PE URMA RĂZBOIULUI

Se apropia anul, de când urgia războiului bântuia cu furie în Balcani. Sălbătecia se desfă-șura, tot mai crâncenă, ridicând o adevărată groază printre popoarele învecinate Presa euro-peană ridica osanale vitejiei bulgarilor. Regele Ferdinand, pentru a-și satisface ambiția, nu se mulțumi cu Sofia lui, ci se încumetă să ajungă la Sf. Sofie din Constantinopol și acolo să se încunune ca țarul tuturor bulgarilor. Astfel, săltând din cruzime, în cruzime, ajunse să-și scalde mantila regală, în purpur de sânge stors lin poporul primitiv, care se supune inconștient. De odată însă evenimentele schimbară axa, și iată că tiranul de odinioară rămase un Don Quichotte; iar marele său ministru un Sanco Pança. Grecii și sârbii îi bateau cu nemiluita.

Puterea împrumutată a bulgarilor se cunoscu când Sârbii, aliații lor de odinioară, cerând în Maiu 1913 armistițiu și împărțirea teritorului do-bândit, se treziră înșelați, rămași mai cu nimic, prin lăcomia bulgarilor care voiau să răpea-scă totul. Această purtare, puțin cavalerească, îi făcură pe Sârbi să întoarcă armele.

Românii și ei, fură indignați când, pentru ma-rile servicii aduse prin păstrarea neutralităței noastre, cerură încorporarea Deliormanului și ni se răspunse dela Sofia că nuse încuviințează României, decât Silistra cu o rază de trei chi-lometri.

Totuși, intenţia României, nu fu răzbunarea ci pacificarea; mobiliza nu numai pentru a ocupa vechia parte din Dacia, ci pentru a îna-inta până la Sofia și a impune pacea.

Nu se hotărâse însă nimica. Toate partidele noastre politice, resfrângând aceiași iubire de țară, fierbeau în răsvrătiri potrivnice.

Cei care nu se aflau la cârmă strigau. La arme!... răsboi!... Cârmacii însă așteptau să intre în șcenă la un moment favorabil. Sosi și acel moment; sosi și trenul nostru, cum a spus înțeleptul D. Maiorescu. Acum însă, când voia toată lumea, rămăsese numai regele ne-strămutat în hotărârea de a nu displace Austriei, Totuși iscăli, silit de voința poporului, care se arăta vrednic de laudă.

Moldovenii, mai cu seamă, manifestau în fața palatului. Din mulțime câte un îndrăzneț se ridica pe spetele altuia care se făcea piuă, ți-nând o bandă pe care sta scris, cu litere mari: jos Austria! sus România! Lumea fierbea pe stradă, până ce se iscăli mobilizarea.

Goarne, tobe pela respântii, clopotele bisericelor în aer, toate vesteau alarma războiului. Vedeai o gravitate neobișnuită pe fețele tutu-rora. In oraș furnica aceiași mișcare, însă nu ca odinioară, pentru a îndeplini interese par-ticulare. Acum motorul era marele sentiment patriotic Viața fiecăruia sta în fața morței.

In câteva zile capitala luă o altă înfățișare La Capșa, unde de obiceiu hailaiful gusta dulcele farniente, pus de curând față în față cu mitocanii, prin cafeneaua de peste drum, se așeză registrele pentru înscrierea voluntarilor, într-o clipă nu mai erau diferențe ci asemănare. Astfel năvăliră și cei de peste drum, năvălea din toate părțile tineretul, pentru a se înscrie de bună voe. Nu mergea la luptă numai România rurală, ci și cea urbană. Automobilele salvărei defilau, înfiorând pe cei care aveau de trimis pe ai lor.

In toate zilele soseau șiruri numeroase de armate, pecâud altele cântând, plecau spre malurile Dunărei. Valurile ei de mult nu mai purtau decât încărcături comerciale și, iat-o gata să treacă pe latele ei spete, vitejii, cari în veleat de șapte ceasuri, au durat și aruncat până la celalt mal, un pod ca răsărit din basme.

In capitală, mulțimea militară covârșea. Soldații, adunați de pretutindeni, se grupau în dezordine pitorească. Pe locurile virane se așezau corturi, ear în jur, puștile sprijinite în baionete stăteau snopuri, snopuri, gata să secere, nu hra-na vieței, ci însăși viața.

Pe marginea trotuarelor, ca nealtădată, se odihneau sume de țărance; unele cu pruncul la sân, altele cu copilașii de mână. Mame, fete tinere, surori sau logodnice, părinți bătrâni, o seamă cu pieptul strălucitor de decorațiile răs-boiului dela 77 veniseră cu toții să-și ia rămas bun dela ai lor, cari plecau cu alții în Bulgaria.

Sătenii stăteau, ca în totdeauna, în acea ne-păsare de cele ce-i înconjoară, avâudu-se în vedere numai pe ei. Unii mâncau, alții cum-părau braga sau cofeturi de pe tăvile și din ulcioarele vânzătorilor ce-i împresurau. O seamă își spălau fața, la gurile de apă deschisă pe trotuar, printre lumea orașului ce se țesea. Câr-durile recruților se prefăceau din țărani în militari, îmbrăcați cu uniformele. Soseau furgoane încărcate cu cisme, chipiuri, tunici. Alte furgoane urmau cu muniție: puști, cartușe — bon-boane pentru bulgari — cum le numeau țăranii, și câte altele care fac parte din echipa unui militar războinic.

Necontenit vedeai soldați oprind trăsuri, căruțe, camioane și, deshămând caii, îi luau de rechezițîe. Ofițerii opreau trăsuri de stradă și echipaje, scoborau mușteriul sau proprietarul, se urcau, alergau uude-i ducea ordinul.

Toată viața orașului se petrecea pe stradă. Lumea venită de pe la țară, acolo dormea pe lângă flăcăii și oamenii lor. De cum erau gata de plecare îi vedeai că se apropie, pentru a săruta mâna părinților, gura iubitei, obrajii co-pilașilor. Femei de toată vârsta, rămâneau cârduri în urma regimentelor ce plecau, cu voe bună, fără a ști încotro se duc.

De pe ferestre sburau flori, pe capetele ostașilor. Strigătele de ura răsunau din pieptul privitorilor, cari, de cum auzeau apropiindu-se fanfarele, alergau la ferestre, pe balcoane, se cățărau deasupra grilajelor, umpleau trotuarele.

Printre cei rămași se formau necontenit grupuri. Nu se auzea vorbindu-se decât de Bulgari, Sârbi, Greci, Muntenegreni și Turci.

Mai toată lumea umbla pe jos, deoarece mijloacele de comunicație erau reduse, prin re-chiziția cailor și automobilelor, arborate cu mici stindarde.

Vedeai echipaje de lux mânate de soldați, ducând militari preocupați. Pe la vitrine atârnau, de vânzare, bande albe cu crucea roșie. La ferestrele librăriilor, se strângea lumea ciucure, în fața haitelor geografice, ce arătau acțiunea militară a beligeranților, însemnată prin drapele minuscule ale naționalităților în joc Privitorii se uitau, cu sânge rece, ca la drame de cinematograf. Nu se vedea nici cruzimele, nu se auzeau nici vaetele sfâșietoare ale durerei.

O seamă de fruntași de pe la țară, o porneau spre orașe cu cai și boi după ci, spunând că au auzit svonindu-se de război și că au venit să meargă în potriva bulgarului. Alții veneau anume să dea piept cu Dandanef!

În toată țara o mare trezire patriotică.

Doamnele din societatea Crucea Roșie, lu-crau pe capete, în frunte cu Doamnele Irina Câmpineanu și Râmniceanu, la împlinirea materialului. Se organiza ambulanța D-lui și D-nei Dr. Cantacuzino, a D-nei Eliza Ioan Brătianu.

Apăreau grupuri exotice. Sosi o ambulanță din Indii.

Zilnic se adunau fonduri uimitoare, pentru Flolă prin inițiativa Doamnelor: Ecaterina Gh. Cantacuzino, Adina Emil Costinescu, Elena General Perticari; și altele pentru Familia luptătorilor, inițiativă luată de vrednicul Hagi Tudoraky. Veneau milioane în ajutorul țărei.

Dădeau bogății, însă parcă mai de admirat erau săracii, cari nu se mai uitau cu ce rămân în pungă.

O adevărată reacțiune.

Pe toate granițele soseau zilnic din streinătate studenți pentru a intra în rândurile ca-valerești.

Peste tot eroi și eroism.

Războiul nu era numai în țară, însă și în casa fiecăruia și în inima fiecărui. Cu toate că se știa că armata română avea intenția cu de-săvârșire creștină, totuși se duceau să se ames-tice între creștinii atâta de păgâniți, în vrajba războiului, încât nu putea ști nimeni de se va întoarce cu nas și urechi... O lume întreagă pleca la război; în opt zile s-au mobilizat 600.000 oameni.

O lume întreagă rămânea în orașe și sate. Erau femeile care ocroteau lumea viitorului, femeile cari se pregăteau cu copilandrii lor, la ițară, să înlocuească brațele bărbaților la lucrul câmpului, iar la orașe să aline suferințele celor răniți și celor rămași fără sprijin.

La ministerul de Industrie și Comerț, Neculai Xenopol, înființă un azil pentru orfanii rămași pe urma plecaților, și o sumă fură adăpostiți; și îngrijiți tot timpul viforos. Mai toate insti-tuțiunile se transformau în spitale și aziluri.

Sentimentele erau la suprafață. Ideea morței emana viața pretutindeni. Dragostea se aprin-dea și acolo unde începuse a se stinge. Pierea sfiala conveniențelor sociale. In trăsuri, cu coșul ridicat, vedeai tineri căsătoriți îmbrățișindu-se. Toată lumea iubea. Părinții, enervați, se certau pentru pregătirile holteilor lor și mai toate mamele ca și soțiile, cu o putere sufletească demnă de admirat, așezau, cu mâna tremurândă, chibzuind să poată îndopa cu dibăcie, cât mai mult în micul cufăr reglementar.

Intr-un cuvânt, toată lumea se pregătea de război și, acest act suprem al vieței unei nai țiuni, era cu atât mai vrednic, venit dela pol poarele înțelepte, ce luptau în potriva războiului! Totuși, câud văd că bunătatea le afundă, știu! să găsească, în ele, rămășițele părăsite ale sălbă-teciei. Și atunci, când natura sbucnește ca o| furtună, dărâmă tot ce mintea a lucrat de veacuri. Instinctele au nevoe de reacțiune, pentru a-și trăi viața și ajunge la satisfacție.

Prin manifestările ce ne veneau din Transilvania, Bucovina și Basarabia, ara putea spune că milioanele de români și românce se contopiseră într-un singur suflet, care urmăreau, cu acelaș dor și grije, armatele române.

Sentimentul înalt al datoriei, scăzuse multe: altele de odinioară.

Femei chiar ușoare, cari nu făcuseră din viața lor decât o hală de petrecere, își schimbaseră purtarea. N u mai vedeai nici toalete extravagante, l nici surâsuri provocătoare. Moralul se ridicase, până la cea mai desăvârșită demnitate.

II

Ca prin toate casele, și la Gioni Paclea se fă-ceau pregătiri de plecare. El însă era mai gânditor decât colegii săi tineri deoarece făcuse campania din 77 și deci cunoștea, nu numai entuziasmul patriotic, însă și mizeriile unui război, cu epidemia neînlăturată, holera, care se și ivise în Bulgaria. Un alt război în care morții omoară pe cei vii.

Maria Paclea, mondena de odinioară se statornicise și ea. Schimbase tonul din minor în major. Zilele nu mai erau serii de petreceri, ci de ocupații. In toate după amezile se ducea la societatea Crucea Roșie, sau la alte D-ne, unde tinerele din societate lucrau la pansamente. Activitatea și responsabilitatea potolise o clipă, bătăile inimei pentru tânărul Radu Vulpian.

Deja trecuseră cincisprezece ani, decând Maria împlinise optsprezece în ziua în care se căsătoriei și decând cei patruzeci și trei ai soțului ei spo-reau. Frumos cum era încă și acum, inteligent cu studii săvârșite în străinătate, nu-i fu greu de a captiva o fetiță naivă, săracă, orfană, veci-nic ca un adaos supărător pe la toate nea-murile. Ici soțul, dincolo băiatul, se amețeau de frumusețea ei nurlie. Astfel păsuită, când de soții, când de mamele ce vânau zestre, ea ră-mase îndelung la școală. Se mărită, grație unei profesoare care era neam cu Paclea.

Maria, își iubise mult soțul, care-i satisfăcuse toate dorințele ascunse, năbușite, cât fusese fecioară. Il iubea încă cu tot dinadinsul și l-ar fi iubit cu aceiași pornire, dacă, situația de militar nu i-ar fi înlesnit atâta contact și libertate.

Viața vagabondă a militarilor le formează un cerc aparte Fi petrec mai cu seamă între ei. Casa generalului e centru, în jurul căreia se mișcă totul. Ca la Cercul Militar nu se petrece nicăieri, deoarece colegialitatea și, în același timp, rezerva inferiorilor, închiagă o strânsă legătură.

Paclea, după fiecare avansare, fusese per-mutat și-n ori ce oraș se ducea, își găsea societatea gata, în regimentele organizate la fel peste tot.

Astăzi înt-un oraș, mâine în altul; astăzi într-un salon, mâine în altul; pe nesimțite Maria devenise o mondenă înconjurată de sateliți.

Insuși Paclea, pișcat de modernism privia, cu oare-și care satisfacție, cum se schimbau ca santinele flirții pe lângă frumoasa lui soție, fiind sigur că e numai o trecere de timp, un chic al modei.

Cu fiecare avansare se înmulțeau și obligațiile: recepții, ciaiuri, zile de primiri, vizite, comitete.... în fine o activitate la care trebuia să ia parte.. Și cu cât se înmulțeau aceste obligații, cari le răpeau tot timpul, cu atât relațiile, între ei, se răreau. La un moment dat și ei, ca mai toate persoanele mondeiieriiu mai trăiau decât pentru situația socială.

Viața lor nu mai era trăită, ci o existență artificială, executată după program. In casă, tot mai mare paradă. Pe ea toalete tot mai scumpe, petreceri mai ceremonioase.... Și multe femei luate în duiumul acestui vârtej, pentru a nu clinti din opinia publică, se dedeau la cele mai monstruase combinații, pentru a salva aparența. Altele, ca Maria Paclea, aveau de unde întâmpina toate cheltuelele, însă se resimțea de lipsa unei vieți trăite. Un gol tot mai mare se lă-ția în inima ei, până când, Radu Vulpian, o captivă.

Doamna Paclea era o frumoasă olteancă, născută în Craiova, însă mai apoi crescută pe malul Dunărei, în minunatul orășel Tunu Se-verin, așezat la capătul țărei. Numai după moartea unei mătușe care o crescuse, ea fu internată în București, unde se și mărită.

Cutreerase mai toată țara și acum se aflau iarăși în capitală. Deci, situația era cu totul alta, de oarece erau în pragul palatului regal. Aveau să se ție de o lume luxoasă, pretențioasă, ades fanfaroană. Lume în care situația socială, până acuma, e mai cu seamă averea.

Totuși, această lume înstreinată, lume care,.de obiceiu, nu crede decât în petreceri, se a-rata mai inimoasă decând cu mobilizarea. Pe lângă câteva figuri de femei, demne de toată lauda, cari lucrează într-una pentru binele obștesc, se ridicase o adevărată pleiadă de mon-dene, care de care mai entuziaste, însă pentru scurtă durată, atât cât țăranul fu îmbrăcat în uniformă.

Dintre acestea, era și doamna Paclea care, ca orice femeie cu situație înaltă, e tot mai departe de mizeriile mulțimei. Ea nu văzuse nici odată un sat decât din depărtare, admirase țărani, însă, în picturile lui Grigorescu. Iarna o petrecea în orașe, iar vara Paclea își lua concediu și voiajau câteva luni în streinătate. Vor-bea o românească stricată, cu toate aceste s-ar fi găsit rușinată să facă cea mai mică greșeală în limbile streine.

Doamna Paclea luase toate apucăturile societăței de bon-ton. De și nu știa decât franțuzește, totuși, având obligațiile Palatului și deci de stat cu cădelnița în mâna, ea învăță nemțește și în urmă englezește. Nu i se mai putea imputa nimica. Cunoștea limbile oficiale, cunoștea protocolul, avea avere și astfel devenise o autoritate.

Maria Paclea, trăise până în ăst timp, ne-știutoare că în București sunt femei care se ocupi și de altceva. Intr-o împrejurare însă, ea fu silită se viziteze chiar locașul, care adăpostește acele ființe care se prepară pentru o viață activă independentă, o viață de responsabilitate publică. Invitată de D-na Clotilda General Averescu să facă parte într-o serbare, în minunatul parc Cișmigiu, ea merse în mai multe rânduri, în vastul local al luminei, având în față, palatul întunericului Amicul orbilor, ocrotire datorită tot admirabilei doamne Averescu. In Căminul stu-dentelor, Maria cunoscu o parte de femei cari cu toată importanța pe care o au în țară, ele nu fac parte din zisa societate înaltă și chiar sunt puțin considerate de clasă bogătașilor, pentru cari omul nu începe decât cu averea.

Toate impresiile și conversațiile frumoase pe cari le avusese cu câteva din acele ființe, fură trecătoare și Maria își urmă cursul vieței ei. Totuși, o mică comvorbire surprinsă pe când ea cobora scările acelui Cămin, o surprinse și și-o amintea ades fiindcă o privea și pe ea de aproape.

Două tinere cari mergeau înaintea ei, fără a-i lua seama, își mărturiseau următoarele:

— Presupun că mă mărit O să mă iubească, o lună, un an, mult câțiva ani și apoi?... Noi care studiem filosofia și psicologia, știm bine că astfel e — pe urmă. Ocupația și studiul, ne dă tocmai inversul, ea e o continuitate care rămâne și după ce nu mai suntem noi. Iată de ce voiu ca mai întâi să-mi isprăvesc studiile, și apoi mă voiu gândi la căsătorie.

