare, de statornicirea unor anume năzuinți, de siguranța că inimile s-au ghicit și că vor puteà merge unite și pe calea nouă ce li se deschideà în viitor.

Oltina, înroșindu-se, rămase câteva clipe în așteptarea începutului. Mama se apropiâ și-i luâ mâinile, apoi o sărută.

— Erai dar în truda de-a ’ți cunoaște inima, scumpă copilă, o întrebă cu duioșie.

— Da, mamă... din ziua de pe vapor...

— Și eu n-am bănuit nimic.... Așteaptă. M-a mirat răceala ta față cu el...

— Am fost, în adevăr, rece, fiindcă nu voiam să iubesc numai după primele impresiuni. L-am cunoscut însă de aproape, și d-atunci m-am gândit la el într-una, iar azi cred că a înțeles și el la ce se poate așteptà...

— N-ai greșit cu alegerea, scumpă Oltino, și din toată inima îți doresc o fericire, pe care, dacă eu n-am gustat-o, o voiu gustă prin tine... Totuși, să nu grăbim lucrurile până ce nu ne vom așezà în București.

— Cât despre aceasta, negreșit că așa va fi, mamă dragă.

— Și acuma să vorbim de alte lucruri de-ale noas-tre. Tată-tău îmi scrie că va fi ministru, că politica nu-i îngădue să se ocupe cu avocatura și că-i trebuiesc bani. Tu ești posesoarea sumelor depuse, tu trebue să hotărăști.

— Mamă dragă, nuștiu ce să zic. Față cu proba-bilitatea că voiu luà pe Arineanu, am un scrupul. El e bogat; eu am prea puțin. De sigur că el nu se gândește la averea ce ’i-aș aduce; iarăș însă îmi zic că, măcar cât de puțin să am, ca să nu fiu cu ideea că-i intru în casă cu mâna goală. Nu-i așa?

— Acest lucru n-ar trebui să te preocupe într-atât de mult, Oltino; totuși nu voiu prin aceasta să zic că trebue să-i dăm lui Gheorgieș, fără măsură... El a știut numai să cheltuiască, în viața lui...

— Pe urmă, alt gând, mamă: tocmai cu felul de viață al tati, trebue să ne gândim la tine: el nu-ți va putea dà cele trebuincioase și mai degrabă acești o sută douăzeci de mii de lei să rămână în mâna ta, fără știrea lui. Da, da, mamă... De este să fiu soția lui Arineanu, voiu intrà fără nici o avere în casa lui, dar cel puțin să fii tu asigurată...

— Pentru mine, dragă copilă, nu-mi trebue atât. Ce-ar aduce casa aceasta și via, ar fi d-ajuns.

— Nu, mamă; acum că ’mi lămuresc bine situația, așa voiu face și te rog să nu mă refuzi. De altmin-trelea, când va fi momentul, negreșit că va trebui să-i arăt lui Cezar cum stau lucrurile. Ne vom sfătuì apoi și cu Mihalache...

— Va fi cum vei voi tu, dragă copilă, răspunse după puțin, Olga, oftând ușor.

In București Cezar, de cum ajunse, făcù de dimi-neață vizită verei lui, d-na Brantea, — de amintire nu tocmai plăcută pentr el, de când cu dragostea ei cu Chipail, — și fără multă vorbă îi lua, pe seama lui, una din casele ce le aveà proprietăți.

Casa rămăsese neînchiriată de vr-un an, căci erà cam dărăpănată și cocheta văduvă nu se prea gândise la repararea acelei proprietăți.

In aceeaș zi Cezar tocmì meșter și-i făcù planul prefacerii casei, cee ace se puteà face până să deà tim-pul rău; iar pe dinlăuntru să lucreze în timpul iernii, când aveà să se pregătiascâ uși, ferestre nouă și par-chetarea din nou.

Scopul erà s-o cumpere mai apoi; la venirea însă a familiei Chipail, d-na Brantea aveà s-o închirieze cu preț cât mai potrivit.

D-na Brantea ghicì că verișorul aveà vre un motiv serios de-a face ceea ce făcea, — însă, discretă de felul ei, nu-i ceruse nici o lămurire și-i primise toate con-dițiunile.

Cezar întâlnì apoi pe Chipail și-i dădù vești de-acasă. El îl ținù de vorbă numai de politică. Erà foarte li-niștit în privința celor de-acasă, întru cât nu-i veniau pe cap.

Dar fiindcă chestiunea banilor îl preocupă, rugă pe Cezar să ducă soției o scrisoare din parte-i, — și atâta fu singura-i grijă de ea și de fată.

Chipail, presimțind că «marele îngrijitor» al casei, Albineț, se va amestecà în cestiunea cererii lui, se gândise la o combinațiune ingenioasă, spre a pune mâna pe banii Oltinei, și de aceea se grăbià să scrie Olgei.

A doua zi Cezar se ocupâ cu începerea reparațiilor, cărora timpul, redevenit frumos, le erà priincios; se sigură că treaba va merge bine; lăsă pe fratele lui, Virgiliu, — de curând venit din Paris ca medic, — să se intereseze de lucrări, — și, în acea noapte, plecâ la Galați, nerăbdător să ducă d-nei Chipail vestea cea bună.

In seara următoare, după ce Arineanu plecă dela d-na Chipail, plin de mulțămire, — muma, fiica și Al-bineț, ținură sfat.

Gheorghieș cereà, nici mai mult nici mai puțin, suma toată, așa în efecte cum erà depusă, ca s-o pună într-o splendidă afacere de exploatare de terenuri petrolifere, ceeace ar fi adus întreit și împătrit venit sigur. Atât de bine ce lămurià întreprinderea pe care o garantă cu priceperea lui în afaceri și cu personalitatea lui politică, — încât nici lui Albineț, nu-i trecù de fel prin gând că puteà fi tragere pe sfoară. Mai ales că veni-tul, numai în parte, îl cereà pentru el...

Se hotărâ dar să se facă lucrul, iar Albineț să plece la București cu efectele, după ce le va ridicà dela Banca Națională unde erau depuse.

Greșiră că nu arătară lucrul și lui Arineanu: acesta ar fi luat el în mână afacerea și ar fi văzut ceeace nu puteau vedeà amândouă femeile și sfătuitorul lor credincios.

Albineț pornì dar și Chipail se trezi cu dânsul, foarte mirat și nu tocmai mulțămit.

Negreșit însă că bătrânul, neîndoindu-se, nu cuteză să ceară lui stăpână-său să-i arate actele, cu toate că-i venise gândul, măcar ca să aibă ce spune acasă.

Chipail îi arătâ foarte multă prietenie, îi vorbì cu în-suflețire de bunul prilej de-a face și el ceva pentru familie, — și puse mâna, nu fără emoțiune, pe bunicica sumă.

Nici un moment nu avù remușcarea că luù familiei cele de pe urmă mijloace, cu foarte multă prevedere și trudă puse de-oparte și sporite.

Iși ziceà numai că, dacă pentru moment nu câștigà mult, aveà să câștige mai apoi și să deà și familiei cele ale traiului. Negreșit că nu se gândise de fel să o lase în suferință, și din aceasta își făcea un merit.

In acea zi scontă cupoanele de pe Ianuarie și suma toată o dădù lui Albineț să o ducă acasă, — ceeace bu-cură pe bătrânul casei, — și acesta plecâ noaptea,— iar adoua zi, Chipail vândù efecte de zece mii de lei.

Stagiunea teatrului începuse și eterna lui tinerețe descoperise o steluță printre coriste.

Politica, politică, cultul Venerei, cult nepotolit.

Peste câteva zile d-na Panaiotidi primi scrisoare dela Olga în care-i făcea cunoscut amânarea mutării, cu siguranță, pentru primăvară.

Insă pentru iarna ce avea să vină, îi descrià planul serbărilor pentru diferitele secțiuni ale societății și o rugà să-i comunice ce aveà în vedere și secțiunea București. Îi mai aduceà la cunoștință că aveà secre-tar pe Cezar Arineanu care i se va prezintà și cu care va discutà și va orândui. Însuflețirea cu care-i vorbeà de acest tânăr și de speranțele lui cu privire la scopul societății, o mulțămi adânc pe Amelia și-i întărì credința în isbândă.

Tocmai eraù în discuțiune, Amelia și Florica, pline de mulțămirea ce le promitea acea nouă activitate, când li se vesti Voitzu.

Amândouă se priviră: însuflețirea le căzù. Amelia încruntă ușor din sprincene; Florica rămase încurcată.

Când se priviră din nou, în ochii fetei erà par-că ruga prin care cereà puțină indulgență pentru Voitzu.

Amelia înțelese și zâmbì.

— Să-l primim, dragă Florico, îi zise cu blândeță. Copila se înroși deodată.

— Poftește pe domnul Voitzu, se adresă feciorului.

După câteva minute înfățișarea mlădioasă a lui Te-mistocli se ivì în privazul ușii.

D-na Panaiotidi nu se ridică; Florica, ar fi voit să se ridice, dar se sfii.

Voitzu înaintâ, cu prefăcută timiditate, și sărută mâna ce-i întinse Amelia, apoi se înclină fetei, arun-cându-i o privire galeșă.

— V-am «deranjat», mi se pare... începù el arătând părere de rău.

— Citiam o scrisoare, domnule Voitzu, și eram a-mândouă supt impresiunea nespus de plăcută ce ne făcuse...

Și într adins îi vorbì de Cezar Arineanu și de con-cursul lui.

La auzirea acestui nume, par-că-l mușcâ ceva de ini-mă pe Voitzu și aruncă o privire de cercetare furișă, aproape de bănuială, spre Florica.

Ea luase în mână o fâșie de olandă pe care o broda și, mai mult în chip mecanic, silit, lucrà. O turburà prezența tânărului, cu toate că-și impunea stăpânire de sine.

— Și înțelegi, domnule Voitzu, cât de frumos e din partea unui tânăr să se devoteze unei asemenea cauze. N-ar trebui să fie lucru de mirat, negreșit; dar când ne gândim că tinerimea noastră vânează numai interese ri plăceri și când vedem că aleargă la noi câte-o ex-cepțiune vrednică de laudă, — cum să nu ne bucurăm și să nu considerăm ca o fericire, imprejurarea? Voitzu pricepù că i se arunca o săgeată, și răspunse, zâm-bind:

— Dacă ’mi dați voe, doamnă, eu cred că tinerimea noastră e mai puțin interesată și dedată la plăceri de-cât e nepăstuită. Cunosc pe foarte mulți cari bucuros ar venì la d-vs. dacă ar cunoaște scopul societății...

Și, în chip viclean, adaose: De ce nu dați publici-tate întinsă scopului? Eu chiar, care am onoarea să fiu îndestul de aproape de d-vs, nu pot zice că-l cu-nosc. «Cultura română», e, mi se pare, termen vag; poate îmbrățișa foarte vast tărăm de activitate, însă nehotărât...

Amelia îi respicâ fiecare frază. Bănuindu-i reaua cre-dință, căutà ținta la care el voià s-ajungă.

— Ori cât vi se pare de nehotărât termenul, domnule Voitzu, activitatea societății o poate «explică: e națională cu deosebire, și toți acei ce vor să-i deà concursul nu au decât să-l deà: va fi bine-venit și bine primit.

— Eu, de pildă, cel întâiu, alerg și vă rog să aveți bunăvoință a-mi statornicì felul activității. De mult aveam dorul acesta și îmi pare bine că azi mi s-a ivit prilejul. Ași voi dar, cevà mai mult decât neînsemna-tul obol bănesc ce aș puteà aduce deocamdată.

— Iau act, domnule Voitzu, răspunse fără căldură Amelia. Vă voiu propune membru, în comitet. Sunt membri activi persoanele care se înscriu cu cotizațiuni anuale fixe și membri ajutători care ’și trimit obolul când voiesc. Odată pe an membrii activi se adună: comitetul, ales pe trei ani, dă seamă de mersul socie-tății și de situațiunea fondului. Se fac propuneri și se discută, iar comitetul aduce la îndeplinire pe cele pri-mite de adunare. Comitetul poate luà și el hotărâri, în timpul anului, iar adunarea, căreea îi sunt aduse la cunoștință, le încuviințează.

— Sunt și bărbați în comitet?

— Negreșit: aceia pe cari ’i-a desemnat adunarea...

In ochii lui Voitzu sclipi dorința de-a fi și el în co-mitet: Amelia înțelese, zâmbi și adaose:

— Ca să fie cineva ales în comitet, trebue să fi re-prezentând, în ochii celor ce-l propun, anume valoare; să fie recunoscut ca naționalist.

Voitzu, înțelese și el, și se înroși: i se puneà la în-doială naționalismul.

— In socieatate noastră macedo-română, răspunse el, cu ochii în jos, în chip de modestie, mă bucur de onoare a de- a fi considerat așa...

— «Apropo» de macedo-români, zise Amelia, ca să schimbe vorba,— ne vin grozave știri de pe-acolo, din Macedonia. Bandele grecești, mai ales, își fac de cap cu bieții români...

— Eu cred că întreruperea relațiunilor cu Grecia, e cauza.

— Eu cred că sălbătăciile «antarților» sunt cauza întreruperii relațiunilor cu țara care le patronează...

— Adevărul e că erau și mai înainte, doamnă,— dar că, de la întrerupere, pornirea lor este mai înverș-unată... Noi, suntem revoltați și, nu odată am dat ideea, să începem a răspunde la barbarie cu barbarie... zise Voitzu, holbând ochi încruntați, în semn de ură.... Grecia pare a-și urmări un ideal de dominațiune, cu asemenea grozăvii; Turcia tace, căci îi convine ca creștinii să se sfâșie între ei; Europa își vede de lă-comia intereselor ei... Ar trebui dar, dacă e vorba de sfâșiere, să devenim și noi lupi, — și cred că am pieri mai puțin decât stând și așteptând să fim sfâșiați, rui-nați, exterminați...

— Domnule Voitzu, nu discut dacă ar fi priincios ori nu sistemul acesta; mă întreb numai că, dacă d-vs. de aci, n-ați putea mai bine servi interesele neamului? E frumos simțimântul revoltei, de care vorbiați adi-neauri,— dar care e expresiunea lui practică și folo-sitoare, pentru cei de acolo?

— Doamnă, dați-mi voe: noi întreținem între d-vs. aci, interesul de frați liberi, pentru frații ce sunt acolo în primejdie.

— Venirea d-vs. să-l fi deșteptat oare în noi? Și dacă v-ați duce să vă faceți, acolo, datoria, cu prețul pericolelor la care v-ați expune, credeți că noi nu am mai aveà pornirea de-a vă ajutà, de-a vă apărà? Doamne ferește nu vă bănuiesc patriotismul, — dar nu-mărul mărindu-vi-se aci, rândurile celor în măsură de-a luptà cu inteligență și cu devotament, ar scădeà ne-contenit acolo... In timpul când și noi luptam pentru reîntemeiarea Statului, dintre aleșii țărilor noastre se duceau prin alte țări ca să arate Puterilor, păsurile acestui neam, dar se întorceau să lupte aci.., Ce-ar fi fost dacă ar fi rămas prin alte părți, sub cuvântul de a întreține mereu acolo interesul Puterilor pentru noi? Voiți poate să ziceți că ei ar fi rămas în țări străine, iar d-vs. rămâneți în țara ce o socotiți Patrie... Obiec-țiunea n-ar fi nemerită. Patria ideală poate fi Româ-nia, dar patria în care trebue să luptați pentru păs-trarea naționalității și pentru dreptul de-a trăì, acolo este. Să avem aci reprezentanți de ai d-vs. însă nu colonie de brațe care să-și vadă de interese și de traiu, însă nu co-lonie de inteligențe care să intre în luptele noastre de partid...

— Cred că sunteți prea aspră cu noi, doamnă....

— Mă rog, răspundeți drept și sincer, domnule Voitzu: ce vă aduce aci? Sălbătăcia bandelor grecești? Dar nu înseamnă un fel de fugă, de dezertare?

Voitzu plecâ ochii: ce puteà să răspundă? Mânia îl frământà...

— Să răspund tot eu, domnule Voitzu. Veniți în numele unei idei; rămâneți în numele ei. Acolo e prea mult risc; acì e primire frățească și liniște... Ba mult mă tem că unii nici români nu sunteți; ba încă bă-nuiesc că mai numai aceștia vin și nu se mai întorc. Se încetățenesc, intră în viața de aci și răsunetul su-ferinților de acolo numai cât îi revoltă, și atât. Înțe-leg pe deoparte că nici nu puteți face prea mult, de aci... Întrebarea e firească însă: numai «pentru atât» ați venit? Cred cu tărie că acolo ați fi putut face mai mult și mai cu folos pentru neam, și zic: da, să veniți, să ne întâlnim, să schimbăm unii cu alții vorbe de îmbărbătare; să luați de aci curaj și credință că sun-tem cu voi și că, pe cât situațiunea noastră politică o permite, vă vom susținea; să vă dăm ajutorare pe cât situațiunea noastră bănească o permite, dar acolo și numai acolo să rămâneți și să luptați, să vă faceți da-toria și să vă dovediți simțimântele pentru neam. Alt-fel... ideea în numele căreea veniți și rămâneți, poate fi bănuită..,

Voitzu, pătruns de fiori, înțelese că bănuitul erà el și că această femee nu-și mai putuse stăpâni vrăjmă-șia... înfierbântat, nu se putù stăpânì și el să nu zică:

— Dar, doamnă, e patriotism asemenea bănuială, la d-vs. tocmai, care, în «Cultura Națională», ne cu-prindeți și pe noi?

— Cred că e patriotism năzuința nostră de-a ajutà și pe adevărații români de la Pind, inițiativa noastră de-a lucrà fără sgomot dar fără preget și cu temeiu. Ține de dumneavoastră însă, cei bănuiți, ca dacă noi privim de aproape lucrurile și cădem in păcatul bă-nuelii, lucru cu care v-am supără, — să ne dovediți cu fapte nu cu vorbe, că ne-am înșelat în aprecieri și că d-vs. sunteți în adevăr românii acelei năpăstuite țări...

Se făcù tăcere. Voitzu erà foarte încurcat. Prezența de spirit i se pierdea față cu adevărurile ce auziă. Se înădușise de necaz; ’i-ar fi răspuns cine știe ce cu-vinte de înfruntare, dar... Florica era la mijloc; mânia trebuià să-și-o pună în frâu... din cauza interesului.

— Bine drămuind cele spuse, doamnă, răspunse el, în atitidunea celui ce s-a convins, — așa este: îmi pro-pun să discut cu ai noștrì, cestiunea. Vă mulțumesc că ’mi-ați deschis ochii... S-ar puteà întâmplà chiar, ca eu să dau dovadă de priceperea datoriei și... să mă întorc în Bitolia...

Privì însă la Florica, par-că ar fi așteptat dela ea un semn, dorit de altfel, care... să-l facă să rămână... Ar fi rămas făcând... o jertfă, pentru m...

Ea însă, deși mai roșie la față, nu ridică ochii dela lucru...

Ce erà însă în inima ei?

Cât ar fi dat el să știe!...

După câteva momente încă, de vorbă, Voitzu se ridică:

— Doamnă, în tot cazul, chiar de voiu plecà, — vă rog să mă primiți membru activ al societății, și-i sărută mâna... respectuos...

— Vă voiu înscrì, domnule Voitzu.

— Vă salut, domnișoară...

Amelia, ridicându-se, se ridică și ea, înclinându-i-se fără să-i vorbiască, fără să-i întindă mâna.

După plecarea lui, Florica zise Ameliei:

— Ori cum, cred că domnul Voitzu e de inimă... Nu-i și părerea ta, dragă Amelio?

Ea îi zâmbi și-i netezì părul frumos ca aurul...

— Să nu credem altfel... îi răspunse.

După vr-o câtevà zile, Mihaiu Panaiotidi întrebă cu ton ce voià să-l facă indiferent:

— Ce e cu Voitzu, dragă Amelio? Inchipuește-ți că mi-a vorbit cu hotărâre, că vreà să se întoarcă în Bitolia...

— Da? Ți-a spus el așa cevà?

— Ba încă cum! Se pare că veștile din Macedonia au redeșteptat în el ura în contra sălbatecilor antarți... Vreà să se vadă între românii noștri și să-i hotărască la alcătuirea de bande... Are un intreg plan de luptă...’Mi-a spus că-l vor însoți încă vreo câțiva din mace-donenii de acì...

— Și Papacosti ce-a zis? Ori e tot la Giurgiu.

Panaiotidi se făcù că n-aude.

— Eu însă ’i-am pus în vedere, că sistemul acesta de luptă ar fi și mai periculos pentru români, ca su-puși turci. Bandele grecești încalcă teritoriul turcesc, și e de datoria Turciei să ia măsuri înpotrivă-le. Ro-mânii, ar fi socotiți ca răzvrătitori, în timp ce sin-gurul lor mijloc, este să se apere și să ceară stăpâ-nirii protecțiune.

— Așà că, întoarcerea în Macedonia a macedone-nilor dela noi, ar fi fără folos pentru neam?

— Nu zic numai decât aceasta, însă, cu privire la Voitzu, el e pregătit să rămână aci și l-am sfătuit să rămână...

— Negreșit că el s-a grăbit să te asculte...

— O! dragă Amelio... zise, pe ton blând împăciui-tor, ce vei fi având tu cu Voitzu?...

— larăș vorba aceasta, Mișule... Ce vrei tu să am înpotrivă-i?..., răspunse Amelia, zâmbind ușor ironic.

— Nu ai voi poate să-i dăm pe Florica?

— De ce nu, dacă Florica ține la el? înțelegi apoi că nu aș aveà nici un drept să mă opun.

— Lasă, lasă, dragă Amelio: nu vorbi așà. Când am mai fost noi în neînțelegere, ca să putem fi, de pildă, în cestiunea aceasta?

Florica se întâmplă să intre tocmai atunci. Cuvântul «neînțelegere» îi răsună la ureche..., și privi cu neli-niște la frate-său și la Amelia.

— Ai venit tocmai la timp, Florico, i se adresă Mișu, căci trebue să regulăm, și cu tine, cestiunea de care vorbiam cu Amelia.

Fetei îi dăduùnumai decât prin gând, despre ce puteù fi vorba și se înfiorâ: venise dar momentul. Cum îi băteù inima! Ce va răspunde? lubiù pe Te-mistocli; erù însă și prevenită înpotrivă-i... Plecù, în adevăr, — și fratele ei voiù să-i afle taina, spre a-l opri?

Mai mult palidă decât înbujorată, se apropiâ deci.

— Despre ce vorbiați? întrebă cu glas nesigur.

— Mai întâi, ia să ședem, că nu ne iù nimeni la goană...

Se așezară în jurul unei mese, și Mișu, întinzân-du-și brațele pe ea, cătâ drept în ochii fetei.

— Florico, Voitzu vreà să plece în Macedonia... Eu nu voiu să-l las. Depinde de tine însă, ca să mă asculte.

— De ce de mine, nene? zise ea, încet.

— Ah! ce aveți voi de-a nu arătă dintr-odată că înțelegeți un lucru, răspunse Mișu, întru câtvà ner-vos. Mă rog, ’ți-e drag, ori nu? Il vrei de bărbat, ori nu?

In fața unor așà întrebări fără ocol, fata se simți jignită, oricum, și plecâ ochii, aprinsă la chip.

— In gândul meu, erà demult dorința aceasta, și Amelia o cunoșteà. Totuși, eu nu-ți pot impune, dacă la mijloc nu e și iubirea ta pentru el. E de prisos să-ți spun că Temistocli te iubește. Deci, hotărăște, fiindcă e de-așà momentul.

— Dar nu va lipsì dela o datorie de seamă, dacă ar rămâneà? întrebă ea de astădată privind drept în ochi pe Mișu.

El bătù toba cu degetele, pe masă și suflâ pe nas de două trei ori, — semne că se necăjià.

— Datorie! scăpâ cuvântul...

Dar furișând o privire la Amelia, adaose repede:

— Datoria și-o poate face omul pretutindeni, dacă e om, — și Temistocli, este! Dacă pleacă în Macedonia, se poate întâmplă să nu-l mai vedem...

Fiori repezi, reci, îi furnicară întreaga ființă, Flo-ricăi. Răspunse însă:

— Nene, eu nu-l opresc de a se duce. Pot să-ți spun însă că... țiu la el.

— Ai auzit, Amelio?

— Mișule, dacă dorința ta este ca d-l Voitzu să rămână și să ia pe Florica, dacă Florica ține la el, — nimic mai simplu decât să rămână, să-i logodim și în carnaval să-i căsătorim.

— Ei, bravo! Iți mulțumesc, Amelio. Mi-ai dat prea mare fericire în viață, ca să-mi fi refuzat fericirea aces-tor doi... De azi înainte, socotește-ți-l, Florico, ca log-odnic, iar noi, Amelio, să le lăsăm și momente de dulce «între-patru-ochi»... de care avem cunoștință, nu-i așà?

Se ridică, îi petrecu un braț pe după mijloc, și o sărută...

Ea primì sărutarea, însă înnăbușindu-și un oftat.

VI.

Acum, în faptul zilei, când abia o tremurătură al-burie în zarea răsăritului, înseamnă silința luminii de a se rupe din cătușele întunericului, — acoperemântele, stradele sunt albe de brumă groasă.

La lumina felinarelor, locurile cuprinse în raza lor, sclipesc, par-c’ar fi presărate cu pulbere de diamant.

Copacii, desfrunziți, își nalță ramurile acoperite cu alb poleiu de noapte, încremeniți de frigul, aproape făcut ger.

Stelele licăresc, unele cu foarte vioae lumină și par-că mai apropiate de pământ, — altele, obosite par-că de a fi licărit ore întregi, în veghiăre, iar altele, pă-rând că vor să se retragă în adâncimi, unde priviri de jos să nu le mai ajungă.

Pe străzile principale, trec din când în când trăsuri, cu coșurile ridicate, trec «pietoni» grăbiți, — unii în-târziați până la ora aceasta pe la petreceri, alții, — și aceștia și mai mulți, — începându-și dejà ziua de muncă, prin ducerea la lucru.

Mai ales în străzile mai depărtate, mișcarea a început...

Cocoșii cântă, în răstimpuri, răspunzându-și unii al-tora; câte un fluerat, care pare a izbucnì din cine știe ce piept de uriaș, ca răsuflare, — taie aerul cu putere și în depărtări își restrânge răsunetul.

Intr-o înfundătură de stradă, din preajma bisericii Antim, între niște dărăpănături de case, unele mijind la stradă prin ferestre schiloade, altele ascunzându-și par-că urâta înfățișare de cocioabe, în curțile cu pomi,— de vr-o cinci șase ani, a cutezat să se ridice o că-suță binișor răsărită, acoperită cu tablă, înconjurată de dependințe trebuincioase, destul de bine făcute.

Casa are, la față, două încăperi ce dau una în alta; vine apoi o sală pe care sunt alte două odăi, cu ve-derea în curte, un coridor și dependințele.

La ferestrele odăilor din față, sunt ghiveciuri cu flori...

De cum se lasă seara însă, nici o privire indiscretă nu poate pătrunde înlăuntru: perdele groase se lasă pe după perdelele subțiri, ce cad dela jumătatea feres-trelor, în jos.

Vecinii, mai ales femeile, își arată din ochi casa și râsul pare a le fi batjocoritor, cu toate că prin ochi le trece sclipirea invidiei.

Șoaptele le sunt răutăcioase și adeseori amenință-toare par-că.

Când stau de vorbă însă cu proprietara, glasul li se face dulceag; când îi intră în casă, nu mai știu cum să-i laude dulceața, cafeaua ori țuica; iar când văd pe fata gazdei, miere de le-ar ti vorba și râsul, ar lipi-o par-că de sufletul lor.

La ora aceasta dintre noapte și zi, în casa invidiată, e lumină la una din încăperile dela față, cât și la una din încăperile cu vederile în curte.

In această din urmă, o femee, c-o țoală murdară pe ea, — înbrăcăminte de dimineață chip, face ceaiu, la spirt.

Un bărbat uscățiv și aproape încovoiat de tot de spate, murdar îmbrăcat, pare acum abia că s-ar fi în-tors acasă, înfrigurat și ostenit.

Și vestmintele, cât și chipurile lor, contrastează cu orânduirea destul de curățică a încăperii, care cuprinde două paturi bune, de tablă, și așternuturi îngrijite.

Deșì în soba de zid, cu stâlpi, nu-i foc, păreții îi sunt calzi încă dela focul de decuseară, și bărbatul se desdoae cu greu de spate, spre a se lipì de ei.

Femeea, e naltă, uscățivă și ea, cu fața brăzdată de sbârcituri, înnegrită aproape de viață rea și de muncă peste puteri.

Deosebirea între bărbat și dânsa, e bunătate și mo-liciune de suflet la el, e voința de-a-și câștigì pâinea cu orice preț, prin muncă cinstită; e amărăciune și asprime, la dânsa, răbdarea sleită cu totul, dorința de a rupe pânza cinstei familiale și de a se folosì de pe urma rușinii.

Iar victima unei asemenea exploatări părintești, e fiica ei...

Femeea toarnă în două pahare ceaiul frumos la față, plăcut aburind, îl aromește și mai mult cu rom destul de bun, și apoi își chiamă bărbatul.

Amândoi se așează la masa dintre paturi, fiecare pe marginea patului lui.

— Care-i acuma? întreabă bărbatul, sorbind, silin-du-se ca în glas să nu-i străbată scârba.

— Doftorul... murmură femeea, cea înainte de vreme înbătrânită.

— Credeam că-i... grecu...

— Grecu n-a mai venit de vr-o două săptămâni... Și-o fi luat seama, afurisitu... și el ridică greul...

Bărbatul oftâ și sorbì, apoi rămase cu ochii în tavan.

— Doftorul, urmâ femeea, nu-i darnic... nu-i mai de loc... Dar dacă ei i s-a aprins călcâile după el... Hum! ce ți-e cu fetele astea: dragostea le mănâncă fripte!

— Hei... oftâ bărbatul, bine-ar fi fost dacă erà la casa ei, după un muncitor ca noi... Și sorbì lung, lung... mulțămit că fierbințeala ceaiului îi desmorțià trupul, supt de muncă și încremenit de frig.

— Ia lasă dracului vorba asta, omule! Muncitorul ca noi nu-ți făceà casa asta, care râcâe la inimă pe vecini, nici nu-ți dà ale gurii, la vreme, și lucruri subțiri, de! Măcar la bătrânețe să ne fie viața mai abitir! Vorba e, ce dracu e cu grecu! Mi-e teamă să n-o lase... și ce ne facem! Așa darnici cum a fost el, că ne făcù casă, — nu se găsesc pe toate drumurile...

Bărbatul oftâ iarăș.

— Hei... Rău și așà... că nc-a stricat numele... cinstea...

— Mare lucru ți-a stricat!... Ce mai ceaiuri de tròscot și de surcèle beai înainte!... râse ea, — și erà hidoasă când râdeà, sărmana!

Fac ele dragoste pe bani, cucoanele alea cu acarete și cu palaturi de case... și nu le mai cade cu greu!... Dar mi-te de-alde noi, ăștia! Pe noi, omule, nevoea ne vinde... și bogătașii ne cumpără... La urma urmei, drăcoaicei de fete, tot îi jucau ochii după cuconași și după țoale scumpe!

Sorbì, apoi trase cu urechia...

— Mi se pare că vrea să plece...

Dădù puțin într-o parte perdeaua și adaose:

— O fi și vremea... Doftorul nu vreà să-l vadă lu-mina zilei când iese dela noi... Grecului puțin îi pasă: iese ca dela el de-acasă...

— Și cum o să se sfârșiască, femee!... întrebă el, dând de dușcă ce mai rămăsese în pahar.

— Cum? Eaca, dac-ar fi pe voea mea, ori unul, ori altul s-o ia, și pace bună... Ce? ori nu-i frumoasă, fata? Când se îmbracă cu toate alea, mă uit la ea ca la o icoană: e cocoană nu altcevà...

Și zâmbet de mândrie îi sclipì pe buzele crăpate.

— S-o ià?., de!..

Și omul clătină din cap.

— Acuma, dacă nu cu cununie, vorba-i să rămâe cu unul ani mulți, până ce-o adună fata bani albi de zile negre... Că, de altfel m-ascultă, fata, n-am ce zice: e econoamă; pricepe ce-o așteaptă mai târziu...

Se auzì atunci ușa de peste sală deschizându-se, —?apoi două sărutări apăsate și șoapte...

Ușa de la intrare se deschise cu ferire, cu ușor scâr-țâit,— apoi iar o sărutare...

— Bătrânii urmăriau cu luare aminte sgomotele: el, rușinat par-că, încruntat; ea, cu zâmbet de ciudă, de nerăbdarea de-a se sfârși «țocăiturile».

In fine, ușa se închise; auziră strecurarea repede a unei ființi în încăperea de peste sală, — și le răma-seră apoi în urechi numai pașii ce se depărtau grăbiți.

Bătrânul se ridicâ, posomărât, își svârlì de pe el hainele și se vârâ în așternut, unde se acoperi până peste cap.

Bătrâna trecu la bucătărie.

In dreptul casei se află de câtvà timp un gardist: păreà că așteptă pe cineva.

Ceva mai departe erà o birjă cu felinarele aprinse încă, cu coșul ridicat.

Când ieși tânărul, gardistul își alipi repede călcăele unul de altul, stătù drept și salută militărește... apoi se apropiâ.

— Am oprit trăsură, cuconașule.

— Bine; mulțumesc.

Și-i strecură cinci lei.

— Duceți-vă fără grijă; nu e nimeni p-aci, — îi șoptì gardistul.

Tânărul zâmbi, ajunse la trăsură, pe capra căreea birjarul moțăia, — apoi se urcâ.

O lovitură de biciu, pe spinarea cailor,— și trăsura plecâ.

In încăperea din față, fata urmări duruitul trăsurii și trimise, într-acolo, un sărut cu mâna, — apoi se răsturnă într-un fotoliu și aprinse o țigară.

Erà blondă, cu ochi albaștri foarte blânzi, — chip aproape nevinovat ca înfățișare. Naltă și durdulie, dà acum la iveală forme tinere îndestul de atrăgătoare, acea pornire pe gânduri de mulțămire, îi ședeă bine. Se vedea că erà înnamorată, că gustà farmecul dragostei fără grija de viitor.

Încăperea erà aproape luxos mobilată, ca odae de dormit: în odaea vecină, a căreea ușă erà deschisă în lături, pe cât putea bate lumina într-acolo, se ve-deau de-asemenea mobile ca pentru salon, de bună înfățișare.

Irina nu ar fi putut fi socotită fiică a părinților ei, după înfățișarea lor de azi.

In tinerețe, fuseseră și ei destul de chipeși, — dar ce făcuse din ei mizeria și munca din greu!

Irina crescuse, Dumnezeu știe cum, în cocioaba de mai nainte,—nepăsătoare față cu munca, veselă și pri-mind fără să pue drept inimă, certuri, bătăi, necazuri. Poate că firea aceasta o făceà să se desvolte bine și frumusețea, ce treptat se arătà, să păstreze frăgezimea și chiar oarecare grațiozitate.

Nu fugì de carte, și putù cu chiu cu vai, printre mizeriile casei părintești, să facă clasele primare, bine, — atât de bine, că direcțiunea o îndemnă să intre în o școală profesională.

Muma, care aveà nevoe de ea, ca spălătoreasă acasă, nu prea voì, și numai perspectiva că fata în-vățând meșteșugul croitoriei, va puteà aduce bani în casă, o făcù să se îndure și s-o lase să se ducă la școală.

Irina, de pe la 12 ani, deja destul de formată, fără să caute adoratori, începù să fie întâmpinată, urmă-rită, și mai ales de anume bărbați maturi și bătrâni, cu apucături deșănțate, cu gusturi după roade ne-coapte bine.

Propunerile lor o făceau să râdă cu haz și să le dea cu tifla, fără să înțeleagă bine încă de ce erà vorba.

Printre asemenea corupătoare urmăriri se strecură până la etatea de cincisprezece ani, când începù să se simtă, ca fată nostimă, și să-i placă unele flori-ricele ce-i înșirau băeții, seara, când plecă de la școală.

Mumă-sa se grăbì, în chip de prevenire, să-i des-chidă ochii asupra vieții, și să-i dea priceperea aproape deplìnă a unor anume întâmplări.

Ea însă, tot cu aceeaș veselă nepăsare urmă să râdă de cei ce-o urmăriau, aruncându-le vorbe descu-rajatoare și văzându-și de drum repede, tipa-tipa, drăguț înbrăcată, cochetă,— mulțămită ca întorceà ca-pete după ea.

Aveà 16 ani și intrase într-un atelier, când, într-o seară, un domn falnic, o întâlnì și se luâ după eà, neslăbind-o până acasă, ba cutezând să intre după ea, în curte.

Domnul nu mai erà tânăr, dar se vedea a fi «boer».

— Ce vrei, domnule? îl întrebă, cam necăjită și totuși mai să râdă.

— Aci șezi? o întrebă el.

— Mi se pare...

— Vrei să stăm puțin de vorbă?

— Se vede că te mănâncă limba...

Atunci se ivì muma, în pragul ușii strâmbe a co-cioabei.

Domnul o salută.

— Ce poftește domnul, Irino mamă? întrebă ea, măsurându-l pe furiș cu privirea.

— Zice că vrea să vorbiască cu mine... și, repede intrâ în casă, cântând și râzând..., — dar dinlăuntru, cu ferire, urmărind ce se făceà afară.

Văzù pe domnul că se apropiâ de muma ei, că-i spuse ce-i spuse și apoi că mumă-sa îl poftì în odaea de-alături.

Ea, negreșit, trase cu urechea, și cu toată sfătuirea înceată, putù să-i înțeleagă rostul și să aștepte cu a-dâncă neliniște, cu nepricepută emoțiune ceeace aveà să fie.

Auzi nuștiu ce fâșiit de hârtii și simțì că i se aprind obrajii... Erau bani, de sigur.

După puțin domnul plecâ, — iar mumă-sa, foarte ciu-dată la chip, intrâ Ia dânsa și o chemâ să șeadă lângă ea.

Îi vorbì multișor, bătrâna, — iar 1 rina, schimbând fețe-fețe și ridicând din umeri, ascultă până la sfârșit...

— Cum vrei, mamă... Mie ce-mi pasă! îi răspunse fata...

— O să vie mâine seară să te ià să mănânci nu-știu unde cu el... Vezi de fii cuminte și-i fă voile, fiindcă a dat mare noroc peste tine...

— Dacă vrei dumneata...

Și ca să-și ascundă o ciudată răvășire a ființii ei în-tregi, începù să cânte...

Din seara următoare Irina cunoșteà o taină a vieții, care-i părù foarte nesăbuită, — iar inima ei rămâneà curată încă.

Petrecerea cu domnul, — cu grecul, — ținu în toată toamna și iarna, schimbată în diferite locuri cu acelaș caracter de ferire la el și de supunere pasivă, la ea. In primăvară, ea se mută cu părinții în o casă vecină, rămasă goală, și în locul cocioabei lor, se ridică și fu gata până în Iulie, noua locuință, în care se și mutară prin Septembrie.

«Grecul» o mobilâ și o făcu adevărată «bijuterie», cum îi zise, — iar întâlnirile începură acì.

Pe toamnă însă i se ivì doftorul, — căci Irina nu mai aveà nevoe de atelier, ci duceà vieață de «cocoană».

Inima ei vorbì, — și după cum fusese a «grecului» fără înpotrivire dar fără nici o emoțiune, — începù a primì cu toată puterea dragostei pe frumosul tânăr care arătà că o iubià.

Intrà în legea de rând a unei astfel de vieți: unul, de pungă; altul, de inimă.

Traiul bun ce duceà de aproape doi ani, o făcuse în adevăr frumoasă, îi dăduse chipului oarecare dis-tincțiune și corpului forme bine potrivite.

Vorba erà, că iubià și cântecele ei erau de amor, în aceeaș dulce nepăsare, fără să se întrebe dacă erà moralitate sau imoralitate ființa celor doi bărbați în vieața ei.

«Grecul» erà darnic: din ce-i dădeà, puneà și d-eoparte. Mumă-sa nu mai puteàà de dragul ei.

Că tată-său îi arătà adese ori mutre, o necăjià, dar ce erà să-i facă! Nu trăià și el mai bine, pe lângă ea?

Că vecinele,.— mai ales fetele, — o înțepau cu vor-ba, — iarăș ce-i păsă? Par-că n-ar fi vrut, și ele, așa noroc?

Până când aveà să ție această vieață, — nu se întrebă.

Ei îi păreà, de sigur, că doftorul, în primul rând, aveà să ție mereu la dânsa, — că «grecul» nu erà s-o lase, fiindcă murià după dânsa.

Când soarele bătù cu întâele raze la ferestrele din față și sărută florile, cărora le cam păsù, noaptea, de frig, — Irina își petrecù un capot cu dantele, își aruncă pe umeri un șal și se duse să găsiască pe mumă-sa.

Ea tocmai îi pregătiù cafeaua cu lapte. O sărută... și o trimise înapoi.

— Tata a venit? întrebă Irina.

— Doarme buștean și tae lemne cu ferăstrăul... îi răspunse, râzând. Hai, du-te, că-i frig acì, măicuță.

Ii potrivì mai bine șalul pe umeri și o îmbrânci ușor, desmierdător, spre ușă.

Irina se întoarse, îngânând un cântec, își cercetă florile, rupse una și și-o petrecù în păr, apoi se așezâ să-și aștepte cafeaua.

Bătrâna i-o aduse curând și, în timp ce fiica își făceà gustarea, ea îi ziceà:

— Ascultă, Irino maică, ia apucă-te de scrie gre-cului. De două săptămâni să nu deà p-aici, mie nu-mi miroase a bine... Știi apoi că s-au cam isprăvit pa-ralele?

Nu-i spuneà că, din ce-i dà fata, puneà și ea deo-parte, la ciorap, în fundul unei lăzi.

— A venì el, dacă ’i-a fi de mine, răspunse fata, râzând.

— De doftorul nu zici așa, mormoì bătrâna cu necaz.

Irina ridică din umeri...

La ea nu erà încă vițiul. Urmà unei stări de lu-cruri voită de muma ei.

Se deprinsese a fi bine gătită, dar nu-și da bine seama de valoarea banului.

Nu ceruse vreodată «Grecului», cu atât mai puțin doctorului.

După cum în mizeria de până mai deunăzi nu-și pierduse veselia nici nu căzuse în ispită, acum, în bielșug, nu-și pierduse rușinea și nu căzuse în desfrâu.

Socotià că face ceva ce se face. Ii plăceà libertatea în care erà; se plimbà cu trăsura la șosea, pe jos prin Lipscani, ca să priviască la vitrine ori ca să târ-guiască câte ceva, iar când se întorcea acasă găsià toate gata,—odăi măturate, praf șters, masa pusă și bucatele făcute.

Nici nu se îndemnà ea să facă; nici luà în seamă că mumă-sa muncià: îi păreà ceva firesc, și «cuconia» ei și «slugăria» mume-si.

Acasă, își croeà și își coseà îmbrăcăminte mai u-șoară de casă, citià romanele ce-i aduceà doftorul și le citià cu nesațiu; fuma țigările sau tutunul de lux ce-i aduceà «grecul», care o și deprinsese să fumeze.

Serile nu ieșià singură, afară numai când o luà la plimbare unul din amanții cei doi.

Ziua, se întâmplà foarte adese ori să fie urmărită, «pisată» cu vorba de unii stăruitori.

Fără să se supere, fără să le răspundă, fără să gră-biască din pas, își vedeà de drum liniștită. Acest sânge rece întărâtă pe unii și-i făceà să fie insultători; pe alții îi făceà să-i dea pace.

O măgulià asemenea urmăriri, căci o fâceà să-și înțeleagă frumusețea, însă nu doriă pe nici unul: nu erà lacomă după bani și după lux, nu-și făceà corpul târg de plăceri ale altora.

Clina erà fatală însă: cine știe dacă n-o așteptau zile grele, în viitor!

— Haide maică, scrie-i, mai stăruì bătrâna.

Irina sfârși gustarea și se ridicâ, râzând.

— Bine, dacă vrei d-ta numai decât.

— O duc eu la cutie..., zise bătrâna, luând tava și îndreptându-se spre ușă.

— Am s-o puiu eu, fiindcă am să mă duc să mă plimb.

— Bine, maică; du-te...

Pentru întâia oară Irina aveà de scris unui bărbat. Cum să-i zică? Ce să-i scrie?

Și învârtì câteva momente condeiul între degete.

In sfârșit, zâmbì cu șiretenie: găsise.

Iubite Mișule,

«Ești dus undevà de nu mai vii? Nu știi că te aștept cu nerăbdare și că zilele îmi par prea lungi? Ori m-ai lăsat? Dacă-i așa, spune-mi să știu. Irina».

Râse, când își citi scrisele, binișor de altfel trase cu condeiul.

— Ce mai dragoste! își zise, și, ridicând din umeri, o puse într-un plic și scrise adresa:

Domnului Mișu Panaiotidi

Str. Mântuleasa, 87

Loco

Timpul erà rece, dar cerul senin. Să nu fi bătut crivățul, căldura soarelui ar fi amintit frumusețea unei zile de toamnă.

Prin Lipscani eră un du-te-vino continuu. Mai ales femei, în trăsuri și pe jos, intrând în magazinuri și ieșind, în căutarea de mode mai pe eften.

Vitrinele, cu orânduire meșteșugită, atrăgeau pri-virile, opriau grupuri de femei, le ispitiau, le încercau gusturile și punga.

Unele pe altele se măsurau apoi cu ochi cunoscă-tori, pizmașe când vedeau găteli ce unele din ele nu aveau încă ori nu puteau să aibă, c-un fel de dis-preț caracteristic când vedeau la altele găteli rău croite ori de stofă mai ordinară.

Cu toate că vântul erà supărător și răscolià praful, nu turburà setea cucoanelor după găteli, după cum frământà rochile și vălurile, strecurând printre acestea din urmă atome de praf, în ochii ațintiți pe la vitrine.

Irina, după ce urcă pe Calea Vitoriei până la Epis-copie, se întoarse.

Simțì, după puțin, că cineva îi calcă în pas, silin-du-se a i se potrivi cam alăturea...

Curioasă, se întoarse.

Erì un tânăr nalt, oacheș, cu bărbuță neagră, fru-mușel, bine îmbrăcat.

El îi zâmbì,—socotind că ea îl privise, cu scop, și se alătură, salutând-o ușor.

— E frumos timpul pentru plimbare... i se adresă.

Irina, după obiceiu, nu răspunse și își urmă calea. Tânărul nu se lăsă.

Când puteà fi iarăși pe lângă dânsa, îi șoptià câteva cuvinte măgulitoare, și, nedescurajându-se față cu tăcerea ei, continuă să n-o slăbiască.

Irina coborâ pe dinaintea Poștei și o luâ spre cheu. Tânărul, mai în libertate aci, începù a-i vorbi, glumeț, și nu fără haz, așa că, ea, ne mai putându-și ține ne-păsarea, râse, răspunse, și apoi începù a vorbì cu el, prietenește...

Așa o duseră, fără să simtă trecerea timpului și lungimea drumului, până în fața porții.

— Aci stați? o întrebă el.

Numai atunci ea își dete seama că erà acasă și răs-punse cam rece:

— Da...

— Când pot aveà plăcerea să vă mai întâlnesc?

— A! cât pentru asta, e d-ajuns odată..., domnule... Nu sunt ce crezi d-ta.

— Nici eu nu cred ce credeți d-v. că nu sunteți, îi zise cam cu obrăznicie,—și tocmai de aceea doresc să ne înprietenim și să...

Nu termină ce va mai fi avut de zis, căci deodată, pe când Irina intra în curte fără să-i mai răspundă,— văzù pe cine nici prin vis nu i-ar fi trecut să vadă, că iese din casa aceea.

Erà Panaiotidi... «Grecul».

Irina cum dădu cu ochii de el, se apropiă și-i în-tinse mâna.

Panaiotidi, văzù foarte bine pe Voitzu, dar nu se turbură de loc, și luând brațul fetei, intră în casă.

— Să mă ierți că n-am venit de multișor; am fost ocupat. ’Ți-am adus câte-ceva, însă nu pot să stau; diseară ne vom vedeà.

O sărută, și strecurându-i în mână câteva hârtii al-bastre, ieșì.

Se așteptà să găsiască pe Voitzu, căci să se fi dus nu ar fi însemnat din parte-i rușine sau stăpânire.

El însă nu mai erà.

Cotind colțul stradei, îl văzù repede-repede depăr-tându-se.

— E prost, își zise Panaiotidi...

După câțiva pași opri o trăsură și ajunse pe Voitzu, făcându-l să se urce lângă el.

— Ei, ce? Te-ai rușinat că erai la vânătoare de prepeliți? îi zise, râzând.

El se înroșì. Cu ce ton firesc de nerușinare luà Panaiotidi lucrurile! Nu erà nici el sfânt,—dar, oricum, erà flăcău. Numai de asemenea crailâcuri nu-l bănuià pe acest om, cu greutate, în lume!

— Dragă, la orice etate putem fi tineri, îi zise Mișu, dacă îl văzù roșu la față și par-că ne la îndemână fiindu-i. Negreșit,—urmă după o clipă,—nu te sfătuesc, când vei fi însurat, să faci ca mine,—dar și dacă ai călcă pe-alături de casă, nu eu voiu ridică piatra să dau în tine. Noi, bărbații, avem drepturi pe cari nu le putem acordă nevestelor... Bărbatului, îi cade jos căciula, o ridică, o scutură și o pune iar pe cap, cu-rată, și e la locul ei... Femeea când și-a scăpat jos cinstea, cât s-o scuture, rămâne întinată... și pace bună!

Tot ce-ți pot cere este să uiți strada și fata...

— O! negreșit... murmură Voitzu.

Amelia se ocupà împreună cu Florica să orânduiască lista persoanelor cari ceruseră să fie membrii, ai so-cietății «Cultura Română», când i se aduseră ziare, reviste și corespondența.

Dictând Floricăi, începù a desface plicurile venite, fără să mai citiască adresa și a-și aruncà ochii pe scrisoare, numai în fugă.

De-odată se oprì, ceva mai mult, c-o scrisoare în mână: erà pentru Mișu și purtà semnătura: «Irina».

Zâmbet trist îi trecù pe buze; ușoară roșeață îi colorâ obrajii.

Citise rândurile...

Îndoì scrisoarea și-i căutâ plicul, în care o puse apoi o strecură în buzunarul rochiei de casă ce purtà, —și urmâ mai departe cu lucrul,—în aparență tot atât de liniștită ca mai nainte.

Soarele, coborând într-o mare de văpae, dădeà gră-dinii înfățișarea unui decor de teatru, iar răsfrân-gerile sângerii pătrundeau în încăperea aceasta de lucru.

Privirile Floricăi fără voe se îndreptară afară și ea rămase câteva clipe în contemplare.

Gândul îi erà însă la scrisoarea ce Amelia pusese deoparte și la zâmbetu-i plin de amărăciune par-că... Delicatu-i suflet presimțì ceva neplăcut... Ce mai pu-teà fi oare, care să loviască inima acestei bune ființi?

Iși amintì însă că lucrà și privi la Amelia: o văzù dusă pe gânduri și așteptâ fără, să facă vre-o mișcare, ca ea să-și revină.

Dacă văzù însă că trece câtva timp, se ridică, se apropiâ și o sărută...

Atunci... zărì văl de lacrimi în ochii ei frumoși albaștri.

— Ce ai, dragă Amelio? o întrebâ cu înduioșare.

Amelia facù asupră-i silință de stăpânire și zâmbì, tot atât de trist zâmbet ca mai adineauri...

— Să continuăm, Florico...

— Amelio... mă lași să-ți spun ceva, care, mai de mult îmi e pe suflet?

— Tu? Și ce anume, rostì, surprinsă, nu fără oare-care teamă.

— Dragă Amelio, tu ai o suferință...

Amelia privì lung la ea,—și, atinsă de oglindirea, în ochii ei, a unei adânci duioșii, făcută din milă și din iubire, se dădù biruită.

— ’Mi-o cunoști dar, scumpă copilă?

— Îmi ierți o comparațiune? Tu ești corpul luminos; eu, umbra... Orice mișcare, a unuia’, o face cealaltă! Tot ce se petrece în sufletul tău, sufletul meu simte. Ceva dureros te preocupă neîncetat. Prezența copiilor și grija de ei îți ia gândul ce te frământă, celelalte ocupațiuni ți-l acopere numai... Când rămâi singură însă, numai odată crezi că te-am surprins, îndurerată, în gândurile în care te găsiam adâncită? și ce mult mă doare suferința ta!...

Așa de dulce compătimitor erà glasul ei, că negreșit, de caracter mai slab, Amelia ar fi dat liber drum lacrimilor.

— Draga mea surioară, îi zise, stăpânindu-și plân-sul ce-l simțià gata să vie.

— Nu m-ai crescut tu? N-ai făcut pentru mine ceeace faci pentru copiii tăi? Ba încă munca ’ți-a fost mai grea, fiindă eram de zece ani și aveam multe apucături greșite...

Amelia îi luă o mână în ale ei.

— Prevăd, dragă țățico, oarecari supărări și țin să te încredințez că recunoștința și iubirea mea vor fi alături cu tine în toate împrejurările.

— Ai ghicit dar, scumpă copilă?

— Știu că suferi în conștiința ta de româncă. Simți că în casa ta, din ce în ce se arată mai mult o nă-zuință care-ți jignește simțimântul românesc în care-ți crești copiii...

Amelia avù ca o ușurare: copila știà numai atât. Erà, negreșit, și cea mai de seamă durere a ei. Bine însă că nu simțise și celelalte jigniri cari puneau și alte întunecimi vieții ei, ca soție.

— Florico dragă, răspunse dar, — aceasta îmi și e suferința. întâi, mi s-a părut că văd greșit, că nu în-țeleg bine... Când ’mi-am dat seama că erà realitate, că erà sistem, că țineà chiar dela începutul căsniciei mele, îți închipui cât ’mi-au fost de dureroase desco-perirea și convingerea. De-atunci n-am lăsat să treacă neobservate nici o mișcare, nici un cuvânt în care erà o intențiune, și ’mi-am dat în cele de pe urmă seama că este și un scop pentru viitor. Și, mă înțelegi tu, Forico? Nu voiesc cu nici un preț, asupra copiilor mei, nici o înrâurire străină vieții românești pentru care îi pregătesc!

Și se ridicâ, impunătoare în hotărârea ei. In priviri îi treceau scânteeri, ca pe cerul înnorat licăriri de fulger.

— Ai toată dreptatea, surioară, îi zise Florica, plină de însuflețire.

— Drept să-ți spun, Florico, întru câtva mă temeam une ori de tine..., îi zise fără asprimea ce poate aveà adesea sinceritatea.

— De mine, Amelio? Ah I... cum? în ce fel?

Și obrajii îi pieriră.

— Numai dintr-un punct de vedere, dragă copilă, numai dintr-un punct... și cred că-l înțelegi care este...

— A! da... îl înțeleg... Și plecâ ochii.

— Eu n-am cunoscut pe om, atunci când erà să-mi leg viața. Tu... îl cunoști, cred...

— Îl socotești dar, Amelio, în adevăr nepotrivit cu mine?

— Nepotrivit, nu, ca tinerețe, ca hărnicie chiar... Nu va fi însă niciodată român cu sufletul, cu hărni-cia lui. Dacă Mișu, din a doua generație, în țară, și este departe de-a simțì românește, — Voitzu, abia de câțiva ani în țară, fi-va în stare să simtă? Va trece ceva oare din sufletul tău, în al lui, dacă din sufletul meu, după ani de căsnicie, n-a putut nimic să treacă în al lui Mișu? Căci, mă înțelegi tu, Florico, — e de însemnătate vitală pentru neamul nostru, pătrunderea în viața socială românească, a unor elemente străine ce nu vor sau nu pot să ni se asimileze cu totul. Le duc la noi interesul; ele își îmbracă acest interes foarte personal cu vestmântul unui simțimânt, și pă-trund. Dobândesc situațiuni materiale și politice, foarte însemnate, intră în pătura cârmuitoare a neamului și nu fac nimic pentru el. Ba încă, prilejul când se ivește, pe față ori pe ascuns, — după curajul ce au, — se ros-tesc pentru patria ce nu ’și-o uită, pentru interesul poporului din care se consideră că tot mai fac parte. Eată ce mă rănește, mă doare și mă revoltă! Sunt mamă; am copii; sunt copiii unei românce. ’Mi-e dragă silința ce-mi dau să-i văd români, și să mă trezesc de-odată în fața altor tendinți, care să mi-i schimbe, — poate fi ceva mai dureros?

Florica o luâ în brațe și o sărută.

— Eu zic să nu te temi de fel, surioară. Mama for-mează firea copiilor și tu ești, pentru ai tăi, adevă-rată providență educătoare.

— Știu atât, Florico, că-i voiu apărà ca înpotriva celui mai aprig vrăjmaș, — o jur pe viața mea, — pe viața lor!

Se făcù puțină tăcere.

— Intru cât mă privește pe mine, iarăș să nu te temi. Am avut zilele trecute un moment de șovăire... și am spus un cuvânt ce nu trebuia încă să-l spun,

— Însă nu poate fi cuvântul din urmă...

— Dragă copilă, — dar inima?

— Inima? îngână Forica...

Se turburâ o clipă, dar apoi privi drept în ochii Ameliei...

— Da, inima, — urmă Amelia. Eu ’mi-am dat con-simțimântul; mergi după îndemnul ei și caută mai apoi să rămâi româncă. Vei aveà de luptat, ca și mine, — dar ce e viața decât o luptă?

— Inima însă, Amelio, nu se poate biruì?

— Se poate: dar e jertfă...

VII

A nins puțin și s-a așezat timp senin foarte geros, care nemulțămește și îngrijurează pe agricultori.

In dimineața aceasta soarele abia se vede ca prin mai multe serii de văluri în care se împarte negura. Aci de un alb-argintiu șters, ale căruia rotunzimi se pierd, aci lămurindu-se mai bine ca dintr-un adânc în fundul căruia s-ar fi aflat, se părea într-o luptă uriașă prins, acolo, de unde se silià cu toate razele lui să scape și să plutiască iarăși în senin, fără stăvilare între el și pământ.

Pe garduri, pe porți, pe zăbrele, parcă se lipise pulbere sură cu luciu ici mai gros prins, dincoace mai subțire, — muncă de meșter neîndemănatec.

Ramurile copacilor se îmbrăcaseră, fiecare în parte, cu tort cenușiu, în a căruia așezare nu se păstrase nici o rânduială: ici în relief, colea strâns, dincoace sdrențuit, — dar în întregime având armonioasă înfă-țișare

Iar negura se plimbà în bună-voe, rece și înecă-cioasă, fumurie la față, aci ridicându-se ici ca un colț de perdea, aci dincoace lăsându-se și trăgând cu ea în jos fumul miilor de coșuri.

Casele se iviau diforme, pe aproape; abia închi-puiri, în largul stradelor...

Păreà orașul un pustiu turbure, iar sgomotele lui obișnuite, ca lovind auzul, din adâncuri misterioase...

Ieșiai din casă îmbrăcat cu obișnuitul vestmânt; ne-gura și gerul, văzând cu ochii ’ți-l schimbau, țesându-i flori de iarnă, și, ca să nu te deosebești prea mult de totul fumuriu al acelor ore, îți pudrau părul, barba iar mustățile ’ți le făceau sloiu.

După amează negura se săltâ în înălțimi unde se așternù ca o pânză plumburie. — Nici urmă de soare: fusese biruit, fusese despărțit de pământ.

Întreg orașul rămâneà în sura înflorire de iarnă, străbătut pe sus de fire albe, pe care, cine știe ce gânduri calde, cine știe ce vești dorite, cine știe ce știri neașteptate, treceau pe nesimțite și fără să în-ghețe!

Pe asemenea vreme posomorâtă se îndreptâ Cezar Arineanu, spre locuința familiei Panaiotidi.

Și, cum se nemerì, în această zi, erà adunat în ma-rele salon al casei, comitetul societății «Cultura ro-mână».

Când i se aduse doâmnei Panaiotidi carta de v-izită a tânărului, secretara tocmai terminase de citit su-marul ședinții din urmă din luna Iunie.

— Doamnelor și domnilor, luâ atunci cuvântul d-na Panaiotidi, mi se vestește unul din cei mai zeloși membri ai societății, secretarul secțiunii din Galați, trimis într-adins de d-na Prezidentă Chipail... Aveam deja propunerile secțiunii acesteea, cea mai activă din toate, dar vom fi bucuroși să le ascultăm dela însuși secretarul, d. Cezar Arineanu...

— Arineanu?... rostiră mai mulți din membri...

Cine nu cunoașteà familia Arineanu din București? Câteva persoane îl cunoșteau personal, pe Cezar; celelalte, numai din nume.

In toți curiozitatea erà de o potrivă de mare, mai ales că erà vestit ca secretar al secțiunii din Galați, și nu ca membru al secțiunii București.

— Să poftiască... esclamară mai toți cei de față.

— Poftește’!, — se adresâ Amelia, feciorului, și se ridică, înaintând spre ușă.

Erau aci douăzeci și cinci de persoane, din cari, numai opt, bărbați: un înalt magistrat, un profesor universitar, un funcționar superior din ministerul de Interne, un general, un colonel, un director de ziar, un scriitor, fost diplomat și un om politic, proprietar.

Pe lângă soțiile acestora, se aflau alte zece doamne între cari, Forica Panaiotidi ca secretară de biurou.

D-na Panaiotidi erà, ca Prezidentă, a douăzeci și șeasea.

Cezar se ivì și făcù cea mai bună impresiune cu bărbăteasca-i înfățișare, foarte modestă, de și însem-nată de viua lui inteligență.

Fu prezintat. Cei ce-l cunoșteau se grăbiră să-i strângă mâinile.

Când îl prezintâ Floricăi, el rămase nespus de im-presionat de frumusețea ei cea fără păreche și pironit par-că locului.

— Cumnată-mea e bună prietenă cu d-șoara Oltina Chipail, îi zise Amelia, ca să-l deștepte din admira-țiunea în care se absorbise.

El își redobândi cumpătul.

— D-șoara Chipail ’mi-a vorbit de d-vs., domni-șoară, cu cel mai viu entusiasm și m-a rugat să vă aduc salutările sale...

— Vă mulțumesc, domnule, răspunse copila, inti-midată de privirea lui prea stăruitoare.

După ce Amelia îl întrebă de d-na Chipail, îl rugâ să șadă și-i rostì:

— Inchipuiți-vă ce bine s-a potrivit venirea dvs., domnule Arineanu: ne aflăm aci, întreg comitetul sec-țiunii București, a societății noastre.

— Așà? sunt nu se poate mai mulțămit, doamnă...

Și plimbâ privirea asupra adunării.

In înfățișarea fiecărei persoane erà bine vădită în-suflețirea pentru scopul societății pe care-l socotià apostolat și convingerea că timpul și nevoile cereau patriotismului românesc jertfe.

— Fiți binevenit în mijlocul nostru, îi zise gene-ralul,— figură cam dârză, dar foarte sinceră și sim-patică.

— Vă mulțumesc, domnule general, pentru buna primire de care doresc să mă fac vrednic.

In puținul timp decând am onoarea să cunosc pe d-na Chipail, am cercetat, din îndemnul său toate secțiunile din Moldova și am găsit aceeaș puternică dorință de muncă. Planul serbărilor și conferințelor e pretutindeni statornicit și se va începe desfășurarea lui din chiar luna aceasta... Cred că d-vs. cunoașteți cu toții, doamnelor și domnilor, că sufletul societății pentru Moldova e doamna Chipail, după cum pentru București e doamna Panaiotidi...

Toți cei de față aplaudară.

Alcătuirea e astfel, că secțiunile, din tot ce se pro-duce oprindu-și suma trebuincioasă pentru cheltuielile fiecăreea, varsă produsul la secțiunea principală, în Galați: capitalul secțiunilor e astăzi de 100.000 lei. Venitul acestui capital negreșit că e neînsemnat spre a se începe o parte măcar din îndeplinirea celor trei puncte esențiale ale scopului nostru. Se impune dar un congres, ca să zic așa, al tuturor secțiunilor, prin reprezentanți din partea fiecăreea, în scop de-a se face unirea cu Societatea d-vs. de aci și a se hotărâ sediul social, în Capitala țării, și apoi crearea de secțiuni în orașele din Muntenia și din Oltenia. Deja, pe temeiul cunoștințelor ce am, am scris în Craiova și Severin, în Ploești, Pitești și Giurgiu, — de unde în curând îmi vor veni răspunsurile. Înainte însă de-a pășì la ase-menea extinderi, va trebui să cerem Camerelor recu-noașterea Societății ca persoană morală. Memoriul către Corpurile Legiuitoare e pe cale de întocmire și la congres va fi citit. De ocamdată acestea am onoare a vi le aduce la cunoștință și a vă rugà să le luați în dezbatere.

El se așeză, — și aruncâ privire furișă în spre Flo-rica. In acele momente ființa lui păreà că se «dedu-bla». O parte erà dată scopului aflării lui aci; cea-laltă parte, fără voe, se ducea către desăvârșita frumusețe a d-șoarei Panaiotidi, stăpânită de-un vag simțimânt de neliniște, de tulburare.

Profesorul universitar, un cunoscut naționalist, a-proape un agitator, lăudâ propunerea unificării socie-tății de acì cu cea din Moldova și ideea congresului. Aceste două societăți s-au născut dintr-un acelaș sim-țimânt patriotic, urmâ el,—fără să știe una de alta. Cea dintr-un oraș de provincie a grupat în juru-i alte orașe mai mici; cea din București e singură încă, și repre-zintă o forță în Capitala țării. Deosebire între amân-două nu e nici în partea materială căci și cea din București dispune de un capital de optzeci și ceva de mii de lei. Să se uniască dar, și din prea puțina ago-nisire față cu cerințele scopului, să înceapă a și da...

— In adevăr, rostì d-na Panaiotidi, că e timpul să și dăm. In schimbul de vederi dintre d-na Chipail și mine, în vara aceasta, la Lacul-Sărat, unde ne-am și cunoscut de-aproape, am adoptat programul dumisale care este mai întins decât al nostru, și voiam să vi-l aduc azi la cunoștință. Noi aveam în vedere pe să-tenii noștri, pe frații din Macedonia și pe frații din Ardeal. D-na Chipail, pe lângă aceste puncte, aveà și deșteptarea conștiinții naționale în frații noștri din Ba-sarabia, cu anume program pentru aceștia. Domnia-sa s-a gândit la tipărirea, pentru ei, a cărților religioase, cu caractere cirilice și în limba maternă...

Aplauze de aprobare o întrerupseră.

— De asemenea tipărirea, cu aceleași caractere, a unor extrase din istoria țării, alcătuite, dacă nu în dialect, însă într-o bună românească poporala.

— Foarte bine, foarte bine...

— Întrucât e vorba acum de un congres, acolo vom vorbì în amănunt despre aceasta și vom începe a lu-crà apoi în direcțiune hotărâtă, cu scopul «dea și da»...

— Ideea aceasta, zise înaltul magistrat, am putea-o întinde și la frații din Macedonia. Prin citirea unor bune lucrări se poate face mult...

— Greul va fi cine să le alcătuiască scrierile, zise ziaristul.

— Eu mă voiu gândi, cu voea d-vs. la acest lucru de seamă, zise profesorul naționalist.

— E și de competența d-tale, rosti generalul.

Florica luà note, — ne putând totuși a-și stăpâni bine stânjinirea ce-i dà furișa dar stăruitoarea privire a lui Arineanu...

— E bine hotărât dar, pentru acum, zise d-na Pana-iotidi, că primim ideea congresului. Ne vom prezintà însă ca societăți deosebite, spre a se face atunci uni-rea, sau o facem de pe acum?

— Părerea mea ar fi, luă cuvânt profesorul univer-sitar, să hotărâm acum fuziunea...

Toți cei de față aplaudară.

— In cazul acesta, zise Arineanu, sunt înputernicit, doamnelor și domnilor, să discut cu d-vs. și să iau măsurile de orânduire.

— Formalitatea nu o cred greu de înplinit, luâ cuvânt funcționarul superior de la Interne. O dată ce e sta-bilit în principiu să fie sediul în București, noi deve-nim comitet central provizoriu până la congresul, care, va alege comitetul activ definitiv. Vom întroduce în statute modificările necesare, spre a le supune con-gresului și a se alcătui statutele definitive cari vor fi alăturate memoriului către Corpurile Legiuitoare. Capi-talurile vor devenì unul și acelaș înainte de constitui-rea definitivă și d-nul general, casierul de acum al nostru, va luà în primire suma socială de la Galați și va binevoì să pregătiască scriptele necesare.

— Foarte bine, zise ziaristul. Vom încheia acum proces-verbal de unire, iar mâine va apărea în ziarul meu nota care să anunțe această unire.

— Atunci dar, doamnelor și domnilor, declar unite societățile «Cultura română», supt aceeaș denumire și Dumnezeu, căruia îi cerem energie și dragoste de muncă, să ne ajute a ne ajunge scopul, — zise d-na Panaiotidi, cu glas solemn, care, înfiorâ pe azistenți, și-i făcù, ridicați în picioare, să aplaude cu însuflețire.

Profesorul universitar redactâ procesul-verbal, în două exemplare, și toți îl subscriseră.

Înfrățirea se făcuse.

Erau puțini, în adevăr, față cu măreția scopului, dar:

‘«Mult pot puținii buni, împreună».’

De acì se încinse viuă discuțiune în privința situa-țiunii politice și economice, a țării, față cu activitatea partidelor istorice în guvernământ, de unde se ajunse la evenimentele de curând din Macedonia.

Guvernul dela cârmă, făcuse un «gest» patriotic că rup-sese relațiunile diplomatice cu Grecia, țara turburătoare din care plecau toate suferințile românilor dela Pind; însă numai atât nu erà de-ajuns. Trebuià să susțină cu tărie în fața Porței și a Puterilor, dreptul la viață națională a fraților români macedoneni, trebuiâ să ià pozițiune hotărâtă față cu Ungaria care ’și urmează maghiarizarea... Trebuià să intervină în mod amical pe lângă guvernul din Petersburg pentru acordarea de școale românești elementului român din Basarabia.

Căci, ziceà profesorul naționalist, noi nu urmărim recuceriri; dar, supt coroanele străine unde se află români, aceștia rămânând supușii credincioși ai țărilor suverane, să ’și păstreze caracterul etnic și să se poată închinà în limba maternă, și să poată învăță carte în limba maternă... Asemenea popor conștient de naționalitatea lui și apărat, va puteà să-și cunoască mai bine și datoriile lui față cu țările suverane, iar acestea nimic nu vor aveà de pierdut. Elementul ro-mânesc le va fi sprijin ori când, cu dragoste, căci dra-goste li se va fi arătat. A-l face să dispârà acest element, nu poate fi vorba, — și acele țări știu foarte bine lucrul, căci veacurile le-au arătat puterea lui de viață. A stăruì în a-l tiranizà, e o barbarie nepotrivită spi-ritului de civilizație și libertăților la care popoarele aspiră cu îndoita tărie ce le-o dă progresul. La noi, guvernele se preocupă prea mult de hărțuirea între partide și se sfiesc a-și spune cuvântul în politica ex-ternă: nu e nici cuminte nici patriotic. Se depărtează de popor și de priceperea nevoilor lui: nu e nici pre-vedere, nici patriotism.

— E adevărat, zise ziaristul, și asemenea sistem nesăbuit dă o activitate stearpă care ne va aduce ne-norociri... Uite, eu am știință că satele încep să se miște. Pretutindeni s-a întrecut măsura și sătenii își pierd răbdarea. Guvernul primește rapoarte neliniști-toare dela Prefecți în privința deșteptării, prin sufe-rință, a maselor populare. Aflu însă că aceste rapoarte nici nu se citesc, ori abia se aruncă pe ele ochii c-un fel de dispreț caracteristic biurocrației noastre. Și cauza, desigur că o cunoaștem cu toții: exploatarea fără margini a muncii sătenilor, sistemul arendării moșiilor mai mult la străini; ciudata depărtare plină de mân-drie a proprietarilor, de moșiile lor și de atingerea cu sătenii. Eu prevăd o mișcare cu caracter agresiv și nu peste mult timp... și mi-e teamă de-o sguduire gravă a prestigiului țării...

— E cu putință? esclamă unul proprietar.

— Dvs. sunteți proprietar, domnule' Niculescu, îi zise ziaristul... Observați de-aproape ce se petrece la țară... Faceți parte din partidul dela putere: deschideți ochii, guvernului; preveniți-l... Camerele se vor deschide peste trei zile... Provocați «anchetă» parlamentară și luați măsuri, nu prea represive ca de obiceiu, ci de îndreptare, dacă voiți să nu vă căiți peste foarte puțin timp. Nu sunt amic al guvernului, dar măsuri bune, acum, la timp, v-ar face să și mai ședeți la putere... Altfel... și împlini c-un gest, ideea.

