I. Puiul de Leu

Au trecut dela mântuire vecuri șepte-sprăzece.....,

In crierii muntelui Bihor, la izvorele pline de aur ale riului Aries, șede ca un cuib de vulturi, fahiicul sat Âlbac; așezat înumbrose crânguri, în recorose dumbrăvi, șipe mărețe piscuri.

în înaltul crâng al Ferigetului și-a zidit locaș de ^adăpost fruntașul fruntașilor, Fio-rea Nicola.

Despre acesta vprbesce ținutul întreg; feciorii se miră de voinicia lui; fetele vorbesc despre mâreța lui înfățoșare. Nu a fostdar mirare, că fata cea Ynai frumosă, Florica cea mult lăudată, a vrut să-i fle soție.

Ceriul i-a binecuvîntat casa dându-i un înger de copilaș căruia i-a pus numele de Vasile.

Acest copil Erá bucuria albăcenilor; toți 'povesti au despre vioiciunea ochilor și frumu-seța înfățoșării lui. Așa ochi limpezi și arde-tori și așa obraji rotunjori nu vestise Bihorul.

Când ajunse Vasile copilandru, nu găsea o vargă bună, să nu incalice pe ea, și să nuzbóre așa, calare, in^galop prin crânguri și dumbrăvi. Adesea el se urca pe coste în sus șitot mai sus până chiar pe Vîrful Virfuluiși strigă de acolo: să știe tot satul, că elcăpitan vre să se facă.

Odată veniră niște unguri, să ieie dela tatăl lui zeciuiala de iobaj.

Când Fiorea Erá afară, și dedea ungurilor, ce-și aleseseră, micul Vasile intra în casă cu fuga, și zise mamei sale.

— Mamă, mamă! ieși și bate pre pinte-natul; — fugi, ș-l bate, mamă!

Da ce-i? ce s-a întâmplat, drăguțu mamei?

— Pintenatul a strigat la tata! du-te, mamă, și-l bate; căci eu am vrut să-l bat, și el m-a bătut pe mine.

— Ah. dragul mamei, ce aș putea eu să fac? Eu nu pot, decât să plâng.

— Mamă, da pentru ceh așa de reu gule-ratul?

Pentru că noi suntem români, și el e ungur spurcat. ’.

— Ah mamă, de ce nu sunt eu mare? Când m-oi face mare, am să-l bat.

Omenii se uitau la Vasile ca la o minune;și-îi ziceau serafim, nu copil. Biata mu-mă-sa ânsă nu se prea bucura de asemenea vorbe, și ofta așa:

— Au să mi-l deoche omenii; copilașul mamei! —

Apoi îi schimba numele din Vasile în nUrsu“ ca să nu-l găsescă necuratul. El v6-$end cu ochii creștea și inflorea; și curendîncepu a învăța și carto, cu cântărețul Ștefan Trif.

Când ânsă scăpa de carte, într-im suflet alerga până sus pe Vîrful-Vîrfului unde sevedea deasupra nourilor; se u ita în jos latote delurile dimprejur; acolo îi veni să credă,că ar putea zbura nelegat de nimica pe pământ.

De mult ce vorbise despre puterea sa se deprinse de vorbia și singur, zicând că el ecraiu; e împărat, și că va bate pre gulera-ții unguri. Odată l-au audit vorbind așa șifetele din sat.

Ilina, fata pope! Erá cea mai drăgălașe și mai bună fetiță din tótă împrejurimea.

Ea il întâlni odată și ca să-l năcăjască, zise în trecăt:

— Iată, căpitanul furnicilor—dar se și depărta în fugă.

— Căpitanul furnicilor? își zise Vasile,— și tot sângele începu a-I fierbe, de rușine și mânie;— apoi adause:

— Lasă, că-ți voiu arăta eu, ce căpitan am să mă fac! Vei vedea tu, Dină afurisită,ori cât ești tu fată de popă.

Apoi se adânci în gânduri, și din acea zi nu se mai amesteca. în jocurile celorlalțitineri; ci cu triera singur codrii Bihorului.

II. Horitorul.

Intr-un timp ieși în Albac vorba, că pădurile. dimprejur nu-s curate. Unii ziceau, că în ele umblă un ânger, ori un Ftt-Fru-mor, alții, că umblă fata-păduriii.

Câțiva din feciorii cel mai inimoși se luară într-o zi și se duseră în codru să vadă, celi se va arăta.

Ei mergeau încet în tăcere adâncă.

Intr-un loc numai ce se opresc cu toții, și îșî țin suflarea....

Prin valurile aerului începe a se legăna o cântare ca de ânger; o hóre cum n-a maiauțlit acel ținut.

Toți stau ca fermecați. Numai se uită ca pe furiș intr-acolo, de unde vine horea ceacerescă.

Apoi se apropie de acel loc încet încet. Insă horea amuți.

Unul din tineri zise acuma:

— Glasul acestui ânger, ori Făt-Frumos, aduce cu graiul copilului Vasile, a lui Fiorea;ânsă eu sunt cam vecin cu N ic o Ieștii-, șinu l-am au ții t horind pe acasă. Numai muma lui horește câte odată.

întristați se întorseră acasă; și apoi, mai căutară în mai multe rânduri; ânsă nimicnu văzură.

Intr-un rând Ilina, umblând după mure, a-U(Ji și ea horea cea neînțelesă. Deodată i-se păru, că acea cântare vine de sus. Priveș-ce la vîrful unui brad, și — zăresce acolo-pre Vasile ai lui Florea.

Ea spuse acdstă veste în sat;— și apoi de adouazi toți tinerii Albacului îi ’ziserălui Vasile „Hore“. ca semn de desmerdare,de mirare si iubire.

Anii treeură, și Horea se făcu fecioraș. Horile lui toți le ascultau cu drag; insăcel mai gingaș și mai dulce respunsîi veniadin ochii Plinei. Și apoi și el vățlu cu mirare,că și ochii seî lunecau mai mult la ochii eicei fermecători.

Plinei începură omenii a-I zice..Zina Bihorului-, și vestea despre sufletul ei cel bun și despre strălucitorea ei frumuseță a-' junse departe.

Din toți, cântărețul Ștefan Trif înțelese mai cu amar, că ochii ei căutau mai desfața lui Horea.

Dela un timp. Horea nu vedea în închipuirile sale, decât ochii Plinei. El săpa în tulpinele copacilor numele ei; și întorcea peacel nume tote horile de gingașe simțire.

Ea, de câte ori îl întelnia, îndată. fugia de el.1

i

Acesta ansă făcu, de dorul lui de a o vedea Erá si mai tare si mai adânc.

3 3

Intr-o zi nemeșul liollahy făcu venătóre prin pădurile Albacului.

Trecând prin acest sat. fiul lui zări pre Ilina și remase uimit de minunea frumusețe!el. Atunci zise în taină cătră Ștefan T-rif.

— Ah! ce fată! vreu să o răpesc! Să-mi dai ajutor!

— înțeleg, domnișorule, respunse Trif. Ânsă inima lu! Erá săgetată.

El căuta apoi, de întelni pre Ilina, și-i zise:

— Ilino, domnișorul Hollaky Istvan vrea să te răpesca.

— Acel nelegiuit! striga dînsa;—mai bine să mor!

— Mi-a poruncit, să te răpesc....

Dar tu, ai avea tu sufletul, dea te gândi, macar să asculți de el?

— Ba. nu Ilino.

— Iți mulțumesc, Ștefane.

-- Ansă, numai dacă îmi făgăduiesc!, că vei primi, să te ieu de miresă; să fugimamândoi, unde nici să viseze Hollaky. căsuntem.

— Eu, miresa ta? Mai. bine m-aș omori singură.

— Pentru că eu nu horesc ca nebunii? Ilino, cred, că tu vei ști să alegi.

— Voiu ști, Ștefane; să știi!

— Peste trei zile iți aștept respunsul Nu uita: ori vei fugi cu mine, —ori voiu asculta de Hollaky; și atunci vai și de horitorul cel smintit.....

III. Precupețul

sul prin codri spre vîrful Biho-

Când te rului, într-o mare înălțime dai de mucheaunei costișe înalte, care stă ca o prăpaste,și la pblele ei este un ochiu de mare. Acestei prăpăstii îl zic omenii la „ Piatra.

Vasile Erá acuma holteies, si mai tot-deauna umbla la venat.

într-o frumosă zi de vară, el ajunse pe’ muchea „ Pietrei“ Lumina, sórelui să furișaipintre crengi până la el, și-i sărută obrajii!cu sfintele sale raze, când deodată o foșniturălde pași de om îl trezește ca din vis. El săiuită împrejur, și —zărește o copilă apropiinddu-se de prăpăste cu repejune.1

— Ce faci? strigă el îngrozit; se uitai mai bine la dînsa. O cunoște. E chiar Ilina; |cu groza scrisă pe față.I

Dînsa îl zărește; dar își întdrce iute privirea, și, ca și când ar fi cuprinsă de o nouă]groză, face cu repejune un pas hotarît spre]marginea rîpel, —își face cruce.... j

— Vino! ce faci? striga Vasile, ca loviți de trăsnet. Ansă în acea clipă Ilina—nuse mai vedea pe muche.

Vasile dintr-o săritură ajunge la prăpaste, și se aruncă cu un „Domne ajută!

Pe costă o ajunge; o prinde în brațele sale; se apucă de niște rădăcini; se lasădela rădăcină la rădăcină; pănă jos la pici orele ripei.

Apa e de un pas dela dinșil; și Vasile se oprește cu Ilina în brațe pe margineaochiului de mare.

Ilina deschide ochii. Aceștia se intelnesc cu ochii lui.

Ilino, ce-e acesta? Ce ai vrut să. faci?

— Am vrut șă scap de viață? '.

— De ce? pentru dumnezeu'.

— Pentru-că, pentru-că,— nu pot să-ți spun. Lasă-mS, să mor; lăsă-rn? să pier, Vasile!

— Nu te las, pănă nu-mi spui, ce supărare te-a ajuns. Trebue să știu.

— Ah! Vasile, lasă-mă.

— Ce-i? cine a cutezat a te supura? ca să-l omor!

— Taci, Vasile; taci; și mai bine te păzește și tu, de.....

— De? De cine; Ilino? spune-mi, ca să mă pot păzi '? De cine să te păzesc?

— Păzeșce-te de feciorul lui Hollaky, —și—

— De Hollaky, și?

— Și de cântărețul.

— De Ștefan Trif? A! aceștia au vrut să te-răpească? EI bine, mĕ jur pe sfintacruce, să te apăr de acești spânzurați!

— Păzește-te tu. Vasile!

- Iți mulțămesc, Ilino; dar ce este? spune-mi.

— Ungurul a zis cântărețului, să mă răpescă; și cântărețul i-a făgăduit. Apoi mi-a spus, să fug cu dînsul: și el mĕ va apăra de Holaky.

— Dar pre mine m-ai lăsa să te apăr de el?

— mĕ tem. că te vor omorî; căci așa a zis Ștefan. Lasă-me mai bine, să mornumai eu!

— Ilino! ești un ânger! tu porți grije. pentru mine! Cum să-ți mulțămesc?

Vasile se simți pătruns de un ferbinte fior de fericire ca din visurile de raiu;și v£$u că obrazul seu, că fără știre, seapropie și se atinge de fruntea Ilinel, îngingașe și sfântă închinăciune de mulțămire.

Apoi deodată să ridică în piciore, și zice:

— Ilino, aidem cu grăbire acasă la părinții tei: să nu te temi de nimene pe lume, pănă mĕ vedi pre mine. A! Ștefane, binecă știu, ce puiu de Iudă ești!

Amândoi porniră cu repegiune. Când eșire din codri, se întâlniră cu preotul, tatăl Ifinei, care o căuta.

Ilina se duse acasă cu tatăl seu.

Vasile zări, că și Ștefan Trif Erá pornit spre codru.

Intelnindu-se, se opresc amendoi: ochii lor își trimet săgeți ascuțite.

Ștefan întrebă pre Horea:

Cu cine te-ai întâlnit, crăisorule?

— Cu cine?... Cu biata Ilina.

— De ce îi zici „biata” Ilina?

— Ăncă mă întrebi, spurcat precupeț al lui Hollaky, ce ești?

— Eu precupeț?

— Tu, precupeț: ânsă minciunos; fiindcă ești și Întunecat răpitor! dar să știi, că alțiiau stele mai norocose decât tine; care, nu știu, de unde a venit tatăl tău, de te-a adus aici pe capul nostru.

— Am să-ți dobor jos steua cea norocósă.

— De urletul unui lup, steua mea nu se va clinti din loc.

Te laudi, ca și un copilandru necopt. Dar vom vedea...!

— Vom vedea, necuratule, ventură-țară. Vom vedea!.

Trif, aprins de dor, de ură și de temere, se îndrepta spre casa preotului.

Vasile se-lua după dînsul; — și amendoi intrară în casă.

Trif se grăbi a cere, ca preotul să-i tăgăduiască pre Ilina de soție.

— Mai bine să mĕ omori, tată! strigă Ilina cu grăbire.

Preotul privi spre dînsa și vcdu cu mirare, cum ea se uita la Trif cu cea mai maregroză. O întrebă dară, ce s-a întâmplat?

Ea atunci fugi din casă.

Vasile spuse acuma preotului, că în acea zi ea voise a se ineca în ochiul de mare dela „Piatră “, apoi îi ceru și el mâna.

— Dumezeuie! strigă preotul; o chemă înapoi în casă, și o întrebă.

— Pentru dumnezeu, Ilino, ce s-a întemplat? ce ai făcut?

Sermana copilă, nu putu rosti un cuvînt; numai o undă de lacremi respunse în locul ei.

— Spune, fiica mea, cine ce ți-a făcut?

Ilina plângea caperdută, și nu putea grăi un cuvînt.

— Părinte, zise Ștefan, spune-mi mai curend, îmi făgăduieșci, pre fiică-ta, ori nu?

Ilina se grăbi a zice:

— Tată, de mĕ făgăduești, mĕ omori. Căci și astăzi...

— Ce? și astăzi?

— Și astăzi—numai —Vasile m-a împiedecat, de n-am murit; dar Ștefan a făgăduit ungurului Hollaky, că mĕ va răpi...

Trif nu așteptase, ca Ilina să încheie cuvintele; ci se grăbi a eși din casă, fără „nópte bună“.

Preotul înțelese apoi, câte se Întâmplaseră, și câte Erá să se mai intemple; sărută pre Vasile, drept mulțămire, și-i zise:

—Du-te, Vasile, fă-te bărbat lăudat de lume; și atunci să vii, să-ți dau pre fiică-mea de soție.

Ieșind Vasile, grăi în sine.

„Să mă duc, să mă fac bărbat—lăudat de lume;“ —ei bine, părinte, am să-ți arăt eu ție! Și în ciuda ta, am să mă fac bărbat lăudat de tótă lumea! Așa să fie!

Când ieșise Trif, aruncă de pe pragul ușii asupra lui Vasile o privire de crâncenăamenințare.

Era mezul nopții, și Trif nu-și închisese ochii; ci țesea gânduri negre; gânduri întunecate...

Când, după acéstă turburată nópte, sórele resări din nou, o mare schimbare Erá îndeplinită, în acel sat și omenii începurăa se întreba prin șoptire, că óre ce s-a făcut Ilina, de nu se mai vede prin Albac?

IV. Biciul Sorții.

In căsuța din crângul Feregetului, zace un om îmbătrânit înainte de timp, și slăbitde grelele suferințe, ce a scris negra ursităpentru fiii sermanului ném românesc din Ardél.

E tata Floorea, odată fala Albacului;astăzi o umbră.

Lângă piciorele patului seu stă în genunchi fîiul seu Vasile; cu fața acoperită de amare lacremi.

De o parte, pe o laviță, șede muma lui Vasile, cu capul plecat pe mâni; suspinânddin adâncul sufletului, cu privirea retăcită,

Albăcenii unii după alții vin să vadă pre tata Florea, care tuturor le fusese sprijin și ocrotitor.

Odată grăi Florea cătră fiul seu:

— Fătul meu, mortea. se apropie de mine. A sosit dară, ziua, în care să-ți spun și euție cele ce mi-a spus tatăl meu; cum le-spunem noi toți din tată-n fiu; din nepoți în strănepoți. —Odată, țara acesta a Ardeiului a fost a nostră, a Românilor. Și cândau cădut asupra nóstră ungurii, noi ne-am.luptat cu dînșii vitejește. Insă ei aveausprijin în frații lor de peste Tisa; Iar hol nu;de aceea ne-am legat cu dînșii, și ne-am juruit să trăim în dreptă frăție unii cu alții.Așa am trăit apoi vr-o patru vecuri.

Dar ungurii ar fi vrut să trăiască bine, fără de a munci; noi să muncim și pe samalor, că niște robi. însă nu puteau să neplece în robie. De aceea, au început a neapăsa -pe rând cu tot felul de apucături viclene; așa ne-au luat tote pământurile; pre^făcându-ne încetul cu încetul în adeverați iobagi; adecă robi.

Vasile întreba acumă:

— Dar noi, românii, de ce ne-am lăsat?

— în mai multe rânduri ne-am sculat în piciore; cum sub Antonie cel Mare; și alții;ca să fim iarăși cum fuseserăm, și cum sunt și astăzi Românii cei de peste munți; țerile Românești neapăsate de străini.

— Tată, dar Românii aceeia n-au vrut să sară într-ajutorul nostru, cu cătane, cu pușcași?

Ba, de câte ori au putut, au venit. I-au adus vitejii lor crai; cum Mihai Viteazul. Stefan-cel Măre, care au biruit înpatru-zeci deresboie; și chiar și pre unguri în mai multe rânduri.

— Ah! tată, cum n-am trăit noi pe timpul lui Ștefan-cel-Mare!... Dar după aceea, s-au mai îmblândit ungurii?

— Nu, băiete; ci s-au făcut și mai sel-batici; încât ne-au secat și meduva din dse; ne-au ars sufletul din piept.

Viclenii de tirani din Ardel, tremurau de frica nostră; de aceea au întocmit legi, după,cari ne țineau numai ca pre robii lor. în drăceștile lor legi nu ne ziceau, decât numai hoți; hotărind, să ne ucidă pre toți; chiar și pre frații noștri do peste munți,cu voivodil și craii lor, cu tot! Pentru un cap de român omorît se plătiau cu patruzeci de florini. Nu ne ucid ânsă pe toți: numai pentru ca să fie, cine să muncescă pe sama lor, ca vitele. Și-apoi ne silesc, să le muncimcâte patru, și cinci zile din fiecare septămână; cu femeile ndstre cu tot; ba unii,cum Macskâsy, și alții silesc pe bieții români, să lo muncescă chiar tete cele șasezile lucrătóre în fiecare septămână.

— Tată, dar am audit, că ei și ucid pe mulți. Pre cari îi ucid?

— Pre aceia, cari cuteză a se îmbrăca în pânză de bumbac; ori portă cizme, oripălării; cari umblă călare, ori poartă, arme și mai cu turbare îi caută să-i ornóre preaceia, cari îndrăznesc a înveța carte.

— Pentru ce, tată?

— Pentru că prin învățătură, românii ar pute cunoște bine meșteșugul armelor și al rezboiului; și atunci și noi am ști a ne facearme ca ale lor; și ne-am pricepe la luptămai bine decât ei. Atunci ar fi vai de capul lor, pentru negrăitele nelegiuiri, ce au făcut.

— Așa, tată

Așa, băete. Și de aceea nu pre au ro-mânii-inima, să învețe carte, pe furiș macar.

Tată, așa-mi vine, ca, eu tot să învăț carte, fără scirea lor; și mai vîrtos, să-cunosc meșteșugurile armelor și a bătăliei;și apoi intr-o bună demineță, să vază,că eu ie sar în cap, cu armadie mare de români. cu puști, cu săbii și buzdugane!..

-Eu mĕ tem, fiule, să nu-ți pierdi capul înainte de a învăța ceva; căci, să-ți povestesc o jalnică întâmplare: Fiul popii din Grind se dusese la Cluj la carte. Acolo ungurii l-au prins, l-au legat, cu mânile la spate, și l-au pus, să păzescă bivolii domnești. El fugi, de acolo să se ducă iarăși la carte; atunci apoi l-au prigonit pănă la Arieș, să-l prindă din nou. El ânsă sări în apă, și se-necă, sermanul copil!

— Eu aș face altfel, decăt feciorul popii din Grind: nu m-aș opri la Cluj, ci m-așduce pănă ’n fundul lumei; și acolo aș înveța undeva carte și meșteșugul armelor și a bătăii; apoi, ca și un tresnet aș căde asupralor.... Dar, rogu-me, tată, mai povestește-mi.

— Ah! nu mai pot, fătul meu; nu mai am suflet. Iți spun ânsă, să te duci la părintele....

— îmi va povesti el?

— Da; și îți va da cărțile strămoșilor noștri, în caii vei pute ceti tote, câte numai pot eu să ti-le înșir. Atâta numai îțilas cu limbă de morte, să-ți fie milă de nemul tău românesc? Jură-mi, pănă nu închid ochii,că îți vei apără nemul teu si moșia strămoșască, și pre maică-ta...

— Jur, tată,—jur cu tot sufletul!

Peste puțin, tatăl seu îl părăsi, trecând în ceealaltă-viață.

In acéstă amară întunecare a viețeisale, Vasile își aduse aminte de cărțile părinților sSI; deci își luă scăparea la ele, ca lao dulce și mângăitóre rază de lumină.

El ceti cu aprinsă sete și însuflețire despre craii români, cari au domnit în Ardei pestenemul lor, neapăsațl denimene; despre numele cetăților lor întărite: despre vicleniileși cruzimile ungurilor: despic zece rescdleale românilor asupra selbaticilor tirani.

Ceti, cum ungurii nu dădeau românilor nici macar loc de biserică; silind pe preoții lor, să le păzască cânii de vânat.

Apoi, că pre mulți arhierei inimoși, care cereau dreptate pentru români, ungurii i-au bătut și chinuit, până, ce au murit sermanii,si ș-au luat cunună de mucenici.

Intr-un loc ceti, că ungurii s-au făcut drăcescul obiceiu, de pre vâduva fiecărui român o duc la închisóre, silind-o, să spună, ce bogății ascunse avuse pote bărbatul seu.

Dinaintea lui Vasile, aceste cuvinte se făcură flăcări. El azvârle cărțile, și alergă ca nebun la maică-sa.

Sosind obosit, fără suflet, întră în caSă, și deodată țipă spăriet.

Casa erá jefuită, și pustie: numai păreți!.

Repede iese, strigând pe mamă-sa.

Nimene nu-i respunde.

Se uită în tete părțile. în o depărtare vede pre solgâbireul ungur cu panduri, ducând tete lucrurile din casa lor; iar în mijlocul lor,— o. grdză; muma lui!

Vasile pornește după dînșii ca în zbor. Insă sufletul lui se înneca: el cade jos, catrăsnit; lumea se întunecă dinaintea ochilor lui, și el își perdu simțirile.

Intr-un târziu deschise ochii. Erá în brațele preotului, a bunului seu sprijinitor.

Ce suferi acum bietul tînăr, acesta nu o pote spune graiti omenesc; nici a și-o închipui minte de om.

El credea, că i se despică pieptul.

Aceste zguduituri îi dădură minte de bărbat.

Peste câte-va zile, el ținea pe brațe capul mumei sale, care după atâte sfâșieri ajunsede părăsi și ea această viață.

Vasile se vedú acuma singur singurel în mijlocul turbatelor valuri ale lumii.

Deodată cade în genunchi, gemend ca un om perdut.

Dar curând se rădică în piciore, și grăeste în sine:

— Dar ce fac eu? mă las, să cad, ca și un nemernic? Ei, nu, și nu, și iar nu!— ci mai cu samă acum trebue, să fiu tare, ca să mĕ pot pregăti, și să pot resplăti o dată hoților după dreptate! jur pe acestă vatră strămoșască, să ieu crâncenă izbândă. pentru tote nelegiuirile lor, cu cari au ucis miile de sermani iobaji!... și, dacă nu se vor face omeni, jur fulgerătóre resbunare și luptă în veci asupra lor, și asupra nepoților lor, prin nepoții și strănepoții mei!...

Cu grăbire se duse iarăși la preot, și urină din nou a ceti cărțile strămoșilor sei.

El ceti, că românii, nefiind învețați, nici avend meșteșugul resboiului și arme, cădură apăsați tot mai adânc în noianul peirii.

Aceste cuvinte aprinseră în sufletul lui niște flăcări noue; și el își zise:

„...neînvețați — cădură iarăși în robie... dar... dacă n-arfi fost atât de neînvețați?.. atunci ar fi biruit ei! atunci ar fi sfărâmat jugul unguresc: capul sermanului Antonienu ar fi căijut sub securea tiranilor! “

Ochii lui se ridică spre ceriu.