Maria pășea domol, plecând capul înainte pentru a asculta cele spuse cu atâta răceală. Cum să se gândească apoi și la căsătorie? Aceste ființe nu iubeau ca dânsa?... Ori poate încă nu iubeau și din astă yină vorbea așa indiferent

O urmări ades înțelepciunea acelor tinere ființe, totuși le-ar fi plâns dacă s-ar fi întâmplat astfel cum judecase, rămânând un- fel de auto-mate, care săvârșesc totul în anumite condițiuni.

Maria se găsea mult, mai fericită în viața ei, și mai cu seamă în acea viața tăinuită, pe-trecută în mica odăiță dintre pomii stufoși, de pe la marginea acestui oraș, unde locuia în centru și în cel mai desăvârșit aristociatisni.

Cu toate că nu erau decât două persoane, totuși locuiau o casă mare, cu tot confortul modern: calorifer, electricitate, telefon, automobil. Mercurea tot hailaiful își producea toaletele și pălăriele, aduse dela Paris sau de la Londra. In bufetul, reprezentat prin Capșa sau Ri-gler, răsuna duios arcușul tarafului de lăutari cu Ciolac în frunte.

Cine nu venea în casa Măriei, pe cine nu cunoaștea Paclea! Pe toată lumea, afară de unul singur, și tocmai acel mai intim, în tainele căsătoriei lui.

Paclea știa că femeia lui, flecărea cu mai mulți tineri, și când i se întâmpla, să trăiască pentru el însuși, se întreba dacă aparența n-ar fi îușelătoaie. Ocupat însă cum era vecinie, el nu avea vreme să se intereseze mai amănunțit, așa că roata se vârtejia atât de puternic încât nu mai vedea decât cercul orbitei.

O lume întreagă aștepta cu într-stare mobilizarea, unul însă număra zilele în nerăbdare, de oarece pe urma plecărei lui Paclea i se înlesnea deplina libertate Avea să se întâlnească îndelung, nu ca acum, pe furiș, cu frica în spete, cu toate că departe, în camera lor mică, unde-i aduna iubirea. Cam de mult rămăsese pustie, căci pentru iubire, o săptămână e un veac!

— De bună seamă așteaptă și ea plecarea — își zicea Radu, știind cât e de ocupată. îi a-ținea calea să o zărească măcar, când trecea cu automobilul.

Radu își făcea regulat oarele de serviciu, iar, când se întorcea acasă, ochii se opreau îndelung sorbiți de portretele ei, singurele, pretutindeni.

O privea și o simțea trăind în ființa lui, prin dorurile nebune ce-i trezea înfățișearea ei. O privea și o simțea atât, încât se sugestiona. I se părea că iese din cadru, că e aevea. Privirea ei, aprinsă de fluidul voluptăței, stră-bătea până în adânc de suflet Buzele ei roșii erau îmbătătoare ca macul. Glasul? sunet de aur.

Poeziile curgeau isvor și D-na Paclea se simțea măgulită știind că versurile erau isvodite numai pentru ea. Totuși nu putea răspunde cu aceiași putere nemărginire! lui de suflet, simpatia de cochetă a unei femei tinere sub impulsul vieței. El însă, ardea! — Ah! de ar pleca mai curând vrajba dintre noi doi — își spunea Radu, așteptând cu sete să mai bea cupa cu nectar divin.

Radu Vulpian era un tinerel vrăjit cu toate farmecele. Ca statură era potrivit de nalt și mlădios, ca înfățișare distins până la superioritate. Fruntea, potrivit de lată și bărbia cam ascuțită, formau un oval senin și seducător. Privirea și surâsul se contopeau într-o armonie cuceritoare, și farmecul sporea prin con-țrastul părului întunecat și fața albă. Mișcările h erau sprintene, mintea ageră, graiul cald...

III

Veleatul plecărei se apropia zilnic. De zeci de ori pe ceas, Paclea, era chemat la telefon pentru a primi ordine, și la cazarmă, pentru a le executa. Telefonul devenise o adevărată tiranie.

In ajunul zilei de 22 Iunie, când se hotărâse mobilizarea, îi spuse soției sale cu o duioșie care o mișcă. — Puică dragă, să mă lași singur câtva. Am de scris rânduri serioase — și, sărutându-i fruntea pe ale cărei tâmple se făldurea părul întunecat, el trecu în camera bibliotecei, aprinse becul lampei de pe biurou și, cu oare care sfială-n suflet se așează la scris. Ochii lui mari, urmăreau literele ce se formau sub pană. Adesea ori ștergea, scria alt cuvânt de asupra. Se oprea, privea lăturiș cu pleoapele strânse, apoi ochii deveneau iarăși în mărimea și lumina lor profundă. Era singurul focar de expresie, de oarece mustățile și barba căruntă ascundeau tot josul figurei, ridicându-se până pe pomctc. Pe când masca nu ascunde decât sosul figurei, această cochetărie bărbătească, le lasă slobodă tocmai partea măștei. De câte ori surâsuri viclene erau ascunse de pavăza mustețelor și a barbei.

Paclea însă nu crestă nici un surâs în acele momente El își scria testamentul înainte de a pleca la război. Părea că-și scrie sentința. Se află în starea sufletească a condamnatului, care știind că-l așteaptă călăul dincolo de ușe, totuși spera că-i va sosi iertarea.

Va scăpa teafăr? Va muri?...

Adunat în el însuși, Paclea nu mai era marele entuziast, astfel cum se arăta între colegi și față de soldați. In acele momente, se afla în adevăratele sentimente, în care se găsește ori care ins în europenele mari ale vieței. Instinctul conservărei, se lupta prin groaznicile amintiri ale răsboiului trecut Paclea parcă auzea iarăși bubuitul tunului, șueratul gloanțelor, câu-tecele vesele ale muzicei militare, gemetele dureroase. Vedeai arași în explozia pbuzurilor cum sburau stinghere, sus în aer, capete, mâini, picioare, șiroae de sânge, amestecându-se cu împroșcaturile de foc, cu fumul peste care cădeau iarăși îndărăt grămadă la pământ acele părți deslocate și, se mistuiau cu flăcările pe când reîncepea, în alte părți, acel înfiorător spectacol. Vedea venind din depărtări, stoluri de corbi croncănitori ce se lăsau pe câmpul de luptă, cernind, prin cârdurile lor petele mari și roșii.

Câmpul, după o luptă... înfiorătorul câmp de gemete ale martirilor, unde ades doctorii erau siliți să împuște pe unii, prea nenorociți, sărmanii Promethei.

De atunci trecuseră 35 de ani, de viață mi-litară pacnică, cu care și începuse a îmbătrâni. Trăind o viață mai mult de artist, el se con-vinsese că războiul era ceva sălbatic, că oamenii iuteligenți s-ar putea înțelege fără de acest masacru. Ajunsese a admite chiar desarmarea. To-tuși, atunci când sună goarna, el se ridică gata să intre sub drapel și să-și îndeplinească o datorie sacră. Astă dată însă, fără de entuziasmul 1 cu care plecase în acel întâi război, fiind încă atâta de tânăr. De și acuma nu mai era avan-tul, totuși se cimentase o putere care regăsea iarăși frumuseți în viața de erou, în acea iubire nemărginită de neam când mori pentru țara ta. Și Paclea, pe nesimțite părăsi câmpul, de luptă, gândindu-se numai la mărirea țărei lui. Găsea că nici o carieră nu e mai frumoasă ca aceasta care e menită să-și apere țara. Paclea se simțea între două iubiri. De iubirea sufletească se despărția pentru iubirea ideală a țărei lui pentru care pornea, însă nu șovăi o clipă de a nu regula soarta acelei femei de care fusese iubit cu tot dorul tinereței.

El hotărî, în ultima-i dorință, ca soția lui să beneficieze de tot uzufructul averei lui, iar după moartea ei averea să rămână Casei Oastei.

Acest scurt testament, fu scris în două exemplare. Unul pecetluit, îl depuse cu mâna lui a doua zi în tribunal, iar copia o păstră în-trun plic închis cu menirea de a fi înmânată soției lui la despărțire.

Ordinul sosi și, cum totul era gata, nu-i mai rămase decât să-și ia rămasul bun.

— Mario, Puica mea, am regulat astfel ca să nu mă poți uita nici odată. Tu ai fost întâia și singura mea iubire. Te-am iubit, Mario, cu pasiunea tinereței ca pe o soție, ș-acuma te iubesc ca pe copilul meu cel mai drag, cel mai scump.

Ea, emoționată, se alipise atât de strâns, cât brațele și mâinele lui o alăturau de pieptul și capul lui.

— Am să-ți mai cer, Mario, în acest ceas suprem al vieței noastre, ca-n lipsa mea să stai îu casa noastră, cum ai sta într-o biserică, așteptând ca-n fiecare moment să mă aducă rănit, schilodit sau mort Iată și acest plic, îl vei citi după plecarea mea.

Spunând aceste, el o mai cuprinse. Ea își trecu brațele în jurul capului cărunt și mâhnit și, îmbrățișarea cea mai dureroasă, îi strânse alături. Când Maria îl mai privi, în adâncimea ochilor lui, parcă se luptă o lacrimă biruită. Buzele lui tremurând se desprinesră de ale ei.

Automobilul îl aștepta. Maria îl întovărași până în josul scărei. El îi mai sărută mâna pe când ea ascunse sub genele lungi o lacrimă ce tremura, apoi căzu ferbinte pe obrajii ei.

Automobilul pleacă, Paclea se mai uită în-dărăt. Maria rămase împietrită pe scară, privind într-acolo până ce nu-l mai zări, ames-tecat în vălmășagul trăsurilor și tramvaelor.

După câtva se întoarse, se urcă printre ser-vitoarele ei într-state. Intră în camera de culcare, se aruncă înt-un fotoliu lângă patul ei. O clipă stătu nemișcată. Impresia profundă a cuvintelor rostite îi trezea toată viața trecută, situația ei umilită, zăpăcită, fără de nici o busolă; și acea de astăzi mai mult decât statornică și satisfăcătoare. își ridică fruntea, dădu cu ochii de plic îl luă, însă se sfia a-l deschide. Parcă ar fi dorit să știe ce conține, și totuși se temea. Ce mi-o fi scriind? Poate a aflat! Dar cum s-ar putea afla, când nu știm decât noi doi Deschise plicul și tresări când citi:

Testamentul meu.

Era ceva atât de negândit, atât de departe de toate presupunerile ei!

De ani erau căsătoriți, totuși D-na Paclea nu se bucurase de averea soțului ei, decât ca de un mijloc și nici de cum un scop. Era cuprinsă de o emoție, necunoscută ei până atunci. Era părere de rău, era milă, mustrare de cuget!

Cuvintele rostite la despărțire cu atâta du-ioșie și apoi, acest testament!... Oh! o durea, suferea!... Sbucni într-un plâns nebun, copilă-resc, suspina ca nici odată în viață. Se aruncă cu fața între pernele moi, ce-i afundau capul; tot mai adânc. Nu se mai vedea decât frumusețea părului ei negru, în olanda fină ce pre-i vedea albastrul.

IV

A doua zi, când Maria se deșteptă, Gioni era departe. Unde se dusese? Nimeni nu știa decât el singur și, Statul Major de la care primise ordinul.

D-na Paclea se trezise sub o impresie neo-bișnuită. O durea capul, era buimacă.

Atât i se zăpăcise gândurile încât nu mai știa gândi. Parcă visa într-una și cu toate încordările ei de-a se trezi, visa mereu. Radu de abea se mai ivea printre gândurile ei risipite, însă, ca o mustrare. Parcă-i părea rău de pasul îndrăsneț pe care-l făcuse. O durea cruzimea ei și bunătatea lui Gioni.

Cu ochii încă tulburi, ea totuși săvârși rân-duelele obișnuite Sună. Servitoarea tăcută se apropie ca o umbră aducându-i ceaiul; și cum pleca îndărăt spre ușe, se opri când D-na Paclea o întrebă, și căreia îi răspunse. — Da cuconiță, baia este gata — și se uită lung în ochii plânși ai stăpânei ei. — Când ar vedea-o boerul cum sufere de plecarea lui!... își zicea Profira care îi înțelegea suferința de oare ce și ea se despărțise de Costache ordonanța care plecase.

Maria se ridică și din două mișcări fu în picioare, lângă patul ei albastru și înhorbotat. Dintr-o întorsătură, își ridică tot părul înodân-du-l pe creștet Trecu prin vițe un pumnal cu mânerul scânteitor de pietre scumpe, în timp ce Profira tupilată îi trecea câte un pantof roșu de atlaz, în piciorușele de zână.

Ai fi crezut că purta un halat, dacă nu s-ar fi prevăzut frumusețea corpului ei ca de fildeș, prin străveziul cămășei de noapte înhorbotată și albă ca spuma.

Luă baia parfumată, apoi Profira o pieptănă pe când ea cu toate că se uită în oglindă, to-tuși nu se vedea, atât era de îngândurată.

Profira îi aduse mai multe halaturi, și Maria alese pe cel mai sadea, făptuit din boran-gic cu ciabace artistice.

Ca-n toate diminețele își făcu inspecția cuvenită, luă socotelile, apoi le trecu în catastihul zilnic, întocmindu-și gospodăria altfel, de oarece ordonanțele care făceau până atunci mai tot serviciul, fură luați și ei la război. Bucătarul fu înlocuit cu o femeie, feciorii, prin alte femei; în fine o adevărată isbândă femeuină, care însă o costă cam scump, fiind acum silită să plătească lefuri ca la București.

Maria numai atunci văzu cât de mare economie săvârșeau ordonanțele, și se gândea cu milă că pentru toată munca lor nu aveau decât 5 parale pe zi, solda unui soldat, pentru care lucra ca în ocne pe la unii militari, ba de multe ori și maltratați. La D-na Paclea ca-n cele mai multe gospodării de militari, ordonanțele erau considerați ca oameni iar nu sclavi. In fiecare lună aveau bacșișul lor, totuși era departe de a corespunde lefurilor pe care le plătea acuma.

După ce-și râudui totul, ea se urcă iarăși în catul de sus, telefonă în mai multe direcțiuni poruncind lipsurile din cele ce-i dăduse soțului ei la plecare.

Se auzeau iarăși fanfarele. Plecau alte șiruri de armate. Maria lăsa totul și alergă la fereastră. Se uita lung după rândurile de ostași, cărora li se striga ura din toate părțile, din toate piepturile; pe când soldații cântând priveau în cer. D-na Paclea crezu că acea mișcare era pornită din credință către Dumnezeu. Un sunet cunoscut însă o făcu să ridice și ea capul și, ochii rămaseră ațintiți pe aeroplanul lui Vlaicu.

Nu se mai uită în jos. Privirea ei apusese acolo sus, urmărind cum plutea geniul Româ-niei deasupra capitalei și, cum se ducea cu oș-tirele, să plutească deasupra țărișoarei, ce se alipea iarăși vechiului trunchiu.

Uriașul plutea alunecând tot mai departe, tot mai sus, ca și ciocârlia parcă ar fi năzuit să iasă din atmosfera noastră și să se tot ducă până la soare. Se pierdu din zare pe când oști-rele treceau mereu.

Maria se lăsă pe un scaun, luă un juinal, îl deschise, însă rămase cu el pe brațe. Gândul ei răpit citea aiurea, citea în însuși ființa ei, slove netălmăcite, al căror înțeles nu-l putea pătrunde. Sufletul ei știa o limbă pe care ea nu o învățase. Peste câtva Radu răzbătu să-i cucerească gândul. Ce s-o fi făcut? Cum aș mai putea urma o crimă în astfel de momente?... Atunci? — Era o distracție, un fel de a fi a tutora... acuma?

Se auzi bătând ușor în ușe. D-na Paclea spuse — intră — și Profira, cu aceiași sfială înainta, aducâudu-i pe tava mică de argint un plic

— Așteaptă cineva răspunsul?

— Nu cuconiță. A venit un comisionar și îndată a și plecat, — spuse servitoarea eșind.

Maria rămase cu scrisoarea în degete. Inima-i batea cu putere, mâna îi tremura pe când desfăcea plicul.

«După amează însfârşit te voiu vedea».

Radu.

Ochii ei mari de emoție fugeau necontenit pe singura frază. Cu cât o citea cu atât se ză-păcea mai mult Acea singură frază citită și recitită stârnise prin insistență o reacție. Instinctele întunecau necontenit dreapta judecată de până mai adineoarea. Amintirea îi trezea doruri nebune, și o apropia iarăși de el. Se înfăptuise nestrămutat In tot sufletul Măriei nu mai era decât el. De când nu-l mai văzuse!.. Simțea că-i era cu neputință să mai prelungească a-ceastă tortură. Dorul o strângea dureros în ghiara-i sălbatică. Totuși conștiința se lupta încă. — Voi fi oare atâta de păcătoasă să-i calc cea mai sfântă dorință a lui Gioni, poate cea de pe urmă—?!

Se simți într-o ferbințeală neobișnuită. Se ridică pășind fără de nici un rost. Mișcarea ei era automatică, părea o mașină purtată de căldura aburilor. Se aruncă la o fereastă, o deschise, apoi la celelalte și pe toate. Nu era de ajuns, păși spre ușa ce dădea în salon, apoi la toate ușile și le deschise. Avea uevoe mai mult de spațiu decât de aer. Umbla dintr-o cameră în alta fără de nici un scop. In mintea ei parcă se topeau toate gândurile în dor și mustrare de cuget.

Tresări, când Profira se arătă în fața ei poftind-o la masă.

D-na Paclea pășea tăcută scoborând treptele pe când Profira, necăjită de praful ce intra al un fum în casa de abea curățită, alerga de li fereastră la fereastră închizându-le, lăsând sto-rurile pe unde bătea soarele, închise ușile, și se scobora și ea în sofrageric.

Maria, stătea singură în capul mesei, și mâna fără de nici o conștiință. Ar fi mâncat tot cât i-ar fi pus înainte, ori n-ar fi mâncat nimic. Era ceva automatic, o obișnuință pe care o exagera distracția.

Se auzi soneria.

Servitoarea se opri brusc, când stăpâna ei tresări scăpând furculița și privind cu ochii mari spre ușa. Se ridică pășind în urma Profirei care se îndrumase spre antreu și, îngăima zăpăcita — Dacă o fi.....spune că..... In fine ori cui, spune că ani plecat cu Gioni.....

