I. Tîrgul fetelor pe muntele Găina.

Muntele Găina stă ca unuriaș păzitor între țara Ardéiuluĭ și între ținutul Bihoruluĭ din marginea Țĕreĭ-Ungureșii, între satul Vidra-de-sus și între Poiana.

Pe crésta acestuĭ munte, în mijlocul codrilor, este o poiană mare; un întins tapșan de verdéță.

In acéstă poiană se adună româniĭ din împrejurime, și se face mare tîrg câte odată pe au.

E cea d-ântĕi Duminecă după ziua de Sânpetru.

In poiana de pe Găina súnt adunațĭ la tîrg «crișeni'» cu erișencele lor, și «moți» cu móțele lor.

Crișeniĭ au dus la tîrg óle, coșercĭ, lingurĭ, róte de car, cójdce, pălăriĭ și huțĭ; și aŭ adus pe ascuns și pistóle;moțiĭ veniră cu cofe, cu ciubere, cu donițe, șindrile și cercurĭ, cu scândurĭ și léțurĭ, cu peptare, cu blănĭ și cojóce.

Toțĭ aceia, carĭ au fete marĭ, au venit cu ele cu tot; căcĭ la tîrg mulțĭ ochĭ se întâlnesc; multe inimĭ se încăldesc.

Ochiĭ feciorilor celor tinerĭ nu pré caută nicĭ la ciuberele și cofele molilor, nicĭ la ólele si cosercile crisenilor.

Butoie, boloboce.

Eĭ ișĭ pierd vederile în ochiĭ ceĭ frumoșĭ aĭ móțelor si aĭ crisencelor.

In șirul anilor, multe gingașe fericiri ș-aŭ luat începutul la acest tîrg; de aceea, ómeniĭ s-au deprins a-ĭ zice «Tîrgul-Fetelor.»

—In mijlocul poieneĭ, țiganiĭ cântă de danț; tineriĭ jócă, saŭ, cum zic eĭ, se ită, saŭ se hilă.

Un crișan umblă prin tîrg, cumperěndu-șĭ cele trebuitóre pentru casă. Când îșĭ umplu traista, se lungi jos pe iarbă în apropierea danțuluĭ, și privi la ceĭ ce săriaŭ și sehițaŭ în danț.

Odată apoĭ îl cuprinde și pre el pofta de a se hița și el.

Sare în picióre; găsește pre o tîněră móță, care numaĭ privea și nu se hița; o ia de mână și începe a se hițacu ea.

Traista luĭ însă, fiind plină, îi atêrna greu; și la fie-care hițătură îl pocnia în șold. De aceea, ce se gândește el? Scóte traista de la gât, se uită împrejur, vede pre un moțcare nu juca; îĭ face cu mâna semn, să se apropie de el; moțul vine la el, atuncĭ crișanul îi atârnă traista la gât,tot sărind, și îĭ strigă în chiuitură:

„Ține, moț, de hastă straiță,

„Să mě hiț cu hastă móță.

............................

„Când a fost Horea ’mpărat,

„Domniĭ ’n pat nu s-au culcat

„Ci p-afară, ca câniĭ,

„Și ’n tufe, ca iepuriĭ'...”

Când se satură de danț, se opri și se uită după moțul cu traista.

Unde-ĭ moțul?... Moț, dacă aĭ de unde! Moțul — ca în palmă..

Crișanul, amărît până în suflet, începe a-șĭ răcori focul tot în chiuitură:

„Până me hițai cu moța,

„Se duse moțul cu straița.”

...........................

Tîrgariĭ, vědênd întêmplarea, și audind chiuiturile crișanuluĭ, súnt cuprinși de o veselie, cum de mult n-aŭ maĭ simțit; și rîd de crișanul păcălit, cum de mult n-aŭ rîs.

Rîsul se întinde din ce în ce mai departe; veselia e la culme; când, de-odată, ea se curmă, ca prin farmec.

Ce domn e acela, care soseste călare? se întrébă ómenii. E solgăbirěul ținutuluĭ.

Ajungênd în mijlocul poieneĭ, solgăbirěul se oprește, și începe a striga:

— Eĭ! ascultațĭ! Súntetĭ aicĭ din tóte satele?... din Brusturi...din Vidra?... din Lazuri...

— Súntem; răspund româniĭ.

— Dar din Poiana, din Albac, din Scărișóra, Négra, Ponorel, din Sohodol și Tomnatec, súntețĭ?

— Sŭntem. Sŭntem din tóte părțile. Da ce-ĭ? Domnule.

— «Da ce-ĭ!» Iată, ce-ĭ. M-a trimis Măria sa, domnulfi șpan1, să vě spun, că de acum înainte iarășĭ súntețĭ iobajĭ, adecă robĭ la domniĭ voștri ungurĭ.

— Iobajĭ? strigă câțĭ-va românĭ; nu maĭ súntem iobajĭ,jupâne. Ne-a desrobit înălțatul nostru împărat. Dumnezeŭ să-ĭ dee sănătate și izbândă!

Izbândă? — strigă solgăbirěul;—izbândă? ca să ne sugrume pe noĭ, pe ungurĭ? să ne facă nemțĭ? — Șă știțĭ, că Dumnezeŭ nu ’ĭ-a dat izbândă. — De astă-zĭ înainte iobajĭ sŭntețĭ cu toțiĭ iarășĭ; și iobajĭ vețĭ remânê.— Chiar de mânĭ, să ieșițĭ cu toțiĭ la muncă, la robotă domnéscă; la făcut stânjenĭ de lemne în pădurea de la de la Țoho. Veți primi câte sépte creițarĭ pe sěptěmână.

Care nu va asculta, vaĭ de capul luĭ! vaĭ de femeea luĭ și de copii luĭ! — Și să nu uitațĭ, maĭ pe urmă vețĭ pune tóte lemnele pe apa Arieșuluĭ;le vețĭ mâna la valepână la locul hotărît, și le vețĭ așeza acolo în magazinurĭ!

Aruncând aceste cuvinte, solgăbirěul se întórce înapoĭ, dă pintenĭ caluluĭ, și se îndepărtéză în fuga mare.

Româniĭ rĕmaseră ca trăsnițĭ.

De a doua-zi apoĭ, cetele de pandurĭ înarmațĭ până în dinți îĭ împărțiră pe toțĭ la muncă pe pămênturile ungurĭ, și în pădurile de la Țoha.

Panduriĭ începură a-ĭ bate cu biciul la tótă nimica, chiar ca pe niște vite.

Eĭ se puseră la muncă înnădușindu-șĭ gemetele și suspinele în fundul sufletuluĭ.

Așa apoĭ, eĭ făceau stînjenĭ de lemne în pădurile de la Țoha, și pe aiurea; și domniĭ le plătiaŭ câte șépte creițarĭ pe sĕptĕmână.

Insă nicĭ unul nu înceta a povesti copiilor în taină, ce minune de om a fost Horea, și cu căpitaniĭ luĭ, și și ce fapte a făptuit...

II. Lucéfĕrul

Fruntașul fruntașilor din ținutul munteluĭ Găina era bătrânul Iancu.

El avea doĭ falnicĭ feciorĭ, pe Avram și pe Alecsandru.

Aceștia în maĭ multe rândurĭ se adunară în ascuns cu româniĭ din ținutul întreg, sub stâncile peștereĭ, ce-ĭ zicea Iasi «Pórtă» sfâtuiră acolo tainice sfaturĭ.

Avram era bireu peste întinsul sat Vidra-de-sus.

Domniĭ ungurĭ simțiră, că în munțĭ fierbe ceva, și începu a le intra frica în óse.

După mórtea bireuluĭ Avram, se puse în capul trebilor fratele luĭ, Alecsandru Iancu.

De acesta chiar se temeaŭ unguriĭ; și de aceea îl puseră gornic, saŭ îngrijitor maĭ mare peste pădurile domnestĭ, că dóră l-ar îmbogáțĭ, și așa i-ar întórce privirile de la apucăturile lor cele nedrepte.

Nu trecu mult, și româniĭ muntenĭ se uitatŭ la Alecsandru Iancu ca la patriarhul lor.

Pe timpul luĭ, «zîna munților» era tînĕra Maria, cea maĭ frumósă și maĭ bună fată din familia Trifușeșlilor. Așa apoĭ a fost ca o lege, ca ea să fie soția luĭ Alecsandru.

Sosi anul o mie opt-sute și douĕ-zecĭ și patru de la nașterea Mântuitoruluĭ.

Maria legăna pe brațe un salb copilaș, cu pĕrul fuior din raza sóreluĭ, cu obrajiĭ rupți din zorile zileĭ, cu ochiĭ luceferĭ cu strălucitóre raze albastre, cum e flórea inuluĭ.

Ea îl adormia cu sărutărĭ, în tainice dorurĭ, și îl deștepta cu cântece voiniceștĭ, în adàncĭ așteptărĭ... zicendu-ĭ cu mândrie «Avrâmuțul» meŭ.

Avrămuț crescuse acum mărișor, când, într-o zi veni pe acolo fișpanul, cel maĭ mare peste ținut, cu alțĭ domnĭ ungurĭ; uniĭ la vênătóre, alțiĭ de preumblare.

Unul din vênători, secuiul Berzențeĭ, luase cu sine și pre un copil al șěŭ.

Vênătoriĭ plécă prin pădurĭ, și copii satuluĭ încep a se juca împreună cu tiněrul Berzențeĭ, care era ceva maĭ mare decât Avrămuț al luĭ Alecsandru.

Dupĕ maĭ multe felurĭ de jocurĭ, Berzenței zice odată către acesta:

— Măĭ Avrămuț!

— Ce-ĭ? Berzenteĭ, întrebă copilul.

— Am audit măĭ, că tu eștĭ un trântaș de frunte. Haĭ,și ne-om lupta uniĭ cu alțiĭ dea «turc-taiarul.» Vreĭ?

— Haĭ! — Eu voĭ fi împărătul turcilor în cetate. Tu fii «hanul tătarilor.» Să saĭ să mě scoțĭ din cetate.

—Bine; — încheiă Berzenteĭ.

Amândoĭ îsĭ aleseră adiutanti si óste. «Tătărimea» avea de căpitanĭ, pe copiiĭ luĭ Dragoș, aĭ luĭ Mânzatu, Ivanovicĭ, Begnescu, Bistrai și Clima; iar «turciĭ» pe băețiĭ luĭ Corcheș, loan și Nicolae, pe Mihăiță al luĭ Andreica, pe Clementeal luĭ Aiudénu, și pe Samucă al luĭ Morariu,

Trâmbițașiĭ dědură semnul. Lupta începe.

Hanul tătar îșĭ ochește pe împăratul turcilor, și asupra luĭ se repede.

Ceialalțĭ, căpitani și ostași, se încaeră și eĭ la crâncenă luptă și bătălie, ca niște păgânĭ turcĭ și tătarĭ ce erau.

Avrămuț și cu óștea sa de turci împinse pe Berzentei și dărimea luĭ cu atâta putere înapoĭ, că acesta, tot înaintind, cu călcăele înainte, curând ajunse pe malul Arieșuluĭ.

Înfocatul sultan turcesc însă nu-l lăsă nici acuma; ci îl împinse tot maĭ încolo; în cât bietul hantătar calcă în apă; și nu se putu opri până nu trecu peste Arieș, îmbrăcat, încălțat, cum era; și eși pe celal-alt mal. Insă frica îĭ intrase în óse, în cât el nu maĭ avu inimă să se opréscă;ci tot fugi înainte, îngrozit, până seperdu în pădurea «Podurilor» de pe pólele Vulcanuluĭ, mormăind numaĭ niște blesteme și amenințări asupra luĭ Avrămuț.

Acolo ședu ca ascuns, până séra, când se întórseră vênătoriĭ.

Intr-o séră, tînărul Avrămuț nu era acasă. Părințiĭ luĭ îl așteptară cu mâncarea, și el nu sosi.

Ieșiră pe afară, și îl strigară de pe la vecinĭ; și el nu se găsi.

Ieșiră din sat, și ’l strigară pe nume:

— Avrămut! eĭ, Avrămut!

De nicăiurĭ, rěspuns nu veni.

Părințiĭ și vecinii umblă mai pe departe de sat, și îl tot strigă:

—Avrămut!

Numai vîrtoșii păreți de stînci trimit înapoi, cu racelă numele pustiu.

Inima lui Alecsandru și a Măriei îngheță. Spărietore închipuiri le săgetă prin suflet.

Noptea aceea, ochii lor n-au văzut blinda umbră a somnului.

A douazi, omenii trimiși în căutarea copilului sosesc unii dupe alții. Despre «coconul Vidrei» nici o veste.

Maria începu a-l plânge, ca și când ar fi murit.

Alecsandru se pune cu coatele pe masă și cu fruntea între mâni; închide ochii, și începe a vorbi singur:

— El m-a întrebat mai dăunăzi, încotro e Albacul. Eu i-am arătat; și el mi-a spus, că vrea să se ducă drept la Albac,ca să vadă casa lui Horea, și să întrebe pe popa de acolo,să-i înșire toată povestea acelui căpitan... Eu nu-l lăsaisă se ducă. Ei mi-a zis, că tot se va duce...

Alecsandru sare de o dată în piciore, și iese din casă, zicend în sine:

— La Albac! drept prin păduri!

El chiamă cu sine doi-sprăzece dintre cei mai inimoși voinici ai satului, și pornește cu ei la deal prin codri.

A doua-zi înspre seară, Maria ședea pe pragul casei, cu sufletul sângerat de grdză pentru fiul seu, când de-o-dată i se păru, că i se înfațișază chiar chipul lui.

— Mamă!.. aude ea acuma strigând însuși fiul seu Avrămuț.

Dânsa țipă de bucurie, — și apoi acopere fața fiului găsit cu mii de ferbinți sărutări, scăldând-o în șiroiul lacrămilor sale.

— Da unde ai fost? îl întrebă ea intr-un târziu.

— La Horea, mamă.

— Vai de mine! Cum? Unde?...

— La Albac...

— Dar — ce tropote se aud pe drum?...

Maria se uită înainte, să vadă, ce este.

Solgăbirăul Farcaș vine călare pe drumul Vidrei urmat de șase panduri înarmați. Ei trec peste podul de pe Aries, și Farcaș se oprește pe loc.

Un sătean se zărește pe drum, descoperindu-și capul, și venind așa, cu cușma în mână.

— Stai, măi, iobaje, îi strigă Farcaș.

Iobajul se oprește.

— Ascultă. Alaltăieri, când m-ai întâlnit iarăși pe aici,de ce nu ți-ai scos cușma din cap dinaintea feței mele?

— Me rog de iertare, Măria Ta; me grăbiam să alergcăuta pe micul cocon.

— Ce cocon? Ce-mi vorbești tu într-aiurea?

—Pandurii

Agați-îl, colo, de răchita ceea.

— Me rog, Măria Ta. Iartă-mă.

— Doue-zeci și cinci de bice să-i dați peste spate

— Măria Ta, dar pentru ce?

— «Pentru ce?» Cutezi încă a mă întreba? Cinci-zeci de bice să-i numărați! Acuma. Dinaintea mea!

Pandurii apucă pe nenorocitul iobaj, îl legă de tulpina răchitei; și, doi de două părți, îl croiesc cu bicele pestespete.

Avrămuț sare la panduri, se apucă de unul cu amândouă mânile, ca să nu lase, să bată pe sărmanul român; pandurul se scutură din mânile copilului; dar acesta saredin nou asupra lui, strigându-i:

— Nu da, măi pandur spurcat! Nu da, mustăciosule!Da ce ți-a făcut badea Gheorghe? —și îl mușcă de braț.

Pandurii îl apucă de o mână, și îl asvârle de o parte; apoi numără mai departe loviturile de biciu, pînă la cincizeci.

După acesta, pandurii se opresc, și deslegă pe sărmanul iobaj, care acuma abia mai sufli.

Farcaș se întoarce către copil, și se răstește la dânsul:

Dar tu? Cine ești tu, de te arăți ca și un puiu de șerpe? Al cui ești tu, măi?

— Iată, al cui sunt. Iată, aceea e mama mea.

— Al aceleia ești?... Dar, stai; ei, nevastă, vin mai încoace.

Maria se apropie.

Farcaș începe, cu graiu înăsprit, ca spăriat:

— Cine ți-a dat învoire, să porți pe cap năframă, cumportă copilele mele? cum ai cutezat a te găti și tu cuașa năframă?

— N-am știut că portă și dumnealor năframă ca a mea.

— N-ai știut? Ei! panduri, legați-o și pe ia la acea răchită; și să-i numărați doue-zeci de bice!

Pandurii prind pe Maria, și o legă de răchita.

— Stai, ungurule! țipă copilul acuma. Stați, măi, tâlharilor 1 Stați, că vă spun la tata!

— Da ce craiu e tatăl teu, puiu de șopârlă? Cine e tatăl tău.

— Cine-î tata? E tata. E Alecsandru Iancu!

— Alecsandru Iancu! bireul? marele gornic?... strigăacuma lupul cel turbat; — și adaugă cu repejune:

— Stați! Nu dați! Deslegați-o!

— Iată și tata! strigă copilul. Tată! tată! vin fuga a-icia! vin repede; căci acești unguri vrau să bată pre mama.Vin fuga, tată.

Alecsandru chiar atunci sosea. El zări, ce se petrecea, și se îndreptă cu repejune către jalnicul loc.

Solgăbireul, cum îl zărește, îl cundște; dă pinteni calului și se pornește în galop; pandurii după el; și apoi se pierd cu toții din vedere, ca niște năluci.

Alecsandru alergă într-un suflet lângă Maria; tae frînghiile, cu care era legată; ia pre copil în brațe; Maria îi povestește cele ce s-au întâmplat; și acum Alecsandru întrebă și pre copii:

— Copile! da unde ai fost tu zilele aceste?

— La Horea, tată.

— La Horea?...

— In Albac, la casa Iui Horea, și la capul lui.

— Cum la capul lui?

— Tată, la colțul casei lui Horea este îngropat capulseu. Popa mi-a spus.

— Care popă?

— Popa de acolo, din Albacul lui Horea......

Popa mi-a povestit, cum a fost cu Horea, cu Cloșca,și cu Crișanu. Ah! tată, Horea a fost căpitan și împerat; și apoi l-au omorît ungurii pe o rota.

Din acea zi, tînărul Avrămuț numai gătit în arme umbla, încins cu brîu—din coaje de teiu; la brâu cu pistele—de soc, si cutite—de șindrilă; Ia șold cu sabie—de scândură de brad; pe cap cu chipiu—de coaje de teiu, cu runze de brad; în mână cu lance—de trestie, și în spatecu pușcă—de soc ca și pistâlele.

Pre copiii din sat îl îmbrăcă în arme, cum era el. Zicea că ei sânt «Armadia» lui, și porni cu acestă oste asupra «armadiilor» ungurești de pe valea Vidrișoareî și aDrăghiței. Acele «armadii de unguri» erau tufele de scaieți, de spini, de masalarițe și urzici.

Intr-o zi intră la Alecsandru un strein si îi zice:

— Jupâne mare gornic, mă cunoști?

— Te cunosc, răspunse Alecsandru, dumneata ești jupan Moț si Ioannette, învățătorul din Câmpeni.

— Iți aduc veste, că solgăbireul Farcaș cu nemeșul Hollachi si cu secuiul Berzentei umblă cu gând reu asu-pra fiului teu Avram. Bătrânul Șuiul m-a trimis, să-ți spunaceste și să te sfătuesc, să-l trimiți de pe aici.

Alecsandruse înspăimântă de aceste cuvinte; urmară a-poi a vorbi amândoi în taină până seara târziu...

De adoa-zi apoi, nimene nu mai vezu pe Avrămuț prin Vidra.

E nopte luminată de lună.

Un călăreț merge în galop pe drumul Câmpenilor, și sosind, intră în târgușor.

Ajungend lângă o casă de peatră, se oprește; dar nu la poartă, ci la o fereastră de la colțul casei.

Fără să se scobore din șea, se alătură lângă fereastră, bate cu coada biciuștei încetinel în ochiul ferestrei, apropie urechea, și ascultă...

Nici un răspuns.

Bate a doua oră, ceva mai tărișor, și ascultă iarăși.

Nici acum nu aude nimic

Cuprins de îngrijire, bate a treia oră, și neaudind nici acuma nimica, începe a ofta: apoi șoptește în sine:

— Să fie dormind greu? El, dragul mamil, dorme u-șor. Dumnezeule, să fie adeverate cele ce se spun cam în ascuns?

Necunoscuta mai bate oda-ă în ochiul ferestrei, de astă data cu putere; și ascultă din noii...

Acuma aude scârțâind o altă fereastră, și îndată o vede mișcându-se puțin, apoi adue un graiu puternic:

— Cine-i acolo?

— Nu-s omeni rei jupâne Moise. Eu sunt.— Mama lui Avrămuț?

— Da. Dar dumneata ești, moș Todere? Unde-i jupan Moise, în velă tornvețăru?

— Sunt singur, jupânesă Mărie.

— Ce spui? singur? Dar unde e fiul meu, Avrămut? Asta să mi-o spui mat de grabă.

— Jupânul e dus de ieri.

— Dar fiul meu? Unde-i fiul meu!

— Coconul Avrămut s-a dus deodată cu jupânul.

— Unde, moș Todere? unde s-a dus?

— «Unde sa dus?»...

—Da, Da, moș-Todere, unde?

Apoi, iaca. Unde s-a dus?

— Nu știi? Ah! Dumnezeule, ce să fie? Asa dară suntadeverate vorbele, cari le șoptesc omenii prin Vidra...Alecsandru l-a trimis și din Câmpeni, și n-a lăsat, să știu nici măcar eu, unde-l trimite. Apără-l, Domne, de tote relele...

Maria se întorse înspre Vidra, cu inima de mamă sugrumată sub adânci și grele temeri.

E vara anului o mie opt-sute trei-zeci și șapte de la mântuire.

Un pandur se înfățoșază la solgăbireul Gheorghe Pogan, și îi grăește:

— Măria ta, îți aduc raport, că de un timp încoce poporenii români din Bucium Sat, și încă din alte câte-vasate dimprejur, nu mai ies la munca domnescă. Ce poruncești, Măria Ta, să le facem?

— Pe iei cu husari și panduri! să-i pedepsim, cu mână armată; știi, cum se zice pe latinește...

— Știu: cu «brachium militar.»

— Căpitanul Vizner să plece îndată cu companiile. Să-mi tremure coltosii de buciumani!

Intr-o casă din orașul Zlatna sunt dați în gazdă mai multi tineri școlari. Dintre aceștia, Clement al lui Aiudenu e cel mai vesel și mai vorbăreț, și Avram Vidranu e cel mai trist si mai tăcut.

Intr-o seră, un preot sosește la acea casă, venind dinspre Bucium Sat. Cum sosește, chiamă afară pe Vidranu, și fără o vorbă, îi dă o hârtie mare; îi mai dă un cosor ascuțit, și o scândurice de brad; se închină iară nici uncuvent, și plecă înapoi în graba cea mai mare.

Vidranu ia în mână hârtia, scânduricea și cosorul. Pătruns de nedomirire și chiar de mirare, se uită dupe preot, gândind în sine:

E un nebun popa ista!... Ce-mi dădu el? Să vedem: un cosor... o șindrilă, și — o carte... Hm!... Dar pe carte e sers ceva!... Să vedem, ce a scris nebunul?...

Vidranu începe a ceti... cetește., cetește.. și cu cât merge cu cetitul înainte, obrajii lui se aprind tot mai tare, pieptul lui se ridică tot mai cu putere..

Ce a cetit el pe acea carte?...

O prea amară și jalnică întâmplare, ce se petrecuse în Bucium Sat în acele zile.

Iată, ce a cetit:

III. Cozma Manasse.

E ziua de Duminecă a șesea zi din luna lui Iulie.

Poporenii din Bucium-Sat veniseră la biserică, și acum sunt «gata de a ieși și a se porni spre casă, când de-odată,preotul le grăește:

— Stati pe loc omeni buni, căci mare veste de la Dumnezeu am să ve spun. Ascultați: bine ați făcut, că n-ați ieșit la muncă de robotă domnescă; pentru că, să știți: amgăsit în lada bisericei o carte de diplomă, pe care estescris, că voi și încă vreo câte-va sate din prejur nu sunteți iobaji, și că nu veți fi în veci!

— Așa e scris, părinte?! strigară buci umanii, uimiți;—și le venea, să joce, de bucurie.

Celor mai bătrâni li se porniră lacrâmile...

— Dă diploma, părinte, strigă unul, cel mai voinic dintre denșii; dă-o, să o cetim în mijlocul satului, ca să se bucure toți buciumanii.

Preotul intră în altar, scote din ladă o diplomă și o dă în mânile șatenului, zicând:»

— Iata-o, bade Manasse.

Acesta ia diploma în mână, o sărută cu înfocare, o ridică sus în fata tuturor, și apoi pornesc cu toții, jucând și chiuind.

Ajungând pe locul cel larg din mijlocul satului, cei adunați se pornesc să joce împrejurul lui Cozma Manasse, care ținea diploma ridicată însus, ca pe un scump și neprețuit odor.

Bucuria încăldește sufletul tuturor, când de o-dată, cu oții se opresc, ca trăsniți; ca și când o săgeta de ghiațăle-ar fi pătruns inima. Era ascuțitul sunet al trâmbiței de ezecuție înarmată pentru munca de robotă.

Dezmorțindu-se din ântâia zguduitură, ei încep a se număra, și a se uita împrejur, că ore ce ar găsi mai repede să apuce în mână ca armă..

Erau ca la două sute de inși; ânsă ca arme, nimic!

— Stali pe loc! le grăi Cozma Manasse, să vedem, ce-i? Se uită înainte. Și ce văd?

Niște cete de husari intră în sat, în frunte cu căpitanul Vizner, călare; și în curând sosesc în fața buciumanilor.

—Ei! iobaji! le striga Vizner, ca asprime.

— lobaji? respunde Cozma, cu tărie, iobaji să nu nemai zici, căpitane; căci noi nu suntem iobaji

— Ce ai cutezat a zice? strigă Vizner. Ba mai vîrtossă știți, că, de bre ce ați îndrăznit a vă ridica asupra puterii domnilor voștri, si n-ați voit să faceți robotă, am venit să vă pedepsesc!

Cozma Manasse face trei pași înspre mândrul căpitan, ridică diploma cu dreptățile sus deasupra capului seu și grăește:

— Pre noi, jupâne căpitane, acesta sfântă diplomă ne apără de totă robota, și de totă pedepsa.

— Ce-i? robule fără obraz! ancă mai cutezi a te ascunde sub acea piele de câne? Ei! dacă îndrăcitul vostru craiu, Horea, a călcat cancelariile deregătoriilor nostre din Abrud, a spart lădile, a rupt cărțile despre dreptățile nostre asupra vostră, și le-a ars în mijlocul pieței, apoi tucredi, că nu mai stați sub picidrele nostre?..Te voiu trezi eu din acest vis.

Strigând așa, Vizner strînge armăsarul seu în pinteni, saltă în fața lui Cozma, și se aruncă asupra lui, ca să izmuncescă diploma din mâna.

Cozma face doi pași îndrăzneți înainte, ridicând mâna...

Selbaticul căpitan turbă, de mânie și mirare; se îndreptă în șea, și trage sabia, zbierând:

— Lup îndrăcit! Te-oiu înveta eu a te îndărătnici înfața poruncii domnilor tăi! — și, cu ochii încruntați în sânge, începe a izbi pre Cozma cu latul săbiei.

Intr-o clipă, acesta face un pas înapoi, aruncă diploma peste cap în primirea tovarășilor sei, ridică mânecile cămeșii, de se ved doue brațe de oțel, strigă:

— Dâmne, ajută-mi!

Și în clipa următore, ca și un leu mânios, se aventă înainte, încleșteză mâna stângă în dîrlogul calului, se saltăîn sus ca un vultur, apucă cu drepta pe căpitan de pieptși-l zmuncește, să-l dobore jos de pe cal.

— Pentru Dumnezeu! nu-l lăsați, măi! strigă acuma buciumând adunați; și, fără să-și aducă aminte, că sunt cumanile gole, se răped înainte înspre turbatul căpitan.

— «Hoira!» — țipă nemernicul, spăriat, — husărimea trage săbiile, și se asvîri asupra bieților români, înconjurându-i din tote părțile.

Patru căprari uriași sar asupra lui Cozma, descleșleză pre Vizner din pumnii lui, și—peste puține clipe, inimosul si îndrăznețul Manasse e ferecat în grele lanțuri.

Pedestrimea, sosind la locul luptei, aruncă în lanțuri pe toți buciumanii cei de față. Apoi poruncește Vizner.,

— Legați-îi mai strâns! Tăiați patru boi. Aduceți-mi șăpte țigani muzicanți, să-mi cânte; iar cânelui de Cozmaîi veți număra o sută de bețe, peste spete și peste mâni,ca să nu mai potă sări, în viața lui, la dirlogii nici-unui cal.

Căpitanul șede la masă și be. Banda îi cântă vesele jocuri ungurești, și el privește cu o bucurie drăcescă, cum cei patru căprari de husar bat pe sărmanul Cozma, prins în obeoi; și după el și pre cei-l-alți buciumani.

După aceste neomenești crudimi poruncește Vizner:

— Pre toți cânii mai cu cap să-i duceți la Aiud în temniță. Și husarii duseră pe treizeci de buciumam, tot bătându-i pe drum cu latul săbiilor.

Vizner făcu apoi tot așa in satele Abrudel și Cărpiniș.

Tînerul Vidranu din Zlatna ceti cartea de Ia popa cel necunoscut; și când ajunse la sfîrșit, ochii lui fulgere aruncau.

Mâna i-se strânse, mai fără știrea lui, de se făcu pumn, strîngând cartea grămadă, și apăsând-o la piept.

Se uită împrejur. Zărește scânduricea și cosorul. Gândește o clipă adânc; apoi șhptește în sine:

— Acuma cred, că am să înțeleg, ce a vrut să-mi spunăpopa cu aceste trei lucruri... Să vedem, dacă scânduriceae tocmai atât de lungă, cât o sabie?...

O ia în mână, o ridică însus, o privește și șoptește:

— Da. Am înțeles. Unde-i cosorul? Iată-l. Ei, bine. Așa va fi.

Dînsul se pornește și se ascunde în un colț al gradinei; începe a ciocârti scânduricea; ciocârtește... ciocârtește... șiîntrun târziu, se pomenește, că din scândură s-a făcutsabie.

O ridică însus; o privește, ca întrun vis. Ochii lui încep a străluci tainic, și el șoptește:

— Acuma—am—sabie!

Intr-o chiliuță din acea casă locuește și tânerul Clement Aiudenu. Acestuia i se pare înspre mezul nopții, că dinchilia lui Vidranu de aude ceva. Se ridică încetișor, iese din chilie, seduce la ferestra chiliei lui Vidranu. se ridicăîn vîrful degetelor, și—ce vede la zarea lunei?

Vidranu e sculat, și stă în piciore în mijlocul chiliei; în nană ține o Săbie de lemn; o ridică în sus; face otăietură înainte în vânt; — face una, face alta; și tot așa,ca si ând s-ar bate cu cine-va în săbii...

Aiudenu începe a ofta, șoptind în sine.

— Bietul Vidranu!.. Acuma înțelegea, pentru ce mama lui mi-a plâns mai dăunăzi, zicând, că i-au spus omenii că fiul ei a înebunit.

IV.„Tatăl-Nostru.“

Iobajii din Carpoli nu mai puteau resufla de nedreptătirile nemeșilor.

In acei ani, se pripășise în munți, între alții, un venetic numit Hoheder. Acesta făcu tot felul de înșelătorii, ca să se îmbogățescă; nu se lăsă, până nu puse mâna pe mai multe locuri cu băi de aur, și apoi ridică acolo niște, zidiri înspăimântătore.

De la un timp apoi, dmenii începură a-și șopti unii altora, că fiordse lucruri s-ar fi petrecând între acele ziduri. Si el, tiranul Hoheder, începu a înțelege, că românii l-au luat la ochi; deci numai înarmat ieșea de acasă, și cu pazăde argati.

Din șopte în șopte, din înțelegeri în înțelegeri, amărâții români ș-au zis odată.

— Haidem, să facem judecată de foc asupra acestui afurisit cuib de jaf și tiranie!...

E o liniștită seră de vară.

Luna e aprope de a apune.

Imprejurul castelului, în depărtare de o sută de pași numerați, șed ascunși și pândind douesprăzece fețe de omeni, acoperite până și peste obraze.

Luna se lasă după coma delului. Cele depe urmă raze albe se scurteză încet, încet, și pe urmă se sting.

In acestă clipă, douesprăzece fețe întunecate, ca mâna rezbunării, ies din ascunsurile lor, și, cu pași molcomi, învîrful degetelor, se apropie de ziduri, câte trei de fie-care parte; fie-care începe a mesura cu mâna de la muchile zidului un anume numer de palme. Așa apoi fie-care găsește câte o sfredelitură făcută mai dinainte în ziduri.

Care cum o găsește, târnă într-ânsa dintr-o traistă niște praf, așază o sforă de la una până la alta, și apoi se furișază tiptil departe de zid.

După acesta, se adună într-un loc, unde îi așteptă un alt tovarăș, cârmuitorul lor la acestă faptă.

S-au adunat toți.

Mai-marele începe a-i numera: unu, doi, trei... noue zece... ei, doi-spră-zece. Ațele le-ați așezat?

— Le-am așezat, — respund cu toții șoptind, iată sforacare duce la tote.

— Ziceți un «.Tatăl Nostru», în locul celor din castel;căci el dorm acuma, și nu pot să zică. Hai să nu-i trimitem în iad fără «Tatăl-Nostru».

Oamenii încep a zice: «Tatăl-Nostru.....»

Când au ajuns la: «... și ne mântuește de cel reu», mai-marele scote din chimir o cremene, iască și un amnar, începe a scăpăra, sfora ia foc, focul se pornește pe ață,și fuge, fuge... ca un șarpe roș, cătră zidurile cele blăstemate...

«Cuc—curiguuu!» — resună în acea clipă peste ziduri strigătul degrije al unui cocoș.

îndată după acesta deșteptare, o duruitură ca de patru trăsnete spintecă văzduhul.

O amestecătură de bolovani, de cărămidi, var și grindi se ridică spre cer, și cad grămadă înapoi. Un nour de fumse întinde pe d-asupra, ca și un uriaș julj, țesut din păcate. Turbate limbi de flăcări roșii se împletecesc pe d-asupra dărâmăturilor locașului cehii osândit.

Ast-fel se îndeplini aci prorocia aceea, care zice, că «din casele cele ridicate prin fară-de-legi, petră pestepetră nu va rămânea».

Din castelul tiranului Iloheder, petră peste petră n-a remas; și de fărâmăturile zidurilor celor afurisite oseie lui cele blestemate în mii de bucăți s-au făcut.

V. Doi cerșitori.

Multe grădini se resfățau în orașul Abrud; dar nici una nu era așa de frumosă, cum era grădina lui Boierul.

Multe flori împodobiau acestă grădină, și nici una nu strălucia așa de luminos, ca obrajii unei gingașe copile,care în fote zilele sălta printre ele, și le înveselia cu apă limpede de la izvor.

Tînărul Vidranu ajunse acuma în primăvara vieței...

Intr-o dimineță, el mergea cu vecinul seu Dragoș pe o uliță din orașul Abrud.

Mergând așa amândoi, ajung pe la casele Boiereștilor; când de-o-dată, Dragoș vede 'cu mirare, cum Vidranu se oprește și stă pe loc, fără să răsufle, cu ochii pironiți în-tr-un loc din grădina acelor case.

Se uită și el într-acolo; și apoi înțelege că ochii lui Vidranu remaseră ca țintuiți acolo în grădină, la fața unei copile.

— Ce-i? Vidrane, — întrebă Dragoș, oprindu-se și el.— Ce vedi acolo?

Vidranu stă locului, mut si nemișcat.

Dragoș îl întrebă din nou:

— Unde te uiți? Ce vedi pe acolo?... A! am înțeles a-cuma. Tu te uiți la fata aceea Iată că se duce Oșiu. E Anita; o fată de cersiior. A luat-o Boineriu, si o tine de pomană, până să o mărite cu unul din argații sei. A mai făcut el așa și cu alți copii calici.

Vidranu parcă nu audi, ce-i spuse Dragoș.

Făcu numai un semn de spaimă, când vedu că Anii a se duse din grădină. Apoi mai stătu așa înd lung, ca înmărmurit, cu ochii pironiți pe locul acela, pe unde sa dus copila; par-că ar fi vrut să-i vadă fața cu puterea gânduluiseu, unde ea nu mai era...

Din acea zi, Vidranu nu mai eșia în preumblare cu prieteni; ci singur; și apoi se pomenia, că pașii lui nu-l duc pe alte locuri, ci numai pe la grădina lui Boieriu.

Nici Dragoș nu-l mai chema la preumblare, ca înainte. Și el ieșia tot singur. Dar cum se întâmplă, că densul serătăcia tot cam pe aprope, în urma lui Vidranu; mai mult tot pe acolo pela acea grădină...

Intr-o asemene preumblare, când Dragoș se apropiă de grădină, zări pe Anita la o ferestra din rândul de sus a caselor, în mână cu niște flori de lăcrămiore; si vedu, cădânsa scăpă din mână florile, de cădură jos în grădină.

Atunci, de-o-dată, ce să vadă? Vede, că Vidranu, sosind chiar atunci pe acolo, se asvîrle într-o clipă peste îngrăditura în grădină, ridică de jos lăcrămiorele, și le sărută cu foc. Lându-se însus la ferestră.

Dragoș își lipește urechia de îngrăditură, și aude, cum Vidranu întrebă pe copilă:

— Vecinico să-ți dau înapoi florile?

Anita fugi de la ferestră, și Vidranu ascunse florile în si strîngându-le, ca pe o coindra venită din cer.

Tînera Eleva Vușchici era prietena nedespărțită a Anitei de la Boeriu.

Ea îl zări odată pe Vidranu în grădină, și îl întrebă, cuprinsă de mirare:

Da pe unde ai sărit aicea, hoțule?

Dînsul, ce avea să facă, vedendu-se prins? răspunse cu repejur:

— Drept să-ți spun, jupânesă Elenă, am intrat p-acolo,-peste — pârinz.

— Dar nu-i nici un pârlaz pe aicea, minteosule.

— Mie mi s-a părut, că-i pârlaz.

— Da la ce ai intrat aici? Spune drepți

— Drept să spun; am vrut să-mi culeg vreo câteva—vreo câteva— flori.

— Mi se pare, că tu ți-ai ridicat ochii până sus la A-nita chiar.

—Dacă a scăpat jos niște flori? Cum? pentru ce sănu i-se dau înapoi, sărmana?

— Tu să-ți pui în cap a-ți ridica ochii până la Anita?

— Da pentru ce nu, jupânesă Vușhici?

— Da pentru ce nu? Pentru că — ce ești tu? Cineești tu?

— Ce sunt?... Cine sunt?... Si-ți spun, cine sunt... ascultă jupânesă Vușchici: eu—sunt—eu!

— Un moț ești și tu; un puiu de român ești!

— Un moț! da; un puiu de român! da! si — și am să me fac....

— Ai să te iaci?.. un Horea ai să te faci! împăratul moților, ca să ne omori pe noi, pe unguri!

— Am să me fac--da, împăratul moților!

— Ai să te faci — o nimica; — un iobaj de ai noștri, ai domnilor unguri, cu tot nemul tău. Ai să te faci — împăratul furcilor!...

— Ah! m-ai ucis, jupânesă. M-ai ars la suflet! Să mă lovești tu cu asemenea cuvinte — în auzul Anitei! Ei bine,să știi dară, Măria Ta, sfântă jupânesă ungurdică, să știică mă jur, pe Dumnezeul meu cel românesc, — mă jur, pe Dumnezeul iobajilor,— mă jur să fac ce n-a făcut nimene...Ș-apoi atunci vom vede, — vom vede, ce vei mai zice;și vom vede atunci, ce va zice—Anita!

Zicând așa, Vidranu se depărta cu repejune.

E ziua ântâia a lunei lui Maiu; sărbătorea Armindenului, scăldată în blânde raze de sore.

Pe o uliță a orașului Abrud merge tînărul Vidranu, a-dâncit în gânduri; și nu ia în semă pe veselii trecători, ce întâlnește, gătiți de serbătore-, purtând cununi și mânunche de Hori, care în mână, care la cap și la piept.

Intr-un loc, el ajunge din urmă pe un cerșitor.

Dintre toți trecătorii, numai ei amândoi nu aveau nici o fldre în mână, Vidranu și cerșitorul. Numai pe fețele lornu era scrisă veselia.

Pășind tînărul până în dreptul nenorocitului, își ridică privirea, și ce vădu îi sfâșiă inima.

Acest serman uchiaș nu se putea bucura de dulcile raze ale zilei; vitriga lui ursită l-a lipsit de cerescul dar alvederii.

Un copil îl ducea pe drum de mână.

— Domnișorule, grăi acest mic călăuz către Vidranu.

— Ce-i, băetele? întrebă acesta, cu mirare.

Acum se grăbi orbul a întreba:

— Domnisorule, unde e curtea Boiereștilor?

— Curtea Boiereștilor? adause Vidranu, cu mirare și mai mare.

— Curtea,... unde e copila aceea cu suflet bun, caun înger. Arată-ne, me rog dumitale, portița grădinii lor.Am audit, că pe acolo iese totdeauna în zile de sărbătore,si împărțește pomană la trecătorii neputincioși. Pote vomavea noroc de la Dumnezeu, să iasă și astăzi, de și nu edecât Armindenul.

— Așa?—grăi Vidranu, ca deșteptat dintr-un vis posomorit.— Dar voi nu știți, unde e acea copilă, acea grădină?— se grăbi a-I întreba, cu sufletul tot mai luminatla tot cuvântul,— cu inima tot mai încăldită la tot pasul;— și el se simți mult mai rugător, să-i spună ei lui, unde e acea copilă, decât unchiașul cel muritor de fome. Dîn-sul se simți mai muritor de sete, de a vede fata tinerei,despre care înțelese acuma, că s-a dus vestea cea bună.

— Iată! — zise el, mișcat până în adâncul sufletu-ui,am sosit chiar la portița acelei grădine.

Betrânul se opri.

Cine ar fi trecut atunci pe acolo, și ar fi vădut pe cer-șitorul cel bătrân, și aprdpe de el pe Vidranu cel tînăr, n-ar fi știut, care din doi era cerși torul cel mai ars de suferință.

— Iată, iată, unchiașule, zise tînerul, cu grăbire; vine ocopilă prin grădină. lat-o, spre portiță vine.

Grăi, și remase ca țintuit pe loc, uitând a face un pas.

Copila ieși pe portiță, dimpreună cu Elena Vișchici; dar cum dădu cu ochii de bietul cerșitor orb, își opri pasul,și grăi:

— Ah! cât îmi pare de reîi, că n-am astăzi nimica, să-i dau acestui sărman orb... N-am decât acest zmoc de viorele...

Vidranu sorbia în sufletul seu fața cea de zînă. El se simți ca orbit de privirea ei.

Dânsa nu-și purta ochii până pe la el; ci se uită încă o dată la sermanul unchiaș, pe a căruia față ceti amarăsuferință. Iși plecă apoi ochii spre pământ, zicând cu întristare.

—N-am nici un ban!...

Curând însă, o rază de bucurie îi însenină fata: si ea a zise, cu repejune:

— Trandafirii!

Se întorse, ca săgeta, în grădină, ieși peste doue clipe iarăși', în mână cu un frumos mănunchiîi de ademenitoritrandafiri, și îi întinse orbului, zicând:

— Poftim, unchiașule, acești trandafiri; căci n am acuma alt-ceva. Baetul îi va vinde trecătorilor, și să ve cumpărați o pane.

Zise, și se porni de acolo cu repejune.

Dacă, după câți-va pași, s-ar fi uitat înapoi, ar fi vedut, cum Vidranu întinse cu o mână orbului o pungă cu bani,iar cu cea-l-altă mână luă mănunchiul de trandafiri, îi strînseca fulgerul, la peptul seu, și îi sărută cu foc nebun...

Vidranu se depărta cu inima aprinsă. Dar când umbrele serei se întinseră ca niște tainice aripi peste pământ, else pomeni iarăși pe la grădina Boereștilor; se uită, se uitădor ar mai zări fața Anitei pintre valurile amurgului; și de-odată inima lui saltă de bucurie nouă; — căci zări —ori aeve, ori numai cu puterea dorului din suflet, aceafată, care era de acum dumnezeul inimei sale.

I se părea, că îi zîmbește cu dulce blândeță; apoi i-se părea, că suspină, ridicând u-și ochii spre cer. Apoi i-sepăru, că dinaintea ochilor lui lumea iarăși se întunecă, și se face nopte negră, nopte nepătrunsă. De aceea, el pornește cu repejune, și se depărtă de acolo.

El se jură acuma în sufletul lui, să nu-o mai vadă, până ce nu va face niște fapte, să se mire omenii; și numii apoisă se înfățișeze dinaintea ei.

De la acel timp apoi nimeni nu l-a mai vâdut pe la grădina lui Boeru. Nici nu mai stetea în Abrud; ci umbla din loc în loc peste țară. Dar nicăiri nu se oprea îndelung.

Nu mai cetea, decât cronica despre suferințele nemului seu, și despre rezbbele lui. Nu mai cânta, decât despre luptele și isbândile lui Ilorea, a lui Cloșca și Crișanu. Numai petrecea, decât cu sabia, cu pușca și cu pistole. Sepreumbla pe delurile cele mai înalte, pe Detunata, pe Bi-harea, pe Vulcan; pe văile și șesurile dintre ele; închipuindu-și, că pe acolo sunt niște tabere; alta de unguri,alta de români. Numera, câte sute și mii de pași face unom pe jos de la o tabără visată de ale lui până la altă tabără; de la un sat la altul, de la un oraș la altul; apoicâte cdsuri face omul călare de la taberele lui la orașe,la riuri si munți. Se bătea în sabie cu ventul; si trăgeacu pușca în neguri, ca și cum ar da în armadii dușmane.