Fața lui parcă e îmbrăcată într-o lumină nouă....

Nóptea aceea, ochii lui nu s-au închis.

El vorbi singur, pănă ce se zări de ziuă.

O fâșie de lumină intră în căsuța părinților sei.

El se uită împrejur... Pustiu în casă, — pustiu în lume.

Viața i șe părea atât de spărietore; atât da a m Anin tStÂr a

Dar în sufletul seu găsi o viață plină de lumină. El strigă.

— M-am hotărît. Așa să fie!....

A doua zi, niște omeni începură a spune, prin sat, că bietul Horea pote a înnebunit; căci l-au văzut cu traista în spate, ducân-du-se în fugă la mormintele părinților sei și sărutând pământul. Apoi s-a dus în codru, și începu a săruta tulpinele copacilor...

Din acea zi nu l-a mai vedút nimene în ținutul Albacului.

Pre toți îi durea pierderea lui, și își ziceau unii altora, că pote se va fi aruncat, sărmanul, într-o fântână, ori în ochiul cel de mare de la Piatra, pote va fi sărit învalurile Arieșului, ori în vîrtejele Someșului —ori cine știe? el pote își va fi luat lumea în cap...

De la un timp apoi cădu și el în uitare;—și uitat remase șir de ani întregi.

V. Pribegia.

La arhiereul Ghedeon intra într-o sară husariul seu, și-i zise:

— Un călător cere învoire să mână această nópte la curte.!

— Dați-i adăpost fără să mă întrebați. Ori pote ve temeți de el?

— Nu că ne am fi temând; ânsă acest călător e așa—nu știu cum, că am crețlucă nu trebue să-l primim, până nu ne veida sfinția Ta învoire.

— Cum? da ce înfățoșare are? Trimiteți-il, să vie înlăuntru la mine.

Husariul ieși, și peste puțin, arhiereul se vedú în față cu un voinic de o înfățoșareca din povești, o statură poruncitóre; niște ochi cu o lumină petrundătóre; ânsă cu căutătură adâncită în gânduri.

— Cine ești, fiule și de unde?

— Sunt Ursu Florea.

— Și încotro cu drumul?

— în lumea largă.

— Cum? în lumea largă! pentru ce?

— Pentru că,— nu mai pot suferi traiul la care am ajuns. u 'a lll-LSI sóre 1,a!sóre

— Cum? da ce ți s-a întâmplat?

— Ce ni s-a întâmplat nouă tuturor românilor din țara Ardelului, prin mâna călăilor de unguri.

— Nu vorbi așa, fiule; căci tote sint de la cel de sus.

— Ca ungurii să ne ucidă, acesta nu pete fi de la cel de sus.

— Dar ceilalți, soții tei, tot așa zic? ori numai pre tine te a atins biciul sorții?

— Pre toti ne a atins. însă eu unul nu mai vreu să-l sufăr; mĕ duc în lume: ca să mă pot învăța, cum odată să scutur lanțurile unguresc! de pe gâtul românilor.

— Ba tu fiule, ascultă de învățătura mea. Intorce-te înapoi, și te umilește; căci capul plecat sabia nu-l taie.

— Ba eu părinte, n-am plecat ca să mă întorc.

— Vai de mine; cum vorbești? Atunci dară ieși repede din curtea mea!

— Acum, noaptea?

— Acum îndată; căci, dacă ar afla domnii că am oploșit la mine pie un asemene om...

— Nu te teme dară părinte, căci, iată mă depărtez; ca să nu mai ai temă că ți se va mișca un fir de păr inacar.....

Zicând aceste, Florea ieși dela arhiereu, și porni înainte, gândind în sine:

— Și acesta e unul din copoii ungurilor.

Vădendu-se afară pe drum; nu mai cuteza să ceră unde-va sălaș pe nópte; și își zicea în sine: Cine știe? pote toți se vorfi temând de mine, ca dracu de tămâie. DeciSimțindu-se prea obosit, trecu la fundulunei grădini, sări cu repejune, peste gardși se adăposti în un stog de fân.

Când se trezi, sórele erá sus, și lângă dînsul stetea un preot.

— Iartă părinte, se grăbi a zice Florea; m-a prins nóptea pe drum, obosit, și m-am adăpostit aici în acest stog.

— Dar prietene, de ce n-ai venit în casă?

— Eră târziu tare, și n-am cutezat a vă turbura repaosul.

— Trebuia să întri, ori cât de târziu.

— Iți mărturisesc, că m-am și cam temut.

— Tu, un voinic, ca și un vultur, să te temi? De ce ne-ai credut așa de rei? Mai ales, poftim macar acuma în casă, și te ospăteză puțin.

Călătorul întră în casa preotului, și i-se destăinui cu încredere. La despărțire, preotul îi dădu o traistă cu merinde și cele mai ferbinți binecuvântări.

Dintr-un loc, călătorul se întorse și se uita înapoi: privi la palatul arhiereului, și la căsuța preotului celui milos; luă odată suflet din adâncul pieptului și porni înainte.

Trecură câțiva ani, și arhiereul Ghedeon ceti într-o înștiințare, că Ursu Florea, căpitan în călărimea impărătescă, e o minune de voinic, de iscusit și de inimos; și că soții lui zic „căpitanul cel de fier“ pentru că, unde e de luptat mai greu, unde toți se feresc, el să îmbie singur; par-că ar fi căutând înadins, ca ori să moră, ori să facă minuni de vitejie, cum nu s-a mai audit; par-că ar fi urmărind o țintă mare, o țintă, tainică.

VI. Cuvîntul Dat.

într-o încăpere din palatul împărătesc, mai mulți omeni așteptă să-i primescă împărătesa; ghinărari, ostași, domne, și tot felul de alți omeni.

Tînerul prinț Iosif intră în acea încăpere, se uită la toți pe rând, și vedend pre un căpitan de călărași cu înfățoșarea cea mai măreță, ânsă tristă, simți cătră el mai mare tragere de inimă decât cătră toți ceialalți; păși dinaintea lui, și-i grăi:

— Cine ești dumnia-ta, căpitane?

— Ursu Florea, prințul meu.

— A! dumnia-ta, despre care am audit că ai prins pre cei mai cutezători hoți?

— Acesta este meșteșugul meu. —și datoria mea, bunul meu prinț.

— Doriam forte mult să te cunosc. Dar de ce nu te păzești? Nu ai mamă? Dacă nu puteai omorî pre hoți? Dacă te omorau ei? Atunci?

— Atunci nu mai aveam să sufăr loviturile vietei.

— Cum? Da ai vreo supărare?

— Scumpul meu prinț, dacă m-ai întrebat, iți voiu spune; da, am o supărare; dar o supărare, cât lumea întregă!

— Vai de mine! Tu, un adevărat ghinărar, să ai o așa supărare? Spune-mi-o, ro-gu-te.

— Înălțatul meu prinț, mĕ grăbesc a ți-o spune: eu port în sufletul meu durerea unui ném întreg.

— A cărui nem?

— A Românilor din țara Ardelului.

— Dar din ce vĕ vine acea suferință?

— De acolo, ca nemeșii unguri ne chinuesc ca pe o turma de robi.

— Așa? Ei, lasă, că mĕ duc eu să mĕ rog mamei mele, împerătesei, sa deie porunci,să nu mai fie asa.

Prințul intră la mama-sa; și apoi, căpitanul Ursu Florea se înfățoșa mai înainte de cât toți, dinaintea împerătesei, care îl primi cu zimbire de bună plecare, și zise:

— Să trăești, bunul meu căpitan; mari fapte ai îndeplinit în aceste timpuri; de aceea te am poftit la curte; și iată, că drept resplată, te ridic peste treptele celelalte și îți zic: să trăiesci, colonelul meu!

— În genunchi mulțumesc înduratei mele impărătese.

— Fiul meu mi-a spus, că ai o rugăminte. Fie îndeplinită și aceea. Cancelare Eszterhazy, scrie poruncă ocărmuirii Ardelului să imblândescă tote legile cele aspre pentru românii iobaji.

— Voiu asculta, înălțată, imperătesă, respunse Eszterhazy.

Florea, abia putea sta, de bucurie, și zise:— Cu lacremi aduc mulțumirile- sermamanului meu ném la picioarele pre induratei mostre împărătesc. Apoi adause:

Înălțată dómnă! astăzi împlinind timpul, îmi ieu ziua bună dela împărăție și mă întorc acasă la poporul meu.

— Colonele, împărăția, are trebuință de brațele tale: și mari trepte te așteptă; nu lăsa din mână mărul cel de aur. Remâi.

Adânc umilit, cer iertare. N-aș pute să remân. Trebue sa me duc în munții mei.

— Acolo ce pote să te aștepte? Eu astăzi te numesc ghinărar: căci tu pari a fi născut pentru mari lucruri. Acuma zic; pote să fie ceva mai tare, decât rugămintea împerătesei?

-Înălțata mea dómnă, — este ceva, mai tare, de cât ori ce pe lume: și acesta este cuvîntul dat.

— Ghinărarul meu! m-ai biruit. Nu voiu fi eu mai slabă, decât tine. Du-te cu dumnezeu; dar nu uita, că ori-când te vei întorce în oștirea meu. împărăția așteptă brațele tale și inima ta. Acuma, plecă fericit!

VII. Horea Înviat

Departe de Albac, în ținutul Beișului, este un sat ce-i zic Călata.

În pragul casei de lângă biserica din Călata șede o fată si cósă. Adeseori se uită cu tot sufletul când la drumul dinspre Beiuș, când la cel dela Baia-de-Criș. Lacremi fierbinți cad pe pânza din mână-i.

Așa așteaptă ea ani după ani.

Ea nu e din Călata; e venită dela Bihor; nici nu petrece cu fetele din sat; ci șede mai’ mult singură. Omenii din ținut îi zic „Zina Bihorului.“

Intr-o duminică, la ieșirea omenilor din biserica Albacului, George Murcu dela Cărpiniș le spune vestea acestă:

— Omeni buni! mai țineți voi minte de Horea?

— Da, respunseră omenii; dar a murit de mult; și a putrezit în păment. Păcat de morte pentru dînsul!

Să șciți, că Horea a înviiat; Horea trăeșce!

Trăieșce? Horea? strigară toți cu o negrăită bucurie.

— Da; trăieșce; e căpitan în călărimea împerătescă. A făcut minuni de vitejie.

— Ștefan Trif întreabă cu neîncredere: Da de unde știi tu?

— Șciu de acolo, respunse Marcu, că am fost și eu în călărimea împărăției.

Fețele tuturor se luminară; numai fața lui Trif se întunecă.

E o senină zi de vară. Pe drumul Beiușului sosește la Călata un călăreț în frumosă îmbrăcăminte de căpitan, venind în fuga cea mare.

Tinera fată, care de atâția ani așteaptă, lăcrămată, în pragul casei, îl zărește, și se cutremură.

Călărățul se apropie de acea casă; se oprește, și strigă cătră copilă:

— Vecinică dragă, nu vei fi bună, să-mi spui, care e casa preotului?

Ea respunse turburată:

— Casa părintelui? —e aicia.

— Chiar aici? acesta? zise călărețul; — fața lui se lumină; el descăleca; întră la acea casă cu grăbire, și sosind în fața ei, se opri mut.

, Ochii lui începură a înnotă ca în o fericire nebună; apoi îi umplură lacrimele; într-un târziu zise încet, mai în tremur de sfială;

— Ilino!

Ilina remase îmmărmurită; și nu putu grăi un cuvent; își acoperi fața cu mânele,și, începu a vărsă lacrimi.

Călătorul îi zice acuma;

— Ilino, nu mă mai cunoști? eu sunt Vasile a lui Florea; sunt nebunul de Horea;— acum adevărat căpitan, cum mi-a zis tatăl teu să mă fac. Iată, venii la tine, după jurământul inimei mele; ori pote, tu nu mai ții minte făgăduința ta?

— Ba o țin, domnule, ânsă—

— Ce? „domnule”? Așa îmi zici?

— Ești așa domn mare.

— Ei bine, dara, am să azvîrl aceste haine, și voiu fi iarăși feciorul bihorian.

Acum ieși din casă preotul, unchiul Ilinei, și îi pofti în casă.

Peste puțin apoi el logodi pre Ilina cu cel mai falnic fecior, ce a vădut țara Ardelului în acele timpuri!

După un alt timp, toți albăcenii vezurăi cu un adevărat zbor de bucurie sosirea șicununia mult visatului lor Hóre cu Ilina.

Din acea zi Ștefan Trif nu se mai vSțhs prin Albac.

Crângurile si dumbrăvile Bihorului iarăși începură apoi a resuna de horilc cele maidulci.

Dela un timp, Ilina cu durere începu a vede o schimbare în veselia lui Horea. Printre horile cele dulci și blânde de fericire, el din zi în zi tot mai mult împletea cântece despre suferințele iobajilor.

Când audia el suspinele lor, suspina și el, alăturea cu dînșii; dar el le și șopteacâte o mângâiere. Mai pe urmă începură aveni la dînsul iobajii, să-i cerii ajutor. După un timp îl chemau, să să ducă pe la dânșii, să-I apere de multe feluri de greutăți și lovituri. El se ducea, pe ia ei și se îngrija de ei ca de niște frați al sei. — Așase deprinseră apoi iobajii a vorbi despre el ca despre părintele ior.

El primi dregătoria de a aduna dela popor dările cătră Împărăție; căci așa avea, cum să-l vadă pre soții sei, și tote lucrurile; avea cum să deie multe mângâieri, să șteargă multe lacremi.

De atunci, printre horile de plângere, începu a împleti cântece de arme. Se părea că se aude trimbița deșteptării.

Pre copilașul seu Ioan începu a-l deștepta cu cântece voinicesci; și când băetul se făcu mai mare, adeseori îl lua cu sine.

Casa lui era locul de mângâiere si adăpost pentru orcare iobag.— Ungurii începură a se teme de el; și de câte ori audiau cu ce căldură vorbesc românii despre dinsul, simțiau o atingere de neliniște.

Când loan se făcu copilandru, Horea îi dedu cuțite frumose, pistole, pusci, și buzdugan; și-i făgădui, că îi va da odată sabie, cal și suliță.

Când iobajii cei necăjiți priviau în ochii lui, durerile lor se alinau; ascultând povețele și sfaturile lui, suspinele se opriau; sufletele se oțăleau; inimile se aprindeau.

Unilz il întrebau câte odată: — óre să nu ne mai sculăm odată cu toții, ca alte dăți, și să stârpim pre toți țăranii nemeși din tara Ardelului?

— N-a sosit încă timpul, le șoptia el, și adăogia: când prințul losif va ajunge împărat, atunci va resări și sórele mântuirii nostre. — Si românii ascultau de el ca de mai marele lor.

In inimile iobajilor, sórele lui Horea erá sus, și iată, că mai resăriră încă alte două stele pe ceriul mângâierii; steua lui loan Oargă, și a lui Gheoghe Marcu, amândoi din Cârpiniș.

VIII. APOSTOLUL.

E o seră întunecósă.

La capul unui pod de pe Criș o opresce un cerșitor gârbov, acoperit cu zdrențe; și pare a aștepta pre cineva.

Sosește un drumeț, și trece înainte. — Cerși torul îl strigă:.

— Stăi, Cloșcă; nu zbura.

Trecătorul, spăriet, își face cruce, și o rupe de fugă. Sosește un altul. — Cerșitorul strigă și la acesta:

— Stăi, Cloșcă; nu zbura.

Acesta se oprește; se plecă la cerșitor, și-l întrebă:

— „ Cloșcă”? Ce cloșcă vrei să vedi, moșule?,

— Pre loan Oargă, din Cărpiniș, ce-i zic și Cloșca; pentru că în jocuri, el tot apără puii de ghiarele uliului. Unde l-aș putevede?

— Dar îl știi? L-ai cunoște?

Îl cunoșteam, când erá copilandru; și doresc să înnoiesc vechia noștră cunoștință.

— Ei bine dară; iată, moșule, resare luna... Poți să vedi îndată pre Cloșca.— Uitate la mine. Eu sunt badea Cloșca.

— Tu? Să trăești dară, nepote Cloșcă!

— Să trăești și tu, moșule. Dar să te întreb acuma și eu una: precum mi se pare, ești cerșitor. Na-ți un ban; - dar spune-mi și tu printre cerșitori pe unde te ai înverzit, n-ai vedút pre unul, care câte odată sepărea chiar nebun?

— Ba am vădut. Dar pentru ce îl cauți? Pentru că acela e căpitanul Horea,care a fost prin lume la învățături și în oștea împăratului, și s-a făcut și căpitan și înțelept. Dumnezeu să-i deie izbândă în veci!

Iubite Cloșcă, îți mulțumesc; pentru că iată, luna e sus. Uită-te la mine, și mă vedi. Vedi pe însuși Horea.

— Horea?.... Dumnezeu fie lăudat! strigă Cloșca; se plecă dinaintea lui Horea; — amendoi se îmbrățișară cu căldură, și își povestiră apoi tote relele ce au suferit, și binele, ce așteptau. Horea urmă într-un rînd:

— Să fim frați de cruce de astă-zi înainte, și să lucrăm împreună, ca să desrobim o-dată bietul ném nenorocit. Du-te la Gheorghe Marcu, fruntașii Crișenilor chiamă-i la mine la Albac; să ne sfătuim toți trei cu temei; ce și cum să facem.

— Așa voiu face, scumpul meu căpitan zise Cloșca, și se despărțiră.

In zilele următore trei cersitori umblară în trei ținuturi, și purtară ștafete tainice pe la fruntașii tuturor satelor.

Fruntașii se adunară apoi în taină, noptea; unii la Haței alții la Cetatea-Albă la Țebea, și pe aiurea; și sfătuindu-se cu toții, rugară pre Horea, să se ducă la scaunul împărăției, și să ceră ușurarea sorții lor. — Horea luă cu sine pre Cloșca și pre alții, și se duse.

Impărătesa, Maria Teresia îl primi cu bunătate; îi ascultă cererea, și dădu lui Esterhăzy, poruncă să schimbe odată legile cele nedrepte; mustrând pre cei vinovați pentru întârziere.

Ungurii au ascuns și aceste porunci, și căutau, să prindă pe Horea și să-l omore; pentru ce a cutezat a se plânge la împărăție asupra lor.

Odată apoi sosi vestea, că împerătesa a murit, și losif a luat în mână frânele împărăției.

Fruntașii românilor se sfatuiră din nou, și rugară pre Horea să se ducă la împăratul să se rege și lui pentru sorta iobăjimii.

Horea se duse la împăratul. Acesta îl primi, ca pre un vechiu prieten, și dădu îndată aspre porunci, să se ușureze sorta iobajilor români; mustrand și el pre Esterhâzy și pre ceialalți, că de ce au intârziet atâta cu îndreptările poruncite de mult?

Românii așteptau acum cu bună încredere; ânsă mai-marii unguri dela ocărmuirea Ardelului ascunseră și aceste porunci drepte. Amărăciunea cea mai adâncă cuprinse inimile simțitore.

IX. CIOCNIRE.

În Câmpeni erau odată, adunați la târg români din tote părțile. Ungurul Devai Gyorgși cu omenii arândașilor moșiei Zltflna, căi-,cară cu caii pre mai mulți româpi. Vețlend-acesta lacob Zăhuț, apucă o secure- și pocnicu ea în un* butoiu cu rachiu a arândașilor. Me-i sparse fundul. Apoi și el și ceilalți români batjocoriți dedură chiote și se adunară cu alți soți de ai lor în număr amenințător. -Dar sosi Dumitru Todea, un prieten al lut Horea, și le zise:

— Stați fraților! Horea vă poruncește, să vă opriți!

Și românii se opresc, ca la porunca unui căpitan știut.

Mai marii unguri prinseră acuma pre mai mulți români, chiar nevinovați îi osândiră la bătaie cu sute de lovituri de palce, și-i puseră și în închisóre.

Vădend acéstă nedreptate strigătore la ceriu, Horea cu mai mulți români inimoșise duse iarăși la împăratul, și se plânseră, cu toții asupra nelegiuitelor tirani — împăratul trimise poruncă, să nu se îndeplinescă acele nedrepte pedepse.— Ungurii le-au înplinit mai pre tote; ascundend și aceste porunci împărătești.

Ei căutară și prinseră pe acei ce se duseră cu Horea și cutezaseră a se plânge la împeratul; îi bătură, și-i aruncară în temniță. Căutară și pre Horea, ca să-l spânzure, pentru că povățuește pre români. Ânsă leul nu li se dă prins așa de ușor.

Horea gândi a zi și nópte, și se sfătuia' în taină cil fruntașii țerei, și odată apoi descoperi o cale mântuitore. El zise:

— Să întrăm cu toții în oștea grănicerilor; și astfel am scăpat deodată de jugul cel de iad! Si -apoi, când vom pune normâna pe arme, domnii vor juca în mânile nostre.......,

Cum a zis el, așa s-a și făcut. Ântăi s-au scris în oste iobagii din statele Gonțaga și Hăpria apoi altele; do tote peste optzeci și una de sate. Subcoloneluiui Carp nu dovedia a-i scrie; și atunci preoții cu fiii lor îi dădură ajutor, scriind ziua, și noaptea.

Cei scriși în oste începură a resufla, și a crede că zorile mântuirii lor au sosit. Uniichiar nici nu voiră a mai munci la unguri, zicând că ei sunt acuma omenii împăratului.

Vădând acesta mai marii unguri, dădură de știre la toți, că i au șters din cărțile oștirii, și să se întorcă cu toții la munca iobăjască pentru domnii lor.

— Noi, din nou iobaji? strigară românii, — Și începură a se sfătui unii cu alții, ce să facă.

Nemeșul Macskăsy bătu în fere pre iobajii sei scriși în oste. Aceștia strigară:

— Domnule, noi am întrat în oștea împăratului nostru, care o și al vostru!

Macskâsy respunse:

— Am să bat în fere și pre femeile și copiii voștri, și am să-i pun în temniță. Șiapoi să vină împăratul vostru, să vă scoță pre toți! căci noi ungurii nu-l cunoștem de împărat al nostru.

Din tote unghiurile țerei sosesc ștafete tainice la Horea; arătând turbarea ungurilor, și țipetele de groză și de resbunare ale românilor. — El trimite la toti ștafete,să se adune preoți și alți fruntași în ținterimul dela Țebea, în o anume nópte.

X. NOURI ADUNAȚI

Horea e în Țebea.

E mezul nopții. Luna resare.

In ținterim sosesc fruntașii și preoții glotei. Crișanu îi orânduesce în cerc împrejurul stejarului din mijloc.

In tinda bisericei, Cloșca face raport. — Horea îl întreabă:

— Cum merge Hațegul?

— Bine și acolo. Românul e mândru, deștept, și inimos, ca în zilele din bătrâni. Ștafetele nostre se întelnesc cu ștafetele lorzior și nóptea. — în parte, românii din Măceu au dat mâna cu cei din Vâlcelele-bune; au alungat pre solgăbireu cu pandurii lui cu tot, au pus păzitori pe vîrvurile delurilor dimprejur, și nu îngăduie pre nici un locuitor, să părăsască satul.

— Prea grăbiți, zise Horea..

Oaspeții sunt adunați împrejul stejarului, și așteptă să vină. Horea, idolul lor, mai — marele lor.

Horea vine în mijlocul lor, și se opresce lângă stejar, zicându-le:.

— Bun sosit, fraților! — Oaspeții îl respund: — Bun găsit, scumpul nostru căpitan.

Popa Castan de la Crâstior se alege dintre toți, și grăiesce;

— Căpitane, iată-ne adunați, la chemarea ta, ca să ne sfătuim, ort? nici acuma n-a sosit-ziua, să ne ridicăm odată, și să-sfărmăm lanțurile robiei nostre. Împăratule om drept, și ureșce pre unguri după dreptate; corona cea mare a împărăției a luat-o din manile lor, și o păzesce la scaunul împărătesc; în cât nu cred, să-i apere. Când să ne sculăm oare?

— Horea respunse:

— Bine ai zis, părinte Costane. Dar dragii mei, urmați voi a pregăti în ascuns săbii, sulițe, buzdugane, pistoale și pusci, după formele, ce v-am dat?

— Urmăm, respunseră cei întrebați, și ne-am și întocmit, după celelalte povățuiri; iată, aici ne-am adunat numai căpitani și căprari; dar abie așteptăm să începem lupta, pe viață și moarte; căci viața ce avem e de zece ori mai rea de cât ori care morte.

