I.

In fiecare zi, Alexe Villara Comnean, deschidea fereastra, respira boarea dimineței, apoi privind în toate părţile peste infinitul boltei cereşti, gândea: şi azi e tot ca eri... Aceleaşi fenomene natura le repetă de mii de ani, ne supune ca nişte robi să-i tragem jugul: viaţa. Azi, ca `ntot-deauna o să plouă, o să ningă, o să fie soare, căldură, frig... Azi, aceeaşi arbori îşi tremură foile în vânt, aceleaşi jocuri de colori în natură, aceleaşi strigăte de mizerie, de viaţă chinuită, fericiri de o clipă, plânsete, râsete, strigăte de bucurie, umilinţi..., şi mereu.. mereu aceleaşi fenomene...

Din toate nu mi-i drag decât colţul acesta în care au trăit, respirat atâtea generaţii... In fiecare lucru văd mâna unui strămoş, simţ cum trăesc în mine şi eu în ei...

Aceleaşi fenomene se repetă, aceeaşi viaţă, aceleaşi colori în natură... aceleaşi raţionamente....

Ideea aceasta, îl urmărea vecinic pe Alexe Comnean, îl impedica să scrie, să se trezească din lâncezeală în care trăia de ani... Ii plăcea mai bine să-şi perindeze în minte faptele eroice, istorice, legendare ale strămoşilor, decât să iasă la lupta vieţei.

In fiecare colţ ştia cine şezuse, ce vorbă rostise când a murit; prin ce fapte se distinsese.

„Da, iei, numai iei mă interesează şi colțurile casei noastre. Mi se pare că ochii lor mă urmăresc la fiecare pas, aud vorbele lor în glasul meu, în raţionamente, în privire, în mers, în toată făptura. Cine poate să creadă că dacă m`aşi lipsi de locul acesta, aş muri de întristare; n`aş mai putea gândi..? Locul acesta cu grădina mare, copaci uriaşi, mă ţin pe mine: toţi trăesc în copaci, în frunze, în toate plantele de aici...

Dar cum văd, şirul ideilor nu se schimbă de loc, repetiţia aceasta îmi face rău, mă indispune ca o muzică veche, nesuferită. De ani, în fiecare dimineaţă, se repetă aceleaşi fenomene ochilor, aceleaşi idei îmi trec prin creer.

Uniformitatea fenomenilor, de sigur, îmi trezesc aceleaşi senzaţii...

Să vedem, să cerc să schimb seria ideilor.”

Alexe Comnean, se întoarse cu faţa dela fereastră, privi drept în fundul odăiei, citi:

[- O, Akastistos imnos!]

La început abia putu desluşi cuvintele greceşti scrise pe o icoană mare, reprezentând o Mater Dolorosă: apropiindu-se, citi restul:

[-Tes oeotoku kai aeipartenou Marias]

Abia citi restul cuvintelor, văzu înaintea lui imaginea unei femei tinere, înaltă, bine făcută, încadrată de un păr negru, lins şi adus la tâmple.

Şi asta mă chinueeşte, gândi Alexe. E destul să citesc ceva din vre-o carte, să văd un tablou, o scrisoare de altă-dată, o simplă mobilă din vre-un ungher al casei ca să-mi turbure toţi nervii, să-mi reamintească scene întregi din timpurile istorice....

Din nou cuvintele citite în colţul icoanei îi venire în minte:

[-O, Akatistos!]

De astă-dată văzu bine lângă fereastră aceeaşi imagine de femeie tânără, cu trăsături delicate, privirea severă şi dreaptă. Văzu cum uda degetul în gură, auzi fâşiitul foilor de carte, şoapte, buzele se mişcau, o privire blândă îndreptată către el.

„Da este ea... Smaranda Comnean, aşa cum e făcută în pastelul din sala portretelor...

Şi aceleaşi fenomene se repetă... mă plictisesc.”

Alexe Comnean se întinse pe o canapea veche de lângă fereastră, cercă să-şi adoarmă gândurile. Inchise ochii, dar amintirile îl năpădeau...

Aici, l-am văzut întâia oară, când am început să vorbesc. Umblam în picioare, aveam o rochie de mătase albastră cu un guler de broderii florentine, dam fuga în braţele lui, să mă sărute. Cineva cânta:

C`est toi l`ange gardien

Dont m`a parlé ma mère...

Sunete de piano, clapele se mişcau sub degetele albe şi frumonse ale mamei apoi surâse, îmi întinse braţele, mă cuprinse, cântând pe acelaşi melancolic

C`est toi l`ange gardien

Dont m`a parlé ma mère...

Cuvintele liturgice de atunci, sunetele triste ale pianului, figura tatălui, a mamei, i se reînoiră cu o putere de neînchipuit.

Alexe Villara Comnean, reintrat după câţi-va ani în vechia locuinţă, găsise totul în aceeaşi nemişcare.

Nimeni nu atinsese o mobilă, nimeni nu turbura pacea păeanjenilor, ce împânziseră colţurile odăilor părăsite.

Tăcerea şi misteriositatea în care înota casa veche strămoşească, cu obloanele verzi, închise, pe alocurea, mâncate de ploi şi de cari, deştepta acea melancolie, pioasă, sfântă, ce ne trezeşte vederea unui templu măreţ, plin de legende, căzut în ruine...

„Şi cum mă simţ prăpădit, fără de vlagă... Atâtea generaţiuni, cari s`au succedat, `şi au istovit puterile lucrând tot ceea ce văd în bibliotecă. Atâţia oameni, sânge din sângele meu, au respirat aceleaşi aer, au stat pe aceeaşi canapea, au vorbit, au râs, au pus la cale interesele ţarei; s`au războit la vremuri grele..., şi din toţi, şi din toate n`au mai rămas decât ruine, amintiri dureroase...

Câţi n`au privit dela aceeaşi fereastră, câţi nu s`au iubit aici... Sub farmecul trecutului glorios, trăesc singur în casa asta. Mi se pare că la fiecare moment, es pe rând din tablouri, defilează pe dinaintea mea, îşi spun faptele şi reintră iarăşi în aceeaşi misteriositate...

Ochi lor ascunşi îmi scrutează toate mişcările, îmi turbură pacea sufletului. Ideile lor mă urmăresc la fiecare gândire, ca şi cum întreaga mea făptură ar avea raze invizibile, prin care primeşte idei de la acei, cari nu mai sânt... Este destul să fac o mişcare, să văd un obiect, ca să mi se trezească toate faptele cât de mici, petrecute împrejurul acelui lucru...”

Comnean, îşi opri respiraţia, cercând că dea o nouă direcţie gândurilor. Imposibil. Vederea aceloraşi obiecte, reinvia o serie întreaga de scene şi amintiri de care îi era cu neputinţă să se despartă.

Odată reintrat în vârtejul senzaţiunilor de odinioară, trecutul era stăpân peste toată a lui făptură. Incetul cu încetul memoria obosea. Alexe cerca să se gândească la evenimentele presente ale vieţei. Dar faptul că rămăsese singur dintr`o generaţie întreabă, ideea că moşteneşte calităţile şi defectele unui întreg neam, îl făcea să caute în biografiile din albumurile familiei, în scrierile lăsate de ei, tot ce se raporta la studiul caracterului lor.

Dar cum puterea de asociaţie era peste măsură de accelerată, vibraţiile în celulele creerului se produceau cu o iuţeală aproape anormală, se pomenea că rămâne în totdeauna slăbit, fără de voinţă, când cerca să compare unele fapte ale membrilor dintr`un secol, cu cei din secolul următor. Faptele mici, familiale, cari n`aveau nici-o importanţă istorică sau literară, o iscălitură curioasă, scrisorile intime, îl preocupau mai mult de cât orice document: zugrăveau mai bine sufletul acelui erou.

Când Alexe se ridică în sus de pe sofa, câte-va raze galbene, intrând prin întredeschizătura obloanelor, tremurau pe peretele odăei făcând un joc fantastic de lumină.

Un brad de lângă fereastră, îşi tremura frunzele pe acelaşi perete. O muscă sta ţeapână pe umbra unei frunze, luminată în galben auriu. De-asupra într`un colţ, aproape de un tablou vechiu, pândea în umbră un păianjen, încurcat în iţele lui subţiri, delicate ca cea mai fină mătase.

Alexe gândi un moment. „De ce am venit aici? Dar altă idee, înăscută mai înainte, rămasă în celule, ideie isvorâtă din tabloul de mai `nainte, se formă: Dacă aş putea să zugrăvesc acel tablou, cu luminile şi umbrele lui, cu toată viaţa înconjurătoare, ar fi adevăratul obiect al artei.

Sub această impresie, ridică mâna în sus, atinse cu degetele umbra de frunză zugrăvită în galben auriu, deschise obloanele şi rămase aplecat peste fereastră.

„De ce am venit aici? Ideia aceasta i se nâzui din nou. Când privi tot întinsul vechiului palat boieresc, se întristă de moarte.

Toţi au pierit, am rămas singur. Lumea crede că n`a mai rămas nimeni din Villara-Comnean. Singur... Singur... Ce să mă fac?

Incepu să fluiere încet, ca un om, care vede totul pustiit şi trist în urma lui. Sub o impulsie inconştientă, străbătu mai multe odăi, coboră o scară de lemn şi eşi în grădină. Examină toate colţurile, parcă ar fi căutat numele celor duşi pe vecie... Se trânti pe iarba necosită de ani, asculta freamătul arborilor seculari... Se lipi apoi de un trunchiu putred, şopti încet:

-Mă plictisesc..., mă plictisesc.., mă plictisesc... Gândi asupra acestor cuvinte, le deslipi în silabe, căutând să vadă înţelesul fiecăreia, până când creerul, obosit perdu noţiunea şi se formă alt ordin de idei.

Când se deşteptă din lâncezeală, soarele apunea, aurind copacii de lângă zidul uriaş al caselor. Alexe sări în sus, dete fuga, închise odăile, şi luându-şi rămas bun dela vechiturile lui, dela câinile Ercul şi de la pisoiul Edgard, încredinţă cheile portarului, singurul păzitor al palatului. Eși în stradă, se sui într`o trăsură şi porni la gară.

Sgomotul mulţimei, care se ducea, alerga, gesticula, al amploiaţilor, strigând numele gărilor, trezi pe Alexe din visuri. Se sui în vagonul cel mai puţin populat, se trânti într`un colţ; căută să aţipească. Gândurile năvăliră mai furtunoase ca altădată. Aceleaşi amintiri, învăluite în aceeaşi atmosferă copilărească, tristă, i se presenta în minte. Slăbiciunea de nervi, starea aproape patologică în care se găsea, îi mărea acceleraţia cerebrală; imaginiile fisice veneau năvală, cu tablouri, cu dialoguri, cu gesturi: toate manifestările representative ale lumei de-atunci.

ÎI durea capul, se sculă în sus, să înlăture seria de imagini ce i se presentau. Dar un vers, strâns legat cu situaţia de-atunci, îi suna în minte:

C`est toi l`ange gardien

Dont ma parlé ma mère...

Bătu cu mâna în cerceveaua ferestrei vagonului, să înlăture printr`o mişcare fisică, tortura de care suferea, urmărit de scenele triste, ce-i înmuiaţi sufletul de dureri nemărginite...

Din toate, figura măsi şi a tatălui, îi rămăseseră întipărite puternic în celulele creerului.

Se văzu într`un fund de odaie, asistând la certurile zilnice pentru un păcat..., săvârşit de măsa, pe când tatăl, lipsise într`o călătorie lungă în străinătate... Atunci, se născuse sora lui Irina.

I se păru că aude plângerile măsii, o văzu cum pica în genunchi, rugându-l s`o ierte, s`o cruţe şi pe ea şi pe Irina. Aerul serios, neînduplecabil al tatălui, strigătele lui de femeie perdută, mişcările agitate, repezi, prin odaie, apoi suspinurile adânci, vorbele zise pe jumătate, implorări, păreri de rău, uşile trântite de perete, mormăiturile, blestemurile tătălui, toate, toate, le auzea, le vedea, acum, ca atunci... Nimic nu-i pierise din memorie. Ii trotura încă sufletul strigătele desperate ale mamei, când în vârstă de 12 ani, în urma unei scene violente, îl luase într`o seară, şi-l duse pentru zece ani, într`un pension din Paris. Doi ani în urmă, tatăl său, Alexandru Villara-Comnean, una din ilustraţiile baroului Bucureştean, la venirea în Paris, îi vesti moartea măsi şi a surorei Irina.

După patru ani, reintrat în ţară, află că mamă-sa, se otrăvise; sora lui Irina, internată într`o mănăstire...

Sub impresiunea evenimentelor de-atunci, era aşa de sugestionat, încât i se păru că aude gemetele surde, implorările fără de resultat ale mamei apoi femeie pierdută..., necinstea familiei...

Fluerul ascuţit al trenului îl deşteptă. Cercă să distingă luminile în depărtările neguroase, număra copacii, stâlpii telegrafului; asculta sgomotul asurzitor, şi ritmic al vagoanelor, dar nimic nu putea să-i îndepărteze din minte scenele de odinioară... Năucit de atâta durere continuă, ce-i sguduia toate fibrele corpului, eşi afară să respire mai liniştit.

Alte imagini, îi cotropiră mintea. Ca din senin, figura tatălui i se desluşi, un om înalt, bine făcut, frumos, fața bărbătească, nimic femenin, trăsături fine, dar severe. El aparţinea prin naştere şi educaţiune acelei generaţiuni privilegiate, entusiastă, plină de vlagă, care lucrase mult la regenerarea spiritului de libertate. Cinstit foarte orgolios, mândru de originea neamului din care se trăgea, fără să despreţuiascâ clasa de jos, fără aspiraţii la demnităţile statului, ospitalier, peste măsură de risipitor, gata să sacrifice averea pentru interesele vitale ale ţărei.

Pe la începutul secolului XVI, pe când în Italia înflorea arta, o mulţime de familii nobile grece, cari conservau gustul artei, din tată în fiu, cu eleganţâ şi rafinerie, demnă de Arcadia vechie, trimeteau pe tineri în centrurile artistice ale Italiei, să se pătrunză de toată delicateţa şi rafineria acelui secol artistic.

Afară de aceasta, căderea Constantinopolului în mâinile Turcilor, sili pe multe familii nobile să emigreze în Italia.

Una din familiile care domnise la Byzanţ, Comnean, trimise pe un tânăr, abia de 22 ani, să facă pictura sub vestitul pictor Anibal Caraccio. Tânărul, Dosoftei Comnean, reuşeşte printr`o delicateţă de coloare, ce reamintea pe Boticelli, prin imaginaţia vie, visătoare, prin execuţiunea leneşă, melancoiică, ce respirau tablourile lui, să atragă atenţiunea lumei artistice de-atunci. Inamorat de o contesă, amatoare de artă, care venea des în atelierul celor doi fraţi Caraccio, o roagă sâ`i pozeze, îi făcu portretul, şi contesa, deşi măritată, trăi cu el. Portretul ei, aşa de cunoscut, fusese aşezat în galeria Pitti. Se zice că un Florentin superstiţios, s`ar fi aruncat ca un nebun asupra portretului, temându-se de ochii ei, cari îl urmăreau pretutindeni, crezând după superstiţiunea timpului, că diavolul fusese în legătură cu artistul şi`i ajutase la execuţia tabloului.

Mai`nainte, un frate al pictorului, Eronim Comnean, studiase teologia, filosofia şi artele frumoase la Roma. In urmă, vizită toată Europa şi se stabili la Paris.

Pe la 1640, fu însărcinat de sublima Poartă cu misiuni diplomatice pe lângă curtea reginei, Ana de Austria, care guverna cu Mazarini, în locul minorului Ludovic XIV.

Eronim Comnean, distins literat, cunoscător al mai multor limbi străine, era primit şi invitat la toate festivităţile curţei. Avu ocasiune de-a cunoaşte cea mai elegantă lume din prejurul reginei, făcu cunoştinţă cu ducesa de Genlis, care se `namoră de el. Ducesa, născu un copil, Jean Villars, care crescu la curtea regală, în corpul pagilor şi primi titlul de duce de Villars, numele familiei după mamă, din care cobora Eronim Comnean. Mai târziu, distingându-se în răsboiul de succesiune la coroana Spaniei, 1712, mântui Franţa la Denain și primi titlul de „marechal” al Franţei.

Pe la 1656, murind Eugeniu Villara Comnean, moşul lui Eronim, patriarch al Erusalimului, archimandrit al sfântului mormânt, care ordona lumei orientale, prescripţiile religiei creştine ortodoxe şi neavând pe cine să ungă de cap al biserieei orientale, fu chemat să`i ea locul.

Piciorul Dosoftei, fratele său, aflându-se la Florenţa, îi scrise, rugându-l, de se duce în Valachia, să-i scrie, ce fel de ţară este şi dacă e posibil, să vie să petreacă, când se va găsi în misiune, pe lângă voevozii Valachiei şi ai Moldovei.

Eronim Villara Comnean, hirotonisit cap al bisericei orientale, patriarch al Erusalimului, archimandrit al sfântului mormânt, fu chemat la curtea voevodului Constantin Brâncoveanu, cu scrisori foarte măgulitoare. Tânărul patriarch nu avea decât 33 ani, şi după cum spune un cronicar Valach, Axente Uricarul, avea figură albă ca laptele, barba mică, deasă şi neagră, trăsăturile feţei, fine, delicate, ca ale unei femei care se ascunde de soare, nasul clasic, drept, puţin aquilin. In unghiul gurei mici şi umede, păstra vecinic un surâs de-o blăndeţă dumnezească. Mai adaugă spiritualul cronicar: natura îl dăruise, pe lângă frumuseţea spiritului, şi cu frumuseţea corpului, lucru, care `l făcea să uite că poartă rasă călugărească şi să aibă aventuri multe cu domniţele dinprejurul voevodului.

Trăi în ascuns cu Ruxanda Brâncoveanu, din care se născu Simion Comnean, care crescu la curte, şi fu trimes în misiune politică, după moartea lui Brâncoveanu, pe lângă împăratul Rusiei.

Pe Iasfârşitul secolului XVII, familia Comnean, era numeroasă în Valachia. Un membru al acestei familii, Pavel Comnean publică o istorie a domnilor Români, până la 1724, cu un apendice genealogic al familiei Villara-Comnean, precum şi actele săvârşite în viaţă.

Despre acest Pavel Comnean se pomeneşte, că era de-o frumuseţe uimitoare, semănând moşului.

Eronim. Vorbea frumos, cunoştea opt limbi, versificase câte-va ode în latineşte după Tibul, lucru, care îl făcea mai interesant la curtea voevodului, pe lângă care servea ca sfetnic şi secretar domnesc. Acesta, avu un singur copil, Constantin, care fu trimes să studieze medicina la Roma.

Reîntors în Valachia, găsi pe tată-său mort, şi de tristeţe plecă în Moldova, chemat la curtea voevodului, Grigore Ghica. Muri otrăvit din cause necunoscute, lăsând trei copii: Anton, Lascu şi Profira Comnean.

Anton Comnean, învăţase arta militară la Roma.

Slujea ca aghiotant domnesc. Pe-atunci. Grecii declarând răsboi Turciei, pentru independenţă, Anton Comnean, entusiasmat de arta greacă, de bravura şi energia lui Byron, emigră în Grecia, luă comanda ca general, şi pieri alături de Byron, la Missolonghi.

Din această familie istorică se trăgea tatăl lui Alexe, unul din celebrii jurisconsulţi, care lucrase la studierea codului lui Calimach şi Napoleon, ca să întocmească legile noastre.

Alexe Comnean, ultimul vlăstar, al acestei familii istorice, ale cărui ramuri îşi aveau legenda în trecutul glorios al împăraţilor din Byzanţ, văzând totul distrus, prefăcut în ţărână, daţi uitărei toţi eroii, se simţea străin prin idei, prin educaţie, prin naştere, în mijlocul burghezie moderne, societate de negustori de sentimente, murdari la suflet, fără de iluzii, fără de idealuri: viţelul de aur.

Plecat să vază locul, unde respiraseră trei generaţii de oameni, îi părea rău că nu pătrunsese în odaia, unde mamă-sa se otrăvise, unde tatăl său, căzuse mort, mai târziu, în urma unei sincope repezi, omorâtoare...

Acum, era dornic să se întoarcă la oraş, să răscolească pretutindeni, să vadă dacă va găsi rămăşiţii din viaţa Smarandei Comnean.

Când intrase în grădină, pătruns de misteriositatea în care înotau toate lucrurile, se simţi cuprins de un fel de pietate mistică, neînţeleasă. Nu atinse nici un obiect, visă numai, perindându-şi întreaga viaţă de odinioară...

Atâtă bunătate revărsa sufletul lui atunci, încât începu să plângă pe marginea ferestrei vagonului.

Trenul, înainta mereu peste râuri, peste câmpii, fluerând, despicând aerul, turburând pacea nopţei cu sgomotul lui asurzitor. Câte-o pasăre întârziată, zbura speriată, fâlfăind din aripe... In depărtare se vedeau luminile dela satele sărace, se auzeau strigătele câte-unui cocoş răguşit, lătrături de câini, dangătul surd, dogit, al clopotului dela gâtul vreunui animal, care dormita, rumegând...

Alexe, se simţea trudit, obosit peste măsură.

Intră înăuntru, voi s`adoarmă. Se trânti într`un colţ al vagonului, îşi ţinu respiraţia, voind să`şi îndepărteze gândurile. Fapte din copilărie îi reveneau acum în lumina lor de-atunci. Desgustul pentru mulţime, iritările contra slugilor, cari voiau să `l ducă la plimbare, starea vecinic nervoasă, preocupat zilnic de ceea ce trebue să se întâmple seara, nopţile de veghiere la acea etate, visurile mari, năpraznice, iluzii, ce se distrugeau, când deşteptat în acelaşi pat, vedea aceleaşi figuri auzea aceleaşi dialoguri; trăia aceeaşi viaţă uniformă de tăcere şi melancolie, cu variaţie de certuri familiare.

Acum se gândea la singurătatea lui, la răceala cu care privea toate lucrurile, la neputinţa de a suferi pe nimeni împrejur, la mizantropismul complet în care se arunca singur, la moşia strămoşească. Şi` aducea aminte de viaţa lui din străinătate, cum alerga din oraş în oraş, căutând mereu peisage, colţuri romantice, să-şi satisfacă setea singurătăţii, a gusturilor lui rafinate...

Se gândi la oamenii curţei. Aceeaşi bătrâni, cari serviseră pe părinţi o să `i aibă înainte, aceleaşi pagini frumoase, dulci, dar dureroase...

Figura palidă, desperată a măsei, i se desluşi din nou în minte, cu braţele întinse, strigându`i din pragul uşei:

- Alexe..., Aleze...

Un plâns înăbuşit, un chin de suflet îndurerat, apoi:

Niciodatăi... niciodată...

Lăcrămă sub puterea amintirilor...

Maşina scosae o fluerătură puternică, se opri aruncând vapori de apă, înecând staţia, într`o pânză alburie, ca ceaţa toamnei...

Se deşteptă din visuri, se uită pe fereastră şi la strigătele şefului, de Crasna, două minute, puse mâna pe geanta şi sări din tren.

II.

Antiteza lumei, plină de decoruri, rafinată, meschină, faţă de lumea naturală în care intra, îi schimbă într`o secundă disposiţia sufletului de-a porni la fiecare moment în analiza ori cărui obiect, chiar fără importanţă.

Se opri la o margine de drum, se întinse pe iarba rouată, virgină. Inchise ochii. Respiră din fundul plămânilor atmosfera ozonată, parfumul exalat de florile şi semănăturile câmpului. In earbă ţârâiau greeri, în aer se auziau ciripit de rândunici, cântecul trilat al ciocârliei, fâlfăind din aripe, ridicându-se în nouri, plutind în atmosfera limpede, albăstrie a cerului...

Işi simţii obrajii umezi de rouă proaspătă, rece, a dimineţei de April, avea senzaţiunea că înoată într`o apă rece.

Când deschise ochii, cerul se rumenise în roş-trandafiriu, apoi în roş-sângerat. Se sculă în picioare. se uită peste toată întinderea câmpiei. Inaintea lui, se întindeau vastele semănături. In fund lucea la soare, turla bisericei, zugrăvită în roş. Acolo, în umbră copacii formau punte violete, negre, împânziţi într`o atmosferă albăstrie, ca apa mărci neturburată.

De-oparte şi de alta a drumului, plopii îşi tretremurau frunzele, sclipind argintiu la razele soarelui, se plecau încetişor de ramuri, la adierea vântului primăvăratec... El înainta mereu, soarele se urca sus, auriu şi mare, vrăbiile se scăldau în praful de pe şosea. Pe deal căruţele cu povară coborau la vale, în sat se auzi toaca, dangătul dogit al clopotului de la biserică.

Acum mai mult decât ori când, Alexe Comnean se deşteptă din visurile obişnuite, unde senzaţiunile proaspete, se confundau cu amintirile vechi, văzându-se aci copil, asistând la scenele triste de altă-dată, aci trăind într`o lume rafinată, plină de decoruri, de politeţi exagerate.

Când dete cu ochii de foişorul din grădina vechiului palat al Comnenilor, se opri pentru a privi din depărtare, locul iluziilor triste, ce revărsau, acum ca şi atunci, jale şi melancolie. Casele mari, zidite de două veacuri, de strămoşul său, Eronim Comnean, mort la Veneţia în 1732, aveau peste patruzeci de camere. In faţă era o grădină mare de flori. Dela cele două aripi ale casei, plecau două gardurii de trandafiri până la poarta cea mare, vecinic închisă, dela moartea bătrânului Comnean. Earba şi buruienile înecaseră grădina. Viţa sălbatecă se ridica de jos până sus, pe coperiş, întunecând ferestrele mari, dând casei un aspect romantic, sălbatec... In dosul caselor, se întindea un parc nemărginit, cu copaci uriaşi, seculari, cu poteci şi cărări, ducând în boschete de merişor, de brazi, lilieci, molifţi, mesteacăni, crescuţi în paragină, înecaţi în buruieni, acoperiţi de ramurile altor arbori.

Alexe păşi sfios în mijlocul curţei, se uită să vadă pe cineva. Dete cu ochii de un câine colosal, ce se ridică în sus şi începu să latre cu glas sălbatec, turburând cu mânie, pacea neîntreruptă a vechiului palat boieresc.

O femeie bătrână, înştiinţată de venirea lui Alexe, îi eşi înainte.

- Bine, bine că te ai gândit să mai vii şi pe la noi, uitaseşi pământul nostru...

- Am venit să mor aici...

Bătrâna dete din cap, îl privi cu acea mirare, caracteristică ţăranului, nedumerit încă asupra unui lucru.

Alexe, urcă scările îngropate în foile de viţă sălbatecă şi deschise uşa. Un miros caracteristic de vechiu răspândea întreaga zidire. Când intră în galeria portretelor, unde se găsea marea bibliotecă, albumurile familiei, cu biografiile tuturor membrilor, îl izbi aceeaşi regularitate în aşezare. Nimic schimbat. Avu senzaţiunea că se găseşte într`un loc sfânt, unde pioşii din pricina superstiţiilor, păstrează aceeaşi uniformitate.

Se trânti pe un fotoliu, cuprins de jale şi melancolie, privind pe rând portretele bătrânilor, duşi pentru vecie...

Işi simţia sufletul pătruns de acea nostalgie pe care ne-o lasă cei iubiţi, de care ştim că ne-am despărţit pentru totdeauna. Ii simţia trăind alături, i se părea că `i aude vorbind în glasul lui, visând în visurile, în aspiraţiile lui iluzioniste...

Bătrâna se apropia cu o tavă de argint cu inscripţiile familiei, îi servi dulceaţă, apoi aşezându-se la picioarele lui, îi vorbi:

- Să te însori, să ne faci stăpâni, că nu este bine să rămâie omul singur. Boierul murind, ne-a spus să te servim ca pe dânsul; noi îl ascultăm, aşa cum ne ascultă el, de-acolo...

Bătrâna inspira prin gesturile rari, vorba largă, înceată, moale, tăcută, aceeaşi pietate ce revărsa întreaga casă.

Totă firea îi era pătrunsă de acele senzaţiuni, ce turbură sistemul nervos, făcând să tresară corpul, ca în visurile pline de halucinaţii.

Se sculă în sus, începu să se plimbe cu paşii nervoşi prin odaie. Răsunetul paşilor îi făcea rău, auzea ecoul repercutându-se... Eşi afară pe prag. Dela străşmi curgea în jos, până în pământ, ramuri de viţă sălbatecă, astupând vederea în spre largile câmpii. Dete ramurile la o parte şi se uită în grădină.

In foile viţelor ciripeau rânduitei cu glasuri ascuţite, o lumină violetă împânzea grădina. Florile albastre dela lilieci, trandafirii, îmbălsămau atmosfera, trezându-i scenele de voluptate ale lumei aristocrate romane.

„Poate faptul că n`am iubit niciodată până acum, n`am simţit dogoarea emoţiunilor violente, cari duc adeseori la sinucideri tragice, mă fac să nu pot suferi pe nimeni lângă mine.

O serie nouă de imagini se formă, serie uitată un moment, dar deşteptată de mirosul puternic al florilor din grădină:

„În locul arborilor seculari, văzu basinuri mari de marmură albă, cu fundul violet. Din conducte cu forme de balaur, de sfinxi, de paseri mitologice, ţâşnea apa, ridicându-se în sus, la înălţimi invizibile, căzând în mii de cercuri, pe suprafaţa albastra a basmului. Pe pereţii de marmură, erau zugrăvite scene de voluptăţi lubrice: femei goale, cu părul despletit, căzând pe umeri albi ca zăpadă, îi zâmbeau, coborau pe scări încetişor, se jucau cu picăturile de apă, ce cădeau dela conductele fantastice. Aruncau stropii pe mal, în altele, ce stau întinse pe covoare moi, trecându-şi prin mâini, inimi de ivoriu, de coraliu, să aibă senzaţie continuă a corpului omenesc. Unele, stau întinse pe brânci, vorbind încetişor cu mâna razem sub bărbie, altele cu ochii pe jumătate închişi, tremurau sub picăturile argintii, ce cădeau din conducte. Râdeau, aruncau stropii de apă pe mal, speriind pe cele ce-şi uscau părul la umbra marilor chiparoşi. Vântul, pleca ramurile chiparoşilor, umbrea chipurile lor albe, zugrâvindu-şi umbrele foilor pe corpul lor de statuă.

Alexe era stăpânit de acel tablou de senzualitate neroniană, când auzi paşi tărşindu-se la spate. Intoarse capul, zări pe bătrână, tabloul dispăru din imaginaţie; căzu din nou sub impresiunile de mai înainte.

- Să te culci, să te odihneşti...

Ca sub o putere imperioasă, magnetică, Alexe, dete ramurile la o parte, intră în sala cea mare, să trânti pe un divan vechiu, şi adormi de oboseala nervilor sleiţi.

III.

Rătăcise ani, colindând toate oraşele, unde erau de văzut pinacoteci, cu tablourile maeştrilor vechi şi moderni. Dormise prin gări, căutând să fie vecinic în călătorii, pentru a avea totdeauna senzaţiuni noi. Dar aceeaşi melancolie de moarte îl urmărea pretutindeni. La început, ahtiat după căutarea culturei, după anumite forme ale artei, în urmă, dornic de un trai animalicesc.

Se oprea la câte o staţiune necunoscută, din fundul unei provincii, din Olanda, sau Suedia, puţin vizitată de oamenii. Rătăcea pe străzile pustii, ajungea la marginea oraşului. Intra în câte o cârciumă, mânca tot ce putea fi mai sănătos, dormea două trei zile pe un pat, curat, simplu, unde mirosea numai a stilfină şi fragi.

Oamenii tăcuţi, melancolici, trişti, abia cutezaţi să te întrebe, cu ce te poate servi? Rămâneau ceasuri întregi pe câte-un scaun, fumându-şi liniştit pipa, pierzându-se cu gândurile aiurea...

Câteodată, dimineaţa, către începutul primăverei, mai cu seamă toamna, ceaţa, împânzea pădurile de brazi din Olanda într`un voal subţire, diafan, albastru deschis, ca în zilele senine de septembrie. Căuta potecile deşerte spre pădurile de brazi şi înainte de a pătrunde, rămânea să admire vălul albăstriu al pădurei... Simţea cum boarea se depune, de degete reci, nevăzute, pe obrajii lui albi... Aspira aroma de răşină, se trântea pe earba rouată, sub brazi seculari. Câte-o rază de soare străbătând nori, pătrundea printre ramurile verzi ale brazilor: făcea colori, fine, delicate, negăsite de pictori. Niciodată nu erau colorile simple: o variaţie, un complex neînchipuit de fin. Se transformau, se formau cât ai clipi din ochi... Acolo oamenii, se ocupau cu creşterea vitelor şi pescuit. Erau încrezători, buni, naivi, primitori şi fără pretenţiuni, ca şi animalele.

Un văl plumburiu albastru, sta vecinic de-asupra satului. Atmosfera mirosea a peşte, a lapte, a brazi, şi a răşină. Marea era verde închisă, pădurea de brazi, totdeauna înecată în ceaţă plumburie. Paserile cântau încet, parcă le-ar fi fost frică să turbure liniştea oamenilor şi melancolia naturei.

Intra în fyordurile Norvegiei cu câteva ceasuri înainte de-a `ncepe zioa. Se ducea departe unde natura era mai primitivă, mai sălbatecă; aştepta ivirea aurorei. Observa toate nuanţele de colon, când noaptea începea să pălească, de apărea cea dântâi sprânceană verzuie, departe de fyordurile stâncoase, bătute de furia valurilor...

Se făcea o lumină fantastică, orbitoare, delicată, culoarea borangicului. Atmosfera se împânzea în voal străveziu de borangic. Numai acolo, departe, deasupra fyordurilor primejdioase, pădurile seculare de mesteacăni, se înecau spre poale într`o drâmbă palidă, galbenă, argintiindu-se din ce în ce spre vârfuri...

Se schimba apoi în ros trandafiriu, în violet, în verde deschis. D`asupra mărei, între stânci, d`asupra pădurilor, paseri albe marine scoteau strigăte de-ţi luau auzul. Chirchăiau, îşi asvârleau aripele cu sgomot, băteuu suprafaţa mârei, se scăldau, răpeau peştii din undele transparente ale apei...

Fenomenul zilei începea.

Lumina nu se mai sfârşea, schimbând în milioane de culori pânza intangibilă a cerului...

Alexe, rămânea ceasuri întregi pe câte o stâncă, între fyorduri, urmărind cu minuţiositate de halucinat, schimbarea coloriior în atmosferă, pe mare, în păduri, cum valurile spumoase, verzi în latul mărei, se argintau, când se loveau de coastele stâncilor...

Aurora boreală se ivea. O lumină roşiatică-trandafirie învăluia păduri şi stânci. De-asupra mărei se `ntindea o ceaţă violetă. Valurile cântau, abia se mai auzea în noaptea boreală, luminoasă, câte un strigăt de pasăre, lovind cu pliscul, smârcurile undelor violete...

Peşti mari se ridieau la suprafaţa apei, se jucau sub lumina fantastică a aurorei boreale...

Alexe, obosit, se lăsa să cadă pe muşchiul verde brumat al stâncilor. Adormea în cântecul undelo, înfăşurat ca într`o cămaşe subţire, transparentă, ca apa, în ceaţa mărei...

Dar când începea noaptea şi soarele perea de pe cer luni întregi, când viforul năprasnic lovea fyordurile de îngrămădea zăpada în unghiurile stâncilor, când o drâmbă groasă, ca o pânză de în învăluia munţii şi pădurile de brazi, când amorţeau pasările marine în găurile rocelor şi când marea gemea ca o fiară strânsă în lanţuri, bătând cu furie stâncile, Alexe alerga sub cerul Italiei...

Primă-vara, când dau portocali în floare şi aerul se îmbălsăma de parfumul violetelor de Parma, de liliac şi iasomie, dormea ceasuri întregi în grădinile neumblate, părăginite din sudul Italiei

Cu ochii pe jumătate închişi, urmărea câte un nor alb, cum se subţia, luând diferite forme, până dispărea în infinit.... de rămânea cerul limpede, ca oglinda.

Atunci se uita cu desăvârşire, perdea noţiunea realităţii şi închizând ochii, i se părea că sboară pe luciul senin, albastru al cerului, planează ca fulgul, se lasă pe pământ; se ridică iarăşi în sterile senine, necunoscute...

