I

Pe drumul desfundat de ploi, înnainta trăsura cu greu. Câmpul era tot una de apă. Se lăsa noaptea, şi frigul începea să amorţească crestele bulgărilor de noroiu, iar bălţile prindeau o pojghiţă subţire de ghiaţă, -ceea ce făcea drumul şi mai anevoios. Caii, asudaţi, mergeau prin şleau, sunând din telencele lor monotone: erau patru înnaintaşi, toţi tineri, deprinşi cu vremea rea şi cu noroaele, fiind-că erau născuţi în herghelie, la ţară. Văzuseră ei multe, de când

.1) Acesta este al 2-lea volum din istoria Comăneştenilor, ce se publică în ediţie populară, ca urmare la Viaţa la ţară.

la grajd: pripoare, zăpezi, ape mari, şi mai cu seamă ţăpoiul lui Stoica vizitiul; aşa că greutăţile de acum nu i ar fi oprit din mers, daca nu-i opreau hăţurile.

In adevar, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna pe capră, se rezema în hăţuri. Atunci trăsura se oprea.

La fie care popas, se auzea stăpânul înjurând:

Mă, beţivule, mă, nu te-ai mai trezit!?... Mă!

Şi la fie-care «mă» răsuna câte un ghiont în spinarea vizitiului, dar fără nici un câştig: pe din afară cojocul gros, pe dinăuntru rachiul tare, îl puneau mai presus de pumnii «boerului».

In cele din urma, Tănase Scatiu pierdu răbdarea. Când se mai opriră caii încă odată lângă crâşma din drum, el eşi de sub coşul trăsurii. Scăpărau înjurăturile de mânios ce era.

Dă te jos, boule, dă-te jos. Trebue să ma urc eu pe capră, că de aia am vizitiu...

Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre dinţi:

D-apoi să-mi dai sâmbria, că eu mă duc...

Bată-te Dumnezeu, nevoiaşule, că de douăzeci de ani te duci şi tot nu mai pleci. Măcar de te-ai duce dracului!...

Par-că-s eu de vină, dacă-s caii stătuţi de drum...

In acelasi timp voi să sară în noroiu.

Stăpână-său îl apucă de ceafă:

- Ce faci, mă!... Vrei să sari în noroiu ş-apoi să te urci în trăsură, ca un porc?

Poi ce să fac?

Să te ia dracu, asta să faci. Nu poţi să te cobori de pe capră în trăsură?

Stoica se uita cam urât la priporul ce se întindea din vârful caprei. Se simţia în ce hal era şi nu-i venia deloc la îndemână să încerce. Pe când el se lupta să intre sub coş, caii miscară trăsura. Vălătuc, Stoica se rostogoli în noroiu.

Na!... avu el vreme să rostească.

Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, dumnezeii şi toţi sfinţii părinţi îi trecură prin gură ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gânduri, dete biciu cailor şi plecă, lăsându şi vizitiul în noroiu.

Când ajunse în oraş, se înopta deabinele.

Casele lui erau aşezate în mijlocul unei curţi mari. Le cumpărase, ca pe tot ce cumpără, de ocazie, de la un boer scapătat, Costache Merisescu, şi le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din târg.

De îndată ce se auziră clopotole cailor, slugile eşiră toate, ca de obiceiu, întru întampinarea boerului.

Cand î1 vazură singur, fără vizitiu, cu faţa înnorată, nu îndrăzniră să zică nici pis, ci se apucară să dishame caii în tăcăre şi să ia lucrurile din trasură.

El, cu o şubă pană în pământ, peste care era încins cu cureaua de la revolver, urcă scările, intră în sală, unde î1 aştepta fetiţa cu bona, pe. care se facu că nici nu le vede, apoi trecu în seră, unde răsturnă vre o două glastre cu flori, după aceia în sofragerie, apoi iar înnapoi, pană ce dete cu ochii de nevastă-sa:

Da ce, nu-i nimeni în casa asta?

Tincuţa se grăbise să-i iasă înnainte, dar nu ajunsese la timp.

Ba cum să nu fie. Uite, suntem toţi, în păr. Da ce ţi s-a întamplat?...

Ia nu mă mai discoase. Unde-i Costea?

Feciorul se ţinuse după el de la scară.

Da ce aştepti, măi băitete? Te-ai făcut şi tu boer, ha? Numai boeri în casa asta. Toată lumea i boer, numai eu am rămas mojic. Mojicu să care, că de aia i făut el. Cum o să te dau afară, păcătosule!...

Feciorul sta înnaintea lui smirna.

Trage de ici, boule, ce te uiţi la mine pa-că nu m-ai mai văzut.

Costea îl desfăcu de catarama revolverului, î1 ajută să-şi scoată şuba şi după aceea îl întrebă:

Poftiţi dulceaţă?

Adu-mi pantofii întâiu, prostule: tot nu te-ai mai învăţat cu slujba?

Nevastă să se apropiă de el binişor:

Tănase, treci la tine, că ţi-am pregătit tot ce-ţi trebue, nu tă descălţa aici.

-- Ia slăbeşte-ma dumneata cu învăţăturile. Să înveţi pe cine ai mai învăţat, nu pe mine.

Feciorul aştepta.

Adu-mi băete pantofii.

Tincuţa se uita la dânsul, de sus în jos, fără să zică nimic; apoi luă fata de mână şi voi să treacă într-altă odae. El chemă fata înnapoi:

Zoiţico, să stai aici.

Fata nu prea vrea. Mamă-sa o rugă binişor să rămâe. Ea rămase, dar fără voe.

Nu vrei să stai cu tata? Încercă el să zică, cu glas blajin.

Nu, răspunse fata, gata să plângă.

Atunci hai, marşi!

Fetiţa se întoarse spre uşă, cu mâna la gură, neîndrăznind să iasă, dar în acelaşi timp nevoind să rămână.

Marşi să nu te mai văd în ochii mei, urâto!

Fata izbucni în plâns. Mamă-sa, care o aştepta la uşă, o luă în braţe şi trecură dincolo. Bona dispăruse deja.

Neam al dracului! zise Scatiu.

Dar lăcrămile fetei părură că răcoresc aerul, ca o ploaie binefăcătoare. Tănase se mai lumina la chip, întrebă pe fecior dacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, sub cuvânt că acolo nu era destul loc, ca să nu pară că ascultă de vorba nevestei, se duse la el în odae să se schimbe. În acelaşi timp, Tincuţa, mângâind fata, îşi revarsa trebuinţa de a îmbrăţişa pe cineva, de a auzi o vorbă bună, ea, care avea atâta nevoe de mângâiere.

Steteau, amândouă, una lângă alta, de vre-un ceas, când intră Scatiu.

Mă rog, mâncăm astăzi?

Tincuţa urma a spune fetei o istorioară. Se întrerupse un moment şi-i zise: Sună, tu rog.

Apoi continuă mai departe vorba cu fata.

El sta rezemat de sobă, căutand un mijloc de a se amesteca în vorbî. Îşi răsuci o ţigară şi zise fetei să-i dea chibriturile. Fetiţa îi duse chibritelniţa şi veni repede la loc.

-Bree!... zise el lung.

Tincuţa se uiăa la dânsul, ca cineva care înţelege ce i se cere, dar stă la îndoială dacă trebue să dea sau nu. în cele din urmă se hotarâ să 1 întrebe.

Da ce ţi s-a întamplat?

Ce să mi se întâmple: ia vizitiul cel procopsit de la d vo stră.

De la noi!... Te aud că-l ai de vre o 20 de ani.

Îl am. Dar cine mi l-a colâcit: tatăl dumitale.

Se înţelege: tot tatăl meu e de vină...

Ea se sculă să iasă, vrând să înlăture o nouă furtună ce se pregătia, cândtocmai intră feciorul şi i pofti la masă.

Era în postul Crăciunului şi din întâmplare se potrivise să fie tocmai într-o Miercuri. Aburul de la supă se ridica până înl umina lămpii, umplând camera de miros de bucate. Fiecare se aşeză la 1ocul său, madama, fetişa, Tincuţa, Tănase în capul mesei şi la un colţ d. Nae, care acuma devenise îngrijitorul Ciulniţeilor. Numai un loc rămânea gol.

Ai chemat pe cucoana-mare? întrebă Tincuţa pe fecior.

Am chemat o, cuconiţă.

Tănase dete duşcă pe gât o sticluţă pântecoasă de ţuică, din care ar fi băut trei inşi, şi după aceea o puse pe masă cu sgomot, pocnind din limbă. Apoi luă Cu degetele două măsline, pe care le aruncă în gură, una după alta.

-Da nu vine, mama, Costeo?

Vine, boerule. Chiar acuşica am poftit-o.

Tănase se sculă de la masă şi vru să iasă, dar tocmai atunci intră coana Profira.

Haide bătrâno, haide, că cei tineri nu aşteaptă.

Groasă, buhavă, murdară, Coana Profira se mişca din greu, cu un testemel înnodat sub barbă, cu buzele tremurând, cu ochii suri de bătrâneţe. Ea veni încet la loc şi căzu pe scaun ca o momâe.

M-aţi hi aşteptat maică... Dacă nu m-a chiemat nimeni.

Feciorul nu îndrăsni să zică nimic, ci numai dete din cap cu înţelesuri.

Scena aceasta se repeta în toate serile, amărând sufletul Tincuţei, pri aceea ca Tănase se scula de câte două şi trei ori ca s-o aducă la masă. Când se scula Tincuţa s-o chieme, era şi mai rau, fiindcă bărbatul sau devenia ironic, aşa cum ştia el:

Nu vă deranjaţi, va rog... să nu vă piară pofta de mâncare.

Când toţi fură la masă, Tănase se uită prin talerele tutulor, să vadă cine mănâncă de post şi cine de dulce. după aceea sorbocăi de câteva ori din supa lui de linte şi apoi întinse talerul feciorului.

Na, ma!... să spui bucătaresei că o să i-o torn pe gât. Asta ciorbă de linte e?

Şi, întorcându-se către bătrână:

Dumneata ce mănânci mamă?

Baba nu înţelegea şi se uita cu ochi stupizi la toţi.

Ce mănânci? Ai ce mânca? întrebă el mai tare.

Ea îşi clătină umerii şi sbârci gura ca de râs.

Cum Doamne iartă-mă să n-am!... Că doar toate sunt din belşug.

Şi de post şi de dulce, ca la otel, zise el. Că de aia nu mai plouă la vreme.

Tincuţa tuşia din când în când, o tuse seacă urâtă.. La fiecare observaţie a bărbată-său, îşi pleca ochii în farfurie: se ţinea cât putea să nu răspundă, ca să nu provoace scene, de faţă cu lumea, şi mai cu seamă cu slugile. Dar toate erau în zadar.

Băete, da-mi nişte oloiu de in, să pot mânca mazărea asta bătută, că-i făcută de o săptămână...

Tănase, nu mai mânca oloiu de in, că iar te bolnăveşti, zise Tincuţa.

El se uită ţintă la dânsa, cu o privire rea, gata parcă să-i sară în cap. Ea adogă liniştită:

De geaba te uiţi la mine aşa: mazărea e facută de astăzi înter-adins pentru dumneata.

Eu nu sunt păgân, saă mănânc carne miercurea în post. Aşa am fost crescut de când sunt şi mi-a mers bine. N-o să mă înveţi dumneata ce să fac.

Nu te învăţ nimica, tu rog numai să nu mănânci lucruri care-ţi fac rău.

Adu-mi oloiu, băete.

Nu mai zise nimeni nimica. Se auzeau, furculiţile în farfurii, glasul fetiţei care vorbea încet cu bona în nemţeşte, tusea Tincuţei şi lingura lui Tănase care bătea mazărea.

La al doilea fel de bucate, Tănase băgă de seamă că şi cocoana Profira mânca de dulce.

Da ce faci bătraâno, strigă el zâmbind.

Baba scăpă furculiţa din mână, speriată.

A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu...

Mănânci carne, ha?

Poi de, măiculiţă, adăogă ea, miorlăindu-se din nou, ce să fac, dacă aşa vrea Tincuţa...

De ce nu laşi lumea în pace, omule, zise Tincuţa. Aşa este, am rugat-o să mănânce carne, fiindcă mi-a zis doctorul.

Lucrul păru că face plăcere lui Tănase. Baba era, ca ăi mai înnainte, rea, beţivă, nevoiaşe, dar fiindcă tot o mamă are omul, îi împlinia toate poftele, şi orice atenţiune către dânsa era bine primită. Tincuţa suferise mult din pricina bătrânei, mai ales în primii ani după casătorie, dar, dela un cârd de vreme, se făcuse milă de ea fiindcă era tot bolnavă.

Cu această lumină adusă în convorbire de împrejurări, frunţile se mai descreţiră. Tănase istorisi în fine ce i se întâmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în noroiu, ce nenorocire mai sunt şi slugile astea pe capul stăpânilor, şi astfel, fără să bage de seamă, o dete şi el prin carne. Nimeni nu zise nimic, fiind toti deprinşi cu firea lui sucită. Tot ce spusese până atunci era numai la adresa Tincuţei, şi cu religia şi cu economia. Sgârcit şi fanfaron în acelaş timp, îi plăcea să vadă casa bine ţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte î1 durea inima de banii risipiţi.

După ce-şi bău sticla întreagă de vin şi se încălzi bine, începu să povestească din ale politicei.

Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern. De a pururi în majoritate, vorbia de Miniştri par-că ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oamenii de la putere; istorisia cum a îndemnat pe fleacul ăla de general să mute regimentul I-iu dela Slobozia, şi fleacul 1-a satisfăcut; întrebuinţa cuvinte pe care nu le putea rosti; încurca «budgetul ţării» cu «politica vamală» şi milionele dela «fortificaţii» şi «socialism de Stat» într-o frazeologie imposibilă, din care,nu se putea înţelege decât un singur lucru: că în ţara românească nu mai era de trăit de când mizerabilii de ţărani se ridicau cu pritenţii împotriva «boerilor».

In cercul lui de provincie era tiran în politică cum era tiran în casă, în ale vieţii zilnice. Când vorbia lui Nae Eftimiu, ori vre-unui alt îngrijitor dela moşie, sau vreunui biet datornic or postulant, nu se uita nici odată în faţa omului, ci tot pieziş, sau se plimba prin casă cu mânele în buzunar, repetând vorba «mă înţelegi» de mii de ori şi nespunând nimic.

De astădată era treaba pe greu: în vacantţa Crăciunului venea ministrul de Interne în inspecţie, şi trebuia primit în gazdă la cineva. Toţi deputaţii şi senatorii districtului fuseseră unanimi să lase o asemenea cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se scăpa de răspundere și de cheltuială, și în același timp erau siguri că Ministru era bine primit.

Scatiu se lăsase cam greu la început, dar în cele din urmă înțelesese și el că «nimeni nu era în stare să-l primească în mod convenabil». Se tânguia la toată lumea de beleaua ce venia pe cap, iar acum, la masă era rândul lui Nae să-l asculte.

— Astea sunt isprăvile d-lor dipotați și senatori ai noștri. Le-am zis, mă ’nțelegi, să contribuim fiecare cu partea noastră, și să-i oprim odăi la hotel. Nu, că nu se poate la otel. Ei, atunci să-l primească d-l Alexandrin. Ba nu, că nu se poate. Mă ’nțelegi?...

Nae Eftimiu da din cap, zâmbind.

— O să primiți o decorație...

— Taman! zise Scatiu râzând. Da prost ești Nae!... Apoi eu, dacă vream, mă-nțe-legi, decorații cât poftești pentru mine...Da eu umblu pentru alegători, dacă-i vorba.

— Mai vine cineva cu Ministru? întrebă Tincuța; fiindcă știi bine că loc mult nu avem.

— Poate să vie cu flecușorul nostru de Mihaiu.

— Da?...

— Da ce-i domnu Mihaiu? întrebă Nae.

— L-am numitără noi la ministerul de interne, sef Ale cabinet... Un fel de scriitoraş...

Tincuţa începu a râde:

Ce mai vorbeşti de geaba, Tănase: tu nici nu te-ai mişcat pentru Mihaiu.

Da, nu m-am miscat! Pentru rudele dumitale nici odată nu mă mişc destul...

Rudele mele!... Slavă ţie Doamne că n-am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de câte o sută de ori pe zi.

Adevarat. Puţine ai, da bune.

Se 'nţelege. Sper că pe Nenea Mateiu nu-l pui în slujbă, pe tata de asemeni nu. Astea sunt singurele mele rude adevărate.

-- Da!... Nenea Mateiu al dumitale e cu stea în frunte. N-ai cap domnule, să tă mişti în casa ta de Neni-su Mateiu. Parc-ar fi Poriu Impărat, mă 'nţelegi d-ta. Ia un zevzec, şi nimic mai mult, cum sunt toţi ai dumitale...

Tincuţa se uită la el lung. Tot sângele i se suise în obraz de mânie. Stete un moment cu gura întredeschisă, gata să-i spue că era un modoran fără pereche, dar se stăpâni şi de astădată. îi dăduseră lacrămile, şi, încet, îşi scoase batista şi se şterse la ochi.

II

Într-o odae mare, pierdut intr-un jilţ bătrânesc, sta Conu Dinu Murguleţ, cu picioarele acoperite într-o şubă. Albise de tot, se micşorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur şi nu suferia să-l radă alţii. Bolnav de reumatisme, petrecea ceasuri întregi singur, în nemişeare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, mistuit de durere, de necazuri şi de ură.

Dupa ce măritaseră pe Tincuţa, Coana Sofiţa murise, lăsându-l numai pe el să se bucure de fericirea fetei. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniţei. Vara o petrecea mai toată la Saşa; dar iarna, când nepoata să se muta la Bucureşti, înnebunia de urât. Cu vremea se bolnăvi, şi, vrând nevrând, trebui să vină la gineri-său.

Scatiu pândea de mult ocazia să pună mâna pe moşie.

De la aşezarea lui în oraş, Conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferinţele Tincuţei, care în zadar căuta să-i ascundă adevarul, î1 doborâseră. Erau aproape doi ani de când nu vrea să mai dea ochi cu ginere-său. Şi cu toate astea, simţia trebuinţa sa-l batjocorească, sa-l insulte, să-i spue că e mojic şi bădăran, oricât ar fi de deputat. La ideea că Scatiu se făcuse stăpân pe moşia lui, îi venea să strige, să dea cu puşca. Dar nici nu striga, nici nu împuşca pe nimeni, ci îşi rodea zăbalele singur, mulţumindu-se a şi vărsa focul către Tincuţa.

A venit nebunul?.. Trebue să fi venit, că am auzit trântind uşile... Ce ţi-a mai făcut?.. Iar ţi-a zis ceva, iar ne a ocărât... Spune adevărul, nu tă ascunde de mine, că eu văd toate, văd toate, par-că aşi fi de faţă...

Tincuţa se uită la dânsul cum se rezemase cu capul de scaun şi închisese ochii, ca şi cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirma. Îi era milă şi câteodată chiar sliă de neputinţa în care se sbătea.

Ei şi?.. Ce-am caştigat dacă ţi-oiu spune?

Bătrânul deschidea ochii mari, se muncia să se scoale.

Î1 împuşc!.. îl împuşc!.. Hoţu!.. care mi-a mâncat averea!.. m-a adus în halul ăsta... Aoleu, aoleu î1 împuşc...

Şi iar cădea în fundul fotoliului.

Tincuţa căuta să-l liniştească, încredinţându-l că bărbatu-său nu-i zisese nimic. El se uită lung la dânsa, cu privirea blajină, aproape rugătoare.

Doctorul nu mai vine... m-a părasit şi el...

Doamne, tată, cum poţi să zici una ca asta... Doctorul a fost şi eri; mâine vine iar...

De ce ţi-s ochii roşii?

De nimic.

Iar ai plâns.

N-am plâns. Poate de fum... Am vrut s-aprind focul la Zoiţica...

Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid, lung îndelung, ca şi cum ar fi căutat urmele Tincuţei de altădată, şi, plecându-şi capul pe o parte, întinse mâinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui şi îi sărută părul. Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce -l înneca. El ofta şi se tânguia:

Ce-am făcut!.. ce-am făcut!.. Cui te-am dat, sărăcuţo de tine!... Atât copil am avut, şi ăsta e nenorocit...

Dupa aceea îşi ridică mâna sus pe frunte şi urmă:

Ia-mă Doamne!... Strânge-mă D-ne!.. Chiamă-mă la tine, să nu mai vad!..

Tincuţa rămase un moment cu capul rezemat de umarul lui, par-că s-ar fl simţit bine acolo, ca sub o aripa caldă. Un moment se lasă şi ea pradă descurajării şi o podidiră lacrămile. Iși lipi mâna lui tată-său de obraz și tăcură amândoi.

Pe când ei se afla astfel, ușa se deschise încet. Zoițtca întrebă cu sfială:

— Se poate?. Pot să intru tată-mare?..

Tincuța își șterse repede ochii, iar Conu Dinu se așeză în scaun ca de obiceiu. Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitându-se, când la unul, când la altul: simția că se petrece ceva, dar nu înțelegea ce.

— 'Unde ai fost? o întrebă Tincuța.

— La Madama...

— Și ce-ai făcut?

— Nimic.

— Cum nimic? Ai învățat lecția pe mâine?

— Ba nu, că era acolo și Marița...

— Ei, și dacă era?

— Săraca, plângea că nu mai vine Stoica,. Tincuța înțelese că fata era gata să istorisească pătărania vizitiului, și astfel să înfurie din nou pe Conu Dinu împotrivalui bărbatu-său.

— Foarte rău face Madama că stă la vorbă cu slugile, și dumneata faci și mai rău că asculți... Stoica e un nărăvaș, și așa i se cuvine.

— Da ce i? ce s-a întâmplat?.,, se grăbi să întrebe Conu Dinu.

Nişte prostii... Ia mai bine spune lui tata-mare povestea Cotoiului încălţat.

Fata se sui pe braţele bătrânului şi începu să istorisească minunile ce citise de curând. Tincuşa îi lăsă împreună şi eşi.

Atâta bucurie avea Conu Dinu în iernele cele lungi, petrecute în singurătate. Zoiţa făcea din el ce vrea.

A!... tată mare, că tare eşti sbârlit astăzi!...

Da, sunt.sbârlit, piaptănă-mă.

Vrei?... Zău aşa... Eu am învăţat în părul lui Muţili.

Cine-i Muţili?

Aşa, că par-că matale nu ştii...

Nu, zău,.. Uite pieptenii colo.

Fata se dete jos să ia pieptenii.

Păpuşa mea este Muţili. Taci frate! Şi o smulgi bine?...

Zoiţica se uită la el, indignată.

O pieptăn, nu o smulg. Am învăţat să-i fac păru în hârtie, ştiu să i fac conciu,ca la cucoane; ştiu să-i cos rochii...

Da?...

O grămadă de lucruri...

Atunci foarte bine. Vino colea şi piaptănă-mă.

Fata se sui din nou pe genunchile lui. Dacă vrei fă mi şi mie păru-n hârtie. A!... tată mare!... mătale eşti domn. Doar nu eşti cucoana! Stai mai bine să-ţi aleg cărarea. Să nu te mişci!...

-- Nu mă mişc.

Ea începu să dărăcească prin părul lui Conu Dinu, parc-ar fi tras dintr-un caer.

