Capitolul I. Sfîrșitul unei rătăciri

Era într-o frumoasă zi de Iunie a anului 1764, spre seară: soarele s-apropia de culmea munților hotarului unguresc.

O luncă deasă, alcătuită din arini, plopi și răchiți, acoperea malul drept al Trotușului pe o lățime de două pînă la trei sute de stînjăni. Mai înspre miază-zi copacii se răriau lăsînd să se vadă, între pîlcurile lor, ochiuri mari de fînaț presărate cu flori.

Apoi, mai departe, tot spre miazăzi, lunca se făcea iar deasă pînă sub malurile înalte de prund, aproape drepte, deasupra cărora se întinde tăpșanul Tămășănilor. Aceste maluri, acoperite atunci cu mărăcini deși ca peria, erau, precum mai sunt și astăzi, despicate și hăcuite de apele ce se scurg din tapșan și de acele cari izvoresc din coastele lui, dînd astfel naștere la o mulțime de rupturi și de gropi, unde creșteau măcieși, sălcii, arini și soci pe cari se suia rîorușca mirositoare. Ajungeai cu greu la aceste pîlcuri de copaci din pricina mărăcinilor care le încunjurau dar, cînd pătrundeai în ele, te găseai într-o adevarată colibă de verdeață, închisă de jur împrejur, în mijlocul căreia se scurgea apa izvorînd din deal.

Cam la mijlocul părții de corhană cuprinsă între drumul care se suie la tapșan pe lîngă biserica Stoieneștilor și acel care se scoboară de pe el spre Pietrosul cel Mic, se afla o asemenea gropniță de verdeață, lungă și lată de vro doi stînjăni, avînd în fundul ei un șipot din al cărui uluc de lemn curgea o șuviță îngustă de apă.

In gropniță se aflau doi inși: un barbat care ședea cu spetele răzâmate de trunchiul unui soc și, in fața lui, o femeie lungita pe o manta de aba, cu capul sprijinit pe un cot.

Ea nu putea să aibă mai mult de optsprezece pînă la douăzeci de ani și era de o frumuseță strălucitoare.

Ochii negri ii erau mari și catifelați, nasul fără greș, iar pielea albă și rumană care-i acoperia fața ar fi făcut fala chiar și a unei fiice a țărilor dela miazănoapte. Buzele, cam subțiri, erau rumene ca niște cireșe, gura de tot mică, iar dinții strălucitori de albeață. O basma de matasă roșie acoperea în parte pletele părului negru, aduse împrejurul capului în chip de cunună. Acest cap era așazat pe un gît rotund își alb care ieșea din umeri plinei și dintr-un sîn de o gingașă bogăție.

Purta, peste cămeșa de borungiuc cusută cu matasă și cu fluturi, o scurteică de atlas verde închis din a cărei mîneci largi, căptușite cu alb, ieșeau brațele rotunde, albe ca zapada, cu mîni gingașe și îngrijite. Fusta de ggermesit verde, mai deschis decît acel al scurteicei, era prinsă de trup printr-un brîu de șal turcesc, iar picioarele ei mici, albe și înguste, ieșise din imineii roși cu vîrful întors în sus.

El era un țaran de vro douăzeci și opt de ani, de stat urieș, cu fata de zeu frumos și blînd. Nasul mîndru era drept, părul și mustețile bălăi, iar ochii de un albastru închis.

Era îmbrăcat cum sunt îmbracați și astăzi țaranii chiaburi de pe valea Trotușului: bondă de aba albastră căptușită cu roșu, cămeșă de in fără nici o cusutură, ițari de lînă subțirie, briu roșu cu chimir lat de piele, cusut cu flori și iminei negri.

La pămînt, lingă el, se vedeau o pălărie de pîslă neagră și un băț puternic de corn, săpat cu izvoade frumoase.

Starea în care se aflau hainele și părul nu lasa nicio umbră de îndoială în privința chipului în care ei își petrecuse vremea pana atunci. Pletele bălai ale urieșului erau încâlcite și în ele se vedeau frunze și fire de iarbă; scurteică și cămeșa tinerei femei erau deschise, lăsând sânul frumos aproape gol, briul ei de șal era desfăcut.

Dar glasul răstit și cuvintele care ii ieșeau acuma din gură arătau ce furtună cumplită venise să tulbure cerul mai odinioara senin al iubirii lor. Stai la ginduri când îți zic că vreau să mă dau ție pentru toată viața și ca sunt gata sa-ți fiu soție. Asta-i iubirea înflăcărată și veșnică care mi-ai jurat-o?

El se făcea din ce în ce mai galbăn, dar nu răspundea.

— M-ai găsit destul de bună ca să-ți treci vremea cu mine, să-ți saturi poftele la trupul meu, urmă ea cu un glas care devenea șuierător, și cînd eu îți spun că sînt gata să-mi leg viața de viața ta, stai la gînduri ca să-ți lepezi țaranca. Și frumoasa femeie încălțîndu-se răpede, se sculă în picioare.

El urmă să tacă și să rămîie nemișcat. Numai cînd ea făcu un pas spre dînsul, se sculă și el. Deși femeia era naltă, creștetul capului ei nici nu ajungea la umerile lui. Îl apucă de braț și-l scutură cu putere.

— Răspunde, mișelule. de ce oare bătutuți-ai joc de mine?

— Giupîneasă Zamfiră, zise el atunci și se părea că vorbele ii erau trase din gură cu cleștele, mi-ai fost dragă, îmi ești și acuma dragă ia nebunie. Ași fi bucuros să te iubesc pînă la moarte, nu-mi pot închipui viață fără de dragostea ta. Dar lucrul ce-l ceri nu-l pot îndeplini, nu mă pot despărți de Safta și de copii.

— Atunci m-ai înșalat, iubești acea țarancă proastă și nespălată, cu mînile negre, cu palmele și tălpile ca niște copite. Și ai vroi ca eu să urmez să-ți astîmpăr poftele de cîte ori te-i sătura de desmierdările ei și-i fi dorit de ale mele?

— Nu mă pot despărți de Safta și de copii, reluă țaranul cînd ea tăcu ca să ieie suflet, căci n-ași putea trăi fără copii, tata m-ar blăstăma și satul m-ar alunga cu pietre...

— Și parcă nu este alt loc în care să poți trăi decît satul tău, întrerupse Zamfira. Cu cîți bani am eu și cu cîți ai putea prinde pe răzășia ta, am avea cu ce trăi de minune la Ieși.

El scutură capul.

— Aș avea sprijin puternic, urmă ea, și am putea avea parte de traiu cît de frumos.

El urmă să tacă.

— Ascultă, Andrei, îi zise ea după ce rămase cîtva gînditoare, ca și cum ar fi luat o hotărîre și punîndu-i mîna pe braț pentru tine sînt gata a face ceia ce nu credeam să fac vrodată, să luăm copiii cu noi.

La această propunere neașteptată Andrei se roși, privirea i se întunecă și el strigă:

— Niciodată!

- Și de ce? întrebă ea cu mirare și cu nume.

Andrei stătu o clipă la îndoială, apoi zise cu hotărîie:

— Fiindcă copiii mei trebue să fie crescuți de mama lor și nu de ibovnica tatălui lor. Mă iartă, giupîneasă Zamfiră, dar fiind țiitoarea boieriului nu poți să fii nevasta mea. Dacă m am dat în dragoste cu tine, rău am făcut, știi bine cum s o întîmplat. Tu ai început să umbli după mine, nu mi-ai cerut nici o făgăduință și nu ți-am făcut nici una.

Pe frumoasa față a Zamfirei se oglindea acum o turbare cumplită.

— Și mie mi se pare, zise ea, că țiitoarea boieriului făcea țopîrlanului o cinste mult prea mare cînd voia să-l ieie de soț. Ii plăti scump mișelia ta. Zicînd aceste cuvinte, îi întoarse spetele, eși din gropniță și se depărtă la deal cu pași răpezi.

Andrei ramas singur stătu cîtva neclintit pe loc apoi, luîndu-și pălăria și bățul, porni la vale.

Ieși din mărăcini, intră în lunca pe care o urmă pînă cînd dădu în drumul care scobora de pe tăpșanul Tămășănilor spre Pietrosul cel Mic. De aici o luă la deal, iar cînd se văzu pe tapșan, în loc de a urma drumul mare spre sat, apucă prin vii.

In capul lui era o fierbere grozavă. Mare fusese îndrăzneala Zamfirei să-i ceară s-o ieie el de soție. EI era doară Andrei Nan, feciorul preotului Gheorghe din Tămășăni, om cinstit, om cu carte, stăpîn pe un bătrîn de moșie întreg, iar ea cine era? O necunoscută, adusă abie de un an de boieriul care se vîrîse între răzăși pentru ca să le mănînce moșia. Și doară boieriul o adusese numai ca să-i fie țiitoare. Ea, să vreie să fie soția lui? Ea să creasca pe Vasilică și pe Ilenuța? Ce îndrăzneală! Ce nebun fusese el cînd se dăduse în dragoste cu dînsa.

Tocmai acum trecea prin via lui, în care vorbise cu dînsa pentru întaia oara în lunea Paștelor. Îsi aducea aminte acum de întîlniriIe care urmară de întăile sărutări, de frumusețea fetei și a trupului ei, de desmierdările ei pătimașe și deodată îl cuprinse un dor nebun de dânsa, de sărutările ei, de comorile trupului ei. Se opri pe loc, îi venea sa se întoarcă, să s-apropie de curte și să deie cele patru șuierături prin care obișnuia s-o vestească că vrea să vorbească cu dînsa și merge s-o aștepte în gropnița din corhană. Nu se îndoie că ea ar fi mers și că astfel ar fi avut parte încă odată de desmierdările ei. Da, dar cu ce preț? Să deie pe Ilenuța și pe Vasilică pe mîna ei sau să nu-i mai vadă. Și, cuprins de fiori la acest gînd, o porni mai răpede înnainte prin vii, spre casa lui care era cea de pe urmă din capătul dela deal al satului,așazată chiar pe scursura Stîncilor. De zece ori în drum icoana trupului fără greș al Zamfirei trecu pe dinnaintea ochilor Iui, de zece ori simți pe buzele și pe fața lui arsura buzelor ei. Se opri atunci pe loc, gata să s-întoarcă, dar tot de atîtea ori icoanele copiilor veniau să gonească pe acea a Zamfirei și Andrei relua drumul spre casă cu un pas mai grăbit care, după cea de pe urmă oprire, se schimbă în fugă. Se opri în sfîrșit in fața porții deschise a casei lui.

Soarele asfințea tocmai atunci. Deasupra gardului înnalt de nuele, încununat cu o puternică coamă de cătină se vedea acoperemîntul lung de sîndilă din care ieșeau două ogiaguri patrate de cărămidă.

In deschizătura porții, în fundul ogrăzii, apăreau prispa, cerdacul lat din capătul din stînga, cu stîlpii subțiri de lemn în patru muchii, sapați și împodobiți cu dungi roșii și albastre, păreții albi, ușa tindei înnegrită de vreme și cele patru ferești cu cîte patru giamurele.

Tocmai atunci intrau pe poartă caprele lui, în număr de peste șasezeci, mînate de un ciobănaș de doisprezece ani. In fundul ogrăzii, din partea dreaptă, se vedea, deasupra cătinei gardului, ridicîndu-se drept în sus, nourul gros de fum ieșind dintr-un foc zdravăn. O simțire de liniște și de alinare îl cuprinse.

I se păru că se trezește dintr-un vis urît. Dar deodată îi apăru din nou înnaintea ochilor icoana Zamfirei și iar simți pe buze mușcătura buzelor ei. Insă năluca pieri tot atît de răpede cum venise, căci acum auzea două glasuri de copii cari strigau;

— Tata! tata!

Din poartă ieșiră copiii lui. Ilenuța era o fetiță de vro șapte ani, cu ochii albaștri, cu fața rumănă și sănătoasă, îmbrăcată cu cămeșuică de pînză de in cusută cu roșu și cu fotă de lînă al cărui albastru era tăiet de dungi roșii și albe.

Vasilica era un plod voinic, de trei ani pe patru, cu ochi căprui, cu obraji ca niște bujori, cu chica galbănă vîlvoiu, îmbrăcat numai intr-o cămeșuică de in.

Andrei își plecă trupul de urieș gios, gios de tot apucă pe Vasilică cu dreapta, pe Bentița cu stingă, apoi stringindu-i cu putere la piept, se ridică iar și începu să-i sărute in tăcere, cînd pe fetiță cînd pe băiețel.

— Da ce stai în poartă, nu-i poți săruta și în ograda? zise un glas vesel. Și în poartă apăru o femeie tânără, naltă cu sînul bogat și mijlocul subțire.

Purta îmbrăcămintea de toate zilele obișnuită pe valea Trotușului de țarancile avute: ștergar de in subțire, cămeșă de in lungă pînă la glezne, cusută pe umere, pe mîneci și pe piept, fota de lînă albastră cu dungi roșii, strînsă pe trup de o bată albă și iminei negri. Din ștergar scapau cîteva șuviți de păr castaniu închis, ochii erau mari, blînzi și veseli. Fața Saftei avea trăsături de o frumuseță neobișnuită, dar pielea obrazului era ciupită și stricată de varsat.

Andrei, încetînd să sărute copiii se uită la dînsa. Ochii lui întîlniră privirea ei veseli și blîndă: ea îi păru acuma tot atît de frumoasă ca înnainte de boala care o sluțise. Punînd copiii gios, o cuprinse de mijloc și o sărută pe ochi.

— Da ce-ai pățit? zise ea după ce el îi dădu drumul, mirată atît de această desmierdare de care de o bucată de vreme era înțărcată, cît și de faptul că avusese parte de ea în fața argaților care căutau de vite în ogradă. Nu cumva cinstit ai prea mult din pelinul cel roș al lui cumătru Neculai? Dar haide de șăzi la masă, că borșu-i gata de amar de vreme și mămăliga se răcește.

Andrei era încă la masă dinnaintea bîrnațului casei cu Safta, cu copiii și cu slugile lor cînd văzu intrînd pe poartă și îndreptîndu-se drept spre el pe un făcăuaș de vro cincisprezece an, care păzea caprele părintelui Gheorghe.

- Dorim poftă bună, zise el oprindu-se lîngă Andrei și scoțîndu-și pălăria.

- Mulțamim ție Grigore, răspunse Andrei; șăzut-ai la masă?

- Mulțămim, nene Andrei, am șăzut, răspunse Grigore.

— Ce veste poveste dela bătrîni? întrebă Andrei. Intîmplatu-li-s-o ceva de vii la vremea asta??

— Bună pace, nene Andrei, nu s-o întîmplat nimica nici părintelui nici mamei preutese. M-au trimes aici să-ți spun c-o venit la noi moș Stan Făcăoariu și satul pentru ca să se sfătuiască cu toții și te așteaptă, să vii cît mai răpede.

— Spune-li că vin îndată, zise Andrei a cărui față se întunecase cînd auzise de venirea socru-său, cu satul, la sfat.

Flăcăoașul plecă, iar Andrei îndată după ce isprăvi mîncarea și își sărută copiii, îl urmă.

Capitolul II. Ceva despre istoria Tămășănilor

Răzășii dtn Tămășăni își trăgeau neamul din Tamaș Șopîrlă, ai cărui zece nepoți: Nan, Văsian, Filip, Băteiu, Irimia, Roșea,Ciuta, Călina și Anisia capatase dela Ștefan cel Mare, în întâiul an al domniei lui, un uric de întăritură pe ocina lor.

Moșia era mare, avea o întindere de peste patru mii de fălci, însă opt părți dintr-însa erau acoperite cu codru, iar puținul loc de hrană, afară de acel de pe șesul Trotușului, nu tocmai de soi.

Urmașii locuitorilor cari trăiau pe moșie în vremea lui Tamaș și-i dădeau dijma pămînturilor lucrate de ei fusese izgoniți după puține generații de urmașii celor zece nepoți ai lui. Aceștia găsiră mai folositor să lucreze puținul loc de hrană singuri, cu ajutorul cîtorva argați, să ție ei vite pe fînațe și pe pășuni, să aibă prisăcile lor, folosindu-se astfel de tot rodul pămîntului, în loc de a se mulțămi numai cu a zecea parte. Cei mulți din acei locuitori plecase de altmintrelea fără greutate, știind că vor găsi cu înlesnire aiurea locuri de hrană mai multe și mai bune.

Cu toate răsboaiele și cu toate pustiirile, urmașii bătrînilor Nan, Roșea, Filip și Călina se înmulțise astfel în cursul vremii încît acuma, la mijlocul veacului XVIII, satul Tămășănii cuprindea peste cincizeci de case. Și o mulțime de neamuri de ale Tămășănilor trăiau prin celelalte sate de pe Trotuș și de pe Tazlău și chiar de pe mai departe.

Urmașii lui Văsian fusese totdeauna puțini la număr și mulți din ei se stinsese fără copii. In întâia jumătate a veacului XVII, bătrînul întreg era stăpînit de un oareșcare Simion și de soră-sa Nastea. Pe Nastea o luase preotul Gheorghe, un scoborîtor din Nan, iar Simion se călugărise și era nacialbic la schitul Maguret de deasupra Ocnei. El dăruise nepotului său, Andrei, la căsătorie, toată partea lui de moșie, iar fratele lui Andrei, Vasile, călugărindu-se sub numele de Varsanovie, n-avea nevoie și renunțînd la ceia ce i se venea despre mama, tot în folosul lui Andrei, acesta se găsea astfel stăpîn pe întregul bătrîn Văsian.

Bătrînul Irimia, iarăș întreg, era în mînile unor urmași ai săi cari luase, nu se știe pentru ce, numele de Făcăoariu. Trăiau pe acea vreme trei frați Făcăurești: Stan, Dumitru și Vasile, care mai stăpîneau pămînturi în Filip, Călina și mai ales în Roșea. Erau rău văzuți de răzășii cei nevoieși căci cumpărase, mai ales Stan, multe bucăți dela sărăci pe prețuri de nimica și se mai povestea că, la acele cumpărături, Făcăureștii întrebuințase meșteșuguri viclene.

Întreg bătrînul Ciuta și jumătate din Băteiu erau în mînile preotului Pavăl dela biserica Precistei din Focșani, de pe soția lui, Maria, cea de pe urmă urmașă a Ciutei, a cărei bunic cumpărase și jumătate din bătrînul Băteiu. Cealaltă jumătate din Băteiu se stăpînea de un boier, sulgeriul Mihalache Strilea al cărui părinte, banul Constantin, intrase în acel bătrîn cu niște dănii meșteșugite, ziceau răzășii, iar el, sulgeriul, mai făcuse cumpărături, întregind nu numai o jumătate din Băteiu, dar punînd mîna și pe cea mai mare parte din Filip, Roșea și Călina, însă mai cu deosebire în Roșea.

O parte din răzășii cari își dăruise sau își vînduse părțile Strileștilor, rămăsese în casele lor, urmînd a-și lucra ogoarele și a-și cosi fînațele, dar nu în însușirea de stăpîni de moșie ca pînă atunci, ci ca locuitori șăzînd pe moșia sulgeriului Mihalache, căruia îi dădeau a zecea parte din tot rodul pămîntului și-i făceau clăci după obiceiul țării.

Urmașii bătrînilor Nan, Irimia, Filip, Roșea și Călina cari nu-și vînduse părțile, stăpîneau abie a treia parte din acei bătrîni în cari se mai vîrîse, pe lîngă sulgeriu, Făcăureștii și părintele Pavăl cu dănii și cu cumpărături. Mulți din ei nici nu șădeau în sat ci se hrămau slujind pe la stăpînii moșiilor învecinate și pe la răzășii mai bogați din satele Stoienești, Buciumi, Rîpi, Gropi și altele.

Moșia nu mai era în devălmășie: în urma certelor ce se ivise cu sulgeriul Mihalache, în privința cărora vom fi pe deplin luminați în curînd, ea fusese aleasă. Hotărnicii numiți de divan îi măsurase lungimea cu stînjănul și o împărțise în patru hlize sau fășii în curmezișul lungimei. Se socotise întâi cîți stînjăni se veneau fiecărui bătrîn în fiecare hliză, împărțindu-se hliza în zece. Apoi, pentru bătrînii cari nu erau întregi, se făcuse cislă, socotindu-se cît se cuvenea fiecărui răzăș în fiecare hliză, și făcîndui-se parte după spița neamului său.

Hotărnicii avuse grijă să despartă partea sulgeriului de acea a răzășilor sărăci, punînd lîngă ei întăiu pe părintele Pavel, pe urmă pe Văsian, pe Nan și apoi pe Făcăoariu.

Dacă într-o hliză era Văsian aproape de răzășii cei mici, în cealaltă venea lîngă ei Făcăoariu.

Cu vro opt ani înnainte, cînd sulgeriul Mihalache trăsese în partea lui dăniile făcute tătînesău de răzășii cei sărăci, ceilalți se ridicase cu toții împotriva lui și dăduse jalbă la Vodă.

După vechile obiceiuri ale pămîntului, dacă un răzăș voia să-și vîndă partea de moșie, el era silit s-întrebe întăi pe ceilalți răzăși de vor ei să o cumpere cu acelaș preț și numai când ei aratau că nu sînt mușterii, se putea face vînzarea cătră fețele străine. Dar dacă un răzăș dăruia partea lui în întregime sau în parte, ceilalți răzași nu puteau să împiedece dania, iar acel care o primea se făcea răzăș în acel hotar, cu drept să cumpere pe viață și alte părți de răzășie.

Sulgeriul Mihalache, întemeindu-se pe cele trei danii ale tătîne-său, se ținea drept răzăș în Tămășăni, volnic prin urmare să cumpere dela ceilalți și nu avea nici o grijă de răscumpărare.

Dar răzășii în ziua judecății, susținură că dăniile banului Constantin nu erau danii ci cumpărături meșteșugite, că prin urmare fiul său nu era răzăș și cumpărăturile lui fără temeiu.

După mai multe trăgăniri și cercetări la fața locului, făcute de fețe atît boierești cît și bisericești, Constantin Racoviță, în urma anaforalei divanului, hotărî ca sulgeriul Mihalache să-și păstreze dăniile, atît acele dăruite tătîne-său cît și acele dăruite lui, dar să înnapoieze răzășilor cumpărăturile luînduși dela ei banii innapoi.

Sulgeriul neavînd ce face, primi dela obștie banii cumpărătorilor făcute de el și înnapoie pămînturile. Se hotarâse să se ridice cu totul de pe moșie, vînzînd și daniile, cînd auzi ca in sat s o iscat o dihonie grozavă, că sînt certe, bătăi și chiar capete sparte.

Sfada izvorîse din pricina împărțirii paminturilor răscumpărăte. Acei cari le vînduse boieriului voiau să le ieie ei înnapoi; razășii sărăci asemenea voiau să le împartă între ei. Dar banii răscumpărării fusese închipuiți de Făcăurești, de Andrei, de preotul Pavel și de cîțiva fruntași dintre ceilalți. Andrei și cu preotul Gheorghe nu se puneau de pricină ca locurile răscumpărate să se înnapoeze acelora cari le vînduse boieriului, avînd ei a înnapoie banii treptat, în mai multe vadele. Dar Stan Făcăoariu și ai săi erau hotărîți să păstreze pentru ei întreaga parte pentru care dăduse banii.

Răzășii cei sărăci și mai ales cei cari vînduse sulgeriului părțile lor, erau atît de aprinși asupra Făcăureștilor încît vorbiau de moarte de om și în cea dintâi duminecă, goniră pe Stan Făcăoariu cu pietre, dela crîșmă și pînă la casa lui. Gîlceava era la culme și preotul Gheorghe, negăsind alt mijloc ca să facă pace, sfătui obștia să meargă la sulgeriu și să-l roage să-și ieie locurile înnapoi întorcîndule banii. Răzășii văzînd că n-aveau alt chip ca să puie capăt dihoniei, urmară sfatul preotului, iar sulgeriul, foarte bucuros de această lovitură neașteptată a soartei, se grăbi să întoarcă banii mai făcînduli și o cinste frumoasă. Se întocmi un zapis nou, lămurind toată împrejurarea, iscălit de toți răzășii, în cap cu Stan Făcăoariu și sulgeriul, în loc de a se rîdica cu totul de pe Tămășăni, se apucă îndată să-și facă curte pe marginea tăpșanului, rateș șîndilit la șleah și moară cu două pietre pe Pietrosul cel Mare. Insă pacea între boier și răzăși nu ținu mult. El urmă să cumpere și să primească dănii dela cei sărăci și apara tare locurile lui, nesuferind ca ele să fie calcate de vitele altora. Pe atunci nu era obor; cînd sulgeriul prindea o vită pe pămîntul lui, globea pe stăpînul ei greu de tot, după placul lui. Răzășii, năcăjiți astfel în fiecare zi, plecau urechea la sfaturile Făcăureștilor și,la fiecare schimbare de domnie pîrau pe sulgeriu. Era sdruncin și cheltuială mare pentru ei, mai mică pentru sulgeriu care avea casă și neamuri în Ieși. Și la urmă tot răzășii erau dați ramași, căci sulgeriul, cu zapisul, făcut după întâia judecată, îi făcea de rușine înnaintea divanului.

Apoi toți acei cari după ce-și vînduse părțile rămăsese în sat ca locuitori hrănindu-se pe moșia lui Strilea, erau mulțămiți de stăpînul lor, căci sulgeriul nu-i împila de loc; el se purta față de ei nu numai cu omenie dar chiar cu dărnicie și-i apăra totdeauna împotriva samavolniciilor slujbașilor isprăvnicești și Strilea avea astfel acuma în sat o putere pe care se putea bizui la orice împrejurare.

Dela o bucată de vreme domnea pacea: nici sulgeriul nici răzășii cei sărăci nu se mai gîndeau la judecată.

Preotul Gheorghe, ca preot și ca om de liniște, numai silit se amestecase în judecăți. Ele nu plăceau nici lui Andrei, dar, vrînd nevrînd, era tîrît într-însele, căci nevasta lui, Safta, era fiica lui Stan Făcăoariu, tocmai a celui mai învierșunat din potrivnicii sulgeriului. Ii venea greu să spue socrului ba, făcuse și el toate drumurile la Ieși, mai plătind la cislă, partea ce i se cuvenea din cheltueliie judecății.

Schimbarea domniei la începutul primăverii anului 1764 veni să aprindă din nou făclia dihoniei, stîrnind duhul de gîlceavă și patima de judecăți de care erau stăpîniți Făcăureștii. Tustrei frații umblau de atunci din om în om, îndrumînd pe răzăși să nu se lese, să facă o nouă opinteală pentru redobîndirea pamînturiior strămoșești rîpite lor de Strilea.

De atunci îi vedeai numai bătînd drumurile, aținînd calea răzășilor pentru a li bate capul cu începerea judecății și cu fel de fel de povești despre iubirea de dreptate a noului domn, Grigore Alexandru Ghika.

Răzășii ar fi avut temeiuri să se ferească de sfaturile și de îndemnurile Făcăureștilor dela mîna cărora pătimise destul in trecut, dar nădejdea să-și ieie moșia înnapoi, făcea pe mulți din ei să soarbă cu lăcomie din sfaturile lor și să se arate plecați cătră ele. In zadar li spunea părintele Gheorghe să bage de samă, să nu se arunce cu ușurință în cheltueli și să se gîndească înnainte de a se strica cu boeriul, căci pînă atunci, din atîtea judecăți, cu nici un folos nu se alesese ci numai cu pagubă. Ademenirile Făcăureștilor însă, făcînd să se oglindească înnaintea ochilor răzășilor icoane plăcute închipuirii lor, aveau mai multă trecere decît sfaturile înțelepte ale preotului, totuș pînă alunei, satul dacă fierbea, nu luase nici o hotărâre.

Capitolul III. Sfatul satului

Casa părintelui Gheorghe era așazată pe coastă, într-o livada mare și frumoasă, plină de nuci urieși și de tot soiul de pomi, împrejmuită de un gard voinic, cu o coamă înnaltă de cătină.

Se făcuse acuma noapte și luna începuse să se rîdice. Cînd Andrei intră pe poarta ogrăzii părintești, găsi aproape tot satul strîns împrejurul nucului celui mare care se afla în fața tîrnațului. Se scosese din casă toate lavițele, scaunele și scăunașele părintelui, dar afară de un bătrîn sau doi, toată lumea era în picioare, iar în mijlocul ei se vedea părintele Gheorghe și cu trei Făcăurești cari vorbeau cu un om purtînd haină țăranească, înnalt, uscăcios, cu barba sură tăietă scurt și cu lungi plete aproape cu desăvîrșire albe.

Andrei îl recunoscu îndată: era moș Ioniță Cimpoieș, un răzăș din Filipești.

La o parte, vorbind cu preuteasa, se vedea călugărul Varsanovie, fiul, mai mare al părintelui Gheorghe.

Cum văzu pe Andrei, Stan Făcăoariu strigă:

— Iacă și ginerele, nu mai lipsesc decît acei cari și-au vîndut sufletele boieriului. Ia ascultați, oameni buni, povestea care are să v-o spuie moș Ioniță.

— Părinte Gheorghe, Stane și oameni buni, începu atunci omul cel străin. Știții că satul nostru se judecă de ani cu banul Ștefănică Strilea dela Bogdănești, vărul sulgeriului Mihalache, pentru niște danii meșteșugite din hotarul nostru, dobîndite încă de vornicul Matei, tatăl banului. De douăzeci de ani ne judecăm la fiecare schimbare de domnie și, pînă acum, banul, cu hîrtiile ce le are, ne-o dat veșnic ramași, și noi, cu aceste judecăți, am cheltuit un amar de bani. Cînd s-o schimbat domnia acuma numai văru-meu, preotul Vasile și cu un cumătru al lui s-au găsit care să sfătuiască satul să deie din nou jalbă la domnie spre a porni judecată, dar oamenii, sătui și sărăciți de judecăți, n-au vrut să-i asculte, unii le-au hotărît chiar că-i vor lua la batae de vor mai pomeni de judecată. Dar de Paști o venit în sat, să-și vadă părinții, nepotu-meu, Costache, care-i seimean hătmănesc și o spus tuturor că domnul cel nou ține cu oamenii și nu cu boerimea, povestind cum era față la divan cînd Vodă o întors unor oameni un hotar ce le fusese cotropit de un boier megieș cu hîrtii meșteșugite încă de pe vremea bunicilor lor; cum, în alt rînd, o pus de o întins pe un fecior de boier gios, la scara curții domnești și l-o bătut la falangă fiindcă își făcuse rîs de fata unui preot și altele de asemenea. Și începînd iar atunci popa Vasile și cu cumătru-său să umble printre oameni cu îndemnuri să pornească din nou judecată pentru pămîntul cotropit de Strilești, s-o lasat satul ademenit și ne-o trimes, pe mine și pe preotul Vasile la Ieși, unde am dat jalbă domniei. Miercuri o fost sorocul de judecată și nu numai că Vodă ne-o făcut dreptate deplină, hotărînd că dăniile sînt făcute cu meșteșug și ca banul să ne întoarcă îndată pămînturile, dar o mai poroncit ca el, drept despăgubire că s-o folosit atîta vreme pe nedrept de acele pămînturi, cum și pentru cheltuelile făcute, să mai deie satului pe deasupra încă aceiași întindere de pămînt din hotarul lui. Cît am stat la Ieși, am mai văzut alte două judecăți în care au fost dați rămași niște boieri hrăpitori de hotare și am văzut cu ochii mei cum pe ispravnicul de Hîrlău l-o bătut la tălpi fiindcă mîncase niște bani domnești.

Acuma, la întoarcere, abătîndu-mă pe la vărul Stan, i-am spus cele la care am fost martor și el m-o rugat să le povestesc și satului vostru adunat. Și acuma mai adaog un sfat dela mine. Oameni buni, mulți sînt domnii cei răi, puțini sînt cei drepți. Grăbiți-vă de vă folosiți de ființa în scaun a unui domn drept și iubitor de popor pentru a vă cîștiga dreptatea cum ne-am cîștigat-o și noi.

— Auzit-ați, oameni buni? strigă Stan Făcăoariu îndată ce Cimpoieș își isprăvi cuvîntarea. Mai avut-ați parte de domn atît de drept? N-ați greși voi cătră copiii voștri dacă nu v-ați grăbi să dobîndiți și voi dela el dreptate și să scoateți și să asvîrliți departe cuiul boieresc bătut în păretele vostru? Ce mai așteptați? Să vă ieie Mihalache Strilea și cîtă moșie v-o mai rămas?

— Să nu mai așteptăm, strigară mai multe glasuri, dintre cari cel mai hotărît era al Ungureanului Vlad Catana, sa facem chiar acuma jalbă la domnie și mîni s-o trimetem la Ieși.

- Așa, așa, strigară ceilalți, să pornim îndată judecata. Nenea Stan și părintele să plece chiar mîni la Ieși; să punem în astă seară mînă dela mînă pentru a închipui bani de drum.

Și deodată se auzi un glas pițigăiet care se ridică deasupra tuturor celorlalte și care striga;

— De acuma o sosit ceasul dreptății. De acuma capătă sărăcimea dreptate. Nenea Stan îmi întoarce pămînturile pe care mi le-o luat cu nimica!

Și din mulțimea în care se furișase nebăgat in samă, ieși un țaran de stat mijlociu, slab la trup, îmbrăcat în zdrențe, încins cu o funie de. tei, cu opinci rupte în picioare, cu o căciulă desfundată pe pletele sure, cu o față lungăreață și trasă, acoperită de o barbă scurtă și rară, cu ochii mici suri, și împodobită cu un nas mare, al cărui vîrf roșu vorbia de dese convorbiri cu ulcica de vin și de horilcă.

— Radu Irofti! strigară mai mulți săteni recunoscîndu-l. Dar de unde ieșit-ai?

Stan Făcăoariu, un bărbat de statură înnaltă, de făptură puternică, cu o față rotundă și rumănă, acoperită de o barbă căruntă îngălbenise la auzul acelui glas pițigăiet și la vederea sîrbedei ființi din care ieșia. Temeiuri puternice făceau ca răsărirea neașteptată a acestei arătări să-i fie cu desăvîrșire neplăcută, mai ales în acel cias.

Radu Irofti era fiul unui scoborîtor din Roșea, căsătorit cu o urmașă a Călinei și care astfel stăpînia o întindere bunișoară de moșie, cu fînațuri de frunte și cu vie renumită. Bătrînul Ifrim Irofti era om de treabă, gospodar harnic și strîngător; gospodăria lui era una din cele mai îmbielșugate din sat. Dar Radu se aratase încă din cea mai fragedă tinereță un stricat: leneș, bețiv și muieratec. De oarece pămînturile cele mai bune ale Iui Ifrim și ale soției sale se mărgineau cu acele ale lui Stan Făcăoariu, acesta pusese de mult ochii pe ele și plănuise să se folosească de ticăloșia lui Radu pentru a și le însuși. Știind pe Ifrim de om aspru și neîndurat, el înlesnia adesea pe Radu cu gologani și-l punea astfel în stare s-o ducă într-o beție și într-un desfrîu, iar pe de altă parte se grăbia să aducă la cunoștința tatălui toate necuviințile fiului, mai împodobindu-le cu amănunte închipuite și astfel se înveninau necontenit legăturile dintre părinte și fiu.

Mama lui Radu murind și acesta, ca singur copil, moștenind partea ei de moșie, Stan puse neamuri și prieteni să împrumute pe moștenitor cu sume mai însemnate, iar după un an, dus de el într-o beție, Radu vindea unui răzăș, care nu era decît un om de paie al lui Stan, tot pămîntul din Călina ce-l moștenise dela ma-sa. Cei cîțiva lei ramași după plata datoriilor fură cheltuiți într-un nou chef de cîteva luni, la sfîrșitul căruia niște răzăși cari se întorceau dela Rădiana îl găsiră într-un șanț, mort beat, cu capul spart, cu hainele pe el rupte bucăți și fără o lețcaie în pungă. Oamenii îl ridicară din șanț și, punîndu-l în căruță, îl duseră la tată-său. Acesta îl primi în casă, îl îngriji și-i cumpără, haine nouă, dar, îndată ce îl văzu în picioare, îi dădu un leu, o traistă plină de merinde și un rînd de schimburi, apoi îl duse pe poartă afară și, rostind un blăstăm îngrozitor, îi hotărî că de va mai caleca în bătătura părintească, îl va ucide ca pe un cîne.

Trecuse de atunci zece ani în cursul cărora nu se mai auzise nimică despre Radu Irofti. Bătrînul Ifrim, asupra minții căruia Făcăoariu se făcuse din ce în ce mai stăpîn, murise, dar înnainte de sfîrșit vînduse lui Stan gospodăria lui, iar cu limbă de moarte hotărîse comîndul, grijile și pomenirile ce trebuiau făcute pentru mîntuirea sufletului său și a căror cheltuială acoperea întocmai prețul cu care își vînduse averea. Era firesc ca sosirea, la sfatul satului din acea seară, a aceluia pe care îl credea mort de mult la colțul vro unui gard, să fi făcut pe Stan Făcăoariu să îngălbenească. Și aceasta cu atît mai mult cu cît în postul mare murise o soră a mamei lui Radu, care lasase și ea niște bucăți de pămînt în Călina, ai căror moștenitori erau el și o vară primară a lui, fiică a altei surori a bătrînei. Stan se grăbise să cumpere moștenirea dela acea femeie dîndu-i, de oare ce era încredințat că Radu Irofti nu mai trăește, un preț, mic pentru moștenirea întreagă, dar ridicat pentru jumătate dintr-însa. Și acuma bejănarul întorecîndu-se, Stan avea să-i întoarcă jumătate din cumpărătură sau s-o cumpere pentru a doua oară dela el. Dar Stan Făcăoariu era un om deprins să judece o stare de lucruri dela întâia privire și să ieie răpede o hotărîre.

Fără a lasa lui Irofti vreme să-și urmeze cuvîntarea, el se grăbi să-i răspundă

— Sînt gata să-ți întorc pămîntul îndata ce mi-i întoarce banii cari, cum știe tot satul, i-am cheltuit pentru comîndul tatîne-tău și a grijilor pentru liniștea sufletului sau. Și-oiu primi numai capetele, fără dobîndă.

— Dar de unde să ieu acei bazai, cînd m-ai lasat fara pamant cu care să-i agonisesc? strigă Radu.

— Iți las pămînturile toate, cu via, cu livada, cu toată roada lor din vara asta și te oi aștepta pentru plata banilor pînă în ziua de Sfinții Împărați a anului care vine, răspunse Stan cu un zîmbet.

Infățoșarea lui Radu zicea destul de lămurit că nu era nici o primejdie ca el să poată plăti vrodată banii datoriți Făcăoariului. Pierdea într-adevăr venitul pămîjitului și a viei pe un an întreg, dar această jertfă eră de neaparată trebuință pentru a risipi îndoielile stîrnite în inimile răzășilor celor sărăci de cuvintele și de sosirea neașteptată a lui Irofti.

— Ce ziceți, oameni buni, urmă Stan, vorbit-am bine și ca om drept?

— Bine! strigă mulțimea, să trăiască nenea Stan!

Radu Irofti rămînea mut.

— Ești mulțămit, îl întrebă Stan, mai vrei ceva dela mine?

— Mă întreb, răspunse bejănarul, ce înșelăciune stă ascunsă în vorbele tale.

Dar, la aceste cuvinte, fiii, neamurile și toți acei cari stăteau în atîrnarea Făcăoariului săriră asupra lui Radu, ocărîndu-l, suduindu-l și amenințîndu-l, fiindcă la binele ce i se făcea el răspundea cu bănuială și cu batgiocură. Poate chiar că Irofti n-ar fi scapat nevatamat din mînile lor dacă nu-i liniștea părintele Gheorghe și nu trăgea pe bejănar deoparte, dîndu-l în sama călugărului Varsanovie care îl duse în casă. înainte însă ca să dispară în tindă, Stan Făcăoariu îi mai strigă:

- Sâ vii mîni dimineață să-ți dau cheile lăcăților dela casă și dela căsoaia din vie. Marturi să-mi fie toți cei de față că-ți dau înnapoi și casă și vie și că te aștept pentru bani pînă în ziua de Sfinții Imparați a anului care vine.

Adunarea liniștindu-se apoi, se hotărî într-un glas reînceperea judecății și trimiterea Ia Ieși a părintelui Gheorghe și a lui Stan Făcăoariu. Dar cînd se făcu socoteala banilor trebuitori pentru cheituielele judecății și se întocmi cisla după care trebuia să deie fiecare, cei mulți aratară că nu dispun de bani și rugară pe părintele Gheorghe și pe Făcăurești să-i închipuie, făgăduind că-i vor înnapoie cu dobîndă la toamnă. Dar atît preotul cît și Stan cari mai împrumutase satul cu bani pentru judecată și-i scosese pe urmă cu multă greutate, și încă nu pe deplin, propuseră atunci ca pornirea judecății să fie amînată pe toamnă, după culesul viilor, cînd lumea este mai înlesnită de bani. Și sfatul se sparse în urma luării acestei hotărîri.

Capitolul IV. Cei doi frați

Andrei părăsi ograda părintelui odată cu frate-său Varsanovie care s-întorcea chiar în acea noapte la Bogdana deadreptul prin codru, voind să fie la mănăstire pentru utrenie. Andrei, care nu-l văzuse de mult, se hotărîse să-l însoțească pînă la Lacul Dracului, unde drumul spre Bogdana părăsește zarea Tămășănilor spre a se scoborî în Pietrosul cel Mic.

Călugărul era și mai înnalt și mai spătos încă decît Andrei cu care sămăna mult la față, barba și părul fiindu-i însă mai închise. Puterea lui era cumplită. La vrîsta de optsprezece ani ucisese un urs care se înfruptase la oile tătîne-său cu ceea ce numia el «un par» de stejar, dar care nu era altceva decît trunchiul unui stejar tînăr ce el îl mănuia cu o singură mînă și cu cea mai mare ușurință, dar pe care alt om nici nu l-ar fi putut ridica cu amîndouă.

Acest urieș era însă blînd ca un miel și rușinos ca o fată mare. El era cu un an mai în vrîstă decît Andrei pe care părintele Gheorghe voise să-l facă preot și-l învățase carte. Preoția nefiind pe placul lui Andrei, iar tatăl său stăruind în hotărirea lui, tînărul, cînd fu trimis la Focșăni pentru a învăță tipicul la un protopop prieten al părintelui Gheorghe, luă, la Urechești, drumul spre Ieși și se duse întins la un văr al mîni-sa, ciauș într-unul din steagurile de seimeni ai agiei. Ciaușul văzînd această frumuseță de flăcău, se grăbi să-l bage in steagul lui, unde Andrei sluji trei ani și în care ar fi putut sa inainteze bine dacă firea lui cinstită s-ar fi putut împaca cu jafurile și cu impilanrile la care seimenii erau nu numai unelte oarbe, dar adesea și partași. Primind de acasă o scrisoare în care i se facea cunoscută logodna frătine-său cu Safta, fata Făcăoariului și iertarea părinților pentru nesupunerea lui la voința lor, el se grăbi sa-și puie om în loc și să s-întoarcă la Tămășăni.

Nunta lui Vasile avea să se facă peste două luni, după strîngerea bucatelor de pe cîmp și a culesului viilor. Dar, pe la Ziua Crucii, se auzi deodată că logodna s-o stricat și că Vasile se călugărește sub numele de Varsanovie la mănăstirea Bogdana, întîmplare care firește dădu gurilor răle prilej bogat de vorbă. Aceste vorbe încetară după cîteva săptămîni pentru a reîncepe din nou de sărbătorile Crăciunului, cînd se auzi că Andrei Nan se căsătorește cu Safta Făcăoariu îndată după Bobotează.

Varsanovie după călugărie nu mai dădu pe la Tămășăni vreme de mai bine de patru ani; învățase carte în acest timp, se făcuse întăi ierodiacon apoi în curînd ieromonah. Nu numai întreaga mănăstire, dar toată lumea care îl Bcunoștea lăuda curățănîa neprihănită a vieții lui, evlavia și buntatea de inimă de cari dădea dovezi în toate zilele. Părinții lui veniau adesea să-l vadă, după vro doi ani începu să meargă la mănăstire și Andrei, dintâi singur, pe urmă cu Safta și cu Ilenuța, dar Varsanovie nu mai călcă prin Tămășăni decît în urma nașterii nepoțelului său, care primi numele de Vasile și al cărui naș fu călugărul. De atunci venia aproape în fiecare lună la tată-său unde mînea, dar trecea mai totdeauna și pe la casa frăține-său, unde șădea cîteodată la masă.

După ce ieșise din ograda părintelui lor, frații apucase prin vii, spre zarea dealului, urmînd drumul strimt care șerpuia prin ele. Mergînd, vorbiau de întoarcerea neașteptată a iui Radu Irofti și amîndoi lăudau fapta Iui Stan Făcăoariu, pentru care mai cu samă călugărul își arata bucuria.

- Totdeauna m-am temut să nu deie vro nenorocire asupra lui nenea Stan pentru acea cumpărătură, zicea el, căci, de! o cumpărat ieften de tot, folosindu-se pentru aceasta de dihonia dintre tată și fiu. Eram îngrijit să nu fi fost vr-un blăstăm asupra acelui pămînt.

— Visez eu oare, zise Andrei, sau auzit-am mai de mult, cînd eram copil, că este un blăstăm asupra unuia din bătrînii noștri?

— Ba nu visezi de fel, răspunse călugărul, este un blăstăm asupra pămîntului din Roșea. Din pricina acestui blăstăm sînt urmașii lui Roșea cel mai sărăci dintre răzășii noștri: gîlcevile dintre ei sînt nesfîrșite. In acel bătrîn s-au vîrît doară mai mult decît în celelalte, cu cumpărături și sulgeriul Mihalache și nenea Stan. Nu știi că certele din acel neam nu mai încetează, că tatăl nu vorbește cu fiul, că fratele urăște pe soră și că toate aceste dihonii se nasc din certe pentru pămînt?

— Da, zise Andrei, așa este cum zici, dar eu n-am auzit niciodată din ce s-o născut acest blăstăm.

— Eu știu, răspunse Varsanovie, mi-o spus și tata și moșu Sima dela Măgura Ocnei.

— Spune-mi și mie.

— Bucuros. Cică în vremea de demult strămoșii noștri, bătrînii satului, urmașii lui Tamaș Șopîrlă, nu lucrau ei singuri pămîntul: pe partea din sat a fiecăruia din ei erau oameni, țărani așazați acolo din veci, cari aveau casele lor și stăpînra hotarul satului, iar bătrînii, strămoșii noștri, erau un feliu de mai mari peste ei, de boieri cari luau dijmă dela acei țarani, stăpâneau crîșme și vaduri de mori, și cîte un pămînt două pe care îl lucrau cu brațele țăranilor datori să li facă cîte o clacă sau două pe an. Dela o vreme însă, prăsindu-se unii din bătrîni mai tare decît alții, s-o întîmplat ca aceștia să aibă pe partea de sat a fiecăruia numai cîte un țaran dela care să ieie dijmă, care să-i facă clacă și să macine la moara lui. Țaranul care lua nouă părți din roada pămîntului era mai bogat decît stăpînul căruia îi dădea numai o parte. Au început prin urmare acei stăpîni să facă ce puteau pentru a scapa de țaranii lor; unii le căutau pricină și-i goneau, alții îi îndepărtau cu binișorul, găsindu-li loc pe alte moșii, căci loc era mult și oameni puțini: fiecare stăpîn era bucuros să primească în satul lui oameni cari să-i deie dijmă, să-i facă clacă, să macine la moara și să beie la crîșma lui. Spre a aduna oameni cîți mai mulți în satele lor, scutiau pe orice nou venit de dijmă și de clacă pe ani îndelungați, uneori pe toată viata. Astfel stînd lucrurile, cei mulți se mutau fără împotrivire, de bună voia lor.

Dar erau unii din țarani cari, deprinși cu locul in care copilărise, nu voiau să se mute, mai ales cînd aveau pe dînsul casă bună, cu livadă întemeietă și cu vie rodnică.

Tata mi-o povestit că o auzit dela bunică-sa ca, in vremea bunicului eî, trăia un urmaș a lui Roșea anume Sandu, care avea pe partea lui de sat numai un țaran numit Constantin Axinte, gospodar bun, cuprins și care stăpînea via cea minunată din dreptul jităriei dela deal a satului, acea cumpărată acum cîțiva ani de socru-tău dela Neculai Agachi. Constantin Axinte mai avea șî o fată frumoasă ca zîua care iubea la nebunie pe fiul unui răzăș mai scăpătat din Băteiu. Fata era dragă flăcăului care, cu mare greu, izbutise să facă pe părinții lui s-o primească să le fie noră; bătrînii se bucurau că fiul lor va pune mîna pe gospodăria lui Constantin Axinte. Că băietul avea sa facă clacă și să deie dijmă nu li pasa, căci fiind sărăci erau deprinși cu nevoile. Dar Sandu, pe lîngă că singurul țaran pe partea lui de sat era Constantin, mai avea și o fată, nu prea frumoasă, pe care n-o putea căsători, neavînd cu ce s-o înzestreze, căci în bătătura lui nu se vedea nici o vită. Cînd auzi de căsătoria fiului răzășului scăpătat din Băteiu cu fata țăranului lui, pricepînd îndată că părinții băietului au primit această căsătorie numai din pricina casei bune, a livezii celei întemeiete și a viei celei rodnice, și-o zis că dacă ar goni din sat pe Constantin Axinte, a lui, a Sandului, are să rămîie și casă și livada și via pe care le poate da el de zestre fetei lui, căsătorind-o pe dînsa cu flăcăul din Băteiu. Zis și făcut. Sub cuvint că țaranul s-o purtat obraznic cu el, îi trage, agiutat de neamuri, o bataie soră cu moartea, apoi, tot cu agiutorul neamurilor, vine într-o dimineață la dînsul în bătătură, îi încărcă toată gospodăria în cele două cară ce le avea Romînul, îl pune cu deasila, pe el și pe fata lui, peste lucruri și-i duce peste hotarul satului, pe acel al Negoieștilor. Flăcăul din Băteiu s-o căsătorit în curînd cu fata lui Sandu, și biata fiică a lui Constantin Axinte, ramasă împovărată, a înnebunit de durere. Bietul om o venit într o zi la biserica din Tămășăni, tocmai cînd ieșea lumea dela liturghie și acolo o blăstămat pe Sandu și pe tot neamul lui, cerînd lui Dumnezeu să nu îngădue ca pămiîntul ce i s-o răpit să fie de folos și spre sporire nici lui, nici urmașilor lui și să facă ca pe veci, pînă la stîngerea acelui neam, acel pămînt să fie sămînța de ceartă, de ură neîmpăcată între rudele cele mai apropiete și de pagubă pentru ei. Răzășii l-au gonit cu pietrele, dar de atunci mers-au întreg neamul lui Sandu Roșea spre scădere. Și tata o mai auzit dela bătrîni că casa lui Axinte, livada și via lui, au trecut de atunci dela o mînă la alta, și oricine le-o stăpînit o avut ceartă cu neamurile și pagubă de tot feliul și paguba și cearta încetau pentru el îndată ce acele pămînturi treceau în alte mîni.

— Iaca că sulgeriul nu se teme de blăstăm și treburile pînă acum nu-i merg rău, zise Andrei.

Frații ajunsese tocmai atunci la Lacul Dracului, în fața cărării care ducea devale, în pîrău și de acolo la Bogdana. Amîndoi se opriră și Andrei întinse dreapta spre a-și lua ramas bun dela Varsanovie, dar acesta rămase nemișcat cu ochii în gios, fără a lua mîna întinsă.

— Ce stai pe gînduri? întrebă Andrei mirat.

— Gîndesc, răspunse călugurul ridicînd încet ochii dela pămînt și uitîndu-se în ochii frățîne-său, că mă văd silit să-ți spun lucruri ce cu scîrbă le rostesc și pe care tu le vei auzi fără plăcere.

— Ce lucruri? întrebă Andrei, deși gîcea că are să fie vorba de dragostea lui pentru Zamfira.

— Frate Andrei, zise Varsanovie cu glasul lui cel blînd, dar cu hotărîre, tu știi cît îmi era Safta de dragă și știi ce jertfă mare am făcut cînd, încredințîndu-mă că nu eu ci tu ești stăpîn pe inima ei, am deslegat-o de făgăduința ce mi-o dăduse să-mi fie soție și, călugărindu-mă, ți-am lăsat-o ție. Singura alinare la durerea cumplită pricinuită de această jertfă o fost gîndul că, printr-însa, am închizeșluit fericirea voastră a amîndurora. Opt ani de zile avutam temeiu, să nu mă căiesc de ceiace făcusem: căsnicia voastră o fost pînă în săptămînile din urmă, podoaba satului nostru. Frumuseța cea mîndră a Saftei o fost ștearsă acum trei ani de boala de care o zăcut, dar tu ai urmat să fii pentru ea aceiaș soț iubitor ca mai 'nainte, cînd acea frumuseță era în floare. Eram mîndru de fericirea întemeietă acum opt ani prin jertfirea viitorului meu în lume.

Amară mi-o fost jalea cînd am aflat, cînd m-am încredințat chiar, că acea fericire este nimicită, că dragostea ta s-o depărtat de Safta spre a se revărsă asupra unei ființi nevrednice, asupra țiitoarei cu simbrie a sulgeriului Mihalache. Se vede, urmă călugărul cu un glas ce se făcuse mai aspru, că ai uitat și giuramintul făcut în fața altarului și acel ce mi l-ai făcut mie acum opt ani, cînd m-am hotărît să ți-o las ție, că te vei purta cu ea astfel încît nu voiu avea niciodată temeiu să mă căiesc de jertfa mea?

Călugărul tăcu, iar Andrei care îl ascultase cu capul plecat, îl ridică atunci și, uitîndu-se la rîndul lui în ochii frăline-său, răspunse cu glas hotărît:

— Da frate, este adevarat că, împins de patimă și de pofte necurate, uitasem acel jurămînt. Da, vreme de două luni uitat-am pe Safta, gîndul și poftele mele au fost sub robia unei femei fără de rușine, patima îmi robise mințile, eram nebun. Dar acea nebunie o încetat...

— De cînd, întrebă cu bănuială Varsanovie.

— De astăzi, răspunse Andrei și, văzînd un zimbet de neîncredere pe buzele călugărului, el urmă;

— Astăzi ea o cutezat să-mi ceară să mă lepăd de Safta, mi-o cerut s-o ieu de soție și să merg cu dînsa să m-așăz la Ieși luînd și copiii cu mine. Cu o clipă înnainte ca ea să rostească acea cerere eram nebun de ea; dacă mi-ar fi cerut să fac moarte de om, poate, ierte-mă Dumnezeu, aș fi făcut-o pentru a-i împlini dorința. Dar cînd mi-o cerut să lepăd pe Safta, s-o ieu de soție, pe ea, ibovnica boieriului, să-i dau pe Ilenuța și pe Vasilică ca ea să-i crească, atunci s-o risipit nălucirea în care trăiam de opt săptămîni. Am priceput ce nebun și ce păcătos am fost, i-am răspins cererea cu greață și cu hotărîre și am fugit acasă. In drum m-o mai urmărit pofta după frumuseța ei, încercîndu-se să mă întoarcă înnapoi, dar icoanele Saftei și ale copiilor m-au tras spre casă și, cînd am intrat în ogradă, cînd i-am văzut și i-am luat în brațe, am simțit că moarte pe vecie sunt și patima și poftele necurate. Crede-mă frate, căci încă n-ai auzit minciună din gura mea.