Parfumurile violetelor, al florilor de portocal, îi aprindeau imaginaţia, readucându-i în memorie, scenele de voluptate dela curtea Cleopatrei.

Cu cât aspira mai mult mirosul violetelor, cu cât aerul se parfuma de balsamul florilor de portocal, cu atât scenele de voluptate apăreau mai vii în ochii minţei.

Pe jumătate adormit de aroma florilor, lua parte la scenele orgiace ale Cleopatrei: sclavi eunuci, în sandale, îmbrăcaţi în tunici subţiri, aduceau în braţele lor vânjoase de atleţi, cupe mari de aur, pline cu vinuri de Corint. Le aşezau pe mese de marmoră colorată, dinaintea lui Antoniu şi a Clepatrei. Sala mare sculptată, în formă de scoică, avea pe pereţi frescuri de voluptate neroniană: Diana şi naiadele, surprinse în baie de către satyri, doritori de carne, se asvărleau cu furie sălbatecă asupra lor, se dau în spasmuri nervoase, cu mâinile încleştate, cu ochii închişi... Un satyr cu coarne de cerb, se uita după un arbore, răzând cu mulţumire satanică.

Cleopatra, goală ca o naiadă, întinsă pe un covor mare, de purpură, cu braţele razem, privea fix în ochii lui Antoniu.

Din când în când sorbea din vinuri, îşi apropiau gurile, se adăpau ca paserile...

Târziu, când se deştepta, se uita printre ramurile naranzilor cum perau cele din urmă raze de soare după câte un monument Roman. Ii lăsa în suflet nostalgii de depărtări, păreri de rău după acea lume apusă, creatoare de frumuseţi...

Lumea contimporană, era uitată cu desăvârşire...

IV.

Sala portretelor, vechiului palat, era lungă de cinci-spre-zece metri. Cum intrai pe uşa cea mare, înainte de a pătrunde în năuntru, dai de o perdea colosală, de catifea neagră, roasă de vreme, brodată pe margeni în fir de aur; cădea până în podele, lucrate în mozaic de lemn, mâncate pe alocurea de cari... La prima vedere, te izbeau tablou: rile vechi, de diferiţi maeştri, din şcoala Italiană-Salvator Rosa, Tintoretto, Fuselli, Anibal Caraccio, precum şi un portret al lui Wati-Dyk. Pe întreaga parte a intrărei, se întindeau bibliotecile, lucrate în stilul renaşterei, unde se păstrau operile de valoare ale timpului: documente istorice, legendare, familiale, cărţi vechi, rare, tipărite la Veneţia; precum şi o întreabă colecţie de arme, aşezate pe toţi pereţii sălei.

De sus din tavan, spânzurau două mari candele, de aur, pe care erau sculptate: misterul cumine-căturei şi naşterea Domnului. Pe spatele unui fotoliu mare, îmbrăcat în catifea roşie, închisă, ca o strană mitropolitană, era ţesut în fire de aur, bustul unui patriach, cu o mână întinsă, blagoslovind; d`asupra, armele familiei Villara Comnean; coroana de prinţ, două săbii încrucişate; dedesubt; era brodat tot în fir de aur deviza:

Marti invicto atque indefesso.

Până la jumătatea peretelui, în partea dinspre grădină, se deschideau patru ferestre mari, la mijloc, o uşe mare de lemn sculptată în stilul renaşterei, peste care cădea o perdea mare de catifea neagră. Toată partea cea laltă a peretelui din faţă, era ticsită cu portretele familiei.

De la jumătatea pereţilor, plecau de jos în sus, sclupturi, în lemn, stil secolul XVII, unde erau aşezate vase vechi, bibelouri, din diferite timpuri. Un fotoliu mai mic, brodat şi îmbrăcat, cu aceleaşi inscripţiuni ale familiei, destinat pentru Doamna, era aşezat lângă marele fotoliu. Dinaintea bibliotecei se întindea o masă mare, cu sertaruri multe, pe care ierau sculptate diferite scene istorice, d`asupra, se vedeau numeroase albumuri învălite în piele, încătărămate în aur.

In ele, se putea citi biografiile membrilor familiei, faptele săvârşite în viaţă. Precum şi o mulţime de credinţe, legende, impresiuni, notate în zilele de grea cumpănă, sau ideile vre-unui vlăstar, asupra vieţei politice, sociale şi religioase a timpului.

Tavanul mare, lucrat în arabescuri, representa la mijloc, bustul lui Mircea, la cele lalte patru colţuri, busturile a patru voevozi, restul, scene din o mie şi una de nopţi.

Un profil în ulei, făcut la Veneţia, Anna Comnean, una din cele mai apropiate rude ale lui Alexe, de la care îi rămăsese câteva documente în archivele familiei, era capo-d`opera sălei. Femeiea aceasta fusese întruparea desăvârşită a curtezanei antice: capul mic aşa cum l-au zugrăvit grecii, încadrat de un păr blond închis, ochii mari, negri, ploapele grele lăsate în jos, constrastau cu faţa albă, albă ca fulgul de lebădă. Spirit de erou extraordinar, Anna Comnean, lăsase o întreaga colecţie de documente în afară de cele cunoscute de literaţi.

O carte de curând publicată „Les Princesses Byzantines” de Paul Adam, îl interesase mult, dar nu`l mulţumise. Documentele literare pe care le poseda în bibliotecă, câteva scrisori de-o gingăşie, de un spirit fin delicat, dau nota caracteristică a acestui curtezane, care uimise lumea prin genialitate şi frumuseţe.

Alexe Comnean, din portretul ce-l avea înainte, semănând cu madonele gingaşe, delicate ale lui Luini, din documentele proprii, din scrisori, închegase caracterul psicho-fisiologic al acestei femei. I se părea că trăeşte, îi vorbeşte şi prin acea intuiţie rară, proprie spiritelor analitice, citea dorinţele, patimile, dorurile iei nebune şi ascunse.

Era femeia visată: curtezană şi erou.

Zile întregi, rămânea acolo, căutând să se pătrunză de atmosfera trecutului istoric, glorios al acelor eroi, cari jucaseră un rol aşa de însemnat în istoria civilizaţiei a patru ţări: Grecia, Byzanţ, Italia şi România.

Ca să uite de toate prejudecăţile, de convenţiunile sociale, de datinile de pe la sărbători, de anul şi luna în care trăia, poruncise tuturor cărora se găseau împrejurul lui, nici-odată să nu-i aducă aminte de nimic. Toate micile convenţiuni practicate de burghezie, îl scârbeau peste măsură.

O societate care alungă arta, introducând industria, omorând frumosul, despreţuind pe toţi, cari caută u nideal mai înalt, neântemeiat pe interes, nu poate să aibă nimic comun cu mine, gândea Alexe Comnean. Totul evaluat în marfă. Am ajuns să avem ca în industrie, valori de gândire. Atâta floare mai lipsea acestei societăţi scârnave, valoarea-gândire, ca să se complecteze buchetul mizeriei omeneşti.

Pentru că o parte din fenomenele exterioare, erau înlănţuite cu o mulţime de amintiri, ce-l ţineau strâns legat cu societatea contimporană, pe pe care o ura, cu tot dispreţul unui intelectual; vlăstar al unei generaţiuni trecute, nobile, văzându-şi rasa distrusă, înjosită, cotropită de slugile şi robii de odinioară, printr`o reacţie naturală, spirit neîndrăzneţ, fără voinţă, cu nervii distruşi, fără credinţă într`o societate visată de socialişti, se întorsese la timpurile de altă-datâ, creându-şi idealul în trecutul glorios al familiei; căutând prin visuri, să se ridice d`asupra vieţei.. Pe peretele uşei sălei portretelor, puse să i scupleze:

Dă-mi doamne visul cel de toate zilele...

Ceeace îl umilea, era viaţa în care trebuia să intre: o lume lipsită cu desăvârşire de educaţie, fără gust, ignorantă şi suficientă ca un scolastic medieval. Ştia că toată mişcarea intelectuală se resumă în certuri politice, coterii şi intrigi meschine de gaşcă.

Dar liniştea şi pustiul în care se aruncase singur, îi distrugea voinţa. Trăea în acea exaltare de visuri, câ-i era destul să gândească la o frasă, la un lucru de nimica, ca toată atmosfera vieţei de altă-dată să-i defileze pe dinainte. I se scurgea zilele într`o toropeală misterioasă, bolnavă, plină de halucinaţii.

Câte-odatâ, se gândea că ar fi fost bine, dacă ar fi rămas într`o stare primitivă de cultură, atunci ar fi avut credinţă, şi poate ar fi putut să servească într`o mânăstire tainele Domnului, mai cu seamă, era urmărit de legatul literar al unui patriarch, scris în albumul familiei: ‘„toţi, cari pe viitor vor lămuri din noi, Villara Comnean şi vor fi aleşi de Domnul, să se devoteze bisericei, s`o apere pre ea cu sabia şi pana.”’

Brutalitatea zilnică a oamenilor, la care era expus, îl desgusta peste măsură. Faptul că trebuea să se întâlnească mai târziu cu oameni, cari nu urmăreau de-cât interesul, să se puie în relaţiune cu acea clasă de sclavi de altă-dată, ridicaţi de patru-zeci de ani, în urma răsboiului, prin traficuri, exploatări neomenoase, furturi, falimente, îl arunca într`o melancolie neagră. De o potrivă, era revoltat împotriva acelei clase de boeri răi, autocraţi, exploatatori, dar nu gândea decât arare-ori a organisarea socială de atunci: trăea mai mult în viaţa familială, în viaţa intelectuală a acelor voevozi şi boeri, cari erau gata să se sacrifice pentru ţară.

„Lipsa de tradiţii în organisarea socială, face această nouă societate de târgoveţi şi de negustori, să evalueze totul în marfă. In patru-zeci de ani, gândea el, n`au avut timpul aceşti ciceroni, „homines novi” să-şi formeze nici o lustrueală de educaţie. Singurile clase cu merite mari, cari au cimentat cu sângele lor ţara, au format tradiţia socială, politică, literară, sînt: clasa boerească şi clasa ţărănească.

Aceste două clase, una ignorantă, suferind toate mizeriile posibile în timp de veacuri, au păstrat obiceiurile vechi, au continuat tradiţia, au dat naştere unei literaturi originale, proprie geniului lor melacolic şi trist. Alta, privilegiată având la dispoziţie toate mijloacele posibile de cultivare a spiritului, în marginele trebuinţelor şi împrejurărilor economice ale timpului, au apărat prin viaţa lor ţara, cheltuindu`şi avutul, pentru susţinerea clasei ţărăneşti. Şi-au apropiat la vreme o parte din reformele occidentului, le-au altoit pe pământul ţârei, conservând nota originală, proprie şi tradiţională celor două clase. Dacă este aşa, gândi Alexe mai departe, ce legături mă ţin înlănţuit de această nouă clasă de vechi iobagi, ridicaţi prin înşelăciuni, profitând de căderea materială a boerilor, de lipsa lor de tact în viaţa economică, de degenerarea forţelor nervoase şi intelectuale...

O clasă, fără nici un fel de tradiţie, formată din tot ce a avut răsăritul mai puturos, ahtiată după avuţie, altoită pe acea parte murdară din ţărănime, venită la oraş odată cu introducerea trenurilor, a micei industrii, a comerţului, setoasă, flămândă ca o lipitoare, nu poate să producă de cât valori de gândiri.

Au transformat totul în marfă, au alungat poiesia şi frumosul, au introdus valoarea.

Alexe Comnean, se simţea obosit de atâta muncă internă, căutând să şi argumenteze lui însu-şi, incapacitatea intelectuală a burgheziei, lipsa de scrupule în afacerile economice.

Se gândea acum la generaţiile de literaţi, cari au căutat să formeze tradiţia literară a ţârei, nu găsea nici o individualitate puternică în societatea ridicată după 1848, să apere, să glorifice geniul, virtuţile acestei clase...

- Şi cu drept cuvânt, argumentă el, pe ce fond istoric-social, legendar, literar să-şi creeze idealul în viaţa politică? Ce clasă... Ce clasă...

Rosti tare cuvintele de pe urmă cu scârbă şi desgust, voi să-şi schimbe seria gândurilor, dar aceiaşi idee de revoltă îl stăpânea în potrivă societăţei contimporane,..

- Ce e de făcut? Ce e de făcut?

Se simţea umilit, desgustat şi scârbit, gândind că la fie-care moment trebuea să vorbească, să se puie în legătură pentru micile necesităţi ale vieţei, cu tot felul de adunături de oameni, de care natura îşi bătuse joc, creindu-i într`un moment de beţie nervoasă.

Această stare spirituală continua să-l depărteze cât mai mult de societatea contimporană. Erau zile, când amorţea cu desăvârşire, rămâind nemişcat, cu ochii închişi, întins pe câte o sofa turcească, trăindu-şi visurile, urmărindu-şi seria gândurilor...

- Uite un om, care a inţeles lumea contimporană bine, Ludovic al Bavariei, gîndi Alexe, trecând la alt ordin de idei.

V.

Saturat de filosofia clasică, de literatura şi arta modernă, căuta ca un om ale cărui iluzii au fost înşelate, un refugiu într`o lume imaginară...

Toate cărţile de analisă a moravurilor societăţii contimporane, le `ncuiase într`o bibliotecă dintr`o sală întunecoasă, să uite cu desăvârşire viaţa modernă. Păstrase numai într`o ediţie rară, ilustrată câteva volume din scrierile acelor literaţi moderni, cari se depărtaseră dela analisa moravurilor burgheziei. Din Huysmans: A Rebours, Tentation de Saint-Antoine, Salambô, de Flaubert, La Faustin, de Goncourt, toate operile lui Edgard Poe, câteva romane vechi englezeşti, o ediţie rară a tuturor operilor lui Shakespeare, tipărită pe timpul Elisabetei, cumpărată dela un călugăr augustin, de la o mănăstire din nordul Italiei. Nu avea nici un poet, afară de Ossian. Restul bibliotecei, afară de documente, de operile scrise de strămoşii lui, de cărţile grupate de fiecare membru al familiei, cuprindea o sumedenie de volume, de autori de prin secolul XV, XVI, XVII, XVIII, găsite şi cumpărate de prin mănăstiri, cărţi oprite de monarhii timpului ca periculoase, confiscate şi închise pela mănăstiri, să nu pătrunză în lume. Intre altele, o carte a lui Pomponius Mela, tinde vorbea de Satyri africani, o ediţie rară a cărţei: Vigiliae Mortuorum secundum Chorum Eclesiae Maguntinae.

Arare ori citea. Când deschidea biblioteca, căuta vre-o iscălitură curioasă, vre-o scrisoare rătăcită prin rafturi, sau prin foile cărţilor.

Incepuse să-şi scrie memoriile în albumul familiei, alături de Ana Comnean. Nemulţumit de modul de-a sensibiliza imaginile, amâna zi dupe zi. Trudit, plictisit de atâta cristalizare de idei, asupra vieţei, asupra artei, voia să se apropie cât mai mult de viaţa animală.

La început făcuse „tabula rasa” de toate prejudecăţile şi convenţiunile sociale, acum voia să uite totul.... să nu-şi mai aducă aminte de nimic, să intre în acea viaţă tihnită, stupidă, de lincezeală animală în care de obiceiu, trăesc majoritatea oamenilor.

Intr`un sat, pe coastele golfului Zuiderzeea, în Olanda. Intr`o dimineaţă plumburie, văzuse pe o luncă o cireadă de vaci rumegând. Intinse pe iarba brumată, abea clipeau din ochii lor mari, blânzi, vecinic în lacrimi. Văcarul, un olandez tânăr, cu faţa blondă, rumenă, cu ochii albaştrii, liniştiţi ca ai vacilor, sta aplecat pe marginea unei stânci, privea în apă, nu vorbea, nu răspundea, la nimeni. Aduna flori de nufăr de prin zmârcurile stâncilor, floarea reginei de pe vârfuri, le arunca în apa mărei şi se uita ca un prost cum se formau cercurile în latul mărei, până dispăreau, de rămânea apa iarăşi liniştită... Dacă l-a `ntrebat ce face acolo, i-a răspuns:

- Stau şi eu aici...

- Dar de ce aduni nufăr de arunci în apă, şi-`ţi pierzi privirea în undele mărei?...

- Aşa, ce să fac...

Scena aceea, îi rămesese cristalizată. Nici animal nu-i părea mai prost, mai liniştit, mai bun şi mai blând ca vaca. Câtă asemănare între inteligenţa acelui văcar şi vacile lui...

Voia să se apropie de acea viaţă animală.

Cumpărase câte-va perechi de vaci din Olanda, coloaren paiului, mari frumoase. Băgase îngrijitori şi cum se lumina de ziuă, intra în grajd le arunca fân în iesle, le mângâia. Când incepea sa le mulgă, sta aplecat aproape de hârdaie, să aspire odoarea particulară a laptelui.

Femeile, oamenii curţei, se mirau de schimbarea vieţei lui Alexe. Mai `nainte se închide cu zilele în odăile numeroase alei casei, nu primea de cât pe bătrâna să-l servească: era singura rămăşiţă, care`i reamintea viaţa de altă dată, îi cunoştea obiceiurile, ştia o mulţime de fapte şi particularităţi originale, de ale bătrânului Comnean necunoscute de Alexe.

Sta culcat în sala portretelor, ascultându-i poveştile, afundându-se într`o lume de visuri, plină de halucinaţii...

Intr`o dimineaţă de primăvară, pe când cobora din casă, îl izbi frumuseţea arborilor de trandafiri, ce plecau din faţa palatului, până în şosea, la poarta cea mare. Parfumul lor îi trezi o idee bizară: „Dacă ş`ar întocmi o seră cu tot felul de plante, un laborator pentru prepararea parfumurilor..?

Ideea aceasta îi plăcu, cu atât mai mult, cu cât observase că mirosul unor flori, anumite preparaţii de parfumuri, îl sugerează anumite scene, în legătură cu viaţa lui.

Aduse o mulţime de flori, de toate genurile şi speciile. Scrise la o casă mare din străinătate să-i trimeată cărţi pentru prepararea parfumurilor şi un bun grădinar. Construi sera afară lângă galeria portretelor, instală irigaţiuni, câteva pompe pentru aducerea apei la de iaz. Alături, sub aceleaşi acoperământ, despărţi sera printr`o uşe originală, făcută din plante tropicale, de laboratorul de parfumuri. Intre flori şi plante aşează statui. Incepu să lucreze, să altoiască tot lelul de plante, să prepare parfumuri noi, căutând să uite cu desăvârşire teoriile parodoxale asupra, vieţei asupra artei.

Spiritul obişnuit de ani, cu acea analiză subtilă, delicată, care-l făcuse moale, leneş, gata ori când să pornească în analiza celui mai mic fenomen, îl stimula, printr`o lege naturală phisit»logică, să caute în viaţa plantelor şi a florilor, tot acele fenomene afective, care apropie pe om de cele lalte fiinţe organice, vegetale. Observase ea plantele şi florile au viaţa lor phsică aparte. Sensibilitatea lor, nu se putea compara cu a nici unei alte fiinţe organice. Comparaţia lui Ptolemeu Hephestion, cu roca marină, care rezista tuturor uraganurilor şi valurilor marei şi tremura numai la atingerea floarei Asphodeles, îi da unitatea de comparaţie, de puterea extraordinară de sugestiune, de sensibilizare, pe care florile o pot exercita, chiar asupra produduselor inorganice.

Observase că florile cari trăesc chiar sub toate regiunile, dezrădăcinate, altoite şi plantate acolo, cu toate îngrijirile, pereau încetul cu încetul, le găsea dimineaţa veştejite, moarte....

Dacă nu mureau, trăeau mai puţin, perdeau din coloare, creşteau rare, la intervale, lungi, neregulate. Alexe, credea, că este un simpton de nostalgie, după locul, unde se `nrădăcinase întâia oară, unde crescuse, dase ramuri, muguri şi flori...

Mergea cu îndrăzneală până acolo de-a crede în sensibilitatea florilor şi arborilor din parcul vechiului palat, în cât gândea, că dacă ar fi lipsiţi de atmosfera ceţoasă, plumburie, formată de aburii râului, ce curgea la marginea parcului, între maluri de mesteacăni şi brazi, toţi copacii, florile, s`ar usca şi casa ar cădea în ruine....

Inconştient, stabilea aceeaşi lege psichică, care-l înlănţuia pe el de casa vechie, de portrete, de amintiri şi între atmosfera parcului, dispoziţia arborilor şi viaţa lor de trei sute de ani...

De doi ani se ocupa cu studiarea vieţii psichice a plantelor şi cu prepararea parfumurilor.

In laboratorul de lângă seră, combina deosebitele feluri de esenţă de flori, stoarse prin ajutorul instrumentelor, distilate. Cu aceste parfumuri necunoscute, tari, delicate, căuta să-şi trezească tot felul de nuanţe de colori, imagin, numele şi ospățurile celebre ale curtezanelor antice, care făcuseră epocă, scene orgiace din viaţa Romană, a Greciei artistice, a Medicişilor din timpul reanaşterei literare şi artistice.

Rafturile laboratorului erau pline cu flori, instrumente, inscripţii, numele parfumului, plantele din care se combinase, data când fusese preparat.

Pentru ca imaginile, sâ fie sensibilizate în atmosfera lor propie, cu gesturile, colorile locale şi pentru ca emoţiile să dea aceleaşi senzaţiuni vii, evocate la prima impresiune combina diferite sucuri, le distila, scotea parfumul, care-i da în totul imaginile şi emoţiile dorite.

Floarea de tei, specia de trandafir „creme” numit M-me Flhaut, violetele de Parma combinate, îi dau scenele de altă dată ale familiei.

Parfumul florilor de portocal, abia simţit, îi deşteptau scenele orgiace ale curtezanelor romane şi grece. II botezase, parfumul: Anna Comnean.

Odaia de culcare, o cameră mare, cu două sofale turceşti, aşternută cu un covor mare oriental, cu ţeseturi din legendele Arabe, o stropea cu acea odoare, care-i evoca tradiţiile familiei.

Acolo, într`un colţ al odăiei, aşezase pe soclu de marmură, statua poetei Sapho, opera unui sculptor tânăr Italian, care se împuşcase la Florenţa de mizerie.

Intr`o dimineaţă, ducându-se în târgul florilor, fu atras de mulţimea grămădită la un colţ, unde se vindeau rămăşiţele mizeriei, ale acelui sculptor.

Izbit de gestul extra-ordinar de frumos, de delicateţa şi eleganţa cu care întrupase în piatră deznădejdea poetei, o cumpără.

Sapho, pe râpă, înainte de a se arunca în mare, cu o mână întinsă, aproape îngenuchiată, cu ochii rugători, îndreptaţi către cer, se aruncă în valuri...

De-asupra sofalei, ce-i servea de pat, avea o copie după Herodiada lui Moreau.

Când viaţa laboratorului îl plictisea, eşea din seră. Se îndrepta spre grajd, vizita vacile, boii, cu care i se lucra câmpul, apoi se ducea la vânat.

Aerul câmpului, reşina proaspătă a brazilor, nuanțele de colori din natură, îi schimbau dispoziţia spiritului. Era mulţumit, uita viața contimporană.

Trei ani, se scurseseră într`o monotonie şi o plictiseală animalică, alergând din seră în laborator, unde mirosurile de parfumuri îi deschideau tot felul de orizonturi din viaţă cu toate impresiunile de gesturi, colori cu toate elementele visuale, olfactive şi auditive. Apoi în grajd, uitând de toţi şi de toate, confundându-se în viaţa animalică, alergând pe câmp, vânând şi pescuind pe marginea lacurilor şi a pădurilor.

Când venea de la pădure şi vedea din depărtare cum tremură, scăpărând în argintiu frunzele plăpânde ale mesteacănilor, sub bătaia razelor reci ale lunei, i se deştepta o dorinţă nebună anormală, de-a-se preface în frunză, să simţă, să auză, ce spun bătrânii copaci de tremură vecinic...?

Intra în casă. Il oboseau atâtea imagini, atâtea scene, ce`l năpădeau cu o iuţeală de neinchipuit. Fugea pe câmp. Se intindea pe maldărul de fân, cosit de curând. D`asupra lui, ciocârlia se ridica tremurându-şi aripele în razele apuse ale soarelui, cu aceiaşi iuţeală, cu care foile mesteacănului se legănau de vânt. Nori subţiri, diafani, lunecau în infinit..., subţiindu-se ca nişte fuioare străvezii, împrăştiindu-se ca fumul dincolo de pânzele albăstrii ale cerului de Iulie.

Atunci, îşi trăea viaţa animală, alunga visurile. Dormea ajungându`şi ţinţa: uitarea de toţi şi de toate...

Dar cu cât căuta să se apropie de viaţa animală a brutelor, cu atât, printr`o reacţie naturală, obişnuită de ani, a nervilor cranieni, ochii simţurilor, vecinic neadormiţi, se apropia de o altă viaţă rafinată, distrugătoare, chiar omorâtoare...

Voinţa, ajunsese aşa de slabă, în cât, odată imaginea formată, cu culoarea, parfumul şi desenul închipuit, trezea o serie nenumărată de alte imagini, pe care le urmărea culcat pe spate, cu ochii închişi, cu o ezactitate şi o răbdare de sfinx.

Erau aşa de vii, aşa de puternice colorile şi mirosurile trezite în imaginaţia lui, în cât adese-ori, i se părea că toată atmosfera înoată în acea odoare. I se oprea respiraţia, îl durea capul, avea iluzia că mirosurile îl doboară, îl apasă greu...

Incepuse să simţă influenţa parfumurilor, a florilor, a singurătăţei în care trăea.

- Mi-am ales viaţa asta, sa mă distrug încetul cu încetul..., agonia nu-mi place.

Intr`o zi, spre mirarea tuturor, chemă arendaşul, încheiă socotelile, închise fără de veste casele, concediă slugile, opri numai grădinarul, lăsă cheile bătrânei, şi pieri pentru multă vreme.

VI.

Viaţa nervoasă, extraordinar de ciudată, plină de visuri şi halucinaţii, mizantropizmul, ideile bizare asupra artei, lumei, atmosfera parfumurilor, îl depărtase de la orice mişcare a lumei.

Deşteptat departe, într`o altă casă cercă să-şi dea seama, prin ce întâmplare se găsea acolo.

In mintea lui, totul se amesteca: amintirile din copilărie, viaţa nervoasă a străinătăţei, orgiile neroniane din Italia, pribegirile prin Olanda şi Norvegia, zilele fără de sfârşit, cu lumile orbitoare din fyorduri..., apoi totul schimbat. Aci se oprea firul senzaţiunelor.

Incetul cu Încetul, imaginile se limpeziră, apărând în lumina lor proprie, cu toate impresiunile şi colorile locale.

- Dar unde sânt, cine m`a adus aici..?

O rază aurie de soare, pătrunzând prin între-deschizătura obloanelor ferestrei, îi schimbă cât ai clipi din ochi, toată seria gândurilor..

Avu iluzia sub impresiunea puternică a razei de soare, a mirosului de flori de portocali, imbâcsit în haine, că se găseşte sub cerul Italiei.

Simţea cum i se transformă corpul într`un fum uşor, pluteşte pe d`asupra mărei, se leagănă de de vânturi, lăsându-se încet ca fulgul, sub umbra naranzilor...

Foile cădeau, avea senzaţiunea că degete reci, umede, îi ating obraji...

Aceiaşi idee îi reveni...

- Cine m`a adus aici.., unde sunt?

Un moment, nu avu putinţa să-şi reculeagă impresiunile. Işi luă faţa între mâini, şi roti ochii împrejur. La picioarele lui, dormeau pe o piele de urs, câinele Ercul şi motanul Edgard. Biblioteca era într`o ordine vandalică: cărţi, biblouri, statui, zăceau amestecate, răspândite în toate părţile. Hârtii, manuscrise, documente, erau întinse pe un birou, mare vechiu. D`asupra biroului, atârna un tablou, o copie după „Melancolia lui Durer. Câte-va pasteluri şi portrete vechi, erau ţesute în pânzele pâianjeniior.

Intr`un pervaz mare aurit, lângă o fereastră, spânzura un tablou în ulei, un chip de bătrân cu barba albă, zugrăvit pe patul de moarte: era tătăl lui. Recunoscu alături profilul fermecător de frumos al măsei, cu zâmbetul pe buze, ochi mari amoroşi..

Examinarea minuţioasă a odăiei îl readuse la viaţa reală. Senzaţiunile vieţei din trecut, proaspete în imaginaţie, păreau izvorâte dintr`un vis lung, ca şi cum după citirea Infernului lui Dante, ar fi adormit sub o putere imperioasă, magnetică, poruncindu-i să viseze viaţa pe care o trăise atâta vreme...

Se sculă repede în picioare, deschise obloanele şi ferestrele. Lumina intră cu grămada în odaie, trezind păianjenii din amorţeala obişnuită, aurind armurăria vechie, aşezată în piramidă în peretele de d`asupra uşei. Un miros de lemn putred, se exala de pretutindeni.

D`afară, venea un vânt răcoros. Atmosfera mirosea a sevă. Lilieci albaştri, umpleau aerul cu un parfum delicios. Vrăbiile se zbeguiau între ramurile verzi, aplecându-se la adierea vântului. In streşini, d`asupra ferestrelor, în aer, se auzeau ciripit de rândunici. In atmosfera plăpândă, albăstrie a dimineţei de April, vişinii tremurau ușor din ramuri, plouând cu flori albe, earba virgină a grădinei. Pe foile proaspete, fragede, ale arborilor, pe florile albe de vişin, în earbă, picăturile de rouă, străluceau ca diamantul în intunerec. Mii de musculiţe zbârniau în razele calde, alergând să prinză fulgii. In ciocul lor fin, ascuţit şi delicat.

Aţe aproape invizibile, puful transparent destrămat de la platanii în floare, pluteau în atmosferă..., pereau în infinitul albastru. Cerul era limpede ca o oglindă colorată. Toată grădina mirosea a trandafiri. Părea aşa de frumoasă, de atrăgătoare, şi proaspătă în cât îţi da senzaţia mirosului de rouă şi fragi, dorinţa neinfrânată de-a săruta florile şi arborii parcului.

Alexe Comnean, rămase câte-va minute plecat peste fereastră, aspiră din fundul plămânilor odoarea parfumată a grădinei, apoi suspina:

- Nici-o schimbare, nici-o schimbare...

Părăsi fereastra dar reveni iarăşi. Ochii se opriră dincolo de zid, la casa vecină.

Cartierul acela al capitalei, păstra încă în vremea aceea, câte-va curţi mari, boereşt, cu architectura vechie, românească. Casele zidite solid, cu odăi multe, zidul mare, gros, susţinute la primul etaj pe coloane de zid, cu pridvor, obloane verzi la tereştri, aveau în faţă grădini de flori, în dos parcuri seculare, unde trunchi arborilor, abia îi puteai coprinde cu braţele.

Pictorul Aman în tablourile lui de viaţă intimă, ne-a lăsat câte-a impresiuni de asemenea case, azi, căzute în ruină, dispărute...

Casa, era unul din acele edificii, îngropată în flori şi arbori seculari.

Alexe, rămase intrigat. Acolo peste zidul uriaş al vechiului palat boeresc, zărise la fereastră o mână albă, dând ramurile unui mesteacăn la o parte, făcându-şi loc să privească.

Fusese o iluzie a simţurilor lui bolnave, sau văzuse acolo un cap de femee tânără, uitându-se printre ramuri? Nu ştia cine şade, nu se interesase niciodată de nimeni, nici nu voia să ştie că împrejurul lui trăesc oameni. Grădina, parcul imens, tăcerea şi liniştea în care înota întreaga casă, îi mări curiositatea.

Nu iubise nici-odată Viaţa lui amoroasă, se mărginea la câte-va aventuri primejdioase, de beţie nervoasă şi amor propriu, la Roma, cu contesa Eulalia Lutetia d`Avril, de pe urma căreia, se alesese cu o rană adâncă, la umărul stâng, un urma unui duel.

Femeea aceea de care `şi aducea aminte cu groază şi plăcere, întrunea calităţile Herodiadei. Aceeaşi putere de-a fermeca şi sugestiona, aceeaşi pervertire în iubire. Pe cât era de frumoasă, pe atât de de perversă. Işi număra amanţii după sinuciderile şi morţii căzuţi în duel La Roma, contesa d`Avril era supranumită ‘„curtezana-vampir”’. Dar nimeni, nici-o femeie nu ştia să sărute mai aprins, nici o curtezană nu avusese ochi negri, mai ispititori, mai satanici, ca ai contesei d`Avril...

Nimeni nu-i putea rezista. Când ridica ochii, toţi cădeau ca muştele, în mrejele iei.

Işi cunoştea puterea de sugestiune şi când cineva îi plăcea, era destul să arunce privirea şi cădeau pradă jocurilor amoroase, perverse.

Rămăsese cu ochii ţintiţi spre fereastră, ramurile mesteacănului se mişcaseră, o umbră apăruse. Aşteaptă să vadă, dacă`l înşelase simţurile.

Inaintea lui, vedea statua dreaptă, înaltă, bine făcută, cu părul negru, lins, adus la urechi, a contesei d`Avril. Scena duelului rămăsese neuitată, căzuse lovit de spada adversarului, sângele ţâşnea din rană. Ea sosise să-şi vadă victima. Râdea şi-i arunca flori.. Apoi, comandă şampanie, turnă în pahare, atinse cu degetele-i albe, trandafirii, rana sângerată, le muia în paharul de şampanie, bău licoarea dulce, galbenă, până în fund. Şopti cu mândrie. Este al şaptelea rănit...

O vedea râzând, arătându-i dinţii albi, dând capul mic, frumos pe spate, sorbind cu nesaţ ultimele picături de şampanie, lingându-şi uşor buzele roşii, vecinic umede.

Dar acolo, ramurile, mesteacănului stau nemişcate. Frunzele tremurau, cum tremura el de plăcerea s`o mai vadă odată...

- Nimeni de sigur, am avut o iluzie.

Se depărtă de la fereastră, se apropie de o sârmă electrică şi sună. O femee bătrână, nevasta portarului, intră să-l servească. Dete ordin să-i cureţe odăile, accentuă să păstreze aceiaşi religiositate în dispoziţia lucrurilor, comandă prânzul şi intră alături să-şi facă toaleta.

De ani de zile, nimeni nu pătrunsese acolo. Aceleaşi obiecte, aşezate în aceleaşi locuri... Camera de toaletă, era mare, dreptunghiularâ. Cum intrai, o perdea mare de catifea vişinie, acoperea întreaga uşe. In fund, la stânga, două sofale turceşti, aşezate faţă în faţă.

De sus din tavan, cădeau două perdele albe, brodate, prinse de o parte şi de alta de fereştri, ascunzând sofalele. La dreapta erau două lavabouri mari, de ştejar, în marmură. D`asupra, pe policioarele de stejar, erau aranjate tot felul de sticle cu ape, parfumuri şi instrumente de toaletă. Intr`un perete spânzurau un tablou mic, o vignetă de Sully, representând bustul Smarandei Comnean.

De şi de-o miticulositate extraordinară în curăţenie, de o eleganţă, o modestie şi o rafinărie rară, în gustul de a-i potrivi vestmintele, nici-o-dată nu pusese mai multă îngrijire ca acum. Dimineaţa aceia, îi reamintea prima intâlnire, pe care o avusese cu contesa Eulalia d`Avril. Cu toate acestea nu avea gândul de-a se duce nicăieri. Amintirea unei cunoştinţe vechi din Germania, într`un muzeu de pictură, îi surâdea, dar nu ştia unde şeade.

Ideile pornite contra societăţei contimporane, îl izola cu desăvârşire de oameni şi de moravuri. Nu putea suferi berăriile, cafenelele.

- Toate sânt expresia unei societăţi brutale, întocmită pentru băutură, interes şi îndobitocire. A trebuit o societate de cârciumari, de industriaşi, să alunge frumosul de pretutindeni...

Eşind din sala de toaletă, gândi la sacrilegiul, pe care `l făptuieşte lumea, vizitând muzeele de arta.

Işi aruncă ochii la o pendulă mare, vechie, sculptată în lemn, în felul cântarelor automate, ce se văd priu gări şi pieţile publice: erau 11 ceasuri. Ceru la masă.

Se apropie de fereastră. Ramurile stau neclintite, acolo, unde văzuse apărând chipul tinerei femei.