După alte câteva discuțiuni, comitetul se îm-prăștiâ...

Arineanu mai rămase de vorbă cu d-na Panaiotidi și cu Florica, — și acum când își amintiră de d-na și de d-șoara Chipail, — el par-că se deșteptâ: iubià pe Oltina; ce erà dar neconștienta atracțiune către Florica pe care o văzuse întâea oară?

Și intr-atât de mult ce se turbură, că d-na Panaio-tidi luâ seama.

— Nu vă simțiți bine? îl întrebâ cu grijă.

— In adevăr, doamnă, nu mă simt bine și vă cer voe să mă retrag.

Veți fi răcit... Păziți-vă... Sper să vă mai văd... Deseară plec la Galați... Când mă voiu întoarce, bucuros voiu avea plăcerea să vă vizitez.

Când dădù mâna cu Florica, se simțì tremurând și cu obrajii aprinși...

Și Florica simțì tremurătura, dar instinctiv înțelese starea lui sufletească... și se întristâ.

Arineanu, când fu în stradă, se desmeticì. Frigul îi făcù bine. Acel cenușiu al decorului de iarnă, care țineà și acum, mai înflorit încă cu cât seara se apro-pia, nu-i întunecă puterea de-a se judecà.

Erà el însă de fire atât de schimbătoare încât, cu o iubire în inimă fiind, să poată fi înrâurit de altă ființă ori cât de mare i-ar fi fost frumusețea?

Îi fu nespus de ciudă când îi venì gândul că dece nu întâlnise întâi pe d-ra Panaiotidi? Atunci făcù asupră-i o silință puternică și scutură gândul necinstit.

Și fiindcă erù omul hotărârilor energice și al grabei când trebuința cereù, se și gândi la mijlocul prin care să-și stăviliască întâia slăbiciune din viața lui.

El aveù să între de acum destul de des în casa familiei Panaiotidi: între el și Florica trebuiù însă un bărbat...

Acest bărbat va fi fratele lui, doctorul Virgil Arineanu.

Nu se puteù să nu se înamoreze de Florica și aceasta să nu voiască a-l luù.

Avea însă numai decât nevoe de asemenea stavilă? Se îndoiù de inima lui deja dată? Se temea de-o a-propiere, în libertate, de frumoasa fată? Nu mai erà acelaș de mai nainte, onest și credincios unui cuvânt, unei hotărâri? Sau nu se cunoscuse.

Destul că-și constatase slăbiciunea și că simțià ne-voea unei stavile.

Erà, ori cum, bine, să fie prevăzător, să se într-ar-meze: de va fi să i se sporiască slăbiciunea, va combate-o și cu voința, dar și cu neposibilitatea de-a se apropià de ființa ce-l făcuse să șovăiască...

Petrecù o noapte agitată și se deșteptâ de dimi-neață, palid și obosit. Se simțiù nemulțumit, cu ciudă pe el...

Spre a-și silì voința să se miște în cercul de mai ’nainte, se duse la casa găsită pentru familia Chipail.

Pe dinafară se terminase toată reparațiunea; pe dinlăuntru se urmă, prefăcându-se împărțirea câtorva încăperi, deschizându-se o intrare deosebită pentru un grup de trei odăi care să alcătuiască apartament se-parat.

Toată casa erà încălzită, ca să se poată lucrà.

Întreprinzătorul îl încredințâ că cel mai târziu în lanuar avea să-i deà casa gata, bună de a fi de în-dată locuită.

Cezar se uitâ de aproape la fiece parte a lucrării, își închipuì unde avea să fie odaea d-nei Chipail, odaea Oltinei «lui».., da, a lui, — și ea i se ivì atunci liniștită figură dulce și cuminte...

Își simți inima bătându-i mai repede și apoi, îndu-ioșată și plină de dorul de-a o vedea.

Ceastălaltă odae va fi poate salonaș în care zilnic muma și fiica vor stà de vorbă și vor lucrà, — în care el, ca logodnic, va venì să guste farmecul apropierii de «dânsa», în așteptarea deplinei apropieri.

Redat lui însuși, plecâ de acì. Seara începea să se lase iar frigul să se facă mai pătrunzător.

Supt acea înrâurire, se duse acasă și își destăinuì mume-si dragostea...

Femee cu mult bun simț, doamna Arineanu îi răspunse:

— Nu mă îndoiesc, Cezare, că ai știut să alegi. Voiu face cu plăcere cunoștința fetei și a mume-si când vor venì în București. Du-le sărutări din parte-mi...

Și il sărutâ, și pe el, pe frunte.

Acum Cezar se simțì și mai întărit. Credeà că luase toate măsurile înpotriva lui însuși pentru viitor.

Ajunse în Galați pe la 6 ore de dimineața și nu știù cum să-și treacă timpul până la ora zece, când,pentru întâea dată se prezintà la asemenea oră, la lo-cuința d-nei Chipail.

Oltina se afla singură și-l primi cu cea mai vădită mulțămire. I se părù însă că Cezar erà mai emoționat ca de obiceiu, de când acum în urmă venià atât de des.

In adevăr, el îi oprì mâna în mâinile lui și o privì așa de elocuent, că ea se înroși, se înfiorâ și presimțì că momentul sosise.

Îți închipuì d-șoară Oltino, începù el, zicându-i pentru întâea oară pe nume, cu ce veste viu de la București?

O făcù să șadă, fără să-i lase mâna și urmâ, cu multă duioșie în glas.

— ’I-am vorbit mamei, de d-ta... de iubirea mea... și mama nu dorește altceva acum decât să te cu-noască și să-ți mulțămiască pentru fericirea ce-mi dai...

Oltina îl privì cu neîntrecută drăgălășie, ceea ce-l mișcâ până în adâncul inimii, și-i răspunse cu toată emoțiunea acelei clipe, în cea mai fermecătoare sim-plitate:

— Dacă ceea ce simt, e fericire, — o primesc pentru noi amândoi.

Și-i strânse mâna pe care o țineà dela venire, în mâinile lui — și fu cea mai delicată desmierdare, în cea mai discretă emoțiune, care, spune mult mai mult decât o sgomotoasă și vioae manifestare prin cuvinte și prin mișcări.

El ’i-o reținù mai departe; ea nu-și-o retrase: prin acea atingere continuă inimile se apropiau dulce, tăcut, covârșitor.

După destul de îndelungat timp de asemenea tai-nică comunicare, când numai privirile se întâlniau spre a culege floarea zâmbetelor,—el își tălmăci prin cu-vinte sensațiunile.

— N-am cunoscut până acum farmecul iubirii.

— Nici eu, șoptì Oltina.

— ’Ți-aduci aminte, domnișoară.,.

— Zi-mi Oltino.

— O! da. ’Ți-aduci aminte, Oltino, ziua de pe vapor?

— O văd aevea.

— ’Mi-a fost într-un moment teamă să nu te fi supărat privirile mele stăruitoare... Inima mea voia dela chiar întâia dată să te cunoască.

— Erà ceva nou pentru mine... îmi păreà curios, dar nu mă supărà. Și eu te observasem, în răstimpuri.

— Desigur că ne-am prețuit, dragă Oltino, așa că unirea noastră va fi a două suflete ce se cunosc pe deplin...

— Nici nu poate fi altfel...

— Ce va zice doamna Chipail?

— In gându-i mama și-a zis deja ceeace ne va spune când îi vom cere cuvântul...

— Cum? crezi să fi ghicit?

— Erà greu oare? rostì ea, zâmbind. Simțimântul dumitale se străvedeà în înfățișarea dumitale din toate momentele ce le petreceai cu noi...

— Si eu socotiam că-mi ascundeam taina... zise, râzând... Amorul ne face naivi...

— Zi mai bine că naturile sincere să trădează cu ușurința...

— Atunci dar... să-i vorbim...

— De îndată ce se va întoarce...

— A! nu-i acasă?

— S-a dus în piață cu Albineț, și mă mir că a în-târziat pân-acum.

— Domnul Chipail să vedem apoi ce va zice.

— O! tata nc-a lăsat totdeauna pe deplin stăpâne pe voința și pe acțiunile noastre..., răspunse Oltina c-un zâmbet ciudat, care, părea ironic.

Se făcù un moment tăcere.

— Dragă Cezare, îi zise în chip foarte firesc, e bine, cred, să cunoști vieața noastră intimă, în câteva cu-vinte. Tata are mari calități, e de netăgăduit, însă în lume, în politică,—în viața de afară. Pentru noi, pen-tru mama în deosebi a fost aproape străin, și numai un caracter cu deosebire bine înzestrat ca al mamei, a putut să sufere fără s-o doboare suferința, să se resemneze fără să se arate victimă, să-și cheltuiască energia într-o activitate pentru binele altora. O ador, o divinizez pe mama, pe soția, pe femeea bună și ge-neroasă care și-a primit soarta fără să-și lase nefo-lositoare vieața...

Și, în însuflețirea ei, erà acum într-adevăr frumoasă, iar Cezar o privià, plăcut înfiorat, cu îndemnul de-a-i cădeà la genuchi și a-i zice că și el o adorà... pe dânsa.

Se auziră atunci glasuri și pași. Oltina se ridicâ:

— Vine; s-o întâmpinăm și mama va înțelege.

Amândoi, aproape unul de altul, se iviră în privazul ușii, pe când d-na Chipail voia să intre, deja vestită că Cezar venise.

Dintr-o singură ochire, înțelese, în adevăr, și, ri-dicându-și vălul negru, zâmbind afectuos, întinse lui Cezar mâna și pentru întâea oară îl sărută.

Bine-ai venit, dragă Cezar, îi rostì cu duioșie de mamă...

— Bine te-am găsit...

Iar după o scurtă codire, împlini: «mamă...».

— Am înțeles că erà aproape momentul, scumpi copii, le zise luându-i de mână și înaintând cu ei, spre a ședea. Sunt fericită Cezar; îți sunt recunoscă-toare chiar.

— O! nu... nu: eu, dumitale...

— Unii, altora, fie,—zise, râzând cu dulce bună-tate; d-ta ești suflet ales, Cezare; Oltina la fel cu d-ta. Vieața voastră va fi cunună vieții mele...

— Să-ți dau oare asigurare, mamă, că voiu face-o fericită precum merită? rostì el, emoționat.

— Chezășie e însăși iubirea voastră, copii...

Și i se luminase frumosul și așezatul chip de fe-mee bună și iubitoare, cum încă nu i-l văzuse, fă-cându-l să înțeleagă și mai bine cât preț punea, ca mamă, pe hotărârea lui, pe iubirea lui pentru Oltina.

— Dați-mi voe, acuma, să văd de casă, le zise,— și se ridicâ.

Te sechestrez la noi, Cezare...

— O! negreșit că rămân... Avem multe încă de vorbit, mamă...

Ea le zâmbi si ieșì.

In seara acelei zile,—după multe ore petrecute între cele două ființi ce-i erau de acum strâns legate de su-flet,—se văzù singur, însă nu străin locului, ca până atunci, însă nu prins numai de interesele profesiunii.

Se mirâ cum se făcuse de repede și de simplu lu-crul, cum familiaritatea prietenescă devenise iubire fa-milială...

Și cărei împrejurări se datorà hotărâtoarea revăr-sare a simțirilor lui? Unei rătăciri a câtorva clipe...

La gândul acesta i se ivì aevea înaintea ochilor Florica Panaiotidi...

Fiori îi cutreerară tot corpul și își simți obrajii a-prinzându-i-se, aproape dogoritori.

Era, de rușine, față cu el însuși? Era încă înrâu-rirea din ziua de ieri?

Și una și alta, desigur,—însă fără îndoială că a-ceasta din urmă dominând pe cea dintâi, căci rămase pe gânduri care ’i umplură inima de mâhnire...

Numai când își dădù seama că erà și regret par-că în starea lui sufletească,—se ridicâ încruntat, scutu-rându-se ca de ceva greu și neplăcut.

— Nu, nu trebue regret!... N-am făcut-o, ca să mă știu legat spre a nu greși... O iubesc pe Oltina... și cum mă iubește, buna și drăgălașa fată!... începù a-și zice. La ființa o singură dată văzută, e mai mult fru-musețea aceea împătimitoare... Dincoace e frumusețea dulce și așezată, e cunoștința sufletului... și chiar dacă ar fi și acolo calități, Oltina a făcut întâi inima-mi să bată și nu trebue să uit acest lucru. Nu; nu-l voiu uità nici de cum... își zise după puțin. Dar se vede că fericirea nu se poate dobândi fără nici o luptă. Intr-un fel sau în altul a trebuit să-mi am și eu tă-râmul de luptă. Voiu dovedi că știu, că pot să bi-ruiesc...

Și cu toate asemenea manifestări ale voinței, simțià, cu nemulțumire, stăruind în adâncul lui ca un fel de teamă care-i făceà rău.

Își silì gândurile însă să se strângă în jurul pri-virii lui în viitor, alăturea cu Oltina, pe care erà sigur că o iubià,—și adormi.

VIII

Încă din întâele zile ale deschiderii Camerelor cer-curile politice își dădură seama de situațiunea critică a guvernului în propriu-i partid.

Nu mai erà vorba de Opozițiune, care, stăteà deo-camdată în așteptare. Grupurile din Partidul dela Pu-tere se frământau în vrăjmășia ce le despărți

Ambițiunea unor membri de oarecare însemnătate politică, de-a dictà, ei, și nu alții; de-a dà Partidului direcțiunea ce o socotiau ei mai nemerită, erà gata să pue foc clădirii de lemn guvernamentale.

Astfel, guvernul începù a-și trece zilele, în Parla-ment, cu nimicuri, cu legi de puțină însemnătate, temân-du-se să aducă ceva de seamă, legi de mult timp a-nunțate, ca vrăjmășia să nu izbucniască cu prilejul dezbaterilor și mai ales în momentul votării. Prevedeà că puteà să rămână în minoritate, și atunci, ori să alerge la remaniere, ceeace ar fi produs și mai mare dezunire,—ori să cadă dela Putere, lucru ce nu-l voià cu nici un preț fracțiunea cea mai mare a partidului.

Iar din toate colțurile țării veniau la auzul guver-nului vești nu tocmai liniștitoare...

Se ziceà că sătenii se mișcă, în taină, și că opo-ziția nu erà străină de mișcarea aceasta. Pe față păreà că așteaptă cu răbdare rezultatul sfâșierii între ei, a celor dela Guvern; pe ascuns puneà fitil, prin anume misterioși agenți agitatori, sătenimei care aveà dece să asculte sfaturi anume.

Atmosfera să încărca pe zi ce mergeà. Nori se a-rătau în toate depărtatele zări.

Intre acestea Chipail dobândià tot mai multă autoritate în partidul său, așa că ministeriabilitatea lui nu se mai discutà; atât doar că anume personalități po-litice erau gata, când va fi fost momentul, să-i pună oarecari piedici.

Intr-o zi Panaiotidi plecâ delà Senat și se duse la Cameră să întâlniască pe Chipail... Acesta tocmai se pregătià să o șteargă, întrucât ședința eră plicticoasă iar el n-aveà ce face.

— Bună ziua, domnule Chipail, îi zise Panaiotidi, zărindu-l la vestiar.

— A! d-ta ești, iubite Panaiotidi!... Ce mai faceți la Senat?

— Batem apa în piuă... și doar cât iese diurna... râse Panaiotidi.

— Pe la noi e mai mult viață parlamentară de «cu-luar». Nu mi s-a întâmplat încă nici să văd, nici s-aud de vr-un început de sesiune mai fără de rost ca acesta!

— Vezi-că Partidul nostru e adevăratul și singurul partid de guvernământ, serios, unit și activ cu spor...

— Partid de principii, amice!...

Se îmbrăcase în acest timp.

— Rămâi aci? îl întrebâ pe Panaiotidi.

— Nu, fiindcă pentru d-ta venisem.

— Așa? Atunci să mergem împreună.

Și ieșiră.

Ziua erà frumoasă, cu frig sănătos și ninsoarea bine încremenită, sclipiă în bătaea soarelui.

— Facem drumul pe jos? întrebâ Panaiotidi, căci avem de vorbit.

— Pe jos, amice: timpul ne e priincios plimbării. Ce mai nou?

— Noutatea, pentru mine, dacă nu și pentru d-ta, este că, din oarecari indiscrețiuni, am aflat că se for-mează o mică ligă împotriva intrării d-tale în Mi-nister, când vom venì,—și venirea ni se apropie, după cum stau lucrurile.

— Șțiu amice, de existenta acestei ligi, cum ai nu-mit-o d-ta. Nu cred însă să izbutiască... adaose, râzând în chip misterios.

— Negreșit că eu o doresc. Insă m-am gândit la un lucru: un ziar, în mâna unei personalități ca d-ta, e foarte puternic mijloc de-a se face respectat și chiar de temut. Ai, în adevăr, ziarul socialist, însă nu a-cesta îți poate servi pentru politica militantă. In el îți poți exprima partea idealistă a credințelor d-tale.

— Ideea e bună, însă aparițiunea unui ziar care să poată fi ținut în seamă, cere bani...

Panaiotidi zâmbi, el acum, misterios, cu importanța bogătașului pentru care câteva zeci de mii de lei sunt floare ia ureche.

— Domnule Chipail, dacă am face amândoi un fel de... tovărășie, ca să zic așa!... Eu pun banii; d-ta, munca. Eu voiu fi administratorul prin omul meu; d-ta vei fi directorul. Eu am și interese comerciale; d-ta ai numai politica. Deci, ’ amândurora ne trebue un ziar.

— Dar îmi dai un concurs însemnat, domnule Pa-naiotidi, îi zise Chipail, care meditase în privința l-ucrului.

— Mi l-ai refuzà, când s-ar întâmplă să ’ți-l cer vreodată?

— Negreșit că nu... Să facem dar ziarul. Voiu chibzuì zilele acestea, ca să văd la cât se poate urcă chel-tuielile.

— Mă rog,—între 60 și 100.000 lei sunt gata să pun la mijloc.

— Ce spui? Atunci mergem bine, amice. Voiu în-tocmi tot planul și voiu venì peste două zile acasă la d-ta să-l discutăm și să-l statornicim.

Foarte bine. Poimâine seară te aștept la ceaiu, la mine.

— Ne-am înțeles.

Erau în dreptul Palatului Justiției. Chipail îi întinse mâna.

— A! te duci în templul Dreptății?

— Da, amice: nu uit că sunt și avocat... Am ceva la grefa secției Il-a, Apel.

Se despărțiră.

Panaiotidi erà foarte vesel că i se împlinià scopul: să aibă un ziar la dispozițiunea lui, și c-un cârmuitor politic ca Chipail, — viitor ministru!

In obișnuita încăpere de lucru, Amelia, Florica Panaiotidi și copiii, sunt în una din ocupațiunile zilnice.

Florica lucrează lângă una din ferestre; Amelia, cu copiii, în jurul unei mese din mijlocul odăei, fac lecție.

Muma și mătușa, le sunt cele două profesoare, culte și totdeauna în curent cu metodele cele mai bine iz-butite pentru o bună instrucțiune, — și nu știu zău, dacă pedagoagele diplomate, cu cea mai stabilită re-putațiune, le-ar puteà întrece în metodica predare a materiilor școlare.

Urmărise în adevăr programul oficial, așà încărcat și nu tocmai potrivit cum este, — însă ce bună aplicare a lui!

Băiatul face a doua clasă primară; fata, clasa a patra.

Lecțiunile de istorie le au în acelaș timp, căci ele intrà mai mult în partea educatoare, în formarea de timpuriu, a sentimentului patriotic; de asemenea scrierea, desenul și exercițiile corporale.

Încolo, când băiatul face lecție cu muma, fata face cu Florica și contrariul, pentru materiile proprii clasei fiecărui copil.

In examenele anuale ce au dat la Stat, amândoi copiii au ieșit neîntrecut de bine și au mirat, și au mulțumit pe examinatori. La ei găsiseră nu numai cu-noștiința deplină a materiilor clasei, ci deja o judecată formată și spirit critic, mai presus de etatea lor. Înfățișau în știința lor, o legătură logică între diferi-tele materii; espunerea le erà limpede, fără sfioșie și cu cuviință deosebită.

Intențiunea doamnei Panaiotidi erà, ca și pentru cursurile gimnaziale, unele materii să urmeze tot ea a le preàă și numai pentru altele, mai grele, să aibă profesori, dar ca repetitor al copiilor să fie tot ea, ca metoda să nu se schimbe.

— Ei, ții tu minte, Vintilă, ce ți-am povestit? întrebâ Amelia pe băiat.

— Da, mamă. Ștefan-Vodă erà mic de statură, adecă de corp, dar mare de suflet, — adecă erà viteaz și își iubià țara. El a apărat-o timp foarte îndelungat, și a avut 47 de războaie, din cari totdeauna a ieșit biruitor.

— Numai atâta, Vintilă? zise Marcela cu mândrie că ea știà mai mult, dar cu dorința ca și frățiorul ei să știe cât ea.

Ba nu, Marcelo; mai știu. Pe vremurile acelea, Moldova aveà foarte mulți vrăjmași: pe Turci, pe Po-loni, pe Unguri, pe Tătari, pe Cazaci, popoare cari voiau să ne ia țara. Dar Ștefan Vodă voià ca supușii lui să rămână români și țara lui de asemenea mare. Nu s-a lăsat dar, și ’i-a făcut să înțeleagă bine că, un popor viteaz, ca poporul român, nu poate să piară...

— Așà, dragă Vintilă, așà Marcelo: și poporul ro-mân n-a pierit și nu va pierì. Să vă fie drag poporul nostru și să fiți mândri că sunteți și voi români.

— Da, mamă, suntem români, — zise copila.

— Și eu am să mă fac militar, mamă, ca să fiu și mai român.

— Tu crezi că militarul e mai român?... întrebă muma, zâmbind.

— Apoi Ștefan Vodă nu erà militar?

— Erà.

— De aceea și tata dacă ar fi militar...

— De ce te-a-i gândit la tatăl tău?

— Vezi că tata vorbià într-o zi cu domnul Papa-costi și ziceà că... că nu-i tocmai român... Cine nu-i militar, nu-i tocmai român.

Nu dragă puiule, nu ai înțeles tu bine... Tatăl tău va fi vorbit de altcineva, dar nu puteà să zică de el că nu-i român. Uite, domnul Conțescu, dela care am cumpărat moșia, unde vi-i drag vouă să vă duceți, domnul Gându, inginerul, nu sunt militari, și sunt ro-mâni. Nu pot să fie toți românii, militari, dar toți ro-mânii trebue să știe cum să-și apere țara, la nevoe; toți își iubesc țara și lucrează pentru binele ei. Acuma nu mai avem războae, ca în vremurile de demult: acuma în altfel își fac românii datoriile către țară. De pildă, tu, ca băiat: înveți ce-ți spun cu și ce-ți vor spune mai târziu profesorii; ții minte și te deprinzi să fii ascultător, să iubești țara în care te-ai născut, să fii bun, blând, cuminte. Cu cât vei crește, vei dobândì alte învățături și te vei pregăti să fii agricultor ca tatăl tău, ori avocat ca d. Conțescu, ca d. Chipail, ori in-giner ca d. Gându, ca d. Arineanu... ori medic ca fra-tele d-lui Arineanu... pe care l-ați văzut ieri... Nu-i așà? Se chiamă atunci că vei aveà o carieră, adecă felul tău de muncă, după învățătura ce-ți vei fi ales, și dacă vei muncì, așă ca să ai și tu folos, dar să aibă și ceilalți oameni din țara ta, se chiamă că vei munci pentru țară, se chiamă că-ți iubești țara...

— Da, mamă, înțeleg... și o iubesc de pe-acuma, fiindcă o iubești și tu...

— Dar eu, mamă, cum am s-o iubesc? întrebâ Mar-cela. Fiindcă și eu vreau s-o iubesc...

— Tu, draga mamei, vei crește învățând și tu, și când vei fi mare ca Florica, vei îngriji de casă, îi vei deprinde toată rânduiala.

— Așà, ca tine... Apoi, eu vreau să fiu ca tine și ca Florica...

Și trimise Floricăi o sărutare cu mâna.

Florica lăsâ lucrul și apropiându-se, o desmierdâ pe cap...

— Iți place ție cum sunt eu?

— Firește că da, zise copila. Tu ești bună și, chiar când greșim și ne cerți, ne cerți așà că ne rușinăm și ținem minte, ca să nu mai facem. Și dacă voiu fi și eu ca tine, Florico, se chiamă că-mi voiu iubi țara?

— Da, drăguță. Dacă se deprind copiii să facă ce-i învață părinții, să fie buni în familie, adecă lângă pă-rinți și lângă rude, vor fi buni și harnici și când vor ieși în lume, iar țara va folosì, fiindcă va aveà oa-meni buni...

— Ah! de m-aș face mai curând mare! esclamâ Vintilă.

— Și eu, esclamâ Marcela...

In acel moment intrară încet, pe ușa din fund, Pa-naiotidi și inginerul hotarnic Gându. Văzând acest grup care înfățișă cea mai plăcută priveliște familială, se opriră locului.

— Vă veți face mari copii, zise Amelia, nesimțind intrarea celor doi inși, căci nimeni nu rămâne copil. Dar să țineți minte de pe-acuma, când sunteți copii, că român este cine face fapte de român...

Panaiotidi avù un gest de nemulțumire, apoi se apropiâ.

— Faceți lecția? li se adresă.

— Tata! Bună ziua tată... ziseră copiii, ridicându-se.

— Te-ai întors așa de curând? îi zise Amelia.

El o sărută și-i răspunse:

— Am întâlnit pe d. Gându și...

— A! domnul Gându?

Tânărul inginer se grăbi să-i sărute mâna, apoi să se încline Floricăi... și să ia de mână, cu drag, pe copii.

— Frumoasă pildă le dădeați, doamnă...

— Educațiunea copiilor trebue să se facă din vreme, domnule Gându...

— E grea ocupațiune, dar dragostea de copii biru-ește greutățile și o face plăcută...

— De sigur că lecțiunea a fost din istoria româ-nilor, zise Panaiotidi, nu fără ușoară ironie.

Amelia avù o tresărire, o întunecare de-o clipă, a privirilor.

— Da, tată, rostì Vintilă... Ce domn mare a fost Ștefan-Vodă!

— Cum și-a iubit țara! zise Marcela.

— Așa vom iubi-o și noi, tată, zise băiatul.

— Bravo, bravo... rosti Panaiotidi, cu acelaș ton ironic... Apoi, către inginer: domnule Gându, te rog...

— La ordinile d-vs...

Se înclină femeilor și se îndreptă spre stânga, unde erà biuroul domnului de gazdă.

— Ne dați voe... se adresă Panaiotidi, nevestei și surorii lui.

Apoi, poftì pe inginer înainte și intră după el.

— Copii, sunteți liberi, o oră, le zise muma.

— Pe urmă îmi vine mie rândul, cu aritmetica, le zise Florica.

— O! știu lecția, bine, bine de tot... rostì Marcela.

— Și eu, lecția mea... zise Vintilă.

— Să ne înbrăcăm, Marcelo și să ieșim în grădină...

— Da, Vintilă... E frig, dar e frumos.

— Haidem...

Florica petrecù pe copii până la ușa din fund, și după aceea se întoarse lângă Amelia, care, strângeà cărțile și tabelele cu figuri istorice.

— Ai simțit, Florico, și azi, în tonul lui Mișu, ironia la adresa lecțiunii noastre de istorie?— îi zise, privind-o cu tristețe.

— Da, Amelio... îi răspunse cu părere de rău...

— Nu, nu-l poate răbdà inima să nu-și trădeze uneori adâncul sufletului... Și de obiceiu o face când e mulțumit, — când i-a izbutit bine vr-o afacere... Ce contrast! Dar unde vreà să ajungă! adaose, cu oare-care aprindere...

— Nu știu, Amelio; e trist lucru însă...

— Nu, nu... trebuie să mă explic cu el într-o zi!...

— Nu, dragă Amelio... ’Mi-e teamă să nu ajungeți la dezbinare... și...

Amelia rămase puțin pe gânduri...

— Nu știu ce să mai zic... șoptì ea apoi.

Atunci, auziră ușoară bătac în ușa din fund...

— Poftim... zise Amelia.

Ușa se deschise și intrâ chir Nicola Papacosti, misitul.

E om de statură mijlocie, slab și jigărit, înbrăcat prost, aproape cărunt de tot, — cu ochii de-un albăs-triu șters, aproape cenușiu, plini de viclenie și de cu-tezare, învăluiți însă în prefăcuta plecare către blândeță și umilire; cu mustăți groase ce-i cad de laturile gurii; mai totdeauna ne-ras. Părul îl poartă stufos și neîn-grijit; mâinile îi sunt mari și uscățive, cu degete noduroase, făcute par-că numai să apuce.

E respingătoare înfățișarea lui, cu atât mai mult, cu cât îl vezi că se silește să fie altul, decât îi este firea, fără să izbutiască.

Amelia nu-și putù opri o mișcare de contrarietate; Florica, un zâmbet: mutra grecului o faceà fără de voe să râdă.

— «Bun-zur» cocona Amelia, rostì Papacosti, înna-intând... Ve am «deranzato*...?

— A! nu, domnule Papacosti, îi răspunse Amelia cu politeță rece. Ce mai faci?

El vrù să-i sărute mâna; ea nu-l lăsâ: ’i-ar fi părut că o atinge gură de șarpe.

Florica se așezase déjà la biurou și se uità într-un registru al societății.

— Ma, sanatoso, voinico apoi, ca Acropole, îi răs-punse în chip familiar.

— Acropole e ruină, domnule Papacosti...

— Ruina, ma gloriosa... si nu sufere de reçeala..de reumatizmo...

Se apropià de biurou, și cu glas aproape părintesc:

— Domnisora Hrisi, calimera...

— Florica, te rog, îi răspunse fata, cu ton puțin cam necăjit.

— O! scuzați... Eu țin minte numele de botezu...

— Numele din botez îmi e întâi Florica, și apoi... cellalt...

— Acropole uita anii, eu uit tot çe nu este gre-çesco... Scuzați... ve rog...

Și, ușor ironic, se întoarse.

— Poftim de șezi, îi zise Amelia. Când ai venit de la Giurgiu?

In timp ce el se așezâ, scoase o batistă albă cu dungi albastre și își șterse nasul cu sgomot.

Florica se duse lângă fereastră, unde își reîncepù lucrul.

— Delà Ziurziu, — alaltăieri...

— Ei, ce fac compatrioții d-tale cei viteji, cari au insultat steagul românesc?

— Bah! sinto inca închiși... răspunse el cu liniște, par-că n-ar fi simțit ironia întrebării.

— Și vii poate să stăruești și cu viu graiu pentru liberarea lor? De ce așà de târziu însă?

— Nu «madama» Amelia... viu pentru o afaçerea... Çe vrei! Traimu cu misitia...

— Ale bună țara noastră... Trăiesc pe pământul ei binecuvântat, atâția și atâția...

— Ce e drepto nu e pacato... Se trăiește binisoro la Rumunia... Ma nu știu de çe Rumunia nu prea tra-este bine cu alte țările... Mi dați voea? și scoase o tabachere.

— Mă rog... poftim.

Când trase o țigară dintre cele ce stăteau îndesuite în abacherea de argint, Amelia îi aprinse un chibrit.

— Sarutu muna...

— Pe cât știu, România e în bune legături cu toate țările...

— Ma nu cu Grechia, care este țara mare, țara culta...

— Nu cumvà în cultura ei de azi, e mai mult amintirea celei de odinioară?

După o clipă de gândit, Papacosti răspunse cu blândeță:

— Eu făcu misitia, ma nu filosofia...

— Știi că mă interesez de afacerile lui Mișu. Îmi dai voe să te întreb ce afacere ’i-ai mai găsit?

— Bah! mare lucro nu este, ma cu çele mărunțele se façu çele marile. Este o mosiora forte buniçica. Proprietare se afla la anànghia si o putemo capatà pa mimica.

— Sărmanul! Are vreo nevoe?

— Ma nu l-o plinzeți, rostì cu dispreț Papacosti. La dimialui a dus-o numai cu chefurile si a dat-o de fundo punzii. E prapadito de datoro... si ar fi pomana pentru dimialui se găsiasca parale gata...

— Cu toate acestea e de plâns... Și unde vine moșia?

— Toto în Romanați, lingă moșia dimiavostra, care ați luat-o delà Cunțesco. Içi este moșia, dincoçe locurile delà țarani, peste ele, mosiora... Se chema că ar fi un trupo...

— Moșia lui Portunatu... Bietul băiat!

— Nepricopsite! Alaltăieri feçioru de bani gata; ieri mostenitoru, azi cu moștenirea pa drico. Muine... fie la el acolo!... Ma daca unii pierdo, alțili se cum-pera si se păstreze... Asa çere Iezea delà echilibre.

In acest moment se întoarseră Mișu și inginerul hotarnic.

— Îmi place a crede, domnule Gându, că la urma urmei ne vom înțelege, îi zise el acestuia, cu ton întru câtva autoritar, în politeța de rigoare.

— In alte condițiuni, negreșit, domnule Panaiotidi, răspunse tânărul, cu demnitate, înclinându-i-se.

Papacostì se ridicase și se apropiase de Miști.

— Calimèrasas Kirie Panaiotidis... îi zise, aproape făcându-i «temenea».

— Calo-ine? și-i dădù mâna cam rece.

— Policala. «Bunzur» kirie Ghindo...

— Bună ziua, domnule, îi răspunse tânărul. Cum mergi cu politica?

— Ca politica... cu mine...

— Adică vrăjmași unul altuia, râse Mișu... La re-vedere dar pe mâine, domnule Gându, — și-i întinse mâna.

Atunci Amelia se apropiâ de grup.

— Nu ne faci plăcerea, domnule Gându, să mai stai?

— O! cu mare plăcere... răspunse el și aruncă o privire spre Florica.

— Ai lipsit dela ședința din urmă a comitetului nostru...

— Cu mare părere de rău, doamnă. Am fost în pro-vincie unde abia am terminat o măsurătoare.

— Să lăsăm pe boeri, afacerilor dumnealor... Nu-i așa că ne dați voe?

— Negreșit, răspunse Mișu.

— Vii, Forico? o îmbiâ Âmelia.

Florica se ridică, lăsâ lucrul și ieși înpreună cu dânsa și cu inginerul.

— Hum! făcù Papacosti privind după cei ce ieșiseră.

— Ce înseamnă acest «hum» al dumitale, Papacosti? îl întrebă Mișu trecând în spre canapeaua din fața biuroului.

— Este pentru ațest tineru inzinero. Prea fage la dimialui ochi dulți Hrisiei...

— El, Hrisiei? Ei, ași!

— Ma ține minte țe te spuno.

Și venì lângă el.

— Ori cum, așa chiar de-ar fi, ar rămâneà în pa-gubă... Hrisi ține la Temistocli... Ia șezi.

— Voitzo este baiatu forte «zentilu», ma nu tocmai indraznețo cu fetele. Șezù și urmâ: ar da foco la zețe satele de cuțovlahi la Machedonia, ma pune inșetu de toto focu la inima Hrisiei...

— Știi că erà să plece la Macedonia?

—Çine? Voitzo? Și grecul făcù ochii mari cât mo-neda de cinci lei, după care alergà cu limba scoasă, cu toate că nu purt pe ea chipul regelui Greciei.

— Da, Voitzu. Î1 apucase dor de luptă...

— O! sufleto bravo de antart!... strigă cu însufle-țire Papacosti...

— Acuma, drept vorbind, eu cred c-a fost mai mult o șmecherie din parte-i... ca să siliască pe Hrisi să se pronunțe... înțelegi...

Papacosti râse șiret și clipì din ochi.

— Ma si in asta este bravura... Are se azunga forte departe...

— Vorba e că l-am oprit, am regulat pe în curând logodna, iar azi ’i-am trecut și la Senat înpământe-nirea...

— Impomuntenire! rostì cu dispreț Papacosti, puf-nind din nas. Este rușine, ma rușine necesara.

— Ia ascultă, vorbește mai domol, Papacosti, de unele lucruri, — îi zise Mișu cu seriozitate. Eu îți trec cu vederea, dar... alte persoane ’ți-ar face cu neputință intrarea în casa aceasta. Nu uită.

— A! çe pacat, șoptì cu necaz, că nu mai știi gre-çește cum trebue. Si țe poetica limba... si țe dulçe!

— Am regretat de multe ori, Papacosti, dar... ce să fac!

— La inima patriotică asa cum este a dimiatale, limba nostra ar fi ca un chintecu... rosti el cu aprin-dere. După o clipă de gândire scoase din buzunar un ziar. Uite «Neon Asti». Știi ce spune? Qe vestea a-duçe? Antarțili a pusu foco la Krusova... si cuțovlahi a mancato glonti și flăcări...

Și ridicâ în sus ziarul, desfășurându-l cu mândrie, ca pe un steag.

— Oricum, e prea multă cruzime, Papacosti, zise Mișu...

— Scopo scuza mizloțele. La Machedonia sinto numai Greci. De unde rumuni? Este o invențiunea, o mincunia... Sinto greci renegați... Noi trebue se azun-zemo la Constantinopol: Bizanțo de odiniora...

— Vis, Papacosti... Mă tem să nu rămână vis...

Papacosti se ridică de odată:

— Ma de unde visu? Este aspirația naționala... Este çe va trebuì sa fie!

In acel moment intră Temistocli Voitzu, foarte voios.

— Buna ziua, dommnilor...

Papacosti înaintâ repede spre el și-i luă o mână:

— Voitzo, este visu sa reînvie Bizanțo deodiniora?

— E vis, însă de împlinit, răspunse el cu seriozitate, îi strânse mâna și se apropiâ de Mișu.

— Am aflat, îi zise, scuturându-i mâinile cu dragoste, și-ți mulțumesc, domnule Panaiotidi. Astfel, am trecut și ultima stavilă...

— Ma çe atita vucuria?.. îi obiectă Papacosti, puf-nind pe nas.

Voitzu se uitâ împrejur.

— Sunteți singuri? domnișoara Florica?

— Hrisi, Kirie Voitzo, Hrisi!

— Nu-i înțelegi bucuria, Papacosti, zise Mișu râ-zând: e pentru Hrisi. Pentru ea Voitzu trebue să fie român... înțelegi?

— Ințelegu... Diplomația!..

Și grecul făcu din ochiul stâng un semn viclean.

— Papacosti, zise și Voitzu: numele ca numele... Faptele! Nu-i acasă domnișoara Florica?

— Ba da; o vei vedeà. Ia ședeți. Ascultă Papac-osti, n-am putut face nimic pentru cei închiși la Giurgiu... Mai șeadă și ei; cercetările justiției continuă.

— Ma liberarea pe cauția? întrebâ Papacosti.

— Nu m-am gândit... Voiù vedeà însă. La nevoe îți voiu da eu cauțiunea și vei depune-o d-ta pentru ei...

— A! çe sufletu mare ești! esclamâ Papacosti plecân-du-se până la pământ... Si fiindcă Voitzu spuneà că faptele sinto;je sinto, de faptele se vorbimu.

Șezù aproape de tot și în chip de taină urmă, încet:

— Mi s-a anunțato, Kirie Panaiotidis, dela Atena venirea pa curindo a lui Kradunis...

In acest moment întrâ Florica, foarte încet, spre a-și luà lucrul. Dacă văzù că nu i’-au simțit intrarea, ră-mase între fereastră și ușă, să asculte, gata să iasă când va crede că trebue.

Erà în vorbă cu Temistocli și voià să se folosiască de aceste momente ca să-i pătrundă și mai bine în suflet.

— Kradunis este din comitetul luptei, nu-i așa? întrebă Voitzu.

— Ma este sufleto!... Si vine la Vucurestion se faca «colecta» de fondurile pentru Machedonia... Deza eu am scrisu în tote orașele unde sinto greçili de-ai noștri ca se înepa colecta; Kradunis nu pote se stea multo la Vucurestion. Spero, Kirie Panaiotidis, che vei dă si dimiata çeva... nu-i asa?

— Papacosti, d-ta știi că situația mea e foarte de-licată... Simpatizez pentru mișcarea din Atena, dar interesele mele cer să nu se afle niciodată...

— Vèveo... vèveo... Nu eu ori Voitzo are se bata toba, nu-i asa?

— Suntem români, ce dracu! râse Voitzu. Cum să nu contribuim!..

— Voiu dà cinci zeci de mii de lei, Papacosti.... zise Mișu.

— Evaharisto... Și duse mâna la frunte, înclinân-du-se apoi.

Liviadi, banchero, a subscrisu dezà çinçi mii; Pa-vlomihali, trei mii; Dimitriadis, patru mii. Si asta, ieri. Pună la sfirsitu septemuni, sper sa stringo numai în Vucurestion, sase-zeçi, sapte-zeçi de mii de lei... Ma contribuția dimiatale este regaliçesca... Evharisto.

— Sărac cum sunt, voiu dà și eu treisute de lei...Să zicem cinci sute...

— Ca bun grecu țe ești, este de azunso. «Evha-risto», Voitzo!..

— O! sunt... Papacosti, sunt... prin sânge și prin simțimânt!..

— Acoperiso nu façe mimica. Çe este supt acope-riso se cauta. Evharisto, Voitzo...

— Când vrei să-ti dau banii, Papacosti? întrebâ Mișu.

— Ma chind vrei... Și, punându-și mâinile la pept adaose: se ai încredere în persona miea Kirie Pa-naiotidis. Inselamu pa rumuni, ma nu ne înselamu pa noi...

Mișu se ridică atunci.

— Hai în biurou să ți-i și dau...

Florica se și furișâ la ușă, ca să iasă. Mișu o zări,

— A! tu ești Florico, îi zise, socotind că intrà în acel moment..’

Temistocli se ridicâ repede și înaintâ spre ea, zâm-bitor.

— Ai venit tocmai la timp. Ține de urât lui Voi-tzu, căci eu am treabă cu Papacosti... Vino Papacosti...

Și trecură amândoi dincolo.

Florica, ascultase, îngălbenită la chip, adânc turbu-rată față cu acele manifestări ante-românești.

Acum, că rămânea singură cu Voitzu, — cu el, iu-bitul inimii, — cu el, străinul de neam,— erà într-o mare răvășire sufletească.

Erà pentru întâea oară numai cu el, — și în ce momente de revoltă a simțimântelor ei de româncă!

Iși făcù însă puternică silință asupră-i și înaintâ spre masa de lucru...

Voitzu, socotind că erà prea emoționată, din cauza unei asemenea prime întâlniri, pe neașteptate, se apro-piâ de dânsa, ori cum, emoționat și el...

— Ce bun e fratele d-tale... îi zise...

— Pentru prilejul ce ne-a dat de-a fi... numai amân-doi? îi răspunse, îmbujorată, cu ochii în jos. Și erà nespus de fermecătoare.

— Negreșit, domnișoară Florico... Oare nu l-am dorit de multe ori, fără să fi fost însă cu putință?

— Cu adevărat l-ai dorit?

— Dece îndoiala aceasta?

— Nu știu... șoptì ea.

— Fratele dumitale erà dispus și altă dată pentru asemenea prilej... Doamna Panaiotidi însă...

— Amelia? Crezi că...

— Sunt aproape sigur că nu-i sunt simpatic...

— E numai părere...

— Unele lucruri se simt. Insă, după cum nu pot înțelege cauza neprieteniei d-nei Panaiotidi, îmi dai voe să-ți spun că nu pot înțelege îndoeala d-tale față c adevăratul meu simțimânt pentru d-ta?

Și, foarte afectuos, adaose: Te credeam convinsă de el...; de aceea am și rămas în țară... De altfel, fratele d-tale mi-a spus...

— A! ți-a spus? șoptì ea cu glas înnecat, în lupta ei dintre iubire și simțimântul românesc adânc jignit.

— Mi-a spus... și am crezut că înnebunesc de bu-curie...

— Un simțimânt cred că trebue dovedit... rostì ea, mai stăpână pe sine...

— larăș îndoiala... Rămânerea mea, dorința mea de-a te aveà soție, nu pot fi dovezi... hotărâtoare?

— Pot și nu pot fi... răspunse Florica, mai mult lăsându-se să șadă, căci simțì o ciudată slăbiciune.

— Te rog, Florico, te rog... nu fii enigmatică, îi zise, șezând în fața ei. O! cât ești de frumoasă, de bună și...

— Nu sunt enigmatică, răspunse ea, tăindu-i șirul vorbei... Mă simt stăpânită numai de un... vag simți-mânt, de teamă par-că...

— Teamă? de ce, Florico? de ce?

— Mă simt neliniștită... Vei deveni român, prin în-pământenire...

— Am devenit, Florico... am devenit de azi... Eram însă de mai nainte, ca român macedonean. Acum ’mi-am stabilit un drept prin care inima mea să se alipiască și mai mult de țara pe care o consideram Patria-mamă.

— Să zicem că ai devenit român, răspunse Florica, din ce în ce mai în situația voită. Ce mulțămită aș fi să aud din viul d-tale graiu prin ce anume fapte s-ar vădi în viitor simțimântul d-tale de român? Fiindcă eu n-aș puteà duce casă c-un bărbat care ar fi departe de aspirațiunile mele de româncă. Sunt prea tânără încă, e adevărat, dar am crescut lângă o mare inimă româ-nească, și înțeleg pe toți aceia ce se zic români nu-mai cu numele. Eu nu pot despărți iubirea pentru.... pentru d-ta de pildă, — simțimânt egoist, negreșit, deși firesc, — de iubirea pentru țară...

— Dar tot astfel zic și simt, Florico! rostì el cu avânt. După cum vei avea pildă, în vieața d-tale de familie, vieața doamnei Panaiotidi, — eu voiu avea pildă vieața d-lui Panaiotidi...

— Întocmai? avù puterea să zică, ea, căci par-că i se prăbuși ceva supt picioare.

— Fratele dumitale e adevărat patriot, Florico,— esclamă el cu voită căldură. A dovedit-o în toate împrejurările când a fost vorba de soluțiuni în interesul sătenilor, în intere-sul lucrătorilor de orașe, în ces-tiunile naționale! Ca proprietar e mai mult amic al sătenilor decât al proprietarului cu ori ce preț intere-sat: ca negustor, dă avânt comerțului și industriei na-ționale; ca senator, cu firea lui independentă, ridicâ tot deauna glasul pentru revendicările claselor nedreptățite... Nu poate fi oare acesta și programul meu?

— Da, da... șoptì ea, cu capul plecat, în timp ce sângele-i pierià din față.

— Și în asemenea activitate mă voiu simți puternic prin iubirea noastră a unuia de altul. Voiu fi fericit să primesc îndemnurile inteligenței și bunului d-tale simț; voiu considera drept onoare...

Florica se ridicâ de odată ca ne mai putând răbdà potopul de cuvinte ce-i sunau falș...

Ce frumos vorbești, domnule Voitzu, îi zise cu amară ironie...

Și, înaintând spre biuroul de lucru, își zise în gând: ce deziluziune!

Voitzu rămase foarte urât impresionat... Ce însemnă la ea tonul acesta, după ce-l ascultase, înrâurită pă-rând?

Dar când să voiască a se lămuri, intrară copiii, din-tr-o parte, în acelaș timp cu Mișu și Papacosti din biurou.

Copiii dădură fuga și luară de mână pe Mișu...

— O! ce roșii vă sunt obrajii... le zise el...

— Vezi că ne-am jucat pân-acuma în grădină... îi răspunse Vintilă.

— Calimera mititele... i se adresâ Papacosti voind să-l dezmierde.

Băiatul se ferì și-i zise:

— Mă chiamă Vintilă...

— Qe nume, zise Papacosti, râzând. Spune drept: nu ți-ar plăçeà mai degraba: Miltiades, Socrates, Xe-nophonos?

— Nu-i așa, tată, că astea-s nume grecești? întrebă Vintilă.

— Da, puiule, îi răspunse tatăl.

Nume grecești, domnule, să poarte grecii!... Eu sunt român, îi zise cu mândrie, — și se apropiâ de Florica.

— Cu mine nu dai mâna, Vintllă?... rostì Voitzu, cu glas dezmierdător.

— Da, da! Și-i strânse mâna. Ce rău îmi pare că te chiamă Temistocli...

— Cum se poate?! Uite, îmi pare și mie rău... îi zise, râzând.

— Copii, ne este ora de lecție... Îmi dați voe? se adresă Florica de-odată câtor-trei...

— Du-te, Florico, îi răspunse Mișu.

Ea, luând pe copii de mână, ieși dupe ce salutâ abia pe Papacosti și pe Voitzu.

Acesta rămase cu privirea după ea, foarte nedumerit, în ochi cu oarecare ciudă.

— Eaca un mititelu, care chind a fi mare, n-are să subscrie pentru antarți...

— Pân-atunci Macedonia va fi grecească, zice Voi-tzu, c-un ton, ca și cum ar fi răsuflat, prin el, de za-darnica sentimentalitate de mai adineauri.

— Așa dar, Papacosti, luă cuvânt Mișu, cumpăr Voineștii cu două sute de mii de lei. Nici un ban mai mult. Strâng pe țărani din două părți, și lasă-i apoi să mai umble cu prostii. Atât numai că, pentru măsurătoarea Conțeștilor și acum a Voineștilor, îmi trebue alt inginer: Gându prea voiește a-și vârâ na-sul în toate actele de proprietate...

— Dimialui este amico delà țarani, rosti batjocori-tor Papacosti.

— Să mă slăbiască, silabisi Mișu. Apoi, după o clipă: ascultâ, Temistocli; am o telegramă de la Bră-ila. Prețul cerealelor e în urcare. Pleacă diseară acolo și vezi de închee târgul cu cele cinci mii de chile de grâu de la Docuri.

— Voiu plecà...

— Și acuma, haidem la club, unde să te prezint...

— Haidem.

IX.

Erà în Decembrie, pe la început. Șir întins de zile geroase și fără soare. Neaua se ridicase; praful aco-perià străzile și vântul îl făceă și mai de nesuferit.

Amelia Panaiotidi vedeà că în sufletul Floricăi se petreceà ceva neobișnuit, căci tristețe și par-că des-curajare îi acoperiau frumoasele trăsuri ale feței ce nu mai erà trandafirie.

În acelaș timp începuse a-și dà seama, după atitudinea lui Gându, că acesta căutà să atragă luarea a-minte a fetei asupra discretei sale iubiri.

Și nu numai el...

Doctorul Arineanu, chemat pentru Vintilă care ră-cise, privià la Florica într-un chip ce nu puteà lăsà vr-o îndoială.

Observase oare și Florica?

Poate nu, de vreme ce inima ei erà și prinsă, și în luptă; poate da, — însă desigur fără să-i fi făcând de-cât împresiune neplăcută.

Intru cât o privià pe Amelia, simpatia ei erà pentru Gându, cunoscut mai de mult timp. Și el, așteptà par-că ceva încurajare dela ea. Dar ce semn de așa fel ’i-ar fi putut dà, când o știà pe Florica în ce stare se aflà?

Rămâneà numai să lase timpului și împrejurărilor o dezlegare pentru aceste afecțiuni ce înconjurau pe ferme-cătoarea fată.

In această zi de nouă Decembrie, se aprinsese lu-mina în casa din str. Măntuleasa, de pe la ora patru.

Amelia se aflà singură, după terminarea lecțiunilor.

Florica ieșise în oraș cu copiii și cu femeea lor de serviciu, — o bătrână de mulți ani, a casei; Mișu erà la Senat.

I se aduse corespondența și o primì cu mulțămire; erau ziare și scrisori.

Căutâ printre ziare, întâi, și luâ pe acela la care se gândise desigur.

Erà «Opinia publică», noul ziar al lui Chipail și al bărbatului ei.

îl citià de vr-o jumătate de oră, cu de-amănuntul, când una din știri îi opri luarea aminte și o recitì:

‘«Se cunoaște întâmplarea dela Giurgiu cu niște tineri de naționalitate greacă, cărora li se atribue o in-sultă adusă steagului românesc. Cererea de eliberare pe cauțiune le-a fost respinsă. Nu înțelegem asemenea rigoare din partea Justiției, întrucât nu poate fi vorba de-o crimă. Se spune însă că s-ar fi făcut presiuni a-supra magistraților, dintr-un simțimânt de patriotism prea exagerat, credem... Cu asemenea acte vrea gu-vernul să întoarcă atențiunea publică de la neputința de-a guvernà, în care se sbate».’

Amelia încruntă sprincenile: ce însemnà felul acesta de-a face opoziție? Cine pusese oare, nota aceasta, prin care se apărà faptul vrășmășesc al unor străini?

Străbăteà deja, în ziarul lui, simțimintele lui Mișu?

Rămase puțin pe gânduri, apoi, însemnâ cu creion roșu, de jur împrejur nota, — și urmâ cu citirea.

La «ultime informațiuni» găsi rândurile acestea:

‘«S-a trimis la Cameră o petițiune cu un memoriu al unei Societăți «Cultura Română», din București, prin care se cere recunoașterea ei ca persoană morală. Aflăm că vr-o câțiva deputați guvernamentali o sprijinesc».’

— Atât numai? Atât? se întrebâ Amelia. Nici d-nul Chipail, nici Mișu nu cunosc scopul societății, spre a-l recomandà... opiniei publice, spre a găsi cuvinte de încurajare, spre a cere sprijinul a tot ce e român?

Și apropiând această informațiune rece, de știrea tendențioasă, cu privire la greci, zâmbì cu tristețe...

După puțin se văzù însă o hotărâre energică în privirile ei.

Puse de-oparte ziarul «Opinia publică», și începù a se uità prin celelalte.

In ziarul «Tradițiunea», oficios al guvernului, găsì următoarele rânduri, sub titlul: «E patriotic»?

‘«Un ziar de dimineață se revoltă în câteva rânduri fiindcă tribunalul de Vlașca a respins cererea de li-berare pe cauțiune, a grecilor închiși, cari au insultat steagul românesc, — fapt deja cunoscut și care a pro-dus indignare generală. S-ar revoltà mai bine de cele ce aflăm că, anume persoane, care trec drept români au se bucură de-o largă ospitalitate a țării, ca străini, subscriu sume de bani destul de însemnate pentru co-mitetul din Atena, care sprijinește bandele de antarți, cari jefuesc, ard și omoară pe aromâni...’

E patriotic lucru apărarea unor asemenea vrăjmași cari nu se sfiesc ca, în țara noastră, unii să ne in-sulte, iar alții să contribue pentru scopuri protivnice vieții fraților noștri dela Pind?

«Oare directorul ziarului, pe care-l cunoșteam bun român odinioară, să-și fi înnăbușit simțimântele ro-mânești de dragul de-a face opoziție cu ori ce preț?

«Regretăm, cu atât mai mult, cu cât nu credem să fi având nevoe de asemenea josnicie, spre a ajunge ministru...

— Mă răzbună «Tradițiunea», își zise Amelia, însă nu mă face să descoper cine-a dat acea știre în «Opinia». Cine să fie acele persoane care subscriu sume pentru antarți? Ce mișei!... Dar de ce nu-i dă pe față?

Și, repede se așeză și scrise direcțiunii ziarului «Tradițiunea»,— semnând «o româncă», — cu rugă-minte de-a face un nespus bine ca să publice numele vrăjmașilor, ca să-i cunoască țara întreagă și să-i pe-depsiască cu disprețul cel puțin, dacă alte mijloace nu sunt încă.

Căutâ apoi data ziarului «Opinia»: erà din dimineața trecută. De-aceea «Tradițiunea», ziar de seară, putuse răspunde.

Căută și numărul «Opiniei» din acea zi și-l găsi. Il trecù repede cu privirea și se oprì, zâmbind ciudat, la informațiunea:

«Aflăm cu deosebită plăcere că domnul Temistocli Voitzu, român macedonean ’și-a dobândit cetățenia ro-mână. D-sa este unul din membrii cei mai activi și mai devotați ai societății macedonene din Capitală. Felicitările noastre, d-lui Voitzu și Societății».

— Cum se potrivește apărarea grecilor vinovați, cu felicitările și cu laudele aduse lui Voitzu?... își zise Amelia. Are o ordine de idei bine hotărâte, ziarul d-lui Chipail?

De-odată avù o tresărire:

— Voitzu e administratorul ziarului. Nu va fi pus el apărarea? sau nu va fi inspirat-o vre unui redactor?

Zâmbì cu amărăciune și puse și acest număr de-oparte.

— Prin cine să mă interesez? se gândì ea, cu în-fierbântare... Voiu citì ziarul cu mai multă atențiune de-acum.

Ziarul «Opinia Publică» nou-născut de vr-o săptă-mână, dejà se impusese publicului prin foarte însem-nate articole de fond, pe cari, de și nesubscrise, cu-noscătorii le atribuiau lui Chipail.

Mai mult de cât ori care alt ziar al Partidului din opoziție, atacà pe cei de la guvern și le dà pe față dezbinarea și reaua cârmuire a intereselor țării.

In privința mișcărilor delà sate, îndepărtà cu tărie amestecul opoziției și le dà ca rezultat al reței ad-ministrațiuni guvernamentale cum și al exploatării străi-nilor protegiați de partid.

Toate ziarele fracțiunilor acestui partid delà Putere, se uniau inpotriva noului confrate și-l înproșcau cu insulte, în loc să ’1 combată, dovedindu-i de neînte-meiate arătările.

Chipail cu deosebire erà atacat și pus în vază ca socialist-periculos ordinei de Stat, — iar partidul lui, învinuit că îngăduià asemenea om în rândurile lui.

Abia se întoarseră Florica și copiii, iar aceștia își arătau mulțămirea pentru plimbare, — când feciorul vestì pe Arineanu.

Florica voì să se ducă.

— Nu stai să ’1 primim? o întrebâ Amelia.

— O! nu, Amelio, te rog...

— Bine, drăguță, du-te...

— Noi să rămânem, mămico? întrebâ Vintilă.

— Să-i ziceți bună seara și apoi să vă duceți...

— Bine, mamă. Nouă ne place domnul Arineanu, zise Marcela.

Amelia zâmbi.

Cezar se ivì, foarte voios; copiii îl primiră cu dra-goste și câteva minute vorbì cu ei.

— Doamnă, îi zise, după ce copiii se retraseră, am venit azi dimineață delà Galați. Amica d-vs. doam-na Chipail și domnișoara Oltina vă salută și vă doresc.

— Mulțumesc, domnule Arineanu. Ce rău îmi pare că nu vin și pe la București...

— Vă pot dà știrea că vor fi oaspeții noștri, de Crăciun.

— Așa? Eată în adevăr foarte plăcută veste...

— Și... poate nu v-ar fi mai puțin plăcută și altă veste.., rosti el, înroșindu-se, zâmbitor însă... Taină,pentru cealaltă lume, pentru d-vs., doamnă, poate în-cetà de-a fi...

— Mi se pare că înțeleg... îi răspunse zâmbind.

— Da, doamnă, în zilele Crăciunului va fi o logodnă, la care ne veți face marea mulțămire să fiți față.

Amelia îi strânse mâna cu afecțiune.

— Te felicit de pe-acum... Ce bine-i va păreà și Floricăi...

— Nu mă îndoesc... și ’i-aș dorì și domnișoarei lorica fericirea aceasta... Vă pot spune că s-a și vor-bit între mine și Oltina... de-asemenea lucru...

— Da? în ce chip?

— Erà de față, la convorbirea noastră, și fratele meu, care dorise să-mi cunoască logodnica... M-am întors cu el...

— Fratele d-tale?

— D-vs., femeile, doamnă, aveți nu știu ce tainică putere de a ghici tainele inimilor, înainte chiar de a ne dâ noi, bărbații, seama că în adevăr iubim... In-chipuiți-vă, că Oltina, din vorba cu Virgiliu, a înțeles... ce-a înțeles... și astfel, dorința ei ca și domnișoara Florica să fie fericită... se explică...

Amelia urmă să zâmbiască, ascultându-l, deși, pricepând unde voise să ajungă Cezar, se simțià întru câtvà încurcată.

— Domnule Arineanu, îi răspunse dânsa, cu oarecare rezervă, fericirea scumpei mele Florica este și una din do-rințile mele, deopotrivă acelora ce am pentru copiii mei.

Arineanu se simți nu tocmai la îndemână față cu rezerva aceasta.

Amelia văzù și se grăbì să adaoge:

— Ca în toate împrejurările vieții, și în cestiunile de injmă, timpul hotărăște. Îmi pare bine că m-ai făcut să cunosc lucrul... Fratele d-tale îmi e simpatic...

— Vă mulțumesc, doamnă, pentru el și pentru mine.

Amelia se simțì obligată par-că să mai adaoge:

— Florica nu s-a gândit încă la căsătorie... Poate că și din cauză că nu s-a prezintat nimeni pân-acum. De altfel, nu are încă douăzeci de ani...

— Dacă fratele meu, doamnă, e binevenit în casa d-vs., poate că, în viitor... să ajungă a sperà...

Se făcù puțină tăcere...

— Îmi voiu face plăcerea să vizitez pe doamna, mama d-tale, zilele acestea..., ca sărbătoarea familiei să ne afle în legături de cunoștință, zise Amelia.

— O! cu cea mai mare bucurie, doamnă... Voiu prevenì-o...

Titlul ziarului lui Chipail îi atrase luarea aminte...

— A! eată și «Opinia» viitorului meu socru... zise el... Și luâ în mână numărul...

— Ce impresiune ìți face, domnule Arineanu, ziarul acesta? întrebâ Amelia.

— Doamnă, eu despart în d-l Chipail pe omul pri-vat și pe prieten, de omul politic și gazetar. Cu deo-sebire nu mi-a plăcut în numărul de ieri, — mi separe că e chiar acesta: da, acesta — o notă cu privire la grecii dela Giurgiu...

— Nu-i așà? exclamâ cu vioiciune Amelia.

— Nu pot admite unui ziar român, de orice coloare politică ar fi, supt nici un cuvânt, să ia apărarea unui vrăjmaș al neamului, când acesta de bunăvoe s-a făcut vinovat... Să fim drepți și c-un vrăjmaș, când îl va fi năpăstuit cinevà, fie acesta român chiar; dar să fim de neîmblânzit față cu oricine ne-ar insultà, cu ori-cine ne-ar face rău!

— E întocmai credința mea, domnule Arineanu...Totuși nu merg până la a crede că d-l Chipail a avut cunoștință de nota cu pricina.

— Doamnă, eram dejà hotărât să cercetez și să fac pe d-l Chipail să înțeleagă câte simpatii i se vor în-străinà, dacă va acoperi cu importanța lui politică, asemenea lovituri date simțimântului național.

— Te rog foarte mult, dacă afli cine a putut scrie acele rânduri, să fii bun a-mi spune și mie.

— Cu cea mai mare plăcere... D-l Chipail mi-a propus să iau direcțiunea ziarului, — ceeace, negreșit, erà peste puterile mele;—însă, afară de motivul acesta, a mai fost și neaplecarea mea către politică.

— Erà bine dacă primiai propunerea... și nu cred că ar fi târziu: ziarul e abià la începuturile sale.

— M-ar reține și prea mult în București: eu m-am pasionat pentru scopul societății, și nu vă puteți în-chipuì cu câtă dragoste vizitez secțiunile și, lăsând deoparte modestia, întrețin îndemnul la muncă...

— In adevăr că faci foarte mult, domnule Arinene...Ai văzut apoi în «Opinia Publică» o foarte scurtă știre despre depunerea la Cameră a cererii și a me-moriului nostru?

— Nu...

— E tot în numărul acesta... Uite colea: citește, te rog...

— A! exclamâ Arineanu, în chip neplăcut surprins..., — par-c’ar fi vorba de cine știe ce grupușor de persoane care s-ar juca «de-a societatea», dintr-o pornire de vanitate... Și cine sunt sufletul acestei societăți? Soțiile întemeetorilor ziarului... E ciudat de tot... Nu, nu,—trebue să cercetez eu, care e zelosul redactor al acestor «búlete»...

Arineanu se ridică apoi să plece. Amelia îi întinse mana și ’i-o strânse cu deosebită prietenie.

Când ieșì, frigul se mai muiase. Începuse a fulguì: par-că atunci se învățau norii a ninge.

Din lumina foarte astâmpărată a lampelor care-ți pot învoi să nu-ți dai cu degetul în ochi, Arineanu intrâ în viua lumină a Bulevardului și par-că i se lu-minâ și lui deodată sufletul, de unde până atunci um-blase fără a se fi putut gândì la cevà.

Incepù a judecà situațiunea: venise și cu dorul de a vizità pe Florica; n-o văzuse, însă lucrul acesta nu-i pricinuise neastâmpăr și nemulțumire. Totuși, se puteà oare crede scăpat? Simțì un fior cald și imaginea ei îi sclipì pe denaintea ochilor... Dăinuia înrâurirea ei, însă cu voință își promitea să se supună pe sine însuși.

De ce rezerva d-nei Panaiotidi în privința candi-daturii fratelui lui, la mâna Floricăi? În asemenea lu-cru el simțià oarecare pericol pentru el; — avea să ducă o luptă mai puternică față cu sine...

De nu se va puteà altfel, va duce luptă. Ce va fi, dacă va suferì și el?

Își dădù seama că, ori cum, va suferì mai mult pentru neisbânda fratelui lui și foarte puțin față cu suferința ce ar aveà Oltina dacă ’i-ar ghici taina.

Ciudată mai e firea omenească!

A douazi se duse în strada Nouă unde se așezaseră biurourile ziarului «Opinia Publică». Se alcătuiau din cinci încăperi, două mari și una mai mică, în față; două în fund: în acestea se făcea expediția și se țineau numerele întoarse. Erau două intrări: una da deadreptul în biuroul directorului, — cealaltă erà pen-tru intrarea redactorilor. Serviciul se făcea prin curte.

Mobilierul se reduceà numai la trebuință, ca pentru așezare în grabă și unde se putuse găsi locuința.

Voitzu, ca administrator, venià numai seara, când erăàîn București: în lipsa lui îi ținea locul un tânăr, încă student la facultatea de drept, — trecător din re-dacție în redacție, unde puteà să aibă plată ceva mai măricică.

Redactorul fruntaș erà nu mai puțin pribeag, atât numai că dobândise reputațiunea de «bun gazetar», de polemist «îndrăcit». Chipail «îl furase» dela un ziar guvernamental.

Trei redactorì, doi corectori și un reporter complec-tau redacțiunea... Munca acestora erà grea, căci trebuià să o facă în timpul nopții până la oră foarte înaintată.

Sarcina orânduirii materiei o aveà unul din cei trei redactori, cu titlul de secretar,— și acesta, noușor în meserie... Pe acesta îl «cultivă» Voitzu: cafele, țigări și halbe cu bere nu-i lipsiau... în «comptul» administrației.

Chipail venia dimineața și seara, stà de vorbă numaì cu primul redactor: din sfătuirea lor porniau articolele bombe. încolo, el nu se interesă de «bucătăria» zia-rului; ba, nici nu-l citià, după aparițiune.

Acasă i se aduceau toate ziarele însemnate, guvernamentale și ale partidului lui și când se întorceà, în timpul nopții, le citeà cu luare aminte, își luà no-tele trebuincioase, pentru a doua zi, — sau scrià repede câte un articol și-l trimiteà pentru aparițiune în nu-mărul ce erà în lucru.

După cum vorbià cu cea mai mare ușurință și tot-deauna cu logică strânsă, scrià cu aceeaș ușurință și cu deosebite calități, de stil, de limbă și de adâncă pătrundere.

Arineanu nu găsi pe Chipail. Erà cunoscut ca amic al acestuia și primul redactor îl primi curtenitor, în biuroul directorial.

După un schimb de păreri în privința politicei zilei, Cezar îi puse supt ochi numărul cu știrea cea vino-vată.

Primul redactor se arătâ suprins.

— Și cum se împacă apoi, domnule Luciliu, această știre, care nu cred să fie mod de a vedeà, al ziarului, cu știrea din cestălalt număr, de ieri, în privința d-lui Voitzu, român macedonean împământenit? E cel puțin contrazicere... Nu-i așa?

— Negreșit, domnule Arineanu și vă mulțumesc că ’mi-ați atras atențiunea.

Chemâ pe secretar și-l întrebă: acesta nu văzuse știrea. Reporterul erà în redacție: îl chemâ. Nici el nu știà nimic; nu țineà de reportagiu.

Întrebă, prin telefon, la tipografie: nimeni nu-i putù da vre-o lămurire.

Frate, știrea aceasta se prezintă de proveniență misterioasă... zise Luciliu.

Nu s-ar puteà da de urma manuscrisului? zise Arineanu.

— Țineți mult?

— Da, fiindcă sunt hotărât să interpelez pe d-nul Chipail,—și el desigur că va voì să cunoască miste-rele redacțiunii...

— Voiu cercetà, ducându-mă însumi la tipografie, promise Luciliu. Trecù apoi in biuroul redacției și orânduì secretarului să fie cu atențiune și corectorilor să arate acestuia tot ce li se va păreà suspect.

Atunci intră Chipail. Citise articolul din »Tradițiu-nea» și, foarte necăjit, ceru și el lămuriri lui Luciliu.

Căci, înțelegi, amice,—asemenea tendinți nu le pot aveà și, politicește, pe mine mă fac răspunzător cititorii și mai ales politicianii...

Apoi, rămas cu Arineanu, intră în alte discuțiuni.

Peste câteva zile apărîi totuși în «Opinia Publică* știrea aceasta, pusă cu litere groase:

«Ni se scrie din Monastir că Aromânii fruntași din câteva localități aromâne, au hotărât să formeze și ei bande bine armate, ca să împrăștie și ele între Greci teroarea, ca represalii pentru bandele grecești ce-i a-inenința continuu. Se prevăd dară lupte și mai sân-geroase... Ce zice sublima Poartă?...».

In acea seară ziarul «Tradițiunea» arătà această știre ca tendențioasă, în scop de a creà Aromânilor, față cu Poarta, o situațiune foarte grea, dându-i ca element de dezordine. Turcia urmărià bandele străine ce-i invadau teritoriul; ea apărà, după cum îi erà și datoria, pe supușii ei Aromâni, bulgari și sârbi. Band-ele aromâne ar fi însemnat neîncrederea elementului aromân în puterea Statului Turcesc și acesta ar fi în drept să pedepsiască pe aromâni, ca pe niște tur-burători.

Stăruià mai cu seamă «Tradițiunea» asupra între-bării: «Cfe zice sublima Poartă?»-, în care vedeà o per-fidie de condamnat,—și dădeà bun perdaf lui Chipail pentru sarcina ce păreà că-și luase de a compromite pe Aromâni.

Când Amelia cetì știrea, își aduse aminte că într-o convorbire a ei, nu de mult timp, cu Voitzu, acesta se rostise ca și aromânii să răspundă cu sălbătăcii la sălbătăciile bandelor.

Iar când, în acea seară, ceti articolul «Tradițiunei» înțelese însemnătatea ideei lui Voitzu și se încredințâ că numai el puteà fi inspiratorul, dacă nu chiar al-cătuitorul unor asemenea știri urâcioase.

Le făceà el însă cu sau fără cunoștința lui Mișu? Le ticluià numai în sfătuire cu Papacosti, care desigur erà amestecat acì?

Destul că lucrul o amărâ și o hotărâ să vorbiască lui Mișu.

Știrea făcù sensație în cercurile oficiale și străbătù în ziarele din Viena și la Constantinopol.

Guvernul o desmințì printr-un comunicat,—iar Chi-pail fu chemat de Șeful Partidului și întrebat.

Atunci el se puse serios pe cercetat, dar nu putù să afle nimic. Schimbă însă pe secretarul de redacție, în aceeaș zi și obligă pe primul-redactor să contro-leze toate știrile.

Ce va fi vorbit Chipail și cu Panaiotidi, nu s-a putut aflà, dar acesta venì foarte supărat acasă, a doua zi seara, după întrevederea lui Chipail cu Șeful partidului.

El își dădeà seama de unde purcedeau știrile de felul acesta și nu-i venià la îndemână: Papacosti și Voitzu mergeau prea repede și aveau să-l compro-mită, întrucât era și el în combinația ziarului «Opinia Publică».

Acasă dădù peste explicație cu Amelia și nu-și putù bine stăpâni supărarea, așa că-i făcù cam aspre ob-servațiuni.

— Mișule, îi răspunse ea, nu mă amestec în afa-cerile tale, cu atât mai puțin în politică, și nu merit asprimea observațiunilor tale. Sunt în drept însă, cred, să mă simt nemulțumită, ca toată cealaltă lume, pen-tru asemenea nemernicii...

— O! o! e prea greu cuvântul...

— Și mai ales când ele ’și află loc în ziarul căruia îi ești unul din întemeetori.

— Dar ce sunt eu vinovat, la urma urmei? strigă el.

— Vinovat, nu, negreșit,—îmi place s-o cred,—dar oricum răspunzător și în drept să iei măsuri de su-praveghere și de ordine.

