I.

Timpulŭ nu a grămăditŭ atîțea anĭ în memoria aceluia ce suspină, de cînd fie-care vale a giiganților Carpați era o fortereță munită de natură a haĭducilor noștri; de cînd fie-care cimă scotea unŭ eco ca să răspunză la vocea bravilor, ce înkinaŭ în sănătatea căgitanuluĭ lor, și culmea vecină, revibrîndu-o, o repurta cu dragŭ, astfelŭ pănă la Bucecĭ.

Totŭ se maĭ ține ′n legiende virtutea moșilor noștri, loculŭ triumfuluĭ lor, și onoarea a maĭ multor spelunce, locŭ de scăpare alŭ vr′unui eroŭŭ.

Dar uĭtarea din zi în zi crește, și memoria trecutuluĭ nostru, perindŭ pe nesfințite, nu ne maĭ aduce aminte de ceea ce fură părințiĭ noștri. Romînulŭ, îngrozitŭ de durerile sale, cată numaĭ a-șĭ plînge suferințele luĭ, și geme în tăcere făr′ să arate lumiĭ aceea ce ar putea el. Sdrobitŭ de unŭ secolŭ și jumătate de acea gintă streină ce o aduse Păcatulŭ în sînulŭ Patriĭ sale, îngiețatŭ de groaza omuluĭ din Nordŭ, el nu maĭ știe cînd lumea zicea odată: ‘„S′a deșteptatŭ Romînulŭ, și vaĭ de acela ce va merita răsbunarea luĭ!”’

Cu toate acestea zioa învieriĭ nu e departe, națiunele și aŭ adusŭ aminte de liberatoriĭ lor, și Romînulŭ a începutŭ să-șĭ cunoască letargia în care a căzutŭ!

Venițĭ dar cu toți, voĭ ce înkinațĭ Patriĭ viața și viitorulŭ vostru, venițĭ de suspinațĭ împreună cu mine pe sepulcrele eroilorŭ căzuțĭ, căcĭ viața lor fu viața Patriĭ noastre, și daca cerulŭ ne va permite, vom putea și noĭ odată să imităm faptele lor!

II.

Era la începutulŭ secoluluĭ alŭ XIX-lea, cînd popoliĭ îșĭ căutaŭ repaosulŭ în sîngele lor, și cînd unŭ nuoŭ Alessandru încinse spada luĭ Atila nu maĭ puținŭ funestă de cît a acestuĭ eroŭ! Atuncĭ pe munțiĭ noștri fîlfieaŭ maĭ multe stindarde; descendențiĭ luĭ Traianŭ, demnĭ fiĭ aĭ patriĭ lor primitive, alergaŭ la vederea luĭ, ca esilatulŭ ce-șĭ vede iară căminulŭ. Trîmbița resbeluluĭ resuna din patru părțĭ ale Romîniĭ, și numai lașulŭ căta a se ascunde: născutŭ în întunerecŭ, lumina-lŭ spăimînta.

La poalele unor înălțimĭ nemăsurabile se ′ntindea o drumbravă bătrînă ca și Timpulŭ. Vîrfurile circum-vecine, care se asvîrleaŭ titanice pînă la nuorĭ, amenințaŭ de departe pe nemiculŭ ce ar fi cutezatŭ să brave răpoasa-le nălțime, ca să răpească din sînulŭ lor pe [...]arda ce natura ar fi ordonatŭ a-ĭ apăra; prăpastiile ce lăsaŭ în partea opusă eraŭ așa de profunde, în căt ai fi pututŭ zice că piciorulŭ lor servă dreptŭ bază omuluĭ suteranŭ. Natura aci, de și incultă, dar era multŭ maĭ grandioasă în simplitatea eĭ, de cît daca omulŭ fi silitŭ a o perfecționa; căcĭ pe unde a atinsŭ brațulŭ săŭ, n′a rămasŭ de cît ruine ′negrite de secolĭ,care spunŭ trufia și vanitatea luĭ? Moartea lŭ a preurmatŭ în totŭ pasulŭ ce a făcutŭ, și destrucțiunea farulŭ săŭ conducătorŭ!

III.

Dar pămîntulŭ acesta rămăsese intactŭ pănă acum? nu putuse oare muritoriĭ să profite de oportunitatea acestuĭ locŭ ce forma unŭ fortŭ inespumnabilŭ?..

Unŭ mititelŭ palatŭ, ce avea forma degenerată a unuĭ castelŭ din evulŭ medianŭ, era ascunsŭ în acea dumbravă, și rezematŭ de coastele uneĭ ripe; ceea ce proba că omulŭ locuește pe acea vale înfiorătoare. Nu era însă omulŭ cupiditățiĭ; unŭ instictŭ maĭ nobilŭ îlŭ împinsese aci: dorința de a fi indipendentŭ era singura sa crimă, și astŭ munte, maĭ simțitorŭ la rugăciunile luĭ, îĭ descoperise totŭ ce avea maĭ scumpŭ, și-lŭ apăra cu validitatea în contra nemicilor ce-lŭ persecuta. — Adesea orĭ obiectele neanimate compătimescŭ și ne ajută în disgrația noastră maĭ multŭ de cit aceste corpurĭ pe care le numimŭ simțitoare!

IV.

„Vivatŭ! ura!” fură sunetile ce ′ntrerupseră profunda tăcere a nopțiĭ, ca o liră agoniile dureriĭ. Sgomotulŭ s′apropia din ce în ce; unŭ tropotŭ de caĭ se alunga pînă ′n estremitățile acestor văĭ, și arboriĭ dumbrăviĭ, adiațĭ de văntŭ, păreaŭ că se înclină trupeĭ care sosea.

Eraŭ aceștia sbiriĭ, care căutaŭ să dea peste culcușulŭ victimelor ce jurase să-șĭ răsbune, saŭ vr′o bandă amică ce aducea vr′o noutate soților săĭ?... Era însășĭ Brav, eroulŭ și Căpitanulŭ a trei sute, locuitorulŭ acestor munțĭ.

Totŭ se reanimă la apropierea lor: noaptea îșĭ maĭ albi negrulŭ săŭ vălŭ, și Oroarea, divinitatea astor munțĭ, luă o formă maĭ timidă.

Maĭ era puținŭ pînă la alba zioă, și voinici petrecŭ restulŭ nopțiĭ la ospățulŭ ce li se preparase, înkinîndŭ care de care în sănătatea căpeteniĭ lor. — Brav era în capulŭ meseĭ, nobilulŭ săŭ corpŭ, ce purta o frunte măreață, întrecea p′alŭ soților săĭ, și în pătrunzătoriĭ săĭ oĭkĭ se vedea foculŭ ce anima pe omulŭ celŭ liberŭ.

„Deșert astă cupă, le zise el, în onoarea numeluĭ vostru, copiĭ meĭ; fie ca toate picăturile eĭ să reîntinerească sînge și curagiulŭ vostru! — Sunt patru anĭ de cînd ea circulă în mîĭnile noastre, felicitîndu-ne de victoriile ce am repurtatŭ! de patru anĭ, pătați de sînge, înkinăm d′asupra cadavrelor ce am doborîtŭ! Nicĭ o dată frica nu-șĭ găsi unŭ locŭ în inima voastră, nicĭ o dată moartea nu avu fiorĭ pentru voĭ. Tiraniĭ fu singura idră ce căutațĭ a lovi, și tiraniĭ ne prepară azĭ moartea, copiĭ meĭ! vom sdrobi însă orĭ ce barierĭ ca să ajungem la dînșiĭ, să ajungem de bună voe, cu spada în mînă, iar nu cu lanțulŭ de rîtŭ!

„D′acum nainte cariera noastră se skimbă de totŭ; pînă azĭ ne am luptatŭ ca bandițĭ, șezîndŭ noaptea la pîndă, și zioa ′n pădurĭ; d′aci încolo vom merge în fața lumiĭ, și pe cîmpulŭ de onoare vom ști să murim pînă la unulŭ. Curagiŭ, copiĭ meĭ! Gloria ne adastă și Romîni vor ști să poarte laurĭ eĭ!

„Să maĭ bem dară cu toți, să mai deșertăm la cupe, căcĭ astă viață e dulce pentru banditŭ!”

—„Așa, strigară cu toți, să bem căcĭ astă viață e dulce pentru banditŭ!” și se ′ntreceaŭ fiecare a lovi cupa căpitanuluĭ lor.

Astfelŭ merse crescîndŭ sgomotulŭ acesteĭ libațiunĭ, și unŭ „Vivatŭ” repetatŭ fu finitulŭ acesteĭ eroice cine,cînd Brav se retrase.

Și care din noĭ nu suspină dupe unŭ aseminea ospățŭ! cine nu ar delăsa magnificența palatelor pentru o oră petrecută cu aceștĭ amicĭ aĭ infortuneĭ! nicĭ unŭ tesaurŭ n′ar putea să egale pompozitatea acesteĭ naturĭ; eșĭ, monarce, din labirintulŭ în care te aĭ perdutŭ, și viindŭ acilea, recunoaște puterea ce aĭ insultatŭ!...

V.

Se luminase de zioă cînd ospățulŭ fu terminatŭ; dar trupa obosută de incursiunele nopturne, căutá să guste puținŭ repaosŭ subt aceĭ arborĭ secolarĭ, a căror plete îmbrătrînite de mulțimea anilor, scoteaŭ niște sunete vage ce te îndemnaŭ la somnŭ.

Dar printre aceștĭ bandițĭ se aflaŭ uniĭ din care suferințele nu lăsase de cît un skeletŭ trăindŭ, și care așteptaŭ, cufundați în aspirațiunile lor divine, să salute frumosulŭ răsăritŭ. Fugindŭ, abandonîndŭ soțietatea, fiindŭ persecutațĭ ca și soțiĭ lor, eĭ speraŭ cu toate astea niște zile maĭ fericite, căcĭ iluziunile ′sŭ plăcute orĭ-căruĭ muritorŭ; și se rugaŭ, căcĭ cerulŭ le era ′nainte, și nimenĭ nu le turbura pacea și liniștea ce aflase aci.

Eĭ aveaŭ unŭ arbore dreptŭ templu, a căruĭ boltă era infinitulŭ; vocea și rugăciunele lor nu eraŭ mărginite de ocolulŭ unuĭ zidŭ mucezitŭ, ci livere ca vîntulŭ se ridicaŭ pînă la cerŭ; lampa ce arde în onoarea luĭ Cristŭ, nu era o faclă topitoare, pe care o stinge scumpătatea oamenilor, ci steaoa zileĭ, așezată pe marginile Orientuluĭ, încununată de splendida sa aureolă, le lumina cartea Universuluĭ, și eĭ citeaŭ într′însa legile luĭ Isusŭ; nestabilite încă pe acestŭ pămîntŭ! Eĭ nu eraŭ silițĭ s′asculte niște imne monotone, întonate de o voce saŭ unŭ intrumentŭ falsŭ; paserile inocente cîntaŭ gloria Celuĭ Înaltŭ, și divinele lor concerte străbăteaŭ pînă la dînsul; iar fumulŭ ce se arĭdică în onoarea luĭ, era rooa dupe cîmpiĭ!...

Și cine era acelŭ june palidŭ, rezematŭ de o stîncă, d′alăturea unuĭ bătrînŭ, ce venise aci să se roage, și să contîmple soarele răsărindŭ?... Făcea el parte din trupa lui Brav, saŭ, simplu păstorŭ, venise acilea să-șĭ plîngă soara sa?.. Era Aldo, secretarulŭ luĭ Brav, spaima nemicilor, geniulŭ trupeĭ și speranța Căpitanuluĭ săŭ.

Abia de duoă-zecĭ de anĭ, și-șĭ abandorase totŭ ca să se facă banditŭ. Dar scopulŭ luĭ era nobilŭ, iar nu o dorință de patimĭ vulgare; adevăratŭ fiŭ alŭ Dureriĭ, el venise să-șĭ găsească o moarte maĭ sigură, și să arunce în negrulŭ Uĭtăriĭ trecutulŭ, viitorulŭ și teția sa.

Fața luĭ era consumată de suferințe, abia maĭ conserva freskeța. tinerețiĭ; negri săĭ oĭkĭ, încărcațĭ de gene, se îndreptau maĭ de multe orĭ către cerŭ, ca cum ar voitŭ să se roage, și apoĭ păreaŭ delirațĭ îneregaosulŭ lor; unŭ focŭ misteriosŭ și sublimŭ ardea în căutătura sa: pietatea și răsbunarea, orgoliulŭ și compătimirea păreaŭ a fi estremitățile cu care se lupta. — Bătrînulŭ ce sta aproape de el, martirŭ alŭ Calamitățiĭ și alŭ Esperiențeĭ, plîngea adesea durerile luĭ, și căta să console astă inimă sdrobită prea de timpuriŭ!

„ Tu nu maĭ uĭțĭ trecutulŭ, îĭ zise el; acea imagine a copilăriĭ tale te turmentă în momentele cele maĭ dulcĭ. Aldo, vezĭ cît de seninŭ e cerulŭ, cît de frumoasă e Răsărirea, cît de frațiosŭ ne surîde toată natura! Ea e Inocentă, amiculŭ meŭ, și vinevoitoare pentru ceĭ suferizĭ; tu trezeștĭ acum într′însa, de ce nu eștĭ ca ea,de ce nu te înveselește frumusețile eĭ? — Lasă, Aldo,acele gîndurĭ funeste: — pandurulŭ n′are de cît spada și pe D-zeŭ!”

—„ O! amice, îĭ răspunse junele, așa credeam și eŭ, dar iluziunile m′aŭ încelatŭ, și am vuzutŭ căzîndŭ toate speranțele mele. Socoteam că înrolîndumă în această trupă, ducîndŭ o viață vagabondă și poate kiar infamă, voiŭ uĭta totulŭ, voiŭ uĭta lumea, și mă va desfăta șueratulŭ gloanțelor. Nimicŭ însă, amice, noĭ fugim, de lume socotindŭ să lăsăm într′însa tediulŭ, desgustulŭ, disperarea, dar ele ne urmează în totŭ loculŭ, și resuvenirea lor crește împreună cu durerea noastră: natura în singurătate nu face de cît să reînoească kinurile aceluia ce a cunoscutŭ o dată pe oamenĭ! Lumea, părintele meŭ, e unŭ eco ce parcură totŭ universulŭ: voindŭ a s′o uĭtăm, ne deșteaptă sgomotulŭ săŭ; voindŭ să fugimŭ de dînsa, noĭ dăm peste imaginea eĭ. Nicăerĭ nu avem scăpare, daca nu în lacremele și durerea noastră. Natura consolă pe ceĭ fericițĭ, — infortunațiĭ nu aŭ scăpare de cît în mormîntŭ!”

Și nobilulŭ Aldo, cu fruntea plecată pe brațulŭ săŭ, căta spre pămîntŭ ca cum ar fi voitŭ să-ĭ ceară pacea care dorea. Totŭ ce suferea el se consuma într′însul, și numai Bătrînulŭ, acestŭ confidentŭ și părinte alŭ săŭ, putuse să înțeleară cauza durerilor luĭ. Amorulŭ subjugase astă inimă generoasă, și resuvenirea aceleĭ femeĭ răpitoare turbura pacea luĭ Aldo, ce fugise de dînsa ca să poată lua armele pentru patria sa. Ne maĭputîndŭ trăi în mijloculŭ uneĭ soțietățĭ corupte, supt infamulŭ regimŭ fanarioticŭ, el îșĭ abandonă pe iubita sa, și fu celŭ dintîiŭ care salută stindardulŭ tricolorŭ înălțatŭ de Brav.

Dar farmeculŭ amoruluĭ e așa de tare! inimile: cele maĭ marțiale cadŭ adesea subt imperiulŭ săŭ. Aldo, nu putu să scape de aceste tentațiunĭ, căcĭ amorulŭ e cu atît maĭ puternicŭ cu cît suntemŭ maĭ departe de femeea ce adorăm. Dar Aldo simțea numaĭ acele pasiunĭ violente, iar nu era dominatŭ de ele; patriotŭ din inimă și convincțiune, el nu putea să cază la resuvenirea amoruluĭ săŭ; și daca părea descurajiatŭ cîte o dată, asta provenea maĭ cu seamă din resentimentulŭ ce avea contra inemicilor patriĭ sale, din impaciența d′a se vedea în zioa răsbunăriĭ, și, ce să zicem, poate că și din cauza frumoasei Aminta.

VI.

Soarele înaintase pe cerŭ, și ′mpreună cu dînsulŭ durerile luĭ Aldo se îmulțeaŭ, cînd Bătrînulŭ cu voce consolatoare îĭ zise: „Destulŭ copilulŭ meŭ, încetează d′a te maĭ gîndi la trecutŭ, imaginea luĭ e tristă pentru acela ce a suferitŭ. Prezentulŭ și kiar viitorulŭ ” trebue să te ′ncurage: acum eștĭ liberŭ, fama vitejilor,și poțĭ sbura orĭ unde: iată lumea, străbate-o de la unŭ capătŭ pînă la altul! — Nu se cuvine eroilor să cază subt imperiulŭ dureri; inima lor, lavă arzătoare, ce nu se topește de cît o dată cu viața, aspiră numaĭ răsbunarea, și e rușine cînd patima le poate slăbi voința. Aĭbĭ curagiŭ, Aldo, și resistă astor suvenire violente ce-țĭ a sdrobitŭ peptulŭ!”

Aldo, mișcatŭ d′astă voce plină de credință și pietate, adună puținele espresiunĭ ce-lŭ puteaŭ justifica, și răspunse astfelŭ espertuluĭ bătrînŭ: „Suferința, iubite tată, e celŭ maĭ putinte agentŭ ce te îndeamnă a-țĭ răsbuna; voindŭ a fugi de dînsa cînd e, ca să zic așa, identificată cu noĭ, răulŭ ar deveni și maĭ funestŭ kiar din mijloacele ce am întrebuința. S′o lăsăm dară în pace a-șĭ turmenta victimele, căcĭ daca consumă materia, celŭ puținŭ esențiază spiritulŭ, compensațiune cu atît maĭ dreaptă cu cît rezultatele eĭ sînt maĭ fericite. De ar fi suferința universală, o! atuncĭ unŭ singurŭ principŭ ar domina lumea: concordia și amorulŭ ar fi deviza popoarelor, căcĭ inimile suferinde se ′nțelegŭ una pe alta și se ajutŭ în mizeria lor!”

Bătrînulŭ, observîndŭ emoțiunile luĭ, și temîndu-se ca nu cumva o discuțiune maĭ lungă să reîndoească kinurile sale, nu voi să maĭ conbată unŭ argumentŭ fără soliditate poate, ci se sili a-lŭ sustrage din acele inspirațiunĭ fatale.

„Lasă, copilulŭ meŭ, gîndurile, îĭ zise el; s′abandonăm această cimă; tu aĭ trebuință de repaosŭ căcĭ nu am înkisŭ oĭki noaptea aceasta. Durerea ta mă turmentă, Aldo; aĭdem în mijloculŭ trupeĭ noastre, departe d′aste locurĭ care parŭ că-țĭ revelă niște reminiscențe ce te înfioară!”

Aldo, fără să caute a se opune, ca pelerinulŭ dezertuluĭ, se lăsă în voea mîĭnelor binevoitoare a-lŭ conduce la o nuoă sorgentă de unde să poată gusta iară pacea. Apoĭ pornindŭ spre vale; „Da, zise el, iată unŭ anŭ acuma de cînd sînt cu voĭ; în decursulŭ acesta nu am voitŭ unŭ momentŭ să mă separ de trupă, căcĭ socoteam că voiŭ uĭta trecutulŭ; — în conversațiunele noastre evitam asemenea subiecte, numaĭ tu mă înțelegeaĭ. Alergîndŭ pretutindenĭ, încuragindŭ prin esemplu succesele acesteĭ bande, stropindu-mă adesea cu sînge poate inocentŭ, gîndeam că prin aceasta voiŭ deveni o fiară fără pietate. Dar nu, amice, este cît-va timpŭ de cînd unŭ focŭ mă arde și-mĭ consumă orĭ ce putere; de mă încerc a-ĭ face vr′o rezistență, kinurile mele se revoltă așa de tare, în cît crez că o să spargă orĭ ce legătură le maĭoprește d′a isbucni. Nu e conștiința care mă muncește! viitorulŭ, trecutulŭ, prezentulŭ, nu știŭ care mă turmentă, căcĭ uĭte, parĭcă am ajunsŭ iar pe marginea a-ĭ visuluĭ de care am fugitŭ, — prevăz că este aproape de mine trecutulŭ suferințelor, și vorŭ să mă atragă în căderea lor!... O amice, să fugimŭ!...

Zicîndŭ acestea, ca copilulŭ a căruia slabă imaginațiune îșĭ creează miĭ de fantome, și fuge țipîndŭ în brațete mumeĭ sale, așa și Aldo se aruncă pe sînulŭ Bătrînuluĭ lăsîndŭ să cază palida-ĭ frunte pe umeriĭ săĭ.

Acum eĭ eraŭ departe de acelŭ locŭ solitariŭ, înaintaŭ spre locuința lor.

VII.

Bătrînulŭ, conducîndŭ pe infortunatulŭ june pînă la castelŭ, îlŭ vură să doarmă puținŭ, socotindŭ că prin repaosŭ se va alina obositulŭ săŭ spiritŭ; apoĭ plecă să asculte convorbirea soților săĭ.

Subt un șteiarŭ bătrînŭ, alŭ căruia creștetŭ se aurise de lumina soareluĭ, maĭ mulțĭ flăcăĭ d′aĭ luĭ Brav se adunase aci ca să maĭ vorbească de soarta lor.

-„Dar ce o fi avîndŭ Căpitanulŭ nostru, zise unulŭ dintr′înși către tovarăși săĭ? De la o vreme încoacĭ îlŭ vezĭ totŭ tristŭ, dusŭ pe gîndurĭ, melancolicŭ și ne vorbește cu atîta grijă, cu atîta temere?... Unde?..maĭ nainte zicea o vorbă „sîntețĭ gata copiĭ!” și pe clipă porneam cu toți să ne apucăm de lucru.

-„Dar vezĭ acuma nu maĭ e așa, răspunse unŭ altul; de cînd ne-am lăsatŭ de haĭducie și am luatŭ o atitudine maĭ impozantă, determinîndu-ne d′a omorĭ numaĭ p′aceia ce insultă patria noastră, Căpitanulŭ se ocupă necontenitŭ cum ar face să-șĭ realize scopulŭ, și ce drumŭ trebue să ia.”

-„Nu cum-va crezĭ tu că viteazulŭ nostru Cănitanŭ se căsnește a găsi alte mijloace, cînd onoarea nu ne poate permite de cît sabia și pușca?... și apoĭ confiența care are în noĭ n′ar trebui să-lŭ facă a se îndoi de locŭ.”

-„Așa e frate; dar cine știe cît e de mare pericolulŭ ce ne amenință? și apoi Căpitanulŭ nostru nu vrea să ne bage de geaba în focŭ, el preferă moartea cînd e vorba de a cădea. Nu știĭ în lupta ce avurăm cu oameni cîrmuiriĭ, că se asvîrli singurŭ în mijloculŭ lor văzîndŭ că ne cam îndoim?...

-„Va să zicĭ!... ce grozavă fu noaptea aceea, ce amestecŭ spăimîntătorŭ; și cu toată mulțimea lor, totŭ noĭ triumfarăm. Viteazulŭ Aldo se luptă atuncĭ ca unŭ leŭ.... Dar atîta sînge ce s′a vărsatŭ! e! mă înfior și acum...”

-„Ce zicĭ tu, întrebă unul a nume Florini? eŭ cînd văz sîngele țîșnindŭ mă ′nebunesc; singura mea distracțiune e d′a vîna la carne umană, și simț o plăcere nespusă văzîndŭ cadavrulŭ cum tremură subt ascuțișulŭ sabiĭ mele.”

-„O Doamne, zise altul, ce capătŭ o să aĭbă lucrurile astea! cîte victime inocente n′om fi făcutŭ noĭ! ș′apoĭ vezĭ, așa vorebscŭ bătrîniĭ, de unŭ Domnŭ Țepeșŭ care punea masa subt unŭ umbrarŭ, formatŭ de furcĭ, în vîrfulŭ cărora, pe cînd prînzea el, condamnați se kinueaŭ a-șĭ da sfîrșitulŭ; și′, urmă, Doamne, cu ce oribilă moarte nu lŭ aĭ muncitŭ!”

La aceste vorbe toată grupa se cutremură, și strigă în unanimitate: „ Ce grozăvie!”

Florini însă, care era fericitŭ numaĭ cînd putea să măcelărească la oamenĭ, îlŭ întristă emoțiunea soților săĭ, și le împută amarŭ această slăbiciune.

„Ce? vă îngrozește o simplă narațiune, te zise eĭ?... Rușine pentru asemenea vitejĭ! Voĭ ațĭ juratŭ săl dați moartea pînă la unulŭ; de ce dar vă temețĭ auzindŭl furorile eĭ? Nu cumva pietatea a infectatŭ sufletulŭ vostru? Cutremurŭ de moarte! astă lașitate n′ar face decît să vă dea în cursa ce vi s′a întinsŭ de multŭ timpŭ! Tiraniĭ nu aŭ pietate; de ce dar noĭ, victime scăpate din giarele lor, să ne mînjim cu această pretinsă virtute, ca să recădem maĭ lesne în lanțurile ce ni se prepar?..A! Moarte! dațĭ moarte ca să se spele pămîntulŭ de atîtea infamiĭ! facețĭ rîurile să spume numaĭ sînge în curgerea lor, și vețĭ bea dintr′însul ca să reîndoițĭ setea voastră de a-lŭ vărsa! Nicĭ o considerare, nicĭ unŭ respectŭ; vîrfulŭ sabiĭ voastre esecute satisfacerea ce-ar trebui săi cerețĭ! moarte, căcĭ numaĭ dîndŭ moarte vom putea trăi!

Florini puse atîta forță, atîta patimă în esclamațiunea sa, în cît toțĭ rămaseră stupefăcuțĭ, și începură a-șĭ împuta timiditatea lor, cînd Bătrînulŭ, care ascultase de la începutŭ această discuțiune, și care cătă totŭ d′auna a modera furorile uneĭ bande esaltate de jugulŭ ce suferise și de iicența de care se bucura acum, se puse în mijloculŭ lor, și maĭ alină spiritele prin aceste cuvinte:

„Îmĭ place, Florini, curagiulŭ și forța inimiĭ tale, îmĭ place credința ce puĭ în determinarea ta; dar bagă de seamă, june, a nu merge prea departe, ș′a cădea atuncĭ cînd soți tăĭ vor avea maĭ multă trebuința de tine. Scopulŭ nostru nu e numaĭ de a vărsa sînge, ci a împuțina suferințele patriĭ noastre; esercitîndŭ asemenea cruzimĭ, sperĭ tu că vom ajunge acolo unde ne-am propusŭ? Uzanța de a vărsa sînge numaĭ de plăcere, abrutiză popoarele și le degeneră pentru eternitate! lasă fiarelor astă meserie pe care omulŭ a cătatŭ s′o abandone încă din copilăria sa; noĭ trebue să mergem cu amorŭ ′nainte, și să iubim kiar pe nemiciĭ noștri cînd aceștia ne cerŭ ajutorŭ și protecțiune; căcĭ daca Timpulŭ ne aruncă în asemenea alternative, nu trebue, Florini, a ne adăpa răsbunarea cu sîngele celuĭ inocentŭ și a ne lipsi de credință și docilitate, — D-zeŭ n′ar face de cît să ne blesteme și oameniĭ să ne gonească cu pietre. Să respectăm dar ființele inocente a căror viață trebue a ne interesa. Noĭ nu voim a forma o trupă mizerabilă de bandițĭ fără umanitate, ci din contra a respecta și a ajuta pe celŭ infortunatŭ! Cu modulŭ acesta, kiar de n′am putea să împlinim misiunea noastră, celŭ puținŭ posteritatea nu ne va numi o facțiune a căruĭ țintă nu fu de cît infamia, ci va vărsa o lacrimă de compătimire și respectŭ, auzindŭ că ne-am luptatŭ și am muritŭ ca martirĭ, adorîndŭ virtutea, respectîndŭ onoarea și persecutîndŭ pe Tiranĭ!

Urmațĭ, copiĭ, dupe principele acestea, și Aldo ce le-a inițiatŭ între voĭ, va ști să merite stima și fidelitatea voastră!”

Toată trupa, reînsuflețită de cuvintele bătrînuluĭ-predicatorŭ, îșĭ disipă îndoința ce le inspirase Florini, și repetă de maĭ multe orĭ numele luĭ Aldo.

Cît de lesne supuĭ mulțimea cînd posezĭ magia de a convinge, și cînd aĭ dobînditŭ dreptulŭ acesta prin superioritatea geniuluĭ și a inimiĭ tale! Bătrînulŭ știuse să cîștige stima și încrederea acesteĭ trupe, prin sinceritatea sa constantă, prin devotamentulŭ ș′amorulŭ săŭ către dînsa: mijloace nobile și frumoase d′a influența asupra acelora ce sînt maĭ inferiorĭ de cît noĭ! El nu avea altă armă de cît blîndețea, și nicĭ o dată nu-șĭ făcuse fală din esperiența care dobîndise. Era maĭ multŭ de unŭ anŭ și jumătate de cînd venise în mijloculŭ acesteĭ trupe, și nimenĭ nu-lŭ kema altfelŭ de cît „Părintele meŭ!”

VIII.

Panduriĭ se lungise la vorbă, cînd unŭ sunetŭ îĭ făcŭ să se ridice toțĭ în picioare.

Era oare semnalulŭ nemicului ce s′apropia? — O voce în depărtare a căruia armonie dureroasă sfîșia peptulŭ, străbătuse pe această vale, și arboriĭ păreaŭ că-sĭ oprise șueratulŭ ca să asculte divina sa melodie. Poate că era geniulŭ astor munțĭ, vre unŭ spiritŭ ce cînta ferințele saŭ amorulŭ? dar s′ascultăm căcĭ, orĭ cine a fi, plîngerea s′a ′nceputŭ:

1.

„Ca barca asvîrlită de viscolĭ,de furtună

Pe alte țărmurĭ nuoă ce nu a maĭ văzutŭ,

Așa pe aste cime eŭ sînt de totŭ streină:

Ca lebăda din sboru-ĭ acilea am căzutŭ!

2.

„Așa, căcĭ în durere-mĭ, eŭ n′am cătatŭ scăpare,

M′am dusŭ acolo unde azardulŭ a voitŭ!

Dar kinurile-mĭ crește amara-mĭ disperare,

Și ora morțiĭ mele vaĭ! încă n′a sositŭ.

3.

„ O voĭ munțĭ solitariĭ, ci′ ascundețĭ totŭ trecutulŭ,

În peptu-vă ca giața, bătrînŭ și amorțitŭ,

Cîte legende nu e înscrise pe pămîntulŭ,

Ce-o dată fu azilulŭ d′unŭ popolŭ cotropitŭ!

4.

„ O ripe înegrite d′a ernilor vifoare

Ce-aduce neaoa albă pe peptu-vă lutosŭ!

Cînd corpu-mĭ va ajunge mîncarea astor fiare,

Voĭ să-mĭ ascundețĭ restulŭ în sînu-vă pietrosŭ.

5.

„Căcĭ nu voiŭ să-mĭ rămîe nicĭ oasele-mĭ în urmă,

Ca pulberea în aerŭ așa să mă sfăram;

Să nu găsească omulŭ nimicŭ d′a mea făptură

De cît numaĭ neantulŭ din care mă nutream!”

Aci se întrerupse cîntulŭ acestei ființe necunoscute: poate că durerea, lacrimele-ĭ înecase respirațiunea! Uniĭ din oameni luĭ Brav, a căror inimă nu împietrise de totŭ, mișcațĭ fără voea lor aproape de a vărsa lacrimĭ, compătimindŭ și temîndu-se totŭ de o dată a nu fi o cursă perfidă, s′apropiaŭ cu încetulŭ d′acea parte încîntată, și se opriră din nuoŭ imobili, ca să nu le scape vre-o vorbă din plîngerea ce reîncepu:

6.

„Îmĭ place aste cime așa de maiestoase

Ce-amenință s′ajungă la Creatorulŭ lor;

Îmĭ place pîriașulŭ din aste văĭ umbroase

Ce kiamă la răcoare pe bietulŭ călătorŭ

7.

Sînt bele aste silve ca tera de bătrîne,

Retragere obscură a cerbuluĭ plăpîndŭ,

Și vocea-mĭ ce străbate în eco de suspine

Prin arboriĭ ce ține acordulŭ șuerîndŭ;

8.

„Dar eŭ nu simț nimica, ca piatra sepulcrală

Ce′n vane o imploră unŭ tată disperatŭ!

Eŭ am perdutŭ acuma kiar forpa mea umană,

Nu sînt de cît unŭ spectru a lampeĭ ce-a plecatŭ!

9.

„Vederea mea e kinulŭ ce poate să-mĭ producă

Natura inocentă ce-abia am cunoscutŭ,

Căcĭ parcă simț dorința d′a maĭ trăi eŭ încă

S′ador p′acea ființă ce am disprețuitŭ!

10.

„Dar foametea sosește cu moartea ′n a mea urmă,

Abia maĭ pociŭ și corpu-mĭ p′acilea a-lŭ purta;

Și lava ce e′n mine mă arde, mă consumă,

Și′ esplozia-ĭ e aproape d′a se manifesta!

11.

„ O iartă, scumpă maĭcă, p′o jună disperată.

Ce te-a făcutŭ eterne lacrimĭ a vărsa!

O iartă-mă, căcĭ mîĭne voiŭ fi eŭ separată

C′unŭ infinitŭ de lumea ci′ amarŭ mă otrăvea!.. ”

Astă voce misterioasă ce cînta cu atîta durere, din cînd în cînd părea a se pierde ș′a espira în delirulŭ săŭ; dar inspirată de unŭ sentimentŭ puternicŭ, se susținŭ pînă cînd, consumată cu desăvîrșire, desecîndu-șĭ toate puterile, căzu în domenulŭ morțiĭ, urmîndu-o o tăcere tristă și înfiorătoare. — Nu cum-va era o muritoare ce avusese temeritatea să abandone lumea, ș′a se espune la atîtea pericole ca să vie în mijloculŭ naturiĭ inculte a-șĭ termina o viață mizerabilă și plină de durerĭ?...

Puține momente după încetarea acesteĭ plîngerĭ, maĭ mulțĭ curagioșĭ se determinară a se urca spre acea parte, și a descoperi ființa misterioasă ce putuse să le atragă și temerea și pietatea.

IX.

Unde era acum Brav? auzise el pe această sirenă și-ĭ încîntase și luĭ inima ca n′a soților săĭ? Căta să-ĭ dea vr′unŭ ajutorŭ, saŭ pusŭ pe gîndurĭ, nu auzea de cît palitulŭ inimiĭ sale? Finindŭ ospățulŭ, singurŭ, rezematŭ de arma sa, ajunsese pe vîrfulŭ uneĭ înălțimĭ, care se arĭdica mîndră d′asupra surorilor sale. D′acilea Brav dejucase maĭ de multe orĭ planurile nemicilor săĭ, care se ′ncercaŭ să-lŭ prinză fără de veste; nicĭ o dată viclenia nu putuse să se ascunză în fața acestuĭ bunŭ observatoriŭ. D′aci Brav putea să măsoare o mare întindere din pămîntulŭ patriĭ, și de cîte orĭ îlŭ vînduse vr′o inimă perfidă, cursele fură nimicite, și după victorie, căpitanulŭ venea să mulțumească cimeĭ ce-lŭ a scăpatŭ.

Venise el și acum, temîndu-se de vr′o mișcare nemică, saŭ, tîrîtŭ de vr′unŭ fatalŭ presentimentŭ, alerga eĭ să scape acilea de povara temerilor sale? Nicĭ o dată; Brav nu simțise frica, astŭ semnŭ de slăbiciune și lașitate; curagiulŭ săŭ era destul de mare ca să înfrunte moartea, și inima luĭ destul de nobilă ca să se descurage după ce s′a determinatŭ. El jurase împreună cu aĭ săĭ să moară pînă la unul, și nicĭ o putere umană, saŭ divină, n′ar fi pututŭ face a se îndoi astŭ sufletŭ armatŭ de o voință rară pintre șuritorĭ. Aruncatŭ în mijloculŭi luptelor de maĭ mulțĭ anĭ, gonitŭ totŭ d′auna și totŭ d′auna învingătorŭ, necontenitŭ dîndŭ moartea și înfruntîndu-o în fața soților săĭ, viața era pentru dînsul o pauză de distracțiune, și singura luĭ temere era ca să nu-lŭ mință carabina sa. — Frumosŭ este omulŭ ce privește, totŭ cu aceeașĭ indiferință, viața ca și moartea; feriți-vă însă de acela care pune prea multŭ prețŭ pe zilele luĭ!

Cu toate acestea el părea suferindŭ, căutătura luĭ ficsă se oprea adesea d′asupra pisculuĭ pe care ședea; și din cînd în cînd se uĭta cu compasiune spre cîmpiile ce se întindeaŭ înaintea luĭ. Sărmanulŭ Bravŭ, cît de multŭ; îșĭ iubea el patria, și cît de tare îlŭ apăsa durerile eĭ! numaĭ ea rămăsese amica luĭ în lume, numaĭ ea putea să smulgă o lacrimă din aștĭ oĭkĭ ce nu se udase de cît în momentulŭ nașteriĭ sale!

„Visele mele, zise el c′o voce dureroasă, vor cădea în fine, ș′astă noapte în care m′ascunz mă va îngiți în negurile eĭ. — Nenorocire aceluia ce se încearcă a-șĭ libera patria cînd nu a sositŭ timpulŭ, și cînd sulița apăsătorilor e încă în coastele eĭ! — Cu toate astea bandiți Romîniĭ vor da unŭ esemplu, și monarciĭ cupizĭ vor tremura pe tronurile lor. Astă spadă, care de patru anĭ doboară la capete infame, va mulțumi și acuma p′acela ce-a mînuit-o așa de bine; celŭ puținŭ ne vom spăla insulta prin sîngele nostru, și vom arîta lumi că și Romînulŭ știe a-șĭ resbuna!”

Iată cum vorbea acela pe care oameniĭ îlŭ numeaŭ banditŭ; — este adevăratŭ însă că pînă acilea faptele sale nu fusese așa de laudabile. Urîndŭ pe toțĭ aceia ce sfîșiaŭ patria sa, neavîndŭ mijloace destul de marĭ ca să sfărame d′odată puterile lor, se aruncase disperatŭ, cu cîți-va d′aĭ săĭ, în mijloculŭ pădurilor, și de multe orĭ răsbunarea luĭ căzuse ș′asupra celor inocențĭ. Cu toate astea totŭ d′auna a căzutŭ la victime în asemenea timpĭ, și de am acuza pe Brav, ce-ar trebui să zicem de aceia care sugrumă națiunĭ întregĭ, nu din neștiință, nicĭ de disperare, ci numaĭ ca să fie maĭ liniștițĭ în visele lor?

Dar Brav se incomoda foarte puținŭ de blestemele ce auzea că se înalță în contra luĭ, el știa că ′ntr′o zi totŭ aceĭ oamenĭ îlŭ vor plînge amarŭ. Nicĭ o dată opiniunea lumiĭ nu-lŭ oprise de a esecuta proectele sale; ea era pentru dînsul ca o tempestă ce trece cînd ploaia a începutŭ. „Vorbească, lumea, zicea el adesea, iar Bravŭ lucreze pe cînd eĭ caută cearta ca să-șĭ gonească somnulŭ.” și astŭ omŭ, a căruĭ energie întrecea p′a multora ce se bucura de dînsa, se punea pe lucru, și triumfulŭ era alŭ săŭ.

Dar ce cauză făcea acum pe Brav să nu maĭ crează în puterea luĭ, și să se îndoiască de viitorulŭ săŭ? — El aflase că e persecutatŭ de o armată ce venise să restabile ordinea în țară, și nu maĭ vedea, sărmanulŭ, nicĭ o speranță de triumfatŭ. Astfelŭ ar fi statŭ multŭ timpŭ pe acea cimă, cufundatŭ în cugetările sale, daca nu-lŭ ar fi deșteptatŭ unŭ strigătŭ alŭ soților săi. El se sculă atuncĭ, îșĭ luă iară acelŭ aerŭ emărețŭ și seninŭ, căcĭ astŭ sufletŭ, plinŭ de orgoliŭ,, ținea durerea într′însul, și nimenĭ nu putea să vază slăbiciunile luĭ; apoĭ porni spre vale unde-lŭ aștepta tovarășiĭ săĭ.

X.

Flăcăi ce alergase să caute pe acea ființă misterioasă, după maĭ multe cercetărĭ zadarnice, ajunseră în fine pe o coastă în dreapta căria se făcea o prăpastie. Dar ș′aci nu se vedea nicĭo urmă, nu se auzea nicĭ o plîngere, nicĭ o șoptă, de cît uetulŭ păduriĭ saŭ sgomotulŭ vr′uneĭ pietre ce cădea în acele adîncimĭ. Înfiorațĭ de acea tăcere, eĭ perdeaŭ din ce în ce speranța,: și începură a se ′ngriji ca nu cum-va vocea încîntătoare ce-ĭ atrăsese aci, să fie a divinitățiĭ acelor munțĭ care va veni să pedepsească temeritatea lor.

În fine eĭ se reuniră la unŭ locŭ, și hotărîră să abandone muntele încîntatŭ; dar unŭ strigătŭ: „cerule! e o femee!” îĭ opri, și strigară cu toțiĭ: „o femee!” ș′apoĭ înconjurară cu rapiditate pe acela ce le descoperise obiectulŭ temeriĭ lor. — O femee întinsă pe pămîntŭ se afla acum înaintea acestor bandițĭ; abia se maĭ ținea pe dînsa restele unuĭ vestimentŭ pomposŭ; obrazulŭ eĭ, albie eternă a lacrimelor sale, era espresiunea uneĭ rarĭ frumusețĭ, căcĭ suferințele și kiar moartea, nu pot stinge cu desăvîrșire acele trăsurĭ divine, pe care unŭ penelŭ misteriosŭ le-a imprimatŭ pe fața uneĭ femeĭ frumoase.

Oĭki săĭ, cufundați, păreaŭ a fi înkișĭ pentru eternitate și palida sa frunte descoperea amarulŭ eĭ trecutŭ. Negrulŭ săŭ păru era joculŭ vîntuluĭ, și maĭ multe vițe despletite atîrnaŭ pe pămîntŭ; desculță, goală pînă la geinukĭ, picioarele-ĭ eraŭ sîngerate; iar buzele eĭ învinețite ascundeaŭ unŭ blestemŭ care trebuea să cază asupra celor infamĭ.

„Nu cum-va e moartă astă femee?” era ′ntrebările ce-șĭ făceaŭ bandițiĭ, și uĭtîndu-se uni la alți nu știaŭ daca ′n realitate nu este unŭ visŭ aceea ce vedeaŭ căcĭ fizionomia eĭ era atît de impozantă, în cît muritoriĭ, respectîndu-o, se temeaŭ a nu fi unŭ spiritŭ de susŭ. Cu toate acestea multe lacrimĭ începură să curgă, și striigîndŭ: „Ajutorŭ uneĭ infortunate!” corpulŭ săŭ fu luatŭ pe brațe și dusŭ la castelŭ.