Frunzele întunecau fereastra, vântul scutura arbori, făcând un joc fantastic de umbre, pe peretele uriaş al caselor. Nimeni...

Ar fi voit să se arate, să fie cine-va. Simţea o dorinţă invizibilă, de ce-va nou în viaţă. Nu iubise nici odată. Cei două-zeci şi cinci de ani ai lui se scurseseră într`o viaţă chinuită de visuri. Ar fi voit acum toate dorinţele, visurile nebune să le `mpărtăşescă cui-va...

Makbeth, omorâse somnul, nu putea omorî iubirea. In acel suflet obosit, clocoteau o mare de patimi, de dorinţi neînţelese şi nesfârşite. Strămoşi lui lucraseră prea mult, îşi istoviseră forţele fisice, vitale, storcându-şi creerul, întrupând în forme neperitoare, pagini neşterse în istoria civilizaţiei.

Dar el, avea un prisos de iubire. Nervi simţeau trebuinţă de acele exaltări amoroase, sublime, neinţelese, ce duc la nebunie...

Se simţea bine dispus, liniştit, dar nutrind aceleaşi idei contra societăţei moderne. Nimic din din viata de la ţară, pe care o părăsise brusc, nu-i turbura pacea gândurilor...

Trecu în sala de mâncare. O masă mare de stejar, care se putea întinde după voinţă, ocupa vasta sală. Pe scaunele mari, grele, de un galben închis, erau sculptate capetele voevozilor ţărei De jos în sus, jumătatea pereţilor, erau lucraţi în lemn sculptat. Restul, îl ocupa un tapet de pânză închisă, cu desenuri de paseri şi animale. Pe câte-şi patru pereţi atârnau vase de bronz, medalii de animale şi paseri sălbatice.

Ingrijitoarea casei, cunoscând gusturile tânărului Comnean, de o parte şi de alta a mesei, aşezase în vase mari Japoneze, buchiete de liliac alb, albastru, trandafiri de toate colorile...

Acei scriitori, obişnuiţi cu analisa miticuloasă a fenomenelor psichice, cunosc bine reacţiunea produsă asupra spiritului, când după anii de zile petrecuţi în singurătate, în studii, într`o atmosferă de visuri şi halucinaţii, intră într`o nouă viaţă.

Alexe, se simţea mulţumit în atmosfera parfumată a sălei de marcare. Spiritul, întrevedea o schimbare, încă neînţeleasă,..

- Ori-ce gândi Alexe, lăsându-se să cadă încet de la masă, pe o canapea lungă, afară de contactul cu lumea...

VII.

Acolo, după ramurile arborelui, în umbră, ochii ispititori ai frumosului chip, urmăriseră toate mişcările lui Alexe. Crengile, se deteră la o parte de aceeaşi mână albă şi reapăru ]ntre frunzele tremurătoare.

- Nimeni, gândi ea..

Intâia oară era supărată, că ceaţa subţire a serei frunzele arborilor, îi împedica vederea...

Aburii serei împânzeau nemărginita grădină într`un voal diafan, transparent, ca apa mărei. Bătrânii copaci din parc întindeau ramuri groase, verzi, formând bolţi naturale de frunze, umbrând potecile de nisip...

barba creştea mare să acopere omul, coasa nici odată nu îi retezase firile virgine. Picior de om străin nu mai călcase de când bătrânul proprietar, prinţul Pavel Mavrodi-Vărzaru, căzuse la pat, bolnav de paralisie generală.

Pe când trăea prinţesa Olga Mavrodi şi prinţui era sănătos, casa era vecinic plină de mosafirl, parcul luminai, curtea hauia de strigătele vizitiilor şi slugilor. Vara, mesele cu lăutari nu se mai sârşeau din parc; iarna, balurile se ţineau lanţ.

Acum, întreaga curte, înota într`o linişte de cimitir.

Cărări nenumărate de pietriş duceau în boschiete ascunse de brazi, mesteacăni, pini şi merişori.

In fiecare cuib de arbori, se ridicau moviliţe de pământ, unde erau aşezate bănci şi mese de brad.

Acolo, familii vechi de paseri, de ani de zile, îşi aveau proprietea neatinsă. In mijlocul parcului, într`un luminiş de mesteacăni, se întindea o poiană mare, înecată în earbă şi burueni, odată slujise pentru „lawn-tenys”.

In faţă, se ridica o movilă mare de pământ, înconjurată de toate părţile de brazi, în mijlocul căreia abia să zărea un foişor fantanstic, cu trei turnuleţe, construit din lemne de fag, sculptate, îngropat în foi de vită sălbatecă. Scara, în spirală, făcută din acelaşi lemn, ducea la cele trei turnuleţe.

D`asupra foişorului, se mai putea citi încă:

„Nit de fauvettes”. Pe turnuleţul de la mijloc, era scris: „peinture”, la stânga „musique”, în dreapta, „sculpture”. De desupt, pe o până mare, era zugrăvite simbolurile celor trei zeiţe, representând cele trei forme ale artei.

Cum te suiai pe scară, de desuptul celor trei turnuleţe, unde sta scris „Nid de fauvettes” era o cameră cu două sofale lungi, servind pentru dormit. De aci, plecau câte şease trepte în sus, pe unde pătrundeai în cele trei turnuleţe.

De vale de movilă şi de fuişor, se `ntindea un lac, pe ale cărui basinuri de marmură, mai rătăceau încă patru lebede albe. Aproape de zidul, care despărţea cele două case vechi, se vedeau două stânci, d`asupra cărora, stau doi sfinxi, cu faţa spre răsărit.

In faţa casei, se `ntindea grădina de flori, îngrijită şi azi de un german, grădinar vechi al curiei, între brazdele fantastice de flori, se ridicau câte-va statui, representând pe Diana şi Venus-Aphrodita.

In mijlocul unui cerc de flori, ale cărui colori variate îţi lua ochii, în faţa scărei, era aşezat pe un soclu de marmură, un cap a lui Appolo.

Din faţa casei şi până la poartă, se `ntindea un crâng de trandafiri de toate speciile, de toate colorile...

Casa era mare, vechie, cu două etaje, înconjurată de toate părţile de brazi. Din streşini plecau ramuri de viţă sălbatecă, până în vârfurile brazilor. La intrarea din faţa casei, inainte de-a ajunge la cele două scări de piatră, pe unde pătrundeai înăuntru, pe şoseaua cea mare, se deschidea un cerc de trandafiri catifelaţi, cu petalele brumate, roşii ca sângele.

Pe un basin de marmură, în mijlocul cercului de trandafiri, o femeie cu corp de balaur, arunca necontenit apă, pe o gură colosală...

In mijlocul acestei grădini, crescuse Maria, fata princepelui Pavel Mavrodi-Varzaru.

Bătrânul principe Mavrodi-Varzaru, jucase un rol însemnat în istoria politică a ţărei. Fusese un înverşunat duşman al libertăţilor politice, lucrase la susţinerea iobăgiei ţăranului. Ameninţase cu intervenţia Rusiei, când boieri tineri liberali, ridicaţi în contra prejudecăţilor vechi, sociale, pătrunşi de civilisaţia apusană, introduseră schimbările mari de la 1848.

Conservator feudal, ţăranii de pe moşiile lui, tremurau la auzul numelui de Mavrodi. Om de spirit, cu educaţia făcută în Franţa, învăţase româneşte după ce sosise în ţară.

In adunarea divanului ad-hoc, aruncase cuvinte îndrăzneţe la adresa boierilor liberali, tratându-i de iloţi, batjocorindu-le cuvintele mari, umanitare, ameninţându-i cu autoritatea Rusiei.

Işi sfârşise discursul cu acele cuvinte îndrăzneţe ale lui Catilina, adresate lui Cicerone, cuvinte idealizate de bătrânul prinţ, mistificate în acea ocasie, rostite cu cerbicie de feudal:

„În mijlocul gunoiului din care s`a format adunarea aceasta, întrunită în acest sfânt locaş, o părinţi conscrişi, îmi place să mă ridic ca vulturul d`asupra noroiului, să plutasc în sferile senine şi albastre, să mă uit cum înotaţi voi, oamenii noui, pătrunşi ai democraţiei noroioase şi sâ vă strig din inălţime: iloţilor, iloţiîor, vă meritaţi soarta, asemănându-vă noroiului, voind să fiţi alături cu neamul Ciceronilor şi al iloţilor...

Cuvintele lui Catilina, mistificate de prinţ rămăseseră celebre în analele divanului ad-hoc, se repetară multă vreme de către presa democratică, se esploatară de toţi demagogii, cari voiau să-şi facă cariera politică.

Prinţul Mavrodi, se însurase cu prinţesa Olga Brâncoveanu, cu care trăi puţin, din care se născu trei copii: Natalia, Maria şi Nicolae Mavrodi.

Prinţesa Olga, muri de un catar. Tânărul prinţ Nicolaie, căzu în melancolie şi într`un acces de furie momentană, se aruncă în lacul din parc. II găsiră slugile cu captil zdrobit de marmura basinului. Prinţesa Natalia se căsători cu Dumitru Banu, ministru plenipontenţiar la Berlin.

Maria râmase singură, alături de tatăl său bolnav de ataxie, surd şi afasic.

Amintirea morţii prinţesei Olga, era aşa de slabă, în cât abia o scenă îi apărea luminoasă. In revărsatul zorilor, când toţi dormeau, s`a sculat, s`a strecurat pe uşe, ca o pisică în vârful degetelor, să n`o auză guvernanta, a coborât scările în picioarele goale şi în cămaşe, s`a oprit în faţa unui cuib de trandafiri, mari invoiţi, cu petalele roşii, sângerate, pline de rouă.

Se uită peste toţi trandafiri. Rupse repede câţiva boboci tari, fragezi, îi examina cu atenţie. Muşcă cu voluptare vârfurile, aruncă resturile aproape de statua lui Appolo. Adună în poala cămăşuţei pe cei mai invoiţi trandafiri. Sui ocările într`un suflet, deschise uşa unde masa era moartă. Apropiindu-se de căpătâi, o sărută pe frunte, fărâmă trandafiri în petale, le preseră pretutindeni...

Coprinsă de o frică groaznică, căzu lângă catafalc. Acolo, fusese găsită, aproape fără conştiinţă, strângând în mâna iei albă, micuţă, petalele trandafirilor.

Atunci Maria avea şease ani.

In urmă nu mai ştia nimic. Fusese instalată într`un pension de călugăriţe din Anglia, unde rămase până la 12 ani, când fu adusă în ţară la nunta Nataliei, împreună cu o guvernantă bătrână, miss Ella, care slujea de 25 ani în familia prinţului.

Viaţa pensionatului din Anglia, semăna aşa de mult cu viaţa pe care o ducea în singurătatea odăilor, în cât, aproape nu găsea diferenţă. Lipseau numai plimbările pe câmp, sunetele clopotelor de la capelă când se deşteptau dimineaţa, leturghiile şi cântecile încete, triste, duioase şi plângătoare ale corului, întovărăşit de notele dulci, dumnezeeşti, ale orgei, întonând „Miserere” sau „Ave Maria”.

Se obişnuise aşa de mult cu acea viaţă, credea că se născuse acolo şi n`are să mai iasă nici-odată.

Odată, a primit o scrisoare de la prinţesa Natalia, în care îi vestea moartea tânărului prinţ Nicolaie. Atunci şi`a reamintit de scena din grădină cu trandafiri... Văzu imaginea măsei, aproape ştearsă din memorie.., un chip perdut în ceaţă...

Intră în parc, culese lăcrămioare, flori de mărgărită. Ceru voie de la superioară să intre în capelă singură, se opri în faţa fecioarei Marii, ridică voalul alb ce-o acoperea, sărută imaginea. Işi lipi fruntea de masa sfântă, îngenunchiă, se rugă. Plânse mult pe florile albe... Plecă uşurată, mulţumită în suftet. Lăsase acolo darul morţei: lăcrămioare, flori de mărgărită, udate cu lacrămile-i de fecioară..., pentru fecioara Maria ertătoare de păcate...

La 12 ani, când toate fetele luau prima împărtăşanie, după usul catolic, mica prinţesă Maria, când se văzu în pragul altarului, îmbrăcată în rochia albă, mirosul florilor şi al miresmelor, pe care micile fecioare, le aducea ca dar mirelui, pentru suferinţele îndurate, o împresionă aşa de puternic, în cât vărsă linguriţa cu sângele domnului şi căzu jos pe piatra capelei, în faţa unei cruci, pe care era sculptat în marmură, un Christ răstignit.

Se bolnăvi şi zăcu aproape două săptămâni... Apoi, fu adusă în ţară. Se mărita sora iei, Natalia, cu Dumitru Banu, ministru plenipontenţiar, la Berlin.

Cât timp bătrânul prinţ, Pavel Mavrodi, fu sănătos, petrecură două ierni în sudul Franţei. Când căzu la pat, paralizat, surd şi afasic. Maria rămase singură, în mijlocul aceiei grădini colosale, departe de sgomotul lumei, inchisă în patru-zeci de odăi.

Miss Ella vorbea rar.

La 16 ani, părăsi ori-ce lecţiuni. Din când în când, miss Ella îi citea cu glas domol, din Walter Scott, mai des, Mad Trist, de sir Launcelot Canning şi la Cité du Solail, de Campanella.

Tânăra prinţesă Maria, asculta la început, apoi cădea cu ochii asupra aceluiaşi chip deşirat, osos, cu nasul mare pe care tremurau o pereche de ochelari vechi, susţinuţi prin două fire de argint, de urechi subţiri, lungi şi străvezii.

Rămânea perdută de gânduri, privind într`un punct fix. Cădea într`o somnolenţă leneşă, plină de visuri dulci şi plăcute...

Zilele îi părea lungi, grele, nesuferite. Cum da în amurg şi soarele trimetea un zmoc de raze stinse, galbene, aurind copacii, cobora în parc.

Acolo, rezemată de câte un arbore uriaş, îşi lipea fruntea albă, încadrată într`un păr negru, mătăsos, luminată de doi ochi mari, negri, ai căror pleaope, abia se deschideau, dând farmec de frumuseţă magică, întregului chip de curtezană antică. Se uita perdută pe gânduri printre foile arborilor bătrâni, îngălbiniţi de toamnă. Se simţea pătrunsă de tristeţi şi melancolii neinţelese. Işi lăsa pârul să cadă în neregulă pe frunte, pe ochi, pe umeri. Lăcrăma ca de dureri ascunse...

Când soarele apunea, acolo.., după munţii stâncoşi, plângea cu hohot, ca după o fiinţă iubită, dispărută fără de veste, fără de urmă...

Ar fi voit să strige ca o nebună: rămâi..., rămâi..., dar dupe cine?

Işi ştergea ochii, arunca părul pe spate, se uita împrejur, crezând să vază pe cine-va. Vântul şuera tainic şi trist printre crengile aproape lipsite de foi. Cădeau cu grămada în părul domniţei, producându-i senzaţii de o voluptate dulce, neînţeleasă... Le lăsa să cadă, apoi îşi scutura părul şi se uita cum sburau departe, galbene, fără de viaţă...

Veneau zilele ploioase, arbori înotau în ceaţă, soarele se vedea rar. Atunci domniţa picota la geam. Ar fi voit să nu se deştepte din acea lâncezeală plăcută...

Picăturile grele de ploaie, loviturile încete ale crengilor, o deşteptau din amorţeală. Sărea în sus şi da fuga la piano. II deschidea cu nervositate. Clapele de ivoriu scoteau sunete tari, pline de desperare. Apoi lasă mâna moale, dând note abia perceptibile... Inchidea ochii şi plângea... Alerga la bibliotecă... Se simţea obosită, se rezema de colţul marei bibliotecei. Când era aproape să cadă jos, se ţâra pe sofa şi adormea.

Erau singurele minute de linişte sufletească.

In zilele nourate, când ceaţa era groasă, învăluind arbori într`o pânză transparentă, cobora în grădină, şi se perdea în acea atmosferă neguroasă, umedă...

Ideea că înoată în ceaţa toamnei, că o învălue ca într`o manta străvezie. Ii satisfăcea sufletul dornic după senzaţiile multiple create de natură...

Acolo..., în mijlocul parcului, înfăşurată în ceaţă, întindea braţele ca o Dolores şi ridica ochii către cer... Imbrăcată în câte-o manta albă de mătase, tăiată în falduri, cu mânecile largi, ca vestmintele vestalelor Romane, colinda parcul. Se suia în foişorul de lâgă lac, de unde se aruncase prinţul Nicolae. Plângea. Simţea că-i lipsşete ce-va... Se urca pe cât o stâncă unde erau aşezaţi cei doi sfinxi, se uita în zare cu mâna pusă streaşină, ca şi cum ar fi aşteptat pe cine-va..., şi, nu mai vine...

In haina albă de mătase, cu mâna rezemată de fruntea sfinxului, părea o vestală Romană, interogând zei asupra fericirei viitoare...

Primăvara, când arborii din parc se îmbrăcau într`o pânză albăstrie, care se îngroşa departe şi dispărea cu cât te apropiai, când toată atmosfera mirosea a trandafiri, a lilieci, sevă şi rouă proaspătă, domniţa Maria, se deştepta în faptul zilei, îşi arunca o rochie uşoară de batistă „rose” ţesută în flori de liliac albastru, încălţa pantofi de mătase şi în vârful degetelor, apărea în grădină.

Aburi reci ai dimineţei se depuneau încet pe obrajii ei frumoşi, albi. Avea senzaţiunea că o mână delicată, abia sensibila o mângâie. Tot corpul îi tremura ca de un spasm voluptos.

Şe oprea în faţa trandafirilor şi cu degetele-i mici, culegea în poala rochiei mii de florii albe, roşii deschise, roşii ca sângele, galbene ca lămâiţa. Se aşeza pe earba rouată, sufleca mânecile, se deschia la sân. Işi spăla în roua parfumată braţele, gâtul, sânul, umerii şi faţa, albe, fragede ca petalele albe de trandafiri...

Când răsărea soarele roş şi mare, florile perdeau rouă. Domniţa Maria fugea în casă, se trântea în pat şi adormea obosită de aerul proaspăt, puternic al dimineţelor primăvăratice...

Intr`o dimineaţă, pe când cobora din casă, o isbi frumuseţea unui mare rond de pansele negre, brumate. Părea un covor de catifea, stropite cu boabe de mărgăritar...

Domniţa Maria, gândi:

- Ar trebui d`alungul curţei, în arbori, spânzurate de fie-care ramură, ghirlande de pansele catifelate...

Să fie moale covorul, să fie numai negre, ca ochii domniţei din galeria noastră...De sus de pe scară, pretutindeni, pe tinde voiu călca, să fie numai pansele...

Vântul să scuture arbori, să scoată sunete înţelese numai de mine; din toate ramurile copacilor, să plouă miosotis în părul meu...

Râse singură, apoi privind în spre răsărit, gândi:

- Se revarsă zorile, o să piară rouă, trebue să culeg trandafiri...

Se apropiă de un cerc mare de trandafiri de toate speciile şi colorile. La fie-care grup de trei arboraşi, era aşezat câte o statuă, representând pe Venus în diferite concepţiuni... La mijloc, era un covor de pansele.

Printr`o dibăcie de maestru, grădinarul reuşise se formeze o boltă: ramurile de la trandafirii albi, se împleteau cu ramurile trandafirilor roşii.

Domniţa Maria, uimită de atâta frumuseţe, intră sub boltă, se dezbracă repede îşi aruncă rochia, cămaşa şi pantofii la picioarele statuei Venus. Se `ntinse, râzând în spasm, pe covorul catifelat de pansele, dedesubtul boitei de trandafiri.

Un vânt uşor scutura foile mari, învoilte, rouate, peste corpul alb al domniţei. Cădeau cu grămada petalele parfumate, brumate...

Tremura uşor, închidea ochi, aspira din toţi plămâni aerul parfumat; le fărâma inconştient între degetele-i albe, mici; prindea petalele între buzele iei roşii, umede..

De sus, de pe boltă, plouau mereu foi brumate de trandafiri...

In dimineaţa aceea, au găsit-o guvernanta şi slugile curţei, întinsă lângă scară, rece, aproape fără conştiinţă.

Domniţa Maria, împlinise 17 ani...

VIII.

Firul vieţei se depăna încet, monoton şi trist, sub aceeaşi atmosferă liniştită şi plictisitoare...

Acolo, totul înota într`o melancolie grea, apăsătoare, dureroasă, ca înaintea unui catafalc. Nu ştia cum să `nlăture acea povară nesuferită, ce`o apăsa, cobora asupra tuturor lucrurilor, asupra grădinei şi arboriler din parc. Cădea pe câte-o sofa, obosită de aspectul şi uniformitatea aceloraşi fenomene..., se lăsa în voia gândurilor...

Sugestionată până la halucinaţie de portretul şi viaţa misterioasă, în care se îngropase un membru al familiei, domniţa Ruxanda, care trăise cu două veacuri în urmă, despre a cărei urmă nu aflase nimic în documentele şi scrisorile vechi ale familiei, cum domniţa cu ochii negri ca panselele semăna cu prinţesa Maria, atrasă de asemănarea izbitoare, începuse să lucreze o copie în ulei, după vechiul portret.

In galeria vechie, bătrânească, unde se păstrau cu religiositate, tablourile şi rămăşiţele strămoşilor, rămânea ceasuri întregi cu pensula în mână, observând trăsăturile fine, delicate ale acelei figuri cu fruntea albă, mică, încadrată de un păr negru, lins, ochi mari negri, umezi, luminând o faţă albă, palidă, umbrită de gene lungi şi codate...

Buzele mici, roşii, sângerânde, strânse în unghiul gurei ca de dureri şi patimi ascunse, reamintea în tot chipul de curtezană al domniţei Maria...

Se uita acolo ceasuri întregi, se pătrundea aşa de mult de viaţa acelui tablou, în cât credea că este pictat pe acea pânză veche... Treceau zilele fără să bage de seamă, abia putea din când în când, deşteptată din visuri, să arunce două trei trăsături de pensulă, pe pânză.

De desuptul tabloului era scris: Domniţa Ruxanda 1720-l744 (Veneţia. R. S.)

Halucinată, i se părea că buzele încep sa mişte, ochii clipeau. Imaginea se transforma în viziune, încetul cu încetul, vedea înaintea iei propria`şi făptură. Era atâta asemănare între imaginea colorată a domniţei Ruxanda şi prinţesa Maria, în cât, când viziunea se transforma într`o făptură aiodoma cu a iei, îşi acoperea ochii cu mâinile, arunca pensula şi colorile. Se speria, scotea câte un strigăt ascuţit şi fugea departe în odăile mari şi pustii de oameni, ale vechiului castel boeresc...

Toţi strămoşii îşi scriseseră biografiile şi actele săvârşite în viaţă în albumul familiei, dar despre viaţa domniţei Ruxanda, nu se pomenea nimic; lipsea şi din album şi din bibliotecă. Nici în operile create de strămoşi: literaţi, istorici, oamenii de stat, archimandriţi şi chiar voevozi, nu găsise o aluzie, o amintire despre acea fiinţă. Toţi păstraseră o tăcere adâncă împrejurul iei.

Cu cât nu da peste nici o urmă, cu atât chipul frumos apărea mai fantastic, mai extraordinar.

Când era departe de tablou i se părea că o urmăreşte, o caută pretutindeni, să`i vorbească, să`i spuie din buzele-i sângerate, toate dorurile, toate visurile, care o munciseră în viaţă.

Intr`o zi, a luat cheia de la bibliotecă, a intrat şi s`a închis pe dinăuntru. A început să răscolească în prăfuitele cărţi, a dat rafturile jos, a scos tot. Cu nervositatea omului ce caută o comoară de mult pândită, în urmă aflată, a început să răsfoiască cărţile. Intre zid şi bibliotecă, a dat peste un rând de cărţi groase mucigăite, roase de pe margeni, legate într`o piele neagră, închise în cătărămi mari de argint. Dechise repede o carte şi pe pagineie învechite, mucede, ale unei psaltirii, găsi următorul manuscris:„Din Viaţa domniţei Ruxanda” 1720- 1744.

Ii tremura tot corpul, era aproape să-i cază psaltiriea din mână. Imaginea din vechiul tablou, î se reânoi cu atâta putere, în cât i se păru c`o vede rezemată într`un colţ al bibliotecei.

Se trânti pe un fotoliu mare, vechiu, în catifea, coloarea prunei brumate. Işi duse mâna la ochi şi lasă să`i cază manuscrisul din mână.

Avu iluzia că aude o voce, şoptindu-i: citeşte-l...

Deschise ochii într`o stare de nervositate extraordinară şi începu să citească.

„Străină de bunuri lumeşti, trăind din doruri şi visuri deşarte, viaţa mi se scurgea într`o fericire cerească. Creşteam ca o plantă luxoasă şi exotică, îngrijită de un bun grădinar, între zidurile vechi şi mucigăite ale palatului nostru. Nu voiam să văd pe nimeni, rătăceam singură, pasare pribeagă, sălbatecă, pe lângă zidurile gigantice... Nici festivităţile curţei, nici muzicile, nici balurile, nici tinerii simandicoşi, feciori de prinţ, viţe de boieri, n`ar fi putut să`mi schimbe viaţa.. Gândurile mele erau aşa de frumoase, ca visurile împărăteselor din poveştile vechi... Muzică, găseam în freamătul duios al frunzelor şi în cântecul paserilor. Jocurile paserilor, îmi trezeau mai multă veselie decât dansurile de la curtea voevodului.

Vântul mi-aducea veselia, durerea, şi melancolia tuturor oamenilor... Numai eu ştiam să ascult, să înţeleg cum îmi şoptea durerile oamenilor... Când apleca crengile copacilor uriaşi cu furie, mă gândeam la bătăliile dintre popoare... Simţeam dureri nemângâiate şi numai când tăcea şi se muia, atunci mă linişteam...

Nu suferisem nimic din durerile lumei, dar înţelegeam şi simţeam, ceea ce nu puteam suferi. Nu ştiam ce voiesc, îmi risipeam viaţa într`o visare nesocotită...

Trăiam în legendele şi viaţa strămoşilor, simţeam în mine aceleaşi pasiuni, instincte şi dorinţi...

Arare-ori când apăream în sala tronului îmbrăcată în rochia albă, alături de Voevod, boieri, se închinau şi plecam plictisită de ceremoniile curţei. Boieri, intimii Domnului, se uitau după mine, până când dispăreau în condorul lung al palatului; citeam în gândurile lor admiraţia pentru frumuseţea mea. Natura nu greşise cu mine: îmi pusese atât în faţă, cât şi în inimă, frumuşeţi dorite şi ideale...

In mijlocul grădinei palatului, departe de oameni, citeam liniştită, închegam visuri, peste visuri, palate peste palate şi rămânea trainice şi nedărâmate, nimeni nu putea să mi le distrugă.

Nesuferind de nimic, palatele creşteau mereu, visurile erau mai frumoase... Cine ar fi putut să mi le dărâme?

Durerea că alţii sufăr, deşi, ajungea până la urechile mele, nu putea să-mi ruineze visurile: alunecam pe nourii albaştrii..., uitam de toţi..., de toate...

Nu voiam nimic..

Alergam ca un fulger uşor pe de-asupra nourilor, mă plimbam zile întregi în aer. Senzaţia era aşa de puternică, în cât uitam, corpul rămânea nemişcat, ţineam ochi inchişi, ca lumea iluziilor albastre, să nu fie împrăştiată de lumea brutală, externă a lucrurilor.

Nu voiam nimic..., nimic...,

Ce aşi fi dorit mai mult, de-cât această linişte, în care găseam adevărata fericire, căutată de toţi..., negăsită de nimeni...? Eram împărăteasa iluziilor, nimeni nu mi le distrugea, trăeam singură, nu sufeream de nimic.

Arare-ori suferinţele altora, îmi pătrundeau sufletul. Fugeam de ele, îmi dam drum gândurilor, rătăceam pe căi neumblate de nimeni...

Trăind în mijlocul naturei sălbatice, mă împrietenisem aşe de mult cu ea, încât înţelegeam tot viersul animalelor... Şi la ele, aceleaşi lupte, ca la oameni. De şi nu cunoşteam luptele oamenilor, viaţa animalelor şi a plantelor, îmi dau învăţături despre mizeria oamenilor. De câte ori în locul unui trandafir frumos, n`au văzut răsărind buruieni şi ciuperci, de câte ori nu pătrundea până la mine strigătul vre`unei paseri cu pui, răpită îa zbor de vulturul uriaş şi războinic...

Creşteam, creşteam mereu... Din ce în ce mă făceam mai frumoasă. O vedeam bine, o înţelegeam din ochii tinerilor simandicoşi, cari mă curtau, când mă arătam în sala tronului...

Nu primeam daruri, oare natura nu mă împodobise cu atâtea bunătăţi? Ar fi însemnat că pot să adauge ce-va la frumuseţea mea. Intr`u cât diamentele dăruite de simandicoşii tineri mar fi făcut mai frumoasă...?

In palatul nostru, alături de boierii curţei, ghicisem că acei cari se simt prea mici şi neputincioşi, au trebuinţă de daruri, de laude. Nu`i invidiam, nu`i plângeam... Inţelegeam prea bine lumea, care se perinda în palatul nostru, ca să-mi bat joc de ea. Neavând destulă putere în propria lor personalitate, să trăiască prin gândurile lor frumoase, alergau la distracţii, festivităţii. Primeau laude şi daruri, sfârşind prin a-se înşela reciproc...

Lumea mea era în mine, iei o căutau în alţii...

Pluteam pe luciul senin şi albastru al cerului, trăeam cu natura la un loc, luam parte la toate necazurile iei. Mă întunecam la faţă când ploua, mă înveseleam când răsărea soarele.

Nu aşteptam pe nimeni nici de la răsărit, nici de la apus. Streină de bunuri lumeşti, trăeam în în viaţa eroilor de altă-dată...

Câte-odată eram aşa de tristă... Nu ştiu, ce-va greu, inexplicabil, mi se părea că se depune pe lucruri, pe arborii din grădină... Mă ţinea înlănţuită ceasuri întregi, ideea de moarte... De ce? Nu ştiu...

Poate că ar fi fost mai bine să nu simţi, să nu visezi..., să dormi, să dormi mereu... Dar fiorile şi cântecul vântului, mă fermecau aşa de mult...; îmi aduceau de departe doruri neinţelese, vorbe pe care nu le mai auzisem. Mă îndemneau să mă furişex noaptea, când toţi dormeau, îu grădina palatului... Mă aştepta cine-va?

Cine ar fi putut să pătrunză printre caraulele înarmate? Doară vântul...

Dar când toţi dormeau, când caraulele obosite se rezemau de câte-un arbore şi aţipeau, când nimeni nu mişca în palat..., o voce neînţeleasă, misterioasă, mă chema acolo..., în grădină...

Intr`o noapte, vocea ajunse aşa de rugătoare, de ispititoare, în cât simţeam cum inconştient, fără voinţă, mă atrăgea acolo, acel glas dulce şi rugător.

- De sigur, vântul şi dorinţele mele nu mă lasă să dorm...

Dar glasul devenea mai puternic, rugător, plângător...

Fără voinţă, am străbătut în vârful degetelor galeria, care mă despărţea de odaia, unde dormea voevodul, am păşit ca o pasăre printre caraulele adormite, rezemate de perete, am eşit în grădină...

Arborii clătinau încet din ramuri, foile în freamăt cânta u; luna aurea foile ştejarilor...

Acolo, între arbori...

Aci se oprea manuscrisul.

Domniţa Maria, întoarse o foaie groasă, tremurând din degete, şi, ochii i se opriră pe un alt manuscris:

„Sărutul Satanei, au preschimbat-o pre ea, din fecioară immaculată, în Magdalenă păcătoasă, mai frumoasă de cât Maria, mai iubitoare ca Magdalena...

Cu ochii iei negri drăceşti, fermeca pe toţi feciori de boer şi mureau toţi. Nimeni nu putea să se apropie de domniţa Ruxanda...

Dar un fecior de prinţ, au cerut-o pre ea în căsătorie, căci o iubea de mult...

Domniţa s`a împotrivit, boerii s`au adunat în sfat domnesc. Au orânduit-o să se mărite cu feciorul de prinţ, căci mureau prea mulţi feciori de boier de inimă rea...

Domniţa s`a împotrivit cu cerbicie şi s`au adunat de iznoavă în sfat domnesc. Voevodul, de aşijderea boierii, au orânduit-o, să trăiască singură cu sufletul Satanei, într`o odaie din fundul palatului voevodului, închisă cu gratii de fier şi păzită de ostaşi bătrâni, cu credinţă în voevod şi Dumnezeu.

Dar Satana..., deschideau noaptea broaştele ferecate, coborau în grădina palatului, de se iubeau până în faptul zilei cu Satana, preschimbat în fecior de boer, frumos ca lumina soarelui...

Iară în nopţile luminate de lună, veneau la domniţa, Satana, în găetane şi fireturi de mătase, cu doi sljuitori ai Tartarului, preschimbaţi în cavaleri; o luau pe dânsa pe un armăsar negru ca noaptea, de lucea ca luna şi plecau în văzduh; erau armăsari cu aripi de foc, ce zburau ca paserile, iar pe la revărsat de zori, se întorcea domniţa frumoasă, luminată de aripile Satanei..

Şi slujitorii domneşti tăceau, nu cârteau la domnie, de teamă să nu-i arzâ Satana cu aripile-i de foc..

Apoi străjerii, n`au mai văzut nici pe domniţa, nici pre Satana, sa vie să se iubească acolo..., pe earbă în grădina palatului, nici să plece în văzduh, călare pe armăsari cu aripi de foc..

Dat`au de veste Voevodului, că poate domniţa sau pocăit, şi au alungat pre Satana cu închinăciuni şi rugăciuni. Au pătruns toţi boieri, cu mitropolitul în frunte, în camera domniţei, s`o primească cu alai, cu cântece şi rugăciuni îndreptate către tatăl, că au scăpat`o de duhul şi stăpânirea neagră a Satanei...

Dar găsit`au boierii şi s`au îngrozit de moarte, de ce văzură ochii lor: trupul frumos al domniţei atârna spânzurat de grindină, cu ochii eşiţi din găurile capului...

Au plâns toţi şi s`au văitat de-atâta tinereţe şi frumuseţe moarte....

Şi când au fost s`o ducă la biserică, pentru rugăciuni de îngropăciune, biserica, deodată închisu-s`a înaintea iei, de mâini grele şi nevăzute...

Au venit atunci toţi pravoslavnici preoţii, în cap cu mitropolitul şi rugatu-s`au spre Domnul, pentru deslegarea sufletului domniţei, de sub aripile necurate ale Satanei şi au primit`o pe dânsa în biserică şi au aşezat-o spre răsărit, îmbrăcată în straie negre, ca pre o muiere, nu ca pre o fecioară în straie albe de mătasă căci aşa zic datinele creştineşti: că femeia, ce şi`a făcut orînda la bărbat, şi au păcătuit, se va îmbrăca în vestminte negre şi se va îngropa departe de biserică şi locuinţa omenească.

Voevodul, orânduit`a ostaşi să vegheze peste noapte, la poarta bisericei... Dar pre la cântatul cocoşilor, au venit după povestea strajerilor domneşti: un fecior cu facle multe aprinse, întovărăşit de ostaşi mulţi, cu arme multe şi grele, le-an luat armele lor şi au ridicat feciorul necunoscut, cu ochii lăcrămaţi, trupul prea frumoasei domniţe...

Boierii şi voevodul s`au minunat şi s`au făcut rugăciuni multe şi au venit norod mult, să se roage către tatăl, s`o scape din ghiarele Satanei, cari au batjocorit`o, au siluit`o şi au spânzurat`o de grindă...

Dar în dimineaţa următoare, ce nu fu mirarea tuturor, când găsit`au în grădina palatului, groapă nouă şi proaspătă, sicriu mare de argint, descoperit; înăuntru un fecior frumos, ca îngerii lui Rafael, culcat în braţele domniţei şi era sângerat la inimă...

Mai văzut`au cu jele, culcat cu faţa în sus şi tăiat de iatagane, la rădăcina unui arbore, trupul în fir şi găetane, al feciorului de prinţ, ce-o ceruseră pre ea în căsătorie...

Rudele mortului l`au jelit, l`au plâns ca pe un fecior de prinţ, ducându-l în surle şi fanfare, cum cereau datinele pentru un fecior de voevod.