Andrei vorbia cu căldură, adevărul se oglindea in ochii lui, orice bănuiala pieri din ochii călugărului care îi întinse mîna.

— Te cred, frate, zise el strîngînd cu putere acea ce Andrei o pusese într-a lui. Te cred și am încredere în tine. Ai avut un vis rău și acel vis, slava Domnului, o trecut.

Capitolul V. Despre Strilești în deobște și despre sulgeriul Mihalache în deosebi

Strileștii erau așazați în țară de vro sută douăzeci de ani. Ei venise din Țarigrad unde se numarau printre neamurile cele mai de samă ale Fanarului, dar își trăgeau obîrșia tocmai din Spania. Povestiau că strămoșul lor venise Ia curtea bizantină în veacul XIII, în fruntea unei cete de lefegii catalani. Căsătorindu-se cu o fată de neam împărătesc se așezase la Țarigrad, botezînd și crescînd pe fiii lui în legea răsăriteană. Numele acelui căpitan spaniol ar fi fost Miguel de las Estrellas, dar fusese schimbat de greci în Lastrilas. Armele lor purtau trei stele de aur, așazate în chip de triunghiu, pe cîmp roșu.

In Moldova venise cu Dumitrașco Cantacuzino, în întâia lui domnie, doi frați Lastrilas, a căror nume fusese scurtat de Moldovenii meșteri la schimonosirea numelor în Strilea. Cei doi frați, fiind rude cu domnul, capatară îndată slujbe bănoase, apoi se căsătoriră cu fete bogate și de neam. Ei luară o parte însemnată în toate țesăturile de intrigi care alcătuiesc istoria țărilor noastre în a doua jumătate a veacului XVII și la începutul celui următor. Fiind mai ageri la minte, mai meșteri în toate vicleșugurile decît boierii romîni, ajunseră răpede la slujbele cele mai înnalte și făcură stări mari, stîrnind astfel asuprr lor (invidia și ura boierilor pămînteni. Și aceștia porniră în deosebite rînduri împotiiva lor prigoniri cumplite: intrigi, conspirații și chiar răscoale cu arma. Strileștii fură adeseoii închiși, căzniți, storși de bani de cătră domnul de pe vreme; în multe rînduii fură siliți să-și caute mîntuirea în fuga peste hotar dar, la urmă, ei știau să împace pe domn, să recapete cu dobîndă banii luați și să ajungă la slujbe mai înnalte, la vază mai mare decît înnainte.

Urmașii lor se făcuse cu totul romîni, erau priviți de boierii pămînteni ca frați și vorbiau mult mai bine rominește decît greceste. Erau. împărți acuma, la al patrulea neam neamuri aproape toate bogate. Mihalache Strilea însă era sărac cu desăvîrșire.

Tatăl său, banul Constantin, lasase o avere destul de frumoasa și numai doi băieți: Mihalache și Lascarache.

Cel mai mic, Lascarache, fusese din capul locului cumpătat și strîngâtor. Se căsători de vreme cu fiica, nu prea frumoasă, dar bogată, a vornicului Neculai Mogîldea. Supus și plecat cătră mai marii lui, înnaintă răpede pe treptele boieriei și privia acuma cum îi crește starea din zi în zi.

Cel mai mare, Mihalache, s-aratase din capul locului risipitor, peste samă de însetat de plăceri și din cale afară semeț. Caii de soiu și armele de preț (era un călăreț și un trăgător fără păreche), hainele scumpe și mai ales femeile frumoase și ușuratece îl făceau să cheltuiască ca un nebun. Apoi mai era darnic peste măsură: punga lui era veșnic deschisă nu numai pentru prieteni, dar și pentru toți nevoieșii în deobște. O asemene viață îl sili să-și vîndă ocinile una după alta.

Rudele, cari îl iubeau din pricina firii lui deschise și vesele încercară de mai multe ori să-l căsătorească, dar în zadar: găsia fiecărei fete cîte un cusur. Insă cînd împlinia două zeci și cinci de ani, fu cuprins de dragoste pentru o fată orfană, aparținînd unui neam grecesc bun și vechiu în Țarigrad, dar așăzat de curînd în țară și cu totul lipsit de avere.

Fata era bine crescută, blîndă și de o frumuseță strălucitoare, dar și saracă lipită pămîntului și cheltuitoare. Se căsători cu ea. Nu-i mai rămînea atunci lui Mihalache Strilea decît casa din Iași, a patra parte dintr-un sat nu prea mare pe Nistru și dăniile din Tămășăni cari la moartea banului rămăsese în partea lui fiindcă frate-său nu voise să le ieie.

După căsătorie, neștiind ce să facă și din ce venit să trăiască, se rugă de neamuri, de cari avea multe bogate și puternice și, prin ajutorul lor, căpătă slujbușoare bune și grase, cînd la curte, cînd la ținuturi, Era deștept și ager, începuse să-i meargă bine dar din nenorocire rămăsese tot semeț. Se sfădi cu un puternic al zilei, fu silit să părăsască slujba cu rangul de sulgeriu și, neavînd încotro, se apucă să-și facă moșie în Tămășăni. Am văzut atît greutățile ce le întîmpinase la început cît și întorsătura neașteptată luată de împrejurări în urma dihoniei izbuhnite între răzăși Sulgeriul isprăvise clădirea curții lui, o casă din paianturi, șîndilită, cu cerdac lat de douăsprezece palme și parmaclîc dinnainte, despre miază-zi, (căci clădirea după obiceiul celor mai multe așăzări de la noi, întrecea spatele priveliștei încîntătoare asupra văii Trotușului). Clădirea cuprindea o tindă lată, despărțită în două în sensul lărgimii, cu două încăperi în dreapta tindei și în stînga ei alta, mare cît celelalte două împreună. Iși adusese soția la Tămășăni și petrecea acolo pînă în postul Crăciunului, cînd se muta în Ieși unde sta pînă aproape de Paști.

Frumoasei Smaragdei nu-i plăcea șăderea la țară unde vedea numai țarani, iar pe nime mai de samă. Dar, cu toate aplecările ei spre cheltuială și cu tot dorul ei de petrecere, nici o plîngere nu-i ieșia din gură, căci iubiă cu patimă pe frumosul ei soț și știa bine că șăderea la țară era neapărată pentru a astupa macar întru cîtva golurile lasate în punga lui prin cele trei luni ce le petreceau în Ieși, goluri cari vai nu se puteau astupa pe deplin decît prin împrumuturi.

Biata Smaragda s-ar fi împacat poate și mai bine cu această lungă șădere la țară, dacă boieriul ei iubit n-ar fi fost atît de sburdalnic și atît de necredincios. Nu că el ar fi încetat s-o iubească, că s-ar fi purtat varvar cu dînsa, sau că s-ar fi aratat nepăsător față de ea. O, nu! O iubia ca și în ziua cea dintăiu, nu rostise cătră dînsa nici o vorbă aspră, cuvintele de iubire curgeau șivoiu din gura lui dar, ca și în zilele dintâi ale căsătoriei lor, o înșălă cu toate fustele și cu toate catrințele ce-i ieșiau înnainte și nu i se aratau îndărătnice. Cucoane, femei și fete de boierănași și de calemgii, de negustori, țarance, slujnice, țigance și chiar jidoavce, numai dacă erau frumoase, sulgeriul era gata să le iubiască pe toate... pentru o clipă.

El de altmintrelea nici nu prea ascundea Smaragdei această slăbăciune a lui și-i zicea adesea glumind, cînd ea, cîte odată îi făcea vr-o slabă mustrare sau plîngea fiindcă auzise despre vr-o poznă din cale afară boacănă a boieriului ei:

— Ce-ți pasă, ele trec și tu rămîi!

Intr-o zi, îl prinse cu o țigancă chiar în ietacul ei. Izbuhni în lacrimi, plînse ceasuri și nu se mai putea sătura de plîns. Sulgeriul, foarte rușinat și foarte mâhnit, nu știa ce să facă ca s-o liniștească: rugăminte, făgăduințe, desmierdări, toate erau zadarnice. O lasa singură și cînd se întorcea tot plingmd o găsea. De odată, Smaragda, ramasă singură mai multă vreme, aude sgomot în curte, sub fereasta ei, ș-apoi vaiete de femeie. Aceste vaiete urmînd vreme îndelungată și făcîndu se din ce în ce mai sfîșîitoare, sulgereasa se sculă de pe patul pe care plîngeă de ceasuri și se apropie de fereastă. Jos, la scară, sub odaia ei, era lungită, cu fața în jos, țiganca cu care prinsese pe bărbatul ei. Un țigan o ținea de cap, altul de picioare și un al treilea o croia cu harapnicul. Sulgeriul, ne mai știind ce să facă ca să liniștească pe Smaragda, găsise acest mijloc pentru a-și arata pocăința și a-și ispăși greșala. Și tot bunul suflet ce era sulgereasa Smaragda deschise fereasta și strigă țiganilor să înceteze. Aveau doi copii pe cari îi iubiau la nebunie și care erau mîndria lor. Și într-adevăr, amîndoi erau neobișnuit de frumoși, de deștepți și de vioi. Frosinița, fetița, era icoana măni-sa, iar Patrașcan, numit astfel după nașul său, marele logăfăt Patrașcu Arbore, părea bucățică ruptă din sulgeriu.

Cu un an și cîteva luni înnainte de începutul povestirii noastre, Smaragda răcise la biserică în vremea postului mare. Cu toate sfaturile doftorului curții nu voi să steie în pat, urmă să-și vadă de gospodărie, să postească și, dumineca următoare, merse iar la biserică. Răceala se schimbă în junghiu și, în săptămîna Patimelor, își dădu sufletul. Cîteva clipe înnainte de a închide ochii pentru totdeauna, făcu semn sulgeriului să s-apropie de dînsa, se uită în ochii lui cu nespusă dragoste și rosti cuvintele:

— Psihi mu! (Sufletul meu).

Durerea sulgeriului fu într-adevăr mare: el plînse din adîncul sufletului pe ființa frumoasă, iubitoare și cu suflet curat pe care o pierduse. Vro două luni ramase ca smintit și dacă, cu încetul, jalea i se mai potoli, nu încetă macar o clipă să simtă golul lasat de Smaragda.

De astă dată ramase la Tămășăni nu numai pînă în postul Crăciunului, dar petrecu acolo iarna întreagă. Vînător bun și îndrăzneț, își petrecea vremea mai ales cu vînatul. Urșii, cerbii și rîșii mișunau prin codrii nemărginiți din împrejurimi: sulgeriul se întorcea totdeauna acasă încărcat cu pradă bogată.

Adusese cu dînsul, pentru îngrijirea copiilor, pe Zamfira, o fată care fusese luată de Smaragda în slujbă numai cu cîteva zile înnainte de îmbolnăvirea ei. Cum o văzuse, sulgeriul își jurase să nu scape din mînă un asemine chilipir. Fata nu se arătă sălbatecă de loc; dorințile boieriului fură împlinite încă înnainte de boala și de sfîrșitul Sulgeresei. Frumoasă la față și la trup, hazlie și deșteaptă, ea știu să păstreze favoarea neîmpărțită a sulgeriului mai multă vreme. Dar firea lui însetată de schimbări nu putea să răbde lanțurile unei statornicii prea lungi. Poftele îi fură din nou stîrnite, cînd de vro țigancă, cînd de vro nevastă frumușică și ușuratecă din Tămășăni, Stoienești sau Miriște și chiar de mai departe, cînd de vro negustoriță sau cuconiță de mîna a treia din Tîrgul-Ocnei. Tînăr, frumos, vesel și îndrăzneț, plăcea femeilor și cunoștea, acuma de minune chipurile prin cari cu cheltuială puțină, să le facă plecate voinților lui.

Căci se făcuse cumpănit în cheltuieli: se hotărîse să adune avere mare pentru copiii lui, singurele ființi în lume pe care în-tr-adevăr le iubiă din toată inima. Frăsina trebuia să aibă o zestre dîndu-i drept să fie pețită de o beizadea, iar Patrașcu să poată alege între domnițe. Petrecînd acea iarnă la țară, izbuti să mai plătească din datorii, pc lîngă că cumpără părțile unor răzăși sărăci din Văsian.

In primăvară fu silit să se răpadă la Ieși. Printre neamurile cari le avea acolo era și hatmanul lordache Strilea, un văr al treilea cu tatăl său, om foarte bogat și vază mare, nu atîta pentru averea de care dispunea cît pentru binefacerile și dreptatea lui.

Cînd banul Constantin își trimisese fiii la Ieși, ca să între în slujbă, ei fusese găzduiți, ocrotiți și sfătuiți de hatmanul Iordache. Bătrînul boier a cărui viață eră de o curățănie neobișnuită, avuse totdeauna o mare slăbăciune pentru Mihalache. Păcatele tînărului îl măhniau, dar firea lui bărbătească și deschisă, bunatatea de inimă despre care dădea necontenite dovezi, făcuse pe hatman să treacă peste cusururi și să le puie pe sama tinerețelor.

Cînd sulgeriul veni acuma la moșu-său, bătrînul îl îndemnă să nu rămîe necăsătorit, adăogînd că avea acuma prilej să ieie o fată de neam bun, blîndă, bine crescută, gospodină și cu avere frumoasă. Și cînd Mihalache se grăbi să-l întrebe de numele acelei comori, moșu-său îi răspunse că fata era chiar copila surorii soției lui Catinca, fiica cea mare a vornicului Dumitrache fifescu.

Partida era într-adevăr din cele mai bune, vornicul Dumitrache fiind unul din oamenii cei mai bogați din țară, iar Catinca, pe lîngă partea ei în averea foarte însemnată lasată de răposata vorniceasa Safta, maică-sa, putea să se mai aștepte la o zestre frumoasă de la vornic. Sulgeriul primi propunerea hatmanului cu bucurie și cu recunoștință, rugîndu-l să scrie vornicului Dumitrache care șădea și iarna și vara la moșia lui Domneștii, în ținutul Putnei. Se hotărî între dînșii ca sulgeriul s-aștepte la Tămășăni scrisoarea prin care hatmanul avea să-i facă cunoscut răspunsul lui Țifescu.

Acest răspuns sosise cu două zile înnaintea celor povestite mai sus și eră cu desăvîrșire îmbucurător. Vornicul se aratase foarte bucuros de propunerea hatmanului și, printr-însul, poftia pe sulgeriul să vie pe cîteva zile la Domnești spre a face cunoștință mai temeinică.

Capitolul VI. In care sulgeriul Mihalache ajunge la Domnești

Strilea plecase chiar a doua zi, de dimineață, cu rădvanul la care erau înhamați cei patru telegari negri. Pe capră erau doi țigani: Nastasă Vezeteul și Culiță feciorul, îmbracați amîndoi pentru acest prilej în niște ilice și niște anterie vechi ale stăpînului lor.

Sulgeriul Mihalache, un barbat de treizeci și trei de ani, de făptură mai mult sprintenă, avea o față frumoasă, cu ochi negri, mari, vioi, plini de foc și de veselie, un nas drept și o gură potrivită, cu buze pline și rumene, pe jumătate ascunse sub musteți șî sub barba castanie închisă, lungă și lată.

Purta calpac ușor de astrahan cu fund verde, ilic cafeniu scurt cu blană de samur pe mărgini, anteriu de matasă ușoară cu dungi învrîstate: verzi, roșii, negre și galbene, strîns la cingătoare cu un șal frumos și, în picioare, ciubote de iuft roșu. Lîngă dînsul, pe pernele rădvanului, se vedea o giubeă de matasă verde, căptușită cu atlas alb. Dinaintea lui, între cele două giamuri de dinnainte, era spînzurat un toc de piele, de atîrnat peste umăr, în care se vedeau două pistoale frumoase de fabrică nemțască. Căldura era înnăbușitoare, radvanul era greu și drumurile răle, la Cornățel lasară caii să răsufle, pe la prînzul cel mare erau la Adgiudul Nou unde popăsiră două ceasuri și, la trei după amiază, ajunseră la Domnești.

Curtea de aici, una din cele mai mari din țară, era aceiași în care podgliiazul lui Demidețchi împresurase și prinsese pe Duca Vodă la întoarcerea acestui domn de la împresurarea Vienei, dar care fusese prefăcută de curînd de vornic cu desăvîrșire.

Un zid puternic cu metereze, la cele patru colțuri ale căruia se vedea cîte un turn rotund, încunjură casa boierească, grădina, grajdiurile și celelalte heiuri.

La sgomotul făcut de trăsură și la strigătele vezeteului poarta grea de stejar, legată cu șine de fer, se deschise fără sgomot. Rădvanul întră în curte trecînd pe lingă perdegiu sau portar, un țigan zdrențuros, cu lanțuri grele de picioare și cerc de fier cetluit împrejurul capului, semn că fugise de la stăpîn, fusese prins și adus înnapoi. I se păru lui Strilea că fața aceia neagră, din care se vedeau numai doi ochi de jaratec, ieșind dintr-o barbă neagră ș-încîlcită nu-i este necunoscută.

Casa era cu două rînduri și trei cerdacuri, unul la rîndul de gios și două la acel de sus, unul din față și celalalt din dos. Cînd trăsura ajunse la scară, vr-o trei țigani desculți, în anterie vechi și rupte, strinse pe trup cu rămășiți înnădite și cîrpite de șaluri lepădate de stăpîn, alergară pe cerdacul de gios podit cu lespezi și avînd parmaclîc de piatră dinnaintea casei, scoboriră răpede cele trei trepte și se grăbiră să deschidă obloanele rădvanului.

Sulgeriul ieșind din caretă fu luat pe subsuoară de cătră țigani, dus în pridvorul cel mare al casei și de acolo, tot ținut de subsuoară de doi din țigani, fu suit pe scara de la fundul acelui pridvor, scară care se învîrtea între doi păreți pînă la rîndul de sus, întro încăpere lungă, avînd o ușă prin care ieșiai în cerdac așăzată între două ferești, mari pentru vremele de atunci, dar cari astăzi ar părea mici. Al treilea țigan dăduse fuga înnaintea lor ca să spuie vornicului numele musafirului, căci sulgeriul, la ieșirea lui din trăsura a use grijă să se numească. Păreții odăii în care se afla acuma Strilea erau văruiți și n-aveau altă podoabă decît două oglinzi mici rotunde cu ramuri de nuc lustruit. In fund se vedeau doua sobe eu cîte patru stîlpi, în fiecare părete erau cîte doua uși într-un canat. De jur împrejur, între sobe și uși, între uși și ferești, erau tandururi acoperite cu covoare și deasupra tandururilor paturi de lemn, cu mindire de paie și saltele de lînă, deasupra cărora erau așazate macaturi de pînză moldovenească cu dungi albastre și roșii. Pe paturi și la părete erau așazate perini de paie și coltuci de lînă îmbrăcate la feliu cu macaturile, iar la ferești se vedeau perdeluțe drepte de aceiași materie. Pe paturi se vedeau mai multe mesuți rotunde, în trei picioare scurte, de lemn de brad lustruit, în mijlocul odăii o masă mare rotundă, de nuc lustruit, acoperită cu un covor de Țarigrad, împrejurul căreia se găsiau vro zece scaune de nuc, cu perine de lînă acoperite la feliu cu paturile. In mijlocul tavanului, alcătuit din grinzi și scînduri de brad atîrnă, spînzurat de un lanț, un policandru de lemn boit în galbăn, cu douăsprezece sfeșnice în care era așazată cîte o luminare de său. In păreți se vedeau înfipte, din loc în loctricheluri, iarăși de lemn, boite în galbăn, cu luminările lor, tot de său. Podeala era de blăni de stejar, înnegrite de vreme și date cu oloiu.

Sulgeriul care prin fereasta deschisă priviă cum se dishamau caii lui, fu distras de la această privire prin sgomotul unei uși care se deschidea. Intorcîndu-se văzu pe vornicul Dumitrache care înnaintă spre dînsul.

Vornicul eră un barbat de cincizeci de ani împliniți, nalt și slab, cu o față lungăreață și niște ochi suri, mici dar vioi și șireți, un nas lung, subțire, cam coroietic și o gură mare cu buze subțiri, cu totul pierdute în barba lungă, neagră, amestecată numai pe ici și colea cu fire argintie.

Purta giubeă de ștofă verde, cu sîngiap la mărgini, anteriu de ghermesit alb și verde cu floricele roșii și albastre, brîu de șal scump, șalvari roși, mești și papuci galbeni, iar pe cap un fes roș de lînă ușoară cu canaf de matasă albastră.

Sulgeriul, lumd mîna ce i-o întindea vornicul, se plecă asupra ei și o sărută, iar vornicul îl sărută pe frunte.

Apoi Țifescu, așăzîndu-se pe un pat, cu spatele razamate de perine și cu picioarele încrucișate sub dînsul, pofti pe sulger să s-așeze lîngă el, Se aduseră dulceți, cafe și ciubuce, urmînd tot odată obișnuitele întrebări asupra sănătății și a drumului făcut de sulgeriu, apoi laudele firești aduse de amîndoi hatmanului Iordache. După aceste, vornicul puse sulgeriului fel de fel de întrebări asupra neînțelegerilor lui cu răzășii dela Tămășăni și asupra chipului în care își propunea să-și întregească moșia.

Vornicul Dumitrache Țifescu era un boier de neam vechiu, cunoscut în toată țara pentru lăcomia și neîndurarea ce o aratase față de răzășii cari aveau nenorocirea să-i fie megieși. La moartea tătîne-său, logofătul Grigore, Domneștii erau un trup de moșie frumoasă, cuprinzînd două mii defalci, iar acum aveau peste opt mii, făcute toate de Ia răzășii de pe împrejur cari fusese desființați cu desăvîrșire. Toate mijloacele fusese întrebuințate spre a ajunge la acest scop: intriga, înșălăciunea, schingiuirea, cumpărarea diregătorilor, plastografiarea și rîpirea actelor, groaza, nimica nu fusese lasat de-o parte. Strigătele de durere ale despoieților umpluse țara întreagă.

Constantin Racoviță, în întâia lui domnie, încredințîndu-se de vinovăția lui Țifescu, îl chemă înnaintea lui, îi făcu mustrări de cele mai aspre, îl bătu cu buzduganul și poronci ca toate cumpărăturile făcute de el să fie din nou cercetate de divan. Dar Țifescu, înrudit fiind cu boierii cei mai puternici, știu să trăgă-neze judecata pănă la mutarea lui Racoviță în domnia Țării Romînești. Apoi, sub noua domnie a lui Matei Ghica, nu numai că izbuti să împiedece orice judecată, dar ajunse la trecere mare și urmă să-și rotunjască moșia. Răzășii încercase să-l ucidă; trăsese de mai multe ori asupra lui, dar el scapase totdeauna ca prin minune și acuma, de cîțiva ani, nu mai ieșia pe moșie decît încunjurat de o strajă de douăsprezece slugi înarmate pănă în dinți. Cînd Racoviță venise să domnească pentru a doua oară, ce mai rămăsese din răzășii megieși cu Domneștii se ridicase cu mic cu mare și venise la Ieși cu jalbă, în urma căreia domnul trimise pe un ciohodar cu niște seimeni ca să ridice pe biv vel postelnicul Țifescu și să-l aducă la scaun. Dar acesta fiind vestit de niște prieteni, fugise în Țara Muntenească. Racoviță voia să puie pe răzăși în stăpînirea pămînturilor ce fusese ale lor fără altă judecată, dar din pricina lipsei lui Țifescu, aceasta pricină s-ar fi prelungit vreme îndelungata. Insa fața cu nemulțămirea stîrnită între boierii cei mari la vestea unei asemenea măsuri, nu putu decît să rînduiască pricina în cercetarea divanului. Această a doua domnie a lui Racovița nețimnd decît un an, îi fu lucru ușor postelnicului Dumitrache, prin rudele și prietenii lui, să zădărnicească toate soroacele. La venirea în scaun a lui Scarlat Ghika, Țifescu recapătă trecerea ce o avuse la fratele acestuia, Mateiu; nu trecu anul și dobîndia vornicia Țării de Jos, țelul visat de dînsul de ani îndelungați.

Ținutul Putnei fiind cuprins în oblăduirea lui judecătorească, îi fu ușor să scape de cei cîțiva răzăși mai dîrji cari îl supărase. Găsi cu ușurință marturi cari, în schimbul cîtorva galbeni, amestecară pe acei nenorociți în furturi de vite și în omoruri despre cari ei nu aveau macar cea mai mică știință. Acei cari dădură vornicului cel de pe urmă parmac din moșia strămoșască scapară, iar acei cari se aratară mai îndărătnici sau a căror ființă era supărătoare, înfundară ocna pe viață, alții ispășiră cerbicia lor prin ștreang.

Cînd Țifescu părăsi vornicia, sub Grigore Calimah, el stăpînea nouă mii de fălci într-o singură întinsoare și hu mai avea grijă de judecată, căci răzeșii îndrăzneți zăceau sub țarină sau în fundul ocnei, iar cei slabi de înger tremurau de frică în colibele lor numai Ia auzul numelui cumplitului vornic. Și pe lîngă Domnești, el mai stăpînea încă alte cincisprezece sate în deosebite părți ale țării și ori unde împrejurul satelor lui se aflase răzăși, el știuse să-i stingă cu desăvîrșire.

Nu trebuie să ne mirăm deci dacă, la auzul chipului în care sulgeriul Mihalache își propunea să întregiască moșia Tămă-șănii, vornicul se uită la dînsul cu o milă de care nu era străin disprețul. Ce copil era sulgeriul! Avea să-i arate el după căsătorie cum se fac moșiile cînd are cineva norocul să se afle între răzășii.

Vornicul se sculă după o bucată de vreme și propuse musafirului! să iasă pe cerdac ca să-i arate caii lui cei de preț. Sulgeriul primind cu bucurie, Țifescu bătu în palme și poronci țiganilor cari intrară să ducă două scaune în cerdac și să trimită răspuns vezeteilor să scoală din grajdiu și s-aducă la scară caii cei arăpești, misirliii și telegarii cei negri.

Sulgeriul care era cunoscător bun de cai nu putu să înnăbușe un strigăt de mirare cînd văzu acele dobitoace. Mai ales misirliii, un armasar și o iapă, de trei ani pe patru amîndoi, negri la păr, amîndoi cu stea în frunte și strănut la bot, erau de o frumuseță cu totul neobișnuită: sulgeriul nu-și putea lua ochii de pe ei. Acei cai fusese aduși înadins pentru herghelia vornicului de un agă de ieniceri prieten cu Țifescu și văr cu un beiu mameluc. Vornicul plătise pe dînșii o sumă cu care ar fi putut să cumpere o moșie mare. Mai erau doi armasari și două iepe arăpești, foarte frumoși cu toții, dar care nu se puteau asemăna cu misirliii. Pentru a îngriji pe acești de pe urmă ținea, pe lîngă o droae de țigani, doi paici, negri amîndoi.

După ce caii fură duși înapoi în grajdiuri, amîndoi boierii ramaseră încă în cerdac, trăgînd din ciubuce și întreținînduse despre fel de fel de lucruri. Vornicul dacă era lacom, hrăpitor și nedrept, era un om foarte deștept, hazliu și chiar învațat pentru vremea lui: pe lîngă grecește și turcește mai știa nemțește, italienește și puțin rusește, cetise nu puține cărți, mai ales din cele elinești și făcea chiar stihuri. Știa multe și avea foarte multe de spus; ceasurile trecură pentru sulger în chip plăcut ascullînd povestirile gazdei lui. Tocmai într-un tîrziu intră în sală și cucoana vorniceasa, Rucsanda, fiica unei capuchehaiele a lui Mateiu Ghica, o femeie înnaltă și subțire, oacheșă, mai mult frumoasă decît urîtă. Era îmbrăcată cu rochie de mătasă verde, în chip de anteriu, strînsă la cingătoare cu un brîu de șal, iar peste rochie purta o cațaveică de catifea, tot verde, cu ce praz de Jir pe margine. Părul ei negru era ascuns sub un fes cu canaf de matasă albastră închisă, iar partea de jos a fesului dispărea sub o broboadă subțire de matasă albă, alcătuind un colan ușor împrejurul tîmplelor.

Cu dînsa venise Catinca, singura fiică a vornicului din întâia lui căsătorie, cu răposata Safta, fata postelnicului Neculai Arbure, sora Sultanei, soția hatmanului lordache Strilea. Catinca era atunci de vro cincisprezece ani, mai mult mică decât înnaltă și grăsulie; avea păr frumos castaniu și ochi blînzi căprii. Dacă fața nu se putea numi frumoasă, era plăcută, mai ales prin seninatatea și blîndeța ce se oglindeau pe dînsa. Îmbrăcămintea ei se deosebia de acea a vornicesei prin coloarea rochiei și a cațaveicii, cari erau roșii la față și prin faptul că purta capul descoperit.

De abie se isprăvise cu salutările obișnuite când fura chemați la cina pusă în una din odăile a căror uși dădeau în sala cea mare.

Masa, de lemn de nuc lustruit, acoperită cu o față de pînză de in cusută cu fir și cu matasă, era pregătită pentru patru inși: adică dinnaintea fiecărui scaun era așăzat cîte un talger de cositor, avînd alături o lingură, tot de cositor, un pahar mare pentru apă și altul mai mic pentru vin. La locurile menite pentru stăpînii casei și pentru Catinca se vedea cîte un toc căptușit cu piele roșie împodobită cu cuie de argint; din fiecare toc ie-șiau mînerile de argint suflat cu aur ale unui cuțit și ale unei furculițe cu două vîrfuri lungi, subțiri și drepte.

Cînd se puseră la masă, sulgeriul luînd loc între vornic și vorniceasă, se aduse, în tocul lui de piele, cuțitul și furculita musafirului care rămăsese în pastrarea feciorului lui.

Până la mijlocul veacului al XV!II-lea, cînd veniau străini într-o casă boierească, nu era obiceiu ca cucoana boieriului să steie la masă cu ei, iar fetele nemăritate și mai puțin. Dela începutul celei a doua jumătăți a acelmaș veac însă atingerea mai deasă cu lumea apusană făcuse să cadă acest obiceiu în neobișnuință. Cucoanele începură să ieie parte la mese împreună cu bărbații, felele mari însă erau admise și ele numai în împrejurări cu totul deosebite.

In vremea mesei convorbirea fu purtată mai ales de vorniceasă care vorbia numai grecește, limbă ce o știau bine și ceilalți meseni. Se vorbi mai ales de copiii sulgeriului, de greutățile întîmpinate pentru creșterea lor la țară și se schimbară vești despre rude, prietenoși cunoștinți. Catinca era mult prea bine; crescută pentru ca să cuteze să deschidă gura, ținea ochii plecați asupra sulgeriului, dar, din cînd în cînd, aruncă cîte o privire furișă spre frumosul sulgeriu.

Un taraf de lăutari, alcătuit din vro șase țigani și așăzat sub; ferești, chita necontenit hore, doine și mai ales cîntece de inimii albastră ale căror stihuri erau datorite vornicului. Mîncările; multe erau cele obișnuite în parte și astăzi la noi, pregătite de patru țigani bucătari. Se varsară vinuri din podgoriile cele mai alese din țară, dar atît vornicul cît și sulgeriul beau foarte puțin, căci obiceiurile cumpătate ale Fanarioților avuse în aceasta privință o înrîurire din cele mai fericite asupra boierimii moldovenești.

După ce se sculară dela masă, Catinca nu însoți pe părinții săi în sală, chiar vorniceasa stătu numai puțin cu boierii. Aceștia însă traseră mai multe ciubuce înnainte de a se despărți și, în acest timp, vornicul găsi prilej să-și arăte neîncrederea în noua domnie. Aceasta, după dînsul, avea să fie părtinitoare pentru treptele de gios, iar boierimea cea mare putea s-aștepte numai supărări și umiliri și vornicul adăoga cu un suspin că, întrejnoul domn și verii lui, Matei și Alexandru, era o deosebire foarte mare. Luminările de său din policandru erau mici de tot cînd vornicul duse pe sulgeriu în odaia în care acesta avea să doarmă și care era aceiaș în care șăzuse la masă.

Sulgeriul nu putu să adoarmă decît tîrziu: fel de fel de gînduri și de icoane trecătoare îl ținură treaz pînă aproape de ziuă. Ele erau mai cu samă icoane frumoase de viitor mîndru. Mihalache Strilea se vedea ajuns la boierie mare, cu Catinca lîngă dînsul, la Tămășăni, unde toată moșia era a lui. Frăsinița și cu Patrașcan, înbracați în haine scumpe, frumoși ca niște îngeri, erau lîngă ei. Dar deodată inima lui simția o durere amară, căci icoana Smaragdei pe patul ei de moarte, cu fața senină și nespus de frumoasă răsăria deodată înnaintea ochilor lui; și atunci eracuprins de o jale adîncă, de un dor nemărginit după ființa dulce și frumoasă, tovarașa tinereții lui, pe care o pierduse pentru totdeauna.

Dar iubirea de viață, pofta după plăcerile și bunurile ei, dorul de a întemeia copiilor un viitor strălucit, goniau în curînd blinda icoană readucînd pe acele de falnic viitor.

Capitolul VII. In care vedem cum se cerceta un furt în veacul XVIII

Sgomot mare, țipete, zbierete și sudălmi în curte îl treziră cînd soarele era încă gios. Sări din pat și s-apropie de fereastă:în mijlocul ogrăzii văzu, încunjurat de o mulțime de slugi și de țigani pe vornicul Dumitrache, în giubea și in papuci, numai cu fesul pe cap, așa cum ieșise din pat și înnaintea lui, unul din cei doi paici în genunchi, rostind cuvinte întretăiete. Era sa deschidă fereasta spre a-și da mai bine samă de ceia ce s-întîmplase, cînd ușa se deschise și feciorul lui intră în odaie.

- Ce s-o întîmplat, întrebă sulgeriul, de ce s-o scoborît vornicul în curte la acest ceas atît de timpuriu?

— Au pierit armasarul misirliu cu iapa, răspunse, țiganul.

— Cum au pierit, întrebă sulgeriul, au murit?

— Au fost furați, răspunse țiganul.

— Cum furați? Da nu-i păzia nimeni? mai întrebă sulgeriul care începu să s-îmbrace răpede.

— Caii erau într-un prajdiu anume făcut numai pentru ei doi; alăture cu grajdiul cel mare de lîngă poartă. Unul din paici dormia pe un pat de scînduri în curmezișul ușii grajdiului, iar un țigan era culcat în paie, în grajdiu. Azi dimineață s-au găsit amîndoi, și paicul și țiganul, legați burduf, cu călușu în gură, grajdiul deschis și deșert, poarta cea mare închisă, Crăciun perdegiul nicăiure, iar caii lipsind.

— Cum? Perdegiul o furat caii?

-Nu se știe dacă i-o furat el singur sau dacă o fost tovarăș ars cu alții.

Strilea se grăbi să se spele și să s-îmbrace, apoi scoborîndu-se în curte se duse să s-întîlnească cu vornicul Dumitrachepe care îl găsi la grajdiul deșert al cailor furați.

— Ai auzit ce pagubă mi s-o întîmplat? zise vornicul după ce răspunse la salutarea musafirului.

— Dar cum de n-o prins nime de veste? întrebă sulgeriul.

- Cum? Fiindcă sunt toți niște mișei pe care am să-i țin sub biciu pănă ce-or muri, strigă vornicul.

— Oare perdegiul să fie tâlharul?

— Cu bună samă că-i amestecat Ia tâlhărie. De trei ori mi-o fugit pănă acuma. Sunt de abie trei luni de cînd l-am prins și l-am adus înnapoi. Inchis-ai pe țiganca lui Crăciun în beciu? întrebă vornicul pe vatavul de ogradă, căpitanul Simion.

— Da cucoane, răspunse vatavul, am închis-o- și pe dînsa și pe fata ei.

Vornicul urmă să cerceteze cînd pe unui cînd pe altui din număroșii țigani strînși înnaintea lui. Dar nici unul din ei nu putu să aducă vro lămurire. Arapul și țiganul ce fusese legați nu știau nimic alta decît că, în mijlocul nopții, se lasase deodată ceva greu pe capul lor, li se deschisese gura, li se pusese cîte un căluș într-însa, apoi fusese legați astfeliu în cît să nu poată face nici o mișcare. Ei auzise pe hoți, atît arapul cît și țiganul se uneau pentru a spune că erau doi, deslegînd caii și depărtînduse încet cu dînșii. Un argat care trecea des dimineața dinnaintea grajdiu-lui, găsind pe arap legat și ușa deschisă dăduse alarma. Cei doi pușcași care păziau sub cerdacul curții nu auzise nimica, iar de văzut nu era chip să șe vadă căci cerul fusese acoperit.

Vornicul poronci vatavului să tragă pușcașilor numai decît, chiar atunci, în fața lui, cîte două sute de nuiele pentru că dormise în loc de a rămînea treji.

Pe cînd nenorociții își primiau pedeapsa, sulgeriul intrase în grajdiul deșert și se uita la ieslile și corlățile făcute cu o îngrijire deosebită. Apropiindu-se de corlăți pentru a privi mai bine amănuntele făptuirii lor, cum pășia peste așternutul.gros de paie, ciubota lui calcă peste ceva vîrtos. Ridică piciorul și uitînduse gios, ochii lui dădură de o țițiitoare de os, lungă de o schioapă de cele care se întrebuințau pe atunci și se mai întrebuințează și astăzi de vînători noaptea, la pîndă, pentru a chema căprioarele. Era s-o arunce gios cînd niște încrestături pe capătul țițiitoarei atraseră băgarea lui de samă. O apropie de ochi și, cu mare mirare, văzu stema familiei lui, cele trei stele așazate în triunghiu, sapate pe os în chip grosolan. Atunci își aduse aminte că pușcașul lui, Ion Tiron, îi făcuse un tacîm întreg de țîțîitoare, pentru chemarea fiecărui soiu de șoimi și că pe toate sapase stema Strileștilor.

Dar cum se afla acea țîțîitoare aici, cine s-o fi adus în grajdiul cailor furați? S-o fi pierdut hoțul care furase caii? Și cum să fi căzut ea în mîna acelui talhariu? Și deodată o lumină îi străbătu mintea: el dăduse doară cu mîna lui una din acele țițiitoare cu cîteva luni înnainte, la o vînătoare, lui Niță Șchiopul, fiul preotului Pavăl de la Precista din Focșăni, a acelui care stăpînia în Tămășăni întreg bătrînul Ciuta și jumătate din Băteiu. Iși mai aduse aminte că Șchiopul, numit astfeliu fiind că șchiopata de piciorul drept, era un stîlp de crîșme și cheltuitor peste măsură, avea nume foarte rău, mai ales de cînd se ingurluise cu una Anica, femeia unui popă din satul Străoani, pe Zabrauți, pe care o furase de la bărbatu-său și o ținea ascunsă prin poieni, în pădure. Se zvonia chiar că Șchiopul ajunsese hoț de cai. Strilea, cu prilejul vînătoarilor lui, auzise dela oameni din Cîmpuri și din Mănăstirea Cașinului că fiul preotului Pavăl fusese adesea-întîlnit de dînșii în munți, pe potici pierdute, calare pe vreun cal de toată frumusețe, ducînd de căpăstru încă pe unul sau chiar pe doi, tot de preț, cînd îndreptîndu-se spre hotarul Țării Ungurești, cînd venind dinspre acel hotar. Se șoptia chiar că cîte un omor al cărui făptaș nu se putuse descoperi i s-ar fi datorind lui. Dar aceste învinovățiri se aduceau Șchiopului numai cam în taină și cu glas supus, lumea avînd mare frică de dînsul, căci era grozav de iute la mînie și de răutăcios, iar puterea lui era de necrezut. Chiar urieșul Andrei Văsian și frate său, călugărul Varsanovie, fiii popei Gheorghe din Tămășăni, vestiți pentru puterea lor în tot ținutul, n-aveau ce să-i facă, Șchiopul îi trîntea peamîn-doi ca pe niște copii.

Nu putea s-încapă îndoială, Șchiopul furase caii în tovăiășie cu perdegiul.

Cît pe ce era sulgeriul s-alerge să spuie vornicului că găsise urma hoțului și știea cine este acel hoț, dar după o clipă se răsgîndi și se liniști. Era spre folosul lui să îndatorească pe vornic, făcîndu-l să găsască caii furați, dar nu se cădea să-l puie pe o urmă care putea să fie greșită, nu trebuia- să vorbească înnainte,de a fi cu desăvîrșire încredințat că hoțul era acel pe care el îl bănuia. Se îndreptă deci cu pas liniștit spre locul în care se auziau loviturile de nuiele.și vaietele pușcașilor. Dinnaintea grajdiului celui mare găsi pe vornicul Dumitrache sțînd pe un scaun cu imameaua narghilelei aprinse în mînă. Dinnaintea lui, lungit la pămînt, ținut de cap și de picioare de cîte doi țigani voinici, era acuma al doilea pușcaș, căci cel dintăiu, care își îs-pășise pedeapsa, zăcea gemînd și zvîrcolinduse în niște paie, la coltul grajdiului. Un țigan spătos a cărui mîneci suflecate lasau descoperiți mușchi semănînd cu niște funii de oțel, ridica nueaua de alun în sus și o făcea să cadă șuierînd pe vînele sîngerate ale osînditului, țigan și el, lung, slab, cu fața acoperită de o barbă deasă. Loviturile cădeau în măsură, și în măsură ieșia din gura nenorocitului cînd un aoleoo cînd un valeoo din ce în ce mai prelungit și mai ascuțit. După fie care zece sau douăsprezece lovituri, vornicul făcea semn acelui care ținea vergile să steie, sorbia adînc din narghilea pănă în fundul pieptului, dădea drum fumului pe gură și pe nas, apoi certa pe țiganul întins gios pentru lenea și nebagarea lui de samă, jurîndu-se că are să-l belească de viu. Apoi sorbind iar din imame zicea:

— Dă-i!

Și loviturile reîncepeau să cadă în cadență și tot în cadență, la fiecare lovitură, răspundea cînd un aoleoo, cînd un valeoo.

Se aduse și sulgeriului un scaun pe care se așăză și-i se dăduse un ciubuc aprins din care începu să tragă, privind la osînda pușcașului.

După darea celei de pe urmă lovituri, vornicul sculînduse, se îndreptă spre cănțeleria moșiei, care se afla întro casă de cărămidă din fața grajdiurilor, în ceia parte a curții, urmat de sulgeriu, de vatav și de toate slugile.

Cănțeleria era o odaie gioasă, dar destul de încăpătoare, luminată de trei ferești cari aveau cîte două giainuri mici și opt zăbrele încrucișate. Îmbrăcămintea era alcătuită dintr-o masă mare de lemn de brad, boită în negru, un dulap la feliu, vro patru scaune și două paturi mari de scîndură, cu mindire de paie acoperite cu macaturi de pînză de casă și, la părete, perine îmbrăcate la fel. Aici locuiau cei doi gramatici, niște băieți tineri de mazili cari stăteau în picioare lîngă ușă.

Vornicul Dumitrache după ce intră în cănțelerie. s-așăză turcește pe un pat și făcu semn sulgeriului să s-așăze lîngă dînsul, vatavul Simion rămase în picioare lîngă ușă, în partea opusă acelei unde se țineau cei doi gramatici.

Prin ușa deschisă se vedea mulțimea țiganilor strînși dinnaintea prispei. Vornicul poronci să aducă narghelile și cafe, apoi spuse vatavului:

— Să vie femeia și fata lui Crăciun.

Vatavul ieși și s-întoarse în curînd cu două țigance: una mai în vrîstă, îmbrăcată în zdrențe murdare, cealaltă tînără, naltă, frumoasă și curat îmbrăcată, dar cu fața obosită și cu mijlocul crescut, aproape de facere.

Cum se văzură în fața vornicului căzură în genunchi cerînd iertare și jurînd că sunt nevinovate.

Fără a le poronci să se scoale, Țifescu începu să le cerceteze în toate chipurile pentru a afla încotro fugise Crăciun cu caii și pe cine avuse de tovarăși. Le lua întăiu cu binișorul, făgăduindu-li că de vor spune adevărul nu vor păți nimica, că dimpotrivă le va fi bine. Dar ele, cu jurămintele cele mai înfricoșăte, răspunseră că nu știu nimica. Crăciun se culcase ca de obiceiu în căsuța lor de lîngă poartă, ele nu auzise cînd se sculase nici cînd ieșise, fusese trezite numai în ziuă de sgomotul ce se făcea în ogradă. Vornicul începu să le amenințe cu bataia, cu cazna, dar în zadar, ele tot una țineau că nimica nu știu.

Atunci vornicul poronci să s-aducă vergi. Țiganul care bătuse pe cei doi pușcași întră ținînd în mînă un smoc de nuiele de corn și de alun, urmat fiind de alți doi robi. Femeia lui Crăciun, cu toate bocetele ei, fu lungită gios și ținută cu fața la pămînt iar țiganul care îndeplinea slujba de călău începu să lovească. Țiganca se zvîrcolea și țipa cît o ținea gura.

După vro cincizeci de lovituri sîngele începu să țișnească din pielea ei smolită. Vornicul făcu semn călăului să steie și poronci acelor cari țineau femeia de mîni și de picioare să-i deie drumul. Țiganca se ridică pe un cot, gemînd. Apoi vornicul începu din nou s-o sfătuiască să spuie ce știe, căci altfel este hotărît s-o bată pănă ce-și va da sufletul. Dar ea se jură din nou că nu știe nimica și că chiar de ar bate-o boieriul pănă la moarte tot nu va putea spune nimica.

Atunci Țifescu, încruntîndu-se, strigă:

— Intindeți-o iar și dați-i.

Bataia începu din nou. Cînd după alte cincizeci de lovituri vornicul făcu iar semn s-o lese și începu din nou s-o cerceteze, ea nu mai putu răspunde, era pe jumătate leșinată. Țifescu poronci s-o ridice și s-o ducă în beciu.

In acest timp fata stătea în genunchi, tremurînd ca varga: fața ei se făcuse galbănă ca ceara și ochii ei îi erau holbați de spaimă.

— Fa Vasilco, zise vornicul cătră dînsa, după ce bătrîna fu scoasă din odaie, ai văzut ce-o pățit mata fiindcă s-o îndărătnicit s nu spuie ce știe, fu să fii o fată de treabă și să ni spui cine au fost tovarășii tătîne-tău și unde au dus caii. Spune, dacă ți-i milă de tinereța ta și de zilele tale, căci altfeliu pun să te bată mai rău decît pe mă-ta.

Vasilca era atît de îngrozită în cît nu putu să scoată un cuvînt, dar cu mîna arătă spre pîntecele ei.

— Cucoane, izbuti ea în sfîrșit să strige, fie-ți milă de carnea și de sîngele dumitale!

— Oho! strigă vornicul înfuriindu-se, cu de aceste crezi tu să mă îndupleci. Am să-ți arăt eu! Simioane, pune numai decît să sape afară, dinnaintea cănțeleriei, o gropușoară, mi-o întinde gios cu pîn-tecele deasupra groapei și-i trage. Am mai bătut eu doară femei îngreunate.

Dar tocmai cînd vatavul ieșia spre a îndeplini poroncile stăpînului, Vasilca dădu un țipet, căzu gios și începu să se zvîrcolească țipînd. Simion se opri pe loc.

— Ce stai? strigă vornicul mînios, n-ai auzit ce ți-am poroncit?

— Cu voia dumitale, cucoane, răspunse Simion liniștit, au apucat-o durerile facerii.

Cînd boieriul se uită din nou la fată, nu putu să păstreze macar cea mai mică îndoială. Se sculă răpede de pe pai și ieși urmat de sulgeriu, dar de abie făcuse zece pași afară cînd țipetele fetei încetară și se auzi vaietul slab, dar ascuții, al noului născut.

— O las trei zile, zise vornicul către sulgeriu, ș-apoi îi arăt eu! Pe cea bătrînă am să pun s-o bată la tălpi și la palme, apoi dacă va urma să tacă, la pîntece.

Sulgeriul nu răspunse, el găsia purtarea vornicului firească și dreaptă: i se părea cu neputință ca femeia și fata lui Crăciun să nu fi știut nimica despre scopurile și plecarea lui. Cît pentru faptele de cruzime săvîrșite de cătră vornic asupra celor două țigance, ele erau lupruri ce s-întîmplau și s-întîmplară încă vreme îndelungată în fiecare zi; oricare alt boier în locul lui Țirescu tot ca el er fi urmat.

Capitolul VIII. In care se face lumină în mintea sulgeriului

Cînd ajunseră la scara curții, vornicul merse să s-îmbrace, iar sulgeriul începu să se primble în sală. Fața perdegiului, cu cercul de fer împrejurul capului și cu coarnele lungi cari ieșiau din acel cerc, îi reveniră în minte. Unde văzuse el acea fața, făra cerc și fără coarne? Cu bună samă că nu pentru întâia oara s-întîlnise el în ajun cu acel țigan? Mai văzuse el acei ochi salbateci. Dar unde și cînd?

Auzi ușa din fund deschizînduse și vatavul Simion intră în sala.

— Mi-o poroncit cuconul să-l aștept aice zise el lui Strilea cînd acesta se opri și se întoarse cătră el.

— Imi pare bine că ai venit vataje, zise sulgeriul apropiindu-se de Simion. De ieri, de cînd am pus ochii pe perdegiu, mă căznesc să-mi aduc aminte unde și cînd l-am mai văzut și nu pot izbuti. Purta coarne și prin urmare o fost fugar, nu mi-ai putea spune pe unde o rătăcit?

— Asta-i a treia fugă a lui, zise vatavul, bucuros că are și el ceva de povestit musafirului. O fugit pentru întâia oară acuma zece ani, nu pot ști pe unde o umblat, dar eu singur am dat de dînsul, au trecut acuma cinci ani, într-o tabără de ursari domnești, la Ploscuțeni lîngă Adjud. Era să mă omoare cînd, cunoscîndu-l, am pus mîna pe el. Noroc că mi-o sărit în ajutor bulubașa lor, pe care îl cunoșteam de mult. L-am adus legat înnapoi, o primit în răstimpuri vro mie de bice, i s-o pus coarne și l-am dat la herghelie unde o stat un an. Apoi o fugit pentru a doua oară, s-o dus prin păduri în țara Ungurească și s-o tocmit ca surugiu la un grof Apor, pe Olt, lîngă Ciuk. O stat acolo trei ani. Anul trecut, venindu-i dor de țigancă și de fată, s-o cerut de la stăpînul său pe o lună. Primind învoire, o venit pe furiș aici ca să Ie vadă și să s-încerce să le ducă cu dînsul peste graniță. Avînd un cumnat al lui care-i hergheligiu la noi, o mers într-o noapte la herghelie ca să-l roage să spuic soției și fetei lui să facă toate chipurile și să vie în lunca Trotușului, a treia noapte, ca să s-întîlncească cu dînsul.

I-o zărit însă alt țigan cînd vorbiau împreună și, dînd de știre la curte, am bătut pe Manea, cumnatul lui Crăciun, pănă cînd ne-o spus unde și cînd îl putem prinde pe acesta. După ce l-am prins pe Crăciun, l-am bătut de am crezut că are să moară, iar cuconul o făcut perdegiu ca să-l aibă sub ochi. Dar se vede că groful la care slujise era foarte mulțămit de el, căci de trei ori pănă acuma trimes-au la cuconul rugîndu-l să-i vîndă pe Crăciun cu tot sălașul lui, dar cuconul n-o vrut fiind că-i era ciudă pe țigan. Mai în fiecare săptămînă îl punea gios, adesea de două ori într-aceiaș săptămînă și mai puțin de douăzeci și cinci de vergi sau de bice nu-i trăgea. Acum o lună o trecut chiar vechilul grofului pe aici și iar o rugat pe boier să vîndă stăpînului său pe Crăciun, dîndu-i pe el pănă la o sută două zeci de lei, adică cu ce să cumperi doisprezece țigani meșteri, dar cuconul n-o vrut. Imi aduc aminte că mi-o poroncit să arăt ungurului grajdiurile cu caii.

In mintea sulgeriului se făcuse acuma lumină deplină. Da, văzuse pe Crăciun la groful Ștefan Apor, la moșia acestuia de la Ciuk, cînd se dusese acolo să cumpere niște telegari pentru hatmanul lordache. Groful poroncise țiganului s-încalece ca să arate boierului moldovan un cal frumos de călărie și țiganul tălmăcise sulgeriului niște cuvinte ale grofului care știa prost romînește.

Și groful, care avea cea mai frumoasă herghelie din Ardeal, era cel mai vestit hoț de cai din toată Țara-Ungurească. Numa nu fura în țara lui, ci în cele învecinate: Moldova, Țara-Romînească, Țara Leșască. Avea chiar și cai furați peste Dunăre dela Turci și de peste Nistru, dela Tatari. Crăciun dăduse fără îndoială grofului de știre, prin vro ceată de țigani căldărari, că la vornicul Țifescu se aflau cai de o frumuseță fără păreche, iar groful trimisese un om de încredere să s-încredințeze de adevărul vorbelor țiganului.

Părtășia Șchiopului la furt se lămuria asemene pe deplin; că Șchiopul cunoștea pe grof, singur mărturisise sulgeriului. Vederat că caii frumoși pe cari el fusese adesea întîlnit pe poteci singuratece, de cătră oamenii din Cîmpuri și din Cașin, îi ducea grofului, pentru sama căruia îi și furase. Șchiopul fusese însărcinat de grof să fure misirliii vornicului Dumitrache cu ajutorul lui Crăciun.

Năștea acuma întrebarea: unde erau caii? fără îndoială pe drum, spre moșia grofului. Și tâlharii cu bună samă că nu apucase drumul mare ci o luase prin păduri. După cîte auzise sulgeriul de la Cășuneni și de la Cîmpureni, Șchiopul obișnuia să urmeze niște cărări care-l scoteaua în Țara Ungurească între Clăbuc și Zboină. Erau acuma aproape opt ceasuri, fugarii trebuiau sa fie departe. Cum să-i mai poată ajunge cînd ei plecase cu șapte sau opt ceasuri mai înnainte?

Dar, pe de altă parte, faptul că acești doi cai faceau cit o avere întreagă îndreptăția presupunerea că Șchiopul și Crăciun nu aveau să-i gonească prin păduri și munți: o asemenea goana putînd să-i strice cu desăvîrșire, era de crezut că aveau să-i duca cu îngrijire, mai domol. Atunci doi sau trei barbați îndrăzneți, călări pe cai buni, i-ar putea ajunge dacă ar da de urma lor.

Și sulgeriul își aduse acuma aminte că nimeni nu știa mai bine obiceiurile Șchiopului decît dușmanul lui de moarte, Neculai Jinga din Borșăni, pădurarul mănăstirii Bîrnova care, cu vro doi ani înnainte, după ce prinsese pe nevasta lui cu Șchiopul, mai suferise de la acesta și o bataie groaznică. Pe femeia necredincioasă o lepadase chiar din ceasul acela, ceia ce făcuse de altmintrelea după scurtă vreme și Șchiopul, dar Jinga hrănia de atunci împotriva lui o ură neîmpăcată. Ar fi avut adesea prilej să-l împuște prin pădure, n-o făcuse fiind că era doară creștin și se temea de pacat, dar pîndia prilejul ca să-l poată pierde: să-l prindă cu vro tâlhărie sau altă faptă nelegiuită și să-l deie pe mîna Judecății. Neculai Jinga cunoștea toate obiceiurile și toate salașurile Șchiopului prin păduri; nimeni nu putea să deie de urma cailor așa de răpede ca el.