Vezi tată-mare!.. ai zi că nu te mişci.

Bine fetiţă, da mă cam doare...

Ei!.. Cum se poate? că eu dau încet... Măcar de ar da Madama aşa în cap la mine!...

Conu Dinu râdea pe îndesatele, cu părul tras pe ochi, aproape înăbusşt de greutatea corpului fetei, care acum se ridicase în picioare, ca să-i potrivească şi mai bine cărarea.

Da ce s-a întâmplat, fetiţo, cu Stoica?.. Zoiţica se lăsă pe gennnchii bătrânului. Era gata să-i spună ce se întamplase vizitiului, când, deodată. cu priceperea precoce a copiilor crescuţi între părinţi ce nu se înţeleg, fata schimbă vorba.

Ai mătreaţă, tată mare.

Am. Da par-că tu nu ai!...

N-am, zău. Ia uite te.

Şi Zoiţica se plecă cu capul sub nasul lui Conu Dinu, care se facu că-i resfiră părul. Bătrânul însă se gândea cum să descoase pe fată, ca să afle adevarul. El simţia fondul de imoralitate ce se ascundea în fapta lui, dar, cu cruzimea bătrânilor bolnavi, voia să-şi ajungă la scop.

Zoiţico, ia caută colo pe fereastră, sub hârtii.

Fata se dete jos de pe braţele lui şi se duse să caute pe fereastră.

Aicea, tată-mare?

Da. Ai găsit o cutie?

Da, am gasit o cutie de rahat.

Ad-o încoace.

Zoiţica o aduse. Conu Dinu o deschise cu greutate, făcând să isbucnească o pulbere fină de zahăr şi un miros plăcut de vanilie. După aceea scoase o bucată de rahat şi o rupse în două, întinzând aluatul ca o beltea legată.

- Cască gura.

Zoiţica căscă o gură cât o şură. Ochii ei se aprinseră de pofta lucrului dulce. Conu Dinu se opri.

Îmi spui ce s-a întâmplat lui Stoica? Fetiţa se uită o clipă în ochii bătrânului, apoi închise gura încet, muiă capul în pământ şi se înroşi. Dar bucăţica de rahat, ce atârna în aer, birui instinctul moral al fetei. Ea ridică din nou ochii către bătrân şi zise încet:

Îţi spuiu.

Insă, în clipa aceasta, Conu Dinu îşi reveni în fire. El lăsă rahatul în gura fetei, o sărută pe păr şi îi zise să bea apă din paharul de pe masă.

Şterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, şi du-te de te joacă. Mi-i spune altă-dată ce s-a întâmplat cu Stoica. La bătut tată-tau...

Fata se şterse binişor la gură, şi, fericită că nu mai era silită să primească schimbul ruşinos de dulciuri şi de destăi-nuiri, închise din ochi cu taină şi dete din cap:

Nu l-a bătut... L-a lăsat în noroi, la o cârciumă. Era beat mort, şi se rezema de hăţuri, când înnainte când înnapoi, când înnainte când înnapoi.

Şi, maimuţărind astfel pe Stoica beat, cum se legăna pe capră, se duse să se joace.

In urma ei, Conu Dinu se adânci din nou în gânduri. Stoica era cam beţiv, dar lui îi răsărea în minte cum fusese cu 20 de ani înnainte: flăcău voinic supus la vorbă stapânului, harnic la treabă. I se părea ca-l vede pe el şi pe vătaful Tafta, alergând de colo pană colo, în curtea de la Ciulnişei, gata să sară la cel mai mic ordin al lui, al lui, al lui Conu Dinu, adevăratul şi singurul proprietar al moşiei. Cu lipsa de însemnătate cu care se înfăţişează presentul pentru bătrâni, lui Dinu Murguleţ toate actele din urmă ale vieţii i se păreau vremelnice şi neserioase: măritişul Tincuţei, importanţa ce o luase Tănase în lume, venirea să la oraş, prefacerea caracterului fie-sei, trecerea moşiei în stăpânirea lui Scatiu, toate acestea îl nelinişteau şi-l supărau. Mai cu seamă moşia. Era cu putinţă să-l fi înşelat toată lumea, când cu facerea foii de zestre? El dăduse Tincuţei o parte din venit, păstrându-şi pentru el, în mod expres şi solemn, proprietatea şi administrarea moşiei.

Şi, ca să se încredinţeze odată mai mult că aşa grăiau aetele, voi să recitească copia contractului dotal, ce era sub perna de la căpătâiu, cu alte hârtii vechi. Dete să se scoale şi puse un picior în pământ, fără să se gândească că iarna picioarele îi erau umflate şi nu se putea mişca. Durerea îl ţintui pe fotoliu. Atunci uită de odată hârtiele aduse aminte de boală. Nimeni nu se îngrijia de el. Trase un scaun de paie ce era alături, îşi întinse piciorul cel bolnav pe el şi, cu mare greutate, îşi scoase pantoful. După aceea încercă să-şi scoată ciorapul,l ucru aproape cu neputinţă pentru dânsul. Gemând, blestemând, întinse mâna pe o măsuţă, luă o pereche de foarfeci şi-l taiă pe dea-'ntregul. Apoi aşeză o lumânare pe scaun şi începu să se pipăe. Carnea, albă şi moale, părea dospită. El apăsa cu degetul peste tot, ca să găsească locul unde-l durea. Dar nu-l durea nicăirea, Atunci de ce era umflat? Poate că-l strângea ciorapul. Incerca astfel să pue piciorul în pământ, şi i se păru că umblă mai uşor. Işi aduse aminte de hârtii şi întinse mâna sub pernă să le ia. Pe când însă le lua, se gândea mereu la ciorapi: de sigur, erau prea strâmţi. Asta era adevărata causă a durerii. Nici nu putea fi astfel: încălţămintea lui de acum, când avea picioarele umflate, era făcută pe măsura de totdeauna. Negreşit. Fiică-sa nu se mai ocupa de el; nimeni nu se mai gândea la dânsul, şi el le dăduse tot pe mănă, averea lui întreagă!...

In momentul acela, Conu Dinu ura pe toată lumea, pe Tincuţa de o potrivă cu cei-l-alţi. Furios, se sprijini de pat, de masă, şi ajunse pană la scrinul cu rufele pe care îl deschise, îl răscoli, până ce dete de teancul de ciorapi, aşezaţi cu în-grijire şi legaţi cu o panglică de mătase. El nu văzu şi nu pricepu nimic din dragostea cu care erau toate aşezate în locul or, ci smunci teancul de ciorapi şi se puse să-i taie cu foarfecele.

După ce stârpi toată încalţămintea din scrin, reveni la loc cum putu, îşi întinse cu mare greutate piciorul, din nou pe scaun, îşi căută ochelarii, cei atârnau totdeauna peste halat în sân, şi se puse să răsfoiască actele....

Când intră Tincuţa să-şi ia noapte bună de la el, îl găsi cu capul ciutură, căzut de pe rezemătoarea fotoliului, cu ochelarii intraţi în obraz, răsuflând cu greutate şi horcăind cu sgomot, de părea a se înneaca la fie-care înghiţitură de aer. De la piciorul gol, la ciorapul căzut jos şi tăiat; de la actele răsfoite pe scânduri, la scrinul între-deschis, ea înţelese ce se petrecuse cu bătrânul. O milă nespusă o coprinse, faţă cu trupul acela doborât de suferinţă şi cu sufletul lui necăjit. Il acoperi pe picior cu un tartan şi neîndrăsnind sa-l deştepte luă şi ea un scaun şi şezu langă el. Insă gemetele, horcăitul, greutatea cu care dormia, îi făceau rău. Se hotărî să-i ridice capul mai sus şi să-i ia ochelarii de la nas. Conu Dinu se deşteptă.

Ce este? zise el sperios, uitându-se roată împrejur şi neînşetegând nimic.

Nu i nimic tată: ai adormit pe scaun cu piciorul gol. Mă tem să nu răceşti.

Am adormit. Dorm rău noaptea.

Culcă-te de-a-binele. Ia să-ţi strâng hârtiile astea şi să-ţi ajut să te desbraci. Mâine dimineaţă vine doctorul...

Vine?..

Da. Ţi-am cumpărat şi o duzină de ciorapi noi, de lână moale, largi, cum îţi plac dumitale...

La vorba asta, bătrânul îşi aduse aminte de vandalismul din scrin, şi, şezând pe margina patului, începu să plângă. Tincuţa se făcu că nu-l vede. El se uită după dânsa cum se mişca prin odae, punând cu îndemânare la loc tot ce el răsturnase în drumul lui.

Va să zică ţie tot ţi-e milă de mine!.. Doamne, tată, ce vorbă! Ia vino-n coa.

Ea se apropiă de el şi sezu din nou pe scaun.

Şti ce-am facut?..

Ce?

Am tăiat toţi ciorapii din scrin. Bine-ai făcut: îţi erau strâmţi.

Va să zică nu mă ocărăşti?

Eu, să te ocărăsc?!. Da cu ce drept?.

El se uită în ochii ei şi deocamdată nu zise nimic. Apoi intră cu greutate sub plapămă şi se întoarse cu faţa spre perete. Fiică-sa îl înveli bine peste tot şi se aşează pe scaun lângă paiul lui. După câte-va minute se întoarse către dânsa.

Am căzut în copilărie, nu-i aşa?

Ea se uita la dânsul, zâmbindu-i cu bunătate.

De ce vorbeşti aşa tată?

Eu înşeleg toate, toate le înţeleg, par-că aş fi în gândul tau... în loc să mă ţii de rău, că am făcut o faptă rea, tu găseşti că am făcut bine...

Ei doamne! Apoi nu ştiu încotro s-o mai dau cu mătale.

- Vezi, vezi! Asta-i: am cazut în copilărie.

Nu, tată dragă: ai făcut cu lucru dumitale ce ţi-a plăcut.

Aşa?.. De ce nu spui drept ceea ce gândeşti?.. Nu era mai bine să dărueşti ciorapii la un om sărman?

Tincuţii i se muiară mâinile, şi, neputând să facă altceva, începu să râză:

Ei, doamne!... Bine era şi aşa. Vezi?

Măgulit că i-a ghicit gândurile şi mai ales văzând-o că râde, se îmbună şi el, fară măcar să-i treacă prin minte că râsul ei era semn de adâncă descurajare. Inchise ochii, mulţumit, pe când Tincuţa se uită la el, cu obrajii aprinşi, ostenită şi singură.

III

De la patru ceasuri, dimineaţa, Tănase se deştepta şi începea să tuşească. Răsuna odaea la glasul lui de trâmbiţă răguşită, şi toate vietăţile de prin prejur se mişcau. Il auzeau pănă şi Conu Dinu din partea cea-laltă a caselor, şi-i striga prin zid: "Jaba!...Tignafesu!..."

După ce bocăia un ceas două în pat, se scula să se îmbrace, fără nici o grije de nevastă-sa, care dormia în patul de alături. Printre picături se şi închina: făcea o cruce, tuşea, înjura şi iar se ruga, cu doamne iarta-mă la fie care vorbă urată cu care cinstea pe Dumnezeu. Cate o dată, opintirile lui seci erau aşa de supărătoare, că Tincuţa sărea din pat să nu-l mai audă.

Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ţi prăpădeşti pieptul.

Te turbur din somn!.. Castelana!... A cetit toată noaptea la romane, şi dimineaţa ar vrea să doarmă... Să te culci ca mine, la 9 ceasuri, şi să te scoli la 4, după treabă. Aşa am fost eu deprins, la mama mea, şi mi-a mers bine.

Tincuţa îşi perdea răbdarea:

Se poate, dar eu n-am fost deprinsă aşa, la a mea.

De aia sânteţi plini de branză.

Eşti un mojic, îi zicea Tincuţa între dinţi, şi se ducea în odaia fetiţei să-şi urmeze somnul în pace.

El trecea în cancelarie, unde şi focul şi lampa erau aprinse de cu noapte, şi începea să să plimbe de colo până colo, pană ce feciorul îi aducea ceaiul. Atunci, cu un mănuchiu de chei ce atârna o oca, deschidea casa de fier şi scotea o sticlă cu rom, o cutie de tutun şi un pămătuf de pene. Din sticla cu rom vărsa în paharul cu ceaiu cât putea să încapă, şi apoi o ducea la gură, gâlgâind din fugă, cum făcea şi coana Profira, când gustărea rachiul oamenilor.

Apoi, pocnind din gură şi scrâşnind din dinţi, îşi alegea o pană din grămadă şi se punea să-şi cureţe ţigareta, mişcând din când în când linguriţa din pahar. în cele din urmă începea să soarbă cu sgomot din ceaiu şi-şi aprindea ţigara, din care trăgea fumul cu o poftă nespusă.

De cum se făcea ziuă, primea lume.

Cel d-ntai ce se înfăţişă, fu Domnul Bănică, sau mai scurt Don Nică, îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, şi se plimba pe la uşa cu geamuri de la biuroul boerului. Tănase chemă pe fecior.

Cine-i afară, Costeo?

Don Nică, boerule de la vie.

Să intre.

Toţi îngrijitorii săi de pe la moşii erau aleşi pe sprinceană: unul mai pehlivan decât altul. Bănică, în oraş, purta căciuliţă pe ochi, ştrengar nevoe mare, cu o fişcă grasă în carambul cismei din dreapta, cu guler de astrahan la scurtătură; aci, în faşa lui Tănase, părea umilit şi bleg, stând în picioare lângă uşe şi aşteptând să-l întrebe, ca să deschidă gura. Scatiu îl ştia că nu era cel mai din urmă cu talente de administraţie; de aceea ciuli urechile. îi dete bună dimineaţa fără a-l privi, întors pe o parte şi făcându-se că citeşte «Monitorul Oficial». După câteva minute îşi ridică ochelarii de pe nas şi se uită la el.

Ce-i Bănică?

Bine, boerule.

Ce te aduce?

Pai, ce să m-aducă: ia mai venisem după nişte parale...

Tănase se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe, ca de obiceiu, grav şi încruntat, ori de câte ori era vorba de bani.

Parale! iar parale!.. Ai primit cam multe anul ăsta, Bănică.

Am primit, da ce am primit e scris. Doar nu le cer pentru mine, că eu, cum dă Dumnezeu.

Ştiu, da n-am.

Bănică tăcu şi se uită în pământ.

Cât mă costă pârnojia asta de vie, numai să fie în sufletul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dânsa. De la anul o dau dracului, o arendez, îi fac ce i fac...

Arendaţi-mi o mie, domnule Tănase. Taman! Te am şi găsit bun de plată!

Bănică râdea încet, fără să se supere, sceptic în fond, ca unul care ştia toate cotiturile vorbei lui Scatiu. După câteva minute, adaose:

Veniseră nişte oameni de la Gurgueţi să ia bani pe muncă.

Mulţi?

Păi, gândesc că tot aş face vreo 200 de zile. Măcar de-aş găsi cui să dau, să îmbrac toată via.

Ce le dai pe zi?

De pomană boerule: unu, unu şi zece, unu şi două zeci, când în primăvară se urcă la trei, şi la patru.

Scatiu păru că se gândeşte. După un minut scoase pumnul de chei şi deschise casa de bani.

Doar să-ţi dau din altă parte.

Si, zicând astfel, luă cinci fişicuri de argint dintr-un coş de sârmă, şi le puse pe masă. Apoi desfăcu o condică lungă şi însemnă cu scriitura lui chinezească: daţi lui Bănică, itedent de la vie.

Bănică luă fişicurile, se uită la ele, socotind în gând, şi apoi rămase privind spre Scatiu.

Cât îmi daţi boerule?

Tu nu vezi: 500.

Ba văd, da sânt cam mulţi. Să tot dau pentru 200 de zile, că românul simte el că şi vinde munca pe nimic, da n-are ce-şi face capului de sărăcie.

Da ştii tu cum să-i aduci: vin sărbătorile Crăciunului, şi oamenii au trebuinţă de bani.

Bănică mustăcea, uitându-se furiş la stăpânu-său:

Şi mătale rămâi fară de parale...

Tănase începu a râde.

Zău mă Bănică: am luat banii din altă parte. Aştept pe Nichitachi să i-i dau. Iacătă-l că vine.

In adevăr, o birje, cu două mârţoage de cai şi cu un jidan vizitiu, intra din noroiul de pe stradă în curtea pavată cu pietroae a lui Scatiu. Bănică tot sta la îndoială. Stăpânu său îi facă vânt:

Hai, cară-te.

Mă rugam să-mi dai şi mie nişte parale.

N-am, mă.

Că vine Crăciunul, şi n-am nici de unele...

Ei, al dracului!..

Zău boerule.

Măăă!...

Şi jumătate râzând, jumătate supărat, Tănase deschise din nou casa de bani şi scoase un pumn cu argint, din care număra 50 de lei, însemnând în catastif daţi lui Bănică intidentul de leafa lui.

Cară-te.

Cam puţini, boerule.

Cară-te odată!

Bănică, eşind, se întâlni cu Nichitachi. Acesta îl cunoştea, de la alegeri, unde, beat de dimineaţă până seara, Bănică era în elementul lui.

Ce mai faci, Bănică?

Sărut mâna, Coane Iorgule.

Acasă-i Tănase.

Poftiţi că-i acasă.

Pe când Nichitachi intra, Tănase, fără a se uita la el sări de pe scaun în urma îngrijitorului:

Mă! să dai banii la oameni din mâna Primarului, cu contract, mai înţeles?

Da lasă boerule, că doar n-am îmbătrânit de drumul bisericii...

Că altfel nu mai vezi nici banii nici munca, zise Tănase, întorcându-se către Nichitachi.

Păi, dar cum! zise acesta, râzând: ia oaia pielea de pe lup.

Tănase râdea cu hohot, în faţa celuilalt, care şi el râdea. Se priviră un moment ca doi auguri.

Lesne ţi-e ţie: ai cumpărat case, tţi-ai pus banii la dobândă, şi chef neneaco cu banii băbachi!.. Ia şezi. Iai un ceaiu?

Păi să iau, dacă-mi dai.

Iorgu Nichitachi era, ca şi Scatiu, deputat, însă de opoziţie. In parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se ştia cum vota. In judeţul lui îşi păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor. Intre el şi Scatiu se încheiase un soi de înţelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul şi de a se alege sub toate Guvernele. Scatiu fiind mai incult, mai bogat şi mai fălos, nu se sfia a se declara pe faţă liberal, conservator-junimist, după cum bătea vantul. Celalt era mai strâns: îi jucau ochii în cap după toate combinaţiile, după toate afacerile, după toate gheşefturile, dar avea pudoarea de a nu le da pe faţă.

De astă dată venea la Scatiu pentru a-i redomanda pe un jidan, care voia să ia antrepriza zidirii unui spital.

Nervos, sponatec, şiret ca o vulpe, căuta prilejul să intre în vorba cu îndemânare, fără ca celalt să ghicească interesul ce-laducea. Se învârtea prin casă de colo până colo, inspectand mobilele, punând mâna pe hârtia de pe ziduri, privind tavanul.

Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu, cu casele astea! Om cu noroc.

Pe când el vorbea, intra femeea cu o cutie cu lemne, din care aşeza binişor câte-va pe foc. Nichitachi se întrerupse din vorbă, uitându se lung la dânsa, fiind că era curăţică şi frumuşică. Pe la spatele ei, făcea semne de admirare lui Scatiu, învârtind mâna prin aer.

Ia mai pune lemne fetică....Pune lemne că nu-i cald la toată lumea că la stăpânul dumitale. Lui văd că are cine să-i ţină de cald.

Ci tacă-ţi fleoanca, mă Iorgule, zise Tănase, podidit de râs, dar vrând să facă pe demnul...

Femeea eşi cu mâna la gură, ruşinată de tot. In urmă, cei doi boeri făceau un haz nespus, uitându-se unul la altul, urâţi şi libidinoşi ca doi satiri.

Batăte Dumnezeu de caraghios!... zicea Scatiu măgulit de o asemenea bănuială, nici la bătrâneţe nu te mai astâmperi, mă?...

Mare şiret mai eşti, mă Tănase! Să-şi spun drept, bine le alegi. Ce zice Cucoana de aşa marfă?

Taci bre din gură, ca te-o auzi cineva.

Lasă că te lucrez eu în ochii d-ei... Da îmi dai ciaiul ăla, ori ba?

Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuşi să vadă de ciaiu.

Când se întoarse, Nichitachi îl luă de la uşă.

Ia ascultă Tănase, am venit la tine cu două trebi: una mă priveşte pe mine,alta te priveşte pe tine.

- S-auzim.

Am bre pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, care mi-a pus în spinare toate neamurile...

Scatiu se uita în jos. El ştia că evreul era bogat şi că Nichitachi nu umbla degeaba pentru el.

Ese ceva Iorgule?

Ce să iasă bre?... Alergătura şi alta nimic.

Să fii tu al dracului?

Zau aşa Tănase! Fă-mi treaba asta, şi am şi eu pentru tine...

Să vedem.

Imi făgădueşti?... N-ai decât să scrii băiatului, lui Comăneşteanu, s-aprobe licitaţia...

Bine, să vedem.

Ba nici decum: trebue să-mi făgădueşti.

Bine frate...

Cand scrii?

Nu scriu, vorbesc eu, când m-oiu duce la Bucureşti.

- Aşa, vezi. Acum pentru tine. Asta-i locmă mare; tânărul Comăneşteanu s-a pus pe trai, şi are nevoe de bani.

Mihaiu? întrebă Tănase, neputându-şi ascunde mirarea şi bucuria.

Nu ştiu bine de se chiama Mihaiu... Cumnatul lui Damian.

Da, da.

El. A venit eri la mine Isidor zaraful: are în mama o polişă iscălită în alb.

Taci frate!

Zău aşa. Caută vre o 12 mii de lei, cu dobăndă după om.

Bufniră amândoi de ras, uitându-se unul la altul.

Eu i-aşi fi dat numai decât: vindeam nişte hârtii şi făceam suma. Da m-am gândit la tine, zise Nichitachi, clipind din ochii lui şireţi: tu ai mai mult interes prin partea locului: ai moşia ta, ai luat şi pe a lui socru-tău, şi poate intri şi 'n a Comăneştenilor.

Tănase se gândea, fără a mai asculta pe celălalt. El vedea de odată ce câmp larg de exploatare pentru el şi de umilinţă pentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut în mână poliţa lui Mihai. Cu toate astea însă, un rest de inexplicabilă ruşine îl împedică de a primi numai de cât târgul. Chipul senin al Saşei, care în totdeauna îi insuflase respect şi admirare, îi răsarea în minte cu o putere de represertaţiune extraordinară. Un moment avu pornirea de a spune lui Nichitachi el nu primeşte, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce i insuflase amintirea Saşei zise:

Spune jidanului să vie la mine.

In clipa cât el se gândi, Nichitachi îl străbătea din ochi, neputând să-şi explice înţelesul acestei tăceri.

Credeam că ai înnebunit, zise el tare. De ce?

Să stai tu la 'ndoială, când îţi cade aşa locma în mână!

Tănase se sculă în picioare, pocnind mâinile una într-alta şi învârtindu-se de colo până colo.