Horea grăi acuma:

— Fraților, dacă- împăratul a dat bune porunci, ș: mai-roaril unguri te ascund șipre acele, eu cred că trebue să-l rugăm, să deie odată porunci tari și hotăritore, ca noi să remânem în oștea grănicerilor, și să nedeie si arme.

După mai multe sfătuiri, adause Crișanu:

— Să te mai duci încă odată la împăratul, și să-l îndupleci, să facă ceva, ca un-

gurii să nu-i mai ascundă poruncile. Și dacă nu va pute altfel, apoi să-I dăm noi ajutor!.

Ca durduitura unui tunet resuna acuma strigarea tuturor:

— Să-i dăm noi ajutor!

— Să facem noi dreptate în țară! striga Crișanu, bătendu-se cu pumnii în piept.

— Noi să tăcem dreptate în țara noastră! adăugiră tcei adunați, ca un nou tunet. Popa Costau adause:

— Ânsă, de la împeratul nici să nu vii, pănă nu-ți va da în mână porunci.

— Și noi cu toții zicem așa! strigară toți cei adunați, și adauseră:

— Altfel ne sculăm asupra tiranilor fără împăratul. Să nu o uiți acesta.

— Nu o voiu uita, dragii mei, respunse Horea.

Cei adunați dedură lui Horea cărți de împuternicire, să se înțelegă el cu împeratul, ca și când s-ar înțelege ei înșii; le iscăliră, care cum putea; — și apoi se împrăsciară.

Horea călători din nou patru septămâni; trecând peste nemărginitele șesuri ale țerei ungurești ca un adeverat apostol; și ajunse la curtea împărătescă.

Aici i-se spuse, că împeratul e dus departe, și nu se va întorce curând.

Acesta puse pre Horea pe gânduri. El începu a se îngriji, că óre ce să facă? Dacă remâne pe loc timp îndelungat, soții lui din Ardel pote să rescole și să arunce țara în prăpastie. Dar óre împăratul cât timp va sta departe? Acesta nu o putea sci. în acestă grea îndoială și îngrijire, el își ie o hotărire, și deodată pornesce înapoi, face alte patru septămâni de obositóre călătorie. Sosesce acasă, spune prietenilor sei să-l aștepte, să nu se rescole; și plecă iarăși spre scaunul împărăției. După alte patru septămâni sosesce din nou.

El erá o adevărată mamă, care pentru binele copiilor sei nu se opresc la nici o piedecă, ci se luptă cu tote, sufere tote.

Aflând omenii despre acéstă îngrijire a lui, începură a se închina în numele lui ca în numele unui adeverat prooroc.

Pe când ânsă neamul românilor se pregătia de apărare cu mână înarmată, ungurii se gândiau la asupriri din ce în ce tot mai nedrepte.

„Faceți acesta!”

In cetatea Vienei, losif împăratul primia în palatul seu tot felul de omeni și le zicea tuturor câte un cuvânt de mângâiere.

Așa, vine odată un căpitan din călărimea împărăteșcă, în haine pompose și arme strălucitor.

E Horea.

împăratul îl cunosce îndată, și-i zice cu cea mai prietenescă plecare.

— Iubitul meu căpitan, ce te aduce iarăși pe la noi?

— Ântâi rugămintea cetățenilor din Brad, să dai învoire, să fie în orașul lor mărturie, adică tîrg de septămână.

— Fie, căpitane; dar pentru atâta făcuși acest drum?

— Ba am și o plângere, cu care m-au trimis toți iobajii Ardelului.

— Si care-i acea plângere? Cred, că nu mai aveți a vă plânge asupra nemeșilor,cum ați avut de atâtea ori. De bună samă ei s-au îmblânzit.

— Ba, înălțatul meu împărat, tocmai acesta este plângerea nostră.

— Cum? Se pote? după atâte porunci.

— Tote acele bune porunci, ei le-au ascuns, și ne chinuesc mai reu, chiar pentru că am îndrăznit a ne plânge, și a încunosciința prebunul nostru împărat și părinte. Noi credem,că cu acea inimă, cu care ai desrobit pre iobajii din țara Boemiei, a Moraviei și Silesiei, te vei îndura, a ne desrobi și pre noi; și nu vei mai lăsa, ca cei patruzeci de mii de venetici tirani nemuncitori să ucidă pretrei mii de mii de muncitori moșneni din moși strămoși în țara lor. Noi suntem cele două mâni ale țerei, cari fac pânea; iar ei sunt coșul, care o înghite. După ce ne-au scos din oștea de grăniceri, în care ne scriseserăm.....

- Cum? chiar v-au scos?

— Au cutezat, împărate. Și chiar de acesta ne rugăm, să te înduri a ne lăsa, că tot să remânem grăniceri, cum ne a scris subcolonelul Carp.

— Iubite Hore, aș pute óre eu să-ți las o cerere neîmplinită? Așa să fie cum ai cerut.

— Aduc fierbinți mulțămiri pentru înalta îndurare. Insă, noi arme bune nu avem; și, fără, arme, ca și cum nu am fi grăniceri. Ungurii nu ne vor da arme; și mai vîrtos le vor ascunde, când vor sci mai dinainte, că vrei să ni le dai.

— Scii, ce, căpitane? Luați-vă voi arme din Celatea-Albă. Iți voiu da eu în mînă împuternicire scrisă, ca sosind, să-ți iei arme pentru regimentele din poporul teu. Și de acuma înainte iobaji nu veți mai fi.

— Bunul meu împărat, eu ved de pe acuma, că ungurii se vor scula asupra nostră, și noi numai cu arma în mână vom pute înainta pintre dînșii, să ne luăm arme și să ne apărăm de lanțurile lor. Dă-mi și acesta învoire în scris, ca să-i putem pleca să nu-ți mai fie nici ție dușmani; ci să asculte de poroncile tale cele drepte,

- Iubitul meu Hore, te trimit cu cărți împărătești, ca pe un deosebit al meu ghinorariu împuternicit; să faci aceste lucruri căci nu-mi este necunoscut, că nemul teu te cunosce pre tine drept căpetenia sa;

— Și dacă ungurii vor sări cu arme, îl vom pleca și noi cu arme.

— Faceți acesta, ghinerare. Plecați-i la calea cea dreptă.

— Vii ori morți!

— Fie, prietenul meu, —zise împăratul, zimbi cu tragere de inimă cătră Horea, și-i dădu și o cruce de aur, zicînd:

— Ie și acéstă cruce; spre mai mare încredințare.

Lui Horea îi veni un cutremur de bucurie, cum nu mai simțise, și cădu în genunchi; abia putend rosti aceste cuvinte:

— Primesce, pre bunul nostru împărat și părinte, sfinte mulțămiri din partea sermanului meu popor.

Apoi ieși.

Peste doue zile primi poruncile scrise, cu pecețile împărătesci; le strinse în sin, ca sfint și mare lucru, —și plecă spre țara Ardelului, mai nebun de bucurie.

împăratul se bucura, că găsi o cale pentru înfrinarea selbaticilor de nemeși; si scrise fratelui seu prințului Leopold de Toscdna, arâtindu-i, că a trimis pre Horea intr-un fel ca ghinerar și împuternicit, din partea sa cu o patentă împărătescă. *

Peste pustele țerei ungurești alergă spre Ardel un călăreț, în haine de iobaj.

El duce o mare veste iobajilor Ardeiului, căci de mult îl așteptă cu dorul, cu care o casă de copii așteptă pre bunul lor părinte, să sosescă din o lungă călătorie, aducîndu-le pâne.

In zborul seu peste nemăsuratele pustiuri tot zice, cu cea mai adîncă pătrundere:

— Viu, viu, iubiții mei iobaji, zbor la voi, cu vestea cea mare dela împăratul.. —,așteptați-mă scumpii mei soți de suferințe,că sosesc în mijlocul vostru;— și apoi—la lucru cu toții! la lucru, cu dumnezeu! Zorile desrobirii vostre incep a resări.....

XII. PRAGUL M0RȚII

nóptea cuprinsese în negra-i haină pre toți muritorii din satul Crîstior, dîndu-le un timp de liniscită resuflare; — numai doi omeni se zăresc ca două umbre apropiindu-se de casa preotului Costan Turciu. EI batîncet în ferestra casei lui; el iese curând și le zice șoptind:

— Voi sunteți? Cloșcă, Crișene?

— Noi, părinte Costane.

— Ve așteptam, după înțelegere. Aidem în biserică.

— Aidem.

Toți trei se duc ca pe furiș, și intră în biserică.

Preotul aprinde o candelă mică, și apoi întreabă:

— Iubite Cloșcă, și tu, scumpul meu Crișene ce-i? ce s-a întîmplat, de mi-ați cerut acéstă întîlnire?

— Iobăjimea totă e în grea fierbere, și Horea nu-i nicăiri.

— Ce? i s-a întîmplat ceva? N-a venit încă dela scaunul împărătesc?

— Se zice, că a murit!

— Nu se pote.

— Veni veste dela cancelariul cel mare al ungurilor, dela Eszterhăzy, cum că ar fi murit.

— Astă-i o vorba înșelătóre din partea lui Eszterhazy.

— Fie, cum va fi; dar iobajii nu mai pot aștepta.

Părinte Costane, noi amîndoi suntem hotărîți; însă ne trebue un cap mai înălțat și mai luminat, să ne fie povățuitor mai mare peste toți. Fii tu acel povățuitor pînă va sosi pote Horea:

— Fără Horea suntem perduți!

Îndelung sfătuiră ei așa și adîncă întristare incepu a le apăsa sufletele.

Nu mai erau departe zorile, cînd deodată se cutremură cu toții. Trei lovituri în ușa bisericei îi atinseră ca nisce săgeți de ghiață, și ei remaseră ca înlemniți, că de acum ungurii i-au prins.

— Cine-i acolo? strigă popa Costan, pășește la ușe, și o deschide, uitându-se afară cu bărbăție; în întuneric i se arată o față omenescă, îmbrăcată în o mantie albă și lungă. El striga încă odată cu tărie:

— Cine-i?

— Cine-i? popă, Costane! ei! și vouă, iubite Cloșcă, bunul meu Crișane. Asa dară nu în zadar v-am luat din urmă; mulțămesc lui dumnezeu, că v-am găsit pre toți trei.

- Hore! strigară ei, scumpul nostru frate! dumnezeu te a păzit și te a adus! Nenorociți! iobaji nu te mai puteau aștepta.

— Ce mai faceți voi? Ce mai fac bieții iobaji?

— Ce mai fac? Sunt gata de a muri. Cuțitul e la os. Drumurile sunt pline de rote și de furci, pe ele cu trupuri de români uciși nevinovațl.

— Ah! dumnezeule! zise Horea. Bine că am putut sosi dară la timp, căci mareveste vă aduc....................Ascultați: împăratul, mi-a dat porunci scrise, să înduplecăm pre tiranii de nemeși cu puterea, să ne lase să fim ostași, și să muncim numai împărăției; și dacă ei nu vor voi, să ne luăm noi armele, iată, poruncile împeretesci.

Popa Costau cu Cloșca și cu Crișanu cetiră poruncile acele mângăietore și apoi căzură la pămînt dinaintea altarului. Popa Costan zise din adâncul sufletului:

— Mulțămim ție, dunezeule al dreptăților, că te al îndurat a-ți aduce aminte și de noi, adevărați robi uitați până astăzi în noianul plângerei și al scrișnirii dinților!

Horea stă, ca un stîlp de marmoră. Numai inima îi e aprope de a se despica, de bucuria de astăzi, și de încordarea pentru luptelede mâine.

Cei trei închinători ai lui se întorc la dînsul, cad la piciorele lui, îi îmbrățoșază genunchii, și-l scaldă în șiroie de lacrimi.

In această serbătorescă clipă, lor li se pare că bietul ném românesc s-ar fi luînd ziua bună dela viața de iad de până acuma, și ar fi pășind intr-o viață nouă, intr-o lume,în care pămîntul strămoșesc; ce-l calcă, le șoptesce: Călcați-me cu iubire și cu bucurie;căci eu sunt și al vostru, aerul cel dătătorde viață le șoptește: Sorbiți-me fără suspin, căci eu sunt lăsat de dumnezeu și pentru voi; —le pare că raza sórelui le zice: priviți-me cu încredere, căci eu sunt trimisă din ceriu și pentru voi!.....

Apoi Horea deodată strigă puternic, ca si un cráiu:

— Sâ tragem dară sabia! și, ca tresnetul să doborim la pămînt pre tot călăul nemuluinostru!

— Cu, dumnezeu, înainte! strigă popa Costan.

Cu toții ridicară în sus drepta. și se jurară dinaintea altarului:

- Jurăm, dinaintea lui dumnezeu, credință până, la morte nemului românesc, pământului românesc, și împăratului.......

— Și ție, Hore,—adauseră ceilalți trei.

— Amin! încheie preotul; pe a căruia față erá zugrăvită, mulțămirea inimei lui, și o înălțată bărbăție.

Privind la fața lui Horea, ei se cutremurară.

Acea față erá albă, ca zăpada.

Sufletul lui intr-adevăr se simția ca pe un prag între viață și morte; se scia respunzetor pentru viața a sute și mii de români!

El grăi cu graiu șoptitor:

— Căpitanilor! Acuma, trecem în lumea morții. Noi de astăzi inainte nu ne mai numerăm între cei vii. Dăm remas-bun vieței, și ne zicem morți. Să fim orbi pentru ori ce ne-ar atinge pre noi, și să nu vedem, decît, ca nisce insuflețiți, țința cea mare și sfîntă, desrobire a nemului nostru. Înainte dară cu dumnezeu!

— Înainte! strigară toți ceilalți, și adauseră într-un cuvânt.

— Dă-ne porunci, căpitane: ce să facem?

— Iată, ce să faceți: să vă duceți pela fruntașii din vecinătate, și să-i trimiteți, casă deie de scire din fruntași în fruntași, să se adune iobajii în ziua de sfântul apostol Luca, la biserica din Mestecăn, ca să le vestim poruncile împărătesci. La drum cu toții! Și să ne ajute dumnezeu.

— Domne ajută-ne! strigară cu toții, și se despărțiră, adăugând:

— De acuma, — la Mestecăn!

XIII. CERȘETORUL DE LA MESTECĂN

E ziua de joi, în luna lui Octomvrie a șasesprăzecea.

In orașul Brad se face pentru întăia oră mărturia, adecă tîrgul de septămână. Tergarii sunt adunați cu miile.

Numele lui Horea e cuprins în rugăciunile lor, și toți au și o bucurie tăinuită, așteptând cu dor aprins, să-l vadă cât mai curând.

Deodată însă numai ce o vorbă tainică începe a se șopti dela unii la alții, și a se respândi în tot târgul, cu iuțala fulgerului.

Românii își șoptiau acea vorbă ca loviți de tresnet:

Acestă faimă era, că Horea a murit.

La acea mărturie erau adunați și mulți cerșitori. Dar lucru ne mai vedút: aceștia, nu strigau tare cuvintele lor de cerșit; ci numai șopteau. însă, ce cuvinte șoptiau, ei vor fi știut; dar împrejurul lor se înveseliau iobajii, și nu se mai întristau la vorba că Horea ar fi murit, ci răspundeau:

— Scornitură de-a ungurilor.

De la amezăzi în jos, cerșitorii ieșiră la mărginile orașului, și ziceau fiecărui iobaj, care pleca:

— Horea ve poftesce să veniți duminica viitóre la biserica din Mestecăn, să ne spună la toți mari și bune porunci împărătesci. Luați-ve ziua bună dela copiii voștri, și să veniți cu merinde pentru 3 zile. Toți ascultară, nebuni de bucurie.

E ziua de duminică.

La biserica din Mestecăn este un mare ținterim, și tot nu pote cuprinde mulțimea de români iobaji, cari se adună acolo. Mulți sunt siliți a se opri afară pe câmp.

Gornicul de păduri, ungurul Kara Peler din Crâstior se furișază după ușa bisericei,și pândește....

In urma tuturor, iată că sosesce un cerșitor îmbrăcat într-o haină mai mult numai din petece. El însă nu se opresce la margină, ci străbate pănă la biserică. Acolo se suie pe o petră mai înaltă, și strigă cătră cei adunați.

— Iubiților! iată în ce haină fui nevoit să umblu ascuns, ca să nu mă cunoscă pândașii tiranilor de nemeși unguri; cari mă caută, să mă spânzure, pre mine, și pre scumpul nostru părinte, pre Horea. Dar între voi, acéstă acoperire nu-mi mai trebue.

Cerșitorul face o mișcare, și azvîrle haina cea de cerșitor; redică sus o cruce de aur,și atunci toți strigară cu bucurie:

— George Marcu! Mulți ani să trăiesci, iubite Crișene, ce vorbă ne aduci dela Horea?

— Vă aduc dela Horea vestea, că înălțatul împărat l-a ascultat, și ne-a primit, să ne facem ostași. Peste trei zile ne vom aduna cu toții și cu mulțl alții la satul Curechiu, ca să vă cetescă însuși Horea poruncile împărăteșci și apoi să trecem la Bălgrad, să ne împărțască arme, și să ne deie acolo și alte porunci. Așa dragii mei, târziu, târziu, dar macar acuma, vom scăpa cu totul de drăcescul jug al ungurilor. Vreți voi, să nu mai fiți iobaji? Vreți, să fiți, cum au fost strămoșii voștri?

— Ca strămoșii noștri! strigară cu toții de se audi ca o durduitură de tunet. Numai Kara Peter stătea mut.

— În acéstă țară romănescă să nu mai fie românii iobaji! jos ungurii!

— Jos ungurii!

— Să muncescă și ei, ca și noi; să plătescă biruri ca și noi! cum au hotărît împărații; și ei au ascuns acele drepte porunci. Să asculte de împăratul; cari nu vor vrea să asculte, pre aceia să-i plecăm noi!

— Să-i plecăm noi!

— Căci așa ne poruncește împăratul și Horea.

— Noi să ascultăm de Horea!

— Ungurii, cari vor vrea să-i credem, ce ne vor făgădui, pre aceia să-i facem români;să-i botezăm românește.

— Să-i botezăm!

— Cari, vor vrea să rămână nemeși si domni peste iobaji, pre aceia să-i culcăm în păment!

—În păment!

— Să ne luptăm cu dînșii, și ușor îi vom doborî; căci ei sunt numai patruzeci de mi ide toți; iar noi trei mii de mii!

— Trei mii de mii!

— Ne vom pune căpitani și căprari!

— Horea să-i pună! Horea să ne poruncescă!

— Să jurăm credință stegurilor nostre!

— Jurăm!

— Ziceți dară după mine:

Toții nemărginita adunare zise după Crișanu

„Noi, sub ceriul senin, unde ca în tot locul, domnesco puterea lui dumnezeu, în tunete, în fulgere, în ploie, în noua și în grindină, juram pe dumnezeu, că, pănă va fi în noi o picătură de sânge, nu ne vom abate dela cele ce am hotărit, nici vom spune ori vinde pe vreunul din căpeteniile nostre, ci mai bine vom peri cu toții, ca adevărații ostași.“

„Dacă vreunul din noi va călca jurământul acesta: să fie lipsit pentru totdeauna descumpul sânge al fiului lui dumnezeu,—ciuma, amețala, ranele și tote durerile bolelor să-l cuprindă; copiii și nepoții să-l blasteme; munții și rîpele să-l acopere; pomenirea lui să peră pentru totdeauna și să fie blăstămată; el să fie lipsit de tote bunătățile de veci; și nici odată să nu vadă Ierusalimul ceresc; sufletul lui să fie chinuit de tótă Gheena, și puterea ceriului și a pământului să-l stîngă și nimicescă“ *).

Preotul din Mestecăn stetea lângă Crișanu. Acesta scose porunca împăratului și zise:

— Iată porunca împăratului, poftim, părinte, cetesce-o, și vedi și pecetea împăratescă.

— Vedi părinte, și ne spune, strigară cei de mai aprope.

Preotul ceti porunca, vădu pecetea cu pajera împărăției, apoi spuse celor adunați:

— Tote sunt prea adevărate; apoi intră în biserică, să se roge lui dumnezeu, cerând ajutorul ceriului la marea muncă a nemului romănesc.

Toți cei adunați îngenunchiară și urmară, cu sufletul ruga preotului.

După rugăciune, acesta ieși din biserică; stropi adunarea ingenunchietă cu aiazmă,și o binecuvânta; dorindu-i tot ajutoriul lui dumnezeu si izbândă.

Crisanu zise acuma:

— Domnul nostru Horea va pune căpitani și subcăpitâni; ei vor alege căprari, și vor face tótă întocmirea. Apoi porunci:

— Să fiți mâni la satul Curechi, cu merinde pentru trei ori patru zile. Să nu veniți ziua, ci nóptea, ca să nu aveți lupte cu copoii nemeșilor; să nu veniți câte unul, ci câte mai mulți împreună! — Acuma, întorceti-vă cu dumnezeu!

— Noroc să deie dumnezeu! strigară cu toții, și se împrăsciară, cu inimile înălțate.

Gornicul ungur Kara Peter stătuse mut în tot timpul, cât ținu adunarea. Iar acuma se repezi drept în Baia-de-Criș, la solgăbireul Gal Mihaly, și-i povesti tote câte le veduse pândind. Gal povesti lucrurile solgăbireului Holaky Farkas din Brad; iar acesta însciință pre șpanul Hollaky Istvan. Acesta dădu porunci celor doi solgăbirăi să se ducă și ei la Curechiu, și să prindă pre căpitanii lui Horea, iar pre iobaji să-i pedepsescă, cum vor sci mai îngrozitor; ca să sparie pre ori cine dela ori ce pas de mișcare.

Solgăbirăii își luară cu sine douăzeci și patru de panduri și porniră spre Curechiu; iar Hollaky trimise pre solgăbireul Pakot Mihaly la Albac, la casa lui Horea, cu o poruncă tainică. Acesta porni spre Albac.

XIV. CRIȘANU PRINS

Nóptea de luni spre marți sosi!

Crișanu ajunge în satul Curechi cel d-ântăi, și se duse drept spre o casă sciută.

E mezul nopții.

El e la portă, descalecă, pune piciorul pe pârlaz, și vre să se suie să trecă. Dar numai ce simțesce că-l apucă de gât două mănî apoi altele il apucă de brațe și-l țin nemișcat.

— Acesta-i crăișorul iobajilor! șoptesce un graiu. Crișanu vroiesce să strige. Dar acum simte, că alte mânii îi astupă gura. Mânile lui i le legă la spate, îl ridică pe sus, și-l duc înainte prin întunecime.

Totă acéstă hoțască faptă se îndeplini în cea mai îngrozitóre tăcere. Numai prin fiorose șoptiri, solgăbireii dedeau porunci pandurilor.

Nefericitul nu vedea nimic, nu audia nimic.

Numai atâta a înțeles, că de la un timp nu-l mai duceau pe drum, ci pe păment mole.

Apoi, într-un rând audi cum unul șopti, să-l pună jos, și pandurii l-au pus.

Românii cari veniau în acea nópte spre Curechi, lăsau drumurile, și mergeau mai mult peste câmpi și prin păduri. Nici nu mergeau câte unul, câte unul, reslețiți; ci tot câte mai mulți împreună.

într-un loc, la o margine de pădure cei mai din frunte numai ce se opresc și se uită drept înainte.

La câțiva pași se vede ca un pâlc de omeni, cari vin cătră dînșii; cu tote că p-acolo nu e drum, ba nici macar cărare.

Ce caută dară acei omeni? si cine sunt?

Românii noștri le strigă:

— Cine-i acolo? Stați!

Cuvinte nu le respunde nimene; ânsâ necunoscuții se opresc locului; și în clipa următore, o pocnitură neînțelesă lovesce audul românilor iar după acesta aerul nopții se zgudue de un țipet ca de morte, urmat de cuvintele aceste.

— Ajutor! ajutor!

— Rotă, feciori! așa comandă acuma unul dintre români, și într-o clipire cei de față încungiură pre panduri; sar asupra lor ca nesce lei, îi doboară la pămînt mai deodată pre toți, cu solgăbirăi cu tot, și desleagă de pe trupul celui prins frânghiile, pe cari nu apucase el a le rupe, ori desleagă, zicând:— Dumnezeu ne a adus pe aicia!

— Ce să facem acuma cu acești nelegiuiți?

— Să-i îngropăm de vii! să nu uite până în iad, ce faptă făcură.

— Ba să-i ducem legați pină-n sat în Curechi, și să-i arătăm să-i vadă soții noștri, ca să înțeleagă cu toții și mai deplin, cum ne dau domnii unguri dreptatea, ce ne a trimis înălțatul împărat.