Fiind trez, vorbia, ca în vis, cu ghinerari, dedea porunci la ordonanțe și adiutanțî; șoptea cu iscbde și spioni.

Dar prin tote aceste visuri de trezie,, adese-ori se opria, își ridica ochii cei mari spre cer, și șoptea:

— Față — fibre de trandafir... cosită — fuior din sore... doi ochi — câmpuri de cer... și acel suflet... ah! acel suflet!...

In aceste visări, fața lui arăta, că sufletul lui era în cer...

VI. La Tivoli.

E zori de ziuă.

Pe delul Petecului coboră la vale spre Cluj un moț falnic călare pe un năpraznic harmăsar.

După dânsul alți doi moți, mai tineri, tot călări, pe niște sprinteni cai de munte.

Voinicul de dinainte e Alecsandru Iancu din Vidra; iar ceil-alți sunt doi pădurari de ai Iui.

Sorele resare.

Cei trei moți sosesc in Cluj, și intră în ulița Cărbunarilor.

Dinaintea caselor lui Brâncenu descăleca.— Pășind spre portă, întâlnesc pe un tîner, care ese din acele case. Dinșii își iau pălăriile de pe cap, și se închină, zicând:

— Bună dimineța, domnisorule Iosif, ore s-a fi sculat Avrămuț?

— A! Bun sosit, jupâne Alecsandre. S-a sculat de mult.Nici nu e acasă. A esit. Me mir, unde să se fi dus asa dedimineță. Dar intră dumniata în casă, și mai resuflă puțin.Eu me duc să-l caut; și-i voi spune că ai venit.

—- Forte îți mulțumesc, dragul meii domnișor; căci chiar îmi e dor de el; de ore-ce cam de mult nu fam vedut.

— In fugă me duc dară, jupâne Alecsandre; și ți-l aducdin fundul pământului.

Tînerul Iosif Steca Sulut pornește în fugă, și apucă la vale spre piața cea mare.

In mijlocui pieței este un stîlp mare de piatră.

Lângă îngrăditura dimprejurul acestui stîlp zărește o adunare mare de tineri.

Ce adunare să fie acolo? se întrebă Sulut. Ce fac ei? Toți, rota împrejurul unuia... Cine să fie acel din mijloc?... Ei îl amenință cu pumnii... Strigă la dânsul... ’I amenințăși el! singur! pe atâția! A! el semănă cu Iancu! cei dinprejur sunt toii unguri. El?... cel din mijloc? E chiar Iancu!

Din câte-va sărituri voinicești, Sulut e lângă rota cea de unguri; împinge cu cotele în lături pre cei ce îi steteau în cale; păi runde până lângă Iancu, și-l întrebă:

— Ce-i, Iancule? Ce vreau aceștia să-ți facă?

— Lasă-me, dragă, strigă Iancu; nu vedi, că aceștia vreu să-mi scolă sufletul?

— Ce-i? Pentru dumnezeu! Ce s-a întâmplat? Ce vreți, măi? Spuneți, să aud și eu.

Iancu grăi din nou, cu aprindere:

— Audi, Sulut dragă? Aceștia nu vreau să credă, căloan Huniacle Corvinul si fiul seu, craiul Matia, au fost nem de român!

Secuiul lenei strigă acuma:

— Cum se fi rumuni, dache fost unguri?

— Numai asta e? Strigă Șuluț, cu inima ușurată. Bată-te norocul, Iancule. Dar lasă-i la dracu pe toți! Numai asta a fost?

— D-apoi nu-i destul?

— Eu credeam, că ddră ei ar fi vrut să te bată.

— Ian, să vree 1 Că eu nu mă tem de ei de toti câțisunt aici.

Iojica adause:

—Rumun fost Huniadi, cum eti sint.

— Da; întorse Iancu; tu grăești adevărul; pentru că și tu ești român.

— Io rumun? Io olah? Duche la dracu! Dracu să cheie Teremtet! Duche la dracu! Io olah? Iancu sare asupra lui Iojica. Câți-va unguri sar asupra lui Iancu.

Șuluț îl apucă pe acesta de braț, ca să-l scoță cu puterea dintre unguri, șoptindu-i cu grăbire:

— Dragă, lasă-î dracului! Tată1 teu a venit. Vino degrabă; căci abia te așteptă.

— Tata? strigă acuma Iancu; izbi în lături pe unguri din imprejurul seu; și plecă cu Șuluț. în fuga mare la tatăl seu.

Piața cea mare din orașul Cluj e în patru colțuri.

La marginea dinspre răsărit este o casă cu două rânduri, ce-i zic «Tivoli.»

In fundul curții dela Tivoli, într-o frumosă grădină, sunt adunați la o lungă masă tinerii români, care învață la școlade legi și filosofie.

Numai două locuri din fruntea mesei sânt deșerte ancă; locul lui Iancu, și ancă unul.

Soseste Iancu si cu tatăl seu.

— Ura! trăiască Iancu al nostru! strigă acumatoți mesenii, ridicându-se în piciore.

Iancu se așeză în fruntea mesei; tatăl seu alăturea cu el.

Vinul începea a spumega; sângele tinerilor începea fierbe. Cuvântări peste cuvântări, asupra nedreptăților, ce nefac dușmanii’; blăsteme peste blăsteme, asupra capetelorlor; amenințări peste amenințări...

Alecsandru Iancu le zise într-un rând:

—Tinerilor, să ve mai spun âncă din păsurile nostre?

— Spune-ne, jupâne Alecsandre, răspunseră cu toții;mai spune-ne.

— Cât ține iarna, bieții iobajî de la munți sunt ținuți să adune stânjeni de lemne din păduri; și apoi, când dă primă-vara, să-le ducă pe apă până la magazinuri.

— Și ce leplătește pentru asemene muncă? întrebară uni.

— Ce le plătește?... Bani numărați în palmă le plătește.

— Cât?

— Cât?... Pe fie-care săptămână câte șapte creițari.

— Cum ai zis? Cât pe săptămână?

— Pe săptămână câte șapte creițari.

— Câte un creițar pe zi! Dumnezeule!

— Dar când nu pote împlini măsura la timp? Când e bolnav, ori alt ceva îl împedică. Atunci?

— Atunci vine bireul, cu panduri; și îi ia vaca; porcul; îi ia ăia, capra; ori ce mai are bietul român pe lângăsullelul lui; le vinde pe mai nimica; și plătește altora, cari să împlinescă tote rămășițele de muncă. Sărmanii, ei își răcoresc inima prin cântece. Să vă cânt o asemeneadurerosă cântare?

— Cântă-ne, jupan Alecsandre. Cânta-ne.

Alecsandru Iancu începe a cânta:

N-am nici pâne, n-am nici sare.

Tote le-adus darea mare.

Darea mare ce m-apasă,

De stă sufletul, să-mi iasă.”

„Vin biraele cu carul,

Ducu-mi straiul și mălaiul.

Ducu-ml tot; și-mi las-amarul.

„Mi-aș da pruncuții la școlă.

Dar nu pot, cu straița golă.“

„Înălțate împărate!

Vino-’n țară; fă dreptate;

Dacă credi în cele Nalte...”

Acum se ridică tînerul Avram Iancu, și grăi:

— Noi peste puțin ne despărțim, fraților. Ne împrăștiăm,ca puii de potărniche. Insă în inimi uniți să remânem. Șiîn ori-ce colț al lumii ne ai- asvîrli sorta, la întâmplare denevoe, iarăși să ne adunăm acolo, unde ar fi suferința mai ardătore.

Buteanu adause:

— Timpurile se posomoresc; zilele următore ne făgăduesc mari schimbări în lume.

Dobra urmă:

— De unde știm noi, că nu ne vor veni iarăși zilele lui Horea?

— Să aducem noi, la întâmplare, zilele lui Horea; zise tînerul Iancu. Au noi nu avem brațe ca lăncerii lui? piepturi, ca piepturile lor? inimi, cum aveau bunii lui căpitani! si... suflete, cum era însusi sufletul lui?

Alți tineri adauseră iarăși:

— Ungurii ne silesc, să ne deșteptăm.

— Nu vedeți voi că ș-au pus în cap, să ne iae totul?

Ioan Acsente zise după acesta:

— Acum cunoștem, ce e în Cluj. Huidem, să cercetăm,să înțelegem, ce e și în celelalte cuiburi de ale dușmanilor;în Aiucl, în Oșorheiu, și pe aiurea. Să ne facem ochii înpatru.. Și pe urmă — la dracu hârtiile și condeele! Brațele nostre, cu săbii și cu lănci să se împrietenâscă. Dincărturari să ne facem ostași! căpitani să ieșim, din scriitori; ghinerari, din advocat!!...

Iancu adause:

— In ziua ântâia a lunei lui Mărțișor să ne întâlnim cutoții la mine, în munții Biliarei. Știu eu un loc ascuns,de nici pasere măiastră acolo nu străbate; în pădurea la „Mâțu”; în despicătura de munte, ce-i zicem la «Portă.» Acolo sfat mare să închegăm. Făgăduiți?

— Jurăm, așa să facem!

Banda de țigani muzicanți ai lui Pongraț începe a cânta.

Alecsandru Iancu scote din chimir o mână de galbeni, și-i aruncă în pumnii lui Pongraț. După acesta se scolă în piciore, întinde amândouă mânile deasupra capului fiuluiseu, ca de binecuvântare, și zice, cu ochii ridicați spre cer:

— Dumnezeu să te bine-cuvinteze I să bine-cuvinteze pașii voștri ai tuturor! și drepta lui să ve ducă la bunăizbândă!...

Mezul nopții sună. Ei se sărutară toți unii cu alții, se despărțiră; și — peste câte-va zile, nici unul nu mai era între zidurile Clujului.

Când s-a ivit tînărul Avram Iancu din nou pe Ia munți, mai mult călare îl vedeau omenii, și cu ocheana în mână,cum umblă ghinărarii în zile de războiu.

Unde-l vedeau copiii de unguri, strigau după dînsul:

— Împăratul moților! Horea! împăratul moților!...

VII. La Bocșa-Românească

E rěsăritul sóreluĭ.

Pe drumul țěrei din ținutul Sălajului se zărește un călăreț, alergând în galop înspre satul Bocșa-Românéscă.

E un tînăr moț, cu statura voinicscă, cu privirea de vultur.

Apropiàndu-se de sat, privirea lui pare tot mai însetată.

In capul satului se oprește; căci zări venindu-i în față tot călare, un bărbat îmbrăcat preoțește.

Preotul se oprește și el, uitându-se la călărețul sosit; și, vedendu-l stând pe loc, îl întrébă:

— Da până unde cu drumul, voinice?

Până aicia, părinte, dăcă asta este Bocșa-Românéscă.

— Bocșa-Românéscă este asta. Da pe cine cauți aici?

— Pe părintele- Simeon Bărnuț.

— Pe Simeon Bărnuț să nu-l maĭ cauți.

— Ba, eu am să-l caut, până-l voi găsi.

—Să nu-l mai cauți.

— Așadară l-am găsit?

— I-ai găsit —umbra.

— Dumnea-ta ești? strigă moțul, cu ochii aprinși de o bucurie; se cobóră cu repejune, își descopere capul, se închină adânc, ca dinaintea unui patriarh, și grăește:

— Mě închin ție, ca unuia, pe care îl căutam cu o nespusă dorință. Căci să-ți spun...

— Da cine ești tu, iubite?... Stăi; nu-mi spune, adause Bărnuț, uitându-se mai cu deaměnuntul, când la cojocullui de mot, la cișmele si la căciula lui, când iarăși la fa talui cea albă și domnéscă; și mai cu sémă la pistólele de la brîul lui; zărind pintre ele și un cuțit cu mânerul de abanos, scăldat în stele de brilianturi, — nu-mi spune; căci eu voiu înțelege, cine ești.

— Cine sunt? tată Barnuț.

— Iancule!

— Eu sŭnt, tată Barnuț.

— Sufletul meu te-a cunoscut.

— Dar ce-i asta, bunul meu? Pe fața ta věd scrisă suferința.

— Am căzut în neînțelegeri cu părintele episcop din Blaj, Ioan Pop de Lemenyi; și am fost silit să iau lumea în cap.

— Și încotro erai să apuci acuma?

— Spre Sibiu. Voiu să învěț legile. Voiu să muncesc,ca să-mi câștig pânea de tóte zilele.

— Tu să muncești? Ah, scumpul meu, grija asta să nu-ți trécă prin cap. Și eu mě duc la Sibiu; și — lasă pe mine. Căci Dumnezeu a binecuvântat casa tatălui meu cu mare îmbelșugare. Par-că înadins a pregătit-o pentru gândurile nóstre...

— Să ne pregătim, dragul meu; și apoi să începem a lucra cu puteri unite pentru dezrobirea sermanilor noștri iobaji.

— Așa să facem, scumpul meu.

După acéstă înfrățire, cei doi prieteni se porniră împreună, și apucară améndoi drumul spre Sibiu.

VIII. Catarina Varga.

In mijlocul peștereĭ dela Pórtă, este implantat un par înalt. De acesta este atârnat un fanar, care rěspândește înpeșteră o slabă lumină.

Împrejurul acestei luminĭ se zăresc ședênd pe niște lăvițĭ de petră, vr-o treizecĭ de moțĭ, bătrânĭ și tinerĭ.

In fruntea celor adunațĭ e Alecsandru Iancu: și alăturea fiul sěu Avram.

Eĭ se sfatuesc, cum să scótă munțiĭ din ghiarele tiranilor domnĭ.

Sfătuiră, cât sfătuiră; și la urmă grăi Alecsandru Iancu:

— Mare și grea luptă avem să luptăm dinaintea scaunelor judecătoreștĭ.

Andreica adause:

— Cine se va pune în fruntea lupteĭ, cap tare să fie;căci mi-ți-l tócă nemeșiĭ. Dar iată,—iată, — cine e acolo? Cine vine? O femee!

Toțĭ se sculară în picióre; neînțelegând, ce putea să fie; căcĭ în gura peștereĭ se ivi o față de femee streină.

Tăcerea mormântuluĭ se făcu în peșteră. Dar peste o clipă se audiră cuvintele aceste rostite de străina:

— Aicia e peștera, ce-ĭ zic la «Pórtă?»

— Aicĭ, rěspunse Alecsandru Iancu.

— Aicĭ suntețĭ adunațĭ, voĭ, jupan Alecsandru Iancu, și cu ceialaltĭ?

— Aicĭ, rěspunse tot el; și adause:

— Dar cine eștĭ tu, străino? Cine ți-a spus locul adunăriĭ nóstre? Apropie-le și vorbește.

Străina păși înlăuntru, și grăi:

Eu sunt věduva Catanna Varga dela CoJialm. M-a povățuit până aicĭ jupânésa Maria aluĭ jupân Alecsandru, marele gornic. Am sosit tocmaĭ la timp, ca să vě spun, că Dumnezeu mi-a dat un gând, să-mĭ pun și eu silințelemele alăturea cu stăruințele vóstre, ca să putem scóte o-dată la bine sórta sěrmanilor iobajĭ din munțĭ.

— Ședĭ cu noĭ, dómnă Catarino, aicĭ în fruntea sfatului,grăi acuma Alecsandru, ușurându-i-se mirarea; și Catarina Varga se opri alăturea cu fruntașiĭ în sfatul cel tainic.

Urmară cu sfătuirea; și, în rândul hotărîrilor lor, Catarina grăi odată:

— Eu mě pun în fruntea trebilor dinaintea scaunelorși a tablelor judecătoreștĭ.

— Dumniata? întrebară cu toțiĭ, plinĭ de mirare.

— Eu. Căcĭ de o femee nu se vor teme atâta, ca de un bărbat. Eu am să port plângerile și pârele pentru munțĭ și băĭ, cu maĭ mult noroc.

— Au să caute să te omóre, zise Andreica.

— Nu cred, să cuteze cineva, să mě prindă macar. Căcĭ acela, de ar ave zece capete, pe tóte le ar perde. Apoĭ eu nu voiu îndemna pe nimene să omóre, să dea foc, nicĭ săjăfuescă.

Doisprăzece tinerĭ, ceĭ maĭ voinicĭ, se sculară acuma în picióre, și îĭ ziseră:

Noĭ vom fi garda dumitale, de câte orĭ te aĭ duce la vreun loc maĭ de temut; la Abrud, la Cluj, orĭ la Aiud.

— Amin! strigară cu totii. Noroc bun si izbândă domnei nost re.

Trecu un timp; și în țara Ardelului începu a se întinde vorba, că

— Horea a inviat!

Nemeșii unguri se înspăimântară.

Românii prinseră inimă.

— Va fi fiiul lui Horea: Luca Nicola, ziceau unii.

— Nu, răspundeau alții; căci acesta e astă-zi un moșneag de aprope de șaptezeci de ani.

— Va fi celalalt fiu al lui Horea: Ioan Nicola, care afost ghinărar sub comanda tatălui seu.

—Nu pote fi nici acesta, căci Ioan Nicola a fost izgonit în Banatul Temlșan; și nu i-s-a mai audit de nume.

—Horea e de astă-dată o femee! spuse unul mai umblat în lume. Îi zic Catarina. Sede tot în munți.

— E zîna munților, adause un altul.

— E domna nostră. Ea ne vorbește despre dezrobireca si un înger.

— Să nu mai facem robotă!

— Să nu mai facem; că nu suntem datori.

— Domna nostră ne va scote dreptățile; căci ea umblă pe la tote scaunele judecătorești; la Aiud, la Cluj, la Pesta în Țara-Uugurescă; și pe toți apărătorii noștri îi povățuește, cum și cum să facă, pentru ca să scotă dreptatea lalumina zilei.

— Nu mai facem robotă!

— Dumnezeu să-i deie domne! nostre sănătate și izbândă!

— Dar nici noi să nu dormim!....

Vice-șpanul comitatului Albei-de-jos, George Pogan, se înfățoșază la gubernatorul Ardelului, Iosif Teleky, și îi raporteză:

— Măria Ta, munții lui Horea nu-i mai ai în mână. Acolo domnește acuma o venetică de româncă, cu numele de Catarina Varga. Iobaji! o numesc «Ziua munților.» Ei îi mai zic și «Domna notră.»

— Să o prindeți, porunci Teleky, și să o puneți în feră.

— Ne vom da totă silința, să îndeplinim porunca Măriei Tale, răspunde Pogan, — și plecă.

Fișpanul ținutului munților primi porunca, să prindă pre aldoilea Horea, pre Catarina Varga. El dădu acestăporuncă tuturor solgăbiraelor, în a căror ținuturi se ivia mai des «zîna munților.»

Solgăbiraele se grăbiră a îndatora pe tote biraele satelor Bucium, Abruzel, Cărpiniș, și a celorlalte din acele ținuturi, să prindă pre îndrăzneța femee.

Zina munților umbla călare pe un cal alb, cu biciușca în mână, urmată de o gardă de doisprăzece feciori călări,ca doisprăzece vulturi.

Intr-o zi de terg, dânsa sosește la Abrud, și intră în oraș. Garda ei o urma în galop.

Celorlalte glote de români le strălucesc ochii la vederea ei.

Vedend aceste pandurii, cari se întâmplară față, tac molcom, și se depărtâză de acolo cu grăbire. Comandantul lor numai mormăe printre dinți:

— M-aș încerca, să o prind; dar acesta ar fi o nebunie.M-aș arunca singur în prăpaste, fără izbândă. Voi raporta,că n-am voit să vărs sânge înzădar.

El plecă de acolo cu cetele sale.

Intr-o zi veni în Bucium nouă poteră pentru ezecuție la muncă domnască.

Ostașii se opresc în mijlocul satului.

Deodată numai soseste tot acolo domna Catarina, călare pe zmeul seu cel alb; și în urmă garda sa.

Dinsa se duce drept în piață; se înfățoșază dinaintea căpitanului, și-l poftește:

— Lasă, domnule, pe locuitori în pace; căci ei nu-simtiobaji; și n-aveți nici un cuvânt să-i loviți cu mână armată.

Căpitanul se gândește puțin; deodată apoi comandă cetelor de plecare; și iese din Bucium cu ele cu tot.

Domna Catarina se duse apoi la cancelaria lui Ioan Vida, care era șpan camerar, sau mai-mare peste minele de aur; acolo începe a culege hârtiile și documentele, ce găsi despre dreptățile românilor.

Secuiul Vida numai se uita la dînsa, cu deregătorii sei; dar nu îndrăzniră a-i zice un cuvent.

Gubernatorul Teleky primește raport, că nici cu puterea armelor nu pot să se încerce a prinde pe al doilea Horea, pre Catarina Varga; căci s-ar întâmpla, că armele lor ar păți o mare rușine.

Dar cum dracu a prins omenii pre Horea; pre cel adevărat? se gândește el. Prin viclenie. Ei bine; așa voiu prinde și eu pre al doilea Horea... Știu eu pre un sîrb fărăsfială, pre care îl rode setea de mărire și înnălțare. Acelaare să o prindă!

La aceste gândiri, Teleky e cuprins de o neașteptată bucurie.

E anul 1846.

Domna Catarina Varga colindase pela tote satele de io-baji, le deduse povețuiri pentru căutarea dreptăților lor, și trimisese locuitorilor din Bucium-Izbita și din satele dimprejur, făgăduința, că în ziua de Boboteză va veni în Izbitala biserică, și le va da acolo niște povețuiri mai deosebite.

Ziua de Boboteză sosește.

Românii din satele înștiințate se adună la locul hotărît. După sfințirea apei se strîng toți împrejurul biserici.

Mulți dintr-înșii își spun unii altora mirarea, că

— Oare ce caută popa cel mare dela Sibiu, de a venittocmai astăzi pe aicia

Intr-un loc la o parte așteaptă niște sănii, la cari sunt inhămați câte patru cai ca niște zmei.

întruna din sănii șede vice-șpanul George Pogan. Popa cel mare, vicarul Șaguna, era in biserică. El iese acumiși se depărteză, trecând drept lângă sănii.

Domna Catarina se ivește și ea in ușa bisericei, și se oprește acole.

Glotele, zărind-o, se uită la ea, ca la mama lor.

Părintele face un semn unui buciumdn, care era mai aprope, și-i zice:

— Du-te, bade, la ddmna Catarina; și să-i spui, că orog, să facă bine să ostenescă până aci la sania mea; căci voiu să-i spun un lucru.

— Înțeleg, Măria Ta; zise omul, se duce, de-i spuneddmnei, ce i-a zis preotul.

Domna stă pe gânduri puțin; apoi se duce la părintele vicar, și se oprește lângă sanie.

Șaguna ii zice acuma incet.

— Domnă, te rog, sui aci in sania mea. Să mergem pânăcole la casa părintelui din sat.

— Părinte, respunde domna, nu pot să me depărtez de aici chiar acuma, cu așa grăbire.

— Ba poftim! poftim 1 1 fără intărziere, — adause acesta; apucă pe domna de mână; o sili de se sui in sanie, sesui îndată și el lângă dinsa, strigând pe ungurește:

— Mână, Ioane!

Ioan, ca și când ar fi știut mai dinainte, ce trebuia să facă, era gata; pocni cu biciul pe deasupra celor patru armăsari, ii plesni cu curelele frînelor; și ei intr-o clipă porniră și zburară înainte pe luciul zăpedei. George Poganplecă și el cu altă sanie după dinșii in galop.

Glotele se uită cu mirare și neînțelegere.

Cei mai de aprope încep a se îngriji; și zic celorlalți:

— Măi, iată, părintele o sui cu dea-sila in sanie. Alții adaug:

— Uite, măi, că sania nu se oprește la casa popi.

— Ei! sania trece înainte. Par-că zbdră. Ce să fie asta ore?

— Ce, domne, iartă-me? Iată, iată! domna se ridică dinsanie!... Vra, să sară jos’... Popa o ține de braț!...

— Măi, tacă-ve gura! Ascultați, ce strigă ea.

— Na! că-i vai de capul nostru! Ea strigă: «Săriți!Nu me lăsati, fraților! Viclenie! hoție!»

Cei mai depărtați strigă acuma cătră cei de mainainte:

— Săriți, măi, mai repede 1 Bată-ve dumnezeu! Haidem după ei! Mișelie! Ne răpește pe domna nostră! Haideți cu toții!

— După ei! și bucăți să-i facem!

— Uite, uite! măi! jandarmul dracului! In fundul iadului să-l ajungem!

In asemenea strigăte amare și turburate, glotele pornesc orbește după sania răpitorului.

Unii alergă prin vecini, să apuce arme, alții sar pe caii, pe cari ii găsesc mai aprope, și pornesc in gonă nebună inainte, blăstemând:

— Afurisit fie capul tâlharului, care ne răpește pe mamanostră! Blăstem și afurisenie pe capul lui!...

Cel mai înfocat călăreț ajunse in fruntea tuturor. El tot dă din pinteni in cdstele armăsarului seu. Acesta ansă, depre mare iuțălă, se impedecâ și cade. Călărețul zboră departede șe. Fugarul spăriet se ridică, și apucă câmpii.

Nenorocitul gardist strigă perdut:

— Afurisit!...

Se ridică in piciore, pornește pe jos in fugă nebunească inainte.

Sania fugită zboră pe departe, de mai nu se mai zărește.

Gardistul cade in genunchi; iși incleșteză mânile... și in-cepe a bate cu pumnul urma săniei, inchipuindu-și, că bate pe nelegiuitul răpitor...

Sania cu vicariul și cu nenorocita sa pradă nu se oprește până in Zlatna la derogatorul Nemeghei. De acolo plăcărepede spre Aiud; ajunge aici la derogatorie; porneșteinainte: — si intr-un târziu soseste in Cetatea Alba-Iuliasau Bălgârad.

Aici călăii aruncară pre «Zina-Munților» in acea inchi-sore, in care odinioră stătuse marele Horea.

IX. Mână tainică.

Vestitul înțelept, Simeon Bărnuț de la Bocșa-Românescă, luceferul nemului românesc din Ardel, se așeză in Sibiu,pentru ca să învețe legile la șcdlă, ca ori-și-care tinerelîncepător la înaltele învățături.

Cu ce să-si plătescă ansă casă si masă? căci el nave a averi. Dedea ajutor la învățătură mai multor copii de părinți cu dare de mână; așa iși ținea viața in locul cel străin.

Dar curând i se întâmplă un lucru neînțeles. De câte ori se infătosa la cetătenul, in a cărui casă locuia, si vroia, să-inumere plata pentru locuință, acesta îi punea in mână chitanță, că locuința lui e plătită de mai înainte.

— Cine a plătit?

— Nu știu.

— Cine ti-a dat banii în mână?

— Un moț mut.

— Dar cum știi, că a plătit pentru mine?

— Mi-a dat insemnare scrisă.

— Unde-i însemnarea?

— Nu-i. Am rupt-o, căci așa cere necunoscutul prietin»care a trimis banii.

Așa apoi, Bărnuț impărția banii, săi pe la tineri mai sărmani, ca să-și potă urma și ei învățăturile înainte.

Iancu trecu la Oșorheiu sau Tergul-Mureșului, cance-list la tabla judecătorescă.

Necunoscutul prietin, care purta grije pentru Bărnuț, era eb

Tot așa ajuta Iancu și pre tinărul său prietin. Clement Aiudenu, care învăța dăscălia tot în Sibiu.

Odată îi veni lui Aiudânu o scrisdre din Oșorheiu. Era de la Iancu. In ea dinsul îi scria asa:

«Clemente dragă, grăbește și vino la Oșorheiu; căci ți-am găsit o deregătorie mult mai bună decât aceea de învățător. In cât pentru banii de drum, dacă tu nu ai, du-tela Vidra la maica mea, arată-i acestă a mea scrisore; șifii încredințat, că îți va da banii de drum.»

Aiudenu așa făcu. Se duse la Vidra, la muma lui Iancu; îi arătă scrisorea fiului ei; dânsa o ceti; deschise o ladămare; și dedu lui Aiudenu cinci-zeci și patru florini.

Acesta îi primi cu adâncă mișcare de suflet; mulțumi cu căldură inimosei femei, iși luă ziua bună de la ea, ca de lao bună mamă; și plecă spre Oșorheiu.

Sosind aici, indată căută de găsi pe bunul seu prietin și sprijinitor, pe Iancu.

După bucuriile reîntâlnirii, plecară amendoi din Oșorheiu, trecură la Abafaia și se înfățișară la baronul Borne-misa. Iancu dădu chezășie pentru Aiudenu; și așa baronul îl primi de inspector peste moșiile sale.

Trecuseră de la nașterea lui Hristos vdcuri opt-spră-zece, ani patru-zeci și șepte. Sosi anul al patru-zeci și optulea.

Ungurii se siliau din tote puterile, ca să facă «Unio», a-decă să pună țara Ardelului in jugul Țerei ungurești; să o facă una cu ea, innecată in ea.

Cei mai mulți români nu înțelegeau, ce peire era pentru dânșii acea «Unio»; și de aceea erau plecați să o primească.

Barnuț și Iancu aflară despre acestă rătăcire cu nespus amar; și gândiau zi și nopte, ca să vadă, ce ar fi de făcut, pentru a scăpa nemul de acestă nenorocire.

In aceste zile, ungurii își făceau de cap din ce în ce tot mai reu. Strigau pe tâte drumurile, că nu mai voiau săstea sub sabia imperatului; căci așa vrea Dumnezeu, canici o seminție să nu fie plecată sub picioarele alteia. Darapoi ei se pregătiră, să pună piciorul pe cele-l-alte nemuri,pe croați, pe români și altă limbă.

Așa, ei trimiseră de la Pesta pe trei tineri turbați, pe Fe-ier Pal, pe unul Vidaci și pe altul Gaizago, să vină în Ardâl, și să aprindă aici făclia luptelor, pentru ca unguriisă stârpescă-pe tote nemurile de altă limbă.

X. Întâlnirea vulturilor.

In Vidra-de-Sus este o casă cu acoperementul inalt, a-coperită cu șindrilă, pe dinlăuntru văruită curat.

In acea casă, un tânăr cărturar se preumblă adâncit în gânduri.

El e inalt, voinic, cu fata lungăreață; cu obrajii albi. Perul lui e auriu. In ochii sei cei mari migdalii străluceșteo lumină ca fata ceriului, când e senin.

El ține in mână o gazetă și cetește; apoi ia alta, apoi altele.

Intr-una din gazete cetește aceste cuvinte:

«Slovacul Coșul a fugit la unguri demult; le-a făgăduit, că Ie va mări țara, și o va face mai tare și neplecată altei puteri.

Pentru acostă vorbă, ungurii ’l-au ridicat, de ’l-au pus cap și domn peste totă țara lor; și el a hotărât cu dânșiidimpreună, să pună mâna pe Ardel și să facă unguri și dinpietre. Care va voi, să remână român, cu limba părințilorsei, pe acela să-l blesteme, ca pe un nelegiuit vendetor dețară, și să-l spânzure, ori să-l împuște ca pe un câne.»

In altă gazetă cetește, precum urmeză:

«Dintre ungurii cari veniră, trimeși de la Buda-Pesla in Ardel, cel mai aprins și mai vestite Vdș-vaH. Acesta făcuse minuni de cutezanță pentru visurile ungurești; incâtungurii incepură a-l numi amicul CoșuId. Iar adevăratulCoșut incepu a se teme de el.

In ziua de cinci-spră-zece a lunei lui Martie, domnele din Pesta ’l-au privit cu mirare, ca pe un apostol al lor; și-i-au dăruit un inel de aur, pe care era săpată însemnaredespre acea zi, pentru ca așa tot-d-a-una să-și aducă a-minte de pornirea sa ca nou apostol unguresc,

Pornind el din Pesta, jură peirea tuturor nemurilor de altă limbă de pe sfântul pament al Ardelului.»

Odată tenerul cetitor, zărește pe terestră sosind călare doi tineri, unul român, altul ungur.

Ei intră pe pdrtă în curte.

—A! iată Șuluț! zice cetitorul cu bucurie. Dar acel ungur? cine să fie? Mi se pare, că nu-l cunosc. înalt, voinic, cap mare; ocheș; mustață negră, resucită cum portă ei. Nu-l cunosc.

Dânsul iese, de Întâmpină pe cei veniți in curte.

— Servus, losife Șuluțescule, strigă gazda.

— Servus, Iancule, răspunde Șuluț.

— Cine e Domnul?

— Feier Pal de la Buda-Pesta.

-- Humillimus servus. Poftim în casă.

Tinerii intră; si peste puțin, in camera cea mare era întinsă o masă îmbelșugată: ouă, unt, lăptărie, pescărie,vînat, fripturi de pasere, pane albă, mămăligă caldă, vinbun și apă rece de la izvor de munte.

Se pun la masă cu toții.

Iancu inchină un pahar, zicând:

— Bun venit, domnilor, in casa nostră.

— Nu zice: «domnilor», răspunse Feier, zi: «prietinilor»,căci eu ca prietin am venit la dumneata.

— Eu îți sunt dușman, întorse Iancu, afară de casa mea.Aici ansă îți sunt prietin.

— Iți mulțumesc; căci așa am chip ca să mi te pot faceprietin și afară de casa ta.

— Nici-odată, răspunse Iancu;* nici-odată.

— Cum? zici asa de cu hotărâre?

— Nici-odată.

Ochii lui Iancu scântei aruncă.

Feier se cutremură. Apoi întrebă:

— Dar spune-mi și mie, pentrii-ce?

— Pentru-ce? Pentru-că ești ungur; și voi ungurii, volțiea noi, românii și copii noștri să nu cutezăm a vorbilimba părinților noștri; ci să ne lepădăm de strămoși; săne facem unguri; să ridicăm sabie asupra românilor, să u-cidem pe frații noștri de sânge.

— Și cu tote aceste, nu va fi încotro; va trebui să văplecați in brațele năstre. Căci alt-fel, noi suntem perduți.

Suntem siliți, ca și din pietre sa facem unguri. Și vom face!....

— Așa numai Coșut, ori Vașvaii ar putea să vorbâscă.Ah! cum nu am chip, să me întâlnesc macar cu unul dindoi, ca să le vorbesc, și să le arăt, că acesta ar fi o marenedreptate, și o mare greșală din partea lor.

— Te rog, spune-mi, vrei să vedi dinnaintea ta pe Vaș-vari macar?

— Ce n-aș face, pentru-ca să-l întâlnesc!

— Poți, să te bucuri dară; căci astă-zi vei vedea aci pe Vasvari.

— Cum? Pe Vasvari...

— Cum? pe Vasvari. Uită-te la mine. Eu sunt Vașvari-

— Tu? strigă Iancu; și se ridică in picidre, ca lovit deun fulger; se uită lung la Vasvari; și Vasvari la Iancu-

Cei doi vulturi dușmani se mesoră unul pe altul numai din ochi.

Intr-un târziu Iancu șede iarăși și începe vorba din nou i n trebând:

— Și ce inlâmplare făcu, să ne vedem? să vii pe aicea» prin munții noștri?

— Am venit tocmai la dumneata, pentru că știu, ca eștilucefărul nemului, și voiu să mă încerc a te lumina, că fericirea vostră, a cetățenilor de limbă românescă de pe a-cest pământ unguresc, ba chiar scăparea vâstră de peire,este, de a da mâna cu noi, cu marele și puternicul nemal ungurilor; să ve faceți și voi părtași de mărirea lui; și...

— Niciodată nu m-aș invoi, să ne innecăm in vre-unnem strein; și cu atâta mai puțin in nemul teu unguresc,care de atâtea sute de ani numai a tot zugrumat și ucis presermanul meu nem, pe căile cele mai viclene și mai nedrepte-

— Drepte, nedrepte;—Ardelul e una cu țara ungurescă.

— Până voiu trăi eu și o mână de voinici adeverați, unaca acesta nu vei vede.

— O voiu vede — fără învoirea vâstră. Ce a greșit adunarea de la Cluj, când n-a hotărât șă fie «unio», va indreptacea de la Pesta; va hotărî să fie unio; și va fi unio.

— Hotărârea acelor adunări ale vostre pentru mine nuva fi lege; și eu jur pe sfânta cruce, nu o voiu priminiciodată!

—Ve vom sili cu puterea. Cu sabia!

— Cu sabia! țipă Iancu, înfiorat; cum face cel mușcatde șerpe; și se ridică drept in picidre, fără un cuvent.Fața lui se face galbenă, ca fața mortului. Ochii lui se inerentă înspăimântători. Buzele lui incep a tremura; și, in-tr-un târziu șoptește, in graiu rupt, dar apăsat:

— Să nu ve — împingă — iadul, — să faceți una ca a-cesta; căci atunci — v-a cântat cucul...

Apoi adause, in graiu schimbat, fioros.

— Știi tu, Vașvari, cine sunt eu? ce sânge curge in vinele mele? Ascultă. Să știi că eu sunt— din nepoții luiHoreai... Sângele meu clocotește, insetat de o grea izbân-dire... Eu voiu urma, cum m-a invețat acel mare lucefaral nostru; și voiu urma dacă veți vroi, până in furci! ințepă1 până pe înfricoșata vostră rdtă! ca și el. Dar uniavdstră, mortea țerei și moșiei mele nu o voiu, — și nu vevoiu lăsa, să o faceți in vecii vacului! Așa să-mi ajute unul Dumnezeu!...

Vașvari îi întâmpină:

—Puternic te laudi tu, față cu cuvintele mele; dar cândvom veni cu tunurile ndstre, ca regimentele nostre, — a-tunci, — cu ce vei sta tu in calea nostră?

— Cu brațele si mâinele nostre; cu lănci făcute din fe-rul plugului; cu tunuri făcute din copacii noștri; cu bolovani, rupți din stâncile nostre. Și când vom mântui bolovanii, ve vom pune in cale pepturile nostre. Apărarea vetrelor si a sfintei nostre moșii ne va face biruitori. Vai deacela, care va cuteza să intre in munții noștri. Acela, să știi, că odată cu dinții in iarbă musca-va.

— Iancule, Iancule; in ochii tei cei aprinși cetesc făcliaresculării. Pecat pentru tine, că nu ești ungur. Ești un om — ca și un prooroc Gândește-te mult; să nu-ți duci țara in prăpastie.

— De prăpastie caut să o păzesc.

— Tu vei aprinde acesta țară.

— Ardă sub tiranii, care o calcă!

— Eu zic: unie, ori morte!

— Și eu zic: Apărare și izbândă, ori morte!

Urmă o adâncă tăcere...

La despărțire, Vașvari îi întinse lui Iancu mâna și-i zise:

— Să ne vedem in pace, ca deputați in Pesta.

— Mai curând ne vom vedea in rezboiu, pe costele Carpaților! respunse Iancu, cutremurându-se, de ceea ce-i zise gura.

— Așa dară fie'1 adause Vașvari, ne vom intâlni cu sabia in mână. Simt, că voiu plânge, când capul teu va cădea de sabie la piciorele mele.

— Ori vei plânge tu, că va cădea capul meu, inchee Iancu, ori voiu plânge eu, când va cădea capul teu la piciorele mele...

După aceste cuvinte, ei iși strânseră âncă odată mâna și se despărțiră.

E o seră senină de primăvară.

In o măreță pădure, ce-i zic «.Valea Caselor», intr-un loc umbrit de deși tufari, șed pe o laviță de petră trei români, unul câmpen mai bătren, unui bârsan și unul munteni

Ei sunt adânciți in tainice si mari slătuiri.

Cel ântâi zice intr-un rând:

— Unie cu țara ungurescă, Iancule?

— Da, tată Bărnuțule, respunde Iancu; așa poftă au; avedut tu, iubite Mureșene 2

— Alăturea cu capul, nu! respunde Bărnuț.

— Trebue să ne deșteptăm cu toții, zice Andrei Mureșeanu.

— Trebue să ne pregătim, adaugă Iancu. Antâiu sabiaIa șold; și apoi vorbă cu ungurii.

— Trebue să ne adunăm din tote părțile, ca antâiu săne unim in gânduri cu toții!...

— Să ne adunăm la Blaj, pe câmpul de pe malul Târ-navei. cum se adunau strămoșii noștri in vechea Roma-Celate.

— Amin! așa să fie.

Cei doi tineri adauseră:

— Noi ne ducem drept la Orșokeiul-Mureșului, la tinerii canceliști, cari sunt adunați acolo.

Cei trei apostoli se ‘îmbrățișară, și se despărțiră.

In Oșorheiu e mare adunare de unguri și secui. Printre dânșii s-au amestecat si câți-va români, ca sa vadă, de cese vor apuca dușmanii noștri.

In capul mesei șede bătrânul Urhazi.

El cetește o cerere scrisă cătră împăratul, ca să facă unia, adică să lege Ardelul cu Țara-Ungurescă.

Toți ungurii iscălesc in acestă cerere.

— Nu mai este nimeni, care na iscălit? intrebă Urhazi.

— Nu-i nimeni, răspunde un secuiu. Ba sunt. Iată, Papiuși Poru^ Iscăliți și voi.

Papiu răspunde:

— Pot să iscălesc și eu; ansă ca român; și...

Un infricoșat zgomot îi înăduși cuvintele, ce voia să mai zică.

După ce se făcu iarăși tăcere, dânsul urmă:

— Eu cer, ca iobăjia să se ștergă, fără ori-ce despăgubire din partea iobajilor; căci mai curând ei ar putea cereca domnii să le răsplătescă tot, ce le-au răpit in sute deani, — apoi...

Zgomot si mai drăcesc îi curmă cuvintele din nou.

El ânsă adause, fără sfială:

— Cer, să se țină semă de tote dreptățile tuturor limbilor din țara Ardelului și din țara ungurescă. Alt-fel nu iscălesc.

— Mai sunt sașii!.. strigă iarăși un secuiu.

— Nu iscălim! răspunseră sașii cari erau față.

In sera ce urmă, doue sute de unguri se porniră cu făclii aprinse in mâni, cutreerând ulițele Oșorheiului, strigând: «Unie ori morte!» și cântând:

«Pe Dumnezeul ungurilor ne jurăm,

Ca robi de azi inainte să nu remânem!»

Cancelistul român, Samoil Poruț le strigă odată:

— Pentru-ce vorbiți numai despre dumnezeul ungurilor? Vorbiți despre dumnezeul tuturor ndmurilor.

La aceste cuvinte de mustrare, ungurii începură a țipa din nou:

«Unie! unie cu Țara-Ungurescă!»

— Iancu a sosit! vesti acuma unul cătră cei-l-alti români. Vorba acesta săgeta ca fulgerul din gură in gură; știți tinerii români de acolo se grăbiră a se duce in ascunsul nopții la locuința lui Iancu.

Acolo se adună toti cancelistii români de la tabla mare

inaltă de judecătorie. De toți la trei-zeci de inși.

Când se vezură adunați cu toții, Iancu despătură o carte de chemare, si o ceti. Printr-ânsa el chema la mare adunare in Blaj pe toți românii, pe ziua de Dumineca Torni.

— Pe Dumineca Torni la Blaj! strigară cu toții intr-unsuflet. Jurăm, că, prin foc și prin apă și prin mijlocul tuturor grozăviilor ungurești, pe Dumineca Torni cu toții inBlaj să fim.

A doua zi sera iarăși sunt adunați cu totiilla Iancu.

Acuma sosește Nicolae Bârlea, și se grăbește a le grăi:

— Fraților, eu vin drept de la Blaj. M-a trimis tagma

Sacsonii. fruntașilor de acolo, să viu, și să ved, ce gândiți voi, săfaceți; ca să știe și Blajul, și să se unescă cu voi.

Toți cei-l-alți iși Îndreptară privirea spre Iancu și ziseră:

— Iancu să răspundă.

Iancu se îndreptă cătră trimisul Blajului, și-i respunde:

— Scumpul meu Nicolae; du-te, și spune blăjenilor, cănoi unia ungurilor alăturea cu capul nu o primim; căvrem să fim un nem neincătușat in iobăjie; limba nostră românescă nezugrumată, și adunările ndstre ca seminție nerobită nimănui pe largul păment. Spune-le, că pe cinel-ar impinge păcatul, să se scâle asupra năstră cu sabie, de sabia nostră peirea iși va găsi.

Gancelișlii nu simt, că afară doi spioni unguri stau, cu urechea lipită de ferestră, și pândesc.

Iancu urmeză:

— In dumineca Torni la Blaj cu toții vom fi. De aici săne imprăștiăm in tăte părțile; ca să chemăm la acea a-dunare pe câți ii vom putea: preoți, mireni, ostași; cu postăvari cu opincari; toți unul ca și altul; ca să dăm mână cu mână; să fim tari, și de nimene temători pe pământ. — Câți ar voi, eu ii poftesc, să vină la mine, in munții Biliarei, la Vidra; să ne pornim de acolo, și sămergem impreună la adunarea nemului.

Bârlea iși luă ziua bună; și plecă incă in acea nopte, ducând vestea despre puternica hotărire, ce luase floarea românimii.

Inainte de ziua despărțirii lor, Iancu ii poftește pre toți la un ospăț, ce le a pregătit pentru acea seră.

Tinerii se adună la dinsul și curând se așeză la o lungă masă intinsă, Încărcată cu tot felul de bunătăți.

Cu repejune, veselia se face tot mai mare.

Dar Iancu nu pre vede cele din fața lui; căci i-se im-pedecă ochii de doi luceferi lucioși. Aceștia sunt ochii unei zine, ce i-se arata ca in vis. El se perde în dulci visuri de fericire...

Deodată, un tropot, și o zuruitură de săbii spintecă aerul, și săgeteză în inimile tinerilor.

Iancu se vede, intr-o clipă, coborit din cerul cel luminos al visurilor și cădut inapoi pe negrul pământ.

Dinsul clipește cu ochii cu putere; ca să ințelegă, ore e trez, ori pdte viseză; apoi ii deschide cu repejune, și seuită drept in spre locul, unde zărise mai nainte cei doi ochi cu razele cele pline de pace.

Nu era nici o zină acolo.

Dar ce vedu, in locul zinei?

Un adevărat drac; cu ochi boldiți, cu obraji buvnați, cu mustețe ascuțite; in mână cu sabie. Era un husar.

La spatele lui alți șepte diavoli tot ca el.

Intr-o clipa, tot ce se putea apuca și azvîrli, cuțite, pă-hare, gărăfi, scaune, trăsnește, ca o grindină, in ochii și in capul năvălitorilor.

