I.

Vorbimŭ despre uă cunoştinţă a nόstră maĭ de de mulţŭ uă istorie tristă, dérŭ adevăratŭ.

Ca să vă încredinţaĭi despre acésta, aruncaţi uă pri-: vire la crucea care se află de-uă parte, la stânga, lĕngă şoséoa de la Capul-poduluĭ-Mogόşdei.

Ea stă plantată în marginea şanţuluĭ ce ocolesce, des-spre uă parte, unŭ edificŭ! cu uă înfăçişare posomorîtă. Numele acestui locŭ, ca şi aspectulŭ care ni-lŭ represintă curtea aceea, e întocmai ca ᶁicătόrea: să nu înoptezĭ vre uă-dată p-acolo; se numesce: Mahalaoa Draculuĭ.

Faceţi ca vre uă sută cincizeci de paşi de la aleiulŭ celŭ verᶁindŭ de teiĭ şi veţĭ găsi crucea la marginea drumuluĭ, necunoscută şi uitată, lệngă şanţulŭ susŭ-ᶁisŭ.Citiţi inscripţiunea de pe dệnsa. Étă ce conţine:‘«Aici este îmnormệntatŭ Pitarulŭ Ioniţă N... şcl.»’

Mulţĭ, din: funcţionariĭ ministeriuluĭ de finance n-au uitatŭ, credemŭ, pe colegulŭ lorŭ, cam pe la anulŭ 1851.

Amŭ cunoscutŭ pe junele acesta precum toţĭ contimporaniĭ seĭ l-aŭ cunoscutŭ.

Este uă détorie să nu lăsămŭ uităriĭ pe ceĭ cu cari amŭ convieţuitŭ.

Par-că ’lŭ vedemŭ ệncă precum era atuncĭ: june, cu statura ’naltă, chipulŭ ce-va prelungŭ, ochiĭ crăpuĭ, periĭ capuluĭ culόre închisă, nasulŭ potrivitŭ, gura mică şi cu uă mustaţă cum şeade bine holteiuluĭ; învestitŭ, tunsŭ şi înmănuşatŭ după moda francesă. Avea obiceiŭ de ’şĭ punea capela cam pe uă parte, şi mănuşile şi biciuşca arare orĭ îĭ lipsiaŭ din mânĭ. Venia maĭ totŭ-dé-una la Ca-pulŭ-poduluĭ, la grădina publică, dupé ce eşia de la cancelarie; îlŭ vedeamŭ une-orĭ la theatru naţionale; şi ' maĭ nu lipsia de unde' se făcea uă petrecere, saŭ unŭ prânsŭ, între câţĭ-va bărbaţĭ junĭ camaraziĭ seĭ de la Vistiere. Câtŭ despre desvoltarea sea corporale, era unŭ atletŭ în felulŭ seŭ; şi déca treĭ, sau patru inşĭ aru fi voitŭ să mesόre puterea braţuluĭ cu dệnsulŭ, de sigurŭ că remâneaŭ ruşinaţĭ. Elŭ nu arŭ fĭ rědicatŭ cu dinţiĭ, precum Paul Chinesu, pe adversarulŭ seŭ, dérŭ arŭ fĭ fugitŭ cu duoĭ inşĭ în braţe. Ce să ᶁicemŭ, de! timpiĭ eraŭ altŭ-felŭ! lumea nu era ca cea de astă-ᶁĭ! maĭ era de trăitŭ p-atuncĭ!., esserciţiulŭ la lucru, traiulŭ simplu, dérŭ bunŭ, şi maĭ cu puçine grijĭ; nu se făcea ca astă-ᶁĭ a-tâta politică în lucruri; dările şĭ impositele nu aşa marĭ, nu atâtŭ de îngreuetόre!.. bucuriĭle nu lipsiaŭ în totŭ lo-culŭ, şi eftinătatea cea mare făcea ca όmeniĭ să nu se mătufescă şi să se gârbovescă aşa de iute. Erŭ tinerimea cândŭ ᶁiceaiĭ colea româniĭ june, era în stare a da probe că un june e românŭ verde şi uâ-dată româno voinicŭ!

Câtŭ despre educaţia acestuia, abia trecuse din clasele umaniόre (gimnasiŭ inferiorŭ, după cum erau atunci organisate scόlele) pâne cândŭ elŭ intră la vistierie ca / copiştŭ. Şi câtŭ elŭ inveţă, numai uă împregiurare îlŭ făcuse să mérgă pêně aci; alto-felŭ flindŭ unŭ copilŭ săracŭ din populŭ, fără miᶁlόce şi fără protectorĭ, arŭ fi rěmasŭ într-uă stare cu totulŭ josŭ.

Elŭ rěmăsese orfanŭ dimpreunŭ cu uă soră ce era mă-ritată cu unŭ albanesŭ. Acesta- fusese în casa unuĭ con-sulŭ, şi uă-dată a fostŭ prenumeratŭ între bandele eterieĭ. Acestŭ omŭ era seriosŭ, activŭ şi regulatŭ cu casa si socotelele séle. Femeia îl era cu tόtulŭ devotată; şi unica eĭ fericire, de care se ocupa maĭ multaŭ în vieţă, era prosperitatea familieĭ: soçulŭ eĭ şi acestŭ frate.

Mai alesŭ pentrŭ fratele eĭ loniţă căuta tόte miᶁlόcele şi chipurile de a face din elŭ omŭ cum se cade.

Eĭ şedeaŭ cam in dosulŭ caseĭ cel marĭ: Filip-Lenşĭ, în suburbia alăturată cu strada principale: Podul-Mogoşόeĭ.

Ca să descrimŭ aceste aměnunte, nu vomû trece peste impregiurările ce făcură causa principale, să ᶁiceimĭ aşa, stimulentulŭ ce desvoltă totulŭ în copilulŭ care era subt tutela uneî surorĭ bune, aceea-ce avea de bârbatŭ pe omulŭ celŭ maĭ seriosŭ. Junele nostru, adevăratŭ, în aniĭ copi-lărieĭ pêně la etate de patru-spre-ᶁece.anĭ, fusese precum sûntŭ toţĭ aceia cărora educaţie remâne ne-ngrijită: cam nsubordinatŭ şi da pré puçine semne de înaintare. In primiĭ seĭ anĭ umbla maĭ multŭ lipsindŭ de la scolĭ, cândŭ sora sea îngrijia de ’lŭ trimitea la Sântulŭ-Sava, unde eraŭ atuncĭ concentrate clasele primare şi cele uma-niόre, cum ᶁiserămŭ...

Soçulŭ asteĭ femeĭ observă că fratele eĭ nu învăţa nimicŭ.

Femeia soră mamă, găsindŭ în bărbatulŭ eĭ acea fi-sionomie de ferŭ, precum a arnăntuluĭ care a sfâşiatŭ. mîţa dinaiutea fidanţateĭ sale, ca să ’Iŭ scie de frică, nicĭ nu sufla de câte orĭ elŭ ᶁicea ce-va; déră arŭ fi voiţŭ-ca fratele eĭ să ajungă vre unŭ omŭ mare, ca într-uă ᶁĭ să pόtă elŭ fĭ rézemulŭ eĭ în viéţă, şi d-aeeea arŭ fi făcutŭ totulŭ ca să‘lŭ corige de ştrengăriĭle luĭ copilărescĭ.

Albauesulŭ ᶁise într-uă ᶁĭ soţieĭ séle:

Nu trebue lăsatŭ aşa acestŭ copilŭ! să-lŭ dămŭ la uă abagerie, şelărie, saŭ cojocărie, să înveţe unŭ meşteşugŭ, să aibă uă meserie cu care să pόtă trăi.

Femeia, în aparinţă, aproba totŭ ce ᶁicea soçulŭ eĭ, dérŭ în cugetu-ĭ se găndia cum îĭ plăcea maĭ bine.

Cine arŭ fi cugetatŭ că acestŭ copilŭ, aşa de leneșŭ, cu pěrulŭ mare şi căᶁệndu-ĭ sub căciuliţa descusută, trasă pệně peste ochĭ, învestitŭ cu uă bundŭ şi încinsŭ cu bete de postavŭ cenuşiŭ pe-d-asupra, cu pantaloniĭ hărtăniţĭ, cu cismele în piciόre maĭ de multe orĭ scâlciete, alergâudŭ cu codrulŭ de pâine în mână după joculŭ mingeĭ, séŭ cu bâta după joculŭ purcéoa, simplu şi inocentŭ ca unŭ mielŭ,, ệnsě avệudŭ ochiĭ agerĭ, deşteptŭ şi bunŭ de gură cândŭ da cuivaşĭ răspunsurĭ, că va fi dominatŭ, astŭ copilŭ, maĭ târᶁiŭ de atâta pasiune, cândŭ se desvoltă într-ênsulŭ simţimentulŭ şi ambiţiunea naturale unuĭ bărbatŭ june? Se scie dérŭ că cu câtŭ desvoltarea începe maî târᶁiu, cu atâta este maĭ repede, şi pasiunile violente. Părinţĭ, îngrijiţĭ şi luaţĭ bine séma de fiĭĭ voştri, că étă ce se întâmplă! Dérŭ acestŭ june era să ajungŭ acolo într-uă ᶁĭ, să ascultaţĭ!

Sora sea temênduse ca elŭ să nu se facă vre unŭ netrebnicŭ, căuta tόte miĭjlόcele a înlesni spre maĭ bine desvoltarea sa.

Tόte aceste sŭntŭ să arătămŭ că crescerea sca, educaţia ce elŭ priĭmi, nu fură legănate cu légânŭ de mătase, nicĭ purtatŭ în trăsură pe arcurĭ, nicĭ deprinsŭ prin salόne, încongiuratŭ de guvernante şi de profesori, spre a maturi cunoştinţele séle, ş-a-ĭ insufla cu măreţie aceea ce trebue să aibă unŭ copilŭ care este menitŭ ca maĭ târᶁiŭ să fie bârbatŭ de statŭ care să servésca patria sea; şi elŭ, pe lệngă aceea ce ᶁiserămŭ, că era unŭ fiĭŭ din populŭ, fără titlurĭ părintescĭ, fără privilegiĭ, ca să se ilustreze, precum le avurŭ uniĭ-alţiĭ, cari cu tόte aceste în locŭ d-a se rědica prin niscari-va fapte mari de patriotismŭ, eĭ căᶁură şi se ticăloşiră pêně ajunseră săraci şi la nivela cu domesticiĭ lorŭ; luĭ dérŭ, juneluĭ nostru, îĭ lipsĭ tόte acestea şi pêně şi mediĭle d-a putea urma colegiulŭ întregŭ.

Cam în primăvéra anuluĭ 1838: cine a apucatŭ p-a-tuncĭ, pόte mărturisĭ aceĭ timpĭ pe cari îl scinŭ, sub domnia luĭ Alessandru Ghica, timpĭ de viaţă plăcută, linişte, abondanţă şi bucuriĭ pretutindenĭ, în tόte oraşele şi în tόte téra. Într-uă primăvéră ca aceea, primăvéră dulce, plăcută şi senină, înainte cu vre uă treĭ ᶁile de sărbătorea St. George, câudŭ, pentru a împlinĭ datinile găsite de la părinţi la fiĭĭ, maĭ alesŭ pe la serbătorĭ marĭ, femeĭle din poporŭ curăţŭ şi văruescu casele lorŭ, déca Pascile cadŭ pré în iarnă şi nu le potŭ face maĭ ’nainte acestea tόte; ele mătură bătătura, curtea şi grădina; se aduce ramure de salcie verde cu care se decoréză porţile, casele şi magasinele, se așéᶁă de ᶁiua acésta brasde de érbă în pragulŭ uşilor şi pe stâlpiĭ cel groşĭ de stejarŭ aĭ porţilorŭ, pe cariĭ sûntŭ sculptate figurĭ precum: şerpĭ saŭ pescĭ, carĭ le aveaŭ şĭ Daciĭ în drapelele lorŭ, cândŭ mergeaŭ în resbele; dérŭ în acea primăvéră, cu treĭ ᶁile înaintea ᶁileĭ St. George, femeĭa arnăutuluĭ, sprintenă şi bărbatŭ, cum era investită numai cu uă fustă şi cu unŭ tulpanŭ albŭ aruncatŭ pe capŭ, văruise cu a sa mână pereiĭ’ caseĭ, spălase, scuturase, ştersese cărămizile cele aşternute pe josŭ şi scândurile din camera în care se priĭmesecŭ όspiĭ. Ea tόte le făcuse şi aştepta numaĭ să vie soçu-ĭ, ca să pue masa de prâusŭ, şi a-i surîde de hărnicie şi îndemânarea cu care ea se purtase în acea ᶁi de dimineţă pêne la amiaᶁi, şi gătise în acelŭ timpŭ şi prânsulŭ. Dérŭ la orele unŭ ficsŭ al-banesulŭ sosi, care, de la pόrtă, întrebă déca este masa gata.

Pe cândŭ acéstă familie şedea, la umbra unui acacia, impregiurulŭ mescioreĭ celei rotunde, aşeᶁatŭ pe uă rogojină nouă şi se ospetaŭ: soçiulŭ, femeĭa şi copilulŭ, câiniĭ caseĭ deteră de scire că cine-va intrase pe pόrta din faça stradeĭ la elŭ în curte.

— Veᶁĭ nevastă cine este? La care d-acolea latră câiniĭ?

Femeia se sculă de la masă, şi cândŭ s-ajungă în col-ţulŭ caseĭ, de unde să vedă spre pόrtă, duoě femeĭ intrasară în curte, carĭ înaintară pênĕ la uşa din façă de la săliţa caseĭ.

Una din aceste femeĭ era uă ţigancă cu portulŭ el cunoscutŭ: avệndŭ la peptŭ multe cochilage şi mărgele de sticlă albastre şi verᶁi, cu pĕrulŭ cam ne-ngrijitŭ, peste care atệrna uă petică galbenă c-u florĭ roşiĭ, şi în brệulŭ eĭ de lệnă, ce ’ĭ încingea miᶁloculŭ, se vedea ghioculŭ înfiptŭ, cu care ea sciea să ghicéscă multe la όmenĭ. Acésta era négră ca tăciunele, cu peptulŭ desfăcutŭ, ma- cră: la chipŭ şi cu piciόrele desculţe. Cea-laltă se părea a fi d-uă όre-care condiţiune: învestită eu uă rochie pă-tlăgenie de lệnă, pe capŭ cu bonetă aşeᶁatŭ, cu florile şi pandlicele închise, bine închiăiată la gûtŭ, vĕᶁệnduse unŭ simizetŭ mititeluţŭ albŭ; avendŭ statura de miᶁlocŭ, eu ochiĭ negrĭ espresivĭ, cu obrasiĭ plinĭ rotunᶁĭ şi c-uă albéţă pe obrasŭ care arare orĭ se ’ntệmplă să fie naturale. Ea era consόrtea unuĭ arendaşŭ de moşiĭ, precum se vedea dupĕ portu-ĭ.

Cine ş-arŭ închipui că una din aceste femeĭ venia să preursiască destinele copiluluĭ care se făcu maĭ târᶁiŭ unŭ june marcabilŭ la serviciulŭ unul ministerŭ?

— Ce caută, Zinco, ţiganca asta în curte la mine? întrebă bărbatulŭ pe femeĭa sea. Albénesul dădese cu ochiĭ maĭ ântâiŭ de acéstă ghicitόre, ce înaintase cu όre care în-drăsnélă pệnĕ unde eraŭ eĭ aşeᶁaţĭ la masă. Femeia a-rendaşuluĭ remăsese în uşa cea de la săliţă, unde ea aştepta.

— Asta e bobĕrésa care s-a legatŭ să facă Ianculuĭ unŭ baerŭ ca să ’lŭ pórte la gûtŭ, care o să-ĭ. prindŭ multŭ bine şi, o să înveţe carte după asta, ᶁise femeĭa albanesuluĭ apropiĭnduse de soçulŭ eĭ; e pré meşteră ţiganca care o vedĭ.

— Ce credĭ tu în d-alŭ de astea, Zinco? observă al-banesulŭ cam cu tonŭ. Maĭ bine nisce ciomege pe spinarea luĭ, că o să ’lŭ folosiască. Spune ţiganceĭ să se ducŭ d-aicl! Ce maĭ baerŭ o să-ĭ daŭ eŭ! Auᶁĭ, mişelulŭ! să nu ia elŭ de cuvîntŭ să înveţe carte câtŭ este de măgă- dăŭ! Aprόpe este ca tine de ’naltŭ; să se pue uite alăturĭ, să te uiţĭ numaĭ la elŭ!..

Femeia temênduse să nu se pré turbure bărbatulŭ eĭ, nu cuteză a ᶁice nimicŭ maĭ departe, şi se mărginĭ fă-cêndŭ semnŭ bobĕreseĭ să plece.—Minte să-i dea. Dumneᶁeŭ, că, este destulŭ de mare, adăogă ea.

— Ciomege, ciomege! repetă bărbatulŭ.

Ţiganca luă vorba adresânduse către celŭ ce şedea la masă:

— Eŭ amŭ adusŭ pe cocóna caree acĭ, că vrea să ia uă casă cu chirie. Caută casă dumneaeĭ. Aveţĭ casă de daţŭ cu chirie?

— Cine e? cine e? întrebară de uă-dată bărbatulŭ şi femeĭa carĭ nu vĕᶁuseră că cine-va aşteptă la uşa din faça caselorŭ. Pênĕ ce albanesulŭ luă în picióre imineiĭ seĭ ceĭ roşiĭ, sculânduse iute de la masă, Zinca, soçia sea, se şi dusese înaintea cocóneĭ Teodoriţi, pe care o priĭmi cu bunătatea. obicinuită la, femeĭ căndŭ. ele sûntŭ atrase de unŭ chipŭ plăcutŭ, precum găsise ea în acela alŭ soçieĭ arendaşuluĭ ce căuta uă casă de închiriatŭ. Albane- sulŭ le găsĭ p-amênduoĕ vorbindŭ şi întêmpinânduse una pre alta cu tinereţe prin acea manieră frumόsă, c-unŭ όre care surîsŭ pe busele lorŭ ce se amesteca cu vorbele ce-’şi ᶁiceaŭ. Elŭ! salută pe numita dόmnă care vorbia cu soçia sea, şi dregândŭ-şĭ fesulu pe creştetulŭ capuluĭ a-rĕtâ că înţelege ce trebuinţă o aduce la dênsulŭ şi este gata a-ĭ oferi uă ᶁiumătate din casa sea care în adevĕrŭ o avusese de închiriatŭ. Teodoriţa mulţămĭ pré multŭ, şi Zinca îĭ desvĕli uă mare bucurie că va venĭ în casa eĭ uă bună familie, ca să nu-ĭ fie urîtă de câte orĭ soçiu-ĭ lipsesce d-acasă.

Tîrgulŭ aci fu îndată terminatŭ între aceste persόne: albanesulŭ spuse preţiulŭ chirieĭ pentru casă, adică duoĕ camere, unŭ celarŭ şi uă bucătărie. Chiriaşa priĭmi res-punᶁêndŭ albanesuluĭ că se învoesce; şi ţiĭndŭ pe femeĭa acestuia de mână, în semnŭ de mulţămire, că vorŭ trăĭ în bună înţelegere amênduouĕ, ca duoĕ bune surorĭ, adăogă că ea este maĭ multŭ singură în casă, cu uă fiĭcă a sea, abia unŭ copilŭ numaĭ de treĭ-spre-ᶁece anĭ. Aşa şi femeĭa albanesuluĭ respundea cu mulţiămire la delicateţea şi complimentele όspoĭ séle. Albanesulŭ spuse între altele că cunόsce pe soçulŭ acesteĭ dόmne; că în casa luĭ o să fie linişte, precum elŭ nu se turbură de nimicŭ pe lumea albă, că este în casa luĭ tare şi mare precum e sul-tanulŭ la densulŭ.

— Aĭ uă fiĭcă frumόsă? întrebă femeĭa albanesuluĭ pe cocόna Teodoriţa, să-ţĭ trăiască cu norocire să dea Dum- neᶁeu!

— Sărută mânuşiţele! rĕspunde noua chiriaşă către stỏpâna de casă, este abia unŭ copilŭ, merge pe alŭ patru-spre-ᶁecelea anŭ; în luna trecută a împlinitŭ treisprezece. '

— Ceĭ mulţĭ înainte! repetă Zinca cu aerŭ de bună- tate. Îmĭ pare bine, îmĭ pare bine, aşĭ dorĭ să o vĕdŭ, dorescŭ câtŭ maĭ curăndŭ să fimŭ aicea cu toțiĭ.

— Să dea Maica Domnuluĭ cu bine şi cu cănătate!

Adevĕrŭ Ziuca era din acele femeĭ carĭ ce ᶁice din gură are şi în inimă.

Ioniţă în acestea remăsese cu gura căscată privindŭ la grupa de lệngă uşa caselorŭ şi uitânduse cu mirare cum sora luĭ se îmbrăţişa cu acéstă dόmnă plină de bucurie din prima cunoscinţă ce făcuseră; erŭ elŭ lăsândŭ masa şi bucatele sub stufosulŭ salcâmŭ numai în paza câini-lorŭ, aprόpe era albanesulŭ să numaĭ găsiască nimicŭ dupe ce plecă dόmna susŭ ᶁisă. Veniră în cele din urmă din noŭ de şeᶁură la masă.

Nu vomtŭ perde din vedere că a duoa ᶁĭ, pe tirnpulŭ cândŭ albanesulŭ nu era acasă, ţiganca bobĕresa intră pe pόrta acestuia, şi Zinca, cu acea curiositate dată sec-suluĭ, o chiaină în magasia dindosulŭ caseĭ, ca să-ĭ spue din ghiocŭ ceea ce ’ĭ dicta măestria şi să 'ĭ dea cu bobiĭ. După ce acesta ceru unŭ semnŭ şi argintŭ, căscă maĭ de multe orĭ din gură, cândŭ cu mâna tăiă şi încru-cişă pe d-asupra ghioculuĭ, şi ar fi voitŭ ca în acea séră să adreseze uă invocaţie la stele, cu mâinile legate la spate, ca să afle acea inspiraţie turbată în măestria ghi-citorieĭ, să întrebe spiritele de sόrta şi viĭtorulŭ unuĭ co-pilŭ. Prin cele ce oa spunea, făcu să se înfricoşeze biata femeĭe interesată aci.

Desastrulŭ ce aceea preᶁise că, se va întâmpla în familia acesteia, înspăimântă cu totulŭ pe biata femeĭă, în câtŭ, deca ar fi sciutŭ, nicĭ că o maĭ chiăma la dệnsa. Şi ceea ce era înfiorătorŭ pentru astă femeĭă, a fostŭ cele ce preᶁse pentru fratele eĭ.

Nu se pόte! nu se pόte! îşĭ ᶁicea Zinca în sine, cio-rόica de unde scie viĭtorulŭ, şéŭ ce felŭ va fi sfârşitulŭ nostru alŭ fie-căruia? Ea spune minciunĭ! Să se ducŭ d-aicî să nu o maĭ vědŭ cu ochiĭ.

După ce plecă ghicitόrea, fiĭudŭ că fusese pré tare în tipărirea asupra acestei femeĭ soră mamă, nu-i trecea nici decum din minte vorbele aceleia: unŭ faptŭ îngrozitorŭ, pentru fratele eĭ pe care ea îlŭ vedea ca sόrele dinaintea ochilorŭ, era totu ce o preocupa şi o chinuia maî multŭ. De câte orĭ ệnsă se gândia la acésta, simţia că în totŭ corpulŭ eĭ se petrecea uă turburare şi uă sudόre rece îĭ inunda fruntea-ĭ. Biata femeĭe se părea că trăesce pentru acestŭ frate pe care îlŭ iubea ca pe copilulŭ eĭ, şi ş-arŭ fi datŭ ᶁilele pentru dệnsulŭ ca să ’lŭ védă fericitŭ.

Ce durere cândŭ ne gỏpdimŭ numaĭ că uă nefericire ne ameninţă,, unŭ finitŭ spăimântătorŭ ne aştéptă ệncă în ᶁilele cele maĭ frumose a le vieţeĭ: unŭ mormệntŭ de care ne împedicămŭ, în care vorŭ fi îngropate speranţele, bucuria şi fericirea care o visămŭ vre uă-dată.

A duoa ᶁĭ familia arendaşuluĭ venĭ de plătĭ chiria pentru uă ᶁiumătate anŭ. Aduse bagagele în vreuă câte-va căruţe şi se înstalŭ în casele albanesuluĭ. ‘ Şi viĭndŭ cocόna Teodoriţa cu fiĭca sea, ệnsăşĭ Zinca rămase uimită věᶁệnd-o. Ea creᶁu că vede în tînera fiĭcă chipulŭ unuĭ angelŭ. Copila avea ochiĭ negri, graţiĭ şi farmecŭ cu uă deosebită dulcéţă în căutătura lorŭ.

Ea o luă în braţe şi o sărută plină de bucurie.

Ele se asemệnaŭ ca duoă turturele cari ş-amestecaŭ viersulŭ lorŭ.

— Cumte chiamă, ângerulŭ meŭ? întrebă femeĭa albanesuluĭ pe fiĭca Teodoriţĭ.

— Cleopatriţa, respunse mama sea, acesteĭ femeĭ ce prinsese atâtŭ de mare interesŭ pentru tόtă familia a-céstea.

— Să trăescĭ draga mea! Să nu fie de deochiŭ, este frumόsă de totŭ copila dumitale, o să se înebuniască lumea de dênsa. Să trăescĭ fetiţa maichiĭ! repeta într-una Zinca admirândŭ frumuseţea Cleopatriţeĭ. Notele acesteĭ musicĭ, repetate desŭ de viersulŭ. Sonorŭ alŭ femeĭĭ, fuseră audite şi chiarŭ simţite în inima aceluĭ care le asculta, de la prima vedere a fiĭceĭ arendaşuluĭ.

Cleopatra promitea într-uă ᶁĭ una din acele frumuseţĭ demne de numele eĭ. Talia eĭ nu era formată ệncă, dérŭ se asemena cu lugerulŭ castanuluĭ care, cu câtă cresce, se fortifică, pentru ca să dea flόrea şi profumulŭ cu dulcile eĭ colorĭ.

Ochiĭ eĭ negrĭ erad plinĭ de focŭ, umbriţĭ de nisce gene stufόse care se plecaŭ şi se redicaŭ ca ramura sim-ţitiveĭ căndŭ e atinsă de degitulŭ unuĭ copilŭ. Astŭ-felŭ copila cerca acestŭ efectŭ de câte orĭ uă căutătură străină se ardică spre dênsa. Faça îĭ era albă şi dinţiĭ ca mărgăritarulŭ, obrasiĭ eĭ eraŭ asemenĭ ca uă rodie. Periĭ seĭ, despărţiţĭ printr-uă cărare la miᶁloculŭ capuluĭ, formaŭ duoĕ cosiţe, negre ca ebenulŭ şi întόrse spre spate în forma unuĭ colacŭ, terminate şi prinse cu cordele albastre. Ea era numaĭ unŭ copila cu îmbrăcămintea şi statura. Călcătura-ĭ era uşiόră ea a uneĭ pasere, şi căutătura, acéstă espresiune a suŭetuluĭ, tot-dé-una rîᶁệndŭ şi fără nicĭ unŭ felŭ de cochetărie, era cea d-ântệiŭ care atrăgea luarea aminte. Natura o dotase cu unŭ aerŭ voiosŭ; răspândea profumŭ de florĭ; accentele eĭ eraŭ uă musică, totulŭ inocinţă, alergâudŭ, jucândŭ, sărindŭ precum facŭ copiĭ de aĭ seĭ anĭ.

Iancu se deprinsese a o vedea ş-a o privĭ maĭ ântệĭŭ ca pe uă soră şi cu acé pornire că, în jocurile lorŭ, avea uă deosebită îngrijire pentru a se arĕta- tot-dé-ŭna înda-toritorŭ. De aceéşĭ etate cu dệnsa, părea a nu o perde din ochi în tόte ᶁilele, fiĭndŭ într-uă aceéşĭ casă, într-nă singură curte, sub unŭ acelaşĭ acoperemântŭ.

Sora luĭ a pututŭ observa multă schimbare de căndŭ fiĭca arendaşuluĭ fura câte uă-dată, prin căutăturile ochi-lorŭ, uâ privire, de şi inocintă, plină ệnsĕ de interesŭ a juneluĭ seŭ frate, şi ’ntr-acestea ea se bucura că copilulŭ se arétă aplecatŭ la nisce apucăturĭ maĭ poleite, adică: iubia curăţenia, se arăta ascultătorŭ, învĕţa bine, şi nu se ţinea de ştrengăriĭ ca până aci. Elŭ eşise premiantŭ la essamenulŭ scolasticŭ. în anulŭ celŭ d-ântệiŭ a fostŭ numaĭ recomandatŭ între şcolariĭ-cel bunĭ. Profesoriĭ I. Poenarulŭ a admiratŭ schimbarea ăstuĭ copilŭ. în alŭ duoilea anŭ făcu progresŭ mare sub profesorele Sinaĭ. Elŭ venĭ acasă aducândŭ, de essamemŭ, unŭ braţŭ de cărţĭ şi cu duouĕ cunune, pe care le arĕtă maĭ ântăiŭ Cleopatriţi. Se înţelege, acésta era triumfulŭ silinţelorŭ séle, bravura noueĭ séle aplicărĭ. Copila se uită ia dănsulŭ ca tot-dé-una şi-ĭ surise. Dérŭ elŭ pentru prima όră simţĭ a i se roşĭ obrasiĭ şi-ĭ bătu sînulŭ ca copilŭ. Aceştia sûntŭ aniĭ căndŭ ilusiunile, acestŭ şérpe cu solziĭ d-auriţĭ, se deşteptă în junele inimĭ, despre care ele nu-şĭ potŭ da uă soeotélă, pe care nu le înţelege îndestulŭ de bine.

Destulŭ că junele nostru trecuse prin metamorfosă, în tocmaĭ ca fluturiĭ ceĭ cu aripile de culόrea ceriuluĭ. Maĭ ’nainte fusese unŭ strengarŭ lenevosŭ căndŭ lua în mâinĭ cartea, séŭ la orĭ ce altă ocupaţiune l-arŭ fi pusŭ cine-va, şi în urmă se făcu ascultătorŭ. Acésta şi umplu de fericire pe sora luĭ, care comptase multŭ pe fratele eĭ ca să-lŭ védă omŭ, se ajungă aceea ce ’şĭ propusese dệnsa, să a-jungă cevaşĭ mare, de a face fudulia şi mândria suroreĭ séle pentru nisce ᶁile înaintate. Celŭ puçinŭ acésta sperase ea tot-dé-una.

Ioniţă învệţa, pentru ca să audă Cleopatra că elŭ înaintéᶁă, se purta frumosŭ şi iubia curăţenia, pentru ca să fie văᶁutŭ de dệnsa; asculta, era înţelegătorŭ, ca să nu-lŭ certe nimenĭ să afle ea; mergea tot-dé-una duminicile la biserică, pentru că acolo era ea ca să se rόge; citia serile pệně târᶁiŭ, pentru ca să scie dệnsa; căndŭ sora sea îĭ vorbia séŭ îĭ recomanda vre unŭ lucru, elŭ era gata s-o asculte, şi respundăndŭ cu aceste vorbe: da sora, da sorela mea! Cu unŭ cuvîntŭ începuse a trăi,a înţelege, a se desvolta prin-trênsa şi pentru dênsa, pe care o imuna cu acestŭ nume: sora sea. Dérŭ acestŭ nume, acéstă fiĭnţă era mobilele prin care se mişca uă inimă jună ca a copiluluĭ. Astŭ-felŭ se petrecuse acéstă schimbare in timpŭ de duoĭ ani, fără a ’şĭ esprima alte simţimente decâtŭ acelea ce le dicta, moralitatea la aniĭ lorŭ. Şi pentru a înţelege maĭ bine cam de ce putere era inteli-ginţa-le, de câte orĭ elŭ citia vre uă carte, in auᶁulŭ asteĭ copile şi ’n presinţa părinţilorŭ, era cartea ce o câştigase de premiŭ, întitulată: Engolpion de aurŭ. Elŭ citia tot-dé-una pe acéstă carte, de a distrage pe noua sea sorelŭ Cleopatra.

Grădina luĭ Procopiu e situată la uă estremitate a capitalei, pe cursulŭ Dîmboviţeĭ. Bucuresceniĭ cunosŭ în destulŭ loculŭ acesta. Ea e ocolită cu nisce dumbrăvĭ de aninĭ şi cu sălciĭ. Se găsesce acolo uă amestecătură de arbori fructiferĭ şi curpene. Acolo e uă όre care selbătecie uude vegetaţia c-resce dupe voe. În timpulŭ vereĭ toțĭ mergéŭ acolo, pentru ca să găsiască recórea în apele minunatuluĭ rîŭ. Acolo repaosulŭ era deşteptatŭ maĭ multŭ prin câutarea paserilorŭ, séŭ de urletulŭ morilorŭ de la Pălicĭ, şi liniştea întreruptă de murmura valurilorŭ. Astă-ᶁŭ, cu canalisarea Dîmboviţei, tόte sûmtŭ preschimbate, de şi găsesce cine-va êncă acea verdéţă recoritóre, unŭ aerŭ curatŭ şi urmele uneĭ frumuseţĭ ce represintă cursulŭ de maĭ ’nainte alŭ apelorŭ. Acolo venia junele nostru aprópe în tόte ᶁilele, însoçitŭ de camaraᶁiĭ din vecinătate, ca să despintece undele rîuluĭ cu unŭ braţŭ vigurosŭ înotând, şi d-a putea aduce soreleĭ séle, la îuturnare-ĭ uă ramură încărcată de vişine de culόrea rubinuluĭ, şi în luna Iuĭ Augustŭ mânuchiurĭ de mure, cu care elĭ îĭ producea tot-dé-una uă mare bucurie ş-uă deosebită plăcere.

Derŭ viaţa luĭ începuse a fi cu totulŭ închinată la o-biceiurile, bucuriĭle, plăcerea şi simţimentele acestei feciόre.

Albanesulŭ eşia maĭ de multe orĭ cu femeĭa sea, ’ntr-uă căruţă, de a o preumbla pe la ocolurile mărginaşe ale Bu-curescilorŭ. Soçia sea nu mergea fără a fi însoţită de femeĭa arendaşuluĭ şi de fiĭca acestuia. Iancu era totŭ-dé-una căţeluşulŭ care mergea dupe dânşiĭ prin totŭ loculŭ. De essemplu, la ᶁiua de 9 Marte venia în pădurea Bă-neseĭ, acolo eĭ puneaŭ masa unde şi urma să se închine cele ĭ0 de pachare, dupé datină;, la ᶁiua Moşilorŭ, în vre-uă grădină lengă Tîrgulŭ-d-afară; la Înălţare, în pădurea Mărcuţei; Sânzienele, st. Ioan (Drăgaica) în aleiulŭ cu teiĭ Dόmneĭ la Colintina; la st. Maria ’ la Cisméoa Brâncoveanuluĭ sub Cotrocenĭ; de culesulŭ viĭtorŭ la Văcă-rescĭ, şi maĭ totŭ-dé-una la Filaretŭ, sub Metropolie, pentru că acolo obicinuesce a se aduna ş-a se preumbla popu-lulŭ Bucurescianŭ, în timpulŭ de optŭ lunĭ a le anuluĭ.

Dérŭ să venimŭ la şirulŭ istoriei ce ne amŭ propuşŭ a descrie, să vorbimŭ de progresele băiatuluĭ. Îlŭ vĕᶁu-rămŭ trecândŭ în prima clasă umaniόră, unde profesoriĭ, cărora junimea română détoresce respectŭ şi veneraţie: Ioniţă, Alecu şi Iordache Popŭ, Genilie, Bivelo etc, că-tară să. fie mulţămiţĭ de conduita şi învăţětura sea, precum fuseseră şi ceĭ de la clasele primare.

Ênsă la începutulŭ acestei periόde, familia arendaşuluĭ, după uă şedere de duoĭ anĭ îu casă albanesuluĭ a cumpăratŭ uă casă, a sea proprie: se făcea proprietară în acéstă suburbie, puçin maĭ la dealŭ de acea cu chirie; ş-aceste familiĭ se despărţiră simţindŭ uă mare părere de rĕŭ. Cândŭ s-a mutatŭ şi s-a aşezatŭ de ᶁiua st. Dumitru în casa cea nouă, arendaşulŭ priĭmi, de acéstă ocasiune, felicitărĭ ca noŭ proprietarŭ în vecinătate acolo. Iancu nu maĭ putea să védă pe sorela sea în orĭ ce mi-nutŭ ca maĭ ’nainte. Arŭ ᶁice cine-va că elŭ perdu din energia sea şi voinţa de studiŭ. Din contra, elŭ se puse din tόte puterile d-a învĕţa; d-atuncĭ chipulŭ Cleo-patreĭ, dorinţa şi cugetarea pentru dệnsa se făcuse, uă pasiune a inimeĭ, uă pasiune dominantă fără care numai putea elŭ trăi, déca n-arŭ fi vĕᶁut-o celŭ multŭ la duoĕ ᶁile.

Femeia albanesuluĭ înţelegea, acéstă pasiune a frateluĭ, şi ea voi ca să se servéscă de acestŭ mobile pentru des-voltarea frateluĭ eĭ. Acesta era uniculŭ visŭ ala fericireĭ séle.

Ea ’ĭ vorbi, ’ntr-uă ᶁi, fiĭndŭ numai singurĭ: „Déca tu veĭ urma bine, ᶁise ea, şi veĭ trece şi-n anulŭ acesta şi-n cela-l-altŭ, precumŭ al trecutŭ din clasele primare, Cleo-patra va fi într-uă ᶁi fidanţata ta. Eŭ voiŭ miᶁloci şi voiŭ priĭmi acéstŭ făgăduinţă chiarŭ de la mama eŭ, care este unŭ sufletŭ aşa de bunŭ şi mă iubesce ca pe uă soră. Dérŭ, Iancule, veᶁĭ de te. silesce, că eŭ amŭ cunoscutŭ precum, că te-a lăuţuitŭ puterea eĭ. Dérŭ pronunţândŭ a-cestea sora juneluĭ nostru învâţăţelŭ, îlŭ privi cu unŭ ochiŭ observândŭ agerŭ, despre care fratele eĭ, care remŭsese cu capulŭ în josŭ, au prinse de seama. Luĭ ’ĭ veni să se arunce de gutulŭ eĭ mulţămindu-ĭ că ea îĭ promitea acésta şi că ea este martura durereĭ şi pasiuneĭ care începuse a o simţi- profundŭ în inima sea.

Pre-câtŭ timpŭ obiectulŭ iubireĭ nόstre este aprope de noĭ, suntemŭ liniştiţĭ şi comoᶁŭ iubindu-Iŭ; cândŭ ệnsĕ se depărtéză, simţimŭ durerosŭ perderea luĭ şi tόte lucrurile ce ne îfăçişază suvenirea sea ne sŭntŭ preţiόse; şi p-acela care ne promite uă speranţă consolătόre, pentru viĭtorŭ, care ne apropie de elŭ, ’lŭ ascultămŭ cu totŭ sufletulŭ Dérŭ junele loniţâ la acéstă speranţă câştigată prin uă vorbă, la astă promisiune dată de soră-sa, că Cleopatra 'lŭ va iubi, surise suroreĭ séle şi îĭ veni a striga şi a-ĭ sări în braţe de bucurie promitândŭ că va fi aşa precum ᶁicea dệnsa.

Zinca rĕmase mulţămită şi cugetă în inima eĭ de a pregăti tĕrâmulŭ acestei afaceri vorbindŭîĭntr-uă-ᶁi cu mama, Cleopatreĭ, numai ca fratele eĭ să nu se descură-geze şi,să nu înceteze d-a fi inteliginte ş-a nu perde gus-lulŭ înveţătureĭ. Afară d-acéstă ea găsia cu cale că nu este rĕŭ ca fratele eĭ să fiă însuratŭ maĭ de tinĕrŭ, dupe ce ş-a făcutŭ uă όre-care carieră prin sine însuşi.

Junele, cândŭ rămase singurŭ, danţă, cântŭ şi era cu totulŭ datŭ la voe bună pentru acéstă plăcută nuvelŭ.

Déca Cleopatra vre-uă dată, îşi ᶁicea luĭ-şĭ, nu se va maĭ gόndi la elŭ, ci la unŭ altulŭ; déca stéoa atâtŭ de frumosă pentru ochiĭ luĭ va înceta d-a luci, prin vre-uă întămlare saŭ încetarea eĭ din viaţă', o! ce va fi atuncĭ lumea pentru densulŭ? asta va fi îngrozitorŭ; arŭ fi uă lovire dupĕ care elŭ n-ar maĭ voi să trăiască. Şi după acéste cugetărĭ plécă numaĭ-de-câtŭ ca s-o întilniaacă. Casa unde ea locuia era îndestulŭ de aprόpe, şi elŭ n-ar fi ţinutŭ seamă de câte orĭ s-arŭ fi întorsŭ p-acéstă stradă, ca să trécă de maĭ multe-orĭ p-în faça caselorŭ, să pόtă mă-carŭ nă-dată a o vedea. Pe drumŭ aude uă femeĭe mun-teancă care cânta cu unŭ viersŭ jelitorŭ, precum e usulŭ Românilorŭ de la acele părţĭ; 'ea ’lŭ opresce. Etă vorbele ce elŭ le ascultă:

„Eŭ mé ducŭ, puica rĕmâne,

. „Bărculŭ plânge după mine.

„Cueule—pénă galbenă,

„Eŭ mé culcŭ, tu mé leagănă,

„Că 'eŭ n-amŭ fostŭ învĕțatŭ

„Să mé culcŭ nelegănată;

„Şi mé légănă frumosŭ,

„Să nu cadŭ din légănŭ josŭ.

„De s-arŭ vinde dorŭ cu dorŭ,

-„Eŭ m-aşi face-unŭ negustorŭ.

„Ce n-aşĭ face şi aşi vinde

„Dorulŭ inimeĭ ferbinte?

„ De s-arŭ vinde dorŭ cu dragŭ,

„Eŭ mi a-şĭ pune şeatra ’n pragŭ,

„Ca să-lŭ vindŭ la orĭ şi cine,

„Ca să-lŭ simte ca şi mine;

„Şi mi-aşĭ pune şeatra ’n pόrtă

„Ca să-lŭ vîndŭ la lumea tόtă;

„Şi mi-aşĭ pune şeatra ’n podŭ,

Ca să ’mĭ vîndŭ dorulŭ de totŭ.

Dorule! câine ce eşti,

„Unde mé ducŭ, mĕ găsescĭ!..

Şi Iancu, auᶁinda p-acéstă femeĭă, creᶁu ântêiŭ că ea plânge, cu acelŭ aerŭ jelitorŭ cum ᶁiserămŭ, dérŭ aseul-tându-ĭ vorbele înţelese că cântă, şi simţi prόfundŭ câtŭ este de tare puterea doruluĭ care predomină lumea şi a-cum nu maĭ puçin şi pre dệnsulŭ.

Elŭ se învệrti puçin prin pregiurulŭ – porţilorŭ unde era Cleopatra. Nimeni nu se arăta. Maĭ aşteptă. Elŭ îșĭ închipuia, în imaginaţiunea sea; tόte manierele plăcute, vorbele şi espresiunile cele maĭ alese, pentru a i le a-dresa cândŭ va fi façă cu dênsa; tόte ệnsă le perdu cândŭ auᶁi pόrta deschiᶁĕndu-se. Elŭ credŭ că este Cleopatra; dérŭ nu, mama eĭ eşise.

— Iancule, tu eştĭ? întrebă cocόna Teodoriţa pe bă-iatu, ce face ţăţaca-ta? Te-a trimisŭ pentru ce-va?

Iancu remăsese înmărmuritŭ nesciĭndŭ ce să respundĕ fiĭndŭ cu totulŭ surprinsŭ de cele întệmplate şi vorbele ce i le adresă mama Cleopatreĭ. Elŭ a fostŭ ca şi umilitŭ fiĭndŭ tractatŭ, precum arŭ fŭ unŭ copilŭ, de către mama eĭ. Elŭ mergea pe alŭ şépte-spre-ᶁecelea anŭ; voia nu-maĭ-de-câtŭ să fie unŭ bărbatŭ. Spuse ce spuse şi plecă.

A duoa ᶁi a găsitŭ pe Cleopatra care pόte că ’lŭ aştepta în pόrtă. Candŭ era dinaintea eĭ, uă sudŭre rece i acoperise fruntea, capulŭ i se confusie şi nu maĭ scia ni-micŭ din aceĭe vorbe frumόse cu care eĭŭ s-a fostŭ pre-gătitŭ.. Se apropie tremurândŭ, îĭ prinse uă mână intr-a le séle, şi ceĭŭ puçin trebuia, pentru prima όră, a-ĭ declara ce simte. Era ênsé tare emoţionatŭ; aprόpe nu scia vorbi.

Cleopatra îşi lăsă ochiĭ înjosŭ, totŭ asemenea de timidă precâtŭ era de frumόsă, şi care puçin îlŭ încurage vorbindu-ĭ. Elŭ luâ sufletŭ d-a intrerupe tăcerea; era transportŭ în ceriŭ.

Conversaţia lorŭ merse peste lucruri de nicĭ uă însemnătate, dérŭ inimile lorŭ vorbiră de ajunsŭ pentru ca eĭ să înţeĭégă câtŭ de puternică e influenţa ᶁeuluĭ care-ĭ domnia prin înrîurirea sea. Afecţiunea lor era vădită îndestulŭ; dérŭ credeaŭ că numaĭ eĭ sciŭ despre asta, că va fi necunoscută ceĭorŭ-l-alţĭ omenĭ reĭaţiunea dintre dệnşi, şi ar fi voitŭ ca să nu fie marturĭ cândŭ se întêlniaŭ. Maĭ ’nainte eĭ nu cu-noscură acéstă săĭalŭ, cândŭ şedeaŭ într-uă aceeaşĭ casă cu Cleopatra; acumŭ, fiĭndŭ despărţiţi, eĭ numaĭ eraŭ aşa. Elŭ îĭ promise, că va trece totŭ-dé-una, în tόte serile, în fie ce ᶁi, în tόte dimineţile, de a putea să fie vèᶁutŭ şi a o vedea. Eĭ sé asemĕnaŭ ca nisce florĭ într-uă frumόsă diminéţă cari ş-împrumutŭ profumulŭ. Plecândŭ, elŭ a-pucă tremurândŭ mâna Cleopatreĭ şi o apropie de busele séle. Ea se roşi şi maĭ multŭ, şi elŭ plecă fără a fi în stare de a-ĭ ᶁice totulŭ. Nicĭ dên sa numaĭ era stỏpână pe sine.

Ea îlŭ aşteptă a duoa ᶁi. A treia ᶁi elŭ o găsi singură acasă, fiĭndŭ că mama sea şi părintele eĭ se duseseră în piaţă, şi după prânsŭ eraŭ decişi să mérgă la biserica St. Eĭefterie celŭ făcătorŭ de minuni. Cleopatra era numaĭ singură. Ce fericire! Numaĭ elŭ şi dênsa singurĭ! Ea ţinea îțĭ mâinĭ unŭ buchetŭ de florĭ. Elŭ putea acumŭ sâ-ĭ vorbescă câtŭ de multe.

Maĭ ântêiŭ se uită în ochiĭ eĭ şi apoĭ la buchetulŭ ce-lŭ ţinea în mâini. Întinse mâna şi privi cu atenţiune florile pe care le pipăia cu degitele séle.

— Acestŭ buchetŭ, ᶁise elŭ, însemnézâ lucruri pré plăcute, şi étă ce: trandafirulŭ celŭ abia îmbobocitŭ este tinereţea, asemĕnatŭ cu uă fată de șése-spre-ᶁece anĭ ti-nĕră, frumόsă şi care ascunde în sine simţirea sufletuluĭ. Verbina cugetările inimei cari nu se şleiescŭ nicĭ uă-dată pentru ceĭ cari iubescŭ. Crinulŭ e unŭ sufletŭ frumosŭ; vestĭ de fericire elŭ aduce celorŭ cari credŭ într-ệnsa. Busuioculŭ este credinţa, gălbenica jélea, roseta bucuriĭ, şi ’ntre tόte' aceste uă mică flόre: Nu-mĕ-uita. Pe acésta o iubescŭ pré multŭ, totŭ aşa ca pe trandafirŭ şi rosetă. Buchetulŭ ce ’lŭ ţiĭ în mâinĭ îmi place, şi elŭ spune câte arŭ conţine uă carte întrégă. Cată să ’lŭ iubescŭ, căcĭ este alesŭ de mâna dumitale şi te prinde fόrte multŭ ţiĭndu-lŭ..

Cleopatra, în locŭ de a respunde la aceste tόte, se făcu roşie, şi prin uă căutătură amorόsă ea vorbia înlăuntru sufletuluĭ seŭ.

Elŭ prinse cu uă mână braţulŭ ce ţinea buchetulŭ și o strânse la inima sea care bătea cu violenţă.

Ea voi a se retrage puçinŭ, se părea că uă mână nevăᶁută o depărta, uă voce necunoscută i-ar ᶁice: fugi! te du!..

— Câtŭ eşti de frumόsă, scumpa mea! continuă elŭ, câtŭ estĭ frumόsă! Semenĭ cu buchetulŭ acesta! îțĭ voiŭ vorbi în voe, că n-are cine să ne auᶁă, de care să mĕ şfiescŭ. Sciĭ câtŭ am doritŭ acéstă ocasie d-a te găsi aşa, să-ţĭ potŭ ᶁice totŭ ce simte inima mea şi câtŭ suferŭ de cândŭ te-am cunoscutŭ, din ᶁiua cândŭ aţĭ schimbatŭ locuinţa că te vĕdŭ maĭ rarŭ, de cândŭ sûntŭ nevoitŭ a mĕ feri să nu fie vĕᶁute de alţiĭ întâlnirile şi întrevederile nόstre. Sciĭ tu câtŭ suferŭ numaĭ gôndindu-mĕ latine? Gôndindŭ la viĭtorulŭ nostru, la fericire şi la tόtă fiĭnţa ta? Eĭ bine, Cleopatra mea, voiam să te întâlnescŭ, să ’ţĭ spuiŭ tόte acestea, să ’ţĭ arĕtŭ suferinţa mea; eŭ maĭ cu osebire mĕ gôndescŭ la viĭtorulŭ doritŭ. Te vĕᶁŭ aşa de bucurosŭ, mĕ gôndescŭ aşa de multŭ încâtŭ îmĭ perdŭ mintea privindu-te. Voiŭ ệnsĕ să sciŭ ee ᶁicĭ tu? Tu simţi totŭ aşa? eştĭ ca mine prada frigurilorŭ nesă-ţiόseĭ fericirĭ de care îmĭ place să fiŭ dominatŭ? Şi elŭ,o strânse maĭ multŭ la peptulŭ sĕŭ. Spune ce cugeţĭ? Ḑi-mĭ acésta şi voiŭ fi fericitŭ!... Nu voescŭ maĭ multŭ s-audŭ cele fără adevĕrŭ, care ne amăgescŭ; voiŭ s-audŭ vorbele téle, să sciŭ cugetările téle, atâta voescŭ!

Cleopatra cu faça roşindŭ, cu căutătura suriᶁệndŭ, lăsă să cadă uă mână într-ale luĭ Ioniţă, dérŭ nu ᶁise nimica. Emoţiunea eĭ era una respuneŭ.—Ea era acum es-tasiată. Elŭ apropiĭndŭ mâna juneĭ feciόre de busele séle căută în susŭ şi apoi privi la dệnsa cu unŭ aerŭ aşa de căldurosŭ încâtŭ ea fu silită a pleca ochiĭ spre pă-mântŭ, şi se făcu palidă.

Ela repetă: Spune câte te întrebŭ? ᶁi acestea Cleo- patro?

Ea îşĭ întόrse puçinŭ faça şi rĕspunse aşa de încetŭ încâtŭ elŭ nicĭ nu putu auᶁi cele ce ea ᶁise.

Spune Cleopatro ce aĭ pronunţatŭ? spune ệncă uă-dată.

Cleopatra aci palidă şi aci aprinsă repetă ceea ce ᶁisese maĭ-nainte:

— Da!

— Tu mĕ iubescĭ? ᶁise junele esclamândŭ, atâtŭ amŭ voitŭ să sciŭ, ca să mĕ liniştescŭ, ca să auᶁŭ astă-ᶁi. sunândŭ fericirea pe care amŭ dorit-o atâtŭ de multŭ; voiŭ repeta-o acésta de uă mie de orĭ, de uă mie de orĭ numaĭ pentru tine: te iubescŭ Cleopatra mea!..

Şi elŭ transportatŭ de fericire o strânse la peptŭ şi o sărută..

Primulŭ sărutatŭ! uşa de cutezătorŭ din partea unuĭ june şi care e abia numaĭ unŭ studentŭ?

Cleopatra se smulse din braţele luĭ. Ca cum s-arŭ fi deşteptatŭ dintr-unŭ visŭ, începu a i se face frică, se părea, că fuse nemulţămită de declaraţia ce-ĭ făcuse. Ea nu era în stare d-a maĭ ᶁice ce-va, pe cândŭ Ioniţă sta lệngă dệnsa, repetându-ĭ aceste vorbe şi privind-o totŭ cu acelŭ aerŭ amorosŭ, De aci se aplecă să ia de josŭ bu-chetulŭ care căᶁu machinalemente din mâinile eĭ, pe care elŭ luându-lŭ îlŭ acoperi cu sărutărĭ şi îlŭ puse la sî-nulŭ seŭ.

Acestŭ buchetŭ se ᶁice că s-a găsitŭ între obiectele séle, uscatŭ şi ticsitŭ, rumenŭ ệnsĕ şi coloratŭ, la ᶁina nefericirilorŭ sele, ca şi atunci cândŭ l-a rădicatŭ de josŭ. Cleopatra rĕmăsese estasiată dinaintea luĭ cândŭ elŭ îĭ vorbia resfoindŭ frunsuliţele florilorŭ.

Mama eĭ, care atunci sosi, intră pe uşă şi ’ĭ găsi p-a-ménduoĭ în acéstă stare estasiaţĭ.

Cocóna Teodoriţa repetă luĭ Iancu totŭ acele vorbe: ce face ţăţacă-ta, te-a trimisŭ la mine pentru ce-va? spune?

Iancu era şi maĭ confusiatŭ ca altă-dată. Iĭ venia să turbeze de necazŭ.-

Respunse, ca şi ’n rỏndulŭ d-ântâĭ ce ’ĭ venise în minte, mameĭ Cleopatreĭ, şi plecă.

Cleopatra trecuse într-uă altă cameră, îndată ce intră mama sea, care întrebă pe junele cee de maĭ susŭ.

Cândŭ Ioniţă ajunsese la pόrtă de a pâşi pragulŭ, con- fusiatŭ, âmeţitŭ de atâtea întâmplărĭ, întorcându-şĭ ệncă căutăturile de a vedea pe Cleopatra, măcarŭ stândŭ la vre uă ferĕstră, nemişcată şi arᶁệndŭ în spaima eĭ trecută, ea eşise în pălimarulŭ de dinderĕtulŭ caseĭ. D-a-colo adresă iubituluĭ eĭ semne amoróse cu mâna, pe care Ioniţă le priĭmi salutând-o cu degitele pe buse. Elŭ era atunci aşa de fericitŭ ca celŭ d-ântệĭ omŭ pe lume, pentru că era iubitŭ de astă fiĭnţă. Sufletulŭ seŭ, transportatŭ de puterea ilusiunilorŭ şi speranţei, începu a atinge culmea de pe care să pόtă privi fericirea destinată celorŭ carĭ se iubescŭ. Elŭ ệnsĕ nu creᶁuse în suferinţe şi durerile din viĕţă, pentru că ệncă nu le-a cunoscutŭ.

Zinca, în' totŭ cursulŭ acesta, nu perdea din minte-ĭ preᶁicerea ce o auᶁise din gura ţiganceĭ, care ’ĭ spusese de desastrulŭ de care într-uă ᶁi avea să se tĕmă, şi nu scia ce să facă, să declare acĕsta bărbatuluĭ eĭ, séŭ nu.

II.

Precum unŭ falnicŭ cerbŭ şi uă ciută tînĕră, cu ochiĭ marĭ luminoşĭ, calcă măreţĭ prin pădurile de la Lotru, în susŭ pe munţiĭ de la hotarŭ, în resărirea sóreluĭ, în strălucirea ᶁilei; el mergŭ pe lệngă isvórele spumânde cari esŭ de sub stệncŭ cu sgomotŭ, ocolite cu potecĭ, şi unde bradulŭ tînĕrŭ şi ienuperulŭ lasă uă îmbălsămire mirositóre; astŭ-felŭ ca dệnşi, tineriĭ însurăţeĭ, cu părinţiĭ şi cu consângeniĭ lorŭ, scobόră plaiurile Oltenieĭ, pentru a înainta pe rĕcoritórea vale a Govoreĭ, ca să se ducŭ, îmbătaţĭ ệncă de plăcerea anuluĭ ântệĭ alŭ însoçireĭ lorŭ, la tîrgulŭ Rîureniĭ de lệngă Oltŭ, cu vitele cele numeróse: cireᶁĭ de vacĭ, oĭ şi capre, să le schimbe pe aurŭ, ce le va face uă mare avuţie. Aceştĭ însurăţeĭ sûntŭ voioşĭ câtŭ se póte; busa lorŭ rîde vĕᶁệndŭ valea asta atâtŭ de încântătóre, unde eĭ scobóră pe nisipurile umbrite de aninĭ şi dealurĭ pitorescĭ, în care îşi rechiămŭ suvenire plăcute, săltândule inima de fericirea bucurieĭ şi amoruluĭ lorŭ. Popululŭ d-aci pόrtă îmbrăcăminte de totŭ ro-mânéscă; sémĕnă ca cum peptulŭ la femeĭ ar’ fi muiatŭ în argintŭ. Ele ornéză capulŭ cu unŭ conciŭ ţuguiatŭ de forma unuĭ coifŭ, peste care se înfâşόră cu uă marama albă, şi sûntŭ învestite cu unŭ cojocelŭ încărcatŭ cu cusăturĭ de florĭ. Raza sόreluĭ apuindŭ, de pe maĭurile pe-trόse unde a vĕdut-o născệndu-se, se restrânge pe umeriĭ feciόreĭ ce pόrtă uă iĭe strevăᶁătόre de inŭ numaĭ cusăturĭ cu arnicĭ şi cu firŭ pe la mânecĭ pênĕ la altiţe şi peste totŭ sînulŭ eĭ. Érŭ bărbatulŭ ce are fisionomie de căpitanŭ, ochiulŭ seŭ caută precum al vulturuluĭ de la vîrfurile luĭ Parengŭ, braţulŭ seŭ e aşa de musculosŭ în-câtŭ pare că arŭ desrâdĕcina copaciĭ; érŭ mâna luĭ pόrtă cu multă îndemânare frệulŭ caluluĭ celŭ abia deprinsŭ să scie de stỏpânŭ... Astŭ-felŭ dérŭ (ca să veniuiŭ la subiec-tulŭ ce tratămŭ) junele nostru mergea alături cu multŭ iubita sea, sub ochiĭ uneĭ mame ce o veghia şi uă soră maĭ matură decâtŭ dệnşiĭ, prin pădurea de la marginea laculuĭ monastireĭ Cernicheĭ, cândŭ uă ᶁi senină favorisă mergerea acestorŭ familiĭ să se preumble la astă monastire. Acolo ar’ fi pututŭ cine-va să 'ĭ véᶁă cum eĭ mergeaŭ alăturĭ luându-se amệuduoĭ de mână, busa lorŭ mişcândŭ încetŭ vorbe lệngă mama lorŭ; ochiĭ lorŭ se priviaŭ cu atâta dulcéţă ca cum nu se sâturaŭ privindu-se, precum se întệmplă celorŭ adevĕratŭ fericiţĭ. Eĭ călcaŭ astŭ-felŭ pe potecile cele mărginite cu alunĭ și cornĭ încărcaţĭ cu fructe; numaĭ florĭ, numaĭ rose eraŭ împregiuru-le. Sora acestuia vorbia mameĭ Cleopatreĭ spuindŭ diferite istoriĭ de maritagiŭ, şi prin acésta voia să aducŭ lucrurile ca femeĭa arendaşuluĭ să cunόscă câtă legătură se formase între aceste duoĕ inimi june cari nu s-arŭ fi maĭ pututŭ desface. Teodoriţa respundea rarŭ şi aşeᶁatŭ la tόte a-cele lucrurĭ, fără a aminti nimicŭ de viĭtorulŭ fiĭceĭ séle.. Dupĕ ce eĭ făcură unŭ încongiurŭ destulŭ de mare prin ᶁisa pădure, se întόrseră totŭ pe acelŭ drumŭ, p-acele potecĭ, ca să mérgă la biserica cea nouă din întrulŭ mo-nastireĭ, şi trecură balta peste puntea care légă aceste țermurĭ de locaşele sânţite, pentru ca să se rόge Iuĭ Dumueᶁeŭ acolo. Cântarea paserilorŭ, profumulŭ florilorŭ şi verdéţa pădureĭ par-că armonisa cu aceste inime. Ore aceştĭ junĭ se rugaŭ totŭ aşa de bine precumŭ eraŭ de voioşĭ, totŭ aşa de apsorbiţĭ de devoţiune câtŭ simţiaŭ plăcerea d-a contêmpla natura acésta strălucitόre? Ce cereaŭ eĭ de la Dumneᶁeŭ rugându-se d-uă-dată amênduoĕ aceste inimi? Dulcĭ şi plăcute visurĭ a le juneţeĭ, a le primuluĭ amorŭ în viéţă, ce vĕ faceţĭ voĭ într-uă ᶁi cândŭ inima este rece şi ochiulŭ încetéză d-a maĭ contempla fermecătόrea frumuseţe?