Aci -ĭ aștepta impacientă și ceailaltă parte a trupeĭ, care se înfioră la vederea unuĭ cadavru. Dar Brav le zise: „Dați-ĭ viața, copiĭ, de se va putea; ea fără îndoință e o victimă gonită de tiraniĭ ce ne prepară și vouă unŭ asemenea viitorŭ!”

Astfelŭ bandițiĭ se însărcinară cu o misiune pe care kiar cerulŭ a refuzatŭ adesea d′a o împlini!

I.

Pe timpulŭ acela vînzătoriĭ și cumpărătoriĭ de ființĭ umane corupse totŭ corpulŭ socialŭ, și Eva încelată de șarpe nu se putea scăpa de o pedeapsă meritată. Dar orĭ cum trădarea avea și ea cuvintele sale; căcĭ ce valoare ar fi avutŭ patria, conștiința, onoaraa, cînd aurulŭ-ĭ scotea din mizerie, și-ĭ arunca în acele cercurĭ dorite de eĭ?.. În adevărŭ aceasta este o enigmă a căria soluțiune a dat-o metalulŭ de multŭ. — Dar ingratitudinea,vilĭ apostațĭ, va sfărîma astŭ corpŭ îngreșatŭ din valoarea sîngeluĭ vîndutŭ, căcĭ tiraniĭ, servițĭ de instrumente, saŭ îșĭ satură saŭ nu aviditatea lor, acele instrumente trebuesc zdrobite, ca unŭ obiectŭ ce-ar trebui să se împărtășească saŭ să fie responsabilŭ de crimele ce-ĭ a dictatŭ să facă. Mergețĭ însă înainte, oamenĭ vînduțĭ, căcĭ; făcîndŭ altfelŭ, nu vețĭ găsi pîĭne pentru familia voastră!

Astfelŭ retragerea luĭ Brav fu denunțată, căcĭ deși numaĭ trupa sa cunoștea calea ce conducea la aceste văĭ obscure, dar nicĭ marea nu poate ascunde în sînulŭ eĭ ceva fără să fie văzutŭ de oĭkiulŭ perfidŭ.

II.

Duoă zile trecuse acum de cînd tînăra necunoscută fără cunoștință, zăcea dusă pe patulŭ săŭ. Maĭ multe lacrimĭ se vărsa pentru dînsa, căcĭ cine nu compătimește cu durerea uneĭ june fetițe? Ideea morțiĭ sale spăimînta pe aceștĭ oamenĭ ce′n limba soțială se numesc barbarĭ, și care cu toate astea ajunsese să aĭbă maĭ multă pietate de cît unŭ ipocritŭ. Dar orĭ cum pericolulŭ era trecutŭ; turmentele eĭ pereaŭ cu încetulŭ, și oĭki săĭ, ce se deschideaŭ cîte o dată, aruncaŭ niște skinteĭ ce nu eraŭ ale morțiĭ. — Brav o vizita adesea, și ordinele luĭ se esecutaŭ cu multă asiduitate: nimenĭ nu cruța nicĭ unŭ din mijloacele ce-ar fi știutŭ că-ĭ dă viața. — Bătrînul nu lipsea unŭ momentŭ de la capulŭ eĭ, — sărmanulŭ fŭsese și el o dată părinte! — el luase toate precauțiunele necesariĭ, și kiar mîna sa preparase medicamentelul ce esperiența îlŭ învățase. — Dar aruncă, bătrîne, aceste plante; aplică-le, de voeștĭ, numaĭ asupra materieĭ căcĭ spiritulŭ le nesocotește cînd răulŭ a atacatŭ kiar puterea sa!

Aldo, consumatŭ de durere și căzutŭ în visele se interesa prea puținŭ de soara uneĭ ființe infortunate ca și dînsul, căcĭ suferințele, esercitîndŭ o mare influență asupra ființeĭ noastre, ne deseacă pînă și compătimirea! Cu toate astea totŭ aflase ceva despre misterioasa jună, dar starea eĭ părea că-lŭ mișcă foarte puținŭ; abia a treia zi se determină să vază și el p-acea jucărie a Destinuluĭ.

III.

Era o noapte splendidă; unŭ cerŭ de ĭtalia, și luna apăruse d′asupra acestor cime, cînd Aldo, deșteptatŭ din contemplațiunea sa, plecă să viziteze p′acea necunoscută. De maĭ multe orĭ îndoința îlŭ opri în locŭ fără voea sa; o suvenire tristă părea a fi obstacolulŭ ce întîmpină, și remușcarea se imprima pe față-ĭ: părea că este unŭ jurămîntŭ ce-lŭ violă acum. În fine el învinse orĭ ce rezistențe, și înaintă către castelŭ.

Nicĭ unŭ sgomotŭ nu se maĭ auzea pe vale, ora era Tîrzie, și numaĭ în camera juneĭ ardea o candelă aproape de sfîrșitŭ. Aldo intră acilea, și unŭ fiorŭ rece i se împrăștie în totŭ corpulŭ; palida lumină a lampeĭ se refleta pe obrazulŭ zăcîndeĭ, și făcea cu atît maĭ espresivă grozava durere ce-ĭ consumase deja nientulŭ; Bătrînulŭ ce sta la capulŭ eĭ, fatigatŭ în fine de o vegere continuă, adormise pe scaunulŭ săŭ; — numaĭ tăcerea nopți auzea orĭ ce mișcare a sa. Aldo, apropiindu-se de patŭ, rămase imobiilŭ; căutătura luĭ se ținti numaĭ asupra aceleĭ femeĭ nefericite: poate că acea frumusețe, ascunsă subt vălulŭ dureriĭ, îĭ deștepta vre o tristă resuvenire, saŭ poate că, interesîndu-se acum de dînsa, se temea de viața eĭ. — În vane însă ne încercăm a citi în sufletulŭ unuĭ june, a căruia inimă este un caosŭ în care se lugtă pasiunile cele maĭ marĭ: totŭ e misterŭ ca și inima omuluĭ ce voim să esplicăm. Contemplîndŭ pe astŭ îngerŭ, gonitŭ de Providență, o lacrimă -ĭ curse fără să simță, și pică pe inima necunoscuteĭ. Dar d′o dată unŭ sgomotŭ îlŭ făcu să tresară; Bătrînulŭ se deșteptă, numaĭ sărmana copilă rămase indiferentă la acestŭ sunetŭ.

E trîmbița, semnalulŭ nemicului care kiamă pe bravi la luptă! Trădarea a sositŭ; alergațĭ, copiĭ, d′a apăra de acestŭ monstru îngrozitorŭ!

IV.

Valea răsuna de la unŭ capătŭ pînă la altul de strigăte amenințătoare: „La arme, la arme! sîntem vînduți" ș′abia apucîndŭ să-șĭ ia pușca, toțĭ sburaŭ către vocea Căpitanuluĭ lor.

Aldo fu celŭ dintîiŭ care sosi lîngă Brav, și îndata toată trupa se află în prejurulŭ lor. „Să le eșim noi înainte, strigă Aldo; noĭ să luăm inițiativa, și fie orĭ cît numărulŭ lor, brațele noastre vor putea să sfîșie o mizerabilă ceată de ostenĭ mercenarĭ! — „Brav fu totŭ de această opiniune, și încălecîndŭ sburară către cimele ce striga; panduriĭ se ′ntreceaŭ care de care să ajungă maĭ iute la moartea ce trebuea s′o ′nfrunte cu atît eroismŭ

Dar pentru ce atîta emulațiune, atîta impaciență de ataca pe inemicĭ, cînd se convinseră că numărulŭ lorŭ e poate de șapte orĭ maĭ mare?... fiind-că nu eraŭ niște mercenarĭ, silițĭ de mizerie a se susține din prețulŭ sîngeluĭ ce puteaŭ vărsa, ci fugindŭ departe de soțietate, victime ale atîtor suferințĭ, eĭ respiraŭ numaĭ indipendința jugulŭ era streinŭ pentru dînși, și se luptaŭ ca să moară iar nu căutîndŭ să-șĭ scape o viață atît de furtunoasă. Armele eraŭ unica lor speranță, și sepulcrulŭ ultimul lor refugiŭ!

V.

Bandițiĭ apucaseră cărarea lor obicinuită ca să întâlnească pe inamicŭ.

Din vîrfulŭ munteluĭ se întindea pe vale unŭ șețŭ ocolitŭ de alte înălțimĭ; în dreapta șĭ stînga diferite sinuozitățĭ, prăpaștiĭ, stîncĭ, compuneaŭ unŭ dedalŭ fără finitŭ; nu era nicĭ o parte care să fi lăsatŭ o intrare liiberă în circulŭ vitejilor noștri; numaĭ Trădarea singură putea conoaște misterioasa potecă ce-ĭ ar fi condusŭ acolo.

Toată trupa luĭ Brav se înfioră, văzîndŭ că aceĭ soldați se îndreptaseră deja spre acea parte, unica lor barieră; eĭ nu se maĭ îndoeaŭ acuma că sînt vînduțĭ, curagiulŭ lor se reîndoi văzîndŭ această trădare, și ca leulŭ în turbare ce nesocotește glonțulŭ ucigătorŭ, se asvîrli în mijloculŭ lor, sdrobindŭ pe aceia ce aveaŭ temeritatea a se opune.

Și cine poate nara oribilulŭ măcelŭ ce văzu luna în noaptea aceasta? cine poate descrie fama acestor eroĭ ce păreaŭ niște spirite divine care daŭ moartea fără a o priimi? — Grozavă este mînia luĭ Brav; lata luĭ spadă nu întîmpină nicĭ o rezistență; rîndurile nemice sînt devastate de dînsul; moarte difinitivă acelora ce se opuni - îa urma sa geme mulțimĭ de cadavre!

Ajunge în mijloculŭ nemicilor; lupta este înverșunată: maĭ mulțĭ vitejĭ se întrecŭ a se măsura cu acestŭ atletŭ invulnerabilŭ, și cad sfărîmațĭ de brațu-ĭ destrucătorŭ.

Dar pericolulŭ este aproape de dînsul; aceia ce-lŭ înconjuraŭ lŭ aŭ abandonatŭ alergîndŭ după nuoă prăzĭ; ast fel a rămasŭ singurŭ să înfrunte moarteace-lŭ împresoară, și este aproape să cază subt loviturile eĭ!...

Dar cine e acelŭ brațŭ puternicŭ ce sgudue armata cu isbirile luĭ, a căruia fulțerîndă căutătură îngiață pe ceĭ ce lŭ privesc și care, sburîndŭ peste cadavre, lăsîndŭ să țipe moartea pe ale sale urme, vine de scapă viața camaraduluĭ săŭ... Este Aldo, acelŭ june infortunatŭ. El se depărtase de Brav ca să reînsuflețească curagiulŭ soților săĭ; vocea acestuia străbătu pînă la dînsul, și ca Furiile, răsturnîndŭ ce întîmpina, vine, sboară audaciosulŭ brațŭ ce cutezase a se arĭdica contra amiculuĭ săŭ, și sabia-ĭ fumegîndă sfăramă și fierŭ și capete de odată; cu toate astea eĭ este vulneratŭ, abia se maĭ apără, dar moartea nu o maĭ poate da!

Cine maĭ știe faptele atîtor vitejĭ ce se deosebirŭ în această luptă, cînd fie-care era unŭ eroŭ? Să nu uĭtăm însă pe acela ce poate c′a vărsatŭ maĭ multŭ sînge decît frațiĭ săĭ, pe acela care, lăsîndŭ părințĭ, amicĭ, fugindŭ de jugŭ și mizerie veni a-șĭ găsi în aceste solitudinĭ moartea ce o dorea; da, să nu omitem pe bravul Florini. El muri ca unŭ adevăratŭ eroŭ, se luptă pînă cănd în fine înconjuratŭ de focurile nemice, înaintîndŭ totŭ d′auna cu mica sa trupă, și căzîndŭ atuncea cînd nemiculŭ sfărîmatŭ cu desăvîrșire, căta speluncile ca să scape de fieru-ĭ răsbunătorŭ!

Tăcerea domnea acum pe această vale ce cu unŭ momentŭ maĭ nainte părea a fi unŭ volcanŭ aprinsŭ, a căruia lavă isbucnindă făcea să bubue abisulŭ și silvele cu sgomotulŭ săŭ. Aceia care maĭ rămăsese cu viață din trupa nemică, fugise departe ca să scape de Biciulŭ luĭ D-zeŭ, și oameniĭ luĭ Brav, plinĭ de durere, căutaŭ printre cadavre corpurile soților lor. Singura lor pompă fu unŭ sepulcru udatŭ de lacrimile acelora cu care conviețuise! dar sîngele lor lasă urme neșterse în inima aceluia ce a auzitŭ saŭ a văzutŭ frumosulŭ lor Patriotismŭ! Ceilalțĭ, vile organe ale unuĭ capŭ arogantŭ, brute supuse orbește la orĭdinulŭ arbitru alŭ unuĭ bătrînŭ despotŭ, sînt uĭtați pentru eternitate; nicĭ unŭ peptŭ nu suspină la suvenirea lor, căcĭ secoliĭ reîndoescŭ din ce în ce numaĭ fama marĭtirilor Lacedemonienĭ, pe cînd asasinatoriĭ lor încă de atuncĭ poartă sigiliulŭ de dezonoarei...

VI.

Dar nemiculŭ nu venise aci de cît să lase o mulțime de cadavre la care să se adune benketulŭ fiarelor flămînde?... asta este soara luptașilor idioțĭ: Sclavie și moarte pentru aceștia; glorie și onoare pentru trupa lui Brav!

Luna delăsase acum emisferulŭ nostru, și Aurora, zîmbindŭ pentru triumfulŭ Veritățiĭ, începea a trimite razele-ĭ de aurŭ pe valea de măcelŭ de unde victorioșiĭ nu se depărtase încă.

Brav retrasŭ lîngă unŭ arbore, ședea aproape de liberatorulŭ săŭ Aldo, priminindu-ĭ necontenitŭ vulnele ce luase pentru el. Întristarea luĭ începu a descrește cînd văzu pe sărmanulŭ june deskizîndŭ oĭki și întrebîndŭ daca victoria este a lor.

„Da, amice, îĭ răspunse Brav, spadele noastre aŭ prăfuitŭ pe aceĭ nemernicĭ ce venise să se împărtășească de soara comună semenilor lor. Eĭ n′aŭ lăsatŭ în urmă de cît cadavre și totŭ ce aveaŭ maĭ prețiosŭ; pe fruntea ta, iubite Aldo, se va depune cununa acesteĭ victoriĭ, și barziĭ vor cînta o dată numele aceluia ce m′a scăpatŭ. De suferĭ, de te doare vulnele tale, rabdă-le cu bărbăție amice, căcĭ d′aci nainte vom avea de lucru, d′acum nainte Aldo are să împrăștie moartea.”

Aldo, ridicîndu-șĭ puținŭ capulŭ, se sili să răspunză căpitanuluĭ săŭ. „Brav, îĭ zise el, de am cătatŭ să daŭ totŭ d′auna moartea a fostŭ numaĭ să mă răsbun, ș′apoĭ să caz subt loviturile eĭ; Parcele s′aŭ opusŭ dorințelor mele; și m′aŭ conservatŭ să mor poate acuma cînd... o! scapă-mă, amice, astă dată de se va putea, căcĭ daca viața este nefolositoare pentru mine, maĭ am pentru alțiĭ să împlinesc o datorie!”—Brav, de și îlŭ asigură că pericolulŭ nu este gravŭ, cu toate astea vărsă multe lacrimĭ, poate primele de cînd intrase în cariera aceasta, căcĭ Aldo era geniulŭ săŭ, și se îngrozea numaĭ gîndindu-se că ar putea muri.

Funerarile celar căzuțĭ se terminase acum, și vitejiĭ încălecîndŭ porniră acolo unde Natura bine-voise a le da unŭ locașraice, Eĭ nu consideraŭ acestŭ teritoriŭ ca possesiune a lor, ci se adăposteaŭ pe dînsul, liberĭ de a trăi pe pămîntŭ, comună maĭcă a tutulor. Sîngele ce-lŭ aŭ vărsatŭ ca să-lŭ apere, nu-ĭ făcea a se crede în dreptul de a-lŭ cotropi; —nu știŭ făcutu-s′aŭ asemenea între prinderĭ pentru binele comunŭ? saŭ de s′aŭ făcutŭ, tendițĭțele n′aŭ fostŭ oare ca cu maĭ multă facilitate, prin mediațiunea de protecțiune saŭ ajutorŭ, să reducă pe urmă în servitute complectă unŭ locŭ, unŭ popolŭ întregŭ? Nicio dată omenimea nu s′a bucuratŭ de dreptulŭ de autonomie înaintea oamenilor-monarcĭ, căcĭ puterea lor e divină, cu cît va fi maĭ divină trebue să sfărame genulŭ umanu! Și Iehova totŭ așa făcea?...

Astfelŭ aceștĭ bandițĭ, de și bandițĭ, dar respectară unŭ dreptŭ sîntŭ violatŭ totŭ d′auna de inimĭ sacrilege; poate pentru că Brav nu era unŭ politicŭ cu capulŭ mare, să formeze planurĭ de coprinderĭ, de invaziunĭ, să profite de ocaziunĭ favorabile d′a înlănța și a face să emigre lumea; ci în simplitatea luĭ, nu căta din contra decît prosperitatea confraților săĭ. De ar fi fostŭ eruditŭ, cine știe daca vocea naturiĭ ar fi pututŭ atinge inima luĭ! căcĭ ce e dreptŭ adesea nu ne civilizăm de cît ca să aflăm cum să punem pe alțiĭ saŭ pe noĭ înșine maĭ facilŭ subt unŭ jugŭ regukatŭ de sclavie. — Dar care era recompensa ce putea aștepta acestŭ banditŭ pentru virtuțile luĭ? aurŭ, onorĭ, glorie, imortalitate?... Nimicŭ de cît blesteme!...

Dar pace vouă umbre a atîtor eroĭ; viitorulŭ a descoperitŭ faptele voastre, și o mulțime de inimĭ june împletescŭ cununĭ pe sepulcrele voastre!

VII.

Camera luĭ Aldo era acum plină de amiciĭ săĭ. Brav ședea lîngă dînsul și asigura pe toțĭ că puterea vegetală îl va scăpa. De ce nu putea găsi el unŭ remediŭ prin care să aline și agitațiunele spirituluĭ săŭ!... Peste puținŭ lumea se retrase, și Aldo părea a fi maĭ mulțumitŭ rămîindŭ numaĭ singurŭ cu suferințele sale; căcĭ sînt momente cînd, turmentați de furoarea pasiunilor, vederea unuĭ omŭ ne face răŭ, și vorbele prin care crede a se consola, adaogă impaciența de care ne topim.

Cu toate astea liniștea aceasta nu dăĭnui multŭ: Bătrînulŭ, ce îngrijea de ceĭ vulnerațĭ, vizita din cînd în cînd camera necunoscuteĭ, și p′a luĭ Aldo. Inima luĭ cea jurată, afecțiunele sale și docilitatea vorbelor luĭ, făcea pe bieți suferinzĭ să uĭte pentru puținŭ durerile lor! — Aldo, la apropierea sa, îlŭ recunoscu, și cu o voce debilă îĭ zise:

-"Șezĭ, iubite tată, doream să te văz.”

-„ Tu eștĭ maĭ bine acum, îĭ zise Bătrînulŭ; speră, fiulŭ meŭ, că peste puține zile veĭ fi sănătosŭ: divina Providență nu uĭtă pe martiriĭ săĭ!”

-„Da, îmĭ place daca Destinulŭ îmĭ va dărui cîteva zile!

—"Amice, îțĭ aducĭ aminte din noaptea trecută?”

—„Știŭ, răspunse bătrînulŭ, cînd te văzuiŭ și dispărușĭ ca o fantomă din naintea mea. Te urmaiŭ numaĭ de cît, mă depărtaiŭ puținŭ de castelŭ către vocea căpitanuluĭ nostru, dar unŭ țipătŭ înfiorătorŭ mă opri d′a maĭ înainta. Mă întorseiŭ înapoĭ, și găsiŭ p′acea sărmană jună căzută în delirŭ. Sgomotulŭ cailor, acele strigăte detunînde, îi cauzase poate acea teroare: pentru prima oară auziŭ vocea sa, și mă îngrozeam să nu se fi stinsŭ pentru eternitate. Cautaiŭ a-ĭ da toate ajutoarele posibile, ne maĭ auzindŭ resunetulŭ trîmbițeĭ ce mă kiema și pe mine să încing sabia răsbunătoare; nu maĭ auzeam nimicŭ, căcĭ brațulŭ meŭ trebuea să dea viața uneĭ ființe infortunate. Apoĭ pe cînd armele voastre vărsaŭ focurile lor, acele tunete ce sgudueaŭ silvele, o! cerule, ce magie! ele făcură să arĭdice capulŭ acea jună ce o credeam maĭ moartă, și cu o voce ce abia articula se adresă către mine:” Străine, ascultă... e mînia Providențeĭ! a, cerule! transportată sînt eŭ în regiunile tale?... o streine! de fac parte din numărulŭ vostru... de veĭ să mă ajuțĭ... și scapă-mă dîndu-mĭ moartea!... „Sinistră inspirațiune, lugubru delirŭ! ea nu putu zice de cît aceasta, și recăzîndu-ĭ capulŭ, nu am maĭ auzitŭ nimicŭ de la dînsa pînă acumŭ. Să-ĭ fi văzutŭ căutătura, D-zeule! cît era de rătăcită, foculŭ divinŭ îĭ împrumutase acea lumină misterioasă ce aprindea în oĭki săĭ! — O fatalitate! numaĭ tu aĭ făcutŭ pe acea fetiță să abandone radiosulŭ săŭ locașŭ. — Dar, amice, — Dar, amice tu suferĭ, această dureroasă scenă te întristează, și-țĭ cauzează durerĭ! credeam, Aldo, că femeea nu maĭ e pentru tine de cît o coketă elegantă care ne distrează, p′a căria soară nicĭ s′o disprețueștĭ, nicĭ să compătimeștĭ cu dînsa vre-odată?... dar iată cum lucrează scopulŭ; cunosc acum adevărulŭ, și inima ta slabă nu-mĭ maĭ poate ascunde afectațiunele sale.”

Aldo nu putea să maĭ răspunză; vocea-ĭ se stinsese, și se perduse de totŭ. Bătrînulŭ rămase multŭ timpŭ la capulŭ săŭ, dar dupe o oră se duse acolo unde-lŭ kiema datoria sa filantropică.

VIII.

Într′o sală spațioasă ce servea de spitalŭ, zăceaŭ duoă-zecĭ din aceia cărora nemiciĭ, neputîndŭ să le dea o moarte definitivă, nu făcuse de cît a-ĭ vulnera ș-a cădea eĭ maĭ nainte subt loviturile lor. Uni dintr′înșiĭ așteptau din cînd în cînd să deșarte paharulŭ morțiĭ, căcĭ avem în noĭ o putere ascunsă care ne prevestește aceasta; dar nicĭ întristarea, nicĭ temerea nu se vedea pe fața lor; din contra eĭ surîdeaŭ, răsbunațĭ și astă dată și murindŭ triumfătorĭ. Alțiĭ însă ale căror durerĭ eraŭ violente, maĭ debili saŭ maĭ puținŭ determinațĭ de a suferi vederea unuĭ brațŭ tăiatŭ saŭ o parte sdrobită de gloanțe, îșĭ esprimaŭ prin gemete grozavele lor kinurĭ, cerîndŭ ajutorulŭ bătrînuluĭ care, alergîndŭ de la unŭ patŭ la altul, consola, ajuta pe fie-care turnîndu-le nuoŭ balsamŭ, și legîndŭ plagele lor. Maniera, vorbele luĭ eraŭ pentru dînși o sorgentă vitaferă, căcĭ e dulce simpatia pentru celŭ nenorocitŭ.

Iată o inimă creștină în puritatea eĭ perfectă, iată unŭ apostolŭ ce aplică cu rigurozitate macsimele luĭ Isusŭ; datoriile către semenĭ, către D-zeŭ, toate le împlinea și prea rarŭ își aducea aminte de ale sale. Voĭ însă să avețĭ temeritatea a vă numi părințĭ aĭ popoarelor, ce luațĭ asupră-vă sarcina d′a-ĭ face fericițĭ, ce probe potŭ atesta orgolioasa voastră povară?... De păcătuițĭ, avețĭ curagiŭ: criminalulŭ nu trebue a se maĭ teme, soara luĭ va fi totŭ aceea-șĭ; o dată intratŭ în astă carieră, el nu maĭ poate trăi altfelŭ: crima e elementulŭ săŭ, și viața-ĭ e o povară cînd lumea îlŭ împiedică din mersulŭ luĭ?...

IX.

Astfelŭ urmă Bătrînulŭ a vedea de vulnerațĭ totŭ cu aceea-șĭ perseverință. Cîte nopțĭ nu a sacrificatŭ el de a face binele! profitat-am și noĭ de această ocaziune?...

El nu găsea nicĭ unŭ pretestŭ, nicĭ kiar etatea luĭ cea înaintată nu-lŭ putea opri cînd era vorba d′a da ajutorŭ; pe cînd noĭ ar trebui să ține unŭ registru ca să însemnăm frumoasele espresiunĭ cu care știu amici noștri a se scuza. Din contra, durerea luĭ creștea împreună cu suferințele soților săĭ, și vărsa multe lacrimĭ pe sepulcrele celor ce murea.

Unica consolare a Bătrînuluĭ era vederea luĭ Aldo, și a aceleĭ necunoscute, care din zi în zi dobîndea maĭ multă putere. Întremarea astor duoă ființe, ce se identificase cu dînsul, îĭ reîntinerea simțitoarea sa inimă, și-lŭ făcea să uĭte toate trudele luĭ cotidiene. Cît de mare fu bucuria sa, cînd, intrîndŭ într′o zi în camera luĭ Aldo îlŭ găsi sculatŭ, pusŭ pe unŭ scaunŭ și încercîndu-se de a scrie.

—„Așa, amice, îĭ zise el îmbrățișîndu-lŭ; eŭ m′am rugatŭ, și cerulŭ iată c′a auzitŭ rugăciunea mea! El te conservă, Aldo, pentru alte timpurĭ maĭ fericite, te conservă ca să arîțĭ lumiĭ că fiĭ Romîniĭ sînt demnĭ să poarte numele lor! Acuma ce mulțumire voiŭ aștepta maĭ multă de cît aceasta? te voiŭ vedea iară alergîndŭ peste Carpați, și patria noastră se va făli văzîndŭ c′o apără brațulŭ unuĭ așa de bravŭ călărețŭ. Nicĭ o dată, iubite Aldo, nu m′am simțitŭ maĭ fericitŭ; d′odată cu sănătatea ta, dobîndesc și p′a aceleĭ infortunate d′a căria viață eŭ mă temeam așa de multŭ.”

Bietulŭ june, tresărindŭ la astă plăcută noutate, „Ce zicĭ, iubite tată, îĭ zise el, ea a scăpatŭ, mîĭnile tale i-a redatŭ viața!...

—„Așa, Aldo, ea a scăpatŭ, îĭ răspunse Bătrînulŭ;dar nu cum-va te interesă astă femee, pe cînd tu le disprețuiaĭ cu atîta amărăciune? Gîndește-te bine, amice și vezĭ daca nu aĭ să trecĭ abisulŭ maĭ nainte d′a ajunge aci. Uită femeea, Aldo; ea trebue să piară pentru totŭ d′auna din memoria ta, altfelŭ veĭ cădea din nuoŭ în letargie, și te voiŭ vedea pe tine, fama vitejilor, plîngîndŭ ca copiĭ pe urmele maĭciĭ lor. Atuncĭ unde va fi acelŭ eroŭ îngrozitorŭ care lăsa numaĭ cadavre în treacătulŭ săŭ? nicăerĭ, amice, și renumirea luĭ se va stinge, căcĭ amorulŭ, astă frenezie a copilăriĭ, îĭ va consuma orĭ ce altŭ sentimentŭ, și inima sa nu va fi maĭ multŭ de cît o elocostă gata a se depune orĭ cînd pe sanctuariulŭ săŭ!

Rușine, Aldo, să fiĭ dominatŭ de niște pasiunĭ așa de micĭ! Patria fie amanta ta, căcĭ orĭ care altă ființă te va face infortunatŭ.”

Dar puținŭ îĭ păsa luĭ Aldo să combată saŭ nu pe unŭ bătrînŭ alŭ căruia peptŭ poate că nu palpitase nicĭ o dată, văzîndŭ carmeni uneĭ copilițe; cu toate astea, în marea sa impaciență, ne maĭ lăsîndu-lŭ să urmeze, îĭ zise: „Încetează, amice, de a mă condamna; daca cerulŭ te-a păzitŭ de a trece prin acestŭ purgatoriŭ, lasă-mă pe mine a spune furorile saŭ meritele luĭ, căcĭ mă voiŭ disculpa poate înaintea ta. — Din contră, iubite tată, amorulŭ nu este o frenezie a copilăriĭ, ci o pasiune capitală a naturiĭ noastre; el ne poate fi fatalŭ saŭ propice după obiectulŭ în care lŭ am personificatŭ: daca consecuințele luĭ sînt cîte o dată funeste, noĭ sîntem culpabilĭ, iar nu mobilulŭ care ne-a îndemnatŭ la aceasta; căcĭ fără a lua cele maĭ micĭ precauțiunĭ, căutîndŭ orbește pe femeea ce iubim, ne aruncăm în mijloculŭ uneĭ soțietățĭ corupte, și iată-ne de o dată pe marginea abisuluĭ. Pericolulŭ este inevitabilŭ; unele caractere maĭ debile cadŭ într′însul, ne maĭ putîndŭ a se susține, iar altele, victime și maĭ infortunate, scăpîndŭ, fugŭ vegetîndŭ pe pămîntŭ, și prelungindu-șĭ kinulŭ ce a refuzatŭ d′a-lŭ întrerupe de multŭ! — Amorulŭ, amice, nu se cuvine de cît acelor oamenĭ privelegiațĭ care știu să profite de dînsul; ceĭ slabĭ cad maĭ nainte d′a se bucura de el!.. Teme-te de a numi amorulŭ o pasiune mică, căcĭ el este celŭ maĭ putinte agentŭ care ne împinge către lumină și adevărŭ; și cît de puținĭ sînt aceia care, simțindu-lŭ, a recunoscutŭ totŭ de o dată și puterea luĭ! Eŭ, amice, am încercatŭ aceasta, și daca brațele mele așa de debile, aŭ pututŭ să dea moartea, cauza este c′aŭ fostŭ întărite de dînsul. Și daca am fugitŭ din lume, disprețuindŭ femeea mundană, credeaĭ tu că amorulŭ meŭ a peritŭ pentru eternitate? Socoteam, afectam de a crede aceasta, dar în van, amice, căcĭ flacăra sa crește din zi în zi, în spiritulŭ meŭ; unŭ tinŭ perfectŭ de frumusețe e totŭ d′auna prezinte în imaginațiunea mea: iată dar o femee de care nu trebue să te maĭ temĭ. — Și de mă interesă acum soarta acesteĭ necunoscute, nu cat și amorulŭ eĭ, ci voescŭ numaĭ a-ĭ împuțina suferințele care a redus-o la astă estremitate. Frumusețea sa îmĭ deșteaptă niște resuvenire misterioase, și mă face să compătimesc cu dînsŭ să o ajutŭ, de se va putea, să o consol, să o scap pericolulŭ în care a căzutŭ, și s′o reîntorc la familie, căcĭ, cine știe, poate că părinți săĭ îșĭ vor da moartea, disperațĭ d′a o maĭ găsi!... O! ajută-mă, iubite tată, ajută-mă să fac și eŭ binele pe care tu-lŭ practicĭ cu atîta sîntitate!...

Bătrînulŭ, respectîndŭ entusiasmulŭ luĭ Aldo, îlŭ încuragiă, promițîndu-ĭ reazămulŭ săŭ; apoĭ se retrase.

X.

În timpulŭ acesta mulțĭ din trupa luĭ Brav se așezase la umbra stufoșilor ptejarĭ; într′o grupă era vorba despre cutare tradițiune, despre cutare munte unde a rătăcitŭ cutare Doamnă cu fiulŭ eĭ, despre prăpastia unde asvîrleaŭ Panduriĭ pe Tătarĭ! sublimă poezie a unuĭ popolŭ gemîndŭ, ce nu găsește consolare de cît în trecutŭ, aducîndu-șĭ aminte de era sa fericită, de victoriile repurtate de strămoșiĭ săĭ ce sguduiră luméa!

Într′altă grupă se descria frumosulŭ lor triumfŭ. Cum a datŭ goană unuĭ căpitanŭ, cum a sburatŭ capulŭ cutăruia și-lŭ învîrtea în sulița sa, cît de tare băgase groaza într′înșiĭ, și ce dezordine era în fuga lor. Se consultaŭ cum trebue să se poarte în viitorŭ, juraŭ unuĭ altuia credință și că se vor apăra reciprocŭ. Alțiĭ plîngeaŭ povestindŭ mizeriile ce căzuse pe biata Țară, scoteaŭ în entusiasmulŭ lor săbiile, și încruțișîndu-le, arĭdicaŭ anateme contra infamuluĭ ce va căta să trăiască maĭ nainte de a se libera!

Aceasta era principala lor ocupațiune maĭ în toate zilele! Sublimŭ esemplu de virtutea moșilor noștri, și de curagiulŭ lor patrioticŭ! Noĭ însă fiĭ aĭ aceluia-șĭ pămîntŭ ca și dînșiĭ, putut-am o dată celŭ puținŭ să nu uităm faptele lor? Dar ce e dreptŭ, pentru ce atîta confuziune, să ne stricăm liniștea și petrecerile noastre, cînd noĭ nu putem face nimicŭ?... —Dar pace voă, și cătați-vă de odihnă, căcĭ eŭ mă întorc iară la aceia ce nu le plăcea așa de multŭ repaosulŭ.

XI

Cincĭ zile trecuse acum de cînd Brav triumfase într′o luptă așa de inegală; de ce nu putea el să maĭ prevază și ce i se prepară în viitorŭ! Cea maĭ mare parte din vulnerațĭ redobîndiră viața, iar ceilalțĭ se îngropară cu mare onoare. Întristarea ce se simțea pentru pierderea atîtor soțĭ-de-arme, fu compensată cîștigîndŭ iară pe Aldo, care știuse să subjuge atît de multŭ inimile în cît viața luĭ era viața tutulor. — Bătrînulŭ, împreună cu dînsul, se duse în camera vecină, din naintea necunoscuteĭ care se întremase oare-cum, și-șĭ simțea maĭ multŭ saŭ maĭ puținŭ pozițiunea în care se afla.

Aldo, invitatŭ de dînsa, ședea pe unŭ scaunŭ aproape de patulŭ săŭ, cînd ea se adresă către el: „Și pentru ce nu-mĭ spunețĭ adevărata crimă pentru care m′ațĭ înkisŭ aicĭ? ce am făcutŭ eŭ de-mĭ răpițĭ mijloacele de a trăi liberă?... D-zeule! nu cum-va căzut-am în mîĭni de bandițĭ? trimite-veĭ tu urgie peste urgie asupra uneĭ inocente? — O! scăpați-mă streinilor.... daca a maĭ rămasŭ în inima voastră o mică skintee de compătimire, atingă-vă lacrimile uneĭ infortunate, și dați-mĭ, kiar contra ordinuluĭ providențialŭ, aceea ce-mĭ ațĭ răpitŭ!”. Durerea eĭ făcu să lăcrimeze și ceĭ duoĭ-amicĭ împreună cu dînsa. Apoĭ Bătrînulŭ, după ce-ĭ descoperĭ totŭ, spuindu-ĭ starea în care a găsit-o soțiĭ luĭ, groaza și mirarea ce le-a cauzatŭ o femee nobilă, cu vestmintele sfîșinte, rătăcită și fără respirare pe acele cime prea rarŭ călcate de omŭ, adăogă în fine: „Cînd te-am adusŭ pe brațe acilea, eraĭ ca și moartă; tu n′auzeaĭ, nu vedeaĭ nimica, eraĭ fără simțire. Ne-am luptatŭ cu toată buna-voință ca să te scăpăm; am voitŭ, era o datorie a noastră ca să-țĭ dăm viața de care ne îndoeam, și iată în fine speranța noastră s′a realizatŭ.”

Aldo termină aceea ce începuse Bătrînulŭ. „Nu te teme de nimicŭ, jună copilă, îĭ zise el; libertatea o aĭ și acum, și de ne numeștĭ bandițĭ, află că singura noastră culpă e că am fugitŭ departe de soțietatea ce poate că a contribuitŭ multŭ la disperarea ta. Aĭ dreptate a ne blestema, căcĭ țĭ am răpitŭ unŭ bine pe care îlŭ doream și eŭ atîta de multŭ: țĭ am datŭ viața pe care o urăștĭ! Cu toate astea iartă-ne de am împlinitŭ astă datorie pe care o credeam sacră; tu eștĭ liberă acum, și poțĭ să-țĭ alegĭ soara pe care o preferĭ.”

— „Nu cum-va este unŭ visŭ aceea ce auz, zise necunoscuta? astă voce mă consolă, și-mĭ redă speranța perdută de atîta timpŭ!... O, soțietate! eŭ n′am găsitŭ încă în sînulŭ tăŭ oamenĭ cu generozitate, încrede-mă-voiŭ eŭ acuma în fiĭ tăĭ, cînd sînt gonită de tine, —și de furorile uneĭ mulțimĭ înecată în corupțiune?... Dar lungĭ fură suferințele mele, și poate că în fine am ajunsŭ pe unŭ pămîntŭ-paradisŭ, unde să găsesc niște sfărîmăturĭ, aruncate de uraganele soțiale, care maĭ conservă amorulŭ și pietatea. Prin aste locurĭ însă, prin aste prăpaștiĭ, să se afle oare oamenĭ care să compătimească, să mă ajute, să-mĭ dea viața, pe cînd în mijloculŭ unuĭ orașŭ ar fi trebuitŭ să caz zăcîndă pe strade, și noaptea să fiŭ mîncarea cîînilor flămînzĭ?... Grație, nobilĭi streinĭ, pentru trudele ce v′am cauzatŭ! dar spuneți-mĭ daca nu sînt încelată, saŭ daca agoniile spirituluĭ meŭ mă fac să mă îndoesc!”

Căutătura, vocea, totŭ corpulŭ îĭ tremura, căcĭ se vedea singură, în mijloculŭ unor streinĭ, și se gîndea la trecutŭ ce era pentru dînsa o imagine vie a viețeĭ sale turmentată de durerĭ perpetuĭ. Dar femeea purta cu dînsa și′n nenorocire puternica sa armă, și ea putu să subjuge pe aceia ce o ascultaŭ. Astfelŭ Aldo suferea împreună cu Bătrînulŭ, și abia punu să-șĭ curme durerile lor și să vorbească aceleĭ infortunate: „Nu te maĭ îndoi, jună copilă, căcĭ Dumnezeŭ te trimise acilea ca să nu cazĭ pe mîna vr′unor oamenĭ ca aceia de care aĭ fugitŭ. Noĭ, ascunșĭ acilea, de și evităm orĭ ce întâlnire, orĭ ce contactŭ cu lumea, și desecăm numaĭ cîte odată punga aceluĭ avutŭ ca să putem trăi, nu formăm cu toate astea o trupă omucidă, ci din contra apărăm, scăpăm pe infortunațĭ, îĭ consolăm și le promitem că o dată îĭ vom face fericițĭ. Tu eștĭ una din acele ființe; durerea, kinurile tale sînt maĭ marĭ de cît ale lor, și cu atît maĭ multŭ pretinde orĭ ce sacrificiĭ voeștĭ a-țĭ face, căcĭ datoriile către omenime, ne ordonă a te asculta. Spune daca voeștĭ a-țĭ vedea iară părințiĭ, saŭ daca doreștĭ a te afunda în dezerte ca să terminĭ acolo o viață atîtŭ de mizerabilă!...”

Lacrimele necunoscuteĭ curgeaŭ în abundență privindŭ pe Aldo, ascultîndŭ sacrificele ce voia să facă pentru dînsa, și părea că admiră desfigurata luĭ frumusețețe și unŭ obrazŭ ofilitŭ așa de timpuriŭ. Apoĭ, pe cînd Bătrînulŭ o consola prin vorbele luĭ biblice și lăuda mizericordia divină, ea ridicîndu-șĭ pletoasele eĭ gene ce se îngînaŭ în lacrimĭ, așa se adresă către Aldo: „Da, streine, nu maĭ mă îndoesc acum despre acea putere infinită ce am disprețuit-o amarŭ! Rătăcită peste munțĭĭ alergîndŭ acolo unde azardulŭ mă arunca, căzîndŭ în fine moartă pe acele cime obscure omnipotența luĭ conservase acilea oamenĭ care să preîntîmpine peirea mea!

Și ce recompense ar putea să egale nobila voastră binefacere? Eŭ nu voiŭ putea fi ingrată către aceia ce s′aŭ interesatŭ de viața mea, și care se espun numaĭ ca să apere pe infortunațĭ! — Cu toate astea abandona-voiŭ totulŭ pentru lume, saŭ lumea pentru aștĭ oamenĭ ce-ĭ visa adesea debila mea imaginațiune?... O iertare, nobilĭ streinĭ, vederea mi se întunecă, mă rătăcesc!...” și recăzu perdută pe căpătîiulŭ săŭ.

Aldo consumatŭ, căzu în acelea-șĭ durerĭ ca și dînsa; abia se întoarse în camera sa susținutŭ de brațele Bătrînuluĭ.

XII.

De acum înainte aceștĭ nuoĭ amicĭ se vizitaŭ maĭ desŭ, și convorbeaŭ multe ore împreună. Cu toate acestea era între dînși o timiditate neînțeleasă; okiĭ lor, cînd se întîlneaŭ fără de veste, cătaŭ a se ascunde, și se întorceaŭ repede asupra altuĭ obiectŭ. De multe orĭ palida lor față se colora de acelŭ rumenŭ alŭ inocențeĭ și nicĭ unul dintr′înși nu putea înțelege misterulŭ acesteĭ temerĭ: poate că era amorulŭ ce-ĭ turmenta, dar inima lor sdrobită refuza acum turmentele luĭ. Orĭ cum însă repaosulŭ fugise de Aldo, și deasa vedere a acesteĭ necunoscute îĭ reimprimase în memorie tabloulŭ kinurilor sale. Frumusețea, caracterulŭ eĭ, îlŭ făcea să mediteze nopțĭ întregĭ, și să-șĭ blesteme ora în care a văzut-o; spuindŭ dreptŭ, astă femee misterioasă ajunsese să ocupe unŭ locŭ primariŭ în inima luĭ Aldo, care căta cu toate astea mijloace s′o facă a se întoarce în lumea din care a fugitŭ. Dar ambiguitatea cu care se esprimase biata jună asupra acesteĭ cestiunĭ, era unŭ obstacolŭ ce-lŭ oprea d′a-ĭ spune directŭ opiniunea sa; el făcea adesea aluziunĭ, fără însă a înainta maĭ multŭ.