Crișanu, mai mîndrul de cât toți, se ruga:

— Ba dați-le drumul, ca să nu zică nimene, că numai pentru pofta mea s-ar face pedeapsa lor.

— Așa? să le dăm drumul? că după tine să urmăm noi, și copiii noștri? Ba nu! Așa strigară, și într-o clipită îi spărcuiră pre toți.

Acuma trec cu toți la Curechiu.

— Hollaky Istvân, viceșpanul Zărandului e aici, strigară unii.

Călăul cel mare! adăugiră alții.

— El a trimis pe acești solgabirei cu pandurii lor, ca să înceapă a ne ucide.

— Haidem! să-i facem un ospăț, ca mâni dimineață să se trezească el mort în locul scumpului nostru căpitan!

In Curechi este un măreț castel. Intr-însul sosi Măria Sa, viceșpanul Hollaky Istvan ceva înainte de mezul nopții, cu alaiu de panduri.

Sunetul clopotelor într-o ureche îl deșteptă din petrecerile sale.

El întrebă pre omenii sei, că ce-i? omenii îi spun cu spaimă:

— S-au sculat românii.

— Ucideți-i, ca pe cânii cei turbați.

— Așa am vroit și noi să facem, după cum scriu sfintele legi ungurești: dar acuma s-a întors dreptatea lumii: acum ne ucid ei pre noi. - Pre doi solgăbirăi și două zeci și patru de panduri i-au și ucis.

— Si ce vreu ei?

— Ei zic, că să ieși Măria Ta în fața lor, ca să-ți vorbescă.

Românii sosesc lângă curtea, în care se găsesce Hollaky.

Acesta iese, cam îngrijorat.

— Ce vreți voi, măi glotelor de iobaji?

Crișanu respunse:

— Iată, Măria Ta, ce vrem noi, glotele de iobaji: nu mai vrem să fim glote de iobaji.

— Cum nu voiți? Ce vreți? respundeți-mi mai pe înțeles.

— Mai pe înțeles? EI bine. Să-ți vorbesc, dară așa, ca să înțelegi. Ascultă-me. Dați, copii, încoce crucea dreptății. Așa. Măria Ta, domnule nemeș! Jură pe acestă cruce a desrobirii, să nu mai fii nemeș, ci totuna cu noi ceștialalți omeni; după cum scim acuma și noi că a hotărît și dreptul nostru împărat: de acuma înainte să nu fie nimene nemeș, nici iobaj, ori rob; să plătescă dare tot omul, și voi ca și noi; să muncescă tot omul, unul ca și altul. Vrei să te pleci acestor legi? Jură pe acéstă cruce!

— Când voiu fi mort!

— Copii! plecați-i dară voi capul, să se închine de nevoie, dacă nu poftesce de bunăvoie. Tot pe sus se viseză, și pre români jos. Să-l trezim din aceste visuri!

Hollaky încremeni; și zise:

— Lăsați-me,să mâ gândesc două clipite! și întră în casă.

Un strigăt se audi acuma:,

— Stați! stați! căci se aude ceva neînteles:

Faceți foc! să vedem ce este..

Se ațiță un foc. În zare se ved sosind șase panduri, cari aduc pre un tînăr iobaj legat în obedi.

De ceealaltă parte se aud alte strigăte:

— Vine Horea! Horea vine!

— Ura! crăișorul cel mare! strigă acuma tótă adunarea, de se cutremură pământul.

XV. CĂPITANUL PANĂ-ALBĂ.

Toți se dau în lături de aceea parte.

Se aud cuvintele.

— Fiul meu! unde-i fiul meu?

De odată se zărește un falnic călăreț. 0 mantie albă fâlfâie după dînsul, și la cap îi strălucește o pană mare albă:

E o față de împerat!

Pandurii cari aduseseră pre tîner legat, îl lasă pe loc, și o rup de fugă în ceealaltă parte.

— Pare că-i chiar Sfântu Gheorghe! zic unii.

— Bun găsit, copii! strigă Horea, sosind.

— Ura, ghinerariul nostru! respund cu toții, redicând cușmele toți în sus.

Horea se opresce, zăresce pre cel prins, deslegându-l omenii din obedi; îl vede nemișcând; se plecă peste dînsul.

— Fiul meu mort! răcnește odată, ca leul când e rânit de morte.

Apoi cade jos, mut, trăsnit.

începe a se mișca; se rădică încet, încet, pe jumătate. Căutătura lui e încruntată;

Cei de aprope încep a se teme de dînsul.

El se opresce stînd în genunchi. Dinții lui scrîșnesc. Se uită iarăși la fiul său. Cade lîngă dînsul; îl acopere cu sărutări. Acum lacremile încep a-i curge:

El șoptesce domol în graiu de plângere: — Au ucis pre fiul meu; ca să mă sparie.

La acest cuvînt deodată se ridică drept în picióre și strigă din tótă puterea:

— Să mă sparie? Să sparie pre Horea?

Ochii lui încep a se învîrti în mod înspăimîntetor.

Strînge mînile pumni; dinții lui scrîșnesc din nou și el șoptesce ca zugrumat:

— A! jupîne Hollaky Istvan, tu mi-ai ucis pre fiul meu; vin încoce, să mi te văd......

Apoi, ca deșteptat de un cuget nou, adauge, cu graiu de ghiață:

— Dar e pre întunerc, copii; nu văd pînă la Măria Sa... Faceți lumină, feciori!.... un foc mare!... așa lumină, ca să-i pot vedea pradei mele și firul de păr!....

Hollaky Istvan ieșise în cerdacul palatului, și se făcu ca de piatră, cînd vedu, că din patru colțuri ale castelului se ridică pară de foc, că românii trec peste porta cea mare a curții, și năvălesc pe scări în sus.

— Innapoi toți!! strigă acuma Horea, —acesta e numai al meu! —și cu două sărituri de leu, erá de doi pași departe de dușmanul seu.

Hollaky uita, pe ce lume e.

- Cu căt flăcările coperișului cresceau, dinaintea ochilor lui se făcu cu atâta mai întuneric.

Numai îl scuturau frigurile morții.

Horea se oprește în fața lui, și-i grăește cu linisce îngrozitore:

— Fă-ți cruce.

Hollaky respunde:

— Dacă-ți aduci aminte de cruce opresce-te din calea ta cea nelegiuită.

— Fă-ți cruce, Hollaky!

— Opresce-te, omule, pentru dumnezeu.

— Dă-mi pre fiul meu și pre atîtea mii de-suflete de români uciși de călăii voștri în patru sute de ani!

— Fii îndurat: lasă-mă, să ies din foc cu copii mei.

— Și eu nu cu fiiul meu? ha! ha! ha!

— Îmi pare reu pentru fiul tău.

— Iți mulțumesc. Imi va păre și mie reu pentru ai tei. Tu ai doi copii!

— Vai de mine! ai să-i omori! călăule!

— Al meu trăiesce? călăule!

— Privirea ta e ucidetore! Domne ajută-mi. Să scii dară, Hore, că tu nu ai să mi-i chinuesci!.....

Hollaky se deșteptase din amețala sa, și alerga cu fuga în casă; peste puțin ieși, și zise:

— I-am scăpat de mîna vostră, dar mori și tu!

Viața lui Horea erá în cumpănă, căci Hollaky îl lua la ochi cu pușca.

O detunătură pocni, și — HoHaky cădu jos.

Glontele lui Crișanu intrase în pieptul cel de lup.

Castelul domnesc din Curechi roșește ceriul cu flăcările sale.....

*

In revărsatul zorilor; tăcere fiorosă, o față de om se trage mai mult pe jos în patru brînci, de lîngă grămădile de teciuni, gemînd si oftînd:

— Dă domne, să nu mor pînă nu-l voiu vedea pe rotă!

Într-un loc aude tropote de cai, el se ascunde în șanțul de pe lingă drum; vede trecînd nisce călăreți, și-i aude vorbind:

....Și cum ți-a venit acea amețală, Ioane?

— M-am spăriet, cum m-ău apucat pandurii și m-au legat în obedi. Acuma însă mă simt bine. Dar mă simt atît de aprins și oțelit, că mă rog ție, tată, să-mi dai o comandă în mâna mea. Căci nu în zădar sunt fiul teu.- Eu am să mă fac al doilea Horea.

— Fie, băiete. Tu să comandezi oștea, care să boteze pre Kemenyeștii dela Galda.

Iți mulțămesc, ghinerare și tată!....

La auzul acestor cuvinte în inima lui Holaky se rădică un vifor, ale căruia valuri învăpăiate nu le pote povesti limbă omenescă.

De demult toți iobajii, Ardelului se învățaseră a se închina lui Horea ca unui proroc și ghinerariu. Acum însă și el a arătat, ce suflet de craiu era; căci a pus în mișcare tótă țara cu o adevărată măestrie de mare căpitan.

A trimis omeni aleși și căpitani în tote părțile, ca să pună pre toți iobajii în mișcare de desrobire.

Pe preotul Gheorghiță Nicula și pre Gheorghe al lui Nistor, pre aceștia îi trimise la Albac dimpreună cu fiul seu loan. La Riul-Mare trimise pre Florea Iancu Nicola, cu Nuțu Todea a lui Țilă și cu Todor Lazar. A mai trimis pre Ion Vertan la Ponorel, pre Petru Goia și lacob Todea la Vidra, apoi pre Toder Berindeiu cu Toder Scoică la Cîmperii; pre Avram Nariță și Ion Culdă la Sohodol; de asemenea pre Ion Iobagiu cu Todor Caturu și cu Rustie Florea îi trimise la Bistra, pre Ianeș Mămăligă la Mogoș, și pre Toma Petruță la Mușca.

Pe Crișanu îl trimisă la Cetatea-Albă cu carte, că el vine cu grănicerii, ca să primescă armele trebuitore. Insă scia, că mai marii unguri în ruptul capului nu-i vor da armele deci; fără să aștepte respunsul, dădu porunci să pornescă ostile sale pe la Crîștior, înainte, și să facă să nu mai remînă puiu de tiran pe pământul romînesc, nici petră peste petră din veninosele lor cuiburi.

Ostile se porniră, cu crucea înnainte, în loc de steg, și, cari unguri au primit, îi botezară de romăni; iar cari nu voiră a se face omeni drepți, ci remîneau tirani nemeși, pre aceia i-au potopit, ardăndu-le casele, pivnițele, morile și crâșmele; ca pre nisce ponoră de șerpi, izvoră de otravă și de morte.

Horea orîndui, de se așezară pe tote piscurile străjeri, cari își dedeau semne de înștiințări și respunsuri, din culme în culme; pentru depărtări mai mari, ziua cu scînduri albe, iar noptea cu focuri.

Cu acest chip, pe ori unde erá el, îi venia limbă de înștiințare de la tote ținuturile.

XVI. FOCURILE CULMILOR

Nopțile se făcură fiorose pentru tirani.

Care cum se trezia la bubuitorul buciumelor, a cornurilor și a tulnicelor, făcute de scânduri de brad, ce cîntau din del în del semnele de înțelegere și respunderi a căpitanilor și căprarilor lui Horea; care zăria pe piscurile munților și-a delurilor aprinzîndu-se focurile de alarmă ale glotelor înarmate,fiori de ghiață îi săgeta prin inimă, și fugea care putea.

Așa se desrobiră perind, Mihăileni, Baia-de-Criș, Trestia, Lunca, Luncoiul-de-sus, și cel de jos, Ociu, Hălmajul, Hălmăjelul, Pleșcuța, Țermurea, Tomescii, Siliscea și Azuva.

După cinci zile, în tot Zărandul numai Horea domnia.

O sută și șeptesprăzece nemeși să făcură români.

Ostile trecură în ținutul Hinedorei, arseră Branișca lui Iozsika, trecură prin Sulighet și Capre; veni la rînd Bretea, apoi Ilia, Bacea, Sîrbii, Gura-Sada, Cîmpenii, Tătărescii, Lasăul, Lesnicul, Roșcani și Zam, tot, tot pănă în margina țărei unguresci.

Celelalte cete de români intrară joi sara la Soimus, vineri dimineța intrară cu făclii și cu luminări în mină, în Hărău și Barsău.

Intr-aceeași zi, la opt ciasuri cuprinseră Chemindia, la zece ciasur Banpataca, Cărpinișul și Uroiul, la douesprăzece Rapoltul,la două după amezăzi Bobîlna și la cinci Foltul.

Nu s-au oprit aici, ci, la ciasurile șase de seră desrobiră Goajul-de-jos, la opt din nópte Băcăința, apoi Homorodul; iar adoazi dimineța Bințințul și Tișchințul.

Focul castelurilor l-au vedut omenii din țara Hațegului și din Banat, pănă de pe la Lugoș.

Romămi din tótă țara se grăbiră a se uni cu Horea; jurîndu-i credință ascultare pînă la morte, pentru mai grabnica desrobire a sermanilor iobaji; și așa, ostile lui cresceau pe fiecare zi.

Cei mai mulți nemeși fugiră cu copiii lor, care la Deva, care la Sibiu, la Cluj, la Arad, la Lugoș, ori la Ternișora și la Orade.

Ei ziceau, că numai când Mihai Vitezul a venit biruitor în Ardel, numai când atunci iobajii au fost așa de cutezători, ca sub Horea.

Sâmbăta următóre începu a se ridica valea Streiului, așa, se desrobiră în două trei zile Pescăria, Simeria, Bîrcea-Mare, Nighighiș, Pestișul-de-sus și de jos, Almașul Ghîrgociului, Bărcia, Tomășescii, Batiz, Buituri,Sânta-Maria-de-Petră, Sânjorjul, Titid, Strein, Ruși, Bățălariu, Bretea-ungurescă și cea Romănescă, Silvașul-de-sus și cel de jos, Sânta Maria-Hațegului, Nălaț, Vadu, Reia, Pâclișa, Cârnesci, Unciuc, Breazova, Grădiscea, Ostrov, Clopotiva, Rîu-de-Mori, Ciopeia, Rusoru, Rîu-alb, Galați, Puiu, Ponor, Rîu-Bărbat, Salasul de sus, Cinciș, Măcesci, Șerel, Zaicani, și alte sate pănă la hotarul țerei.

In șepte zile spulberară românii curți de ale tiranilor două sute și treizeci și două.

La porunca lui Horea, din tote pivnițele ridicară buțile cu vin și rachiu, și le rostogoliră pînă în Mureș și alterîuri și șanțuri-ca nu cum-va otrava îor să aducă mortea unui romîn macar.

Horea e în Albac; el poruncește lui Cloșcă:

— Să prindi pre Vasile Goia, și pre ceilalți tirani birei ai satelor Vidra, și celorlalte dimprejur, și să-i aduci dinaintea mea la Albac.

— Voiu asculta, ghinerariul meu, respunse Cloșca; luă cu sine pre căpitanii sei Ilie Stefu, lacob Giurcă și Savu Trifă, cu căprarii Ioan Tiușanu, Pavel Tiușanu, și Chirilă Suciu dip Mogoș; se duse la casa satului în Vidra, și găsind pre Goia, îl lua legat cu mînile la spate, și-l duse la Horea.

Acesta îl întreba:

Vasile, cum nu-ți e milă de bieții vidrani, de-i jefuiesci de atîta timp, ca și un lup? Respunde, și dă-ți odată soeotelele.

Goia înțelese, ce-l aștepta; se grăbi a se încerca să facă tote, pentru scăparea sa; el zise dară:

— Me rog, Hore, și voue, feciori, ve dau tot ce am; numai lăsați-me în pace.

— A! striga Horea, zimbind, adecă vrei să impărțesci cu noi! Dar trebuia să nu iei, ce nu se cuvinea; nu să ne dai nouă. Rușine să-ți fie! Tu, iubite David Avram, ie-l; și-l rădică în vîrvul prăpăstii de la Piatra; unde e păretele cel mai drept, și să-l arunci de acold jos, să se pocăiască în aceea lume să se învețe minte și alții.

Avram cu flăcăii sei apuca pre Goia, îl duseră, pe stînca cea mai prăpăstiosă de la Piatră, și-l aruncară jos, de se făcu bucăți.

Cloșca nu mai găsi pre nici unul din birăii celorlalte sate; toți fugiseră.

XVII. LOVIREA DEVEI.

In Albac, Horea primesce raporturi, și trimite porunci.

Intr-o nópte sosesce la dînsul, între alții, căprariul Ursul Uibar, și-i raporteză:

— Ghinerariul meu, vin din cetatea Devei. Acolo este adunată cea mai înfricoșată putere din comitatul Hinedorei. Intr-însa șede tabla sau scaunul ocârmuirii, și, pe lîngă deregătorii acestei table, s-au ascuns cei mai mulți tirani din totă împrejurimea.

— Ce oste este în cetățuie?

— Grăniceri.

— Ce limbă?

— Români.

— Chiamă pre Crișanu, să fie poimâni sera la apusul sórelui la Roșia, la baia lui Pavel Lorincz.

— Voiu asculta, domne.

Zicînd aceste Uibar, ieși de la Hore, trase cu buciumul, spuse porunca în auzul celui mai apropriet străjer de pe delul Capățina,și apoi acéstă poruncă se spuse din del în del pînă la Crișanu.

La timpul hotărît, Crișanu sosi la baia lui Lorincz.

Horea îi dete porunca:

— Du-te, iubite Crișene la Mintia de lingă Deva; adună acolo puterea de oste de primprejur. Așteptați-me, să ieu eu Abrudul și se vin acolo în fruntea vostră, și apoi vom lucra ceva nou.

— Voiu asculta, ghinerariul meu.

— Spionii tei să furnice prin Deva.

— Eu singur voiu intra.

*

E ziua de sîmbătă a două zeci si cincea 5din luna Octomvrie.

Clopotele cetății Deva sună într-o ureche, căci fruntea oștii lui Horea sosesce pe valea Caianului, și ajunge la porțile cetății, fără să aștepte dosirea puterii mai mari și a căpitanilor.

Din cetate ies glote de unguri nemeși, si —de husari. Pe sesul Mureșului se întelnesc românii și ungurii. Aceștia strigă:

— Ei, cânilor, nemeșie vă trebue? să muncim noi la curțile vostre? — Avram Cîndea respunde:

— Ba să nu ne munciți noue, dar nici noi vouă. Iobaji nu mai sunt; dar nici nemeși nu.

— Numai morți! strigară la acesta nemeșii.

— Morți dară! respunseră românii, se repeziră asupra glotelor de unguri, și tăiară dintr-insii mare număr.

Când insera, românii erau la șanțurile cetâții. Ei sar, ca nisce lei asupra întăriturilor, ridicînd strigătul:

— Trăiască împeratul și Horea!

Zborul lor fu atât de puternic, că sub puștile lor, sub lăncile, cosele, pistolele, buzduganele și cuțitele lor, căzură unguri sumedenie; iar ceialalți fugiră de se închisă in cetățuie.

românii s-au tras acuma înapoi, ca să aștepte sosirea lui Horea cu puterea. In loc de Horea însă, în acea nopte sosiră în Deva mai multe tunuri.

Vedend acesta, cei din cetățuie în revărsatul zorilor ieșiră, și năvăliră cu atîta repegiune asupra rândurilor românesci, că mulți dintre ai noștri fură împinși peste rîpa Mureșului, de se innecară în valurile lui.

Glotele nemeșilor au prins pre patru zeci și patru de români.

Pe câmpul de luptă au remas morți în acea zi români șeptezeci și doi.

Când sosiră căpitanii pe șesul Mureșului, și văzură la ce nenorocire a impins pre glote pripirea, de a spulbera acel iad, înainte de sosirea povățuitorilor, scoseră un adânc suspin, și vărsară câte o amară lacrămă. Un pândaș aduse acuma vestea, că mare număr de nemeși au trecut în Bănat, ca să vină de acolo cu oste mai mare.

— După dînșii, copii! porunciră căpiteniile, și oștea de români porni în aceeași nopte dealungul Murășului, și apoi au simțit urgia dreptății, multe alte curți de ale tiranilor.

Oste împerătescă erá față, sub comanda colonelului Carp; care însă nu se mai amesteca în lupte, cu toate rugămințile tiranilor nemeși; căci colonelul respunde:

— Jurați să fiți drepți, și nu veți păți nimica.

Astfel, chiar cei ce aveau vre o umbră de îndoială, înțeleseră acuma, că împeratul a dat porunci în mâna lui Horea.

Horea primia spioni, cari îi aduceau înștiințări din totă țara.

Un călăreț îmbrăcat în haine unguresci sosi la Horea.

Era Ioan Hagi Popa Crișenuț, el veni de la iscodit și raporta lui Horea:

— „Nemeșii s-au resculat în cete înarmate până-n dinți și fac venătóre asupra românilor, căutând a-și lua isbândire pentru cei căduți în luptele lor cu armadiile nostre. Ca să-și recorescă focul, au prins pe mai mulți români nearmați de la Brad, de la Hălmaj și de la Crâstior; și au spânzurat pre mulți dintre dînșii; —iar în Cetatea-Albă au aruncat în temniță pre trei sute de români, și-i păzesc husari secui. Acuma vin din cetatea Hinedorei. Pe acolo, ungurii prinseră de pe drumuri o sută și cinci-sprezece români pacinici și nearmați, și-i închiseră în cetatea Hinedora. Ei cerură să li se trimită călăul din Deva, ca să-i omóre pre toți, adăugând, că, dacă nu va sosi curend călăul, ei îl vor ucide cu toporul.

Horea îl întreba:

— Cine îi păzesce pre acei nenorociți?

—Locotinentul Avram Calliani. Acesta e român!

— Dute, iubite Ioane, la el cu repejunea gândului, și spune-i, că va face pecat de morte dacă nu-i va lăsa să se ducă pe acasă, căci ei nu s-au luptat. Spune-i, că-l rog eu. Ioan Crișenuț zise:

— Voiu asculta, ghinerariul meu, încalecă, porni în goana cea mare, nu se opri pănă la Hinedora la locotinentul Avram Calliani, și-i spuse rugămintea lui Horea.

Locotinentul Avram întră la românii cei închiși într-o temniță a Hinedorei, și le zise:

— Ascultați, omeni buni! căpitanul Horea, mi-a arătat, că voi nu v-ați luptat și n-ați superat pre nimene. Am întrebat dară pre sub-colonelul Carp și dînsul mi-a învoit, să ve las p-acasă. De aceea, iată, eu mă grăbesc a vă lăsa să vă duceți pela casele vostre ne mai superați. Mergeți sănătoși, și mulțămiți lui Horea, că ne-a luminat despre nevinovăția vostră.

— Să trăesci, bunul nostru locotenent! strigară cu bucurie cei închiși, ieșiră, se duseră drept la —Horea, îi sărutară genunchii pentru că le-a scăpat viața și ziseră:

— Viața nóstră e a ta. Acum înșiră-ne printre oștile tale, și în luptă să ne pui totdeauna în frunte.

Lui Horea îi dete o lacrămă de mîndrie și bucurie, îi bătu pe umăr, și le zise:

— La lupte, cu dumnezeu, copii. Eu ve primesc chiar în garda mea.

XVIII. VOINȚA LUI HOREA.

Horea scrise cătră nemeși carte, în cuvintele aceste:

„Sănătate domniilor vostre, Dregătoriilor comitatului. — Cu cinste ve poftesc, să jurați, voi, și toți nemeșii să jure pe crucea desrobirii, că, după cum a poroncit și împăratul, de acuma nemeși și iobaji să nu mai fie; apoi, că fiecare dregător să se mărginescă a trăi din simbria lui; iar alte folose să nu mai storcă de la nimene: —tot omul să plătescă dare cătră țară;—locurile ce nemeșii au răpit de la moșnenii pămînteni, să le împartă înapoi tuturor locuitorilor, cu dreptate, după o lege nouă, ce va da împeratul. “

El împătura cartea, și o trimise în Deva, la tabla dregătoriei comitatului Hinedorei; adăogând încunoștiințarea acesta, că, dacămai marii de la dregătoria tablei se vor învoi a urma după aceste întocmiri, atunci să ridice steg alb pe vîrvul cetățuei, și pela marginile orașului Deva. Dînsul va aștepta patru zile.

Pănă la acel timp pot să-i trimită respuns la popa fhinilă din Crâstior.

Cartea a trimis-o prin Gheorghe Murau, Ion Abrudenu și Petru Abrudenu din Buda.

Atunci îi veni veste, că bucuria românilor și frica dușmanilor e mare în tote părțile și că chiar nemeșii din Brașov au stricat ei înșii podul de peste Olt, ca să nu potă trece armadiile românesci.