În viĭtόrea iarnă unŭ profesore se însura. Părinţiĭ fidan-ţateĭ pregătiseră festivitatea nunteĭ cu cea maĭ mare pompă şi ceremoniĭ. Cleopatra şi mama eĭ eraŭ invitate. Lumea cea multă umpluse apartamentele precum şi curtea. Re-suna musica; multă mişcare, multŭ sgomotŭ în case şi afară îu curte. Unŭ salonaşŭ era bine mobilatŭ şi înviueşatŭ de orchestra care cânta; uă bandŭ de musicanţi nemţŭ da sbroŭ unorŭ nenumĕrate părechĭ de junĭ danţândŭ şi la uă mulţime de privitorĭ. Femeĭ tinere, bine peptĕnate, cu piciorulŭ delicatŭ, într-uă botină mititicuţă, învestite după moda nouă, cu eventaliurĭ în mânĭ, şi uşόre şi profumate ca nisce silfide, cu a lorŭ voce sonoră şi dulce, făcêndŭ a se respândi unŭ aerŭ mirositorŭ pretutindenĭ, ele înfrumuseţiaŭ şi în-sufleţiaŭ acéstă, lume de estasŭ şi de bucuriĭ care se grămădise aci precum suntŭ florile într-uă grădină; şi viersulŭ lorŭ semĕnândŭ maĭ sonorŭ de câtŭ alŭ rỏndunelelorŭ, ele eraŭ reginele asteĭ serate, asteĭ serbări, cărora urma a li se supune ş-a fi ascultate de maĭ mulţĭ cavalerĭ presinţĭ, totŭ asemenia învestiţĭ de moda francesă, cari veniseră să danţe cadrilŭ şi valsulŭ nemţesecŭ, ce place atâtŭ de multŭ sburdălnicieĭ amorόse.

În miᶁloculŭ sgomotuluĭ, în miᶁloculu grupelorŭ respân-dite de dănţuitorŭ, vĕᶁurămŭ pe Cleopatra, fiĭca arendaşuluĭ, şi pe mama eĭ. Ea purta uă ghirlandŭ pe frunte, învestită cu uă rochie de tulpanŭ albă ca néoa, şi încinsă cu unŭ cordonŭ de cordelŭ havaie. La prima vedere avea aerulŭ uneĭ ᶁîne, Duoĭ paşĭ maĭ în urmă era junele Nico-lăescu, cu uă capelŭ care se închidea, de lână négră; investitŭ cu pantalonĭ albĭ, cu uă vestă şi legătură la gětŭ asemenĭ, cu surtuculŭ ca fόia nuculuĭ şi cu bumbĭ de bronzŭ galbenĭ bătuţĭ cu florĭ, frisatŭ, peptĕnatŭ, gătitŭ şi înmă-nuşatŭ cum se cade ca unŭ gentilomŭ. Elŭ danţase mereŭ şi totŭ-dé-una chiămândŭ pe Cleopatra d-a’ĭ face vizavi. Elŭ voia aci să ’lŭ cunoscă lumea că flăcăulŭ nostru este amploiatŭ, adică scriĭtorŭ la vistierie!

Cocόna Teodoriţa se mulţiămia ca să şédă maĭ la uă parte cu Zincuţa, ce şi ea făcea parte, cu soçulŭ eĭ, între cei invitaţĭ, şi cari petreceaŭ privindŭ la astă lume nouă cu tόte lucrurile care se desvolta spre plăcerĭ, care se bucura aşa de multŭ şi sburda în spaţiulŭ acesteĭ sale resu-nânde de numĕrulŭ petrecătorilorŭ.

Ochiĭ ceĭ curioşĭ aĭ unora nu se rĕdicaŭ de la aceştĭ junĭ privindŭ orĭ ce mişcare eĭ fâceaŭ; şi vĕᶁệendŭ pe tînĕrŭ mereŭ pe lêngă fiĭca arendaşuluĭ remaseră încredinţaţĭ despre părerea care ş-o formaseră eĭ atuncĭ. Ceĭ maĭ mulţi recunoscură ca ce ce ’l făcea pe june să se afle mereŭ lèngă porumbiţa cea cu ghirlanda rosă pe frunte.—Aşa este datŭ juneţeĭ: şi ea şi elŭ sûntŭ frumoşi! ᶁiceaŭ eĭ înmiraţĭ.— Ce potriviţĭ sûntŭ! ᶁiseră cam şoptindŭ nisce cocόne bĕ-trâne ce şedeaŭ pe scaune alăturĭ cu soçia arendaşuluĭ.

Danţulŭ şi petrecerile duréză pênĕ dupĕ meᶁiulŭ nopţiĭ.

Cleopatra şi mama eĭ trebuiră să plece. Ele căutaŭ ca cine-va să le conducŭ pênĕ acasă.

Ioniţă se arĕtă gata d-a servi p-aceste dόmne înso-çindu-le.

Plinŭ de sudόre, cum era de la danţŭ, sări ca să aprinᶁă uă lanternă, puse uă mantelŭ pe elŭ şi dete braţuliĭ mameĭ şi feteĭ, pentru a le conduce. Ele salutară pe competrecătoriĭ ce îĭ lăsa în salŭ. Cleopatra îmbrăţişă pe maĭ multe camarade june, şi eşiră. Ioniţă, plinŭ de bucurie, nicĭ simţĭ că era asudatŭ şi nicĭ îlŭ atinse receala de nόpte cea pătrun-ᶁătόre, vorbindŭ într-una şi rîᶁệndŭ cu dệnsele. Le însoçi astŭ-felŭ pênĕ la pόrtă, şi d-aci elŭ se înturnă.

Cine arŭ ᶁice, după tόte acestea, că şi mama Cleopa-treĭ nu avu în cele maĭ buue graţiĭ pe junele nostru, pe care îlŭ vĕᶁurămŭ înturnându-se maĭ beatŭ de fericire, că dedese braţulŭ mameĭ şi aceleia pe care elŭ o iubia ca unŭ nebunŭ?

Dupĕ câte-va ᶁile, nu ne putemŭ da nici uâ socotelŭ ce felŭ s-a întệmplatŭ, că vĕᶁurămŭ, 'ntr-nă séră, aceştĭ junĭ, în sala Slătineanuluĭ, la Momolo la balŭ mascheŭ.

Se vede, pentru cine este uă-dată amploiatŭ, este uă neapărată détorie d-a merge serile, iarna, la aceste minunĭ. Camaraderia de cancelerie de sigurŭ o cere asta.

De aci presupunemŭ că se miᶁlocise prin vre uă familie d-aprópe cunoscutŭ, că ceruse pe fiĭca arendaşuluĭ, să o ducŭ să védă ᶁisulŭ balŭ. Altŭ-felŭ feritu-l-a Dumneᶁeŭ ca să fi vĕᶁutŭ pe arendaşŭ viĭndŭ cu femeĭa şi cu fiĭca sea acolo.

Aerulŭ se vede e defectosŭ aci pentru uă fiĭnţă inocentă nedeprinsă cu acelŭ sgomotŭ care aduce vijelia de cabale, de desmăţăturĭ şi altele care se- petrecŭ acolea.

Elŭ înţelese că juna fiĭcă se perde în noianulŭ acestorŭ lucrurĭ ce întệmpinară ochiĭ eĭ, intrândŭ de uă-dată în a-céstŭ salŭ cam de miᶁlocŭ luminată, plină de comediĭ de totŭ felulŭ, de mascarade, de vorbe deşănţate, une orĭ de necuviĭnţe, şi mulţĭ curtesauĭ ca la balŭ mascaratŭ. Obrasiĭ juneĭ fiĭce, de şi cu mască la ochĭ, se roşiseră. Masca pe obrasŭ e câte uă-dată unŭ paravanŭ dinderĕtulŭ căruia îşĭ permite cine-va multe lucrurĭ ce nu sûntŭ ertate la lumină a le espune.

— Aceste figurĭ urîcióse şi aceste vorbe grosolane, cu care nu sûntŭ deprinsă să le audă, mĕ îngrozescŭ, ᶁise juna Cleopatra; îmĭ vine să plecŭ d-aci. Îmĭ pare rĕŭ c-am venitŭ. Oh! unde sûntŭ eŭ acum? Ce amŭ făcutŭ? cum gre-şiĭŭ că mi s-a ’ntệniplatŭ asta?..

— Nu te teme, responde Ioniţă cunoscâudŭ că juna sea împeţită nu era deprinsă cu balulŭ de mascarade, fiĭ liniştită; poţi să staĭ numaĭ să privecĭ; ascultă música, privesce déca vrei acele domine, acele costume, aceĭ dănţuitorĭ, acele femeĭ libere, ş-acele grupe care s-ascundŭ sub draperiĭle de la ferestre; nu vorbi ệnsă nimunĭ, nu priĭmi de la nimenĭ nimica; destulŭ că nu eştĭ singură aicĭ; încrede-te în mine care eştĭ sora mea, iubita mea suriόră!

— Bine, dérŭ nu te depărta de aicĭ, să nu mĕ laşĭ singură; eŭ nu sciŭ pentru ce tremurŭ!

— Să te lasŭ singură! cum o maĭ ᶁicĭ asta, cândŭ eŭ m-amŭ pusŭ luntre şi punte ca să facŭ să te aducŭ la un balŭ? Cu tόte astea cu mine să fiĭ liniştită, vino să facemŭ uă voltă împregiurulŭ săleĭ, să vedemŭ mulţimea, să pri-vimŭ la totŭ-felulŭ de nebuniĭ; îțĭ voiŭ spune eĭ! ce sûntŭ tόte astea, ce înseranéză aceste măscĭ pe ochĭ şi ce felŭ de fisionomiĭ sûtŭ cari le veᶁĭ.

Cleopatra rîse cu unŭ surîsŭ rece, şi dete braţulŭ cavaleruluĭ eĭ d-a o purta prin sala cea spaţiόsă plină de publicŭ.

— Etă unŭ turcŭ, ᶁise loniţă aretândŭ cu degitulŭ spre partea din fundŭ unde eraŭ măscile grămădite, lệngă elŭ unŭ armeanŭ, unŭ jidovŭ bancherŭ, unŭ paiaţă, unŭ mocanŭ de la munte, uă călugăriţă, uă ţigancă ghicitόre, toţĭ aceştia caută să fie admiraţĭ; eĭ se silescŭ să fie de spiritŭ şi se înşélă uniĭ pe alţiĭ câtŭ se pόte de frumosŭ. Uite, iubita mea, aşa este tόtă lumea! De şi june, eŭ amŭ avutŭ oca-siunea a auᶁi şi a vedea multe; împregiurările mi-aŭ deschisŭ ochiĭ pentru lume şi esperienţa mi-a luminatŭ tόte căile. Da, iubita mea, precum suntŭ nisce măscĭ aceste cari ascundŭ adevăratele fisionomiĭ ale celorŭ cari le pune la ochĭ, tόtŭ asemenĭ όmeniĭ mascează cugetările şi aplecările lorŭ cu nisce vorbe neadevărate şi cu uă fisionomie dulce prefăcută. Omeniĭ se ’nşélă cu cruᶁime uniĭ pe alţiĭ, în-câtŭ numai Dumneᶁeŭ îĭ pόte cunόsce şi judeca. Uâ inimă fără încercărĭ, uă fiĭnţă creᶁătόre se ’nşealŭ pré lesne de amăgitorĭ. Aşĭ voi, iubita mea, să nu fiĭ şi dumnéta din nu-mĕrulŭ acelora. Câtŭ despre mine, ’mĭ cunosc! inima, te amŭ iubitŭ şi te iubescŭ, şi d-aceea aşĭ voi să ţi le arĕtŭ aceste făţărniciĭ grămădite la unŭ locŭ a le όmenilorŭ, cari ᶁicŭ unele şi cugetă din contra altele; ceĭ cari linguşescŭ maĭ biue sûntŭ maĭ periculoşi!.. Miᶁloculŭ cu care eĭ se ser-vescŭ este masca ce le ascunde inima, sufletulŭ şi cugetulŭ lorŭ. Privesce la aceste chipurĭ la aste pociturĭ şi frumuseţĭ false, pentru ca să judeci lumea. Aşa sûntŭ όmeniĭ ce momiţéză, copiază şi se închină în ceĭ cari le spunŭ vorbe marĭ. Vino să privimŭ maĭ de aprope tόte lucrurile astea ce se petrecŭ şi se vĕdŭ aicĭ. Iubita mea, ferească-te Dum-neᶁeŭ să cunoscĭ aceste tόte prin propria-ţĭ esperienţă, atunci veĭ despera d-a maĭ trăi. Singură veĭ fi nemulţiă-mită de ceea ce te încongiόră, precum sûntŭ eŭ la astă etate.

Dérŭ ce ᶁicŭ eŭ! să lăsămŭ lumea cumŭ îĭ place să fie, să vedemŭ de noĭ, să ne interesămŭ de viaţa şi de bucuriĭle nόstre. Câtŭ estĭ de bună că mĕ asculţĭ şi totŭ aşa să mĕ şi înţelegĭ! Cu câtŭ eştĭ de bună pentru mine, totŭ aşa de frumόsă şi interesantă prin bunătatea care te caracterisă! Fiĭ totŭ-dé-una astŭ-felŭ pentru mine, scumpa mea şi iubitŭ Cleopatră! Cleopatra e unŭ nume istoricŭ: femeĭa care sciu să subjuge unŭ generalŭ romanŭ; Cleopatra mea este asemenĭ adorată astă-ᶁĭ ca şi cea din antichitate. Să mer-gemŭ pretutindenĭ. Privesce şi judecă tόte câte le veᶁĭ dinaintea ochilorŭ; privesce-le, veᶁi-le cu ochiĭ teĭ luminoşĭ şi încântătorĭ! Voescĭ a-mĭ maĭ repeta acele vorbe de altădată, îmĭ daĭ eară promisiunea ta că nu mĕ vei uita? nu vei călca jurământulŭ ce mi 'lŭ aĭ făcutŭ că mĕ iubescĭ totŭ-dé-una vei fi suriόra mea?

Cleopatra era simţibilă, arᶁândŭ şi timidă precâtŭ era fru-mόsă. Ea se gỏndia Ia mama eĭ pe care în acea séră o înşelase pentru a veni la balŭ. Şi asta semĕna multŭ cu descrierea ce elŭ făcea persόnelorŭ cu măscile la ochi grămădite la clubŭ.

Cu tόte acestea orele înaintaseră pré iute, timpulŭ era târᶁiŭ. Ea trebuia să părăséscă spectacolulŭ de atâtea intrige, cu atâta sgomotŭ şi cu atâtea strâmbăturĭ cari s-aŭ fostŭ petrecutŭ; ea urma să plece de la balulŭ mascheratŭ fără cavalerulŭ eĭ. Ea venise în cerculŭ uneĭ familiĭ căriĭa fusese încredinţată de părinţiĭ eĭ şi totŭ cu acésta se va şi înturna. La plecare se strânseră atâtŭ de căldurosiĭ de mâinĭ şi ’şĭ luară nόpte bună prin nisce căutături pline de focŭ şi d-unŭ simţimệntŭ ce numaĭ inima scie a-lŭ esprima.

Ea a dispărutŭ, şi junele nu remase maĭ multŭ singurŭ, ca cum ar’ fi détoritŭ a o urma cu cugetarea şi cu sufletulŭ seŭ pasionatŭ. Dérŭ cu tόte acestea se înturnă acasă.

În puçine ᶁile uă mătuşă a eĭ, care şedea la Popa-tatu, murise. Femeia arendaşuluĭ şi fiĭca sea cătară să însoţiască cortegiulŭ funebru pệnĕ la biserica de la Mavroghene. Cleopatra, cu ochiĭ roşiţĭ de plânsŭ, sta reᶁemată cu fruntea pe mână, lệngă uă strană înlăuntrulŭ bisericeĭ. Învestitura eŭ negră par-că resălta frumuseţea eĭ: cu ochiĭ lăcrămîmᶁĭ şi inima sfâşiată de durere era răpitόre. Junele nostru nu era departe de aici. Compătimindŭ pentru ceĭ răposaţĭ, su-ferindŭ pentru dệnsa se silia a o consola vorbindu-ĭ cu termeniĭ cuviĭncioşĭ de astă împregiurare. Ea în adevĕrŭ se maĭ linişti ascultându-lŭ. Se părea a numaĭ putea trăi fără dệnsulŭ; voinţa luĭ o domina ín totŭ loculŭ şi chiarŭ şi aci unde era ceremonie funebră.

Mama eĭ fusese sprijinită de junele acesta şi de sora luĭ cândŭ ea şe sfâşia de plânsŭ; Elŭ a datŭ braţulŭ Cleo-patreĭ cândŭ se înturnaseră de la biserică; acésta semĕna ca cum eĭ juraseră dinaintea altaruluĭ unirea lorŭ. Lumea şi aci îĭ văᶁuse pe amệnduoi. Dérŭ acestŭ amorŭ fraternŭ datase de maĭ mulţĭ anĭ, că ajunseră, prin obicinuinţă, la uă intimitate de amicie.

Ioniţă era in alŭ douĕ-ᶁecĭ şi unulea anŭ, şi dệnsa cu vre uă duoĭ anĭ maĭ jună.

Elŭ făcuse progrese în serviciulŭ vistierieĭ unde era de vre uă treĭ anĭ. Capiĭ secţiuneĭ înţeleseră inteliginţa acestuĭ june şi-lŭ însărcinase cu cele maĭ delicate lucrărĭ de cancelerie. Elŭ ţinuse registru, archivele şi ajunsese capŭ de biuroŭ, se purta câtŭ se pόte de bine şi toţĭ eraŭ mulţiămiţĭ de dệnsulŭ. Angelulŭ sĕŭ tutelariu nu-lŭ părăsia; chipulŭ Cleopatreĭ înfăçişa pe angelulŭ acesta pretutindenĭ şi ’n totŭ loculŭ, îmbărbătându-lŭ şi ajutân-du-lŭ, vorbindu-ĭ totŭ-d-auna de détoriĭle seale.

În acéstă etate femeĭa forméză unŭ buchetŭ de graţiĭ, plăcerĭ şi înţelegere; Cleopatra era fiĭnţa ce le coprin-dea pe tόte. Pre-câtŭ ea se desvolta, cu atâtŭ ce făcea interesantă, cu atâtŭ atrăgea împregiurulŭ eĭ nenumăraţĭ adoratorĭ.

Zinca căuta cu tόte acestea să împliniască promisiunea ce făcuse frateluĭ eĭ: era tîmpulŭ să mérgă la mama Cleo-patreĭ ca să o céră pentru Ioniţă.

Într-uă ᶁi cândŭ fratele eĭ mergea la serviciulŭ can-celerieĭ, ea eşi d-uă-dată cu dệnsulŭ să mérgă la mama Cleopatreĭ. Ea se ducea singură şi ’lŭ încredinţă că în-turnându-se îĭ va aduce nuvelele cele maĭ plăcute precum i le a fostŭ promisŭ. Strânse mâna frateluĭ eĭ şi ’ĭ ᶁise că la înturnare se va sci despre fericirea sea din viĭtorŭ.

Ioniţă plecă la postu-ĭ unde era aşteptatŭ. În acelŭ timpŭ guvernulŭ didese în ệntreprisă esploatarea saline-lorŭ, cu contractŭ, unuĭ particularŭ, Êntreprenorulŭ vedea că, déca se va adăoga numaĭ uă frasă în contractulŭ sĕŭ, relativă la transporturi cu beilicu, ệntreprisa va adăoga unŭ folosŭ însemnatŭ. Contractulŭ fusese scrisŭ cu mâna luĭ Ioniţă, şi tocmaĭ la articolulŭ pentru transportŭ era din întệmplare uă ᶁiumĕtate rândŭ albŭ. Guvernulŭ nu perdea nimicŭ, déca s-arŭ fi adăogatŭ uă frasă la rândulŭ celŭ lăsatŭ, şi ệntreprenorulŭ arŭ fi câştigatŭ pré multŭ. Ioniţă era archivarŭ, şi acea frasă trebuea adăogită la copie şi la originalŭ, care se afla conservatŭ la dosarŭ. Acésta dérŭ, după cum o înţelegea contracciulŭ susŭ ᶁisŭ, era uă trébă de nimica, déca s-arŭ fi cumpăratŭ amplo-iatulŭ ce ţinea acéstă lucrare. Prin urmare Ioniţă era aşteptatŭ de diminéţă la canceleria vistierieĭ. Contracciĭ, precum sûntŭ toţĭ concesionariĭ, nu sûntŭ dintre ceĭ cari să nu dea ce-va pentru ca să câştige multŭ... Ioniţă fu întệmpinatŭ de la uşă de unŭ omŭ cu pântece marĭ, cu degitile pline eu inele, cu gûtulŭ decoratŭ şi cu uă cravată de atlasŭ fină, cu unŭ lănţişorŭ scumpŭ ce-ĭ ţinea orologiulŭ celŭ încrustatŭ cu briliante la posunarulŭ vesteĭ, cu uă manta cu gulerulŭ cu samurĭ, cu vestmintele grele şi cu uă punga grea ce-ĭ rupea posunarele, plină cu aurŭ, şi cu uă căutătură bine observativă, care acésta provine maĭ multŭ din esperienţă şi din calcule. Acestŭ bărbatŭ trase la uă parte pe Ioniţă şi ’ĭ propuse astŭ mititelŭ lucru, care, în limbagiulŭ êntreprenorescu, îlŭ numia uă bagatelŭ, şi pentru care îĭ promise duouĕ miĭ de galbenĭ. Acesta îĭ vorbi cum trebuea să-ĭ vorbéscă unŭ bancherŭ iscusitŭ. Suma era îndestulŭ de mare pentru ca să facă acéstă trébă şi a se păzi apoĭ secretŭ. Duouĕ miĭ de galbenĭ pentru unŭ omŭ săracŭ ca Ioniţă N... nu era de colea! şi maĭ cu sémă care era închinatŭ unuĭ înfocatŭ amorŭ; n-arŭ fi avutŭ puterea de a lua minţile orĭ căruia altulŭ cu uă asemenea propunere?.. Unŭ minutŭ tόte vijeliĭle care se trecŭ pe vîrfunle luĭ Parengŭ, cândŭ cade în luna luĭ Septembre ântêia zăpadă, se învăluĭră şi se învệrtiră p-in capulŭ juneluĭ la acéstă tentaţiόsă afacere. Duouĕ miĭ de galbenĭ pentru elŭ, unŭ bietŭ amploiatŭ care, câtŭ de activŭ şi economŭ va fi, n-arŭ avea perspectiva d-a ’ĭ strânge vre uă-dată din leafă, cum dérŭ să pérdŭ acéstă ocasiune însemnată, d-a se face a-vutŭ şi apoi a se face stopânŭ pe posiţia viĭtoruluĭ sĕu şi aş-ĭ asigura sόrtea cu iubita sea Cleopatra?

Isbirea fu pré tare dată spirituluĭ sĕŭ, ca să pόtĕ de uă-dată promite acésta, şi nicĭ nu ᶁise că nu o va face. Elŭ rĕmase pe gôndurĭ.

Contracciulŭ, omŭ de esperienţă, înţelese confusiunea în care se găsia acestŭ copilŭ, şi cugetă că la a duoua propunere, arătându-ĭ şi baniĭ, a câştigatŭ de sigurŭ su-fletulŭ seŭ. Îŭ lasă dérŭ unŭ minutŭ ca să se gôndéscă. Ioniţă ce era unulŭ din amploiaţiĭ ceĭ renumiţĭ, inteli-ginte şi espeditivŭ în lucrărĭ, intră în cancelerie, şi ’n tόtă acea ᶁi nu se maĭ cunoscu elŭ însuşĭ, orĭ ce începea nu mergea lucru înainte, tόtă mintea ’ĭ era pironită la suma ce i se promisese şi la încurcătura împrégiurăriĭ cu încununarea succesuluĭ visatŭ de elŭ.

Eşi de la cancelerie, merse acasă, se întệlni cu cunoscuţiĭ sĕĭ, fără a-ĭ saluta precum altă dată, intră şi în casă, văᶁu pe sora luĭ, dérŭ nu-şĭ aduse aminte să o întrebe ce nuvele îĭ aducea. Se închise singurŭ într-uă cameră, se trệnti pe patu-ĭ, îşĭ ştergea mereŭ fruntea, sângele ardea în vinele seale ca de frigurĭ şi uă neodihnă ne-nţelésă îlŭ turmenta, atâtŭ de tare ideea acésta ficsă de înavuţire şi de succesŭ se amestecase în tόtă fiĭnţa sa şi ’lŭ domină. În adevĕrŭ, judecă elŭ, că fie-căruia omŭ Fortuna surîde uă-dată în viaţă şi este détorŭ să scie a se folosi de dệnsa. Acum dérŭ Fortuna întinsese mâinile seale abundante către dệnsulŭ, ea linguşia şi suridea copiluluĭ celŭ săracŭ şi care dorise din totŭ sufletulŭ să pόte fi într-uă ᶁi unitŭ cu aceea pe care o adorase, şi déca se va putea, şi cu avere...

Nόptea o petrecu precum sûntŭ ceĭ condamnaţĭ, neeşin-du-ĭ din minte cele ce ᶁiserămŭ. Visă cu tόte astea ca ceĭ pré fericiţĭ, florĭ, rîurĭ șĭ câmpiĭ pitorescĭ... Plecă a duoua ᶁi la serviciu-ĭ şi determinatŭ să ia acéstă sumă de banĭ. Voi să întệlnéscă negreşitŭ pe Cleopatra, să-ĭ dea nisce bune nuvele; dérŭ maĭ ântéi cugetă că va fi aşteptatŭ de acelŭ contraceiŭ şi cătă să se aflle la cancelerie maĭ de diminéţă de câtŭ altă-dată; nu voi déra să întârᶁie în acea ᶁi negreşitŭ de la serviciu-ĭ. Întêlnesce unŭ a- micŭ alŭ sĕŭ care sta resturnatŭ piciorŭ peste piciorŭ într-uă trăsură nouă şi cu caĭ bunĭ. Îşĭ va cumpăra şi elŭ una assemenea. Va da prânsurĭ şi cine serile pela otelurile cele însemnate; va putea să se aboneze şi la theatru luândŭ uă loge pre séma sea; va ţine casa des-chisă, va da balurĭ, va juca cărţĭ, va fi bine văᶁutŭ, priĭmitŭ şi îmbrăţişatŭ de toțĭ; va fi unŭ milordŭ, a- vêndŭ aceşti banĭ în mâinile luĭ; dérŭ maĭ presusŭ de tόte, în câte-va ᶁile elŭ va fi omulŭ celŭ maĭ fericitŭ căsătorindu-se; va dispune de suma de duouĕ miĭ de galbenĭ cum va voi şi cum îĭ va plăcea.

Astŭ-felŭ elŭ cugetândŭ ajunge pênĕ la uşa cancelerieĭ se uită în tόte părţile şi inima îĭ bătu unŭ minutŭ.

Contracciulŭ fusese acolo maĭ de diminéţă. între altele elŭ ţinea în mână uă pungă cu aurŭ pe care junele no- stru o putu vedea. Acesta sciu ce însemnéză venirea aşa de diminéţă a contracciuluĭ. Se apropie, îlŭ salută gra-ţiosŭ, şi junele nostru, ca nicĭ uă-dată, îĭ mulţămi ᶁi-’ cândŭ: sărutŭ mâna!...Elŭ deschise unŭ dulapŭ, umblă căutândŭ p-între chârtiĭ, şi celŭ eu baniĭ stătu la uă parte ca să-lŭ observe şi să pόtă repeᶁi asupră-ĭ săgeţile ten-taţiuneĭ cu maĭ multŭ focŭ, arĕtândŭ punga cea cu aurŭ...

Unŭ împărţitorŭ de afişe theatrale se preumbla în dala visterieĭ. -

Clucerulŭ Ianache se aflase la 10 ore de dimiaéţă în camera sea de lucru; Rădulescu, casierulŭ, şi capulŭ sec-ţiuneĭ sosiră unŭ minutŭ pe urmă: cancelaristiĭ şi copiştiĭ umpluseră mesele şi începuseră a se aşeᶁa cu cόtele pe postavŭ ca să scrie, cu cόle de chârtiĭ dinain-te-le, călimărĭ şi condee.

Contracciulŭ i se păru că trebuie să se retragă puçinŭ. Junele ’l întrebă: «ce, vĕ duceţĭ?..» care însemna rĕmâĭ ca să facemŭ trébă, şi entreprenorulŭ, fără a res-punde, se puse de şeᶁu pe scaunŭ.

Ioniţă ş-aruncă uă căutătură pe uă placardă de"thea- tru. Era tipărită cu litere marĭ, se anunţa uă represen-taţiune în limba patriei, în sala theatruluĭ vechiŭ la Slâtineanu. Se juca uă dramă întitulată; Trădarea...

Trădătorŭ este, ᶁice elŭ, acela care vinde la străinĭ interesele patrieĭ seale!.. este trădare orĭ ce abusŭ, orĭ ce fraudă, orĭ ce nedreptate comisă de funcţionarŭ; ecte uă vînᶁare, uă lovitură mortale pentru ţéră şi naţiune cândŭ lovesce cine-va în legĭ şi ce au ele maĭ sacru; celŭ ce îşĭ vinde consciĭnţa, celŭ ce nu roşesce dinaintea crimeĭ, celŭ ce uită pre Dumneᶁeŭ este unŭ trădătoriŭ!...Aşa dérŭ voiŭ fi tractatŭ, stigmatisatŭ cu acestŭ nume criminalŭ cugeta profundŭ Ioniţă, turburându-i-se ochiĭ şi ca cum simţi în afundu-ĭ efectulŭ unuĭ trăsnetŭ, începệndŭ să ’ĭ vie uă sudόre rece pe frunte. Trădătoriĭ, criminaliĭ, nelegiuiţiĭ ucigătorĭ meritŭ pedệpsă şi dispreţiulŭ comunŭ, cum dérŭ să facŭ eŭ acésta? repetă în adînculŭ sufletuluĭ sĕŭ. Nu! nu! departe de la mine trădarea!... Tόte acestea şi le ᶁise elŭ de uă-dată; consciĭnţa îlŭ mustra în adevĕrŭ.., Cată să aibă ' cine-va uă inimă ca a sea, pentru a cugeta astŭ-felŭ la lucrurĭ şi a simţi gravitatea lorŭ!...

Bancherulŭ ênsĕ, ca cum arŭ fi înţelesŭ motivulŭ tur-burăriĭ funcţionaruluĭ, făcu să sune aurulŭ atingêndŭ de vre uă duouĕ orĭ masa cu punga cea de ibrişimŭ roşu, prin care se vedea meşina din care era formatŭ gropulŭ celŭ mare.

Se vede că pênĕ atunci nu veniseră concesiunile cele însemnate la noĭ în ţéră!!. Ioniţă N... se îngrozi de ideea fulgerătόre care trecuse prin minte-ĭ: trădare!... Elŭ nu voi să merite astŭ titlu. Căta negreşitŭ să refuse ceea ce, de şi nu promisese, didese a înţelege bancheruluĭ susĭ όisŭ, că consimte a ’ĭ împlini cererea.

— Domnulŭ meŭ ᶁise Ioniţă acestui bărbutŭ, rĕmîne acelŭ lucru care mi l-aţĭ propusŭ. Nu va sci nimenĭ ni-micŭ despre cele ce s-a petrecutŭ între noĭ.

—Şi nu voescĭ să iaĭ duouĕ miĭ galbenĭ cari-i amŭ adusŭ cu mine? étă punga şi gropulŭ, adăogă siniorulŭ cu‘ sănge rece adresându-se către Ioniţă N...

— Hotărîtŭ, nu! respunde junele cu obraşiĭ aprinşĭ şi cu inima castă şi sinceră, s-a terminatŭ acésta!

Bancherulŭ surîse ệnsă tăcu; elŭ avu aerulŭ ca cum să ᶁică că arŭ fi făcutŭ numaĭ uă încercare.. Strânse pe june de mână şi plecă fără a schimba de locŭ faça.

Junele roşi şi maĭ tare, déră resuflă cu toţĭ plỏmâniĭ creᶁându-se scăpatŭ de uă nenorocire. Îşi urmă lucrulŭ cancelerieĭ maĭ liniştitŭ de-câtŭ în ᶁiua trecută. Nu avu ệnsă răbdarea d-a nu spune maĭ târᶁiŭ împregiurarea asta capuluĭ secţiuneĭ. O sciură apoĭ şi alţiĭ. —

Eşindŭ de la cancelerie merse dreptŭ acasă. Cum dete cu ochiĭ de soră-sa, o întrebă despre rĕspunsulŭ ce a datŭ mama Cleopatreĭ. Elŭ semĕna acumŭ par-că se trezise dintr-unŭ visŭ teribile.

— Frăţiorule! adaogă Zinca cu aerulŭ femeĭeĭ interesante, te ducĭ de multe orĭ la monastirea Cernichi, a-duţĭ aminte ce frumosŭ era şi ce bine petrecurămŭ de hramulŭ bisericeĭ celeĭ nouĭ, vreĭ să mergĭ şi acum de ᶁiua St. Constantin? Vomŭ pleca cu duouĕ ᶁile maĭ ’n-ainte, să rĕmânemŭ acolo treĭ, sau patru ᶁile.

— Ce are d-a face, întrebă Ionită, mergerea nόstră afară la monastirĭ cu răspunsulŭ ce-lŭ aşteptŭ de la mama Cleopatreĭ? ce o să fie si dệnsa acolo?

— La Cernica o să se încheie lucrările privitόre la sόrtea ta. Veĭ înţelege că eŭ nu te înşelŭ, că sora ta îţĭ voesce totŭ-d-auna binele, ca uă soră ce sûntŭ maĭ mare. Avemŭ numai ᶁece ᶁile pệnĕ la ᶁiua acésta, aştéptă ệncă.

— Potŭ să vĕdŭ în timpulŭ acesta pe Cleopatra?

—Ai fostŭ totŭ-d-auna cu minte şi m-aĭ ascultatŭ, leică dragă! ascultă şi acumŭ pe sora ta, nu merge la Cleopatra. — Puệin va trece şi vomŭ vedea!..

— Déră ce s-a ’ntệmplatŭ? întreba Ioniţă impacientŭ şi căutândŭ cu ochiĭ marĭ la sora luĭ.

— Plecămŭ amânduoĭ, séŭ déca voescĭ, mergĭ singurŭ la Cernica. Ascultă-mĕ şi atsă-dată, frăţiorule! De St. Constantinŭ vomŭ fi acolo. Sora ta îțĭ este de ajutorŭ! Leica ta nu te lasă!..

Ioniţă, dreptŭ respunsŭ, puse capulŭ între mâinĭ ca unŭ omŭ care se gỏndesce şi ’ĭ e inima sângerândŭ; nu maĭ vorbĭ de astă împrejurare aşteptândŭ.

Ce însemnéză tόte aceste lucrurĭ care mĭ le ᶁice so-ră-mea şi care eŭ nu le potŭ înţelege?.. cugetă în sine Ioniţă N...

III

P-atuncĭ ministeriulŭ financelorŭ (vistieria) era divi-satŭ în treĭ secţiunĭ: la cea d-ântêĭ privia lucrarea con-tribuţiunilorŭ directe, la a duoua contabilitatea, pe lệngă care se adăogase şi administrarea domeniĭlorŭ şi salinele, şi la a treia contribuţiunile indirecte, vămile etc. Junele nostru, ni se spune că de ordinarŭ fusese la secţiunea I, şi în intervale a fostŭ datŭ, de directorŭ, să lucreze la a II, pentru inteliginţa luĭ. La registru era unŭ fiĭŭ de boiărŭ, ᶁisă: Goconu Nae K... bărbatŭ în etate, însuratŭ şi cu bună posiţie, adică cu avere, socotindu-se şi zestrea nevesteĭ. Ministru de p-atuncĭ.... Căciulŭ m... iubia pré multŭ bufoneriĭle, şi acela fiĭndŭ bufonulŭ seŭ, se bucura de όre care favόre, cỏcĭ era autorisatŭ să priĭméscă baniĭ veniţĭ de pe afară.

Nu vomŭ nega că ministrul câtŭ şi directorele eraŭ bărbaţĭ aĭ progresuluĭ, cỏcĭ recomanda în tόtă țéra a bonamente la Vestitorul-românescŭ (gazeta semi oficiale p-atuncĭ) la diferite opere cari se publicaŭ, lotăriĭ în bene-ficiulŭ săracilorŭ şi uă bibliothecă universale, proiectată de uă societate de bărbaţĭ, şi care n-a apărutŭ... Prin urmare curgéŭ gropurile cu banĭ la registratura de la secţiunea II, pentru acestea.

Nu era ᶁi ca să nu fie la vistierie duoĭ, treĭ bărbaţĭ, şi maĭ alesŭ redactorele de la Vestitorul-românesŭ, să nu întrebe déca a' venitŭ ce-va banĭ adresaţĭ către dânşiĭ. Coconu Nae K... registratorele, îĭ făcea să plece fără să fie supĕraţŭ, prin unŭ răspunsŭ ce le dedea tot-d-auna însoţitŭ de unŭ surisŭ măgulitorŭ, că n-a venitŭ, dérŭ pόte maĭ târᶁiŭ; să maĭ poftiţi dupĕ câte-va ᶁile!.. le ᶁicea elŭ.

Ioniţă fuse coprinsŭ de mirare la începutŭ vĕᶁệndŭ a-céstă manoperă a registratoreluĭ, cỏcĭ elŭ lucrândŭ la archive şi dândŭ ajutorŭ, în espediţiunĭ, registratoreluĭ, a avutŭ ocasiune să veéᶁă cu propriĭ seĭ ochĭ cum priĭ-mise gropurĭ de asemenea natură şi ’ĭ băgase Coconu Nae K... registratorele, în posunarŭ, fără să-ĭ trécă la registru, şi pe destinatoriĭ lorŭ îĭ trimitea acasă tot-d-auna făcệndu-le complimente şi vorbindu-le cu surîsulŭ pe buse, érŭ serile, dumnéluĭ, juca cărţĭ prin case particulare, se înţelege.

Acestŭ essemplu, saŭ acéstă manipulaţie a registratoreluĭ preocupă multŭ pe june, care în urmă conveni a ᶁice: asta nu face nimicŭ, D. Nae K... şi déca ia de uă-cam-dată acestĭ banĭ pentru trebuinţa sea, îĭ pόte da înapoĭ maĭ târᶁiŭ fiind omŭ cu avere. Orĭ cum scόla a-césta, vă puteţi închipui, era funestă pentru nisce capete june cari iaŭ de modelŭ pe superioriĭ şi colegiĭ lorŭ. În privinţa asta nu scimŭ ce să maĭ arătămŭ despre o-norabilele D. Nae E... de câtŭ că nu era ᶁi să nu bage unulŭ séŭ duouệ gropurĭ în posunarŭ... Dérŭ ce se întệmplă pệnĕ în cele din urmă, ia ghiciţĭ?.. i se întệmplă curatŭ cum ᶁice ᶁicĕtόrea, că tivga nu duce multŭ la apă şi se sparge. Elŭ se întinse a ataca şi banĭ publicĭ... Dupĕ trecere de unŭ όre care timpŭ, într-uă bună diminéţă D. Nae K... a fostŭ datŭ în judecată pentru delapidarea a câte-va miĭ de galbenĭ, pentru care i s-a secuestratŭ uă parte din bunurile seale propriĭ, şi soçia sea abia scăpă ce scăpă cu zestrea. Elŭ a fostŭ arestatŭ, ệnsă pentru scurtŭ timpŭ. Cum am ᶁisu era protegeatŭ; consângeniĭ seĭ alergară în tόte părţile a ’ĭ solicita graţiarea. Rĕmase a se despăgubi statul cu ceea ce s-a secuestratŭ.

Elŭ se preumblă, în scurtŭ timpŭ dupĕ acésta, liberŭ şi indiferentŭ la tόte câte s-aŭ petrecutŭ... Maĭ târᶁiŭ se şi plângea că lumea este nedréptă către dệnsulŭ, că îlŭ lasă pe din-afară fără funcţiune

Să punem acum în cunoscinţă lectorulŭ de cele ce s-a petrecutŭ între aste duouĕ femeĭ şi ce răspunsŭ a datŭ soçia arendaşuluĭ soreĭ luĭ Ioniţă.

Întệmplarea face ca Teodoriţa să nu fie singură cândŭ veni Zinca la dệnsa; tocmaĭ se afla Tonciu, unŭ ore-care individŭ din vecinătate, care totŭ spunea istoriĭ de pe cândŭ elŭ fusese curierŭ la postă şi maĭ din alţĭ timpĭ de pre câtŭ ş-aducea aminte. Elŭ suferia de reumatismŭ la unŭ piciorŭ, pentru care umbla cu uă cârjă, şi la tόtă vorba ᶁicea că are durere, şi ’şĭ pipăia mereŭ genuchiulŭ fre-cându-lŭ pe d-asupra cu mâna. Acestŭ omŭ avea portŭ orientalŭ arnăuţescŭ şi purta unŭ caucŭ pe capŭ, ce ’lŭ apăsa pệnĕ d-asupra sprâncenilorŭ.

Cocona Teodoriţa şedea la unŭ colţŭ alŭ patuluĭ cu ochelariĭ la naşŭ şi croia cămĕşĭ din pânᶁă de casă so- çiuluĭ eĭ, pe care ’lŭ aştepta din minutŭ în minutŭ să vie de la ţéră

Tonciu ᶁicea că s-a martirisatŭ ca unŭ martirŭ şi ca condamnaţiĭ pre-câtŭ timpŭ fusese în acestŭ serviciŭ. Din câtŭ se înţelege elŭ nu era dintre ceĭ fără capŭ, dérŭ nicĭ dintre ceĭ cari n-aŭ musca pe căciulŭ. Între cele ce vorbia ᶁicea şi asta că: drumurile săntŭ în pré prόstă stare, lipsa de şosele şi podurĭ peste ape îndĕrĕtnieesce şi comerciŭ şi tόte afacerile: apoĭ nesiguranţa călĕtori-lorŭ de multele tâlchăriĭ şi prădăciunĭ cari se facŭ în totŭ loculŭ aŭ spăimântatŭ uă lume, ca cum ţéra arŭ fi locuită de selbaticĭ, fără autorităţĭ şi fără legĭ; maĭ a-dăogândŭ că fie-care rupe câtŭ pόte şi câtŭ are ocasie; slujbaşiĭ îşi împlinescă răŭ détoria, şi mita şi reşfetulŭ jόcă unŭ mare rolŭ; egoismulŭ, lăcomia de banĭ şi potlogăria este uă stare scârbόsă care pe toţĭ îĭ încurcă şi-ĭ învĕlue precum pânzele păianjĕnuluĭ orĭ-ce insectă; că fie-care este silitŭ să şéᶁă cu uşa închisă, ca să nu fie prădatŭ atâtŭ de tâlchăriĭ de codru câtŭ şi de zabeţĭ... Dér cine face pe όmenĭ să fie tâlcharĭ? câte uă-dată lăcomia, rĕulŭ essemplu celorŭ de la putere şi maĭ de multe orĭ nedreptatea... Ce se facŭ baniĭ strệnşĭ: birŭ, şo -sele şi altele?.. Dumneᶁeŭ să mĕ erte, amŭ pĕcătuitŭ şi eŭ maĭ de multŭ: eramŭ una cu hoţiĭ şi m-amŭ împărtăşitŭ din nelegiuirile lorŭ... numaĭ să nu-mĭ iaŭ resplata dupĕ cum amŭ făcutŭ!.. Elŭ arăŭ fi voitŭ să ᶁică maĭ multe, dérŭ începu să se vaite că îlŭ dόre piciorulŭ: haĭ! oh! oh! oh!..

— Ce, ai fostŭ cu hoţiĭ cari ucidŭ şi jefuescŭ?... întreba Teodora cu curiositate.

— A fostŭ unŭ timpŭ de pĕcate pentru mine, numaĭ să nu fiŭ pedepsitŭ dupĕ cum amŭ făcutŭ, feresce Dόmne!

— Va să se schimbe timpulŭ, ᶁice cucĭna Teodoriţa, căutândŭ să se schimbe acestŭ felŭ de conversaţie a luĭ Tonciu, uitându-se cu ochelariĭ mereŭ la pânza cea a-şternută pe patŭ şi netezind-o cu mâna şi cu fόrfecele.

Tocmaĭ atuncĭ intră şi Zinca, amica eĭ.

— Bine te amŭ găsitŭ! ᶁise acésta celeĭ cu ochelariĭ pe nasŭ, dérŭ ce pόte fi că nu ne-amŭ maĭ vĕᶁutŭ de atâta timpŭ? Altă-dată nu trecea uă ᶁi să nu fimŭ una la alta, şi acum a trecutŭ de cincĭ-spre-ᶁece ᶁile?... Ce totŭ lucrezĭ?..

— Oh! cocόna mea, sûntŭ uite împresurată de trébă, amŭ atâta lucru că nicĭ la biserică nu m-amŭ pututŭ duce. Apoi cum sciĭ, facŭ tόte în casă.

— Dérŭ dόmne értă-mĕ! esclamă Zinca, Cleopatra îţĭ e de ajutorŭ; maĭ lasă lucru că aĭ cine să ţi-lŭ făcă; şi maĭ eşĭ să-țĭ veᶁĭ, soro, veciniĭ; maĭ eşĭ să te vedemŭ, ce Dumneᶁeŭ! Aŭ dόră s-a recitŭ prieteşugulŭ nostru? De aceea amŭ venitŭ, uite!..

— Haĭ! oh! oh! oh!.. se auᶁi văitându-se, de lệngă sobă Tonciu, care îşi freca mereŭ genuchiĭ.

Zinca se uită la acelŭ care se văita, şi fu nemulţiă-mită că este elŭ acolo. Ea arŭ fi voitŭ să găsiască pe arendăşiţă singură.

— Dérŭ Cleopatriţa unde este? ce lucréză?

— Mititica maichi! respunde Teodoriţa rĕdicândŭ cu uă mână ochelariĭ în susŭ, lucréză dincolo; amŭ pus-o astă-ᶁi’ să férbă dulceţĭ... Dérŭ nu şeᶁĭ, soro? ia locŭ pe scaunŭ lệngă mine.

Zinca făcu semnŭ Teodoriţeĭ arătândŭ pe bĕtrânulŭ care ’şĭ freca genuchiulŭ.

— Nu s-arŭ putea să-ĭ facĭ vệntŭ să se ducŭ d-aicĭ? ᶁise Zinca, ca uă femeĭe ce are unŭ secretŭ să-ĭ spunĕ şi nu voesce să o audă alţiĭ.

— Şeᶁi şi nu te îngriji de elŭ, că e unŭ vechiŭ cunoscutŭ cu bărbatu-meŭ, poţĭ vorbi orĭ ce de façă cu densulŭ.

Zinca, genată όre cum că se află acestŭ marturŭ cândŭ voesce a propune lucrurĭ de uă mare însemnătate familiare, totuşĭ şeᶁu şi prorupse maĭ târᶁiă făcệndŭ declaraţie de comisionulŭ cu care era însărcinată.

Tonciu se maĭ văită de duoĕ treĭ orĭ şi apoĭ scόse uă tabacheră şi luă uă prisă. Întinse tabachera şi stόpâneĭ caseĭ.

Zinca începu astŭ-felŭ către Teodoriţa:

— Sciĭ pentru ce amĭ venitĭ să-ţĭ vorbescŭ? ᶁi aşa: să fie cu norocire!..

— Cu norocire să dea Sântulŭ să fie!... Dérŭ ce e? spune?

Dumnéta cunoscĭ aplecările acestorŭ copiĭ cari se iubescŭ. De multŭ amŭ voitŭ să viŭ ca să vorbimŭ, să ne înţelegemŭ şi să facemŭ cum este bine pentru viĭto-rulŭ şi fericirea lorŭ.. Sciĭ că eĭ se placŭ aşa de multŭ!..

Teodoriţa tăcu maĭ ântệĭ şi par-că sbârci din nasŭ de vre-uă duouĕ orĭ, redicândŭ puçinŭ ochelariĭ şi érăşĭ îĭ puse, pe urmă respunse: Apoĭ...

— Soro, continuă cea d-ântệĭ, cunoscĭ că Ioniţă fate-meŭ şi Cleopatra aŭ multă aplecare unulŭ către altulŭ ca să se ia, şi d-aceea amŭ venitŭ ca să o cerŭ. Şi dum-néta nu veĭ ᶁice altŭ-felŭ?

Tonciu scόse ệncă unŭ gemetŭ şi Teodoriţa maĭ rĕdică puçin ochelariĭ.

— Ce să ᶁicu! Eŭ nu potŭ să-ţĭ respunᶁŭ la dorinţă, pentru că sciĭ, bărbatulŭ e totulŭ în casă. Ce pόte uă mamă pentru fiĭca sa? tata ce voesce, aceea se şi face, cum vrea elŭ.

— Dérŭ, soro, sciĭ că eĭ se iubescŭ, şi n-arŭ trebui să facemŭ în contra acesteĭ legăturĭ nicĭ unŭ pasŭ care să fie spre nefericirea lorŭ! Scimŭ ce va să ᶁică a iubi!.. Aci Zinca voia a atinge cele maĭ delicate cόrde de sim-ţibilitate a le mameĭ Cleopatreĭ, care ệnsă sta rece pu-indu-şĭ érŭ ochelariĭ pe nasŭ.

— Soro, ce să ᶁicŭ! adăogă Teodoriţa. Nu sciŭ să-ţĭ spuiŭ, saŭ nu, ce s-a întemplatŭ.

— Ce lucru? întrebă cu impacienţă sora luĭ Ioniţă şi care începu a se păli pe faţă gόndindu-se la vre uă catastrofă pentru fratele eĭ. Ce lucru, soro dragă? Nu cumva?.. y '

— Uite este logodită! respunde Teodoriţa, tată-sĕŭ a voitŭ şi a logodit-o de cândŭ era numai de duoĭ-spre-ᶁece anĭ.

— Îmi pare rĕŭ, adăogă Zinca, de uă aşa întệmplare! Cum de nu mĭ ai spus-o nicĭ-uă-dată? Cleopatra logodită fără ca să sciŭ şi eŭ! Noĭ atâtŭ de bune prietene amệnduoĕ, să nu-mĭ spuĭ asta?:

— N-a fostŭ prin scirea şi voinţa mea. Şi nicĭ dênsa nu scie nimica.

— Ce-felŭ? adăogă Zinca, Cleopatra?..

— Da, ea nu scie nimicŭ.

— Cum s-arŭ putea?

— Uite pré bine se pόte.

— Cum Dumneᶁeŭ unŭ lucru ca asta!..

— Era numaĭ unŭ copilŭ când tată-sĕŭ a făgăduit-o s unui neguţătorŭ de la Galaţĭ, unuĭ compatriotŭ alŭ luĭ, cu învoire ca să aştepte pênĕ se va face mare.

Acum ea are nuoĕ-spre-ᶁece anĭ. Alaltă erĭ a fostŭ mi- rele aicĭ. Bărbatu-meŭ le face şi le reguléză tόte cu tăcerea şi fără să spue Cleopatreĭ pênĕ în ᶁiua din urmă. Eŭ n-am fostŭ ascultată într-acésta de bărbatu-meŭ când i amŭ ᶁisŭ să nu se pré grăbéscă cu măritişulŭ copileĭ.

— Rĕŭ îmĭ pare! respunde Zinca lăsândŭ capulŭ în josŭ şi rĕmâindŭ cufundată în gôndurĭ. Ce voiŭ ᶁice luĭ Ioniţă?.. Elŭ o iubesce aşa de multŭ!..

— Eŭ ệncă căutamŭ unŭ chipŭ ca să ne înţelegemŭ despre acésta, adăogă soçia arendaşuluĭ, a făcutŭ Cleopatra copilărie d-a scrisŭ în treĭ rόndurĭ frăţioruluĭ dumitale, şi când se mărită uă fată nu trebue să se găséscâ astŭ-felŭ de chârtiĭ scrise la flăcăĭ. Te rogŭ dérŭ fă să înapoieze feteĭ biletele care i le a scrisŭ. Dumnéta înţelegĭ că omeniĭ ceĭ cu minte se portă cum se cade. Maĭ este şi uă verghetă de aurŭ ce o are de la fiĭe-mea. Să o dea înapoĭ, ca să nu rĕmâie nicĭ uă urmă de bănuelĭ şi nemulţiămirĭ vre uă dată... Ḑiĭ luĭ Ioniţă că tinereţea aşa este; a fostŭ între eĭ unŭ prieteşugŭ numaĭ. Ioniţă e unŭ june cu minte, unŭ omŭ bunŭ, este ca unŭ copilŭ alŭ meŭ!

— Soro, dérŭ elŭ o iubesce, şi ea precum aĭ vᶁutŭ îlŭ iubesce!...

— O soro! Dérŭ fetele nu sciŭ ce facŭ, ᶁise femeĭa arendaşuluĭ suroreĭ luĭ Ioniţă, ele n-aŭ ệnca minte; femeĭa să ’şĭ iubéscă bărbatulŭ pe care i ’lŭ a datŭ Dumneᶁeŭ, care îlŭ ia cu cununie, aşa e dreptulŭ...

— Da, dérŭ ce facĭ tinereţeĭ bat-o s-o bată? replică Zinca care se silia se atingă inima amiceĭ seale; poţĭ să poruncescĭ la dragoste?..

— Heĭ! soro, adăogă de colo cucόna Teodoriţa cam a-prinsă, m-amŭ măritatŭ când eramŭ de patru-spre-ᶁece anĭ şi numaĭ m-a ’ntrebatŭ nimenĭ déca era cu voia mea.

— Dérŭ, soro, e rĕŭ, şi dintr-asta se întâmplă multe nefericirĭ.

— Heĭ! ce să facemŭ, şi dumnéta ai bărbatŭ; poţĭ să eşĭ din voinţa bărbatuluĭ care e stelpulŭ caseĭ?

Zinca înţelese că nu e de făcutŭ nimicŭ cu aceştĭ ό-menĭ şi se gόndi unŭ minutŭ cum o să vorbéscă luĭ Ioniţă, cum o să ’lŭ însciĭnţeze despre acéstă împregiurare fără să se turbure, fără să se întệmple vre unŭ scandalŭ... Atuncĭ îĭ veni în minte ideea ca să ’ĭ vorbéscă despre asta la monastirea Cernichi. Acolo îlŭ va găsi maĭ liniştitŭ.

— Te lasŭ dérŭ sănĕtόsă draga mea!

— Ce te duci? ᶁise stόpâna caseĭ.

Tonciu în acestŭ timpŭ se maĭ frecă de câte-va orĭ cu palma pe d-asupra picioruluĭ văitându-se, scόse apoĭ tabachera din posunarŭ, luă uă prisă, strănută şi se găti să plece rezemându-se pe cârje. Zinca agitată şi preocupată de nemulţiămitόrea nuvelŭ ce o va aduce frăţi-ne-seŭ, se găti şi ea să iasă, întinᶁendŭ uă mână Teo-doriţeĭ.

— Ce, nu maĭ şeᶁĭ? o întrebă acésta.

— Mĕ ducŭ, c-am întârziatŭ, respunde Zinca, care se silia să ascundŭ câtŭ putea turburarea sea.

Dérŭ să, nu uiţĭ? adăogă stόpâna caseĭ, ce te amŭ rugatŭ, draga mea! Veᶁĭ să mi le trimiţĭ, rĕvaşele şi vergheta; şi noĭ vomŭ rệmânea totŭ-d-auna cele maĭ bune prietene.

În acelaşĭ timpŭ Zinca şi Tonciu eşiră de Ia Teodo- riţa care îşĭ luă ochelariĭ de la ochĭ şi veni să înso-çiască pe sora luĭ Ioniţă pệnĕ la pόrtă.

Zinca mergea să întâlnéscă pe frate-seŭ, când celŭ şchiopŭ căută să se ducŭ acasă ş-a se pune pe laviţa sa în pόrtă, să ’şĭ frece genuchiulŭ şi să fumeze cu ciubucelulŭ.

Tocmaĭ albanesulŭ, soçiulŭ Zincheĭ, trecea.

Acela îlŭ opri dându-ĭ bună vremea. Ei se întrebară cum maĭ petrecŭ, ce noŭ, şi terminară cu vorba despre cumnatulŭ seŭ Ioniţă.

— Bre! ş-a perdutŭ mintea cumnatulŭ dumitale? ᶁise Tonciu înţepatŭ şi cu unŭ aerŭ de omŭ care scie multe şi de tόte. Cum unŭ băeţelŭ de erĭ d-alaltă-erĭ, să se sue ca mintea pệnĕ acolo, să céră pe fata arendaşuluĭ vecinulŭ nostru? Are elŭ vre uă stare? Arendaşulŭ dă fiĭceĭ seale treĭ miĭ de galbenĭ zestre, şi caută să găsiască ginere negustorŭ, érŭ nu unŭ sgîrie pe chârtie... Şi pênĕ nu termină vorba, începu dupĕ obiceiŭ a se văita; haĭ! oh! oh! oh!., erăşĭ m-a apucatŭ, junghiurile de la piciorŭ.

— Ce spuĭ Tonciule? se vede că aĭ ajunsŭ în stare de copilărie; cumnatulŭ meŭ este ca şi boiărŭ; ca mâine o să ’lŭ veᶁîĭ şi cu caftanŭ! Ce vorbescĭ ca muierile?..

—Bine, bine,să dea Dumneᶁeŭ, haĭ! oh! oh! oh!., respunse elŭ văitându-se.

—Séra bună, Tonciule! adăogă albanesulŭ vecinuluĭ seŭ, pe care îl lăsă frecându-se la genuchiŭ....

Treĭ septĕmânĭ maĭ în urmă, de ᶁiua St. Constantin, se văzură, în Cernica, câte-va trăsurĭ şi câte-va familiĭ preumblându-se p-în curtea cea largă şi p-împregiurulŭ bisericeĭ celeĭ marĭ. Asemenea şi câte-va batelurĭ des-picândŭ undele încreţite a le laculuĭ care încongiură monastirea acésta.

Părinţiĭ eşiseră de la rugăciunea de seară.

E unŭ timpŭ plăcutŭ. Puçinŭ vệntŭ potolia arşiţa ᶁileĭ. Trestia lăsa unŭ sunetŭ ca gemetulŭ pe ape când séra vine cu umbrele eĭ întunecate, şi inimile eraŭ atinse de mişcarea ce însufleţia pădurea învecinată şi monastirea de cântecele paserilorŭ şi de lamentarea clopotuluĭ. — Arŭ fi ᶁisă cine-va că Angelulŭ paceĭ şi alŭ pietăţiĭ chiăma pe fie care în sînulŭ acestorŭ singuratece locurĭ; lumea şi, grijile cetăţilorŭ eraŭ uitate aci unŭ minutŭ pentru cine venise să guste repausulŭ acesta. Dérŭ pe luciulŭ argintiŭ alŭ apelorŭ se vedea călughĕ-rulŭ conducândŭ luntrea liniştită şi legănândŭ, de a vi-sita undiţile pescarilorŭ. Unŭ ceriŭ cu puçinĭ nuori, uă stea strălucindŭ în amurgulŭ sereĭ era îndestulŭ ca să lumineze aceste fisionomiĭ melancholice, încercate prin ab-stinenţiă şi ajunare. Speranţa în inimile nόstre este uă flόre a ceriuluĭ care cresce lêngă marginea mormêntuluĭ şi ne face să întrevedemŭ fericirea. Contemplândŭ frumuseţea ceriuluĭ, bucurându-se de lumina ᶁileĭ şi rugân-duse mereŭ, a se ocupa de cele neapăratŭ necesariĭ ş-a despreţui mόrtea, acilea e unŭ meritŭ. — Fericiţĭ totŭ-d-auna prin speranţa de uă resplătire divină, aceĭ cari împlinescŭ căile virtuteĭ şi cari se găsescŭ a veghea în giurulŭ loculuĭ repausuluĭ sântŭ: aceste fisionomiĭ melan-cholice luminate de făclia bisericeĭ şi de misteriόsele raze care le priĭmesce sufletulŭ în liniştirea sea, — eĭ mergŭ înfruntândŭ vijeliĭle durereĭ şi torentele spăĭ-inântătόre de nefericirĭ;— eĭ petrecŭ aicĭ cu abstinen-ţiă şi devoţiune, cu viaţa celorŭ mulţiămiţĭ, pe undele rîuluĭ, în suflarea cea aspră a aeruluĭ, prin trestia aplecată de legănata plutire a vasuluĭ, tarĭ în credinţă şi liberĭ precum undele acestuĭ lacŭ!..

P-între monachiĭ cari plutiaŭ cu atâta zelŭ cercetândŭ mrejile şi cârligile undiţilorŭ, cu luntrele lorŭ, se vedeaŭ şi câţĭ-va dintre visitatoriĭ străinĭ, veniţĭ de acea ᶁi.

Ivirea luneĭ de cu séră încuragea pe unulŭ dintre eĭ a se depărta cu luntrea pré departe spre pădurea din susulŭ monastireĭ pe iezerŭ. Elŭ trăgea la lopată conducândŭ luntrea întocmai ca unŭ marinarŭ, şi părea că în-cântătόrea imagine a pădureĭ, oglindită în luciulŭ lacu-luĭ, îlŭ atrăgea, pe cândŭ umbra sea se prelungia în cursulŭ apelorŭ. Sόrele era la apusŭ şi roşietica sa lumină da fisionomieĭ acestuĭ bărbatŭ espresiunea unuĭ ca-racterŭ viŭ, unuĭ spiritŭ preocupatŭ. Uimitŭ ệnsă subt romanticile impresiunĭ a le natureĭ, dupĕ ce începuse a se ’nopta, vĕᶁu că se depărtase pré multŭ şi căută să se întόrne grabnicŭ la monastire.