Dar pe cei l`alţi, i`au plâns norodul tot, în cântece de clerici, cu închinăciuni şi tămâieri, ca s`o deslege pre ea de sub stăpânirea Satanei...

Şi nimeni nu i`au pipăit la faţă, când i`au coborât în groapă, pre domniţa Ruxanda, şi pre feciorul cel frumos, sângerat la inimă; socotind norodul şi boeri, că Satana au posedat`o pre ea, de s`au făcut atâta omor, şi s`au vărsat atâta sânge tânăr, pentru sufletul iei...

Şi nimeni nu a putut afla, cine au fost feciorul cel frumos, culcat lângă dânsa şi sângerat la inimă, cine au tăiat pre feciorul de prinţ, cu mânie de moarte, cine au spănzurat`o pre ea, corp dumnezeesc, de frumuseţe Rafaelică...

Aşa, cu sănătate şi credinţă, s`au săvârşit din viaţa asta, în cea d`apoi, frumoasa domniţă Ruxanda..

Că cine va afla despre feciorul de boer, de unde vine şi pentru ce au fost sângerat la inimă, culcat lângă dânsa, să aducă veste la voevod şi va primi daruri multe şi frumoase...

In numele tatălui, al fiului şi al sfântului duh, eu, Vasile Mavrodi Vărzaru, logofăt, ot sfetnic domnesc, scris`am aceste rânduri, în zilele prea cinstitului, bine credinciosului şi viteazuiui voevod, Constantin Basarab Brâncoveanu, spre ştiinţa celor ce vor ramuri pe viitor din noi, Mavrodi Varzaru, că am trăit cu cinste şi boerieşi am slujit cu credinţă pre Dumnezeu şi voevod, ca toţi să se roage pentru deslegarea păcatelor domniţei Ruxanda...”

Prinţesa Maria, rămase aiurită, cu manuscrisul în mână, privind încă rândurile vechi, abia citibile...

Apoi reculegându-şi impresiunile, plecă fruntea pe vechea psaltirie, şi începu să plângă.

Inţelesese, că domniţa Ruxanda, murise iubind pe feciorul cel frumos, necunoscut de nimeni.

I se părea că o aude povestindu-i viaţa din buzele-i roşii, umede, ea trandafirii brumaţi.

- Cum seamănă cu mine, gândi domniţa, apropiindu-se de vechiul portret.

Inconştient, îndreptă ochi spre cele lalte portre e de femei: toate aveau în figură, aceeaşi privire leneşă, obosită, amoroasă pline de patimi şi visuri sensuale...

Prinţesa Maria, sugestionată de asemănarea fisică, avea iluzia că şi ea, ca şi domniţa Ruxanda, este închisă acolo.., între zidurile vechi ale palatului, departe de oameni, de acel cineva..., neînţeles încă, dar simlit, de care prinţesa Ruxanda, murise.

Viaţa misterioasă a acelei domniţe, lua proporţii mari, în imaginaţia iei bolnavă. Se afunda aşa de mult în acea viaţă, încât credea că ea este domniţa Ruxanda. Cuvintele scrise de pe marginiile învechite ale psaltiriei, îi sunau în minte, se potriveau cu traiul singuratec, cu ideile şi visurile iei nebune...

In zilele prea nourate, când peste toate lucrurile se lăsa o atmosferă tristă, greoaie, sugestiunile erau mai vii, mai puternice, domniţa Maria plângea cu hohot... Ca să-şi alunge durerile, eşea în grădină, se rezema de scara casei, înghirlandată în miosotis, si-şi vărsa prisosul durerei în lacrimi.

Miss Ella deşteptată din lectură, îi auzea suspinurile Alerga, îi lua frumosul cap în mâinele iei lungi, osoase, o mângâia şi coborau la braţ în grădină. In totdeauna, se uita din dreptul scărei, până la poartă unde se sfârşea gardul de trandafiri, să vază nu răsare nimeni?

Se deslipea de lângă miss Ella. Sărea, râdea, se repezea la trandafiri, îi alegea pe cei mei învoţii, aduna petalele, le arunca în sus, le lăsa să-i cadă în păr, pe umeri, în sân, pe mâneci. Când foile parfumate cădeau în sân, avea senzaţiunea că o mână nevăzută, delicată îi atingea pielea albă şi râdea în spasm. Se repezea apoi la boboci, abia infloriţi, muşca cu voluptate vârfurile lor roşii, fragede. Da apoi fuga şi se lăsa moale în braţele bătrânei engleze, o săruta cu pasiune, spunându-i în englezeşte:

- Cum se iubeşte miss Ella...? Ai iubit vre`o-dată miss Ellla...? Cum era?

Râdea singură, zguduind-o uşor de braţe, rezemându-şi fruntea albă de umărul iei, suspinând cu lacrimile în ochi:

- I am indeed unfortunate, miss Ella...

IX.

Era târziu, când Alexe Comnean, deşteptat de visuri, se ridică de pe canapeaua, pe care aţipise în sala de mâncare. Intră în aceeaşi cameră, de unde putea privi dincolo, peste zidul uriaş al grădinei. Făcu un ocol repede odăiei, observă dăcâ camera a fost curăţită, de s`a păstrat aceeaşi ordine, apoi reveni la fereastră.

Sfinxi, de pe vârfurile celor două stânci, din grădina vecină, îi apăreau ca nişte observatori liniştiţi ai fenomenelor naturei.

- Ce idee, gândi Alexe. De sigur acolo, trebuie să locuiască un om cu gusturi nu tocmai ordinare...

Dar lumina zilei perea din ce în ce, razele de soare, se stingeau după copacii uriaşi ai gradinei. O lumină gălbuie împânzi grădină şi arbori, apoi dispăru ca luată de-o mână nevăzută. Pretutindeni se întinse un voal negru străveziu...

Alexe Comnean, observă acea trecere uşoară de la galbenul plăpând al zilei, la negrul străveziu al nopţei. Era satisfăcut de senzaţia pe care i`o da natura, ca un artist, ce după multă trudă, a găsit să dea tabloului ultima expresiune, ca opera să i fie desăvârşită...

Se mai opri un moment la fereastră. Un vânt răcoros scutura foile arborilor. Luna apăru roşie, pe un fond albastru închis. Lilieci, zburau pe lângă terestre, sub lumina sângerată a lunei. Mirosul de flori de liliac, de sulfină, de fragi şi de earbă proaspătă, îmbălsămau atmosfera.

Sună, ceru să-i prepare ceai, ouă, smântână, tragi şi vin. Inchise fereastra. Se lăsă moale pe o canapea, sub impresia imaginei palide, abia vizibile, a prinţesei Maria, cure se desprindea încet încet din ceaţa în care inota...

- Cine ştie, murmură Alexe, sorbind încet din ceai...

Apoi, seria gândurilor se continuă în creer: poate n`a pierit încă ultimul vlăstar al lui Apollo şi Venus îşi mai face apariţia în câte-un colţ de lume, ca rassa să nu se piarzâ cu desăvârşire.

Pe cerul albastru închis, luna roşie, sângerată, se ridica mereu în sus. Peste zidul uriaş al gradinei, fereastra se deschise. Domniţa Maria reapăru intre ramurile mesteacănului.

Se aplecă peste fereastră şi ridicându-se în vârful pantofului, privi peste toată zarea nopţei, în partea unde lucea luna. Era aşa de roşie..., părea inundată de-o mare de sânge.

Cu o mână ţinea ramurile tremurătoare ale mesteacănului argintiu, cu cealaltă, pusă streaşină, căuta să vază, chipul lui Alexe Comnean.

- Nu este nimic? Poate mi s`a părut... dar dacă ar fi? Poate să fie rup: din visurile mele...o sugestie, şi atunci...?

Lăsă să cadă ramurile peste fereastră, plecă capul pe cercevea, gândi din nou:

- Dacă ar fi? dar mi s`a spus că au murit cu toţi..., pustiu...

Ridică capul pe cercevea, şi se îndreptă spre uşe. Coborâ încet scările, de abia se auzeau paşii răsunând în liniştea nopţei de vară. Merse pe lângă zidul casei, ajunse în mijlocul grădinei. Luna îi lumina faţa, dănd aspeet misterios, magic figurei albe, buzelor roşii, sângerânde.,.

Se lăsă jos pe earba mare, necosită. Despletindu-şi părul, se aruncă cu faţa în ios; începu să respire odoarea erbei proaspete. Părea că nu se mai satură. Incepu să rupă fire de flori sălbatice de grădină, apoi sumecându-şi mânecile dela braţe, se spălă cu rouă de pe erburi. Se `ntoarse cu faţa în sus şi despărţindu-şi pârul în două, îl intinse la cele două orizonturi, ca şi cum ar fi voit să strângă acolo, lumea toată. Ascultă. Era o linişte de neinchipuit. I se păru că aude cum creşte earba sub pământul virgin, nearat. Auzi mersul insectelor în earbă, simţea cum se aşterne rouă pe obrajii palizi, nedormiţi. Ridică un deget în sus. Fără să-şi dea seama, şopti:Mario... Mario...

Intre frunzele aurii ale arborilor, vântul repetă uşor: Mario... Mario...

Se indreptă din nou, cu faţa în spre lună. Inchise ochii, li redeschise. Incepu să se joace cu razele lunei. De la ea şi până la lună, razele se duceau şi reveneau în valuri, în săgeţi, în zigzaguri, în mii de figuri colorate...

De odată i se păru că aude un cântec încet, nedesluşit, ca acordul surd al unui instrument, ce este aproape să înceapă. Cântecul se desluşi treptat... treptat. O privighetoare, îşi cânta amarul dragostei, între ramurile unui ştejar uriaş.

De odată parcul răsună de cântecile trilate a zeci de privighetori. Cântecile lor începeau cu notele cele mai duioase şi încet încet, se ridicau până la acordurile cele mai sublime, mai înalte, coborând scara cu o delicateţă şi o măestrie supra naturală. Tăcură. Domniţa Maria, deschise ochii mari, lăcrămaţi. I se păru că frunzele arborilor în freamăt de noapte, şopteau: Mario... Mario...

Paserile începură din nou. De astâ-dată numai era un concert duios, ci note nervoase, aruncate repede, unele după altele, cu o tărie, ca de desperarea singurătăţei...

Domniţa Maria smulgea fire de earbă, le mirosea şi le arunca în bătaia focoasă şi sângerată a lunei.

Paserile cântau, cântece de jale, de pustiul singurătăţei, de dragostea cu care îşi aşteptau soţul...

Mana începu să plângă. Se sculă în picioare, rămase dreaptă, în faţa lunei. Desuflecă mânecile de la rochia albă de mătase, peste braţele-i goale, albe ca ninsoarea şi plecându-şi capul peste sân, plecă cu paşii molatici, mai departe în fundul parcului, la stânca cu sfinxi, de unde putea vedea dincolo la casa părăginită şi pustie..

Urcă treptele şi rămase cu ochii ţintiţi la fereastră. Acolo se urca de multe ori, de privea în zările nesfârşite..., până când ochii oboseau de jocul colorilor din natură... Silueta umbrită de razele sângerate ale lunei, îi da un aer fantastic: părea o statuă a melancoliei.

Maria deschise ochii mari de tot, ca sa pătrunză mai bine, acolo, unde zărise pe Alexe Comnean. Se aşeză pe spinarea sfinxului şi începu să observe. Ii bătu inima. Era lumină acolo... De câte-va ori zări o umbră apropiindu-se de fereastră, silueta se desluşi bine pe peretele odăei, apoi lumina se stinse.

Trudită, obosită de atâtea nopţi de veghiere, cu ochii aproape închişi, dibuind cu piciorul treptele stâncei, coborî. Se urcă în foişor, deschise uşa de la camera unde sta scris; „Nid de fauvettes”, se culcă şi adormi pe o sofa, d`asupra unor erburi şi flori veştejite. Aştepta ivirea dimineţci.

A doua zi, domniţa Maria, sta rezemată de o coloană de lemn a balconului din foişor. Pândea la umbră, între foile de viţă, apariţia lui Alexe Comnean.

I se păru că aude foşnet de frunze, nu semănau cu freamătul vântului. Ea cunoştea prea bine glasul vântului care cânta şi scutura foile. Acolo, erau paşii unui om. Luă binoclu, rămase câte-va minute la pândă. Nimeni...

Când îşi îndreptă binoclu din nou, în spre grădină, zări un câine cenuşiu, de rassă străină, de-o mărime colosală, apoi cine-va se ridică de jos de pe earbă. Ii tremura tot corpul, era aproape sâ-i cadă binoclul din mână.

Un tânăr palid, cu ochii mari, negri, înalt, muv taţa fină. delicată, figura ovală, buzele mici, roşii, strânse în unghiul gurei, nasul clasic, puţin aquilin, bărbia în afară de orice comparaţie. Barba mică neagră, fata albă, contrastau minunat, în totul, reamintea pe vestitul pictor, Wan Dyk...

Domniţa îi urmărea toate mişcările cu o minuţiositate extra ordinară.

Se plimba prin grădină, uitându-se la arbori, ca şi cum ar fi căutat ce-va. Rămase apoi cu ochii ţintiţi spre casa vecină. O despărţea un zid mare, d`asupra căruia crescuseră buruenile şi muşchiul. Paserile îşi făcuseră cuibul în găurile mâncate de ploi şi de furia vremei...

Domniţa tremura în umbră. O mână nevăzută o împinse cu putere, brutal şi apăru în lumină, dreaptă ca o statuă, privindu-l cu ochii liberi...

Reintră apoi înăuntru şi reapăru cu un buchet mare, de trandafiri albi, brumaţi.. ca zăpada... Işi strânse cu un gest molatec viţele părului mătăsos, ce-i fluturau pe ochi şi aplceându-se peste balcon fărâmă trandafirii... Asvârlea petalele în bătaia vântului. Foile albe, pluteau în aer, cădeau la picioarele lui Alexe.

Domniţa râdea nervos, arătându-şi dinţi albi, gingiile roşii...

Când buchetul se isprăvi, dispăru sub frunze şi se trânti pe o canapea. Râse singură de copilăria ei, apoi figura lui i se desluşi mai bine în minte.

- O mai fi încă, sau a plecat...?

Sub o putere imperioasă, tremurând, se repezi la masă, să scrie. Viaţa domniţei Ruxanda îi a păru sub o lumină vie, puternică. O văzu într`o clipă, înţelese rostul acelei poveşti de viaţă chinuită... ‘„Acolo între arbori...”’ văzuse, ceea ce ea acum vedea; imaginea vie, întruparea visurilor şi dorinţelor neînţelese de ani...

Nervoasă, tremurând, scrise:

„Ţiam trimes trandafiri, cu petalele albe; flori răsărite din visuri, udate cu lacrămi, crescute la razele arzătoare ale ochilor mei, ochi, în cari nimeni nu a privit..., nicio-dată...

Au fost păstrate şi îngrijite la umbră.

Te aşteptam să vii, să ţi le trimet...

Le-am udat, le-am stropit cu rouă ori de câte ori păleau; se făceau mai frumoase, mai parfumate...

Pune-le la sân, păstreazâ-le aşa cum le-am crescut; sânt florile iubirei sfinte.

Fie-care corolă, sânt lacrimile cristalizate de ani...

Ascultă povestea lor, îţi vor spune: veghierile, suspinurile în tăcere, visurile nebune, setea neînfrânată după săruturile apăsate..., înecate în şoptitul „te iubesc”.

Maria.

Domniţa, îşi scoase repede din păr un ac cu o piatră mare albă, de mărgăritar, înfipse scrisoarea acolo, eşi în balcon, o aruncă la picioarele lui Alexe şi intră repede, sub draperiile de frunze...

X.

Sufletele visătoare, contemplative, obişnuite cu analiza subtilă a fie-carui fenomen, cunosc prea bine starea de nervositate, pe care o crează simpatia extraordinară a două fiinţi, cari se doresc. Afinitatea sentimentelor, la acele fiinţi, este aşa de intensă, incât puterea gândului se exercită reciproc, în aceeaşi proporţie.

Dar pentru sufletele, cari es din cadrul obişnuit al teoriei, pentru acei oameni, ai căror nervi sânt mai senzibili decât firele electrice, este destul o sugestie puternică concentrată asupra fiinţei simpatice, ca emoţiunea să fie simţită egal, împărtăşită cu aceeaşi putere...

Noţiunea adevărată a cuvintelor, în general, a acelor cuvinte care cristalizează viaţa, nu poate să fie înţeleasă decât atunci, când fenomenele exterioare au contribuit la explicarea lor sub cele mai variate şi mai subtile forme de manifestare. Când fenomenele încetează, cuvântul cristalizat îmbracă iarăşi forma banală.

Pentru Alexe Comnean, a cărui viaţă se scursese într`o continuă analiză de fenomene, starea de idiosincrasie în care se găsea, în urma scrisoarei domniţei Maria, îl făcuse să înţeleagă, să simţă acea teribilă boală a iubii ei, manifestată în el, cu acea forţă de delir, unde întreaga atenţiune este exclusiv ocupată de fiinţa iubită.

Acum simţea diferenţa de fenomene între orgoliul, care-l legase un timp de contesa Fulalia d`Avril şi între delirul de iubire ce avea pentru domniţa Maria.

O beţie nervoasă, amestecată cu amor propriu, îl atrăsese lângă contesa d`Avril. O durere, un farmec, un strigăt neînţeles, o plăcere neînchipuit de mare: senzaţiuni inexprimabile, dar înţelese şi simţite îl făceau să-i repete numele, să-l strige, să rătnâie în extaz, citindu-i scrisoarea:

„Fie-care corolă, sânt lacrimile cristalizate...”

I se părea că fiecare arbore în freamăt, îi şopteşte numele; toată atmosfera striga: Maria...

Intâia oară, Alexe Comnean, înţelegea în acele momente farmecul vieţei...

Nimic nu-i preocupa mintea decât dorinţa de-a o vedea, de a o auzi şoptindu-i din buzele-i roşii, trandafirii:

Asculta povestea lor, îţi vor spune: vegherile, suspinurile în tăcere, visurile nebune, setea neînfrânată după săruturile apăsate.., înecate în şoptitul: te iubesc.

Rezemat de colţul marei biblioteci, gândea la mizantropismul lui, la mijlocul de a o vedea cât de curând.

Singurătatea obişnuise spiritul să trăească într`o lume aparte, unde erau numai acele dorinţi realizate.

Câte-va zile, după ce se instalase în capitală, cu tot desgustul ce-l nutrea contra meschinăriilor politice, într`o dimineaţă, deschisese o gazetă, care se ocupa în special de micile cancanuri, de balurile şi seratele ce se organisau în aristocraţia ţărei. Observase, că jurnalul, vestise intrarea în ţară a familiei Banu.

Doamna Natalia Banu, sora Mariei, născută prinţesă Mavrodi, organizase în cea dintâi Vineri a săptămânei, obişnuita serată cu bal, dată de bună venire, prietenilor din aristocraţia Bucureşteană. De astă-dată, toţi mosafirii erau rugaţi, să vie în costume istorice.

Alexe Comnean la citirea acelei note, rămăsese pe gânduri. Işi aducea aminte, că într`o ocasie, făcuse cunoştinţa familiei Banu, pe când se găsea la Berlin. Fusese foarte bine primit, în special d-na Natalia Banu fusese de o amabilitate şi de o curtenie excesivă, faţă de Alexe.

D-na Natalia Banu cunoscuse pe tatăl lui Alexe, venise în casa părintească, pe când era nemăritată, ştia originea familiei, şi Alexe fusese invitat la Berlin, la o serată de gală a ambasadorilor.

Printr`o simplă curiositate de intelectual, dornic să cunoască de-aproape o lume falşe, mincinoasă, plină de prejudecăţi şi convenţiuni, se lăsase târât acolo, de mijlocul acela rafinat. In urmă părăsise Berlinul, şi numai avusese ocasie să vază familia Banu.

- Dacă s`ar duce să lase o cartă d-nei Natalia Banu, poate ar avea mijlocul să vorbească domniţei Maria... De sigur, ea are să fie acolo.

Apoi, ideile reveniră asupra scrisoarei De ce nu-i fixase o zi, să`i vorbească...? Scrisese sub impresia unei emoțiuni vii, repezi şi spontanee; una din acele emoţiuni mari, invincibile, care creează amorurile şi prieteniile susceptibile de durată la infinit.?. Forţa de atenţiune prea concentrată, extinsese cu desăvârşire evenimentele viitoare...

Gândind la visita pe care voia s`o facă d-nei Natalia Banu, îşi reaminti de-o veche cunoştinţă, întâmplător făcută în Germania. Intr`un muzeu, cu un tânăr, care publicase un volum de poezii, foarte apreciat de literaţi. D`atunci îl mai văzuse odată la întoarcerea din străinătate.

Incetul cu încetul ideea de-a lăsa o cartă d-nci Banu, de-a face o visitâ vechiului prieten, spre a mai lua informaţiuni asupra schimbărilor întâmplate în ţară, prinse rădăcini. Dornic de-a vedea pe Maria în mijlocul acelei mulţimi, îl stimula să easă din mizantropismul obişnuit.

Pietatea ascunsă, pe care o avea pentru ultimi vlăstari boiereşti, nostalgia cu care privea degenerescenţa acelei clase, aşa de plină de vlagă odată, îi mărea dorinţa să se ducă în mijlocul acelei lumi alese.

Faptul că acolo trebuia să întâlnească atâţia parveniţi, din care făcea parte şi bărbatul prinţesei Natalia, Dumitru Banu, ministrul de la Berlin, îl desgusta peste măsură.

Duşman neîmpăcat al clasei burgheze, ridicată pe spinarea ţăranului, prin concensiuni de ale statului şi falimente, privea cu desgust toate maimuţăriile acelor parveniţi, cari căutau să împrumute din Apus şi dela clasa boierească, obiceiuri inerente naturei lor rafinate, moştenite prin educaţie.

Ideea ciudată, pe care o avea despre evoluţia sentimentelor şi a ideilor la clasa mijlocie, ridicată după 1848, îl făcea să despereze despre vre-o încercare de reforme liberale, din partea acestei clase. Credea că acest strat nou nu este capabil, nici accesibil pentru vre-un sentiment înalt, pentru nici o politică desinteresată.

In basa unei teorii paradoxale, că o clasă formată într`o bună dimineaţă, cu un altoi străin, ridicată pe urmele unei alte clase cu tradiţii istorice, fără nici o pregătire intelectuală, îl făcea să creadă, că această clasă nu este accesibilă să dea naştere unei literaturi, unui curent mare artistic, nici să înţeleagă substilitaţile estetice.

Intemeiat pe această teorie personală, fisolofică, necrezând, neavând nici-o iluzie în puterea intelectuală a stratului nou social, având un fel de pietate mistică, pentru toţi aceia, cari lucraseră în trecut şi întemeiaseră tradiţia istorică; neavând nimic comun cu clasa burgheză, căzuse în mizantropism. Ura industria, pe care o numea ‘„artă burgheză”’, despreţuia moravurile lor josnice, întemeiate pe interes.

Ideile acestea bizare, faptul că trebuia să reintre într`o lume unde totul era cântărit şi măsurat, chinueau pe Alexe Comnean. Cu toate acestea, pasiunea să vază pe Maria, îl mâna cu o forţă de neînvins şi se lăsă târât de imaginea sugestivă a prinţesei Maria, care-l chema acolo.,.

Se hotărâ de-a lăsa carta d-nei Natalia Banue de a face o vizită unui vechiu prieten, Zamfir Voilă, care publicase un volum de poesii, foarte apreciat în lumea literilor.

Poesiile lui aveau acea eleganță de formă sculpturală, clasică, respirau acea melancolie, acea fineţă de expresiune şi umor, calităţi, care făcuse pe critici să-l compare cu Henri Heine. De curând, publicase în franţuzeşte un studiu analitic şi estetic asupra a doi oameni iluştri, Nerone şi Catilina, aşa de urgişiţi şi mistificaţi, de falşi istorici. Considera pe Catilina, ca pe un revoluţionar, un suflet mare, distins, un refractar, care voia înlăturarea parveniţilor politici, demagogi, din fruntea republicei. Notele estetice asupra lui Nerone, comparat cu Beaudelaire, Huysmans, Edgard Poe, în legătură cu întreaga mişcare literară a Franţei, fuseseră viu discutate de gazetele străine.

Estetica erotoinană, Neronizmul, Saphismul, viaţa artistică a curtezanelor Romane şi Grece, capitolele cele mai importante, din studiul analitico-estetic a lui Zamfir Voilă, unde căutase să stabilească o apropiere între viaţa destrăbălată, artistică de orgii a Romei vechi şi a Franţei moderne, stârnise discuţiuni interminabile între cronicari dela jurnalele literare din Franţa şi-l făcuseră cunoscut peste graniţă.

Avocat fără să profeseze, îşi petrecea timpul într`o meditaţie continuă, departe de ori ce mişcare politică, urmărind cu aceeaşi pasiune mişcarea artistică din Europa, cu care vânătorul pasionat, îşi urmăreşte prada.

Trăea împreună cu tatăl său, banul Şerban-Voilă, din venitul unei moşioare, fără nici o altă ambiţie, decât cultul literilor.

Alexe Comnean, îmbrăcat într`un saco negru, de o modestie şi o eleganţă, care respirau un gust neîntrecut în arta de a se îmbrăca, se `ntorcea de la D-na Natalia Banu, unde lăsase carta de vizită.

Opri birjarul într`un colţ alunei cafenele mari, ceru călăuza cu adrese. Căuta la litera V, şi găsi adresa lui Zamfir Voilă.

Spuse birjarului adresa şi se trânti în fundul trăsurei.

O singură amintire din copilărie îi trezi acea schimbare de viaţă: plecarea lui la vârsta de 12 ani, într`un pension din Paris, în urma unei scene violente între tatăl şi mama lui; scenă în urma căreia, măsa se otrăvi. Puţin timp după aceea, tatăl său, căzut în melancolie, muri brusc într`o dimineaţă, de o sincopă.

Tabloul acela, se schimbă cu iuţeala fulgerului, apoi i se păru că trăsura aleargă pe străzile Romei, să easă afară din oraş... Văzu imaginile celor doi prieteni, cari îi serviseră ca martori, în duelul pentru contesa Eulalia d`Avril. Auzi zăngănituri de săbii, se văzu căzând în braţele unui prieten, avu senzaţiunea că sângele curge d`alungul mânei, unde fusese lovit de adversar. Un miros tare de flori, îi ghâdilă nervi olfactivi, văzu pe contesa Eulalia d`Avril aruncându-i flori..., apoi atingând cu degetele-i albe rana sângerată, le muiă în şampanie şi deşartă paharul cu voluptatea, cu care şearpele suge sângele animalului prins.

Toate aceste imagini trecură repede, unele după altele în ochii sufletului şi `i apăru dreaptă, ca o statuă, într`o lumină vie, domniţa Maria. Intre draperiile de frunze... Ii văzu gestul delicat, strângându-şi viţele de pâr, ce-i fluturau fruntea..., apoi o ploaie de petale albe brumate, zâmbetul..., doi ochi mari, privindu-l cu acea râvnă amoroasă, ce-l făcea să gândească la ochii curtezanelor din antichitate.

Domniţa Maria, îi apărea sub acea viaţă romantică, unde nici un eveniment din viaţa reală n`ar fi putut să`i turbure drumul imaginaţiei, spre cele mai irealizabile visuri... Răsărise în calea lui ca un fenomen nou, o lumina sănătoasă, căre i aprindea sufletul spre acea boală teribilă a iubtrei, trezindu-l pentru un moment din amorţeala în care căzuse.

Ce lungă i se părea zioa, atât de lungă, pe cât de mare era dorinţa lui.

Trăsura intră pe aleele dela şosea, ajunse la rontul al doilea, coti la dreapta şi intră într`o curte mare, sub o boltă de tei.

In mijlocul unei grădini mari, se ivea casa banului Şerban Voilă, cu pereţi văruiţi în alb, acoperită cu şindrilă, cu pridvor de scânduri în faţă.

Casa era vechie, muşchiul crescuse pe coperiş, ca un covor de catifea verde.

O poartă mare de lemn, a cărei vopsea nu se mai cunoştea, era aplecată şi sprijinită pe dinăuntru cu doi bulamaci mari, groşi. Dela poartă, până la scară, unde era pridvorul, se `ntindea o alee de tei, ce-şi împreunaseră ramurile, formând o singură boltă.

In dosul casei, te suiai pe o scară de scânduri dreaptă, într`un balcon, îngropat în ederă sălbatecă, unde se deschidea o odaie largă, a cărei uşe, vara, primăvara şi toamna, nu se putea vedea de frunze.

Alexe şi-aduse aminte, că aici mai fusese odată, când sosise din străinătate. Câteva luni în urină, primise o scrisoare dela Zamfir Voilă, prin care-l vestea că tatăl său, banul Şerban Voilă, căzuse cu totul la băutură şi el se retrăsese în odaia din grădină, unde zile întregi nu primea pe nimeni.

Când intră sub bolta de tei, zări în ceardacul casei, un om slab, cu barba albă, încovoiat de spate, plimbându-se, gesticulând şi vorbind singur.

Banul Şerban Voilă, fost agă sub caimăcămie. Păstră în `totul moravurile de altă-dată... Om dârj, mândru de numele de Ban, pe care-l rostea în toate ocasiunile, ori de câte ori i se nesocotea originea boierească. Critica toate reformele introduse la 1848 şi până azi, arunca vina pierderei avuţiilor şi a drepturilor boiereşti asupra câtor-va oameni politici.

Alexe se apropiă şi urcă scara. Bătrânul abia ţinându-se pe picioare, îl întâmpină. Recunoscându-l, îl sărută pe frunte şi începu să plângă ca un copil.

De câţi-va ani, băutura îl slăbise în aşa fel, în cât un om pe care-l vedea după un timp îndelungat, îi producea o bucurie bolnavă, anormală.

- S`au dus toate... s`au dus toate bunurile noastre..., şi n`o să se mai reîntoarcă niciodată... Câţi vlâstari au mai rămas din ramurile bătrâne.

Unde este numele nostru..., s`au dus..., sau îngropat toate pe vecie...

Bătrânul plângea, gesticula, se plimba cu paşi nesiguri prin ceardac, aruncând imprecaţiuni la adresa democraţiei. Deodată tresări. Ai venit să vezi pe Zamfir?

Bătrânul strigă cu glas răguşit:

- Sultana... Sultana...

O servitoare bătrână apăru, ştergându-şi mâinele de un şorţ mare, ce `i atârna dinnainte.

- Arată camera unde s`a închis cuconaşu, de nu voieşte să mai vază pe nimeni, grăi bătrânul, suspinând cu un fel de amărăciune şi afecţie nemărginită, ce avea pentru unicul lui fecior.

Alexe cobora scările, însoţit de servitoare, în dosul gradinei. Urcă scara de lemn, îngropată în ederă. Bătu la uşe. O voce dinnăuntru îi strigă puternic: intră...

Se văzu în mijlocul unei odăi colosale, cu pereţii tapetaţi într`o pânză catifelată, închisă, printre ferestrele mari, cu fiare, umbrite de perdele lungi, de mătase roşie, pătrundeau slabe raze de lumină, punând în relief bustul bine desvoltat al lui Zamfir Voilă. Singur la un biurou din fundul odăiei, aproape de fereastra, cu părul mare, dat pe spate, desfăcut la gât, îmbrăcat într`o haină subţire de mătase neagră, încălţat cu pantofi de catifea neagră, în mijlocul a o mulţime de documente, manuscrise, cărţi, împrăştiate în toate părţile. Zamfir Voilă, se odihnea pe un fotoliu mare şi larg, fumându-şi liniştit pipa. In etajere, cărţile, zăceau într`o ordine barbară. In fundul odăiei, era un pianino. D`asupra, notele, acoperite de praf, dovedeau că de multă vreme, nu-i mai atinsese clapele. Pe peretele din dreapta fotoliului de lucru, atârnau două tablouri, impresiuni de earnă, de pictorul Grigorescu, o luptă în ceaţă, de Tătărescu, şi o cadână în harem, de Aman.

In peretele din faţă, erau: o dansatoare, de Degas, două studii lucrate „à l`eau forte” de Felicien Rops, iar în faţa biuroului, pe un soclu de marmură, sta bustul lui Alfred de Musset. Un divan mare, îmbrăcat în catifea vişinie, îi servea drept pat. Trei fotoliuri mari, de un lemn negru, semănând cu abanosul, în stil veneţian, cu braţele susţinute de Negri, un serviciu pentru spălat, în marmură, acoperit de două perdele albe, brodate, o bibliotecă mare într`un colţ, formau mobilierul tânărului poet.

Când Alexe pătrunse înăuntru, Voilă, se ridică în sus şi rămase înlemnit în mijlocul odăiei, abia putând rosti:

- Alexe Comnean...?

Alexe surâse şi întinzându-i mâna, îi zise, cu un aer glumeţ, sub care se ascundea un sâmbure de adevăr.

- Am venit să-mi spui în ce an, lună, şi zi sântem, că eu sânt mort pe pământul acesta...

Alexe, luă loc pe un fotoliu în faţa lui, şi-l privi fix. Citi în figura lui Zamfir, mulţumirea nespusă, imposibil de dat prin cuvinte, surprins de vizita unui prieten neaşteptat.

- Ce faci, creezi mereu...?

Zamfir Yoilă, cercă să demonstreze, că nimeni nu poate să fie mai mulţumit decât analizatorul de sentimente, când poate crea ceva general, susceptibil de durată la infinit.

In întreaga lui figură, pe când vorbea, se vedea acea bunătate caracteristică inimelor mari, cu educaţie rafinată, gata ori când să scuzeze, să apere faptele cele mai odioase...

- Eşti fericit, că mai poţi inventa, zise Alexe, pe un ton melancolic. N`am putut niciodată duce un lucru până la sfârşit. Toate manuscrisele mele, zac de ani, întrerupte, fără început, fără de sfârşit.

Cea mai mare mulţumire, atunci, când mintea nu mi`i ocupată de analisa celor mai mici fenomene, fără să caut să le dau vre-o formă, este să mă gândesc la strămoşi, să evoc faptele lor.

Atunci, mă simt mare, nobil şi n`aş fi în stare să ating o muscă. Numai faptul că mă chiamă Comnean, mă face să tresar. Aceia, cari n`au tradiţii, cari n`au un nume, a căror familie nu evoacă nimic, nu pot înţelege acest farmec.

Sentimentele lor mari, umanitare, deşi nu cuprindeau o sferă largă de idei, cu toate acestea, responsabilitatea morală, era mare. Se sacrificau pentru interesele şi apărarea ţărei, şi-au cheltuit averile, pentru introducerea reformelor liberale, de care au profitat slugile lor. Aceasta, constituie diferenţa de rasă, între o clasă cu tradiţii şi o clasă fără nici uu temei istoric.

Toate acestea nu se pot căpăta decât printr`o educaţie de ani, printr`o tradiţie intelectuală lungă, de veacuri...

In adevăr, nu e un merit că nu cunosc lupta pentru existenţă, dar tocmai această împrejurare, mă împiedică de a mă coborâ să fac, ceeace face o clasă întreagă: fură spre a se îmbogăţi, toată munca clasei producătoare, fără să-i dea nimic...

Dacă n`aş fi avut acel sprijin moral al faptelor bune şi mari din trecut, n`aş fi putut trăi.

Imi pare rău, că am rămas singur şi rassa noastră, se va îngropa cu mine odată...

Alexe, se simţi studiat, de acel om sănătos, cu voinţă neîntrecută, ochi închizători, gestul studiat şi căutat, prin acea obişnuinţă invincibilă a celulelor nervoase, cunoscută de toţi scriitori, de a fura dela ori-cine, particularităţi psihice, pentru întruparea unui caracter general.

- Singurul mijloc, de-a nu fi singur şi de-a perpetua numele Comnenilor, este însurătoarea, răspunse Voilă, a cărui cap înota într`un nour de fum.

- Însurătoarea, să faci copiii, să-i expui să sufere umilinţele societăţei, legile ei păcătoase..., atâtea datorii neprevăzute..., să-i arunci în lume, cum ai arunca un grăunte în mare...? Apoi, femeia cu care trebue să te ‘nsori, ştii că îndeplineşte toate condiţiunile unei adevărate mame? Eşti sau nu dispus, să-ţi ei în spinare un altul, pe care trebue să`l simţi la fie-care moment, sau voeşti numai să fii ‘„ca toată lumea”’, să îndeplineşti un act, cum să-i zic, social, pe care-l săvârşeşte orice netot, fără să se gândească la atâtea consecinţe? Apoi, însurătoarea modernă, echivalează cu prostituţia, legitimată şi una şi alta de stat.