Iancu zbdră ca fulgerul lângă incremenitul căprar. Cu un răcnet de leu se aruncă asupra lui, ii resucește sabia dinmână; il apucă de gât, și-l trântește la pământ; ii punepiciorul pe piept, ridică sabia sus, și strigă:

— Așa, copii! cu latul săbiilor! Să nu-i tăeți!

Tovarășii sei fac si ei cum făcu el, cu toti cei-l-alti husari.

După acâsta, ii izgonesc afară, și-i împrăștie tot bătându-i cu latul săbiilor, ca pre niște nemernici.

Așa, când începură cocoșii a cânta de mezul nopții, canceliștii români aveau câte o sabie de husar.

Iancu le zise acuma:

— Să plecăm de acuma din Oșorheiu. Acuma, in zoride ziuă. Dar să ne adunăm de plecare in alt lcc; nu la mine; ca să nu ne potă găsi!

— La mine; zise Papiu.

— La tine, Alecsandre; respunseră cu toții, și voiau săse despartă.

—Stați, le grăcșle Iancu; aideți în odaea de alătureasă ve dau ceva, de care aveți mare trebuință acuma.

Tinerii trecură în zisa odae.

— Iată un întreg magazin de îmbrăcăminte vechi și rupte, zise Iancu. îmi rămaseră aci de la săracii, pe cari i-amîmbrăcat din nou zilele aceste. Imbrăcați-ve cu ele; ca să nu ve cunoscă copoii dușmanului. Astăzi aceste rupturiau să ne facă noue tuturor un bine, de care n-au visat.

Când se despărțiră tinerii, trecură printre pândarii dușmani necunoscuți.

In zori de ziuă, toți erau adunați la Papiu; numai Iancu nu sosise âncă.

Pas ei ansă nu fac fără de a fi cu ei și el.

Ziua se face: si densul nu vine.

Acsente se răpede până la locuința lui; ca să vadă, ce face.

Prietinii remân in așteptare, cu inima încordată.

Intr-o fugă se intorce Acsente la dânșii.

Fața lui e galbenă ca cera.

— Ce-i? frate Ioane? strigară cu toții, neașteptând să sosăscă bine. Unde-i Iancu?

— In pământ; — șoptește Acsente.

— Nebuniile! țipă ei, mânioși; ce aiurezi?

Acsente adause:

— Dacă ar fi numai in temnită, mare bine ar fi.

Vîrtej amețitor incongiură sufletul sermanilor prietini astfel îngroziți.

Acsente începe a le povesti:

— Zguduită și tremurând de groză, bătrâna mamă Fz-Upesca, buna lui găzduitore, imi povesti, cum, la ieșirealui pe portă, un stol de vro doue-zeci ori trei-zeci de întunecați, înarmați până in dinți,Iau incongiurat, l-au prins într-o clipă, cu tote că s-a apărat cât un uriaș; apoi auperit din vedere cu el cu tot, ca niște năluci afurisite.

Tinerii remaseră înmărmuriți.

— Haidem, șoptește Acsente, să descoperim undel-au dus; și apoi cu puterea să-l scotem din ghiarele blăstemaților!

— Haidem, zice Papiu; și până nu-i vom găsi, in fiecare zi in amurgul serei tot la altul și la altul să ne a-dunăm.

— Așa să facem; — incheeră cu toții; și in zilele următore, o turmă de cerșitori se vedură cutrierând cu pașineobișnuiți ulițele Oșorheiului.

XI. Un topor stricat.

Mama Filipeasca se porni și ea ca să-l caute pe Iancu. Dar pe unde?

— Pe unde me va duce Dumnezeu, iși zise ea; și făcu inainte pe ulițele Oșorheiului.

Trecend pe la marginea orașului, intr-un rând numai ce se oprește pe loc, cu o neașteptată bucurie.

Ce era?

Audi de departe un cântec, pe care il audia adeseori cântându-l prietinul prins.

Se uită împrejur, să vadă, din ce parte venia cântecul. Pornește cu grăbire înspre acea parte; și — se vede cu spaimă — lângă zidurile temniței.

Se duce împrejurul colțului; trece la spatele zidirii; și se pomenește, că e afară din oraș, pe o rîpă a Mureșului.

Se apropie de o ferestuică ingrădită cu drugi de fer ruginiți; și acolo, la ochiul ferestuicei, zărește doi ochi mari ca fața ceriului?

Biata femee, se cutremură, lovită de o dată de o rază de bucurie, și de o săgetă de durere.

Se plecă la ochiul ferestruicei, șoptește câte-va cuvinte, și se întorce drept acasă, cu repejune.

Mai pe urmă pornește de acasă din nou, ducând cu sine pe furiș un călcâiu de pane, și un urcior cu apă.

In sera următore, mama Filipesca luă in mână un topor, și ieși pe portă. Dar se intorse indată. zicând:

— Așa m-ar pute ințelege cine-va. Trebue să-l scot din codă.

Ea așteptă, până când audi strigând cine-va pe uliță: «Meșter ferar! meșter! meșter!»

— Ei, meștere, vino încoce.

Meșterul intră în curte. Era un nepot de ai împăratului Faraon.

Mama Filipesca il întrebă:

— Știi a strica toporă?

Nepotul lui Faraon se uită lung la dinsa, și nu-i respunde nimic.

— Știi strica toporă? il întrebă dinsa din nou.

El se plecă, de se uită în ochii eî de aprdpe; dar nici acum nu-i respunde nimica.

Filipdsca se apropie de o ureche a lui și-i striga tare:

— Știi strica toporă? Strică-mi toporul acesta.

Negrul sări un pas înapoi, spăriat, și, strigă:

— Aolio. tu ori ești nebună, coconă jupâneso, ori ai înebunit. Eu să stric toporă? D-apoi pă care le stricațivoi, eu și pă acele âncă le dereg.

— Nu zic, să-l strici de tot; numai să-l desfaci pe a-cesta din codă.

— Așa se mai pote, respunse meșterul; desfăcu toporulși îl dădu domnei, așa, în doue părți, ferul deosebit decodă; dar apoi se puse Ia pândă; și vedu, că Filipesca învelește ferul într-un ștergar; il ia subsuoră; ia coda dreptcârjă, și pornește așa prin oraș....

A doua-zi apoi, noul Faraon povestia in satul Bodon, că el a vedut în Oșorheiu o jupânesă nebună, care umbla prinoraș de se uita pe ferestuice in pivnițele curților domnești,și asvîrlia intr-insele cu toporă stricate.

E o seră senină luminată de lună.

In Oșorheiu, unom se duce inspre temnița orașului, și ajungând acolo, ia in mână un fanaraș aprins, se uită laincuetore; o descue, intră, și incepe a striga:

— Ei! câne, vino încoce, să te judec.

Numai resunetul păreților de bolovani îi respunse.

— Unde ești, hoțule? strigă el iarăși.

Bolțile îi respunseră cu vorba lui cea de pe urmă.

Se puse pe căutat. Căută, căută, — totă temnița — și nu găsi pre alt «câne», afară de el însuși; — și dinsul zisecu mirare:

— Ce-i asta? vânatul meu a perit?

începe a căuta mai cu luare aminte in tote ungherele.

Nu găsi pe nimene.

— L-a înghițit pământul! Dar cum? A! iată o lumină!

Erau razele lunei, uitându-se cu sfântă si tainică liniște pe o ferestuică in fiorosa temniță.

Noptaticul căutător se apropie de ferestuică, și vedu, că de o parte gratiile de fer erau scose din părete, și îndoitein lături, așa, că prin deschizătura făcută putea trece un om.

— Ah! Nelegiuitul! strigă el acuma. Dar iată! in grabă,ș-a uitat toporul aici!

Apucă toporul, ce găsi lângă zid, iese pe ferestuică cu repejune; și făcând doi pași, zărește sub razele lunei un om inalt, mergând pe malul Mureșului cu pași grăbiți.

Stăi pe loc moțule, strigă necunoscutul, alergând după dinsul cu toporul ridicat...

XII.„Deșteptă-te române"

Canceliștii români sunt adunați la Papiu, in așteptare și sfătuiri.

Acsente zice o dată:

— Oare prepelicarii fișpanului neau numărat, câți ne amadunat aici?

Papiu respunde:

— De când nu mai este intre noi Iancu, tot-deauna nenumără, unde ne zăresc.

Mezul nopții sosi.

Ușa se deschide cu repejune; — și, — dinșii ved cu groză, că intră o față de om înalt, cu fața acoperită de praf șide sânge; in mână cu un topor stropit de sânge, ca șidinsul.

Toți iși făcură cruce, stringându-se unii către alții.

Andrei Mureșanu numai ce deodată iși apropie ochii mai mult de ochii noului venit, și, in clipa următăre, ceia-lalțivedură cu fior de spaimă, că acest spărietor cuprinde pe Mureșanu in brațele sale si zice:

— Bunul meu Andrei! Fraților!...

— Iancu! strigă Mureșanu; și deodată cu dinsul toțiceialalți, loviți de o aprinsă bucurie; dar totdeodată demirare, și chiar de spaimă, vedându-l acoperit de sânge.

— Iancule, ce ți-s-a întâmplat? Unde ai stat? Ce sângee acesta? — Așa îl întrebară cu toții, incungiurându-l dintote părțile, ca pe unul intors din mormânt.

Iancu respunse:

— Fraților, din pământ am ieșit. Fișpanul ș-a împlinit amenințarea, ce ’mi făcuse odată.

— Ce amenințare?

— Că in fundul temnițelor ungurești osele mele vor putrezi, dacă nu me voiu face mut; dacă voiu mai vorbi cuvoi despre lacremile părinților noștri; dacă voiu mai zice,că țara acesta este a românilor; dacă voiu mai cânta cântece de a lui moș Horea.

— A! strigară acuma cu toții; și se făcu o adâncă tăcere.

Iancu urmă apoi, cu amărăciune și mânie:

— Să tac? Să fiu mut?... Ah! dar ore pământul intregpărtă pe fața lui un om macar, care să vadă lacremile fraților sei, și să pâtă remâne orb, ca pământul? Să audăgemetele innădușite ale surorilor sale, și să remână surd,ca un trunchiu de ghiață? Să-l zgudue durerea nemuluiseu sugrumat și călcat în picioare, și să potă remâne receși mut, ca mormântul?

— O, nimene, dintre noi, nimene!... respunseră cu toții intr-un cuvânt.

Iancu urmă:

— Preotul Moisi Sora Noac geme in temniță, nejudecat; Micheș de mult in lanțuri! Iflimie Murgii, in temniță, detrei ani, fără judecată! Asupra mea au sărit, nu știu, câțiselbatici husari; m-au legat, și m-au dus in temniță. Uitat acolo eram să putrezesc, dacă buna mama Filipâsca n-arfi putut să-’mi aducă, pe furiș, câte o bucală de pane șicâte un urcior de apă, — și acest topor, cu care apoi amrupt din zid doue gratii mai mâncate de rugină, și amieșit.

— Dar sângele? sângele?... il întrebară acuma cu toții:— tu p6te ești rănit!...

—Rănit...

— Rănit!

— La suflet. Ah! Andrei, Severule, Mecsandre, fraților!..eu... am gustat sânge!... Am gustat sânge de dușman!...

— L-ai omorit?...

— L-am doborit la pământ. Nu știu, dacă va fi mai sudând. Dar cum să nu-l izbesc? când năvălește asupra meacu toporul ridicat, să ’mi sfărâme capul?

— Dar cum l-ai putut dobori? Ce armă aveai?

— Ce armă? — Dreptatea. Steua mea cea bună m-a păzit de lovitura lui, aprinderea dreptei mole mânii mi-a datrepejunea și puterea, de i-am smuls din mână toporul; șinelegiuita lui pornire a făcut, că eu, în luptă cu dinsul,l-am putut intorce și a-l pocni in costă. De aceea âusă,eu nu mai pot să stau aici in Oșorheiu. Pote chiar s-aupornit cu poteră pe urma mea. Dar nu puteam să plec din Oșorheiu, fără să vin, să mulțămesc mamei Filipeștei, pentru scăparea mea, și fără ca voue să ve zic: «.Remas bun».

— Dar aceste strigă la ceriu! ziseră acuma toți tinerii. Nu putem suferi mai mult. Ne ducem și noi, să-i deșteptăm pe toți din tote părțile; să nu mai rabde ca amorțiți,sub picioarele călăilor.

Andrei Mureșanu păși acuma la mijloc intre ceilalți; se opri pe loc; ridică ochii spre ceriu; și remase așa, nemișcat, parcă n-ar fi fost vedend nimica din cele ce-l incun-giurau. Deodată numai, obrajii Iui se aprind; ochii luistrălucesc ca de o Însuflețire peste firea omenească; și elincepe a vorbi, ca pătruns de o tain-că lumină, in mijlocul unei tăceri serbătorești, ca intr-o biserică:

Deștepte-te, române, din somnul cel de morte,

In care te-adânciră varvarii de tirani;

Acum,ori nici-o-dată, croește-ți altă sorte,

La care să se ’nchine și crudii tei dușmani.

Acum, ori nici-o-dată, să dăm dovedi la lume,

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman;

Și că ’ntr-a nostre pepturi păstrăm cu fală-un nume,

Biruitor in lupte, un nume de Traian!

Ridică-ți a ta frunte, vedi imprejur de tine,

Cum stau, ca bradii ’n munte, voinici sute și mii.

Un semn ei mai aștâptă, și sar, ca lupii ’n stine;

Bătrâni, bărbați, și tineri, din munți și din câmpii.

Priviți, mărețe umbre: Mihai, Ștefan, Convine,

Româna seminție, ai voștri strănepoți.

Cu brațele-narmate, cu focul vostru ’n vine:

«Viață ’n libertate, ori morte!» strigă toți.

Pe voi ve nimiciră a urei răutate,

Și orba neunire, la Milcov și Carpați.

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta

libertate,

Jurăm, că vom da mâna, să fim pururea frați.

O mamă văduvită de la Ștefan-cel-Mare

De la ai săi fii cere azi mână de-ajutor;

Și blastemă, cu lacrerai in ochi, pe fie-care

Ce-n zile neferice s-ar face vânzător.

De fulgere să pâră, de trăsnet și puciosă.

Ori-care ar vre să fugă din gloriosul loc:

Când patria sau muma cu inima duiosă,

Va cere, ca să trecem prin sabie și foc.

Ne-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui răni de morte și azi le mai simțim;

Acum se ’ndesă cnuta in vetrele străbune:

Dar martor ne e domnul, că vii nu o voim.

Ne-ajunse despotismul cu-ntrega lui orbie,

Al cărui jug din vecuri ca vitele-l purtăm.

Acum se ’ncercă crudii, in orba lor trufie,

Să ne răpescă limba; dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri! acum, ori nici-o-dată!

Uniți-vă in cuget! uniți-ve ’n simțiri.

Strigați in lumea largă, că Dunărea-i furată

Prin uneltiri și silă, — grețose mijlociri!

Preoți, cu crucea ’n frunte, căci oștea e creștină,

Dorința-i libertatea, și scopul ei prea sfânt;

—Murim mai bine ’n luptă, cu laudă deplină

Decât să fim robi iarăși pe-a nostru vechiu pământ

.

Cu totii ascultară cuvintele Muresanului cu o sfințenie ne mai simțită până acuma. Li se păru, că aud cuvântul unui prooroc. Sângele Începu a fierbe in pieptul lor; și,când Mureșanu încheia, dinșii ziseră după el, cu o aprinsă însuflețire:

«Murim mai bine ’n luptă cu laudă deplină, decât să fim robi iarăși pe-al nostru vechiu păment».

Mureșanu zise după acesta iarăși:

— Fraților, să mergem cu toții in Iote părțile Ardelului; să deșteptăm pre tot nemul. Să ne sculam; săașter-nem sub piciorele ndstre pre toți dușmanii noștri.

— Să mergem! să mergem! strigară cu toții; — iar peurmă să ne adunăm iarăși in munți, la Vidra.

In nâptea următore, in casa baronului Bornemisa de la Abafaia, Clement Aiudenu dormea liniștit.

Cocoșii cântă de trecerea nopții, când dinsul se trezește de o bocănitură in ferestra.

— Cine-i? strigă el; și pune mâna pe un pistol, ce a-vea atârnat pe părete.

— Scolă-te de-grabă, Clemente, șopti un graiu la aceafeiestră.

— Dar ce-i? Cine ești tu?

— Sunt prietenul tĕŭ, Avram Vidranu. Ieși de-grabă.Nu perde nici o clipă.

— Iancu! strigă Aiudenu, spăriat; se găti de ieșire; luăpistolul la brîu; și ieși.

— Vin cu mine, ii zise acuma Iancu; căci noi românii,nu mai putem sta pe aici. Aidem pe la cancelistul Vasile Pop, care se află tot aici in Abafaia; să-l poftim cu noi.

— Dar ce-i? Pentru numele lui dumnezeu; ce s-a întâmplat?

— Umblă dușmanii noștri după noi, să ne prindă.

Amândoi trec la locuința lui Pop; bat in ferestra; il scolă, și — peste puțin plecă toți trei peste ogoră și semănături,intr-acolo, pe nnde apune sorele.

XIII. O temniță mare.

E aprope de mezul nopții.

In Vidra se zăresc niște fețe omenești ieșind de prin case, și pornind inspre codrii de la Mâțu.

Ei nu apucă pe cărări; ci trec pe locuri nebătute de picior omenesc; prin tufe, prin rîpi și desișuri; indreptân-du-se inspre rîpa, ce-i zic la «Portă».

Sosiți la Portă, cu toții intră in peștera știută.

Acesta e luminată de un fanar atârnat de un par.

Cel d-ântăi, care sosește in peșteră, este Iancu. După el sosesc toți, pe câți ii aștepta.

Ei se așază pe lăviți.

Iancu se scolă in piciore, și grăește:

— Fraților, numai aici nu ne vĕd ochi de ungur; numai aici nu ne pândesc urechi de dușman. De aceea v-ampoftit aicea. Luna ne vede; dar ea n-are nici limbă nicisuflet de om, pentru a ne vinde. Și acuma...

Iancu se opri, stând in piciore in mijlocul peșterei, ui-tându-se, cu ochii ca înțepeniți, drept inainte, indelung, indelung; ca și când ar fi fost un om mort; in cât ceide față Începură a simți fiori furnicându-i prin ose.

Dinsul reluă vorba si zise:

—La mort, voi vĕ plecați, și-i dați câte o sărutare. Dar iată că azi se intorce rândul sărutărilor. Astăzi, — a-cuma, — iată că, vĕ dă o sărutare — mortul. Remas-bun,vouĕ! — strigă el, se plecă, pe rând, la toii, și-i sărută,zicându-le.

— Rĕmas-bun ție, Butene, și ție, Acsente; remas-bunvoue, Balint si Corches: tie Vlădutule, si tie Aiudene; rĕmas-bun ție, Alecsandre Papiule, și ție, Dobre, și ție losife; rĕmas bun. Rĕmas-bun, vouĕ, Niculiță Barbule, și Ivanovici, si lonită Dragos...

Tinerii se uită unii la alții, cuprinși de o grea și apă-sătore mirare.

Iancu urmeză a le stringe mâna, si a le zice: «Remasbun ».

Nici unul nu cuteză a-l intreba, de ce face el acesta.

De la un timp apoi incepe a le fi milă de dinsul.

— Iancu s-a turburat; — așa credeau ei.

— Rĕmas bun, vouĕ, tuturor! inchee el; se oprește, și stă îndelung, privindu-i pre toți, mut, ca și când i-ar fi fost întrebând ceva cu ochii numai.

Ei iși simt inimile stringându-se; și așteptă cu încordare, să vadă, ce va urma:

— Cum? zice dinsul de-odată, voi nu mĕ întrebați, dece imi iau ziua bună de la voi? Să ve spun dară eu. Ascultați; dar ascultați cu tot sufletul.

Tinerii isi tin suflarea, ca să ințelegă mai bine, ce le va spune Iancu.

Dinsul le grăește acuma, in graiu tainic, șoptitor:

Să stiti, că eu— am murit, — Iancu nu mai este.

Niculiță Barbu, vroind să ușureze gândurile cele grede, și să deschidă o glumă inveselitore, începe a cânta, aducând cam pe nas:

—Veeeșnica lui pomeniiire!

Iancu respunse liniștit:

— Iti mulțumesc, frate Nicolae.

Butenu perdu răbdarea; și întrebă:

— Da pentru atâta ne am adunat noi in cap de nopte,la acestă ascunsă Portă? Iancu il apucă de mână și ilîntrebă:

— Da tu, Butene, da voi toți, Acsente, și voi ceialalți,voiți voi, să mai trăiți, in acestă — temniță?

Barbu se uită imprejur, și zice:

—Temnița acesta are păreți subțiri, de petră; și pedinafară alți păreți, groși, de vent. Coperișul ii e și mai vîrtos: e bolta tăriei de sus. Lumina ei se stinge câte o-dată la trei-zeci de zile; căci se numește luna.

Iancu ii intimpină:

— Și temnițele făcute de unguri au păreții de petră, a-coperementul de plumb. Lumina intr-insele nu se stingeniciodată; căci n-o aprinde nimene niciodată.

Barbu respunde acuma:

—Adevărat. In acele temnite nici eu nu vreau să trăesc.

— Nici eŭ: adaugă Butenu și Solomon.

— Nici noi! nici noi! strigă acuma cu toții.

Iancu grăește după acesta:

— Să zicem, că suntem morți, ca robi ungurilor; sălucrăm, ca să inviem odată; și să sfârmăm lanțurile robiei, Întorcând sabia asupra capetelor lor.

— Așa să fie 1 strigă toți voinicii intr-un graiu.

— Ceta celor morți să fim, din acestă nopte înainte; zice Iancu. Așa să ne numim I Așa să lucrăm. Să jurăm credință cetei nostre, a celor morti!

— Jurăm! strigă cu toții.

— Să îndepărtăm din inimile ndstre ori-ce altă simțire,fie de iubire, fie de ură!

— Jurăm! incheie iarăși cu totii de-odată.

Barbu zice acuma:

— Care din noi are in inimă vre-o incolțitură de dragoste pentru vre-o cosiță bălăidrâ, ori ca pana corbului,pentru niscaiva ochi ca florea inului, ori ca mura ceacoptă, ce să facă acela?

Butenu respunde:

— Să le zmulgă din piept cu rădăcini cu tot!

Iancu încheia, lămurind:

— Noi suntem morți, până nu vom învia cu nemulnostru cu tot, la viată nerobită.

După acesta stă pe gânduri. In vederea lui se ridică o lată de copilă. El se sparie de jurământul ce făcu; și stăca im măr murit.

Barbu urmeză:

—Ce gânduri ți-s-au deșteptat, Iancule?

Iancu nu-l aude.

Barbu urmeză iarăși:

— Vre-o cosiță bălăidră, ori pana corbului, doi ochicâmp de ceriu, fibre de in, ori mură coptă; aceste te auinjugat; nu-i așa, Iancule?

Iancu resare ca dintr-un vis, și respunde:

— Barbule, chiar dacă aș fi vedut in gând vre-o cosițăca raza sorelui, doi ochi, câmp de ceriu, iți jur că aș ardedin sufletul meu aceste nebune copilării, aceste copilăreștinebunii. I-aș face acelei cosițe o supărare de cele mari;pentru ca să știe, că ne e tăiată calea de a ne mai impăcavreodată.

— Așa să facem cu toții! porunci Barbu, intorcându-secătră ceialalti. De acuma Dumnezei să ne facem!

Peste puțin, cei adunați se imprăștiară.

Pe drum, Dragoș se apropie de Iancu, și-i șoptește:

— Vidrane, când ai să-i faci Anitei supărarea ce ai jurat, să-i faci?

Iancu iși infrâneză cutremurarea, ce-l cuprinse, și respunde lui Dragoș cu liniște:

— Când vei zice tu.

— Mâni să fie.

— Mâni va fi. Am să-i zvîrl inapoi florile ce păstramde la ea. Adoua-zi toți se porniră din Vidra.

Iancu și cu Dragoș sunt in Abrud; și merg inspre grădina luiBoieru.

Ei sunt acuma numai de vrocâți-va pași.

Inima lui Iancu incepe a-l cutremura, in cât vede cu ochii.

El se silește a invĕța in gândul sĕŭ ceea ce era hotărât, să facă.

Deodată zărește pe Anita ieșind in grădină; iși aduce aminte, că se jurase, să-i facă o amară supărare; să-i vîrlă inapoi zmocul de flori, ce el păstrase de la ea sfântă comoră. Acest jurământ i-se ridică dinaintea fletului deodată, ca o spărietore iazmă. Vederea i-se necă; și el făcu un lucru neașteptat...

— Omoră-mĕ, Dragoș, zise, cu ochii rătăciți; om căci eu, ceea-ce am jurat, nu pot să indeplinesc flet, să indeplinesc. Omdră-mĕ!...

Se intorce pe loc.

Dragoș il prinde de mână, și se silește a-l îndupleca, să se apropie de grădină și de Anita.

Acesta tocmai vedea, cum se luptă amândoi; cum in clipa următore, Iancu se zmulge cu repejune, din mânilelui Dragoș, se pornește in fugă inapoi, fără de a aruncaspre Anita o privire macar, și se perde din vederea ei,cât ai bate in palme.

Curend după acesta, veni de Ia Viena înștiințare, că împăratul s-a hotărât, să dezlege pe unguri din lanțurileîmpărăției, de cari se plângeau de atâta timp; — apoi venialtă veste; că in adunarea de la Pobrițin ungurii au datpe impratul afară de la cârma Țerei Ungurești, și au hotărît, că de acum inainte ei singuri să fie stăpâni și pestenemul românesc din Ardel, și peste celelalte nemuri.

După acesta vine alta veste:

«In Ardel s-a împrăștiat vorba, că aldoile Horea, Catarina Varga, ar fi ieșit din temniță, și că rescdlă glotele delidui asupra tiranilor unguri. Uniia demințesc acestă zicând că biata Catarina tot acolo geme âncă intre ele, unde gemuse sermanul Horea și cu Cloșca».

lăngă grelele ziduri ale temniței care a fost închisă Catarina

Se oprește și ascultă un gemĕt greu, verița, se depărteză și se oprește pe loc, domn ei nostre, cu pri i-as vede la ferestuică...

Ridică privirea spre ferestuică. De odată strigă cu graiu inăbușit:

— Dumnezeule! e fata ei! Sermana ndstră domna! in grele feră ancă; pentru că a vrut să ne dezrobescă dinafurisitele lanțuri ungurești. Așteptați voi, tirani blăstămați;căci de lăncile ndstre nu veți scăpa. Să știi, scumpă domnă,că pentru amarele tale suferințe de mucenică, grea izbân-dire lua-vom...

In noptea, care urmă, păzitorul acelei inchisori zări, pe la mezul nopții, doue umbre lungite pe pământ, ca nișteșerpi, trecând pe lângă ziduri tîrîș.

O pocnitură de pușcă scutură acuma liniștea nopții. Un țipet năbușit urmă; și, in clipa următore, unul din pân-dași ridică pe celalalt in spate, și alergă cu el pe Podeiula vale in graba cea mare.

Peste puțin, porta cetății se deschide; o patrulă de șepte dragoni călări iese din cetate, și alergă in gona spionilor.

Pe costa delului, noptaticii iscoditori sar pe niște cai; le dau pinteni, și se perd in intunerecul nopții.

XIV. Pregătiri.

— Iancu și cu soții sei din ceta celor morți trec printote satele romanești, si dau preoților români invetăturaacesta:

—Părinte, se apropie ziua mântuirii ndstre. O apropiămnoi. Ajută-neși dumneata, să o putem aduce și mai curând,îndemnă pre toți fiii tei sufletești, să-și adune cât de multeunelte de acele, cari au fer și oțel, ori aramă. Săații, câte puști, câte pistole, câte săbii, poți să ai submână, când va trebui; câte securi, cdse, topore, lanțuri,țepde; cât plumb poți să ai. Câți meșteri ferari șed peim-prejur. Câte căruțe, cară; câți cai, boi; cât grâu, ovespoți să ai sub mână, când va trebui. Apoi să afli, ce vorbesc despre noi ungurii din vecinătate. Câte cară, câte arme, câți cai și câtă pâne pot să aibă și ei.

Să scrii tote aceste însemnări; și să le ții ascunse bine.

Iancu e in Câmpeni.

Intr-o zi vine la el David Ursu, și ii dă o hârtie pecetluită.

Dinsul o despecetluește și vede, ca e de la Bărnuț. In-tr-insa cetește cuvintele aceste:

«Iancule, ore ne vom putea noi aduna la Blaj pe Dumineca Torni, cu toți părințiinemului românesc? Dacă a-cesta e cu putință, trimite tu cu oamenii tĕi chemarea a-cesta la toți cu grăbire; ca să nu întârzie nici unul».

După ce o ceti, Iancu incepe a numĕra zilele, și a măsura in gând depărtările de la sine și până la episcopi, Ia protopopi, și la ceialalti părinți ai nemului; apoi înăsorădepărtările de la dinșii și până la Blaj.

După ce le mĕsură, scrise pe o hârtie respunsul acesta:

«Iubite Tată-Bârnuț, ce m-ai intrebat se pote face; și voiu îndeplini».

Impătură hârtia, și o dă in mâna lui Ursu, zicându-i:

— Să o duci, iubite Davide, și să o dai in mâna lui Tata-Bărnut.

David Ursu luă scrisdrea și plecă.

Iancu chemă cincisprăzece scriitori, ii înșiră la mese, și scrise cu dinșii de douĕ-zeci de ori chemarea, să vină, pe Dumineca Torni la Blaj toți protopopii din totă țara luând cu sine fie-care pe câte doi preoți, și pe câte doi români bătrâni din fie-care sat.

După ce scriseră tote aceste cărți de chemare, le impătură, încalecă toți, și zbdră, in gona cailor, in cincispră-zece ținuturi, la soții cei mai de căpetenie dinrdta celor morți.

Aceia le scriseră și ei, fie-care de câte-va zeci de ori, și le trimiseră la alți soți in tote părțile.

Intr-o zi veni la Iancu in Câmpeni Buteanu și ii aduse o veste, de care ii veni, să cadă jos. Iată ce veste a fost acesta:

«O carte de chemare n-a ajuns in mâna aceluia, căruia i-a fost trimisă 1 A prins-o un spion ungur; și a dat-o inmânile gubernatorului Teleki. Acesta a trimis în tote părțile Ardelului vorba, că adunarea pusă pe Dumineca Torninu se va face atunci; ci in o altă zi, care nu-i âncă hotărî tă.

Iancu remase încremenit. El șopti în sine:

--Asta mĕ dă de minciună! Ce va crede acuma despre mine Bărnuț? și nemul intreg?

Deci, in fugă, adoua chemare!

EI gândi in sine:

— Dacă soții mei nu vor face nopțile zile, rîurile nu levor face loc uscat, munții sesuri netede, nu vor sosi latimp....

Dumineca Torni se apropie, și lui Iancu i-se părea, că stă pe jaratec.

In acele zile, el mai primi âncă o veste:

«Teleki a prins limbă și despre aceasta a doua chemare; a pus pândași pe la tote incrucișăturile drumurilor, șila tote podurile, cu porunca, de a împușca pre toți purtătorii de chemări. Ba și Coșut a poruncit, ca omenii luiTeleki unde vĕd trei români vorbind de o parte, să-i prindă, să-i bată, să-i pună in lanțuri, și să-i arunce in temniță.

Iancu șopti in sine:

— Adunarea nu se va face; și eu sunt perdut!

Când gândia, să se ducă la Blaj, ii veni să crddă, că se duce pentru a fi judecat.

Dinsul ceti in gazeta ungurescă Vestitorul Ardelen că ungurii amenință cu opt-zeci de mii de secui pre românii, cari s-ar ridica in arme.

— Nici de opt sute de mii nu mĕ tem! strigă el la acesta, trecu la Nicolae Corcheș, și găsindu-l, făcură amândoi sfat de arme.

Nicolae Corcheș și cu Clement Aiudenu chemară pe sătenii din munți la Câmpeni.

După porunca lui Iancu, toți iși luară in traistă merinde pe o septămână. Câți aveau pistele, le luară la brâu; și a-ceștia făcură o rotă de armați; gardă pentru Iancu, căruiaîi ziseră de acuma «crăisorul munților».

Porniră spre Blaj.

Iancu încalecă pe zmeul lui numit Brutus; și se puse in fruntea lor, urmat de Corcheș, de Aiudenu, și de faini-cii lui gardiști albăceni si vidrani.

Ajung pe calea, ce duce pe deasupra Roșiei-de-Munte; când de o-dată aud niște strigăte din urma lor; ajungândapoi pe locul, ce-i zic: «deasupra Vîrșilor'», o cetă de o-stași se vĕd alergând după ei, in gona cailor.

Iancu se oprește cu cetele sale; și așteptă pe loc.

Sosind in fața lui, comandantul loanette Petru grăește:

— Iancule, ascultă. Ne-a trimis Măria Sa domnul Meșter Caret, judecător din Câmpeni, ca să te poftim, să te in-torci inapoi.

— Și eu nu m-oiu intorce. Spime-i așa domnului judecător. Noi ne ducem la Blaj, la adunarea nemului românesc.

— Stăi; căci nu știi, cu ce putere ne-a trimis Măria Sa. Iată. Cetește.

Zicând așa, despătură o carte mare și o întinde lui Iancu.

Acesta i-o impinge inapoi, zicând:

— Eu nu umblu cu hârtii; nici me închin dinaintea cărților nimănui. Aideti, fraților, inainte; să nu intărziăm.

— Ascultă, să-ți spun, de la cine e cartea. E de la in-susi Cosut!

— Călăul nemurilor! înainte, copii!

Iancu pornește inainte. Cetele după dinsul.

loanete îi mai strigă din urmă:

— Dacă românii voi să se plece, și să se unescă cu ungurii, Coșut zice, că-i va ierta pe toți.

— Nu ne ierte Coșut! ii strigă Iancu inapoi, și urmăcalea inainte.

Când sosi in mijlocul Teiușului, o cetă de călăreți grăniceri îi iese inainte; și căpitanul lor face semn, ca vrea să vorbescă cu Iancu.

Acesta se oprește.

Căpitanul se închina, și zice.

—Iancule, am poruncă, să te poftesc, să te intorci inapoi cu cetele talc.

— Și eu am carte, ca tu să te intorci inapoi cu ceteletale.

— Să-o vĕd.

—Iat-o.

Zicând așa, Iancu arătă căpitanului o carte.

Căpitanul o cetește; o impătură, o da lui Iancu inapoi; se intorce cătră ceta sa, și poruncește ostașilorsei:

— Faceți loc!

Aceștia se dau la o parte. El se intorce iar spre Iancu; îi face o închinăciune, si-i zice:

— Plecați inainte, cu Dumnezeu!

Apoi se dă la o parte, și stă pe loc, până ce Iancu și cu muntenii sei dau pinteni cailor, și plecă veseli in lintespre Blaj.

Pe drum îl intimpinară ștafete, cu vești amenințătore:

O ștafetă îi spuse:

— Guberniul a dat porunci, de a se aduna împrejurul Blajului oste ungurescă nenumerată.

— Vreu, să o ved; respunse Iancu; și făcu inainte.

Altă ștafetă îi spuse:

— Dacă in Dumineca Torni se vor duce la Blaj advocați și canceliști români, ungurii îi vor spânzura in furci,și in gldte cu puștile vor trage.

— Nu cred; intimpină Iancu, fără să se oprescă.

Altă ștafetă:

— Curtea episcopului din Blaj e plină de unguri și detunuri; hambarele sunt pline cu praf de pușcă. Blajul eplin de furci.

— Noi mergem la Blaj!

Alte ștafete il intelnesc, si-i vorbesc:

— In curtea episcopului sunt adunați mai mulți ofițer,unguri, cari au de gând, să împrăștie pe români din Blaj.

— La Bucerdea lângă Blaj, e o companie de ostași unguri de la Cetatea Bălgăradului: iar Ia Sâncel stau maimulte companii de dragoni.

XV. Dumineca Tomi.

Dumineca Tomi a sosit.

Doi comisari unguri, cu o cetă de ostași de ai lor, sosesc desdimineață in Blaj; și ostașii se inșiră in mijlocul orașului, in fata bisericii celei mari.

Românii erau acuma adunați in Blaj.

Unul din comisari iese intre dinșii, și Ie strigă:

— Ei! oameni buni, ascultați! inălțatul impĕrat și Măria Sa, domnul gubernator vĕ poruncește, să vĕ duceți peacasă.

Românii incep a se intreba unii pe alții, ce să facă.

Tocmai atunci sosi cancelistul AlecsandruPapiu, feciorul popi din Bodonul-de-câmpie, și auji cuvintele comisarului.

Îndată ce ințelese aceste cuvinte, se urcă pe petra cea mare de dinaintea bisericii, și incepu a cuventa cătră români:

— Fraților, să nu vĕ temeti! căci cu noi e Dumnezeu; cu noi e dreptatea. Suntem credincioși impĕratului; și vrem dreptate. Vrem pace. Trăiasc imperatul! trăiascănemții românesc! Voi sunteți puterea. Și dacă veți ascultade noi, cari ne îngrijim de voi cu credință, atunci glonțelepuștilor dușmane nu vor străbate până la voi!

Audind acestă inimâsă îmbărbătare, sufletul românilor adunați se lumină și se întări; ei se opriră pe loc, infața puștilor ungurești.

Căpitanul ungur remase mut; cetele lui steteau pe loc, fără o mișcare.

Comisarii unguri Fosto Melchior și cu Micșa loan șed, ca ascunși, in curtea episcopului; se sfăluesc, cum șiprin ce uneltiri să spargă adunarea și să o împrăștie.

Fost o zice:

— Să piindem ântăi pe blăstematul de Papiu, și pre ceilalți spânzurați de tribuni; și să-i ducem in lanțuri la Aiud.

Micșa adaugă:

— Pre adunătura de robi să o imprăștiăm cu putereaarmelor.

— Numai Iancu de n-ar veni, cu afurisilii lui de moți!Am audit, că i-se închină lui, ca unui imperat.

— Si îi zic: «crăisorul nostru».

— Să stăm cu ochii deschiși in patru.

Românii tot mai sosiau ancă,glote, glote, din tote părțile. Adunarea creștea mereu.

Intr-un rând, Papiu se urcă iarăși pe petra bisericii, și începe a vorbi din nou cătră adunare.

El ii arată, ce dreptăți are tot românul de la Dumnezeu; dreptăți, pe care nimene nu i-le pote răpi.

Fosto și cu Micșa ies din curtea cpiscopdscă, urmați de pandurime; și trec spre cetele de oste.

Românii se uită la Papiu, și-l întrebă:

— Să-i lăsăm, să vină mai aprdpe? Să nu-i dăm afarădin oraș?

— Lăsați-i, fraților, să vină, să ne înțelegem. Poftim aici lângă noi, să vorbim.

Comisarii se alătură lângă căpitanul ostei; șiFosto strigă cătră Papiu:

— Iată poruncile înaltului guberniu, să imprăștiăm a-dunarea de astă-zi, ca să se ducă toți pe acasă. Vină dumneata aci lângă noi, apoi o cetește; și să mai vorbim impre-ună două cuvinte....

Papiu face câți-va pași cătră comisari.

Românii se iau după dinsul, și-l apucă de amândouă brațele, zicându-i:

— Nu te lăsăm, să te apropii de dinșii mult. Nu te in-crede in ei nici aicia. Noi ii cundstem mai bine. Suntempățiți-

— Uite, măi, șoptește unul cătră vecinii sei; comisarulcelalalt, cum trage cu coda ochiului cătră căpitanul ostei.Vor să-l prindă pe domnișorul de român.

Micșa incepe a ceti porunca pentru imprăștierea românilor.

— Nu ne trebue! strigă glotele. Știm noi ce vrei săcetești. Numai ceti.

Fosto strigă cu grăbire:

— lobăjia se va șterge, indată ce,..

— Îndată ce, — indată ce voim noi 1 Noi ștergem astăzi iobăjia. Nu mai vrem să fim robii voștri. Destul am fost.

— Pre mult am fost;indrepteză alții.

— Ți-am rĕspunde noi și alt-fel, numai dacă ar fi aciintre noi Iancu.

— Iancu nu vine! Ce să fie asta? gândiau unii și alții.

— Ascultați, omeni buni; strigă Fosto; iobăjia se va șterge, indată ce Ardelul va fi unit cuȚara-Ungurescă!

— Nu ne vindem țara! căci pe urmă voi nu ne dezrobiți.

— Nu ne unim cu nimene, până nu vom fi noi țara.

Fosto se Încruntă; și strigă cătră căpitan și cătră oste:

— Căpitane, ostași! Iată, acești români, acești robi,vreu să facă rescolă; vreu să dee foc curților domnești;vreu să aprindă rezboiu in țară. Săriți cu armele; imprăștiații, ca pe o plevă de netrebnici!

Micșa adause.

—Eu me duc, să aduc si ostile de la Bucerdea și dela Sâncel.

Și porni.

— Foc! strigă Fosto acuma.

— Vine Iancu! așa strigăt se audi in acestă clipă de lamarginea mulțimii; și căpitanul ăstei respunse lui Fosto:

--- Nu dau foc, comisare; căci eu ved că nu e adevărat, ce zici.

La aceste cuvinte ale căpitanului, amândoi comisarii se traseră cu pași grăbiți in curtea episcopescă.

Curând după acesta, husariul episcopului vine inspre Papiu, și-i zice, strigând tare:

— Domnișorule, Măria Sa, părintele episcop te rogă, săvii in curte, să vorbiți douĕ cuvinte.

Dupăce a strigat așa, numai ce repede se apropie de Papiu cu totul, se plecă la urechea lui, și-i șoptește cugrăbire:

— Nu cum-va să intri! căci te așteptă acolo ungurii; și dacă vii, au să te prindă.

Apoi se depărteză și se intorce in curte.

Acest inimos voinic mai veni o dată; ba ancă și a treia oră; și făcu tot așa, cum făcuse ântăia ora; ași viclenii și crudii comisari, cari așteptau insetați ca după obună pradă, iernaseră de trei ori bosumflați pentru neiz-bânda negrei lor uneltiri.

Iancu se apropia de Blaj cu muntenii sei. El se uită in-spre căile, pe unde ar fi fost sosind cei chemați, și zicein gândul său.

— Iată, pe unde ar ti sosind soții noștri, dacă nu i-arfi impedicat ungurii.

Când colo, ce vede? — Inima lui saltă de o bucurie neașteptată; căci vede ceta soților sei; in frunte cu Alecsan-dru Papiu, cu loan Acsente Severu, și cu ceialalți; iar in urma lor părinții nemului; toți ieșind din Blaj intru intim-pinarea lui.

Lui Iancu i se păru, că iese dintr-o temniță; voinicii, cari erau mai aprdpe, il ridicară pe umere, și il duseră așadrept in biserica cea mare; unde inălțară apoi ferbințimulțumiri cătră ceriu, că-l-a adus in pace tocmai la timp,când era mare trebuință de numele lui, de bărbăția lui, debrațele voinicilor Iui munteni.

Ieșind din biserică, numai ce de o-dată se face o mare turburare. Toți ies din Blaj, ca să primească pe lumina nemului, pre Simeon Bărnuț. Cei ce sosiră mai ântăi lângădinsul, se răped și deshamă caii de la căruța, pe care ve-nia, și voiră să o ducă ei. Dar Bărnuț le respunse:

— Lăsați, dragii mei, jugul; căci aici ne adunăm pentru a-l stărăma; nu pentru a-l lua să-l purtăm.

Dar românii nu ascultară; ci il duseră ei până la biserică. Când sosi timpul sfătuirilor, toii strigară intr-un cuvent:

— Bărnuț să ne vorbească 1 Să ascultăm pe Tata-Bărnuț1

— Bărnuț se sui pe masa cea de petră de la ușa bisericii episcopești, și grăi cătră cei adunați:

— Știti voi, ce au fost străbunii noștri? Au fost oamenineplecați in jug străin: Nimene nu-i chinuia; nimene nu-ibatjocoria; nimene nu-i ucidea. Acum zece veacuri eiincheiară dreptă tovărășie cu ungurii lui Tulxuturn ca săfie aceste doue seminții una ca și alta. De vr-o patru vea-curi ânsă, românii sunt robi ungurilor, cu tote că suntem de douĕ ori mai multi de-cât ei. Să-’si ridice astă-zigraiul nemul întreg; căci anul acesta a adus bucurie tuturor semințiilor; numai noue românilor nu ne a adus âncă.De ce resună munții terei nostre? Ce aude muntele Retezatul? Ce aude Surul, Vlădesa, Vulcanul? De ce resună Măgurele, Băbiul, Detunata? De suspinele fiilor nemuluinosti u De aceea ne am adunat astă-zi aicea, ca să începema ne sfătui, să știm ce să facem și noi, pentru ca să seardă legile cele nedrepte; să se scrie în locul lor legidrepte și pentru noi. Să ne sfătuim dară, ca să vedem, cesă facem.

Iancu se grăbi a respunde:

— Fără luptă nimic nu vom putea face. Să ne orânduimcu toții sub arme. Tu, Tată-Bărnuț, să ții in mână totă rânduiala lucrului; și să ședi la cârmă. Iar noi vom aduceporuncile tale la Îndeplinire.

Bărnuț respunde la aceste cuvinte:

— Ba să nu purcedem așa, cu pripire. Să nu incepemcu armele. Să Încercăm ântăicalea cea pașnică.

Iancu îi intimpină:

— Să mai așteptăm ceva de la altă cale? Au capul ungurilor, Ludovic Coșul, nu a hotarît âncă din anul trecut,că trebue să stingă pe români de pe fața pământului?

Bărnuț respunse:

— Nu trebue să ne grăbim cu un lucru așa de mare șide greu. Pentru ca să putem desfășura bine dreptățile nostre, trebue să ne sfătuim, pe acasă, cu toți cei-lalți fii ainemului; și apoi să ne adunăm din nou; mai mulți, decât astă-zi; tot ne mul, cu gânduri mai mult chibzuite âncă. Iancule, pe când socoti tu, că ne am putea aduna?...