Într′o zi necunoscuta înțelegîndŭ scopulŭ luĭ Aldo lăsîndŭ la o parte pudoarea, singurlŭ vălŭ alŭ inocențeĭ fără să-șĭ considere viitorulŭ pentru că se învățase cum trebue a muri, îĭ zise: „De ce nu m′ați lăsatŭ să mor pe acele cime, daca aveațĭ de gîndŭ a descoperi refugiulŭ meŭ, și a mă trimite să mor kinuită în infernulŭ din care abia putusem scăna? De ațĭ avutŭ pietatea a-mĭ da viața, pretindețĭ oare s′o vă plătesc atîta de scumpŭ? O, nu! descatenațĭ-mĭ maĭ bine voĭ spiritulŭ d′această povară, de cît să intru din nuoŭ în mijloculŭ acelor uragane ce ′n timpŭ de duoă-zecĭ de anĭ mĭ a otrăvitŭ ființa! Nicăerĭ nu am găsitŭ unŭ omŭ asemenea voă, de ce dar voițĭ a abuza de nobilitatea voastră, îmulțindŭ cu mine numărulŭ victimelor ce se adaogă în fie-care zi? Nu, nicăerĭ nu maĭ pociŭ trăi, căcĭ nicăerĭ nu am găsitŭ virtutea de cît aci! De nu mă priimițĭ însă în mijloculŭ vostru, de vă incomodă o femee infortunată și nu o lăsațĭ să ia parte, să se espue la toate pericolile ce vă amenință, atuncĭ, oamenĭ ce afectațĭ a vă deosebi de semeniĭ voștri, dați-mĭ celŭ puținŭ libertatea ce-mĭ ațĭ promins c′o am d′a-mĭ alege soara pe care o prefer!”

Aldo credea că este unŭ visŭ aceea ce aude, nu putea să înțeleagă daca în adevărŭ este o femee ceia care-ĭ vorbește; crescutŭ în mijloculŭ lor, el studiase natura și prea nuținĭ oamenĭ, le cunoștea ca dînsul. Știa că nicĭ o dată femeea nu cade în asemenea estreme, și că se mulțumește maĭ bine a suferi tăcîndŭ amara eĭ soară. Dar determinarea necunoscuteĭ, acel curagiŭ temerariŭ, necompatibilŭ cu constituțiunea sa făcu să se îndoiască, și să vază cît de puținŭ cunoscuse aste inimĭ ce pot merge de la amorŭ pînă la crimă. Cu cît însă se încredința maĭ bine de realitatea femei cŭ avea înainte-ĭ, și-ĭ recunoștea superioritatea, cu atît începu să se teamă de dînsa, și să se gîndească și maĭ multŭ cum ar depărta-o de lîngă el. Dar ambițiunea luĭ Aldo nu lăsă aste temerĭ să crească, și amorulŭ săŭ propriŭ nu-ĭ putu permite o asemenea slăbiciune.

„Rămîĭ dar, îĭ zise el, în mijloculŭ postru; noĭ sîntem infortunațĭ ca și tine, dar veĭ găsi acilea ș′amicĭ, și pace și totŭ ce doreștĭ. — De voeștĭ îțĭ voiŭ fi frate, Și Bătrînulŭ va fi părintele tăŭ.”

Oĭki necunoscuteĭ se îngînaŭ acum în lacrimĭ; ea privea pe amiculŭ săŭ și pu putea să-ĭ vorbească. Apoĭ Aldo se vedea bine că e turburatŭ, el nu cunoștea încă pe aceea ce o numi sora sa, și cu toate astea privindu-o... dar era vr′unŭ visŭ, vr′o iluziune ce-lŭ turmenta.

XIII.

De la o vreme juna necunoscută începuse să străbată văile ș′acele livezĭ frumoase ce se întindeaŭ pe coastele lor. Ea era maĭ totŭ d′auna singură în preumblărie sale, și de multe orĭ munțiĭ saŭ stelile fură marture la durerile eĭ; numaĭ acilea putea să admire în liniște frumusețea naturiĭ, să întîrzie maĭ multe ore fără să se teamă de nimenĭ, fiindŭ că nu era în mijloculŭ societățiĭ, ci pe unŭ pămîntŭ incultŭ locuitŭ de bandițĭ!

Într′o zi ea eși prea de dimineață, și alergă către un ștejarulŭ subt a căruia umbră se odihnea adesea;dar cît de mare fu surprinderea sa cînd zări lîngă trunkulŭ acestuĭ arbore pe amici săĭ! Ea merse d′a dreptulŭ la dînșiĭ și plină de veselie le zise: „Nu e așa că amica voastră nu s′a încelatŭ în alegerea ce a făcutŭ? Aldo însă abia putu să-șĭ ascunză întristarea, pînă azĭ el nu vorbise Bătrînuluĭ de cît de dînsa: voea să afle secretulŭ acesteĭ fetițe misterioase, și prin ce azard venise ea pe aceĭ munțĭ.

Aldo îșĭ înăbușise destul dorințele ca să maĭ poată răbda; acum sosise timpulŭ, și cu o voce timidă o rugă să-ĭ spue cauza emigrațiuniĭ și a suferinților sale. Dar ce vălŭ negru se destinse pe față-ĭ auzindŭ aceasta! căci perdu de repede alegrețea ce simțise la astă întâlnire neașteptată! — „ O! cît de penibilŭ este a ne aduce aminte d′unŭ trecutŭ durerosŭ, le zise ea, dar voĭ dorițĭ, așteptați de multŭ timpŭ aceasta, amici meĭ, și datoria mea este a nu vă ascunde nimicŭ din cîte am suferitŭ! Apoĭ după o mică pauză, ca cum ar fi voitŭ să-șĭ oprească cursulŭ emoțiunilor sale, așa începu:

„Eram încă copilă, amici meĭ, cînd rămăseiŭ fără tată pe mîĭnele uneĭ sărmane mume, a căria speranță era unŭ frate ce maĭ aveam. Astă pierdere mă făcu să sufer, dar durerile mele trecură peste puținŭ, și eram fericită în inocența mea. Toțĭ mă iubeaŭ, mă îndrăgeŭ și eŭ le surîdeam la toțĭ, și toată lumea mă mulțumea...

„De ce nu muriiŭ eŭ în acea etate cînd vedeam maĭ Frumosulŭ și cînd m′așĭ fi despărțitŭ plîngîndŭ de lumea în care trăiam! căcĭ numaĭ în aniĭ copilăriĭ putem zice că viețuim, iar de aci înainte îngreuem pămîntul cu kinurile și luptele noastre!

„Dar aniĭ se îmulțeaŭ, și împreună cu dînștiĭ creștea și melancolia mea. Eŭ perdeam din ce în ce acel aerŭ alegru ce plăcuse atît de multŭ, și inima mea, încetîndŭ de a maĭ fi sburdalnică, iubea maĭ multŭ singurătatea. Lumea începu a fugi de mine, și eŭ o evitŭ cît se putea maĭ multŭ. — O! amici meĭ, eŭ făceam aceasta fiind-că începusem a o cunoaște și a simți mizeriile eĭ. —Dar de ce nu puteam și eŭ a mă prinde în hora lor ca să danț pe sepulcrele eroilor poștri, și, amestecîndu-mă cu dînși, să gust din acele pltăcerĭ infame?... Daca în omenime mizeria e universală, de ce se maĭ găsescŭ ființe care simtŭ durerile eĭ?. — O, amici meĭ! cîte rele nu am văzutŭ în lume, și cite inimĭ june nu s′aŭ uscatŭ maĭ nainte de timpŭ!...

„Cu toate astea voeam să găsesc vr′unŭ mijlocŭ de distracțiune, și alergam adesea în saloane ca să scap de tediulŭ ce mă consuma; dar acilea nu găseam de cît o mulțime ignorantă care se întrecea să-șĭ arate frivolitatea și vițiile sale: — nenorocire aceluia ce-șĭ cată ultimulŭ refugiŭ în asemenea locurĭ! — Astfelŭ durerile mele creșteaŭ și maĭ multŭ cînd intruni în mijloculŭ acestor adunărĭ corupte, și hotărîiŭ a trăi izolată de lume și să evitŭ orĭ-ce contactŭ cu ea.

„Dar silințele mele fură vane; creșteam, amici mieĭ, și o pasiune puternică se deștepta în mine; Amorulŭ începu să-mĭ promiță niște zile maĭ senine, și credeam că, personificîndŭ într′unŭ singurŭ omŭ toată fericirea ce așĭ fi pututŭ aștepta, să uĭt cel-laltŭ restŭ de lume ca să nu maĭ fiŭ judecătorulŭ eĭ!... Dar Fatalitatea era determinată a mă urmări orĭ unde, și a mă face necontenitŭ victima nesațiuluĭ săŭ! căcĭ visulŭ asta fu numaĭ de o zi, și otrava ce mă arse îndoi răulŭ de care mă topeam.

„Eŭ începuiŭ să simț de unŭ june ce credeam că compătimește cu mine, care de maĭ multŭ timpŭ părea că suferă, că se interesă de soara mea, și care afecta că fuge și disprețuește lumea; de unŭ june ce părea că mă adoră zioa și noaptea în visele luĭ. Dar îmĭ trebui puținŭ timpŭ ca să cunosc pe acestŭ omŭ perfidŭ; și pe urmă a-lŭ disprețui amarŭ!... disprețulŭ însă ne îmulțește kinurile, și eŭ simțeam că sînt aproape de mormîntŭ.

„În mijloculŭ acesteĭ nopțĭ obscure cînd, împinsŭ de uraganele ce se luptaŭ în mine, eram aproape de abisŭ, unŭ omŭ mă opri de a cădea într′însul, unŭ amicŭl ce mă iubea și pe care nu știusem a-lŭ prețui destul!

Aci necunoscuta se opri, oĭki săĭ întîlni pe aĭ luĭ Aldo, și vărsîndŭ cîte-va lacrimĭ reîncepu:

„Dumnezeule! tu ce nu-mĭ aĭ acordatŭ de cît durerea, de ce nu-mĭ aĭ lăsatŭ celŭ puținŭ pe acelŭ amicŭ, căcĭ numaĭ cu dînsul așĭ maĭ fi pututŭ trăi?... Cîte lacrimi nu a vărsatŭ el văzîndu-mă suferindŭ! de cîte orĭ lira, subt degetele luĭ, nu a plînsŭ durerile mele! și eŭ, vîndută de toțĭ, nu mă încredeam într′însul, mă îndoeam de amorulŭ săŭ, și mă interesam puținŭ de soara celuĭ ce suferea ca și mine; pe cînd el, voindŭ a mă face fericită făcea sacrificiĭ pe care le-am aflatŭ prea tîrziŭ! — Îngratitudinea fu cauza nenorocirilor mele!...

Aldo tresări la aceste vorbe. „Eĭ bine, zise, și ce s′a făcutŭ acelŭ june infortunatŭ, nu cum-va a muritŭ?

„Nu, amiculŭ meŭ, continui necunoscuta; acelŭ sufletŭ nobilŭ, fără a mă numi ingrată, mă consola tot d′auna spuindu-mĭ că durerea e elementulŭ nostru, că nu trebue să ne dispere furorile eĭ, ci să rîdem dînsa ca și de mizeriile acelora ce ne înconjuraŭ. Preceptulŭ săŭ fu sublimŭ, dar el fu celŭ dintîiŭ care lŭ a violatŭ! Disperatŭ de a găsi amanta ce căuta frumosulŭ idealŭ, indignîndu-se asupra uneĭ amice ce nu maĭ putŭ compătimi cu nimenĭ din cauza suferințelor sale, el abandonă, și nu voi să maĭ auză de numele meŭ!

„Atuncĭ eŭ rămăseiŭ streină, streină în mijlocul lumiĭ, înconjurată de atîtea rude și atîțea cunoscuțĭ; streină, căcĭ se dusese singurlŭ meŭ ajutorŭ! O! de cîte orĭ nu am udatŭ cu lacrimĭ urmele pe unde venea el! de cîte orĭ nu am roșitŭ aducîndu-mĭ aminte de ingratitudinea mea!...

„Dar nu fură destul aceste loviturĭ repetate, eŭ trebui în fine să caz cu totulŭ subt povara kinurilor mele. Diferite, facțiunĭ începură a devasta teritoriulŭ patriĭ noastre, cete de bandițĭ a jefui și a omorĭ lumea. Danubiulŭ văzu atuncĭ plutindŭ pe sînulŭ săŭ navele streine care veneaŭ în ajutorulŭ nostru; dar ce ajutorŭ! eĭ n′aŭ venitŭ să ne apere, ci să verse sîngele patriotŭ, să se încarce de spoliațiunĭ, să insulte familiĭ inocente, și să nu respecte nicĭ unŭ dreptŭ alŭ suveranitățiĭ noastre!...

„În acestŭ timpŭ de destrucțiune, eŭ nu am maĭ auzitŭ de numele amiculuĭ meŭ; nu știŭ spre care parte a globuluĭ s′a afundatŭ, căcĭ iată unŭ anŭ acuma de cînd nicĭ o noutate nu am maĭ aflatŭ de dînsul. — O, amici meĭ! suferințele uneĭ femeĭ nu puteaŭ merge maĭ departe de cît pînă aci. Necunoscută, insultată în patria mea, abandonată de omulŭ fericiriĭ mele, ce-mĭ maĭ rămînea mie să fac pe pămîntŭ? moartea kiar nu era destulă ca să fac a înceta durerile mele! îmĭ trebuea spațiŭ ca să respir de atîtea lupte, îmĭ trebuea dezertulŭ ca să mă ascunz din fața lumiĭ, îmĭ trebuea să maĭ beaŭ otrabă ca să espiez ingratitudinea mea! Atuncĭ am alergatŭ disperată, fără să știu unde, am lăsatŭ în urmă-mĭ durere și lacrimĭ, și nu voiam să maĭ trăesc fără acela ce am iubitŭ!

„ O! amiculŭ meŭ, în orĭ-care parte a lumiĭ veĭ fi,in cerŭ saŭ pe pămîntŭ, grăbește de kiamă lîngă tine pe femeea ingrată ce aĭ abandonatŭ! ea nu maĭ poate să sufere maĭ multŭ angustiile eĭ. Vino, amice perdutŭ, vino în mijloculŭ soților tăĭ de durere și veĭ găsi acilea și inimĭ, și lacrimĭ, și brațe care vor ști să apere împreună cu tine pămîntulŭ patrii noastre!...”

Aci se stinse puterile necunoscuteĭ; iar Aldo disperatŭ, aruncîndŭ grozave căutăturĭ asupra eĭ, ca cum ar fi voitŭ să măsoare talia unuĭ antagonistŭ, o apucă de mînă zicîndu-ĭ: „D-zeule!... eștĭ tu, Aminto!... și eŭ... nu te-am cunoscutŭ!...” apoĭ amînduoĭ căzură în delirŭ.

Bătrînulŭ îmărmuritŭ îșĭ înălță brațele către cerŭ fără să poată vorbi; și în urmă căută să ajute pe amici săĭ. —Dar lasă-ĭ, bătrîne, să termine în delirŭ acelei emoțiunĭ atît de violente, căcĭ prea puținĭ din noĭ aŭ fericirea să guste aceea ce încearcă Aldo acum! Căzutŭ! pe brațele amiciĭ sale, angelica luĭ figură alăturată de a Aminteĭ, respiră numaĭ voiuptate, și Grațiile împletescŭ cunune pe frunțile lor.

Dar o trîmbiță se aude răsunîndŭ pe vale; amicĭ se deșteptŭ la acestŭ sgomotŭ, se îmbrățișează din noŭ și pornescŭ împreună spre sunetulŭ ce-ĭ kiema.

XIV.

Unŭ nunțiŭ venise să spue luĭ Brav să se grăbescă a eși îndată la cîmpŭ, unde-lŭ așteaptă trupele-amice căcĭ zioa hotărîtă s′a apropiatŭ, și nemiciĭ sînt p′aproape a-ĭ ataca.

Semnalulŭ se dedese, și toată banda se adună împrejurulŭ căpitanuluĭ săŭ.

Fața luĭ Brav era surîzândă, pe buzele sale setea disprețulŭ, și′n okiĭ săĭ ardea foculŭ bandituluĭ ce vede în ajutorulŭ peiriĭ saŭbnriumfuluĭ săŭ. Astă noutate părea că reintinerise pe acestŭ omŭ ce se lupta de mulțĭ avĭ cu timpulŭ și cu semeniĭ săĭ, căcĭ este dulce cînd vezĭ că a sositŭ momentulŭ ca să rupĭ pentru totŭ d′auna cu destinulŭ tăŭ.

Brav vorbi astfelŭ pandurilor săĭ: „Copiĭ! pînă acuma nemiciĭ noștri nu ne-aŭ numitŭ de cît niște tîlharĭ care, nerespectîndŭ nicĭ o lege, se putreau din munca altora, fiind-că eĭ nu ne lăsaŭ liberĭ de a cultiva pămîntulŭ; ve-aŭ numitŭ tîlharĭ pentru că am fostŭ silițĭ să descărcăm armele noastre în aceia ce voiaŭ a ne răni pacea ce găsisem în aceștĭ munțĭ! De azĭ înainte numească-ne cum vor voi căcĭ mîĭne, amici meĭ, mîine vom sbura peste munțĭ, vom delăsa pentru totŭ d′auna astă vale ce ne a adăpostitŭ, și vom da mîna cu ceĭlalțĭ frațĭ aĭ noștri ce aŭ gemutŭ destul ca să maĭ poată răbda; vom da mîna cu dînșiĭ căcĭ altfelŭ, acele lăcuste ce aŭ devastatŭ țara, pe vor face să perim acilea de foame. Trădarea descoperi în zilele trecute refugiulŭ nostru, și fii săĭ cată a ne întinde din nuoŭ perfidele lor curse. Dar nu, amiciĭ meĭ! pe cît timpŭ brațele noastre vor putea da moartea, nicĭ unul din aceĭ mizerabilĭ nu-șĭ vor spăla mîĭnile în sîngele nostru! Daca căpitanulŭ vostru va peri împreună cu Aldo, atuncĭ comandați-vă singurĭ, și toțĭ ca unul fițĭ Căpitanĭ. De vețĭ termina și gloanțele voastre, arunca-ți-vă în baionetele lor, sdrobițĭ în căderea voastră pe ceĭ ce cată a maĭ trăi, și învățațĭ pe aceĭ poltronĭ să cunoască cît e de dulce a muri pentru patrie! — Mîĭne vom porni să căutăm pretutindenĭ moartea ce se teme de noĭ, și unŭ benketŭ va fi semnalulŭ plecăriĭ noastre; pînă mîĭne, preparațiunĭ, copii meĭ, caĭ și multe arme, gloanțe și iarbă să fie ′ndestul!”

Dar nu era oare nicĭ unul care să tremune de soarta, saŭ să se îngrozească de puterea ce-ĭ amenința?...nicĭ unul, omule frikosŭ! eĭ nu voeaŭ a raționa ca tine.

„Preparați la arme multe,

Căcĭ Romînulŭ e ′nvățatŭ

A strica la săbiĭ sute

Totŭ tăindŭ neprecurmatŭ!

„Îngrijițĭ de caĭ maĭ bine

Căcĭ eĭ mîĭne vor sbura

Peste dealurĭ, peste cime,

Prin nemicĭ vor galopa.

„Aĭ copiĭ, copiĭ, la vale,

Gloanțe multe să turnațĭ:

Pușca noastră-o să sfărame

Pe nemiciĭ ceĭ spurcațĭ!

Astfelŭ era întristarea bravilor pandurĭ cînd mergeaŭ la moarte. Și știțĭ de unde le venea atîta indiferență pentru viața ce noĭ o cumpărăm atîta de scumpŭ? devinați-o singurĭ, misterulŭ e neînsemnatŭ.

Din ce în ce numărulŭ cîntătorilor se îmulțeaŭ; străbăteaŭ cu toțiĭ acele delicioase văĭ, d′ asupra cărora luna începuse să-șĭ reflete melancolica sa lumină. Brav, retrasŭ în castelulŭ săŭ, asculta cu plăcere acele resbelnice concerte, alŭ căror eco, fugindŭ din munte în munte,făcea de departe să răsune bolțile nopțiĭ.

XVI.

Dar ce se făcuse sărmanulŭ Aldo? nu cum-va putuse să uĭte durerile sale și să cînte împreună cu aĭ săĭ? — Inima luĭ era prea sdrobită ca să se poată consola astfelŭ, căcĭ de multe orĭ muzica ne agravă durerile în locŭ d′a face să dispară turmentele eĭ. Retrasŭ într′unŭ locŭ obscurŭ, Aldo se lăsase în voia negreler sale gîndurĭ, și nu maĭ auzea nimicŭ din cîte se petrecea împrejurulŭ săŭ; soarta și iar soarta era demonulŭ ce căta să combată, și nu știa cum să sfărame flagelulŭ eĭ.

Dar așa de lesne cad eroi, ș′așa de multŭ se interesă de viața lor? Nu vă mirațĭ însă căcĭ și eĭ sînt oamenĭ, ș′apoĭ nu știŭ cine s′ar maĭ fi gînditŭ la viitorŭ, cînd era vorba d′a rămînea lîngă o femee ca Aminta? căcĭ ce e dreptŭ, adevărata plăcere voluptoasă ce simțim și noĭ în lume, e numaĭ atuncĭ cînd sînulŭ uneĭ fetițe palpită ca undele apeĭ pe peptulŭ nostru, — în colo văzut-ațĭ altŭ de cît vanitate?... ș′apoĭ de ce atîta ambițiune, atîta sete de imortalitate cînd oameniĭ pe omoară maĭ nainte de a muri?...

Cu toate astea poate că Aldo nu căta să rămîe lîngă dînsa, ci s′o abandone pînă cînd, triumfătorŭ, va putea să depue tesaurulŭ lumiĭ la picioarele eĭ, căcĭ are și biata femee o slăbiciune: ea te iubește maĭ cu seamă cînd vede glorie, viitorŭ, averĭ.... altfelŭ e tristă, melancolică și cu nimica n′o poțĭ mulțumi; dar poate că are și ea dreptate, căcĭ fără nume, fără aurŭ nu maĭ avem astăzĭ nicĭ o valoare; el este singurlŭ nostru meritŭ, și maĭ adesea ne face a totŭ-putințĭ.

Aldo însă nu avea aface c′o astfelŭ de femee; Aminta era femeea ideală ce-șĭ creează unŭ poetŭ, o martiră a lumiĭ în care se născuse, unŭ tipŭ perfectŭ de virtute și simțibilitate; și penelulŭ Frumusețiĭ cu atîta artă ornase astŭ kipŭ orientalŭ, în cît de ar fi trăitŭ în secolulŭ luĭ Rafaelŭ, lumea ar fi zisŭ că toate Madonele luĭ sînt o copie a acesteĭ frumusețĭ. Apoĭ pozițiunea, suferințele eĭ, îmulțea durerile luĭ Aldo cînd îșĭ imagina s-o abandone din nuoŭ și s′o lase pe mîĭnĭ streine, poate pentru totŭ d′auna; maĭ adaogă oroarea ce-ĭ inspira ideea de a o lua cu sine saŭ a rămînea lîngă dînsa, și identifică-te de poțĭ cu dînsul ca să vezĭ ce era în sufletulŭ săŭ.

XVII.

Panduriĭ încetase de a maĭ străbate văile, și mulțĭ dintr′înșiĭ, ostenițĭ, se dedese somnŭ. Brav, de și se vedea în ajutorulŭ uneĭ lupte atît de amenințătoare, cu toate astea dormi totŭ așa de liniștitŭ ca și triumfătorulŭ de la Arbela. Numaĭ Aldo rătăcea pe aceĭ munțĭ, fără să știe unde-lŭ ducŭ picioarele sale. Din cînd în cînd el se așeza pe cîte o stîncă, și măsura abisulŭ ce-ĭ părea maĭ puținŭ profundŭ de cît durerile luĭ. El credea că este singurŭ acilea, dar maĭ la vale amiciĭ săĭ, împinșĭ de acelea-șĭ durerĭ, auzea fie-care șoptă a sa, observa fie-care pasŭ ce făcea.

Cine a fostŭ în pozițiunea luĭ și n′a încercatŭ luptele ce-lŭ turmenta! singurŭ în fața naturiĭ, cufundatŭ în tristele luĭ gîndurĭ, Aldo contempla luna ca cum ar fi voitŭ să roage pe astă blondă copilă a nopțiĭ, a-ĭ spune cum să sufere și cum să scape de trudele luĭ. — Mîĭne, și el trebuea să se desparță, pînă mîĭne, și Aminta nu maĭ putea fi lîngă el. — Tristă e ora de despărțire, maĭ cu seamă cînd e vorba să delăsăm p′aceea ce am iubitŭ!

Aldo privea cerulŭ cu compătimire, părea că vede într′însul cauza nenorocirilor sale. „Fatală soartă, zise el, ce-țĭ place a rîde de mine, omulŭ nu poate scăpa nicĭ o dată de cursele tale! pretutindenĭ găsesc amarele urme, și nicăerĭ nu pociŭ afla pacea ce-mĭ aĭ răpitŭ jucăriea caprițiilor tale, și trebue să mă desfac de tine. Voiŭ abandona dar din nuoŭ pe Aminta și voiŭ scăpa de atîtea rele care mă muncescŭ!... Dar ce greutate mă apasă, și ce negură e înaintea mea!... Aminta lăsată în voea azarduluĭ cînd e maĭ infortunată și de cît mine!... Nenorocire aceluia ce nu știe să respecte durerile unuĭ suferindŭ, dar vaĭ de dînsul cînd va uĭta datoriile ce are către patria sa! — O! spune-mĭ a totŭ Putinte ce trebue să fac, căcĭ daca auzi țipătulŭ inimiĭ mele agiut-o saŭ sfăram-o, de veĭ putea!...

Amici săĭ nu putură a se ascunde maĭ multŭ, căcĭ nu maĭ puteaŭ suferi durerile luĭ. Aldo tresări văzîndu-ĭ, iar bătrînulŭ îĭ zise: „Curagiŭ, fiulŭ meŭ, D-zeŭ este cu tine! pasă spre țărmulŭ ce te așteaptă, și de-lŭ veĭ putea ajunge gloria va purta și′n stele numele tăŭ.” — Apoĭ Aminta se apropie tremurîndŭ de dînsul; ea auzise hotărîrea ce căta să ia el, și văzîndŭ turmentele luĭ: „Amice, îĭ zise ea, tu suferĭ și numai Aminta e cauza trudelor tale! Dar încetează, Aldo, căcĭ altfelŭ veĭ îmulți durerile eĭ, și rabdă pînă în fine mizeriile acesteĭ scurte esistențe. Daca soara ne persecută și astăzĭ, s′o bravăm, amice; patria te kiamă, și tu nu poțĭ maĭ multŭ a rămînea aicĭ! Dute, Aldo, de o răsbună, iar eŭ voiŭ rătăci prin aste locurĭ sălbatice pînă la întoarcerea ta. Nenorocire femei ce n′a pututŭ să sacrifice cîte-va zile de plăcere pentru țara în care s′a născutŭ! —Dute, Aldo,amiculŭ meŭ, și pînă atuncĭ eŭ voiŭ învăța maĭ bine cum trebue a suferi!.. ”

„Și tu, Aminto, îmĭ zicĭ să te lasŭ, îĭ răspunse Aldo c′o voce plină de durere! O! te cunosc acuma, amica mea; mĭ aduc aminte de femeea sublimă ce am abandonatŭ! Dar ce voiŭ face jurămîntuluĭ ce-țĭ am datŭ d′a nu te maĭ abandona nicĭ odată?... Aminto, e crudă durerea ce mă apasă, dar e și maĭ crudă abnegațiunea ta! te voiŭ abandona dar, amica mea unică în lume, și veĭ vedea că Aldo a meritatŭ amorulŭ tăŭ. Nu cutezam să fac passulŭ acesta; fără voea ta n′ași fi făcutŭ de cît să caz în abisŭ. Acuma Aminta mă îndeamnă, Aminta mi-o permite, și Aldo va alerga să se lupte cu lumea întreaga căcĭ nu maĭ are de cine să teme!... Așa, fatală soartă dar pe care cimă voeștĭ să rămîi? poate că vr′o inimă sacrilege te va insulta, și eŭ departe de tine!... O! Aminto, cum îșĭ rîde-Destinulŭ de noĭ!”

Eĭ se îmbrățișară atuncĭ, și în delirŭ îșĭ plîngeaŭ nenorocirile lor; dar Bătrînulŭ le zise: „Copiĭ meĭ, voĭ maĭ avețĭ unŭ amicŭ pe care nu trebuea să-lŭ uĭtațĭ. — Tu știĭ, Aldo, că mizeria lumiĭ și despotismulŭ ce o apăsa m′a făcutŭ să fug de dînsa, să cat o viață pericoloasă dar celŭ puținŭ liberă. Eŭ rătăciŭ multŭ timpŭ fără să pociŭ scăpa de acestŭ flagelŭ ce mă urma pretutindenĭ! dar Brav se arătă în fine, și eŭ alergaiŭ să-mĭ cat scăpare în brațele acestuĭ omŭ atît de redutabilŭ.

„Trupa luĭ la începutŭ era lipsită de moralitate, căuta numaĭ măcelulŭ; cu încetulŭ însă Brav îĭ îmblînzĭ fierosulŭ săŭ caracterŭ, și prea rarŭ faptele sale mă indignaŭ și mă umpleaŭ de teroare. De cînd aĭ venitŭ tu, astă trupă deveni cu adevăratŭ amica patriĭ mele, și eŭ mă determinasem a n′o maĭ abandona nicĭ o dată; voețĭ ca aste mîĭnĭ, tremurînde de greutatea anilor, să apuce sabia răsbunăriĭ și s′o mînjească c′unŭ sînge impiŭl cu toate astea, Aldo, priimește în prezența acesteĭ naturĭ inocente promisiunea ce voiŭ să-țĭ fac: află că voiŭ rămînea eŭ însu-mĭ să consol în lipsă-țĭ pe amica ta. — Brav are trebuința de unŭ brațŭ ca alŭ tăŭ; mergĭ dară acu fără îndoință, să învețĭ ge orĭ-ce streinŭ a nu maĭ cuteza să înece vocea unuĭ popolŭ suferindŭ!”

Nimenĭ nu ar putea să descrie entusiasmulŭ luĭ cînd se văzu sprijinitŭ de unŭ brațŭ atît de trebuinciosŭ; ai vărsaŭ cîte treĭ lacrimĭ, se îmbrățișaŭ, se consultaŭ unul pe altul, și rugaŭ cerulŭ să le permiță a se maĭ vedea.

Dar noaptea era tîrzie, și eĭ plecară să profite de puținulŭ timpŭ ce le maĭ rămăsese pentru repaosŭ.

XVIII.

Soarele răsărise, cerulŭ era limpede, și toțĭ panduri se preparaŭ de plecare. Brav nu se maĭ arătase încă, el vorbea cu Bătrînulŭ în camera sa. „Brav, îĭ zise el în fine, acum te voiŭ lăsa, căcĭ brațele mele slăbănogite vor face în lipsa ta unŭ altŭ ajutorŭ. Eŭ trebue să rămîiŭ cu acea sărmană Aminta, pînă cînd cerulŭ, bine-voindŭ a face să triumfe cauza noastră, vom putea să ne întîlnim atuncĭ liberĭ în patria luĭ Mihaiŭ!”

Astă veste întristă pe Brav, el se temu ca despărțirea aceasta să nu fie eternă. Orĭ cum însă, convinsŭ de necesitatea uneĭ așa de nobile fapte, el nu maĭ balanță d′a aproba hotărîrea amiculuĭ săŭ.

În timpulŭ acesta intră și Aminta împreună cu Aldo; Brav îĭ încurajiă pe amînduoĭ, le arătă cum să se poarte și măsurile ce trebue să ia spre a nu fi descoperițĭ; dar astă inimă simțitoare plîngea în ascunsŭ pe Aminta căcĭ el îĭ prevedea soarta.

Toate eraŭ acum gata de plecare, și se duseră cu toțiĭ până la poalele uneĭ cime. Aci Brav îmbrățișă încă o dată pe amici săĭ, și tristŭ se despărți în fine de dînșiĭ; numaĭ Aldo rămase a-ĭ conduce pînă d′asupra munteluĭ de unde spera să vază loculŭ un′ va plînge amica sa departe de el.

Cîte iluziun′ frumoase nu îșĭ făceaŭ eĭ! ce zile ferice îșĭ promiteaŭ unul altuia de a trăi! dar mică consolare pentru o inimă ca a luĭ Aldo; asta era unŭ mijlocŭ d′a-șĭ îneca acelŭ presimțimîntŭ fatalŭ ce adesea ne spune unŭ tristŭ viitorŭ. Eĭ ajunsese d′asupra munteluĭ, și Aminta, căzută pe brațele amiculuĭ săŭ, nu cuteza nicĭ să-ĭ vorbească, și nicĭ prin lacrimĭ nu putea să-șĭ aline durerile eĭ.

Aldo îĭ zise atuncĭ: „Curagiŭ, Aminto! astă inimă ce a știutŭ să brave o lume, disprețe și acuma lovitŭrile soareĭ. — Aruncațĭ în astă vale de kinurĭ, ce vom face, amica mea, de vom sta numaĭ a plînge durerile noastre?

Disprețŭ, Aminto, căcĭ altfelŭ vom sfărîma prea de timpuriŭ vaselulŭ ce ne maĭ ține p′acestŭ oceanŭ! — Eu mă duc, amiculŭ tăŭ te lasă, dar tu așteaptă în tăcere întoarcerea luĭ; veĭ fi pretutindenĭ cu mine, zioa și noaptea în visele mele, cu spada în mînă saŭ cu lanțulŭ de gîtŭ nicĭ odată Aminta nu mă va abandona! pînă cînd însă? O! Aminto, la ce ne-am născutŭ!.. ”

Durerea luĭ Aldo era mare și numai Aminta putea s′o înțeleagă; el ar fi voitŭ să-șĭ ascunză orĭ-ce temere ca să nu descurage pe amica sa, dar toate silințele fură vane, și el îmbrățișă în convulsiunĭ pe Aminta ca cum ar fi voitŭ să-ĭ ceară unŭ adio eternŭ.

Bătrînulŭ, cu lacrimile pe oĭkĭ, privea pe aceștĭ nenorocițĭ și nu cuteza să-ĭ deștepte din delirulŭ lor cerulŭ și pămîntulŭ, viitorulŭ și trecutulŭ, toate se mărgineaŭ acilea; momentulŭ de despărțire sosise, ș′asta vorbă e înfiorătoare pentru acela ce a iubitŭ!

„Aldo, îĭ zise Aminta, eŭ mă voiŭ supune pînă la fine destinuluĭ meŭ; născută a împărți cu dînsul zilele mele, la ce să cat a le maĭ prelungi? În viața mea kinurĭ, nu a rămasŭ nicĭ o otravă pe care să nu o găsiți, unŭ flagelŭ de flăcărĭ care să nu încingă și inima mea. Aruncată din stîncă în stîncă, împinsă de orĭ-ce domnește, nu-m′am opritŭ de cît pe marginea abiselor,și nu am întîmpinatŭ în cale-mĭ de cît sumbra rece a diserțiĭ! Nu voiŭ căuta dară de a-mĭ skimba, soarta, și tu îțĭ veĭ împlini misiunea-ta: ar fi ridiculă femeea ce-șĭ ar dori pacea după ce a trecutŭ prin toate cîte am pătimitŭ! — Du-te, dar, Aldo, căcĭ acolo sînt maĭ mulțĭ nenorocițĭ care te așteaptă și de voeștĭ, cată a împlini ultima voință-a acelia ce te iubește, apărîndu-țĭ până în fine viața căcĭ fără tine ea nu va maĭ trăi!...”

Aldo, cu o voce fără putere, plecîndu-șĭ oĭki către pămîntŭ, îĭ zise: „Voiŭ căta, Aminto, să-mĭ apăr viața și nu voiŭ muri maĭ nainte de timpŭ!”

Dar astă fatală promisiune fu dată în momente de delirŭ, altfelŭ nicĭ e dată-eroulŭ nu-șĭ ar fi permisŭ o asemenea slăbiciune: acela ce merge să se lupte pentru patria sa, i-a înkinatŭ maĭ din nainte viața și prin urmare inima luĭ! Vane condițiunĭ însă, căcĭ de multe orĭ oĭki ceĭ negri ne facŭ a ne lepăda de dînsele ș′a prefera farmeculŭ lor.

Dar Aldo nu avea unŭ sufletŭ atît de micŭ, și nu era așa de mărținitŭ în dobințele luĭ. Poate că Aminta ĭ-ar fi promisŭ o viață plină de voluptate și de fericire, și multŭ maĭ frumoase de cît nemiculŭ la care mergea; cu toate astea patria suspinase, și el, lăsîndŭ toate, alerga să spele cu sîngele săŭ lacrimile eĭ.

Orĭ cum Aldo maĭ șezu ne creasta aceluĭ munte, uitîndu-se după aceea ce lua cu dînsa și inima luĭ, și simțea că se îndoește daca trebue să se maĭ întoarcă saŭ nu. Dar depărtarea Aminteĭ, de și fu pentru dînsul o lovitură de moarte, nu-lŭ putu face să-șĭ uĭte datoria sa; lacrimile începuse a-ĭ curge văzîndŭ că se duce, și cu toate astea se gîndea în urmă la soțiĭ ce-lŭ așteptau. Apoĭ, ca cum s′ar fi deșteptatŭ dintr′upŭ somnŭ adîncŭ se uĭtă împrejurulŭ săŭ, oftă cu amarŭ, și porni către castelŭ.

Aminta se dusese, dar nu tîrîse cu dînsa și voința luĭ Aldo; inima luĭ putea fi sdrobită de durere, nu însă și determinarea sa, căcĭ femeea putea acum numaĭ spere să atingă sufletulŭ iar nu să-lŭ și corupă. Aldo cunoștea lumea, știa cît prețuește sinceritatea și amorulŭ săŭ și nu maĭ putea să cază în acele vise în care ne perdem adesea. Femeea îlŭ tîrîse departe în aniĭ copilărieĭ sale; el fusese de multe orĭ joculŭ caprițiilor eĭ, și astŭ omŭ, ce părea a fi născutŭ superiorŭ semenilor săĭ, se umilise adesea voindŭ să le cîștige favoarea. Dar fugindŭ în munți aceștia, el nu le lăsase de cît disprețulŭ și acelŭ tediŭ care ne bine după ce am descoperitŭ artificioasa lor putere.

Cu toate astea Aminta, maĭ multŭ prin nenorocirea eĭ de cît prin farmeculŭ frumusețiĭ sale, deșteptase din nuoŭ amorulŭ în inima luĭ Aldo, și el suferea văzîndu-se departe de dînsa. Dar durerile luĭ nu făcuseră de cît a-ĭ mări ura în contra nemicilor ce-ĭ cauzase atîtea norocirĭ, și alergîndŭ, mergea veselŭ către soțiĭ ca cum îșĭ vedea triumfîndă răsbunarea sa.

XIX.

Ospățulŭ se preparase și toțĭ Panduriĭ, adunați împrejurulŭ meselor, deșertaŭ la pahare spumegînde, înkinîndŭ în numele luĭ Aldo care sosea. El se apropie de dînșiĭ, și nicĭ o dată astŭ june eroŭ nu păruse mai înflăcăratŭ, nicĭ e dată entusiasmulŭ nu skintease cu maĭ multă vioițiune în oĭki săĭ:

Apoĭ luîndŭ o cună „Vețĭ, copiĭ, le zise el, bețĭ din acestŭ divinŭ nectarŭ, căcĭ numaĭ el ne dă pentru puținŭ uĭtarea! Vețĭ, să bem toțĭ pentru ultima oară! ținețĭ, deșertațĭ și astŭ rîndŭ de cupe, căcĭ tineri Spartanĭ, cîntîndŭ, disprețuiaŭ moartea ce cu trufie fîlfîea d′asupra lor în ajunulŭ sabatuluĭ săŭ!...

„Iată aștĭ nuorĭ de sînge ce stă d′asupra noastră! acolo sînte sufletele victimelor inocente care protestă în contra dumnezeiriĭ, și care reclamă răsbunarea orĭ-căruĭ patriotŭ! Austrulŭ cînd suflă s-adune pîn′ la noĭ suspinele lor; noaptea cînd sosește, ele plîngîndŭ se lasă acolo unde zacŭ răspîndite corpurile lor;... și nu e nimenĭ care să le ajute! În vane imploră brațele noastre, foculŭ barbariĭ ne amenință, și dezertulŭ stă gata să ne astupe în nisipurile sale! Curagiŭ însă, fiĭ aĭ nobilor Romanĭ! noĭ vom ști să dăm moartea și astă dată.

„Vețĭ, să maĭ bem cu toțiĭ, căcĭ aruncațĭ de moși noștri p′astă antică coastă a bătrînului Istru, noĭ am suferitŭ și am răbdatŭ singurĭ nenorocirile noastre. Lumea și popoli numițĭ-civilizațĭ ne-aŭ uĭtatŭ, frați meĭ, fiind-că nu maĭ aŭ trebuință de noĭ: cînd eraŭ slabĭ noĭ i-am ajutatŭ!... Singurĭ dar să bem, să ne plîngem unul altuia durerile noastre, și să ne ajutăm!...

„Bețĭ, să maĭ bem o dată, fraților Romînĭ, bețĭ pe sepulcrele voastre, și rîdețĭ d′astă moarte ce crede a ne′ngrozi! — Toțĭ popoliĭ vor învăța d′acum nainte numele nostru, și din cînd în cînd faptele noastre îĭ vor face să roșească de mizeria lor!

„Nainte! căcĭ poetulŭ streinŭ va veni pe sepulcrele noastre, și va plînge unŭ popolŭ alŭ căruia sînge a corunatŭ pămîntulŭ uneĭ patriĭ întregĭ. Vocea luĭ se va auzi în cerurĭ, — pămîntulŭ nu are eco pentru inima sa, daca, plîngîndŭ, îșĭ va sfărîma lira, celŭ puținŭ va afla Cerulŭ că astŭ Termopile modernŭ nu putu să afle grație înaintea civilizațiuniĭ nuoĭ!... Acum... aĭdem să murim!

Astŭ delirŭ în care căzuse sărmanulŭ Aldo, fu oinaugurare fatală pentru espedițiunea lor. Cu toate astea turbarea strălucea pe fața tutulor; nimicŭ nu se maĭ alese de acelŭ ospățŭ; și toțĭ începură să strige: „Aĭdem să murim!” Pe clipă se și așezară în rîndŭ de plecare, iar Brav împreună cu Aldo, încălecîndŭ, porniră înaintea lor. Maĭ nainte însă de a pleca, Încendiulŭ consumă castelulŭ, singurul lor azilŭ, ca nu cum-va o inimă impie să-șĭ poată găsi acilea adăpostŭ.

Acum astă vale rămase mută, ș′abia din cînd în cînd vîntulŭ maĭ aducea înapoĭ ultimulŭ răsunetŭ alŭ vr′un refrenŭ. — Singurătatea rămase iar stăpînă acilea, și Moartea mergea rîzândŭ înaintea victimelor eĭ!

I.