Horea chema acuma mare adunare la Câmpeni. Judelui din Ponor îi trimise carte scrisă:

„Sănătate Domniei Tale, jude din Ponor. Vină cu satele Domniei Tale pe Joi la Câmpeni, fiindcă am să vă arăt poroncile împărătesci; Pe lângă acele, cari le-am avut, au mai sosit acum altele nouă. Dacă nu veniți, vina este a vostră; fiindcă ați călcat porunca împărătescă. Noi vă chemăm cu porunca împărătescă, pentru ca să se cetescă tote în fața vostră; și cartea să se trimită repede la Bucium la Ioniță Dadei, ca să vină și el la Câmpeni, să audă porunca împărătescă, și tot satul cu voi. Ioniță Dadei să trimită cartea la Lupșa la Popa Simion, ca să aibă scire să audă poruncile împărătesci. Și eu, Ursu Nicola, âncă dau porunca acesta la satele de sus; și dacă cineva nu va asculta de porunca împărătescă, acela va fi pedepsit. Cartea să mergă repede, ca să aibă de scire, fiindcă domnii nu vin joi la Câmpeni, ca să facă pace cusatele.“ 1).

Celorlalte sate le-a scris tot asa.

E ziua a douăzeci și cincia a Lunei lui Octomvrie.

Sus, pe delul băieșilor, la Gura Corni deasupra Abrudului, e o tabără mare din treizeci și cinci de sate. În capul ei e căpitanul Crișanu. El dă poroncă:

— Să mergem asupra Abrudului, să facem ca toți ungurii, ori să se facă români, și omeni cu dreptate, ori să moră după porunca împăratului și a lui Horea.

— Să moră! strigă tótă nemăsurata mulțime.

Popa Avram Suluț din Cărpiniș ieși acuma dinaintea căpitanului, și-i zise:

—Căpitane, dă porunca împăratului, să o cetim și noi.

— Bucuros, părinte Avrame, respunse Crișanu, și dete porunca în manile preotului.

Acesta o despătură, se uită peste ea,— sucește din cap, și, într-un târziu strigă cătră glote:

— Ascultați, omenii lui dumnezeu, vreți, să ve cetesc și eu porunca împeratului?

— Vrem, cetesceni-o, părinte.

— Iată, ce ve scrie înnălțatul nostru împerat: „....să ascultați dă tote dregătoriile împărăției.“

— Bine! respunseră glotele.

— „Să ascultați și de domnii voștri pământeni!...

— Nu-i bine! strigară glotele.

— Cum „nu-i bine? N-am cetit eu bine? ori ce-i? Așa poruncesce împăratul!

— Chiar dacă ar porunci așa, tot nu-i bine. De un așa împărat noi n-om asculta.

— Cum, măi? v-ați întunecat?

— Ba ne-am luminat!

Preotul face doi pași înspre fruntea glotelor, ridică mânile și strigă:

— Blăstemul meu dară asupra capetelor vostre!

Avram Forghiuș, un iobaj uriaș, se apropie de preot, cu toporul ridicat, și-i strigă:

— Taci, popă Avrame, om nesocotit și fără inimă.

— Ce vrei, necuratule? strigă preotul

— Vreu să curăț lumea de tine! strigă Forghiuș, pocnesce pe preot cu toporul drept în cap, —și adauge;

— Toți cei ca tine să piară:

— Să piară! strigă acuma tótă tabăra, ridicându-se mii de lănci, de săbii și de topore.

Apoi intrară în orașul Abrud, îl desrobiră de sub nemeși; botezară românesce pre nenumărați unguri; rupseră din vîrvul turnurilor cocoșii și celelalte semne ungurești; puseră în locul lor cruci românesci; și cântară în tote bisericile numai românesce.

Tot în acele zile, tabera lui Cloșca desrobi Roșia.

In aceste zile, unsprăzece sute și douezeci și doi de unguri s-au jurat în legea românescă.

Horea trecu spre Bucium, ca să cheme acolo satele dimprejur; să le arăte și lor poruncile împeratului.

Ionuț Dadei îi zise acuma:

— Ghinerare, la Bucium să mergi cu gardă îndoită.

— De ce, iubite Ionuț?

—Petru că acolo poruncesce corcitura de George Sucia; vătavul curții domnesci, și el s-a lăudat, că te va prinde, ca să cetescă și el dreptățile cele de la Împăratul.

— Atunci mă duc fără gardă; căci chiar eu vreu să-i arăt și lui Sucia dreptățile mele.

— Dar el a adunat acolo nisce gornici, cari mie nu-mi plac.

— Cu atâta mai mult trebue să mă duc, ca să nu credă, că mă tem de ei. Și apoi, ce va fi drept să pățesc lasă intâmple-se mai curend.

XIX. HOREA PRINS.

E ziua de luni, a douezeci și șepte a lunei Octomvre.

Pe delul de la Poieni se adună o mare mulțime de iobaji din ținutul Buciumului,și așteptă să sosescă Horea.

Vătavul domnesc George Sucia strigă deodată în adunare:

— Ascultați, omeni buni! Când va sosi căpitanul cel mai mare, să-i cereți, să vă deie în mâna vostră cărțile cele dela Împeratul, și să vedeți și voi, ce vre imperatul?

Omenii se uită unii la alții, și se Întrebă óre să facă una ca acesta?

Se incepe un fremăt nădușit, care tot cresce, când deodată pe culmea mai apropietă se zăresce un pâlc de călăreți. În frunte unul cu infățoșare de impărat, cu o mantie albă și la cap cu o pană albă.

E Horea, cu căpitanii sei!

Adunarea se face în doue părți.

Horea cu alaiul seu intră la mijloc, și scote o hârtie cu o pecete mare.

Sucea ese și el la mijloc, se plecă dinaintea lui Horea și-i zice:

— Să trăesci, mare căpitan. Noi ne rugăm, să ne dai și nouă carte acea impărătescă, să vedem, ce vre împăratul, și ce ne făgăduesce.

— Iată-o, iubite vătave George; dar scii tu a ceti?

— Nu sciu; ânsă să ne ducem în sat să chiemăm acolo pe cineva, care scie carte, și să ni-o cetescă.

— Aidem, bunul meu vătav.

Ursu Uibar strigă lui Sucia, cu mânie:

— Măi, corcitură necurată, vedi cum oștile împărătesci stau și ne lasă, să botezăm pre unguri românesce, și să-i aducem la ascultare, vii ori morți,— și tot nu credi?

Sucia ânsă nu se mișcă dela gândul seu. Se duseră dară cu toți în sat în Bucium—Horea cu ceilalți căpitani intră în casa lui Macovei Băieșanu.

Ioniță Dadei, căpitanul din Bucium, plecă în gona calului spre Muntari. Cei ce-l vădură, il întrebară:

— Unde pornesci, loniță?

Păziți-i bine! le respunse Dadei; și alta nimica.

Tot atunci vătavul Sucia trimise pe un gornic ungur la Zlatna, cu nisce porunci tainice.

Intr-un loc Ioniță Dadei se intelnesce cu gornicul, și-l intrebă:

— Te duci la Zlatna?

— Da.

— Să chemi de acolo putere asupra lui Horea? De ce să te ostenesci așa de departe.Putem găsi omeni și aici mai aprope.

— Eu mă duc unde-mi spune porunca.

— Eu voiu cercă pe aici. Mergi sănătos.

— De aș sci, că tu vei fi cu noroc, nu-mi aș năcăji să-mi omor calul.

Lasă-l pe mine.

— La aceste vorbe a lui Dadei, gornicul schimbă mersul din galop la trap.

Sórele apune, și vătavul George nu sosesce cu cărturariul seu.

Căpitanul Ionuț Dadei dă pintini calului și alergă fără suflet la tatăl seu și la doi frați ai sei, si apoi toți patru plecă cu repegiune la Muntari; dau alarmă, strigă din fugă:

— Treceți cu arme in Bucium, Horea e acolo; — trec' apoi la Sat, și la Cerb; și bat și p-acolo alarma.

In Bucium casa lui Băieșanu e incunjurată, de panduri imbrăcați în gornici, cari stau la pândă pe la ferești în casele vecinilor.

Multe visa Horea în acea nópte; dar aceea n-a putut să viseze, că erá prins.

Zorile incep a se reversa.

— Vine Sucia cu oștea din Zlatna! aude Horea strigându-se pe afară, și iese pe pragul casei.

Din casele vecinilor ies roiuri de panduri, în fețe de gornici, și se uită la Horea cu amenințare.

Pâlcuri de omeni armați sosesc.

Gornicii se string furnicând mai aprope spre Horea.

Acesta stă cu mânile încrucișate pe pragul casei.

Gheorghe Sucia so ivesce și strigă:

— Dă-te, Hore, prins. De acum nu mai ești crăisor!

— Ba nu vei remâne tu om! strigă acuma Ionuț Dadei, sosind ca din păment; apucă pre Sucia de gât și-l trântește la păment.

Cetele din Muntari din sat și din Cerb sosiseră la timp, și într-o clipă legă pre netrebnicii panduri, și tovarăși ai lor cot la cot, îi întind la păment, și numeră fiecăruia atâtea lovituri cu vergi, până când mai nu puteau sufla! le luară tot ce aveau ca arme, până și cosórele din cizme; și-i lăsară văetându-se și murind.

Horea săruta pe Ionuț Dadei, pe tatăl lui și pre cei doi frați ai lui, strânse mân abunilor căpitani, cari alergară pentru scăparea lui bătendu-i cu mâna, pe umere, drept laudă; remase domn iubit și temut; apoi ceti buciumenilor cărțile împerătești, și porni înainte cu căpitanii sei.

*

Fruntașul satului Mușca Erá Vasile Macaveiu...

Intr-o seră sosesc la dînsul un pâlc de treizeci de călăreți înarmați, și Macaveiu poftesce pre căpitanul lor în casă. Acesta intră, si întrebă:

— Bade Vasile, mă cunosci, ori nu?

Macaveiu se uită la dînsul și nu putea respunde îndată. Într-un târziu zise:

— Tu trebue să fii unul din cei mai mari căpitani de ai ghinărariului Horea.

— Ba sunt chiar căpitanul Horea, bade Vasile, —trimes dela înălțatul nostru împărat, cu porunci. M-ai fi cunoscut, bade Vasile?

— De pe față, de pe frunte și ochi te aș fi putut cunoște; dar mĕ Împiedică acest cojoc, ce porți, cizmele, ciorecii, și cușma, tote ca de iobaj, tu ai fost căpitan de călăreți, și ești domn mare.

— Ah! Iubită bade Vasile! Hainele domnesci îmi fac groză, căci ele sunt semnul călăilor noștri. Eu mĕ înfiorez de ele. Dar hainele iobăjesci mĕ tot deșteptă, și par-că le tot aud zicându-mi:

— „Ești iobaj, ești rob! Până când?” și apoi mai bine me deșteptă aceste haine de jale, ca să fac, să peră tirana domnie ungurescă. Apoi mai sunt mândru cu aceste haine, căci sunt ale strămoșilor noștri.

—Acéstă nópte, te rog, să mĕ primesci, de mas în casa ta.

In acea noapte, Horea, cu garda sa de călăreți, repausa în casa lui Macoveiu.

Macoveiu erá mândru, primindu-l.

Adouazi Horea își întocmi noue oști rânduindu-le cu căpitani, cu stegari, gardiști, căprari, străjer, cornaci, meșteri, ștafete, cercetași și pândași; și porniră, iar la munca desrobirii, cum erá și voința și porunca împeratului.

Horea ca un apostol deșteptător, cutriera prin Mușca, Lupșa, Bistra, Câmpeni, și Vidra, înveța glotele ce să facă, și cum să se întocmescă; trecu apoi cu garda sa de voinici armați la Mărișel, și pe aiurea, și în curend avu aleși un mare număr de căpitani și alți povățuitori.

El porunci ferarilor din Albac, Lupșa, După-Peatră și Joajul-de-jos, să facă ziua și nóptea lănci și săbii, după cum le arăta el, dându-le forme de lemn.

Căpitanul Crișanu întocmi cete de călăreți, îi înarma bine, și-i învăța măiestria armelor ziua și nóptea, precum și comanda în limba românescă.

In satele de unde biraiele și jurații fugiseră, Horea puse pre alții în loc.

Oștile românilor desrobiră așa Mușca, Lupșa apoi Ofenbaia, Mogoșul, Cricăul; apoi Ompoița, Ighiul, Ighielul, Țelna, Bucerda-vinosă, Craiova, Vulperul și Vințul-de-jos.

Ele trecură apoi în comitatul Clujului și înaintară sub povățuirea căpitanilor de pe acolo, adecă Simion Bogolia și Ion Bercia din Sălciva, Ion larai din Sân-Georgiul-Trăscăului, George Nicula si Simion Ferent din Vale.

In acest comitat au desrobit Sălciva, Sân-Georgiul- Trăscăului, Pociaga, Lunca, Sidolmul, Ocolișul, Valea, Bedeleul; apoi Bura Măgura, Berchișul, Runcul, Ocolișelul, Bicălatul, Surducul, Ciagzul, Hidișul, Cicăul, și Rachișul; de aici trecură în comitatul Sibiului, și desrobiră Vinerea, Ciora, și Tărtăria.

Trecură apoi în comitatul Aradului povățuiti de căpitanii: Ioan Lucaciu din Zam, Ioan Lupenciu din Petriș, Ioan Mânu din Ilteu, Ursu Ribiță din Cerbi, Toma Micula din Șălisce, George Brăniscenu, Ioan Lăpădatu, Tripa Grozavu și Ioan Tămaș din Soborșin, și Jucu Celmegenu din Conopi.

Sub povățuirea acestora desrobiră Petrișul, Săliscea, Ilteul, Tocul, Soborșinul, Totvaradia și Ghiulița; apoi Vinescii, Berzava,Conopul, Căpruța, Otvoșul, Valea-Milova, Halalișul, si Peciova.

E ziua a doua din luna lui Noemvre.

A vram Vasile de la Lupșa sosesce dela drum, raporteză lui Horea:

— Alaltăieri, Cloșca a inchiet pe delul dela Tibru cu oștea dușmană, oprirea armelor pe timp de opt zile, în cari să ne vină încuviințarea celor ce cerem.

Apoi sosi Avram Nariță și i vesti: —Episcopul Ghedeon Nichitici s-a pus din tote puterile, să împedece pre români de a se lupta pentru desrobire, și prin unii protopopi, a dat porunci tuturor preoților cu grozave amenințări să nu lase pre omeni să se lupte.

Horea zise:

— Părintele Ghedeon? Îl cunosc bine. Cu atâta ne vom lupta mai cu bărbăție; —și porni din nou cu oștile sale.

XX. HOREA-IMPERAT.

E ziua a noua a lunei Noemvrie.

Subcolonelul Schultz stă cu o mare oste pe șesul cel mic de lângă Câmpeni, pe șesul Țarinei.

De pe delul Capri se cobora o cetă de români nearmați, decît numai cu măciuci in mâni.

Schultz le iese înainte.

Românii sosesc, și se despart în doue părți. Dintre dinșii ies doisprezece betrâni, după dinșii căpitanul Cloșca, și la urmă însuși Horea.

—Domnului sub-colonel cinste și sănătate! zice Horea.

— Tu ești Horea, mai marele oștilor iobăjesci?

— Eu sunt.

— Să vii la Tibru dar fără oste numai tu cu căpitanii tei ca să spuneți comandantului ce doriți.

— Nu mergem.

Schultz strigă acuma cătră cetele românilor:

— Ascultați, omeni buni! voi glotelor! Căpitanii voștri nu vroiesc să vină să arate mai marilor împărătesci durerile și cererile vostre. Dați-mi-i voi.

Horea și cu Cloșca fac doi pași înainte.

— Noi să ți-i dăm? Ie ți-i tu! respunseră acuma glotele, și cu strigăte și chiote se adunară tot mai inainte, tot mai înainte, cu zgomot amenințător, cuprinzând pre căpitani mai de tot între dînsii cu Schultz cu tot.

Acesta înțelese pornirea horenilor; și se grăbi a se întorce la cetele sale fără Horea.

Ostile lui Horea ajunseră în inima țerel la porțile Aiudului și ale Turdii; și el primi înștiințări, că toți iobajii din tot Ardelul sunt pregătiți de a se ridica; de altă parte se ridică comitatul Beregu Haiducilor, Maramureșul comitatul Bihorului, Bănatul Severinului, ținutul Cetății de Baltă și a Sighișorei, că preoții din tótă țara ajută sfânta mișcare a desrobirii din ghiareie turbaților tirani și că aceștia fug înspăimântați. Groza a dat în Cluj, Orade, Sibiu și în alte orașe pline de pecate spăriindu-se și din somn cu vorba că din fiecare sat resare câte un Horea.

Veniră apoi la dînsul soli de la mai multe sate din comitatul Cetății de Baltă, și a Făgărașului să le deie povățuiri pentru rescolă.

Popa Avram veni și-i vesti că tiranii fugiți în Deva au omorît pre toți românii prinși în luptă.

Acești mucenici au fost: Nicula Sîrbu, Petru Petrescu, Lapădatu Văranu, Tanase Reu, Onu Solnoc, Avram Ferghiuș, Ion Ferghiuși, Ioja Heghediș, din Mintia, Nicula Petru, Constantin Moșanu din Herepea, Ion Pârău din Fărnădia, Ion Danu, Filimon Grozavu din Vulcești; —apoi Ion Ciurdariu, Adam Dănescu, Ion Vințanu, Petru Olteanu, Pavel Băcănițanu, David Mariș, Pavel Giula, Ion Romosanu din Binținț, Ion Buciumanu din Juaj, Ștefan Dobra, Ianăș Ignat, Iosif Trif din Homorod, Aron Stoica, Sofrone Gândea, Avram Gândea din Rîngheți, Șandru Murariu din Jibot, Popa Mihăilă din Gelmariu,Ianăș Temeșacu, Ianăș Șpinențu, Ruselin Maier din Seulesci, Adam Muntenu din Uroiu, și Adam Iacob din Cihmău, și încă alți doue zeci și doi de mucenici).

Mucenici se făcură sub securea nemeșilor și bunul Ursu Uibar, Toma Singhetenu, Vasile Muntenu, Savu Muntenu, Iacob Muntenu și Irimie Martin și unul Mihoc. Pre aceștia îi omoriră în Cetatea-Albă.

La aceste vești, Horea hotărî să deie o nouă luptă.

El porunci lui Crișanu să adune o bste la Homorod, una la Juaj.

Popa Zaharia din Bretea îl ajuta aici mai cu inimă.

O oste de horeni cuprinse llia din nou.

Mogoșenii Ponorenii și Renițenii se adunară în tabără în munți Mogoșului, sub comanda tinerului Ion fiu al lui Horea.

Cei de la Lupșa, Ofenbaia, Ciora, Brezesci, și alte sate din prejur tăbărau la Ofenbaia sub comanda lui Cloșca.

A treia tabără erá în Zărand sub Crișanu; iar a patra la Albac sub ochii însuși ai lui Horea.

Horea ține sfat cu căpitanii sei pe o culmĕ lângă satul Bemeți.

Avram Vesa Deheleanu soseste și-i aduce o mare veste dicând.

—O ștafetă împărătescă a sosit la Sibiu la scaunul guberniului, cu carte nouă de la împăratul; prin acea carte împăratul ocărește și amenință pre nemeșii resculați; zicându-le că nu au dreptate de a se buluci; căci românii nu caută să-i plece sub domnia lor cum plecaseră ei români. Tot odată împăratul mustra aspru pre gubernatorul Bruckenthal, scose din deregătorie pre cei mai mari vinovați trimițând pre contele Iancovici să cerceteze cu dreptate suferințele iobajilor.

Mulți ani să trăiască înnălțatul împerat striga Horea, —și adause:

— Copii! de acuma, să sciți, că nu mĕ mai îndoiesc. Ved în sufletul meu țara desrobită. Ved copiii voștri desfătându-se nebătuți de biciul dușmanului... tótă țara Ardelului va fi iarăși țară românescă; va a ve legile ei drepte, părintesci și sfinte; va ave cap un român. Eu voiu fi între cei de pe urmă străjeri.

Cloșca se grăbi a adauge:

— Tu vei fi craiul nostru; căci nimene altul nu e în stare să apere țara cum o vei apăra tu. Tu să fii craiul Ardelului.

—Cum? măi! da pentru crăia ta m-am luptat eu? vînător de domnie sunt? nu unul, ca și voi, luptător pentru a disrobi nemul? pentru a face, ca tot romînul să fie craiu peste sorta lui?

— Cînd nemul va fi desrobit gata, atunci va pute altul se se suie pe scaunul crăiei. Ânsă, pînă cînd mai avem de luptat greu, pînă cînd abie s-au deșteptat și desdrobit șepte ținuturi și parte din altele, pănă cînd numai cu sabia în mînă putem se facem câte un pas peste duiumurile de dușmani turbați, avînd sub arme abia două deci de mii, pînă atunci numai un căpitan pote să ne fie craiu și poruncitor, un craiu căpitan; și acela numai tu poți să fii, care astăzi ești înaieve craiu peste jumătate țara Ardelului. Și împăratul te-a cunoscut așa. Apoi uiți, cît de anevoie se deșteptă omenii dinunele ținuturi? cît de cu întârziere se îmbracă în arme? Șcii tu pentru ce? Din nenorocita lor îndoială, cum să asculte? de cine? să le respundem: „De craiul vostru și atunci, ei vor fi fericiți de a asculta. La numele de „craiu al românilor desrobiți“, ca de un farmec trebue să se scuture din amețala îndoielei și neascultării, și să se bucure, vedend, că ne am ales domn pe adevăratul tată și apărător, craiu căpitan peste Ardelul desrobit! Trebue să trimiți la toti românii din tote părțile cărți de deșteptare; ba chiar porunci, ca de la cea mai înălțată căpetenie a lor, ca de la voivodul lor, pentru ca îndată să se deștepte cu toții și să deie ascultare....... Scrie-le acuma, scrie-le, Măria Ta!...striga Cloșca, aprins de un nou foc de însuflețire.

In acea clipă, doi voinici se furișază la o parte, șoptind unul cătră altul:

— Audiși?

Audiiu.

— Nu uita.

— Nici tu.

— Să mergem la Măria Sa domnul Hollaky.

— Să mergem! și să-i spunem.

Ei pornesc și ieșiră din tabără.

Erau spioni unguri. Tolvaj, pe romînesce Talharul și cu Ordog, adecă Dracu.

Când zisese Cloșca „Scrie, Măria Ta“, —Horea sări ca de pe foc, și se răsti la dînsul:

— Ce cuvînt grăiși, Ioane? Eu, precupeț de cununi crăiesci? eu hoț de scaune domnesci? Să nu mai cutezi a zice încă odată asemenea cuvînt; din acea clipă —să nu te mai ved în ochi! Eu primesc sfaturile tale; nu primesc însă mărirea domnescă, ci remîn curat numai ostaș, ca și tine, Ioane!

— Ei, dar dacă alții, fără virtutea ta, au putut fi voivozi, cum Lirțoiu și Stanislav, voivod! pe ținuturile Oltului; Ion voivod asupra Bănatului; Milutin, voivod al Mehadiei; Raia și Stoica voivod ai Caransebeșului; Bolia, voivod al Zărandului: — Negu, Ion și Petru tot voivodi peste ținutul Beiușului; — dacă au putut fi Stanislav și Balcu voivodi peste Satumare, — Vlad și Nicolae, peste Cluj, Dăbîca și Solnoc.—

— Oprește-te Cloșcă! striga Horea,—Cloșca însă nu putea a se opri ci urma înainte;

— Dacă Ștefan, Ion, Bogdan, Balcu și Dragu, au putut fi voivodi peste Maramureș— alții crai peste Făgăraș și Chior, dacă un Iacob a putut fi craiu și voivod aici peste ținutul Abrudului, — apoi nu va fi craiu Horea, care astăzi e domn peste șepte ținuturi?!.... se va închina el pote unui fiu de lepădătură, unui — Ștefan Trif, ori altui spînzurat?

— Ah! Cloșcă, Cloșcă, limbă-lungă, și minte aprinsă! de ai sci tu, că cu aceste cuvinte îmi sapi gropa!.... atunci ai tăce....

— De acuma tac domne. Iată, tac. M-am recorit.

Peste cîteva zile se înfățoșe la împăratul Hollaky cu Eszterhazy, și-i spuseră:

— Horea a resculat Ardelul asupra puterii împărătesci; s-a pus el singur craiu și domn peste țară.

Împăratul strigă:

— Se pote?

Da, înălțatul nostru împărat; iată, îndură-te a vedea aceste documente. Ele sunt pașaporte iscălite de Horea.

Împăratul le vădu, stătu puțin pe gînduri, și apoi dete porunci să pornescă oști împărătesci spre Ardel.