Cum se poate, domnule!... Nu-i ajunge cât are, păcătosu! Auzi dumneata poliţă la jidani cu iscălitura în alb, un om cu aşa avere!... Ptiu ruşinea dracului!

Are avere frumoasă?

Cum să n-aibă, domnule! Au Comăneştii, care-i cât a ţară 'ntreagă, au case în Bucureşti, au o moşie în Teleorman, are Suliţa, la munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiul său, Colonelul.

Cu atât mai bine, zise Nichitachi: poţi să i dai 15 şi să pui în poliţă 30.

Dar Scatiu nu se liniştea. Pe lângă instinctele lui negustoreşti şi ura omului care a muncit şi a adunat în potriva celui ce risipeşte, un sentiment ciudat de demnitate, ce-şi avea obârşia în fala lui, îl făcea să-i pară rău deabinele de împrumutul lui Mihaiu. Legătura de rudenie cu Conu Dinu şi indirect cu Comăneştenii, pe care, ca toţi parveniţii, o despreţuia faţă de nevastă-sa, îl măgulia în fundul inimii şi o trambiţa pe toate drumurile: o familie mare, cu nume istoric, fără pată, impunea fiului de vătaf, şi la umbra ei i se părea că creşte propria lui umbră.

Cum risipeşte, domnule, banii?

Ei, asta-i! Tinereţe nu-i? Aud că are o franţuzoaică, de la Paris care 1 toacă.

-- Aşa!...

Da.

Scatiu se mai învârti prin odae, neliniştit, şi sfârşi prin a spune lui Nichitachi să-l trimită a doua zi pe Isidor zaraful.

Nichitachi se sculă să plece.

Nu mă uiţi, Tănase, cu spitalu? Bine, frate o vorbă are omul.

IV

De îndată ce eşi deputatul din opoziţie, Tănase chieă pe fecior şi-l întrebă de Bănică:

-- A plecat or e încă aici?

Ba e aici, boerule: îmbucă ceva. Zi-i să vie la mine.

Dupa câteva minute, îngrijitorul era din nou înnaintea stăpânului său.

Ia ascultă, Bănică, cunoşti pe Haim jidanul, din strada mare?

Ăla dela Cavalerul de modă?

Ce cavaler de modă, mă prostule! Ăla de umblaă după spital, boerule. Ăla. Ce are a face cu Cavalerul de modă?

Păi nu ţine tot el şi prăvălia de galanterii!...

- Aşa?...

Păi dar cum: şi prăvălia de galanterii, şi acsizele şi jugăritu...

- Să te duci numai decât la, el, şi să-i spui să vie la mine, astăzi, nepărat,m-ai înţeles?

Prea bine.

Să-i vorbeşti la o parte, mă.

Da lasă, boerule...

Haide, pleacă.

Bănică eşi. In urma lui, Tănase prinse a gândi din nou la Mihai. Bucuria de a împărtăşi Tincuţei, el cel dintâiu, întamplări extraordinare, pe care le istorisia în felul lui, cu mă-nţelegi? aud?, de astă dată era fără margini: avea în sfârşit cu ce s-o umilească şi despre partea lui neni-su Mateiu. Sări de pe scaun şi se duse la nevastă-sa.

Tincuţa se îmbrăca, cu uşa încuiată. El dete busna să intre, dar, găsind uşa închisă, se opri. Ori de câte ori se lovia de câte un fapt, foarte firesc pentru lumea cealaltă, dar cu care el nu era deprins, devenia bănuitor. Ce putea să faca Tincuţa, cu uşa încuiată? Să lăcătuească uşa numai ca să se îmbrace, nu prea i părea lucru curat; el se îmbrăca par-că ar fi fost în mijlocul câmpului, cu toate odăile vraişte, punându-şi pantalonii în anti-cameră, surtucul în salon, după cum i se potrivia:

Bătu la uşă tare. Tincuţa se pieptăna.

Cine-i întrebă ea, supărată de molul cum bătea.

Eu sant: nu tu supăra, Domniţo.

Dânsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă.

El intră încet, desehizând uşa mare, solemn şi prost ca un car gol.

Vă faceţi frezurile?

Nu mai vorbi prostii. Ce vrei?

Când erau în patru ochi, Tincuţa i le tăia scurt. El, văzând că nu i se prinde ironia şi nefiind nimeni de faţă să-i asculte spiritul, se domoli.

Ia ascultă, nevastă: nu ştii una, lată de tot...

Ce este?

E lată...

Dânsa nu mai zise nimic, cunoscându-i firea sucită, ci-l lăsă să spue de bun placul lui.

A fost Nichitachi pe la mine... şi mi a spus una, de n-o s-o crezi...

Dânsa tăcea.

Asculţi ori ba?

De cu noapte a luat-o.

El se trânti pe un scaun, supărat:

Tai cheful omului, când îi e lumea mai dragă...

Si ce ţi-a spus Nichitachi?

Inchipueşte-ţi, dragă, că Mihai e plin de datorii...

La numele lui Mihai, Tincuţa se uită prin oglindă la bărbatu-său. fără voia ei, simţi că i se bate inima, ca unuia ce aşteaptă o nenorocire şi vede venind împărţitorul cu depeşa.Căută să se stăpânească şi se întoarse spre el cu mirare:

Mihaiu!...

Da, Mihaiu al dumitale.

Ea încercă să zâmbească, dând din cap. Al meu!

Da, Mihaiu. E plin de datorii: a luat bani de la toţi jidanii din Bucureşti, pe ipotecă, pe amanet, cu gir, fără gir, cum a putut. Acum umblă pe la ovreiaşii de la noi: Isidor zaraful are o poliţă a lui, iscălită în alb. Caută 15 mii de lei şi e gata să se oblige pentru 40, ca să-şi ţie Madama de la Paris.

Tincuţa, ascultându-l, se făcuse albă ca hârtia. Din nenorocire se isprăvise de pieptănat. Luă cutia cu pudră şi se albi şi mai tare.

Zor, zor, dai cu făină pe obraz!..

Ea se întoarse spre el, binişor, scoase batista şi se şterse pe ochi.

Ce vrea să zică cu poliţa iscălită în alb?...

O poliţă iscălită în alb. Nu ştii atâta lucru?

Nu.

O poliţă, ştii ce-nsemnează?

Da, cam vag.

Măăă! proastaă femee am. Dacă s-ar întâmpla să mor eu, dragă, pe tine te mănâncă toţi din toate părţile. Vin o 'ncoace.

Şi, fericit că i putea arăta superioritatea lui în ceva o luă de mână şi o trecu prin mai multe camere până în biurou, unde deschise casa de fier, scoase un portofoliu lung şi îngust, cu o mulţime de despărţituri, şi-i întinse pe masă mai multe foi de poliţe, unele iscălite şi umplute, altele neiscălite.

- Asta se chiamă o poliţă. Cel ce ia bani cu împrumut se obligă prin foaia asta a-i plăti la cutare dată, şi scrie aici suma primită şi aici data sau scadenţa, iar dedesubt iscăleşte, precum vezi în astelalte.

Tincuţa descoperi, spre marea ei mirare, că mai toata lumea din oras datoria bani lui bărbatu-său. El urma:

O poliţă iscălită în alb vrea să zică o foae de astea, în care un găgăuţă ca d-l Mihaiu îşi iscăleşte numele fără să pue suma ce a primit. Cine iscăleşte asemenea poliţe, mai bine sa-şi lege o piatră de gât şi să se dea pe gârlă. Ai priceput?

Da.

El închise la loc casa de fier şi trecură din nou la Tincuţa. Tănase se aşeză pe scaun, gândindu-se. Ea îl observa cu coada ochiului.

Nu ştiu ce dracu să fac, zise el, nehotărât.

Cu ce?

- Cu poliţa fleacului ăsta de Mihaiu.

Ea se întoarse repede către dânsul:

Cu ce?!

Cu poliţa lui Mihaiu.

E în mâinile tale?

Ba nu, da n-am decât să zic jidanului să mi-o aducă. Tot stau şi mă gândesc ce să fac: s-o iau, îmi e că se supără soră-sa când o afla; s-o las, intraă pe mâna vre-unui cămătar, care îi dă 15 mii de lei şi pune în poliţă 40. Da tot mai bine s-o iau: îl scap de camătă... şi 1 am la mână.

Tincuţa în vreme cât el vorbea, se uita la dânsul cu ochii pe jumătate închişi, cu gura pornită pe un surâs amar şi batjocoritor, cu o infinită expresie de dispreţ, gata să-i zică un cuvânt teribil. El nu vedea nimic.

Tu ce zici?

Ea se stăpâni cât ce putu.

Eu zic să n-o iai.

Vezi bine: dumitale nu-ţi convine să ştii că am la mână pe unul de-ai lui neni- tu Matei.

De ce vorbesti aşa, Tănase?... Tu singur zici ca n-ai vrea s-o superi pe Saşa...

Am zis aşa, ca să fie vorbă...

Foarte rău, dacă ai zis numai aşa.

Par-că am uscat rufele pe o frânghie cu dumneaei!...

Ce urât vorbeşti!...

Se poate: aşa ştiu eu să vorbesc, şi 'mi merge bine. D-voastră, care vorbiţi frumos, vă mâncaţi averile ca păcătoşii.

Te rog Tănase: gandeşte-te că şade ruşine să afle lumea că faci camătă.

Da ce se potriveşte!... Obrazul cel subţire al cucoanei se roşeste... Ia mai dăi cu făină, că-ţi trece...

Ea, în adevăr, se făcuse roşie şi se uita la dânsul cu ochii aprinşi.

Ia ascultă, Tănase, nu mai vorbi aşa, că mă faci să te urăsc. Gândeşte-te ce lucru desgustător e pentru mine, să afle Saşa că noi am dat bani fratelui ei, bani cu camătă!

Am înţeles zise el, vrând să se scoale şi să iasă.

Tincuţa sîri la uşe şi o încuiă. Râdea şi tremura.

Nu te las, până nu-mi vei făgădui...

El se scutură o dată, o asvârli cât colo de la uşă.

Ia fugi femee şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala!...

Apoi eşi repede şi trânti uşa cu sgomot. Ea se lovi de scaun şi rămase alături, grămadă.

Mizerabil!... Mi-ze-ra-bil!... strigă ea, scrâşnind din dinţi şi plângând.

Rîmase acolo câteva minute, ţinându-şi degetul la care se lovise, cu mâna cealaltă. După aceea se sculă, luă o batistă de pe masă şi-şi şterse ochii. Apoi rămase în mijlozcl odăii, gândindu-se. Ce era de făcut? Numele bancherului evreu îi răsări în minte: Isidor! I se părea un nume groaznic, de jidan cu mâinile lungi şi hrăpitoare. Il vedea în faţa lui bărbatu-său, târguind poliţa lui Mihaiu şi ea ştia toate astea, şi nu era în stare să facă nimic. Nimic! Se putea să nu facă nimic?... Ce să facă?

Ii veni în minte să scrie Saşei. Şi numai de cât se îndreptă spre salonaşul ei, să caute hârtie şi cerneală. Insă, după câţiva paşi, se opri, gândindu-se la scandalul ce ar fi produs scrisoarea ei. Cum ar fi judecat-o Mihaiu? Se întoarse înnapoi şi se văzu în oglindă, cu ochii roşii, cu pudra mototolită pe obraz: era urată. Urâtă, îmbătrânită înnainte de vreme, îşi rodea sufletul alături de mizerabilul ce o chinuia făr' de mild, pe dânsa şi pe tatăl-său. Ii veni să plângă din nou, şi şezu pe acelaş scaun pe care o aruncase cu un minut mai înnainte, ducându-şi batista la ochi, fără nici o putere...

După câtva timp se sculă. Işi aduse aminte că era urâtă cu pudra pe obraz, pe care nu o pusese de cât să-şi ascunză paliditatea, şi se spălă, îşi muie chipul în apă şi se răcori. După aceea deschise o fereastră, ce da pe gradina tristă, şi se uită pe ganduri în fundul zării: nimic.

Cu toate astea, aerul rece păru a-i da oare care energie. O idee îndrazneaţă îi trecu prin minte: să se ducă în persoană la jidan, înnainte ca acesta să dea poliţa lui Tănase. Dar cine era Isidor zaraful? unde şedea? Nu se gândea la nimic. Zise să-i puie caii, se îmbrăcă repede şi peste un sfert de ceas era în trasură. Spuse vizitiului s-o duca la magazinul obicinuit, să cumpere nişte ciorapi pentru boerul cel bătrân: simţea astfel nevoe să explice pentru ce se ducea în targ.

In poartă se întâlni cu Bănică care aducea pe Haim evreul, ca un jandarm. Mulţumi pentru închinăciunia lor, fără ai vedea. Insa, după un moment, barba evreului îi rasari în minte fără nici o cauză. Incepu să banuiască: dar dacă o fi Isidor zaraful? Şi cu cât se gândea, cu atâta se întărea mai mult în ideia că era el. Ba chiar i se păru că mâna cu care Haim îşi scosese pălăria era lungă şi hrăpitoare ca mâna închipuită a bancherului. Se mişcă să oprească pe vizitiu, dar se simţi jenată ca şi cum acesta ar fi înţeles ce se petrecea într-ânsa. Totuşi, îl opri:

Intoarce, am uitat ceva.

Alături de biuroul lui Scatiu era o cameră goală, plină cu dulapuri. Tincuţa îşi lăsă pălăria ce avea în cap şi, sub cuvânt de a-şi scoate căciuliţa de iarna dintr-o cutie, intră singură în odaia de garderobă.

In dreptul uşei ce da în biurou, sta un dulap. Ea îşi lipi urechia de uşori şi ascultă.

Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri fără interes, de comerţ, de daraveri, pe care Tincuţa le pricepea numai pe jumătate. In cele din urmă auzi pe Tănase zicând evreului:

Te-am chiemat, domnule Haim, ca să tă întreb daca ţii mult la antrepriza spitalului... fiindcă au venit mai multe persoane să mă roage să stărui la Bucureşti pentru publicarea unei noui licitaţii.

Mai multe persoane!.. Ha?...

Da, mai multe persoane.

Jidanul bolborosia o limbă ca vai de ea, cu «iu! vei! persoane!»: Scatiu urma, indiferent:

Ţineam să ştiu dacă ai vre-un interes...

Iu am interns, ma rog, cum să n-am!... Ce sumă se cheltueşte cu clîdirea.O sută zece mii, mă rog.

Şi dumneata ce ofertă ai facut?

Iu?..

Da; cât ai lăsat sub deviz?

Iu ai lăsat 3 la sută sub duviz.

Trei la sută! Minunată afacere!... Nu mai erau alţi concurenţi?

Mai erau, mă rog, da iu am mulţumit pe duninealor cu dispighihola.

Aşa?... Apoi uite că vin alţii şi cer să nu se aprobe oferta dumitale.

Oferta!...

- Da, oferta.

Evreul părea a se gândi, fiindcă Tincuţa nu-l mai auzea. Apoi iar o lua.

Şi iu vii să rog pe dumneavoastră să, faceţi atâta bunătate să staruiţi să se aprobe.

O să mi vie cam greu: trebue alergătură, pierdere de vreme...

Eu înţeleg, mă rog: unu la sută pentru cine aduce contractu iscălit... şi încă unu pentru cine stărueşte să se primească zidirea cînd este gata.

Ia ascultă, domnule Haim, dai două mii de lei să ţi aduc contractul la mână?...

Zău, dumnu Sotirescu, este mult... aşa să n-am parte eu de cuptiu a meu, daca nu este prea mult...

Si 'astfel îi ascultă câteva minute încă, ciorovăindu-se ca ţiganii, unul mai dând o sută, altul mai lăsând una, până ce căzură la învoială.

Dezgustată de bărbatu-său şi mai mult, de era cu putinţă, dar fericită că evreul acesta se chiema Haim iar nu Isidor, Tincuţa eşi din nou în trăsură.

In magazinul în care intră să cumpere ciorapi lui Conu Dinu se ţinu bine, vorbi liniştit şi, la eşire, întrebă foarte firesc de adresa lui Isidor. Se miră ea însăşi de atâta îndrăzneală. Băeţii din prăvălie săriră s-o însoţească până la bancher, fiindcă era la doi paşi. Ea mulţumi şi se duse singură.

Comptuarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă veche, despărţit cu zăbrele de lemn în trei părţi într-una, un jidănaş pistruiu, cu părul roşcat, cu urechile blegi, murdar, aduna la coloane de cifre; într-alta un bătrân cu barbă albă, cu un râmpeiu de ţigară de foi, care-i ardea mustăţile, număra nisşte gologani şi-i punea în fişcuri; în a treia despărţitură nu era nimeni. Pe jos noroiu ca în stradă; în aer, miros rău.

Tincuţa întrebă de d. Isidor. Jidanul cel mititel chemă pe cel bătrân.

Ce poftiţi, mă rog.

Aş vrea să vorbesc cu d. Isidor bancherul: eu sunt doamna Sotirescu.

Evreul se dete numai decât la o parte, deschizându-i portiţa de lemn, şi o rugă să intre intr-o cameră din fund:

Poftiţi, mă rog, aista este fiul meu; eu sunt părintele lui.

Tincuţa se găsi în faţa unui om tânăr, care, ca şi ceilalţi făcea la socoteli. El o rugă să şadă, şi eşi să vorbească cu tatăl său. După câteva minute se întoarse, foarte respectuos. Nu semăna de loc cu cel închipuit, nu avea mâinile lungi, nici aerul hrăpitor, ci părea serios, era miop şi stângaciu.

Cu ce vă pot servi, mă rog?

Tincuşa se simţia cu sufletul la gură, ca la pension, când vrea profesorul dela Stat să pună întrebări. Zâmbia şi se uita la bancher fară să -l vază.

Aş vrea să vă fac o rugăminte.. Eu sunt doamna Sotirescu, rudă cu d. Comăneşteanu...

Da...

Aveţi o poliţă a sa neiscălită...

Neiscălită?...

Nu. Vream să zic iscălită în alb...

Greşala aceasta o făcu să se roşească şi mai tare.

Mă întrebaţi un lucru, la care meseria noastră ne împiedecă de a răspunde. Cu toate astea, fiindcă sunteţi rudă cu d-l Comăneşteanu, socot că pot să vă spun că aşa este: avem o poliţă a d-sale, iscălită în alb, şi suntem autorizaţi de corespondentul nostru din Bucureşti s-o negociem pentru 15 mii de lei. Noi n am voit s-o luăm pe socoteala noastră, fiindcă nu avansăm bani decât numai la comercianţi şi pe termen scurt.

El păru a se gândi. Apoi adoase:

Mă mir însă că d-l Comăneşteanu caută bani în oraşul nostru, mic şi fară capitaluri, când ar putea să găsească aşa de uşor în Bucureşti.

Tăcu şi păru a se gândi din nou. Tincuţa, încetul cu încetul, se liniştea. El iar urmă:

Afară numai dacă n-o fi vrut să nu-l afle familia...

Da, dar iată ca noi tot am aflat.

Bancherul înălţă din umeri, ca şi cum ar fi avut nevoe să se desvinovăţească:

Ce să fac!... Eu bani n-am: trebuia să-i caut la cineva. Aici în oraş, afară de boerul d-voastre şi alţi doi-trei, toţi sunt datori...

Da?

Da. Averi sunt, dar lumea s-a învăţat rău: un an face bucate bune, le vinde şi le mănâncă; la anul nu face nimic sau grâul n-are căutare şi intră în datorii...Sunt puţini boeri la noi cuminţi, cum este al d-voastră... aşa că eu, neputând să merg la d lui după bani, am mers la d.1 Nichitachi.

Şi la altcineva n-aţi mai fost?...

La nimeni, pe cinste.

Atunci vă rog să trimeteţi poliţa înapoi... Se poate?

Dânsul se gândea, uitându-se în pamant: Se poate.. dar pierdem comisionul. Eu nu înţeleg mult din asemenea afaceri, zise Tincuţa însufleţită, dar vă rog, dacă se poate să restituiţi poliţa, restituiţi-o, şi mă veţi îndatora foarte mult. La orice nevoe, voiu fi gata să vă servesc pe lângă bărbatu-meu...

Evreul cel tânăr eşi să se înţeleagă cu cel bătrân, şi Tincuţa îi auzi în cealaltă odae. După câteva minute intrară amandoi. Bătrânul, cu un aer mai de cămătar şi mai umilit, se înduioşă în faţa Tincuţei şi-i făgădui să trimită poliţa înnapoi, dar o rugă numai decât să stărue pe lângă bărbatu-său ca să facă totul să nu se aprobe licitaţia spitalului. Intră în detaliuri de preţuri, invocă interesul oraşului, pledă ca un avocat, acuzând pe Haim că era un jidan impirihil. Tincuţa se uită la el, gândindu-se în ce straniu mod se încurcă iţele intere,selor, cum intră cineva din bun senin în intrigi, cum începe să mintă şi să se prefacă, fără nici un gând. Ii rugă s-o ierte (aducându-şi aminte de cele ce auzise din colţul dulapului), că de astă singură dată nu putea să le fie de nici un folos, deoarece apucase şi făgăduise altora... şi astfel avu aerul în faţa lor că se amestecă în treburile bărbatului său, ea, care niciodată nu se gândise la astfel de lucruri.

Batranul se uită lung la celălalt, şi după aceea făgădui Tincuţei că înnapoiază polişa. Ea surprinse cu mirare o expresie de nespusă tinereţe în ochii evreului bătrân când privia spre fiu-său.

Aista nu-i copil de jidan, zise el, bătându-l pe umăr. Daca nu ar semăna la mine, aşi zice că nu este al meu... Dar are inima de la mamă-sa, dumnezeu s-o ierte.

Şi bătrânul luă, cu mâinile lui, galbene de ţigară, mâna Tincuţei, şi-i istorisi până la uşă cât era de bună răposata soţie a meu; cum trimisese pe tânăr să facă şcoala de comerţ din Bucureşti, ca să devie bun «rumun», şi aşa mai departe.

Tincuţa eşi, mişcată de vorbele evreului şi se urcă în trăsură, uşoară, fericită, deplin încredinţată că scăpase pe Mihaiu de la mare pericol.

V

Tincuţa iubia pe Mihaiu de mult. După ce el plecase în străinatate, ea îi scrisese la început, cum se învoiseăa la cea din urma plimbare în luntre, fără teama şi fără înconjur. Dar după prima venire a lui Mihai în vacanţe, cei doi copii ce se despărţiseră jumătate plângând jumătate razând, se regăsiră schimbaţi. Fie-care se miră de prefacerea ce luase celă 1-alt: lui începuse să-i crească mustăţile, să i se accentueze liniile să i se îngroaşe vocea; ei i se micşorase talia, i se umpluse pieptul, îşi schimbase pieptănătura. Tincuţa găsea că Mihai îşi păstrase prea mult din graţia de adolescent crescut între femei, ce o avea la plecare; el de asemenea ca Tincuţa devenise de o sensibilitate supărătoare, era distrată, plină de amor propriu.