Luna protegea acéstă preumblare care îlŭ făcuse să uite uă sumă de griji şi pentru care elŭ venise cu duouĕ ᶁile maĭ ’nainte.

Plutindŭ vre uă duouĕ ore şi maĭ multŭ, ajunse la portu unde staŭ luntrele. Sări cu grăbire pe ţermiĭ ceĭ acoperiţĭ de érbă, legă batelulŭ cu lanţulŭ de rădăcina uneĭ sălciĭ pletόse, şi merse cu paşĭ repeᶁĭ spre chilia în care fusese elŭ aşeᶁatŭ când sosise în monastire.

Luminile apăruseră pe la ferestre, ardéŭ cam închise precum şi luna care se găsia pe ᶁiumătate ascunsă în nuorŭ. Tăcerea atunci domnia în totŭ loculŭ, în chiliĭle mona-chilorŭ şi în spaţiόsa curte.

În chilia în care intrase junele maĭ ântệĭ era tăcere, pe urmă se auᶁi duouĕ persόne convorbindŭ:

— Aĭ vĕᶁutŭ pe Cleopatra? întreba Zinca pe fratele eĭ, care venise ostenitŭ de preumblarea sea pe ape.

— Da, respunse Ioniţă, alaltă-erĭ amu şeᶁutŭ convor-bindŭ cu dệnsa ca uă ᶁumătate ᶁi. Nătărĕul de Tonciu schiopu a scosŭ vorbe că ea este logodită cu unŭ ne-guţitorŭ de la Galaţĭ. O! Dόmne Sânte! asta a fostŭ ca uă lovitură de trăsnetŭ pentru mine! Dérŭ nu este adevĕratŭ şi ’mĭ pare bine. Am alergatŭ de amŭ găsit-o, amŭ vorbitŭ cu dênsa şi acum sûntŭ liniştitŭ; ea m-a în-credinţatŭ cu jurăminte că mĕ iubesce şi ’mĭ a repetat-o de vre uă treĭ orĭ: ‘«pên’ la mormêntŭ!..»’

Zinca se uită lungŭ la fratele eĭ, ca cum voia să scie déca este timpul să ’ĭ descopere adevĕrulŭ:

— Ea se mărită astă séră, iubite frate, te potŭ încredinţa. Astă séră este nunta eĭ.

— Cum? întrebă loniţă rĕdicându-se îndată în susŭ şi mişcatŭ peste mĕsură.

— Liniştesce-te dragulŭ leichi! adăogă Zinca, care voia-să introducŭ pe frate-seŭ pe nesimţite a ’lŭ informa de astă împregiurare, lasă că tu o să aĭ unŭ norocŭ maĭ mare...

— Ea se mărită astă séră?.. esclamă loniţă cu uă voce năbuşită, şi eŭ staŭ aicĭ?.. Nu, nu se pόte; ᶁi soro dragă că aĭ glumitŭ. — Eŭ nu o creᶁŭ!..

Zinca tăcu şi observă bine pe frate-seŭ.

Este adeveratŭ acésta? întrebă loniţă ca cum era a-fară din sine, voiŭ să sciŭ ca să plecŭ îndată d-aicĭ?. O! Dumneᶁeule! Dumneᶁeul meŭ!.. oh! ce lovire!..

— Pré adevĕratŭ e, respunde Zinca, şi d-acésta amŭ voitŭ să ’ţĭ vorbescŭ, să sciĭ că ea nu te a înşelatŭ, ci tatâ-sĕŭ o mărită fără voia eĭ. Astă séră se cununŭ.

— Cum aşa? astă séră?..

loniţă lăsă capulŭ în josŭ şi dupe câte-va minute ᶁise încetŭ:

Eŭ nu o credeamŭ... şi bine mi a ᶁisŭ acelŭ bĕtrânŭ!.. Ea se mărită!.. Plecŭ astă nópte la Bucurescĭ!...

— De prisosŭ, adăogă Zinca, care nu voise să lase unŭ minutŭ pe Ioniţă singurŭ. Décă ệnsă voescĭ, să ple-cămŭ împreunŭ, vomŭ ᶁice să pue caiĭ. Dérŭ este de prisosŭ, ascultă-mĕ!

— De aceea mi aĭ ᶁisă să viŭ la Cernica, soră dragă? Şi elŭ lăsă din noŭ capulŭ între mâinĭ.

— Tot-d-auna sûntŭ sora ta, tot-d-auna îţĭ voiŭ dorĭ binele, iubitulŭ meŭ frate.

Desperarea luĭ Ioniţă, aflândŭ aceste nuvele, nu se péte descrie. După ce stătu câtŭ-va în astă stare de estasŭ, redică capulŭ în susŭ. Zinca îlŭ observă. Elŭ avea ochiĭ plinĭ de lacrime.

— Să plecămŭ, adăogă junele, uitându-se cu uă căutătură rĕtăcită la sora sa.

— Unŭ minutŭ staĭ, respunse Zinca.

— Pentru ce? întrebă elŭ.

— Aĭ nisce bilete şi uă verigă de aurŭ de la astă fată? adăogă Zinca.

— Iată-le. Şi elŭ scose din posunarulŭ seŭ unŭ plicŭ cu biletele ce tot-d-auna le purta la dệnsulŭ, şi trase iute unŭ inelŭ din degitulŭ celŭ micŭ; acum luaţi-lŭ, luaţi-mi şi sufletulŭ!.. respunde Ioniţă desolatŭ.

— Nu te plânge, iubite frate de mine, cỏcĭ n-amŭ voitŭ eŭ ca să se în temple aşa. Aduţĭ aminte că eşti tînĕrŭ, speră în Dumneᶁeŭ, că vomŭ găsi uă partidă ca să te însorĭ, cu care să fiĭ fericitŭ... Negreşitŭ voescĭ să plecămŭ nόptea acésta din monastire? Haideţĭ!..

— Aşĭ voi să mergŭ ca fulgerulŭ acolo, şi daca m-aşŭ încredinţa că fără voia eĭ s-a făcutŭ astă căsătorie, să vedemŭ atuncĭ ce vomŭ face!.. Voiŭ căuta să o vĕᶁŭ negreşitŭ în nόptea acésta...Plecămŭ acum!...

— Heĭ! băete! fata are părinţĭ, ᶁise Zinca silindu-se să liniştéscă pe fratele eĭ.

În adĕvăru, cu una cu alta, la meᶁiulŭ nopţiĭ uă trăsură, eşia din pόrta bisericeĭ St. George la Cernica.

Ioniţă promitea totulŭ curieruluĭ să mâie iute, ca să ajungă maĭ curệndŭ în capitalŭ. Luna târᶁiŭ dispărea de la orizonte şi unŭ întunericŭ profundŭ acoperise câmpia. Nόptea cu unŭ timpŭ aşa de întunecosŭ înderetni-cesce mersulŭ uneĭ trăsurĭ. Cu tόtă gόna şi bicele ce dedea cailorŭ, suindu-se chiar Ioniţă pe capră, abia despre ᶁiuă fuseră la bariera Poduluĭ-Mogoşόeĭ, unde maĭ aşteptară câte-va minute pệnĕ se sculŭ căpitanulŭ, să descue lacătulŭ, să redice cumpĕna, d-a putea eĭ intra. Peptulŭ juneluĭ sălta ca cum voia a se sparge, şi ochiĭ luĭ ardéŭ. Pệnĕ a nu ajunge trăsura dinaintea porţiĭ la dệnsulŭ, sări josŭ ca unŭ nebunŭ şi se îndreptă pe stradă înainte. Şi cu tόtă întunericimea ce se lăsase despre ᶁiuă, putu zări uă trăsură şi uă grupă de όmenĭ strệnşĭ dinaintea caseĭ arendaşuluĭ. Luĭ Ioniţă îĭ venĭ unŭ felŭ de âmeţialŭ, curệndŭ se simţi aprinsŭ de uă maĭ mare furie care îlŭ făcu să-şĭ îndrepte paşiĭ dreptŭ într-acolo.

— Ce facĭ? Îĭ ᶁise cu energie sora luĭ, unde te ducĭ? vino înderĕtŭ.

— Oh! soro dragă, aşĭ voi maĭ bine să morŭ!

— Să morĭ tu acum? şi de ce? A încetatŭ d-a maĭ fi lume pentru tine? Nu veĭ maĭ găsi fete şi pόte maĭ bune, fete crescute bine, de familiĭ cu caracterŭ, fete din părinţĭ cum se cade? De ce te desperĭ? De ce te plângĭ? Staĭ loculuĭ să nu te facĭ de rîsŭ p-între aceĭ ómenĭ... Ascultă, vino acasă; nu te duce, că-ţĭ veĭ face rĕŭ!...

Ioniţă făcu ochiĭ marĭ, stătu în locŭ şi începu a se gỏndi:

— Acolo sûntŭ tălcharĭ, ᶁice elŭ, cari mĭ aŭ răpitŭ fericirea, cari mi aŭ sdrobitŭ inima!

Sora luĭ continuă:

— Eraĭ micŭ când noĭ amŭ remasŭ fără părinţĭ; amŭ fostŭ eŭ sora şi mama ta; te amŭ crescutŭ, te amŭ feritŭ de tóte; te amŭ învĕţatŭ, şi tot-d-auna eramŭ ascultată. Acum eştĭ mare, aĭ minte, ascultă-mĕ şi acum! Nu trebue să te degradezĭ, nu se cade se fiĭ înjositŭ dinaintea acestor ómenĭ cari n-aŭ altŭ Dumneᶁeŭ de cât pĕcatulŭ banilorŭ...

Ioniţă remâne câte-va momente ca şi înlemnitŭ dupĕ ce intră înlăuntru împreunŭ cu soră-sea. Maĭ pe urmă devenĭ furiosŭ şi voi să se încredinţeze ce era acéstă lume grămădită nóptea la pórta părinţilorŭ Cleopatreĭ, şi eşi numaĭ de-câtŭ ca unŭ omŭ care nu scie ce face. Se duse iute pệnĕ la acelŭ locŭ; dérŭ nu maĭ găsi pe nimenĭ. Toţĭ s-aŭ fostŭ împrăştiatŭ. Remăsese numaĭ schiopulŭ Tonciu; care se ducea spre casă, umblândŭ cu treĭ picióre.

Acum începuse a se lumina. Stela precursorie lumineĭ dimineţeĭ se arăta pe orizonte şi rỏndunelile începuseră a saluta ᶁiorile.

Ioniţă se înturnă érăşi în camera sea, unde gemu ca

unŭ desperatŭ, se desbrăcă şi se aruncă în aşternutu-ĭ căutândŭ repausulŭ somnuluĭ care era departe de dệnslŭ. Atuncĭ se puse pe unŭ plânsŭ nebunescŭ, blestemŭ pe trădătorĭ, blestemŭ minutul în care a simţită pentru Cleopatra astă pasiune neînvinsă, şi nu scimŭ ce maĭ cugetă şi despre dệnsa. Sora sea nu-l părăsia în acéstă stare a durereĭ...

La casa arendaşuluĭ se petrecuse lucrurĭ ciudate şi pe care le vomŭ spune numaĭ în trécătŭ.

Sûtŭ όmenĭ cari se credŭ cu minte că în afacerile familiare iaŭ de normă interesul şi érŭ interesul; dintr’-aceştĭ όmenĭ era arendaşul susŭ ᶁisŭ.

Aflândŭ că fiĭca sea, unica sea fiĭcă Cleopatra, purta unŭ simţimentŭ pentru junele funcţionarŭ, ca să nu calce regulile seale d-a fi în alianţă cu uă familie comerciantă şi de la care câştigase cu comerciul, nu voi să asculte vocea inimei fiĭcei seale, şi se determină a o mărita fără voia eĭ, cum amŭ ᶁisŭ, cu unŭ comerciantŭ de la Galaţi. Fiĭca protestă de acésta şi plânse chiar dinaintea tatăluĭ eĭ şi compeţitoruluĭ, declarândŭ că nu se mărită. Şi maĭ alesŭ că celŭ pe care tată-seŭ i-lŭ impuse să-lŭ ia de soçiŭ nu ’lŭ vĕᶁuse nicĭ uă-dată. Pe urmă, ca prima condiţiune, şi nepotrivirea în etate: unŭ bărbatŭ peste cinci-ᶁecĭ de anĭ cu uă fiĭcă de nuĕe-spre-ᶁece. Vĕ puteţĭ închipui ce căsătorie maĭ era şi asta, când acéstă fiĭcă îşi alesese unŭ altulŭ de a-ĭ fi consoçiŭ. Ea a avutŭ cora-giulŭ să declare mireluĭ verde în ochĭ, că nu-lŭ ia pentru că iubesce pe altulŭ.

Mirele acesta, flegmaticŭ şi omŭ de calcule ca şi so-cru-seŭ, rĕspunse: «asta nu face nimicŭ, maĭ târᶁiŭ se va schimba şi mĕ va iubi pe mine...» Şi determinară, adică socrulŭ şi ginerele, cari eraŭ maĭ d-aceeaşĭ etate, să facă nunta în ᶁiua Sânţilorŭ Împĕraţĭ, într-uă joĭ.

Tata stătea la spatele mireseĭ ameninţându-o şi or-donându-ĭ să ’şĭ stérgă lacrimile, pe când se îmbrăca de solemnitate, câtŭ fu la biserică şi chiar cândŭ veni acasă.

Cleopatreĭ, în estrema sa durere, îĭ veni să-şĭ rupă vestmintele de pe dệnsa şi a se sinucide.

Nunta se făcu cu tόte acestea şi care ţinu pệnĕ la meᶁiulŭ nopţiĭ. Ea se totŭ uita la ferestre, ca celŭ puçinŭ să véᶁă pentru ultima όră figura promisuluĭ eĭ în inima sa. Cu tόte acestea nu o vĕᶁu câtŭ timpŭ ţinu solemnitatea nupţialĕ. Pệnĕ în ᶁiuă uă trăsură închisă, la care eraŭ înhămaţĭ patru telegarĭ, trase dinaintea pórteĭ. Aci mirele, Cleopatra, maica-sa, arendaşulŭ, tata al eĭ, Ton-ciu celŭ şchiopŭ şi vre-uă duouĕ femeĭ, maĭ multŭ tăcuţĭ şi la lumina stelelorŭ, veniră despre ᶁiuă la uşa trăsureĭ. Socrul combinase lucrurile ca uă-dată cu ᶁiua tineriĭ însurăţeĭ să plece pe drumŭ. Cleopatreĭ i se păru că vede fisionomia luĭ Ioniţă prin întunericulŭ dimineţeĭ. Ea pόte, în pasiunea de care fusese turmentată, arŭ fi aşteptatŭ unŭ ajutorŭ, arŭ fi doritŭ să se strice legătu-rele asteĭ alianţe fugindŭ din braţele mireluĭ eĭ pe care nu l-a fostŭ luatŭ cu voea sea.

Dér precum unŭ visŭ orele trecŭ şi fără de nicĭ uă speranţă d-a se schimba lucrurile; ea sta plângệndŭ şi tremurândŭ dinaintea trăsureĭ, în care era să se urce cu mirele în ânteia ᶁi. Mama eĭ plệngea asemenĭ, precum astă fiĭcă cu peptulŭ bătệndŭ şi cu ochiĭ inundaţĭ de lacrime. Arendaşulŭ seriosŭ, şi ginerele seŭ totŭ aşa, dete mâna Cleopatreĭ, şi ’ĭ ᶁise: «De! suete acum!»

Cleopatra maĭ rumpse într-unŭ plânsŭ şi gemu din tόte puterile. Sufletulŭ i era sdrobitŭ şi ca cum perduse viaţa, când se vĕᶁu în trăsură alăturea cu unŭ omŭ necunoscutŭ şi pe care nu ’l iubia, de şi acela acum era soçiulŭ eĭ.

Cu uă oră maĭ ’nainte se pornise uă trăsură cu ba-gage; acum porni şi céstălaltă ducândŭ nouiĭ însurăţeĭ, cari ş-începéŭ cariera vieţeĭ cu lacrime.

Îndată ce plecară tineriĭ, arendaşulŭ şi femeĭa sea intrară în curte, poftorindŭ călĕtorie bună şi lungĭ ᶁile celorŭ ce se depărtară, şi închiseră uşa dupĕ eĭ.

Tonciulu schiopu se dirige spre casă, troncănindŭ cu cârja pe petrele pavagiuluĭ, şi când ajunse în pragŭ, maĭ gemu de treĭ orĭ şi ’şĭ pipăi piciorulŭ după obicelŭ.

Ioniţă nu merse la cancelerie în timpŭ de duouĕ sep-tĕmânĭ. Elŭ zăcea...

Amiciĭ şi cunoscuţiĭ îlŭ cercetară venindŭ acasă la dệnsulŭ. Zinca, sora sa, spunea la toţĭ că frate-seŭ s-a bolnăvitŭ de receala ce a fostŭ luat-o când a umblatŭ cu luntrea, séra, pe laculŭ de la monastirea Cernichi.

Între cei visitatorĭ veni şi Tonciulŭ ca să véᶁă pe a-malatŭ.

Între aceste găsindŭ ocasiune, elŭ se adresă către al-banesŭ ᶁicându-ĭ:

— Nu ţi amŭ spusŭ eŭ? arendaşulŭ este omŭ de banĭ, déca este arendaşŭ; elŭ scie să arendéscă şi să fie arendatŭ cu totŭ neamulŭ luĭ. — Interesulŭ pόrtă fesulŭ, la elŭ şi la toţĭ,, măre vecine!..

IV

La începutŭ era de îngrijitŭ despre sănĕtatea juneluĭ nostru.

Orĭ cine pόte să ’şĭ închipuiască în ce stare se găsia elŭ dupĕ aceste întệmplărĭ.

Maĭ multe nopţĭ nu dormise privindŭ din patulŭ seŭ cum stelele ’şĭ făceaŭ cursulŭ lorŭ pe bolta ceréscă, pệnĕ la acea stelŭ precursorie a lumineĭ dimineţeĭ, care isbia în ferestrele seale cu uă culόre gălbue şi roşietică. Elŭ privise, fără a închide măcarŭ ochiĭ, cum sόrele apusese séra şi cum a duoua ᶁi resărise.

Viua închipuire a Cleopatreĭ îlŭ preocupa precum şi nefericitulŭ evenimentŭ ce se petrecuse care îĭ sfâşia i- nima. Sora-sea, care nu ’lŭ părăsia unŭ minutŭ, vorbin-du-ĭ şi consolându-lĭ din tόtă puterea, rugase pe amiciĭ seĭ şi colegiĭ de la vistierie, să vie maĭ desĭ ca să ’lĭ distreze. Uă sumă de indiviᶁĭ începură mereŭ a ’lŭ vi- sita, şi aşa nopţĭ şi ᶁile, era la dệnsulŭ ca la unŭ clubŭ Aci se fuma, se juca stosŭ şi se vorbia politică: politică ca aceea cu care timpulŭ trece...

Veţĭ sci că anulŭ din evenimentele cele marĭ din câte s-aŭ succedatŭ; în aniĭ acestia planase atuncĭ peste întréga Românie, care atuncĭ gemea: duouĕ invasiunĭ pe dệnsa, duouĕ armate străine, persecuţie şi lupta partidelorŭ!.. Acésta preocupa pe fie-care şi spiritele eraŭ într-uă fer-bere. Dupĕ revoluţiune nimenĭ nu scia ce o să se întệmple. Toţĭ purtaŭ doliu şi se simţiaŭ împovăraţĭ: duouĕ invasiunĭ, Turciĭ şi Muscaliĭ, în urma revoluţiuneĭ, era îndestulŭ ca să facă a se întrista fie cine; nu era de glumitŭ cu uă aşa stare de lucruri şi nicĭ că era omŭ care să nu se cutremure de ast-felŭ de timpŭ: averea şi viaţa eraŭ în nesiguranţă, căminulŭ fie-căruĭ ocupatŭ de străinĭ... În capitalŭ, ca şi în tόte oraşele, casele publice şi pa-laturile eraŭ transformate în spitalurĭ, casarme şi cuar-tire. Tinerimea ệnsă făcea politică, cum amŭ ᶁisŭ, care acésta d-atuncĭ a trebuitŭ să ne rĕmâie ca uă nefericită moştenire, adică: fie care să ’şĭ lase lucrulŭ seŭ şi să se ocupe d-a pune ţéra la cale, dupĕ mintea sea şi dupĕ pasiunile, ce uni-alţiĭ le incită. Bĕtrâniĭ; marturĭ a maĭ multe evenimente, consumaŭ în tăcere trista esperienţă şi priviaŭ cu unŭ ochiŭ spăimântatŭ la tinerime cum se conducea. Uniĭ érăşĭ, avệndŭ în vedere numaĭ interesulŭ privatŭ, alergaŭ orbĭ a da braţiulŭ la străinĭ şi a danţa cu dệnşiĭ, în cerculŭ familiĭ, eu sόçele şi cu fiĭicele lorŭ... Dérŭ precum Draculŭ încurcă în iţele seale sufletele pecă-toşilorŭ perduţĭ, ast-felŭ interesul şi egoismulŭ încurca pre ceĭ cari ’şĭ făceaŭ din casele lorŭ unŭ tabernaclu alŭ corumpţiuneŭ, în scopŭ numaĭ ca să facă trebile şi interesele cu străiniĭ...

Putea cine-va înţelege de pre vorbele şi apucăturile celorŭ strânşĭ la junele Ioniţă, ca ce lucrurĭ promitéa acéstă generaţiune să facă pentru fericirea patrieĭ... Mulţĭ strigaŭ şi vorbiaŭ pênĕ făceaŭ spume la gură, că eĭ sûntŭ alfa şi omega, cari vorŭ lucra pentru a institui guver-nulŭ democraticŭ pentru ţéră cu uă republică şi uă cos-mopolitie universale... (Uă cosmopolitie bunióră în starea în care se găsesce partea Moldoveĭ!...) Dérŭ maĭ târḑiŭ s-a aflatŭ că eraŭ plătiţĭ de străinĭ ca să vorbéscă aşa şi să sémene turburărĭ; uniĭ chiar priimiaŭ lefuri de spionĭ, şi aceştia, ca să ’şĭ facă meseria, ar’ fi vîndutŭ şi pre Dumneḑeŭ... Ceĭ cari vorbiaŭ cu românismulŭ maĭ înfocatŭ, aceia eraŭ maĭ periculoşĭ. Amŭ putea cita uă sumă de essemple de felulŭ acesta....

Când rîurile debordéză, umflate şi turburate din ploĭ, ele aducŭ copaciĭ ce ’ĭ têrâscŭ în cursulŭ lorŭ, surpă malurile şi lasă unŭ felŭ de plévă pe câmpiĭ; mâna ênsă a laboratoruluĭ scie a descurca holdele de aceste răgăliĭ, astupă surpăturile şi cară buşteniĭ têrâţĭ, mâna istéţă a laboratoruluĭ nivelează şi aşéḑă regulă d-a cultiva érăşĭ pămêntulŭ, acea mână face să înflorésca holda! Trebui dérŭ şi Românieĭ, dupĕ atâtea calamităţĭ venite asupra eĭ, îĭ trebuĭ unŭ părinte care s-o conducă. Ea îlŭ avu; ş-acesta a fostŭ Ştirbeĭ-Vodă, celŭ ce se puse la cârma ţereĭ când ea era în aşa stare. Elŭ: chiămă la sine şi îmbrăţişă capacităţile, apelă la concursulŭ Românilorŭ, res-plătia orĭ unde auḑia vre uă faptă virtuosă şi condamna şi pedepsia demagogia; nu se uita la vorbele şi injuriile ce-lorŭ nemulţiămiţĭ, elŭ mergea înainte semnalândŭ paşiĭ seĭ cu câte vre uă faptă însemnată. Nu era dérŭ cu neputinţă ca unŭ asemenea Domnŭ să se informeze de conduita fie căruia membru alŭ societăţiĭ, a înţelege cari sûntŭ bărbaţiĭ capabilĭ şi activĭ, ş-a ’ĭ aduna împregiu-rulŭ seŭ, în acele ḑile de jéle, de sugrumare, de inva-siune... Elŭ maĭ cu sémă începu de la a rĕsplăti servi- ciile şi onestitatea orĭ unde o va găsi. Ca unŭ românŭ de geniŭ, elŭ avea miḑlócele seale particulare să se in- formeze despre tótă ţéra şi de fie care individó. Între acestea avu resunetŭ şi conduita amploiatuĭ Ioniţă N... cea petrecută în façia contracciuluĭ salinelorŭ, la vistierie.—

Ştirbeĭ informase de la uni-alţiĭ din capiiâĭ secţiuneĭ unde junele era funcţionarŭ; şi ca să facă unŭ essemplu bunŭ, ca să încorageze probitatea şi meritele în tóta puterea cuvîntuluĭ, a înălţatŭ p-acéstŭ amploiatŭ la rangulŭ de Pitarŭ: uă demnitate ce avea preţŭ pe timpiĭ d-atuncĭ, ca uă răsplătire a merituluĭ şi capacităţiĭ.

Îndată ce Ioniţă se făcu bine şi veni la cancelerie, află acéstă bucurătóre nuvelă. Unŭ evenimentŭ şterge maĭ tot-d-auna urmele cătŭ de impresionabile a le altuĭ trecutŭ. Dérŭ nuvela acésta de înălţarea sea la rangŭ şi vorbele continue a le suroreĭ seale, începu óre cum a-lŭ tămădui de bóla sea morale. Tótă familia sea fu răpită de plăcere veḑêndŭ pe unulŭ din membriĭ eĭ înălţânduse la rangŭ de boiărie. Se creḑu în nisce ḑile de serbătorĭ de fericire. Sora lui Ioniţă îi ḑise: caută de eşi me-reŭ, petrece în societate, caută de te fă fericitŭ, şi eŭ sora ta, îţi voiŭ fi de ajutorŭ, eŭ, sora şi mama ta, voiŭ fi tot-d-auna lêngă tine, de a-ţĭ căuta uă altă fericire maĭ bună şi maĭ adevĕrată de-câtŭ acea care o aĭ per-dutŭ. Fii liniştitŭ, fratele meŭ, noĭ nu te vomŭ părăsi. Acum te aĭ făcută boiărŭ, ce maĭ vreĭ?

Albanesulŭ scóse cu mare bucurie câte-va sute de leĭ,' ca să plătéscă tacsa diplomeĭ ce i se dete cumnatuluĭ seŭ de Pitarŭ, şi elŭ din acea ḑi numaĭ lepădă de pe dên-sulŭ îmbrăcăminţile cele cu firŭ ce avea obiceiŭ a le pune numaĭ pe la ḑile de serbătóre; şi aşa celuĭ d-ân-teĭ către care elŭ se adresă spuindŭ d-acéstă fericire în casa sea, fu Tonciu, vecinulŭ şeŭ celŭ şchiopŭ.

Prin acésta Ioniţă se simţi óre cum resbunatŭ de despreţiulŭ ce i ’lŭ a fostŭ arĕtatŭ arendaşulŭ refu-sându-ĭ mâna fiicei seale. Pentru elŭ acum se deschisese unŭ orizonte noŭ sub care avea să trăiască şi să respire. Elŭ trebuea să uite starea copilului din plebeĭ. Era june, avea uă carieră, putea în condiţia sea să ’şĭ facă unŭ nume; acum déră căuta să trăiască, să trăiască, dérŭ ênsă voia să fie şi iubitŭ...

Cu tóte aceste n-amŭ veḑutŭ vre ua-dată omŭ maĭ voiosŭ şi răpitŭ de uă copilăréscă bucurie ca acestŭ june în ḑiua cândŭ veniră amiciĭ şi colegiĭ seĭ să-lŭ salute de înălţarea sea la rangŭ. Sora sea îlŭ îmbrăţişă cu lacrime în ochiĭ şi cumnatulŭ seŭ îĭ ţinu uă lungă o-rare. Ântêiulŭ lucru din parte-ĭ fu să-şĭ îugrópe totŭ capitalulŭ comandândŭ duouĕ rânduri de îmbrăcăminte de modă, într-acestea nelipsindŭ şi haina curţiĭ, şi a-şĭ mobila uă cameră cu gustŭ. Merse la paiatŭ să se pre-sinte Măriĭ Seale, în cea d-ântêĭ duminică dupĕ eşirea ofisuluĭ domnescŭ. Albanesulŭ era în curte pe urmele cumnatuluĭ seŭ, ca să afle ce ḑicea şi cum li se părea ómenilorŭ de dênsulŭ. Îmbătatŭ de plăcere, albanesulŭ, cândŭ se înturnă spre casă, întêlnesce pe Tonciu.

Acesta îĭ luă vorba felicitându-lŭ pentru Ioniţă: — Amŭ auḑitŭ, ḑise elŭ, că s-a ’nălţatŭ la boiărie cum-natulŭ dumitale? Să-ĭ fie de bine şi la maĭ mare să dea Înaltulŭ-Cerescŭ!

— Nu ţi amŭ spusŭ eŭ? ḑise albanesulŭ vecinului seŭ. Na! acum chir Năstase arendaşulŭ, să ’şĭ dea fata dupe unŭ scăunarŭ de la Galaţĭ! Eată cumnatulŭ meŭ Ioniţă este boiarŭ, şi nu va catadecsi să ’ĭ pară reŭ de ceea ce a făcutŭ mojiculŭ acela. Dér şi eŭ amŭ opritŭ nevasta d-a se maĭ duce la nevasta luĭ şi nici pin curte pe la mine să nu ’mĭ calce.

— De asta aşa e! respunse Tonciu care aci de uă-dată începu să se vaite: haĭ! oh! oh! oh!., érŭ mĕ junghie la piciorŭ.

— Veḑĭ, Tonciule, sûntŭ mari minunile şi tainele luĭ Dumneḑeŭ!... Nicĭ uă-dată să nu se mândréscă omulŭ că are banĭ: banĭ, heĭ! aŭ şi ţiganiĭ!...

—Vecine ia veḑĭ, ḑise Tonciu, cândŭ va ajunge Ioniţă în vre uă slujbă maĭ mare, să ’şĭ aducă aminte şi de mine, că amŭ fostŭ şi eŭ slujbaşŭ aţâţi anĭ la poştă, s-ar cădea să mănâncŭ şi eŭ uă pâine la vreme de bătrâneţe! Noĭ sûntemŭ ómenĭ d-aĭ stopânăriĭ!..

— Ca ho! abia acuma înaintă şi elŭ, să maĭ aştep-tămŭ!

— Bine, să asteptămŭ, ḑise Tonciu, dér e vre uă nădejde?...

Înturnându-se albanesulŭ acasă găsi pe Ioniţă cu unŭ amicŭ alŭ seŭ şi cu unŭ străinŭ, omŭ blondŭ şi scurtŭ, pe care acela îlŭ intitula: domnule Baronŭ.

— Bre! cumnatulŭ meŭ priimesce şi baronĭ la dênsulŭ? Ce va să ḑică se fie cine-va în lume măcar unŭ Pitarŭ!

Elŭ se întórse iute să se consulte cu vecinulŭ seŭ Tonciu care, ca nnŭ vechiŭ slujbaşŭ, scia să preţuiască maĭ bine aseminea lucrurĭ. Tonciu respunse albanesuluĭ cu unŭ aerŭ flegmaticŭ: luaţĭ séma bine că acela pe care voĭ îlŭ numiţĭ baronŭ este unŭ spionŭ muscălescŭ. Eŭ l-amŭ vĕḑutŭ la Iaşĭ şi la Odesa, când eramŭ la posta ruséscă curierŭ.

— Ce spuĭ Tonciule, aşa să fie? întrebă albanesulŭ plinŭ de curiositate.

— Maĭ de câtŭ aşa! adăogă schiopulŭ vecinŭ. Şi ḑi-ĭ luĭ Ioniţă să nu prea umble cu acesta şi nici să nu pré aibă cu dênsulŭ multŭ în clinŭ şi în mânică, pentru că se maĭ ḑice şi altele de dênsulŭ!...

— Ce spuĭ măre Tonciule? o fi vre unŭ?... întrebă albanesulŭ confusiatŭ.

— Atâtŭ vĕ ḑicŭ câtŭ sciŭ, rĕspunde Tonciulŭ schio- pulŭ.

V-aduceţĭ aminte că în timpulŭ invasiuneĭ ruso-oto-mane, s-a vĕḑutŭ în capitală unŭ óre care individŭ, a căruia profesiune şi naţionalitate eraŭ necunoscute, care frecuenta primele case pe la începutŭ, întitulându-se cu titluri de nobleţe, acela intrase, într-unŭ timpŭ, la uă familie notabile, maĭ ântêĭ ca maistru de limba francesă, pe care n-o ’nţelegea bine, să facă educaţiunea copiilorŭ aceleĭ familiĭ. Eşi din acea casă lăsândĭ urme cam nemulţiămitóre.. îlŭ vĕḑurămŭ apoĭ ca lingăŭ la coman-dantele de garnisonă, denunţindŭ pe ceĭ rĭprepuşĭ ca revoluţionarĭ în mişcarea din 848, apoi la poliţie fă-cêndŭ asemenea serviciĭ; s-a însuratŭ în cele din urmă luândŭ de soçie nepóta unuĭ maiorŭ de la acéstă autoritate, cu care a trăitŭ cum este maĭ reŭ, şi care îndată fu nevoită a cere divorţiŭ. Trecândŭ dérŭ prin tóte şi în tóte ca piperulŭ, personagiulŭ acesta mis-teriosŭ, cu retragerea trupelorŭ de ocupaţiune din România, îlŭ văḑurămŭ cum e maĭ ciudatŭ şi de necrezutŭ, lăsândŭ între noĭ suvenirulŭ a atâtorŭ fapte puçinŭ recomandabile, cu tóte titlurile ce voi a şi le da şi cu titlulŭ sĕŭ de baronŭ. P-acesta îlŭ veḑurămŭ la amiculŭ nostru pre timpulŭ catŭ elŭ stătuse în casă convalescentŭ, şi dupĕ însănĕtoşirea sea frecantândŭ grădinile şi maĭ alesŭ locurile publice cu dênsulŭ, sub pre-tecstŭ d-a găsi distracţiune.

Infortunate june! tu nu sciuşĭ cu cine legĭ cunoscinţă!

Ioniţă, cu tóte suferinţele seale, putu scăpa de unŭ a-morŭ ce ’lŭ dusese aprope la mormêntŭ, ênsă nu va scăpa de relele influenţe ce i le adusese alianţa sea cu baro-nulŭ neadevĕratŭ, şi care îĭ deşteptă gustulŭ pentru jocŭ şi tóte viciurile...

Femeia înspirase în elŭ simţimente nobile, stimulă rĕdicarea sea şi care îĭ dete uă posiţie în societate; adunătura ênsă rea, societatea celorŭ stricaţĭ îlŭ perdea!..

Baronulŭ acela avea despreţŭ pentru poporŭ. Elŭ se aliase cu junele funcţionarŭ pentru unŭ scopŭ: îĭ trebuea unŭ asemenea omŭ. Veţĭ vedea maĭ la urmă ce scopŭ elŭ avu.

Dérŭ aceea ce este de notatŭ, de câte orĭ era cu Pă-culescu, unŭ funcţionarŭ la ministeriulŭ de interne, maĭ ’nainte Ioniţă vorbea de Cleopatra, spuindŭ că o iubesce, că suferise pentru ea şi ’ĭ fusese devotatŭ cu toóă căldura primuluĭ amorŭ, că numaĭ cu dênsa sperase să fie fericitŭ, adăogândŭ laudele cele maĭ frumóse acesteĭ fiice şi suind-o pênĕ la ceriŭ; îndată ênsă ce legă relaţiune cu baronulŭ susŭ arătatŭ, numaĭ ḑise nimicŭ despre dênsa, ca cum ranele seale s-aŭ fostŭ tĕmăduitŭ de totŭ. Îi plăcea maĭ bine să vorbéscă de doctorulŭ arabulŭ ce ţinea în strada nemţéscă casă de joculŭ cărţilorŭ, de grădinĭ şi de felŭ de felŭ de locurĭ...

Sora juneluĭ nostru, cu tóte că ’ĭ păruse bine cǒcĭ fratele eĭ îşĭ găsise distracţiune, ca să se desfacă tota-lemente de tristele seale suvenire, începu şi ea a fi în-grijiată despre cele ce spuse Tonciulŭ schiopulŭ; şi vĕ-ḑêndu că fratele eĭ, afară din obiceiurile seale venia nóp-tea pe la meḑiulŭ nopţiĭ acasă şi de multe orĭ la ḑiua albă, asta îĭ mirosĭ curatŭ a berbanterie şi corumpţiune, şi că suitele uneĭ asemenea conduite maĭ îngrabŭ, saŭ maĭ târḑiŭ vorŭ fi funeste juneluĭ seŭ frate.

O! câtŭ de prăpăditóre sûntŭ viciurile care se con-tractéză adese orĭ din adunarea cu ceĭ rĕĭ!... ḑicea în sine sora juneluĭ Ioniţă.

Ea dérŭ se decise, dupe duouĕ lunĭ de la învestirea fră-ţine-seŭ cu rangŭ de Pitarŭ, să ’ĭ găséscă uă bună partidă de însurătóre, fiindŭ că însurătorea de tînĕrŭ, ḑicea dênsa este aşeḑarea minteĭ, scăparea de la perḑare a omuluĭ. Dér ea lucra ca soră şi ca mamă, voindu-ĭ binele. În cele din urmă consimţi şi dênsa cu vecinulŭ seŭ Tonciu, să se desbare frate-seŭ de noua sea cunoştinţă, de ba-ronulŭ celŭ falsŭ....

Treĭ ḑile d-a rândulŭ căutase Zinca unŭ timpŭ favorabile să pótă vorbi cu frăţine-seŭ, dér nu se putu, cǒcĭ nóptea venia prea târḑiŭ, diminéţa dormia pênĕ la nuouĕ şi ḑece, cândŭ era ora de mersŭ la cancelerie; peste ḑi érŭ nu pré vinea; a patra ḑi, duminecă, aşteptă, cândŭ n-avea elŭ cancelarie.

Duminecă, dupre datine, femeia merse la biserică, şi întumându-se acasă găsi pe Ioniţă dormindŭ, côcĭ se culcase fórte târḑiŭ în acea nópte. Ea voi să-lŭ deştepte; ênsâ îlŭ lăsă pênĕ va trece într-uă altă cameră să maĭ véḑă d-a le caseĭ, d-ale menagiuluĭ, şi apoĭ să intre la elŭ.

Dupĕ cincĭ minute, junele priimi uă visită, cum se găsise din patŭ diminéţa.

Nu te poţĭ scăpa de uniĭ ómeni ca de rîe cândŭ vinŭ maĭ alesŭ să-ĭ împrumuţĭ....

Acelŭ domnŭ ḑisŭ baronŭ, creḑu pe Ioniţă unŭ bancherŭ la care veni să se împrumute, spuindŭ multe şi mĕnunte şi promiţêndŭ marea cu sarea.

— Bunulŭ meŭ amicŭ, bună diminéţa! ḑise elŭ in-trândŭ, n-amŭ venitŭ să staŭ multŭ la D-ta fiindŭ că mĕ astéptă în altă parte pentru nisce trebĭ urgente.

— Orĭ cum, şeḑĭ, îĭ ḑise Ioniţă sculându-se iute din patŭ şi luândŭ pe dênsulŭ uă îmbrăcăminte, şeḑĭ! puçinŭ. Mĕ értă că mĕ găsescĭ aşa!... m-amŭ culcatŭ pré târḑiŭ... '

— Ca să venimŭ maĭ iute la cestiune, cată să cunoscĭ causa ce mĕ făcu se viŭ aşa de diminéţă. Îmi tre-bue 50 de galbenĭ, amice: cum veĭ sci şi de unde veĭ putea, te rogŭ să nu mĕ laşĭ, să mi-ĭ daĭ!....

— Cândŭ i aşŭ avea!...

Ioniţă rĕmase pe gȏndurĭ nesciindŭ ce să maĭ respunḑă.

— Da, nu mĕ înduoescŭ că pentru amiciţia nóstră şi bunulŭ sufletŭ care te caracteriză, nu veĭ lăsa pe unŭ omŭ ce te rógă! Pentru acesta eŭ îţĭ daŭ înscrisŭ în tótă regula, că în termenŭ de uă lună ţi-ĭ înapoezŭ de sigurŭ, amice! pré de sigurŭ!

— Nu e vorba de înscrisŭ, ci că eŭ nu dispunŭ de banĭ, suntŭ la mine duouĕ gropurĭ cu câte 25 galbenĭ cari i amŭ primitŭ în lipsa registratoruluŭ nostru, déră feréscă Dumneḑeŭ nu m-aşĭ atinge de ele, aşĭ abusa!...

— De registratorele D-vostră ḑicĭ? o! sûntŭ amicŭ bunŭ cu dênsulŭ, elŭ n-arŭ ḑice nimicŭ cândŭ va afla că mi aĭ datŭ mie aceştĭ banĭ, să-ĭ întornŭ peste câte-va septĕ-mânĭ... Eŭ i-amŭ făcutŭ Iuĭ multe trebŭ la generalulŭ comandante de garnisonă, rusescŭ, îţĭ spuiŭ să fiĭ sigurŭ că elŭ nu va ḑice nimicŭ. Poţĭ să mi ’ĭ daĭ?...

— Orĭ cum, rĕspunde Ioniţă, ar’ fi unŭ abusŭ din parte-mĭ să desfacă gropurĭ venite de afară la registratura vistierieĭ, eŭ nu potŭ s-o facŭ asta! — Amŭ subsem- natŭ de priimirea lorŭ... -

— Amice! te,rogŭ, aşĭ putea să ţi ĭ înapoiezŭ şi maĭ curêndŭ, fă-mĭ bine acum că am mare trebuinţă. Fă-mĭ bine te rogŭ!...

Ḑisuluĭ baronŭ îĭ venia să se pue în genuche şi' a-lŭ ruga pe Ioniţă cu mâinile împreunate pentru suma de ’ 50 de galbenĭ care i-o cerea.

— Nu ḑicŭ că nu v-aşĭ împrumuta cândŭ aşĭ avea baniĭ meĭ propriĭ; me creḑi, ai putea să mă pui în stréngŭ déca veĭ găsi în sărtarulŭ meseĭ unde ţiŭ baniĭ meĭ,; maĭ multă de 20 galbenĭ, alaltă-erĭ amu priimitŭ lefa pe Iulie şi Augustŭ; să mĕ creḑi ce spuiŭ....

Orĭ cum nu plecŭ de la D-ta, amice, fără banĭ. Sciŭ că veĭ face unŭ sacrificiŭ de amicŭ. Dér aproposito, despre perséna în cestiune... amŭ văzutŭ că ţĭ a picatŭ cu dragŭ la inimă, îţĭ place, nu e aşa?... Ei bine eŭ sciŭ să facŭ sacrificiŭ din parte-mĭ, cum ţi amŭ maĭ ḑisă, déca îţĭ convine, poţĭ să o iaĭ, te lasŭ stǒpânŭ pe dênsa!... Dérŭ te rogŭ, nu uita pentru amiciţia şi afecţiunea care o amŭ către D-ta, să-mĭ daĭ astĭ 20 de galbenĭ cari ḑicĭ că îĭ aĭ baniĭ dumitale propriĭ, şi dintr-unŭ gropŭ, veḑĭ êncă de 5 galbenĭ, şi ţĭ daŭ înscrisŭ pentru 50 cari ţi-ĭ voiŭ înapoia în termenŭ de uă lună celŭ multŭ.

Ioniţă se uită cu ochiĭ marĭ dupĕ cele ce auḑi, şi respunse:

— Nu potŭ să mă amestecŭ în banĭ străinĭ; potŭ-să facŭ cu aĭ meĭ ce voiŭ voĭ...

— Déca vreĭ, uite, amŭ încredere în D-ta, îţĭ lasŭ aḑĭ înscrisulŭ meŭ formatŭ dupĕ tótă regula şi să ’mĭ daĭ baniĭ mâine.

— E de prisosŭ înscrisulŭ, că şi eŭ amŭ încredere în persónă D-le, suntŭ sigurŭ că o să vă ţineţĭ de cu- vêntŭ.

— Maĭ e vorbă? Fórte sigurŭ, nu voiŭ lipsi la terminŭ... Te rogŭ fă-mĭ acéstŭ bine!...

— Totŭ ce aşĭ putea face să vĕ daŭ cei 20 galbenĭ, mă lasŭ eŭ fără banĭ de cheltuélŭ, mĕ voiŭ împrumuta şi eŭ la alţiĭ.

— Te rogŭ adămi-ĭ de uă-cam dată şi veḑi de ’mĭ fă şi de ceĭ $. Vĕ daŭ acum înscrisulŭ pentru 50 galbenĭ.

— Nu trebue înscrisŭ pentru uă sumă bagatelă, mĕ încredŭ în dumneta şi fără înscrisŭ; nu e vre uă sumă mare... Şi elŭ se duse la cutia mesiĭ să scóţă cei 20 galbenĭ.

— Câtŭ eştĭ de bunŭ domnule Ioniţă! Aproposito, dumnéta nu jocĭ cărţĭ? nu viĭ nicĭ uă-dată la doctoralŭ arabu care ţine casă de jocŭ în strada nemţéscă? e fru- museţe să viĭ acolo!.. Eŭ amŭ mare norocŭ la cărţĭ, amŭ cunoscut-o asta!...Vino şi dumneta, vomŭ merge tovărĕşie déca voescĭ?.. Amŭ văḑutŭ acolo într-uă séră şi pe registratorele dumnévóstră, elŭ a perdutŭ multŭ în séra aceia!... Nu uita, spune-ĭ complimentele mele!... Şi baronulŭ acesta luă 20 galbeni cari îĭ numĕră Ioniţă şi-ĭ bagă în posunarŭ, netăcêndu-ĭ gura cu felŭ de felŭ lucrurĭ d-acestea...

Zinca înmirată că aude pe Ioniţă vorbindŭ cu cine- va în camera sea, se dirige spre uşă să veḑă cine a venitŭ. Cândŭ ea pune mâna pe ivĕrŭ, uşa se deschide şi Baronulŭ sus-ḑisă se opresce în pragŭ, puindŭ cu uă mână pălăria pe capŭ şi cu ceelaltă gesticulândŭ ca unŭ actorŭ:

— De séră dérŭ la grădina luĭ Varembergŭ să viĭ negreşit!..

Şi elŭ ḑicêndŭ acestea eşĭ fără să-şĭ arunce ochiĭ la femeie care se afla retrasă puçinŭ la uă parte, şi care îlŭ ficsa cu uă căutătură pătrunḑĕtóre, semĕnândŭ par-că arŭ voi să scie cine este acestŭ omŭ care face ca fratele eĭ să întârzie tot-d-auna nopţile? şi par-că ĭ veni să şĭ facă cruce ca de ucigălŭ-tóca văḑêndu-lŭ.

Ioniță se îmbrăcă iute şi începu a-şĭ regula pĕrulŭ cu 'peptenele şi cu peria, scăldândŭ nisce ideĭ confuse într-unŭ visŭ care apărea în imaginaţia sea cu colorile cele maĭ viĭ.

Sora sea intră şi şeḑu pe unŭ scaunŭ.

— Amŭ auḑitu că este ce-va la grădina Castrişóei unde te chiamă domnulŭ care a eşitŭ?

— Da, soro, respunse Ioniţă preocupatŭ în cugetările visuluĭ şi suvenirelorŭ seale.

— Voescŭ să viŭ şi eu astă séră, vreĭ să mergĭ cu mine?

— Ţi amŭ ḑisă tot-d-auna să puĭ unŭ bonetŭ, să nu maĭ umbli ca mahalagióicele, legată cu barişŭ la capŭ. Aşa nu potŭ merge cu D-ta!.. Du-te singură déca vreĭ.

Zinca voise numaĭ ca să încépă vorba cu fratele eĭ şi d-aceea repetă êncă că voesce negreşitŭ să fie de séră la grădina Castrişu (Varembergŭ.)

— Acolo vine boiărime, soro dragă! rĕspunde Ioniţă uitându-se în oglindă şi legându-şĭ întârḑielnicŭ crevata la gûtŭ.

— Acolo unde mergŭ boiăriĭ dumnevóstră o să ve-nimŭ şi noĭ astia mahalagiĭ, adăogă soră-sea.

Lectorulŭ voesce a sci cari sûntŭ aceste cugetărĭ ce preocupa pe junele nostru, cândŭ elŭ se îmbrăca şi lu- ândŭ fie care obiectŭ în mână şi remânêndŭ în locŭ gân-dindu-se, în acea ḑi când se gătia d-a merge să se pre-sinte la curte? Era óre niscari-va ocupaţiunĭ maĭ înalte, nisce preocupaţiunĭ pentru viitorŭ la serviciulŭ şi afacerile seale? Nu, frigurile de înaintare, de unŭ renume, de nobleţe şi înavuţire, care îlŭ preocupase câte-va sep-tĕmânĭ, începură a se potoli şi a dispare cu încetulŭ. Inima ce se pare liniştită ascunde în înduoiturile eĭ nisce urme... Acestŭ june nu uita suvenire preţióse: florĭ pri-imite şi promisiunĭ date... acele consolaţiunĭ iubite, la-crime călduróse aceleĭ pe care elŭ iubise, serile cele senine când elŭ era ferice d-a pronunţia numele eĭ, cândŭ era profesorele eĭ, cândŭ ea îlŭ privia ca pe unŭ frate, cândŭ îĭ promisese că va fi a sea pênĕ la mormentŭ, cândŭ ea cânta cu uă voce vibrantă şi dulce, cândŭ ea se bu- cura privindu-lŭ şi se strevedea în ochiĭ luĭ, cândŭ îĭ vor-bia strângêndu-ĭ mâinile şi elŭ îi respundea cu uă inimă palpitândă acestea tóte ş-acele ḑile atâtŭ de ferice s-aŭ; stinsŭ óre pentru tot-d-auna din memoria sea? Maĭ putea elŭ trăi fără ca celŭ puçinŭ să se gondéscă la dênsa? Câtŭ; era de voiosŭ maĭ ’nainte cu ea?... Câtŭ era de iubitŭ în acele ḑile fericite?... Ce va fi fâcênd óre?.. Unde se gă-sesce ea, şi să fie óre mulţiămită?... Ce va cugeta ea? Îşi maĭ aduce aminte de fratele eĭ?...

Sora lui făcându-î atâtea întrebări, la care elfi res-pundea machinalmente, era întrerupta din aceste cugetări isvorite de la inimă.

Pene a nu termina aceste vorbe di-naintea fratelui eî, ună omă intră în casă care aduse uă srisore. — Ce o mai fi şi asta? dise Zinca încetişoru.

— De la postă, ^.ise cela care intră.

— Uă scrisore! esclamă Zinca.

— De unde? întrebă Ioniţă.

— De la Moldova, reşpunse impărţitorulti de scrisori.

Junele întinse mâna şi rămase uimită, ca cum s-arft teme d-a*o atinge.

Curierulîî îi înmână scrisorea.

Zihca se rădică de pe scaunii şi întinse gutulă să se uite la sigiliă. Ioniţă sta înlemnită privindă scrisulă de la adresa astei epistole venită de la Galaţi. Rupse iute sigiliul de ceară, p desfăcu, îşi aruncă repede ochii la începută şi o intorse să priviască subsemnătura. îi veni răă. Trase ună scaună să şeţlă..

— De la cine e astă scrisore? întrebă impacientă şi plină de interesă sora sea.

Ioniţă nu ţlise nimica. Se uita înmărmurită.

— Astă scrisore de la cine e?

— De la ea, răspunse elă.

— De la cine de la ea? întrebă erăşi Zinca.

— De la Cleopatra, adăogă Ioniţă lăsândă capulă în josă.

— De la Cleopatra? esclamă femeia, ca într-ună visă, uimită de cele ce aude. Ce mai e?.. citesce să ascultă.

Junele rădicâodă capulă, începu a percurge cu ochii liniile coprinse în astă scrisore.

— Citesce tare să audă şi eă, ţlise Zinca.

Inima sea bătu şi templele îî svîcniră tare. într-acestea se păru ca cuinii trăsnetulă căzuse la piciorele junelui, estasiattt cu acestă scrisore în mână.

Luă încetă coragiă dinaintea surorei seale care ’lă observa cu ochi mari. Citesce de!

«Domnului Ioniţă N... etc.

«Scumpulu meii amicii!

Era uă detorie a ’ţi scrie, pentru entâia şi ultima oră, «de starea cum mă aflu, şi să cerceteju de sănătatea «domnii văstre.

«E de prisosă a mai vorbi de cele ce s-aă petrecută: «dumneata le sciî. Cu trei ţlile maî-nainte amă vorbită «amenduoî şi ’ţi juramă că voiă fi soţia dumitale. Eă «nu sciamă nimică atunci din cele ce se ursiaă. Părin-«tele meă, fără voinţa mea, mă promisese ună altuia, şi «elă mă sili ca să ’mi unescă pentru viaţă sortea mea «cu aceluia. Amă plânsă îndestulă de acesta, că mă des-«părţiamă de bărbatulă celfi mai onestă, căruia îi închi-«nasemă inima şi sufletulă meă. Mi a venită să-mî curmă «filele în minutulă cândă mi s-a ţlisă că mă mărită; «amă voită să mă aruncă în apele Şiretului cândă îlă «trecuiă pentru a merge la Galaţi; ensă aducându-mi a-«minte de cele ce mă învăţai citindă serile şi ascultân-«du-te ca pe ună frate şi ca pe ună înţeleptă, cunos-fl-Cuiă că este uă faptă ruşindsă d-a’şi rădica cine-va «ânsuşi viaţa. Domniata ai fostă tot-d-auna bună şi ge-«nerosă, mă vei compătimi şi ’mi vei da dreptate căci «amă consimţită ca să trăescă. Noi fiinţe trecătoare, cată «să ne împlinimfi aceea ce sortea a hotărîtă.—Uă-dată «măritată, jurându dinaintea lui Dumnezeii d-a’mi iubi «soţiulu! fiică supusă la voinţa părintescă ş-a detoriiloră «mele, amă cătată să-mi plectS capulu cu voe, fără voe... «Şi pentru că acumu îţi şerifi, facă erăşi uă detorie, «să mulţiămescfi amiciţii dumitale, respectului şi îngri-«jirel ce totfi-d-auna al avută către persona mea, că m-ai «învăţatp ca unii dascălii, mi aî luminată mintea, mi «al daffi consiliile cele nobile şi folositore, cari ’mî vorfi «prinde tot-d-auna bine; mi ai ţlisfi să mă feresefi de «totfi ce e vătămătorii şi refi... De acesta te arnii iu-«biţii şi stimată, şi astă-şlî, în nefericirile şi durerea «mea, mi aducă aminte cu plăcere de suvenirile ce mi «ai lăsată, de învăţăturile ce mi le aî insuflată.

«Câtă despre fericire, nu ţlicfi nimică.

«Nici nu mă plângă pentru durerea ce amă suferită. «Destulă că amă detoriî pentru care amă jurată să le «împlinescă şi nu le potă uita.

«Şi dumitale promisesemă: ensă acea promisiune s-a «schimbată într-uă legătură d-amiciţie, pură şi sinceră, «într-uă amiciţie care va dura penă la mor mentă... Acesta «amă jurată.

Aci Ioniţă se opri puţină, mototoli chârtia şi ’I veni s-o a-runce în focă, ca cum pre-noirea suvenireloră îi cauşase durere: dără sora sea îlă opri: Citesce înainte, djise ea.

«O! fratele mefi şi bunulă meă amică! să nu mă «blestemi nici ua-dată de suferinţele ce ţi le amă ca-«usată: eă n-amu voită a ţi le causa. Bine cuvintăză-mă «şi rdgă-te pentru mine Celui din ceriă-Părinte, care vede «tdte şi cunăsce inimele dmeniloră. Din parte-mi mi voiţi; «înceta să mă rogă Lui ca să ’ţî dea sănătate, fericire şi «totă binele ce doresc!.

«Vorbindă despre soţiul meă, abia de câte-valunl de «cândă simtă măritată, se părtă destulă de bine, n-amă «ce să $ică în contră-I; şi tocmai purtarea sea m-a fă-; «cută să mă oprescă de la grozavultT Cugetă ce avuse-«semă d-a ’mi rădica viaţa. Locuescă în Moldova, la uă «moşie ăprope de Galaţi. Săntă şi la oraşă ori cândă «voescă şi la ţără, îndeletnicindu-mă cu menagiulă şi «cu detoriile mele de gospodină.

«Arătă ţiăţachi Zincuţel, soreî dumitale, felicitări din «parte-mi. Remâî sănătosă!

Cleopatra.

Zinca îşi ţinea mâna rezemată de frunte ascultândă; Ioniţă, terminândă, aruncă scrisârea cu răceală pe săr-tariă, îşi băgă mâinile în posunară, şi începu să se preumble p-în casă fluerândă încetă. în sine elă nu cerea de la Dumneţleă decât: uitarea!

Zinca rădică capul în susă, şi, uitându-se la frate-seă, numai cuteza a ţlice uă vorbă, ca cum le uitase şi le perduse tote. Ea mai ânteî fusese spăimântată.

Ioniţă ^ise încetă şi gonditoră:

— De seră deră cu baronulă şi cu amicii mei la grădina lui Varembergă!...

Zinca din parte-I, ca curm îşi vărsă focală, adăoga:

— Adevărată, nisce femei nebune! şi fiica precum îi sântă părinţii!...

V.

Care din concetăţenii noştri n-a cunoscuţii aceă grădină situată pe marginea Dâmboviţei, cu arborii ei stufoşi, cu drumuleţejie cele regulate şi aşternute cu petrişiij cu pavilionele seale, cu statuetele, cu arcurile, decorurile şi porţile în alţi cărora frontispiciu ţineţi uă însemnie; cu florăriile seale, ospătărie, bufetii, băi renumite reci; cu acele serate musicale, petrecerile, chefurile şi intrigile amorţise petrecute la umbra arborilorfi şi sub bolta de viţă? Acolo duminicele şi serbătorile se dedea concerte: era uă reuniune lucsosă. Toaletele cele briliante acolo se usau; rochiile de modă, şalurile, juvaerele şi capelele cu pene de struţii colorate acolo erau admirate şi altele multe. Numai vorbimtt de grupele de domnişăre cari, ca nisce coruri de nimfe, umpleati pretutindene rondonele şi drumuleţele pline de lumine şi cari, prin căutătura ochi-lorfi, sciati a răpi inime şi a mări farmeculd ce-lă caută cine-va între aceste ţlîniţe... Par-că amti auţli şi astă-ţli cândti trece cine-va p-acolo, aducându-ne aminte de fama ei acum căzută, grămădirea trăsurilorii şi a fiacrelorfl, cari aduceaţi familiile celorii avuţi, în cea mai strălucitâre toaletă, cumu ţliserămtt, şi târziu, după meţliulti nopţii, au^indfl strigându-se de nisce lachei, seti gendarmii poliţiei: trăsura cutăruia şi cutăruia!.. fiiacruliî cu numă-rulii atâtelea ş-atâtelea!....şi acesttt resunettt seprelun-gia une ori până aprope de ţliuă când se deştepta locuitorii din somnii. Grădina era în filele serbătorilorti, în acele serate, iluminată înlăuntrulă şi pe dinafară. Toţii felul de lampe şi candele de diferite colori res-frângeaă lumina lorü fantastică p-între arborii mirositori şi pe grămezile de flori formate in corone şi arcuri, pe sub cari trecea mulţimea. Grupele femeilorii şi bărbaţi-lorü eraü numeróse, spectaclulü sgomotosü, magnificii, admirabile. îndesuiala era aşa de mare că de multe ori nu găsia cine-va locü unde să se preumble, şi scaunele şi bancele înşiruite de tóte laturile nu se mai goleaü. Aci familii numerose mergeaü în rândă; dincolo câte uă păreche duoué căutaii singurătatea sub bolta cea de vie. Música ce esecuta arii de totü felul, aşezată în pavili-onulü centrale al grădinei, făcea să resune locurile depărtate pe cursul rîului, şi sufletele celorií ce ascultaü eraü mişcate prin măestria, intonarea instrumentelorü şi de viaţa care o respândea acei artişti... Spre stângă, sub umbra unui mare nucă şi alăturea cu casele care se găsescă aci, eraü mesele aşezate cu serviciuri pentru cei cari voiaü să se ospeteze. Oficeril ruşi încongiuraă mai de multe ori aceste mese, şi comandantele de garnisonă rarü lipsia de la acestü locü, cu nisce adiotanţî. Déca pentru a varia tabloulü, persónele aici presintate voescü a vedea din oficerii turci, ei se vedeaü rarü şi perduţi prin grupele ce mergéü rándü unii după alţii. Uniforma Iprü era distinsă prin fesulü roşu pe creştetulă capului şi cu unü canafü care atârna la spate, cu uă semilună la epolete şi cu sabia, cea arcuită, la copsă.

Comandantele rusescă, care n-avea stimă pentru acestü felü de uniformă, se trăgea cum anrü ţlisu, la una din mesele de sub nucü. Se vede 6rşî că din consideraţia pentru francesî nu cerea de bëutü alt-felü de vinü de-câtü şampanie. Despre preţfl, nu întreba nicï uă-da-ă. Se $ice că birtaşilortt şi comisionarilorü le mergea cum nu le mersese nici-uă-dată. Nu se vorbia de alt-felü de moneţă pentru plătirea celor maî ne-nsemnate lucruri de-câtü: poli imperialî.

Dérü comandantele nu voia ca aceşti omeni să se plângă contra otupaţiunei ruse în ţâră; elü voia a-şi ţine demnitatea, plătia şi totü în poli imperialî, cum ţliserămu; voia ânsă ca şampania să abundeze de a dilecta pe e-roicii sëï camaraçlï.