Cine a uĭtatŭ timpulŭ cînd descendențiĭ divinuluĭ Poetŭ se coalizară pentru liberarea lor? cine nu-șĭ aduce aminte de aceĭ secolĭ de aurŭ, cînd eĭ îșĭ scuturară jugulŭ, și o mînă de oamenĭ putu să înfrunte, în timpŭ de șase anĭ, trufia uneĭ armate orgolioase, și să calce în picioare stindardulŭ mareluĭ Profetŭ?... Lumea, fără voe-ĭ,a auzitŭ fama acestor eroĭ, și nicĭ Ignorența, nicĭ Tirania nu putu să înece Vocea care, sburîndŭ, vestea popolilor isprăvile lor!

Dar cine a căutatŭ să profite de unŭ esemplu așa de nobilŭ? ce popolŭ, auzindŭ țipătulŭ lor, sugrumatŭ de sclavie, voi a se maĭ libera?

Numaĭ în munți Romînieĭ îșĭ găsise eco acestŭ striăgătŭ de durere, și stindardele tricolore fîlfieaŭ pe cîmpiile sale!

Într′o întinsă luncă, aliațiĭ luĭ Brav îșĭ așezase taberile lor, și acilea luptașulŭ se gîndea cu sînge rece la soarta ce-lŭ aștepta; viața era pentru dînsul o povară pîn′ să sosească ora pîndită de atîțea anĭ.

Dar nemiculŭ nu se vedea pe acilea, și cu toate astea surîsulŭ celŭ amarŭ, disprețulŭ și mînia se citea pe fața lor. Poate că țipătulŭ unuĭ popolŭ întregŭ le sfîșia inima, căcĭ acele trupe streine abia-șĭ găsise locŭ de bunŭ jafŭ în patria noastră: familiile eraŭ dezonorate, lacrimile mumeĭ insultate, și dreptŭ recompensa disperăriĭ sale, o lăsa să cază în sîngele copiilor săĭ!

Dar aceștĭ mizerabilĭ se temeaŭ de flagelulŭ ce-ĭ aștepta; eĭ știaŭ că, violența dă arme și ultimilor sclavĭ!”. Cu toate astea, insultațĭ în prima lor încercare, să determinară acum pînă la unuĭ să-șĭ spele rușinea lor.

Dar popoliĭ opun tiraniĭ Unirea, și de a triumfatŭ și eĭ vre o dată a fostŭ numaĭ prin astă puternică armă. Astfelŭ toțĭ partizani luĭ Brav se adunaseră acilea, și așteptau sosirea acestuĭ nuoŭ Soldatŭ alŭ lui Cristŭ! Numaĭ el cunoștea misterulŭ luptelor și alŭ victoriĭ, căcĭ cine putea maĭ bine de, cît dînsul a mînui armele, și a deskide drumulŭ soților săĭ? și cine altul putea să imite pe viteazulŭ Aldo?

Soarele era aproape de scăpătatŭ, și Brav, fidelŭ paroleĭ sale, venea în capulŭ voĭnicilor săĭ. — Aliațiĭ întîmpinară cu detăturĭ de tunurĭ, și cînd trupele s′apropiară una de alta, o strigare unanimă se auzi din ambele părțĭ.

II.

Țermoniile se terminase,căpeteniile se trăsese în corturile lor, numaĭ oșteani, îmbrățișîndu-se, strigaŭ ca cum ar fi voitŭ să anunțe kiar ceruluĭ alianța și jurăminele ce-șĭ făceaŭ.

Lumea era acum a lor; unițĭ o dată eĭ credeaŭ că nu maĭ aŭ de cine a se teme. Natura, și totŭ ce vedea într′însa, părea că le promite triumfulŭ și că le vine în ajutorŭ! Dar vane consolațiunĭ! aste avarințe moarte ne înșeală adesea: copiĭ ai Eroareĭ, noĭ credem în visele noastre.

Orĭ cum însă, frumoasele lor speranțe eraŭ maĭ multŭ unŭ rezultatŭ alŭ viuluĭ lor entusiasmŭ, de cît unŭ efectŭ alŭ prejudițiilor; ideea despre justiția Creatoruluĭ întărea numaĭ credința triumfuluĭ lor, fără însă a le ridica orĭ-ce temere, ș′a-ĭ convinge că balanța dreptuluĭ atîrnă maĭ multŭ. Astfelŭ, în acelŭ transportŭ de veselie, eĭ imploraŭ spiritele divine să ia parte cu cauza lor. Astŭ poeticŭ ajutorŭ ar fi fostŭ de minune, cînd vocea saŭ imnele lor ar fi incomodatŭ cît de puținŭ pe acele legioane cereștĭ. Dar poate că gura lor era păcătoasă, rugăciunile neascultate, căcĭ sărmani nu aveaŭ darulŭ, și poate că în vane umblaŭ să-șĭ însușească unŭ dreptŭ ce-lŭ aŭ numaĭ o parte din privelegiațĭ. Vorbindŭ adevărulŭ, singură sabia era realulŭ lor ajutorŭ; eĭ ar fi voĭtŭ să-șĭ pue în Cruce toate speranțele, dar eraŭ disperațĭ d′a putea isbuti printr′însa, căcĭ o țineau de unŭ instrumentŭ fatalŭ prin care numaĭ infami pot isbuti: inima suferindă și oĭkiulŭ patrioticŭ zărește Fatalitatea cînd s′ar așeza kiar la estremitatea secolilor! eĭ cunoscŭ că obiectele ce daŭ o fericire aparentă popoarelor, aŭ în fundulŭ lor atîta otravă în cît secoliĭ nu pot face de cît să adaoge oribilile lor fatalitățĭ! — „Frumosŭ e Oceanulŭ, ne zicŭ cînd sîntem înconjurațĭ de luciŭ, în mijloculŭ uneĭ nopțĭ splendide; dar de va lipsi busola și fără ancoră, ce vom face pe acele dezerte cînd tempestele începŭ a sgudui abisulŭ?... Virtute și curagiŭ, ne repetă eĭ, ca să eși din astă obscuritate, și timpulŭ vă va arîta Omulŭ trebue să vă conducă la țărmulŭ Luminiĭ!”...

Paciență dar, căcĭ și eĭ aŭ o credință.

III.

Era noapte: bandițiĭ aveaŭ înaintea lor luna cu tot cortegiulŭ stelelor, și înapoĭ mărețulŭ monumentŭ alŭ gloriĭ străbune, giganți Carpațĭ, falnicĭ ca inima lor, nobilĭ ca neamulŭ Romînŭ! Astă noapte ce făcuse din țara noastră o panoramă în care contempla Europa întreagă, aceĭ munțĭ plinĭ de suvenire, acele oribile cruzimĭ esercitate de aceia ce venise să ne ajute, le esalta inima și-ĭ făcea aci să blesteme, aci să se uĭte amarŭ către cerŭ. Singura lor consolare era trecutulŭ, căcĭ numaĭ cătîndŭ la dînsul, putea zice cu mîndrie:

„Și noĭ o datu am biruitŭ!”

Dar unde eraŭ nemiciĭ cu care aveaŭ să se lupte? nu cum-va credeaŭ eĭ că copiĭ suferințeĭ se vor da fără sgomotŭ în mîĭnile lor? aflațĭ o dată, sclavĭ aĭ Voluptățiĭ, că e maĭ dulce a vă abrutiza în plăcerile voastre de cît să visațĭ o victorie, și să vă gîndiți la aceia ce n′a trăitŭ de cît suspinîndŭ! Bandițiĭ nu mergeaŭ să cate o vînzare ticăloasă, cu sîngele voiaŭ să-șĭ spele culpa lor; și daca nemiciĭ cereaŭ răsbunare, asta era totŭ ce așteptaŭ eĭ.

Nicĭ o clipă de îndoință, nicĭ o temere mîrșeavă nu maĭ putea slăbi determinarea lor; nicĭ unul dintr′înșiĭ nu era atît de poltronŭ ca să-șĭ abandone patria cînd era vorba de a muri pentru ea! Romînulŭ a avutŭ totŭ d′a-una aceste sublime simtimente, și daca sînulŭ soțietățiĭ noastre era în trecutŭ infectatŭ de vilĭ tîrîtorĭ ce-șĭ cerșeaŭ cu umilință viața, eĭ fură niște veneticĭe fără nume ce-șĭ vîndură onoarea pe aurŭ și pe amiciĭ ce-ĭ aŭ adăpostitŭ! — Făcură însă foarte bine căcĭ așa e omulŭ, ș′apoĭ bunŭ e D-zeŭ, șai-zecĭ de secolĭ a trecutŭ....

IV.

Nimeni dar nu maĭ putea opri răsbunarea ce căuta aceste trupe esaltate de durere și mizerie; și daca contemplaŭ natura, eĭ nu o făceaŭ ca să le inspire luna voluptate saŭ amorŭ, căcĭ poezia nu ar fi pututŭ tămădui vulnele inimiĭ lor, ci se uĭtaŭ încă o dată la dînsa căcĭ era poate ultima seară ce maĭ aveaŭ a trăi. — Patriotulŭ ce e aproape să moară, de ar vrea cum-va să maĭ trăească, e numaĭ ca să maĭ vază frumusețile patriĭ sale; altfelŭ ce ar avea de doritŭ daca nu lacrimile și turmentele luĭ!

Cu toate astea trupele înaintaŭ către nemicŭ, și steaoa nopțiĭ măsura în liniște timpulŭ fugindŭ. Pe acele cîmpiĭ tăcînde nu se auzea de cît sgomotulŭ sburînzilor rînkiezătorĭ, și din cînd în cînd Bandițiĭ cîntaŭ împreună,lăudîndŭ succesele moșilor lor; entusiasmŭ frumosŭ pentru aceia ce aŭ lăcrimatŭ auzindŭ pe Romînĭ cîntîndŭ atfelŭ o dată:

„P-o noapte ca aceasta Romîniĭ în unire

Făcură jurămîntulŭ de a se libera,

Căcĭ umbrele străbune le anunțaŭ peire,

Urgie kiar cerească, cînd eĭ vor aștepta

În ajutorŭ streinŭ!

„Și singurĭ, fără reazămŭ, avîndŭ numaĭ Unirea

Unŭ sceptru făr′ de moarte, Curagiŭ nebiruitŭ,

Ișĭ dobîndi cu toți și Patria ș-Onoarea,

Și totŭ ce-aveaŭ în lume maĭ scumpŭ, maĭ prețuitŭ:

Unŭ nume de Romînŭ!

„Căcĭ sguduiră atuncea lumea din tărie,

Și Nordulŭ, Orientulŭ de treĭ orĭ a gemutŭ;

Unŭ Mircea și unŭ Țepeșŭ, o spadă ș′o urgie,

Inăbușiră vocea tiranuluĭ orbitŭ

Ce vrea a ne ′ngiți!

„Ca trăsnetulŭ ce cade și, sguduindŭ pămîntulŭ,

Nu poate în turbare-ĭ nimicŭ de a cruța,

Nicĭ crimă, nicĭ virtute; așa-șĭ găsea mormîntulŭ

Ori-care avea mîndria de a se măsura

Cu neamulŭ Romînescŭ!

„Ca visulŭ dupe urmă, ca pașiĭ de fantome,

Ca pasărea de noapte, ca fulgerŭ trecătorŭ,

Așa pereaŭ nemici ș′atîtea miĭ de arme,

Cînd spadele străbune ș′unŭ focŭ răsbunătorŭ

Asupră-le cădea!

„Mihaiŭ stătu în contra atîtor milioane,

Și paloșulŭ în juru-ĭ de treĭ orĭ a′nvîrtitŭ,

Și treĭ țărĭ fură gata s′alerge la kemare,

Iar Orientu atuncea de treĭ orĭ a roșitŭ

Făcîndu-lŭ a ceda!

„Să re′nviem dar azĭtăzĭ vaĭ! gloria străbună,

Să arîtăm ș′as-dată că știm de a muri!

Să afle lumea ′ntreagă că nația Romînă

Va prefera sepulcrulŭ de cît a suferi

Jugulŭ de tiranĭ!

„Și daca′lŭ nostru sînge nu va putea ajunge

Să-șĭ sature Tilhariĭ aviditatea lor,

Atuncĭ și fiĭ noștri îlŭ vor lăsa d′a curge,

Și fără să maĭ spere nicĭ unŭ ajutorŭ,

Copiĭ de Romanĭ!

„Să re′nviem dar azĭtăzĭ vaĭ! gloria străbună,

Să arătăm ș′as′dată că știm de a muri!

Să afle lumea ′ntreagă că nația Romînă

Va prefera sepulcrulŭ de cît a suferi

Jugulŭ de tiranĭ!”

Așa cîntaŭ atuncea Rumînași noștri! Luna nu maĭ era pe cerŭ; unŭ rîulețŭ ce întîlni în cale făcu pe bandițĭ să maĭ întîrzieze, și cu încetulŭ umbrele nopțiĭ se arĭdicaŭ.

V.

„Iată-ĭ în fine” strigară bandiți de toate părțile.— Aceștia eraŭ nemiciĭ care se aflaŭ la o distanță oare-care de ceailaltă parte a apeĭ.

Famfare și surle, trompete mulțime le anunțaŭ să meargă, căcĭ lupta a sositŭ!

Dar cine era ′ncoĭfatulŭ acela ce sbura pîntre rîndurĭ strigîndŭ „băețĭ să murim!”? Viteazulŭ Dalli, c′o mînă țiindŭ spada, cu alta stindardulŭ, credea să inime osteanilor săĭ unŭ focŭ ce ′ntr′o clipă iară perea. Okĭi luĭ, plinĭ de mînie, privea cu turbare mîna de oamenĭ ci′aveaŭ cutezanța să se opue luĭ; dar se temea ′ngîmfatulŭ știindŭ că aceia se batŭ ca să moară.

Imbrătrînitŭ în lupte, obicĭnuitŭ de a vedea în juru-ĭ miĭ de cadavre, Dalli cu toate astea avea momente cînd se interesa de viața supușilor săĭ; orgoliulŭ lŭ ar fi orbitŭ poate daca fatala sventură a trimișilor săĭ n′ar fi fostŭ încă imprimată în sufletulŭ luĭ; de aceea părea că se îndoește kiar de victoria cu care era obicĭnuitŭ, și că meditează o stratagemă de a surprinde pe inemicĭ.

Unŭ omŭ însă, ce maĭ că-mĭ bine să crez că era amicŭ cu Infernulŭ, înaintează spre dînsul, și-ĭ vorbește așa: „ O, Dalli! tu eștĭ fama unuĭ imperiŭ, și aĭ văzutŭ gemîndŭ subt sceptru-țĭ națiunĭ întregĭ! nu cum-va te maĭ îndoeștĭ tu acuma de triumfŭ?... Nicĭ o precauțiune! maĭ multŭ va ține fumulŭ în aerŭ, de cît rezistența ce crezĭ a întîmpina. Foculŭ ce vor vărsa armele tale, nu va găsi destulă carne de consumatŭ; o mică canonadă, și toțĭ se vor împrăștia ”

Așa, răspunse Dalli, maĭ multŭ va rezista ceara înaintea călduriĭ, de cît aceștĭ oamenĭ în contra armateĭ, mele; crezĭ tu însă că fără sînge voiŭ cumpăra aceasta? eĭ vor peri cu toțiĭ, pe mine însă ce mă va costa?... Asemenea revolte ne-a prăpăditŭ adesea o lume ce nu puteam perde în espedițiunile cele maĭ grele; să facem dar astfelŭ ca sîngele să curgă cu maĭ puțină profuziune. ”

-„Dar ce? îĭ zise acelŭ omŭ, care să vă spuiŭ dreptŭ se numea Cincacof, nu cumva te interesă unŭ sînge așa de impurŭ? aste instrumente vile îțĭ cauză oarĭ vr′o simpatie? — Rușine Dalli! să-ĭ facem să moară să maĭ curățim pămîntulŭ; prin moartea lor numaĭ să ne asigurăm triumfulŭ, iar altfelŭ eĭ cază, piară cu toțiĭ, și să rămîe numaĭ cîțĭ trebue a ne servi. — Nainte dară, brave Dalli; piară astă mulțime oarbă,, — cază, și′n zdrobire-ĭ asigure-țĭ cununa ce veĭ cîștiga!”

Minunatŭ consiliŭ, și potrivitŭ cu acela ce-lŭ trimisese aci!

Dalli însă învățase a respecta maĭ multŭ pe semeniĭ săĭ; el crescuse într′o țară unde oameniĭ sînt maĭ respectațĭ, și unde Vanitatea și Averea nu devin așa lesne demoniĭ lumiĭ; de aceea nu putu suferi astă insultă, ce-ĭ părea că se face kiar ginteĭ sale, și împută oarecum luĭ Cincacof despre credința luĭ. Ar fi pututŭ face să pomească acelŭ nordanŭ, daca Orgoliulŭ nu-lŭ ar fi orbitŭ, și daca adulatoriĭ ar fi pututŭ maĭ anevoe să corupă inima luĭ.

Dar apoĭ arta D-luĭ Cincacof era destul de minunată, ca să lase pe Dalli a înțelege bine rolulŭ ce juca el.Născutŭ în mijloculŭ unuĭ imperiŭ ce-ĭ dete nașterea Azardulŭ, Cincacof cunoștea încă din leagănŭ aceste mijloace, eși, mergîndŭ prin lume, cerea la victime necesariĭ pentru el și pentru stăpînulŭ săŭ. Ș′avea trebuință d′asemenea prade, căcĭ acelŭ colosŭ șovăindŭ, de maĭ dura, era numaĭ prin minciună; și daca Păcatulŭ lŭ ar fi abandonatŭ măcar o zi, nu știŭ ce-ar fi devenitŭ putrezitulŭ Uriașŭ?...

Cincacof reprezinta pe unul din fii acestuĭ infortunatŭ pămîntŭ; și Dalli ajungea de multe orĭ să blesteme ora cînd eĭ dobîndiră influință asupra stăpînuluĭ săŭ.

Cu toate astea aștĭ fiĭ aĭ răsărituluĭ, atrașĭ de iluziune și îngîmfațĭ de zilele lor trecute, se încred prealesne în aceia ce știŭ a le vorbi de dînsele; dar Dali deviă oare-cum din drumulŭ tor obicĭnuitŭ căcĭ, afectatŭ de adulare, îșĭ arîtă numaĭ o parte din vanitatea sa; știu și celŭ puținŭ să nu uĭte aceea ce pretindea să facă, trimise maĭ întîiŭ pe unŭ nunțiŭ ca să ceară armele de la bandiți Romînĭ.

VI.

Bandițiĭ trecuse acelŭ rîulețŭ, și observa rîndurile nemice. Numaĭ eĭ nu meditaŭ nicĭ o stratagemă, numaĭ eĭ nu se îndoiaŭ cum trebue să dea moartea.Furia lor creștea pe nesimțite căcĭ se uĭtaŭ la aceia ce le țineaŭ țara în lanțurĭ, și ar fi voitŭ să alerge ca să zdrobească o lume în căderea tor.

Dar prafulŭ se arĭdică; nu cum-va s′a mișcatŭ nemiculŭ? Unŭ călărețŭ aleargă spre bandițĭ; —este nunțiulŭ luĭ Dalli, care vine veselŭ sperîndŭ să-șĭ împlinească misiunea luĭ.—Dar du-te, slugă credincioasă, la stăpînulŭ tăŭ; răsplata ce aĭ putea dobîndi după unŭ asemenea triumfŭ, cata-o la alțĭ popoli, saŭ în urma plăcerilor generaluluĭ tăŭ! acilea veĭ roși poate recunoscîndŭ virtutea, și pe urmă, cine știe, veĭ rămînea pe drumurĭ, ne maĭ putîndŭ specula cu această meserie. Fugi, saŭ de veĭ fi destul de abrutizatŭ, conservățĭ funcțiunea, căcĭ fără a trăda, fără adula, cum veĭ putea trăi?

Astfelŭ acestŭ nunțiŭ, ce trăia numaĭ din acestŭ prețiŭ avu temeritatea să propue vitejilor noștri de a-șĭ da armele și pe căpitaniĭ lor. Daca așĭ putea scrie cu sîngele acelor bandițĭ, totŭ n′așĭ ajunge să fac pe oricine a vedea oribila lor mînie cînd auzi aceasta: skinteea ar fi aprinsŭ maĭ anevoe iarba de pușcă, de cît insuțĭ p′aceștĭ eroĭ. — Trupa întreagă se cutremură, și poate că nunțiulŭ și ar fi găsitŭ acilea moartea daca Brav nu ar fi scăpatŭ. Apoĭ o strigare unanimă îĭ fu totŭ răspunsŭ:

Romîniĭ n′aŭ muritŭ numaĭ acuma pentru țărișoara lor!

Du-te dar, omule degradatŭ, și, fără teamă, spune aceste vorbe luĭ Dalli. Daca inima ta sîngerează că nu aĭ pututŭ isbuti, și prin urmare nu o să easă aurulŭ ce așteptaĭ, promite stăpînuluĭ tăŭ victorie, tîrăște-te înainte-ĭ, căcĭ el e generosŭ și gratifică bine pe credincioșĭĭ săĭ.

VII.

Dar așa de curînd se termină mediațiunea în care pusese atîta speranță nunțiulŭ luĭ Dalli? nicĭ o condițiune, nicĭ o modificare la cererea lor? Toată lumea tratează, îșĭ propune amicie condiționată, face la armistițiĭ, închee și pace, aceștĭ bandițĭ însă așa de îndărătnicĭ, așa de neîmpăcabilĭ se arîtaŭ?... Dar eĭ nu eraŭ oamenĭ de statŭ, și nu țineau multŭ la atîtea forme ce ne-tu făcutŭ de rîsŭ: politica lor era sabia; motivulŭ, insultele ce se făcuse patriĭ lor, și totŭ răspunsulŭ era spadele și niște brațe încercate în lupte maĭ lungĭ.

Stindardulŭ celŭ roșu s′a ridicatŭ acum din ambele părțĭ; conflictulŭ este p′aci să înceapă. Vocea luĭ Brav se aude și vîntulŭ o poartă pînă la nemicĭ; trupele aliate așteaptă semnalulŭ, dar el kiamă la dînsul pe căpitaniĭ săĭ.. Tăcând, ei se consultŭ, și hotărăscŭ să împarță armata în treĭ: unul dintr′înșii să aibă arma cea dreaptă, Brav să fie în mijloculŭ lor, iar Aldo să′nceapă din stînga a ataca. Unŭ micŭ restŭ fu conservatŭ pentru Iane, aliatulŭ lor, care trebuia să aducă ajutoare la aceia care slăbeaŭ.

Dar de unde era omulŭ acesta, și care era origina luĭ? Nimicŭ romînescŭ nu se vedea în fizionomia luĭ, niște clime maĭ călduroase se părea să fi fostŭ loculŭ nașteriĭ,sale. El părea că arde totŭ de aceeașĭ sete de răsbunare ca și aliațiĭ luĭ, dar cine putea să citească în inima sa? poate că numaĭ mizeriea saŭ vr′o messerie infamă îlŭ silea să se arîte astfelŭ; ș′apoĭ de unde atîta confiență într′acestŭ omŭ cînd Romînulŭ a respinsŭ totŭ d′auna pe semeniĭ săĭ?... de aceea, voĭ ci′ ațĭ învățatŭ trecutulŭ, feriți-vă d′asemenea curse; altfelŭ durerile, muncile, martiriulŭ vostru, vor rămînea numaĭ niște vorbe fără răsunetŭ, și aceia pe care credeațĭ a-ĭ libera, vor fi împilațĭ pînă la moarte, și țipîndŭ vor blesteme, numele vostru. Cîte națiunĭ nu gemŭ azĭ prin trădare, și împilarea nu maĭ are marginĭ! niște oamenĭ ca Iane speculîndŭ cu cerulŭ, ĭ ar fi vîndutŭ kiar Paradisulŭ dacă puteaŭ. —

Teme-te dar, Brav, d′a avea lîngă tine curse așa de fatale!...

VIII.

Duoă tunurĭ fură semnalulŭ lupteĭ; dar acestecurĭ nu aŭ căzutŭ în vîntŭ, nemiciĭ le-aŭ priimitŭ drept gagiŭ alŭ măceluluĭ ce era să înceapă.

Atuncĭ o voce, venită nu se știe de unde, strigă așa:

„Venițĭ acum potențĭ aĭ lumiĭ, și, tîrîndŭ împreună cu voĭ acele mase ce le-ațĭ orbitŭ, fiți martori la acestŭ frumosu spectacolŭ, ca să vedețĭ rîurile de sînge ce nu vă mai sătura destul cupiditatea! venițĭ să vă facețĭ acilea palate din restulŭ ce nicĭ corbiĭ nu pot mînca, și vețĭ cunoaște cît de fidelă vă este lumea în mizeria eĭ!

„Și nu maĭ vă îngrozițĭ de nicĭ unŭ sgomotŭ, triumfulŭ va fi necontenitŭ alŭ vostru. De se arĭdică câte o dată furtunĭ și doboară vre unul d′aĭ voștri, peste puținŭ trece, și putețĭ pune altul în locŭ! lumea e a voastră, nu vă fie teamă, voĭ sîntețĭ stăpînĭ, — serviți-vă dar!...

„Aceșĭ bandițĭ însă voescŭ să moară liberĭ iar nu ca să servească pe la împărațĭ; căcĭ se emancipă cîte o dată și omulŭ, și, recunoscîndu-se, îșĭ cere indipendeința sa. Dar care le va fi succesulŭ?... Moartea. — Și triumfulŭ? — Iar la despoțĭ!... Enigmă infernală! în toțĭ timpiĭ a fostŭ inimĭ care a găsitŭ îndată soluțiunea ta, și am speratŭ că cerulŭ îțĭ va pune masca subt care triumfĭ; chiar nicĭ o speranță! tu morĭ numaĭ ca să aparĭ multŭ maĭ teribilă... Dar curagiŭ! noĭ vom muri!”

IX.

Să ne cătăm însă de istoria noastră, ajungă cu atîtea digresiunĭ.

Lupta luase unŭ caracterŭ prea seriosŭ, oastea luĭ Dalli era numeroasă și bine munită; și arme, și gloanțe lipsea bieților Romînĭ; nu le maĭ rămăsese de cît curagiulŭ, și apoĭ și acesta începuse să abandone pe uniĭ din capĭ, ceea ce făcea și maĭ tristă pozițiunea lor.

Cu toate astea atitudinea lor se făcea din ce în ce maĭ amenințătoare pentru nemicŭ; aceștia cătaŭ să recule neîncetatŭ din naintea unor oamenĭ în disperare cărora le lipsea numaĭ imortalitatea ca să poată sdrobi kiar Infernulŭ.

Soarele era aproape de apusŭ, lupta era furioasă din ambele părțĭ, cu toate că trecuse maĭ multŭ de zece ore de cînd se băteaŭ; dar peste puținŭ trebuea să ′nceteze acestŭ măcelŭ atît de fatalŭ. — Romîniĭ nu puteaŭ maĭ puteau multŭ a se opune, și singura lor speranță fu de a merge să caute o moarte difinitivă.

Trîmbița răsună; Căpitani alergă împrejurulŭ lui Brav, și uniĭ dintr′înși disperațĭ îĭ zice: „Să ne dăm armele, să ne înkinăm:” — Grozavŭ turbează de ură celebrulŭ căpitanŭ auzindŭ aceasta, și ar fi fostŭ vaĭ de acela ce cutezase să vorbească astfelŭ daca era Romînŭ. Brav răspunse: „Să ne dăm armele, zicŭ uniĭ din voĭ, căspitaniĭ meĭ?... dar astă voce nu e romînă, și perfidulŭ săŭ sunetŭ mă trădă ș′astă dată. — Dar Romîni vor merge ′nainte, eĭ n′aŭ trăitŭ de milă, ci-șĭ aŭ cumpăratŭ viața cu rîurĭ de sînge! — Vaĭ de acela ce vrea să trăiascŭ ca să devie sclavŭ! — și voĭ care voițĭ a vă vinde, mergețĭ și dațĭ în genuke, căcĭ nemiculŭ vă va erta; mergețĭ, și ducîndu-vă vețĭ trece peste cadavrele soților voștri, pătați de sîngele pe care ședețĭ! noĭ n′avem trebuință de apărătorĭ infamĭ! — Acum vie cu mine aceia ce se numescŭ Romînĭ; noĭ nu maĭ avem gloanțe, dar brațele noastre vor împrăștia groaza și moartea! Aidem, căcĭ eroi astfelŭ știŭ a se lupta!”

Brav zicîndŭ acestea fu înconjuratŭ de vitejiĭ săĭ, celelalte bande strigîndŭ:

„Aĭdem cu toți de a muri,

Astfelŭ Romîniĭ nu pot trăi!”

alergaŭ către inemicŭ, formîndu-se în cete micĭ. Iane negreșitŭ a trebuitŭ să fugă, căcĭ astă inimă ticăloasă nu se introdusese în mijloculŭ lor de cît ca să vînză, și să-ĭ facă a cădea maĭ bine în mîmnele luĭ Dalii.

X.

Cu toate astea cutezanța bandelor noastre umplŭ de spaimă pe inamici ce nu s′așteptaŭ la astŭ atacŭ fără de veste. Canonada nu le maĭ putea servi acum la nimicŭ; cu baioneta și spada trebuea să se opue acestuĭu araganŭ. — Totŭ de o dată eĭ se văzură atacațĭ în față de toate părțile, și în vane se încercaŭ a rezista: nicĭ uo stavilă nu maĭ putea opri aceste torente împinse de răsbunare. — Dar care era speranța, și care era scăparea insecteĭ ce se perde pe vastulŭ Oceanŭ?...

Orĭ cum infortunați bandițĭ isbeaŭ cu o furie de moarte: multe rîndurĭ din nemicĭ căzuse, dar puținŭ maĭ era și numărulŭ lor.

Vocea luĭ Dalli se aude; el comandă; armatele se separŭ pentru puținŭ, și se recunoscŭ. O parte din nemicĭ atacă din nuoŭ cu mare iuțeală mica trupă ce maĭ rămăsese, iar ceilalțĭ începŭ a isbi din ambele părțĭ pe Panduriĭ ce alergaŭ să ajute pe confrațiĭ lor. Atuncĭ confuziunea ajunge în culmea sa, și Disperarea triumfîndă privea cu orgoliŭ turbarea luptașilor săĭ!

Romîniĭ fură inundațĭ de mulțime, și maĭ multŭ cu curagiulŭ de cît cu armele cătaŭ a se apăra. — Ei îșĭ recunoscŭ peirea căcĭ era în centrulŭ nemicilor, dar în asemenea momente place vitejilor să se lupte, și nu se mulțumescŭ atunc a cu zece cadavre de omŭ.

Cu toate astea Brav îĭ concentră din nuoŭ, le strigă „Moarte pînă la unu!!” și toțĭ disparŭ d′n prejurulŭ săŭ; el se întoarce, și văzîndŭ lîngă dînsul numaĭ pe Aldo. „Să ne îmbrățișăm, amice, îĭ zise el, viața noastră fu scurtă, și trăirăm prea puținŭ împreună?... Noĭ o să murim, Aldo, dar nu uĭta că aĭ o amantă ce trebue să răsbunĭ!”

Asta le fu totŭ adio cînd eĭ știaŭ că nu s′or maĭ vedea! — Apoĭ sărutîndu-se, sburară pe urmele soților lor.

Mînia acestor eroĭ fu mare, și cu atît maĭ numeroase victimele ce făceaŭ; aceĭ ce încercară de astă dată loviturile lor, fu niște soldațĭ ce nu respectaŭ femeea în mormîntŭ: o jună fată ce avusese temeritatea să-șĭ urmeze amantulŭ pînă și′n mijloculŭ luptelor, căzuse în fine subt glonțulŭ acelor asasinĭ, și eĭ insultaŭ unŭ corpŭ, fără de viață; dar Brav le plăti aceasta destul de amarŭ. Apoĭ căzu cu urgie acolo unde lupta era maĭ aprinsă.

Și cine cuteza să-șĭ aridice brațulŭ în contra nuouluĭ Samsonŭ? el mergea ca cum n′ar fi avutŭ nimicŭ înnainte-ĭ, sbura prin rîndurile nemice, și în urmă-ĭ numaĭ moartea să auzea țipîndŭ. Armata întreagă era îngrozită, căcĭ nu putea să înțeleagă misterioasa putere ce disemina așa de curînd. El alerga, încurajia pe Pandurĭ, și tăindŭ le făcea drumŭ în nemicĭ: zece dintr′aĭ săĭ eraŭ p′aci să cază, daca brațulŭ luĭ n′ar fi fostŭ destul de puternicŭ.

Cu toate acestea nemiciĭ lŭĭ aŭ observatŭ, și ceĭ maĭ bravĭ dintr′înșiĭ se întrecŭ a se măsura cu dînsul; dar eĭ știe să reîmpingă orĭ ce atacŭ, și de maĭ multe orĭ putu să scape pe infortunatulŭ Aldo care combătea d′a stînga acestuĭ atletŭ.

Orĭ cum însă cu cît voința luĭ Brav încingea lumea cu puterea sa, cu atît forța abandona pe eroŭ: persecutatŭ, constrînsŭ din toate părțile, el abia scăpa învîrtindŭ spada, și lăsîndŭ în urmă-ĭ capete căzîndŭ.

Dar Aldo luase stindardulŭ celŭ verde, și Brav, alergîndŭ spre dînsul, năvălescŭ împreună spre bravulŭ Dalli. Dalli nu reculă, ci din contra aleargă a-ĭ întîmpina.

Dar pînă acilea, scumpă Romînie, căcĭ Brav nu maĭ este acela ce umbla să se lupte pîn′ și cu moartea, căcĭ multŭ te iubea! nobilulŭ săŭ corpŭ zace acum pe pămîntŭ; și inima luĭ se calcă ′n pi ioare de vilĭ muritorĭ!

Cu toate astea maĭ este unŭ amicŭ care va ști să răsbune p′astŭ mare căpitanŭ. În adevărŭ nobilulŭ Aldo fu văzutŭ moartea scumpuluĭ săŭ soțŭ, și inima luĭ sfîșiată de durere și disperare, lăsa să-ĭ scape unŭ țipătŭ d′acelea ce nu era umanŭ. Apoĭ în turbare omoară pe ceĭ d′împrejuru-ĭ, pe aceia ce-lŭ credeaŭ maĭ prinsŭ, și ajunge în fine pînă la Dalli. Dar el nu observă ce are p′alăturĭ, și orbitŭ de mînie, repede spada ca să trunkeze pe acelŭ generalŭ, cînd o suliță-ĭ străpunge brațulŭ.

Loculŭ i se ′ntunecă, se împleticește, și′n cădere-ĭ arma luĭ fără putere cade la picioarele luĭ Dalli.

Acesta ordonă să-ĭ ridice corpulŭ, și să-ĭ lege vulnele ce a priimitŭ.

— Dalli! singurlŭ bine ce-ĭ puteaĭ face era d′alŭ omorĭ! — mulțumește-te însă pe prețulŭ cu care aĭ scăpatŭ.

Lupta se terminase, nu se maĭ vedea nicĭ unŭ banditŭ; din cînd în cînd numaĭ se auzea gemetele lugubre ale acelora ce se luptaŭ cu moartea.. — Totŭ căzuse în mîĭnile triumfătorilor, și Dalli avu grijă să trimiță o trupă de călărețĭ ca să caute p′aceia ce se vor fi încercatŭ să scape cu fuga.

XI.

Oameniĭ luĭ Dalli se retrase în fine din astŭ locŭ înfiorătorŭ, și mulțĭ dintr′înșiĭ blestema cu amarŭ numele celor învinșĭ.

Soarele trimitea acum ultimele luĭ raze peste acea mulțime de cadavre, și ele eraŭ sîngerînde ca și sufletele celor murinzĭ!

Oribilŭ contrastŭ! unŭ cerŭ așa de frumosŭ, munțĭ ce-șĭ înălțaŭ cu mîndrie auritele lor frunțĭ, cîmpiĭ su rîzânde ce invitaŭ cu blîndețe pe juniĭ amanțĭ, d′alăturea unuĭ pămîntŭ infectatŭ de crimă, unde zăcea miĭ de cadavre putrezindŭ în sîngele lor!... Dar de ce să ne mirăm de niște scene așa de obicĭnuite? căcĭ numaĭ acilea poate uĭta monarculŭ toate grijile ce-lŭ împovară, și-șĭ uĭtă păcatulŭ bîndŭ o cupă din sîngele ce a vărsatŭ. O cîmpie, presărată astfelŭ de cornurĭ fără suflare, cîte va individe luptîndu-se încă cu moartea, e o oră de răpaosŭ ventru sufletulŭ săŭ. În fața astor tablourĭ geniulŭ luĭ se înalță, inima-ĭ crește, și-ĭ pare că barziĭ divinĭ, lăudîndŭ, cîntă succesele și gloriea sa. — Să le permitem însă astă pasiune, căcĭ nu este numaĭ aceasta recompensa ce cerŭ de la noĭ; eĭ maĭ cerŭ încă ereditatea secolilor în infinitŭ! să le o dăm cu toate acestea, căcĭ ce am face, unde am ajunge, lipsițĭ de niște oamenĭ așa de abili?

Orĭ cum însă, cu toată plăcerea ce ar fi pututŭ găsi acilea primi monarcĭ, acestŭ spectacolŭ era lugubiru, era îngrozitorŭ! și noĭ cestilalțĭ oamenĭ, cu inima strîmtă și fără geniulŭ lor, poate că la vederea aceasta ce am fi umplutŭ de spaimă, și am fi cătatŭ vre o speluncă ca să plîngem acolo singurĭ infortunele genuluĭ umanŭ! - dar kiar dintre noĭ, cîțĭ s′ar fi găsitŭ de felulŭ acesta?...

Astfelŭ nu vedea cine-va pe această cîmpie de cît grămezĭ de cadavre răspîndite pretutindenĭ, și fumegîndulŭ sînge ce nu îngiețase încă. Apoĭ mulțĭ din aceia a cărora soară fu maĭ fatală, neputîndŭ să moară de cît dupe unŭ kinŭ îndelungatŭ, gemeaŭ cu durere și în agonia morțiĭ strigaŭ pe amicĭ, părințĭ și patria lor!

Iată miculŭ prețŭ cu care cumpără ceĭ puternicĭ triumfurile lor!

XIV.

Într′acestea noaptea înaintase și învelise subt neagra eĭ mantă atîtea nenumărate crime; dar peste puținŭ luna, prin palida eĭ lumină, făcu și maĭ sinistru acelŭ spectacolŭ. Desele murmure pereaŭ cu încetulŭ, și aci se făcea o liniște totală, aci tăcerea se întrerunea de gemete ce păreaŭ a eși din abisŭ.

Colea se vedea cadavrulŭ unuĭ june banditŭ, lipsitŭ de o mînă, și p′a căruĭ față plină de sînge se citea răsbunarea de care a fostŭ inimatŭ; maĭ dincolo, corpulŭ unuĭ pandurŭ lungitŭ lîngă alŭ iremiculuĭ săŭ; maĭ la vale, duoĭ amicĭ ce căzuseră împreună dîndu-mĭ a ultimă îmbrățișare; mîĭnĭ, picioare răspîndite, corpurĭ sfărîmate,capete pline de creerĭ vecinuluĭ săŭ, acesta era rezultatulŭ progresuluĭ la care am ajunsŭ! Nu știŭ daca Tartarulŭ ar putea să prezinte o scenă maĭ îngrozitoare, și daca mijloacele sale ar fi maĭ ingenioase d′a o realiza?...

Miĭ de pasărĭ carnivore, atrase de aerulŭ celŭ infectatŭ, îșĭ abandonase cuĭbulŭ, și venise acilea la unŭ ospățŭ așa de avutŭ. Ele rupeaŭ cu aviditate din cărnurile ce palpitaŭ încă, se înălțaŭ iară în aerŭ, și îngînfate îșĭ alegeaŭ o nuoă pradă; apoĭ giarele lor pline de sînge, sfîșiaŭ cu mulțumire o inimă ce c′unŭ momentŭ maĭ nainte inunda lumea cu flacăra sa.

Lupiĭ soseaŭ grămadă, și mîncaŭ împreună cu cîini flămînzĭ: eĭ nu maĭ aveaŭ ce disputa acilea, oameni le pusese o masă destul de întinsă.

Dar în mijloculŭ acestuĭ minunatŭ benketŭ, pe cînd nu se auzea de cît sgomotulŭ vulturilor și urletulŭ unuĭ lupŭ ce kiema pe soțiĭ săĭ, se auzi unŭ tropotŭ de caĭ... și peste puținŭ o bandă din oameniĭ luĭ Dalli stricară veselia acelor fiare, prin strigătele lor. Eĭ să strecuraseră din armată, și veniseră tocmaĭ acum să caute trofeele victoriĭ lor. Dar îĭ incomoda acele paserĭ arogante care le disputaŭ cu opiniatritate pradele ce aflase aci; eĭ însă fură destul de abili, și numaĭ de cît despuiară o mulțime de cadavre.

XIII.

Dar unde era corpulŭ infortunatuluĭ Brav care căzuse cu demnitate și bărbăție? nu cumva se împărtășia de o soartă așa de amară? — Nimicŭ de cît unŭ cadavru, el zăcea pe pămîntŭ ca și ceĭlalțĭ tovarășĭ aĭ săĭ. Dar pe fața sa era unŭ misterŭ pe care vulgulŭ nu-lŭ poate lesne devina: sprincenile luĭ încruntate păreaŭ că totŭ maĭ amenință pe muri orĭ, și pe fruntea luĭ sîngerîndă totŭ maĭ lucea încă acelŭ geniŭ puternicŭ în viață și respectatŭ după moartea sa. Okiĭ săĭ, de și îngiețațĭ, dar se citea într′înșiĭ amorulŭ și ura, blestemulŭ și moartea; eĭ păreaŭ că pătrunde infinitulŭ ca să găsească pe celŭ a totŭ Putinte, și să-ĭ împute indiferența sa.

Nicĭ o fiară nu-ĭ atinsese pînă acum nobilulŭ săŭ corpŭ, — geniulŭ fu respectatŭ de o natură așa de animală! — omulŭ însă.... el trebuia să vie, și să-șĭ găsească acilea prada ce lupiĭ aŭ cruțatŭ!... După ce soldațiĭ luĭ Dalli desgoliră maĭ multe corpurĭ fără viață, se aruncară în fine și p′alŭ luĭ Brav, atrașĭ de frumoasele luĭ armature; îĭ desmădulară oasele, și lăsîndu-lŭ golŭ, îlŭ îmbrînci cu picioarele în laculŭ de sînge.

De ce nu era acilea amiculŭ săŭ Aldo, să răsbune astă insultă atît de atroce!... dar unde era el? Unde se dusese el?... Oarbă fatalitate! ți-aĭ și alesŭ omulŭ pe care să-lŭ facĭ joculŭ caprițiilor tale!

Aldo, fără cunoștință, zăcea acum pe patulŭ nemicŭ; era îngrijitŭ, căutatŭ de mîĭnĭ nemice!...

Astfelŭ îĭ plăcu Destinuluĭ să se termine astă luptă disperată: între omŭ și fiare trebui să împarță victimele sale, între crimă și infamie trebuĭ să sdrobească dreptatea, pe care o reclama cu toatea astea legile naturiĭ întregĭ!

I.