In adevăr, fata trecuse prin criza prin care trec toate semenele sale, când, între16 şi 20 de ani, încep a fi luate în băgare de seamă, mai cu seamă dacă sânt frumoase şi au zestre. I se împliniau toate dorinţele, i se deschideau uşile, i se arăta lumea pe laturea petrecerilor. Fusese la Bucureşti cu Saşa, mersese la teatru, la două-trei balur; plăcuse tinerilor; jucase până noaptea târziu, îmbătată de farmecul lumii elegante, de farmecul valsurilor; gustase, în fine, din amăgitoarea fericire a tuturor fetelor tinere, şi adusese în liniştea ei de acasă umbra nehotărâtă a unei vieţe nouă.

Iar acasă întâlnia aceleaşi chipuri: pe subprefect, doi-trei prieteni bătrâni, pe Tănase Sotirescu, poreclit Scatiu, şi atâta tot. Astfel ea, negăsind în nici unul asemanare cu ceea ce începuse să viseze, îşi făuria o lume primejdioasă de iluzii; citea cu nesaţiu romane fantastice, din care săria pagini întregi de descrieri, fiindcă numai amoruI o interesa. O închipuire de sine nesănătoasă lua locul naivităţii de până aci, ceea ce făcea să găsească pe ai săi şi casa lor plicticoasă. Era viaţa, care şi cerea drepturile sale. Coana Sofiţa, la fiecare nemulţire a fetei, revenea cu aceiaşi vorbă: Mărită-te. Du-te la casa ta, şi fă cum îţi place.

Ea ţinea mai mult ca or când să dea pe fiică-sa lui Scatiu. Vechea ei teamă de moarte o îndemna să închidă ochii asupra cusururilor ginerului: e cam aşa, cam bătrâor; da e om de ispravă, harnic, bogat ce mai vrei? Conu Dinu înălţa din umeri, dar mărturisirea ce i-o făcse nevastă-sa, că-i era frică de moarte, că nu se simţia bine, îl impresionase. Scatiu scos mereu înnainte de Coana Sofiţa, azi cu daruri, mâine cu o nouă cumpăratură de moşie, începuse să fie tolerat.

In sufletul fetei, dorinţa de a trăi de sine, de a fi stăpână în casa sa, de a vedea şi primi lume, se amesteca în mod nehotărât cu chipuri noi din Bucureşti, cu chipul lui Scatiu, cu viaţă la oraş. Caltăţile solide ale firii sale păreau deocamdată că sunt puse de o parte, şi numai frivolitatea vârstei plutea la suprafaţă. Imaginea lui Mihaiu îi turbura câteodată planurile, însă era imaginea unui copil, pe când ea era acum fată de măritat.

Când auzi că băiatul se întoarce din străinătate, avu câteva bătăi de inimă şi mai cu seamă o nespusă curiozitate de a vedea acum era acum Mihaiu. Iar când îl văzu, devenit aproape om, cu vocea puternică,cu mustaţa înfiripată de a binele, şi totuşi zicând Saşei ca mai 'nainte, maman, cu graţie şi măsură în toate, dânsa se simţi oare-cum umilită. El de asemeni o găsi schimbată, cam pretenţioasă, gata să se supere la fiecare glumă şi numai după ce Saşa îi spuse despre planurile de maritiş ce se făcea pe socoteala Tincuţei, înţelese, în parte, noua ei fire şi tăcu.

Astfel, iarna, după întâia venire a lui Mihaiu, fata se mărită după Scatiu.

Dela cea d-întaâ zi până în momentul când o iîntalnim eşind dela zaraf, viaţa Tincuţei fu o luptă neîntreruptă cu necazurile.

La un an după căsătorie i se născu fata, la doi ani muri mamă-sa, mai pe urmă Conu Dinu căzu la pat, iar în tot lungul vremei aeesteia, lupta zilnica cu mojiciile lui bărbatu său şi cu răutatea soacrei-sei. Negreşit, toate iluziile lunatece din naintea căsatoriii se împrăştiară ca norii la vânt. Le lua locul, o viaţă de provincie, placidă, monotonă, cu scene desgustătoare de ale Coanei Profire, cu satisfacţii de amor-propriu rău alese, precum rochii bogate ca să n-o mai întreacă alta, chefur si chiolhanuri când venia vremea alegerilor, iar restul timpului economii supărătoare. Fala în toate,casă mare, doua pianuri, reviste străine, sera cu flori, etc., dar interdicţie pe toată linia de a se folosi cineva de ele. Mai cu seamă a cânta la piano şi a ceti, sau a învăţa limbi străine şi a le vorbi, era pentru Scatiu lucruri nesuferite.

Astfel, dela început chiar, calităţile statornice ale Tincuţei, care fuseseră întunecate un moment de nebunia trecătoare a vârstei, îi fură de mare folos, ca să poată răbda viaţa mai departe.

După alţi doi ani, revăzu pe Mihaiu, jenată, tremurătoare, vorbind puţin, de teamă să nu i se pară provincială. El era sufleteşte acelaş. Soră-sa îi spuse de traiul Tincuţei, şi el căuta s-o mângaie, tâhnit, limpede la minte, fără nici o amintire de altă dată, dând lui Scatiu o importanţă serioasă. Trecură astfel la ţară doua luni, cari părură Tincuţei fermecătoare. Mihaiu pleca din nou, pentru a-şi termina învăţăturile.

După a doua lui plecare, Tincuţa rămase singură, atât de singură şi de nefericită cum nu se simţise nici odată. Viaţa ei cu bărbatu-său îi părea o monstruozitate. Il privia dusă pe gânduri, încremenită,cum ai privi o prăpastie adâncă în care a cazut cineva. Din norocire, Scatiu se alese deputat şi se duse la Bucureşti, de unde nu venia decât la o saptămână ori două. In lipsa lui, dânsa trecea nopţile albe, citind tot cei cădea în mană, rămânând ceasuri întregi cu cartea căzută pe pat şi cu ochii ţintă pă un punct din aer. Cel mai mic lucru o facea să plângă. Când adormea, somnul îi era plin de visuri. Visa totdeauna pe Mihaiu, în fel de fel de împrejurări, că sbura, că murea, că se plimba cu dânsa la Paris, cum vorbiseră în luntre, că-l rănea cineva,- şi se deştepta tremurând, înfiorată toată ca de friguri. După ce se liniştea, întorcea perna pe partea ceelaltă, îşi ridica părul moale de pe frunte şi se gândea la dânsul. Il iubia? Acesta era amorul? Ea nu ştiea. Simţia numai ca ochii ei îi caută prin întuneric, prin lumină, aproape sau departe, peste tot, şi ca o neîfrânată dorinţa de a-l strânge la piept ca pe un copil, de a-l încălzi, de a-i face bine, ca o rândunică unui puiu, îi frământa toată firea. Saşa, care îi fusese totdeauna simpatică, îi era acum dragă. Se uita la dânsa lung, fiindcă în privirea ei adâncă gasia aduceri aminte de dânsul; o oprea câte-odată din râs şi izicea încet: ia mai râzi, e aşa de frumos! ceea ce făcea pe Saşa să râză şi mai tare.

Dar Saşa se ducea la Bucureşti, iar ea trebuia să vina acasă. Petrecu o iarnă pustie, fără o mângâiere dela nimeni. Tănase începea să dea în pârtia politicei, şi o înnebunia cu gognmănii prinse ici şi colo prin coridoarele camerii. Soacră-sa o revolta prin simpla ei fiinţă, buhavă şi trivială. Nimeni n-o înţelegea.

Şi era un noroc că n-o înţelegea nimeni, fiindcă numai decât ar fi ghicit secretul ce cu atâta dragoste ascundea în suflet.

După câteva luni dela a doua plecare a lui Mihaiu, se deprinse cu aceasta nouă formă de traiu. Nu mai dormea şi slăbia, dar era mulţumită: viaţa ei avea un ţel, inima ei bătea fiindcă bătea inima lui.

Când în toamna anului viitor se întoarse Mihaiu definitiv, ea îl aşteptă la ţară, cu toţi ceilalţi, liniştită, dusă pe gânduri în zarea în care călătoriau cocorii. Numai Mateiu părea a bănui ceva, dar cu firea lui bună nu îndrăznea să ridice capătul vălului ce acoperea toate. Odată, pe când şedeau amândoi în cerdacul dela Comăneşti, Tincuţa dusă cu ochii în gânduri, Mateiu se uita lung la dânsa, îi miscă binişor o viţă de păr de pe tâmple şi atingându-i fruntea cu degetul îi zise:

Ce se petrece aici?

Ea îl privi zâmbind:

Cine stie!...

In sfârşit Mihaiu sosi.

Erau din nou cu toţii la gară, ca la întoarcerea din străinătate a lui Mateiu. Dar, de sigur, nici atunci şi nici acum nu palpitase o inimă mai nerăbdătoare în pieptul cuiva, cum palpita inima Tincuţei. Când î1 văzu coborându se din vagon, se strânse de braţul Victoriei cu putere, iar când fata se repezi să îmbrăţişeze pe frate-său, ea se retrase cu un pas înnapoi. Intinse mana lui Mihaiu zâmbind, dar cu ochii înnotând în lacrami, pe care însă într-o clipă bucuria şi căldura lăuntrică le absorbi.

Petrecură toamna văzându-se aproape în toate zilele. Tincuţa, era fericită; îl ştia aproape de dânsa şi nu dorea mai mult. Nimeni nu ghicea starea sufletului său. Saşa cunoştea nevoile Tincuţei, în viaţa cu Scatiu, şi-i respecta tăcerea. O vedea de cât-va timp mai slabă, dar i se părea şi mai senină. Se deprinde omul cu toate în lume când are voinţă şi demnitate, gândea Saşa.

O singură dată se simţi Tincuţa în primejdie. Venise spre seară la Comăneşti şi nu găsise pe nimeni: Saşa şi fetele ei erau la plimbare pe jos. Ea sta în cerdac, singură. Işi scosese pălăria şi se uita în apusul soarelui, când văzu pe Mihai intrând pe poartă, călare. El veni drept la dânsa, mirat de tăcerea ei, şi o rugă să se ducă împreună după fete. Ea nu prea vrea. Găsia că era cam târziu. Se uită la el, zâmbind. Mihai îi luă palăria după masă şi i-o puse în cap, cu grije şi temere să nu-i strice pieptănătura. Ea se sculă încet, coborâ scările şi porni alături de el, tă-cută. Dânsul vorbia repede, istorisea glume, căuta s-o înveselească şi să îndepărteze jena ce o stăpânea. Turică le sări în drum să le spună încotro apucase fetele. Vre-o câteva radicale de ale lui fură bine venite. Mihai facu haz:

Toate se schimbă în lumea asta, numai Turică nu.

După aceea tăcu şi el, mergând domol langă Tincuţa. Se păru că vremea din urmă îl prinde şi pe dânsul, cu melancolia celor ce au fost şi nu mai sunt. Dar îşi reveni în sine numai de cât. Se întoarse către dânsa râzând:

Ce teribili suntem!... Ia să grăbim pasul...

Şi luă mâna Tincuţei, o trecu sub braţul lui şi începu să meargă mai repede.

Minunată vreme! Dacă ar ţine aşa mai mult, să nu fim siliţi să plecăm curând la Bucureşti!

Ea tăcea. Eşiseră din sat şi se îndreptau spre heleşteu. Mihai se opri deodată.

Dumneata nu zici nici o vorbă. Poate că nu voiai să vii la plimblare... să ne întoarcem.

Să ne intoarcem, zise ea, ridicând ochii spre el. Aş fi dorit să mergem spre malurile heleşteului, însă cred că e târziu.

Şi, însufleţindu-se, îl sili să se întoarcă, dar se rezemă cu încredere de el. Soarele apusese de tot. Amurgul punea un fond de argint liniilor satului, ce se tăiau cu putere în faţa clarului-obscur.

- Cum trec toate, nu-i aşa?... zise ea tremurând. Mă gândesc la drumul dumitale pe lac.., de acum cinci ani.

El îi luă mâna şi se plecă binişor spre dânsa, căutând parcă să nu-i deştepte amintiri triste. Ea îi fagăduise, în primblarea de care vorbea, să nu se mărite...

Şi eu m-am gândit adesea ori, zise Mihai, şi mă gândesc încă... Ce a fost frumos în viaţa noastră trebue să ne rămână în suflet. Mai mult nu putem cere dela firea omenească, ale cărei meniri sunt aşa de nesupuse nouă.

Tincuţa simţi un val de caldură ce i se urcă dela inimă spre tâmplă. Işi rezemă capul de umărul lui şi se opri.

Te rog... nu pot să mai umblu... Lasă-mă pe prispa unui ţăran şi dute de-mi adu trăsura.

El voi să trimeată pe cineva în locul lui şi el să stea lângă dânsa, însa ea nu primi. Ii strângea amândouă mâinile în mâinile ei zicându-i mereu:

Du-te!.. Te rog!.. Te rog să te duci, să nu asculţi mâinilor mele!..

Şi el se duse, îi aduse trăsura, o aşeză binişor într-un colţ şi se despărţi dânsa.

Astfel trecu acest val primejdios şi trecură încă doi ani.

Dar fiecare an săpa o dungă mai adâncă în inima ei. Vara, când putea trăi aproape de dânsul, înviora. Restul timpului se necăjia cu bărbatu-său, pirotia de frig în pustiul luxos de acasă, fără nici o speranţă.

VI

Veneau sărbătorile Crăciunului, şi cu ele se apropia sosirea ministrului şi prin urmare a lui Mihai. Tincuţa alerga de colo până colo, ca toate să fie la locul lor, îngrijite şi curate. Prefăcu o parte din casă, găti odăile mosafirilor, puse cu mâna ei câteva lucruri neînsemnate în camera lui Mihai, între care un portret al mamei lui, şi aşteptă.

Când se gândea la ce făcuse, ducându-se la evreul cu poliţa, se ruşina singură. Dar pe de altă parte era încântată: scăpase pe Mihai din ghiarele lui bărbatu-sau. Scatiu aşteptase pe Isidor a doua zi, însă în locul lui venise Nichitachi să-i spue ca au pierdut locmauade oarece junele găsise bani la Bucureşti.

Tănase nu mai pomeni nimic Tincuţei. Insă din vorba lui cu nevastă-sa, rămăsese în mintea ei expresia brutală să-şi tie Madama dela Paris. Va să zică Mihai avea o amantă. Era oare cu putinţă? Era cu putinţă ca el, omul cel mai delicat, cel mai fin, în jurul căruia mintea ei vedea numai senin, să se asemene cu Nichitachi sau cu barbatu-său, cari la Bucureşti făceau tot felul de necuviinţe?... Se tot gândea mereu. O durea capul gândindu-se. Ar fi voit să întrebe pe Tănase, însă se temea să nu deştepte bănueli.

Intr-o dimineaţă, împărţitorul aduse o scrisoare, care amărâ inima Tincuţei.

După ce ea eşise dela Isidor zaraful, tânărul bancher se ţinuse de cuvânt şi înapoiase numai decât poliţa, însoţindu-o cu explicaţii confidenţiale către corespondentul lui din Bucureşti, în care îi povestea cum venise d-na Sotirescu, ce-i zisese şi pentru ce o ascultase. Corespondentul arătase lui Mihai cele coprinse în răspunsul zarafului din provincie.

De-o cam dată Mihai rămase foarte mâhnit: era încredinţat că lucrul pornea dela Saşa. Negreşit, el se ascunsese de dânsa, şi ea, la rândul ei, se ascundea de el. Atunci firea lui dreaptă îl duse în faţa sorăsi, căreia îi spuse pentru ce îi trebuiau banii, lăsându-i să înţeleagă, cu glume şi vorbe bune, că îşi dă bine seama de ce făcea, şi că deşi poliţa era în alb, instrucţiunile bancherului erau limpezi, dobânda fixată şi celelalte. Saşa râse de dânsul, îl încredinţă că nu pricepea o iotă din toată încurcătura asta şi îl ajută să ia banii dela Bancă.

Mihai nu mai înţelegea nimic nici el. Atunci scrise Tincuţei o scrisoare jumătate glumeaţă, jumătate ironică, care ar fi trecut cum ar fi trecut dacă n-ar fi cuprins sfârşitul, în care zicea, că pentru cauză neprevăzute, e silit să nu mai însoţească pe Ministru.

Tincuţa, care era deprinsă de mult cu toate, cu asta nu se putu deprinde. Răspause lui Mihai cu violenţă, spunându-i adevărul, scurt, şi rugându-l să nu mai adaoge la cupa de amărăciuni cea din urmă picătură.-In aceeaşi zi se bolnăvi.

El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. Cât rău îi făuse fără voe!... Ce prăpastie era în sufletul ei!... Ii era necaz şi ruşine de cele întâmplate, mai ales de ironia din scrisoare. Umblă câteva zile fară căpătâiu, trist, căutând să uite.

In vremea asta, Scatiu se da de ceasul morţii. Se întrunia în toate zilele cu deputaţii şi senatorii din majoritate, la el acasă, unde venea şi prefectul, câte odată şi unul sau doi sub-prefecti mai isteţi, spre a pune la cale primirea Ministrului. Primarul oraşului umbla din prăvălie în prăvălie, ca pă vremea alegerilor, rugând lumea să iasă la gară cu mic cu mare. Negustorii erau invitaţi să cureţe stradele, fiecare până la jumătate, ca apoi serviciul muncipalităţii să ridice noroiul. Unii zâmbiau la auzul acestei pompoase calificări, de oarece serviciul în chestiune se compunea din două cărucioare desfundate, care mai mult murdăreau decât curăţau uliţele. Se luară măsuri să se umple cu petriş toate gropile şi hârţoapele din drumul Ministrului; se hotărâ trăsura care va avea sa-l aducă dela gară, şi neapărat se alese căruţa d lui Sotirescu, o closcărie de cand lumea, cumpărată la mezat şi dată acum, în vederea evenimentului, pe mâinile lui Ferenz caretaşul; se ordonă sub-prefecţilor să aducă de prin prejur ţărani chiaburi, şi altele. -Mare neînţelegere asupra persoanei care trebuia să urce în trasură cu Ministru: prefectul or primarul? Unii ziceau prefectul, alţii primarul.

Mă rog, pardon, ia să ne înţelegem, zicea d-l Alexandriu, partizanul prefectului: cine reprezintă pe onoratul guvern?

Ia slăbeşte-mă, nene, cu onoratul guvern? d-l Ministru vine aici în casa noastră; or mandatarul nostru este d-lprimare.

Ba pardon, să mă ertaţi: d-l Ministru vine el oare în oraş sau în judeţ?.. Aud? Vine în judeţ. Atunci cine reprezintă interesele judeţului faţă cu onoratul guvern?

Consiliul judeţian, zise unul să se urce în trăsură cu toţi consilierii.

Un râs general însoţi propunerea. Alecsandriu se înfuriă: -Ia mă rog, să nu facem comicării. Eu nu sunt de eri de alaltăieri scos la lume ca dumnealui; că am vazut când a primit Napoleon al 3-a pe împăratul Rusiei, şi pe Vodă când a venit acum 8 ani, si. când a primit pe Marele Duce Nicolae, şi când a strigat Gambetta vive la Turquie Monsieur!

Floquet, Floquet, coane Tudosie: a strigat vive Ia Pologne, nu vive la Tur-quie, zise prefectul.

Floquet, Gambetta, tot un drac.

Scatiu râdea mai tare decât toţi ceilalţi de bofonatele bătrânului Alexandriu, aşteptând, roşu şi enervat, să vadă lui ce rol îi dau.

In sfârşit hotărâră să-l însoţească prefectul, până la palatal prefecturii, iar primarul sa-i ţie un speech la gară; când o fi să meargă acasă, să-l însoţească Scatiu. Acesta se apără cu gura jumătate, încurcând fraze fără rost: că mi s-a bolnăvit nevasta tocmai acu, mă 'nţelegi dumneata, când îmi arf călcâile de treabă, cu afurisita asta de enflueţa.

In adevăr, de când se bolnăvise Tincuţa, el umbla forfota de colo pană colo, trântind uşile, înjurând slugile, dând dracului pe toaă lumea. Alerga de la grajd, unde vizitii frecau alămurile, până la sofragerie, unde Costea freca argintăria, făcând din treacăt observaţiuni caraghioase, cu privire la putinele de la streşini sau la curcanii ce umblau prin curte, umflaţi şi gravi ca în vremea cea bunsă. I se auzia vocea până în vecini, strigând argatul:

Ioane! Ioane! da n-auzi mă afurisitule!

Omul săria din bucătărie, cu căciula în mână:

Porunciţi coane.

Nu vezi curcanii ăia cum se plimbă prin curte:

Păi ce să le fac?

Să te ia dracu şi pe tine şi pe ei!... Cotineaţă n-ai mă, să-i închizi?

Ba este, boerule... Iacă mă duc să-i închid.

Da putinile alea de ploae?.... Le-aţi întins pe toate acuşi când vine Ministru!

Păi ce să le fac, Coane?.. doar să le închid şi pe ele cu curcanii.

Nu, boule, să le pui în şură, la locul lor....

Acuşi când vine Ministru era lozinca cu care lovia în cap pe cine întâlnia. De se 'ntâmpla să-i ceară cineva ceva, răspundea totdeauna cu aceleaşi cuvinte:

Acuşi ţi-ai găsit şi tu, când vine Ministru?...

Se chibzuise el ca un fecior singur nu ajunge, şi chemase pe teleliţă să-i aducă încă unul, vremelnic. Costea se simţia insultat de această lipsă de încredere, şi dela cea de-ntâi întâlnire, se ciocni cu adversarul său, dându-i o sfântă de bătae de-l umplu de sânge. Tănase se înfuriă ca un balaur, bătu pe Costea şi-l dete afară iar în locul lui aduse pe celălalt. Feciorul cel nou n-avea haine. Atunci Tănase porunci Madamei să scoată o veche giubea de frac ce o avea el de când pământul, şi-l îmbrăcă.Când dete Tincuţa cu ochii de el, vârât în fracul lui bărbatu-său, cât un câine cu valtrap, sări din pat, bolnavă cum era, chemăbpe Tănase şi-l rugă să aducă pe Costea înnapoi, ca altfel se făceau de ocară. Dânsul strigă, înjură, blestemă, dar trebui să se supună, fiindcă n-avea încotro. Porunci din nou Madamei să ridice fracul din spinarea feciorului, îi dete 2 franci şi-l trimise să se plimbe, aducând iarăşi pe Costea.

Cani venia seara, cădea de osteneală şi se culca de la 8. Intre o înjurătură şi o glumă, istorisia Tincuţei cele petrecute în adunarea de cu ziua, încercând să repete vorbele lui Alexandriu, pă care nu le brodea de loc. Incurca pe Gambetta cu Impăratul Rusiei; pe Floquet îl chema ăla, de care era la Paris când cu trecerea Ruşilor. Auzise ceva, dar nu putuse ghici înţelesul cuvintelor franţuzeşti:

Ăla, cum dracu-i zice...

Cine, omule?

Ei, asta -i!... Dacă nu-ţi aduci aminte nici atâta lucru la ce-ai mai învăţat franţuzeşte!...

Tincuţa prinsă de friguri, se uită la el cu ochii mari, căutând să pătrundă încurcătura din mintea lui sucită.

Dar cu spiciul!... Auzi spiciul... Să-i dai o palmă grecoteiului boerit, să se ducă de-a vândălacu!

Bănuia el că speech înseamnă discurs sau aşa ceva, dar vorba i se părea atât de caraghioasă, încât chiar a doua zi, când se îmbrăca, o mârâia mereu printre dinţi:

Spiciu!... Auzi dumneata spiciu!...