Este acelaşi mod de târguială, când te duci sa săvârşeşti, acel act, ‘„ce le-abate şi la paseri de vre-o două ori pe an”’, ca şi când te duci să te‘n-sori. Sentimentele nu există, sau dacă există, durează un an, doi, trei, apoi începe plictiseală şi căscătură şi ai dori să vezi capul nevestei, cât se poate de rar.

Nu cred în însurătoare, cum nu cred că există femeie, care să gândească la alt-ceva de cât la măritiş. Au dreptate, este singura lor carieră. Curtezanele, da curtezanele antice, Sapho, Cleopatra, Messalina, Aspasia, Magdalena, din specia femeiască, este singurul gen, care poate să înţeleagă amorul. Aceia, cari doresc să perpetueze prostia omenescă, n`au de cât să nască băcani, cârciumari şi alte specimene, demne de societatea actuală şi de creatorii lor.

- Idei bizare..., bizare, rosti Voilă din colţul fotoliului, dând din umeri.

- Curtezanele, dar curtezanele pot perpetua specia omenească?

- La ce bun s`o perpetueze când scopul este de-a distruge frumosul, a`l înlocui cu convenţiunea frumosului şi a căuta să`l impui ca o lege, să crezi că aşa trebue să fie, fiind că aşa crede ‘„toată lumea”’. O societate de băcani n`are să poată niciodată, nici-odată da naştere unui Phidias, unui Praxiteles, care să creeze o Venus. O societate unde a existat o Messalină, o Sapho, o Cleopatră, Aspasia, a putut să dea naştere Venerei de Millo.

Monogamia impusă este semnul unei civilizaţii mijlocii, a ipocriziei financiare. O ast-fel de societate poate cel mult să garanteze măritişul, egalându-l cu prostituţia. Poligamia este semnul ori al sălbăticiii, ori al unei civilizaţii ultra-rafinate artistice, cum a fost Imperiul Roman, Grecia lui Pericle, Franţa lui Ludovic XIV, Italia sub Mecidis. Libertatea individuală cea mai desăvârşită, libertatea de-aţi alege pe ori-cine, de-a trăi cum `ți place, unita cu o educaţie de veacuri, crează frumosul, singurul scop al vieţei.

Dacă te `njugi să tragi carul prostiei la mal, începi să crezi că `năuntru este fericirea, şi când te uiţi bine, vezi că ţi `an crescut coarnele şi `noţi în acelaşi noroi puturos şi infect, ca toată lumea...

De almintrelea, oamenii trăiesc din convenţiuni şi înşelăciuni. Işi merită soarta creată. Sânt animale inferioare, care trâesc mai bine, unde cel puţin lipsesc atâtea convenţiuni.

Zamfir Voilă asculta şi continua să-şi fumeze liniştit pipa, urmărind printre ploapele lui greoaie, mari, pe jumătate închise, umbrite de gene lungi, negre, fumul gros ce se ridica în spirale, în curte era linişte, nu se auzea nici-un zgomot. Se `nserase bine, capetele lor în nourul de fum, apăreau ca nişte umbre pierdute, în semi-obscuritatea serei. Din toată figura lui Alexe, nu se distingeau decât obraji albi, palizi, buzele roşii, umede, contrastând cu albeaţa marmoreală a figurei. Zamfir dispăruse în umbră şi numai focul din pipă, îi lumina faţa bronzată, fruntea mare de savant.

Câte-va urme de umbre de la brazii de lângă fereastră, abia mai tremurau pe pereţii catifelaţi ai odăiei.

Amândoi tăcură. Fie-care urmărea mersul primei idei, întreruptă brusc, când Zamfir, îl intrebă.

- Vrei să aprinzi lampa?

- Nu, îmi place mai bine semi-obscuritatea aceasta.

Apoi, Alexe Comnean, după o pausă, continuă!

- Ca consecinţă a convenţiunilor, a unei societăţi brutale, artiştii, au înlocuit arta prin industrie. Invenţiunile industriale au îndepărtat adevărata poezie, înlocuind`o cu fapte, fără nici o importanţă estetică, cu acea analisă falşă, de care scrierile moderne sânt pline. Uită-te la Bourget şi la toţi, cari şi`au făcut o profesie de analizatori de sentimente, un fel de tarabă, cu firmă deschisă, bine cotată în piaţă, de femei. Aruncă-ţi mintea în trecut, Byron şi Shakespeare, Sophocle şi Euripide, avut`au nevoie de industrie modernă, de analizele sistematice ale lui Wundt? Ceea ce Taine şi Wundt au emis, ca simple teorii, au căutat să le aplice sufletului omenesc, ca şi cum natura omenească, ar fi o maşină, pusă pe şuruburi, gata ori-când să primească tot felul de teorii paradoxale, să se mişte după anume teorii...

Afară de asta, industria a tăiat aripile poieziei, arta este silită să rămâie împrejurul fabricelor, a halelor. Artiştii s`au întrecut să cânte cum ţiuie maşina şi ce emoţiuni trezeşte şuieratul acelui monstru modern, însufleţit cu aburi, în inimele cârciumarilor şi zarzavagiilor.

- Ai dreptate, dar răul este în altă parte. Suferim dureri de cap, ne udăm cu oţet aromatic, fără să ne gândim că răul este intern şi general.

Zamfir Voilă, spirit mai practic, analitic, era mai mult preocupat de răul economic social, considera totul ca o stare de tranziţie, inerentă societăţei omeneşti.

Intunerecul se răspândise, odaia intrase cu totul în obscuritate. Abia se mai puteau distinge capetele celor duoi prieteni, mişcându-se din când în când...

- Să aprindem lampa, să mâncăm împreună. Vom vorbi şi de altele, de viaţa ta, de pricina venirei la mine, zise Voilă, tăind brusc şirul discuţiunei.

Se auzi o trosnitură de chibrit şi apropiindu-se de o lampă mare japoneză, spânzurată de un cuiu al tavanului, o aprinse. Atunci Alexe, putu vedea într`un colţ lângă piano, o statuă de mărime naturală, o vestală Romană, cu braţele întinse, ochii rugători, pătimaşi. Dedesupt, era scris în franţuzeşte: ‘În ajun de a-se sacrifica pe altarul zeiţei Venus’. Era opera unui sculptor tânăr, cumpărată de la o exposiţie din Italia.

Cei doi prieteni, se aşezară la masă, unul în faţa celui l`alt, pe când Sultana, bătrâna servitoare, îi servea. Tăceau amândoi.

Alexe, printr`un scrupul inexplicabil, simţea că nu trebue să`i povestească nimic de prinţesa Maria. Cuvintele domniţei îi sunau în minte: ‘„Ți-am trimes trandafiri cu petalele albe, flori răsărite din visuri.”’ Imaginea iei, răsărea mai vie, mai plină de farmec divin, în urma discuţiunilor. Era femeia dorită şi visată, curtezana, care înţelegea amorul.

Voilă, văzându-l aşa de preocupat, ca să-l distreze, să-l readucă la viaţa reală, aruncă o vorbă:

- Crezi în sentimentele femeilor...?

- Ce fel de sentimente?

- Se inţelege amoroase...

- În privinţa asta, sânt de părerea lui Bourget. Dacă ai diseca sufletul uneia, găseşti în locul inimei, nota cusutoresei, o jumătate de duzină de prejudecăţi, ce le ţin loc de principii... şi... dorinţa de a eclipsa pe unul, sau pe altul...

Nu, în afară de femeia curtezană, în înţelesul antic, nu cred în nimic...

Din nou figura domniţei, îi reapăru între draperiile de frunze, văzu gestul molatec, cum îşi strângea părul ce-i flutura ochii,... râsul..., gingiile roşii..., dinţii albi, ca petalele albe de trandafiri...

Simţi o dorinţă nebună, invicibilă aproape, de-a alerga s`o vadă... Imposibilitatea îl făcu să tremure, ca un paralitic pe scaun.

Zamfir Voilă observă toate mişcările lui Alexe Comnean şi credea într`un inceput de ataxie.

Reluă firul discuţiunei...

- Cu toate astea, gândeşte-te, însurătoarea, are farmecul iei..., un moştenitor să-ţi ducă numele mai departe.., asta este mult, mai cu seamă pentru noi, care ţinem la numele tradiţional al familiei şi sântem pe cale de a-ne perde.

Nu este totdeauna adevărat, ceea ce spun romanţieri psichologi, despre femei. Ceea ce este adevărat, este că într`o societate ultra-rafinată, industrială, amorul ajunge un sport, cum este călăria, bicicleta şi alte industrii, create de burghezie. Amorul antic a dispărut odata cu curtezanele, nici nu pot să trăiască într`o societate ca a noastră mercantilă şi ipocrită.

Snobismul şi sportul au înlocuit adevăratele sentimente.

- Atunci pentru ce însurătoarea, când femeia nu e dispusă cel puţin să dea naştere la copii, aseamănă amorul cu bicicleta şi călăria, voieşte să petreacă o seară în braţele unui oare-care, când bărbatul este la club?

Nu. Insurătoarea, însemnează perderea drepturilor individuale, sclavia de bună-voîe, crearea de dificultăţi în viaţă, distrugerea întregului ideal moral, tâmpirea desăvâşită a fiinţei tale superioare, a eului tău propriu, singurul lucru, de care trebuie să ne bucurăm în mijlocul acestei societăţi de negustori de sentimente, de sportmeni şi de snobi.

Lumea lui Apollo, a lui Phidias, asta trebue s`o căutăm...

Rostind numele lui Phidias, Comnean văzu înaintea lui statua trăitoare a marelui artist grec, întrupată în corpul domniţei Maria.

Zamfir Voilă îşi aprinse pipa, îşi netezi barba, apoi se sculă în sus şi se apropie de fereastră. Pe un fond albastru închis, ca marea în crepuscul, luna răsărise aurie şi întreagă, în dreptul unui stejar uriaş, aurind frunzele bătrânului copac.

- Vrei să ieşim în balcon, avem lună frumoasă, aerul este proaspăt şi răcoros.

Cei doi prieteni eşiră în balcon.

Edera sălbatecă, cădea pe umerii lor mângâindu-le obraji. Un vânt de primăvară dulce, adormitor, răspândea în atmosferă mirosul florilor de liliac de lângă casă. Câte un liliac sbura pe lângă streşini, tremurându-şl aripile în bătaia aurie a lunci.

Greeri, în concert de noapte, ţârâiau încet şi misterios. Câte-va stele abia se zăreau de-asupra capetelor lor; lumina orbitoare a lunei, întuneca cu puterea razelor, licăririle tremurătoare ale micilor stele.

Zamfir Voilă, tăcut, sub impresiunea acelei nopţi, asculta ţârâitul greerilor în earba proaspătă a primăverii, freamătul arborilor din grădină şi gândea la viaţa lui.

Douăzeci şi şapte de ani trecuţi, tară să aibă vre-un gust pentru nici un fel de industrie, cum îi plăcea să numească toate meseriile lumei moderne. Refractar, străin de orice influenţă, care să i schimbe felul de trai, îşi iubea arta şi gândurile lui, ca un Brahman pe Buda.

De douăzeci de ani, pierduse pe măsa, Caterina Bonea, fata spătarului Nicolae Bonea, o femee de o bunătate dumnezeiască, pe care o adorase şi o sfinţise, ca pe o icoană vechie.

Bolnavă, de câte ori în delir, nu`i amestecase numele, şi el, copil, alerga la picioarele patului, aproape de ea, s`o sărute, să`i sufle din căldura lui în gură, s`o învioreze. O auzea încă strigându-i:

- Mi-e frig... mi-e frig... dă-mi suflet..., dă-mi căldură doamne...Zamfire,.., Zamfire, sânt perdută Zamfire...

II îneca şi acum plânsul. Intr`o noapte s`a sculat, sub puterea nervilor, cu ochii mari deschişi, măriţi de friguri violente, s`a strecurat ca o pisică, s`a suit în balconul casei, unde sta el acum şi s`a aruncat jos. Dimineaţa, au găsit-o servitorii înotând intrăm lac de sânge, caldă încă, murise de curând.

Acea scenă dureroasă, o vedea înaintea lui, şi i se părea că glasul ei, „Zamfire... mi-e frig... sânt pierdută, îl aude mereu, ori de cate ori eşea în balcon, în freamătul frunzelor din grădină...

Tatăl lui, cu averea perdută în politică, rămăsese cu zestrea masei, o moşie, din care traiau amândoi.

La 20 de ani, un amor romantic, cu o vară, Berenice, al cărui chip, în poesiile lui, îl comparase cu figurile delicate ale lui Boticelli, moartă la 18 ani, de acea boală ucigătoare, care`i distrusese plămânii, îl blazase şi-l mizantropise multă vreme.

Când căzuse la pat, îi citea versuri şi ea ştia că ochii albaştrii ai Lianei, zeiţa pădurei, care fermeca pe toţi flăcăi, ce cutezau s`o privească, erau ochii ei. Incepea să plângă şi zicea:

- Zamfire, am să mor, o să plângi de mine? Ai să-ţi aduci aminte de copilăriile noastre?

El abia articula:

- Berencice.. Berencice...

Amândoi rămâneau trişti, apoi râdeau şi cuprinşi de-o beţie de voluptate fără de margini..., se sărutau lung, neîntrerupt, până când simţeau că le piere respiraţia...

De câte ori se furişa de-ai casei, venea la balcon, strigându`i, apoi fugind în desişul grădinei:

- Un sărut dacă mă prinzi...

Şi singură râdea de copilăria ei, alergând sprintenă, ca o căprioară, printre arbori, dând ramurile la oparte. Pălăria mare, de pai, uşoară, îi cădea jos, părul auriu, ca secerişul de vară, îl flutura vântul pe ochi, pe frunte şi pe umerii albi, ca crinul.

Când se vedea prinsă, râdea, se zbătea ca o porumbiţă, îşi acoperea faţa cu mâinile, şi cădeau amândoi pe earbă...

Rămânea uimit, pierdut înaintea ei; abia o atingea cu buzele pe obraji moi, catifelaţi, învioraţi, ca trandafirii rouaţi, în dimineţile de Mai..,.

Rămânea apoi serioasă şi privind în jos, rupea fire de earbă. Râdea şi cele dintâi flori de mărgarită ce le întâlnea în cale, i le arunca în fata. Se scula şi`i striga din nou:

- Două săruturi pe umeri dacă mă prinzi...

Strigătul metalic, armonios, râsul de fecioară immaculată, umpleau toată grădina. Ochii albaştri, limpezi, vecinic umezi, străluceau ca luceafărul dimineţei, când prinsă între mâinile lui voinici şi sănătoase, obosită, cădea pe earbă, abea putându-şi apăra umerii albi, albi ca floarea de cireş, să nu fie atinşi de buze vinovate..

Scena morţei îl îngrozea, ori de câte ori `şi aducea aminte.

Era plină de un dramatism liric, sălbatec, voluptos.

Simţind că moare, în puterea unor friguri violente, nemai putându-şi stăpâni nervii, cum rămăsese singur o noapte întreagă lângă patul ei, trezită de acea căldură animală, instinctivă, invincibilă, mărită de acceleraţia frigurilor nervoase, îl sărută muşcându-i buzele. Se aruncă apoi asupra lui, împlorându-l, sărutându-l, astupându-i fiecare cuvânt de împotrivire cu sărutări aprinse, violente, de isterică bolnavă, până când beat de atâta voluptate, pierzându-şi raţiunea, o desvergină acolo..., în criza unei plăceri, unui strigăt de voluptate saphică, neînţeles acum, aproape trecut în domeniul imaginaţiei...

A doua zi, obraji îi erau roşii ca dalia, buzele umede trandafiri; zâmbea, simţindu-se mai bine. Trecuseră câteva săptămâni...

Intr`un amurg de toamnă o apucă o criză puternică, se ridică în sus aiurind şi strigându-l pe nume, căutând să-l cuprinză în braţe.. Lumina ochilor albaştri intră sub pleoapale roşii-transparente, apăru albul ochilor mari, şi căzu moartă, suspinând lung, cu mâinele încleştate de cearşaful patului...

D`atunci timpul i se scursese într`o monotonie tristă, scriind şi călătorind ca şă uite.

Zamfir Voilă, suspină sub puterea amintirilor şi ca un refren dureros, şopti.

- Toate se duc, numai moartea rămâne, nimeni nu scapă de sub stăpânirea ei...

Ca să şi îndepărteze gândurile, sa distragă atenţia lui Comnean, îşi scutură pipa de grilajul balconului şi vorbi tare:

- Aşa este viată, cât timp pâlpâie un foc, care o întreţine, ţi se pare frumoasă şi n`ai vrea s`o părăseşti, dar la urmă, tot cenuşe... tot ţărână peste toate...

Alexe Comnean vedea, acolo..., departe peste zidul uriaş al casei, pe domniţa Maria, înotând în razele aurii, focoase ale lunei. Râdea, zburând pe raze de lumină, din părul ei cădeau pe pământ petale de trandafiri..., pluteau în atmosferă, îmbălsămând-o cu un parfum îmbătător.

El urmărea acea splendoare de imagini, creată de imaginaţie, sugestionat de amintirea ei...

Luna intră într`un nour, apoi, apăru sângerată..-

Atunci, o văzu aruncându-i petalele albe, ce veneau pe razele aurii, sângerate ale lunei...

Perdut în contemplarea acelor imagini voluntare, de voluptate fisică, nu auzea nimic din cuvintele lui Voilă.

- Dar nu mi-ai spus până acum, ce ai făcut de când nu ne-am mai văzut; ce te a făcut să vii la mine?

Comnean, se deşteptă din acea aiurare sensuală şi privi în toate părţile speriat, neînţelegând nimic, uitându-se schimbat la Zamfir.

Voilă îi repetă din nou. Alexe, nu înţelegea ce-l făcuse să vie acolo. Făcu un gest din umeri, apoi rosti:

- Ştiu eu..., am venit să te văd, simţeam o nevoie psihică de-a mai schimba un şir de gânduri şi idei...

Nu voii să-i spue nimic din cele întâmplate cu domniţa Maria.

Se lumina de zioă. In ştreşim, între ramurile de ederă, se auzeau cripit de rândunici. Un vânt răcoros şi proaspăt, încărcat cu ozonă, scutura frunzele arborilor. Luceafărul mare, auriu, se`mpânzea în argintiu, luna perdea culoarea aurie, stelele pereau..

Picăturile de rouă, străluceau ca argintul între frunze şi pe florile din grădină. In earbă, se auzeau ţârâit de greeri..., departe cântec de cocoş, lătrat de câini...

La răsăiit o dungă verde-deschisă, bătând în albastrul mărei, se arăta la orizont.

Tăcură multă vreme, cu sufletul în extaz, ascultând cântecul unei privighetori, ascunsă între frunze

Sprânceana dela orizont se marea, schimbând colorile, până când se ivi soarele, roş ca sângele, împânzind luna, înecând lumina aurie a stelelor

Când soarele apăru întreg, roş, sângerat, cei doi prieteni se priviră uimiţi de atâta bogăţie de impresiuni. Apoi sub puterea aceluiaş gând Comnean, vorbi:

- Asta şi arată spre răsărit, este cea mai mare artă. A omorât pe toţi, cari sau încercat s`o imiteze. Mulţi au murit cu durerea în suflet aruncând pensula şi colorile departe, că n`au putut niciodată să-şi ajungă idealul, de adape pânză, ceea ce simţeau şi visau...

- Este târziu, putem să ne despărţim, când vei avea nevoe de un schimb de idei, sau de plăcerea de-a mă vedea, sunt totdeauna acasă, zise Zamfir Voilă, îmbrăţişându-şi prietenul.

Dete ramurile ederei la o parte şi intră înăuntru.

Alexe coborâ scările, în faptul zilei, păşind încet pe sub aleele de tei. Ajunse acasă buimăcit de ideile şi imaginile ce se perindase o noapte întreagă în creernl lui.

Când ajunse la poartă, bătu. Portarul îi deschise şi `i intinse un plic, cu o coroană mare aurită. Era invitaţia dela d-na Natalia Banu.

Alexe Comnean urcă scările. Hercul, îi sări înainte şi intrară împreună înăuntru.

Simţi acelaşi miros de „vechiu”, exalat de la lucrurile din casă. Aspiră cu putere, acea odoare, ce-i reamintea viaţa de altă-dată.. Aprinse o lumânare într`un candelabru, citi invitaţia, întocmită în franţuzeşte:

„D-nul şi d-na Natalia Banu (prinţesa Mavrodi), sânt foarte măguliţi de vizita d-lui Alexe Comnean şi ar dori să fie printre numărul celor invitaţi la serată, în costume istorice, ce vor da Vineri, în saloanele d-lor, din strada..., No...

Alexe puse plicul pe masă. Se trânti pe o sofa mare şi adormi de oboseală.

XI.

Când se deşteptă, soarele era la amurg. Printre ferestrile mari, în draperii de catifea vişinie, căzând în falduri, pe parchetul înegrit de vremuri, pătrundeau ultimele raze plăpânde ale soarelui.

Sări în sus ca ars cu fier roş, gândind că în seara aceea, trebuia să se pregătească pentru serata dela d-na Natalia Banu.

Se uită la pendula din colţul odăei: erau aproape opt ceasuri. Hercul, dormita în colţul vechiei pendule.

Sună. Bătrâna portăreasă intră. Ceru să `i servească ceva rece. Se gândi apoi la costumul ce trebuia să `mbrace.

Işi aduse aminte de costumul ce-l avusese la o serată Veneţiană, la Roma, la contesa Eulalia d`Avril: haină scurtă de catifea neagră, cum purtaseră altă-dată trubadurii dela curţile Medicişilor. Pieptarul alb de mătase, guler mare, brodat, răsfrânt pe umeri, pantaloni de aceeaşi materie ca şi haina, până la genunchi, de unde se lăsau în jos, ciorapi lungi, de mătase neagră, în picioare, cisme de lac, răsfrânte.

Cum era o serată în costume istorice, Alexe Comnean, gândi că acel costum este destul de potrivit, pentru balul dela d-na Natalia Banu.

Trecu în odaia de toaletă, deschise un dulap mare, scoase hainele, le `ntinse pe canapea şi începu să le studieze.

- Merg de minune...

In aşteptarea mesei lungi din nou pe canapea. Amintirile ce-l legau de acele haine, îl umileau. I se păru că aude cântec dulce adormitor de mandoline, văzu corpuri aproape goale, înfăşurate numai în dantele subţiri, prinse în buchete de camelii şi de violete de Parma... Apoi din numărul acela de femei, statua dreaptă a Eulaliei d`Avril i se desluşi într`o lumină vie, îmbrăcata într`o rochie fantastică, „rose” ale cărei cusături, erau prinse în chrysanteme palide...

Când a apărut în sala balului pe buzele tuturora, s`a oprit un „ah” de admiraţie.

Tremură sub această vechie impresiune, dintr`o lume ultra-rafinata; avu un moment de revoltă că mintea era pătată de imaginea acelei curtezane perverse, de sub ai cărei ochi, abia putuse scăpa.

Bătrâna intră. Ii servi: sardele, icre, sparanghel, muşchiu rece împănat, fragi şi o sticlă de vin de Rin.

Mânca repede. Simţea acea plăcere vie, inexprimabilă gândind la voluptatea serei...

Din întunerec, imaginea domniţei Maria, răsărea drept în fereastră, de unde acum pătrundeau razele argintii ale lunei...

Lipsa de prejudecată socială a prinţesei Maria, acel mod romantic de a i arăta iubirea, îl făcuse pe Alexe Comnean să uite totul, să-şi concentreze toate forţele nervoase în noua viaţă ce i se deschidea; o zeifica.

Se sculă de la masă, intră în odaia de toaletă, se spălă, începu să se `mbrace.

Un parfum slab, abia senzibil, rămas pe haine, îi trezi un nou tablou: văzu la lumina palidă a unei lămpi de veghie, pe contesa d`Avril, cu ochii mici, împăienjeniţi de şampanie. Intinsă pe un divan mare, cu rochia de crysanteme desprinsă, în neregulă, ţinându-l strâns pe după gât, cu mâinele iei albe, surâzându-i..., abia şoptindu-i... Se simţea încătuşat de acel tablou. Avea acea impresiune fisiologică, de lipsă de voinţă, când vezi bine valurile în care te afunzi, cu toate astea, te laşi în voia apei...

Nevii obosiţi nu puteau înlătura acea scenă, ce-i trezea o senzaţie plăcută, dureroasă, că imaginea prinţesei Maria pierea în umbra...

Işi da bine seama de acel proces psichologic de imagini, dar nu era în stare să lupte contra vechilor senzaţiuni...; erau trăite, se manifestau puternic.

Pendula sună, cu sgomot, zece ore.

Alexe Comnean, se deşteptă din visuri...

Bătrâna intră înăuntru cu un sleşnic mare, îl vesti cu trăsura îl aşteptă la poartă.

Sări în sus de pe scaun, se uită de câte-va ori în oglindă, îşi inspectă hainele cu minuţiositate. Aruncă o manta cu glugă pe el ca un fel de neglijenţă calculată, îşi puse pălăria mare, simplă, de catifea neagră şi eşi în stradă. Un vânt liniştit de primăvară adia strada; miros de tei şi de salcâmi îmbălsămau atmosfera. Foile arborilor îşi tremurau frunzele în lumina limpede, argintie a lunei. Acoperişurile caselor străluceau sub bătaia razelor reci, luminoase. Câte-o pisică se târâia, hârjiindu-se pe ţiglele şi tinicheaoa caselor, pândind în umbră, prada favorită. Liliecii zburau pe lângă streşini. Câte-o pasăre întârziată, trecea în zbor, fâlfâind din aripe, alergând spre cuib. In stradă era linişte, nici-un zgomot nu se auzea.

Trăsura alerga pe străzi, cotind de mai multe ori. Alexe se uita pe cerul limpede, presărat cu stele, ce păreau boabe mari de aur, strălucind pe tipsiea infinită a cerului, luminată de luna argintie şi palidă. Când trăsura trecu în dreptul palatului Atheneului, îl izbi înfăţişarea acelui monument colosal şi gândi:

- Ce departe este de arta greacă, ce imitaţie ordinară, săracă, ce amestecătură de stil fără nici o simetrie.

'Şi aducea aminte că`l vizitase odată: Gâsise interiorul strâmt, neestetic, fără de acea armonie architectonică, care să înalţe sufletul, să-ţi dea emoţiunea adevărat artistică.

Trăsura intră într`o stradă nouă, unde toate casele erau de construcţie modernă, respirau acel aspect de bogăţie şi supra îndestulare materială.

Firul ideilor i se întrerupse la vederea unei case mari, luminată în electricitate. Singura casă din acea stradă, unde se respectase simetria şi armonia măreaţă de splendoare a stilului roman. Trăsura intră în curtea vastului ospel.

Palatul doamnei Natalia Banu, născută prinţesă Mavrodi, era construit de câţi-va ani. Păstra aspectul lui măreţ, curat, peste măsură de îngrijit.

Faţada era susţinută pe patru coloane mari de marmoră colorată, înghirlandate pentru acea ocaziune, de jos până sus, în flori de micşunele şi violete de Parma. D`asupra coloanelor, se `ntindea o verandă mare, plină cu flori tropicale, exotice. Alături, se deschidea un salon mare, rezervat festivităţilor şi balurilor.

Prinţesa Natalia Mavrodi, adusese ca zestre tânărului ministru plenipotenţiar, un venit de o sută de mii de franci. Niciodată tânăra prinţesă n`ar fi luat pe Dumitru Banu, născut din burghezie dacă familia prinţesei n`ar fi avut o datorie veche, contractată faţă de bătrânul Banu, care se prescrisese prin măritişul prinţesei.

Ajuns ministru plenipotenţiar la Berlin, de pe urma averei, făcută de tatăl său un monstru parvenit, care secase măduva ţăranului, studiase defectul şi golul legilor, ca să se împotrivească justiţiei. Simeon Banu, tatăl ministrului, adunase peste două-zeci de milioane. Murise câţi-va ani în urma însurătoarei fiului său, cu prinţesa Mavrodi, împuşcat într`o noapte de-o ceată de ţărani, rămaşi pe drumuri, din pricina exploatatorilor şi a jafurilor, acelui ‘„Barbă albastră”’.

Familia Banu trăia puţin în ţară şi când venea, toată aristocraţia era veselă: aveau de petrecut cel puţin şease săptămâni în frumoasele saloane, ale doamnei Natalia Banu, una din frumuseţile ţărei.

Jurnalele ilustrate Berlineze, cu ocasia unei sărbători la curtea împărătească, unde fuseseră invitaţi toţi reprezentanţii statelor străine, vorbind de femeile ce luaseră parte la festivitatea curţei, publicaseră un articol cu portretul D-nei Natalia Banu. O descrisese ca pe o frumuseţe clasică şi cea mai distinsă femeie...

AlexeComnean, dându-se jos din trăsură,roti ochii în toate părţile. In dreapta şi în stânga bogatului ospel boieresc se întindeau figuri fantastice de flori.

In fie-care rond de flori erau globuri electrice, luminând feeric toată grădina. Intre ochiurile mari de flori erau statui de marmură, copi după statuele vechi Romane, şi câte-va originale, ale maeştrilor moderni.

Inaintă încet, cu mantaua pe umeri. Păşi pragul de marmoră, luminat de un lustru în electricitate. In vestibul se vedeau pervazurile aurite, coroana de prinţ d`asupra uşilor, cu ivorile de fildeş, de la odăile de jos. De o parte şi de alta a acestor două intrări, unde începea scara de marmoră, ce ducea în saloanele de sus. Erau aşezate două statui în marmoră: un Cupido în mijlocul unui car, în formă de scoică, cu arcul în mână tras de-o lebădă; în partea opusă, o Venere cu braţe.

La intrare, duoi valeţi, în livrele lungi, purtând pe nasturii mari, galbeni, coroana de prinţ şi armele familiei Mavrodi. Alexe Comnean lăsă mantaua în mâna unui valet.

Urcă scara de marmoră, înghirlandată în flori de liliac alb şi miosotis. Câte-va lumânări electrice, ascunse între ghirlandele florilor, luminau scara, făcând un joc de colori fantastic pe pereţii de marmoră colorată...

Ajuns pe cea din urmă treaptă, Comnean se opri un moment şi se uită într`o oglindă colosală.

Işi simţea tot corpul încălzit de acele emoţîuni violente şi repezi, ce neacă respiraţia, osteneşte corpul, de tremură toţi nervii.

Inaintea lui se deschideau uşile dela veranda, unde era musica, la dreapta era salonul de bal, la stânga sala unde se supa.

Mirosul violetelor de Parma, al florilor de liliac, lumina electrică aşa de fantastic, luminând palatul, ideea că aci trebue să vază pe prinţesa Maria, în acea atmosferă de voluptate şi fericire, îi înălţa sufletul, îi deschidea imaginaţia spre acele festivităţi neroniane, de care vorbeşte scriitorul latin, Suetoniu. Ii reamintea serile petrecute alături de Eulalia d`Avril, îl umilea în acelaş timp; îşi părăsise lumea lui, ca să dea ochi cu acea parie de societate pe care o despreţuia din spiritul de castă al tradiţiilor familiale, de intelectual, refractar tuturor formelor impuse.

La intrare, în sala de bal, erau postaţi doui valeţi în acelaşi costum ca cei de jos, alături de doi grăniceri, în marmoră, de mărime naturală, capo d`opera unui sculptor român.

Când să păşească pragul, îi trecu înainte o damă îmbrăcată „à la Watteau” la braţul unui cavaler Louis XVI.

Salonul era mare, pătrat, luminat prin tavanul, în basso-reliefuri, de globuri electrice.

Pe pereţii tapetaţi cu o pânză fină „rose” atârnau două profiluri de femeie, tablouri de Henner, o vedere din Bretania, de Raffaëli, o copie după Leda lui Vinci, trei impresiuni de ţară, de pictorul Grigorescu, şi un profil în ulei, al doamnei Natalia Banu, tablou de-o execuţie fină, delicată, de pictorul ungurul, Muncaksy.

Comnean intră în mijlocul salonului, fixat de-o mulţime de ochi. Necunoscut pentru lumea balurilor, când simţi atâţia ochi îndreptaţi spre el, avu un moment de desgust, de îndoială; unul din acele momente repezi, ce amăreşte sufletul şi distruge nervii. Nu-şi da seama de efectul ce-l produsese, prin acel aer de om distins, de originalitate a figurei, decât prin costumul lui trubaduresc.

Muzica din veranda începuse să cânte. Lumea invitată, aproape şaizeci de persoane, erau numai prieteni intimi, se mişcau prin sală. Câţi-va tineri în haine de cavaleri, Louis XIV, XV, XVI, se plimbau pe dinaintea damelor, costumate în marchize, costum uri dela curţile vechi ale voevozilor noştri, à la Pompadour, Maria Antoaneta. Işi făceau vânt cu evantaliuri, schimbând vorbe banale în frunţuzeşte asupra decoraţiunei salonului, asupra politicei şi micilor întâmplări familiale.

Alexe se simţi privit la doui paşi de o damă ce-i zâmbea, apoi se `ndreptă spre el. Recunoscu pe d-na Natalia Banu, costumată în prinţesă de voevod, rochie lungă de catifea purpurie, peste care cădea o manta de mătase albă, brodată, deschisă la piept, purtând pe cap coroana de prinţesă, împodobită cu diamante.

Ii luă braţul cu graţia unei regine şi`i vorbi în englezeşte:

- Nu ştiam că sânteţi în ţară... Maria, mi-a vorbit de d-voastră de curând..., trebue să ne vizitaţi mai des..., mai cu seamă d-voastră..

Nu zicea nimic, se lăsa condus, arătându-i camerile, vorbindu-i de sculptura şi pictura iei. Il presentă mai multor dame în treacăt. Zărindu-şi bărbatul, îmbrăcat în costumul de ministru plenipotenţiar, cu bicornul, spada aurită, purtând decoraţiunile diferitelor ordine străine şi legiunea de onoare, se apropiară.

Ministrul, înalt, slab, dar bine făcut, cu favoritele lungi, păstra acea gravitate de diplomat serios. Ingâmfat de rang, de uniformă, mândru de milioanele lui, întindea mâna cu o amabilitate calculată, surâzând tuturor cu aceeaşi delicateţă de complimentele adresate; răspundea misterios asupra politicei generale a guvernului, a politicei externe şi a răscoalelor din Extremul-orient.

Doamna Banu, la braţul lui Alexe, trecură pe dinaintea perechei ministeriale, d-nul general de răsboiu cu d-na, o damă înaltă, costumată în ţărancă, îmbrobodită cu o maramă mare, îmbrăcată cu fote, ţesute cu fluturi aurii şi argintii. Apropiindu-se de bărbatul său, care discuta alături de doui miniştri, ultimile ştiri ale răsboiului Chino-Japonez, îl presentă tuturor, exprimându-se în franţuzeşte:

- Demetru, îţi reaminteşti de d-nul Alexe Comnean?... iar d-voastră, d-nilor, adresându-se către cei doi miniştri, vă recomand pe unul din rassa noastră, pe un adevărat om..., poet...

Toţi se grăbiră a-i strânge mâna. Ministrul plenipotenţiar, îşi exprimă cu o banalitate de salon, fericita întâmplare, de a`l revedea, după atâta vreme în ţară, la balul lui...

- Îl las în mijlocul d-voastră, zise d-na Natalia Banu, zâmbind şi strângând mâna din nou tânărului Comnean.

Se depărtă, cu un uşor surâs pe buze, legănându-şi corpul de-o statură ideală, reamintind prin figura mândră, vioae, madonele voluptoase ale lui Veronèse.

Se pierdu în mijlocul acelei lumi de cavaleri, marchize, prinţese, cele mai multe prin costumul lor carnavalesc, să-şi găsească un vechiu amant de inimă, neuitat. Ii promisese o întâlnire de câte-va minute...

Doamna Natalia Banu, deşi distinsă prin frumuseţe, printr`o inteligenţă vie, printr`un gust de artă rafinat, căpătat în lungile sale călătorii prin străinătate, întreţinea unul din acele amoruri banale, mărginit la conversaţiuni fără de importanţă, săvârşindu-se prin actul sexual.