Sdrobițĭ de neagra suferință, de ce maĭ căutăm noĭ oare a desvăli profundulŭ abisŭ alŭ trecutuluĭ, și a vedea acolo mizeria ce ne așteaptă în viitorŭ? De ce inima umană maĭ cată consolare în iluziunile ce-șĭ face de gloria sa pierdută, cînd prezentulŭ e pentru dînsa unŭ caosŭ de angustiĭ și calamitățĭ?.. Omulŭ însă îșĭ creeă speranța, fructŭ alŭ viselor sale, cînd abisulŭ e maĭ aproape de dînsul, și cînd necesitatea îlŭ sforță de a trăi numaĭ cu această condițiune! — Naturĭ debile! să ne sununem dară și acestuĭ jugŭ, saŭ, de voim, să ascultăm maĭ bine profetica voce a inimiĭ noastre; să credem, căcĭ e o putere secretă care ne spune aceasta, să credem că nobilulŭ Romînŭ nu va putea peri, și că atîtea crime ce a spălatŭ cu sîngele săŭ, nu facŭ de cît să stabile cu multă soliditate drepturile luĭ, și în fine să-lŭ facă a redita o fericire ce nu o va maĭ pierde.

Astă speranță e dulce pentru Romînĭ; asta e fercirea, astea sînt neintreruptele luĭ vise, asta e D-zeulŭ la care se înkină, asta e amorulŭ, e singurlŭ luĭ bine! Dar atîtea atrocitățĭ, atîtea crime ce de șapte-spre-zețe secolĭ ne absoarbe în abisulŭ lor? — Știŭ că aste resuvenire ne esasperă; să le ascultăm însă, căcĭ cunoscîndu-le vom putea să le ebităm maĭ lesne în viitorŭ.

Învestigațiunĭ fatale! trecutulŭ nostru e acoperitŭ de sînge; fie-care anŭ, fie-care secolŭ alŭ istoriĭ noastre; regulă la vederea atîtor victime ce aŭ căzutŭ; cerulŭ, pămîntulŭ patriĭ noastre strigă în contra atîtor inikitățŭ... natura întreagă se înfioară, dar omulŭ le-a îmulțitŭ necontenitŭ!... Unirea și credința le va sfărîma, amorul și virtutea le va nimici!..

II.

Căzîndŭ Brav, patria noastră deveni unŭ vastŭ cîmp de depradare, unde patimile cele maĭ vile se′ntreceaŭ a-șĭ arăta toată furia aviditățiĭ lor, unde omulŭ, fără rușine îșĭ desvălea în toată nuditatea ignorența și barbaria, setea de sînge ș′a sa turbare.

Cîmpiile toate eraŭ incendiate; familiile desonorate; proprietatea, averea, totulŭ devastatŭ! Nicĭ pădurile, nicĭ munțiĭ nu puteaŭ să scape pe sărmaniĭ infortunațĭ; și vaĭ de acela care, căzîndŭ în mîĭnile lor, ar fi cutezatŭ să resziste a se vinde pe dînsul, familia și țărișoara luĭ; în certurele cele maĭ oribile și ar fi terminatŭ o viață așa de mizerabilă!

Țipete de durere și disperare străbăteaŭ pămîntulŭ patriĭ noastre, și Carpațiĭ le ducea în țările-înfrățite, care plîngeaŭ de a noastră soartă; dar care, înlănțuite de mîĭni avare, nu puteaŭ de cît să-șĭ ascunză în întunerecŭ furia cu care ar fi venitŭ să răsbune pe frațiĭ și amiciĭ lor.

Este oare vr′o lege a Naturiĭ ca națiunile cele micĭ, și cu toate astea cele maĭ nobile, să piară victime ale unuĭ colosŭ a căruia vitalitate e′n apatie? Și astă lege, fie o putem numi astfelŭ, putut-a să înspăĭmînte astŭ secolŭ civilizatŭ?... Voința, Libertatea și Geniulŭ sînt oare numaĭ unŭ nume, și cînd se pun în contactŭ cu lumea cad așa de curînd?... Iată nodămîntulŭ Gordianŭ; voĭ inimĭ generoase nu vă silițĭ în vane a-lŭ deslega, saŭ, de voițĭ, armați-vă brațulŭ ca și eroulŭ Macedonianŭ, și vețĭ cădea poate iară ca dînsul!

Așa devenise frumoasa Romînie: unŭ sepulcru fără limite, o carcere ′negrită de lamente, alŭ căror eco se nălța pînă la cerurĭ din afundulŭ văilor și munților noștri ca să proteste în contra impasibilitățiĭ divine! Și nu era nimenĭ care să ne scape, și nu era nimenĭ care să asculte durerile noastre! totŭ perise, toțĭ se îngropase; numaĭ într′o carcere și pe unŭ piscŭ de munte luceaŭ duoă steluțe care trebuea să se stingă peste puținŭ!

III.

În ajutorulŭ disperatei lupte a martirilor bandițĭ, infortunata Aminta ajunsese aproape de termenulŭ pelerinagiuluĭ săŭ; acolo unde fatala eĭ destinată trebuea a-șĭ rupe masca, a-șĭ da pe față puterea sa.

Ajungîndŭ în munte, ea fu priimită cu multă afecțiune în casa unuĭ sărmanŭ păstorŭ, a nume Ioan, care profitîndŭ de acea oră propice, dormea dusă, obosită de atîta drumŭ; calea eĭ fusese grea și lungă ca a aceluiŭ ce, căutîndu-șĭ scăparea, evită întâlnirea orĭ-căruĭ muritorŭ.

Bătrînulŭ, conducătorulŭ și protectorulŭ eĭ, vegia aproape de dînsa, și pe fruntea-ĭ îmbrătrînită se putea distinge ce se petrece în sufletulŭ săŭ; iar păstorulŭ stupefăcutŭ de mobilitatea soareĭ, privea în tăcere pe aceștĭ oaspețĭ ce-ĭ inspira atîta respectŭ, și din cînd cînd, ridicîndŭ oĭkiĭ spre cerŭ, făcea semnulŭ cruciĭ, ca cum ar fi voitŭ să invoce clemența divină în ajutorulŭ fiilor săĭ.

Astă stare nu ținu multŭ. Bătrînulŭ, observîndŭ ca somnulŭ Aminteĭ este ușure, făcu semnŭ luĭ Ioan să-lŭ însoțească, și eșiră împreună să maĭ contîmple ultimile raze ale zileĭ, refletate pe acele cime înalte.

Era aproape de apusŭ, și o mulțime de accidente înfrumusețaŭ acelŭ peizagiŭ așa de pitorescŭ: inocentele oițe ce pășteau diseminate pe vîrfurile vecine, abia se înduraŭ să abandone frageta iarbă, ca să alerge căta vocea ciobanuluĭ ce le kiema. Cu toate astea magia buciumuluĭ le atrăgea fără voea lor, și maĭ rupîndŭ cîte o frunză, fugeaŭ rumegîndŭ către acelŭ sunetŭ ce le fermeca și se adunaŭ grupe, grupe, în jurulŭ stăpînuluĭ lor. Apoĭ pornindŭ către vale, căutaŭ potecuța ce conducea la pîriașulŭ cristalizatŭ; și de acilea se îndrepta fie-care loculŭ unde trebuea să lase unŭ tributŭ așa de avutŭ.

Dulceața cu care mumele kiemaŭ pe mititei mielușteĭ, lătratulŭ căĭnitor ce căutaŭ să aducă la turma o oae răspîndită, flueratulŭ indolenților păstorĭ, melodioasele acordurĭ ce naĭ scăpaŭ cîte o dată duprin dumbrăvĭ, toate acestea adăoga farmeculŭ acesteĭ naturĭ atît de inocentă.

Peste puținŭ sosi în curtea luĭ Ioan cîte-va oițe, și copilașiĭ săĭ, săltîndŭ de bucurie, alergară către muma lor, Maria, rugîndu-o să grăbească mulsulŭ, căcĭ a ′noptatŭ de totŭ. Această femee onestă, ce se ocupase pînă acum a găti o mică cină pentru nuoi săĭ oaspețĭ, alergă în grab însoțită de copilașiĭ săĭ, înkise oile în țarcŭ, și umplîndŭ cu mare agierime duoă cofere de lapte, ordonă la uniĭ din copiĭ să maĭ aducă găteajă, la alțiĭ să 'ngrijească de oĭ; iar ea, puindŭ laptele pe focŭ, să grăbea să gătească maĭ iute masa.

Bătrînulŭ, absorbitŭ de cugetările sale, privea cu durere la reînoirea atîtor resuvenire dulcĭ, căcĭ gustase și el o dată astă viață liniștită, dar plină de amarŭ. Apoĭ se adresă așa către Ioan: „Eștĭ fericitŭ tovarășulŭ meŭ, îi zise el, domiciliulŭ, pozițiunea, sărăcia ta, sînt maĭ preferabile de cît acelea ale unuĭ monarcŭ. Acolo e loculŭ de turmente, pe cînd acilea e paradisulŭ; dezonoarea, sclavia și moartea domnește acolo, pe cînd acilea e sinceritatea, frăția și viața; acolo e vocea infernală care escită pe individŭ, pe cînd Amorulŭ, Pietatea, acilea sînt desvoltate, inspirate de mîna naturiĭ, de vocea luĭ D-zeŭ! D-zeŭ privește asupra caseĭ tale, și-ĭ place să ′mulțească bunurile eĭ; D-zeŭ nu te va lăsa, amice, pînă în sfârșitu!

Acestŭ limbagiŭ, de și cam streinŭ pentru sagacele păstorŭ, cu toate astea el înțelese îndată aceea ce voea să zică Bătrînulŭ, și perzîndŭ aerulŭ alegru cu care ′ncepuse a-lŭ asculta, deveni tristŭ și meditativŭ; poate că spiritulŭ săŭ, isbitŭ de frivola credință a oamenilor, căzuse în acelŭ scepticismŭ așa de comunŭ infortunatuluĭ nostru țăranŭ.

„Noĭ fericițĭ, răspunse el, și monarciĭ infortunațĭ aĭ dreptate, bunulŭ meŭ tovarășŭ, să ne crezĭ astfelŭ; se vede că pîĭnea cu care te-aĭ nutritŭ nu ți s′a părutŭ nicĭ o dată așa de amară ca aceea pe care o mîncăm noi? nicĭ o dată se vede că n′aĭ plătitŭ cu sîngele tăŭ nutrimentulŭ ce-țĭ trebuea pentru a duoa zi! E, fratele meŭ; daca aĭ trăi numaĭ o lună în aste locurĭ ce-țĭ par tĭe, așa de frumoase, și de aĭ voi în timpulŭ acesta să te împărtășeștĭ de soarta sărmanuluĭ muncitorŭ, atuncĭ aĭ cunoaște ce va să zică viața de țăranŭ, și aĭ vedea cum se transformă aste văĭ și dealurĭ frumoase, în niște carcere ale căror suterane ți ar părea că vor să te apuce pe tine și familia ta. — Daca aĭ văzutŭ cîte odată surîzândŭ pe vr′unul din noĭ, nu te ′ncrede în acelŭ surîsŭ așa de amarŭ, căcĭ era acela alŭ dureriĭ, alŭ mizeriĭ, alŭ disperăriĭ; ș′apoĭ cum ar putea surîde acela care n′are putere nicĭ pe sufletulŭ luĭ? Da, noĭ nu sîntem stăpînĭ pe nimicŭ; ș′această casă, aste oițe ce-mĭ a rămasŭ, le possed din alte timpurĭ maĭ fericite; peste puținŭ însă voiŭ rămînea și fără dînsele!”

Și zicîndŭ acestea se întrerupse ca să maĭ respire de durerea ce-lŭ îneca; apoĭ căutîndŭ în oĭki Bătrînulŭĭ și văzîndŭ cît compătimea cu dînsul, „A fostŭ, îĭ zise, timpurĭ cînd Romînulŭ putea zice „Sînt fericitŭ! ” azĭtăzĭ însă Romînulŭ nu este Romînŭ în țărișoara luĭ; din toate părțile sîntem gonițĭ, hulițĭ și despoiațĭ pînă la cămașă. Și daca, plîngîndŭ, ne adresăm la vre o autoritate, ca să vază, să îndulcească suferințele noastre, vaĭ de zilele în care ne am maĭ născutŭ!” totŭ noĭ sîntem condamnațĭ totŭ pe noĭ se descarcă loviturile lor!... Și D-zeŭ care e colo susŭ, D-zeŭ care vede atîtea kinurĭ cu care ne muncește, D-zeŭ ne-a uĭtatŭ, tovarășe, și nu-șĭ maĭ aduce aminte de popolulŭ săŭ. — O, Doamne! Doamne! pînă cînd ne veĭ încela tu astfelŭ, pînă cînd va ține aste kinurĭ ce facŭ să piară nu unul, nu o mie, ci unŭ popolŭ și țară întreagă!?...

Acilea Ioan nu maĭ putu vorbi, lacrimele-ĭ astupase vocea, și Bătrînulŭ lăcrima împreună cu dînsul; el ar fĭ voitŭ să-ĭ zică ceva ca să-lŭ console, cînd unŭ copilașŭ se apropiŭ tristŭ de tatălŭ săŭ, și lăcrimîndŭ îĭ zise: „ Țĭ e foame, tată; aĭ să mîncăm, măĭcuța ne așteaptă cu masa.”

Atuncĭ amînduoĭ, luîndŭ unŭ aerŭ maĭ alegru, urmară pe miculŭ Mihaiŭ.

IV.

Aminta se deșteptase de multŭ, căcĭ și visele caută să turmente pe omulŭ nefericitŭ. Ea făcuse păstorițeĭ maĭ multe întrebărĭ, și aflase totŭ acelea-șĭ mizeriĭ, ca și Bătrînulŭ: pretutindenĭ sdurerea, și nicăerĭ o zi fericită nu putea întîlni. Cu toate astea Aminta amestecă în convorbirea eĭ și numele luĭ Brav; atuncĭ Maria se făcu palidă, și dete unŭ răspunsŭ negativŭ. Dar Aminta îi liniști temerile, asigurîndu-o că acelŭ nume e de la care așteaptă Romînia atîta de multŭ. Maria făcu atuncĭ semnŭ unuĭ copilașŭ să keme pe tatălŭ săŭ, spuindŭ Aminteĭ că barbatulŭ eĭ poate să cunoască maĭ bine pe acelŭ omŭ.

Peste puținŭ păstorulŭ intră în casă, iar Bătrînulŭ, îmbrățișîndŭ pe Aminta, o întrebă daca i-a maĭ peritŭ cea osteneală ce o consuma. „Sînt bine îĭ zise ea; dar amici noștri părintele meŭ?...”

Aĭ paciență, copila mea, căcĭ D-zeŭ îngrijește de noĭ! — Acum venițĭ să ne așezăm la această masă bine-cuvîntată; este o zi întreagă de cînd n′am luatŭ nimicŭ în gura noastră.

Într′acestea Maria șoptise luĭ Ioan despre întrebările ce-ĭ făcuse Aminta; el rămase uĭmitŭ și făr′ să șă zică o vorbă, se aruncă la picioarele Bătrînuluĭ, zicîndu-ĭ: „Bine-făcătorulŭ meŭ, de ce cătaĭ a te ascunde de mine, de ce voiaĭ să-mĭ răneștĭ această zi prea-fericite zĭ? Te cunosc acuma, cunosc pe acela ce-mĭ a datŭ viațŭ, și m′a invățatŭ a cunoaște pe oameniĭ ceĭ răĭ. Vino, amice, rămîĭ acum în mijloculŭ nostru, și orĭ-care a fi pericolulŭ ce te amenință, vom ști împreună a-lŭ înfrunta!”

Aceste resuvenire fură atingătoare, și nicĭ unul din ceĭ de față nu se putură opri d′a nu vărsa lacrime; dar Bătrînulŭ le zise: „Încetațĭ de a maĭ plînge, amiciĭ meĭ, căcĭ astă noapte va fi o noapte de veselie, fiind-că cerulŭ ne a maĭ păstratŭ amicĭ pe pămîntŭ! și luîndŭ o oală de vinŭ: „Bețĭ, le zise el, bețĭ în numele acelora ce se iubescŭ, și′n numele aceluia ce-a îngrijitŭ de noĭ!” Ei se așezară cu toți împrejurulŭ meseĭ, și Ioan, uĭtîndŭ-și amarulŭ, fiind-că era în mijloculŭ acelora ce iubea, veselŭ, înkina necontenitŭ în sănătatea Bătrînuluĭ și tovarășilor săĭ.

Nicĭ o dată Aminta nu simțise o plăcere maĭ misterioasă de cît aceea ce-ĭ inspira acea soțietate compusă de oamenĭ suferinzĭ și nenorocițĭ, dar care cu toate astea respiraŭ numaĭ frankeța și inocența. Ea mînca maĭ multă mulțumire de cît la părințiĭ săĭ, și oĭki plini de lacrimile bucuriĭ, nu se maĭ arĭdicaŭ de la cel pe care-lŭ credea capabilŭ d′a împlini dorințele sale

Și cine era acestŭ păstorŭ care putuse împlînta speranța în inimile celor infortunațĭ? și prin ce azardŭ fusese în contactŭ cu unŭ omŭ așa de depărtatŭ de condițiunea luĭ?... Era unŭ anŭ acuma de cînd Ioan, întorcîndu-se la orașŭ, îlŭ apucase noaptea prin munțĭ. Duoĭ oamenĭ d′aĭ luĭ Brav, care profitaŭ totŭ d′auna d′asemenea ore, îlŭ înt′mpinară în drumŭ, și el neîndrăznindŭ a s′apăra, se lăsă să cază în mîĭnele lor.

Aceștia, luîndu-lŭ dreptŭ unul din aceia ce căuta a espiona locurile lor, maltratîndu-lŭ, îlŭ duse în tabără, unde-lŭ ținu ′nkisŭ pînă a duoa zi.

Dimineața, noutatea unuĭ prinsŭ ajunse pînă la Brav; Eacesta kemîndu-lŭ înaintea luĭ, după maĭ multe întrebărĭ ce-ĭ făcu, îndoindu-se de culpabilitatea sa, îĭ propuse să intre între oameniĭ săĭ. Ioan, care-șĭ făcuse o opiniune foarte desavantagioasă pentru această bandă, refuză cu dinadinsul d′a accepta acea propunere, zicîndu-le că niște oamenĭ ca dînșiĭ pot face orĭ-ce cu corpulŭ săŭ, nimicŭ însă din sufletulŭ luĭ. Răspunsulŭ acesta neașteptatŭ și semețŭ, atinse prea multŭ mîndria tinerilor bandițĭ, și fie-care aștepta impacientŭ sentința Căpitanuluĭ.

Într′acestea sosi și alțĭ oamenĭ d′aĭ luĭ Brav, strigîndŭ că prinsulŭ merită moartea, fiind-că eĭ aŭ descoperitŭ lămuritŭ că intențiunea acestuia a fostŭ ca să descopere și maĭ bine loculŭ retrageriĭ lor, și că, orĭ-cum ar fi, el trebue supusŭ acesteĭ pedepse ca unul ce a apucatŭ să cunoască bine tabăra lor, și care va alerga șă-ĭ trădeze pe clipă ce va fi liberatŭ.

Astfelŭ zilele inocentuluĭ păstorŭ eraŭ amenințate, și el tremura de soarta luĭ. Dar unŭ custode misteriosŭ sufera aproape de dînsul, și mîna-ĭ salvatoare trebuea să protege pe dreptulŭ-condamnatŭ. Bătrînulŭ, care ascultase de la începutŭ acele desbaterĭ violente, citindŭ în fața prinsuluĭ inocența sa, îlŭ apără cu toată ardoarea ce-ĭ inspiră amorulŭ de omenime, terminîndŭ astfelŭ:

„Noĭ ne am propusŭ să apărăm Dreptatea, iar nu a-ĭ împlînta cuțitulŭ în peptŭ!” Mînia tutulor se potoli atuncĭ, și păstorulŭ fu liberatŭ.

Din vremea aceea Ioan se skimbase cu totulŭ,învățase a cunoaște maĭ bine pe oamenĭ, văzîndŭ generozitatea acelora ce el îĭ numea bandițĭ, și barbaria stăpînilor săĭ. zioa și noaptea el repeta numele aceluĭ Betrînŭ;; și de multe orĭ, sforțatŭ de mizerie, se detemina să se înroleze între aceĭ vitejĭ!... dar femeea, copilașiĭ, îlŭ depărta de la acele gîndurĭ sinistre.

Cu modulŭ acesta Destinulŭ scăpă o victimă din giarele Fatalitățiĭ, ca să fie acum reazămulŭ și protecto rulŭ a duoĭ infortunațĭ!

V.

Noaptea înaintase, cina era terminată, și toțĭ se așezară pe prispă gata a′ncepe o lungă convorbire, a se bucura de frumosulŭ aspectŭ alŭ luniĭ răsărinde. O! dar cît de puținŭ ne consolă natura cu toate frumusețile eĭ, cînd sufletulŭ nostru e sdrobitŭ de mizerie și suferințe! — Cu cît noaptea ne prezintă unŭ cerŭ seninŭ, înotîndŭ în splendida lumină a luniĭ, și cu cît imaginațiunea noastră sboară maĭ departe în acele lumĭ azurate, cu atît durerea pătrunde și maĭ adîncŭ în inima noastră, făcîndŭ să revibre coardele eĭ; cu atît trudele uneĭ viețĭ mizerabile se parŭ a fi maĭ grele și mai de nesuferitŭ!

Astfelŭ și oaspețiĭ noștri eraŭ toțĭ dușĭ pe gîndurĭ; se uĭtaŭ cînd spre cerŭ, cînd spre pămîntŭ gîndindu-se fie-care la păsurile și nevoile luĭ. Dar Bătrînulŭ, întrerupindŭ tăcerea, așa vorbi luĭ Ioan: „E, fratele meŭ, tu nu-mĭ aĭ spusŭ ce kinurĭ te maĭ amenință; ia vezĭ, vericule, spune-ne și noă ca să vedem daca ne-am putea scăpa de dînsele.”

„Să ne scăpăm de dînsele, îĭ răspunse țăranulŭ cu unŭ aerŭ maĭ multŭ de disprețŭ!... asta e prea multŭ, amiculŭ meŭ; să rugăm maĭ bine cerulŭ ca să mă scape celŭ puținŭ de datoria ce am la arendașŭ, și pentru care mă sugrumă zapciulŭ!”

Bătrînulŭ și Aminta îlŭ rugară atuncĭ să le spue cine era arendașulŭ aceleĭ moșiĭ.

-„Grecĭ, amici meĭ, și iar Grecĭ pretutindenĭ! Ei aŭ căzutŭ ca lupi într′o turmă fără păstorŭ, și oile sînt prea timide ca să cuteze a-ĭ respinge din cuprinsulŭ lor. — Urgie, frațiĭ meĭ, căcĭ eĭ speculă cu sîngele Romînuluĭ care nu poate să reclame nicĭ la oamenĭ, nicĭ la D-zeŭ!... Dar așa să ne fie, căcĭ totŭ noĭ sîntem cauza atîtor nenorocirĭ! moșiĭ noștri lăsară cărțĭ de blestemŭ în contra lor, și Romînulŭ nu s′a gînditŭ încă a esecuta astă dreaptă Răsbunare! — Romînulŭ e bunŭ, amici meĭ, și bunătatea luĭ o să-lŭ piarză! Iată-mă acum victima unui grecŭ flămîndŭ, și pentru o mică sumă de banĭ.”

-„Dar bunŭ e D-zeŭ, îĭ zise Bătrînulŭ; aĭ credință într′însul și el nu te va lăsa!”

- „E, tată! tată! sînt duoă-zecĭ de anĭ de cînd totŭ la D-zeŭ nădăjduesc! — E timpŭ îndelungatŭ cînd aveam unŭ petecŭ de moșie, și greculŭ mă sili să-lŭ vînz căcĭ altfelŭ m′ar fi făcutŭ să mor și de foame; îmĭ rămăsese vr′o patru pogoane de vie, dar le luoă și pe acestea. Din patru boĭ ce aveam, cîte duoĭ, duoĭ, mi-ĭ fură pentru datoriĭ d′alde astea, și rămăseiŭ muritorŭ de foame, fără nicĭ o vită; acum, bunŭ e D-zeŭ, zice că o să-mĭ vînză și oile! d′acilea ′ncolo sapa și lopata.

Toțĭ rămăsese îmărmurițĭ ascultîndŭ plîngerile sărmanuluĭ muncitorŭ, și perduseră speranța d′a-lŭ maĭ putea consola. Dar Aminta, ca lumina ce descopere într′o noapte obscură calea peregrinuluĭ rătăcitŭ, așa arătă luĭ Ioan drumulŭ ce trebuea să apuce. — După ce vorbi cu multŭ focŭ de armata luĭ Brav, spuindu-ĭ că se luptă ca să-ĭ libereze pe dînșiĭ, apoĭ adaogă: „Eĭ vor triumfa, amice, căcĭ nu cată de cît a împlini cuvîntulŭ luĭ D-zeŭ, și aceia care împlinescŭ cuvîntulŭ luĭ D-zeŭ, sîntŭ totŭ d′auna ajutațĭ și apărațĭ de brațulŭ săŭ. Triumfîndŭ eĭ, Romînia e fericită; sclavia încetează, și Libertatea, gemîndă de secolĭ, se va arĭdica radioasă din mormîntulŭ unde zace de sute de anĭ!... Dar prețulŭ acestuĭ triumfŭ va fi mare! cîțĭ fiĭ aĭ patriĭ noastre nu voĭ putea să maĭ vază soarele răsărindŭ! cîte mume nu vor purta doliulŭ! cîțĭ frațĭ, cîte surorĭ, nu vor plînge pe unŭ frate, pe o soră ce a perdutŭ! — Amice, și eŭ sînt una din acele infortunate surorĭ!...

La aceste vorbe se deșteptă în Ioan vekîulŭ patriotismŭ alŭ Romînuluĭ, și recunoscîndu-șĭ degradarea la care era redusŭ, îĭ zise: „Așa dar fratele tăŭ s′a dusŭ să moară numaĭ ca să ne facă pe noĭ fericițĭ?... și noĭ, aceia pentru care se sacrifică lumea, stăm, așteptăm cu mîĭnile ′n sînŭ ca să vedem cum o să ne omoare arendașulŭ, zapciulŭ, și nu alergăm în ajutorulŭ acelor martirĭ?!... Amici meĭ, eŭ am încă cîți-va tovarășĭ ce suferă totŭ ca mine, și sînt gata a mă urma orĭ unde îĭ voiŭ aduna kiar în noaptea aceasta, și mîĭne pînă la zioă, fratele tăŭ, Aminto, va avea lîngă dînsul unŭ numărŭ țeapănŭ de voĭnici. — Așa, moarte saŭ dreptate în țara aceasta! eŭ trebue să plec maĭ nainte d′a-mĭ vinde zapciulŭ totŭ ce maĭ am!” și oĭki săĭ skinteeaŭ de înflăcărare, și inima-ĭ depărta cu bărbăție amorulŭ femei și alŭ copiilor săĭ care plîngeaŭ împrejurulŭ luĭ.

Dar Aminta nu cerea brațe pentru amiculŭ săŭ; ea avea trebuință d′o inimă credincioasă care să poată împăca ardoarea uneĭ amante așa de sinceră. Ioan era celŭ maĭ bunŭ din cîțĭ ar fi pututŭ alege, și stărui cu dinadinsul să-șĭ lase proiectulŭ; pe de o parte pentru că era prea tîrziŭ unŭ ajutorŭ acum; pe de alta, după cum zicea ea „fiind-că nimenĭ nu maĭ putea d′aci nainte a skimba decretele Destinuluĭ lor.”

Astfelŭ Ioan se lăsă a fi înduplecatŭ de dînsa, și se hotărĭ să esecute întocmaĭ dorințele eĭ.

- „Amice, îĭ zise atunci Aminta, Aldo, fratele meŭ, e de totŭ june, și poate că neesperiența sa în lupte îlŭ va pierde curînd. Inima luĭ e prea multŭ încinsă de foculŭ patriĭ, ca să-șĭ maĭ poată aduce aminte și de sora sa; astfelŭ va uĭta-o îndată, va intra fără seamă în mijloculŭ luptelor, și poate că aste zile ce am să maĭ trăesc, le voiŭ petrece fără dînsul, singurulŭ meŭ sprijinŭ și ajutorŭ. De aceea, amice, numaĭ tu aĭ putea scăpa pe Aminta de abisulŭ morți ce-ĭ stă deskisŭ; aleargă Ioane, și fiĭ nunțiŭ între mine și fratele meŭ; ține acestŭ inelŭ și, găsindŭ pe bravulŭ Aldo, spune-ĭ că sora sa trăiește numaĭ ca să-lŭ vază pe dînsul trăindŭ. Acestŭ servițiŭ va avea prețulŭ unuĭ tesaurŭ, și o sută de brațe n′ar putea să reinime pe viteazulŭ Aldo ca această noutate ce ar afla. El și ar aduce atuncĭ aminte d′o soră nenorocită, abandonată în mijloculŭ lumiĭ! și ar aduce aminte de promisiunea ce-ĭ a făcutŭ, și poate că nu-șĭ va espune viața atîta de multŭ!...” și sărmana Aminta lăcrămîndŭ se uĭta în oĭki luĭ Ioan ca cum ar fi voitŭ să-ĭ întrebe daca compătimescŭ cu aĭ săĭ.

— „Mă voiŭ duce, Aminto, îĭ zise el cu o voce plină de credință; eŭ v′am datŭ azilulŭ, D-zeŭ îmi va ajuta să vă daŭ și pacea sufletuluĭ!” Dar durerea era imprimată pe fața fie-căruia, și Bătrînulŭ îĭ scoase din astă stare zicîndu-le: „Vom vedea mîĭne despre toate acestea, bunule tovarășŭ, acum avem cu toți trebuință de odihnă. Aldem, căcĭ D-zeŭ e bunŭ, el nu va lăsa la giara morțiĭ p′atîțĭ nenorocițĭ!”

Bătrînulŭ vorbise, și toțĭ căta să se supue povețelor luĭ. — Peste puținŭ oaspeți noștri dormeaŭ făra grijă în ajutorulŭ calamităților ce-ĭ aștepta.

VI.

Noaptea era tîrzie, și obscuritatea domnea pretŭtindenĭ. Luna, ascunsă în negrulŭ vălŭ alŭ nuorilor, trimitea cîte o dată raze ce făceaŭ și mai grandiosŭ aspectulŭ acestuĭ tabloŭ. Nicĭ o voce umană nu se maĭ aŭzea pe aceĭ munțĭ, loculŭ fiarelor, și de multe orĭ scăparea celor persecutațĭ; din cînd în cînd numaĭ buha scotea cîte unŭ lamentŭ înfiorătorŭ, și făcea să fîșie aura nopțiĭ prin mișcarea arĭpelor sale, mutîndu-se dupe unŭ colțŭ de stîncă pe altul, dupe care-ĭ părea că domină maĭ bine asupra acelor văĭ; apoĭ noaptea era destul de neagră și înaintată ca să se maĭ teamă de cursele vr′unui omŭ.

Cu toate acestea pe bătătura păstoruluĭ nostru se vedea o umbră... era o femee, kiar Aminta! Cautătura eĭ părea rătăcită, și cu pașĭ marĭ străbătea curtea; părea că caută, dar nu găsește nimicŭ, părea că cerŭse unŭ sprijinŭ, dar nu afla de cît vidulŭ înaintea eĭ: femee aruncată singură în uetulŭ lumiĭ, numai Disperarea părea că-ĭ este totŭ ajutorulŭ!

„ Noaptea, zise ea c′o voce maĭ stinsă, nu-mĭ maĭ poate esercita imperiulŭ asupră-mĭ... viziunele-ĭ aŭ luatŭ loculŭ, și turmentele-ĭ împlinescŭ odihna care-mĭ-o da... Departe de mine orĭ-ce repaosŭ! victimă a Dureriĭ, eŭ sînt joculŭ pedepselor eĭ; skeletŭ fără putere, insomnia ce trebue să consume și restulŭ ce-mĭ a rămasŭ.

„Noapte!... ce noapte ′ntunecoasă, și ce ′ntunerecŭ e′n sufletulŭ meŭ! și cine ar putea pătrunde pînă ′n afundulŭ misterelor sale?... abisŭ fără limite, caosŭ fără finitŭ, care ar fi temerariulŭ ce ar cuteza să se piarză dîn acestŭ dedalŭ? unŭ sufletŭ e unŭ neantŭ; a voi să pătrundem în toate subtilitățile sale, va să zică a ne pierde pe scara imensitățiĭ!

„Dar tu Noapte! numaĭ tu vezĭ astă mare infinită desfăcîndu-șĭ înainte-țĭ toate valurile sale cîte unŭ, unul. Protectațĭ de mantia ta, colea unŭ fiŭ îșĭ otrăvește pe bătrînulŭ săŭ tată, tiranulŭ meditează cum să sugrume pe popolulŭ săŭ, și mai la vale săraculŭ plînge pe pragulŭ caseĭ sale, și-șĭ smulge albulŭ săŭ păru văzîndŭ agoniile fiilor săĭ care morŭ de foame. În fine poetulŭ, campionulŭ libertățiĭ umane, vegează asupra omenimiĭ, și plîngîndŭ mizeriile eĭ, face să revibre coardele lireĭ sale, și să atingă inimile cele maĭ barbare. Astfelŭ crima, infamia, mizeria, virtutea, toate se desvălue, se luptŭ înainte-țĭ, și numaĭ tu le cunoștĭ pe toate, numaĭ tu afli misterele lor. — Noapte! de așĭ poseda puterea ta, atuncĭ Destinulŭ, omenimiĭ ar sta în mîĭnele uneĭ femeĭ keea magică ar fi găsită, și lumea s′ar emancipa! Atuncĭ așĭ cunoaște maĭ bine ne iubitulŭ meŭ, așĭ fi aproape de dînsul, și apăratŭ de mantia mea, ar putea să scape de orĭ-ce loviturĭ!”

În momentele acestea din urmă, buha repetă melancoliculŭ săŭ țipătŭ, și-șĭ skimbă loculŭ pe care ședea. Aminta tresări la acestŭ sgomotŭ, și se deșteptă din visele în care căzuse.

„Așa, pasăre a Nopțiĭ, zise ea, tu plîngĭ împreună cu mine asupra Destinuluĭ nostru! plîngĭ, iubită păsărică, căcĭ poate oĭki tăĭ nu s′aŭ desecatŭ încă; aĭ meĭ sînt lipsițĭ și d′astă sorgentă consolatoare. Amînduoă gonite de lume, amînduoă hulite, proscrise de dînsa, numaĭ în noapte ne putem refugia și a ne plînge durerile noastre. — Pasărea și omulŭ sînt acilea ′n fața naturiĭ și fie-care egalŭ îșĭ plîngŭ infortunele lor!

„Dar țipătulŭ tăŭ, dragă buhă, este adesea prevestitorŭ; eŭ crez în acele tradițiunĭ frumoase care s′a împlinitŭ de atîtea orĭ. Nu cum-va cîntarea ta îmĭ prezice viitorulŭ? s′ aștept eŭ moartea saŭ o viață maĭ fericită? spune-mĭ, păsărică dragă, căcĭ amînduoă sîn tem infortunate!”

Acilea buha, azardŭ curiosŭ! maĭ repetă încă o dată melancolica sa cîntare, și dispăru în întunereculŭ nopțiĭ; Aminta rămase îmărmurită, căcĭ ea credea oare-cum în puterea de prevedere a aceleĭ păsărĭ; și cu capulŭ plecatŭ zise: „M′a abandonatŭ ș′astă amică de durere! Dumnezeule! ce tristă isuvenire îmĭ deșteaptă aceasta!... da, infortunato, și pasările vor fugi de tine, și oamenĭĭ te vor goni cu pietre, și lumea te va blestema, căcĭ aĭ abandonatŭ... D-zeule! pe maĭca ta!... Așa fiică ingrată; copilŭ fără sufletŭ, tu te răpișĭ din brațele uneĭ mume ce gemea de greutatea anilor, și o lăsașĭ șovăindă de bătrînețe să moară de durerea ta!... D-zeule! sînt înainte-țĭ, pedepsește-mĭ ingratitudinea, dar nu mă blestema căcĭ sînt inocentă; de voeștĭ blesteamă ora în care m′am născutŭ, iar de poțĭ blesteamă soțietatea în cari nu maĭ puteam trăi! pe mine însă... o! nu maĭcă, să nu cerĭ blestemulŭ acesta, căcĭ fiica ta va ști să espieze crima ce a făcutŭ!...”

Terminîndŭ aceste vorbe ea deliră. Dar noaptea începuse a se ′ngîna cu zioa cînd niște sgomote depărtate o deșteptă din letargia în care căzuse. Ea se scoală, privește împrejurulŭ eĭ, abia-șĭ aduce aminte de ce se petrecuse, și-ĭ pare că visează auzindŭ reînoirea acelor sgomote alungate. După ce se desamețește, ea distinge curatŭ sunetulŭ uneĭ marĭ canonade. „Cerule! zise ea, nu cum-va aceste tunurĭ se descarcă in peptulŭ vitejilor noștri?... Da, nu maĭ mă ′ndoesc, momentulŭ fatalŭ aŭ sositŭ, și amiculŭ meŭ, amiculŭ meŭ, unde va fi el oare?... poate că aste bale l-a lovitŭ întîiŭ pe dînsul, poate că, vulneratŭ, invocă numele amiciĭ sale!... Aldo! eŭ sînt departe de tine, tu mĭ aĭ refuzatŭ singura grație ce-țĭ am cerutŭ pe pămîntŭ!.. Ce sgomote oribile! ce loviturĭ cutezătoare!... Cerule, fi-veĭ atît de neînduratŭ? pietatea ta nu este oare de cît unŭ nume de consolare pentru celŭ suferindŭ? Maĭ conservatŭ tu numaĭ de plăcerea ca să reîndoeștĭ amarulŭ zilelor mele?... Dar nu; eŭ mă rătăcesc, pietatea ta este recunoscută, și celŭ dreptŭ va găsi totŭ d′auna grație înaintea ceresculuĭ tată... Sgomotulŭ crește, bătaea se face din ce în ce maĭ serioasă, și nicĭ o ființă nu e deșteaptă pînă acum! Ioan ar fi trebuitŭ să plece căcĭ întîrzierea ar fi fatală.... o!. de cîte orĭ somnulŭ nu ne-a cauzatŭ durerĭ ireparabile!... Dar pentru D-zeŭ, eŭ trebue să-ĭ deștept.” și zicîndŭ acestea se îndreptă spre casă, și cînd voi să pue mîna pe ușă, iată și Bătrînulŭ cu tovarășiĭ săĭ.

VII.

Toțĭ eșiseră în curte, și ascultaŭ în tăcere necurmarea acelor sgomote sinistre. „ Trebue să plec; zise în fine Ioan, și cu orĭ-ce prețŭ voiŭ ajunge pînă la Aldo; — în asemenea momente nunțiulŭ e trimisulŭ luĭ D-zeŭ. — Cît despre voĭ, amiciĭ meĭ. rămînețĭ aci lea și de voițĭ, skimbați-vă vestimeniele, căcĭ numaĭ astfelŭ puteți evita orĭ-ce bănuelĭ. Dar daca cu toate astea nu vă vețĭ simți în siguranță, atuncĭ soția mea cunoaște spelunca despre care,anr vorbitŭ; acolo vețĭ afla pacea pe care oameniĭ ceĭ Bunĭ voescŭ a vă răpi. Zapciulŭ mă persecută, kiar azĭ va veni pe aci, și ar fi bine să evitațĭ întâlnirea luĭ. — Acum, amici meĭ, rămînețĭ sănătoșĭ, și facă cerulŭ ca peste treĭ zile să ne revedem maĭ fericițĭ!” Apoĭ îmbrățișă cu ardoare pe toțĭ aĭ săĭ și ceru să-ĭ aducă disagi și ciomagulŭ de călătoritŭ.

„Iubite Ioane, îĭ zise Maria, temete d′a-țĭ pericola viața; fiĭ prudinte, căcĭ făr′ de tine, Doamne, toțĭ vom peri! — Acum dea Domnulŭ să-țĭ împlineștĭ cu norocire misiunea ta!” și numaĭ ea simțea cît de mare este durerea acesteĭ despărțirĭ.

-„Amice, îĭ zise Aminta, du-te ca gîndulŭ fără să simțĭ osteneala, și sosirea ta lîngă Aldo fie dulce primele raze ale soareluĭ răsărindŭ; iar întoarcerea ta triumfîndă însenineze fruntea a duoĭ infortunațĭ!”

-„Du-te, fătulŭ meŭ, adăogă Bătrînulŭ; Domnulŭ fie cu tine în timpulŭ călătoriĭ tale, și credința ta înstr′însul apere casa noastră de geniulŭ fatalŭ!”

Ioan, încîntatŭ de fericirea ce credea să aducă bravilor săĭ tovarășĭ, plîngîndŭ de bucurie, îĭ îmbrățișŭ, încă o dată, și abia se hotărĭ a se despărți de dînșiĭ. Toțĭ se uĭtară după dînsul pînă-lŭ perdură din oĭkĭ, apoĭ Aminta tristă, cu unŭ aerŭ plinŭ de durere, se adresă către Maria: „Să ne skimbăm vestmintele, amica mea; cine știe, poate că precauțiunile soțuluĭ tăŭ nu vor fi fără folosŭ.” Și peste puținŭ Aminta și Bătrînulŭ se transformară într′unŭ țăranŭ venerabilŭ și o țărăncuță minunată.

Nicĭ o dată juna fetiță nu fusese maĭ frumoasă de cît în acestŭ costumŭ: o cămășuță supțire lăsa să se zărească albele eĭ brațe, ș′unŭ sînŭ d′alabastru cu duoă steluțe, palpita ușure ca roa tremurîndă pe foĭ; o fustă albă pînă la glesne, cu piciorulŭ golŭ, acoperitŭ numaĭ de niște imineĭ, și o fotă roșie ce atîrna pîn′ la genuĭkĭ, o făcea atît de frumoasă, atît de voluptoasă, în cît aĭ fi pututŭ zice: o cadînă de seraiŭ, iar nu o femee sdrumicată de mizerie și suferințe. Palida eĭ față se prefăcuse acuma într′unŭ coloratŭ pembe, amestecatŭ d′unŭ rumenŭ răpitorŭ: poate că pudoarea d′a se vedea într′unŭ costumŭ oare cum scandalosŭ, o transfigurase astfelŭ. Orĭ cum însă ea er, sublimă, și poetulŭ ar fi aflatŭ într′însa idealulŭ ce căuta.

Dar ce zăcea subt astă formă încîntătoare?... o inimă sfîșiată de insomnie, de mizerie, de infortune; unŭ eco în care durerea revibra pe toate coarele eĭ, unŭ abisŭ în care suferința știuse să sape destul de adîncŭ!... O! de cîte orĭ pe fața noastră e imprimatŭ Amorulŭ, Plăcerea, Veselia, și′n inimă otrava morțiĭ care cu toate astea nu ne lasă de a muri! și cunoscuțiĭ noștri, amiciĭ noștri, se bucură de alegrețea noastră, și ne invită la benketulŭ ce ne-a preparatŭ; nu știŭ că maĭ afundŭ e kinulŭ ce ne consumă și ne apropie de momentulŭ cînd să ne zicem unŭ adio eternŭ. Să preferăm însă această stare: în inimă Amarulŭ, pe față Veselia! altfelŭ, de vom lăsa ca obrazulŭ nostru să fie espresiunea fidelă a inimiĭ noastre, atuncĭ lumea ne urăște și fuge de noĭ!