Se opri în pragul ospătariei, trase ușa atât cât putea zări prin crăpătura ce-și potrivi ochilor. Privea cu toată ființa ei. — Dacă ar fi zări măcar..... totuși nu mă voi mișca de aci — șoptea ea parcă poruncindu-și.

Profira înaintă prin antreul mare, deschise ușa, și dădu de factorul care-i înmână o telegramă.

Servitoarea iscălea, pe când D-na Paclea încă cu bătăi de inimă pripite, deschise larg ușa și făcu un pas, întinzând mâna Profirei care deschise telegrama.

Mai stau poate două zile in Corabia. Vino să te mai văd înainte de a trece Dunărea.

Gioni

— Fă-mi curând bagajul, Profiro.

— Plecați cuconiță?

— Da. Mă chiamă Gioni. Se află la Corabia. întreabă repede gara, la telefon, să-ți răspundă la ce ore sunt trenuri pentru Corabia Ah!... dar... nu... Nu mai întreba... Degeaba — spuse ea oprind servitoarea, când își aminti că nu mai era disponibil nici un tren pentru căr lători, fiind toate, atât cele de persoane cât și cele de marfă erau ocupate de armată mobizalită.

— Plec în automobil. Noroc că pe al nostru nu l-au rechiziționat Telefonează șoferului. Spune-i că trebue să plecăm cât de curând la Corabia.

O altă servitoare care asculta, aleargă în bibli-otecă unde se afla telefonul, pe când D-na Paclea suia iute scările și, împreună cu Profira, își pregăti un mic bagaj. Se și găti de drum, cu o rochie anume, cu capelina și voalul gros fumuriu ca și larga-i mantilă. Iși ascunse ochii în rotocanele mari ale ochelarilor și, privin-du-se îu oglindă, gândi cu satisfacție. — Chiar de-l întâlnesc nu mă poate recunoaște —.

Pleca mulțumită ne fiind silită să-i mintă, cum plănuise mai adineaorea, și nici să-l primească, cu toate că-l dorea diu tot sufletul.

Sirena automobilului se auzea din depărtare, și după pulzațiile repezi, părea că aleargă grăbit Câud o auzi vestind la scară, Maria se și cobora urmată de Profira ce-i purta elegantul sac de voiaj.

D-na Paclea se urcă repede.

Peste puțin automobilul pătrundea printre lumea și mișcarea stradelor. Maria nu privea nicăeri. Cu toate că era atâta de ascunsă, totuși își plecă ochii privind fără a vedea, micul sac dela picioarele ei.

Peste câtva, sirena se auzea tot mai rar, apoi nu se mai auzi de loc; mergeau cu o repeziciune amețitoare. Maria se resimți și ridică capul. Eșise din oraș ș-acum mergeau ca săgeata lăsând în urma lor un nor de praf. Ea întoarse capul privind în urmă. Se mai zăreau în depărtare cupolele argintii strălucind în bătaia soarelui de amiază. Măriei îi șopti gândul — și Radu e acolo —.

Flueratul unui tren îi abătu privirea.

Două mașini arborate cu stindardul țârei alunecau lin, ducând spre hotar un tren neobișnuit de lung; ticsit, ciucure de capetele sol-daților, înlăuntru, pe acoperișuri, cât și pe treptele vagoanelor. Trenul viu se nimici cu depărtarea, și Maria căzu iarăși în gânduri.

Un amestec de jale și de fericire o cuprindea. Se pierdea într-un haos. Pe care-l iubea?... Pt unul mai de demult.... pe celalt.... mai de a. proape... Gioni era obișnuința, amintirele... Radu poezia, avântul nestatornic. Iubirea, tinerețea, fluid în vecinică mișcare și sub care vibrează toate coardele simțirei. Iubirea și căsătoria nu pot duce lung împreună. Iubirea e numai libertatea, pe când căsătoria e stavilă... Astfel cugeta D-na Paclea când șoferul îi atrase atenția, și Maria ridică ochii în ceruri. Aero-planul lui Vlaicu plutea lin; zbura în aceiaș direcție, și Maria privi îndelung zborul de vultur.

Mai târziu iarăși fu răpită din gândurile ce o abăteau mereu, când șoferul spuse, — ne a-propiem —.

In depărtare, mulțimea oștirii vestea că acolo se află Corabia. Ajunseră în apropierea armatei aglomerate. Sute de mii de oameni, peste care plutea ochiul, și ghiceai că sfârșitul, e acolo, în fundul orizontului, unde aeroplanele se mișcau, puțin săltate dela pământ, ca niște păsări uriașe gată să zboare în boarea luminei, în fundul căreia apunea soarele.

Intinsul câmpiei se mișcă ca o mare de viață Vibrau sutele de mii de voci, contopin-du-se într-un murmur lugubru, întrecute ades de glasurile aramice ale goarnelor. Mii de cai nechezau în depărtare; pe acolo se afla cavaleria. Din alte depărtări ajungeau mugetele vitelor cornute; cirezi întregi, menite să urmeze pentru hrana oștirei.

In tot acest haos, se aflau unii lăngă alții,: învățați, cârciumari, poeți, rândași, ingineri, doctori, boeri, slugi... în fine suflarea unei țări întregi era strânsă în aceeași atmosferă de patriotism.

Pe marginea șoselei, stăteau în repaos, puștile așezate șirag de snopuri, cât vedeai în pierderea zărei.

Soldații deveneau iarăși oameni, căutându-și de mizeriile lor.

Unii ajungeau în Corabia cu trenuri aduși din depărtările țărei, alții ajungeau pe jos venind dela Focșani și alte părți.

O seamă, tineri, sănătoși, erau plini de entu-tuziasm, și privind malul bulgăresc dincolo de Dunăre, înjurau, jucau și erau nerăbdători să-l treacă.

Alții obosiți, minați de boli ascunse care începeau să iasă la iveală prin oboseală, erau mâhniți, obosiți, descurajați... unii fricoși, alții plictisiți printre rezerviști, de a se găsi deodată într-un alt sistem de viață, atât fizică cât și sufletească. O aglomerație atât de omogenă ca mișcare fizică, și atât de eterogenă ca mișcare sufletească.

Cei ajunși cu trenurile încă nu erau răzbiți de oboseală, pe când sosiții pe jos, acoperiți de praf și nădușeală începeau a se resimți.

Cei mai mulți se descălțați, și privindu-și cu jale picioarele, le îufășeau cu cârpe (obiele) mai potrivit pe rosăturile cismei.

Alți se dezbrăcau, pentru ca astfel, să li se usuce cămășile, de nădușeală. O seamă, printre cri aj iviși pe jos, palizi ca moartea, căzuți de oboseală, dormeau trântiți la pământ Alții bol-navi erau ridicați de ambulanțe și trimiși în oraș spre căutare.

Pe șosea, chesoanele și tunurile într-o gră-mădcală nemai pomenită, urneau din greu, trase de câte șase cai, și se înșirau lanț unele după altele, cu soldați și ofițeri pe laturi.

Toată această oștire, de îndată ce pornea în marș, nu mai ținea pasul disciplinat, ci fiecare mergea în voea lui, cu bagajul ostășesc de 40 chilo în spinare, pe o căldură tropicală. Era un adevărat, vălmășag de oameni și de glasuri,; unii pe jos, alții călări. Un pohoi care se scurgea zilnic din țară spre Dunăre, și după fiecare i scurgere de regiment, urmau ambulanțele cu crucile roșii. Aceștia erau îmbrăcați fiecare cu; ce pornise de acasă, aveau înfățișarea unor cer-șitori sub praful ce-i acoperea.

Ei duceau: un sac, drugi pentru ridicat și așezat răniții, felinare și unelte pentru groapă. Erau lugubri. Păreau niște ciocli, urmați de preotul regimentului care mergea în trăsura de rechiziție. Acestui grup nu-i lipsea decât glasul morței, clopotul, pe care avea să-l înlocuiască glasul tunului.

După ei se înșirau sute de furgoane, încăr-cate nalt cât casa; unele cu bagajul ofițerilor, — ranițe ușoare— altele cu merinde, muniții și-n urmă cirezele de vite.

Infiora acel convoi ce ducea pe unii de voe pe alți de nevoe, să moară printre străini, între dușmani.

In fața acestui măreț și înfiorător spectacol, automobilul se opri în apropiere Sutele de mii de capete erau ridicate pentru a privi aeroplanul lui Vlaicu cum trecea peste capetele lor; trecu peste acea mare de oameni și se lasă lin pe pământ, hăt în depărtare unde soarele apu-sese într-o mare de aur.

Gioni Paclea, cunoscu din depărtare sunetul sirenei automobilului său, și eși din mulțime întru întimpinarea soției sale. Se urcă și amândoi intrară în Corabia, încrucișâudu-se cu automobilele Statului Major, care erau încărcate de maiștrii cârmaci: generalul Averescu șeful, Hâijeu ministrul, Generalisimul cât și alții, ieșiau din orășelul așezat pe malul Dunărei. D-na Paclea privi cu drag ostrovul de pe Dunăre încărcat cu sălcii pletoase și care desbină po-hoiul apei. Dincolo, era malul bulgăresc, stâncos. Fiorosul necunoscut începea de acolo....

Pentru unii malul potrivnic era dușmanul, pentru alți inamicul, pentru cei într-stați însă, umanitatea se întindea peste toată lumea.

In acele câteva zile, până la plecarea lui Paclea, Maria nu avu altă priveliște decât trecerea necontenită a armatei peste Dunăre.

Ei se urcau pe înălțimi și de acolo puteau privi Dunărea peste care miile de oameni treceau atâta de strânși unii în alții, încât păreau că trece Dunărea cu piciorul; mulțimea mistuia prezența podului, lucrat tot atât de măestrit, ca și la Becliet, T.-Măgurele, de pontonierii ar-matei noastre.

Pe această punte, treceau couvoiuri de Infanterie, de Cavalerie, de Artilerie cu tunuri grele. Dincolo de Dunăre, încă-i puteau urmări câtva legănându-se în mers ca holdele în adiere; aci se pierdeau după vâlcele, colo răsăreau micșorându-se cu depărtarea.

Fiecare însă, oricât de curagios, trecâud podul, simțea fiorul morței, simțea cum se rupe de ai lui, cum îi rămâne tot mai în urmă toți cei dragi... țara lui.

Dincolo nu mai era țara loi- pe care călcau trainic și cu încredere. Pe acolo, tot pasul era măsurat de grijă. Fiecare se gândea la moarte neștiind ce-l va întâmpina.

Cei mai mulți treceau în răcoarele nopței, într-o tăcere mormântală. Nu se auzea decât vuetul surd, al acelor sute de mii de picioare

Puntea peste Dunăre, era pentru mulți de ai noștri, ușa Infernului pe care Dante citi

«Per me și va nella citla dolenle

«Per me și va nell-elerno dolore,

«Per me si va Ira la perduta gente.

Paclea, trecând Dunărea, privea ades îndărăt la soția lui pe care o zărea pe îude-părtarea înălțimelor. Dela o vreme el nu mai văzu, decât colinele țârei lui, ce rămâneau tot mai în urmă. Nu se mai uita îndărăt, ci cu capul plecat, mergea în fruntea întregului neam românesc, spre dorita pace.

Cealaltă parte de oștire era mai fericită, trecând pentru a ocupa Cadrilaterul. Ea intră în Silistra în urale de fericire. Locuitorii îi eșiră înainte privind-o ca mântuitoarea lor. Generalul Culcer escortat de colegii săi, toți călări, citi ordinul de zi populației adunate pe piață, prin care vestea că atât Silistra cât și întregul Ca-drilater, intrau din acea zi sub stăpânirea României. Peste vechiul Dârstor al lui Mircea Vodă, Silistra de azi, strălucea iarăși, după atâtea veacuri ca un curcubeu de pace, stindardul țărei noastre; iar strănepoții celor ce luptaseră alături cu marii voevozi, eșiau cu brațele deschise să-și îmbrățișeze frații, să-și dezlege limba, vorbind fără sfială frumosul grai strămoșesc. Pe zi, pe ceas armata ocupa Delioramnul, cu liniștea unei ape bine făcătoare care se tot iutinde pe câmpii însetate.

V

După plecarea soțului ei, Maria se întoarse, acasă și, cum puse piciorul în prag ceru corespondența. Profira sărutându-i mâna ’i spuse: Bine ați venit cuconiță, — apoi adaose: Va căutat mai în toate zilele un domnișor dela Societatea Crucea Roșie, și v-a lăsat astă scrisoare, — sfârși ea scoțând din buzunarul șorțului alb, plicul.

—E dela Radu.. în fine... Dar cum s-ar fi putut să nu găsesc. Inima ’i bătea cu putere. Acele câteva litere care alcătuiau adresa, o zăpăciseră. Rupse plicul cu o sălbătăcie copilărească — citi:

«Hélas! eri am fost după amează, după cum te vestisem, însă nu m-am ales decât cu bătăile inimei. Pe când așteptam să mi se deschidă ușa și să te văd în fine... deziluzie! In ușe apăru servitoarea și cu-n grai hursuz îmi vesti că... plecaseși la Corabia... Iarăși dor... iarăși pustiu în jurul meu!...

Fie-ți milă, iubito și vestește-mă, îndată ce vei sosi. Cât de fericit voi păși pragul casei tale, și când în cuibul tău te voi desfăta în nemărginita mea iubire. Câtă fericire e în libertate... Dar oare satisfacția pe care ne-o dă o iubire împărtășită, nu-i ea libertatea, nemărginirea însăși....

Citind rândurile, ea rămăsese în mijlocul an-treului. Obrajii ei se înpurpurară, ochii se în-văpăiau de lumină, o emoție dulce o stăpânea.

Zăpăcită, Maria se urni, apoi se opri privind în jurul ei ca și cum ar fi voit să se orienteze. Văzu scara și pomi a se urca, însă nu avu răbdarea să ajungă sus și desdoi iarăși scrisoarea. Urca tot mai a lene treptele, citind, sorbind, rândurile.

Din urmă cineva se suia repede pe când D-na Paclea era în autreul de sus. Profira o ajunse aducându-i un plic Cunoscu scrisoarea D-nei Colonel Serea. Citi:

«Am hotărât ca Duminică, lot cârdul femeesc al regimentului nostru, să plecăm la Constanța, și de acolo cu vaporul până în fața Balcicului. Suntem nerăbdătoare să vedem măcar din depărtare, țărișoara noastră recucerită. Te așteptăm — la mine — ori venim cu automobilul să le luăm?

Maria se simți fericită de această poftire ce se brodea atât de nimerită situației ei. Cu toată dragostea pe care o avea pentru Radu era hotărâtă să curme și, să nu-l mai întâlnească Totuși paralel cu porunca înțeleaptă ce-și impunea, ea simțea cum dorul trecea peste toate ca un val ce le nimicea, în atotputernicia sa.

Doamna Paclea căuta să se oțelească, însă negăsind nici un sprijin altul, era mulțumită hoinărind fugamică de ici colo, pentru a nu fi prinsă de robul atâta de tiran.

Imbrăcată cum se afla, ea se scoborî iarăși, se urcă în automobil, și porni să vestească însăși primirea acelei invitații.

Căldura era năbușitoare în acea zi, așa că Doamna Serea primea în zăvoiul răcoros al gradinei, ce-i împrejmuia cu arbori înalți casa mare cu un rând încăpător pentru stăpâni, iar subsolul cât și mansarda erau pentru servitori. Doamna Serea împreună cu colegele ei, stăteau în umbra răcoroasă primind telegrame dela soții lor, citind jurnalele deja cenzurate. Toate doamnele erau în bluze de borangic străvezii de subțiri, unele cu cebace, altele cusute artistic cu mătăsuri colorate.

Automobilul intră și se opri la scară. Toate doamnele se ridicară, urmând de departe pe Doamna Serea,care plecă întru întîmpinareaD-nei Paclea care se și îndruma spre grădină, urmată de servitoarea ce deschisese ușa la sosirea ei.

Strângându-se de mână, Maria spuse: Doamnă Serea, mă iartă dacă-ți viu în astfel de îmbrăcăminte. Picasem dela Corabia când ți-am primit vestea, așa că m-am grăbit să viu, și însu-mi să-ți mulțumesc Deci pe mâine, sfârși Maria, strângând iarăși mâna pe care o ținea încă într-ale ei.

— Doamnă Paclea—cum—numai o iveală?.. Te rog, stai cu noi la dejun. Acum, când suntem burlace, am hotărît ca doamnele din cârdul nostru, care nu au copii, să vie în toate zilele la mine la masă. Astfel ne vom petrece așteptarea împreună, pe câud soții noștri luptă împreună

— Primesc cu plăcere — răspunse Maria — însă, dă-mi voe să alerg până acasă pentru a mă primeni de aste haine prăfuite.

— Doamnă Paclea, nu e nevoe. După cum vezi, și noi am îmbrăcat ce aveam mai po-nosit. Oare e momentul să ne mai gândim la toalete și petreceri când pe acolo... cine știe!..

— Doamnă Serea, aveți dreptate, am simțit ceea ce spuneți cu toată inima. Totuși, nu găsiți și D-tră că sunt prea acoperită de praf?

— Dute în camera de bae, spalăți mâinile, tergeți obrazul, scoateți mantaua și vino între noi.

— Mă supun — spuse D-na Paclea și urmată de servitoare, se apropie de automobil, îi spuse șoferului să plece acasă, apoi intră urmată de Soltana în luxoasa casă în stil românesc, al cărui antret era înpodobit cu scoarțe cu țesă-turi și broderii artistice lucrate în vastele noastre ateliere, astfel cum sunt îmbrăcate cele mai multe case din minunatele clădiri moderne.

Maria, ajutată de Soltana, se desbracă, se curăță, pe când în grădină colegile ei, care se opriseră în cârd la o distanță fără a fi văzute, eșiră în calea Doamnei Serea, și împreună se îndrumau în pavilionul unde prânzeau. Masa era așezată cu zece tacâmuri, și doamna Serea însăși mai adaugă unul.

Un copilandru, îmbrăcat în port țărănesc, alb ca spuma și încins cu brâu roșu și lat, se apropiea cu tava pe care stăteau pline păhărelele cu țuică și farfurioarele, una încărcată cu bucățele de pâne mici cât nafora, alta, cu măsline și scobitori pentru a le înfige. Doamnele, fără a băga seamă de câtă importanță dădea băiatul serviciului la care era pus de curând, se șerveau vorbind împreună.