PI se plimbă necăjit, prin odae și nu mai răspunse: erà semn că voiaàsă se termine vorba.

Amelia rămase însă cu convingerea că el știà ceva, că bănuià pe făptuitor,—și gândul că Voitzu erà vinovatul, i se statornicì ca realitate.

Nu mergeà încă pân-acolo cu bănuiala că însuși Miști putuse fi inspiratorul, totuși îi luà în nume de rău că tolera pe făptuitor, ceeace ajungeà la un fel de complicitate cu dânsul.

Oricum, norii se îngrămădiau din ce în ce pe cerul acestei căsnicii, care, în ochii tuturora treceà drept cea mai fericită.

In ziua următoare Panaiotidi avù o explicațiune foarte blândă cu Papacosti și cu Voitzu.

Să nu vă apărați mai mult, căci vă spun că nu vă cred: voi amândoi ați ticluit informațiunile... Nu-mi pasă de efectul produs în străinătate; îmi pasă însă de izbirea în interesele mele și în creditul meu politic. Nu trebue să compromitem pe Chipail, care va fi mi-nistru, fiindcă îmi am socotelile mele: de dragul a-cestora sacrific bani și am înființat gazeta. M-ați înțeles? Prudență dar...

Cei doi plecară capul, în semn de supunere.

In «Opinia Publică» din dimineața următoare apărù un articol foarte bine scris în privința societății «Cul-tura Română», pentru a căreea recunoaștere ca persoană morală se distribuise deputaților proectul de lege.

Fără să intre în amănunte, autorul anonim al arti-colului, puneà în frumoasà lumină scopul societății, arătând fondul adunat, secțiunile în ființă și locali-tățile unde erà pe cale a se înființa secțiuni nouă.

Amelia înțelese cine era autorul: care altul, decât Cezar Arineanu?

Zilele trecură: nimic urâcios nu mai apărù în «Opi-nia Publică» dar nici autorii «baletelor» decurând, nu putuseră fi descoperiți.

Proectul de lege privitor la «Cultura Română» trecù prin Cameră și venì la Senat.

Sărbătorile Crăciunului se arătară însă și proectul acesta de lege, nu trecù și la Senat.

Acest lucru nu dădù încă de bănuit Ameliei, iar când îi cerù lămuriri lui Mișu, el îi răspunse că, ne-fiind cu caracter de urgență, se amânase după sărbători.

— Înțelegi apoi, dragă, că eu, ca opozant, chiar de m-aș interesà pentru trecerea lui mai repede, nu mi s-ar luà în seamă stăruința.

A doua seară de Crăciun, spațioasa casă a familiei Arineanu erà plină de lumină și de mișcare, cum de foarte mulți ani nu mai fusese.

Doamna Elena Arineanu, destul de tânără încă pen-tru cei cincizeci de ani, de înfățișare plină de simpli-citate în mijlocul bogăției la care ajunsese prin muncă cinstită, e pururea râzătoare, prietenoasă și bună de suflet. A avut și în tinerețe mai mult frumusețea ca-lităților ei.

Panteli Arineanu e însă și acum foarte frumos, ca bătrân, sănătos, glumeț, — însă greu la prietenie a-devărată.

Amândoi soții, nu avuseseră ce-și iertà, în îndelun-gata lor căsnicie, de aceea nu iertau nici un fel de slăbiciune purceasă din voința, și care, după judecata lor dreaptă și după inima lor curată, putea fi înlăturată cu mai puțină, ori cu mai multă luptă.

Aveau astfel foarte puține familii, bune prietene, dar de a cărora moralitate erau siguri.

Doamna și domnișoara Chipail erau în gazdă la ei, întrucât erà neîndestulător apartamentul ce aveà Chi-pail în București, iar la otel nu voiseră să le lase.

Și aceste două ființi, o viață întreagă lăsate în lipsa multor dulci mulțămiri ale unui traiu familial strâns unit, din prima zi respirară în casa Arinenilor aerul deplinei iubiri casnice, din prima zi se simțiră în casa lor.

Doamna Chipail avù o chezășie mai mult că viața de casă a Oltinei va fi adevărata viață, iar doamna Arineanu bucuria tainică cum că fiul ei va fi fericit.

Ca mamă, d-na Arineanu erù mulțămită de amândoi băieții ei: Cezar, serios de înfățișare și la vorbă, îi semănà mai mult el la fire; Virgiliu, glumeț și adese orì copilăros, semănà tatălui; amândoi aveau frumusețea acestuia.

Erà o deosebire între ei, de aparență; fondul erà acelaș.

De puțin timp însă muma luase seama că Virgiliu erà mai puțin glumeț... In privirile lui erà melancolie; în atitudinea lui, preocupare.

La întrebările ce-i pusese, el răspunsese:

— Ei, ce vrei, mamă? Vine și timpul seriozității.

Amândoi frații ocupau catul de jos al casei, împărțit în două apartamente; catul de sus il ocupau bătrânii.

Când îi învoià ocupațiunea, mâncau la masa bă-trânilor, însă nu treceà zi să nu se vadă la un loc cu toții,—cel puțin cu Virgiliu, când lipsia Cezar fiind dus în provincie.

In seara aceasta poftiseră vr-o douăzeci de familii.

Oltina plăceà, negreșit, tuturora; dar privirile se îndreptau pline de admirațiune spre Florica Panaio-tidi,—și Virgiliu își redobândise firea veselă.

Florica, nebănuind încă sirrțimântul ce inspirase, primià ca semn de prietenie de cata curtenire a doc-torului față cu ea și, în tovărășia Oltinei, — făceau câte trei un grup delicios, da care din când în când se apropia Cezar.

Acesta, supt îndoita înrâui acelei frumuseți «de cadra» și a încrezătoarei fericiri Oltinei, în aparență fericit și el,—duceà în adâncan-i lupta care-l nemulțumà și-l revoltà înpotrivă-.

Se întrebà cu grijă, muit avea oare să țină aseme-nea îndoită față a inimii lui și lupta în care își chel-tuià prea multă energie?

Ce nenorocit destin, ce anomalie a firii lui îl făceau să nu poată gustă pacinic și voios pe deplin plăcerea de-a iubì și de-a fi iubit?

Ii venià să se izoleze și să-și reverse aproape cu disperare, în singurătate, amărăciunea stării lui sufletești,—mai ales când privià la Oltina care strălucià de drăgălășie și de mulțămire, prin el și dela el,— și când alăturea vedea pe Florica Panaiotidi covâr-șind cu înpătimitoarea ei frumusețe, acel tablou de fericiri simțite...

Dar nu puteà să plece, să lipsiască, și nu puteà nici să nu dea măsura fericirii lui față cu oaspeții ce-l înconjurau.

Chipail și Panaiotidi aveau grupul lor,—al bărba-ților politici, în care unul perorà iar celalt țineà isonul.

D-na Chipail, d-na Arineanu șì d-na Panaiotidi erau între toate invitatele, iar vorba o aveau numai despre «Cultura Română», foarte puțin cunoscută aproape tu-turora.

Bătrânul Arineanu cu mult spirit satiric tăià firul discuțiunilor politice: râs vesel se înfiripà atuncì, căcì mai toți vedeau numai gluma cu haz, scăpându-le justețea observațiunilor și ridicolul unor anume mo-ravuri politice.

Dar eată, în fine, momentul solemn, pe care bă-trânul îl pregătì prin o bine găsită tranzițiune.

Se ajunsese a se vorbì de casa rea ce duc oamenii politici în propriile lor partide...

— Fiindcă politica, după cum o înțeleg ei, fac să fie casa rea...rostì el... Dacă îmi dați voe însă, eu vă promit alcătuirea unei case, care va fi bună și care ne va dà bucurii, ce ar dorì politica să le aibă... In astă seară logodesc pe fiul meu Cezar...

Fu surprindere plăcută pentru toți...

Vorba fusese auzită și în cercul femeilor...

O auziră Oltina și Cezar. Inima ei bătù cu putere și obrajii i se îmbujorară...

Cezar simțì ca o zguduitură: se îngălbenì o clipă, apoi se înroșì.

Lumea se ridicase în picioare,..

El, făcù asupră-i o silință eroică și zâmbetul îi în-florì pe buze. Se apropiâ de Oltina, în timp ce și ea se ridică, iar doamna Arineanu, venì, și-i luâ de mână, ducându-i lângă o masă din mijlocul vastului salon.

De acest moment se folosì și Virgiliu și șoptì Floricăi:

— Ah! cum doresc de mult o fericire ca a lui Cezar!..

Privirea ce-i ațintì o făcù să înțeleagă și să se în-roșiască.

Virgiliu adaose, luându-i înroșirea drept tăcută încurajare:

— Îmi permiteți să sper?

Ea se îngălbenì acum: ce înțelesese oare Virgiliu?

Noroc că se apropiâ Amelia, providențială împre-jurare, căci Florica nu știà ce să răspundă...

Dintr-o singură privire, Amelia înțelese că se petre-cuse ceva, — și ce alt decât că doctorul cutezase a-și dà pe față simțimântul, într-un moment de nestăpânire, ce i-l adusese împrejurarea de față.

Lumea se făcuse cerc în jurul mesei; Amelia, căreea fata îi luase brațul, aproape tremurând, se apropiâ și își făcù loc lângă bărbatul ei.

Virgiliu presimțì că se grăbise, că surprinsese pe Florica și se temù să nu fi făcut o necuviință...

Se apropiâ și el, aproape sfios, nemulțumit de el: iubirea lui nu știuse să aștepte, să pregătiască tărâmul.

O doamnă, cea mai în etate, luase în acest timp inelele și le pusese, schimbate, în deget, Oltinei și lui Cezar.

Chipurile tuturor erau numai zâmbete de îndu-ioșare.

— Dragii mei, rostì bătrâna doamnă, pe mulți ’i-am logodit și Dumnezeu a vrut să le fiu bună ursitoare...

Luâ din degetul lui Cezar inelul și-l puse în degetul Oltinei, și din degetul ei în al lui.

— Doresc să vă fiu și dumneavoastră. Să vă deà Dumnezeu noroc și viață lungă!...

In ochii părinților, sclipiră discrete lacrimi...

Acum, într-un colț al salonului, un bătrân plângeà de-a binele, de dulce bucurie: erà Albineț.

Cezar și Oltina își strânseră mâinile: de astă dată el putù să guste, neturburat, vraja momentului.

— Haide, sărutați-vă, se auziră câtevà glasuri...

Oltina, neînpotrivindu-se dulcei porniri a inimii, îmbujorată, zâmbitoare, se aplecă în spre el, — și zgo-motul sărutării lor, se pierdù în pocnetele dopurilor dela sticlele de șampanie.

Albineț dăduse semnalul.

Felicitările începură odată cu servirea șampaniei.

Când se întâmplă, și fără precugetare, — să se gă-siască față în față Virgiliu și Florica și să ciocniască, amândoi se turburară, însă impresiune și gând le erau deosebite.

— Iertați-mă, d-șoară, îi șopti el repede: am fost imprudent.

Ea răspunse:

— Să trăiască fericiți!

— Vă mulțumesc d-șoară.

De când cu vizita lui la d-na Panaiotidi și de când simțise fulgerătoarea iubire, Virgiliu nu mai dăduse pe la dragostea lui dela mahala.

Irina lui Băldea cunoscù astfel pentru întâea oară temerea de-a-și pierde pe iubitul inimii, mâhnirea de a se ștì singură și aproape scârba, de «grec».

Scrise lui Virgiliu, îl chemâ, îl pândì,—dar nu putù să-l întâlniască. Să se ducă la el acasă încă nu avusese curajul.

Și tocmai în sărbătorile Crăciunului, mâhnirea și plânsul îi înnegurară vieața.

A treia zi de Crăciun, nu se mai răbdâ. Se gătì cum putù mai cu îngrijire, își puse văl pe fața suptă de inimă-rea și porni la locuința lui.

— E doftor, își zisese. Trebue să fi venind și femei acasă la el.

Sunâ cu mâna tremurătoare.

Un fecior îi deschise, privind-o curios, aproape obraznic...

— Domnul doftor? întrebâ ea cu glas înnecat.

Feciorul, o socotì atunci în adevăr bolnavă.

— Nu-i acasă, doamnă, îi răspunse cu politeță. Lă-sați însă adresa D-vs...

— Spune-i: doamna Bâldea, strada Justiției No. 18... rostì ea tot înnecat...

— Bine, doamnă...

Ea coborâ treptele, aproape șovăind, — căci avea presimțirea că nu aveà să-l mai vadă, cel puțin pe la dânsa.

Pe stradă, îl văzù în trăsură: se întorceà acasă. Erà foarte trist par-că... Ce aveà oare?

El nici nu se uitâ la ea... iar ea nu mai avù curajul să se întoarcă...

Când lui Virgiliu îi spuse feciorul numele vizitatoarei, el avù scurtă tresărire, răspunse: bine, — și după ce rămase singur, îi scrise câteva rânduri cu în-țeles nelămurit, puse în plic câteva hârtii de-o sută de lei și dădù feciorului plicul, ca printr-un comisionar să-l trimită la adresă.

Se sfârșise acea dragoste.

Irina primì biletul și nici nu luâ în seamă banii; dădù plicul semnat: «Băldea», comisionarului, și izbucnì în plâns.

Muma, pe lângă ea, se îngrijì să pună banii bine, apoi, se apropiâ:

— ’Ți-am spus eu că dragostea de inimă nu ține... la vezi să nu pierzi pe-a grecului...

Irina nici nu auzì.

X.

«Aflăm ca sigur lucrul că, un membru «marcant» al partidului în opoziție, d-l Mihail Panaiotidi, în urma sgomotului «lansat» că guvernul se va retrage în cu-rând, a ținut să acrediteze acest svon și, prin șeful opoziției din jud. Vlașca, să facă presiune asupra ma-gistraților din Giurgiu, spre a se liberà cei câți-và greci cari, urmează a stà în prevenție, de când au insultat steagul românesc.

L-am rugà pe d. Panaiotidi, să ne spună, în numele cărui interes s-a făcut apărătorul unor vrăjmași? In numele cărui principiu a amenințat pe magistrați cu înlocuirea?...

Nu cumvà codirectorul ziarului «Opinia Publică» își va fi aducând aminte de niscarevà străbuni ce va fi avut pe timpul lui *)Hagi Stavros, sau cevà mai nainte, în Grecia?

«In acest caz, îi facem plăcerea să-i vestim sosirea, în binecuvântata noastră țară, a marelui patriot Sotir Kradunis, cu nobila misiune de-a adunà bani pentru fondul antarților, cari omoară pe frații noștri din Ma-cedonia, — și sperăm să-l ținem în curent pe d-l senator român Panaiotidi, cu operațiunile domnului Kradunis».

«Atât de o cam dată».

Aceste rânduri le scrià, cu litere îndestul de groase ziarul «Tradițiunea», apărut în seara de 28 De-cembrie.

Ele făcură adâncă impresiune în cercurile guverna-mentale, dar nu se putù să nu atragă si luarea aminte a lui Chipail și să nu-l facă să se gândiască la un răspuns.

Trebuià însă să aibă o convorbire cu Panaiotidi...

Renunțâ la «baletul» ce se dà la Teatrul Național în acea seară și se duse, de îndată după cină, la Pana-iotidi acasă.

El nu știà nimica însă, deși ziarele însemnate gu-vernamentale i le cumpărà feciorul, regulat, în fiecare seară și i le puneà pe biurou.

Prelungise șederea la cină și stà de -vorbă, sorbin-du-și cafeaua, cu Amelia, cu Florica și cu inginerul Dan Gându.

Vorbiseră de vizita ce le făcuse în acea zi d-na Chipail cu logodnicii și acum statorniciau o petrecere în onoarea acestora, cu prilejul «reveillon»-ului,— când li se anunțâ Chipail:

— Eu zic să-l poftim acì, rosti Panaiotidi: e mai prietenește. Mai gustăm apoi și cevà «chipriotic»...

După câtevà momente, Chipail intrâ.

— Nu te superi că te-am poftit acì, domnule Chi-pail, îi zise Panaiotidi, strângându-i mâna foarte amical.

— Acest lucru dovedește o intimitate care-mi place... și mă onorează, răspunse el, curtenitor.

*) Hagi Stavros, regele munților, — bandit în Grecia, eroul unui roman, al unui scriitor francez.

După un «compliment» adresat Floricăi, după un cuvânt măgulitor, lui Gându, de care auzise vorbin-du-se cu «elogii», Chipail se adresă lui Panaiotidi:

— Vezi ce înseamnă, amice, să fii co-director de ziar politic? Adversarii își fac o plăcere grozavă să ne atace, când pe mine, când pe d-ta...

— Ce? e cevà nou? întrebâ Mișu râzând.

— Chipail scoase ziarul «Tradițiunea».

— Îmi dai voe să citesc și apoi să facem haz cu toții?

— Ei, ia să vedem rostì Mișu, foarte bine dispus.

Cu cât însă Chipail înaintà în citirea articolașului, el începù să schimbe fcțe-fețe, apoi să se înnădușiască și să fiarbă de mânie.

In deșert Chipail dădeà ton batjocoritor cetirii: lovitura care cuprindea adevăruri crude, îi făceà rău, îl biciuià, mai ales că erau de față Amelia și Florica.

Trăgeà în spre ele cu coada ochiului și’ înțelegea efectul ce producea asupră-le, cu toate că mai cu seamă Amelia păstrà atitudine, voită, de aproape in-diferență.

— Nu-i așà că e infam articolașul? râse Chipail...

— Foarte infam, rostì cu seriozitate Panaiotidi... Se făcù tăcere de-o clipă: el aruncâ o privire Ameliei; o văzù că se face a pregătì fructe și vin, spre a le servì. Mă rog, — zise el cu glas ce-l silì să fie liniștit și foarte firesc, lucrul cu grecii se reduce la aceasta că, s-au adresat printr-un intermediar la mine, ca avocat, spre a pleda pentru liberarea pe cauțiune. Eu am cerut nformați uni amicului nostru Pandelescu, șeful parti-zanilor noștri din Vlașca. Când acesta ’mi-a’ comunicat cum stă cestiunea, le-am trimis vorbă să mă ierte, că nu-i pot apărà. Avocat, bine; dar mai nainte de toate, român: nu-i așà?...

Ameliei i se aprinseseră obrajii de rușine, auzindu-l cum mințià de bine, fără a se gândì că ea știà adevărul.

— Firește, răspunse Chipail...

— Cât despre stupida învinuire ce vor să-mi arunce cu privire la grecul care e să vină în țară, nu mă atinge de loc...

— Amice, va să lămurim odată în ochii țării ade-vărul asupra politicei noastre macedonene, zise Chipail și de aceasta trebue să vorbim amândoi...

— Atunci, ne dați voe ca noi să ne retragem, zise d-na Panaiotidi, nesimțindu-se în stare a mai suferi să audă cine știe ce alte minciuni ale lui Mișu...

— Vă rog, doamnă... nu vă «jenați»... De altfel, politica nu-i făcută pentru doamne... rostì Chipail — zâmbind... și se ridică... Voiu aveà totuși plăcerea să vă salut înainte de a plecà...

— Ne veți găsì în salon...

— Și poate-că, puțină muzică ne va dezdăunà de timpul pierdut cu politica... D-șoara Panaiotidi e o de-licioasă pianistă...

— Domnul Gându ne însoțește?

— O! da, doamnă, se grăbì el să răspundă, bucuros să poată fi lângă Florica...

— Nu-ți place politica? îi zise Chipail, nu fără pu-țină ironie-

— Nu mă pasionează... răspunse el, zâmbind.

La ușa salonului Amelia rostì:

— Florico, ține de urât domnului Gându, până ce voiu vedeà puțin de copii...

Florica înțelese ce erà în sufletul Ameliei și că aveà nevoe de câtevà momente de singurătate...

Gându nu mai putù de mulțămire, la ideea de-a fi numai cu Florica, ori cât de puțin timp.

Și pentru Florica erà o mulțămire: o legase deja de mult de Gându o dulce simpatie prietenească, a-proape frățească. De multe ori lucraseră împreună pentru societatea «Cultura»; petrecuseră cetind sau făcând muzică, întrucât și el aveà cultul muzicei; glumiau și țineau sfat cu copiii, cărora le povestia istorioare pentru ei interesante: păreau amândoi membri ai aceleiași familii.

Gându iubià, negreșit, și numai Amelia îi înțelesese simțimântul pentru Florica. Față cu dânsa însă nicio-dată, prin vre un cuvânt sau prin vre o privire, nu greșise a-și arăta adâncul sufletului.

Nu bănuià apoi de fel iubirea dintre ea și Voitzu: atunci desigur, ori s ar fi retras din calea ei, ori ar fi isbucnit spre a-i spune ce simțià pentru ea, spre ’și vedea, în fine, ursita.

Lui îi ajungeà acea încredere a fetei, în el, acea legătură care, după el, puteà s-o ducă pe Florica la iubire pentru dânsul...

Așteptà acel prilej care, odată se ivește și ia de pe ochi vălul, — hotărâtor fiind.

Dacă n-ar fi iubit pe Voitzu, desigur că prietenia Floricăi pentru Gându s-ar fi schimbat în iubire, sau ar fi început prin iubire.

— Ai cetit, d-șoară Florico, cartea ce ’ti-am adus alaltăieri? întrebâ Gându.

— Da, domnule Gându. M-a mișcat foarte mult romanul acelui biet copil fără părinți...

— Erà însă voință în el, pe lângă resemnarea cu care întâmpinà toate umilințile și toată răutatea omenească.

— In adevăr că autorul dă un exemplu de voință oarte pilduitor; câți copii nu se vor fl pierzând însă în val-vârtejul nenorocirilor!

— Par-că-mi văd, întrucâtva, parte din viața mea... rosti el, încet, ca pe gânduri...

— Cum? esclamâ ea, cu surprindere, ai avut să lupți atât de cumplit și d-ta?

— N-am trecut, negreșit, prin atâtea peripeții drama-tice, însă, am suferit și am răbdat, am putut să-mi aleg un scop, și să ajung a-l îndeplini... De altfel e istoria foarte multor copii din popor, orfani sau nu, dar săraci...

— De-aceea ești adese ori melancolic...

— Trudele luptei pot oare să nu lase urme? Celor slabo boale; celor tari, amintirea de trecut, care, se preface cu timpul în melancolie...

— Cu toate acestea ești și vesel și-mi place ve-selia d-tale...

— E fondul firii mele. Și fiindcă ’mi-am asigurat viitorul, negreșit că ea predomină, melancolia rămâ-nând ca umbră în jurul luminii... îmi dai voe însă, domnișoară, să observ că melancolia pare a-ți umbri și d-tale uneori gândurile și înfățișarea?

Florica nu-și putù opri înroșirea și plecâ o clipă ochii. Privì apoi cu liniște, la el, zâmbind:

— Dacă toată lumina trebue să aibă umbră!.., rosti.

— Chiar și lumina în o viață lipsită de suferinți?...

— Nu numai suferințile noastre proprii ne pot în-râuri sufletul...

Se făcù tăcere. Gându par-că voì să zică ceva anume, dar se oprì... Numai pentru o clipă, căci luâ hotărâ-rea să spună:

— Să nu-mi iei în nume de rău, domnișoară Florico, dacă pătrund înțelesul vorbei d-tale..., dacă arăt c am simțit de câtva timp... existența unei taine în casa aceasta vrednică numai de fericire...

Florica se turburase întâi, temându-se să nu fie vorba de iubirea ei; pe urmă se liniști: Gându se referia la Amelia... Dar cum de pătrunsese taina?

— Am pentru doamna Panaiotidi acel desăvârșit simțimânt alcătuit din respect, din venerațiune, care insuflă devotamentul până la jertfă... Din câte-o vorbă rostită, din împrejurări la cari am putut fi față, am ghicit că această inimă mare de femee suferă, din cauza ciocnirii simțimântelor sale românești; cu un contra-curent... O! te rog să mă ierți, căci e fratele d-tale în joc; însă nu mă înșel când zic că și d-ta împărtășești aspirațiunile, suferințile doamnei Panaio-tidi..., că această situațiune e umbră în jurul vieții d-tale ce nu poate fi pe deplin fericită...

— E adevărat, rostì ea, privind la dânsul cu tristeță.

— Atunci, ce e de făcut? Negreșit că nu cunosc amănuntele, — dar m-aș face luntre și punte cel puțin să opresc în loc ceva, știu eu, foarte grav, ce s-ar puteà întâmplà...

— Ce bun ești, domnule Gându!..

— Nu zic că nu sunt și oameni buni în lume... greul e să putem îndreptà pe cei greșiți...

— Domnule Gându, îți promit să-ți spun tot, prietenește, frățește...

— Da, domnișoară, da, și să ne sfătuim cum să facem: doi inși văd mai bine decât unul...

Atunci se auzi o bătae ușoară în ușă...

— Cine să fie? zise Florica și se ridicâ rostind tare: poftim...

Cât de repede i se schimbâ chipul când văzù pe Voitzu că intră!.. Inima i se înfiorâ: erà întâia miș-care, aproape neconștientă; pe urmă i se strânse în chip dureros, ca lovită: eră mișcarea de apăsare, ce venià de sus, de la judecată.

Câtă turburare îi aduceà omul acesta, — și-n ce li-niște, și-n ce încredere erà cu bunul prieten Gându!

Ce deosebire de caracter, între ei, în folosul lui Gându, — dacă deosebirea de înfățișare, la întâea pri-vire, eră în folosul lui Voitzu 1

Acestea le simțì și le judecâ într-o clipă, cu ame-țitoarea iuțeală de care e în stare numai creerul ome-nesc, cea mai perfectă mașină din câte există.

Voitzu, când îi văzù singuri, avù o încruntare bine vădită, din sprincene și aproape un zâmbet batjocoritor...,— de-o clipă și aceste mișcări exterioare, — dar pe care Florica, nu mai puțin și Gându, le prinseră, producându-le foarte ciudată impresiune.

— D-vs. domnule Voitzu.., rostì Florica... Poftiți, vă rog...

Înfățișare, glas... reci.

Gându se ridicase, supt apăsarea, pentru întâea oară, a unui cuget care-i făcù rău...

— Bună-seara, domnișoară... Vă salut, domnule, — rostì el pe două tonuri foarte deosebite...

Florica se ferì să-i întindă mâna și Voitzu înțelese: ce însemnà răceala aceasta în ajunul logodnei, de vreme, ce până în Februarie, ce mai erà?

— Am fost în sala de mâncare, însă domnul Pa-naiotidi erà în conferință politică... și m-a rugat să viu să vă găsesc... Nu-mi închipuiam totuși că erați în așa de bună tovărășie... Îmi face plăcere însă... Cu domnu Gându suntem cu toții ca în familie...

Foarte curioasă situațiune a acestor trei ființi, în aceste clipe: și Voitzu și Gându, se observau cu anu-me stăruință și amândoi căutau par-că nu știu ce lămurire pe chipul Floricăi.

Ea însăși, dându-și seama par-că de asemenea spirit cercetător, în care erà o bănuială, căută să pătrundă și impresiunea fiecăruia, dar mai ales pe aceea din sufletul lui Gându...

Voitzu, hotărât desigur să se încredințeze, se pornì cu ușurința lui de-a vorbi, să provoace și să întrețină convorbire întinsă, să-i pue Ia îndemână, pe Florica și pe Gându, — și mai ales pe Gându, — și să observe cu toata puterea inteligenței lui, dacă ceeace bănuià el acum începuse să fie adevăr de câtva timp.

După ce venì și d-na Panaiotidi, — care nu se aș-teptà să-l vadă, — și apoi după ce se arătară Chipail și Panaiotidi, — convorbirea fu variată și distractivă, iar Voitzu își putù formà convingerea: ceva, erà, dar nu-mai în sufletul «domnișorului»...

Îl considerà însă pe Gândii prin meseria lui și chiar prin inteligență, prea inferior lui, prea neînstare de-a puteà face ceva avere, — și din cauza aceasta, pe deo-parte, sfios, — iar pe de altă parte neprezentând familiei Panaiotidi vre-o însemnătate, — nu puteà fi primejdios.

Nu așa om ar fi schimbat inima Floricăi, dacă schim-bătoare puteà fi. Atunci dar, ce erà cauza acelei răceli, din ce în ce mai pronunțată par-că, din ziua când avusese cu dânsa prima convorbire singuratecă?

El fusese patetic, naționalist; prin ce-i putuse dis-plăceà? Să fi fost numai capriciul de fată răsfățată, în viață prea bună,? — Poate... Poate...

De partea lui, Gându luà aminte privirilor lui Voitzu...

Nu întâia oară se întâlnià cu el în casa aceasta. Totuși, niciodată nu prinsese de veste unor asemenea priviri, aci pătrunzătoare, când Florica nu se uità la el, aci galeșe, când ochii lor se întâlniau.

Altă dată atitudinea lui erà foarte respectoasă, în sfiioșia lui; acum, ce aveà? I se închipuià par-că ar fi avut vre un drept...

Iar când se făcù puțină mișcare în salon, așa că toți își schimbară locurile, după aducerea ceaiului,— Voitzu se așezâ lângă Florica, aproape cu familiaritate...

Atunci lui Gându îi venì pentru întâia oară în minte turburătoarea idee că Voitzu erà poate pretendent la mâna Floricăi.

Ea însă? Ea?...

Părând că ascultă cu atențiune discuția dintre Chi-pail și Panaiotidi, cu privire la situațiunea economică a țării, — furà cu priviri foarte agere, de și bine fe-rite, pe Florica, în convorbirea înceată în care o prin-sese Voitzu.

Nu, nu arătà nici de cum fata că ar fi avut vre un simțimânt pentru Voitzu. Totuși o pornire de gelozie, necunoscută până acum, îi înfioră inima... Îi erà ciudă pe omul acesta. Simpatic nu-i fusese vre odată, — lucru ce-l simțise și din partea d-nei Panaiotidi, — acum însă nu-l puteà suferì de loc.

De partea ei, Florica se silià din răsputeri să fie rezervată, să asculte pe Voitzu ca din politețe de gazdă și nimic mai mult.

Nu știà, nici ea de sigur, dacă voiâ ca Gându să nu poată ghici că ea ar fi iubind pe Voitzu; o voiâ însă...

Ba încă aveà intențiunea ca, de îndată ce va găsì prilej, să se apropie de Gându.

Prilejul se și ivì...

— Voitzule, i se adresâ Panaiotidi, ia fii bun de vino încoace.

El se ridicâ cu părere de rău și se apro-pià.

Florica se duse lângă Amelia, iar Gându se apropiâ și se așeză lângă ele.

— Mâine să te duci să găsești de dimineață pe d. Chipail și să iei ordinele dumisale în privința admi-nistrațiunii gazetei...

— Te voiu așteptà pe la opt ore, domnule Voitzu, îi zise Chipail.

— Voiu fi exact, răspunse el, respectuos.

Când Chipail rugâ pe Florica să-i facă să guste și artă, — Gându se grăbì să-i fie în preajmă spre a-i întoarce paginile.

Acum fu rândul lui Voitzu să fie gelos, oricât dis-prețuià de mult cariera și oricât erà de sigur de pu-țina valoare a lui Gându.

Din acea seară Gându aveà să fie altul: ideea că familia o puteà mărità pe Florica după Voitzu, îl ho-tărà să înceapă a-și arătà fetei iubirea lui, de care acum își dă bine seamă: prietenia îi acoperise acest simțimânt; o singură împrejurare din seara aceasta, ’i-o dăduse pe față lui însuși.

La «réveillon» erau familia Arineanu, familia Chipail, d-na Brantea, nepoata Armenilor, a căreea casă aveà s-o locuiască alde Chipail, câteva persoane din comi-tetul «Culturei române», Voitzu și Gându.

Salonul cel mare al casei și încăperile vecine, împo-dobite cu plante și cu flori, aveau aspect sărbătoresc.

Toți se siliau să-și uite preocupările, grijile sau suferințile, în așteptarea momentului când se închipue sosirea noului an...

Ce aveà să aducă 1907?

Nelipsitul dor de bine sau de mai bine, pune el oare vre odată, în altfel de lumină, începutul unui an, decât în frumoasa lumină a speranței?

Omului, cu bună credință îi place să se amăgiască pe sine, în orice zi a anului.

In asemenea momente sărbătorești se îmbată de lu-mină, de splendoarea unei locuinți, de închipuita mă-reție a sărbătorii, de măestria orânduirii și de belșugul ospățului ales, — și exagerează simțimântele, lărgește orizontul iluziunilor, apoteozând amăgirea de sine.

Chipurile celor ce la un loc se amețesc, poartă pe ele revărsarea lăuntricelor dorinți și mulțumiri momentane...

Fiecare înlătură într-adins orice subiect de vorbă care ar puteà aruncà vre-o întunecime supărătoare: trebuie să fie veselie, voită uitare, sgomot care să acopere a lucrurilor față veche, râs care să se îmbine cu lumina și să le dea față nouă.

Și acum eroii serii erau Cezar și Oltina; și acum din adâncul inimii sale își luà sbor senină mulțămire, drag fiindu-i ca ochii tuturor s-o vadă că e una cu sufletul lui; și acum, el, din răsputeri luptă să-și în-năbușe o înrâurire aproape fatală și să deă scumpei lui tovarășe deplină iluziunea iubirii.

Virgiliu Arineanu, convins că Florica-i iertase prea grăbita rostire a inimii, erà voios fără gând ascuns, discret stăruitor pe lângă aceea ce-i devenise vieață,— iar Voitzu, mai cu grijă acum, privià, ros la inimă, curtenitoarea atitudine a acestui tânăr bogat, medic căutat, frumos și cu viitor sigur.

Pentru Gându doctorul Arineanu erà tânărul de sa-lon care consideră drept datorie, a curtenì.

Știa că Florica nu erà ființă s-o înrâuriască anume aparențe, și se mărginià să observe pe Voitzu, în așteptarea de-a puteà să fie lângă prietena lui dragă.

Se întâmplâ ca Cezar să se afle de vorbă cu gene-ralul, membru în comitetul «Culturei române», iar Voitzu să fie prin preajmă, de vorbă cu d-na Brantea, căreea, în calitatea ei de văduvă cu tendinți de re-măritare, îi cam plăcuse Voitzu.

— Ce zici, Cezare, auzì pe General zicând acestuia: doctorul nostru pare într-al noulea cer pe lângă mi-nunata frumusețe a d-șoarei Panaiotidi?...

Cezar nu-și putù oprì un fior, — răspunse însă, zâmbind:

— Sunt și potriviți amândoi...

— Apoi, să nu-i lăsați mult să aștepte...

— Sperăm, Generale, sperăm...

Voitzu auzì și se făcù cărămiziu.

D-na Brantea luâ aprinderea ca pentru sine...

— Vă rog să nu uitați domnule Voitzu că primesc în toate zilele dela 4 la 7... îi zise cu zâmbet încu-răjător.

— Nu voiu uità, doamnă, răspunse Voitzu, încli-nându-i-se foarte bucuros, în timp ce urechile îi țiuiau.

De-odată lumina se stinse, — suprindere pentru toți.

Se făcù tăcere adâncă...

Și în mijlocul acelei tăceri răsunaiă bătăile miezului nopții la ornicul mare din sala de mâncare...

Tot odată cu ele răsunară dopurile dela sticlele de șampanie...

Odată apoi, cu cea din urmă bătae, lumina reapărù...

— Poftiți, vă rog, doamnelor și domnilor, rostì Pa-naiotidi și oferi d-nei Arineanu brațul.

Gându manevrase bine: ca o umbră se furișase și la ivirea luminii se găsì alături cu Florica: îi oferì brațul, — și ea, mulțămită că scăpà de doctor, îi zâmbì și i-l luâ, spre marea surprindere, până la sfioșie, a lui Virgiliu.

Voitzu aproape îi fu recunoscător lui Gându..., și oferi d-nei Brantea brațul, mai mult decât politicos.

Cupele cu aurie băutură, care părea că fierbe în propria-i tărie, se ciocniră, printre urări.

— Domnișoară Florico, îi șopti Gându, foarte emo-ționat, când ai ștì cât îți doresc de mult fericirea... și ciocni cupa, tremurător.

Surprinsă de tonul acela, privi adânc la el și, pentru întâia oară ghici... Se înfiorâ, se înroșì, devenì sfioasă.

— Iți mulțămesc... îi răspunse cu glas înnecat...

Așà dar și el mă iubește! — își zise ea în gând...

Din acel moment, simțì că iubirea ei pentru Voitzu, nevrednic de această iubire, avea să fie în luptă cu simpatia ei pentru Gându, care o iubià...

Doctorul Virgiliu nu i se amintì nici în acele clipe.

Ziua anului nou e bucuria copiilor, nu mai puțin și a celor mari, în ce privește darurile.

Vintilă și Marcela, primiră mai multe decât în alți ani: tinerii logodnici, bătrânii Arineni, doctorul Ari-neanu, d-na Chipail, ținură să-și arate dragostea către ei.

Din partea lui Voitzu și a lui Gându, nu lipsiră...

Dar Florica, aproape fără voia ei, primi cu nu știu ce emoțiune, un drăguț mănuchiu de flori dela Gându: prețuià nespus de mult, față cu pretențioasa brățară ce-i adusese Voitzu...

Iși amintì, în această zi nouă, de emoțiunile a trei ani din urmă mai ales, când Voitzu îi aducea darul, aproape neînsemnat ca preț, simbol al unui simțimânt însă, și par-că se înduioșâ...

Erà să fie cel de pe urmă prinos ce aduceà, și ea, iubirii pe care nu o mai voià, iubirii care, dacă totmai stăruià în sufletul ei, îi făceà rău însă...

Și ochii i se ațintiră la drăgălașul mănuchiu de flori, care în simplitatea alcătuirii lui, înfățișà bogăția de în-sușiri sufletești ale unei alcătuiri omenești fericite.

Nu-și ziceà că erà gata să treacă dela o iubire la alta, dar nu-și puteà negà mulțumirea că, față cu o deziluziune ce-i erà grea, puteà să vadă ivindu-se, ca o îndurare cerească, iubitoarea prietenie a unui om de merit ca Gându.

Cu toate acestea, dacă el nu ’i-ar vorbì de iubirea lui, — cât de recunoscătoare ’i-ar fi!...

Pentru mult timp, da, pentru mult timp, inima ei erà să fie ca bolnavă...

Și totuși, dacă n-ar fi ghicit iubirea lui Gându, ce tristă ’i-ar fi fost vieața!...

Acuma, se simțià mai tare, spre a înlăturà pericolul căsătoriei cu Voitzu.

Dejà spusese Ameliei că va renunțà la el. Ea îi răspunsese că făceà o jertfă.

De-acuma nu mai puteà fi jertfă. Chiar dacă lui Gându nu ’i-ar fi putut da, în viitor, o primă iubire cu toate emoțiunile ei necunoscute, — ’i-ar da desigur însă simțirea alcătuită din prietenie, stimă și recu-noștință...

Totușb nu acum, nu așà de curând... O! nu!...

Pe urmă alt cuget o turbură: el nu-i cunoșteà iu-birea pentru... altul. Erà firesc din partea lui, să se apropie din ce în ce de ea, ca din dreptul ce-i da prietenia strânsă dintre ei amândoi; erà datorie din partea ei să-i deà a înțelege că a avut un trecut... biata ei inimă!

O! în ce chip însă va aveà el să primiască aseme-nea descoperire?...

Îi erà rușine par-că, îi erà și teamă: ce rău ’i-ar fi părut să-i pricinuiască vreo suferință!... Se impuneà, totuși, să i se mărturisiască, — și prilejul erà să-l aibă când va vorbi cu el de tainele casei: nu erà oare în legătură cu ele și iubirea ei care murià?

XI.

In număru-i delà 2 Ianuarie 1937 «Opinia Publică» aveă acest articol de fond:

«Cu prilejul noului an, este bine credem să ne întrebăm: în ce stă naționalismul nostru și care poate fi idealul nostru naționalist?

«In acest ziar, care pășește acum în alt an de exis-tență, deșì de curând apărut, — am dat anume știri cari au provocat polemică și ne-am atras învinuiri ce nule putem merità. Trebuia dar să ne explicăm, — și o facem.

«Stă oare naționalismul nostru în cestiunea mace-doneană, delà care a pornit polemica?

«Să vedem:

«Cei inițiați în tainele politicei externe din Orient, cunosc foarte bine că Austria a născocit pentru noi «o cestiune macedoneană», într-un moment când în-cepuse a se afirmà cu tărie, în țara noastră, sitnți-mântul pentru frații noștri din Ungaria, față cu sufe-rințile la cari îi supuneà șovinismul evreo-maghiar.

«Erà o intențiune a politicei vecinei noastre spre a ne întoarce privirea în altă parte, spre a ne îndreptà simțimântele către elementul românesc delà Pind, co-vârșit de greci, de bulgari și de sârbi.

«Și a prins dibacea șurupărie; a prins mai mult de cât s-a așteptat creatoarea unui rol politic, pentru ro-mânii de acì, în Macedonia; a prins și s-a desvoltat acțiunea noastră redeșteptătoare, pentru românii de la Pind.

«Erà și este însă un ideal național, această mișcare a noastră? Nu, întru cât nu puteà fi vorba de cuce-rire, de realipire a vre unei părți ruptă din vr-o al-cătuire de odinioară a țării noastre. Erà, este și ră-mâne numai un rol cultural, căruia nu i se poate dà însemnătatea voită și speculată de unii politician.

«Am făcut și vom urmà să facem pentru acei frați ai noștri depărtați datoria de-a-i ajută să se mențină români, în mijlocul elementelor de altă naționalitate, și să poată trăì viață proprie, rămânând supuși ai Turciei.

«Cu totul alta e mișcarea noastră sufletească ce trece pe de-asupra Carpaților, peste Prut și dincolo de nor-dul Moldovei.

«Acolo găsim amintiri istorice cari ne înfioară inima și ne deșteaptă conștiința națională; găsim tradițiuni cari nu au întrerupt, în veacuri, șirul vieții românești și legătura de sânge; acolo găsim urme cari ne vo-rbesc de latinitate, monumente cari atestă izbânzi stră-lucite strămoșești; acolo sunt trupuri din trupul nostru, acolo e parte din sufletul nostru.

«Și, orice ar puteà zice politica noastră externă, ca Stat, în vremurile acestea; oricari ar fi rațiunile de Stat ce ne impun prudență și moderațiune,—oricari ar fi gândurile puternicilor vecini cari ne-au vămuit în vremuri turburi din trecut, — cugetul nostru în viitor este pentru acolo și nici o putere omenească nu ne poate oprì să simțim, să chibzuim, să sperăm.

«Eată idealul nostru național...

«Dacă am făcut cevà sau nu pentru acest ideal, rămâne să discutăm lucrul cu propria noastră con-știință; dacă vom face și trebue să facem, e cestiune de pus în legătură cu educațiunea poporului și apel trebue să facem tot la conștiința noastră.

«Negreșit că nu vom uità pe românii delà Pind, în preocuparea noastră pentru frații cei mai de aproape...

«Dar, pentru Dumnezeu, să nu ne mai acuzăm, din cauza vrăjmășiei politicei interne, că putem fi unii sau alții, atât de mici la suflet, în cât să servim in-terese străine și să le dăm precădere!...

«Să nu mai atribuim unor știri curente, intențiuni vătămătoare simțimântelor românești; să nu mai în-veninăm luptà dintre partide cu bănuieli rușinoase cari nu ne onorează!...

«Să ne dăm mai bine silința de a descoperì și de a paralizà năzuințile străinilor din țară, cari vor să ne vatăme, să ne compromită, să ne umiliască, — și sunt destul de mulți aceștia, și sunt destul de înverșunate acestea.

«Fie vrăjmășia între noi, dacă altfel nu se poate încă, dacă ne lipsește educațiunea politică, cetățenească și de familie; — dar fie, mai presus de ea, strângerea la un loc spre a salvà interesele Statului și puterea noastră de viață națională între hotarele noastre de azi și cele naturale ale neamului!...».

«Gh. Chipail».

Acest articol făcù sensațiune și în zilele următoare toate ziarele se ocupară de el.

«Tradițiunea», cu destul spirit bizantin, aprobà idealul național și apărarea lui, ca mai jos să-i micșoreze apoi însemnătatea și întinderea: firește; trebuià să se afle în străinătate, care e gândul pe față al guvernanților...

Iar în corpul ziarului, aveà această știre:

«Ca să fim pe placul confratelui nostru «Opinia Pa-blică», îi denunțăm că mai mulți străini din București și din alte orașe, au subscris sume destul de însemnate, pentru bandele grecești din Macedonia...

«Și, durere, au subscris și străini, deveniți români prin naturalizare, mai mult încă, e unul, în a doua generațiune român, — de care însuși ziarul «Opiniunea Publică» ne-ar puteà da lămuriri precise».

«Dacă ne dă numele acestuia, îi vom puteà da și noi numele celorlalți...».

Aluziunea erà foarte străvăzătoare și turbură adânc pe Panaiotidi...

Cum? se putuse aflà oare? De la cine însă, când nu știà decât Voitzu și Papacosti!

Cuprins de cea mai violentă mânie, mototoli nu-mărul ziarului guvernamental și-l aruncâ în foc.

Erà Ia «cantorul» unde-și făcea treburile de negustor de cereale și unde așteptă o telegramă dela Voitzu, din Brăila.

Apoi, dela mânie trecù la frică și descurajare...

Dacă s-ar fi aflat lucrul, erà pierdut...

Aveà destul de mare avere, erà drept; dar cum să renunțe la politică, la ambițiuni, la respectul ce i se dă, și să se izoleze la vre-una din moșii unde să trăiască bogat obscur?

Se temeà de sgomotul ce-l puteau face vrăjmașii po-litici...

Se temeà... da,—se temeă de însăși soția lui, care eră destul de rece de câtva timp, față cu dânsul!

Ce erà de făcut?

Trebuià să vadă pe Chipail și să facă a nu se mai urmă polemica pe chestiunea aceasta...

A! blestematul de Papacosti. Numai el se price-puse să-l prindă în combinațiile lui, cine știe, ca să-l aibă cândva în mână!

Pe urmă se înfuriâ i împotrivă-i că înființase zia-rul. Ce liniștit erà când nu-l aveà și în ce scurt timp, de când îl aveà, îndreptase asupră-i săgețile politi-cianilor adversari!

Și Voitzu... apoi! Ce avusese să puc în «Opinia» știrile acelea!...

Se hotărâ atunci să nu mai fie prizonierul acestor doi oameni fatali pentru el

În fine primì telegrama prin care i se vestià scă-derea de prețuri de care se temeà, — și răspunse să suspende orice tratări de vânzare, și să se întoarcă...

Ce mustrări aveà să-i facă!

Amelia Panaiotidi cetise «Tradițiunea*... De față fusese și Florica...

Când’ lăsase ziarul și privise cu ochi aprinși la fată, o văzuse că se îngălbenește...

— Ah! ce-a făcut nenea! rostise copila, frângân-du-și mâinile.

— Așa dar, nu e numai bănuire... zise Amelia cu glas înnecat... Tu știi ceva...

— Nu, Amelio, nu știu... dar...

— Tu știi, Florico: ’mi-a dovedit exclamația ta...

Se dăduse pe față,—cum erà să mintă? Dar spu-nând, îngreuià starea fratelui ei față cu Amelia; erà ca o pâră, și simțimântul fratern nu-i învoià acest lucru, oricât de vinovat și vrednic de disprețuit pu-teà fi Mișu...

Amelia urmà s-o priviască țintă, să-i pătrundă însuflet...

Supt asemenea privire, copila nu se putù stăpâni și începù să plângă...

Ameliei îi fu milă și nu mai stăruì: însă ea con-siderâ lucrul ca adevărat și puternică revoltă în contra bărbatului ei o cuprinse. Erà culmea nevredni-ciilor acestui tovarăș al ei de viață!

Florica se ridică, văzând-o nespus de răvășită... și apucându-i mâinile i le sărutâ cu pornire...

— Iartă-mă, Amelio...

— De ce să te iert, dragă Florico? Crezi că nu-ți înțeleg scrupulul?—Vorba e,—urmâ după o pauză,— că viața mea cu omul acesta, ’mi-a devenit chin... ce nu-l mai pot răbda.

Nu mă gândesc la ce va zice lumea și dacă ru-șinea lui se va revărsà asupra mea... Dar mă gândesc la copii... și pe dânșii trebue cu orice preț să-i de-părtez de înrâurirea faptelor lui... Trebue!

Florica își înfipse ochii în pământ, îngălbenită, a-dânc turburată... Simțià că paharul se umpluse și că dà pe dinafară.

In acea seară Amelia pretextâ că nu-i-e bine și nu se arătâ la masă, reținând și pe copii lângă dânsa.

Panaiotidi înțelese...

Starea Floricăi erà nespus de critică, singură pre-cum erà la masă, cu fratele ei...

— Tu nu știi ce poate aveà Amelia?... o întrebâ, către sfârșitul cinei.

— Am găsit-o mai de vreme, foarte palidă și cul-cată... ’Mi-a spus că e răcită...

— Si nu ați trimis după medic?

— Nu...

— Ați făcut rău...Am să mă duc s-o văd și să tri-mit eu...

Cât p-aci să-i zică Florica: nu te mai duce,.. Lasă până mâine... Dar nu avù curajul; dar se și temù că Mișu va pricepe că ea știa cauza indispoziției,—și nu voia să ajungă la cine știe ce explicațiuni...

— Să fi lăsat cel puțin pe copii... murmură el, muș-cându-și mustățile, în adâncirea lui pe gânduri...

Florica nu-i răspunse.

Când să intre la Amelia, bătrâna îngrijitoare a co-piilor îi ieși înainte.

— Cuconița vă roagă s-o lăsați în liniște... îi zise.

— Așa? făcù el, foarte ne-la îndemână... Bine... și se întoarse în biuroul lui, unde începù să se plimbe foarte agitat.

Erà pentru întâia oară oprit de-a trece pragul unei încăperi în care se aflà soția lui.

— Așa dar... acea mizerabilă scornitură gazetărească e pentru ea dovadă că am făptuit lucrul... ori știe ceva? Dar cum? dela cine? Tot atâta mister cât și de unde și cum l-a putut aflà ziarul...

Ridicâ repede capul. Privirea îi erà fulgerătoare.

— Ei și? e motiv de-așa de serioasă supărare?

Rămase apoi, mai domolit, pe gânduri, în cercetarea mijloacelor de-a-și îmbuna nevasta, de-a nu-și face în casă traiu nesuferit cu femeea pe care o iubià din toată inima...

Dacă Panaiotidi putuse adormì, dela o vreme, Ame-lia, pentru întâia oară nu închise de fel ochii. Dela starea de prea multă ațâțare trecuse din ce în ce la starea de mâhnire liniștită când gândurile se strâng din împrăștiere și nehotărâre și apucă pe-un singur drum, îndestul de larg, pe care însă cotituri nu se aflà: astfel, când cele dintâi licăriri ale dimineții în-cepură a desenà laturile ferestrelor, erà hotărâtă și schițată în liniile ei generale explicațiunea cu bărbatul ei. Aveà și un sfârșit;—totuși să înfioră la gândul de-a ajunge prea degrabă la el. Ținea de felul cum aveà Mișu să primiască explicațiunea, țineà de fazele ei ca acest sfârșit să înceapă, din această zi chiar.

Se ridicâ dar din pat, fără să simtă oboseala nesomnului și se îndeletnici cu găteala de dimineață.

Cafeaua cu lapte o beau cu toții în sofrageria cea mică, la ora nouă. Se coborâ, ca de obiceiu, pe la opt, spre a se ocupà cu cele dintâi trebuinți ale casei.

In acest timp Florica erà la copii: ea le priveghià scularea, îmbrăcămintea și rugăciunea de dimineață. In presimțirea ce aveà că erà să se întâmple desigur ceva, «cu urmări triste, abiă își ascundea neliniștea și teama.

Mișu se deșteptăâ ca în zilele bune. In cele dintâi clipe nici nu-și amintì: somnul îi ștersese înrâurirea supt apăsarea cărora adormise.

Numai când feciorul venì și-i vestì că Papacosti cerea să fie primit și că așteptă în sală,—el încruntă din sprincene și își amintì. Totuși nu se simțì îngri-jorat. Aveà nuștiu ce siguranță ciudatâ că nu aveà să se întâmple nimic supărător. Oricum, Papacosti îi venià la vreme... și poruncì să i-l aducă în biurou, unde trecù și el.

Papacosti intrâ, cu obișnuita-i înfățișare slugarnică, dar foarte de aproape cercetând cu priviri furișe «ce hram țineà» boerul...

— Ce așa de dimineață, Papacosti?... îi zise, cam de sus...

— Calimera Kirie Panaiotidi...

— Mă rog, lasă, greceasca, încolo... căci a început să-mi aducă supărări... Cred că vei fi cetit...

Papacosti pufni pe nas:

— Este o infamia.., răspunse el cu mânie stăpânită.

— Nu vreau să știu a cui poate fi infamia, — dar grozav aș vrea să știu cum de s-a putut aflà lucruri așa de bine păzite...

— Asta me am întrebate si eu... cheçi, negreșit, nu dela persona mèa s-a imprastiatu zvono...

— Eu credeam că ai venit să mă pui pe vre-o urmă...

— Banuesco che după cum noi avemu spioni la dimialor si dimialor au spioni la noi...

— Foarte logic. Vorba e, nu numai să bănuești, dar să-i afli cine sunt...

— «Lipon», eu cred che un funcționaro dela ban-chero Formaraki este spiono. La dimialui e Albanezo si zișe che e greco... Ma pună se l-o dovedesco, uite, kirie Panaiotidi, lista açeea pe care este numele al dimiatale... Nu este nevoia se l-o amo cu semnaturile orizinale... Am scoso copia de pe dinsa, si puftim de ve uitați che, in loco di nume al dimiavostru, am pusu «X. Y...».

— Ad-o, ad-o... se grăbì Pânaiotidi să zică. O luâ, o trecù repede cu ochi atenți și o puse pe masa de lucru.

— Ai făcut foarte bine de te-ai gândit la acest lu-cru, Papacosti...

— Ma firește. Nu este nevoia se fii cumprumisu...

— Și nu este nevoie nici să te mai adresezi la mine, de-aci înainte, pentru asemenea scopuri... Mă înțelegi, nu-i așa?

Papacosti clipì din ochi și pufni din nas: nu se așteptà la darea aceasta înnapoi, a lui Panaiotidi, de la un scop ce el îl socotià sfânt.

— Ma nu va mai fi primezdia, kirie Panaiotidi... murmură grecul.

— E destul că a fost, că este încă. Lista ’mi-ai îna-poiat-o; foarte bine. Dar dacă spionul acela va fi scos copie și va fi comunicat-o cuiva... poate chiar la zia-rul «Tradițiunea» care mă amenință*?

— Intru chit nu este orizinalo, lesne ii putemu ziçe la dimialui che a ticluit-o asemenea magaria...

— In sfârșit, Papacosti, din cauza dumitale, trec prin grele momente... te rog s-o știi aceasta...

Papacosti își înfipse ochii în pământ...

— Vom urmà cu afacerile, negreșit, căci îmi ești mâna dreaptă, (aci Papacosti avii un zâmbet șiret), dar numai la afaceri să se mărginiască, în viitor, legăturile noastre.

Papacosti se înclină cu umilință,—foarte jignit însă și punând la inimă lipsa de «patriotismos» a bogăta-șului fricos.

Se făcù puțină tăcere.

— Pentru moșia lui Portunato am scrisore, kirie Panaiotidi: o dà cu două sute mii lei... si cheltuieli in sarçina dimiavostra.

— Bine,—fie și în sarcina mea...

— Atunci se i-o poftesco la Vucurestion?

— Poftește-l. Pentru semănăturile puse în toamnă rămâne să ne răfuim între noi...

— Forte bine, kirie Panaiotidi...

— Voiu seri lui Valerghi, logofătul dela Voinești, să le prețuiască. Actul de vânzare îl voiu face eu...

— Negreșit...

Când i se spuse Ameliei că Papacosti erà în biu-rou cu domnu, ea își zise: știrea din gazetă l-a adus cu noaptea-n cap... Ce vor fi sfătuind oare?

Cu intențiunea de-a puteà surprinde ceva măcar, din înfățișarea ior, pregătì și pentru Papacosti o ceașcă cu cafea și trimise pe fecior să-i cheme pe amândoi.

— Il poftește și pe Papacosti.., își zise Mișu. S-a înbunat...

Și redevenì mai vesel.

Âcest moment îl făcù să uite pe biurou lista pri-mejdioasă.

în timpul cât băură cafeaua Mișu se arătâ bine dispus, o întrebâ pe Amelia în chip afectuos dacă se simte bine și aduse vorba despre Voineștii lui Portu-natu... a cărora cumpărare Papacosti o orânduise.

Amelia, cu îndestulă stăpânire de sine, îi dădù răs-punsuri care-i ridicară și cea de pe urmă teamă.

Erau aproape de-a terminà gustarea, când feciorul chemă pe Amelia.

— E un țăran, cuconiță și vrea să vorbiască cu d-vs...

— Cu mine? De unde e? Nu ți-a spus?

— Mi se pare că e de la Voinești...

— Așa? ia să vedem...

Și ieșì.

— Un țarano? ma çe va fi cautând-o? zise Papa-costi.

— Vin de multe ori de p-acolo, unii și alții, și dau pe la noi, ca toată sluga pe la stăpân, dacă nu de dragoste, dar să se capete cu câte ceva... Nu știi că Amelia e miloasă? zise Panaiotidi...

In timpul ecesta Amelia chemâ în sală pe țăran, și dacă-l cunoscù că erà moș Vasile Mihnea, fruntaș din sat, îi dădù mâna cu bunătate...

— Ce te aduce pe la noi, moș-Vasile?

— Multe și de toate, cuconiță, sărutăm mâna... și aș vrea să am vorbă cu boeru...

— Așa? ia poftim încoace...

Și intrâ cu el în biurou.

— Uite, fii bun de așteaptă, că ți-l aduc pe Mișu... Dar mă rog de dumneavoastră, cuconiță, să stați cu noi... că, de... altfel o să meargă treaba...

Așa? și râse cu bunătate...

Atunci privirea i-o atrase hârtia de pe masa de lucru. Instinctiv se apropiâ, o luâ, o desfăcù și... își aruncâ ochii pe ea...

Se îngălbenì puțin, avù un zâmbet plin de amără-ciune, o îndoì la loc, o așezâ lângă călimări și puse de-asupră-i o greutate...

Când să se îndrepte spre ușă, îi venì gândul să ia la dânsa hârtia și o strecură în buzunarul rochiei de casă.

Apoi trecù în sofragerie.

— Ce țăran e, Amelio? întrebă Mișu ridicându-se.

— Moș-Vasile Mihnea. L-am dus în biurou...

— In biurou? Brel ce onoare... râse el...

Papacosti se îndreptase deja spre ușă.

— Dacă un Papacosti poate aveà onoarea aceasta, de ce să n-o aibă un sătean român? îi zise încet, cu oarecare asprime.

El o privì, surprins, dar nu răspunse.

— Copii, li se adresâ muma, începeți lecția, azi, cu Florica..

Și-i sărutâ... apoi ieșì împreună cu Mișu, urmați de Papacosti.

— Bună vremea, boerule, îi rostì Vasile. Multă să-nătate de la toți de p-acolo...

Mișu îi întinse mâna cu prietenie silită, încă supt impresiunea vorbelor Ameliei și-i zise:

— Bine-ai venit, moș-Vasile. Ce mai faci? Voinic?

— De făcut, boerule, fac ca toți de p-acolo; de voinicie, sunt ca ăi mai puțini: la mămăligă goală, te miri că se ține și sănătatea goală...

— Tot glumeț, moș-Vasile, răspunse Mișu, râzând așa, într-o doară.

Ia șezi...

— Mulțumesc de cinste... Șezù. Apoi, ce să zic, — urmâ moșul, — veselia la român ca iarba verde: stră-bate și printre bolovani.

— Și ce te-aduce la București?

— Nevoea, boerule, că e cal năzdrăvan, din po-veste, cu aripi și cu graiu...

Mișu se așezâ la biurou, Amelia în preajma bătrânului; Papacosti, cam în fund, într-un colț, unde își răsuci o țigară...

— Vei fi având vr-un proces? întrebă Mișu.

— Feriască sfântul, — că intri în «proceste» cu suman, și ieși fără. Am venit boerule...

Papacosti aprinzând chibritul, — săteanul cătâ în spre el... Nu-l văzuse încă.

— Uite, om cunoscut... Bună dimineața, buruiană de plivit, îi zise, râzând...

Papacosti îi făcù semn de mulțumire, cu capul și își aprinse țigara cu liniște.

— Și așa boerule, cum spuneam, am venit că m-a mânat obștea. S-a svonit că vrei să măsori moșia și mult ne-am bucurat, că ne-am zis: doar a dà Dumne-zeu sfântu să ne vedem ca pe vremea boerului Con-țescu...

— Cum adecâ? Nu înțeleg... rostì Mișu cam acriu.

— Păi înțelesu vine el, n-ai grijă.

Pe vremea boerului Conțescu ne erau întregi lo-curile. D-ta dai rar pe la moșie, iar logofătu d-tale a călcat în gura lăcomiei și ne-a rășluit bună parte din ele.

— Nu se poate, răspunse Mișu, ca să răspundă.

— Cu adevărat, moș-Vasile? întrebâ Amelia, foarte surprinsă.

— Mos-Vasile, asta semăna a mințunica... zise Pa-pacosti, în zeflemea.

— ’Mi s-ar usca limba dacă s-ar prinde de ea min-ciuna...

— Voi țarani sinteți sireți...

— Și de-am fi, cine ne fac? la te-ntreabă jupân Popă-Costache.

— Papacosti, bre, — nu Popa Costache.

— Ce-mi e una, ce-mi e alta... Tot cum te știu, rămâi... Ia lăsați și nu vă mai împungeți... zise Mișu, plictisit.

— Dacă dumnealui se repede... Și cum ziceam, boe-rule, dac-am auzit că vrei să faci măsurătoare, nu pentru altceva am socotit că o faci, decât că ai prins de veste pacostei logofătului și că vrei să ne dai dreptate...

— Dar vi se va dà dreptatea, moșule, îi zise Amelia cu hotărâre. ’

Așa ni-i și nouă nădejdea; că, ne-am zis: nu l-a răbdat pe boer inima să ne știe rășluiți. E poznaș, bată-l nevoea de grecoteiu, de unde l-ei fi pripășit pe la noi, boerule...

— Çe grecoteiu!.. se sburlì Papacosti.

— Păi așa Ie zicem noi, ălor de-o lege cu dumneata.

— Budalà... mormoì Papacosti.

— Fii pe pace, moș-Vasile, răspunse Mișu, că am să-l țin de rău de va fi făcut așa...

— Ar trebuì alungat... zise Amelia.

— O! «madama» Amelia... imputâ Papacosti cu umilită înfățișare de blândeță.

— Păi zău c-ar trebuì, încuviințâ Vasile.

Mișu se ridicâ și rostì:

— Lasă că voiu venì și eu să fiu față la măsu-rătoare...

Vasile, se ridicâ și el; dar după ochi și după cum își răsucià căciula în mâini, se vedeà că mai are ceve de spus.

— Am găsit un inginer, moș Vasile, îi zise Amelia apropiându-se și mai mult de el, și e om de dreptate: va măsurà moșia după cum e în actul de proprietate...

— Dare-ar sfântul, cuconiță, să fie precum zici...

Mișu apropropiându-se spre a-i dà mâna, Vasile îi zise:

— Mai ar fi ceva, boerule, dacă m-ai îngădui...

— Ei, ce mai e? răspunse nu prea primitor și se reașeză.

— Păi, uite: boeru ăla tânăr, Portunatu, cum îi e siclitatea, vrea să-și vândă ce ’i-a mai rămas din Voi-neștii lui. Așa, ce ne dete-n gând? Să cădem la dum-neatà cu rogu-mă ca să pui vorbă bună pe lângă el, să ne-o vândă nouă, obștiei...

— Moșia, vouă? Çe? ați prinsu apa la capo? iz-bucni Papacosti...

— Doar nu suntem țâri d-ăia, Popă-Costache... răse Vasile.

— Bine, moș-Vasile, dar de unde, obștia, bani? zise Mișu cu neplăcută surprindere.

— Așa-i, râse isteț, Vasile, că d-ta nu știi. Dacă dai rar pe la noi... Păi, boerule, la banca noastră din sat avem nouăzeci de mii de lei....

Și își potrivi din umeri sumanul, cu mândrie.

— Uite draçia! mormoì Papacosti, și prinse a fluerà...

— Nu-ți strica bunătate de fluer pe degeaba, că n-o să ai unde-l drege... îi zise Vasile.

Așà boerule: nouăzeci de mii.

— Mult pentru voi; puțin pentru cumpărătoare, răspunse Mișu, zâmbind batjocoritor.

— Firește: nu se cumpera moșia cu nouâzeçi de miile...

— Te bucuri prea de vreme, Popă-Costache, râse Vasile, păi cum! Boerule, la o adecă, știm și noi să socotim și să chibzuim. Portunatu cere două sute cinci-zeci de mii, chip, care ar venì, pe cinci sute de lei pogonu. Dar vezi că-l strânge rău cu ușa, cine l-o fi strângând, așa că ar dà-o bucuros cu o sută optzeci de mii, bani ghiață..., cum ’mi-aș da eu sărăcia pe un pol de parale... Știi, vorba vine...

— Auzi Papacostì, cu o sută optzeci de mii... i se adresâ Mișu, bănuitor...

Bah! făcù Papacosti, necăjit. Asta sinto gar-gaunili delà mos-Vasili. N-am vorbitu eu cu Portunato!..

Și aruncâ țigara, cât colo, aproape cu mânie.

— Popă-Costache, nu-ți dăruì altuia metehnele... Boerule, dacă-ți spun eu că o dă cu o sută optzeci de mii...

Și râzând se întoarse către Papacosti și-i zise: ia stai că-mi vine-a pricepe, deliule: nu cumva ’i-ai ploconit-o boerului cu ceva mai mult? De... ’ți-ai face meseria de samsar... Par-că nu te cunosc eu câte cepe faci?... E-hei...

— Çe, çe, çe, tot spui dimiata acolo! strigâ Papa-costi, comic în mânia lui. Ești nebuno!

— Taci Papacosti, i se răstì Mișu, pricepând că samsarul erà prins cu ocaua mică.

Grecul se ghemui într-un colț, foarte îmbufnat.

— Și așa moș-Vasile? întrebâ Amelia cu interes, îi plăceà că Papacosti erà dat pe față.

— Așa, cuconiță, cum ziceam, va să mai găsim încă nouăzeci de miișoare, cu dobândă ca oamenii. Iar în câțiva ani, obștea scapă de datorie.

Papacosti pufni îndesat.

— Nu veți fi vrând să vă împrumut eu, zise Mișu aproape cu asprime.

— Nu, boerule, nu; că nu ne ești frate, și încă de ne-ai fi și tot am pregetà... Ne-am rugă numai să pui vorbă la ăl Credit, iar chezășie ne-a fi moșioara, bașca tot ce-avem noi pe suflet: pământ, case, vite, unelte, — că fac și astea ceva, așa dau cu gându...

— Çe obraznici! ce îndrăzneți!.. mormoì Papacosti.

— Frumoasă năzuință, moș-Vasile, zise Amelia cu mulțămire.

— Nu-i așa, cuconiță?

— Dragă Amelio, i se adresâ Mișu cu prefăcută bunătate, d-ta nu cunoștì bine afeceri de-asemenea natură...

— Poate ceva mai mult decât îți închipui... îi răs-punse, rece.

Mișu încruntă o clipă din sprincene, se gândì și răspunse:

— În sfârșit, moș Vasile, voiu venì la moșie și vom vorbì acolo, și vom chibzui cum va fi mai bine, îi răspunse.

— Știam noi că n-o să ne lași! Să trăești, boerule. Ti! cu ce bucurie o să plec la noapte să duc obștei veste bună...

Apoi, glumeț, se apropiâ de Papacosti:

— S-auzim de bine, Popă-Costache, îi zise, râzând.

— Ma voi puteți garanta numai cu opinçile vostre... îi rostì, în râs, cătându-i la picioare.

— Ce să-ți spun, Popă-Costache, opinci purtăm, dar nu dăm năvală peste alte neamuri să trăim ca stelnițele pe spinarea altora... Te las sănătos...

Apoi, respectuos către cei de gazdă:

— Sărutăm mâna cuconiță... Cu bine boerule...

— Mergi sănătos, moș-Vasile, îi zise Mișu, fără să-i mai dea mâna. II prea enervase dorința sătenilor.

Amelia se îndreptă cu Vasile spre ușă; Papacosti, ca și cum ar fi voit să se depărteze mai repede, se ridicâ și el...

— Apoi m-a duco si eu...

— Mă rog, mă rog... ia mai rămâi kir Papacosti... îi zise Mișu, privind la el cam ciudat.

Grecul, pufni și... rămase, foarte la neîndemână fiindu-i.

Amelia ieșì cu Vasile.

— Să mai dai p-aci, moș-Vasile, înainte de plecare, ca să guști ceva, îi zise; pe urmă, am să-ți dau o poruncă pentru logofăt și niște lucruri...

— Viu, cuconiță, sărut mâna, viu, răspunse vesel bătrânul. Mă duc să mai cutreer ăști București, că tare-s mândri, și de mult nu ’i-am văzut...

Mișu, își încrucișă brațele și începù a-l măsurà pe grec cu priviri batjocoritoare...

— Așa dar mă puneai «messa» cu vr-o douăzeci de miișoare, hai? Bravo! frumos devotament, Papa-costi!..

— Ma ve zuro... kirie Panaiotidi, che țarano n-a spuso adeverat... ve zuro...

— Mă rog, să nu te mai amesteci în daravera a-ceasta. Iți voiu dà misitia cuvenită, dar voiu scrì eu lui Portunatu să vie și voiu tratà de a dreptul cu el. Mie nu-mi place să fiu înșelat! Mă înțelegi, Papacosti!

Grecul se făcù roșu ca sfecla fiartă bine și plecâ ochii în pământ...

— ’Mi-e teamă acuma că și cu lista tot dela d-ta se va fi zvonit lucrul...

— Ma... ma... nu... strigă Papacosti, aproape sugru-mat de mânie.

— Vom vedeà, în sfârșit. Să știi că am să te pun supt supraveghere...

— O! Kirie Panaiotidi... Kirie...

— Eaca... da unde-i lista! Am pus-o pe biurou...

Și începù a căutà acolo, a se căutà apoi prin buzunare, în timp ce Papacosti se uità pe jos, aproape tot atât de neliniștit ca și Mișu.

— Nicăieri... și știu bine că erà aci... că acì am pus-o...

— Ma asa este... Ați... și arătâ locul.

De-odată îi fulgeră prin minte o idee cumplită, lui Mișu:

Amelia intrase în biurou cu țăranul... Ea a văzut-o, a cetit-o și... a luat-o...

Vinele tâmplelor i se umflară, văzù roșu înaintea ochilor, și se lăsă pe scaun, ca lipsit de puteri...

— Ma çe aveți? întrebă grecu, mirat.

— Nimic, răspunse el făcând asupra-i silință din răsputeri. Du-te Papacosti... Știu unde... este... Du-te...

Grecul, și mai mirat, i se înclină, merse pe de-a-n-dăratele, privind la Mișu, plin de nedumerire, și ieșì.

In sală se întâlnì cu Amelia.

— Când vii să subscriu și eu, Papacosti, pentru bandele grecești? îi zise, fulgerându-l cu priviri pline de dispreț...

Grecul înțelese unde erà lista și turburarea lui Pa-naiotidi; i se înclină și ieșì repede, foarte posomorât, aproape amețit.

XII

Amelia erà hotărâtă pentru explicațiune, în ziua a-ceasta, cu singura greutate,de a începe.

Pentru cea din urmă dată voià să-i pipăie pulsul spre a nu-i mai fi cu putință vre-o îndoială, spre a nu-i rămâneà vreun pic de șovăire... Ar fi dorit să înceapă în așa chip explicațiunea, încât să pară convorbire, încât să-l cumpere din ce în ce mai mult și când îl va fi pus în starea de-a se fi trădat, să-i deà lovitura, fără ca el să poată dă înnapoi și să găsiască loc de apărare.

Venirea lui moș-Vasile Mihnea, cu care prilej vă-zuse încă o parte a sufletului lui Mișu, cea privitoare la săteni, i se vădi ca cel mai potrivit mijloc de in-trare în vorbă.

Trecù dar în biurou, își dădù seama c-o repede o-chire că el erà supt un gând apăsător,—ceeace o sur-prinse întrucâtva, față cu veselia lui de mai nainte; se făcù a nu-i vedeà starea și rostì cu mulțumire:

— Mi-a încălzit inima dorul sătenilor noștri... Moș-Vasile e comoară de hărnicie și de bun simț...