în acésta mulţime dérü resunândă, p-între şirurile de toalete, se preumbla Ioniţă N... la braţă cu sora sea^ care, pentru a-i- face plăcere, se pusese în mare toaletă. Zinca venise âncă cu vre-uă duouë vecine din mahala de lângă chimitirulü evreilorü, şi Tonciu se têrâse cum putuse pênë în strada din faça grădineî Yarembergü, şi găsise şi elü acolo unü locü, unde putea p-între crăpăturile scândurilor, să privescă înlăuntru lumea şi spectacolele.

Pe când Ioniţă N... se preumbla cu sora sea sub viţa boltită, unü june adiotantü rusü se opri în dreptulü lorü întinçlêndü gûtulü ca să ve^ă femeia, în întunericulü umbrei. Élü se apropiase pré multü că, la întrebarea ce-î făcu junele românü, oficerulü voi să se retragă iute. Unü bumbü, din întâmplare, de la peptulă oficeruluî, s-a fostü acăţattt de şnurulfi de la gûtulü îmbrăcămintei lui Ioniţă. Dintr-acésta,' rupându-se, s-a sfâşiată surtuculü în-tregă alü junelui adiotantă, Eată acum întâmplare! A-cesta protestă pentru că uniforma ’î era sfâşiată. Ioniţă caută să se apere, arátándü mai ântâî cu vorba că ce a căutată să se víre íntr-énsulü cándü elü se preumbla cu sora sea liniştită, aşa că militarulă înţelese că cu a-cesta nu e pré lesne de jucată... Zinca se aruncă între rusă şi fratele seă, încâtă, déca nu se întâmpla a-tunci ca música să cânte, ară fi strânsă totă lumea îm-pregiurul loră. Ioniţă susţinea că elă îşi căuta de drumă, ce avea oficerul rusă să se pue sub nasulă sâă? Si îu cele din urmă ţlise: déca voesce, să mârgă la ună croi-toră să dea să cosă bine sfâşietura uniformei şi elă plă-tesce. Oficerulă plicea să-î plătâscă uniforma.

Gólcéva se începu. Vre uă duoi cazaci alergară în ajutorulă superiorului, şi Zinca se rupea totă de necază de ce a venită în séra aceia la grădină, că de la dânsa s-a iscată conflictulă, şi începuse a striga. Fratele ei robustă şi capabilă a respinge pe adversari îi ţinea cam în respectă, pe -cândă aceştia îi şficea să mârgă la comandan-tele. Ioniţă avea mare luptă ca să liniştescă.pe sora sea vorbindu-i: că déca va face larmă va fi ună scandală pentru elă şi este perdută în posiţia sea, că e mai bine să ’lă lase pe elă singură, şi ea să plece cu vecinele de cari era însoţită. Zinca înţelese greutatea lucrului şi se retrase. Ea ânsă urma pe de departe pe frate-seă, cu ochii roşii şi frângându-şi mâinile de cele ce s-a întâmplată. Celă d-ântâiă care alergă, din mulţime, în ajutorulă lui Ioniţă, fu Păculescu, care se însurase de curândfi şi venise în acea sâră cu consórtea sea; pe care, auţlindă că unu confrate alţi seă este în golceavă cu ofiţerulă rusă, o lăsase în cerculă unorfi domne, şi alergă la loculîî conflictului. Fiindă că bolta dă viţă era numai cinci paşi aprope de mesele unde se găsia comandantele cu mai mulţi oficeri, putu să ajungă junele română şi oficerulu fără ca mulţimea, cea atentivă la musică, să bage de semă, saă a se face turbu grămădindu-se acolo. Io-niţă N.., fu adusă d-înaintea comandantelui care atunci era pre *bine dispusă.

Cazacii, cari crezuseră, pentru că le ordonase ofice-rulă, să aducă pe junele română în silă la comandantele, că o să-l spânzure, saă celă puţină le va ordona să-lă ducă la arestă, veţlură, cu destulă mirare, că generalulă, cumă a dată cu ochii de junele nostru, îi surise şi-I jise: ce faci maladeţu?... Oficerulă cu uă mână ţiindă bum-bulă lipită la loculă lui, ca fâşia cea ruptă a surtucului să stea lipită să nu se veţlă, arăta cu ceelaltă mână pe Ioniţă, care sta dreptă şi cu capulă golă dinaintea me-selorfl, unde eraă grămădiţi ofiţerii, şi encă, pe uă bancă mai de laturea, era uă femeie... Ioniţă nu luă seama la acestă femeie, preocupată de istoria pentru care fusese adusă fără voea sea.

— Ei! şi ce e cu tînerulu acesta? întrebă comandantele pe oficeră.

— Este revoluţionară!.. elfi mi a ruptă uniforma şi trebue pilduită...

Comandantele uitându-se la oficeră şi la junele română.

— Lasă* ne în pace, domnu-le’ nu faceţi din tote ni-micurile unu casus-beli, mergi de ’ţi ia altă uniformă. Militarii maiestăţii seale imperatorele marei Roşii nu se cade să se cobore pre josă...

firii lui Ioniţă îi ţlise că este liberă.

Elă mulţiămi cu politeţe.

Comandantele avândă de mai multe ori trebi pe la Vistierie cunoscuse pe Ioniţă, şi chiar ceruse informări de la dânsulă.

Comandantele ordonă ospătarului care sta respectuosă cu ună şervetă pe mână, ascultândă.

— S-aduci şampanie, deru de cea adevărată. Şi în-torcendu-se către junele care âncă nu plecase şi remă-sese în posiţiunea aceea: şeţlî josu tînărule, ia-ţî ună scaună!

Lumea cam băgase de sămă în cele din urmă că ca-f zacii duceaă cu sila pe ună civilă la comandante, şi d-a-I ceea începuse a se grămădi p-împregiură; deră lucru-i rile fură îndată potolite, şi pe Ioniţă îlă văţlu stândă d-uă-parte liberă.

Ioniţă rugă pe Păculescu, cum va scie, să facă pe | soră-sa a se înturna acasă cu coconele vecinele ce ve-[ niseră şi cari eraă în grădină; ba deca voesce, adăogă î elă, să o ia dânsul şi cu domna sea, ce şedeaă la Popa-' tatu, Să o ducă p-ân’ acasă, în dosulă lui Filipă.

Zinca refusă acesta. Ea voia să afle ce se face cu f fratele ei, mai alesă că întârzie aşa de multă. Ea gă-I sise uă posiţie de unde putea privi loculă unde era ruşii f: strânşi.

Amă disă că acolo era uă femeie cu uă fisionomie stfă-ină: prelungă la obrasfi, brună cu ochii negri, cu statura ’naltă, învestită cu uă rochie de mătase năgră cu volane, închisă bine pêne la gută, lăsândă a i se vedea unü simisetü forte albă, cu unü şal fi adusfi pe jumătate talia-l şi, de după braţu-l, atêmândü unü colţii pênë pe pământii. Acăstă femeie, de cum vă ji pe Ioniţă, schimbă la feçe şi se arăta par-că era genată de presinţa Iul; ânsă femeie fină, cu uă călcătură graţiosă, cu aerulü îndestulă de plăcută cândă surîdea, nu voi să arate că ea se interesăză de acestă june, saă că-lă cunosce, şi stătu' nemişcată ca uă marmură pe acea bancă. Ea privi ensă prin uă căutătură furtivă totă ce se petrecuse aci, de şi nu se uita de locă la junele.

Ospătarulă aduce duouă butilil de şampanie, pe care destupându-le astupuşulă loră făcu mare sunetă sărindă în susă.

Generalulă voi să arunce ce rămăsese în pachară din rândulă celălaltfi, pentru a-lă umple cu şampanie prăs-pătă. Elă greşi de nemeri pre rochia femeie! care şedea la uă parte: o umpluse.

-Nu este frumosă să aruncaţi pe mine ce a i c-masă în pachară din băutură!.. jse acăstă femeie făcân-du-se palidă de mânie, şi totă d-uă-dată întorcêndü ca-pulă şi privindă cu uă uitătură simţibilă către junele română celă ce rămăsese căutândă cu ochi mari la dênsa.

Comandantele recomandă ospătarului să aducă tină pachară la junele nostru, pe care îlă îmbie de mal multe ori să şădă, să ia locă pe scaune, ênsâ elă rămase totă în piciăre.

într-acestea unu adiotantu s-adresă glumindă către căpetenie:

— Aţi maltratată secsulu frumosu, generale! aţi feş-telită rochia ddmnei care stă acolea.

— A!... esclamă generalulu, cum se pote?

— Aşa aţi făcută, ţlice femeia către comandantele, mie nu-mi dă mâna să cumpără în tote filele rochii de mă-tăsărie.

— Atunci priimesce, ţlise comandantele, totă s-a pătată rochia, să o muiemă bine în şampanie, ca să cumperi alta nouă. Şi cu uă mână luându uă sticlă o turnă d-asupra eî precum tornă cine-va oţetă şi undelemntt la salată, şi cu cealaltă mână puse în mâinile femeie! ună fişică cu vre uă ţlece imperiali, care acesta, îndată ce simţi, după greutatea fişicului, că e aură într-ensulă, amuţi d-a mal ţlice ce-va; se sculă ensă iute în susă, şi cu unu aeră jumătate supărată şi pe jumătate mul-ţiămită, se scutură pe rochie de spuma ce lăsase vi-nulu. Ea ensă se uită la Ioniţă cu ună aeră aşa de du-rerosă, ca cum ’I ar fi ţUsă: veţi! ce nefericită sântă?

Ioniţă atinsă penă la sufletă şi creţlendă, după aerulă ei, că are ună sufletă de angelă deră este nefericită, făcu duol paşi către densa şi ’I dete braţulă, care acăsta îlă priimi cu mulţiămire, văţlândă că ruşii prinseră a se ameţi şi cine scie ce era să i se mai întâmple, nefiindă ‘ajutată de cine-va; deră Ioniţă, prin purtarea sea, sa păru dinaintea ei ca ună archanghelă care o scăpa.

Elă ţlise, adresându-se către ruşi:

— Domnitorii! dumneaei este nevasta mea, lăsaţi-o dării!...

Gâtii de ameţită fusese comandantele, deschise ochii mari uitându-se la Ioniţă ce făcea.

— Nevasta dumitale este dumneaei? n-am ştiută, me ertă... Astă femeie!... mai voi să ţlică ce-va comandantele, deră se opri.

A!... nevasta dumitale?...

— Da, dojnniloră, nevasta mea dumneaei!

Şi fără/ a mai ţlice uă vorbă ţinu acestă femeie la braţă, care încorageată prin fisele junelui română şi mereă mulţiăraindu-i cu ună aeră de complesenţă şi cu uă căutătură răpitore, avea aerulă unei fiinţe fericite.

— E nevasta mea! şi vă poftescă, domnitorii, petrecere bună!.*.. Şi elă se depărtă cu astă femeie la braţă pe cândă toţi remaseră înmărmuriţi şi uitându-se unii la alţii ca cum ar’ fi voită a ţlice: ore nebună este o-mulă ăsta?..

Şi sora lui atunci, precum ţliserămă, se găsia totă în grădină... într-acestea ună hohotă de rîsă se auţli de la spatele comandantelui, care apoi aţîţă şi pe ceilalţi câţi eraă acolo d-a rîde.

Acelă care rîse cu aşa mare hohotă şi bătendu din palme, era baronulă despre care amă vorbită..

VI

Eramü de faça cândü femeia dedea fratelui eï consiliile cele mai sigure pentru binele şi viitorulü seü; étâ ce ’î plicea dênsa:

— Iubite frate, sciü ce feltt staï şi cum te găsescî, ca să ’ţî çlicü déca facï bine, saü nu; şi cine ar’ putea să ’ţî vorbéscâ adevërulü de câtü numaï sora ta? Ceï cari nu se intereséza şi cari ar’ voi pôte să te vé^â per-dutü, rîdü cândü nu eşti de faça, şi cândü eştî, te lin-guşescfi, ca să te amăgiască. în scurtü e bine şi cu minte să asculţi îndemnulü meü: trebue să te însori. Vomü cerceta şi vomü găsi, creţlă, uă fiinţă cu care să trăesci fericitü. Nu vomü căuta acea fiinţă numai în imaginaţie şi conduşi de interesulü banilorü, ci în sînulü vre unei bune familii, iconôme, lucrătore, modestă şi morale!.. Asemenea fată găsesce unü june cândü este însoçitü de ajutorulü părintescfi, saü alü consângenilorü seï bine voitori. Aï fostü amâgitü. în alegerea ta; pôte că Dumneçleü a destinată uă fericire mai sigură alegându-ţi uă fiinţă convenabile ca să te căsătoresc!. însurătdrea scapă pre unü june de prăpădenie, côcï multe rele isvorescü din ne-nsurătore!..

Te amü vëçlutü mai deună-ţli séra dândü braţultt unei femei necunoscute; te ai depărtată cu ea de la grădină, nôptea, fără să te îngrijesci că ochii te vëdü, gurele rele te vorü calomnia, numele teă se perde şi reputaţia ta va suferi... Ce necuviinţă!.. Apoi nopţile vii pré târ-Ziă j saü nicï-decum acasă, ş-acesta ruină sănătatea!.. Se Zică pré multe despre felulü vieţeî ce îmbrăţişezi; alianţa ce o aï cu nisce omeni corumpţî şi desfrânaţi nu ’ţî este spre bine. Apoi se vede, după espresiunea întipărită în fisionomie, că viaţa neregulată, băuturile spirtuose, întâr-Zierea de nopte, joculü cărţilorîî, fumarea pré multü, a-busurî şi neodihna aü vestijită şi aü îmbëtrânitü faça ta. Unde este frumuseţea şi seninătatea ce ne plăcea să ve-demü altă tfătă în chipulü teü abia june? Iancule! ascultă vorbele mele şi schimbă poteca cea periculosă pe care aï plecată! însurându-te, veî scăpa de tote aceste cari prăpădesce tinerimea şi o duce maï ’nainte de timpü la mormêntü!.. Trebue să te însori, să ’ţî găsimiî uă fată; ascultă-mă şi vino cu noî ca să găsimiî acea fiinţă cu care tu se cade să fiî căsătorită. Fugî! fugî câtă veî putea de femeï perdute! nenorocitule, te veï perde şi tu cu dênsele!.. Portă-te ca omă, să nu fiî arătată cu degitulă de omă stricată...

Ionită lăsă capulu în josă neavêndü coragiulă a res-punde la tote cele observate de sora sea, dérü nicî nu negă vre una. Elă înţelegea că sora sea este bine informată despre traiulă seă şi relaţiunile cu care era acum legată. Silită apoî de întrebările şi certarea suroreî seale, respunse cu ună tonă secă şi cu nisce buse pline de amară:

— Numaî mă însoră, soro dragă! că ’mî amă încercată uă-dată noroculă şi nu ’mî a eşitfi bine.

— Ceea ce ţi s-a ’ntêmplatd ţie tocmai a fostă uă fericire, ca să înveţî să cunoscî lumea pe viitoră, ca să nu te maï înşeli, să nu fiï altă-dată prada ilusiilorü ce ţi le-aï formată.

— Eï bine, termină Ioniţă respunţlândă: s-a hotărîtă, mie nu ’mï maï trebue însurătore, sat cine scie, maï către bătrâneţe!..

— Eştî greşită, Ioniţă, ca mulţî alţiî cari aü făcută aşa, décâ cugeţî că e bine să se însore omulü când începe a i se pleca gùtulü pe peptü...Afară d-acestea, iubite frate, să stêrpimü rëulü pêne e ne-nsemnatü, côcï cândü, din greşala ta, relele vorü ajunge la culme, atuncï vomü vërsa amênduoï lacrime fără ca să ne putemü a-juta!..

Şi ambiï fraţî, dupe maï multe asemenï discuţiunî, se despărţiră fără să résulté ce-va din acéstâ conversaţiune aprinsă, dupë care femeia më rugă să o ajută d-a îndupleca pe fratele eî să schimbe felulă traiului şi a-î asculta consiliile. Cu tote acestea elă se despărţi de sora sea suri^êndu-ï.

Plecarămă împreună, şi ’lă lăsaiă în rëspântia de la Cismdoa-roşie, în faţă de Biserica-albă.

Më urcaiă susă în curtea acesteî biserici. Aci şeţlură maï ’nainte ceî duoî fraţî Cătină. Observaiă ânsă din portă, că Ioniţă se înturnă îuapoî apucândă în direcţiunea Poduluî-Mogoşoei. Amiciî meî cari veniaă câte uă dată aicî în vecinătate, acum nu eraă. Cinci minute dupë aceea scoborîiă de la Biserica-albă şi më aflaiă ârăşî pe urmele luî Ioniţă. Elă apucase la stânga, aprdpe de barieră. Casa unde a intrată ’mî era sciută; cunoscu-semă pe proprietarulă eî: şi prin acésta avuseiă oca-siune d-a afla ş-a vedea cu ochiî cele maî multe din cele ce se petrecea acolo.

Vë puteţi imagina’ uă cameră maî delăturî la mahala, cu uă tindişoră, precum ţlice cânte culă, că: unde e casa mititică şi viaţa bunicică!.. Mobile maî nimica într-ânsa: unü patü simplu, uă oglindă pe masă lângă ferâstră şi câte-va âle cu flori, uă cofă nouă pentru adusă apă, pusă în colţi*lângă uşă, ună stergară albă curată atârnată pe cuiă,^ îndărătă câte-va vase pe uă vetriţă, uă cratiţă pentru fertă lapte, uă morişcă de măcinată cafea, strecurători, âle de tuciă, ună grătară frecată caargintulă, atârnată în cuiă, şi uă scândură pentru călcată fuste şi rochii, rezemată de perete. Acestea ară da în gândă orî cuî să ţlică că astă cameră va fi locuită de uă personă pe care şi daca n-ar numi-o cine-va cu titlulă de: ţlînă care se schimbă în tête filele în taftă de mătăsărie şi catifele, dâră, prin curăţenia ce domina în casă şi aşezarea lucruriloră pe la loculă loră, totu-şi merită acestă nume. Acâstă fiinţă, pentru care junele nostru a căutată să se scape de ună amică, dupë ce îlă însoţesce pêne la Cismâoa-roşie, numai şi numai ca să vie la dânsa fără ca să fie vâţlută de alţii, era ună felă de Psiche căreia i se interdise d-a declara legăturile ei amorose cu soçiulü ei. Elă intră în acea casă, cum amă Zisă, lângă bariera podului Mogoşoei. Aci îi eşi înainte acâstă Zînă, cu surisulă pe buse şi ’1 întâmpină în pragă cu braţele deschise, luându-lă de gûtû şi adresându-i vorbele cele mai dulci, espresiunile cele mai încântătore.

— Bine aï venită! bine ai venită frumosulă meă!...de mulţii de cândii mă uitii să te zărescd din colţulii uliţei. Câtă te doriamd, câta doriamU să vii mai curândd! Scii că fără D-ta nu ama pace, nu-mi vine să şeţia la masă, pe cine mai ama astă-ţli in lume de câta pe D-ta? numai una Dumne^eU şi pe D-ta, scumpuld mea Iancu!

Şi ca cum astă femeie nu-I venia să-şi descleşteze braţele de dupe gâtulu lui, aşa merse cu ela până în-lăuntruia camerei, şi acolo şeţlură alăturea pe patii, ea apărendd aşa de voiosă, atâta de mişcată încâta junele remânea încredinţată că bucuria ei este estremă şi că tote câte le ^ice isvoresca dintr-uă inimă sinceră şi tînără. Desele întrebări a le acesteia, Vorbele ei cele dulci, alegreţea desemnată pe faţa ei cu acela surîsa ferme-cătora de câte ori o privia, nu-I permitead a se gândi mai multa la observaţiile cari i le a fosta făcuta sora lui cu puţina timpa mai ’nainte. Vorbele şi conduita astei femei îîă fermecaseră, îia subjugară...

— Ama gătita mâncare bună care sciu că-ţi place, ÎI ţlise ea, ama făcuta strudia cu făină albă, cu mere şi zachărd. Uite acu pună masa pentru noi. Merga să ’ţi a duca vina de la magasinuld din unghiuld uliţei.

— Ba nu, respunde Ioniţă, nu se cade să mergi dum-neta după aste lucruri. Pe mine nu mă cunosce nimeni p-aici, merga ed.

Şi Tereza, spre a-I areta câta e de devotată şi vo-idsă d-a ’1 servi, nu!1 lăsă să iasă pe p6rtă cu uă bu-tilie în mână.

— Voma găsi pe cine-va, vre una orna, una copila ca să ’1 trimitema, adăogă ea, sad de unde nu, mă ducd eü. Şeţlî Ian cule şi aşteptă-më, vină îndată!... Ea se ’n-turnă de la uşă şi ţlice: sciî cine m-a visitată astă-ţlî? Amü fostă de totă supărată. Nebunulă, infamulă baronă, de unde şi ce-felă a aflată că amă închiriată noî aici casă. M-am pomenită că intră astă-ţlî pe portă, 6nsă eă m-am ascunsă. Amă rugată pe stăpâna casei să iasă să-î ţlică că nu sântă aici. Acestă omă cândă îlă vedă me revoltă, elă e celă njâî infamă din câţi amă întâlnită în viaţa mea, nu jiotă să-lă ve$ă cu ochiî. Te rogă strică ori ce relaţiune cu dênsulü, că nu-ţî face onore, încetăţlă d-a maî umbla cu elă şi nicî-uă-dată să nu mi-lă aduci p-aicï, te rogă pré multă!...

— Sciă că este ună pecătosă, respunde Ioniţă, dérü ce te superă déca va veni cu mine? Nu sântă eă în stare să ’lă punemă în respectă şi la loculă lui? N-avea nici uă téma de acestă omă....

— Eă aşa te rogă, repetă Tereza, nu voiă nici să-l auţlă, nici să-l veţlă. Este ună omă reă şi periculosă care trăesce numai din intrigi.

— Aï uitată, Terezo, că noî ne amă cunoscută prin elă? Cui deră sântemă datori astă mulţiămire că noi ne amă cunoscută?... Se vede că D-ta, Terezo, nu eşti mulţiămită de cunoscinţa nostră care o datorimă acestuia?

— Ba nu, nu, desfă-te de omulă acesta că nu ’ţi va face vre ună bine relaţiunile cu elă. Trebue să-l sciî cine este? Oh! eă amă cuvinte pentru asta!... îlă urëscâ şi este dinaintea ochiloră mei ca ună iudă!...

— Lasă asta, iubită fată, lasă-lă pe baronulă în apele lui. Noi, sciî ce, să trăimă bine, să fimă fericiţi!..

Numai iu, numai tu, scumpa mea Tereză, aî ghicită chi-pulu cumu trebue să fimă fericiţi, cu puţine miţlloce, deru să trăimu bine... ce să ne mai batemă capulu pentru alţii?...

Ochii copilei păreau că reflecta totulu ce inima do-resce; se duce iute şi se întornă pentru a pune masa. Din ce în ce faţa ei se-nseninase. Busele ei ca mărge-nulu conservau frăgesime şi unu profumu par-că se răs-pândia cu vorbele ei. Obrasii ei subt umbrirea geneloru negre şi lungi se aprindeau cu câtă umbla mai iute după arangearea menagiului. Era numai graţii şi inspira cele mai plăcute ilusiuni junelui care o privia. Mai alesă elă care suferise!... Amenduoi păreaă că formeză uă grupă angelică cândă şedeă unulă lengă altulă. Petrecendă ei ast-felă părea că se resfrânge împregiuru-le acestă armonie a dimineţiloră în cântarea paseriloră, în resărirea aurorei şi ’n lumina ţlileî, din minutulă cândă se cunoscură penă aci. Ei nu eraă serioşi, şi cândă făceă vre-uă observaţiune unulă altuia o făceă fără să se supere, şi ceea ce e mai multă ei nu se îngrijiaă nici decum pentru ţliua de mâine: se păreaă ca nisce copii luândă numai în glumă tote. Ei se cultivaă şi trăiaă, se părea în to-tulă, cum amu mai ţlisă, că respiraă plăcere şi fericire; densa, Tereza, sciu să conducă lucrurile aşa!... Junele Ionită acum cunoscea adevărata viaţă: elă nu împărtăşise mai ’nainte uă alta de preferată. Tote ilusiunile de fericire şi le concentrase aci. Acesta era femeia visu-riloră seale, după cum socotia elă. Trecutulă se sdrobise la piciorele astei fiinţe. în sburdălnicia jocuriloră, a glu-meloră 'ce-se i-isipiaă între duoi copii frageţi ca dânşii, ea se vedea une ori căşlândă. Elă întindea braţele d-a o rădica. Puindu-se la piciorele lui ea ’1 încredinţa că numai pote trăi fără amorală seu. Şi-i ţlicea: o să mă părăsesci vre uă-dată frumosulu meu? Eă atunci să sciî că moră... Ioniţă îi respundea surîţlendă: eşti uă nebună că te gândesc! ast-felă.

— Ba nn, sciă că sora ta voesce să te însori, femeia cu care caută să te uniască este uă văduvă căria i a murită 'bărbatulă de curândă la Galaţi, şi apoi eă re-mână, şi cum remână eă?.. Eă tote le amă aurită...

— De unde le sciî tu astea? cine ţi le $ice?

— Stăpâna casei le află... Deră apropo, amă uitată să ’ţi spună, şi nu sciă de ce ’mi vine să uită asemenea lucruri, baronulă de aţii a ţlisă stăpânei casei, că eşti chiămatăla comandantele Daniilefschi, să mergi negreşită acolo.

— Nu sciă pentru ce mă chiamă, respunse Ioniţă cu nepăsare, şi ’n acestă timpă îşi învârti uă verigă de aură care o purta la degită.

— Nu cum-va, adăogă juna femeie, şi acestă muscală voesce ca noi să ne despărţimă unulă de altulă?

— Ce nebunii spui acolea! Terezo, lasă-te de asemenea cugetări, fii cu minte.

— Veţlî că eă te iubescă, adăoga dânsa, şi de aceea îmi vine în minte şi să creţlă ast-felă de lucruri. Veţli, simţi, înţelegi ce va să ţlică d-a iubi? E gelosia, e cu-getnlă din mine care-mi vorbesce, să nu perdu obiectulă dorită care mă preocupă! Bărbaţii sântă caprişioşî, ne-• statornici; noi femeile, nil - ânsă t6te, dertt^fc^^€ari în-adevăra iubescd, iubescd cu totîi focuia unui amorţi înflăcărată, Nu sciţi deca ar’ trebui să te lasă să mergi la comandantele rusescd: îmi este temă şi de elti; suntă uite gelosă şi de umbra dumitale!..

— Ce ţlici să nu ine ducii? Lasă să vedemii pentru ce mă chiamă, suntu curioşii...

— Aşa e, derfi eti amti presimţiri; şi ceea ce nu tre-bue să uiţi vre uă-dată e că eti te iubescii, te iubescti mai multa decâta ori care altă femeie. Şi într-acestea ea remase acăţată de gutuia lui precum uă ederă de pereţii unei colone de calcariu. Ela se redică in susfi lmbrăţişând-o.

Acum era masa gata, şi ei se ospătară convorbinda despre uă sumă alte lucruri.

Ioniţă după amia-ţli se duse la sora sea. Găsi la dânsa una bileta, trimisu de la comandantele, prin care îlfl invita să mergă chiar în acea sără până la dânsula, ce şedea în casele de lângă Amzia.

îşi luă pălăria în mâini şi ţlise surori-si că se întărnă pe sără. Ce o fi voinda comandntele de garnisonă cu mine? cugetă ela în sine.

La opta ore şi jumătate în-noptata, erafi adunaţi la Ioniţă acasă mai mulţi bărbaţi juni: amploiaţi, stu-. denţi şi unii dintre cei cari n-afl nici uă ocupaţiune, a-dică fără nici uă meserie, cari scia a juca cărţi. Baro-nuia se găsia între dânşi. Ela şedea mai la uă parte ţinânda uă păreche de cărţi în mână.

Zinca era mulţiămită să veţlă câta de multă lume viindii la frate-seii ca să ’Iii distreze* dupe cum plicea eâ. Ea tracta pe toţi bine. Socotia că tote se potrivescfi cu scopulfi ei.

Derfi verulfi Ioniţă cepote fi? unde e? ce întârzie elfi aşa de multfi?.. întrebă Păculescu care perduse răbdarea aşteptându-lfi.

— Vine acum îndată, fam lăsaţii la generalultt Da-niilefschi, unde are ce-va de vorbiţii, respunde baronulfi, celti ce măsluia cărţile din mână, şi care cândtt vorbia nu se uita nici uă-dată la omfi.

— Asta nu mirosă bine şi nu se recomandă frumoşii domnulfi ioniţă că merge la comandanţii armatei de ocu-paţiune, ţlise unulfi mai de colea cu nasulfi mare, micii de statură, şi căruia îi toca gura ca uă moră cu vorbe de patrie, naţionalitate şi progresă, părea că era patria încarnată cândfi vorbia elfi.

— Dumneta ^.ieî asta că nu e frumoşii să mergă cine-va la comandantele rusă când îlfi chiamă? dumneta ţlici asta? dumneta? observă cu ochii boboşaţi şi spălăciţi baronulfi celfi ce tăia cărţile cu unii felii de tactfi,. te du mai bine că te aşteptă maiorulfi căruia ’i eşti devotată!...

— De unde scii dumneta asta? respunde cam aprinsă domnişorulfi acesta la vorbele baronului. Vei sci, domnule, ett care amfi onore a fi românii liberalii şi patriotă, nu se jocă cine-va aşa lesne cu mine cu vorbe ca d-alfi de astea!

Baronulfi rîse auţlindu-lfi vorbindfi aşa înfocată, fiindcă îlfi scia că este plătită de la poliţie.

In tote locurile furnicaü regimente de spioni, dintre tote clasele..

— Dumnéta, domnule? repetă acesta.

— Da, eŭ, precum amŭ onóre a-țĭ spune dumitale verde în ochĭ, pentru patria mea sacrificŭ pênĕ la uă picătură de sânge, repetă celŭ năsosŭ.

Baronulŭ trânti cărţile pe uă mescióră şi începu să se preumble cu mâinile în posunarŭ.

Între acestea câțĭ-va junĭ murmurară în contra celor petrecute. Junele Cătina, ce avea forma capuluĭ unui filosofŭ englesŭ, care se amusa privindŭ foile dintr-unŭ albumŭ ce ’lŭ avea dinainte-ĭ la unŭ colţŭ de masă de nucŭ, ḑice: noĭ n-amŭ venitŭ aicĭ să ne certămŭ, ci să căutămŭ să vorbimŭ de altele.

— Bine ḑice D. Catina, ce va să ḑică asta? când ne amŭ adunatŭ aci, să începemŭ a ne certa?., replică ami-culŭ intimŭ alŭ luĭ Ioniţă: Nae Poporanul, care conţinea în elŭ uă carte întrégă de sentinţe şi macsime. Nu vomŭ ḑice că capu-ĭ era ca alŭ luĭ Esopŭ, dérŭ prin forma chipuluĭ nu se depărta pré multŭ. Micŭ de statură, avea gura mare câtŭ îĭ era şi inima, şi n-ar fi voitŭ sub nici unŭ motivŭ să ’lŭ numiască alt-felŭ decâtŭ cum îĭ ḑicea.

— Aşa, respunde unŭ altŭ june care sta maĭ delăturĭ, maĭ bine arŭ fi să ne punemŭ la cărțĭ.

— Să vie Ioniţă, că nu e plăcere fără dênsulŭ.

— Negreşitŭ să aşteptămŭ pe Ioniţă, adaogă Popo-ranulŭ.

— Da, elŭ este totulŭ, respunde unŭ altulŭ.

— Elŭ s-o fi înfundatŭ érăşĭ la nemţóica luĭ de la capulŭ Poduluĭ-Mogoşóeĭ, observă năsosulŭ care se dis-putase maĭ ’nainte cu baronulŭ.

— Ia să lăsămŭ astea, ḑice Cătina. — Ce s-a făcutŭ bĕtrânulŭ curiera celŭ şchiopŭ nu-lŭ maĭ vedemŭ acu de la unŭ timpŭ?

— A intratŭ în spitalŭ. Se speră dupĕ operaţia ce i a făcutŭ unŭ renumitŭ medicŭ, care a venitŭ acum, că o să se facă sănĕtosŭ; o să ’lŭ vedemŭ umblândŭ dreptŭ şi sănĕtosŭ ca unŭ stejarŭ.

— Adevĕratŭ? adăogă Cătina, o să vedemŭ pe şon-torogulŭ de Tonciu că se maĭ însóră êncă uă-dată dupĕ ce a ţinutŭ treĭ femeĭ pênĕ acum. D-aceea se odihnesce acum oraşulŭ, că bietulŭ omŭ numaĭ póte de la spitalŭ ĭ să mérgă din casă în casă, să spioneze, să afle ce se face şi ce se drege, să s-amestece ca piperulŭ p-în tóte.

Celŭ năsosŭ, auḑindŭ de vorba spionŭ, se cam atinse, ca unulŭ ce se scia cu musca pe căciulă, creḑu că se face alusiune la persóna luĭ.

Heĭ! domnule Cătina, veḑi-ţĭ de poesie şi lasă pe bietulŭ şchiopŭ în pace să se facă sănĕtosŭ la spitalŭ unde e... Bine e elŭ acolo!

— Eŭ nu vorbescŭ cu D-ta, îĭ observă Cătina.

— Dérŭ apoĭ suntŭ şi eŭ aicĭ. Şi credŭ că e maĭ bine să vorbimŭ de poesie, de libertate, de progresŭ, noĭ astia se cade să fimŭ sfeşniculŭ în care se pune lu-mina. Cine dérŭ o să se ocupe cu d-acestea?

— Pré ne amŭ întinsŭ în politică şi la vorbe marĭ, ḑice Poporanulŭ scărpinându-se în capŭ, maĭ bine să fimŭ maĭ moderațĭ.

— Décă e vorba de poesie, apoĭ Păculescu are să ne citéscă, cŏcĭ elŭ s-a făcutŭ poetŭ, rĕspunde unŭ funcţionarŭ.

— Aşa, domnule Păculescu! dumnéta te aĭ făcutŭ în-chinătorulŭ Muselorŭ?.. Bine, fórte bine!

— Să citéscă domnulŭ Păculescu!.. ḑiseră de uă-dată maĭ mulţĭ junĭ.

— Lumea nouă, domnilorŭ! ḑice érăşĭ celŭ năsosŭ. Progresŭ cată să facemŭ să arĕtămŭ lumeĭ că ne tragemŭ dintr-uă viţă strălucită. Sûnteţĭ şi D-vóstră de opinia mea? trebue totulŭ rĕsturnatŭ, prefăcutŭ, schimbatŭ şi curăţitŭ, să arĕtămŭ lumeĭ întregĭ ce suntemŭ noĭ!...

Baronulŭ spune maĭ de uă parte unuia: omulŭ acesta vorbesce flécurĭ; vă încércă să véḑă ce respundeţĭ Dvóstră, ca diminéţă să mérgă să dea raportŭ maioruluĭ de la poliţie.

— Cum aşa! respunde acela, maĭ sciĭ!..

Celŭ de maĭ ’nainte vorbea făcêndŭ spume la gură, totŭ cu istoriĭ de acestea:

— Uite, adăoga elŭ, facŭ jurărêntŭ pe totŭ ce amŭ maĭ sântŭ, eŭ mĕ punŭ în frunte la orĭ ce mişcare voiţĭ să facemŭ, mĕ înţelegeţĭ?..

Păculescu, voindŭ să se schimbe vorba, dete uă turnură ridiculă vorbelorŭ aceluia, pentru că auḑise de la baronulŭ că este spionŭ de profesiune.

— Déca jurĭ pe nasulŭ dumitale, cată să credemŭ că e dreptŭ aceea ce ḑici.

Toţĭ rîseră cu unŭ hohotŭ: Aşa! aşa, pe nasulŭ D-luĭ!..

— Domnilorŭ, amŭ inemicĭ între D-vóstră, sciŭ de unde ’mĭ vine mie asta! Şi ’ntr-acestea puse mâna pe unŭ scaunŭ, ca cum arŭ fi voitŭ să loviască pe cela care îĭ vorbi ast-felŭ.

— Maĭ bine să citimŭ, prorupse Catină, vĕḑêndŭ că lucrurile mergéŭ în seriosŭ, să nu se facă vre unŭ scandalŭ.

— Să citimŭ! s-auḑiră maĭ mulţĭ d-uă dată, adresân-du-se la Păcuiescu care le promisese că are să le ci-téscă ce-va noŭ.

— Domnilorŭ, maĭ aprópe! ḑice Catină celorŭ din casă. Maĭ aprópe, domnilorŭ!..

— Déca e aşa să vĕ facŭ plăcerea, respunde Păcuiescu.

— Cum nu, cum nu! ḑice Poporanulŭ cu unŭ tonŭ afirmativŭ.

Juniĭ se puseră împregiurŭ, pe scaune. Păcuiescu la miḑlocŭ cu unŭ peticelŭ de chârtie în mână.

— Maĭ ântêiŭ titlulŭ, ce-felŭ se întituléză astă scriere?

— Titlulŭ e, respunde Păcuiescu: suflămŭ şi ’n iaurtŭ

— Ha! ha! ha!., bufni de rîsŭ celŭ năsosŭ, écă frumuseţe, écă uă idee poetică a D-luĭ Păcuiescu!

— Nu face nimicŭ, să citimŭ, ḑice Catină, orĭ ce va fi, cată să auḑimŭ.

— Cată să auḑimŭ, repetă Nae Poporanulŭ.

— Tăcere, domnilorŭ! s-auḑiră ceilalţĭ, ca să înceteze discuţiunile.

Păcuiescu citesce rarŭ şi declamândŭ:

SUFLAMU ACUM SI ’N IAURTU

«Ce schimbărĭ se totŭ vorbesce?

«Aŭvreţĭ ţéra s-o schimbaţĭ?

«Ce minunĭ se maĭ croesce

«De la diavoliĭ vărgaţĭ?..

«Câte se ’nvârtescŭ în lume,

«Par-că lumea s-a schimbatŭ:

«Cu politica, cu glume,

«Vaĭ de noĭ unde-amŭ intratŭ!..

«Oftândŭ, ḑice unŭ omŭ: «Tată!

«Noĭ Româniĭ alt-felŭ traiŭ

«Petreceamă cu toțĭ uă-dată,

«Ţéra ne era unŭ raiŭ.

«Dérŭ acuma, Dómne Sânte!

«Ce s-auḑĭ pe unde viĭ?

«Eşiţĭ voĭ ceĭ din morminte,

«Se intrămŭ noĭ astĭa viĭ!...

«Facemŭ progresŭ!.. îĭ respunde

«Unŭ limbutŭ de la oraşŭ;

«Rĕsturnămŭ, săltămŭ orĭ unde

«Să dămŭ ţéra pe făgaşŭ.

—«Ce felŭ? spune uimitŭ omŭlŭ,

«Noĭ, Româniĭ ce-amŭ ajunsŭ!..

— «Asta-e moda!.. Domnișorulŭ

«Ḑise cu ’ngâmfatŭ respunsŭ.

«Trâimŭ precum, se vorbesce,

«Mâncămŭ, visămŭ, şi dormimŭ;

«Vorbimŭ alt-felŭ românesce;

«Totŭ e noŭ!. să ne mândrimŭ!

—«Dérŭ eraŭ şi lucruri bune

« Între cele ce-amŭ avutŭ?

—«Bune, rele nu se spune,

«Trebui totulŭ prefăcutŭ...

—«N-o fi ţéra care tace

«Opincĭ, cârpe, saŭ cojocŭ,

«Să le porţĭ precum îţĭ place,

«Ş-apoi să le-aruncĭ pe focŭ?..

«Celŭ puçinŭ, a «ḑisŭ moşteanulŭ,

«Uniţĭ, uniţĭ când amŭ fi!...

«Trécă, mérgă totŭ srmanulŭ,—

«Tréba alt-felŭ amŭ vorbi..

«Dérŭ ce veḑĭ? ce spicurĭ rele?

«Secerămŭ ce semĕnâmŭ!...

«Ne amŭ născutŭ în ḑile grele,

«Bine ’n viaţă să n-aflâmŭ...

«Ăştia, noĭ, ómeni de munte

«Nu pré ne-amăgimŭ p-în satŭ,

«Precum câinele pe punte

«Carnea ’n apă c-a lăsatŭ.

«Ţinemŭ portulŭ cum n-e vorba,

«Ca proverbulŭ bunŭ şi scurtŭ:

«Cŏcĭ ne fripse-uă-dată ciorba,

«Suflămŭ acum şi ’n iaurtŭ!..

Îşi deteră fie care opiniunea asupra acestei poesiĭ, par-lamentândŭ şi discutândŭ ca deputaţiĭ uneĭ camere.

În aceste conferinţe écătă şi Ioniţă, plinŭ de voe bună că găsesce acasă la dênsulŭ uă sumă de camaraḑĭ. Dete bună séra, îĭ strânge pe toțĭ în rôndŭ de mână şi le vor-besce cu unŭ tonŭ de bucurie. Elŭ semĕna acum ca unŭ emborŭ de la portulŭ Brăileĭ ce a câştigatŭ cu comer-ciulŭ cincl-ḑecĭ miĭ de lire.

— Ce noŭ? Spune-ne, iubite frate, de unde viĭ?

— Fraţilorŭ, rĕspunde Ioniţă, s-a hotărîtŭ, schimbŭ cariera mea de funcţionarŭ cu aceea de ostaşŭ.

— Aşa! Eĭ cum? ḑiseră ceĭ dimpregiurŭ.

— Intru în armata ruséscă; acum vinŭ de la coman-dantele de garnisónă a capitaleĭ.

— Ce felŭ? ce felŭ? cŭm s-â întêmplatŭ?.. întrebă

cu interesŭ personagiulŭ celŭ năsosŭ. '

— Uite bine, generalulŭ îmĭ promite că mĕ ia sub protecţiunea sea; sûntŭ primiitŭ cu gradulŭ de praporcicŭ, şi în-curêndŭ voiŭ înainta; o să amŭ uă perspectivă mare pentru viitorŭ, îmi ḑice elŭ.

— Se vede, ḑice Păculescu, că dintr-asta ţĭ a venitŭ ţie recomandaţie, că aĭ brânciuitŭ puçinŭ cazaciĭ la grădina Varembergŭ.

— Pe semne că asta e.

— Nu, domnilorŭ, adăogă baronulŭ, din recomandaţia mea; eŭ amŭ vorbitŭ generaluluĭ pentru D. Ioniţă N...

— La Muscalĭ! esclamă celŭ care îşĭ vîră nasulŭ p-în tóte, să serviască la?., maĭ bine să mergĭ să te aruncĭ în gôrlă. La Turcĭ, da, maĭ înţelegŭ şi eŭ, dérŭ nu la Muscalĭ.

— Fiind-că voescŭ să îmbrăţişezŭ cariera armelorŭ, voiŭ să mĕ formezŭ maĭ ântêiŭ cum voiŭ putea şi unde voiŭ putea, şi cu acésta într-uă ḑi, cine scie, mĕ voiŭ înturna în țéra mea ca să o servescŭ.

— Nu, estĭ greşitŭ, nu te duce acolo, maĭ bine, uite, Omer-paşa promite avantage celorŭ cari se înroléză în armata turcă.

Baronulŭ rîse din noŭ de cele ce auḑi.

— Ba sciĭ ce, nici la uniĭ, nici la alţiĭ, rĕmâĭ maĭ bine în țéra ta, băete, aĭ uă carieră, ţine-te de dênsa, observă Păculescu.

— Da, da, are dreptate nenea Alecu, ḑice Popora-nulŭ cu tonulŭ seŭ afirmativŭ şi flegmaticŭ.

— Amŭ cuvintele mele, domnilorŭ, ḑise Ioniţă, voiŭ să scapŭ de suferinţe, amŭ cercatŭ nefericirĭ din copilăria mea, apoĭ viĭtorulŭ meŭ este nesigurŭ, ca funcţionarŭ, astă-ḑĭ aĭ funcţiune şi mâine te dă afară fără nici unŭ motivŭ, aşa se întêmplă une orĭ la noĭ!.. aŭ păţit-o maĭ mulţĭ. Eŭ dérŭ sûntŭ hotărîtŭ, mĕ ducŭ; amŭ promisŭ şi amŭ mulţiămitŭ comandanteluĭ de propunerea sea şi de protecţiunea cu çare mĕ onoréză.

— Bine dérŭ te ducĭ? întrebară maĭ mulţŭ, dint cari era Cătina şi Poporanulŭ.

— Da, fraţilorŭ, de poimâine mĕ veţĭ vedea în manta soldăţéscă.

— Da, cariera armelorŭ înalţă, scutură jugulŭ, dă libertate şi face pe omŭ tare! adăogă unulŭ dintre astĭ junĭ.

— Da, dérŭ nu la Ruşĭ, repetară câţi-va maĭ de colea.

— Ce-mĭ pasă mie! Găsescŭ unŭ locŭ pentru mine, voescŭ să mĕ essercitezŭ acolo; voiŭ sci într-uă ḑi să mânuescŭ spada,’ orĭ lancea!.. Destulŭ că eŭ schimbŭ viaţa molatică şi trândavă a cancelaristuluĭ, mĕ desfacŭ de umilinţa care trebue să o cercŭ în tóte ḑilele dinaintea unorŭ superiorĭ ignoranţĭ, ignoranţĭ şi pasionaţĭ... Voescŭ să fiŭ maĭ bine ostaşŭ, fraţilorŭ! Ostaşŭ e maĭ bine decâtŭ lacheŭ şi umilitŭ tĕrându-mĕ să nu fiŭ datŭ afară după ce amŭ servitŭ maĭ mulţĭ anĭ. S-a ’ntêmplatŭ la maĭ mulţĭ acesta, o sciţĭ D-vostră!.. Maĭ fericitŭ e unŭ meşteşugarŭ de rândŭ; acela celŭ puçinŭ e stópânŭ!..

— Déca e aşa, eŭ te felicitŭ, fiind-că te vĕḑŭ că o ḑici din tótă inima, prorupse Păculescu care înaintă şi apucă de mâinĭ pe camaradulŭ seŭ. Cătina făcu asemenĭ, şi baronulŭ, care nu ’nceta d-a ’ĭ ḑice: bravo! îĭ adresă unŭ complimentŭ. Érŭ personagiulŭ celŭ cu nasulŭ mare repetă că nu se învoesce cu acésta să intre in armata rusă. Dérŭ elŭ o ḑicea asta numaĭ ca să facă pe ceilalţĭ a vorbi, şi la ḑiuă să mérgă să raporteze, precum îĭ era meseria.

— Şi eŭ te felicitŭ!.. ḑise Poporanulŭ care se aruncă în braţele luĭ Ioniţă.

Eĭ se puseră pe scaune, luară tutunŭ pentru ţigărĭ şi începură a fuma. Baronulŭ, cam cu tactŭ, desfăcea cu uă deosebită adresă uă păreche de cărțĭ nouĭ de jocŭ, şi părea că adunarea îşi începea scopulŭ pentru care era într-unită.

Aci îndată unŭ omŭ intră. Elŭ atrase mirarea tutu-lorŭ. — Te-aĭ făcutŭ sănĕtosŭ Tonciule? îlŭ întrebară aceştĭ junĭ. Toţĭ se mirară cum îlu vĕḑură. Cine aré ḑice că acesta cu duoĕ lunĭ maĭ ’nainte umblase în cârjĭ?— Să nu maĭ pĕcătuescĭ d-aci ’nainte!.. îĭ ḑise baronulŭ rîḑêndŭ, înaintea căruia bietulŭ omŭ, cu pĕrulŭ cărunţitŭ şi umblândŭ dreptŭ ca unŭ militarŭ, lăsă ochiĭ în josŭ şi par’ că nu cutéză a 'ĭ respunde. Elŭ ar’ fi sciutŭ ce să rĕspunḑĕ la întrebarea acésta, dérŭ nu cuteză, pentru că duoĭ şireţĭ când se întâlnescŭ cată unulŭ din eĭ să recunóscă superioritatea celuĭ-laltŭ. Pe lêngă asta cine este cu musca pe căciulă e cam cu grijă totŭ-d-auna...

— Dérŭ cum, eştĭ sănĕtosŭ? îlŭ întrebă Cătina pri-vindu-lŭ de susŭ pênĕ josŭ.

— Uite, amŭ fostŭ la spitalŭ, rĕspunse elŭ.

— Cum amŭ ḑisŭ: să nu maĭ pĕcătuiască!..

— Lasă-mi-te că ţi oĭ da eŭ de urmă, domnule ba-ronŭ de ḑiuă, érŭ nopţile l.. Se opri d-a esprima totulŭ, personagiulŭ despre alŭ căruia nasŭ s-a vorbitŭ, uitân-du-se pe subt ochĭ şi neperḑêndŭ din vedere orĭ ce gestŭ, orĭ ce vorbă aceluĭa care ’lŭ declarase de spionŭ.

Baronulŭ trase maĭ la uă parte pe noulŭ venitŭ, ca cum ar’ voi să ’lŭ observe d-aprópe, şi 'ĭ ḑice încetŭ: amŭ făcutŭ să capeţĭ uă slujbuliţă, dérŭ pênĕ cândŭ veĭ pleca afară, te du mereŭ pe la casa sciută, bagă intrigă între elŭ şi ea, prin stŏpâna caseĭ, şi cândŭ veĭ fi de-parte de Bucurescĭ, nu uita că ’mĭ esti datorŭ ascultare... Eŭ invidiezŭ traiulŭ lorŭ; nu trebue ca viaţa lorŭ bună să dureze multŭ timpŭ! ḑice elŭ în sine... Apoĭ îĭ vorbi tare ca să auḑă toțĭ: — Prin recomandaţia mea ai intratŭ să te cauţĭ în spitalŭ... Încetŭ erŭ: cunoscĭ că ţinŭ de ceĭ de susŭ?.. Să ’mĭ fiĭ devotatŭ şi veĭ fi folositŭ!..

Tonciu era schimbatŭ acum. Unŭ bunŭ medicŭ făcuse minune cu elŭ; dérŭ nu scimŭ déca a pututŭ preface întrênsulŭ şi acelŭ spiritŭ de intrigă, saŭ să ’lŭ corige de uâ rĕutate nemĕsurată ce o ţinea acoperită cu masca ipocrisieĭ, aceia ce făcea pe numitulŭ baronŭ să se servéscă cu elŭ, care cu tóte acestea, de şi uneorĭ îlŭ vorbise de reŭ, îlŭ asculta pentru că îlŭ plătia. Defectele înrădĕcinate arare orĭ cine-va le póte modifica prin cultură şi educaţie, dérŭ pe nisce ómenĭ crescuţĭ şi îmbĕtrâniţi în linguşirĭ şi servilismŭ, şi maĭ greŭ?.. Ioniţă 'ĭ a fostŭ promisŭ că ’lŭ recomandă unuĭ vameşŭ de la Florile-albe, să 'ĭ fie acolo de ajutorŭ, să fie şi elŭ cum amŭ ḑice la uă pâine, avêndŭ conduită bună. S-a văḑutŭ maĭ de multe orĭ ómenĭ a cărora reputaţie a fostŭ tot-d-auna echivocă, alergândŭ numaĭ dupé foncţiunĭ, şi cândŭ sûntŭ acolea aŭ întrecutŭ tâlchariĭ din Vlăsia... Astŭ pĕcatŭ l-a avutŭ maĭ cu sémă capiĭ guvernămêntuluĭ ca să caute asemenea ómenĭ, să se serviască cu eĭ de instrumente... Atunci era şi ocupaţiunea străină care se amesteca in aceste afacerĭ...

— Te duci, Tonciule? ne laşĭ, că te-aĭ făcutŭ sănĕ-tosŭ? îlŭ întrebă Cătina stândŭ alături cu Ioniţă care asemenĭ îĭ făcu acéstă întrebare.

— Da, sûntŭ sănĕtosŭ şi voiŭ pleca dupĕ cum o să plecĭ şi D-ta în Rosia, nu este aşa?.. Elŭ ascultase afară la uşă cele ce Ioniţă spusese, că se înroléză în oştire.

Este bine p-acolo, eŭ amŭ fostŭ curierŭ la posta ru-séscă! ḑice Tonciu care nu ’şĭ maĭ freca genunchiulŭ la orĭ ce minutŭ şi nu se maĭ văita ca altă dată.

Ioniţă îĭ promise că negreşitŭ o să ia ordinulŭ de serviciŭ unde era orânduitŭ, şi că din acelŭ minutŭ îĭ poftesce călĕtorie bună...

Târḑiŭ adunarea se sparge de la Ioniţă, plecândŭ fiecare către casă.

Ioniţă remâindŭ cu sora sea, maĭ în urmă îĭ făcu cunoscutŭ proiectulŭ seŭ celŭ noŭ. Femeia se gôndi puûinŭ şi creḑu că din duoue rele e maĭ de preferatŭ acesta. Nu ḑise nimicŭ, adică nicĭ da, nicĭ nu.

A treia ḑi junele nostru, la Capulŭ poduluĭ-Mogoşóeĭ, şedea pe patŭ în îmbrăcăminţĭ de diminéţă. Tereza era culcată cu unŭ obrasŭ pe piciórele luĭ, îlŭ ţinea îmbrăţişatŭ cu uă mână, şi ’n astă posiţie lăsa să atârne în josŭ pĕrulŭ eĭ negru resfiratŭ. Lacrimile eĭ atunci făcuseră unŭ Iacŭ dinaintea picióreluĭ luĭ. O! ea plângea de se prăpădia, şi scoţândŭ gemete şi suspine dureróse se silia în totŭ chipulŭ a 'ĭ atinge inima şi a ’lŭ face ca să o asculte, să se pătrunḑĕ de durerea eĭ. Afară în curte, Tonciu îşi luă ḑiua bună de la stŏpâna caseĭ, pentru că era să plece unde era orânduitŭ.

— Câtŭ amŭ să plângŭ de nefericirea cu care sórtea mĕ urmăresce, ḑicea Tereza luĭ Ioniţă. Ce o să mĕ facŭ eŭ? Şi tu, şi tu, omŭlŭ în care m-amŭ încreḑutŭ maĭ multŭ, mĕ amăgescĭ?.. mĕ respingĭ! mĕ laşĭ! mĕ laşĭ ca să morŭ în desperarea mea!..

— Dérŭ cine ţĭ a spusŭ, Terezo, de la cine aĭ aflatŭ că eŭ o să te părăsescŭ?

Tereza se uită afară să véḑă déca maĭ este acolea celŭ care ’şĭ luă ḑiua bună de la stŏpâna caseĭ.

— Tacĭ, numaĭ ascunde asta!.. adăoga ea, eŭ sciŭ totŭ, pentru că tot-d-auna m-amŭ interesatŭ să sciŭ ce facĭ, ce cugețĭ şi cum vreĭ a termina cu mine. Pre-câtŭ te iubescŭ, pre-câtŭ mĕ silescŭ să te ţiŭ legatŭ de a-morulŭ şi simţimentele mele, cu atâta tu staĭ rece, eştĭ indiferentŭ, şi acum vreĭ să te duci: tóte acestea pentru că nu maĭ iubitŭ, nu te-aĭ interesatŭ nici-uă-dată de uă biată fiĭnţă ca mine. Celŭ puûinŭ nu ascunde, spune adevĕrulŭ!.. repetă ea cu unŭ aerŭ umilitŭ şi ru-gătorŭ, uitându-se cu nisce ochĭ roşiţĭ de lacrime asupra juneluĭ, celŭ ce era nemulţiămitŭ de cursulŭ lucrurilorŭ dinaintea asteĭ femeĭ.

— De unde o sciĭ asta? întrebă elŭ.

— Spune adevĕrulŭ, cândŭ plecĭ? ḑice essasperată femeia?

— Aşa dérŭ fiind că sciĭ, Terezo, nu 'țĭ maĭ ascundŭ, este adevĕratŭ că intru în armată, şi tu ca germană cu educaţie, nu trebue să mĕ silescĭ să calcŭ parola ce amŭ datŭ; afară d-acésta amŭ primiitŭ de la comandantele treĭ sute ruble, unŭ avansŭ, ca să mĕ pregătescŭ, să plătescŭ detoriĭ, şi dintr-asta reservezŭ şi partea ta ca să nu te lasŭ fără banĭ.

— O Dumneḑeule! Dumneḑeule! Aĭ făcutŭ acésta? Este proba cea maĭ sigură că nu m-aĭ iubitŭ. Cum? fără să mi o ḑici maĭ ’nainte? fără să te gôndescĭ la mine, la sora ta, la legăturile ce s-aŭ formatŭ între noĭ de cândŭ ne cunéscemŭ? să mergĭ să te înscriĭ, şi unde? în oştirea rusă, a părăsi patrie, rude şi chiar posiţia ce o aĭ?.. Totulŭ a fostŭ ca să scapĭ de mine; ai creḑutŭ că numaĭ aşa veĭ rupe aste legăturĭ şi te veĭ desface de uă fiinţă nefericită ca mine? Află ênsă că te amŭ iubitŭ şi te iubeseŭ! Veĭ trăĭ póte anĭ mulţĭ, veĭ atinge bĕtrâneţe înaintată, veĭ ajunge unŭ omŭ mare şi cu avere, ênsă,nu veĭ maĭ găsĭ érășĭ uă femeie care să ţie la fiinţa ta precum eŭ. Ȇnsă déca maĭ rĕmâne în inimă-ţĭ uă scîn-teie de simţire, lasă-te de acestŭ proiectŭ, o să fiĭ mêhnitŭ că aĭ făcutŭ pasulŭ acesta! Din parte-mĭ, eŭ voiŭ muri de sigurŭ!...

— Cum aşa, Terezo? ce ḑici tu? e copilărie ce spuĭ!. Eĭ bine, déca mĕ iubescĭ, cată să ’mĭ iubescĭ viitorulŭ! şi avansarea mea. Cine scie, in viitorŭ póte ne vomŭ maĭ întêlni şi 'țĭ voiŭ fi de unŭ folosŭ.

— O! nu, eŭ de sigurŭ morŭ! rĕspunde Tereza mereŭ în lacrime înnecată.

— Dérŭ cumŭ vomŭ face? eŭ amŭ promisŭ, mĭ amŭ datŭ parola, sûntŭ angageatŭ?... Tu să fiĭ cu minte, nu trebue să facĭ huetŭ pentru asta, ḑise junele ţiind-o pe braţele seale cândŭ ea plângea.

— Ba nu! ba nu! pentru asta voiŭ fi neconsolată! Suferŭ, şi trebue să arĕtŭ la lume: tu mĕ părăsescĭ, s-a isprăvitŭ cu mine!...

Pe cândŭ se petrecea astă scenă, inimile amânţilorŭ de uă-potrivă sângeraŭ de durere. Ioniţă nu scia cum să liniştéscă astă femeie, celŭ puûinŭ să-șĭ ia ḑiua bună fără alte scene. N-arŭ fi voitŭ ca lacrimile asteĭ nefericite să-lŭ însoûiască în călătoria sea şi să-lŭ îngreueze cu mustrarea cugetuluĭ. Elŭ îĭ vorbi totŭ cu binele, cu frumosulŭ, cu unŭ aerŭ consolatorŭ, cu espresiunile cele maĭ alese pentru nisce inimĭ sdrobite; ea ênsă era ne-ndu-plecată, numaĭ suspine şi lacrime însoûiaŭ vorbele eĭ.

Cu tóte astea, cu câtŭ posiţiunea sea era anevoiósă, cu atâta trebuia fermitate şi uă decisiune din parte-ĭ.

N-apucă ênsă să 'ĭ ḑică: mĕ ducŭ, te lasŭ sănĕtósă! şi vre-uă treĭ cazacĭ descălecară la pórtă; eĭ aduceaŭ unŭ ordinŭ.

La vederea acestora femeĭa scóte unŭ ţipătŭ şi maĭ mare şi remâne ca leşinată mórtă. Ioniţă creḑu că pentru a o readuce la viaţă cată să-ĭ promită că va remânea. Lupta pe d-uă-parte cu femeia aci, în curte eraŭ cazaciĭ şi unŭ ordinŭ cu care era chiămatŭ, nu scia ce să facă. Priimi chârtia şi le ḑise celorŭ veniţĭ, să se ducă că elŭ îĭ urméḑă.

Cu tóte astea promise Terezeĭ că cedéḑă lacrimilorŭ eĭ, va schimba hotărîrea şi că mergêndŭ la comandantele; va arĕta greutăţĭ de familie şi va înapoia baniĭ ce 'ĭ a fostŭ luatŭ.

— Dumneḑeŭ să te ţie aşa precumŭ ḑici! respunde femeia care revenia din leşinu-ĭ. Îțĭ mulţiămescŭ Dumneḑeule! îțĭ mulţiămescŭ pentru asta!...

— Vino-ţĭ în simţirĭ, Terezo! vino-ţĭ în simţirĭ!... — O! ḑi scumpule Ioniţă, că a fostŭ numaĭ uă în-cercare din partea ta, cazaciĭ ce veniră acum nu te căutaŭ pre tine, că alt-felŭ totŭ mĕ temŭ. Şi cândŭ aşŭ sci că plecĭ şi nu te maĭ întornĭ, uite, nu te voiŭ părăsi nici unŭ minutŭ, mergŭ cu tine unde veĭ fi tu, alergŭ şi la sora ta, să mĕ ajute să vie cu mine d-a reclama libertatea ta. Nu te duce scumpulŭ meŭ! nu mĕ părăsi!...

— E nebună femeia asta?... ḑice Ioniţă în sine.

Cândŭ aşŭ renunţa la acestŭ proiectŭ alŭ bineluĭ şi viitoruluĭ meŭ, veĭ recunósce tu sacrificiulŭ ce-lŭ facŭ numaĭ pentru tine?..

— Martură mĭ e inima, iaŭ pre Dumneḑeŭ mărturŭ şi lumea întrégă că voiŭ recunósce!.. remânŭ sclava ta în viaţă, ce maĭ vreĭ?.. ḑise Tereza cu uă voce essasperată.