Iancu se adânci în gânduri și socoteli — după o mi-nută respunse:

— In ziua a treia din luna lui Maiu.

Totă adunarea asa hotărî; să se adune in acea zi tot nemul, tot la Blaj.

Comisarii porunciră acuma:

— Imprăștiați-vĕ.

— Nu ne împrăștiăm, jupâne, respunseră glotele, pânănu veți da carte de dovadă in mâna domnilor noștri, carine au deșteptat și ne au povățuit.

Comisarii scriseră cărți de mulțămire pentru pașnica urmare a adunării; și deteră una in mâna lui lăncii, una lui Papiu, una lui Buteanu, și una lui Bărnuț.

Așa apoi se imprăștiară cu toții in pace, cu gândul de a se pregăti pentru marea adunare din luna lui Maiu, șipentru luptă.

Iancu se intorse in munții sei, și se apucă de tot felul de pregătiri pentru cele ce aveau să se intemple.

Intre aceste pregătiri, îi vine o-dată o gazetă ungurescă. ce-i ziceau: «Păzitorul».

El ceti intr-insa aceste cuvinte:

«Ungurii sunt, și trebue să remână domni peste Ardel, peste Țara-Bomândscă și peste Moldova: peste țevile Croației, a Dalmației și Galiliei, peste țara Serbiei și peste țara Bulgarilor». Apoi mai ceti tot acolo, pe altă față, gândul ungurilor:

«Pe Iancu in veci nu-l putem ierta, pentru cutezanța lui când cu adunarea plevei de români de la Dumineca Torni. Pre el si pre toti ceilalți afurisiți turburători trebueîn furci să-i ridicăm!»

Intr-alt loc ceti:

«In totă țara Ardelului par-că din pământ au resărit o sută de Horea 1 «In furci cu mai marele lor, Avram Iancu!».

XVI. La 3/15. Maiu.

Ziua a treia din luna Iui Maiu se apropie.

Guberniul unguresc porunci, de se așeză la Mănărade, lângă Blaj, oste de secui: pedeștri, călărași și tunuri; cu hotărârea, ca înainte de acea zi, Duminecă, să prindă pe Iancu când va trece pe acolo spre a intra in Blaj.

Ei il pândesc cu o miie de ochi, în toate părțile; până împrejurul Blajului.

Prin ce minune insă, la timpul hotărit, Iancu era in mijlocul Blajului, cu muntenii sei, câte-va mii de voinici, vesel si neatins.

Acesta s-a intâmplat așa:

Un bun spion al sĕŭ ii aduse la Câmpeni la timp veste tainică, zicându-i:

Guberniul unguresc a dat porunci, să se așeze la Mănărade, in drumul teu spre Blaj, oste de secui, pedestrime, călărime si tunuri, ca să te prindă, când vei trece pe acolo Duminecă.

Iancu ii respunse, zimbind:

-- Mare veste, bunul meu. Du-te cu grăbire la Nicolae Corcheș, și la ceilalii căpetenii; spune-le acesta și lor iar din partea mea adauge, că voiu să plec la Blaj. Ai ințeles?

— Am ințeles, doamne; respunse tainicul vestitor; șiplecă, de îndeplini cele ce i s-au zis.

Iancu și cu voinicii sei pleacă spre Blaj; și sosec veseli si neatinsi — de cu sâmbătă sera.

A doua-zi, Duminecă, desdimineata, fruntașii adunați in-(rară in biserica episcopescă, și se sfătuesc părintește pentru dezrobirea nemului.

Iancu tot caută și tot numĕră pre soții sei din rota celor morți.

Deodală se oprește cu căutatul, și strigă, ca spăriat:

— Dar stați, fraților; — Miches unde-i? Miches.’...

— Aicia sunt, nepote;— respunse un graiu stins; și unmoșneag gârbov, cu barba albă, rezămat in cârje, și orb,lace câți-va pași tremurători spre Iancu.

Acesta pășește lângă el. Dinsul apucă pe Iancu de braț, și urmează:

— Chiar umblam să-’ți spun, că fiul meu, pe care il cauți, nu e aici. L-au aruncat in temniță călăii lui Teleki; pentru că l-au prins împărțind cartea de chemare. Ah!Iancule, Iancule! Acuma e o septămână, inimoșii românide la Cluj s-au răpedit să sfărâme temnița, in care era; și de aceea, sĕlbaticii de unguri l-au luat pe furiș, și l-au dus la Oșorheiu, intre secui, ca să-l păta păzi mai aspru.O, dornne! ei il țin in temniță, fără să-l judece macar.Iancule! Dă-mi pre fiul meu! Dați-mi pre fiul meu!

Iancu se simți ca atins de o pară de foc. Luă pe bĕtrânul de mână, se infătosă cu dinsul in vederea celor adunați, și zise in auzul tuturor:

—Părinților, fraților; priviți pe acest bĕtrân orb; elcere pe fiul sĕŭ, scumpul nostru soț, Florian Micheș. Caredintre voi vre să meargă cu mine, acuma indată, la puternicii de astă-zi, să scătem pe nevinovatul nostru frate din temniță?

— Eu! respunse loan Acsente.

— Și eu, — și eu, — respunseră intr-un suflet toți soțiidin răta celor morti.

Atunci zise Iancu:

— Acsente, Butene; să mergem, să cerem să ne deeinapoi pre Micheș, — ori — să ne inchidă și pe noi!

— Și pe noi! și pe noi! toți! strigă acuma cei adunați, cu toții; un tunet de patru-zeci de mii de graiuri.

După ce aceste aprinse valuri se mai domoliră, Bărnuț se sui pe petra bisericii.

Tăcerea mormântului se făcu.

El zise acuma in auzul tuturor:

— Cum credeți voi? ore să lăsăm, să se ducă pentru scăterea lui Micheș, omeni tineri; ori mai bine bătrâni, cu sângele mai așezat? căci eu mĕ tem, că tinerii nu vor aștepta, ca gubernatorul să le deschidă ușa.

— Ne ducem noi; respunseră bĕtrânii canonici, carierau de față; și se porniră indată, spre a se duce la gubernator.

Din părinții nemului și din glote tot mai sosiră totă ziua de Duminecă.

Veniră și români cu înalte învățături de prin alte părți; de la frații români de peste munți; Barcianu, August Laurianu, Lascar Roseti, Petru Suciu, Șărcăuanu, Rusu,Curius, Teodor Moldovanu, Nicolae lonescu, și mulți alții,ca să vadă cu ochii, cum seminția fraților lor se naște din nou la viață nerobită.

Adou azi, Luni, ziua a treia din luna lui Maiu, urmă adevărata mare sfatuire a intregei seminții a românilor strinși la Blaj din tote colțurile țerei.

Cu toții trecură pe reslațatul câmp verde de dinsus de Blaj.

Iancu și cetașii sei inșiră glotele in rânduială, de se făcură pintre ele, de la altarul din mijloc, ca patru ulițe largi și drepte, una spre răsărit, una spre apus; și altelespre măză-nopte și meazăzi.

Așa orânduiți, ei, ca intr-un singur suflet, ridicară spre ceriu, sub stegul românesc, jurământ, că din acea zi înainte,nemul românilor nerobit să fie, neasuprit, și neasupritor.Spre veșnică amintire despre acestă mare zi de dezrobiresau libertate, au hotărit, ca acest vesel câmp cu numelede Câmpul libertății» să fie numit in tote vecurile viitore.

XVII. „Mihalțule" — botez de sânge

După acestă adunare de mari hotărîri, Iancu aștepta in Sibiu, cu inima încordată, ce vești ii vor aduce trimișiilui din tote părțile Ardelului.

Intr-o zi sosește la dinsul loan Rusu, ii aduce o scrisore, și i-o întinde, zicându-i.

— O grea veste, domne.

— Veste grea? strigă Iancu. Cetește-mi-o dară mai degrabă. Ori, mai bine, lasă cetitul; și spune-mi repede: ces-a întâmplat?

— Vĕrsare de sânge s-a întâmplat.

— Dumnezeule!... Și cine a vârsat sânge?

— Ungurii.

— Sânge românesc? Nu este așa?

— Sânge românesc; bunul meu domn.

— Unde?

—La Mihalț.

— Povestește-mi acuma vestea deplin.

Rusu incepu:

— Pe malul drept al apei Murășului este aprope de Aiud satul ce-i zice Coșlard, și peste Mureș, pe malul stângsatul Mihalț.

Mihălțenii, români toți, numai ce se pomenesc odată, că pe malul drept vine o cotă de secui din paza Aiudului;toți cu puști pe umere; și căpetenia cetei le strigă:

— Ascultați, miliălțeni! Am venit să vă luăm pământurile, dacă nu voiți să facem unio.

Românii știau, că «unio» Însemnează a da Ardelul in prada ungurilor; deci au respuns:

— Nu vrem, să fie unio! — și au tras podul de pe Mureș de la malul drept la cel stâng.

Dar ungurii au găsit un loc, pe unde era vad; trecură prin apă; și se apropiară de români până la bătaia puștii.

—Pușca la ochiul strigă acuma căpetenia ungurilor; —și aceștia luară pe români la ochiu.

— Foc! — comandă ungurul.

O durduitură cutremură aerul; și sângele românesc incepu a curge.

Românii erau cu mâna, golă! cu femei, cu copii.

Vrocâți-va țipau de morte; cu toții Începură a striga:

— Ce faceți? Stații

— Foc! — se audi iarăși; si cădură alti români, scăldatiin sângele lor.

— Foc! — strigă căpetenia ucigașilor din nou: și iarăși «foc».

De șapte ori au tras ucigașii cu puștile asupra bieților români nearmati si nevinovati.

Optzeci de români au căzut la pământ.

Cincizeci strigau, că-i dor ranele; și cereau ajutor. Treizeci tăceau; tăcerea mortii.

Dar afurisitele feare, in loc să dea cel mai mic ajutor celor nenorociți de ei, iși luară puștile pe umere, se in-torseră, si intrară inapoi in Aiud; ca și când ar fi tăcut oispravă de laudă.

La intrarea lor, ungurii din Aiud le strigară: «Elien o adecă: «Să trăiască»

Tot așa, se audi, că făcură ungurii și la Lona, și âncă și pe aiurea.

Iancu nu așteptă să povestescă Rusu până in capăt, ci strigă, cutremurat până in adâncul sufletului:

— Mihalțule! Mihalțule! — Botez do sânge! Cu multsânge de dușman te vei resplăti!...

După acesta, nu perdu o clipă măcar; ieși, se duse cu grăbire drept la Bărnuț; ii povesti sângerosa nelegiuire aungurilor din Aiud, și apoi adause:

— Tată-Bărnuț! Mai aștepte, cine pote. Eu nu mai potaștepta. Me duc. Me duc in munți; me scobor, cu voinicii noștri vidrani, albăceni, si ceialalti munteni: cad apupra Aiudului; acest cuib de șerpi și de fere selbatice;— il ard; și nu las din el petră peste petră!...

— Nu te grăbi, dragul meu, nu aprinde focul pre degrabă; să nu ajungi și tu ca Horea; să nu faci o nouănenorocită horaiadă; să nu-ți plângem mortea, de-grabă,si inzădar.

— Me duc! Nu pot resufla la așa fapte!

— Credi tu, că vei ieși la capĕt bun? Au nu știi, câteaudirăm zilele aceste? Nu știi, că dezrobitorii Italiei s-auinnecat in sânge pe ulițele cetăților Palermo, Messina Neapoli, Roma, Veneția? Nu știi, că cei ce s-au ridicatsă dezrobescă Franța, iși găsiră mormântul in șiroe desânge, in spumele Seinei, in Algeria si Caienna? Uiți,căcei ce se incercară să unescă țara germanilor, cădură zugrumați, pe ulițele Berlinului; in Baden, la Francfort, și pe aiurea?

— Eu nu mai pot aștepta; și me jur, să nu me laspână nu voiu lua crâncenă izbândire de sânge pentru sângele nevinovat, ce s-a versat la Mihalț, și la Lona; și pânăcând nu voiu semăna groză in osele selbaticilor, ca să sefacă blândi, ca mieii.

— Așteptă dară macar atâta, ca să ne adunăm din nou,tot la Blaj; să ne întocmim cu toții in cercuri de luptă,și in tabere. Oare pe când să ne adunăm?.

— Ziua a treia din luna lui Septemvrie să fie ziua adunării celei mari pentru întocmirea nostră de înarmare șide luptă.

— Asa să fie.

Toți aleșii nemului s-au învoit, să cheme așa adunare; și trimiseră cărțile de chemare.

E sera zilei a nouesprăzecea din luna lui August.

Bărnuț șede și sfătuește cu August Laurianu și cu Nicolae Bălășescu, ținend ușa incuetă, ca totdeauna la înțelegeri mai tainice.

Urmând ei cu sfatuirile lor, mezul nopții sosește, când deodată numai ce ușa odăii pocnește, se ridică din țițini,si cade inlăuntru.

Cei trei bărbați înțeleseră intr-o clipă, ce putea să fie; deci se ridicară in picidre; când deodată, cădură in casă un stol de grenadiri, înarmați până in dinți; prinseră pecei trei bărbați, fără de a zice un cuvent, ii legară și ii duseră in închisoare.

Tot așa prinseră selbaticii in acea nopte pre popa Simeon Balint, și pe Dimitrie Moga; — și îi duseră pe toți in temnița dela Aiud.

XVIII. «Traian-impărat»

Ziua a treia din luna lui Septemvre sosi.

Românii se adunară din nou in Blaj.

De astă dată numerul lor se ridică la șasezeci de mii. In fruntea lor erau Acsente Severa, cu Dionisie Popovici.Marcianu, loan Bradu, și alții.

— Dar Iancu unde-i? se întrebară cu toții unii pre alții?

— Iancu nu vine!...

— Ne a lăsat singuri!

— Ce ne facem noi fără de Bărnuț si de Iancu?

Sermanul Florian Miches tot in inchisore gemea âncă. Acuma era adus la Aiud.

Cea d-ântăi faptă a adunării fu, că părinții nemului trimiseră din nou pe bătrânii canonici la Aiud. la comisarul Nicolae Voi, cu cerere, că se dezlege odată din lanțuri presermanul Miches, și pre ceialalți.

Solia se intorse din nou fără bucurie.

Canonicul Raț se infățișază acuma in mijlocul adunării, și arată, ce răspuns a trimis baronul Voi dela Aiud, zicând:

— Măria Sa domnul comisar baronul Voi vĕ respundeaceste: «Nu vrau să vorbesc cu adunătura vostră din Blaj. Imprăștiați-vĕ de acolo; căci de nu, apoi nu-i iert nici peaceia, pe cari ecselența sa domnul Coșul i-a iertat.

Cei de față strigară:

— Nu ne imprăștiem, părinte, până nu vedem aici intrenoi pe tribunul nostru Florian Miches, și pre ceialalți ainoștri povĕțuitori.

Raț adause:

—Domnul Voi a zis, că ântăia pocnitură de tun in Blajva căde; și apoi petră peste petră din el nu va rĕmâne.

La aceste cuvinte, mulțimea și mai tare se aprinse; și strigă cu față amenințătore:

— Aci stăm dară. Vrem să vedem cu ochii acel tun; vrem să dăm ochi cu aceia cari il vor porni!...

Vedend aceste, bătrânul canonic incheiă zicând;

— Eu dară imi spăl mânile, ca Pilat; ca să nu port eu vina. Să știți ansă, că nu e departe timpul, când pe acestă piață veți innota in sângele vostru; și vor plânge și vor blestema nepoții din strănepoții voștri.

Fruntașii ziseră acuma:

— Altă solie să trimitem la Voi la Aiud, mai cu putere; să-i scriem să lase odată din temniță pre Bărnuț, pe Micheș, pe Balint și pe Moga; pe Bălășescu și Laurianu; căci fără vină i-au prins dușmanii noștri. Să-i scriem cuvinte mai cu putere!

— Mai cu putere!—strigară și ceialalți; și făcură indatăcarte de cerere pentru dezrobirea color prinși.

— Dar cine să o ducă la Aiud? întrebară unii.

— Nu vine Iancu; respunseră alții; căci el n-ar lăsa-oaltora, să o ducă.

— Eu o duc! strigă maiorul Clococeanu; și porni cu ea spre Aiud, strigând inapoi:

— Aveți să vedeți; eu am să-l aduc chiar și pe Voiaici; ca să dăm ochi cu dinsul cu totii.

—De te ai intorce viu macar tu, Clococene; ii respunseră acei cari îi audiră cuvintele.

Adouazi după plecarea lui Clococenu, baronul Voi, comisarul ungur de Ia Aiud, veni, intr-adever, in Blaj, cu maiorul.

El se spăriă, vedend o adunare de șase-zeci de mii; și cum sosi, deodată strigă cătră românii adunați:

— Glotelor! Imprăștiați-ve de aicia! duceți-ve cu toțiipe acasă.

— Ba nu ne vom duce, jupâne-comisare; — respunseră românii.

— Să știți, că eu viu cu putere mare — adause Voi.

Un alt graiu se audi atuncia, zicând:

— O oste se apropie!...

Acestă vorbă trecu din gură in gură, ca un fulger.

— Voiu vede eu indată, ore nici acuma nu ve veți Împrăștia; adause Voi; — și, ian ascultați! cine imi va dapre Iancu, viu ori mort, mare resplată ii voiu da.

Nimene n-a avut, când să respundă la acestă nelegiuită și zmintită îndemnare; căci in acea clipelă, ca și când opădure de bradi s-ar fi apropiând, așa salta înainte o oste de călărime, mii peste mii!

O zugrumătore apăsare se lăsă intr-o clipă pe pepturile celor adunați; când de-o-dată totă adunarea se cutremu-ră; și nici unul nu se precepu, ce să facă, de turburaresi indoială.

Ce s-a intemplat?

Oastea de călări năvălește spre adunare, — cu arme, care strălucesc falnic si fioros.

Din cei adunați, fie-care se uită, ore ce să ridice in mână ca armă?...

Nu aveau la indămână alta, decât bolovani jle petră, măciucile din mâni, si dinții din fălci.

Care le fu insă mirarea, și dulcea deșteptare, când ve-dură mai de aprope, că era Iancu, in fruntea unei oști inarmate de români, cari veniau falnici și veseli, ca de omare sĕrbătore.

Pe ale lor lucii arme jocă razele sorelui.

Stelpi de nouri se ridică pulberea in urma acestor cete.

In fruntea lor saltă, mândru și strălucit, ghinerariul lor; idolul lor, Iancu; măreț și cuceritor, ca și un imperat.

Uitându-se la el, cum aprigul sĕu armasar «Brutus» il salta ca in zbor, tuturor le creștea inima; si ei isi ziceauunii altora cu mândrie:

— Iată-l! Uitați-ve la el! Așa putea să fie in timpul seu Traian impĕrat...

Un țipet de morte din partea unei femei, spinteca aerul in acestă clipă, eșind de la o ferestră a unei case, pe lângăcare trecea Iancu.

Ce cuvinte rosti tinĕra femee de la acea fereastră in tipetul seu?

«El e ghinerar!... Vai mie!...»

In zborul privirii, Iancu o zări; iși mușcă buzele până la sânge; împlântă pintenii cei de argint in costele zmeului seu; acesta sări cu el in două piciore; par-că ar fivrut, să-l ridice in nouri; și apoi se aventâ in zbor inainte,până in mijlocul adunării, care stătea immărmurită de bucurie, pentru strălucita lui sosire.

— Ce ai făcut? Iancule! il intrebă acuma Pavel Duncași alții, revenindu-și din adânca lor mirare.

— Ce am făcut? respunse Iancu, aruncând o falnică privire de leu asupra strălucitelor arme ale ostei sale; — ceam făcut? m-am gătit de nuntă, de danț; ca să nu intârziiu. Dar cât ve mirați voi de călăreții mei, mai mult trebue să me mii' eu de mirarea vdstră. Nu vĕd ânsă pe Bărnuț... Unde e Miches?

— Sânt tot inchiși âncă. Am trimis la Măria Sa domnul comisar Voi, la Aiud, cerere scrisă, in care...

— Ungurii vĕ prind, și vĕ inchid; și voi cădeți in genuchi, cu rugăciuni plecate. Ungurii vĕ tae, și vă impușcă,cum impușcară la Mihalț și la Lona pe mai mulți de ainoștri. Sângele nevinovat curge; și voi? voi scrieți rugăriplecate. Ei fugiți-mi de aci cu rugămintele vdstre pe la u-rechi surde! Cu sabia să scrieți cererile*; căci apoi le vor audi.....

Trecură cu toții afară pe Câmpul-Libertății; și ținură mare sfătuire.

După ameazăzi, povĕțuitorii erau adunați la masă in sala cea mare a episcopiei.

In veselia ospățului, episcopul inchină in sănătatea împăratului.

Barbu închină in sănătatea colonelului Urban. Dunca in sănătatea mareșalului Radețchi; alții in sănătatea altorviteji.

Scaunul lui Iancu era âncă gol. Dinsul întârziase mai mult pe Câmpul Libertății, urmând cu povețele de arme.

Intrând la masă, el iernase in piciore; ridică un pahar și grăi:

--Eu închin in sănătatea românilor celor din inchi-sore: Bărnuț, Micheș, Laurianu, Bălășescu, Moga, popa Ba-lint si nu voiu să șed la ospăț, până nu-i voiu vedea și pre denșii scăpați din inchisore.

Audind aceste cuvinte, Voi chemă doi husari, și ii porni cu tainice ștafete. Ei plecară la drum in gona cailor.

In ziua a treia, cei adunați urmau cu sfătuirile, afară, pe Câmpul Libertății; când deodată, cine se vede sosindintre dinsii?

Florian Micheș, cu Bărnuț, si cu ceialalti fruntași, care fuseră închiși în temnițile Aiudului.

Cei de față ii primiră cu brațele deschise; și numai li se porniră lacremile.

Bĕtrânul Micheș strinse pe fiul sĕu in brațe; și apoi i-se ruga așa:

— Fiul meŭ, du-mĕ lângă Iancu; — și când ajunse infața binefăcătorului, cădu in genunchi dinaintea lui, și-i cuprinse piciorele cu brațele sale.

Iancu se pleca, de-I ridică in piciore, — gândind în sufletul seu:

—De ar ști el, cât cuvent am eu să me bucur întreitpentru scăparea lui!...

Intr-un rând apoi, el începu a vorbi celor de față, și le zise in fața lui Voi, aceste cuvinte:

— Fraților, ascultați, să ve arăt, câte vești am aflat eu,și câte mi-au mai adus bunii mei iscoditori.

Antăia veste este acesta: cărturarii unguri au scris in gazetele lor despre adunarea nostră din Dumineca Torni,că la Blaj s-a strins «pleva plătilore». — Ocârmuirea ungurilor a hotărit, să -arunce in inchisore pe toți aceia, cariar cuteza să vorbdscă rnacar despre adunarea nostră de laBlaj ținută in ziua a treia din luna lui maiu; adecă despre cea mai sfântă a nostră adunare; in care semințiandstră din morte s-a născut la viață nouă; — iar unguriidin Cluj, au hotărit să unescă țara nostră a Ardelului cu Țara-Ungurescă. zicând, că și in Ardel, cine e ungur, sătrăescă; cine nu-i ungur, ori să se lapede de numele strămoșilor sei, să se facă lepădătură, ori să moră.

Mulți dintre voi venițidepe locuri depărtate; și nu știți pote, că ei ațâță pe toată lumea asupra nostră, poncgi indu-necă toți suntem numai o strinsură de tâlhari, de ucigași; buninumai de furci. Ailati si aceea, că adunarea de la Pestai-a izgonit pe deputății români; zicând, că nu sunt in a-ceste țeri români; numai unguri sunt; iar ceialalți suntrobi ungurilor; și dacă tot mai vreu să fie deputați români,apoi cu acestă vorbă, ci se fac vânzători de țară; și trebuesc spânzurați! Așa apoi, trimișii+ au fost buni bucuroși,că, izgonindu-i din adunare, nu le-au dat afară numai capul. Ocârmuirea ungurescă amenință cu patru ani do in-chisdre pe ori-care ar cuteza să arate, că nu vre, ca Ardelul să fie legat de Țara-Ungurescă! Apoi n-a avut orecurent bietul Horea, când sa ridicat cu cei cinspră-zecemii deovoinici ai sei?...

Văi se uita imprejur... Sudori reci începură a-i cuprinde trupul; dar nu cuteza să facă o mișcare.

Iancu urma:

— Până și Bibcscu domn din Tara-Homânescă, a datporuncă, să închidă pe loan Maior eseu, pentru ca să nupotă veni la adunare. Tot prin inchisore s-au pus încercări a se impedeca și Suciu, Laurianu, și alți bărbați fruntași si de inimă. Nu este asa? dati-mc de minciună!

— Așa este; — respnnse Laurianu și ceialalți, cari fuseseră ast-fel amenințați.

Iancu urmă a vorbi inainte, in mijlocul unei tăceri, ca in biserică:

— Oare să aștept și eu să pățesc ca Miches, și ca bietul Murgii, care âncă și până astăzi geme in temniță, nejudecat!

Acum trei septămâni, pe toți părtașii inchisorii lui i-au scos din lanțuri; numai pe el nu 1 Ungurii au scris petote ulițele, și pe tote drumurile, cuvintele de: «dezrobire,dreptate și frăție». Ei o cântă acesta pe tote strunele. Darapoi iată, pentru noi, ce dezrobire, ce dreptate, ce frățieau ei: Știți cu toții, că au inceput a ridica furci și țepepe la drumuri, scriind pe ele pe ungurește: «Unire sub?Tara-Ungurescă, ori mârte!» Și eu ve zic o vorbă: să nenumerăm astă-zi; și apoi să ne numerăm și de astăzi intrăm an... si veți vede câți vom fi in viată. — Au inceput a cutriera acestă a ndstră țară unguri trimiși de la Pesta, invescuți in Îmbrăcămintea, in care imbracă ei peSamiel, adecă pe dracul din poveștile lor, fâlfăind steguriroșii pe care au scris: «unire ori morte».

Afară de aceste, stiti voi, ce a zis Cosut? A zis că ori nu va rămâne picior de ungur, ori de român! Dă-mede minciună, comisare Voi!

Comisarul tăcu, Iancu urmă:

Multe altele am mai aflat eu âncă afară de aceste; iată, de ce m-am pregătit, eu și cu acești voinici.

Nu uitați apoi, că ungurii iși trag oștirile din tote păidile la ei acasă. Numai din Ardeal, ei frag zece batali-one. Companiile de unguri de sub comanda căpitanului Lenkei din oștirile imperătești preinsuși căpetenia lor aulegat; și l-au făcut de frică, să-i ducă in țara lor. împăratul a trebuit să fugă din Viena lui, și să se adăpostescă la Innsbruc, in țara Tirolului; până vom pute sfărâma bălaurii rescolei. Dar apoi și alte nemuri de altă limbă, fac cum facem noi. Iată Jelacici, banul nemului croaților; Raiacici, episcopul sirbilor; toți se ridică, pentruca să apere țara de apăsările ungurilor. Ungurii se gătesccu cose și cu topore1 Popa unguresc din Uzon a făcut ominune: a înduplecat patru bataliăne de ostași unguri, des-au ridicat din oștirile împărătești, și și-au oprit in manilelor și puști o miie și șase sute. — Măria Ta, domnule comisar, adause Iancu, intorcându-se drept cătră Voi, dă-măde minciună.

— Nu te dau de minciună, cetâtene; dar vĕ incredițez pre toți, că cererile văstre se vor îndeplini. Și acumavă zic, remâneti sănătoși!

Zise —și plecă din Blaj în gona cailor. După acesta, Iancu urmă:

— Să hotărîm, să ne ridicăm sub arme două sute demii, pentru apărarea dreptăților țerei; pentru a zmulgecolții cei veninoși ai balaurilor; pentru a-i face blândi. Săcerem la împărăție puști, și alte arme; pentru că vom a-păra și împărăția.

— Așa să facem! respunseră cu toții intr-un cuvent.Iancu adause:

— Eu voiu ține cetele mele înarmate; și nu cer pen -tru acăstă trebuință nimănui nici un ban.

Bărnuț întrebă acuma:

— Să impărțim țara Ardelului in cincisprăzece cercuride arme? Blajul, Munții, Zărandul...

— Așa să facem. Să o impărțim!

— Ții tu, Iancule, Blajul in apărare?

— Nu Blajul! —se grăbi Iancu a respunde, cu o cu-tremurare neintelesă de nimene. Eu mă simt mai bine in munți. Eu voiu tine mai bine munții.

— Iei tu, Acsente Severule, in mâna ta cercul Blajului,cu o sută si douăzeci sate, cu douĕzeci de mii bărbați?

— Il iau, cu ajutorul Puterii de sus; — respunse Acsente; cât voiu pute, voiu păzi văile Ternavei și Mureșului; numai împărăția să ne dee arme.

După aceste înțelegeri, Iancu, ajutat de Acsente, de Clococdnu, de Novac, și de alții, intocmiră pre cei adunați in impărțire de adevărată oste. Jurară apoi cu toții credință stegului românesc, și impărăției; hotărâră, ca inimaputerii să stee in Blaj, unde au stat odată voivodii Ardelului. Aci să fie o prefectură de arme, cu zece mii armați;in fie-care sat să se intocmescă o companie; iar zece companii să se zică un tribunat.

La urma urmei, ei scriseră tote, câte au hotărit, in protocol; și apoi se intrebară:

--- Cine să ducă protocolul la Năsăud, la colonelul Urban?

— Noi il vom duce; — respunseră preoții Bălrânenu de la Balda, și Simonici din Sarmașul-Mare; iși făcurăcruce; ziseră: Domne, ajută-ne, și porniră cu protocolul spre Năsăud.

— La arme, dară, la arme! cu acestă strigare insul la-țită se despărțiră cei adunați, urmând a striga la eșirealor din Blaj:

— La arme, români! la arme! Sculați-vĕ. Deșteptă-te,române!... acum, ori niciodată!...

Iancu fu cel ântăiu, care esi din oraș.

El alergă cu o grăbire, par-că ar fi fost fugind de morte.

Câți l-au vedut plecând, au remas mirați; și nu Înțelegeau, pentru ce el n-apucă drept pe ulița, pe care ii era drumul, și pe care intrase, ci ocoli, ieșind pe o altă uliță.

Călăreții lui il urmară până la Câmpeni pas cu pas, ca niște copii pre părintele lor. Acolo apoi se imprăștiară,ducându-se fie-care la casa sa.

Când se vĕdu Iancu singur, se simți cuprins de o groză necunoscută până atunci.

— Ce am făcut?! strigă el. — Ce ai făcut, Iancule? Ce vifor nebun ai aprins in acesta țară? In ce vîrtej te ai azvîrlit?... De acuma, să știi, una din doue va fi: Ori românimea biruitore, — ori Iancu e un insutit și un ucigaș! și inima lui osândită la veșnică Întunecime: la veșnic amar!... De acuma una din doue... da: una din doue...

Căpeteniile nemului iși așezară scaunul cârmuirii in Blaj. Acestei cârmuiri ii diseră «.Comitet» diriguitor.

Iancu ceru, ca acesta să scrie in glote pe toți romanii, cari pot purta arme. Și comitetul cârmuitor rândui, de sefăcu așa, cum a cerut Iancu.

După acesta impărțiră totă țara in cincisprăzece cercuri de inarmare, și rânduiră să facă in fie-care cerc câte otaberă.

In fruntea fie-cărei armadii era chemat un prefect, cu vice-prefecți; cari iși luară adiutanți și ordonanțe, toți călări; apoi iși puseră căpitani cu sub-căpitani; aceștia orân-duiau vedete, sentinele, cornași, bucinatori si curieri; brânduiră focuri de alarmă, parole sau vorbe tainice, cu-respunsuri, și tot ce mai trebue intr-o taberă.

Imprejurul taberelor săpau șanțuri; inlauntrul lor, meșterii versau tunuri si glonte; iar cei înarmați se invetău la purtarea și mânuirea lor.

Temeiul si inima taberilor din munți era tabera lui Iancu, la Câmpeni.

Zi și nopte, el umbla de cerceta locurile bune pentru năvală și pentru apărare. — Oamenii il zăriră pe delliriledintre apele Mureșului, ale hrieșului, ale Someșului și Chișui, — cu ocliianu in mână; când pe delul Găina,când pe Biharea, pe delul Muntarilor, pe Cătlincsa, pe Nă-moiosa, pe Vidolm și pe Vlădesa; când pe Muntele-Marcși pe Vutcari, — pe Delul Izarului, pe Grohot, pe Băbiu,pe Măgura și pe Hartău.

XIX. Mânia leilor.

E mezul nopții.

Un călăreț se apropie de Câmpeni, ducând de frâu un al doile cal, cu șeua pe el.

Dinsul intră in oraș.

Peste puțin timp, Clement Aiudcnu sare din somn, la bătaia puternică in ferestra locuinței sale.

— Cine-i? strigă el, ridicându-se.

—Clemente dragă, îi respunde de afară un graiu de femee; și gatindu-se do a eși, Aiudcnu ascultă cu încordată luare aminte, cum urmă necunoscuta a-i grăi:

— Avrămut, prietenul teu cel bun, te poftește, ca nu-mai-de-cât să vii până la el in Vidra; și ca să poți venimai fără întârziere, ti-am adus si cal de călărie.

— Dar cine ești tu? întrebă Aiudenu, plin de mirare.

— Cine sunt? Sunt mama lui Avrămut.

— Jupânesa Maria? strigă Aiudenu, plin de mirare.

— Da. Și te rog, să mc însoțești acuma până la fiul meu.

Aiudenu stetu o clipă pe gânduri; căci știa, că splgă-bireul Carol Meșter il are la ochiu, ca și pe Iancu. Dar deodată respunse cu hotărîre:

— Merg, domnă Mario. Așteptă-me. Fie, ce va ti!.. Iese;sărută mâna mumei lui Iancu; și pornesc amândoi indatăspre Vidra-de-Sus.

Sosind la casa Ianculeștilor, ei fac pe lângă dinsa, drept spre- Arieș; și intră in casa lui lonuț Pop.

Iancu ii aștepta acolo, și nu acasă; pentru ca sa retă-cescă ochiul lui Meșter.

După ce sosiră, Iancu zise cătră Aiudcnu:

— Bun venit! dragul meu Clemente.

— Bun găsit, scumpul meu.

— Bine, că sosiși, până nu te găsi diavolul de Meșter.Să și plecăm, în acest minut!

— Unde plecăm?

— Iți voiu spune pe drum. Haidem, să nu ne găsescăpe aici afurisitul de solgăbirău. Iar tu, lonuț, să iei sama;îndată ce solgăbirăul va ieși din Vidra, să-mi dai de știre.Me vei găsi mâni la popa din Sohodol.

— Așa voiu face; respunse lonuț. Dumnezeu să vă portesănătoși.

Iancu incălecă și el și plecară, amândoi cu Aiudenu, apucând prin codru. Un moșneg vidran ii călăuzi, ducân-du-i pe lângă Arieșul-Mare in sus.

Pe drum, Iancu spuse lui Aiudenu:

— Acuma am răgaz să-ți spun, ce avem de făcut: Voiusă ridicăm tabără românescă; pentru că a sosit timpul.

— Amin! Cu Dumnezeu! respunse Aiudenu.

Ei făcură înainte, apucând de-alungul Arieșului Mic; trecură pe dinsusul Ponorelului; apucară pe delul din fațaacestui sat; intrară in hotarul Săcălurei; trecură in pădurea Poduri, și ajunseră in Albac.

Aici se opriră la biserică. Iancu sfătui cu preotul un timp; după acesta, numai ce deodată, albăcenii săriră dinsomn, la sunarea clopotului intr-o ureche și se adunarăîndată in crângul Ferigetului.

Când erau adunați, Iancu se înfățoșa in mijlocul mulțimii, și le grăi:

— La anne, fraților! A sosit ziua resplătirii. Unguriis-au sculat asupra nostră. Să ne ridicăm să le zmulgemarmele din mână. Să scotem colții cei veninoși ai șerpilor,— cu rădăcini cu tot.

— Cu cap cu tot! strigară cei adunați.

Iancu apoi alese căpitani; și le porunci să se gtăescă toti cu arme.

Intro dungă, ca semn de alarmă.

De la Albac, Iancu trecu la Scărișâra; adună și acolo pe toți voinicii buni de arme, și le puse căpetenii. Totașa făcu la Negra și la Secătura; apoi la Câmpeni, la Ponorel, la Certege și la Bistrița’, iar după acesta la Sohodol.

Aici sosi lonuț Pop, și se infățioșa dinaintea lui.

— A plecat? il întrebă Iancu.

— S-a dus. Era ca turbat.

O samă din voinici, cei mai inimoși, se strânseră lângă Iancu, ca să-l păzescă, și la ori-ce întâmplare să-l apere.Acesta era apoi garda lui.

In curând, armadia lui Iancu număra trei mii de bărbați, toti cu inima de otel.

In ziua a șeptesprăzecea din luna lui Octombrie, generalul imperătesc Puchner întemeia, in fața lumii, armadiile și glâtele românilor.

Iancu e lumina si idolul tuturor.

Grija lui cea d-intăi fu, că orândui pază de lănceri și vânători călări împrejurul munților Carpatilor, la trecătorile ie la Zărand de la Cluj, de la Turda; la Teiuș, și la Zlatna; iar temeiul înarmării și al luptelor il așezâ in Câmpeni; tot aici iși așezâ și scaunul sĕŭ de cârmuitor.

O dată intră la el un prietin, și-i dă niște gazete ungurești de la Cluj, «Controlorul» «Vestitorul» și alte gazete. Dinsul incepe a ceti intr-insele:

«Fer și foc să dați in satele românești!... tăiați și pre copiii din fașă! Urmă macar să nu lăsați din acâstă plâvă!»

«Guvernatorul Telechi a trimis secuilor cărți cu acestă poruncă: «Secuilor! ridicați vânătâre asupra românilor. Luați-le pământurile; și apoi ale vostre in veci să fie!»

Butenu ii trimise alte instiintări scrise. El ceti intr-aceste:

«Astă nopte, ungurii din Cluj au doborit la pământ tâte pajurele împărătești, câte erau așezate pe la porțile derogatoriilor; tot strigând, că ei nu mai vreau să tină cu imperatul; apoi, că doue-zeci și șase de bâtalinde și cincizeci și nouă de escadrone de unguri, peste tot la patruzeci de mii, au fugit de sub stegurile Împărătești; și cuaceste, husarii unguri resculați au ajuns la numărul deopt-spră-zece regimente.

loan Rusu ii aduse lui Iancu o dureroasă veste Inimoșii plreoți Bătrinenu și Simonici cari duceau protocolul despre adunarea de la Blaj, n-au putut ajunge până la Năsâud la Urban; căci când se odihneau intr-o nopte in satul Barei, i-au ajuns copoii lui Văi, niște selbatici secui;cădură asupra lormișelește, când dormiau, ii legară peamândoi, le luară protocolul, și ii duseră la Cluj. Acoloapoi, nelegiuiții, ii omoriră, spânzurându-i in furci; iar protocolul il azvîrliră in foc. In aceeași zi, ungurii din Oșorheiu prinseră pe inimosul preot Vasile Papiu, și-l uciseră, tot prin spânzurătore.

Intr-un rând, mai primind o veste, el țipă, ca unul care e mușcat de târând; căci ce veste ii veni? Iată, ce veste.

«Ungurii ucid pe români, unde-i intelnesc».

— Ah! strigă Iancu, bătând cu piciorul in pământ; dar românii se lasă? Sunt de lut? — Apoi mai departe:

«....și românii ucid pe ungurii, cari cad asupra lor» — — Așa! așa! strigă el; asta-i dreptatea. Nu avem, incotro!

După aceste, ii mai veniră alte vești, unele după altele: «Antăiul regiment de români, cu scaunul la Orlat, a datmâna cu adunarea românilor...

—Bine a făcut! Așa trebue să facă tote regimentele.

«Românii din tote ținuturile strigă asupra cârmuirii lui Coșut. Nici ei, nici croații nu vreu să intre ca deputați inadunarea ungurilor de la Pesta. Ei strigă, să nu se pună Ardelul sub piciărele Țerei Ungurești. Așa cere și al doilea regiment român, cel cu șederea la Năsăud.

Asa ii veni de acuma veste după veste.

«Colonelul Urban întocmi oștire credinciosă țerei; porni cu tabăra, și puse mâna pe câte-va orașe ungurești».

Altă veste:

«Palatinul cârmuitor al Țerei-Ungurești trimise de la Pesta porunci la nemul croaților. Dar croații le au ars, infața lumii. Ei au adus apoi fețele zugrăvite a palatinului și ale miniștrilor ungurești, — și le au zvîrlit in foc pe tote, de au ars».

Altă ștafetă:

«Ungurii fug, de se ascund prin cetăți, de frica românilor».

Ludovic Goi, fruntaș puternic din seminția illirilor a făcut, de imperatul a pus pre lelacici ban ocârmuitor croaților și el s-a și îmbrăcat in arme, pentru a se scula a-supra ungurilor.

Altă veste:

«Capul miniștrilor ungurești, contele Botteani, i-a trimis lui lelacici vorba acesta:

«Ne vom vede Ia rîul Grava».

lellacici ânsă i-a rĕspuns așa.

«Ba voiu veni eu la Dunărea vostră».

O nouă veste:

Sirbii din Banatul Timișan nu mai putură aștepta; ci au năvălit in câte-va orașe de unguri resculați

«Lui Stratimirovici, care e un tiner de douĕ zeci și trei de ani, i-au dat in mână toiagul de comandant; și sabiade ghinerar. Sub stegurile lui, sîrbii se pornesc asupra ungurilor».

La aceste înștiințări, Iancu se porni din nou; deșteptă tot ținutul munților; și il îmbrăcă în arme; trimise apoi chemare la cei mai inimoși, să ’și iea merinde pe o sep-tămână, și să se adune in tabără la Câmpeni. Ei ascultară de el ca de un imperat al lor; se adunară cu toții și din-tsul ii întocmi, și-i invețâ purtarea armelor, in toată rân-i duiala; după acesta ii împărți și-i trimise, cete, cete, la

Bistrița la Bucium la Roșia și Ia alte locuri din Împrejurime.

Trimise, după acesta, pe Clement Aiudenu, să-și alegă pe cei mai voinici doisprăzece feciori; și cu ei să ia armele de la ungurii din Câmpeni.-

Tabĕra stetea pe șesul, ce-i zic Țarina.

Aiudenu iși alese acea mică cetă; porni prin Câmpeni; intră la lie-care ungur; și-i porunci, să dea tote armelein manile lor. Ei apoi le duseră in tabără.

După aceea, Aiudenu trecu cu ce ta sa la Ofembaia, ca să ia și de acolo armele ungurilor.

După acesta trimise pre Nicolae Corcheș cu o miie de lănceri la Abrud, ca să ia armele de la ungurii de acolo.

Corcheș luâ aceste cete, se porni și intră cu dinsele in oraș. Acolo se opri, și trimise patru fruntași bătrâni la casa orașului, să cheme pe maimarii unguri să vină dinaintea Iui.

Bĕtrânii se duseră. Ungurii veniră in fața lui Corcheș; adunară apoi tote armele de la abrudeni, și le dădură inmâna lăncerilor.

După porunca lui Iancu apoi, veniră doisprăzece unguri cu Corcheș la Câmpeni, și se jurară in numele Abrudului,că vor rĕmâne in pace.

După acesta chemă Iancu pe mai mulți adiutanți ai sei, și le grăi:

— Iubite Nicolae Corcheș, Alecsandre Bistranu, și tu, Dionisie Popovici, voi țineți-vĕ aici in Câmpeni; iar tu,părinte Prodanu Probii, să te duci la Magina, la ceealaltăoste de gardiști. Tu, Butene treci in Zărand; căci cetele,ce ți-am incredințat, te vor fi dorind. Pote peste puțin săavem de lucru, scumpii mei...

Inimoșii comandanți isi luară ziua-bună unii de la alții; și porniră pe la locurile lor hotărite.

Iancu e in Câmpeni; primind inștiințări din tote părțile și trimițând inapoi porunci și sfâtuiri.

Intr-un rând ii vine înștiințare, că la Banfi-Httedin ungurii țin prinsă o cetă de o sută și treizeci de dragoni de Sovoia, cu căpitanul lor Siebert.

Audind acestă veste, Iancu se scolă in piciore, și zice liniștit:

— Ciasul a sunat! Domne ajută-mi!

Alese sasezeci de lănceri călări, si porni in fruntea lor spre Huedin.

La sosirea lui in oraș, un ungur il cunoscu, și strigă numai-de-cât in gura mare:

— Vine Iancu!...

Acest strigăt trecu îndată, ca fulgerul, din gură in gură, din casă in casă, din uliță in uliță, că:

— Vine Iancu! Vine Iancu!!...

Așa apoi, când ce ta de lănceri sosi in fața casei orașului, dragonii, cari fuseseră ținuți închiși, tocmai năvăliau afară din inchisdrea lor; căci la vestea, că «Vine Iancu»,cetele de unguri, cari ședeau de pază, o tuliseră in fugăla sănătdsa, ieșind chiar din oraș.

Căpitanul Siebert și dragonii ast-fel remași cu viața, se plecară dinaintea lui Iancu, și ii mulțumiră cu facrămi inochi pentru fericita lor scăpare.

E o zi posomorită. Ger cumplit.

Gloată multă e adunată la: biserică in Câmpeni.

Un vestitor sosește la Iancu, si-i aduce veste rea, zi-cându-i;

— Domne in lara, ungurii au prins pe o intregă casăde români; si ii tin închiși ca in temnită.

— Cum sunt drumurile? întrebă Iancu.

— Drumurile nu sunt nici cum. Pentru că drumuri nusunt de loc. Ninsdrea le-a troenit pe tote și le a ascuns.Ddr numai pe apele rîurilor cine ar pute luneca, precumlunecă rețele, numai unul ca acela ar pute face acuma ocălătorie.

— Pe ghiață dară mĕ voiu duce. Să mi inhame la sania cea largă pre amândoi «vulturii» mei.