Sulgeriul se opri dinnaintea vatavului Simion care rămăsese neclintit lîngă ușa pe care intrase.

— In cîte ceasuri ar putea oare un om calare să ajungă, fără a goni calul, de aici la Borșăni, peste dealuri, deadreptul.

— In trei pănă la patru ceasuri, răspunse vatavul.

Tocmai atunci întrăși vornicul în sală. Strilea se apropie răpede de el.

— Arhon vornice, îi zise, uitîndu-se drept în ochii lui, am bună nădejde să dau de urma tâlharilor care ți-au furat caii. Dar, pentru aceasta, trebuie să plec fără cea mai mică zabavă și, de oare ce este nevoie să caut acele urme prin păduri, nu pot merge decît calare. Te rog deci, dacă primești ajutorul meu, să poroncești să mi se puie o șea pe un cal ce-l vei avea mai bun, umblător daca se poate și să-mi dai un om voinic și de nădejde la mînă, calare și el pe un cal care să se poată ținea de acel care m-a purta.

Fața deschisă a sulgeriului, privirea lui îndrăzneață, glasul liniștit dar tot odată și hotărît cu care vorbia plăcură vornicului și-i însuflară încredere.

— Primesc ajutorul dumitale cu mulțâmire, arhon sulgeriu, răspunse el. Ți-oiu da umblătorii cei mai bun din grajdiurile mele, umbletul lor întrece fuga altor cai și, ca însoțitor, vei avea o slugă credincioasă și voinică. Simioane, zise el întorcîndu-se că-tră vatav, să se puie șaoa mea cea de drum pe Șopîrla, iar Petrea Balan să se gătească numai decît de drum și să puie șaoa pe Lăstun.

Vatavul ieși.

— Te mai rog, zise sulgeriul, să-mi dai și o păreche de pistoale bune în rafturi, însă deșerte ca să le încarc eu însumi. Am o păreche cu mine, dar nu strică să am și două.

Vornicul bătu în palme și poronci feciorului care intră, s-aducă pistoalele lui cele nemțești.

— Dar spune-mi, zise Țifescul după ce feciorul ieși, încotro îți este de gînd să te îndrepți, și asupra cui ai prepus?

— Mă iartă arhon vornice, dacă te rog să nu mă silești să-ți răspund. Am bună credință că ți-oiu aduce caii înnapoi, și ți-oiu lămuri atunci cum am fost pus pe urma lor. Feciorul intră cu pistoalele cari erau niște adevărate giuvaeruri. Sulgeriul le lăudă foarte și ceru voie să le încarce.

După ce le încarcă cu îngrijire, ieși pe cerdac. Gios, cam la mijlocul ogrăzii, era o tufă de trandafiri și, în vîrful unei crenguți, de abie se zărea roșul unui boboc.

— Am să încerc să taiu acel boboc de trandafir, zise sulgeriul arătîndu-l vornicului cu mina.

Vornicul surîse cu neîncredere. Sulgeriul ochi, apăsă încet asupra trăgaciului, se auzi o detunătură și bobocul, împteună cu o coadă de o șchioapă, sbură în mijlocul drumului.

— Aferim, strigă sulgeriul, bun pistol.

— Să vedem și pe tovarășul lui. Creanga căreia i-am tăiet vîrful tot prea lungă o rămas, am s-o mai scurtez cu o palmă.

Se auzi o nouă detunătură și crenguța de trandafir fu scurtată din nou, cu o palmă, întocmai precum spusese sulgeriul.

— Și acuma mai zise el, să le încarc din nou și să poroncești să le puie în rafturile sălci. Trebuie să pun ceva mai puțin praf căci am simțit o foarte ușoară smuncitură.

După ce încărca pistoalele cu o îndoită îngrijire, sulgeriul se duse să se schimbe și să se pregătească de drum.

In curînd apăru, îmbrăcat într-un anteriu de lînă subțire, cu dungi vinete pe fund albastru, un ilic ușor de aba cafenie, șalvari albaștri și ciubote de iuft negru. Anteriul era strîns pe trup printr-un brîu de lînă albastră, pe deasupra căruia se vedea un chimir lat de piele, sub care era prinsă curaua venind de la umăr a tocului în care se aflau pistoalele lui. Intre chimir și brîu era strîns un iatagan scurt, cu toc și mîner de argint. In mînă ținea o pălărie de pîslă neagră, ușoară. Poalele anteriului erau suflecate și prinse în brîu.

Tocmai atunci s-auziră caii venind la scară. Vornicul pofti pe sulgeriu în sofragerie unde i se pregătise o bogată gustare căreia Strilea îi făcu căzuta cinste, apoi amîndoi se dădură gios, la scară. Aici așteptau caii cu Petrea Balan, un Romîn de vro cincizeci de ani, nalt, uscăcios dar spătos, cu musteți lungi negre, amestecate cu puține fire albe și care purta haina obișnuită de mazili: anteriu a cărui poale erau prinse sub brîu, ilic, bernevici ' albăstriei ciubote. In brîul lui se vedea o păreche de pistoale și un iatagan; cum zări pe stăpînu-său, veni să-i sărute mîna.

— Aista-i Petrea Balan, zise vornicul cătră sulger, el o fost oștean la Ruși, într-un polc de Codreni, și o văzut războaie multe. Il am în slujba mea de optsprezece ani: mulți tâlhari vajnici prins-au chiar cu mîna lui. Poți să ai deplină încredere în bărbăția și în credința lui.

— Petrea, adaose el cătră acesta, vei asculta de toate poroncile ce ți le-a da sulgeriul, ca și cînd ți le-aș da eu însumi; să-l urmezi ori unde va merge. Ai înțeles?

- Am înțeles, cucoane, și voiu face după cum îmi poroncești, precum am mai făcut și altădată, răspunse Petrea închinîndu-se.

- Deocamdată ai să mă duci la Borșăni pe drumul cel mai; scurt, zise sulgeriul.

— Am înțeles, răspunse Petrea.

- Pusu-sau în rafturile lui Petrea cele ce am poroncit? întrebă vornicul pe Simion.

— S-o pus mîncare și vin pe patru zile, răspunse vatavul, intr-adevar, rafturile șălii murgului voinic al lui Petrea erau umflate de credeai că au să crăpe.

Sulgeriul se plecă să ieie mîna vornicului ca s-o sărute, dar acesta îl cuprinse în brațe și-l sărută pe amîndoi obrajii, Strilea sărutîndu-l în schimb pe umeri.

— Să mergi cu bine, arhon sulger zise vornicul, de te vei întoarce cu bine, va da Dumnezeu să facem cunoștința mai amănunțită.

Această urare care era mai mult o făgăduință, făcu pe Strilea să s-închine adînc înnaintea gazdei sale. Calul lui, un șarg puternic, pe care doi paici de abie îl puteau ține pe loc, fu apropiet de scară, pistoalele fură așazate în rafturi și sulgeriul sări sprinten în șea. Se închină încă odată, apoi, dînd drumul calului lui, plecă la galop urmat de Petrea. Avu însă vreme să audă pe vornic poroncind lui Simion să ducă Ia biserică un sărindar de cinci ocă, să-L așăze înnaintea icoanei Sfîntului Dumitru și să spuie preotului să facă rugăciuni pentru izbînda sulgeriului.

Capitolul IX. Sulgeriul dă de urmele hoților

După ce ieșiră pe poartă, Strilea își puse calul la umblet și pilda lui fu urmată de Petrea.

Trecură în curînd prin satul Păunești și de aici începură să urmeze drumul de pe plaiul Bodei.

După un ceas ajunseră la fintîna căreia îi zice și astăzi Fîntîna Bodei.

Aici se despărțiau două drumuri: acel din dreapta ducea Ia Borșăni prin Anghelești, iar cel de al doilea în codru.

Sulgeriul își opri calul înnaintea fîntînei și se uită la ceasornic, erau zece ceasuri.

— Să he oprim aici pentru a adapa caii, zise Strilea descălecînd. Oare cît să mai avem pănă...

Strilea voia să zică: pănă la Borșăni, dar nu putu să sfîrșască cuvintele și ramase cu ochii holbați în fața unor urme întipărite în băltoaga dimprejurul fîntînii. Erau urmele a doi oameni și a trei cai din cari unul potcovit și doi nepotcoviți. Unul din cei doi oameni era desculț, celalalt încălțat, și urma piciorului drept era mult mai adîncă decît acea a piciorului stîng și asta nu numai la o urmă, ci peste tot pe unde se vedeau pașii omului încălțat, semn neîndoielnic că el șchiopată de piciorul drept.

Stăpîninduși mirarea, Strilea aruncă frîul calului său lui Petrea și se luă după urme spre a vedea încotro apucau. Se în-credință în curînd că ele mergeau la deal, spre codru. Nu încăpea îndoială pentru sulger, asta era urma hoților: văzuse prea adesea la vînătoare, prin gloduri, călcătura mare și lată a Șchiopului pentru ca să se fi putut înșala. Calul potcovit era calul Șchiopului, iar acei nepotcoviți erau misirliii. Spre mai mare încredințare întrebă pe Petrea:

— Caii furați erau ei potcoviți sau nu?

— Nu, răspunse Petrea care urmărise toate mișcările sulgeriului cu cea mai mare bagare de samă și se oprise lîngă urme, ei nu sunt potcoviți și iată urmele lor.

Sulgeriul făcu cu capul în semn de mulțămire.

— Iată unde o călcat Crăciun, urmă Petrea arătînd cu coada harapnicului urma picioarelor goale ale acestuia și iată acea a lui Niță Șchiopul, adăogi el arătînd spre celelalte.

Sulgeriul făcu o mișcare de mirare voioasă.

— Cunoști pe Niță Șchiopul? întrebă el.

— Dar oare cine pe locurile aieste nu-l cunoaște? răspunse Petrea.

- Aveai vre un prepus pe el? mai întrebă sulgeriul.

— Nu pănă ce n-am dat cu ochii de aceste urme.

Atunci Strilea îi povesti găsirea țițiitoarei, chipul în care prepusurile lui se întărise și planul ce-l alcătuise pentru găsirea cailor.

Petrea asculta în tăcere, lăsînd în aceiaș vreme caii, cărora le scosese frîele, să beie în troaca plină cu apă.

După ce sulgeriul își isprăvi povestirea, Petrea îl întrebă dacă tot are de gînd să meargă la Borșăni.

- Nu, răspunse Strilea, voiam să găsesc pe Jinga numai pentru ca el să mă puie pe urmele Șchiopului și să-mi arăte adăposturile lui. Dar, de vreme ce întîmplarea m-o pus pe urma hoților, nebun aș fi să-mi pierd vremea căutînd pe Jinga. Voiu apuca pe urma lor: gloduri și pîrae sunt în codru la fiecare pas, trebuie să ne putem ținea de urmele lor.

Petrea, om tăcut, căruia vorbele zadarnice îi păreau risipă mare, dădu din cap în semn că se unește cu părerea sulgeriului și începu să puie frîele în capetele cailor.

După ce încălecară urmară înnainte zarea Tarniței unde se îndreptau și urmele cari încetară îndată după ce trecură dincolo de glodul care se făcuse în văioaga în care se afla fîntîna. Vreme de două ceasuri urmară zarea Tarniței pănă cînd dădură în acea a Giurgiului. Aici, întro așăzătură, văzură cu bucurie, în alt glod,urmele copitelor celor trei cai precum și acea a picioarelor goale ale Iui Crăciun.

— Se vede că Șchiopul o încălecat iar, zise sulgeriul.

Ajunseră în curînd Ia o răspîntie: un drum apuca la vale, în dreapta, celalalt, în stînga, urma dealul.

— Pe unde apucăm? întrebă sulgeriul,

— Drumul cei din dreapta duce la Bîlca în sat, iar cel din stînga la Fundul Carecnei.

Strilea se bătu pe frunte cu palma.

— Ce prost sînt eu, zise el. Trebuia să gîcesc din capul locului că Șchiopul s-o dus întins la Carecna! De cîte ori nu mi-o spus el că are în vîrful Carecnei bordeiu și o livadă și că-i place să steie acolo?

— Cunosc bordeiul, zise Petrea, știam că este al unui preot de la Focșăni, dar pănă acuma nu mă gîndisem că acel preot era părintele Șchiopului. Nu mai încape vorbă: hoții odihnesc caii în vîrful Carecnei. Vedem cît cruță ei pe misirlii din faptul că îndată ce au intrat în pădure, Crăciun o mers pe jos.

Suiră în vîrful Găinei, apoi se scoborîră într-o așăzătură pe coasta Giurgiului unde găsiră iar urmele. De aci începură să urce suișul care duce în vîrful Carecnei. La jumatatea acestui suiș se dădură gios și învăliră copitele cailor cu petece de lînă pe cari le făcură tăind în bucăți jumătate din cerga care slujia de poclad lui Petrea.

Incălecară iar și urmară să suie dealul în tăcere. Cum văzură o bucățică de cer în zare, se opriră, descălecară și legară caii de niște copaci.

— Știi în ce parte a poienii este așazat bordeiul, întrebă sulgeriul vorbind în șoapte.

— Da, răspunse Petrea. Drumul ce-l urmăm duce drept la bordeiu, care se află de abie la vro zece stînjăni de marginea pădurii.

— Dar oare caii unde să fie?

— Nu cred să-i fi priponit în poiană, li-or fi făcut umbrarîn ogradă.

— Cum? Este ogradă?

- Da, este ogradă mărișoară din dosul bordeiului, incunjurată cu un gard de nuiele. In ogradă, după cît îmi aduc aminte, este și un grajdiu mic, tot de nuiele; dar bun numai pentru vaci, nu cred să fi vîrît asemene cai într-însul.

-De la marginea pădurii pănă la grădină cum este locul? Deschis sau acoperit cu tufe?

— Dacă urmezi drumul treci printr-o livada de perji și de peri răsfirați. In dreapta drumului livada este mai deasă: sunt într-însa vro cîțiva nuci mărișori.

— Cîni are?

— Nu pot să știu, dar trebuie să aibă. Știu numai că livada și prisaca sunt păzite de un moșneag care trăiește aici tot anul.

— Încă voinic moșneagul?

Pe buzele lui Petrea se zugrăvi un zîmbet de despreț.

— Primejdios poate pentru babe și copii de țîță, răspunse el.

— Ești meșter de pistol?

— Nu tocmai ca dumneta, răspunse Petrea, dar destul de meșter pentru a pune gloanțele meu în orice cap de om a cărui depărtare de mine n-a întrece bataia pistolului meu.

— Pistoalele îți sunt bune?

— Foarte bune; multe suflete de tatari ar putea să deie mărturie despre bunatatea lor, zise Petrea scoțîndu-le din bria unul după celalalt și primenind praful din tigae cu mare bagare de samă. Sulgeriul scoase din rafturi pistoalele ce i le dăduse Țifescu, le cercetă și el cu îngrijire, le băgă în brîu, pe urmă cercetă pe celelalte două care erau în tocul ce-i atîrna deasupra șoldului. Apoi zise lui Petrea:

— Trebuie să ne despărțim. Eu voiu merge pe drum, drept spre bordeiu; tu vei apuca prin livada cea deasă, la vro cincizăci de pași de mine. Dacă sunt cîni, ei îndată ce ne-or simți or năvăli asupra noastră. Tu, să nu cumva să dai întrînșii cu pistolul: voiu avea eu grijă să-i împușc înnainte ca ei să te poată mușca. Dar tu păzește Intrarea bordeiului. Este firesc ca Șchiopul, îndată ce-a auzi cînii bătînd să iasă afară. Trage întrînsul îndată, fără a te grăbi, dar fără a pierde vreme, căci de apucă el să deîe cu pușca în unul din noi, acela este mort: el nu știe ce este a da greș și are o pușcă de toată bunatatea. Eu mergînd drept asupra bordeiului, pe mine are să mă vadă dintăiu și pe mine are să mă ieie dintăiu la ochi. Sînt destul de iute la tras și cred că oiu trage înnaintea lui, dar am mare nădejde în tine că ai să-l culci la pămînt înnainte ca el să poată trage. De țigan și de bătrîn nu cred că avem să purtăm grijă mare.

Petrea rugă pe sulger să-l lese pe dînsul să meargă drept asupra bordeiului, dar Strilea nu voi să schimbe nimica la planul lui. Ei se puseră deci în mișcare suind dealul încet și avînd grijă sâ nu calce pe crengi uscate spre a nu face sgomot; între dînșii era atunci o depărtare de treizeci de stînjăni.

Capitolul X. Ce se întîmplă în vîrful Carecnei

Ajunseră odată în vîrful dealului, bordeiul se vedea foarte bine. Amîndoi înnaintară spre intrarea lui ținînd cîte un pistol cu cucoșul tras în fiecare mînă.

Nu făcuse cinci pași cînd doi dulăi urieși ieșiră de lîngă gard și se aruncară lătrînd asupra lui Petrea. Dar înnainte ca ei să-l fi putut ajunge erau doborît, la pămînt, loviți de glonții lui Strilea. Acesta de abie aruncase pistoalele goale gios și luase din toc celelalte două, cînd o detunătură se auzi și Petrea, lovit în inimă, căzu la pămînt.

Sulgeriul văzu numai un braț și țava unei puști în dosul unui copac, lîngă gard, dar pentru ochiul lui atîta era de ajuns. Oțelele pistolului erau trase; brațul lui se întinse, o împușcătură se auzi, Șchiopul dădu un țipet de durere, scăpă pușca din mînă și căzu gios. Gloanțele sulgeriului îi intrase adînc în umăr, zdrobind rău ciolanul.

Strilea se aruncă îndată la pămînt, în iarba care-i venea pănă la brîu și încărca răpede pistolul cu care trăsese: auzea gemetele rănitului. După ce isprăvi să încarce pistolul, se ridică în genunchi cu îngrijire și se uită de jur împrejur. Rănitul zăcea la piciorul unui nuc cu capul descoperit; ceva mai departe intre el și gard, era un umbrar și mai departe altul, mai mare, sub care se vedeau doi cai. Acuma pricepu totul.

Șchiopul nu se afla în bordeiu precum crezuse, ci se odihnea sub umbrarul cel mic spre a fi mai in apropiere de cai pe care îi adăpostise sub alta colibă de crengi, De unde sulgeriul crezuse că iea el locul cel mai primejdios, il dăduse lui Petrea care, innaintînd drept asupra umbrarului, fusese zărit numai decit de Șchiopul și culcat la pămînt. Și acuma îi părea rău lui Strilea că nu luase el locul lui Petrea, căci era om fără frică și încrezător în sine: nu se îndoia o clipă că de ar fi fost el în fața Șchiopului, l-ar fi împușcat înnainte ca hoțul să fi apucat să deie înlriiisul.

Dar tovarășii Șchiopului, Crăciun și cu moșneagul despre care îi vorbise Petrea, oare unde erau? Nu se vedea semn de om nici sub umbrar nici în bordeiul a cărui ușă era deschisă, lăsînd ochiul să pătrundă până în fundul lui.

Sulgeriul scoase pălăria din cap, o ridică în vîrful pistolului și o primblă deasupra ierburilor. Nu auzi nimica, nu văzu nimica. După o bucată de vreme se culcă la pămînt și începu să se tîrască pe brînci înspre locul unde zăcea hoțul rănit. Cind ajunse la cinci pași de el, se ridică în picioare cu pistoalele întinse în mîna. Dar nu apucase să facă un pas cînd, din dosul umbrarului, plecă un fulger urmat de o detunătură și pălăria lui Strilea zbură din capul lui.

El se aruncă dintr-o săritură în dosul unui nuc și, luind la ochiu pe Șchiopul care zăcea cu fața în sus și se uita drept la dînsul, îi strigă:

— Dacă nu poroncești tovarășilor tăi să lepede armele și să iasă din dosul colibei cu mînile goale, îți zbor crierii. Iți dau ragaz numai pînă cînd voi numără patru. Una, două...

Sulgeriul mi apucă șă numere mai departe, căci Șchiopul strigă:

— Leapădă pușca, Anico și ieși afară din umbrar dacă vrei să ma mai vezi in viața!

Din umbrar se văzu ieșind atunci o femeie tînără și frumoasă, cu părul și ochii negri, purtînd portul obișnuit in Vrancea: cămeșă cusuta cu cusătură geagră, cu mîneca învîrlilă, fotă neagră și iminei negri. Era albă ca varul, dar ochii ei aruncau scînteie de turbare.

Strilea o acoperi îndată cu pistolul.

— De-ți este dragă viața pune te gios lîngă ibovnicul tău și rămîi nemișcată.

Tînăra femeie făcu precum i se poroncise.

— Acum aruncă-mi răpede pușca care-i lîngă tine. Indată!

Anica luă pușca care scapase din mîna Șchiopului și o aruncă sulgeriului, la picioarele căruia căzu.

— Scoate-i brîul, mai poronci Strilea.

Anica desprinse brîul Șchiopului, un cuțit căzu dintr-însul și fu aruncat sulgeriului împreună cu cornul cu praf al hoțului.

— Foarte bine, zise Strilea care nu se mișcase de după copac. Acuma ridică pe Niță și-l razămă de nuc. Bine, așa! Acuma să stăm la vorbă!

— Mai Niță, adaose el, urmînd să ție pistolul întins asupra Șchiopului, i-a spune-mi unde sunt Crăciun și cu moșneagul care îți păzește bordeiul.

— Nu sunt aici.

— Dar unde-s?

Șchiopu tăcu cîtva. Se vedea pe fața lui că într-însul se petrece o luptă grea.

După o tăcere prelungită zise:

— Crăciun o plecat departe, peste hotar, iar pe unchieș l-am trimes la Străoani să cumpere merinde.

— Pe Crăciun l-ai trimes la groful Apor?

La acest nume Șchiopul tresări.

— De unde știi? întrebă el.

— Doară știu că ai furat caii pentru grof. Pentru ce l-ai trimes?

— Ca să mi aducă bani.

— Cum s-o dus, pe gios?

— Ba nu, calare, pe calul meu.

— Cînd o plecat?

— Pot să fie vro două ceasuri.

— Dar unchieșul, o mers pe gios? Cînd s-întoarce?

— O plecat calare pe alt cal care-l țin aici. Cred că s-a întoarce pe la asfințitul soarelui.

— Vra să zică tu ești singur aici, numai cu Anica.

— Singur numai cu dînsa.

— Fa Anică, zise sulgeriul, ia vină cu mine pănă la cel umbrar si apoi până la cai, dar să te ferească Dumnezeu sa te incerci sa fugi sau sa faci vreun vicleșug ca-ți împodobesc fără doar și poate fata cea frumoasa cu un gloanțe. Mergi înainte!

Anica se sculă și, urmată de sulger cu pistoalele in mana, îl duse la umbrar. Sub umbrar Strilea,găsi o pușcă ți o secure. Atîrnă pușca de umăr prin curea și puse securea în brîu. Pe urmă merseră la cai. Amindoi erau in bună stare și mîncau veseli din gramada de iarbă pusă dinnaintea lor. Apoi sulgeriul poronci Anicăi să vie cu el la bordeiul în care nu găsiră nici o armă.

Capitolul XI. In care un copou scapă viața stăpînului său

Se îndreptau spre rănit cînd le ieși înnainte, venind despre pădure un copou. Sulgeriul îl recunoscu îndată.

— Copoul lui Neculai Jinga! strigă el. Trebuie să fie și Jinga pe aici.

— Nai Na! Dudaș!

Dar Dudaș, nevoind să-l bage în samă, o luă răpede la vale, se opri o clipă înnaintea leșului lui Petrea, îl mirosi cîtva, dădu un urlet lung, apoi dispăru în pădure. Sulgeriul, tot împingînd pe Anica înnaintea lui, merse să ridice pistoalele cu care împușcase cînii și pe cari le aruncase gios, le puse in brîu, apoi s-îndreptă spre locul unde zăcea, cu fața în sus, Petrea. Trupul era acuma înțăpenit și se sfla în mijlocul unui lac de sînge: fața era liniștită cu ochii închiși, ai fi crezut că doarme. După ce-i încrucișa mînile pe piept, sulgeriul luă și cele două pistoale ale mortului, încărcate amîndouă și s-intoarse spre Miță.

— Pune-te gios, poronci el Anicăi. Nu atit de aproape de dînsul; mai departe. Așa!

Apoi se așăză și el, gios, în fața lor și ramase privindu-i.

Niță era un barbat de vro treizeci de ani, de o statură întrecînd pe acea obișnuită, și cumplit de spătos. Capul ii era acoperit cu un păr roș ca jăratecul și des ca peria. Fruntea era îngustă, ochii mici și suri, fălcile și bărbia puternice, iar gura mare, cu buze groase, aproape vinete. Mustețile scurte, erau roșii ca și părul.

Niță era renumit pentru puterea lui fără seamăn: oamenii cei mai vestiți din Putna, Bacău și din Rîmnicul muntenesc care se pusese cu dînsul la luptă fusese învinși cu cea mai mare înlesnire.

Era meșter de pușcă și de pistol și călăreț vestit. Tatăl său, preotul Pavăl dela Precisia, era un om de treabă, dar sgîrcit. Niță învățase carte bună însă slăbăciunea preutesei îl pierduse: Ea îl deprinsese din copilărie cu bani mulți și Niță se făcuse un craiu și un bătăuș de frunte. Preotul îl dăduse chiar afară din casă de vro patru ani, căci îl făcuse de rușine.

Fiind prins de un negustor la soția Iui, noaptea, fu împușcat în genunchiii; deși se vindecă rămăsese cam șchiop. Dela acea întîmplare părăsise Focșanii și trăia mai mult prin codri, trecîndu-și vremea cu vînatul, căci era un vînător pătimaș și minunat. Am văzut că trecea drept hoț de cai și că era chiar bănuit de mai multe omoruri ai căror făptuitori nu se putuse descoperi pănă atunci.

Sulgeriul nu știa ce să facă. Să ieie caii, să-i ducă pănă la locul unde lasase pe al său și pe acel al lui Petrea ș-apoi să pornească spre Domnești? Era lucru ușor, dar se temea ca Șchiopul, rănit cum era, să nu găsească chip, mai ales după întoarcerea moșneagului, să fugă și vom vedea în curînd că Strilea avea temeiurile lui pentru a nu scapa pe hoț din mîni. Pe de altă parte, așteptînd aici, se expunea primejdiei de a vedea venind la poiană alți tovarăși de ai Șchiopului cari, pe lîngă că ar fi putut să puie mîna pe cai, l-ar fi făcut, să plătească scump îndrăzneala lui. O singură nădejde avea: să treacă pe acolo Neculai Jinga, care după cum arata ființa copoului lui în poiană, trebuia să fie prin împrejurimi. Dar dacă Jinga ocolea culcușul Șchiopului? Cum să deie de știre că el, sulgeriul Mihalache, se află acolo? Fu trezit din gînduri prin urletul unui cîne, pe vale în pîrăul Hagiului. Nu încăpea îndoială, cînele de la care pleca urletul era copoul lui Jinga. Urletul contenia, dar numai puține clipe pentru a reîncepe iar, mai desnădăjduit decît adinioarea. Din întîmplare ochii lui Strilea căzură pe fața Anicăi tocmai cînd urletul reîncepu și o surprinseră făcînd semn cu ochiul lui Niță care-i răspunse în aceiaș chip. Sulgeriul crezu dintăiu că se sfătuiesc din ochi spre a se arunca asupra lui. Șchiopul, chiar cu o singură mana,ajutat fiind de Anica, l-ar fi putut răpune dar avea pistolul în mînă și mort ar fi fost Șchiopul la cea dintai miscare. Apoi fata Schiopului arata cu prisosință că rana îi pricinuește dureri grozave: el nici nu se gîndea la vro luptă. Dar un nou rînd de urlete în vale făcu pe Anica să se uite iar cu coada ochiului la Niță. Strilea începu să bănuiască că hoțul și cu ibovnica lui știau pentru ce urlă copoul.

— Măi Niță, zise el, oare nu știi tu pentru ce urlă astfel copoul lui Jinga de vale, în pîrău.

— De unde să știu, răspunse Șchiopul.

Dar Anica tresărise la întrebarea sulgeriului.

— Măi Niță, zise iar Strilea, tu mă-nșăli. Știi prea bine de ce urlă copoul. Vei fi ucis pe Necuiai Jinga și cînele urlă acuma înnaintea leșului stăpînului său. Spune drept, că doară tot am să aflu adevărul. Peste un cias, mult peste două sosesc douăzeci de oameni de ai vornicului după cari am trimes pe unul din acei ce mă însoțeau, îndată ce am dat de urmele tale la Fîntîna Bodeie. Viața ta este in mînile mele: arătîndu-te plecat la dorințele mele, se poate să ți-o cruț.

— Spune, Niță, zise atunci Anica. Tot ătîta-i de noi acuma!

— Spune tu, zise Șchiopul; eu de durere nici nu pot vorbi.

— Necuiai Jinga o dat peste noi aici azi dimineață și o văzut caii, zise Anica. Niță bănuind că are să meargă să deie de știre vornicului, l-o luat la ochiu și, sub amenințare că îl împușcă, l-o făcut să steie pănă ce l-o legat Crăciun. Apoi amîndoi l-o dus în pîrău, i-au pus un căluș in gură și l-au legat de un copac.

— Și dacă nu mă întîmplam eu aici și nu auziam urletele copoului ați fi lasat pe om să moară de foame în fundul pîrăului;strigă sulgeriul.

Niță și Anica lasară capetele în gios.

- Trebuia s-aleg între viața lui și viața mea, zise în sfîrșit Niță, am ales pe a mea.

Sulgeriul stătu cîtva pe gînduri, apoi zise Anicăi aruncîndu-i cuțitul Șchiopului.

- Na-ți acest cuțit. Du-te îndată în pîrău, taie legăturile lui Jinga și mi-l adă înnapoi aici. Dar nu zăbăvi și, mai ales nu te duce într-aiure. Peste o jumătate de cias să fii negreșit, aici. Uite, adaose el, soarele este acuma în vîrful tîrșarului celui mare din capătul poienii, dacă, cînd s-a scoborî în dreptul fagului celui singur din fundul bobeicii nu-i fi aici cu Jinga, îți jur, uite pe crucea asta, și scoase din sin o cruce de argint, că trimet în crierii lui Niță amîndoi glonții din pistoalele mele. Mergi!

Anica luînd cuțitul se depărtă răpede, iar sulgeriul depunînd pistoalele lui la pămînt lîngă el, începu fără a pierde din ochi pe Șchiopul, să încarce pușca lui Niță cu care Anica trăsese asupra lui și care rămăsese neîncarcată.

— Vezi tu, zise el lui Niță după ce isprăvi, am aici opt focuri. Știi cum trag. La cel dintăiu semn că-ți vine ajutor, trag în tine fără cruțare.

Nu trecuse jumatatea de cias cînd se auziră trăsnind crengile uscate în pădure și Anica apăru urmată de Jinga. Omul, un mocan uscăcios, de statură mijlocie, cu părul și barba roșii, era galbăn ca ceara și cuprins de tremur. Cum zări pe sulgeriu alergă la dînsul și, căzînd în genunchi înnaintea lui, începu să-i mulțamească cu lacrimi pentru că-i scapase viața și nu lasase pe copiii lui pieritori de foame.

— Nu-mi mulțămi mie, zise sulgeriul, mulțămește lui Dudaș, el te-o scapat. Iea cuțitul din mîna muierii, adaose el după ce Jinga se ridică. Dar unde-ți este pușca?

— Hoții știu, răspunse Jinga.

— O luat-o Crăciun cu dînsul, zise Anica..

— Nu face nimica, zise sulgeriul, poți să iei pușca Șchiopului, este mult mai bună decît a ta.

— Du-te pe drum la vale, adaose el arătînd spre Bîlca, ai să găsești doi cai legați de niște copaci, adă-i numai decît aici.

Jinga luă pușca Șchiopului, se îndreptă înspre drumul care ducea devale, dispăru în pădure și în curînd se întoarse cu caii.

— Aferim! zise sulgeriul cînd Jinga se opri lîngă dînsul. Adu aici rafturila bietului Petrea și ale mele: du caii ia apă ș-apoi scoatele zăbălile din gură, dar lasîndu-le capețelile, leagă-i cu căpestrele de un pom din marginea poienii, dar aproape de noi și vină de mănîncă că trebuie să fii flămînd.

Jinga se depărtă cu caii spre fîntînă, iar Strilea începu să scoată merindele din rafturile lui Petrea. Erau mîncări multe și alese precum și o ploscă zdravănă, plină cu vin roș de Nicorești.

Sulgeriului ii era cumplit de foame și începu să mănince cu pofta mare, însă tot cu pistoalele lîngă el. Șchiopul care suferea grozav rămînea cu ochii închiși, dar Anica se uita cu lăcomie cum dispăreau mîncările în gura sulgeriului. Iar acesta, pricepand ca ea este flămîndă, luă un but de miel și o bucată de pine și i le aruncă.

- Na ți și ție, zise el. Mai fă și tu un praznic astăzi căci vei avea parte de destule posturi în temniță.

Această prezicere însă nu micșoră întru nimic pofta de mîncare a Anicăi ai cărei dinți mici și albi se puseră îndată pe lucru.

Jinga s-întoarse cu caii de la fîntînă, îi legă de cîte un perj în marginea poienii și s-apropie de sulgeriu. Acesta însă îi spuse să strîngă mîncările întinse în rafturi și să le aducă sub un nuc, la vro zece stînjăni de locul unde era rănitul și luîndu-și pistoalele se duse să s-așăze sub pom, de unde vedea orice mișcare ce o făceau Niță și Anica, dar putea vorbi cu Jinga fără a fi auzit de hoț și de ibovnica lui.

Cînd Jinga aduse rafturile, se puse iar pe mîncare făcînd parte și mocanului, apoi îi ceru să povestească întîlnirea lui cu Șchiopul.

Jinga îi spuse că venia de a casă, de unde plecase de cu noapte, ca să prindă niște păstrăvi în pîrăul lui Moisă. Dar că fiind aproape de Carecnă, voise să vadă dacă dușmanul lui era pe acolo. Auzind glasuri, voise să știe care sunt tovarășii lui Niță. Izbutise să s-apropie de tot: văzu caii pe care îi recunoscu îndată, dar o creangă uscată trăsnind sub piciorul lui, Șchiopul dintr-o săritură fu în marginea pădurii, îl zări și, luîndu-l la ochi, îi poronci să steie. A nu asculta era moarte, mocanul se supusese. Fu luat pe sus de Niță și de Crăciun, dus în fundul pîrăului Hagiului, legat, cu un căluș în gură, de un fag gros și lasat acolo ca să moară de foame și de sete. Deoarece nimeni n-avea ce căuta în acel fund, Jinga se crezuse pierdut și părăsise dela început orice nădejde de scapare. Un cias după ce fusese părăsit auzise cinci focuri în vîrful dealului, iar după o bucată de vreme auzise un foșnet ușor și simțise ceva cald și umed pe mîni. Era Dudaș, copoul lui, care-l părăsise la piciorul priporului Carecnei luîndui-se după o urmă de capră și care acuma, din întîmplare, găsise în pădure și-i lingea mînile.

Legat cum era nu putea să se miște nici să vorbească din pricina călușului. Cînele, văzînd pe stăpînulsău nemișcat, începu să urle, apoi o apucase la deal spre vîrful Carecnei. Jinga atunci începu să prindă puțină nădejde. Cine știa? Poate că cînele avea să se ducă întins acasă și frații lui văzînd, la noapte, că Neculai nu se întoarce, aveau să vie a doua zi să-l caute, iar cînele îi va aduce la dînsul. Dar în curînd această nădejde pieri, căci cînele s-întoarse și începu din nou să urle lîngă el. In curînd însă auzi crengile trăsnind iar și zgomotul ce-lfăcea o ființă omenească care scobora dealul în fuga mare. Fu cuprins de o spaimă grozavă: fără îndoială era Șchiopul sau Crăciun care venia să ucidă, pe dînsul și pe cînele lui. Cind zări pe Anica se liniști, dar se spărie din nou cînd văzu cuțitul în mina ei. Ea era numai o femeie, dar legat cum se afla n-avea cum să i se opuie, ea putea să-l înjunghie sau să-i taie beregata ca și cum ar fi fost un berbec de căsăpie.

Cînd ea s-apropie de el, Jinga crezu că sosise ciasul Iui cel de pe urmă, închise ochii și rugă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Mare-i fu mirarea cînd își simți întâi picioarele ș-apoi mînile slobode. Era țapăn, nu putu să steie în picioare și căzu gios. Voi să scoată călușul din gură, dar îi înțăpenise și mînile, de abie le putea mișca.

Călușul îi fu scos de Anica.

— Scoală, zise ea, grăbește și vină Ia deal cu mine. De-om zăbăvi mult, boieriul împușcă pe Niță.

— Ce boier? întrebă Jinga.

— Sulgeriul Mihalache Strilea. El o venit după cai cu un om al vornicului. Niță o ucis pe acel om, dar sulgeriul o împușcat pe Niță în umăr. Urletele copoului l-au făcut să priceapă că ai pățit ceva. Cînd ne-o întrebat, noi i-am spus drept. Dar scoală mai degrabă câ dacă mai zăbăvim îl omoară pe Niță.

Moartea lui Niță n-ar fi fost de loc neplăcută lui Jinga, el n-ar fi mișcat maacar un deget pentru ca s-o împiedece, dar avea groază de acel fund de pîrău întunecos și era nerăbdător să iasă la lumină. Se sculă cu greu și urmă pe Anica la deal.

După ce mocanul își isprăvi povestea, sulgeriul, la rîndul lui, ii spuse toată întâmplarea cu furatul și cu găsirea cailor, cu moartea Iui Petrea și cu rănirea Șchiopului. Apoi după ce dădu lui Jinga plosca din care mocanul își turnă mai multe pahare, îi poronci s-încalece pe șargul pe care venise și sa se duca întins la Anghelești si să spuie unui cunoscut de al său să încalece răpede cu șapte opt oameni și, luînd cu dînșu o căruță cu cai, să vie cît mai degrabă la vîrful Carecnei.

Dar înnainte de plecarea lui Jinga îl mai trimise odata cu Anica la fîntînă ca să aducă două cofe cu apă cu care îl puse să adape misîrliii.

Capitolul XII. Cum știe sulgeriul Mihalache să-și poarte trebile

După plecarea mocanului sulgeriul scoase din rafturi un ciubucel scurt, și veni să s-așăze iar în fața Șchiopului și a Anicăi, cu toate pistoalele și cu pușca ramasă. Umplu luleaua cu tutun, aprinse o bucată de iască, o așăză în lulea, mai puse peste dînsa tutun pentru a face căimac și începu să tragă fumul în piept cu toată plăcerea acelui înțărcat de această plăcere vreme de mai multe ciasuri. Se uita la Niță și la Anica fără a vorbi. Numai după ce isprăvi cel dintăiu ciubuc și își umplu altul rupse tăcerea.

— Mai Niță, întrebă el de odată, uitîndu-se drept în ochii rănitului, ia spunemi, dragă ți-i viața?

— Dar cui, dracul, nu-i dragă? răspunse după oareșcare tăcere Niță surprins.

— Tu știi, zise sulgeriul care scapara și punea acuma iasca aprinsă în lulea, că a ta nu mai face nici trei parale.

— Știu, zise Niță liniștit.

- Peste două zile ai să faci cunoștință cu ștreangul, urmă sulgeriul. Nădejde de scapare nu-i, căci vornicul Dumitrache este la mijloc: ograda lui ai spart-o, caii lui i-ai furat, pe țiganul lui l-ai momit și pe omul lui l-ai ucis. Nici un staroste de Putna n-ar îndrăzni să te facă scapat, căci și-ar face din vornic un dusman de moarte.

- Știu, mai zise Niță cu aceiaș liniște.

Sulgeriul sorbi de vr-o cîteva ori din imame, apoi zise: Oare ce mi-ai da tu mie dacă ți-aș scapa eu viața?

— Ori ce mi-ai cere, răspunse Niță cu hotărîre, dar n-ai cum.

— Ba am, răspunse sulgeriul.

— Cum? întrebă Niță.

— Asta-i treaba mea. Faci tu pe tata-tău să-mi vindă bătrînul și jumătate ce-l are în Tămășăni după maică-ta, cu dăniile și cumpărăturile dobîndite de el în ceilalți bătrîni, dacă te scăp de ștreang?

— Și mă vîrî în ocnă, zise Niță cu amărăciune.

— Te fac scapat de lot, răspunse sulgeriul.

Niță rămase cîtva gînditor apoi zise:

— Tata ar fi bucuros să scape de mine chiar prin ștreangul gialatului. El este aspru și sgîrcit și n-ar da macar o lețcaie ca să mă scape. Dar mama n-are să s-îndure și are să-l facă să ți dăruiască moșia.

— Eu nu umblu după daruri de la voi, zise sulgeriul, îi plătesc cîte patruzeci de lei de bătrîn întreg, după cum am mai plătit. Dar banii n-are să-i ieie preotul; trebuiesc dați starostelui. Știi cît îi de lacom grecul, dacă nu i se dau bani nu te face scapat.

— Dar cum ai să capeți învoirea vornicului? mai întrebă Niță.

— Foarte ușor, răspunse sulgeriul, am să i-o cer și el are să mi-o deie. Fii pe pace, cel mult peste trei zile vei fi slobod, însă numai dacă preotul îmi vinde moșia.

— Mama i-a face să ți-o vîndă. Dar dacă mă înșăli, dacă tata îți vinde moșia și dumneta nu mă scăpi de ștreang.

— Dar oare cînd prinsu-m-ai pe mine cu o minciună? întrebă sulgeriul încruntîndu-se și cu glasul răstit.

— Iartă-mă, zise Niță. Am vorbit ca un prost: n-am auzit minciună ieșind din gura dumitale, te cred și-ți mulțămesc.

— La noapte, zise atunci sulgeriul, vom fi în Focșăni. Te-oiu ținea pînă mîni la gazda mea și ți-oiu aduce pe Leonte, gerahul cel vestit, care ti-a scoate gloanțele din rană și te-a, jlega cum știe el. Apoi oiu vorbi cu starostele, te-oiu da pe sama lui și după amiază m-oiu răpezi la Domnești, la vornic. Dar suntem înțeleși în privința moșiei?

— Suntem înțeleși, zise Niță, numai să ai grijă să dai mamei de veste și să capeți de la staroste voie ca ea să vie să mă vadă în temniță.

— Asta-i treaba mea, zise sutgeriul, ea a veni să te vadf innainte ca să fii dat pe mîa starostelui, Dar, fa Anico, ia du până la cele rafturi, iea dintr-insele plosca cu vin și paharul il dă lui Niță din cel vin de Nicorești ca să-l mai ii tăreascâ și mai trage și tu O dușcă sau și mai multe.

Anica făcu cum i se poroncise și Șchiopul deșărta cu o placere vădită două pahare de vin. După ce bău și ea, Anica duse plosca la loc, s-intoarse, schimbă petecă udă de pe rana lui Nită, apoi s-așăză iar lingă el.

Sulgeriul trăgea acuma în tăcere din al treilea ciubuc. Era foarte mulțămit de ziua lui. Prin găsirea misirliilor indaiorise tare pe vornicul Dumitrache și căsătoria lui cu fata lui Țifescu nu mai puiea să fie pusă la îndoială: se despărția pe vecie de trecutul lui de sărăcie. Apoi făcuse un pas însemnat spre întregirea moșiei Tâmășăni pe care o îndrăgise și unde avea de gînd să s-așăze cu noua lui nevastă. Avea să plătească preotului preț bun pe părțile lui; dar ce însemnătate aveau cîțiva lei mai mult sau mai puțin. Până atunci preotul nici nu voise să intre în locmală cu el pentru vînzarea acelor părți. Ș-apoi bucățile răzlețe ce le avea popa printre răzăși aveau să acă isprăvi minunate și să silească pe mai mulți din ei să vindă mai degrabă părțile lor, că vornicul avea să dăruiască Sulgeriului viața Șchiopului, nici umbră de îndoială nu putea să fie și, peste toate, sulgeriu mai era mulțămit și de chipul în care ieșise biruitor din întîlnirea lui cu Șchiopul și scăpase viața lui Jinga. De moartea bietului Petrea îi părea rău; se caia că nu-i luase locul, căci era încredințat că ar fi tras înnaintea Șchiopului. Dar era foarte mulțămit de izbînda lui. Ce aveau să vuiască satele de dinsa. Și cum aveau sâ se uite la el de acuma innainte fetele și nevesteie!

Ș-apoi sulgeriul era mulțămit, căci mincase cu poftă niște merinde alese, vinul de Nicorești răspîndise în toate vinele lui o căldură plăcută și tutunul cei trimisese de curind Iani Sari, tutungiul lui din Țarigrad, îi părea mai bun și mai mirositor decît aricind.

Și de odată, uitându-se la Anica, băgă de samă că tînăra femeie era plăcută de tot la privit: avea niște ochi mari, negri, de toată frumuseța, nasul drept și subțire, gura ca o cireașă coaptă. Gitul plin, brațele descoperite și gleznele erau de o albeată uimitoare la o țarancă, iar sînul plin era bogat fără a fi greu. Și sulgeriul fu cuprins de o poftă mare să muște acele buze rumene, să strîngă la pieptul lui comorile ce le vedea și le gîcea.

Și se uita și Anica la sulgeriu. Ce om năprasnic, Doamne, era acel boieri Ce îndrăzneț și ce iscusit în îndrăzneala lui? Să cuteze el să se puie cu Niță și să-l biruiască! Cum știuse el să descopere ceiace ei făcuse cu Jinga! Ce glas poroncitor avea, ce priviri ca niște fulgere! Dar acuma din ochii Iui nu mai ieșiau fulgere, ci niște priviri cari o tulburau. Și ce frumos era, ce barbă ca matasa avea! Și Niță îi părea acuma așa de urît, așa de mojic și așa de prost. începea să se mire cum putuse să-l iubească vrodată.

Strilea puse deoparte ciubucul aproapestînsși zise Șchiopului:

— Măi Niță, pentru tine am făcut tocmală, știu ce ieu pentru scaparea ta, dar pentru Anica n-am vorbit.

— Și ce este de vorbit pentru dînsa? zise Șchiopul cuprins la aceste cuvinte de o îngrijire vădită.

— Apoi, zise sulgeriul, oare nu este ea partașă la faptele tale: la furt de cai și la omor, ca să numai vorbesc de momirea robului. Dacă scapă de ștreang, nu scapă de o bataie cumplită și de surgun pe viață la o mănăstire.

Anica, care la început luase întrebarea sulgeriului drept o glumă, văzîndu-l că vorbește acuma cu tot înadinsul, se făcuse galbănă ca ceara și trupul îi fusese cupiins de tremur. Fața lui Niță se întunecase de tot.

— Eu credeam că, cu tocmala făcută, aveai de gînd să ne scapi pe amîndoi, zise el. Nu știu ce să-ți dau pentru scaparea Anicăi. Ea-i saracă lipită pămîntului.

— Ba nu, zise sulgeriul scuturînd capul, Anica numai saracă nu-i.

— Dar ce crezi că are?

— Ce are Anica? zise sulgeriul. Ea are doi ochi cari ard inima aceluia la care se uită. Are niște buze cari cu sărutările lor ar fi în stare să trezască pe bietul om care zace acolo, și arătă spre locul unde era leșul lui Petrea. Are un trup fraged și alb care te umple de poftă să-l cuprinzi în brațe și să-l tot strîngi cu dor. Iaca ce are Anica!

Și sulgeriul tăcu. Șchiopul tăcea și el, fața lui se întunecase de tot: înțelesese unde voia să ajungă Strilea. Și era cuprins de o turbare nespusă, căci iubia pe Anica cu patimă și o temea nespus.

Sulgeriul, înțelegand ce se petrece în, mintea hoțului, îi zise cu hotărîre:

- Ia asculta, Niță, scrut și cuprinzător, sau vine Anica cu mine sau acuma pieriți amîndoi prin ștreang. Știi că sînt om de cuvînt.

Niță stătu pe gînduri, dar numai o clipă, glasul hotărît al lui Strilea făcuse să apară dinnaintea ochilor lui furca cu belciugul ei și Miron gialatul purtînd pe umărul stîng ștreangul uns cu sopou.

— Du-te cu boieriul, Anico, zise el femeii, și arată-te plecată la vointele lui.

— Halal de tine Niță, că deștept mai ești, zise sulgeriul sculîndu-se, punîndu-și patru pistoale în brîu, luînd celelalte două în mîni și pușca pe umăr. Haide, Anico, mergi înnainte.

Fără a zice un cuvînt Anica se sculă și s-îndreptă spre tufe; fața i se făcuse acuma roșie, dar în ochii ei nu se oglindia nici o mâhnire și poate că,în inimă, era mai degrabă mulțămită decît supărată de ceiace i se întîmpla. Sulgeriul o urmă de aproape zîmbind, dar dacă s-ar fi întors și ar fi văzut privirea de ură cu care îl urmăriau ochii mici și crunți ai Șchiopului, cu toată îndrăzneala lui Strilea, poate că i-ar fi pierit zîmbetul de pe buze.

Capitolul XIII. In care facem cunoștiința unui diregător care știe să se chivernisească

Cînd, cu un cias după toacă, Jinga sosi cu două căruțe înhămate cu cîte patru cai și însoțite de opt călăreți bine înarmați, el găsi pe sulgeriu trăgînd liniștit din ciubucul cel scurt în fața Șchiopului și a Anicăi.

Fără a pierde vreme, Strilea puse să se umple coșul unei căruți cu fân, pe care fu așazat Niță care, deși suferia dureri groaznice, de abie scapa cîte un gemăt; Anica se așăză lîngă ibovnicul ei. In cealaltă căruță, asemene pe un așternut de fîn fu așazat trupul înțăpenit al bietului Petrea. Misirliii fură duși la apă ș-apoi încredințați fiecare unui om de nădejde care trebuia să ducă calul de căpăstru mergînd pe gios, iar sulgeriul, după ce încăleca, se ținu aproape de ei.

La o răspîntie unde se împreunau drumurile spre Focșăni găsiră pe vatavul Simion așteptîndu-i cu cei doi paici, căci Jinga avusese grijă, îndată ce sosise în sat, să trimită vornicului veste despre găsirea cailor. Strilea îi încredință vatavului împreună cu trupul lui Petrea și, după un scurt popas, porni mai răpede înnainte spre Focșăni unde ajunse de abie pe Ia trei ciasuri după miezul nopții, cînd se făcea ziuă.

Sulgeriul își avea gazda obișnuită la un om de casa banului Constantin, care îl pusese în slujbă și-i înlesnise chipurile de a strînge o avere bunișoară. Căpitanul Oatu avea o casă încăpătoare în care se găsi adăpost și pentru Șchiopul care rămase păzit de doi din oamenii din Anghelești opriți de sulgeriu pentru a doua zi.

Cea dintăiu grijă a lui Strilea fu să trimită după Leonti gerahul, un grec care își făcuse un nume ca tămăduitor de boli și mai ales ca îngrijitor de răni și de ciolane rupte. Leonti veni îndată și nu părăsi pe Niță pănă ce nu-i scoase gloanțele care-i sfarmase rău ciolanul și nu-i legă rana după toată rînduiala. Apoi sulge-riul avu grijă să puie In cale ca un om al căpitanului Oatu să meargă încă de cu noapte la părintele Pavai spre a chema pe preuteasa la fiul ei. Cînd Strilea se trezi de dimineață, i se spuse că preuteasa care sosise încă înnainte de răsăritul soarelui, vorbește cu Șchiopul.

Îndată ce soarele fu sus și tărăbele dughenilor începură să se deschidă, Strilea se grăbi să meargă la starostele de Putna. La diregătorie era rînduit, încă de pe vremea lui Ion Calimah, Grigoraș Leon, un grec țărigrădean venit cu acel domn în țară. Stărostia Pirtnei fiind cea mai bănoasă din slujbele de pe la ținuturi și ca atare vînată pănă și de boieri de mîna întâia, nu mic fusese numărul acelor cari se încercase să scoată pe Leon dintr-însa. Se făcuse Domnilor cari urmase de atunci în scaun și sfetnicilor lor propunerile cele mai frumoase, se adusese împotriva lăcomiei și a jafurilor starostelui pîrile cele mai amă-runțite și mai întemeiete, însă fără izbîndă. Grigoraș Leon afla totdeauna la vreme despre păsurile dușmanilor lui, totdeauna găsia chip să le zădărnicească, adesea chiar să le întoarcă in pagubă uneltitorilor. Strilea care îl cunoștea bine, nu se i doia ca va obține de el viața Șchiopului, dar știindu-i și lacomia, se întreba cu îngrijire dacă grecul, spre a-i face pe plac se va multumi cu prețul ce el era hatarat sa-l deie pe pământul preutesei.

Lumea și cu ea și slujbașii domnești se sculau de dimineață la noi în veacul al optsprezecelea. Sulgeriul fu primit îndată și găsi pe staroste bînduși a doua cafea și trăgînd din intaia narghile de care avea parte în acea dimineață. El pofti, bine înțeles grecește, căci romînește vorbia prost de tot, pe sulgeriu să ieie loc alăture cu el, pe salteaoa acoperită cu covor turcesc destul de frumos a patului de scînduri pe care șădea și poronci să-i aducă ciubuc și cafea.

Spre marea mirare a sulgeriului, Leon nu mai făcu nici o greuutate pentru a face pe Șchiopul scapat îndată ce Strilea se îndatori a-i aduce învoirea scrisă a vornicului Dumitrache, apoi el se arătă foarte mulțămit cînd sulgeriul îi propuse să-i deie pentru această îndatorire, șasezeci de lei, adică prețul a unui bătrîn și jumătate din Tămășăni, căci sulgeriul nu se gîndi macar o clipă să ascundă starostelui că făcuse preț cu Șchiopul pentru viața lui. Leon se oferi chiar ca, la prilej de nevoie, să ademenească el, prin mijloacele lui cunoscute, pe părinții hoțului să răscumpere viața fiului lor vînzînd moșia. Strilea începu să se mire de ușurința cu care grecul îi intra în voie și să s-întrebe ce s-ascunde sub dînsa: în curînd află pricina ei.

— Arhon sulgeriu, zise deodată starostele care rămăsese cîtăva vreme gînditor, cu țevia narghilelii în mină, am să-ți fac și eu o rugăminte.

- Cu bucurie ți-oiu îndeplini-o, numai de mi-a fi cu putință, răspunse sulgeriul care, în gîndul lui, își zise:

— Iată-ne ajunși la nod!

— Arhon sulgeriu, am la steagul de calarași al starostiei un stegar foarte vrednic, grec tocmai dela Chio, cam rudă cu mine, mi se pare că îl cunoști, îl chiamă Mitru. Privesc pe acel tinar ca mîna mea cea dreaptă: isteț, îndrăzneț, credincios și foarte cinstit. El îmi este cu atît mai neprețuit cu cît căpitanul este moale și prost, nu poți să ai nici o nădejde în el. Mă purtam cu gîndul sa fac ce-oiu face pe lingă hătmănie pentru a înlocui pe acel bou de moldovan prin stegar, dar iată că peste bietul om o dat o napaste mare.