Ioniţă se uită lungŭ la dênsa, pe cândŭ faûa eĭ începuse a se lumina şi suspinele îĭ încetară auḑindŭ a-cele vorbe.

Elŭ cu tóte astea eşĭ promiţêndu-ĭ că vine îndată, să-lŭ aştepte cu masa. A mersŭ la comandantele şi se înturnă dupĕ patru ore. Ântêiulŭ dintre amiciĭ seĭ care întêlni în ḑiua aceea fu Păculescu. Elŭ îlŭ întrebă cândŭ o să plece? Ioniţă respunse că a remasŭ, motivândŭ generaluluĭ că familia sea îlŭ opresce, care are nevoie de susţinerea sea.

— Sora ta te-a făcută să renunţĭ? adăogă Păculescu.

— Ba nu, adevêrulŭ să-țĭ spunŭ, Tereza móre şi în-viază de cândŭ a auḑitŭ că mĕ înrolezŭ. Ei bine ea mĕ încredinţéză cu jurăminte că mĕ iubesce.

— Nu o crede, suntŭ minciunĭ tóte! rĕspunde ami-culŭ intimŭ alŭ luĭ Ioniţă. Ea într-uă ḑi te va trăda!..

Femeia mea, pênĕ nu o luaiŭ, aşa mĕ încredinţa şi ’mĭ jura, acumŭ mĕ judecŭ cu dênsa pentru divorţiŭ...

Luna luĭ Septembre este unŭ alŭ doilea maie la Bu-curesci. Şoséoa de la Capulŭ-poduluĭ resuna de nenumĕrate trăsurĭ şi populu ce se preumbla percurgêndŭ în tóte direcţiunile. Copiĭ portŭ buchete de florĭ; femeile se ’ntrecŭ în toalete şi tineriĭ curtatori sûntŭ p-aci p-împre-giurulŭ aleiuluĭ. Teiĭ daŭ umbra-le plăcută, câmpia şi grădinile înfăûişaḑă tablouri delicióse; nu departe este: Bă-nésa, Ferĕstrăulŭ, Ţurlóele, şi pretutindenĭ pe la aceste locurĭ se află serbătorirea banchetelorŭ şi bucuriilorŭ... Io-niţă se ’nturna cu paşĭ repeḑĭ, prin mulţimea ómenilorŭ, spre casă. Elŭ voia să observe, cunósce în ochiĭ cei seninĭ aĭ amoreseĭ seale vre-unŭ semnŭ că este adevĕratŭ aceea ce-ĭ ḑice Păculescu?

Cândŭ să intre pe pórtă, uă grupă de camaraḑĭ, şi maĭ toțĭ aceia cu cari petrecuse cu duoué ḑile maĭ ’na-inte séra, şi baronulŭ între dênşiĭ, veniaŭ să-l gratuleze şi a ’şĭ lua ḑiua bună, că elŭ va pleca.

Ioniţă roşindu-se la faţă, nu cuteză nici a declara remânerea sea, nicĭ să ĭ invite să intre înlăuntru; elŭ era învălmăşitŭ şi încurcatŭ, încâtŭ nu scia ce să facă şi ce să le rĕspunḑă. Şi Tereza nesciĭndŭ, îĭ eşise înainte, precum îĭ era obiceiulŭ, să ’l întâmpine şi să ’l îmbrăţişeze. Încurcătura asta căḑu cam greŭ juneluĭ, că îlŭ făcu să fie deconcertatŭ şi a juca uă rolŭ naivă dinaintea acelora ce arĕtaŭ cu degitulŭ spre pórta sea.

Baronulŭ, văḑêndu-lŭ într-astŭ chipŭ confusiatŭ şi deconcertatŭ, începu a rîde maĭ cu hohotŭ de câtŭ atuncĭ séra la grădina luĭ Varembergŭ. Dupĕ tóte elŭ era şi umilitŭ prin încurcătura sea...

Dupĕ uă septĕmână, Ioniţă sta convorbindŭ cu Pă-culescu, într-uă casă, despre diferitele lorŭ afacerĭ.

Alecu întrebă între altele pe camaradulŭ seŭ.

— Eĭ bine Ioniţă, aŭ eştĭ hotărâtŭ să te însorĭ să iaĭ femeia asta?

Ion, ca unŭ omŭ preocupatŭ de maĭ multe ideĭ asupra aceluĭ lucru, respunde:

—'Cine va sci! se póte!...

Păculescu adăogă:

— Numaĭ deschide bine ochiĭ şi iaţĭ seama bine!... îțĭ vorbesce Stan păţitul...

VII.

Cine a pututŭ citi în cartea viitoruluĭ atâtea schimbări și prefacerĭ cari ni se întêmplă pe fie care ḑi? Timpulŭ fuge pré iute pentru aceĭ ce gustă unŭ minutŭ de fericire. Elŭ apropie dorințele ce se parŭ cu greŭ de realisatŭ, și elŭ sfăramă dulcele legăturĭ a le inimilorŭ care se iubescŭ… Amiculŭ nostru a pututŭ cunósce acésta în scurtŭ timpŭ și fórte repede. Esperiință încercărilorŭ îlŭ formase d-a putea privi cu receală aceste preschimbărĭ. — Marinarulŭ vede cum se succedŭ valurile unulŭ dupĕ altulŭ isbindu-se infuriate și cu sgomotŭ de cóstele naveĭ care êncă resistă în cele mai turbate vijeliĭ pe mare; elŭ e dé-torŭ să lupte pênĕ va remânea numaĭ uă scândurică de care să se ţie în periclu. Vulturele se avêntă în sboru-ĭ d-a-supra nuorilorŭ, de desubtulŭ cărora muge torentulŭ şi une orĭ chiar trăsnetulŭ; elŭ déca se cobóră maĭ josŭ decâtŭ înălţimea stâncilorŭ, caută să ’șĭ sature foamea în adâncimea văilor. Trăsnetulŭ sfâşie négra vijelie la ochiulŭ marinaruluĭ de pe valurĭ, isbirea nuorilorŭ şi grămădi-direa lorŭ duce pe vulture care se perde în întunecimea munţilorŭ, ca într-unŭ oceanŭ; junele nostru, întocmaĭ ca aceştĭ luptătorĭ al elementelorŭ, trecêndŭ dintr-uă îm-pregiurare într-alta, nu puûinŭ remâne isbitŭ auḑindŭ că prima sea fidanţată, dimpreună cu mama eĭ, veniseră să visiteze pe sora Iuĭ. Ce împregiurări a provocatŭ acéstă visită la care elŭ nu se aştepta? Luĭ îĭ spusese baro-nulŭ, acestŭ personagiŭ ciudatŭ cu care se găsia în re-laţiune, precum că, la Galaţĭ, s-a urmatŭ unŭ desastru uneĭ familiĭ care şedea aprópe de biserica St. Ilie, strada Brăileĭ... Uă casă este incendiată pênĕ la pămêntŭ ḑiua nameḑia mare, care nu se scie cum a luatŭ focŭ, cŏcĭ în acea ḑi nu se gătise bucate la bucătărie şi nicĭ unŭ serviciŭ de felulŭ acesta nu se făcuse acolo, şi că negreşitŭ i s-a datŭ focŭ de óre cari făcătorĭ de rele... Bărbatulŭ, în desperarea cea maĭ mare, a căutatŭ să a-runce iute, într-unŭ chimirŭ, uă sumă de treĭ sute galbenĭ, ce 'ĭ avea în sărtarulŭ scrinuluĭ, şi plecă, încinsŭ cu chimirulŭ, cu capulŭ golŭ şi fără a sci ce face, dreptŭ la baie pe marginea Dunăreĭ, ca să se rĕcoréscă, cŏcĭ simţia că unŭ focŭ teribile îĭ încinsese totŭ corpulŭ şi creeriĭ de supĕrarea şi desperarea luĭ. Poliţia şi pompieriĭ căutară a da totŭ concursulŭ să stingă acestŭ incendiŭ. Femeia proprietară, vâḑêndŭ că 'ĭ arde mobila şi totŭ ce avea în casă, cădea dintr-unŭ leşinŭ într-altulŭ, şi veciniĭ o luară în casele lorŭ spre a o ajuta ş-a o consola. So-ûiulŭ eĭ ênsă nu se maĭ înturnă... Târḑiŭ îlŭ găsiră fără chimirŭ la dênsulŭ şi desbrăcatŭ, mortŭ, la iazulŭ Bra-teşulŭ. Se înţelege că elŭ a fostŭ urmăritŭ pênĕ la baie unde se dusese, de nisce indiviḑĭ, cari l-aŭ vĕḑutŭ cândŭ s-a încinsŭ cu chimirulŭ. La Galaţĭ nu este de jucatŭ cu ast-felŭ de lucrurĭ; s-a întêmplatŭ împregiurărĭ se-rióse; prin urmare ce maĭ e de ḑisŭ pentru celŭ ce, într-uă aşa stare de ameţială şi plecândŭ cu baniĭ la dên-sulŭ, a căḑutŭ victimă în mâinile vre-unor bandiţĭ, şi uă-dată cu baniĭ perdu şi viaţa. Din câte le aflarămŭ, ast-felŭ s-a terminatŭ cu bărbatulŭ infortunateĭ Cleopatreĭ, fiiceĭ arendaşuluĭ, care în urmă fuse nevoită d-a se retrage la părinţĭ acasă.

Dupĕ-unŭ timpŭ, cândŭ se uitară lucrurile, mama sea şi dênsa veniră să dea visită suroreĭ 'luĭ Ioniţă. Fără a ne putea esplica ce intenţiune avea astă femeĭe şi sco-pulŭ visiteĭ, Zinca păru mulţiămită de re-noirea amiciţieĭ şi relaţiunilorŭ seale cu astă familie. Părinţiĭ Cleopatreĭ s-aŭ fostŭ mustratŭ de greşiala ce făcuseră, d-a o mărita cu sila dupĕ unŭ bărbătŭ ce eĭ i l-a fostŭ alesŭ fără s-o întrebe. Ioniţă fiindŭ unŭ copilŭ cu óre care perspectivă în viitorŭ, ar’ fi convenitŭ maĭ bine d-a uni pe fiica lorŭ cu dênsulŭ.

Dérŭ acum în ce stare se găsia elŭ? maĭ putea óre a se realisa cu dênsulŭ acestŭ scopŭ?..

Zinca, sciindŭ că frate-seŭ se perde într-uă viaţă pu-çinŭ recomandabile, ţinêndŭ casă cu chirie la mahala uneĭ eventuriere, temêndu-se de acesta şi de vre uă altă nefericire maĭ mare, ar’ fi preferatŭ cu orĭ ce chipŭ şi cu orĭ ce preţiŭ să ’l véḑă însuratŭ. Dér cândŭ elŭ făcuse sacrificiĭ pentru acea femeĭe, Tereza, pêne d-a refusa protecţiune ş-a’șĭ călca cuvêntulŭ dinaintea unuĭ generalŭ, căruia promisese să intre în oştire, negreşitŭ că numai era stôpânŭ pe sine, ci făcea numaĭ ce ’ĭ dicta inima, fără a judeca. Sora sea cu tóte acestea ar’ fi mijlocitŭ să se maĭ véḑă acestĭ junĭ cari altă-dată se iubiseră.

Ioniţă ênsă, de când i s-a fostŭ întêmplatŭ scena ne-mulţiămitóre cu camaraḑiî seĭ la Capul poduluĭ-Mogoşóeĭ, a schimbatŭ casa şi a luatŭ alta într-unŭ locŭ cu totulŭ retrasŭ, în strada Ferĕstrăuluĭ. Tereza se făcuse din ḑi în ḑi pentru dênsulŭ maĭ trebuinciósă, maĭ tînĕră, maĭ interesantă şi maĭ iubită. Precum amŭ maĭ ḑisŭ ea scia să-l cultive, să ’ĭ umble pe voe, să ’ĭ surîḑĕ cândŭ era tristŭ, să ’l distragĕ cândŭ cugetările îlŭ turmentaŭ; ea îĭ dedea viaţă şi ’l însufleţia cu mângăerile eĭ.

S-a întêmplatŭ une orĭ că venindŭ acasă elŭ găsise uşa închisă cu uă lăcată, fusese pré nemulţiămitŭ d-a-césta; se vede că ’ĭ era urîtŭ fără dênsa; începuse a fi şi gelosŭ, şi se mânia că nu ’l întreabă cândŭ se duce d-acasă. Cândŭ ea se înturna maĭ în ŭrmă, saŭ în înseratŭ, i se justifica că s-a dŭsŭ la uă amică. Elŭ o rugă să nu se maĭ întêmple să plece, fără ca elŭ să scie şi fără să ’ĭ spue cine e acea amică la care se ducea şi rĕmâ-nea câte uă ḑiumătate ḑi, saŭ ḑiua întrégă. Ea rîdea de prepusurile ce elŭ şi le forma. S-a ’ntêmplatŭ şi uă cértă din acéstă causă. Proverbulŭ ḑice: nu e bordeiŭ fără să fie fumŭ. Ea rĕmase mâniósă duoue ḑile. Dérŭ elŭ, omulŭ celŭ tare, veni ântêĭ să 'ĭ vorbescă, ca cum ’ĭ ar’ fi cerutŭ scuse. Ea câştiga óre care avantage din ḑi în ḑi cunoscându-ĭ slăbiciunea. Să nu uitămŭ şi acésta, că orĭ ce ea ar’ fi cerutŭ, elŭ era gata a împlini dupĕ voinţa eĭ. Uă iarnă grea şi gerósă schimbase, cu acéstă femeie, pentru dên-sulŭ, asprimea timpuluĭ în plăceri şi bucuriile unorŭ ḑile plăcute din maie. Néoa ce mereŭ cădea era semĕnatŭ de florĭ, şi steluţele scînteinde nóptea la lumina astrelorŭ cerescĭ, pe unde eĭ călcaŭ, se schimbaŭ în diamante cari aşternéŭ calea pe care trecéŭ amênduoĭ la braţŭ. Femeia, numaĭ cu uă pelerină îmblănită şi cu capulŭ ascunsŭ într-uă glugă de plisă, brava gerulŭ celŭ forte, numaĭ să mérgă cu densulŭ şi să fie aprópe nóptea în-trégă cu elŭ şi lêngă elŭ pe tóte stradele şi une orĭ şi în grădina care atuncĭ se forma a Cismegiuluĭ. Une orĭ cândŭ elŭ lipsia, ea pleca dupĕ dênsulŭ. Cândŭ îlŭ întêlnia cine-va din cunoscuţiĭ seĭ, că mergea cu dênsa, elŭ ’ş acoperea nasulŭ cu uă pulpană a mantaleĭ seale négră lungă de postavŭ. Sgomotulŭ carnavaluluĭ, nebuniile tinereţeĭ, avêntulŭ care însufleţesce uă sală ca la Slătineanulŭ, cu musica şi mulţimea mascelorŭ, cu lume multă şi militarĭ străinĭ ce eraŭ în ţéră, îlŭ făcea să nu cruţe orĭ ce cheltuélă, numaĭ ca să mérgă cu dama sea, cu care n-avea nevoe să fie aşa de sfiiciosŭ şi incomodŭ, precum uă-dată a fostŭ când s-a preumblatŭ cu acea copilă inocentă şi ne-esperimentată, pe care o luase de la părinţĭ, să o pórte prin balŭ pênĕ lâ meḑiulŭ nopţiĭ. Pentru a réalisa aceste plăcerĭ, leafa sea, se înţelege, era cheltuită din orĭ ce lună şi se maĭ şi împrumuta. Nu voia elŭ să scie d-acésta, şi uniĭ din camaraziĭ seĭ, şi maĭ alesŭ baronulŭ, îlŭ consilia să-şĭ încerce noroculŭ cu joculŭ de cărțĭ. Din fatalitate s-a ’ntêmplatŭ să câştige. Acestŭ câştigŭ merse érăşi la cheltuelĭ. Trecu una dupĕ alta tóte ḑilele carnavaluluĭ, şi cheltuelile ajunseră la uă cifră cam pré mare pentru unŭ omŭ de posiţia luĭ, aşa că datoriile, dupĕ trecerea carnavaluluĭ, se înmulţiră binişorŭ. — Beţia de plăcerĭ, amusarea prin locurĭ publice şi cheltuelile pe lucrurĭ cari nu eraŭ tocmaĭ de necesitate, lar’ fi făcutŭ puûinŭ să se îngrijiască déca uniĭ din creditorĭ n-arŭ fi avutŭ nesocotinţa d-a ’ĭ aduce aminte că se apropia terminulŭ de plata poliţi-lorŭ ce elŭ détoria. Unŭ funcţionarŭ de la finance nu trebue nicĭ uă-dată să se sperie de acéstŭ-felŭ de socotelĭ! Puteţĭ să vĕ închipuiţĭ daca Ioniţă maĭ era în stare să se gôndiască la aceea ce se gôndia sora luĭ...

Să vorbimŭ ênsâ de visita primiită la mahala.

Mama şi juna vĕduvă, viindŭ la sora juneluĭ funcţionarŭ, în maĭ multe rândurĭ o întrebară cu unŭ interesŭ: ce face D. Ioniţă? cândŭ o să se însóre? este în vorbă cu cine-va? ş-a găşitŭ vre-uă partită convenabilĕ?...

Cleopatra, cu obrasiĭ roşiĭ şi cu ochiĭ plecaţĭ în josŭ, întreba şi dênsa. Mama sea aminti în trécăŭă aniĭ copilărieĭ acestorŭ fiĭ şi afecţiunea lorŭ p-atuncĭ, cum şi de nefericirea întâmplatŭ fiie-si. Cleopatra fusese măritată fără a sci cum, şi rĕmase vĕduvă, şi tóte se petre-cură ca unŭ visŭ pentru persóna-ĭ, fără ca dênsa se fi fostŭ causa acelorŭ evenimente. Acésta s-a maĭ ḑisŭ. Ea era êncă jună şi îndestulŭ de frumósă, cum se găsesce uă véduvióră tînĕră, care în acestŭ casŭ a atrasŭ băgarea de sémă a Zinchi. Merse şi acésta la dênsele. Ré-mase lucrulŭ ca duminică, de Buna-Vestire, să vie să petrécă séra împreună. Negreşitŭ va fi şi Ioniţă la sora luĭ? şi ce-felŭ se ’ntâmplă, ca fratele să şi vie atuncĭ maĭ de cu ḑiuă.

Séra veniră visitele.. Se petrecură cuviinţele cele maĭ alese şi se schimbară vorbele cele maĭ frumóse. Ioniţă se purtă cu tótă curtenia unuĭ cavalerŭ, şi Cleopatra, vĕḑên-dulŭ, par-că intra în pămêntŭ de emoţiune. Uă óre care bucurie se amestecă cu roşiaţa de pe obrasi eĭ şi ochiĭ par-că scoteaŭ flăcărĭ. Eraŭ luminile aprinse, toaletele străluciaŭ şi conversaţia lorŭ era intimă. Ioniţă ’şi făcea détoria a sta alăturea cu Cleopatra şi a vorbi.

Cuĭ să trécă prin minte că cine-va privia de la pórtă şi observa cu luare aminte totŭ ce se petrecea în acéstă adunare, ş-acésta era uă femeie? Tereza, dupĕ cum era deprinsă, plecase să găsiască pe omulŭ eĭ, vĕḑêndŭ că întârḑie. Se înţelege ea venise pênĕ la pragulŭ porţeĭ la sora luĭ. Aci se temea numaĭ de câiniĭ din curte, şi pentru asta se muniţiase cu codriceĭ de pâine, să-ĭ facă să nu latre. Ea ş-întinse câtŭ putu gûtulŭ, din pragulŭ porţiĭ, să vĕḑă déca este Ioniţă celŭ ce se vedea vor-bindŭ cu tinĕra femeie. Tóte trăsnetele se ’ncrucişară p-în mintea Terezei cândŭ se încredinţă că elŭ este... Nisce fióre recĭ o coprinseră din creştetŭ pênĕ în tălpi. Ea numaĭ póte suferi starea eĭ şi se ’ntórnă îndată a-casă. Cândŭ era acasă nu scia ce făcea, umbla de colo pênĕ colo şi se aruncă pe patu-ĭ înnecată de lacrime. Dupĕ ce plânse îndestulŭ creḑêndu-se despreţuită de a-cela pentru care ḑicea ea că făcuse multŭ, pentru că aşa auḑise de la bĕtrânulŭ Tonciu, prin stŏpâna caseĭ, că sora luĭ Ioniţă voesce să-lŭ însóre, ea numai avu pace, şi se determină a pleca érăşĭ ca să-lŭ găsiască. Nici nu sciu cândŭ trecu prin miḑloculŭ mahalalelorŭ ca să vie érăşĭ la elŭ. Junele tocmai eşise din casă cu sora sea şi cu óspiĭ. Din pórtă, elŭ îşi luă nópte bună şi ’şi îndreptă paşiĭ spre Podulŭ-Mogoşóeĭ. La cincĭ paşĭ Tereza îĭ luă braţulŭ cândŭ tocmai atunci ea îşĭ ştergea lacremile. — Te amŭ aşteptatŭ multŭ şi amŭ voitŭ să te întêmpinŭ găsindu-te, ḑice ea juneluĭ care fu surprinsŭ vĕḑêndu-se de uă-dată apucatŭ de braţulŭ eĭ. Mai ’nainte ce-va Cleopatra şi mama sea, în locŭ d-a ţine direcţiunea spre Duşumea, se înturnă asemenea spre strada principale. Ele întrecură cu iuţială paşiĭ acestei părechĭ ce mergea la braţŭ. Luĭ Ioniţă ’ĭ ar’ fi venitŭ maĭ bine să móră, de câtŭ să se întâlniască ast-felŭ cu persónele cari ş-întórseră capulŭ, cândŭ eraŭ în dreptulŭ luĭ, d-alŭ vedea bine. Cleopatra maĭ alesŭ se uită cu ochiĭ marĭ la femeĭa ce elŭ o ducea la braţŭ... Ioniţă blestemă a-cestŭ minutŭ şi cum veni întêmplarea asta neaşteptată.

Tereza, dupĕ vre uă patru ḑile, i se plânse pentru cele ce a auḑitŭ că elŭ uă va părăsi că se însóră, şi că déca va sci în adevĕrŭ una ca acésta, ea va pleca în țéra eĭ. Junele îĭ ḑice şi astă dată că este uă nebună, déca ’ĭ umblă p-in capŭ ast-felŭ de lucrurĭ.

Mergêndŭ de serbătorile Pascilorŭ la biserica Sf. Voivoḑĭ, elŭ întêlnesce pe Cleopatra în uşă. Eĭ se salutară; ênsă ea găsindŭ numaĭ, bine ocasiune, îlŭ întrébă: ce face dama cu care l-a veḑutŭ atunci séra?.. Elŭ voi să se scuseze că uă întêmplare numaĭ făcuse să dea braţulŭ aceleĭ femeĭ. Tereza se afla la spatele luĭ, fără ca elŭ să scie, şi a auḑitŭ rĕspunsulŭ seŭ. Ea cu acésta ocasiune nu 'ĭ ḑice nimicŭ, dérŭ rĕmase încredinţată că elŭ o despreţuesce, că ea este uă mobilă pentru dênsulŭ.

Ea atuncĭ luă decisiunea unuĭ planŭ definitivŭ.

Şi totulŭ ce puteamŭ sci e, că Cleopatra dintr-acelŭ minutŭ, perduse tóte ilusiunile ce óre cândŭ şi le avusese pentru vechiulŭ eĭ frate; maĭ alesŭ că ea cunoscuse acumŭ bine femeia cu care auḑise că Ioniţă era în alianţă. Dupĕ aceste serbătorĭ, şi circulă vorba că Cleo-patreĭ i-a venitŭ peţitorĭ, şi ea amâna lucrulŭ sub cuvîntŭ că nu era unŭ anŭ împlinitŭ de cândŭ perduse pe socu-ĭ.

Chiarŭ în cursulŭ serbătorilorŭ, într-uă ḑi, fiindŭ liniştiţĭ şi stândŭ amênduoĭ de vorbă, Tereza propuse juneluĭ bărbatŭ, că voesce negreşitŭ să mérgă la Sibiiŭ, ca să ’şĭ véḑă nisce consângenĭ, şi că se întórnă dupĕ treĭ septĕmânĭ, séŭ déca elŭ voesce să-ĭ dea miḑlóce, va remânea totŭ luna luĭ maie, să facă câte-va băĭ la băile de la Salzburgŭ. Ioniţă ardică ochiĭ la dênsa ca cum fu isbitŭ de mirare. — Ce ’țĭ a maĭ venitŭ éră? o întrebă elŭ cu unŭ aerŭ ḑiumĕtate glumindŭ. — Nu, seriosŭ vorbescŭ, dorescŭ să ’mi vĕḑŭ consângeniĭ: amŭ pe sora mea la Sibiiŭ şi uă verişóră; maĭ alesŭ pe sora-mea o dorescŭ că n-am vĕḑut-o de multŭ...

Elŭ nu ’ĭ promise de-uă cam-dată, cugetândŭ că va întêlni pe baronulŭ maĭ ântêĭ să ’l întrebe. Tereza îlŭ silia să ’ĭ promite atâta lucru, că şi ea multŭ îĭ va remânea recunoscătóre, adăogă dênsa cu unŭ aerŭ de francheţă şi uă încredinţare aparentă.

— Terezo, voiŭ să ’mĭ spui adevĕrulŭ, te duci de la mine de totŭ? întrebă junele cu óre care interesŭ p-astă femeie. — Ba nu, giurŭ pe numele luĭ Dumneḑeŭ că n-amŭ în gôndŭ asta, mĕ ducŭ să ’mĭ vedŭ câte-va rudeniĭ, şi maî alesŭ pe sora-mea, côcĭ n-am vĕḑut-o de multŭ.

— Apoĭ viĭ? o ’ntrebă érășĭ junele.

— Negreşitŭ; eŭ plecŭ acum, dérŭ cu inima sûntŭ aicĭ. Eŭ n-am altă casă: casa mea este la domniata. — Cândŭ dér voescĭ să te în tornĭ? o întrebă elŭ. — Déca e cu voia dumitale, voiŭ şedea pênĕ la finitulŭ luĭ maie, şi apoi mĕ întornŭ. — Câţi banĭ îţĭ trebue? o întrebă elŭ cu unŭ tonŭ seriosŭ. — Câţi voescĭ să ’mĭ daĭ, déru așĭ ḑice măcar pênĕ la suma de uă sută galbenĭ mi ar prinde bine. Elŭ îșĭ muşcă busele auḑindŭ d-acésta, şi se gôndi asupra sumeĭ care i se păru cam măricică, şi cu atâtea détoriĭ altele pe capulŭ luĭ ce maĭ avea să plătéscă...

Nefericitulŭ! ca cum ş-a perdutŭ mintea, elŭ a luatŭ ḑiumĕtate acestĭ banĭ din nisce banĭ publicĭ. Venise unŭ gropŭ cu banĭ d-afară, pe care îlŭ priimise elŭ în loculŭ celuĭ destinatorŭ. A imitatŭ unŭ urîtŭ essemplu!.. Îșĭ perduse în adevĕrŭ mintea atacândŭ acestĭ banĭ veniţĭ într-unŭ gropŭ la registratură, creḑêndŭ că îĭ va pune la locŭ în terminŭ de câte-va ḑile. Lemnele şi petrele ne-nsufleţite arŭ fi protestatŭ cândŭ s-arŭ fi pututŭ în contra acesteĭ urmărĭ!.. Étă unŭ faptŭ ce, afară de uă corumpţiune lăţită pré multŭ, unŭ capŭ cu judecata de totŭ scurtă cutéză să ’l comitĕ!..

Elŭ a făcutŭ acéstă sacrificiŭ, pentru că aşa voise femeia ce o cunoscuse de vre unŭ anŭ şi ce-va...

Şi ca să arătămŭ lucrurile pe scurtŭ, acéstă femeie plecă, promiţêndu-ĭ că se va re-nturna.

Ea,lăsă la dênsulŭ vre uă duoĕ lădişóre de bradŭ văpsite şi fără ca să aibă ce-va în ele.

Elŭ făcuse totulŭ, i a găsitŭ uă trăsură cu care să o porniască, şi ar’ fi mersŭ pênĕ la graniţă să o înso-çiască, daca ’ĭ ar’ fi permisŭ serviciulŭ. Cu tóte acestea ea pleca luându-șĭ ḑiua bună cu lacrime în ochiĭ. Plângea ea, plângea şi elŭ, orĭ câtŭ era de bărbatŭ. Spec-taclulŭ acesta era fórte atingătorŭ pentru duoue fiĭnţe deprinse a fi unite ş-a se iubi. Eĭ îșĭ strânseră mâinile de maĭ multe orĭ, ca cum n-ar’ fi voitŭ să se lase, ca cum n-ar’ fi voitŭ să se despartĕ. Elŭ a venitŭ cu dênsa, cândŭ a plecatŭ, pênĕ la barieră, o însoçi pênĕ la rondonulŭ alŭ duoilea alŭ grădineĭ de la şosea. Aci plânseră éră şi se îmbrăţişară. Maĭ merse cu dênsa pe josŭ pênĕ la Bă-neasa ţiindu-se mereŭ de mână, vorbindŭ despre diferite lucrurĭ, şi promiţêudu-ĭ să o aştepte că va veni dupe ce ’șĭ va vedea consângeniĭ? La Bănésa ea se urcă în trăsură, şi ’șĭ strânseră érășĭ mâinile, dupĕ care, căruţa dispăru într-unŭ nourŭ de pulbere, şi elŭ rĕmase pênĕ o perdu din vedere, şi aşa se ’nturnă acasă.

.Uă ḑi, duouĕ, uă septĕmână trecu şi luĭ îĭ era urîtŭ fără să o véḑă. Aşteptă vre-uă nuvelă, uă scrisóre de la dênsa, şi, în impacienţa de care era dominatŭ, scrise elŭ maĭ ântâi cu adresa ce i o lăsase dênsa. A trecutŭ êncă atâtea ḑile şi elŭ nu priimi nici unŭ respunsŭ. Elŭ era îngrijiatŭ că i se va fi êntêmplatŭ vre uă nefericire. Aşteptă êncă şi căuta tóte miḑlócele ca să omóre tim-pulŭ care îlŭ neodihnia.

De urîtŭ nóptea era la jocŭ. Baronulŭ i a ḑisŭ, că orĭ câtŭ va perde are să ’ĭ vie cartea ca să câştige ce a fostŭ perdutŭ şi êncă şi maĭ multŭ. Elŭ n-ar’ fi vóitŭ decâtŭ să scóţă din joculŭ cărţilorŭ cu ce să pue la locŭ baniĭ cari îĭ luase de la registratură. Acéstă cale era în aparinţă acoperită cu florĭ, ênsă cu câtŭ mergea pe dênsa se afunda într-uă prăpastie din care numai eşia.

P-atunci se afla duoue case de jocŭ p-acea stradă în apropiere: una la Cămăraşul, unde se ruina boiărimea îngropândŭ stări enorme, şi ceelaltă la doctorul arabul, strada germană No. 2. La acéstă din urmă, de cu séra pênĕ aprópe la ḑiuă, uă nenumĕrată grămădire de funcţionarĭ şi cartoforĭ de meserie umpleŭ duouĕ treĭ camere în care se aflaŭ mese aşternute cu postavŭ, candelabre şi lumînarnice aprinse, părechi de cărțĭ şi grămeḑĭ de aurŭ ca dinaintea unorŭ bancherĭ. Nuorĭ groşĭ de fumulŭ tutunuluĭ acoperiaŭ spaûiulŭ; rîsurĭ satanice hohotiaŭ a-colo şi dinţiĭ grinţaŭ ca la Iadŭ: uniĭ rîdeaŭ de bucurie şi alţiĭ grinţaŭ de desperare; era bucurie pentru ceĭ ce despuiaŭ pe alţiĭ câştigândŭ şi grinţarea dinţilorŭ, blesteme şi suspinurĭ pentru ceĭ ce perdeaŭ... Doctorul arabu cu fisionomia ce ’l caracterisa: grosŭ, negru ca tăciunele, buzatŭ monstruosŭ, cu ochiĭ în capŭ mititeĭ şi învestitŭ în negligenţa de casă, se preumbla de colo pênĕ colo, cu nisce metaniĭ în mână, îndemnândŭ tinerimea spre perḑare, cu glume şi cu totŭ felulŭ de vorbe.

Camaraḑiĭ luĭ Ioniţa se aflaŭ aci. Elŭ întrebă pe Pă-culescu, într-uă nópte, déca câştigă, ca să mérgă tovărăşie cu cartea. Alecu cam strêmba din nasŭ, era semnŭ reŭ. Baronulŭ şopti luĭ Ioniţă: astă-ḑĭ va suride Fortuna pentru noĭ, să stai aci. Junele rĕspundea: că, de la plecarea Terezeĭ, vine regulatŭ în tóte nopţile la jocŭ, şi cu tóte acestea Fortuna e departe d-a zîmbi pentru dênsulŭ.

— Bine că aĭ scăpatŭ de dênsa, îĭ respunde baronulŭ vorbindu-ĭ încetŭ între mulţimea ce era atentivă numaĭ la jucătorĭ, aŭ voitŭ şi alţiĭ să scape de acéstă femeie!..

Ioniţă nu rĕspunse nimicŭ lăsândŭ ochiĭ în josŭ, ca cum ar’ fi nesocotitŭ vorbele acestuia şi însemnândŭ par-că îlŭ despreţuia.

Elŭ a venitŭ séra d-ântêĭ la doctorul arabul şi a câştigatŭ uă trébă de 20 sfanţĭ. A duoua ḑi şi a treia s-a întorsŭ la ḑiuă acasă cu nimicŭ, cŏcĭ ce câştigase érășĭ perduse. La sĕptĕmêna a pusŭ cincĭ galbenĭ în pungă; în ceelaltă sĕptĕmână avu ḑece. Uă ḑi dupĕ aceea, i a surisŭ sórtea cu cincĭ-spre-ḑece galbenĭ; dupe câte-va ḑile perdu 45, încâtŭ a fostŭ nevoitŭ să se împrumute cu duoe lire. Nu s-a maĭ dusŭ la jocŭ la arabul vre uă cincĭ ḑile. Afară d-acestea trecuse acum maĭ bine de treĭ sĕptĕmânĭ şi elŭ nu scia ce să maĭ facă, nu priimi nicĭ uă nuvelă din Transilvania. începu a se ’ntrista şi par-că îĭ venia să alerge să declare suroreĭ seale, precum că cu-nósce că a greşitŭ de n-a ascultat-o maĭ ’nainte.

Ce consolare maĭ remânea pentru dênsulu decâtŭ pacienţa şi aşteptare?.. Celŭ puûinŭ somnulŭ cândŭ ar’ fi venitŭ să i aline suferinţa: trecuseră câte-va nopţĭ fără a dormi; neodihnitŭ, caută refugiu la bĕutură...

În a patra septĕmână sosi uă epistolă de la Sibiiŭ. Io-niţă priimind-o, o dessigiléză bătêndu-ĭ inima. Elŭ vede, plinŭ de óre care mirare amestecată cu bucurie, data şi subsemnătura. Era chiarŭ a Terezei. Începu să o citéscă, dupĕ ce maĭ ântêĭ întórse fila şi observă déca maĭ era ce-va scrisŭ şi pe ceelaltă parte. Petrecêndŭ cu ochiĭ vre-uă câte-va liniĭ, fiisionomia sea începu d-uă-dată a se posomorî; se puse să-şĭ muşce busele dupĕ ce fu tótă citită. Mai bine n-ar maĭ fi primiitŭ uă asemenea epistolă. — Amorulŭ seŭ propriŭ era cu totulŭ lovitŭ. Ro-şiaţa îĭ acoperise fruntea, care maĭ de multe orĭ vine de la unŭ afrontŭ şi umilinţă.—Elŭ se socoti celŭ maĭ nefericitŭ şi trădatŭ...

— Ce obrăsnicie! ḑice elŭ uitându-se mereŭ la acéstă epistolă şi ’n neodihna cea maĭ mare umblândŭ de colo pênĕ colo.

Étă coprinderea acestei epistole.

«Iubite Ioniţă!

«Mĕ értă că nu 'țĭ amŭ scrisŭ maĭ curêndŭ; nisce împregiurărĭ mĕ opriră. Sûntŭ sănĕtósă; amŭ ajunsŭ cu bine la loculŭ natalŭ, unde cu plăcere mĕ găsescŭ între consângeniĭ meĭ.»

«Maĭ noŭ n-amŭ ce ţĭ scrie, scumpulŭ meŭ, afară de cele ce veĭ citi maĭ la vale.»

«Eŭ nu maĭ potŭ veni înapoĭ, decâtŭ cu uă singură condiţiune. Dumneata eşti generosŭ, şi socotescŭ că nu o să mĕ blamezĭ pentru că cautŭ să mĕ asigurŭ de vii-torulŭ meŭ, ce pênĕ acumŭ era fórte nesigurŭ. Cugetă, iubitulŭ meŭ, la acésta, şi să facĭ cum îțĭ va conveni. Numaĭ prómiţându-mĭ că voiŭ fi soûia dumitale legitimă dupre tóte formele, încredinţându-mĕ cu unŭ actŭ formalŭ legalisatŭ de către autorităţile locale câtŭ şi de canceleria C. C. consulatulŭ din Bucurescĭ, ce mi-lŭ veĭ trimite îndată cu posta, numaĭ în urma unuĭ asemenea actŭ potŭ veni, alt-felŭ să nu mĕ maĭ aştepţĭ.»

«Sciŭ că sora dumitale nu mĕ iubesce, şi rudele ţi se vorŭ opune... Dumneḑeŭ ênsă va avea îndurare de sórta mea!»

«Ne voidŭ dumnéta ca să 'țĭ fiŭ consórtă, este unŭ altulŭ care mĕ cere.»

«Aşteptŭ respunsulŭ dumitale cu impacienţă, ca să sciŭ cefelŭ să mĕ regulezŭ. O repetezŭ érășĭ, să nu blamezĭ conduita mea în acéstă privinţă, cŏcĭ posiţiunea în care mĕ găsescŭ o cere...»

«A domniitale sinceră şi afecţionată amică.»

«Tereza.»

Fiĭnd că tonulŭ face musica, acum Ioniţă căta să în-ţelégă simţulŭ acesteĭ scrisorĭ, elŭ urma să scie încotro se găsesce façă cu acéstă Tereză, ce o aştepta să o véḑă viindŭ cu surisulŭ pe buse şi cu faça voiósă de bucurie.

Lucrurile trebuiaŭ să, termine aci. Dérŭ de unde acéstă înţelepciune ca să judece unŭ june lucrurile, celŭ puçinŭ maĭ la urmă déca nu la începutulu lorŭ, ca să pótŭ scăpa de calamităţĭ şi nefericirile ce plană d-asupra sea? Unŭ minutŭ lovi tare în minte-ĭ tóte cele petrecute pênĕ aci; starea de miserie şi înşelŭciunea conduiteĭ asteĭ femeĭ îlŭ îngrozi; compromisŭ acum în faça ómeniloru, abu-sivu la détoriile serviciuluĭ, tratatŭ de neparolistŭ din-naintea unuĭ generalŭ, către care îşĭ dedese parola de o-nóre, cu mulţime de détoriĭ pe spinare-ĭ: uă sută de galbenĭ daţĭ femeĭeĭ, luaţĭ din banĭ străinĭ, baronuluĭ cu care era în relaţiune a fostŭ nevoitŭ să ’ĭ numere êncă 30 de galbenĭ, ca să 'ĭ ia înscrisŭ pentru zq, dupĕ ce elŭ l-a întârziatŭ unŭ anŭ şi maĭ multŭ de la darea celor ântêĭ doue-ḑecĭ, uă mare sumă perduţĭ la jocŭ, şi ca culme la tóte acestea, purtarea cea viclénă, purtarea neruşinată şi obrasnică a acelei femeĭ îlŭ revolta pe rândŭ, îlŭ turmenta, îlŭ aruncă la despreţŭ şi ’l făcură în cele dupĕ urmă a o blestema ş-a nu se maĭ gôndi la dênsa. Cum va eşi elŭ din acéstă încurcătură? ce felŭ să repare lucrurile şi ce felŭ va da elŭ uităriĭ unŭ evenimentŭ care ’ĭ strivia inima, nicĭ elŭ singurŭ nu scie. Elŭ cu tóte astea totŭ o iubia!..

Petrecândŭ ast-felŭ în tăcere uă septĕmână şi duouĕ, Satan care nu edifică pĕcatulŭ ca în urmă să ’l lase fără resultatŭ durerosŭ, însuflă în mintea cea derangeată a juneluĭ uă idee, fructŭ alŭ Iaduluĭ, care este numită: Rĕsbunarea. Elŭ concepu, ideea d-a merge în Transilvania, ca acolo să pedepsiască viclenia şi trădarea femeieĭ.

Capulŭ îĭ ferbea de proiecte, inima îĭ bătea în nea-stâmpărŭ, sufletulŭ îĭ ardea de resimţimentulŭ acéstă, res-bunarea îĭ rîdea dinaintea ochilorŭ, şi numaĭ în unele momente, când era liniştitŭ, îşi aducea aminte ertarea şi unŭ amorŭ nefericitŭ! Căuta ênsă negreşitŭ să plece să o găsiască... În aceste ideĭ împărţite între amorŭ şi ură, gelosie şi resbunare, ceru congediu pentru zx ḑile de la capulŭ serviciuluĭ, şi miḑlocĭ de luă salariulŭ înainte pentru treĭ lunĭ, scóse şi unŭ pasportŭ, fără a spune ni-muluĭ proiectulŭ sĕŭ că va trece frontiera.

Sora sea află tocmaĭ în momentulŭ cândŭ pleca, şi fără ca să fie acolo acelŭ Tonciu ce ’ĭ plăcea să pórte nuvelele din casă în casă, care acum se găsia în serviciu la unŭ punctŭ vamalŭ în munţĭ. Ea le află dérŭ cândŭ pregătirile eraŭ făcute de călĕtorie şi care nu se maĭ puteaŭ împedica. Ea se văita tótă şi ’şĭ frângea mâinile, capulŭ 'ĭ era ameţitŭ aducându-şĭ aminte înfricoşătórele preḑicerĭ aceleĭ vrăjitóre pe care o consultase óre când pentru viĭtorulŭ frateluĭ eĭ. Vaĭ! plânse şi se omorî tótă de durere cândŭ îĭ veni în minte acea preḑicere. Ioniţă ple-cândŭ nicĭ nu luă ḑiua bună de la dênsa, pretecstândŭ că merge la vênătóre cu Păculescu.

Ea îlŭ privi cu luare aminte, era înlemnită fără a sci ce să ḑică, şi, dupĕ plecarea luĭ, se rugă luĭ Dumneḑeŭ din tótă inima pentru conservarea ḑilelorŭ seale. Elŭ neavendŭ părinţĭ, stare şi niscaĭ-va consângenĭ cu nume însemnatŭ, avea acéstă soră care ’l iubia şi care ar’ fi făcutŭ sacrificiĭ să-lŭ scape, déca 'ĭ ar’ fi statŭ ce-va prin putinţă.

Cumnatulŭ seŭ ocupa uă mică foncţiune de căpitanŭ de postă, în drumulŭ dintre Craiova şi Severinŭ.

Junele plecă pe Dunăre, pe la Giurgiu, pentru a întêlni pe cumnatulŭ seŭ. Acesta îĭ înlesni miḑlóce d-a merge la Godinescĭ, uă comună la pólele monastireĭ Tis- maneĭ, care era atuncĭ de curêndŭ reparată. Călĕtoriile şi amusarea contribuescŭ multŭ spre a uşura aceste bóle sufletescĭ. Natura la începutulŭ luĭ maie este plăcută, gerurile sûntŭ trecute, vênturile se potolescŭ, munţiĭ sûntŭ îmbrăcaţĭ cu verdéţă şi unŭ ceriŭ seninŭ acoperă vêrfurile lorŭ, de şi adesea orĭ sûntŭ acoperiţĭ cu nourŭ. Tablourile răpitóre ce ’ĭ isbia vederea în tóte părţile, cursulŭ rîurilorŭ celŭ pitorescŭ, vegetaţia tênĕră ce în-frumuseţéză ţermiĭ lorŭ, paserile cari sborŭ, cari se punŭ pe ramure veḑinde d-a cânta, sunetulŭ dulce ce s-aude ' de departe, alŭ cuculuĭ şi alŭ mierleĭ desmerda acéstŭ sufletŭ sdrobitŭ de simţimentele cari i eraŭ în luptă, şi însetatŭ de uă fericire imaginată, de unŭ dorŭ care fără voia sea îlŭ domina. În scurtŭ elŭ merse şi ajunse la vama: Buliga, în Vulcanŭ. De acolo nu e departe Haţegulŭ.

Aculŭ magnetisatŭ iubesce a indica tot-d-a-una Nordulŭ: ochiĭ seĭ eraŭ aţintiţĭ spre Sibiiŭ. Amiciĭ seĭ de la acéstŭ punctŭ îĭ găsiră ómenĭ şi caĭ, pentru a putea trece có-mele cele rîpóse şi văile profunde acoperite de braḑĭ: calea luĭ era în direcţiunea munteluĭ: Largele, spre a putea sui muntele numitŭ: Frumosulŭ, trecêndŭ rîulŭ Sebeşulŭ, şi d-acolo să se abată spre drépta, traversândŭ şirulŭ Carpaţilorŭ, către Reşinarĭ. Elŭ mergea pe a- ceste înălţimĭ unde ochiĭ vedeaŭ grămeḑĭ de néoă ne- i topită din iernele trecute, şi aerulŭ celŭ rece de la acea regiune îĭ încreţia fruntea şi ’lŭ făcea mereŭ să sufle în mâinĭ. Dorulŭ îlŭ însoçia pretutindenĭ, dorulŭ îĭ da forţă; şi ca unŭ focŭ în inima sea par-că dogo-ria peptulŭ, aceea ce ’lŭ făcea să nu simţă asprimea climatuluĭ în munte. Adesea orĭ ênsă călĕtoria are şi con-trarietăţi...

Călĕtoriĭ aŭ fostŭ prinşĭ de uă vijălie şi uă negură nuorósă care 'ĭ a silitŭ să se abată în pădurea de la Tărtărĕŭ. Eĭ căutaŭ unŭ adăpostŭ, să rĕsufle caiĭ şi să remânĕ póte nóptea acolo, de şi era ḑiuă, şi numaĭ pe la ḑiumătate, dérŭ timpulŭ celŭ rĕŭ adusese în aceste locurĭ întunericulŭ celŭ maĭ obscurŭ. Inima juneluĭ, înăsprită prin luptele interne, nu simţia acele impresiunĭ înfricoşătóre ce adesea orĭ insuflă sĕlbătăcia şi rĕulŭ timpŭ, ploile, câtŭ şi negurile aceleĭ regiunĭ muntóse.

Eĭ aŭ tăbărîtŭ lêngŭ unŭ isvorŭ cu uă dulce murmură. Umbra sub ramurile stufóse a le pinuluĭ servia acilea de celŭ maĭ bunŭ adăpostŭ. Aprópe că nu se cu-noscea déca maĭ era multŭ pênĕ să se facă nópte, negurile nu se rĕdicaŭ nicĭ de cum de pe vêrfurile cele înalte şi de prin văĭ.

Vĕ puteţĭ închipuĭ că acésta era ântêia- călĕtorie ce se făcea în cursulŭ asteĭ verĭ, şi maĭ alesŭ provocată de unŭ amorŭ care a terminatŭ rĕŭ.

Ioniţă stătea cu obraziĭ sprijinițĭ pe mâinĭ dinaintea unuĭ focŭ aprinsŭ şi era profundatŭ în cugetare, cândŭ ómeniĭ luĭ se depărtaseră să lege caiĭ şi să caute lemne uscăturĭ. De uă-dată unŭ spectaculŭ sinistru, spectaculŭ maĭ multŭ decâtŭ îngrozitorŭ, făcu pe acestĭ ómenĭ să alerge răcnindŭ din putere şi cu totulŭ spăriaţĭ. Junele de lêngă focŭ creḑu că ursulŭ a sfâşiatŭ vre unŭ calŭ şi că eraŭ şi eĭ ameniţaţĭ de feară.

— Ce e? ce e? întrebă Ioniţă tare, puindŭ îndată mâna pe puşca sea cea cu duouĕ ţeve, care o avea cu sine, bine încărcată cu glónţe.

— Primejdie mare!.. primejdie mare care s-a ’ntêm-platŭ óre când aicĭ!.. unŭ omŭ e mortŭ care stă legatŭ cu sfóră de unŭ copaciŭ!. Pericululŭ stingândŭ din imaginaţia juneluĭ imaginea care ’l turmenta, a unei femeĭ ce nu ’nceta d-a se arăta în minte-ĭ din cândŭ în cândŭ, îlŭ făcu să tresară; şi déca în adevérŭ ar’ fi fostŭ periculŭ de vre uă féră sfâşietóre, elŭ s-ar fi arătatŭ unŭ eroŭ în centrulŭ astorŭ prăpăstióse locurĭ, în inima a-cestorŭ munţĭ păduroşĭ, ca să scape pe tovarĕşi seĭ. Dérŭ, o! spaimă îngrozitóre! eĭ în adevĕrŭ găsiseră unŭ in-fortunatŭ care fusese legatŭ de unŭ arbore unde a e-spiratŭ, şi care remăsese uă iarnă de ospĕţul vulturilor şi spaima călĕtorilorŭ ceĭ cari, după uă iarnă, veniră ântêĭ primăvéra să ’ŭ găsiască.

Acela era desfiguratŭ, numaĭ ósele ’nşirate; îmbrăcămintea dupĕ elŭ sfâşiată, încălţămintele putreḑite, carnea ce maĭ rĕmăsese învineţită négră, ochiĭ scoşĭ de paserĭ şi capulŭ uă hîrcă uscată. Uă parte numaĭ din obrazăŭ, care a fostŭ lipită de cója braduluĭ, puçinŭ se cunoscea că era chipŭ de omŭ şi s-arŭ fi maĭ pututŭ înţelege cine e. Imaginaţia juneluĭ fiind cu totulŭ isbită, spaima îlŭ înfricoşează îngheţându-ĭ inima de spectacululŭ acesta, d-atâta cruḑime neauḑită a omuluĭ!.. Plăieşiî aprinseră rădĕcinĭ de pinŭ ce ardeaŭ ca nisce torţe, şi veniră de în-congiurară acestŭ scheletŭ, care, la lumina torţelorŭ, avea aparinţa unui mortŭ eşitŭ din pămêntŭ. Toţĭ îşĭ făcură cruce, se scuturară, îlŭ căinară şi începură să ’l deslege; în care locu îĭ şi săpară cu topórele mormêntulŭ, sin-gurulŭ bine care putură să i ’lŭ facă.

— Cine să fie acestŭ nefericitŭ?.. cugetă în afundu-ĭ junele ce se‘ apropiase bine de elŭ şi ’l observa maĭ cu de amĕnuntulŭ.

Cândŭ se ’ntêmplă ca să péră cine-va în munţĭ, natu-ralemente fie care va ḑice: a fostŭ sfâşiatŭ de féră; cu acesta d-aicĭ alt-felŭ merse lucrurile. Negreşitŭ elŭ singurŭ nu s-a legatŭ, vre uă persecuţie de tâlcharĭ, saŭ cine scie ce ómenĭ reĭ, vre-uă rĕsbunare póte essercită asupră-ĭ cruzimea cea ne-maĭ auḑită.

În strigătulŭ celŭ răguşitó alŭ vulturilorŭ, în resune-tulŭ celŭ stâncosŭ de topóre cari loviaŭ în pămêntă, la fumegarea cu uă lumină sinistră a torţelorŭ, şi ’ntre tóte aceste oftărĭ cu: păziască Dumneḑeŭ! Dómne feresce!.. şi cu uă mulţime de crucĭ cari se repetaŭ într-una de bieţiĭ plăieşĭ, junele observândŭ bine leşulŭ acesta, păru că mintea-ĭ putu descoperĭ şi înţelege ce-va din privirea acestorŭ rĕmăşiţe. Uă parte a obrazuluĭ ḑiserămŭ că conţinea uă óre care formă umană. Se apropie elŭ maĭ bine, pipăi acéstŭ scheletu, şi maĭ alesŭ partea aceea a obra-zluĭ privind-o d-aprópe, i se păru că nu se amăgesce; creḑu că este în adevĕrŭ elŭ, infortunatulŭ pe care îlŭ trimiseseră în serviciŭ la uă vamă nu tocmaĭ departe de aci. Óre, ce crimă comisese elŭ ca să aibă unŭ asemenea resultatŭ finele seŭ? -— Să fie pentru fapte că ’şĭ ia omŭlŭ resplata?.. Acésta îĭ isbi mintea juneluĭ ca lovirea unui trăsnetŭ.

Nefericituluĭ Tonciu ’ĭ a fostŭ dóră scrisŭ să termine ḑlele acolo, într-astŭ chipŭ?..

Maĭ târḑiŭ s-a aflatŭ cum a mersŭ împregiurarea morţiĭ acestuia, şi cine aŭ fostŭ făptuitoriĭ crimeĭ...

VIII

E de lipsă ca lectorulŭ să cunóscă p-acéstă Tereza care sciu aşa de bine să întórcă capulŭ şi să suciască minţile juneluĭ funcţionarŭ; ca să îndeplinimŭ acésta, ur-méză să descrimŭ óre cari amĕnunte ce se atingŭ de împregiurările vieţeĭ seale. Portretulŭ uneĭ cochete nu este greŭ pentru imaginaţie d-a ni ’lŭ zugrăvi; dérŭ definiţia luĭ este, că se asémĕnă cu uă flóre narcotică, plăcută la vedere şi periculósă cu mirorsu-ĭ. Ea n-avea rĕutate în sine, ênsă din uşurĕtatea caracteruluĭ a pututŭ face multŭ reŭ. Nisce împregiurărĭ o face să o ve-demŭ uă tînĕră eventurieră, precum sûntŭ cele maĭ multe cari vinŭ în ţéra nóstră să caute fortuna, şi érăşĭ împregiurările o făcu atâtŭ de ne-ncreḑĕtóre către bărbaţĭ, încâtŭ, junele nostru a trebuitŭ să caḑĕ victimă pasiuneĭ ce ea i a insuflatŭ. Felulŭ acesta de silfide iubesce pe unŭ bărbatŭ ca şi pe altulŭ; nefericitŭ e acela care nu scie a se feri de cursa eĭ, póte să, dea cre-ḑĕmîntŭ amoruluĭ ce ea promite, dérŭ pêne la finitŭ ce se întêmplă?.. Din óre cari evenimente ea câştigase es- perienţă, şi împregiurările a silit-o să se pórte ast-felŭ către omulŭ care a iubit-o cu sinceritate. Étă cari fu-seră acele evenimente... De origine ea e Sacsonă, saŭ alt-felŭ ḑisu, Sască dintr-uă-comună a Transilvanieĭ. Cu-noscemŭ principiile de educaţie ce priimescŭ fiĭ acestora în casa-le părintéscă; dérŭ din nefericire ea perduse pe mama eĭ când era numaĭ unŭ copilŭ. Tata alŭ eĭ, puçinŭ în urmă s-a re-nsuratŭ. Uă mamă vitregă, şi care era de natură femeie rea, aduse discordie şi desordine în tótă casa, că, în locŭ copiĭ să créscă cu essemple bune şi moralitate, bietele copile, duouĕ surorĭ remase orfane, se desperară d-a maĭ putea suferi maltratările, cérta şi vorbele cele próste cari le auḑiaŭ din gura noueĭ lorŭ mame, maĭ cu deosebire cea mare; ele dérŭ se deciseră să părăsiască casa părintéscă. Atunci tocmaĭ veni evene-mentele din 1848, cari maĭ multŭ saŭ maĭ puçinŭ ne sûntŭ cunoscute... Astă frumósă ţéră se prefăcu într-unŭ theatru sângerosŭ de luptele şi sfâşierea din lăuntru-ĭ; ele risipiră acéstă familie precum unŭ vênĕtorŭ sparie şi go-nesce unŭ stolŭ de potîrnichĭ la detunarea armeĭ, aşa veniră lucrurile!..

Ca să ḑicemŭ duouĕ vorbe de Transilvania, recunó-scemŭ acéstă țéră ca cea maĭ frumósă şi progresistă. Pămênturile eĭ sûntŭ pline de monumente, ruine de cetăţĭ, morminte şi inscripţiunĭ cari constată luptele Daco-ro-mane şi colonisarea romană adusă de imperatorele Traian.

Părţile Haţeguluĭ conţine numeróse şi pline de famă monumente, érŭ comitatele de pe Mara-Mureşŭ şi Crişu ne spunŭ eroicele fapte ale Românilorŭ contra năvălirilorŭ barbarilorŭ... Transilvania-Ardealulŭ, închisŭ de tóte părţile prin posiţiunea sea naturalĕ, de munţiĭ Carpaţĭ, se asémĕnă cu uă cetate înflorindă. Conţine aprópe în tóte oraşele gimnasiĭ şi instituţiunĭ utile. — Este uă óre care industrie, şi face comerciŭ cu ţerile învecinate... Comu- nele eĭ sûntŭ regulate: are şosele bine construite de comunicaţie cu lucrărĭ de artă pretutindenia şi podurĭ remarcabile peste ape; câmpiile se cultivă în perfecţiune şi daŭ uă mare fertilitate; pădurile se esploatéză dupĕ sistemă; munţiĭ producŭ averĭ marĭ din minele lorŭ; viile şi grădinile facŭ bucuria cultivatorilorŭ; în tóte locurile, şi maĭ alesŭ pe la marginea oraşelorŭ, sûntŭ parcurĭ şi alee de uă rară frumuseţe; este uă energie de însemnatŭ între populaţiune... Maĭ alesŭ femeile sûntŭ renumite pentru talia lorŭ bine desvoltată, tipul celŭ frumosŭ, spi-ritŭ, aplicare la iconomie menageră, gustulŭ şi eleganţa costumelorŭ. Acéstă ţéră a suferitŭ isbirile sórteĭ d-a vedea oraşele incendiate şi fiĭ eĭ cu grozăvie măcelurin-du-se... La finele luĭ noembre acestuĭ anŭ 1848, guver- nulŭ imperiale nu compta aci pe alte forţe decâtŭ pe nisce remĕşiţe de regimente şi grănicerĭ, alŭ cărorŭ capŭ: gene-ralŭ-comanda, reşedea la Sibiiŭ, şi pe glótele armate de populŭ, cari ascultaŭ de nisce comitete compuse atuncĭ a nume... Forţele maghiare, în luptă cu monarchia austriacă, cele ce se concentraseră pe iarnă la Debretzinŭ, eraŭ micĭ, dér în curândŭ se înmulţiră... Pe la ḑiumĕtatea luĭ decembre, unŭ generalŭ bĕtrânŭ, a căruia biografie trece la ilustraţie, conduse aceste armate cu ge-niulŭ sĕŭ strategicŭ, şi ocupă Cluziul. Comandantele au-striacŭ care se găsia acolo, generalulŭ Urban, fu împinsŭ de forţele strategiculuĭ: Bemŭ, care conducea trupele maghiare, pênĕ în munţiĭ Bucovineĭ; şi aşa trupele acestuia luară unŭ avêntŭ curagiosŭ peste armata austriacă, cu care apoi se hărţui în maĭ multe locurĭ, şi în curêndŭ coprinse întrégă ţéra. Numaĭ Iancu, unŭ proprietarŭ 'din munţiĭ Zlatneĭ, şi câţĭ-va tribunĭ Românĭ apărară bărbătesce pămênturile ce le ţineaŭ şi fortăreţa Alba Julia,' cu garnisona austriacă înnăuntru-ĭ, şi munţiĭ fără a se da cuceriţĭ... Austriaciĭ, învinşĭ de maĭ multe orĭ de generalul polonŭ, pe care Ţarulŭ Rosiilorŭ îlŭ supra-numise: eroulŭ de la Ostrolenca, cerură, prin generalulŭ comandante de la Sibiiŭ, ajutorulŭ Ruşilorŭ, cari ocupaŭ atunci Ţéra-românéscă şi Moldova, să trécă Carpaţiĭ, pentru a o umili pe insurgenţiĭ Maghiarĭ. Ruşiĭ şi intrară cu câte-va regimente, cari ocupară Sibiiulŭ şi Braşovulŭ. De aci se încinse uă încăirare crâncenă care ţinu pênĕ la finele luĭ Fevruariu, cândŭ apoi Ruşiĭ fură siliţĭ să se retragă lă-sândŭ Transilvania în stăpânirea luĭ Bemŭ, pênĕ cândŭ eĭ reintrară cu forţe marĭ...