VIII.

Soarele abia răsărise, cînd despre Nordŭ se văzŭ, arĭdicîndu-se prafulŭ inaintea unor călărețĭ. Maria fu cea dintîiŭ care observă aceasta, dar depărtarea o oprea a distinge ca ce felŭ de oamenĭ ar putea fi... Ea îĭ vedŭ în fine, și observă că este o trupă de oamenĭ armațĭ, „D-zeule! Sîntem perduțĭ, strigă către oaspețiĭ săĭ. Zapciulŭ vine cu toțĭ slujitoriĭ! ce să ne facem? un′ să fugim? nu e nicĭ o speranță!... Cu toate astea voĭ ascundeți-vă, intrațĭ în casă, și ședețĭ fără suflare pîn′ trece și astă tempestă.”

Într′acestea minutŭ zapciŭ, pentru care se făcuse atîta sgomotŭ, înainta cu unŭ aerŭ mărețŭ pe mîndrulŭ săŭ calŭ. Vestimentulŭ luĭ era straniŭ ca și timpulŭ în care trăia: o dulamă ce atîrna pîn′ la călcîe, niște poturĭ încărcațĭ numaĭ de firŭ, încinsŭ cu unŭ tarabuluzŭ destul de avutŭ, care sprijinea la pentu-ĭ duoă pistoale, și unŭ iataganŭ cu mînerulŭ lucratŭ în argintŭ, pe capu-ĭ unŭ șalŭ adusŭ de cîte-va orĭ, și la stînga o sabie de acelea ce le numim turceștĭ, forma dintr′însul unŭ adevăratŭ Osmanŭ. Cît despre fizionomia sa era destul impozantă: obrazulŭ săŭ celŭ prelungŭ, care părea destul de bine nutritŭ, era acoperitŭ de puțină barbă, dar și de niște mustățĭ care înaintaŭ în spirale pînă la urekĭ. În oĭki săĭ negri, mititeĭ dar espresivĭ, se putea citi că el este unul din aceĭ oamenĭ rarĭ ce știu să împlinească cu esactitate și credință funcțiunea ce ocup a. În toată prezența luĭ era înfiorătoare pentru ceĭ slabĭ și infortunațĭ; căcĭ, după mine, acestŭ omŭ semăna a fi născutŭ să trăiască în codru la pîndă, iar nu să administreze să ajute pe ceĭ apăsațĭ!

Avea dar dreptate buna noastră țărancă să tremure, văzîndŭ sapropierea acestuĭ omŭ, și maĭ cu seamă cum cînd reîncepuse cu maĭ mare furie resunetulŭ lugubru alŭ aceleĭ canonade.

În fine iată pe zanciŭ intratŭ și′n curtea țăranului „Unde este bărbatulŭ tăŭ, întrebă el pe țărancă, cu unŭ tonŭ arogantŭ?... Nu cum-va se scoală maĭ tîrziŭ decît stăpîni săĭ?

Dar biata Maria văzîndŭ înainte-l pe astŭ omŭ alŭ Groazeĭ, nu putea răspunde. „Vorbește femee trîndavă, unde este omulŭ tăŭ?...”

„O, Domnule! el a plecatŭ des-de-dimineață la ca să caute hrană pentru copiĭ săĭ!”

„La cîmpŭ?... dar pe aicĭ nu era destul de lucru?... se vede că-lŭ a atrasŭ sgomotulŭ acestor tunurĭ; ia spune, nu cum-va cunoaște el pe aceĭ tîlharĭ?...”

„Și de un′ să-ĭ cunoască, îĭ răspunse Maria?

„Am auzitŭ și noĭ în satŭ vorbindu-se de dînși, dar cine i-a pututŭ vedea în oĭkĭ?”

Zapciulŭ, încelatŭ de aerulŭ eĭ inocentŭ, lăsă aceste temerĭ. — „Dar ți-a lăsatŭ baniĭ ce are să dea arendașuluĭ?...

„Baniĭ!... o, Doamne! dar niște oamenĭ așa de săracĭ, pot oare să agonisească așa de iute o sumă care trece peste puterile lor?”

Zapciulŭ, infuriatŭ de acestŭ răspunsŭ, îșĭ ridică mîna ce o ținea pe mînerulŭ iataganuluĭ, și-șĭ răsuci mustața, semnŭ de grozava luĭ mînie. „Tîlharulŭ! zise el; dar i-am vorbitŭ erĭ, și era datorŭ să mă aștepte azităzĭ. — Voiŭ ști eŭ însă cum trebue să sfîrșesc cu aștĭ oamenĭ ce nu se supun nicĭ legilor, nicĭ luĭ D-zeŭ! Bărbatulŭ tăŭ îșĭ va lua o pedeapsă meritată.”

Infortunata Maria, cu lacrimile pe oĭkĭ, îĭ zise:

„ O! aĭ milă, Domnule, de niște oamenĭ săraci care abia aŭ ce mînca! maĭ îngădue, căcĭ vom lucra, maĭ vom vinde din cele ce avem, și vom plăti! nu-țĭ răsbuna asupra luĭ, căcĭ e nevinovatŭ și fără putere. O! aĭ milă, Domnule, de aceștĭ copilașĭ!” și plîngîndŭ cu amarŭ, își strîngea copiĭ în brațe, arîtîndu-ĭ gîdeluĭ ce sta înainte-ĭ.

„Milă! femee inpudintă; te gîndeștĭ tu oare că vorbeștĭ aceluia care poate dispune kiar de viața ta?... Milă? de aste spirite care mîĭne, poimîine, o să se facă asemenea tatăluĭ lor? mergĭ, femee ticăloasă, și cere milă la ceĭ asemenea ție. — Banĭ, banĭ, căcĭ altfelŭ vei rămînea fără copiĭ!”

Maria era disperată; vorbele aste din urmă, cu care amenință zapciulŭ, o petrifică. Dar de multe ori disperarea întărește pe ceĭ maĭ slabĭ muritorĭ. Astfelŭ Maria, încurajiată de durere, așa îĭ vorbi: „Să rămîn fără copiĭ, zicĭ tu!... și-mĭ poțĭ face vr′unŭ răŭ maĭ mare de cît acesta?... Nu, omŭ cu inima împietrită, pînă aci se poate arĭdica culmea nelegiuirilor tale. Voești acum copiĭ uneĭ infortunate?... ia-ĭ, nenorocitule! în zi de sărbătoare, și-ĭ vinde la tîrgŭ împreună cu cirezile tale; apoĭ, cu baniĭ aceia, mergĭ și cumpără de mîncare copiilor tăĭ! sîngele uneĭ mume va sătura aviditatea unuĭ tîlharŭ!”

Sărmana Maria în ce abisŭ căzu! amorulŭ maternŭ a tîrîtu-o așa de departe, în cît D-zeŭ știe de a o scăpa!

Zapciulŭ, turbatŭ de mînie, înflăcăratŭ de răsbunare, cu mîĭnile pe pisoalele și iataganulŭ săŭ, strigă către slujitoriĭ ce n′așteptau de cît unŭ semnŭ ca să esecute ordinele luĭ. — „Ce stațĭ, copiĭ?... legați-o, tîrîiți-o pînă în carcerea cea maĭ profundă; luațĭ și pe acele iesme ce se ținŭ de gîtulŭ eĭ! tîrîți-ĭ pînă la tactŭ, aruncați-ĭ despărțitŭ în suterane, făr′ să se maĭ vază...

Așa fu grozava sentință a gîdelui-zapciŭ; și slujitoriĭ, descălecîndŭ, ezitaŭ să se apropie de o femee delirată în brațele copiilor ce strigaŭ plîngîndŭ pe tatălŭ lor. Dar abia se apropiară de dînsa, și d′odată se traseră toțĭ înapoĭ: o mînă invizibilă se pusese între gîzĭ și Inocență! Aminta și Bătrînulŭ, ne maĭ putîndŭ suferi o scelerateță atît de amară, se determinară să piară saŭ să scape împreună cu Maria. Astfelŭ, pe cînd oameniĭ zapciuluĭ, eraŭ gata să arunce ștreangulŭ de gîtulŭ mumeĭ și copiilor săĭ, eĭ eșiră din casă și înaintară în mijloculŭ lor.

„Departe, oamenĭ nelegiuițĭ, strigă Bătrînulŭ; departe de loculŭ acesta căcĭ D-zeŭ a văzutŭ crima ce voițĭ să comitețĭ! mînia luĭ e aproape să cază asupră-vă, și fiarele țipă de compătimire, și soarele și a opritŭ cursulŭ ca să asculte țipetele uneĭ mumĭ disperate!... Departe, copiĭ, căcĭ Pilat e′naintea voastră; el comandă, pe urmă îșĭ spală mîĭnele, aruncîndŭ anatema asupra acelora ce a esecutatŭ sentința luĭ!... departe, căcĭ urgia Ceruluĭ va cădea pe voĭ!”

Slujitoriĭ tremuraŭ; corpulŭ lor era cuprinsŭ de frigulŭ morțiĭ, căcĭ profetica voce a Bătrînuluĭ îĭ făcuse să intre de viĭ în pămîntŭ, și nu cutezaŭ să maĭ arĭdice oĭki asupra căpitanuluĭ lor. Acesta rămăsese imobilŭ pe calŭ; fața luĭ se făcea cînd palidă, cînd sîngerîndă; turbarea-lŭ făcuse să-șĭ piarză ragiunea. Nicĭ o dată nu maĭ fusese prezinte la o asemenea scenă; aci părea că voește să tragă sabia ca să-șĭ răsbune el însu-șĭ, aci părea că-lŭ atinge vorbele înfiorătoare ale Bătrînuluĭ; și că-lŭ preocupă frumusețea Aminteĭ. Dar cînd termină bătrînulŭ imprecațiunea sa, el îșĭ veni în sine, și lovindŭ cu pilulŭ în slujitorĭ: „Moarte acelora, le zise elŭ ce nu se vor supune stăpînuluĭ lor!... „Legațĭ, înfierațĭ totŭ ce vețĭ găsi cu viață în casa aceasta... Răsbunarea mea va fi mare!”

Slujitoriĭ alergară atuncea, temîndu-se d′a nu-șĭ compromite viața; dar Aminta, smulgîndu-se din brațele Bătrînuluĭ și puindu-se înaintea lor: „Unŭ momentŭ, strigă ea, încă unŭ momentŭ!... D-zeule! Pietate! Pietate!”

Zapciulŭ, cu toată inima luĭ de granitŭ, începuse a-lŭ interesa Aminta, și făcu semnŭ să se retragă oameniĭ săĭ.

„Ertare, Domnulŭ meŭ, continui ea; fiețĭ milă de o infortunată care se roagă pentru prima oară! De voeți voiŭ vărsa lacrimĭ zioa și noaptea, și cerulŭ îmĭ va auzi rugăciunile, și-țĭ va trimite tesaure pentru bine-facerea ce ne-aĭ acorda... Ertare! Ertare, Domnulŭ meŭ!”

Astă voce dureroasă, dar plină de magie; oĭkii eĭ negri, plinĭ de foculŭ răsbunăriĭ, dar care aruncaŭ săgețĭ încîntătoare; acele buze tremurînde de indignare și care cu toate astea păreaŭ că respiră numaĭ voluptatea, amețiră cu totulŭ pe bietulŭ zapciŭ; și astŭ omŭ alŭ Păcatuluĭ, pe a cuĭ frunte era scrisŭ Foculŭ și Moartea îșĭ lepădă cuirasa cu care era învelitŭ, pelea de șarpe ce ascundea unŭ sufletŭ de ienă, și rămase ca unŭ copilŭ fără putere înaintea frumoaseĭ fetițe: — Femeea a făcutŭ maĭ de multe orĭ minunĭ de acestea. Zapciulŭ descălecă atuncĭ, se apropie de dînsa, și apucîndu-o de mînă îĭ zise: „Lacrimile tale, copilă, m′a dezarmatŭ; ert pe acestŭ bătrînŭ nesocotitŭ care-mĭ pare că e părintele tăŭ; cît despre astă femee, ea trebue să sufere pedeapsa ce-ĭ am preparatŭ.”

-„ O! nu, îĭ zise Aminta cu lacrimile ′n oĭkĭ,Domnia ta va face și acestŭ bine! altfelŭ, Dumnezeule aruncă-ne maĭ bine pe toțĭ în acelea-șĭ lanțurĭ, în acelea-șĭ carcere!”

-„Facă-se dar întocmaĭ după voința ta, tu eștĭ singura femee pentru care am sacrificatŭ atîta de multŭ. Celebreze-se zioa de azĭ ca una din cele maĭ fericite ale viețiĭ mele!” și adresîndu-se către condamnațĭ le zise: Sînteți ertațĭ apoi urmă a kestiona pe Aminta.

-„Ia spune-mĭ, fetițo, care este loculŭ nașteriĭ tale și ce azardŭ te-a făcutŭ să rătăceștĭ pe aceștĭ munțĭ

-„Sînt născută în satulŭ L.... din părințĭ sărmanĭ; am venitŭ în plasa aceasta cu taĭca, ca să maĭ întîlnesc cîte-va rude pe care nu le văzusem de mulțĭ anĭ.”

- „Dar așa de jună, așa de frumușică, tu aĭ merita o soartă maĭ bună!”

- „Soarta mea e scrisă de cînd m′am născutŭ în cartea Destinuluĭ meŭ; eŭ nu o maĭ pociŭ skimba.”

- „Dar daca așĭ găsi eŭ vr′unŭ mijlocŭ?”

- „Nu poate fi nicĭ unul”; îĭ răspunse Aminta cu unŭ tonŭ imperiosŭ.

Zapciulŭ era turmentatŭ de opiniatritatea eĭ, și maĭ cu seamă de emoțiunile ce-ĭ cauza aceste resistențe; iar el crezu că va putea să și le împace peste puținŭ.

- „Bine, copilă, îĭ zise el, tu te maĭ poțĭ gîndi; dar celŭ puținŭ trebue să-țĭ aducĭ aminte cîte drepturĭ am eŭ la recunoștința ta.

- „Da, Domnule, totŭ d′auna voiŭ repeta numele tăŭ.”

„Asta nu e destul, fetițo;” și trăgîndu-o maĭ la o parte, ” nu uĭta, îĭ zise el, cine sînt; tu aĭ văzutŭ puterea și totŭ d′odată bunătatea mea. — Ascultă, în murgulŭ seriĭ noĭ trebue să ne întîlnim; unŭ slujitorŭ ce-lŭ veĭ vedea trecîndŭ pe la poartă, îțĭ va da de veste că eŭ te aștept în crîngulŭ ce e pe această vale. — Deocamdată tu eștĭ enormŭ plătită, diseară îțĭ voiŭ maĭ adăoga o bună parte la dotea ta.” Și lăsîndu-o, încălecă pe cai cu toțĭ slujitoriĭ care nu puteaŭ să′nțeleagă transformarea stăpînuluĭ lor, și pe clipă se făcu nevăzuțĭ.

IX.

Aminta rămăsese imobilă, și nu-mĭ maĭ simțea pozițiunea; dar Îndignarea imprimase pe față-ĭ așa de profundŭ urmele eĭ, în cît Amorulŭ îșĭ abandonase pe tovărășița sa, temîndu-se de lava arzătoare a acestuĭ volcanŭ.

Departe acum de dînsa voĭ floricele ale cîmpiĭ ce-ĭ încîntați copilăria eĭ, căcĭ suflarea-ĭ răsbunătoare vă poate învenina, și nicĭ roa nopțiĭ, nicĭ căldura ziliĭ nu va fi în stare să maĭ vă redea parfumulŭ vostru bălsămitorŭ! departe și voĭ dumbrăvĭ răcoritoare, ca să nu vă atingă suflatu-ĭ învăpăiatŭ, căcĭ nicĭ buciumulŭ, nicĭ călătorulŭ nu se va maĭ opri la umbra voastră, și pasările îșĭ vor abandona puișoriĭ ca să fugă departe de voĭ; iar tu, poete alŭ dureriĭ, fugĭ și maĭ departe, căcĭ văzîndu-o, peptulŭ tăŭ va înceta să maĭ palpite, și în cădere-țĭ, beĭ sfărîma lira pe care popoliĭ o ascultŭ plînsŭ gîndŭ de sute de anĭ!

Aminta puținŭ cîte puținŭ îșĭ venea în sine: dar transfigurarea eĭ era misterioasă! aroganța banditului-zapciŭ fusese pentru dînsa o lovitură de moarte; nu maĭ era acea țărăncuță cu kipulŭ angelicŭ, cu inima săltîndă înspre Speranță și Îndoință: părea unŭ spectru cu fruntea lividă, cu oĭki afundațĭ în orbita lor, și gemîndŭ subt povara Disperăriĭ ș-a unuĭ șcepticismŭ sfîșietorŭ. De unŭ momentŭ ea îșĭ perduse și vocea și ragiunea; dar cu încetul îșĭ redobîndi puterea, și vorbi astfelŭ gemîndŭ de durere:

„Femee!... ființă fără de viață, corpŭ fără de sufletŭ, sufletŭ fără putere, putere ce fumegă ′n vîntŭ, acunde-țĭ e farmeculŭ, unde-țĭ e magia, singura armă cu care te făleaĭ?

„Angelŭ fără aureolă, Amorŭ fără de arme, ienă fără turbare, șarpe fără veninŭ, femee!... unde-țĭ este sceptrulŭ ce zicĭ c′o dată în mîna ta țineaĭ?...

„Neantŭ! mizerie! blestemŭ!... Femeea e unŭ jocŭ alŭ Distracțiuniĭ, unŭ visŭ alŭ Voluptățiĭ, o pauză a Azardului, unŭ fumŭ alŭ Abisuluĭ, o clipă a Nopțiĭ, unŭ zero alŭ Nimicului și Nimiculŭ e ea!..

„Torentŭ ce cată în vane unŭ mijlocŭ ca să-șĭ asvîrle apele-ĭ muginde, uraganŭ ce urmă făr′ să poată devasta, femee! singura-țĭ speranță eraŭ lacrimile tale!.. printr′însele ne spuĭ că subjugaĭ lumea, și miĭ de imperiĭ depuneaŭ la picioarele tale curoanele lor; surîsulŭ tăŭ era Viața, Fericirea, alŭ doilea Edenŭ; suspinulŭ tăŭ făcea să se îmbrace lumea în doliŭ, iar lacrimile tale răsturnaŭ tronurĭ și sfărîmaŭ popoli întregĭ....

„ Vise! iluziunĭ fatale! creațiunĭ arogante! ș′atuncĭ, femee, tu nu eraĭ de cît unŭ motivŭ alŭ Răsbunăriĭ, unŭ instrumentŭ alŭ Aviditățiĭ, unŭ rîsŭ alŭ Infamiĭ ș′alŭ Voluptățiĭ!... Iar de este altfelŭ, daca gîndurile mele s′aŭ perdutŭ în uetulŭ Abisuluĭ, atuncĭ Tu Acela ce aĭ creatŭ femeea, redă-ĭ puterea ce a perdutŭ... O! da, redă-ĭ,Doamne, astă putere!... voĭ vedea popoliĭ alergîndŭ nainte la vocea-mĭ disperată, și fiarele kiar vor veni să asculte pe Regina lumiĭ; Pămîntulŭ, Oceanulŭ, Dezertulŭ vor fi gata să priimească victimele ce stăpîna Universului le-ar condamna! așĭ libera cele cincĭ părțĭ ale globuluĭ nostru, și oameniĭ ar veni să se prosterne naintea Acelia ce ține în mînă-ĭ decretele Destinuluĭ lor!...

„Profanațiune! caosŭ de mizeriĭ!... unde am ajunsŭ: ce voeam să zic?... Neantŭ! neantŭ! totŭ universulŭ repetă ′mprejuru-mĭ astŭ adevărŭ. Gîndirea mea naște ideĭ infinite, și Infinitulŭ e-n Eternitate și Eternitatea e-n Neantŭ!... Dar ce voeam eŭ, ce ceream eŭ?... o! mĭ aduc aminte! puterea de a-mĭ răsbuna.... Să-mĭ răsbun! sărmană femee, fiică a Păcatuluĭ! maĭ nainte de a te naște tu porțĭ maledicțiunea pe fruntea ta; de cîte orĭ Rîulŭ și Marea, Tempesta și Nuoriĭ n′aŭ suspinatŭ de a ta durere, dar aŭ zisŭ în sine: „Fii Păcatuluĭ așa voiŭ peri!”

„Fugiți acum visele mele, și voĭ ambițiunĭ infinite: patimĭ violente, sete de răsbunare, afundați-vă, înecați-vă toate în torentele de sînge ce se varsă în inima mea; spectru ce se arată noaptea pe sepulcre și contemplă luna, fantoma ce trezește din lacrimile Nopțiĭ, automatŭ ce geme fără a simți, eŭ voiŭ străbate astfelŭ lumea până la amiculŭ meŭ!...”

Bătrînulŭ și Maria, ce se apropiau tremurînzĭ de dînsa, nu cutezaŭ să o deștepte din delirŭ. Astă femee îĭ stupefăcuse, îĭ împietrise; sîngerîndu-le inima de durere, ar fi voitŭ s′o ajute dar nu îndrăzneaŭ, s′o console dar nu puteaŭ, ar fi voitŭ în fine s′o smulgă din delirulŭ eĭ dar se temeaŭ, căcĭ pe față-ĭ era Durerea, Răsbunarea și Moartea, pe frunte-ĭ puterea gîndiriĭ eĭ domina lumea și măsura Abisulŭ.

După o mică pauză, ca cum ar fi așteptatŭ răspunsulŭ vr′uneĭ Puterĭ, Aminta reîncepu plîngerea eĭ.

„Nimicŭ, tăcere pretutindenĭ!... numaĭ eco Abisuluĭ repetă suspinele mele. Sufletŭ?... nu! nu a rămasŭ nicĭ unul pe care lacrimile femei să-lŭ poată mișca.... Universulŭ arde în flăcărĭ, incendiulŭ s′a întinsŭ asupra genuluĭ umanŭ! dar Nordulŭ a ′ngiețatŭ inimile, și flacăra nu maĭ poate nimicŭ consuma... Femee! simțibilitatea era singura coardă ce puteaĭ să atingĭ; azĭtăzĭ s′a stinsŭ și dînsa, și Vidulŭ e singurlŭ tăŭ refugiŭ, singura ta scăpare!... Femeĭ! să ′ntindem, să mărim hora danțuluĭ nostru, și să jucăm cîte-va ore d′asupra mormintelor noastre; ni s′a sfîrșitŭ cariera, sîntem în ajutorulŭ căderiĭ noastre!...

„Dar voĭ oamenĭ!... cînd simțibilitatea, astă flacără ce vivifie atîtea lumĭ infinite, nu va maĭ putea să găsească nicĭ unŭ răsunetŭ în inima voastră; cînd vețĭ înceta d′a apuca drumulŭ ce vă arată astă busolă invizibilă; cînd în fine nu vețĭ maĭ putea înțelege astă Notă misterioasă, astŭ suspinŭ alŭ Eternitățiĭ, asta Liră a Universuluĭ, atunci fițĭ gata, bunĭ oaspețĭ, căcĭ Neantulŭ fără suspine, nicĭ lacrimĭ, va priimi în sînu-ĭ pe semeniĭ săĭ; — iar voĭ, fără curagiŭ d′a înfrunta durerile morțiĭ,tigri tremurînzĭ subt loviturile ucigătorilor lor, fără demnitate, nicĭ onoare, vețĭ implora ajutorulŭ Femei ce ațĭ insultatŭ, ce ațĭ disprețuit — Departe, vipere înveninate, dragonĭ ce dațĭ moartea d′o mie de orĭ, căcĭ femeea din contra va prelungi firulŭ durerilor voastre! ea a fostŭ totŭ d′auna pentru voĭ joculŭ Infamiilor și alŭ Capriciuluĭ, sorgenta Deliciilor ș′a Voluptățiĭ, și′, urmă obiectulŭ rîsuluĭ și disprețuluĭ vostru... femee! aĭ fostŭ prea slabă ca să te supuĭ brutalități lor! — De așĭ avea însă azĭtăzĭ puterea... oamenĭ!...

„Cerule!... ce voiam să fac, ce voiam să zic?... pietate, amiculŭ meŭ! poate că blestemele mele aŭ ajunsŭ cîte unu unul pînă la tine, purtate saŭ de vîntulŭ ca mă aude, saŭ de pădurile ce a ascultatŭ durerile mele, saŭ de văile și munțiĭ ce aŭ vărsatŭ o lacrimă de compătimire. Nu le asculta însă, nu crede în aste imprecațiunĭ fatale; căcĭ suferințele, delirulŭ m′a făcutŭ să profer atîtea blesteme de care mă îngrozesc! dar, amice, sînt insultată. Amarŭ insultată; vino, dragă, de mă răsbună!...

„Răsbunare! ș′o fică criminală... dezacordŭ infernalŭ!... Nu, copilŭ alŭ Păcatuluĭ, ruină trăindă ce aĭ săpatŭ sepulcrulŭ maĭciĭ tale, urgia ceruluĭ te va urma pretutindenĭ; nicĭ o picătură nu va rămînea în cupa Dureriĭ pe care să nu o descarcĭ, nicĭ unŭ flagelŭ alŭ Crimeĭ, alŭ Tiraniĭ care să nu isbească și corpulŭ tăŭ! De veĭ căuta lumina veĭ afla Obscuritatea, de veĭ voi întunereculŭ veĭ da de Abisŭ; de veĭ căuta Mormîntulŭ veĭ găsi cupa Dureriĭ umplută din nuoŭ; de veĭ cere ertare veĭ auzi blesteme, de veĭ cere viața amiculuĭ tăŭ... D-zeule! maledicțiune!... eŭ trebue să pronunț... i se va da"

Acilea, cu sforțe supraumane, se opri d′a pronunța fatala sentință, și obosită de povara durerilor sale, căzŭ delirată pe brațele amicilor săĭ care plîngeaŭ lîngă dînsa și nu puteaŭ să-ĭ facă nicĭ unŭ ajutorŭ; apoĭ o conduseră pe brațele lor în casă, și se silirăa-ĭ reda viața.

Peste cîte-va ore eșiră cu toțiĭ, și se îndreptaŭ către spelunca despre care le vorbise prevăzătorulŭ Ioan.

„Astfelŭ locuințele fiarelor trebuia să se facă acum azilulŭ celor infortunați. — Și de cîte orĭ omulŭ nu a împrumutatŭ locașulŭ animalelor ca să scape de fierulŭ frateluĭ săŭ!

I.

Era în revărsatulŭ ziorilor, a duoa dimineață după trista cădere a Romînilor-martirĭ. La astă oră solenelă universulŭ începuse să ′nalțe canticele sale, singurlŭ tributŭ ce poate trimite celui Eternŭ; și natura întreagă, fatală supusă Destinuluĭ săŭ, îșĭ urma legile stabilite de la începutulŭ lumiĭ.

Pretutindenĭ domnea pacea, alegrețea, activitatea, și muritoriĭ alergaŭ să continue opera lor: cercŭ finitŭ alŭ Imperfectibilitățiĭ, circonferință magică în alŭ căruia țentru zace Uniformitatea.

Aceea-șĭ bucurie, acelea-șĭ concerte se auzeaŭ în totŭ restulŭ Europeĭ, numaĭ Patria noastră gemîndă îșĭ îmbrăcase haĭna eĭ de doliŭ, vestimîntŭ ce-lŭ poartă de optspre-zece secolĭ!

În întinsele cîmpiĭ despre Nordu-estŭ se vedea orașulŭ M.... unde nemiciĭ îșĭ aduceaŭ victimele lor. O suterană, înconjurată de unŭ preșăzŭ țeapănŭ, era toată locuința acelor infortunațĭ; și niște zidurĭ mucezite de umezeală și de aerulŭ celŭ stricatŭ alŭ carceriĭ, eraŭ ceĭ patru perețĭ în care respiraŭ. Astŭ locŭ alŭ Crimeĭ era ocolitŭ d′unŭ zidŭ secolarŭ, împrejurulŭ căruia se afla alte sentinele. — Cît de bine pot să păzească tiraniĭ victimele lor, dar cît de anevoe pot face unŭ omŭ fericitŭ!

Lugubră era vederea aceleĭ clădirĭ; o tăcere de moarte domnea pretutindenĭ, nicĭ unŭ omŭ nu se vedea pe acea uliță pustie, și nicĭ o voce nu maĭ desmeticea pe sărmanulŭ condamnatŭ; din cînd în cînd numaĭ se auzea strigătulŭ uneĭ sentinele, și urletulŭ vre unuĭ cîĭne flămîndŭ.

Aci, în astă cămară a Impăraților, Aldo, făcusa cunoștință de cele ce se petrecuse din momentulŭ căderiĭ luĭ, zăcea culcatŭ pe duoă scîndurĭ ce se ′ndurase să i le dea temniceriĭ. — O! daca astŭ delirŭ ar fi pentru eternitate! atuncea Aldo te-așĭ ferici; celŭ puținŭ n′aĭ maĭ cunoaște pozițiunea ta. — Între tine și tiranulŭ ce tea aruncatŭ acilea se află unŭ abisŭ; a voi să vă apropiațŭ unul de altul va să zică a vă sfărîma. Virtutea și crima, cele duoă polurĭ ale Eternitățiĭ, nicĭ o dată nu-șĭ pot da mîna: spațiulŭ ce le separă e infinitŭ!

Era acum duoă-zecĭ și patru de ore de cînd Aldo se afla în aceea-șĭ stare de delirŭ, sîngele ce perduse astŭ copilŭ alŭ Imortalitățiĭ, îlŭ slăbise atît de multŭ în cît nu rămăsese diștr′însul de cît umbră a erouluĭ Romanŭ; apoĭ umiditatea și aerulŭ celŭ otrăvitŭ alŭ suteraneĭ maĭ adăoga de bună seamă durerile luĭ. Deasa obscuritate a carceriĭ, era oare-cum răspîndită d′o luminare rezemată d′o mare piatră, în a căria scorbură se strîngea apa ce pica din bolțile înegrite de timpŭ. Lîngă înțemnițatŭ se vedea unŭ omŭ palidŭ, desfiguratŭ, — aĭ fi crezutŭ că zice Moartea la capulŭ victimeĭ sale. Acesta era unul din oameniĭ luĭ Brav care căzuse ca și Aldo în mîĭnile nemicilor, dar fiindŭ prea ușure vulneratŭ se tămăduise numaĭ de cît; și ședea aci din porunca mediculuĭ ca să observe toate mișcările Căpitanuluĭ săŭ.

Acestŭ amicŭ de arme, alŭ cuĭ nume era Dumitru,se consuma din ce în ce văzîndŭ patulŭ de moarte alŭ aceluia ce ′nspăimîntase armate întregĭ, și gîndindu-se că va muri ca sclavŭ. Nu plîngea însă, căcĭ numaĭ tiranulŭ îșĭ cerșește viața în asemenea caze, iar patriotulŭ moare fără a suspina. — Cu fruntea plecată pe brațulŭ săŭ, Dumitru se uĭta la Aldo p′a căruia față lividă nu maĭ rămăsese de cît acele trăsuri espresive ce caracteriză geniulŭ; consumatŭ, sfîșiatŭ de durere, el tresărea la orĭ ce mișcare maĭ violentă a bolnavuluĭ, și se uĭta disperatŭ la kinurile luĭ. Apoĭ cînd Aldo, mutîndu-șĭ brațulŭ de p′aproape să deslege legăturile vulneĭ sale, el voi să alerge la dînsul; dar ce oroare! astŭ omŭ, fără putere, aruncatŭ în fundulŭ uneĭ suterane, înconjuratŭ de miĭ de baionete, avea picioarele încărcate de lanțurĭ, și voindŭ să meargă repede la amiculŭ săŭ, se împiedică într′însele, și căzu cu fața la pămîntŭ.

Atuncĭ se auzi unŭ țipătŭ disperatŭ, și Dumitru vorbi așa în delirulŭ săŭ:

„Așa! omulŭ știu să împingă atît de departe scelerateța sa! el știu să eploate atît de bine Infernulŭ încît nicĭ unul din instrumentele Crimeĭ nu rămase nedescoperitŭ de dînsul! ș′aste instrumente le ′ntrebuință totŭ d′auna cînd fu vorba de libertatea lumiĭ, de onoarea și demnitatea genuluĭ umanŭ!

„Martirĭ! asupra cărora a căzutŭ totŭ d′auna furia acestor tiranĭ; nu vă umilițĭ, nu vă temețĭ de dînșiĭ;fortitudinea voastră a sceriatŭ totŭ d′auna lașitatea lor. Eĭ se servă, ca să vă dea moartea, cu arme ce dezonoră lumea și pe Creatorulŭ eĭ; dar voĭ, copiĭ aĭ luĭ Cristŭ, ce n′avețĭ dreptŭ armă de cît credința voastră; murindŭ, le lăsațĭ remușcarea care-ĭ turmentă și′n visele lor; le lăsațĭ fantoma voastră trăindă în inima națiunilor care-ĭ persecută pînă ′n mormîntŭ!...

Curagiŭ! lumea a ′nbrățișatŭ religiunea luĭ Cristŭ; de noă-spre-zece secolĭ, și trecîndŭ prin flăcărĭ și sînge, prin mijloculŭ Barbariĭ ș′alŭ Fanatismuluĭ, ajunse în fine s′o întroducă și′n palatele profanatorilor eĭ și daca gîziĭ omenimiĭ găsiră în Cruce unŭ sceptru multŭ maĭ puternicŭ de cît alŭ lor, daca, priimindŭ doctrinele Liberatoruluĭ din Nazaretŭ, voiră ca subt vălulŭ acesta să se abrutize și să sdrobească lumea, celŭ puținŭ popoliĭ, care știură s′o conserve o mie și noă-sute de anĭ, se vor deștepta, și-ĭ vor pedepsi!...

„Curagiŭ! căcĭ iată o jumătate de de secolŭ de cînd lupta s′a începutŭ: „Moarte saŭ Libertate” e scrisŭ pe stindardulŭ sîngerîndŭ alŭ omenimiĭ! tiraniĭ tremură în palatele lor, și peste puținŭ Crucea se va ′nălța splendidă în mijloculŭ globuluĭ nostru! Atunci fițĭ gata Espiatorĭ aĭ crimeĭ, și ′plinițĭ cu demnitate misiunea voastră; altfelŭ abisulŭ în care va cădea omenimea și după astă luptă, va fi maĭ profundŭ de cît acela din care ne luptăm a eși!...”

III.

Sgomotulŭ ce făcuse căderea luĭ Dumitru, atrase atențiunea condamnaților ce se aflaŭ în carcerea vecină. Cîțĭ va dintr′înșiĭ alergară în ajutorulŭ săŭ, căcĭ se îndurase a le lăsa această libertate. După cîte-va momente, abia le putu spune că amiculŭ săŭ și a deslegatŭ vulna, de îndată eĭ alergară la Aldo. Dar mutarea cîrpeĭ nu-ĭ cauzase multŭ răŭ, căcĭ sîngele încetase de a maĭ curge.

Ajutoarele ce se ′ncercaŭ să-ĭ aducă aștĭ tovarășĭ de infortună, diferitele esclamațiunĭ dureroase ale acelora ce compătimeaŭ cu dînsul, toate acele sgomote surde înrerupse lungulŭ delirŭ alŭ luĭ Aldo. El se întoarse petulŭ săŭ de scîndurĭ, deskise oĭkiĭ, și, familiarizîndu-se încetŭ cu acea lumină ce se perdea în întunerecŭ, abia putu distinge că lîngă dînsul era cineva, și uĭtîndu-se speriatŭ la dînșiĭ, tremurîndu-ĭ vocea, „Unde sînt eŭ, zise el?... nu cum-va Aldo a meritatŭ Infernulŭ dreptŭ recompensa trudelor sale?... Infernulŭ!... ș′apoĭ unde așĭ fi maĭ bine de cît în Infernŭ?... Dar aste fantome, aste spirite ce mă ′nconjoară așteaptă oare ultima-mĭ suflare ca să-șĭ rîză în urmă de unŭ corpŭ fără sufletŭ, d′unŭ sufletŭ fără corpŭ?... rîză!... voiŭ intra și eŭ în cerculŭ danțuluĭ lor, și voiŭ rîde împreună cu dînșiĭ. — Eĭ bine! spunețĭ, ființe misterioase saŭ spectri, orĭ ce vețĭ fi, ce căutațĭ voĭ, și c′așteptațĭ de la victima c′avețĭ înainte?”

Atuncĭ Dumitru, susținutŭ de tovarășiĭ săĭ, strigă: Aldo! Aldo! astŭ abisŭ în care te afli nu e infernulŭ, aste unbre ce vezĭ nainte-țĭ nu sînt fantome, și nu cerem nimicŭ de la tine; infernulŭ tăŭ s′a prefăcutŭ într′o suterană, fantomele, în amicĭ de mizerie care aŭ venitŭ să ajute, și eŭ... sînt soțulŭ de arme alŭ căpitanuluĭ meŭ!... Aldo! Aldo! sîntem perduțĭ!... ”

Aldo începîndŭ a-șĭ recunoaște pozițiunea sa: „Da, amiculŭ meŭ, îĭ răspunse el, aste bolțĭ înegrite, astă umiditate, astă lumină înăbușită de întunerecŭ, m′a făcutŭ să crez că sînt în Infernŭ. Dar nu, sînt încă pe pămîntŭ, pe pămîntulŭ în care am dusŭ o viață așa de mizerabilă; sînt aruncatŭ în fundulŭ uneĭ carcere.., și inemiciĭ noștri aŭ triumfatŭ!... Eĭ bine, tovarășiĭ meĭ, nu vă temețĭ de nimicŭ... moartea e ora cea maĭ propice pentru infortunațĭ! Daca Destinulŭ ne împinse pînă acilea să știm acuma a înfrunta asprimele luĭ: să căutăm, să cerem cu toțiĭ moartea insultîndŭ și umilindŭ pe tiranĭ; —Moartea e finitulŭ celŭ maĭ gloriosŭ alŭ erouluĭ condamnatŭ!”

Toțĭ iubeaŭ, toțĭ ascultaŭ astă voce slăbită de durere, și care cu toate astea inspira curagiulŭ. Apoĭ uniĭ dintr′înșiĭ începură a lăcrima aducîndu-mĭ aminte de ceva ce fusese eroulŭ în zioa trecută; — aceștĭ oamenĭ nescultivațĭ compătimeaŭ cu omulŭ infortunatŭ, pe cînd părințiĭ popoarelor nu știŭ de cît să mărească numărulŭ lor. — Dar Aldo nu putea suferi pe nicĭ unŭ muritorŭ să-ĭ plîngă soarta; și de aceea făcu semnŭ amicilor săĭ să-lŭ lase singurŭ. Toțĭ se retrase, afară de Dumitru.

IV.

Trecuse acum cîte-va ore, și nu se maĭ auzea altŭ sgomotŭ de cît sunetulŭ lanțurilor alŭ cărora uetŭ îlŭ penetra bolțile suteraneĭ. Dar astă tăcere monotonă se întrerupse prin strigarea unuĭ temnicerŭ care da de veste despre sosirea mediculuĭ; sgomotulŭ atuncĭ începu să crească, alergîndŭ saŭ maĭ bine tîrîndu-se fie-care la amiculŭ săŭ.

Ușa carceriĭ luĭ Aldo se deskise, și mediculŭ, urmatŭ de cîți-va oamenĭ, se apropie de patulŭ săŭ. „Cum îțĭ este, îl întrebă el esaminîndu-ĭ vulna? viața ta nu maĭ e-n pericolŭ, amiculŭ meŭ; curagiŭ! peste puținŭ tu veĭ fi sănătosŭ.”

„Da, îĭ răspunse Aldo, eŭ voiŭ fi sănătosŭ! ș′atuncĭ vețĭ putea kinui maĭ bine pe unŭ omŭ ce nu maĭ poate a s′apăra. — Medice! bine-facerea e scopulŭ misiuniĭ tale, și filantropia mijloculŭ d′a o realiza; de ce aĭ uĭtatŭ astă sîntă datorie, și orbitŭ de aurŭ, aĭ căutatŭ să te facĭ instrumentulŭ unor tîlharĭ?... Nu știaĭ că o Căpetenie de Bandițĭ, cum ne numițĭ voĭ, căzutŭ în mîĭnele nemicilor, îșĭ va termina viața în turmentele cele maĭ oribile?... De ce dar nu-mĭ aĭ scurtatŭ astă viață mizerabilă cînd numaĭ tu aveaĭ astă putere?... Nu cumva, medice, m′aĭ scosŭ din mormîntulŭ în care căzusem ca să-mĭ preparĭ o moarte multŭ maĭ atroce?”

Mediculŭ, în locŭ d′a se indigna asupra acestuĭ banditŭ arogantŭ, din contra compătimi cu dînsul, și cu vorbe amicale îĭ zise: „Nu, amiculŭ meŭ, rațiunea ta se rătăcește, și condamnĭ p′unŭ omŭ așa de inocentŭ... Știam prea bine că moartea ta din urmă va fi maĭ amară de cît cea dintîiŭ; nu-mĭ am uĭtatŭ misiunea mea, de și prea puținĭ din colegiĭ meĭ îșĭ maĭ aducŭ aminte de dînsa; cunoșteam că ar fi o bine-facere lăsîndu-te să morĭ, iar nu o crimă, dar am speratŭ și sper încă, amice, să te scap din giarele lor.”

„Iată omulŭ espereințeĭ, îĭ zise Aldo, cît se înșală în calculele luĭ; iată doctele care a străbătutŭ analele omenimiĭ, ș′a eploatatŭ dezertele cugetăriĭ ș′ale simțibilitățiĭ, cît de lesne se perde în astŭ labirintŭ!... Medice! aĭ studiatŭ prea multŭ pe omŭ ca să-lŭ maĭ poțĭ cunoaște; află însă de la astŭ june neespertŭ, că tigrulŭ nu va lăsa nicĭ o dată fiara din giarele luĭ. În inima tiranului zace Infernulŭ, și sîngele a milioane de popoli nu poate să sature aviditatea luĭ! De veĭ, încearcă-te să măsorĭ Abisulŭ, să cuprinzĭ Infinitulŭ, să ′nțelegĭ Eternita, dar nu te ′ncerca însă s′atingĭ inima unuĭ tiranŭ: utopia din urmă va fi maĭ mare de cît cea dintîiŭ. Nu-ĭ vedem noĭ oare cum a sfărîmatŭ popoli întregĭ, și-n urmă și a făcutŭ palate din osămintele lor? și tu, alŭ doilea Cserse speraĭ să umileștĭ stîncele prin puterea voințiĭ ș′a cugetăriĭ tale?. ”

„Amice, îĭ răspunse mediculŭ, spiritulŭ tăŭ escluzivŭ te duce prea departe; turmentele, suferințele, pozițiunea ta aŭ slăbitŭ maturitatea rațiuniĭ tale. Ascultă, amice, nicĭ o dată imaginea trecutuluĭ nu se refletă întocmaĭ în prezentŭ, și prezentulŭ ne înceală adesea vorbindŭ de viitorŭ; nu te asvîrli dară într′unŭ oceanŭ ale căruia mistere nimenĭ nu le-a pututŭ sonda! vaselulŭ tăŭ este prea slabŭ, și cîrmaciulŭ neespertŭ nu-lŭ va conduce pînă la țărmŭ. — Crede dar în speranțele ce-țĭ daŭ eŭ; Dalli este unŭ omŭ generosŭ, și influența mea lîngă dînsul va putea rupe sentința morțiĭ ce plană d′asupră-țĭ.”