— Cum? Pdte vrei să pleci chiar tu, Iancule? intrâbă prietenii, ingrijați pentru viața lui.

— Cum?... Dar să las o casă deromâni să putredâscăin temniți ungurești?

— Dar te vei pierde in troiene; ori vei peri pe subghețușurile apelor!

— Nu vĕ temeți! Nu inzădar i-am numit eu pe a-cești doi zburători «vulturi». Ei vor zbura cu mine peste ape.

Se puse in sanie, cu un singur vidran uriaș; și porni, cu totă Împotrivirea celor de față.

Acum il ved pierdendu-se peste oglinda de ghiață a Arieșului, și cu toții iși fac cruce, zicând:

— Domne, apără-l de tote relele! — și abia acuma încep a crede, că Iancu n-a glumit.

Vreo cinci-zeci dintre dinșii sar pe cai, se pornesc după dinsul, și il urmăresc pe malurile apelor, până la Iara.

Dâuĕ zile, toți cei remași in taberă tremurară pentru viața lui.

A treiazi pornesc mai mul ți; care călări, care cu sănii mai mari, pe lângă Arieș, și pe locurile drumurilor, ulmecând si căutând urma săniei lui si a celor cinci-zecia de lănceri.

Când se apropie de lara, bucuria lor nu se pote spune, căci il zăresc de departe venind.

Acuma se intorcea inapoi, dimpreună cu cei cinci-zeci de voinici.

Ei aduceau cu sine intr-o sanie biata familie scdsă de la peire, pe care ungurii o lăsaseră in voia ei, când audiseră de departe, că «vine Iancu!»

Sosind in Câmpeni cu noroc, toți începură după acesta a povesti cu bucurie și mirare despre cutezanța lui Iancu,și despre marele lui suflet.

După acesta veni intr-un rând la el Butenu, și ii făcu raport, zicându-i:

— In Cluj s-au adunat o samă de unguri; și zic, că ei sunt adunarea țerei. Unguri sunt in acea adunare douesute și șeptezeci și trei; iar români numaitrei.

«Baronul Nicolae Veșeleni, cel orb, și groful loan Bețien ridică pe ulițe cuvântări, și tot așa aprinsul Alecsandru Telechi; strigând cu toții, că Ardelul, țara românilor, să se cufunde in Țara-Ungurescâ, cu români cu tot.

«Clujul par-că e o pădure de steguri ungurești. Adunarea s-a deschis sfătuirile sale. Veseleni cel orb s-a sculat dinaintea tuturor, a ridicat mânile insus, și a strigat:«Mulțămesc ție, ceriule, că am trăit atâta, ca să aud, cățara mea ungurescă va ținea de acuma și Ardelul».

«Totă adunarea s-a sculat atunci in piciore, și s-a făcut o îngrozitoare vijelie de strigăte, care a trecut și afară,și pe toate ulițele s-a incins un sunet de țipete; că «Unire, ori morte!»

«O cetă de unguri tineri a năvălit in casa comisarului imperătesc Puchner; și-i a poruncit, ca de frică să ridicestog unguresc. Puchner ânsă i-a alungat afară. Ungurii dară, ca să-și facă rîs de semnele imperătești, zugrăvesccâni jumetate cu galben, jumetate cu negru, și-i alungăpe ulițe așa, cu aceste semne ale casei imperatului, datein rîsul plevei de pe uliță.

«Venit-au la Cluj de la Comorn Ludovic Mar, Vasile Boiti si alții, nenumărati, trimiși din tote ținuturile Terei Ungurești, imbrăcați ca Samieli, adecă draci. Aceștia iiațiță pe unguri, să strige că Ardelul să fie a lor.

Nicolae Barbu ii aduse alte vești rele; intre altele, că:

«Ungurii au prins pe preotul Simeon Balint, și l-au aruncat in temniță». Apoi că:

«Contesa Lazar a eșit pe ulițe cu sorțul cu semnele Țer ei-Un gureșii, încinsă cu sabie; și a ridicat cuventări pentru rescola asupra românilor».

«Secuii de la Oșorheiu au năvălit in casa negustorului Fâgărășanu; l-au bătut, și l-au prădat de tot ce avea; i-auluat icoanele, le-au ridicat in baionete, le-au purtat prinoraș asa, in rîs si ocară».

Barbu ii mai ceti apoi o scrisoare, ce a scris Dragoș de la Pesta in gazetele ungurești despre adunarea de la Blaj. El scrisese așa:

«La Blaj s-a strins o adunătură de netrebnici»....

XX. Dreptatea șerpelui.

Iancu se hotărî, să închidă drumurile ungurilor de la Abrud la Aiud și Zlatna, când deodată ce se intempla?

—Foc de puști dinspre Zlatna! ghinĕrarul meu, strigă Ioan Suciu intrând la dinsul cu grăbire.

— Pe cai, și după mine! strigă acesta indată gArdelsale de venători, și plecară.

Peste puțin, copitele cailor ridicau turnuri de praf in urma lor.

Ajungând aprope de Zlatna, un călăreț ii intirnpină. Eră preotul Crișanu din Șard.

— Ce-i, părinte Zaharie? Ce s-a intemplat? întrebă Iancu de departe.

— Mare lucru s-a intemplat, ghinerare; — respunse Crișanu; dar bine, că am sosit ca să-ți spun: intorce-te inapoi, și comandeză-ne.

— Popa Ionuț unde-i? — întrebă Iancu; — și dete pinteni armăsarului seu.

— Popa Ionuț e — in ceriu.

— Cu câta lui cu tot! Nu-i asa?

— Așa este, ghinerare. Dar nu te intorci? să me întorc eu in Zlatna cu acești voinici.

— Nu me intorc.

— Nu te oprești macar, ca de aici să ne diriguești pe tot-câmpul lucrării?

--- Nu,scumpul meu; căci arde dinaintea sufletului meu sângele mihălțenilor, cărora n-am putut să le trimit macar ajutor; și nu pot să potolesc acesta văpae, decât a-tunci, când voiu lucra și eu.

Tu lucrezi mai presus decât toți; dar dacă vei cădea tu...

—Spune-mi, până vom sosi; spune-mi ce s-a întâmplatin Zlatna?

Crișanu ii făcu lui Iancu, pe drum, raport, zicând:

— Tribunul Clement Aiudenu nu știa bine, dacă mai-marele ținutului, Nemeghei ia armele de la unguri de tot,ori vra să dee arme și românilor; dar s-a preceput curând; căci Nemeghei ridică stogul uniunii, pentru darea Ardelului in prada ungurilor. Deci, i-a zis: «Scoboră lapământ acel steg». «Ba jurați voi credință lui Coșut, și legilor ungurești a strigat atunci Nemeghei.

—Și ce a făcut popa Ionuț?

— Popa lonuț mai ântăi s-a încercat să împace lucrurile. Nemeghei ânsă începu a țipa ca și un turbat; și ieși lauliță cu putere armată. Preotul vedând așa, s-a dus, deia chemat și el pre ai noștri sub arme; și s-a așezat cu dinșii drept in fața ungurilor, stând dinsul in fruntea lor.

Nemeghei a zis atuncia:

— Părinte; hai, și vom inchie oprleâ de arme pe o ziși o nopte.

—Invoială pe cuvĕntul teu?

— Da; pe cuvântul meu!

— Fie. Pe cuventul meu! Noi vom sta aci pe loc. Armele jos, sub piciore!

Românii puseră puștile la păment.

Nemeghei comandă și el ungurilor: «Armele jos!» dar făcu din cap și un semn tainic, ințeles numai de unguri.Și ei ș-au ascuns puștile, rezămându-le de genunchi; așa, căromânii nu le vedeau. Eu eram aprope; și am vĕdut, cum Nemeghei s-a dus intr-o casă, care era la spatele românilor; și peste puțin l-am zărit la o terestră din rândul desus. Odată numai ce il vĕd scotend sabia. «Asta nu-i a bine!» imi ziseiu eu; ânsă nu puteam să fac nici un semn părintelui; pentru că era dat cuventul pentru oprirea armelor. Ungurii toți steteau cu manile la vîrvul puștilor,și cu ochii pironiți la ferestră la Nemeghei; și numai de-deau câte un zimbet ascuns, ca niște vulpi.

Nemeghei iși călcâ cuventul; căci deodată, numai ce il ved, cum ridică sabia in sus, și repede dădu cu ea injos. «Durrr!» resună acuma din puștile ungurilor, ca un tres-net din senin. Și, pe când românii, deșteptați din mirarealor, se plecau,să-și ridice și ei puștile, cei din frunte, inloc de a se ridica.insus, au cădut și mai jos; și ș-au datsufletul, strigând:

— Izbândă să luați pentru noi!

Popalonuț a cădut și el. Strigă ânsă:

— Arma la ochiu, foc! — Să comandeze Șuluț!

Si s-a dat sufletul.

Cei ce au apucat să-și ridice puștile, nici n-au așteptat comandă; ci au ridicat și ei arma la ocliiu; și au res-puns cu foc pentru foc, sânge pentru sânge, — mdrte pentru mdrte.

Ungurii din frunte cădură morți. Ceialalți au stat să-și in-carce puștile din nou. Românii noștri ânsă nu stătură să pdrdă timpul cu incărcatul puștilor; ci săriră asupra ungurilorcu puștile intorse, și-i sfărâmară cu straturile. După cei-au doborit pre toți câți au stat pe loc, au intors puștile iarăși drept, și au tras in cei mai depărtați. Așa au culcat vro cinci sute de nelegiuiți la pământ!»

Așa iși incheia Crișanu raportul, când sosiră cu toții in Zlatna.

Aici numai vaetele celor răniți se audiau.

In mijlocul orașului ii intirnpină preotul Dimitrie Păloșanu din Andrieșeni; și spuse lui Iancu raport, că ungurii, turbați, de ce s-au apărat românii, au zvîrlit asupra bisericii acestora granate, cu cari i-au dat foc; și apoi au fugit cu toții, cu femei, cu copii cu tot; așa, că Zlatnaa remas pustie.

— Dar incolro au fugit ungurii cei nearmați?

-- Spre Petroșeni. Românii s-au luat după dinșii.

— Cum? După cei nearmați? Chemați-i inapoi! — Repede! după dinșii! Buhățel și tu Mureșene; voi aveți caiicei mai iuți. Haidem, să-i ajungem mai degrabă!

Porniră, ei trei, in goana cea mare.

De pe delul cel mai apropiat, Iancu zări cetele și mulțimea de unguri; și le și trimise semne de oprire.

Când audiră ungurii strigătul, că «vine Iancu!» înghețară. Nici nu știau, încotro să apuce, și se impedecau unii de alții.

Iancu ii ajunse; le făcu semne, să stee; și apoi orân-dui, care român pe câți unguri să-i ducă in pază, până se vor așeza inapoi in Zlatna, fie-care la casa sa.

Ungurii cădeau acuma la piciărele lui Iancu: și-i mulțam iau cu lacremi pentru scăparea lor.

Intre căpitanii, cari se țineau mai aprdpe de Iancu, era și Ivanovici. Acesta șopti in sine:

— Nu uita nici acesta, Ivanovici: ungurii ii sărută pi-cidrele lui Iancu. — Se duse apoi pe la unguri, și vedu,cum ei făcură carte de multămire cătră Iancu. Cândapoi cartea era gata, o luă el, și porni cu ea — spre Blaj.

După liniștirea Zlatnei, Iancu porunci lui Petru Dobra:

— Oprește-te aici in Zlatna; și portă-le de grije tuturor, fie ungur, fie român, pe cât nu cârcă a lua iarăși armele.

După acesta se intorse la Câmpeni.

După un timp, Zaharia Crișanu ii aduse nou raport, spunendu-i aceste:

— Ungurii de prin prejur au năvălit cu jaf asupra românilor din sate Șard, Zagor, Corod, și multe alte sate; ucigând zeci de români. In Teierhaza au silit pe preotulromânesc, loan loanovici, să le dea in mână cheile bisericii; și apoi au descueat biserica, au tras cu pușca incruce, și au strigat: «Am impușcat pe Dumnezeul românilor!» după acesta ș-au așezat caii in biserică.— In Bunul-Mare au prins pe preotul românesc, l-au bătut și-i auzmuls părul și barba. Pe alți preoți români i-au innecatungurii in varnițe. Pe alții i-au tăiat, i-au ciuntit,și-i aulăsat vii, ca să se chinuiâscă... Pe preotul din Mesentea l-auprins, l-au bătut,și l-au tăiat in mai multe locuri. Așa apoi i-au pus o fringhie la gât, l-au legat dinapoia unei căruțe; l-au tivit de la Aiud până la Turda; și apoi de a-colo până la Cluj. O minune a fost, că n-a murit, sermanul! Pe lângă aceste ânsă am și o veste mai bună: Urban a luat Clujul din mâna ungurilor; și a scos și prenenorocitul preot mesenten din ghiarete călăilor sei. La Cricău, cetele de unguri ale maiorului loan Banfi și ale căpitanului Baumgarlen au căzut asupra cetelor vice prefectului Blaju și a lui Bucur, cu deșteptul sub-locotenent Șandruc. Aici, un tiner român făcu un om de paie; și, vedendu-l, făcură și alții asemene momâi de paie. Ungurii trăgeau cu puștile in acele deșerte chipuri; iar când numai aveau glonte, atunci au căzut ai noștri asupra, lor, și i-au împușcat, ca pe vrăbii. Câți au remas, pe aceia i-au mânat până la Teiuș.

Ascultând aceste Iancu, zise cătră Crisanu si cătră Poloșanu:

—Duceți raport despre tâte aceste întâmplări la capii nemului.

Cei doi trimiși porniră spre Blaj.

Când s-a intors Crisanu de la Blaj, zise cătră Iancu:

—Am sosit in Blaj cu raportul nostru deodată cu Ivanovici.

— Dar Ivanovici ce căuta la Blaj? întrebă Iancu.

— A dus și el raport; cred, că despre cele ce s-au petrecut la Zlatra, fiind-că eu nu-i spusesem lui nimica despre cele întâmplate la satele de pimprejur.

Iancu se cufundă in gânduri...

După acesta se adânci in lucrări rezboinice.

Luâ oste, trecu la Bălgărad, de culese armele de la unguri; se duse apoi la Cricău in tabără. De acolo trecu spre Aiud.

Ungurii, când audiră, că vine cu armadia lui, iși puseră armele in mijlocul pieței, și se imprăștiară, care incotro. Iancu sosi și le luă in stăpânire.

De la Aiud trecu in alte părți, și culese de pe acolo armele ungurilor; le lăsa cete de pază; trecu apoi la Turda, de se uni cu oștirile generalului împărătesc Ghedeon; maipe urmă inaintâ până la Cluj la generalul Vardenner. Deacolo trecu la colonelul Losenau; și trecând pe lângă Abrud, se intorse in tabără la Câmpeni.

Aci veni la dinsul locotenentul Topauița cu cerereadin partea generalului Vardener, de la Cluj, ca să-i trimită cetede români, pentru maibună pază a curților din acele ținuturi.

Iancu ii trimise cetele cerute.

In mijlocul acestor mari lucrări resboinice, sufletul lui nu avea pace. El se zbatea in grele gânduri.

Așa il găsi odată Bunu, și il intrebă:

— Scumpul meu; inima ta sufere. Fața ta e albă, cafața celui ars de o grea suferință. Spune-mi și mie, ce teapasă?

— Iți voiu spune, dragul meu.

— Când?

— După biruință ori in cealaltă lume.

Când te ai intors cu oștea de pe la Cluj, de ce ai trecut pe lângă Abrud, și n-ai intrat in oraș?

— Asta, te rog, să nu me întrebi nici-odată.

— Dacă nu-mi spui, prin acesta imi spui mai mult, decât când mi-ai spune. Dar eu nu te mai intreb. Trec dela aceste, și-ți spun, Câte noutăți am lată-le:

— La Macod, românii i-au prins pe toți ungurii resculați cu arme; dar cercetând puștile luate de la ei, nu și-au putut opri risul; pentru că glonțele erau in fundul țe-vei, și praful turnat pe urmă, peste ele. Atunci unul a început a cânta un cântec din zilele Horii:

«Domnii, de spaima cea mare,

Se aruncă toti călare.

Vor să scape la loc larg,

Cu caii — legali de gard».

Altă veste:

— Urban e la Reghin; și are sub comandă și români înarmați douĕzeci de mii.

La Năsăud s-au adunat români din tote părțile țerei; până și de pe la Șimleu și Satu-Mare. Numărul nostrus-a suit acuma la o sută de mii.

Inima lui Iancu începu a se însenina; dar curând iarăși îi veniră vesti durerdse:

— La Iernot și Ciceu, călăii de Francisc Sabo, și cu Zeic au jăfuit pe românii de acolo.

La satul Zam-Sâncraiu, românii au bătut intr-o zi pe ungurii resculați. A doua zi ânsă le au sosit ungurilor puteri noue; și așa ei au scos pe români din locurile, ce aceștia cuprinseseră.

Aflând despre aceste, Iancu luâ doue sute și cinci-zeci de vânători, și porni in fruntea lor.

Ivanovici luâ o mie de lânceri, și porni și el.

Iancu așeză pe albăceni și bistrani la satul Rogoșel, și porni călare, spre a cerceta starea locurilor. El dădu apoiporuncă, fruntea făcu o năvală asupra cetelor ungurești, șile impinseră mult inapoi; tăind treizeci și cinci de unguri.

Iancu trecu, după acesta, greul ostei la Viruul-lui-Trainiș; păzind vânătorii costele delului.

Lupta incepu: și ai noștri inainteză. Dar iată, că ungurilor le sosesc ajutore odihnite. Vĕdând acesta, Iancu trimite curier la Ivanovici, ca să inainteze cu pas grabnic; apoi, rezămat pe acestă așteptare, inaintâ cu inimă in fața mulțimii dușmane.

Audind Ivanovici porunca de a inainta, mormăe pintre dinți: «El imi trimite porunci!» apoi respunde curierului:

— Du-te, și spune, că viu.

Curierul ia drumul inapoi intr-un suflet.

Peste puțin, Iancu se vede incunjurat; și cetele lui Ivanovici — nicăiure.

— Strinși împreună! porunci el acuma, — și in gânădupă mine!

Remășițele ostei il incongioră intr-o clipă; și apoi zbâră, cu toții grămada, de pe câmpul luptei, luând calea spre Mărgău.

Ca fulgerul a umblat după acesta Iancu la Ciucea, trecând inapoi la Câmpeni; apoi la Sibiu, și pe aiurea; muncind cu aprinsă sirguință și însuflețire in tote părțile. La urmă s-a întors iarăși la Câmpeni.

Intre aceste întâmplări, anul 1848, neuitatul an 1848 începu a trage de morte; și timpul cel neadormit, in veci neinduratul timp, întinse apăsătorea sa mână, ii stinse ceade pe urmă suflare, și aprinse in locul lui noul an, anul 1849.

Iancu trimise, de chemă pe comandanți la sine.

Veniră preoții Simeon Balint și Prodan Probu, Butenu, Matei Nicola, Vasile Fodor, și alții.

Când erau adunați, le zise Iancu:

— Fraților, să stiti, că dușmanii noștri au incongiurat munții Carpatului mai din tote părțile. Ei au in mâna lorintrările la Ciucea, la Banfl-Huedin, la Jilău, la Cluj și la Turda; de asemenea la Aiud, la Bălgărad, la Sighi-șâra, la Deva, La Brad; și tot așa la Coh, și până la radea-Mare. — Iată, ce imi scrie, de altă parte, Comitetul diriguitor din Blaj:

— «Iancule, adună puteri mari in munți; păzește cu eleintrările și trecătorile». De aceea, părinte Simione, și tu Butene, aduceți și voi oștirile de sub stogurile vostre aici in munți; și apoi Butene tu vei sta la trecătorile Zărandului; și eu iți voi trimite ajutore de câte ori imi vei cere. Dumneata, părinte Simiâne, vei sta la trecătorile de la Turda și Cluj; și le vei apăra. Eu iți voiu trimite ajutore, ca și lui Butenu. Părinte Prodane, dumneata să staila Aiud și la Teiuș. Să ții trecătorile de acolo. Nicolasi tu Fodore, voi veți sta cu arme la Ponoru-Remetei.Trecătorile de la Albac, de la Mărișel și de la Someșu Rece le vor apăra moșnenii de pe acolo. Le voiu trimite cu povățuitori și căpitani. Cele lalte trecători le voiu țineeu. Mergeți, cu Dumnezeul

Căpeteniile se imprăștiară, trecând fie-care la locul seu.

După aceste, nu trecu mult, și Iancu incepu din nou a primit înștiințări din tote părțile. Așa o dată ii veni a-cestă veste:

— Ungurul Ghelei din Jula a cădut cu o miie de hon-vedi asupra satului, ce-i zic Riul Calatei.

Numai opt-zeci de vânători de ai noștri erau la gura unei strîmtori; și lot i-au ținut pe unguri pe loc mai jumĕtate de zi.

— Din Jilău au esit sase sute de honvedi in arme, și au cădut asupra Lărișelului.. Mârișelenii le-au ieșit inainte la locul, ce-i zic la Uirtufiofronei, și s-au luptat jumetate de zi. Honvedii au fugit la urma urmei, lăsând pe loctrei spraz ece morți. Dintre ai noștri n-au cădut decâtsase inși.

XXI. Pelaghia Roșu.

Ungurul Ludovic Vilez ridică o mie si sase sute de honvedi înarmați, și se intorse din nou asupra Mărișelului. Mârișelenii s-au suit de astă-dată pe delul Groholului; darau vedut, că sunt prea puțini.

Roșu, comandantul lor, dădu poruncă, să se tragă inapoi. Sosind el acasă la mumasa Pelaghia, dinsa il întreba, dere se întorce de la câmpul luptei?

— Suntem pre puțini, mamă, respunse Roșu; trebue, săieșim mai multi.

— Haidem inapoi! grăi atuncia Pelaghia; mergem și noi!—și adună femeile din sat. Ele iși puseră pe cap tote pălării bărbătești; ieșiră pe delul Grohotului, și se opri acolo, de-odată după niște tufe; numai Pelaghia se uitadin față, un timp, țintă la ceta lui Vilez.

Când acesta sosi la un anume loc, de odată Pelaghia ieși inainte cu repejune, și buciumă strigând:

— Cu noi e Dumnezeu!

Atunci tote celelalte românce ieșiră și ele inainte, deodată cu bărbații mărisăleni; dădură năvală împreună asupra dușmanilor; și au tăiat dintre dinșii trei zeci. Roșu luâ la ochiu pe Vitez, ii trase un glonte drept în cap, siașa il culcă la pământ mort.

In fuga, ce au fugit apoi honvedii spăricți, aucădut ca o sulă dintr-inșii in valurile Someșului Rece, și s-au innecat.

XXII. Dragoș.

E ziua a doue-zeci și treia din luna lui Aprilie.

Lui Iancu ii veni o scrisore. E de la Dragoș: scrisă din orașul Brad, in ziua a nouesprăzecea din acea lună.

Dragoș ii scria aceste cuvinte:

—Iancule, vino la Mihăileni, să ne sfătuim, ce să facem,pentru ca să împăcăm țara.

Iancu încalecă, trece in galop la Abrud la Acsente, și-i arată scrisorea lui Dragoș.

Acsente o cetește, și apoi ii zice îndată:

— Să nu teincredi in el; căci e șerpe. El vre să ne tragem puterile mai in mijlocul munților, pentru ca să slăbimlanțul de fer, cu care păzim și apărăm intrările și trecătorile; ca așa să ne potă incimjura mai repede, și a nezugruma mai ușor.

Iancu se luă pe gînduri.

Butenu, și cu adiutanții sei, Vasilc Moldovanu și Nicolac Mureșanu, ținea strimtorea de la Mihăileni și Zdrapti. Alese băesii din acele locuri, de făcură un șanț mare indrumul ungurilor: când se intemplâ, că primi și el o scri-s6re tot de la Dragoș. In ea, acesta făgăduește, că va venila Mihăileni, ca sol al lui Coșul, ca să vorbeseă pentruîmpăciuirea țerei.

Butenu il așteptă; și el sosi in ziua a douezeci și cincia a lunei.

Erau adunați vro treizeci de români fruntași; când deodată, iată, că sosește și Iancu; și curând după acesta in-cepură sfătuirile.

Dragoș grăi cătră cei de față:

— Fraților, românii trebue să dee armele in manile ungurilor; și să-i cunoscă de stăpâni: căcĭ aceștia au luat Buda-Peșta inapoi de la puterea impărătescă; și totă Țara-Ungurescă e curățită de ostași nemți. Ungurii au ieșit biruitori in tote. Dușmanul lor, Vindișgreț, a cădut de laputere, și fu surgunit. Coșut a făcut, ca țara Ungurescă sătie ca născută din nou peste dărâmăturile împărăției. Iarnoi? Ce putere de arme avem noi? Voiți să cădem cutoții in mâna dușmanilor? Să ne spânzure pe toțĭ?

Butenu și cu Dobra întrebară pe Dragoș, amendoi deodată:

— Și ce sortă ar croi ungurii tei pentru noi?

Fără de a aștepta ânsă respunsul lui Dragoș, zise Iancu cu grăbire:

— Ori-ce ne ar făgădui ungurii, noi nu putem să-i maicredem; căci totdeauna ne au inselat. Noi nu vom lăsa armele din mână. Cel mult, am putea primi o oprire dearme pe un timp măsurat.

Dragoș respunse:

— Eu n-am împuternicire, să incheiu cu voi o regulatăoprire de arme. Mĕ duc ânsă la Dobrițin la Coșut; și voiucere acestă imputernicire. Dar vĕ intreb: când ve voiu a-duce de la el in scris, că ve dă oprirea armelor, cu invoielile, pe cari le veți cere, nici atunci nu vĕ va plăce?

Iancu ii respunse la aceste:

— Eu am prins niște scrisori, din cari am vĕdut, că unguriidin Abrud, cu totă paza, ce-i păzim de șase luni de zile,tot țin, in ascuns, înțelegere cu maiorul Gutac, comandantul de la Brad, cu Hatvaui și cu alții, că ungurii adunăputere de arme pe la tote porțile munților....

Așa mai urmă lupta de vorbe; dar nu putură încheia nici o învoială; și se despărțiră.

Adoua zi după acesta veni la Iancu o scrisore de la căpetenia ungur Halvani, arătând, că se invoește să oprescă armele pe un timp hotărit.

Tot atunci ii veni și de la comandantul cetățiĭ Bălgăradului o scrisore, cu cererea acesta:

— Mĕ rog, să vii cu cinci mii de omeni; să dăm mâna, ca să putem sparge cercul de arme d împrejurul cetății.

— Nu pot acuma. Așa respuns trimise Iancu la Bălgărad.

Nu trecu mult, și Dragoș iarăși se intălni cu capii românilor; de astă dată in apropiere de stânca Vulcan.

El se incercâ din nou a veni la o ințelegere cu ei; și curând se incăierâ cu Butenu in ascuțite vorbe. Intr-un£rând, ii zise acestuia:

— Să se bage dracu in politica vostră! că ați dat mânacu sașii, cu nemul cel mai rĕu de pe fața pământului.

— Să se bage dracu in politica ta,—ii intârse Butenu,—că ai dat mâna cu ungurii, cu cel mai neîmpăcat dușmanal dezrobirii nemurilor.

— Voi ingenuncheți dinaintea tiranului imperat nemț.

— Mai ușor vom purta pe un tiran, decât pe trei mi-lione de tirani; căci fie-care ungur e un tiran.

— Măi! Coșut e mânios pe tine cu deosebire; pentrucă intr-o carte a ta ai zis, că ungurii sunt niște îngâmfațipână la orbie. Și mi se pare, că el te-a ințeles bine; căcitu nici astăzi nu dorești să închei pace cu ungurii.

— Ba doresc; ânsă o pace, de care să nu-mi fie rușinedinaintea lumii.

— Ungurii au spulberat tâte oștirile Împăratului vostrunemțesc. Eu me duc iarăși la Dobritin, ca să me rog luiCoșut, să se invoiască a opri armele pe un timp mai Îndelungat, in care să inchiăm o adevărată pace.

Așa inchiâ Dragoș vorba și plecă; iar tribunii se hotărî ră să se intelnescă după aceasta in Abrud.

In ziua a treia din luna lui Maiu, Dragoș veni iarăși lâ Iancu, la Mihăileni; și curând se incinse intre dânșii o a-prinsă schimbare de cuvinte.

Dragoș zise cătră Iancu:

— Innălțatul nostru ocârmuitor, Coșut, ve trimite iertare la toți; numai lui Șaguna nu; pentru că e un mare nelegiuit.

—Dar armele, luptele, le oprește Coșut al teu?

— Vĕ jur, că le oprește. Mi-a jurat acesta pe insuși curentul seu. Fii incredințat, că in tot largul Țerei-Ungu-rești un singur om nu se va găsi, care să cuteze a-l da de minciună. De n-ași fi eu incredințat de încetarea armelor,n-asi intra asa de liniștit in munții voștri.

— îmi juri acesta, pe cuvântul teu?

— Ți-o jur, pe cuvântul meu! Poți, in tâtă liniștea, să-ți ridici tabăra de aci.

— O ridic dară. Ansă, să știi, și să nu uiți, că de cumvaungurii vor aluneca a face vro mișelie, atunci nici tu nu-țiduci măselele de aici dintre munți.

— Cutezare-ati voi a ve atinge de mine? Să stiti că dacă mi-ați face cea mai mică vătămare, tâtă Biharia s-ar scula asupra vostră.'

— Noi, respunse Iancu, când am apucat arma, ne amhotărî t a da piept chiar și cu totă țara ungurescă; nu numai cu Biharia ta.

Dragoș plecă; și Iancu ridică tabera.

După ce se depărta vestitul sol, Butenu zise cătră Iancu:

— Acest om, acestă față întunecată, dela ântăia vedereîmi deșteptă o adevărată înfiorare. In ochii lui cei întunecați și pururea mișcători nu ine pot uita, ca in ochii unui lup

Nu trecu mult după aceste, și Dragoș veni la Abrud. Căpeteniile se adunară dimpreună cu el, de astă dată încasa lui Boieria.

Dragoș se înfățoșa dinaintea lor, le arătă o scrisore de la Coșut, și ceti dintr-insa:

«După cele ce mi-a arătat bunul cetățen Dragoș, vĕ fă-găduesc scutire de ori-ce apăsări; scăpare de prigonire; ocrotire și ajutor la tote nevoile. Neopriți să ve închinațiin ori-și-ce chip ve place, cu preoții voștri. Dacă vĕ plecați mie, iertați să fiți cu toții, afară numai de episcopul Șaguna.»

Tatăl lui Iancu grăi la aceste cuvinte:

— Noi nu avem împuternicire, să ne alcătuim cu Coșutîn numele terei.

Micheș cel bătrân adause:

— Numai marele Sfat diriguitor din Blaj are acestă putere.

Iancu se plecă spre Dragoș, îi luă din mână scrisorea lui Coșut, se uita la dinsa cu luare aminte; numără apoi în gând ceva cu repejune; se ridică in piciore, și zice cătră Dragoș în graiu ușor:

— Măi, da câte zile faci tu pe drum, dela Mihăileni pânăla Dobrițin, fără aripi?

Dragoș se încruntă și respunse:

— Dela Mihăileni până la Dobrițin — fără aripi?... Daașa întrebare n-am nici un respuns, — ghinerarc!

— Și ori-ce te-ai încerca a-mi respunde, ți-aș inchiderespunsul in gură, — ia, cu acestă scrisore a craiului teu Coșut.

— Cum? craiule al pădurilor.

— Cum? craiule-precupeț. Iată, cum: tu in ziua a douăzeci și cincia din luna lui Aprilie, a treiazi de Sântu Gheor-ghe, ai întârziat cu noi până a innoptat. Cum ai fi pututajunge dară până ’n ziuă la Dobrițin, fără aripi? Iată inscrisoare e pus, că atunci, a patrazi de Sântu Gheorghe,a scris-o Coșut, ca respuns la vorbele ndstre.

Dragoș remase mut ca păretele.

După aceste, Sulul Simiomiț ii pofti pe toți la sine, ca să-i ospăteze.

La masă, Șuluț inchină un pahar in sănătatea lui Dragoș, zicând, că-i împăciuitorul țerei.

Dragoș, mândru de acestă închinare, se scolă in picidre, inchină in lauda lui Coșut; și apoi așteptă, să se închinecu toții la numele acestuia.

In acea clipă ânsă, Iancu sare in picidre; fruntea lui se Încrețește; cu ochii sei cei mari și puternici dă o căutătură imprejur, ca și un leu rănit,—și tăcerea morții îngropa închinăciunea pentru Coșut.

— închin pentru Bărnuț! strigă Iancu; și — afară de Dragoș — toți mesenii saltă drept în picidre, strigând dinadâncul sufletelor:

— Bărnuț să trăiască!

Dragoș cădu pe scaun, ca opărit.

Iancu imbiă după acesta pe căpetenii să se intilnescă o-dată la Câmpeni; apoi dădu scrisoarea luată dela Dragoș Iui Morariu, șoptindu-i:

— Samoile, dragă, ia acesta scrisore și pastreză-o cuscumpătate.

Morariu luă scrisdrea, și respunse:

— Voiu asculta, scumpul meu ghinerar.

Trecând aceste, cu toții se adunaiă la Câmpeni.

In mijlociii taberei se adună o mare mulțime; români și unguri; care cu arme, care fără arme.

Căpeteniile sosiră; cu ei și Dragoș.

Acesta se sui pe o masă; și începu a cuvânta cătră mulțime:

— Fraților!...

— Cum? frați cu el?... șoptiau unii, cari îl cunoșteau,și ii știau plecările. — Dinsul urmă:

— Imperatul ne a inșelat de atâte ori; iar marele Coșutve imbie, prin mine, să ve ierte pe toți, dacă veți punearmele la picidrele mele.

— Când vei li fără cap! — așa vorbă se audi din mulțime.

Boeriu strigă acuma:

— Ascultați in liniște, fraților; să vedem, ce ne va maispune.

Samoil Morariu nu se putu răbda; ci scdse scrisorea, ce-i încredințase Iancu; o despătură și o ceti in auzul tuturor; apoi adause:

—Cu acestă scrisore lucrul nu-i curat. Dintr-insa sevede, că ori Coșut, ori tu, Dragoș,umblați pe lângă noi«cu mâța in sac».

In pieptul lui Dragoș, sângele incepu a clocoti; și el nu putea respunde un singur cuvent.

— Vedeți-il, că i-a stat graiul! strigă acuma Morariu;și adause:

— Ghinerariul nostru să ve spună, dacă Samoil Morariuva mințit, ori nu.

Toți se uitară Ia Iancu. Dinsul zise:

— Samoil Morariu na mintit.

Dragoș se reculese, și grăi:

— Dar când ve voiu da bani grei, bani sunători, nici atunci nu me veți crede? Nici atunci nu veți cere pace?

— Pace, — pentru bani?! strigară mai multe graiuri;și se ridică un fior de strigăte, ca tunetul.

— Veți vede voi, ce vor zice frații noștri din celelalteorașe:—strigă acuma Dragoș, ca turbat; dar nimene nu-lasculta.

El ieși din taberă; plecă din Câmpeni, și se duse inapoi la Abrud.

Imprăștiindu-se căpeteniile, Crișanu îi aduse lui Iancu raport, că in Abrud Dragoș a ridicat stogul unguresc custrigătele de «unie, ori morte».

După dinsul veni un abruden, aducând lui Iancu o scrisore. Intr-insa scria Dragoș:

— Iancule, me jur că nu vi se va intempla nimica. Teiert și pentru cele ce-mi ai făcut.

Un iscoditor sosi acuma, si aduse vestea acesta:

— Hatvani vine cu âste în arme.

Iancu zise la acesta cu amărăciune:

— Așa iși țin ei cuvântul dat pentru oprirea armelor!

Ii veni acuma dela Dragoș a doua înștiințare:

— Mĕ jur că nu vi se va face nimica. Vin,Iancule la Abrud, cu ceilalți fruntași.

Butenu și cu Dobra se porniră spre Abrud.

XXIII. Cerșitorea

E ziua a cincia din luna lui Maiu.

Căpeteniile se adună in Arud, in biserica din piață; și așteptă să sosescă Iancu de la Câmpeni.

Dinsul nu sosi, decât spre seră.

Preotul ungurilor începe a striga, ca și un turbat, că românii să dee tote armele in mâna ungurilor. Să le caute aceștia și prin pivniță; prin fântâni și prin poduri!...

Toți tribunii se uitară la Iancu.

Dinsul respunse, strigând ca și un leu mânios:

— Una ca acesta nici-odată nu se va întâmpla! căci in cuvântul vostru nici pentru două clipe nu ne putem încrede.

Peste puțin se făcu o adevărată invălmășală.

Ungurii țipau și amenințau; românii respundeau și se stringeau din ce ia ce tot mai aproape unii de alții.

De acuma, românii începură a se căuta pela brîu; și a-și așeza mâna pe capul pistolelor.

Din unguri năvăliau in biserică tot mai mulți, cu priviri din ce in ce tot mai amenintătore!

Da! Pentru că ei demult erau incunostintali, că Haivani vine cu osie, dela Vulcan, pe valea Cernitei; și că e forte aprope acuma de Abrud.

Dragoș, îi arătase în taină căile cele mai ascunse.

Cum nu știau acesta sermanii noștri tribuni!

Hatvani vine cu gând de șerpe... El se apropie de marginile Abrudului!

De nu ies tribunii din biserică, câteva clipe âncă, sunt ai morții! cu ei sunt perduți munții și inima nemului românesc!...

Iancu se luptă in biserică cu pohoiul de țipete și amenințări ale ungurilor. El e iu calea peiriil...

Ziua se intelnește cu noptea; când deodată, densul simte, că cineva il trage de mânecă...

Se intorce. Zărește prin amurg o față de cerșitore necunoscută. In ochii ei e scrisă groza de morte...

Ea ii face semn tainic înspre ușa bisericii... Iancu înțelege semnul. Face îndată asemene semn el insuși, celorlalți tribuni; iese cu repejune, după acea bine facătore; peste câteva clipe, ies după el frații Nicolae și Ion Corcheș, Aiudenu, după ei Vasile Moldovanu, cu Butenu, eu,Begnescu și cu Andreica.

După ei se iau mai mulți unguri înarmați; cu privirile inspăimentătore.

Sorele era la apus, in acea zi, când o căruță plină de praf intra, zuruind, in curtea Boereștilor; și se scoborirădintrinsa două femei impodobite până și peste ochi.

— Bine, că a dat dumnezeu, de am sosit sănătose, —zise cea mai in vrîstă, suind scările caselor. Bun sosit acasă, Anito dragă.

— Bun sosit, mătușica Eleno, respunse Anita.

— Să te ved de acuma mai veselă, de cum erai in Blaj. Acuma ești acasă.

— Chiar și sunt mai veselă, mătușica.

Peste puțin, Anita era la o fereastră, ce dă spre uliță: și vedu sub ea pe doi unguri intâlnindu-se.

Ei se opresc amendoi, și incep a vorbi unul cu altui.

— Da unde te duci, loji, cu pușca?

— Mĕ duc la biserica din piață, Pișta.

— Cu pușca — la biserică?!

— Cu pușca: pentru că avem să facem astăzi acolo marevenătore. Da tu nu știi?

— Tine-mĕ, ca să nu cad jos, de mirare. In biserică mare venătore!

— Tu nu știi nimica! Cum soseste, acuma sera, Măria

Sa maiorul Hatrani cu armadie, prindem pe craiul moților, pe Iancu, și-l spânzurăm!

Audind aceste cuvinte Anita, i se făcu intunerec dina-intea ochilor.

— Dă-mi domne aripi! strigă ea spre ceriu, dă-mi aripiși putere!... și din acea clipă nu mai era la ferestră...

Când ieșiiă tribunii din biserică, Iancu zări, că au ieșit după dinsii și niște unguri înarmați cari priviau chioriș,spre fetneea cea necunoscută; și unul o arătă celorlalți,zicându-le, cam in ascuns:

— Aceea e spionă!... Să n-o pierdem din ochi!...

Toți tribunii încalecă; iar Iancu deodată numai iși saltă aprigul seu armăsar, face o săritură până lângă bine-făcătorea lor se pleacă la ea, o apucă, și o saltă in sus,până lângă sine, ca pe o ușoră pană: dă pinteni șoimului; o ia in galop, dimpreună cu tribunii; și de acuma, cu toții sunt iesiti din gura mortii.

Iancu, Aiudenu și cu frații Corcheseșți pornesc inainte, cu necunoscuta in zborul cel mai mare. Ceilalți apucă și eiin urma lor.

Ieșind din oraș, dise Iancu către mântuitoarei vietei sale:

— Scumpă mătușă; spunene acuma, cine ești, ca săștim, cui suntem datori viata; căci ni-am incredințat, căeram in gura morții. Cine ești, buna noastră mamă. Căcidupă ce te ai pus tu in calea peirii, ca să ne scapi pe noi,mamă mântuitore se cuvine să-ți zicem. Cine ești tu? Deunde ești?

Străina stătea mută.

Cum? Ce-i? Te simți puteren? o întreba Iancu; căci simți, că pe mâna lui, cu care o ținea, in cep a curge ferbinti lacrămi. Te simți răii, mătușica?

Străina numai scutura din cap; fără de a zice un cuvent.

— Nu vrei să na spui, cine ești? ca să te ducem lacasa ta! La ai tei, unde ar fi. Afară de Abrud, unde eștiin calea ucigașilor, unde aiurea să te ducem.?

Mută stătu străina și la aceste întrebări. Ba incepu acuma a suspina greu.

— Eu dară te duc la Vidra, la mama mea. Nu poți fiaiurea mai la adăpost de virtejele întâmplărilor.

Fără un cuvent, tainica femee oftă din adâncul sufletului, și apoi șiroie i se porniră iarăși lacremile.

Iancu incepu a se teme de dinsa; vedând-o mută, și simțind că un puternic plâns ii sguduia pieptul. O duceainsă, în inimă cu sfințenie; căci ducea din vîrtejul peiriipe buna și inimosa lor mântuitore.

Sosind la Câmpeni, Iancu dise cătră frații Corcheș:

— Scumpii mei frați Corcheș, voi amândoi rămâneți aici,în Câmpeni, deșteptați tabăra; pană ce eu cu Aiudenu nevom întoarce de la Vidra! Rămas bun, bunii mei!

— Intorcere fericită, ghinărarul nostru, respunseră Corcii eșeștii; și intrară în Câmpeni.

Cu îndoită grăbire, Iancu însoțit de Aiudenu, duse pe neînțelesa lor mântuitore până în Vidra.

La dinșii acasă, zări pe ferestră candela aprinsă; iar la licărirea ei, zări pre mamă-sa, plecată peste o cartede rugăciuni,...

Dându-se jos, Iancu bătu încet în fereastră. Mamă-sa întrebă:

— Cine-i?

— Eu sunt, mamă dragă. Teși, te rog, in ușe; căci suntgrăbit; trebue să me întorc în fugă.

Maria aprinse lumină mai mare, trecii in zbor la ușa de dinafară, o descuia cu grăbire; strinse pe fiul seu in brațe; il sărută, și-l intrebă cu încordată îngrijire:

— Ce este, de ești așa de grăbit?

— Mamă, au sosit zilele luptei. Chiar in sera trecută,acestă bună mătușica, ne-a scos pe mai mulți din goiarele morții, punendu-se singură in calea peirii pentru noi.De aceea am ridicat-o și noi din acea cale, și am adusoaicea la adăpost. E mută mătușica, buna nostră mântuitoare. Ți-o încredințez, să o ocrotești, ca pe mine, însumi.

Intrară in casă, și Maria îmbrătișă pe necunoscuta cu căldura celei mai adânci recunoștințe.

Iancu cădu acuma in genunchi dinaintea mamei sale; și incheiă:

— Dă-mi mamă a ta binecuventare; căci de acumori ne vom mai vede in această viață, ori numai in cealaltă. De astăzi intrăm in adeverat rezboiu. Dă-mi binecuvântarea ta; căci grea sarcină pe umerii mei zace.

Maria nu putu grăi un cuvent. Numai se plecă la fiul seu, și-i sărută fruntea, recorindu-i greul sufletului cu lacremile sale de mamă.

Dinsul se ridică, cu inima ușurată; iese cu repejune; se avântă in șea; când de o dată ce aude? Aude pe mântuitorea sa țipând ca perdută:

— Ah! Dumnezeule!....

Și apoi in clipa următoare, ce zări prin fereastră?....

— Cerule! Anita!... țipă el, înfiorat până ’n adâncul sufletului; — căci ce zărise?

Față de ânger; doi ochi. — câmpuri de ceriu!...

Zărise fața ăn iței! ochii ăn iței.

Zguduit până in crieri, adânc împlântă pintenii in coastele aprigului său Brulus; și așa, urmat de Aiudeanu, zbură inainte pe drumul Câmpenilor....

Valurile de gânduri și de simțiri ca săgețile se incrucisau in sufletul lui.

In seara de mai nainte, tribunii Andreica, Buteanu, cu Dobra, cu Begnescu și cu Vasile Moldovanu, se pornescin urma lui Iancu, dar la ieșire din oraș, ce fete intelnesc?

Cete de unguri: cari ajunseră acuma, de incongiurară tot Abrudul.

Vedendu-i năvălind asupra orașului, tribunii se întorc inapoi, și se duc drept la Dragoș, pe care ‘1 găsesc in casele lui Boieriți.

Butenu cum il zărește, se răstește la dinsul, strigându-i

— Precupețule de sânge! Ne-ai vendut lui Hatvani, cutot Abrudul!

— Iancu unde-i? se grăbește a întreba Dragoș, cu setede sânge in ochi.

— L-a li păzit Dumnezeii de ghiarele tale! respunde Butenu.

XXIV. Hatvani.

Hatvani năvăli in Abrud cu oștea sa de adunătură, in-cungiuia orașul cu dese patrule; și apoi scrise lui Iancu, sâ-i dee armele si munții.

Cu acesta scrisore trimise pe Andreica și cu Begnescu.