Mărginindu-ne d-a atinge acéstă chestiune numaĭ câtŭ ca să descrimŭ împregiurările ce privescŭ pe uă femeie, arătămŭ câtŭ se póte pe scurtŭ lucrurile urmate, şi maĭ alesŭ în nóptea cândŭ Sibiiulŭ a fostŭ sguduitŭ aşa de tare, prin deşertarea unuĭ rândŭ de armată, ca să prii-méscă în sînulŭ seŭ pe alta, şi care a cerutŭ pe dată să se ilumineze totŭ oraşulŭ şi tóte ferestrele caselorŭ, dupĕ încetarea sângeróseĭ lupte petrecute cu câte-va minute maĭ ’nainte... Mulţĭ cetăţianĭ lăsară casele şi fugiră cu familiile lorŭ încătreŭ putură şi uniĭ se făcură nevĕḑuțĭ pentru unŭ lungŭ timpŭ. Părintele Terezeĭ, şi elŭ abia scăpatŭ din miḑloculŭ unuĭ oraşŭ unde se pe-trecură aceste scene spăimântătóre, se retrase, cu femeĭa şi cu fata cea mică, la unŭ satŭ sub pólele munţilorŭ către Urlatŭ. Fiĭca sea cea mare, care proiectase să se emancipeze din stŏpânirea uneĭ mame maşteră pré aspră către dênsa, găsi numaĭ bine ocasiune să se pune într-uă trăsură şi să plece cu uă amică a eĭ din copilărie, care era de curêndŭ măritată cu unŭ sub-locotenentŭ ce asemenĭ se retrăsese cu armata. — Ele luară calea Şelimber-guluĭ spre a merge la Turnu-Roşu. În direcţiunea a-ceea calea era prinsă de trupe rusescĭ, cari se retră-geaŭ cu unŭ spăimântătorŭ tumultŭ, cu porţiile de fânŭ arḑênde în vêrfulŭ lancelorŭ cazacilorŭ, spre a lumina tĕrêmulŭ dupĕ meḑiulŭ-nopţiĭ, prin bateriile aşeḑate în tóte direcţiunile de a protege retragerea lorŭ, cu mulţimea trăsurilorŭ, chesónelorŭ, bagage, uă nenumĕrată sumă de ómenĭ, caĭ, provisiunĭ şi reserve, amestecân-du-se şi îmbulzindu-se uniĭ peste alţiĭ, cu alarmă, cu strigărĭ, răgirĭ ale vitelorŭ şi nichezărĭ, — blestemândŭ a-céstă infernale nópte, în care totulŭ merse reŭ şi era in periculŭ uă armată, de la comandante pênĕ la celŭ din urmă soldatŭ, ce strigaŭ, în întunericuĭŭ celŭ profundŭ alŭ nopţiĭ: ‘nazatŭ! nazatŭ!..’

Vĕ puteţĭ închipui ce suferiră nefericiţiĭ cari fugeaŭ dimpreunŭ cu armata acésta.

Unŭ bietŭ săteanŭ de la comuna Heltaŭ, cu uă că-rucióră în care ducea vre uă treĭ femeĭ şi duoĭ uncheşĭ, refugiţĭ, batea câtă putea caiĭ, să pótĕ trece prin miḑ-loculŭ acestoră glóte, să fugă de sgomotulŭ tumultuluĭ pentru a ajunge la Boiţă, ca d-acolo să trécă la Turnu-Roşu, la Câinenĭ şi apoi la Rômnicŭ. Merseră cum putură bieţiĭ ómenĭ totŭ acea nópte pênĕ la Tălmaciu, unde, cândŭ ajunseră tocmaĭ se lumina de ḑiuă. Unde mergéŭ aceștĭ nefericiţĭ? încătrĕŭ duceaŭ paşiĭ lorŭ? ce ţintă aveaŭ?.. nicĭ eĭ singurĭ nu sciaŭ. Timpulŭ era rece, femeile uşorŭ îmbrăcate, cari se ţineaŭ învelitĕ cu câte unŭ tartanŭ de lână grosŭ, în formă de boccea, fără a dormi uă nópte şi în starea cea maĭ deplorabilĕ. Se deteră josŭ la Tălmaciu ca să se repause... Tereza fugindŭ în acéstă căruţă, începu a simţi remuşcarea că a părăsitŭ pe tata alŭ eĭ şi fu îngrijiată de cele ce i se maĭ putea întĕmpla... Acolo unŭ june cadetŭ de la cavaleria numită: Şevolege, înaintă către aceste femeĭ, şi cu óre care politeţe se adresă vorbindu-le: ce aţĭ venitŭ aicĭ?.. îndată loculŭ acesta va fi acoperitŭ de trupe neamice... spre Turnul-Roşu nu este locŭ să treceţĭ, tóte drumurile sûntŭ baricadate, plecaţĭ numaĭ decâtŭ în direcţiunea către Veş-tenŭ, şi d-acolo să apucaţĭ şoséoa spre drépta; vĕ veţĭ repausa la Avrigŭ..,

— Domnule, ḑise Tereza uitându-se cu uă căutătură dulce către junele călăreţŭ, noĭ fugimŭ de inemicŭ, cău-tămŭ să trecemŭ în Ţéra-românéscă, altă n-avemŭ ce face!

— Frumósa domnişóră, respunde junele, tocmaĭ de aceea ve spunŭ să vĕ retrageţĭ de la periculŭ, mergeţĭ către sătulŭ care vĕ ḑicŭ, şi la Avrigŭ veţĭ sta puçinŭ. Şi elŭ respunse juneĭ Sacsone prin aceéșĭ căutătură cu care se arĕtase şi dênsa. Elŭ maĭ adăogă: noĭ prote-gemŭ frumuşelele ca D-ta, eştĭ îndestulŭ de jună şi fru-mósă!.. Tereza se făcu roşie la façă la aceste vorbe de galanterie ale juneluĭ cadetŭ.

În acelŭ momentŭ se auḑiră detunărĭ din cetăţuia veche de pe muntele aicĭ învecinatŭ. Acestŭ semnalŭ anunţa venirea în góna mare a husarilorŭ şi trupelorŭ ce porniseră să lovéscă pe ruşĭ la Turnu-Roşu. Femeia tênĕră n-apucase să ’ntrebe de bărbatulŭ eĭ cândŭ junele călă-reţŭ se făcuse nevŭḑutŭ, ea remase esstasiată...

Bietulŭ ţĕrânŭ bătu mereŭ caiĭ şi înturnă iute căruţa spre Veştenŭ. Ceĭ duoĭ bătrânĭ tremuraŭ în fundulŭ căruţeĭ de frigŭ şi de spaimă. De la Veştenŭ, se vede şo-séoa pe pólele dealurilorŭ totŭ sub munţĭ, care duce dreptŭ la Oltŭ. Munţiĭ erau acoperiţĭ cu néoă şi crivĕţulŭ sufla cu putere din culminile cele înalte. La Avrigŭ se opriră puçinŭ călătoriĭ noştri, pe marginea dincoa de Oltŭ. Femeile şi bĕtrâniĭ intraseră într-uă cârciumă să se încăl-ḑiască. Ca-prin minune, dupĕ cincé minute, junele cadetŭ, despre care vorbirămŭ, era acolo. Tereza vĕḑêndu-lŭ creḑu că vede pe unŭ frate ce venia în ajutoru-ḑ acolo unde ea numaḑ cunoscea pe nimenḑ. — Domnule Oscarŭ! îĭ borbi dênsa esclamêndŭ de bucurie cândŭ îlŭ vĕḑu. — Domnişóră, ḑice elŭ, odihniţĭ puçinŭ şi treceţĭ Oltul, că podulŭ va fi asvârlitŭ în aerŭ, este minatŭ... Nefericiţiĭ refugiţi stătură abia câtŭ deteră puçinŭ fânŭ la caĭ, se încălziră şi plecară iute pe calea Făgăraşuluĭ, însoçiţĭ de lume multă care fugea în tóte direcţiunile cu căruţe şi călărĭ...

La Braşovŭ biata Tereza voi să fugă pe la punctulŭ Timişŭ, împreunŭ cu uă damă de calitate bĕtrână. Énsă Ruşiĭ se făcuseră ostilĭ acestor călĕtorĭ, pentru că eĭ căutaŭ maĭ anteĭ să treacă, côcĭ Unguriĭ cu ajutorulŭ Se-cuilorŭ tăbăriseră în pădurea Cotleĭ, de unde ameninţaŭ Braşovulŭ. Nefericitele femeĭ despre care menţionarămŭ maĭ susŭ, în locŭ de a putea pătrunde pe la Predealŭ la Câmpina, n-ajunseră de câtŭ pênĕ la Timişul-de-susŭ, şi d-acolo fură respinse; ele au fostŭ nevoite să se ’n-tórne, şi abia, ca nisce femeĭ fugitive, găsiră unŭ miḑ-locŭ să trécă, chiar prin satele Săcuescĭ, prin Uituzŭ la Moldova, de unde se dirigeară spre Tîrgulŭ Ocneĭ. Dupĕ cincĭ ḑile de uă continue călĕtorie eşiră din pă-mêntulŭ unde se petrecea resbelulŭ. Totŭ acelŭ june Oscar le găsise miḑlocŭ de scăpare de la Braşovŭ, unde elŭ ajunsese în acelaşĭ timpŭ, să pótă fugi spre Moldova. Uă tînĕră femeie cu nisce ochĭ mângâioşĭ, cu uă talie aşa de dulce şi cu unŭ viersŭ plinŭ de tinereţe, a trebuitŭ să găsiască unŭ miḑlocŭ de protecţie în acéstă june ca să pótă scăpa din vijelia sguduitore care a suflatŭ atâtŭ de tare peste nefericita Transilvaniă... Tereza, de la Tîrgul-Ocneĭ, merse, însoçită cu acea damă de calitate bĕtrână, la Bacău, într-uă trăsură jidovéscă. De la Bacăŭ îşĭ propuse să véḑlă Iaşiĭ, să găsiască acolo unŭ locŭ de guvernantă pe lêngă copiĭ, în vre uă casă mare.

Ea porni la Iaşĭ avêndŭ câte-va scrisorĭ de recoman-daţie, una către pastorulŭ protestantŭ.

Câtŭ a duratŭ călĕtoria, ne-ncetatŭ imaginaţia îĭ înfă-çișă pe acelŭ frumosŭ Oscarŭ în uniforma sea, cu cascheta mititicuţă pe vêrfulŭ capuluĭ, cu unŭ şnurŭ de firŭ pe de margine pênĕ la cozorocŭ, cu gulerulŭ cazacheĭ acoperită cu pluşiŭ roşu, cu săbiuţa sea atârnându-ĭ la cópsă cavaleresce, cu uă talie graţiósă şi cu botforiĭ ce făceaŭ multe creţurĭ şi care 'ĭ eraŭ strâmţĭ ca şi nădragiĭ turnaţĭ pe piciorŭ, voinicŭ, tinerelŭ cum era elŭ.

Stradele Iaşilorŭ eraŭ în acea epocă coprinse de soldaţĭ ruşĭ, de zarafĭ jidanĭ şi felŭ-de-felŭ de lume care se mişcă ḑiua şi nóptea în tóte direcţiunile. Ea avu cu-riositatea să întindŭ gûtulû afară din trăsură cândŭ ajunse pe strada cea mare a tîrguluĭ. Unŭ oficierŭ rusŭ ce mergea alŭturea cu unŭ civilŭ, întâmpină vederile eĭ şi o făcu să se retragă.

Rusulŭ şi civilulŭ fură pré interesaţi vĕḑênd-o; el că-tară să cerceteze şi să întrebe pe uniĭ-alţiĭ cine este astă tinerică care vine d-afară şi unde va trage. Pentru dênsa nu făcu nici unŭ efectŭ vederea rusuluĭ ce nu semĕna în graţie şi eleganţă cu cadetulŭ neamţŭ de la Şevolege.

Tereza în curêndŭ găsi uă casă boiăréscă d-a intra ca bonă lêngă copil. Din nefericire nemeri la unŭ parvenitŭ, cum sûntŭ toțĭ parveniţiĭ, cari aŭ vorbe marĭ şi ’n realitate nimicŭ de recomandatŭ, avea ênsă ce-va parale. —- Acésta ocupaţiune i se păru pré grea juneĭ fete; nu dormia aprópe tóte nópţile dădăcindŭ copiĭ celuĭ ḑisŭ. Copil eraŭ reŭ crescutĭ şi pré capriţioșĭ... Mama lorû era cam ciudată; bărbatulŭ se arăta cam complesantŭ une orĭ, care acésta atrăsese băgarea de sémă a domneĭ ce o făcea să fie gelosă de juna germană..

Aceea ce ênsă făcu pe servantă să se mire, lucru care chiarŭ pe dênsa ca străină a impresionat-o, era aplecările domnilorŭ eĭ, cari, câtŭ vĕḑuse şi auḑise, n-aveaŭ nicĭ unŭ simţŭ de patrie şi românismŭ... Limba natale, adică cea românéscă, era proscrisă din casă-le; copii-lorŭ le insufla gustulŭ pentru totŭ ce este străinŭ, îĭ îmbuiba cu lucsulŭ trândavŭ şi numaĭ corumpţiune; eĭ ḑi-céŭ că îndată ce se vorŭ mări copiĭ îĭ vorŭ duce afară în alte state, de a-şĭ face educaţia, numaĭ şi numaĭ să n-aibă nici uă simpatie cu ţéra şi cu obiceiurile pămêntuluĭ aci; şi chiar pentru religiunea lorŭ nu pré ţinéŭ atâta multă sémă!.. Eraŭ avuţiĭ marĭ la aceştia rĕŭ întrebuinţate; uă resipă şi galantomie pentru totŭ ce nu trebue, şi uă strictă iconomie la lucrurĭ de êntêia necesitate... Aceşti ómenĭ strigă mereŭ că străiniĭ ’i a copleşitŭ şi ’ĭ esploa-téză, dérŭ nu vorŭ să facă nimica pentru stêrpirea rĕuluĭ şi rĕdicarea connaţionalilorŭ de la uă stare de ticăloşie... Ei vorbescŭ une-orĭ de patrie, dérŭ pentru dênsa nu vorŭ să dea nimicŭ ca s-o ajute... La nisce titluri de nobleţe ce şi le-aŭ însuşitŭ n-aŭ nicĭ uă ambiţiune, şi cu ele se facŭ ridiculi dinaintea celorŭ bine cugetătorĭ. Ceĭ maĭ mulţĭ s-aŭ ruinatŭ prin viciŭ şi vanitățĭ; pe ruina lorŭ s-aŭ rĕdicatŭ alţĭ parveniţĭ, maĭ multŭ străiniĭ, şi nu vorŭ să créḑă că în acésta stare de risipă şi nechipzuinţă îşi vorŭ vedea într-uă ḑi copiĭ cerşindŭ. În puçinĭ anĭ vĕḑurămŭ uă mulţime de essemple spăimântătóre de felulŭ acesta!..

Dérŭ tînĕra nóstră a trebuitŭ să iasă din acestă casă findŭ că dómna era gelósă, precum arĕtarămŭ, de bar- batulŭ eĭ; dupĕ ce că salariulŭ eĭ îlŭ dedese maĭ totŭ pe îmbrăcăminţĭ, să fie tot-déuna îmbrăcată de modă, şi cândŭ a eşitŭ n-avea nicĭ unŭ banŭ, şi ’ntr-unŭ locŭ străinŭ, pe stradele Iassilorŭ.

Ce va face biata femeie? încâtrĕŭ va apuca? la cine să se ducă?..

Pastorul tocmaŭ lipsia din capitalĕ, şi déca şi era, eĭ îĭ era cam cu ruşine să mérgă să ’lŭ totŭ supere.

De uă-cam-dată fu nevoită să se retragă la unŭ o-telŭ ca să şéḑă numaĭ câte-va ḑile. I se spuse prin uă jidaucă bĕtrênă că este eftinŭ şi unŭ pré bunŭ serviciŭ la hanulŭ: Pîrlita. Se duse şi ceru uă cameră. Unŭ chel-nerŭ, jidanŭ, o introduce în camera ale căriia ferestre aveaŭ privire spre strada cea mare a Metropolieĭ. Elŭ îĭ ḑise, dupĕ ce ’ĭ arĕta camera acésta, că pentru persóne ca dumnéeĭ sûntŭ tóte înlesnirile în acestŭ otelŭ, comoditate, masă bună, şi chiarŭ birjă cândŭ va voi să iasă la preumblare, şi va plăti atunci cândŭ va avea banĭ.

Tereza mulţiămi de acésta. Se gôndi ênsă bine asupra acestuĭ punctŭ, şi ântêia grijă îĭ fu să zovoréscă bine uşa dupĕ ce se aşeḑă în acéstă cameră, şi se culcă. Altă, jidanulŭ chelnerulŭ, nu intră la noua óspe în cameră de-câtŭ cândŭ fu chiămatŭ. ¡

Într-uă ḑi p-atuncĭ, dênsa stătea cu uă carte în mână cândŭ auḑi plesniturĭ din bice, cari făcéŭ unŭ mare re- sunetŭ cu uruitura uneĭ trăsurĭ pe strada susŭ ḑisă, alergă îndată la ferestre să privéscă afară: uă dómnă mare într-uă trăsură fórte lucsósă trecea, alŭ căriia cocişŭ, mânândŭ d-a călarele patru caĭ, repeḑia, ca nisce trăsnete, plesniturĭ din bice în susŭ şi ’n josŭ. Postilionulŭ acesta avea multă adresă şi era învestitŭ cu unŭ costumŭ pi-torescŭ cusutŭ cu găitane de tóte colórele şi cu uă căciulă cu unŭ canafŭ lungŭ pe capu-ĭ. Comercianţiĭ şi femeile lăsaŭ lucrulŭ să iasă în pragulŭ magasinelorŭ ca să privéscă p-acéstă dómnă însemnată, ce trecea în trăsură. Tereza oftă veḑênd-o, de ce nu póte fi şi ea uă damă mare ca acésta! Nu este şi ea óre femeie precum dênsa?.. n-are şi ea unŭ sufletŭ simţitorŭ?.. cugetă ea în sine.

Şi cu tóte că ea n-avea banĭ, totuşĭ la vre uă ḑece ḑile ceru comptulŭ de la otelierŭ, celŭ ce i ’lŭ presintă într-uă fóie lungă, i se păru pré încărcatŭ şi ḑise că va achita maĭ pe urmă.

Altă, chelnerulŭ, găsi atuncĭ ocasiune să ’ĭ ḑică că unŭ june ofiçerŭ rusŭ întrébă mereŭ de domnişóra. Te-reza nu rĕspunse nimica de-câtŭ, prin uă uitătură aspră încrutândŭ fruntea şi ficsândŭ ochiĭ asupra jidovuluĭ, sĕmĕna par-că i ar’ fi ḑisŭ: ce vrea acéstŭ rusŭ de în-trébă de mine? Chelnerulŭ nu se descurage şi ’ĭ maĭ repetă acésta dupĕ vre uă duouĕ ḑile.

Lucrurile ênsă veţĭ sci că se schimbă, câtŭ şi cugetele cele tarĭ une-orĭ...

Şi ce să maĭ obosimŭ lectorulŭ descriĭndu-ĭ aceste a-mĕnunte, junele rusŭ, dupe câte-va ḑile, achită détoria câtŭ se făcuse la otelŭ; érŭ cronica scandalós, aceea ce noĭ nu afirmămŭ, a ḑisŭ că cine-va l-ar’ fi văḑutŭ intrândŭ la tînĕra acésta, care maĭ ântêĭ a plânsŭ de sórtea eĭ nefericită, şi ’n urmă numaĭ plânse...

Ceea ce ênsă ’ĭ căḑu greŭ în cele din urmă era că regimentulŭ din care acestŭ oficierŭ făcea parte pleca de la Iașĭ, dupe vre uă treĭ septĕmânĭ de la cunoscinţă, şi crudulŭ Altă, chelnerulŭ, n-a avutŭ îngrijire să facă cunoscutŭ acésta juneĭ femeĭ.

Cândŭ acéstă creatură s-a deşteptatŭ, cum că catastrofele se succedŭ pentru dênsa unele dupĕ altele, gemu tare şi plânse în adêncu-ĭ greşiala ce a făcut-o că a părăsitŭ aşa jună casa părintéscă!..

În cele din urmă Tereza a plecatŭ din Iaşĭ cu unŭ bărbatŭ ce se ḑisese că e baronŭ şi care i a promisŭ că o s-o ia în căsătorie. Ea s-a vĕḑutŭ amăgită la Bu-curescĭ şi de acesta, cŏcĭ o părăsise într-uă casă ce elŭ o luase cu chirie în machala la Livedea-gospodiĭ.

Ca să scurtămŭ, tînĕra germană vine în Bucurescĭ cu hăinuţele eĭ cele de modă, purtândŭ uă toaletă óre cum îngrijită, jună, graţiósă êncă şi bine făcută. Dérŭ între altele, cândŭ baronulŭ fuse decisŭ să o părăsiască s-a purtatŭ pré rĕŭ către dênsa, şi în urmă elŭ ’ĭ recomandă pe unŭ june care ’l întroduse la dênsa, junele românŭ, pentru care la începutŭ ea nu avusese nicĭ uă simpathie; ênsă maĭ în urmă, cândŭ ea fu condusă, totŭ de vechiulŭ eĭ promisŭ, la grădina Varembergŭ, unde fusese maltratată precum lectorulŭ cunósce, acolo junele ’ĭ a datŭ braţulŭ, şi din acelŭ minutŭ i a promisŭ că ea se va închina luĭ ca unuĭ ḑeŭ. Fiind-că tóte ne servescŭ spre învĕță-tură, étă ce-felŭ ḑisulŭ baronŭ s-a esprimatŭ deschisŭ către junele Ioniţă căndŭ îlŭ întroduse în casa luĭ: a-céstă femeie e streină şi n-are pe nimenĭ, déca îţĭ convine fie a dumitale... Numaĭ unŭ ast-felŭ de vagabondŭ fără inimă şi caracterŭ alérgă la asemenĭ miḑlóce de a esploata unŭ june fără încercare precum acesta, şi în ce posiţiune? şi în ce timpŭ?..

Óre care intrigĭ dupĕ aceea, uneltite totŭ de acela, óre care vorbe şioptite p-în vecinătate unde ea a trăitŭ cu junele funcţionarŭ, o făcu să ḑică hotărîtŭ că nicĭ unŭ bărbatŭ nu este sinceră pentru dênsa, şi că ea va căuta pênĕ maĭ este timpŭ să se asigure şi să ’şĭ reguleze uă sórte...

Merge în Transilvania precum scimŭ, şi acolo pe cine ea găsesce? Acea dulce fisionomie care uă-dată 'ĭ ocupase imaginaţiunea o cunósce îndată ce o vede, ea întêlnesce pe Oscar, junele cadetŭ de la Şevolege.

Elŭ acum numaĭ era în oştire, fusese împuşcatŭ la unŭ piciorŭ şi era liberatŭ. Cum îlŭ vede, cum îlŭ întêlnesce, dupĕ câte-va convorbirĭ amoróse cu elŭ îĭ ameţesce ca-pulŭ, concepe planulŭ d-alŭ face să 'ĭ ḑică că o ia de nevastă. — Ea s-aruncă şi plânge în braţele luĭ, şi elŭ într’-ale eĭ; îşĭ rechiămŭ amânduoĭ dulcĭ suvenire, maĭ dulcĭ de-câtŭ le póte da imaginaţiunea, care le coprinde sufletulŭ şi le fermeca inima. În curêndŭ după acésta ea scrise de la Sibiiŭ luĭ Ioniţă acea epistolă dupĕ care junele rĕmase ca lovitŭ de trăsnetŭ.

Nu scimŭ ce maĭ făcu acéstă femeie; dérŭ scimŭ că junele românŭ ajunse în Sibiiŭ, descindêndŭ din munţĭ» pe la comuna Selisce şi Sĕcelu.

Cum a sosiţŭ la Sibiiŭ, ântêia sea ocupaţiune a fostŭ să caute dupĕ adresă, unde este Tereza.

Îĭ spuseră uniĭ-alţiĭ că sora acesteĭ femeĭ trăesce măritată într-uă comuna aprópe de Mediaşĭ, şi prin urmare ea este póte acolo unde e sora sea. Elŭ se mêhni auḑindŭ că nu este în Sibiiŭ...

IX.

Sibiiul, unŭ oraşŭ anticŭ, prin aspectulŭ ce ’lŭ înfăçişază de departe călĕtoruluĭ, se asémănă cu uă femeie religi-ósă êncă tînĕră; ântêile lucrurĭ cari se vĕdŭ apropiindu-se cine-va de elŭ din orĭ care parte, sûntŭ domurile templurilorŭ.

Posiţia sea este interesantĕ avêndŭ munţiĭ dinainte-ĭ cu uă pitoréscă privire; este rouratŭ despre partea de la vestŭ de rîulŭ ce pórtă acéstŭ nume, érŭ de către nordŭ, mărginitŭ de unŭ şirŭ de dealurĭ cu uă întinsă cultură şi uă mulţime de comune prosperânde. Acestŭ o-raşŭ care din timpiĭ ceĭ maĭ depărtaţĭ aĭ fundăreĭ luĭ şi pênĕ în ḑilele nóstre, a cercatŭ uă mulţime de marĭ evenimente, purta êncă próspete plaginile unuĭ evenimentŭ pertrecutŭ de curêndŭ. — Pieţele seale chiarŭ serviră de theatru în cele din urmă, alŭ unuĭ sângerosŭ resbelŭ între duouĕ armate... Generalul Lidersŭ cu totŭ corposul seŭ căḑu pe trupele luĭ Bemŭ, care se apăra, în miḑloculŭ acestor pieţe, cu tóte armele şi cu uă vigurósă artilerie. Bemŭ nemaĭ putêndŭ ţine lupta în contra formidabileĭ armate rusescĭ, se făcu nevĕḑutŭ din miḑloculŭ luptătorilorŭ, e-şindŭ din oraşŭ, pe la uă margine, însoçitŭ de uă gardă alésă de cavalerĭ, cu care se dirige spre munţĭ, trecêndŭ pe teritoriulŭ Românieĭ în Gorjĭ şi Mehedinţĭ, de unde apoĭ se duse la Banatŭ. Evenementele eraŭ cunoscute, ruinele fumaŭ êncă şi sângele se cunoscea în urme..

Cu tóte acestea aicĭ sûntŭ palate măreţe, edifice publice bine construite, stradele regulate, pieţe vaste, cu uă curăţenie essemplară, şi casele avêndŭ simetrie, a-pe-ducurĭ, fôntânĭ şi câte servescŭ la înfrumuseţarea unuĭ oraşŭ. Statua St. Antonie Pomunicŭ, aşezată în piaţa unde se vîndŭ cereale, înfăţişéză centralŭ tîrguluĭ, cu uă vechime îndestulŭ de înaintată, între biserica cea mare luterană şi cea catolică. Ca să enumărămŭ aci din edificiile şi stabilimentele seale maĭ însemnate publice ve-demŭ de uă-dată casarma la estremitatea sudică, cu unŭ aleiŭ dindĕrĕtu-ĭ; maĭ departe, spre vestu-sudŭ, ospita -lulŭ ostăşescŭ, spre vestŭ retrangementulŭ: ospiciulŭ co-piilorŭ orfani, institulŭ pentru alienaţi (maĭ noŭ construitŭ) renumitŭ de lucrarea sea architectonică şi bine împărţitŭ; palatulŭ Bruchentalŭ, în centru, unde e galeria de tablourĭ şi museulŭ; şi aci în apropiere sûntŭ maĭ multe scolĭ, gimnasiĭ şi seminare unde se instruesce junimea de diferite riturĭ. Afară d-acestea se vĕdŭ êncă câte-va turnurĭ şi murulŭ vecheĭ cetăţĭ. Acéstă regulŭ ce domină pretutindenĭ, varietăţile ce se vĕḑu în costume şi auḑindŭ vorbindu-se maĭ multe limbĭ, prin care poporulŭ aici se înţelege, preocupă multŭ pe junele Ioniţă şi cari îlŭ distră în primele ḑile. Şederea sea în oraşulŭ care datéză din timpiĭ ceĭ maĭ depărtaţĭ, şi alŭ căruia nume îlŭ conservă de la Romanĭ, îĭ aducea mulţiămire cugetêndŭ la atâtea suvenire măreţe din trecutŭ şi pênĕ astă-ḑĭ... Populaţia din Sibiiŭ e cam de tóte gintele, şi majoritatea Saşĭ. Popu-lulŭ românescŭ în Ardealŭ făcêndŭ uă majoritate între Saşĭ şi Maghiarĭ, se află într-uă mare mulţime împre-giurulŭ ăstuĭ oraşŭ, elŭ conservă cu credinţă multe da-tine romane. Ca acelŭ ce ş-aducea aminte evenimente multŭ maĭ marĭ, maĭ strălucite, maĭ triumfale, ce străbuniĭ seĭ le-aŭ vĕḑutŭ, ş-aducea aminte de Michaĭ-E-roulŭ care dupĕ ce a sfărîmatŭ armata cardinaluluĭ Andreĭ Batori, a intratŭ, cu óştea şi cu boiăriĭ căpitaniĭ seĭ, pe porţile şi pe sub turnurile acestei cetăţĭ, unde fu aclamatŭ de toțĭ; de aci luându-şĭ avêntŭ peste Ardealŭ, intră în Alba-Iulia cu triumfŭ, unde magnaţiĭ, nobilimea ţereĭ îlŭ proclamară Domnŭ. Ei aŭ vĕḑutŭ apoĭ pe Şerban Bassarabŭ suindŭ cu tótă forţa ósteĭ românescĭ munţiĭ dreptŭ către Braşovŭ, şi acolo isbi şi bătu pe Moisi Sĕ-cuiu şi pe toțĭ aĭ seĭ; urmele faptelorŭ acestuĭ Domnŭ se cunoscŭ şi pênĕ astă-ḑi cari sûntŭ p-în apropiere de sătulŭ St. Petru, precum acelea ale luĭ Michai, p-împregiu-rulŭ Sibiiuluĭ. De aceea aici poporalŭ e energicŭ, şi în cântecele şi tradiţiunile seale respiră fapte eroice!.. În costume atrage băgarea de semă femeile din populŭ. Să-tenele Sasce ţinŭ costumulŭ anticilorŭ Flandri-Teutonĭ. Ţiganele, femeĭle musicanţilorŭ şi ferarilorŭ de prin pre-giurulŭ Sibiiuluĭ, concură multŭ în gustŭ şi eleganţă pi-toreécă cu costumulŭ românelorŭ de prin comŭnele rurale. Ceea. ce făcu pe june a se mira, era că, cu tóte că acestŭ populŭ, îaferbîntatŭ de evenemente, înfăçişa uă uitătură ostilă uniĭ către alţiĭ, ordinea ênsă era ordine, ce o conservaŭ cu toțiĭ, pentru că Austria domina cu uă mână de ferŭ, grămădindŭ uă sumă de oştire, gen-darmĭ şi alţiĭ. Multă militărime vedeaĭ şi oficeriĭ cari se în-crucişaŭ pe tóte stradele, prin pieţe şi la preumblărĭ. Era de notatŭ maĭ alesŭ că oficeriĭ călcândŭ cu paşiĭ regulaţĭ, par-că 'ĭ arŭ numĕra, drepţĭ, înfipţĭ, şi maĭ de multe orĭ cu mâinile dindĕrĕtŭ, nu lăsaŭ unŭ minutŭ ţigara din gură: ca cum prin acésta da a înţelege, ca fie care, de departe vĕḑêndu-ĭ, să ’șĭ cunóscâ lungulŭ nasuluĭ cu purtarea, saŭ că voiaŭ a face unŭ serviciu fisculuĭ a adăoga la consumarea tutunuluĭ monopolisatŭ de guvernŭ. Popululŭ românescŭ, care trecuse prin uă scólă pré se-riósâ a evenimentelorŭ, şi care băgase în mormêntŭ ca la vre uă cincî-ḑecĭ de miĭ bărbaţĭ luptătorĭ, martirĭ pentru naţiune şi drepturile eĭ, nu se pré gena de fumulŭ militărescó; elŭ cânta cu mândrie şi cu entusiasmŭ numele a câtor-va bărbaţĭ ce 'ĭ avea în stimă, adică: Iancu, Solomon, Assinte, Dobra, Buteanul şi preutulŭ Balintŭ... Maghiariĭ asemenĭ gemêndŭ plângéŭ pe fraţiĭ lorŭ căluţi în câmpurile bătăliĭlorŭ...

Ioniţă care venise cu totulŭ pentru altŭ scopŭ nu 'ĭ vinea să s-amestece în asemenea discuţiunĭ, să atingă în conversaţiunea ce o avea cu uniĭ-alţiĭ aceste córde sim-ţibile şi dureróse pentru toțĭ. Elŭ a duoua ḑi de la sosirea sea la Sibiiŭ află de ospĕtâriia de Mediaşĭ, şi veni aci ca póte să afle ce-va despre Tereza. Ospĕtăria acésta care e în strada: Flişerilor, conţine camere pentru pasagerĭ şi sale pentru mâncare. Ospĕtarulŭ, sĕŭ alt-felŭ ḑisŭ otelierulŭ, era unŭ Sasŭ ce nu pré se amesteca în politică, şi aducea aşa lucrurile că, la dênsulŭ, veniaŭ să se ospeteze şi Unguriĭ şi Româniĭ, şi fie care vorbeaŭ ce vreaŭ fără a se face cértă, saŭ să se întêmple conflicte.

Ioniţă intră la stânga într-uă sală unde eraŭ servite mesele cu totŭ ce trebue d-ale ospéţuluĭ. Uă grupă de bărbaţĭ vorbindŭ în limba maghiară, tocmaĭ îşi luaŭ ḑiua bună, rĕdicându-se de la masă ca să plece, din care duoĭ remaseră, cari eraŭ veniţĭ maĭ în urmă, cândŭ cei-lalţĭ eşiră. Ceĭ cari remaseră s-aşeḑară la uă masă din fundŭ. În partea opusă era unŭ bărbatŭ june cu barbă, învestitŭ cu îmbrăcăminţĭ gróse, ce semĕna a unŭ economŭ de moşie. Ioniţă care şeḑu la uă masă în faça celorŭ duoĭ, şi întreba pe ospĕtarŭ ce felŭ de vinŭ are şi ce mâncărĭ îĭ va da, unulŭ dintre ceĭ duoĭ bărbaţĭ, înţelegen-du-lŭ dupĕ vorbă că nu este din Ardealŭ, se adresă cu politeţe către dênsulŭ întrebându-lŭ că: din câtŭ cunósce domnulŭ este de la Ţéră? — Da, domnule, sûntŭ venitŭ de duouĕ ḑile la Sibiiŭ, sûntŭ Bucurescianŭ. — Domnulŭ face vre unŭ comerciŭ? îlŭ întrebă acela totŭ cu politeţe. — Ba nu, rĕspunse junele, amŭ venitŭ să ’mi vĕḑŭ uă rudenie, şi voiŭ sta numaĭ duouĕ treĭ ḑile. — Să fiĭ sănĕtosŭ, domnule! rĕspunse acela. — Mĕ rogŭ, domnulŭ este Românŭ? întrebă Ioniţă pe omulŭ cu care conversă. La acéstă întrebare, bărbatulŭ care mânca singurŭ la uă masă de lăturĭ, rĕmase cu furculiţa ’n mână şi rĕdică capulŭ s-asculte. — Nu, domnule, respunde celŭ de maĭ ’nainte, eŭ sûntŭ Ungurŭ, şedĕtorŭ într-uă comună aprópe de Sibiiu, éră domnulŭ, tovareşul de lângă mine, este Sasŭ de la Brasovŭ' Ioniţă auḑindŭ că se află pusŭ între unŭ Sasŭ şi unŭ Ungurŭ, creḑu că este bine să ’şĭ pue d-aci ’nainte ochiĭ în talerŭ şi să numaĭ vorbéscă nimicŭ.

— Fiind că eştĭ din Ţéră, domnule, îmĭ pare multŭ bine să vă cunoscŭ, prorupse bărbatulŭ care şedea singurŭ la uă masă, eŭ sûntŭ Românŭ, amŭ unŭ frate la Brăila, ce se ocupă cu comerciulŭ; domnulŭ a fostŭ la Brăila? — Nu, respunde Ioniţă, acum amŭ eşitŭ pentru prima óră din Bucurescĭ, câtŭ amŭ venitŭ pênĕ la Sibiiŭ.

— Domnulŭ a judecatŭ póte rĕŭ despre mine cândŭ aĭ auḑitŭ că sûntŭ Ungurŭ, adăoga celŭ d-ânteĭ conme-seanŭ, aţĭ creḑutŭ că totŭ ce e Ungurŭ e neamicŭ ne-m-păcatŭ contra Românilorŭ. Dumnéluĭ Vlad-popŭ mă cunósce ce felŭ de omŭ sûntŭ şi cum judecŭ eŭ lucrurile, s-adre-séză vorbindŭ către bărbatulŭ care sta singurŭ la masă.

— Ba nu, n-am judecatŭ nimicŭ despre D-ta, eŭ sûntŭ străinŭ aicĭ, nu cunoscŭ nicĭ obiceiurile, nicĭ ómeniĭ, ce potŭ eŭ să judecŭ? rĕspunde cu modestie junele.

— Domnule, să-mĭ daĭ voe să spunŭ de ce mĕ inte-resaiŭ de D-ta cândŭ auḑiiŭ că eştĭ din Ţéra. Mai ân-têĭ să-mĭ daĭ voe să vĕ întrebŭ cum vĕ chiamă? — Ioan N.. respunde junele. — Fiĭ sănĕtosŭ D-ta!.. Şi eŭ mă numescŭ Biro-Şandorŭ, dumnéluĭ Volfŭ, maisterŭ posto-varŭ de la Braşovŭ, D-luĭ Vladŭ Popŭ, ’mĭ e vechiŭ cunoscutŭ. Dupĕ ce acesta recomandă pe toțĭ, continuă: eŭ êncă nu cunoscusemŭ pe nimenĭ acolo şi nu sciamŭ ce-felu de ómenĭ sûntŭ aceĭ din Ţéră, dérŭ uă întêmplare m-a făcutŭ să 'ĭ cunoscŭ. Eŭ eramŭ în armată sub genaralulŭ Bemŭ, cu gradŭ de căpitanŭ, la cavalerie; amŭ avutŭ nefericirea să caḑŭ rănitŭ în acea nópte cândŭ coprinserămŭ Sibiiulŭ; Ruşiĭ m-aŭ luatŭ prinsŭ în res-belŭ şi m-aŭ dusŭ la Rômnicŭ, retrăgêndu-se şi eĭ. Eramŭ tare beteagŭ, străinŭ fără nicĭ uă cunoscinţă, fără banĭ, şi aprópe fără îmbrăcăminţĭ, cŏcĭ, uă-dată cu sabia per-dusemŭ totulŭ ca prisonerŭ de resbelŭ, ş-apoĭ ce era maĭ multŭ, unŭ Ungurŭ, neamicŭ alŭ Românilor, cu care avurămŭ luptă, şi unde eramŭ eŭ acum? în Ţéra româ-néscă, în miḑloculŭ Românilorŭ? Ruşiĭ, vĕḑêndu-mă aşa de rĕŭ beteagŭ, m-aŭ lăsatŭ într-unŭ ospitalŭ la Romnicŭ şi nu se maĭ ocupară de mine. Ei bine, domnule, Româniĭ, aceştĭ ómenĭ de la cari nu speramŭ nimicŭ, aŭ datŭ totŭ concursulŭ lorŭ pentru mine ca să mĕ facă sănêtosŭ, m-aŭ ajutatŭ, ’mi aŭ datŭ banĭ contribuindŭ între dênşĭ, strângêndŭ colecte pentru prisoneriĭ Ungurĭ, pentru nefericiţiĭ cari-ĭ aducea prinşĭ şi răniţĭ; atuncĭ amŭ ḑisŭ: aceştia suntŭ fraţiĭ noştrĭ!.. Cândŭ m-am făcutŭ să-nĕtosu, comandantele austriacŭ m-a reclamatŭ să intru în serviciulŭ armateĭ seale, şi eŭ amŭ fostŭ nevoitŭ să servescŭ duoĭ anĭ, cu duouĕ grade maĭ josŭ. Atâta nu- maĭ elu m-a scutitŭ d-a mĕ duce în luptă cu compatrioţiĭ meĭ. Veĭ sci că sûntŭ Ungurŭ din totŭ sufletulŭ; ênsă nu judecŭ lucrurile cu pasiune precum alţiĭ. Ce ḑicĭ, domnule Vlad-popŭ? se adresă către bărbatulŭ care sta singurŭ la masă şi nu ḑicea nimica.

— Arŭ trebui ca toțĭ Unguriĭ să dea cu capulŭ de nevoĭ, să se înveţe să judece sănĕtosŭ şi să se lepede de fanatismŭ, adăogă Vladŭ-popŭ.

— Cată să ḑicemŭ ş-acésta, că intriga a jucatŭ uă mare rolă ca să se sfâşie Româniĭ cu Unguriĭ, ḑise celulaltŭ.

— Cu tóte astea Unguriĭ sûntŭ vinovațĭ déca a statŭ în mâna lorŭ să înceteze conflictulŭ şi că din contra, aŭ ațîţatŭ focŭ maĭ mare. Ce ḑici D-ta de purtarea ne-meşilorŭ către iobăgime cari ’n cea maĭ mare parte eraŭ Românĭ? ce ḑicĭ de tribunalulŭ marţiale înfiinţatŭ de a ḑecima pe Românĭ? Din fericire Bemŭ, ca unŭ bărbatŭ politicŭ şi generosŭ, l-a desfiinţatŭ pe dată ce a auḑitŭ de elŭ... ce ḑicĭ de conduita luĭ Hatvani, în munţiĭ A-bruduluĭ... n-a fostŭ acésta de-câtŭ uă viclenie şi uă a-ţîţare din parte-le?...

— Eŭ ḑicŭ că sûntŭ ómenĭ pasionaţĭ aceștĭ cari lucră aşa. Eŭ alt-felŭ vĕḑŭ şi judecŭ lucrurile: populiĭ câtŭ şi indiviziĭ cată că fie inimaţĭ de dreptate şi de adevĕrŭ ca să prospereze, respunde Biro-Şandorŭ.

— Eĭ bine, domnule, rĕspunde şi la acésta, este uă faptă a secululuĭ în care trăimŭ, a sili naţiunĭ, ş-a le constrânge ca să renege limba şi credinţa pentru a îmbrăţişa uă alta? Este uă faptă de progresŭ? intră a-césta în ideile secululuĭ, d-a sili pe Românĭ să se ma-ghiariseze?... Nu, domnule, fie care va remânea în ceea ce a apucatŭ.

— Amŭ ḑisŭ că sûntŭ ómenĭ pasionaţĭ aceĭ ce cugetă ast-felŭ, eŭ n-amŭ fostŭ d-Acéstă părere, precumŭ şi ḑicŭ, că populiĭ nu essistă şi nu se susţinŭ numaĭ prin costume şi pinteniĭ de la încălţăminte, meritulŭ constă în fapte!..

— Apoi ce ḑicĭ D-ta şi de asta, adăoga Vladŭ şi maĭ aprinsŭ, fie-care naţiune, în cerculŭ unde forméză majoritate să nu vorbéscă şi să scrie limba sea? de es-semplu, unde Unguriĭ forméză majoritate, să vorbescă limba maghiară, unde Româniĭ forméză majoritate, să se vorbéscă şi să se scrie românesce, asemenea şi Saşiĭ şi Nemţiĭ...

Sasulŭ d-aci de la masă, care pênĕ aci nu ḑisese nici uă vorbă confirmă şi elŭ la acesta: — D-aea no! aşa e! adaogă elŭ, fie care neamŭ de oamŭ să vorbéscă în limba luĭ şi să se închine în-legea luĭ...

— Acumŭ domnilorŭ, déca ’mĭ permiteţĭ să ’mĭ arĕtŭ şi eŭ opinia despre tóte acestea, ḑice Ioniţă dinaintea acestorŭ bărbaţĭ cari se disputară: Să dea Dumneḑeŭ ca prosperitatea şi lumina să încoroneze faptele fie-că-reia naţiunĭ pe viitorime; sângele vĕrsatŭ alŭ acelorŭ martirĭ, se răsară în nisce fructe dorite de toțĭ: învĕţătură, deşteptare, dreptate şi înfrăţirea să fie ţinta po-pulilorŭ!!.

— Bravo!.. ḑice ungurulŭ Biro-Şandorŭ, auḑindŭ pe Ioniţă că în orarea sea conservă unŭ spiritŭ de recon-ciliaţie, bravo! să trăescĭ şi să fiĭ sănĕtosŭ!..

— Eĭ, domnilorŭ noĭ ne-amŭ adunatŭ aicĭ cu unŭ scopŭ, să ’mĭ daţĭ voe să facŭ eŭ tractaţie, Domnule birtaşŭ fă bine de ne spune ce felŭ de vină aŭ?

— Amŭ vinŭ de Ardealŭ, de Tocaĭ, şi Drăgăşainĭ de la Ţéră, rĕ-spunse ospătaralŭ de Mediaşĭ.

— O! e tréba nóstră, adăogă ungurulŭ Biro-Şandorŭ, dumnéta eştĭ óspele nostru, se cade să facemŭ trac-taţie. Şi la comanda acestuia ospétarulŭ aduse din tóte felurile de vinurĭ şi cele maĭ bune mâncărĭ.Eĭ se ospétară şi închinară uniĭ în sănĕtatea dumnéta dérŭ discuţi-unĭ politice nu se maĭ făcură, pentru că aci intră unŭ felŭ de sub-locotenentŭ de geandarmĭ, care se puse la uă parte la uă masă şi ceru de mâncare.

Eĭ se despărţiră îmbrăţişindu-se şi strângându-șĭ mâinile amicalemente...

Trecuseră treĭ ḑile de cândŭ junele nostru petrecea in Sibiiŭ frecuentândŭ locurile publice, câte-va grădinĭ particulare, galeriile cu tablourĭ, scóla de înotatŭ, re-trangementulŭ şi aleiulŭ celŭ mare în dosulŭ casarmeĭ, unde se preumbla în tóte filele pe dupĕ amia-ḑi. Imaginaţia sea era preocupată, căuta fără voe-ĭ uă fisiono-mie în acelea ale femeiloru june pe cari elŭ le întêlnia, şi acéstă fisionomie o orna cu nisce frumuseţĭ cari eraŭ maĭ multŭ create de dênsulŭ. Orĭ cândŭ i se înfăţişa uă femeie prelungă la chipŭ, cu ochiĭ de focŭ negri şi umbriţĭ de gene marĭ, cu căutătura rîḑêndă, cu călcătura uşóră regulată şi cu statura din cele ’nălticele i se părea că este ea. Ea, Tereza, pentru care a fostŭ plecatŭ din Bucurescĭ d-a o găsi ş-a o vedea, pentru ca să-ĭ aducă aminte promisiunea eĭ şi ce-felŭ de conduită a avutŭ în fața luĭ... Flécurĭ! îşĭ ḑicea elŭ câte uă-dată cândŭ cugeta maturŭ la lucrurĭ, flécurĭ!., pe cari imaginaţia nóstră le órnéḑă pré multŭ. Vĕḑêndŭ că ea nu este nicăiria, se mulţiămi într-atâta că a visitatŭ unŭ oraşŭ străinŭ şi a vĕḑutŭ uă societate a căreia regulă o admiră. D-aci înainte era ca şi liniştitŭ şi putea să se în- tórne înapoĭ tămĕduitŭ de bóla sea.

Într-uă ḑi, spre înseratŭ, tocmaĭ se aprindea lampele pe strade, elŭ mergea încetŭ şi cu paşĭ rarĭ către otelulŭ: Împeratorulŭ-Romanilorŭ, unde şi trăsese. Pe lêngă a-cesta se face uă stradelă şi unŭ tunelŭ pe unde trece cine-va ca să dea în strada învecinată a Flişerilorŭ. Puţinŭ maĭ îndărĕtŭ, 'în piaţa luĭ St. Pomunică, banda militară intona ariĭ din opere şi valsurĭ, cântândŭ dinaintea ca-selorŭ comandaţieĭ. Elŭ vĕḑu în umbra-acesteĭ micĭ strade unŭ bărbatŭ ţiindŭ la braţŭ uă femeie ce mergea călcândŭ uşorŭ şi ţiindŭ capulŭ puçinŭ rezematŭ de umerulŭ seŭ. Între lumina uneĭ lampe şi umbra murilorŭ, elŭ văḑu în profilŭ chipulŭ acesteĭ femeĭ, dérŭ nu dete creḑĕmêntŭ vederilorŭ seale creḑândŭ că este efectulŭ imaginaţiuneĭ care i o înfăçişază. Óre acéstă femeie să nu o cunóscă elŭ?... Grăbi paşiĭ şi trecu p-alăturea cu grupa. Acéstă jună femeie nu arătă nici unŭ semnŭ, nici uă mişcare. Elŭ trecêndŭ, se uită lungŭ la dênsa şi i se urcă sângele în capŭ, cândŭ fu în dreptulŭ eĭ şi o vĕḑu. Acéstă pare că nu ’lŭ cunósce, pentru că rĕmâne nemişcată li-pindu-se de omulŭ ce o ducea la braţŭ. Elŭ trecuse înainte-ĭ şi voi să le taie maĭ la vale drumulŭ, ca să o pótă vedea maĭ bine ş-a se încredinţa déca este ea, orĭ nu. Bărbatulŭ şi femeia apucară spre drépta, de unde cătaŭ să trécă pe uă portă corespunḑĕtóre cu piaţa de la biserica luterană. Ioniţă mergea pe urmele lorŭ, şi căndŭ ajunge în dreptulŭ fanaruluĭ ce da uă- lumină mare îĭ veni să se repédă să s-arunce între dênşi. Acumŭ nu se maĭ înşelă,' a cunoscutŭ chipulŭ eĭ, chipulŭ Te-rezeĭ. Efectulŭ trăsnetuluĭ cândŭ cade pe arborĭ între stâncĭ nu se póte compara cu aceea ce se petrecu atuncĭ într-ênsulu. În mânia sea se putea lua de unŭ turbatŭ. Arŭ fi voitŭ să se véḑă faça ’n façă cu dênsa, a-ĭ vorbi, și déca dênsa nu va roşĭ şi nu va arĕta nicĭ unŭ semnŭ de remuşcare de faptele seale, să se mul-ţiămescă, orbitŭ de ură şi gelosie, a o maltrata în obrasŭ, şi în urmă va da satisfacţia cerută de cavaleriĭ celuĭ care o însoçia. Bătaia inimeĭ, emoţiunea luĭ peste seamă ce făcea să 'ĭ salte peptulŭ, îlŭ ţinu puçinŭ in locŭ. Capulŭ îĭ era turburatŭ şi dinaintea ochilorŭ i se lăsase unŭ nourŭ care era sfâşiatŭ de lucirea fulgeruluĭ. Dupĕ uă gândire, elŭ se repeḑi numaĭ decâtŭ dupĕ dênşĭ, ca să ĭ pótĕ întêlni în josŭ de biserica luterană. Acilea este unŭ pasagiŭ cu trepte de scărĭ. Cândŭ Ioniţă era în capătulŭ scăreĭ celeĭ marĭ de pétră, bărbatulŭ celŭ cu femeĭa la braţŭ eraŭ ḑece trepte scoborîţĭ, şi dispărură ca uă nălucă intrândŭ pe uă uşă a caselorŭ cari lăturescă scara cea lungă, pe care circulŭ lumea în tóte ḑilele. Ioniţă în graba sea, trecuse maĭ ’nainte, fără a lua seama ce se făcuseră, şi care era uşa pe care eĭ aŭ intratŭ. Elŭ îndată numai văĕḑu nicĭ unŭ omŭ şi nicĭ uă femeie dinaintea sea. Atunci bătăile inimeĭ ’lŭ apucă şi maĭ tare, şi 'ĭ veni să caḑă josŭ. Se reţḑimă puçinŭ de marginile de calcariăŭ a le scareĭ, şi pentru ântêia dérŭ óră se rugă luĭ Dumneḑeŭ aşa ferbinte, dinaintea templuluĭ acesta, aţintêndŭ cu ochiĭ ceriulŭ d-asupra turnuluĭ gigantesciĭ, se rugă ferbinte din tótă inima a totŭ Po-tintuluĭ Dumneḑeŭ cerândŭ: uitarea, uitarea ca un balsamŭ bine-făcĕtoră, şi blestemă nebuniĭle din juneţea sea. Se jură a uita p-acéstă femeie care pentru densulŭ a fostŭ ca unŭ monstru de perfidie, care ’l a jefuitŭ, care a pronunţatŭ numele luĭ Dumneḑeăŭîn deşertŭ pentru a ’lŭ amăgi...

Tocmai atuncĭ orele sunară din orologiulŭ celŭ mare alŭ turnuluĭ. Sunetulŭ acesta isbi în sufletulŭ seŭ celŭ sdrobitŭ; numele eĭ fu de treĭ orĭ blestematŭ. —

Elŭ rĕmăsese în astă stare înmărmuritŭ ca uă statue unŭ timpŭ de ḑece minute.

Unŭ bărbatŭ suia treptele ăstuĭ pasagiŭ, ce veni în faça juneluĭ nostru şi care îlŭ cunoscu.

— Domniata eştĭ domnule Ioniţă N...? îlŭ întrebă acesta.

Ioniţă ca cumŭ fu smulsŭ dintr-uă visare, întórce ca- pulŭ şi recunósce în figura acestuia pe ungurulŭ cu care făcuse ḑiua cunoscinţă.

— Dumnéta domnule Biro-Şandorŭ?

— Mi-sŭ eŭ respunde acesta. Dérŭ cumŭ se întêmplă că ne -utâlnimŭ aicĭ?

— Spune-mĭ, domnulŭ Biro-Şandorŭ, ai întâlnitŭ unŭ bărbatŭ mergêndŭ cu uă femeie la braţŭ, maĭ în josŭ de unde viĭ D-ta?

— Amŭ întâlnitŭ negreşitŭ, şi sciŭ cine e; elŭ astă-ḑĭ cândŭ dumneata aĭ intratŭ în făgădău de Mediaşĭ era acolo, vorbiamŭ eŭ cu dênsulŭ tocmai asupra plecăriĭ luĭ; acesta a fostŭ subtŭ-oficerŭ de cavalerie Şvolege a im-peratoruluĭ, acumŭ a eşitŭ pentru că numaĭ póte să fie catană, a fostŭ împuşcatŭ la piciorŭ şi multŭ timpŭ a statŭ în ospitalŭ.

— Dérŭ pe femeĭa ce era cu dênsulu o cunosceţĭ?

— Prietenulŭ ala alŭ meŭ, Sasu, o cunósce pe ea, că a cunoscutŭ şi pre tata alŭ eĭ.

— Cine e astă femeie şi din ce părinţi e?.. poţi să-mĭ spuĭ? întrebă Ioniţă ca cum era afară din sine.

— Sciŭ că bărbatulŭ acesta se însóră, ia pe femeĭa asta de muiere; acum pe curêndŭ se însóră!.. numai părinţiĭ luĭ se împotrivescŭ ca să o ia...

— Aşa? întrebă érășĭ Ioniţă mergêndŭ cu Biro-Şan-dorŭ spre otelulŭ: Imperatorulŭ-Romanilorŭ, cu paşĭ rarĭ dérŭ eĭ şedŭ aicĭ în Sibiiŭ? Aicĭ locuescŭ eĭ?..

— Ba nu, eĭ afară la Mediașĭ suntŭ aşeḑaţĭ.

— Ea este!.. O! miserabilă creatură care amŭ cunoscutŭ.. nefericitŭ ce sûntŭ!.. ḑice în sine Ioniţă maĭ turburatŭ şi luândŭ nópte bună de la Biro-Şandorŭ, celŭ ce apucă direcţiunea la drepta pe lêngă otelulŭ: Impe-ratorulŭ-Romanilorŭ.

A duoua ḑi, duouĕ diligenţe încărcate de pasagerĭ în-crucişaŭ piaţa cea cu statua St. Antonie, una ţinêndŭ direcţiunea spre Braşovŭ, şi alta spre Mediașĭ. în cea din urmă era unŭ bărbatŭ cu uă femeie stândŭ alŭturĭ pe partea de dinainte, cari puteaŭ privi pe ferestre afară. Femeia se aprinse la obrasŭ şi se făcu ca unŭ stacojŭ vĕḑêndŭ pe Ioniţă aşeḑatŭ înlăuntru diligenţeĭ care mergea către Braşovŭ. Ea înfipse ochiĭ pe dênsulŭ uitându-se lungŭ pre-cândŭ elŭ n-o vĕḑu.

Acésta, ce de puçine ḑile fusese în Sibiiŭ, şi acum se ducea cu diligenţa, era ênsășĭ Tereza, pentru care elŭ venise şi o căutase în deşertŭ fără a putea să o întâlnéscă...

V.

Elŭ a duoua ḑi, precum arĕtarămŭ, plecă într-uă di-ligenţă. Aerulŭ celŭ curatŭ alŭ câmpuluĭ, privirea la cómele munţilorŭ, panorama ce înfăçişază câmpia şi satele icĭ şi colea, pădurile verḑinde în totŭ loculŭ şi mirosulŭ florilorŭ din holde îĭ făcură multŭ bine, îlŭ ajuta să póte duce durerea tristeĭ suvenire. Elŭ era distrasŭ prin tóte acestea şi mergea voiosŭ ca să ajungă în sînulŭ familieĭ, la uă biată soră care ’lŭ aştepta şi pe care acum o doria.

Trecu ast-felŭ privindŭ în tóte părţile ţéra întinsă, petrecândŭ în minte-ĭ tóte imaginile cele măreţe şi ne-maĭ aducânduşĭ aminte nimicŭ din cele ce i s-a fostŭ întâmplatŭ. Vĕḑu unŭ minunatŭ podŭ peste care trecu Oltulŭ de la Sibiiŭ. La Avrigŭ privi, trecêndŭ, uă fru-mósă grădină. Acolo este înmormêntatŭ renumitulŭ profesore românŭ: George Lazărŭ... Contâmplă cu multă atenţiune la Făgăraşŭ, domniatulŭ Domnilorŭ Bassarabĭ, plinŭ de urme istorice pentru Românĭ; trecu în josŭ prin Şercaia şi ajunse, dupĕ uă călĕtorie de uă nópte şi uă ḑiumĕtate ḑi, dinaintea Braşovuluĭ, pe care îlŭ admiră pentru frumuseţea posiţiunilorŭ cari i se arĕtară. — Citadela ântêĭ, apoĭ oraşulŭ înşiruitŭ între nisce măreţe dealurĭ acoperite cu grădinĭ, casele şi stradele perḑân-du-se pênĕ în fundătura stêncilorŭ; uă cetate închisă p-îm-pregiurŭ cu unŭ murŭ şi cu turnurĭ şi cu câte-va porţĭ de comunicaţie, i alŭturea, la spatele eĭ, unŭ munte rĕdicându-se înaltŭ şi repede, îmbrăcatŭ de pădurĭ, şi la culmea luĭ unŭ steiŭ de pétră avêndŭ uă minunată formă, care domină vederea Carpaţilorŭ, oraşulŭ aci ḑisŭ şi ţéra întrégă. La Bra-şovŭ rĕmase pré puçinŭ. Elŭ luă d-aci, cu uă trăsură, calea Timişuluĭ, privindŭ din ce în ce nouĭ posiţiunĭ, nouĭ munţĭ şi pădurĭ, nouĭ frumuseţĭ cari se descoperĕ în tóte părţile. Trecu pe şoseoa de lêngă marginea Prahoveĭ privindŭ înălţimile Bucegilorŭ, stêncile luĭ, pădurile, a-pele şi monastirea Sinaia, situată subt apărarea ăstuĭ gigantŭ munte vĕḑutŭ tocmaĭ de la marginile Bucures-cilorŭ. Posiţiunile variază mereŭ, locurile din ce în ce ne înfăgişează uă pictură încântătóre. Dealurile cele repeḑĭ sûntŭ scoborîte în zigzacŭ; şoséoa e bine aşternută, şi apele se trecŭ cu óre care grijă, cândŭ vinŭ marĭ. Cele maĭ multe dealurĭ sûntŭ acoperite cu sate, cu arăturĭ şi liveḑĭ de prunĭ. Călĕtoria e amusantă, fórte amusantă pentru ceĭ bine dispuşĭ. Acolo pasĕrile cântă prin codriĭ şi sórele strălucesce înfocatŭ d-asupra aces-torŭ munţĭ. Uă ḑi Ioniţă o face călĕtorindŭ p-între munţĭ, a duoua ḑi trece Comarniculŭ şi Breaza, locurĭ renumite pentru plăcerĭ de véră. Sosesce în Câmpina, unde repetḑişurile dealurilorŭ încetéză. Aicĭ unŭ tîrgŭ cu óre care importanţă comerciale. — Cărăuşiĭ Prahoveni remânŭ de multe orĭ uă nópte aci; hanurile şi cârciumile aŭ multă căutare. Şoséoa spre Ploescĭ e bine nivelată. Călĕtoria e lesniciosă. Comunele precum: Băicoiu, Floresciĭ, Fi-lipesciĭ îşi daŭ mâna cu şoséoa acésta. — Oraşulŭ Plo-esciĭ e destulŭ de întinsŭ şi răsfăţatŭ. Piaţa aci face unŭ întinsŭ comerciu de cereale, păcura şi uă mică manufactură. Sûntŭ case însemnate de comerciŭ. Găsesce că-lĕtorulŭ multă plăcere visitându-lŭ. Uă-dată fiindŭ în Ploescĭ, capitala nu e departe. — Trecĭ duouĕ rîurĭ, maĭ multe comune, câmpiĭ întinse şi pădurĭ renumite, şi aşa, dupĕ uă călĕtorie bunicică, ajungĭ în capătulŭ Bănesiĭ de unde veḑĭ Bucuresciĭ cum se cade.

Junele călĕtorŭ grăbesce ca să se ducă acasă, d-a găsĭ pe sora sea şi a se arunca de gâtulŭ eĭ vĕḑênd-o, câtŭ şi a ’ĭ spune cele ce i s-a întêmplatŭ; tóte fiindŭ nisce visurĭ, era unŭ visŭ ciudatŭ şi grozavŭ cele ce i se ’n-têmplase!.. Zinca tocmaĭ se afla stândŭ închisă, într-uă cameră, cu bobĕrésa ţiganca, care 'ĭ maĭ ghicise, şi 'ĭ spunea şi astă dată din ghiocŭ cele ce ea scia.

Femeia era plină de voe bună că se întónă fratele eĭ: — Acum elŭ va sci multe lucrurĭ, va fi unŭ altŭ omŭ pe viitorŭ, îlŭ aşteptŭ cu mare bucurie! ḑicea dênsa.