„Dalli! îĭ răspunse Aldo c′unŭ felŭ de disprețŭ, el este prea slabŭ ca să nu asculte pe acelŭ omŭ de la Nordŭ; căcĭ care crezĭ tu că e misiunea acestuĭ agentŭ? pe de oparte a ațîța ura și disprețulŭ supușilor în contra suzeranuluĭ lor, iar pe de alta să silească pe Suzeranŭ a îndoi jugulŭ acelora ce de bună voe s′aŭ datŭ subt protecțiunea luĭ. Iată îndoita rolă a acestei Curțĭ, colosŭ giganticŭ unde Barbaria și a găsitŭ refugiulŭ eĭ; și suzeranulŭ, departe d′a înțelege astă cursă fatală, sdrobește pe amici săĭ, și va cădea poate împreună cu dînșiĭ. —Dar nu, medice, astŭ popolŭ june celŭ aĭ văzutŭ luptîndu-se în contra stăpînuluĭ tăŭ, și care și a vărsatŭ sîngele sperîndŭ să scape pe Suzeranŭ de subt influența străină, și pe dînsul din jugulŭ în care geme, totŭ astŭ popolŭ sdrobitŭ, încatenatŭ azĭtăzĭ, va fi cauza uneĭ marĭ generațiunĭ; Orientulŭ va re′nvia printr′însul, și Nordulŭ îșĭ va blestema ora cînd a proiectatŭ să-șĭ împingă sloiurile pînă la Danubiŭ. — Pînă atuncĭ însă fiiĭ Romîniĭ vor plăti cu sîngele lor astă întîrziere; și Dali trebua să asculte pe aliatulŭ săŭ.”

„Bine, îĭ zise mediculŭ, daca kiar s′ar realiza presimțimîntulŭ tăŭ, tu ce aĭ o inimă atît de nobilă și curagioasă, n′aĭ putea oare să înfrunțĭ cu fermitate durerile morțiĭ?...”

„Să le înfrunt, zicĭ tu?... Banditulŭ nu cunoaște durerile morțiĭ, el simte deliciile eĭ! le-am înfruntatŭ în fața armatelor nemice, le am înfruntatŭ în fața luĭ Dalli cînd am căzutŭ subt loviturile oamenilor săĭ, ș′apoĭ atuncĭ eram liberŭ! dar acum cînd banditulŭ e prinsŭ, nu numaĭ că ′nfruntă durerile morțiĭ, dar încă le așteaptă cu impaciență. — Cu toate astea, medice, tu ce parĭ a compătimi cu soara unuĭ infortunatŭ, aĭ pietate de dînsul... esecută sentința maĭ nainte de timpŭ, căcĭ cum voiŭ putea suferi aroganța ucigătorilor meĭ!... Dar nu, tu te îndoeștĭ sufletulŭ tăŭ nu poate trece peste limitele vulguluĭ... Eĭ, bine! voiŭ ști singurŭ a mă lupta ș′astă dată, și′n marea-mĭ răsbunare, voiŭ face pe gîzĭ să mă respecte kiar condamnîndu-mă!”

„Și nu veĭ fi singurŭ care veĭ face aceasta, strigă Dumitru. — Aldo! aduțĭ aminte că aĭ lîngă tine unŭ soțŭ de arme care a văzutŭ și mărirea și căderea ta și care în fine voește să aĭbă acela-șĭ finitŭ!”

„Acum îțĭ mulțumesc, medice, continui Aldo, prin tine am regăsitŭ pe acestŭ bunŭ amicŭ, iată totŭ ce-mĭ trebuea în astă suterană. Și fiind-că sînt victima buneĭ tale voințe, ajută-mĭ acum să-mĭ lase pe acestŭ tovarășŭ a locui împreună cu mine.”

Mediculŭ îĭ promise astă favoare, și salutîndu-lŭ îĭ zise: „Curagiŭ, amice, totŭ maĭ e speranță!” apoĭ trecŭ în sălile vecine pe la ceilalțĭ vulnerațĭ; iar Aldo, obositŭ de multa sforțŭ ce-șĭ dedese d′a ține acea convorbire, rămase în brațele amiculuĭ săŭ fără să maĭ poată vorbi! — Astfelŭ se termină și zioa aceasta pentru ceĭ suferinzĭ!

V.

Ultimele raze ale zileĭ dispăruse dupe emisfera noastră, și luna surîzândă înainta în seninŭ ca barca Amaruluĭ p′Oceanu-infinitŭ. — Ferice muritorulŭ ce poate, belă lună, să-șĭ plîngă celŭ puținŭ la tine durerile luĭ! cîțĭ dintr′înșiĭ nu-șĭ petrecŭ restulŭ viețiĭ în obscuritatea Morțiĭ, fără să maĭ poată vedea pe amica lor de infortună! Tiraniĭ găsiră și′n tine unŭ mediŭ d′a ′mulți durerile supușilor lor!

—La astă oră nu se maĭ auzea nimicŭ în suterană, în astŭ sepulcru ce ascundea în sînu-ĭ ființe care trăiaŭ; o teroare panică ar fi apucatŭ pe temerariulŭ ce ar fi cutezatŭ să intre în astŭ locașiŭ alŭ Păcatuluĭ. Dar deodată ușa carceriĭ luĭ Aldo se deskise, și patru temnicerĭ înaintară spre dînsul. El nu putea ′nțelege scopulŭ viziteĭ lor, cînd unul dintr′înși îĭ zise: „Scoală; din porunca mareluĭ Dalli venim să te punem în lanțurĭ.”

Aldo fără să le răspunză se supuse la astă amară insultă, și peste o oră picioarele și mîĭnele luĭ eraŭ în cărcate de fiarele sclaviĭ. — Temniceri eșiră, iar Dumitru începu a lăcrima.

„Nu voesc lacrimĭ, îĭ zise Aldo c′o voce impunîndă, voesc curagiulŭ omuluĭ liberŭ și audacea bandituluĭ de codrŭ! Lasă femeilor astă umilitoare armă cu care numaĭ ele se pot servi; lasă pe tiranulŭ incatenatŭ să-șĭ plîngă mizeria luĭ;— martirulŭ plînge asupra omenimiĭ, dar surîde cînd priimeștecupa din mîĭnele otrăvitorilor săĭ. Abnegațiunea și disprețulŭ morțiĭ aŭ sguduitŭ tronurile, lacrimile din contra le-a consolidatŭ. Vaĭ de acea națiune care plîngîndŭ îșĭ cerșește scăparea sa! mizeria și dezonoarea e singura eĭ recompensă: Armatelor să se opue cu arme, disprețuluĭ să opue disprețulŭ, și′n fine Moartea s′o plătească cu moarte,— așa va triumfa!... Departe dar, amice, cu astŭ semnŭ de slăbiciune! lasă pe culpabilŭ să plîngă aducîndu-șĭ aminte de crimele luĭ; dar noĭ, p′a cărora față Păcatulŭ n′a lăsatŭ nicĭo urmă, cu fruntea senină să ne așteptăm sentința, și trufia noastră calce ′n picioare pe nemiculŭ ce am umilitŭ. — Da, lŭ am umilitŭ, amice; aste lanțurĭ atestă aceea ce-țĭ spuiŭ. Dalli se teme de mine, căcĭ, aruncatŭ în astă carcere, înkisŭ subt atîtea zovoare și ′nconjuratŭ de oameniĭ săĭ, el mă respectă fiind-că s′a gînditŭ la temeritatea mea... Eĭ bine! află c′aste lanțurĭ încîntă pe amiculŭ tăŭ; ele sînt dezonoarea Despotuluĭ, și fala Inocentuluĭ dezarmatŭ!”

-„ O! aste lanțurĭ, răspunse Dumitru, aste lanțurĭ să le poarte Aldo ce a trimisŭ în Iadurĭ p′atîțea eroĭ!... lume blestemată!... Ș′apoĭ așa de grabnicŭ,cînd numaĭ de cîte-va ore te aĭ sculatŭ din delirŭ! Aldo! unŭ presimțimîntŭ fatalŭ mĭ a îngiețatŭ corpulŭ, și lacrimile aŭ cursŭ fără voea mea...

— „Ș′acestŭ presimțimîntŭ, amice?... îlŭ cunosc. Tu te temĭ că spînzurătoarea noastră s′a și preparatŭ... Omŭ slabŭ! aĭ uĭtatŭ oare că între Martirĭ și Tiranĭ se află unŭ mormîntŭ, și că celŭ învinsŭ trebue să cază într′însul?... Moartea e coloana de focŭ a Dezertuluĭ ce vede nainte-ĭ Amiculŭ libertățiĭ cînd îșĭ propune a sgudui pe tiranĭ! ferice de dînsul d′o poate străbate, căcĭ atuncĭ vede tigrulŭ tîrîndu-se la nicioarele luĭ, iar el, fără pietate, îlŭ sdrobește cu paloșulŭ săŭ; dar daca Fatalitatea oprește n′o inimă arzîndă d′a ajunge la timpŭ, mormîntulŭ e singura grație ce poate aștepta: — Oceanŭ ce asvirlă pe țărmurĭ cadavru ′ngețatŭ, așa Tiranulŭ, Martirulŭ nu pot împreună a viețui. — Sîntem învinșĭ; să ne bucurăm dară dîndu-ne moartea cît maĭ curînd, căcĭ asta e arma cea maĭ clementă cu care judiĭ noștri se pot servi.

„ Tu mortŭ? îĭ zise Dumitru c′o voce sfîșiată de durere, și Romîniĭ nu vor putea celŭ puținŭ să răpească insulteĭ prețioasele tale reste!... Nicĭ unŭ monumentŭ, nicĭ o suvenire nu va rămînea în urmă-țĭ ca să arate pesteritățiĭ ce fu o dată viteazulŭ Aldo; ca meteorulŭ ce dispare în întunerecŭ, steaoa ta va cădea în abisŭ, și Renumirea nu va ști să vestească copiilor noștri numele tăŭ! — Iată de ce mă tem d′o moarte prematurată; poate că sepulcrulŭ va ascunde împreună cu corpulŭ și gloria ta.”

„Gloria mea!... nume fatalŭ, stea efemeră, Vidŭ alŭ căruia uetŭ atrase ′n abisu-ĭ p′atîțea eroĭ! — Gloria mea, amice, e scrisă cu sînge pe pămîntulŭ patriĭ mele și ′ncununată cu lacrimĭ în inima mea! — Și ce-mĭ pasă cînd astŭ fumŭ alŭ Vanitățiĭ va peri d′o dată cu numele meŭ? nu cum-va înkinatu-m′am acesteĭ Divinitățĭ oarbe, și-ĭ am solicitatŭ vr′o dată ajutorulŭ eĭ? datu-mĭ-am viața pentru acestŭ nume, saŭ pîndit-am ora favorabilă ca să-mĭ încunun fruntea cu lauriĭ săĭ?... Amice! Virtutea și Crima avut-aŭ adesea acelea-șĭ recompense; vulgulŭ, admiratorŭ și sclavŭ alŭ grandiosuluĭ, n′a pututŭ nicĭ o dată să ′nțeleagă rofulŭ acestor puterĭ beligerante, ș′aceea-șĭ cunună a Imortalitățiĭ ornat-a după moarte faptele lor. Alerge orĭ-cine voește să-șĭ arunce numele în astŭ amalgamŭ; opiniunea e oarbă, și fără dificultate va triumfa. Dar Aldo, amice, nu cere nicĭ o recompensă: gloria luĭ este ′n mormîntulŭ care-lŭ așteaptă, și Uĭtarea fapelor sale e singurlŭ bine ce ar maĭ dori!”

-„ O, amice!... dar lumea, asta audace judecătorŭ, te va calomnia, te va insulta, va rîde de kinurile și durerile tale... ș′amiciĭ tăĭ, compatrioțiĭ tăĭ, nu vor avea ce spune d′unŭ omŭ alŭ căruia sufletŭ fu atît de mare, dar viața-ĭ așa de obscură!...”

„Atuncĭ, îlŭ întrerupse subitamente Aldo, vie, și desgroape-mĭ corpulŭ ca să-șĭ sature maĭ bine aviditatea lor! oasele-mĭ mucezite le vor spune maĭ multŭ decît Aldo care trezește!... Lumea!... victimă a Teroareĭ!...și cine țĭ a spusŭ că mă interesă opiniunea eĭ? opiniunea astuĭ eco în care Bigotismulŭ. Prejudițiulŭ, Ignoranța, găsescŭ unŭ răsunetŭ pentru toate coardele lor? Nu este oare lumea care azĭtăzĭ plînge și mîĭne blestemă, care acum te idolatrează și ′n urmă te gonește cu pietre, care în fine azĭ te poartă în carulŭ de triumfŭ, și mîĭne, insultîndu-te, te bagă ′n mormîntŭ?... Lumea a fostŭ totŭ d′auna victima stupiditățiĭ sale; orbită de patimĭ, a căzutŭ maĭ din nainte subt jugulŭ ce voea a-lŭ scutura; disprețulŭ și ura aŭ fostŭ bine-facerile cu care a răsplătitŭ pe campioni libertățiĭ eĭ. Din contra, astă mașină mlădioasă, astŭ instrumentŭ ce se apleacă maĭ bine în mîĭnele infame, asta Lume, joculŭ Despotismuluĭ și rîsulŭ Teroareĭ, a respectatŭ, a admiratŭ pe Tiranŭ, gîdele genuluĭ umanŭ!... Și tu te temĭ, te ′ngrijeștĭ de opiniunea eĭ?.. Amice! între morminte și lume repaosă Uĭtarea; tăcerea și sgomotulŭ lor disparŭ în peantulŭ ce le separă; și daca blestemele, sguduindŭ locașulŭ miorțiĭ, vor veni să insulte țărîna luĭ Aldo, atuncĭ umbra-mĭ sîngerîndă le va zice: „Amicĭ! respectați-mĭ celŭ puținŭ mormîntulŭ ca să pociŭ plînge aci în pace durerile patriĭ mele!

Dar el îșĭ perdea din ce în ce puterile; cu cît înainta în vorbire cu atît vocea sa devenea maĭ slabă, saŭ întreruptă, și se perdea fără răsunetŭ în întunecoasele bolțĭ ale suteraniĭ.

„ O! amice, cît ești de palidŭ, îĭ zise Dumitrŭ; tu gemĭ de povara lanțurilor tale, ș′aste vorbe ce mă′ ngrozescŭ te consumă și te slăbescŭ! numaĭ repaosulŭ va putea să aline oare-cum nobilulŭ tăŭ sufletŭ.”

Aldo, care-șĭ plecase capulŭ pe brațulŭ amiculuĭ săŭ, se perduse în adevărŭ, și ′n delirulŭ săŭ repetá: „Răpaosulŭ... da, răpaosulŭ îmĭ va da pacea ce doresc!”. Cu astfelŭ de turmente trebuea să plătească martiriĭ, în noaptea aceasta, odihna ce gustaŭ ceilalțĭ muritorĭ.

VI.

A duoa zi Dalli hotărĭ să strîngă consiliulŭ săŭ, ca să decrete ′mpreună supliciulŭ celor condamnațĭ. Pe la zece ore membri acesteĭ adunanțe se strînseră într′unŭ salonŭ ce le era preparatŭ, și, după obiceiŭ, începu fiecare să-șĭ dea opiniunea sa.

Dalli nu venise încă, și cu toată dezordinea ce domnnea în astă cameră, — așa e cînd lipsește prezidentulŭ,— orĭ cum avea unŭ aerŭ de solenitate, pentru că era vorba de treburĭ importante, de moartea unor oamenĭ pericŭloșĭ liniștiĭ publice. Acilea nu maĭ era vorba de îndurare saŭ ertare; eĭ eraŭ prea credincioșĭ suveranuluĭ lor ca să nu-șĭ arate, într′unŭ asemenea cazŭ, puterea de care dispuneaŭ.

În fine Dalli, însoțitŭ de bunulŭ săŭ soțŭ Cincacof, intră în sala desbaterilor, și toțĭ în tăcere așteptaŭ cu respectŭ s′auză vorbindŭ pe stăpînulŭ lor. Dali, după ce se așeză pe scaunulŭ prezidențialŭ, începu să le aducă aminte de sîngeroasa luptă ce susținuse, de ferocitatea acelor bande, de paguba ce simțise armatele suzerane, și în fine le zise că „Romîniĭ, care aŭ pututŭ o dată să sgudue atîtea armate, pretind acum a redobîndi niște drepturĭ pe care eĭ, prin sabie și sînge, dupe lupte de secolĭ, le aŭ pututŭ cîștiga.”

Membri adunanțeĭ strigară atuncĭ că niște asemenea spirite trebuesc năbușite, și că aceia care luase inițiativa se vor pedepsi cu moartea. — Răspunsŭ minunatŭ pe care Cincacov știuse cu duoă zile maĭ nainte a-lŭ prepara! Dar el se căi că lasă așa de curînd prada din giarele luĭ; și sperîndŭ că va putea împlini și maĭ bine dorințele stăpînuluĭ săŭ, după ce mulțumi adunanțeĭ de patriotica sa hotărîre, îĭ zise că „ dreptulŭ umapitățiĭ era ca condamnațiĭ să se prezinte celŭ puținŭ o dată naintea aceluĭ tribunalŭ.”

Propunerea sa fu priimită și pe la duoă-spre-zece ore, Aldo trebuea să vie naintea a treĭ judecătorĭ. Duoĭ dintr′aceștia, Dalli și Cincacof, priimiră fără dificultate sarcina lor; celŭ d′alŭ treilea însă rămase îmărmuritŭ văzîndŭ că adunanța lŭ a alesŭ și pe dînsul. Acesta era Jane, aliatulŭ luĭ Brav.

Acestŭ omŭ care nainte artase că se consumă d′acelea-șĭ suferințe ca și patrioți Romînĭ, care părea că caută aceea-șĭ răsbunare și cere aceea-șĭ libertate care în fine jurase resbelŭ pînă la moarte orĭ-căruĭ nemicŭ alŭ aliaților săĭ, astŭ omŭ, sclaaŭ impudinte, dezertîndŭ în mijloculŭ lupteĭ, se vînduse luĭ Dalli împreună cu toțĭ aĭ săĭ; ș′acum tremura, infamulŭ, văzîndŭ c′o să se pue față în față cu acela ce trebuea să moară, dar pe care cu toate astea îlŭ respecta. Frigulŭ morțiĭ îngiețase inima luĭ perfidă, și d′ocamdată voi să protesteze în contra jaceleĭ elecțiunĭ; dar curagiulŭ îĭ reveni cu încetul, ș′astŭ omŭ, care știuse să calce ′n picioare cele maĭ sacre din datoriĭ, putu în fine să se determine a înfrunta ș′această întrevedere. — Criminalulŭ se bucură de sceleratețele sale pe cît timpŭ însă nu-lŭ puĭ în față cu conștiința sa! — Romînulŭ nu s′a învățatŭ minte; el totŭ se maĭ încrede în astă gintă blestemată ce a abuzatŭ așa de amarŭ de nobilitatea și generozitatea luĭ, și de și Poetulŭ a zis′o: ‘„ Timeo Danaos et dona ferentes.”’

VII.

Dalli cu Cincacof se retrăsese într′o cameră d′alăturĭ, iar Jane, ca secretarŭ, aștepta să aducă pe prinsŭ maĭ întîiŭ înaintea luĭ.

Cincacof, dupe maĭ multe observațiunĭ ce făcu luĭ Dalli, îĭ vorbi și de Aldo. „Acestŭ banditŭ, îĭ zise el, are multŭ curagiŭ; determinarea luĭ a ′ntrecutŭ pe a multora dintr′ aĭ noștri, ș′apoĭ știĭ cît de necesariĭ sînt asemenea oamenĭ cînd îĭ poțĭ dobîndi? eĭ aleargă, — Bani-ĭ orbește. îndemînarea-ĭ scapă, și prin perspicacitatea ce aŭ aflăm adesea lucrurĭ așa de importante! Sîngele lor ne este atuncĭ maĭ bine plătitŭ, și nemiciĭ noștri maĭ lesne descoperițĭ de cît unŭ cadavru în spînzurătoare; maĭ bine inima fidelă a luĭ Aldo; — baniĭ noștri o va cumpăra!”

Dalli îĭ răspunse puținŭ cam severŭ: „Stăpînulŭ meŭ, n′are trebuință d′asemenea instrumente; puterea luĭ este singura armă de care trebue să se teamă cineva! — nicĭ o dată n′a stricatŭ liniștea națiunilor, nicĭ pacea lor, prin intrigile acestor spirite lepădate și de patrie și de D-zeŭ. Afară de aceasta consiliulŭ a hotărîtŭ, și noĭ n′am putea face altŭ de cît să amînăm moartea luĭ, iar nu a-lŭ scăpa. Bine-voește dar a te conforma cu dorințele noastre, — banditulŭ și compliciĭ săĭ trebuesc să moară.”

Cincacof însă insistă multŭ timpŭ în cererea sa, și Dalli, încetŭ cu ′ncetul, se vedea sforțatŭ să cede la dorințele luĭ.

În timpulŭ acesta, în ceailaltă cameră, Aldo, încărcatŭ de lanțurĭ, sta ′naintea luĭ Lane. Aceasta, fără să-șĭ ridice oĭki la dînsul, începu să-ĭ facă întrebărĭ.

- „Este multŭ timpŭ, îĭ zise el, de cînd te aĭ înrolatŭ între aceĭ bandițĭ?”

- „Atîta timpŭ cît mĭ a ajunsŭ să-mĭ satisfac numaĭ o parte din răsbunarea mea.”

- „Și care era scopulŭ coalițiuniĭ voastre?”

- „Acela pe care D-zeŭ a refuzatŭ d′a se împlini.

- „Și era m-re numărulŭ complicilor voștri?

- „A fostŭ maĭ mare alŭ acelora ce ne-aŭ trădatŭ!” și Aldo pronunță această frasă c′o voce așa de apăsată, în cît oĭki culpabiluluĭ, ffără voe-ĭ, întâlniră p′aĭ judecătoruluĭ săŭ. Dar Jane, tremurîndŭ d′a nu fi recunoscutŭ de dînsul, îngrozitŭ de ambiguitatea vorbelor sale, cu unŭ tonŭ imperativŭ îĭ zise: „Prinsulŭ este înaintea învingătoruluĭ săŭ; gîndește-te, sclavŭ nesocotitŭ, la cele ce zicĭ, și răspunde la kestiunile mele, iar de nu, torturele vor fi recompensa temeritățiĭ tale.”

Aldo, indignatŭ de mizeria acestuĭ omŭ vîndutŭ „ Eĭ bine, infame, îĭ răspunse el... stăpînulŭ se află înaintea slugiĭ ce lŭ a trădatŭ!... Tu roșeștĭ; n′aĭ uĭtatŭ, se vede, că tu eștĭ învinsulŭ și eŭ invingătorulŭ! și cu toate astea, cutezĭ a t′arăta în față-mĭ, și a amenința pe acela ce nu-șĭ a călcatŭ jurămîntulŭ?...”

Jane, întrerupîndu-lŭ, îĭ zise: „Încărcatŭ de lanțurĭ, cutezătorŭ nebunŭ, îndrăzneștĭ kiar acilea a te revolta contra judecătorilor tăĭ? — Eștĭ în puterea mea, banditŭ mînjitŭ de crime, și voiŭ ști să pedepsec teme ritatea aceluia...”

- „Aceluia, urmá Aldo, căruia aĭjuratŭ, cu mîna pe crucea luĭ Cristŭ, fidelitate și supunere!... Nenorocitule! sîngele soților ce aĭ vîndutŭ strigă în contra crimeĭ tale, — și cum nu ți se stinge vocea cînd numeștĭ criminalŭ pe acela ce cerulŭ ți-lŭ a trimisŭ înainte spre pedeapsa nelegiuirilor tale?... Jane! tîlharŭ fără sufletŭ, Creștinŭ fără D-zeŭ, daca ți a maĭ rămasŭ o skintee de demnitate, daca inima ta infamă maĭ poate înțelege insulta și disprețulŭ, atuncĭ... descarcă-mĭ mîĭnele de lanțurĭ, dă-mĭ o armă, și vino față ′n față să te măsorĭ cu mine ce nu maĭ sînt de cît unŭ skelelŭ! Vino; D-zeŭ m′a trimisŭ acilea ca să fiŭ espiatorulŭ crimelor tale!... Dar tu tacĭ, mercenarŭ ticălosŭ?... nicĭ unul din oameniĭ lui Brav n′ar fi suferitŭ astă insultă: cu sabia ′n mînă și ar fi apăratŭ onoarea! Dar onoarea ta e lașitatea, aurulŭ imaginea la care te înkinĭ, și vînzarea elementulŭ în care trezeștĭ; auzulŭ tăŭ e asurzitŭ la astŭ nume, numaĭ crima are eco în creeriĭ tăĭ! — Copilŭ alŭ uneĭ națiunĭ bandite! daca aroganța ta pere așa de iute naintea aceluia ce știe s′o insulte, daca curagiulŭ tăŭ e numaĭ o vorbă, și daca inima ta coruptă roșește de ultragiŭ făra să-șĭ răsbune, celŭ puținŭ... îțĭ voiŭ descoperi lașitatea ș′acelora ce te-aŭ cumpăratŭ!” și căzîndŭ fără de veste asupră-ĭ, îĭ rupse semnele investituriĭ.

Totŭ în acestŭ momentŭ intră Dalli și Cincacof. „Unŭ ultragiŭ supusuluĭ meŭ? strigă Dalli; ș′aceasta de unŭ prinsŭ banditŭ!...”

- „Tocmaĭ așa, îĭ răspunse Aldo cu sînge rece, incatenatuluĭ a venitŭ rîndulŭ să-șĭ rîză de judecătoriĭ săĭ.

-„Ticălosule! dar moartea e nainte-țĭ; și astŭ omŭ e secretarulŭ meŭ...

- „Și sluga mea, îĭ zise Aldo; așa dar sîntem kitŭ, Dalli: stăpînulŭ și a pedepsitŭ sluga ce l′ a abandonatŭ.”

- „Dar astă aroganță cînd eștĭ în ajutorulŭ morțiĭ tale?.. ”

„Știam maĭ din nainte astă noutate, căcĭ numaĭ săpîndu-mĭ mormîntutŭ, puteam veni pînă la tine. Nu te teme însă, Dalli; banditulŭ știe să moară maĭ lesne de cît ucigătoriĭ săĭ; celŭ puținŭ așa e opiniunea populară, ș′așa crede Romînulŭ... Bunulŭ Dalli mă ′nțelege maĭ lesne de cît secretarulŭ săŭ.”

- „Nenorocitule! îĭ zise Dalli, aci nu eștĭ totŭ în codru la pîndă; eștĭ kematŭ să-țĭ daĭ socoteală de actele tale.

- „Numaĭ luĭ însu-șĭ e datorŭ Aldo să-șĭ dea socoteală de ceea ce a făcutŭ. Cu toate astea; rugatŭ de tine, îțĭ spuiŭ Dalli că voeam să te omor pe tine și pe toțĭ aĭ tăĭ; că ațintam să demasc în urmă pe astŭ Cincacof, ca să dezabuzez lumea, și să-mĭ scap patria de fatala protecțiune ce ar vrea să ne acoarde stăpînulŭ săŭ; că în fine ațintam la espulsiunea semenilor luĭ Jane, intrumente minunate în mîĭnele tîlhare. Iată tripla deviză a victimeĭ tale; eștĭ insultatŭ, disprețuitŭ, Dalli; esecută dar fără întîrziere sentința ta.”

Într′acestea Cincacof șoptea necontenitŭ luĭ Dali, și-lŭ ruga să n′asculte p′unŭ omŭ care, „îngrozitŭ de frica morțiĭ, a ′nebunitŭ.” Cu toate astea Dalli turbase de mînie, și ne maĭ putîndŭ nicĭ să vorbească, făcu semnŭ gardeĭ să ducă pe prinsŭ. Dar Aldo, cu unŭ rîsŭ sarcasticŭ, le zise: „Scenă minunată! unŭ tiranŭ ce se teme de fantoma pradeĭ sale, un gĭde plinŭ de pietate, și unŭ jude-vînzătorŭ ce caută prin lacrimĭ să-șĭ spele dezonoarea sa. „Apoĭ eși afară, și Cincacof vorbi puținŭ la urekea căpitanuluĭ de gardă.

VIII.

În timpulŭ acesta locuitoriĭ orașuluĭ M... ferbeaŭ în

toate părțile: uniĭ ziceaŭ că Banditŭlŭ merge la spînzurătoare, și cea maĭ mare parte că s′a vîndutŭ luĭ Dalli; unŭ palatŭ spledidŭ luminatŭ, unde se aștepta priimirea luĭ Aldo, da naștere la atîtea presupunerĭ. Oameniĭ însă,jocŭ alŭ eroariĭ, se grăbescŭ a-șĭ manifesta prea iute puerilitatea lor; mefiența ce aŭ în eĭ însu-șĭ, îĭ face ridicolĭ cînd pretind a-șĭ forma așa de facilŭ opiniunea: credința se skimbă dupe circumstanțe, și maĭ adesea iluziunea e mobilulŭ săŭ. Opiniunea e de multe orĭ joculŭ calomniĭ, și calomnia și a rîsŭ necontenitŭ de credință.

Să fim dar maĭ circumspecțĭ, maĭ dificilĭ cînd ne pronunțăm în favoarea saŭ contra unuĭ omŭ; căcĭ din cauza ușurințeĭ noastre ne vin pe capŭ atîtea fatalitățĭ. Să nu ne silim a profesa o credință despre ceea ce nu cunoștem; altfelŭ stupidulŭ și ignorentulŭ nu maĭ trebuesc disprețuițĭ.

Astfelŭ Aldo era obiectulŭ uneĭ calomniĭ păcătoase, maioritatea cetățenilor îlŭ credea vîndutŭ, fiind-că astŭ omŭ care călcase ′n picioare orgoliulŭ gîzilor săĭ, în locŭ d′a fi dusŭ la moarte, din contra i se dete unŭ palatŭ briliantŭ. Cauza acesteĭ scîmbărĭ, se ′nțelege, era Cincacof care spera că, prin niște mijloace așa de triviale, va dobîndi inima unuĭ Romînŭ.

—Obscura temniță în care zăcuse Banditulŭ pînă acum se prefăcu într′unŭ salonŭ decoratŭ cu multă magnificență; o masă foarte avută și umplută cu vinurĭ escelente, luase loculŭ mizerabiluluĭ săŭ nutrimentŭ, și duoĭ servitorĭ, ce cunoșteaŭ destul de bine meseria lor, eraŭ gata s′asculte pe nuoulŭ oaspete.

Aldo nu părea nicĭ de cum surprinsŭ de skimbările acestea; Cincacof fu prea ușurelŭ ca să-șĭ întinză cursa cu maĭ multă artă, și Banditulŭ, îndată ce fu liberatŭ din lanțurĭ, prevăzu scopulŭ omuluĭ din Nordŭ. Elŭ se espuse curagiosŭ la aste tentațiunĭ, intră veselŭ în nuoa sa carcere, și puindu-se la acea masă somptuoasă, îșĭ potoli ferocele săŭ apetitŭ. Din cînd în cînd însă indignarea încrețea nobila sa frunte, și negri săĭ oĭkĭ, încărcațĭ de gene, se țintau adesea pe parketele ce călca.

„Acilea e Purgatoriulŭ, îșĭ zise Aldo, prin care trebuea să trec maĭ nainte d′a descinde în mormîntŭ...Sărmane Cincacof! planurile tale vor fi dejucate, — tu nu țĭ aĭ găsitŭ omulŭ ce căutaĭ. Victimă a iluziunilor tale,tu veĭ cădea maĭ afundŭ de cît în abisulŭ ce crezĭ că mĭ țĭ preparatŭ: adevărurile ce veĭ afla de la mine, vor fi pentru tine niște turmente maĭ grele de cît durerea mea.

De aceea, servitorĭ de tiranĭ, esecutațĭ ordinile ce avețĭ fără să maĭ căutațĭ a sonda pe aceia ce-ĭ sacrificațĭ nesațiuluĭ vostru; altfeiŭ misiunea voastră ce o împlineațĭ fu atîta fidelitate, va deveni în urmă o coloană sîngerîndă ce vă va urmări și noaptea în visŭ. Îndiferența e singurulŭ mijlocŭ ce-lŭ putețĭ întrebuința ca să ajungețĭ la scopulŭ vostru, și numaĭ în apatie se cuvine să trăițĭ; curiozitatea vă perde, și împingîndŭ prea departe ardoarea de a servi pe stănîniLeneștri, cădețĭ în disperare, descoperindŭ lanțulŭ iisteriosŭ ce vă lega de dînșiĭ.

„Sărmane Cincacof! inima ta va fi de acum înainte loculŭ tempestelor; astă întâlnire ce aĭ solicitat-o singur va împlînta în peptu-țĭ Frica și Îndoința, Căința, Remușcarea; și celŭ ce-țĭ a cumpăratŭ inima, simțindŭ aceasta, nu va maĭ avea trebuință de tine și te va disgrația. — Tiraniĭ aŭ disprețuitŭ totŭ d′auna instrumentele lor; le-aŭ îngrijitŭ numaĭ pe cît timpŭ aŭ avutŭ trebuință de dînsele, în urmă esilulŭ saŭ moartea a fostŭ ultimele lor gratificațiunĭ!

„Cu toate astea vino, slugă stupidă, ca să mă cunoștĭ maĭ bine și ne mine și pe stăpînulŭ tăŭ; o lecțiune ca aceasta e necesarie aroganțeĭ tale: — veĭ afla cine e Tiranulŭ și Martirulŭ incatenatŭ!”

După o pauză Aldo urmă: „Dar o ′ndoință grozavă îmĭ sdrobește capulŭ, o idee fatală îmĭ sfîșie inima!... da, o știam... aste infernale tentațiunĭ mă omoară!... Așa, Aldo moare ca să dea unŭ esemnluŭ, moare ca să nu-șĭ păteze numele, viața, onoarea, moare pentru amorulŭ patriĭ sale... și ′n, urmă-mĭ rîsulŭ și calomnia, blestemulŭ și uĭtarea sînt recompensele martiriuluĭ meŭ! și o femee.... D-zeule!... abandonată în infortună-si. Unŭ bătrînŭ gonitŭ și huĭduitŭ de lume... eĭ mă așteptŭ ca Liberatorĭ,... și mă vor blestema auzindŭ c′am căutatŭ să mor!... Ce voiŭ face? cum voiŭ eși din labirintŭlŭ care mă perde?... Din o parte văz viața, averile ș′unŭ viitorŭ poate maĭ fericitŭ; din cealaltă, moartea, uiarea și ura!... Prefera-voiŭ moartea numaĭ pentru singură vanitate a ambițiuniĭ mele, și ca să urmez strictŭ acelor spirite ce aŭ făcutŭ din oroare o armă omucidă?.. Alerga-voiŭ eŭ singurŭ înaintea peiriĭ mele numaĭ ca să-mĭ satisfac o impulsiune, unŭ sinstîfictŭ alŭ inimiĭ mele, și ca să mă supuĭ aceluĭ egoĭsmŭ care sfîșie lumea? saŭ căta-voiŭ să bravez aceste considerațiunĭ puerile care s-aŭ identificatŭ cu esistența noastră, ca dîndu-mă în mîĭnele infame, să pociŭ atuncĭ a ajuta maĭ lesne pe celŭ infortunatŭ?... Gîndurĭ fatale! un′ voițĭ să mă ducețĭ,în care abisŭ maĭ cădea-voiŭ tîrîtŭ de prestigiulŭ vostru?... Stea efemeră a infortuneĭ mele, mai lucește-mĭ încă o dată ș′arată-mĭ drumulŭ pe care mergeam! acela, de și spinosŭ, dar era maĭ dulce și avea maĭ multŭ farmecŭ pentru sărmanulŭ Aldo; acesta mă apasă, simț că mă consumă, dar... și nicĭ unŭ amicŭ, nimenĭ nu maĭ trăește în astŭ locaș alŭ morțiĭ. Astă cameră blestemată-mĭ a reîndoitŭ kinurile, mă face să mă tem de îndoința și visele mele... Cincacov! tu veĭ găsi în mine unŭ slabŭ judecătorŭ!” Apoĭ căzu pe unŭ patŭ de matase ne maĭ putîndŭ să se opue la atîtea lupte ce-lŭ turmenta.

Să nu ne mirăm însă daca Aldo, atît de devotatŭ principelor sale căzu în îndoință: îndoința e partea spirituluĭ umanŭ; ca omŭ, el nu putea evita d′a se împiedica de asta stîncă. Atît numaĭ că acela, a cuĭ fortiŭdine și Convincțiune, nu sînt destul de bine consolidate în inima sa, cade adesea înaintea acestuĭ obstacolŭ și nu se maĭ poate arĭdica; din contra, acela-o cuĭ credință nemișcată e o consecuință necesarie a natureĭ luĭ, trece prin îndoință ca să se înalțe în urmă multŭ maĭ puternicŭ. În privința aceasta îndoința e purgatoriuluĭ terestu care conduce în Paradisŭ; făr′ să trecem printr′însa noĭ nu suntem de cît niște automațĭ. Cîte spirite însă nu sînt victima uneĭ indoințĭ fatale! dezacordulŭ ce e între simțibilitatea și ragiunea noastră, ne aruncă în prăpaștiĭ, făcîndu-ne s′alegem maĭ totŭ d′auna Răulŭ! fericițĭ însă cînd putem ține ecuilibrulŭ acesteĭ balanțe spirituale căcĭ atuncĭ, ne maĭ îndoindu-ne de îndoința noastră, ajungem să credem într′însa fără să pe arunce în estremitățĭ.

Aldo avea unul din aceste caractere de elițĭ, și ′ndoința se momentană nu făcu altŭ de cît să-ĭ fertifice și maĭ bine spiritu-ĭ obositŭ.

IX.

După duoă ore de repaosŭ Aldo se deșteptă. Unŭ omŭ, trîntitŭ pe unŭ fotoliŭ, aproape de patulŭ săŭ, atrase de o cam dată privirile luĭ. „Eraĭ D-ta d-le Cincacof, îĭ zise el? mă așteptam la astă vizită; ingeniositatea D-tale m′a încîntatŭ: astă carcere e minunată, și numaĭ aci putea veni agentulŭ curțiĭ ca să vorbească unuĭ banditŭ.”

-„Da, Aldo, îĭ zise Cincacof, eŭ te-am înkisŭ acilea ca să-țĭ pociŭ vorbi cu maĭ multă înlesnire. Ascultă, să lăsăm acele esaltărĭ puerile ș′acele ambițiunĭ fără de scopŭ; timpulŭ ne este foarte scurtŭ, și D-zeŭ știe ce va aduce ore ce vine. — Dalli, împreună cu consiliulŭ săŭ, a hotărîtŭ moartea ta; și mîĭne se va-și esecuta sentința. Dar eŭ maĭ am o speranță: ca să te scap voiŭ întrebuința kiar violența, dacă însă ție îți place d′a maĭ trăi. Spune-mĭ; unŭ singurŭ lucru te va scăpa.”

- „Astŭ lucru, Cincacof? voiŭ asculta pînă în fine saŭ țesătura planuluĭ tăŭ.”

„Astŭ lucru e o condițiune foarte facilă pentru aceia ce aŭ destulă esperiŭnță; voĭ însă juniĭ, nesocotițĭ totulŭ pentru unŭ vanŭ pretestŭ de demnitate, și ajungețĭ ricolĭ visîndŭ totŭ d′auna cerulŭ pe cînd noĭ sîntem pe pămîntŭ.”

- „Urăsc preambulele, Cincacof; și aroganța totŭ d-auna m′a revoltatŭ. Mergĭ d′a dreptulŭ acolo unde voeștĭ să ajungĭ.”

- „Stăpînulŭ meŭ, continui Cincacoĭ, iubește pe oameniĭ audacioșĭ, pe aceia care, disprețuindu-șĭ viața, servă cu fidelitate pe protectoriĭ săĭ. De voeștĭ tu veĭ fĭ unul din oameniĭ săĭ; grațiosulŭ meŭ stăpînŭ iartă pe rebelĭ, cînd aceștia imploră ajutorulŭ și mizericordia sa. Și daca veĭ da probe de devotamentŭ, atuncĭ aurulŭ, ororiile, toate benefițiile te vor scoate din astă mizerie, vor spăla crimele tale...

— „ Țĭ am zisŭ, Cincacof, că aroganța totŭ d′auna m′a revoltatŭ! De aĭ venitŭ acilea ca să-țĭ facĭ fală de puterea ta, privește că sînt dezarmatŭ, și fie-țĭ rușine de sabia ce porțĭ. De voeștĭ însă să mă atragĭ în cursele tale, teme-te d′a-mĭ vorbi de trecutŭ, blestemîndŭ faptele mele; altfelŭ, insulta ar fi toate speranțele tale,și disprețulŭ meritulŭ tăŭ!”

- „Pînă cînd te va grbi orgoliulŭ, îĭ răspunse Cincacof? tu eștĭ în ajutorulŭ morțiĭ, și trebue să permițĭ totŭ aceluia ce voește a te scăpa.”

- „A mă scăpa?... Cincacof, mĭ e milŭ de simplitatea ta!... Așa de lesne credeaĭ că se va vinde Aldo? Atuncĭ martirulŭ ar fi, după tine, unŭ adoratorŭ alŭ auruluĭ, o jucărie a despotismuluĭ, iar vînzătorulŭ unŭ campionŭ alŭ cruciĭ ș′alŭ adevăruluĭ?... Sărmane omŭ! prea de timpuriŭ coruptŭ, se vede că n′aĭ înțelesŭ nicĭ o dată amorulŭ Patriĭ, și n′aĭ vărsatŭ nicĭ o lacrimă pe vulnele eĭ? altfelŭ nu te-a-ĭ fi ′ncercatŭ să cumperĭ p′unŭ patriotŭ. — Du-te însă maĭ departe, Cincacof! veĭ găsi destule inimĭ pe care să le contrabalanțe aurulŭ tăŭ: Lumea e ′npănată d′asemenea oamenĭ; mergĭ maĭ depafte, victime sînt multe, acilea nu-țĭ aĭ aflatŭ loculŭ.”