Hollaky scrise apoi episcopului Ghedeon Nichitici carte, poftiodu-l, să înduplece pre Horea, să se oprescă cu ridicarea iobajilor.

*

Pe valea Arădii merge Todor Mihăilă, buciumînd în tote părțile și chemînd pr români la cîte o vorbă.

Acuma ajunge pe delul Alunului. Aci găsesce în margina pădurii într-un loc șepte omeni, ședend împrejurul unui foc. Unul dintr-inșii se scolă în piciore, și-l întrebă:

— Da ce mai vii, Todore, și pe aici?

Todor, în loc de a-i respunde, îl întrebă:

— Unde ți-i casa, Trifule? dar ale vostre? Nuțule, Gheorghe, Simione, și ceialalți —Ștefan Trif îl întreba din nou:

— Ce? mă cunosci?

— Respundeți repede unde v-ați rătăcit?

— Aici, în pădurea Radacului.

— Aici sunteți ca ascunși de lume. Dar stați; în care căpitănie sunteți, de ve găsesc așa fără grije?

— în ce căpitănie să fim? Noi nu suntem ostași.

— Nici pînă astăzi? și cum ați scăpat de pedepsa ghinărariulul?

— A cărui ghinerar?

— A lui Horea, voinicilor.

— A lui Horea! întorce Trif, eu am scăpat de mînia lui Horea; dar nu sciu, el cum va scăpa de mînia mea....

— Ștefane, dacă tu ai timp de glumit, eu nu am. Să sciți, că ve însemn în oștea tinărului căpitan Ion Horea. Când veți audi buciumul meu a doua oră, să veniți cu repejune pe delul Capri; ori dacă nu apoi să vă ascundeți sub păment.....Acum remînețî sănătoși.

— Am să ascund eu pre Horea al tău în păment.... mormăi Trif pintre dinți; dar nu în auzul lui Todor, care pleca înainte tot buciumînd mai departe prin pădurile și văile Bihorului.

Drumul de la casa lui Balcon pînă la Albac merge printre frumose dumbrăvi.

Prin amurgul nopții un călăreț zboră pe sub aceste dumbrăvi spre Albac.

O grăbire înaripată îl duce ca gîndul. Așa numai acela zboră, care duce o mare veste unor ființe scumpe, cărora se închină cu tot sufletul.

E Horea.

Bucuria lui nu-l mai pote încăpea în inimă și el se teme, să nu i se despice pieptul.

La puternicul resunet al horilor lui, ca de un farmec se deșteptă, chiar și din somn toți pădurarii, gornicii, păzitorii și ceilalți locuitori ai acelor dumbrăvi, și le ascultă cu îndulcire si mirare.

*

Miezul nopții e aprope. Căsuța din crîngul Ferigetului e cuprinsă în adîncă tăcere.

Numai un suflet de om vegheză, la zarea unui focusor din vatră. Acesta este Ilina. Ea șede pe o laviță, și torce liniștită; păzind pacinicul somn al copilului seu mai mic. Gîndurile ei urmeză pre soțul seu Vasile și pre fiul seu Ion, pe căile depărtate ale sorții.

Deodată numai se cutremură, căci aude pași de om apropiindu-se de ușa casei, apoi aude usa tindei deschidîndu-se, si la urmă vede, că și ușa casei se deschide încet.

- Vasile! strigă ea deodată, cuprinsă de cea mai dulce bucurie.

— Ilino! respundea Horea, îi sărută fruntea cu sfântă căldură, și o întrebă cu mirare: - Cum? Ilină, așa de tîrziu ședi deșteptă?

Ea îi respunde:

— Nu pentru alta; însă m-au spăriat niște omeni rei cu niște cîntece, care....

— Cu ce cîntece, scumpa mea?

— Ah! cu nisce cîntece, —mai bine nu ar cînta asa nimene, niciodată......

- Cum?

— Mă tem a-ți și spune.

— Te rog, Ilino, spune-mi, ca să ridem amîndoi.

— Ei cîntau asa:

Pîn-a fost Horea ’mperat,

Domnii nu s-au descălțat,

Nici în pat nu s-au culcat,

Prînz la masă n-au mîncat.

Apoi mai cîntau și așa:

Craiul, finu Niculesc,

Pe care Horea-l numesc

Pănă Horea-a ’mperățit,

Domnii n-au mîncat din blid.

De cînd Horea-i împerat,

Domnii-n pat nu s-au culcat.

Numai pe păment uscat,

.........................

De ar împărăți un an,

Nu s-ar mai culca șuhan

......................

Așa cîntau.

—Ah, draga mea, de aceste cuvinte tu te ai spăriet?

— M-am spăriet și mă tem, cînd le aud.

— Scumpa mea, nu te teme; căci ele nu sunt de cât jucăria sermanilor iobaji desrobiți.

— Dar eu cînd aud vorbă de mărire, de domnie, de crăie, nu sciu pentru ce, îndată mi se și pare, că ved mortea.

— Ilino, eu m-am hotărit pentru viață și morte; însă de acuma am ajuns de nu mai gîndesc la morte; căci lucrurile nostre s-au întors spre bine.

Ilina începe a suspina greu, și zise:

— Tu te vei face domn mare!

Și îți voiu mulțămi chiar ție, pentru înălțarea mea.

— Cum? Chiar mie? ’

— Adu-ți aminte, Ilino, cînd mi-ai zis, cam în rîs; „Iată căpitanul scailor”!

— Dumnedleule! Așa dară eu sunt vinovată!

— Ba ție trebue să mă închin, pentru că prin acele cuvinte ale tale, ca prin o scînteie din ceriu, m-ai aprins să me fac adevărat căpitan, și să desleg nemul nostru din lanțurile robiei.

— Tu te vei face împărat! și apoi atunci, vai de Ilina, sermana!

— Ilino, nici am să mă fac impărat, nici așa cuvinte de frică să nu-mi zici! Nu vedi tu cum eu nu schimb nici-o-dată sumanul meu de iobaj, cizmele, cușma, traista, nimica!

— Dar ce ai de gînd să mai faci?

— Am să desrobesc Deva; apoi am să prefac în români buni pe ungurii din Zlatna,din Galda, din Aiud, Cluj, Feneș, Gileu, Sâncraiu Și Zam, până la Huiedin; și așa tot Ardeul. Eu și cu Cloșca, vom pune deregători și judecători tot numai români, și noue numai împăratul ne va porunci.

Ilina se ruga cu lacrămi în ochi:

— Vasile! Destul ai făcut. Nu mai umbla pe drumurile morți. Oprește-te.

— Să las Ardelul jumătate robit? Acesta n-aș pute să o fac.

— Te rog, Vasile, dacă ți-i milă de lacremile mele. Oprește-te.

— Ilino, eu sunt în mijlocul unui vîrtej. Nu m-aș pute opri, chiar de aș vre; trebue să merg înainte până în capet, la viață ori la morte.

— Dumnezeule! Au să te omore! Vasile, gândesce, cu ce feluri de morte ungurii ucid pre români! îi trag în țapă,—

— Fie!.

— Îi frîng cu rota!

— Frîngă-mă!

— Îi taie în patru bucăți!

— Taie-mă!

— Îi ard în foc, de vii!

— Ardă-mă, căci mai reu mă arde iobăjia la nemeși unguri!

La aceste cuvinte, mii de săgeți trec prin inima Ilinei.

*

Un bucium se aude sunînd, ușa casei se deschide, întră Ion Hagi Popa Crișenuț și-ncepe a grăi cătră Horea.

— Domne! întăresce-ți inima, acuma mai mult de cît totdeauna.

Horea zimbește.

Ilina se cutremură, și se uită la fața lui cu cea mai adîncă încordare.

Crișenuț urma:

— Am colindat pe la toți străjerii; am luat limbă de insciințare de pe la toți spionii și pândașii noștri. Iată căte s-au întâmplat:

Mari oștiri veniră din țara ungurescă, și încinseră munții din tote părțile ca intr-o verigă de fer. Veni generalul Koppenzollern cu doue regimente, apoi De Vins Kâroly, Sturm, cu dragonii din regimentele Wurtemberg, și Berlichingen, putere de grăniceri, secui și alții, de inăintară pănă la Dobrala Ilia, Deva, Orășcia, Vinț, și pănă la Cetatea Albă.

Horea zimbește din nou, și respunse:

— Ostile împărătesci nu vin asupra nos-tră; ele vin intr-ajutorul nostru.

Un călăreț sosi acuma; intra în casă, la Horea, și-i zise:

— Eu sunt dela presfântul protopop Iosif Adamovici, și îți aduc acéstă carte; —și dedu lui Horea un răvaș.

Horea cetește intr-insul:

„Fiule Hore, presfântul meu domn, episcopul Ghedeon îți trimite prin mine înștiințare, că înălțatul împărat îți poruncesce, să te oprești din calea nelegiuirilor tale, și dînsul te va ierta.“

Horea zice călărețului

— Să duci dela mine acest respuns:

— Nu cer iertarea împăratului; căci noi nu facem decât dreptate; ne desrobim din un jug nedrept și strigător la cer; după cum vre și împăratul.

Zicînd aceste cuvinte, pe fruntea lui trece ca un nour de negre presimțiri.

XXI. BRUTUS.

Până în zori de ziuă neîncetat sosiră căpitani; apoi spioni și iobaji cu tot felul de înștiințări; care de care mai întunecate și mai amenințătoare.

Mai apoi veni un gardist drept de la episcopul Ghedeon, și dădu lui Horea o carte. Horea cetește:

— „Să oprești ridicarea iobajilor, să-ți ceri iertare, și împăratul te va ierta“

Un alt vestitor sosește și-i spune:

— Domne, husarii fac vănătóre să prindă pe fiul tău Ioan, care e căpitan la Mogoș.

— Pre fiul meu?...

Ilina cade în genunchi dinaintea lui Horea, își pune mânile ca de rugăciune, și zice cu graiu tremurător:

— Vasile! fie-ți milă de fiul teu!

Acuma întră Cristea, Nicola, și zise:

—Curtea se umple de căpitani și iobaji; și veni și un călăreț ca sol trimis de cătră maiorul Stoianici, acesta nu vre să între în casă, ci cere să ieși în curte, ca să-ți deie o carte.

Horea ieși. Călărețul se închină, si-i dă două cărți.

Horea cetește într-una în auzul mulțimii, ce e adunată în curte.

— „Hore, fiul tău Ioan e în mânile noastre, închină-te iscălind cartea de supunere, și fiți iertați cu toții”.—Acuma despătură pre ceealaltă, cartea de supunere, pe care cerea Stoianici să o iscălescă,—și cetește:

— „Eu Horea, sau Ursu Nicola, mĕ închin înaltei dregătorii a țerei, cer iertare, șifăgăduesc că nu voiu mai rescula pre niciun iobaj...”

Horea se oprește din cetit; se uită la sol, și zice cu liniște de petră:

— Eu să iscălesc asemene îngenunchere?— Zicînd aceste cuvinte, strînge cartea grămadă în pumnii sei.

Ilina ieșise și ea după dînsul în curte. Ea acuma se firește în genunchi până la piciorele lui, i le cuprinde ca perdută, și strigă, în graiu înnecat:

—Iscălesce! Vasile! ei ucid pre fiul meu. Iscălesce! Ori mor și eu.

Horea stă ca un chip de marmură. Ilina se simte zugrumată și abia gîngăvește cuvintele aceste cătră cei adunați:

— Mă rog, vouă, omeni buni, rugați-vă voi,dară pre voi vă va asculta. Rugați-ve mai degrabă.

Cei adunați încep a zice:

—Iscălesce, domne. Iscălesce.

Horea se uită la dînșiî, fără un cuvent; apoi se apropie de cei mai din față; se plecă la dînșii, ca și când ar vroi să-i vadă mai bine; pe urmă se oprește iarăși în mijloc și grăiește:

— Să iscălesc cartea! despre rușinea noastră—să o iscălesc! Voi ziceți acesta? români? iobaji? iobaji îmi zic asemene cuvent? omeni cu ferul ars pe umăr? omeni bătuți cu vergi? omeni puși în obeiji? voiți voi ca ungurii venetici să mai spânzure cu capu-n jos? mai voiți voi să vă apuce carnea cu clește arse? să vă mai bată cu biciul până să muriți? mai doriți voi să fiți prada selbaticelor fere ungurești, voi cu copii voștri, cu femeile vostre?...

Horea se oprește. Fața lui e cu totul schimbată. Ochii lui parcă flăcări aruncă asupra celor dimprejurul lui.

Aceștia stau muții, neclintiți, parcă, sub puterea unui farmec peste fire.

In aceste serbătoresci clipe de tăcere, gemetele Ilinei se aud.

Horea ânsă pare a nu le audi; căci urmeză iarăși, fără de a se uita la fețele lor, ci cu ochii mai mult cătră ceriu, ca și un proroc insufletit de un foc dumnezeesc.

—Vă place vouă, să mai munciți în jugul tiranilor; ca nisce ființe de muncă, numai cu fața de om; cu simțul numai pentru suferință, nu și pentru o singură rază de bucurie pe an? Vă place, să nu vedeți cu ochii o singură serbătore, iar veninoșii voștri călăi să aibă tote zilele numai serbători? vreți voi, ca drept omenescă resplată, să vă ucidă cu toporul? să vă spânzure în furci, să vă tragă în țepă, să vă frângă, cu rota, să vă taie în câte patru bucăți, ori chiar să ve ardă de vii? pentru ca neraul să nu se potă deșteptă și ridică odată în piciore? Asta o vreți? și acuma,după ce v-a trezit trimbița deșteptării? după ce ați vădut ce putem noi, dacă dăm mână cu mână? și acuma?....

Horea se oprește. Nimene însă nu rupse tăcerea. El dară urmeză:

— Ei bine, voi mai striga odată, celor amorțiți; treziți-vă! treziți-vă! și iarăși vă strig: treziți-vă. Uitați-vă, eu aduc pre fiul meu jertfă, pentru trezirea și desrobirea românilor! Iată, uitați-vă la mine, eu rup cartea rușinii, rup viața fiului meu!..

Horea ridică acea carte deasupra capului seu, o rupe, o asvîrle la piciorele solului; și urmeză cu o înflăcărare din ce în ce mai cutremurătore; fără să simtă, că Ilina căzuse pe păment ca perdută:

— Dacă voi vreți, scrieți o carte mare de supunere; plecați-vă, voi; și uitați-vă la mine: mă duc la luptă cu ungurii tirani eu singur! și vor scrie apoi, ei, dușmanii noștri, în cărțile pomenirii poporelor, că tot s-a găsit printre români unul măcar, care s-a luptat cu ei până la urma urmei. —Mă duc! mă duc!.... Remâneți sănătoși! eu m-am dus!...

In acea clipă, cele d-întăi raze ale sórelui încing fruntea lui Horea ca într-o cunună de aur, sfântă cunună de împărat al inimilor. El se pornește cu repejune, ca linul, ce nu mai vede nimica din cele ce sunt împrejurul seu; apucă lancea, sabia sa si un bucium; saltă pe aprigul seu șoim,iese cu repegiune și pornește înainte pe drumul Câmpenilor, strigând:

— Treziți-ve voi, morților! și haideți, de vă luptați alăturea cu mine!.....

Toți cei de față, ânsă strigară acuma și ei însuflețiți:

— Si noi mergem, mergem și noi! —Și se pornesc după Horea cu toții.

Horea dădu apoi lupte la Remeți, la Ponor, la Lupșa, Stănija, Blăjeni, Dupăpetră, Buceș, Brad, Buruieni, și mai la fie-care sat din munții Abrudului.

Vedend apoi, că munții sunt încungiurați din tote părțile, dădu porunci zicând:

— Toți ostașii noștri să se apuce îndată, să facă întreite tăieturi de păduri la Mogoș, la Remeți, Buceș, Dupăpetră, Vulcan, și-peste tot locul în ținutul Negrilesei, să ingrădescă cu trunchi grămădiți satele vecinașe, si să închidă tote drumurile si trecătorile.

Sute de topóre și de ferestrele încep a cânta prin tote acele păduri; —și o muncă de urieși se îndeplinește.

Horea trimise ștafete din sat în sat, să spună, ca toți să se ridice în apărare bărbătescă; și dacă-l vor asculte pre el, nemul și vița românilor din Ardel în veci nu va mai fi pusă să asculte de unguri.

Româna se luptară apoi ca nisce lei.

In ziua a șeptesprăzecea din luna lui Noemvrie se luptară sub comanda lui Crișanu la Remeți, apoi la Brad, si sfărmară oștile lui Sulț și ale lui Stoianici.

In aceste lupte românii îsi strigau unii altora:

— Odată cu capu, feciori! căci vine Horea cu țara!

Stoianici își luă ajutore, și se întorse spre Hălmaj.

Crișanu se puse la lucru dimpreună cu bunii sei căpitani Gheorghe Marcu dela Crâstior, Toma Berna dela satul Vaca, Ion Faur din Tomnatec și Vasile Sgârciu din Selisce, nepotul lui Cloșca; adunară atâta oste de români, că Stoianici nu mai cuteză a se luptă, ci înșela pre Crișanu, cu vorba, că el vre să se împace; făgădui marea cu sarea, până ce Crișanu, om cu bună credință, primi acea împăcăciune; românii se împrăsciară, descărcându-si puscile în vent.

Stoianici se întorse apoi pe furiș.

Tot în acele zile, românii bătură oștea maiorului Dolcinengo la Lupșa.

Cea mai mare oste se apropia de Mihăileni sub comanda sub-colonelului Kray. Acesta se spăria de ostea lui Horea, și ceru ajutore.

Mai întâi se apropie oștea de secui a urieșului Hazy, cel mai puternic și mai vitez căpitan, căruia pentru măiestria lui în lupte îi ziceu Meșterhazy, adecă Meșterul-Hazy.

Horea aștepta pre Kray la Mihăileni, când deodată sosesce la dînsul un călăreț, și-i zice cu grăbire:

— Domne! veste rea pentru tine. Ascultă: Mi s-a spus în Albac, că unu Ștefan Trif a arătat mai marilor, că tu ai fi murit; și ei apoi vor să prindă pe soția ta, să o arunce în temniță; după obiceiul lor.

Horea pornesce în fuga cea mare spre Albac, zicând:

— Despre Trif cred că va fi făcând și acéstă negră uneltire.

In drum îl întelnesce un pândaș, îi face semn, și-i vestesce:

— Domne, Meșterhazy la Valea-Vinții, cu o mie de husari.

— Ah! mare veste îmi spuseși, căci de mult îl căutam.

Zicând aceste cuvinte, se oprește din drumul spre casă; se întdrce la oștea sa, iși strigă:

— Să vină după mine Ioan și Ștefan Ispas, cu cetele lupșenilor! mai lua o sabie, de avu acuma doue, și porni înspre Valea-Vinții.

Cei doi căpitani cu călăreții lupșeni porniră după dînsul, și curând zăriră cetele lui Meșterhazy.

Horea strigă de departe:

— Meșterhazy, ieși în fața mea, dacă ai inimă. Urieșul îi respunde:

— Bucuros, pentru că, de pe mantia ta și de pe pana ta cea albă, văd că tu trebue să fii chiar Horea, împăratul Moților!

— Sunt chiar Horea.

O clipă stau și se măsoră din ochi unul pre altul.

In cea următóre deodată ridică amândoi săbiile, și se aruncă unul asupra altuia.

Săbiile lor se întâlnesc, una cu alta. A lui Meșterhazy îi zboră din mână.

Iată, ți-o dau pre a mea, ține, strigă Horea, și îi întinde sabia sa.

— Ești prea mândru, craiule! Da tu cu ce să te aperi?

Nu-mi purta tu de grije, ie-o; căci iată, eu mai am una.—Horea redică altă sabie.

Meșterhazy primesce sabia, o strînge mai tare, o ridică, și dă cu ea spre capul lui Horea.

Acesta o dă în lături, și cu iuțala fulgerului îl lovesce pre Meșterhazy, de-i taie brațul drept de la umăr.

Meșterhazy lunecă de pe cal. Horea se scoboră și el, și pășesce cătră dușman; însă acesta cade acuma la păment; căci lupșenii sosind, deteră din depărtare focuri, luând la ochi mai întâi pre Meșterhazy, spre a păzi pre Horea.

Husarii vădend mortea căpitanului lor, se turbură. Unii pornesc să fugă; alții îi întorc înapoi.

Lupșenii sosesc, în frunte cu cei doi căpitani Ispășești; se încaieră cu husarii în crâncenă lupta; îi taie pe jumetate; ceialalți se pun pe fugă; lupșenii după dinșii, și mai taie mare număr.

Horea face un semn. Cornurile si trimbițele îî chiamă înapoi; ei se adună la loc împrejurul ghinerarului, și își iau repaus cu toții.

XXII. BIRUINȚA UNELTIRILOR.

Oștea cea mare a lui Horea se adună la Mihăiieni, în frunte cu căpitanul Micula Bibarț din Blăjeni.

Peste câteva zile, Horea cu remășițele călăreților sei lupșeni, merge intr-acoio în greul nopții. La fiecare străjer întrebă, ce face Bibarț cu oștea?

Nici un străjer nu avea nici o cunoștință despre el.

Apăsat de o adâncă grije înainta dară, în fruntea vitejilor sei lupșeni.

Pe un șes numai ce zăresce prin întunecime nesce movili. Se apropie de ele. Un greu gemăt îl scutură din visurile treziei sale. El se opresce. Ascultă.

— Cine-i? Cine geme? strigă el.

— Eu sunt aici, în vîrful movilei.

Horea descalecă, pășesce să se suie pe movilă. Deodată insă sub piciorele sale simte trup de om.

Înfiorat, face doi pași înapoi.

..............................

Episcopul Ghedeon Nichitici se preumblă prin palatul seu fără grije, când, într-o bună dimineță, întră la dânsul un gardist ungur, și îi dă o hârtie pecetluită. Dînsul o despecetluiește, o cetește, și, cetind-o, fața lui se face când albă când roșie. E carte dela cancelarul Ardelului. El cetește:

— „Părinte Ghedeon! Nu mai putem birui pre blăstămatul acela de Horea. A remas să ne rugăm să-l zdrobești Sfinția Ta....“

— Eu să mă mesor cu Horea!

„.... Când el erá căpitan în oștea împărătescă, și se făcu vestit, Sfinția Ta te ai lăudat, că el ți-a venit odată în gazdă.

„Acuma dară te poftesc, că, dacă nu poți să-l îndupleci, să se astâmpere el, să-ți astâmperi tu turma ta de iobaji; căci dacă nici acuma nu o vei face să se astimpere,apoi vei înțelege singur, că nu vom mai ave de unde să-ți mai numărăm plata celor cinci mii be gălbănași pe an...“

— Adecă mă va alunga din scaunul episcopiel!

Episcopul se bătu cu pumnii în cap văietându-se:

— Domne, cine m-a pus, să mă laud atunci că am cunoștința acestui drac împelițat? Așa mi se cuvine!

Apoi chiemă diaconi scriitori, și până adouazi trimise la toți protopopii de sub domnia lui cărți, prin cari poruncește întregului popor al seu, să se lepede de Horea.

A treiazi pornește și el însuși, și nu se opri până în tabăra oștirilor unguresci ale subcolonelului secuiu Kray. Cu acesta umblă la Țebea, la Brad, la Crâstior, apoi colindă în tote celelalte părți de colo până colo, și porunci tuturor iobajilor, să deie armele, și să se astâmpere pe acasă, făgăduind el de la dînsul, că ungurii îi vor desrobi pre români, ei de la sine.

Iobajii se încrezură în făgăduințele episcopului și ale protopopilor sei și se împrăștiară p-acasă unii după alții.

Remase numai oștea de sub comanda căpitanului Micula Bibarț.

Horea pornește din nou cu o neobosire de adevărat urieș, și adună cete noue împrejurul Câmpenilor.

Intr-un loc maiorul Stoianici întâlnește o cetă de români comandați de un căpitan de ai lor, și-i întrebă:

— Da unde ve duceți, feciori? împrăscieți-ve pe acasă. Ei respunseră:

— Unde ne a poruncit împăratul nostru, acolo ne ducem.

—Da cine-i împăratul vostru?

— Horea,—respunseră voinicii, și își urmară drumul spre Câmpeni.

Ostea lui Bibarț e pe culmile dintre Mihăileni și Blăjeni.

Episcopul Nichitici în truntea oștii lui Kray trecu prin Mihăileni și Sdrapți, și sosește la trecătorea cea strimtă dela Blăjeni.

Românii dau focuri de pe stânci și din păduri.

Kray înțelege că aici și-ar pute găsi mortea și el și tótă oștea sa. Deci se opresce, se dă înapoi pe un mic șes, și ridică steg alb; apoi chiamă pre Bibarț, ca pentru împăcăciune.