După plecarea acestora, ii vestiră, că dinspre Roșia se aud împușcături: curend după acesta, niște unguri sosesc la el, spărieți, și-i raporteză, că un moț a împușca pe un căpitan ungur.

— Așa e? strigă el la acestă veste; pe Butenu și pe Dobra in lanțuri!

Selbaticii ferecă pe sermanii tribuni in grele lanțuri.

— Sculați, români! așa se auzi strigătul puternic al lui Iancu, pe drumul Câmpenilor. La arme! și pe Abrud! pevalea Cernitei!

Buciumanii de pe vîrfurile delurilor trimit acest strigăt de chemare din del in. del, din culme in culme, și, cu iu-țela fulgerului, cetele lănccrilor se adună, să cadă asupraostei lui Hatvani ca un trăsnet din senin.

Peste puțin, pe valea Cernitei se auzi acest strigăt voinicesc:

— înainte feciori! Năvăliți la vale! Dați pe morte!căci acum sunt ai noștri! intre zmeii in ei de dușmani!

Ungurimea aude strigătele rezboinice ale moților de pe munți, de jur imprejur: și gălbenela grozei se zugrăveștepe fețele lor.

Vĕdând acesta Hatvani, iese in mijlocul Abrudului, și strigă cătră mulțime:

— Până când vedeți acestă mână ungurescă, și o vedeți ridicând o sabie ungurescă, până atunci frică în inima 'vostră să nu intre!...

Hatvani șede la masă în casa lui Tobie, cu căpitanii sĕi. Par pe lângă vin, el dorește, să-i și cânte cine-va, pentruca să se înveselească și maî bine; de aceea, trimite pecâti-va husari, să-i aducă muzicanți.

Husarii plecă. Nu trece apoi mult, și se întorc, mânând dinapoi o bandă de țigani, cari tremură, ca varga.

Când să intre la Hatvani, aceștia se lăsă jos la păment, și intră Ia el așa, mergând pe genunchi.

Cum îi zărește, Hatvani, se si răstește la ei:

— No, cântați-mi una. Trageți-mi o zicală. Ce zicalăștiți?

— Me rog de iertare, Măria Ta, — respunde bulibașa,noi știm să tragem? «Domne, ține pă împăratul!..» cum zice nemtu: «Gotar haltăr»...

— Acuși ve spânzur, bata-ve dumnezeu! Dapoi că as-ta-i zicala împăratului nemț, pe care noi, ungurii l-am datjos din împerăție.

Nu știți alta?

— Să iertați, Măriile Vostre, și Sfințiile Vostre; lucru mai fain, decât asta, noi nu știm.

— Ba, acuma îndată să ve aud trăgând «Dracutie marș» ve ia dracu!

— Aolio! zicala lui «Dracu-tie, marș!»? nu o știm. Spânzură-ne, Măria Ta, domnule solgăbirău.

— Io nu-s solgăbirău, măi, cidră; io-s maior!

— Spânzură-ne dară, domnule mai-mor...

— Hoherilor! trageți-mi «Remas-bun al lui Cmelli'».

— Nu știm nici remasul-bun al cumătri, Măria Ta.

— Trageți-mi marșul Coșutului!

—Dacă nu știm nici pă al Coșulului.

— Trageți-mi dară «Humadi-marș!»

— Nu știm nici «Hu! îniadde! marș!»

Spânzură-ne, Măria Ta; dar iartă-ne Sfinția Ta.

— Da ce știți, să trageți? fire-ați ai dracului!

— Ve sărutăm călcâiele Măriilor vostre, știm să tragem lucruri minunate de la Dumnezeu: «Supt o culme de cetate!» si mai știm: «Marșul lui Iancu.'»

— No, trageți dară, ce dracu veți trage; să ved cumu-i.Hatvani ascultă; si banda cântă, zicând totodată si cuvintele cântecului:

«Astăzi cu bucurie,

Românilor, veniti.

Pe Iancul in câmpie

Cu toții-l însoțiți.

Dragoș me mustră, că de ce n-am stat la învoială cu el!

După mezul nopții, Mihaiu Andreica îi aduse și el o scrisore, venită tot de la Dragoș. In acesta îi scria dinsulverde și pe față:

— Iancule, vino, și pune-ți sabia la piciorele nostre.

Cetind-o Iancu, chemă pe Crișanu, și-i zise:

- Crișene, plecă in fuga cea mare la Acsente, și du-i comanda, să se așeze cu oștirea sus pe Delu Mare.

Crișanu plecă in gona calului.

Altă veste sosi după acesta:

— Hatvani a pus pe Butenu si pe Dobra in inchisore. Peniște preoți și pe alți români fruntași i-a prins, de asemenea, si i-a bătut in obedi.

Crișemiț a cutezat ase infățoșa dinaintea turbatului dușman, și a-l întreba:

— Da ce-ți au făcut Butenu, Dobra, și ceilalți; de calcioprirea armelor, și-i pui in oberii?

Nemernicul călău, iu loc de a-i respunde un cuvânt, trase sabia, și despică in doue capul sermanului Crișenuț.

Vedend acel cap cădend in doue părți Ia pământ, care din cei de tată n-ar fi turbat de mânie si de groză?

Ei au uitat, eă-s cu mânile gole, și năvăliră spre sângerosul lup, voind, eu dinții să-l sfâșie. Nu-și aduceau a-minte, ce-i aștepta; căci indată după acesta, și ei toți caducă lângă trupul cel cald âncă al tovarășului lor, sfărâmați de sabia aceluiaș ucigaș cu sufletul negru și făi-ă dum-nedeu.

In Roșia, nelegiuiții năvălitori tot așa făcură!

Iancu trimise po cornaci și bucinători la locurile lor hotărîte de mai nainte; și peste puțin, tâte satele din acel ținut se treziră din somn, in strigătul buciumelor. De petote delurile suna chemarea:

— Românilor! sculați! alergați! cu arme la Câmpeni Iin tabera cea mare!

Cine se uita pe deluri, putea să vadă pe tote piscurile și înălțimile aprindendu-se focurile rezboinice, pentru chemare la taberă.

Românii se sculau; apucau armele; iși sărutau copiii; iși făceau cruce, zicând: «Domne ajută!» — și plecau.

Soțiile lor se uitau după dinșii, ca să-i mai vadă odată; și se înecau de plâns. Ei ânsă le respundeau veseli șimândri:

— Ne ducem la Iancu! Iancu e cu noi!

Begnescu îi mai aduse lui Iancu o scrisore venită tot de la Dragoș. Intr-insa ii scria acesta:

— Trimite-ne armele; și apoi să incheem pace.

Iancu ii trimise ca respuns cuvintele aceste:

— Intre noi de acuma numai sabia va hotărî.

Apoi orândui așezarea oștirilor:

— Pe drumul, ce duce din Câmpeni prin Abrud la Zlatnasă se așeze trei șiruri de ostasi deastânga: si alte trei siruri deadrepta.

— Părintele Simeon Grozava tine cu cetele sale locurile de la Sturzu. La Cernita va sta Nicolae Corcheș și lambor, cu cetele lor. Din sus de morile de la Circa, pe inălțim-să păzescă Clement Aiudenu și cu Rusu. înălțimile de la Roșia să le țină Andreica; iar Suruposlul Rau-, eu burii:noștri buciumani.

— Voi, ceilalți, ve veți așeza pe celelalte locui i înalte, sub comanda iubitului nostru tribun, preotul. Eu voiu privighe peste toți, peste tote locurile; așa, că dacă dușmanul nu va intra in pământ, ca cârtițele, de sub loviturile ndstre viu nu va scăpa. Chiar aripi daca ar ave, casă zbore in sus, dintre glonțele nostre cu viața nu va ieși.

— Sus, dară, la înălțimi, copii 1 Cu noi e Dumnezeu!

Munții resunară de strigătul rezboinic, ce se ridica la aceste cuvinte.

In aceste zile, voinicii români incepură a cânta in tote părțile:

Astăzi cu bucurie

Românilor, veniți,

Pe Iancul in câmpie

Cu totii-l însoțiți.

Spălați armele vostre;

Curând să alergăm,

Din câmpiile nostre Pe varvari să-alungăm!

Marte, Zeule,

Mare bravule,

Cu noi să fii!

Tu insoteste

Si insufleteste

Pre ai tei fii

Optzeci de oi despoe,

Și prin frigări le pun;

De sunet de cimpoe

Pădurile resun.

Românii se asază

Pe lângă-un mare foc. Iancu se ospătcză Cu dinsii la un loc.

Iancule mare,

Bravule tare,

Cu noi să fii!

Tu însoțește, Si insufletestea»

Pre ai tei fii.

Căpeteniile oștirilor se adunară pe un tapșan verde, pe inaltul muntelui, ce-i zic Delu Cerbului.

Iancu lăsa pe tatăl seu mai mare peste tabera sa de la Câmpeni; și se duse pe acel Del la căpitani.

Sosind acolo, se uită cu ochiana Împrejur.

Toți erau acuma la locurile lor. Apoi căuta spre porțile Abrudului; și deodată zise căpitanilor:

—Hatvani iese pe porta Cernitei cu oștea. El plecă spre Cernita. Aiudenu, cu lambor și cu Corcheș cad asupra lui cu cetele lor. Oastea lui o apucă Ia fugă inapoi inoraș.

Un vestitor aduce raport, zicend:

— Aripa stângă a ungurilor, șase sute și cinci zeci lanumer, năvăli la Roșia asupra ostei lui Anclreica. Acestaânsă ii primi cu așa foc și iuțelă, că repede au căzut morțimare parte dinlr-inșii; alții s-au ascuns prin tufe, prin mâncaturi de apă, și pe unde mai puteau. Dar românii ii căutau pretutindene; și care se lupta, l-au tăiat; care iși asvîrli armele, il legară cot la cot. De toți au doborit peste trei sute de năvălitori. Mai multe case au luat foc in Roșia, si au ars.

Așa veni la Iancu raport peste raport, totă ziua, până in nopte:

— «Ungurii au aprins in Roșia casele românilor».

«Românii cu casele arse au dat foc la casele ungurilor, cari le-au aprins pe ale lor».

«Ungurii ies din oraș, cete, cete».

«Românii se năpustesc de pe inălțimi asupra lor, și-i tae».

«Ungurii se ascund, pe unde apucă. Românii ii scot, și-i lăgă.

«Ilatvani a turbat. A scos pe mai mulți români in mijlocul orașului, și i-a ucis cu sabia, el insuși».

XXV. Osânda precupețului.

In ziua următore, dimineța, Iancu stătu la sfat cu preoții Vlâduț Șt Balint; și întocmiră rânduiala, după care să lucreze in acea zi.

La sfârșitul sfatului, ei primiră ca o săgeta in inimă vestea acesta:

«Hatvani a împușcat pe Dobra».

Dar mai târziu primiră și altă veste:

«La toca de după amezi, Andreica, in fruntea aripei drepte, a bătut pe unguri; și i-a fugărit până in oraș.

Andreica cere un tun.

— Dați-i! poruncește Iancu; și adauge:

— Să facă inainte toți, din tote părțile!

Mai apoi sosiră alt rând de înștiințări.

«Ivanovici nu inainteză».

«Părintele Vlăduț, cu sabia in mână, dinaintea ostei sale, năvălește spre oraș».

«Vânătorii au deschis noul foc. In fruntea lor loan Maior, loan Procopiu, loan Pop, Iulian, Nicolae Pop, Dincă, si Barba.

«Ungurii se aruncă, să iasă din cetate».

Andreica, Groza, și ceilalți ii strimtoresc inapoi, năvălind in fruntea oștilor lor, cu săbiile in mână, ca și Vlădut».

Iancu face acuma socotelă:

— De la mezul nopții cade ploie; și dimineța s-a lăsatcelă asupra ținutului. Prin acestă ceță, va crede Hatvani,că se va putea strecura pintre oștirile nostre; deci, el vapleca spre Cernița și Brad.

Dinsul pregăti dară tote așa, ca să-i închidă drumul; și după acesta primi înștiințare, că Hatvani a luat cu sine prebietul Butenu, in lanțuri, și porni.

Nelegiuitul năvălitor nici nu visa, când deodată, se pomenește, că deastânga cad românii asupra șirurilor lui, in frunte cu Corcheș, Oltenu și cu lambor; apoi indată și deadrepta, in frunte cu Aiudenu și Rusu; și s-a făcut oinvălmășală nespusă.

Românii dedeau morte, Iară astâmpĕr.

Ungurii se 'apărau fugind, ca unii, cari se vĕd aprope de a se inneca.

La urma urmei, Hatvani scăpă, cu vro doi trei honvezi, spre orașul Brad. Ceilalți, parte au cădut tăia ti; parte aufost impinși inapoi in Abrud. Aici apoi s-au ascuns princase, prin pivnițe, prin biserici, prin poduri și hambare.

Năvălind după eĭ, ai noștri ii scot la lumină; și care nu-și dă arma, cade jos, fără cap.

— Unde-i Dragoș! Dragoș unde-i? se aud deodată strigând românii din tote părțile? Pe acel precupeț de sânge!căutați-l! din fundul pământului să iasă!

— Iată precupețul de omeni! Iată-l.' se audi intr-unrând dintr-o parte.

Il găsiră. Era ascuns intr-o pivniță; scoțându-l cu de-a sila, tremura ca varga, rugându-se in genunchi:

— Iertati-mĕ, fraților! Ori, duceți-mĕ dinaintea lui Iancu;căci el, știu, că mĕ va ierta.

— Hai, și-l vom ierta! ziseră unii.

Dar atunci toți remaseră immărmuriți de groză, la priveliștea, ce-i a spăriat.

Ce au văzut, fiori de greță și de turbare i-a cuprins pe toti.

In mijlocul orașului se vedeau trupurile celor uciși, Dobra, Crișenuț, și alții nenumărați!

— Tu ai adus asupra nâstră acestă nenorocire fără nume!—strigară către Dragoș cei ce erau aprope.—Mori și tu dară;bală spurcată!

Și intr-o clipă împlântă in trupul lui lănci, săbii, cose, sulițe; — care ce avea in mână; care ce apuca; — de l-au rupt in șeptczeci de bucăți! strigându-i, in negrăitalor amărăciune:

— Asta-i pentru sângele lui Dobra!

— Asta-i pentru sângele lui Crișenuț!

— Asta-i pentru mortea celorlalți mucenici!

— Na-ți asta pentru lacremile copiilor remași fără tată.

— Și pentru lacremile văduvelor!

— Pentru lacremile mamelor — asta!

— Na-ți una pentru lanțurile de pe Butenu!

Inchideți-vĕ ochii!...

Spre mezul nopții, Acsente intră in oraș, și-i găsi tot tăindu-se și zugrumându-se unii pe alții.

El le strigă:

— Să nu se verse mai mult sânge!

Și vărsarea de sânge se opri.

Românii se traseră fiecare la locul ce avea de păzit; — și iși luară repaus.

Nu trecură apoi doue zile, și Crișanu ii aduse lui Iancu vestea acesta:

— Hatvani s-a intors la Abrud cu alți doue mii și opt sute de ostași; cu ddue companii de secui dela Deva', și cu o adunătură sub comanda lui Roja. El se laudă, că va pedepsi crâncen pe toți muntenii.

Audind acesta, Iancu porunci indală, să se facă chemare in toate părțile; începură a suna din nou buciumele de pe delurile dimprejur; și românii se adunau cu repejuiie spre Abrud. Mai ântăi inaintară cei de pe la locul numit Pădurea Popi, de pela delul ce-i zic Popa Zacheu; de la Cornet, de la Cârpiniș; și curând năvălirădin tote părțile.

Sosi in acest timp și Macarie Moldovanu de la Cetateade Baltă; unul din frații Faur, Boieriu și Bolenu deli Cluj. Se incăierară apoi la nouă luptă in tote părțile; ince-pend de dimineța și urmând totă ziua.

Când veni sera, românii împinseră pre unguri până in oraș in Abrud.

A doua zi iarăși se porni Hatvani de dimineța la luptă. De astă dată incepu focul mai ântăi aripa stângă pela Roșia și Corna, ca doră să deschidă trecatore spre Zlatna;dar nu izbuti.

Hatvani se întorse spre inserat, la aripa dreptă, cercând a-și deschide cale de scăpare pela Cernița.

Aici ânsă se lovi de brațele voinicilor, in fruntea cărora se lupta Groza, cu sabia in mâna; și Hatvani vĕdu ostașicădend chiar de mâna acestui puiu de leu.

El se întorse, spumegând, ca și un turbat; zări intr-un țintirim niște femei cu copii; — și cine ar pute crede, ce făcu?!...

Nemernicul lup, cădu asupra lor, cu sabia in mână; și ii tăia pre acei mici nevinovați, dimpreună cu mumele lor.

In acest timp, Iancu primi înștiințare, că intr-un loc in aripa stângă, ungurii inainteză pintre rândurile românilor.

Era seră. Lăncerii cei strimtorați din aripa stingă numai ce zăresc, că un călăreț vine spre dinșii; dar nu vine, ci zboră.

Sosind la ei, saltă dinaintea lor, cu sabia ridicată, și strigă:

— După mine, copii!...

Care graiu ar pute spune înalta lor bucurie, și chiar mândrie, când au vedut, că in fruntea lor e însuși Iancu?!

La vederea lui, tuturor le crescură puterile înzecit. Câte pepturi tot atâția lei se făcură. Ne mai vedend nicio greutate, strigă deodată, cu înaltă mândrie aprinsă în suflețire:

— Cu noi e Iancu! — Iancu e la noi!

Și se năpustesc asupra ungurilor cu un ne mai simțit avânt.

Când audiră ungurii acest strigăt, și vĕdoră pe însuși Iancu zburând cătră dinșii, cutezând a se apropia de ei cutotul, numai ce se intorseră, ca fără știre; și se loviau unii de alții; se tăiau ei intre ei; și cădură in așa invălmășală,că cei dela spatele lor credeau, că românii au rezbătutintre rândurile lor.

Acuma ii ajunseră și lăncerii; și-i doborau la pământ, cum se doboră iarba de tăișul cosei.

Așa curse lupta până adânc in nopte.

La resăritul soarelui sosi Balinl cu cete odihnite, si se incinse lupta din nou de jurimprejur.

Când era sorele la amezi, Iancu bătuse pe Hatvani iarăși inapoi in oraș.

Acest șerpe, ca să-și recorescă turbarea, porunci ungurilor sei, de au luat pe tribunul Morar im pe cetățenul Popovici și pe alții, i-au scos in uliță și i-au împușcat subochii nemernicului.

XXVI. Secuii și copiii lor.

In acea zi,după amâzăzi se vedură o companie de honvedi plecând spre Cernita, către Sturz; alta cătră delul— Băeșilor; spre Roșia, alta.

Românii ii primiră pe toți cu foc de puști.

Deodată numai se vestește:

— Hatvani pornește să fugă, spre Zlatna; cu căruțe, cutabăra intrâgă, cu femei, cu copii.

Iancu porunci:

— Douĕ mari cete de lănceri călări să-l ajungă. Vlădulcu alte companii de venatori buciumani să cadă asupralui pela coste! vânătorii călări să-i iasă inainte!

Lăncerii, vânătorii, buciumanii și cei călări se pornesc și ajung ca fulgerul fiecare la locul seu hotărit.

Buciumanii trag îndată cu puștile de sus de pe stânci, luând la ochiu pe câte un dușman; și nici unul nu-și greșa omul. Ceilalți ii luară, de asemenea, la danț demorte, dela urmă, și din față.

Pela Coma sosi si Balint cu cetele sale.

Secuii vedendu-se ast-fel ca inchisi intr-un cerc de fer și de foc, se gândiră, ce să facă, pentru ca să ușureze căruțele, pe-care iși așezaseră femeile și copiii pentru fugă,și să se sue ei intr-insele, ca să scape.

Iancu se uita de pe înălțime cu ochiana.

Secuii nu căutau, că după dinșii veniau călăreți, tunuri; și pe deștri, strinși și grăbiți, aprope nevedend. nimic,de spaima morții,—și, ce să vedeți? Nemernicii! azvîrliră jos din căruțe pe femei;—și...

— A! țipă Iancu, deodată,luă ochiana de la ochi șistrigă la secui:

— Nu aruncați copiii!... Ah! ei nu aud! Dumnezeule! Iancu iși închise ochii, și urmă apoi a striga:

— Alergați!— alergați!— copiii! — copiii!— Stați! Nu dați cu puștile pe acolo! O! după ei vin cară, călăreți și tunuri!....

Incep a se audi țipete de ale femeilor și copiilor.

— Stâncilor! țipă Iancu acuma, cum stați atât de drept! Cum nu pot să zbor peste voi la acei sermani copii!...

Apoi se uită drept in păment, cu ochii pătrunși de o groză fără nume; — și gemu greu.

Deodată insă, strinse pumnii, scrîșni cu dinții, și strigă cât putu:

— Pe secui!! pe secui!!---Unul să nu-mi remâe!

Să vadă ei, cum au murit sermanii lor copii!...

— Pe secui! pe secui! — resună acuma strigătul din gură in gură; și apoi, deodată, secuii cei suiți in căruțese pomenesc, că li-s-a întunecat sdrele; și uitându-se insus, au apucat a zări, cum zbura asupra capetelor lor unnour negru; o amestecătură de glonțe, de lănci, de petre de țepoie și drugi, de cidte și rădăcini; și de tot ce românii de sus au putut zvîrli in capul lor.

In zece clipe, secuii de pe căruțe sunt sfărâmați, rupți in bucăți și chiar ingropați, ca niște hoituri blăstemate.

Dar copiii au scăpat, dimpreună cu mume le lor!

Cum? prin ce minune a lui Dumnezeu?

Prin minunea mărimii de inimă si de suflet a lui Iancu si a vânătorilor lui. Ascultați, cum:

La strigătul lui Iancu, niște vânători de lângă o mân-cătură de pământ iși azvîrliră puștile, apucară numai câte un cuțit in dinți, săriră pe rîpa de pământ la vale,cădând unii peste alții;—și câți au ajuns in vale cu viață,au zburat la copii, i-au apucat de pintre cai, de pintrerote de cară și tunuri; i-au așezat la marginea drumului;s-au oprit lângă dinșii de pază, acoperindu-i cu brațele lor,intorși cu fața cătră dușmani.

Șiragul de unguri trecea pe lângă dinșii. Nici ei nu de-deau in nici un dușman; nici dușmanii nu se atingeau de dinșii. Toți ințelegeau, că lucrul,ce ei fac, e o faptă sfântă;o faptă, in fața căreia trebue să cadă din mână ori-cearmă; in fața căreia se cuvine, ori-ce față omenescă in genunchi să cadă.

XXVII. Mortea lui Butenu.

Iancu trase iarăși cu ochiana, și deodată strigă poruncă la toti:

— Acolo, unde e grămada cea mai desă, e Hatvani, cu husarii; acolo să nu dați 1 căci dinaintea lor duc pe sermanul Butenu, cu mânile legate la spate.

Din gură in gură trecu apoi strigătul acesta:

— Nu dați la husarii cei dela mijloc; căci acolo e Butenu. Dați numai in husarii cei dela mărginiși dela codă!..

Și apoi, husarii cei dela mărgini cădeau, ca frunza.

In strînsura lui Hatvani cri o companie de nemți, cari iși ziceau câta celor cu «cap de mort-».

Aceștia aveau cu sine patru tunuri. Cu aceste se cercau a lua la ochiu pe cetele de vidrani, albăceni și scărișoreni,și pe lăncerii, cari steteau așezați pe Dâlul Cerbului.

— Pe tunuri, copii! așa resună deodată o comandă; șiîndată, acești voinici iși azvîrle căciulele, puști, lănci și carabine, pentru că nu le mai remăseseră glonțe; și, caveverițele, se azvîrl cu manile gole asupra tunarilor; ii apucă de gât, ca șerpii; ii trântesc sub rdtele tunurilor:le zmuncesc din mâni săbiile cele scurte si late; îi fac celăcu capete de mort adeverat, nu numai de poreclă; și iau tote cele patru tunuri.

Sase dintre nemți se dădură prinși.

Unul dintre aceștia se lăuda asa:

— Pe mine să nu me ucideți; căci eu sunt din Beciu,care-i zic Viena, unde-i imperatul.

Dar un lăncer ii respunde:

— Dacă ești din Beciu dela imperatul, ce ai căutat pe aici prin munții noștri, cu mortea zugrăvită pe pălărie? Pentru cine aduci acea morte? Morte-mi aduci. Na morte tie!

Zise, și reteză capul nelegiuitului.

Sus pe stânci și pe culmi erau oste de românce. Ele incărcau puștile, carabinele și pistolele bărbaților, ca ei să nu perdă mult timp; și rostogoliau bolovani, ciote și butuci de lemne in vale in capetele dușmanilor.

Prin invălmășala cea mare cu secuii cei din căruțe, și cu tunurile, Hatvaui se strecură pela podul, ce-i zice «la Bolfu», cădend grămedi din cei de la mărgini: și el cu vr-o câțiva husari ieși din cercul de luptă.

Ansă, aprope de satul, ce-i zice După Pelra, trecând printr-o strimtore, se pomeniră că o nouă ploie de bolovani, de ciote și de bușteni cade asupra lor; și când seuitară in sus, vĕdură că erau niște femei, cari le azvîrliau pe coste la vale.

Mulți remaseră și aicea turtiți pe Ioc.

Câți au ieșit și din acesta cu viață, se porniră inainte; lar puțin mai departe, se pomeniră cu altă grindină de glonțe și de lănci. Era Groza, care i-a ajuns, a cădut asupra lor ca din nouri, și le a mai ucis din numer; așa,că numai vro treizeci scăpară cu fuga, pe niște cărarușe ascunse prin desișul codrului.

Ajungând in satul După Petra niște husari năvăliră, să intre intr-o casă. In acea casă erau patru românce. Acestecând zăriră că se apropie husarii, incuiară ușa; și apoitraseră cu puștile pe ferestre, luându-i la ochiu, de-i uciseră unul după altul.

Trei mii de unguri au cădut in aceste lupte.

Hatrani ajunse cu Butenu in satul losaș, pe marginea dintre comitatul Zărandului și dintre Țara Ungurescâ. Aci se opri și porunci husarilor, să-l spânzure pre nefericitul seu rob.

Aceștia se suiră intr-un stejar și legară o fringhie.

Butinu iși făcu cruce și zise:

— Eu mor mulțumit; pentru că me laud rezbunat prin cele doue bătăi, ce ți-au dat soții mei.

Apoi il ridicară la fringhie; il puseră in laț; — și inimoșul tribun isi dete sufletul ca un mucenic

Acesta s-a indeplinit in luna lui Maiu, ziua a douĕzecia.

XXVIII. Lanțul Bălgăradului.

După izbânda asupra lui Hatvani la Abrud, sosi la Iancu o ștafetă. Iancu il întreba:

— De unde vii, voinice?

— De la lurcuța.

— Ce au făcut iurcuțanii cu cetele lui Buzgo?

— Le-au ținut pe loc, oprite la Iurcuța.

— Dar marișelenii, și cei de la Lăpuștești,ce au făcutzilele aceste?

— Aceștia s-au tras pe delul Izarului. De acolo ausfărâmat puterile năvălitorilor, și i-au împrăștiat cu totul.

Iancu chemă acuma pe căpitanii, cari erau cu dinsul, și le zise:

— Părinte Groza si Gombos, de acuma să intrat! mai inlăuntru in Zărand; căci aici suntem destul de tari acuma.Să ne gândim și la acea, că ore n-am putea sfârma cercul dimprejurul cetății Bălgăraduhii, care sta âncă impresuratde cetele resculaților.

Iancu făcu sfat cu căpitanii. Se adunară Balint, Vlădul, Moldovanu, si alții.

Ivanovici nu voi să vină; și mai vîrtos mustră pe Balint că de ce se duce la sfat la Iancu.

Sfatul a hotărit să se ducă Balint, Văduț și cu Acsente, cu oste, intr-ajutorul cetății împresurate.

Ei se și porniră, fără întârziere.

Vlăduț se apropia incet, pe la Portuș. Acsente se aruncă asupra ungurilor pe Ia Bărăbanț, de cătră prăfării.

Balint veni dinspre Teiuș.

Asa orânduiti, românii deteră năvala in mai multe rânduri.

Acsente și cu Teodor Iulian făcură minuni de vitejie.

Cei din cetate nu s-au incercat să iasă la luptă. Cu tote

Aceste, ai noștri s-au luptat, pană când nu mai aveau glănțe. Atunci au trimis la Iancu vestire despre acesta. Iancu ziseacuma:

— Destul.

Și căpitanii se trasera cu cetele lor inapoi, până la Tăut.

XXIX. Dracu s-a mai lupta cu popii!

Iancu credea, că munții au scăpat de acuma; când deodată din nou ii veniră rele vestiri.

Un vestitor ii spuse aceste:

— Căpeteniile de resculați Lupu Chcmeni și cu Forronă vălesc asupra Zarandului cu un escadron de călărime;șase până in șapte sute Ia număr; cu noue-spră-zece tunuri, si cu rachete de dat foc.

Aceștia, cu cei din și ragurile, cari incungiurau Carpatul, sânt împreună dușmani la douăzeci și cinci de mii.

De la Oradea-Mare spre Cluj vine Vașvari; de la Turda vin Eglofștain și Papoi; de Ia Teiuș maiorul luhas; de la Zlatna maiorul Covaci; de pe la Mureș alții.

Aflând aceste, Iancu chema pe adiutanți, și dete porunca:

— Buciumele de pe piscuri să cheme sub arme pe toți românii: si să-i adune in tabere. La Cernita să ieșim mai ântăi, spre muntele Vulcan.

Buciumele începură a suna din nou.

Bărbații se ridicară toti,si trecură la oste in tabără la Cernița

Pe unele piscuri se duseră la buciume femei. Ele se Înșirară mai aprope unele de altele, și mai multe la câte un loc; pentru că nu puteau buciuma așa de tare, ca bărbații.Și apoi, când se auzea un bucium sunând mai limpede și mai frumos, iși ziceau:

— Acesta e semn dat de femei.

Chemeni intră in Zărand, se întări in valea Bradului, și răpi mai multe ciredi de vite.

Groza se lovi cu el vitejește; și apoi se trase inapoi pentru o zi de repaos.

Odată apoi ii veni vestea acesta:

— In Băița și in București, ungurii au ucis opt româncecu copii.

Audind acesta Groza, cădu din nou asupra cetelor lui Chemeni; ucise o samă de unguri, și ii împrăștia pe ceialalți; iar vitele le întorse inapoi acelora, ale cărora erau.

Groza se așezâ apoi la strimtorea Buceșului, și se întări îcolo cu șanțuri, și alte apărări.

Ungurii lui Chemeni săriau noptea, de le stricau. Dar adouazi românii iarăși le făceau la loc.

Chemeni porni de acuma spre Abrud.

Groza se luă după el; il ajunse, ii tăia un convoiu de cară, și-l luă; ii tăia oștea in doue; și jumetate dintr-insao fugări inapoi la Brad.

Tot in acea zi, românii s-au luptat și la Vulcan, lângă satul Blăjeni. Adouazi s-au incăerat intre Vulcan și satul Ciurilesa; dar biruință nu s-a ales nici pentru români, nicipentru unguri.

Intre aceste, Chemeni ajunse până la Abrud, și se puse, să se așeze in oraș in totă liniștea.

Românii se adunară, și înaintară pe la Sohodol și Siihar inainte, spre Abrud.

Se întruniră acuma Balint, Moldovanu, Vlăduț și Ciuh-lenu, și se aruncară asupra cetelor lui Chemeni cu așa repejune, că acesta, găsindu-se la masă, când audi bubuitul puștilor și a tunurilor, sări in sus, strigând:

— Nerușinații! să nu me lase nici măcar să mănânc inliniște!

In aceste lupte, vânătorul din Roșia, lurca Todoruț așeza pușca pe tun, ochia cu ea, trăgea apoi cu tunul Îndreptat așa,—și greș nu dedea.

Astfel cu focul unui tun a rupt odată frîul din mâna lui Chemeni.

In fața puternicelor lovituri, ce le dedeau românii, ungurii incepură a da inapoi.

In una din aceste incăerări, românii au prins pe un sas.

După ce acesta vedu orînduirea românilor, iși dădu cuvântul, că nu va descoperi nimic din cele ce veduse; și cu acâstă invoială ii deteră drumul.

Insă, curând după acesta, ungurii se vedeau venind pe locurile cele mai ascunse.

Numai că sasul le-a vândut tainele rânduelei românilor. Așa, aceștia fură nevoiți a se trage inapoi.

Ei se opriră de astă dată la Sohodol și Heteu.

Iancu chemă acuma pe căpitani la Câmpeni, făcu sfat de rezboiu; și hotărîră împreună, cum să urmeze inainte.

După aceste lupte, Chemeni trimise la Iancu vorba acesta:

— Resculatule, vin, și pune armele la piciorele mele!

La acesta, Iancu ii trimise respuns:

— Resculatule, vino, și ți le ia!

Adâuazi după aceste, la mijlocul șirului sau luptat ostile lui Vlădici ale lui Andrei ca, Oltenu și Boeriu. Balint bătucele doue companii de unguri, ce năvăliau spre Roșia.

Ivanovici abia acuma ieși din tabără dela Câmpeni; veni până la Înălțimile dela Peliș; dar se și intorse iarăși inapoi in tabără.

Vedând Chemeni, ce pățisecu Încercarea la Iancu, se gândi, să-și incerce norocul la Vlăduț. Deci ii scrise:

—Părinte Nicolae, iți mulțămesc, că in Câmpie ai ocrotit moșiile tuturor, fără alegere. Vin până la mine, să ne Înțelegem și să impăcăm țara.

Cetind aceste cuvinte, Vlădut ii trimise lui Chemeni acest respuns:

— Nu me incred in cuventul vostru. Au nu știu eu, ce a făcut Hatvani lui Butenu, lui Dobra, lui Crisenut?...

Balint se ținea in aripa stângă spre Roșia; pe la Compeni și Coniș preotul loan Todoranu; la Sohodol loan Gomboș, sub povățuirea lui Vlăduț, care stetea la Sohodolși Suzar. Ajutorele erau sub mâna căpeteniilor Andreica,Rusu, Oltenu și Jambor.

Groza nu sosi incă la locul seu, ia Sturz, când Chemeni cădu asupra lui Balint cu o mie de honvedi. Balint dusein foc pe buciumani; dar fu silit a se da inapoi, pe șesul Mitarilor, ca să se unescă la Gergel cu Ciurilânu.

întâlnirea lor se făcu la timp; se aruncară amândoi cu putere asupra ungurilor; și omorîră pe mulți dintr-inșii;iar câți au retnas, au fugit in Abrud.

Gamboș și Todoranu năvăliră acuma asupra mijlocului; iar Vlăduț asupra aripei drepte; și bătură pe unguri și din acea parte până in Abrud.

Groza sosi târziu la Sturz-, dar se și puse pe luptat până pela mezul nopții.

Chemeni, amărît până in suflet de bătăile ce i-au dat preoții, zise in acea sera.

— Dracu s-a mai lupta cu popii!

Adouazi diminâța se făcu nou sfat la Câmpeni, că ore sa incepă lupta din nou, ori să mai aștepte?

Chemeni nu așteptă nimic; ci incepu el; trimițând pe tere asupra lui Groza, pentru ca să-și ascundă gândul cavea, de a trece la Zlatna.

O desă negură se lăsă, și, sub aripa ei, Chemeni plec spre Zlatna in fugă.

Românii se luară după dinsul, îl ajunseră, și începură a bate pe cei din codă.

In acesta fugă, ajungând la Valea Cerbului, fugarii di românilor.

Buciumanii și mogoșenii ii simțiră; in pripă se adunară, și căzură asupra nelegiuirilor cu puști, cose, lănci, toporeși țepoie de fer, cu atâta aprindere, că ungurii începură astriga, văicărându-se:

— Vai de noi! că ne am prăpădit!!

Fură sfărmali aici unguri o sută și patru-zeci și cinci. Românii luară doue care cu unelte de rezboiu și îmbrăcăminte.

Pela strimtori se urmară luptele inainte. Albăcenii, mă-rișălenii, și iurcuțanii, de doue luni se tot luptară mai necontenit. Așa, acuma nu mai aveau putere.

Ungurii dădură ioc și Riu Calalei și Iurcutei; iar in ziua a doua din luna lui Iulie aprinseră Mărișelul.

Suflete de șei pi ce erau! ei ucideau mumele, și puneau apoi pe copii la piepturile lor cele reci; așa că se chinuiau sermanii copilași câte trei zile, inainte de a-și da sufletul.

In acest tirno veni la Iancu înștiințarea acesta:

—Vasile Fodor apără strimtorea Pouorul Remetei cu cinci zeci de voinici; dar nu are încărcături de ajuns. Treisute de unguri veniră asupra lui; honvezi și gardiști din Aiud. Il impinseră inapoi, Fodor se opri la Valea Poienei.

La acestă veste, zise Iancu cătră Crișanu:

— Crișene, du-i lui Fodor încărcăturile.

Crișanu plecă; și apoi a douazi sosi veste nouă:

— Noptea, Fodor a adunat mai mulli ostași; s-a întors,și s-a aruncat asupra ungurilor. De șase ori i-a împins dinlocurile lor; și ei iarăși l-au dat inapoi, până la Tarcău.

Ii mai trebuesc glonte și praf. Ungurii s-au mai immul-țit. Sunt la o miie.

Iancu ii mai tiimise lui Fodor alte încărcăturiși după acesta ii veni nouă veste:

— Încărcăturile au sosit la timp. Fodor se azvirli asupradușmanilor. Ei au început a fugi. Au fugit și au dat focsatului Remetei, Tdușului și Aiudului.

Ziua următore altă veste:

— Dușmanii, sase sute la număr, sunt bătut! de la Sân-jorj până la delu Bedel. Mai voinicește de cât toți se luptă Nicola, fiul preotului din Juaj, și Iflimie Morariu din Bedel.

Altă veste după acesta:

— Balint a bătut reu pe resculații de la Turda sub Papai și Velici.

Fodor, unindu-se cu Șerban, a bătut pe Velici și l-au alungat peste Cacova.

După acesta, Velici a trecut cu șase sute de ostași peste Oltenu la Tarcău.

Bodor, necredend că ar fi avend praf și plumb destul pentru o luptă deschisă, s-a furișat la o strimtore. Velici intră in acea capcană, cu cetele sale; și atunci Fodor cuai lui rostogoli de pe stânci asupra lor bolovani și trunchide copaci, cari sfărâmau zeci de dușmani deodată. Ungurii cari n-au fost turtiți, iși azvîrliau puștile, și căutau să fugă. Așa Velici cu vro șasezeci scăpă cu fugă. Mai la urmă,Fodor năvăli asupra ungurilor cu lăncerii sei; ii ucise maipe toți; și le luă carăle, patru sute de puști, praf și plumbce aveau; le luară și patru tobe, tunuri doue, și steguri nenumărate.

XXX. Prorocirea lui Vașvari.

In ziua a doua din luna lui Iulie, Iancu era in Câmpeni.

Voinicul căpitan Găvrilă Nega din Albac veni la dinsul si-i vesti:

— O mare dete de resculali, adunătură din cele mai selbatice, se apropie, venind de la Huedin spre Albac, cumai multe tunuri. Ei ard și pârjolesc tot ce intelnesc in drumul lor.

Cum audi Iancu aceste, îndată trimise pe ântăiul seu comandant, Nicolae Corcheș, cu tribunul lacob Oltenii, cu sasezeci si opt de vânători aleși tot unul si unul, să adunela Fântânele pe voinicii din împrejurime; și să caute asfărâma pe selbaticii năvălitori.

Căpitanii se pornesc; buciumele piscurilor resună; se adună trei cete de venători si lănceri, si se orânduesc la Fântânele, pe unde prădalnica adunătură avea să trecă.

Dușmanii erau trei mii, honvedi, gardiști, și strînsură. Trei sute dintr-inșii purtau niște cârlige de desfăcut ori-ces-ar fi găsit in calea lor. Aveau si cinci tunuri.

In fruntea lor cine venia, călare, îngâmfat, par-că ar fi fost un imperat?

Era vestitul Pavel Feier, care purta acuma numele de Vașvari.

Oștea lui sosi in mijlocul muntelui Fântânele, in o pădure; când deodată se pomenește, că din tote părțile ii trăsnesc împușcături, pe nevedute; par-că ar veni din pământ.

Rândurile lor se răresc cumplit.

O grosă negură ii cuprinde pe luptători; atât de dâsă că la trei pași om cu om nu se vedea.

Dar Corcheș știa, că negura nu era chiar până jos; deci deodată comandă culcare la pământ.

Vânătorii se culcă, și, pe sub ceță, ei zăresc nădragii cei roșii ai ungurilor; ii iau la ochiu, ridică țevea puștilor pânăin dreptul pieptului; trag focuri, așa, pe nevedute; și apoila fiecare detunătură, un țipet de morte le spune, că șaunimerit omul.

Vașvari se învârtește în toate părțile, ca leul turbat.

Corcheș comandă acuma:

— înainte, cu Dumnezeu!—si lăncerii dau o crâncena năvală.

Lângă comandantul Corcheș pândește uriașul albăcen Toma Onețu. El e înarmat cu o secure așezată in o codăde un stânjen de lungă.

Se pune la pândit; și odată zărește pe Vasvari; se lipește îndată de pământ ca șerpele; se trage așa, până la doi pași de turbatul ghinărar; acuma șoptește:

— Domne, ajută!—și apoi, cu iuțala fulgerului se avântă drept în piciore; izbește cu tăișul toporului asupra capuluidușmănesc;—și, în clipa următore, acel cap se rostogoleștejos, la picibrele sale.

Ungurii din frunte numai ce aud din urma lor strigătul acesta:

—înapoi!.... inapoi!....

îngroziți se întorc; și apoi se izbesc unii de alții; cad unii peste alții; și se face așa învălmășală, că se împing unii pe alții, ca orbii, până pe malul Someșului. Dar nici acolo nu se mai pot opri; ci cad în valurile apei, și se înecă nenumerați.

Inimosele românce din Mărișel se aruncaseră și ele asupra dușmanilor, cu petre, cu irigări și cu imblăcei; așa, petot rândul, nelegiuitii năvălitori cad, cum cade frunza tomna.

Când îi aduseră lui Iancu raport despre acestă norocită biruință, care fu hotar in hotar cu minunea, ii deleră lăcrimile, și ol zise:

— Minunate mai sunt căile întâmplării! Vasvari îmizisese odată, că eu voiu căde de sabia lui; și iată, acuma fu el, care cădu de mâna inimosului nostru voinic Onelu,sub pre isteța comandă a scumpului nostru Nicolae Corches, Altar de veșnică multămire si laudă acestor ai noștrimântuitori in inimile ndstre să le ridicăm!

După curierul cu raportul, sosi Nicolae Begnescu, cu Chorcheș, Oltenu, Onețu, cu ceialalți căpitani, și glotelecu bogata pradă de rezboiu.

De pe o strălucită calescă a lui Vasvari scoborîră, între altele multe o ladă mare. Intr-acesta găsiră scumpe haine,un toiag de ghinărar, cingători de săbii scăldate in aur șiin petre scumpe. Pe tote aceste însă le întrecea in strălucire și preț un fel de chivără, cusută numai in fir deaur, purtând deasupra o adevărată coronă, cu patru diamante, și o ploie de petre scumpe și mărgăritare.

— Ține, ddmne, zise Corcheș, acestă pradă de rezboiu» ce ne lăsă în mani ucigașul atâtor suflete nevinovate.

— Nimic eu pentru mine nu iau, respunse Iancu;—ci,fiindcă tu, bunul nostru comandant, pictor, astăzi cu sabia,în loc de penel, scumpul meu Nicolae, ne ai dăruit acestă adevărată minune de biruință, ție iți poruncesc să iai indreptă și veșnică păstrare aceste mici prețuri pentru mor-tea, in a căreia cale te ai avântat. Pe deasupra, mă ho-tăresc din acestă zi, să nu-ți mai zic, ca înainte, ca poreclă «Drăguțu», ci ca dulce laudă, adevărat drăguțul inimeinostre a tuturor.

Iar tu, iubitul nostru uriaș, Onețule, tu iți vei lua sabia, pe care o ținea ridicată spre morte fiorosul ghinărar, dreptveșnică laudă ție, pentru nepomenita ta faptă, cu care airupt gâtul balaurului, ce se avânta, să ne zugrum? pe toți

Era ziua a cincisprăzecea din luna lui August. Iancu trecea călare împrejurul taberei sale de la Câmpeni.Un curier veni cu repejune spre el; și-i vesti:

— Mare veste, domne! Gheorghei, ghinărarul mai marepeste oștirile ungurilor resculați, ș-a pus sabia la piciore leghinărarului Rildigher, cu tote armele oștirilor sale.

— La piciorele rusului! strigă Iancu; și adause:

— Unde s-a întâmplat acesta?

— Ghinărarul meu, la Vilagoș, in Bănat.

Iancu dete pinteni calului, și se întorse in tabără, in gona cea mare.

XXXI. Arma lăsată din mână

E o liniștită zi de tomna.

In Blaj simt adunați la sfat părinții nemului, in frunte cu Bărnuț.

Căpeteniile de luptători sunt față; in frunte cu Iancu.

In urmarea mai multor sfâtuiri, Gheorghe Bariț ridică acestă întrebare:

— Dacă irnperatul ne făgăduește tote dreptățile, ore sădăm armele din mână, ori să nu le dăm, până nu ne vași da acele dreptăți?

— Să le dăm,—ziseră Bărnuț, Cipariu și alții.

— Să nu le dăm,—zise Iancu, și după el losif Șuluț șialții;—căci nici in ndmț nu putem ave nici un fir de încredere. — Ce-i in mână, nu-i minciună.

Acuma grăi Ivanovici, indreptându-se cătră Iancu:

— Mult sânge nevinovat versatu-s-a in aceste lupte. Șipentru acesta, eu aș pune prefectului Iancu o întrebare.

— Și doue, căpitane; — respunse Iancu, in liniștită așteptare.

— Respunde, ghinerare, de ce ai oprit la jumătatea drumului biruința românilor la Zlatna, când ungurii plecaseră,cu femei, cu copii, spre Petroșani, și ai adus șerpii și șerpoicele inapoi la cuiburile lor? De ce?...