Sulgeriul începu acuma să asculte cu îndoită bagare de samă.

— Sunt două săptămîni au venit aici doi armeni din sus spre a cumpără, pentru țara leșască, vin vechiu din podgoriile noastre. Unul din ei fiind bolnav, au stat mai multe zile în tîrg și cel sănătos o făcut în acel timp cercetări pentru a afla unde anume se găsește vin mult și bun; astfel s-o lățit vestea că acei armeni caută mai multe mii de vedre de vin vechiu și că chimirurile lor sunt pline de bani. După îndreptarea celui bolnav, s-au dus întăiu la Odobești unde au și cumpărat vro cincizeci de vase dela un boierănaș de acolo. Incredințîndu-se că numai atîta se găseșteacolo de cumpărat, au pornit încoace tocmai într-un tîrziu, călări, singuri cu un argat; nu se temeau fiindcă erau oameni în putere, voinici și bine înarmați. Dar, cam la jumătate de cale, cum treceau printr-un rediu de stejari, s-o tras mai multe focuri asupra lor, focuri cari au omorît pe cei doi armeni și au rănit pe argat. Rana acestuia era ușoară, gloanțele trecînd numai prin carne, sub țîța stîngă și el nu-și pierduse de loc cunoștința, dar fiind șiret, s-o făcut mort și o văzut cum hoții cari, zice el, erau vro șase, au ieșit dintre copaci, au aprins un fanar și au început a căuta, întăiu pe stăpînii lui morți și apoi pe el, luîndule banii și armele.

A doua zi s-au găsit numai trupurile armenilor, iar argatul se făcuse nevăzut. Și iată că ieri îmi sosește de la Ieși un bulubașă de seimeni hătmănești împreună cu acel argaț. Bulubașa aducea carte gospod prin care mi se poroncește să trimit de sîrg, la Ieși, sub pază, pe stegarul meu de calarași pe care argatul armenilor l-ar fi cunoscut printre hoți și pe cîți calarași i-ar mai arata acel argat că au luat parte la jăfuirea armenilor. S-adunase spre seară întregul steag de calarași spre căutare, și argatul n-o putut cunoaște nici pe unul, dar, în cît privește pe stegar, stăruie să spuie că îl cunoaște, că el o strîns banii ce se aflau asupra armenilor și asupra lui. Și, din pacate, nu apasă numai mărturia acelui argat asupra bietului tînăr; la el acasă, unde bulubașa o făcut îndată căutare, s-o găsit o pălărie a unuia din armeni, pălărie care o fost recunoscută și de argat și de gazda din tîrg la care au stat.

Mitru, stegarul, o arătat că o cumpărat acea pălărie dela niște țigani caldarari pe care i-o întâlnit a doua zi între Cornatel și Adjud, când se întorcea de la o ibovnica ce are el acolo, dar unde sa găsească el acum pe acei țigani? Ii rău de tot de bietul tanr și tare ma tem să-l pierd.

Și fără a mai aștepta răspunsul Șchiopului, sulgeriul plecă calare la Domnești unde ajunse puțin după amiaza.

Primirea de care avu parte fu din cele mai călduroase, vornicul îl primi ca pe un biruitor mare și nu ridică macar cea mai mica greutate pentru a-l învoi să facă cu Șchiopul ceia ce-i va placea, dîndu-i înscris la urmă despre acestea. Dar vorniceasă, îl primi ca o mamă, sărutîndu-l pe frunte și netezîndu-l pe obraz. Pe Catinca nu o văzu, căci nu stătu la cină, dar cînd, după toacă, plecă înnapoi, trebui să tăgăduiască că se va opri la întoarcere cel puțin o zi.

Cînd ajunse la Focșăni, găsi la gazdă pe preotul Pavai și pe preuteasă cari, în schimbul sumei de șaizeci de lei, îi înmînară zapisul de vînzare a părții lor de Tămășăni.

In aceiaș seară învoirea vornicului Dumitrache era starostelui și Șchiopul fu lasat să plece dela căpitanul Oatu.

Iar a doua zi, la Domnești, Țifescu făgăduia sulgeriului mîna fiicii sale: însă, pentru temeiuri pe cari nu Ie dădu în vileag, hotărî ca logodna să se facă de Sîntă-Maria mare, iar nunta după ziua Crucii. Vesel era Mihalache Strilea în ziua în care se întoarse la Tămășăni; se vedea deasupra nevoii cu viitorul lui și acela-l copiilor lui bine întemeiet.

Capitolul XIV. In care facem cunoștința unui țigan simpatic

In dosul curții Iui Mihalache Strilea, între drumul mare și rîpă, se aflau bordeile robilor țigani: cincisprezece peste tot. Era bordeie cu acopereminte de pămînt și de paie din cari ieșiau ogeagurde; cîte o ferestuică mică sau mai bine zis cîte un ochiu de fereasta.se vedea în păretele din fund. In fiecare dintr-însele se înghesui câte un sălaș de țigani, alcătuit obișnuit din tată, mamă, câteodată dintr-un bunci sau o bunica, și câți țiganasi nu fusese sacerati de bolile ajutate de murdăria și sărăcia în care trăiau.

Cîte un pat de scînduri acoperit cu paie și cu zdrențe, cîte un scăuieș sau două în trei picioare, o biată măsuță rotundă de lemn, un sipet și puține oale alcătuiau toată gospodăria sălașului.

Așa trăiau Todirică și Simion bucătării, Nastasă și Costache vezeteii, Grigore Pitarul, Neculai, Iordachi și Niță rîndașii, Vașile Fierarul, Dumitrache Stoleriul, Ifrim Grădinariul, lancu Sofragiul, Stanca Vadana și Soltana Vadana. Femeile și fetele erau spălătorițe, fete în casă, dadace la copii. Unii din țigani dormiau și mîncau la curte: Culiță feciorul, Tudurache cafegiul, Voicu Chelariul, cu femeile și fetele lor.

La oareșcare depărtare de acestea, chiar pe marginea rîpei, se vedea un bordeiu mult mai mare, acoperit cu șîndilă, avînd păreți mai nalți, cu cîte o fereastă în două ochiuri: aproape o casă. Acesta era bordeiul pușcașului, a lui Ion Tiron, care știuse de mult să cîștige bunăvoință deosebită a boieriului.

Ion care era de o vrîstă cu Mihalache Strilea, copilărise cu dînsul în casa banului Constantin. Cînd Mihalache începu să meargă la vînat, Ion fu luat dela bucătărie unde freca tingirile, fu însărcinat cu curățirea armelor cuconașului, cu hrana și cu îngrijirea copoilor. In zilele de vînătoare, el ducea copoii legați pănă la locul anumit, el purta în spinare merindele și mantaua stăpînului.

Atît Mihalache cît și Ion erau încredințați unui vînător bătrîn, numit Ilie Hîrsu, pușcaș neîntrecut și cunoscător minunat a obiceiurilor vînatului.

Țiganul prinse gust la vînat. Hîrșu neputînd, din pricina bătrînețelor, să însoțească totdeauna pe fiul boieriului, era bucuros să-și încredințeze pușca lui Ion care, în scurtă vreme, deveni un pușcaș foarte bun deși nu ajunse nici odată la meșteria stăpînului său.

După moartea banului, cînd se împărțiră țiganii, Ion, ramas fără păreche, fu tras la sorți și căzu în partea lui Lascarache Strilea. In zadar Mihalache oferi frăține-său să i-l plătească, să-i dea două sau chiar trei suflete pentru el, Lascarache nu voi să-l schimbe și-l luă cu dînsul la Ieși unde, spre marea lui mâhnire, Tiron fu dat iar la bucătărie și pus să frece tingirile.

El era de statură mijlocie, dar de făptură foarte puternică, cu umere cumplit de late și brațe neobișnuit de lungi. Deși smolit tare, era frumos la față, cu nasul drept și subțire și cu niște ochi negri cau păreau de jăratec. Toate țigăncușele din curte se uitau cu jind la dînsul și numai puteau de ciuda vazind ca el de loc nu le bagă în samă. Ș-apoi Ion zicea că lui îi este dor de pușcă și de codru, iar de muieri nu-i pasă.

Boierii pe acea vreme aveau grijă ca țiganii, ca și vitele lor, să se prăsască și nu îngăduiau ca acei în vrîstă de căsătorie să rămînă burlaci. In curînd Lascarache Strilea poronci ca Ion Tiron să ieie în căsătorie pe Tasiica, fata lui Alecu Pitarul. Această hotărîre îl scîrbi rău pe Ion căci, pe lîngă că Tasiica, o fată naltă, uscată și stricată de varsaț, se uita încrucișăt, apoi el avea o legătură de dragoste cu soția tînără a unui plăpomar bătrîn, a cărui casă se megieșia cu curtea lui Lascarache Strilea. Dar împotriva hotărîrii stăpînului n-avea ce face, trebuia să se supuie și Ion se pregătia deci de nuntă, adică începuse să facă bordeiu. Iși făgăduia însă să-și treacă pe urmă nacazul pe pielea Tasiicăi, dar o împrejurare neprevăzută îi schimbă soarta.

Femeia plăpomarului, nemulțămindu-se cu un singur ibovnic mai primia la dînsa și pe un seimean sirb al Curții. Intr-o noapte,plăpomarul fiind dus la Tîrgu-Frumos, la niște neamuri, seimeanul care venea la Gafița, s-întîlni la ușa ei cu Ion care ieșia din casă.

Oșteanul pricepu îndată că spurcăciunea de rob are, ca și el, parte de favorurile iubitei. Impins de mînie, croi pe Ion peste obraz cu o nuia ce o ținea în mîna. Ion înțelesese și el îndată cum stau trebile. Iute din firea lui și uitînd că-i rob, trase mîndrului seimean o singură palmă, dar atît de grozavă în cît îl întinse mort la pămînt. Apoi, îngrozit de urmările faptei lui, o luă la fugă și merse să s-ascundă în niște vii, la Socola.

Țipetele femeii plăpomarului deșteptară vecinătatea întreagă; în curînd se află tot adevărul. Seimeanul avea o soră, slujnică în haremul gospod și bine văzută de doamnă. Poroncile cele mai strașnice fură date hatmanului și agăi cări împănară toate cărările cu poteri de seimeni. Ion fu prins, legat și adus Ia odăile seimenilor, apoi aruncat, cu fiare la mîni și la picioare, într-un beciu adînc. A doua zi, era într-o vineri, îl scoaseră de acolo pentru a-i face cunoscut, fără nici un feliu de judecată, că vodă o hotărît ca, în dimineața duminecii următoare, să fie tras în țapă pe maidanul din mahalaua Țigănimii.

S-întîmplă că, chiar în seara acelei vineri, să sosească de la Tămășăni, în Ieși, Mihalache Strilea. Sofia lui îi spuse numai decît întîmplarea cu Ion Tiron. Sulgeriul se scîrbi tare, căci el ținea Ia tovarășul lui de vînat și își aducea aminte cu înduioșire de întîmplările de cari avuse parte împreună, cînd amîndoi de abie ieșise din copilărie, atît pe șesul Trotușului cît și în pădurile Bogdanei, ale Negoieștilor și ale Cașinului. Fără a se mai pune la masă, el se duse la frate-său și îl întrebă ce o făcut pentru ca să scape viața lui Ion Tiron. Lascarache Strilea dădu din umere.

— Dar ce să fac? zise el. Vodă, ademenit de doamnă, îi Dunăre și nu voiește s-audă de milă. Doară nu sînt nebun să supăr pe Măria Sa cu mai multă rugăminte pentru un cioroiu. Voiii aștepta și eu un prilej la care voiu putea să dobîndesc de la vodă alt bine, mai mare, ca să mă despăgubesc de pierderea acestui țigan care, la urma urmei, nu-i de mare treabă.

— Dar nu vrei să mai încerci nimica pentru el? mai întrebă Mihalache.

— Nimica.

— Ia-n ascultă, Lascarache, zise sulgeriul; eu țin la Ion Tiron și am de gînd să mă-ncerc să capăt de la vodă iertare pentru el. Dacă izbutesc mi-l dăruiești?

— De ce să ți-l dăruiesc? zise Lascarache. Dacă-l scăpi sînt gata să fac schimb cu tine, lea tu pe Tiron și dă-mi mie pe Bobocioaia cea bătrînă.

— Fie, răspunse Mihalache, cu toate că s-ar cădea să nu-ți dau nimica, căci de nu-l scap eu, țiganul este pierdut pentru tine. Apoi tu ești bogat pe cînd eu sînt sarac. Dacă oiu izbuti să scap pe Tiron, oiu scrie Ia Tămășăni să ți se trimită pe Bobocioaia, și, zicînd aceste cuvinte, sulgeriul se grăbi să se ducă acasă.

Drag era seimeanul ucis de Tiron surorii lui, dar frumos mai lucian și cei douăzeci de galbeni ce sulgeriul izbuti să-i adune pănă în ziuă și să-i trimită sîrboaicei prin o greacă deșteaptă care avea intrările ei slobode în haremul gospod. Atît de frumoși erau galbenii cari săltau în mîna grecoaicii în cît sora ucisului cădea încă înnainte de amiază în genunchi înnaintea doamnei și o ruga cu lacrimi să ceară de la vodă iertarea țiganului ucigaș. Ea zicea acuma că frate-său îi apăruse în somn și-i jurase că țiganul era nevinovat, că-l lovise numa pentru a-și apara viata si că, dacă ea voiește să-i mîntuie sufletul de pacat, trebuie să dobîndească iertarea lui Ion. Aceiaș rugăminte era făcută cu un cias mai tîrziu de Smaragda Strilea care era bine văzută și chiar cam rudă cu Doamna. Domnul nu avu ce sa faca și hărăzi țiganului viața. Ion scăpă cu o bataie groaznică; trei sute de bice la spete, trase în aceiaș zi, la două zeci de răspîntii deosebite. Zăcu trei luni de zile, dar firea lui puternică ieși biruitoare din această încercare.

Sulgeriul izbutise să scăpe de moarte pe tovarășul său de vînătoare, dar cheltuise cu acest prilej cel de pe urmă ban de care dispunea și, fu silit să facă de sîrg, la un negustor turc, un împrumut cu dobînzi grele spre a putea face față cheltuielilor zilnice.

Îndată ce se îndreptă, Ion Tiron fu trimis la Tămășăni unde avea să îngrijască de armele stăpînului, să privegheze pe ceilalți țigani și să păzască hotarele fâșiilor de moșie cumpărate de sulgeriu, cari erau atunci în număr de cincisprezece.

Era robul sulgeriului nu numai cu trupul dar și mai ales cu sufletul; căuta să-i cetească în ochi dorințile spre a le putea împlini cu o clipă mai curînd. Ar fi ucis fără a sta la gînduri pe orice ființă omenească, mare sau mică, puternică sau slab? I-ar fi spus sulgeriul să ucidă. Lucrul stăpînului era sfînt pentru el: de cînd venise Tiron la Tămășăni nu mai pieria nici macar un capăt de ață din casă sau din gospodărie. El știa să găsască orice lucru furat, cît de mic să fi fost, ori unde era ascuns și atunci vai de acel care furase; cumplit știau să învîrtească nuielile lungile brațe ale lui Ion. Ceilalți robi îl urau din tot sufletul, dar tremurau ca varga înnaintea Iui. Și n-aveau ce să-i facă, cum să-l pîrască, căci el nu fura, minciuni nu vorbia și treaba și-o îndeplinea cu sfințenie.

Se temeau de el și răzășii, macar că era numai un rob, căci știau că dacă băieții sau argații lor scapau vro vită pe locul boierului, iertare dela Tiron nu puteau dobîndi nici prin rugăminte nici prin amenințări nici prin rușfet. Apoi țiganul era om voinic: bătuse el singur pe trei flăcăi ai lui Mihai Făcăoariu cari s-încercase sa scoata din mînile lui niște vaci prinse de dînsul în iarba boienulm. Și cînd satul sărise ca să-i ație drumul, pusese pușca la ochiu într-un chip atît de hotărît în cît răzășii se grăbise să-i deschidă calea.

Până cu un an înnainte de moartea sulgeresei, Ion rămăsese burlac și dormia la Curte: vara în cerdac, iarna în sala de din dos, pe un sipet de brașov. De odată se lăți în Tămășăni vestea că Ion Tiron se îndrăgostise în Catrina Vișinoaia, fata unei roabe vadane.

Nu înțelesese nimeni ce găsise Tiron în acea fată de cincisprezece ani, naltă, deșalată, slabă ca un țîr, cu păr roșu, cu fața roșie, cu gîtul, brațele și picioarele roșii, cu ochii albaștri.

Mama fetei, Vișinoaia, care fusese în zilele ei o țigancă frumoasă, poveslia că, cu șăsesprezece ani înnainte, întîlnind într-amurgul unei zile de vară, pe drumul mare dintre Rădeana și Onești, patru străini, nemți sau Ieși, nu putuse înțelege de ce neam erau, ei se aruncase asupra ei, îi astupase gura cu un căluș și o dusese în niște tufe pe malul Trotușului. De aici îi dăduse drumul numai în zor de ziuă, după ce se săturase de dînsa, o cinstise bine cu vin vechiu dintr-o ploscă mare ce o aveau cu ei și o dăruise cu cîțiva gologani. Zicea că nașterea Catrinei era datorită acestei întîmplări de care se vede că păstrase o amintire plăcută și cu care se lăuda bucuros.

Sulgeriul rămase foarte mirat cînd Ion veni să-i ceară voie să ieie pe fata Vișinoaiei. Se încercă să-l facă să-și schimbe pîndul și să-l ademenească să-și caute o soție mai chipeșă decît morcovul de Catrina: pe Ioana a lui Todirică bucătarul sau pe Sanda a lui Dmitrache Stoleriul, fete cu carne pe ele și cari, pe lîngă așternutul lor, mai aveau și straie bune și cîte o văcuță cu vițel. Dar Ion stăruind în alegerea lui, sulgeriul nu voi să se împotrivească mai mult și, dînd din umere, pe lîngă învoire, îi mai dărui lemnul trebuitor pentru un bordeiu cît o casă, un rînd întreg de haine noi cu bondă, manta de aba, cojoc, căciulă, ciubote, o vacă cu vițel, șăse oi, șăse capre, o scroafă cu patru purcei și doi galbeni: un dar împărătesc pentru un rob țigan.

Ion își clădi răpede un bordeiu mare șîndilit, cu două odăi despărțite prin o tindă, cu uși bune de lemn și cu păreți de bîrne, văruiți cu var bun dela Rădeana. Apoi, pe la sfîrșitul toamnei, după plecarea boieriului la Ieși, făcu nuntă, nu o nuntă de rob ci o nuntă de sătean fruntaș la care veniră și răzăși, nu numai din Tămășăni, dar și din celelalte sate învecinate.

Noii soți duseră de la început traiu bun: in bordeiul lor nu se auziau nici sudălmi de ale bărbatului nici bocete de ale femeii. Ion din firea lui nu era prietenos și din copilărie se deprinsese să trăiască singur; acuma ieșia din casă numai spre a-și îndeplini slujba. In primavară, Catrina purcese îngreunată și sarcina o sluți și mai mult. Sulgeriul întîlnind-o pe la Sîntă Măria mare lîngă Curte, vorbise trei zile de uriciunea ei și își bătuse cumplit joc de Ion pentru că nu-l ascultase și nu luase pe Sanda a lui Dumitrache Stoleriul care se căsătorise cu feciorul lui Vasile Fierariul și se făcuse o adevarată frumuseță.

Catrina, pe la sfîrșitul toamnei, născu un prunc mort și zăcu toată iarna de urmele facerii, numai pe la Paști se sculă din pat. Cei cari o vedeau acuma n-o mai recunoșteau: parcă era altă femeie. Roșeața și pistruii pierise cu totul, fața, gîtul, brațele, ceiace se vedea din glezne și din pulpe era de o albeață neasămănată, cum nu mai văzuse pănă atunci nici țiganii Strilcști nici răzășii din Tămășăni. Trăsăturile feței, nu știu cum, parcă se subțiese, se așazase și uimiau acuma prin gingășia și frumuseța lor. Ochii cari pănă atunci păruse spălăciți, erau acuma de un albastru minunat, mari, blînzi și luminoși. Pănă și părul cel roșu se schimbase, se stinsese întru cîtva și bătea acuma în auriu. Puterile revenindu-i răpede cu vremea caldă, obrajii i se făcură trandafirii, gîtul, umerile, brațele și pieptul se rotunjiră în curînd.

Tiron își iubia acuma nevasta la nebunie: o privia ca pe un odor nespus de frumos și nemărginit de scump; gîndul lui zi și noapte era nedespărțit de dînsa: i se părea că lumea-i prea mică pentru a cuprinde fericirea lui.

Capitolul XV. In care sulgeriul păcătuiește urît

Intr-o seară, vro zece zile după întoarcerea sulgeriului dela Domnești, Ion se intarziese tare în deal la Puturoasa, unde pandise pe niște băieți de răzăși unde păstrau vitele lângă o bucată de iarbă a boierului, bănuind ca îndată ce el se va depana, ei vor baga vacile intr-nsa. Numai cînd băieții își luase cu vitele calea spre sat, se îndreptase și el spre casă unde ajunsese după aprinsul luminărilor. Spre mirarea lui, cînd se apropie de bordeiu, nu văzu lumină prin geam. Cînd ajunse la ușă, o găsi închisă.

Mirat, se îndreptă spre bordeiul lui Todirică bucatariul spre a cere lămuriri dar, la jumătate de cale, fu întîmpinat de femeia bucatariului care îi dădu o cheie în mînă zicîndu-i:

— Catrina mi-o spus să-ți dau cheia și să ți spun că-i găsi mîncarea gata pe vatră.

— Dar unde-i Catrina?

— La curte: freacă picioarele boieriului.

La auzul acestor cuvinte, Ion fu cuprins de amețală: toate stelele cîte erau în cerul senin al acelei nopți de vară începură să joace înnaintea ochilor lui; numai cu greu izbuti să se ție pe picioare.

— Boieriul, urmă Tarsița lui Todirică bucatariul, o venit pe la toacă singur, calare, la bordeiul lui Simion; după ce o descălecat, i-o poroncit să se puie gios și i-o tras vro cîteva bice fiindcă sarmalele de azi dimineață crau prea uscate. După ce o încălecat iar, îndreptîndu-se spre rateș, s-o întilnit cu Catrina: am văzut cum s-o oprit dinnaintea ei, o vorbit puțin cu dînsa, apoi o pornit înnainte. Pe la asfințitul soarelui o venit mătușa Irina, o intrat în bordeiu și după ce o stat cîtva acolo, am văzut-o ieșind afară cu Catrina. Au venit amîndouă la mine, mi-au spus că boieriul o poroncit mătușii Irinii să aducă pe Catrina la curte, s-o ieie, s-o spele, s-o clătească cu apă de cimbru, s-o îmbrace cn o cămeșă de borungic și cu o fustă curată și s-o ducă în ietacul boieriului ca să-i frece picioarele.

Acuma amețala de care fusese cuprins Ion dispăruse, stelele rămîneau neclintite în locurile lor dinnaintea ochilor lui, dar o durere cumplită îi sfîșia inima.

Tarsița spărietă de privirea ochilor Iui și de faptul că din gură nu-i ieșia nici un cuvînt, îl apucă de braț. La această atingere, el își smulse brațul din mîna ei și, fără a zice o vorbă, plecă răpede spre rîpă. Ajuns pe marginea ei se trînti gios.

Catrina iui se afla în ietacul boieriului și boieriul se bucura acuma de frumusețile fără păreche ale trupului ei! Odorul lui cel scump multămia în acea clipă poftele altuia! Știa doară el ce înseamnă frecarea picioarelor unui boier de către o roaba frumoasă! Mama, mătușiie și surorile lui îi povestise noptile petrecute de ele în ietacele boierilor în toate amănunțimile lor. Nu putea să aibă nici o îndoială în aceasta privința, mai ales cu cîte știa el despre firea și obiceiurile sulgeriului. Nu adusese el doară stăpînului său, în tufele de pe dealul Ciubotariului sau în lunca cea deasă de pe malul Trotușului, mulțime de fete și de neveste?

Icoana Catrinei în brațele boieriului îi rupea inima și totuș ea nu stîrnea întrînsul vro simțire de răscoală și de răsbunare împotriva stăpînului care îi lua singurul lucru pe lume ce nu voia să-l împartă cu nime. Deși era de o fire pornită, aproape sălbatecă, deși nu știa ce este teama, gîndul de a se împotrivi stăpînului cu putere, de a ridica mîna asupra lui spre a se răsbuna pentru cumplita ocară primită rămînea cu totul străină de el. Veacurile de robie, obiceiurile de supunere oarbă, de umilință nemărginită și necontenită, de lipsă desăvîrșită de voință, plămădise într-însul, ca în toți semenii lui, o minte și o inimă de rob.

Deprins să vadă din copilărie femeile neamului său întrebuințate la orice prilej, nu numai de stăpîni, dar și de slugile moldovenești ale acestora, pentru astîmpărarea poftelor lor întîm-plătoare, faptul că sulgeriul îi luase nevasta în acea noapte nu deștepta întrînsul turbare și dor aprins de răsbunare ci numai o groaznică și nemărginită durere. Ramase toată noaptea pe marginea rîpei, cînd privind cu ochii nemișcați înnaintea lui cînd zvîrcolindu-se și mușcînd pămîntul de durere.

Soarele răsări în sfîrșit: glasurile robilor cari începeau să iasă din bordeile lor, îl făcură să se scoale și să s-îndrepte spre sălașul său. Cînd deschise ușa și intră în odaia mărișoară, curată și veselă, crezu că inima i se rupe din nou și i se părea că icoanele zilelor fericite trăite în acei păreți se ridică din pămînt și fug pe ușa ce o lasase deschisă. Căzu gramadă pe patul de scînduri acoperit cu o scoarță pe care ramase nemișcat.

După o bucată de vreme, auzind pași ușori apropiindu-se, se scula pe un cot. Tocmai atunci Catrina intră pe ușă. Catrina îmbrăcată cu o cămeșă de borungic, cu o fustă albă de pînză de in, cu un tulpan de matasă albă pe cap, cu iminei roși în picioare. Catrina albă și rumănă, mai frumoasă decît altă dată, căci în ochii ei cei galeși lucia acuma o mulțămire ce Ion încă n-o văzuse oglindindu-se într-înșii. O durere mai mare și mai sfîșîitoare decît toate acele suferite pănă atunci îl cuprinse acuma: acea mulțămire în ochii Catrinei îi spunea limpede că ea era bucuroasă de cele ce i se întîmplase la curte. Și Ion nu se înșela. Catrina pănă atunci fusese mulțămită de soarta ei, Ion o iubia la nebunie și nu o bătuse niciodată, îl găsia frumos și desmierdările lui îi păreau dulci.

Dar ce deosebire între bordeiul lui și curtea boieriului, între patul de scînduri al țiganului și așternutul stăpînului! Apoi cît de frumos era sulgeriul, cît de mirositoare era barba lui cea castanie, cît de moi mînile și tălpile lui! Ce dulce era glasul său, ce aprinse dar ce alese desmierdările de care avuse parte! Priveliștea Iui Ion cu fața ca cenușa, cu ochii roși încunjurați de niște cercuri negre și cu părul vîlvoiu, o făcu să se oprească: focul din ochii ei pieri și teama se oglindi întrînșii. O privire spre vatră îi arătă oala cu borș în locul în care o așazase, acoperită cu o strachină și bucata de pită neatinsă pe polița vetrei.

— Cum, ai rămas nemîncat? zise ea prefăcîndu-se că este cuprinsă de mirare.

Ion scutură capul fără a răspunde, apoi, după citeva clipe zise cu un glas care tiemura:

— Unde ai fost?

— Da nu ți-o spus lelea Tarsița că m-o chemat boieriul la curte ca să-l frec pe picioare?

— Și l-ai frecat pe picioare toată noaptea?

Catrina se înroși și dădu ochii în gios fără a răspunde. Ion sculînduse se apropie de ea.

— Și-ți pare rău c-ai fost silită să faci ceiace ai făcut?

— Da de ce să-mi pară rău, răspunse Catrina cu liniște, doară la stăpîn am fost!

Acest răspuns era potrivit cu niște datini înrădăcinate în curs de mai bine de trei veacuri: era lucru firesc pentru Catrina ca roaba să mulțămească poftele stăpînului, ea știea că așa făcuse și mama și bunica și toate rudele ei. Dar dacă lui Ion nici nu-i trecea prin gînd să se împotrivească voinței boierului, luarea femeii lui îl durea amar. Faptul că ea nu impartașea durerea lui, îi stîrni mînia. Pe muierea lui doară se putea răzbună!

Fără a zice un cuvînt, luă o nuiea de după sobă și se îndreptă spre Catrina. Aceasta voi să fugă, dar el, dintr-o săritură, o ajunse și-i puse mîna stîngă în păr, apoi începu s o croiască fără milă cu nuieaoa, peste umere, peste șăle, peste pulpe, unde o nimerea.

- Am sa te fac să-ți pară rău! zicea el necontenit intre dinți. Catrina se bocia și striga, dar ușa fiind închisă, strigătele ei nu se auziau. In sfîrșit Ion azvîrli nuieaoa iar după sobă și-i dădu drumul: ea căzu gramadă într-un colț.

Apoi luîndu-și pușca în spinare el ieși și se îndreptă răpede spre fînațele de pe fața Ciubotariului.

Pe la amiază se afla într-o poiană, lîngă un budăiu la care își astîmparase setea și își răcorise obrazul, cînd văzu că sulgeriul intră calare în poiană venind dela se îndreptă spre dînsul și, sărind mînile țiganului.

— Scoate mîncarea din rafturi, zise Strilea după ce bau cu lăcomie din apa limpede și rece a budaiului. Mi-i de gînd se mănînc aici sub carpănul cel gros și după masă să trag un somn.

Sulgeriul s-întinse pe iarbă sub carpăn și, îndată ce Ion îi aduse merindele, începu să mănînce cu poftă, povestind tot odată țiganului că venia tocmai din Mateieș unde avea un tamazlîc de vite și descoperise, într-un tău, urma unui urs urieș. Vorbia robului cu liniște, arătîndu-i aceiaș bună voință ce era deprins să-i arăte.

După ce își isprăvi prînzul, dădu lui Ion rămășițile mîncării, s-întinse pe iarbă, puse șaoa care fusese scoasă de pe cal sub cap, își acoperi fața cu o basma și adormi cu liniștea unui om cu cugetul curat.

Cu toate chinurile ce le suferise, Ion începuse să simtă că era nețmncat de douăzeci și patru de ciasuri: rămășițile prînzului boieriului, mai bine de jumătate din merindele din rafturi, fură răpede înghițite.

Acuma era lungit și Ion în niște tufe la vro zece pași de stăpînul său, cu pușca lîngă dînsul. Somnul nu voia să se apropie de pleoapele lui.

Innaintea ochilor îi treceau niște vedenii care parcă-i băteau cîte un piron în inimă. Cînd vedea pe Catrina intrînd în acea dimineață în bordeiu, cu fața rumănă și frumoasă, cu privirea fericită, cînd era față la desmierdările ei cu sulgeriul. Și sulgeriul dormia dus la cîțiva pași de el, pușca lui Tiron era lîngă dînsul și gîndul omorului nici nu trecu macar prin crierul lui. Ramase astfeliu nemișcat, chinuit de vedenii și de gînduri trei lungi ciasuri, pănă cînd sulgeriul găsi cu cale să se scoale, să încalece și să se îndrepte spre curte.

Cînd în acea seară ajunse la bordeiul lui, aproape de căderea nopții, găsi iar ușa închisă. Tarsița care îl văzuse venind, îi aduse cheia spunîndu-i:

— Mai odinioarea o plecat; o chemat-o la curte.

Capitolul XVI. In care vedem ce greu pătimește Ion Tiron și ce sfaturi înțelepte i se dau

Sulgeriul Mihalache, turbat de mînie, sări din pat, în cămeșă, se apropie de fereasta deschisă, bătu în palme și poronci cu glas tunător țiganilor care dormiau în cerdac sau sub șură, în curte, să-i aducă pe Ion Tiron Ia scară și să pregătească un braț de nuiele. Catrina nu-i suflase nici o vorbă despre bataia capatată dela Ion, dar vânătăile de pe brațe și de pe umere spusese povestea în chip destul de lămurit.

— Cine te-o bătut? întrebase sulgeriul mînios și, la această întrebare, Catrina nu putu decît să răspundă adevărul.

— Lasă că l-oiu învăță eu, strigase sulgeriul și alergase la fereastă.

Cînd Ion fu adus la scară, sulgeriul a cărui mînie creștea necontenit, îi aruncă ocările cele mai cumplite, poronci să-l întindă gios și să-l bată pănă cînd va zice să steie.

Am aratat că Ion nu era iubit de ceilalți țigani cu cari se purtase aspru și fără milă. Costache vezeteul și Iftime flăcăul lui Grigore Pitarul, cari țineau vergile în mînă, erau oameni puternici, amîndoi primise în aceiaș săptămînă, din poronca boierului și de la mina lui Ion câte cincizeci de nuiele și rănile lor nu erau încă bine închise. Loviau acuma fara mila, din toata puterea lor. Ion tăcu dintăiu, dar în curînd durerea scoase d.ntrțn-sul vaiete cari din ce în ce crescură, prefăcadu-se după intaia sută de lovituri într-un feliu de urlet sfîșîitor. Costache și Ifrim începură a simți osteneală în brațele lor după doua sute de Io-vituri, urletele lui Ion se făcuse acuma mai slabe, dar din ietacul boieriului poronca de iertare nu răsuna.

Trecură de trei sute de lovituri, Ion acuma tăcea: leșinase. Țiganii cari îl băteau, osteniți și poate spărieți de această tăcere, încetară să mai deie în el.

Din ietac tot nu se auzia nimica.

— Cucoane! Cucoane! strigă Costache.

— Ce este? se auzi glasul sulgeriului.

— Ion o leșinat, i-am dat peste trei sute de lovituri, zise Costache.

— Dați-i drumul și vă culcați, răspunse sulgeriul scurt.

Dar Ion era în desăvîrșită nesimțire; îl luară în brațe, îl duseră în bordeiul lui și îl întinseră pe pat.

Mama Irina și cu Tarsita veniră numai decît, îl desbracară, îi spalară rănile și le acoperiri cu un strat gros de buruieni tocate și fierte. In toate bordeiele de țigani erau strînse cîtimi mari de asemene buruieni, căci era aproape zilnic nevoie de ele.

Cînd Ion își veni iar în fire, era ziua mare. Voi să se scoale dar, cînd încercă să se miște, dureri cumplite îl pironiră pe loc și atunci își aduse aminte de ceiace s-întîmplase. Tot atunci intră și mama Irina în bordeiu.

Ea era o femeie de vro șăsezeci de ani, naltă, subțire, cu părul alb ca zapada, iar pe fața ei se vedeau urmele unei strălucite frumuseți. Era mătușa lui Ion, se născuse roabă în casa banului Constantin, dar, în urmă, își capatase carte de slobozenie dela alt stăpîn. După moartea bărbatului ei, ucis de talhari, venise ca camărașiță în casa sulgetiului pe care îl ținuse pe brațe cand era copil mic. Avea trecere mare la boier, căci era deșteaptă știea cum sa-l apuce și să-i potolească mînia. Era iubita de ceilalți robi, pe care nu-i para niciodată, ci dimpotrivă, acoperea greșelile lor.

Bâtrîna primeni legăturile cu buruieni, dădu lui Ion să beie o fiertură ce o adusese cu dînsa, apoi luînd un scăuieș cu trei picioare veni să s-așăze lîngă pat. Oftă, tuși de vro două ori, apoi începu să vorbească:

- Măi Ionică, zise ea, pănă acuma te-am crezut un băiet cuminte, dar acuma văd cu părere de lău că ești un nebun. Se poate să te pui cu boieriul și să te apuci să-ți bați femeia tocmai cînd boieriul o prins poftă de dînsa? Ai noroc că boieriul nostru, cu toată iuțimea firii sale, este.bun la inimă! Tată-său, banul Constantin, Dumnezeu să-l ierte, de i-ar fi făcut un țigan de ai lui una ca asta, ar fi pus să-l bată pănă la moarte.

Doară trupul robului este al stăpînului care poate să-l întrebuințeze cum vrea. Care-i femeia din neamul nostru care n-ar fi fericită să intre în ietacul boietiului? Ce mijloc mai bun are un rob pentru a-și îndrepta soarta decît ca să prindă stăpînul poftă de femeia lui? Numai roabele cele urîte nu văd ietacul boieriului lor.

Bărbatul meu, moșu-tău Simion, Dumnezeu să-l ierte, n-o fost cap sec ca tine și de aceia ne pricopsisem atît de bine amîndoi.

Cînd ne-am luat eram frumoasă și banul Constantin mă îndrăgise chiar bine. Cucoana Catinca numai decît pricepuse cum stăteau lucrurile și era cu privighere mare. Banul nu prea îndrăznea s-o înfrunte, căci moșia Rădeana și așazarea cea frumoasă erau ale ei: ne întîlneam mai mult pe ascuns. Banul era darnic, în doi ani cît s-o ținut de mine, am adunat o mulțime de straie, de lucruri frumoase și douăzeci de galbanași și lui Simion îi mergea bine de tot, numai din cînd în cînd îl bătea, cînd i se întîmpla să strice toate feliurile de bucate dela o masă. Și ce feliu de bataie, numai vro cîteva vergi și trase cu cruțare, căci vatavul știa cum stau trebile și era om deștept. Cînd nemeria vr-un feliu de bucate maî bine, plouau bacșișurile și hainele boieriului. La sfîrșit se alesese Simion cu șăse anterie și patru giubele. Ne era mai mare teama acuma ca boieriul să nu prindă poftă de altă roabă, căci țigance frumoase ca la banul Constantin nu erau aiurea la nici o curte.

Tot cucoana ne-o stricat cuibul la sfîrșit. Intr-o zi, boieriul fiind dus la Tîrgul Trotușului după niște trebi, cucoana începu să caute un șal care era al ei, dar era întrebuințat de boier ca săptămînă, două, trei, peste o lună, mult două are să s-intoarcă Catrina la tine, mai grasă, mai frumoasă, bine îmbrăcată, de ți-a fi mai mare drag să te iubești cu ea. Și cu dînsa or vom poate si cîțiva gălbănași.

— Cum, zise Ion cu desnădăjduire, au să treacă zile fara ca s-o vad?

— Apoi dacă te-ai apucat de nebunii, a cui îi vina? zise Irina. Azi dimineață boieriul m-o chemat și mi-o hotărîț că Catrina are să șadă de acum înnainte în odaie la mine. Apoi mi-o poroncit s-o ieu în brașovanca cea mică, cu caii cei de dîrvală și s-o duc la tîrg ca să-i cumpăr de toate, să fie îmbrăcată ca o giupîneasă, dîndu-mi și patru galbeni pentru cumpărături.

Văzînd desnădăjduirea care se oglindia pe fața lui Ion, bătrîna care era bună la inimă, adăogi:

— Măi Ionică, fii cuminte și răbdător și toate s-or întoarce înspre bine. Eu n-am văzut pe boieriul nostru ținîndu-se de o femeie, roabă sau cucoană, mai mult de două săptămîni. Și acuma, zise ea sciilînduse, trebuie să mă duc să mă pregătesc de plecare la tîrg; Tarsița și cu Frăsina pitariului ți-or schimba legăturile pănă la întoarcerea mea.

Ea se duse și Ion ramase singur, cărnurile lui sfășiete de vărgi îl dureau rău, dar nu ca înțepăturile cumplite care-i rupeau inima.

Capitolul XVII. Cine era Zamfira

Zamfira era fiica unui calemgiu grec al lui Constantin Mavrocordat și a unei moldovence frumoase, fata unui boierănaș de curte. Calemgiul, foarte deștept și harnic, era bine văzut de domn, se bucura de încrederea lui și începea să facă stare bunișoară cînd se descoperi că el nu era decît o iscoadă plătită de dușmanii din Țarigrad ai domnului. Prins asupra faptului de a trimete Ghikuleștilor copiile unor scrisori ale lui Mavrocordat cătră capu chihaielele lui, fu pus la caznă. Mărturisi toate vicleșugurile, fu osîndit la moarte și spînzurat în aceiaș zi.

Averea cită o strînsese fu răpede cheltuită de văduva lui care, vazmdu-se fără mijloace, fu bucuroasă să găsască un negustor, nu prea tînăr, dar avut care, fărmăcat de poziția ei, o ceru în căsătorie. Din această căsătorie se născură mai mulți copii. Zamfira, pe care maică-sa n-o iubise nici odată, se văzu nu numai pusă de o parte, dar rău hrănită, lasată să umble în zdrențe și silită să îndeplinească pentru maștică-său și pentru frații ei feliu de feliu de slujbe, unele grele și altele îngiositoare. Și cu toate silințile ce și le dădea avea parte numai de ocări și de bătăi. Cînd atinse vrîsta de cincisprezece ani, nemaiputînd rabda o asemene viață, ascultă minciunile uuui bulubașă de seimeni care-i făgăduia că o va lua de soție și fugi din casa mîni-sa cu dînsul. Fiind părăsită de oștean după trei luni, se dădu în dragoste cu un vatav de aprozi care, după puține săptămîni, o părăsi spre a se căsători cu o fată bogată. După ce trecu pe rînd, în curs de cîteva luni, prin brațele unui boierănaș decurte-și prin acele ale unui diac de visterie, deveni iar, pe scurt timp, ibovnica unei calfe de blanar. Cînd și acesta o părăsi, se hotărî să intre într-o casă boierească și, prin mijlocirea unei grecoaice bătrîne, izbuti să fie primită de Smaragda Strilea ca dadacă Ia copii. Am văzut că nu întîrziese să facă pe pofta noului ei stăpîn și că după moartea sulgeresei ajunsese să fie ibovnica de căpetenie a nestatornicului Strilea.

Sulgeriul plăcuse foarte mult Zamfirei la început. De astfel de ibovnic frumos, curat, hazliu și de soiu nu avusese ea încă parte pănă atunci; i-ar fi ramas credincioasă dacă Strilea n-ar fi fost atît de cumplit de nestatornic. Zamfira, foarte fudulă de firea ei își închipuia că nici o femeie nu se putea măsura cu dînsa în frumuseță și în duh. Cînd descoperi cea dintâi nestatornicie a lui Strilea, cu o țigancă care se spala odată pe săptămînă și se uita încrucișat, se simți nu numai jignită adînc în fudulia ei, dar și cuprinsă de desgust cătră sulgeriu. Desmierdările lui, de care pănă atunci fusesese atît de flămîndă, începură deodată să-i fie neplăcute. Răspundea la ele cu o răceală care, spre marea mirare a sulgeriului, sporia din zi in zi și alcătui pentru el un temeiu mai mult spre a-l face să caute despăgubire aiure.

Zamfira ar fi părăsit bucuros pe Strilea și s-ar fi întors la Ieși, dar frica de nevoie o ținea pe loc. Apoi sulgeriul, cu toate Că se făcuse acuma mult mai strîns în cheltuielile lui, era foarte darnic cătră dînsa: galbanașii s-adunau în pungă, hainele și lucrurile bune în lada ei. Ea deci se hotărîse să răbde pănă la adunarea unei sume mai mari, care s-o puie în stare să-și aleagă un barbat și cu care să se căsătorească.

In lunea Paștilor a acelui an, ea se dusese după toaca pana la via boierească ca să deie soției vierului, o nevasta meștera la cusuturi, niște cămeși de borungic ca să i le împodobească cu izvoade de matasă și cu fluturi. Dar vierița fusese chemata pe neașteptate la o rudă bolnavă și Zamfira găsise căsoaia închisă. In loc de a se duce deadreptul la curte, se hotărî să facă unîncunjur prin vii spre a merge în sat, la altă femeie, cu care se cunoștea. Cînd ajunse la gardul care împrejmuia viea boierească se sui pe dînsul la un loc unde coama de cătină era mai mică și mai rară și sări în viea de alăturea. Nu apucase să facă doi pași dincolo de gard cînd doi dulăi mari se răpeziră la ea lătrînd. Voi să fugă înnapoi și să sară iar peste gard în viea boierească, dar piciorul călcîndu-i în deșert, căzu la pămînt lîngă gard. Cînii ajunsese lîngă ea cînd s-auzi un glas puternic strigînd:

— Gios Șoiman! Gios Codoman!

Cînii se opriră pe loc și Zamfira, care se ridicase pe un cot, zări, apropiindu-se cu pași răpezi, un chip de Fă-Frumos din povești, îmbrăcat țărănește, nalt cît un brad, cu plete și lungi musteți bălăi cari, precum fără îndoială o gîcit cetitorul, nu era altul decît Andrei Nan.

— Nu te teme, strigă el, cînii n-au să-ți facă nimica.

Dar Zamfira uitase de cîni: ea nu mai avea ochi sau urechi decît pentru frumosul țaran; se uită la el fără a gîndi macar să se ridice de pe locul unde căzuse.

Andrei cînd ajunse lîngă ea se plecă și-i dădu mîna ajutînd-o să se scoale. O recunoscuse din întâia clipă, căci o zărise adesea dinnaintea curții sau pe drum, cînd mergea la vie, dar știind că ea este țiitoarea boieriului, disprețul ce simțise pentru ea nu-i îngăduise să se uite mai cu bagare de samă la dînsa. Ramase acuma uimit și încremenit de frumuseța ei. Zamfira își veni cea dintaiu in fire.

- Ce te uiți așa cu ochii holbați la mine? zise ea rîznd și incercindu-se să faeă un pas pentru a se departa de gard. Dar piciorul drept pe care îl stîlcise destul de rău o sili să se sprijine cu mina stingă de răzăș, ceiace o făcu să adaoge:

— Mai bine m-ai sprijini ca să pot ieși la drum, că mă doare rău piciorul drept.

Fără a răspunde, Andrei trecu în dreapta ei și-i puse mina stîngă sub suoară. Astfel sprijinită fata putu se umble cu destulă ușurință.

— Unde ieșim la drum? întrebă ea după cîțiva pași.

- Pe la poarta viei mele, nu departe de acea a viei boieriului, răspunse Audrei. Ajungem îndată la dînsa, dar oare putevei să umbli de acolo pănă la curte, cu piciorul stîlcit.

— M-oiu încerca, răspunse Zamfira și de n-ar fi chip, găsi-vom poate pe cineva să-i trimitem la curte ca să deie de știre să vie o căruță pentru ca să mă ieie.

Dar cînd ajunseră la poarta viei, s-întîlniră acolo cu Spiridon vierul care s-întorcea cu căruța goală, și vierul propuse numaidecît dudacăi s-o ducă în căruță la curte.

Zamfira nu putu decît să primească, deși i-ar fi fost cu mult mai plăcut să nu se despartă atît de curînd de frumosul ei tovarăș a cărui față se întunecase vădit cînd Spiridon făcuse propunerea lui. Privirea ce o îndreptă asupra lui Andrei cînd carul se puse în mișcare, după ce îi mulțămi pentru ajutorul dat, pironi pe răzăș multă vreme în locul pe care stătea.

Ce să mai zic? Cetitorul o înțeles fără îndoială că această întîlnire o fost punctul de nlecare al dragostei dintre Andrei și Zamfira, că ei s-au întîlnit de atunci din ce în ce mai des și că în curînd îndrăgostiții ajunseră la culmea fericirii visate.

Zamfira se credea cu desăvîrșire stăpînă pe simțurile, pe inima și mintea lui Andrei. Era încredințată că el nu mai putea trăi de acuma înnainte fără de ea, că nu doria, că nu visa altă fericire decît acea de a-și duce viața nedespărțit de dînsa. Credea că era cu totul. înstrăinat dețăranca lui, cum numia ea pe Safta și că chiar iubirea pentru copii nu putea să atîrne decît ușor dacă era pusă în cumpănă cu iubirea pentru dînsa. Crudă îi fu prin urmare desamăgirea și mare mînia cînd văzu că Andrei nu numai este neplecat s-o ieie de soție și hotărît să nu se despartă de Safta, dar că el o privește pe ea, pe Zamfira, ca nevrednică să-i crească copiii.

Mînia și durerea i se muieră însă înnainte ca ea ea s ajungă la curte, căci era încredințată că Andrei nu va putea trăi fără dezmierdarile ei, ca se va întoarce în curînd la ea, cerîndu iertare și gata să se plece la toate cerințile ei. Era incredințată că chiar în acea seară avea să audă cele patru șuieraturi prin cari o chema afară de poarta curții. Dar in zadar aștepta pana tîrziu: nu auzi nimica nici în zilele nici în săptammile următoare. Durerea i se schimbă în curînd în mînie ș-apoi in ura neîmpăcată și în dor aprins de răsbunare împotriva acelui ce o părăsise cu atîta hotărîre. Fudulia înnăscută într-însa, moștenire a sîngelui ei grecesc, mîndria de frumuscța, de farmecul ei, erau adînc jignite. Aștepta cu nerăbdare un prilej care să-i înlesnească răsbunarea.

Deși se mîngîiese de mult de părăsirea lui Strilea, aducerea în casă a Catrinei și trecerea dobîndită de această țigancă pe lîngă sulgeriu fu, pentru fudulia ei, o nouă [rană. Incercă să se poarte față de ea ca o stăpînă față de o roabă, dar se vede că Catrina se jălui sulgeriului, căci acesta spuse Zamfirei, cu cuvintele cele mai aspre, să nu mai îndrăznească să deie vro poroncă Catrinei, căci altfel va avea a face cu dînsul. Apoi era vederat că, în casă, chiar față de ceilalți robi și loabe, vaza ei scăzuse: poroncile ei nu mai erau îndeplinite atît de răpede și în întregime, țiganii și țigancele nu se mai purtau atît de smerit față de ea, surprinsese chiar pe buzele unora cîte un zîmbet de milă sau de dispreț. Ea îi amenințase cu vergile, îi pîrîse sulgeriului, dar acesta nu-i mai dădea nici o ascultare și, la jălbile ei, răspundea acuma dînd din umere. Și Zamfira cuprinse în aceiași ură și în acelaș dor de răsbunare pe răzăș cu soția lui și pe boier cu ibovnica lui.

Capitolul XVIII. In care sulgeriul ni redevine simpatic

Sulgeriul s-întorcea dela prisăcile de pe fața Popenilor în umbletul cel mare al calului: se grăbia căci ciasul mesei trecuse șt-i era foame. Cînd s-apropiea de jităria dela deal a satului, auzi sgomot mare, răcnete de barbați, țipete de femei și de copii,care nerăbdător și el sa se întâlnească mai repede cu tainul lui de grăunte își trecu umbletul întins în fugă. Cînd trecu de cotitură, priveliștea care se înfățoșa sulgeriului îi lămuri temeiul sgomotului ce-l auzise. In acea clipă văzu sărind peste gard, în ogrăzile în cari nemeriau bărbați, femei, copii. Drept înnaintea lui fugia un flăcău urmărit de aproape de un buhaiu mic dar îndesat, cu coarnele ascuțite, cu părul închis, aproape negru, în care sulgeriul recunoscu îndată un buhaiu al său numit Negrei, destul de blînd de obiceiu, dar care era cîte odată cuprins de niște adevărate toane de furie, foarte primejdioase.

Flăcăul sări peste poarta jităriei chiar în clipa în care îl ajungea buhaiul a cărui coarne se loviră cu putere de chingile porții. Dacă aceste ar fi fost slabe sau rău legate, lovitura dată le-ar fi făcut fără îndoială bucăți, buhaiul ar fi pătruns în sat și cine știe cîte nenorociri s-ar fi întîmplat. Dar chingile fiind de lemn de stejar sănătos, bine legate între ele, poarta ramase întreagă și buhaiul nu mai reînnoi lovitura, dar s-întoarse pe loc. Dădu îndată cu ochii de sulgeriu care se afla acuma Ia vro sută de stînjăni de el. Dobitocul plecă îndată capul în gios pregă-tinduse să se răpadă asupra călărețului care părea că sboară spre el, iar sulgeriul domolind îndată, cu mîna și cu pulpele, avîntul calului, scoase iute cu dreapta, din tocul ce-i atîrna în partea stîngă, un pistol.

Nu apucase bine să ridice cucoșul cînd văzu sărind în mijlocul drumului, la vro treizeci de stînjăni înnaintea lui, de peste gardul viei din marginea stîngă a drumului, o fetiță care purta pe cap un tulpan roș. Fetița dînd îndată cu ochii de buhaiu, ramase nemișcată în drum, încremenită de frică căci, căci la vederea tulpanului roș, Negrei se răpezise spre ea.

Sulgeriul înfipse pintenii în pîntecele calului și slobozi frîul, Daraban sbură înnainte. îndată ce trecu de fetiță sulgeriul, printr-o smuncitură puternică asupra zâbălii, însoțită de o mișcare a genunchilor și a pulpelor cari strînseră calul ca un clește, opri pe Daraban pe loc și sări în drum. Brațul drept care ținea pistolul se întinse în gios, spre fruntea buhaiului de care îl despărția acuma de abie cîteva palme, se auzi o detunătură și Negrei veni gramadă Ia picioarele sulgeriului care sări iute în lături și, svîrlind arma descărcată, scoase răpede din toc al doi-lea-pistol întinzîndu-i tot odată oțelile. Dar buhaiul ramase nemișcat, sulgeriul se plecă și se uită cu bagare de samă la fruntea dobitocului din care curgea un îngust șivoi de sânge. Un surâs lumina fata lui Strilea, glonțele nemerise drept între ochi și patru șes adnac în creieri.

- Aferim, Mihalache, strigă el voios, ai pierdut zece lei cit făcea buhaiul, dar halal de ochitura!

Apoi sulgeriul, după ce băgă pistoalele înnapoi in toc și lua iar de frîu calul care, fiind deprins cu împușcăturile, nu se mișcase din locul in care îl oprise stăpînu-său, se apropie de fetița încremenită in drum.

Era albă ca varul, ochii ei albaștri erau holbați de spaimă și tot trupușorul îi era cuprins de tremur. Sulgeriul căruia ii erau dragi copiii în deobște și mai ales acei curați și frumoși, o mîn-gîie pe față și pe cap, zicîndu-i să nu se mai teamă, căci buhaiul care se ripezise la dînsa, zăcea acuma mort. In curind tremurul încetă, spaima pieri din ochii copilei și sîngele fi reveni în obraz.

— A cui ești tu, frumușico? întrebă sulgeriul cu glasul lui cel mai blînd, cînd văzu că fetița își revenise în fire și era în stare să înțeleagă cuvintele lui.

— A lui Andrei Nan, răspunse ea.

Sulgeriul zimbi. Gîndul că el scapase viața copilei unuia din răzășii de cari nu putuse niciodată să s-apropie și care totodată era ginerele lui Stan Făcăoariu, a dușmanului celui mai învierșunat ce-l avea, nu-i era neplăcut. Apoi înțelese îndată că putea trage folos pentru interesele lui din această împrejurare.