Bibarț se scoboră cu garda sa.

Când sosesce în vale, Kray si cu oștea sa nu se mai vedu; dar doi protopopi se apropiau de comandantul român; și unul îi grăi:

— Iată, iubite fiule, oștea ungurescă s-a tras înapoi, ca să credi, că noi venim cu adevărată pace; făgăduindu-ți, precum și tuturor iobajilor resculați, că tote, câte cu drept cuvent cereți, se vor împlini. Chiamă aci tote cetele, să le arătăm și lor iertarea și împlinirea celor ce au cerut și cer.

— Bine că a dat odată dumnezeu, respunde Bibarț; buciumarii chiemă tote cetele în vale în gura strîmtorii Blăjenilor;— apoi statură la întocmirea tuturor amănuntelor de împăcăciune.

Oștea românilor e în vale, protopopii își iau ziua bună dela Bibarț, și plecară cu repejune.

In acea clipă, aerul fu despicat prin ascuțitul sunet al unei trimbițe unguresci de năvală.

Deodată, ai noștri stau cuprinși de mirare, neințelegând ce este; ânsă îndată pătrunseră cu mintea că ungurii s-au suit pe furiș, prin păraie și văgăuni, până când cei doi întunecați copoi ai lor făcuseră pre români să se scobóre toți în vale. Ei înțeleseră, că erau încungiurați ca într-o cursă. Dar nu aveau loc, pe care să se înșire în rânduri de bătaie. Deodată se pătrund cu toții de șcirea, că erau în gura morții. Nu le remase, decăt a-și vinde sângele cât mai scump.

Ungurii încep de jur împrejur a da foc asupra lor.

Bibarț dă pinteni șoimului seu, ridică sus buzduganul de aramă, și pornește în gonă turbată spre fruntea călărimii lui Kray.

Adjutanții acestuia îi ies înainte; Bibarț se ciocnesce cu ei, sfarimă capetele celor mai din frunte, și-i doboră la păment. Ceialalți, dimpreună cu garda lui Kray îl înconjoră; el își face împrejurul seu o rotă de aramă; bunul lui șoim cade cu pieptul sângerând; Bibarț se redică în piciore, ca fulgerul, se mai luptă âncă mult, cum se apără un leu în mijlocul unei potăi de o mie de lupi..... Brațul drept îi obosesce; el apucă buzduganul în mâna stângă.... la urmă, într-un târziu, nu-l mai pote purta, puterile îi secară; gardiștii năvălesc asupra lui, îl doboră la păment; și așa —muri Bibarț, mortea cea mai vitejască, ce s-a vedut în acele lupte.

Ca și Bibarț se apărară și ceialalti români; ținând piept o zi întregă sub loviturile dușmanilor; doborînd și ei dintr-înșii mare numer; apoi, la căderea nopții, căzură și ei cu toții împrejurul sfintelor ose ale căpitanulul lor, și făcură o adevărată movilă de trupuri omenesci.

Târziu, după mezul nopții, când Horea sosi la marginea unei movile, și simțise sub piciorul seu trup de om, el striga:

— Ce-i acesta? Aci mi se pare, e șesul Blăjenilor, ce movilă pote să fi crescut pe el în trei zile?

— Hore!— se auzi un grai ca de om care more; — Horea se oprește înmărmurit, și ascultă.

— Hóre! zise din nou graiul cel neînțeles, aci sunt trupurile nostre dimpreună cu a căpitanului Bibarț...

— Cine ești tu? întrebă Horea, cutremurat,—și— unde ești?

— Sunt aici, în vîrvul movilei, rănit greu. Mor... Episcopul Nichitici și cu doi protopopi ne au dus în cursă. Resbunare, Hore! resbunare să iei odată pentru sufletele nostre..........

Horea iși ie suflet; se urcă cu repejune pe cea mai scumpă movilă de pe păment ca să ridice pre cel nenorocit, și ajunge în vîrvul ei.

Luna înjumătățită resare, și țese peste tótă acéstă măreță și cutremurător privelisce un vel de tremurătore raze..

Horea se plecă, să ridice pre rănit. Acesta însă nu mai e între cei ce sufer.

Horea ridică pumnii înspre capul seu, și strigă în cea mai zugrumătóre durere:

— Nebunul de mine! care m-am jucat de a lupta cu Meșterhazy, și nu am stat să mor și eu alăturea cu bietul Bibarț, și cu sermanii mei lănceri!... Acel episcop, acel sîrb, ucide Ardelul românilor! și tu, Kray, ca toți ceialalți ai voștri, ne ucideți chiar și prin curse?.. Ah! resbunare—ai cerut tu, sermane iobaj? O, da, și da, de o mie de ori da! Jur, să asvârl tresnete de resbunare în veci, în viața acesta, și în ceealaltă! De mâna mea să nu potă scăpa nici în coșurile pământului, nici în fundul iadului!

Ridicând aceste cuvinte, Horea pornesce înainte, cu inima sângerândă.

Sosind la Câmpeni, trimite pre Cristea și Petru Nicola la Albac, cu o poruncă tainică.

Cea de pe urmă tabără a românilor e pe delurile dimprejurul Câmpenilor. Crișanu cu ai sei pe delul Frunzelor, Iacob Todea cu cetele sale pe delul Balomirusă, Ionuț Dadei pe delul Ciocului, Gheorghe Marcu pe culmile Brădișului, Cloșca pe coma Rechiței, și cetele popii Gheorghiță Nicolina pe coastele Reinosei.

Inima taberei, cu garda și cu corturile Iul Horea e pe delul Capri.

Serele e spre apus.

— Veste de alarmă! strigă gardiștii.

Vasile Stârciu iese din cort, se opresce după o tufă, trage cu ochiana pe vale spre locul unde începe drumul Abrudului. Apoi intră în cortul cel mare, și raporteză lui Horea:

—Oste nemțască dela Abrud.

— Câtă?

— Mai jos de o mie.

— Capcană să facem, iubite Vasile. Ascultă-mă:

—Trimite poruncă pe tote culmile, să steie neveduți până ’n amurg: apoi să stringă veriga; toți înspre inimă. Insă la tot pasul ochii la noi; cornurile și tulnicile molcome; mai multe șuierături și fluiere, decât buciume și tulnice. Focurile mici, ascunse!

— Așa voiu face, scumpul meu ghinărariu.

Sgârciu iese și trimite poruncile cătră căpitanii de pe culmi.

Horea iese si el cu ochiana în mână, si privește, cum oste nemțescă întră în Câmpeni, fără cel mai mic semn de grije.

Nóptea s-a asudat.

Toți cei din Câmpeni sunt adânciți în pacinicele câmpuri ale somnului.

Insă de pe culmea dinspre Albac ochi de vultur pândesc peste valea cea întunecată.

Maiorul Adorian întră cu grăbire la sub-colonelnl Șchultz și-l scolă.

Acesta sare din somnul cel întăiu, și maiorul îi raporteză:

— Colonelul meu, nóptea e negră; însă pândașii cei cu urechile cele mai ascuțite de pela costele dimprejur îmi trimiseră limbă, că de pela tote cele șepte deluri ale Câmpenilor simțesc șuierături molcome; cornuri și tulnice apăsate: chiote păseresci și fluiere de reu semn; amestecate și cu nechezaturi.

— Și pe drumul Abrudului?

— Pe acolo cele mai multe.

— Chiamă în fugă aici pre opt ștafete zburătore.

—Așa voi face, colonelul meu.

Adorian iese. Schultz scrie patru cărți și pre fiecare o mai scrie câte odată.

Opt călăreți se înfățoșază. Schultz le dă la toți câte o carte, zicându-le:

— Zburați inainte, pe alăturea cu drumurile; voi doi la Kray, voi doi la Olt, voi la Stoianici, iar voi la Dulcinengo. Lipiți vede coastele cailor, și—drumul...

Cei opt călăreți pornesc în zbor, ca niște corbi.

Horea zărește lumina de la Schultz, și îndată dă poruncă:

— Pe drumul Abrudului să se facă venă tot e după ștafete zburătoare.

Porunca acesta o duc din gură în gură, din fluer în fluer, din tulnic în tulnic, până la drumul Abrudului.

La mezul nopții, gardiștii îi aduseră pre patru ștafetari, legați cu mânile la spate.

— Unde le sunt ștafetele?

Gardiștii găsiră scrisorile.

Horea ceti: „Cătră Kray, cătră Olt, pentru tunuri! cătră Stoianici, cătră Dolcinengo.“ Bună vânătoare!

Apoi trimise porunca, acesta: —Să stringeți cercul asupra inimei Câmpenilor.

Zorile se revarsă peste vârfurile delurilor, apoi se așază peste costișe, pe urmă ajung și pe șesurile Câmpenilor.

O bubuitură de tun scutură nourii.

Horea stă o clipă pe gânduri; apoi întrebă cu repejune pre călăreții prinși în acea nópte:

— Câți ștafetari ați pornit voi din Câmpeni?

— Opt.

— A! patru au scăpat! s-a hotărit! lui Șultz îi vin ajutore. Chemați înapoi pre tote cetele aici pe acéstă culme!

Cornurile, buciumele și tulnicele incep a resuna, dând semn de întorcere, și tote cetele se adunară pe delul cel mare, împrejurul căpitanilor.

Acum sosesc la Câmpeni Kray, Stoianici și Dolcinengo cu cetele lor de pedestri și călărime, și Olt cu tunuri; Schultz incepea resufla iarăși fără grije; iar Horea zice căpitanilor sei:

— Copii, sórele nostru s-a ascuns, dar numai pentru acest an.

Apoi dă porunca acesta:

— Cu oștea impărătescă nu ne luptăm. Toți să vă intorceți pe acasă.

Un sol sosește acuma la marginea taberei și strigă:

— Câte trei sute de galbini impărătesci aceluia, care va prinde pre Horea, ori pe vreun căpitan de ai lui.

— Ce? strigă românii, —trei sute, pe capul unui craiu și voivod? Rușine! Ve dăm noi șase sute pentru capul celui ce se va incerca să-i prindă. Audi, măi cătană? șase sute!

Zicând aceste cuvinte, românii apucă pre nerușinatul sol, și îl trimisără cu respunsul lor, oprindu-i pe loc numai— capul—

Horea ridică steg alb, și grăește căpitanilor si cetelor adunate:

— Pentru acest an, lupta s-a incheiat. lubiții mei căpitani, dragii mei copii! ungarii și cu cancelarul iarăși au inșelat pre împeratul. Dar eu mă duc la scaunul împărătesc, și il voiu lumina din nou.

Acuma, mergeți sănătoși, fiecare la casa sa. Apoi, când va începe codrul a înmuguri din nou, ve voiu chema iarăși, dacă va trebui, și apoi—vom desrobi tot nemul. Mergeți fericiți, copiii mei!

Zicând aceste, intră singur în codru.

Toți se iau după dînsul.

— Ce-i? ce vreți?

— Mergem cu tine.

— Ba, să ve plecați dinaintea dregătorilor împerătesci!

— Nu vrem!

— De când ați început a nu mĕ ascultă? Ve poruncesc! Înapoi! Și apoi, la incolțirea codrului—ne vom vede.

La porunca hotărită a căpitanului, cetele iși plecară capul spre păment, și se opriră pe loc.

Lacremile încep a curge pe fețele lor.

Deodată numai cei de aprope se aruncă la piciorele lui Horea, sărutându-i genunchii, incepend a plânge și a se văietă cu amar, zicându-i:

— Cere-ți și tu iertare, și trăiesci!

El se uită la dînșii, zimbesce, apoi le poruncesce, să-l lase mai degrabă, se depărteză cu repejune, se intorce âncă odată, le face cel de pe urmă semn de despărțire, și intră în desișul codrului. Vedându-se apoi singur, fu cuprins de un adeverat dor de a mai vede încă odată pre scumpii sei frați de vitejie; se sue pe un verv de stâncă și se uită peste codru drept pe culmile, pe cari îi lăsase. Acolo vedu, cum ei sunt incunjurați de oștile imperătesci, și iși puneau armele la piciorele comandanților.

La acéstă priveliște îi dădură și lui amare lacremi; și de astă dată nu le mai opri. Aci erá și el numai om.....

Deodată numai zăresce, că un pâlc de husari se aleg, dau pintini cailor, și se pornesc în galop drept spre codrul în care era dinsul.

El șopti acuma în sine:

— Peste un cias au ajuns p-aicia.

Si intr-adever, husarii treceau chiar pe acele locuri. Acolo se ajunseră cu un român.

Horea îi privește de sus dintr-un cotlon al stâncei, pintre crengile stufose ale stejarilor.

Husarii întrebă pre român:

— Ei, bădica pădurar, încotro a apucat?

— Cine? blăstămatul de Horea?

— Da, bădișorule. El.

Horea cunoscu pe graiu, că acel român era Cloșcă, și ascultă cu încordare, să vadă ce le va spune?

Dinsul respunse:

— Horea e p-aicia..

— Î1 cauți și tu?

— Da; il caut. Trei sute de galbeni nu se găsesc în tote zilele. Iaca, pe acolo a apucat. Aidem, să-l ajungem.

Dinsul porni. Dar husarii erau călări; ieșiră înaintea lui, și se repeziră înspre locul arătat.

După ce se depărtară toți, Horea dedu un șuier păsăresc. Cloșca ințelese, și se urcă si el în cotlonul stâncei.

Alți doi husari! șoptește Cloșca.

— Să-i luăm la ochiu! zise Horea.

In clipitele următore, doue pocnituri resunară, și amândoi husarii cad de pe cai.

Horea și cu Cloșca se scoboră, încalecă pe caii husarilor și se pornesc în gona cea mare spre Albac.

Câțiva husari îi zăresc, îi cunosc;—o chiuitură de iad zgudue codrul; ei se ieu după dînșii ca o potaie de lupi, și se pierd prin desișele nestrăbătute, în vânătóre turbată.

*

Nu departe de Albac, pe o costă a Bihorului, pohoiele au săpat o văgăună îngustă și adâncă. Pe creștetul costei pe Vîrvul-Virvului se zăresce un turn de tumurugi,de ciote și bolovani.

Pe acea văgăună, se încă cu repejune doi bărbați cu o femee și un copil. După dînșii vro douezeci de ficiori albăceni.

La polele muntelui alergă după dinșii o cetă de husari, făcând o înfricoșată vânătore pe viață și pe morte.

— L-am prins —strigă husarii.

— Suntem perduți!— se văietă Dina.

— Suntem scăpați!— șoptesce Horea, și, dacă intră în văgăună, i-am potopit noi pre ei!

Horea cu ai lui iese pe creștetul Bihorului; pe Vîrvul-Vîrvului. Husarii descalecă, și intră în văgăună, zbierând.

— Stăi, câne!

— Iată-mă stau. Poftim, suiți-ve la mine, dacă aveți inimă în voi!

Ca și când tunetul duruie din nour, în nour și zgudue pămentul, cutremurând pănă la ose pre orice muritor, așa bubuitura scutură crierele orbilor venători, și deodată le sări inima din loc.

Cei din frunte înghețară, vedend ce se rostogolesce pe văgăună înjos drept asupra capului lor.

Un îngrozitor țipet de morte spintecă aerul, și cei din urma lor numai ce zăriră, că cei dinainte zboră în capul lor, pocniți de cătră un pohoiu de turmurugi de ciote și bolovani.

O îngrozitore amestecătură, de durduituri, pocnete și răcnete de morte se redică; și se face o neauzită învălmășală de omeni, de tumurugi, ciote, bolovani de sânge și nisip; se redică un turn de praf galbin;—iar sus,sus, pe creștetul Bihorului, Vîrvul-Vîrvului pe margina prăpăstii, se zăresce un om cu pană albă, cădend în genunchi, stringând la pieptul seu o femee și un copil, ridicând apoi brațele spre ceriu și se aud cuvintele rostite în tremur de fericire:

— Acesta e mâna lui dumnezeu!!...

XXIII. IUDA.

Era în luna Decernvre, ziua a zecea.

Subcolonelul Kray chiamă la Câmpeni pre pădurariul Antonie Melzer, si-i zise:

— Horea e în pădurile tale. Să arăți căpitanilor mei, Ienei și Vajda pe ce cărări să-l caute; căci ei ar rătăci prin ele ani întregi.

— Cetele armate nu pot să-l prindă, respunse Melzer. Ânsă eu îți voiu da un alt tertip pentru prinderea lor.

— Ce tertip?

Am eu un gornic, un puiu de venetic iudă, poreclit Trif, pentru infățoșarea lui; acesta portă ură de morte asupra lui Horea, pentru că în tinerețe Horea i-a luat pre alesa inimei lui. Acesta cred, că va căutăa-și recorescă focul inimei, prindend pre dușmanul seu, după cum se laudă.

— Trimite-mi pre acel gornic.

— înțeleg, colonelul meu.

In pădurea Radarului este intr-un loc o pesceră adâncă și intunecósă. Omenii îi zic „pescera dracului”. Se zice, că intr-insă ar fi locuit chiar dracul.

Pe omătul cel înghețat al Radacului urcă un cerșitor, ținând de mână pre un altul; după dinșii alți patru; ei merg inainte, până la gura peșterii.

— Intrați după mine, și gura ve tacă, le zice cel dinainte.

— Va tăce, când va ave ceva de mâncat, - respunse unul; apoi intrară toți șase în coșul peșterii.

— Măi, asta parcă-i gura iadului, zice unul; —și parcă aici în iad e mai bine, decât sus în raiu; căci aici nu ingheți, mori mai călduț.

— Și nu de fome, Nuțule, respunde un alt graiu din peșteră, și adauge:

— I-ai adus pe toți cinci?

- Nu i-am adus eu; i-au adus piciorele lor.

— Feciori! ce v-am făgăduit eu? întrebă graiul cel de mai ’nainte.

— Ne ai făgăduit, că ne vei inveța, cum să facem galbini.

— V-am făgăduit; ânsă voi ați stat cu mânile în sin, și ați întârziat. Și se scie, că dracul nu bate aurul când vrei tu, ci când vră el. Dar noi tot să încercăm. Vroiți?

— Decât să murim de fome; noi suntem gata—să mâncăm și pe dracul!

— Apoi chiar ați nimerit-o; căci, cine vre ca dracul să-l invețe să facă aur, acela trebue mai ântăi să facă o mare năzdrăvănie,care să placă dracului. Care ce ați fi gata să faceți?

— Eu aș da foc la casa fișpanului.

—Eu aș da foc la un oraș intreg.

— Eu aș aprinde casa imperatului.

— Eu aș zvîrli o petră în capul lui Horea; căci el ne-a adus aceste zile pe capul nostru.

— Eu i-aș da în cap cu un topor.

— Eu l-aș lega, și l-aș da pe mâna lui Hollaky.

Stați! tăceți cu toții, voinici sunteți toți; și, dacă n-ați intârziat, pote veți pute inveță să faceți galbeni. Sa ve spun dară: tocmai pe Horea este să-l prindă, dacă nu cumva l-au prins. Ei! dacă nu l-ar fi prins alții, pe potecele, pe cari le sciu eu, il vom prinde noi; —căci, ore ce minune este și acest om?

— Ce minune? Ia, un călău, care pre câți români chiar nu i-a resturnat în brațele morții?

— Haidem, să-l judecăm! apoi să-l prindem.

— Ba haidem, să-l prindem ântăi, și pe urmă să-l judecăm!

— Haidem! dar stați. Da ce vom face acestă mare năzdrăvănie? apoi vom pute face galbeni?

— Veți pute. Fiecare din voi va sci meșteșugul de a face intr-o clipă să aibă în palmă o sută de galbeni Împărătesci.

- Câte o sută!

— Da. Pentru că, să sciți, dracul nu e așa de zgârcit, ca omenii. Numai să-i faceți o năzdrăvănie bună, că vă dă și mii de galbini.

— Aidem!

Ieșind din pesceră, Ștefan Trif grăește bunilor sei făptași:

— Stați, măi. Iată, uitați-vă în gura acesta întunecată a peșterii dracului. Din întunericul ei iese o mare lumină. Navă arvună! Țineți palmele, să vedeți, ce iese din acel intunerec.

Toți cei șase spânzurați întind palmele mânei drepte. Trif le pune intr-insele câteun ban. Ei le trag inapoi; se uită cu sete nebună, și strigă ca nebuni..

— Un galben! dracul se ține de făgăduință!... Că doră el nu e om!

— Ba, să sciți, că și omenii trebue câteodată să se țină de ce au juruit. Cum voi acuma; voi sunteți legați. Voi veți face o faptă mare; pre care nu o pot face șeptesute de husari! și alte șepte reghimente de cătane! Numai să vreu eu să ve arăt, culcușul leului în ascunsurile Scorăcetului.

— Arată-ni-l! Căci de acuma nu scapi nici tu de noi sase......

După acesta strălucită legătură, toți șapte pornesc înainte prin codrii Radacului.

Mare vânătóre s-a întins prin codrii Bihorului; o venătóre impărătescă.

Hăitașii sunt șepte sute de husari secui, sub ascultarea sub-colonelului Kray; iar vânatul e un apostol mîntuitore, Horea, dumnezeul celor apăsați.

Ștefan Trif și cu alții șase, precupeți de sânge omenesc sunt cânii, cărora nu li se cuvine numele de om.

Acestă venătóre tine acuma de zile si septămâni întregi.

Crângurile Bihorului nu se îndură a da pre împăratul lor pe mâna lupilor.

Iamă grea s-a așezat pe munții Carpatului.

In ținutul Albacului, cestele Bihorului este o pădure urieșe, pădurea Scorăcetului. In mijlodul acestei păduri, în locul cel mai ascuns, este o colibă.

Din apropierea colibei pleca un bărbat, o femee și un copil. Lacremile curg șiroie pe obrajii lor.

Într-un loc bărbatul se opresce, și zice:

— Eu nu pot să me duc mai departe. Călăii mei m-ar pute zări. Duceți-ve voi. Voue nu ve vor face nimica. Duceti-ve la Călata. Cale bună, și veață bună! Dumnezeu să ve păzescă! Pote ne vom mai vede in acéstă viață. Eu trebue să mĕ întorc in căile ursitei mele.

Pribegul se opresce pe loc. Ochii lui rmân lipiți la cei ce plecă inainte.

Într-un rând le strigă:

— Să nu uitați să redicați pânza cea albă, cănd veți ajunge peste cercul sciut, în vîrvul piscului; ca să sciu bine, că ați scăpat vii peste hotarul închisorii mele..

Când îi perdu din vedere, se intorce la coliba cea părăsită.

De o parte zărește intr-insa un om.

— Cine să fie óre acol om? Nu va fi óre bietul Cloșca? Ah! dumnezeu e indurat! E chiar el! *

— Să-ți arăt, ce am adus, zice Cloșca, deschidend o traistă; iată: șase coji de pâne; le am răpit dela niște câni: și patru morcovi; i-am scos din păment. Astă nopte, eram la ferestra unuia, care imi fusese prietin; și am audit, spunând, că șerpele de Hollaky Istvan n-ar fi perit sub casele din Curechi, când au ars, și că dinsul e acela, care face venătóre asupra nostră.

— Hollaky? Nu se pote. Hollaky s-a făcut scrum. De l-aș sci viu, n-aș pute ave pacea somnului. De e viu Hollaky, nu mai ies eu cu pace din codrii Scorăcetului. Pote de aceea e atât de crâncenă pază.

Horea șede cu Ioan Cloșcă la foc în coliba cea părăsită, și se uită spre piscul cel mai apropiat, când unul, când altul, cu rândul.

- Nu ved nimic; zice Ioan, fiind rândul lui de a se uită.

Ii vine rândul lui Horea; Ioan se culcă jos, pe un pătul de găteje și de frunze uscate; se invelesce cu cojocul seu, și, obosit de drum și de necasuri, se adâncesce in un somn greu.

In cele zile, Ștefan Trif se porni și el în venătóre asupra lui Horea, și umblă pândind pe tote potecele cele mai ascunse. Horea gândia în gândul seu:

— Hollaky și cu Ștefan Trif au să-mi facă cea mai mare pomană, când vor face venătóre asupra capului meu, și când me vor trimite din această strălucită viață in lumea păcii vecinice, în lumea morții. Ajută-le, Domne! îndată ce voiu apuca a vede pânza cea albă po piscul cel sciut...

El și cu Cloșca se încălzesc la focul unui brad mare scorburos, când sosesc la ei patru pușcași.

— Bun găsit, voue doi vânători!

— Bun venit voue, alți patru vânători!

— Gerul acesta e al dracului.

— Focul acesta e al lui Dumnezeu; veniți, și ve incăldiți la dînsul.

— Mulțămim voue, omeni buni.