Intre două accese de tuse, mai făcea câte o cruce, mai trăgea o cismă, şi iarbse lega de Alecsandriu şi de Floquet: cum dracu-i zice, frate!

In sfârşit ziua cea mult dorită sosi.

Scatiu se scuă de dimineaţă, dete o raită pe la grajd să cerceteze starea sufletească a cailor celor mari, din care unul era cam nărăvaş; scuă pe vizitiul de oraş, precum şi pe Stoica, care se puseră numai decât să se radă unul pe altul; inspectă carâta mişcându-i roatele; inspectă cerul. Toate păreau în bună stare, afară de acesta din urmă, care ameniaţa cu ploae.

Se duse sus şi se puse să se îmbrace. Ministrul sosia la unu după 12. Scatiu încercă redingota cea nouă, aşteptând ora cuvenită spre a îmbrăca fracul. Dejună la 10 şi jumătate, ca să rămână vreme pentru slugi a se găti. La 12 se urcă în «carâtă» cu Costea pe capră. Vizitiul era îmbrăcat în haine negre, cu o legătură albă, de vară, ale cărei capete fâlfâiau pe umeri, cu un jobon da-a lui Tănase în cap, ce-i cădea pe urechi. Frigul îl cam strângea între umeri, dar trebuia să rabde.

Când s-o ia dela scară, Forgaş, harmăsarul din stânga, începu să sară în două picioare. Gură, biciu, nimic nu se prinse. Tănase se dete jos, începu să înjure, lovi cu piciorul în burta calului, dar totul fu zadarnic. Atunci veni Stoica, care cu o fluerătură îl făcu să o ia din loc. Stăpânu-său se aruncă din fugă în trăsură, iar vizitiul de oraş, gătit pentru Ministru, rămase să vină cu droşca.

La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mânzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralca şi Polcovnicol Stamate; apoi Directorul Prefecturii cu toţi Sub-prefecţii, Primarul, Consilierii judeţului şi ai comunei, Poliţaiul în mare ţinută, Comisarii şi sub-comisari, Directorul arestului, Şeful garnizoanei, apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mâna, cu decoraţiile atârnate pe piept; protopopul, chemat de când cu reforma bisericească, domnul protoereu; Directorul Liceului, profesori institutori, ţărani, în fine tot aparatul administrativ. Judecatori nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ceva bizbiu, între Ministrul de interne şi Ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspântii, aţinând drumul oamenilor ce veniau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţosi: caţiva gură-cască priveau la măturătorii primării, care pregătiau o manifestaţie impunătoare, dar pană una alta se inglindisiau la cârciuma dela colţ.

La ceasul hotărât, trenul intraă în gară, domol, solemn, par-că ar fi ştiut că înnalta chiemare avea el pe lume. La o fereastră sta Prefectul care se dusese întru întâmpinarea Ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcând semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surâzâtori, îm-bulzindu-se care să ajungă mai întâi.

Când se coborâ Ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară dea-lungul zidului, strânşi de Comisari, iar Prefectul făcia semn Ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hârtie şi începu: Domnule Ministru! apoi se opri căutându-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încât îl strângeau de nări, făcându-l să vorbească pe nas. Şi iar începu: «Domnule Ministru!» Vântul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; câteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălând vorbele; afară din gară era un chiloman de nu se mai auzia nici în cer nici în pământ. Cu chiu cu vai logosul se sfârşi. Prefectul prezentă în fugă câţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înnainte, pe covorul ce era întins dela clasa I-a până la eşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curând făcea să hârşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plinei de noroi, srigau la birjari să ţie rândul, feciorii chiemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.

Când se iviră Prefectul şi Ministrul, trăsura lui Scatiu era la scară, cu caii neastâmpăraţi ce o smunceau din loc la fiecare moment. Costea ţinea uşa cupelei deschisă, dar Ministrul nu brodia clipa când să intre fără a se lovi. După oarecare chibzuială, marele demnitar al Statului se aruncă deodată la voia întâmplării şi căzu pe perne. Prefectul, făcu şi el tot astfel, iar Costea se urcă pe capră. Când însă s-o ia din loc, pace. Forgaş săria în două picioare ca la circ, sforăia, muşca zăbalele, până ce prefectul, pierzând răbdarea, se dete jos. Scatiu turbă de mânie: ar fi dat cu cuţitul în cal, de nu i-ar fi fost ruşine. Atunci, furiosbstrigă la Stoica să vie numai decât. Vizitiul de oraş trebui să renunţe la gloria de a purta pe Ministru, iar cravata lui de mătase trecu din nou în slujba droscei de toate zilele. Stoica, liniştit, cu vorba lui lătăreaţă pofti pe Prefect să se urce fără teamă, că «aşa se joacă băiatu: mă rog, cal tânăr nu-i?»

Şi astfel se înşirară trăsurile una după alta, în goana cea mare, către palatul Prefecturii. La aripa din dreapta a trăsurii Ministrului venia Poliţaiul oraşului, călare, de abia ţinându -se pe cal, sguduit şi frământat ca vai de el, căci, deşi era aprig, la chip, în fond era un biet creştin, care n-avea alte aptitudini spre a deveni «Prefect de Poliţie» cum îşi zicea el, decât nevoia de slujbă.

Pe drum, Tănase, în trasura cu Panaitopolu, îşi vărsă focul pe socru-său, care-l pricopsise cu Stoica:

Mi-a învăţat caii cu nărav, domnule!.. Cine crezi ca mi 1-a colăcit? Tot socră-meu:

Apoi se miră că nu văzuse pe Mihaiu.

Nu înţeleg de ce n-a venit văru-meu...

Panaitopolu se uită la el cu coada ochiului, gata să-l umfle râsul de rudenia cu Comăneşteanu, dar Scatiu sări iar la Stoica:

- Al dracului ţigan, domnule: vezi dumneata cum a învăţat el calul să sară în două picioare când î1 mână altul, şi să fie blând ca un miel când ia el hăţurile!

Puiu de hoţ de pe Bărăgan, măi Tănase!... Ştii tu ce alegi.

Panaitopolu era un grecoteiu, îmoogăţit ca şi Scatiu, şi mofturile la el nu se treceau. Râdeau amândoi, uitându-se unul la altul.

De la prefectură, Ministrul trecu la primărie; de la primărie, la spital; de la spital, la arest. In vremea asta, regula hotărâtă mai dinainte, cu însoţitorii, rămase baltă, de vreme ce Ministrul ceruse să-l urmeze Prefectul peste tot. Tănase venise acasă şi aştepta.

Tincuţa, rămasă singură, după plecarea bărbatului său la gară, se sculase binişor din pat, se gătise cum putuse, uitându-se tristă, la umerii transparenţi de slăbiciune şi se aşezase pe o canapea. Ea spera să vadă în curând pe Mihaiu. Când dete cu ochi de bărbatu-său, încruntat şi solemn, înţelese numai decât ce se petrecuse. Dânsul povesti isprăvile cailor, frângându-şi mâinile ca 1-au făcut de râs; înjură pe Stoica şi pe cine i 1-a dăruit; bătu din picior la dânsa că şi-a găsit să fie bolnavă tocmai în aşa momente grele; batjocori pebMihaiu că nu venise. Ea îl privia lung, cu lăcrămile în ochi: i se părea un nebun, scăpat de la balamuc. Nu zise nimic, ca de obiceiu, lăsându-l să se potolească singur.

Din nenorocire, tocmai atunci intră pe poartă cupeaua, fără Ministru. Acesta se săturase de săriturile harmăsarilor, şi rugase să i se dea o birjă.

Când văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pricepu dintr-o clipă ceea ce se întâmplase. Atunci, în adevăr, păru că înnebuneşte. Galben ca un mort, fără a rosti un cuvânt, se repezi la revolver, eşi afară şi împuşcă pe Forgaş, înhămat cum se afla, descărcând câte şase focurile în el:

Na, na, na să te înveţi să mai sări altădată!

După aceea aruncă revolverul şi se năpusti asupra lui Stoica. Acesta crezuse că-l omoară şi pe el, şi de frică o luase la goană spre fundul curţii, sperând să poată încăleca peste zid şi să fugă... Dar Scatiu îl ajunsese din urmă, îl înhăţă de chică şi-lduse târâş până în curte, unde îl bătu hoţeşte. După ce rasuflă bine, îi lăsă pe toţi grămadă şi se urcă sus.

Stoica se sculă din noroiu, fără a zice un cuvânt; îşi îndreptă părul în cap, din care scotea viţe întregi smulse de stăpânu-său, şi se apropie de cal. Acesta căzuse din ham într-un lac de sânge, îşi întinsese capul pe pământ şi trăgea de moarte. Ochii lui limpezi se uitau la Stoica fără viaţă. Gemea câte odată din fundul plămânilor, ca un om. Carnea tremura pe el, ca înfio-rată de durere.

La vederea calului murind, Stoica se aruncă la pământ, lângă botul lui, şi începu să se bocească ţigăneşte:

Calule, sărmanule, te-a mâncat fript stăpână'-tu, dar-ar Dumnezeu să i se usuce mânuşiţa cu care te-a împuşcat!...

Săriră slugile celelalte să ridice leşul, să deshame caul rămas şi să pună trăsura la loc, dar nu fu cu putinţă să scoale pe Stoica de pe botul lui Forgaş. Atuneci Bănică şi cu argaţii îl luară pe sus; aduseră o droagă în care puseră calul împuşcat, îl acoperiră cu pae şi-l duseră la câmp; spă-lară petele de sânge de pe jos, şi astfel totul păru reintrat în ordinea de mai 'nainte.

Dela o fereastă, Tincuţa văzuse începutul scenei cu revolverul, şi leşinase. Şezuse căzută jos mai bine de un sfert de ceas, şi se deşteptase singură, fiindcă nu venise nimeni. Se sculă binişor de pe covor şi se apropie de canapea. O durea capul grozav. Ceea ce văzuse era oribil. Bărbată-său nu-i mai apărea, ca până acum, numai mojic, ci nebun-furios. Pentru întaiaşi dată îi fu frică de dânsul. Dar încetul cu încetul, se linişti: înţelegea că amorul propriu al omului ridicul din născare, care pricepe câteodată că e ridicul, e mai teribil decât al altuia. Tot gândindu-se, îşi aduse aminte de tată-său: o fi auzit focurile de revolver sau nu? Poate că nu, flindcă odaia lui era de cea laltă parte a caselor. Se sculă cum putu şi se duse până la uşa lui, pe care o deschise cu grije: Conu Dinu dormia în fotoliu. Se retrase încet, aproape fericită; el cel puţin nu ştia nimic de mizeriile ce dânsa îndura.

In vremea asta, Scatiu sta singur în birou, aprinzând ţigară după ţigară: acţiunea lui de nebun îi descărcase sufletul de neliniştea pe care o grămădise cu încetul toate faptele neobişnuite din urmă şi din ziua aceea. Acum se simţia bine, par-că şi-ar fi desbrăcat o haină care-l strângea. Işi aruncă ochii pe fereastră, tocmai când ridicau calul să-l ducă la câmp, şi, instinctiv, voi să se repeadă la uşă spre a porunci argaţilor să-i ia pielea. Dar un sentiment grosolan de ruşine îl opri pe loc. Se aşeză din nou pe scaun şi se puse să se gândească: pierduse o mie de franci, preţul calului! Dacă în loc să-l împuşte, 1-ar fi vândut, se scăpa de el şi nu păgubea nimic. Făcuse o prostie. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât îi părea mai rău: o mie de franci!... Vezi, de-aia e bine să nu se pripească omul. Şi cel puţin dacă 1-ar fi împuşcat dintr-o dată, numai cu un glonţ! Dar nu, îl ciuruise cu şase gloanţe. Cu toate astea, după un sfert de ceas, chiemă pe Bănică şi îi zise să trimită pe cine-va la câmp numai decât, să ia pielea de pe cal.

Pe când acestea se petreceau la Scatiu, Ministrul îşi isprăvise ispecţiile şi venia spre casă cu Prefectul.

Innaintea trăsurii lui alerga un gardist călare, iar pe capră era un dorobanţ. Când să ia trăsura pe uliţa armenească, gardistul fu oprit de un pâlc de oameni şi în urma lui trebui să se oprească şi birja Ministrului. Se munceau agenţii puterii publice să facă drum trăsurei printre mulţime, dar fără folos: era vre-o sută de ţărani ce se grămădiau spre ministru, cu o hârtie în mână. Acesta făcu semn birjarului să se oprească întrebând pe oameni ce voiau: ei, cu căciulile în mână, vorbiau toţi de-odată, aşa că nu se înţelegea nimic. Prefectul le luă hârtia şi le făgădui să le dea dreptate, dar căută să puna jalba în buzunar. Ministrul însă, care nu pricepea nimic, voi s-o citească...

Era o reclamaţie a ţăranilor de la Ciulniţei. Sătui de angarale, de nelegiuiri, de dobânzi, oamenii veniseră, disperaţi, să se plângă Ministrului. Nu mai cereau nimic decât să le dea înapoi pe boer, pe Conu Dinu, care din moşi strămoşi stăpânise pe la vetrele lor. Se formase cu încetul legenda că ginerele secfestrase pe socru.

Ministrul se simţi pentru moment umilit că trebue să meargă tocmai în casa lui Scatiu, şi, cu toate lămuririle Prefectului că ţăranii erau puşi la cale de un advocăţel din opoziţie, se gândi se telegrafieze numaidecât lui Comăneşteanu, care, fiind rudă cu Dinu Murguleţ, putea să-l lumineze. Ceea-ce şi făcu.

VII

La Scatiu acasă erau pregătite două mese: una pentru Ministru şi lumea aleasă, în sofrageria cea mare; alta pentru ciurucuri într-o odae de jos. Planurile lui Tănase erau la început măreţe de tot: el voia să dea Ministrului un banchet de 50 de persoane, cu vinuri ravac, trase şi gustărite de Bănică în persoană, dar se lovise de Tincuţa, care, din camera ei, ţinea toate de scurt. Ea ştia că cea mai mică petrecere în casa lor se sfârşia cu beţie, cu lăutari şi chiloman, şi socotia că ar fi mai cuminte să nu dea Ministrului privelştea acestor scene. El urlă, blestemă, se tângui că dânsa nu se gândeşte decât la ale ei, fară a ţine seamă de alegători, de popularitatea lui. Simţia că ea avea dreptate, dar, ca să nu aibă aerul că se conduce de un cap de femee, el, dipotatul enfluent, hotărâ să împartă invitaţii în două tabere. Ideea era necuviincioasă pentru cei ce intrau între ciurucuri, dar era practică. De alt-fel, sub-comisării, agenţii electorali, unii negustoraşi chiar, erau mai mulţumiţi, să mănânce deoparte, în tihnă, cu sfânta aghiasmă la 'ndămînă, decât să se piţigăiască la masa Ministrului.

O baratcă de scînduri lega sofrageria de sus cu cea de jos, iar muzica militară era aşezată tocmai la mijloc ca să se poată auzi din toate părţile.

Ministrul intră în sala de mâncare cam înnorat. Scatiu nu ştia nimic de ce i se întâmplase pe drum, şi socotia ca aşa se cade să fie un om mare.

Prânzul merge bine, ce-i drept, cu diferite soiuri de înjurături la adresa lui Costea, mârâite printre dinţi. Muzica militară cânta corect, cu d-l capelmaistru în mare ţinută, întors cu spatele spre muzicanţi şi cu faţa spre banchet, uitându-se ţintă în ochii Colonelului. Când veni vremea toasturilor, se mai încurcă treaba, însă toţi se ţineau la locul lor. Unii râvneau la masa de dincolo, unde limbele se amestecaseră chiar de la al doilea fel de bucate.

De-ndată ce se sfârşi prânzul Ministrului, unii dintre cei mai nerăbdători se repeziră la ceilalţi. Colonelul, care nu prea bătea cu apa, făcu stânga-mprejur şi se rezemă lângă un şip, cu nişte «pustiu de profir» (cum zicea domnul Protoereu) de s-arunci culionul în câini şi mai multe nu.

Mai întru târziu deteră soldaţilor să mănânce, inchiseră uşile bărătcii ce dau spre casele de sus, şi astfel zgomotul păru a se linişti. Pe la miezul nopţii, Ministrul, ostenit de drum, se retrase. Toţi răsuflară.

Cand însă s-adoarmă, muzica militară începu din nou. Chip era ea ascunsă intr-o odae de jos, dar tu joci cu tromboanele şi cu picolina!... Mai ales era un afurisit de solist cu cornul, care pusese mâna pe o doină, şi ţi-o freca, şi-o învârtea, de gândiai că-şi dă duhul în trâmbiţă. O luă de jos, lung, tărăgănat, şi se urca la deal ca un hain, şi iar o mai ţinea, şi iar se urca,pană prindea două note ascuţite, pe care le sfrichidea un ceas.

Bietul Ministru se foia în pat, îşi trăgea plapăma pe ochi, îşi înfunda capul în perne, nădăjduind că doar l-o ierta Dumnezeu să adoarmă. Când însă să-l fure somnul, cornistul se întorcea cu trâmbiţa tocmai în partea aceea, iar cele două note de sus strabăteau văzduhul ca două săgeţi nevăzute, şi se înfigeau în urechile Ministrului.

El se sculă pe marginea patului, uitându-se în jos fără nici o nădejde:

Ei, bată-te de om!... zicea el.

In vremea asta, boerii de sus se duseseră la cei de jos şi beţia se întinsese în toată strălucirea ei. Incredinţaţi că nimic nu ajungea până la Ministru, urlau şi schelăcăiau ca într`o menajerie. Fiecare dăduse drumul firii sale. Revizorul scolar se desbrăcase de haină, şi, bot în bot cu protopopul, cântau bisericeşte, dând cu pumnul în masă ca să ţie măsura.

Pe glasul al 7-lea, popo!...

Răguşit de atâta sbierat, potropopul de abia mai cârâia, scoţând câte o notă de cocoş cu ţâfnă, cu capul plecat spre revizor şi cu degetul lângă nas, bătând tactul.

N auzi, popo: pe glasul al 7-lea!... Am răguşit de tot, măi frate. Bea aghiasmă, afurisitule!...

Popa mai turna în el câte un pahar, şi iar se vâra în sufletul celuilalt, cu degetul la nas.

Fiecare îşi avea ticul său. Lângă popa cu degetul, venia Colonelul. Descheiat la tunică până jos, el se uita posomorât la musicanţi, cu ochii împăinjeniţi, cu mânile amândouă întinse în văzduh, par-că să se apere de un duşman nevăzut. La fiecare întorsătură a doinei, scrâşnea din dinţi şi gemea, de ţi s-ar fi părut că i se rupe inima de jale: în fond însă era numai beat, dar beat criţă.

Când venia treaba la schimbat cântecul, era vai de lume: nu se potriviau doi la gust. Primarul, care râdea mereu, călare pe un scaun, încerca să fie dulce la vorbă:

— Mă rog matale, puiule, dom-le Capelmaistru, să ne cânţi «frunză verde bâr-oiţă».

Alexandriu vrea Mascota. Se ducea în faţa şefului musicei, mătăhăind:

— Mon cher, tă rog, partea aia din Mascota, ştii, unde cântă curcanii, golu, golu, golu...

Panaitopolu îi făcea vânt din drum:

— Ia slăbeşte-ne cu goluul dumitale, amice. Mă, dom-le Capelmaistru, să-mi zici valsul lui Ivanovici, ti-ra-ra ri...

Şi ca să spue ce vals voia, da drumul unui glas argăsit de spirturi, care hămăia fără nici un rost. Capelmaistru nu pricepea. Atunci Panaitopolu chema pc poliţaiu, care în tinereţele dumisale cântase din flaut:

Nică! Nică!....

Şi fiindcă celălalt n-auzia, începea să-l poreclească:

— Mă ţopârlane! Mă şurupelniţă! Mă bocciule, da n-auzi!...

Poliţaiul, ciupit de vărsat, cu nişte favorite serbezi, slab şi costeliv ca vai de el, era nebiruit la chef: ar fi fost în stare să bea o vie întreagă fără să se cunoască. Sări de unde se afla şi veni lângă Panaitopolu.

Porunciţi, mă rog.

— Ia un flaut şi zi valsul lui Ivanovici.

El puse mâna pe un flaut dela un soldat, îşi titiri gura pe îmbucătură şi începu să ţâfnească, chisc, chisc, până o prinse din loc. Atunci dete drumul la nişte tereremuri strasnice, pe cari Panaitopolu le însoţia cu glasul lui spart, ti-ra-ra ri, învârtind mâna prin aer şi lăsându-se pe spate.

Dar în mijlocul lor sări deodată Tănase Scatiu. El până atunci stase deoparte, fluerând o chindie pe care vrea să şi-o aducă aminte. Puse mâna pe şeful musicei şi-i zise: Asta!...

Apoi îşi întinse buzele să spue ce voia, dar nu înnemeri.

— Ptiu, bat-o Dumnezeu, că până acuma o cântaiu!...

Capelmaistrul, ca să-i facă plăcere, puse pe soldaţi să încerce toate chindiile pe cari le ştiau. Era o ticăloşie, o zăpăceală, de nu se mai auzia nici în cer, nici în pământ.

— Nu-i asta, nici asta.

In sfârşit, la a patra, părură că-i dau în pârtie:

A ha, ha, zise Scatiu, asta!

Atunci, se desbrăcă de frac, scoase cismele, îşi puse mâinile în şolduri, şi începu... Ceilalţi se făcură roată în jurul lui, privindu-l cum pisăgea pământul în varful picioareIor, dând cu călcâiul în scânduri, strâmbându-şi glesnele, când în afară, când înnăuntru, lăsându-se pe genuchi, sărind în sus, de par-că intrase aghiuţă în el. După ce se munci aşa vreun sfert de ceas, căzu pe un scaun:

— Vezi, domnule!... Astea sânt ale noastre, nu valţuri şi dănănăi de alea deale d-lui Alexandriu!... Auzi « golu, golu» par-că ia hapuri!...

In vremea asta, Polcovnicul Stamate, care sta întins pe jos ca un tumurug, puse mâna pe pantofii lui Tănase, şi, foarte liniştit, îi umplu cu mezeluri de pe masă. Alţii jucau prin colţuri, fiecare pe seama lui. Unii dormiau pe sub scaune. Doi trei negustoraşi, simţind că se apropie vremea de ducă puneau câte o mandarină în buzunar.

Spre zori, începură să-i care trăsurile pe la casele lor, ca pe nişte saci, şi astfel sărbătoarea se sfârşi, spre deplina mulţumire a lui Scatiu, care socotea că e o necinste să iasa lumea trează din casa lui.

Cât despre Ministru, sgomotul roatelor pe caldarâmul colţuros îl făcu să sară din somn, buimac, întrebându-se în gând de se cutremura pământul ori sosise sfârţitul lumii...

VIII

A doua zi, pe când Scatiu, informat de Bănică, plecase la Ciulniţei să reguleze pe ţărani, Mihaiu sosia dela Bucureşti.

Tincuţa, care toată noaptea nu închisese ochii, dormia când veni el.