— Dar ce făceai tu singură singurică în via părintelui și ce te o făcut să sari peste gard? mai întrebă el urmind s-o măngîie pe obraz.

- Nu eram singură, răspunse Ileana care își recapatase acuma toate mințile și era de feliul ei foarte vioae și deșteaptă; eram cu mama care culege zarzari în via bunicului. Ne o lasat, pe mine și pe Vasilică, în căsoaia care-i lingă drum și s-o dus ta copacii cari sunt pe deal. Eu, cînd am auzit vuet și țipete, am alergat la gard ca sa vad ce este și neputînd vedea nimica din pricina viei, am sarit peste gard, în drum.

In acea clipă se apropieră de ei mai mulți oameni din sat cari, a fusese martori a întîmplării și se grăbise să vie să vadă mort buhaiul de frica căruia fugise cu atîta grabă.

Chemînd pe doi dintr-înșii, sulgeriul, fără a mai asculta povestirea ce ei o începuse despre primejdia de care scăpase, le încredința fetița spre a o duce măsăi, apoi încălecînd se îndreptă spre casă în umbletul cel mare.

Intîmplarea făcu mult sgomot în sat și mult sînge rău Făcăureștilor. Renumele de îndrăzneală a sulgeriului, meșteria lui ca călăreț și trăgător neîntrecut crescură. Oamenii începură să zică pe toate cărările ca în zadar se pune satul cu un bărbat atît de vrednic și se adună bani pentru judecata cu dînsul, căci, Ia urma urmei, tot a lui are să fie izbînda. Iar în duminica următoare, Andrei Nan cu Safta și cu amîndoi copiii, veniră la curte cu tustrei argații plecați sub povara poclonului ce-l aduceau: purcei, curcani, răți, gîște, găini, ouă, unt, brînză și cîte altele.

Capitolul XIX. Un soț nenorocit

Vlad Catana sau Vlad Ungureanul cum i se mai zicea era dușman neîmpăcat al sulgeriului, poate mai neîmpăcat chiar decît Stan Făcăoariu. El era un Romîn din Comitatul Turdei, în Ardeal, fiu de țaran sarac și, pănă la vîrsta de douăzeci de ani, fusese cioban la stîna satului în care se născuse. O sfadă cu baciul și o bataie zdravănă cu acesta îi dădu îl făcu să fugă din sat și să se ducă de bună voie la oaste. Ramase ostaș cincisprezece ani, luînd parte la răsboiul nenorocit purtat de Austria cu Frideric al Prusiei, în urma căruia împărăteasa pierdu Silezia. Vlad avînd dela început purtări bune, învățînd puțină carte și dînd număroase dovezi de vitejie, obținuse în curînd bățul de caprar și, la începutul răsboiului de șapte ani, fusese înnaintat zugfuhrer sau subofițer. Primi o lovitură de baionetă în piept, chiar la cea dintăiu lovire cu Prusienii și această rană îl slăbi într-atîta în cît fu congediat cu o mică pensie. Veni să s-așăze în satul lui, unde tată-său murise de curînd, lăsîndu-i o căsuță și prea puțin pămînt. Impotriva tuturor așteptărilor, cîteva luni de liniște îl îndreptară cu desăvîrșire și era pe cale să facă demersuri spre a fi reprimit sub steag, cînd privirile galeșe ce-i aruncau de cîte ori îl întîlniau, frumoșii ochi negri ai unei fete de fruntaș îl lărmăcară și schimbară pornirile lui râsboinice în altele mai blinde. Gradul și pensia cu care fusese congediat și purtarea lui cuviincioasă făceau dintr-însul un ginere dorit de gospodarii cei mai de samă. Obținu cu înlesnire mina fetei Iubite și, pe lingă acea mină, pămint bun de hrană, o pareche de boi, patru vaci, un cal și cincizeci de oi. Trăi doi ani fericit și avind sorți să devie unul din gospodarii cei mai înstăriți din sat, dar nenorocirea il pîndia.

Stapînul satului era un nemeș tînăr, frumos și iubitor de muieri. El se lăuda că, cale de o zi împrejurul curții lui, nu scapase de el nici o nevastă sau fată frumoasă și bărbații își păziau femeile de el ca de Turci sau de Tatari. Vlad însă care avea deplină încredere în soția lui nu avea nici o grijă în această privință, iar Marioara se arătă supusă și iubitoare cătră soțul ei, nedîndu-i nici cei mai mic prilej de nemulțămire sau de bănuială. In al treilea an, la vremea coasei, Vlad își strîngea finul cu ajutorul altor oameni și aștepta să vie Marioara cu mîncarea, cînd o babă a cărei casă se află lîngă a lui, trecînd pe la acel loc, il chemă deoparte și-i spuse că, dacă se grăbește să meargă acasă, va găsi pe soția lui petrecind cu nemeșul.

Întâia lui mișcare fu să nu creadă, să izgonească pe babă, înjurind-o și amenințînd-o că o va strînge de gît, dar de abie se depanase baba dind din cap, și bănuiala îl cuprinse. Spunînd oamenilor că merge spre a ajuta pe Mărioara s-aducă mîncarea, se îndreptă răpede spre sat. Rentru a ajunge mai curînd trecu prin ogrăzile mai multor oameni, sărind peste garduri. Cînd ajunse ia casa lui, găsi ușa închisă: puse umărul și împingînd în blăni cu putere făcu ca ușa să sară din țîțîni. Priveliștea care i se infăjțoșă nu-i lăsă nici o îndoială atît despre adevărul celor ce-i spusese baba cit și despre necredința de bună voie a soției lui atit de mult iubită.

O furie oarbă il cuprinse; punind mîna pe o bardă atîrnată de un cui, se aruncă asupra nemeșului. Acesta sărise de pe pat buimac in urma sosirii neeșteptate a soțului batjocurii și, întelegand că de astă dată are a face cu un barbat hotărît să răsune ocara ce i se făcuse, căută din ochi pistolul pe care, încrezător in puterea ușii, îl depusese pe masa depărtată de pat. Dar inainte ca el sa se fi putut apropie de arma, barda purtată de un braț vanjos se abătea asupra scăfîrliei nemeșului intrig într-însa pănă la urechi. Sîngele țișni asupra lui Vlad și asupra Mărioarei care rămăsese încremenită în picioare lîngă pat, iar leșul nemeșului căzu la pămînt și sîngele care ieșia din capul spart făcu îndată un lac roș pe podele. Apoi, întorcîndu-se spre muierea care rămînea nemișcată, îi strigă:

— Ticăloaso! și ridică iar barda asupra ei.

Dar înnainte ca el s-o fi lovit, ea căzu la pămînt cu mînile întinse și ramase acolo lungită. Vlad era s-o lovească, așa cum se afla, întinsă gios, dar prin crierii lui trecu deodată o bănuială:

— A murit de frică!

Și plecînduse asupra ei, o întoarse cu fața în sus. Fața și mînile i se făcuse albe ca varul, din gură îi curgea un mic șivoiu de sînge. O pipăi, ea ramase nemișcată, apropie urechea de pieptul ei, inima nu bătea. Mai așteptă cîteva clipe și apoi o pipăi din nou: trupul ei se făcea țăpîn și se răcea.

Indată ce se încredință că o murit, orice ură împotriva ei pieri din sufletul lui; uită ocara ce-i făcuse pentru a-și aduce aminte numai de zilele fericite petrecute cu dînsa: o jale cumplită îl cuprinse.

Dar vederea sîngeîui nemeșului care curgea spre trupul Mărioarei îi aduse aminte că făcuse moarte de om, că ucisese pe stăpînul satului și că numai o fugă grabnică îl putea scapa de caznă și de moarte cumplită, pe roată. Dorul de a-și păstră viața, înnăscut în om, îl făcu să ieie de sîrg toate măsurile pentru a pune această viață la adăpost. Își schimbă răpede hainele pline de sînge, luă pistolul nemeșului pe care îl ascunse în sîn, merse la șopronul sub care se afla calul, puse răpede șaoa pe dînsul apoi, ieșind pe poartă afară, încălecă, străbătu satul la umblet și, îndată ce se văzu dincolo de jitărie, goni spre pădure.

După trei zile ajunse în Moldova, la Prisacani. Aici vîndu calul și părînduise că este încă tot prea aproape de locul groaznicei lui fapte, se tot scoborî spre Țara de gios, întîmplarea il aduse în Tămășăni. Aici banii împuținînduise, începu să lucreze cu ziua pe la răzăși rămînînd peste iarnă în sat, la un răzăș care se trăgea din Roșea. Acel răzăș avea o soră, văduvă fără copii, femeie voinică și plăcută care, pe lîngă partea ei de moșie, avea vie bună, o prisacă cu cincizeci de stupi, doi boi, trei vaci, vro cincizeci de oi și cîteva capre.

Vlad se arătă, precum și era, un om vrednic, cinstit, priceput, de treabă și cu scaun la cap. Ei știu să cîștige pe lingă prietenia lui Ion a Irinei, așa se numia răzășul la care se oploșise. Și dragostea vadanei: nunta se făcu după Ispas insa inainte de nuntă Vlad se dusese la Popa Gheorghe, îi marturisise fapta grea ce o săvîrșise cerîndu-i deslegare de pacat.

Dusese casă bună cu Stana vrene de mai bine de patru ani. Ea era o femeie harnică și gospodină și-i hărăzise doi băieți de gemeni, voinici și frumoși după cari Vlad se prăpădea. Ungureanul trăia bine cu tot satul căci, precum am spus, era un om cuminte, credincios cătră cuvîntul dat, nehărțăgos, îndatoritor cătră ceilalți săteni, supus și cuviincios cătră preot și nelipsit dela biserică în zilele de duminecă și de sarbatoare. In gîlcevile satului cu boieriul ținea cu oamenii, dar îl găsiai totdeauna printre acei cari îndemnau la pace și la rabdare.

Insă cu un an înnainte de întîmplările cari alcătuesc șirul povestirii de față, în vremea culesului popușoilor, traiul lui cel bun cu Stana luă sfîrșit. Intr-o zi se dusese să strîngă fînul în lunca dela gura Pietrosului Mare, iar pe Stana o trimisese la vie să culeagă niște cireși tîrzii de cari aveau vro zece copaci. O ploae răpede îl făcuse să s-întoarcă acasă dela jumătate de cale și să desjuge boii. După încetarea ploii se mai învîrtise prin ogradă, se dusese să vadă copiii pe cari Stana îi lasase la o rudă din apropiere, apoi, neavînd ce face, se duse și el la vie s-ajute nevestei la cules cireșile. Căutînd-o prin vie și negăsind-o se îndreptă spre căsoae unde, spre mirarea lui, găsi calul sulgeriului legat de un stîlp dela gîrliciul pivniții. Cuprins de o presimțire cumplită și grăbinduse să împingă ușa care nu era încuietă, găsi pe Stana în brațele sulgeriului. Scoase cuțitul din brîu și, cu un strigăt de furie, se aruncă asupra lor. In mînia lui nu văzu o bortă în drumul lui, băgă piciorul într-însa și căzu gios. Intr-aceiaș clipa se ridică iar, dar sulgeriul era de astă dată în picioare înnaintea lui. Cînd Vlad ridică cuțitul ca să-l lovească, sulgeriul îi prinse brațul cu stânga și i-l suci atât de tare, încât ungureanul scapa un strigat de durere și cuțitul din mînă. Sulgeriul fără a-i slabi brațul cu stânga, ridica de pe jos cu dreapta o nuia groasa de corn, care fusese menita sa slujească ca cerc de balercă și începu să croiască cu dansa pe Vlad pe unde îl nemeria. In zadar încercă Catana cu mîna stînga să desprindă pe acea a sulgeriului de pe brațul lui înțăpenit de durere: mîna lui Strilea părea un clește de fer. Sulgeriul încetă să lovească numai după ce brațul îi obosi.

- Stano, zise el atunci femeii urmînd a ținea sucit brațul lui Vlad, ieși de aici și du te la neamuri, căci altfel are să fie rău de tine.

Stana se grăbi să iasa din căsoae și să o ieie la fugă spre sat. După ce ea se depărta, suinul lăsă brațul lui Vlad și, dîndu-i brînci cu dreapta, îl făcusă să sboare pe ușă și apoi să cadă gios Ia pămînt, la trei stînjăm de căsoae. Strilea ridică pălăria care-i rămăsese gios, ieși la rîndul lui și, ducîndu-se la cal, desprinse frîul de stîlpul la care era legat și încălecă. Vlad acuma se ridicase și el dar rămînea nemișcat, cu brațul amorțit, cu trupul stîlcit, cu inima sfășietă de furie, de ură, de durere și de rușine, cu privirea rătăcită, cu dinții scîrșnind.

— Dacă vrei să te mai pui cu mine, îi zise sulgeriul, poftim! Să știi că sînt gata să încep din nou oricînd.

Dar Ungureanul nu era în stare să înțeleagă aceste cuvinte și înfățoșarea lui era atît de cumplită, în cît chiar se simți cuprins de remușcare, îi păru rău de cele ce s-întîmplase și se grăbi să se depărteze.

Sulgeriul avuse parte de desmierdările Stanei îndată după văduvia ei, dar în curînd o uitase cu desăvîrșire; zărind-o acuma din întîmplare într-un cireș și vederea ei stirnindu-i din nou poftele, intrase în vie, o făcuse să se deie gios din copac și să intre în căsoae. Ea era departe de a fi o femeie desfrînată, nu păcătuise cu altul decît cu boieriul, dar acesta o găsia acuma într-o clipă în care era slabă de înger și fără voință.

Mari fură pe urmă căința și durerea ei, căci întîmplarea ajunsese la cunoștința satului întreg. Toate neamurile își puseră silințile pentru a face pe Vlad să ierte pe Stana și s-o ieie înnapoi. El era nebun de durere văzîndu-și casa necinstită și fericirea nimicită pentru a doua oară din pricina poftelor necurate ale unui boier. Și de astădată, departe de a-și fi răsbunat ocara, mai suferise și rușinea de a fi fost bătut în chip atît de crud. Nu voia să audă de împăcare, părăș casa care era a ei, hotărît să se despartă și apoi să se călugărească. Dar părintele Gheorghe înțelese în curînd că iubirea lui pentru copii era atit de mare incit printr-însa se putea izbuti ca inima sa i se moaie și catră soția care-i greșise într-atîta. După lungi silinti preotul ajunse să-i stoarcă iertarea și să-l înduplece să se intoarcă acasă. Dar fericirea de altă era dusă pentru totdeauna, Vlad era acuma tăcut și aspru față de nevastă și nu arare ori i se intfmpla sa ridice mina asupra ei, deși ea se siiia din răsputeri să nu-i deie prilej de nemulțumire. Iar în inima lui fterbiea împotriva sulgeriului o ură cumplită, neîmpăcată și neîndurată In sfaturile satului, n-avea acuma Stan Făcăoariu susțiitor mai învierșunat, mai gata să susție toate măsurile propuse de el, să cheltuească și să se ostenească pentru a răpune pe boier decît Vlad Catana.

Capitolul XX. O femeie inimoasă și un mișel

Prisaca tui Andrei Nan, cea mai frumoasă din cîte se aflau pe Tămășăni, era așazatăîn hliza curaturilor, pe coasta Ciubotariului și pe pămint dat de zestre Saftei de cătră părinții ei. Această prisaca cuprindea mai bine de trei sute de stupi, șură, zemnic, bordeiu pentru prisacar și era împrejmuită cu un gard de nuiele, nalt de șase palme. Această hliză se hotăra la deal cu alta, mult mai îngustă, a lui Radu Irofti, care o despărția de pămîntul lui Strilea. Sulgeriul avea și el aici o prisacă cu vro două sute de stupi, șură și bordeiu de prisacar, dar neîngrădită. Prisacariul lui Andrei, un moșneag foarte priceput în tot ce se atingea de meseria lui, dar, de oarece slujise încă pe tatăl Făcăoariului, ajuns la adinci bătrînețe, era foarte slab. Insă Saftei ii plăcuse mult, incă de cînd era copilă, creșterea albinelor și ea învățase acest meșteșug în chip foarte temeinic dela bătrînul Manole, astfeliu se numia prisacarul și de vro doi ani de cînd slăbise mai cu sama acesta, se îndeletnicia mai mult ea cu prisaca. Fiind o femele voinică și harnică, se răpezia calare mai în fiecare zi, cînd dimineața cmd după amiază, adesea și de două ori pe zi, la prisaca; stătea două-trei ceasuri, ajuta pe Manole sa facă ceea ce era mai greu de făcut și apoi se ducea acasa la altă treabă.

Radu Irofti se apucase sa-și cosască fînatul de pe fața Ciubotariului și treaba îi mergea încet, căci nu prea avea cine să-l ajute și de firea lui era moale la muncă. Legase prietenie cu Manole și Safta cînd venia la prisacă îl gâsia adesea acolo, ajutînd moșneagului sau stînd de vorbă cu el. Privindu-l ca pe un dușman al tătîne-său, la început se uita mai mult rău la el și nu vorbia cu dînsul, dar Radu făcînduse că nu vede și nu înțelege se silia să se facă bine văzut de ea, făcîndu-i feliu de feliu de slujbe și de îndatoriri: tăind lemne, cărînd apă, aducînd cofe de fragi și de bureți. Safta văzîndu-l în fiecare zi, se deprinsese cu dînsul, îl privia acuma fără desplăcere, vorbia cu el și asculta bucuros glumele și poveștile lui, căci Radu era bun de gură și hazliu. Intr-o după amiază, Safta zăbăvi mai mult decît de. obiceiu la prisacă, unde Radu, cu znoavele lui, o făcuse să rîdă cu multă poftă. Cînd ea plecă, el plecă cu dînsa zicînd că are s-o însoțească pănă la drumul mate, în Pîrăul cu Raci. Merse lîngă cal, urmînd să glumească, dar cînd ajunseră în țihla deasă prin care te scoborai la pîrău pe o cărare îngustă, într-un ochiu mic de poiană, aruncă brațul împrejurul ei, o ridică de pe cal, apoi o strînse la piept cu putere și-i acoperi fața cu sărutări.

Safta, surprinsă de fapta lui neașteptată, ramase întăiu înmărmurită, dar sărutările cu cari îi ardea obrazul o făcură să-și revie curînd în fire. Pe lîngă că era naltă și voinică, apoi mînia îi îndoi puterile: se smunci deodată cu atîta putere în cît Radu, slăbănog din fire și slăbit pe deasupra de viața de ticălos ce-o dusese, fu silit să desprindă brațele dimprejurul mijlocului ei. Dreapta Saftei nu scapase nueaoa cu care iuția mersul greoiu al Balanei: dîndu-se înnapoi cu un pas, croi pe Radu de două ori peste obraz, apoi sări răpede pe iapa care rămăsese pe loc păscînd iarba din poieniță.

Radu care, încredințat din pricina bunavoinții cu care Safta asculta glumele și zno i vele lui, că va avea parte de o biruință ușoară, rămăsese uimit de opunerea ei hotărîtă și de puterea cu care se smuncise din brațele lui. El era o fire de mișel. Durerea pricinuită de cele două lovituri zdravene ce i se croise peste obraz, în loc de a i stîrni mînia, îl muieră și mai tare, făcîndu-l să se deie la rindul lui cu un pas înnapoi și să-și ascundă fața cu brațele spre a o apara de alte lovituri.

— Mișelule I îi strigă ea luînd dîrlogii în mîni și silind iapa prin lovituri de călcâie și de nuiea, să se depărteze la trăpegior, am să te spun lui Andrei ca să te ciomăgească după cum ți se cuvine!

Radu, plin de ciudă împotriva acelei care îl umilise într-atîta, se duse rușinat la coliba ce și-o făcuse pe hhza lut. Amenințarea Saftei, să-i spuie lui Andrei, nu-i neliniștea de loc: era inredințat că, de rușine, ea va tăcea, cum mai tăcuse și alte neveste cu cari se purtase la feliu.

Dar se înșăla tare. Indată ce Andrei sos. acasa, Safta se grabt să-l puie în cunoștiința batjocurii ce o suferise și a doua zi, cînd Radu ieșia din colibă, tîrziu, după obiceiul lui, pentru a începe să întoarcă brazdele cosite în ajun, se văzu față în față cu Andrei care tocmai atunci se dădea gios de pe cal și venia spre el. Radu avu o presimțire rea, picioarele i se muieră.

Urieșul, care ținea în mînă o nuiea de corn lungă de cinci palme și groasă de un deget bun, se opri în fața, lui.

— Ticălosule, zise el, cum ai îndrăznit tu să pui mîna ta spurcată pe nevasta mea? Am să-ți plătesc prețul care se cuvine neobrăzării tale și, fără a mai sta la gînduri, apucă cu stînga de ceafă, pe Irofti care pe lîngă el părea un puiu de vodaproste, și ridicîndu-l în sus, parc-ar fi fost o pană, începu să-i tragă cu nuieaoa, peste umere, peste spete, peste șăle. Radu urla de durere, dar Andrei încetă să lovească numai cînd se simți obosit. Atunci, fără a lașa nueaoa din mînă, apucă cu dreapta pe Irofti de chimir și, făcîndu-și vînt, îl aruncă pe o căpiță de fîn care se afla la vro patru stînjănl de el.

— De vei mai îndrăzni să te apropii de Safta la o depărtare mai mică decît acea care mă desparte acuma de tine, să știi că nu mai las întreg căpețel de piele pe trupul tău, zise Andrei, apoi încălecînd iar, plecă spre prisaca Iui.

Amenințarea lui Andrei fu pierdută pentru Radu care leșinase. Cine știe cît ar fi ramas acolo în nesimțire dacă prisacariul lui Strilea, a cărui prisacă precum am zis se află ceva mai la deal, n-ar fi văzut de departe toată întîmplarea. El, după ce plecă Andrei, yăzind că Radu nu se mișcă, venise la el și-l găsise fără cunoștință.

Prisacariul Solomon, era un țigan bătrân care în tinerețe slujise în mai multe curți boierești și venise în stăpânirea banului Constantin mai tîrziu, prin schimb. Ștind cum trezesc oamenii căzuți în nesimțire, merse la prisacă de unde luă două cofe de apă și, după ce turnă una întreagă, în răstimpuri, pe capul lui Radu, acesta începu să-și revie în fire.

Loviturile lui Andrei fusese atît de grozave în cît Radu zăcu cinci zile în coliba lui, pe gramada de cetină ce-i slujia de pat: de abie a șăsa zi putu să steie în picioare și să facă cîțiva pași. Dar, în acest timp, la ura neîmpăcată ce o hrănia în inima lui împotriva întregului neam al Făcăoarilor și mai cu deosebire împotriva lui Stan, veni să s-adaoge o ură și mai învierșunată, un dor de răsbunare și mai aprins împotriva ficei și ginerelui acestuia, cari îl umilise într-atîta. Din clipa în care își revenise în fire își jurase să li întoarcă ocara cu prisos.

Intîmplările povestite mai sus pusese capăt prieteniei dintre Radu Irofti și Manole prisacariul lui Andrei; ei nu se mai întîl-niau de loc, în schimb însă cel dintăiu și prisacariul lui Strilea se făcuse prieteni nedespărtiți. Radu făcea acuma lui Solomon aceleași slujbe ce le făcuse pănă atunci Iui Manole; mînca și dormia la țigan și dacă cineva ar fi trecut pe la miezul nopții pe lîngă bordeiul prisăcii boierești, ar fi auzit fără îndoială glasurile lor.

Cînd erau trei zile pănă în Sfîntu Ilie, sulgeriul veni de dimineață să-și vadă prisaca pe unde nu mai dăduse de mai bine de două săptămîni.

Cînd descălecă, dădu cu ochii de Radu Irofti, pe care nu-l văzuse pănă atunci.

— Cine ești tu? întrebă el.

— Radu Irofti.

— Am auzit de tine, ești fiul lui Ifrim, care și-o vîndut toată moșia lui Stan Făcăoariu, după ce te-o izgonit din casă. Ai fost bejănar zece ani. Unde umblat-ai pănă acuma?

Gheorghe vor s-o pornească împotriva dumitale.

— Și crezi că vei izbuti să aduni acei bani pana la vară? întrebă sulgeriul care, ascultase vorbele lui Radu cu o vădită bagare de samă.

- Dacă nu voiu izbuti, răspunse Radu, uitîndu-se în ochii sulgeriului, voiu vinde moșia altuia, care mi-a da prețmai bun.

— Să știi că sînt și eu mușteriu, se grăbi să zică sulgeriul, și că sînt gata să-ți dau preț bun căci bucata asta a ta este chiar alăture de mine. Să nu vinzi fără a mă întreba. Apoi sul-geriul se duse cu Solomon să încunjure prisaca și să numere stupii: Radu îi urmă la cîțiva pași. Cînd sulgeriul s-întoarse spre bordeiu, Irofti zise:

— Frumoasă prisaca ai cucoane și la bun loc.

— S-ar face și mai frumoasă cu bucata ta, răspunse sulgeriul.

— Și dacă pe lîngă bucata mea te-ar ajuta Dumnezeu să pui mîna și pe acea ce o are de zestre, dela Stan Făcăoariu, Andrei Nan, ai avea un loc de prisacă care ar plăti cît o moșie.

— Știu, răspunse sulgeriul; prisaca lui este mai aproape de apă și are fînaț mai bun și decît a ta și decît a mea. An țerț, am adus aici aceiaș număr de stupi care-l avea atunci Andrei, o sută cincizeci; ai lui trec acuma de trei sute și ai mei sunt numai două sute și zece. Li priește în înfundătura aceia mult mai bine decît aici mai la deal. Dar cum să scoți acea bucată din mîna lui? El nu ți-ar da-o, nici dacă i-ai acoperi-o cu galbeni.

— Și ce, mi-ai da mie oare, întrebă atunci Radu, dacă eu te-aș pune în stăpînirea ei fără ca să cheltuești macar un ban?

- Ai poate pe dînsa hîrtii? întrebă sulgeriul care tresărise la întrebarea lui Radu. Ți le cumpăr!

— N-am hîrtii, dar știu un mijloc care l-ar putea sili să cadă în genunchi înnaintea dumitale și să te roage să iei prisaca.

— Ești poate vrăjitor? Cunoști farmeci? zise sulgeriul necrezător. Și cît îmi ceri tu spre a aduce pe Andrei Nan la asemene pas?

— Ocrotirea dumitale pentru rămășița zilelor mele, răspunse Radu.

Sulgeriul ramase pe gînduri. Pricepea el doară că mijlocul ce era să-l întrebuințeze Radu spre a sili pe Andrei să-i vîndă prisaca numai curat nu putea să fie. Dar codul de morală al boierimii din a doua jumătate a veacului al optsprezecelea îngăduia unui boier întrebuințarea, spre a face o moșie din bucăți răzășești, a unor mijloace cari, astăzi, ar aduce pe acel ce s-ar folosi de ele în fața tribunalelor și chiar în acea a curților cu jurați. Sulgeriul Mihalache, dacă era bun la inimă, de o fire deschisă și neplecată cătră vicleșug, era lacom de pămînt ca mai toți boierii de atunci și împărtășia părerile obștiei lor în privința mijloacelor de întrebuințat spre a-și întinde hotarul. Intre acea lăcomie de pămînt și firea lui iubitoare de calea dreaptă, se dădu în cugetul lui, o scurtă luptă, din care lăcomia ieși răpede învingătoare.

— Ia n-ascultă, măi Radule, zise el rupînd deodată tăcerea, cu mine să nu te joci. Dacă ești în stare să faci precum te lauzi, te-i bucura nu numai de sprijinul și de ocrotirea mea, dar și de alte foloase. Dar dacă vrei să ți bați joc de mine, râu ți-ai ales omul și vai de ciolanele tale, că puține parale vor face ele dacă nu te ții de cuvînt. Mai bine nu te apuca și să știi că nu vreau să fiu tirît de tine în vro uneltire mîrșavă: de vei fi prins cu vicleșug, tu vei trage pedeapsa!

— Peste o săptămînâ, prisaca Iui Andrei Nan are să fie a dumitale, de nu îți sînt în mînă, poți să mă bați și să mă globești cît ți a plăcea. Și această faptă are să fie, nu o nedreptate sau o asuprire, dar o milă făcută de dumneta răzășului.

- De asta nu mă tem, zise Radu, punînduise în cale spre a-l opri pe ioc. Te rog, cucoane, fă-mi un bine de pe acuma, împrumută mă de mîni, pe o săptămînă, cu un car și cu o păreche de boi ca să pot să-mi strîng finul și să car nuiele și spini pentru a îngrădi stogul.

Sulgeriul se uită cîtva în ochii lui, apoi zise:

— Bine, vină deseară la curte să iei carul și boii.

Pentru înlesnirea înțelegerii celor ce vor urma, trebue să lămuresc că Radu Irofti știea că bătrînul Manole ceruse și primise dela stăpînii lui învoire ca, de Sfîntul Ilie, să meargă la Rădeana unde se făcea iarmaroc de acea sărbătoare spre a ajuta pe un nepot de fiică a lui să prefacă o păreche de boi. Mai aflase că Safta era hotărîtă să nu însoțească pe Andrei la Rădeana în aceiaș zi, dar să vie de dimineață la prisacă, cu carul cu boi, cu copiii ei și cu patru fete din sat cari să culeagă smeură și cu un argat al lor, un flăcăoandru de șaptesprezece ani; acesta era menit să îngrijească de boi, dar fără îndoială și el avea să se ducă cu fetele după smeură. Safta avea să s-întoarcă în sat numai tîrziu, aproape de asfințitul soarelui.

Cînd se dusese la curte să ieie carul și boii făgăduiți de sulgeriu, Radu ceruse să vorbească acestuia și-i spusese că Solomon se roagă să fie învoit a merge și el de Sfîntul Ilie la Rădeana și că el, Radu va păzi prisaca în lipsa lui, ceiace sulgeriul încuviințase îndată.

Capitolul XXII. Uneltirea

A doua zi după Sfîntul Ilie sulgeriul isprăvise prînzul și, așazat turcește pe pat, sorbia din filigeanul de cafe cînd Culiță intră cu ciubucul aprins din luleaoa căruea ieșia, de sub căimac, o șuviță de fum și spuse că Solomon o venit dela prisacă și cere să-i vorbească numai decît avînd a-i spune lucruri de samă. Sulgeriul poronci să-l cheme în odae.

- Ce veste-poveste, Solomoane? întrebă Strilea pe țiganul care se bucura la el de o deosebita trecere și încredere.

- Ce sa fie, cucoane, zise scarpinandu-se în cap țiganul care rămăsese la ușă, iaca nu-i bine.

— Pentru ce nu-i bine?

— Lumea-i plină de talhari.

— Aista-i un cîntec vechiu cît dînsa, zise sulgeriul, dar ce te face să-ți aduci aminte de dînsul tocmai astăzi?

— Eu țineam pe Andrei Nan și pe soția lui drept oameni de treabă, urmă țiganul și văd că ei sînt numai niște hoți.

— Dar ce au făcut? Vorbește mai lămurit, măi țigane, strigă sulgeriul care începuse să piardă rabdarea.

Țiganul căzu în genunchi și lacrimile izbuhniră din ochii lui.

— Iartă-mă cucoane, bătrînețile mi-au slăbit ochii și mintea și n-am fost în stare să apăr cum se cuvine averea dumitale!

— Dar ce este? Ce s-o întîmplat? strigă sulyeriul sărind de pe pat.

— S-o întîmlat că Andrei Nan și cu femeia lui, de cîte ori au cîte un stup slab în prisaca lor, îl ieau și-l duc întra dumitale, unde îl așază în locul altuia, ales dintre cei mai de frunte, pe care îl ieau și îl duc în prisaca lor, așăzîndu-l în locul celui slab.

— Și cum de îngăduit-ai tu asemene lucru? răcni sulgeriul cuprins de mînie, pentru ce oare te țin eu pe tine acolo și pentru ce te hrănesc eu, netrebnicule? Am să te fac să-ți dai sufletul sub bici!

Și sulgeriul bătu cu putere din picior!

— Ai toată dreptatea, răspunse Solomon, netrebnic m-au făcut bătrînețele, nu mai sînt în stare să-ți apăr avutul!

Durerea și desnădăjduirea bătrînului muieră inima sulgeriului care, îmblînzînduși glasul, zise:

— Scoală!

Și cînd văzu pe țigan în picioare, îi zise cu glas domol:

- Lasă încunjururile și spune lămurit cum ai descoperit tâlhăriile răzășului.

- Asara, zise țiganul, intorcandu-ma de la iarmaroc, am rătăcit prin pădure și am ajuns la prisacă târziu- putea sa fie pe la miezul nopții. Radu Irofti dormea în coliba la mine, dar cum am aprins opaita s-a trezit, ș o sculat de pe culcuș și mi o spus ca o dat în ziua aia de o pozna mare. Ca demult, încă de când era bine cu dânșii, și-și petrecea vremea pe la prisaca lor, avea prepus ca numai cu vicleșug și în dauna dumitale sporise în chip atît de minunat stupii răzășilor. Ieri, Manole Prisacariul s-o dus la Rădeana unde l-am văzut și eu, iar la prisacă o venit Safta lui Andrei cu carul, cu copiii ei, cu patru fete din sat și cu un flăcău. După ce au desjugat, Safta o trimes copiii, fetele șî flăcăul să culeagă smeură pe Piscul Ciubotariului și în deal la Lăcătușu, iar ea o rămas singură la prisacă, Radu care de mult avea prepus pe răzăși, îndată ce i-o văzut trecînd cu cofele în mînă după smeură, s-o suit într-un carpăn și s-o ascuns printre crengi.

Era acolo poate de un cias cînd vede pe Safta venind cu carul cu boi, intrînd cu dînsul în prisacă și oprinduse într-un capăt unde se aflau vro trei stupi de frunte. In căruță, astupați și legați la urdiniș, erau trei stupi. Safta este meșteră la lucrul prisăcii, ca cel mai de frunte prisacariu. Radu o văzut-o cum și-o pus naframa pe cap și pe umere, cum și-o învălit mînile, cum o astupat cu o bucată de petecă urdinișul, cum o legat captarele celor trei stupi și cum o făcut să alunece stupii de pe căpătâiele lor pe o bucată de pînză cu care i-o legat la capătul ea fiind voinică cît un barbat, o luat frumos altul în brațe și l-o pus în căruță. Pe urmă o luat stupi din căruță și i-o așazat în locul celor trei ce-i luase, cu o prăjină lungă o scos dopurile dela urdiniș și legăturile dela captare, o tras la ea dopurile și legăturile și o plecat, cu căruță cu tot. Radu s-o dat gios din carpăn și și-o căutat de treabă. Pe la amiază s-o întors fetele, copiii și flăcăul, cu cofele pline de smeură și cu legături de bureți. După amiază, auzind că fetele trec iar la deal, Radu bănuind că Safta a mai veni să schimbe stupi slabi pe alții buni, s-o suit iar în carpăn. Și nu se înșela: iar o venit muierea hoață cu carul în care însă erau de astădată numai doi stupi. Trăgînd în alt capăt al prisăcii, o ales alți doi stupi, din cei mai puternici, cari se aflau departe unul de altul și i-o luat în căruță, înlocuindu-i prin acei ce-i adusese. De astădată însă, de răul albinelor, n-o putut lua cu dînsa dopurile și legăturile de pînză care au ramas pe loc. Iată-le, și țiganul le scoase din sîn, apoi adăogi:

- Radu mergînd să le ieie, l-o împuns albinele rău de tot: umflat capul și obrazul, de abie vede cu ochii. N-am închis de supărare și cum s-o făcut ziuă m-am dus să văd stupii și am găsit întocmai cum îmi spusese Radu: cinci din stupii cei mai frumoși erau înlocuiți prin alții cari nu poartă semnul dumitale și sunt vederat mai slabi decît acei pe cari i-am lasat ieri dimineață în locul lor.

Și Solomon tăcu.

Mînia sulgeriului căzuse. El nu se îndoia că Radu Irofti avuse o parte însemnată la mutarea stupilor, dar bucuria ce o simția înțelegînd că Andrei Nan, în urma acestei fapte, se afla cu desă-vîrșire în puterea lui, îl făcea să treacă cu ușurință peste această împrejurare. Dar față de Solomon, crezu nemerit să-și ascundă bucuria.

— Și nu știi dacă răzășii nu mai îndeplinise pănă azi asemene schimb de stupi? întrebă sulgeriul cu sprincenile încrețite.

— Eu n-am simțit nimica, răspunse prisacariul, dar s-ar prea putea. Toți stupii din prisacă poartă semnul nostru, dar asta nu înseamnă că nu i-au schimbat, căci doară era ușor pentru Andrei să facă un fier la feliu cu al nostru și să însemne cu el stupii slabi ce-i scotea din prisaca lui și-i ducea într-a noastră în locul celor buni.

— Intoarce-te îndată la prisacă, poronci sulgeriul, și să nu te ducă păcătui să scăpi vre un cuvînt despre întîmplarea asta, apoi Strilea bătu în palme.

— Șaoa pe Daraban, îndată și ciubotele, zise el lui Culiță, cînd acesta intră.

Cu o jumătate de ceas mai tîrziu sulgeriul ajungea la prisacă; cînd descălecă lîngă bordeiu văzu pe Radu ieșind dintr-însul. Strilea scăpă un strigăt de uimire: capul lui Irofri se făcuse cît un bostan. In locul ochilor se vedeau, în cărnurile umflate, ca două crăpături lungărețe, mînile nu' mai aveau nici un chip.

— Dar cum te au împuns albinele astfeliu? întrebă sulgeriul.

— Cînd am mers să ieu dopurile și legăturile ce nu putuse să le scoată dintre stupi muierea; albinele din cei doi stupi cari i-o adus la urmă, supărate de sdruncinul la ore fusese supuse, o năvălit asupra mea și m-o împuns în chipul ce-l vezi. Numai pot de durere!

— Dar întîmplatu-s-au lucrurile astfeliu cum mi le-o povestit. Solomon, adus-o ieri aici Safta a lui Andrei Nan, întâia oară trei și a doua oara doi stupi de la prisacă lor, luând în loc cinci stupi aleși din prisacă mea?

- Întocmai așa, răspunse Radu din buzele umflate, ale cărui cuvinte ieșeau numai cu greu.

- Și? Ai putea să-mi arăți în prisacă lor, stupii mei, cum să-i cunosc?

- Lesne de tot, acei stupi poarta samnul dumitale și pe dinafara și inlauntru. Dacă ei au curățit semnul pe dinafara cu barda, are să se cunoască locul în care o fost, iar celui dinlăuntru nu au ce ii face. Numai sa nu prindă ei de veste și sa desființeze stupii.

- Ma duc chiar în astă-sara la Focșani și ma întorc mani cu starostele de la Putna sau cu oamenii trimes de el, dar-as voi ca răzășii sa ma facă de rusine și ca atunci când voi veni aici cu starostele sau cu oamenii lui sa nu putem dovedi ca se găsesc în prisacă lor stupi furați.

Să nu-ți fie frica de acest lucru, treaba mea este sa dovedesc ca stupii sînt furați.

Capitolul XXII. Sulgeriul umbla să-și încarce sufletul cu păcat greu

A treia zi, puțin după răsăritul soarelui, nouă călăreți ieșeau din curtea lui Mihalache Strilea și se îndreptau la deal în umbletul cailor.

Acești călăreți erau sulgeriul, doi mazili din împrejurimile Focșănilor, trei calarași stărostești cu odabașa lor și doi feciori boierești ai sulgeriului. Trecerea lor prin sat pricinui mare mierare și îngrijire printre oameni, căci calarașii starostelui Grigoraș Leon erau renumiți pentru jafurile și cruzimile lor. Toți răzășii se întrebau care era împilarea sau nedreptatea care aducea pe meleagurile lor pe acești oaspeți nepoftiți și nedoriți.

Mica ceată se duse drept la prisacă, unde găsi pe prisacariul Solomon și pe Radu Irofti, al cărui cap și obraz, deși se dezumflase acuma aproape cu desăvîrșire, dar tot purtau încă sămnele împunsăturilor.

Călăreții se dădură jos, și sulgeriul zise mazililor arătîndu-li pe Solomon și pe Radu.

— Căpitane Ștefane și căpitane Ifrime, aista-i prisacariul meu, Solomon, precum vedeți un rob țigan, și aista-i Radu Irofti, un răzăș din Tămășăni, care o văzut toată fapta ce v-am povestit-o.

Cei doi mazili erau barbați între patruzeci și cincizeci de ani, de statură mijlocie: Ștefan Putină, bine învălit, rotund la față, cu părul și mustățile bălăi, iar Ifrim Grozav, uscăcios, cu părul negru, cu fața smolită și slabă, ciupită de vărsat și cu niște musteți lungi lasate în jos. Putină avea o înfățoșare mult mai veselă, iar acea a lui Grozav era fioroasă, mai ales din pricina ochilor mici care se uitau încrucișat. Amîndoi erau îmbracați cu anterie vargate, ușoare, ale căror poale erau prinse în curelele de piele ce le purtau peste brîie vechi de șal. Erau încalțați cu ciubote de iuft ce li veneau pănă la genunchi și purtau pălării de pîslă neagră cu găitan de sîrmă. În brîiele lor se vedea cîte o calamară turcească de alamă galbănă.

— Ia spune-mi ce știi, zise Grozav cătră Radu, și bagă bine de samă să nu te prind cu vro minciună, că va fi rău de tine.

Sulgeriul și cei doi mazili se așazară jos pe o corobănă mare de fag, și Radu li făcu, aproape din cuvînt în cuvînt, aceeași povestire ce o făcuse Solomon lui Strilea cu două zile înainte.

— Ai putea să ne duci la stupii aduși de muiere? întrebă Grozav pe Radu, cînd acesta își isprăvi povestirea.

— Cum nu, răspunse Radu; și el îi duse la capătul de la vale, unde le arătă trei stupi ce se aflau la mici depărtări unul de altul.

— Și de unde cunoști tu că acești stupi sînt aduși de muiere? întrebă Putină.

— Doară am văzut din copac cum o luat cei trei stupi care se aflau aici și cum i-o înlocuit prin acei ce-i adusese în car.

— Cum cunoști tu că acești țrei stupi nu sînt acei care i-ai lăsat aici în dimineața zilei de Sfîntul Ilie? întrebă Putină pe Solomon.

— Dar oricare prisacar nu cunoaște stupii lui, răspunse Solomon, mai ales cînd este vorba de trei stupi de frunte ca cei ce erau aici? Nu văd eu că din gura aistora iesă și intră mult mai puține albine decît ieșeau din celelalte? Apoi după ce mi-o spus Radu cele ce le-o văzut în ziua de Sfîntul Ilie, am avut doară grijă să mă uit într-însele și am văzut că nu au nici jumatate din ceara și din mierea care se aflau în cele ce știam eu.

Putină dădu din cap în sămn că este înțeles cu spusele prisacariului.

— Dar semnul boieriului îl poartă? mai întreba el.

— Poartă pe cel din afară; iată-l, zise Solomon arătînd o stea arsă cu fierul pe partea de gios a știubeiului, dar se cunoaște că aici arsura este proaspătă iar știubeiele noastre erau însemnate de trei ani. Apoi noi mai avem pe partea de sus a știubeiului și acest alt semn înnăuntru, și semn lipsește de pe tustrele.

Se duseră apoi la celelalte două știubeie făcând la ele aceleași constatări.

— Acuma să mergem la prisaca răzășului să căutăm stupii sulgeriului, zise Grozav. Țiganul și cu omul care o văzut întîmplarea să vie cu noi.

Sulgeriul și cu cei doi mazili, se îndreptară spre prisaca lui Andrei, urmați de trei calarași, de Radu și de Solomon. Caii fusese priponiți în poiană, lîngă prisaca sulgeriului și un calaraș ramase cu dînșii.

Mare fu mirarea lui Manole cînd văzu pe sulgeriu și pe însoțitorii lui intrînd în ogradă.

— A cui este prisaca asta? întrebă Grozav pe Manole.

— A Iui Andrei Nan din Tămășăni, răspunse prisacariul.

— Intr-însa se află numai stupi de ai lui? mai întrebă mazilul.

— Numai de ai lui.

— Știi bine?

- Cum să nu știu dacă eu sînt prisacariul, răspunse Manole zîmbind.

- Noi sîntem înștiințați că aici se află stupi furați dela sul-geriul Mihalache, zise Grozav, și avem însărcinare să-i căutăm.

— Puteți sâ-i căutați, răspunse Manole liniștit, n-aveți să găsiți decît stupi de ai noștri, însemnați cu semnul nostru.

Grozav poroncind lui Radu și lui Solomon să caute stupii sulgeriului, aceștia începură să străbată prisaca. Iar sulgeriul și cei doi mazili, se așăzară gios și fiecare din ei. scoțînd din brîu cîte un ciubucel scurt, de drum, îl umplu cu tutunul ce-l ținea într-o pungă de piele, atîrnată tot de brîu, îl aprinse și începu să soarbă fumul mirositor, trăgîndu-l în piept și apoi dîndu-i iar drumul afară, cînd pe nări și cînd pe gură.

Deodată Radu care căuta în capătul dela deal al prisăcii strigă:

— Iată un stup de pe care s-o curățit semnul boieriului cu barda!

Cu toții se grăbiră să meargă la locul în care se afla Radu, iar el le arătă, în partea opusă urdinișului, la locul unde, pe stupii din cealaltă prisacă, se văzuse arsă o stea, o cioplitură proaspătă. Bătrînul Manole îngălbeni și-și făcu cruce.

— Ai spus că toți stupii de aici poartă semnul vostru, arată-mi-l aici, zise Grozav bătrînului și privirea lui încrucișată se făcu și mai înfricoșată. Unde puneți semnul?

— Gios, la două degete de gură, o cruce, răspunse Manole cuprins de un tremur de groază, căci știubeiul înnaintea căruia se aflau nu purta semnul aratat de el.

— Să ridice țiganul captarul, zise Putină și să arăte semnul dinlăuntru al sulgeriului. Mazilii și Strilea, cu calarașii și cu Radu se dădură înnapoi, ca să nu-i împungă albinele și Solomon ridică captarul.

— Iaca semnul nostru, zise el arătînd sus, pe fața dinnăuntru, pe partea știubeiului unde se afla urdinișul, o stea arsă în lemn.

Manole își făcu iar cruce.

— Ferește Doamne de omul cel viclean I zise el uitîndu-se țintă în ochii lui Radu care nu putu să susție privirea unchie-șului și își îndreptă ochii în gios.

— Să căutăm acuma și ceilalți patru stupi, zise Grozav.

Ei fură găsiți în curînd și, cu toții, se întoarseră la bordeiu.

— Ei cum se face asta, întrebă, cînd ajunseră acolo, Grozav pe Manole. In prisaca sulgeriului se găsesc cinci stupi slabi cari nu sînt ai lui și poartă semnul vostru și în prisaca voastră se află iar cinci stupi grași cari poartă semnul sulgeriului. Cine i-o mutat pe unii în locul altuia?

Manole tăcu, iar ochii lui căutară în zadar ochii lui Radu.

— Vei fi tras la răspundere și tu, împreună cu stăpînii tăi, pentru astă ciudată potrivire, urmă Grozav. Odabașa, strigă el, să nu pierzi pe acest unchieș din ochi și să-l aduci devale cu tine. Dar noi să mai căutăm, să vedem dacă nu mai găsim și alți stupi de ai sulgeriului.

Dar căutarea fu de acum innainte in zadar: nu se mai gasi nici un stup cu semnul sulgeriului sau cu locul semnului cioplit. Se aduseră caii și cu toții plecară înspre sat, iar bietul Manole îi urmă pe gios, sub paza unui caiaraș. Radu Irofti și Sofomon apucase tot pe gios drumul cel mai drept, de a curmezișul văilor.

Cînd călăreții ajunseră în sat, pe cind sulgeriul cu cei doi mazili își urmau drumul spre curte, grăbind mersul caflor, odabașa, cu cei doi calarași ramași cu el și cu feciorul boieresc al lui Strilea.se opriră dinnaintea porții lui Andrei Nan, descălecată și intrară în lăuntru. Andrei care chiar atunci se întorsese dela vie le ieși înnainte pe prispă.

— Avem poroncă să te ducem la curte, pe tine și pe nevasta ta, zise odabașa, care mergea înnaintea celorlalți și se oprise la scară de undă măsura cu o privire de mirare și de îngrijire statura urieșului.

— Poroncă, întrebă Andrei încrețind sprinceana, și dela cine?

— Dela cei doi mazili trimeși în cercetare de boieriei staroste, Grigoraș Leon, răspunse odabașa.

— Ce cercetare? mai întrebă Andrei.

— Am poroncă să te aduc pe tine și pe nevasta ta și nu-ți dau lămuriri, răspunse odabașa cu un glas mai obraznic, văzînd că tovarășii îl ajunsese și că Andrei nu purta arme pe cînd ei erau încinși cu săbii și purtau în bria cîte două pistoale și un hatnger.

Săbiile vor fi fost ruginite și pistoalele mai primejdioase pentru minile acelor cari ie rnînuiau efectt pentru acei asupra cărora erau ațintiți, iar inimile slujitorilor cari purtau aceste arme mai plecate spre jaf decît spre harță. Dar, în veacul al optsprezecelea, pierise din inima locuitorilor Moldovei orice gînd de împotrivire fățișă, prin faptă, chiar la nelegiuirile cele mai strigătoare ale boierimii, ale străinului sau ale oamenilor domnești. Lui Andrei nici nu-i trecu prin minte să se mai opuie; își luă pălăria și bățul, după chemă pe Safta care auzise din casă tot și se grăbise sa vie indata după ce își așăză ștergarul pe cap. Apoi ei sărutară copiii cari alergase pe prispă, privind cu mirare și cu spaimă oștenii ale căror matale scurte, fără mânec de postav galbin, împodobite pe margine cu gaitan rosu, lat de doua degete le atîrnau pe umered le ziseră sa fie cuminți, ziseră celor trei argațî cari ieșise spărieți de sub șoproane și din eăsoae că se vor întoarce îndată, apoi o porniră înnainte pe poartă și se îndreptară înspre curte, urmați de calarașii cari, în acest timp, încălecase. In drumul lor, prin sat, ieșiau la poartă sau pe prispă cîți oameni se aflau pe la casele lor și se întrebau minunați și spărieți ce poate să însemne o poznă ca asta. întrebat în drum de mai mulți cunoscuți, Andrei răspunsese că îl chiamă la curte, nu știe pentru ce, niște mazili trimeși de staroste și-i rugase să deie de știre părintelui Gheorghe. Cînd ajunseră la curte, li se spuse că boieriul și cu mazilii șăd la masă și că este gata și mîncarea călărașilor. Caii fură duși la grajdiu, apoi cu toți se așăzară sub un șopron unde se adusese călărașilor cîte o ceșcuță de rachiu de drojdii, pîne proaspătă, brînză de vacă, borș bun de pește proaspăt din Trotuș, friptură de carne de purcel și o ploscă voinică, plină cu vin profir dela Florești.

Capitolul XXIV
O cercetare judecătorească în veacul XVIII

Sulgeriul și mazilii isprăvise masa care o luase în odaia cea mare. Mesenii nu șădeau la masa patrată de lemn de brad văpsit în negru care era așazată în mijlocul odăii, ci la o masă mică, rotundă, așazată la fereastă, pe mijlocul patului de scînduri, lat de șăpte palme, acoperit cu mindir de paie, iar peste acesta cu saltea de lînă și avînd perne de paie la părete. Tustrei șădeau turcește pe pat împrejurul mesuții, sulgeriul într-o parte, cei doi mazili în cealaltă. Masa fusese din cele mai alese pentru vremea și locul în care era dată: ea cuprinsese potroc de găină, plachie de crap, sărmăluțe de gușă de curcan învălite în frunză de vie, pilaf cu uger, friptură de prepelițe și cataif. Două clondire erau aproape deșerte: într-unul se vedea o rămășiță de vin vechiu roș de Nicorești, în celalalt vin alb de Odobești. De ele se împărtășise mai ales cei doi mazili, căci sulgeriul, ca aproape toți membrii neamurilor alcătuind pe atunci fruntea boierimii moldovenești în a doua jumătate a veacului optsprezece, era de o cumpătate deosebită în privința băuturii.

Culita, care adusese în zaruri mici, așezate în filigene de argint, așezate pe o tabla rotundă de alama galbena, cafeaua mirositoare acoperită cu caimacul ei bălan, dispăru repede pe ușa. Apăru însă iarăși în curînd, legănînd în fiecare mînă cîte un lung ciubuc de lemn de cireș, cu imame de chihrimbar și lulea de lut împodobită cu izvoade aurite, acoperită cu o căciulă de căimac din care ieșia un nour gros de fum. Inmînă un ciubuc fiecăruia din mazili, apoi ieși din nou pentru a veni, Iegănînd în dreapta, un al treilea ciubuc, îmbrăcat cu atlaz albastru cusut cu izvoade de fir de argint, pe care îl dădu în mînă sulgeriului, iar în stînga ținea trei tălgerașe rotunde de alamă galbînă, pe cari le puse gios lîngă pat, cîte unul în dreptul fiecărui mesan, spre a sprijini luleaoa pe ea.

Sorbiră cîtva în tăcere din imamele. De cînd plecase dela prisaca lui Nan, ei nu vorbise nici nn cuvînt despre furtul știubeilor, nici pe drum nici în vremea mesei. Sulgeriul deschise vorba acuma:

— Ce ziceți, căpitanilor, v-o plăcut tâlhăria muierii acelui ră-zăș? Mai văzut-ați asemenea îndrăzneală și nerușinare? zise el.

— Mare îndrăzneală! răspunse Putină, slobozind pe nas un nour de fum.

— Văzut ați tâlhărie mai lămurit dovedită? urmă sulgeriul.

— Nici că se poate, răspunse Putină.

— Dar dumneta ce zici, căpitane Ifrime? întrebă sulgeriul pe Grozav, a cărui tăcere îl îngrijia.

Acel care o făptuit ducerea stupilor de frunte din prisaca dumitale în acea a răzășului, înlocuindu-i prin stupi slabi din prisaca acestuia, este fără îndoială un hoț îndrăzneț, răspunse Grozav, uitîndu-se în farfurioara de alamă în care își sprijinia luleaoa.

- Și nu-ți pare faptul dovedit? mai întrebă sulgeriul, uitîndu-se la Grozav și încercînduse să întîlnească privirea lui.

- Nu mă îndoiesc macar o clipă că cinci stupi buni din prisaca dumitale au fost duși în prisaca răzășului și înlocuiți prin ațiția stupi slabi, răspunse Grozav urmînd să se uite la luleaoa din farfurioară.

— Și cine altul decît răzășul sau unul de ai lui era să îndeplinească o asemenea faptă? Ce îndoială mai poate să rămîie cînd Radu Irofti, însuși un răzăș, o văzut cu ochii cum Safta, femeia lui Andrei Nan, o îndeplinit schimbul, mai zise sulgeriul, urmind să caute privirea lui Grozav.

Mazilul acuma ridică ochii de pe iuleaoa din farfurioară și, ațintindu-i asupra sulgeriului, răspunse:

— Fapta ar putea s-o fi făptuit și un dușman al răzășului, spre răsbunare, sau un om pus Ia cale de altul care ar trage folos din faptul căderii răzășului în vro napaste. Ca să dau crezare spuselor acelui Irofti trebue să mă încredințez mai întăiu că între el și răzăș sau femeia acestuia nu are ființă vro dușmănie cum așa de adese?, se întîmplă între răzăși.