El o privì o clipă, adânc, se înșelâ în privința bu-nei ei dispozițiuni și se îndemnă să discute, cu do-rința însă de a-i dà convingerile lui.

— Dragă Amelio, cu toată seriozitatea vorbind între noi, asemenea năzuinți ale țăranilor sunt moarte pro-prietății mari...

— De ce? Proprietatea mare trăește prin ei; ei dinpotrivă îi sunt sprijinul...

— Sprijinul, ei? N-ai pătruns bine lucrul. Te-au furat cele ce scriu pentru țărani, oameni cari visează, ori cari vor să turbure ape spre a pescui anume in-terese...

— Mișule, eu nu fac politică. Eu studiez împrejură-rile adevărate, prin care timpul cu nevoile lui impune schimbări, în viața socială a unui neam. înțeleg că sătenii trebue să aibă conștiința nevoilor și datoriilor lor reale, iar marea proprietate să țină seamă de ele, pe unele spre-a i le ușura, pe celelalte spre a i le respectà, și să îmbuneze legătura dintre ea și ei prin cumpăna dreptății...

El se uitâ ciudat la Amelia, și-i zise:

— Nu ’mi-ai vorbit niciodată așa, Amelio...

— Fiindcă totdeauna te-ai ferit de discuțiune des-chisă. De altfel, sunt două ființi în d-ta, Mișule: una a aparențelor, potrivite situațiunii d-tale în societatea românească; alta, a realității, potrivită cu adevărata d-tale fire...

Două ființi, în mine...: a aparențelor și a reali-tății... I-șli buna să-mi deslegi ghicitoarea aceasta? îi zise, nu fără ironie, lăsându-se naturii lui deja de mai îndestul de ațâțată.

Negreșit că trebuià să o desleg într-o zi, după tot ce-am adunat în sufletul meu, în taină... îi răs-punse, cu oarecare aprindere.

El se ridicâ, biciuit par-că; totuși, cu moderațiune încă, îi zise.

Ei, dar ai înfățișare de judecător... Ce s-a în-tâmplat? Ce crezi că știi? Unde vrei s-ajungi?

Atunci intrâ feciorul, cu mai multe ziare și reviste, și-i înmâna o scrisoare recomandată.

Miști, o luâ îndestul de brusc, subscrise recipisa, apoi începi a căută la fiece ziar:

— «Apărarea Națională», «Revista intereselor na-ționale», «Artă și literatură»... Ce de naționalism... pe hârtie... Da-le înapoi... rosti cu asprime.

— Te rog, îi zise Amelia, sunt personal abonată,— și le luâ.

Așa? e altceva... Uite recipisa și du-te... se a-dresâ, ursuz, feciorului... Voià să se domine, și par-că ceva preursit îl făcea să nu-și poată ține cumpătul.

Ai zis, «ce de naționalism pe hârtie»... luâ cu-vânt Amelia. Hârtia îl trece în suflete; îl deșteaptă nude poate fi deșteptat, îl întărește unde există...

Șl, zicând, își puse ziarele și revistele pe o măsuță, tntr-un colț.

Panaiotldi începù să se simtă neliniștit acum, pe lângă tainicul imbold de-a fi bătăios. Amelia păreà că urmărește un scop.

— Și așa? zise, cu glas cam nesigur.

— Mișule, să-mi ierți sinceritatea, îi răspunse, pri-vindu-l drept în ochi. Tot aș mai fi așteptat, dacă o înlănțuire a câtorva lucruri, din zilele din urmă, nu s-ar fi împlinit c-un fapt care m-a sguduit adânc...

Mișu tresărì... Mintea i se duse repede la bles-temata listă... Acì voise ea doar să ajungă. Pripit îi răspunse atunci:

— Un fapt? ce fapt? Oare n-am arătat destulă în-găduire țăranului?...

— Nu este vorba de țăran, cel puțin pentru acum.

Și, scoțând din buzunarul rochiei, lista, o desfășură încet, în timp ce Mișu se îngălbenià, uitându-se țintă actul învinuitor.

— Am intrat în biurou cu moș-Vasile și eram gata să viu să te chem, când, fără să caut, numai decât pe masa d-tale de lucru, îmi atrase luarea aminte hârtia asta nu prea curată. M-a mirat. Fusesem prin biurou înainte de scularea d-tale și asemenea lucru soios nu erà... O iau... și-mi arunc ochii pe ea... Știu atâta grecească încât să pot înțelege... și, ceea ce-am citit... m-a umplut de desgust și de revoltă...

Mișu stà încremenit; nu știà ce să răspundă...

— Negreșit, urmâ Amelia, că nu voiu dovedi cu acest act rușinea de care un ziar a pomenit... Pentru inima mea însă lovitura a fost dureroasă. Credeam pe bărbatul meu, român, căci așa l-am putut luà, și el mi se descopere de alt neam, dând ajutor unei politici sălbatice care face din români victime iar în propria noastră țară găsește unelte care să ne insulte steagul, să ne batjocoriască țara și numele...

— Ascultă Amelio, mergi prea departe cu dreptu-rile ce crezi că ai asupră-mi, îi răspunse, în timp ce obrajii i se aprindeau iar ochii îi scăpărau.

— E trist că în chipul acesta cauți a-mi răspunde. E mijloc foarte la îndemână, însă nepotrivit cu firea mea și cu însemnătatea faptului, în ochii mei. De mult luasem seama că educațiunea ce dam copiilor mei, ’ți plăceà; de mult am văzut că, ferit de mine, cauți să insufli acestor copii credinți cari să nască mai târ-ziu în sufletul lor nedumeriri și apoi șovăiri primej-dioase; de mult am simțit că, în felul cum îți mă-rești averea, intrau mijloace puțin corecte...

— A! exclamâ Mișu... aproape mânios.

— Te rog. Am eu cuvântul... In prietenia d-tale cu Papacosti e întreaga scară a afacerilor... cam greu de rostit. In legătura de mai apoi, cu Voitzu, firea d-tale se desăvârșește...

— Voitzu e om cinstit...

— Ca și d-ta, îi răspunse cu energie. Cu el și cu biata Florica se va începe încă odată comedia casnică de acum doisprezece ani, dintre d-ta și mine...

— Amelio... lovești în iubirea mea pentru d-ta... singurul meu cult.

Ea simțì ca un junghiu în inimă: înțelegea că stri-gătul acesta erà sincer; răspunse însă.

— Ai zis bine: singurul cult;—dar și acesta, cată să fie păstrat prin curăția de fapte și prin respectul altor simțimânte care-l desăvârșesc. D-ta însă rămâ-nând străin în Casa Românească, l-ai înjosit prin mij-loace neoneste de îmbogățire și prin apărarea unor tendinți vrăjmașe neamului meu.

— Te opresc să mai rostești așa cuvinte defăimă-toare... N-am subscris nimic, pentru străini... Era nu-mai un proect al lui Papacosti, răspunse Mișu cu mânie.

— O! domnule, ai cel puțin curajul faptelor d-tale! îi zise cu dispreț. In chiar asemenea greșeală de ne-iertat, aș voi să te văd măcar omul călăuzit de un principiu, iar nu șovăitorul de o mie de ori mai de disprețuit!

El plecâ fruntea, pe care o șterse de nădușeală, și apoi, cu cumpătul pigrdut, întrebâ:

— La urma urmei, cei vrei dela mine?

— Ce-aș puteà voi, îi răspunse cu durere, când un întreg trecut mi se dărâmă, când nu mai pot res-pectà pe acela pe care l-am iubit din tot sufletul, când în talăl copiilor mei văd un...

Nu putù sfârșì, căci lacrimile îi înecară glasul, îi năvăliră în ochi, îi potopiră obrajii răvășiți de dure-rea în care i se redeșteptau o mulțime de amintiri...

Se lăsâ pe un scaun și își acoperì fața cu mâinile; erà femeea care încă iubià, dar care luase hotărârea să rupă cu această iubire care o înjosià.

Panaiotidi stătù câteva clipe încremenit, apăsat de-o greutate care-i strângea tâmplele. Deșteptat apoi la simțimântul pentru ea, înduioșat de acea durere al căreea pricinuitor erà, se apropià de Amelia și se a-plecâ asupră-i.

— Amelio... Amelio... Te-am iubit și te iubesc... Ești soția cea mai desăvârșită, femeea cea mai de inimă, muma cea mai de neasemănat... Ascultă-mă; te rog, Amelio, ascultă-mă...

Ea se ridicâ, îl îndepărtâ c-un gest și-i răspunse cu blândeță dar cu hotărâre:

— Mișule, asigurările de iubire nu mai pot prețuì: ele fac să se vadă și mai adâncă prăpastia dintre noi, și... numai o deslegare poate limpezi starea noastră... despărțirea...

— Despărțirea! exclamă el, îngălbenindu-se... Nu se poate... A! nu se poate...

— O știu: e foarte greu lucru, chiar și pentru mine. Dar este cel mai potrivit, ca eu să-mi pot împlinì în liniște și cu demnitate menirea de mamă, iar d-ta să urmezi a fi cu neturburată mulțămire străinul și omul câștigurilor cu orice preț!

Voì să iasă,—el, aproape cu disperare, i se puse în cale.

— Amelio, te rog... pentru Dumnezeu, ascultă-mă...

— Să-ți ascult, ce? îndreptățiri pe care, dacă le-aì găsì, eu le-aș sfărâmă ușor? Faptele au vorbit, — au fost și rămân; nu se pot schimbà; nu-mi pot redà iluziunile și credința de odinioară... Vor fi dar de prisos, Mișule...

— Cel puțin... amână, Amelio... Te rog... Dă-mi timp să mă desmeticesc... să mă deprind cu ideea...

Se făcù tăcere... Ea, fără voe, rămase pe gânduri, nehotărâtă; el, privind-o, însuflețit de-o speranță.

Deodată îi venì în minte o idee...

— Ascultă, Amelio, începù cu glas rugător: te rog, ia copiii și pe Florica, duceți-vă la Voinești, unde-ți e mai drag decât la celelalte moșii... Petrece câtva timp acolo... fără mine... și poate că...

Ea, în luptă cu vechea dragoste pentru el și cu des-gustul de acum, văzù în propunerea lui o mijlocie; timpul petrecut departe de el aveà să fie, de reculegere, de cumpănire;—iar în caz de va hotărâ despăr-țirea de fapt, timpul acesta o va deprinde cu faptul, va fi o tranzițiune nu atât de bruscă precum erà acum.

Î1 privì, fără emoțiune, și-i răspunse, punând lista în buzunarul rochiei:

— Bine, primesc. Diseară chiar vom plecà împreună cu bătrânul Mihnea...

Și ieșì repede.

El, răsuflă lung, își șterse nădușeala și se așezâ la biurou: prin grozavă încercare trecuse! Dar... îi ră-meà speranța... odată ce ea îi primise rugămintea...

Dupa o jumătate oră se duse la «cantor».

Acolo dădù peste scrisoarea recomandată ce-o pu-sese în buzunar.

Era... delà Irina Bâltea...

O cetì și o rupse...

Nu-’mi mai trebue, nu... își zise cu violență... Bine că Amelia nu-mi cunoaște și slăbiciunile acestea.

Și el, ca și doctorul Virgiliu Arineanu, puse într-un plic, o mie de lei, chemâ un comisionar și... încheiâ acest episod al vieții extra-conjugale.

Voitzu se întorceà dela Brăila în dimineața acestei zile, cuprins de nuștiu ce vagă nemulțămire. Afacerea cu grânele, pe care n-o putuse încheiâ din cauza scă-derii prețurilor, îl lipsià de-un folos destul de însem-nat; răceala Eloricăi îl enervase și-l făcuse să pre-vadă amânarea căsătoriei; altă pierdere: zestrea cu venitul ei și neintrarea mai strânsă în afaceri, cu cum-natul lui.

Par-că-i venià să ghiciască pricina și par-că se în-demnà să nu creadă că erà numai aceasta.

Să fi fost Florica fire schimbătoare? Să-i fi luat altul locul în inima ei?

In acest caz, care altul decât doctorul Arineanu, bine înzestrat din toate punctele de vedere. Inferior lui, ca fond, negreșit,—dar cu aparențe strălucitoare cari puteau luà ochii unei fete...

Prin ce asociație de idei se gândi la d-na Brantea, frumușica și «cocheta» văduvă,—acum, pe calea spre București,—cine o poate spune? Destul că se gândì, și par-că simțì un fel de liniște a sufletului: adecă de ce n-ar vedea-o, la ea acasă? Cine știe...

Viitorul are taine de nepătruns, iar legătura, în el, a unor fapte ce nu se precizează încă în prezent, cu altele ce sunt să urmeze, se face fără calcul, fără știrea omului. Pare că natura ar lucrà cu voință precon-cepută.

Voitzu se supuneà poate unei asemenea voinți, și instinctiv se ducea acolo unde trebuia să ajungă la rezultat sigur.

Locuià două camere, în catul al doilea al uneì case ce se închiria becherilor, — din strada Carol, unde se mutase de curând. Se duse de-a dreptul acasă de se schimbă și apoi la masă, la una din ospătăriile mici, de care-i plin cartierul comercial.

Acolo întâlnì pe Papacosti, foarte posomorât, și cu adâncă surprindere și nemulțămire, aflâ că situațiunea amândurora erà pe cale de a se schimbà, în casa lui Panaiotidi...

Amelia, cea destul de rece față cu ei, cunoscând acum și cestiunea listei, desigur că aveà să-i cuprindă tot deopotrivă în vrăjmășia ei, și... efectul se puteă prevedeà...

Din nou se gândì la d-na Brantea...

Nu se duse dar, după masă, nici la «cantor», nici la ziar, ci se odihnì acasă, ca să fie bine de înfățișare, și pe la orele patru luâ trăsură și pornì în calea Călărașilor No. 130.

Văduva locuià acì o casă de frumoasă înfăți-șare, înconjurată de grădină...

Porțile erau deschise în lături; curtea bine îngrijită...

Prin ușa grajdului se vedeă un cupeu și o trăsură, iar vizitiul se ocupà de cupeu.

Atunci își amintì că doamna primià numai Joia...

Totuși, sunâ, — și un fecior se ivì...

— Doamna Brantea?...

— Nu pot ștì dacă primește...

— Te rog, du-i carta mea...

Feciorul îl măsurâ cu privire de cunoscător și avù un zâmbet discret; se înclină și se făcu nevăzut.

Voitzu așteptâ în mica sală a intrării, întru câtvà emoționat, par-că ar fi fost înnamoratul ce se teme să nu fie primit.

Feciorul se întoarse și cu deosebită consideraținne acum, îl pofti.

Sala a doua a intrării erà rotundă și primià lumină de sus. Erà pretențios mobilată și puteà servì ca în-căpere de primire pentru intimi.

Feciorul deschise ușa unui salonaș, șl-l rugâ să aș-tepte pe doamna... apoi, îl lăsâ.

Voitzu privì în juru-i: nu erà luxul dela Panaiotidi, și acest lucru nu-l prea încântă. Că erà acelaș bun gust în potrivirea de colori și în rânduirea mobilelor, nu-și da seama: îi lipsià simțul artistic.

Pentru ochii lui, aurul, bronzul pus din belșug, în zugrăvire și la mobilier, erà semn de bogăție; între un lemn ordinar lustruit, prezintât ca cevă de seamă și un lemn în adevăr de preț, nu puteà să facă deo-sebire, după cum nu se entusiasmă pentru o lucrare de artă, ca pictură, sculptură, față cu o lucrare co-mercială de asemenea natură.

De altmintrelea așà erà și el: lustruit, poleit, dar dintr-un mixtum-compositum ordinar.

Curios, să mai vadà cevà, întredeschise ușa din dreapta și privì: i se înfățișâ salonul, — încăpere foarte marc, cu tavan foarte înalt, boltit, din mijlocul căruia se pogorâ un policandru, care, îi luâ ochii de frumos ce i se părù: erà numai bronz și cristal. Acì mobili-erul i se arătâ a fi și mai cevà decât la Panaiotidi,— casă, ce-i servià drept mijloc de comparațiune. Vede-rea acestui salon îi îndreptă buna părere despre d-na Brantea, aproape compromisă de salonașul în care se aflà.

Auziìatunci glas de femee și de bărbați, — și închise repede ușa, luând atitudine potrivită prin o privire aruncată într-o oglindă din preajmă.

Se vede că doamna petreceă pe cinevà, căci urmărì glasurile până la ușa de intrare... Auzì apoi pași ră-sunând pe pavagiul curții, — și foșnet de rochie apro-piându-se de încăperea în care el așteptă.

Puțin încă... și ușa se deschise: d-na Brantea se ivì, gătită ca pentru ieșire în oraș...

— Mă iertați, domnule Voitzu, îi zise, zâmbitoare, foarte prietenoasă, întinzându-i mâna... V-am făcut să așteptați...

El ’i-o sărutâ foarte curtenitor.

— Să mă iertați, dvs., doamnă, căci, în dorința de a vă vizità, am uitat că primiți numai Joia, și con-sider ca o deosebită favoare, bunăvoința dvs. de a mă primi acum...

— Îmi face plăcere venirea dvs. Poftiți, ședeți, dom-nule Voitzu.

— Vă mulțumesc, doamnă. După cât îmi pare, vă pregătiați să ieșiți.

— A! vă rog... Nu mă grăbesc de loc. Dejà am speriat pe verii mei, cu ideia aceasta că aveam să ies... Eu îmi făceam «toaleta» în «buduar» și cu ei, din odaea mea de lucru, stăm de vorbă, li cunoașteți: Arinenii...

Voitzu avù ca un fior... Unul din ei..., doctorul..., îi pândià pe Florica.

— Negreșit că-i cunosc... răspunse cu oarecare răceală.

— Ah! ce e și amorul acesta! exclamâ d-na Brantea, râzând... Ați iubit vreodată, domnule Voitzu? Îmi per-miteți indiscreta întrebare.

Și-i adresâ o privire galeșă.

— Încă nu, doamnă, mințì cu foarte mare sinceri-tate... N-am avut timp...

— A! cuvântul e frumos... râse ea... Trebue timp, în adevăr, și pentru iubire...

— Am vrut să înțeleg, doamnă, că în timp n-am avut prilejul și n-am întâlnit persoana, răspunse Voitzu, cu o căutătură în care-i sclipì o dorință.

D-na Brantea erà, ce e drept, foarte atrăgătoare și par-că ușor de cucerit...

— Ați trăit, în adevăr, atât de retras, în cât nici o muritoare să nu vă găsiască drumul inimii? zise ea cu zâmbet foarte încurajator.

— Ați ghicit, doamnă... căci am avut mult de luptat până să-mi asigur cariera... răspunse cu modestie, ple-când ochii, aproape înroșindu-se.

— Lucrați, îmi pare, cu d-l Panaiotidi?

— Da, doamnă, am avut norocul să găsesc un ade-vărat frate, în d-l Panaiotidi...

— Foarte frumos din parte-i că a ghicit meritul și nu l-a lăsat să se piardă... Trebue să fie bun om...A! dar îmi vine acum în minte: cum de nu v-a răpit inima frumoasa domnișoară Panaiotidi? zise ea nu fără oarecare răutate, în ironia ei.

— A! doamnă... răspunse Voitzu de astă dată, cu adevărat înroșindu-se, am calitatea de a nu fi în-drăzneț...

— Întâi vine iubirea și apoi dela sine îndrăzneala, zise ea cu oarecare seriozitate.

— Dar când ține omul seamă de distanțe și de si-tuațiuni?...

— Nu cumvà sunteți un «raiwnnettr», zise, zâmbind...

— Dacă aș fi iubit, desigur n-aș fi fost... Acest răspuns părù că o mulțămește...

E drept ce spuneți... și am pilda: vărul meu, doctorul, se arătà, și el, foarte puțin sentimental. A fost d-ajuns să vadă însă pe d-șoara Panaiotidi și s-o iubiască așà, bietul băiat, încât să-și uite toate ideile vechi, voiu să zic prea moderne, ce le aveà în ma-terie de sentimentalism și de căsătorie din dragoste. Ce l-am «tachinat» azi!...

Și începù a râde...

Voitzu se simțià furnicat de gelozie: vedeà pe Flo-rica și d-na Brantea pierdeà prin comparațiune, tot farmecul.

Nu știù dar ce să mai zică și surprinse pe d-na Brantea prin acea atitudine ce-i părù ei ciudată.

— Dar să lăsăm pe alții cu suspinurile lor, zise ea după câtevă clipe, râzând. Nu-i așă?

Și-l privì îndestul de semnificativ.

Voitzu își dădù seama de situațiune și se silì să i se potriviască.

— Nu vă rețiu prea mult, doamnă? întrebâ, răs-punzându-i cu privire dulce.

— A! nu; nu mă grăbesc... Și nu vă duceți nici acum în lume, la petreceri?... Nu vă văd la operă, la teatru...

— Sunt foarte adeseori în călătorie pentru afaceri. Azi chiar, m-am întors dela Brăila...

— Și v-ați gândit la mine... Vă mulțumesc... Oricât de «mondenă», nu mă bucur de nici o prietenie de-votată, așa că orele mele de-acasă nu sunt tocmai vesele...

— Cum se poate, esclamă el cu foarte reală sur-prindere. Dvs., nu puteți întâmpinà decât admirațiune, și să nu aveți «omagiul» nici unui devotament încercat?

— O! admirațiune! E prea mult...

— Nu, nu vă apărați, vă rog. In seara de «reveilion», neuitată pentru mine, n-am auzit destule șoapte, cari, drept să vă spun, mă făceau gelos, deșì pentru întâea oară vă văzusem atunci!...

D-na Brantea părù că gustă declarațiunea îndemâ-natecă și, atinsă, plecâ ochii, înroșindu-se.

— Eu sunt convins că, numai o binevoitoare aten-țiune din parte-vă, pentru unul din cei ce vă încon-joară, și devotata prietenie s-ar afirmà... urmâ el cu glas foarte măgulitor...

— Conveniți însă împreună cu mine, domnule Voitzu, că o văduvă are experiența manifestărilor ce o întâmpină...

— Deci nu-i este greu, doamnă, să ghiciască pe cea dezinteresată...

— Greu nu ’i-ar fi, dacă ar lămuri-o din mulțime...

— Să nu fi existând pân-acum?

Și o privì adânc...

— Să sperăm în existența ei... Timpul îmi va dovedì...

Voitzu înțelese că i se lăsà calea deschisă. Pentru azi erà d-ajuns; totuși, trebuia să conchidă.

— Aș fi fericit ca timpul să nu-mi desmintă credința...

Ea zâmbì foarte dulce.

— Diseară e o «premieră» la teatru... Nu mă prea atrag piesele originale românești, dar mă voiu duce...

— Îmi veți permite să vă salut în loja dvs.?

— Mă rog: cu plăcere...

El se ridicâ:

— Îmi dați voe să mă retrag, doamnă... și să vă exprim încăodată adânca mea mulțămire fiindcă m-ați primit...

— La revedere, domnule Voitzu... și-i dădù mâna, prietenește, apoi, îl petrecù.

— Par-că e ceva sinceritate în el... își zise văduva, intrând în odaea ei de gătit...

Acì, stătù câtevà clipe pe gânduri: «d-na Voitzu», își zise: par-că n-ar sunà rău... In fine, vom vedeà...

D-na Brantea, pentru cine n-o cunoșteà de aproape, puteà trece drept obișnuita «cochetă» din toate clasele societății, până la care să se ajungă numai întinzând brațul, fără, sau mai ales cu ceva hârtii albăstrii în mână...

Ea râdeà ușor, păreà că se oferă îndestul de ușor, prin zâmbetele ei, prin vorbele ei, uneori cu două înțe-lesuri, prin căutarea numai de a fi în vorbă cu bărbații.

Se măritase din casa Arinenilor, fără să se gândiască mult. Crescută în mediu negustoresc, în oarecare lux, dar săracă, luase pe Brantea, negustor bogat și în etate.

In scurtul timp al căsniciei cu el, recunoscătoare că el îi înplinià toate voile și că o răsfățà, își ținù în frâu dorul de a fi prea liberă și de a ascultà de sfa-turile adoratorilor. Strălucì dar numai cu luxul.

Brantea, înnamorat de ea la nebunie, fiindcă nu avu-sese niciun motiv de a se plânge de ea, îi lăsâ toată averea când simțì că aveà să-și ia rămas bun dela viață.

După ce-l inmormântâ, copilă încă, îi fu frică să se întoarcă în casa răposatului și primì cu mare dra-goste să rămână în familia Arinenilor, câtva timp.

Erà la vr-o doi ani de când văduvise. Începuse a încolțì în ea dorința de libertate, de-a se bucurà după plac de generozitatea bărbatului ei, și nu cutezà, ca să nu supere pe unchii ei. Aceștia voiau s-o remărite, dar de astădată îi lăsau alegerea.

Atunci întâlnì pe Chipail pe care nu-l știà însurat și negreșit că nu-și putù apărà inima față cu seducătorul înconjurat de strălucirea numelui și a pozi-țiunii lui sociale.

Greșì însă că-l ascultâ de aproape, înainte de-a-i cunoaște bine firea și intențiunile.

Arinenii prinseră, de veste legăturii și o poftiră să se întoarcă la casa ei, unde să ducă vieața ce-i va plăceà.

Alina Brantea se simțì atinsă: bătrânii o socotiau cum se știà bine că nu erà, și numai față cu Cezar își revărsâ mâhnirea și rușinea.

Iar când aflâ că Chipail erà însurat, își călcâ pe inimă și-i închise ușa, fără să mai revie.

De acì, începù vieața deschisă: aveà avere mare; erà primită și-i veniau în casă numeroase cunoștinți...

Femeile o cam vorbiau că erà prea liberă, însă-i în-găduiau presupusele legături.

De fapt, nu mai avù nici un amant, deșì numărul suspinătorilor nu se micșorà: doar cât se schimbà.

Alina urmărià măritișul, dar prin o înclinare a inimii, și poate că ar fi găsit și omul: aveà însă ideea că nu persoana ei atrăgeà atât, cât averea ei.

In pretinsa ei experiență de oameni, nu erà spirit drept de observațiune și de deosebire; judecà pe de asupra și așteptà: aveà abià douăzeci și cinci de ani.

Că-i plăcuse Voitzu, nu puteà zice da, nu puteà zice nu; îi mai plăcuse și alții. Pe toți îi atrăsese tot în chipul acesta și le dăduse încurajări, până când socotind că se convinsese de firea și de năzuințile lor, îi lăsă să se descurajeze și să plece.

Își mărturisià un lucru acum, de câtvà timp, că sim-țià ca o trebuință să pue capăt văduviei.

Arinenii o primiau încă cu bunătate, în urma asi-gurării ce le dăduse Cezar că ea duceà o viață de femee cuminte.

Iubirea aprinsă, a lui Virgiliu, pentru Florica Pana-iotidi, îi dà de gândit, o făceà melancolică adeseori, o îndemnà să caute în sfârșit și să găsiască și ea o inimă.

Voitzu îi oprise atențiunea prin înfățișarea lui, însă inima ei nu intrà încă în joc. Aceeaș teamă o stă-pânià.

La teatru, în acea seară, în lojă cu Cezar și cu logodnica lui, primi întâi vizita lui Chipail. Ca și în alte dăți, se întâlniră ca niște cunoscuți, în marginile po-liteței. Ea nu-i ertà trecutul, însă nu-i adresase vreo imputare. El își înțelegeà situațiunea față cu Alina și cu resimțimântul ei, și se purtâ cavalerește.

Acum că aveau să fie în legătură de familie, se sim-țiau stânjiniți, în sufletul lor, dar erau siguri că vor face față și acestei împrejurări, cu acelaș tact.

In alt într-act, venì Voitzu și-i prezintă «omagiile» sale. Ea îl primì cu obișnuita-i familiaritate.

Arineanu și Oltina îl primiră rece. Aceasta îl amărâ. De ce «societatea bună» par-că-l privià cu neîncredere?

Această observațiune îl făcù să se hotărască a prinde în mreajă de-al binelea pe d-na Brantea. Atunci... va fi altfel privit...

Întrevederea de a doua zi, ce avù cu Panaiotidi, îi întărì și mai mult hotărârea.

Acesta îi spuse că soția lui cu copiii și cu Florica plecase la Voinești și-i dădù a înțelege că legătura cu el și cu familia nu mai puteà fi nici în termenii de mai înainte nici cu speranțele.

El nu-i cerù lămuriri: ceeace-l miră pe Panaiotidi. Primià, fără murmur, căci ochise în altă parte.

— Administrațiunea ziarului o trece Chipail unui bătrân care ține de casa lui... N-am vrut să-l supăr și am primit. Pentru d-ta, Voitzule, ca să nu te las așa, voiu vorbì cu bancherul Levaditi... îi zise Panaiotidi.

— Vă mulțumesc, domnule Panaiotidi..., îi răspunse cu prefăcută supunere, și se despărțì de el, și mulță-mit par-că, și mânios...

Așa dar... se întâmplaseră lucruri serioase în casa «patronului», se gândì el... Doctorul Arineanu, pe de-oparte, — chestia cu subscripțiunea, de altă parte: nu eram și eu pe listă? Adio dar Florico...

Se înfiorâ o clipă: fu ultimul fior al iubirii de până atunci...

Și par-că dori s-o mai vadă pe frumoasa fată...

Nu mai erà însă cu putință: firul se rupsese.

XIII

Anul nou își făcuse intrarea în țară pe urmele unei încheeri plugărești de mijloc. Se tânguiau plugarii mari, dar se tânguiau și cei mici, nenorociții pe capul cărora cade ca un ciocan și bielșugul celor mari și necâș-tigul lor, — așa că vorba ceea: «rău la deal și rău la vale».

Timpul păreà că stătuse la răspântia anilor, c-un urcior în mână: fiecare an ce se ducea turnase droj-dia stăpânirii lui, iar ce turnase 1906 dăduse pe dina-fară. Obștească oțărâre se iscase de pe urma acestei drojdii revărsate, căci ea nu împrăștià numai amără-ciunea ei, ci toată amărăciunea multori ani, care, se simția acuma... în trupuri hârșite, în căutături obosite, în vorbe ce erau șoapte încă.

O lună de zile din noul an ținù otrăvirea aceasta, până să intre în sânge, — și atunci, în loc să omoare, ea dădù vlagă trupurilor, desțelinâ judecata, despaen-jenì vederile și hotărâ strigătul care sguduì țara din temelii: ușurare, dreptate!

In plămădirea obșteștii mișcări a fost totuși și alt ferment misterios... decât drojdia anilor de robită muncă.

In timp ce oamenii de la cârma țării ajungeau până la de pe urnia treaptă a vrajbei, prin toate ținuturile se ivià câte un tainic trecător care aruncă sămânța chemării la o nouă viață. Astfel, sat cu sat se legà prin firul nevăzut al unui cuvânt; astfel, fiecare sat care, singur, ar fi mocnit în sine ca un foc fără flăcări știà ce vor face alte sate și așteptă numai vânt să bată, ca să izbucniască viu,—ca flăcări cu flăcări să se ajungă spre a încinge tot câmpul românesc cu mistui-toare limbi de foc.

Februarie intră la rând în cârmuirea noului an, po-somorât și aspru.

Intr-o bună dimineață «Opinia Publică» aduse vestea că sătenii din Moldova de sus s-au sculat ca să-și scuture de pe umerii gârboviți povara strâmbătăților.

Dà amănunte precise ale răvășitoarei lor mânii, de vremi uitate strânsă în sufletele lor, și arătà că pute-rea armată se mișcà într-acolo... ca să așeze liniște și rânduială.

In calitatea-i de ziar al opoziției măriă și proporțiu-nile răscoalei, și spaima guvernului grăbit să iă măsuri...

Negreșit că oficiosul «Tradițiunea» își luâ sarcina să ascundă adevărul și să reducă răscoala întinsă, la nemulțămiri locale izvorâte din raporturi încordate între câțiva arendași și muncitori, acum cu prilejul învoelilor pentru noul an agricol.

Totuși, mai toți deputății și senatorii guvernamen-tali, proprietari în Moldova, primiseră știri grele și, la Cameră și la Senat, erau foarte agitați, cerând gu-vernului represiune...

Fu nou prilej ca patimile să se ațâțe în sânul par-tidului guvernamental.

Fiecare fracțiune, care mai de care să se folosiască spre a creà celeilalte greutăți și a ieșì ea d-asupra cu pretențiile și cu ambițiunile.

Iar acolo... unde fierbeà mânia poporului, armata ieșită din coastele lui, împrăștià pe răsculații cari ce-reau așa de scump și greu lucru: dreptatea, — arestà și băteà pe cutezătorii robi ai muncii și-i amenințà cu moartea.

Se ziceà că nu erà momentul să se discute dacă cu drept ori fără drept, poporul se ridicase. Trebuià liniștită furia și apoi... «#e m vedeà».

Iar când fù să se vadă... se găsì sacului petec: nu exploatarea erà de vină, ci ura împotriva unui neam străin pripășit printre români.

Cine-a fost genialul descoperitor al acestei cauze? se va ștì oare vre odată?

Destul că niște aprigi cavaleri ai străinismului în-călecaseră, fără șea și fără zăbale, pe asemenea fu-gaciu și trecuseră știrea peste graniță spre a dà străi-nătății «încă o dovadă de suferință a evreilor în Ro-mânia sălbatecă»

Din nenorocire pentru ei, într-o privință, și pentru noi din altă privință, desmințirea o dădù tot poporul.

Svonul mișcării din Moldova avù răsunet în Mun-tenia: Vlașca și Teleormanul se ridicară... și răscoala lor fu semnal pentru toată Muntenia și Oltenia.

Focul se legà și se întindeà.

Nu mai erà antesemitismul născocit de gazetarii străini, ci aceeaș cauză de la Dorohoiu până la Se-verin: nemiloasa exploatare a muncii sătenești!.. *)

Și înfiorătoare dramă a suferinții poporului se des-fășurâ cu ne mai cunoscută grozăvie în istoria aces-tui neam.

Zăpăceala guvernanților, în mijlocul intrigăriilor ce dejà îi sleiseră, își ajunse culmea, în Martie, care a-veà să devie răzbunătorul păturii sociale suprapuse!..

Guvernul se cunoscù neputincios să poată reașezà «ordinea» și... se retrase, spre a-și digerà spaima, în opoziție. Alt partid venì la cârmă și alt guvern își luâ sarcina de-a face liniște...

*)Trebuie să înțeleagă odată străinii că, pentru românii cu scaun la cap, sunt tot la un fel de ticăloși exploatorii, ori-cari ar fi ei ca religie și ca naționalitate.

In acest nou guvern intrâ și Gheorghe Chipail... Erà, în fine, ministru! Aveà să contribuiască și el, cu «luminile» lui, la silința de-a înbunà poporul...

Dar schimbarea de regim nu erà fibră din fibrele poporului, căci el nici nu o simțì: aveà pe urmă să-i simtă părinteasca înrâurire.

Începutul din Moldova fusese blândă și cuminte deșteptare a poporului, o chemare a celor în drept spre a-i deschide calea pentru dobândirea unei ușu-rări a nevoilor.

Urmarea, în restul țării, fu înverșunare și cruzime. Poate că răsunetul presiunii de acolo ridicase acì mâ-nia până la cea mai nejudecată pornire.

Bande întregi de jefuitori începură a trece dintr-un județ în altul și a înprăștià spaimă, a dărâmà, a pune foc și a furà...

Erà răzbunarea în toată urâcioasa-i desfășurare... și ea se lovì de gloanțe de puști, de ghiulele de tunuri...

Se păreà că nici conducătorii oștirii nu mai judecau, lăsând și în sufletul lor să încolțiască ură și răz-bunare...

Iar în asemenea grozăvie, câte micimi de suflet își găsiră prilejul mulțămirii urilor personale!: pâra se făcù șarpe viu care mușcă și omoară într-o clipă, atât de puternică îi erà otrava dinților!

Nevinovați fură jertfe; apărători ai ordinei fură jertfe. Obscuri ațâțători trecură drept eroi; nemernici pătimași trecură drept eroi!

Tunurile secerară vieți; gloanțele schilodiră corpuri, sânge românesc curse pe ogoarele care se treziau la suflarea aspră încă, a primăverii...

Răscoala înnăbușită coleà, de îndată ce armata tre-cea spre alte focare, prindeà iarăși viață și glasurile se ridicau să protesteze în potriva gloanțelor și să blesteme oștirea...

O parte din popor cereà dreptate; altă parte din popor, venià cu arma în mână să-i spună, în numele Puterii cârmuitoare: «nu ’ți-o dau cum vrei»...

Una nu înțelegeà că nu prin atentate la proprietate și la viața posesorilor, se poate dobândi un drept; nu vedeà că mersese prea departe și se plângeà pe morminte proaspete, de tirania Puterii celor tari; cel-altă își făceà o datorie, — tristă, dar datorie, fără să judece poate, ori ascunzându-și în suflet jalea și pă-rerea de rău că se aflà supt steag în asemenea du-reroase momente!

Erà un cutremur general și temelia Statului păreà că stă să se surpe.

Orașele intraseră în cea mai grozavă spaimă și se gândiau numai la ele: le turbură somnul fantasma năvălirii sătenilor...

Capitala părea cetate în vreme de războiu...

Se vorbià de intervenire a unei armate străine...

Unele ziare aruncau pe toată ziua spaimă nouă în sufletele Bucureștenilor, iar anume condeie ascunse strigau străinătății că România e pierdută, în nepu-tință de-a-și readuce ordinea și de-a păzì pe cei de alte neamuri...

Tronul, cuprins de fiorii spaimei generale, tre-murà și el între zidurile palatului și aruncà pri-vire, uimită par-că, asupra domniei de 40 ani, cu toate aparențele ei de stabilitate, de civilizațiune și de progres!..

Care fusese legătura, în acest timp îndelungat, din-tre el și popor, îi apărù poate în toată adevărata realitate...

Ori cum, cuvântul său, față cu primejdia, erà cu-vânt de sus și desigur că va fi auzit între hotarele țării....

Și pornì cuvântul, purtat de oamenii cârmuirii, iar ușurarea sufletelor și înfiriparea speranței el le aduse.

Fusese aspru guvernul, însă acum, treceà la ade-văratul rol de părintească grijă și de ocrotire.

El luà în mână arma cea fără tăiș și fără gloanțe, a apărării drepturilor muncii și trimiteà «cuvânt» de îndreptare.

Cereà numai vreme ca să ’și-l poată ține, căci legi aveau să vie spre a statornici îndreptarea.

Căsătoria lui Cezar cu Oltina se făcuse în mijlocul acestui vârtej nenorocit.

Ideea de călătorie de nuntă, în străinătate, Cezar o amână.

Socrul lui, acum ministru, îi dà o sarcină potrivită energiei lui și împrejurărilor.

Cezar aveà proprietăți în Romanați: îl numì Prefect al județului și el plecâ să lupte pentru îmbunarea sătenilor.

La Voinești doamna Panaiotidi, în întâiele zile ale ajungerii, se dădù cu totul preocupărilor supt înrâu-rirea cărora plecase dela București.

Deșì timpul erà aspru încă, acum pe la capătul lui Faur, copiii nu m.ai puteau de bucurie că se aflau la țară.

Casa de acì e clădită tot în felul celei de la Bucu-rești, atât numai că terața e cu mult mai largă, cu acoperemânt de fier și sticlă, pe care se urcă viță de Canada, care, în timpul verii face un adevărat um-brar. Această terață, ca și la București, dă în grădină,— vast cuprins de vre-o cinci hectare, înconjurat cu zid. Spre partea de nord e curată pădure, spre partea de miază-zi e vie cu pomi roditori.

Din fața casei și până în șoseaua județeană, e parc cu pomi mărunți, cu avuz mare, cu brazde de verdeață și de fiori.

Când Panaiotidi a cumpărat moșia de la boerul Andrei Conțescu, locul acesta erà aproape sălbatec, în care se pierdea vechea casă uitată de vreme.

In doi ani și jumătate s-a putut preface în raiul de azi, spre mirarea sătenilor, mândri că puteau aveà în satul lor asemenea frumusețe.

Copiii, prin vasta grădină se plimbau cu trăsurica lor la care înhămau un poney de rasă...

La acest căluț al lor dădură fuga, decum ajunseră acì, și deșteptul și blândul animal îi primì cu neche-zaturi de bucurie...

Oricât de apăsat îi erà Ameliei sufletul, când se văzù în casa aceasta, respiră mai în voe, — iar de la ferestrele încăperii ei de lucru stătii mult timp să priviască. zarea depărtată încondeiată de munți, valu-rile colinelor care undiau a verde și codrii ce-și în-semnau desimea ici, colo între drumuri șerpuitoare.

Cerul erà mai mult noros, ca și inima ei; stoluri de pasări tăiau spațiul și se împrăștiau în zări tur-buri, părând a fi gândurile ei, încă nelămurite.

In afară de lecțiunile cu copiii, nu mai puteà să-și adune gândurile ca să poată lucrà ceva.

Singură, stà astfel ore întregi, par-că i s-ar fi ni-micit ființa...

Erà la un hotar de unde nu voià să se mai uite în urmă, de unde calea se înfundà înainte, într-un desiș de nepătruns...

Știà încotro aveà să meargă, însă nu vedeà capătul. De altfel, drumul nu erà ca în palmă...

Hotărâse despărțirea... Ea aveà însă foarte puține mijloace. Trebuià să ia pe copii cu dânsa; trebuià să-i lipsiască de anume plăceri ale etății lor... N-ar fi voit să primiască ceva delà tatăl lor... Dar în neavere oare nu se pot crește copiii tot cu atâta îngrijire de viitorul lor?

Erà mai bine poate. Un traiu modest, până ce vor fi în putință de-a cunoaște viața, ’i-ar face să prețu-iască mai bine averea ce le-ar fi dat tatăl.

Cu încetul, cu încetul își redobândi curajul, dacă nu liniștea, energia dacă nu sănătatea, limpezimea cug-etării și siguranța de sine.

O dureà că se va despărțì de cealaltă jumătate a sufletulului ei, de Florica... Insă nu se puteà altfel...Biata copilă! aveà să rămână pradă năzuinților lui Voitzu...

Să se împliniască ursita, dacă așa erà să fie!..

Când îi veniră întâele ziare și când cunoscù focul ce erà pe Țară, în mâhnirea ce o cuprinse i se pier-dură gândurile de dânsa...

Incepù a se interesàà de situațiunea proprietății față cu sătenii și a chemă pe fruntași, cu cari să se sfă-tuiască.

Nemulțămirea obștiei erà adâncă și ura în contra logofătului erà fără margini.

Vasile Mihnea o puse în cunoștință că sătenii dejà începuseră să țină sfătuiri ferite: svonurile de prin alte părți ajunseseră până la ei... și nu de groază îi înfiorau...

Nu știu cine trecuse într-o zi, înainte de venirea ei și lăsase o vorbă care dăduse mult de gândit să-tenilor Voineșteni: se hotărâse, ci-că, la București, să se dea pământ acelor săteni cari se vor scula cu mic cu mare... Regina țării aveà să porniască înpreună cu câți-va sfetnici și să facă Măria-Sa împărțirea... Erà semn că nevoe erà, de pământ, acolo unde va găsi Măria-Sa răsvrătire...

— Și sătenii pot crede, moș-Vasile, asemenea știri nesăbuite? zise Amelia, cu adâncă mirare...

— De, cuconiță: paiului uscat ce-i trebue decât o scântee de amnar? Cum li-i traiu ca paiu... vezi și dumneata că știri de astea sunt scântei vajnice...

— Dar d-ta, moș-Vasile, cu înțelepciunea d-tale, nu le-ai scos din cap credința greșită?

— Chip îi mai ținem în frâu, cu părintele Garo-foiu și cu domnu învățător.. Numai, de, știu eu? Teamă-mi-e că se fac că ne cred... și că în taină coc cine știe ce dănănae... Doamne ferește!...

Și unchiașul își făcù cruce...

— N-ar fi bine, moș-Vasile, să vie acuma inginerul ca să facă măsurătoarea? Sunt eu acì și lucrurile vor ieși după dreptate.

— De, știu eu, cuconiță?... '

Și unchiașul prinse a se gândì...

— Ia să-i iscodesc eu, să văd: se prinde vorba? După două zile moș-Vasile aduse Ameliei cuvânt de la obștie ca să se facă măsurătoare.

Atunci ea se și apucâ să scrie telegramă la București, ca să trimită Mișu pe Gându.

Nu ajunse însă s-o trimită, căci i se vestì că sosià un domn de la București.

Repede îi ieșì întru întâmpinare și cu mulțămire văzù pe Gându cu unelte de măsurat.

— Bine-ai venit, domnule Gându... îi zise, întin-zându-i mâna. Tocmai eră să dau telegramă pentru venirea d-tale...

— Ei! e domnu Gându... rostì moș-Vasile.

— Eu... moșule... Eu, doamnă... Bine v-am găsit...Eri m-a chemat domnul Panaiotidi și m-a rugat să viu să fac măsurătoarea. In împrejurările grele prin care trec plugarii, cu răscoalele, trebuesc înlăturate orice neînțelegeri dintre proprietate și săteni...

— Dacă-i pe așa, mă duc fuga să dau de veste obștiei...

— Bine faci moș-Vasile... Am cu mine actele mo-șiei; diseară am să le cercetez și poimâne să le spui că încep.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate...

Și moșneagul pornì bucuros.

Âmelia și Gându intrară într-o încăpere din catul intâi; veniră Florica și copiii și lumină par-că se făcù în casa cufundată de câteva zile în întunericul unei tăceri, pe care nimenea nu cutezà s-o întrerupă.

Gându vorbì de Panaiotidi, de grija lui că-i știà singuri în asemenea împrejurări, în mijlocul sătenilor, și, în cugetul lui se mirâ că Amelia nu întrebà defel de bărbatul ei..

Copiii, în schimb, îl încărcau de întrebări cu privire la tăticii și cereau lămuriri dacă nu aveà să vină și el...

Dintr-o privire ce schimbâ Gându cu Florica, în-țelese că erà ceva și se neliniștì...

In acea seară, când putuseră rămâneà singuri, Flo-rica îi întâlnì privirea care întrebà și ea nu întârziâ să-i răspundă:

— Ne-am temut, domnule Gându, îi zise cu glas înnăbușit, de-o înnăsprire între fratele meu și Amelia... Ce se va fi întâmplat între ei, nu știu; — bănuiesc numai. Destul că Amelia a plecat, împreună cu noi, iar decând suntem acì, scumpa mea soră e foarte mâh-nită... e mai mâhnită decât am putut-o vedea vre odată.

— Ce rău îmi pare! șoptì el, întunecat la față...

Rămaseră puțin pe gânduri...

— Domnul Panaiotidi ’mi-a dat o scrisoare... Am văzut că a luat-o din mâna mea, cu nemulțumire... și a făcut-o uitată pe masă...

Florica îl privì lung, gânditoare, par-că supt imbol-dul de-a-i face cunoscut firul întins ai dramei.

— O! domnule Gându, îi zise în fine, draga mea Amelia a ajuns acì după îndelungate lovituri aduse inimii sale, după multă luptă cu sine...

Și, simțind că trebuià să destăinuiască tot, acestui bun prieten, îi povesti viața de acasă a familiei, în care intrà și ea cu anume parte; — de altfel, în atât cât știà dânsa, vibrà numai coarda simțimântului ro-mânesc.

Negreșit că vorbì de Voitzu și nu trecù peste iu-birea acestuia pentru dânsa... Erà și în intențiunea ei apoi, ca Gându să poată înțelege ce simțimânt avu-sese și ea și în ce deziluziune rămăsese și erà încă.

Și fu atât de ingenios sinceră și plină de finețe în destăinuirea durerosului ei trecut, — căci erà cu sigu-ranță trecutul, — în cât Gându, departe de-a fi gelos de-o afecțiune ce nu fusese pentru el, se simți înduioșat.

— Îți sunt recunoscător, domnișoară Florico, pentru încrederea ce ’mi-ai arătat... îi zise cu căldură, din care nu lipsià o nuanță de respect.

Ea îi înțelese marea delicateță, în care se ghicià hotărârea de-a nu o mai lăsà să vadă iubirea lui pen-tru dânsa... Era în adevăr suflet ales, tânărul acesta!

Și inima ei, rănită, simțì ca o destindere la suflarea unei adieri de mângâere.

— Așa dar bănuiala d-tale, domnișoară, este că s-ar fi iscat... aproape o despărțire între dumnealor? zise el îngrijurat, după o clipă de gândire...

— Mă tem, domnule Gându... căci venirea la țară, pe asemenea timp, prea de-odată hotărâtă și împlinită, nu poate aveà altă însemnătate...

— Cu adevărat... De-aceea și înfățișarea d-lui Pa-naiotidi erà de tristeță, de enervare, de neastâmpăr... Îmi vorbià și de-odată rămâneà pe gânduri... Ca să urmeze șirui vorbei, făceà silință asupră-i și așteptà dela mine să i-l dau... L-am întrebat dacă nu-i cumva bolnav, și el ’mi-a răspuns că, da... Acuma văd că-i înlesnisem un motiv și că dânsul se folosise repede de el.

— Bietul nenea... șoptì Florica... Apoi, ce să-i fac! rostì cu oarecare asprime deși cu aceiaș părere de rău.

Se făcù puțină tăcere...

— Nu crezi că ar fi bine, domnișoară, să cutez eu o mijlocire pe lângă d-na Panaiotidi? E grozav lucru despărțirea, dacă aceasta e pe punct de-a se săvârșì... D-nul Panaiotidi e foarte vinovat, însă după starea sufletească în care l-am lăsat, cred că regretă amar și că ar primì toate condițiunile de îndreptare...

— Știu eu, domnule Gându?

— Partea grea este că, ori cât mă bucur de sim-patia d-nei Panaiotidi, sunt prea tânăr, prea fără au-toritatea morală necesară în asemenea împrejurări.

— Domnule Gându, este pe acì, pe aproape, o fa-milie, d-na și d-nu Conțescu, care au asemenea au-toritate prin etatea lor... Ii cunoști și d-ta...

— Da, domnișoară..., îi cunosc, și te-ai gândit bine... Voești să dau o fugă la Hărmănești, mâine chiar, dis-de dimineață și să-i pun în cunoștința faptului?

— Așa, domnule Gându... Cred că va fi un pas din parte-ne’ care să aibă bună înrâurire...

— Atunci să se știe în casă lucrul acesta că am plecat să fac o recunoaștere, ca să zic așa, a moșiei, înainte de-a începe lucrul...

— Foarte nemerit...

Și amândoi par-că simțiră o ușurare...

Când fu singur în camera lui de odihnă, Gându meditâ îndelungat timp asupra împrejurării... Acum își și dădù bine seama de simțimântul Floricăi pentru Voitzu, în care ea găsise întruparea tuturor iluziunilor ei și cât a trebuit să sufere, și cât suferià încă, poate, o inimă curată, bună, generoasă și devotată, ca a ei. In întâele momente se simțì foarte înciudat pe omul acesta fiindcă pricinuise suferinți adânci, frumoasei co-pile; dar pe urmă, dintr-o pornire egoistă firească, își zise că, din asemenea dureroasă situațiune, aveì să iasă, poate, fericirea lui...

Oricum, erà datorie de onoare din parte-i, de res-pect pentru suferința copilei, de-a lăsà mult timp să treacă până să înceapă să spere dela prietenia ei, dacă nu iubirea, dar acea dulce duioșie care pornește din încredere și din convingere că unirea lor s-ar puteà prin potrivirea de caracter..

N-o va mai lăsà prin urmare să vadă în vorba și în atitudinea lui de cât prietenia de mai înainte...

Dar dacă despărțirea soților Panaiotidi s-ar face? Florica de sigur că ar rămâneà lângă fratele ei...Ei, uite, atunci el va fi trăsura de unire între cei despărțiți, căci, cu dragostea ce fusese între ei, nu se puteà, în viitor, să nu doriască a ști unul de altul...

Pe urmă erà și interesul de copii...

Mama îi va păstrà, negreșit, lângă dânsa: ea le erà viață și călăuză.

Tatăl, va aveà prin el știri de copii și nu-i va pă-reà prea tristă despărțirea de ei.

Dar, de ce cugetul acesta?

Mai bine era să se întâmple împăcarea... Asemenea familie, care aveà toate mijloacele de-a fi fericită, nu trebuià să sufere de pe urma unor rătăciri ce se pu-teau îndreptà...

De altfel, va vorbì cu altfel de curaj, lui Panaio-tidi, și-l va hotărâ să se schimbe.

A doua-zi, de cum prinse a se luminà de ziuă, Gându cerù să i se dea un cal de călărie și plecâ la Hăr-mănești.

Andrei Conțescu, la etatea sa de șasezeci de ani trecuți, aveà acea frumoasă înfățișare de bătrân, pe care dacă n-o dă tocmai frumusețea chipului, o dă însă noblețea caracterului și o viață întreagă petrecută cu vrednicie și cu cinste.

Nalt de statură, bine legat, fără a fi gras, închipuià bine puterea fizică de altă dată, făurită de exerciții regulate, menținută de-o viață fără nici o risipă.

In căutătura lui dreaptă, în locul mândriei de castă căci erà boer de viță veche — erà demnitatea plecată spre blândeță. Nu cunoscuse nici odată mânia violentă; indignarea însă i se manifestă prin dispreț față cu fapte de neîndreptat, prin binevoitoare iertare față cu căința, prin sprijin discret față cu nevoia ce tindeà spre muncă onestă și energică.

De-aceea sătenii de pe moșia lui îl iubiau din toată inima; de-aceea Voineștenii îl regretau cum nu se mai puteà; de-aceea mulți tineri dela țară, ajunseseră frun-tași la București și prin alte orașe, mulțămind bună-tății lui părintești.

Foarte cult, se țineà în cunoștința progresului lu-mei, dar voià pentru țara lui progresul pe temelie na-țională, și în direcțiuriea aceasta lucrase pe cât putuse găsì oameni să-l înțeleagă și să lucreze împreună cu el.

Cât aplaudase de mult, bătrânul patriot, la între-prinderea culturală a Ameliei Panaiotidi!: iubirea lui ca și părintească, pentru ea, crescuse cu iubirea pen-tru idealul ce urmărià.

Mai mult de dragostea pentru ea și pentru copiii -ei, primise să vândă Voineștii.

Aveà nu tocmai bună părere de caracterul lui Pa-naiotidi, însă credeà în înrâurirea, asupră-i, a soției lui, și apoi, nu puteà merge cu mintea,—pe cât erà de ales suflet,—până la ideea că Panaiotidi puteà fi element primejdios.

Vieața lui o împlinise prin potrivirea de caracter cu Adriana, soția lui, mai puțin energică decât el, dar tot atât de bună și de îndemnătoare la fapte alese.

Mai puțin naltă decât el, dar tot atât de bine fă-cută, nu frumoasă, dar atrăgătoare prin blândeță și bunătate, erà oacheșă pe cât erà el de bălan.

Dulce traiu de bună-înțelegere și de nelipsire dela datorii,—și totuși înnorat, de multe ori de melancolia că nu le fusese căsnicia binecuvântată: duceau și acum dorul de copii.

Când venià Amelia cu ai săi, la moșie, erà fericire pentru amândoi bătrânii să fie aproape nelipsiți din casa aceasta și să se desfăteze la lumina bunei lor creșteri, a deșteptăciunii lor copilărești, a dragostei lor pentru ei.

In dimineața aceasta Conțescu, deja de mult sculat, cu căciulița neagră de miel, pe cap, cu cafeaua lângă el, fuma din ciubuc, — obiceiu ce-l păstrà acasă, — și cetià ziarele venite de cuseară...

Barba lui mare, albă, bine orânduită, îi dà înfăți-șarea unei figuri de odinioară, reînviată, — reînviând obiceiuri dispărute, tradițiuni uitate. Încăperea, cu mo-bile bătrânești, păstrate cu sfințenie, complectau ca privaz, închipuirea din vremi patriarhale.

Pe simpaticu-i chip se vedeà însă ca o durere și îngrijare: veștile răscoalei, ce se întindeà ca o molimă, îl sbuciumau, și cugetu-i adresà claselor cârmuitoare amare imputări căci, în grija lor pentru un progres pripit, lăsaseră de-oparte poporul, cel mai vrednic de-a li fost ridicat materialicește și sufletește.

Nu știà că Amelia sosise la Voinești, și când ingi-nerul Gându i se vestì, îl primì cu surprindere pen-tru vizita la așa oră; dar, mai cu surprindere, când aflâ de venirea proprietarei dela Voinești.

Când ascultă însă destăinuirea tânărului, rămase ca de piatra: obrajii lui înroșiți, o ciudată licărire în ochi, vadlati tulburarea sufletului plin de revoltă în contra lui Panaiotidi.

Nu-i venià să creadă, îi păreà ca un vis urât, lu-crul,—dar mărturia stà de față și primejdia despărțirii, ca o fantomă ce nu piere după deșteptarea din vis...

— Da, negreșit că voiu venì... Panaiotidi nu merită împăcarea, însă, doamna Panaiotidi, alesul suflet de româncă, nu trebuie să sufere urmările despărțirii... Biata copilă! Ce deziluziune pentru iubirea ei, ce sufe-rință pentru inima ei românească!... Voiu veni, dom-nule inginer: îți mulțămesc că m-ai vestit...

Gându plecâ repede, foarte înrâurit de turburarea bătrânului, însă și cu speranța unei împăcări a lu-crurilor.

In apropiere de Hărmănești erà moșia Foița, a d-nei Atena Popescu, mătușă prin bărbatul ei, a lui Temis-tocli Voitzu, văduvă de vr-o câțiva ani. Miltiadi Har-tuniari, venise în țară cu năzuința de a-și încercà no-rocul acì. Și norocul nu-i fusese vrăjmaș, fiindcă erà muncitor; pe urmași timpul erà potrivit pentru în-cercări îndrăznețe. Cârciumar întâi, pe urmă depozitar de lemne de foc și de cherestea, în Galați, trecù repede la arendășie...

Bogat, după douăzeci și cinci de ani, își aduse a-minte că nu se însurase încă și, la etatea lui de 45 ani trecuți făcù și pasul acesta, cu o fată de român, săracă, dar care-i insuflase dragoste.

Fiu dobândind, îl crescù pe acesta ca fecior de bani gata, și când închise ochii, îl lăsâ să cheltuiască ce adunase cu trudă.

Acesta, românizându-și numele, Popescu, — Pericli Popescu, — după ce trecù călare prin averea părin-tească, poposì din fericire pentru el, la poarta îndră-gostirii de fata unui lipscan bogat din București,—un fel de bulgar grecit, și își oprì la timp risipa.

Atena, deșteaptă, cu puțină carte dar cu mult bun simț, crescută între români, prinsese dragoste de o-biceiurile bune românești și-și românizase sufletul.

Ea făcù și din bărbatul ei un român, căruia i se puteau trece unele greșeli; făcù un muncitor isteț și izbutì să se vadă moșiereasă.

Puțin după aceea îl pierdù și rămase c-un băiat pe care putù să-l îndrumeze bine.’

Pe Voitzu îl primise rece întâi, pe urmă, în simpli-citatea inimii ei bune, se alipise de el și își puse în gând să-l pricopsiască.

Fiul ei erà la Paris; îl aveà pe el, ca fiu, mai a-proape,—iar el știuse s-o măguliască, fără totuși s-o facă a-i deschide punga decât foarte rar.

Când Panaiotidi cumpărâ Voineștii și se împrieteni cu familia, ea își puse ochii pe Florica pentru Te-mistocli, iar când, cu surprindere, îl văzù în legătură cu fratele fetei, începù a se arătà și mai prietenă fa-miliei.

Și dacă s-ar fi mirat cineva dece nu s-ar fi gândit mai degrabă pentru fiu-său la o căsătorie cu o fată ca Florica, s-ar fi crucit dacă ’i-ar fi auzit răspunsul: fata nu erà de neam... Că nu erà s-o înzestreze frate-său cu cine știe cât, nu intrà în prevederile ei. Să fi fost săracă lipită, însă de neam mare; fiindcă băiatul erà să fie cu învățătură dela Paris și fiindcă aveà avere destulă...

In adevăr, cucoana Atena, de neam nu fusese, dar luà mutre boerești grozave, de față cu anume per-soane. Avea ambițiunea de-a fi socotită «cocoană mare» dar și acì bunul simț îi dà teama de ridicol; astfel, știa să aleagă oamenii în ochii cărora să poată trece drept cine ambiționà să fie, și să mulțămià cu atât.

Frumoasă nu fusese nici în tinerețe; dar gingășia de atunci i se trecuse și acum nu mai erà nici simpatică...

Foarte rar generoasă, îi plăceà să i se țină în seamă generozitatea și svon să se facă în juru-i.

Pe lângă un dram de bunătate, aveà două de vi-clenie dibace și lăcomie de câștig și acestea se puteau ascunde după cea dintâi.

Activă, bună administratoare, cu ochii în patru la toate, făceà amară viață cui l-ar fi prins pe moșie, cu ocaua mică. Ea socotià pe săteni și-i luà așa de meș-teșugit cu vorba și cu învârtirea din condeiu, că nici unul nu scăpà neînșelat, dar nici unul nu păreà că luà seama la înșelăciune, dar toți păreau că pleacă dela socoteală mulțămiți de vorbele bune ale cocoanei.

Sistemul acesta ținuse mulți ani: de-o bucată de vreme însă începuseră sătenii a cam clătina din cap: nu ziceau nimic, dar simțiau povara; rămâneau tot uați cu vorba bună, dar în-de ei prindeau să șop-tiască...

Dela moșie nu se mișcase de ani întregi: toată societatea ei erà a proprietarilor de prin prejur când aceștia se aflau la moșie.

De altfel, nu erà tocmai în necunoștință de cele ce se petreceau în lume, — căci primià vr-o două, trei ziare mari, iar fiu-său îi trimiteà, de patru ani încoace, vr-o două reviste franceze. Cu puțina ei franțuzească din școală putea să înțeleagă binișor cuprinsul re-vistelor.

Păreri proprii, în afară de treburile plugăriei, nu prea aveà; de aceea, devorbă când erà cu câte cineva, lesne primià părerile altora, le țineà minte și le es-primà altă dată. Dacă și atunci se întâmplà se i le combată altul, le primià pe-ale acestuia...

Asupra unui singur lucru erà de neînduplecat: să nu-i fi pomenit careva că se trăgeà din alt neam, căci se făcea foc. Și aceasta, nu erà din nici o dorință de-a păreà: îi era drag să se știe româncă.

Temistocli Voitzu încercase odată să-i cânte pe coarda originei grecești... socotind că va măguli-o...

Atena își pusese brațele în șolduri și-i strigase, în timp ce ochii îi scăpărau:

— Eu nu-s grecoaică, mă rog... Nici bărbatu-meu n-a fost grec... Nu cumva tu te socotești ceeace n-a fost unchiu-tău?...

Voitzu nu știù cum să se grăbiască a îndreptà lu-crul, și mult timp se temù să nu mai deà ochi cu mătușă-șa: ea însă uitase întâmplarea.

Pentru Conțești avea o evlavie ce nu se puteà spune. Când le intrà în casă se făceà mititică de-neînsem-nată ce se socotià față cu dânșii, era fericită că ei o primiau cât se puteà de prietenește...

Totuși, Conțescu, știind în ce chip se purtà ea cu sătenii, aducea de multe ori vorba și o pilduià.

Cu ce vioiuciune ea protestà atunci că ea nu erà așa, că se purtà ca o mamă cu ei...

Drept vorbind, Atena nici nu înțelegeà că s-ar fi putut purtà cinevà altfel cu «țăranii», decât cum făceà dânsa; la ea erà convingere că țăranii trebuià să mun-ciască pentru proprietate și numai în folosul pro-prietății.

Născută negustoreasă, avea în sânge pornirea de-a exploatà; nu-și făceà însă socoteli peste socoteli spre a-și întinde exploatarea; urmà numai sistemul ce de-prinsese dela bărbatu-său...

Invoelile nu le mai îngreuiase, după cum auzià că se întâmplă prin alte părți, dar nici nu se gândise a le ușurà, cum făcuse Conțescu...

Pe ceilalți îi dezaprobà, dacă venia vorba, pe Con-țescu nu-l discutà; pe sine se credeà bună față cu țăranii... în conștiința ei erà împăcată.

C-o zi înainte primise scrisoare dela Voitzu.

De ce i scrà, — oricât de rar îi scrià de altfel, — nici Voitzu singur n-ar fi putut-o spune. Dela ea nu sperà nimic: îi cunoșteà destul de bine dărnicia. Să fi simții nevoea de-a se ștì că aveà pe cinevà, din fa-milie, căruia să-i înșire verzi și uscate? Căci, în adevăr, ii scrià Atenei numai în chip glumeț, povestindu-i în-tâmplări de multeori închipuite,—plăzmuiri de-ale lui, — pe care i le înfățișà ca adevărate, la care luase și el parte; alte dăți îi vorbià de iubirea lui pentru Florica, de afacerile cu Panaiotidi, de câștigurile lui cari întreceau lealitatea: îi plăceà să se arate că purcesese spre avere.

Cu acestea întreținea mătușe-si ideea de el că erà «bun și deștept băiat».

In scrisoarea aceasta de acum, îi dà vestea, neașteptata pentru Alena, — că Panaiotidi erà pe cale de-a se despartì de nevastă și că d-na Panaiotidi plecase la Voinești foarte supărată.

Cărui îndemn se supusese de scrisese Atenei vestea in chipul acesta, — iarăși cine poate ști!

Nu-i dà lămuriri pe cari ea le-ar fi dorit; nu-i vor-bià nimic de Florica...

Astfel, Atena, se mirâ cum nu se puteà mai mult,, se neliniștì, și, curioasă, negreșit, de-a a aflà taina,— alergâ înainte de prânz la Hărmănești...

Credeà ca Conțeștii nu știau nimic și le duceà scri-soarea lui Voitzu; văzù însă că ei cunoșteau lucrul și că erau foarte supărați—și gata de-a se pornì, după masa, la Voinești.

— Pentru aceasta am și venit, domnule Conțescu, ca să vă rog să mergem cu toții acolo, le zise Atena... Doamne, ce rău îmi pare! Ce să fie! Ce să se fi în-tâmplat?... De necrezut!...

Cu toată boeria de care voià să i se țină seama, aveà graiu și gesturi mahalagiești, rămășițe din mediul în care crescuse.

— Doamnă, răspunse Conțescu, cu atât mai mult regret, cu cât mă deprinsesem să văd în casa lor ar-monie, cu cât eram convins de trăinicia acestei armonii. Mă bucuram de priveliștea bunei lor gospodării pe care o luminà ființa celor doi copii...

— Da, îngerașii mamei!... zise ea, cu duioșie...

— Și nici măcar nu putem bănuì cauza, rostì d-na Conțescu...

— Nu vedeți? Nici Temistocli nu ’mi-o spune... Vorba e că trebue să întrebați dvs. pe Amelia...

— Cam greu lucru, doamnă... răspunse Conțescu, nemulțămit că se amestecà și Atena în dureroasa întâmplare ce-o știau.

— Să fie Amelia de vină?... rostì Atena, pe gânduri...

Ea, în adâncu-i, fusese nu numai odată geloasă de frumusețea Ameliei: nu numai odată îi invidiase bunul traiu și aureola de fericire... Marele ei suflet nu i-l putuse pricepe. S-o fi știut vinovată, par-că s-ar fi bucurat...

— Amelia să fie de vină? esclamâ Adriana Con-țescu, o! nu, doamnă. Și eu am fost în viața mea de casă, femee la locul meu, dar mărturisesc, că, Amelia, are așà de mari calități sufletești, încât totdeauna m-am cunoscut mai prejos de ea și ’i-am dat cea mai deo-sebită admirațiune...

— Adevărul este, Adriano, răspunse Conțescu, cu obișnuita-i demnitate, că tu și d-na Panaiotidi, înfăți-șați pentru mine femeea-ideal.

— Dragul meu Andrei, îi zise Adriana cu duioșie, desmierdându-i o mână...

— Apoi da, firește, așà cred și eu, se grăbì să afirme Atena... Cât pentru dvs., de... dvs. sunteți boeri de neam...

— Doamnă, boeria, — dacă o mai recunosc unii, — poate fi numai în noblețea faptelor și a aspirațiunilor, răspunse Conțescu...

— Poate fi român numai cine își iubește țara și neamul și acest simțimânt stâ în grija de bunăstarea poporului, înplinì Adriana.

— Hei, oricum ar fi, rămâneți boeri și putem luà pilde dela dvs... rostì Atena în chip măgulitor.

— Din nenorocire, pilde nu mai ià aproape nimeni. Numărul românilor cu nume istoric se pierde cu încetul... ca și pilda faptelor mari, legate de aceste nume mari... Uneori te cuprinde dor aprig după alte timpuri în care faptele făceau mari, pe oameni... Și oftând, adaose: dar anii se tot urcă pe speteaza vremii și nu se mai întorc. Cel puțin dacă faptele mari s-ar în-toarce, căci, Istoria, zice-se, se repetă... Insă, după cele ce se petrec în țară acuma,—grozăvii ce nu-ți vine să le crezi, te pleci să zici cu adâncă mâhnire, că mai degrabă se repetă Istoria în fapte rele și păgubitoare mersului progresist...

Așà, domnule Conțescu, esclamâ Atena, ce să fie oare răscoalele astea ale țăranilor? Știi că pe mine m-a luat frica?

Vâna răscoalelor trebue căutată supt pielea ma-rilor proprietari, doamnă, — ei înșiși plugari, ori supt pielea arendașilor lor... De-acì a curs întâele ape, cari, din unde au ajuns valuri...

Doamne ferește! De n-ar înnecà apa și pe la minei lui, ce să zic, am fost bună cu țăranii...

In județul nostru pare a fi liniște până acum... Vorba-i că s-a turburat într-un fel, la Voinești...De-am ajunge mai repede, să vedem ce e și cum e...

Nu-ți pare, doamnă, că ar fi mai potrivit să nu mergi cu noi? îi zise Conțescu. Noi suntem mai in-timi... și așà încă, trebue să fim foarte prudenți...

De, domnule Conțescu, eu n-aș merge, răspunse Atena, cam atinsă... Insă, știi d-ta că mă interesez de Florica... N-o să-mi fie nepoată?... Cum îl iubește, mi-titica, și ce-a fi pe sufletul ei!

Bine, doamnă, vom merge dar câte trei... Te rog numai să lași Adrianei să găsiască moment potrivit de-a vorbi cu d-na Panaiotidì...

Dar firește că da, — vai de mine! esclamâ Atena... Ah! am să-l cert pe Temistocli, că nu ’mi-a spus ce trebuià...

— Nu va fi cunoscând nici dumnealui lucrurile... zise Adriana...

Atunci fură chemați la masă.

XIV.

Panaiotidi, rămăsese în adevăr, după plecarea soției și a copiilor, — Florica nu prea țineà loc mult, — într-o stare sufletească nimicitoare.

Un singur simțimânt vorbià în el: iubirea, — mai mult materialistă desigur, pentru soția lui,—dar vorbià cu putere și-i dà acea descuragiare.

De acest simțimânt nu se legau amintiri care să-l fi înduioșat: el privià lipsa ei în viitor, care ’i-ar fi adus turburare în toate deprinderile, un fel de descumpănire.

Erà și ca o superstițiune apoi, în sufletul lui: cu Amelia, ca nevastă, îi merseseră bine toate afacerile; prin ea, ca femee bine înzestrată, dobândise anume strălucire în societate...

Lipsindu-i ea, va mai fi putut el urmà cu aceeași liniște și limpezime activitatea lui?

Despărțirii, lumea îi va căutà cauza, și negreșit că se puteà să străbată la auzul ei cine erà vinovatul și dece?

Nu s-ar fi însemnat pentru el atunci, față cu si-tuațiunea lui în societate, o scădere, o desconsiderare ce ’i-ar fi stricat, pentru câtva timp măcar, bunul mers al afacerilor și nu l-ar fi îndepărtat, ca om politice din cercul legăturilor politice?

Aceasta desigur că da...

Ah! nefasta subscriere pentru bandele grecești!..

In primele câteva zile, singur în toată casa, nu mai știà ce să facă, și nici nu-i venià să-și treacă timpul liber pe unde se petrece și se uită necazurile.

Pe la Senat nu mai dăduse; pe la ziar, de asemenea...

Lumea politică erà în frământare... Țara erà în cea mai grozavă turburare și grijă.

Lui nu-i mai păsă de nimic: frământare, turburare și grijă erau cele din ființa lui, — lume cu totul de-oparte, haotică, răvășitoare...

Guvernul căzù, partidul se retrase de la Putere, în /iua de 13 Martie...

Abia atunci își mai venì în fire și siguranța că par-tidul lui venià la cârmă îi schimbâ întrucâtva dis-pozițiunea.

Formarea cabinetului și intrarea lui Chipail în mi-nister îi aduse chiar puțină bucurie. Nu se putù îm-potrivì stăruinții și luâ parte la un ospăț intim ce dădù noul ministru, câtorva prieteni de idei... Ospățul ținù până târziu după miezul nopții și când eșì de la Capsa, starea sufletului i se îmbunase cu totul...