Valsul se începuse. Cavalerii îşi căutau damele. Cei doi miniştri se despărţiră, voind să danseze. Dumitru Banu, ministrul plenipotenţiar, îşi ceru scuze, fiind indispus, lăsă pe Alexe singur şi intră alături într`un salon Louis XVI.

Alexe Comnean îşi simţea sufletul apăsat şi trudit, ‘„ce grand malheur de ne pouvoir être seul”’ cum zice la Bruyère. Dar în acel moment simţi pe cine-va la spate, şoptindu-i: ‘„eu ţi-am trimis petalele de trandafiri..., vino...’ Se întoarse repede, zări pe prinţesa Maria, îmbrăcată în costumul domniţei Ruxanda: roche lungă de catifea neagră, de domniţă de voevod, peste care cădea o manta subţire de mătase albastră, căptuşită cu alb, deschisă de sus până jos, purtând pe cap coroana de principesă, împodobită cu diamante.

Pe Alexe îl uimiră ochii iei. Când a întors capul s`o vază, aveau acea strălucire misterioasă, extatică, în cari se vedeau clocotind acele pasiuni invincibile, omorâtoare, cu cari domniţa Ruxanda, omorâse pe cutezători.

Alexe o urmări instinctiv, tremurându-i tot corpul de emoţiune. Se strecurară prin mulţimea dansatoare, ajunseră în vestibulul de lângă veranda. Coti la stânga şi Maria deschise o uşe, într`un salonaş mobilat în „mauve”, ale cărui ferestre răspundeau în dosul caselor, în grădina cea mare.

Inăuntru era întunerec. Luna intra întreagă pe fereastra deschisă, pictând pe mobile şi obiectele din odaie, un efect fantastic de lumină.

Domniţa Maria îşi scoase coroana şi o aşeză pe o masă de cărţi, legate în roş, aurite pe margini.

Boabele de diamant, sub razele argintii ale lunei, aruncau văpăi de foc în toate părţile.

Muzica şi dansul, în sala de bal, încetaseră. Se auzeau murmurele surde ale vocilor din salon.

Domniţa se apropiă de fereastră, se uită în grădină, apoi în spre lună.

Din grădină, se ridicau mirosuri tari, răspândindu-se în atmosferă, îmbălsămând salonaşul. Alexe, rămăsese în semi-obscuritatea odăiei, privind`o de lângă fereastră, luminată de lună, în hainele de domniţă, îi apărea ca acele fiinţi supra naturale de prin legendele vechi... Nu zicea nimic...

Domniţa se apropiă, îl strânse cu putere de braţ şi privindu-l cu acei ochi mari, pătimaşi, robitori, de curtezană antică, îi surâse, apoi îi vorbi:

- Nopţile îmi plac..., toate au farmec..., zioa împrăştie visurile. Uite cum pică de sus raze de aur..., cum toate lucrurile sânt învăluite în pânză de lumină limpede..., plăpândă şi misterioasă...

Domniţei îi tremurau mâinile, tot corpul când vorbea. Ochii, acei ochi negri, de strălucire diavolică, sclipeau mai puternic în semi-obscuritatea odăiei, sub robia patimei.

Se apropiă de el, îşi lipi fruntea de umărul lui, tremurându-i tot corpul.

Alexe, abia indrăzni s`o mângâe pe frunte. Domniţa căzu moale, cu ochii închişi, ca lovită de trăznet în braţele lui, suspinând:

- De când te caut...

Alexe o strânse în braţe şi fără să-şi dea seama, o sărută îndelungaşi pasionat. Lipi fruntea de peptul iei, şoptind:

- Mario... Mario...

De-afară venea un vânt răcoros. Petalele trandafirilor se scuturau, foile arborilor tremurau. Simţeau pe obrajii arşi de pasiune, acea adiere a frunzelor răcorindu-le obrajii, ca un evantaliu colosal. Umbrele arborilor tremurau sub lumina lunei, pe pereţi, pe obiectele din odaie.

Domniţa se ridică din braţele lui şi căutându-i buzele, cu acele buze roşii, strânse în unghiul gurei, ca de dureri şi patimi ascunse, însetate de el, i le sărută aproape muşcându-i-le...

Intre cele două buze, ar fi voit să strângă toată iubirea..., pe nimeni nu iubise..., de ani îl aştepta..

Visul să iubească pe o aşa noapte se împlinise şi nu mai dorea nimic...

- De-acum Alexe, de buzele tale o să fie legată viaţa mea pe veci...

Domniţa, îl sărută din nou, plângând de emoţiune, apoi căzu pe o sofa, tremurând de voluptatea sărutului.

Alexe în genunchi, îi luă mâinele într`ale lui, le sărută lung, de nenumărate ori.

Domniţa ţinea ochii închişi, respira greu; întreaga figură îi tremura. O sărută apoi pe buzele trandafirii şi rămase ţintuit acolo..., strâns de braţele albe...

Ea se ridică, îl apucă de mână, se apropiară de fereastră.

Luna se depărtase în colţul caselor, se zărea numai un corn, ca o seceră de aur, lipită acolo..., de mâini nevăzute...

Se sprijineau unul de altul, ţinându-se de braţ, căutându-şi buzele însetate de ani...

Nimeni nu putea vorbi. Intensitatea senzaţiunilor era aşa de puternic manifestată, în cât Alexe, simţea acea plăcere infinită de senzaţiuni, acea voluptate amoroasă, care duce la săvârşirea celor mai mari acte. Plângea.

- Plângi? de ce plângi?

Domniţa îi înecă respiraţia cu unul din acele săruturi lungi, apăsate, ce provoacă exaltaţiuni de simţuri şi tremur nervos...

II mângâia pe frunte cu degetele-i albe, mici, apoi suflându-i viţele de păr ce-i cădea pe ochi şi încolăcindu-şi braţele pe după gâtul lui, îi vorbi:

- Nu sânt roaba visurilor tale? Eu am venit la tine, eu te-am căutat...

Mi-ai venit cu aceeaşi pasiune, cu acelaşi dor de a iubi, cum visam.., când priveam dela fereastra mea, pe sub arbori, în grădina pustie a casei tale... şi acolo..., am găsit inima ta plină de doruri infinite..., sufletul însetat după plăceri negăsite...

Sânt eu, în care poţi să-ţi îneci toate visurile..., toată nebunia exaltată a simţurilor...

Vino..., vino Alexe, uite cornul de aur al lunei a dispărut, o să se facă zioă, vino, să ne coborâm în grădină, să-mi ud părul, obrajii şi buzele în rouă de pe flori şi apoi s`o usuc pe buzele tale.

Domniţa Maria vorbea inspirată, cu ochii mari, deschişi, halucinaţi de puterea simţurilor, ca acele vestale Romane, cărora li s`a ascuns bunurile pământeşti.

Deschise o uşe mică şi apucând de mână pe Alexe, coborâră pe o scară laterală, în grădina palatului boieresc.

Sus luna începuse să se `împânzească din auriul strălucitor, în argintiu palid, fără de raze. Vântul împrăştia pretutindeni aroma florilor. Un freamăt uşor, ca zgomotul rochilor de mătase, se auzea aproape.

Se opriră înaintea unei pasări mitice, ce arunca apă în sus, căzând apoi într`un basin mare de marmoră, pe a cărui apă limpede-albăstrie, pluteau legănându-se, şase lebede albe. Intr`un colţ al basinului, umbrit de un pin, două lebede dormeau alăturate, ciocurile îmbucate una în penele celeilalte.

Alexe îi arătă domniţei acel tablou, care îi reamintea, Leda lui Da Vinci.

Domniţa se opri între ochiurile de flori, adună rouă în mâinele ei, mai albe, ca puful de lepădă. Se spălă pe obraji, pe mâini, apoi se aşezară pe marginea basinului de marmoră. Alexe se rezemă de peptul ei... Se sărutară lung, până când domniţa simţi că `i piere respiraţia, apoi îi şopti, trecându-şi degetele rouate în părul lui:

- De buzele tale, viaţa mea e legată pe veci, de întreaga ta făptură este legat corpul meu. Şoptitul vorbelor tale, dă respiraţie plămânilor mei... Ia-mi viaţa dacă vrei, sânt a ta...

O susţinu pe umeri, se ridicară de pe piatra rece a basinului. Pe cer stelele pereau, luna intrase în nouri albi, abia mai luminând pământul. Intre ramurile unui platan o privighetoare cânta încet, ca şi cum s`ar fi temut să nu deştepte lebedele de pe apa albăstrie a basinului.

- Se face zioă..., trebue să mergem...

Se auziră paşi în grădină. In colţul casei, zăriră înaintând încet şease valeţi cu câte două felinare, luminând potecile grădinei, damelor şi cavalerilor, cari coborau de la „soupé” să iea ceaiul în grădină, pe mese mici de marmoră, între boschetele de flori.

Domniţa îl apucă de braţ şoptindu-i:

- Să mergen Alexe..., vino repede..

Suiră scara laterală, trecură prin salonul unde ospătaseră mosafirii, străbătură salonul de dans şi intrară în salonaşul, unde cu câte va ceasuri mai `nainte, intrase Dumitru Banu.

- Vino..., vino Alexe, uite tata cum doarme...

Principele Pavel Mavrodi nu se ridicase toată seara din acel loc. Ospătase puţin în tovărăşia ginerului său, neputând nici chiar să se mişte. Bătrânul prinţ părea mort dormind. Abia respira. Pielea gălbuie, întinsă pe obraji lui osoşi, ochii ascunşi sub orbitele scoase în afară, slab ca un cadavru, prinţul Pavel Mavrodi, părea scos din groapă.

Tânăra prinţesă se apropiă înduioşată de canapeaoa unde dormea, îl clătină. Bătrânul deschise ochii, o privi bine, apoi surâse, recunoscând`o...

Ingenunchiă înaintea lui, îi sărută mâna şi`i strigă tare la urechie:

- Voesc să-ţi presint pe d-l Alexe Comnean...

Ajutat de ea, se ridică, rezemându-se de spatele canapelei.

Alexe se apropiă, îi întinse mâna. Bătrânul prinţ, murmură câte-va cuvinte neînţelese, în semn de mulţumire, se `ntinse iarăşi pe canapea şi închise ochii.

Domniţa, rămase înduioşată privindu-l şi se adresă lui Alexe:

- Săracu, bolnav şi bătrân..., să `l iubeşti Alexe, el mi-a dat vieaţă ca să te iubesc pe tine.

Printre ferestrele îmbrăcate în draperii de mătase albastră, se vedeau... acolo, departe..., razele născânde ale soarelui, ţesând pe pânza trandafirie a cerului o mreajă verde deschisă.

Se auzea zgomotul celor ce plecau, strigătele vizitiilor, duruitul trăsurilor.

Domniţa îl strânse de braţ cu putere, se apropiară de fereastă. Işi lipi fruntea de umărul iei şi rămase câte-va minute tăcut. Acum întâia oară înţelegea farmecul iubirei...

Il mângâia pe frunte, apoi sârutându-l cu pasiune, îi spuse:

- De acum, lumea va fi eu şi tu...

Tânăra prinţesă, deschise ochi mari, o văzu mai frumoasă ca nici odată. O sărută în spasm pe gâtul alb ca puful de lebădă şi abia respirând, se despărţi aruncându-i o ultimă privire de la uşe. Ea voia să-l reţie. Nesaţiul voluptăţei, o mână până la uşe şi `i şopti:

- Mâine..., «nid de fauvettes...»

Alexe se depărtă, coborând scările bogatului ospel boieresc cu acea impresiune puternică, bizară, ce o au unele bucăţi ale lui Wagner, asupra unor creere senzibile, când viaţa reală, comună, vulgară, dispar cu totul, confundându-se în colţul acelei vieţi create de artist, mărită de imaginaţie, plină de peripeţii extra-ordinare, unde oamenii sânt numai eroi şi femeile zeiţe...

XII.

- Nici-odată nu s`au oglindit în ochii mei decât florile acestea, arbori grădinei, lebedele parcului şi tristele umbre ale celor două fiinţi, miss Ella şi tata...

Nu ştiu ce mă făcea să cred, când mă uitam spre casa ta, că de-acolo o să răsară cine-va...

La început, nu-mi dam seama bine, ce căutam spre zidul caselor tale, de ce mă uitam în zare..., de pe înălţimea sfinxului ce-l vezi înaintea noastră, de ce rămâneam către asfinţiţi soarelui, cu fruntea lipită de câte-un arboie, privind printre aleele de trandafiri, până la poartă...

Mă întrebam, mai târziu, cum are să se sfârşeacă, viaţa mea? Câte-odată, eram aşa de obosită de viaţă, plângeam, îmi doream moartea.

In urmă, când am găsit manuscrisul domniţei Ruxanda, am simţit toată viaţa şi te aşteptam pe tine s`o înţeleg.

- Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc Alexe, de tine, de farmecul întregei tale făpturi, de respiraţia ta, este legată viaţa mea.

Tânăra prinţesă îl sărută, apoi continuă să vorbească.

- Rare-ori eram veselă şi atunci momentele de mulţumire sufletească erau aşa de scurte, ca nopţile transparente de vară, vecinic ameninţate de furtună... O aşteptam furtuna, să se arate, să spargă totul, să prăbuşească nouri asupra parcului, asupra casei, să dispară ca lumina transparentă a nopţei sub furtună... Sufletul, îmi clocotea cu aceeaşi putere, cu care furtuna îşi deslănţuie nourii încărcaţi cu fulgere şi picături grele, asupra pământului. Plângeam, aş fi dorit să se prăbuşească asupra mea, toată mânia cerului...

Intinşi, unul în faţa altuia, pe o sofa mare, în foişorul din parc, în „nid de fauvettes” gură în gură, domniţa Maria, îşi povestea viaţa, lui Alexe Comnean.

- Din furtună, din fulgere, mi se părea că are să răsară cine-va să-mi spuie ce simţeam... şi nu înţelegeam..., de ce murise domniţa Ruxanda?

Când am priceput, nimic nu mă mai muţumea, nici florile din parc, nici tablourile din galeria noastră; nimic din farmecul naturei.

Te simţeam de departe, cum simte paserea aproprierea furtunei, de aleargă la cuib. Credeam că ai să vii odată, să mă împaci cu toate lucrurile pe care le iubisem; pe care n`aşi mai fi putut să le iubesc fără tine...

In visurile mele te chemam, te doream aşa cum eşti; n`aşi fi voit să fii alt-fel.

Când te-am văzut, nimic nu ar fi putut să mă împiedice să viu la tine: te chemasem zi şi noapte; tu ai simţit că cine-va plânge şi tremură în umbră, te strigă de departe...

Te cunoşteam din visuri şi ori unde te-ai fi ascuns de ochii mei, ai fi auzit plânsul durerilor mele. Dacă te-ai fi rătăcit într`o mare de oameni, te-aş fi ales tot pe tine... Nu ştiu este ceva, care mă leagă de firul vieţei tale, mar fi atras spre tine..

Este ce-va neînţeles..., dar simţit de toate fibrele nervilor mei.

Spune-mi Alexe dacă nu este aşa, dacă nu dorinţa de a ne uni sufletele într`o singură suflare, te-a făcut să răspunzi la strigătele mele..., te-a apropiat de mine, pe veci...

Şi dacă n`ai fi venit curând, aş fi plâns, aş fi strigat, aş fi făcut să tremure atmosfera, să-ţi dea de veste că timpul se scurge repede şi cu cât trec ani, cu atât ne coprind păreri de rău după tinereţele perdute...

Şi dacă te-ai fi pierdut în lume, nu ştiu dacă arborii aceştia şi parcul întreg, nu mi-ar fi cântat deasupra şi ramurile lor stufoase şi bătrâne, mi-ar fi umbrit mormântul.

Dar ai venit. Setea neînvinsă de-aţi îneca acel prisos nesecat de dorinţi şi visuri, te-a adus lângă mine, sete, pe care o simţeam şi eu, mă ţinea deşteaptă până în faptul zilei..

Alergam să culeg rouă de pe trandafiri, sărutam bobocii fragezi, mă adăpam cu rouă, înecându-mi toate dorinţele şi visurile nebune în parfumul lor... Acum, am buzele tale, respiraţia caldă şi bătaia inimei tale... Tânăra prinţesă, privea fix în ochii lui Alexe şi nu mai putu vorbi.

Cum stau culcaţi, gură în gură, rezemându-şi frumosul cap, pe mâinile-i albe, Alexe, o sărută, oprindu-şi respiraţia. Amândoi avură un moment de pierdere, de uitare.

Domniţa se sbatu câte-va secunde în mâinile lui, tremurând, cum tremură porumbiţa, apoi zâmbind, îi şopti rugător:

- Alexe, se veştejesc prea de timpuriu petalele albe de trandafiri..,

El rămase perdut, palid, fără de mişcare, abia suspinând:

- Mario... eartă-mă Mario...

Domniţa îl sărută pe frunte. Amândoi rămaseră pe gânduri, cu ochii ţintiţi afară, privind printre ramurile de viţă, ce îngropau foişorul.

Ea simţea părerea de rău, căinţa vorbelor lui Alexe, o durea plânsul lui, ar fi voit să reînceapă iarăşi să-i povestească, dar tristeţea în care căzuse îi spunea că trebue să tacă.

Alexe umilit, că se uitase, vedea că se lăsă ceva greu pretutindeni..., îl îneacă, îi taie firul respiraţiei.

Dacă tânăra prinţesă s`ar fi uitat la el atunci, ar fi observat acea durere morală, imposibil de suferit, că nu poate să`nlăture senzaţiunile momentane, să revie la starea de mai `nainte.

O iubea prea mult şi se temea ca un gest, o vorbă de-a lui, să nu`i displacă acelei fiinţi, aşa de asemănătoare cu el, în care se frământa acelaşi proces psichic.

D`atunci Alexe, rămânea nemişcat în braţele ei. Tăcea, asculta, până când domniţa singură îi întindea buzele însetate după ale lui. Rămâneau obosiţi, întinşi fără de mişcare în acel cuib ascuns, unde uitau de toţi şi de toate.

Acolo în liniştea parcului, ascunşi sub frunze, în „nid de fauvettes” zilele se scurgeau repede: nici o umbră, nici o amintire, nu turbura pacea visurilor lor...

Intr`o zi tânăra prinţesă, intră tristă la cuibul lor. Intârziase ca nici-odată.

In aşteptare, Alexe, trecuse în cabinetul de pictură. Pe un scaun mare, era întinsă o pânză.

Domniţa schiţase acolo... momentul, în care văzuse pe Alexe Comnean: foişorul înmormântat în frunze. Intre foi, cu o delicateţă şi o rară gingăşie, îsi schiţase chipul ei, aruncând petalele de trandafiri...

Uimit de frumuseţea gestului, bine găsit, al acelei schiţe, în care domniţa imortalizase întâlnirea, avu inspiraţia să scrie ceva dedesubt, ca mai târziu, să graveze pe o placă de metal.

Forma, care i`ar fi plăcut mai mult, sonetul, nu`i surâdea din cauza rimei. Versuriie nu`i plăceau de loc.

Proza sintetizată, cuvintele cele mai subtile, care să-i dea adevărata senzaţiune sculpturală, cu toate impresiunile de coloare, gest, expresiune, îi plăcea mai mult, de cât orice formă de literatură.

Rima o considera ca o încătuşare a libertăţii de a gândi. O poezie rimată, îi trezea tot aceiaşi impresiune, ca şi cum ar fi văzut un gigant, îmbrăcat cu hainele unui copil. Avea completa senzaţiune, că`l strânge cineva de gât.

Se gândi un moment, apoi scrise în vârful pensulei, dedesubtul pânzei:

„Cu fruntea albă de fecioară, încununată de verdele mirt, mai albă ca petalele albe de trandafiri, aşteptai în umbră..., să răsară craiul visurilor tale... să-i arunci petalele albe... lacrimile cristalizate...

Nimic nu putea să-ţi `ndulcească durerile şi el a răsărit...

Din petalele albe..., lacrimi cristalizate, am împletit şireaguri lungi... lungi,., până la stele: când ni s`o urî aici... vom călători spre ele...

Prin spaţiuri albastre şi lumini nevăzute. In cânteci serafici şi coruri de vestale, în myrt îmbrăcate şi sori de lumină, vom trece ca vântul pe şireagul de mărgele.

Ajunge-vom în spaţiuri... departe... departe...

Şi obosiţi dormi-vom sub bolţi de fllori albe...

In lumea Aphroditei şi cerul lui Apollo...

Vom arunca şireagul... jos... pe pământ...

Să se`mprăştie în spaţiuri „lacrimile tale”

Sub forma-ţi, să renască Venus-Aphrodita

Să creeze pe Phidias şi Anadyomene...

Domniţa apăru pe prag tristă, palidă, mai tristă c`an zilele, când soarele da în amurg şi ea, cu fruntea lipită de câte un arbore, plângea de dorinţi neînţelese...

Se opri la spatele lui Alexe. Citi, surâse. Apoi se plecă încetişor peste umărul lui, îl sărută suspinând, cu lacrimile în ochi.

- Alexe, am rămas numai amândoi. Tata a murit azi de dimineaţă. Aseară a chemat pe miss Ella, i-a explicat prin gesturi să-l ducă în sala portretelor, apoi, a trimes să mă cheme. După ce ne-am despărţit, m`a sărutat lung şi îngânând ca un copil, mi-a zis să trimet să cheme pe Natalia. Când a venit ne-a făcut semn să ne apropem şi nemai putând vorbi nimic, ne-a sărutat lung... Ce rece era sărutul lui..., apoi am văzut câte-va lacrimi stoarse în orbitele lui mari...

Azi de dimineaţă şi-a dat sufletul, cu ochii ţintiţi pe portretul mamei...

Alexe, numai tu mi-ai rămas.

Tânăra prinţesă, plângea, cu fruntea rezemată de peptul lui.

O mângâiă pe frunte, o sărută, dar nu putu vorbi nimic.

Intr`o clipă toată viaţa îi trecu pe dinainte: asista din nou la scenele de odinioară.

Plânseră sorbindu-şi lacrimile unul, altuia, de părerile de rău, în amintirea acelor iubiţi, duşi pe vecie...

- Vino Alexe..., vino să-l vezi...

Coborâ scările, sprijinindu-se de umărul lui Alexe.

De sus, din arborii bătrâni, ploau foi galbene, fără de viaţă în părul lor... Vântul şişăia tainic între ramurile rămase aproape fără de frunze. In earba răscoaptă de vânt şi de căldură, abia ţârâiau greierii, ca şi cum n`ar fi voit să turbure pacea şi melancolia acelei dimineţi de Septembrie.

Pe ramurile negre ale copacilor câte-va paseri ciripeau misterios, încet şi liniştit. O lumină gălbuie, învăluia parcul întreg, ca într`o mreajă transparentă de borangic...

In grădina de flori, sburau în atmosferă, petale mari, albe, roşii, galbene dela trandafiri; pluteau, se lăsau deasupra casei, pe arbori, între boschete, pe statui... pretutindeni...

Mii de boboci noui, fragezi, rumeni se vedeau pe cale de-a`nflori, ca nişte ochi fantastici, pe ramurile verzi ale arborilor de trandafiri. Toată atmosfera gălbuie, plăpândă a dimineţei, mirosea a trandafiri, dar totul, înota în acea tăcere, care reaminteşte iluziile vieţei distruse..., amintiri triste..., iubiri îngropate pe vecie..., morţi fără de urmă...

Tânăra prinţesă, palidă, cu ochii umezi, într`o roche neagră de mătase simplă, la braţul lui Alexe, păşiră în grădină.

Poarta în doliu închisă de ani, se deschisese. Acum un fecior sta la poartă şi primea cărţile de condoleanţă.

Intrară în sală, unde dormea pe vecie, pe un catafalc mare, în mijlocul coroanelor de flori, în miros de tămâie şi lumini de facle, bătrânul principe Pavel Mavrodi-Vărzaru.

Din sală, se scosese totul, rămăseseră numai tablourile şi bibliotecile din colţuri.

Când intrară înăuntru, Alexe zări pe d-na Natalia Banu, născută prinţesă Mavrodi, îngenunchiată înaintea catafalcului. Se ridică în sus când îl zări pe Alexe. El se apropiă. Fără să zică un cuvânt, sub impresiunea acelei tăceri, îi strânse mâna, sărutândui-’o şi rămase în picioare, rezemându-se de fereastră.

Ochi se opriră pe portretul domniţei Ruxanda. Il uimi mai mult ca nici-odată, asemănarea extraordinară, ce exista între imaginea din tablou şi tânăra prinţesă Maria.

Rămase cu ochii ţintiţi acolo..., isbit de perfecţiunea graţiei, ce revărsa acel tablou vechiu, a cărui frumuseţe şi farmec, o vedea viu întrupată în prinţesa Maria.

Domniţa, îngenunchiase lângă Natalia. Plângeau.

Câte-va raze aurii pătrundeau prin fereastră, punând în relief profilul mare al unui preot, cu barba albă, lungă. Abia mişca buzele şoptind cuvinte sfinte, rugăciuni psalmice, pentru primirea sufletului bătrânului prinţ, în împărăţia cerurilor..

Dumitru Banu, ministru plenipontenţiar, ginerele prinţului Mavrodi, intră îmbrăcat, în redingotă neagră, păstrând aceeaşi reservă impusă, aceeaşi răceală în figură.

Intinse mâna lui Alexe Comnean, cu acel surâs delicat, mulţumit că-l găseşte într`o aşa ocasiune alături de el. Schimbară câte-va frase în englezeşte asupra timpului cât mai are de stat în ţară. Ministrul grav, serios, se apropie de catafalc, îmbrăţişa, sărutând pe tânăra prinţesă Mărie pe frunte, îngenunchiă vre-o câte-va secunde, atinse cu buzele o margine a catafalcului; trecu apoi într`un salon, reservat mosafirilor.

Toată aristocraţia, notabilităţile, înalţi funcţionari, miniştri, ofiţeri superiori, dame, începură să sosească din toate părţile. Strada şi curtea erau pline de trăsuri.

Alexe, neputând suferi atâta lume, eşi afară şi coborâ în grădină.

Domniţa Maria, se strecură pe uşe şi-l ajunse. Intrară sub un cuib de brazi, către fundul grădinei, se aşezară pe o bancă.

Amândoi tăceau, nici-unul nu îndrăznea să vorbească. Simţeau că sub acea impresiune a morţei trebue să tacă, să nu`şi aducă aminte de voluptăţile infinite..., să nu gândească de cât la moarte.

Vedeau în acele momente, cadavrul rece ce-i separa, îi împedeca să vorbească, să facă un gest, o mişcare, să se privească cu acei ochi ispititori de patimi care îi chema la sărutări lungi.

El rămăsese cu ochii pironiţi în gol, fărâmând între degetele-i subţiri şi albe, frunzele ascuţite ale brazilor.

Se gândea la toţi ai lui, îngropaţi pe vecie şi el rămas singur, dintr`o generaţie aşa de vechie. Domniţa sta rezemată de-o stinghie, cu o mână pusă razem sub bărbie şi-l privea. Era palidă. Cu ochii mari negri, faţa albă, contrastând cu negrul rochiei, părea o statuă a durerei.

Nu se putea sătura privindu-i profilul gânditor al lui Alexe. Ar fi voit să sară, să-i apuce obrajii, între mâinele mici, frumoase, să-l sărute..., să-l sărute până o cădea jos...

Imprejurul lor vântul suspina printre ramurile verzi ale brazilor; frunzele luate de vânt, din arborii parcului, cădeau încet pe pietrişul de dinaintea lor.

Nerăbdătoare nemai putând suferi tăcerea, se apropiă de el. Ii luă mâinele într`ale ei şi cuprinsă de o tristeţe fără de margini, începu să plângă cu hohot, lăsându-se în braţele lui.

El o strânse cu putere la sân, o mângâia pe frunte, o sărută...

- Alexe, numai tu mi-ai rămas...

- Mario...

Şi toate suspinurile şi lacrămile se `necară într`un sărut lung, pasionat şi nervos.

Apoi privi fix, cu acei ochi trişti, îndureraţi de ceea ce trebue să spuie şi vorbi:

- Mario, nu simţi că ar trebui să ne despărţim până când va dispare acest văl dureros, ce apasă greu asupra noastră...?

- Să ne despărțim?

Domnita începu să plângă, se agăţă de gâtul lui suspinând:

- Dar..., Alexe..., eu am să mor singură..., nu, rămâi..., rămâi...

Şi tânăra prinţesă, îi înecă respiraţia cu sărutări lungi, repezi şi violente.

El căuta s`o convingă de nevoia de a se despărţi pentru o zi.

Vorbind, simţea o durere nemărginită, spunându-i că trebuie să se despartă.

Toate durerile, toate amintirile şi suferinţele de odinioară, suferinţi neînţelese, tristeţi şi melancolii ereditare, proprii temperamentului lui, amintiri dureroase de moartea măsei şi a tatălui lui; toată atmosfera aceea de plumb, îi zicea că trebuie să plece pentru câte-va ore. pentru o zi, de lângă domniţa Maria.

Tânăra prinţesă, cu lacrimile în unghiul frumoaselor orbite, îl apucă de mâini cu putere, îl privi lung în ochi şi-i vorbi:

- Nu, văd că nu mă`nşeli... eşti trist de moarte Alexe..., te las...

Alexe plângea...

Domniţa îi sorbi lacrimile, săruţându-l pe frunte.

- Mario..., îţi mulţumesc Mario...

Se priviră lung cu tristeţe, apoi brusc, se îmbrăţişară nervos şi tremurând, aproape muşcându-şi buzele. Alexe o sărută pe gât de zeci de ori. Se despărţiră, privindu-se cu acei ochi însetaţi după voluptăţile infinite ale sărutului.

Tânăra`prinţesă Maria, abia păşi pragul uşei şi o podidi un plâns nebun de-i îneca respiraţia. Se târâ cum putu în odaia ei şi căzu sdrobită ele tristeţe, cu faţa în jos pe o sofa mare.

Alexe era departe... ar fi voit să-l recheme.,.

Plângea de`i seca inima. Sofaua era uda de lacrimi. Avea iluzia că n`are să-l mai vază niciodată.

Plângea, plângea mereu, strigând printre lacrimi: Alexe... Alexe...

In curte, lumea venea din toate părţile, se`n-scriau într`un registru mare..., depuneau coroane cu inscripţii...

Alexe Comnean, cum eşi în stradă, îşi aduse aminte de Zamfir Voilă. Se sui în cea d`intâi trăsură, dete adresa birjarului, se trânti într`un colţ. La început nu-şi da seama de situaţia în care se găsea.

Amuitiri de altă-dată, senzaţiuni, imagini, totul se confunda, se amesteca în acele momente. Nimic clar nu-i apărea în minte. Aci i se părea că vede imaginea fisică a contesei Eulalia d`Avril, aci vedea chipurile martorilor... Apoi imaginea prinţesei Maria, îi apărea ca în primele zile ale întâlnirei şi imediat văzu pe tatăl lui, intins pe un catafalc mare, aşa cum l`avea schiţat într`un tablou.

Alte imagini, amintiri, sub lumina lor de-atunci, îi apăreau, pereau, reveneau cu o iuţeală de neînchipuit.

Abia putea să-şi dea seama, cum plecase de lângă prinţesa Maria Ce voinţă a avut ca s`o poată părăsi. Şi iarăşi imaginile proaspete intrau în umbră, apăreau altele din altă lume...

li era imposibil să-şi fixeze atenţia asupra unui punt de gândire, să-şi explice toate acele mici fenomene psichice, care`l aduseseră acolo.

Trăsura intră pe sub aleele dela şosea. Ziua era caldă şi liniştită. Cerul era limpede, de un albastru palid.. perdut...

Foile teilor cădeau cu grămada, ca scuturate, într`un murmur uşor şi trist. Crângul înota într`o pânză subţire, diafană, albastră...

Câte-va trăsuri mergeau la pas. Totul părea pustiu, tăcut, fără de viaţă, revărsând impresiunea unei dureri vagi, unei iubiri vechi, care te face să suferi, când ţi-aduce aminte.

Trăsura intră în curtea lui Zamfir Voilă, sub bolta de tei. De astă dată, nimeni în ceardacul din faţa casei. Foile de ederă sălbatecă se roşiseră, ceardacul era plin de foi galbene de tei.

Aceiaşi servitoare veni înaintea lui Alexe. Bătrânul Voilă era la moşie, tânărul plecase în străinătate. Servitoarea adaogă râzând cu oare care bucurie, că cuconaşul cel tânăr, a pus de gând să se însoare.

Alexe, fără să auză cele din urmă vorbe ale servitoarei, se sui în trăsură.

Ce era de făcut? Simţea acea trebuinţă de linişte..., de toropeală leneşe... să nu vază, să nu gândească..., să nu simţă nimic...

Făcu semn birjarului să iasă în câmp. Se dete jos din trăsură, spuse să`l aştepte şi o luă încet pe jos.

Ar fi voit să alerge, să alerge mereu ca un nebun peste câmpuri..., să nu se mai oprească nici odată...

De-o parte şi de alta a drumului, sălciile se plecau de ramuri, sub bătaia uşoară a vântului. Miriştele erau pustii, arborii aproape goi, iarba răscoaptă, abia croncănea cu glas moale câte un corb lăsându-se pe arăturile noui, de toamnă. Câteva vrăbii se scăldau în praful şoselei.

Inaintea lui o cireadă de vaci, coborau încet, mânate de un băetan înalt şi rumen la faţă Fluera, lovind cu ciomagul lui gros în pietrele de pe şosea.

Alexe se simţea apăsat, trudit, cu desăvârşire obosit. Parcă i se scursese tot sângele din vine, de-i rămăsese creerul gol de idei. Nici o imagine limpede nu-i apărea... Numai o vaga amintire dureroasă... ultima scenă din grădină, cu prinţesa Maria...

Vederea vacilor, atmosfera câmpului, îi deştepta dorinţa de a se duce la moşia lui. Sub această repede impresiune, se uită la ceasornic. Avea un tren peste două oare...

Se gândi un moment, apoi reflectă.

- Da, pot să mă duc, să-mi revăd câmpul, casa, şi grădina... să mă reîntorc mâine...

Se întoarse, se sui în trăsură şi dete ordin birjarului să-l ducă la gară.

Când porni carul, plin de coroane pe care era aşezat bătrânul prinţ, să fie dus la groapă, urmat de alte patru care de coroane cu inscripţii nostalgice, tânăra prinţesă Maria leşină în trăsură, alături de sora-sa Natalia, aiurând: Alexe... Alexe...

Lumea şi-a urmat drumul înainte, să ducă ultimile rămăşiţe ale principelui la gară, d`acolo, la moşia lui, unde ceruse să fie îngropat.

Prinţesa Maria, neputând să continue drumul, se întoarse cu miss Lila şi cu doctorul casei.

Când d-nul şi d-na Natalia Banu s`au întors, au găsit pe tânăra prinţesă mai rău.

Peste câte-va zile, tânăra prinţesă fiind puţin mai bine, după sfaturile doctorului, au luat-o la Berlin.

Doctorul şi miss Ella, o întovărăşeau. Pe drum tânăra prinţesă, a leşinat de trei ori.

XIII.

Ca nici-odată, Alexe Comnean, ajungând la moşie. intrase, în vorbă cu toţi oamenii de la curte, vizitase grajdurile şi toată gospodăria. Seara când voi să plece, îl cuprinse o toropeală leneşe, o oboseală, ca şi cum odată, toată seva din oase ar fi perit.

Când veni bătrâna să-l vestească, că-l aşteaptă trăsura, nu auzi nimic. Cu toate că voia să plece, nu avu nici o putere să se scoale de pe canapea.O lipsă de voinţă nemai pomenită îl ţintuia acolo, pe divanul mare, din sala portretelor, unde sta culcat. Işi simţea braţele prinse; imposibil să se mişte.I se părea că`i atârnă o piatră de moară de mâini şi de picioare. Voi să mişte braţul, piciorul, dar parcă o putere nevăzută îl fixa acolo. Cu cât dorea şi-şi impunea să se mişte, cu atât simţea trupul atârnându-i mai greu, braţele încordate.

Intr`un moment, avu iluzia stărei lui psiho-fisiologice şi abia avu timp să se gândească:

- Ce laşitate... laşitate... laşitate...

Apoi, o criză teribilă de nervi..., ar fi voit să se prăbuşească casa pe el. Imaginea prinţesei Maria i se arătă palidă, plânsă... I se păru c`o aude strigându-l..