- „Amice! eștĭ prea june ca să-țĭ descoper misteriosulŭ dedalŭ în care aĭ căzutŭ; cu toate astea opiniatritatea ta o merită, și necesitatea e prea urgentă ca să maĭ pociŭ evita aceasta. — Condusŭ de niște efuziunĭ fatale, trăindŭ prea departe de globulŭ în care ne am născutŭ, tu țĭ aĭ creatŭ o lume în parte, concepțiune vagă a imaginațiuniĭ tale; dar ia privește pe aceștĭ oamenĭ care te ′nconjoară, vezĭ lumea așa după cum este, și atuncĭ copile, lasă acele vise care te perdŭ. Ce? te temĭ tŭ oare a servi pe bărbațiĭ potențĭ, priferîndŭ moartea pentru popolulŭ tăŭ? june abuzatŭ de inocența ta! dar care ar fi bazele preferințiĭ tale? nu cum-va popoliĭ aŭ meritatŭ aceste sacrificiĭ?... Dar otrava și asilulŭ, gilotina și spînzurătoarea, aŭ fostŭ singurile temple ce aŭ înălțatŭ eĭ martirilor lor. Obicĭnuițĭ de a trăi în lanțurĭ, eĭ s′aŭ revoltatŭ totŭ d′auna contra acelora ce voiaŭ să le sfărame; și daca cîte o dată aŭ ascultatŭ vocea protestaților lor, aŭ făcut-o numaĭ ca să consolideze și maĭ bine tronulŭ împăraților, și să dea maĭ în grabă în mîĭnele gîdeĭ pe aceia ce cutezase să ′nalțe stindardulŭ Regenerațiuniĭ lor. Gîndește-te bine, copilŭ alŭ iluziuniĭ; și veĭ vedea că pe cînd popoliĭ cereaŭ iar servitutea, singura stare în care le place a trăi, și pe cînd Campioniĭ libertățiĭ lor se spînzuraŭ pre cruce, stăpînitoriĭ lumĭĭ îngrijeaŭ și răsplăteaŭ cu tesaure pe oameniĭ lor. Apoĭ vulgulŭ, orbitŭ de ignoranță și dominatŭ de patimĭ, făcîndu-se cu toate astea legislatorulŭ săŭ, domnitoriĭ n′aŭ cătatŭ altŭ de cît să se facă reprezantanțiĭ aceleĭ ideĭ; ca susținuțĭ de forțele lor, s′o poată realiza. Numeștĭ tu dar o crimă cînd aștĭ famenĭ, kemațĭ de necesitățile timpuluĭ, se pun în capulŭ popoarelor ca să le satisfacă ultima lor dorință, și să-ĭ scape de anarșie, dupe ce s′aŭ obositŭ? Din contra, numeștĭ tu o virtute cînd inițiatorulŭ revoluțiunilor îșĭ susține credința pînă la mormîntŭ, de vreme ce popoliĭ, săturațĭ de utopiile lor, dupe ce-șĭ aŭ rekematŭ pe vekiĭ lor domnitorĭ, îĭ gonește cu pietre, îĭ blestemă, și pe subt ascunsŭ le prepară loviŭturile morțiĭ?... Aldo! popoliĭ și aŭ avutŭ soara ce aŭ meritatŭ; martiriĭ și aŭ sfîrșitŭ cariera căcĭ misiunea lor nu maĭ are nicĭ unŭ obiectŭ; de azĭ nainte înceapă nuoă eră pentru ceĭ încelațĭ de vise și de iluziunĭ! Aĭdem în brațele stăpînuluĭ meŭ, acolo te așteaptă pacea și fericea; lasă popoliĭ să-șĭ urmeze cursulŭ lor predestinatŭ, — deviațiunile-ĭ perde. Aldo va fi atuncĭ puternicŭ și lumea ce-lŭ disprețuește acum se va înkina luĭ.”

- Cicacof, te credeam maĭ puținŭ capabilŭ de a-țĭ susține cu atîta ardoare partida ce aĭ înbrățișatŭ; dar școala scaviĭ țĭ a datŭ lecțiunĭ prea minunate, și stăpînulŭ tăŭ nu s′a încelatŭ numindu-te emisarulŭ săŭ. Cu toate astea Romînulŭ înțelegîndu-te, te umilește; ascultă-lŭ, Cincacof, căcĭ ĭ a venitŭ rîndulŭ să-țĭ vorbească și el. — Daca popoliĭ aŭ fostŭ necontenitŭ victima stupiditățiĭ lor, cine ĭ a abrutizatŭ, Cincacof, daca nu mîna de fierŭ a Tiraniĭ? daca, împinșĭ de disperare că nu pot isbuti, și aŭ omorîtŭ capiĭ, cine ĭ a redusŭ aci daca nu oamenĭ ca stăpînulŭ tăŭ?... Cincacof! tiraniĭ aŭ fostŭ totŭ d′auna inițiatoriĭ aporșiĭ; înkișĭ în palatele lor, îmbătați de orgoliŭ și ambițiune, eĭ aŭ proiectatŭ necontenitŭ să îngiță lumea, și lumea a venitŭ singură în ajutorulŭ lor: oamenĭ fără sufletŭ, nicĭ D-zoŭ, aŭ cutezatŭ să alerge la dînșiĭ și să lucreze împreună cu eĭ! Cu toate astea obstacolele ce aŭ întimpinatŭ aŭ fostŭ insuperabile; eĭ n′aŭ pînă în fine să-șĭ atingă scopulŭ: o voce puternică le-a sguduitŭ tronurile, și defensoriĭ libertățiĭ le-aŭ sfărîmatŭ.. Daca ar fi lipsitŭ martiriĭ, daca din sînulŭ popoarelor n ar fi eșitŭ nicĭ o voce care să proclame drepturile și suferințele lor, ce ar fi devenitŭ lumea lăsată în voea a cîțĭ va tiranĭ? de multŭ timpŭ Barbaria ar fi devastatŭ întinsele cîmpiĭ ale globuluĭ nostru, saŭ poate că unŭ sepulcru universalŭ ar fi fostŭ singurlŭ monumentŭ alŭ uneĭ lumĭ ce a esistatŭ!... Dar Martiriĭ, scăpîndŭ popoarele d′asemenea catastrofe, este adevăratŭ că și aŭ aflatŭ mormîntulŭ; celŭ puținŭ însă viața lor fu viața omenimeĭ, și națiunile ′n urmă ĭ aŭ plînsŭ cu amarŭ. Misiunea lor fu totŭ d′auna mare, căcĭ universulŭ printr′înșiĭ s′a regeneratŭ, iar domnitoriĭ, gemîndŭ în palate saŭ înnaintea popolilor ce-ĭ judeca, nu puteaŭ de cît să blesteme într′înșiĭ secta ce ĭ a perdutŭ.

„Acum popoliĭ aŭ începutŭ să se deștepte din lunga lor letargie, să recunoască maĭ bine pe defensoriĭ lor, și vaĭ de tiraniĭ ce vor fi kemațĭ la a duoa judecată! urgia națiunilor va cădea asupră-le, și trăsnetele Răsbunăriĭ vor estermina seminția lor! — Fugi dar, omŭ vîndutŭ pe aurŭ; fugĭ departe de acelŭ cuĭbŭ alŭ Crimeĭ, ca nu cum-va să te afli lîngă stăpînulŭ tăŭ în zioa cînd martiriĭ vor trîmbița lumiĭ că ora învieriĭ a sositŭ. Fugĭ! căcĭ miriade de victime se vor înălța atuncĭ din morminte, și Cincacof va fi perdutŭ pentru eternitate! celŭ puținŭ, rătăcindŭ pe pămîntŭ, te veĭ încerca să espiezĭ crimele tale saŭ să perzĭ suvenirea lor; stîndŭ acilea o să-țĭ sapĭ cu atît maĭ adîncŭ abisu ′n care o să cazĭ!”

La ′nceputŭ Cincacof asculta surîzândŭ pe Aldo, maĭ pe urmă întristarea păru că-lŭ cuprinde. Apoĭ se adresă așa către dînsul: „Nenorocitule! tu te temĭ de esistența unuĭ imperiŭ așa de vastŭ, pe cînd țara ta e ′n ajutorulŭ peiriĭ! Nu știĭ tu că dreptulŭ celuĭ maĭ forte esistă pe pămîntŭ, și că legitimitatea actelor sale o constată puterea sa? Nu e nicĭ o voce atuncĭ care să prostesteze: forța le ține ′n respectŭ. Țara ta va fi poate peste puținŭ unul din domenele stăpînuluĭ meŭ! nesupunerea, revoltele și ingratitudinea voastră o va tîri în prăpastia ce-ĭ preparăm. Atuncĭ lumea va cădea curînd în puterea noastră, și tu, sărmane june, deviĭ în vane victima speranțelor tale.”

- „Iată unŭ politicŭ orbitŭ de calculele sale. — Și ce crezĭ tu aceasta, bunule Cincacof?... Află însă că maĭ-nainte d′a ajunge la scopulŭ tăŭ, patria ta va fi kemată în fața lumiĭ și amarŭ pedepsită. Vocea murindă a națiunilor cotropite de dînsa a atinsŭ inimile cele maĭ crude, și aŭ cursŭ sorgente de lacrimĭ la strigătulŭ lor. Europa e unŭ volcanŭ în flăcărĭ ce-ĭ aproape a isbucni, și strigațĭ d′acum „Pietate!” căcĭ vorba „Răsbunare” e aproape a s′auzi!”

„Eĭ bine dar, strigă Cincacof plinŭ de mînie, pierĭ banditŭ sălbăticitŭ de aroganța ta! Credeam că voiŭ găsi în tine unŭ sufletŭ maĭ bine crescutŭ, și voiŭ putea să te scap; dar numaĭ spînzurătoarea e demnă de tine. Aruncatŭ din nuoŭ în lanțurĭ și în fundulŭ temnițeĭ de unde te-am scosŭ, mîĭne veĭ eși la noă ore ca să morĭ în spînzurătoare ca criminalŭ!”

- „Ca criminalŭ, Cincacof, așa voesc să mor! criminalulŭ, condamnatŭ de voĭ, trece ca martirŭ în fața omenimiĭ:.. să mor, omŭ ticălosŭ, asta mĭ a fostŭ singura rugă de cînd am căzutŭ în mîĭnile voastre; să mor martirŭ alŭ Patriĭ mele, iar nu vîndutŭ unuĭ tîlharŭ!...

„Dar tu ce aĭ venitŭ acilea, și fără rușine aĭ cutezatŭ să crezĭ că veĭ putea să corupĭ inima unuĭ nobilŭ Romînŭ, tu alŭ căruĭ corpŭ și sufletŭ sînt drămuite în balanța Domnuluĭ tăŭ, tremură, infame, înaintea celuĭ dezarmatŭ! Romînulŭ te bravă astăzĭ înaintea oamenilor tăĭ... Fugĭ, Cincacof! corpulŭ tăŭ e stropitŭ de sîngele popoarelor-martire! aleargă, fiară setoasă de aurŭ, și te tăvălește în crimele ce aĭ să maĭ comițĭ. Va veni o zi cînd, gonitŭ dinețară în țară kiar de stăpînulŭ pe care-lŭ slujeștĭ, nu veĭ găsi nicĭ pîĭne ca să-țĭ potoleștĭ foamea, nicĭ sorgentă ca să-țĭ potoleștĭ setea, și ′n urmă-țĭ veĭ vedea miĭ de fantome care, gonindu-te, îțĭ vor striga: „Departe, departe, căcĭ nu-țĭ a sositŭ ora!” Acum, Cincacof, fă-țĭ datoria, căcĭ Romînulŭ, umilindu-te a făcut-o pe a sa.”

Patru temnicerĭ intrară după aceasta; Aldo fu pusŭ din nuoŭ în lanțurĭ, și condusŭ într′o carcere multŭ maĭ oribilă de cît cea dintîiŭ: acilea nu se afla celŭ puținŭ nicĭ acele paie pe care-șĭ repaozase corpulŭ, bolțile eraŭ maĭ multŭ mucezite, și unŭ aerŭ maĭ greŭ, maĭ apăsatŭ îĭ oprea respirațiunea. Cu toate astea pentru Aldo părea maĭ plăcută de cît cealaltă, căcĭ avea o mică fereastră cu grile de fierŭ, și p′acilea luna surîdea cu blîndețe celuĭ condamnatŭ; — Ea trebui să-ĭ fie în ultima sa noapte martora durerilor și amica luĭ, căcĭ mediculŭ în vane se ′ncercase ca să dobîndească voea d′a maĭ fi însoțitŭ de tovarășulŭ săŭ Dumitru.

X.

Era noapte, și Aldo, șezîndŭ pe unŭ colțŭ de piatră, se gîndea la trecutulŭ săŭ; reminiscențe fatale pentru celŭ condamnatŭ! Cu capulŭ plecatŭ pe m]na stîngă, el se pusese în fața luneĭ, și părea ca o stea luminoasă în mijloculŭ aceluĭ negru abisŭ. În prejurulŭ săŭ o obscuritate oribilă ascundea misterioasele bolțĭ ale suteraneĭ dupe morminte.

-„Moartea, zise Aldo uĭtîndu-se împrejurulŭ, săŭ, ea va încununa în fine speranțele mele! Vise, iluziunĭ ale copilăriĭ, ura, răsbunarea, toate se stingŭ din ce în ce în sufletulŭ meŭ, și numaĭ moartea le ia loculŭ, moartea a ′nceputŭ se ′ngiețe d′acum astă inimă ce a disprețuit-o atîta de multŭ!...

„Sînt slabŭ... fortitudinea a ′nceputŭ să mă abandone... totŭ mă ′ngrozește! Astă răceală ce îngiață uetulŭ astor bolțĭ înegrite de secolĭ, tăcerea, obscuritatea, mă sfîșie, mă apasă!... o! de ce n′am o maĭcă, unŭ amicŭ, unŭ frate ca să fug în brațele lor! căcĭ multŭ e oribilă moartea în singurătate, și multŭ maĭ amară cînd simțĭ că se apropie frigurosulŭ eĭ lințoliŭ!”

Peste puținŭ Aldo urmă! „Dar de unde-mĭ vine aceste temerĭ? de ce mă înfiorează acestŭ locașŭ alŭ morțiĭ?... Slăbiciune rușinoasă! maĭ slabŭ de cîtŭ copilulŭ, bărbatulŭ tremură înaintea fantomeĭ sale, maĭ poltronŭ de cît animalulŭ, el îșĭ cerșește plîngîndŭ cîte-va momente de viață... Moarte! toțĭ aceia ce te disprețuiaŭ s′a înkinatŭ ție cîndŭ te-aĭ apropriatŭ de eĭ; Aldo însă, ce se temu unŭ momentŭ de tine, te disprețuește și te bravă acum; el îțĭ va lua din mînă cupa ce-ĭ o preparĭ, și va ști să o deștepte singurŭ maĭ nainte de timpŭ! între tine și mine e o putere maĭ mare: voința mea e toată legea ce poțĭ să-mĭ impuĭ.”

Apoĭ se asvîrli pe colțulŭ de piatră undea ședea, și voi să se arunce pe lespezile suteraneĭ ca să-șĭ sfărame capulŭ; d′o dată însă, astŭ june a cuĭ determinare nimenĭ nu o putuse slăbi, ezită, se opri, și cu fruntea ′nclinată spre pieptŭ, cu oĭki jucînzĭ în lacrimĭ, se dete josŭ zicîndŭ: „ O copilă infortunată mă dezarmă... o umbră înbrăcată în doliŭ mă numește Îngratŭ!... O, Aminto! de și am cătatŭ să perz suvenirea ta ca să pociŭ răbda maĭ bine kinurile mele, dar tu, ființă misterioasă, mă preurmĭ în totŭ loculŭ, și-mĭ impuțĭ cînd voesc să violez promisiunea ce-țĭ am datŭ! în vane însă frumusețe fără rivală, căcĭ orĭ cum mîĭne Aldo nu va maĭ fi, ș′o moarte rușinoasă va mînji zilele luĭ! Dar daca tu maĭ aĭ vre o speranță, copilă a inocențeĭ, voiŭ aștepta ș′astă insultă, mă voiŭ supune promisiuniĭ mele, de și sinucidulŭ este sacru cînd nu maĭ poțĭ trăi. — Aminto! facă cerulŭ ca nicĭ o dată să n′ajungă pînă la tine povestea suferințelor ș′a morțiĭ mele, căcĭ durerea ta îmĭ va turbura pacea ce voiŭ găsi în mormîntŭ! Aldo rămîe pentru tine numaĭ unŭ simplu nume a cuĭ suvenire să se pearză în neantulŭ uĭtăriĭ; altfelŭ, fică a dureriĭ, martiră a Patriĭ tale, veĭ muri de ′ntristare, și infortunatulŭ Bătrînŭ nu se va putea opune multŭ timpŭ acestor loviturĭ!

„Dar în vane e orĭ ce rugăciune, iubită Aminto! între inimile ce se iubescŭ nu e nicĭ o distanță și tu știĭ maĭ din nainte toate cîte am pătimitŭ. Mîine veĭ afla poate că am încetatŭ de a maĭ suferi, ca am răbdatŭ insulta cea maĭ amară, numaĭ ca să împlinesc pînă în fine aceea le-țĭ am promisŭ. Țĭ am zisŭ:” Voiŭ căuta Aminto să-mĭ apăr viața, și nu voiŭ muri maĭ nainte de timpŭ!” Iată că înplinesc cu religiozitate fatala mea promisiune, și tu nu mă veĭ numi ingratŭ, nicĭ oameniĭ poltronŭ.

„Dar moartea ne separă, Aminto, pentru eternitate, și tu te veĭ îndoi poate despre peirea mea!... Dragă jună, tu ce aĭ luminatŭ adesea ultima oră a celuĭ infortunatŭ, de veĭ întîlni în cale-țĭ o femee disperată; spune-ĭ c′a perdutŭ pe amiculŭ și amantulŭ săŭ! spune-ĭ că în totŭ timpulŭ ea a fostŭ pentru mine steaoa de speranță ce mă făcea să crez în viitorŭ, că am iubit-o cu înfocare pînă la mormîntŭ, și să mă acuze de am refuzatŭ o viață infamă și vîndută unuĭ tiranŭ!... Tu, Aminto, ce reprezințĭ în tine o lume de femeĭ, veĭ înțelege maĭ lesne pe amiculŭ tăŭ, și-lŭ veĭ justifica în fața lumiĭ... Dar durerea va sfîșia peste puținŭ și inima-țĭ sublimă, nobilulŭ Bătrînŭ nu va maĭ fi lîngă tine, și veĭ cădea, stea vagabondă, în prăpastia ce-țĭ am deskisŭ!..

O Aminto! ideea morțiĭ tale îmĭ face insuportabilŭ finitulŭ meŭ, și frigulŭ acestei carcere mă îngiață din ce în ce maĭ multŭ.... Morĭ însă, angelŭ infortunatŭ, căcĭ oamenii te persecută și lumea nu te încape! Morĭ căcĭ tu aĭ zis-o: „Fără tine, Aldo, nu voiŭ putea trăi!” secoliĭ viitorĭ te vor admira, și poate că aceea-șĭ girlandă, acela-șĭ poetŭ va încununa o dată numele a duoĭ amanțĭ infortunațĭ!”

Consumatŭ, obositŭ de greutatea suferinț lor sale, Aldo căzu într′unŭ felŭ de letargie vecină cu moartea, și numaĭ luna și bolțile suteraneĭ fură martore la kinurile luĭ.

XI.

A duoa zi cetățeniĭ orașuluĭ M.... se strîngeaŭ din toate părțile în mijloculŭ piețiĭ ca să asiste la moartea celuĭ condamnatŭ. Lumea, avidă de variațiunĭ, îĭ place din cînd în cînd să vază asemenea spectacole, anfiteatrele timpuluĭ modernŭ; și de va fi condamnatulŭ inocentŭ saŭ nu, asta puținŭ o interesă, numaĭ să vază sînge, iată ce-ĭ satisface curiozitatea eĭ. Și daca cîte o dată cunoaște adevărulŭ, se mulțumește numaĭ a plînge de compătimire, fără să cuteze a-șĭ manifesta ura ș′a scăpa o victimă inocentă. — Tiraniĭ aŭ știutŭ să corupă atît de bine lumea, în cît ea se teme kiar de umbra sa!

Cînd sună noă ore mulțimea se maĭ retrase ca să facă locŭ trupeĭ ce aducea pe condamnatŭ. Toțĭ se grăbeaŭ să vază pe acestŭ copilŭ alŭ Romîniĭ, pe acestŭ eroŭ puternicŭ despre ale cuĭ fapte vorbise adesea seara lîngă căminulŭ lor.

Aldo, cu capulŭ golŭ, cu lanțurile de mîĭnĭ și picioare, așezatŭ pe unŭ carŭ, urmatŭ de miĭ de baionete, mergea în fața lumiĭ ca cum s′ar fi aflatŭ în caru-ĭ de triumfŭ. Întristarea fugise acum departe de dînsul; frumoși săĭ oĭkĭ străluceaŭ de veselie, și kipulŭ săŭ angelicŭ, palidŭ de torture, inspira amorulŭ și pietatea, căcĭ în inimă-ĭ avea cerulŭ, și înainte-ĭ instrumentulŭ ce trebuea să pue capătŭ trudelor sale! Atitudinea luĭ era inpozantă, și neagra sa capelură înpodobea o frunte măreață d′ asupra căria crima nu putuse să aplice sigiliulŭ săŭ.

Popolulŭ compătimea cu dînsul, poate kiar blestema pe aceia ce-lŭ condamnase, dar poltronŭ, fără confiență în puterea sa, gemea în tăcere și-șĭ ascundea kiar lacrimile ce-ĭ pica fără de voe. Dar de și nimenĭ nu cuteza să apuce armele, și să moară maĭ ′nainte d′a se comite o asemenea faptă, celŭ puținŭ îșĭ arîtaŭ religioasa lor protestare prin tăcere și respectŭ: nicĭ o inimă nu fu atît de barbară ca, să aplaude scelerateța unuĭ tiranŭ, nicĭ unŭ sufletŭ atît de negru ca să insulte p′unŭ condamnatŭ! Totŭ d′auna Romînulŭ a fostŭ nobilŭ în răsbunarea luĭ, și nicĭ o dată nu și a mînjitŭ onoarea vărsîndŭ sîngele unuĭ martirŭ a cuĭ viață o pusese tirani la prețŭ. Toace națiunile și aŭ avutŭ și își aŭ oameniĭ lor, care înplinescŭ cu mulțumire funcțiunea de gĭde; între fiiĭ Romîniĭ însă nu se găsi nicĭ unuĭ cînd ocaziunea se prezentă; — aurulŭ n′a pututŭ nicĭ o dată să contrabalanțe religiozitatea și credința lor!

Totŭ cortegiulŭ se opri în fine ′naintea spînzurătoriĭ, și ntr o tăcere înfiorătoare se aștepta momentulŭ fatalŭ.

Aldo se dete josŭ din carulŭ săŭ, și se sui singurŭ pe niște trepte d′asupra cărora era atîrnatŭ streangulŭ. Gîdele era aproape de dînsul, și-ĭ făcu semnŭ să se roage maĭ nainte de a muri. Aldo surîse, și uĭtîndu-se cu dragŭ la acelŭ popolŭ sfîșiatŭ de durere, cu o voce plină de speranță și încredere îĭ zise: „Curagiŭ, fraților! Romînia trezește, iar împilatoriĭ săĭ vor cădea peste puținŭ în agoniile morțiĭ! Curagiŭ! căcĭ secoli gloriĭ va destinde brațele lor, și.....” dar tamburile răsunară îndată, și vorbele luĭ Aldo se perdură în sgomotutŭ lor.

În timpulŭ acesta gĭdele îșĭ prepara streangulŭ, iar Aldo zise încetŭ: „Aminto! Aminto! la ce ne-am maĭ născutŭ!....”

— „Ca să ne scăpațĭ țara” îĭ răspunse o voce din popolŭ care nu fu observată de sbiriĭ luĭ Dalli. Acesta era sărmanulŭ Ioan, trimisulŭ Aminteĭ, care, informîndu-se despre toate calamitățile trecute, ajunsese pînă aci ca să auză ultimulŭ suspinŭ alŭ amantuluĭ infortunatŭ. Dar Aldo n′avu încă timpŭ să observe bine pe acelŭ amicŭ imprudentŭ, cînd streangulŭ îĭ fu aruncatŭ dupe gîtŭ, și gîdele înbrînci treptele pe care ședea.

Ce oroare! lumea se sgudui de înfiorare, și multe femeĭ, la vederea aceluĭ corpŭ luptîndu-se cu moartea căzură în delirŭ; — Romînulŭ nu băzuse asemenea barbariĭ de sute de anĭ! — Ar trebui să am o inimă de gîde ca să pociŭ descrie kinurile unuĭ spînzuratŭ!...

Rușine aceleĭ puteri care găsește unŭ mediŭ d′a-șĭ satisface și maĭ bine răsbunarea printr′o asemenea moarte! Disprețŭ aceluĭ stăpînitorŭ care insultă omenimea aproape de mormîntŭ! De sîntețĭ setoșĭ de sînge, stăpînĭ aĭ pămîntuluĭ, nu vă avilițĭ maĭ multŭ de cît animalele: celŭ puținŭ ele nu kinuescŭ victima ce a căzutŭ în giarele lor. — Ascundețĭ, potențĭ aĭ lumiĭ, spînzurătoarea, căcĭ Cristŭ a văzutŭ din cerurĭ actele voastre, și vaĭ voă! cînd se va apropia venirea luĭ.

Astfelŭ se termină și viața luĭ Aldo, fama vitejilor, spaima nemicitor, ș′amantŭ infortunatŭ!

XII.

Era treĭ zile acum de cînd „Ioan plecase din munte ca să vază aceea ce numaĭ văzuse nicĭ strămoșiĭ luĭ. Sărmanulŭ! iată cu ce noutate trebuea să se întoarcă la amica luĭ Aldo! Durerea-ĭ sfîșia generoasa luĭ inimă, și pasurile-ĭ șovăinde nu știaŭ ce drumŭ să apuce.

Aminta era ′ntr′o pozițiune d′acelea ce se simt numaĭ, iar nu se descriŭ. A duoa zi după plecarea luĭ Ioan, Bătrînulŭ, slăbitŭ de etate și de friguroasa luĭ locuință, căzu greŭ bolnavŭ, și numaĭ el înțelese gravitatea acesteĭ loviturĭ. Boala înainta repede și el se consuma din ce în ce; toate ajutoarele îĭ eraŭ fără folosŭ, și Aminta, în durerea sa, părea că acuză cerulŭ ce o abandona pentru a duoa oară.

Bătrînulŭ, cu vocea luĭ pioasă și plină de credință, consola pe astă fetiță, victimă a Soarteĭ, și-ĭ zicea adesea: „Copila mea! speranța și credința sînt singurele arme ale infortunaților; de le vom perde, Doamne, unde-o să ajungem fără dînsele?... Curagiŭ, fata mea, căcĭ D-zeŭ încearcă pe aleșiĭ săĭ, și ferice de dînși de vor putea să reziste pînă ′n sfîrșitŭ! Cine din noĭ e capabilŭ să măsoare imensitatea cugetăriĭ luĭ?... să ne supunem numaĭ, și să înplinim cu religiozitate decretele Providențeĭ: iată totŭ ce putem face în neputința noastră!”

Aminta asculta cu respectŭ vorbele unuĭ Bătrînŭ pe patulŭ morțiĭ, căta să-șĭ ascunză îndoința și disperarea sa; — tristă pozițiune pentru celŭ suferindŭ! celŭ puținŭ cînd poțĭ vărsa lacrimĭ, cînd inima-șĭ deschide toate sorgentele durerilor eĭ, cînd vocea-țĭ stinsă de suferințe, îșĭ poate ′nălța rugăciunile saŭ blestemele pînă la cerŭ, atuncĭ unŭ ce misteriosŭ ne împuținează kinurile violente ce ne sfîșia sufletulŭ.

În fine sosi și zioa a treia în care se hotărîse să vie Ioan; — zi fatală care trebuea să pue termenŭ cesteĭ sîngeroase drame!. — Aceștĭ sărmanĭ infortunațĭ, proscrișĭ și de lume și de D-zeŭ, cu toată mizeria în care eraŭ cufundați, se înveseliră oare-cum în această zi, căcĭ totŭ d′auna speranța îșĭ rîse de noĭ.

- „Părintele meŭ, se adresă Aminta cu unŭ aerŭ maĭ alegru către Bătrînŭ, D-zeŭ nu ne-a uĭtatŭ, el și adusŭ aminte de noĭ!”

— „Așa, fata mea, îĭ răspunse Bătrînulŭ, D-zeŭ nu ne-a uĭtatŭ!... dar martiriĭ aŭ să maĭ sufere multŭ timpŭ căcĭ spinoasă e calea ce a apucatŭ eĭ!... Curagiŭ și paciență, copila mea, căcĭ sînt durerĭ ce n′am încercatŭ încă și otrăvurĭ ce nu le-am băutŭ... Iluziunile sînt frumoase pe cît timpŭ ne înceală farmeculŭ lor, cînd însă Adevărulŭ ridică cu unŭ brațŭ puternicŭ misteriosulŭ vălŭ, atuncĭ cădem în letargie și viața devine unŭ kinŭ pentru noĭ... Paciență, fata mea; misterulŭ va fi descoperitŭ peste puținŭ, și onoare aceluia ce va avea curagiulŭ să-lŭ privească pînă ′n sfîrșitŭ!”

Aminta nu ′nțelegea unde voește să ajungă profetulŭ — Bătrînŭ, și nicĭ nu cuteza să-lŭ maĭ întrebe din nuoŭ, fiind-că ′n acele vorbe se ascundea unŭ ce de care tremura. — Sărmana copilă! ea era prea sdrumicată de suferințe ca să maĭ cate a și le ′nmulți.

Într′ acestea unŭ sgomotŭ îĭ deșteptă din durerea lor, era femeea bine-făcătoare ce îngrijea de ceĭ nenorocițĭ. „Ioan este perdutŭ, ” strigă ea, îndată ce văzu pe amicele sale.

Ioan perdutŭ!... repetară cu toțiĭ, esplică-te, amica noastră!...”

„El se întorcea în munte, după cum v′a promisŭ, dar sbiriĭ zapciuluĭ îlŭ pîndeaŭ încă de cînd v′ațĭ ascunsŭ acilea, și sărmanulŭ Ioan căzu fără veste în mîĭnele lor.

Trecîndŭ prin satŭ, el ceru să-lŭ lase puținŭ a-șĭ vedea copiĭ și femeea, dar...”

„Săracu tata, strigară copilașiĭ plîngîndŭ, aidem măĭculiță să-lŭ scăpăm!...”

„D-zeŭ maĭcă, le zise Maria lăcrimîndŭ, va avea milă de noĭ; eŭ voiŭ ști să-mĭ împlinesc datoria mea!” și căzu pe o bancă de lemnŭ, rezemată de brațele Aminteĭ, a cuĭ fizionomie skimbată îngrozea pe tovarășiĭ săĭ.

„Cînd mă văzu pe mine, continui acea femee, Ioan se rugă de sbirĭ să-lŭ Iase a-mĭ cere puțină apă; voea i se dete, și apropiindu-se îmĭ făcu semnŭ să tac, și să nu-ĭ arîtŭ nicĭ unŭ felŭ de compătimire... Urmaiŭ după cum zisese el, și pe cînd bea ană: „Spune în′grab, zise el, femei și amicilor mei că totulŭ e perdutŭ, că spînzurătoarea a pusŭ capătŭ speranțelor noastre!” și se întoarse repede ca să nu observe sbiriĭ că mĭ a vorbitŭ.”

Unŭ singurŭ țipătŭ se auzi atuncĭ în toată spelunca, și văile și vîrfurile repetaŭ astŭ țipătŭ de groază și disperare. Lacrimĭ, gemete, blesteme se ′nălțaŭ împreună în contra aceluia ce ne-a creatŭ.

Bătrînulŭ, sdrobitŭ de astă lovitură mortală, începu a se îndoi tocmaĭ pe patulŭ morțiĭ, și nu știa cum ar scăpa din giarele Destinuluĭ atîtea victime. Dar umbra luĭ Aldo era acilea nainte-ĭ ca să-lŭ încurage, și el trebui lŭ ′nfrunte și ′ndoința și frigulŭ Morțiĭ ca să-șĭ împlinească datoria luĭ către dînsul.

„Ascultațĭ, copiĭ meĭ, le zise el, și pe unŭ bietŭ Bătrînŭ care trăi atît de multŭ ca să vază stingîndu-se succesivŭ toate speranțele sale! avețĭ paciență și rezignațiune căcĭ numaĭ printr′însele am ajunsŭ adesea la unŭ țărmŭ liniștitŭ; orgoliulŭ și disperarea n′a făcutŭ de cît să ne arate și maĭ multŭ nimiculŭ nostru, cînd ne-am încercatŭ să bravăm saŭ să disprețuim astŭ cursŭ eternŭ alŭ omenimiĭ. — Curagiŭ! copiĭ meĭ, și nu acuzațĭ cerulŭ de și ne-a uĭtatŭ!” Fatigatŭ de durerile morțiĭ și de disperare se întrerupse, și nu maĭ auzi ′mprejuru-ĭ de cît gemete surde care-ĭ înmulțeaŭ turmentele; apoĭ reîncepu: „Nu maĭ plîngețĭ, femeĭ nenorocite, ci mergețĭ înainte căcĭ vocea voastră se va auzi în cerurĭ, și poate vețĭ fi față la înfricoșata zi: răsbunarea cere pațiență, și curagiulŭ se fortifică prin calamitățĭ!”

Dar aste vorbe impresionară foarte puținŭ pe cele duoă femeĭ disperate; ele n′auzeaŭ de cît fragmente întrerupte: durerea le asurzise, esasperarea le împietrise și inima și ragiunea lor. Dar cînd Bătrînulŭ căzu în agoniile morțiĭ, atuncĭ șiroae de lacrimĭ începu să le curgă fără să poată vorbi; și după ce moartea le rănĭ și pe aciestŭ părinte neprețuitŭ, ele ′ncetară d′a maĭ vărsa lacrimĭ; și se uĭtaŭ cu indiferință la cadavrulŭ ci′ aveaŭ înainte. — Cînd Fatalitatea repetă una după alta loviturile sale, și isbește fără de veste o inimă ce abia putea să-șĭ sufere durerile eĭ, cînd iubim cu înfocare și moartea îșĭ rîde așa de iute de totŭ ce am speratŭ, atuncĭ cădem în nesimțire și ni se pare vise totŭ ce vedem.

După o oră de letargie, Aminta începu să-șĭ vie în sine, ea se apropie de patulŭ Bătrînuluĭ, depuse o sărutare pe fruntea-ĭ îngiețată, și, îngenukindŭ nainte-ĭ, părea că se roagă pentru sufletulŭ luĭ. Tristă manifestare de devoțiune! Aminta era perdută: cu părulŭ despletitŭ, cu oĭkiĭ imobilĭ și speriațĭ, striga cîte o dată pe Maria, pe Aldo, saŭ pe Bătrînulŭ ce a lăsat-o așa de curînd.

„Părintele meŭ, zise ea apropiindu-se de cadavrŭ, tu țĭ aĭ găsitŭ în fine rănaosulŭ, dar unde aĭ lăsatŭ pe copila ta? Noaptea... frigulŭ ce e în mine, mă îngieață, mă turmentă, dar nu mă lasă a te ′nsoți; vino, părintele meŭ, și mă scapă de astă groază, din astŭ abisŭl!

Noĭ perdusem totŭ, rămăsesem singurĭ pe pămîntŭ, și acum mă abandonĭ numaĭ pe mine să rătăcesc în acestŭ dezertŭ! Pietate, bunule tată, tu ce te-aĭ născutŭ și aĭ muritŭ pentru ceĭ nenorocițĭ, aĭ și acum milă de dînșiĭ; vezi-mă, taĭcă, căcĭ inima-mĭ se sfîșie, sufletu-mĭ sîngerează, și unŭ flagelŭ de flăcărĭ mă arde, mă gonește de lîngă tine!... iar Aldo... o! părintele meŭ, Aldo ne-a lăsatŭ și el!... Aldo nu maĭ este... și tu întîrziezĭ moartea mea!...

„Și D-zeŭ care e în cerurĭ, nu putu oare să oprească astă insultă ce s′a făcutŭ demnitățiĭ luĭ?... Pietate, Doamne, căcĭ inima-mĭ nu simte, oĭki meĭ nu vede și nu maĭ sînt stăpînă pe ragiunea mea! Bine-voește, Părinte, a îngriji de mine, ș′a mă duce aproape de prea iubitulŭ meŭ!... acilea sînt streină, nu cunosc pe nimenĭ și frigulŭ mă îngiață, Doamne, aĭbĭ milă de mine! Du-mă lîngă Aldo căcĭ cu el sînt fericite, lîngă dînsul inima mea simte, oĭki meĭ vede, și pociŭ, Stăpîne, să te ador maĭ lesne cînd sînt aproape de el?... Aldo dragă, aĭ și tu milă de mine! vezi-mă cît sînt de sdrumicată, și să ne rugăm împreună pe ceresculŭ Tată va-mĭ permite să viŭ lîngă tine!...

„ O! dar totŭ tace cînd se roagă unŭ infortunatŭ!... de ar fi Cerulŭ simțitorŭ la durerile mele, atuncĭ astă boltă enormă s′ar sfărîma!... Iubite Aldo, daca umbra ta vagabondă maĭ rătăcește prin lume, vino, amice, de consolă pe amanta ta! căcĭ ce voiŭ face fără de tine,în care parte a pămîntuluĭ voiŭ putea trăi?... Mulțumită tiranilor care știu să sdrobească pîn′ la ultima skiță a celor infortunațĭ!...

„ O! ertare, Bătrînule, protectorŭ și tată! daca calc azĭtăzĭ rugăciunile tale, e că nu maĭ pociŭ, amice, d′a maĭ trăi... Cerulŭ mă gonește, urgia-ĭ mă apasă, și remușcarea-mĭ cere căință... O maĭcă! maĭcă! eartă pe fica ta ingrată; de azĭ nainte muncile mele vor fi îngrozitoare, și nicĭ mormîntulŭ nu-mĭ maĭ promite pacea ce speram să găsesc!...

„Ertați-mă și voĭ, femeĭ îndurătoare, căcĭ v′am infortunatŭ! nu maĭ cerețĭ nimicŭ de la mine căcĭ nu-mĭ a rămasŭ de cît durerea și disperarea; ertați-mă numaĭ, căcĭ de mi ațĭ datŭ azilulŭ eŭ v′am adusŭ tempesta, că mi ațĭ potolitŭ setea și eŭ, în deliru-mĭ, v′am otrăvitŭ! oameniĭ nu pot trăi cu mine, și eŭ cu lumea nu mă împac; pădurile îmĭ vor da adăpostirea și ștejariĭ mă vor nutri!..

„Ertare, bunĭ oaspețĭ, căcĭ Țaramĭ este în doliŭ, inima-mĭ e sdrobită și sînt perdută pentru eternitate!...

XIII.

Astfelŭ se termină înfiorătoarea dramă a acestor infortunațĭ! — nenorocire aceluia ce s′a ′ncercatŭ să se pue față în față cu Destinulŭ săŭ! — Eĭ ne-aŭ lăsatŭ numaĭ imaginea mizeriĭ ș′a dureriĭ, și nicĭ o speranță de viitorulŭ lor. Aminta persecutată de maledicțiunea părinților săĭ, Brav și Aldo, acuzațĭ și condamnațĭ de oamenĭ, cine știe daca în altă lume soara lor nu fu maĭ amară!... Misterulŭ acoperi în fine zilele lor, — deznodămîntŭ fatalŭ pentru suflete pioase, — și nimicŭ nu se maĭ auzi în urma acesteĭ teribile loviturĭ care puse capătŭ narațiuniĭ noastre. Cu toate acestea legendele se pare că maĭ continuă durerea uneĭ amante disperate, și nobilulŭ călătorŭ: se spune se vede de Aminta cînd vorbește despre Serafina.

„Pe timpulŭ turburărilor din 1821, ne zice el, care prăpădi atîtea averĭ, și sdrobi atîtea speranțe, o jună necunoscută veni, nu se știe din ce parte, și se stabili în munțĭ, în niște locurĭ sălbatice. Erburile eraŭ nutrimentulŭ săŭ, scorborile arborilor locuința sa de vara; iar iarna petrecea în speluncele munților, skimbîndu-șĭ loculŭ în fie-care zi, și evitîndŭ orĭ-ce contactŭ cu păstoriĭ saŭ cu ermițiĭ.

„Bolnăvindu-se, pusniciĭ nu o maĭ văzură rătăcindŭ ca altă dată, și se luară pe urmele eĭ. Eĭ o găsiră zăcîndŭ pe unŭ patŭ de foĭ uscate, și după puținele vorbe ce-ĭ scăpă, din cauza suferințelor, înțeleseră că era streină și că vre o nenorocire maĭ mare, negreșitu durerile inimiĭ, o înpinsese aci; astfelŭ li se făcu milî de dînsa, o îngrijiță bine, și cu modulŭ acesta îĭ deteră viața.

„Cincĭ anĭ trecuse după aceasta, și necunoscuta urmă de a trăi totŭ astfelŭ, rătăcindŭ pîntre ștejarĭ brazĭ, așezîndu-se pe vîrfulŭ uneĭ stînce, saŭ, cu capulŭ plecatŭ, preumblîndu-se pe țărmulŭ vr′unui rîulețŭ ale cuĭ murmure păreaŭ că răspund la suspinele și durerile sale.

„Într′o zi de vară se aude în munte niște gemete surde și alungate; unŭ păstorŭ aleargă, și găsește pe necunoscuta cu fața la pămîntŭ, scăldată în sîngele săŭ, și cu piciorulŭ dreptŭ datŭ într′o cursă întinsă pentru urșĭ. Kiar păstorulŭ întinsese această cursă. El se asvîrle atuncĭ spre tînăra fată palidă și murindă, îĭ scoate piciorulŭ, îĭ rupe vesminele ca să-ĭ oprească sîngele ce curge din vulna ce-șĭ a făcutŭ căzîndŭ; dar este prea tîrziŭ, sîngele abia curge, și Serafina e aproape să moară. Cu toate astea o sete arzătoare o consumă, și pentru a duoa oară ea vorbește și se roagă; Serafina zice păstoruluĭ s′o ducă la rîŭ. Acesta o ia în brațe, o pune pe țărmŭ, și șade tremurîndŭ lîngă dînsa. „Mĭ sete,” zise ea, și se aplecă spre apă; păstorulŭ o ține, ea bea, se arĭdică, daarme, dar nu se maĭ scoală. Păstorulŭ îĭ săpă acolo mormîntulŭ, și nu-ĭ maĭ supraviețui multŭ timpŭ. În toamna viitoare, ermițiĭ îlŭ găsiră mortŭ totŭ în acela-șĭ locŭ unde espirase sărmana copilă pe brațele sale. Duoă inele și duoă basmale, legate împreună, e totŭ ce rămase de la dînșiĭ, și acela-șĭ pămîntŭ îĭ acoperi!”

Așa e trista legiendă ce ne spune oare cum sfîrșitulŭ Aminteĭ ș′alŭ luĭ Ioan, căcĭ cine altul putea să fie acelŭ păstorŭ?... Viață tristă și plină de angustiĭ ce nu-șĭ găsi pacea de cît în mormîntŭ; acilea celŭ puținŭ e ultimulŭ refugiŭ alŭ disperăriĭ noastre, și ultima speranță ce consolă pe infortunatŭ!