Pe când erau încă la ospăț li se adusese știrea unor grozavii, săvârșite în Vlașca, de niște bande de săteni sălbateci, în majoritate de origină bulgară.

Răzvrătirea dar se făceà din ce în ce mai îngrijitoare:

Panaiotidl, așa cum își vedeà în trandafiriu situa-țiunea lui în viitor, nu mai dà răzvrătirii caracterul amenințător ce luase; îi păreà ceva lesne trecător... după cum erà să fie și «răzvrătirea» din casa lui...

I se înfățișà ca lucru sigur că Amelia aveà să pri-viască de departe «mai altfel* cele întâmplate și... când se va duce și el la Voinești... va fi bine-venitul așteptat...

Acasă, în camera lui pe care o găsì luminată și bine încălzită, supt înrâurirea vinurilor generoase,— ca și inimile oaspeților, — își urmâ visarea, stând câtva timp deștept...

Cezar Arineanii găsise prilej să-i vorbiască și de lucruri In afară de politică...

Așa dai doctorul, fratele lui, se înamorase de Florica...

Iși amintì de tânărul acesta care-i plăcuse, îi socotì filiațiunea și se simțì măgulit... ii convenià alianța cu o familie ca a Arinenilor...

Ce departe erà de situațiunea lui Voitzu!.. Și ce prost fusese să deà acestuia o nemeritată luare în seamă!...

Amelia nu-l putuse niciodată suferì pe Voitzu... Aveà pe cine să-i prezinte, în loc, — și va fi o nouă mul-țimile a momentelor de împăcare.

Ei! se întâmplă furtuni în toate căsniciile,— dar e bine că cele mai multe pot trece...

El nu fusese destul de dibaciu... Altfel, nu s-ar fi ajuns acì. Va fi în viitor... o! da, va fi...

I se ivì imaginea frumoasă a Ameliei, — și acum abia se simțì înduioșat și câteva amintiri din tinerețe îi aduseră pe buze zâmbete și-n ochi ușoară rouă de lacrimi...

Redevenià și omul din întâele momente când văzuse pe Amelia...

In zilele următoare fu mai vesel și par-că tot așteptà câtevă rânduri delà țară... Insă nici Florica măcar nu-i scrià...

Se crezù destul de mărinimos că iertà surorii lui asemenea uitare.

Dar eată citì în ziare că și în Romanați se simțià oarecare pornire spre răscoală...

Atunci îl cuprinse grija...

Dacă va izbucnì și la Voinești, unde știà bine că aveau de ce să se plângă sătenii?

Se gândì atuncì că puteì să preîntâmpine primej-dia... și chemă pe Gându...

Dându-și mai cu limpezime de cuget seama de ade-vărata stare de lucruri din țară, nu se simțì liniștit nici prin faptul că trimisese pe Gându... să facă mă-surătoarea.

Dacă s-ar duce și el?

Amelia îi statornicise, ce e drept, condițiunea de-a nu venì cu nici un preț la Voinești; însă în momen-tul când plecase nu se întinsese grozăvia în Muntenia.

Ii motivà prin urmare ducerea lui la Voinești tocmai asemenea stare nesigură.

Și, în adevăr, nu mai putù ține, căci a doua seară după plecarea lui Gându, pornì și el.

In timp ce inginerul se află încă la Hărmănești și destăinuiă lui Conțescu drama intimă de familie, Pa-naiotidi sosiă acasă la Voinești...

Surprinderea și nemulțămirea Ameliei fură atât de mari că nu voi să se arate... și Panaiotidi căzii din frumosul vis ce-i făurise petrecerea delà 15 Martie.

Florica i se ivi stânjinită; copiii, de și-l primiră cu dragostea etății lor neștiutoare, lui îi părîi că și ei nu erau cum trebuiă: venise nu în casa lui par-că; îl întâmpinau ființi aproape străine par-că... Descurajarea zugrăvește cu negru oameni, lucruri și cugetare.

Și Gându, la întoarcere, când îl văzîi, se arăta surprins...

Ziua erà frumoasă, cu soare aproape primăvăratec: odaea în care prânziră, fără Amelia, erà veselă, plină de lumină... Prânzul, tăcut însă... Abia câte-o vorbă, două, mai mult silită. Nu le venià par-că să se pri-viască... Fiecare erà supt greutatea unei anume gân-diri... Copiii simțiau că erà ceva ce nu puteau pricepe și păstrau o seriozitate nepotrivită etății lor și obiș-nuinții.

In sfârșit copiii și Florica se ridicară... și cerură voe să se retragă.

Panaiotidi încuviință, fără să vorbiască, — iar după ce ei ieșiră, cătâ la Gându...

— Amelia e indispusă... zise, încet...

— Da, răspunse Gându... Așa am găsit-o pe doamna...

— Știu sătenii de măsurătoare? schimbâ vorba.

— ’I-a vestit bătrânul Mihnea...

— Ai vorbit cu el?

— Da... Venise să vadă pe doamna...

— Și când începi?

— Mâine disdedimineață...

Li se aduse cafeaua...

Începură a vorbì despre răscoale...

— Crezi să se întindă și-n Romanați? întrebă, după un timp, Panaiotidi.

— Dacă vor fi fiind și aci raporturi nemulțumitoare între săteni și proprietate... e cu putință să se facă vre-o mișcare... zise Gându. Am aflat dela primărie că noul prefect, Arineanu, amicul nostru, a sosit la Caracal și că a vestit pe primarii comunelor să ve-gheze și să dea numai decât de știre Prefecturii...

— E om energic, Arineanu... zise Panaiotidi.

— Negreșit că depinde mult de energie și de tact...

— D-ta să începi măsurătoarea, domnule Gându și dacă în adevăr sunt năpăstuiți sătenii... fă-i repede să vadă că le dăm dreptate...

— Cât pentru aceasta să nu vă îndoiți...

Atunci se auziră sunete de clopoței și duruitul unei trăsuri ce intrà pe poartă.

Panaiotidi se ridică repede și se apropiâ de-o fe-reastră...

Trăsura, cotind, spre a se oprì la intrarea cea mică a casei, el văzù cine venià...

— Conțeștii... Musafiri mai trebuiau acuma... mur-murâ.

Auziră glasul Floricăi, urmăriră sgomotele intrării și a suirii treptelor la catul de sus..., apoi Panaio-tidi începù să se plimbe posomorât...

Gându îl privià pe furiș, studiându-i, după înfățișare, felul cugetărilor.

Să-i deschidă acum vorba? Erà oare momentul?

Ideea că venirea musafirilor putea să ’1 întrerupă, îl oprì.

— Par-că m-aș duce pe moșie... îl auzi pe Panaio-tidi zicând.

Gându avù atunci, ca o inspirațiune: Panaiotidi nu erà iubit de săteni. Venirea lui, în ajunul măsură-torii, puteà să le dea de bănuit și să isce neîncrede-rea lor în el ca inginer...

— Cred că nu e nemerit, domnule Panaiotidi... îi răspunse.

— Dece? făcù el, oprindu-se de odată și cătând cu nedumerire la Gându.

— E mai bine cred să nu știe sătenii că ați venit... până după ce voiu face măsurătoarea...

Panaiotidi cugetâ puțin și par-că înțelese, căci avù un zâmbet ciudat.

— A! da... raporturile dintre proprietate și țărani... zise el necăjit.

— Trebue să ținem seamă de împrejurări... răs-punse Gându...

— Știi d-ta ceva?

— Anume lucruri se înțeleg...

— Fie... răspunse Panaiotidi, după o clipă... Voiu fi prizonierul... împrejurărilor... Și în minte își zise: în casa mea... unde n-am fost binevenitul... după cum credeam...

In acel moment se arătară copiii și Florica... Ea ră-mase în ușă, ei se apropiará de Gându.

— Mergi cu noi, nene Gândule? îl întrebâ Vintilă luându-l de mână.

— Unde, puiule?

— La eleșteu... Acolo sunt lebede...

— Și o să ne spui povestea lebedelor, care ne-ai promis-o, zise Marcela.

— Merg, copii, merg... dacă tăticul ne dă voe...

— Mă rog, duceți-vă...

Câte patru ieșiră; — Panaiotidi trecù în biuroul lui, unde se lăsâ în fotoliu, cu capul în mâini...

In timp ce Florica, copiii și Gându se îndreptau spre marele eleșteu din vale, unde erà o moară cu aburi, — iar din urmă îi ajungeà d-na Atena Popescu, doritoare de-a vorbì cu Florica, de Voitzu, — în catul al doilea al casei, în o frumoasă încăpere plină de soare, — Amelia și Conțeștii erau de vorbă.

— Nu știam că veniseși la Voinești, îi ziceà Adri-ana... Îmi pari puțin schimbată, scumpă Amelio...

Ea avù un zâmbet trist...

Față cu afectuoasa prietenie ce este între noi, doamnă și domnule Conțescu, ar fi fost lipsă de sin-ceritate din parte-mi să mă arăt altfel decât mă face sa fiu, niște împrejurări dureroase ale vieții mele.

— O! dar ce poate să fie, scumpă copilă, îi zise Adriana luându-i o mână și strângându-’i-o cu duioșie.

— Când se dărâmă o clădire, toți cei de față ră-mân surprinși în primele clipe. Ea arătà a fi bine zi-dită, pe temelii bune... Mai pe urmă se află lipsurile...totuși, surprinderea nu se trece: cum se poate să se li clădit în condițiuni rele? Și câte întrebări nu se fac? Ah! scumpă doamnă, și clădirea căsniciei mele e pe cale de surpare...

Și ea iși acoperà pentru o clipă obrajii cu mâinile... Când ’și le lua, lacrimi îi rourau ochii.

Bătrânii o priviră cu adâncă compătimire și în-duioșare.

Și a fost cu putință? esclamâ Andrei Conțescu, îndurerat.

A fost, domnule Conțescu... a fost, răspunse ea...

Se făcù tăcere... Soarele luminà frunți înnorate de mâhnire, atingător contrast dintre Firea nepăsătoare și oamenii cari totdeauna au dece suferì.

Amelia își îndreptâ privirea, acum învăpăiată, spre cei doi bătrâni cari așteptau cu emoțiune vădită destăinuirea, și începù să le povestiască simpla dar ră-vășitoarea ei istorie.

Ei ascultară, din ce în ce mai înrâuriți, mai îndu-rerați, fără s-o întrerupă, vădind în privirile lor însă și emoțiunea crescândă, și gândurile ce-i frământau.

— Venisem acì, încheiă Amelia, cu Florica și cu copiii, ca, în depărtare de dânsul să pot câtva timp, în singurătate, în liniște ca să zic așa, să meditez, să-mi dau bine seama de situațiunea mea și a copiilor mei în viitor, să-mi cercetez bine conștiința. El nu m-a ascultat și a venit foarte curând încă... Ce rău a făcut.

— Scumpă doamnă, luâ cuvânt Conțescu, îți mărturisesc că nu știu ce să zic, în aceste momente dintâi ale acestei neașteptate destăinuiri... Te rog, cu toate acestea, să nu iei încă hotărâre definitivă... Oricât de mari să fie greșelile acelora ce ne sunt de aproape, oricât de adâncă durerea ce ne-au pricinuit, eu cred că în inima noastră se poate găsì îndurare... Și tim-pul de meditare și de socotire a împrejurărilor tre-bue să fie în potrivire cu gravitatea lor... Nu te grăbì dar să zici cuvântul din urmă și dă-ne, te rog, timp și nouă, prietenilor d-tale iubiți și iubitori, să ne gân-dim și să-ți fim drepți sfătuitori.

— Domnule Conțescu, negreșit că înțeleg afecțiu-nea care-ți dictează cuvintele acestea și nu mă voiu ferì nici decum de sfaturile d-tale... Poate fi însă vorba de îndurare?

— Nu zice vorbă mare, scumpă copilă, îi răspunse Andrei în chipul cel mai afectuos, n-o zice... In su-fletul d-tale rănit, stà ca o piatră grea, durerea, ne-împărtășită altuia, nerevărsatâ unor suflete care să te înțeleagă... Sunt bine încredințat că din aceste mo-mente, mai ușurată, vei puteà să privești lucrurile în-tr-un aer care să nu te înnăbușiască, cu altă libertate de conștiință și de cumpănire... Rău a făcut Panaio-tidi că s-a grăbit să vină, însă nu-i contesta cu totul dreptatea motivelor ce l-au făcut să vină: țara e în flăcări; se poate întâmplà și în Romanați cine știe ce nenorocire... Vă știà singuri acì... Puteà oare, să nu treacă peste învoirea dintre d-v? Ori care ar fi ho-tărârea de pe urmă, cred că nu s ar cădeà să-l lași să se vadă prea străin în casa lui...

Amelia plecâ fruntea, foarte aprinsă la chip... Cu-vintele bătrânului îi făcură inima să tresară, dar în tresărirea aceasta dureroasă erà amintirea iubirei de dată... Simțimântul femeei oneste, ori cât de tur-bure e apa încercărilor supărătoare, se arată în undă, în asemenea clipe...

— Așa, dragă copilă, îi șoptì Adriana, cu duioșie, gândește-te la experiența de viață a celor bătrâni...

— Vă promit... răspunse Amelia, încet...

In noaptea acelei zile izbucniau răscoalele în mai multe puncte din județ.

Prefectul Arineanu trecuse doar, prin toate aceste comune, și stăruise de proprietari să fie împăciuitori, iar dela săteni dobândise promisiunea că vor fi li-niștiți.

I se telefonâ că o bandă din Olt și alta din Dolj se revărsaseră și începuseră să devasteze și să si-liască și pe sătenii locali a se întovărășì cu ele.

Telefonâ și el la Caracal să-i vină oaste, iar el, cu câțiva jandarmi numai, purcese cât mai îngrabă în di-recțiunea în care operà banda din Dolj, cea mai dis-perată...

Tot în acea noapte se strânseră, unul câte unul cât mai pe furiș, sătenii Voineșteni, la capătul din sus al satului, într-o dumbravă, și nici primar, nici preot, nu simțiră.

Noaptea erà întunecoasă, aburită de vânt primăvă-ratec. Stelele 1icăriau, dar ca printr-un văl subțire tras între ele și pământ.

Fără sgomot, par-c’ar fi fost umbre, se făceau pâl-curi, și unul pe altul se simțiau prin întuneric, iar șoaptele lor se asemănau fâșâitului crăngilor...

Într-un loc mai dosit erà sâmburele cetelor, — vr-o douăzeci de fruntași,—și de-acì pornià, ca purtată de vânt, vorba care închegà gândul lor.

— A venit boeru... șoptì un glas.

— A venit...

— Semn rău...

— Măsurătoare strâmbă...

— Altfel de ce-ar fi venit?

— De-a fi strâmbă, să nu mai răbdăm.

Acuma-i vremea...

— Păcat că-i cocoana acilea...

— Și copiii...

— la nu le mai țineți parte...

— Păi na!

— Și copiii, tot ca el...

— Da logofătu să nu scape...

— Opinci din pielea lui!...

— Ba să zici...

— Vorba-i să nu fim inimi de epure...

— De unde!

— Aș zice să lăsăm casa teafără...

— Păi să-l frecăm de gâlci pe boer și e d-ajuns.

— Să ție minte...

— Să nu-i mai părem oi de tuns și de muls...

— Uite cum s-au sculat ăi delà Măleni...

— Și ăi delà Valea Jianului...

— Hei! dac-ar mai fi Jianu!

Se auzi un lung oftat, ca un lung freamăt...

— Nu mai avem porumb...

— Las-că mai e la Curte...

— Erà și mai mult, dar l-a dus...

— Cât o fi, tot e mai mult ca la noi...

— Bob să nu lăsăm...

— Par-că el ne-a lăsat cenușă-n vatră?

— Și, muți ca pământu, să nu prindă primaru de veste.

— Nici Popa.

— Nici învățătoru...

— Prefectu-i ci-că în județ...

— Fie... Pân-a veni, e-hei!

— Ci-că-i de ispravă...

— Pentru ai lui...

— Da dac-a veni oaste?

— Măre, vie... Ce-o fi o fi...

— Noi să nu ne uităm...

— Nici unde nici în cine-om dà...

— Da vorba lui Mihnea?

— El a adu-so, la el a rămas...

— Și Portunatu așteaptă...

— A lua-o tot boeru...

— De ’i-a mai dà meșii...

Și înfiorà acea tăcută mișunare de oameni, pân-la opor vărâți în nevoi, gata să-și verse amarul...

Altă dată, pe-așa timp, erau cu mâna pe coarnele plugului; acuma pregetau... Veștile din alte părți îi țineau în loc...

In aerul care le intră în plămâni erà sămânța răz-vrătirii...

Înaintea ochilor li se nălucià ziua de plată și răsplată.

Măcar odată-n viață!

Și din ceată în ceată hotărârea «de-a fi și ei, oa-meni», trecuse ca un fior al aceluiaș corp, dela tălpi la creștet, spre a se oprì la inimă.

Unul, câte unul, pe poteci și pe drumuri se întoar-seră acasă,—numai câinii, cu lătrături ori cu mârâi-turi, par-că a mirare, le petreceau pașii; și numai vân-tul le cunoștea taina pierzând-o în depărtate zări...

A doua-zi, în aerul limpezit de vântul din apus, soarele se ivì vesel, doritor par-că de-a pregătì câm-pul pentru muncă.

Î1 salutară codrii cu zâmbetul de argint al brumei, îl salutară apele oglindindu-i întâele raze; îl salutară păsările cu ciripit primăvăratec, tăind cu voiuciunea bătăilor de aripi spațiul deja străbătut de lumină.

Păreà zi de pace, între zări liniștite.

Mulțimea de săteni strânsă la un capăt al moșiei, arătà și ea liniștită, ca o apă fără valuri.

Un tânăr orășan îi grăià, iar în preajma lui, niște unelte anume, privite cu curiozitate, îi sprijiniau cu-vintele și le dà par-că tărie de adevăr.

— Am venit cu cuget curat, oameni buni; am cetit hârtiile moșiei și-i cunosc hotarele... Am poruncă apoi, dela d-na Panaiotidi, care vi-i părtașă vrerilor dvs., să limpezesc partea dinspre sat, unde-i loc de pricină, și să vă dau înnapoi ce este al dvs...

— Păi că al nostru este, domnule...

— Logofătul a intrat în locurile noastre cari erau izlazul nostru în devălmășie...

— Uite că încep măsurătoarea, și am să vă lămu-resc, în mers, ceeace fac... Sunt sigur că veți fi mul-țămiți de mine...

— Să te-audă Dumnezeu...

— Aci e hotarul dinspre Hărmănești, nu-i așa oameni buni?

— Păi așà este... rosti mulțimea.

— După hârtiile moșiei, mergând în linie dreaptă până la sat, trebue să iasă o mie patru sute de metri... Ce va trece peste măsura asta, va fi măsura locurilor dvs. în lung...

— Păi a fi...

— Vezi d-ta, domnule inginer, rostì moș Vasile Mihnea, copacul ăla gros? Tocmai lângă el erà mușuroiul pe care logofătul l-a spart cu plugurile...

— Așà, așà...

— Ei uite, răspunse Gându, până la copacul acela, va trebuì să iasă 1400 metri... Eaca să începem...

Dejà se vedeà un călăreț apropiându-se în goana calului...

Un sătean îi prinse de veste...

— Logofătu... esclamâ el, dându-și un pumn peste căciulă...

Și fu cuvântul lui ca un bolovan rupt deodată de pe vârf de munte, rostogolit cu ne mai spusă iuțeală în mulțime.

Un murmur rău prevestitor străbătu mulțimea: chipurile se aprinseră, ochii licăriră...

Gândù se oprì, foarte urât impresionat; ce căutà acuma omul acesta? Cine-l trimisese?

Vasile Mihnea se frecâ la nas și își netezi mustățile cu necaz.

— Ia ține de ici lanțul... zise Gându, unui sătean... Ce avem noi cu logofătul?...

— Vorba dumitale...

Și măsurătoarea începù.

Logofătul se opri, și fără să descalece, urmări mă-surătoarea...

Sătenii îi aruncau vorbe, din când în când, cam us-turătoare, în felul lor glumeț; el însă se făceà că n-aude.

In adevăr, până la pom, ieșiră tocmai 1400 metri...

— Ce v-am spus, oameni buni? le zise Gându. E tocmai pe tocmai ca în hârtiile moșiei... De-acì încep locurile dvs...

— Apoi așà, domnule, zise un sătean... Eacă drep-tatea noastră...

— Măsurătoare greșită... domnule, vorbì atunci logofătul...

— Ho! huideo! începură unii săteni, în timp ce alții fluerau...

Gându le făcu semn să tacă.

— D-ta, domnule, nu ai nici un amestec acì, îi zise Gându și ai face bine să pleci...

— Doar nu te-a fi trimis stăpânu-tău... să ne încurci, îi răspunse un sătean...

— Păi boeru nu-i acilea, zise Vasile Mihnea.

— Ba este... a venit, răspunse un sătean. L-a văzut Neagu al Bălănoaei...

— Eu nu l-am văzut, zise Gându...

— Apoi d-ta ce-o să zici?... rostì alt sătean...

— V-am spus că eu sunt aici să vă fac dreptate... răspunse Gându cu autoritate... Mă rog, știți cam la câte pogoane vă erau locurile?

— Păi cum nu: douăzeci și opt de pogoane mari...

— Uite, să le numărăm... zise Gându... Cât pot ve-deà, din ochi, în lungime se întind locurile dvs...

— Păi în lungime, că așà a venit când ne-am făcut învoiala, zise Vasile Mihnea.

Logofătul rânjià, — și rânjetul lui făcea rău săteni-lor. Se vedeà că par-că-i furnicà cevà, când se uitau la el.

— Ma, nu înțelezeți bre că vreți să furați dela boero pamunt al lui? rostì logofătul ca scos din răb-dare. Pote se masore dimialui, că e dezeaba...

— Așà? degeaba? rostì un sătean... la lasă și nu mai măsură, domnule, că logofătului îi e de măsurat spinarea... Pe el, băieți I... Pe el...

Și par-că fu semnul așteptat de toți, că într-o clipă îl și înconjurară... Unii îi apucară frânele calului, alții îl traseră jos...

— Domnule, pleacă repede la curte, îi șoptì lui Gându, Vasile Mihnea...

— Să opresc lucrarea?

— Pleacă, domnule, că nu-i a bine, și spune la curte să facă pază bună...

Vasile chemâ un sătean și-i dădù uneltele de mă-surat, apoi îl pornì după Gându...

In urmă, într-un sgomot de glasuri ne mai pomenit, logofătul se svârcolià țipând, plin de sânge...

Sătenii se făcuseră fiare:

Vasile își făcù loc cu greu printre mulțime:

— Lăsați-l dracului, mă; nu faceți moarte de om...L-ați peptănat de-ajuns... ’I-a fi, acuma...

Și cu mare greutate îl putù smulge dintre pumnii cari curgeau pe spinarea lui; ajutat de alți câțivà, cari își mai veniseră în fire, îl puseră pe cal și-i fă-cură vânt...

— Afurisiților!... Am sa ve impuscu... le strigâ lo-gofătul... abià ținându-se pe cal...

— Așà ’ți-e, grecoteiule? Pe el, mă...

— Auzi! să ne împuște!...

— Viteaz, după ce l-am făcut scăpat...

Câțivà se luară după logofăt, însă nu-l putură ajunge... Sdrobit cum erăà fugeà de mâncà pământul...

Sătenii se opriră și se priviră: erau fioroși la vedere. Acelaș gând erà în acea groaznică înfățișare a lor. Nu mai erà nevoe de cuvinte: și-l spuneau din ochi, le fierbià în întreaga ființă. Văzuseră sânge... Unii din-tr-ai lor purtau urme ale apărării disperate a logofătului... Nu se puteau oprì acì...

O luară spre sat, în partea din sus, de-a dreptul prin ogoare...

Casele proprietății, grădina cea mare, moara, li se iviau într-o lumină cari-i ațâțà!...

Pământul lipicios le îngreuià umbletul: nu luau seama...

Ii oprì deodată în loc răsunetul, pe șoseà, a unor potcoave de cal în goană...

Un călăreț străin, venià din spre Hărmănești, de sigur ii urmăriră goana până ce-l văzură că intră în par-tea de sus a satului, și apoi în curtea proprietății, unde descălecâ...

Panaiotidi se sculase de mult și văzuse plecarea lui Gându la măsurătoare; se sculase cu cuget bine ho-tărât, să vorbiască Ameliei, înainte de a se sculà oaspeții și de a se coborâ la cafea.

Cum o simțì că se află în sofragerie, se grăbì să intre, aproape sfios însă, cu înfățișare de umilit.

Amelia, orânduià celele trebuincioase. Se oprì, când îl văzù, și, încruntând ușor din sprincene, îi zise cu blândeță totuși:

— De ce-ai venit dela București?

— Te rog, Amelio, șezi și mă ascultă...

— E oare timpul?

— Te rog... fiindcă, îndată după prânz, voiu plecà...

— Bine, vorbește, răspunse ea cu resemnare și șezù.

— Nu lipsești de prea mult timp din București, și cu toate acestea niciodată nu mi s-a părut lipsă mai îndelungată... și mai asemănătoare pustiului... ’Mi-am dat bine seama, Amelio, că-mi va fi peste putință să trăiesc departe de dumneata, chiar dacă ’mi-ar rămâneà copiii?

Cum? se gândise el la putința de-a-i rămânea copiii?

Și, cu puternică revoltă, îi răspunse:

— Copiii? niciodată!

— Nu vă veți depărtà, nici ei, nici d-ta... Intre ma-rile calități ce ai, bunătatea inimii este cea dintâia...

— Te înșeli; e cea de pe urmă în ce te poate privì...

— Dar nu înțelegi, Amelio, că greșelile mele nu-mi răpesc putința de-a fi bun soț și bun părinte?

— In privința bunătății d-tale ca părinte, am mai vor-bit: oare n-ai ’căutat să contra-cumpănești înrâurirea creșterii ce le dau?

— Promit, pe viața lor, care-mi-e scumpă, să-ți las numai ție direcțiunea creșterii lor..

— Dar când nu mai am eu încredere în cuvântul d-tale? zise Amelia, mai mult cu durere decât cu revoltă...

— De ce să mergi atât de departe cu cruzimea du-mitale?

Și glasul îi erà plin de umilință.

— Cruzime! rostì ea, oftând...

— Negreșit, Amelio, începù el, mai cu curaj, so-cotind că acel ton al ei erà al mlădierii, — căci, să judecăm de-aproape: pot fi greșelile mele vinovății cari să provoace despărțirea a doi soți, în foarte bună înțelegere pe tot timpul căsniciei lor? Ia închipueș-te-ți că societatea, în care trăim, le-ar cunoaște...

— Nu zice vorba aceasta, esclamâ Amelia, cu vioiu-ciune. Să nu dorești să-ți le cunoască, fiindcă ’ți-ar sdruncinà toată situațiunea, ca să zic așa: morală, ce ’ți-ai dobândit. Și nici acest lucru apoi, nu m-ar jignì,pe cât m-ar rușinà, pe mine, faptul că ai putut fi atât de puțin român! Societatea în care trăim, e foarte îngăduitoare în multe privinți, e prea puțin simțitoare față cu multe scăderi... Dacă ea ’ți-ar trece cu vede-rea, eu nu te-aș puteà iertà... Nu... Ei îi vei fi răpit numai bunuri materiale; mie, iluziunile cele mai scumpe.

Voi să se ridice, ca sugrumată; el o opri...

— De altfel, urmâ ea, după o clipă, le-am mai vorbit acestea. Dar dacă d-ta nu le-ai înțeles unora delicatețea și altora, gravitatea, nu le vei înțelege nici azi; nu le vei înțelege nici odată...

Se făcù iar tăcere de-o clipă.

— Rămâi singur, urmă ea, ținând ochii aproape țintă, într-un punct al mesei; rămâi acela ce ești... Eu și copiii, de-oparte, cu puținul ce am, voiu trăì viața acelora ce nu-și pot imputà ceva; iar când, mai târziu, copiii vor fi pe deplin formați, de vor venì pe lângă d-ta, nu mă voiu mai teme că le vei puteà schimbà firea... Nu; nu pot altfel... Simt, văd, că nu pot altfel...

Panaiotidi stătù puțin pe gânduri, mușcându-și bu-zele: se vedea că mânia începea să-l cuprindă.

— Amelio, dece mă silești să pun înainte dreptu-riie mele de tată și să chem legea în ajutor? Te poți la urma urmei despărțì de mine, însă... nu mă poți despărțì de copii...

Ea sărì ca mușcată de cine știe ce jivină periculoasă.

— Și cine mă va împiedecà? strigă, fulgerându-l cu privirea.

— Ți-am spus: legea, răspunse, ridicându-se și el. Lasă că, dacă n-aș consimțì la divorț, nu l-ai puteà aveà întru cât motivele d-tale nu pot fi valabile; dar admițând că aș consimțì, voiu cere eu pe copii, ca unul ce am avere, adecă mijloace de-a-i crește potrivit situațiunii mele sociale... Judecătorii îmi vor dà pe copii...

Amelia își încruntă sprincenile, plecâ ochii și câteva clipe vădì anume luptă cu sine...

— Așa dară, d-ta vrei... motive, cari, în fața legii, să fie crezute destul de puternice?.. Atunci... le voiu găsì... N-am voit niciodată să ’ți le pun înainte, căci alte fapte ale d-tale, m-ar fi hotărât de mult încă, la divorț... Le-am trecut însă cu vederea, pe acestea..., ăci le-am socotit porniri ale obișnuitei educațiuni greșite ce familiile noastre le dau băeților... Ca băr-bați, vă alcătuiți familie, dar vă permiteți legături... O! ce decăzuți sunteți, d-vs bărbații...

— Ce vrei să zici? murmură el îngălbenindu-se...

— Aceea ce desigur că știi... Când am simțit că pașii ți se îndreptează... pe aiurea, negreșit că am suferit... A fost întâea mea deziluzie. ’Mi-am zis însă că asemenea rătăciri trec cu timpul. Datu-’ți-am vre odată să înțelegi că știam? Păstrez însă dovezile, căci în siguranța d-tale că ce făceai cu ferire, nu se puteà aflà, neglijai să nimicești scrisorile de recunoș-tință... ca să nu le zic altfel... Nu mai departe decât cu vr-o lună în urmă, am găsit în corespondența mea o scrisoare de la cine știe ce nenorocită... Vrei să arăt asemenea dovezi? Crezi că ele ar puteà fi în d-ajuns de hotărâtoare? Dacă vrei, voiu face-o, voiu face-o cerând eu divorțul, — voiu face-o numai să păstrez lângă mine pe copii...

Panaiotidi, sdrobit cu desăvârșire, nu știà ce să mai zică: ochii i se paenjeniseră; în urechi avea vâjâituri...

— Asemenea rătăciri, îți mai repet, nu le-am ținut în seamă, urmă ea. Aveam marea convingere că anume însușiri sufletești răspundeau iubirii mele pentru d-ta...

— lartă-mă, Amelio... șoptì el, ținând ochii în pă-mânt. Voiu primì toate condițiunile tale...

— Condițiuni! răspunse, cu tristeță. Azi, le vei primì... Mâine le vei socotì ca umilitoare; nu peste mult timp vei cătâ cine știe ce dezdăunare...

— Nu, Amelio, ’ți-o jur... A! cât de jos mă crezi căzut!.. Dacă am fost mai mult materialicește legat de țara aceasta, de tine am fost pururea legat sufle-tește...

— Și totuși, așa chiar...

— Știu ce vrei să zici... Ei da, am fost vițios, din toate punctele de vedere, dar nu încetai de-a fi cultul meu... Te prețuiam mai presus de toate femeile... Prin avere cât mai mare voiam să te înconjor cu toată îmbielșugarea, cu tot luxul, ca să strălucești și prin asemenea podoabe exterioare... Știu că nu te folosiai de ele... dar îmi plăceà să cunosc că le ai... Nu am ca d-ta puterea de-a apropià strâns de tot iubirea de familie de iubirea de țară, dar am bunul simț de-a-ți respectà simțimântele și activitatea. Ce vrei! în atmosfera aceasta de nepăsare chiar din partea ro-mânilor de baștină, m-am lăsat să fiu numai omul in-tereselor mele. In legătură cu oameni devotați patriei de odinioară, am putut vedeà în ei adevărați pa-trioți, cum aici nu mai sunt, și m-am lăsat îndemnului lor, dintr-un simțimânt desigur înnăscut în mine. Moștenirea sângelui vorbise în inima mea... poate fără voea mea...

— O! dar cum de n-a vorbit în d-ta iubirea pentru mine care eram româncă!... D-ta știi să pătrunzi lu-crurile și să le judeci: puteai dar să-ți dai seama că datorai cel puțin recunoștință pământului acesta, pe care te născuseși, țării acesteea care-ți dăduse o soție ca mine; neamului acesta, printre cârmuitorii căruia e vezi, încărcat de onoruri și de demnități!... Să sub-scrii pentru idealul grecesc, e întocmai cum, dacă ar intrà în țară vrășmași, le-ai ieșì înainte și le-ai dà mijloace să învingă pe români. Aș fi înțeles dacă tatăl d-tale ar fi rămas grec, dacă d-ta nu te-ai fi născut român sau, născut așa, dacă te-ai fi arătat pe față, de la început, ca grec... Dar mie mi te-ai înfățișat ca român și n-ai uitat, cred, ce însuflețite convorbiri aveam împreună, ca logodiți, despre idealurile noastre românești; va să zică mă înșelai de atunci chiar... Ai intrat într-un partid politic, cu activitate românească bine hotărâtă; îl înșelai, căci urmăriai numai foloasele materiale... Și voești d-ta să nu mă răniască, să nu mă doară asemenea purtări? Și voești, când nu te mai pot respectà, după cum ’ți-am mai spus-o, când nu mai pot aveà încrederea, — să mai trăiesc supt acelaș acoperemânt cu d-ta?

El rămase cu capul în jos, câteva clipe, — apoi, cu glas stins zise:

— Fie și despărțirea... fie... Voiu fi om nenorocit... dar am meritat-o...

Și, aproape împleticindu-se, se îndreptă spre ușâ...

Atunci intrâ repede feciorul...

— Cuconiță, boerule... logofătul dela cucoana Atena... A venit călare... Și nu știu ce are să spue... E galben ca turta de ceară...

— Zi-i să vină, — îi răspunse Amelia, înfiorată.

Mișu se oprì și își întoarse capul, cătând cu durere la Amelia.

Ei îi fu milă, — dar nu-i adresâ nici un cuvânt.

Logofătul moșiei Foița se ivì: era în adevăr, nu numai galben la față, dar cu totul înspăimântat.

Aproape în acelaș moment intrâ Atena Popescu.

— Ce este, Uliule? Te-am văzut că vii... Ce ai?

— Cuconiță... e mare prăpăd... Țăranii noștri și cu alții, nu știu de pe unde veniți, au năvălit la noi, au dat foc casei și pătulelor... au sfărâmat ce nu li se păreà că arde repede... Eu abia am scăpat cu vieața...

— Ah! țineți-mă că mor... Am rămas săracă!...

Și, înainte de-a-i puteà dà sprijin Amelia și Pana-iotidi, cari se apropiau de dânsa, se făcù jos grămadă.

Pe când Amelia căutà să o readucă în simțiri, se auziră glasuri, — și intrară Conțeștii și Gându...

In timp ce Conțeștii cereau lămuriri Ameliei și apoi logofătului, — Gându se apropiâ de Panaiotidi și-l trase de-oparte:

— Domnule Panaiotidi, sătenii m-au oprit să fac măsurătoarea...

— Dece? întrebă el cu grijă.

— începusem bine, dar logofătul d-tale a venit și cu vorbe, cărora nu le erà locul, a îndârjit pe săteni... așa că l-au luat la bătae...

— Au îndrăznit...

— Dar mai e vorba de îndrăzneală când răzvră-tirea se întinde și ispitește sufletele tuturor?

— Și unde-i logofătul?

— L-am văzut trecând călare... dar în ce hal a fi, el știe... Mă tem, să-ți spun drept, de-o revoltă și acì.

— Mă tem și eu, zise Conțescu. Logofătul d-nei Popescu ne-a adus și altă știre, că revoltații s-au în-dreptat spre Conțeștii mei...’

— Și noi nu suntem acolo... zise Adriana cu adâncă grijă...

— Atunci, ce e de făcut? întrebă Panaiotidi, cu frică... Să trimitem după moș-Vasile...

In acele momente se auziră glasuri sgomotoase iz-bucnind nu departe...

Toți se priviră cu adevărată spaimă...

XV

In adevăr banda din Dolj ajunsese în zori de ziuă la moșia Foița, amețită de izbânda că de două zile devastase și prădase câteva conace.

Erau vr-o cincizeci de săteni aleși par-că pe sprin-ceană, — figuri care păreau aproape străine, după în-fățișare și după portul lor amestecat. Unii din ei nici accentul nu-l aveau tocmai românesc. Setea de jaf îi făcuse să pară și mai străini, fioroși în furia cu care se aruncau la jaf și pustiire.

Deja o companie de oșteni, erà pe urmele lor...

La Foița, ridicară numai decât pe sătenii locului cari, deși nemulțămiți de proprietară, încă nu se gân-diseră la răzvrătire.

Ii ridicară, înfierbântându-i și-i luară cu ei ca să devasteze curtea...

Atunci partea dușmănoasă a firii lor nu mai judecâ îndemnul: își aduseră aminte toate nedreptățile și veniră, înarmați cu ce le căzù la îndemână, să ceară proprietarei porumb, grâu, și învoeli după capul lor.

Când argații le spuseră că cucoana nu erà acì, — unul strigă:

— Ha! a fugit de frică...

— Nu ’i-a dat mâna să steà cu noi de vorbă...

Și vestea lipsei ei, fu semnal de devastare...

Se năpustiră ca niște turbați să spargă uși, ferestre și să pună foc.

Alții, băteau pe argați, — săteni de-ai lor, — până la sânge...

Alții cereau pe logofăt: dar acesta plecase în goană, cu spaima în suflet...

Banda străină scormoniâ în casă și luă ce găsià mai bun și ușor de dus...

Încercară câți-va din ei să sfărâme casa de bani, dar nu putură și o scoaseră afară, cu gând să gă-siască vr-un mijloc de spargere...

In timp ce flăcările începeau să aprindă locuința, alte flăcări se ridicau împrăștiând coloane de fum: se dăduse foc șurilor de pae.

Alții goliau pătulele și coșarele cărând saci cu grâu și cu porumb.

Erà atâta sgomot de strigăte, o grabă de-a jefuì, o beție sălbatecă de-a distruge, că acești săteni, cu o oră mai înainte liniștiți, nu mai semănau oameni, dar cine știe ce fiare lăsate pornirii instinctelor rele.

Preotul venì să se opue și fu bătut, — aproape să fie omorât chiar, dacă nu izbutià să scape cu fuga.

Când văzură că nu pot stricà de fel casa de bani, adunară vreascuri, pae, lemne: o înconjurară, o în-năbușiră supt ele și-i dădură foc, — apoi se năpustiră asupra pivniței mari de supt locuințile slugilor...

Și în mijlocul fumului care se împrăștia gros și înnăbușitor, din cauza lipsei vântului, la lumina flă-cărilor ce se ridicau ca mari limbi de balauri, — în-cepură să beà și să glumiască, — sălbatece glume, de-șănțată beție...

Sătenii locali se întoarseră pe-acasă, unii; alții po-rniră cu banda străină, în spre Conțești... unde frumoasele case bătrânești râdeau la soare, în mijlocul satului.

Dar acì sătenii se ridicaseră dejà, nu ca să jefuiască și să devasteze, ci să apere proprietatea și satul.

Li se adusese știrea bandei străine și toți ca unul, câțiva cu puști, ceilalți cu topoare și cu târnăcoape, cu lopeți de fier și cu ciomege ori cu despicături zdravene de lemne de stânjen, ieșiseră la marginea dinspre Foița.

Hărmăneștenii își iubiau proprietarul...

Și nu glasul lui îi chemă întru apărare, ci puterea dragostei, ci cunoștința că le eră binefăcător.

Când banda, aproape beată, se apropiâ și dădù cu ochii de mulțimea satului, socotì că o întâmpinà spre a se întovărășì cu ea.

Primarul ieșì înainte cu curaj:

— Ho! țară! încotro pe-aci?

— încotro? să dăm foc afurisitului de ciocoiu... strigâ un vlăjar, clătinându-se pe picioare.

— Ia vedeți-vă de drum, că aici nu-i de voi...

— A-ha... vreți să faceți singuri isprava? râse u-râcios un rupt și cârpit, cu nasul pleoștit și cu ochii ca de tătar...

— Treaba noastră ce vrem să facem. Vorba e să nu vă apropiați de sat, că vă snopim... zise primarul.

— Ia taci mă! strigâ unul, cu glas gros ca de tobă. Pe ei, mă! strigâ apoi către bandă.

Aceștia se repeziră. Hârmăneștenii traseră cu pușcile și năvăliră cu ce aveau în mâini.

Se făcù învălmășeală de îngrozit, de strigăte, de vaete; căzură din sat câți-va, dar căzură mai mulți de dincolo, — până ce banda o rupse de fugă, în jos, fără să-și deà seama încotro apucà.

Tocmai după pădure se oprì, să se desmeticiască. Unii se lăsară jos: erau loviți rău; alții se strânseră la sfat...

Unii dădeau cu gândul să se întoarcă; alții sfătu-iau să meargă înainte: în răsfrângerea razelor de soare, li se arătà nu tocmai prea departe Voineștii, casa mare cu grădina ce se vedeau bine, ale propriet-arului, gospodăria plugărească ce li se închipuiau bune de jefuit.

Intr-acolo se hotărâră să apuce. Se numărară: lip-siau zece inși; se căutară: alți zece, douisprezece erau răniți. Cei mai puțin atinși, îmbărbătară pe cei cari se văitau, — și atunci se auzì și limbă străină, un fel de amestec de sârbească cu românească.

In sfârșit, plecară, însă nu tocmai cu inimă: nu le intrà în cap ca niște țărani, ca și ei, să apere pro-prietatea și să se războiască cu frați de suferință.

Nu-și dădeau seama că, orice suferinți ar fi avuția locul lor, nu-i îndreptățià, nu să intre în alt județ, dar nici în județul lor să se dea la fapte crâncene, cari, nu mai erau omenești.

Voineștenii, după bătaea ce dădură logofătului boe-resc, în înnaintarea lor spre Curte, văzură pe acești năvălitori, le înțeleseră rostul, îi socotiră de prin în-prejurimi și se opriră, în șosea, să-i aștepte...

— Da ce faceți voi, mă, le rostì cel cu nasul pleoștit, care se arătă a fi capul bandei... Cu mâinile goale vreți să vă faceți dreptate?..

— Dar voi ce căutați pe-aci? întrebă un Voineștean.

— Păi na! ce căutăm? Știm că în multe sate sunt pui de curcă, în loc de rumâni și eaca... venim să le spunem că e ceasul al nouălea... rostì unul, care se păreà om de-al bisericii...

Erà, în adevăr, cântăreț.

— Mari curți boerești aveți voi p-aicea, zise cel cu nasul pleoștit...

— Curți mari și necazuri mari, răspunse un Voi-neștean...

— Și nu l-ați răstignit, pe tâlharul din dreapta? strigâ cântărețul.

— Ori n-ați avut cruce și piroane... râse altul din bandă...

— Păi, uite v-aducem noi... Incailea e acì pro-prietaru?

— Aci...

— Abateți-vă-n sat, puneți mâna pe ce găsiți și hai cu toții să-i dăm bună-ziua și să-l întrebăm de să-nătate, zise cel cu nasul pleoștit, cu râs fioros, ridicând în sus coșcogea-mi-te ghioagă strujită.

Și o porniră spre mijlocul satului, pe șoseaua acum desghețată.

Logofătul, greu lovit la cap, cu coaste rupte, cu ochii aproape scoși, se putuse ține pe cal prin minu-nea voinții și a spaimei.

Cu cât se’ apropià de locuință, brațele și picioarele își pierdeau însă puterea de cârmuire și de sprijin, se răciau par-că și se făceau țepene, iar mintea i se ducea, pierzându-i conștiința durerii...

Când calul trecù pragul porții, făcu un salt: corpul logofătului, par-c’ar fi așteptat asemenea sdruncin, se plecâ într-o parte și alunecâ jos, fără vreo mișcare, fără vreun gemăt.

Calul se oprì și își întoarse capul... Apoi nechezâ.

Singura ființă, pentru care logofătul avusese ade-vărată dragoste și îngrijire, fusese calul lui: inteligent și iubitor, la rându-i, calul vorbià stăpânului cu pri-virea, cu nechezul și-i ascultă poruncile și desmierdă-rile cu supunere și cu mulțămire.

Dacă-l văzù jos, se întoarse și stătù lângă el, bă-tând ușor din unul din picioarele de dinainte,—și ur-mând a nechezà...

Vr-o doi argați alergară, mirați, — apoi, îngroziți în-cercară a-l ridică... Logofătul însă păreà mort...

II duseră pe sus în odăile lui și trimiseră pe scrii-torul cancelariei să vestiască pe boeri...

Erà în timpul când Gându povestià lui Panaiotidi întâmplarea.

Scriitorul intră în marea încăpere, dar rămase lângă ușă, însfioșat: doamna Popescu erà leșinată; boerul, vorbià cu inginerul... Ceilalți priviau plini de grijă. Primejdia creà atmosfera întâelor momente, când voința este ca paralizată.

Eată atunci că răbufniră glasurile mulțimii și spaima se zugrăvì pe chipuri și-n priviri.

Panaiotidi, cel dintâi, se apropiâ de fereastră și se uitâ afară...

Un mănuchiu de arbori din fața curții, oprià vederea.

Pătrundeà însă mereu un fel de freamăt, se simțià o mișcare în direcțiunea eleșteului...

— Se vede cevà? întrebâ Conțescu, apropiându-se.

— Nimic... Totuși e cevà: auzi?

— Da, e ceva...

— Ia să trimitem pe cinevà să vadă ce este... zise Panaiotidi...

In acel moment văzù pe scriitor.

— Ce este, Condurioti?

— Boerule... logofătul a murit...

— A murit?... și glasul i se înnecâ în gât...

— Ce v-am spus eu?., zise Gându...

— Sărmanul! esclamâ Amelia...

Atena își venì atunci în fire și se ridică:

— Cine-a murit? întrebă ea, ca venind de de-parte...

Atunci însă izbucnì altă revărsare de strigăte, care răsunà fioros,—și tot odată începù să se audă clopo-tele trăgând.

— Doamne! făcù Atena, și începù să se închine... Ce este?

— Mă duc eu înaintea lor... căci e semn c-a înce-put răzvrătirea... zise Conțescu, foarte liniștit în a-parență.

— Andrei... nu... nu te duce, zise Adriana, plină de teamă.

— Mă cunosc toți; le voiu vorbì și mă vor înțe-lege, răspunse bătrânul cu așà glas, că în toți răsărì încrederea...

— Merg cu dvs., domnule Conțescu, zise Gându... Conțescu n-avù timp să răspundă, căci se auziră pași

grăbiți și ușa se deschise repede: un fior îi luâ pe toți.

Moș-Vasile intrâ: erà galben la față ca moartea și păreà că tremură.

— Boeri dvs., nu-i vreme de multă vorbă... Luați copiii și veniți după mine... fuga...

Ameiia, cu fața pierită, ieșì la moment.

— Du-te, Panaiotidi... Duceți-vă cu toții după Mih-nea... zise Conțescu...

Sgomotul glasurilor urmau în răstimpuri; clopotele se trăgeau într-una... Inlăuntrul casei erà un dute-vino grăbit...

Panaiotidi, Atena, logofătul ei, scriitorul și Mihnea, ieșiră; în sală întâlniră pe Ameiia cu Florica și cu copiii. Toți tremurau și nu puteau vorbì, cu toate că nu înțelegeau încă gravitatea pericolului.

In marea grădină erà o poartă lăturalnică, de fier: se ieșià pe-acolo la un drum îngust, care duceà într-o margine a satului, pe malul râului, presărat pe acì cu sălcii ce începuseră a înfrunzì.

De acì sgomotele se auziau și mai de înfiorat...

— Dărâmă moara, șoptì bătrânul Mihnea... și au să vie la curte....

Se închinâ...

Nu răspunse nimeni: spaima le intrà în suflete... Îmi vor jefuì casa... se gândì Panaiotidi...

In această parte a satului, nu erà nimeni: casele și curțile păreau pustii. Numai câinii lătrau...

Fugarii se opriră înaintea unei curți măricele, cu bună așezare gospodărească: casa erà destul de naltă și de zid, cu prispă lată așternută cu scânduri. In spatele ei, livede de pruni, stupărie și îngrăditură pentru legume...

Mihnea deschise portița, și le făcù tuturora loc să treacă, apoi aruncă căutătura în lături: nu-i puteà ni-meni vedea.

Repede îi duse în casă, într-o odae destul de mare, foarte curată și orânduită cu lucrușoare bune.

— Fiți fără teamă, boeri dvs... Baba mea e dincolo. Mă duc să-i spun o vorbă și să mă pornesc la părin-tele, să-l mân înaintea nemintoșilor...

Fără să aștepte vorbă, — de altfel toți par-că erau muți, — ieșì, șoptì repede babei lui câtevà cuvinte, și o pornì repede, cu umblet de tânăr...

Clopotele încetaseră; alt sgomot nu mai ajungeà aci; toți se priviră: copiii stăteau ghemuiți lângă Flo-rica; ei, din odaea lor, văzuseră pe săteni, năpustin-du-se asupra morii.

— S-ajungem fugari... iar casa să ne fie pradă!... murmură, în fine, Panaiotidi, cu tremur în glas, înfri-coșat cu totul...

— Și să mai faci bine țăranilor, gemù Atena Po-pescu, clătinând din cap cu durere: gându-i erà la locuința ei, devastată...

Amelia, lipsită de puteri, se lăsâ pe laviță și strânse pe copii lângă ea, sărutându-i pe frunte...

— Dar de ce fac țăranii așă, mămico, întrebâ Vin-tilă, cu frică...

Muma le desmierdâ părul și nu răspunse: îi venià să plângă... Nu se simțià în siguranță acì, cu toată în-credințarea lui Vasile Mihnea.

Până să vină sătenii Voineșteni, străinii se năpus-tiseră asupra morii, ca niște turbați, sfărâmând tot ce puteà sfărâmà, înprăștiând pe sătenii de prin împre-jurimi, cărora li se măcinà, și luând la bătae pe me-canic și pe cei doi ajutori ai lui.

Moara erà foarte sistematică, cu patru pietre mari, cu magazie în care se păstrà uiemul și cu locuință pen-tru mecanic...

Intr-o jumătate de oră, nu mai erà de cunoscut...

Voineștenii sosiau în acest timp, mereu, ca să pue și ei mâna, — și ei scoteau acele strigăte de voioasă răzbunare sălbatecă.

— Foc! să-i dăm foc... strigară străinii...

— Să-i dăm, răspunseră localii.

Și după o muncă de altă jumătate de oră, putură aveà mulțămirea fioroasă de-a vedeà în flăcări aco-peremântul...

— Acuma, la curte... băeți...

In acel moment începură clopotele să tragă...

— Da ce sărbătoare are popa al vostru? zise cel cu nasul pleoștit...

— A fi făcând slujbă pentru logofăt... că ’și-a dat sufletul... zise un sătean, argat de-al curții, venit și el să se... bucure cu obștea.

— Așa? a crăpat, câinele! strigă unul din cei ce-l bătuseră.

— Ce-a semănat, a cules, răspunse altul...

— Ci hai, mergeți odată?

— Mergem! mergem...

Și, groaznica grămadă, umplù drumul dela moară spre curte...

— A fi având ciocoiu vostru vinuri? întrebâ un străin.

— O-ho! ba încă ce vinuri!... răspunse un voi-neștean...

— Ia vedeți mă, să nu-l lăsăm să scape... că acuma e ceasul... zise altul...

— Păi, cum om intrà în curte, să și înconjurăm casa...

— Să-l poftim întâi la vorbă...

— Păi firește...

— Ce vorbă! strigă nasul pleoștit... Nu-i vreme de vorbă, mă! să facem casa una cu pământul și pe urmă de-o mai fi vreme, om stà și de vorbă.

Dar când ajunseră, văzură porțile închise,—și, spre culmea mirării voineștenilor, înaintea lor, văzură pe boeru Conțescu și pe inginer. Fruntașii Voineșteni pă-șiau în fruntea grămezii. Instinctiv se opriră.

— Boeru Conțescu... murmurară ei...

— Ce este, oameni buni? întrebâ el, înaintând cu câțiva pași.

— Eaca, d-ta, pe la-noi, boerule, rostì un fruntaș...

— La d-ta joacă ursu și d-ta p-aici? zise altul în râs.

— Dragii mei, cât am fost cu d-v. rău n-ați văzut dela mine; rău n-am făcut nici celor de dincolo...

— D-ta, boerule, drept e, n-ai făcut. Dar ăl de după d-ta... Unde-i, să poftiască coleà, de vorbă?.,.

— V-am spus că domnul proprietar nu-i acì... zise Gându...

— Ei, ași! Cui o spui? Ce, nu știm par-că?

— la nu mai stați de vorbă de-a surda! strigâ nasul pleoștit, făcându-și loc să iasă în față... La porți, băeți I

Și trecù repede de trase o lovitură cu ghioaga, în broasca porții.

— Oprește-te, omule, în zise Conțescu. D-ta te vezi a fi străin locului. Ce rost ai să te amesteci aici? Eu sunt paznicul casei acesteea, strigâ bătrânul cu glas care înrâurì mulțimea. Veți aveà curajul să faceți pră-păd? Veți uità că am fost părinte pentru voi? Care vi-s păsurile, spuneți-le și să luăm înțelegere ca oa-menii... Ce e drept nu se dobândește cu silă și cu pustiire... Sunt bătrân; minciună și înșelăciune nu s-au lipit de buzele mele... Spuneți ce vreți și eu mă leg să fac pe proprietar a vă împlinì vrerile...

— Boerule, dac-ai fi fost tot d-ta acì proprietar, nici că s-ar fi sculat careva, că oameni suntem. Rugămu-te, feri înlături, că avem de răfuit cu ciocoiu care ne-a lăsat în sapă de lemn! rostì cu tărie un sătean.

— Așa! așa! strigară toți, și, ca un val pornit din deal se îndesiră spre porți.

Atunci clopotele începură a trage iarăș cu putere, iar de după colțul unei linii apropiate se iviră preo-tul îmbrăcat cu odăjdii, doi dascăli ducând fiecare câte un prapor, primarul, învățătorul, Vasile Milinea și mai multe femei din sat după dânșii.

Dascălii cântau o rugăciune...

Sătenii se opriră, mirați în momentul dintâiu...

Preotul duceà într-o mână sfânta evanghelie îmbră-cată cu argint și în cealaltă mână crucea...

— Oameni buni, rostì preotul, opriți-vă... Nu mâ-niați pe Dumnezeu!

Se făcù tăceie...

Ivirea preotului, întâele lui cuvinte, sunetul clopo-telor care dădeau ivirii înfățișare de slujbă dumne-zeiască, impuseră mulțimii.

— Ce sfat diavolesc, oameni buni, v-a îndemnat să vă depărtați de răbdarea voastră, de buna-voastră chibzuință? Gândiți-vă că în casa aceasta sunt două femei cari v-au ajutat totdeauna, la boale și la alte nevoi! Sunt copii cari nu v-au făcut nici un rău... E boerul Conțescu, omul de fapte bune și plin de dra-goste pentru sătenime; e domnul inginer care a venit tocmai ca să vă facă o dreptate...

— Ia lasă, sfinția ta, răspunse un voineștean. cu asprime... In loc să fii cu noi, te ostenești pentru ăi de ne asupresc?

— Nu cu asemenea vorbe, fiilor, se răsplătește dragostea ce v-am arătat... zise preotul, înaintând... Ați ascultat de vorbe vrăjmășești care aduc pierzare și nu îndreaptă relele...

— Ia fugi încolo, popo! strigă nasul pleoștit... Îna-inte, băeți!

Mulțimea, ca împinsă de-acelaș puternic îmbold, să mișcâ deodată.

Preotul înaintâ ridicând în sus crucea, pe care ra-zele soarelui sclipiră...

— In glas de clopote, rostì el cu putere, vă afurisesc! Nimica să nu se aleagă de voi și de casele voastre... Doamne, auzi-mă!... Doamne, auzi-mă!

— Nu ne afurisì, părinte... strigară mai mulți.

Chipurile sătenilor vădiau groaza... Cei din față căzură în genuchi...

— Doamne Dumnezeule, începù preotul cu glas inspirat,—multor încercări grele supui tu făptura o-menească, din pricina necunoștinții binelui și răului...

Toți căzură în genuchi, cu frunțile plecate, înfiorați.

— In grea rătăcire am căzut pretutindenea și moșia noastră românească în primejdie de moarte se află!... Doamne, Dumnezeule, A-toate făcătorule, îndură-te spre noi...

— Amin! cântară dascălii...

Toți să închinară. Ingenuchiară și străinii, înrâuriți și ei...

— Doamne Dumnezeule, coboară mila ta spre noi, urmă preotul, și nu ne lăsà să pătimim de pe urma rătăcirii noastre... Prin Dumnezeescul tău fiu ai mân-tuit omenirea,—mântuește-ne și pre noi...

— Amin... cântară dascălii.

— Fă-ne să ne cunoaștem greșelile cele cu voe și fără de voe și să plinim voia ta; dă-mi mie, smeri-tului tău slujitor, putere de dezlegare și de iertare, pentru cei ce nevrednici s-au făcut, prin nemernică răzvrătire... Dă-le lor bielșug țarinilor și caselor rostul cel bun, — dă-le lor ușurare nevoilor și sufletului lor, mulțămirea celor căiți, — că tu ești Dumnezeul nostru și afară de tine pre altul nu știm, numele tău numim; că ție se cuvine laudă, mărire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor...

— Amin! cântară dascălii...

Preotul înnaintâ cu evanghelia și cu crucea, în timp ce clopotele reîncepeau să sune...

Femeile plângeau cu hohot; mulți dintre săteni plân-geau în tăcere...

Conțescu se ridicâ, se închinâ, în adevăr atins, și sărutâ crucea și evanghelia...

Primarul, Vasile Mihnea și Gându, îl imitară; să-tenii veniră la rând, plini de evlavie, domoliți, căindu-se...

Și fiecare murmură, în timp ce sărutà evanghelia și crucea...

— lartă-ne, părinte; nu mai facem...

— Dumnezeu să vă ierte, le răspundeà preotul.

Deodată se auzì răsunet de goarne...

Toți tresăriră... și priviră...

In pas silit, o companie de soldați, cu baionetele la puști, înaintau pe șosea...

— Oștirea... șoptiră sătenii.

Intr-o clipă se făcù mișcare de retragere grăbită: străinii, înspăimântați, o și luară la fugă, înnainte, unde-or ieșì să iasă.

— Ho! huide-o!... începură să le strige sătenii Voineșteni...

Compania sosì și se oprì. Primarul lămuri căpitanului cum stà lucrurile...

Goarnele sunară, focurile începură: câțivă din ceată căzură.

Ceilalți mai fugiră, pierzând încă pi câțivà și în cele de pe urmă se opriră...

Dejà înaintea lor veniau mai mulți jandarmi și două trăsuri: erau prefectul Arineanu, un judecător de ocol, doi subprefecți și un căpitan de jandarmi.

Străinii fură dezarmați și legați zdravăn, apoi cu toții se îndreptară spre primărie.

Conțescu, Gându, preotul, învățătorul, primarul, Va-sile Mihnea, urmați de mulțimea Voineștenilor, tăcută și îngrijată, întâmpinară pe Prefect, în apropierea primăriei.

Cercetarea se începù și ținù mult, până să se sta-biliască răspunderile în ce privià banda și pe Voineșteni.

Logofătul nu murise, dar nici moale nu-i erà. La fiece mișcare, simțià dureri aprige... Urcat într-o tră-sură spre a fi dus la spital în oraș, fu oprit la pri-mărie și pus să arate pe cei ce-l bătuseră.

Numai acum însă, în fața logofătului, se judecà supt adevărata față, procesul dintre săteni și proprietate,— și sătenii se arătară foarte dârji: nu s-ar fi răsvrătit, dacă moșia n-ar fi avut pe «grecoteiu» de logofăt, care le amărâse vieața.

Inginerul Gându, arătă că proprietarul, imediat ce-a aflat de rășluirea locurilor, l-a și trimis să măsoare moșia, ca să deà dreptate sătenilor.

Prefectul cuvântă cu căldură, încredințându-i că in-ginerul erà om de inimă și că dreptatea lor va ieșì la lumină; îi mustră în așà chip, pentru devastarea morii și pentru năvălirea la curte, că-i făcù să declare că erau gata să ajute la refacerea morii; apoi se adresâ preotului și fu de o rară elocință, în cât sătenii pu-tură bine să înțeleagă, misiunea lui, de păstor sufle-tesc și ce aveau totdeauna de așteptat dela sfaturile sale și dela credința în Cel-a-tot-Puternic.

Conțescu, în numele proprietarului, le cerù să-și arate nevoile și ce anume ușurare voiau... și cu de-plină pricepere a lucrurilor, orânduì cu ei temelia vii-toarelor învoeli, pe cari le vor face cu el, în lipsa proprietarului.

Vasile Mihnea, cerù îndurare pentru obște, dela Prefect, și se făcù chezaș pentru liniște și ascultare, — numai să nu mai fie duși oamenii, pe la târg, la arest...

Prefectul se învoì, dar îi făcù să priceapă că ’rămâ-neau vinovați de cele făptuite și că, mai târziu, ju-decata avea să-i cheme pe cei ce fuseseră mai înver-șunați. Dacă însă vor dà dovadă de liniște și de cuminție, judecata se va arătà, negreșit, mai îngă-duitoare...

Logofătul, fu pornit cu un jandarm, la spital, — iar banda, micșorată acum, cu vr-o douăzeci de inși, ră-niți și morți, fu pornită, după amează, la oraș, între jandarmi.

Compania de ostași se pornì la altă comună de unde se vestià amenințător început de răscoală.

Erà pe la amează; câte se petrecuseră de di-mineață!

Sătenii se împrăștiară, fără nici un gând ascuns: după amează măsurătoarea erà să se urmeze și a doua-zi învoelile aveau să se facă... Erau ușurați par-că de-o mare greutate: boeru Conțescu le erà doar chezășie...

Prefectul își arătâ dorința să vadă pe doamna Pa-naiotidi...

Conțescu îi arătâ situațiunea și-l poftì la curte, iar pe Vasile Mihnea îl trimise la el acasă, să vestiască boerilor, sfârșitul lucrurilor.

Intr-o de nedescris emoțiune se trecură orele acestea în locuința bătrânului Mihneă.

Logofătul d-nei Popescu și scriitorul dela Curtea din Voinești, se retraseră în tindă, de unde după vr-o ju-mătate de oră de nerăbdare, nu se putură ține și se strecurară până la gardul grădinii boerești: acì se ur-cară într-un pom și asistară la desfășurarea întâm-plărilor.

Rămași între eì, Mișu, Amelia, Adriana, d-na Po-pescu, Florica și copiii, stătură destul de mult în tă-cută frământare, trăgând cu urechea la toate sgomotele și închipuindu-și ce puteà fi. Temerea de neprevăzut le înfățișà răzvrătirea cu mult mai de groază în des-fășurarea ei... Vedeau aevea par-că dărâmarea casei, devastarea, punerea focului... Fiece răbufnire de gla-suri le însemnà fiece fază a închipuitei grozăvii...

Aproape nici nu se mai priviau... îngălbeniți, poso-morâți, cu capetele în jos, nu-și mai aveau conștiința ființii lor... Erau la olaltă și totuși departe unii de alții, despărțiți prin adâncirea în propriile sensațiuni, în ui-tarea deplină a timpului și a locului.

Când clopotele începură să tragă din nou,—erà pe când preotul purcedeà dela biserică, — o înfiorare pu-ternică îi făcù să ridice capetele, să se priviască, să se întoarcă la cunoștința momentului.

— De ce vor fi mai trăgând clopotele!—zise Adriana... Au așà răsunet, că fac și mai puternică groaza...

Panaiotidi se ridică: se simțià înțepenit, rece...

— Cine știe ce va fi pe la noi... murmură el..

— Ah! dar Andrei!... esclamâ Adriana, ridicân-du-se. Doamne!...

— Ce va fi cu domnu Gându, — cugetâ Florica și-i fu ferbinte dorul să nu i se întâmple nimica...

— Țăranii țin la domnu Conțescu, zise Amelia... Nu cred să-i facă vreun rău...

— Dar mai judecă bestiile, zise Panaiotidi cu ură...

— Blestemat soiu de oameni, rostì Atena... M-am ruinat... Ce grozăvie voiu găsì... Și nici nu-mi- vine să mă duc...

Amelia simțì pe copii că tremură. Se plecâ, îi strânse la sân și le rostì cu duioșie:

— Nu vă fie teamă, copii... Nu suntem lângă voi?...

— ’I-am văzut cum dărâmau moara... și mi-e frică... zise fetița aproape cu lacrimi în glas...

Și ’i-au dat foc, mămico... zise Vintilă... Ce răi sunt țăranii...

— Nu sunt așà de răi, cum frica vă face să-i so-cotiți... le zise muma. Dar ei nu au, sărmanii, creșterea bună care o aveți voi și când îi supărà cineva, fac rău...

— Dar cine ’¡-a supărat, mămico? întrebă Vintilă... Logofătul nostru?...

El, copii, zise Mișu, apropiându-se și șezând lângă Amelia... Insă tăticu are să facă așà încât logo-fătul să nu-i mai supere... Mâine voiu adunà la pri-mărie pe țărani și vă voiu luà cu mine acolo; vom vorbi cu ei și vă voiu învățà ce să le spuneți și voi, și veți vedeà cu ce bucurie se vor uità la mine și la voi... Nu-i așà, mămico?...

Amelia înțelese negreșit rostul acestor cuvinte. Primejdia care-i înconjurà, toată grija, care mai mult pentru copii o aveà, o făcură să se mai îmbuneze față cu bărbatul ei...

— Da, tăticule, așà va fi, răspunse ea, totuși înnă-bușindu-și un oftat...

Trebue să îndreptăm lucrurile, urmâ el, cu înviorare... Am făcut rău că am venit prea rar pe aci... Cu bunăvoință și cu pricepere, vom restabilì liniștea și înțelegerea între noi și ei...

Ce va fi și la celelalte moșii? zise Amelia...

— Trebue să fie știri acasă, la București... In Ialo-mița însă nu prea erau turburări, când am plecat în-coace... In Prahova și în Buzău, erà deplină liniște...

— Cine știe de nu se va fi întins răzvrătirea și pe acolo... zise Adriana...

— Voiu telegrafià... Numai de s-ar isprăvì odată acì... zise, ridicându-se...

Ascultâ câteva clipe... Clopotele răsunau mai rar... Dinspre curte nu se mai auzià nici un sgomot...

Așteptară cu toate acestea, în destulă enervare... Unde nu puteau vedea afară, prin strimtele ferestre decât partea din urmă a satului, izolarea le eră și mai grea, emoțiunea și mai apăsătoare.

Deodată auziră’, depărtate încă, sunete de goarne... și se priviră, surprinși întâi, apoi, înțelegând, respi-rară mai în voe: armată, — venià armata... Erà spri-jinul, potolirea!...

Când răsunară însă glasuri puternice și apoi împuș-căturile dintâi, spaima le trase sângele din față...

— Îi omoară!... șoptì Amelia cu milă în expresiu-nea ei de groază...

Alt șir de împușcături urmâ...

Panaiotide se apropiâ de o fereastră... Șoseaua însă cotià pe din vale de râu, în spatele acestei case... Iarăși nimica de văzut...

După aceste împușcături, se făcù tăcere; apoi au-ziră duruit de trăsuri și tropote de cai..., destul de distincte... și iarăși tăcere..., și iarăși cufundare pe gânduri, de astădată în răvășirea nerăbdării...

In fine, se apropiará pași... Panaiotidi privì re-pede...

— Vasile se întoarce... rostì, răsuflând lung..., și deschise ușa, întâmpinându-l:

— Ei, ce e? s-a sfârșit? întrebară toți, deodată...

— Unde-i Andrei? întrebă Adriana.

— Dar d. Gându?... întrebă Florica...

— Am scăpat buni-teferi, boeri dumneavoastră... Dar ferească Dumnezeu de așà pacoste!...

Și, pe îndelete, le povestì toată întâmplarea, apoi îi poftì să se întoarcă la curte.

— Numai, un lucru,—zise bătrânul: să vă duc tot pe unde am venit... fiindcă, boerule, se întoarse către Panaiotidi, după chibzuiala mea, bine-ar fi să nu se știe în sat cu dinadinsul că d-ta ești acì...

— Așa? făcù Panaiotidi cam nemulțămit.

— Lasă pe boer Conțescu să dreagă treaba... Nu-ți fie cu supărare, cam au ai noștri bubă pe d-ta... și, de!... să mai treacă nițică vreme, că toate apoi s-or îndreptă...

Și, pe acelaș drum porniră la curte...

După asemenea întâmplare, vederea cu Arineanu fu mișcătoare...

Panaiotidi nu știù cum să le mai mulțămiască, lui ca Prefect, lui Conțescu și lui Gându, cari se expu-seseră, ca prieteni ce dovediseră curaj și dragoste.

In acea jumătate de zi, nimeni nu gustase cevà și, acum că liniște erà, se simțià foamea.

Prânzul fu scurt însă, căci Prefectul se grăbià să plece cu însoțitorii lui...

D-na Popescu îl rugâ să meargă pe La Foița, — căci nu aveà curaj să se întoarcă singură.

Prefectul primì,—și după puțin, ea plecâ în trăsura lui, jeluindu-se și văitându-se.

XVI.

Gându se coborâ din odaea lui, însoțit de un argat care-i duceà neltele.

La ieșirea în curte, întâlnì pe Florica: păreà că-l așteptà.

Ea îi întinse mâna și-i zise cu adâncă emoțiune:

— Cum să-ți mulțămim, domnule Gându?...

— De ce, domnișoară Florico? întrebâ aproape surprins...

— Ce bun ai fost și în această grea împrejurare!...

— Am făcut atât de puțin, domnișoară, că nu merit asemenea laudă.. De altfel, erà o datorie... și mă duc sa-mi împlinesc pe cea începută...

— Nu mai e primejdie, — nu-i așà?

— O! de loc...

— Să te întorci cu bine, domnule Gându...

— La revedere, domnișoară...

Isi dădură mâna, el stăpânindu-și bine adevărata emoțiune, — ea, presimțindu-i-o și aproape împăr-tășind-o:

Când să iasă pe poartă, Gândii întoarse capul: o văzù tot acolo, urmărindu-l cu privirea...

— Să-și fi uitând oare deziluziunea? se întrebâ în cuget...

Florica se întoarse, pe gânduri, în camera ei și de la fereastră, privì pe urma lui câtvà timp, apoi se lăsâ într-un fotoliu, cu capul în mâini...

— A trecut o furtună... se gândì... Va putea oare trece și furtuna casei?

I se ivì atunci imaginea lui Voitzu, fără să se fi gândit la el, — și se înfiorâ...

— Nu! nu trebue să mă mai înfioare amintiri ce-mi displac, își zise, ridicându-se...

Și, ca refugiu, față cu asemenea gânduri, trecù la copii.

In camera de lucru a Ameliei, ea, Conțeștii și Pa-naiotidi, se aflau acum, după ce Andrei avusese o convorbire scurtă cu Miști.

Amelia erà cu Adriana, amândouă aproape obosite, după emoțiunile de-abia trecute, când Andrei intrâ ducând de mână pe Mișu.

— Scumpă doamnă, se adresâ el Ameliei, înainte de-a mă întoarce acasă, dă-mi voe să-ți prezint un căit. Primejdia prin care am trecut cu toții, cred că a a-vut darul să schimbe o stare sufletească adânc regretată de noi, vechii dvs. prieteni...

Șezù lângă Amelia și poftì pe Mișu să stea lângă el.

Âmelia se simțì stânjenită; înțelegea unde voià bă-trânul s-ajungă.