Afurisită bobĕrésă! pentru ce stricĭ bucuria uneĭ surorĭ cândŭ tu îĭ ḑicĭ că vine iubitulŭ eĭ frate? ce vo-escĭ tu a pătrunde viitorulŭ prin arta ghicitorieĭ tale? Aŭ tu nu sciĭ că acéstă secretŭ remâne necunoscutŭ şi e trebuinciosŭ omuluĭ, pentru ca elŭ să, nu fie şi maĭ tare nefericitŭ?..

Zinca ficsă cu ochĭ marĭ pe ţigancă care încreţia fruntea subt un pĕru despletitŭ, negrŭ, posomorîtă şi repeţindŭ dese căscăturĭ din gură şi articulândŭ vorbe neînţelese, inspirată şi turbată, ca cum consultase spiritele infernuluĭ.

Fratele acesteĭ femeĭ tocmaĭ intra pe pórtă căndŭ ghi-citorésa arĕta din semne, prin cunoscinţele ce le avea, că ce se va întêmpla este rĕŭ de totŭ... e rĕŭ de totŭ ce se va petrece!.

Lectorulŭ aci să ne permite d-a face uă digresiune, pentru ca să putemŭ cerceta şi să arĕtămŭ ce-va în privinţa mortuluĭ din munţi.

Şépte-spre-ḑece anĭ maĭ târḑiŭ, dupé întêmplarea ce o descriserămŭ, unŭ bărbatŭ din cunoscinţele nóstre, de la Tîrgu-Jiiuluĭ, se află de façă căndŭ se povesti, la uă nuntă petrecută sub rîpele de la Grópa-seacă, sub muntele Parengŭ, ce-felŭ treĭ mocanĭ putură să se scape de unŭ slujbaşŭ vamalŭ, care voi să le întórne oile, într-unŭ timpŭ vijăliosŭ, tómna, din pădurile de la Tărtărĕŭ, pentru că eĭ fiindŭ siliţĭ de timpŭ, dupĕ cum ḑiceaŭ dênşiĭ, n-aŭ trecutŭ cu vitele pe calea cea umblată, şi aŭ căutatŭ să scape din munţĭ maĭ iute pe nisce potecĭ. Aceştĭ ómeniĭ ce e dreptulŭ fuseseră abătuţĭ de la détoria lorŭ. Dérŭ s-a ’ntêmplatŭ că şi uniĭ vameşĭ şi din funcţionariĭ lorŭ să încurce în adinsŭ pe păstorĭ cu vitele, ţinêndu-ĭ la trecătóre pré multŭ timpŭ pênĕ să le numere, saŭ de la uniĭ le aŭ luatŭ peste ceea ca eĭ eraŭ détorĭ să plătéscă; destulŭ că in asemenea casurĭ, mocaniĭ, ca să nu le ţinĕ pré multe ḑile oile să móró de fóme, sûntŭ în stare a da orĭ-ce, numaĭ să ’ĭ lase să plece.. Acésta ajunge a fi uă resursă din cele însemnate pentru aceştĭ funcţionarĭ. Ceĭ superiorĭ cunoscu maĭ bine secretulŭ d-a câştiga, ceĭ inferiori vorŭ asemenea să câştige!.. Să venimŭ ênsă la istoria povestită la nunta de la Grópa-seacă.

Pe cândŭ dérŭ bucuria era aripată şi îmbărbăta nuntaşiĭ: mirele, mirésa, părinţiĭ şi nuniĭ, cari se ospĕtaŭ la uă masă întinsă dinaintea stâneĭ d-acolo; dupĕ ce mirésa, cea învestită cu îmbrăcăminte albă, cu unŭ conciŭ din florĭ şi cu puçinŭ firŭ pe capu-ĭ, încălţatŭ cu cisme de safténŭ în picióre, şi cu unŭ şerveţelŭ cusutŭ pe de mărginĭ cu rniciŭ în florĭ, pe care ’lŭ ţinea în mâinĭ, trecuse de câte treĭ orĭ pe sub mână-ĭ pe fie care óspe danţândŭ, şi acesta apoĭ se opria în locŭ să deschidă punga ca să scotă uă monedă să o dea darŭ mireseĭ, care era primiitŭ cu totŭ felulŭ de orărĭ şi bine cuvîn-tarea a întregeĭ seale familiĭ; pe cândŭ ţiganiĭ lăutariĭ, obosiseră d-a totŭ spune cu vióra istoriĭ haiducescĭ şi cântece de dorŭ; óspiĭ conmeseniĭ precum amŭ ḑisŭ în-chinaŭ împregiurulŭ meseĭ cu plosca, şi mâncaŭ cu bucĭ marĭ, rĕdicară vorba uniĭ dintre eĭ adresându-se către unŭ bĕtrânŭ care sta maĭ în capĕtulŭ meseĭ: — Şi aşa puturăţĭ scăpa de acelŭ omŭ rĕŭ care vĕ ḑicea că vĕ împuşcă de nu veţĭ înturna vitele, saŭ să plătiţĭ de fie care capŭ de berbece câte unŭ nemţescŭ. — Erte-lŭ Dumneḑeŭ pe elŭ şi să ne erte şi pre noĭ, ḑice omulŭ celŭ de: la masă.

— Spuneţi-mĭ şi mie istoria asta, adăogă din fruntea meseĭ nănaşulŭ, unŭ mocanŭ care se spărgea de roşŭ şi plinŭ ce era, ce ’șĭ neteḑia mustaţa cu dinţiĭ de la uă furculiţă care o ţinea în mână.

— Eată cum, repetă omulŭ istoria pe care o maĭ spusese şi cu uă altă ocasiune, veniamŭ noĭ treĭ inşĭ urcândŭ munţiĭ cu berbeciĭ şi miórele, ca să ĭ ducemŭ la Poiană, la noĭ. Acésta era cam spre Vinerea-mare, şi ’ntr-unŭ anŭ cândŭ fusese tómna lungă. De cu séră sufla vêntulŭ rece şi nuoriĭ se grămădiseră pe Muhorul şi d-a-supra luĭ Parengŭ. Nu era de glumă neicuşorule! căta-rămŭ să eşimŭ maĭ în grabŭ din munte, că periamŭ a-colo cu toțiĭ déca se punea pe noĭ vre-unŭ vacŭ rĕŭ. Tocmaĭ scoborîsemŭ de pe nisce rîpe grele cu vitele şi intraserămŭ în bărculŭ despre Tărtărĕŭ, cândŭ écătă-lŭ, ucigălŭ-tóca! ne ese înainte unŭ ăla călare, armatŭ ca unŭ căpitanŭ de haiducĭ, cu uă puşcă la elŭ cu douĕ ţevĭ, pistóle bune la brêŭ şi cu uă sabie lată ca cele de pe timpulŭ Mariĭ Therezeĭ. Îndată ce ne vĕḑu strigă ca unŭ turbatŭ la noĭ, şi cu mâna pe cocoşulŭ întinsŭ alŭ pusceĭ: tâlcharilorŭ ce sunteţĭ voĭ! Înapoĭ că vĕ împuşcŭ pe toțĭ!.. Noi încremenirămŭ cândŭ auḑirămŭ asta, nu sciamŭ ce să maĭ facemŭ, şi timpulŭ se aspria din ce în ce maĭ rĕŭ, nuoriĭ se lăsaseră neguroşĭ şi începuse a fulgui de zăpadă. Înapoi cu vitele, tâlcharilor! o să vĕ învăţŭ eŭ? pe unde aţĭ trecutŭ voĭ?.,.

— Să erţĭ, boiărule, respunde vĕrulŭ Pĕtru care era maĭ cu inimă dintre noĭ, este vaculŭ pré urîtŭ, pênĕ mâine o să fie munţiĭ acoperiţĭ de zăpadă; n-avurămŭ ce face ca să scăpămŭ de la peire. Noĭ o să plătimŭ ce găsescĭ D-ta cu cale şi să mergemŭ înainte că în-târḑiemŭ.

— Nu, nu se póte, tâlcharilorŭ! Vĕ împuşcŭ ca pe nisce câinĭ pe toțĭ déca nu vĕ veţĭ înturna cu vitele cum ḑicu eu.

— Fie-ţĭ milă de noĭ că perimŭ, domnule! se rugă frate-meŭ celŭ micŭ care mâna oile din urmă.

— Nu, nu se póte, câinilorŭ! Saŭ deca vreţĭ, atâta e: de fie care capŭ de berbece câte unŭ nemţescŭ, puneţĭ baniĭ josŭ!.. strigă érăşi acelŭ omŭ armatŭ care ne gonise să ne ajungă.

— O fi pré multŭ! ḑiseiŭ acestuĭ ne-nduplecatŭ jidovŭ de românŭ.

Pêtru, vĕrul nostru, nicĭ una nicĭ alta, ne făcu semnŭ cu ochiulŭ, se plecă în josŭ, ca cum vrea să se lege la opincă, şi cândŭ se rĕdică în susŭ apucase cu mâna unŭ petroiŭ pe care o repeḑi cu atâta dibăcie că lovi în spate pe omulŭ acelŭ grozavŭ, celŭ ce ameţĭ pe calŭ cu mâna pe cocoşulŭ de la puşcă. Nu-ĭ amŭ datŭ timpŭ de locŭ să se maĭ gôndescă, saŭ să tragă cu sineaţa în noĭ. Eŭ săriiŭ de ’ĭ luaiŭ flinta, şi fratele-meŭ năvălĭ în grabă la pistólele de la breŭ. Cu acésta îĭ luarămŭ tótŭ puterea, puteamŭ face ce vreamŭ cu elŭ. Iute şi ’n des-nădejde se petrecură tóte acestea.— Ce eramŭ ênsă să fa-cemŭ cu elŭ, ucigălŭ-tóca? nu eramŭ dóră să ’l purtămŭ cu noĭ pe unde mergeamŭ?.. Caluluĭ seŭ îĭ deterămŭ dru-mulŭ, érŭ pre elŭ îlŭ legarămŭ bine şi strânsŭ de unŭ copaciŭ ca să-lŭ găsiască vre unŭ călĕtorŭ care-va, să-lŭ deslege cândŭ noĭ vomŭ fi departe de aste locurĭ. Dérŭ de unde! nóptea se pusese cu ninsóre şi dupĕ aceea cu gerŭ mare, dupĕ care nu se desprimăvĕră de-câtŭ in meḑiulŭ vereĭ

— Şi acelŭ omŭ a rĕmasŭ acolo tótă iarna?., escla-mară de uă-dată maĭ mulţĭ conmesenĭ.

— L-a luatŭ negreşitŭ gerulŭ luĭ chantătarŭ, ucigă-lŭ tóca, ce a căutatŭ a găsităŭ

Acéstă naraţiune avêndŭ raportŭ întru totŭ cu spec-taclulŭ descoperitŭ de Ioniţă, în munţiĭ de la Tărtărĕŭ, întêmplarea şi cruḑimea acelorŭ ómenĭ a îngheţatŭ de spaimă pe fie care omŭ care a auḑitŭ de astă istorie, care, orĭ câtŭ de târḑiŭ s-a aflatŭ, dupĕ trecere de maĭ mulţĭ anĭ, era spăimântătóre de vĕḑutŭ şi de auḑitŭ.

Lectorulŭ acum ne va însoţĭ să vedemŭ cum junele nostru sosesce între aĭ seĭ, cu capulŭ plinŭ de impresiunĭ de locurile pe unde mersese şi de cele ce a vĕḑutŭ. Elŭ îm-brăţişă pe sora-sea cu tótă căldura şi bucuria unuĭ doritŭ frate. Zinca nu se maĭ sătura privindu-lŭ şi între-bându-lŭ cum a petrecutŭ şi ce i s-a ’ntâmplatŭ în cursulŭ călĕtorieĭ, la care elŭ respunse de uă-cam-dată pe scurtŭ. Ea mereŭ ’lŭ întreba ce 'ĭ trebue, ce voesce să mănânce la masă? să spue că va face totul. Elŭ avea nevoe să iasă puçinŭ în oraşŭ şi să caute la postă scrisorĭ.

— Dumi-te, leică, şi vino la timpulŭ meseĭ, uite, o să taiŭ paserĭ, voiŭ face plăcintă, o să, gătesc! cele maĭ bune bucate, o să chiămŭ veciniĭ, de bine c-aĭ venitŭ să ne ospĕtămŭ.

Ioniţă ese p-în piaţă, alungesce stradele, se opresce ici şi colea, inima-ĭ rîde de bucurie, întêlnesce cunoscuţiĭ; Bucuresciĭ, loculŭ seŭ natale, face a-ĭ sălta inima; şi orĭ câtŭ a admiratŭ alte oraşe ce a vĕḑutŭ, totŭ îĭ place maĭ bine, totŭ ’lŭ încânta maĭ multŭ aicĭ unde elŭ a născutŭ, unde a copilăritŭ şi cunósce maĭ multŭ; îĭ vine a striga şi a cânta de bucurie: Ceriŭ frumosŭ alŭ ţereĭ mele!.. Se duce la postă unde găsesce scrisorĭ de peste Oltŭ, de la cumnatul seŭ şi de la unŭ vameşiŭ, cărora elŭ le scrisese de la Sibiiŭ cum a fostŭ ajunsŭ. Elŭ se ’ntórnă pré voiosŭ, pré mulţiămitŭ de prânsŭ acasă. Aci şi maĭ mare plăcere şi maĭ mare bucurie: amiciĭ seĭ Păculesculŭ şi Poporanulŭ tocmaĭ aflaseră de sosirea sea şi veniră să ’lŭ véḑă. Ce mulţiămire? ce fericire ca să se véḑă érățĭ cu toțĭ? Se ’mbrăţişară de maĭ multe orĭ, se ’ntrebară cum aŭ petrecutŭ, ce maĭ este p-în lume? ce noŭ pe la cancelerie?.. Poporanulŭ ce se interesa pré multŭ de amiculŭ seŭ, avea să 'ĭ vorbéscă câte ce-va, dérŭ nu găsi acum timpulŭ potrivitŭ, să ĭ spue lucrurĭ nu pré plăcute. Şi altă-dată póte a-ĭ vorbi... Păculescu care scia causa pentru care făcuse călĕtoria în Transilvania, îlŭ întrebă în trécătŭ: — Eĭ! ce făcuşĭ?.. — Mĭ amŭ adusŭ aminte, respunde junele, cândŭ ’mĭ aĭ ḑisŭ: femeia asta te ’nşeală: ce trebuia atuncĭ să mĕ maĭ uitŭ în gura eĭ? de ce s-o ascultŭ cândŭ lua numele luĭ Dum-neḑeŭ în deşertŭ ca să mĕ înşele?..

Perduiŭ din nesocotinţa mea cariera şi protecţiunea ce mi a oferit-o unŭ generalŭ, eramŭ aşa de bine cu socotelele, nu eramŭ détorŭ nimeluĭ şi nu eramŭ ruinatŭ; m-a ’nşelatŭ cu banĭ, m-a compromisŭ din tóte părţile acea eventuristă pe care eŭ amŭ creḑut-o, ca unulŭ ce eramŭ fără minte; mĭ a luatŭ uă sută de galbenĭ cândŭ a plecatŭ şi m-a pusŭ de ’ĭ amŭ plătitŭ şi spesele călĕtorieiĭ; îmĭ cunoscŭ acum greşiala care amŭ făcut-o, vĕḑŭ că amŭ fostŭ fără minte!..

Poporanulŭ, căruia 'ĭ sta în gûtŭ ce avea să vorbéscă luĭ Ioniţă, deschise gura să ḑică ce scia, dérŭ érăşĭ îşi luă sé-ma, de façă cu sora luĭ şi cu unŭ altŭ personagiŭ, nu ’ĭ conveni; şi elŭ mărginindu-se numaĭ a spune că ministrulŭ celŭ numitŭ de curêndŭ la Vistierie este unŭ bărbatŭ seriosŭ: cu Ioan Filipescu nu se jocă cine-va abu-sândŭ de détoriĭ.. îlŭ întrebă: cândŭ are de gândŭ să vie la cancelarie? — De mâine maĭ amŭ ĕncă treĭ ḑile pênĕ la espirarea congediuluĭ de 15 ḑile ce mi s-a acordatŭ, respunde Ioniţă. Amŭ multe de regulatŭ în ḑilele astea.

Zinca care se ocupa cu aşeḑarea meseĭ şi regularea ospĕţuluĭ, auḑise pe frate-seŭ vorbindŭ de minte, şi n-au-ḑise bine ce ḑisese, ea ’lŭ întrebă: ce e vorba despre minte?..

Respunse Păculescu, pentru Ioniţă, suroreĭ seale:

— Eacă că n-avuserămŭ noĭ minte şi eŭ şi vĕrulŭ de colea, fratele dumitale!

— Aşa e, adăogă Zinca cu aerulŭ eĭ voiosŭ, vedeţĭ să fiţĭ cu minte pênĕ sunteţĭ junĭ, c-apoĭ multŭ veţĭ perde!..

Écătăĭ intră pe uşă uă dómnă din vecinătate, amică cu sora luĭ Ioniţă.

Ea veni să ’lŭ véḑă şi să ’lŭ felicite de bună sosire.

Uă persónă maĭ multŭ cândŭ se gătiaŭ să se pue la masă, făcu maĭ mare bucuria şi mulţiămirea lorŭ. Masa şi bucatele nu întârḑiară d-a se servi, şi conmeseniĭ lu-ândŭ locŭ, îşi făcură détoria precum se cade. Maĭ către rĕdicare de la masă, Păculescu ḑice luĭ Ioniţă: Ci spune-ne şi noă din cele ce aĭ vĕḑutŭ pe unde ai umblatŭ?

— Bine că ’mĭ aduserăţĭ aminte, să vĕ spuĭ unŭ lucru spăimântătorŭ, unŭ lucru grozavŭ care s-a întêmplatŭ.

— Ce e? ce e? întrebară cu toțiĭ d-uă-dată conmeseniĭ femeĭ şi bărbaţĭ, ce lucru s-a ’ntêmplatŭ?

Ioniţă le descrise cu tóte amĕnunţimile istoria scheletuluĭ găsitŭ legatŭ de copaciŭ.

Cine să fi fostŭ acelŭ nefericitŭ? întrebară coprinşĭ de spaimă ceĭ cari ascultaŭ.

— Sciţĭ cine a fostŭ? respunde Ioniţă, tocmaĭ astă-ḑĭ priĭmiiŭ uă scrisóre de la vama; Florile-Albe, care mĕ încredinţéză despre bănuiala ce amŭ avut-o.

— Cine? cine?

— Nefericitulŭ Tonciu, care in pasiunea ce o avea că mergea tot-d-auna la vênĕtóre, ḑice Ioniţă, a fostŭ plecatŭ în tómna cea trecută, dupĕ cum arătŭ pichetaşiĭ şi ceĭ de la vamă, şi nu s-a maĭ înturnatŭ, creḑêndu-lŭ toțĭ că a fostŭ sfâşiatŭ de urşĭ; dér nu, elŭ ş-a găsitŭ mormêntulŭ în mâinile unor ómenĭ rĕĭ...

— Elŭ óre să fi fostŭ?.. întrebară femeile coprinse de gróză amestecată cu mirare.

— Negreşitŭ elŭ, respunse junele.

Vaĭ! Nefericitulŭ, aşa a peritŭ? Elŭ a spusu că maĭ în tinereţe fusese amestecatŭ într-uă cétă de hoţĭ, a fostŭ volintirŭ cu resbelulŭ Ruşilorŭ, singurŭ ne spunea că a ucisŭ ómenĭ cu mâna luĭ, a prădatŭ, a arsŭ ş-a jupuitŭ turcĭ şi creştinĭ, a descăpăţînatŭ ş-a trasŭ în ţépă nefericiţiĭ prinşĭ din resboiŭ, şi în urmă, spio-nândŭ şi vînḑêndŭ hoţilorŭ din Bucurescĭ casele care eĭ voiaŭ să le calce şi să le prade...

— Veḑĭ era cărbune stinsŭ, dupĕ façă nu se arăta să fie unŭ aşa omŭ, ḑi se vecina de colea.

— Aşa a peritŭ elŭ?.. Dumneḑeŭ să ’lŭ erte! es-clamară êncă uă-dată aceste femeĭ.

XI

Merserămŭ şi noĭ vre uă treĭ inşĭ să vedemŭ acestŭ amicŭ.

Îlŭ găsimŭ cu uă păreche de pistóle în mânĭ, cură-ţindu-le şi înşurupându-le.

— Ce facĭ Ioane? îlŭ întrébă unulŭ din companioniĭ meĭ, bine aĭ venitŭ sănĕtosŭ!

— Bine v-amŭ găsitŭ! Luaţĭ locŭ, şedeţĭ!.. respunde Ioniţă N...

— Dérŭ ce lucrezĭ aci? spune-ne ce isbândŭ făcuşĭ în Ardealŭ unde aĭ fostŭ?

— Ticăloşie, buniĭ meĭ amicĭ! m-amŭ alesŭ cu astă păreche de pistóle care le amŭ cumpĕratŭ de la Sibiiŭ. A! dérŭ sûntŭ pré bune de calitate. La treĭ-ḑecĭ de paşĭ, uite, a pătrunsa glonţulŭ uă blană de stejarŭ. Aŭ ferŭ fórte bunŭ şi sûntŭ de unŭ mare calibru.

— Te poţĭ culca nóptea fără să închiḑĭ uşa cu asemenea arme, nu 'țĭ maĭ e témă de hoţĭ, măre Ioane?

— Poftéscă cine va voi! rĕspunde Ioniţă ţinêndŭ arma într-uă mână cu cocoşulŭ rĕdicatŭ şi cu unŭ degetŭ la pedică.

— De la unŭ timpŭ aĭ advenitŭ marţiale cu totulŭ. De la amorŭ aĭ trecutŭ la milităriă. — Tu acum 'țĭ iu-bescĭ armele maĭ multŭ decâtŭ pe Cleopatra, saŭ pe Tereza...

— Oh! nu ’mĭ maĭ vorbiţĭ, rĕspunde Ioniţă,bine ar’ fi fostŭ să n-o maĭ fi cunoscutŭ!

— Ei bine n-ai întâlnit-o? n-aĭ auḑitŭ nimicŭ de ea?

— Nici că mĕ maĭ gôndescŭ, adăogă Ioniţă dupe unŭ zîmbetŭ ce arĕta curatŭ amărăciunea nefericireĭ seale.

— Eĭ bine, gătesce-te să mergemŭ: avemŭ circŭ astă seară.

— Bine, mergemŭ, ḑice Ioniţă; dérŭ maĭ ântâiŭ să mergemŭ la şosea să încercămŭ aste pistóle, să dămŭ la semnŭ... Ce o să ne represinte circulŭ d-astă séră? artiştiĭ suntŭ bunĭ? are caĭ bine dresaţĭ?

— Şi ce nu represintă astŭ circu! Alŭ căruia direc-tóre a maĭ fostŭ în ţéră în ḑilele luĭ Ghica Vodă; a mersŭ la Rusciucŭ d-a represintatŭ dinaintea Sultanuluĭ Machmutŭ cândŭ a visitatŭ provinciile de la marginile Dunăriĭ; a fostŭ multŭ timpŭ şi la Constantinopole; este uă trupă francesă; — elŭ represintă eroĭ, atleţĭ, măs-

căricĭ, ómenĭ virtuoşĭ şi ómenĭ mişeĭ, bărbaţĭ şi femeĭ perdute, tóte pĕcatele şi blestemăţiile celorŭ plinĭ de a-vuţie, capete înfumurate şi smintiţĭ, nebunĭ de totŭ fe-lulŭ: uniĭ cari se credŭ că sûntŭ pré înveţaţĭ, geniĭ şi câte altele; uniĭ linguşitorĭ, têrâtorĭ, intriganţĭ, spionĭ şi tâlcharĭ; maĭ alesŭ pe tâlcharĭ îl represintă bine câtŭ se póte, tâlchariĭ ceĭ de la putere şi ceĭ căḑuţĭ!..

— Ce spui măre? déca este aşa să mergemŭ la circŭ... Sciţĭ, aḑĭ amŭ avutŭ pe Păculescu şi Nae Poporanulŭ óspĭ; nu 'ĭ aţĭ vĕḑutŭ de multŭ?..

— Ce s-orŭ fi făcută eĭ? să 'ĭ luămŭ să mérgă şi eĭ cu noĭ la circŭ.

— Duouĕ calităţĭ, adaogă celŭ d-alŭ treilea compa-nionŭ, berbantlîculŭ şi hoţia la noĭ aŭ prinsŭ marĭ ră-dĕcinĭ şi aŭ unŭ resunetŭ... Avemŭ câţi-va în ţéră cari aŭ escelatŭ în tréba asta; şi maĭ alesŭ aceia cari trecură de bărbaţĭ iluştri, fruntea şi crema societăţĭ nóstre; fruntea-le arétă lucruri triste, s-arŭ putea citi pe fruntea lorŭ acestea: corumpţiune! hoţie! trădare!.. Mulţĭ străinĭ şi măcarŭ Muscaliĭ rĕmânŭ uimiţĭ prividu-ĭ: eĭ aŭ remasŭ pe josŭ pe lêngă dênşiĭ!..

— Nu scimŭ cine aŭ fostŭ ântâĭ dascăliĭ? el aŭ învĕţatŭ de la noĭ, orĭ noĭ de la dênşiĭ?.. replică Ioniţă.

— De sigurŭ că noĭ n-amŭ fostŭ aşa de corumpţĭ cum sûntemŭ astă-ḑĭ.

— Adevĕratŭ, cu fórte puçine escepţiunĭ, este uă mare corumpţiune la noĭ!.. toțĭ fură şi strigară că sûntŭ probĭ...

Dupĕ ḑece minute eşirămŭ cu Ioniţă pentru a merge maĭ ântêĭ la Capulŭ-poduluĭ, şi d-acolo la circŭ care era în centru Poduluĭ-Mogoşóeĭ, lêngă hanulŭ dragomanuluĭ Serafinŭ.

Avemŭ de notatŭ că ’n acea epocă hoţiile ajunseseră la culme... Tâlchariĭ nu se maĭ găsescŭ tremurândŭ de frigŭ, de foame şi pregătiţĭ să înfrunte mórtea prin codriĭ şi la drumurile marĭ, eĭ sûntŭ aşezaţĭ, organisaţĭ în cete prin miḑloculŭ oraşelorŭ şi maĭ alesŭ prin cartierele Bucurecilorŭ. Eĭ sûntŭ comandaţĭ de nisce capĭ ingenioşĭ, şi lucrurile sûntŭ puse ast-felŭ că, déca se prinde unulŭ, duoĭ, nu se descopere aşa lesne căpeteniile. Ce ḑiceţĭ, domnilorŭ, de aceste lucrurĭ? D-vóstră cari aţĭ veḑutŭ cam multe de vre uă câţi-va anĭ la noĭ în ţéră? ce ḑiceţi despre hoţiĭ şi de organisarea în care se ḑice că aŭ luatŭ parte, între bandiţĭ, ómenĭ óre cum cu nume şi cu notarietate la noĭ?.. Cei proştĭ sciŭ numaĭ să prade, să ucidă şi să dea parte din ce adună celorŭ maĭ marĭ, dérŭ nu cunoscŭ tot-d-auna pe capĭ, cari re-mânŭ unŭ secretŭ pentru dênşiĭ... Nu scimŭ déca şi asta intră în vre uă politică, într-unŭ timpŭ cândŭ pe fie-care ḑi s-auḑia de bisericĭ prădate, case călcate, magasine sparte şi ómenĭ omorîțĭ!.. Cine le încuragea tóte acestea? Armata ruséscă şi turcéscă se gătia să se retragă, şi poliţia pusese ochiĭ şi urmăria de aprópe vre uă câţi-va străini veniţĭ cu armata.

La unŭ croitorŭ, ce avea stabilimentulŭ seŭ chiar lêngă poliţie, s-a descoperitŭ gasda bandiţilorŭ cari furaŭ în tóte nopţile. De pe la Cismegiŭ, Livedea-gospodi, Spirea, Dobrotésa, Tîrgulŭ-d-afară, oborulŭ, furaŭ şi aduceaŭ în centru la gasda acésta. Afară de Bucurescĭ eĭ se cores-pândŭ cu districtele; ce se fură, în capitalĕ se vinde p-afară, şi cele aduse de p-afară se desfăcu în capitalĕ... Căpeteniile bandiţilor nu ţineaŭ pe seamă-le decâtŭ aurulŭ şi argintulŭ, ca uă marfă maĭ bună şi maĭ sigură...

Capulŭ Statuluĭ lucra din tóte puterile ca să se pue unŭ capĕtŭ astorŭ necuviinţe; promise unŭ premiu aceluĭ care va descoperi capiĭ ăstuĭ complotŭ, côcĭ se ’nţelege, aci era unŭ complotŭ organisatŭ...

În multe rândurĭ aresturile poliţieĭ eraŭ încărcate de pungaşĭ şi de bandiţĭ vagabonḑĭ, ênsă maĭ rarŭ de hoțiĭ ceĭ marĭ!.. şi uniĭ chiarŭ eraŭ liberĭ d-a eşi ca să spioneze pe alţiĭ... Cei rutinaţĭ dintre eĭ aveaŭ cunoscinţă despre legile ţérei, şi înlăuntrulŭ temniţilorŭ în-văţaŭ pe ceĭ prostĭ ce-felŭ să se apere cândŭ vorŭ fi aduşĭ dinaintea judecătorilorŭ... A suferitŭ multŭ pênĕ aprópe d-a se revolta populaţia şi particulariĭ dela a-ceştĭ mişeĭ, cari le place să trăiască bine fără a lucra.. Şi câţĭ nu sûntŭ la noĭ d-al-de aceştia?..

Cunósceţĭ pe personagiulŭ năsosŭ care se aflase într-uă séră la petrecere în casa luĭ Ioniţă? Acesta alerga şi urmăria în tóte părţile ca copoiulŭ, dérŭ va da în capŭ pe baronulŭ celŭ ştiutŭ, îl cam purta sâmbetele de cândŭ cu cérta ce o avuseseră atuncĭ; totŭ se întreba în sine: ce meserie va fi avêndŭ omulŭ acesta? din ce trăesce elŭ, că umblă bine îmbrăcatŭ şi cheltuesce cu galanto-mie?.. Cândŭ ar’ fi vre-uă probă despre elŭ, prin care s-arŭ putea denunţa ce-va!.. ce maĭ lucru ar-fi pentru năso-sulŭ nostru?., ar-pune frumosŭ în pungă remuneraţia ce Domnitorulŭ promite celuĭ care va descoperi capiĭ ban-diţilorŭ. Pe lucru acum băete!..

Acesta întêlnesce pe Păculescu, cate tocmaĭ venia de la Ioniţă cu capulŭ plinŭ de întêmplarea ce 'ĭ o spusese, elŭ îĭ deschise vorba şi ’lŭ întrebă despre amiculŭ seŭ, luândŭ lucrurile cam pe departe. Dérŭ elŭ înţelegea una, şi cestălaltŭ alta.

— Sciĭ că Ioniţă N... a avutŭ congediu de 15 ḑile de la cancelerie de la Vistierie, în care timpŭ s-a dusŭ dupĕ nemţóica luĭ? îlŭ întrebă năsosulŭ.

— Nu sciŭ de asta, rĕspunde Păculescu.

— Dérŭ de baronulŭ care totŭ umblă cu elŭ n-aĭ auḑitŭ nimicŭ? nu se scie ce-va?..

— N-amŭ auḑitŭ nimicŭ şi nu mĕ ocupŭ de asta!

— Dérŭ eştĭ amiculŭ luĭ Ioniţă dumnéta, şi... pentru binele luĭ ḑicŭ acésta!...

— Lasă-mĕ în pace, dute de 'țĭ veḑĭ! de trébă! Eĭ se despărţiră uitându-se cam chiondorîşŭ unulŭ la altulŭ, şi Păculescu, arĕtându-se pré rece acestuia, îşi ţinudru-mulŭ înainte. Cestălaltŭ murmura în sine: heĭ! Heĭ! o să le aflu eŭ drăciile luĭ! o să le aflu eŭ!..

Amŭ ḑis-o de la începutŭ că societatea cu nisce ó-menĭ ce pórtă o pată saŭ uă urmă de prepusŭ pe dênși perdea pe junele Ioniţă; şi étă ce se maĭ întémplă, unde era să ajungă, şi ce felŭ se termină alianţa acésta!

Cu vre uă treĭ ḑile maĭ ’nainte d-a pleca în Transilvania, Ioniţă întêlnesce pe baronulŭ; i se plênse de uă sumă de nefericirĭ cari 'ĭ aŭ provenitŭ din îndemnurile seale. Heĭ! amice! îĭ respunde acesta, dumnéta aĭ dinţiĭ de lapte êncă, de ce aĭ părăsitŭ joculŭ de cărțĭ? de ce nu viĭ regulatŭ în tóte nopţile?

— Pentru că m-amŭ ruinatŭ ḑice Ioniţă, şi ’mĭ amŭ compromisŭ totŭ viitorulŭ prin cărțĭ.

— Nu face nimicŭ, adăogă acela cu unŭ tonŭ şi cu uă positură theatralĕ, jócă înainte, că trebue să 'țĭ rîḑă uă-dată Fortuna! trebue să 'țĭ vie cartea; déca n-aĭ banĭ, te împrumută la alţiĭ, jucătoriĭ sûntŭ generoşĭ, ascultă ce ţĭ ḑicŭ eu; joculŭ cărţilorŭ e ce-va providenţialŭ pentru desperaţĭ!..

Ioniţă îmbuibatŭ în ultima óră de falşa teorie care ’ĭ o totŭ cânta omulŭ acesta, că se póte cine-va rĕdica prin viciu, adică prin jocŭ, şi precum că uniĭ chiar ş-aŭ făcutŭ avere de la cărțĭ, se decise să dea uă ultimă lovitură, cum amŭ ḑice să maĭ încerce êncă uă-dată no-roculŭ, ascultă dérŭ pe maisterulŭ seŭ.

Ca să espunemŭ în scurtŭ ce se petrecu, tabloul a-cesta vĕ este cunoscutŭ, s-a maĭ repetatŭ. Era lume grămădită în casă şi p-împregiurulŭ meselorŭ, ce rĕsunaŭ de aurŭ alŭ jucătorilorŭ, la doctorulŭ arabulŭ, fumulŭ de la ţigărĭ se re-noia, lampele luminaŭ, aci se făcea uă tăcere profundă, aci începea larmă şi grinţarea de dinţĭ, şi de multe orĭ cu injuriĭ ale celorŭ cari perdeaŭ... Ioniţă, bă-têndu-ĭ peptulŭ şi cu ochiĭ ficsaţĭ la cărțĭ, scóse din posunarŭ portofoliulŭ seŭ în care ţinea banĭ şi sinete, şi în ameţiala acésta, îlŭ uită unŭ minutŭ afară. Tovarĕşiulŭ seŭ care sta lêngă elŭ, maisterulŭ seŭ baronulŭ, se prefăcu că şi elŭ ţinea ochiĭ aţintiţĭ la bancherĭ, éră cu mâna stângă scose din portofoliulŭ juneluĭ, ce ’lŭ ţinea pe masă lêngă elŭ, uă chârtie vînătă, înduoită ca unŭ plicŭ, pe care o înlocui cu alta ce o avuse pregătită totŭ asemenĭ înduoită. Lucrurile se petrecură cu acea adresă cu care unŭ scamatorŭ face să dispară uă carte din mâinile altuia, şi Ioniţă nu simţi. Acea chârtie coprindea unŭ înscrisŭ. Cată şi-n acésta să recunóscemŭ uă industrie de care Ioniţă nu scia nimicŭ! Distractŭ cum fusese de la cărțĭ unde nu câştigase, preocupatŭ pe urmă de călĕtoria sea, spăimântatŭ de grozavulŭ spectaculŭ alŭ scheletuluĭ ce-lŭ a găsitŭ legatŭ de copaciŭ, câtŭ a maĭ umblatŭ p-în Sibiiŭ şi ’ntêmplarile luĭ ciudate, re-nturnarea sea, cum găsesce pe sora-sea şi afacerile seale nu ’ĭ maĭ permiseră unŭ timpŭ ca să se uite la înscrisurile ce le conţinea por-tofoliulŭ seŭ.

Dérŭ dupĕ ce se înturnă, una şi puternică ce ’lŭ făcu să se cutremure din creştetu pênĕ ’n tălpĭ a fostŭ ceea ce auḑĭ, maĭ ’nainte d-a merge la cancelerie, şi chiarŭ în acea séră la circŭ, de la Păculescu, care şi elŭ o aflase din întêmplare, că în lipsa sea s-a divolgatŭ fapta delapidăriĭ banilorŭ cari i a fostŭ primiitŭ d-afară într-unŭ gropŭ; şi că decisiunea Vistieruluĭ este ca în timpŭ de treĭ ḑile să restitue baniĭ la locŭ, saŭ de unde nu, elŭ va fi datŭ judecăţiĭ, degradatŭ de rangŭ şi condamnatŭ pentru şépte anĭ de închisóre. Acésta era pré în destulŭ pentru unŭ omŭ care arŭ fi avutŭ câtŭ de puçină simţire!.. Popo-ranulŭ tocmaĭ d-acésta voise să ’ĭ vorbéscă şi s-a opritŭ în câte-va rândurĭ, sfiindu-se să nu ’lŭ turbure în nisce momente ca acelea cândŭ elŭ se bucura în familie. A-césta nuvelŭ îĭ fulgeră creeriĭ şi ’ĭ rĕdică totŭ sân-gele în capŭ, încâtŭ creḑu unŭ minutŭ că, ’lŭ găsesce apoplecsia... Ce ya face elŭ ca să, iasă dintr-astă cotórbă? Sora luĭ are uă păreche de case la machala, va cădea la piciórele eĭ rugând-o să ’lŭ scape; dérŭ ea n-ar’ fi pututŭ vinde casele, saŭ n-ar’ fi pututŭ rĕdica banĭ de nicăirea fără scirea şi autorisarea soçiuluĭ eĭ. Va maĭ încerca êncă; va strânge câțĭ banĭ va putea de pe unde are să ia, şi pentru restŭ se va împrumuta, va alerga pe la amicĭ..,

Congediulŭ seŭ maĭ avea êncă duouĕ ḑile pênĕ să espire; va alerga mereŭ în acestŭ timpŭ, că dóră se va găsi vre unŭ omŭ cu sufletŭ bunŭ ca să ’lŭ ajute.

Celŭ d-ântêiŭ căruia să se adreseze, se va duce la ba-ronulŭ, ca unulŭ ce ’ĭ este datorŭ banĭ împrumutaţĭ, ş-a-poĭ decâtŭ timpŭ?.. şi pe care elŭ îlŭ credea, cum amŭ ḑisŭ, de sigurŭ

Se îmbracă, se curăţă şi se pregătesce să iasă. Plécă din casă pe la ḑece ore ca să întêlniască pe datorniculŭ seŭ; şi care, ca unŭ amicŭ, îlŭ va ajuta; i se va confia luĭ, îĭ va spune catastrofa de care este ameninţatŭ.

În adevĕrŭ întêlnesce pe baronulŭ într-unŭ locŭ unde se afla şi Păculescu. Puçinŭ maĭ la uă parte se furişă pe lêngă eĭ personagiulŭ celŭ năsosŭ, care nu vrea să se aréte de façă... Baronulŭ era pré bine dispusŭ; îndată ce ’l vĕḑu îlŭ luă de mâinĭ şi arĕtă ca unŭ felŭ de bucurie că ’l vede dupĕ vre uă duouĕ sĕptĕmânĭ de lipsă. Ioniţă şeḑu între acesta şi amiculŭ seŭ Păculescu. — Ce aĭ de eştĭ aşa de turburatŭ? îlŭ întrébă baronulŭ; ar’ ḑice cine-va că aĭ fostŭ bolnavŭ? — Adévĕratŭ suferŭ, suferŭ pré multŭ, rĕspunde junele. — Dérŭ ce aĭ? spune? — Uite ce, peste treĭ ḑile voiŭ cerca uă mare nefericire déca buniĭ meĭ amicĭ nu mĕ vorŭ ajuta, va fi uă grozavŭ sórtĕ pentru mine!.. Maĭ ântêĭ te rogŭ sâ-mĭ daĭ ceĭ 50 galbenĭ ce ţi ’ĭ amŭ împrmutatŭ, şi apoĭ să facĭ cum veĭ sci, să facĭ bine să mĕ împrumuţĭ şi D-ta cu uă óre care sumă. Acela stătu puçinŭ la gôndurĭ, apoĭ respunde: — Ca să te împrumutŭ precum ḑicĭ, îmi pare rĕŭ, amŭ plătitŭ erĭ uă poliţă; érŭ câtŭ despre détorie, aduţĭ aminte, amice, că ’țĭ amŭ achitat-o. — Nu, nu ’mĭ aĭ plătitŭ nicĭ unŭ banŭ din aceĭ 50 galbenĭ. — Cum se póte? aĭ uitatŭ, adăogă baronulŭ. — Este înscrisulŭ dumitale la mine, rĕspunde Ioniţă, sciĭ că baniĭ vi ’ĭ amŭ numĕratŭ în duouĕ rândurĭ... —A! décă essistă înscrisŭ, atuncĭ numaĭ ḑicŭ nimica, cată să ne plecâmŭ capulŭ. — Pré bine, vi ’lŭ voiŭ arĕta, ḑice junele cu încredinţare; şi ’ntr-acestea scóte portofoliulŭ de la pep-tulŭ surtuculuĭ celŭ de postavŭ negru, ca să ia înscrisulŭ, pe care rĕdicându-lŭ, cum era înduoitŭ chârtie vî-nĕtă, étă-lŭ! óice elŭ. — Pré bine, adăoga baronulŭ cu sânge rece şi fără a schimba faça câtu-șĭ de puçinŭ, a-cesta e înscrisulŭ că eŭ îţĭ sûntŭ datorŭ dumitale?.. Ioniţă, cu ochiĭ privindŭ p-acéstă domnŭ, desfăşură chârtia fără să se uite la dênsa, étă, domnule, chiar înscrisulŭ dumitale pentru 50 galbenĭ, pe cari o să mi ’ĭ plătescĭ că amŭ mare nevoe acuma.

Baronulŭ părea unŭ minutŭ că întunecă faça şi este surprinsŭ de mirare, apoĭ cu unŭ chipŭ ironicŭ:

— Nu veḑĭ că nu e nimicŭ în astă chârtie? rĕs-punde acesta rîḑendŭ cu unŭ hohotŭ maĭ mare decâtŭ celŭ de la grădina Varembergŭ şi de la capulŭ Podu-luĭ-Mogoşoeĭ. Ioniţă se uită, şi ’n adevĕrŭ crede că ’lŭ înşală vederile: — cum se póte? adaoga elŭ essasperatŭ uitându-se la astă chârtie.

— Dumnéta visezĭ, domnule Ioniţă, îĭ ḑice acela cu unŭ tonŭ batjocuritorŭ, se vede că amorurile dumitale!..

— Nu visezŭ, domnule, dérŭ se póte că chârtia a-césta!.. Şi elŭ aci fiindŭ ameţitŭ câtŭ numaĭ putea vorbi, şi nesciindŭ ce să créḑă, repetă: îmĭ eştĭ detorŭ 50 galbenĭ!.. se póte constata acesta prin jurămêntŭ, în lipsă de sinetŭ.

— Ce jurămêntŭ!.. adăogă baronulŭ, aĭ carte, aĭ parte, şi nimicŭ maĭ multŭ!

— Îmĭ veĭ da aceĭ 50 galbenĭ, domnule baronŭ?

— Nu 'țĭ sûntŭ détorŭ, rĕspunde acesta, ai ḑisŭ că posezĭ înscrisulŭ meŭ.

Ioniţă creḑu unŭ minutŭ să încerce prin rugăminte a îndupleca inima ăstuĭ omŭ, a ’ĭ atinge consciinţa.

— Adevĕratŭ vĕḑŭ cu destulă mirare că înscrisulŭ ce ’lŭ aveamŭ este perdutŭ. Se vede că diavolulŭ, ca să aibă clientelŭ, ómenĭ certându-se, scie să prefacă înscrisurile în chârtie albă? Énsă e pre adevĕratŭ, sciŭ că te amŭ împrumutatŭ cu aceştĭ banĭ în duouĕ rândurĭ, şi ’mi aĭ datŭ înscrisŭ pentru eĭ? Eŭ mĕ referŭ numaĭ la consciinţa dumitale, te lasŭ să judecĭ singurŭ, îțĭ ḑicŭ că mă aflu pe marginea rîpeĭ a definitiveĭ mele ruinărĭ şi chiar la marginea mormêntuluĭ, degradatŭ şi desonoratŭ pentru uă sumă de 200 galbenĭ ce sûntŭ datorŭ să restituiŭ

Statuluĭ în terminŭ de treĭ ḑile. Aibĭ dérŭ compătimire! aduţĭ aminte amiciţia nóstră şi binele ce vi l-amŭ făcutŭ de multe orî! Unde e sântulŭ nume de amiciţie -care mi ’lŭ punéĭ tot-d-auna înainte, décă noĭ nu ne a-jutămŭ, nu ne facemŭ bine unulŭ altuia?.. în ce constă fapta umană ce se recomandă la Creştinĭ? şi maĭ alesŭ chiarŭ titlulŭ dumitale de nobleţe te obligă la acésta...

— Afurisitŭ jidovŭ! bombăni de la uă parte personagiulŭ care urmăria în tóte locurile pe acéstă omŭ, jidanŭ din Lechia şi Finlanda, se dă aicĭ de nobilŭ cu titlulŭ de baronŭ!.. Cine ‘ĭ a vĕḑutŭ actulŭ de nascere?..

Baronulŭ tăcea, Păculescu asemenĭ tăcea uitându-se la ambiĭ diferenţĭ şi ascultândŭ vorbele lorŭ cu luare aminte. Totulŭ ce scia şi de care era pré încredinţatŭ, era că Ioniţă nu va minţĭ, are fondŭ de caracterŭ, şi că numaĭ viciurile sociale, réoa luĭ adunare îlŭ strica.

Ioniţă creḑu că va fi bine să ’lŭ lase unŭ minatŭ ca să se gôndéscă, póte consciinţa străinuluĭ va fi atinsă prin consiliile date de amiculŭ seŭ Păculescu. Luĭ îĭ veni a-tuncĭ în minte unŭ bancherŭ, căruia de multe orĭ ’i a făcută serviciĭ la cancelerie. Ḑişe către Păculescu să se întêlniască puçinŭ maĭ târḑiŭ; şi elŭ alergă glonţŭ să găsiască p-acelŭ cămătarŭ acasă.

Bancherulŭ cămătarŭ era pré cu voe bună în aparinţă vĕḑêndŭ că intră la elŭ junele funcţionarŭ; era voiosŭ, rîḑêndŭ şi tocmaĭ se ocupa să acaţe unŭ afişŭ de theatru pe părete.

— Bunŭ venitŭ, amice! ḑise acesta către junele ce intră şi care avea unŭ aerŭ schimbatŭ: se cunoscea din ne-gligenţa legătureĭ seale de la gûtŭ şi pĕrulŭ seŭ nefri-satŭ că uă grije îlŭ preocupa. Dérŭ ce maĭ facĭ D-ta? nu te amŭ vĕḑutŭ de multŭ? orĭ n-aĭ fostŭ aicĭ?—Da, amŭ lipsitŭ pentru vre uă 12 ḑile, amŭ mersŭ pênĕ la Sibiiŭ. — Dér ce aĭ făcutŭ acolo? E unŭ oraşŭ plăcutŭ Sibiiulŭ? sciŭ că amŭ fostŭ în véra anuluĭ trecutŭ cu uă soră a mea; amŭ petrecutŭ fórte bine acolo.

Luĭ Ioniţă par-că i se turbură ochiĭ şi creeriĭ auḑindŭ de frumósa petrecere de la Sibiiŭ. Luĭ cu tóte acestea îĭ ardea să vie maĭ curêndŭ la scopŭ, să facă bancheruluĭ propunerea sea...

— Duouĕ sute de galbenĭ, rĕspunse cămătarulŭ rĕ-dicându-șĭ sprâncenile în susŭ şi calculândŭ, este cam anevoe de găsitŭ astă-ḑĭ. E procentŭ 35 la sută pe anŭ, care în totalŭ face 270 galbenĭ pentru suma ce o cerĭ D-ta. Îmĭ pare rĕŭ că sûntŭ încurcatŭ, nu poţiŭ să vĕ promitŭ acéstă împrumutŭ, sûntŭ încurcatŭ!..

Dérŭ, domnule, adăogă Ioniţă, căruia i se rĕdicase sângele în façă, pentru acéstă sumă garantezŭ cu casa pă-rintéscă care este proprietate a sori-mi, ea va subscrie împreună cu cumnatulŭ meŭ, mĕ angagezŭ a vĕ da leafa mea pentru unŭ anŭ, şi amiciĭ mei vorŭ garanta toțĭ pentru mine, că în terminŭ de unŭ anŭ veţĭ fi achitatŭ... Vĕ rogŭ să nu fiţĭ la vre uă înduoială, voiŭ fi essactŭ la plată; şi afară d-acésta amiciţia şi recunoscinţa mea pentru D-ta va fi una din détoriile mele cele maĭ sânte. Vĕ voiŭ asculta în orĭ ce şi ’n ce ’mĭ veţĭ ordona!..

— Aşa e, respunde bancherulŭ, vĕ cunoscŭ fórte bine, dérŭ îmĭ pare pré rĕŭ, nu potŭ!.. sûntŭ încurcatŭ!..

Şi bancherulŭ rĕspunḑêndu acestea stătea cu spatele către funcţionarŭ arangêndŭ nisce cărțĭ pe uă mescióră de lêngă ferestra cameriĭ seale. Ioniţă înţelegêndŭ câte bătŭ cesurile în acéstă respunsŭ atâtŭ de rece alŭ cămătaruluĭ, luă pălăria, salută şi eşi.

— La revedere, amice! adăogă bancherulŭ juneluĭ cândŭ închise uşa eşindŭ.

Ioniţă grăbi să găsiască pe Păculescu cu détorniculŭ seŭ unde îĭ lăsase, dérŭ eĭ plecaseră. Elŭ umblă ca unŭ turbatŭ şi maĭ multŭ nebunŭ. Ce se va face? cum o să iasă din acéstă încurcătură?.. Se decise d-uă cam-dată să mérgă să declare suroreĭ seale cele întêmplate şi să plângă dinaintea eĭ nefericirile ce i le a produsŭ nesocotinţa şi greşélele seale de maĭ de multŭ. Dér érășĭ se opri ḑicândŭ: ce mĕ va folosi că voiŭ plânge? ce póte să facă uă biată femeie care urméză să întrebe pe soçiulŭ eĭ? aici e chestiune de banĭ cari cată să restitui guvernuluĭ în timpŭ de treĭ ḑile. O să cautŭ, o să alergŭ pretutindenĭ, mĕ voiŭ ruga şi mĕ voiŭ têrâ pe la toțĭ, nu voiŭ fi înturnatŭ acasă pênĕ cândŭ nu voiŭ găsi ce-va; o! Dumneḑeule! grozavă sórtĕ e cândŭ aĭ nevoe să te rogĭ de alţiĭ!.. Dérŭ cu acéstă baronŭ, ce felŭ s-a ’ntêmplatŭ să péră înscrisulŭ seŭ de la mine? lucru ciudatŭ mi se pare şi neauzitŭ êncă, unŭ înscrisŭ să ’lŭ găsescŭ chârtie albă?.. cevaşĭ ne-maĭ auḑitŭ pênĕ astă-ḑĭ!..

De prânsŭ elŭ se duse la Brenerŭ, alŭturĭ cu hanulŭ Stavropoleosŭ, ş-aci nu găsi pe cine căuta.

Séra se da uă representaţiune la theatrulŭ vechiu. Era ultima, în acéstă anŭ, a opereĭ italiane, sub direcţiunea Samsoni. Logele eraŭ tóte date; ofieeriĭ ruşĭ umpleaŭ parterulŭ precum şi câțĭ-va turcĭ din statulŭ majorŭ alŭ luĭ Omer-paşa.

Ioniţă nu se amăgi de locŭ că va găsi la theatru pe omulŭ seŭ.

Adevĕratŭ că celŭ d-ântêiŭ care a deschisŭ uşa thea-truluĭ pênĕ cândŭ nicĭ luminile nu se aprinseseră a fostŭ ḑisulŭ baronŭ,

Ne-fiĭndŭ êncă nimenĭ alţiĭ, era însoţitŭ ca de umbra sea de personagiulŭ despre care amŭ maĭ vorbitŭ. Ba-ronulŭ în acea séră se afla cam tristŭ şi preocupatŭ; elŭ avea aerulŭ unuĭ omŭ îngrijiatŭ, preumblându-se de colo pênĕ colo în sala bufetuluĭ, spre drépta intrăreĭ în theatru, cufundatŭ în cugetărĭ şi par-că busele seale mişcaŭ ḑicândŭ óre-cari vorbe încetŭ. Alŭ duoilea personagiŭ, celŭ cu nasulŭ mare, rĕmăsese afară la uşa bufetuluĭ. Momulo, entreprenorulŭ sale! theatruluĭ şi bufetarŭ, trecea din sala parteruluĭ la ceea a bufetuluĭ, să dea ordine băeţilorŭ seĭ de serviciu, să fie tóte în ordine şi bună stare: dulceţurile, îngheţata şi totŭ bufetulŭ.

Lumea începuse să vie, civilĭ şi militarĭ; luminile eraŭ aprinse, sala se umplea de spectatorĭ, musica începu să cânte şi cortina se redică: se represinta Bărbierulŭ.

La ‘ntre-actulŭ alŭ duoilea, sala bufetuluĭ fusese maĭ plină, fumul de la ţigărĭ se ’nveluia ca nisce nuorĭ. Tocmaĭ sosesce şi Ioniţă N... cu amiculŭ seŭ Păculescu.

Baronulŭ schimba vorbe cu unŭ rusŭ. Étă ce 'ĭ ḑicea acesta căutândulŭ de susŭ pênĕ josŭ cu ochiĭ şi cu ţigara ’n gură aprinsă:

— Ce ’țĭ aĭ făcută nevasta, că mi se pare că te în-suraseșĭ? îlŭ întrebă oficerulŭ rusŭ.

— M-amŭ desfăcutŭ, respunde acela, amŭ maĭ lepădatŭ êncă treĭ femeĭ afară de dênsa, şi acum iaŭ o a cincilea.

— Ce Satana! n-eĭ voi dérŭ să aibĭ ca Omer-paşa unŭ haremŭ? îĭ observă rusulŭ.

— Cine scie, se póte şi asta! respunde acela cu unŭ tonŭ părêndŭ că glumesce, ênsă surisu-ĭ era uă rênjire.

— Aĭ fostŭ pré stricatŭ, dreptŭ să țĭ spunŭ! adăogă oficerulŭ înturnându-ĭ spatele şi murmurândŭ injuriĭ: heĭ! fiŭ de câine!..

— Bună séra, domnule! se adresă Ioniţă către acela, creḑŭ că te-aĭ gônditŭ de ajunsŭ, o să ’mĭ daĭ aceĭ 50 galbenĭ? Îmĭ vei face unŭ mare bine acum.

— Da, aşa creḑŭ şi eŭ, adăogă Păculescu adresându-se către acela, cată să ajutămŭ pe unŭ confrate, maĭ alesŭ că D-ta îĭ eştĭ détorĭ aceştĭ banĭ!

— D-vóstră pe semne visaţĭ, rĕspunde preocupatulŭ ba-ronŭ, se aruncă numaĭ aşa baniî cândŭ se pune cine-va în spinarea unuĭ omŭ să ’ĭ ḑică: îmĭ eştĭ détorŭ? Lăsaţi-mĕ în pace cu prieteşugulŭ şi cu flécurile D-vostră!..

În acéstŭ timpŭ orchestra suna şi oficeriĭ rușĭ fuseră ceĭ d-ântâĭ cari se depărtaseră de la bufetŭ. Voi atunci să plece şi baronulŭ. Ioniţă se pune înaintea luĭ şi îlŭ opresce ḑicêndu-ĭ:

— Îmĭ eştĭ détorŭ, domnule! Îmĭ veĭ plăti? amŭ a-vutŭ înscrisă de la D-ta!..

— Nu sûntŭ détorŭ nimica, arétăţĭ înscrisulŭ? e uă plăsmuire ce ḑicĭ acolea!

— Înscrisulŭ!.. însçrisulŭ!.. îngâna junele fără a sci ce să maĭ rĕspunḑĕ.

— Ţi l-a luatŭ acestŭ domnŭ, din portofoliŭ, cândŭ l-aĭ fostŭ lăsatŭ pe masa de jocŭ la doctorulŭ arabulŭ, amŭ fostŭ eŭ de façă, amŭ vĕḑutŭ cu ochiĭ, derŭ nu sciamŭ ce lucru era, încredinţeḑŭ eŭ d-acésta prin ju-rământŭ!.. respunde repede şi apărêndŭ d-uă-dată ca uă nălucă acelŭ care se totŭ ţinea pe urmele omuluĭ acesta.

Baronulŭ îngălbenĭ la façă şi apoĭ se roşi, ochiĭ seĭ scînteiaŭ de mânie.

— Îţî voiŭ rupe nasulŭ ţie, să te învĕţŭ minte, respunde baronulŭ către denunţătorulŭ seŭ.

— Aşa, domnule? aĭ furatŭ înscrisulŭ şi mi l-aĭ în-locuitŭ cu uă chârtie nescrisă care amŭ găsit-o în portofoliu?..

— Sûnteţĭ nisce mişeĭ! rĕspunde celŭ tractatŭ ca hoţŭ

— Eştĭ unŭ tâlcharŭ, aĭ auḑitŭ? adăogă Ioniţă des-peratŭ, să daĭ acumŭ îndată baniĭ 50 galbenĭ, că de unde nu, te strângŭ de gûtŭ aci ca pe iuda!

— Încetŭ, încetŭ, Ioniţă! aibĭ pacienţă, ḑise Păculescu camaraduluĭ seŭ, potolesce-te, să nu se facă scandalŭ!..

— Aşa, înscrisulŭ l-a furatŭ D-luĭ, repetă êncă uă-dată denunţătorulŭ celuĭ care rĕmăsese ca înlemnitŭ la câte se petrecură, heĭ! Heĭ! şi altele o să se maĭ afle!..

— Să numerĭ baniĭ domnule, ḑise Păculescu cu flegmă.

— Acumŭ chiarŭ, nu veĭ eşi d-aicĭ pênĕ nu veĭ numĕra acéstŭ sumă!

Acela, ca să pótă ḑice ce-va contra antagonistuluĭ seŭ, adaose cu rĕutate:

— Te aĭ purtatŭ şi altă dată ca unŭ miserabile, ḑice baronulŭ, mĭ aĭ luatŭ femeia cu ipocrisie şi cu masca de amicŭ, sciŭ D-ta ce-felŭ aŭ mersŭ lucrurile?

— A! domnule! observă Păculescu acestuĭ omŭ. E pré multŭ!..

— Amŭ creḑutŭ, adaose Ioniţă cu tonulŭ seŭ celŭ francŭ, să nu maĭ atingemŭ acéstă córdă care resună scandalŭ şi ruşine pentru D-ta; derŭ pentru că o ḑicĭ, pentru că singurŭ o voescĭ, cată să o declarŭ aci de faţă şi cu alţi ómenĭ; pentru nefericirea şi ruina mea m-aĭ întrodusŭ singurŭ la acea ființă perdută şi ’mi aĭ ḑisŭ: este uă străină, ia-o déca îțĭ convine!.. Ai împlinitŭ atunci şi în urmă una faptŭ, domnule baronŭ, care nu te recomandă bine, orĭ ce omŭ care va avea câta de puţinŭ caracterŭ n-ar fi făcuta acesta, şi maĭ spui că eşti nobilŭ?.. Asta e titlulŭ dumitale?.. şi dupĕ tóte mĕ şi furĭ?.. Eştĭ unŭ mişelŭ, auḑĭ, celŭ. maĭ degradatŭ omŭ, celŭ maĭ tâlcharŭ care amŭ cunoscutŭ!..

— Ioniţă!... domnule!.. Păculescu se adresă către eĭ amênduoĭ... Să rĕspunḑĭ baniĭ şi să înceteze cérta, ḑise Păculescu celuĭ numitŭ baronŭ.

— Nu, dumnéluĭ m-a insultatŭ, îmĭ va da séma despre acésta.

— Orĭ cândŭ şi cum veĭ voi! adăogă junele aprinsŭ.

— Chiarŭ mâine diminéţă, rĕspunde acela, cautăţĭ mar-turĭ şi fiĭ pregătiŭa; déca n-aĭ arme, îțĭ voia dă eŭ... Tre-bue să 'țĭ daŭ uă lecţiune dumitale ca să te învĕţŭ minte, eşti tînĕru êncă..

— Fie! Priimescŭ!...

— Mâine diminéţă!-..

— Cu ce-felu de arme vreĭ? cu pistóle? Sûntŭ pregătitŭ.

— La duouĕ-ḑecĭ şi cincĭ de paşĭ ne vomŭ bate.

— Priimescŭ şi la treĭ, rĕspunde Ioniţă.

— La şése ore de diminéţă, lêngă grădină la şosea!

— Pré bine, ţine, na acésta! şi mâine de diminéţă să te afli-la Capulŭ-poduluĭ la şosea!.. În lipsă de mă-nuşe Ioniţă scose uă batistă cu care lovi pe baronulŭ în ochĭ. Alessandre, îmi vei fi marturŭ!.. Mâine de dimineţă, auḑĭ, la 6 ore să viĭ? că alt-felŭ, adaose junele către acelŭ omŭ adversarulŭ seŭ, alt-felŭ te pălmuescŭ unde te voiŭ găsi!..