— Maria Paclea e o femeie extraoidinară spuse doamna maior Voianu — el e deja cam bătrânior, ea în toată puterea tinereței, cu toate acestea e foarte corectă. Are flirți, ce e drept.. cine nu are?....

— Toate femeile cum se cade — rosti înțepă-tor doamna colonel Deleanu.

— Tu tot răutăcioasă Lio. Nu poți trăi, până ce nu-ți întinzi țăpii ca ariciul — aruncă D-na Serea.

— Când aud așa ceva... Să-mi fie iertat!

— E curios cum unele femei se înrăutățesc înbătrânind — surâse pășind Doamna Căpitan Zelescu, o blondă foarte curtată.

— Dumneata crezi că e răutate, când nu admiți, ca o femeie care își iubește bărbatul,: să fie vecinie întovărășită de droaele de flirți?-

— E o distracție — Doamnă Deleanu — Flirtul e tot ce poate fi mai nevinovat Privește la Doamna Paclea... mai impresorată decât ea-cu toate acestea...

— Privesc, însă rămân ca Toma necredinciosul.

— Cum ai bănui-o?.. Ai auzit ceva?...

— Nimic. Insă cum spunea Colonela mai adiueaoarea, sunt răutăcioasă.

Cu toate acestea nu slăbești, Li o. Eu presupun că tu faci această cură de răutate cu intenție, rosti D-na Serea.

— Absolut!... De când m-am îngrășat mă iubește Georges mai mult

— Domnul Deleanu are gustul oriental, îi place femeia grasă, ear nu de-al de noi slabe.. făcu D-na Zelescu.

— Poți fi subțire, fără a fi nici grasă nici slabă, bunăoară — se întrerupse Zoe Rozin alunecându-și manele inelate pe pieptul cât și talia Doamnei Nerva.

Ele erau la al doilea păhăruț de țuică, când D-na Paclea apăru limpezită din toate hainele anume pentru automobil. Părea un fluture scăpat din crisalidă. Ea pășea sprinten și grațios. Prin străvezia bluză de borangic, se vedea frumuseția bustului și brațelor ei răsfățate din dantelele pieptarului decoltat ce-i ascundea numai corsetul. Rochia moale de mătase se lipea pe formele corpului ei sculptural sub pașii grăbiți. Maria se apropiea de frumoasa grădină, cu crăngile pomilor lăsate spre pământ, încar-cate de fructe coapte, și parcă tot atâtea culori amigeau printre frunzele arborilor cât se izvodeau și în frumoasele straturi, isvodite și ele prin cărări galbene de nisip. Maria se a-propiea cerându-și iertare pentru zăbava pe care o pricinuise. Strânse mâna tuturora și luă păhărelul, mulțumind doamnei Serea care i-l în-mâuă.

— Ce plăcut e să stai la masă afară, și mai cu seamă în zăvoiul unei atâta de faimoase grădini — spuse D-na Paclea pe când cu toate se așezau în jurul mesei. Pe aleia din fund două servitoare se apropiau ducând farfuriile cu mâncarea.

— Dar copii, unde sunt? întreabă Maria.

— Când am mosafiri, copiii stau la o parte, cu madama, sunt pe acolo, îi vei vedea după masă. Fetițele sunt deja mărișoare, și cum noi vorbim despre multe, găsesc că e mai bine să stea la oparte.

— E germană bona dumitale, doamnă Serea?

— Da Lenuțo, o am de mult

— Cu toate acestea acuma sunt la modă englezele.

— Eu am engleză, întrerupse D-na maior Vornea, însă ce se vă spun sunt foarte nemulțumită. Un fel de nebună. Mitică spune, în glumă, că trebue să fie o sufragetă..

— Răutăciosul — spuse D-na ^Hămeauu totuși nici mie nu-mi plac. Eu încă nu am uevoe de guvernantă, ai mei sunt prea mici. Până acuma aveam, bonă franțuzoaică, dar le-am găsit, prea arogante. Să-mi spue și ea ca ori cine Madame, așa sadea... Germanele sunt mai cuviincioase, spun, ba încă la fiecare frază Gnädige.

D-na Deleanu zâmbi, își atinse vecina cu piciorul, apoi spuse: Dacă n-am fi colege, m-aș simți foarte jenată între voi, surioarelor. Inchi-puiți-vă că copii mei au fost crescuți, de o bătrânică de casă. Credețimă, am ținut mai mult să cresc cetățeni români decât.decor pentru palat și saloane Iată nenorocirea noastră. De cum încep copiii a ganguri, cea dintâi grije a ma-melor din societatea înaltă, este de a izola copilul de tot cei românesc Il aruncă în brațele unei streine, așa că mă credeți, am ajuns să avem o generație extraordinară. Un fel de parodie a românismului prin slugărnicia, de a ne adapta imediat la tot sistemul de viață a naționalități ce se aliază la curtea noastră. Anume, nu înțeleg de ce am răspunde, așa numai decât fiecăruia, în limba lui ca portarii de pe la otelurile mari.

— Ș-anume, doamnă Deleanu, ce rău găsești dumneata ca și noi româncele să vorbim mai multe limbi.

— Doamnă Ștefani, dumneata rupi firul de unde-ți convine Dacă, ar fi numai atât, n-ar fi nimic, însă priviți ce epidemie s-a lățit în toate straturile societăței. Oameni care se trag din țărani, astăzi nu mai pot crește copii decât ca putregaiurile societăței noastre. Această cangrenă a guvernantelor mănâncă zilnic toate sentimentele naționale. întrebi dumneata un copil să-ți spună o poveste românească, habar nu au. Dar ia întreabă-i de câte boacne nemțești, ori englezești atâta de afară de viața și firea noastră, să vezi câte știu.

— Aci ai prea mare dreptate spuse D-na Nerva. Eu îmi cresc copilașii singură, împreună cu soacrele noastre. Nu m-ain lansat în apucăturile hailaifului. Se aude că principele Carol se însoară cu o rusoaică. Acum avem să fim a la russe, să mai vezi ce invazie de rusoaice or să vie, căci de sigur, va fi de modă și limba rusească cât și creșterea rusească...

Toate râseră privind la D-na Nerva care urmă:

— Nu le place ce-i românesc decât pentru găteală și asta nu de mulă vreme. Țesături, cusături, restul e înstrăinat cu desevârșire. Aceste guvernante, fie germane, fie engleze, deprind pe copii cu literaturile lor; și cum fetele D-v. își învață limba țărei la urmă, pe când ar trebui s-o știe la început, tocmai la urmă rămâne și tot ce-i românesc. Știți și D-tră cum o vorbesc cu toatele și cura o apreciază. Le auzi spunând fără nici o rușine că nu citesc românește.

— E prea adevărat doamnă Nerva însă, ce se facă o biată fată când intră într-un salon și nu știe germana și engleza... Cine vorbește românește? E trist, dar e astfel spuse D-na Căpitan Zeneanu.

— Nu te contrazic — răspunse Doamna Deleanu, trăgând în acelaș timp cu coada ochiului la D-na Paclea care părea absorbită cu totul de gândurile ei — însă ce e trist, este că și noi burgliezimea, unele cu. obârșii de pe la țară, și cu toate aceste ne-a înghițit acest străinism copleșitor. Și nu era de ajuns, hai și D-ra Vă-căreascu înființează Analele, unde musai toate trebue să se petreacă în franțuzește. Nu putea să facă o instituție românească?

Dar cine ar fi mers, dacă era în românește.

— Vă rog, nu vă prea încruntați, D-ra Vă-cărescu tocmai vrea să combată acest nou sistem de educație și să ne aducă la educația franceză pe care a primit-o toate mamele noastre. Și mă credeți, era distinsă toată generația trecută... Cu toate că scrie în limba franceză D-ra Vă-cărescu, e foarte româncă în sentimentele ei —spuse D-na Voniea, roșie de câte înghițise indirect

— Nu-mi pare Când citii Sorcellerie de D-ra Văcărescu și Haiducul de Bucura Dumbravă, pe care o știu că e de origină străină, m-ain întrebat care din acestea două sunt neaoșe românce. D-ra Szekulici cunoaște poporul și-l vede în cea mai leită icoană — spuse D-na Ștefani.

— Dar știți cum am eșit în străinătate după aceste două scriitoare de mare talent? — spuse zâmbind D-na Serea—. Prin D-ra Văcărescu care se ocupă de țigani în romanul ei, toată lumea străină crede că poporul român e țigan. Iar prin Bucura Dumbravă care tratează numai de haiduci, toată lumea crede că poporul român e alcătuit numai din bandiți. Au ajuns la concluzia — defavorabilă nouă — anume că românii sunt un popor de bandiți țigani.

Invenții! Invenții! Și apoi ce degradare e să fii țigan. Sunt iuteligenți, talentați — spunea D-na Deleanu, pe când celelalte râdeau încă, ceeace făcu atentă și pe Maria privindu-le, și zâmbind și ea, pentru a ascunde distracția din care se trezise.

A!! și toate doamnele priviră spre poartă,! când Maiorul Oltea intră călare. Mișcarea și esclamația o interesă și pe Maria care privi într-acolo.

— Ce bine-i să-ți ai bărbatul la forturi, Doamnă Oltea.

— Da, vine destul de des — răspunse ea — pe când cu toatele se ridicară înaintând repede în curte. Copii și alergară îu jurul lui, cum rămăsese călare și salută femeile cari îl împresurară și ele.

— Vești bune? întrebă D-na Serea.

— Astăzi s-a ocupat tot Cadrilaterul, răspunse Oltea cu chipiul în mână.

— Ura!... răcniră femeile și copii.

— S-a nimerit — spuse doamna Serea. — Pe mâine am proectat o plimbare până la Con-stanța și de acolo până-n fața Balcicului.

— Veți privi deja țărmul României. La-revedere. Alerg, căci am nu ordin, dar trecând pe aici nu m-am putut opri să nu vă vestesc Vă mulțumesc Doamnă Serea, pentru ospitalitatea pe care i-o dai soției mele — și, dând pinteni calului ce sforăia jucând pe loc, dispăru pe când doamnele se întoarseră iarăși în răcoarea crângului unnându-și cina.

Maria petrecu toată ziua în tovărășia colegelor ei. După prânz cele tinere se recreiau, plimbându-se prin răcoarele grădiuei, vorbind despre jurnalele de modă, de pălării, și unele exprimându-și părerea de rău că nu puteau purta toaletele elegante ce le făcuseră, totuși se mângâiau că mobilizarea nu va aduce nici o jenă, că va fi de scurtă durată, și că ele vor putea purta rochiile.

Cele mai în vârstă, ca și cele serioase rămăseseră în jurul mesei. Unele fumau țigări, altele beau cafeaua neagră și liquer-ul, și toate ascultau pe D-na Ștefani care urmă:

Cât de bine și în voie petrecem între noi și când îmi închipui că mâine suntem iarăși invitate să lucrăm la palat!...

— Doamnă Ștefani, întrerupse Aura Storian, ești extraordinară. Ești poate singura femeie de militar care te abați cu atâta desgust, de cele ce ne sunt impuse.

Mă dan prinsă. Așa e. Nu-mi place atmosfera care micșorează totul în favoarea ei.

— Aci ne-a combătut Dina, spuse glumeț D-na Serea. îmi amintesc o citire interesantă, în care istoricul Alexandru Sturdza, observă că atmosfera noastră are proprietatea de a mări în soare-amiază.

— Doamnă Serea, ce fericire ar fi să ne găsim iarăși în atmosfera țărei noastre — spune D-na Ștefani zâmbind și ea pe când colegele râdeau privind-o cu înțeles.

D-na Ștefani deveni iarăși serioasă și urmă

— Așa e surioarele mele, însă ce e bine făcut, nu se mai poate preface. Nu uitați că mi-am făcut educația în Elveția, că am fost mai întâi soția unui jurnalist, că acel om inteligent era înfocat republican, și că tinerețea mea s-a cimentat în astfel de idei. Mă credeți, când mă duc la Palat, îmi aduc aminte de anii copilăriei mele, când mă ducea mama la biserică, mă închina la toate icoanele, mă făcea să sărut mâna la toți popii și dascălii și să cred în câte parascovenii toate.

— Mă rog — întrerupse D-na Zeneanu cu-n gest, parcă ar fi recomandat-o colegelor sale —

Domnia-sa este libre penseur, după cât ve-deți și republicană.

— Doar și regele și regina sunt republicani — insistă D-na Ștefani.

— Cum? Au înebunit?

— De loc. Tocmai ca persoane înțelepte merg cu viitorul. Sunt republicani în principiu. Acum începem noi a fi, mai regaliști decât regii însăși — sfârși D-na Ștefani.

— A! în principiu, exclamă D-na Zeneanu. Apoi draga mea, una e să vorbești de moarte, și alta e să mori, spune proverbul italian. D-ta ești convinsă, ești revoluționară în puterea cuvântului. In fine femeie cu idei noi.

— Da, cu idei noi, însă într-o lume veche — adause D-na Ștefani.

— Se poate—reluă D-na Zeneanu — lumea e veche decând lumea și, totul se va învechi cu lumea. Noi ținem la tradiție. O națiune nu poate exista, fără de tradițiile sale cari o caracterizează.

Suntem fericite astfel cum ne aflăm.

— Se prea poate — urmă D-na Ștefani,—cât pentru mine, nu sunt de loc naționalistă, ci patrioată. Naționalismul duce la barbarie, la săl-băticie prin cenzură; pe când patriotismul, cuprinde umanitatea și e accesibil evoluțiunei.

— D-na Ștefani nu face parte din societatea femeilor ortodoxe? întrerupse D-na Nerva.

— Nu Doamnă, de oarece mai în toate casele ortodoxelor, copii sunt crescuți acasă, de guvernante străine.

Cu toate acestea au săvârșit fapte de admirat Au înființat grădini de copii, un liceu pentru fete — spuse D-na Nerva.

— Se poate, însă eu le admir dela distanță — respunse D-na Ștefani, pe când cârdul tinerelor se tot adunau de prin răcoroasele alee, când D-na Nerva cu obrajii împurpurați schimba repede subiectul conversației.

— Lucrăm aici, sau în casa Doamnă Serea?

— In casă, scumpele mele. Avem de croit și cusut cămăși și halaturi pentru ambulanță, așa că avem ițevoe de o altfel de masă, și de mașini de cusut Ș-apoi, ia priviți la cer.

— A! iar o să plouă. Ce vară uricioasă — spuse D-na Deleanu— și când mă gândesc la ai noștri! Merg prin ploae, dorm în ploae, mă-nâncă în ploae. — Și-n niulți din acei ochi, ce se uitau la nourul în care se brăzdau șerpuiri de aur, străluceau lacrămi.

— Acum duc ei viața de soldat. Oare, câud se va isprăvi cu această urgie a răsboiului? — rosti D-na Nerva.

— Cine știe!—șopti cu desuădejde D-na Serea.

Acum, mă crede le-am dat toate pe una singură. Mă tem mai mult de holeră decât de atac.

Toate tăcură și privând în jos urcau treptele, intrând în răcoarele spațiosului antreu, unde era așezat tot ce le trebuia pentru lucrat.

Unele croiau, altele înseilau, o seamă co-seau la mașine, când D-na Nerva, apropiindu-se de o mică bibliotecă, scoase o carte și alătu-turându-se spuse: K momentul să-l citim pe Alexandri, poeziile sale eroice sunt neîntrecute.

— Sunt și dintre poeții actuali care au scris lucruri admirabile — spuse D-na Rozin.

— Le-am citit cu toate și, tocmai voi să-l citesc pe Alexandri, pentru ea să nu fie prea eclipsat de generațiunea tânără a poeților. Să vă citesc Peneș Curcanul.

Murmurul vocilor tăcu deodată când D-na Nerva, maestre în ale citirei, începu:

Plecai-am nouă din Vaslui,

Și cu sergentul zece,

Și nu-i era, zău, nimănui,

In pept inima rece.

D-na Deleanu nu se putu opri și șopti vecinei —Acum ași putea jura și eu, că dintre noi toate, Doamna Paclea își iubește mai mult bărbatul—.

Vecina privi la Maria, cum rămăsese pe gânduri cu lucrul pe genuchi.

Când pornire acasă, era târziu, așa că eșiră în cârd, și se alegeau grupuri, încotro le era drumul.

D-na Paclea fu condusă de doamna Ulea. Era aproape miezul nopței, când Maria stinse becul și rămase cu ea însuși. Cu toate că era atâta de târziu, totuși nu o prindea somnul. O luptă tirană se petrecea între voință și dorul ei.

— La ce sfârșit..! cu bună seamă că nu eu îl iubesc mai mult pe Radu... Nu m-aș despărți nici odată pentru dânsul... și acum? ași putea fi atâta de criminală... Gioni?... nu el, mi-a dat toată fericirea în care mă aflu astăzi...

Totuși dorul răsbătea... și atunci parcă, s-ar fi îmbrăcat, parcă s-ar fi dus pe jos până la casa lui... — Nu ași intra, însă l-ași vedea... Și apoi dacă m-ași întâlni cu el?... ce-ar fi?... Cum? nici să nu-l mai văd!-, nici să nu-i mai vorbesc nici odată!.-

Iși luă pemuța și o strânse lângă capul ei... Parcă dorea iarăși să o cuprindă cu brațele lui desmierdătoare, să simtă pe gură lipiudu-se caldele buze, să-i audă glasul lui plin. Ce frumos suna graiul lui Radu... Păi ea că tiece vântul prin arbori tufoși de frunze... Gioni?.. avea graiul aspru, părea că suflă vântul prin crengi uscate-. Se hotărî ca, îutorcându-se de la Constanța, să-l primească-. — Să vorbească ca doi prieteni.

Astfel, împăcată cu ea însăși, adormea în brațele ce-o cuprindeau tot mai aevea în dulcea desmierdare. Simțea tot mai calde buzele lipiu-du-se de gura ei; auzea tot mai clar acel grai plin ce suna ca vântul printre arbori tufoși de frunze.

VI

D-na Paclea, reîntorcându-se dela Constanța lăsa pe la casele lor, colegele cu cari călătorise împreună, și astfel făcu drumul mult mai în-delungat, oprită adesea de cunoștințe, cari în-trebau unde fusese. Fiecare auzind că au văzut de pe mare Balcicul, întrebau curioși despre înfățișarea acelor locuri.