Mihaiu fu introdus numai decât la Ministru. Acesta îi istorisi întâmplarea cu jalba oamenilor, rugându-l să-i spue ce se petrecea între Scatiu şi socru-său. El nu ştia nimic. Auzise ceva despre neînţelegerile dintre socru şi ginere, dar nu le dase importanţă. Făgădui să cerceteze lucrurile mai de aproape şi să-l informeze. Ministrul plecă din nou cu Prefectul în inspecţie.

Mihaiu ceru să vadă pe Tincuţa, dar ea dormea. Atunci se gândi să se ducă de-a dreptul la Conu Dinu.

Bătrânul, aşezat ca de obiceiu în fotoliul lui, citea. Când intră Mihaiu, el se uită lung la dânsul, peste ochelari. Il recunoscu, dar par-că fără grabă, şi plecă ochii în jos.

— Sărut mâna, nene Dinule. Ce mai faci?

— Bine...

— Cum o mai duci cu sănătatea?

— Bine...

Mihaiu, crezând că nu prea aude, ridică glasul:

— Uite, am venit să te văd... Eşti sănătos?

— Mă bucur că-ţi mai aduci aminte de mine. Eu sunt sănătos... Tincuţa nu prea e bine.

— Da ce are?

El ridică mâinile în sus şi înălţă din umeri:

— Cine poate să ştie!...

După accea se uită la dânsul lung.

— Semeni cu tată-tău... Să-i semeni că era om de ispravă.

— Iţi mai aduci aminte Nene Dinule? îţi aduci aminte când am mers la gară cu toţii, să primim pe Nenea Mateiu?

El plecă ochii în pământ şi nu răspunse. Mihaiu se uita la el, mirat de adânca schimbare ce o luase. Căuta să-l însufleţească cu ceva, şi îşi aduse aminte că Saşa îi dase o pereche de pantofi pentru dânsul.

— Nene Dinule, maman îţi trimite nişte pantofi. Mă duc să ţi-i aduc.

Şi eşi să-şi caute valisa. Când să ajungă în capătul coridorului, cam întunecos, i se păru că o uşă dela o odae lăturalnică era întredeschisă. Voă să treacă mai departe, dar cineva îl chema. Se opri să asculte.

— Mihaiu, bună dimineaţa.

El nu pricepea bine cine-i vorbea.

Bonjour... Cine maă chiamă?

Prin crăpătura uşii se strecură mâna Tincuţei. El o recunoscu şi se apropie de dânsa, sarutând-o.

— Ce va să zică asta? Când ai venit?

— Acuma. Ce faci?... Am auzit că nu prea eşti bine...

— N-am prea fost bine... Da când ai venit?

— E un ceas de când am venit... Am fost la Nenea Dinu... Mă duceam să-i caut nişte pantofi, dela maman...

— Ce ciudat lucru... Eu ştiam că ai venit, fără să ştiu... Ce face Saşa?

— E bine.

— Dar fetele?

— Bine, toată lumea. Da de ce nu eşi la lumină?

Ea râdea, ascunsă după uşă.

— Nu se poste... Tot ce pot să fac este să-ţi dau mâna din nou, dacă te mulţumeşti...

Şi-i întinse iarăşi mâna, prin deschizătura uşii, cu braţul până la cot. El îşi lipi gura de pielea netedă, sarutându-o pe tot lungul, de jos până sus.

— Eşti supărată pe mine, Tincuţo, şi ai cuvânt să fii supărată...

— Destul... fii cuminte... nu sunt supărată.

Se zăria, în întunerecul odăii, obrazul cu ochii strălucitori.

— Inchipueşte-ţi că ştiam că ai venit, şi nu-mi spusese nimeni... Du-te la tata...destul. Am să trimit să te cheme...

Işi retrase binişor mâna şi strânse uşa: să vii numai decât.

— Viu.

Fericit că o vedea veselă şi că nu era supărată pe el, Mihai alergă în odaia lui, scoase pachetul din geamantan şi se întoarse la Conu Dinu.

— Uite, Nene Dinule, maman îţi trimete pantofii ăştia de iarnă... Doreşte să te vadă... Nu vii la Bucureşti?...

— Nu pot să viu... Spune Saşii că o doresc mult. N-am vazut-o de doi ani.

— Nu te mai duci la moşie?

El învârtea pantofii în mână. Intoarse ochii lung şi se uită la Mihai.

— La care moşie?

— La Ciulniţei.

Bătrânul ridică din umeri.

— Ce copil eşti!.. Tu nu ştii că eu nu mai am moşie...

— Cum nu mai ai moşie?

Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, îl apucă de braţ şi-l sgudui cu putere.

— Eu nu mai am moşie! Moşia mi-a luat-o tâlharul... Tâlharul, banditul care îmi omoară fata!... Şi cel de sus îi cunoaşte nelegiuirile, îi înţelege gândurile şi nu-l trăsneşte!.. Şi nici nu ma chiamă pe mine la dânsul, ca să nu mai văd!..

După accea, muiă vocea, şi cu mare tristeţe zise:

— Imi pare rău ca o să mor blestemând. Nu mai este dreptate omenească, iar Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine.

I se strâmbaseră toate liniile obrazului, vorbind astfel. O descurajare adâncă se întipărise pe chipul lui, descurajarea omului revoltat, care nu speră în nimic. Lui Mihai i se făcu milă.

— Nene Dinule, nu te turbura aşa, că tot mai e dreptate în lume: uite ţăranii dumitale vor să te aibă din nou:

El dete din cap.

— Ce să-ţi facă ţăranii, împotriva câinelui ăstuia!...

— Cine ştie!.. poate să-ţi facă ceva. Au reclamat prefectului.

Conu Dinu se ridicaă pe braţele fotoliului.

— Au reclamat prefectului!... Se vede că i-a schingiuit de tot...

— Mă rog, dumneata ai dat toată moşia de zestre?

— N-am dat nimic! El a luat... A pus mâna pe tot, fără să mă întrebe: zice că eu sunt bătrân şi neputincios, că ma fură toţi din toate părţile... Vezi bine: aşa, mă fură numai el. Mă fură şi mă vâră în pământ, şi pe mine şi pe Tincuţa... şi ce vor ţăranii?

— Vor să te întorci dumneata la ei.

Conu Dinu se uită la Mihai lung.

— Sărmanii oameni! Dar crezi că-i lasă el să facă ce vor? Mă prind că acuma, când noi vorbim despre asta, nebunul e la moşie. Ia sună numai a minune să vezi...

Mihai sună. După câteva minute veni o slugă cu ochii umflaţi, cu părul vâlvoiu. Conu Dinu îl întrebă binişor.

— Acasă-i domnul?

— Nu-i acasă, cocoane: a plecat la moşie...

Bătrânul dete din cap către Mihai, iar sluga eşi.

— Vezi? s-a dus, a lăsat şi Ministru şi tot, numai ca să-şi răzbune pe lume... Auzi, el, om să primească un Ministru!... Cine şi-a făcut păcat să-l trimeată în casa asta? Mă crezi când ţi-oi spune că toată noaptea au băut ca nisşte năuci? Ai văzut în ce hal sunt slugile... Asta este viaţa noastră: când e treaz, e biciul lui Dumnezeu; când e beat îl legi... Un asemenea om duce interesele judeţului şi ale ţării, vai de ea de ţară!...

Dupa aceea tAcu, clAtinand trist din cap. Apoi raga pe Mihai sAi dea hartiile desub perna, ca sA-i arate foaia de zestre.Incepu citania din fir în para tutulor actelor. BAtranul se oprea la fiecare frasA,la fiecare vorbA, ceand explicarea cuvin--telor noi, Intrebandu-l de nu era drepta teape partea lui.

Ar fi urmat astfel toată ziua, de nu venea femeea din casă să spună lui Mihai că îl cheamă Tincuţa.

Mihai eşi, iar Conu Dinu rămase cu hârtiile pe braţe. Tot interesul documentelor dispăru de odată, şi în mintea lui se ivi o idee nouă, întoarcerea la ţară. Cum avea să se ducă, cine era să îngrijească, puţin îi păsa. Şă plece cu trăsura lui Scatiu nu se mai putea, fiindcă singura slugă credincioasă, Stoica vizitiul, se dusese în lume. Atunci îi veni în gând altceva: să fugă...

Pe când planurile acestea muncea pe Conu Dinu, Mihai intra la Tincuţa.

Intinsă pe canapea, cu o roche de casă pe dânsa, ale cărei cute, de mătase aurie, cădeau bogate pe covor, cu o blană albă pe picioare, Tincuţa mişca uşor degetele pe o carte. In faţa ei era un fotoliu, alături o măsuţă, cu un vas subţiratec, elegant, din care se lăsa spre dânsa o roză înflorită în grabă şi sfioasă; în atmosfera salonaşului, o căldură binefăcătoare, în care surâdea o minunată fotografie a d-nei Vigée Le Brun, ce i semăna.

Când intră Mihai, ea zâmbia. Părea că simte toate mişcârile lui, chiar când nu-l vede, că ştie când vine, ce doreşte, ce are să zică.

— A!.. domnule Mihai, iată-te în sfârşit!

El dădu din cap, mulţumit şi cam stângaciu, luându-i mâna.

— Aşi fi venit de eri, dar mi-era ruşine... după o scrisoare aşa de proastă...

— Şezi. Uite, vezi? asta este...

Şi zicând astfel, scoase din carte scrisoarea lui.

— Da-mi-o, te rog, s-o arunc în foc...

— Ţi-o dau, însă cu o condiţie: să numai scrii asemenea lucruri.

— Nu mai scriu niciodată.

Şi să aibi încredere în mine, fiindcă îţi vreau binele.

— Da.

Ea îi dete scrisoarea pe care el o aruncă în sobă. Amândoi se uitau la hârtia ce ardea, îndoindu-se şi lăsând să se vadă literile negre pe fondul cenuşiu. Tincuţa dete din cap.

— Ăsta-i drumul p care-l iau toate cele omeneşti.

El nu zise nimic, ci numai se uita la dânsa lung. Era albă ca hârtia pe care o ţinuse în mână, diafană, de o tinereţe candidă. Numai ochii păreau că ard, cu o viaţă proprie, ca diamantele.

Mihai se simţi mişcat ca de o poesie, în care durerea porneşte din straturile cele mai adânci ale sufletului rănit, dar cuvintele rămân simple. Ea de asemenea îl privea şi părea că înţelege ce se petrece într-nsul. Plecă ochii în jos şi nu zise nimic. După aceea, uitându-se iarăşi la cenuşa scrisorii, îl întrebă:

— S-a stins?

— Da.

— Apropie-ţi scaunul de mine şi şezi.

El mişcă fotoliul spre dânsa.

— Te rog, întâi închide uşa că vine frig.

El o inchise. Umbla încet, ca într-o odae în care s-ar ruga cineva. Veni iar lângă dânsa, privindu-o cu sfială.

— Şezi te rog... Ştii că azi dimineaţă m-am deşteptat din somn cu credinţa nestrămutată că ai venit. De ce ai venit?

— Fiindcă m-a chemat Ministru.

— Altfel nu veneai?

— Ba aşi fi venit dar mai tarziu.

Ea îl privi în tăcere. După aceea încercă să zâmbească:

— De câtăva vreme a început să-mi fie frică de ceva necunosout: mă tem să nu mor. E drept că nu prea am cuvânt să mă îngrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fericită. Insă de caţiva ani mă leagă de viaţă o simţire nouă şi puternică. Să ţi-o spun?...

El se apropiase şi mai mult, şi-i luase mâna într-ale lui.

— Dacă nu e prea greu, spune-mi-o.

Tincuţa se rezemase cu obrazul de spatele înalt al canapelei şi-l privia, cu ochii gânditori:

— Imi era drag cine-va, atât de drag, atât de scump, încât credeam că o să pot trăi şi să mă pot bucura de simţirea mea nouă. Dar se vede că nu se poate...

Mihaiu, mişcat până la lacrămi, încercă s-o oprească.

— Te rog, Tincuţo: de ce vorbeşti aşa?...

— Vino mai aproape. Ţi-aduci aminte de copilăria de pe lac? Copilărie. Ce dulce copilărie!... Ascultă-mă, aşi vrea să-ţi dau ceva. M-am gândit să-ţi dau un inel. Vrei să-l primeşti? De ce să nu-l primeşti? Sau dacă vrei să-ţi dau alt-ceva...

Se uită la el zâmbind şi-i atinse fruntea cu degetul:

— Mă înţelegi?

— Te înţeleg de mult...

Ea îi acoperi gura cu mâna:

— Ştiu...

— Şi dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu poate să fie nimic mai frumos decât asta.

Şi, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. Tincuţa se uită la el nedomirită.

— Dela cine îl ai? întrebă cu temere. Dela sora-mea. Ia deschide-l.

Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraordinar.

— Deschide şi dincolo, sau să ţi-l deschid eu...

Pe sticla albă era o viţă de păr, legată cu o panglicuţă roşie.

— O cunoşti? întrebă Mihaiu.

Obrazul ei se colora de sânge, un val de căldură îi umplu ochii de lacrămi şi fără ştire îşi aruncă braţele de gâtul lui. I se umplea pieptul de aer, de prea mult aer; se înneca de emoţiune. Inet, pe nesimţite, i se lăsară braţele grele, capul îi căzu pe spate, şi rămase galbenă, ca moartă. El voi să se scoale de pe covor, speriat de paliditatea ei, dar o uşoară mişcare a braţelor, ce se rezemau încă de dânsul, îl făctu să se oprească. Ea îşi duse mâna binişor la frunte, mişcă braţele în sus şi deschise ochii.

— Mi-a trecut. Nu te sperii. Nu sânt mai urâtă... E o impresie fugară, pe care nu ştiu de o înţelegi: viţa asta de păr a păstrat un parfum, pe care-l regăsesc în toate lucrurile mele vechi. Când îl simt, îmi pare că vremea n-a trecut, sau că a trecut atâta vreme, încât eu, cea de-atunci,am murit, iar eu, cea de acum, sânt alta. Şi îmi pare aşa de rău ca nu mai sânt cea de atunci! Poate, poate, ar fi altfel...

După aceea, întinse mâna în aer, cu o mişcare atât de uşoară dar atât de fără speranţă, încât spuse o lume de durere. Se uită un moment înainte-i, apoi se ridică ceva mai sus pe canapea, şi iar zâmbi.

— Şezi pe scaun... Te visez aproape în toate nopţile. Te văd aevea, cum te mişti, cum priveşti câteodată cu ochii în gânduri, şi puterea visului e aşa de mare, că a douazi îmi aduc aminte că priviam şi eu tot acolo. Ştiu tot ce faci, unde te duci, la ce te gândeşti. Ştiu când eşti trist, când îţi aduci aminte de mine. E o nebunie care ma încălzeşte, îmi odihneşte spiritul. Doctorii socot că sunt bolnavă de nervi. La început le spuneam că visez toată noaptea. Mi-au dat fel de fel de doctorii, care mă făceau să dorm ca o piatră. Le-am lăsat de o parte şi m-am întors la visurile mele.

Işi plecă fruntea pe o lature şi se uită la el:

— Dacă nu te-aşi mai visa, aş muri.

Mihaiu o asculta, cu inima sfâşiată. Ii era frică să se mai apropie de dânsa, ca nu care-cumva suflarea lui s-o înnece. Părea că nu mai ţine de pământ prin nici o legătură. Se întinse pe covor şi-şi rezemă capul de blana albă de pe picioarele ei, pe care o sarută în ascuns.

Ea păru că se gândeşte...

Ce stranii lucruri îţi spuiu!... Şezi bine. Reazemă-ţi capul de picioarele mele.Vino mai aproape dacă vrei.

El veni lângă dânsa, aproape de tot. Tincuţa îi puse mâna pe frunte, mângâindu-l. Voi să urmeze, dar sângele i se urcă din nou în obraz.

— Eşti prea aproape, zise ea, încurcată, râzând, cu o tremurare a glasului ce o împiedica să vorbească.

El nu zicea nimic, ci se uita la dânsa, rătăcit ca într-un vis.

— Aş vrea să te ţiu aproape de mine, dar mi-e frică... Imi bate inima aşa de tare!... Şezi colo.

Mihaiu se supuse.

Iţi spuiu lucruri ciudate. Dar e adevărat.

Trăesc numai fiind-că trăeşti dumneata... Aşi vrea să te întreb ceva: dacă s-ar întâmpla să-ţi fie dragă o altă femee, cât aş mai fi eu în lumea asta, mi-ai spune-o?...Nu, nu, nu vreau protestări zadarnice.

— Ţi-aş spune.

— Crezi că s-ar putea?

— Nu cred.

Ea zâmbi, trist. Il privi cu ochii pe jumătate închişi, cerându-i parcă socoteala în tăcere de ce spune. Dar se îmblânzi repede.

De altfel, n-ai putea să-mi ascunzi nimic, fiindcă ştiu tot ce faci. Te rog, de acuma să nu mă mai părăseşti, ca în trecut, luni şi ani întregi. Ţi-am spus tot ce am putut să-ţi spuiu.

După aceea, ceru lui Mihaiu să-i istorisească despre viaţa lui de toate zilele, ce lucra, ce planuri avea pentru viitor, de-l interesa politica. Ii făgădui să vină la Bucureşti, la Saşa, ca să fie aproape de el. Voia să-i vadă camera de studiu, să-i atingă lucrurile de pe masă. Inchidea ochii cu o plăcere copilărească, gândindu-se la cele ce spunea.

Petrecură astfel mai toată ziua împreună. Când se întoarse Ministrul acasă, Tincuţa dori să-l vadă. Il primă cu o graţie atât de măsurată, cu atât tact îi vorbi, incât omul, copleşit de preocupări prosaice, se simţi ridicat de o-dată într-o atmosferă senină, simpatică. Eşind dela dânsa, se miră cu Mihaiu de nepotriveala dintre bărbat şi femee.

— Cum se poate să se piardă o asemenea fiinţă în mijlocul lumii acesteia, plină de zâzănii şi de meschinării?.... Sunteţi rude, da?

— Da.

— Ar trebui s-o îngrijiţi. E păcat: îmi pare bolnavă.

Mihaiu se opri, uitându-se la şeful lui, care se plimba preocupat. Vederea Tincuţei lăsase în spiritul omului rece, melancolia faptelor nobile, uitate sau neştiute. Părea cu dinadinsul sdruncinat de vedenia calătoare ce-i trecuse pe dinaintea ochilor. Surprinsese într-o clipă adâncul lucrurilor şi părea că se leagă cu cine ştie ce umbră din propria lui viaţă. Se opri în faţa lui Mihaiu, vorbind încet, cu vocea gravă:

— Natura e câteodată de o nedreptate revoltătoare. Faţă cu noţiunile noastre morale, e imorală, oarbă. Cu drept cuvânt au făcut Grecii, din destinul lor, un fiu al Chaosului şi al Nopţii.

Graiul lui străbătu departe în sufletul tânărului. El raămase pe loc uitându-se în pământ.

Nici nu mai avură nevoe să vorbească despre Conu Dinu şi despre ginere-său. Ministrul pricepuse din tot ce-l înconjura drama ce se petrecea sub aparenţe ridicule: îi fusese destul să vada câteva minute pe Tincuţa, ca să i se lumineze şi mai bine ţesătura ascunsă a aparenţelor.

IX

Dar Tincuţa era fericită. Seara, după ce toţi se duseseră să se culce, ea rămasese singură.

In odaea ei ardea focul. Puse lumânarea pe scrin şi făcu doi paşi spre oglinda cea mare. In lumina încrucişată a focului şi a lumânării se văzu în mijlocul camerei, cu haina de mătase lungindu-se în penumbră, ca o fantazie uşoară. Mânicele îi cădeau bogate de pe umeri, cu capete negre de dantelă. Se mişcă în dreapta. Nevinovata închipuire de sine o făcea să se creadă pe partea aceea înnaltă. Cine ştie de ce. Era ostenită. Pianul era deschis. Şezu pe scaunul lui şi-şi aruncă ochii pe note. Erau nişte litere mari, albe, cu un pervaz negru. Luă caetul în mână şi-l întoarse spre lumină: Sonate, Op. 27, No. 2. Der Gräfin Julie Guicciardi gewidmet. I se păru că vede pentru întâiaş dată numele acesta.Julie suna aşa de frumos! Cine o fi fost?... Se sculă din nou şi se apropiă de oglindă; apoi se depărtă cât putu şi se uită numai la rochie. Era alta, într-o altă lume, într-o lume caldă de poeţi şi de muzicanţi, în azurul căreea se vedeau departe ramuri înflorite. Işi aduse aminte de lucruri vechi, de un brocart rămas dela maică-sa, cu flori de crin. Se plecă pe covor şi ridică o batistă. Apoi veni lângă scrin. Se rezemă cu coatele de marmoră şi se uită la portretul lui Mihaiu. Era un portret vechiu. Il privi lung, atât de lung, că i se părea câteodată că nu-l mai cunoaşte. Ii trecu prin minte începutul unui vals de Chopin, şi mişcă degetele pe piatra rece, ca pe piano.

Se desbrăcă încet, rămânând mititică. Intră în pat binişor, îşi rezemă capul pe pernă şi se uită la flacăra ce de-abia mai pâlpâia pe vârful cărbunilor. Gândurile ei se prindeau în mreaja somnului. Din când în când i se părea că pune mâna pe momentul precis în care adormia: «Acuma, acuma», şi adormi în adevăr, cu conştinţa limpede despre trecerea dela o stare la alta.

Intru târziu se deşteptă. Focul se stinsese cu desăvârşire. In odae era frig, dar ea asuda: Scoase batista de sub perna şi-o trecu pe frunte. Simţi că-i tremură mâna şi că tremură toată. Visase, ca în totdeauna, pe Mihaiu, — îl visase că pleca fără s-o vadă, pe ascuns, ca să n-o turbure. Işi lăsă mâna în jos şi ascultă. Nimic. Un huruit de trăsură ce se pierdea pe uliţă o făcu să-şi ridice capul de pe pernă şi să asculte. Era adevarat: plecase. I se părea acum că-şi aduce aminte exact de momentul când eşise birja din curte, momentul când ea se deşteptase. Tocmai de aceea se deşteptase, de sgomotul roatelor. Atunci se sculă pe un cot ca să asculte mai bine: nici o mişcare. Plecase!

Palidă, cu inima. bătând să-i rupă vinele, sări jos din pat, aprinse lumânarea, îşi îmbrăcă în fugă rochia, încheind-o ici şi colo, şi eşi. Trecu prin coridorul cel lung şi prin salonaş, şi se duse drept la camera lui Mihaiu, pe care o deschise, trântind uşa de perete. Era coprinsă de o dorinţă neînfrânată de a şti adevarul, de a-l constata în partea lui materială, dând de patul nedesfăcut şi de camera goală.

Când colă, Mihaiu dormia la locul lui, somnul omului tânăr, care a trecut o noapte în drum de fier, — iar odaia era plină de lucruri aruncate peste tot.

Tincuţa rămase încremenită, şi tocmai atunci i se păru că se deşteaptă din halucinaţia ce o stăpânise cu atâta putere. Era să scape sfeşnicul din mână. Dete înnapoi, retrăgându-se cu grijă, fericită că nu o simţise nimeni, şi intră la ea, se desbrăcă repede şi se culcă din nou.