Doi gornici se așază de amândoue părțile lângă Horea, și doi de asemenea, lângă Cloșca.

— Ce mai veste prin lume?

— Ia, trebue să adunăm vânat pentru domni.

— Răbdare numai, să vie ziua cea bună, căci atunci vom curăți noi și locurile aceste.

— Eu răbdare? dar nu mai am răbdare.

— De ce?

— De ce? Pentru că tu ești.

— Ei? cine sunt?

— Ești Horea!

— Și tu samini cu Trif, cu Ștefan Trif.

— Samân cu — mine!

Zicând așa, Ștefan Trif apuca pre Horea de brațul drept cu tótă puterea. Deodată cu el, Nuțu Mătieș il apucă de cel stâng; in aceeași clipă Ioan Mătieș și cu Gheorghe Mătieș apucară pre Cloșca.

Horea, audind numele de Trif, cu iuțala fulgerului înțelese, că e perdut; și cărțile ce avea în sin puteau să arunce o neașteptată lumină, ori umbră, asupra imperatului. De aceea se îngriji mai ântăi a le arde acele cărți. Drept aceea, iși resuci brațul din mânile lui Ștefan Trif; scose cu negândită repejune tencul de cărți din sin, și le aruncă drept în mijlocul celor mai mari flăcări.Apoi el singur întinse cu mândrie lui Tri brațul, ca să-l lege, dacă are acesta în gând.

Acum sosesc doi frați Nețulesci, și cu Georgee Nicula; și cei doi căpitani sunt legați în lanțuri.

Cloșca strigă acuma:

— Ascultă-md, Trifule; dacă iți bați capul pentru bani, lasă pre Horea macar; §i-ți ie casa mea din Cărpiniș, cu tote pământurile.

— Nu-mi trebueste casa ta! respunse Trif.

— Iubite Ioane, zise Horea, tu la tine nu te gândesci; numai la mine. Dar lui Trif sein eu, că îi sete de sângele meu.

— Scii, pentru ce, crăișorule, zise Trif, „Horea“, „Fet Frumos, „Anger horitor”, „prooroc cu sabie”!

— Mai zi și logodnicul Ilinei îi respunse Horea. „Mirele Ilinei”! ”soțul iubit al Ilinei”!Căci prin veninul teu imi inmulțești fericirea.

Pe când acești diavoli legau pre Horea, le veni mirare, vădend că el nu se luptă cu dinșii, și iși tine ochii țintă pe delul cel dinspre apusul sórelui.

Deodată, ochii lui se ridică spre ceriu, strălucind în raze de fericire.

De pe piscul sciut, Ilina și cu Luca îi făceau semne cu o pânză albă.

Negrii precupeți, vedend pe fața lui zimbet de fericire, gândeau în sufletul lor:

— Horea a în nebunit.

Convoiul pornesce.

Trif nu-și pote astempăra fericirea, și zice lui Horea:

— Pentru douezeci de ani de munci de iad, trebuia să-ți resplătesc odată.

— Și eu iți prorocesc, ca bucuria ta în otravă se va preface; și vei muri innecat de ea, ca Iuda care s-a spânzurat.

Acum sosesc la o poiată de oi, intră intr-insa; Neguleștii plecă, să cheme patrulele de secui. Curend apoi sosesc locotenenții Ieney și Vajda, cu husărime; prind verigi cu lanțuri grele la gâtul celor prinși, la brațe și la glezne; —și pornesc cu dinșii. Peste câteva zile ajung în Cetatea-Albă.

Acolo, îi inchiseră în cele mai adânci cămăruțe de temniță; pre Cloșca sub chipul de aramă al unui imperat, în partea cetății dinspre mezăzi, pre Horea sub porta cea nouă a cetății, dinspre mezănopte.

XXIV. HOREA. ÎNCORONAT.

Atât de mare era groza în nemeși, că iobajii nu vor fi credend prinderea capului lor, ci se rugară de nenumărate ori la comisarii imperătesci, să-i porte printre iobaji așa prinși, ca să credă toți.

O poteră ungurescă pornesce dela Cetatea-Albă, și umblă colindând din sat în sat doue septămâni.

In fiecare sat se adună ungurii la o mare comedie, la o mare bucurie.

Se spunea din gură ’n gură, să vie, să vadă pre „imperatul și pre adiutantul lui.“

Nemeșii strigau de departe:

— Iată, măi, cum îi strălucesce imperatului corona de aur pe cap!

Și se adunau cu toții împrejurul unei căruțe.

Acolo, ce privelisce li se arătă.

Doi omeni imbrăcați în sumane negre, cu Hori și găitane vinete; cu cioreci de lână, cu cușme negre de miel, cu ciucuri de fir.

Ștefan Trif merge alăturea cu acea căruță.

Unul are pe cap deasupra o coronă de hârtie poleită cu galbân. Pe ea scris cuvintele latinesci:

„Horja, rex Daciae“, adecă „Horea, craiul Daciei. “

Lângă aceste cuvinte e zugrăvită spânzurătorea, și rota de osândit cu mortea. Gâtul, brațele și gleznele lor sunt legate de căruță cu lanțuri grele.

In nemeși intră acuma și o altă spaimă, că adecă se va găsi ușor un alt Horea, ca să sparie dară pre oricare, de a se face ce fusese Horea, intr-un sat Jenei dădu o poruncă la doi țigani; aceștia ținură nesce clesce în foc, și când erau ferbinți, se duseră la cei doi prinși, și le apucară carnea cu acele clesce.

Un țipet selbatic cutremură acuma pre toți cei de față, Ștefan Trif cădu jos, cu mințile perdute.

Mulți alergară și de aci inainte să vadă această comedie fără plată; dar mai mulți alergă la o altă comedie, care nu numai că de vedut tot fără plată, dar la acesta chiar și impărțesc bani la cei ce vin să o vadă.

Ce este?

Nesce copii de pe ulițe alergă după un om, il tot apucă de mânecă, și tot strigă:

— Iudo! ludo! mai dă bani, mai dă!

El le șoptesce:

— Da, da. Eu sunt Iuda. Eu l-am vendut........Na-ve arginții inapoi! Și azvîrle la copii bani, dar nu de argint, ci de aur; apoi ce urmează de tot șoptește.

— Da, da; eu sunt Iuda, care am vendut pre acel Hristos.

Toți povestesc unii altora despre Trif cel ce-i nebun.

Din cei de față, numai Horea înțelege, cine e acel Iuda, și pre care Hristos il venduse el lui Kray.—

Peste citeva zile, contele Iancovici întreba pre Horea, despre tote faptele lui:

Horea îi respuue:

— Eu vreu să spun innălțatului Împărat multe și mari lucruri. Dar mai nainte nu spun. Duceți-mă la împăratul.

— Tu pote aștepți ajutor de la căpitanul teu Crișanu. Să scii, că l-am prins și pre dînsul, si el s-a zugrumat aici-n acesta temniță.

Horea nu respunse alta, decât aceste cuvinte:

— Eu numai împăratului îi voiu spune tote!

Contele Iancovici și cu generalul Papilla au scris pentru Horea și Cloșca osânda de morte, și au trimis-o la împăratul.

Împăratul o ceti, și nu voi să o întărescă.

Hollaky afla despre acesta, și îi veni o mare turburare.

Nu mai putea dormi. Un gând greu îi frământa capul zi și nópte. Odată apoi strigă: L-am găsit! Și adouazi nu mai era acasă, ci pe drum, dimpreună cu Ordog, cătră țara ungurescă.

Prinderea lui Horea și Cloșca

Intr-o ulița de la marginea orașului Tokaj, este un meșter argintar neniț.

Intr-o seră, intră la dinsul un ungur necunoscut, îi dă mai multe inele de aur, bucăți de aramă și plumb; îi arată nisce chipuri, și îi zice:

— Să-mi faci nisce bănuți cu aceste chipuri, și să sapi pe ei aceste cuvinte;

„Hore be și hodinesce, țara plânge și plătesce.“ apoi „Hore Rox Daciae“, „Nospro Caesare“.

Meșterul face asemene bani, săpa greșit, cum se precepu el, adecă: Hore be si hodinsce, țara plinse și pletesce” și le dădu necunoscutului, care i le ceruse.

Acesta îi plăti indoit, și fugi cu bănuții, fără să vreie a-și spune numele.

Nu trecură după acesta multe zile, Hollaky se infățoșă iarăși la imperatul, și-i arătă nesce bănuți.

împeratul ceti pe unul:

„Horea, Rex Daciae“ adecă: „Horea, craiul Daciei,“

La vederea acestor cuvinte, imperatul se puse pe gânduri, și tot zicea în sine: „Horea craiu al Ardelului?“ Resculat asuprai imperăției mele?

Hollaky, mormăe în sine, ieșind dela imperatul:

— Cred eu acuma, că nu se va mai îndoi.—Ce nu pot face cuvintele vor face semnele săpate în aur.

Horea și Cloșca șed în Cetatea-Albă, prinși în câtuși cu gîtul cu brațele și gleznele.De câtuși sunt legate lanțuri grele, prinse in bolovanii zidurilor.

Dragoni înarmați până în dinți stau cu dinșii, și nu-i lasă din vedere o clipă macar.

Așa trec zile după zile, zile după zile; în chinuri, ca niște lungi și fiorose vecuri.

Horea se uită pe ferestruica închisorii sale afară, ca de atâtea ori, și numoră:

— Astazi ziua a șase-zeci și doua, incepătóre de o nouă septâmănă. Dumnezeule, pune odată capot acestui iad de viață; lasime, să ies dintr-insa, macar și prin colții înfricoșatei rote! căci mult mai înfricoșate roți imi sunt aceste nenumerate zile; fiecare cât un veac nemăsurat. Apără dumnezeule, pre scumpii mei fii, și pe pre iubita mea Ilină; nenorocita lor mamă. Când i-așs ci linisciți, în pacinicia lumei, a morții macar, și când aș pute crede, că și sermanul Ardel, sfânta țară a nemului meu, ar resufla nezugrumată, —aș muri vesel; ba, aș fi bucuros a suferi chiar înfricoșata pedepsă a vieței!...,

— Dar ce ved? cine e acel om zmintit? A! e nenorocitul de Ștefan Trif. Ce strigă el? „Ieșiți, că el e linia, care m-a vândut lui Kray și lui Hollaky.

Ce mai strigă el?

Horea ascultă, cum urmă nenorocitul Ștefan:

— Fugi de aci, afurisit deget negru; nu tot arăta spre pieptul meu, că ține un suflet de Iudă, —care a vândut pre Horea! Tu ochiu mare nu te tot uita drept la mine. Căutătura ta e săgeta de foc; ea-mi înțapă cugetul; și nu mĕ lasă să gust și eu, ca toți muritorii, pacea adormirii. Fugi, deget blăstămat, nu mă tot arăta; zboră de acolo, crâncen ochiu, nu sta pironit țintă în ochii mei! țintă în sufletul meu....

In marele suflet al lui Horea încolți ântăi o adâncă milă pentru sorta perdutului de Ștefan; apoi, vederea acestui tovarăș de copilărie îi deștepta timpurile senine ale tinereței celei Înflorite și luminose; cum totdeuna trăiau în adâncul amintiri sufletului seu; și el începe a șopti în sine:

— Voi, dulci zile ale tinereței, pline de flori și de raze de sóre, din luminosul ceriu al sfintei iubiri, —ce raiu alcătuiți în sufletul omului! căldurosa lui îmbrățișare ne face să simțim vecuri de indumnezeitóre desfătări, chiar pintre fiorosele suflări ale furtunilor sorții.... Luminați-mi, mai luminați-mi odată în acéstă adâncă innourare a vieței mele. Vederea plângerosei înnoptări, ce cuprinse pre acest jalnic și pocăit prigonitor al meu, imi deșteptă, din adâncul depărtatelor mele amintiri de tinerețe, o poveste îmbrăcată în blânde raze de lună și de stele; un raiu indumnezeitor. îmi vine,ca și cum printre negatele ursitei mele așvede o dumbravă luminosă cu blânde umbrișuri; pe o cărare zăresc un fecioraș trist, visător; —zăresc o copilă; ba nu, nu e o copilă; e o zburătóre zină; zina Albacului; zina Bihorului; fața ei e îmbrăcată în julj de lacrerni; ochii ei se îndreptă rugători cătră ochii necunoscutului. Acesta o întrebă, ce nouri o umbresc cu haina durerii? Tatăl ei a făgăduit-o unui neom. Cui? întunecatului logofețel Ștefan. Ea-l rogă să o apere. El îi făgăduesce. Ea nu pote să credă; el îi jură închinare și credință. Printre lacremele ei zăresce o rază de ângerescă mulțămire. El se simte ridicat în nouri. —Și acel om, cu ceriul în brațele sale, eram eu.

— Dar ce-i asta?

O apăsare neințelesă îi cuprinse tot trupul; și el își lăsă capul răzemat de virtosul bolovan al zidului; pleopele lui se lasă obosite peste luminile ochilor, și le acopere.... parcă ar fi vrut să le păzască, să nu le tot împungă săgeților din ochii dragonilor, cari il pândesc. Curend se vede iarăși deșteptat; — și acuma‘vede, că intră la dinsul un ghinerariu, il cunosce, e Carp; dragon ies; ghinerariul îi descuie verigile lanțurilor, il ia de mână cu blândeță, il chiamă să se duce cu dînsul, se urcă pe scări și intră în incăperea cea mai mare a castelului. O lumină mare îi lovesce ochii; sute de făclii aprinse țin loc de sóre. O strălucită adunare îi cuprinde vederea; toți cei de față în vesminte de generali, cu săbii scumpe. Horea se uită la fețele lor; se cutremură de o bucurie ca din visuri: sunt căpitanii lui. În frunte Cloșca, Crișanu și popa Costa. Pe fețele lor e zugrăvită o fericire nebună. Horea remâne mut si se opresce pe pragul ușii. Gbinărariul Carp se plecă dinaintea lui; il ie de mână. Doi copii îmbrăcați domnesce aduc o mantie albă; Carp o așază pe umerii lui Horea; apoi îl duce în fundul încăperii, acolo e un altariu. Ghinerariul Carp îi zice:

— Căpitane! înălțatul imperat a vedut virtutea ta. Și iată, te pune ocârmuitor și ghinerariu mai mare peste țara Ardélului. Păzesce-o cu cumpătate, cu ajutorul bunilor tei căpitani.

Horea se silește să ințelegă, óre nu-i vis acesta?

Sufletul lui simte ca o zugrumare de bucurie. Îi cuprinde un suspin apăsător; dar incep a-i curge și lacremile. Acum se plecă, să credă, că nu viseză; și nu-și mai pote infrena zborul unei nebune fericiri.

— Vom fi neapăsați de nemeși? ungurii nu voi mai turbură sermana nóstră țară a Ardealului? O, bunii mei mucenici, cari v-ați versat scumpul vostru sânge pentru acestă desrobire, fiți în veci binecuvântați! Bunul meu ghinerariu, arată împăratului că in genunchi primesc acesta mare si neasemănată dreptate; pentru care de patru veci ne am luptat.

Horea cade în genunchi, și cu lacrămile sale udă imbrăcătura altariului. Se scolă în picióre; Carp ridică o coronă de craiu, și i-o pune pe cap. Horea se teme, să nu inebunescă. Află recea atingerea a coroanei il scutură până ’n adâncul sufletului. El iși inchide ochii apoi caută să vadă óre e intr-adevăr trez ori numai viseză? Deschide ochii și —se vede—unde? în fundul temniței în grelele sale lanțuri în chilia cea intunecósă și gerosă, sub săgețile din ochii unui comisar ungur, care il atinse pe frunte cu un paloș. Așadară, corona cea de craiu si voivod al românilor fusese o coronă de spini, un paloș de călău.

Horea ridică ochii. Comisarul erá Hollaky Iștvan! Acesta îi cetește de pe o carte cuvintele aceste:

„...Horea, pentru rescolă asupra imperăției și pentru că a cutezat a se numi craiu al Ardelului, osândit la morte cu rota. Iscălit împăratul Iosif al doilea. “

A! striga nenorocitul, viu e dumnezeu, împeratul va fi de mult mort, ca și mine,—și dumnezeu va trăi, dumnezeul dreptății va trăi!... și va da izbândite prin nepoții strănepoților mei!

XXV. MÂNTUITORUL.

Lângă Cetatea-Albă, deasupra viilor, este un colț de del, ce i zic Podeiu. Acolo e așezată rota morții.

Un mare pâlc de dragoni duc pre Horea și pre Cloșca, legați în lanțuri, până pe Podeiu.

Horea zăresce că în fruntea deregătorilor veniți e Hollaky. El îi grăesce:

— Bucură-te, Hollaky, că vedi tu mortea mea, și nu eu pe a ta.

— Nu-i âncă târziu, crăișorule; respunde Hollaky în bătaie do joc; și adause: rogă-te mie, să te iert; și eu am în mână iertarea ta. —Horea îi respunde:

— Vinovaților dați iertare. Mie nu-mi trebue iertarea vostră. Do n-ași muri eu, pentru mine mai reu ar fi.

Călăul Graneia Rohoczy așteptă la rotă.

Ântăi scăpară de această viață pre bietul, Cloșca—Horea privi neclintit, stând falnic și mândru, ca și când intreg ar fi fost de oțăl; uitându-se la cei doue mii și cinci sute de români aduși acoio ca mărfuri.

Preotul Nicolae Baț il ține cu capul pe pieptul seu, și, în taină, îi dă o sărutare,șoptindu-i:

— Prin mine, iți dă acéstă sărutare intreg nemul românesc din țara Ardelului.

Horea primește cu o sfântă însuflețire; iși ridică fruntea, și grăește:

— De acuma mor vesel și mândru. Dumnezeul dreptății n-a murit. Eu mor cu credința că urmașii noștri vor vede ziua desrobirii; pentru că sângele apă nu se face!

Tobele incep a durui în zgomot diavolesc.

Călăul se pregătește să lovescă pre Horea. În acea clipă Hollaky face semn, să începă a-l rupe de jos, ca să-l chinuiască mai mult. Comandirul împărătesc face semn, să-i sfărîme dintr-odată pieptul; ca să nu se chinuiască de loc. Călăul asculta de comandir; chiar d-întăi îi dedu lui Horea lovitura de milă; prin care deodată il scose din acéstă lume. Sfântul lui suflet se ridică în ceriu.

Lui Hollaky îi veni ca o turbare, și el ridică sudălmi asupra călăului, intrebându-l:

— Cine ți-a zis, să-i dai deodată lovitura de milă?

— Comandirul meu! respunse călăul.

— Dar ce i? striga comandirul; cine ești tu, de cutezi a te amesteca așa?

— Eu? sunt Hollaky, comisariul nemeșilor.

— Dragoni! striga comandirul împărătesc, luați-l intre săbii: și să-l duceți la inchisóre!—Dragonii il iau între ei și il duc. Lui Hollaky i se întunecă lumea dinaintea ochilor; și-l cuprinse nóptea morții.

Cei de fată si au sters lacremile, s-au apăsat suspinele, și clocotirea turbării; și porniră muți; gândind numai fiecare în gândul seu:

— Dă-ne, domne, putere de așteptare, și zile de dreptă izbândire!....

Inima lui Horea o ingropară în Jocul morții sale în Podeiu. De atunci acela e loc sfânt pentru toți românii.

La porta orașului Sibiu, omenii trecători numai ce ved intr-o dimineță, că nisce țigani se suie cu o scară sus, bat un cuiu mare, atârnă de el o parte dintr-un trup omenesc, și un solgăbireu ungur strigă:

— Trupul blăstămatului de Horea!

La Cluj tot așa cutremurătóre privelisce cu trupul lui Cloșca; la Deva cu trupul lui Crișanu.

Intr-o dimineță, nisce copii din Albac alergă prin sat, strigând, că în capul satului, este o prăjină naltă bătută în păment, și sus în vîrvul ei un cap de om!

Albăcenii ies, și ved cu groza și negrăită amărăciune capul lui Vasile Nicola, de-i ziseseră Horea..

Tot așa priveliște au făcut solgăbiraiele ungurese Cărpinișenilor cu capul lui Cloșca,și cu capul lui Crișanu.

Albăcenii, Cărpănișeni, și toți ceilalți romani iși făcură cruce, și iși apăsară clocotul de turbare în fundul sufletului.......

Dar umbra lui Horea, umblă pe deasupra sufletului lor, și îi intăresce.

Nóptea cuprinse cetatea Vienei sub împăciuitorul seu înveliș; și toți muritorii cei mai neinnălțați se repausau în brațele somnului;—numai unul din muritorii cei mai innălțați și mai puternici, nu-și pote găsi somnul, blândul mir molcomitor al sufletului. El șoptește în sine:

— Așa dară negre uneltiri și diavolesci ponegriri au fost pârele aduse de cătră unguri asupra capului lui Horea; celelalte învinuiri, și povestea cu bănuții. Dumnezeule și tu, umbră mâniosă a lui Horea, iertați-me; căci eu nu puteam pătrunde atunci acele țeseturi ale lui Satana. Turbații uneltirilor sunt pedepsiți; chiar Csâkyai stâlpul nemeșilor resculați, geme azvirlit pe drumurile pribegiei. Ce pot eu să fac mai mult?....

Sudori ferbinți curg pe fața turburatului om,-și somnul nu-i sosește. Vederea pâreților chiar il sparie. El stringe candela depe masa sa, ca să nu vadă nimica. Deodată ansă, țipă infiorat; și se dă să fugă; dar piciorele îi stau ca țintuite pe loc. O lumină roșie umple în acea clipă tótă camerasa, și in fundul acestei lumini, ca intr-o depărtare uriașă, se ridică incet, incet o vedenie infiorătore; un om îmbrăcat în haine de căpitan de călărași; ânsă, o groză în pieptul lui e tăiat în doue; din tăietură curge sângele șiroiu, și acopere totul împrejurul lui.

Înfioratul turburat țipă:

— Hóreo! capul meu! ce să fac? Iartă-me! dute inapoi în adâncul teu culcuș. Toți ponegritorii tei sunt pedepsiți! Ce mai vrei? spune!

Acuma i se pare, că chipul lui Horea arată cu degetul mânei drepte spre resărit. Deci, el grăește din nou:

— Unde arăți tu? A! spre iobajii tei!

Înțeleg. Da, ai dreptate, sermane mucenic; și iată, că eu iți făgăduesc că îi voiu desrobi. Ești mulțumit?

De odată, intunerec se face împrejur; cutremuratul imperat cade pe așternutul seu, blânda mână a somnului îi închide pleopele; și-l legănă în un repaus, care demult nu-l îndulcise.

Adouazi după acea fiorosă nópte, Iosif scrise cu grăbire o mare patentă imperătescă; hotărând printr-insa așa:

— Dau tuturor iobajilor din Ardel și din țara ungurescă dreptățile, ce ei avuseră dela insăși mama fire; și pentru a cărora redobândire se luptase Horea.

Prin acesta, Iosif imperat ridică pentru măreța umbră a acestui mântuitor cel mai sfânt altar în inimile tuturor fiilor nemului românesc..

De atunci trecură nu mai puțin decât o intregă sută de ani; —și în inimiie urmașilor lor, în inimile nostre, cari toți ne am bucurat de rodele vieței și a morții lui Horea, totdeuna vie lumineză sfânta aducere aminte despre acest mare căpitan și sfânt desrobitor al unui întreg ném—prin însuși sângele lui.

Pre orbii lui vendetori i-a ajuns curând stânga sorții, stânga dreptății; cum îi ajunge pre toți venzătoiii ca dinșii; insuși cumpărătorii lui au luat înapoi prețul sângelui vândut; pământurile, ce ei câștigaseră peacea întunecată cale; incăt ei remaseră pe drumuri, si arătați cu degetul de cătră totă lumea.

Chiar și lor li se deșteptă odată cugetul; și ei se băteau cu pumnii în cap, judecându-se pre sine însuși și osîndindu-se pre sine însuși și osindindu-se cu aceste cuvinte:

— „Așa ni se cuvine, ticăloșilor de noi, pentru că am vândut sângele nostru cătră nemeși tirani; intre zmeii intr-inșii cum n-am lăsat noi pre Horea, să-i facă totmac!“

Dinaintea măreței umbre a lui Horea ânsa, și astăzi se Închină chiar și dușmanii lui, când incep a se lumină drept; și de atunci toți mântuitorii nemurilor robite se uită la măreța umbră a lui; se învață dela faptele lui; se însuflețesc dela mortea lui; se hotăresce ca și dinsul; mor ca și el; și sunt măriți și resbunați ca și el....

Acesta este cea mai dreptă jertfă adusă pe altariul închinării lui Horea.