— Numai în Algeria am admirat astfel de. frumuseți — spuse D-na Paclea. — Noi suntem deprinși cu peizajul muntelui și al pădurilor, su-pra înbelșugat în coloritul variat al sezoanelor. Pe coasta de argint peizajul are ceva clasic; superioritatea nudului prin simplicitatea liniilor. Din depărtare vezi oprindu-se parcă în zidul stâncilor uriașe albe și goale, două nesfârșituri albastre, unul e viforoasa mare, celalt, liniștitul cer. La poalele stâncilor ca de argint, se a-dâpostesc frumoase sate și orașele ale căror clădiri amijă prin verdele grădinilor. Un adevărat rai pământesc

Fiecare la rândul său spunea mai acelaș lucru, stârnind curiozitatea tuturora prin fru-musețile povestite.

D-na Paclea ajunse târziu acasă. Silueta Profirei, de departe, parcă-i spunea că o așteaptă o veste.

Acum, Maria ajungea obosită, după atâta a-lergătură pentru a nu fi prinsă. Nu se dăduse de bună voie însă, simțea cum cade, era învinsă, îl dorea mai puternic ca nici odată, suferea, răcnea în ea însăși. Cât e de pustie casa fără de Gioni!... de ce nu-mi simț și sufletul tot atâta de pustiu de Radu!

Se tânguia, se văeta, simțea cum totul plânge în ființa ei. începea a se teme, simțind că nu se mai poate încrede în puterea ei, văzându-se și părăsită de persoanele cari o înconjuraseră până atunci, lăsând-o astfel pradă dorului fatal. Vedea că numai are nici un liman, decât brațele lui drăgăstoase.

Profira îi înmâna scrisoarea. Maria, citi cu bătăi repezi de inimă.

— Scumpa mea, sunt martirizat de atâta tăcere, cât și de lipsa ființei tale. In toate zilele, merg să cerșesc vești dela tine, și în toate, zilele mă întorc tot mai. îndurerat. Poate mâine, va fi ziua mântuirei. Poate mâine voi avea norocul, să le văd, să le aud, să te cuprind în brațele mele, și să le îmbrățișez, cu nesațiul doi ului însetat de ființa ta.

După amiază mă îndrum către tine, de oarece sunt foarte ocupat dimineața prin înlo-cuirea mai multor colegi plecați în război.

Sper că astă dată, pot să-ți spun la re-vedere, dar... ce sunt aceste cuvinte seci pe lângă întâlnirea noastră!...

Radu.

Citind rândurile Maria părea că se află în sfiala unei întâi întâlniri. Totuși dorul o zorea îi era cu neputință să mai rabde acea stare Ei și? ce crimă?... Am să mă întâlnesc aci la mine... Avem să vorbim ca doi prieteni... Va veni și el ca alte multe persoane.

D-na Paclea, se înputernicea și era sigură, că dorința lui Gioni va fi îndeplinită, că va fi serioasă după cum se cădea să fie, în acele triste momente... totuși și dorul ei cerea partea lui de mângâere măcar, dacă nu de satisfacție.

Acea noapte fu un iad de grea încercare, dorul isbucuea ca o flacără, mistuind totul în puterea ei.

A doua zi se trezi târziu, era aproape vremea prînzului de amează, și Maria privind ciasul simți o nespusă mulțumire, văzând că nu mai avea mult de suferit.

Cu cât ceasurile înaintau, cu atât D-na Paclea se zăpăcea mai mult.

După dejun, se îmbrăcă cu cel mai frumos halat, alb, scăldat în dantele. Părul ei întunecat era stăpânit pe frunte de un cerc de aur, cercuri de aur pe amândouă brațele, iar în jurul gâtului un lănțuleț, de care atârna o boabă de mărgăritar.

D-na Paclea se privea adesea în oglindă, și era fericită văzându-se atât de frumoasă.

Scăpăra de nerăbdare. — Oare, la ce oră a-nuine va sosi? —

Ea trecu în salonaș. Storurile erau lăsate și lumina se cernea numai prin dantela ce le termina. Verdele deschis, al pereților era înflorat cu crizanteme albe, din aceiași mătăsărie ca și mobila Louis XIV. Sub lumina amijie, culoarea părea mai palidă, bronzul mai stins.

D-na Paclea se afundă în pernile moi al unui fotolui, privind acele câteva tablouri de maeștri celebri, și foarte adesea părea atentă,, însă, vieței ce vibra afară.

De odată ochii se deschiseră mari, sângele pieri din față, D-na Paclea se ridică, făcu nu pas, apoi se trase iarăși îndărăt, rămânând neclintită ca o strajă. Sunase la scară.

Era pentru întâia dată când Radu iuti a în casa ei.

Profira vesti că domnul dela societate, avea sa-i vorbească ceva.

— Să intre, — spuse D-na Paclea îngăimat de bătăile inimei, și rămase în loc cil ochii ațintiți într-acolo de unde se și auzeau sosind pașii lui.

Ușa se deschise, și iu ochii ei ca și ’n în-treaga-i simțire nu mai era decât Radu.

Cu privirea învăpăiată, cu un surâs dureros, cari destăinuiau suferința și bătăile inimei, Radu palid ca și Maria se apropie, îi șărută cu patimă mâna pe care o ridică la buzele lui, cum rămăsese cu brațele în jos.

Ușa se închise. Ei rămaseră singuri. Radu o cuprinse și cu pasiune o sărută înădușit de nenumărate ori, pe ochi, pe buze pe gât, pe când Maria se îmbăta tot mai mult cucerită în delirul acelei nespuse fericiri.

— Acum ești numai a mea Mario. Suntem alături fără de nici o sfială. O! dacă nu s-ar mai întoarce!...

— Răutăciosule — șopti ea pășind dusă de Radu, și se așezară pe canapea.

— Răutate, nu, însă cruzime. E singura fi-ință care a-și vrea să o văd dispărând dintre noi, și dacă nu s-ar putea astfel, fie și din lume. Cum, tu nu-ai vrea să rămânem sin-guri? șopti el cupriuzând-o și alipindu-șf capul de pieptul ei cald de voluptate. Amândoi tăcură, era momentul suprem când graiurile nu mai au ce spune, când totul se simte fără a se putea tălmăci. Radu își deslipea câte o clipă brațele pentru a putea strânge iarăși lângă el ființa adorată, inima care svâcnea atâta de puternic sub obrazul, sub buzele lui.

— Fă-mi și mie partea acestei fericiri. Lasă-niă. să-mi plec și eu capul pe umărul tău după, atâta dor — murmură ea, pe când Radu și-o alipea nespus de drăgăstos pe pieptul lui, lângă, capul lui. Buzele ei ca prin farmec se alipeau iarăși de gura lui, și iarăși remâneau îndelung fără a-și spune nici un cuvânt Nu mai gândeau, nu mai vorbeau — iubeau.

Cu capul plecat, pe umărul lui, Maria nu se mai gândea decât la el, pe când o săruta, trecându-și degetele albe prin întunecimea părului ei. Respirau atâta de aproape. Maria își trăia iarăși viața celei mai scumpe realități.

— Mario când gândesc că s-ar putea să se reîntoarcă și iarăși....

— Ne va alunga în odăița noastră, în cuibul fericirei noastre, — șopti Maria, pe când un tăiuș dureros îi brăzdă gândirea. Cum poți gândi atâta cruzime, tu care ești numai iubire?

— Iubirea e și voluptate Mario, și cruzimea cuprinde multă voluptate. Mă crede, că e a-devarată zicătoarea, că te-aș mânca sărutându-te. Sărutarea e un rest canibalic. Când te sărut, te-aș mușca, te-aș mânca Mario. Tu nu mă iubești cu atâta putere, cu câtă te îndrăgostesc eu. Tu nu ești în stare sa faci nici o jertfă pentru mine.

— Nici una, decât să mă dau ție trup și suflet

— Da, iubirea ta nu e sinceră. Eu te îndrăgesc cu cel mai desăvârșit amor, și Radu ’i astupa cu o îndelungă sărutare buzele ce se des-prinseră pentru a protesta. Ființele lor vibrau sub cutremurul acelui neînțeles, care trăește taina vieței până-n nemărginire.

Maria se desfăta iarăși în suava desmierdare a mânei lui, a privirei, a sărutărei a șoaptelor acelui glas cuceritor, prin care Maria învățase tainele frumuseței limbei strămoșești.

La scară sună.

Ei tresărită și cu o expresie de contrarietate se priviră.

— N-ai dat ordin să nu primească? — în-trebă amărât Radu.

— Cum era s-o fac... S-ar fi presupus ceva — îngăimă Maria, pe când se deprindeau linul de altul privindu-se îndurerați. Se ridicară zăpăciți, se priveau nedumeriți.

— Vino în asta seară la noi acasă; aci parcă am fi într-o biserică. Acolo nimeni nu ne des-parte.

— Ai spus cuvântul — șopti ea, pe când în mintea ei fulgeră amintirea lui Gioni.

— Ei rămăseseră în picioare, față în față, Profira vesti — D-na Soldini.

Radu îi sărută mâna pasionat șoptindu-i în astă scară, pe când se auzea foșnăitul mă-tasei în pașii greoi, a voluminoasei mosafire care urca încet scara. Ea încă era în antreu, când răspunse amabilei salutări a lui Radu Vulpian care ieșia, furișat o clipă de privirea ageră a experienței bogătașe.

Maria încă ’și potrivea părul în oglindă, când D-na Soldini umplu deschizătura ușei prin magestrala ei persoană.

— Bine te-am găsit D-na Paclea. Insfârșit astă Miercuri, ești acasă.

Maria avu o expresie de surprindere. Uitase că în acea zi era o Miercuri. Nu era pregătită cu nimic Zăpaceala ei cât și expresia ciudată a figurei surprinsese musafira, pe când se îmbrațișeau și o făcu să adaoge.

— Ai primit vre-o veste, prin tânărul care ieșia de aci?

— Da răspunse D-na Paclea — simțind că se dă de gol. — Vine dela Corabia și mi-a spus că ai noștri sunt deja departe, în Bulgaria.

— Ce situație grozavă — spuse D-na Soldini,— să nu știi unde se află.

— D-nă Soldini, nu se poate ști nimica. Primesc telegrame, aflu că e sănătos; însă nu știu nici unde e, nici unde să scriu. Cărțile poștale, anume, port numai ștampila regimen-tul, fără nici o altă lămurire de unde au plecat. Scrisori închise nu primește nimeni, de oarece, toate sunt citite, cenzurate și apoi trimise.

Pe când D-na Paclea vorbea, D-na Soldini o privea, și atât expresia cât și zăpăceala îi spuneau că după acest război, se va declara ceva...

La scară iarăși sună, fără însă ca D-na Paclea să mai simtă vre-o emoție. Alte Doamne intrară, pe când Maria îi făcu semn Profirei. Ea înțelese și cum știa că nu sunt pregătite cu nimica, alergă la telefon și vesti cassa Rigler, să trinieată ce aveau nevoe.

In salon, lumea se înmulțea pe când D-na Soldini, spunea: — Acum începem a petrece cu totul oriental. lată-ne numai. între femei. Mă credeți, dacă tot astfel e și feminismul, apoi lipsă..

— Sunt asemănări, însă și diferinți — spuse D-na Pangal — asemănări ca grupare, însă, nu Și ca expresie, de oarece femeile orientale sunt roabe, ear feministele sunt independente.

— Orice mi-ai spune Doamnă, găsesc că e groaznică o societate numai de femei.

— Și de ce nu găsiți tot atâta de groasnica o societate numai de bărbați?

— O societate unde sunt numai bărbați, e ceva sălbatic, însă societatea numai de femei, pare ceva trist

— O idee, Doamnă Soldini, nedeprinderea joacă cel mai mare rol în toate începuturile — insistă D-na Pangal, pe când Maria Paclea asculta pe D-na Sandu care ’i spunea, că ea nu-și are în război numai soțul ci și holteiul cât și fratele.

— Patria recunoscătoare, — rosti Maria su-rîzând.

— Dar, patria e recunoscătoare tuturor a-celor care merg să moară, fără a se gândi la ce las în urmă — spuse D-na Pangal cu ton doctoral.

— E ușor de vorbit eroic dela distanță. Eu însă, tremur ca frunza când cuget că ar putea fi adevărate toate cruzimile auzite — spunea cu graiul în lăcrimi; tânăra D-nă Bujor, de abea măritată.

— E fapt — adause D-na Bălian, monstruo-zitățile bulgarilor au ajuns la culme. Bărbatul meu îmi scrie prin cineva, mister, că la prizonierii bulgari, pe cari i-au făcut ai noștri, le-au găsit în sân mâini de copii tăiete; și la întrebare, au răspuns că, le tăiaseră acele mânuți copiilor greci și turci, pentru a le avea ca talisman purtător de noroc în răsboi.

— Vai ce grozăvie! — răcni D-na Valer — și căzu în speteaza scaunului palidă ca moartea.

Și când îmi închipui că ai noștri, se poartă atât de cavalerește! Inchipuți-vă, că-i dezar-mează numai, și apoi le dă drumul la toți prizonierii bulgari.

— S-au eliberat și toți prizonierii turci gă-siți la bulgari de armatele noastre — adause D-na Pangal — Mai dăunăzi au plecat — grație nouă — o mie către Constantinopol.

— Nimeni nu se plânge de ai noștri, toată lumea vorbește de bine, toate jurnalele europene ne laudă tactul și atitudinea, și reiese atâta de defavorabilă Bulgarilor, puratrea lor sălbatică.

Cruzimele săvârșite în acest răsboi sunt de nedescris.

— Vă rog mai luați alt subiect, toate dintre noi. nu suntem, femei de militari—spuse îndu-rerată D-na Vaier. —Militarii ca și doctorii vorbesc de cruzime și moarte cu indiferență.

— Da, D-nă Valer, cu indiferența cu care își dezvălesc pieptul în fața morței — spuse D-na Pangal pe câud D-na Soldini schimbă tonul.

— Aud că femeile bulgare, chiar fericite își trimiteau la luptă soții, îmbărbătându-i să moară pentru țară. Se zice că ar fi atâta de mojici, încât, ele sărmanele ar fi fericite să rămână singure.

— Izbânda feminismului.

Acum toate zâmbiră cu înțeles, pe când servitoarele aduceau pe tave înghețată și băuturi răcoritoare.

— Să eșim pe terasă, a apus soarele — zise D-na Paclea, și pe când servitoarele deschideau larg ușile pe unde năvălea lumina, doamnele una câte una eșiau pe terasă.

Soarele asfințise ducând lumina, însă lăsând cerul într-o boare de aur ce scălda orașul și dădea clădirilor ceva poetic, ca de basm.

Ele admirau împreună când clădirile ca de marmoră, când cerul care părea o cupolă de aur.

—Frumos e apusul în București,—spuse D-na Soldini, și pe când toate admirau, Maria se furișă o clipă, și trecând în camera ei de culcare căzu pe un fotoliu obosită de toată încordarea pe care o făcea, și de emoția ce o stăpânea încă.

Radu îi spuse, la revedere în căsuța noastră. Inima ei răcnea, murea după acea întâlnire; totuși mai găsea încă putere, puterea de a-și mări tot mai mult durerea.

VII

Dela fereastra unei căsuțe depărtată de centru, Radu privea și el, când frumosul apus în cerul ca de aur, când pomii și florile gradinei, când mormintele de peste drum în jurul bisericei, ce pe acolo domina casele din preajma ei, nu era tupilată de clădirile mari ca în centrul orașului. Lumea, mai cu seamă femei, intrau pentru a se ruga pentru cei duși în război.

Radu, privea la toate ce-i stăteau sau treceau pe dinaintea ochilor, însă, totul se topea într-un fel de umbre. In lumina gândului său nu era decât Maria, Maria a cărei ființă îi cuprindea cugetul și simțirea. Totuși, parcă se lăsase o negură, parcă nu o mai vedea pe Maria atât de aevea ca odinioară.

De când pășise pragul casei D-nei Paclea, Radu se descurajase. Simțea cum toate planurile sale se prăbușesc. începea să-și simță situația; până mai adineaorea nu simțea decât dragostea.

Cum să mai îndrăznească să-i ceară să se despartă, ei, care trăia în luxul princiar; pe când el nu dispunea decât de 300 lei lunar, leafa lui.

— Dacă ar fi fost ea bogată, însă își amintea, că, odată, Maria îi spusese, — privitor la mica lor odăiță— că e deprinsă, de oarece se măritase săracă.

Ce-l durea însă mai mult, era impresia ființei ei însăși după acea scurtă întâlnire. Ținuta ei, graiul ei îngândurat, dădea pe față adâncuri sufletești viforoase; cu toate că inimioara-i bătea puternic sub culcușul drăgăstos pe care își alipise fruntea. — Radu oftă.

Nu se temuse atâta de Paclea când prezența lui era ca o vrajbă între ei, cum se înfricoșa acum decând dispăruse dintre ei.

— Ce s-o fi petrecut între ea și el la despărțire!... S-ar putea ca adevărata ei iubire să fi fost și să fie dânsul, pe când cu o trecere de timp, un capriciu, o necesitate a tinereței ei... Dacă ar fi astfel.... pe când eu o iubesc cu toată simțirea, cu toată ființa mea... Și gândul lui Radu sub impresia îndoelnică, parcă nu mai putea răsbate înainte, se opri și cu încetul prinse a-și reaminti întâia lor întâlnire, atunci când o văzu pentru întâia oară, în saloanele D-nei Urcări. Sfiala lui de ai vorbi, și apoi acel avânt când inimile lor începură a se înțelege... Prima lor apropiere, eșind de acolo în una din Joile atât de așteptate, pe o ploaie torențială. Maria venise pe jos, așa că luă o birje, și cum el cerșea un mic colțișor, ea îl luă alăturea... și cum conducea el birjarul.. ei se treziră la mica căsuță... O! acea întâi întâlnire... timiditatea ei feciorească, rușinată de acea dragoste ce-i întrecea voința trezind o viață nouă.

Radu tresări neplăcut din gânduri. Nu cu-getase nici odată la cele ce trecuse, atât era de cuprins de ziua de mâine și de fericirile ei.