Când îşi regăsi căpătâiul cald şi închise ochii, i se păru că o cerească mână se coboară din aer şi îi ridică de pe frunte pâcla visurilor rele, limpezindu-i gândurile. Mihaiu era acolo, sub acelaş acoperământ cu dânsa. Ce mai putea dori?

A doua zi, dimineaţa, pe când ea se îmbrăca, femeea din casă îi spuse ca Mihaiu vrea s-o vadă.

Se găti numai decât şi se duse drept la el. Bătu la uşe.

Intră! îi răspunse vocea lui dinăuntru.

Ea intră, încet, râzând, pe când el o priviaa cum înnainta cu paşi măsuraţi, ca într-un menuet. Mihaiu îşi strânsese lucrurile şi sta într-un colţ de canapea, cetind. Felul vioiu cum se înfăţişă Tincuţa îi păru atât de îmbucurător, încât nu se sculă şi nu o întrerupse. Dânsa veni până langă el, şezu luându-i mâna, îi zise lung, cu ochii în ochii lui:

— Bună dimineaţa. Cum ai dormit astă noapte?

— Am dormit foarte bine, răspunde el, sărutându-i mâna.

— Cu visuri, fără visuri?

— Fără. De ce?

— N-ai simţit nimic? n-a venit nimeni la dumneata?

— Nu.

— Da bine dormi! Vrei să-ţi arăt cum dormi? Uite aşa.

Şi-şi strâmbă capul pe o pernă, rezemându-şi capul în piept, ca cineva care cade de somn. Mihai râdea:

— Da da: aşa dom. De unde ştii?

— Asta-i treaba mea.

Apoi se uită împrejur:

— Dar prin casă, ce neorânduială păgânească!... Una aruncată într-o parte, alta într-alta, de ţi se părea că-s hainele a patru persoane, nu ale uneia singură.

El era din ce în ce mai mirat:

— De unde ştii toate astea?

Ea se sculase şi se uita la lucrurite lui de pe masă, scoţându-le de prin tocuri, ducând sticluţele la nas, învârtind foarfecele în mână.

— Ce-i asta?

— Asta este un cuţit şi o furculiţă, care se îmbucă una într-alta, ca să nu ruginească.

— Dar asta? A!.. un puf! Dai cu pudră?

— Nu dau. După cum vezi, este o colecţie de tot felul de instrumente de ras, între care şi puful; pentru cine pune pudră.

— Ce fel de ras. Cuţit şi furculiţă...

— Nu... Astea sunt aruncate în valisă de slugi, din altă parte. Dar spune-mi, zău, cum de cunoşti modul meu de a dormi!

Ea se uită la el, lung, cu privirea bună.

— Să-ţi spun: astă noapte am visat că plecai, fără să-şi iai rămas bun dela mine. M-am deşteptat. Tocmai atunci trecea o trăsură pe stradă. Văzusem lucrurile cu atâta luciditate, încât nimeni în lume n-ar fi putut să mă încredinţeze că nu era aşa. M-am sculat, m-am îmbrăcat în grabă şi am venit să văd camera goală. Iţi spun: eram atât de sigură că ai plecat, încât am intrat de-a dreptul, fără să mai bat la uşă. Când colo... nu plecaseşi.

— Se putea să plec, fără să te vad!

Ştiu, dar e aşa.

Povestind cele întâmplate, se sculase în picioare. Obrajii, de regulă palizi, erau coloraţ; ochii, care totdeauna ardeau, de astă-dată aveau privirea senină. Mihaiu o luă de mână şi o apropiă de fereastră.

— Ce este? întrebă ea, mirată.

— Nimic: te găsesc astăzi foarte bine.

Ea pleca ochii în jos, apoi ridică spre el, zicând încet:

— Eşti aici. Sunt fericită... Nu pleci încă.

— Mă duc cu Ministru la Slobozia şi ne întoarcem diseară. Tocmai de asta voiam să te văd. Trăsura e gata.

Ea îl privi ţintă în ochi:

— Da?...

Apoi îl luă de mână şi-l trecu repede în salonaşul ei.

— Aşteaptă-mă aici.

După câteva minute, Mihaiu văzu uşa deschizându-se, iar Tincuţa intrând la braţul Ministrului. Ea se mişc încet, legănându-se, venind cu o umbră în urma lui. Se uita la Mihaiu râzând. Ministrul părea ceva cam încurcat, dar se reculese repede: Uite, Mihaiu, Doamna doreste să rămâi aici; eu doresc să vii cu mine... Ce alegi?

Tincuţa se întoarse repede spre el:

— Dacă doriţi d-voastră, eu numai doresc nimic.

— Veţi vedea: nu-i aşa că alegi să rămâi? iar pe mine mă laşi să mă duc singur?

Mihai se uită la amândoi, nedumerit. Ministru îl bătu pe umeri, prieteneşte:

— Rămâi, rămâi. Noi ne vedem la Bucureşti în toate zilele.

Apoi eşi, însoţit de Mihai până la trăsură.

Când se întoarse înăuntru, Tincuţa îl aştepta în mijlocul salonului, veselă. Ii facu o reverenţă adâncă, trimiţându-i o sărutare pe vârful degetelor:

— Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nemereşte.

— Iţi sunt foarte recunoscător; dar... ce a zis Ministru?

— Recunoscător... ştii, cam aşa.

— Te mai poţi îndoi?

— Da?

— De sigur că da. Numai să nu i se pară ciudat...

— De ce? Eu te văd aşa de rar.... El te vede în toate zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să şed. Dă-mi blana. Pune-mi-o pă picioare şi stai lângă mine.

Mihaiu se supuse, o ajută să se rezeme bine de braţele canapelei şi se întinse şi el pe covor.

Dar n-apucase să s-aşeze bine, când văzu pe Tincuţa privind cu luare aminte în aer, par-că ar fi ascultat ceva. In adevăr se auziau clopotele unui poştalion: Tănase Scatiu se întorcea.

Ea ridică ochii şi mânele spre cer, ca o mută protestare împotriva soartei. Mihaiu pricepu ce se petrece într-însa, cu atât mai mult că trăsura intra în curte. Se sculă şi făcu semn Tincuţei că se duce în odaea lui. Ea îşi strânse lucrurile împrejur şi asteptă.

După puţin timp, uşa se deschise, lovindu-se de perete, şi Tănase intră, îmbrăcat în şubă, cu revolverul la brâu, ca de obiceiu.

— A! v-aţi sculatără!... Mă bucur.

Apoi se cotrobăi prin şubă, rupse un nasture, înjurând, şi scoase o hârtie din buzunar, pe care o aruncă Tincuţei:

— Să dai asta lui tat'-tu s-o iscălească.

Tincuţa, mai nerăbdătoare decât altădată, se uită la el pieziş:

— Dacă intri plin de noroiu în casă, închide cel puţin uşa.

— Ia slăbeşte-mă, că n-am poftă de vorbă.

Şi eşi.

Dânsa deschise foaia de hârtie şi prinse să citească. Era slova lui Nae de la Ciulniţei. Părea un fe1 de declaraţie din partea lui Conu Dinu, către ministru, ca nu vrea şi nu poate să se ducă la moşie, că nu încuviinţează cererile ţăranilor, că are toată încrederea în ginere-său, etc. Tincuţa se trudia să prindă înţelesul acestui act, dar nu izbutia. Il citi şi-l reciti fără să-l priceapă. Atunci sună şi zise fecioru-lui să poftească pe boer. Şupă câte-va minute, Tănase se ivi în uşă, numai în pantaloni şi 'n jiletcă.

— Ce este?

— Vino 'ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o întâlni cineva. Ştii că-i Mihaiu aici.

— Ei, şi!... Sânt în casa mea.

— Tocmai de-aia... Ce este hârtia asta?

— Dă-o s-o iscălească şi nu mă mai descoase.

— O dau, dar explică-mi, să ştiu ce spun.

El se lepşi pe un scaun şi lovi cu pumnul în masă.

— Bine, nenorocito, nu simţi cum mă strâng duşmanii din toate părţile! N-ai auzit cum mă reclamă ţăranii dumneavoastră de la scofala de moşie ce am luat de zestre!

Tincuţa se mişcă pe canapea şi ridică glasul.

— Nu ştiu nimic.

— Nu ştii nimic, ha? Da pă ce lume trăeşti? Bătu-o-ar Damnezeu de zestre s-o bată, că mai bine îmi rupeam gâtul decât mă însuram!...

Ea se uită la dânsul, lovind nervos cu vârful degetelor pe hârtie.

— Vorbeşte încet, că e lume alături.

El se smuci furios către dânsa:

— Vrei se vede să zic ceva lumii de alături...

Dânsa, înţelegând că nu i de scos la cale cu el, făgădui să vorbească lui Conu Dinu.

— Să te duci numai decât la el, m-ai înţeles?

Ea dete să se scoale.

— Iaca mă duc.

Scatiu eşi. In urma lui, Tincuţa rămase pe marginea canapelei, gândinduse. Ce era de făcut? Să se ducă la tată-său, știa mai dinnainte ce ură groaznică avea bătrânul înpotriva lui Scatiu, din pricina moșii. Să nu se ducă, ar fi înebunit-o bărbatu-său. Intre ei doi, nu găsia nici o scăpare. Se uita în pământ, clătinând din cap.

— De ce nu mă ia Dumnezeu?...

Se simți părăsită de toată lumea, fără putere, fără speranță, — când, deodată, îi răsări în minte imagina lui Mihaiu. Da, asta îi era singura mângâere. Avu pornirea de a se duce spre el, însă, ca oprită de voluptatea de a spera, rămase locului; apoi se îndreptă către tată-său.

Spre marea ei mirare, Conu Dinu făcea exerciții de mers în picioare, se ținea copăcel, trecea de la pat la masă, ca un copil.

— Da ce faci tată?

El se uită la dânsa, placid, cu o sprânceană ridicată în sus de par-că era pusă în cuiu, și urma să-și caute echilibru. După câte va momente de tăcere, se întoarse spre dânsa:

— Merge, merge. Trebue să mă mai mișc, că altfel îmi amorțesc picioarele.

Multă vreme el fusese de altă părere: nu atinsese pământul luni întregi, ca să nu se ostenească. Acum era de părere contrarie.

Se uită iar la Tincuța.

— Tu eşti mai bine? Ce ai acolo?

— Am o hârtie... pe care te rog s-o citeşti şi s-o iscăleşti.

Conu Dinu se rezimă de masă, îşi puse ochelarii şi ceti în fugă cuprinsul actului lui Scatiu. Apoi plecă ochii în jos, pieziş, şi se uită la fiică-sa, peste ochelari:

— Ce face!?

Tincuţa luase un scaun şi şedea, cu mânele pe genunchi. El urmă a o privi.

— Şi tu ai vrea să mă vezi iscălind un asemenea act?

Eu nu vreau nimic.

— Atunci pentru ce mi l-ai adus?

— Fiind-că mi l-a dat să aduc.

— A!... ţi 1-a dat să mi-l aduci!... De ce nu vine dumnealui?... să poftească aici la mine, să i-l arunc în obraz, neruşinatu! Vrea să-l iscălesc?... Poftim iscălitură.

Şi zicând ast-fel, rupse hârtia cu furie în bucăţi.

Tincuţa sări de pe scaun.

— Tată, ce faci!

Bătrânul bolocănea ochii, furios, vorbind îndesat, cu degetul în aer.

— Să poftească aici la mine!... să vie la mine, nebunu, să i dau eu iscălitură de act!... Vrea act, ha? ca să mă pună sub epitropie de toată isprava?... Şi tu îndrăsneşti să-mi eşi înnainte cu asemenea păcătoşii, tu, fata mea, pe care te-am crescut ca pe-o floare, să nu te bată vântu, să nu te arză soarele, ha?...

Tincuţa se uita la el, înlemnită.

— Ce să fac?

— Să nu primeşti asemenea lucruri, pentru mine, pentru tatăl tau... şi să mă aperi, nu să mă pui să iscălesc pentru el!

— Bine, tată, ce să fac?... Dumneata îmi eşti părinte, el îmi este bărbat...

— Vezi bine şi dumneata te duci după bărbat...

— Da ce să fac?

Conu Dinu se uită la ea şi da din cap. Tincuţa urmp, încet:

— Au venit sătenii noştri să-l reclame la prefect.

— La ministru, nu la prefect. Să-l reclame la ministru, şi la Vodă, şi la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un tâlhar. Pe mine de ce nu m-au reclamat la nimeni?

— Dumneata erai din cale afară bun cu dânşii...

— Aşa!?

— Cum a venit un om cu voinţă, s-au supărat.

— Va să zică eu n-aveam voinţă? Frumos.

Tincuţa se duse la el să-l mângâe.

— Nu tată, nu te supăra.

El o îndepartă de la dânsul. Fugi, fugi, că mă mâhneşti.

— Te rog, tată... Ce să fac?... El mă goneşte, dumneata mă goneşti... Sunt aşa de nenorocită!

— El te goneşte!?... Te goneşte!...

Şi zicând ast-fel, voi să se repează spre uşă, rosu, cu ochii injectaţi de sânge; dar se încurcă, se împletici şi căzu. Tincuţa sări să-l ajute, însă d-abea se ţinea ea însă-şi pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos şi voiră să-l pună în pat. El gemea şi bolborosea că nu are nevoe de pat. Se sbătea să se scoale şi să plece. Cu mare greutate îl liniştiră şi-l făcură să-şi ia locul în fotoliu.

Tincuţa, eşind dela el, era cu desăvârşire nimicită. Stete un moment în coridor şi se gândi. Ce să facă? Nu mai avea nici cel puţin hârtia neiscălită.

Atunci, prinsă dă un fel de curagiu, pe care-l dă stările sufleteşti disperate, păru că-şi regăseţte calmul obicnuit: întâmplese ce s-o întâmpla. Ast fel, reintră în salonaş şi aşteaptă.

După puţin timp veni Scatiu. El aflase de la slugi despre starea lui socră-său, şi clocotea de mânie. Se plimba de colo pâmă colo, ca o hienă, fără a zice o vorbă. Deodată se opri în faţa Tincuţei.

— N-a vrut să iscalească, aşa-i?

Tincuţa înălţă din umeri.

— N-a vrut. Lasă că-i arat eu!...

Apoi iar se învârti prin casă, şi iar veni în faţa ei.

— Să ştii că mâine cer dela Tribunal să-l pue sub epitropie. Daca e nebun, nebun să fie...

— De ce vorbeşti aşa? E tată-meu.

— N-ai mai fi avut parte de el!...

Şi zicând ast-fel, se apropiă de dânsa şi începu să strige:

— Nu-l vezi că-i nebun!... E nebun de legat!... Sunteţi cu toţi o casă de nebuni, şi el, şi tu, şi tot neamul vostru!

Tincuţa se sculă binişor şi voi să iasă. El îi tăiă drumul.

— Unde pleci? Ai să stai aici să m-asculţi.

Ea se opri în loc şi se uită la dânsul:

— Vrei să-mi scurtezi viaţa de tot.

— Da lasă că eşti neam al dracului, nu pieri cu una cu două. Am să ma duc la Tribunal...

Pe când el începea din nou, se deschise o uşe, şi Mihaiu intră. Tănase, care uitase căle ce-i spusese Tincuţa, rămase cu gura căscată.

— Bună ziua, domnule Tănase.

El îşi muiă glasul de tot.

Da de unde eşişi, măi nenişorule?

— Eram aici. Te rog să ma erţi c-am auzit fără voia mea cele ce spuneai Tincuţei... Ministrul mi-a vorbit de întâmplarea asta, însă fără să-i dea importaţă. Dacă vrei, vino la mine să-ţi explic...

Şi trecură amândoi în camera lui Mihaiu.

X

După ce Tănase eşi, Tincuţa răsuflă. Se duse în odaia ei, şi rămase la geam, uitându-se în grădina desfrunzită.

O asemenea viaţă era cu neputinţă de suportat.

Incotro se întorcea cu mintea, vedea numai prăpastie: bărbatu-său îi era odios, o revolta împotriva societăţii care-l tolera, împotriva lui Dumnezeu care-l ţinea pe picoare; tată-său devenise egoist, copilăros,stăpânit numai de gândul moşiei. Ii trecuse prin cap ideea dispărţeniei, însă groaza de scandal o făcuse să dea înapoi înfricoşată. Ce era de făcut?

O lega de lume fata şi, cu un simţimânt mai personal, Mihaiu. Insă amândoi stau oare cum în partea nestatornică a vieţii. Acolea, lângă dânsa, nu era de cât necaz şi chiu.

Ideea morţii îi încolţise în minte de mult. Se simţea bolnavă şi nădăjduia că poate să moară curând. Dar, tinereţea lupta, şi moartea venea încet.

Scena din urmă cu bărbatu-său o revolta, o exaspera. Mihaiu auzise cum era tratată în casa ei, si, în loc să-i fie recunoscătoare că pusese capăt injuriilor, se simţea umilită, înjosorată: cât putuse să sufere ea singură, fără ca alţii să ştie, suferise; dar să fie batjocorită aproape în faţa lui Mihaiu, în auzul lui, i se părea cu neputinţă de răbdat.

Deschise geamurile şi respiră cu putere. Ii era cald. Se desfăcu la gât şi-şi puse coatele pe marginea ferestrei, gândindu-se. Ce fără de şart mai era şi lumea asta! Cine e fericit într-ânsa? Violenţii şi apo-plecticii. Cei blânzi şi fără voinţă sunt victime. Dar fiindcă înţelegea că e aşa, de ce nu-şi schimba şi ea firea? Insă poţi să-ţi schimbi firea?

Ce-ar fi fost oare, dacă s-ar fi despărţit de bărbatu-său? Scandal. Ei, şi? Se cuvine să pui în cumpănă fericirea ta, cu opinia lumii? Şi prinse a se gândi cum s-ar fi dus la Saşa, cum ar fi trăit aproape de Mihaiu, cât ar fi fost de devotată. Dar conu Dinu? Cui să-l lase? Era hărţăgos, crud, copiliăros, dar îi era tată. De câte ori lua lucrurile mai de departe, i se făcea milă de el. Şi pe dânsul tot împrejurările îl aduseseră în halul în care era, împrejurările şi lipsa de voinţă. Lipsa de voinţă. Ce vorbă şi asta! Cine era vinovat de lipsa lui de voinţă? Natura, Dumnezeu. Dar un Dumnezeu care face asemenea lucruri nedrepte e o fiinţă immorală. Atunci la cine să-ţi mai întorci ochii? La nimeni. La pământ. La nefiinţă.

Logic, aşa părea. Insă îi era drag Mihaiu. Ce drag îi era!

Se simţi coprinsă de frig, dar urmă cu încăpăţânare să se gândească la Mihaiu. Pe al doilea plan al conştiinţii se ivea umbra morţii. O dedublare a personalităţii sale morale o făcea să aspire cu o parte către fericire, iar cu alta către moarte. Pe când se gândea la Mihaiu, ideea că ar putca să răcească desfăcu rândurile planului întâi al conştiinţii şi răsări luminoasă înaintea tutulor. Ce bine ar fi fost! Să moară de moarte bună dar repede; să înceteze de a mai suferi.

Uşa se decshise încet şi Zoiţica intră. Ea rămase în mijlocul odăii, strângând din umeri. Tincuţa închise geamurlle cu grabă şi chiemaă pe fată la dânsa. Se uită la ea lung, gândindu-se într-o clipă la o infinitate de lucruri. Cu cine semăna? Ar fi putut să semene cu tată-său. O mişcare nervoasă o făcu să dea pe Zoiţica la o parte, şi, repede, iar s-o apropie de dânsa. Fata simţi obrazul mame-sei rece, mâinile reci.

— Eşti îngheţată de frig, mamă. Ai fost afară.

— Nu, dragă: am deschis fereastra să mai schimb aerul.

Fetiţa se duse la sobă, luă cu mâinile ei micuţe un lemn si-l puse pe foc, mai puse unul şi încă unul; apoi strânse portiţa şi se scutură pe vârful degetelor, cu gravitate.

Tincuţa o privea, dusă pe gânduri. Ochii ei păreau a zice copilei: «care va fi şi soarta ta! pe ce mâini vei încăpea!» Atunci ideea morţii o înfioră. Chemă fata, o luă în braţe şi o sărută, strângând-o la piept cu o nespusă milă.

Când reîntâlni pe Mihaiu, se simţi stângace, încurcată. Nu îndrăsnea să-l privească ca să nu vadă ochii lui compătimitori. Ideea umilinţii se împletea în mintea ei, ca o maşinărie complicată, cu atâtea roate şi roticele sufleteşti, ce o făceau să sufere. Ceea ce părea amor propriu rănit, era numai o blândă închipuire de sine: voia să se păstreze, în imaginele lui, curată, desfăcută de orice legătură trivială. Şi cuvintele lui bărbatu-său, zise în cazul lui Mihaiu, o pătaseră.

A doua zi, Ministrul şi Mihaiu plecară.

Tincuţa, dela geam, se uita lung în urma lor.

Când ei periră în zare, ea rămase în colţul ferestrei, privind departe în văzduhul fumuriu, fără nici o legătură între ea şi lume. Ii resări în minte o imagine bizară: Iulie Guicciardi şi o cută misterioasă de rochie: rochia ei din oglindă...

XI

La o lună după cele întâmplate pană aci, Mihaiu, cu soră-sa şi cumnatu-său, călătoreau din nou spre Tincuţa, de astă dată încă ca s-o ducă la groapă.

O depeşă a lui Scatiu, cu două zile înnainte, îi chiemă şi-i rugă să aducă doi doctori, cei mai mari din Bucureşti, «fără a se uita la preţ»; o altă depeşă, iscalită cel mai nenorocit om, îi vestea că «totul s-a sfârşit».

Era prin luna lui Ianuarie. Gerul înlemnise toată calea. Prin gara umbla lumea, nepăsătoare. Uliţele pustii scârţîiau sub picioarele rarilor trecători. Câte o sanie goală, cu doui bouleni piperniciţi, mergea spre barieră.

Nici odată nu văzuse Mihaiu firea tristă a lucrurilor, într-o lumină mai potrivită. Grămădiţi câte trei în sania lui Scatiu, tăceau. Fiecare se simţea apăsat de apro piata înfăţişare a morţii.

In adevar, se vedea de departe poarta lui Scatiu îmbrăcată într-o învelitoare neagră monumentală. Câteva birji intrau şi eşiau fără rost goale sau cu lume necunoscută.

Cea d-intâi persoană de care deteră, fu Coana Profira. La sunetul clopoţeilor, ea eşi din odaea ei de jos şi începu să se bocească. Ii sărută pe câte trei pe amândoi obrajii, cântând aceeaşi melopee cadenţată: «Tincuţo, mamă! Tincuţo mamă!»

Când dânşii se duseră sus, ea chiemă pe Costea la dânsa, puse mâinile în şolduri şi începu să-l judece:

— Da ăştia ce mai caută?

— Or fi venit pentru moartea Cuconiţei.

— Pentru moartea Cuconiţei, ha? Da locantă nu e în târg, ducă-se la locantă! Ce caută pe urechile lu fii-meu? Tot el, sireacu!

Slugile fiind ocupate, iar Tincuţa moartă, Coana Profira pusese mâna pe chei: astfel, toată ziua era beată.