La auzul celor dintâi cuvinte ale lui Grozav sulgeriul tresărise; neputînd susține privirea pătrunzătoare a ochilor mazilului, începu la rîndul lui să se uite în farfurioara de alamă, apăsînd cu luleaoa cenușa ce se găsia într-insa.

— Oho! își zise el, iaca o prisacă care are să mă fie scump; pe lîngă cei douăzeci de lei și cele două poloboace de vin ce am să le dau starostelui, va trebui să mai ung bine și labele acestor doi mojici: Grozav mai ales are să fie greu de săturat. Pitarul Leon m-o tras pe sfoară cînd mi o spus că pot avea toată nădejdea în oamenii ce mi i dă și că i-o dăscălit el. Atîta pagubă pentru răzăș: el va plăti gloaba și va lua pe prisacă mai puțin decît eram hotărît să i dau.

După ce mai sorbi din imame de vro patru cinci ori, sulgeriul zise:

— Nu vă puteți închipui, căpitanilor, ce îndrăciți sînt răzășii de aici. După ce le am plătit pe pămînturile lor prețuri mai mari decît ori unde, ei veșnic reîncep judecata cu mine la fiecare înnoire de domnie, spre a întoarce pămînturile vîndute. Și cînd unul mai nevoieș vinde cîte o bucată de loc, o vinde nu mie, dar altuia, al lor, care nu-i dă nici jumătate din prețul ce l-aș da eu. Dau cît nu face pămîntul numai ca să am pe al meu gramadă, la un loc, spre a fi liniștit și a rămîne necalcat de ei cari sînt deprinși a paște cu vitele moșia întreagă. lnchipuiți-vă că acestui Andrei Nan i-am trimes răspuns că-i dau pe prisacă, cu stupi cu tot, cincizeci de lei și că el o răspuns că prisaca lui nu-i de vînzare. Acuma că l-am prins cu tâlhăria, n-are să aiba încotro și are să mă roage s-o cumpăr, dar eu nu i voiu mai da aceiaș preț, căci voiu fi silit să mai dau și în alte părți, și sulgeriul, apăsînd pe aceste cuvinte, se uită întâiu la Grozav și pe urma la Putina.

Grozav nu răspunse dar i se păru sulgeriului că fața lui posomorîtă se mai deschisese.

- Și bine-i face, zise Putină; îl ai în palma, nu scapă prilejul. Pe lîngă că sînt obraznici, mojicii aceștia sunt și talhari. Dar îi vom invața noi minte.

Convorbirea mai urmă așa cîtva timp timp, păna după ce isprăviră ciubucile, cînd se sculară cu toții și se duseră in cerdac unde sulgeriul poronci să s-aducă o masă și scaune, iar mazilii trimeseră odabașei de calarași poroncă să aducă pe Andrei, pe Safta, pe cei doi prisacari și pe Radu.

In acest timp însă venise și părintele Gheorghe pe care oamenii trimeși de Andrei îl găsise tocmai în finațul lui de pe față unde îngrădia un stog și mare fusese uimirea și supararea bătrînului preot cînd auzise de învinovățirea adusă de Radu Irofti împotriva Saftei.

— Ticălosul care voește să se răsbune pentru bataia capatata dela tine dăunăzi mai este plătit de boieriul care voiește să-ți ieie prisaca, zise părintele Gheorghe cînd Manole îi povesti la rîndul lui toate amănuntele cercetării celor doi mazili, amănunte cari mai fură întregite și de unul din calarași care cunoștea pe preot de mai înnainte.

— Nici nu mai încape îndoială că Radu Irofti, pentru a se răsbuna asupra mea și a Saftei, s-o agiuns cu boieriul și văd bine că voiu putea fi bucuros dacă oiu scăpa numai cu paguba prisăcii.

— Dar de ce să pierzi prisaca, zise Safta care era o femeie inimoasă, doară nu sîntem vinovați cu nimica.

- Ba, zise Andrei, sîntem vinovați și încă vinovați tare, căci noi sîntem niște bieți răzăși de rînd și fără sprijin, sulgeriul este boier de neam, cu sprijin, plin de neamuri, iar cei însărcinați să ne cerceteze și să ne judece, nu caută la drept ci numai la folosul lor.

Nu putură șă vorbească mai mult căci odabașa le strigă că-i chiama mazilii la cercetare. Merseră cu toții spre cerdacul în care șădeau, pe niște scaune de brad, la o masă în patru muchii„ acoperită cu macat de lînă roșie, Putină și cu Grozav, iar sulgerul se așazase turcește pe un pat mic cu mindîr de paie, acoperit cu o scoarță care se afla alăture. Apioape de cerdac răzășii fură ajunși din urmă de călugărul Varsanovie care, venind dela mănăstire la tată-său, aflase cele întîmplate dela oamenii din sat și alergase într-o fugă la curte să vadă ce era adevărat din cîte le auzise.

Cînd Grozav văzu lîngă Andrei și Safta, pe preot și pe călugăr, fața lui se posomori.

— Ce doriți, cinstiți părinți? întrebă el.

— Sînt tatăl lui Andrei Nan, răspunse părintele Gheorghe, și călugărul îi este frate; am venit să auzim și noi învinovățirile ce i se aduc.

Grozav se uită la sulgeriu, iar acesta ridicînd umerele în semn că nu dădea nici o însemnătate ființii preotului și a călugărului, mazilul începu să ceiceteze pe Safta asupra chipului în care întrebuințase la prisacă ziua de Sfîntul Ilie.

Safta povesti tot ce făcuse acolo pănă în cele mai mici amănunte. Nu ascunse că atît înnainte cît și după amiază rămăsese singură mai bine de două ceasuri, dar tăgădui cu hotărîre că ar fi calcat peste marginile prisăcii sau că ar fi înjugat la car boii cari păscuse toată ziua pe fînațul dimprejurul îngrăditurii. Atunci mazilul chemă pe Radu Irofti și-i poronci să povestească cele la cari zicea că se aflase față. Radu, fără cea mai mică sfieală, făcu încă odată sulgeriului și mazililor aceiaș povestire ce o făcuse lui Solomon. Cînd isprăvi, Safta își făcu cruce:

— Se poate oare, boieri dumneavoastră, zise ea, ca să dați crezare unei asemeni povești? Nu vedeți că este mincinoasă dela început pănă la sfîrșit? De crezut este oare că eu să fi legat la urdiniș, la captar și la căpătâie cinci stupi din prisaca noastră, să-i fi ridicat spre a i încarca în car și a»i di ce la prisaca boie-riului, unde să-i fi descărcat, să-i fi așazat, să-i fi deslegat, și apoi să fi legat alții din prisaca dumisale, pe cari să-i fi pus în car, să-i fi dus și să-i fi așazat în prisaca noastră, iar acolo să-i fi deslegat, fără a avea macar o împunsătură nici pe obraz, nici pe brațe, nici pe umere și, zicînd aceste cuvinte, Safta suflecă mînecile lungi ale cămeșii de pînză de in golind brațele și umerele ei albe și pline pe cari nu se vedea nici urma unei umflături.

Cei doi mazili priviră unul la altul, apoi amîndoi se uitară la sulgeriu ne a cărui față se vedea întipărită o vădită neplăcere și care își îndreptă privirea spre poartă.

- Și nu vedeți, urmă Safta cu mai multa putere, ca fața și mînile lui sînt acoperite cu împunsături? Cum eu, care aș fi dus cinci stupi dela prisaca mea la acea a boieriului și aș fi adus de acolo alți cinci la prisaca noastră nu m-au împuns de loc albinele, și pe el, numai fiindcă s-o dus să ridice două dopuri și niște legături, l-au făcut ciur? Nu vedeți că el singur este acel care o schimbat stupii numai ca să ne piardă?

- Și ce pricină de ciudă avea oare Radu Irofti asupra voastră, pentru ca să se apuce de asemene meșteșug numai spre a vă face rău? întrebă Grozav.

Safta se înroși fără a răspunde, dar Andrei, suindu-se atunci pe cerdac, zise:

— Cu voia dumneavoastră, cinstiți boieri, oiu răspunde eu la întrebarea pusă de căpitan.

Și răzășul povesti obrăznicia Radului față de Safta precum și bataia ce ei îi dăduse.

Sulgeriul nu știea nimic despre această întîmplare; fața lui se posomori acuma cînd află despre ea,

— Adevărat este ce spune răzășul? întrebă Grozav pe Radu cu glasul aspru.

— Adevărat este numai că el m-o bătut mișelește din pricina, minciunilor muierii. Ea se tot legă de mine și eu n-am vrut să mă uit la dînsa; atunci ea, de ciudă, o spus bărbatului că am cuprins-o în brațe cu deasila.

— Dumnezeu să te pedepsească pentru netrebnicia care ai vorbit-o acuma, zise Safta cu linișțe, dar Andrei se răpezi asupra lui Radu care ar fi pățit o rău dela dînsul dacă calarașii n-ar fi sărit înnaintea răzășului. Călugărul Varsanovie se făcuse galbîn ca ceara.

— Să nu mai uiți față de cine te găsești, strigă Grozav lui Andrei, ji că înnainte de toate trebue să te aperi împotriva unei învinovățiri de furt făcută mie și muierii tale, care după lege atrage după sine spinzurătoarea. încă o mișcare ca asta și pun calarașii sa-ți tragă chiar aici trei sute de toiege.

Apoi, întorcîndu-se cătră Radu, Grozav îi zise:

— Ai auzit ce răspund răzășii la arătările tale. Ești gata să suflețești că lucrurile s-au întîmplat întocmai precum le-ai povestit tu?

— Sînt gata să-mi pun sufletul oricînd că toate cîte le-am aratat sînt adevărate, răspunse Radu.

— Părinții cari sînt de față fiind unul socrul și celalalt cumnatul femeii sub prepus, zise Grozav, nu vor putea să deie carte cu blăstăm, dar vom scrie părintelui egumen dela Bogdana să să se oste ească mîni pănă aici spre a lua jurămîntul martoru lui. Cercetarea vom urma-o după jurămînt; pănă atunci răzășii vor rămînea aici sub paza călărașilor. Un calaraș să pue șaoa pe cal pentru a duce scrisoarea noastră la Bogdana. Mergeți!

Dar părintele Gheorghe, suindu-se pe cerdac și închinîndu-se adine înnaintea mazililor, zise:

- Fiul meu este un om cu stare; am ceva stare și eu. Ne rugăm ca și el cu soția lui să fie îngăduiți să meargă la casa lor și ne apucăm, pe tot ce avem, că ei vor veni aici îndată ce li se va da de știre.

Grozav deschidea gura pentru ca să respingă cererea preutului, dar, spre marea lui mirare, sulgeriul zise:

— Mă pun și eu chizăș pentru ei!

Astfel Grozav putu decît să încuviințeze cererea preotului care se grăbi să plece cu ai săi spre sat.

Capitolul XXIV
In care sulgeriul urmează a-și îngreuie păcătui

Sulgeriul își dăduse samă că Safta sdruncinase rău iscodirea lui Radu Irofti; știea că, la urma urmei, suflețirea acestuia era hotărîtoare, totuș se temea de vro întîmplare neprevăzută și era acuma nerăbdător să vadă cercetarea isprăvinduse cît mai curînd. Aceste erau nouă temeiuri pentru a păstră buna voință a a mazililor. Strilea deci, pe lîngă că puse să li se pregătească o cină și mai aleasă decît prînzul, avu grijă să-i desmierde și să-i măgulească prin tot feliul de vorbe blînde și plăcute.

După masă Putină, care în cursul ei făcuse cinste atît vinului profir de Nicorești cît și celui alb de Odobești, dînd semne vadite de somn, sulgeriul poronci să-i așterne și ieși cu Grozav în cerdac unde poronci lui Culiță să li aduca ciubuce șt cafele, se așăză turcește pe pat, punînd pe mazil langa dinsul. După ce s-aduseră ciubucile, Strilea puse vorba asupra acelor intamplate în cursul cercetării de după amiază.

— Nu mai sînt un copil, căpitane, începu el, dar rar fostu-mi-o dat să văd nerușinare atît de mare ca acea aratată astăzi de muierea lui Andrei Nan.

- Tare sînt obraznici și nărăviți în tâlhării și in răle, răspunse Grozav făcînd vînt cu ciubucul spre a aprinde caimacul mai bine. Și să știi, cucoane, că, în urma poroncilor sosite în vremea din urmă dela domnie au să se facă și mai răi și mai obraznici.

— Știu, zise sulgeriul, nu înțeleg ce gîndare măria sa vodă. Cu astfel de poronci are să vie vremea să fim siliți de obrăznicia mojicilor să ne ridicăm dela țară și să mergem să trăim la orașe lăsîndune și moșii și vite la cheremul țăranilor.

— Ei acuma cutează să aducă înnaintea domniei orice pricină cît mai neînsemnată; de cîte ori nu le place hotărîrea ispravnicului, pleacă la Ieși de dau jalbă la vodă. De cîte ori sîntem trimeși în vro cercetare trebue să ne păzim cu cea mai mare bagare de samă ca să nu le dăm prilej să se lege de urmările noastre. Veniturile cari se trăgeau din slujbele ce le îndeplineam au scăzut rău de tot; de ai primit vrun dar, cît de mic, dela un împricinat mai de samă, mojicul care-i este protivnic, nu înțelegi prin ce mijloace, află numai decît și te pîrăște la scaun că ai luat mită. Și dacă n-ai cum să te desvinovățești sau nu te împaci cu acel care te pîrăște, vai de pielea ta! Un văr al meu dela ținutul Romanului, lordache Grozav, o fost trimes să cerceteze o încălcare de hotare pentru care niște răzăși din Misihanești pîrau pe banul Ioniță Mogîldea. Hotarnica cea veche arata că, din hotarul banului despre comisul Iacovache Decusară și păna in hotarul Misihăneștilor, sint trei sute optsprezece stînjani. Iordache care-i om nevoieș, cu o casă de copii, o luat dela banul loniță două vaci cu viței și o făcut palma cu care o măsuary acei optsprezece stînjăni mai mare cu un palmac, astfel ca după măsurătoarea lui o intrat pe moșia banului un vad de moară și o bucată bună de fînaț. Să nu crezi că afurisiții de țarani s-au lasat pănă ce n-au izbutit a face să li rinduiască vodă, care chiar atunci venise în scaun, o cercetare nouă.

O fost rînduit în cercetare moșul dumitale, hatmanul Iordache Strilea și el nu numai că o dovedit că Iordache o măsurat strîmb, dar o găsit și vacile dăruite lui de ban, deși Iordache avuse grijă să le trimată la un văr al nevestei lui, tocmai la Bîrgăoani. Hatmanul o adus pe Iordache la Ieși și vodă o pus să-i tragă, la poarta curții, într-o duminecă și în fața norodului, parca ar fi fost un țaran prost, trei sute de nuiele. Apoi l-o mai osîndit să întoarcă Misihăneștilor jumătate din toate cheltuielile făcute cu judecata, cealaltă jumatațe plătinduse de cătră banul loniță pe care l-o bătut însuș Vodă cu buzduganul. Și astfel bietul Iordache neavînd cu ce plăti atîția bani, i s-o vîndut mai dăunăzi moșioara și el o ramas pe drumuri, muritor de foame, cu nevasta și cu copiii.

— Dar, zise sulgeriul, aici nu se încape asemene primejdie, n-aveți nevoie să-mi faceți nici un hatîr, căci Radu Irofti va sufleți mîni cum o văzut pe acea muiere neobrăzată înlocuind stupii ei cei răi prin alții buni, din prisaca mea.

— Da, cucoane, așa este, zise Grozav, dacă, precum nu mă îndoiesc, acel Radu Irofti iea mîni asupra sufletului său că în-tr-adevăr o văzut pe muierea răzășului schimbînd stupii, putem cu toată dreptatea să ridicăm pe răzăș și pe muierea lui și să-i ducem legați la Focșăni unde starostele va hotărî pedeapsa lor. Dar, drept să-ți spun, n-am încredere nici în spusele nici macar în suflețirea acelui Irofti. El mi se pare un ticălos care, nu numai pentru pricina aratată de răzăș, dar poate și pentru altele voiește să-și răsbune asupra lui și a muierii lui. De unde știu că; peste cîteva zile nu se descopere vro împrejurare din care să se vădească că Irofti o jurat strîmb și că, precum arată împunsăturile cari îl acoperă, el însuș o făptuit ducerea stupilor celor răi ai răzășului în prisaca dumitale și acea a stupilor dumitale celor buni în prisaca lui.

— Dacă, ferească Dumnezeu, s-ar întîmpla așa ceva, dumneta și cu tovarășul dumitale n-ați putea să pățiți nimica, toată răspunderea ar cădea asupra lui Irofti pentru că o jurat strîmb.

— Cred și eu că nu ar avea ce să ni facă nici domnia și că nici nu ne-ar închide, nici nu ne ar bate, nici nu ne-ar globi. Dar ne-ar purta de nu știu cîte ori pe aici și pe la leși punandu-ne astfel la sdruncin și la cheltuială mare. Și la urma urmei, ar trimete starostiei poroncă să nu ne mai intrebuințeze la nici o cercetare fiindcă sintem nedestoinici și astfel am pierde un venit destul de bun, căci starostele, care ține la noi, pe Putină si pe mine ne rinduește la cercetările cele mai folositoare.

Sulgeriul dintâiu nu răspunse, urmînd a sorbi din imame in tăcere și apoi a da drumul fumului pe gură, drept înnaintea lui și se părea că stă la îndoială asupra celor ce trebuia să li vorbească.

In sfîrșit se vede că își luase hotărîrea căci zise:

- Iea să nu mai umblăm cu vorbe de clacă, căpitane, și să grăim deschis și lămurit. Eu am pus de mult ochii pe prisaca răzășului și de mult i-am spus că sînt gata a-i da preț bun pentru pămînt și pentru stupi, iar el n-o primit nici într-un chip. Acuma cele văzute sau puse la cale de Radu Irofti îmi dau pe răzăș cu desăvîrșire în mină. Femeia lui și poate, cu ea și el, n-au cum să scăpe de pedeapsă grea și rușinoasă dacă nu-mi voiu trage jalba înnapoi. Ei vor fi prea mulțămiți să capete iertarea mea cu prețul prisăcii. Dar eu nefiind om lacom de firea mea, oiu lua-o dindu-li un preț potrivit. Pe de altă parte, și dumneta și căpitanul Putină sînteți oameni cari căutați să vă sporiți starea și să faceți avere pentru copiii voștri. Din slujbele la cari sînteți rînduiți de staroste căutați să trageți folos cum este și drept: aveți să vă folosiți și dela mine. Știți că sînt bine cu starostele căruia, pentru răsplata îndatoririlor ce mi le face, îi dau și eu mulțămirile cuvenite. Pentru treaba de față l-am și mulțămit. Și nu vă cer mare, lucru, ci numai ca, îndată ce i se va fi cetit lui Radu cartea cu blăstăm și el va fi jurat, să ridicați fără nici o întîrziere pe răzăși, sau numai chiar pe muiere,căci știu bine că barbatul ei o va urma, și s-o duceți la Focșăni, la staroste, unde oi merge și eu. Pentru aceasta vă voi mulțămi cu cîte cinci lei buni, mai dînd pe deasupra căpitanului Putină o balercă de vin de Odobești și dumitale vaca cea tarcată care ți-o plăcut atîta azi dimineață, cu vițel cu tot.

Darurile astfel propuse de sulgeriu alcătuiau, față de serviciul cerut, de averea sulgeriului, de starea celor doi mazili, de valoarea banilor și a lucrurilor, o mulțămire prea frumoasă, care au nu întrecea pretențiile ce puteau să le aibă cei doi mazili trebuia să-i mulțumească pe deplin.

— Iți mulțămim, cucoane, și-ți sărutăm mînile, se grăbi să răspundă Grozav. Și eu și tovarășul meu, în toate cercetările la cari ne rînduește boieriul staroste, ne silim să îndatorim pe boieri, căci dela mîna lor așteptăm și noi sprijin și prilej de folos. De ar fi pe lume numai mojici, am pieri de foame. Mini, îndată ce va sufleți Radu, vom pune pe răzăși în fiere și-i vom duce la Focșani. Dovedindu-se că într-adevăr muierea o săvîrșît acea faptă scîrboasă, noi nu ne putem îndoi ca, înnainte de a o făptui, s-o sfătuit cu bărbatul ei și l-om ridica și pe el. Pe caiarași i-om trimete la casa răzășilor, să caute dacă nu găsesc acolo lucruri de furat, pentru ca bieții oameni să s-întoarcă și ei cu cîte ceva pe la casele lor, macar cu găini și cu straie.

— Așa-i și drept, răspunse sulgeriul.

— O duc greu și ei acuma. Vodă o trimes la ocnă, după ce o pus să le tragă cîte o batae grozavă, pe stegar și pe jumătate din steagul de panțiri dela ținutul Cîrligăturii, numai fiind că, după ce cam curățise un sat răzășesc, în care împlinise banii birului, de păsări și de purcei,au dus în stuf niște fete și neveste mai curățele pe cari le-au desmierdat. Cum vrei ca calarașii să se hrănească, ei și caii lor, numai cu leafa ce li-o dă domnia, și cu ciubotele legiuite cînd au să deie necontenite pocloane ispravnicului și căpitanului căie-i rînduește în slujbă?

Andrei și cu Safta, după ce li se dădu drumul dela curte se duseră întins acasă la ei, împreună cu părintele Gheorghe și cu călugărul Varsanovie, dar ajunseră acasă însoțiți de toți oamenii pe dinaintea caselor cărora trecuse; în curînd veniră și acei ce locuiau în celelalte părți ale satului. Fiecare voia s-audă cît mai degrabă ceiace s-întîmplase la cercetare; fiecare își arata supărarea pentru ocara făcută astfel de sulgeriu satului întreg. Cu mare nevoie izbuti părintele Gheorghe să ademenească pe răzăși a pleca din ograda fiului său, unde opri numai pe cîțiva bătrîni și pe cîteva rude mai apropiete cari intrară în casă.

După plecarea mulțimii, preotul închise ușa și, venind în mijlocul odăii, zise cu hotărîre:

— Nu trebuie nici să ne gîndim să scăpăm prisaca: ea este pierdută. Bate la ochi că rîpirea este de mult pusă la cale și chibzuită cu meșteșug drăcesc de sulgeriu în unire cu Irofti, cu starostele și cu mazilii; sulgeriul li-o și plătit prețul ei. Daca ne împotrivim și stăruim să ne dovedim nevinovați, ridica mîni pe Safta legată și o duc la Focșăni. Acolo o pun la caznă, o bat, îi pun ouă fierbinți subsuoară, o țin închisa zi și noapte la odăile călărașilor cari își fac rîs de dînsa, pănă ce, ne mat puțind rabda, mărturisește fapta care n-o făcut o. Prin urmare daca ne punem de pricină trebue să ne așteptăm la durere și la necinste pentru Safta, iar prisaca tot n-o scăpăm!

— Bine vorbit-ai tată, și într-un gînd cu mine, zise Andrei. Piară două prisace nu una, numai Safta să fie ferită de durere și de batjocură. Avem doară cu ce trăi și fără prisaca. Să mă duc la sulgeriu și să i spun că-i las prisaca dacă se leagă că de Safta nu s-atinge nimene!

Dar atunci călugărul, Varsanovie, care rămăsese nebagat în samă și se uita pe fereastă în curte, veni în mijlocul cercului ce se alcătuise în mijlocul cercului și zise:

— Nu te grăbi și mai așteaptă; după cît cunosc pe sulgeriu, îl împaci numai decît dacă-i dăruiești sau îi vinzi prisaca pe preț ieftin. Pentru aceasta este vreme și mîni. Dar eu am nădejde bună să pot dovedi tot vicleșugul, dați mi numai ragaz pănă mîni dimineață.

Și, zicînd aceste cuvinte, călugărul se închină, sărută mîna părinților și plecă fără a voi să mai răspundă la vro întrebare. Acei care erau în casă îl văzură însă oprinduse în curte și învîrtindu-se împrejurul unui car al lui Andrei care rămăsese desjugat dinnaintea casei.

După ce ieși pe poartă, plecă întins și cu pas grăbit la prisaca irăține-său unde găsi numai pe un băețaș care de obiceiu păzia caprele. Acesta, după ridicarea răzășului de cătră cabrași, fusese trimes de argatul de încredere al lui Andrei cu însărcinare să păzască prisaca și să ieie sama despre toate cîte s-ar întîmpla acolo.

Cînd călugărul ajunse la prisacă, lipsia mai bine de un ceas pana la asfințitul soarelui, iar noaptea căzuse de tot cînd Varsanovie, care străbătuse în lung și în lat tot locul dintre prisaca razașului și acea a sulgeriului, se îndreptă la deal spre potica Mateieș ului care ducea atunci precum duce și astăzi la mănăstirea Bogdana.

Capitolul XXVI
Un preot la locul lui

Neculai Călin, pădurarul lui Strilea care păzia prisaca boierească în lipsa lui Solomon ramas la curte, văzuse pe călugăr umblînd plecat la pămînt, parc-ar fi căutat ceva, oprinduse pe alocurea pentru a umbla cu mînile pe gios.

A doua zi nu trecuse încă un cias dela răsăritul soarelui cînd aceiaș pădurar văzu ieșind din tufele dela deal, călări, patru călugări pe cari îi recunoscu numai decît ca fiind părintele egumen Ghelasie, părintele Pahomie, eclisiarhul cel mare, părintele Ioasaf, chelarul și părintele Varsanovie, fiul preotului Gheorghe Nan; erau urmați de doi pădurari ai mănăstirii, călări și ei.

Călugării se opriră și descălecară aproape de bordeiul din prisaca boierească, iar Călin se grăbi să vie să sărute mîna egumenului care îl binecuvîntă și-l rugă să-i ție calul. Părintele chelar care era și el din Tămășăni, și chiar neam cu Călin, și unul din pădurarii mănăstirii care îi era cumătră se grăbiră să intre în vorbă cu el și-l încurcară atît de bine în cît Varsanovie purtase pe egumen și pe eclisiarh în toată prisaca lui Strilea și ajunsese dincolo de pămîntul lui Radu Irofti, pe locul lui Andrei, fără ca Călin să fi bagat de samă ce fac cei trei călugări. Ei rămăsese vreme îndelungată plecați la pămînt în mai multe locuri în cari Varsanovie le vorbia încet și, cu o ață făcută din păr de cal, măsurau niște urme pe pămînt. Trecuse mai bine de o jumătate de cias cînd auziră glasul puternic al eclisiarhului celui mare chiuind și chemînd la vale pe părintele chelar. Acesta plecă cu caii și cu cei doi pădurari fără ca Călin să și fi dat cîtuș de puțin samă de însemnătatea ce o avuse, pentru scopurile stăpînului său, primblarea pe gios a părintelui egumen între prisaca boierească și acea a lui Nan.

Călugării și însoțitorii lor încălecară și se îndreptară spre Tămășăni. Cînd ajunseră în dreptul casei lui Andrei, Varsanovie intră în ogradă, iar ceilalți își urmară drumul spre curte; sulge fiul și cu oaspeții lui ieșiau tocmai atunci pe cerdac. Tustrei se scoborîră în ogradă și, cînd egumenul se se dădu gios de pe cal, sărutară mîna pe rînd. Părintele Ghelasie avea nume mare de călugăr învațat și cu frica lui Dumnezeu, el se ținea cu sfințenie de pravilă, era nelacom, milos, vestit pentru judecățile lui cele drepte, ocrotitor al celor mici și neputincioși și ducea o viață de o curățenie minunată.

După ce se suiră în cerdac, sulgeriul pofti pe egumen pe pat, apoi puse să-l cinstească îndată, pe el și pe eclisiarh, cu dulceți și cu cafe. Poroncise să-i aducă și ciubuc, dar egumenul îi mulțămise spunîndu-i că nu bea tutun. Sulgeriul voise să ieie loc pe un scaun, ca și mazilii și eclisidiahul, dar părintele Ghelasie îl rugase să steie pe pat lîngă el. In curînd sosiră Andrei Nan și cu Safta, însoțiți de părintele Gheorghe și de Varsanovie, iar în urma lor veniră cele patru fete și flăcăoandrul care fusese la prisacă cu Safta în ziua de Sfîntul Ilie și cercetarea începu din nou.

La întrebările puse de Grozav feteloj și băietului, ei răspunseră că petrecuse toată ziua la cules smeură și bureți, venind la prisacă numai pentru a mînca de amiază. Arătările lor conglăsuiau în privința faptului că căruța nu fusese mișcată din locul în care se oprise la sosirea lor de dimineață. Flăcăul mai lămuri chiar ca cînd dcsjugase boii la sosire și le dăduse drumul să pască în poiană, jugul căzuse pe o mică tufă de porumbrele și că cînd, la plecare, înjugase, luase jugul de pe aceiaș tufă.

După ce se isprăviră aceste mărturii, Grozav zise, întorcîndu-se se cătră egumen:

— Nu ni mai rămîne decît să rugăm pe părintele Ghelasie să ni cetească cuprinsul cărții de blăstăm ce o ie asupra sa Radu Irofti, cum că în ziua de Sfîntul Ilie o văzut pe Safta, nevasta lui Andrei Nan, aducînd cu căruța ei, la prisaca de pe fața Ciubotarului a sulgeriului Mihalache Strilea, cinci stupi slabi pe cari i-o lasat acolo, ducînd în schimb din prisaca boierească la prisaca ei, cinci stupi de frunte.

Egumenul se sculă atunci de pe pat și, scoțînd o hîrtie din sin, zise:

— Unde este Radu Irofti?

Radu Irofti care era amestecat printre ceilalți oameni strînși dmnamtea cerdacului, deși auzi, nu se mișcă din loc. Atunci îl impinse la scara odabașa de calarași. Radu era galbîn și tremura.

- Tu eșt Radu Irofti? întrebă egumenul.

- Eu, prea cuvioase, răspunse Radu, încercînd să stăpînească tremurul care îl scutura.

— Dar umflat mai ești la față, zise egumenul privindu-l cu bagare de samă și încercînduse în zadar să-i întîlnească privirea. Ce ai făcut albinelor de te-au împuns ele altfeliu?

Radu nu răspunse.

— Iată cuprinsul cărții de blăstăm ce ai s-o iei asupra sufletului tău, urmă egumenul care începu să cetească:

„Ghelasie ieromonah, egumen sfintei mănăstiri Bogdana. Facem știre precum cinstit dumnealui Mihalache Strilea biv vel sulgeriu, au adus plîngere asupra Saftei, nevestei lui Andrei Nan din Tămășăni, zicînd că numita i-ar fi luat din prisaca de pe fața Ciubotariului cinci stupi de frunte pe cari i-o dus Ia prisaca lor, punînd în loc, în prisaca boieriului, alți cinci stupi proști luați dintre stupii lor. Cerut-au dumnealui această carte de blăstăm asupra lui Radu Irofti, răzăș din Tămășăni și el, de va mărturisi Radu Irofti drept, fără pizmă și fără părtinire, cum au văzut pe Safta lui Andrei Nan schimbînd acei cinci stupi, să fie iertat și blagoslovit. Iar de nu va mărturisi drept, ci se va lașa să fie călăuzit de pizmă sau de părtinire, să fie blastamat de Domnul Dumnezeu și de Maica Precistă și de cei doisprezece apostoli și de cei trei sute optsprezece oteți din Nicheia: „hierul, pietrele, lemnele să putrezească și să se topească, iar trupul lui să steie întreg netopit, parte să aibă cu luda și cu trioletul Arie și de smerenia noastră încă să fie legat și afurisit și anaftemii dat în veci. Amin.”

Glasul puternic al egumenului, liniștit la început, se făcuse treptat din ce în ce mai amenințător și devenise înfricoșăt de tot cînd rosti cumplitele cuvinte: hierul, pietrele, lemnele să putrezească și să se topească, iar trupul lui să steie întreg netopit, făcînd să treacă un fior de groază prin trupurile tuturor celor de față.

Radu Irofti se făcuse ca varul, se clătina pe picioare și dinții i se auziau clănțănind în gură. Egumenul îl privi lung.

— Ai auzit ce blăstăm cumplit, zise el. Dacă ești hotărît să-l iei asupra ta, am să mă îmbrac în veștminte, am să-ți pun epitrafirul și evanghelia pe cap și am să rostesc blăstămul din nou; apoi vei săruta crucea și-ți vei da mărturia după cum te va povățui cugetul. Dar iea sama. Nu-ți prăpădi viața cea veșnică pentru mulțămirea unei pizme sau a lăcomiei tale de bani sau din duh de părtinire. Gîndește, fătul meu, și glasul egumenului se făcuse acuma blînd de tot, aproape desmierdător, că toate mulțămirile necurate ale lumii sînt numai niște deșertăciuni, iar viața pămîntească nu alcătuește nici macar a mia parte a unei clipe față de cea veșnică ce ne așteaptă după moarte. Chibzuește bine înnainte de a jertfi atîta veșnicie unui asemene nimic. Și dacă ispitele vieții și poftele tale și slăbăciunea ta te-au făcut să-ți umpli sufletul pănă astăzi cu pacate grele, nu le pune vîrf cu unul mai strașnic decît ele toate, ci dimpotrivă, foloseștete de încercarea la care ești pus pentru a te căi și de cele din trecut.

Glasul acuma blînd ca o mingîiere al călugărului pătrundea pănă în fundul inimii ființii slabe și rătăcite cătră care vorbia. Ghelasie, muindu-și glasul și mai tare, întrebă, rostind fiecare cuvînt răspicat, aproape ca un vaiet:

— Hotărăștete, iei blăstămul asupra ta sau te ferești să-ți pierzi sufletul?

Ochii lui Radu căutară ochii egumenului și întîlnind privirea lui pătrunzătoare, dar plină de bunătate, de nădejde, de însuflețire și de putere, i se păru că găsește într-însa sprijin și liniște. Tremurul de care era scuturat încetă de odată și el deschidea gura pentru a zice că nu ie blăstămul asupra lui, cînd o mișcare care se făcea printre acei de față îl făcu să-și întoarcă privirea asupra lor, iar ochii lui cezura asupra feții lui Stan Făcăoariu care venise și el să vadă ce se întîmplă cu fiică-sa și cu ginere-său.

Vederea dușmanului urît de el, a acelui pe care îl privia ca izvorul tuturor nenorocirilor sale, nimici cu desăvîrșire lucrarea de pace, de liniște și de căință ce o săvîrșise în inima ticălosului cuvintele egumenului. In înfățoșarea lui se făcu de odată o schimbare desăvîrșită, fruntea i se încreți, ochii i se umplură de ură pumnii i se încleștară și, cu un glas hotărît, zise:

- Vreu sa suflețesc ceiace am văzut.

Sulgeriul și cei doi mazili ai căror fețe se posomorîse din ce în ce pe măsură ce vorbise igumenul și care, văzînd că li scapau, celui dintăi prisaca dorită și celorlalți darurile nădăjduite, așteptau fără de suflet răspunsul lui Radu, răsuflară adînc și fețele lor înseninară. Sulgeriul zise încet la urechea lui Grozav:

— Popa ține pe față partea răzășilor!

Iar Grozav răspunse:

— Văd și eu. Prea s-întrece cu șaga; am să-i spun starostelui ca să facă cunoscut și Vlădicăi.

Părintele Ghelasie după ce privise cu jale pe Radu, făcuse semn eclisiarhului și acesta îi aduse o legătură în care se aflau veștmintele, ajutîndu-l să le îmbrace. Apoi luînd evanghelia în mînă, egumenul se scoborî de pe cerdac, merse drept la Radu, îi puse în cap epitrafirul, peste epitrafir așăză evanghelia și, cu un glas și mai înfricoșăt decit întâia oară, ceti din nou blăstămul. După ce isprăvi, dădu evanghelia în mîna eclisiarhului, luînd dela dînsul o cruce, scoase epitrafirul de pe capul lui Radu și-i spuse:

— Fă-ți cruce și zi: așa să-mi ajute Dumnezeu și sărută crucea. Radu își făcu cruce, zise cuvintele rostite de părinte și își apropie buzele de cruce ca s-o sărute. Dar egumenul o ridică în sus înnainte ca el s-o fi putut atinge.

— Innapoi, nevrednicule, zise el. Nu te oiu lașa eu să săvîrșești păcătul pe deplin.

Radu ramase ca trăsnit, cei de față se uitau cu uimire unul la altul.

Sulgeriul strigă cu mînie:

— Părtinirea prea cuvioșiei tale întrece toate marginile. Am să mă plîng vlădicăi și lui vodă.

— Voiu aduce la cunoștința starostelui de Putna în ce chip prea cuvioșia ta îți înțelegi datoria, zise Grozav.

— Imi fac datoria de preot cum mă povățuiește legea creștinească, răspunse liniștit egumenul, și nu-mi pasă de pîrele dumneavoastră. Acest nenorocit, împins de patima care îi orbește, era să cadă sub blăstăm, arătînd lucruri neadevarate și închipuite numai de ura de care este stăpînit.

— Și de unde știi că nu sînt adevarate? întrebă sulgeriul în prada unei mînii cumplite.

— Dacă nu aș avea dovadă că toate cîte le-o aratat Radu Irofti sînt închipuite, nu l-aș fi împiedecat să săvîrșească jurămîntul, că doară nu sînt copil.

— Iea să vedem dovada, zise Grozav cu un zîmbet de dispreț.

— Dovada iat-o, zise egumenul și scoase de sub veștminte un capăt de ață de păr de cal pe care se vedeau două noduri. Radu o povestit că Safta o înjugat boii bărbatu-său la carul cu care venise și că cu acel car o mutat stupii dintr o posaca in cealaltă. Am fost azi dimineață la amîndouă prisacile și, căutînd pe gios cu amănuntul, cu toată seceta cumplită care bîntuie de mai bine de o lună, am găsit urmele carului în care s au mcarcat stupii. Le-am găsit pe cinci moșinoae, două de cîrtiță și trei de furnici, chiar în marginea prisăcii răzășului în care s au găsit trei stupi boierești; am mai găstt aceiaș urmă lîngă capătul prisăcii boierești unde cei trei stupi au fost înlocuiți prin alții într-un moșinoiu mare de furnici; le am mai găsit în două locuri în moșinoaie aflate pe pămîntul lui Radu Irofti.

— Ei și ce dovadă este asta, zise sulgeriul, doară Radu o spus că muierea o ridicat stupii cu carul.

— Da, o spus că i-o ridicat cu carul ei, răspunse egumenul apăsînd pe acest de pe urmă cuvînt, și urmele care se văd sînt urmele carului boieresc împrumutat dela sulgeriu. lată lărgimea urmei roatelor carului lui Andrei, urmă el arătînd întâiul nod, apoi adaose arătînd al doilea nod: și iată acea a roților carului boieresc; precum vedeți obezile dela carul lui Andrei sînt cu un deget mai înguste decît acele ale carului boieresc. Radu Irofti știea că roțile dela carăle boieriului fusese făcute de aceiaș rotar și pe aceiaș măsură ca acele ale carălor Iui Andrei, dar el nu știea că Andrei pusese astă primăvară pe un rotar din Bucium să-i facă roți nouă la toate carăle lui și că acele roți venindu-i acuma, în urmă, el numai de două săptămîni le-o așăzat la carăle lui. Și acuma spuneți însuși dumneavoastră, făcutu-mi-am sau nu datoria de preot cînd am împiedecat pe acel nenorocit să săvîrșască păcătui greu cu care era pe cale să-și încarce sufletul. Și daca vă îndoiți de spusele mele, veniți cu mine la fața locului să vedeți cu ochii.

Chiar dacă sulgeriul sau mazilii ar fi pus la îndoială adevarul arătărilor egumenului, înfățoșarea lui Radu Irofti ar fi ajuns spre a împrăștie orice nedumerire în mintea lor. Se făcuse iar alb, iar ochii era holbati de spaimă și, că să nu cadă, fusese silit sase apuce cu mînile de parmaclîcul cerdacului.

Asa s a întâmplat, ticălosule? strigă Grozav apropiindu-se

Radu se uită la mazil.

- Păcătul m-o împins, răspunse el, dînd iar ochii în gios și rămînînd sprijinit de parmaclîc.

— Și crezi tu că ai să rămîi nepedepsit pentru o asemene faptă? ziseră odată Grozav și Putină cari vedeau că darurile făgăduite de sulgeriu li scapau din mînă.

— Odabașa, strigă Putină, iea pe acest ticălos, du-l sub cel șopron și-i trage îndată trei sute de bice.

— Nu-ți face pacat, căpitane, zise egumenul, nu vezi că acel păcătos este pe jumătate mort de rușine și de spaimă? Lasă-l macar pănă mîni.

— Leagă-l, odabașa și-l ie cu noi la Focșăni; îl vom judeca noi acolo după cum i se cuvine, zise Grozav aruncînd lui Grozav o privire care numai zile trandafirii pentru Irofti nu proorocia. Voi, zise el răzășilor, duceți-vă la casele voastre, nu mai avem nici o treabă cu voi.

Răzășii nu așteptară o a doua poftire; se închinară și se grăbiră să ieasă pe poartă și să se îndrepte spre sat. Iar, cum ajunseră acolo, părintele Gheorghe trimise veste pretutindeni ca, la aprinsul luminărilor, să s-adune oamenii toți acasă la el.

Trăsura egumenului sosise de mai înnainte la-curte, la Tamășăni: el se grăbi să-și ieie ziua bună dela sulgeriu și să plece. Despărțirea lor fu din sele mai răci.

Cei doui mazili poroncise și ei să li înhame caii la căruță care trase Ia scară îndată după plecarea călugărilor. Cînd se apropieră spre a-și lua ziua bună dela sulgeriu care nu mai vorbise cu ei, Grozav îl întrebă, cam cu sfieală:

— Dar cheltuiala noastră și acea a călărașilor cine o plătește?

Sulgeriul se înfuriă. După ce prisaca îi scapase din mînă, după ce dăduse în zadar bani buni mită starostelui, după rușinea ce o pățise față de răzăși și de călugări, i se mai cereau bani!

— Să vă plătească prostul care o trimes în cercetare niște dobitoci și niște mișei ca voi! strigă el.

Grozav deschidea gura pentru a răspunde că nu ei erau de vină, dar sulgeriul bătu din picior și le făcu semn să ieasă pe poartă, însoțind semnul cu o sudalmă din cele mai cumplite. Mazilii se grăbiră să se urce în căruți și să plece urmați la o depărtare de calarașii siliți să meargă încet deoarece duceau intre dînșii pe Radu Irofti cu mînile legate la spate.

Dar în aceiaș seară se adunau după asfințitul soareiu, in ograda părintelui Gheorghe, toți răzășii cari mai rămăsese cu părțile lor și hotărau într-un glas ca Stan Făcăoariu și cu preotul să plece a treia zi, care cădea într-o Joi, la Ieși, spre a porni din nou judecată împotriva sulgeriului. Dar părintele Gheorghe se rugă de oameni să-l scutească de acel sdruncin, cumplit pentru un om în vrîsta lui. Datoria cătră sat și-o îndeplinise doară cu prisosință căci pănă atunci făcuse patrusprezece drumuri la Ieși, însă se arătă gata să deie la cislă, pentru cheltuială, întreit cît îl ajungea partea lui. Propunerea părintelui fu bine înțeles primită de sat cu bucurie: se hotărî ca Stan Făcăoariu să plece singur, dar banii fură strînși numai decît căci, de astădată, răzășii sărăci nu fură cuprinși în cislă, partea lor aruncînduse numai asupra acelor cu dare de mîna.

Vestea celor ce se petrecuse în adunare fu adusă chiar în acea seară Iui Spiridon vierul de cătră un văr al lui, care mai de multă vreme primia dela sulgeriu, într-ascuns, daruri bănești spre a-l ținea în cunoștința celor ce se ziceau și se făceau în sat.

Mare fu mînia sulgeriului cînd, a doua zi, Spiridon veni de dimineață să i facă parte de hotărîrea ce o luase răzășii.

Strilea căruia Zamfira îi adusese tocmai atunci copiii pe cari, precum am arătat mai sus, îi iubia cu patimă, merse la ei, îi luă în brațe, îi sărută, și atît aceste desmierdări cît și vederea lor îi mai stîrniră mînia. Sări de pe patul din cerdac pe care șădea turcește, cu ciubucul aprins în mînă și cu filigeanul de cafe pe măsuța în trei picioare așazată lîngă el, răsturnînd cafeaua și începu să se primble cu pași răpezi, nebăgînd în samă pe Frosi-nița și pe Patrașcu, rostind sudălmile cele mai cumplite. In sfîrșit, zărind copiii, se mai liniști puțin și spuse lui Spiridon să meargă la treaba lui, âdăogînd:

— Lasă c-oiu scăpa eu de Stan Făcăoariu, de întreg neamul lui și de uricile lor chiar de a trebui să cheltuiesc jumătate din avere.

Capitolul XXVII
Ispita

Ion se îndreptase de vro două săptămîni: rănile i se închisese și el reîncepuse să-și îndeplinească slujba obișnuită. Sulgeriul de atunci, din sara în care pusese să-l bată atît de crunt, nu-l mai chemase la dînsul, nu mai vorbise cu el. Poroncile ce avea să i le deie i le trimitea prin altă slugă. Cînd îl întîlnea în ogradă sau pe afară, se făcea că nu-l vede sau întorcea capul, iar robii pedepsiți primeau pedepsele lor de la mîna lui Iftime a lui Grigore Pitarul. Dar Ion de cîte ori nu era reținut de îndatoririle lui la cîmp sau la pădure își petrecea vremea în ograda curții numai spre a avea prilej să vadă pe Catrina. Dar ea se feria de el, de cîte ori îl știea în ogradă rămînea în casă și, de oarece sulgeriul nu-l mai chema în casă, numai arare ori aveau ochii însetați de ea ai lui Ion prilej să se bucure de privirea ei.

In după amiaza zilei în care sulgeriul auzise de hotărîrea răzășilor, înspre sară, boieriul era dus la vînat; Ion priveghia niște țigani cari curățiau fîntîna ce se afla în fața-curții, copiii sulgeriului se jucau prin curte, iar Zamfira șădea gios pe treptele scării cerdacului. Se afla acolo pentru ca să ieie samă la copii șî ținea în mînă o cămeșă de pînză de in pe care se vedea început un prea frumos izvod, dar la copii nu se uita și acul de care atîrna un fir de matasă roșie rămînea înfipt în pînză. Era stăpînită de un singur gînd. Acel al răsbunării: să se răsbune de ocara care i-o făcuse Andrei, să găsească un mijloc pentru a sfîșia inima lui și acea a Saftei, să pedepsească pe boieriu pentru disprețul ce i-l aratase și pe Catrina pentru norocul ce dăduse peste ea. De odată ochii îi căzură pe Ion.

Dacă carnea lui sfarmată de loviturile vergilor era acuma aproape tămăduită, țiganul rămînea slab, galbîn, pasul lui nu redobîndise voinicia de odinioară, capul care altă dată îl purta sus era acuma plecat asupra pieptului, ochii cari pănă mai dâunăzi priviau drept înnaintea lor cu hotărîre, aproape cu mîndrie, erau stînși și privirea lor stearsă se umplea din cînd în cînd de nemărginită jale.

— Țiganul se stînge de dorul Catrinei, gîndia Zamfira. Ce n-ar fi el oare în stare să facă acuma pentru a o redobîndi? L-ai putea lesne ademeni chiar la moarte de om dacă ai fi în stare să-i însufli credința că prin omor ar putea ajunge să aibă iar parte de Catrina.

Și deodată crierul ei fu străbătut de întrebarea:

- Dacă m-aș folosi de dorul lui pentru îndeplinirea răsbunării mele

Și acest gind plăcîndu-i, frumoasa femeie. începu sa-l învîrtească și să-l sucească în cap și fruntea i se mcreția tot mai tare, buzele i se strîngeau din ce în ce, iar privirea ramasa ca pironită drept înnaintea ei, în pămînt, se făcea tot mai crunta și mai neînduplecată. Soarele era aproape de asfințit și țiganii cari își mîntuise lucrul se dusese pe la bordeile lor. Ion dăduse cîteva tîrcoale prin ogradă, cu ochii îndreptați spre ferestele curții, cu nădejdea că va zări pe Catrina, dar ea nu se aratașe nicăiure. Țiganul dînd un suspin greu se îndrepta spre poartă cînd auzi numele lui rostit de un glas de femeie. Cînd s-întoarse tresărind, văzu pe Zamfira apropiindnse răpede de el și făcîndu-i semn să steie pejoc Duduca boierului, cum o numiau țiganii, nu era iubită de ei, căci pe vremea în care trecerea la stăpîn îi era mare se purtase cătră ei cu fudulie și cu neîndurare, pîrîndu-i sulgeriului pentru cea mai mică vină și adesea fără nici o vină. Multe lovituri de vergi sau de biciu trăsese Ion din pricina Zamfirei și el știea bine că cele multe țiganii le suferise pe nedrept. Dar el mai știea că trecerea ei la sulgeriu, care de mult era în scădere, pierise de tot de cînd boieriul îndrăgise pe Catrina și auzise pe ceilalți robi povestind că duduca Zamfira nu mai poate de ciudă de cînd o țigencă i-o luat toată trecerea. Faptul că Zamfira suferia de pe urma aceiași împrejurări care îi întunecase viața, îl făcea s-o privească ca pe un feliu de tovarășă de nenorocire și să se simtă atras cătră ea.

- Du-te la muchia rîpii, în fața porții, îi zise ea îndată după ce el ajunse lîngă dînsa, și așteaptă-mă. Duc copii în casă și vin îndată acolo. Am să-ți spun lucruri cari vor fi spre binele tău.

Ion se duse la muchia rîpii unde veni și Zamfira în curînd, după ce încredință copiii mamei Smarandei. îndată cum sosi lîngă Ion, tînăra femeie se așăză gios,chiar pe muchie: robul ramase în picioare în fața ei, ceva mai gios de cît ea, astfel că, de pe tapșan, nu se putea bănui ființa lui de acolo.

— Măi Ioane, începu Zamfira, tare mi-i milă de tine căci văd ca ești foarte nenorocit!

Ion tăcu și ramase cu privirea plină de jale îndreptată în gios.

- Ca stăpîn, era în drept să se bucure de frumuseța roabei lui, dar să ți-o ieie de tot! Și tu o iubești ca un nebun!

Ion nu răspunse nimica, dar din ochii Iui se văzură izvorînd cîteva lacrimi cari după ce îi brăzdară obrajii căzură pe pămînt.

- S ar putea crede, urmă Zamfira, că compătimirea mea cătră tine este prefăcută și că vorbesc astfel numai din ciudă, fiindcă boieriul nu se mai ține de mine. Dar tiț știi bine că dragostea boieriului de mult s o răcit cătră mine. Nime nu știe mai bine decît tine de cînd s-o săturat de mine și cîte mi-au luat locul de un an încoace Apoi știi că acuma el umblă să se căsătorească din nou cu fiica vornicului Costache Țifescu din Domnești. Eu, în cît mă privește, mi-am luat nădejdea și sînt hotărîtă să plec de aici încă înnainte de nuntă și să mă întorc la Ieși. Am strîns cîteva părăluțe și voiu ști eu doară să mi găsesc un bărbat statornic. Dar văzîndute atît de nenorocit, mi s-o făcut milă de tine și mi-am pus în gînd să-ți dau un sfat bun care, dacă li-i urma, te-a pune în stare să aduci iar pe Catrina în bordeiul tău în care să rămîe de acuma nelipsită.

Ion nu zise nimic, dar chipul în care el își ațintia acuma privirea asupra ei, îi arata că țiganul îi soarbe cuvintele.

— După cît cunosc pe boieriu, zise Zamfira, el începe să se sature de Catrina și în curînd ea are să se trezească înlocuită prin alta.

Ion făcu o mișcare de bucurie.

— Dar să nu crezi, urmă Zamfira care, pe cînd îi vorbia se uita țintă la el și nu pierdea nici una din mișcările lui, că boie-riul cînd s-a sătura de Catrina, ți a da-o ție înnapoi. El este supărat foc pe tine din pricina îndrăznelii ce ai avut să-ți bați femeia, fiindcă el o luase în ietacul lui. Să nu crezi că ai scapat cu bătăii cari ai suferit-o, boieriul are de gînd să ți deie și altă pedeapsă neasamanat mai grea. Vrea să te despartă de dînsa pe vecie!

— Dar, purcese ea după ce tăcu puțin pentru a privi cu o crudă plăcere spaima care, la auzul acestor cuvinte, se oglindi pe fața lui Ion, boieriul mi-o spus-o chiar mie, el vrea să vîndă pe Catrina la Ieși sau aiurea, departe de aici, pentru ca să nu mai ai putință s-o bați.

Zamfira minția, căci sulgeriul nu-i spusese nimica și nici prin gând nu-i trecuse sa vândă pe Catrina de a cărei frumuseță erau încă îmbatate simțurile lui. Dar Ion se făcuse acuma încă mai galbîn decît era de obicei și de-abie se ținea pe picioare, tot trupul fiindu-i scuturat de tremur.

—Dar, urmă ea, Catrina n-are să fie vîndută; ea are să se-ntoarcă în curînd în bordeiul tău, dacă tu îi asculta de sfatul meu.

—O, spune ce să fac și te-oiu asculta orbește numal sa am iar parte de dinsa, zise Ion cu un glas surd și tremurat.

- Boieriul este suparat tare pe tine, dar el te-ar ierta și ți-ar da pe Catrina înnapoi dacă tu i-ai face o slujbă mare, un bine în urma căruia să n-aibă cum să nu-ți fie recunoscător.

— Da ce bine mare este în stare un rob țigan să facă unui boier de neam ca sulgeriul? întrebă Ion cu desnădăjduire.

- Un om mic este adesa în stare să facă unui om mare un bine care nu i l-ar putea face altul de sama lui sau mai mare, răspunse Zamfira, și tocmai acuma ai avea prilej să faci sulgeriului un bine de acest soi. Știi că răzășii erau hotărîți de mai demult, încă de cînd o venit noul domn, să pornească iar judecata împotriva boieriului nostru pentru a întoarce de la el părțile din Tămășăni pe care le stăpînește. Dar poate nu știi că, în urma întîmplării cu Radu Irofti și cu Safta lui Andrei Nan și a păcălelii sulgeriului, satul s-o adunat ieri seară Ia părintele Gheorghe și că într-un glas s-o pus la cale ca Stan Făcăoariu să plece fără zabavă la Ieși, cu uricile satului, pentru ca să le înfățoșeze Domniei și să-i ceară punere de soroc spre judecarea pricinii. Știi cît l-au năcăjit răzășii pe boieriu cu judecățile pe cari le-au avut pănă acuma, ce zdruncin și ce cheltuială i-au pricinuit acele judecăți. El se liniștise de vro cîțiva ani și credea că o scapat de judecăți pentru totdeauna. Apoi o prins dragoste mare pentru acest loc și ar fi mai bucuros să moară decît să-l părăsească. Eram de față cînd Spiridon vieriul i-o adus azi dimineață veste despre hotărîrile ce s-au luat la sfatul satului de aseară. Sulgeriul o fost cuprins de o mînie groaznică și o spus că ar da bucuros jumătate din ce are acelor cari l-ar scapa de Stan Făcăoariu și ar lua din mînile răzășilor hîrtiile blastamate cu cari ei îi fac lui atîtea supărări.