— Amicul Mișu va trebui să plece deseară la Bu-curești: așa cere împrejurarea. Aș dorì din tot sufl-etul să nu plece însă fără o vorbă... fără o speranță... Inima d-tale e rănită, negreșit, dar nici o considera-țiune nu-i poate răpì, — cum s-ar luà cu mâna, — ve-chiul și adâncul simțimânt de femee onestă, de soție vrednică de toată admirarea. Dă pas acestui simți-mânt să vorbiască și să ierte, iertarea e dar al vir-tuții ce nu se clatină, e lumina ce înconjoară marile chipuri ale creștinătății... Panaiotidi, urmă el după o clipă, a fost rău înconjurat, rău sfătuit... Nu e singu-rul, în trista noastră societate de amestec. Nu poate fi, negreșit, o scuză pentru el; după cum nu poate fi pentru nimeni altul din acei ce văd în țara noastră numai izvor de înbogățire și-i aruncă nemeritat dis-preț, dela mica înnălțime a nemerniciei lor. Panaiotidi e mai mult victima mediului și-l mustru fiindcă n-a putut să te înțeleagă, la timp, pe d-ta, scumpă amică. E prea inteligent ca să nu-și fi putut dà seama de la început de însemnătatea vieții românești pe care o înfățișezi cu nespusă dragoste și mândrie. A izbucnit furtuna însă... Față cu dreapta ei deslănțuire, sunt sigur că el a rămas încremenit, rătăcit, doborât supt vinile-i grele, — dar pentru întâea oară cu conștiința răspunderii și cu dorul de-a se întoarce la datoriile de român...

— O! e adevărat, domnule Conțescu, exclamă el cu putere, e adevărat...

— Prietenește îți spun că nu mă îndoesc, îi răs-punse bătrânul. Apoi, după o clipă: suntem o țară mică, înconjurată de vrășmași unii puternici, alții mă-runți, dar în destul de primejdioși. Toți așteaptă moment priincios, pentru ei, de rătăciri grele din parte-ne... Nu vedeți ce răsunet au în afară răscoalele acestea? Cum le denaturează vășmașii de din lăuntru și cum cei de din afară se fac a le crede așa? E de datoria noastră să facem jertfa de-a fi buni, să ne uităm inte-resele prea personale, adese ori josnice, și să ne dăm mâna, să fim mulți, să ridicăm moralul social, prin pilda bunei vieți de familie, prin pilda cunoașterii ne-voilor timpului... Dece și puținele elemente bune să se despartă, în loc să caute a netezi asprimea unor vinovății? Prin plecarea d-tale, dragă amică, oare so-țul d-tale ar deveni mai bun, ca român? Negreșit că nu. Iertându-l, vei avea mulțămirea de-a-l fi convertit; va câștigă activitatea d-tale românească, căci îi vei fi dat o inimă căită, o voință bine îndreptată, o energie conștientă... Am pentru d-ta ambițiunea de-a biruì în omul acesta amintiri și aplecări atavice; și fiindcă-l cred în stare de-a răspunde credinții mele, ’mi-am luat curagiul de-a te rugà și de-a fi stăruitor în ruga mea... De altfel, privește-l, doamnă lacrimile acestea sunt chezășie asigurărilor mele.

Mișu, plângeà în adevăr: nobila bătrânului înfăți-șare, dragostea de țară, unic cuget al vieții lui întregi; credința lui în schimbarea în bine a unui om greșit; — silința lui de-a aduce împăcarea, — îi muiaseră inima, îl înduioșaseră și lacrimile veniseră ca să mărtunsiască de adevărata lui căință!...

Privì, printre aceste lacrimi, la Amelia; îi părù că vede în fine sfârșitul luptei cu ea însăși, și i se lăsâ în genunchi rostindu-i:

— Iartă-mă, Amelio... Fă-mă să pot fi vrednic tată copiilor noștri, așa cum îi crești tu...

— Intoarce-te, Mișule, la București, și du cu tine speranța, îi răspunse ea întinzându-i mâna...

El ’i-o acoperì cu sărutări.

— Îți mulțămesc Amelio... îți mulțămesc... îi rostì plin de recunoștință... ridicându-se.

— Lasă-ne să orânduim aci, în numele tău, cum va fi mai bine lucrurile și când ne vom vedea... mulță-mirea altora va spune și pentru noi cuvântul din urmă...

— Nu numai atât, Amelio: voiu dà pe la toate mo-șiile și voiu impune bună-starea sătenilor, ca o con-dițiune expresă a arendării... O! de câte mă simt în stare acum!... rostì cu căldura convingerii.

Ea îi strânse mâna...

In acel moment intrâ Gându.

— Ei, cum a ieșit măsurătoarea? întrebă Mișu, vesel.

— Exact după actele moșiei, domnule Panaiotidi. Să-tenii aveau dreptate: li se rășluise tocmai 35 de hectare...

— Ticălosul de logofăt!... zise Mișu. Să le înna-poiăm... numai decât.

— Am și făcut mușuroaele. Sătenii nu mai pot de bucurie... Par-că li le-ar fi dat cineva în dar... Le pare rău că au pus și ei mâna la stricarea morii...

— Nu face nimic... Să iertăm greșiților noștri. Domnule Gându, eu plec astăseară... Ai fi d-ta atât de bun să mai rămâi și să faci devizul refacerii morii? ’Ți-ai lua apoi sarcina refacerii ei?

— Cu plăcere, domnule Panaiotidi.

— O! Domnule Gându, cât îți suntem de recunos-cători! zise Amelia... Ne îndatorezi prea mult...

— Nu știu pentru ce și nu știu cu ce, doamnă, răspunse Gându stânjinit...

— D-ta tinere prietene, muncești, știi să fii prieten, știi să te devotezi, îi zise Conțescu cu bunătate... Ce multă tinerime, ca d-ta, ne-ar trebui!...

Gându se înroșì, ca zarea, de câteva momente, în asfințit. Inima ’i băteà cu vioiciune; mulțămirea i se răsfrângeà într-un zâmbet discret.

Și nu atât laudele îl înrăuriau cât ghicirea că se făcuse pace între d-na Panaiotidi și bărbatul ei.

Conțeștii se întoarseră în acea seară la Hărmănești; Panaiotidi plecâ, pe înnoptate, fără ca în sat să se fi prins de veste.

In Voinești rămâneà, după îngrozitoarea zi, un fel de liniște grea, făcută din grija pentru cele făptuite și din mulțămirea celor ce sătenii începeau să dobân-diască.

Amelia promisese împăcarea, de hatârul Conțeștilor, fără ca sufletul ei să fi luat parte la promisiune.

Acum, în tăcerea camerii în care simțià nevoea de odihnă, se întrebà, dece stăruința bătrânilor, pentru împăcare?

In ochii Conțescului, nobil și înfocat român, Mișu erà negreșit tot atât de vinovat, ca și în ochii ei... Foarte neîngăduitor față cu alți greșiți idealului ro-mânesc, dece se arătase îngăduitor față cu Mișu? Erà la el numai ideea că Mișu se puteà îndreptà și că puteà fi în adevăr folositor, — sau socotise și aceasta că, despărțirea ei de bărbatul cu avere, ’i-ar fi adus nemulțumirile multor greutăți?

Gândul acesta o făcù să se simtă jignită: să se fi îndoit bătrânul că ea ar fi putut luptà, până la capăt, in starea mijlocie în care ar fi rămas?

A! nu, nu, își zise, ușor zâmbind. Pe de-oparte erà prea deprins cu buna noastră căsnicie, pe de altă parte e adevărat că numai pilda pentru alții, a unei asemenea căsnicii, poate dà înrâurirea dorită, activi-tății ce-am întreprins...

Totuși, pentru continuarea legăturii casnice, simțià ca rămâne rece și se vedea tot atât de tristă ca mai înainte.

Cine știe de aveà să se schimbe, în viitor, vreo-dată? ’

In timpul acesta, bătrânii, acasă, erau voioși că să-tenii le dăduse dovadă de dragoste și de recunoștință.

Numai când le venì vorba despre cei dela Voinești, Andrei se întunecă=\ puțin.

— Vezi tu, Adriano, îi zise,.ce înseamnă când anume fapte sgudue temelia unei case? Amelia a cedat, însă am simțit că sufletul ei a rămas străin împăcării ade-vărate...

— Ca dânsa aș fi făcut și eu, răspunse Adriana...

— Acuma, rațiunea stăruinții noastre, nu-i așa? Nu, Panaiotidi nu-mi mai poate fi simpatic: și eu îi am înstrăinat sufletul meu. Cred în căința lui, îl so-cotesc în stare să se îndrepte... Va fi român, din câtevà considerațiuni, pentru nevasta lui și pentru pozi-țiunea lui socială; și, negreșit, că tot înseamnă un câștig pentru noi, ca prieteni ai casei lor... Dar și altă idee m-a călăuzit: Amelia n-ar mai fi avut mij-loace destule pentru traiu, căci ar fi refuzat ajutorul bărbatului ce nu mai era nimic pentru ea, cât și pe al nostru, de pildă... In lupta ei, cu greutățile vieții, și-ar fi pierdut din energia pentru lupta cealaltă, care ține mult loc în viața ei,— și asemenea energie nu trebue să se piardă... Pe urmă, societatea noastră, e așa întocmită, că primește călăuzirea celor cu presti-giul averii, în lupta pentru un scop deosebit, și nu vrea să primiască pe cel sărac decât în anumite con-dițiuni, ținându-l și la anume distanță. Nu-i așà? Unde mai pui că despărțirea ar fi hotărât pe toți cei cari-i cunosc, să le pătrundă taina? Câte păreri împărțite! Câte răutăți, deșteptate! Și nu știu, dacă tocmai cea nevinovată n-ar aveà să sufere mai mult, din par-tea răutății omenești...

— Ai dreptate, Andrei, ai toată dreptatea. Să nu contenim a-i mai vorbì Ameliei,fără să părem că ne-am îndoì în cevà de hotărârea ei...

— Și mai ales fără să-i dăm a înțelege tot adevărul motivelor stăruinții noastre...

Astfel, și Amelia, și bătrânii ei prieteni, se întâlniau pe calea acelorași gânduri, într-atât de bine ce se cu-noșteau între ei.

Martie erà pe sfârșite: peste toată țara, acum po-tolită, se întinsese ca un zăbranic, prin care, lumina străbăteà cu clipiri șterse..., supt care aerul erà apă-sător și încărcat ca după fierbințeala de friguri a zi-lelor îngrozitoare.

Se ceruse guvernului să înnăbușiască primejdioasa răzvrătire și acum se învinuia guvernul că fusese prea din cale afară aspru; se învinuià armata și mai ales capii ei, că fuseseră sălbateci...

Tuturor păturilor sociale le erà la neîndemână.

Afacerile comerciale lânceziau... Treburile plugărești stăteau mai pretutindeni pe loc: învoelile mergeau ca pe bolovani... Sătenii erau sdrobiți sufletește, plini de ne-încredere, cu ură și mai amară în contra stăpânitorilor...

Câți orfani rămăseseră de pe urma celor împușcați! Erau orfanii Neamului, — și nimeni nu îngrijià de ei!...

Proprietarii jefuiți, dimpotrivă, ridicau capul, acum după ce trecuse furtuna și cereau despăgubiri, și strigau după măsuri și mai aspre, față cu sătenii; aceștia refuzau să iasă la muncă...

Prefecții munciau din răsputeri să înmoaie pe pro-prietari, să aducă pe săteni la cunoașterea stării grele, să-i împace pe unii cu alții...

Se trimiteau pe la sate tot felul de circulari povă-țuitoare, și administrația, învățătorii și preoții căutau să le lămuriască tot rostul și să hotărască mlădierea îndureratelor suflete, și să împrăștie nesiguranța din cugete. In multe părți se izbutiă înțelegerea, măcar pe deasupra și munca începeà; în alte părți sătenii jurau să moară de foame, dar să nu deà pământului putința de a rodì...

Viața de casă a Oltinei Arineanu, se începuse în grele vremuri.

Cezar, își împlinià o datorie sfântă: Oltina, în casa socrilor ei, ducea dorul lui Cezar, duceà dorul mu-me-si, care se întorsese la Galați,—cu toate că în d-na Elena Arineanu, găsise o mamă tot atât de bună.

Casa în care erà să se așeze familia Chipaii, erà gata: izbucnirea răscoalelor oprise pe Cezar s-o pre-gătiască pentru locuit. Căsătoria făcându-se mai curând decât crezuse, casa aveà să-i fie lui locuință. Pân-a-tunci, Oltina, trebuià să steà la bătrâni.

D-na Chipail, cu toată stăruința cuscrilor, nu voise să mai rămână în București, după plecarea lui Cezar.

Gheorghieș, ministru, prefăcându-se față cu ea, că erà atât de ocupat, încât nu aveà cum să se ocupe și de dânsa, primise cu mare grabă hotărârea ei de a se întoarce la Galați: apartamentul lui apoi, nu erà po-trivit și pentru dânsa.

In tot timpul turburărilor,în casa bătrânilor Arineni, erau ore întregi de discuțiuni asupra situațiunii, la care luà parte și doctorul, oricât de distrat începuse a fi.

Iar când Oltina rămâneà numai cu el de vorbă, erà pentru dânsa prilej de-a-i mai aduce lui Virgiliu râsul pe buze și în inimă speranța.

Atât de copil i se păreà Oltinei, în iubirea lui, acest bărbat în tot locul și cu o profesiune destul de rea-listă, — încât își făceà o datorie frățească să-i între-țină curajul...

De altfel, ea nu credeà că Florica ar fi putut ră-mâneà neînrâurită de acest simțirnânt. Plecarea neaș-teptată a prietenei ei, împreună cu d-na Panaiotidi, la țară, nu-i dăduse pas să-i vorbiască și să-i cerceteze inima,—iar șederea ei se prelungià, spre marea nemul-țumire a doctorului.

In o scrisoare din ziua în care o regăsim, Cezar, îi dădeà știri de d-na Panaiotidi și de Florica, pe cari le văzuse, — însă Virgiliu le găsì foarte necomplecte...

— E și timpul de-așa, dragă frate, îi zise Oltina. Deci, așteptare cu răbdare...

— Ce trist lucru e așteptarea și ce medicament ne-îndestulător e răbdarea, îi răspunse el, zâmbind me-lancolic... Cu voi a mers mai repede...

— Aproape șase luni... zise Oltina, râzând...

— Atunci... cel puțin tot pe-atâta trebuie să aștept și eu?... răspunse Virgiliu...

— Știi ce, doctore? fă o vizită lui Panaiotidi... In-treabă-l de sănătate și... de adresa familiei, la moșie...

— Înțeleg, zise el, înroșindu-se. Ce bună ești, Ol-tino... Mâine îți voiu aduce adresa...

— Și tot mâine voiu scrì prietenei mele...

Dacă Oltina aveà în preajmă inimi iubitoare, cari o pierdeau din ochi de dragă,—pentru Olga Chipail, — în marea locuință, prea mare pentru ea singură, — trecea șirul zilelor înnorate prin sufletul ei și mai în-norat: se despărțise de singura ființă care ținuse și ținea loc în ființa ei. O știà asigurată, fericită, — căci pentru scurt timp, fără Cezar al ei, erà numai o con-trarietate trecătoare, — și cu toate acestea, mulțămirea îi erà amărâtă de lipsa ei de lângă dânsa.

De altfel, ce fusese toată vieața ei, decât o întrețe-sătură de îndelungate suferinți și de scurte clipe de mulțămire I

La asemenea stare sufletească, se mai alipià starea adânc turburătoare a țării întregi, — ceeace o lipsià și de activitatea care ’i-ar fi mai depărtat gândurile dela preocuparea-i apăsătoare.

Și încă nu cunoșteà ce erà în sufletul devotatului Albineț...

D-l Ministru, nu se îngrijià să mai trimită bani și suma cu care Olga venise acasă, se împuținase de tot.

Erà revoltat bătrânul și scrisese d-lui Ministru, cu oarecare îndrăzneață asprime, amintindu-i că-și luase asupra-i fructificarea capitalului Oltinei.

După ce că nu i-l constituise zestre, fiindcă Ari-neanu rugase pe Gheorghieș să lase deoparte cestiu-nea bănească, — apoi nu se gândià la nevasta lui de fel...

Erà prea mult.

Iși aveà el economiile, și nu odată trecuse prin micul lui venit, în alte vremi. Dar acum că Chipail erà ministru, — ce naiba!

Îi erà rușine de rușinea lui!

Îi stà pe inimă să se intereseze și să afle dacă în adevăr Chipail pusese banii în afaceri, căci acum se ndoià, căci un gând ciudat îl muncià: nu cumvà bo-erul să-și fi lăcomit bo-eria la acei bani!

Dar cum să afle? Pe cine să întrebe? Cine-ar fi putut ștì taina?

Poate feciorul pe care-l aveà boerul și cu care se putuse împrietenì, cât timp stătuse și el în Bu-curești.

Astfel, se hotărâ să se ducă în Capitală... fără știrea Olgei... îi va spune că pleacă la vie... De altfel nu erà să întârzie mai-mult de două zile...

Iute la împlinirea unui lucru pe care-l hotărà, plecâ în chiar seara când revedem pe d-na Chipail.

Cum ajunse la București, deși erà de dimineață încă, dădù o raită pe la casa Arinenilor și se informâ de Oltina, dela servitorul doctorului. Erà altul, decât acela pe care-l cunoscuse, când cu nunta: cu atât mai bine: nu mai erà nevoe să-i recomande tăcerea și să dea naștere la cine știe ce bănueli...

Când se duse acasă la d. Ministru, excelența sa lipsià: plecase în țară...

Feciorul îl primì prietenește și în toată ziua aceea, Albineț, îl ținù pe socoteala lui..., iar seara îl poftì la un chef...

Feciorul erà un mare șiret și dibaciu observator al celor ce se petrecea la stăpânu-său.

Ba încă, cu negligența lui, în ale casei, Chipail, lăsà prea fără pază unele hârtii și sertarele...

Astfel, curiosul fecior, puteà cu ușurință să-și vâre nasul în tainele stăpânului și chiar să cam ciupiască uneori din parale, — cu foarte multă prudență, căci aveà și el deviza lui: «lăcomia pierde omenia»...

Cum nu erà dar să surprindă că boerul pusese mâna pe mulți bani, — de unde și cum, chiar de l-ar fi interesat, nu aveà în ce chip să știe, — și că pre-făceà valorile, în bani buni de cheltuit?

Știà apoi cu ce bancă din Lipscani lucrà boerul și urmărise treptata desfacere și dărnicia cu oarecare «mititele» ce se arătau și ele darnice cu el...

La chef, omul își desleagă băerile limbii și numai cât să știe altul cum să-l cumpere, că el e gata să se vândă, făcând haz și totodată arătându-și importanța ca știutor de taine... ale oamenilor mari.

Nu-i fu greu lui Albineț să cumpere ce voià să știe și, cu durere să bănuiască mai cu temeiu adevărul.

Boerul fusese în stare să cheltuiască banii fii-cei lui!

Îi trebuià acum să dovediască...

A doua-zi, ca unul ce aveà lista numerelor bonurilor și cunoșteà firma băncii, — se duse în Lipscani...

Dar cum să se informeze la bancă? Erà ca și cum ar fi fost vorba de a urmări valori însușite. Și cine erà în cauză? Un ministru...

N-avù curagiul...

Trecù de câtevà ori pe dinaintea vitrinelor la cari erau expuse titluri de rentâ și scrisuri funciare, hârtii monedă românești și străine și monede de aur fe-lurite...

In fine, se oprì și începù a se uità la două-trei scrisuri funciare rurale...

Instinctiv, scoase lista numerelor, din buzunar, și în-cepù a căuàă pe ea numerele celor din scrisuri...

Avù un fior... Două din ele aveau numerele de pe listă...

Dovada îi fu de neînlăturat.

Nu se gândì că acele valori, dacă vor fi fost puse în vreo afacere, puteau prea bine să fi circulat în piață, întru cât deveniseră capital de exploatare.

El rămase la ceeace vedeà și la gândul că Chipail ’și le însușise și le întrebuințà la nevoile lui.

Aprins la obraji de necaz, de inimă rea, se depărtâ dela vitrină și intrâ în cafeneaua din colț, peste drum de Banca Națională... Se hotărâse să scrie lui Chipail... și, la urma urmei, — să se întâmple ce va fi fost să se întâmple! Dar să știe boerul că făptuise cevà urâ-cios și că el, devotatul' casei, aflase! I silia cel puțin să poarte Olgei de grijă, în teama de-a nu-i cunoaște și ea isprava.

Voitzu își urmà regulat, ceeace el numiă «cura curtenirii», pe lângă d-na Brantea.

In împrejurările prin cari țara treceà, el erà liniștit, fără altă grijă decât a-și legà capul cu folos.

Și nu i se păreà numai: văduva i se arătà din ce în ce mai prietenoasă, — ceeace însemnă începutul dragostei.

Serile plecà destul de târziu dela dânsa, cu capul plin de muzică și cu ardoarea tinereții, învăpăiată, promițându-și tot de atâtea ori ca adoua-zi să nu mai fie nerod sentimental și să încerce un asalt hotă-râtor.

El mergea cu ideea că, devenind amantul, ajungeà la căsătorie cu toată siguranța, ceeace dovedià lipsa cunoștiinții lui în ce privià caracterul femeei pe care o dorià.

Erà pozitivistul, însă rău calculatorul: viclenia oa-menilor de rând, poleiți numai, nu are nici o delica-teță și e lipsită de prevedere.

Erà urâtă seara aceasta, dela capătul lui Martie, cu ploae măruntă și rece, care străbăteà la oase.

D-na Alina Brantea, terminase cina și se retrăsese în camera de culcare, sigură că pe-asemenea timp nu ierà să-i vie adoratorul.

De când cu răscoalele, nu mai ținuse casa deschisă și nimeni, afară de Voitzu, n-o vizitase.

Îi păreà ciudat, că se mărginià să-l primiască numai pe el și că se deprinsese cu vizitele lui..., dar nu se dezaprobà.

In seara aceasta, singură, plictisită, cu toată sigu-ranța că el nu aveà să vie, simți că-l dorește și astfel începù să se gândiască serios la căsătoria cu el... Nu i se păreà mai bun ca alții, dar cel puțin el întrunià calitățile de-a fi vesel, de-a distrà, de-a nu se arătà orb îndrăgostit și cu orice preț măgulitor...

Erà obosită de-a mai observà de-aproape și se ve-deà plecată să facă efectiv experiența cu omul acesta, luându-l de bărbat.

La urma urmei, de nu erà să iasă bine, — aveà la îndemână divorțul...

Se plimbâ puțin prin odae, se aninâ de o revistă franceză pentru «mode», care-și ascundeà în jumătate întunericul unui colț, lucioasa scoarță albă ilustrată; o lăsâ foarte degrabă, ca neinsuflându-i interes; stătù în pragul odăei și privì câtevà clipe în salonașul de lucru, unde pianul își arătà claviatura, singurà lică-rire albă în întunecimea ușor ajunsă de lumina de ală-turi; avù un gest de negare, ca răspuns la îndemnul de-o clipă de-a cântà, și se întoarse în cameră, vădit plictisită, aproape enervată...

Picurăturile streșinilor, trecerea tramvaiului cu sgo-motu-i neplăcut de fierărie hodorogită, cântecul mo-noton al bucătăresei, ținând preà de mult timp și destul de bine auzindu-se, îi loviau nervii c-un ciocănel par-că, la vârfuri, și în toată ființa iseîmprăștià neastâmpăr,îndemnul de-a se scăpà de-asemenea nesuferită stare și ciuda că nu găsià cum.

Ceasornicul de-alături începu să bată. Numărâ nouă lovituri ce i se păreau fără sfârșit...

Dar odată cu răsunetul loviturii din urmă, mai în-delungat par-că, auzì și clopoțelul...

Tresărì și stătù să asculte. Erà cinevà, desigur...

«Voitzu»! îi spuse gândul, și ea zâmbi... Pe-așà timp... Bietul băiat!...

Auzì cum feciorul trecù prin sală și cum des-chise ușa...

Glasul lui Voitzu! I-l cunoscù numai decât...

— Cuconiță, rostì feciorul. D-l Voitzu. Întreabă da-că-l primiți...

— Poftește-l în salonaș, colea... și pune de ceaiu.

Iși îngrijì puțin găteala și trecù în salonaș.

— Ce bine-ai făcut că ai venit, îi zise, întinzându-i mâna. Muriam de urât.

Voitzu ’i-o sărutâ și, fiindcă venise cu gând hotărât, ’i-o ținu între mâinile lui, desmierdându-’i-o ușor, în timp ce se uità la Alina foarte galeș.

— Aș fi fericit să-ți pot risipì urâtul, îi răspunse...

Ea își retrase mâna, cam surprinsă. Voitzu îi apă-reà într-o stare de suflet, deosebită de până atunci. Totuși, trecù cu vederea și-l poftì să șeadă, fără să-și piardă buna dispozițiune, abia dobândită.

— Timpul acesta e de nesuferit... Ce mai e nou?

— Sunteți membră a societății «Cultura Română,— nu-i așà? Vă va bucurà noutatea că a trecut și în Senat legea pentru recunoașterea ei ca persoană morală.

— A trecut? In fine!... a stat mult la Senat...

— A fost schimbare de guvern, cestiunea răs-coalelor...

— Da, dar putea trece, supt guvernul trecut... Am auzit cu seriozitate vorbindu-se în o casă, că s-au pus încă de pe-atunci stăruinți să rămână în cartoanele Senatului proectul de lege...

— Cum se poate? făcù Voitzu. Dar cine aveà in-teres să înnăbușiască avântul societății?...

— Mă rog, s-a pronunțat nume chiar... între cari... A! dar nu ’ți-l mai spun...

— Dacă nu vă am încrederea... zise Voitzu arătân-du-se atins. Adevărul erà că-l pișcă curiozitatea să afle...

— Ai legături prea strânse cu persoana... și...

Prin minte îi trecù lui Voitzu numele lui Panaiotidi și, cu îndrăzneală i-l spuse, el, Alinei.

— Ce pătrunzător ești... Ai ghicit... Mă miră însă cum tocmai bărbatul prezidentei societății, să facă ase-menea pas? S-ar păreà că nu ’i-ar convenì că d-na Panaiotidi se amestecă în asemenea cestiuni! Drept să-ți spun, nu prea fac caz de scopul societății, și sunt membră de curând, din îndemnul lui Cezar Arineanu... Cu toate acestea m-a cam înciudat faptul că unui băr-bat nu-i place ce face nevasta lui, când ceea ce face numai rău nu este... Grozav m-aș certà cu bărbatul meu, dacă l-aș vedeà că nu-mi aprobă o ocupațiune ce ’mi-ar plăcea...

— O! eu aș fi încântat să-mi văd soția ocupându-se cu lucruri ce ’i-ar atrage lauda lumii... îi zise, privind-o desmierdător, — privire care trădà o dorință, în con-trast cu înțelesul vorbelor ce rostià.

— Nu cumva ești vanitos? Nu cred, cu toate că, odată ce lucrezi pentru un scop bun, nu se întreabă dacă din vanitate ori cu toată inima lucrezi. Nu-i așa?

— Firește, doamnă. Dacă-mi e drag ceva la dvs., e sinceritatea. Fericit temperament aveți...

— Drept vorbind, nu sunt mai prejos de multe alte femei, răspunse ea, măgulită.

— Sunteți cu mult mai presus de cât majoritatea... Aveți apoi darul de-a face, ca prietenii dvs. să se simtă în casa dvs. la îndemână și să vă imiteze sin-ceritatea... Mărturisesc că viu aci, cu atâta tragere de inimă, că... nu m-aș mai duce...

Și o învăluì cu privirea lui și mai de multe zicătoare.

— Ce spui! făcù ea râzând... și simțindu-se întru-cât-va plăcut înfiorată...

— Mi se pare că v-aș cunoaște de cine știe când și ’mi-am format convingerea că nu m-aș mai puteà depărtà de... prietenia ce-mi arătați...

— O! dar e grav ce spui d-ta, domnule Voitzu, răspunse ea vădit impresionată... urmând să râdă.

— E grav, în adevăr, doamnă, zise el cu seriozitate.

— Nu cumva ți se arată umbra ofițerului stării ci-vile? Ei, știi c-ar avea haz?

Urmà pe ton glumeț, dar cu privirea încurajà.

— Aș dorì să-l văd în persoană chiar, doamnă.... Ba încă aș umblà după preot să-i mărturisesc anume taină...

— Taina vre unei crime?

— Nu, a unui vis cutezător de iubire și de devo-tare... zise Voitzu, punând sentiment în rostire.

Ea se ridicâ: ajunsese acì; nu mai aveà alt de făcut, decât să se hotărască.

— Domnule Voitzu, de la glumă văd că am trecut la exprimarea unei dorinți serioase, îi rostì, privindu-l cuminte.

— Nu cumva, doamnă, v-am supărat? răspunse, prefăcând bine teama, — și se ridicâ...

— Nu m-ai supărat, însâ ’mi-ai dat de gândit...

— M-ați liniștit... dar nu pe deplin... Îmi lăsați cel puțin speranța?

— Domnule Voitzu, să vorbim...

Se așezâ; el trecù lângă dânsa. Ușa de la camera de culcare rămăsese deschisă și, la lumina de acolo, cum stà el acuma, vedeà aproape întreagă orânduirea foarte curată și «cochetă», cu totul ispititoare pentru gândul cu care venise.

Li se aduse ceaiul și ea îl servì; vorbiră mult apoi în privința vieții de casă așa cum o înțelegeà ea, ceea ce pentru Voitzu aveà însemnătatea unor condițiuni exprese, — și el îi încuviința totul, zugrăvindu-se cum în realitate se cunoștea că nu erà întocmai...

Foarte aproape unul de altul, el încălzit prea mult de ceaiul în care pusese destul rom și de perspectiva viitorului de care se vedea la un lat de mână, începù a-și permite dezmierdări de care ea se ferià zâmbind, înțelegându-l, însă fără să se simtă pornită pe aceaș cale.

La un moment, se ridică spre a dà deoparte măsuța cu serviciul, și, căutându-și batista, n-o văzù la ea.

Atunci trecù în camera de-alături...

Voitzu se înfiorâ, căci socotì că i se ivià împli-nirea dorinții;—se ridicâ repede, se duse după ea și o cuprinse în brațe, în clipa în care ea se întorceà, șoptindu-i:

— Cât te iubesc, Alino...

Ea rămase un moment încremenită; el fù mai cute-zător.

Atunci, aprinsă la față, de nemulțămire, i se smulse din brațe și-i zise cu asprime...

— Domnule Voitzu, ’mi-ai luat delicatețea drept slăbiciune... Te rog, pleacă...

Voitzu se înroșì până în albul ochilor și avù im-prudența să rânjiască și să zică c-un ton aproape batjocoritor:

— O! o!...

Ea îl privì foarte surprinsă: drept cine o luà?

— Domnule, nu meriți încrederea ce ’ți-am arătat, îi zise, revoltată...

Și cu degetul îi arătâ ușa.

El își venì în fire și, cu ochii în jos, rostì:

— lartă-mă, Alino... Am greșit...

— Nici o scuză... M-ai ofensat...

Și trecu pe lângă el, fără să-l priviască, — apoi sună. Feciorul se ivì, în timp ce Voitzu o urmà foarte plouat.

— Domnul pleacă... Condu-l...

El, de față cu feciorul, nu avù curajul să mai zică ceva și i se înclinâ...

— La revedere, doamnă...

Ea nu-i răspunse: erà foarte necăjită.

Ascultâ până ce auzì că ușa de la intrare se închise, și trecù în camera ei trăgând după ea ușa...

Acì, începù să se plimbe foarte întărâtată, și să ju-dece fapta lui Voitzu, cu asprime. Nu-i iertà că o so-cotise ușurică. Înțelegerea aproape făcută, pentru pu-tința căsătoriei între ei, nu-i dà drept să treacă peste marginile cuvenite.

Voitzu ieșì foarte amețit, și numai după câtva timp de umblet se desmeticì, nu însă spre a se mustrà, ci spre a se înfurià și a o învinuì pe d-na Brantea...

In judecata lui îi păreà că erà firească năzuința ce avusese și o îndreptățiă prin înțelegerea pentru căsă-torie... Doar nu erà fată, ca să fi avut dreptul a face pe rușinoasa...

Și chiar de nu ar fi fost vorba de căsătorie — ce? ori nu avusese ea nici un amant?

Și începù să zâmbiască batjocoritor...

Mai apoi își dădù seama că se puteà s-o fi ofensat cu tot dinadinsul, și se simțì foarte supărat: ar fi avut haz să nu se mai fi putut drege lucrul!

Ideea aceasta îl mâniâ cumplit,—fără ca, și acum, să se convingă că, cel puțin se pripise.

— Ah! ale dracului femei! esclamâ el, aproape cu glas tare, — ceea ce făcù pe un sergent de stradă să se uite lung după el, rânjind.

Intrâ într-o cafenea de pe strada Doamnei, unde se adună mai mulți misiți, și acolo întâlnì pe Papacosti cu care se puse la vorbă, și spre a-și vărsà focul i-nimii, începù a vorbì de rău pe Panaiotidi...

Și Papacosti aveà «parapon» pe acela pe care în-cepuse a-l numi «renegat» așa că, dacă Panaiotidi ’i-ar fi auzit cum îl «categorisiau»,—nu știu cum le-ar fi mulțămit.

— Eu am perduto «filodòrima» pentru musia lui Portunato si legătură de afaçeri cu «renegato»; dimiata Kirie Voitzo, ai pierdut-o pa Hrisi... si o frumușica zestrisora... Nu crezi dimiata che ar trebui se-i façemu una si buna?

— Să ne gândim, Papacosti, să ne gândim...

— Sta reu el cu nevasta... asa am aflatu... Asta il dore multo... Açi se-l lovimu si noi...

Voitzu își amintì de cestiunea recunoașterii socie-tății «Cultura română«», și-i povestì ce știà de la d-na Brantea.

— «Lipon», asa este: el a opritu lezea... la Senato. Azi a trecutu, fiinche a staruito Prefectulu Arineano... Muine se dizolva Corpurile Lezuitore si stăruință a fostu la timpo...

— Ei, ce zici, Papacosti, dacă ar primì o anonimă cucoana dumnealui, în care să i se spună isprava bărbățelului? Hai?

— Buna ideea... Se o façemu...

— Chiar acuma, răspunse el cu diavolească mul-țămire...

Și în timp ce Papacosti se ducea să caute hârtie și cerneală, Voitzu vedeà pe Florica, se înfiorà de do-rința de-a o fi strâns în brațe, cu totul cu altă plăcere decât pe Alina, și se înciudà că lucrul se făcuse cu ne-putință.

Și acuma, scăpà și pe bogata văduvă...

— A! nu, tot nu cred... își zise. Am să mă duc mâine si am să fiu umilit, duios, căit...

In dimineața următoare, plecà la Voinești anonima care erà să fie spirt turnat peste focul încă nestins bine...

XVII

Domnul Ministru când se întoarse din prima ducere în țară, ca ministru, găsì scrisoarea lui Albineț, res-pectuos ticluită dar foarte neplăcută pentru el, — și cu supărare fără violență, o rupse și o aruncâ în foc.

— Cum dracul de-a putut să afle? își zise, pe gân-duri... Nu cumva e lege fatală ca toate să se afle?

Zâmbì ironic și, după ce se plimbâ puțin prin biuroul lui, hotărâ să aibă grija de-a trimite la timp bani acasă...

Incidentul se închise și el... trecù la ordinea zilei: începutul pregătirii pentru candidatura la Covurlui, și fiindcă se terminase cu răscoalele,— nu stricà puțină destindere... sufletească: «mititica» de la teatru de-sigur că-i ducea dorul...

Pentru, candidatură, în afară că aveà cu el... admi-nistrația, se gândise că-i va folosì, ca și în trecut, «Cultura română», secțiunea Galați; de aceea, cum îi amintise Cezar de proectul de lege, se și interesase și-l făcuse să treacă, — iar nevesti-sei îi scrisese, spre a-și creà un drept la recunoștința ei... și a societății.

Pe de altă parte, în «Opiniunea publică», primul redactor Luciliu, scrisese un articol foarte aducător de laude.

Pentru «mititica» pregătì un bilet dulce și-l trimise cu feciorul, — iar întâlnirea ’i-o dădeà la «Flora«, la șosea, pentru seara aceea.

Peste zi luâ parte la un consiliu de miniștri, în care se statorniciră candidații oficiali pentru cele mai multe județe.

Când se vorbì de Ialomița, unul din noii miniștri se ridicâ în contra candidaturii lui Panaiotidi, arătân-du-l ca pe un străin cu sufletul și cu faptele...

— Cum? întrerupse Chipail, dați crezământ unor svonuri ce nu pot aveà temeiu?

— Vă voiu dovedì că n-au fost numai svonuri, urmâ ministrul, și scoase o listă de pe care citi numele câ-torva greci cari contribuiseră pentru fondul antarților. Vedeți că și Panaiotidi se socotește grec și prin ur-mare nu are ce căutà printre reprezentanții țării.

Primul-Ministru se făcù foc și strigà că erà nemer-nicie și că Panaiotidi trebuia exclus din Partid.

— Cu toate astea lista nu poate fi act doveditor... zise Chipail cu liniște, dar cu energie.

Nimeni din aceștia n-a subscris cu mâna lui și liste de felul acesta se pot face multe cu scop de a com-promite reputațiuni.

— Domnilor miniștri, există însă originalul scris cu litere grecești; lista aceasta e numai o copie.

— Și unde e originalul? întrebă Chipail.

— Știu cu siguranță că este în mâna d-nei Panaio-tidi, româncă în toată puterea cuvântului, și care, fiindcă a pus temeiu pe original, a ajuns cu soțul ei aproape de despărțire...

— Dar eu cunosc bine familia și nu am văzut semne de despărțire, zise Chipail... Vi s-a dat o informațiune greșită, domnule Ministru...

— Domnule Chipail, zise colegul, luați dvs. infor-mațiuni mai de aproape, și veți vedeà că este așà. Tocmai fiindcă cunoașteți familia, v-ar fi foarte ușor. Eu mențin ca adevărat lucrul.

— Domnilor, luâ cuvânt, ministrul de Interne, pu-tem lăsà deoparte colegiul I de Senat din Ialomița, până ce vom aveà dovada sigură...

Chipail își sprijinì candidatura ginerelui său Ari-neanu, pentru un colegiu, căci Prefect nu puteì să rămână, — ceeace i se primì, cu toate că Arineanu nu făcuse încă politică.

Dela consiliu Chipail plecâ întrucâtva nemulțumit, de oarece, colegul lui, în particular, îi dăduse câtevà amănunte cari arătau că Panaiotidi puteà în adevăr fi vinovat.

Î1 preocupă felul în care să ajungă a aflà și el lucrul, și, pe drumul către Departamentul său, se gândì la Olga: erà în deaproape prietenie cu soția lui Panaio-tidi; dela ea se puteà ștì adevărul.

Căci, de va fi fost așa, nu i-ar mai fi fost cu pu-tință să ducă ziarul cu el...

Ii veniră apoi în minte oarecari notițe din ziar, în privința cărora îi vorbise Arineanu, cu foarte multă vioiuciune..., al căror autor nu putuse fi descoperit.

Să fi fost Panaiotidi chiar, inspiratorul?

Totuși nu se lăsâ numai decât bănuielilor fără te-meiu și hotărâ, c-un cuvânt mai mult, să cunoască adevărul.

— Pot aveà greșeli de multe feluri, își zise, însă nu de-acelea cari lovesc în neamul românesc...

Trebuià să se ducă la Galați; dar nu erà rău să facă o vizită d-nei și d-lui Panaiotidi.

In acea seară, în cupeu de piață, d-nul ministru,— se chemà că făceà lucru mai cu ferire, — se duse la «Flora».

Dulcineea ocupase deja o cameră și cu obișnuința ospățurilor «subțiri», comandase cele trebuincioase.

D-nul ministru fù condus cu deosebit respect și considerațiune, unde erà așteptat.

Gingașa coristă îi sărì de gât, alintându-se ca o pi-sicuță ce ’și ascunsese ghiarele, și-i arătâ mândria că «iubitul» ei era ministru...

Și fiindcă era acum și mai puternic, avea să-i ceară o «favoare»...

Aveà o prietenă, foarte bună fată, frumușică; pe care o convinsese să intre în teatru.

Cu toate că era spre capătul stagiunii, îl rugâ să mijlociască la direcțiune spre a o primì deocamdată între figurante. Ea dorià să facă conservatorul de artă dramatică și era bine să aibă un picior în teatru.

D-nul ministru îi promise că se va ocupà.

— Nu vrei să ’ți-o prezint? întrebâ viitoarea inge-nuitate... Apoi, repede, în chip de gelozie: a! dar nu cumva să-i faci curte, că fac scandal.

D-nul ministru binevoì să râdă și s-o încredințeze că acest lucru nu puteà fi.

În aceste câteva luni, Irina Băldea se făcuse tăcută, și mai drăguță par-că: melancolia îi da altă atracțiune.

Răbdâ îngerește toanele mume-si care devenise de-o răutate sălbatecă, — și, ca s-o mai domoliască, trăgea din economiile ei și i le da ca produs al «meseriei» la care o îndemnà ’bătrâna.

Ea, ieșià, lipsià ore întregi d-acasă: însă o făceà ca să pândiască pe doctorul și să-l vadă trecând, — și erà o dulce plăcere a sufletului ei.

In asemenea umblete ale ei după dragostea pier-dută, întâlnì pe «d-șoara» Tulia Viforeanu, «artistă» a Teatrului Național, «veche» tovarășă de școală, și se duse acasă la eă...

Aceasta îi spuse cât de bine trăià c-un «deputat», câți bani îi dà, — căci leafa delà teatru: șeasezeci de lei pe lună, — erà o «mizerie», și începù a-i pune înaintea ochilor teatrul și emoțiunile lui, pentru artiști.

— Mă rog, chiar dacă nu ai talent, Irino, e lucru sigur că poți ocupà un loc, delà care să faci impre-siune asupra bărbaților bogați.

După o lună de zile de sfaturi, Irina, în care par-că se deșteptà o simțire necunoscută, primì să încerce intrarea în teatru, dar cu hotărârea de-a face și con-servatorul...

— In privința asta, treaba ta, dragă Irino, dacă vrei să iei în serios locul tău în teatru. Eu voiu vorbì «protectorului» meu, îi zise într-o zi, mai ales că acuma e ministru...

După cum am văzut, «artista» se ținuse de cuvânt.

— Un sfat însă, Irino, îi zise a doua-zi, după ce o vizitâ acasă: caută și tu un protector serios, căci nu vei fi având cine știe ce capitaluri, la ciorap...

Irina se aprinse la față: se gândise într-o clipă la doctorul... Oftâ adânc și răspunse:

— Par-că ești mama...

— Maică-ta are dreptate, dragă... Ascultă: vrei să-ți găsesc eu? Intre amice se fac servicii...

— Nu știu, răspunse Irina...

— Ia n-o mai face pe «neconsolabila» turturică și pe fetița rușinoasă, dragă... Amorul e moft... S-o știi delà mine, căci am experiența... Acuma, să lăsăm asta: mâine ne așteaptă domnul ministru să i te prezint. Față cu el fii cât vrei de modestă... ’l-am spus că ești «domnișoară»... Înțelegi...

Irina se înroșì iarăși...

Domnul ministru le primì a doua-zi, pe la orele nouă de dimineață și,... fu «foarte încântat» de cu-noștință...

Alăturea cu viitoarea figurantă, «artista» pierdea mult și ca frumusețe și ca fel de-a fi.

— Peste câtevà zile îți voiu comunicà rezultatul, domnișoară, îi zise Irinei, cu multă bună-voință. Lasă-mi te rog’ adresa...

— Îmi veì spune mie, George, se grăbì Tulia să răspundă...

Ministrul înțelese și zâmbì.

— Așà va fi... îi rostì.

D-l ministru sosì la Galați, — întâmpinat, negreșit» de prefect și de alți funcționari...

Dar adevărată plăcere îi făcù aflarea la gară a câ-torvà doamne și domni din comitetul societății «Cul-tura Română», cari ținuseră a-i mulțămì pentru spri-jinul ce dăduse recunoașterii ei ca persoană morală.

Secțiunea ținuse ședință, — d-na Chipail comunicase membrilor, vestea recunoașterii, — așà că pentru fapta de curând a lui Chipail, dar mai ales pentru sprijinul lui, în viitor, ca ministru, se hotărâse a i se exprimà mulțămiri.

Foarte curtenitor cu doamnele, ca de obiceiu; foarte prietenos cu domnii,—și cu deosebire afectuos cu soția ui, — ceeace nu stricà în fața altora, — lăsâ bună im-presiune; — iar când, în chip confidențial oarecum, le vestì punerea candidaturii lui, în Galați, ca deputat, — toți se declarară măguliți și gata să facă propa-gandă, — lucru de care, de altfel, d-l ministru puteà fi sigur că nu erà numai decât nevoe: Gălățenii aveau să-l voteze cu mulțămire...

Cum ajunse acasă, chiar dela intrare întâlnì privirea imputătoare a lui Albineț, în salutarea cu care-l în-tâmpină...

In casă, urmâ a fi afectuos cu Olga, — ceeace nu strică nici între ei amândoi; îi aduse vești bune dela Oltina și o liniștì că Arineanu aveà să fie deputat, spre a nu mai fi departe de nevastă.

Din una în alta, după ce dădù Olgei vr-o două mii de lei, aduse vorba despre familia Panaiotidi.

Ii făcuse vizită, însămi găsise pe doamna; i se spu-sese că plecase la moșie...

— Oarecare svon public, deșì nu tocmai răspândit, urma Chipail, m-a mirat și m-a intrigat. Se șoptește că ’ar fi ivit nu știu ce neînțelegeri între el și ea, și că ar fi pe punct de a se despărțì...

— Nu se poate, zise Olga, cu convingere. Prea trăiau bine, ca așà, de-odată, să ajungă la faptul cel mai greu...

— N-ar fi rău să-i scrii; adresa e: moșia Voinești, Romanați. Interesul, pentru tine, dragă Olgo, ca bună prietenă, este, să cunoști adevărul, ca să intervii, de va fi nevoe. E foarte trist să se desfacă o căsătorie a unor oameni buni..., pentru cine știe ce motive ne-temeinice, cu aparență numai de vinovății.

— Oricum, Gheorghieș, nu din partea ci ar fi vi-novățiile... Adeseori, mai mult noi, femeile, suntem expuse a le suferì...

Erau și cu privire la el cuvintele acestea? Cine știe. Destul că el o crezù, dar nu răspunse intențiunii.

— Îi voiu scrì, căci lucrul mă îngrijește. O iubesc preà mult, zise Olga.

Se vedeà că Albineț pândià cu stăruință prilejul spre a vorbì între patru ochi cu domnul ministru.

Chipail înțelese și i-l dădù, ca să tae odată bătrâ-nului apa dela moară.

Pe când Olga se ocupà cu ale prânzului, el sunâ și chemâ pe Albineț, în biurou:

— Iubite Mihalache, îi rostì în chip glumeț, de cum îl văzù că intră cam ursuz, ce vis rău ai visat? Țin să-ți hotărăsc că, drepturile d-tale, acì în casă, se urcă prea sus, îndreptându-se până la mine și că nu voiu suferì bănueli ce nu mă pot atinge...

Bătrânul îl privì într-atât de îndurerat, că Chipail nu se simțì la îndemână: în privirea lui de câteva clipe, erà toată răvășirea sufletului lui devotat. I se plecâ, și fără să zică macar un cuvânt, ieșì: în ochi aveà lacrimi.

Tristă întâmplare: Olga treceà tocmai și-l văzù...

— Ce ai, Mihalache? Ce este?

— Nimic, cuconiță... nimic... răspunse cu glas nesigur și se grăbì să se ducă.

Olga, se uitâ pe urma lui, nedumerită.

In seara acelei zile, Ministrul, după ce vizitase pe câtevà persoane de seamă în politica partidului, — plecâ la București.

Olga, căreea îi făcuse ciudată impresiune întâmpla-rea de dimineață, ținù să afle numai decât cauza: ce putuse fi între Gheorghieș și omul lor credincios?

Mihalache, se văzù încolțit atât de rău, că nu știù, că nu avù putința să născociască vreun pretext, și în cele din urmă îi mărturisì lucrul.

Olga rămase ca trăsnită.

— Nu cumvà te vei fi înșelat, Mihalache? Ar fi prea urâtă fapta!...

— Nu m-am înșelat, cuconiță, răspunse bătrânul, oftând... Eu vă cunosc tainele, ca om de încredere; alt neam de servitori ai casei, se pun să le cunoască din năravul de a spionà și apoi de-a umple lumea cu bârfirea lor... Boeru Gheorghieș nu se păzește de-a-juns... și...

Iși terminâ gândirea cu o clătinare din cap.

Olga stătù câtevà momente pe gânduri, oftâ apoi și zise cu mâhnire:

— Suntem, va să zică, la voea lui...

Apoi, după o clipă:

— Bine cel puțin că Oltina e la casa ei și c-a avut parte de bărbat cum puțini -sunt!... Ce venit mai avem, dragă Mihalache? întrebă după puțin.

— Te miri-ce și mai nimic, răspunse bătrânul cu durere: via tot s-aducă, în ani buni, între două și trei mii de lei...

Se făcù tăcere...

— Doar să vând casa, Mihalache... Dar ce va zice lumea? esclamâ apoi... Tocmai când el e ministru?...

— Ei, tot n-o să te lase boeru în lipsă, cuconiță,— mai ales că știe că știu eu ce-a făcut...

Ea se ridicâ:

— In sfârșit... treacă și această din urmă lovitură... Ce să-i fac?...

Dar în aceste momente, îi venì bătrânului un gând, pe care aveà numai să-l întoarcă pe toate fețele...

— Lasă, cuconiță: bun e Dumnezeu... și ieșì...

Olga rămase să se frământe cu gândurile ei: Gheorghieș rămânea acelaș!

D-na Panaiotidi erà în orânduirea, cu sătenii, a tre-burilor moșiei, ajutată de Gându și de Conțescu.

Ea promisese sătenilor să se înțeleagă cu Portunatu pentru vânzarea moșiei lui, obștiei, și Conțescu făcuse dejà ciorna alcătuirii lor ca obștie.

Trimise vorbă lui Portunatu, care se întorsese la moșie, să poftiască până la curte și el venì cu grabă.

Erà un tânăr cam de vr-o douăzeci și șease de ani, nalt, subțiratec, uscățiv. Aveà înfățișarea unui ostenit și desgustat de vieață, cu ochii înfundați în orbite, cu obrajii supți de petreceri fără frâu, aproape chel și părând mult mai în etate.

De altfel, nu erà tocmai urât și, cu câțivà ani în urmă, trecuse drept frumușel chiar. Avea vorba și ișcările destul delà locul lor; se vedeà urma unei creșteri îngrijite; însă, în privirile lui, izbucnià, fără voia iui chiar, flăcările dorinților încă nepotolite.

Înfățișà pe desfrânatul, care, dacă față cu anume persoane se stăpânià, trădà totuși că iubià femeile și că le cercetà ca cunoscător deosebit: îl înrâurià fru-musețea și drăgălășia și tocitele lui simțiri găsiau încă puterea de a se turburà și de-a-l face să mănânce din ochi, ceeace cu adevărat erà frumos.

Orfan de tată la 16 ani, orfan de mamă la 22 de ani, avusese timp ca între acești ani să alunece pe povârnișul plăcerilor și să deà gata facultatea de drept, în «patru rate», cum zisese adese ori, râzând, —iar între 22 ani și etatea de azi, «să sperie lumea» cu chefurile, să bată la tălpi averea și să-și beà cu vadra sănătatea și vieața.

Vânduse două moșii și rămăsese cu «petecul» Voi-neștilor, cam vr-o cincisute de pogoane arabile, — bu-cățică din trupul de odinioară al «Voineștilor», pe care fusese pădure, și înstrăinată de proprietarul de dinaintea Conțeștilor.

Dar aveà datorii încă foarte strigătoare și o «pa-siune» foarte pretențioasă, — la care țineà numai din deprindere: s-ar fi simțit foarte strâin dacă n-ar mai fi avut-o în cale.

Știà bine că de vindeà și acest «petec», erà să fie «lefter» apoi...

Decât să ’i-o scoată creditorii la «mezat», erà mai nemerit s-o vândă el, să tragă pe creditori la «cfit» și... cât va mai putea, s-o ducă așà. Pe urmă, văzând și făcând: ori un glonte, ori vr-un noroc ne-așteptat!

Pe d-na Panaiotidi o văzuse foarte rar și păstrà de ea amintiri turburi; pe Florica n-o văzuse niciodată.

Acum, când dădù ochii cu amândouă,— de «fructul copt» dar ispititor și de «fructul în pârgă» ne mai grăit de fermecător, — rămase câteva clipe ca tâmpit, ducându-și privirea dela una la alta, în timp ce o ciudată fierbințeală i se urcà dela picioare spre cap.

Doamnei Panaiotidi îi făcù impresiune cu totul ne-plăcută...

Începu a-i arătà scopul pentru care îl poftise să vie: el, răspundeà cu câte un «da», cu câte un «hm», — și, în adevăr că nici nu pricepeà ce i se spune: min-tea lui erà prinsă cu amănunțirea fizică a celor două ființi «admirabile»; simțirile lui, săltau de voluptatea unor imagini sensuale care-l răpuneau.

In cele de pe urmă d-na Panaiotidi avù instinctiv intuițiunea stării acestui desfrânat... și, simțindu-se adânc jignită, cu roșeață vie pe obraji, se ridicâ și-i zise:

— Dar d-ta, domnule, par-că nici nu te gândești la ce-ți vorbesc...

El se cutremură, făcù impresiunea că par-că atunci se deșteptà, — își dădù seama de situațiune, se înroșì și se ridică...

— Mă iertați, doamnă, răspunse, încurcat, nu mă simt bine...

Și, închise pentru o clipă ochii... Apoi, ca și cum și-ar fi silit mintea să adune din cuprinsu-i, noțiuni împrăștiate, adaose:

— Da, doamnă, vând moșia, — indiferentă fiindu-mi persoana... Banii însă, toți odată și... fără sgomot în jurul afacerii...

— Domnule, veți primì mâine la dvs. pe domnul inginer Gându, care va tratà cu dvs. afacerea...

Și, Amelia, încă ofensată, îi arătâ cu privirea că se poate duce...

Portunatu se înclinâ, înțelegând că mersese prea de-parte cu slăbiciunea lui, și ieșì cam rușinat...

— O! dar ce frumoase sunt!... își ziceà mereu, pe cale, reînviându-și imaginile și pășind aproape ca un om beat ori prins de halucinare.

Cu poșta de seară, Amelia, primì, între alte scrisori, și anonima trimisă de Voitzu și Papacosti.

O cetì întâea oară, par-că fără să-i înțeleagă bine rostul; o recetì, își dădù seama de împrejurare și își aduna amintirile: da, putea fi adevărat că proectul se înnămolise la Senat printr-o mijlocire, — după cum, printr-o mijlocire cetise că fusese scos la iveală și votat.

Avù un zâmbet nu de revoltă, ci de tristeță, ca și cum s-ar fi aflat în fața a cevà preursit: că Mișu fă-cuse și aceasta, n-o mai puteà mirà.

Cine însă o înștiința, de supt obrocul anonimatului? Cine aveà interes să o facă să știe acest lucru, ca și cum ’i-ar fi fost scopul să pricinuiască un rău? Sau poate ajunsese întru câtvà la urechea lumei vestea di-ferendului dintre ea și bărbatul ei?

Gândul acesta o făcù să se ridice ca înnăbușindu-se: rușinea familiei, în auzul public, ’i-ar fi fost aproape moartea și împăcarea n-ar fi fost cu putință.

După ce în ochii ei se considerà dejà micșorată prin faptul că se mlădiase,—să ajungă să sufere și față cu lumea, rușinea? Ce mai erà atunci de demnitatea ei, de autoritatea ei morală?

Erà o răutate a cuivà, anonima, sau erà un avertisment din partea unei persoane, care, știind totul, îi deșteptà luarea aminte tocmai în privința demni-tății ei?

Dar cine puteà ștì lucrul? Panaiotidi nu-și revăr-sase doar nimănui inima, nici dintre puținii intimi nu putuse duce în lume vestea.

Prea răvășit fiindu-i sufletul, nu izbutì să vadă per-soana și rămase să judece urmările...

Tot resimțimântul ei în contra lui Panaiotidi se deș-teptâ și începù să o înfierbânte și s-o depărteze de el...

Promisese Conțeștilor; însă, un cuvânt dat în mo-mente când se făcuse apel la inima ei, nu se puteà călcă, față cu noua înfățișare ce luà starea lu-crurilor?

O! ce viață! Ce viață!

Și își acoperì fața cu mâinile, cuprinsă de descura-jarea dincolo de care sufletul nu se poate călăuzì.

Se lăsase de câtevà momente într-un fotoliu. Deo-dată sărì, aprinsă la obraji; îi venià să plece în noap-tea aceasta chiar, fără să mai știe Conțeștii, să-și ia copiii, și să se ducă undevà, departe, ca să rupă o-dată cu răvășirea aceasta de toate zilele. Cel puțin în colțul de lume unde s-ar fi așezat, s-ar fi aflat în fața faptului împlinit și ar fi început noua vieață, în relativa liniște a marilor dureri și în mijlocul unei lumi necunoscute.

Ah! partea materială a vieții!.. Pe aceasta încă n-o regulase... Erà sclava ei!... Trebuia dar să înceapă cu aceasta... și să mai amâne plecarea...

Dispuneà de optzeci de mii de lei, — tot ce-i lăsase părinții. Dar acești bani cu procentele lor, capitalizate dela moartea părinților, — erau acum șapte ani, — se aflau în efecte la o bancă unde ’și aveà și Panaiotidi averea mobiliară.

Cum să facă să-i ridice, fără știrea lui Panaiotidi? Cu cine să se sfătuiască?

Atunci intrară Florica și Gându, întrucâtva veseli.

Le pierì zâmbetul când o văzură cât erà de turburată.

Ce se întâmplase iar?

— Gându!... își zise Amelia. Cu el să vorbesc...

Și supt îmboldul de nestăpânit al stării sufletești din acele momente, își lăsâ liberă cale amărăciunilor și hotărârii ei de-a sfârșì odată...

Amândoi tinerii ascultau dureros impresionați, cu atât mai mult cu cât nu se mai așteptau la asemenea în-toarcere.

— Domnule Gându, rostì apoi, după o clipă de tă-cere grea, la d-ta îmi e speranța... Trebue să am banii, cu orice preț, însă fără știrea lui... Cugetă în ce chip să fac... Te rog, nu mă lăsà...

— Dragă Amelio... șoptì Florica, apropiându-se...

Ea o cuprinse în brațe și o sărutâ, printre lacrimi.

— lartă-mă, copilă scumpă, că trebue să mă des-part de tine... Dar trebue să puiu capăt suferinților aces-tora ce primejduiesc îngrijirea de copiii mei... Trebue...

Cu ochii plini de lacrimi Florica privì la Amelia și, duios imputătoare, rostì:

— Să mă lași... Ce trist ar fi...

— E cu putință altfel? zise Amelia în adevăr con-vinsă că nu se puteà decât așa.

Atunci, după câteva clipe dacă nu tocmai de luptă, dar de gândire în ce chip să-și arate înclinarea inimii, Florica îi apucă mâinile și, sărutându-i-le cu pornire, îi zise:

— la-mă cu tine, Amelio... la-mă...

Ea o privì cu surprindere vie, apoi cu emoțiunea adâncii înduioșări, îi răspunse:

— Cum? ai voì să vii cu mine? dragă copilă... Dar...

— Te rog, Amelio... te rog... Nu găsì motive care să mă reție lângă fratele meu... Să-i par nerecunos-cătoare, să mă considere cum va voi,— locul meu e lângă tine, lângă copiii tăi... Sunt lucrul mâinilor tale, Amelia mea iubită și nu mă pot despărțì de tine... M-ai lăsà tu să sufer?

Amelia, plângând, o strânse la sân, și rămaseră câteva momente îmbrățișate.

Gându privià cu admirațiune la frumoasa și devo-tata copilă și i se ivi acum neîntrecut de fermecă-toare și iubită până la delir... Cu bucurie ’i-ar fi căzut la picioare...

— O! acum nu voiu mai fi străină între străini, Florico dragă!... îi rostì Amelia.

— Cum să-ți mulțumesc, șoptì copila plângând... cum să-ți mulțumesc!...

— Eată cum în dureri mari se poate simțì și mân-gâieri mari... zise Amelia... Nu-i așà domnule Gându, că încuviiințezi și d-ta hotărârea Floricăi mele? îl în-trebă, privindu-l cu mulțămire, — înduioșătoare lumină peste fondul întunecos al sufletului ei chinuit.

— Nu știu cu ce cuvinte, doamnă, să laud și să admir pe domnișoara, — răspunse Gându, necutezând să se uite la Florica, fiindcă privirea lui ’i-ar fi vorbit și mai mult...

A doua-zi, Duminecă, Gându se sfătuì cu Conțescu în privința capitalului obștiei Voineștenilor... Nobilul bătrân hotărâ să împliniască el sumă, dând cei nouă-zeci de mii de lei ca împrumut. Delà Hărmănești se întoarse și trecù la Portunatu, cu care se învoì și făcù înscris, până la constituirea obștiei. Chemâ pentru după amează, la primărie, pe săteni și le spuse vestea cea bună, apoi, cu actele făcute, trimise la Caracal pe Vasile Mihnea cu încă patru săteni, ca delegați: între aceștia erau preotul și învățătorul.

Munca începuse cu bună rânduială: cu ce bu-curie, cu ce tragere de inimă aveau s-o facă de aci înainte!

Cel puțin sătenii, când vor aflà plecarea pentru tot-totdeauna a Ameliei, aveau să rămână cu neștearsa amintire a binefacerilor ei!

In seara acestei zile Gându se pornì la București. A doua zi Amelia primi scrisoarea doamnei Chipail... In cele întâmplate cu ea aci, Amelia uitase pe buna prietenă, soră de fapte și de suferinți...

Scrisoarea ei afectuoasă îi făcù bine... dar recetind unele rânduri par-că întrevăzù că amica ei aveà cunoștința «unei anume stări grele», — cum îi zicea ea.

— Așa dar știe și Olga... se gândì cu turburare... E mai răspândit svonul decât îmi închipuiam... Hotă-rârea îmi e, prin urmare, și mai îndreptățită...

După câtva timp de gândire, îi venì în minte să se adreseze Gigei cu privire la locul unde s-ar puteà ea retrage.

Să aibă ajutorul moral al unei femei ca Olga, poate și mijlocul de-a fi în legătură cu ea, — i se ivì ca o necesitate sufletească. Ideea prinse rădăcină și o ho-tărâ să se mărturisiască acestui suflet mare și să-i ceară sfatul.

Scrise dar lungă scrisoare, în care își desvăluià tot adâncul, cu energie trăgând încheerea nestrămutatei sale hotărâri. Ea cunoșteà mai bine țara, îi puteà arătà vr-o localitate în care să se retragă și unde câtva timp să steà fără să știe decât ea și devotatul Gându....

Iar când știù că scrisoarea a plecat, se simțì mai ușurată.

Când se gândì la bătrânii Conțești, par-că avù o remușcare. In adevăr, nici ei la urma urmei, nu s-ar mai fi împotrivit, — dar nu voia să întâmpine privirea lor imputătoare, oricât de blândă ar fi fost... li erà rușine de ei... se ferià de ei ca și cum ar fi făcut o faptă rea...

Florica primise de câteva zile scrisoarea, neaștep-tată, delà Oltina Arineanu.

După multe și multe impresiuni ale nouăi sale vieți, legată de tristele împrejurări abia trecute, — ajungeà să vorbiască de ea în legătură cu ideea de căsătorie și astfel să-i desvăluiască în chip delicat existența unui simțimânt pentru ea, din acelea ce fac fericirea unei femei.

Întreagă scrisoarea erà de-o nespusă drăgălășie care vădià și frumusețe sufletească dar și măestrie de con-deiu: s-ar fi părut o lucrare literară a unui cugetător ales, dacă n-ar fi străbătut din ea sinceritatea impre-siunilor și văditul scop final.

Florica o cetì de câteva ori, pentru plăcerea de a-i gustà farmecul, și numai după aceea se simțì turbu-rată, amintindu-și de incidentul cu doctorul Arineanu și de cunoștința iubirii lui...

O deziluziune ce începuse dejà să se șteargă și două iubiri, în juru-i.

Străină uneea, nehotărâtă pentru alta; indiferență pentru doctorul; prietenie duioasă pentru Gându...

Se vede că în lume trebue să sufere oamenii unii prin alții, și unii altora să-și aducă dureri cu voe sau fără voe...

Și ce mult i se schimbà situațiunea! Foarte departe de unul, destul dedeparte de cellalt... avù prilejul să cugete dacă și pe Gându îl va mai vedeà... și cine știe când...

Retragerea deoparte a Ameliei nu ar fi permis nici lui Gându apropierea: conveniențele o impuneau...

Și se simțì tristă... și par-că îi veni să-și mărturi-siască acum că o legà de Gându ceva mai mult de cât prietenia...

Se înroșì...; se dovedì emoționată... îi fu rușine... Deja? își șoptì... Dejà?...

Apoi, după câteva clipe: nici nu se puteà altfel, își zise cu sinceritate: vieața lui e prea legată de-a noastră, ca sufletul meu să nu fi ajuns a se legà de sufletul lui ales!...

Nu destăinuì nimic însă Ameliei, cu atât mai mult nu lăsà lui Gându să ghiciască ceva, și mai cu seamă în ziua care trecuse, când noua împrejurare erà cât pe-aci s-o facă a i se da pe față...

Acum se trudià să răspundă Oltinei și rupsese vr-o trei concepte; îi eră foarte greu să-și retrăiască, în povestirea ce voià să facă, emoțiunile și decepțiunea primei iubiri, — dacă nu-i erà tocmai grea hotărârea de-a i se destăinuì.

In cele de pe urmă, când să amâne scrisul, un tainic imbold îi puse condeiul în mână și izvorul inimii își făcù drum...

Ea nu mai aveà un scop: își descrià sie însăși par-că, deșteptarea simțirii, bucuria de a fi iubit și de-a fi fost iubită, apoi neliniștea îndoelilor în privința ca-racterului omului iubit și prima lovitură a decepțiunii.

Până acì fu sinceritatea.

Acuma ajunsese la punctul de unde trebuià să în-ceapă a scrì numai în vederea unui scop.

— «Eată în ce stare îmi erà inima, dragă Oltino, când domnul doctor mă surprinse cu neașteptatul semn al simțimântului d-sale pentru mine. Numi mai amin-tesc dacă am răspuns ceva ori dacă numai atitudinea mea a vorbit... Nu uit însă că m-am simțit foarte stân-jinită și că acuma chiar stărue în ființa mea nu știu ce jignire nu știu ce protestare a sufletului meu că i se poate vorbì de iubire... Va ține mult timp sau pentru totdeauna asemenea stare, — pot eu să o spun? Văd încă turbure înaintea ochilor mei și tot ce-aș cere ar fi numai singurătate, adâncirea în mine însămi și ca mângâiere amintirea dulcei tale prietenii».

Florica cetì și recetì această parte din urmă și se îmbujorâ la chip... De s-ar fi putut privì într-o oglindă s-ar fi ferit de propria ei privire: ascundeà pentru întâia oară în vieața ei... un adevăr... Și în această ascundere erà o îndoită apărare: a unui tainic simți-mânt de rușine, fiindcă inima ei începuse dejà să reînvie, — și a unui drept de-a fi liberă pentru viitor...

Chiar dacă nu i s-ar fi ivit iubirea unui devotat prieten ca Gându, Florica simțià în aceste momente, erà sigură chiar, că Virgiliu Arineanu ’i-ar fi rămas tot atât de străin, ca oricare altul.

Cu totul în alte condițiuni fusese Gându; cu totul în alte împrejurări se hotărâse în sufletul ei trecerea dela decepțiune la întrariparea nouăi speranțe, și încă, și acum, cu câtă pază a unor simțiri intime ale ei, cu câtă teamă de neprevăzut, în viitor!

Terminâ scrisoarea rugând pe Oltina să n-o arate lui Virgiliu și lăsà inteligenței ei să găsiască motivul care să îndreptățiască neîndeplinirea speranței de că-sătorie între ea și el.

Pe când inchideà scrisoarea în plic, avù viziunea descurajării și a suferinții tânărului doctor și... se oprì! Scoase repede scrisoarea și mai cetì odată partea cu pricina, apoi, nu fără boldul unei păreri de rău, o în-chise iarăș și scrise adresa...

Gându își dădeà bine seama de gravitatea stării d-nei Panaiotidi, în viitor, dar acum nu mai erà pentru împăcare. Hrănise la început ideea împăcării întru cât nu știà în toată întinderea lor, faptele lui Mișu, și re-simțimintele d-nei Panaiotidi...

De-acì înainte despărțirea amândurora i se ivià ca o necesitate; iar, în adâncu-i descoperià, că erà și el egoist: în adevăr, Florica o însoțià; acolo unde le va fi locuința, i se va îngăduì să se ducă din când în când și li se va face trebuincios; prin urmare erà putință de a deprinde pe Florica «lui» cu el și de-a ajunge să-și împliniască dorul.

Bogată, — aveà deja de mult un scrupul; în pozi-țiune modestă, — el, muncitor, dacă nu bogat, puteà fi primit cu bună voință.

Și, lăsându-și inima pe seama visurilor pline de lumină, calea i se părù scurtă până la București.

Când se dădù jos din vagon văzù pe Chipail. Acesta îl recunoscù și-l salutâ amical cu mâna... trecând în-nainte.

De-odată se făcù în mintea ministrului legătura între persoana inginerului și locul unde-l cunoscuse: la Panaiotidi... Tânărul trebuià să știe ceva pozitiv, în pri-vința celor ce se spuneà despre Panaiotidi și soția lui.

Se oprì dar și când Gându trecù pe lângă el, îi zâmbì și-i întinse mâna...

— Ce mai faci domnule Gându?

Acesta îi salută cu deferență și-i răspunse...

— Mulțămesc, domnule ministru: sănătos...

— Vii de la vr-o lucrare?

— Da, de la Voineștii d-lui Panaiotidi unde am făcut măsurătoarea moșiei...

— Așa? — vrei să primești loc în trăsura mea?

— îmi faceți prea mare onoare...

— Mă rog, mă rog... Ba încă îmi vei face plăcere să bem împreună ceaiul la mine acasă... afară dacă nu te-așteaptă cineva... zise cu oarecare ironie.

— Vă mulțămesc, domnule ministru... Primesc cu recunoștință...

Chipail, cu multă dibăcie, arătându-se că știe lucrul, făcù pe Gându să-i povestiască înprejurările triste ale vieții de familie: în ochii lui ministrul erà amic intim; cunoștea cestiunea și erà firesc să voiască a cunoaște amănuntele.

— Așa dar există originalul listei de subscriere pentru antarți? întrebă Chipail.

— L-am văzut la d-na Panaiotidi...

— Pentru noi, intimii acestei familii, părerea de rău e deopotrivă de mare, mai ales față cu hotărârea d-nei Panaiotidi...

— Negreșit, domnule ministru, însă nu mai e nimic de făcut...

Lui Gându îi venì în minte să ceară lui Chipail sfat în privința retragerii banilor, dar ceva neînțeles îl oprì... și plecă, încă nehotărât de cum erà să facă.

Aveà procură în regulă, însă și temerea de-a nu in-spirà, băncii, cine știe ce bănuieli.

Pentru Chipail nu mai rămânea acum îndoialà în privința vinovăției lui Panaiotidi, ca străin de nea-mul românesc, mai ales că știà și amănunte...

Trebuià dar să se desfacă de el și să urmeze sin-gur cu ziarul... Ce pretențiuni erà să aibă însă -«grecul»? Cum să-l dezdăuneze de cheltuelile făcute și poate de dreptul de coproprietar?

Acì erà greul; pentru bunul mers al ziarului de acì înainte, se puteau găsì fonduri: nu în deșert erà la putere.

Îi trebuià acest ziar, care, prinsese; erà ceva mai mult, prin el... Trebuià o jertfă...

Socotì ce mai aveà din suma Oltinei: șeasezeci de mii de lei încă. Va jertfi-o, de va fi nevoe, până ce se va silì s-o pue la loc.

Se hotărâ dar să vadă pe Panaiotidi în acea zi chiar.

Gându își amintì de un avocat bătrân, care aproape nu mai profesà: destul de bogat, trăià retras, ca vă-duv și fără copii, aproape de marginea orașului, din-colo de cimitirul Belu, unde aveà casă, vie și florărie.

O luâ întins la locuința acestuia. Fu cu mare bu-curie primit și oprit la prânz, — iar până atunci îl plimbâ prin toată așezarea cea bine întocmită, care în adevăr că făceà plăcere.

Lui Gându îi erà să poată mai curând consultà pe avocatul, decât să asculte pe îndrăgitul proprietar de oată gospodăria lui.

Părându-i-se bătrânului că tânărul erà nu tocmai cu luare aminte, începù să râdă:

— Eu îți vorbesc de ce-mi place, și nu iau seama că pe d-ta, amice, te doare ceva... Ei, ia spune ce te aduce la mine, în afară de dorul de-a mă vedeà?..— îi zise cu bunătate...