Să fie preludiul inconștient al sfârșitului?...Deja amintirea!... Cât de fericit fusese până mai adineauri când zilele curgeau lin ca și iubirea, și cum singura grije a necunoscutului din cugetul ei, schimbase acest balsam de viață în tortură de moarte. Scria versuri disperate, nebune...

Mintea lui făurea mii de gânduri într-o clipă și în nerăbdare-i să pice mai curând seara, ar fi dorit să se afunde în haos cât mai repede lumina soarelui, pentru a vedea răsărind steluța lui care lumina la fereastra căsuței dintre pomi.

—Răbdarea liniștește—își spunea el — stând ca-n contemplație.

Se făcu și noapte, și Radu Vulpian plecă în spre îndepărtata căsuță. Pășea repede și o rană i se deschidea tot mai dureroasă cugetând, că viața lui întreagă, nu va avea parte decât să bată acest singur drum, și să-i fure soțului ei, câteva clipe din deplina-i fericire.

Ridică fruntea, se apropia, însă în depărtare nu se vedea zarea celei mai strălucitoare lumini. Fereastra era întunecată. — Poate e în întârziere — o fi reținut-o cineva—

Ajunse. Sună. Femeia care-i închinase casa își apropie pașii, îi deschise ușa rămânând locului cu o lumânare în mână. Fără grai, ea intră în odăița curată ca o chilie, și în care se încuibase mirodenia florilor de mușcată cu care ierau iezite zăbrelele ferestrelor.

Aprinse lampa, ștergându-și mereu ochii.

— Ai vre-o supărare cucoană Săftico?

— Cum de nu boerule. Astăzi mi-a plecat cel de pe urmă băiat în război, adică la moarte — oftă ea din adânc.

— Să nu aibi grije. Nu are să fie război Oștile noastre s-au dus, tocmai pentru a pune capăt războiului.

— Crezi... strigă bătrâna — și ochii ca și gura se deschiseră privindu-l.

— Sunt încredințat. Dar oare de ce nu mai sosește tovarășa?!..

— De, știu și eu?... Nu cumva i-a plecat și ei cineva în drumul morței?

— Acela-i drumul veciniciei — cucoană Săf-tico —apoi gândi —de nu s-ar mai întoarce, de ar ramânea o vecinicie soțul ei — și privind-o cum furișa o lacrimă ’i spuse. — Te rog dă drumul la o fereastră, mirodenia florilor e prea îmbătătoare.

— Safta, trase în sus un mic zăvor, și dând brânci ferestrei, aerul intră mai cald ca-n odae, însă mai curat — Ia spune-mi cocoane, e măritată, văduvă, fată mare? N-am putut-o zări de fel, niciodată. Vine îmbrobodită ca o cadână.

— E o cadână — murmură el îngândurat, și scoțând ciasul dela brâu, îl privi și se neliniști— Deja nouă ceasuri!..

— Să-ți dau cu cărțile, ori să-ți fac o cafea neagră, și să-ți ghicesc în drojdii, așa cum îi făceam și doamnei, până ce veneai dumneata.

— Dacă vrei fă-mi o cafea, însă fără a-mi ghici în ea.

— Și de ce te ferești, doar vei fi știind și dumneata că Anica cărturăreasa dela Iași, i-a prevestit lui Cuza că are să fie Domnitor, și îndată ce s-a suit în scaun, Vodă Cuza i-a cumpărat Anicăi o casă pe Socola, în care mai trăește și astăzi.

— Dar de domni mai prevestește?

— Ei! ce vorbești dumneata. Unde se mai află un Cuza-vodă, boerule!...

Radu surâse, privind femeia cu care vorbea mai totdeauna cu plăcere, până ce auzea degetul cel drag bătând pe din afară în geamul ascuns de pavăza unei perdele dese.

Se făcură zece, Radu băuse cafeaua, și Maria tot nu venea. S-o fi întâmplat ceva. Mai totdeauna ea era cea dintâi venită. Am să-i ies înainte—își zise Radu simțind că nu mai e în stare să stea locului așteptând-o. — Mă duc la ea, dacă cumva vine în urma mea, să-i spui că nerăbdarea m-a dus întru întâmpinarea ei. —Grăind acestea, Vulpian porni privind cu luare aminte la siluetele de femei ce întâlnea în drum. Dela o cale, se urcă în singura birje rătăcită pe acolo, și tot drumul era numai ochi privind în toate trăsurile cu care se încrucișa în lungul drum. Se coborî și dădu drumul birjei în apropierea casei ei. Din depărtare îl surprinse bezna.

Se apropie, sună odată, așteaptă, apoi sună iarăși și așteptă, însă țipenie de om nu se arătă. — A plecat iar și cu toate slugile!... Poate fiind singură o fi luat-o vre-o cunoștință să prânzească la ea. De bună seamă va sosi mai târziu... Voi aștepta-o — și Radu fără a-și da seamă începu ă se plimba de-a lungul casei ei. Ar fi fost în stare să se culce pe trotuar pentru ca să se simtă măcar aproape de ea.

— Ce s-o fi plimbând ăsta atât de siste-matic! — spuse un domn care se oprise pentru a vorbi cu altul de o afacere în privința apro-vizionărei armatei.

Vulpian auzi, și fu surprins văzând că se ascunde întocmai ca și struțul. Privi în juru-i La colțul stradei, o mică berărie. Se îndrumă, se așeză și porunci o bere, furișind necontenite priviri într-acolo, la casa ei, doar va zări o lumină, în jurul casei, doar va vedea o mișcare. Nimic.

In apropiere, un gramofon răgușea frumosul glas a lui Carusso.

— Ce grozăvie și cu graniofoauele! Ași pre-fera, sau încă și mai mult n-aș prefera nimic.

Lumea trecea înbulzindu-se. Ades i se svâcnea inima când o trăsură, sau o siluetă de femeie, păreau că se opresc acolo. Dela o vreme lumea începu a se rări, și Radu tresări când chelnerul apropiiudu-se spuse: Domnule fiind ceasurile unu, se închide berăria.

— Cum? E așa târziu? —Radu scoase ceasul. Era prea adevărat, trecuse de unu. I s-a întâmplat ceva!... Dacă e acasă? și Vulpian, se apropie iarăși. Parcă ar fi vrut să dărâme casa pentru a putea afla ce se petrecea între acele ziduri. Nu cu puțină sfială sună, așteptă, însă, zadarnic.

— Poate e stricată soneria — se mângâie el. Ce pot face mai mult?... Să bat cu pumnii în ușa.. să răcnesc pentru a fi auzit., se întreba el printre dinții încleștați, strângându-și pumnii cu putere.

Mâhnit, făcu câțiva pași, doar va zări îndărăt o fășie de lumină. Nimic. Simțea că-l seacă un gol în suflet, pe când mintea de abea mai licărea câteva gândiri. — Oare să fie sfârșitul?

Picioarele-i slăbeau. Se urcă într-o birje, spuse adresa, și plecând, se uită la casa ei întunecată, până ce nu o mai văzu în urma lui. Iși întoarse capul, aținti ochii în jos fără a privi la nimic Grija necunoscutului stinsese dorul. Radu nu mai iubea ci suferea. Nu mai dorea ci cugeta.

Dela fereastră Maria îl pândise, îl urmărise, suferise cu el alături. Ardea în mijlocul aceleași flăcări. Cu inima zdrobită de puterea cu care se stăpânise, totuși măgulită, ea se trase dela geam și pe bâjbâite, ajutată numai de becul din stradă, ce-și cernea o zare în camera ei, Maria ajunse la pat, și căzu pe perne, încrețindu-și fruntea și strângându-și cu putere brațele pe piept

Dimineața când Profira intră în odae, Maria aștepta scrisoarea pe care o zări pe tavă alături de ceașca cu ciai.

«Te-am așteptat, nu numai la ceasul obișnuit, dar la toate ceasurile până ’n zori, și de durerea neființei tale simt încă pustiul pe care-l lasă un dor adânc. Te aștept și în astă seară, și, dacă nu vei veni vă fi semnul cel mai înțeles că viața mea e deprisos. Mă vei încredința că dragostea ta adevărată, a fost, și este soțul tău, ear eu, o trecere de timp o necesitate poate...

Dacă nu aș fi în stare să săvârșesc nici o crimă pe seama altei ființe, voi face-o insă pe însăși ființa mea. Voi fi dușmanul, victima și ucigașul.

Nu crede că sunt amenințări ademinătoare, cele ce citești, Mario. O iubire atât de nemăr-ginită, nu-și mai poate afla loc, în largul lumei întregi fără de tine. Tu ești iubirea, Numai lângă tine simt nespusul farmec al vieței. Cât sunt lângă tine simt că trăesc. Cum mă despart de tine viața mea parcă se desparte și le urmărește, te caută, pe când lutul așteaptă îndurerat să-l reînvie viața.

In aste ceasuri sunt un biet lui, iar viața mea îți soarbe privirea pe filele scrise, pe care le ții acuma în mânuțele tale. Dar viața mea se ţine de o clipire a genelor laie, de o şoaptp a buzelor tale.

La revedere sau Adio.

Maria isprăvind citirea, sărută rândurile, șoptind: Ce fericită existență sa te știi atâta de iubită! Are dreptate și eu cred că iubirea mea are multe piezișuri, poate devia, ca acuma, pe când el rămâne acel aș. Il ghicesc, vrea să mă supue prin tablouri dramatice — și iarăși citi scrisoarea, apoi o strânse la piept, și închizând ochii, se trânti pe perne.

Inima ei striga iubire. Dorul o punea ca pe jeratic. Buzele îi ardeau după farmecul sărutării, şi în amintire, toată ființa ei îl cerea în nes-pusa-i sete de iubire.

Telefonul zăngănea mereu. Maria se ridică şi se apropie astfel cum se afla.

— Alo, cine-i acolo?

— D-na Serea, Bună ziua doamnă Paclea. Fii gata până la amiază căci viu să te iau. Vom dejuna împreimă apoi mergem la Crucea Roșie, e zor mare pentru pansamente. Parte dintre noi se duc la palat, iar parte, la Crucea Roșie.

— Cu plăcere scumpă doamnă voi fi gata, însă încă eram în pat când ai vestit.

— Și dumneata?

Răsună un hohot de râs, după care urma... Și eu sunt la aparat în foarte mare neglige, cu toate acestea s-ar putea întreținea o conversație foarte galantă.

Chiar mai adineoarea vorbii cu curtenitorul Pârvu. Părea că se frângea în două la celalt capăt, într-o frazare palatină, pe care eu o ascul-tam în cămașa de noapte.

Maria zâmbi, făgădui, mulțumi și închizând telefonul se simți mulțumită. Iată o zi de ocu-pație în care avea să se abată iarăși, să se li niștească prin obligațiile la care trebuia să fi cu luare aminte.

Se întoarse târziu acasă, adormi într-un târ-ziu, și se trezi a doua zi iarăși cu durere d cap și nervoasă.

«De bună seamă, astă noapte, Radu a îi cercat telepatia, și-o fi concentrat toată gâi-direa asupra mea. Ce vis aevea! In ce strigăte disperate îmi rostea adio!... s-a înfăptuit poate și impresia scrisoarei lui de eri..

Și iarăși d-na Paclea se întreba dacă astă jertfă merită îutr-adevăr să o numim caracter. Avea vre-o vrednicie tot ce îndeplinea numai pentru ochii lumii, și respectul dorinței soțului ei.... Totuși se găsea și ea întreagă în astă dorință. Cine-ar fi împedicat-o să urmeze, decât conștiința ei.

Discret se auzi bătând la ușă, Maria spuse — intră — și Profira aducea pe o mână tava cu ceaiul, iar cu cealaltă o scrisoare D-na Paclea întinse mâna și o luă cu emoție pe când Pro-fira, lăsă tava pe masă și se duse de ridică storul.

Ființă adorată, mâine, când vei primi aceste rânduri pe cari însumi le voi pune la cutie, nenorocita mea ființă, deja, nu se va mai gândi la tine, și deci la nimeni pe lume.

— Iar mă sperie — își șopti Maria și urmă

Purtarea, la m-a încredinţat că nu ai iubit decât pe soțul tău. Pe urma plecării lui nu le-am mai simțit a mea ca odinioară. Erai altă ființă, îngândurată, mâhnită, îngrijată...

Acum întărește și mai mult, presupusul meu, indiferența ta. Nu ai mai venit și nici nu ra mai fi nevoe, nu mi-ai scris, și nici nu vei mai avea cui.

Alții înainte de ași răpune viața, ucid ființa iubită. Simt însă că mi-ar fi cu neputință... Eu... să ridic arma asupra capului tău frumos!...

— E patetic!... Las că te știu. Să mă facă să alerg, ș-apoi să-mi strige bau de după ușă. Totuși o lacrimă-i orbi o clipă vederea, însăși gingașa amintire a unei asemeni întâmplări.

Totuși nu mai pot trăi fără de tine, nu mă mai pol împăca cu mine însumi. Se zice că arabii când merg la vânătoarea fiarelor sălbatice, ei din depărtare pun urechea la pământ, și astfel știu cu ce sălbătăcie au de luptat. Eu scumpa mea, în atâtea dăți mi-am alipit capul de sânul tău, am auzit bătăcle inimei, totuși nu am ghicit și iată-mă răpus.

Iți mai strig, mi-e cu neputință să-mi schimb iubirea în amintire... cenușă.

Te vroi să-mi rămâi vie, lot atât de vie și in ceasul morței.

Amintirea, rămâe-ți fie, cu toată puterea mustrării de cuget.

Radu.

D-na Paclea se simți sguduită de emoție și zăpăcită încă, spuse Profirei care-i scotea rufe curate din rafturile dantelate.

— Dă-mi repede hârtie de scrisori, și cerneală. — Să-i scriu să vie, sărmanul... Totuși am să-l dojănesc, ce înseamnă aste scrisori... Cu greu o să mă despart de el. Cum să-i spun cauza? L-aș atinge dureros.

— E dela cuconașul? — întrebă Profira cu sfială, pe când căuta cele cerute. — Ceva rău din război?... urma ea — pe acolo mor oamenii, care de glonț, care de holeră, pe aici mor de dragoste.

Ce vrei să spui Profiro?

— Imi spunea mai adineauri sergentul de stradă, că astă noapte s-a împușcat un tânăr Vulpian.

— Ce?! — răcni Maria, sărind din.pat în mijlocul casei. Profira înfiorată de figura ei, se trase brusc pe spete, privind-o cu spaimă, și încredințată că era o rudă, ea urmă.

— Dudue dragă, nu te speria, el mi-a istorisit de mai multe, și a pomenit mai multe nume, eu oi fi greșit de nume.

— Maria rămase în picioare, ochii parcă-i ieșiau din orbite privind în vag, fața îi era ca ceara, buzele vinete îi tremurau. In femeia care pâuă acum se jertfise pentru situația socială isbucni frumusețea iubirei în toată puterea ei.

— Oprește-mi o trăsură — spuse ea cu grai răspicat.

Profira, spunându-i necontenit cuvinte întă-ritoare, deschise fereastra, opri un automobil, apoi începu să o îmbrace cam sumar cum putu, în urmă îi aruncă pe umeri o manta, pe cap o dantelă, și o urmă suindu-se lângă ea.

— Unde să vă duc — întrebă șoferul.

— Maria, rămase o clipă în gândiri, îşi trecu mâna pe frunte, apoi cn o voce slabă, spuse adresa și Profira o repetă mai auzit.

Trecătorii cari o cunoșteau se opreau, surprinși de ce i se întâmplase, și rămâneau privind în urma automobilului.

Se opriră. D-tia Paclea tresări, și ridicând fruntea privi, însă, nevăzârtd nimic funebru, se liniști o clipit întrebă pe sergentul de stradă, care se afla în fața acelei case, și el se grăbi a se apropia spunând: — Mortul se află la biserica din apropiere — Maria se cutremură. Nu auzi decât cuvântul mortul. Mortul, răsuna necontenit în auzul ei, în ființa ci nu mai era decât mortul.

Se apropiau. Din depărtare se vedea cernită ușa bisericei, și lumea care intra sau ieșia.

Se opriră. Profira o ajută și Maria, se sco-borî cu capul și ploapele plecate. Urcă a-nevoios cele câteva trepte de piatră, intră până la ușe, însă se opri sprijinindu-se cu mâna de pervaz și capul ei se alipi de mână.

Nu îndrăznea să-l vadă de odată. Căuta să se deprindă în acea atmosferă funebră, lugubră. Furișea priviri la acel pătrat de plante, printre care străbatea para făcliilor. Ajungeau până la ea mirosul de tămâie și glasul sinistru al preotului care citea la capul mortului.

De odată însă, Maria porni repede cu ochii ațintiți într-acolo, însă ajungând, se opri, pro-nunță ceva neînțeles într-un gemăt înăbușit. Mai făcu un pas, șovăi și căzu cu fața pe frumosul ei mort.

Lumea privind-o se înduioșa fără a o cunoaște. O singură ființă, care trecând pe acolo din întâmplare, intrase și ea, văzând-o pe D-na Paclea înaintând în biserică, își desluși tăinuita enigmă, a acelei stări sufletești care dedea pe fața ascunsuri dureroase. D-na Deleanu rămăsese încremenită. O înduioșe până la lacrămi suferința întipărită pe frumoasa figură.

Ea nu mai privea la D-na Paclea, nu se mai gândea la conveniențele sociale, ci admira puterea iubirei care rupsese toate stăvilele şi se arătă, neîndurată, dar stăpână.

D-na Deleanu era singura ființă care înțe-legea că în astfel de suferințe se cuvenea să vie Maria să vadă pe acel care murise pentru ea. El nu luase în seamă nimic, decât puterea morței în potriva ei, și Maria murea de voe bună față de societate,, pentru cadavrul acelui care o iubise.

— E doamna Paclea, — șopti o voce de femeie — o cunosc din vedere.

— Vor fi rude... adause alta, urmând lumea care eșia din biserică, ducând vestea în toate unghiurile orașului.

Până ’n seară toată lumea aflase taina a-celei morii, care ar fi rămas neștiută, dacă natura nu și-ar fi redobândit drepturile ei firești în nespusa-i nepăsare de cele ce a hotărât o-menirea.