Zamfira răstălmăcia întru înadins cuvintele sulgeriului cari, precum am văzut mai sus, erau departe de a avea înțelesul acelor ce le povestia lui Ion: avea ea doară scopurile ei.

— Și acuma, urmă ea, dacă nu ești din cale afară prost, știi ce trebuie să faci ca să redobîndești pe Catrina, Găsește chip să mîntui pe boieriu de Stan Făcăoariu și de uricile răzășilor și el n-a mai avea cum și pentru ce să vîndă pe Catrina. Știi cît este de darnic sulgeriul cînd îi faci vro mulțămire, chiar mică; ce n ar face el pentru acel care l-ar mîntui de niște dușmani atît de supărăcioși și ar aduce în mînile lui niște hîrtii a căror nimicire i-ar închezeșlui pentru totdeauna liniștita stăpînire a moșiei.

— Dar, strigă Ion, vrei să fac moarte de om?

Zamfira îl privi cu dispreț.

— Eu nu ți-am zis cum să faci, răspunse ea după oare care tăcere; asta este treaba ta. Dacă găsești chip să mîntui pe boieriu de Stan Făcăoariu și dacă izbutești să pui mîna pe hîrtii, nu este bine în putința sulgeriului pe care să-l ceri fără ca el să ți-l deie. Pe tine te privește să chibzuești în ce chip îi aduce dorința lui la îndeplinire dacă vrei să te mai bucuri de Catrina. Dacă nu, s-or mai găsi poate și alții care să îndeplinească pofta boieriului, și tu vei rămînea un prost și nu-i mai vedea în veci pe Catrina care s-a strecura prin ietacele boierilor, frecîndu-i pe picioare pănă ce a îmbătrîni și s-a gîrbovi.

Și Zamfira sculîndu se, se îndreptă răpede spre curte fără a se mai uita înnapoi. Știea ea doară ca sămînța blastamată ce o azvîrlise astfel găsise în inima chinuită și sîngerată, dar sălbatecă a robului pămînt prielnic și roditor.

Capitolul XXVIII
Punerea la cale a unei fapte de răsbunare

Dacă sulgeriul fusese pus în cunoștiința celor vorbite și hotărîte în adunarea dela părintele Gheorghe la care luase parte satul, el nu putea să aibă nici o știre despre cele puse la cale in altă întrunire, neasamanat mai mică, care se ținuse într-aceiaș seară, după ce se spărsese adunarea obștiei.

Vlad Catana ajungind lîngă cei doi fii ai lui Sandu Făcăoariu, Mihaiu și Neculai, în clipa în care aceștia ieșiau din ograda părintelui Gheorghe li zise încet:

— Veniți după mine! și apucase drumul la vale spre casa lui, iar ei se ținură după dînsul.

Cînd ajunse aproape de poarta lui, cîrni spre stînga, intră într-o curte părăsită cu gardul stricat, străbătu gradina din dosul acelei curți, sări peste gard în țarină, apoi, după ce se încredință că flăcăii îl urmează, merse drept la muchia apei de deasupra Pietrosului Mare unde se opri. In dreapta, în stînga, în dosul lui, dinnaintea lui, pănă devale în pîrău, locul era descoperit, nu se vedea nici o tufă. Mihaiu și cu Neculai ajungîndu-l în curînd, Vlad se puse gios făcînd semn tinerilor să șadă și ei.

— Se vede ca ziua, zise el cu glasul înnădușit, nu se poate apropie nime fără ca să-l zărim de departe, totuș ar fi bine să vorbim încet: lucrurile ce am să vi le spun nu trebuesc auzite de alții decît de voi.

— Vă știu, urmă Ungureanul, de băieți inimoși și fără frică, știu că urîți din suflet pe ciocoiul scîrbos care o mîncat jumătate din moșia strămoșască, care vă jăfuiește pe fiecare zi, care este pe cale să vă rîpească și ce v-a mai rămas din pămînturile voastre, care zilnic își bate joc de voi și își face rîs de nevestele și de surorile voastre. Satul o hotărît mai adinioarea să pornească din nou judecată împotriva sulgeriului și să trimită la Ieși pe nenea Stan pentru a da Domniei jalbă din partea obștiei. Domnul cel nou este drept și ține cu norodul, avem bună nădejde că vom căpăta de astă dată dreptate. Sulgeriul va fi silit să ne întoarcă pămîn-turile ce ni le a luat pe nedrept și să se mute de pe locurile noastre. Dar prin asta nu ne mîntuim de dînsul: Domnia se schimbă necontenit și judecățile se deschid din nou la fiecare schimbare. Peste un an, mult peste doi sau trei, domnul drept și milostiv de astăzi are să fie mazilit: de unde știm noi că în locul lui nu vine altul, a cărui ureche să fie surdă la jălbile norodului și plecată numai la acele ale boierimii, să nu vie în scaun un domn la care, Strilea și cu rudele lui să aibă trecere mare? Sulgerul cu bună seamă că va începe atunci din nou judecata, ne va a din nou rămași și noi vom fi siliți să-i întoarcem pămînturile și venitul ce-i vom fi luat dintr-însele, afară de cheltuielile ce va trebui să Ie facem cu drumurile, de gloabă pentru paguba pricinuită și de ciubote grele la oamenii domnești.

— Dar atunci ce-i de făcut? întrebară într-un glas Mihaiu și Neculai.

— Să desființăm pricina răului, răspunse scurt Vlad.

— Cum? Să omorîm pe boier? întrebară flăcăii.

— Moartea unui ticălos, lacom, hrăpăreț și desfrînat ar cîn-țări puțin pe lîngă liniștea, închezeșluirea averii și a cinstei unui sat întreg, zise Vlad cu hotărîre. Dar nu este nevoie să-l omorîm, ne putem mîntui de dînsul și într-alt feliu.

— Cum? întrebară tinerii.

— Să punem mîna pe el și să l dăm pe sama unui cunoscut al meu, dușman de moarte al sulgeriului, căruia după ce l-a lăsat sărac i-a necinstit și muierea. Cunoscutul meu nu voiește să ucidă pe sulgeriu, dar se îndatorește să-l țină la loc ascuns și să nu-i dea drumul pănă ce Strilea, pe lîngă că-i va întoarce tot ce ti-a luat, va da hîrtie încredințată cu blăstăm că toate dăniile ce le-a căpătat, atît părintele său, banul Constantin cît și el însuș, nu sînt decît cumpărări meșteșugite și că veniturile adunate cele-a luat de pe aceste părți cumpărate pe nedrept, întrec cu mult banii cu cari le-a cumpărat. înțelegeți voi că față de astfel de hîrtii rămîn răsuflate nu numai dăniile ca fiind meșteșugite, dar și cumpărăturile, căci dacă dăniile erau meșteșugite, sulgeriul nu era răzăș cînd a făcut cumpărăturile și, prin urmare, sînt răsuflate și ele.

— Dar dacă sulgeriul nu iscălește hîrtia sau arată pe urmă că o iscălit-o piin silă? întrebă Mihaiu Făcăoariu.

Vlad zîmbi.

— Asta este treaba cunoscutului meu. Dacă l-ați cunoaște nu v-ați îndoi că va scoate dela sulgeriu orice hîrtie ar socoti de trebuință.

— Dar cinezi cunoscutul tău? întrebă iar Mihaiu.

— Am jurat să nu-i spun numele și am jurat că nu-l va vedea nici unul din acei cari mă vor ajuta să dau pe sulgeriu în mînile lui.

— Da cum să punem mîna pe boieriu? întrebă Neculai.

— Vă voiu spune cum, răspunse Vlad scoțînd din chimir o cruce de alamă galbănă, avînd sapată pe dînsa chipul Mîntuitorului răstignit, dacă jurați pe această cruce să nu destăinuiți nici macar la moartea voastră nimica din cele ce v-am spus pănă acum, din cele ce le veți auzi de acum înnainte, din cîte le veți vedea făptuinduse sau le veți făptui voi înșivă în această lucrare, dacă vă legați să m-ascultați orbește, să îndepliniți orbește orice vă voiu poronci și să nu vă dați înnapoi dinnaintea nici unei primejdii.

Și Vlad le întinse crucea: flăcăii se sfătuiră din ochi. Ei fusese crescuți în simțirile celei mai învierșunate uri împotriva Strileș-tilor; nu odată auzise ei pe tatăl lor și pe frații lui plănuind uciderea sulgeriului. Porniți din firea lor spre fapte crude, ei n ar fi stat multă vreme la gînduri nici pentru a se lega să ieie parte la uciderea sulgeriului, și Vlad li cerea doară numai să ajute la prinderea și închiderea lui în loc teafăr. Amîndoi puseră deodată mîna pe cruce.

— Jurăm să nu destăinuim nimica din cîte le-am auzit și le vom auzi, jurăm să tăcem despre toate cîte le-om făptui sau le-om vedea făptuinduse, așa să-mi ajute Dumnezeu, zise încet și răspicat Vlad.

Și flăcăii, cu mîna pe cruce, rostiau la rîndul lor fiecare din cuvintele ce ieșiau din gura Ungureanului; iar după ce mîntuiră jurămîntul, fiecare din ei sărută crucea.

— Iată planul ce l-am alcătuit cu cunoscutul meu, zise Vlad după ce vîrî iar crucea în chimir. Sulgeriul merge acuma adesea de stă de vorbă cu Gavril sihastrul dela Poiana Prălii, nădăjduind că va izbuti să facă pe călugăr să-i dăruiască partea lui de moșie. Călugărul însă ține cu noi și nici nu gîndește să lipsească pe copiii frăține-său de moștenirea ce li se cuvine. Dar el este șiret și poartă pe sulgeriu cu nădejdea că-i va lăsa lui partea de moșie și astfel capătă dela boieriu multe de ale hrănii și de ale îmbrăcămintei, cari tot la soră-sa merg. Sulgeriul merge la sihastru numai după prînz, singur, calare și nu se întoarce înnainte de asfințitul soarelui cînd pe drum nu se mai află nime. Dacă ne am aținea tustrei în tufele deasupra podului dela Laiță, la cotitură, unde-i drumul strîmt de tot, ar fi lesne, întinzînd o frînghie deacurmezișul drumului, între doi copaci, să-l doborîm la pămînt cu cal cu tot. Sulgeriul pleacă dela călugăr totdeauna după asfințitul soarelui, în locul unde vom întinde frînghia este intunerec chiar și ziua; el nu va vedea frînghia și, chiar de ar vedea-o, cum vine el în umbletul cel mare, nu va avea sa oprească calul care, lovinduse de frînghie, se va prăbuși cu călăreț cu tot la pămînt. Atunci, înnainte ca sulgeriul să poată să-și revină în fire, vom tăbărî pe el și-l vom lega burduf.

— Și după ce l-om lega, întrebă Mihaiu, ce să facem cu dînsul?

Avem să-l luăm binișor și să-l ducem peste pîrăul Pietrosului Mare, în fundul unei scursuri, unde îl vom lega de un copac cu un căluș în gură și-i vom spune că îl lăsăm să moară de foame acolo sau să fie rupt de fiare. Bine înțeles că ne vom mînji cu funingine pe obraz ca să nu ne cunoască.

— Și cunoscutul tău are să vie să-l deslege? întrebă Mihaiu.

— Cunoscutul meu va fi aproape de noi dar noi nu-l vom vedea; el va lăsa să treacă cîteva ceasuri de noapte, apoi se va face că trece pe lîngă copacul de care va fi legat sulgeriul și se va arăta foarte mirat recunoscîndu-l.

— Și-i va da drumul?

— Numai după ce sulgeriul își va pune iscălitura pe cartea cu blăstăm prin care recunoaște că dăniile lui și acele ale tătîne-său sînt meșteșugite, în fața unui preot care va iscăli și el lîngă sulgeriu.

— Dar de unde popa?

— Asta-i treaba cunoscutului meu; am toată nădejdea într-însul.

— Și cînd să ne aținem la Laiță?

— Poate mîni, poate poimîni, poate peste cîteva zile: întâia oară cînd sulgeriul va veni la părintele Gavril. Cunoscutul meu are o ascunzătoare bună în apropiere de podul dela Laiță, în care stă supus ziua întreagă. Voi, de acuma înnainte, să urmăriți pe sulgeriu în fiecare după amiază și, îndată ce veți vedea că apucă drumul Prălii, să vă luați după dînsul. Eu voiu păzi la prisaca mea de pe fața Ciubotariului, drumul trece pe lîngă ea și sulgeriul nu poate să treacă nici la deal nici la vale fără ca să prind de veste. Cum va trece, voiu înștiința pe cunoscutul meu prin semnul știut între noi și voiu merge să vă aștept dela deal de pod.

— Dar dacă boieriul n-a fi singur? întrebă Neculai.

— Nu vom face nimica și vom lăsa treaba pe altă dată cînd va fi singur. Dar nu mă tem de asemene lucru, căci sulgeriului îi place să umble singur: el este un om blastamat, nu se teme de Dumnezeu, dar de oameni sau de primejdie și mai puțin.

— Și gloanțele lui nimerește rîndunica in zbor, zise Mihaiu.

— De va apuca să puie mîna pe pistoale înnainte să fi tăbărît noi trei pe el, vai de pielea noastră, zise Neculai pe care, numai la acel gînd îl apucase fiorii.

— Doară avem și noi puști și vom putea trage asupra lui din trei tufe, in dosul fiecăreia din cari va pîndi cîte unul din noi; cea mai depărtată dintr-însele este la zece stînjăni, iar cea mai apropietă la cinci stînjăni de drum. Dacă nici unul din noi nu-i meșter de pușcă ca sulgeriul, fiecare împușcă iepurele în fuga mare: ce dracu, vom nemeri doară un om.

- Atunci tot se poate întîmpla să facem moarte de om? zise Neculai.

— Numai dacă s-ar întîmpla un lucru ce mi se pare cu neputință: adică dacă sulgeriul ar apuca să pună mîna pe pistoale răpunem sau ne împușcă sau ne bagă în ocnă

— Cu ce s-incărcăm puștile? întrebă Neculai.

— Cu praf și cu haliciuri. Praf de pușcă aveți?

— N-avem, răspunseră flăcăii.

— Vă voiu da eu că am de cel mai bun, zise Vlad, precum și poște și haliciuri. Voiu avea la mine frînghii bune și chiar funingină cu care să ne mînjim ca să nu ne cunoască boieriul.

Dar cu calul ce vom face? mai întrebă Mihaiu.

Cunoscutul meu a avut grijă și de asta, a pregătit o ascunzătoare pentru cal. îndată ce vom fi dat pe sulgeriu pe mîna lui....pe mîna cunoscutului meu, și Vlad își mușcă buzele pentru că fusese cît pe ce să scape numele acelui cunoscut, voiu duce chiar eu calul în acel loc.

Mai bine de un ceas încă Vlad Catana răspunse la întrebările flăcăilor și li lămuri, pănă în cele mai mici amănunte, partea ce aveau s-o îndeplinească în îndrăzneață faptă ce o pusese la cale cu tainicul lui cunoscut. Cînd cei trei tovarăși se despărtira pentru a se duce la casele lor, cucoșji cîntase de mult de azi noapte. Și tustrei ardeau de nerăbdare să vadă sosind mai degraba ceasul în care erau să puie mîna pe boieriul urît de ei, flăcău in nădejdea de a mîntui satul de a vedea învins și smerit pe acel care-i usturatoare batjocura.

Capitolul XXIX
Cînd deasupra cînd dedesubt

In dimineața zilei de miercuri sulgeriul se trezi fără chef: toată noaptea fusese năcăjit de acelaș vis urît. Se vedea calare pe Daraban, înspre seară, și o haită mare de lupi flămînzi îl gonia, cînd pe șesul Trotușului, cînd prin poienile de pe fața Pietrosului Mic, cînd pe drumul spre Poiana Prălii. El scotea în vis pistolul și trăgea în lupi, dar în zadar lovia cremenele în oțel: nu ieșiau scînteie cari s-aprindă praful din ligae. Altă dată el uita să ridice cucoșul, astfel că în zadar apasa pe tragaciu. Cînd se trezi în zori de ziuă, scaldat în niște sudori răci, visa că tocmai cînd lupii îl ajunsese, Ia podul dela Laiță, podul se prăbușia sub povara lui și sub acea a fiarelor și cădeau cu toții, unul peste altul, gramadă în pîrău.

Dimineața fu dureroasă pentru țigani: vezeteul și cu unul din rîndași se aleseră cu cîte douăzeci și cinci de nuiele fiindcă cai nu i se părură sulgeriului destul de bine săcelați nici grajdiul rînit în chip mulțămitor, cele două spălătorițe cu cîte cincisprezece fiindcă venise tîrziu la treabă, iar sofragiul cu douăzeci și cinci fiindcă boieriul găsise o muscă în cafe. Zamfira fu suduită mai rău decît o țigancă pentru că anteriașul lui Patrașcan era descusut, sulgeriul se răsti chiar, pentru întâia oară, la Catrina care i adusese alt brîu decît acel pe care îl ceruse. înnainte de amiază încălecă pe Șoarec, cutrieră șesul unde se isprăvia cositul întorcînduse pe la vie unde, negăsind doagele vechi, de pe la poloboacele răsipite, din cari urmau să se facă iar vase, destul de bine curățite, croi pe Spiridon, de calare, cu cîteva harapnice peste umere. Iar la prînz, părîndu-i aluatul dela plăcinta de carne prea gros, poronci să i se tragă douăzeci de bice lui Simion bucătarul care era de rînd în bucătărie în acea zi.

După masă se lăsă pe pat, dar nu putu să adoarmă. După ce s-întoarse, vreme de mai bine de un ceas, cînd pe coasta dreaptă cînd pe cea stîngă, bătu în palme, luă dulceți și cafe, apoi poronci să se puie șaoa pe Daraban.

De obiceiu pleca pe la toacă, de astădată ieși pe poartă, îndreptînduse spre Poiana Prălii, cu un ceas mai de vreme. Băieții lui Stan Făcăoariu, deși nu se așteptau încă să-l vada trecmd, se învîrtiau prin curte: îndată ce zăriră pe sulgeriu puseră cîteva merinde în traiste și se luară după el. Vlad Catana dormia în coliba dela prisaca lui, el nu auzi pe Strilea trecînd, de abie se trezi cînd sosiră cei doi flăcăi cari îi dădură de veste că sulgeriul trecuse spre Poiana Prălii. Ungureanul luă îndată dela părete un bucium neobișnuit de lung, de coajă de teiu legată cu cercuri de coajă de cireș, ieși afară și scoase din bucium cinci sunete prelungite apoi, după o scurtă tăcere, alte trei, puternice dar scurte și, după altă tăcere, un sunet prelungit. Dădu din bucium în acelaș chip de trei ori. Flăcăii se minunară de puterea sunetelor ce le scotea Ungureanul: ele pătrunsese cu bună samă pănă în fundul văioagelor celor mai ascunse.

— Amarnic bucium, zise Neculai Făcăoariu, de unde-l ai nene Vlad?

— Dela cunoscutul de care v-am vorbit și care mi l-a lăsat aici pentru ca, dînd dintr-însul în chipul ce ați văzut, să-i dau de știre că sulgeriul a trecut la Poiana Prălii.

— Mergem să ne aținem la Laiță? întrebă Mihaiu.

— Da ce, vrei s-aștepți acolo trei ceasuri și mai bine? răspunse Vlad. Sulgeriul șăde ceasuri întregi de vorbă cu călugărul, căutînd să-i cîștige bunăvoință, li cere sfaturi, îl pune să-i povestească despre cele ce a văzut și a auzit la Sfîntul Munte și la Ierusalim, îi povestește și el ceiace știe despre părintele mitropolit și despre părinții episcopi. Călugărul cunoaște prea bine scopurile sulgeriului, este hotărît să nu-i deie moșia și, fiind răzăș din satul nostru, îl urăște pe boieriu, dar se preface că inima il trage cătră el și că, în privința moșiei, stă la îndoială. Cătră cunoscutul meu vorbește deschis și face haz mare de chipul in care își bate joc de sulgeriu. N-avem nevoie să ne grăbim boierul nu pleacă niciodată dela călugăr înnainte de asfințitul soarelui. Pănă la Laiță nu-i decît o zvîrlitură de băț. Rămînem aici pănă cînd umbra celui carpăn va ajunge la gardul prisăcii; ne vom mînji pe față și apoi, de vom pleca atunci, tot vom avea de așteptat pe loc un ceas și mai bine.

Răminem aici pana cînd umbra celui carpăn va ajunge la gardul prisăcii: ne vom mînji pe față și apoi, de vom pleca atunci, tot vom avea de așteptat pe loc un ceas și mai bine.

Vlad Catana se înșela: sulgeriul de astă dată nu stătu cu călugărul pană la asfințitul soarelui. O neliniște, o îngrijire ce nu și-o putea lamuri stăpînia pe Strilea și-l împiedeca să steie pe loc. De astă dată nu găsia ce să spuie sihastrului și asculta poveștile lui numai cu jumătate de ureche: gîndul lui era aiure sau mai bine zis, nicăiure. Nu trecuse încă ceasul de cînd era la sihăstrie cînd se sculă ca să plece. Sihastrul se încercă în toate chipurile să-l reție; la urma urmei, cînd sulgeriul încălecase și era să deie pinteni calului, se apropie de el și îl întrebă dacă nu ar fi bine și spre folosul lui ca actul de danie ce i l-ar face să fie iscălit și de vlădica de Roman ca chiriarh al eparhiei.

In altă zi, o asemene întrebare ar fi făcut pe sulgeriu să descalece îndată și să steie de vorbă cu călugărul Gavril până după miezul nopții. Și de astă dată întrebarea îl făcu să tresară și să scoată piciorul drept din scară, dar grija și neliniștea de cari era stăpînit, învinseră setea de pămînt. Prinse iar cu piciorul scara ce o slobozise, se înțăpeni în șea și se mulțămi să răspundă călugărului că fără îndoială iscălitura vlădicăi ar fi de mare preț pentru el și că vor vorbi mai prelung despre aceasta a doua zi, cînd va veni nesmintit la cuvioșia sa; apoi dădu drumul calului care, de nerăbdare, bătea pămîntul cu copita dreaptă de dinnainte. Străbătu în fugă drumul care despărția sihăstria lui Gavril de Laiță. Neliniștea crescîndu-i pe cît se apropiea de podeț, cînd ajunse acolo era să deie ca de obiceiu pinteni lui Daraban spre a-l face să sboare peste pod, dar o presimțire tainică îl făcu să arunce de astă dată o privire pătrunzătoare în bolta de verdeață care acoperia suișul dincolo de pod. In aceiaș clipă o rază a soarelui care asfinția în dosul plaiului dintre Șușiță și Trotuș străbătu printre nouri și arătă sulgeriului, în chip a lămurit, frînghia întinsă deacurmezișul drumului. Mintea lui pricepu pe loc cursa ce i se întinsese și,în aceiaș clipă, se pregăti să iasă dintr-insa. Pe lîngă că era un barbat stăpîn pe sine în fața primejdiei, Strilea precum am aratat avea, și cu drept cuvînt, nume de călăreț neîntrecut, apoi Daraban era cel mai bine învațat din caii lui, deprins să îndeplinească mișcările cele mai grele sub îndemnul mînii, a genunchilor și a pulpelor stâpînului și chiai să asculte de cuvîntul lui.

Deși cînd ochii sulgeriului zăriră frînghia el se afla de abie la șase stînjăni de dînsa, izbuti a face ca calul, îndată după ce sări peste pod, să se onrească deodată, ca și cum i s-ar fi înfipt picioarele în pămînt, la o palmă de frînghie. In aceiași clipă el săna gios, scotea pistoalele din teaca ce o purta subsuoară și, dind un șuier ușor dar prelungit, se pitulia la pămînt lîngă o tufă mică care creștea pe marginea, ridicată de o palmă și jumătate, a drumului. La auzul șuierului, Daraban se culcă gios în drum, iar sulgeriul trase încet oțelile pistoalelor. Nu se auzia nici un sgomot. Dupăo bucată de vreme, sulgeriul scoase pălăria, o puse pe pistolul ce-l ținea în mînă și o ridică încet în vîrful tufei în dosul căreia se afla.

Atunci se auzi glasul lui Vlad Catana care striga:

— Foc măi!

Dar puștile ce se găsiau în mînile țăranilor noștri din a doua jumătate a veacului al optsprezecelea erau adesea mai primejdioase pentru acei ce le întrebuințau decît pentru vînatul sau dușmanul împotriva căruia se îndreptau. Puștile lui Vlad și a lui Necuiai scaparară, numai acea a lui Mihaiu luă foc și încărcătura ei, ciuruind pălăria sulgeriului, o făcu să sboarețpănă pe pod, iar glasul lui Strilea se auzi, zicînd:

— Văleu! m-au omorît tâlhării!

La auzul acestor cuvinte, Vlad și cu cei doi tovarăși ai lui ieșiră din tufe și se răpeziră la drum. Dar nu făcuse trei pași cînd văzură în fața lor, cu capul gol, dar în picioare, pe sulgeriu care le strigă cu un glas liniștit dar puternic de om sănătos:

Acel ce va face un pas, înnainte sau înnapoi, este un om mort!

Și într adevăr gura pistolului cumplit, care nu știea ce este să deîe gieș, era îndreptată asupra lor de un braț care știau bine că nu tremură, iar în mîna stîngă era alt pistol cu cucoșul tras.

Vlad Catana era un barbat fără frică care se uitase de nenumărate ori Jn ochii morții fără ca vro clipă de slăbăciune să-l fi ademenit să deîe înnapoi. Dar acuma orice mișcare însemna moartea neîndoielnică și fără folos. Ungureanul se opri pe loc, cei doi flăcăi încremenise și ei.

Asvîrliți puștile, răpede, răpede, strigă sulgeriul, urmînd să pe pistolul îndreptat asupra lui Catana.

Puștile fură aruncate la pămînt.

Scoateți cuțitele din brîu și le aruncați gios, mai poronci sulgeriul, încet, să văd unde cade fiecare din ele.

— Așa, urmă el după ce văzu cuțitele căzînd în iarbă. Acuma puneți-vă în rînd. Foarte bine, adaose el, văzînd cum ei îndeplinesc orbește poroncile lui. Innaintați drept la drum și vă opriți la cel mesteacăn, și cu pistolul ce-l ținea în mîna stîngă li arătă un copac în marginea poienii, în drum, la vro cinci stînjăni dela vale de locul în care el se afla.

Să nu împingă păcătui pe unul din voi să se răpadă la mine sau să s-încerce să fugă că-i zbor crierii! Așa! Stați! strigă el cînd ajunseră lîngă mesteacănul ce îl arătase. Inșirați-vă pe marginea dela vale a drumului, cu fața spre marginea dela deal. Să nu vă mișcați! Să știți că trag cu stînga ca și cu dreapta și că viața a doi din voi este oricînd în mînile mele.

Și zicînd aceste cuvinte sulgeriul veni dinnaintea lor, tot acoperindu-i cu pistoalele. Razele soarelui aproape de asfințit bateau în plin asupra fețelor lor.

— Ia să vedem cu cine am a face, urmă Strilea. Ha! cel din dreapta este Mihaiu a lui Stan Făcăoariu și cel din stînga frate său Neculai. Și cel din mijloc este Vlad Catana! Dar bun vînat făcut-am eu astăzi! V-ați adunat trei talhari ca să mă ucideți: dar ați uitat mai multe lucruri. Întâia că am ochi buni și văd de departe chiar o frînghie întinsă deacurmezișul drumului; al doilea că sînt stăpîn desăvîrșit pe calul meu, al treilea că puștile voastre nu fac parale și, al patrulea, că sînteți niște proști. De erați mai deștepți așteptați, pentru a trage, să iasă la iveală nu numai pălăria, dar și capul meu. Și trebuia mai ales să trageți pe rînd și nu odată sau ca, la o asemene faptă, să mai aveți cîte un foc fiecire. Uitați vă, ați ramas fără nici un foc și am să vă mîn pănă la odaea vitelor mele, la Pîrăul cu Raci, ca pe niște oi.

Flăcăii tremurau de frică ca varga, iar lui Catana, mînia, ruginea și simțul de neputință îi rîpise aproape cu desăvîrșire simțirile.

— Așăzați-vă în drum, urmă sulgeriul cu un glas poroncitor, unul lîngă altul, cu fața la vale. Porniți înnainte fără a vă uita înnapoi sau în lături, și nu vă încercați să fugiți, căci orice încercare de fugă înseamnă moarte.

Apoi fără a-i pierde din ochi, Strilea șuieră iar trăgănat, de două ori și Daraban, care pană atunci rămăsese nemișcat la pămînt, se ridică in picioare, mirosi frînghia apoi, sărind peste dînsa, urmă pe stăpînul lui care o înconjurase.

Cei trei tovarăși o porniră înnainte, urmați la șăse pași de sulgeriu care în fiecara mînă ținea cîte un pistol cu oțelile întinse.

In cîteva minute ei străbătură astfel Poiana Călugărului și ajunseră la lungul pripor care duce în pîrăul Pietrosului Mare, numit Priporul cel Mare, în dreapta și în stingă căruia se ridica o țihla deasă.

- Incet aici, strigă sulgeriul, după ce începură să scoboare, să nu vă faceți că cădeți gios și să nu cerce vro unul să scape în țihlă: gloanțele meu va fi mai iute decît dînsul. Mergeți în șir, unul lîngă altul. Nu vă...........

Sulgeriul nu isprăvi; o povară cumplită căzu pe spinarea lui și-l doborî la pămînt, apoi două lovituri grozave, pe încheieturile brațelor, îl făcură să scape pistoalele. Un glas răgușit, care îl recunoscu îndată ca fiind acel al lui Niță Șchiopul, strigă:

— Măi păcătoșilor, întoarcețivă și puneți mîna pe pistoale, că v-am mîntuit eu de nevoia în care vă vîrîse prostia voastră.

Cunoscutul despre care Catana vorbise flăcăilor, nu era altul decît Niță Șchiopu care, îndată ce-și văzuse rana tămăduită, venise să s-așăze într-un bîrlog de urs părăsit din Pîrăul Lăcătușului spre a aduce la îndeplinire răsbunarea ce o jurase sul-geriului și o copsese în inima lui în tot timpul în care rana îl ținuse pe coaste. Cînd Niță după ce destăinuise sihastrului Gavril, rudei sale, scopurile lui și-i ceruse un tovarăș îndrăzneț și de încredere care să-l ajute în îndeplinirea lor, călugărul îi numise îndată pe Vlad Ungureanul, cunoscut ca barbat îndrăzneț și urînd de moarte pe sulgeriu. Puși față în față ei s-înțelesese dela cele dintâi cuvinte și am văzut cum ura lor urzise planul care puse viața sulgeriului Mihalache în mînile Șchiopului.

Acesta aștepta în ascunzătoarea care se afla deasupra Priporului celui Mare ca Catana să-i deie de știre că sulgeriul este în mîna lor. Auzind împușcătura el venise răpede pănă în marginea poienii și privise cum Strilea silia pe cei trei tovarăși sa lepede armele, cum îi cunoscuse și-i pornise la vale. Șchiopul se dădu în marginea drumului care scobora priporul, unde se pitula în tufe și cînd sulgeriul trecu lîngă el, sări în spinarea lui trîntindu-l la pămînt și silindu-l să lase pistoalele din mîni.

Capitolul XXX
In care vedem pe sulgeriu căzut intr-o primejdie grozavă

Ungureanul și cu cei doi flăcăi întorcîndu-se și văzînd pe sulgeriu întins la pămînt cu mînile goale și cu Șchiopul în spinare dădură un strigăt de bucurie și alergară îndată la el. Catana se grăbi să ridice pistoalele, să ii lase cucoașele în gios și să le puie în brîu.

— Dar proști mai sînteți, zise Șchiopul. De nu aveam eu grijă să rămîn aproape de voi, vă ducea ciocoiul la spînzurătoare cum se duc mieii la zalhana. Dar să lăsăm vorba și să ne apucăm de treabă; aveți fringhii?

— Cum nu, răspunse Catana, am prea destulă și începu să desfășure o frînghie de cînepă, subțire dar sănătoasă, ce o purta sub chimir.

Sulgeriul din clipa în care Șchiopul îl doborîse la pămînt sub povara și puterea Iui cumplită, rămăsese neclintit. Știea că puterea Șchiopului era neasamanat mai mare decit a lui și nici nu-i trecu prin gînd să se puie cu dînsa: pricepea că numai dela agerimea minții lui putea să i vie scapare de primejdia în care căzuse.

— Legați-i întăiu mîna dreaptă, așa, poronci Niță, acuma acea stingă cu alt capăt de frînghie, bine. Acuma, urmă el, ridicîndu-se de pe sulgeriu spre a lașa partea dela brîu în sus a acestuia slobodă, aduceți-i brațele la spinare și-i încrucișați mînile, bine! Încrucișați frînghiile împrejurul mînilor, așa! Luați hamgerul din brîu că n-are să mai aibă ce să facă cu el și dațimi-l să-l așăz sub chimirul meu. Acuma învîrtiți capetele frînghiilor împrejurul mijlocului și le legați dinnapoi; luați sama la nod, așa! Luați alte frînghii! Innodați-le împrejurul gleznelor și le încrucișați bine; așa! Faceți un nod țapăn; bine! Mai aveți frînghii? încă un capăt? Ajunge. Legați-i bine genunchii. Și acuma, zise el sculînduse în picioare și scoțînd din brîu un feliu de ghem, făcut din fîn cusut într-o petecă, dela care atîrnau două curele înguste dar groase, întoarceți pe cinstitul boieriu cu fața în sus și-i puneți acest căluș în gură. Este acelaș care o fost in gura lui Jinga cînd l-am legat de copac în fundul pîrăului, sub Carecna. Mi l-o adus înnapoi moșneagul care păzește acolo bordeiul meu. O astupat gura mocanului, va astupa și pe acea a boieriului.

Sulgeriul care urmă să tacă și să rămîe nemișcat, deschise singur gura și lăsă să i se puie și să se lege călușul fără a face vro mișcare.

— Bine! zise Niță cînd văzu călușul legat, acuma luați pe boieriu și mi-l răzămați de cel cărpăn.

Și cînd poronca lui fu îndeplinită, Șchiopul veni în fața sulgeriului, îl privi cîtva diept în ochi cu un zîmbet crud, apoi își scoase pălăria și se închină.

— Mă închin dumitale cu multă plecăciune, cucoane Mihalache, zise el; s-o întors roata norocului: astăzi eu sînt sus și dumneta ești gios. Viața dumitale este în mînile mele; am să mă gîndesc acuma cum să ți-o ieu. Injunghia-te-voiu ca pe un mascur? Trage-te-voiu în țapă și frigete-voiu ca pe un cîrlan? Spînzură-te-voiu de vr-un nuc mare din livada bătrînească care mi-ai rîpit-o?

Și Șchiopul se uita drept în ochii sulgeriului cu nădejde să-i vadă holbați de groază. Dar acei ochi priviau drept în ochii lui, fără nici o frică, aproape cu dispreț.

— Crezi că nu voiu îndrăzni, urmă cu ciudă Șchiopul; dar vei vedea tu cît plătește nădejdea ta. Hai, flăcăilor, zise el întorcîndu-se cătră cei doui Făcăurești, mergeți răpede de aduceți puștile voastre și pe acea a lui Vlad și apoi vom duce pe boieriu la curtea în care are să mîe astă noapte.

Flăcăii ducîndu-se să ieie puștile, Șchiopul făcu semn lui Vlad să-I urmeze ia cîțiva pași de locul în care zăcea legat sulgeriul. Se opri la o depărtare dela care Strilea nu putea să-i audă, dar de unde nu-l pierdeau din ochi.

- Mult mi-ați stricat prin faptul că n-ați fost în stare să mi-l duceți legat la locul ce ți-l însemnasem, zise Niță. Nu mai pot tăgădui de acuma înnainte că eu am pus la cale tot planul. Ași omorî pe sulgeru fara a mai sta mult la gînduri, dar atunci nu pot capata dela dansul hîrtiile prin care el mărturisește că dăniile sînt făcute cu meșteșug și că mi întoarce moșia ce o luat-o dela părinții mei. Trebue ca pănă mîni să chibzuesc alt plan.

— Flăcăii, urmă el apoi după o scurtă tăcere, să se ducă acasă la ei. Iar tu să iei calul și să-l duci la locul ce-I știi; apoi dute la prisacă și așteaptă să vin eu la tine sau să te chem eu devale, la căprărie.

Spuneai mai adinioarea că avem să ducem undeva pe boieriu, zise Catana.

- Mi-am schimbat gîndul; sulgeriul este de făptură sprintenă și brațele mele sînt destul de voinice pentru a duce doi ca dînsul, răspunse Șchiopul.

Insă temeiul adevarat dar nemărturisit pentru care Șchiopul lașa pe cei trei tovarăși pe loc era că nu voia să li destăinuiască ascunzătoarea în care hotărîse să ducă pe sulgeriu și care-i slujia și lui de adăpost.

Flăcăii se văzură venind răpede spre ei cu puștile și cuțitele în mîni; Șchiopul urmat de Vlad se apropie iar de Strilea.

— Voi, zise el flăcăilor, ducețivă în sat și mîni să aflați tot ce se povestește la curte și în sat despre faptul că boieriul nu s-o întors acasă și unul din voi să vie s-aducă Iui Vlad, la pri-saca lui, știrile ce le-a fi adunat. El știe cum trebue să mă cheme dacă are trebuință să mă vadă. Și acuma să priviți cum duce un mojic ca mine coșcogemite boieriu.

Zicînd aceste cuvinte Șchiopul luă dela Vlad pistoalele sulgeriului, le puse în brîu, se plecă, apucă cu dreapta frînghia care lega mijlocul lui Strilea, și ridicîndu-l parc-ar fi fost o pană, îl puse cu fața în gios, pe umărul drept. Apoi, mai strigînd celor trei tovarăși un:

— Să ne vedem cu bine! intră în țihla dela deal de drum, îndreptînduse tot la deal.

Noaptea căzuse de tot și în țihlă era întunerec beznă, dar Șchiopul cunoștea bine calea adăpostului unde ducea pe sulgeriu și nu stătu nici macar o clipă la îndoială asupra drumului ce avea să-l apuce. Dela un loc țihla se răria și copacii se făceau din ce în ce mai groși: apucă la dreapta prin acest luminiș, pe un picior și îl urmă pănă devale, în pîrăul Lăcătușului, unde țihla se făcea iar deasă. De acolo urmă tot pîrăul la deal, printr-o desime alcătuită dintr-un nuieîiș de carpeni și de aluni, amestecați cu tufe de smeură și cu vie sălbatecă care, împreună cu suișul răpede, îngreuiau mersul din ce în ce.

In sfîrșit Șchiopul se opri și șuieră de trei ori: de două ori prelungit și a treia oară scurt, și îndată se auziră trei șuierături la fel. Șchiopul răspunzînd acuma prin alte trei, scurte tustrele,, se auzi scăpărînd, apoi sfîșîitul unui fitil și, gios, la pămînt dinnaintea lui, în mal, se văzu o lumină.

— Aici ești Anico? întrebă Șchiopul.

— Aici bădiță, răspunse un glas de femeie.

Atunci Șchiopul puse gios la pămînt pe sulgeriu și se puse și el pe pîntece: obrazul lui se găsia acuma dinnaintea unei deschizături înnaltă de două palme și lată de trei din care ieșia lumina. In fața lui. în deschizătură, se ținea, pe brînci, Anica cu o opaiță în mînă.

— Anico, ți-am adus un berbec de soiu, zise Șchiopul, ie-l și-l trage în bîrlog.

Și, zicînd aceste cuvinte, luă iar pe sulgeriu, ținîndu l d astă dată cu fața în sus și-l împinse cît mai înnainte putu în acel feliu de girliciu îngust, prin care intrai în bîrlog. Anica dînduse înnapoi, puse niîna pe frînghia care înconjura mijlocul lui Strilea și, trăgînd de dînsa, îl trase spre ea, iar Șchiopul se grăbi să intre și el în bortă. Dincolo de gîrliciul lung de șase palme te aflai într-un feliu de peșteră, înnaltă de un stat de om voinic, lungă și lată de vro douăsprezece palme, în păreții căreia se vedeau gurile mai multor înfundături. Adăpostul Șchiopului nu era decît un bîrlog mare de urs, pe care hoțul îl făcuse, cu cîteva lovituri de cazma, mai încăpător și mai ales mai înnalt. Șe așazase aici de o săptămînă cu ibovnica lui.

— Ai văzut ce berbec voinic ți-am adus? zise Șchiopul cînd se găsi în picioare lîngă Anica.

Și luîndu-i opaița din mînă o plecă asupra feții lui Strilea.

— Maică Precurată! Ii sulgeriul Mihalache, strigă Anica îngălbenind cînd îl zări.

— Chiar el este, zise Șchiopul, numai de astădată nu-i fudul și poate că nu se mai gîndește să te ducă în tufe. Dar ia să-scoatem călușul din gură, să vedem cum vorbește un boieriu cînd nu are apă la moara lui. Ține opaița!

Și Șchiopul plecînduse asupra Iui Strilea, îl apucă, îl ridică, îl răzăma cu spinarea de părete și apoi îi scoase călușul din gură. Deși era legat burduf, sulgeriul tresărise cînd auzise pe Șchiopul rostind pentru întâia oară numele Anicăi în fața intrării bîrlo-gului. Cu toate păcatele lui Strilea, el era un barbat în toată puterea cuvintului: nu numai că nu știea ce este frica, dar iubia primejdia pentru plăcerea de a se lupta cu ea și de a o birui. Intr-insul era înrădăcinată credința că el este menit să ieasă teafăr din orice primejdie, ori cît de cumplită, în care l-ar fi împins întîmplarea și cu cît era primejdia mai mare cu atîta o privea mai liniștit în față și pîndia cu mai mult sînge rece prilejul de a ieși dintr-însa.

De cînd se văzuse căzut în puterea hoțului, nu-și ascunsese macar o clipă mărimea cumpenii în care se afla: își dădea samă de ura ce o avea Șchiopul împotriva lui, știea cît de răutăcios și de crud era hoțul. Dar din capul locului păstră credința că va ieși nevatamat din mînile lui. Faptul că Anica întovărășia pe Niță, dădu o nouă putere acestei credinți. Anica dovedise doar sulgeriului la Carecna, în chip neîndoielnic pentru el, că el îi far-macase ochii, îi cucerise mintea și-i îmbatase simțurile. Ea îl rugase chiar atunci s-o ieie la dînsul, s-o scape de Niță care acuma, după ce făcuse cunoștința sulgeriului, îi părea varvar și mojic, o făcea să ducă o viață sălbatecă și plină de primejdii, dar pe care nu îndrăznia să-l părăsească fiindcă se temea să n-o omoare. Strilea nu se mai îndoia acuma de loc că scaparea era aproape.

— Ei, ce mai zici, cucoane Mihalache, mi se pare că nu ești prea bucuros de întîlnirea cu mine? zise Șchiopul după ce-i scoase călușul din gură.

— N-am pentru ce să fiu mulțămit, răspunse sulgeriul uitîndu-se liniștit drept în ochii hoțului.

— Am să te fac să plătești amar răul ce mi l-ai făcut.

— Eu nu ți-am făcut nici un rău, ci din potrivă mult bine, zise sulgeriul cu aceiaș liniște; te-am prins cu niște cai furați și te-am scapat de spînzurătoarea care te aștepta pentru furtul cailor și pentru omorîrea bietului Petrea.

— Dar cu ce preț? zise hoțul.

— Găsești poate, răspunse sulgeriul, că viața ta nu face cît pămîntul care mi l-ai vîndut pentru șaizeci de lei. Apoi pe vornicul Dumitrache cine l-o făcut să te ierte, oare nu eu?

— Dacă nu te amestecai în trebile mele eu rămîneam și cu pămîntul și cu caii, eram acuma om cu stare, zise Șchiopul. Dar batjocura care ți ai făcut-o cu Anica, crezi oare că ți-o iert? Crezi oare că vei scapa cu viață din mînile mele?

- N-am nici o grijă pentru viața mea, răspunse liniștit sulgeriul, voiu ieși cu desăvîrșire teafăr din mînile tale.

— Și de ce mă crezi atît de prost, întrebă Șchiopul.

— Prost ai fi dacă te-ai atinge de mine, răspunse sulgeriul.

— Și pentru ce? mai întrebă hoțul. Nebun aș fi dacă m-aș lepădă de răsbunarea ce trebuie s-o ieu asupra ta și dacă nu m aș folosi de prilejul ce-l am să-mi întorc paguba dela prețul cailor celor de preț ce-i duceam grofului Apor și dela vînzarea răzășiei.

— Nebun ai fi, răspunse liniștit sulgeriul, dacă te-ai atinge de un fir de păr din capul meu. Sînt om de neam, înrudit cu toată boierimea țării, pieirea mea ar aduce pe aceste locuri o oaste întreagă de oameni domnești care ar cutriera toate cărările și nu s-ar liniști până ce nu ar cerceta toate împrejurările acestei pieiri. N-ar rămînea răzăș necăznit în sat și cu bună samă că ticălosul de călugăr care prin toate mijloacele s-o încercat să mă facă să întîrzii la el ar fi cercetat și silit să spuie adevărul.

Șchiopul se uită la el fără a răspunde deocamdată și în privirea lui se oglindia o ură sălbatecă și neîmpăcată. După oareș-care tăcere, el zise scurt:

— Așa crezi tu, eu însă cred altfeliu. Om vedea în curînd cine are dreptate; mîni dimineață om mai vorbi, pană atunci să mîncăm și să ne odihnim.

La păretele bîrlogului opus acelui de care era razamat sulgeriul se vedea un așternut gros de cetină și de fîn pe care erau așternute niște cergi asupra cărora erau așazate, chiar la părete, doi saci umpluți cu fîn și cari erau meniți să slujască drept perine. Alăture de acest culcuș era o înfundătură în care intră Anica pentru a ieși în curînd dintr-însa cu o pine, o bucată de bujăniță de cerb afumată, o ploscă de lemn și o ulcică de lut în mîni.

— Deși ești boier, zise Șchiopul sulgeriului, ai s-aștepți să mîncăm noi, țaranii, și apoi ți-om face parte și ție.

Și zicînd aceste cuvinte, el se așăză pe culcuș, făcu semn Anicai să se puie lîngă el, scoase un cuțit din brîu, își tăie întăiu o bucată de pîne, pe urmă o fălie mare și groasă de bujăniță, apoi, după ce dădu cuțitul Anicăi spre a-și face parte și ea, începu să muște răpede și cu lăcomie cînd din pîne cînd din carne, fără a scoate un cuvînt. Din cînd în cînd se opria pentru a lua plosca, a varsa dintr-însa vin în ulcica pe care o deșarta dintr-odată, silind pe Anica să beie și ea cîte puțin din cînd în cînd.

După ce își astîmpără foamea, Șchiopul zise Anicăi:

- Du-i mîncare și boieriului, numai de i-a fi ramas poftă.

— Cum nu, răspunse sulgeriul cu glasul liniștit, aproape vesel, mi-i foame chiar cum se cade. Fă bine, Anico, și-mi taie o bucată bună de bujăniță că tare îmi place.

— Om vedea noi de ți-a mai fi foame mîni, morocăni cu ciudă, între dinți, Șchiopul.

Anica tăie o bucată de pîne și alta de bujăniță și le duse sulgeriului.

— Da cum dracu am să mănînc eu cu mînile legate, întrebă pe Anica Strilea rîzînd, ai de gînd să tai tu bucățele mici și să mi le vîri în gură?

— Desleagă i mînile și brațele, Anico, zise Șchiopul care tocmai atunci își umplea luleaua cu tutun, l-oiu lega eu iar după ce-a fi mîncat.

Anica îngenunchiă lîngă Strilea și, cu mare greu, izbuti să desfacă nodurile cari legau brațele și mînile sulgeriului. Se uită de mai multe ori, pe furiș, în ochii lui Strilea și privirea ei îi zicea atunci lămurit că-l iubește. Iar cînd Niță intră în înfundătura de lîngă pat pentru a scoate dintr-însa o bucată de iască, ea îi șopti răpede la ureche:

— Nu te teme, te oi ajuta eu, dar taci, nu răspunde.

Brațele și mînile sulgeriului erau acuma slobode, însă înțepenite, numai după ce făcu cu degetele mai multe mișcări putu să apuce mîncarea într-însele.

- N-ați putea, zise el, să-mi dați un briceag cît de mic ca să taiu bujăniță bucățele?

Anica îi aduse un briceag și o ulcică de vin, iar sulgeriul începu să mănînce cu poftă, făcînd să dispară în curînd și pînea și bujăniță, apoi goli ulcica pănă la cea de pe urmă picătură.

— Bună mai era bujăniță, zise el, și halal de gospodina care o făcut-o. Acuma aș vrea și eu să te cinstesc cu un lucru bun și, băgînd mîna în brîu, scoase dintr-însul o pungă de piele cu tutun.

— Ia gustă din acest tutun care vine deadreptul din Țarigrad, nici vodă nu bea mai bun, și întinse hoțului punga. Cred că mi-i lasa și pe mine să-mi umplu un ciubuc, și totodată scoase ciubucul de drum de sub chimir.

Hoțul făcu semn Anicăi care veni la sulgeriu, luă punga cu tutun și o duse lui Niță care scoase dintr-însa cît îi trebui spre a umplea luleaua care se isprăvise, după ce mai întăiu o curați. Apoi, după ce aprinse o bucată de iască pe care o vîrî în lulea, dădu punga înnapoi Anicăi zicîndu-i:

— Du tutunul boieriului ca să-și umple ciubucul, nu vreu sa-i stric hatîrul că n-are să mai tragă multe ciubuce de acum înnainte.

— Fie multe, fie puține, zise sulgeriul, după ce Anica îi aduse o bucată de iască aprinsă și el o vîrî în lulea, numai să nu fie mai puțin gustoase decît acel care-l beu acuma, și zicînd acest cuvinte slobozi pe nări un adevarat nour de fum.

Capitolul XXXI
In care vedem săvîrșindu-se fapte îndrăznețe și grele

Șchiopul nu alesese încă de loc chipul în care avea să se răsbune împotriva sulgeriului. Nu resimția atît de mult paguba ce i-o pricinuise luîndu-i înnapoi caii furați sau pierderea răzășiei părintești ca faptul că sulgeriul îl învinsese prinți-o deșteptăciune și o îndrăzneală mai mare, mai de samă; apoi îi ardea inima batjocura ce și-o făcuse Strilea cu Anica. Hoțul avînd o fire sălbatecă și crudă se purta într-adevăr adesea în chip varvar cu aceasta, dar o iubia cu patimă și cu o grozavă gelozie. Vroia înnainte de toate s-învingă pe sulgeriu, să s-arăte mai deștept, mai îndrăzneț, mai meșter decît el, să-l vadă la picioarele lui, cerșindu-i mila. Vroia să-i facă rău, să-i sfîșie inima, să-i pricinuiască pagubă, dar nu era hotărît în ce chip. Să-l silească să-i întoarcă pămîntul? Nu ținea la pămînt. Să-i iea bani mulți? Știea că sul-geriul n-avea de unde să-i deie. Spusese el lui Vlad Catana că are de gînd să silească pe boieriu să deie la mîna răzășilor un uapis prin care ar fi recunoscut că toate dăniile făcute banului Constantin și lui sînt meșteșugite, că ele sînt numai vînzări ascunse, dar aceste erau spuse spre a dobîndi ajutorul lui Vlad și al răzășilor. Puțin îi pasa lui de gîicevile dintre sulgeriu și răzăși pe cari nu-i putea suferi, căci Năneștii și Făcăuareștii se purtase totdeauna față de el cu dispreț și cu bănuială. Apoi el știea bine că orice hîrtie iscălită de sulgeriu în chip silit și sub imboldul unor amenințări, nu putea să aibă nici un preț și că ar fi ramas răsuflată în urma jălbii Iui sau, el murind, în urma acelei a clironomilor lui. Pană atunci Șchiopul nu avuse in vedere decît învingerea lui Strilea, dar acuma, cînd îl avea în mînă, trebuia să se hotărască ce va face cu el.

Se aștepta să-l vadă îngrozit și smerit, dar iată că sulgeriul se arata liniștit, plin de sînge rece, aproape nepăsător și vesel, zidărind astfel ura hoțului. Și acea ură îi spunea, în acea clipă, că din încurcătura în care a intrat nu poate ieși decît omorînd pe sulgeriu și făcînduse nevăzut cît mai curînd. Doară afară de Vlad Catana, de cei doi băieți ai Făcăoariului și de călugărul Gavril nu-l văzuse nime pe hotarul Tămășanilor. Prepusul nu putea să cadă decît pe dușmanii din toate zilele ai sulgeriului, pe răzăși. Date fiind împrejurările în ființă, orice ar spune sihastrul, Vlad sau băieții Făcăurești, nu putea să aibă sorți de credință: tot de răzăși avea să se lege dreptatea domnească și el, Șchiopul, avea să rămîe nesuparat. Pe cînd deci sulgeriul trăgea cu poftă fumul mirositor al tutunului în piept pentru a-l slobozi pe urmă pe gură și pe nări, Niță hotărî moartea prinsului său. O clipă avuse de gînd să-l ucidă chiar atunci, înjunghiindu-l cu chiar hamgerul lui, dar își schimbă gîndul îndată. N-avea să ucidă pe sulgeriu aici în bîrlog, ci în niște tufe, nu departe de drum și trebuia să-l înjunghie cu un cuțit luat dela vreun răzăș, ca să cadă prepusul pe acel răzăș și își aduse aminte că, în coliba dela prisaca lui Vlad Catana, văzuse un cosor îndoit, mare și ascuțit ca un briciu. Se hotărî să meargă de dimineață la prisaca lui Vlad și să puie mîna pe acel cosor. Dar deodată se hotărî să nu îngăduie pe sulgeriu să doarmă liniștit în noaptea care avea să fie cea de pe urmă a vieții lui.

— Anico, zise el, ia mai iea din finul care este strîns în cea înfundătură și fă-i un așternut bun boieriului să doarmă boierește pe moale astă noapte cînd se culcă viu pentru cea de pe urmă oară.

Pe cînd Aoica dispărea în înfundătură, sulgeriul care isprăvise ciubucul, scutură liniștit cenușa din lulea pe unghia degetului celui mare dela mina stîngă, așaza ciubucul între chimir și brîul de șal, apoi zise:

- Iți mulțămesc pentru bunăvoință ce mi-o arăți, sînt ostenit și am de gînd să fac cinste patului ce, cu atîta bunătate, mi-l pui astă noapte la îndemînă, mai multă cinste chiar decît socoți și decît ți-ar plăcea. Apoi, la rîndul meu, îți făgăduiesc pe mîni noapte, în beciul meu, un pat și mai bun, numai mă tem ca vei gusta pe el o odihnă cam proastă.

— Eu, mîni, în beciul tău! strigă Niță, dar, adaose el, sărind în picioare, și răpezinduse spre sulgeriu, ce tot scotocești tu în brîul tău?