— In loc de a-ți respunde, și a me dezvinovăți, te întreb eu, frate Ivanovici, ai ucide tu pre omenii cari fug,fără arme; pre femei, pre copii? Dacă tu ai ave bărbățiade a te arunca înarmat in fata unora ca aceștia, fără frică, mie, — îmi mărturisesc păcatul, mi-i frică de dinșii; mi-i frică de omeni nearmati.

— In sera când ai fugit din Abrud, de ai lăsat Abrudulin mâna fui Hatvani, fără îndoială, că de frică ai răpit cutine pe o fată.

— Nu răsuci întâmplările, căpitane neluptător, se grăbiAiudenu a-i întâmpina;— căci nimene nu pote vorbi despre răpire de fete, acolo, unde o mătușică, in trențe decerșitoare, ne-a scos din gura morții, jucându-se cu capulseu; și de aceea, vedând-o și pe ca in calea peirii, amrăpit-o din acea prăpaste.

— Și, — intorse Ivanovici,—unde i-ați găsit cel mai bun adăpost?

—La mama lui Iancu; respunse Aiudenu; căci mătușica părea mută; și cu nici un preț nu vroi să ne spună,unde vre să o ducem; unde îi este casa.

— Bun adăpost—pentru o cerșitâre,—zise Ivanovici din nou;—la mama lui Iancu!—Dar—iată-o, vine chiar dumneaei,domna Maria!

Maria lui Alecsandru inlr-adever, sosi acuma; intră dea-dreptul la cei adunați; — se aruncă la gâtul fiului seu, și îi acoperi fața cu ferbinți sărutări, grăindu-i:

— Fiul meu, ce foc ai lăsat, să-mi ardă sufletul aiâtatimp? Căci de la venirea mătușicăi, care v-a scos delamorte, pe la mine n-ai mai vrut să vii, ori-și cât te-amchemat; așa, că, la nrma urmei trebui să umblu, să colinddupă tine. Dar bine că a dat bunul Dumnezeu, să te găsescaicea macar!...

— Dar mamă, eu cu bună tovărăsită te am lăsat...

— Pe o singură nâpte.

— Cum? «pe o singură nople»? Tot timpul, pânăacuma!

— Cum? «tot timpul, până acum»? singură am stat,suferindă; cum țî-am trimis alâte ștafete; și tu tot n-aivenit!

— Dar—mătușica?—dar femeea,—copila,—dar Anitcfi —unde a stat?... unde e?... unde e, mamă, Anita?...

— Unde e?... De adouazi dimineta;—unde e?...

— Ce-i? Cum?—Ce s-a făcut ea? de adoua zi dimineța, zici? Ce-i asta, mamă?...

— Iunecată in plâns, a plecat, sermana, prin codri, de adoua zi, in zori de ziuă. Cine a mai vedut-o de atunci, nu știu, dar in ochii mei nu s-a mai ivit. Căuta tu-o-am printote părțile, zile nenumărate; — și numai unul Dumnezeuștie, ce s-a făcut, sermana fată!

— Unde e loan Boieriu? întrebă Iancu.

— loan Boieriu—nu e aici;—îi respunse Barbu.

Iancu îsi ascunse obrazul in mâni: si remase mut.

In clipa următore, intră Elena Vușchici, cu fața turburată, cu părul scâlciat; se îndreptă către cei adunați, și strigă:

—Care-i ghinerariul Iancu? — A! Iată-l! Bine, că te am găsit. Resplăti-ți-ar Dumnezeu cu dreptate pentru celece ai făcut; că ai răpit pe odorul sufletului meu, pre mititica mea de Anita, și ai dat-o in sama părăsirii; de a umblat, sermănica! pustie, rătăcind prin prăpăstiile codrilor voștri, penă ce a ajuns, biata, să moră pela ușile omenilor!... Nu ți-ar face Dumnezeu parte de viață! ce mi-ai făcut!... Blăstemul meu cadă asupra capului teu!..

Aruncând aceste turburate cuvinte, se depărta, fără de a mai întreba ceva; fără de a sta să arate mai hotărit înțelesul cuvintelor sale de la urmă.

Iancu iși simți inima ca biciuită de vifor de la plesnituri ale sortii.

Bine nu se depărtă rătăcita jupânesă, și sosește un adiutant din oștea rusului, insolit de șase călăreți nemți și sase ruși.

Se inlatosază in sfat, întrebă si el, care e ghineraiiul Iancu; și când i-au spus, desfășură o hârtie mare scrisă,și grăește:

— Primește, ghinerariul meu, carte de mulțumire de la ghinerariul nostru Liiders, pentru că prin iscusința ta, șiprin bărbăția fără semăn a ta si a lăncerilor români iatifăcut cu putință biruința nâstră asupra oștirii generalului Bem. Fără de minunatul teu ajutor noi eram perduți.

Iată, cum grăeste si însusi generalul Liiders in acestă carte de mulțumire...

Adiutantul ceti acuma, in auzul tuturor, cartea comandantului rus, apoi o intinse lui Iancu; făcu după acesta o adâncă inchinăciune, și plecă, dimpreună cu călăreții sei.

Ivanovici de mult amuțise; și acuma căuta, unde s-ar pute ascunde, ca să nu știe nimene, că și ele pe pământ...

După plecarea adiutantului, sfatul urmă inainte, pentru darea armelor din mână.

— Să le dăm!—zise din nou Cipariu și alții.

— Să nu le dăm! strigă Iancu. Cu ele în mână să-l silim pe imperatul, să dea sermanului nostru popor dreptățile ce i se cuvin

— Noi credem,—zise Bărnuț, că imperatul mai curândi-le va da, dacă el va lăsa armele din mână, decât dacăne vom încerca a i le storce prin amenințări de rezboiu.

— Asa este,—adause Dunca si alții;—si sfiitul asa hotărî.

— Eu dară, zise Iancu me spăl pe mâni, ca Pilat; și nu respund pentru urmările, ce vor ieși din acestă faptă.

Urmară după acesta mai multe înțelegeri și ’ sfâșieton povestiri despre nenorocirile fără nume, ce suferise bietunem românesc, apărându-și vatră și moșie, și ținend piepcelor ce se resculaseră asupra lui și-a împărăției.

La urma urmei, le zise Iancu:

Dacă hotărîti să dăm armele, si să ne lăsăm in sama împărăției, apoi să-i scriem împăratului o cerere, in car să-i arătăm cu deamenuntul, ce am suferit, și ce dreptățse cuvine să ne dee.

Sfatul hotări, precum a zis Iancu; și trimiseră carte cu cererea la cetatea Viena, la scaunul împărăției.

Timp îndelungat, românii așteptară apoi răspuns pă rintesc de la împăratul. Și așteptară tot inzadar; că împăratul nu făcu alta, decât că trimise la vrocâți-viteji cruci de aur și de argint; nemut intreg ânsă il lăsși mai departe adâncit in valea plângerii.

Iancu nu putu aștepta mai mult; ci plecă la drum, ca, un al doile Horea; și nu se opri, până in cetatea Vienei,i la scaunul imperătesc.

In acestă călătorie de apostol il însoțiră Andrei Mureșanu, Acsente Severii, losif Șuluț și Alecsandru Papiu.

Sosind in depărtata cetate, începu a stărui pe lângă fețele, ce țin puterea; insoțit totdeauna de bunii sei tovarăși de lupte; și stărui îndelung, ca imperatul să dee nemului românesc dreptățile, ce-i făgăduise.

Dar ce să vedi?

Deregătorii ii aduseră, la urma urmei, respuns verde, că imperatul nu va să dee românilor dreptățile, ce i-se cuvin, și pe cari le făgăduise.

La acest respuns, Iancu se cutremura până în ose;—se porni pe ulițele cetății, ca in pustiu; și umblă mult așa,fără rând.

Intr-un târziu sosi acasă obosit; și acolo găsi o carte de la imperatul. Cu aprinsă sete o apucă și o ceti. Imperatulil chemă printr-insa, să se înfățoșeze singur dinaintea lui.

—Singur! — strigă el, rupt de durere; și adause cu a-mară mânie:

— Ca să-mi azvîrlă și mie vreo cruciuliță pentru ca să tac! O! nu pot, nu pot să tac; căci mi-se rupe inima!

Si nu vroi să se ducă la curte.

Peste o săptămână ii veni chemare de la muma împăratului.

— Nu me duc! strigă Iancu, pătruns de o nouă amărăciune.

Si nu se duse.

Un adiutant imperătesc veni, după acesta, la el, și il pofti din partea împăratului la curte, la mare ospăț de desfătare.

— Du-te, Iancule!—ii zise Murășanu. El ansă respunse:

— Pentru ca, intre pahare, să-mi impânzescă ochii, ca să nu mai văd suferințele nemului meu! Ei, nu mă duc!

Și nu se duse.

Mureșanu ii zise acuma:

— Mă mir, Iancule, că imperatul nu s-a supărat ancă pe tine.

Adoua zi, prefectul cetății era la Iancu.

Curând după ce veni, acesta scote o decorație scumpă, și o intinde lui Iancu, zicându-i:

—Innălțatul imperat iți trimite acest semn de inaltă mulțumire și laudă, pentru credința și vitejia ta.

— Nu pot să o primesc; — respunse Iancu.

— Pentru ce?

— Pentru-că nici eu nu m-am luptat singur, nici nemulmeu nu s-a luptat pentru cruci și stele. Nemul românescș-a versat sângele pentru dezrobirea sa din lanțuri; pentruca să trăiască nezugrumat. Apăsările să Ie ia imperatul depe densul, după cum a făgăduit. De aceea eu decorația nupot să o primesc.

— Ba ai chiar primit decorații.

— De la imparatul?

— Ai primit de la irnperatul rușilor.

—Cătră rus nu avem nici o legătură; nici rusul cu noi.El mi-a dat decorația, pentru norocul, ce am avut in lupte.Ansă imperatul nostru are cunoscute datorii cătră nemulmeu. Pe cât pe aceste nu le împlinește, primind resplatăeu singur, cu drept cuvent m-ar pute ori-cine numi vânzător al nemului. Dar eu acesta nu sunt. Si resplată si podobe in parte nu primesc.

La aceste cuvinte, prefectul pleca.

Nu trecu ânsă ziua, și la Iancu veni alt gulerat.

Iancu nici nu se uita bine la dinsul: si-i zise:

— Dacă imperatul teu vre să vorbescă cu mine, spune-i,să vină el la mine.

—Imperatul nu vre să te vadă;—respunse deregătorul;și, mai vîrtos, iți poruncește, ca peste o zi și o nâpte săieși din cetatea Vienei.

Iancu se gândi, nu cum-va viseză? Ridică ochii, să vadă mai apriat, cine era in fața lui? și vădu, că era un comisar de oraș.

— Cum ai zis?—il întrebă el. Ce ai zis? Mai zi odată.

— Innălțatul împărat iți trimite poruncă, să ieși din a-cestă cetate, mult peste o zi și o nopte.

Iancu remase mut, înmărmurit: si stătu asa indelung; credend că viseză. Intr-un târziu începe a se uita la comisar; apoi la sine insuși: după aceea imprejur, la păreți.Iși pipăe mânile, pieptul, capul.

— Nu e vis? strigă el deodată. împăratul me izgoneștedin cetate, ca pe un tâlhar?

— Te izgonește, respunde comisarul; se închină și iese.

— Adevărat! Adevărat!—șoptește acuma Iancu; și seoprește, cu ochii adânciți in pământ; ca și când ar fi vrutsă pătrundă cu ei in coșurile lui.

Decodată, fața lui se schimbă; din cea mai sfâșiitorc durere, incetul cu Încetul, trece la pornirile de o veselie nebună:—și apoi, de odată izbucnește intr-un fioros hohot de rîs.....

Bunul seu prietin, Andrei Mureșanu il găsi cuprins de un tremur, ca de florile morții.

Iancu se intorse acasă in Ardel.

XXXII. Sufletul uriașului.

După un timp, îi vine o tainică înștiințare de la generalul Imbriciovici. Acesta îi scria, că împăratul s-a hotărît, să-i facă pe voe; că, după nenumăratele rugăminți din partea fruntașilor români, se gătește să vină in Ardel, casă vadă mai de aprope păsurile românilor, și așa să le ințelegă plângerile mai bine.

Se hotărise, să trecă prin Arad, prin Deva și Orăștie. Andinei Iancu despre aceste hotăriri, se porni călare, șitrecu drept la Deva. Aici se înfățoșa dinaintea prințului Șvarțemberg, care era gubernator al Ardelului; și-i grăi:

— Luminatul meu prinț, am audit, că innălțatul imperat vre să vină să vadă Ardelul; dar calea pe aici prin Deva si Orăstie noi n-am dori, să o iee.

— Da care cale ați dori voi?

— Calea pe la Hălmaj, peste muntele Găina, prin Vidrași Câmpeni. Acestă cale e ceva mai ostenitore; trecândansă pe acolo, ar pute vede mai ușor suferințele nostre,și le ar pute înțelege mai bine.

— Iubitul meu ghinărar, mai multi fruntași din nemul teu m-au rugat tot asa; si eu n-am vrut să ieu in samă rugămințile lor. Acuma ansă, fiind că arăți chiar dumniata acestă dorință, iată, iți făgăduesc, că așa va fi, cum dorești.

Iancu zări in ochii Iui Svartenberg, că nu vorbește din inimă; deci se îngriji a stărui și pe alte căi, ca imperatul să iee, la venire, drumul Câmpenilor.

Imperatul se porni, și, apropiându-se de Ardel, făcu după dorința lui Iancu.

Vedend acesta Șvarțenberg, se supără pe Iancu crâncen; și iși puse in cap, să nu ingădue cu nici un preț să se facă una ca acesta.

Iancu ânsă, ca un ânger păzitor al nemului, își fărmâ capul zi și nopte, ce și cum ar face, pentru ca să poatăpleca inima împăratului in bunătate pentru români.

El se gândi in sine:

— Șaguna ne ar pute face mare ajutor. Ansă, el a prinspe sermana Catarina Varga. Nu-l pot suferi. Dar fie! căciacuma e in cumpănă binele unei seminții întregi! Pentru a-cesta voiu chiar ingenuiiche la pieidrele lui Voiu să me jertfescpentru acestă nenorocită țeră!

Zicând așa, se duse la Sibiu, la Șaguna; și găsindul, începu a i-se ruga:

— Părinte episcope, imperatul vine in Ardel. El are să trecă prin munții apuseni. Noi ne vom înfățoșa dinainte alui, cum vom putea mai bine; pentru ca să-l plecăm in bine pentru noi. Te rog, părinte, vino, și punete in fruntea nostră, ca să-i facem o mai insemnată infătosare: să-l plecăm mai ușor.

Șaguna ii respunse:

— Eu nu pot să ve fiu de ajutor intru nimica..

— Ba Sfinția ta poți să ne ajuți mai mult decât ori și cine; căci ai bune legături cu gubernatorul Șvarțenberg. Ce vei zice Sfinția ta, el va îndeplini. Să vii, părinte,in munții noștri; căci acolo putem mai deplin arăta dovezi despre vitejia seminției nostre; și ceea ce e și maide preț aci, credința nostră neclătită cătră tronul împăratului si cătră tară.

— Imperatul le știe tote aceste.

— Le a cam uitat; si de aceea trebue să i-le aduce maminte; dar mai trebue ancă să-i amintim, și chiar să-i arătăm suferințele nostre; nedreptățile strigătore la ceriu,ce ne fac dușmanii noștri, fără știrea împăratului.

— Imperatul tot mai curând ii va crede pe omenii sei,decât pe niște bieți români.

— Noi să facem, ca omenii împăratului să-i spună și să-i arate suspinele nemului nostru.

— Ei! Ei sunt niște inimi de petră.

— Ferbințile nostre rugăminți vor topi ghiața din inimalor. Noi să fim focul, care să o topescă. Sfinția ta cunoștiacele ferosc inimi. Me rog Sfinției tale, însoțește-ne inmunți.

— Nu pot, nepăte Avrame.

— De ce, părinte Andrei?—De ce?

— Me tem, că, muntenii voștri iarăși au să incăpă astărui pentru veșnicul lor proces.

— Iți respund cu capul meu, dacă ți se va întâmpla vro supărare.

— Capul tău nu me pote păzi de gurile unei jumătățide tară.

— Vei sta tot pe lângă imperătul. Gurile cele mai relenu te vor pute ajunge. Vino; me rog, ca lui Dumnezeu.Vino. Vei sta numai lângă imperătul.

— Apoi tocmai imperătul se va mira, cum eu vin, și-iapăr pe aceia, pe a căror căpetenie numită Catarina Varga, am prins-o odinidră cu mâna mea; și am dat-o latemniță. Înțelegi tu acuma, pentru ce eu nu pot să calcin munții tei? in munții lui Horea, — in munții Catarinci Varga.?

— Dacă zici așa, apoi, iată, te cred, că n-ai să vii.

— Nu pot să viu.

— Ei bine, dară, ingădue, să-ți spun, că puțină tragerede inimă ai cătră fiii tei sufletești. Iți spun dară și eu,că insusi Sfinția ta ti-ai făcut acestă încurcătură: căci te ai scoborît până la atâta, să prinzi, cu insusi mâna Sfinției tale pe o prorocită, care, ca un al doilea Ilorea, sufla sfânta deșteptare in inimile fraților sei robiți și amorțiți.Ai vândut sânge nevinovat; și apoi curând ai prins toiagul de aur al episcopiei. Amară cumpărătură! înțelegacuma părinte Andrei, frica Sfinției Tale, de a veni inacei munți, pe cari i-ai înnegrit prin acea venătore deom. Remas bun dară, părinte episcope; remâi fericit! Me duc la alți fii, mai cu durere pentru acestă țară.

Iancu ieși, lăsând pe Șaguna îmmărmurit.

Se duse după acesta, și se înfățișă la Gheorghe Baril cu aceaș rugăminte, ca și la Șaguna.

Bariț venia cu dragă inimă; starea sănătății sale ânsă nu-l îngădui, să-și implinescă acestă dorință.

Se gândi dară singur, ce ar putea să facă.

Așa apoi trimise celor ce incungiurau pe imperătul, incunoștințare, că la intrarea in țara Ardelului, mama sa ii va închina din vîrful muntelui Găina un uriaș steag alb drept semn de pașnică închinăciune a țerei întregi, ca dinaintea unui părinte; că dâră și prin acesta ar deștepta in inima lui incă o raza de plecare spre dreptate macar

Impăratul pornește cu alaiu mare; ajunge la Hălmaj și trece inainte; dar Iancu vede cu durerosă mirare, că in' loc de a se urca pe la muntele Găina, trece pe departe.'In gona cea mare se răpede dară la Vidra la casa părintescă, și roga pe tatăl seu, să iasă el in calea Împăratului, și să-i se inchine, poftindu-i «bun sosit! din partea nemului românesc; insiră totodată mai multe sute de că-lăreti moți si criseni imbrăcati de serbătore, de amândouăpărțile dealungul drumului, in mâni cu făclii aprinse; iarel trece, ca fulgerul inainte spre Câmpeni, Întocmind pretutindene, cum să se facă primirea împăratului.

Când convoiul imperătesc sosi aprope de casa Ianculeștilor, un adjutant de ai lui Șvarțenberg se aventa inainte, si strigă călăreților moți si criseni:

Plecați! inainte! Înlături! Alecsandru striga:

— înălțate impărate, bun sosit!—

Irnperatul ânsă trecu, fără să se oprescă o clipă macar dinaintea tatălui Iui Iancu.

Călărețul vidran lonuț Pop, vedend acesta, iși strinse calul in pinteni, porni prin codru pe cărările cele maiscurte, și curând era in Câmpeni.

Aici se grăbi a găsi pe Iancu, și-i vesti:

— Imperatul a trecut cu neluare in samă pe dinaintea casei tale, neoprindu-se de loc dinaintea tatălui teu. Pe călăreții noștri i-au împrăștiat nemții.

Inima Iui Iancu simți o apăsare ca de un greu bolovan. Fața lui se întunecă.

Imperatul sosi la Câmpeni.

Frații Corcheș, Adreica, Aiudenu, Samoil Morariu și alti fruntași se inlătosară dinaintea lui. El le zise:

— Ve arăt mulțămirile mele, pentru credința și vitejia vostră. Dar, unde este noul vostru comandant, Iancu?

Andreica respunse:

Puțin va trece, și iubitul nostru comandant se va in-fățoșa dinaintea înălțatului nostru imperat.

E seră.

Imperatul petrece in casa doctorului Calhar, unde stătuse Iancu.

La marginea orașului dinspre Abrud, intr-o căsuța mică, e Iancu si cu frații Corcheș.

Ușa se deschide, Andreica intră; și indreptându-se cătră Iancu, ii zice:

— Acuma ar fi bine, să te înfățișezi la imperatul.

Iancu ii respunde, cu negrăit amar:

— La imperatul, care ne a nesocotit pe toți 1 Ah! iubitul meu Mihaiu; — după ce obrazele, ce-l incongioră,caută la tot pasul, a ne lovi, ce aș pute eu să caut intre dinșii? Ce scântee de bine aș pute eu să mai fac? Maimult rea aș aduce. Blăstemul meu asupra capetelor lor 1blăstemul nepoților și a strănepoților noștri. Ciumași holera in calea lor să le iasă!... Eu înaintea lui nu me duc.

Si nu se duse.

Imperatul iși urma calea inainte. El întreba despre dânsul in mai multe rânduri. Și Iancu nu se înfățoșa. Era pre adânc rănit in sufletul seu, decât să se pote pleca.

Imperatul ieși eu alaiul seu, de preumblare, spre vîrvul Detunatei. Aici, Maria, mama lui Iancu, gătia pentru imperatul, ca bucate românești, un balmoș. Dinsa, vedend,că in acea preumblare pe munte, imperatul e mai vesel,decât inainte, trimise cu repejune pe un tainic ștafetarla Abrud la fiul seu Avram, rugându-l, să se înfățoșeze laîmpăratul, la scoborire; căci pote de aci va ieși vre unbine pentru țară.

La vorba mumei sale, Iancu se plecă, și porni spre Detunata. Insă, când se apropia de alaiul imperătesc, deodată se opri pe loc, și zise, cu durere sfâșiitore:

— Nu!... și nu!... și nu!... Să me plec; ca să-și mairîdă de mine? Nu!

Și se abătu, plecând înspre o muche a Detunatei; acolo se așeză pe o stâncă; și incepu a cânta din Huer doinede jale...

Intr-un rând se ridică in piciore pe muchea Detunatei, și strigă:

— Dacă vrd imperătul să ne inlelnim, vină el la mine!Nu audi nimene din alaiu aceste cuvinte.

XXXIII. Ce vede luna

Pe o costă a muntelui Găina, intr-un făget stufos, este o căsuță veche, ascunsă după niște desișuri de fagi.

Omenii din acel ținut zic, că acolo locuește o vrăjitore. Sorele resare.

Douĕ femei se apropie de tainicul locaș din făget. Sosind la ușe, intră, și zăbovesc inlăuntru un timp; ies apoi șitrec in sat in Vidra.

Cea mai tineră îizice cu taină celeilalte:

— Mamă,—intr-o zi de mercuri, a zis. Nu-i așa?

—Da, draga mea; mercuri sera, târziu; hăt, pela me-zul nopții. Așa a zis.

— Astăzi e chiar mercuri. Să nu ieșim de seră?

— Ba să ieșim, dragă. Ar fi păcat, să lăsăm din palmăo septămână. Aduci tu furca?

— O aduc. Dumneata să iai albiturile cele noue și nepurtate, înfășurate in pânza cea de in.

— Da, drăguță. Am să le iau pe acele, pe cari el nicinu le a vedut. Știi, pe cari i-le am gătit abia ieri, germanului fiu retăcit.

Ajungând lângă casele Ianculeștilor, cele doue femei se despart. Una intră in acele case; iar cealaltă trecein sat Ia casa popii loan Iancu, al doile fiul lui Alecsandru.

Lângă casa lui Trifuș Nicolae Lera stă in Vidra pe Arieș o moră a Ianculeștilor. Ea macină și clăpăește totdeauna până hăt după mezul nopții. Rota cea mare de alară nu inceteză a sfărma valurile, izbindu-le in danț nebun.

Negra nopte zbură cu tăcutele sale aripi tocmai atâta, că nu s-ar fi putut mesura, care din doue, ziua de ieri, oriziua de mâni e mai departe; când deodată, sub indoelnicele raze ale lunei, ddue fețe de femee se zăresc apropiindu-se de moră, și trecând cătră rota cea mare, incet, in vîrful degetelor.

Una aduce pe umer o furcă de lemn cu doi colți, cealaltă ține subsuoră o legătură alba.

— Mamă draga, grăeștc cea mai tineră, ești încredințată,că baba vrăjitore a cunoscut cu bună semă, ce este in inima fiului teu, a scumpului meu cumnat?

— Cu bună sămă, noră dragă. Ține țepoiul,

Nora plecă țepoiul cătră soră-sa. Acesta îi așază pe colți legătura cea albă; il intinde, ține legătura sub roă, undese izbesc spumele sfărâmate praf de cupele rotei; și zica amendoue deodată, cu graiu apăsat:

«Așa să se intorcă mintea lui Avram al nostru, cum se intorc cupele acestei rote.»

Ele mai zic odată așa; și apoi, a treia oră tot așa.

Ceea ce cumnata lui Iancu si cu mama lui făcură in acea nopte, tot așa au mai făcut âncă in cele doue nopți următore.

Dumineca cea mai apropiată, mama lui Iancu se duse la noru-sa, preotesa Vidrei, și-i spuse la ureche cu tainică mulțumire:

— I-am trimis-o. Și moș Tdder mi a spus, că s-a îmbrăcat chiar cu ea. De acum cred, după Dumnezeu, că nu va sta tot in Câmpeni in casa doctorului. Va da bunul tată ceresc, de-l vom vede ieșind din marea si întunecata lui rătăcire.

XXXIV. Care e Iancu?

Zile amare cădură din nou asupra nâmului românesc.

In ziua a doua din luna lui Dechemvrie, maimarii nemți prinseră pe mai mulți preoți români, și-i induseră, sub cuvent, că adunau bani pentru trimișii lor la scaunul împărătesc.

Pre Acsente Seueru il prinseră, de asemenea, și il aruncară într-o casarmă din Sibiu.

Adoua zi după acesta, era mare târg in Hălmaj.

Mulțime de români se adunară; pentru că ințeleseseră că au să vadă acole pe idolul tuturor, pe Iancu.

Și nici că s-au înșelat; căci pela mezăzi, Iancu sosi, însoțit de bunul seu prietin Fodor.

Adunarea îi ieșise inainte in capul Hâlmajului; și il primi cu dulci strigăte de bucurie și de închinare.

O patrulă de jandarmi se puse indată să-l caute; și umbla prin târg după el, ca in venătore.

Intr-un loc se vedu o mare strinsură de omeni. Patrula alergă acolo. Căprarul zări, cum mulțimea iși descopere capetele dinaintea unuia ca dinaintea unui mai-mare al lor.

De odată, deci, se răpede spre el, și-i strigă:

Tu ești Iancu! și eu te iau prins. Luați-il, jandarmi, intre săbii! înainte! la vardă.

Pe fața celui prins se zări zugrăvindu-se ca o tainică rază de bucurie; apoi plecă ochii in pământ, și porni inainte,dus intre săbii, in fugă.

Românii, câți vedură întâmplarea, remaseră o clipa pe loc ca fulgerați; încremeniți, neputând rosti un singurcuvent.

In clipa urmatore, țipă, ca omul mușcat de șerpe; se uită împrejur, numerându-se dintr-o ochire; apoi alergă lagarduri, strigând:

— La pari, fraților! Au prins pe Iancu!

— Au prins pe Iancu! Iancu e dus in robie! strigă acuma toți din tote părțile. Vorba acesta zbâră ca pârjoluldin gură in gură. Toți se răped la garduri; și zmulg pariidîn pământ.

— Iancu e dezrobit! — se aude acuma dintr-un Ioc. —Iată Iancu! A ieșit din robie.!

Si intr-adever, Iancu fu vedut trecând călare printre mulțime, care acuma incepu a-i striga:

— Bine, că a dat Domnul Sfânt, de ți-au dat drumul;de nu te-au ținut robit; căci le arătam noi!...

Iancu se oprește, și întrebă pe cei cari strigau:

— Ce robie, bădisorilor? Pe cine ziceți că a robitcineva?

Unul de mai aprope îi respunde:

— Chiar pre Măria ta, ghinerarule.

— Cum? Când? Cine?

— Acuma, patrula. Știm noi că te au prins jandarmii,și te au dus la vardă.

— A! incep a înțelege. Vor fi prins pe altul in locul meu!...

Zice; stringe, cu repejune, in pinteni, aprigul seu armăsar, și zboră in galop drept la vardă; descăleca in fugă, intră in casa Ardel, drept la căpetenie, și-i grăește, fărăori-ce intărziere:

— Căpitane, patrulele vostre au prins pe cineva, crede că-s eu acela. Dar iată; am venit eu. Eu sunt Iancu. Prindeți-me pe mine. Alungați pe acel Iancu minciunos.

Căpitanul strigă pe căprar; și apoi vine patrula aducând pre tinerul prins.

Zărindu-l Iancu, îi strigă de departe:

— Ah! Fodore! Tu erai? Iată, am venit, să te dezrobesc. Căprare, eu sunt Iancu; nu acesta. Pre mine m-ați căutat. Acesta e Fodor. Luați lanțurile de pe el:

Jandarmii iau lanțurile de pe brațele lui Fodor.

— Nu e adevcrat strigă acesta cătră căpitan; nu-l credeți; ve minteste. Eu sunt Iancu. Eu remân in robie.

Apoi șopti pe furiș la urechia lui Iancu pe lătinie:

— Taci, și fugi! ieși-voiu și eu. Nu te teme pentrumine.

Dar Iancu il apucă de braț, il răpede până afară; inchide ușa și se oprește el insuși intre săbiile jandarmilor. Acuma apoi întrebă:

— lată-me intre săbii. Acuma, căpitane, să-mi spui, cevreți cu mine?

Ca un clocot de tunete se audi in acestă clipă afară strigătul:

— Pre Iancu să ni-l dati! Pre Iancu al nostru! Mortehoților!

Audiind căpitanul valurile de strigăte, privi afară, și — îngălbeni, de ceea ce vedu. Căci ce era?

O tabera înarmată cu pari, care se rostogolia turbată înspre casa vardiei, ca și un puhoiu; ca și un nour, care treznete făgăduește.

Inspăimentatul căpitan se plecă maimai in genunchi dinaintea lui Iancu; și începe a ingăima niște cuvinte de rugare, cu tremur pe buze.

Unda amenințătore ajunge acuma la ușe. Acesta pârîe, si se izbește inlăuntru. In fruntea glâtelor turbate de mânie pășește tribunul Fodor.

Cum se vede inlăuntru, ca un vultur se răpede, cu mâna golă, asupra jandarmilor, dimpreună âncă cu alții.

Jandarmii uitaseră pe o clipă, pe ce lume sunt.

Dintr-o aruncătură, Fodor cu ai sei zmulge săbiile din manile lor, și se oprește in fața căpitanului zdrobit despaimă și umilire.

Iancu ia pe căpitan de braț; face inspre glote un semn de liniștire, și întrebă:

— Ce ai vrut, căpitane, și ce vrei cu mine?

— In bucăți să-l rupem!—strigă mulțimea din nou.

— Liniștește-i; me rog;—gângăvește căpitanul. Imi cunosc greșala. Mergi nesupărat.

— Imprăștiați-vă, băeți! strigă acuma Iancu cătră mulțime.

— Nu ne mișcăm din loc! respunde Fodor și mulțimea;și apoi adaog:

— Până nu te vedem pe tine ieșind din Hălmaj nesuperat.

— Aidem dară, dragii mei; strigă Iancu; sărută pe Fodor cu foc; apoi iese; incalecă pe șoimul seu; mulțimease desface in doue părți, deschidendu-i o uliță printredinșii; iși ridică cușmele cu toții; ii fac închinăciune, caunui împărat; și el iese din oraș, in galop, in mijlocul unor adevărate tunete de bucurie, de iubire și închinare.

XXXV. Iancu prins.

In Câmpeni, inginerii împărătești mesoră și impart pământurile; și comisarii întocmesc cărți despre aceste măsurători și împărțeli.

Toți acești cărturari sunt unguri; dușmani de morte ai seminției românești; și scriu tâte după placul lor; nu după dreptate.

Bieții români nedreptățiți și prădați, la cine să alerge să se plângă? Cine să-i apere de aceste jafuri?

Ei alergară la «imperatul munților,» apărătorul nemului; la Iancu.

Guberna torul lui Schwarzenberg de mult ii veni la ureche, că țara mai mare închinăciune ii portă lui Iancu, decât lui.

Simțind el acesta, incepuse a pune pândari, ca să-i găsescă vre-o crâmpiță: vre un nod in papură; ca să păta pune mâna pe el.

Dinsul afla că Ivanovici ii portă adâncă dușmănie; că fratele acestuia e credinciosul episcopului Șaguna; ba căși episcopul a cădut in neînțelegeri cu Iancu.

Vorbi, deci, cu Șaguna; iar acesta cu frații Ivanovici;— și apoi căpitanul se puse la pândă după Iancu. II urmări,cum umbra urmărește pe om.

Gând se făcea mesurătorea pământurilor la Câmpeni, Ivanovici scrise comandantului cetățuei dela Bălgărad, sătrimită la Câmpeni o companie de dragoni.

Câmpenenii prădați se duseră la Iancu, și-i arătară plângerile lor.

Dinsul porni cu dinșii indată; se infățoșă la comisarii cu mesurătorea; și ceru, să facă impărțela cu mai multă dreptate.

Comisarii il primiră, il ascultară cu blândeță; și chiar il rugară, să se ducă cu dinșii Ia cetatea Bălgăradului, casă se alegă lucrul la mai marii de acolo așa, cum ar fimai drept.

Pornind așa cu toții, pe Iancu il prinse mirarea, când vedu, că in urma lor mergea o companie de dragoni, iar comisarii, de câte ori vorbiau cu el, niciodată nu i se uitau drept in ochi; ci, par-că iși ascundeau ochii cu privirea in pământ.

Soird in cetate, comandantul acesteia, generalul Șpring-

Insfeld il chema, să mergă cu el; și așa il duse până la o casă intunecdsă și posomorită.

— Ce să caut eu aici? — iși zise Iancu in gândul seu,oprindu-se la intrare cu comandantul.

Intrară in acea casă amendoi.

Șpringhinsfeld insă indată după intrare, iese cu repejune, ca pe furiș; inchide ușa după sine; și — Iancu aude apoicum ușa se încuie pe dinafară.

I se pare, că viseză. Se uita împrejur; in sus; in jos; — pipăc cu mâna păreții, ușa; pe sine insuși; și incepe a intelege un lucru înfiorător.

— Prins țipă el acuma deodată; și se oprește immărmurit.

Fiori de friguri il incongioră.

Deodată apoi, incepe a da cu pumnii in păreți, in gratiile ferestuicei, in ușe;—răcnind cât un leu:

— Deșchide-te!... deșchide-te,... petră neindurată!... Immoie-te! căci focul durerii mele e atât de mare, că stâncile ar trebui să se topescă de atingerea lui.

Privește afară; și, ce vede, ii dă liniștea sufletului. Ce vedu?

Casa incungiurată de o pădure de dragoni înarmați până in dinți.

— lată-me, grăi el, cu liniștea marmurei, intre zidurile,cari sunt sfințite prin gemetele lui Horea, a lui Cloșca, Crișanu, Cozma Manasse, Catarina...

Câmpenenii se adună; se întrebă, ce a însemnat compania de dragoni înarmați, după Iancu?

— Nu-i bine;—iși ziseră ei;—apucă lănci, puști și pistele; și se gătesc de drum...

XXXVI. Vitejia lui Hoen.

Cum sede liniștită marmura, care-i marmură, asa Iancu. Liniștit ședea, ca stâlpul de petră.

Liniștea leului in colivia de fer.

Nici zilele nu le număra, câte era tinut in liordsa temnită.

Intr-o zi intră la el guleratul Hon, și-i grăește:

— De astăzi inainte, ghinerare, ai in voire, de a te preumbla prin curte, in fiecare zi câte doue cesuri.

Iancu iese din cămăruță, și se pornește a se preumbla, trecând de la casă până la portă, și de la portă până lacasă; adâncit intr-un noian de gânduri despre jucării lesorții fală cu seminția românilor; despre turbata mișeliea omenilor...

Adoua zi iese iarăși in curte, și se preumblă cu aceleși gândiri, ca și in ziua de mai nainte.

Timpul preumblării nu trecuse încă, și Hon trimite pe un dragon la dânsul, poruncindu-i, să intre inapoi in cămăruță.

Iancu trimite pe dragon inapoi cu rugămintea, să-l mai lase puțintel, să stee pe afară. Hon nu vroi.

Iancu ii trimite acuma respuns, că âncă n-a trecut timpul, cât are învoire, de a sta pe afară sub ceriul deschis.

La acestă vorbă, numai ce iată, că vine insuși Hon, și se răstește la Iancu:

— A trecut, n-a trecut timpul teu, — nu vreu să știu. Vreu eu să me duc in preumblare. Să intri acuma, indată!

Iancu se uită la dinsul maimai cu milă;—se intoree cu liniște și pornește inainte ași urma preumblarea.

— Ei! jandarmi! strigă Hon ca spăriat.

Patru jandarmi sar inainte, și se opresc lângă dinsul.

— Apucați-il! țipă acesta, și-l duceți in casă!

Intră cu toții in cămăruță. Intră si Hohn.

— Tineți-il! zbiară el acuma; și strînge amânddue manile lui Iancu in câtuși legate de părete cu niște lanțurigrele.

Iancu zimbeste...

La acesta, nemernicul gulerat, vedend leul acuma ferecat, prinde la bărbăție; se răpede asupra aceluia, de care tremura mainainte; si, credându-se afară de ori-ce cum-pănă, ca și măgarul, care lovi cu piciorul pe leul mort,așa el acuma se aventă să izbescă cu spurcata lui mânăde călău sfânta fată a mucenicului.

In clipa următore insă, înfiorat sări să iasă, țipând ca un mișel; și nu găsea ușa destul de degrabă; căci Iancuo singură uriașă zmucitură făcu, și scose lanțul din zid, cuiuțela fulgerului, il ridică și pocni cu el pe Hohn in cap,de sparse scăfârlia cea blăstemata.

Hohn și cu jandarmii incuiară acuma ușa pe din afară; și puseră să o razime cu un drug de fer.

Iancu îi dădu cu piciorul o izbitură, că puțin lipsi, de nu se desfăcu; apoi iși rupse de zid chiar cătușile de peirâni.

După acesta insă cădu și el jos pe vîrtâsele lespezi de stâncă; și se adânci in toropela morții.

E mezul nopții.

Comandantul cetățuei Bălgâradului, generalul Șpringhinsfeld nu dorme; ci se preumblă, așteptând pe niște iscoditori tainici trimiși la Câmpeni.

Intră un ordonanț și îi spune in taină:

— Măria Ta, moții vin înarmați, hotărîți, să năvălescă,și să scotă pe Iancu din inchisore.

— Câți sunt moții? întrebă Șpringhinsfeld.

— Câți frunză și iarbă, generalul meu.

— Chiamă pe locotenentul Nicolae Șandru.

Ordonanța iese: si curând, locotenentul intră.

Generalul ii dă cu repejune o poruncă scrisă. Șandru iese; ia doi jandarmi, cu o caldscă cu patru cai; alergala inchisârea cetățuei; intră la Hon, și-i arată porunca generalului.

Hon cetește porunca, saltă de bucurie, ca omul căruia o petră de moră ii cade de pe umere;—și—peste o zi și o nopte, Șandru și cu Iancu sosesc in Sibiu, la prietinul lor, Ilie Măcclariu.

Ca fulgerul, acestă veste sosi la toți prietinii închinatului comandant; — si ei se intrec a-l imbrătosa cu tot sufletul, ca pe un sfânt mucenic al nemului.

Totă acea mare de căldurosă inchinare ânsă nu putea însenina acel mare suflet, atins de atâte lovituri strigătorela ceriu.

La gubernatorul Schwarzenberg sosesc zi și ndpte iscode, și ii aduc înștiințări amenințătore, că moții nu se pot astâmpăra; că până Iancu va fi apropo de ei, bine nu va li.

Intr-o zi sosesc la Sibiu un mare numer de fruntași moți și crișeni, Cloșculești, Crișenești, Nicolești; și vreu să vadă pre Iancu cu ochii.

Nu mult apoi, după venirea muntenilor, Schwarzenberg chiamă pe baronul Haidte; și ii vorbește câte-va cuvintein taină.

După aceste, baronul se duce drept la Măcelăriți; se infâțoșază la acesta cu grăbire; și-i zice:

— Înaltul guberniu ar dori să ințelegă, ce ar voi Iancu să primâscă, pentru ca să nu stee in Ardel. Să primescă fi in orice deregătorie in Viena, imperătul ii va da oriși câtă plată.

Măcelariu il întrebă; știind ânsă respunsul mai dinnainte.

Intr-adever, Iancu îi trimise respunsul acesta:

— Pentru mine nu primesc nimica. Eu am cu ce trăi.Deie ansă imperatul nemului intreg dreptățile, ce i-se cuvin; și atunci eu me duc si in fnndul lumii.

A doazi dimineța după acesta, Măcelariu vedu, cum Iancu in somn verso, lacremi, ca un copil; și se deșteptă ca spăriat de morte, strigând:

— Iată! iată jandarmii! Iarăși vreți, să me ferecați?...In lanțuri?... Nu me veți mai lega!...

XXXVII. Casa părintescă.

Frații loan si Avram Iancu remaseră lara tata.

După inmormentarea lui Alecsandru, pre veduva lui, Maria o luâ la sine o soră a ei, soția lui Trifus Niculae Lerta.

Era seră, când Iancu sosi acasă.

El atunci vedu de departe, cum fratele seu loan, incuia ușa casei, și puse și o lăcătă pe ea; apoi încăleca, și pornicu repejune în ceealaltă parte.

Iancu ii strigă:

— Ioane, bădiță, stai, căci iată am sosit și eu.

loan intorce calul, și se oprește pe loc.

— Vin inapoi; ii strigă Avram; descuie ușa casei; oridă-mi cheile, dacă tu ești grăbit.

— Acuma nu me mai intorc. Cheile nu le dau nimănui!

— Dar stai, Ioane dragă; trebuie să intru in casă;suntsi obosit.

— Vrei să-ți iai și tu âncă o parte de moștenire! Dute și ți-o ia de la armadiile tale, cărora le-ai dat-o.

— Dumnezeule! țipă acuma Iancu, ca omul tresnit.

Frate-seu se depărta in galop. Dînsul cădii in genunchi pe pragul caselor părintești.

Deodată, sare drept in picidre, încruntat, ca și un leu mânios; și strigă:

— Cum? Eu să nu pot intra in casa părinților? Sănu-mi pot lua ziua-bună de la ea? Să nu-i pot da «Rămas bun?» Tu, ușe dușmană, — nu vrei, să mă lași să intru?..Și tu te-ai jurat asupra capului meu?...

Dinții lui scrîșnesc; — manile lui se ridică in sus; — el se răpede, si izbește cu umărul in use de se desfăcuin două.

Spăriat, face un pas inapoi; și se oprește, Înmărmurit de ceea ce făcu.

Acele case, cari odinidră de nenumărate ori il cuprinseseră cu dulce chemare, il chemaseră la sine cu mângăiosă infâțosare, cu ademenitore blândetă, cari erau comora de dumnezeești desfătări; — cari il dezmeroaseră in sinullor, ca și un raiu pe acest păment, — plin de dragi șiscumpe ființe, — acel ceriu plin de raze fermecătore, —in ochii lui, și in sufletul lui de odată se făcură întunecime de iad, plin de spărietore vedenii.

Chemarea cea ademenitore odinidră, acuma il ardea ca o gheenă.

— Ei bine, dară; — rămas bun ție, casă părintescă;cuib de fiorosă jale; isvor de amară plângere. Remas bun!..Eu plec in lume... Nu me vei mai vede.

Și porni, cu hotărâre bărbătească.

Făcu zece pași.

Inima Iui se stringe; se simte sugrumată; sufletul seu năbușit.

Așa ii pătrunse pieptul un aprins dor de a mai vede odată acea casă, care ii fusese ca un locaș de sfântă pază in copilărie; ca aripa unui bun ânger păzitor.

Se oprește pe loc.

Pașii lui se întorc; și el mai fără limpede știre, se vede ca dus de un dor sfânt inapoi lângă pragul caselor părintești.

Se plecă pe prag, și-l sărută cu foc de trei ori.

Trece împrejurul casei; sărută fiecare părete de trei ori, zicând:

—Remas bun vouă; dulce cuib al copilăriei mele; legăn sfânt; blândi marturi ai tinerilor mei ani: rămâneți cubine!.. Iertați-me... Me despart in lacremi; și vă las sufletul meu; dorul inimei mele; binecuventarea mea...

Se depărteză in fugă...

La câți-va pași se oprește. începe a vorbi in sine:

—....Da..., da; deacuma trebue să te păzesc! Dacă am deschis-o... Trebue să o păzesc; ca să nu potă zice, ori gândi macar, că am luat cu sila ce am voit.

Zicând aceste cuvinte, se intărce; se apropie iarăși de casă; stă ca înmărmurit așa lângă ea până târziu.... încetul cu incetul, ca fără știrea sa luminată, el se lăsă în jos;..se așază, cu incetul, culcat dinaintea ușii, punându-și capul pe prag; el șoptește:

— Așa. Iată; o păzesc eu...

De la un timp, un greu somn ii cobără pleăpele peste ochi, și ii ridică sufletul din acestă lume a plângerii și întunecimii.

Vecinul Ianculeștilor,Ionul Pop, văzuse tote cele întâmplate aci in acestă seră.

El porni acuma, și colindă pre la toți vecinii, inștiințându-i in fugă de cele ce văzuse.