— O să te ’nvĕţŭ eŭ!.. rĕspunse celŭ atacatŭ, săl-tându-ĭ peptulŭ şi cu faça cândŭ roşie, cândŭ galbenă ca turta de ceră.

Amŭ ḑisŭ că sala bufetuluĭ se deşertase. Nimenĭ din ceĭ ce se afla în sala theatruluĭ nu scia de cele ce se petrecuse afară. Nu eraŭ de-câtŭ băeţiĭ bufetarĭ cari rĕmăseseră cu gurile căscate uitându-se la ceĭ cari se certaŭ. Câtŭ despre êntreprenorŭ, era indiferentŭ, căuta numai trebile să ’ĭ mérgă bine; d-aceea de la începutŭ elŭ eşise afară, să nu auḑă, să nu véḑă, pênĕ nu ajunseră lucrurile la seriosŭ.

Câtŭ despre Ioniţă, se asemĕna acum cu şérpele care caută mórte. Mai bine ar’ fi voitq să fie mórtŭ, ajunsŭ uă-dată la culmea ruineĭ şi desonóreĭ ce-lŭ ameninţa..

în nóptea aceea, în acea nópte chiarŭ, treĭ indiviḑĭ, cu pălăriĭ trase peste ochĭ, avendŭ unŭ aspectu fiorosŭ, întunericulŭ profundŭ alu nopţiĭ, înarmaţĭ cu pumnale, şi de cari se ḑicea că purtau la eĭ snopurĭ de chiăĭ, pentru a deschide uşĭ, şervete muiate în cocă, pentru a sparge geamuri fără să facă sunetŭ, scărĭ de sfóră pentru a escalada muriĭ pênĕ la ferestrele caselerŭ, câteşĭ treĭ pân-diau, prin şanţurile de la Cismigiŭ, ca să atace în cale pe Ioniţă cândŭ se va înturna târḑiu acasă. În adevĕrŭ cu cincĭ minute elŭ apucase de trecuse p-acolea, pênĕ a nu veni aceĭ indivizĭ. Ei adăstară maĭ multŭ timpŭ, şi ve-ḑêndŭ că nu se arată de nicăirea omulŭ ce-lŭ aşteptaŭ, plecară despre ḑiuă, dupe nisce operaţiunĭ ale lorŭ... Unulŭ dintre aceştĭ indiviḑĭ era croitorulŭ despre care s-a maĭ vorbitu, celŭ d-ălŭ duoilea. unŭ ungurŭ din ma-halaoa: Livedea-gospodi, şi alu treilea era ênsusĭ acela ce avea interesŭ să se scape de persóna acestuĭ june, era baronulŭ celŭ cu numele!..

XII.

Ideea cu care a duoa-ḑi se deşteptă din aşternutŭ fu că ’n viaţa-ĭ a făcutŭ bine la maĭ mulţĭ ómenĭ, şi acum cândŭ elŭ are cea maĭ mare nevoe, în locŭ să ’lŭ auḑă cine-va şi să ’lŭ mângâie, este provocatŭ la unŭ duelŭ, ce a fostŭ silitŭ să ‘l priimiască, curatŭ cum ḑice ḑi-câtórea cea bĕtrână: dupĕ mórte şi calŭ de ginere!..

Heĭ! bine, fie dérŭ!.. Se sculă fórte de dimiuéţă junele nostru, se premeni, se îmbrăcă, se dichisi, şi ân-têia grijă ’ĭ a fostŭ să ia pistólele cari eraŭ pregătite cu plumbĭ şi. cu pulbere deajunsŭ. Cândŭ să trécă pra-gulŭ uşeĭ, se ’nturnă şi se vĕḑu în oglinda cea mare din perete, că era bine învestitŭ şi frumosŭ la obrasŭ ca unŭ ginere în luna florilorŭ. Elŭ ş-aduse aminte că uniĭ căpitanĭ, în ḑiua sângeróse! lupte, grămădiră pe dênşiĭ tótă strălucirea uneĭ marĭ toalete.

Dérŭ unde ’ţĭ sûntŭ inemiciĭ, băete Ioniţă? şi care e bătălia cea sângerósă imaginată de tine? — Cine scie mĕ maĭ întornŭ eŭ astă-ḑĭ!?.. şi să plecŭ fără să ḑicŭ sori-mi nicĭ uă vorbă? fără măcarŭ să o îmbrăţişeḑŭ? Îşĭ ḑicea elŭ în sine.

Zinca în aceste momente se ocupa plivindŭ nisce florĭ ce eraŭ plantate pe dinaintea caseĭ; se sculase, dupĕ cum era obicnuită, fórte de diminéţă. Ea vĕḑêndŭ pe frate-seŭ că ese aşa de diminéţă se miră ca de unŭ lucru ce era afară din obiceiurile seale, lăsă plivitulŭ florilorŭ şi veni înaintea lŭĭ suriḑêndŭ şi cu duoĕ rose în mână. — Dérŭ ce póte fi iubite frate, că te-aĭ sculatŭ astă-ḑĭ aşa de diminéţă? aŭ n-aĭ pututŭ să dormĭ de niscaĭ-va vise urîcióse? şi aḑĭ nópte aĭ venitŭ fórte târḑiŭ?.. Dérŭ mĕ rogŭ noĭ sûntemŭ în dreptŭ să ’ţĭ ceremŭ socotéla dumitale? Ce felŭ de cavalerŭ galantŭ estĭ Dĭa să lipsescĭ séra cândŭ te aştéptă nisce visite pré plăcute a-casă?— Amŭ fostŭ eŭ aséră visitatŭ?.. Cine era?..

— Ia ghicesce! ia ghicesce! îlŭ întrerupse Zinca cu aeru eĭ voiosŭ. Sciĭ cine a fostŭ la mine şi a şeḑutŭ pênĕ căndŭ era trecute de 12?.. Cleopatra cu mama eĭ, cari dorescŭ să te véḑă, că nu te-aŭ vĕḑutŭ de cândŭ te aĭ înturnatŭ. Lucrurile, iubite frate, ş-aŭ întorsŭ cursulŭ lorŭ în favorulŭ dumitale: şi fata şi părinţiĭ acum dorescŭ alianţa cu D-ta. Cu chipulŭ acesta, frate, cândŭ nu se însóră cine-va pentru simţimente, se însóră pentru banĭ!.. — Ce prostie să se însóre cine-va numaĭ pentru banĭ! pentru interesŭ!..

— Pentru că aşa merge lumea, iubite frate, nu patemŭ face altminterĭ; tu nu veḑĭ că acum merge lumea pe dosŭ!.. Ş-apoĭ Cleopatra a fostŭ din copilărie împeţita ta, tu aĭ iubit-o pre multŭ şi ea pe tine! Acum să se dea uneĭ lungĭ uitărĭ totulŭ ce s-a petrecutŭ şi unuia şi altuia, şi să căutaţĭ ca să vĕ faceţĭ fericițĭ în viitorŭ!

— Adevĕratŭ, ḑice Ioniţă cu inimă óre cum înduioşită, Cleopatra are unŭ sufletŭ de angelŭ! — Da, repetă Zinca ca uă soră maĭ mare, Voĭ v-aţĭ iubitŭ ca copiĭ, catŭ să vĕ iubiţĭ şi să trăiţĭ pênĕ ’n adêncĭ bĕtrâneţe!..

— Dérŭ, iubită soră, dumneta sciĭ de procesulŭ care mă ameninţă să fiŭ închisŭ şi degradatŭ pênĕ la ruină complectă?..

— Aşa sûnteţĭ voi astia cari n-aveţĭ inimă să vedeţi capătulŭ nenorocireĭ de care singurĭ v-aţĭ legatŭ la începutŭ. Eĭ ce este cu procesulŭ teŭ?.. să numerĭ baniĭ şi eşti scăpatŭ. Socoţĭ că eŭ, sora-ta, amŭ încetatŭ d-a cugeta la acésta ḑiua şi nóptea? n-amŭ făcutŭ eŭ totulŭ pentru ca să potŭ să te ajutŭ? Nu sciĭ că timpulŭ câtŭ aĭ fostŭ în călĕtorie l-amŭ întrebuinţatŭ lucrândŭ într’-acésta: m-amŭ apropiatŭ şi m-amŭ înţelesŭ cu arendașulŭ, părintele Cleopatreĭ, pentru zestrea ce voesce să dea fii-seĭ. Câtŭ despre mamă şi fiica eŭ amŭ adusŭ aşa de bine lucrurile că tóte cele trecute rămână uitate, şi dênsele ţinŭ pré multŭ la persona şi numele tĕŭ...

Ioniţă într-acestea, temêndu-se ca nu cum-va soră-sea să scie ce-va de cestiunea dueluluĭ seŭ, să ’ĭ pue pedicĭ d-a putea merge la ora ficsată, ascunse cu îngrijire pa-chetaşulŭ cu pistólele în largulŭ posunarŭ de la ghero-culŭ seŭ negru, şi ca să depărteze orĭ ce prepusŭ din mintea eĭ, i se arătă cu unŭ aerŭ plinŭ de voe bună şi maĭ alesŭ recunoscătorŭ de bine facerile cu care ea îlŭ acoperise tot-d-ana.

— O! scumpă şi nepreţuită soră! cu ceea ce D-ta facĭ pentru mine te aĭ arĕtatŭ maĭ presusŭ de orĭ ce creatură: eştĭ unŭ modelŭ de mamă, unŭ tipŭ de uă soră înţeléptă, pe care eŭ n-am avutŭ prudenţa a o asculta ş-a o înţelege maĭ dinainte. Cu tóte astea îțĭ mul-ţiămescŭ, îțĭ mulţiămescŭ din tótă inima! Şi elŭ întinse braţele d-ai manifesta simţimêntulŭ afecţiuneĭ ş-alŭ recu-noscinţeĭ strângênd-o la inima sea. Atuncĭ adaogă elŭ în sine: nimicŭ în lume ca unŭ frate şi uă soră!.. O Dumnezeule! n-amŭ sciut-o la începutŭ!..

— Eĭ bine, eştĭ aşa de frumósă astă-ḑĭ, că o să placĭ cu deosebire Cleopatreĭ cândŭ te va vedea. Unde te ducĭ aşa de diminéţă?.. Rămâi acasă, că maĭ pe urmă să mer-gemŭ amênduoĭ să visitămŭ pe arendaşŭ şi familia sea.

Încurcatŭ şi fără a sci ce să rĕspunde, Ioniţă arĕta dândŭ din umerĭ şi făcêndŭ pe soră-sea să înţelégă că are uă neapărată nevoie să iasă, că trebue neapăratŭ să fie de diminéţă afară... Elŭ ’ĭ ar’ fi ḑisŭ că onórea sea este în jocŭ; dérŭ cum va face pe biata femeie să în-ţelégă, pré sinceră şi îndestulŭ de bună soră, ca să ’lŭ lase să se ducŭ a se ucide cu uă liftă vagabondŭ?..

— Trebue să esŭ, dragă soră, ḑise elŭ.

— Dér să te întornĭ curêndŭ, cŏcĭ este bine să fa-cemŭ visita ce amŭ ḑisŭ. Să fiĭ aicĭ pênĕ la timpulŭ meseĭ; nu întârḑia, auḑĭ?..

Ioniţă înduioşitŭ precum diserămŭ de presinţa şi vorbele suroreĭ seale, cu atâtŭ era maĭ mare durerea-ĭ că nu putea să 'ĭ declare adevĕrulŭ; cine scie pênĕ la timpulŭ prânsuluĭ va maĭ trăi?..

— Astă-ḑĭ dérŭ, repetă Zinca, astă-ḑĭ saŭ celŭ multŭ pênĕ mâine diminéţă, arendașulŭ va numĕra uă parte din zestrea fiiceĭ seale. Fiĭ omŭ, celŭ puçinŭ cu împre-giurarea asta Ioniţă!.. fiĭ bărbatŭ!..

Elŭ eşi cercândŭ măcarŭ în fundulŭ inimeĭ seale uă lacrime de remuşcare că n-ascultatŭ de la începutŭ bunele consiliĭ ale surori-si.

Trecu grabnicŭ la şoséoa de la Capulŭ-poduluĭ.

Era êncă pré de diminéţă; sórele întârdiindŭ subt unŭ nourŭ ușurelŭ, care se întindea despre rĕsăritŭ spre miaḑă-nópte, nu putea pătrunde cu razele seale pădurea şi grădina din întinsa şosea, cari sûntŭ atâtŭ de plăcute de privitŭ dimineţile în luna luĭ maie. Nu era êncă nimenĭ. Ochiulŭ nu ’ntêmpina de-câtŭ vre uă câte-va femeĭ viindŭ cu lapte de la Băneasa şi câte-va căruţe cu lemne ce trecéŭ liniştite cu vitele şi cu buniĭ ţereanĭ pe delăturĭ.

Ioniţă, după ce făcu' uă voltă prin miḑlocul grădineĭ, se opri în şosea dinaintea basinuluĭ, să pótĕ vedea pe vre unulŭ viindŭ din ceĭ cari-ĭ aştepta. Dérŭ nu văḑu pe nimenĭ.—Este êncă de diminéţă; celŭ puçinŭ Alecu cată să sosiască ântêĭ? Şi elŭ nu se înşelă, cŏcĭ, pe cândŭ sta dindăretulŭ’ basinuluĭ, întocmaĭ ca unŭ punctŭ la o-rizonte, Alcu Păculescu trecuse în susŭ de barieră, şi se vĕḑură amêaduoĭ de departe.

— Elŭ n-a venitŭ?.. întrébă Păculescu pe Ioniţă care sta cu cele duoue rose ce i le dase soră-sea, puse la butoniera gheroculuĭ la peptŭ, şi ’şĭ ţinea mâinile la spate.— Cine? întrebă acesta. — Adversarulŭ teŭ, pentru cine amŭ venitŭ noĭ aicĭ? — E aprópe uă jumĕtate oră de cândŭ aşteptŭ aci şi n-amŭ vĕḑutŭ nici unŭ puiŭ de omŭ decâtŭ ţeréniĭ cari i ’ntêlnișĭ tre-cêndŭ în josŭ. — Heĭ! Heĭ! Déca vomŭ sta multŭ aci şi nu va veni, mi se pare că domnulŭ acesta va fi nu numaĭ pălmuitŭ, după cum i aĭ promis-o erĭ, dérŭ mănâncă trântélă de la mine, cŏcĭ îşi rîde de noĭ amênduoî.

— Este unŭ tâlcharŭ! adăoga întăritătŭ Ioniţă scoţên-du -șĭ batista să ’șĭ stérgă fruntea. Aşa se légă pĕcatulŭ şi calamităţile de omŭ: maĭ ântêĭ prin uă rea cunoştinţă, ca ş-acestuia de care vorbimŭ; elŭ te încurcă prin viciu şi pasiunile seale în altele şi maĭ rele; fiindŭ în re-laţiune cu dênsulŭ te consilie reŭ, te esploatéză, te pune în relaţie cu fiinţe perdute, cari ş-acestea te jăfuescă şi te desonoréză; îțĭ cere banĭ cu împrumutŭ; dupĕ ce îlŭ împrumuţĭ îțĭ întórce spatele, îțĭ fură înscrisulŭ, saŭ ţi ’lŭ tăgăduesce; cândŭ îĭ cerĭ baniĭ, te tratéză de smintitŭ, te insultă, te provócă, şi apoi cauţĭ să eșĭ la capulŭ Poduluĭ-Mogoşóeĭ, să arĕţĭ că aĭ inimă şi caracterŭ; şi cândŭ aci, poftimŭ! aşteptămŭ şi pe cine s-aştepţĭ, că nu vine nimenĭ?.. Unde dérŭ e domnulŭ care erĭ vorbia aşa de mare şi ḑicea să ’mĭ dea uă lecţie să mĕ înveţe să trăescŭ? Recunoscŭ greşelele mele, amice Păculescu, recunoscŭ calea cea reŭ alésă pe care amŭ umblatŭ: ser-vĕscă de essemplu junimeĭ care nu trebue aşa lesne să se amăgiască!..

Păculescu rĕmâne cu capulŭ în josŭ fără a rĕspunde nicĭ uă vorbă la tóte acestea.

Eĭ plecară spre stânga şoseleĭ ca să maĭ umble puţinŭ, şi ’n acestŭ timpŭ, déca vorŭ veni adversarulŭ şi secondanțiĭ ce 'ĭ aştepta, unŭ semnalŭ din marginea a-leiuluĭ îĭ va anunţa că sûntŭ acolo. Eĭ făcură a detuna estremitatea cea maĭ depărtată a aleiuluĭ prin descărcarea a duoue ţeve a armeĭ. Răsunetulŭ se întinse fórte departe în miḑloculŭ câmpieĭ şi unŭ echoŭ redublă detonarea. De aci se înturnară érăşĭ dinaintea basinuluĭ creḑêndŭ că ceĭ aşteptaţĭ vorŭ fi venitŭ. Dér nimenĭ êncă, nicĭ unŭ omŭ care s-ar’ fi interesatŭ de dênşiĭ, afară de servitoriĭ grădineĭ, măturătoriĭ şoseleĭ şi câți-va trecătorĭ ce începuseră a circula în diferite direcţiunĭ. Cu câtŭ timpulŭ înainta şi se făcea maĭ mare circulaţia, cu câtŭ se întârzia, duelulŭ ar’ fi fostŭ peste putinţă să se efectueze între aste persóne, cu nisce numeroşĭ spectatorĭ cari se înmulţiaŭ din ce în ce pe şosea. Câtŭ maĭ umblară p-împregiurulŭ aleiuluĭ, câtŭ vorbiră şi se totŭ uitară în direcţiunea bariereĭ să véḑă vine cine-va, orele eraŭ trecute de jk, cândŭ duelulŭ fusese ficsatăŭ la 6; prin urmare eĭ înţeleseră bine că sûntŭ traşĭ pe sfóră de domnulŭ acela baronŭ. — Să aşteptămŭ pênĕ la ḑece, ḑice Păculescu, şi déca nu va veni este semnŭ că acestŭ omŭ aştéptă să fie pălmuitŭ unde ’Iŭ vomŭ întêlni. — Eu ’ĭ aşiĭ sdrobi capulŭ cu arma acésta, respunse Ioniţă indignatŭ peste mĕsură; dupĕ ce că m-a furatŭ, acum ’mĭ arétă şi disprețŭ cu acéstă purtare? Póte că voiŭ murĭ eŭ ca să scape d-uă meritată pedépsă a mâinilor mele!.. Şi trecêndŭ orele de ḑece, pe la ḑece şi ḑiumătate, a-cestḑ amicḑ se despărţiră, cu înţelegere ca éră să se în-têlniasă înaintea prânsuluĭ.

Păculescu pe unde a umblatŭ a şi întêlnitŭ pe anta-gonistulŭ luĭ Ioniţă, pe care cum l-a vĕḑutŭ îlŭ opri în drumŭ întrebându-lŭ: — Ei bine, domnule! se póte să nu viĭ la şosea la ora regulată cândŭ noĭ te amŭ aşteptatŭ pênĕ acum? singurŭ aĭ provocatŭ duelulŭ şi acuma îțĭ rîḑĭ de noĭ, orĭ că 'țĭ e frică de nu vrei să viĭ?.. De ce nu plătescĭ baniĭ omŭluĭ cari 'ĭ eşti datorŭ şi să se stingă cértă?

— Aidea de! rĕspunde acesta cu unŭ aerŭ de ironie şi disprețŭ: smintitulŭ ăla de Ioniţă N?.. nu mĕ puiŭ eŭ cu nebunulŭ! — Dérŭ te va pălmui unde te va găsi?

— Să vedemŭ asta déca se pălmuescŭ émeniĭ cum ḑicĭ!

— Aĭ primiitŭ să te baţĭ în pistóle diminéţa la 6 ore la şosea? — Ţi amŭ spusŭ că este unŭ nebunŭ; eŭ nu mĕ înjosescŭ să amŭ duelŭ cu nebuniĭ şi disperaţiĭ. — Eĭ bine numĕră-ĭ baniĭ cari ’ĭ eştĭ datorŭ; noĭ toțĭ scimŭ că te a împrumutatŭ. — Dérŭ să sciţĭ şi aceea că eŭ ’ĭ amŭ înapoiatŭ? ḑice poreclitulŭ baronŭ, cu unŭ aerŭ de aroganţă care trecea peste rĕscólă. — Dumnéta, dom-mnule, aĭ de răfuială d-aicĭ înainte, în acéstă afacere, cu noĭ toțĭ amiciĭ luĭ Ioniţă. — Sluga dumitale, domnule? rĕspunde acesta lăsândŭ pe Păculescu cu espresiunea neterminată pe buse şi se depărtă. Păculescu alergă în direcţiunea unde creḑuse că ar’ putea întêlnĭ pe Ioniţă; ocasiune maĭ frumósă c-acésta cândŭ vorŭ găsi eĭ să se reguleze cu domnulŭ acela?.. Cândŭ îlŭ întêlnĭ era pré târḑiŭ, pe la orele trecute de jk. — Asta e hoţŭ pri-vileghiatŭ!.. ḑice Păculescu amiculuĭ seŭ dupĕ ce îĭ descrise ce felŭ a întêlnitŭ pe agresorulŭ seŭ şi ce re-spunsŭ ’ĭ a datŭ. Era arogantŭ la vorbă, obrasnicŭ în manierĭ şi batjocuritorŭ în surisu-ĭ. Déca aĭ fi regulatŭ astă-ḑĭ unŭ glonţŭ în capulŭ bătăiosuluĭ acesta, cine scie de ce nefericirĭ ar’ fi scăpatŭ societatea! Eŭ amŭ prevederĭ, pênĕ mâine, veḑĭ tu, cine scie ce se va maĭ putea întêmpla, de aceea trebuea, trebuea sciĭ ce?.. Eŭ ’ĭ amŭ spus-o verde în ochĭ, că afacerea ta cu dênsulŭ de astă-ḑĭ înainte ne privesce pe noĭ uă sémă de junĭ românĭ, şi maĭ alesŭ să numere baniĭ, că alt-felŭ nu scapă, te în-credinţezŭ că nu scapă!.. La revedere acum Ioniţă! la revedere!.. că eŭ îmĭ iaŭ câiniĭ pe séră şi mĕ ducŭ la vênĕtóre pênĕ mâine. — Nu vreĭ să viĭ cu mine să prân-simŭ? — Întârḑiŭ pré multă verişcane!.. — La revedere, iubite Păculescule! la revedere!.. Eĭ se despărţiră lŭ-ându-șĭ ḑiua bună, şi Păculescu ca împinsŭ de unŭ in-stinctă, se înturnă de la câţi-va paşĭ înapoĭ, să ’l îmbrăţişeze şi să 'ĭ strângă êncă uă-dată mâna.

Ioniţă avea căutătura rĕtăcită fiindu-ĭ ochiĭ turburĭ, busele 'ĭ eraŭ învineţite şi palidŭ la façă perdutŭ. Comedia care o jucase cu elŭ antagonistu-ĭ, şi ’n cele din urmă despreţulŭ care i ’l-a arĕtatŭ, nu se potrivia nicĭ de-cum cu felulŭ caracteruluĭ seŭ. Elŭ medita in cu-getu-ĭ uă rĕsbunare meritată dupĕ conduita aceluia, şi ’şĭ frământa mintea că unde o să-lŭ găsiască maĭ curêndŭ.

Într-acestea sora luĭ, care se uita mereŭ în cale-ĭ să ’l véḑă venindŭ, îlŭ surprinde din aceste cugetărĭ vorbin-du-ĭ de la pórtă cu unŭ tonŭ de impunere:

— Frumosŭ! frăţiorule! Frumosŭ te-aĭ putatŭ D-ta şi astă-ḑĭ! să mergi să te baţĭ în duelŭ fără ca să ne ḑicĭ nicĭ uă vorbă?..

— De unde o sciĭ D-ta? întrebă junele plinŭ de mirare că sora luĭ a pututŭ afla de împregiurarea asta.

— Mĭ a spusŭ cine a auḑitŭ cum v-aţĭ certatŭ astă nópte la theatru. Déca te ucidea? şi eŭ nu sciamŭ ni-micŭ d-acasă?..

— Elŭ n-a venitŭ: m-a făcutŭ să ’lŭ aşteptŭ pênĕ acum!..

— Ci ducă-se în pustiiurĭ învêrtindu-se ca nuoriĭ şi ur-lândŭ ca câiniĭ, să nu 'ĭ maĭ auḑimŭ de nume şi să nu se mai pomenéscŭ de urma luĭ!.. Dérŭ de ce D-ta să te ducĭ? observă Zinca cu óre care autoritate frăţineluĭ eĭ.

— Pentru că déca nu m-aşĭ fi dusŭ la loculŭ destinatŭ şi la timpŭ, dedeamŭ adversaruluĭ meŭ dreptulŭ să mĕ pălmuiască orĭ unde mă găsia, cândŭ acum e din contra...

— Cine? elŭ să te pălmuiască? elŭ? unŭ străinŭ pe care noĭ l-amŭ primiitŭ în casă? l-amŭ omenitŭ, l-amŭ ospătatŭ şi l-amŭ tractatŭ bine? Adevĕratŭ omulŭ rĕŭ şi din neamŭ prostŭ să cunósce dupĕ faptele luĭ!.. Acestŭ omŭ a fostŭ începutulŭ la tóte relele şi ruina ta. Elŭ 'țĭ a întinsŭ tot-d-auna cursă, şi ca copilŭ ce aĭ fostŭ nu ’lŭ aĭ înţelesŭ; dérŭ eŭ nu m-amŭ înşelatŭ nicĭ de cum, din ḑiua d-ântâĭ cândŭ l-amŭ vĕḑutŭ şi de câte orĭ a venitŭ la noĭ, amŭ ḑisŭ că acesta este unŭ hoţŭ, to-tulŭ în purtarea luĭ mĕ încredinţa d-acésta! Dérŭ acum să vorbimŭ de D-ta, adăoga Zinca suriḑêndŭ ca uă soră, érŭ cu ochiulŭ înfruntându-lŭ ca uă mamă ce observa faptele fiiulul eĭ, ce creḑĭ D-ta? cată să fiĭ certatŭ pentru ceea ce facĭ, şi amŭ eŭ tovarĕşŭ care să ’mĭ ajute să te certŭ... Cleopatro! iubita mea! chiămă Zinca pe astă tînĕră văduvă care se afla in casa cea mare cu mama eĭ, vino să ’mĭ ajuţĭ să judecămŭ şi să certămŭ pe loniţă pentru greşiala ce a făcutŭ!

Cum auḑĭ elŭ că Cleopatra este aicĭ, puse iute pachetulŭ cu pistólele la uă parte, îşĭ luă pălăria din capŭ, petrecu cu degetile prin buclele pĕruluĭ seŭ pentru a le maĭ neteḑi, şi se închiăiă la butoniera surtuculuĭ. Cleopatra apăru la chiămarea soreĭ luĭ, ênsă timidă cu ro-şaţa pe façă şi cu ochiĭ lăsaţi în josŭ. loniţă îĭ ese în-nainte spre a o invita să şăḑă: mĕ ertă amŭ fostŭ aşa de confusiatŭ, că nu ’mĭ făcuiŭ détoria eŭ maĭ ântêĭ.

— Da, loniţă merită să ’lŭ certămŭ noĭ, côcĭ a plecatŭ astă-ḑi diminéţă, şi s-ar’ fi pututŭ întêmpla ca nicĭ uă-dată să ’lŭ maĭ vĕḑŭ, fără să-mĭ ḑică uă vorbă pentru ce se ducea.

— Cum? D. Ioniţă să ’şĭ pue în periclu viaţa?.. observă Cleopatra cu uă bunătate de sufletŭ ce ’ĭ era naturalĕ.

— Cândŭ cine-va n-are pentru cine să ’şĭ conserve viaţa, rĕspunde elŭ cu unŭ dublu sensŭ, ca Cleopatra să póte înţelege partea care o intereséză, merge maĭ iute înaintea‘morţiĭ...

— O! ce rĕtăcire! ce vorbe nemintóse aĭ ḑisŭ fratele meŭ! eŭ nu mă aşteptamŭ nicĭ uă-dată s-auḑŭ acésta de le tine...

— Pentru că, soro, D-ta nicĭ uă-dată n-aĭ suferitŭ ce amŭ suferitŭ eŭ şi nu ţi s-a ’ntêmplatŭ aceea ce mi s-a ’ntêmplatŭ mie!.. Cleopatra îlŭ privi cu ochĭ marĭ, dérŭ nu ḑice nimicŭ. Ea îlŭ asculta. —

— Şi d-asta să nu arĕtămŭ noĭ ómenĭ maĭ multă virtute şi înţelepciune decâtŭ animalele cari se sfâşie şi ’şĭ perdŭ viaţa încăerându-se între ele? De ce ne a datŭ Dumneḑeŭ viaţa? de ce omulŭ se adunŭ în societate, trăesce în familie şi caută şi lucră ca să póte avea subsis-tenţă şi a sprijini pe aĭ seĭ, ca stejarulŭ subt ramurele seale arboriĭ ceĭ micĭ în contra vijelieĭ? Şi în scurtŭ, rĕmâne şi la mintea nóstră ca să ne facemŭ sórtea bună, saŭ rea!..

Zinca stândŭ între aceștĭ junĭ, aşa că unulŭ îĭ venia la drépta şi altulŭ la stânga, se rĕdică între eĭ par-că era inspirată ca acele profetese din antichitate, vorbindŭ cu înţelepciune de sórtea astorŭ copiĭ. Noĭ aḑĭ ne amŭ într-unitŭ ca să ne facemŭ voe bună, să ne bucăramŭ de oca-sia asta, să vorbimŭ şi să regulămŭ unŭ ce spre binele vostru: astă-ḑĭ este ḑiua fidanţăreḑ vóstre!.. Eŭ vorbescŭ Cleo-patreĭ şi frateluĭ meŭ, la amênduoĭ, pe cari m-amŭ deprinsŭ să ’ĭ vĕḑŭ iubindu-se din copilărie, a se iubi ş-a se stima pênĕ în minutulŭ cândŭ uă nefericită întêmplare ’ĭ aŭ fostŭ despărţitŭ; eŭ ’ĭ amŭ învĕţatŭ cum să se iubéscă şi cum să se stime în primiĭ lorŭ anĭ: unŭ adeverată triumfŭ de virtute pentru amênduoĭ; acum dérŭ totŭ eŭ îĭ apropiiŭ ca să perpetue acestŭ amorŭ ş-acéstă simpathie!.. Socotescŭ că ḑiua de mâine va aduce nuvele maĭ bune frateluĭ meŭ, şi cu acésta să se stingă şi acestŭ procesŭ în care elŭ este încurcatŭ...

Cleopatra asculta cu óre care religiositate acestea tóte, şi Ioniţă privia sinceritatea şi inocinţa descrise pe chi-pulŭ eĭ. — O! ḑise elŭ în sine, cunoscŭ câtŭ amŭ fostŭ de rĕtăcitŭ şi câtŭ judecamŭ lucrurile rĕŭ, creḑêndŭ că uă femeie eventuristă va fi ca Cleopatra virtuósă şi sinceră. Şi ceea ce mĕ face astă-ḑĭ să mĕ mirŭ e că cum póte cine-va ca să iubéscă uă femeie fără virtute, uă femeie fără moralitate, uă ființă perfidă ca aceea care m-a trădatŭ pe mine, alŭ căriia nume mĕ îngrozesce astă-ḑĭ? Semnŭ că amŭ cunoscutŭ pré puçinŭ lumea p-a-tuncĭ şi defectele eĭ... O! Cleopatra a fostŭ şi este sinceră, ea a fostŭ fiinţa cea maĭ preţiósă care amŭ cunoscutŭ în viaţa mea!..

Aceştĭ junĭ, privindu-se cu multŭ interesŭ şi cu sim-pathie, presintaŭ dinainte-le, prin posiţiunea lorŭ, prin căldurósa-le imaginaţiune, uă colónă pre care se înfăşura împregiuru-ĭ, întocmaĭ ca uă ghirlandă, istoria a-moruluĭ lorŭ din copilărie: cumŭ el aŭ crescutŭ subŭ unŭ acelaşĭ acoperişŭ, cum se iubiră in primiĭ lorŭ anĭ, cum el se instruiră, cum făcéŭ bucuria întregeĭ lorŭ familiĭ, cum numele fecióreĭ éra stimatŭ şi adoratŭ ca unŭ tipŭ de virtute, pênĕ în acea ḑĭ nefericita cândŭ eĭ fu-seră despărţiţĭ, şi în frunte d-asupra acesteĭ colóne, era scrisŭ unŭ jurământŭ. — Cleopatro! ḑice Ioniţă tinereĭ femeĭ, ţiĭ minte unŭ óre-care angageamentŭ prin care noĭ ne-amŭ legatŭ în viaţă? D-ta aĭ juratŭ?.. — N-amŭ uitatŭ, respunde tinĕra femeie. — Ţiĭ minte totŭ ce ḑi-ceamŭ noĭ? ți aducĭ aminte tóte aceste amĕnunte ce se atingŭ de aniĭ noştrĭ fericițĭ?.. — Nu voiŭ uita nimicŭ pênĕ la mormêntŭ, respunde Cleopatra însufleţită prin presinţa soreĭ şi frateluĭ ce era în dreptŭ să o întrebe acestea tóte.

— Ce fericițĭ eramŭ atuncĭ! ce amărâţĭ maĭ târḑiŭ!.. ḑise Ioniţă juneĭ femeĭ care stătea alăturia cu Zinca. Şi precumŭ crinulŭ şi trandafirulŭ, la uă uşóră suflare a zefiruluĭ, ş-apropie fruntea-le, cu picăturele de roă pe dênsele, d-a forma unŭ singurŭ buchetŭ din flórea lorŭ, aşa aceştĭ junĭ întinseră braţele pe dinaintea suroreĭ care sta la miḑloculŭ lorŭ, se găsiră îmbrăţişaţĭ şi amênduoĭ plânseră. — Cleopatro! ḑice junele Ioniţă, tu eştĭ unŭ ângerŭ care viĭ să consolĭ în ultimile momente sufletulŭ celuĭ condamnatŭ; oh! Cleopatro! Cleopatra mea! tu celŭ puçinŭ mĕ veĭ plânge!.. Dérŭ aci n-arŭ fi fostŭ pentru eĭ numaĭ unŭ amorŭ simplu, ci espresiunea simţimentuluĭ, unŭ idealŭ sublimŭ ce înflăcăréză sufletulŭ către uniĭ ce măreţŭ şi angelicŭ: suvenire ale primilorŭ anĭ, compătimirea la nefericire şi la durere maĭ în urmă!.. Şi eĭ îșĭ dedeaŭ mâna, cari s-aŭ iubitŭ maĭ de multŭ, se fi-danţaŭ, pentru ca să crédă şi s-aştepte nisce ḑile maĭ plăcute; cătară să se maĭ véḑă, să se esplice, să se iu-béscă érășĭ şi să pótĕ trăi pentru viitorŭ, care era dulcele lorŭ visŭ din copilărie; ênsă pré târḑiŭ elŭ nu era maĭ mult omulŭ de altă dată.. Consumatŭ prin viaţa neregulată, sfâşiatŭ prin viciurĭ şi durerea consciinţeĭ pentru atâtea greşelĭ ce făcuse, prada suferinţeĭ, şi maĭ multŭ ca tóte vermele care ’lŭ rodea atuncĭ, se asemĕna cu unŭ arbore vigorosŭ în flórea anilorŭ seĭ, pe care torentele l-a smulsŭ din ră-dĕcine şi ’lŭ duce dupĕ voia întêmplăriĭ, ca uă stêncă de pétră într-unŭ munte, ale căriia base sfărêmate de evenimente, stă gata a se prĕvăli, ca uă flóre ce numaĭ are viaţă, ca unŭ fructŭ ce se vestejesce maĭ ’nainte de timpu-ĭ; fără speranţă, fără ilusiunĭ, totulŭ era mortŭ pentru dênsulŭ; şi nicĭ chiar femeia care a iubit-o şi de care era iubitŭ în primiĭ seĭ anĭ, nu ’lŭ putea face ca să maĭ doriască viaţa? ast-felŭ împregiurările şi încurcăturile luĭ agravase nefericita, sea posiţiune. Câtă nefericire!.. Prăpastia perḑăreĭ omuluĭ în viaţă are lu-ciulŭ ghiăţeĭ şi răpeḑlişulŭ rîpelorŭ, pe care uă-dată alune-cândŭ se duce pênĕ în fundu-ĭ de unde numaĭ póte eşi. Pentru dênsulŭ acumŭ nu era decâtŭ lacrime şi uă profundă durere... Elŭ era acumŭ bolnavŭ, maĭ multŭ de-câtŭ bolnavŭ: era bolnavŭ cu mintea şi era bolnavŭ, nefericitulŭ! cu corpulŭ... Zinca, martura acesteĭ scene, se arĕta ca uă soră care lucra din tótă forţa ca să scape pe fratele eĭ. Ênsă tóte acestea se arĕtaŭ ca unŭ pré frumosŭ visŭ în imaginaţiunea unuĭ călĕtorŭ obositŭ ce se culcă şi adórme pe marginea unuĭ precipiciu.

Acum soçia arendaşuluĭ veni şi ḑise Zinchi că la timpulŭ meseĭ vorŭ merge împreună, şi că bărbatulŭ eĭ cată să sosiască negreşitŭ. Cleopatra şi Ioniţă érășĭ vorŭ merge alăturia, lumea va vorbi érŭ de dênşi. Pênĕ cândŭ se va compta acéstă fericire?..

Îndată casa arendaşuluĭ avu unŭ óre-care aerŭ de solemnitate. Ospeţulŭ era pregătitŭ. Mama, fiica, fratele şi sora aşteptaŭ pe domnulŭ caseĭ, şi apoĭ să învite şi vre-uă duoĭ, treĭ vecinĭ amicĭ, pentru ca óspĕţulŭ să fie strălucitŭ şi bucuria generalĕ. Dérŭ timpulŭ trece fără să ţie sémă de aste lucrurĭ, şi arendașulŭ numaĭ venia.

Vĕḑêndŭ că întârḑie pré multŭ, acéstă familie a fostŭ nevoită, de uă-dată cu aprinsulŭ luminelorŭ, să servéscă masa. Ospeţulŭ şi bucuria se reduseră. Eĭ închinară în fericirea şi prosperitatea tutulorŭ; dérŭ bucuria avu ceva dă sérbĕtŭ pe busele celorŭ junĭ şi maĭ totŭ asemenĭ la ceĭ bĕtrânĭ. Ilusiunile la dênşi n-avéŭ maĭ multŭ culorile realităţiĭ precum altă-dată. Imaginaţia lorŭ nu aşa de ferbinte şi dorinţele lorŭ pré potolite, ca a le unorŭ bĕtrânĭ ce s-aŭ desgustatŭ d-a maĭ trăi. Şi acéstă pa-lóre răspândită pe faça conmesenilorŭ, ş-acéstă stinsă bucurie, care abia mişca pe busele lorŭ, provinea numaĭ că arendașulŭ, părintele caseĭ, şi de la care depindea îndreptarea lucrurilorŭ, lipsia dintre dênşiĭ? Fără pre-sinţa luĭ acéstŭ ospĕţŭ semăna ca banchetulŭ celŭ de pe urmă alŭ unorŭ nefericiţĭ.

Fiindu de totŭ târḑiŭ, Ioniţă şi sora sea se gătiră să plece. Dupĕ ce ’şĭ ḑiseră: nópte bună, junele nostru nu lipsi d-a îmbrăţişa pe frunte pe mirésa sea, pe iubita sea Cleopatra, de façă cu mama eĭ şi cu sora luĭ. În sărutarea care i o dete se amestecă ce-va de arḑĕtorŭ şi totu-uă-dată rece ca marmura. Par-că de ajunulŭ nunteĭ se pregătia pentru dênşiĭ unŭ mormêntŭ.. Elŭ singurŭ nu putea să înţelégă ce însemnéză acéstă turburare internă ş-a-cea descoragére care ’ĭ coprinsese sufletulŭ. Înfine se pe-trecură strânsorĭ de mâinĭ, complimente, îmbrăţişărĭ din ambele părţĭ, şi eĭ plecară. Mama Cleopatreĭ a promisŭ Zinchi că a' duoua ḑi o va anunţa în minutŭ ce va sosi soçiulŭ eĭ d-afară.

Cu înaintarea nopţiĭ, familiile se liniştiră; toțĭ dorescŭ repausulŭ somnuluĭ.

— Mâine, soro, zice Ioniţă, ca unŭ omŭ ce nu tre-buea să uite critica luĭ posiţiune, mâine e ḑiua din urmă pentru' mine: orĭ numĕră cine-va pentru mine suma acea de galbenĭ, orĭ mergŭ la temniţă? — Luĭ nu ’ĭ veni în minte a ḑice ce-va şi d-aceĭ ce jefuescŭ Statulŭ în fie care ḑi cu miĭ şi miĭ de galbenĭ şi pênĕ la milióne, fără a se îngriji de vre-uă respundere, şi fără a căuta să-ĭ îna-poeze vre-uă dată!..

Orĭ cum, elŭ pentru uă sumă ne-nsemnată ca acésta ce o datoria, îşĭ şi prescrisese sentinţa condamnăriĭ seale; ce ar’ fi trebuitŭ să facă şi ce ar’ fi urmatŭ să fie de aceĭ domnĭ de maĭ susŭ, alŭ cărora essemplu fu imitatŭ aşa de multŭ în aniĭ maĭ din urmă?..

— Ce ḑicĭ soro? nu sémăna asta a lucru curatŭ?..

Te miră că dupĕ celelalte tóte îĭ venia să şi rîḑă.

— Nópte uşóră, soră! mâine cu bine!., ḑice elŭ.

Zinca tăcu maĭ ântêĭ, apoĭ respunse: — Nópte bună! mâine cu bine!.. Ea rĕmase nóptea acésta fără a închide ochiĭ; ea veghea asteptândŭ apropierea ḑileĭ şi nuvela cea bună.

Nuvelele rele întrece în iuţială caiĭ sóreluĭ; ele vinŭ maĭ ’naintea auroreĭ şi pătrunde în domiciliurĭ, ca să desoleze fiinţele legănate cu vre uă speranţă. Abia se luminase de ḑiuă şi Zinca auḑĭ bătêndŭ la pórtă. — Cine? cine să fie? se întrebă ea în sine şi ’șĭ puse iute îmbrăcămintea pe dênsa ca să iasă maĭ curêndŭ.

Femeia arendaşiuluĭ trimisese să o anunţe de grozava împregiurare ce i s-a întâmplatŭ soçiuluĭ eĭ în nóptea aceea: de cu seră elŭ fiindŭ gata să plece spre capitalĕ, unde ’lŭ aştepta familia, a fostŭ surprinsŭ de nisce hoţĭ, cari, după ce l-a torturatŭ, l-aŭ jefuitŭ şi de cincĭ miĭ polĭ imperialĭ, în care era socotită şi zestrea fiicei seale; bietulŭ omŭ dintr-asta a rĕmasă cu mintea smintită...

Zinca cum auḑĭ d-acesta, înmărmuri şi se simţi co-prinsă de nisce fiorĭ ca de frigurile morţiĭ. Ea se boci în sine şi se omori tótă aducându-șĭ aminte înfricoşătórea preḑicere aceleĭ vrăjitóre pe care o consultase de maĭ multe orĭ. Acumŭ era ḑiuă: firmamentulŭ se luminase şi ómeniĭ circulaŭ pe strade.

Ioniţă, care dormise destulŭ, se deşteptase auḑindŭ bâtêndŭ în pórtă. Elŭ auḑĭ pe ḑiumĕtate cele ce se vorbise afară; şi fiindŭ că maĭ înţelegea şi dênsulŭ lucrurile ce se atingeaŭ despre elŭ, se sculă repede, se îmbrăcă; îșĭ luă pachetulŭ cu pistólele şi eşi pe din-dosŭ, ca sora-sea să nu prinḑă de scire de plecarea luĭ.

N-a stătutŭ multŭ la gôndurĭ pentru a face acésta!

Cândŭ fu în depărtare la uă distanţă de casă, i se păru că aude óre care sunetŭ de lăncĭ, săbiĭ şi tropote de caĭ. Elŭ nu înturnă nicĭ capulŭ să véḑŭ cine e.

Amiculŭ seŭ intimŭ spuse că l-a vĕḑutŭ maĭ din-josŭ de barieră, ducêndu-se spre centrulŭ oraşuluĭ; negreşitŭ se dirigea către domiciliulŭ adversaruluĭ seŭ, pentru uă satisfacţiune ce-lŭ preocupa. Nu voia să lase unŭ comptŭ nedesfăcutŭ între dênşiĭ; şi d-aceea merse decisŭ ca, găsindulŭ de diminéţă, apucându-lŭ de la uşă cu pisto-lulŭ încărcatŭ în mână, s-arŭ fi regulatŭ eĭ în socotelĭ... Acolo îĭ spuse cine i a spusŭ, că baronulŭ de duouĕ nopţĭ n-a venitŭ p-acasă. Nemulţiămitŭ şi d-acésta, că nu ’lŭ putu găsi, se ’ntórnă curêndŭ pe podulŭ-Mogoşoeĭ ţiindŭ calea spre barieră.

Era diminéţa cea maĭ senină, unŭ timpŭ liniştitŭ care promitea uă ḑi pré frumósă.

Aci pe şosea întâlnesce pe Nae Poporanulŭ care e-şise la patru ore de diminéţă ca să respire aerulŭ curatŭ, şi se înturna din escursiune aprópe de la Bănésa. — Nae! îĭ ḑice de departe Ioniţă cum îlŭ vĕḑu, tu aşa de diminéţă p-aicĭ? Poporanulŭ îĭ spuse scopulŭ eşireĭ de nópte din casă. — Dérŭ D-ta frate Ioniţă unde te ducĭ?— Mergŭ la Ferĕstrău să facă uă baie rece. — Aşa de diminéţă? e rĕcóre.— Nu e nimicŭ, sûntŭ deprinsŭ cu asta, rĕspunde elŭ cu unŭ aerŭ dupĕ care trebuia să fie creḑută. — Dérŭ, aproposito! ce-ya care se atinge despre tine şi póte că nu sciŭ êncă nimicŭ, adăogă Poporanulŭ uitându-se în ochiĭ amiculuĭ seŭ ca cândŭ ar’ fi voitŭ să véḑă nu isbesce subtilitatea amoruluĭ seŭ propriŭ, erĭ amŭ fostŭ la poliţie pentru nisce trebĭ, şi amŭ cititŭ însu-mĭ ordinulŭ ministruluĭ, către acéstă autoritate. N-a-pucaiŭ a-lŭ citĭ totŭ şi mi-lŭ luară de dinainte băeţiĭ d-a-colo. Era acestŭ ordinŭ datŭ pentru tine...

O să fiĭ póte arestatŭ pentru delapidare de banĭ publicĭ, veĭ fi datŭ judecăţiĭ şi veĭ perde şi rangulŭ; veĭ fi înscrisŭ în condica négră... Ministrulŭ nostru e pré severŭ, ţi amŭ maĭ spus-o eŭ: nu e de glumitŭ cu elŭ în ast-felŭ de treburĭ, pentru că nicĭ elŭ nu abusă, nu dă essemplu reŭ... nu fură!..

Ioniţă posomorî fruntea, şi făcu asupră-ĭ acelaşĭ efectŭ astă nuvelă, ca cum 'ĭ ar’ fi ḑisŭ cine-va: făţĭ rugăciunea din urmă şi te pune în mormêtŭ.

— Să nu te superĭ!.. adăoga Poporanulŭ vĕḑêndŭ profunda turburare ce se petrecu în interiorulŭ amiculuĭ seŭ, eŭ ţĭ o spuseiŭ, să facĭ ce-va ca să scapĭ.

— Pitarulŭ Ioniţă N..., rĕspunde acesta cu óre-care urmă de egoismŭ, nu va fi arestatŭ cu dorobanţĭ, maltratatŭ şi degradatŭ; ci, pentru abaterea sea de la détoriĭ, pentru delictulŭ ce a comisŭ îşi va da elŭ séma!..

— Atâta sciŭ, atâta spuseiŭ, adăogă Poporanulŭ ui-tându-se cu nisce ochĭ descorageaţĭ la amiculŭ seŭ celŭ ca unŭ frate. Maĭ de multŭ voiamŭ eŭ să ’țĭ vorbescŭ şi nu sciŭ ce mĕ opria. Par-că mĕ ţinea ce-va!..

— Ascultă Nae, cândŭ Destinulŭ e în contra nóstra, viaţa e uă miserie!.. Continuă Ioniţă, se vorŭ ḑice multe de mine, şi ómeniĭ mĕ vorŭ judeca cum îĭ va veni fie căruia la gură, tu ênsă veĭ fi marturulŭ vorbelorŭ şi conduiteĭ mele. Veĭ spune la toțĭ că Ioniţă N...a fostŭ dominatŭ de slăbiciunĭ, ênsă nicĭ uă-dată nu ’ĭ a lipsitŭ inima şi n-a fostŭ desbrăcatŭ de caracterŭ... Vino! voiŭ să te îmbrăţişezŭ; noĭ amŭ copilăritŭ împreună, şi tot-d-auna fuserămŭ sincerĭ amicĭ! Ioniţă îmbrăţişéză pe junele acesta, dérŭ nu cutéză să ’ĭ desvăléscă intenţiu-nile seale maĭ departe. Poporanulŭ se desparte de a-miculŭ seŭ fără a-ĭ trece prin minte că va fi ultima lorŭ întrevedere.

Cum diserămŭ, era êncă pré de diminéţă, nu era nimenĭ unŭ altulŭ pe şosea decâtŭ unŭ servitorŭ alŭ gră-dineĭ ce mătura cu unŭ târnŭ mare pe dinaintea basi-nuluĭ de pétră. — Du-te acum, omule, şi vei veni mai târḑiŭ să măturĭ aicĭ, ḑice Ioniţă servitoruluĭ care sgâi nisce ochĭ marĭ de a sci cine e acesta care îĭ ordónă acolea. Servitorulŭ vĕḑu că îĭ pică dinainte-ĭ duouĕ monete de argintŭ, le rĕdică de josŭ, se scărpină de uă-cam-dată în capŭ fără a maĭ ḑice uă vorbă, îşi luă la spinare târnulŭ seŭ celŭ mare şi se dirige spre uă parte a gră-dineĭ, ḑicêndŭ: mĕ voiŭ înturna maĭ târḑiŭ să măturŭ p-aicĭ. Ioniţă rĕmase singurŭ cincĭ minute dinaintea basinuluĭ, şeḑu josŭ pe uă pétră câtŭ cugetă puçinŭ, şi a-poĭ scóse batista să ’șĭ stérgă fruntea de sudóre. Se sculă d-acĭ şi se depărtă căt-va pe şosea, şi apoĭ merse la bu-fetarulŭ grădineĭ unde ceru apă şi dulcéţă.

Elŭ întêlnesce unŭ preutŭ ce venia călare spre tîrgŭ pe care îlŭ salută.

— Domnulŭ să fie cu tine tînĕrule! ḑice venerabilulŭ omŭ. Principiulŭ bineluĭ ş-alŭ rĕuluĭ se găsesse în omŭ tot-d-auna, şi elŭ căta să ’șĭ aducă aminte că e...

Cugetulŭ creştinŭ alŭ pietăţiĭ ş-alŭ evangeliĭ ’ĭ a vor-bitŭ: nu da sufletulŭ teŭ Rĕuluĭ, tînĕrule!.. Urechia luĭ ênsâ n-auḑĭ: inima îĭ era împetrită... şi mintea nu la loculŭ eĭ... Cugetulŭ celŭ rĕŭ alŭ ambiţiuneĭ ş-alŭ per-ḑăreĭ, predomnindu-lŭ maĭ multŭ, îĭ ḑice: Nu! nu! scapă, aruncă de la tine sarcina vieţeĭ, tînĕrule! scapă de la suferinţă!..

Elŭ se depărtă erășĭ de la basinŭ unde venise a duoua óră, şi maĭ întârḑiŭ ca uă oră p-în grădină. Só-rele resărise şi lumea începuse a circula în diferite direcţiunĭ pe şosea. Elŭ se preumbla; apoĭ se opri...

O durerósă sórtĕ! Ce vomŭ face în calitate de amicŭ alŭ acestuia? vomŭ plânge, saŭ ne vomŭ coprinde de gróză de unŭ asemenia accidentŭ? Vomŭ plânge cu toțiĭ pentru acela care maĭ ’nainte de timpulŭ seŭ trece din viaţă!..

Totulŭ ce putemŭ ḑice şi de care sûntemŭ pré încredinţaţĭ e că, în ultimile seale momente, pe lêngă numele celŭ scumpŭ alŭ suroreĭ seale ş-alŭ Cleopatreĭ, a proferată acésta: ‘Virtutea şi credinţa uă-dată m-aŭ înălţatŭ; Viciulŭ şi pasiunile în urmă m-aŭ perdutŭ!..’

- Uă detunare s-a auditŭ de pistolŭ... şi ’nfiorătórea

faptă s-a terminatŭ... într-unŭ momentŭ cândŭ s-a în-têmplatŭ să nu trécă nimenĭ p-acolo. Alergară servitoriĭ grădineĭ, funcţionariĭ de la barieră, particulariĭ călĕtori, şi chiar poliţia, care se ’nsciinţă grabnicŭ, spre aleiŭ, pu-çinŭ maĭ în susŭ de basinulŭ celŭ mare de pétră, la şosea, unde infortunatulŭ Ioniţă N... zăcea tăvălitŭ în sângele seŭ. Elŭ ş-a curmatŭ şirulŭ ḑilelorŭ!

În acéstă ḑi Bucuresciĭ se treziră în resunetulŭ a treĭ împregiurărĭ remarcabile, una că: garnisona armateĭ de ocupaţiune ruse evacua capitala, trecêndŭ pe la capulŭ Podulul-Mogoşóeĭ cu tobe şi cu trômbiţe, pentru a merge la Ploescĭ şi maĭ departe; a duoua: poliţia, prin aghenţiĭ eĭ a descoperitŭ capiĭ hoţilorŭ cari prădaŭ capitala şi ţéra întrégă, şi cari, în acea nópte, aŭ jefuitŭ pe aren-daşulŭ menţionatŭ, nu departe de la Bucurescĭ; căpetenia de frunte alŭ acestorŭ bandiţĭ era acelŭ omŭ misteriósă ḑisu baronŭ, pe care poliţia îlŭ prinse pre delictŭ şi ’lŭ ţinu arestatŭ cu rigóre în arestulŭ eĭ. Asupra acestuĭ s-a găsitŭ corespondenţe şi uă listă de indivizĭ, cu cari era în re-laţiune de la baltă pênĕ ’n munţĭ; în acea listă s-a găsitŭ figurândŭ chiarŭ şi numele bĕtrânuluĭ fostŭ curierŭ... Cea d-a treia, sinuciderea aceluĭ june.

Acestă nuvelŭ isbindŭ pe fie-care şi respândindu-se cu iuţiala fulgeruluĭ pênĕ la estremitatea capitaleĭ, aler-gaŭ omeniĭ din tóte suburbiile să vie să ’lŭ véḑŭ.

Duouĕ femeĭ, una jună şi ceelaltă matură, trecură îndată, frângându-șĭ mâinile şi omorêndu-se de durere, ve-nindŭ cu uă trăsură la acéstŭ locŭ tragicŭ, şi Poporanulŭ,amiculŭ intimŭ al celuĭ împuşcatŭ, alerga ţiindu-şĭ ca-pulŭ descoperitŭ, aducândŭ cu dênsulŭ ómenĭ ca să ’lŭ rĕdice de acolo. >

Ḑisele femeĭ oprindu-se dinaintea cadaveruluĭ, cea maĭ matură s-auḑia văitându-se şi ḑicândŭ: Oh! fratele meu! eu, care te amŭ crescutŭ! te amŭ iubit ca pe unŭ copilŭ şi frate, care amŭ făcutŭ totulŭ pentru înaintarea şi binele teŭ, n-amŭ creḑutŭ ca să trăescŭ să te vĕḑŭ ast-felŭ!.. şi ea se înecă în plânsŭ şi gemete dureróse. Acea maĭ jună se aplecă josŭ, ca cum ar’ îngenuchia şi arŭ geli; desfăcu căméşa la petulŭ celuĭ mortŭ şi puse mâna pe i-nimă-ĭ ce êncă nu rĕcise; ea plângendŭ şi maĭ tare, murmură aceste vorbe: «Pĕnĕ la mormêntŭ!!. » jurămêntulŭ mi ’l amŭ ţinutŭ, iubitulŭ meŭ! fidanţatulŭ! fratele şi iubitulŭ meŭ!.. Apoi căutândŭ în posunarulŭ de la gherocu, găsi duouĕ scrisorĭ particulare şi ’ntre ele unŭ buchetŭ de floĭi uscatŭ, dérŭ bine conservatŭ. Cleopatra cunoscu atuncĭ ce simţimênte a avutŭ elŭ pentru dênsa, şi că acestŭ bu-chetŭ, primiitŭ de la ea, a fostŭ ântâiulŭ şi ultimulŭ ga- giŭ alŭ amoruluĭ lorŭ...

Prin relgiune se opresce d-a se înmormênta în chi-mitire ceĭ sinucişĭ, ci numai la vre-uă margine, şi maĭ de multe orĭ la câmpŭ. Nae Poporanulŭ în acéstă îm-pregiurare, pentru a da totŭ concursulŭ şi a face ulti-mulŭ serviciu amiculuĭ seŭ, îlŭ rĕdică într-uă căruţă, în-velindu-lŭ totulŭ într-uă pânză, şi ’lŭ duse maĭ ântâĭ la spitalulŭ Filantropieĭ, care este aci aprópe, îlŭ mormêntă la margine şi ’ĭ puse uă cruce:..

Mulţĭ aŭ ḑisŭ, dupĕ cum sciaŭ eĭ lucrurile, că elŭ s-a

omorîtŭ pentru uă femeie germană care a plecatŭ de la dênsulŭ; amiciĭ seĭ aŭ cunoscutŭ adevĕrata causă.

Albanesulŭ, cum auḑi d-acéstă infortună în casa sea, alergă şi veni ceatalŭ-misilŭ într-uă postă, şi ’n duouĕ-ḑecĭ şi patru de ore a fostŭ acasă.

— Aşa sûnteţĭ voĭ, cu obiceiurile vóstre ciocoescĭ! ḑise albanesulŭ care plângea ca unŭ copilŭ pentru cumnatulŭ seŭ; eŭ amŭ ḑis-o de cândŭ era copilŭ: să ’lŭ dămŭ să înveţe unŭ meşteşugŭ: acum era să fie unŭ meşterŭ, unŭ industriaşŭ, unŭ comerciantŭ şi avea uă essistenţă sigură şi independentă!.. Femeia sea care asculta amărîtă şi desolată, imaginaţia eĭ era cu totulŭ isbită şi se cutremura aducâudu-şĭ aminte prezicerea vrăjitóreĭ care i a fostŭ ḑisă de catastrofa acésta.

Unŭ lucru ênsă pré curiosŭ, Poporanulŭ, care, dupé trecere de maĭ mulţĭ anĭ, s-a trimisŭ ca suplininte la tribunalulŭ unuĭ oraşŭ alŭ Dunăreĭ-de-josŭ, ni s-a spusŭ că a terminatŭ într-un felŭ dupe essemplulŭ amiculuĭ seŭ... Îlŭ plângemŭ!..

Spre încheere dérŭ: e gloriosŭ şi lăudabile cândŭ móre cine-ca pentru patria sea, naţiune şi drepturile eĭ; earŭ mórtea sinucidereĭ este blamată şi detestată, e tractată ca uă nebunie aceluĭ care se sinucide...

Ioniţă N... a muritŭ la 20 Maie 1851 în flórea vie-ţeiĭ, în etatea cea maĭ frumósă a omuluĭ, dupĕ ce a cunoscutŭ amorulŭ de mamă intr-uă soră, amorulŭ femeĭ necorumpte, ş-acela alŭ femeiei perdute!..

Greşélele luĭ servéscŭ altora de învĕţătură! chiarŭ şi acelora cari aŭ declaratŭ, c-aŭ făcutŭ uă pré mare gre-şélă în viaţa lorŭ politică...

Acea Tereza de care s-a vorbitŭ, în curêndŭ intră, în aceste ḑile de doliŭ, viindŭ cu uă căruţă de la Sibiiŭ, pe la capulŭ-poduluĭ-Mogoşóeĭ, în capitala despre care s-a ḑisŭ că se găsesce aurulŭ pe strade... Părinţiĭ juneluĭ germanŭ, pe care ea pretinse a-lŭ lua de bărbatŭ, cari aparţineaŭ de uă familie cu óre care distincţiune, neavêndŭ destulŭ garanţie despre móralitatea eĭ, care umblase încoa şi ’ncolo. maĭ mulţĭ anĭ, se opuseră nelăsândŭ pe fiiulŭ lorŭ a se căsătorĭ cu dênsa; ea ênsă risipise acea sumă de galbenĭ şi maĭ multŭ, cari 'ĭ luase de la junele funcţionarŭ. Dérŭ acum venia erășĭ să caute Fortunŭ... Aci la Capulŭ-poduluĭ, ea se uită în tóte părţile să veḑă loculŭ unde Ioniţă îşĭ luase ḑiua bună la peclarea eĭ; dérŭ, o! ḑi de durere! acum era roşitŭ de sângele luĭ!.. Va merge ea la sora Iuĭ spre a o consola?.. Acésta totŭ ce putu face a foctŭ să 'ĭ întórne spatele...

Cleopatra, în urma catastrofeĭ întêmplată împeţituluĭ eĭ, şi infortuneĭ ce ajunse pe părintele eĭ, care acum era alienatŭ, se decise, de ’ndată, a intra într-unŭ schitŭ de maice unde ’şi va petrece ḑilele. Ea conservă pentru tot-d-auna buchetulŭ care l-a purtatŭ junele eĭ frate...