Pe când Mihaiu şi Saşa se urcau sus, Scatiu le eşi înnainte. Roşu, cu genele umflate, ca gulerul camăşii în negru, părea mai hidos decât de obiceiu. Se aruncă de gâtul lui Mateiu, şi cât era de lung şi de bleg, începu să se bocească şi el, ca mamă-sa cu glas mare şi cu radicale:

— Am pierdut-o, vere Mateiu, am pierdut-o! S-a dus de la noi, verişoară Saşo! M-a lăsat singur, m-a abandonat; nenorocitul de mine!

Şi, cu ochii închişi, cu pumnul la frunte, scrâşnind din dinţi, merse înnaintea lor, ducând-ui spre salonul în care era moarta.

La vederea chipului Tincuţei, ridicat sus pe pernă, alb, senin, cu majestatea morţii întipărită în toate liniile, Mihaiu simţi un val de durere că i se urcă în piept şi că-l podideşte plânsul, cu hohot. Rămase langă uşă, cu ochii în batistă, plângând fără să se mai poată stăpâni. Saşa luase un scaun şi se aşezase în faşa răposatei, pe când Mateiu se uita la dânsa.

Intrată în stăpânirea liniştei pe veci, s-ar fi zis că Tincuţa nu murise, ci numai trecuse în lumea ei cea dreaptă. Cu mâinile strânse pe piept şi cu flori în jurul capului, părea că adormise, gătindu-se. Făcliile ce ardeau şi vârful pantofilor noi, ce eşiau de sub rochi; mirosul de tămâie batiste înmuiate în apă de Colonia; aerul de groază al celor dinprejur, înjosorau oare cum recea frumuseşe a morţii. Viaţa ei chinuită se stinsese încet, prelung, fără să lase în formele de acum decât întipărirea celui din urmă moment al conştiinţei, că încetează de a suferi. Dânsa murise cu noţiunea clară a fericirei de a nu mai fi.

Şi când acestea se citeau pe chipul ei, Tănase se credea dator s-o căineze că a murit. După ce mai da o raită pe la cumpărături, unde număra lumânările aduse din târg, intră în salon şi începea să geamă:

— Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine!

Apoi, văzând pe Zoiţica cu ochii plini de lacrami alături de Saşa, o îndemnă să plângă:

— Plângi, plângi, nenorocită orfană! Mamă ca a ta, puţini au avut în lumea asta...

Si acolea pe loc, se întorcea către femeea dela capul moartei şi i zicea, lung şi tărăgănat:

— Mario, rupe feştila de la făclia aia, că pătează covoru.

Cei doi trei oameni cu sufletul la locul lui, ce erau de faţă, se simţeau desgustaţi de atâta nesimţire şi prefăcătorie. El eşea liniştit, se ducea în biurou, unde deschidea casa de bani, scotea sticla cu rom şi bea din plin, ca să i treacă de inimă rea.

In mijlocul celei mai mari tăceri, se auzi deodată glasul lui Scatiu strigând:

— Fugi! să nu tu văd înaintea ochilor, cobe! Luaţi-l! daţi-l afară!

Mateiu eşi în vârful degetelor să vadă ce se petrecea.

In faţa lui Scatiu, care urla furios, un om bătrân, căzut în genuchi, se ruga de el să-l lase să intre. Mateiu recunoscu pe Stoica ţiganul, fostul vizitiu at lui Conu Dinu. Se duse la Scatiu şi-l luă de braţ,trecând cu el într-o odae vecină.

Stoica intră plin de zăpadă, îşi lăsă cam câciula la uşă, se apropie de moartă sughiţând, şi-i sărută mâna. Apoi se uită la dânsa, clătinând din cap. I se înnodau lacrimile în barbă. El nu putea rosti decât un singur cuvânt: «Stăpânică, stăpânică». Se retrase şi se făcu nevăzut.

Cât despre Conu Dinu, nimeni nu se îngrijea de el. Părăsit în voea slugilor, singur, neputincios, pirotea în scaunul lui, străin par-că de cele ce se petreceau împrejur. Numai când văzu pe Saşa, eşi din nesimţirea lui aparentă şi începu să plângă ca un copil. Se încleştase de mâinile ei, rugând-o să-l ia cu dânsa:

— Să nu mă laşi, fetiţo, să nu ma laşi, că mă omoară şi pe mine.

O adevărată teroare îl coprinsese, din ceasul când văzuse pe Tănase intrând la dânsul, cu vestea că Tincuţa murise. Gemetele, urletele, blestemele lui, înfricoşaseră pe Conu Dinu mai mult decât ştirea ce-i aducea.

Saşa căută să-l liniştească, făgăduindu-i că se va întoarce peste puţine zile şi-l va lua cu dânsa la Bucureşti. Bătrânul o privi disperat:

— Va să zică mă laşi...

Ea încercă să-i dovedească că nu era cu putinţă să-l ridice numai decât din casa lui Scatiu, fără să-i dea bănueli. Conu Dinu nu mai răspunse nimic, ci rămase cu ochii în pământ.

Nepoată-sa îl privia în tăcere, gândindu-se ce era de făcut. Se vedea bine că bătrânul învârtea ceva prin minte. Ea se temea să nu-şi pună şi el capăt zilelor. Căuta din nou să-l încredinţeze că nu se duce la Bucureşti decât ca să-i pregătească odaea. El tăcu.

Inmormântarea Tincuţei se petrecu în aceleaşi condiţiuni de solemnitate şi declamare. Totul era bogat, dar totul ţinea de reclamă şi de fală. In urma carului funebru mergea Tănase, între Mateiu şi Mihai. La fie-care răspântie, Scatiu se credea dator să sperie lumea cu gemete. Işi pusese în minte, fiindcă aşa îi convenea, să facă răspunzător de moartea Tincuţei pe un biet doctor jidan. Işi cânta vorbele pe nas, ca un ţârcovnic:

— Unde o duceţi!... să nu o treceţi pe sub ferestrele mişelului!... Bănică! Nae! Vasile!

Numele îngrijitorilor de pe la moşii erau astfel invocate la fiecare colţ de uliţă, ca mărturie a durerii ce-l copleşea, — în fond însă,pentru ca să se vadă puterea şi bogăţia lui.

La cobarârea sicriului în mormant, Scatiu păru că înnebuneşte. In fantasia lui excitată de alcool şi de plânsetele sincere ale celor-lalţi, acest act al punerei în pământ, în adevăr cel mai mişcător din toate, i se înfăţişă într-un mod atât de ciudat, încât nu-şi mai putea stăpâni urletele. Era conştiinţa soartei noastre comune, care revolta viaţa vînjoasă şi vtolentă din el.

Mateiu, enervat, îl strânse de braţ:

— Nu mai striga aşa!

Glasul lui poruncitor păru că suggestionează pe Scatiu. El tăcu de-odată: luă o mână de pământ îngheţat şi o aruncă în groapă. Când totul se sfârşi, plecă repede spre sanie, încovoiat şi tăcut. Se învăli cu tartanul pe poiiare, dând din cap:

— S-o ia dracu de viaţă!...

Apoi, adresându-se vizitiului:

— Haide băete.

XII

De la vestea ce i-o adusese Mihaiu, ca ţăranii lui reclamaseră Ministrului, Conu Dinu nu mai avea pace. Se gândea în toate felurile cum să fugă. Era pe jumatate olog, astfel că nu putea să easă în târg şi să plece de acolo drept la moşie.

In luna din urmă, pe când Tincuţa era bolnavă, Conu Dinu trimisese într-o zi să-i cheme un birjar. Il tocmise cu 30 de lei să-l ducă la Ciulniţei.

Făcu această încercare, pe faţă, sperând că Scatiu nu va îndrăsni să-l oprească. Dar se înşelă: Scatiu îndrăsni, ba dete şi o pereche de palme birjarului.

De atunci, bătrânul se concentră în sine şi deveni mai blând.

După moartea Tincuţei, ceru să vadă pe ginere-său. Il rugă binişor să-i trimită un croitor ca să-şi facă haine negre. După câteva zile iar voi să vadă. Ii vorbi despre fetiţă, rugându-l s-o trimită la Bucureşti, la Saşa. Scatiu îi împlini toate gusturile, sau îi fagăduia să i le împlinească, dar totdeauna cu aceiaşi condiţie: să nu mai încerce să plece.

Intr-o dimineaţă, Conu Dinu îi ceru sania să se ducă la bae.

— Bucuros. Vrei să-ţi dau şi pă Costea să te ajute?

— Cum vrei.

— Ba nu: cum vrei dumneata.

Bătrânul se gândi. N-avea nici o nevoe de Costea, dar ţinea să nu deştepte bănueli.

— Doar să mă ajute să mă urc în sanie. La bae, m-o da jos un om.

— Va să zică nu-ţi trebue.

— Nu.

Tanase porunci să înhame caii. Conu Dinu îşi puse o pereche de pantofă groşi, îşi luă şuba şi căciula, dete femeei să-i aşeze în sanie peria de cap şi prosoapele, şi ast-fel, ajutat de fecior, plecă.

De multă vreme nu eşise din casă. Aerul rece îl însufleţi. Vorbi vizitiului cu interes de tot ce întâlnea în cale, dar vizitiul răspundea numai cu gura jumătate: era dăscălit de Scatiu.

La, poarta băilor stau câteva birji. Sania lui Conu Dinu intră în ogradă, el se dete jos cu mare grijă, şi intră înnăuntru. Sania întoarse şi se puse să-l aştepte.

Dar după puţin timp bătrânul, deschise uşa şi chemă pe vizitiu.

— Ia ascultă, fă bunătate, te rog, dă o fugă până, acasă şi adu-mi briciurile: cere-le la Maria, şi, aici, dă-le îngrijitorului, pentru mine.

Vizitiul porni numai decât. El îl pândi pană ce se depărtă; apoi spuse băiatului că are puţină treabă în târg, îl rugă să-l urce într-o sanie de birje şi să primească briciurile în numele lui, că se întoarce.

De îndată ce fu singur cu birjarul, îi zice:

— Măi bete, tu eşti stăpânul saniei?

— Eu, cucoane.

— Ai cai buni?

— Buni de tot.

— Poţi să înhami numai decât şi pe cei lalţi doi şi să mă duci la Ciulniţei?

— Numai cât te-ai şterge la ochi, Cucoane.

— Caâte parale vrei?

Birjarul se gândi.

— E cam departe... sânt două poşti bune... vreme de iarnă...

— Scurt, scurt, cât vrei?

— Să-mi dai doi poli, boerule.

— Bine. Mişcă-te.

Bidivii o rupseră la fugă. După cinci minute intrau intr-o curte jidovească, plină de zăpadă bătătorită. Birjarul scoase alţi doi căluşei, îi înhămă înnaintea celorlalţi şi porniră.

Conu Dinu îşi ridicase gulerul dela blană până peste cap, ascunzându-se de teamă să nu-l cunoască cineva.

Când fură afară din oraş şi dete cu ochii de întinderea lucie a câmpului, i se păru că întinereşte. De doi ani îl ţineau inchis! De doi ani nu mai răsuflase în lumina largă a şesului! Drumul pe unde mergeau îl cunoştea din copilărie; ştia numele tuturor satelor, al tuturor popasurilor; copaci erau desfrunziţi şi trişti, şi totuşi lui îi părură toate noi, toate frumoase.

— Ia ascultă, birjar: ştii să mâi?

— Ştiu cucoane.

— Dacă ştii, să te văd. Am zis 40 de lei: îţi dau 50.

La aşa vorbă duioasă, biciul învăluea dintr-o dată pe rotaşi şi pe înnaintaşi, iar sania sbura pe pârtia drumului.

Cu cât mergeau mai repede, cu atât emoţiunea lui Conu Dina creştea. I se părea că-l ajunge Scatiu din urmă. La fiecare minut se uita îndărăt.

Şi avea dreptate să se teamă.

Vizitiul venind să ceară bricile, dăduse oarecari bănueli lui Scatiu, fiindcă el ştia că socru-său nu se mai rădea de mult şi-şă tăia barba cu foarfecele; Cu toate astea nu zise nimic. Se mulţumi să întrebe pe vizitiu dacă în adevăr îl lăsase la bae.

Acesta, sigur de sine, se întorsese după vorba lui Conu Dinu şi dase pachetul în mâna îngrijitorului; apoi se pusese să aştepte. Insă, după vreun ceas, răsbit de frig, se coborăse din sanie şi se preumblă de colo până colo isbindu-şi mâinile de umeri. Câteodată îşi aruncă ochii înnăuntru, doar l-o vedea cineva. Şi în adevar, intendentul băilor, ştiind că nu mai e nimeni înnăuntru, eşi la el şi-l întrebă pe cine aştepta.

Când înţelese el că Conu Dinu fugise, sări pe capră şi plcă în goana cailor:

— Tiii!... e rău de mine.

Intră pe poartă ca un năuc, lălă hăţurile şi se duse la stăpânu-său într-un suflet:

— Cocoane, boerul cel bătrân a fugit!...

Scatiu sări în sus.

— Unde a fugit? cum a fugit?

— Nu ştiu, vai de maica mea! L-am lăsat la bae... şi am venit după brice. Când m-am întors înnapoi, eu îl ţineam că-i înnăuntru... De unde să ştiu eu?...

Scatiu îl privi o clipă chioriş, apoi se repezi la el şi-l luă la bătae:

— Te-ai vândut lui, mişelule! Stai că te învăţ eu minte.

Stăpânul da ca un orb, iar sluga se apără cu amândouă mâinile duse la cap.

— Iarta-mă, boerule, c-am greşit.. nu-s vinovat.

— Să înhami caii numai decât, ticălosule! Pe câte patru, m-ai înţeles?

Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-şi ia blana, par-că nimic nu se întâmplase între ei.

După zece minute eşiau pe poartă ca o vijelie. In goana lor nebună peste câmp, treceau văi, dealuri, gârle îngheşate, alergând după sania lui Conu Dinu. La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau îşi întindea gâtul în vânt, ca un copoiu, să prindă urma fugarilor. Lumea depe la cârciume, care văzuse trecând cele două sănii, ca două vârtejiuri, se uita mirată după ele.

Innainte de a ajunge la Ciulniţei, Conu Dinu se opri o clipă în satul Balta, cu ai cărui locuitori avusese Tănase altă-dată proces şi cu care nici acum nu trăia bine, şi le spuse în fugă să vie la curte. Prin satul lui de asemenea se opri la două trei case şi chemă pe oameni.

In vreme de iarnă, ţăranii robotesc prin prejurul căsii, mai dreg câte ceva, mai stau la cârciumă, după cum se întamplă. Vestea se răspândi prin sat ca fulgerul.

Nae Eftimiu şi Aglaea rămaseră încremeniţi când deteră cu ochii de Conu Dinu. Alergară sa-l coboare din sanie, uitându-se unul la altul.

— Da ce-i asta, unchiule?

Batrânul le aruncă o privire încruntată.

— Ce să fie, nepoate: ia am venit la mine acasă.

II urcară sus, îl duseră în vechea lui odae, care acum devenise odaea lui Scatiu, îi aprinseră foc. Aglaea îi dete dulceaţă, ca şi cum ar fi fost cei mai supuşi ai lui slujitori.

Conu Dinu zări pantofii lui Scatiu, de marginea patului. Fără a zice o vorbă, îi ridică de jos cu bastonul şi-i aruncă în foc: Aglaea îl privia, cu ochii holbaţi:

— Da ce faci, unchiule?

— Asta-i treaba mea. Fă bunătate şă schimbă patul, scoate afară plapăma, şi salteaua, şi mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înţeles!?

Aglaea înţelese, că n-avea încotro. Se supuse, dar cu mânie. Dacă Scatiu era stăpân pe veniturile moşii, Aglaea era stăpână pe curte. Vechia prietenie cu Tănase se urma şi acum sub ochiul binevoitor al d-lui Eftimiu, şi în virtutea acestei prietenii dânsa făcea ce vrea.

Bătrânul ceru să-i aducă un fotoliu, se desbrăcă de şubă şi şezu la o masă, gândindu-se.

— Aşa!... zisc el, cu mulţumire.

Odată ajuns la moşie, i se părea că a intrat în împărăţia lui: aici nu se mai temea de Scatiu.

In vremea asta, toată lumea din curte era în mişcare. Nimeni nu înţelegea ce se petrecea, dar fiecare se simţea în nelinişte.Vătaşii vechi fuseseră înlocuiţi cu oameni de încredere de-ai lui Tănase, care aduseseră pe săteni la disperare. Leşile erau prefăcute, după ideile noului stăpân, hambarele mutate din loc; până şi argaţii nu mai erau aceiaşi.

Pe când slugile lui Tănase se adunau să vadă ce se petrece, ţăranii intrau pâlcuri pâlcuri în curte, vorbind între dânşii:

— A venit boeru, mă?

— A venit, mă.

— Mare scofală!...

— Da nu Scatiu mă.

— D-apoi cine?

— Boeru nostru.

— Conu Dinu?

— Păi cum. Vezi răclămaţia noastră!

— Da de unde ştii tu, măi Tudosi?

— D-apăi că l-am văzut, măi băete.

Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă ştiau că-l ţine zălog Scatiu la oraş.

Pe când ei vorbeau astfel între dânşii, se auziră clopoţeii dela o sanie de pe drum: ajungea Tănase în goana cailor.

De îndată ce intră în curte, el înţelese cum stau lucrurile. Era galben-verde de mânie. Se ridică în picioare şi se uită la săteni.

— Ce vreţi dumneavoastră, oameni buni?

Ei îşi scoaseră căciulele şi se apropiară domol de dânsul.

— Bună vremea, coane.

— Ei, ce-i?

— Păi ce să hie.. Ia mai veniserăm pe la curte şi noi... c-am auzit c-a sosit boerul cel bătrân.

— A sosit, da-i cam bolnav. Veniţi mai spre seară.

Şi sări din sanie ducându-se sus.

Cum intră în casă îşi desbrăcă blana şi dete năvală la socru-său.

— Cu multă plecăciune boerule.

Conu Dinu sta tot la masă. Cum îl văzu îşi întoarse privirea în altă parte şi răspunse pe acelaşi ton:

— Mulţumim dumitale!

Tănase încuiă uşa. Bătrânul începu să strige:

— Nu 'ncuia uşa! nu 'ncuia uşa!

— Nu urla aşa, c-avem de furcă amândoi.

— Nu 'ncuia uşa!

— Mi-ai fugit de-acasă, hă?

— Nu 'ncuia uşa.

Ochii bătrânului stau să-i iasă din cap. El striga cât îl lua gura, repetând aceleaşi cuvinte: «nu 'ncuia uşa». Scatiu fu silit să descue uşa.

— Pentru ce mi-ai plecat de acasă, boerule?

Conu Dinu păru că se linişteşte.

— Pentru că aşa am vrut.

— Aşa ai vrut!?

— Da.

— Aşa?! Stai că te-nvăţ eu minte.

Şi zicând astfel, se sculă şi chiemă pe Nae.

— Spune lui Chiru să vie 'ncoace cu Ilie, şi să schimbe caii.

Nae îl luă la o parte şi i şopti ceva la ureche. Tănase se repezi afară, la oameni, furios.

— Măi fraţilor, vreţi se vede să m-aduceţi la disperare. Ce căutaţi în curtea mea!...Duceţi-vă la ministru!

Unii dintre săteni plecară; alţii nu. Pe noi ne-a chemat boerul nostru.

Scatiu începu să sbiere!

— Boerul vostru!... Chirule, Ilie, daţi-i afară! afară!

Vătăşeii luară lumea mai cu bine mai cu rău şi o scoaseră afară din curte, închizând porţile. Scatiu se întoarse la socru-său, urmat de cei doi inşi.

— Acuma, tată socrule, să ne răfuim amândoi. Puneţi mâna pe el, mă.

Bătrânul văzuse de pe fereastră cum îl părăsiseră ţăranii, şi, neavând nici o putere, îşi plecase capul pe masă şi plângea. Cei doi vătaşi puseră mâna pe el. Scatiu poruncea.

— Daţi-i şuba şi aduceţi un curmeiu.

Vătaşii aduseră blana şi frânghiuţa.

— Legaţi-l.

Chiru îl înfăşură în blană şi-l legă cu frânghia pe d-asupra. Apoi îl luară pe sus să-l pue în sanie. Caii însă nu erau gata. Aşteptând, ei putura vedea, cu toţii, peste gard, că sătenii nu se risipiseră, ci aştep-tau. Atunci Tănase porunci celor doua slugi să-şi aducă puşcile.

Cand sania fu gata, aşezară pe bătrân, ca pe un sac, într-un colţ, Scatiu se sui alături, Chiru pe capră, lângă vizitiu, iar Ilie în coadă. Astfel, porniră.

Insă în loc să iasă pe poarta cea mare, sania trecu pe sub leşi, în fuga cailor, şi se îndrepta spre poarta de la arman. Sătenii, care aţineau drumul, înţeleseră gândul lui Scatiu şi o porniră în goană în partea aceea. Cei mai sprinteni ajunseră la timp şi deteră să apuce caii înaintaşi de dârlogi, dar caii, tineri, se feriră, speriaţi, şi se strecurară printre lume. Oamenii blestemau şi, mai alergau în urma sănii, doar ca să şi verse focul, când, de departe, văzură venind înnaintea fugarilor alţi oameni, din alt sat: erau ţăranii din Balta.

Scatiu, care înţelese primejdia, zise lui Chiru să tragă un foc în vânt, iar vizitiului să dea gură cailor. Insă sperietura puşcii, în loc să le fie de a bună, mai rău le strică. Băltenii aţinură drumul cailor, strigând. Scatiu apucă hăţurile din mâna vizitiului şi voi s-o ia peste câmp, dar unul din înnaintaşi, dând în şanţul şoselei, căzu. Atâta fu destul ca să puna mâna oamenii pe el. Calul se sculă, târâ pe un flăcau prin zăpadă, însă fără spor. Repede sania fu înconjurată din toate părţile. Scatiu sări jos, luă puşca din mâna lui Chiru şi dete să se apere. O lovitura de ciomag peste braţ, venită ca din cer, îl făcu să scape puşca şi s-o rupă la fugă. Lumea după el. Fu ajuns şi culcat la pământ, fără să se ştie de căzu singur sau îl răsturnară ceilalţi.

Ce se petrecu atunci, nimeni nu-şi putea da seama. Intr-o clipă, îl făcură fărâmele, fară sgomot, fără vaete.

Ancheta judecătorească găsi, în creerii lui turtiţi, pietre, cuie, o basma ruptă pe care furia poporului le adusese ca o apă mare.

Pe când oamenii se întorceau să judece pe vătăşei, doi dintre dânşii reveneau la cadavrul lui Scatiu, aprinşi de ură, şi-i dau cu tocul cismei în cap. Unul era Lefter, din procesul Băltenilor; altul Stoica ţiganul din Ciulniţei. Unul avea de rasbunat bicele de pe obraz; altul moartea lui Forgaş.

Iar Conu Dinu rămase să trăească mai departe, olog şi singur, însă stăpân ca mai-nnainte pe pământ, pe pământul care-i fusese atât de drag, în care se născuse, pe care trăise şi în care avea să se odihnească pe veci, cu credinţă că acolo îi va fi bine, ca în acesta va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată şi pedeapsă.