Imprăștindu-sc vestea, fiecare o judecă, după inteligența, cultura, instrucția, sau ignoranța sa. Maria însă nu se mai gândea la cele ce se petreceau în afară, viața ei ca și păiajenul își torcea firul din însuși ființa ei. In jurul D-nei Paclea se pregătea o furtună mare, care avea să o acopere pentru totdeauna; ea însă nu o vedea, nu o auzea, ci închisă în casă, îi părea rău după Radu, și aștepta sosirea soțului ei. Era încredințată că Gioni va trece peste astă singură a-ei greșeală, și că vor duce înainte viața lor de prietenie și afecție statornică.

In așteptare însă, izolată cum rămăsese, Maria suferea prin remușcare. Acuma simțea și ea că a fost ademenită prin patima tinereței ei, Radu însă simțise cel mai desăvârșit amor.

Maria, nu lăcrămase o singură picătură, totuși parcă toate lacrimele plângeau în lăuntrul ei. O mustra cugetul, o urmărea ca o nălucă. De când îl privise pe Radu mort, nu și-l mai putea înfățișa altfel. II vedea mort, îl visa mort Viul murise odată cu iubirea, ș-acum mortul rămăsese o icoană neștearsă. Nu-l iubise atât îu dragostea lor, pe cât îl iubea acum, de când murise în dorul ei.

D-na Paclea pierdu-se noțiunea realităței vieței, trăia într-un deapururi vis al amin-tirei. Singura ființă care-i mai abătea gândul era Gioni, în care se bizuia pe viitor, rămânând din trecut, o tristă amintire. Neștiutoare de cele ce se petreceau pe seama ei, ea nu-și dădea seamă cât scandal provocase în lumea, convenienților sociale, sinceritatea purtărei ei. Femeile mai cu seamă o sfâșiau, ele nu o judecau ca stare sufletească și ca situație socială.

Astfel adunate la D-na Serea, nu încetau de a o nimici.

— E o femeie pierdută —. Cine crezi că. ar mai primi-o în casă. Cine i-ar mai întinde mâna!... — spunea D-na Zănescu.

— De sigur că e pierdută. Dacă era inteligentă, făcea și ca ca multe alte, își păstra, și situația socială. Așa neobrăzare! S-a făcut de I râs. Auzi să se arunce peste el în raclă în fața f tuturora... e culmea...—se înfuria D-na Nerva.. I — Avea dreptate D-na Deleanu — făcu D-na Vales care le asculta.

— Da — răspunse D-na Serea — D-na Deleanu a observat, că în inima acelei femei se petrecea ceva adânc, însă, de când a fost față la trista priveliște pe care mi-a istorisit-o, nu mai pot asculta nici eu, ca această femeie să fie criticată. Dacă voiți să o plângem cu toatele, însă vă rog să nu o criticăm! Gândiți-vă mai adânc, cu suflet de femei, nu cu ușurătate de cochetă. Gâudiți-vă la gravitatea faptului. Un om a murit pentru ea.

Toate tăcură, se priviră, și atunci D-na Serea își zise — tot e bine când se găsește câte-o ființă care cugetă pentru altele.

Cam astfel se învrăjbea, opinia publică împărțită, uni o afundau, alți o disculpau.

Bărbații însă, în acele momente, de enervare patriotică trecură repede și ușor peste acest scandal public, având în vedere evenimentele politice ce se perindau zilnic.

Spiritele erau adunate în jurul zilelor mari care se luminau pentru întâia dată în capitala noastră. Țara dobândise un mare prestigiu în fața marilor puteri, prin pacea pe care o impusese armata noastră în Balcani, ș-acum, pentru întâia oară în viața politicei noastre, Bucureștii deveniseră centru ales în care delegații puterilor răsvrătite, veniseră să se îfițeleagă și să încheie pacea, atâta de dorită. Bietele popoare însă nu încetau să moară de gloanțe și de holera, caie secera cu miile printre cei rămași.

VIII

In vastul palat al Ministerului de Externe, șe-dința solemnă pentru încheirea păcei, dintre Greci, Sârbi, Bulgari, Muntenegreni fu deschisă sub președinția D-lui Maiorescu, care se im-puse dela întâia sa frază, cerând armistițiu prin înțelepciunea când se discută pacea, tunul nu trebue să răsune. Propunerea sa fu primită așa că pe dată telegramele sburară în toate direcțiunile; în unele părți pentru a vesti ce să hotărâse, în altele, pentru a opri crâncenul măcel.

Armatele învrăjbite puseră armele jos, soldații încetară de a se mai omorî unii pe alții, pe când holera, îi secera laolaltă cu miile. Isbuc-nise și printre ai noștri, în corpul al II-lea de armată care se oprise în apropiere de Sofia.

Multe zile, trista veste, fu ascunsă prin cenzura presei, însă, cum epidemia începuse a bântui cu furie, se ceru ajutorul ambulanțelor. O clipă fu o adevărată confuzie, până ce echipele pregătite pentru răniți, fură prefăcute pentru liolerici. Și au fost de admirat doam- nele din societatea bucureșteană, carc-și pregătise ambulanțele, cum n-au dat îndărăt în fața groaznicei epidemii, ci inoculâudu-se, au pornit, și-au așezat lazarete la: T. Măgurele, Zimnicea și Corabia, în preajma drumului pe unde oștirea avea să se întoarcă în țară. Și cele dintâi ale saloanelor, au servit ca cele de pe urmă infirmiere. Mulți însă nu avură fericirea să fie cântați de mâinile albe, să moară în țara lor... Mulți rămaseră unii alături de alții în Bulgaria, sub crucea uriașă. Armatele noastre ca și sentinelele din Pompea și Her-culaueum, rămaseră neclintite la posturile lor, de oarece nu primiseră ordinul să le părăsească

După mii de ani desgropându-se orașele de i sub ceiiușe, s au găsit împietrite la posturile lor strajele acoperite de lavă. După mii de ani va rămânea în picioare monumentul în a-mintirea celor ce nu s-au urnit din loc înde-plinindu-și sacra datorie.

Au rămas sume, pe câmpiile Bulgariei. Ei mureau în svârcoliri dureroase: duceți-ne în foc, noi am venii să ne. luptăm și să murim pentru țară, iar nu să murim de holeră.

Un soldat murind, întrebă—încotro e Ar-geșul?

— Intr-acolo, — răspunse superiorul care-l îngrijea, făcând un gest în aer.

— Te rog întoarce-mă să mor cu fața în-spre Argeș, fură cele de pe urmă ale lui cuvinte.

E greu încercat avântul marilor patrioți, cari prin jertfa ființei trecătoare, sporesc întinderea țărei eterne.

Pe când în Balcani, îndepărtatele popoare mureau cu sutele și iniile, în București se dis-cuta mereu. Trecuse deja vre-o zece zile și trimișii țărilor învrăjbite, încă nu se puteau înțelege asupra noilor hotare.

Turcia europeană dispărea iarăși, reînviind Grecia, ce după atâtea secole își recucerea iarăși vlăstarele, născute și crescute de ea din adâncimea veacurilor. Sârbii și ei își îndoise teritoriul cât și Grecii. Muntenegrenii veniseră și ei la parte, iar Bulgarii printr-o îndărătnicie ce le ținea loc de inteligență, nu voiau să primească condițiile popoarelor de care fusese învinși.

Pe când în interiorul ministerului se încinsese o luptă titanică intelectuală, unii pentru a-și apăra cât cuceriseră, alții pentru a mai căpăta ceva; în afară, pe vasta piață, din fața Ministerului, lumea nerăbdătoare furnica așteptând dorita știre, vorbind între cunoscuți.

— Cât e de groaznică realitatea războiului, cu toate astea avântul său atinge sublimul.

— Ne putem ferici de a fi fost față la toate aceste mișcări patriotice...

Astfel vorbeau doi domni în vârstă, pe când mai mulți copilandri nevrâstnici, își plângeau între ei nenorocirea de-a mi se fi putut duce în urma drapelului. Se plângeau ca de o infirmitate, de nevrâsuicia lor, totuși se înân-gâiau: Noi avem să luăm Transilvania.

Toată lumea se mișca, stătea ceasuri în picioare așteptând.

Alții, mai liniștiți își făceau tabeturile prin cafenele și berării, și enervați aduceau peirea. Până mai adineauri, nu domnise decât patrio-lizmul; de când însă se apropia încheierea păcei, începea iarăși să se ascuță tăișurile politicei de partide..

Câte întâmplate, câte iscodite, ridicau un a-devărat uragan de discuții. Fiecare nu cerceta adevărul, credea și își exprima aprecierea. Nu rămase la oparte nici chiar persoana generalisimului.

Răcnea un moș Teacă, într-o cafenea înă-bușită de fumul țigărilor, și mirosul berei. — De sigur, regele n-a dat voe nici la o sora de caritate să treacă Dunărea, totuși o caritabilă a trecut-o.

— A!.. Mița biciclista, eroina prânzurilor Sar-danapalice... strigă altul, pe când o droae râ-deau cu o satisfacție învrăjbită.

— Mă rog, domnilor, să nu uităm ce a spus poetul:

— L-amour el la collique sont tout deux des canailles.

L-un vous déchire le coeur, l-aulre les en-trailles...

Și pe când armata avea Iles entrailles dechirées; compania lirico-comică, de pe câmpul de luptă avea le coeur, etc. etc. Cunoaște-ți poezia de Radu Rosetti întitulată: Etcetére etcetére?

Un râs general clocoti câtva, după care se auzi o singură voce:

— N-am ce zice, promite.

— Ar fi de dorit, în acest caz, să nu să țină de promisiune — răspunse altul și, iarăși ilaritatea acoperi vocile ursuze.

Un glas puternic se impuse, și grupul privi statura ’naltă ce se ridicase, sprijinindu-se greoi pe marginea mesei pe care spumau paharile de bere, spre a răspunde unei voci slabe ce nu se auzi.

— Domnule Verdeanu, d-apoi doar nu erau să mănânce la popotă.

— Firește, mai cu apetit la cocotă, — ziceau alții, pe când oratorul nu-și pierdu șirul.

Doar n-or să umble prin ploae, cu galoși și prin tranvai. Dacă nu vă place să cheltuiți faceți republică. Regii, principii, trebuesc să-și ție demnitatea lor, iar poporul să admire ori ce-ar face ei. Obrazul subțire, se ține cu cheltuială, și dacă v-ați săturat schimbați. Acum s-a văzut că avem oameni de Stat eminenți, că Statul Major e de-o superioritate necontestată, deci e la voia D-v. Cât despre mine rămân cu tronul.

— A! nimeni nu zice... și glasul său fu a-coperit de o voce ce striga. Toți priviră în alt grup la insul roșu la față și cu ochii tulburi de mânie. — D-apoi cei cu aprovizionarea! Domnilor, i-aș trage ’n țeapă până la unul. Dar ia să vedeți, cum or să se facă toate mușama.

— Eu domnilor, sbieră Vereanu — pe mușamale le-aș înpușca.

— Asa e — adause altul căutând să-și nimicească ca și ceilalți zâmbetul crestat de indignarea mușamalelor. Seriozitatea însă dobândi oratorul care urmă: Când te gândești că pe bietul țăran l-a luat, i-a luat calul, căruța, boul, vaca... și cu toate aceste n-a zis nimic.

— Nici mort de holeră n-a zis nimica — răcni iar Vereanu, pe când vecinul ridicându-și mâna la ureche îi spuse enervat.

— Nu poți să taci, bre Vereanulc, nu spui decât dobitocii, și ce sbieri așa parcă ’am fi surzi...

Zalariu rămăsese cu buzele întredeschise, cit vorba ’n gură, indignat, de oarece-i întrerupsese fraza, tocmai când era mai politică.

Acum sfiit nu mai știa cum să înceapă. Găsi însă, că era prea important ceia ce-i venise în minte și urmă. — Domnilor discuția noastră parcă are friguri, acum fior, acum fierbințeală. Râsul și seriozitatea mai că se succed. Profit de un moment de seriozitate pentru a va atrage atenția că, poporul nostru a dat și acuma dovadă de nobleță sentimentelor ce-l caracterizează. Au răspuns 94 la sută, ceiace nu s-a văzut nici în răsboiul Franco-Germau, ÎU care francezii au răspuns 73, iar germanii 77. Poporul nostru a alergat întreg la glasul alarmei, a îndurat totul fără a cere nici o răsplată, pe când jidanii...

— Izraeliții, domnule — deprindete să fii parlamentar — strigă o voce.

— Fie domnule—urmă el—izraeliții cari n-au făcut decât biciclete și automobil, au și început a sbiera să li se dea drepturi. Se vede nobleță sentimentelor și interesele meschine.

— Și de ce ar fi meschin dreptul omului! In Franța nu au ei drepturi? — spuse o voce.

— Nu compara dumneata Franța cu debu-șeul coloniilor, în care ar încăpea toată România cu ovrei cu tot, cu țara noastră atât de limitată încât, nici femeilor nu li se poate da drepturi,' de oarece, cererea e mai mare decât oferta.

— O idee. Mai bine li s-ar da drepturi femeilor, mamelor acestor viteji, care fac cinste țărei — se ridică un glas de preot.

— Ce spui dumneata părinte! O să vezi, femeile vor rămânea tot umilite, pe când ovreilor o să li se dea drepturi.

— Facem revoluție — răcnea un glas răgușit, pe când un singur nume rostit, făcu tăcere și capetele se întoarseră într-acolo.

— Cuza Vodă?... doar a întemeiat în șapte ani, prin el însuși, cu Mihail Kogălniceanu, România actuală, România viitoare.

— Ce sunt șapte ani de domnie pe lângă domnia regelui nostru. Peste trtei ani va împlini cinci-zeci de ani de domnie!

— Așa și tata a murit om de opt-zeci de ani... replică întâiul, și ’n acelaș moment toți rămaseră atenți de un murmur de voci, care creștea, se apropia, se distingeau strigătele de ura... ura... ca întPun singur glas.

— De bună seamă s-a încheiat pacea — spuse unul și cu toții năpusteau buluc în ușe, e-șind pe trotuare și, privind cum se apropia mulțimea care cuprinsese tot latul stradei strigând, ura, să trăiască pacea. Convoiul se tot mărea, și glasul devenea tot mai puternic cu-treerând stradele și vestind sfârșitul urgiei. In urma lor, isbucncau alte urale, când auto-mobilile delegaților treceau. Frunțile distinse ie descopereau pentru a mulțumi cetățenilor, mai salutau, și mulți printre lacrimi priveau automobilele ce duceau pe miniștrii: Titu Maio-rescu, Tache lonescu, Alexandru Marghiloman, General Coandă, Venizelos, Parnas, (Grecia), Passici, Ristici (Serbia), Vucotici (Muntenegrul), Tonceff (Bulgaria) cât și ceilalți delegați.

Bucureștiul era iarăși într-o mare mișcare, iumea se liniștea așteptând reîntoarcerea trupelor din Bulgaria.

IX

Colonelul Serea, venit în concediu, îi spuse soției sale de hotărârea nestrămutată a lui Paclea și având a urma divorțul, sfătui pe soția lui să înduplece pe Maria, să părăsească casa.

— Ar fi mai demn și pentru ea să nu o mai găsească acolo. — Dacă vrei poți să o găzduești la noi, până ce se vor limpezi lucrurile. S-ar putea să se împace, și ei ca alți în cazul lor. După plecarea mea dute numai decât și încearcă.

Doamna Serea, îl ascultă și lăcrăma de mila acelei femei mândre, care ajunsese umilită până și în gândul fie cărui.

D-na Serea, cu multă chibzuială îi propuse să se strămute pentru cât-va la ea. — La noi e grădină, ș-apoi am fi mult mai mult împre-una, decât acum când viu pe apucate.

Maria primi. Avea atât de puțină voință, încât, dacă ar fi luat-o de mână, s-ar fi tot dus fără a întreba unde, simțind alături o ființă prietenoasă.

După dureroasa criză, D-na Paclea rămăsese într-o melancolie care semăna cu somnolența. Gândea... dormea, visa?...

Ea dispăruse din lumea în care se petreceau aventuri monstruase, atât de neasemănate, cu idila petrecute în sinceritate și poezie. Totuși ea era femeia pierdută, femeia de arătat cu degetul, femeia pe care nu ar mai fi primit-o nimeni, decât câte-va prietene care se duceau să o vadă. Maria trăia pentru că și-l amintea, pentru că-l simțea în toată viața ei.

Ori unde ai fi dus-o, fie pe țărmul mărei, fie în păduri, sau închisă în tainițe; pentru ea lumea diu afară nu mai exista, toată conștiința ei era lăuntric, absorbită.

Intr-o zi însă, o mare reacție se petrecu în ființa ei, primind scrisoare dela Gioni Paclea și-n care o vestea că a sosit în București, și că dorind să o întâlnească, va merge la D-na Serea. Mintea Măriei începu a se însenina. Ca un flux năvăliră o sumă de sentimente opuse. — De ce m-ar desprețul Gioni, când celalt e mort., când nu i-am călcat cuvâutul când singura mea mângâere e numai scumpa lui tovărășie.

Maria se amăgea astfel în ihiziele ce-și făcea, pe când Paclea reîntorcându-se găsi totul intact în casă, afară de acel tot, pentru care trăise, însă care murise din viața lui.

Mai mult în vîrstă cum se afla, dorurile se topiau în amintiri. Amintiri însă, cari nu mai biciuesc viața ca ’n tinereță, împingând către ființa iubită. Acum amintirile rămâneau dosarul memoriei.

Paclea cugeta, o judeca, căuta să o ierte, to-tuși rămânea învinovățită de oarece nu-i respectase dorința, de oarece ’l înșelase, pe când el credea că e a lui.

Nu putea trece cu ușurință, cugeta cu oareși care părere de rău, la nemărginirea ce se petrecuse în acel suflet tânăr. — Cât a trebuit s-o iubească pentru ași curma viața!... Și... o-îndreptățea pe Maria, sufletește. Cum ar fi putut rămânea ea rece, într-o situație atât de gravă!...

Față de un astfel de spectacol ce mai sunt conveniențele sociale? Totuși îl înșelase, îl înșela de mult.. Apoi iarăși îi era milă, și se găsea îndatorat să nu o lase în mizerie, săracă cum se afla. Cu tot costul, totuși se oțeli să o mai vadă, pentru cea de pe urmă dată.