Aceștia ii răspunseră cu toții:

— Aidem, și-l vom păzi.

Se adunară, in vîrful degetelor, și se inșirară rătă împrejurul dulcelui și nefericitului lor comandant de odinioră cum de atâtea ori ii păziseră scumpa lui odihnă, ca gardiști prin tabere.

Când auziau vre-o căruță apropiându-se, ii ieșiau in cale și o opriau, ca să nu turbure somnul crăișorului lor.

La un timp vine Ionul Pop și cu Nicolae Lerța, aducând un pat mole; se plecă mai mulți molcom la inchinatul lor prietin; il iau cu cea mai mare pază și gingășie, și il ridică pe acel pat. Nicolae Lerța și cu alți trei inși remân de pază la ușa casei. Ionuț Pop Și cu alți trei ridică patul pe mâni, plecă cu el, in virful degetelor, și incea mai adâncă tăcere; abia indrăznind asuila.

Trecu noptea in liniște.

— Iertați-me!—șoptește Iancu, in visuri âncă; și apoi incepe a se deștepta. Deschide ochii. Dinaintea sa vede pedragul seu vecin, badea lonuț.

Acest bun prietin se uită la el cu adâncă pătrundere, cu lacrimi in ochi.

Sosește Nicolae Lerța cu ceilalți trei vecini, cari remeseseră de paza casei; și unul grăește.

— A sosit acasă Părintele loan.

— Fratele meu? întrebă Iancu, ca spăriat.

— Da, scumpul meu ghinărar; și te poftește, să te duci la domniasa.

— Eu, la dinsul? Nu!... nu. Me duc; dar nu acolo. Me duc aiurea... Me duc—in lume...

Și plecă... nici el nu știa, unde.

Se ducea in lume.

Odată se trezi, că a ajuns in «Valea Caselor», unde fusese de atâte ori; si unde de atâte ori sezuse adâncit in gânduri și chibzuiri.

Gânduri amare, gânduri arzătore, ca astăzi, niciodată nu-i biciuiseră sufletul in Valea Caselor...

XXXVIII. Resplata uriașului.

Deregătorii și ceilalți gulerați străini din ce in ce tot mai reu apăsau pe bieții români munteni.

După Horea, după Cozma Manasse, după Catarina Varga —pe cine să mai roge, să le caute

Iancu ii călăuzise, cu sabia, in sângerâse lupte, ducându-i la strălucite biruințe. El era si cunoscător de legi, advocat.

Deci, la cine altul să alerge cu mai bune așteptări, pentru ca să le scotă la lumină dreptățile pe calea judecăților? Numai la el.

După multă căutare, Andreica și cu loan David Zeicu il găsiră la Valea Caselor.

— Ce voiti? ii intreba Iancu.

— Cetățenii din Câmpeni, din Bucium, din Abrud și Roșia, dimpreună cu toți muntenii noștri, ne au trimis,să te rugăm, să le porți pâra asupra domnilor, ca să lescoți dreptatea.

— Duceți-ve la altul. Eu nu mai sunt advocat.

— Nimeni altul nu va putea scote judecata cea dreptă;numai Măria ta.

— Așa e? Atunci merg. Aidem.

Dinsul luă documentele, și se infațoșă la scaunele judecătorești din Abrud; derogatorii il făcură să umble de zeci și zeci de ori in zadar; și dela un timp nici macar documentele nu mai voiră a i-le da inapoi.

Otrăvit până in suflet, alergă la cetatea Bălgâradului. Se plânge; cere dreptate; bate la ușile tuturor; — ânsă in zadar; căci pretutindenea urechi surde il intimpinau.

La urma urmelor, un judecător ungur ii spuse verde:

— Nu vor, să te lase, să cauți tu dreptățile muntenilor tei.

Iancu remase uimit.

Nu putu ânsă să credă in o așa mișelie; deci se duse din nou la scaunul judecătoresc de la Bălgărad. Acolo găsește in porta cea de dinafară mai mulți jandarmi.

Aceștia, îndată ce il zăresc, ii țin calea; și nu-l lasă să intre in casa judecății.

— Da pentru ce?—intro grabă Iancu.—Me cunoșteți?

— Da; Măria Ta. Te cundștem. Și avem poruncă, sănu te lăsăm, săintri.

Acuma crezu Iancu cuvintele ungurului.

Sosi anul 1855, luna lui Octomvrie, ziua a doue-zeci și opta.

In acestă zi era sfințirea lui Alecsandru Șterca Șuluț ca mitropolit in Blaj.

Erau adunate acolo multe si strălucite obraze.

Nepotul lui Alecsandru, losif Șterca Șuluț, e in grădina cea mare.

Intr-un rând, un betrân și vechiu garoist al curții mitropolitane intră in grădină, se apropie de dinsul, și-i zice:

— Domnișorule losife, te caută un domn strein.

— Poftește-l, moșule, să intre aici.

— Iată-l, că și vine. Aista-i.

— Iancule dragă; tu erai Bine ai venit!

— Servus, frate Șuluț. Bun găsit!

— Că ocră,—gângăni moșnegul, holbând ochii,—că dorănu Măria ta ești marele Iancu, craiul nostru din munți?!

— Eu sunt Iancu, uncheșule dragă.

—Dumnezeu să te ție! Domne, n-aș da asta, că te amvezut pe Măria Ta, pentru toți streinii gulerați, câți sunt astăzi veniți aici in tot Blajul!

Depărtându-se moșnegul, se mai intorse de câteva ori, de se uita la Iancu, mormăind:

— Dumnezeule! am trăit, de am vezut pe Iancu, vitezul și imperătul munților!...

Iancu apucă pe șuluț de mână, și ii zise cu graiu rugător:

— Frate losite, am sâ-ți fac o rugăminte.

— Voiu ave o mare bucurie, dacă o voiu pute implini.

— Eu am venit aici, ca să caut să vorbesc cu guber-natorul Schwarzenberg; căci n-o mai pot duce nici cu ungurii, nici cu nemții. Me prigonesc, ca niște selbatici. Nu-mi pot primi nici averea părintescă. Să port pâramun tenilor noștri, nu me lasă. Azimâni, voiu fi silit, să iaula gât traista de cerșitor, ca să nu mor de fome. Râgăpe unchiul teu, să-mi sprijinescă cererea de a putea vorbicu gubernatorul.

— Când, dragul meu?

— Astăzi, Iosife.

— Chiar astăzi, me tem, că va fi greu, dragă Iancule.

De ai ști tu, câte-s pe capul unchiului astăzi!

— Ah! dumnezeule! sunt in culmea necazurilor!

— Me duc dară, scumpul meu;—zise Șuluț; și, pestepuțin, Iancu era la mitropolitul; vorbi cu el câteva cuvin te; după cari inimosul părinte trecu la guvernatorul,sprijini cererea lui Iancu, de a-i putea vorbi; ii trimiseapoi invitarea la masa cea mare pentru ospățul din acea zi.

Toți erau plini de dorință de a-l vede.

Bandele cântă in tote părțile cântece de bucurie.

Mesele sunt incuhgiurate de veseli ospeți. Numai locul lui Iancu dela masa cea mare e deșert.

Iancu nu vine la ospăț.

Densul iese din oraș; trece peste Câmpul Liber lății cu pălăria in mână; cu pași trăgănați; când cu ochii in pământ; când iarăși ridicați către ceriu.

Ce simțiri vor fi fost biciuind in acele clipe acel piept de oțel,—acel suflet uriaș!...

Peste puține zile, el era în Sibiu; și se duse la gubernatorul Sclvwarzemberg.

Acesta il primi indată; și il întrebă:

— Ce dorință te aduce, generale?

— Aș dori, să dai porunci către scaunele judecătorești,și cătră ceilalți deregători împărătești, să nu me prigonescă la tot pasul; și să nu-mi pună piedeci la tote trebile mele, și la cele ale altora, de cari umblu, să me îngrijesc eu.

— Ascultă-mă, ii respunse Schwarzemberg, verde; imperatul a audit, că dumneata te gătești ați rescula moții,ca să rupi munții și Ardelul de cătră imperăție; și să teridici craiu peste ei.

— Acuma? când n-am in mână nici o sabie macar! De cumva aveam acesta in gând, o făceam atunci, când cutoții aveam arma in mână; când am trântit pe dușmanii,ce s-au ridicat asupra nostră și asupra împărăției. Acumainsă nu putem umbla după acest vis.

— Vitezul meu, poți să-mi dovedești acesta?

— Spune-mi, Măria Ta, cum. Și eu ți-o voiu dovedi.Cum?

— Iată cum. Primește deregătoria, cu care te-am imbiet demult. Du-te, de șezi in Viena vro zece ani; si nu călca in Ardel.

— Cât de puțin me cunoști! Apoi să-ți mai spun una.Dacă m-aș face deregător, cu traiul de om bogat, cel depe urmă român raiar putea zice in față:

— «latăo, ce bine s-a căpătuit — cu prețul sângelui nostru!»

—Aceste sunt visuri deșerte.—Du-te in Viena ghinerar imperătesc, și judecător la curtea oștirilor. Ori, dacă nu,apoi aici ai să mori de fome.

— De o mie de ori mai dulce imi va fi mortea de fome aici, in cuibul meu, ca jerfă a nenorocirilor nostre; decâtsă me mânjesc cu pane albă. Pe când nemul meu, care s-aluptat și pentru imperatul, măre de fome, drept este, cași eu aici de fome să mor!— Dar să-ți spun și eu, că, pecând domnii deregători de astăzi ședeau fugiți si ascunși, muntenii noștri s-au vărsat sângele; și acuma să ne purtați așa, — acesta nu e dreptate; ba, ți-o spun verde chiar o nedreptate strigătore la ceriu!

--- N-am, ce să-ti fac.

— N-ai, ce sâ-mi faci! Ei, dacă cei doue sute de mii români nu luau armele,—dacă dedeam mâna cu dușmanii Împăratului,—ei? atunci mai bine era?

— Primește, să te duci, să stai în Viena.

— La asta ți-am respuns,—intorce Iancu; și iese.

Vedendu-se afară, ridică manile catră ceriu; apoi se bate cu pumnii în cap, strigând, ca zugrumat:

— Eu, străin în țara mea! osândit pe pământul, pe care l-am apărat cu sângele meu! Nebunul de mine! — Nebun! — Să me lupt eu, pentru atâta! De trei ori nebun!.......Dar taci, durere!—stringe-te in adâncul sufletului; — căci imi despici crierii in doue!....

Baronul Heidle se infățoșă după acesta la el, și îi zise în repejune:

— Ghinerare, să știi, că ești prins.

— Prins?

— Prins.— Vrei insă, să ieși din inchisore?

— întrebă paserea închisă in colivie; vre ea să iasă la lumina sorelui la largul ceriului?

— Dacă vrei, făgăduește pe cuventul teu de ghinerariu,că in viața ta nu vei mai ridica glotele cu arme asupra domnilor terei.

— Acesta—nu o făgăduesc.

— Atunci—remâi prins.

— Prins?

— Totă viața ta.

— Ceriule!

— Hotăreste-te.

— Cum? Chiar acuma?

— Chiar acuma.

Vifor de morte se încinse in peptul nenorocitului.

Să tăgăduiască? — Dar atunci e legat de mâni și de piciore, in mijlocul vitejilor sei!

Să nu tăgăduiască?—Dar atunci el nici nu-i pote vede! Atunci el e mort—fără de a muri.

— Făgăduesc; — gângavi; și — cădu pe pământ, fără suflare.

Iancu se trezește. Se uită împrejur; — vede copaci, și spini. Se uită la sine. Vede, cum tâtă îmbrăcămintea sa esfâșiată. Chiar fluerele pici orelor sale, și genunchii îi suntsângerați.

Se oprește, immărmurit.

— Oare ce-i cu mine? se întrebă el.—Unde sunt eu?... începe a-și aduce aminte, ca și când ar fi visat, că aieșit de la gubernatorul Șvarțemberg; — că s-a jurat,cumcă niciodată nu va mai ridica muntenii asupra dușmanilor țerei, — apoi, că a cădut pe pământ;--odată s-aridicat, și s-a pomenit alergând, ca un nebun, pe câmpi, prin niște tufe de spini; șiapoi printr-un codru.

Porni, să se ducă in lume.

Se ducea,—se ducea, cu capul descoperit.

Par-că nici nu vedea, pe unde il duceau piciârele. O seră il găsi la marginea drumului. El se culca supt o tuiasinguratică.

Altă seră il prinse lângă un zid părăsit. Acolo se culca. Altă nopte il ajunse in mijlocul unei câmpii; acolo iși a-șeza capul pe un bulgăr de lut.

Amurgul serei urmatâre il imbrățoșă la pragul unei mori pustie. Păși inlăuntru, iși așeză capul pe căpătâiul unei scăriputrede...

Pe unde pașii sei rătăciți il duceau, de âmeni pe departe ocolia.

In Hălmaj e târg de săptămână. Târgari mulți sunt a-dunați.

Sosesc si doi tineri cărturari mai străini. Aceștia insă nu caută să cumpere marfă; ci tot întrebă pe târgari unde ar fi vedut pe marele vitez Iancu, craiul Carpaților.

Intr-un târziu, ved intr-un loc o adunare de omeni.

Se apropie și ei;—și—ce ved?

Oamenii stau cu capetele descoperite ca orânduiți, in cerc, in adâncă tăcere, și privesc la un om. Acel om stă,in mijlocul uliței, cu ochii ridicați spre ceriu.

El e imbrăcat cu un cojocel strimt, pe mărgini cu blă-niță albă, iar pedeasupra cu un suman nou; pe picidre cu cidreci de lână albă, încălțat cu cizme noui, cu pinteni deargint; și pe cap cu pălărie rotundă, cu găitane și ciucuri de fir de aur.

El parecă nu vede pe nimene din cei ce sunt împrejurul lui.

Vorbește către ceriu.

Pornește inainte. Glota il urmeză; dar numai in șop-tire vorbesc unii cu alții.

Omul plin de taine numai deodată iși scobdră privirea peste cei adunați; zărește pe un cerșitor, care avea pespate un suman numai rupturi și petece.

Tainicul târgar se apropie de el, și ii grăiește;

— Bădica, dă jos sumanul acela; dă-l jos. Nu vedi,că-i rupt de tot.

Dinsul ii ia sumanul cerșitorului din spate:

— Nați-l pe al meu! ii zice; se desbracă de sumanul cel nou, și il imbrăcă pe cerșitor cu el; iar cu cel ruptse îmbracă el însuși peste cojocel.

După acesta, scdte dela brîu un țluer, și începe a cânta «Marșul lui Iancu»:

«Astăzi, cu bucurie,—

Românilor, veniți!...

Un comisar sosește gâfâind; se răpede lângă tainicul cântăreț; il ia de mână, și i șoptește:

— Ghinărare, nu uita, ce ai jurat 1 căci altfel indatăte pun in lanțuri!—Apoi adause in șoptire și mai tainică:

— Nu te ai mai rezgândit? Primește sabia de ghinărarin dstea impărătescă, și să stai la scaunul irnperatului, nuin Ardel.

Tainicul «ghinărar» se intorse cu privirea cătră comisar, și se uită odată la el cu ochi puternici și strălucitori. Deodată apoi, ca lovit de o suflare tainică, ochii lui se intunecă; fruntea i se innoreză; și el strigă, ingraiu năbușit:

—Ciocane si clește să-mi aduceți! căci, iată; — limba mea e ferecată in lanțuri; și trebue să le sfărâm; darnu pot! Ciocane și clește!... una!... doue!...trei!...

Acuma aruncă fluerul la păment, calcă pe el, și-l sfărâmă, strigând:

— Jos, voi,—verigi afurisite! In mii de bucăți să ve faceți! Jos de pe sufletul meu!...

După acesta se apropie de comisar, și ii șoptește:

— Clemente, știi o poveste? A fost odată un imperat nebun, și s-a intelnit cu un ghinărar minciunos; dar nu s-au putut ințelege la vorbă. Acel imperat am fost eu;ghinerarul cel nebun a fost—a fost—iată-l! iata-l!...Nu-l vedeți?...

Comisarul iși face cruce; și se depărteză cu repejune; mormăind:

— Raport: Iancu a inebunit.

Intr-un timp, după acesta, Iancu a fost zărit in Blaj.

Toți canonicii, invetătorii, si ceialalti cetățeni fruntași il rugau, care mai de care, să intre la ei, să-l ospăteze, câtii va plăcea lui.

El ânsă nu se opri la nici unul; și spre seră ieși din oraș.

Nu departe de Blaj, este peste apa Târnavei un pod de lemn.

Adou azi, la resăritul sorelui, iesau din oraș niște tineri cărturari, spre a se preumbla pe acel pod.

Ei vedură pe un om lângă capetul podului, culcat pe pământul gol, cu capul pe o petră.

La vederea lor, omul se depărta cu repejune.

Era Avram Iancu.

XXXXI. Cântarea lebedei

După lupte, s-au mai scurs în noianul veșniciei ani doue-zeci și doi; — scurte clipe pentru cei fericiți; —nesfîrșite vecuri pentru robii suferinței.

Sosi anul al doue-zeci și treile.

E o frumosă zi de serbătore.

La marginea orașului Brad sunt adunați în casa lui Pavel Truțanu mai toți soții lui, învățători la înalta școlăromânescă; dimpreună cu bun număr din fruntașii nemului din tăte părțile.

In acele zile, venise în oraș un meșter, care zugrăvia, cu ajutorul luminei sărelui, fața ori-cui, cât ai bate înpalme; un meșter, cum își zicea el, pictor-fotograf.

Acesta le făcuse, pe rând, chipul fie-căruia din ospeții Truțanului, pentru veșnică aducere aminte.

Intr-un rând, gazda grăi cătră ăspeții sei:

— Ascultați, prietinilor, astăzi aveți să vedeți aici peregele Carpaților, fala țerei,—pe Avram Iancu.

— Ce spui, Pavele? — strigară cu toții, pătrunși la suflet de odată ca de o caldă rază de sore.

— Da, da,—fraților; — și acesta va fi încununarea sărbătorii nostre de astăzi.

După acesta, unul din cei veniți, căpitanul Ivanovici, ce-i ziceau și «Sirub, scăte dintr-o cărticică, ce avea la sine,o iconiță; o ridică în vederea celor ce îl încungiurau, șile zice:

— Iată, domnilor, fala și sorele țerei; iată, așa înfățo-șare arată astăzi craiul Carpatului.

Ghinărarul Orghidanu se apropie, să privescă iconița mai înainte de cât toți. Cum o zărește, în clipă se aprinde de oaprigă mânie; apucă iconița din mâna lui Ivanovici; o îndăie,

Nu merg, cum merg carale

Strălucesc ca sorele.»

«Carul merge ’mpedecat.

Iancu merge supărat.»

«Boii-s cu corne de ceră;—

Om ca Iancu nu-i în țară.—

Boii-s cu corne de spume;—

Om ca Iancu nu-i in lume.—

Boii-s cu cornele verdi.

Om ca Iancu nu mai vedi...

După ce bucuria reîntâlnirii se mai potoli, Truțanu îi zice lui Iancu:

— Iți mulțămesc, scumpul meu, că te ai ținut de cuvent. Și acuma să-ți spun ceva nou. Un pictor fotograf nea făcut fețele tuturor, aducere aminte pentru copii,și pentru cei ce vor fi' pe lume după noi. Acuma țiavenit rândul dumitale; ca să te potă ști cei tineri, și ceice vor veni de acuma inainte. Vino, te rog, cu mine, casă te gătești, și să te încingi cu sabie, cum erai, când necomandai, ca ghinerar.

— Nu vreu asa;—zice Iancu.

—Nu?

— Nu.

— Pentru ce?

— Am o lacătă pe limbă; și de aceea nu pot să vorbesc. Baronul Haidte mi-a pus-o; și nu pot âncă să meduc până la el, ca să mi-o scotă; pentru că el e de treicoti sub pământ.

— încinge dară numai sabie; ca să te înfățoșeze măcarcu ea. Iată, sabia iubitului nostru Orghidanu.

— Cu sabie—nu.

— Pentru ce?

— Sabia—taie.

— Șezi clară, ori-cum vei vre. Iată, meșterul nostru egata cu farmecele lui, cu ferestuicele, și cu cămăruța luicea întunecosă, în care se tipărește fața și chipul, cu lumina sdrelui.

— Nu vreu.

— Așa n-au să aibă tinerii un chip despre înfățoșareata; o iconă, care să le aducă aminte bărbăția părinților,nici iubirea de țară și de moșia strămoșescă.

Iancu stă puțin pe gânduri; apoi grăiește:

— Meștere, apropie-te, cu farmecele tale.

— Așa!—strigară acuma cu toții, plini de bucurie.

— Dar stai pre cu ochii în sore, dragul meu; îi ziselui Iancu popa Simion.

— Lasă-me, popo, să me uit în sore; căci trebue, să-mi iau ziua bună dela el... Dar în mâna dreptă n-am nimic;...si nu-i bine asa.

— Iată, dragul meu,—se grăbi Orghidanu, a se mai încerca odată iată, sabia mea. Macar îți vei rezăma pe eamâna.

— Nu, Orghidane, dragă... Barbule,—Niculiță, tu să-mi dai in mână ceva, care să arăte, că peste puțin am să mefac praf și cenușe;— și ve rog, pe toți, să me așezați in țintirimul de la Țebea, sub goronul lui Horea.

— Iată, veselul meu muritor, respunse Barbu, dându-io țigară «cabanos»; acest sul de frunze uscate peste puțin are să se facă fum si scrum,—praf si cenuse...

Iancu luâ cabanosul din drepta, și—în puține clipe de liniște, meșterul prinse chipul închinatei lui fețe pe o ferestuică din cămăruța sa.

— Ura!! strigară acuma cu toții într-un suflet; Vivat! să trăiască Iancu al nostru!

— Să nu trăiască!—strigă în acea clipă Iancu; — sări la o ferestră de către uliță, o izbi cu pumnul, de se sparse un ochiu; se plecă la acea deschizătură; — se îndreptă cătră un deregător nemț, pe care îl zări, cum se oprise dinaintea casei, ca spăriat de strigătele celor din ea, — și îi striga cu putere:

— Ciocane si clește să-mi dai, Măria Ta. Ciocane si clește!—căci nu vedi, ce lăcată am pe limbă?... Ciocaneși clește! Măria Ta...

Deregătorul iși făcu cruce, și pleca cu repejune.

Iancu se intorse acuma cătră advocatul Raț dela Turd și îi zise cu liniște:

— Ioane—sunt gata.

— Gata? îl întrebă Raț de ce ești gata, bunul meu?

— Sunt gata—să—mor; și—am—să—ajung—pe — baronul—Haidte,—de—trei—coti—in—păment. EI mi-a—pus —lăcata—pe limbă, ca să mc mai pot îndemna pe nimenela luptă. El mi-a pus-o;—el are să mi-o iee — în gropă Tu, Ioane, să-mi ajuți--la---Vrei?--Vrei, să-mi ajuți?

— Dragul meu,—nu-mi ai spus încă, la ce să-ți ajut.

— La—plată.

— Plată—? pentru ce?—Ce avem de plătit?

—Am de plătit pentru— sufletele omorîte — patru zeci de mii! Pentru zece mii de case prefăcute în scrum; — pentru zece mii—de mii----

— De ce?

— De lacrimi.Si—si---si---

— Și pentru mai ce, scumpul meu?

— Incă pentru un suflet mort;—un suflet, cu---of!—asta nu pot, să-ți o spun.

— Bine, Iancule;—vom plăti.

— Dar să-ți spun și, cu ce. Ia condeiu în mână. Dă,Pavele, hârtie si cernelă.

Trutanu dă lui Rat hârtie, cernelă si condeiu.

— Scrie;—zise Iancu.

Raț așteptă, ce-i va zice Iancu, să scrie. Acesta începu:

— Din nâemurile mele mai de aprope, toți s-au coborîtîn păment, ca să dormă somnul cel veșnic; tatăl meu odihnește de ani șase-sprăzece; închinata mea mama — de ani trei; iar fratele meu, popa loan, de un an. Eu mevoiu scoborî la ei — mâni. Scrie, Rațule; Ioane, dragă,scrie așa: «Casele mele părintești din Vidra-de-sus, și totă averea mea o dăruesc casei Adunării pentru deșteptarea si învetătura nemului românesc. In veci ale ei aceste fie.»

Raț scrise carte de danie; după care cu toții îmbrăfoșară pe Iancu, cu adâncă și pre veselă mișcare.

Acesta îi zise apoi, tot lui Raț:

— Să te duci, tu si cu Matei Nicola, la Vidra si la scaunele judecătorești; să mutați stăpânirea, de la mine la casa Adunării.

— Să vii și tu cu noi;—îi zise Raț.

— Nu;—se grăbi ai respunde Iancu.

— De ce?

— Pentru că acolo,—în acea casă,—am zărit — pentru cea de pe urmă oră—pe o cerșitore betrână;— și care — intr-o clipă a întinerit ca și o flore, și apoi — apoi--apoi nu mi-a mai dat ceriul să o mai ved pe acest pământ!—și de mult s-a lacul—ole și ulciore...

Șiroie lacrimile lui i se porniră, după aceste cuvinte. Niculiță Barbu zise acuma:

— Dumnezeule, minunate îți mai sunt — minunile tale!—Ascultați, ce mi-se întâmplă mie: pe când — cosița bă-lăioră, care a orbit pe Vidranu, din betrână, ce era, s-afăcut tîneră, cosița, care m-a orbit pe mine, din potrivă,din tinerică, ce fusese, s-a făcut betrână’...

Incepu apoi a cânta:

«Pe delul Felecului

Merg carăle Iancului...»

Când ajunse la: «Om ca Iancu, nu mai vedi», adause Iancu:

— Om ca Iancu—ele nefericit—nu mai vedi.

Se uită odată la toți cei de față, cu negrăit amar în ochipăși lângă ușe; o deschise; strigă âncă odată:

— Om, ca Iancu--om ca Iancu---

Suspină odată adânc, de credeau cu toții, că acu i se despică pieptul în doue,—și fugi...

Toți iși simțiau sufletele stringendu-se de o apăsătăre durere.

Trecu așa un timp;—și deodată, numai ce iarăși aud cu toții cântând cineva pe drum:

«Fie zi cu săre,

Ori ceriul nouros,

Fie ploi, ninsdre,—

Noi mergem voios...»

Truțanu iese, și vede—pe un om gârbov, cu un suman lung, dai’ rupt, cu capul gol; pășind cu greu pe bulgării drumului spre câmp..

— Ce e, întristatul meu prieten?—îi strigă el; unde îți e pălăria? cizmele cele noue, mantia?...

— Nicăiurea.

— Nicăiurea?

— Da tu, Pavele, nu știi?

— Nu.

— Nu știi că eu n-am pălărie, n-am cizme, n-am mantie?...

— Știu, că ai: dar tu le tot dai la omeni sărmani.

— Da. Și trebue să le dau tot, ce aș ave; pentru ca sănu me pâtă, cel ântăiu venit, mustra, că am împins inprăpastea morții pe atâția mucenici, ca să me îmbogățesceu, și peste sermanele lor trupuri, să me urc sus pe treptele măririlor pământești. M-ai înțeles acuma, Pavele? Ai înțeles taina mea cea mare... Acuma pot să ți-o spun;căci am ajuns la pragul—dezrobirii mele din acestă închi-sore, ce-i ziceți viață. Acuma îți spun și aceea, că afurisitul nostru dușman m-a făcut să jur, că nu ve voiu mai vorbi despre rescălă. Acest greu jurământ e «dăcala» depe limba mea. Pentru a sparge lăcată tot caut eu «ciocane și clește;» și nu găsesc, și nu voiu găsi, până nu voiu călca dincolo de pragul acestei mari închisori.

Deregătorul nemț, care trecuse mai nainte pe acolo, se întorcea acuma, și trecu pe lângă Iancu.

Acesta, cum îl zări, cădu în genunchi dinaintea Iui; își făcu cruce; sări apoi drept în picioare, și — se porni înfugă, spre câmpi, strigând din totă puterea:

— Ciocane și clește, Măria Ta, să-mi dai, căci am o lăcată pe limbă; și nu o pot sfărâma!... Ciocane și clește omeni bunii...

Truțanu rămase pe loc, ca încremenit. Căsca ochii mari; se uită după Iancu; și grăi în sine:

— Dumnezeule, mari mai sunt minunile tale!...Serman suflet osîndit! și osîndit prin însuși mărimea ta! Cum nu li-ași da a mea viață, ca să te poți bucura, și tu, — zece clipe macar!—de o adevărată pace și liniște!.. Dar tu umbli,— umbli; —fugar — în țara ta; străin și pribeg pe câmpurile, pe cari de cotropire și jaf tu le-ai apărat!—Suflet uriaș! ce pitici noi cu toții pe lângă tine am remas!... Dar iată... el se întorce...

Nefericitul,—se întorse, cu repejune, la Truțanu; se apropiâ de el; se opri dinaintea lui; se plecă la dînsul, și-i șopti:

— Pavele, dă la popa Ioan, știi, la Mihălțanu, o liturghie. Spune-i, să se roage lui Dumnezeu, să-mi trimită mortea mai degrabă; ori macar să pot inebuni,—o! căci ori-cât am oftat, n-am avut acest noroc! Dumnezeule, me auzi? La ce mai șezi acolo sus, dacă nu me lași să Înnebunesc macar, ca să nu înțeleg, câte lași să se îndepli-nâscă aici pe subsore; în acest bârlog de selbătăciuni, ce-i zic păment...Pavele, câți ani sunt doue-zeci și doi de ani?

— Câți ani?

— Da. Câți ani?

— Ghinărarul meu, două zeci și doi de ani sunt drept două zeci și doi de ani.

— Iată, atâtea nesfîrșite vecuri am tot umblat eu pustiu...Culegeam petricele, late, ușurele, și le azvîrliam pe fața apelor Arieșului, a Mureșului... Prindeam păstrăvi cu undița,și împărțiam cu—cu căpitanii mei... Mă duceam pe la măcelari, foști ai mei cornași, stegari și bucinatori; ei îmidedeau maiuri de vițel, și limbi de bou,—ah ’ pe nici olimbă de bou n-am găsit nici o lăcată... Chematu m-au șimăcelari unguri; eu me bucuram, și ceream, să-mi de efiere, că dâră ei îmi vor da una otrăvită. Din aceste nudedeam nimănui. Alergam cu bucurie pe la ferari, prăjampe cărbuni ceea ce îmi dăduseră;—și—ah! nemernicii, niciei nu-mi dăduseră maiuri si limbi cu otravă. Blăstemul meu asupra lor!...

Iancu începu a cânta:

«Om ca Iancu—ai să vedi...

Dar—pe Iancu—nu-l mai vezi!...

Se porni iarăși; fugi peste câmpi; și nu se mai intorse.

Cei adunați veduseră si audiseră totul; fără o vorbă îsi luară ziua-bună unii de la alții, și se împrăștiară, cu sufletele zugrumate.

E o senină seră de vară.

Advocatul Velța se întorce de la Bălgărad, și e acuma aprope de casa sa din Cut.

Aci se întâlnește cu un om întunecos, de care se sparie copiii din sat.

Zărindu-l, Velța își descopere capul, ca dinaintea unui sfânt, si-i zice:

— Bună ziua, scumpul meu.

— Plecăciune ție, căpitane Nicolae.

—Fă-ne bucuria de intră la noi, pe un cias, ori pe omiie, ca să mai vorbim ceva.

— Nu vreu.

— De ce?

— Ai case pre înalte.

— Nu-s prea înalte; numai așa ți-se pare. Dar, iată, a-vem și alți dspeți: iubita nostră vecina.

Drumețul ridică ochii a lene la ferestra, Ia care se uitase Velța, zărește o față de femee; un fulger de lumină săgeteză, în clipa următore, peste fața lui; și el își adâncește ochii țintă în fața acelei femei. Se întorce cu repejune cătră Velta, si îi zice:

— Să mergem, căpitane Nicolae. Primesc bucuros.

Intrară în casă.

Velta îi înfățișă pre soția sa.

Străinul o privi;—și îndată căuta să mai vadă pe cine-va-Femeea cealaltă nu era de față.

Dinsul întrebă, cuprins de o mișcare neînțelesă:

— Unde e femeea, care adineaoră era la ferestră?

— Până să intrăm noi, dînsa s-a dus acasă.

— Nu e dînsa din Abrud?

— Nu. E de pe aicia; venită de pe la Oșorheiu. Numele ei e Esteria Mana.

— Ba nu-i de pe aicia; nici de la Oșorheiu. Ei e Anita de la Abrud. Sunt de atunci dduezeci și patru de ani; revoluția nu începuse âncă;—am vedut-o. Am cunoscut-o. O ved âncă—în gândul meu....

Ochii lui se scufundă ca intr-un ceriu depărtat; și el op teste, adâncit în un vis ferice.

— Tu nu vrei, să te mai ved?... Nu vrei să me maivedi?... Adeverat! — eu sunt — hm!—ce sunt eu? — cesunt eu?... Un spărietor... Me duc... Me duc... Nu te teme.Nu te voiu mai turbura cu fata mea.

Ieși în fugă, Iară un cuvent, cu capul plecat pe piept, — cu pași tremurători; și se perdu din vedere prin umbrele amurgului....

XXXX. Iancu înviiat.

E o limpede nopte de tomna, luminată de luna plină.

Prin Vidra-de-Sus se zărește o umbră de om rătăcind.

El se duce drept spre o casă înaltă, o casă pustie, cu coperișul și podul spart pe câte-va locuri; la păretele dinfață cu pânze de paingen, in locul ochiului de terestră.

Pe o spărtură de la pod, un mănunchiu din razele lunei se furișază până înlăuntru în casă; zugrăvind zburătore chipuri printre negrele valuri ale întunerecului...

Noptaticul călător se oprește în fața acestui locaș părăsit și pustiu; se uită la păreți, și la ferestre.

Prin ferestra din față îi lunecă privirea peste mănunchiul cel de lunatică lumină.. și—un țipet de bucurie nepămentână spintecă deodată văzduhul:

— Doi obraji—rupți din zorile zilei! doi ochi—câmpuride ceriu!—Anita! Ceriule! Mi-ai dat, să o mai ved odată?— Mi-ai dat, să o găsesc? — Anito! Anito, tu tot aici?

— Dă-mi, domne, putere, să port acâstă îndumnezei-tore fericire! Ajută-mi, ceriule, ca să nu me cotropescă....

Puterile începură a-l părăsi; și dinsul se simți lăsându-se încet cătră păment.

Deodată i-se pare, că o blândă mână îl prinde de braț și îl sprijine cu gingășie.

— Anito,—șoptește el; tu îmi ajuți, a me ridica? Tunu mai fugi de mine?... Ah! bună tatea sufletului teu îmi dă inimă și putere. Iată; — iată;— dulcea ta atingere îmidă inapoi primăvara vieței. Anito, douezeci și trei de —vecuri te am tot căutat!... Și tu m-ai căutat? — Bine, căne a întelnit Dumnezeu. —Tu nu ești — ole si urciore?—De acuma să nu ne mai despărțim! Nu;—nu căci metem, — tremur de frică, să nu te pierd din nou. — Hai,—stai! nu cumva să fie și acesta numai vis; căci, dacă e vis. — te omor! — E vis, Anito? Dacă e vis—fă-ți-cruce;căci aici ai să-mi mori! — Dar eu simt, că nu e numai vis. Dumnezeule, unde să pun atâta noian de fericire? —Ajută-mi, să o port. Da-mi putere de uriaș, ca să nu me dobore; căci eu me tem de ea.— Ascultați! ascultați, voi,omenilor din tâlă lumea. Să știți, că am găsit pre Anita! De acuma și eu sunt om! înțelegeți voi acesta? — Anito»să mergem; —să ne ducem la popa Vasile;—miresa mea,la popa Vasile să mergem, la biserică; să ne cununăm.

Necunoscutul drumeț plecă spre biserică... dimpreună cu miresa lui. Sosește la biserică, la popa Vasile. Se adunămoții din toți munții Carpatului. Popa îi cunună, și, după cununie, neînțelesul mire zice cătră miresa:

— Anito, ângerul meu; dă-mi o sărutare; căci apoi —apoi—am să mor;—așa doresc eu; așa vreu eu; să mor fericit, să mor de fericire....

Mireasa se apropie de el, și ii dă o sfântă sărutare.

— Un fulger!—strigă el acum,—un fulger,dumnezeule,trimite-mi; pentru ca nu cumva să perd vrodată iară și acest ceriu, ce țin în brațele mele; — aidem de aici; —în fugă, scumpa mea; căci me tem, să nu te perd iarăși.Aidem de pe aceste locuri. Aidem—la Brad; la popa loan.De acolo la Baia-de-Criș să ne ducem. Intr-acolo o necunoscută mână me duce; acolo, la Orghidanu.

Pornesc, amândoi, la drum; — și merg,— și merg; fără astâmpăr, și merg fără popas; — până ce,la un mez denopte, ajung aprăpe de Baia-de-Criș.

— Un fulger, dumnezeule, trimite-mi,—șoptește din nou tainicul călător; — ca să mor în ziua fericirii. Fie acâstavis, fie aeve; un fulger să-mi trimiți;— căci fulgere nu-ți lipsesc.... Anito, fugi!—fugi, Anito.—A! mulțămesc.. ultămesc....

Tainicul zbor al timpului tomnatic ajunse zorile zilei ântăie din luna lui Septemvrie.

La marginea Băii-de-Criș, la porta, ce privește spre Țebea, se ivesc niște călători; Vasile Pop, învetător din Sebasul-Săsesc, si cu alții.

Făcend câți-va pași înafară, ei zăresc, sosind, pe câmpul de lângă drum, o față de om, cu capul plecat spre piept,cu pași tremurători, lăsându-se de-odată pe un genunche,și cădend, încet, spre păment; par-că florile cele de tomnăale câmpului l-ar fi fost chemând, ca să-l odihnescă.

Inimoșii drumeți alergă spre el, ca să-l sprijinescă. II prind în brațe;—și atunci iau de semă, că nefericitul e cu ochii închiși mai de tot; dar buzele lui înșiră o tainică vorbire, si fata lui strălucește, ca de o fericire din raiu.

Ce șopte rostește neînțelesul străin?

Cei ce îl cuprinseră în brațe, ascultă cu urechea apropiată:

— Un fulger, dumnezeule, trimite-mi; ca să mor iu, in ziua fericirii! Ascultați, dmenilor dinlumea întregă!—pentru cele douăzeci și trei de iaduri din cei douezeci șitrei de ani negri,—acest raiu însutit despăgubitu-m-a! Șieu nu vreu să-l perd și pe acesta.... Fie acesta vis, fie aeve,—un fulger, domne, să-mi trimiți 1--Anito! fugi să nu te ardă și pe tine;--fugi, Anito!--A!--

Vasile Pop nu mai aude nimic.

El mai ascultă âncă, fără suflare....

Necunoscutul remase mut, cum e marmura.

Pop simte, cum căldura vieței zboră din inima lui. Se uită în ochii lui. Lumina lor se stinge.....

El îl așază acuma, cu sfântă gingășie, pe un mole pat de otavă șiflori; îi așază împreună obositele lui pleope, cuprins și el, de un tremur ca de morte; cade în genunchi lângătrupul cel acuma rece; și—ceilalți călători ved cu mirareși neînțelegere, că Pop se lasă, cu spaima scrisă pe obraz,spre pieptul, ce acum se făcuse lut înghețat; îi așază pe el manile necunoscutului, cruciș, și iși lipește tremurătorele sale buze pe drepta lui cea rece; punând pe ea o sfântă sărutare.

Da cine-i acesta, Vasile?— întrebă cei de față; II cunoști?—Cine-i el?

— Fugiți! strigă acuma Pop; — alergați! Vestiți în lumea largă--dar săriți odată! ce stați, batăve dumnezeu! — ca niște trunchi de ghiafă? Alergați mai degrabă; — chemați-i pe toți!...

— Pe cine să chemăm?

— Pe cei mai depărtați să-i chemați! Chemați mai ântăi pe cei de aprâpe. Chemați totă Baia-de-Criș! ca să-l ridicăm pe o sfântă masă de jale.

Cei trimiși se porniră în oraș în fuga cea mare, strigând, să alerge toți cetățenii în capul orașului, la porta dinspre Tebea; căci mare morte acolo dumnezeu ne-a trimis.

Orășenii, spăriați din somnul zorilor, sar cu repejune, și năvălesc pe porta Țebei afară, să vadă, ce morte s-a întâmplat.

Cei ântăi au sosit omenii bisericii, aducând giulgiuri pentru împodobirea repausatului.

— Stați!—strigă Vasile Pop cătră mulțimea, ce se a-dună;—cu toții departe să ve opriți; căci știți voi, cinee acest adormit?...

— Iancu! uitați-ve, omeni buni;—strigă unul din mulțime;—cu bulgări în cap să-i dăm, care ne-a amăgit așa petoți, să alergăm, ca niște nebuni; iată, — ca să vedem —ce? un biet cersitor mort ca toti cersitorii.

Mulțimea începe a se aprupia de mort; și mai cu samă năvălește spre Pop, cu pumnii ridicați; cu aprinsă amenințare.

— Cerșitor?—strigă acesta?—dinsul? A! orbi, ce sunteți! N-a fost el cersitor nici-odată.Căci, stiti voi, a cuisfinte rămășițe ved aci nemernicii voștri ochi? Stiti voi, ce a perdut astă-zi țara Ardelului?

Toți se opriră pe Ioc, cu încordată așteptare.

— Carpatule!—strigă acuma Pop, cu graiu tremurător;—Carpatule,—nu mai ai stăpân! Sufletul cel mare al craiului teu zburat-a de pe pământ!...

— Avram Iancu!!!—strigă în acestă clipă mulțimea;—iși descoper capetele cu toții, ca prin farmec; și cad îngenunchi, cu pepturile cutremurate; cu sufletele zugru-mate; cu graiurile înnecate în amar suspin.

— Alergați!—își strigară acuma unii altora; —spunețituturor marea întâmplare. Adune-se totă suflarea româ-nescă, să-și iee remas-bun de la recele locaș al sufletului lui Iancu; deie-i acestui dumnezeesc lut sărutarea cea maide pe urmă!

Ca duși pe aripile durerii sfășiiore, jalnici vestitori din sat în sat alergară; din oraș în oraș trecură; peste totă țera; ducând nâgra veste,că ochii pământești ai căpitanului de la Vidra pentru veșnicie s-au închis.

Valuri, valuri, alergară în acele zile cetele de români, cu sufletele cernite, din tote ținuturile; din cele apropiate,și din cele depărtate; înnecați în lacremi, de durere fărănume, puneau pe închinatele lui remășe de ternă sărutarea cea mai de pe urmă. Zburând negra veste pe iuțileei aripi, în zece teri cu suflete de români, — în zece țeriputernica aramă a clopotelor ridică spre ceriu tremură-tore plângere, ca o mânie adâncă pentru nemesurata perdere. Chiar și clopotele dușmanilor din totă țara Zăran-duluî plâng pe sufletul cel drept; pe inima cea mare.

In palatul Borleștilor, și în larga lui curte nu mai încap fruntașii adunați. Plină de cernită mulțime este si întinsa lui grădină, cu liveda, o adevărată pădure. Pline gem ulițele și curțile în totă Baia-de-Criș.

O nemărginită mare de jelitori—valuri-valuri ridică suspinele cătră ceriu.

In dimineța zilei de îmmormentare un înalt podiș se ridică la porta curții cu marele adormit.

Protopopul de la Brad, loan Mihâlțanu se urca în vîrvul acelui podiș, și începe a vorbi cătră întristata adunare. El vestește, cu înaltă însuflețire, minunatele fapte ale strălucitului repausat.

O zi tăiată în patru luneca în câmpul trecutului, și el cuvântarea nu o sfârsi âncă.

De la palatul lui Borlea se pornește un convoiu de jale; ducând scumpul coșciug, îmbrăcat în valuri de catifele negre, și plouat cu stele de argint.

Preoții adunați din zece teri românești merg înnainte.

In capul lor Vasile Gomboș de la Vidra.

Fruntea jalnicei mulțimi sosește în satul Țebea, și din Baia-de-Cris âncă n-au ieșit toti.

Cu obrazele scăldate în lacremi pășaii înainte, până și mândrii haiduci călări, gardiștii Comitatului, îmbrăcați înstrălucitore haine românești de serbătore.

In țintirimul Țebei, sub larga cunună a goronului e săpată o gropă

Aici se asază cenușa marelui Iancu; si se întâlnește cu umbra lui Horea.

Așază o poditura sub înaltele cununi ale goronului.

Deregătorii unguri, înarmați până în dinți, foesc prin mulțime; viceșpani, haiduci și pandurime; aruncând din ochi săgeți amenințătâre asupra părinților nemului românesc. Dar, cu tot focul lor, — în mijlocul unui zid făcut din i iepturile tinerilor—inimi de oțel, Orghidanu, Borlca,Nicoleșli, Crișeneșii, Cloșculești. și alții o miie, — ieșit lasorți din numărul lor, Gheorghe Secula îndrăznește, — înașteptarea temniței! — a se urca pe poditură, și a vestineamurilor din lumea largă, cu gram de aprinsă mișcare,neasemănata bărbăție și faptele fără seamăn ale căpitanului de la Vidra.

Nici lui, o zi tăiată în patru nu-i ajunse. El împrumuta dară și din alt pătrar al zilei, până ce cuvântarea-și încheia.

După acesta apoi, se scoborî, și porni, într-adever, chemat la aspră judecată....

Pornind pe drumul spre închisese, Gheorghe Secula zimbește, însufleții de o înaltă mândrie Par-că o tainică suflare venită de la mândrul craiu al stejarilor — inima lui, si inimile celorlalți, le otelise.

Cei adunați se împrăștie în tăcere în zece țeri.

Ei duc cu sine o simțire fără nume în limba omenâscă.

Tu, craiule al munților Carpatului, zburând din jalnica ta închisore de lut, — în veșnică strălucire sufletul teu peceriul inimilor înnălțatu-s-a.

Mort de demult Iancu pe pământ retăcise; — prin mor-tea lutului, înviiat-a sufletul lui Iancu....