Gându se grăbì să-i spuie. Fără a rostì nume, îi arătâ situațiunea doamnei X și venì la cestiunea ri-dicării banilor.

— Dragă băete, lucrul e simplu: chiar dacă banii nu sunt dotali, numai doamna îi poate singură ridicà spre a nu dà de bănuit... Și încă, și așa, tot se va iscà puțină mirare... Dar... în sfârșit... Dacă te-ai pre-zintà d-ta, banca ar întrebà pe soțul doamnei... și... vezi că nu ’și-ar ajunge scopul...

Gându plecâ fruntea, foarte nemulțumit...

— Vezi că ea n-ar mai voì să vie acasă în Bucu-rești... murmură el...

— Ori cum, tinere, dup-o viață de atâția ani, trebue să fi având și ea lucruri la cari să țină și pe care să și le ia... Ori se teme de dificultăți din partea băr-batului?

— Negreșit... După plecare... cred că s-ar gândì să-și ceară și asemenea lucururi, dacă le-ar mai voì...

Avocatul se gândì o clipă.

— Procura e în alb ori cu numele d-tale?

— Cu numele meu...

— S-ar puteà sâ încerc eu să fac treaba, însă ar trebui procura pe numele meu.

— O! ce bine ai face!... zise Gându.

— Atunci scrie doamnei unde se află, să-ți trimită altă procură și o petițiune, semnată de dânsa, — și o voiu legalizà în București: cu numele în alb, bine înțeles.

— Dar plec eu chiar, deseară, și poimâne sunt înnapoi...

— Atunci așa să faci...

In dup-ameaza acelei zile Panaiotidi, în ducerea la «cantorul» lui, zărì pe Gându...

Voì să-l cheme, dar încurcătura unor trăsuri îl făcù să-l piardă din vedere...

El, în București, și să nu vie să-l vadă? Ce în-semnà aceasta? Poate că se duceà acasă să-l găsiască. Cerù dar, casa lui, delà Cantor, și spuse feciorului că de se va ivì d. Gându, să-l roage să vie la cantor.

El plecâ însă, după ora cinci și nici urma lui Gându. Seara, stătù într-adins acasă. Gându nu venì.

Aceasta îl intrigâ foarte mult. Ce-l adusese în Bu-curești și de ce nu se arătà pe la el?

— Va fi având trebi și fiindcă va fi stând două-trei zile, nu va lipsì să mă vadă mâine.

A treia zi îl zărì într-o trăsură c-un domn bătrân.

— E tot aci... E ocupat... își zise Panaiotidi. Va fi șezând tot unde știam că șade? Am să mă duc eu la el și... am să-l cert.

In bucuria cu care plecase de la Voinești se dezin-teresase de politică. Lipsindu-i mâna dreaptă, Voitzu, și omul de afaceri, Papacosti, trebuià să se ocupe el singur, până să-și găsiască alți oameni de încredere.

Pentru acea zi îi erau păstrate neplăcute surprinderi.

Mai întâi, se întâlnì cu un fost prefect de Ialomița, bun prieten, care însă îl întâmpină cam rece.

Acesta-i dădù vestea în chip de svon, — deși el știà bine lucrul,—că la club se vorbise de... înlătu-rarea lui de la colegiile județului Ialomița...

— De ce? întrebâ Panaiotidi, nu fără un fior...

— Nu știu ce... «lucruri» ți se pun în socoteală... De altfel... eu cred că sunt numai vorbe... La revedere...

Și, cam brusc, se depărtâ.

Panaiotidi stătù locului, mușcându-și mustățile...În-cepeà să se mânie..; presimțià adevărul...

Chipail îi vorbise de rămânerea ziarului numai pe seama lui... Să fi fost legătură între ce auzise acum și propunerea ministrului? Voià să se scape de el ca de ceva... nevrednic?

Erà să se întâlniască cu ministrul, în acea seară: trebuià să limpeziască lucrul.

li promisese să socotiască pe din două cheltuelile făcute și să-i întoarcă partea lui. Pentru proprietate nu-i ceruse nici o despăgubire.

Acum începeà să deà altă însemnătate desfacerii: fundase un ziar, dar după desfacere se putea să nu mai aibă... prieteni acolo.

Începuse oare «lichidarea» situațiunii lui politice?

Și de erà să fie așa, ce va zice Amelia?

Avù un gest de ciudă, apoi, îngrijurat, se mișcâ din loc și pornì fără țintă...

— A! nu cumva e ceva rău... și acolo, la Voinești? Gându... să nu mă întâlniască? își zise după câteva clipe...

Până să vie ora vederii cu Chipail, aci umblă, aci stătù ca pe Ghimpi...

Să fi fost aproape de ora șase când auzì clopoțelul la instalațiunea telefonică.

— A 1 sunteți în fine acasă... auzì că i se spune de la Banca M.-B. Vam sunat la cantor și de două ori casă...

— De ce? întrebă Panaiotidi... Sunt niscaiva valori, urcate mult și voiați să-mi cereți avizul de vânzare?

— Tocmai. Se vede că acesta e motivul pentru care și d-na Panaiotidi, prin avocatul Boruncea, procurist, a ridicat depozitul în efecte ce aveă la noi...

Panaiotidi avù o grămădire de sânge la cap... Apa-ratul receptor îi tremurâ în mâini.

— Ne-a mirat că doamna ne-a retras încrederea d-sale, urmâ glasul dela Bancă, căci n-a voit să facă prin noi vânzarea efectelor... Am voit să vă întrebăm, pe când se aflà aci d-nul Boruncea, însă neputându-vă găsà, a trebuit să facem față cererii sprijinită de pro-cură în regulă... De altfel, d-nul Boruncea erà per-soană foarte cunoscută și demnă de încredere.

Panaiotidi nu puteà vorbì; îi țiuiau urechile... As-cultà și se gândià la scopul retragerii, care nu puteà, fi cel arătat Băncii.

Banca neauzind nici un răspuns, întrebâ dacă el mai erà la aparat.

— Da, sunt, rostì... știam de lucrul acesta. Eu chiar dădusem ideea, mințì el, cu glas nesigur. Dar nu în-țeleg de ce-a pus pe amicul nostru Boruncea?...

— In ce vă privește, care e ordinul d-vs, domnule Panaiotidi?

— Vindeți cât se va puteà mai mult, când se va stabilì maximul urcării...

— Foarte bine. Vă salutăm...

Panaiotidi lăsâ aparatul și rămase locului nemișcat...

— Prin Gându s-a făcut lucrul... Gându a căutat să nu mă vadă; s-au întors lucrurile la Voinești... Dar dece?...

Firea lui violentă îl făcù să se înnădușiască și să se simtă foarte încălzit. Nu aveà aer destul. Făcù o miș-care ca din răsputeri, par-că cine știe ce greutate 1’ar fi țintuit acolo, și dădu busna în sală, iar de acolo afară, pe terrața ce dà în grădină.

Se înserase. Cerul erà senin. La apus numai, o dungă viorie supt o sprinceană de-un portocaliu șters, mai arătau urma trecutei învăpăieri. Aerul erà plăcut ră-coros; pajiștea deja îndesită, râdea tainic în umbra în-serării... In spre bulevard șirul globurilor electrice întindeà în zare o pânză de lumină gălbue... O scăpă-rătură ca de fulger, de un albăstriu strălucitor, arătà trecerea unui vagon al tramvaiului electric..., al că-ruia sgomot se amestecă între celelalte ale marei ar-tere, ajungând până aci înăbușite.

Panaiotidi privì, ascultâ, fără să vadă, fără să audă...

Aerul îi ușurâ peste scurt timp sufletul și atunci ochii i se opriră și văzură locul de supt marele nuc, cu lampa fixată pe trunchiu, — acuma ochiu închis — cu asa ce se reașezase... Și își amintì de-o seară, de pe la începutul lui Septembrie 1906, când primise o scrisoare dela Papa-Costi, din Giurgiu și când pen-tru întâia oară prinsese de veste unei atitudini des-tul de îngrijitoare, a Ameliei, față cu anume' porniri ale lui.

Erau cu toții în jurul mesei, în răcoarea încă vă-ratecă a serii.

Acum, el singur...

Și avù presimțimântul că acest pustiu din juru-i erà să-i rămână... pustiu.

Da, văzù limpede acum; retragerea banilor ei în-semnà despărțirea... plecarea...

Nici soție, nici copii... Nici o bucurie casnică...

Florica... Ea numai... Plină de mâhnire și ea... Pentru cât timp apoi, și dânsa?

Dar dece se întorsese delà cele ce păruseră hotă-râte, în ziua înduioșătoarei scene dintre bătrânii Con-țești și ei amândoi?

O revedea, scena aceasta, și cu sfâșiere de inimă își dà seama că fusese numai ca o licărire de câteva momente, supt o înrâurire la care inima ei nu luase parte cu totul.

Oricum, trebuià să plece la Voinești, s-o vadă, să vadă pe copii; știu eu, să mai încerce, să se în-țeleagă...

Despărțirea fără divorț, încă ’i-ar mai fi lăsat o speranță...

Urmă apoi descurajarea grea care tâmpește par-că: nu, nu mai puteà fi nici o speranță: ajunsese la cunoș-tința lumei politice fapta lui... Prietenul ce întâlnise, cum simțì el, nu-i spusese tot ce va fi știut, dar îi vedeà răceala și graba de a se depărtà de el... Cine știe cum se dusese svonul până la Voinești și... Âmelia...

O! afară de avere, toate celelalte se scufundaseră în juru-i...

Erà pedeapsa; grea pedeapsă...

Și Panaiotidi suferià atât de adânc, se vedeà atât de străin, în cât îi venià să ià câmpii. La ce-i folosià averea, instrument mut, când îi lipsiau coardele pe care cântase cântecul tuturor mulțămirilor intime, cari, nu se poate cumpărà cu bani?!

Nu se mai mustrà, nu se mai căià: erà în deșert acum.

Și începù să plângă, în fața naturii ce-și începeà cântecul reînvierii, supt bolta pe care una, câte una se iviau lumile stelare.

Îl deșteptă din acea pierdere de sine sunetul clopoțelului.

Intrâ, ca un om beat, și trecù prin încăperile lumi-nate dar fără viață...; erà curierul: primì corespon-dența și câteva ziare și intrà în biurou, fără să-și a-mintiască de ora cinei...

In «Tradițiunea» dădù peste următoarele rânduri, la «știri»:

«Bine stau guvernanții de astăzi... Au în rândurile «lor patrioți buni,, vrednici de mânia unui Vlad-Țepeș. «Ne atrăseserăm mânia opozițiunii, pe când eram la «putere, când arătaserăm că unii străini și unii pre-tinși români subscriseseră pentru bandele grecești ce «ne omorau pe frații din Macedonia. Un fapt petrecut «la clubul guvernanților de azi, ne confirmă știrea «noastră de atunci. D-nul M. P... membru marcant al «partidului dela putere, e înlăturat dela candidatura «colegiului I de senatori din Ialomița, fiindcă a sub-scris pentru Antarți. E vorba chiar să fie alungat «din Partid. Poate fi o notă bună pentru acest Partid, «dar denotă oricum aurita putreziciune a păturii ce-l «alcătue: câți ca d-nul M. P. nu vor fi... însă sunt «trecuți supt tăcere... de teamă de-a nu-și vedeà foarte «rărite rândurile... patrioților»...

Lui Panaiotidi îi căzù ziarul din mâini... iar ochii, fără voință îi rămaseră ațintiți în tavan...

Din asemenea stare de nimicire îl deșteptă feciorul: venià să-l cheme la masă.

Se ridicâ, par-că l-ar fi săltat vre un mecanism, și cu înfățișare ca de mort, trecù la masă... Cinâ fără să-și dea seama ce mănâncă, fără să observe atitudi-nea feciorului: îndeplinià o funcțiune mecanică, la care conștiința lui nu luà parte.

Tot ca o mașină se întoarse în biurou; dar acì începù să se plimbe în lung și-n lat.

In fine clopoțelul sună din nou... I se vestì d-nul ministru Chipail...

Par-că i se luâ de pe ochi o perdea groasă... și cu iuțeală de fulger văzu, ca o licărire, în Chipail, scă-parea lui.

Cum? să cadă fără să se împotriviască? Să se înece, fără să dea din mâini?

La firea lui iute energia, un moment paralizată, ieși-în undă, fără tranzițiune, dintr-un singur salt repede și hotărât.

Destul de răvășit încă, primì pe d-nul ministru.

—Dar ce ai, amice? Pari suferind...

— A! nu-i nimic, domnule ministru, zise, încercând să zâmbiască. Vă rog, poftiți de ședeți.

Ministrul se așezâ la biuroul gazdei.

— Așa dar, domnule Chipail, zise după o clipă Pa-naiotidi, mă despărțiți de ziar?...

— Am făcut socotelile, răspunse Chipail, ca să în-depărteze putința a dà iarăș motive. In șease luni am avut șasezeci de mii de lei cheltuieli și încasări... pa-truzeci de mii de lei, din abonamente, din foi vândute cu numărul și din anunțuri. Negreșit că abonamentele nu s-au plătit toate, pe anul întreg. D-ta amice ai dat 40.000 lei... Voiești să-i socotești pe jumătate pierduți și să-ți înapoiez chiar acum 20.000 lei? Am la mine suma...

Și, zicând, scoase portofoliul...

— Vă rog, — un moment, domnule Ministru. Intre noi n-a fost nici un act de tovărășie; prin urmare nici drept de proprietate stabilită,— iar eu nu-l voiu re-vendicà... Am pornit o afacere, legați prin cuvânt. Dvs. puteți rămâneà propietarul ziarului, iar eu, fără nici o pretențiune de despăgubire, să renunț la tovă-rășie... Am jertfit o sumă oarecare pentru o idee... Îmi va păreà bine să prindă definitiv ideea și să a-ducă folosul moral așteptat. Un lucru numai, și vă rog să fiți sincer: care e motivul?

Fu o clipă de tăcere.

Vădit stânjinit, ministrul se gândià.

Panaiotidi apucâ ziarul «Tradițiunea» și i-l întinse.

— Ați citit numărul acesta?

Chipail înțelese și se hotărâ să nu mai ascundă.

— Amice, am cetit, îi zise, potrivindu-și cuvintele. Răutăcioasa știre, cuprinde într-atât adevărul, că la clubul nostru s-a discutat, în comitetul executiv, svo-nul, nu știu de unde pornit, al acelei subscrieri ne-norocite...

— Credeți dvs., că am putut face asemenea lucru? întrebâ Panaiotidi aproape mânios.

— N-am crezut și nu cred; ba, te-ain apărat. Ai vrăjmași însă. Nomina odiosa. Astfel, ți s-a înlăturat candidatura, deocamdată...

— Așà se răsplătesc serviciile și credința neschim-bată? strigă Panaiotidi, ridicându-se, aprins la față.

Serviciile lui se reduceau la plata cotizațiunii ca membru, iar credința nestrămutată, la aflarea într-un partid care-i satisfăcuse ambițiunile.

Chipail, știind acestea, nu se putu oprì să nu zâm-biască.

— Amice, rostì el, nu trebue să te supere peste mă-sură, lucrul. Eu cred că vei fi senator...

— Domnule ministru, cât v-aș rămânea de îndato-rat!... înțelegeți, ce armă s-ar dà opoziției, spre a lovì în partidul întreg...

— Increde-te în buna mea prietenie, domnule Pa-naiotidi, îi zise Chipail cu seriozitate... Totuși, n-ai puteà aflà de unde a pornit lovitura? Ar fi bine să putem demascà pe anume intriganți...

— Mă voiu silì din toate puterile, să aflu, și vă voiu spune la timp. Vă rog, însă, încă odată, spri-jiniți-mă...

— Fii pe pace...

La urma urmei, cu toate că știà din spusele lui Gându adevărul, — cu toate că-i vedeà îndestul de turburat, ceeace confirmà acel adevăr, — puteà să-l apere și să-l facă senator. Primejdioasa listă, dacă erà la nevasta lui, nu erà să iasă la iveală...

Intru cât îl privià, erà s-o slăbiască cu prietenia dintre amândoi, — și, în caz de dovedire a vinovăției, să-și spele mâinile.

Folosul momentului pentru Chipail, erà ziarul pe seama lui,—cu primele fonduri ale lui Panaiotidi, tre-cute la comptul «Profit și pierderi», în catastivurile lui de negustor.

— Nu te va jignì, amice, rostì Chipail după câtevà momente, dacă vei cetì în ziar, anunțul că d-ta te-ai retras...

— Așà este, e de trebuință... Dar, domnule ministru, nu vi se pare că ar semănà tot c-un fel de eliminare, după cea dela colegiul de Ialomița, acum și dela ziar?

— Ce-are aface! zise Chipail, deși coincidența puteà da și mai mult de vorbă opoziției. Mai întâiu că în «Opinia Publică» de mâine chiar, va apăreà o dez-mințire dată «Tradițiunii», în ce privește candidatura d-tale; iar în ce privește retragerea dela ziar, voiu face să apară știrea în alte două trei ziare ale parti-dului și apoi în al meu...

Dejà ziceà: «al meu»...

— Domnule Chipail, nu s-ar putea să nu se știe, până după alegeri măcar, retragerea mea dela ziar? se ruga el.

— De vreme ce-i voiu sprijini candidatura, pot să amân vestea desfacerii, își zise ministrul. E destul că de fapt nu-l mai am în cap... Și tare, răspunse: bine; ac și aceasta, până după alegeri.

Cum să vă mulțumesc! esclamâ el, aproape voios...

Nu voià să se mai facă sgomot în jurul numelui lui și mai ales cu știri cari să aibă aparența unor îndrep-tățite bănueli!...

Ministrul se ridică:

— Așà dar, ne-am înțeles, rostì, vârându-și în bu-zunar portofoliul. Mâine, arată-te la club.

— Da, voiu fi, negreșit...

De se va găsì vr-un îndrăzneț, să-ți pomeniască, măcar în glumă, de cele ce ți se pun în sarcină, nu te lăsa iuțelii temperamentului d-tale: fii demn... Justifi-carea întărește uneori bănuiala; tăcerea mai degrabă impune respect.

Ii strânse mâna și plecâ foarte mulțămit: nu dăduse din buzunar nici un ban.

Și Panaiotidi rămâneà mulțămit. El dăduse din bu-zunar, însă candidatura îi erà asigurată și pe de-asu-pra, cel puțin, în partid reputațiunea lui, scăpată.

Mulțămirea aceasta îl înrâurì până într-atâta că putù să amâne ducerea la țară pe o zi, două, mai ales că trebuià să apară la club, ca om sigur de sine.

XVIII.

E în Maiu.

Camerele se deschid, de obiceiu, fără să însemne eveniment deosebit. Adeseori nu înseamnă ceva deosebit, nici chiar o nouă legislatură. Doar guvernel îngrijesc să deà Capitalei oarecare aspect sărbătoresc și zilei însemnătate voită.

De data aceasta, nouăle Camere ieșite după îngrozitoa-rele răscoale, se adunară în mijlocul unei emoțiuni ge-nerale, cu însemnătate deosebită de eveniment... istoric.

In scurt timp, guvernul pregătise legi, cari, erau foarte mult discutate de adversarii politici și foarte aș-teptate de milioanele de săteni.

Proprietarii mari se strânseseră și se făcuseră «ligă», spre a-și susține vechi drepturi, pe cari, ziceau ei, le atacau legile guvernului.

Partidul advers mergeà până să afirme că se călcà «Constituțiunea», că se făceà socialism de Stat, că se dà marii proprietăți lovitură de moarte...

Iar la sate, asemenea strigăte egoiste, iscau amără-ciune, semănau sămânța, cine știe căror răzvrătiri viitoare.

In ciuda multor elemente interesate, această frumoasă zi de Maiu sosise, și aveà să tragă un brâu de des-părțire, însemnând trecutului hotarul și viitorului în-ceputul adevăratei propășiri, râu ce se mărește, dar nu se mai oprește în cale, chiar stăvilare de sc așează.

Această zi de renaștere, erà să fie de doliu, pentru familia Arineanu.

Doctorul Virgiliu, căruia Oltina îi spusese cu multă menajare starea sufletească a Floricăi, înțelesese mai mult decât i se spusese și căzuse în adâncă descura-jare. Faptul că ființa ce iubià, iubise pe altul și că suferià din pricina unei dezamăgiri, îi răvășià inima de gelozie..., o gelozie ce se poate cu greu bănuì și mai ales explicà la un om cult și iubitor de știință.

Dacă n-ar fi fost acea dezamăgire a Floricăi, nu l-ar fi chinuit faptul nehotărârii ei de-a se mărità. Acel amor însă, care o apropiase de-un bărbat; acele dulci intimități dintre logodnici, — după cum ’și le închipuià, după cum le dorise el, — îl făceau să sufere, și nu numai să dispereze, dar să nu mai voiască în viitor căsătoria cu Florica, ori cu alta...

In două luni se schimbase că nu mai erà de cu-noscut și dăduse de gândit familiei.

Cezar, cu deosebire, suferià în adâncul lui, căci nu-mai de pe urma lui i se trăgeà lui Virgiliu asemenea nenorocire.

Doctorul, în afară de spital și de vizite, nu se mai ivià pe nicăiurea: nici chiar în rândul de sus al casei...

In deșert, tatăl, muma mai ales și adeseori, căuta-seră să facă apel la judecata lui: îi fusese motiv să se izoleze și mai mult.

Dar nimănui nu-i trecuse prin gând că acest tânăr, înzestrat cu destule bune însușiri, începuse a se gândì la moarte, cu stăruință, cu răceala de neîmpăcat a ideei fixe, — nebunie curată.

I se adâncise în suflet atât desgust de viață, că me-seria lui îi devenià sarcină grea de dus. Mai cu seamă gândul că aveà avere și reputațiune, îi mărià desgus-tul. li folosiau ele, la cevà?

Deprins în toată vieața lui de pân-atunci, numai cu mulțumiri, întâea suferință îl și dezorientase. Erà un egoism ciudat, credința lui, că nu trebuià în nimic să sufere și prin nimic. Erà o rătăcire, gândul, că de vreme ce nu făcuse nimic rău în lume și nimănui, ni-mic rău nu trebuià să-l ajungă.

Buna creștere și cultura, nu pot dă dreapta cum-pănă, se vede, în anume împrejurări, firii omenești.

Astfel, de câtevă zile, Virgiliu. căutà chipul în care să se despartă de vieață, fără să deà de bănuit. Aveà scrupulul acesta, ca după el să nu se facă vorbă, să nu lase cuivà remușcări; — să se sfârșiască odată cu ducerea lui, și ființa lui și regrete prea dureroase.

Cezar îi spusese dejà cuvântul că el erà vinovatul, negreșit, fără să-i arate natura vinii; pe Oltina o au-zise căindu-se, că ’i-a spus atât chiar cât îi spusese: de ce să învenineze cu moartea lui, voită, vieața aces-tor două făpturi, ce-l iubiau și care-i erau dragi?

Ii trebuià deci o întâmplare, — și aceasta i se ivì. Supliniì de puțin timp pe titularul catedrei de chi-rurgie: la unul din cursuri, trebuià să facă cu stu-denții disecțiunea unui cadavru. Omul murise din cauza dalacului. Incepù disecțiunea, explicând, și, la un anume moment se înțepâ în braț, mai sus cevà de mână, fără să tresară, fără să observe vreunul din cei ce-l înconjurase.

Terminâ disecțiunea și lecția, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se spălâ ca de obiceiu și plecâ.

In aceà zi, își urmărì cu luarea aminte cea mai rece, începutul intoxicării, care, mergeà repede.

Spre seară, brațul se umflase, — însă nu se hotărâ încă să deà de știre. Petrecù o noapte plină de fri-guri, fără să doarmă.

Dimineața se examinâ: cangrena se hotărâse. Chiar de i s-ar fi tăiat brațul, mijloc de scăpare n-ar fi mai fost.

Schimbat cu totul la față, plecâ la curs și aci își arătâ întâmplarea. Se făcù sgomot; se chemâ chiar acolo prin telefon, un medic hirurg și acesta, venì să constate primejdia.

Totuși, ca să-i deà curaj, — după cum socotià me-dicul,— hotărâ «amputarea».

De față cu studenții, muți de groază, Virgiliu, fără să fie adormit, privind dimpotrivă, cu eroică nepăsare, suferì tăiarea brațului dela umăr, — iar când medicul, voì să i-l înfășoare, — Virgiliu, avù tristul curaj să-l ceară și să se uite la el, zâmbind, fără nici o emo-țiune aparentă.

Fu transportat acasă, lăsând tuturor impresiunea că erà pierdut și jalea fiindcă se pierdeà un medic bun și zelos ca el.

Familia alergâ înspăimântată, cu atât mai mult că nu știuse nimic mai nainte, că nu se așteptase la ase-menea dureroasă întâmplare.

Vestea se împrăștiase dejà în tot orașul și numeroși prieteni veniră, spre seară să afle starea bol-navului.

Adevărul nu se spuneà nimănui, — el erà însă de neînlăturat și sguduiâ pe părinți, și-i puneà în cea mai adâncă disperare.

Noaptea aceea fu nemai spus chin pentru nenoro-citul sinucigaș; mai ales după ce începù a-și pierde cunoștința. In organismul lui sănătos, veninul lucră încet, dar sigur și procesul ruperii de vieață, erà sbu-ciumător, înfiorător de dureros.

In zorii zilei, Virgiliu, fără să-și mai vină în simțiri, avù cel de pe urmă cutremur al ființii, ce pare că se răzvrătește împotriva morței, — și rămase încremenit; un ușor tremur se mai însemnă la gâtlej,—ca pâlpâ-irea candelei ce se stinge, — și ochii deveniră sticloși, fixi, între pleoapele pe jumătate închise.

Se sfârșise.

Tânărul cu înfățișare distinsă, destul de frumos, plin de vieață în chiar amărăciunea închisă a sufletului lui, erà corp neînsuflețit, galben-vânăt, cu obrajii supți de chin...

O nebunie îl pierduse.

In ziua când capitala erà «pavoazată*, fațada case-lor Arinenilor și poarta erau cernite, însă negrul acesta nu puteà întrece întunecimea sufletului celor doi pă-rinți îndurerați.

Ziarele toate vorbiau de «cazul nenorocit», de ero-izmul cu care doctorul «suportase amputarea» și, în chip mai izbutit sau mai puțin izbutit, îi făceau bio-grafia...

In dimineața zilei de înmormântare, pe când se lu-minase binișor, d-na Arineanu, bătrâna, ațipise lângă catafalc, după întreaga noapte de veghere...

Mai mult i se părù că cinevà intrà în încăperea aceasta... Voì să deschidă ochii, dar oboseala îi para-liza pleoapele...

Cinevì intrase însă...

O femee, care, după îmbrăcăminte, se arătă a fi tâ-nără, purtând văl des negru pe față, ceruse să fie lă-sată să intre: în mână aduceà un mănuchiu de flori naturale.

Servitorul nu se opusese: clătinase numai, din cap, și o călăuzise până la intrare. Când necunoscuta văzù catafalcul între lumânările aprinse, a cărora flacără tremurà la ușorul curent de aer ce venià din încăpe-rea alăturată; când văzu întreaga încăpere cernită, — iar între plante, corpul neînsuflețit, — se cutremură și se oprì, încremenită: apoi, înaintâ, ca o umbră... Zărind pe bătrâna, o privì cu sfială, și avù o clipă im-boldul de a se întoarce...

Bătrâna nu simțià însă: o biruise somnul.

Atunci... îndrăznì să se apropie și cu mână tremu-rătoare să pue mănuchiul de flori la picioarele mor-tului. Când ridicâ apoi ochii și văzù acel chip, cu-noscut, dar schimbat de încremenirea morței, un sughiț de plâns i se urcâ în gât și, cu toată silința asupră-i, hohotul lacrimilor de durere se pornì cu putere.

Bătrâna tresărì și deschise ochii grei de oboseală, dar nu se mișcă din loc, — așà că, mai mult ca prin vis, văzu o femee cum își ridicâ vălul, sărută pe mort, îl privì, printre șiroae de lacrimi, și apoi, după ce-l sărută din nou, își lăsâ vălul, rostì un «adio» dure-ros,—și ieșì repede..

Ea o urmâ cu privirea, ca de hipnotizată, fără să facă nici o mișcare și închise apoi ochii...

La cimitir, înainte de venirea cortegiului funebru, aceeaș ființă necunoscută, așteptà în apropierea mor-mântului, sprijinită de-un copac, — ciudată înfățișare în crepusculul ce începeà...

Nemișcată, ca o statuă, asistâ la înmormântare, și numai după ce. lumea se împrăștiâ cu totul, pe când cioclii își terminau trista sarcină, cu nepăsarea obișnuită, — necunoscuta venì să îngenucheze, să pue o coroană modestă de flori artificiale și să plângă în tăcere, câtevà momente...

Seara începuse a-și cerne umbrele printre copaci și printre monumentele funerare...

— Lasă cuconiță, nu mai plânge, auzì un glas...

Tresărì, se ridicâ speriată: unul din ciocli o privià cu milă...

— Păcat c-a murit tânăr... sărmanul... și bogat... Ei, da ce să-i faci lumei! și oftă...

Ea își făcù cruce, șoptì, printre lacrimi: «Dumnezeu să-l ierte», — și se depărtâ, ieși în aleea principală, și se îndreptâ repede spre ieșirea din cetatea morței.

O trăsură o aștepta: se urcâ și acì izbucnì în plâns, murmurând cuvinte de jelire...

Nu departe de locuința d-nei Chipail, se așezase d-na Panaiotidi cu copiii și cu Florica, după ce stătuseră la via Olgei, în județ, până la Sf. Gheorghe...

In adevăr, Amelia plecase fără să ia cu dânsa decât puțina rufărie și puținele haine ce găsise la Voinești.

Rămasul bun ce-și luase delà locuința cea mai dragă ei, fusese nu fără lacrimi, — ascunse însă, ca să nu vadă copiii.

Bătrânilor Conțești le trimise scrisoare, rugându-i s-o ierte... Sperà să-i vadă mai târziu. De ocamdată nu le dădeà adresa...

Astfel, se despărțise de trecut...

Când Panaiotidi venì la moșie, după vr-o trei zile, le găsì urma...

Așa dar și Florica îl lăsase... Erà mai puțin sora lui decât prietena... soției lui!

Când citì însă scrisoarea scrisă de mâna copiilor lui, plânse cum nu mai plânsese în viața lui...

«Dragă Tăticule, — îi scriau, — să nu-ți pară rău că ne ducem departe pentru învățătura noastră. Știm noi că-ți va păreà goală casa fără noi, dar uite, dacă vrei tu, îți lăsăm un băiat și o fetiță, la care, dacă te vei uità, să-ți pară că suntem noi. Soldatul meu, de când eram mai mic, Fam îmbrăcat cu hainele mele națio-nale tot de când eram mic; tot așa, Marceluța, pe păpușa ei, cu hainele ei naționale de când erà mică. Le sunt cam largi hainele dar să ierte și ei dacă nu le vin tocmai bine.

«Te sărutăm, tăticuțule și-ți zicem: la revedere,— fiindcă, ori cât ești tu de ocupat, nu-i așa că vei venì curând pe la noi?...

«Să ne păstrezi trăsurica și poney-ul...

«Ai dumitale copii,

«Vintilă, Marcela»

In biuroul lui, într-un colț, fără să fi observat încă, găsi păpușele, — și, cu avânt de nespusă înduioșare, le sărutâ în dorul copiilor, — apoi le așeză în biblioteca lui.

Așa dar, se sfârșise cu casa lui!... Acum nu mai puteà fi îndoială, speranță, mângâiere...

Rămâneà singur, lăsat propriilor lui gânduri și lupte...

Rămâneà c-un dor ce i se făceà dejà răvășitor, după femeea bună și fără preț în lume, — după copiii lui!...

Încotro apucase? Ce va face singură, în întâele-zile? Ea, învățată cu bielșugul și cu lipsa de grijă pentru cele trebuincioase vieții, cum își va duce, cum își va chibzuì traiul?

După cât o știà de hotărâtă, desigur că nu va voì să mai primiască nimic dela el, nici măcar pentru copii.

Și aceasta îi jignià amorul propriu: bogat și copiii lui să crească în sărăcie, — căci ce însemnà venitul banilor ce luase cu dânsa

A! dac-ar fi prins de veste, la timp, — ca să n-o fi lăsat să ridice banii!...

Și tot el își zise că-i erà copilăresc gândul... N-ar fi putut să o opriască, până la sfârșit... Ar fi însemnat numai o cârcotă, — care ar fi revoltat-o și mai mult înpotrivă-i...

Numai dacă n-ar fi avut nimic, poate că ea s-ar fi mlădiat să rămână... Și încă și atunci 1... Femei de a-semenea energie, nu se pleacă nici în fața lipsei și a muncii spre a puteà trăì în demnitatea lor!...

Singurul lucru ce-i rămâneà de făcut, erà să mun-ciască înnainte, să lupte cu vrăjmașii politici, să treacă peste tot ce i se va aruncă în obraz, —și să creeze copiilor o pozițiune care să nu semene cu a lui în ce-i privià scăderile morale...

Va ștì, și el, ce-i suferința, — dar nu-și va plecâ fruntea: singurei ființi căreea îi va fi cedat, va fi nu-mai soția lui...

Nu-i venià încă să rostiască: «fosta lui soție»...

Cu mare putere de sine înnăbușindu-și durerea, se arătâ sătenilor bun și blând; prezidâ la întocmirea ob-știei, — zi de sărbătoare pentru sat, — și le promise că, de vor dà dovadă de pricepere în administrarea moșiei ce devenià a lor, — le va dà lor cu arendă Voineștii,— iar el, venind din când în când acì, se va bucură de munca lor pricepută și dătătoare de bielșug.

In cele câteva zile ce petrecù între săteni, durerea i se mai potolì față cu însuflețirea lor și cu recunoș-tința ce-i arătau...

Numai când se văzù acasă, în București, recăzù în mâhnirea adâncă ce aveà să-i fie ne mai lipsită în-norare a sufletului.

Amelia urmase sfatului ce-i dăduse d-na Chipail: petrecuse două zile în casa ei și apoi se retrăsese în căsuță curată și gospodărească dela via ei...

Acì, întâele zile îi fuseseră foarte grele, descumpă-nitoare, într-o lipsă de energie care-i făceà mintea haos.

Noroc mare, cu Florica: ea se ocupà cu ale casei și cu copiii, ferindu-i pe cât puteà să nu simtă starea sufletească a mumei lor.

Oricât de greșit îi fusese Mișu, Amelia nu-și puteà ascunde mila pentru el și remușcări pentru dânsa; nu e putea oprì de-a nu se gândì la el, de-a nu-i vedeà dureroasa stare... Și nici o clipă nu-i venì în minte să-și zică: «lasă; va găsì cu cine să se mângâe». Ea erà sigură că nici o femee nu ’i-ar fi putut ține locul în inima lui...

Gându o condusese până la Galați și de la gară se despărțise de ființile lui scumpe, ducând în sufletul lui priviri de recunoștință... și mai ales o privire a Floricăi, care-i turnase balsam peste mâhnirea des-părțirii.

Cine știe când aveà să le vadă și cu ce prilej!... Căci, numai întâmplării lăsà prilejul... Ori cum, îi ră-mâneà speranța!

După patru, cinci zile, Amelia privì în față reali-tatea, și cu hotărâre, pricepere și bună rânduială își statornicì cadrul vieții.

Vedeà că copiii înțelegeau că ceva neobișnuit se petreceà, și căutâ repede să le întoarcă luarea aminte dela preocuparea lor.

Le plăceà localitatea aceasta, necunoscută pentru ei, și, cu ei împreună începù să o viziteze și sâ lege de instrucțiunea lor micile descoperiri de pe-aci.

Iar timpul trecù repede...

Chiar după ce-și orânduiră locuința, în Galați, și după ce se obișnuiră puțin cu simplitatea ei gospo-dărească, se întoarseră din nou ia vie, unde să petreacă până în toamnă.

D-na Chipail le vizità destul de des, iar bătrânul Mihalache le aveà grija la timp, a celor trebuincioase, de îndată ce Amelia scria Olgei.

Taina locuinții lor o păstrà bine Olga: de altfel numai Chipail ar fi putut-o aflà; el însă dà rar prin Galați.

Sărbătorile Paștelor Olga le petrecù la București cu fiica ei; — dar nici ei nu-i destăinuì încă nimic. Erà timp, când de altmintrelea și Amelia ar fi încuviințat,

Oltina știà însă de despărțirea soților Panaiotidi: acest lucru se aflase în chipul tainic cum se aflà destule lucruri.

Cu ducerea d-nei Chipail la București se reluâ ac-tivitatea societății «Cultura română».

Deja Arineanu, după demisiunea din Prefectorat, înființase secțiunile proectate în câteva orașe din Mun-tenia și din Oltenia.

A treea zi de Paști se ținù o adunare a comitetului cen-tral, la care luară parte și delegați ai nouălor secțiuni cât și delegații din toate celelalte secțiuni de demult.

Lipsia o figură cunoscută, o inimă care bătea, de-parte, pentru frumosul scop: dar prietenii păstrară o tăcere prudentă și numai în amintirea lor îi aduseră prinosul iubirii respectuoase.

In această însuflețitoare ședință se statornici înfiin-țarea unei tipografii cu caractere cirilice pe lângă cele latine și fixarea câtorva premii pentru nuvele istorice și piese de teatru scrise pe înțelesul tuturor. Cele ce se vor tipărì cu litere cirilice să se trimită în Basa-rabia; cele cu litere latine, în satele din țară și pe la frații de supt alte stăpâniri străine.

Se hotărâ apoi să se tipăriască cu litere cirilice și cărți cu cuprins religios, bine întocmite, pe lângă căr-țile de ritual, tot pentru frații din Basarabia.

Bătrânul Conțescu, încălzit de avântul acestui scop frumos, promise toată averea sa societății și pe cât va trăì cincizeci de mii de lei pe fiecare an.

Panteli Arineanu dăruì un fond de o sută de mii de lei, pentru după moartea lui și venitul lor, pe cât va trăì, cu începere din ziua aceea.

Inginerul Gându fu însărcinat cu întocmirea planu-rilor unui local propriu, al societății, unde să fie și tipografia.

Profesorului universitar naționalist, i se dădù: sar-cina înființării tipografiei și a stăruinții pentru scrierea lucrărilor.

Erà un entusiasm de nedescris: toți vedeau de pe acum începutul mărețului mijloc de luptă pentru lumi-narea neamului...

Cei ce erau să se împrăștie pe la locurile lor, aveau să ducă tainica veste a hotărârilor de la centru și pe aripa însuflețirii lor nespuse, însuflețirea binefăcătoare a inimilor românești ce-și dăduseră obolul.

Nici discursuri deșearte, nici ospăț așa zis de «în-frățire» care risipește banul și înbogățește pe între-prinzătorii de ospățuri luxoase. Hotărârea de muncă, înfrățirea pentru această muncă: fapte dar!

Și toată această mulțime de oameni aleși, se des-părțì supt seară, cu părere de rău, neîndurându-se să termine frumoasa sfătuire; nesăturându-se să tot pri-viască, la olaltă, în viitor, ajungerea scopului.

Dar erau să se mai adune: statutele prevedeau două întruniri pe an, ale tuturor secțiunilor, și aveau să fie sărbătoarea acestor inimi înfrățite; fiecare secțiune trebuià să-și aibă adunarea de două ori pe lună, — iar comitetele, săptămânal, în afară de vacanțe.

In acea seară Olga acrise lungă scrisoare Ameliei spre a-i luminà locul ei de retragere și de gânduri, triste, — cu razele acestor proecte de muncă pentru neam.

Florica, în mica-i odăiță dela vie, dormià dusă, în această noapte frumoasă de Maiu, când la București, erà în sboru-i de pe lume, sufletul omului ce-o iubise în chip atât de tragic.

La un moment, din somnul ei adânc, tresări și făcù ochii mari: se îngânà noaptea cu ziua. O! cum se înfiorâ și ce sudoare rece îi muiâ tâmplele! Rămase cu ochii pironiți, foarte măriți, de spaimă: visà? Erà realitate?

Închipuirea albă a unei figuri cunoscute se aflà în privazul ușii, întredeschisă, care dădàa în odaea copiilor.

Se ridicâ într-o rână privind tremurătoare, — și a-tunci auzì, foarte distinct, un glas omenesc plin de durere și de duioșia iubirii:

— «Mor... mor pentru dumneata, Florico... Fii fe-ricită»...

Ea scoase un țipăt, atât de puternic, că se deștep-tară copiii, iar după puțin Amelia, înspăimântată, alergâ.

O găsì pe Florica, leșinată, pe jumătate căzută din pat. Aprinse repede lumânarea, și, în timp ce copiii, strânși unul lângă altul, de frică, priviau din cadrul ușii, — ea, cu trudă, o readuse în simțiri.

— Ce s-a întâmplat? Ce ai, scumpă copilă? o în-trebâ cu grijă și cu duioșie, lipind-o de sânul ei. Flo-rica își amintì, cătâ spre ușă, dar văzù pe copii: în-chipuirea ce-o sbuciumase, pierise.

Nu voì să spună însă Ameliei, ca să n-audă copiii cauza spaimei ce încă i se mai zugrăvià pe chip și în priviri.

Tocmai peste zi, când copiii se jucau pe-afară, îi povesti viziunea și amândouă pline de-o tainică frică, convorbiră câtva timp asupra ciudatei vedenii.

Toată ziua aceea fură foarte turburate și ca în aș-teptarea unei știri triste.

Tocmai a treea zi însă o avură, cu venirea Olgei, care le-o aduse împreună cu ziarele.

Erà în ziua înmormântării lui Virgiliu.

Citiră cu durere relațiunea ziarelor: așa dar bietul tânăr murise, — în adevăr, — iar, turburătoare potrivire, ora încetării din viață erà ora când Florica...îl văzuse...

Moartea se datorà unei întâmplări nenorocite; atunci dar... dece vorbele bietului tânăr, că murise pentru ea adecă, din cauza ei?...

Și din vorbă în vorbă, câte trele ajunseră la du-reroasa convingere că doctorul căutase moartea..., că întâmplarea fusese hotărâre a descurajării...

Florica plânse... iar pe sufletu-i rămase greutatea unor remușcări dureroase.

Și așa se înlănțuesc în viață anume împrejurări, cărora de multe ori le ești cauză fără voe,—par-că fatal ar fi să nu rămâi străin de suferință, și o du-rere să-ți aducă alta spre a-ți îngreuià cât mai mult trudită existență.

O! dac-ar fi aflat Cezar de viziunea aceasta! Cum l-ar fi cutremurat ideea morței voluntare a fratelui lui și ce povară ’i-ar fi rămas pe conștiință!

Dar nu erà să fie scutit de suferința aceasta...

Adâncă impresiune iarăș făcuse moartea lui Virgiliu asupra Alinei Brantea.

Singurele ei afecțiuni dezinteresate, erau acești doi frați Cezar și Virgiliu. Cel dintâi îi erà drag prin se-riozitatea lui și-i primià, fără să se simtă jignită, au-toritatea: lui poate-i datorase oarecum că, după Chipail nu mai voise amant. Țineà foarte mult la buna-i pă-rere despre dânsa.

Virgiliu îi erà drag fiindcă se potriviau la fire: ve-seli deopotrivă, glumeți, știau să râdă împreună și să priviască lumea prin glumele lor cu filosoficească indiferență.

De când cu schimbarea firii lui, după ce îndepărtase pe Voitzu, căzuse și Alina la tristețe și la grija de Virgiliu.

El, dela Oltina treceà la Alina și ce nu cutezà să spună cumnatei, cu privire la descurajarea lui, o spuneà verei lui...

Cu câteva zile înainte de moarte, plânsese pentru întâia oară, lângă Alina, și-i adusese și ei lacrimi în ochi.

De când nu mai plânsese și ea...

Iar când i se aduse știrea fulgerătoare a boalei lui, alergase ca nebună, la căpătâiul iui.

Ea numai, ghicì din adânca lui privire, taina morței și, într-un moment când putuseră fi singuri, îi șoptise:

— Ce-ai făcut, Virgiliu!

El puse un deget pe buze și privirea-i fu foarte rugătoare.

Gestul lui erà dar întărirea bănuelii, — și acum, după înmormântare, plângeà și-și simțià foarte înpo-vărată inima cu taina ce surprinsese.

Totuși, nu voià s-o împărtășiascâ familiei: trebuià să-i respecte rugămintea, voința lui de pe urmă.

Bietul băiat!

Nu tocmai în cunoștința tuturor tainelor vieții de familie a Panaiotizilor, nu mai puteà de ură în contra acelei fete fără inimă, a căreea frumusețe erà atât de fatală...

Cum de nu putuse plăceà pe Virgiliu, înzestratul cu destule însușiri...

Dar și el, sărmanul! să meargă până la asemenea pas nenorocit!

Erà dar în iubirea ce o pot simțì unele ființi, o atât de răvășitoare putere, în cât neîmplinirea speranțelor să poată hotărâ moartea?

Se coborâ în inima ei și nu găsì asemenea urmă: ceea ce simțise pentru Chipail ce fusese dar?

Obrajii i se aprinseră supt biciuirea gândului care-o rușinâ și nu voì să cugete mai departe la dânsa.

— S-a dus; n-am să-l mai văd, — își zise și lacri-mile îi înnecară iarăș ochii.

In adevăr, cu toate încercările ce mai făcuse Voitzu de-a-și dobândi iertarea și de-a fi primit, Alina rămă-sese neînduplecată: se desgustase de el; erà, și el, ca toți ceilalți.

Redus la o modestă funcțiune în o casă de bancă și comision; îndepărtat din societatea macedonenilor, — Voitzu își măcinà necazul și ura pe toți, în sufletu-i amărât.

De s-ar fi aflat în vre un mediu anarchist activ, de sigur că s-ar fi făcut soldatul fanatic al ideilor și al faptelor roșii.

Acì se mulțămià numai să cugete la răzbunări fie-roase, — arma neputincioșilor invidioși.

Iar singura bucurie pe care ’și-o treceà adese ori pe supt ochi, ca lucru viu, erà conștiința că hotărâse nenorocirea familiară a lui Panaiotidi.

Papacosti știà toate: cu cea mai deplină iscusință cercetà, deduceà și ajungeà la descoperirea lucrurilor. De la el aflase de plecarea Ameliei cu copiii. Și Flo-rica, o urmase! Se despărțise de frate, ca să urmeze pe-acea femee ciudată...

Unde se duseseră însă? Cu ce sălbatecă mulțămire ar fi regăsit-o!...

Mai ales acum că pretendentul ei, bogat și frumos, murise, dorința de-a o vedeà îl încolțià mereu și stă-ruià de Papacosti să afle locul ei de retragere.

De inginerul Gându avusese într-un rând ideea că aspirà și el la Florica...

Ideea aceasta îi venise iarăș în minte, și dacă din fața lui Virgiliu Arineanu se puteà dà deoparte, inima i se umpleà de fiere la cugetul că Gându ar fi putut izbuti.

In adevăr că Florica acum nu mai erà partidă bună ca zestre, dar un «caraghioz» ca inginerul se puteà mulțămì cu frumusețea numai.

Cine știe apoi dacă lucrurile nu s-ar fi împăcat, cândva, în familia lui Panaiotidi, — și fata tot nu ar fi pierdut un drept la averea fratelui ei... și în mintea inginerului puteà fi calculul acesta...

Vorba este că, pentru el, Voitzu, putința de căsătorie nu mai erà, cu frumoasa fată.

Totuși...

Acì avù un rânjet de desmățat: oare nu erà cu putință, altceva?

Se simțià în stare să întrebuințeze sila, să guste plăcerea de-a o fi strâns în brațe, de-a o fi umilit, de-a o face nevrednică pentru căsătoria cu altul...

Și nu ar fi luat-o nici el: ar fi dispărut și... pace bună.

Alăturea cu gândul acesta care se înfipsese în adâb-cu-i, începù să i se înfiripeze alt gând...

Să abuzeze de încrederea băncii, să pue măna pe vr-o sumă bună și... să dispară cu folos...

Trebuià să afle dar, cu orice preț, unde erà Florica...

XIX

Panaiotidi avusese mulțămirea să se revadă senator: ministrul Chipail se ținuse de vorbă.

Insă numai atât: nimeni nu mai erà în jurul lui ca altădată; îi scăzuse de tot vaza.

Norocul lui, că erau la ordinea zilei probleme grele de rezolvat, asupra cărora se pironià luarea aminte a tuturor; altfel, s-ar fi ocupat de el și ai partidului, și opozițiunea.

1 se și aruncase într-o zi o vorbă, în «culuarele» Senatului că: «erà numai o amânare»...

Totuși, liniștit de partea aceasta, își strânsese toate silințile să afle unde-i erà... familia...

Sesiunea de vară a nouălor Corpuri legiuitoare se apropià de capăt.

Căldurile începuseră, și pentru cei mai mulți man-datari ai națiunii, ca plugari, munca câmpului erà să înceapă cu temeiu.

De trei luni, nici o știre, cu toate căutările, prin anume oameni plătiți.

Acest lucru îl ardeà, în singurătatea de-acasă.

In realitate erà ia el acum mai mult cestiune de ambiție, ca să le cunoască «cuibul».

Dragostea i se mai astâmpărase; de gelozie nu su-ferià, întrucât încrederea cea mai de neatins o aveà în Amelia.

Dorià după ea, după copii, ca după niște vechi o-bișnuințe ale casei și vieții lui.

La asemenea astâmpărare contribuise iscusința amo-roasă a unei «stele» din lumea în care se petrece.

Partea perversă a firii lui, se deșteptase cu mai multă pornire decât oricând, și dacă puțin bun simț, îl făceà să se feriască încă de ochi indiscreți, dà le-găturii lui toată preocuparea pe care n-o mai puteà dà, ca în trecut, afacerilor.

Ii păreà că aveà destulă avere și lăsà ca afacerile să-l caute pe el.

Începuse să se deprindă cu ospățuri de noapte și să sufere capriciile cele mai fanteziste și mai costisi-toare ale «stelei»; începuse să se înconjoare de-o ceată de «lichele», care-l tămâiau și-l «ciupiau» de parale:gustà din plăceri nouă pentru el și nu pregetà să se lase valului.

Cum venì epoca plecării la băi și la plimbări de vară, dibacea doamnă a inimii lui, îl hotărâ la por-nire în țări străine, fără multă greutate...

Două, trei luni, numai cu ea singură, erà mare câș-tig în perspectivă, pentru această femee, care, nu se mai aflà în prima tinerețe.

Să-l convingă că trebuià să se despartă cu totul și ea să ocupe un loc, la care râvnesc multe din aceste «declasate», — erà visul ei de aur.

In scopul acesta își pusese în gând să lucreze fără preget și cu toată dibăcia.

El avusese slăbiciunea să-i povestiască întâmplarea de-acasă, și mulțămirea să găsiască o inimă, care să se revolte că o femee puteà să lase o pozițiune stră-lucită, — pentru «fleacuri».

Ea îi strecurase dejà în suflet, otrava perversității ei, și, în timpul călătoriei, pe zi ce mergeà, făceà pro-grese, — iar el se lăsà farmecului deșănțat, al acestei legături, cu nerozia unui novice.

Lumea trebuià luată așà cum erà, îi ziceà dânsa. De ce să se caute izvorul averilor, când scopul scuză mijloacele? Cei bogați domină și cei proști se uită la ei și rămnesc, fără să poată face ca ceilalți, și invi-diază fiindcă nu se pot ridică din neputința lor. Vir-tuțile? mângâerea celor slabi: când li se ivește pri-lejul, le leapădă și ei ca pe trențe și își croesc alte virtuți, cele ce țin de-adreptul de firea omenească.

— Tu trebue să te socotești fericit, fiindcă ești bo-gat, și puternic, fiindcă poți tot ce voiești... Ție îți trebue femeea care să-ți hrăniască ambițiunile și să te facă să strălucești... Trebue sgomot în jurul tău și foc de artificii, să te vadă bine lumea; să ajungi de temut, ca să te respecte... Să știe că poți face rău și să-l faci oriunde, ca să te cunoască de stăpân. Eu îți pot jurà că ai fi în curând ministru, — și ministru cu partizani numeroși, ca să poți dictà și să tragi foloase mari materiale, — fiindcă de avere trebue să se lipiască cât mai multă altă avere...

Și toate vorbele de felul acesta, în anume momente de îmbătare sensuală, erau pentru Panaiotidi băutură arzătoare. Il devorau ambițiunile și privià aproape cu admirare la femeea ce știà să i le ațâțe...

Atunci, închipuindu-i-se în fața lui, Amelia, simțià pornire de ciudă pe dânsa și trimiteà imaginei acestea căutături de mânie și de dispreț.

De ea, ca soție, s-apropiase c-un fel de sfială res-pectuoasă, în dorința lui, — și acum se mirà că pu-tuse fi așà de nerod...

Suprema plăcere erà în apropierea pasionată și fără vre o rușine, de femeea care știà să aprindă și să simtă împreună cu el, învăpăiarea pasiunii.

Erà prin August și se aflau, pe un timp minunat, la Lucerna, de unde priveliștea Alpilor e de neîntrecută frumusețe, în diminețile cu aer transparent, până în adâncuri, în seri cu apusuri ce sunt feerice.

Panaiotidi, erà acum cu totul supt dominațiunea meștejugită a «Mesalinei» lui.

Erà dejà hotărât ca, de îndată ce va ajunge în Bu-curești, să ceară divorțul, pe temeiul părăsirii domici-liului conjugal... de către soția lui, cum și pe copii, spre a-i crește el.

Dibaciul păianjen, își întinsese așà de fin «casa», încât convinsese pe orbitul, că ea îi va crește copiii cu iubire și că va face din ei «oameni», cari să cu-noască ce e vieața și ce trebue să ceară de la vieață.

Nerăbdarea întoarcerii o aveà numai din cauza a-ceasta: nu se puteà să nu-i ajungă la urechi, cererea lui de divorț și să nu se arate. Atunci, o va umilì, și el; atunci îi va întoarce cu vârf și îndesat, suferința ce dânsa ’¡-a pricinuit. Va fi crud, neomenos; va pri-goni-o cu sălbătăcie.

Și, la ideea aceasta, se înfierbântă, rânjià de bucu-rie: erà urâcios de văzut.

Mesalina, nu mai puteà și ea de mulțămire, că fe-meea cinstită și bună erà să fie batjocorită și umilită; totuși, voia să se arate generoasă și căută să-i domo-liască pornirea urii... Erà numai viclenie, căci aduceaà altfel vorba, mai apoi, și, dându-i Iui dreptate, îi ațâțà și mai mult gândul de răzbunare.

Efectul erà sigur: Panaiotidi o socotià bună de su-flet pe vicleana cumătră și se convingea mai mult că... cealaltă merità prigonirea lui.

Erau amândoi la «pontonul», de unde, un vaporaș, erà gata de plecare cu escursioniști, când... rămase de odată încremenit...

Un domn, la braț cu o doamnă, veniau, după ei cu un servitor de otel, ce duceà două geamantane mici.

Voì, în primul moment, să se întoarcă în altă parte cu fața, — dar tovarășa lui, esclamâ atunci:

— Ei, uite Chipail...

Domnul tresărì, auzindu-și rostit numele, acì, în țară străină și privì... ca să rămână și el încremenit.

«Mesalina», ea întâi îl întâmpină cu mâna întinsă, în timp ce măsură cu privirea, pe tovarășa ministrului și începù să zâmbiască ironic.

— Ce fericită întâmplare! esclamâ «cocheta»...

El, stânjinit, abià îi atinse mâna și răspunse cam rece:

— D-ta, doamnă?... Sunt ciudate întâmplările...

— Ce fel, Mișule, nu vii să dai bună ziua unui com-patriot?— zise către Panaiotidi, onorata doamnă, foarte mândră de-a vedeà Chipail cine-i erà... «protectorul»...

Vrând nevrând, Panaiotidi, se apropiâ și salutâ pe Chipail... nefiindu-i însă la îndemână.

— Ești în călătorie... de nuntă... îi zise Chipail, cu un zâmbet.

— Pe cât se pare... ca și dvs., domnule Chipail... răspunse Panaiotidi, cam fără chef...

Deodată se oprì și privì ciudat la tovarășa minis-trului, care, aprinsă la față, cu ochii în jos, stà ca pe ghimpi, aproape să se simtă rău...

Chipail făcù față întâmplării, luându-și înfățișare de ștrengar, ce nu trebue să se simtă stânjinit, și reco-mandâ pe tovarășa lui:

— Doamna Bâldea...

— Ce drăguță e... râse «Mesalina» și-i dădù mâna... Panaiotidi i se înclinâ, zâmbind ironic...

Așà dar, fosta lui... amantă «de mahala», ajunsese... protejata ministrului... Prin ce împrejurare? Oricum, ciudată întâlnire...

In adevăr, Irina, fără să fi voit a-și înșelà pe prie-tena care o prezentase ministrului, în urma stăruitoa-rei curteniri a acestuia, nu avusese încotro: crezù că trebuià să-i mulțămiască, fiindcă Chipail o pusese în teatru..

Și, de două săptămâni, erà cu el în călătorie... de plăcere.

Erà, și acest lucru, un fel de «debut»... pe scena... lumei.

Întâlnirea neașteptată cu «Grecul» de odinioară, o făceà să-i fie atât de rușine, că nu mai știà unde erà și nu-i venià să se uite la el...

Chipail o văzù încurcată peste măsură, dar de unde să ghiciască pricina?... Destul că erà nedumerit.

Panaiotidi înțelese starea «fetei» și se ferì să intre cu ea în vorbă și să arate că o cunoșteà.

In ziua aceea petrecură împreună și fură veseli to-varăși de chef, într-o localitate pitorească, — iar după întoarcerea la Lucerna, se despărțiră: Chipail plecà peste două ore spre regiunea lacurilor Italiei; Panaiotidi mai rămâneà acì.

Ce-ai avut, Irino, de-ai fost cam întunecată? o întrebâ Chipail cu oarecare ciudă.

— Nu știu nici eu...

Poate unde ne-am întâlnit cu români?

— Așà cred...

Și explicațiunea, foarte nelămurită, se oprì acì.

Casa de bancă și comision «Irimiadi și Comp.», la care lucrà Voitzu ca încasator, se ocupà și cu export de cereale, având sucursale în Brăila și Galați.

Urmărindu-și gândul ce i se făcuse parte din ființă, Voitzu se arătase atât de zelos și de priceput, încât dobândise încrederea Casei, — susținut, negreșit, și de faptul că el fusese recomandat de Panaiotidi.

Acum erà epoca comerțului cu cereale și Voitzu erà mai mult pe drum, între Galați, Brăila și București.

Intr-o zi din August, se urcà dela Docurile din Ga-lați, în oraș, când rămase locului, privind țintă la o trăsură ce venià dela debarcader, desigur: Florica, erà Florica... cu copiii doamnei Panaiotidi și cu doamna Chipail...

Cum? se aflà în Galați? In orașul acesta le erà cuibul? Și de câte ori fusese pe acì, fără nici să vi-seze că ea, s-ar fi putut aflà acì!...

Trăsura trecuse, însă nu erà prea departe...

Se hotărâ repede... Găsì trăsură și pornì pe urma celeilalte, cărmuind pe birjar cu pază.

Le văzù că intră în o curte mare, plină cu copaci, cu casă mare boerească... de seamă...

Erà în strada Mavromolu.

Dădù trăsurii drumul și trecù până lângă biserică, unde rămase să aștepte...

După vr-o jumătate de oră, ieșiră Florica și copiii și, fiindcă îi văzù venind în spre el, întrâ în curtea bisericii și se ferì cât putu mai bine, ca să nu fie zărit.

Copila trecù, fără să bănuiască nici decum că o păndià... și cine încă? — și își văzù de drum.

Voitzu se ivì în dreptul stradei și o urmărì cu pri-virea... La vr-o patru case, mai departe, ea intrâ în o casă mică, cu gard de lemn...

Se apropiâ și notâ numărul casei...

— Acì locuesc... Se cunoaște sărăcia... își zise, rân-jind. Dincolo trebue să fi stând Chipail... Casădeboer, — firește!...

Stătù încă câtevà minute, — își aruncâ privirea în curtea mică și curată, nu văzù nici o mișcare, — și se gândì: să intre? Nu... Nu erà prudent... Trebuià să mai pândiască și în altă zi; să ia informațiuni; să cu-noască bine vecinătatea...

Lucrul de seamă erà că aflase «cuibul»... La timp, văzând și făcând...

Când se întoarse, dădù cu ochii de d-na Chipail... Venià la «prietena»...

Intrâ repede în o cârciumă, de alături... O singură dată îl văzuse ea, la «reveillon»-ul trecut, dar se pu-teà să-l recunoască... ceeace nu trebuià să se în-tâmple.

In cârciumă nu erà nimeni, la ora aceasta de după amează. Cârciumarul, un grec botos și par-că nespălat, îl întâmpină repede...

Voitzu, cerù vin cu sifon și apoi, pe grecește, se puse la vorbă cu cârciumarul.

Când ieșì de acolo, își râdeà tainic, în barbă: așà dar, «dumnealor» locuiau la țară... Cumpăraseră, se vede, vreun petec de moșie...

Mai mult nu putuse ștì delà cârciutnar, dar pentru întâea oară, erà de ajuns.

Dela Sf. Gheorghe, de când se mutaseră acì, cu-coana, fata și copiii, numai vr-o două săptămâni stă-tuseră într-una acì. De-atunci, veniau numai din când în cănd și stăteau câte o zi sau două, și mai mult acasă la cocoana ministrului. Aveau o singură sluj-nică, pe care o aduceau, când veniau, iar de-ale casei le îngrijià omul de casă al cocoanei ministrului.

Voitzu, dăduse cârciumarului sarcina să afle, în ce loc ședeau la țară și pe cine aveau acolo în casă și în curte...

Foarte mulțămit de neașteptata și plăcuta întâmplare, Voitzu, rumegându-și cu mai multă preciziune planu-rile, se duse la «cantorul» sucursalei băncii.

D-na Chipail, cu Florica și cu copiii, făcuseră o p-imbare până la Tulcea; vizitaseră mănăstirile Celic-Derè și Cocoșul.

Acum, copiii, plini de veselie, povestiau mumei im-presiunile de călătorie.

Și erà drăgălașă priveliștea acestui grup, în dulcea lui intimitate, fără să-i treacă prin gând că un uliu îi descoperise «cuibul» și că ’1 așteptà... o nenorocire.

D-na Panaiotidi erà palidă acum și fire de argint începuseră a-i mijì în bogatul păr. Ochii îi erau în-conjurați de cearcăne albăstrii; zâmbetul, oricât luà cu inimă parte la bucuria copiilor ei, îl aveà plin de tristeță.

Numai energia nu-i scăzuse.

In adâncul sufletului, aveà însă ca un foc ce o mis-tuià cu încetul... In înplinirea datoriilor ei față cu co-piii, se observà nu știu ce stare de friguri ascunse... I se dusese liniștea de altă dată... In viitor privià cu oarecare nesiguranță par-că, cu presimțimântul par-că a cine știe ce necazuri...

Iși ascundeà starea cu pază, de Florica și chiar de Olga Chipail; lucrà cu sârguință deosebită pentru so-cietatea cea scumpă ei: suferià... și mergeà înainte.

Olga cunoșteà vieața ce duceà în București, Pana-iotidi; știà de plecarea lui cu nedemna ființă ce-l apu-case în ghiare, însă se ferise a-i spune Ameliei: poate că ’i-ar fi făcut rău.

Adeseori, la vie, căută să aducă mângâiere și îm-bărbătare sărmanului suflet îndurerat al alesei sale prietene și uità, și ea, tristețea ce tot îi mai pricinuià Gheorghieș, cu felul lui de vieață.

Pe când’ încă ascultau ciripitul copiilor, o trăsură se oprì înaintea căsuței.

Copiii tăcură; ascultară cu toții... Auziră pași... în mica lor curte...

— D-l Gându... se gândì Amelia, — se gândì și Florica,— ea mai nainte poate...

O singură dată mai venise agerul secretar al socie-tății și devotatul amic: după mutarea lor în oraș.

Se auzì sunetul clopoțelului...

— Ia vezi Florico, cine-i, zise Amelia, zâmbindu-i par-că, cu înțeles anume...

Ea se înroșì și ieșì.

Slujnica deschisese.

— D-nu Gându? esclamâ ea cu adâncă bucurie și-i întinse mâna...

El ’i-o sărută...

— Bine v-am găsit, d-șoară...

— Bine-ai venit.

Atunci năvăliră copiii.

— Nenea Gându! Nenea Gându!... esclamară, i se aninară de gât și-l sărutară...

In privazul ușii, se iviră Amelia și Giga.

— Ci lăsați-l, că-l înnăbușiți, le zise muma cu blândă mustrare..., — și-i strânse mâna cu dragoste.

— Credeam că ne-ai uitat... îi rostì, după ce intrară în odaea răcoroasă, cu vedere în curte.

— Dac-ar fi după mine, doamnă, n-ați mai zice că vă uit, răspunse Gându, emoționat, — și aruncă fu-rișă privire Floricăi.

— Cu adevărat, domnule Gându, că în situațiunea noastră suntem silite să nu putem vedeà mai des nici pe prietenii buni ca d-ta, — zise ea cu tristețe... Apoi către copii: duceți-vă de vă jucați în odaea voastră...

— Dar n-o să mai vedem pe nenea Gându? zise Vintilă...

— Ba da... răspunse muma zâmbind. S-ar puteà altfel?

Copiii ieșiră...

— Doamnelor, am căutat să vă văd și-mi pare bine că v-am găsit în oraș... Vă aduc vestea bună, de la București, că clădirea localului societății am început-o. Până la Noembrie o dau gata, de roșu, și o acoper. Materialul tipografic și mașina de imprimat, de sis-temul cel mai nou, ne vor sosì în curând, și vom orânduì tipografia în localul ce am închiriat în Calea Plevnei. Când ne va fi gata clădirea atunci vom com-plectà tipografia. Până atunci vom aveà și trei lu-crări cu care se ocupă deja trei din literații noștri populari.

— Veștile sunt foarte bune, domnule Gându, zise doamna Panaiotidi...

— Toți membrii comitetului regretă din suflet, doamnă, și ’i-am văzut foarte mâhniți fiindcă nu mai sunteți printre ei... De altfel, toți se așteaptă să reapăreți și, ce primire vi s-ar face, doamnă! Și cu ce respectuoasă afecțiune v-ar înconjură cu toții!... Trista împrejurare se cunoaște acum, în amănunte chiar, — și este o indignare generală în contra... fostului dvs soț... Dacă vi s-ar cunoaște locul de retragere, cu siguranță că ați primì vizita tuturor. Am auzit pe generalul zicând că locul dvs. e la București, în fruntea societății, și că, la prima adunare a comitetului, acum după va-cantă, va propune să vi se rezerve locuință în pala-tul societății...

— O! domnule Gându! zise Amelia, mișcată până la lacrimi!

— Scumpă Amelio! esclamâ Olga, sărutând-o... Acolo în adevăr e locul tău, ca să fii totdeauna aproape de instituțiunea căreea ’i-ai dat viață; ca să-i dai și toată puterea ta de muncă și să fii sufletul mănuchiului de oameni aleși devotați aceluiaș scop...

— Dar pe tine, pe tine, Gigo, unde te lași? es-clamă ea, strângându-i mâinile.

— Mă las aci, fericită să împărțesc cu tine, de acì, munca ta și să merg împreună cu voi toți, înainte, mereu înainte!...

Amelia își plecâ ochii în jos, apoi, după câteva clipe, zise:

— Nu, nu, e prea mult toată această atențiune ce mi se dă...

— Dar nu înțelegeți, doamnă, că toți vă simt lipsa, că pe toți îi îngrijește izolarea dvs. înconjurată par-că de mister? rostì Gându. Mă bănuiesc că vă cunosc locul de retragere și mă ia cu asalt, care mă întâl-nește, să nu mai ascund lucrul. Și nu-i curiozitatea, la mijloc; departe cugetul acesta, pe care sunt sigur că nu-l puteți aveà; ci este iubirea, respectul, dorul... Vă rog să mă credeți...

— Da, Amelio, așa este și nici nu poate fi altfel, întărì Olga.

— O! Dar să mă mai înfățișez lumei cu numele ce încă-l port!.. zise ea, aprinsă la față de rușine.

— Dragă Amelio, îi răspunse Olga, tu vei apărea aceiaș, iar numele ce-l porți, și care va fi și al co-piilor tăi, va urmà să fie curat și mare, prin însușirile și prin faptele tale... Cine-l va mai crede al celuilalt? Va fi numai o potrivire, — și atât!...

— Da, doamnă, da, hotărâți-vă să răspundeți nu-meroaselor doruri pline de însuflețire... stăruì Gându...

— Nu cumva ai dat vre-o speranță? rostì ea, zâm-bind cu melancolie...

— O! nu, negreșit... se grăbì el s-o asigure...

— In fine, vom vedeà... Totuși. într-un oraș cu... el!... In putința de-a ’mi întâlnì copiii!... Vedeți, cu-getul acesta mă neliniștește...

— Dar nu cred să se mai gândiască, doamnă, la dvs. și la copii, în modul cum înțelege el viața...

Olga îi făcù semn din ochi să tacă; Gându se oprì stânjinit.

Amelia cătâ la el cu luare aminte și înțelese că fără voe începuse a spune ceva ce ea nu știà și că dându-și seama, se oprise. Poate unde erà Florica de față...

In adevăr Gându se uitâ și la Florica și se căì că mersese prea departe: una, ță ar fi pricinuit, de sigur încă o mâhnire Ameliei; alta că, ori cum, păcătuitorul erà fratele Floricăi...

Amelia voì să cunoască ceea ce i se arătà ca taină și zise:

— Florico, nu te gândești că, pe căldura aceasta, domnului Gându îi poate fi sete...

| Da, Amelio... Mă ierți, domnule Gându, — nu-i așa?...

Și, zâmbindu-i, ieșì.

Atunci, rugat de Âmelia, inginerul nu avù încotro și-i arătâ ceea ce știà tot Bucureștiul și în ce chip comentă legătura lui Panaiotidi cu «demi-mondena» ce-și ziceà «Bettine d-Arty», — dar al căreea nume se pierdeà în întunecimea originei ei de mahalà. Mai ales plecarea lui cu dânsa, în străinătate, îi atrăsese disprețul tuturora...

Amelia se îngălbenise întâi, apoi se înroșise foarte tare..., însă, prin o mare silință asupră-i, nu-și pierdù cumpătul.

— Erà de mult pornit și pe clina aceasta, zise ea cu tristețe...

Se făcù puțină tăcere, după care Amelia ridică de-odată capul, supt imboldul unei hotărâri nouă, și zise:

— Văd că lumea știe tot. — Unele de unde le știe, nu pot pricepe;—altele le cunoaște din cele ce vede... Mai pot stà fără să cer divorțul? să vă consult: ce ziceți?

— Dragă Amelio, și eu de câtva timp știam noua lui ispravă, însă îmi erà teamă să nu te mâhnesc mai mult: ori cum, omul acesta ’ți-a fost bărbat. Dar de atunci ’mi-a venit ideea divorțului tău, ca unică scă-pare... Așteptam momentul potrivit, spre a-ți împărtăși ideea mea și... azi văd c-a venit...

— Nu v-am făcut rău, doamnă? întrebăGându cu grijă.

— O! nu... te rog să crezi. Nu m-așteptam, e drept, la asemenea cădere și mai jos; însă, fapta lui, ca o sfidare aruncată, dacă nu mie, dar societății, de sigur,— mă face să ies din linia de purtare față cu el, ce-mi trăsesem.

— Îmi dați voe, doamnă, să consult, în mod con-fidențial pe avocatul Boruncea, care știți că mi-a dat concursul când cu ridicarea banilor..,—ca să vedem în ce chip să procedăm?...—zise Gându.

— Mai lasă-mi câte-va zile de gândit, domnule Gându.

Atunci intrâ Florica, împreună cu servitoarea, adu-când dulceață, apă și cafele.

Pela mijlocul lui Septembrie Panaiotidi se întoarse în București cu «scumpa» lui «Betina d-Arty»...

Și, în obroseala lui, erà și mai fericit, și mai îm-pătimit, căci «sufletul» lui îi rostise că va dà naștere altui suflet...—semn ce se arătase de curând.

Vicleana ființă care se ferise totdeauna cu mește-șug de «prostia» maternității, își pusese în nouăle ei socoteli voința de-a fi și mamă, numai ca să lege cu totul, pe obrocitul, ei de dânsa.

Și nu greșise nici cu voința, nici cu socoteala... Panaiotidi primise vestea cu strigăte de bucurie și o garnisise cu giuvaeruri de mare preț.