Incepu să plângă cu hohot, apoi se linişti, dar aceiaşi stare fisiologică de mai înainte, continuă să-l reţie ţintuit acolo...

Crizele, au continuat în timp de mai multe zile.

Erau ceasuri, când abia îşi da seama de ce se petrece împrejur. Bătrâna şedea la căpătâiul lui, îl ingrijea cu ce putea, îi fierbea tot felul de buruieni, date de ţărăncile din sat.

Când avea iluzia complectă a stării lui, şi-şi aducea aminte de prinţesa Maria, îl apucau hohote neîntrerupte de plâns, apoi se liniştea; căuta să uite, privind pe rând portretele strămoşilor.

Citea câte ceva din albumurile familiei, dar nimic nu putea să-l readucă la viaţa de mai`nainte.

Zile se scurseră multe, de când părăsise pe domniţa Maria. Când gândea să se reîntoarcă, aşa cum era, îl apuca desgust de el însuşi, de toate lucrurile... Intr`o zi începuse să fulguiască. Era mai bine. Se sculase de pe divanul pe care zăcea şi sta rezemat de coltul unei biblioteci; privea afară.

Ninsoarea cădea liniştită, se depunea pe arbori, îi înâlbea, de păreau încărcaţi cu flori de liliac alb.

Auzea şişăitul tainic al iazului din grădină, cum îşi arunca apele de vale, printre sălciile şi brazii îmbrobodiţi, în albul sclipitor al zăpezei.

Parcă simţea pe obrajii lui, pe tot corpul, răceala zăpezei; îi făcea bine acea sugestiune asupra nervilor.

Se gândi, că poate băile să-l însănătoşeze. Puse de curăți odaia de băi şi după câte-va zile, se simţea mult mai bine. Incetul cu încetul se făcu bine de tot, dar acelaşi desgust de el însuşi îl urmărea, când gândea cum părăsise pe domnita Maria. Se lăsase târât de nervii lui slabi, la ţară şi căzuse bolnav de o boală, aproape neînţeleasă...

Toată iarna o petrecu într`o somnolenţă, într`o visare continuă.

Tocmai în urmă aflase, printr`o scrisoare a îngrijitorului casei, prinţesei Maria, că plecase mai mult moartă la Berlin şi o aşteaptă în primăvară.

I se scursese timpul alergând la grajd, vorbind cu văcarul,cu îngrijitorii curţei, ocupându-se de traiul lor, de arborii şi florile din seră.

Intr`o zi, către începutul lui Mai, simţi o putere neînvinsă în braţe, în tot corpul, ca şi cum toată seva arborilor din parcul secular, s`ar fi revărsat în vinele lui. Câte-va zile alergă pe câmp întovărăşit de câini de vânat, respiră odoarea ozonată a câmpului zmăltat cu iarba, semănăturile verzi ale grâului de primăvară.

Intră mulţumit de această schimbare, dar simţea cum încetul, cu încetul, imaginea domniţei Maria, îl urmărea pretutindeni, îl chema acolo..., la voluptăţi infinite...

- Poate că s`a intors, gândi Alexe.

După cum lipsa de voinţă odată, îl împiedicase să plece, ţintuindu-l între zidurile vechi, ale casei bătrâneşti, tot aşa puterea renăscută odată în nervi, îi tot mărea dorinţa să plece, s`o vază...

Chemă bătrâna, închise pretutindeni şi plecă.

XIV.

Moartea bătrânului prinţ, Pavel Mavrodi-Vărzaru, cu care se`ngropa ultimul vlăstar bărbătesc al unei generaţiuni vechi, istorice, nu surprinsese de loc pe tânăra prinţesă Maria. Dar faptul misterios al morţei, lipsa acelui cadavru, a acelei moaşte trăinde, unde se obişnuise să-l vază, îi lăsase un gol neînplinit. In sufletul ei imaginea lui bolnavă trăise ca în zilele de viaţa sănătoasă.

Nici odată nu şi-l închipuise bolnav. Obişnuita cu el de ani, îi înţelegea limbagiul de copil, dorinţele ce se citeau în ochii lui stinşi, de ale cărui pleope sbârcite, abia mai atârnau două, trei fire de gene lungi, groase şi gălbui.

Pustiul era mare în sufletul domniţei Maria cu atât mai mare, cu cât în fie-care zi, la o oră anumită, dimineaţa, când trebuia să`i facă obişnuita vizită, nu mai vedea pe nimeni...

De când se întoarse de la Berlin, rămânea nemişcată oare întregi, cu respiraţia oprită, privind lucrurile din prejur până când perdea cu desăvârşire noţiunea de viaţă.

Totul reintra într`un fel de iluzie a morţei...

Când obosită, închidea ochii, toate mureau.. Murea şi lumina zilei; mureau în ea visurile şi iluziile... dispărând în întunericul minţei...

Lucrurile vechi, păstrate de zeci de ani, în acel sanctuar, luau aceeaşi formă de viaţă afasică.

Toate păreau lipsite de viaţă..., parcă tot aştepta să se sfărâme toate lucrurile..., să se prefacă în pulbere...

Dar în ochii închişi, acolo..., în imaginaţie, unde toate se confundau, se amestecau de se perdea încet încet noţiunea de existenţă a bătrânului prinţ, a lucrurilor legate de el, răsărea clară, distinctă şi luminoasă ca un far, noaptea în mijlocul mărei vijelioase, ca şi sufletul iei, imaginea dulce a lui Alexe Comnean.

Toate dispăreau, se `ntunecau, se perdeau în umbră ca apa mărei depărtată de lumina farului, numai imaginea lui Alexe era vie puternică, stăpână deplină pe sufletul iei trist, gata să-i-se dea cu toată pasiunea aşteptărei, de fecioară immaculată...

Sub puterea stăpânitoare a amintirilor de care era strâns legată iubirea exaltată pentru Alexe, toate cele lalte imagini dispăreau; trăea numai dorinţa neînfrânată de a i se da goală, înaintea tabloului domniţei Ruxanda.

Voia acolo.., pe un divan mare să aştearnă un pat de petale de trandafiri şi de pansele negre rouate, din Maria fecioară, să devie Magdalena păcătoasă... Voia să trezească în mintea lui Alexe, cuvintele rugătoare:

- Alexe, se veştejesc prea de timpuriu petalele de trandafiri...

Rezemată de fereastra, unde văzuse întâia oară pe Alexe, cercă să strige, cum striga Alexe, când nu putea să-i vorbească nimic de emoţiune:

Mario... Mario...

Un ecou surd, ca o voce venită de departe, se auzi în urma strigătului argintiu. Işi reamniti scena din grădină, înainte de a cunoaşte pe Alexe, când întinsă pe earba mare din parcul castelului, se jucase cu razele lunei, se chemase singură, ca să auză efectul ecoului, în noaptea luminoasă şi liniştită.

Intensitatea dorinţei de a vedea pe Alexe era aşa de mare, în cât coborâ scările, străbătu grădina, intră în parc şi urca scările foişorului. Eşi în balconul, de unde îi aruncase petalele de trandafiri şi scrisoarea, strigă plângând:

Alexe... Alexe...

Lacrimile curgeau şiroaie d`alungul obrajilor albi, palizi, luminaţi de razele argintii ale lunei. I se păru că cine-va îi răspunde: erau foile arborilor, ce şi tremurau frunzele la bătaia uşoară a vântului. Se pleca peste balcon, rupea foi de viţă, le fărâma în neştire, le arunca jos, plângea şi striga încet... Alexe... Alexe...

Se uită în sus. Bolta cerului era limpede de un albastru transparent, ca apa mărei înainte de răsăritul soarelui. Câte-va stele luceau împrejurul lunei, se `mpânzeau din ce în ce, dispărând sub lumina apropiată a aurorei.

Domniţa coboră scările, intră în grădină şi o luă printre potecile de trandafiri. Se opri în faţa statuiei lui Apollo, adună trandafiri mari, roşii ca sângele, în poalele rodiei de batistă fină „orange”, ţesută în flori de liliac albastru. Apoi se aplecă şi adună petalele cele mai negre, cele mai brumate.

Când socoti că sunt destule, urcă scara cu repeziciune, deschise galeria cea mare, unde se conservau tablourile, biblioteca şi actele familiei. Se opri în faţa unui divan mare de catifea, culoarea prunei brumate, înaintea tabloului domniţei Ruxanda, le împrăştiă peste tot divanul. Se uită fix, în ochii domniţei din tablou. I se păru că cine-va îi şopteşte cuvintele citite pe marginea psaltiriei: ‘„Sărutul Satanei, au preschimbat`o pre ea din fecioară immaculată, în Magdalenă păcătoasă, mai frumoasă decât Maria, mai iubitoare ca Magdalena...”’

Fugi repede, coborâ scările, se opri la uşe cu ochii ţintiţi spre poartă. Nimeni....

Rămase cu tâmpla lipită de-o stânghie a uşei.

Era de dimineaţă, se revărsau zorile. Niciodată nu văzuse grădina mai frumoasă ca acum.

Boschetele, cuiburile, gardurile pe două rânduri, ce plecau din faţa casei, până la poartă, toate încărcate cu cele mai variate specii de trandafiri, îmbălsămau atmosfera dimineţei de Mai cu o aromă aşa de puternică, încât părea că de sus..., din înălţimi invizibile, se cerneau necontenit parfumuri fine şi delicate...

Liliecii albi şi albaştri de lângă casă, păreau boabe de mărgăritari şi peruzele. Crini albi, bucăţi de zăpadă, chrysanteme palide, obraji osteniţi de fecioară, ridicau corolele lor brumate de rouă, în mijlocul brazdelor şi figurelor fantastice de rozetă şi pansele.

Atmosfera părea aşa de vie, de atrăgătoare încât domniţa Maria avea dorinţa de-a săruta aerul, toate florile şi arborii din grădină.

Se deslipi de lângă uşe, aplecă crengile unui trandafir mare, palid, cu foile învolte, îşi apropiă buzele de petalele unui trandafir cărnos, linse cu vârful limbei roua; tremură ca de un spasm voluptos, strânse floarea între dinţii mici, albi, ca albul zăpezei şi o fărâmă...

Când îşi îndreptă ochii spre poartă, era în prada unei crize de nervi. Abia putu să creadă. Se rezemă de uşe, privi cu ochi mari: Alexe Comnean, venea încet. In faptul zilei, printre gardul de trandafiri, rupea petalele, le azvârlea în sus, de`i cădeau pe umeri şi pe pălăria lui neagră, cu marginile moi. Văzu că se apropie, nu era o iluzie. Sări de pe scară şi abia respirând, tremurând, fără să poată rosti un cuvânt, căzu plângând, cu ochii închişi, în braţele lui Alexe. Il strânse cu putere, ca şi cum ar fi voit să se convingă că este el; să nu mai plece de acum...

Tot ce aveau de spus, toate părerile de rău, dorinţele şi visurile, toată viaţa de tristeţe; atâtea aşteptări..., se înecară în lacrimi şi săruturi lungi... Dacă ar fi putut, i-ar fi dat viaţa...

Tremurând, se lipi de umărul lui, ca şi cum ar fi voit să intre în el, căutându-i buzele, suspinând:

In sfârşit... In sfârşit...

Nimic din trecut... Il dorise prea mult, îl aşteptase cu atâta voluptate să-şi înece pasiunea iubirei pe buzele lui, încât totul se uitase. Şi numai de ele, de buzele lui, visase atâta vreme. Trecutul în acele momente cu toate suferinţele lui, rămăsese în umbră, trăea numai farmecul şi fericirea că`l vedea înaintea-i ei...

- Alexe... Alexe..

Atât putea să rostească. In acele cuvinte era toată părerea de râu, toate mâhnirile şi durerile trecutului...

Tânăra prinţesă plângea cu fruntea, lipită de umărul lui. El o strângea în braţe, sărutând`o pe părul negru, mirosind a trandafiri..., abia îngânând

Mario... Mario...

Imprejurul lor, trandafiri se scuturau; ningea cu flori albe şi roşii, împestriţând earba şi pietrişul şoselelor din grădină.

Pe bolta cerului, de un albastru limpede plăpând, se ţesau pânze verzi deschise.., apoi rumene, trandafirii.. In streşinile umbrite de viţă sălbateca, căzând în draperii lungi până în pământ, se auzeau ciripitul rândunelelor...

- Vino..., Vino Alexe...

Se depărtară încet printre gardul de trandafiri roşii ca sângele, albi, ca albul, brumat al zăpezei, căutându-i buzele însetate de atâta vreme după ale lui, lăsându-şi rochia lungă, de batistă uşoară, „orange”, ţesută în flori de liliac albastru, să se târască pe earba rouată, a dimineţei de Mai. El o ţinea de braţ, privind`o cu ochi nesăţioşi, surâzându-i, neputând să`i vorbească. Ce ar fi putut să`i vorbească? Surâsul, privirile, sărutările lor pasionate, repezi şi lungi, era toată viaţa, tot ce puteau să-şi vorbească atunci.

Se opriră în faţa unui ront mare de flori, format din figuri de paseri din toate speciile. La mijloc, se ridicau mândre, falnice, două lebede albe, îmbucându-se, cu penele formate din crini, ciocul din trandafiri „rose” ochii, din liliac albastru, picioarele din pansele negre.

Aşa de artistic erau întocmite şi aşa de frumos şi de vii răsăreau în mijlocul celorlalte paseri de fior, în cât păreau gata să sboare...

Domniţa, îi arătă cele două lebede de flori, îmbucându-se. Păşi printre paserile de flori îşi udă buzele roşii în roua de pe aripile albe brumate, ale lebedelor şi râzând în spasm, îi întinse buzele lui Alexe.

Colindară toată grădina, apoi se aşezară pe o bancă, în dreptul statuiei lui Apollo, aproape de femeia cu corp de balaur, ce arunca apă pe o gură colosală...

Ea îşi simţea tot trupul încălzit, parcă o împungea cine-va cu ace calde, delicate, peste toate părţile corpului.

Figura albă se rumenise, ochii mari, negri, umezi, străluceau sălbatec sub pleoapele-i grele...

Sub puterea voluptăţei căzu în braţele lui Alexe moleşită abia putând rosti:

- Să mergem... să mergem Alexe...

Abia susţinându-se de umărul lui, intrară în parc sub arborii seculari. Un vânt răcoros, clătina foile verzi ale stejarilor şi brazilor, îmbălsămând aerul cu miros de răşină şi earbă proaspătă.

Se depărtară încet, pe potecile neumblate, înecate în earbă şi flori sălbatice, cu obrajii umezi de rouă dimineţii. Se apropiară de foişor. Domniţa îi arătă în sus. Pe locul unde sta scris: „nid de fauvettes” sta scris acum „nid de baisers”. El voi să urce scările sus, dar îl opri, strângându-l de braţ cu putere, vorbindu-i cu ochii aprinşi:

- Nu..., nu Alexe, trebue să ne grăbim, vino repede, uite o să răsară soarele, o să se ducă rouă depe flori... Vino până când obraji îmi sunt umezi şi aprinşi...

Şi cu o putere mărită de voluptate, tânăra prinţesă, îl târî de braţ, grăbindu-şi paşii, pe sub potecile umbrite de ştejari şi brazi.

Ajunseră la scară, suiră abia respirând şi apucându-l de braţ, îl duse în galeria portretelor, înaintea tabloului domniţei Ruxanda.

Se opriră înaintea unui divan mare, îmbrăcat în catifea, coloarea prunei brumate. De-asupra erau presărate petale proaspete, rouate, de trandafiri şi pansele negre. Aerul mirosea a rouă, parfumul delicat al petalelor, trezeau simţurile la voluptăţi ameţitoare. Printre ferestrele mari, de care atârnau draperii de catifea neagră, căzând în falduri de-o parte şi de alta, pătrundeau cele dintâi raze de soare, colorând într`un violet închis armurăria vechie, făcând jocuri de colori fantastice, pe pereţii ticsiţi de arme şi tablouri, ale familiei Mavrodi.

Tânăra prinţesă Maria îl apucă de mână, îi arată ochii mari, osteniţi, privirea leneşă şi visătoare, buzele roşii, însetate după voluptăţi ale domniţei Ruxanda.

Ea se peptănase în dimineaţa aceea, cu părul lins, adus la urechi că de-abia se vedeau lobi, aşa cum era peptănată domniţa Ruxanda.

Alexe o apucă de braţ, o strânse cu putere sărutând-o...

Inchise ochii şi căzu pe divanul mare, presărat cu petalele de flori.

- Vrei să murim..., să murim aici Alexe... Se desfăcu nervos din braţele lui, îşi scoase totul.., le asvârli la o parte, în faţa unei statui şi rămase goală, ca o naiada, d`asupra covorului de petale de trandafiri şi pansele rouate.

Alexe o săruta spasmodic peste toate părţile corpului. Domniţa, închidea ochii, râdea în spasmuri nervoase şi ameţitoare de dulci, îşi arăta gingiile roşii, buzele mai roşii ca petalele pe care se culcase.

- Alexe, ce teribil... nu crezi că vom muri? Aşi vrea să murim aici...

Işi strânse buzele cu nervozitate, închise ochii, râse şi ne mai putându-şi stăpâni nervii, se lăsă moale în braţele lui... Suspina sub puterea spasmului..., buzele i se mişcau, pleoapele şi globi ochilor frumoşi tremurau sub puterea nervilor..., stăpâni pe întreaga făptură...

Petalele cădeau veştejite şi rupte de pe divan, împrăştiindu-se pe parchet, făcând punte roşiatice negre. Atmosfera mirosea de parfumul florilor. D`afară, printre draperiile mari, soarele trimetea raze dulci trandafirii... Streşinile străluceau la razele roşiatice ale aurorei, în aer şi în frunzele de viţă, se auzea ciripitul rândunelelor. Ramurile unui copac mare se mişca încet sub bătaia uşoară a vântului lovind geamurile ferestrelor.

Soarele apăru între doui nouri, ca o inimă sângerată...

XV.

...Intâi am plâns, am plâns mult.., Cum am ajuns nu ştiu... Târziu..., într`o dimineaţă, mi`am dat seama că sânt departe de tine.

Când m`am trezit bine, am văzut înaintea mea, patru oameni străini, îmbrăcaţi în negru: era un consult de medici. M`am speriat, am început să plâng, te-am chemat pe tine încet... dar erai departe... In câte-va zile, m`am făcut bine. Aş fi voit să`ntreb de tine, dar nu ştiam cum...

Când m`am dat jos din pat şi m`am apropiat de fereastră, ce vedere Alexe! Eram la căderea Rinului. Casa unde şedeam cu Natalia şi cu miss Ella, un castel vechiu, era aşezat la cea mai mare înălţime d`asupra Rinului, pe o muche de deal.

Doctorii spuseseră, că nu-mi trebue nimic, nu mai linişte şi aier.

De-acolo, de la fereastră, vedeam cum cad apele spumoase ale Rinului, în valuri arginti, ca o mare înfuriată...

Azvârlea stropii de apă pe malurile lui stâncoase, acoperite de muschiu verde, brumat.

Zi şi noapte vâjâia necontenit, aruncându-şi undele de pe înălţimi stâncoase, umbrite de brazi...

Şi atâta vaiet..., atâta durere şi mânie revărsau apele în cât te ameţeau...

Noaptea, lăsam fereastra deschisă, auzeam în vâjiitul apei numele tău Alexe...

In amurgul serei când începea să sufle vântul printre stânci şi soarele trimetea ultimile văpăi de raze, rumenea argintiul apelor şi apărea luna aproape, aşa de aproape, de-mi venea să `ntinz mâna s`o prinz, atunci, Alexe, rămâneam cu fruntea lipită de fereastră şi plângeam... De ce nu erai tu acolo...

Câte-odată, tristă..., eartă-mă Alexe, nu ştiu de ce te uram.., poate unde te iubeam aşa de mult... Căutam să te alung din minte, mă `nvinuiam singură; de ce, de ce, te-am iubit atâta...

Dar era destul să-mi apari, aşa cum mi-ai apărut întâia oară, în grădina casei tale, ca să plâng, să plâng... şi să te strig..., să răsai din valurile apei.. Când nu începuse earna, ca să nu mă vază nimeni aşa de tristă, mă duceam singură în dosul vechiului castel, mă aşezam pe câte-o stâncă, îmbrăcată în muschiu verde, sub brazi, pe malul Rinului şi rămâneam acolo ceasuri întregi, perzându-mă cu ochii în valuri...

Apa ţâşnea în sus cu putere, stropind stâncile din prejurul meu... Adunam flori, ştii tu Alexe, floarea aceea albă..., de nu veştejeşte niciodată,„edelweis”, le aruncam în undele înspumate, pline de foi... Departe..., mai sus, pe vârfurile stâncilor, se vedeau capre păscând muşchiul verde pe povârnişurile cele mai ascuţite...

Era frumos Rinul, cu stâncile şi florile lui albe, dar mai frumos eşti tu şi mai dulci sunt sărutările buzelor tale...

Cu ochii pe jumătate închişi, sub pleoapele mari grele, mâna razem sub cap, în faţa lui Alexe, domniţa Maria, întinsă pe o sofa mare, din „nid de baisers”, povestea...

- Nimic nu ar fi putut să-mi dea farmecul buzelor tale, privirea dulce a ochilor tăi. Nimic nu ar fi putut să mă readucă la viaţa de mai `nainte. Nici frumoasa cădere a Rinului, nici liniştea dumnezeiască a pădurilor de brazi... Te voiam pe tine..., să-ţi sug sângele de pe buzele tale... Mă ţineau a-olo în linişte şi nu ştiau că sufletu-mi arde şi clocoteşte, cum clocoteau apele Rinului, lovite de stânci de se spărgeau în milioane de picături...

Când a început sâ ningă, am mai stat câteva zile şi apoi, am plecat la Berlin.

Să fi văzut, cum cădeau fulgi albi de pe vârfurile stâncilor, cum mugeau şi strigau valurile, întărâtate de vânturi... Atunci am cules cele din urmă sflori albe, de sub zăpadă, le-am cules de pe o ctâncă ascuţită, plecată în apă..., pe o vijelie de bredeam că are să se dărâme castelul, să se prăpuşească cu stânci cu tot, în valurile spumoase.... coline de fulgi de zăpadă... Din ele, ţi-am împletit o coroană, s`o păstrezi, sunt flori culese pe vijelie de sub zăpadă, de pe stânci prăpăstioase, udate cu lacrimi, stropite de sânge...

Viaţa Berlinului îmi lua farmecul singurătăței, umbra brazilor, frumoasa privelişte a Rinului, stâncile cu florile lui albe... Imi lua liniştea de a gândi la tine..., de aţi evoca imaginea ta blândă...

Acolo..., mă închideam singură în casă, rămâneam ceasuri întregi întinsă pe o canapea, nemişcată, cu ochii închişi. Iţi evocam imaginea, o sărutam, aşa cum ne sărutam noi..., îi spuneam toate dorinţele şi visurile mele... Trebue să le fi auzit Alexe. Te doream şi te chemam prea mult, ca să nu-mi fi auzit plângerile mele... Am înţeles că ceea ce mă făcea să sufăr, atunci ca şi înainte de a te cunoaşte, era singurătatea, dorul de a avea pe cine-va să-i destăinuesc..., să-i dau, ceea ce-ţi hărăzesc ţie acum, din toată inima...

De câte-va ori, am voit să plec, doctorii consultaţi au spus, să stau până în primăvară, să es în lume, la balurile curţei Berlineze, să mă distrez... Pe cine era să văd acolo? Pentru cine să mă duc? Şi tu sufereai Alexe... Mi-ai venit cu aceeaşi căldură şi patimă, cu acelaşi dor în suflet... De acum graiul şi sărutul buzelor tale, va da viaţă corpului meu...

- Mario, căldura corpului tău, mi-au dat viaţă. A, dacă te-aşi fi cunoscut înainte.

- Când te-am văzut venind printre gardurile de trandafiri, mi-a fost frică, îmi venea să strig..., nu credeam, mi s`a părut că înebunesc de bucurie. Şi cum veneai de încet.., de ce veneai aşa de încet..?

Şi domniţa, îi apucă obrajii în mâinele-i mici, şi-i sărută.

- Nu te văzusem în uşe.

- Şi erai aşa de trist, parcă plânseşi tot drumul.

- Dar tu, aveai ochii umezi, nu ziceai nimic, îţi simţeam bătăile inimei.

- Şi tu tremurai ca o frunză, aveai obrajii aşa de reci şi umezi, ca roua dimineţei...

Şi se sărutau până la sânge şi abia respirând, cădeau în spasmuri saphice, moleşiţi, abia putând să vorbească.

Se priveau cu ochii pe jumătate închişi, cu acei ochii pasionaţi de nebunie senzuală. Nu mai puteau să vorbească. Veneau apoi melancolii şi tristeţi de moarte, somnolenţe dulci şi leneşe, pline de visuri... Zile întregi, trăind în aceeaşi atmosferă de friguri senzuale, unde raţiunea se prosta cu desăvârşire, se uitau acolo pierzând cu desăvârşire noţiunea de viaţa reală. Totul lua forma de iluzie a vieţei... Aveau senzaţiunea că înnoată pe luciul albastru al mărilor, ca fulgii albi de lebădă, zboară în aer, se transformă în vapori.

Numai miss Ela, la ora mesei, bătea cu un baston în scară şi`i deştepta din lâncezeala în care cădeau...

Intr`o zi, erau în turnuleţul de musică. Domniţa într`o rochie lungă, „rose” ţesută în flori de chrysanteme palide, cu mânecile largi, cânta la piano una din acele „Nocturne” triste, de Chopin. Alexe se sculase de pe sofaoa, unde stase întins la picioarele ei, presârându-i în părul negru, petale de flori... Se strecurau pe sânul alb ca zăpada. Domniţa râdea în spasm, îşi scutura pârul, întinzându-i buzele nesăţioase...

Miss Ella, intră repede, spunând că un domn şi o doamnă întreabă de d-l Alexe Comnean şi aşteaptă la poartă, în trăsură. Bătrâna engleză, întinse lui Alexe o cartă de vizită.

Doamna şi Domnul Z. Voilă.

Alexe surprins surâse, gândind la însurătoarea prietenului lui, apoi explică tinerei prinţese Maria vizita.

Numai de cât, trimiseră pe miss Ella şi feciorul să-i primească. Coborâră în întimpinarea lor, printre potecile, umbrite de copacii seculari. Văzură înaintea lor, înaintând, statura înaltă, bine făcută, voioasă, a lui Zamfir Voilă, apoi o femeie, tot aşa de înaltă, blondă, cu obrajii albi, trandafirii, ochii negri, surâzând printre dinţii albi, mici, şi frumoşi. Intreaga figură încadrată într`un păr blond închis, reamintea madonele delicate, gingaşe, ale lui Luini. Amândoi erau în doliu. Cele două femei presentate îşi întinseră mâna. Alexe îmbrâţişă pe vechiul lui prieten.

Cei doi mosafiri rămaseră uimiţi, privind frumuseţa de statuă, a tinerei prinţese Maria..., Alexe surâse, înţelegând extazul lor, apoi se depărtară printre gardul de trandafiri; intrară în casă. Miss Ella deschisese pretutindeni...

Cele două femei nu puteau vorbi aproape nimic. Doamna Voilă rămăsese uimită de frumuseţea domniţei; nu`şi putea sătura ochii privind`o... De origină franceză, era fata generalului Guy de Vignole, mort în răsboiul de la 1870.

Rămasă orfană, fusese crescută de o mătuşe bătrână.

Zamfir Voilă, o cunoscuse în earna anului acela la Nisa. Caută să intre în legături de prietenie, îi ceru mâna şi o luă de nevastă.

Alexe rămăsese surprins, când Zamfir Voilă, îi spuse că tâtăl său murise la moşie, pe când era în străinătate.

Urmă o mulţime de întrebări, asupra timpului întrebuinţat de când nu se mai văzuseră. Voilă cunoştea de mult legăturile lui Alexe Comnean cu prinţesa Maria Mavrodi, se vorbise mult prin lume, de iubirea lor, nu`l întrebă absolut nimic Se mulţumea să arunce din când în când câte o privire de admiraţie, în colţul unde se aşezaseră cele două femei, aşa de diferite prin frumuseţe. Vorbeau încet în englezeşte, despre grădina şi portretele din galeria unde se găseau.

Alexe îi opri să prânzească împreună, în parc, îutr`un cuib de brazi, îngrădit cu flori, unde în tot-deauna, era întinsă o masă.

Graţia delicată, naivă, a nevestei lui Voilă surâsul de copil, roşeaţa obrajilor, cari se rumeneau ca jeraticul când vorbea, îi plăceau lui Alexe. Dar când îşi îndreptă ochii spre domniţa Maria, văzu diferenţa de frumuseţe. Ochii prinţesei, mari, negri, turnaţi în formă de migdală, pe faţa albă, încadrată de părul negru, răsărea ca Diana, între celelalte zeiţe. Păstra acea demnitate de regină-curte-zană, care impune prin seriositate, subjugă prin frumuseţe...

Sub cuibul de brazi, aşezaţi, la masă, în aerul parfumat de răşină şi flori, Voilă, în faţa lui Alexe, având de-a dreapta pe tânăra prinţesă, povestea cele din urmă zile petrecute alături de tatăl lui, înainte de a pleca în străinătate. Mâhnit că rămăsese singur, făcuse cunoştinţă, cu Ana de Vignole. Se `nsurase, se `ntorsese repede în ţară şi după ce `ngropase pe tată-său se retrăsese cu desăvârşire la moşie. Işi cultiva pământul, scria, citea, departe de ori-ce mişcare politică, iubindu-şi nevasta, arta şi câmpul.

- Il n`y a que l`amour, qui vaut la peine de vivre, fu răspunsul lui Alexe, la tot ce-i istorisise Zamfir Voilă:

- Cât sântemi tineri, ne istovim viața, perdem cei mai frumoşi ani ai tinereţei cine ştie cum..., fără să ne gândim că: „il n`y a rien de plus beau que l`amour. C`est le seul sentiment digne, et vrai, dans cette vie imbécile” zise Voilă, completând ideea lui Alexe.

Cele două femei, abia gustau din bucate. Schimbau vorbe banale, asupra parcului şi priveau pe sub frumoşii lor ochi, cum mâncau şi discutau vechii prieteni...

Imprejurul lor, vântul scutura crengile copacilor. Foi uscate înainte de vreme, cădeau rare, pe iarba şi potecile parcului.

Printre copaci, două lebede ciuguleau, abia mişcându-şi paşii. Greerii ţârâiau leneş, aproape adormiţi între erburi. Pe ramurile verzi, negre ale arborilor, piuiau încet, liniştit paserile, locuitorii pajnici şi obişnuiţi ai parcului. Soarele murea în depărtare, îngălbenind cu razele-i stinse toată grădina. D`asupra parcului, cerul era acoperit de nouri albi. Cu cât se apropiau de soare, se `nroşeau. Acolo, unde asfinţea, părea un vulcan aprins, aruncând văpăi de foc, înroşind tot apusul, într`o mare de jeratic...

Când se despărţiră, toţi aveau aceeaşi părere de rău, că numai pot rămâne împreună. Se `mbrăţişară.

Tânăra prinţesă Maria, strânse mâna cu căldură lui Zamfir Voilă şi sărută pe nevastă-sa.

Cât-va timp în urmă, într`o dimineaţă ceţoasă de toamnă, pe când coborau la masă, intrigaţi că miss Ella, nu venise să `i vestească, pătrunseră în camera ei, întovărăşiţi de feciorul, care `i servea.

Bătrâna engleză suferea de mult de-o boală de inimă. In noaptea aceea, i se rupsese o arteră şi murise. Căzuse de pe canapeaua, unde şi făcea înainte de culcare obişnuita lectură de Biblie, jos, pe parchet.

Nedespărţiţii ochelari, rămăseseră atârnaţi de urechile mari, lungi, subţiri şi transparente.

Domniţa se speriă, se rezemă de braţul lui Alexe, punând mâna la ochi. Feciorul se apropie, o pipăi; era rece, murise de cu seara.

Bătrâna engleză, împlinea 35 de ani de când servea familia prinţului Mavrodi. Venită la etatea de 25 de ani din Oxford, crescuse pe prinţesa Natalia, pe tânărul prinţ Nicolae, care se aruncase din foişor, fărămându-şi capul de marmura basinului din parc. In urmă, întovărăşise pe prinţesa Maria, când era copilă la NewKastele, unde şi făcuse educaţia până la 12 ani. Cum nu mai avea pe nimeni în Englitera, rămăsese în familia prinţului, având ca toate slugile vechi, oare-cari drepturi la stima şi protecţia familiei.

De ea erau legate multe amintiri. Domniţa Maria, mâhnită, în faţa lui Alexe, abea gusta, se ducea cu gândurile la moartea bătrânului prinţ Mavrodi. Apoi ochii căzură mari, deschişi, ca ai unei statui, pe Alexe.

Toţi muriseră... Sora ei dusă departe, măritată cu un bărbat, care nu plăcuse nici unuia din familia prinţului. Obişnuită să vază în Dumitru Banu, pe omul ajuns, politicos, fără politeţe, amabil, fiind că aşa cerea lume în care trăea. Rece, fără nici un alt sentiment decât mândria de ministru plenipotenţiar şi îngânfarea de milioanele lui. Il despreţuia, fără să `l urască.

Murise şi umbra ei, aşa cum o numea pe miss Ela, nu `i mai rămăsese decât visul ei: Alexe Comnean.

Rămăsese cu ochii ţintiţi spre Alexe. Niciodată nu-l văzuse mai puternic, mai frumos, mai stăpân pe toate dorinţele ca atunci... Sub puterea acelui sentiment de iubire şi de slăbiciune, se ridică de pe scaun, se apropiă de el, şi se lăsă în braţele lui suspinând...

Alexe surprins, puţin speriat, o cuprinse în braţe, întrebând`o:

- Mario..., ce ai Mario...?

Domniţa cu ochii lăcrămaţi, cu mâinele albe încolăcite pe după gâtul lui, îl sărută, îngânând:

- Dacă n`ai fi tu, ce m`aşi face în singurătatea aceasta...? Alexe, Alexe, de tine, numai de tine este legată viaţa mea pe veci... Cu tine se vor îngropa două vieţi...

Domniţa îngriji, ca înmormântarea să fie cât se poate de simplă şi impozantă. Amândoi, ea, într`o trăsură închisă, el, pe jos, întovărăşiră pănă la mormânt, ultimele rămăşiţe ale bătrânei engleze.

XVI.

- Ce viaţă Alexe... Nu simţi tu, că ar trebui să schimbăm puţin atmosfera?

Alexe gândi un moment, apoi îi răspunse:

- Dacă am merge să vizităm mormântul tatălui tău...

Domniţa îl privi cu ochii lăcrămaţi, surprinsă de ideea lui Alexe.

- Ce bun..., ce bun eşti Alexe.

Trăsura curţei la care erau înhămaţi patru cai mari, negri, cu surugiul pe capră, alerga pe şosea, spre moşia prinţului Mavrodi, acum proprietatea tinerei prinţese Maria.

Şoseaua albă, se `ntindea ca un şarpe argintiu. Se `ngusta către soare apune..., mărginită de o parte şi de alta, de câmpii întinse, goale, cu miriştile pustii, paiele răscoapte de vânt şi de toamnă.

Pe alocurea, se vedeau ţărani la coarnele plugului, mânând boii încet, despicând pământul în brazde mari şi negre... Semănătorii cu capetele goale, cu părul în plete, atărnându-le pe umerii soioşi, murdari, miroseau a pământ şi a sudoare. Cu mânecile cămăşilor sumese până la umeri, arâtând braţele bronzate, voinice, înfigeau mâinele vânjoase, în şorţuri de saci prinse cu brâne roşii, de mijloc, le umpleau cu sămânţă. Aruncau în toate părţile pe brazdele arate, murmurând cuvinte liturgice, ca rodul să fie mânos şi cu spor...

Grapele de nuele, trase de boi, mânate de câte un flăcăiandru, aşezau sămânţa pe brasde şi nivelau pământul.

Berzele se plimbau agale, cu paşii mari şi măsuraţi, printre arături, ciugulind râme şi seminţele perdute... Corbii croncăneau sinistru d`asupra câmpiilor, goniţi de pândari şi de trosnetul puştei...,

Cerul era plin de nouri. Cât prindea ochiul, toată bolta, era acoperită de o pânză plumburie groasă.