Portretele ei răspândite prin toate camerile ii erau streine. N-o mai simțea decât ca pe o rană ce-l durea. Tot trecutul se turnase în sfârșitul neîndurat.

Din ce în ce, Gioni Paclea se simțea pe deplin ostaș. Nu-și mai iubea decât țara. Cucerirea la care luase parte îi încălzise dorința în avânturi viitoare. Mai sunt atâtea părți din țară instreinate cari se cer alipite și ele fericitei libertăți.

Căuta să se distreze, să-și abată gândul. Cugeta la toate aceste împuternicindu-se, pe când rana sângera, îl durea, îi recucerea gândirea mândră. — Chiar dacă aș vrea să trec peste această gre-șeală a tinereței ei, totuși legile noastre militare, m-ar sili să mă despart, după un scandal public —.

Gioni se hotăra ca-n toamnă să trimeată Măriei toată mobila, pentru mai mare liniște. —Inii voiu cumpăra alta din nou, pentru a nu fi urmărit de nici o amintire, și-mi voiu urma viața ’ nouă prin vechea mea viață de soldat.

Pe când Gioni Paclea cu oareși-care emoție se pregătea să meargă să o vadă, după cum o vestise, Maria își amăgea încrederea. Era sigură că se va deslănțui o furtună, cu toate acestea credea că va fi vremelnică și că Gioni trecând peste astă singura greșeală, ei vor duce împreună viața lor de nestinsă prietenie. D-na Paclea, îl aștepta cu toată dragostea ce sirația pentru Gioni, o afecție de frate, și care nu scăzuse câtuși de puțin alături de pasiunea în ale cărei flăcări se mistuise toată tinerețea și viitorul ei.

De când primise știrea, nu mai era abătută ci atentă II aștepta în tot minutul, și sume de sgomote înșelătoare, făceau mai ușoară enlo-ția care-i reda viață, iluzii. Totuși, toate gândirile ei nu puteau sbura înainte ca altă dată, ci se dârtejeau, într-o orbită limitată fără nici un spor altul decât oboseala, melancolie.

Pe când Maria stătea ca-n totdeauna afundată în jilțul ei, liniștită în aparență, la D-na Serea venise D-na Ștefani, și trecu pragul cu o veste care o cutremură — Inchipuești, că a murit Vlaicu, a căzut cu aeroplanul între Câmpina și Băicoi.

— Sărmanul! esclamă D-na Serea și amân-două își svântară lacrimi din gene. Tăcură cîtva

— Tot astfel a murit și bietul Caranda — spuse D-na Serea.

— Da, moartea li se aseamănă, însă e o dife-rință de merit Vlaicu și-a inventat aeroplanul său, a fost un om de știință e unul dintre cei de întâi. A fost admirat și în străinătate. In fine a creat ceva, a fost un geniu.

— Așa e răspunse D-na Ștefani — în cerul nostru, vor mai sbura multe aeroplane, însă nu vor fi aeroplanul lui Vlaicu. Nu-ți faci idee ce tristeță e în oraș. Cred că dela telegraf s-a împrăștiat vestea, de oarece jurnalele încă n-au eșit pe când toată lumea în București deja știe trista nenorocire. E un doliu sufletesc, și se va răspândi peste toată țara, până peste munți.

— Era transilvănian?

— Da, era din Ardeal.... Uite — spuse ea -tre-cându-și mână pe fruntea cum și-ar fi amintit1— puteam să te părăsesc, fără ați spune că viu să-mi iau rămas bun.

— Unde pleci?

— Mă duc să îngrijesc holerații.

— Te admir — spuse D-na Serea — dar îți închipui în ce grozăvie te duci?!...

— Nu am ce-mi închipui de oarece atâtea doamne din- societate deprinse cu totul altfel ca mine, s-an dus, și-i caută cu atâta vrednicie, Sărmanele, cer ajutoare, sunt alarmate. Din toate cele înscrise la Crucea roșie pentru răniți, au rămas puține pentru a căuta holerații. Servitorii au fugit, așa că ele singure sunt: bucătărese, infirmiere, spălătorese.

— Cum ele?....

— Da, ele au spălat, rufele holericilor.

— Suflete mari — strigă D-na Serea, iz-bucnind în lacrimi și cu ochii încă înecați ea spuse:

— O idee. Dacă ai invita-o și pe D-na Pa-clea. Sărmana, am luat-o la mine, pentru ai înlătura soțului ei mâhnirea de a o găsi acasă la el. Il așteaptă. Ia scris că dorește s-o vadă. Ea crede că se vor împăca, eu însă, sunt sigură, că vine numai pentru ca să reguleze afaceri. AL... și D-na Serea rămase atentă. U n automobil se opri la scară. — Poate că e chiar el. Mai stăi, căci această întâlnire va hotărî totul. Mă duc să văd — și D-na Serea, eși, însă repede intră. — E Paclea... apoi dispăru, pe altă ușă, și spuse tare — Mărie dragă a venit D-l Paclea, treci în salon — și iarăși dispăru din ușe.

Maria tresări, și se ridică fără de sine. O cuprinse un tremur o zăpăceală. Palidă și șovăind ea pășea cu greu privind în pământ Prin ușile deschise Paclea o vedea târându-și mersul, și se înfioră de înfățișarea ei. Durerea era zugrăvită pe chipul topit și înbătrânit de suferințe.

Văzând-o cu câtă greutate înaintează și cum pășea pragul, Paclea fără a cuvânta nimic, înaintă în calea ei, și ’i îndemână un fotoliu. Maria căzu în el ca o greutate. Câtva statură în tăcere. Paclea o privea cum rămăsese cu capul plecat

— Mario — rosti el cu emoție — căsătoria ' noastră sufletească s-a desfăcut, și acum rămâne, să ne despărțim formal. Chiar dacă ași vrea să-ți iert greșala, legile noastre militare mă obligă să te părăsesc — și cu o voce ce părea ' că se stinge adause — după un scandal public.

Maria tăcea, se topea de rușine, nu îndrăznea să-l privească în față, pe când el urmă. — Nu mă așteptam să te pot simți vreodată atâta de streină pe cât te simt în acest trist moment Simt că slabile iluzii pe care mi le făceam venind să te văd, le-a topit întâlnirea noastră.. Mă întreb ce viață ar mai fi între noi... Cum te-aș mai numi, când pe draga-mi soție o numeam Puica mea, draga mea, scumpa mea... Cum ași sta lângă tine, când genuchii și brațele mele ar fi goale de ființa ta, și cum ași mai putea strâuge în brațele mele o mizerabilă... Oare ce ași mai putea vorbi cu tine?

— Greșala nu e a mea Gioni — ci a ta... In el, ți-am iubit anii tăi cei tineri.

Urmă o tăcere adâncă, apoi Maria ridicând fruntea brăzdată de o cută adâncă între ochii ei înlăcrămați adause — A murit.

Paclea se cutremură de durerea exprimată în acele două cuvinte, totuși îi spuse mustrător.

— Da, a murit — însă te-ai înjosit Mario, și nu-ți voi putea ierta nici odată, ca în acele zile de tristă încercare, pentru care insistasem, de și nu-mi închipuiam decât că flecarești cu tineri, și totuși n-aș fi dorit să urmezi nici acele glume... Cu toate acestea, cât eram de departe de realitatea care râdea îu ascuns de mine, și care mă batjocorea, pe când eu mă închinam la o icoană...

Cuvânt, cu cuvânt, Maria simțea ca niște vergi dureroase, și care-i sîngerau simțirea. — Jur că n-a fost nimica între noi. Dacă m-aș fi plecat dorinței lui, n-ar fi avut pentru ce muri. Nu-ți mint., era amantul meu... anii tăi cei tineri, Gioni... Atunci însă, am fost pătrunsă de gravitatea situației tale, și am voit să curm, și am învins acea nebunie. Am rupt toate rela-țiunile... deja era sfârșitul... îmi părea rău văzând că provocasem o atât de mare pasiune, fără ami da seama, și când îmi dădui seama... Totuși dela plecarea ta totul se sfârșise.

— Juri? rosti el cu o înduioșare în suflet.

— Pe ce am mai sacru Gioni, jur pe mormântul lui — răcni Maria ridicându-se dreaptă.

— Il simt între noi Mario, și... nu pot trece peste el — spuse Paclea, uimit, lovit, și se ridică și el pe când Maria spunea cu durere. — Iți voi păstra totdeaunu cea mai scumpă amintire, însă ai dreptate., o simț și eu... poate a fost ceva prea adânc, iubirea nu s-ar mai putea reface, cu toate că ’n neființa ta — cum spuneai mai adineaori — credeam și eu în putința de-a urma înainte viața noastră de prietenie.

— Așa e Mario — totul s-a sfârșit. Simțim prin noi înșine că ne-ar fi o grea sarcină viața împreună, ori câtă bunăvoință ar fi din amân-două părțile. Cu cât te văd, cu atât te simt mai streină... Am hotărât să-ți trimit toate lucrurile... cine știe... poate ’ți vor alina suferința prin amintirile cari mă despart de ele.

— Gioni, nu fii atâta de neîndurat Ți-am Jurat. In casa noastră n-a călcat, decât o singură dată, ș-atunci... pentru a vorbi împreună. Dacă-ți pare însă că e o crimă și aceasta, poți arde totul, sau dămi salonașul. Cât despre celelalte sunt toate numai amintirea ta.

— Mario, am mai hotărât, să-ți servesc o pensiune, pe care vei primi-o și după moartea mea dela «Casa Oastei», unde-mi las toată averea. Rămas bun Mario. Dela tine ’mi întorc ochii iarăși pe stindard.

Maria emoționată, îi întinse mâna. — Iți mulțumesc, însă fii sigur că tot ce faci pentru mine nu se va prelungi mult..

Gioni îi strâse mâna, fără a i-o săruta, și dispăru.

Când se urcă în automobil, o lacrimă se sbătea în pleoapele lui ca la plecarea în război, acuma însă căzu fierbinte pe obraji. Paclea se grăbi să treacă batista, ce părea și mai albă alături de obrazul ca ceara.

Maria rămasă singură, căzu ca zdrobită în fotoliu. O lovise neîndurat indiferența și generozitatea lui. Până mai adineoarea, mai trăia cineva în trista ei viață, acum însă, toți cei dragi erau morți. Maria rămase în adâncă o-boseală...

D-na Serea auzind plecarea automobilului, îi spuse D-nei Ștefani. Acum e momentul, trebue numai decât să schimbe felul vieței, rămânând astfel, poate înebuni, — și D-na Serea se îndrumă, și ciocni la ușă. Nici un răspuns. Speriată deschise ușa repede, Maria abătută, stătea cu capul plecat.

— Mario dragă!...

— Maria — ridică fruntea — și văzând-o pe D-na Serea — spuse: Totul s-a sfârșit.

D-na Serea o sărută pe frunte, se așeza lângă ea; îi luă mână ca de ghiață între aleei. — Viața are multe faze prin care trece, totuși nu numai iubirea ne ieste chemarea. Dincolo, am vizita D-nei Ștefani, care pleacă să cânte, nenorociții bolnavi de holeră.

— Sărmanii — rosti Maria — și după o scurtă tăcere, adause — Acum câud nu mai am pe nimeni pe lume, și de câud port doi morți cu mine, parcă ași vrea să-mi petrec puținele zile câte le voi mai avea, numai lângă acei ce sufăr. Da, voi să îngrijesc suferinți mari, voi să-i îngrijesc pe toți acei urgisiți și de soartă și de oameni. Numai în ei îmi voi regăsi ființa. Merg și eu, și cât de repede, să trecem dicolo, să vorbesc însămi cu D-na Ștefani... Și ridicându-se șopti — Suferința, lângă suferinzi.

X

Pacea se statornicise. Armatele începeau a se despride de granițele Bulgariei, cari devenise centrul războiului, atacată fiind de toate popoarele din jur.

Iu urma oștirilor, rămâneau mii și mii de eroi, morți pe câmpul de luptă; în fața învingătorilor se deschidea tot mai întins orizontul țărilor mărite.

Serbări strălucite se dădeau în toate porturile Greciei, în toate orașele Serbiei, marea noastră aliată în gloria viitoare și în amintirea trecutului. Pasici și Ristici, nu părăsiră țara înainte de a se duce la Curtea de Argeș la mormântul Doamnei Despina fiica lui Lazăr, voevod Sârbesc. Se știe că datorită mărininii ei acestei Doamne, care-și vându toate juvaerele, minunata Curte de Argeș fu isprăvită. Să sperăm că și n viitor, aceste două popoare se vor ajuta împreună, pentru a se rămuri iarăși în raze mari, din doi sâmburi puternici cum au ajuns acuma.

Grecii ca și Sârbii cucerise însă cu mari jertfe, cu mari vărsări de sânge. Singură Ro-mânia, cucerise fără a pierde nici o picătură din sângele ei. Totuși mureau cu sutele de holeră. In lungul lor drum ades cădeau înbol-năvindu-se năprasnic, dintre acei cari și încuibase vibrionul groasnicei epidemii.

Cei voinici călcau lungul drum pe jos, cei slabi erau duși cu trenurile către Dunăre, pe ale cărei maluri nu se mai aflau ca la plecare, tunuri și chesoaue, ci se vedeau înșirate, câte etuve se găsise în țară, pentru a ușura astfel carantina la cinci zile.

Apele Dunărei se vălureau albastre, limpezite prin liniștea în care se odihneau, datorită podurilor noastre aruncate peste valurile ei, și cari opriră astfel trecerea vapoarelor.

Toți generalii cu Bogdan și Musteață de cari s-a vorbit cu multă mândrie, cât și Statul-Major se întorceau, cu armata în țara pe care o mărise.

Printr-o singura mișcare, de tactică militară se distinse, și aceasta fu, părăsirea poziției luate în fața Sofiei, unde, dincolo de zidurile munților, bulgarii se strânsese furnicar, gata să a-tace armatele noastre, cari însă, pe nesimțite părăsiră Sofia și răsăriră tocmai în drumul ce unea Sofia cu Filipopole. Bulgarii cari așteptau între stânci, fură surprinși de odată, prin încetarea comunicației, ceia ce-i sili să se su-puie, de oarece armata noastră le luase 100 care cu muniții îndrumate înspre Sofia. Acest bagaj era menit pentru ai noștri, însă, l-au primit sub altă formă.

Multe amintiri vrednice de un popor civilizat, a lăsat armata noastră în urma ei; o singură amintire era tristă, amintirea celor pierduți, cât și acelor ce sufereau încă. Eroi încununați de spini..

Ajunși la malul Dunărei, mulți erau duși în lazareturile dela Corabia, T. Măgurele, Zim-nicea, de unde cei mai mulți au scăpat cu viață.

Ceilalți voinici se împărțeau iarăși de pe unde venise. Dela Dunăre ei trecură numai pe sub arcuri de triumf, acoperiți de flori, și sărbătoriți prin strigătele de ura. Ca în toate părțile și în București, soldații fură primiți cu acelaș entuziasm, ca la plecare. Lumea era năsădită pe trotuare, balcoane, ferestre, împodo-dobite cu stindarde, și florile cădeau ploae pe capetele soldaților cari se plecau, le culegeau de sub pașii lor, și înfigându-le în chipie, pășeau mândri printre uralele ce răsunau diu depărtarea de unde veneau, și până în depărtarea unde se duceau.

Printre privitori, vedeai câte unul ștergându-și o lacrimă, și gândul sbura departe, la cei râmași sub pământul Bulgariei, la cei cari zăceau în lazareturi.

— Ce zi de bucurie astăzi, pe lângă trista zi de eri — spunea un bătrân altui bătrân.

— Vorbești de înmormântarea lui Vlaicu? Ce rău îmi pare că nu am putut-o privi —zicea celalt —

— Ai pierdut mult. Ceva, care nu se mai poate repeta. Carul plin de flori, urmat de altul pe care era aeroplanul sfărâmat, ear pe deasupra convoiului, un furnicar, sburau toate aeroplanele noastre, din cari cădea flori. Astfel a fost dus Vlaicu până la cimitir.

— Sărmanul.

Și amândoi șterseră o lacrimă, pe când armata trecea mereu.

A doua zi piețele erau iarăși pline de soldați cari se prefăceau în țărani; își lepădau crisalida, sburând ca fluturii spre lanurile înflorite, spre vechile lor locuinți, unii întovărășiți de femeile lor, bătrânii lor, copii lor, ce le venise întru întâmpinare. Iși lăsau arma și-și luau în brațe copilașii cu care se tot duceau sărutâudu-i, urmați de cârduri vesele văzându-i întorși teferi. Ici colo câte o femeie mergea cu capul plecat, ștergând lacrime, după cel pentru care venise întru întâmpinare, însă care murise departe...

Alți veneau pentru ași relua caii pe care-i luase la rechiziție, și pe cari ducându-i dedârlog, îi desraierdau și sărutau ca pe vechi prieteni.

Câte un câne credincios, sburda nebun alergând în fața stăpânilor, sau a cailor.

Din depărtare lanurile întinse își lenăviau spicile de aur îndemnându-i la muncă. Colo fumega satul, cu sătenii ce ieșeau înainte. Femei în lacrimi se aruncau în brațele soților, copiilor, fraților, veniți teferi. Altele nevăzându-i veniți pe ai lor, ridicau brațele privind cerul, și ’u hohote de plâns și suspine, intrau pe la căminele lor. Peste tot strălucea lacrămi, cari de bucurie, cari de jeale.

După o bună odihnă, de cu zori, vitejii de eri se împrăștiau iarăși prin lanurile întinse, muncind acum pentru roada țărei lor, după ce mai sporise la întinderea ei.

Pretutindeni, viața își relua activitatea, atât la țară cât și la orașe.

După trecerea întregei oștiri, acele trei poduri vremelnice cari tot timpul fusese stavile pentru trecerea vaselor, fură desfăcute tot de pontonieri, și Dunărea, care se odihnise limpe-zindu-și apele începea iarăși viața ei de activitate. Vapoarele iarăși începură a înota în limpezile valuri, cari de astă dată nu mai despart Deliormanul, ci, îl unesc cu vechea lui tulpină.

— SFÂRȘIT —