Trecutul căsniciei lui se ștergeà de astă dată, mai rău de cât ștergea c-o trăsătură două de condeiu, ci-frele greșite-din catastivele lui dela «cantor».

Numele și ființa, celor doi copii i se iviau ca ceva ce nu mai țineà de sufletul lui; ca ceva ce țineà numai materialicește de existența lui, în mod fatal și fără să-i dea vre o emoțiune...

Semănà mamei lor,— rămăie-i! Vor aveà drept la parte din avere, odată,—și atât: se simțià plătit față cu ei...

Cel ce aveà să vie erà să fie chipul și asemănarea lui și pe acesta ii va face cu adevărat fiul lui, — și băiat dorià, cu aprindere, să fie oaspele apropiatului viitor...

Din primele zile ale întoarcerii își orânduì locuința în casa «viitoarei lui», și-n locuința, veche acum și nesuferită,—veneà numai ca musafir, numai când aveà întâlniri pentru afaceri.

La vr-o zece-zile, după deplina-i așezare la Betina, nu fu puțin surprins când primì citațiunea secțiunii a Il-a a Tribunalului de Ilfov și copie de pe cererea de divorț a Ameliei.

Rămase câteva momente cu hârtiile în mână,—erà la «domiciliul» oficial și par-că nu se simțì la înde-mână..,

Ea să înceapă,—ea 1 Tot ea! Dar cum de se ho-tărâse? Și unde se aflà?

Cătâ în josul petițiunii: Galați, strada Mavromolu No. 75.

— A! în Galați... Firește... lângă amica dumneaei, d-na Chipail, se gândì numai decât, și avù un zâm-bet răutăcios... Trebuià să-mi vie în minte de mult aceasta...

Se ridicâ, nervos.

— In fine!... A început,—să-i fie de bine... Dar ià să vedem cu ce vinâ mă încarcă,— și cetì petițiunea. Negreșit; nici nu aveà alt motiv: necredința conjugală... «și alte vini ce se vor arătă înaintea judecății»... Bun! O să aibă și ceva sfârâituri patriotice... Aibă-le...

Pe urmă fu cuprins de oare-care tristețe, de neli-niște neînțeleasă, apoi de-o aprindere vie a nuștiu ce simțiri ascunse în ființa lui,—căci începù a se plimbà agitat prin cameră.

Chipul Ameliei, înconjurat de-o aureolă, copiii lui,— la urma urmei, ai lui... îl răvășiră cu anume amintiri.

Da, simțià că erà mai greu lucrul decât îl luase de câtva timp încoace, supt înrâuririle Betinei.

— Și când e termenul? se întrebâ... La 15Octobre... Curând... Prea curând...

Recăzù pe gânduri împovărătoare și tocmai într-un târziu se ridică și plecâ să ia aer: se simțià înnăbu-șindu-se. Pe drum, spre locuința extraconjugală, îl cu-prinse un dor de odată de-a vedeà pe Amelia și pe copii; știu eu, de-a se înțelege cu ea.., în ce privință nu-și dădeà seama.

Se oprì locului... și se uită la ceas: erau unspr-ezece de dimineață. Trenul, la Galați, plecà la 11 și douăzeci.

Erà tocmai timpul...

Fără să mai stea pe gânduri oprì o trăsură, se urcă și dădu adresa gării de Nord... Repede!

Intr-o stare ca de friguri intră în gară și se urcă în tren...

După câteva minute,—plecà.

Tocmai dincolo de Chitila se desmeticì și începù să-și judece hotărârea pripită... Se căì... Erà însă târ-ziu.’ Târziu? Nu: la Ploești se putea oprì și să se întoarcà cu Expresul-Berlin. Ce zăpăcit erà... Cum se lăsà de repede unor impresiuni dintâi!

Totuși, în gara Ploești gustă ceva în grabă și își urmă drumul.

Ziua aceasta dela capătul lui Septembrie erà întunecoasă. Suflà vânt puternic dinspre Dunăre și norii se îndesiau din ce în ce, coborându-se cât mai jos, amenințând cu ploae.

Florica intrase în casă cu copiii și începuse o lec-țiune, în odaea lor, în timp ce Amelia, în camera ei, cetià o lungă scrisoare dela d-na Conțescu.

Albineț, venit decuseară cu cumpărături pentru casă, se ocupà cu dresul unei căruțe mici a lui Vintilă... și zâmbià, bun și blând, duios de mulțămit că avea dra-gostea frumoșilor și bunilor copii.

Crescuse pe Oltina, creștea pe alți doi la rând... Dumnezeu nu-l lipsià de dulci mângâeri.

Îi atrase luarea aminte niște duruituri de trăsură ce se îndreptau spre drumul casei, de curând petruit din nou.-

Cine puteà fi? Olga? N-aveà dece, odată ce venise el decuseară...

Ieșì pe prispa casei... Da, trăsura aci venià, c-un domn. Iși puse mâinile de-oparte și de alta a ochilor ca să vadă mai lămurit... Nu-l cunoșreà pe cel ce venià.

Trăsura se oprì la poartă... și domnul se coborâ..

Dar atunci auzì mișcare înlăuntru și repede văzù că ușa se întredeschide:

— Spune că nu suntem aci... îi rostì, aproape cu spaimă, Amelia.

Tot atunci copiii năvăliră strigând: tăticu! tăticu...

Amelia nu avù curajul să le opriască bucuria și le zise:

— Duceți-vă de-l primiți... Mie știți că nu ’mi-e bine...

Copiii ieșiră sgomotos, în timp ce Panaiotidi intrà în curte, în timp ce Florica, ivindu-se, se privià cu neodihnă, cu Amelia.

— Fă-l să nu mă supere cu venirea lui.., Florico... Primește-l la tine.., îi zise, și intră în odaia ei, foarte turburată.

De ce venise? Ce voià de la dânsa, mai ales în noua stare în care el se aflà?

Panaiotidi, cu copiii în brațe, nespus de înduioșat de primirea iubitoare ce-i făceau, intrà, întâmpinat de Florica care-l duse în camera copiilor.

El o sărutâ, fără să zică vre un cuvânt, fără să știe ce să răspundă multelor întrebări ale copiilor, emo-ționat, aproape zăpăcit, li desmierdâ numai și-i sărută: erà tatăl: uitase pe omul înnăsprit dela București, care îi renegase în sufletul lui.

Puțin câte puțin începù să vie la sentimentul rea-lității...

— Ce face mămica voastră? îi întrebă.

— Ameliei nu-i e bine, răspunse Florica c-un ton care-l făcù să înțeleagă că ea nu voià să-l vadă.

El plecâ ochii și își mușcă buzele: repede se mânià.

— Nuștiu zău, tăticule, dar de când am plecat de la Voinești, mămică este foarte tristă, zise fetița.

— Și tu, tăticule, dece nu vii pe la noi? întrebă Vin-tilă. De-aea mămică e tristă, — nu-i așa?

Florica se mirâ: pentru întâea oară copiii arătau că surprinseseră tristețea mumei lor... Față cu ea nu ziseseră nici un cuvânt... Dar dece oare? Aveau în sufletul lor vre-un motiv de-a se feri de dânsa?... Presimțiseră oare că «erà cevà» între muma și tatăl lor și spuneau tatălui că muma suferià? Erà o inten-țiune anume, în cugetu lor?

Cine-ar fi putut spune? Florica își propuneà să le cerceteze adâncul sufletului lor de copii.

Panaiotidi își căutâ răspunsul, timp de câteva clipe:

— Ați auzit pe Florica: mamei voastre nu-i e bine... Dar se va însănătoșì și n-o veți mai vedeà tristă.

— O! ce bine-ar fi tăticule... zise fetița.

— Dar noi am vreà să stai și tu cu noi, ca pân’-acuma, stăruì Vintilă.

— Atunci... ați vrea voi să mergeți cu mine la Bu-curești? întrebâ Panaiotidi, stăpânit deodată de un violent dor de-a-i aveà lângă el, și luându-i pe brațe.

— Da, tăticule, zise cu vioiuciune băețelul. Repede însă, îi cătâ în ochi și întrebă cu grijă: dar mămica?

El se aprinse la față și tușì uscat.

— Mama voastră nu poate venì acuma cu voi... Mai încolo, însă...

— Ași, nu tăticule, esclamâ fetița, nu se poate: copiii stau lângă mama lor...

— Tu mai lipsești d-acasă; mămică niciodată... Vom venì odată cu mămica... zise băiatul.

Panaiotidi fu biciuit de cuvintele acestea și dintr-o mișcare violentă îi lăsâ jos și se ridică, fulgerând cu privirea.

— Ingrați, ca și tine... se adresâ Floricăi, apropiân-du-se de ea. Să știi că nu-mi mai ești nimica, adaose, ațintind-o cu priviri învăpăiate.

Ea plecâ fruntea, îngălbenindu-se. Copiii, surprinși de-acea înlăturare bruscă și apoi de supărarea tatălui lor, se strânseră unul lângă altul și rămaseră cu ca-petele plecate, aproape gata să plângă.

— Spune-i că vreau să-i vorbesc numai de cât, rostì apoi Panaiotidi, bătând cu piciorul în pământ...

Atunci, ca și cum Amelia ar fi ascultat în sală, des-chise ușa și se ivì dincolo de prag, palidă, părând liniștită, dar impunătoare cu figura ei plină de demni-tate și de energie.

— Poftim de-mi vorbește... îi rostì scurt... și-i arătâ c-un gest calea...

El trecù dela aprindere la îngălbenire și ieșì, în-dreptându-se spre încăperea Ameliei.

Privì simpla mobilare a odăei, în care plutià ones-titatea, curăția și simțimântul datoriei, — și stătù câteva clipe, dominat întru câtva de amintiri din trecut și de-o tainică simțire a momentului.

Amelia șezù și-i zise cu răceală.

— Nu înțeleg rostul venirii d-tale, când aveam să ne vedem acolo unde se desfac cu totul legăturile ce nu pot să mai ție...

El o privì atent și o găsì foarte mult schimbată: erà durerea făcută om, pe care o însuflețià resemnarea plină de demnitate, pe care o susținea un simțimântputernic, pe care o călăuzià un scop ce nu cunoaște piedică și șovăire.

— Așa dar te-ai hotărât pentru divorț... îi zise cu glas învăluit.

— Erà singurul mijloc să-ți poți dobândì libertatea de care aveai nevoe...

Panaiotidi înțelese ce voià să zică, și se aprinse la chip.

— De altfel... gândul acesta îl aveam și eu... răs-punse întru câtva cu asprime.

— Am mers înaintea dorinții d-tale.

Se făcù tăcere. El voià să-i spună ceva mai mult, și nu-și găsià cuvintele. Se vedeà între năzuința de-a o insultà și dorința de-a se arătà generos... Se înciudà că nu știa, că nu putea cum să înceapă... Șezù, ca să-și dea o înfățișare oarecare; își frământâ puțin de-getele care-i trosniră și în fine începu:

— Da; viață împreună nu mai putem duce. Trebue să ne reluăm fiecare libertatea de cuget și de acțiune.O înțelegere am crezut-o de trebuință; de aceea am venit. D-ta ai cerut divorțul: e mai bine; fiindcă-ți pot lăsà prima libertate, — a apărării, fără vr-o înpo-trivire din parte-mi. D-ta te vei înfățișà singură și vei obține sentința de divorț, în lipsă. Eu nu voiu face nici opoziție, nici apel și sentința va rămâneà defini-tivă și executorie. Ne prezentându-mă, ne ridicând nici o pretențiune, cu privire la copii, ei îți vor rămâneà... Vei puteà cere pensiune alimentară până la termina-rea divorțului.

— Nu voiu cere nimic, răspunse ea cu hotărâre. Să am copiii și voiu aveà totul...

— Fie... dar mândria d-tale nu poate să facă față trebuinților vieții: voiu consemnà pe numele copiilor două sute de mii de lei...

— Ești prea generos...

Tonul disprețuitor îl biciuì și-l făcù să vadă stele de toate colorile... Răspunse însă cu stăpânire:

— Nu pentru d-ta; pentru ei...

— Te pot încredințà că nu mă voiu atinge de banii aceia nici chiar pentru ei.

— Ia seama, esclamâ el, ridicându-se cu chip ame-nințător... Mă faci să mă port altfel...

— Nu mai poți aveà alt chip de purtare, decât cel de pân-acum, și a încetat de-a mă interesà.

El se plimbâ necăjit...

— Vrei să-ți iau copiii? o întrebă, oprindu-se în dreptu-i...

— Știi bine că amenințarea aceasta nu mă poate înrâurì. Îmi cunosc drepturile, în împrejurările ce ne despart.

El se îngălbenì, și începù să-și mușce buzele: da, erà așa. Și tocmai ca să preîntâmpine desfășurarea, înaintea justiției, a faptelor trecutului și a stării lui prezente de concubinagiu cunoscut, îi arătase ce pozi-țiune luà față cu divorțul în curs.

— Atunci... nu mai avem nimic să ne spunem? o întrebâ dupâ câteva clipe, c-un ton în care se străve-deà așteptarea de-a mai auzì ceva dela ea.

— Desigur că nimic, răspunse ea cu liniște...

— Cel puțin... ne putem luà rămas bun... cu oare-care... prietenie?

In privirea lui licărì o dorință brutală... Cum ar fi voit s-o strângă în brațe, pentru cea din urmă oară...Nebună dorință, desigur, — dar o avù într-un moment de aprindere.

Amelia îi înțelese privirea și, îmbujorându-se la față, îi zise c-un glas în care vibrà revolta inimii.

— Prietenia s-a sfârșit de demult, domnule... Mergi sănătos...

El avù imboldul mâniei, dar își dădù seama că de-venià ridicol și răspunse:

— Rămâi sănătoasă...

Amelia deschise ușa și chemâ pe copii, cărora le zise cu liniște, aproape zâmbind:

— Luați-vă rămas bun de la tata, căci pleacă.

Copiii, sfioși de astă dată, — nu uitaseră nelămurita

încă pentru ei bruscare de mai adineauri, — veniră și-sărutară mâna.

— La revedere tăticule, rostiră pe rând, fără să-l priviască.

El, atins de răceala aceasta, ce nu ’și-o explicâ a-tunci, îi sărută pe frunte, și, făcând un semn din cap Floricăi, ieși, petrecut până la ușă de Amelia și de copii.

Începuse a plouà bătăios, iar vântul vâjiià și îndoià copacii.

Panaiotidi își strânse la piept haina, le făcù dela poartă un semn de adio cu mâna și se ghemuì în trăsură.,.

După câte-va clipe trăsura pornì în trapul cailor.

Numai acuma, pe drum, înrâurit în rău de timpul protivnic, își lăsâ liberă pornire mâniei, care nu puteà să schimbe nimica însă...

El plecà tot umilit, — pururea umilit; ea, rămâneà tare și neclintită în pozițiunea ei față cu dânsul, în toată superioritatea însușirilor, drepturilor și datoriilor ei, asupra vinovățiilor lui.

Până ajunse însă în oraș se liniștì, croindu-și un fel de demnitate din stăpânirea de sine față cu faptul împlinit: stabilise o linie de purtare și o înțelegere,în procesul de divorț: se scutià de rușinea de-a se auzì învinuit înaintea justiției, își făcuse și datoria de tată prin promisiunea sumei pentru copii.

Spre seară timpul se îmbunâ și Albineț se întoarse acasă.

— Cu cine tot ai d-ta, unchiaș ascuns ce ești, co-respondență, la București? îi zise Olga, înmânându-i o scrisoare.

El râse bătrânește, încet, avù din cap un gest, că nu ascundeà nimic și strecură în buzunar scrisoarea.

— Și tot nu spui nimic, hai? îi mai zise ea, zâm-bind și amenințându-l cu degetul... Nu cumvà ai lăsat vr-o inimă friptă, la București...

— O! cuconiță, ce vorbă!... răspunse el, nu fără să nu se înroșiască.

Și, ca să scape de stăruința Olgei de-a aflà ceeace se închipuià a fi taină, începù a povestì ce se întâm-plase la vie.

— Biata Amelia! cine știe ce nemulțămiri va mai fi să întâmpine, rostì ea cu adâncă mâhnire.

— Mie mi se pare că boeru a plecat cam... opărit...

— Te rog, Mihalache, să îngrijești pentru mâine ca să mă duc acolo...

— Bine, cuconiță...

— Ascultă, mai avem ceva parale, că d-ta le știi rostul...

— Avem, avem... nu purtà grijă, cuconiță, răspunse unchiașul, zâmbind ciudat...

— Te rog să-mi dai mâine dimineață, ca să duc câte ceva copiilor.

— Bine, cuconiță.

Unchiașul trecù în odaea lui, trase la ușă zăvorul, scoase scrisoarea și o desfăcù, nu fără ușor tremur de mâini.

«Iubite moșule, — cetì el,— îți trimit un cec de două «mii de lei... Te rog păstrează bine taina... Mi-ar pă-reà nespus de rău să nu mai pot aduce și asemenea «prinos de respectuoasă iubire ce am pentru nepre-«țuita mea soacră.

«Iți strâng mâna cu deosebită prietenie. — Cezar».

Bătrânul, cu lacrămi în ochi, sărută scrisoarea, apoi puse într-un portofel cecul.

In adevăr, acesta fusese gândul lui Albineț după descoperirea dureroasă a «sfeterisirii» capitalului Oltinei.

Destăinuise lui Arineanu lucrul, în acea singură zi ce o petrecuse la București, și Cezar, primise cu mul-țămire destăinuirea și apelul credinciosului servitor.

De atunci, la fiecare două luni, îi trimisese regulat câte un cec de două mii de lei...

Ii fusese și foarte neplăcută destăinuirea în ce pri-vise pe socrul său: om deosebit, și să se lase unor astfel de fapte mici!...

Toată moneda, ori cât de bun aur ar fi în ea, își are o parte care se vede... numai dacă o întorci.

El oare, nu-și avea pe a sa? Și gândul i se duceà la nepotrivita învăpăiere pentru Florica Panaiotidi, în timp ce inima ’și-o dase Oltinei lui...

Bătrânul Albineț purtà totuși în sufletul lui neodihna ca Olga să nu afle taina. Știà bine că nu ar fi încu-viințat și că l-ar fi dojenit aspru, ba încă, cine știe...’l-ar fi înlăturat din casă...

Poate că mergeaà și el prea departe cu asemenea gând din urmă,— dar teama îi rămânea cuiu în inimă.

Boerul Gheorghieș nu se mai gândiăà de fel că tre-buià bani acasă: lui i se păreaà, se vede, că ceea ce trimiteaà rar de tot, putea să ție luni întregi.

Ce om! ce nepăsare!

Dar așa, Olga urmà să creadă în purtarea de grijă din partea boerului, și... treaba mergeà bine...

Ea nu țineà socoteala, iar el erà, la vreme, cu punga deschisă.

In ziua de trei Octobre Amelia se duse în oraș, în-soțită de servitoare și lăsâ cu Florica și cu copiii pe Albineț.

Erà ședința întâea a comitetului societății și, în urma stăruinții Olgei, ea nu putuse refuzà de-a nu se duce.

Ședința aveà să fie seara, în casa Olgei; deci tre-buià să doarmă în oraș.

Timpul erà foarte schimbător: acì zâmbete de soare printre nori fugari, unii cu forme fantastice, acì norii se făceau trâmbă de pânză deasă, peste care treceà întunecime; acì reapărea mijlocul boitei senine, ca o insulă de azur între valuri plumburii sau albe.

După un splendid apus de soare care învăpăiâ toată Firea, se ridicară doi nori vineți ca niște munți și apă-sară, supt aparenta lor greutate, zarea... Văpaia se stinse înainte de timp; norii începură a înaintà și a cuprinde cerul, iar vântul ce se potolise, a suflà și a-i fugărì.

Odată cu întunecimea timpurie a serii, ploaia începù să picure și curând apoi să ropotiască...

In momentul acesta se opriră la cârciuma cătunului două trăsuri și din ele se coborâră patru inși; trei cu înfățișare de hamali, din port, unul cu înfățișare deo-sebită, cu toate că purtà haine de rând.

Se așezară la o masă și cel din urmă cerù meze-luri și vin.

Acesta păreà foarte contrariat din cauza timpului...

Câte patru vorbiau grecește.

Cel cu mutra mai deosebită ca și cum ar fi fost străin locului, intrâ în vorbă cu cârciumarul despre localitate și despre proprietarii de pe acì.

Așa, aflâ că doamna Panaiotidi plecase la oraș și că, din pricina timpului ploios, desigur că nu aveà să se întoarcă în seara aceasta.

Asemenea împrejurare părù că-l mulțămește.

Mușteriii lungiră gustarea udată cu vin din belșug,. și tocmai într-un târziu se ridicară să plece.

La cârciumă nu se mai arătâ nimeni.

Cei patru se urcară în trăsuri: ploaia stătuse; un frig foarte simțit se întinsese.

La răspântia unde drumul se îmbucà cu acela ce duceà la locuința doamnei Panaiotidi, trăsurile se opriră.

Acel ce conduceà cine știe ce întreprindere, se co-borâ întâi, cercetă împrejurimile și își ațintì apoi privirea la căsuța la care licărià o slabă lumină, la una din ferestrele din față.

După atitudine, nu păreà să fi avut plan hotărât, ci atunci chibzuià.

Ii întrerupse chibzuință un lătrat gros și coșcogea-mi-te căine sărì. un gard din fundul curții, din vie, și alergâ la poartă.

Acì, își vărâ botul printre zăbrele, mirosind în spre drum și începù să mârâe...

De devale de tot, din adâncul șirului de vii, des-părțite între ele prin locuri de muncă, se auzi un cân-tec din gură, zis de trei glasuri de bărbați, cam în acelaș ton.

Pe drumul mare treceau care, scârțâind.

Din când în când câte-o răbufnire de vânt șuerà.

Acestea erau singurele sgomote în întunericul adânc al nopții.

Să fi fost cam pe la orele 10.

In fine, conducătorul se hotărâ, presemne, căci chemâ pe șoptite pe tovarăși și o luară pe iarba udă de pe lângă drum, ca să nu ii se audă pașii.

Cu cât se apropiau, câinele mârâià din ce în ce mai necăjit; când fură cei patru, la poartă, el începù să latre și să se deà cu furie.

Conducătorul înjură cu necaz; se vedeà că nu se aș-teptà la asemenea apărător.

— Nu te supere, domnule, grăì unul din tovarăși. Să intrăm și să lucrăm repede. Ii fac eu de petrecanie câinelui.

Și, acesta, împinse poarta cu atâta putere, că-i sărì o balamà.

Câinele lătrà nebun de furie și se și repezì la cel ce venià întâi de-l mușcâ de picior: în acelaș moment însă, individul îi dădù o îndemânatecă lovitură de cuțit, și câinele se răsturnă pe spate urlând prelung de durere...

In casă se făcù mișcare. O perdea se dădù înlături repede și un cap de fată se ivì, în timp ce Albineț ieșià pe prispă și căutà să vadă în întuneric.

— Cine-i acolo? Na, Cuciubei, na...

Câinele urlâ încă odată, se ridicâ și încercă să se târască, gemând...

In acest timp cei trei se și repeziră și puseră mâna pe bătrân.

— Ajutor! apucă de strigâ bătrânul.

O mână grea i se puse pe gură și la minut fu trântit și legat, — apoi, în gură i se vârâ un mototol de cârpă.

Cântecul se apropià... se apropià...

Florica simțise că se petrecea ceva neobișnuit. La auzul strigătului bătrânului, se și repezì în sală, plină de spaimă, cu gând să încue ușa...

Dar văzù că năvălește un om și, înainte de-a puteà face o mișcare, în încremenirea ei, se simțì ridicată în brațe și dusă...

Prin ce minune de opintire, bătrânul își putù slăbì legătura de la un braț și, în timp ce câte patru năvă-litori înaintau spre poartă, își putù scoate din gură legătura și începù să strige cu disperare ajutor...

Cântecul tăcù...

Erau trei săteni...

— Mă... omoară pe cineva hoții... zise unul.

— A fi...

— Fuga mă...

In acest timp unul dintre cei patru, se întoarse, ri-dicând pe de-asupra capului un cuțit lung și, cu săl-bătăcie înfipse în gâtlejul bătrânului, — apoi, o luă la fugă...

Erau la trăsuri, când sătenii sosiră lângă poartă,, trecând de-a dreptul printr-un loc cu porumb.

Ei nu dădură luare aminte și intrară în curte...

Auziră un horcăit și se îndreptară spre un capăt al prispei. Unul din ei se împiedicâ de trupul câinelui.

Atunci le venì la auz strigăte, din casă: erau gla-suri de copii; chemau pe cineva.

Pipăind locul, dădură peste corpul lui Albineț...

— L-au omorât... șoptì cu groază cel ce pusese mâna.

— Florico! se auzì un strigăt lămurit de spaimă și apoi plânsete de copii...

— Copiii cocoanei... Doamne, de n-ar fi omorât-o și pe dumneaei, și pe duduea... zise altul...

— la scapără bre, că am un muc de lumânare... zise cel dintâi, celui de lângă el, iar tu bre Dafine, amandea la primar...

Duruitul trăsurilor răsunâ pe pietrișul șoselei, de-părtându-se...

Unul scăpărâ din amnar și aprinse un fitil, suflâ apoi în el și putù aprinde un muc de lumânare de ceară; cătară-la bătrân: murise, îngrozitor de văzut, cu omu-șorul înfundat de puternică lovitură, din care gâlgâise sânge din bielșug, din care se mai scurgea încă un firicel, peste cel ce deja începuse să se închege. Ochii bătrânului erau holbați și rămași așa, sticloși, plini de groază.

— Sărmanul, rostiră cei doi, închinându-se...

Al treilea își și luase călcâile după ceafă.

— Dar cine să-l fi ucis, bre!...

— Cine! Știu eu... Vorba-i, ce facem cu bieții copii?

— Ia să vedem ce-a fi și-n casă cu femeile.

— Par-că ’mi-e frică... bre...

— Atunci las’ să vie primarul.

In casă se potoliseră strigătele copiilor, — dar mi-titeii, sgrebuliți în patul lor, plângeau pe înnăbușite și tremurau, șoptind numele Floricăi și al moșului, în chip de chemare.

Se deșteptaseră din somn când bătrânul strigase a doua oară ajutor, și chemaseră pe Florica, neînțelegând ce erà acel strigăt.

Apoi, după așteptarea ce li se păruse destul de lungă, când le ajunse la ureche vorba sătenilor, che-maseră încă odată pe Florica...

Vorba sătenilor, — lucru nepriceput, dar înfiorător,— și nevenirea Floricăi, îi făcură să-și piardă cumpătul și să aștepte în înlemnirea spaimei cine știe ce gro-zăvie.

Băiatul, cu instinctul de-a proteja, avù puterea să treacă în patul fetei și aceasta îl cuprinse în brațe: erà aproape înghețată...

Strâns îmbrățișați, la lumina tremurătoare a candelei dela icoane, cuprinși aproape de nebunia fricei de necunoscut, ascultau acea vorbă ce li se păreà că nu se mai sfârșește și care le dà ideea unei primejdii...

Intr-o trăsură se aflà omul ce condusese răpirea, și Florica.

In cealaltă se urcaseră ceilalți trei: acì erà ceartă fiindcă se făcuse omor și nu așa fusese vorba. Vor fi căutați, găsiți și condamnați.

Cel ce omorâse, căutà să-și îndreptățiască fapta și ne izbutind, se înfuriâ și-i amenințâ pe ceialți.

Aproape să se încaere, în acel loc strâmt al trăsurii ce-i duceà.

In cele de pe urmă se potoliră, învoindu-se și le-gându-se cu jurământ să spue că «celalt» omorâse.

In timpul acesta Florica stătuse câteva momente ca lipsită de cunoștință, cu capul plecat pe umărul răpi-torului; apoi, cu încetul își venì în fire, își aminti... și zise cu glas plin de spaimă...

— Cine ești d-ta! Ce vrei cu mine!...

Răpitorul îi petrecù cu violență brațul pe după mijloc o strânse la piept și-i șoptì cu patimă:

— Te iubesc! ești a mea...

Florica recunoscù glasul, după o clipă de gândire și rostì:

— Voitzu!... d-ta, domnule!... Apoi, cu indignare: d-ta asemenea faptă!... și i se smulse din brațe.

— Te iubesc... Florico... Scopul scuză mijloacele... O! cât te-am căutat: cât te-am dorit! In fine vei fi a mea!...

Ea nu mai ascultà; mintea-i se dusese dejà acasă și murmurâ:

— Bieții copii... Singuri... Se vor fi deșteptat...

De-odată își amintì că zărise ca o încăerare; își amintì și par-că auzise glasul bătrânului strigând ajutor:și exclamâ:

— Spune, ce-ați făcut bătrânului!

— Nu știu, răspunse Voitzu cu nepăsare: ceilalți îl aveau pe seamă. îl vor fi legat...

— O! bieții copii... bieții copii... și să nu se întâmple acasă Amelia... murmură ea cu descurajare... ghemuin-du-se în colțul trăsurii, ca să nu se atingă de mișelulce-o nenorocià...

Voitzu o lăsâ în pace câtva timp, apoi începù să-i vorbiască, silindu-se să fie duios, înnamorat, în arătarea traiului lor împreună ca soți...

Ea aproape n-auzià: înțelesul cuvintelor lui se pier-deà în sgomotul trăsurilor, dar mai ales în haosul ființii ei.

Erà în stăpânirea mișelului: și drumul, pustiu; și noaptea, adâncă...

Suflarea vântului o înghețà, cât erà de subțire îm-brăcată, și se ghemuià cât mai mult, cât mai mult.

— ’Mi-e frig, rostì în neștire, cu glas plâ-gător, din aproape neconștiența în care se aflà...

Voitzu auzì și repede se desbrăcâ de pardesiu și i-l puse pe umeri, apoi o atrase la piept și o ținù strâns alipită, începând a-i vorbì iarăș, — și a se îm-bătà de șoapta ațâțătoare a cuvintelor, de căldura a-cestui corp tânăr ce păreà că se lasă acelei strânsori voluptoase, de speranța apropiatei posesiuni a fru-moasei fete.

De odată trăsura se oprì...

— Hei 1 strigă birjarul; hei, la oparte!..

— Ce este? întrebă Voitzu...

— Niște care, în drum, cuconașule...

— Dă-le gură...

In adevăr, un șir de care încărcate cu saci cu grâu se opriră și cauza erà că unul se răsturnase.

— Hei, la o parte, — faceți loc, strigâ birjarul.

— Hei, la oparte, se auzi alt glas, de partea cea-laltă a carelor.

Se oprì și trăsura cu cei trei și unul din ei venì la trăsura lui Voitzu.

— Ia vedeți de puneți mâna și faceți loc, îi zise Voitzu.

— Kirie, îi răspunse omul, în grecește, ia seama, căci s-a mai oprit o trăsură și să nu strige domnișoara.

Florica cunoștea în destul limba și înțelese că erà momentul să încerce scăparea...

înainte de-a prinde de veste Voitzu, se și repezì jos din trăsură și începù să fugă, strigând ajutori...

Omul dădù fuga după ea, urmat de Voitzu și izbu-tiră s-o ajungă, s-o prindă și să-i astupe gura.

Strigătele ei însă făcură pe doi domni din trăsura de dincolo de care, cari se coborâseră, să înțeleagă că eră ceva grav și aceștia trecură de partea ceastă-l-altă și luară cu ei pe săteni...

Pe când Voitzu cu prada ajungeà la trăsură și dà ordin birjarului să întoarcă, cei doi domni ajunseră și înconjurară trăsura.

Unal din ei se apropiâ și cătâ înlăuntru.

— Ce este? ce s-a întâmplat? întrebă.

— Nimic, domnule, nimic, răspunse Voitzu, tur-burat și ținând strâns pe Florica, c-un braț de mijloc, c-un braț petrecut pe după gât spre a o imobilizà.

Ea însă făcù mișcări violente, văzute de necunos-cutul 'care-i venià în ajutor și izbutì să strige înnăbușit:

— Scăpați-mă... M-a răpit...

— Așa? Nu te teme; suntem din fericire ac. Și cu glas autoritar, zise lui Voitzu: dă-i drumul. In numele legii te declar arestat. Sunt administratorul plășii...

Celalt domn se apropiase și luâ cunoștință de în-tâmplare.

— Ei, suntem și romantici pe acì, zise batjocoritor.

Voitzu lăsâ pe Florica și ea, cum se simți liberă, se coborâ și povesti cum fusese răpită și în ce stare lăsase acasă pe nepoțeii ei...

In acest timp grecoteii, tovarăși ai răpitorului, lă-saseră trăsura și se făcuseră nevăzuți în întunericul nopții.

— Jandarm! strigâ administratorul.

Un jandarm, care, cu o parte din săteni se nevoià să facă loc de trecere, se apropiâ.

— Ascultă, Bucică: îți dau pe domnul pe seamă; nu cumva să-ți scape, că vezi pe dracul.

— Lăsați-l pe mine, să trăiți... Eu i-s naș...

Trăsura cu care venise administrate»!, trecù de ceastălaltă parte.

— Domnișoară, vă rog fiți bună de veniți cu noi, vă vom însoțì acasă, eu și d-nul doctor. Dar mai văd o trăsură...

— Erà a oamenilor cu cari dumnealui m-a răpit, răspunse Florica.

Administratorul se apropiâ:

— Nu văd pe nimeni...

— E-hei! au tulit-o, cuconașule... răspunse birjarul.

— Așa? Fuga-i sănătoasă, dar nu rămâne fără prindere... zise Administratorul.

Atunci, acesta se urcâ în trăsura lui cu Florica și medicul în trăsura oamenilor fugiți.

După puțin cele trei trăsuri plecau spre cătun, în timp ce sătenii, cărora li se întâmplase neajunsul, spre binele Floricăi, începură să vadă de carul răsturnat.

Cu câtă grabă Florica dădù fuga la copii, de în-dată ce ajunse...

Sărmanii erau în delir de friguri, culcați unul lângă altul, tot îmbrățișați, însă aproape fără cunoștință.

La glasul ei dulce și duios, ei voiră să se ridice, dar nu putură și, plină de spaimă, Florica își dădù seama că erau bolnavi...

Cu disperare chemâ pe medic și acesta lăsâ cada-vrul bătrânului, pentru care nu mai erà nimic de făcut.

— D-șoară, nu vă ascund că starea bieților copii e gravă, răspunse medicul, după ce-i cercetâ. Voiu face chiar imposibilul însă să-i scap...

Florica plângeà frângându-și mâinile...

In timp ce medicul dà copiilor îngrijiri și Florica se făceà în patru spre a-l ajută, Administratorul puse de ridicà pe mort spre a-l duce în sat la primărie, împreună cu câinele, care trăià încă: rana o aveă la un șold.

La primărie luâ depozițiunile celor trei săteni pe cari-i găsiră, împreună cu primarul, în curtea casei de la vie; puse pe Voitzu supt pază bună — și se în-toarse acì să vadă ce erà cu copiii.

Îi găsì mai ușurați, dar tot supt grozava impresiune a spaimei și agitați de friguri.

— Nu-i pot lăsà, dragă, îi zise medicul. Tu, du-te; eu rămân aci până dimineața.

Și Administratorul se depărtâ.

XX

Casa de bancă la care servià Voitzu așteptâ trei zile întoarcerea încasatorului și fiindcă suma ce tre-buià să aducă el se urca la vr-o sută cincisprezece mii de lei, acum în toiul operațiunilor de transport al grânelor, — se neliniștì și întrebâ la Galați și la Brăila.

1 se răspunse că Voitzu încasase șaptezeci de mii de la Brăila și patruzeci și cinci de mii dela Galați: acì spusese că pleacă la București.

Atunci Cassa se adresă Poliției Capitalei și aceasta, după ce făcù cercetări, sezisâ Parchetul.

Voitzu erà închis la Galați și Parchetul de aci în-cepuse deja instrucția afacerii de răpire complicată cu omor, când poliția din Galați fu avizată de dis-parițiunea lui Voitzu cu suma încasată.

Poliția de acì cunoșteà afacerea răpirii și numele implicatului: îi fu ușor să se convingă că tot acesta erà și dispărutul cu încasările.

Adus la instrucție și pentru învinuirea aceasta, se găsì la el un cec pentru Constantinopol pe numele lui, în sumă de o sută treisprezece mii lei și două mii în aur.

Cecul acesta arătà intențiunea de-a-și însușì banii și de-a fugì din țară, — fapt în legătură cu răpirea d-șoarei Panaiotidi.

Voitzu nu avù cum să tăgăduiască și mărturisì în-sușirea sumelor încasate.

Erà foarte descurajat...

In închisoare, acum, își judecà faptele și, nu spre a se căì, ci spre a se mustrà că procedase în chip copilăresc...

Complicațiunea cu omor, a răpirii Floricăi, nu-i erà în sarcină, căci confăptașii lui fuseseră prinși repede și acuzarea lor că el omorâse, nu se putuse dovedì: depozițiunea Floricăi și în urmă mărturisirea celor doi hamali înpotriva celui de al treilea, îl scăpase.

Ori cum, rămânea pe seama lui orânduirea răpirii cu complici, răpirea și furtul banilor.

Siguranța că va fi condamnat la închisoare și că niu-i va rămâneà, după expirarea pedepsei, decât ple-carea din țară și o viață plină de necazuri, îl făceà să se simtă foarte nenorocit și să se gândiască... la moarte.

Și ce bine începuse, — după cum își închipuià el,— uitând sau ne vrând să-și amintiască realitatea,— și ce visuri de bogăție și de măriri, — spulberate!

Ce durere, ce grijă de nespus, pe Amelia, când venise acasă și găsise urmele faptei mișelului pe care nu-l putuse nici odată suferì!...

In aceeaș zi se întoarse în oraș cu copiii, spre a-i căutà de boala care-i sdruncinase.

Ce durere pe Olga pentru pierderea bunului ei to-varăș de necazuri și de mulțămiri!

Și amândouă prietenele, — surori de suflet, — deplângeau pe credinciosul bătrân, în mijlocul temerilor ce le insuflà starea drăgălașilor copii.

Ziarele publicară știrea și pricinuiră mâhnire celor ce cunoșteau pe d-na Panaiotidi.

Arineanu și Oltina alergară la Galați; Gându, toc-mai de la Botoșani unde se aflà, dădù fuga.

Când îl văzură copiii, îl luară de gât, plângând...

— Erà să murim... șoptì Vintilă...

— Dumnezeu e bun și v-a apărat, le răspunse el, sărutându-i.

In dreptul paturilor lor erà Amelia, în ochii căreea se rotiau lacrimi.

In dreptul ușii, Florica, de câteva clipe intrată, aș-teptà să întâlniască privirea lui Gându, în atitudine de nedefinit: erà par-că iubirea, de astădată decla-rată în sufletul ei; erà rușinea pentru ceea ce păti-mise; erà duioșia pentru copii; erà dorul de-a simțì mâna ei în a lui Gându... și de-a-l auzi spunându-i «că o iubește: nici odată nu simțise ca acum tainica trebuință sufletească de-un protector...

Gându făcù o mișcare și o văzù. Repede se duse de-i luâ o mâna într-ale lui: în privirile învăpăiate acum, avea o hotărâre par-că. Venì cu Florica de mână lângă Amelia și, cu accent rugător, în care vibrà iubirea, rostì, adresându-se Ameliei:

— Ce fericit aș fi, doamnă, să pot aveà și alt drept de-a fi mereu lângă dvs...

Aprinsă la obraji, Florica coborâ privirea. Peptul i se ridicà destul de tare, supt înrâurirea acelor cuvinte care răspundeau tainicului ei dor.

Amelia zâmbì și chipul i se mai însenină; îi cuprinse pe amândoi în raza aceleeaș priviri duioase și rostì

— ’I-ai da, Florico, dreptul acesta?

— Cu toată inima, răspunse ea cu căldură.

Gându îi strânse mâna într-ale lui.

— Îmi dai voe să-ți spun că vei fi iubită cum pu-ține femei sunt? zise, cu acel accent de sinceritate care mișcă până la lacrimi și înfioară de-o dulce plă-cere, care, lasă simțirea în extaz.

— O! da, o cred, răspunse copila, — și apoi cu avânt nespus de iubire îmbrățișâ pe Amelia.

Aceasta o sărutâ, cu aceeaș pornire, pe amândoi obrajii:

— Fericirea ta, Florică scumpă, va fi tăria în lupta mea pentru viitorul copiilor...

— Și vă rog, doamnă, să ’mi acordați deosebita favoare ca Florica, — îi ziceà pentru întâia oară pe-nume, — să nu se despartă de dvs... Voiu face așa ca să locuim împreună, ca să alcătuim o singură fa-milie...

— O! da, Amelio, da, da... Cât îți mulțămesc dom-nule Gându... Nu-i așa că primești? spune... rostì copila, privindu-i în ochi cu drag.

— Îmi deschideți zarea unor așa de dulci mulțămiri, că nu-mi vine să cred... răspunse Amelia printre la-crimi...

Copiii ascultau, înțelegeau că se petreceà cevà bun pentru inamica lor iubită și zâmbiau, uitându-și slă-biciunea...

Erà cea mai înduioșătoare priveliște, apropierea de-plină a acestor trei ființi bune, a acestor trei suflete cu adevărat mari, cari fac să nu disperezi de-o lume în care răii se pare că predomnesc.

Erà o destindere a nervilor prea sguduiți de întâm-plarea cu urme încă vădite; erà aproape uitarea as-cuțitelor suferinți ce-și avuseseră culmea, cu întâmp-larea de curând.

— Să crezi, dragă surioară, îi șoptì Florica și a-mândouă să mulțumim din suflet domnului Gându...

Și cu ce privire, în fine, — în care i se revărsà iu-birea, duioasă și fără nici un gând în urmă, — îl ațintì în acea clipă!

Acum și numai acum el își gustâ tot farmecul sim-țimântului împărtășit...

Și trecură împreună câteva ore, în cea mai dulce intimitate, — din preajma cărei, acum și-n viitor, se făcuseră nevăzute orice necazuri și griji!

Olga, Oltina, Cezar și Chipail, care aflase cu mi-rare locul de retragere în Galați, a doamnei Panaio-tidi, petrecuseră până la mormând pe bătrânul Albineț.

Acest semn de pioasă prietenie, din partea minis-trului, îi făcù mare popularitate în oraș și în tot ju-dețul, ceea ce-i măgulì foarte mult vanitatea.

El se întoarse la București, liniștit, mulțămit că-și făcuse o datorie de pe urma căreia avusese și folos, și nu se mai gândì la cel ce dispăruse, la cel ce ți-nuse mult loc în viața lui de familie.

Cei umiliți, ori cât de folositori, sunt curând uitați.

Numai Olga nu se puteà mângâià: cu Albineț se dusese o parte din ființa ei sufletească. 1l iubise a-proape ca pe un tată bun; aveà conștiința simțimân-tului ei pentru devotatul prieten, dar negândindu-se vr-odată la pierderea lui, nu putuse măsură adânci-mea acestui simțimânt.

Ca tot ce e liniștit într-o parte a ființei noastre și neatins de intemperiile vieții, ca tot ce s-a făcut de-prindere de toate zilele, prețuirea altei ființi nu ni sepune mereu înainte, nu ne dă emoțiuni puternice: o avem lângă noi, o păstrăm cu mulțămire, ducem mai departe viața, împreună; împărțim cu ea bucurii și dureri; e în noi și noi în ea: este ca un lucru preursit...

Dar preursit lucru e și moartea... Aceasta vine, lo-vește, ia și duce.

Atunci lipsa ființii se simte, emoțiunile puternice se deșteaptă; prețuirea se ridică la treapta cea mai de sus; părerea de rău e suferință; amintirea e jale și dorul după dispărut, dorul par-că de-a-l urmà, e viu și împovărător.

Prin asemenea gamă de simțiri trecea Olga, în sin-gurătatea doliului ei, după plecarea de lângă ea, și a fiicii sale.

Și câte lacrimi!... câte lacrimi!

Și le puneà stavilă numai când trebuià să se ducă la Amelia, la scumpa amică chinuită de regretul că din pricina ei bătrânul se pierduse!

In pornirea de a-i împrăștià cugetul acesta, ajun-geà la revărsarea sufletului ei plin de amintirea tu-turor binefacerilor bătrânului, — și erà dulce și în ace-laș timp amară mulțămirea de-a vorbì de el, de-a în-treține cu el legătura firească prin care focul despăr-țirii se mai domolià.

A treea zi după înmormântare, întrâ în odaea lui, cu sfioasa pioșie cu care se intră în altar: acì își tră-ise el viața, închinată familiei, ațâți amar de ani!

Privì pe rând la toate lucrușoarele ce-i împodobi-seră acì ființa și orele de odihnă, și apoi începù a se atinge de cuprinsul sertarelor, cu aproape superstiți-oasă teamă.

Hărtioară, cu hărtioară, trecù prin mâinile ei și fie-care fù rânduită deocamdată la locul ei: erau soco-teli de-ale casei, scrisori de la ea și dela Oltina pe când, copila, se aflà în pension; copii de pe scriso-rile ce le scrisese el, lor; și...

De-odată rămase foarte nedumerită: ce înțeles aveà o scrisoare semnată de Cezar? De ce spuneà că tri-mite un cec de două mii de lei? Pentru care scop?

Scrisoarea purtà datà din chiar luna în care se aflau...

Mai căutâ și găsì încă alte cinci... tot cu trimiteri de cecuri de câte două mii de lei, — iar înțelesul uneea o turbură adânc: Cezar trimiteà bani pentru casă,— pentru ea...

Erà cu putință?

Și Albineț primise?

Începù a căutà, acum cu tremurul nervos al voin-ții de-a aflà... de-a aflà mai mult: cauza trimiterii banilor...

Nu se puteà să nu fi fost o cauză. Dar care?

De-odată dădù peste câteva foi, la un loc, și le des-făcù: erà copia scrisorii ce Albineț trimisese... lui Gheorghieș.

O cetì cu vădită sete și în fine, înțelese...

Iși acoperì fața cu mâinile și stătù mult, dusă pe gânduri, — ca aproape fără cunoștință.

— Așa dar Gheorghieș a putut să-șiînsușiască banii Oltinei, banii fiicii lui!... murmură ea...

Ce descoperire dureroasă!...

Nu putù legà însă faptul acesta de faptul că Cezar purta de grijă casei...

Negreșit că cunoșteà netrebnicia socrului lui... Dar cum?

Poate Albineț să-l fi pus în cunoștință, ca un mij-loc disperat la care a fost silit să ajungă, față cu lipsa de grijă a bărbatului ei...

Da, da... Așa a trebuit să fie... Sărmanul bătrân! I se vedea din scrisoarea către Gheorghieș durerea ce-i pricinuise fapta urâcioasă... Și alergase la Cezar, numai ca ea să nu știe de fapta aceasta,—să nu sufere lipsă, să nu mai aibă amărăciuni.

Ori cât îi venià de greu că a primit ajutorul gine-relui ei, nu aduse nici o mustrare bătrânului care su-ferise pentru ea, bătrânului iubit și devotat.

Se ridică însă c-o hotărâre: Gheorghieș trebuià cu orice preț s-o primiască a locuì cu el,’— mai ales acum, — și fiindcă se impuneà să înceteze ajutorul lui Cezar, — ceea ce erà o rușine pentru un om ca Chi-pail!

Strânse hârtiile, orânduì tot ca și cum nimeni n-ar fi umblat în odaea dispărutului, încuiâ și luâ cheia, — și, în odaea ei, se puse să scrie lui Chipail, pentru întâea oară în viața ei, cu mustrări și hotărându-i purtarea ce se cuvenià să aibă.

Până la Irina, asupra lui Chipail avusese înrâurire numai scena: erà de talent sau nu aceea ce-l ispitià, își făceà ca un fel de datorie față cu sine însuși, de-a-și apropià pe ispititoarea.

Irina nu pășise încă pe scenă când îi bătuse lui la ochi, iar după aceste trei luni de legătură, prinsese atât de mare slăbiciune de ea, încât se hotărâse să facă cu ori ce preț din ea o artistă.

Astfel, pe lângă că o înscrisese la conservator, ar fi fost cineva foarte surprins să-l vadă cum, în serile libere, se ocupà cu dânsa, învățând-o dicțiunea, ins-truind-o, deschizându-i cartea tainelor Artei, ca foarte bun profesor.

Pentru firea lui, trecută prin toate emoțiuni-e, această ocupațiune de a aveà o artistă, erà o plăcere nouă cu deosebit farmec.

Deșteaptă, mușcată acum de șearpele ambițiunii, Irina se silià să-î înțeleagă, să-și prefacă natura, să se mlădie de corp și de spirit, să răspundă într-o zi așteptărilor și silinților lui.

Dacă nu erà în sufletu-i iubirea, ca pentru Virgiliu cel de neuitat, — eră în stare de-a fi recunoscătoare și de-a se devotà: astfel, prin ușurința ei de-a se potrivì unui mediu, puteà să deà lui Chipail iluziunea că erà iubit și mulțămirea că dăduse peste o amantă mai deosebită.

Nu-și puteà ascunde că-i plăceà Irina, cum nu-i plă-cuse încă nici una din cele de categoria ei, și... o ferià de... concurenți, cu gelozie chiar.

După deschiderea stagiunii, acum de curând, Irinei i se dăduse un rolișor, ca încercare, și fata ieșise bi-nișor de tot.

Acum Chipail o pregătià pentru un «debut» serios, în o piesă aleasă de el și bine tradusă din franțuzește de un cunoscut autor dramatic.

In dimineața aceasta de Octobre, înainte de a se duce la Minister, repetă cu Irina marea scenă a piesei, el însuși făcând pe «amorezatul», — și se aflà în toată puterea cuvântului, actorul și directorul de scenă, — și nu lipsit de însușiri de seamă, — când feciorul avù imprudența să intre fără să bată în ușă: aduceà corespondența de dimineață.

Ministrul se făcù foc, — ceea ce rar i se întâmplă și ’1 dădù afară cu aspre mustrări...

— Nu te supărà, Georgică, îi zise Irina, cuprinzân-du-l în brațe...

Farmecul ocupațiunii se împrăștiase însă.

— Vom repetà scena diseară, dragă Irino, îi răs-punse: ai început să fii bine, bine de tot...

— Ce bine ’mi pare!

— Când se va pune piesa în repetiție și am pro-misiunea direcțiunii că se va pune pe la începutul lui Noembrie, — vei uimì pe toți, te asigur; vezi însă să pari că atunci vei începe a studia rolul...

— Înțeleg... Ca să-i speriu... Nu-i așa? zise râzând... Las’ pe mine...

Acuma mă duc la teatru...

— Du-te...

O sărutâ și ea trecù în odaea ei să se îmbrace.

Acum își începù rolul de ministru: văzù câteva hârtii pe care le rezolvâ și se puse să desfacă scri-sorile.

Dădù peste scrisoarea Olgei; îi cunoscu scrisoarea și o deschise fără grabă.

Felul neobișnuit în care îi scrià și cuprinsul, nu-t emoționâ, nu-l supărâ: erà ca lucru ce nu se puteà să nu se întâmple.

Ii hotărà cu asprime să locuiască de-acum cu dânsa? Foarte bine... Va căutà locuință, după cum mai fu-sese vorba, și... va locui...

Schimbarea va fi numai că, «acolo» va fi ministrul,— și «acì»... amantul. Soțul nu puteà fi dincolo: se pierduse obiceiul; ministrul nu mai puteà fi, acì: se va face obiceiu.

Și cu liniște desăvârșită care caracterizà de minune pe omul la timp cu înfățișarea cerută de împrejurări, — chemâ pe fecior.

— Ascultă, ai de azi însărcinarea de-a-mi căutà casă în care să mă mut de sfântu Dumitru. Acest aparta-ment rămâne d-șoarei Irina... M-ai înțeles? Să faci repede și bine...

Feciorul se înclinâ și ieșì fără să arate mirarea ce-l prinsese.

Trase repede apoi câteva rânduri pe o coală de hârtie de scrisori spre a vestì Olgei că se va face după voința ei... și plecâ la Mininister.

Își făcuse datoria.

Nici o părere de rău că Olga descoperise altă în-trebuințare ce dăduse el banilor Oltinei; nici stânji-nire că și ginere-său cunoșteà lucrul, nici o rușine că acesta trimisese bani soției lui prin servitorul ce murise...

Toate în viață își au rațiunea lor de-a fi și om este acela care știe să treacă pe lângă cele rele cu seni-nătate; pe lângă cele plăcute cu conștiința că ’i-au folosit.

Din «incidentul» acesta ieșià de altfel ceva necesar: va avea un interior... oficial, în care va primì, cu care va împlini cerințile situațiunii lui de membru în gu-vern: Olga va ii foarte la locul ei... spre a-l servì.

Ca mijloace venitul ziarului erà foarte productiv, întrucât i se adaogà și oarecari fonduri de la guvern.

Nici o grijă, de partea aceasta, cât va fi ministru. Pe urmă,— «va avizà»...

Amelia trebuià să fie în ziua de 15Octobre în Bu-curești.

Cu câtă emoțiune se gândià să se vadă iarăș în București și să se întâlniască cu prieteni!...

Oltina Arineanu îi propusese și o rugase să pri-miască a fi în gazdă la ea...

Nu puteà să refuze asemenea semn de prietenie, deși mai degrabă ’i-ar fi fost la îndemână să stea la otel, să fie numai cu gândurile ei.

Lăsâ dar pe copii și pe Florica la Olga și în seara de 13 plecâ la București.

Nici să-i treacă prin gând că numeroșii ei amici cunoșteau data sosirii.

Cuprinsă de adâncă emoțiune, în care erà par-că și un simțimânt de rușine, se văzù așteptată și înconjurată de mai toți membrii comitetului societății, în frunte cu întreaga familie a Armenilor.

Manifestarea de vie simpatie, de adâncă mulțămire că o vedeau, — fără să se rostiască nici un cuvânt cu privire la afacerea ce-o aduceà, — o impresionâ până la lacrimi.

Erà totuși și apăsată ca de-o greutate: nu puteà să uite realitatea stării ei, în mulțămirea ce-i revărsà în suflet afectuoasa primire...

In fine se văzù în casa Oltinei, — singură cu dânsa, și se simțì mai ușurată.

Îi făcù nespus de bine casa aceasta cu simplitate orânduită; chipul ce resfiră fericire, al Oltinei; bucu-ria ei pentru viitorul Floricăi; credința ei sinceră pen-tru Amelia, că va biruì toate greutățile și că-și va vedeà pe copii după dorul sufletului.

Avusese totdeauna cultul prieteniei: dela trista ei împrejurare aveà dulcea mângâere să vadă că prie-tenia există, sinceră și binefăcătoare, în multe inimi, și că, față cu dânsa, asemenea simțimânt se arătă ca un dar ceresc.

De sosirea ei în București avea cunoștință însă și altă persoană: așa zisa doamnă «d-Arty» se intere-sase și avusese grijă să ducă pe Panaiotidi, la una din moșiile lui...

Ori cât de supus i se arătà Mișu «ei», erà bine să-l feriască de cine știe ce întoarcere la trecut...

Și așa de bine ce lucrase, că acestuia prin minte nu-i trecù de fel, ce însemnătate începeà să aibă pen-tru el ziua de 15 Octobre... — în care departe de Bu-curești, se desfătà fără vr-o grijă, cu desmierdările «frumoasei» lui.

In această zi d-na Panaiotidi, însoțită de avocatul Boruncea, se înfățișà la tribunal. Espunerea faptelor, lipsa soțului, rugămintea ca divorțul să se pronunțe cât mai curând, convingerea judecătorilor că împă-carea nu erà cu putință și că n-ar fi fost de vr-un folos de-ar fi propus-o ei, — făcură să se vadă că rostirea divorțului nu aveà să întârzie.

Astfel, Amelia ieșì dela Tribunal, emoționată, însă respirând mai liber: erà pe calea despărțirii!... In-cepeà să fie stăpână pe soarta ei.

Pe când treceà prin sala «Pașilor pierduți» avù neașteptată întâlnire cu... Voitzu.

Dosarul afacerii răpirii fiind complect și instrucți-unea terminată, el fusese trimis la București, unde să i se termine instrucțiunea și în privința furtului de bani.

Voitzu eșià de la cabinetul No. 4 al judecătorului de instrucțiune, între doi soldați...

Erà galben la față, slăbit, cu ochii înconjurați de cearcăne vinete: interogatoriul îl obosise și-i întărise descurajarea.

Când dădù cu ochii de Amelia și o recunoscù, se aprinse la față iar în priviri avù scânteerea urii...

Fu lucru de o clipă, — și în timp ce Amelia se oprì în loc și-l privì cu milă, — el puse capul în pământ și trecù...

De pe treapta de sus a scării palatului de Justiție asista la urcarea lui în «cupeul Văcăreștilor», și nu fără înfiorarea părerii de rău, rostì:

— Sărmanul, cum s-a pierdut!...

E în Maiu 1908.

In biserica Sfântul Spiridon-Nouefoarte multă lume: se săvârșește slujba pomenirii de un an a doctorului Virgiliti Arineanu.

Catafalcul ridicat, care poartă par-că printre plante și flori, corpul celui dispărut, face și mai mare jalea.

Sărmanii părinți și rudele par-că l-ar fi văzut încă odată trecut din viață și pe cale de a fi dus până la locuința din urmă.

E nespus de răvășitoare cântarea: «veșnica lui po-menire» care răsunà în cuprinsul bisericii, din glasul soborului de preoți, și se înălțà ca pe vaiuri în bol-țile de sus...

Curg lacrimile de durere, și suspine înnăbușite se amestecă cu jalnica cântare...

E miros de tămâe, — și aceasta face și mai înfio-rătoare ideea de moarte; e doliu în învestmântare și doliul în suflete se face și mai simțit.

Cel dispărut există încă, — deșì numai în amintire, - dar cu puterea de evocare a iubirii, a dorului și a conștiinții că nu va fi uitat...

Membrii familiei pleacă apoi la cimitir, însoțiți de câțiva intimi numai, între cari sunt d-na Chipail, Gân-du și fermecătoarea lui soție și d-na Amelia Poterașu.

Iși reluase numele de fată; închisese cartea trecutului.

Iar în timp ce aceștia se îndreptau spre «Belu» în-soțiți de doi preoți cu coliva, — la mormântul medi-cului, aceiaș ființă ce-l vizità tot atât de des ca și muma lui, plângeà și depunea o splendidă coroană de flori naturale... pe piatra de marmoră înconjurată cu grilaj.

S-ar fi uitat acolo, pe gânduri de jale și de amintire, dacă nu ar fi auzit pași...

Văzù venind lume, — înțelese că erà familia și apucâ repede printre morminte...

Doamna Arineanu bătrâna, o zărì, și o urmărì cu privire... aproape recunoscătoare.

Îi găsise totdeauna urmele înflorite... Știà de la paznic de venirea ei...

Cine puteà fi?

Inima-i spunea că ființa aceasta iubise pe nenoro-citul ei fiu... O va fi iubit și el?

Oftă adânc și acum... păstrând numai pentru ea taina acestei iubiri ce supraviețuià încă...

Cum ar fi vrut s-o cunoască!... ’I-ar fi mulțămit din tot sufletul!...

In ziua de «înălțarea Domnului» se inaugura localul societății «Cultura română», măreață clădire de-o cu-răție de stil românesc care făceà nespusă plăcere.

In catul de jos erau tipografia și atelierele de «bro-șat», de cartonat și de expediere; o încăpere pentru viitoarea librărie a societății, și trei încăperi pentru redacțiunea revistei ce aveà să apară.

In catul de sus biurourile societății, o sală foarte mare anume potrivită pentru conferințe, o sală pentru întocmirea unui muzeu de țesături cu desenuri curat românești, din timpuri cât mai depărtate cari se vor putea găsì și în fine, câteva încăperi cari să serviască pentru viitoarea casă de credit a societății, în scop de a-și fructificà mai cu folos capitalul.

Toate încăperile erau văpsite cu uleiu, fiecare în câte-o față, mobilate cu simplitatea cea mai mare.

In curte, altă clădire, lungă, cu un cat, erà depo-zitul de cărți, astfel clădit, ca nevoe fiind, să i se poată adăogà încă un cat.

Pe un loc de alăturea, cumpărat de Gându, acesta, fără să fi spus vre un cuvânt Floricăi, își ridicase lo-cuința lui proprie, din economiile ce aveà și o îm-părțise așa în cât d-na Poterașu cu copiii să poată stà împreună cu el...

Când după logodnă le aduse, pe Florica și pe A-melia, să vadă locuința aceasta și le destăinuì lucrul, surprinderea și bucuria le dădù o emoțiune de nespus.

— Intr-adins am clădit aci, scumpă soră, îi zise Ameliei, ca să fii lângă instituțiunea al cărei suflet ești... Am crezut că e mai bine, decât să locuești chiar în localul societății.

— O! da, mult mai nemerit, zise Florica... și strânse cu dragoste brațul logodnicului, privindu-l dulce și duios.

— Iți mulțămesc Dane, îi răspunse Amelia, îți mul-țămesc...

Și nu putù zice mai mult, de emoțiune.

El erà fericit, foarte fericit, în fața unor asemenea mărturii de iubire și de mulțămire.

Pentru a se ajunge la logodnă fusese o greutate: consimțimântul lui Panaiotidi.

Acesta, după rostirea divorțului, se și mutase cu to-tul la una din moșii...

Consemnase pe numele copiilor două sute de mii lei, trimisese Ameliei recipisa și nu voise a se mai interesà nici de copii, nici de sora lui.

A trebuit să intervie Chipail, făcându-și drum pe la el, în una din inspecțiuni, și să-i ia consimțimântul.

Iar scumpa dumisale consoartă, — ex-doamna d-Arty găsì prilejul a se arătà generoasă și a-l face pe dumnea-lui să binevoiască a înmânà ministrului o sută de mii lei, care să fie zestre Floricăi...

Gându și Florica voiră de-opotrivă să refuze acest dar, căci îi cunoșteau origina...

Chipail se crez dator să-i sfătuiască a-l primi, aducând ca motiv că refuzul l-ar fi privit și pe el care primise în numele Floricăi acest dar și i-l adusese.

De sfântul Gheorghe, Amelia se mutase cu Florica, în noua locuință, orânduită cu din banii aceștia iar după o săptămână se făcuse căsătoria, în cea mai strânsă intimitate a câtorva prieteni.

Pentru inaugurare se alesese ziua înălțării, — ce picase în Iunie, — ca simbol că pentru înnălțarea nea-mului erà scopul societății.

Toate secțiunile, acum în număr de 23, luară parte, și nespus de înălțătoare fu sărbătoarea începutului de muncă.

Culmea emoțiunii fu când toată asistența trecù în atelierul tipografic și când mașina trase primele coale în fața tuturor, spre a li se oferì ca amintire fie-căruia: o coală erà a primei cărți cu cuprins religios și o coală a primei nuvele istorice, cu caractere ci-rilice...

Aci, profesorul universitar, naționalistul, ținù o en-tusiastă cuvântare făcând să treacă aevea pe dinaintea ochilor tuturor, bucuria fraților români din Basarabia,— acești alți orfani ai Neamului, — când vor începe să guste farmecul limbei strămoșești, când vor rostì rugă-ciuni către Dumnezeu în această limbă frumoasă și dulce, când le vor tresărì inimile la citirea faptelor de odinioară ale Marelui Domn Ștefan al Moldovei... Se vor simțì mai creștini,mai români, și vor primi asemenea hrană religioa-să și patriotică spre a se desăvârșì în cultul românismului.

Bătrânul Conțescu, cu lacrimi în ochi, înmânâ atunci Președintei societății actul autentic prin care toată averea ’și-o închinà scopului societății,— și cu această faptă inimoasă se încheià sărbătoarea care dădeà în-naltă pildă de viață românească.

Noua doamnă Panaiotidi dăduse naștere unui băiat și avusese grija părintească de a-i asigurà bine vii-torul: tot ce posedà Panaiotidi în efecte, — vr-o două milioane și jumătate, — fu în mâinile ei, de a douazi după nașterea copilului...

Acum puteà respectabilul dumneaei să-i facă «vr-o farsă»... sau... ea, lui... Ce intrase în gura lupoaicei, erà bun intrat...

Erà vr-un presimțimânt la dânsa? Cine știe...

In ziua inaugurării localului societății «Cultura ro-mână», întâmplător trecù prin Calea Plevnei, Pana-iotidi.

Strada, numai steaguri, localul, numai ghirlande de verdeață și stegulețe, îl făcu să se opriască și să în-trebe ce era.

Fără voe rămase între mulțimea din preajma loca-lului, și, când membrii și invitații, în timpul vizitării localului, trecură la clădirea din curte,— el zărì pe Amelia și pe Florica de mână cu copiii lui...

Ce frumoasă erà Amelia, cu simpla-i îmbrăcăminte, dar mai ales în lumina ce-i păru aureolă, a bucuriei și a emoțiunii momentului!

Inima i se strânse... Un lung și răvășitor fior de gelozie îl cutremura... Se văzù înstrăinatul față cu acea femee pe care, simțià cu cât respect și cu câtă iubire o înconjurà toată acea lume; se văzù înstrăi-natul de copiii lui, înstrăinatul de considerațiunea de mai înainte a multora din cei de față,—și-i venì rău...

Iși făcù loc printre mulțime, în chip așa de brusc că provocă murmure și chiar batjocură,— și plecâ să răsufle liber, căci par-că-l sugrumă nuștiu ce mânie, nuștiu ce ură sălbatecă...

In ziua aceea fu foarte posac, ațâțat, răutăcios și avù cu lăuza dumnealui prima ceartă... fără vr-un motiv.

Ea se miră, însă nu-i trecù nici decum cu vederea...

După ce doamna se făcù bine și plecară la moșie, cu toate că erà toiul muncii, Panaiotidi își cătă motiv de ducere la București și, făcea ce făcea’, — se trezià prin calea Plevnei...

Il ducea pe acolo o tainică îmboldire ce nu și-o puteà nici înlăturà, nici lămurì...

Așa se întâmplâ ca, pe la finele lui Iunie, să se întălniască de odată față în față cu... Amelia.

Ea avù o tresărire, dar trecù liniștită, ca pe lângă un străin. Și unui necunoscut tot i se aruncă o pri-vire...

El, o strigă pe nume... și se luâ după dânsa...

Ea intră în mica locuință de lângă localul societății, ca și cum n-ar fi auzit.

Panaiotidi se oprì, se desmeticì, se întrebă ce rost aveà imboldul acesta, și totuși se înfuriâ apoi în con-tra Ameliei.

— La urma urmei, își zise el, am dreptul să mă interesez de copii...

Și repede se duse de sunâ la ușa de intrare din-spre localul societății.

O servitoare se ivì și-i răspunse, la întrebare, că doamna Poterașu nu erà acasă...

— Voiu să văd pe copii... strigă el, cu aprindere...

— Copiii sunt la plimbare cu cuconița lui domnu Gându...

— Așa? și, repede se întoarse...

Nu știà că Amelia locuià cu Qându...

Privì atunci mai bine casa și văzù că aveà și altă intrare, cu curte și grădiniță, — apoi plecâ, mânios, — atât de mânios, că s-ar fi luat bucuros la ceartă cu cineva.

in ziua aceia nu se întoarse la moșie...

Ideea că aveà să vadă pe nevastă-sa, îl înciudâ, îl nemulțumì...

Se duse la cantor, unde avea pe Popacosti condu-cător și loc-țiitor al lui, și tabăra pe el cu ceartă, imputându-i că treaba nu merge cum trebuie,..

— Zi mai bine că d-ta nu mai ești cum erai, îi răspunse grecoteiul, cu asprime, înfruntându-i privirea.

— Nu mai sunt cum eram? zise Panaiotidi, pe gânduri...

Cuvintele grecului îl urmăriră, ca umbra pe om, până târziu în acea noapte, făcându-l să caute a ghicì «de ce nu mai este cum eră?...»

Și în adevăr, că, din ziua inaugurării, aveà chip de-om zăpăcit care nu știe ce vrea, unde se duce și cum se duce...

I1 chinuiau gânduri încurcate, turburi...

Nici mica ființă după care nu mai puteà nevastă-sa, nu-l înfiorà de dragoste.

Par-că se îmbunà, când se apropià de leagănul ei, și de-odată i se răcià inima... Erà ca și cum ceva străin de el i se aflà înainte...

Nevastă-sa începeà să nu mai înțeleagă ce erà cu omul acesta, și, pe zi ce mergeà se depărtà de el: de altfel nu iubirea o apropiase de el.

11 lăsà dar în apele lui, iar el nu întâlnià nici un cuvânt de mângâiere, nici un îndemn de îmbunare...

Acestea și le așternù în fine, în noaptea aceasta, și pentru întâ-ea oară, dela legătura lui cu actuala ne-vastă, se întrebă dacă nu cumva greșise că o luase...

Chipul Ameliei i se ivì, așa cum o văzuse în ziua de Innălțare, apoi așa cum o văzuse de dimineață și lumină se făcù în sufletul lui sbuciumat: ea îi fusese iubire și viața cu dânsa, viață adevărată de casă...

li trecură rând pe rând, ca într-o priveală de panoramă, bucuriile, desmierdările, liniștea, — toate dulcile întâmplări ale vieții de atunci, — și ochii i se umplură de lacrimi, supt îmboldirea regretelor pline de amar.

— Ce-am făcut! Ce-am făcut!... își ziceà, umblând de colo până colo prin șirul de odăi,., din care, nu-mai una aveà lumină...

Erà în locuința nevestei lui... și pentru întâea oară iarăș, — ca în fața unei descoperiri ce atunci o făceà, — se gândì la câți indivizi trecuseră pe aci și de pe ce urmă ea își făcuse casa aceasta!

Negreșit că și în isvorul averii lui erau mijloace necinstite, — dar pe nici unul nu-l puteà potrivì mij-loacelor de care se servise... «nevasta» lui.

Se oțărâ de desgust... și scuipâ, privind aproape cu groază în juru-i... Erà în o casă... de prostituție!...

Și nu-i trecuse prin gând asemenea lucru? Și pu-tuse luà asemenea femee, el, care avusese de soție un înger, o sfântă, o ne mai asemănată inimă de femee?

Căzù într-un fotoliu, si cu capul în mâini, rămase ca nimicit, — cum nu mai fusese încă: vedeà, vedeà în fine cât de jos căzuse; înțelegeà în fine de ce îl ocoliau toți amicii, de ce nu-i mai dà nimenì mâna... Își dà bine seama că putuse aveà greșelile, acum cu-noscute de societatea întreagă, că se putuse divorțà, dar că, — ori cât se păreà de deslânată morala socială,—el prea de tot o înfruntase... luând de soție pe «femeea tuturor», o curtezană publică, o «declasată».

Petrecù cea mai nesuferită noapte din viața lui; se simțì atât de nenorocit și de înjosit în propriii lui ochi,—că, îndată ce se lumină de ziuă, plecâ la gară și pornì la una din moșiile din Râmnicul-Sărat,—fără să trimită nevesti-si vre un cuvânt.

Iulie venise nu tocmai călduros, cu zile adese ori ploioase...

Cezar și Oltina, însoțiți de Olga, se duseseră la Predeal; Amelia Poterașu cu copiii, cu Gându și cu Florica, — mai fermecătoare de cât ori când, — erau oaspeții Conțeștilor..

Ministrul Chipail, își luase concediu și ajunsese la Viena pe deja sacrata artistă Irina Bâidea, de unde plecaseră împreună pe țărmii mării Nordului, în Ger-mania.

Doamna Panaiotidi, întrucâtva contrariată de dis-parițiunea bărbatului ei, stà la moșia din Ilfov și... așteptà deslegarea, dela sine, a enigmei...

«Opinia publică» îi dădù dezlegarea în ziua de 20 Iulie:

«Ni se telegrafiază din Râmnicul-Sărat că bogatul proprietar, senator al colegiului l-iu de Romanați, Panaiotidi, și-a pus capăt zilelor la moșia sa Vertești din acel județ.

«Nu se cunoaște încă pricina disperatei sale hotărâri. Amănunte la edițiunea de seară».

Când Amelia cetì aceste rânduri, nu-și putù opri lacrimile.

Iși sărută cu adâncă duioșie copiii și le murmură:

— Nu mai aveți tată... Am fost însă și voiu fi totul pentru voi.

— ’Și-a făcut singur dreptate, zise Conțescu... oftând.

Apoi, luând pe copii lângă el și desmierdându-i, rostì, zâmbind;

— Orfani ai Neamului...

Amelia îl privì, întrebătoare.

— Da, scumpă copilă... Ce-a fost, ce este, ce va fi lupta d-tale, dacă nu pentru Neam?... Nu-i vei pre-tinde niciodată ceva, pentru ei...

Dinpotrivă, îi vei dà și pe acești orfani, bine înzestrați, ca să lupte și dânșii pentru El.

Și privirea bătrânului, se pierdù par-că în adâncimea vremii viitoare, inspirată, profetică, licărind tainic...

Decembrie, 1908.