— Moartea ta, răspunse sulgeriul, scoțînd răpede din brîu, cu dreapta, un pistolaș, o adevărată jucărie cu strat de argint și cu țevie lungă de cinci degete, al cărui cucoș era ridicat și apăsă tot odată pe trăgaciu.

Se auzi o detunătură și Niță, atins în mijlocul pîntecelui, căzu la pămînt, cu fața în gios, la doi pași de sulgeriu. Tocmai atunci ieșia din înfundătură Anica cu o legătură de fîn în mîni: spaima cea mai cumplită se oglindia în ochii ei.

— Vină răpede, Anico, de-mi desleagă picioarele, îi strigă sulgeriul.

Femeia aruncă fînul din brațe și veni s-îngenunche lîngă el, dar era atît de spărietă în cît degetele ei nu fură în stare să deslege nodurile. Insă sulgeriul dînd atunci de briceagul cu care tăiese bujănița și care rămăsese lîngă el, taie răpede frînghia în mai muite locuri. Cu greu se ridică în picioare și putu face vro cîțiva pași.

Niță care căzuse fără a zice un cuvînt și rămăsese nemișcat, începu să geamă și făcu o mișcare cu brațele. Sulgeriul apucă răpede pistoalele lui, pe care Niță le scosese din brîu înnainte de a începe să mănînce și le depusese lîngă el, pe culcușul pe care se așazase.

Hoțul îi rănit de moarte dar încă nu-i mort, zise Strilea trăgînd oțelile: în grabă, cînd o sărit asupra mea, n-am putut ținti la cap sau la inimă, ci am tras în mijlocul trupului.

Anica care stătea nemișcată în picioare lîngă locul unde șazuse legat sulgeriul, îi arătă cu mîna un șivoiu subțire de singe care ieșia de sub trupul hoțului.

— O, l-am lovit bine, zise sulgeriul, de acuma nu mai trăiește. Piștolașul meu este ghintuit și glonțișorul lui străbate, la douăzeci de pași, o scîndură de stejar de două degete. Ce cuminte am fost că l-am luat astăzi cînd am plecat, și ce noroc că ei nu s-au gindit să mă caute în chimir. Fără de el era greu de mine, numai dela ajutorul tău atîrnă scaparea mea. Indată ce mi-ai deslegat mînile ca să mănînc, am știut că sînt scapat și că țin viața hoțului în mînile mele. Apoi am văzut îndată că tu ții cu mine și mare nădejde datu-mi-au privirile și șoaptele tale; n-am să te uit pe tine niciodată și, pășind spre dînsa, sulgeriul o cuprinse în brațe și o sărută de mai multe ori.

Un gemăt mai prelungit ce-l dădu Niță îl făcu să-i deie drumul și să se uite cu bagare de samă la hoț care rămînea întins la pămînt cu fața în gios, cu brațul stîng întins, cu brațul drept îndoit sub trup. Dar această priveliște nu stîrni jalea sulgeriului ci-i mări bucuria de a fi ieșit, prin iscusința și stăpî-nirea Iui pe sine, pentru a doua oară în aceiaș zi, din cumplita primejdie ce i-o pregătise dușmanii lui: sulgeriul era bucuros și mîndru de el. El cuprinse din nou pe Anica în brațe și reîncepu s-o sărute în chip sgomotos.

Pentru a doua oară Niță dădu un lung gemăt și glasul lui se auzi zicînd:

— Mi-i sete, apă!

Și cînd sulgeriul și cu Anica se uitară la el, văzură că, fără a mișca partea din gios a trupului, el, sprijininduse pe mîna stîngă, ridicase capul și umerile și se uita la ei.

— Astîmpără-i setea, Anico, zise sulgeriul, să moară cel puțin sătul de apă.

Anica scoase dintr-una din înfundături o ploscă, lua ulcica care rămăsese gios, în locul în care o lasase sulgeriul după ce băuse și, îngenunchind lîngă Niță, turnă din ploscă apă în ulcica pe care o apropie de gura Șchiopului. Dar în acea clipă, hoțul lăsînd greutatea trunchiului pe brațul stîng, scoase deodată de sub dînsul brațul drept și, cu o iuțeală uimitoare, lovi pe Anica m spinare cu un cuțit ce-l ținea în mîna dreaptă. Bîrlogul fu în acea clipă străbătut de un fulger, urmat de pocnitura unui pistol și capul lui Niță, cu crierii sdrobiți de gloanțele sulgeriului, căzu la pămînt într-un lac de sînge. Anica se ridică în picioare, dar nu putu să steie decît o clipă, ar fi căzut gios dacă Strilea n ar fi cuprins-o în brațe.

— Te-o lovit? Te doare întrebă el?

— Mă înjunghie în spate, răspunse Anica, și cînd sulgeriul se uită la spinarea ei, văzu pe cămeșă o pată mare de sînge, în mijlocul căreia șădea înfipt minerul de os ai unui cuțit.

Hoțul fusese rînit de moarte de gloanțele din micul pistol cu strat de argint al sulgeriului: acel gloanțe pătrunzînd deasupra buricului, îi pricinuise o durere care îi rîpise cu desăvîrșire cunoștința, dar numai pentru o clipă, firea lui puternică îl făcuse să-și revie aproape îndată în simțiri. EI auzi deci foarte bine cînd Strilea vorbi de ajutorul ce îi făgăduise privirile și șoaptele Anicăi, apoi supararea pricinuită de sărutările sulgeriului îl făcu să scape un gemăt. Avu grijă să nu miște trupul dar se folosi de faptul că brațul drept îi era îndoit sub brîu pentru a scoate un cuțit, scurt și îngust, dar ascuțit ca un briciu. Cînd auzi mai pe urmă pe Strilea sărutînd din nou pe Anica în chip și mai sgo-motos, se hotărî să se răsbune înnainte de moarte asupra acelui din ei care avea să s-apropie mai degrabă de el. Anica venind să-i deie apă, pe dînsa o înjunghie.

Sulgeriul duse pe tînăia femeie pe culcușul pe care o întinse cu fața în gios, zicîndu-i să n-aibă teamă, căci cuțitul este mic și rana nu i se pare adîncă. Cînd, rupînd cămeșa, scoase încet cuțitul din rană, sîngele începu să curgă, dar nu cu putere; rana părea într-adevăr neînsemnată și Strilea ramase încredințat că Anica va rămînea cu viața. De altmintrelea aceasta îi spuse că nu simte nici durere nici slăbăciune și poate să miște brațele fără vro greutate. Ea arătă sulgeriului unde să caute o bucată de pînză de in spre a face ceva scamă și o cămeșă din care să facă fașe spre a lega rana.

Sulgeriul îi puse sub cap sacii umpluți cu fîn meniți să slujască drept perine, o așăză pe o coastă, o învăli cu sumanul ei care era spînzurat la gura unei înfundături și-i dădu să beie o ulcică de vin.

Anica îl încredință din nou că se simte bine și nu sufere, adăogînd că începe a-i fi somn, dar îl rugă cu stăruință să n-o părăsească ci să rămîe cu dînsa pînă la ziuă.

Strilea ar fi dorit să plece acasă ca să înceapă cu o clipă mai degrabă pașii trebuitori pentru pedepsirea răzeșilor cari nu numai ca luase parte la fapta mișelească săvîrșită împotrivi lui dar, așa era credința, erau urzitorii întregii uneltiri. Pe de altă parte insă n era greu să lese, singură cu leșul hoțului, pe tînăra femeie care, dela început, i se aratase prietenă hotărîtă și era rînită din pricina lui. Spuse deci Anicăi să doarmă în pace, căci va rămînea toată noaptea cu dînsa, mai spunîndu-i că, de-i va fi rău sau de va avea nevoie de ceva peste noapte și el ar dormi, să-l trezască numai decît. Apoi după ce aprinse o opaiță nouă, des- tul de lungă pentru a arde pănă în ziuă, se culcă lîngă Anica, avînd pistoalele aproape de el și începu să plănuiască chipul în care avea să întrebuințeze dimineața zilei următoare. Dar adu-cîndu și aminte că este pe gios, întrebă pe Anica dacă nu știe unde Niță pregătise ascunzătoarea pentru calul lui.

— Știu, zise Anica, în rîpa care dă în pîrău, dela deal de poiana Bacalăului.

Dar sulgeriul de abie începuse să urzească planurile de răsbunare asupra răzășlor cînd somnul puse stăpînire pe el, ținîndu l ferecat pe culcuș lîngă femeia rînită și la trei pași de leșul hoțului ucis de el.

Cînd se trezi, opaița se stinsese, dar lumina zilei intra în bîrlog prin vro trei crăpături pe cari hoțul le făcuse la rădăcinile unui carpăn uiieș ce creștea deasupra bîrlogului. Aducîndu-și îndată aminte unde se află și cele petrecute în ajun, se întoarse cătră Anica și o întrebă:

— Cum îți este? Ai dormit bine?

Dar Anica nu răspunse, ea nu se mișcă. Sulgeriul se plecă asupra ei și puse încet mîna pe mîna ei: acea mînă era rece ca ghiața și înțăpenită. Strilea se plecă asupra feței ei: gura îi era deschisă, dar suflet nu ieșia dintr-însa: pe bărbie și pe piept se vedea un mic lac de sînge închegat. Anica murise în cursul nopții, deodată, în somn, căci rămăsese așazată tocmai în feliul in care o așazase seara sulgeriul. Acesta pricepu că rana pricinuise o scurgere de sînge înlăuntrul pieptului.

Sări în picioare și simți ceva moale sub călcîiul lui: cînd se plecă, văzu că era o bucată din crierii zdrobiți ai lui Niță. Cursul acestei povestiri ni-o dovedit cu îndestulare că sulgeriul era barbat străin de teamă și stăpîn pe sine, dar megieșia nemijlocită a acestor două trupuri părăsite de suflet îi deveni nesuferită. Puse răpede pistoalele în brîu, păși peste leșul hoțului, se puse pe brînci pentru a ieși din bîrlog și în curînd se văzu la lumină. Soarele răsărise de vro trei ceasuri.

Cu capul gol, căci precum am văzut, pălăria îi fusese împușcată de Mihaiu Făcăoariu și sburase pe podul dela Laiță, sulgeriul se scoborî răpede dea-lungul scursurii Lăcătușului în Pietrosul cel mare, străbătu pîrăul sărind din piatră în piatră și se îndreptă la deal. Cînd ajunse în dreptul celei dintîi rîpi de pe malul drept, începu să șuiere de trei ori, ușor și prelungit. Un nechez de cal îi răspunse numai decît. Sulgeriul urcă voios rîpa la deal și la vro sută de stînjăni de pîrău găsi pe Daraban sub un umbrar de cătină, șaoa și frîul erau lîngă cal.

Fără a pierde vreme Strilea puse șaoa și frîul și, sărind pe cal, se îndreptă spre Tămășăni, însă nu pe drumul mare, dar prin mijlocul luncii de arini în care curge pîrăul. Plănui să ajungă acasă fără ca să știe vro unul din răzăși.

Cum intră pe poartă, încunjurînd pe la biserica și prin desimea de sub tăpșanul Tămășănilor, poronci țiganilor pe cari îi văzu în curte să nu sufle macar un cuvînt despre sosirea lui. De oarece i se întîmpla adesea să lipsească o noapte întreagă fără a vesti pe slugi mai înnainte, aceste nu se îngrijise de loc de lipsa lui.

Poronci îndată să-i cheme pe Ion Tiron spre a-l trimite cu un car cu boi să ridice trupurile Anicăi și a lui Niță din bîrlog, dar Tiron nu fu găsit nicaiure. Mai mulți țigani îl văzuse plecînd în ajun, cu pușca în spinare, spre malul Trotușului, dar nime nu-l văzuse întorcîndu-se. Sulgeriul poroncind să fie adus la dînsul îndată ce se va întoarce, se duse să-și sărute copiii, să se spele și să se schimbe.

Capitolul XXXII
Roada spurcata a unei seminți otrăvite

Pe cînd doi Făcăurești pîndiau pe sulgeriu la Laiță cu Vlad Catana, tatăl lor intra în ograda lui Andrei care s-întorsese tocmai atunci dela vie, și-l ruga să nu-l lese să meargă singur la

Ieși ci să vie cu el. Bătrînul avea să se întîlnească în vîrful Ciortolomului cu doi răzăși din Jăvreni cari mergeau la Ieși pentru o treaba lor, dar zicea că nu-i este îndămînă să fie numai cu străini și ar dori mult să aibă lîngă el pe un om din satul lui, pe o rudă. Fusese la părintele Gheorghe ca să se sfătuiască cu el și părintele îl îndemnase să ieie pe Andrei care cunoștea leșul bine și avea într-însul cunoscuți cărturari și alții în slujbă. Stan mai adăugia că se îndatorește el să poarte toate cheltuiala drumului. Safta care își iubia mult părintele, îndem-nînduși și ea soțul să nu lese pe socrusău să umble singur pe drum, Andrei primi și se pregăti îndată de drum.

A doua zi, cînd de abie se crapa de ziuă, Stan Făcăoariu și cu Andrei se aflau gata de drum la părintele Gheorghe. Preotul scosese din sipet un sac de pînză cuprinzînd o parte din hîrtiile satului și le întinsese pe masa de lîngă cele două ferești dela păretele din față. Făcăoariu adusese și el acele cari se aflau la dînsul și Ie întinsese gramadă pe aceiaș masă, iar părintele le lua pe rînd, alegînd cîte o hîrtie, cînd din gramada lui cînd din acea a lui Stan și le așaza după veleat într-o tașcă de piele galbînă cusută cu flori mari roșii, tot de piele, și prinsă de niște curele sănătoase care era menită să fie purtată de Andrei. împrejurul lor erau strînși preuteasa, Safta cu copiii ei, femeia lui Stan, călugărul Varsanovie, băieții Făcăoariului și încă vro trei răzăși.

— Patruzeci și șăpte de bucăți, zise părintele Gheorghe dînd gugiul tașcăi peste gura ei și prinzîndu-l de bumbul de piele așazat spre acest sfîrșit. V-am dat toate cîte pot fi de trebuință, oprind numai țidulile de vînzare între răzăși pe cari le-om duce în ziua sorocului. Și acuma pe drum, căci știți că la răspîntia din vîrful Ciortolomului vă așteaptă dascălul Neculai Lepșa și cumătrul Gafton din Jăvreni cari merg împreună cu voi la Ieși. Să vă ajute cel de sus!

— Să te audă Dumnezeu, răspunseră Făcăoariu și cu Andrei cari după puține clipe ieșiau pe poartă, Andrei calare pe un șarg tînăr și puternic, iute și sprinten la mers, iar Făcăoariu pe iapa lui cea albă, Dochița, care în tinerețile ei fusese vestită ca bună de drum, dar se mai muiese acuma la bătrînețe. Fiecare drumeț avea, atîrnat de ablîncul de dinnainte al șălii, cîte o pareche de rafturi de piele din cari ieșiau straturile lungi, strimte și sapate-a unor pistoale turcești, iar de oblîncul de dinnapoi erau spînzu-rate cîte două traiste pline de merinde și de schimburi.

Indată ce ieșiră din sat o luară la umbletul cel mare și, până la malul Trotușului, la vadul Boiștei, Dochița se ținu de șargul lui Andrei fără prea multe îndemnuri dela călcăii și dela biciul călărețului. Trotușul venind mare în urma unor ploi la munte, nu se mai putea trece, de două zile, decît cu luntrea. Cînd drumeții noștri sosiră pe mal, văzură de cealaltă parte pe Simion Crăciun, luntrașul, un fin de botez al Făcăoariului, pregătindu-se să treacă niște oameni din Boiștea la bucățile lor de pe malul drept. Scoaseră șălile de pe cai și frîele, rafturile și desagii cu-schimburi și cu merinde, lăsîndu-li numai căpestrele în cap.

— Bine am găsit, naș Stane, zise Făcăoariului Simion Crăciun. M-ai scutit de un drum pănă la Tămășăni.

— Mulțămesc ție, fine Simioane, răspunse Stan, dar pentru ce oare erai tu să te trudești pănă la noi?

— Unchieșul, tată-meu, îi bolnav rău de o săptămînă; de cinci-ori pănă acuma cetitu-i-o popa molitve, toate babele dela noi; dela Helteiu și dela satul din gios stînsu-i-au cărbuni, descîntatu-l-au și datu-i-au să beie fierturi de feliu de feliu de buruieni, dar toate în zadar, bietul unchieș slăbește, se stînge văzînd cu ochii. Aseară m-o chemat și mi o spus: Du-te, fătule la cumătru Stan Făcăoariu și-i spune că nu mai am zile, că mîni, cel mult poimîni, îmi îndeplinesc și eu datoria obștească, dar că; tare îl rog să vie vie pănă la mine cît mai sînt încă în toate-mințile, că am să-i spun niște lucruri de samă.

— Și de ce n-ai venit aseară? întrebă Făcăoariu, veniam îndată;

— N-am venit din pricina ploii cumplite care o căzut la noi, răspunse Simion.

— Cum, la voi o plouat? întrebară într-un glas Făcăoariu și Andrei, la noi n-o căzut nici macar o picătură de apă și cerut o ramas senin.

— La noi n-o plouat, o turnat cu cofa, ziseră Boiștenii cari se dăduse gios din luntre și rămăsese împrejurul lor, de abie poți merge pe drum de glod ce este.

Stan Făcăoariu se sfătui din ochi cu gineresău, apoi răspunse:

— Cu toate că sînt foarte grăbit, m-oiu abate dela drum, pe un cias, ca sa vad pe cumătru Manea și să aflu din gura lui ce are să-mi spuie. Nădăjduiesc că moartea îi mai departe de e decât crezi. Andrei și-a urma drumul înnainte ca să s-întîlnească cu niște cunoscuți ai noștri dela Jăvreni cari merg și ei la Ieși și ne așteapta la răspîntia din vîrîul Ciortolomului.

Drumeții intrară în luntrea în fundul căreia se așazară pe vîne, țmind fiecare calul de pana căpăstrului, iar Simion ramas in picioare cu prăjina în mînă, împinse cu toată puterea în mal spre a face ca luntrea să se depărteze.

Știi una, tată, zise Andrei cînd luntrea ajunse lîngă celalalt mal, am să încalec eu pe Dochița și-ți las pe șargul meu; pe el îl poți goni cît vrei, și ai s-ajungi de grabă în vîrful dealului. Iar noi, în loc să te așteptăm Ia răspîntia de pe plaiu, om merge alenea înnainte și, sau ne-i prinde în drum sau ne-i găsi la Sascut, la crîșma lui Antal Cochior. Aș merge și eu să văd pe moșu Manea, dar mi-i teamă că dascălul Necuiai care-i om cam nerăbdător din fire să n-o apuce înnainte și să nu-l mai prindem. Cu hîrtiile cari le ducem cu noi, mai bine să fim patru pe drum decît doi.

— Bine-ai vorbit, zise Făcăoariul, așa să facem.

Cum ajunseră la mal, răzășii noștri săriră din luntre, zmulseră iarbă dimprejurul lor și, făcînd dintr-însa șomoioage, șterseră spinarea și pîntecele cailor și apoi le puseră șălile și frîele, Andrei avînd grijă să puie șaua lui pe Dochița.

Se despărțiră chiar dela malul apei, Făcăoariu apucînd în stînga, spre casa lui Manea Crăciun, iar Andrei în dreapta, spre biserică, de unde începea potica de pe valea Slatii care duce în vîrful Ciortolomului și de acolo, pe valea Ederii, la Sascut.

Suișul era, precum mai este și astăzi, foarte răpede, calea grea din pricina ploii din ajun, Dochița greoaie și moale, iar trupul de urieș al lui Andrei greu, împrejurări cari, toate împreună, făceau pe drumețul nostru să înnainteze foarte încet. Suia de mai bine de un cias și de abie străbătuse două treimi din deal, se afla într-o țihlă deasă -în care merse un sfert bun de cias și era silit să ție necontenit mînile dinnaintea ochilor spre a-i apara de loviturile crengilor, lăsînd pe Dochița să urmeze potica in voia ei. La o cotitură văzu deodată lumina unui ochiu de poiană înnaintea lui și, în mijlocul acelei lumini, un stejar mare și stufos. Lovi pe Dochița cu călcăii spre a ieși mai răpede din țihiâ și a lasa iapa să mai răsufle în poiană, dar în clipa în care intra în lumină, dintre crengile stejarului plecă un fulger urmat de o pocnitură și Andrei, lovit în mijlocul pieptului, căzu la pămînt, iar iapa după ce sări spărietă în lături, începu să pască iarba din poieniță.

Apoi după trecere de mai multe minute, se auzi un foșnet în crengile copacului, și dintr-însul săria pe iarbă Ion Tiron, cu o pușcă cu oțelile trase în mînă și alta în spinare. Fața îi era galbînă ca ceara și tremura ca varga. După ce ramase cîtăva vreme nemișcat, ascultînd cu urechea spre drum, neauzind nici un sgo-mot, se duse răpede la locul în care zăcea Andrei. Cînd se plecă asupra lui, dădu un țipet și sări în sus.

— Dumnezeule, strigă el, n-am împușcat pe Stan Făcăoariu, am curmat zilele lui Andrei Nan! Am făcut moarte de om degeaba! De unde să știu că Andrei o schimbat șargul lui cel voinic pe gloaba cea balaie și bătrînă a Făcoariului, și scăpînd pușca gios, țiganul începu să-și frîngă mînile și să-și smulgă părul.

Dar, deodată tăcu, zărise tașca de piele atîrnată de gîtul lui Andrei; își aduse aminte că și sulgeriul are o tașcă la feliu în care își poartă hîrtiile la drum. Și numai decît îi fulgeră prin minte:

— Dacă hîrtiile răzășilor sînt în tașcă, se vede că, la urmă, s-o schimbat hotăiîrea satului și că în loc să plece Stan Făcăoariu o plecat Andrei Nan ca om mai tînăr, mai deștept și care cunoaște leșul. Și dacă am pus mîna pe hîrtiile răzășilor și le dau sulgeriului, mare are să fie bucuria lui și are să-mi deie pe Catrina înnapoi.

Și scoțind cuțitul din brîu, tăie răpede cureaoa de care era atîrnată tașca pe care o luă, ridică gugiul și, vîrînd mîna într-însa, scoase mai multe hîrtii și urice.

— Uricile răzășilor! Uricile răzășilor! strigă el cu bucurie.

Dar de cînd pusese ochii pe tașca cea galbînă cu flori roșii, toată mintea, toate simțurile lui erau ațintite asupra ei; apoi pamintul era ud de ploaie, frunzile căzute gios ude și ele nu foșmau sub opincă, Ion nu auzia cum se apropiau cu pași sprinteni doi oameni, li simți numai cînd ieșiră din țihlă. Intorcîndu-se răpede, ramase încremenit în fața călugărului Varsanovie și a lui Vlad Catana.

Aceiaș privire arătă călugărului care mergea înnainte pe Ion cu tașca de piele în mînă și pe Andrei întins Ia pămînt.

- Dand un strigăt cumplit, el se răpezi spre Ion cu ciomagul ridicat, dar acesta sărind în lături, o apucă la fugă la deal, ur-mînd să ție tașca cu uricile în mînă. Varsanovie îngenunchiă lînga trupul încă cald al frăținesău, dar Vlad Catana se răpezi după Ion cu pușca în mînă ridicînd oțelile și încercîndu-se să tragă într-însul.

Și acuma voiu lămuri cetitorului prin ce întîmplare acești doi oameni se aflau pe locul omorului făptuit de țigan.

Capitolul XXIII
Goana după ucigaș

Călugărul Varsanovie împreună cu tatăl său, cu toți ai lui și cu Făcăureștii urmărise din ochi pe cei doi drumeți pănă în clipa în care o cotitură a drumului îi ascunsese privirii lor. Safta, cu copiii și cu frații ei, plecase aproape îndată, iar Varsanovie urmase pe părintele Gheorghe la vro două firte de vie aflate în fundul grădinii preotului și începu să-l ajute să înnoiască legăturile cari căzuse sau se desfăcuse.

Tatăl și fiul lucrau poate de un sfert de cias în tăcere cînd văzură pe preuteasă apropiinduse de ei cu pași răpezi, ținînd în mînă niște hîrtii.

— Uite ce am găsit sub masa pe care ai întins și ai ales hîrtiile, zise ea preotului cînd ajunse lîngă el.

Părintele Gheorghe se uită mirat la ele:

— Uricul lui Petru Șchiopul și cartea gospodarilor lui Vasile Lupu! strigă el spăriet. Or fi căzut sub masă fără ca să bag de samă. Hîrtiile noastre cele mai de nădejde! Trebue să facem numai decît un om calare care să ajungă pe Andrei și pe cuscru Stan și să le deie hîrtiile! Dar pe cine să găsim acuma?

— M-oi duce eu, zise călugărul. Șoimul dumitale a mai doară în stare să tragă încă o fugă. El paște acuma in hva; mă duc să pun șaoa pe dînsul și plec numai decît.

Pe cînd Varsanovie s-întorcea din livadă ducand pe Șoimul de coamă pentru a-i pune șaoa și frîul ce părintele în acea vreme, le scosese din căsoaie, văzură, intrînd în ogradă pe poarta ramasă deschisă, pe Vlad Catana cu pușca în spinare. Ungureanul venia să afle dela preot temeiurile pentru cari plecase și Andrei la Ieși. Cînd auzi întîmplarea cu cele două urice uitate și văzu pe Var-sanovie gata să-ncalece, un îndemn necugetat îl făcu să zică:

— Vin și eu cu tine Mă duc fuga pănă acasă să pun șaoa pe iapă și te ajung pănă la biserică.

Varsanovie n-avea pentru ce să fugă de însoțirea lui Vlad, dar chiar de nu i-ar fi fost pe plac, n-ar fi avut vreme să-și arăte neprimirea, căci Vlad, care era vestit de sprinten, o luase la fugă spre casă. Și într-adevăr, cînd Varsanovie se afla pe lîngă gardul bisericii, scoborînd priporul spre Pietrosul cel Mare, auzi tropotul copitelor iepii lui Vlad și peste cîteva clipe fu ajuns de el.

După ce trecură pîrăul îndemnară caii la fugă și cu călcăii și cu varga, dar amîndouă dobitoacele erau bătrîne și peste samă de bine hrănite, cu vai nevoie le siliră la un umblet greoiu și necontenit întrerupt.

Pe malul Trotușului găsiră pe Simion a lui Manea Crăciun care, atunci aducea Ia mal un nou rînd de Boișteni. Varsanovie și cu Vlad întrebîndu-l dacă văzuse pe Stan Făcăoariu și pe Andrei, Simion li lămuri cum Stan se abătuse pe Ia tatăsău și Andrei apucase singur Ia deal, spre a se întîlni mai răpede cu Jăvrenii cari îl așteptau la răspîntia din plaiu. Adăogi apoi că Stan Făcăoariu, plecase mai adinioarea, dar nu pe acelaș drum ca Andrei: îl ducea băietul cel mai mic al lui Manea Crăciun pe o carare mai scurtă, pe dealul Băluții.

Cînd ajunseră la celalalt mal, Simion stărui mult de călugăr să vie să vadă pe tatăl său care slăbîa din cias în cias, dar călugărul care, la auzul vestii că fratesău plecase singur înnainte, fusese cuprins de o îngrijire ce singur nu și-o putea lămuri, stăruț să plece cu o clipă mai de grabă pe urma lui Andrei. Isprăvise să puie șălile și frîele pe cai cînd Vlad zise:

Știi una, ia să lăsăm mîrțoagele în sama vărului Simion pănă la întoarcerea noastră și noi să suim dealul pe gios. Gloabele sînt bătrîne și noi, din pas n-avem să le scoatem la deal. Noi sîntem amîndoi sprinteni și iuți de picior, a veni să ne suim de a fuga.

Varsanovie consimțind bucuros, caii fură încredințați lui Simion-Crăciun și tovarășii noștri o apucară spre biserică cu pasul sprinten și ușor al țăranului dela munte.

Erau la jumatatea dealului cînd auziră pocnetul unei puști; Varsanovie, fără a-și da samă pentru ce, îngălbeni, inima începu să-i bată mai tare și mai răpede, pasul lui se făcu mai grăbit.

Cînd intră în țihla cea deasă de dela vale de poieniță, i se păru că acea țihlă nu se mai sfîrșește, atîta era de nerăbdător să iasă la lumină. Din întâia ochire pricepu totul; întâia lui mișcare fu să sdrobească capul ucigașului cu bățul gros de corn ce-l avea în mînă. Țiganul scăpîndu-i printr-o săritură în lături precum am văzut și luînd-o la fugă urmărit de Catana, călugărul îngenunchiă lîngă trupul frățîne-său și începu să-l pipăie. Simțindu-l cald, nădejdea că Andrei trăiește, că va trăi, puse stă-pînire pe el, dar, vai! pentru puțină vreme: inima nu bătea, iar din gură curgea o spumă amestecată cu sînge. In zadar îi vorbi, îl frecă pe mîni, trupul rămînea nemișcat se răcea și se înță-penea răpede. Stăpînit cu desăvîrșire de durerea lui, nu auzise strigătele mai multor oameni care se auziau în plaiu, în curînd însă un foc de pușcă, urmat îndată de altul și apoi de un al treilea, îi dădură s-înțeleagă că Vlad, urmîndu-și goana după țigan,u dăduse de cei doi Jăvreni care așteptau în vîrful dalului și că se trăsese în ucigaș.

Glasurile urmară să se mai audă încă o bucată de vreme,dar depărtînduse necontenit, Varsanovie înțelese că nu trebue să s-aștepte ca Vlad sau altcineva să vie în curînd la el. Se hotărî-să ridice fără întîrziere trupul frățînesău. Aduse pe Dochița și, cu mare greu, iapa dînduse necontenit în lături, zvîrlind și sărind la vederea leșului însîngerat, izbuti să-l lege pe spinarea dobitocului, deasupra șălii. Apoi, luînd dîrlogii în mîna stingă și cuprinzînd mijlocul lui Andrei cu brațul drept, ca să nu atîrne la pămînt, se îndreptă încet spre sat.

Capitolul XXXIV
Blăstămul

Sulgeriul aștepta venirea lui Ion Tiron la vremea mesei. Văzînd atunci că el nu vine, chemă pe Iftimie a lui Grigore Pitarul, îi poronci să înjuge îndată cîte o păreche de boi la două care și, luînd cu el trei țigani voinici, să se ducă întins la Priporul cel Mare. Apoi îi descrise cu amănunțime locul în care se afla bîrlogul unde zăceau trupurile lui Niță și a Anicăi poroncindu-i să le ridice de acolo și să le aducă în sat.

Sulgeriul se hotărîse să plece fără a pierde vreme Ia Focșăni pentru a aduce Ia cunoștința starostelui încercarea de omor făptuită asupra Iui de răzăși în înțelegere cu Niță Șchiopul și a cere lui Grigoraș Leon să vie însuș la Tămășăni pentru a cerceta faptele. Nu se îndoia că avea astfeliu în mînă un mijloc minunat pentru a supune pe răzăși cu desăvîrșire și nu numai de a scapa de judecata cu ei prin trimiterea la ocnă a celor mai dîrji, ci că avea să fie pus în stare să cumpere și părțile ramase în mîna lor. Iși făgăduia mai cu samă să fie fără milă pentru sihastrul Gavril care își bătuse într-atîta joc de el: călugărul avea să-l roage acuma cu tot înadinsul să primească partea lui. Dar de nimic nu se bucura atîta ca de faptul că avea acuma pe dușmanul lui de căpetenie, pe Stan Făcăoariu în mînă. Căci după partea ce o luase flăcăii Făcăurești în prinderea lui nu mai avea Stan cum să scăpe: ia urma urmei era hotărît să deie Iui Grigoraș Leon jumătate din averea lui, numai să-l mîntuie de acel potrivnic învierșunat. Iar în cît privia pe Nănești nu era de gîn-dit ca să nu fi fost amestecați și ei în acea uneltire și de astă-dată, mai ales dat fiind că cercetarea avea să fie făcută de astă-dată, nu de mazili proști, ci de un meșter la asemene lucruri, nu mai aveau să-i scăpe din mînă. Iar odată căpeteniile răzășilor dovedite de uneltitori ai încercării de omor asupra unui boieriu de neam ca el, nu mai aveau cei de rînd cum să steie la judecată: trebuiau să i se închine și să se roage de el să primească părțile lor danie în schimbul iertării și a ocrotirii lui. Și sulgeriul care după masă se întinsese pe pat fără a putea să ațîpe, se vedea stăpîn pe Tămășăsii întregi. începuse chiar să găsească hotarele lor prea înguste și se gîndia la mijloacele prin cari ar putea să se vîre și în Negoiești, își adusese aminte că i se vorbise de o babă slabă de minte, care stăpînia niște fînațe de soiu la gura Brăduleței, adică tocmai în hotarul Tămășănilor, cînd Cu-liță intră în odaie și-i spuse că în sat s-aude larmă mare: țipete, ibocete și sudălmi.

- Cum? își zise sulgeriul, să fi ajuns Iftime cu leșurile femeii și a hoțului! Dar răpede o mai umblat, căci încă nici n-o tocat la biserică. Oare ce să fie? Spune să-mi puie îndată șaua pe Șoarec, adause el cătră fecior.

După puține clipe calul era la scară și sulgeriul care în acest timp se incalțase, pusese o pălărie pe cap și atîrnase de gît tocul cu pistoalele, săria în șea.

Sgomotul în sat era într-adevăr asurzitor; ceiace miră pe Strilea și-l făcu să grăbească mersul lui Șoarec, erau bocetele cumplite cari s-auziau.

— Ce dracul! se întrebă el, au oare răzășii nerușinarea să bocească pe Șchiopul?

In curînd, la o cotitură, zări dintăiu o mulțime mare adunată dinnaintea porții lui Andrei, apoi, apropiinduse, văzu că mulțimea este strînsă împrejurul unui car, dar nu împrejurul unuia din carele lui, cu cari plecase Iftime a lui Giigore Pitarul, ci împrejurul unui car străin, la care erau înhamați doi cai țărănești. Lîngă car era călugărul Varsanovie, galbîn, cu ochii în fundul capului, cu barba încîlcită. In carul plin de fîn se vedeau, ieșind de sub un suman, picioarele încălțate cu ciubote ale unui barbat, asupra părții de sus a trupului căruia erau plecate capetele scuturate de hohotele de plîns a două femei. Lîngă ele, în picioare, dar mut și înfățoșînd o adevarată icoană a durerii și a desnădejdei, se ține părintele Gheorghe.

— Dar ce s-a fi întîmplat și cine-i în car? întrebă sulgeriul oprindu-și calul.

La auzul vorbelor și la vederea lui se ridicară mai multe glasuri amenințătoare care făcură pe sulgeriu să caute cu dreapta straturile pistoalelor, dar călugărul Varsanovie, făcînd un semn poroncitor cu mîna, mulțimea tăcu și-i făcu loc. Călugărul se apropie de sulgeriu, se opri la doi pași de el și, uitînduse drept în ochii lui, zise liniștit.

— In car este fapta dumitale, cucoane; trupul frăține-meu, Andrei Nan, împușcat din poronca dumitale!

Uimirea împiedecă deocamdată pe sulgeriu să răspundă,dar îndată bănuind vro nouă uneltire a răzășilor, el strigă cu mîme:

— Mișelule, cum îndrăznești să mă învinovățești pe nune cu o asemene faptă? Sînt eu oare un ucigaș ca voi.

Pentru a doua oară izbuhniră din mulțime strigăte de mînie și brațe amenințătoare se ridicară asupra dușmanului lor de atîția ani, asupra aceluia care, în credința lor, pusese la cale omorul unui tovarăș, a unei rude iubite de toți. Sulgeriul văzînduse încunjurat, scoase un pistol din toc și atinse ușor deșertul lui Șoarec cu pintenii; calul, azvîrlind de două ori cu picioarele de dinnapoi, îăcu un gol împrejurul lui. Dar răzășii înfurieți punînd, unii mîna pe bolovani și alții începînd să rupă pari din gard, Strilea trase oțelile pistolului amenințînd mulțimea cu el. Dar atunci se văzu, ridicînduse de pe trupul feciorului ei și venind înnaintea boieriului, preuteasa părintelui Gheorghe.

Măsurîndu-l cu ochii ea zise:

— Dacă iți mai este sete de sînge, ucidemă pe mine după ce ai ucis pe fiul meu.

Și sulgeriul, uimit, neputînd scoate nici un cuvînt, preuteasa urmă:

— Blăstămul care ți li-i face omorînd pe o bătrînă ca mine care așa și așa mîni sau poimîni are să se stingă, puțin lucru a fi pe lingă acel care ți l-ai făcut curmînd zilele unui om tînăr și plin de viață ca fiul meu.

Vro două femei o luară de brațe pentru a o duce din fața lui Strilea, dar bătrîna, smuncindu-se din mînile lor, strigă:

— Lasați-mă macar să blăstăm pe acel care mi-o lipsit ochii de bucuria lor cea mare. Blastamat să fii Mihalache Strilea, și fapta ta cea ticăloasă să cadă greu, nu numai asupra ta, dar mai cu samă asupra neamului tău.

— Duhul cel necurat te-o adus în mijlocul nostru. Prin viclenie și meșteșug făcutu-ți-ai loc în hotarul nostru și de atunci stai necontenit Ia pînda celui slab de înger, a celui neputincios, a celui păcătos, asupra pămîntului căruia ai putea să pui stăpînire.

Din an în an crește partea din țarină, cîmp, apă și codru al hotarului nostru cotropit de tine, scade acea ramasă în mînile noastre.

Pămîntul care ni l-ai rîpit și cel ce ai de gînd să ni-l mai rîpești de acuma înnainte să nu vă fie de folos ci numai de pagubă și de durere. Grija lui să vă otrăvească traiul și după moarte să vă fie povară cumplită pe trup I Să fie sămînță de dihonie și de ceartă pănă într-al treilea neam și nepoții copiilortai sa se pizmuiască, să se sfâșie pentru.

Stăpînirea lui! Din pricina lor să piară orice iubire între frate și frate, să se nască ură între tată și copii! Cu toții să aibă de acel pămînt, ud de sîngele copilului meu, aceeași săte de care ești stăpînit și tu și să simtă chinul să-l vadă lunecînd din mînile lor!

— Blastamat să fii, Mihalache Strilea și cînd vei fi să mori, la căpătâiul tău să vezi stînd de pază icoana trupului însîngerat a copilului meu! Proclet și triclet să fii Mihalache Strilea!

Și bătrîna al cărei glas se făcuse din ce în ce mai ascuțit, istovită de lunga opinteală astfeliu făcută, căzu fără simțire în drum, de unde mai multe femei se grăbiră s-o ridice și s-o ducă în ograda lui Andrei.

In vremea în care ea vorbise, sulgeriul lasase în gios mîna cu care ținea pistolul și, cu desăvîrșire zăpăcit, ascultase îngălbenind și nemișcat lungul și înfricoșătul blăstăm.

Dar pe cînd duceau pe bătrînă din drum, Strilea, lăsînd cucoșul tras al pistolului în gios, îl puse iar în toc, apoi dînduse gios de pe cal, încrucișă mînile pe piept și, uitînduse la mulțimea din fața lui, zise:

— Puteți să mă ucideți, sînteți o mulțime, eu sînt singur și nu m-oi apara. Dar, pe viața copiilor mei, m-ați ucide pe nedrept. Jur că n-am avut nici o parte în omorîrea lui Andrei, că până cînd nu mi-ați zis, aici, că el este mortul din căruță, n-am avut nici cea mai mică bănuială că viața Iui este primejduită.

La auzul acestor cuvinte părintele Varsanovie se apropie de sulgeriu și, ridicînd mîna la cer, zise:

— Pe haina ce o port, pe mîntuirea sufletului meu, jur că cînd am dat de leșul încă cald ăl frăținemeu, în Ciortolom, am găsit lîngă el pe Ion Tiron, robul dumitale, ținînd în mîna tașca cu hîrtiile răzășilor pe care Andrei o purta la plecare atîrnată de gît.

Trăsnetul căzînd la picioarele sulgeriului nu l-ar fi nimicit și îngrozit mai tare decît această veste neașteptată. Ramase dintăiu mut, apoi reveninduși în fire zise:

— De trei săptămîni n-am vorbit cu Ion Tiron, dacă el o făcut acea faptă spurcată, nu din îndemnul meu o făcut-o.

Călugărul merse la car și, din fîn, scoase o pușcă pe care o duse sulgeriului.

— Iată pușca care era gios lîngă locul unde am găsit pe Tiron, trebuie s-o cunoști. Mai avea alta în spinare.

— Pușca asta este a mea, am încredințat-o într adevăr lui Ion Tiron, zise sulgeriul, dar, adaose el deschizînd tigaia și arătînd praful dintr-însa, pușca asta este încărcată și, uitați-vă, țevia este curată, nu s-o tras cu dînsa.

— A fi tras cu cealaltă pe care o avea în spinare, răspunse călugărul.

— Și de ce n-ai pus mîna pe Tiron dacă Pai găsit lîngă frate tău mort?

— Cînd era s-o pun o fugit, răspunse călugărul. Vlad Catana s-o luat după el și pe urmă și alți oameni. S-o tras asupra căci am auzit trei focuri.

— Să deie Dumnezeu să-l prindă viu, zise sulgeriul, căci pe drept mă învinovățiți. Și asta, adaose el, cînd am scapat cu nevoie de cursa care mi-ați întins-o asara.

Noi ți-am întins o cursă, strigară răzășii cu mînie, auziți ce nerușinare!

Chiar atunci veneau de acasă de-a fuga, sărind gardurile, Mihai și Neculai Făcăoariu, să vadă din ce pricină se face atîta larmă în sat. Cînd dădură cu ochii de sulgeriu, ramaseră încremeniți; iar Strilea zărindu-i, strigă arătîndu-i cu degetul:

— Iaca cine vă poate spune ce cursă mi s-o întins, Mihai și Neculai, feciorii Făcăoariului, priviți-i ce galbeni și spărieți sînt văzîndu-mă aici!

Mihai și Necuiai Făcăoariu, să vadă din ce pricină se face atîta larmă în sat. Cînd dădură cu ochii de sulgeriu, ramaseră încremeniți, iar Strilea zărindu-i, strigă arătîndu-i cu degetul:

— Iaca cine vă poate spune ce cursă mi s-o întins, Mihai și Neculai, feciorii Făcăoariului, priviți-i ce galbeni și spărieți sînt văzîndu-mă aici!

— Da vorbiți măi, strigă vro cursă boieriului?

Flăcăii nu dădură nici un răspuns.

— Mai bună mărturie decît fețele lor mai voiți? întrebă sulgeriul. Ieri seara, acești doi flăcăi împreună cu Vlad Catana, au întins o frînghie deacurmezișul drumului, dincoace de podul dela Laiță pe care știau că am să vin și au tras tustrei în mine cu puștile. Iar cînd eu, amenințîndu-i cu pistoalele, i-am făcut să zvîrle puștile gios și-î mînam pe dinnapoi spre sat, mi-o sărit în spinare Niță Șchiopul care era înțeles cu dînșii, m-o legat cu ajutorul lor și mi-o dus într-un bîrlog de urs părăsit unde era hotărît să mă ucda. Numai dîn intamplare putut-am ucide pe hoț și am scapat. Așa este oare? Intinsu-mi-ai aseară o cursă sau nu? mai întreba Strilea.

Flăcăii care se vedeau pierduți urmară să râmîe muți.

Strilea atunci sări în șea, apoi scoțind un pistol din toc și întinzîndu-i oțelile, strigă în chip poroncitor:

— Loc!

Răzășii surprinși goliră drumul spre curte, pe care Strilea răpezi calul, dar deodată îl întoarse pe loc și strigă răzășilor.

— Sînteți niște mișei, vicleni și ucigași, pe cari am să-i duc la spînzurătoare!

Apoi, fără a mai aștepta vrun răspuns dela ei, dădu pinteni calului și se îndreptă în fuga mare spre casă.

Cînd descălecă la scară, zări lîngă dînsul pe Neculai Preda, pădurarul lui din Boiștea, cam galbîn la față și cu privirea spărietă.

— Cu voia dumitale, cucoane, zise omul, am să-ți spun ceva.

— Vină pe cerdac și spune, răspunse sulgeriul înțelegînd că știrile ce i le aducea Preda erau în legătură cu moartea lui Andrei și făcînd semn țiganilor care venise să ieie calul și celor ce se aflau pe cerdac să plece.

— Vorbește, zise pădurarului sulgeriul după ce țiganii se departară.

Preda veni aproape de tot de stăpînu-său, apoi îi zise mai mult într-o șoaptă.

— Ion Tiron o pîndit pe Andrei Nan în Ciortolom, l-o împușcat și i-o luat hîrtiile răzășilor cari le avea la dînsul. Dar o dat peste dînsul, chiar atunci, călugărul Varsanovie și Vlad Catana cari veniau în urma lui Andrei. Ion Tiron o fugit, dar Ungureanul s-o luat după el și, văzînd că îl scapă, o tras cu pușca în el fără a-l nemeri. Niște oameni din Jăvreni cari așteptau în plaiu pe Andrei și pe socrusău, Stan Făcăoariu, ca să meargă împreună la Ieși, văzînd de departe pe Ion fugind și pe Vlad trăgînd într-însul, au tras și ei cu niște pistoale ce le aveau dar fără a-l nemeri. Ion atunci o apucat cararea de pe valea Baluții unde o dat peste Stan Făcăoariu care, auzind focurile și strigatele și văzînd pe Ion fugii d prin țihliș, o tras și el cu pistolul intr-însul și l-o rînit în umărul stîng. Dar Ion n-o stat de loc și o urmat să tot fugă, deacurmezișul peste pîrae. Ceilalți însă s-o luat cu toții pe urma sîngelui și, pe Ia amiază, 1 o ajuns și l o încunjurat în niște tufe. Ion, cînd s-o văzut prins, o luat pușca cu o mînă, par-c'ar fi fost un pistol și o tras în Vlad Ungureanul omorîndu-l pe loc. Dar atunci au tras și ceilalți trei în Ion și l-au rînit de moarte; după un sfert de cias și o dat sfîrșitul.

- Nu știi, vorbit-au ei cu el cît era încă în viață? întrerupse sulgeriul.

- Da, o vorbit cu el și l-o întrebat cine l-o pus la cale să ucidă pe Andrei.

— Și ce o răspuns? mai întrebă sulgeriul.

Glasul lui Preda se prefăcu acuma cu desăvîrșire în șoaptet.

— O spus că duduca Zamfira l-o îndemnat să îndeplinească o faptă care să-ți fie pe plac, pentru a te face să-i dai pe Catrina lui înnapoi.

O amețală cuprinse pe sulgeriu, păreții, clădirile din curte, munții începură să se miște dinnaintea ochilor lui: ar fi căzut dacă nu se apuca cu mîna de parmaclîcul cerdacului. Stătu zăpăcit, nemișcat și mut vreme de mai multe minute, apoi reveninduși cu desăvîrșire în fire, strigă:

— Zamfira! Să vie numai decît Zamfira aici.

Dar Zamfira nu se găsia nicăiure. Atunci Neculai Preda se apropie iar de sulgeriu și-i spuse tot în șoapte:

— Cu voia dumitale, cucoane, poate că am făcut o greșală. Cînd am sosit la curte am găsit pe duduca Zamfira în poartă și i-am spus toată întîmplarea.

— Mișelule, strigă sulgeriul înfuriet, cine te-o pus să faci o asemene prostie. Am să-ți sdrobesc ciolanele!

Și sulgeriul poronci ca robii să se puie în căutarea Zamfirei, făgăduind un galbîn acelui care i-o va aduce.

Dar în zadar o căutată până tîrziu, Zamfira nu fu găsită nicăiure.

Aflînd că Ion Tiron, înnainte de moarte mărturisise că ea îl îndemnase la fapta cumplită ce el o săvîrșise, ea se temu, și nu fără cuvînt, de mînia sulgeriului: era în primejdie să moară sub biciu dacă tiu fugia. Nici nu se mai întoarse în curte ci, așa cum era, merse în mărăcinii de sub tăpșanul Tămășănilor și se vîrî într-o ascunzătoare pe care o cunoștea bine. Auzi țiganii căutînd-o și ramase nemișcata, aproape moartă de frică. Pe la mijlocul nopții însă nemai auzind mc, un sgomot, ieși din ascunzătoare, merse la drumul mare și, cu pasul grăbit de frica de a fi prinsă, se îndreptă spre Adjud.

Avu norocul să fie ajunsă în drum de un mazil din Tîrgul Ocnei, care o văzuse de mai multe ori în casa sulgeriului și a cărui priviri aruncate pe furiș îi aratase că o găsește pe placul lui.

Mazilul care mergea la Bîrlad, cunoscînd-o, o luă cu bucurie în căruță fără a o cerceta mai cu amănuntul. Și aici ne vom lua deocamdată ramas bun dela această femeie care fusese pricina de căpetenie a morții lui Andrei Nan și a lui Ion Tiron, însă nu cu desăvîrșire, căci vom da poate peste dînsa în cursul unei alte povestiri.

Capitolul XXXV
In care ne luăm ziua bună dela cetitoriu

Sulgeriul Mihalache Strilea plecă la Ieși, cu copii cu tot, în dimineața zilei următoare; ploi mari și drumurile răle îl ținură patru zile pe drum. Cînd sosi, află că Stan Făcăoariu, care își urmase drumul înnainte fără a se mai îiitoarce în Tămășăni, ajunsese în ajun și dăduse jalbă împotriva lui, atît pentru uciderea lui Andrei cît și pentru moșie.

Sulgeriul mai află că, în urma acestor jălbi, Vodă este foarte mînios pe el.

Primi, chiar în ziua sosirii lui, poroncă să nu se miște din Ieși, iar Grigoraș Leon fusese însărcinat să facă de sîrg, el însuș, o cercetare amănunțită la fața locului.

In curînd se primi o carte a starostelui făcînd cunoscut că acele jăluile de Strilea în privința cursei ce i se întinsese de Vlad Catana și de flăcăii Făcăurești în înțelegere cu Niță Șchiopul și cu sihastrul Gavril erau în toate adevărate. In cît privia omorul lui Andrei Nan și mărturisirile făcute de Tiron înnainte de moarte, starostele trimitea cele aratate în scris de dascălul Neculai Lepșa care, precum am văzut, luase parte la uciderea țiganului. Tiron întrebat din ce îndemn omorîse pe Andrei Nan ar fi zis:

— Să nu năpăstuiți pe sulgeriu cu fapta mea, nu el m-o sfătuit să fac acel pacat, de mai bine de trei săptămîni n o mai vorbit cu mine. Am fost îndemnat la acel omor de Zamfira, dadaca copiilor, care o fost țiitoarea boieriului. Ea mi-o dat a înțelege acuma trei zile că boieriul o trimite pe femeia mea, pe Catrina, pe care o ține la curte de o lună, înnapoi în bordeiul meu dacă 1-oiu scapa de Stan Făcăoariu. Eu pe Făcăoariu îl pîndeam de astă-noapte căci știeam pe unde are să treacă și, cînd am tras, eram încredințat că trag în Făcăoariu: căci Andrei era calare pe iapa socrusău și nu-i vedeam fața ascunsă de crengi. Imi pare rău de nelegiuirea ce am făcut-o, dar acuma, în ceasul morții, credința mea este că sulgeriul nici un amestec nu are în această faptă spurcată a cărei urzeală a fost zămislită de sufletul negru al Zamfirei.

In cît privia gîlceava dintre răzăși și sulgeriu pentru stăpînirea părților din Poșorcani, starostele luînd, în lipsa sulgeriului, bani și dela Stan Făcăoariu care îndată după darea jălbii s-întorsese acasă și dela părintele Pavăl din Focșani, doritor s-întoarcă și el vînzarea ce o făcuse lui Strilea, arata lui Vodă că, după credința lui, cele mai multe din daniile sulgeriului erau numai vînzări meșteșugite, iar multe vînzări fusese dobîndite prin silă și vicleșug. La sfîrșitul scrisorii povestia pe larg întîmplarea cu stupii boierești duși de Radu Irofti în prisaca lui Andrei, adăogînd că fără îndoială Irofti fusese pus la cale de Strilea.

Văzînd această carte, Vodă poronci să înceteze orice urmărire împotriva sulgeriului pentru uciderea lui Andrei. Flăcăii Făcău-rești și sihastrul Gavril fură judecați pentru încercarea de ucidere a lui Strilea și osîndiți la spînzurătoare; numai cu mare nevoie și cheltuind mulți bani pe la fețe mari izbuti Stan Făcăoariu să-și scăpe băieții de ștreang și să dobîndească iertarea lor.

La judecata pricinii pentru pămînt divanul dădu pe sulgeriu ramas, hotărînd de răsuflate și fără putere toate daniile și toate cumpărăturile lui, fără nici o despăgubire pentru el. Un mazil fu trimis la Tămășăni spre a risipi casele lui Strilea și a pune pe răzăși în stăpînirea întregului hotar.

Sulgeriul era astfeliu sărăcit cu desăvîrșire, nu mai avea nădejde decit in căsătoria lui cu fata vornicului Dumitrache Țifescu. Dar in curind fu nimicită și această de pe urmă nădejde.

Chiar a doua zi după judecarea pricinii dintre sulgerîu și răzași vema la domnie o învinovățire cumplită împotriva Țifescului.

El era mai de multă vreme în judecată cu răzășii din Agriș dela cari cumpărase jumătate din hotarul lor. In ziua de Sîntă Măria, pe cînd satul aproape întreg era la biserică, a cărui hram se serbătoria în acea zi, acoperemîntul bisericii luă foc. Iar cînd oamenii, prinzînd de veste, voiră să iasă, găsiră poarta grea de stejar închisă. Fereștrile erau mici și aveau zăbrele groase, zidul tare și gros: pieriră în flăcări, cu preot cu tot. Tot ținutul Putnei se ridicase ca un om și aratase pe vornicul Dumitrache ca faptaș a acestei îngrozitoare neomenii. De altmintrelea el singur dădu dreptate învinovățirii, căci, fără a aștepta ca vestea să ajungă la domnie, vornicul se ridică într-o noapte și fugi în Țara Romînească. In curînd veni la Ieși vestea că Catinca se logodise cu un fiu de boieriu muntean bogat și cu vază.

Acest șir de lovituri ale soartei sdruncinase adînc sanatatea pănă atunci atît de înfloritoare a sulgeriului; o răceală de care ar fi scapat jucîndu-se cu un an înnainte se schimbă în junghiu și, în două săptămîni, îl duse în mormînt.

Tocmai în a doua domnie a lui Grigore Ghika, izbutiră epitropii și rudele copiilor lui Mihalache Strilea să redeschidă judecata cu răzășii de Tămășăni, să-i deie rămași și să dobîndească punerea în stăpînire a copiilor pe părțile stăpînite altădată de părintele lor.

Răzășii fură cu desăvîrșire istoviți de bani în urma cheltuieli lor pricinuite de această judecată; unul după altul își vîndu rămâșița de pămînt, însuși Făcăurești, strînși de nevoie, vîndură părțile lor tînărului Patrașcu Strilea. Voiu avea poate prilej sa povestesc odată care o fost soarta urmașilor sulgeriului Mihalache și întrucit blăstămul preutesei o apasat asupra acestei soarte.