Pretutindeni se simţea acea tristeţe a toamnei, acea linişte de câmp, nesuferită pentru oamenii nervoşi, întreruptă din când în când de hăuitul vre-unui ţăran, îndemnând boii pe brazdă dreaptă, de croncănitul leneş, prelung şi cobitor al corbilor, urmărind d`aproape, în sbor, pe semănători...

Câte-va căruţe cu lemne, trase de boi mari cu coarnele lungii, scârţiau pe drumul limpede, sub povara lemnelor; abia se mişcau mânate de ţărani înalţi şi slabi.

Intre cerul plumburiu şi pământul gol, fără de rod, pe şoseaua albă, netedă, în trapul cailor, sunând din clopetele mari, trăsura se ducea duruind... Surugiul tăcea, numai din când în când chiuia, troznea din biciul lui lung. Caii scuturau zăbalele, clopotele sunau mai tare şi se întindeau la drum...

Domniţa Maria, îmbrăcată într`o rochie închisă, peste care cădea o pelerină lungă, neagră cu glugă, în cap cu o pălărie mică de catifea, cu doi fulgi negri, ‘„Rembrandt”’, dormita cu fruntea lipită de peptul lui Alexe.

Alexe, se apleca, o săruta din când în când peste voal. Ea ţinea ochii închişi, tremura la atingerea uşoară, delicată a buzelor lui. Avea aceeaşi senzaţiune, pe care i`o trezeau petalele trandafirilor cârnoşi, plini de rouă, când îi săruta, fărămându-i între buzele roşii.

Amândoi tăceau. Părea că natura liniştită, melancolică a câmpului, cerul fără de soare, acea atmosferă grea, apasă asupra pământului, impune tăcere... Ii învăluia într`un văl misterios, neîndrăsnind să vorbească, privindu-se cu ochii pe jumătate închişi, sărutându-se tainic, apăsat şi repede.

- Dormi..., dormi Mario, îi zicea Alexe, mângâind-o, apăsând-o uşor pe peptul lui.

Domniţa pătrunsă ca de un fior dulce, de tonul mângâietor al vorbelor lui, de uşoara strângere în braţe, deschise ochii.

- Alexe, aş vrea să mor aici... Nici-odată n`am simţit, ce simţ acum... Mi se pare că toată fiinţa mea, se transformă într`o vapoare uşoară..., şi vapoarea tremură, cum tremură pălălăile de căldură de-asupra pământului, în zilele de vară... Ce fericită m`ai făcut Alexe...

Trăsura poposi lângă un crâng mare de fagi.

Era pădurea prinţului, acum proprietatea domniţei Maria.

- Ce trist este crângul fără foi..., vino Mario...

O luă în braţe, sări cu ea şanţul, care despărţea şoseaua de crâng, intrară în marginea pădurei. Frunzele ruginite, trozneau sub picioarele lor. Ici, colea, pe crengile tinerilor copaci, câte o pasăre singuratică, piuia încet, scurt şi repede. Ciugulea, tremurând din coada argintie, zbura alergând din creangă în creangă.

Un văl plumburiu împânzea crângul, departe, se`ngroşea, acolo... fagii păreau de argint... Printre arbori, se vedeau două ţigănci bătrâne, cu picioarele goale, îmbrăcate în fote roşii, murdare şi rupte, legate la cap cu basmale galbene, faţa zbârcită. Duceau în spinare sarcini grele de găteaje, legate cu funii de tei. Pufăiau din lulele de pământ,scuipând cleios printre dinţii lor gălbui şi mari. Un căţel slab, breaz în frunte, alerga pe lângă ele, târându-şi codiţa printre frunzele ruginite.

Atmosfera mirosea a umed, a frunze uscate şi a lemn.

Rămaseră rezemaţi unul de altul, privind crângul pustiu, dezbrăcat de foi, nebătut de vânt, fără cântec de paseri...

Alexe `şi aducea aminte de pribegirile de prin Olanda şi Norvegia. Domniţa se gândea la zilele când ceaţa învăluia parcul într`o drâmbă groasă, tristă şi singură, se perdea printre arborii seculari, aşteptând să răsară el...

Ochii lor se întâlniră sub acelaşi gând. Pătrunşi de acelaşi fior, de acel sentiment de fericire că s`au găsit în sfârşit, nu mai doresc nimic şi nimeni nu poate să `i despartă, tăcuţi, tremurând, îşi întinseră buzele, sub fagii fără de foi...

Când se suiră în trăsură şi caii întinseră gâtul la drum, sunând din clopote, domniţa Maria, zări du pe câte-va minute, la o cotitură a şoselei, plopii mari din faţa casei, apoi biserica din parc, unde era îngropat bătrânul prinţ, Pavel Mavrodi. Nu mai fusese nici-odată de la moartea prinţului.

Se simţi aşa de tristă când trăsura intră în curtea casei.. Abia se susţinu de umărul lui Alexe. Lacrâmile îi inundară obrajii...

Moşia era arendată chiar pe când traea prinţul, casele nu le locuia nimeni, Erau păzite deun vechili argat, crescut la curtea prinţului. Cum văzu trăsura intrând, argatul alergă şi ajută vizitiului să deshame caii.

Domniţa Maria, la braţul lui Alexe, palidă cu obrajii umezi, deschiseră portiţa parcului, unde era biserica, zidită de un strămoş al prinţului, cu două sute de ani în urmă. Acolo se îngropau toţi membrii familiei Mavrodi. Se opriră în faţa unei bolţi lungi, îngrădită într`un grilaj mare de fier, apoi pătrunseră înăuntru.

La căpătâiul criptei, se ridică o piramidă marei de marmură albă, unde era sculptat în latineşte:

Servus Dei

Ego Princeps Ioanes Mavrodi Varzarus Fecit

1712-l763

Urmau apoi jos, săpate în piatră de marmoră numele tuturor membrilor familiei, îngropaţi acolo. Pe altă piatră de marmură aşezată orizontal, de-asupra criptei, erau săpate următoarele cuvinte emignatice, din „De Carne Christi” a lui Tertulianus:

„Mortus est dei fiius; credibile est quia ineptum est; et sepultus ressurexit; certum est quia imposibile est...

Pe această pi atră d asupră criptei, se ridica o statuă representând pe Christ înviat, ţinând o mână întinsă, gestul, când aruncă piatra mormântului la o parte. Un voal subţire sculptat, îi acoperea corpul,

Imprejurul criptei sând sădite tot felul de flori, brazde, cuiburi de flori şi trandafiri. D`asupra, fălcii pletoase, mesteacăni şi tei, acoperă liniştita locuinţă a morţilor.

Domniţa, păşi alături de Alexe, se opriră în faţa boitei Alexe voi să deschiză cripta, să pătrunză în boltă. Sub puterea unui sentiment de frică, îl strânse de braţ, oprindu-l:

- Nu., nu Alexe..., mi-e frică, să rămânem aici...

Tânăra prinţesă culese flori. Ingenunche în fața piramidei de marmură. Atunci şi`aduse aminte de scrisoarea pe care i`o trimesese Natalia, vestindu-i moartea fratelui iei Nicolaie. Se văzu intrând în parcul pensionului adunând flori..., apoi îi apăru capela întunecoasă..., rece. Se văzu îngenunchiată, plângând pe florile culese,.., darul pe care-l adusese memoriei mortului. Apoi i se arătă bătrânului prinţ, întins pe catafalc, în mijlocul galeriei portretelor. Incepu să plângă, florile se udaseră de lacrimi...

Alexe rămăsese în picioare, citea inscripţiile de pe cele două petre de marmură, de pe coroanele depuse în memoria prinţului Pavel Mavrodi.

D`asupra lor, crengile sălciilor şi mesteacânilor, lipsiţi de foi, se clătinau încet de vânt, în freamăt sec şi dureros, le atingeau uşor umerii...

Când domniţa se ridică de pe piatra criptei, aruncă florile udate cu lacrimi. Mai îngenunchiă odată şi eşiră pe poartă...

Intraseră în acea perioadă de viaţă, unde toate obiectele din atmosfera în care se mişcau, îmbrăcru famercul manifestărilor afective amoroase. Fiecare loc, fie-care arbore, păstra o lume întreagă de impresiuni. Le evocau ori de câte ori rămâneau tăcuţi, trăind sub aceeaşi viaţă de senzaţiuni dulci, neuitate, vecinic noui...

Când reveneau, aveau în fie-care colţ, amintitirile senzaţiunelor de altă dată, legate cu viaţa, d`atunei.. Zilele acolo treceau repede. Nimeni nu le turbura pacea visurilor amoroase. Uitau de toate, nimic din lume nu pătrundea la iei. Arare-ori, câte o scrisoare de la d-na Natalia Banu, pe care domniţa o citea repede. O arunca la o parte; turbura câte-va momente seria imaginelor şi a senzaţiunelor...

Alergau din parc în grădina de flori, d`acolo în foişor, pretutindeni... Citeau rar. Alexe, saturat de literatură, căuta operile de pasiuni simple. Rămânea întins alături de domniţa, tăcut, urmărind ceasuri întregi, cu o răbdare anormală, schimbarea colorilor în parc, sub razele soarelui. Se uita în ochii domniţei, până când îi apărea ca o iluzie... Atunci, întindea mâna, îi pipăia fruntea...

- Tot cred că visez Mario... Câte-odată mă sperii, mă cutremur, că poate nu este adevărat ceea ce simt, aud, văd şi pipăi... Imi apari, ca `ntr`o ceaţă..., perdută... Mi`e aşa de frică că visez...

Domniţa îi zicea:

Cu cât simţi că răsai ca o închipuire a visurilor mele, cu atât te doresc mai mult... Iar când închid ochii, de dispari un moment, îmi vine să plâng şi mă gândesc la vremea, când despărţită de tine, rătăceam singură pe marginile Rinului... Cu cât eram mai tristă şi `mi stau în potrivă împrejurările de a te putea vedea, cu atât imaginea ta dulce `mi apărea mai vie:

Nessun maggior dolore

Che ricordarssi del tempo felice,..

Şi ca să aibă desăvârşita noţiunea realităţei, se sărutau strângându-se puternic în braţe. Domniţa se aşeza la piano, apăsa clapele cu tărie, scotea note cu timbrul ridicat..., vibraţiunile tremurau lung,.., apoi, lăsa pianul şi striga tare...

Alexe... Alexe...

Ii cuprindea obrajii în mâinile-i albe, ca să aibă senzaţiunea completă vie a fericirei, că el trăeşit, şi nu este o iluzie. Această boală a nesiguranţei propriei lor fiinţe, a dispariţiei eului, se manifesta în momentele de friguri sensuale. Când domniţa îi atingea obrajii i se părea că degetele îl ard, cădeau amândoi în spasmuri nervoase.

Intr`o amiază, tăcuţi după ce colindaseră toate colţurile casei, ale parcului, după ce se plimbară printre aleele de trandafiri, fără să se oprească nicăieri, obosiţi, rezemaţi unul de altul, sub umbra unor brazi, se priviră neliniştiţi.

Amândoi căutau ceva, un loc, unde să nu să fi adăpostit pentru iubirile lor. Alexe, ţinând-o de braţ şi privind-o în ochii pe jumătate adormiţi, îi şopti, mângăind`o pe fruute:

- Mario..., ai vrea să mergem la mine, acolo, o să avem un colţ de cer nou...

Domniţa, plecă fruntea pe umărul lui.

- Unde vrei tu... acolo este bine...

Alexe, venea încet, trecu puntea de fagi, aşezată peste iaz, se strecoră încet pe lângă arbori, ajunse aproape de locul unde prinţesa Maria, aşezată pe un scaun de fier, picta moara.

Intre două maluri, umbrite de sălci, mesteacăni şi brazi, printre lespezi de piatră, iazul curgea liniştit, ducând în apele lui bucăţi de lemn putred, frunze de arbori, rostogolind pietrele de pe fund, săpând pământul malurilor, amestecându-l în undele-i line. Se opreau de stăvilar, coborau cu furie, loveau roatele moarei, învârtindu-i spiţele cu sgomot.

Domniţa, aşezată pe o insulă mică, arunca nervos pensula pe pânză. Rămânea perdută pe gânduri, cu ochii în susul morei, pe unde venea apa de la stăvilar, învârtind roatele cu repeziciune, căzând în valuri spumoase..

Lăsase pe Alexe dormind, îşi aruncase rochia de batistă uşoară, ţesută în flori de liliac albastru, adunase tot felul de flori sălbatice rouate, pe lângă az, le aşezase la căpătâiul lui Alexe. Apoi uimită de frumosul peisaj al morei, de lângă vechiul palat al Comnenilor, trecuse puntea de fagi şi picta. Era un adevărat colţ de cer nou, acolo şi se simţea cu totul în altă lume.

Casa veche, parcul nemărginit..., iazul, moara şi mai cu seamă galeria aceea, care semăna cu o biserică, cu fotoliurile mari, în formă de strane mitropolitane, portretele, albumurile şi biblioteca familiei, cărţile rare, manuscrisele vechi, le vizitase rând pe rând, redeşteptându-i amintiri din viaţa domniţei Ruxanda. Alexe îi arătase toată colecţia operilor scrise de strămoşii lui, mai cu seamă un manuscris vechiu, negăsit nicăieri, al Anei Comnean, care`l preocupa zile întregi. Manuscrisul, datat la Veneţia, avea d`asupra o coroană, apoi o vignetă, portretul ei; un desen simbolic, care sintetiza textul manuscrisului: un templu măreţ, susţinut pe coloane mari ionice, uşe mare deschisă... iar acolo înăuntru, se văd femei goale, prosternate înaintea statuiei lui Apollo.

Ceea ce plăcuse mult prinţesei Maria, era odaia de baie. Toată era în marmură, pardoseala lucrată în mozaicuri. Pereţii lucraţi în frescuri, de un artist italian, cu două sute de ani în urmă, representau scene mitice, de senzualitate sălbatică, reamintind vestitele băi ale curtezanelor romane. Venuscu corp de căprioară, se unea cu un Hercul, jumătate taur. Diana era urmărită de un Satyr. La supra-faţa apei, naiadele, sub umbrele chiparoşilor îşi uscau părul. Un satyr se uita rânjind, ascuns pe după arbori.

O bancă de marmoră, a cărei catifea roasă fusesă scoasă mai înainte de Alexe, înlocuită cu alta nouă, era aşezată la eşirea din basin. Alături era o sofa mare, comandată de el, când fusese bolnav. O masă mare de marmoră, unde se găseau tot felul de obiecte pentru toaletă, parfumuri, o oglindă mare, ocupa întreg peretele din faţa basinului.

Alexe deşteptat, îşi aruncă repede o haină uşoară încălţă pantofii, eşi în grădină, se strecură printre arbori, se apropiă încet de locul unde tânăra prinţesă picta.

Rezemată de un copac, se gândea la colţul de cer nou, unde o adusese Alexe. Işi aducea aminte de vorbele lui: ‘„acestea toate sânt ale noastre Mario.., când nu vom mai fi, vor povesti iubirea noastră...”’ Se aplecă peste umărul ei şi o sărută pe obraji. Ea sări în sus, deşteptată din visuri; pensula îi căzu pe earbă, îl privi râzând.

- Cum m`am speriat Alexe...

- Erai aşa de tristă...

- Tristă? De ce? Pot să fiu tristă, când sânt lângă tine? Şi Domniţa îi întinse buzele umede...

- Atunci, te gândeai la lucruri triste...

- El o ţinea de mână, privind-o fix în ochi...

- Nu, nici asta. Mă gândeam la lucrurile pe care le-am văzut cu tine... Este un adevărat „colţ de cer nou...”

- Vino.. Vino Mario, să vedem moara...

Aşezată aproape de marginea parcului departe de sat, moara, făcută din scânduri, nu fusese reînoită de două-zeci de ani. Pe coperişul de şindrilă, îmbrăcat în muşchiu verde, se mişcau la bătaia vântului, două limbi de tinichea, ruginite de ploaie. O întreagă populaţie de paseri, îşi aveau cuiburile lor în streşinile şi găurile coperişului.

In bătătura morei, sub stejari uriaşi, două căruţe, încărcate cu porumb, aşteptau să le vie rândul la măcinat. Doi flăcăiandri, dormeau pe earba mare, sub copacii, cu bicile lângă ei. Boii, păşteau pe lângă iaz. Un câine mare de oi, cu coada lungă stufoasă, cu gâtul lung de lup, cu ochii mici sticloşi, era legat cu un lanţ de codirla căruţei.

O fată tânără, cu figura bronzată, ochii mari negri, îmbrobodită cu o basma închisă, îmbrăcată într`o rochie de stambă, cu picioarele goale, se ridică de pe prag speriată când văzu pe cei doi mosafiri apropriindu-se.

Intră repede în moară şi apăru la spatele unui bătrân, bine făcut, potrivit de statură. Ochii mici albaştri, abia luminând fruntea lui mare, plină de încreţituri, ascunşi în orbite sub două sprâncene groase, albe.

Pe buze îi atârnau în neregulă mustăţile albe, albe ca zăpada. Imbrăcat în cioareci de dimie, cu o căinaşe de pânză în spinare, cu picioarele goale, morarul, eşi în întâmpinarea lor.

- Bună zioa, moş Andrei...

- Să trăiţi, sărutăm dreapta...

De la moartea bătrânului Alexandru Comnean, nimeni nu-i mai lua arendă şi morarul nu ştia cum să mulţumească tânărului Comnean.

Avusese cinci fete de măritat.

- Cum îţi merge cu moara moşule?

- Sărutăm mâna..., aşa, cum dă D-zeu.

- Ia vezi Ilinco, adă scăunaşele la boeri.

Moşul, goni un câine ce se `mpedeca printre picioarele lui. Luă scăunaşele de lemn din mâna tinerei ţărance, rămase cu ele în mână, întrebând:

- Unde poftiţi să şedeţi...?

- Domniţa, îi arătă cu degetul un loc, de unde putea vedea, un ochiu de pământ, unde crescuse papură şi flori de nufăr.

Tânăra ţărancă, văzând că domniţa se uită la florile de nufăr, dete fuga, culese un buchiet şi se apropiă sfiită, cu ochii în jos. Ii întinse buchetul cu florile albe, fără să vorbescă.

Prinjesa râse de nevinovăţia iei, o strânse de mână şi o sili să se uite în ochii iei...

- De, nu fi aşa sălbatecă Ilinco.., grăi moşul...

Bătrânul morar sta de vorbă cu Alexe, povestindu-i mizeriile pe care le-a întâmpinat cu măritişul fetelor „dacă nu ş`ar fi făcut pomană să nu`i ia arendă la moară, de unde ar fi putut să le facă zestre, cine le-ar fi luat fără un sul de pânză în casă, că moşul era sărac văduv de zece ani?

Prinţesa Maria, ținea pe țărancă de mână, o întreba de surori, cu cea laltă, fărâmă inconştient petalele florilor de nufăr.

Tânăra ţărancă tremura de mulţumire. Simțea acel sentiment de sacrilegiu, ca şi cum ar fi atnis o icoană sfântă.

Moara vâjâia sgomotos. Apele argintii cădeau în spume, ducând la vale frunze şi bucăți de lemn putred. Crengile arborilor se clătinau de vânt în murmur uşor. Intre ramuri, paserile ciripeau, un grangur mare cu puful palben fluera, ciugulea pielita fragedă a copacului şi`şi ascutea ciocul.

Rândunele tăiau suprafaţa apei, ciripind, alergând dupe musculiţe şi fulgi. Aerul mirosea a umed şi a lemn putred. O ceată subţire, învăluia arborii ca într`o pânză cenuşie.

Mergeau alături pe lângă marginea iazului. Se opriră lâgă puntea de fagi, coborâră pe trepte de piatră, se aşezară pe earbă, la marginea iazului. Tânăra prinţesă se aplecă, luă apă în pumnii iei mici şi lăsă să se strecoare printre degetele-i trandafirii picătură cu picătură.

Razele soarelui străbătând printre crengile de mesteacăni, lumina picăturile, părând boabe de diamant. Ea se juca asvârlind picăturile de apă în sus, râdea, arătând dinţii albi ca zăpada, gingiile roşii, o pată mică neagră pe gâtul alb, mai alb ca florile de nufăr...

- Stăi..., stăi aşa Mario...

- El o privea cu ochii nesăturăţi, o cuprinse în braţe sărutând-o pe obrajii rouaţi, de vapoarea rece a iazului.

Abia respirând, urcară treptele iazului. Ea se rezemă moleşită de umărul lui, murmurând: Alexe.., nu crezi tu că putem să murim?

El, îi văzu buzele roşii, se mişcau, tremurau... Strângând-o de mijloc cu putere, ne mai putând suferi acea povară nervoasă, căzură pe un maldăr de fân, cosit de curând, înir`un spasm voluptos

Firele de earba îi acoperean, îmbălsăma parcul cu un parfum delicat. Paserile se zbeguiau între arbori. In earbă, se auzeau bâzâitul insectelor, vântul adia crengile arborilor. Aproape se auzea murmurul uşor şi dulce al iazului...

Venea vara. Se duceau să vadă secerişul, holdele de grâu căzute la pământ sub seceră, făcute snopi şi clăile de fân proaspăt din luncile mari. Pretutindeni căutau un loc nou pentru voluptăţile lor, sub cerul liber, pe earba proaspătă rouată..., pe fânul cosit de curând. Parfumul erbei, al fânului, al florilor de câmp, ozona curată a atmosferei, cântecul trist şi monoton al greerilor de toamnă ciocârlia ridicându-se de pe arăturile noui. cerul albastru şi acea linişte tainică, sfântă a câmpului, unde se auzea numai ascuţitul coasei sub mâinele groase şi voinici ale cosaşului, le trezeau melancolii neînţelese, tăceri lungi, suspinuri după senzaţiuni noui, nostalgii după mângâierile şi emoţinuile trecute...

Rămâneau amâdoi tăcuţi, culcaţi pe fânul proaspăt, aspirându-i parfumul, rupând câte un pai în mână, privind câte-un nour până se subţia încetul cu încetul, dispărând ca fumul, în infinitul albastru...

Când soarele da în asfiinţit, când sgomotul strident al coasei înceta de a se mai auzi, se deştepau, din acea lâncezeală, şi privindu-se râzând, se sărutau până la sânge. Sub cele din urmă raze ale soarelui îşi uneau corpurile, arse de boala voluptăţei. In amurg, cădeau obosiţi, cu ochii închişi pe fânul veştejit, ascultând în depărtare clopotu-de acioaie de la gâtul vacilor, intrând în sat, de la păşune.

Rezemaţi unul de altul, mergeau a lene printre miriştile de grâu, printre răzoarele de mohor, prin porumb, peste arăturile proaspete, pe lângă clăile de fân, luând fire, mirosindu-le şi arucându-le iarăşi jos. Ea, îmbrăcată în rochie de batistă uşoară, culoarea secerişului, cu pălărie de pai, lasă părul să`i cază în neregulă pe ochii, pe frunte, pe umeri pe obrajii arşi de soare. Ascultau şuerul vântului povestindu-le cântecul plăcerilor trecute... Ajungeau în parcul castelului, se aşezau pe marginea iazului lângă moară. Se uitau în undele apei cum umbrele sălciilor şi al mesteacănilor îşi oglindeau frunzele şi crengile, în apa limpede şi tremurătoare. Roata morei se învârtea nevăzută sub puterea apei, azvârlind stropii argintii pe mal, udându-le fruntea. Aveau senzaţiuni că se mângâie reciproc.. Inchideau ochii, ascultau murmurul uşor al apei..., sgomotul furios al valurilor de la stăvilar, aruncându-şi spumele departe, liniştindu-se în şesul grădinei, pe sub bolta de sălcii pletoase şi mesteacăni plângători...

Inopta. Mâncau în parc, sub razele lunei, serviţi de bătrâna, în farfurii de porţelan fin, tacâmuri de argint, în şişăitul misterios al apei şi al frunzelor, în freamăt de arbori, cântec de greeri... Departe... se auzea doina ciobanului, cântând din caval, să-şi adormă oile, să ţie câinii deştepţi...

Razele lunei, îi învăluia în pânză de aur.

Aburii serei de la iaz se transformau în ceaţă transparentă, se depuneau pe arbori, pe obrajii lor; aveau senzaţiunea că fulgi uşori de zăpadă se topesc de nesimţite, se evaporează.

Se plimbau pe sub copacii împânziţi în ceaţa serei, sub raze de aur, rezemaţi unul de altul.. El îi evoca cântecile lui Ossian şi opera îndrăzneaţă, misterioasă şi puternică a lui Wagner.

Ploua, începea toamna.

Amândoi, aşezaţi pe o canapea marea, rezemaţi pe spate, priveau pe fereastră moartea frunzelor. Ascultau cum picăturile grele de ploaie loveau în fereastră, cum şueră vântul asvârlind cu furie ultimile frunze în geamuri... Crengile goale băteau obloanele verzi, decolorate ale ferestrelor...

Câte o pasăre fluera încet, scurt şi trist pe câte o ramură fără frunze, ca şi cum n`ar fi voit să turbure moartea naturei şi somnolenţa în care cădeau...

El făcea planuri de călătorii, căuta în imaginaţie un mijloc de-a pricinui noui senzaţiuni prinţesei Maria.

Ea îl mângâia cu degetele-i moi ca puful, mirosind a flori, îl săruta dormitând şi i se da în spasm, murmurând:

- Alexe..., o să murim, o să murim...

Se aşeza la piano. Alexe, pe o piele de urs mare, la picioarele ei, asculta. Domniţa, în roche de catifea neagră, lungă, cu mânecile largi, scotea note triste, desperate, dureroase din opera lui Wagner, până când obosită, cădea în braţele lui, tremurând de beţia evocată, din lumea fantastică a lui Wagner...

- Alexe, muzica mă omoară...

Afară abia se zărea printre nourii groşi, câte-va raze plăpânde; pătrundeau prin fereastră, îngălbenind faţa lor obosită de voluptăţi infinite...

Fulguia, începea iarna.

La gura unei sobe colosale, semănând cu o capelă catolică, aşezată pe patru coloane de marmoră, şedeau întinşi, dormitând pe pielea de urs, urmărind prin întredeschizătura ochilor, flăcările focului, făcând jocuri de umbră, pe pereţii tapetaţi în catifea roşie-închisă, pe tavan, unde se mai vedeau încă urmele arabescurilor, imitate în primele timpuri, de pictori, în toate casele boiereşti...

Viforul năpraznic arunca măzărichea şi fulgi de zăpadă îngheţată, în geamurile mari ale odăiei.

Brazii de lângă fereastră, păreau flori de liliac alb, îşi scuturau florile de chiciură, de obloanele ferestrelor, legănaţi de mânia vântului de miazănoapte...

Copacii din parc se îmbrăcau în mantale lungi de zăpadă, sclipind ca stelele, sub lumina rece şi argintie a lunei. Vântul sufla sinistru şi trist, fluerând în crengile îngreuiate de chiciură, luând zăpada şi aruncând-o departe în luncile mari, în iazul îngheţat, grămădind`o în movile, la adăpostul morei. Câte un corb întârziat îşi tremura aripile îngheţate în vârtejul pulberei de zăpadă, cercând să ajungă la cuibul cald... la adăpost... Soarele murea zile întregi... O semi obscuritate, ca amurgul unor seri de toamnă, învăluia obiectele din odaie, într`o atmosferă tristă și misterioasă. Abia deschideau din când în când pleoapele, căutându-şi buzele cu pasiune... Cădeau apoi moleşiţi într`un delir nervos, fără de respiraţie.. Imaginile mureau..., murea viaţa..., dispărea cu totul noţiunea de existenţă a eului.

Cu ochii împăejiniţi, îi citea poemele celebre ale barzilor vechi, cari cântaseră sublimităţile amorului, descriseseră spasmurile şi halucinaţiile de voluptate ale frumuseţii femeeşti..

Imbălsămau odaia cu parfumuri rare din laboratorul lui, aspirau odoarea delicată; adormeau visând la festivităţile curtezanelor Romane...

Domniţa intra în baie. Amesteca apa cu tot felul de parfumuri. Arunca picături de apă în obrajii lui Alexe, râzând şi strigându-i:

- Vino Alexe..., nu eşti gelos că apa îmi mângâie corpul...?

Ridică mâna în sus, lăsă picăturile de apă să se prelingă printre degetele trandafirii.

Câţi-va arbori meridionali, portocali şi lămâi înfloriţi, răspândeau un miros pătrunzător.

- Alexe..., ce miros.,, mă doare capul...

Printre ferestrile de d`asupra, pătrundeau câte-va raze slabe de lumină. Câte-o pasăre ernatică piuia între crengile goale, negre şi umede. Zăpada se topea, picăturile de apă luceau pe crengile goale ca cristalul.

O lua în braţe. Işi încolăcea mâinile pe după gâtul lui, îmbrăcată într`o rochie de batistă subţire, o ducea pe vechiul divan, martor al amorurilor exaltate... Până unde se auzea strigătul teribil?...

Immugureau copacii, venea primăvara.

Viţa sălbatecă îngropa vechiul castel, în ramuri fragede, verzi, urcându-se pe coperiş ca nişte şerpi fantastici căzând în formă de storuri d`asupra ferestrelor. Copacii gigantici seculari înfrunzeau, respirând miros de sevă proaspătă. Intre crengile înverzite, pasările cântau în concert. Se auzea hăuind dulăii dela sat, clopotul de acioaie dela gâtul vacilor, venind dela suhat, cumpenile puţurilor scârţâind, boii mugind, vacile chemându-şi viţeluşii...

Iazul curgea la vale în murmur uşor, învârtind roata morii cu repeziciune, aruncând valurile în spume, încărcate cu frunze verzi, zmicele de răchită..., trunchi de arbori putrezi.

Copacii se oglindeau de ani în apa liniştită şi limpede, ascultând acelaş cântec al undelor, impasibili ca nişte stoici bătrâni, priveau cursul apei, până mureau, săpaţi de furia undelor...

O atmosferă albăstrie împânzea parcul întreg tntr`o mreajă subţire, străvezie ca apa... Păreau arborii coloraţi în albastru, ca cerul în dimineţile de April...

Ferestrele castelului se deschideau, pătrundeau razele calde ale soarelui, în odăile tixite de cărţi, de tablouri şi arme vechi.

Un miros de lemn putred se exala din `năuntru. Liliecii din grădină, trandafirii, florile toate din grădină, înfloreau, îmbălsămând aerul, cu un miros puternic şi îmbătător.

Eşeau în balconul mare din parc, ascultau freamătul arborilor, şişăitul apei, sgomotul morei, cântecul pasărilor, ţârâitul ascuţit al greerilor. Aspirau odoarea de sevă proaspătă, de lemn putred, de earbă virgină; simţeau obrajii umezi de boarea primăverii.

Alexe, rezemat de grilajul balconului o întreba:

-Mario, n`ai vrea să te `ntorci în lume...?

Ea râdea, îi întindea buzele umede, apoi îi răspundea:

- Nu..., n`aş voi... Dar aş voi pentru tine, o scară de mătase, să-mi vii când va răsări luna, şi-or dormi apele, în hainele de trubadur, înaintea balconului, sa-ţi arunc scara, să te urci la mine.., să ne iubim, până în faptul zilei, când vom auzi rândunica ciripind în streşini şi vom vedea pălind aurora...

- Eu, răspunse Alexe, aş voi ca balconul si fie înghirlandat în miosotis. De la fiecare spiţă a balconului, să plece în toată grădina lanţuri de pansele negre. Treptele scărei să fie înghirlandate în miosotis. Tu să porţi haina de domniţă. In manta uşoara de mătase albă, ţesută în trandafiri roşii, să-mi arunci din degetele tale moi, trandafiri, să râzi să fugi, să te-arăţi iarăşi, apoi să-mi arunci scara de mătase, când privighetoarea îşi va începe cântecul, or dormi apele, când luna ne va învălui în mreaja de aur..

Aş mai voi ca patul său, să fie presărat cu flori albe, şi acolo, să-ţi sug sângele de pe buzele tale, să-mi unesc respiraţia cu a ta, să alung ivirea aurorei, să fac să tacă rândunica, să împedic soarele de a răseii...

Când va apărea lumina şi viaţa, să dispărem ca aburul, sub razele calde ale soarelui...

Şi ei îşi urmau cursul visurilor, pe când viaţa se distrugea încet, vremea îşi urma calea începută de mii de ani, apa curgea la vale liniştită şi nepăsătoare, vântul sufla printre arbori, soarele apunea ca să răsară iarăşi, lumea murea ca să nască alta, şi peste toate, a tot puternică, era moartea, întunerecul şi uitarea de veci..

XVII.

In anul acela către sfârşitul ernei, intrând în seră, îl izbi mirosul puternic al florilor de portocal şi`i trecu pe dinainte ca `ntr`o diorama, toată viaţă zvânturată a Italiei. Alexe gândea să producă noi senzaţiuni prinţesei Maria. Pentru aceasta trebuiau noi orizonturi. De cât-va timp îl urmărea idaea de a immortaliza în marmoră, gestul aşa de delicat, pe care `l avusese tânăra prinţesă, în momentul când i se dase întâia oară, înaintea tabloului domniţei Ruxanda.

Figura unui sculptor, Fanta Donatelli, cel mai mare sculptor al Italiei moderne, îi apăru, aşa cum îl cunoscuse la serata Veneţiană de la contesa Eulalia d`Avril, pe când era la Roma. Dornatelli autorul vestitei marmore „Beţia Cleopatrei” era singurul artist, care ar fi putut să `i întrupeze în forme neperitoare, gestul dorit şi visat... Zile întregi văzu înaintea lui statua domniţei, aşa cum trebuia să fie: întinsă pe un soctu mare de murmoră, cu surâsul pe buze, cu ochii pe jumătate închişi, strângând între degetele nervoase, petalele albe de trandafiri...

Voiau să schimbe almosfera locului; doreau noi orizonturi. Simţeau acea trebuinţă de-a vedea alt cer cu altă lume, pe care o simt în general toţi oamenii nervoşi, când au rămas multă vreme într`un loc, ori câte amintiri i-ar lega. Uniformitatea fenomenelor externe plictiseşte. El istorisi tinerei prinţese planurile lui de-a marge în Italia, să se instaleze la Neapole într`o vilă aproape de mare, să cheme pe sculptorul Danatelli si să întrupeze în marmură gestul amorului lor...

Tânăra prinţesă zâmbea ascultându-l, apoi când îi spuse de statuă, îl privi cu ochii mari, plini de admiraţie pentru ideea lui.

- Ingenios Alexe..., să mergem..., să mergem...

De bucurie bătu din palme ca un copil, se aşeză la piano şi cântă la piano ca niciodată o aric simplă, plăcută şi uşoară, dintr`o romanţă veche italiană. Notelele erau duioase melancolice, apoi ridicate, pline de desperare..,

- Asta, îmi evocă cerul Italiei, marea, parfumul florilor de portocali, zise domniţa sărind de la piano şi sărutând pe Alexe.

A treia zi, erau pe drumul Italiei.

Se stabiliră la Neapole, afară din oraş, în mijlocul unei grădini colosale, care răspundea la mare. Vila era una din acele construcţii vechi, stilul renaşterei, părăsită de un nobil Italian, din causa datoriilor, în mâinile creditorilor. Se vânduse la licitaţie şi fusese cumpărată de un negustor de unt de lemn, care trăia la Marsilia. Fusese reânoită pe acelaşi stil, mobila schimbată chiar în anul acela. De la reînoire, nimine n`o mai locuise.

Din faţa vilei, plecau două rânduri de poătocali, pe-o distanţă de-o mie de metri. Aci se formase un cerc mare de trandafiri roşii, ca sângele, apoi în jos, până la mare, se `ntindeau naranzi, despărţiţi de mare, iarăşi printr`un gard mare de trandafiri. Restul grădinei era plantat cu tei bătrâni şi brazi, ale căror ramuri se ridicau de la pământ până în vârf, în forma clăilor de fân. Zorelele se ridicau de sus până jos, îngropând vila de portocal într`un munte de foi Florile lor roşiatice, albastre păreau ochii misterioşi, ascunşi acolo..., să veghieze...

Intr`o parte a vilei, unde domniţa Maria, îşi alesese camera de dormit, se ridicau până la ferestre lilieci albaştri şi albi. O veranda mare cu geamuri, se deschidea d`asnpra, cu vederea în spre mare.

In fie-care dimineaţă, în zori, domniţa se deştepta, păşea în vârful degetelor să nu deştepte pe Alexe, îşi arunca rochia „orange” de batistă uşoară, ţesută în fiori de liliac albastru, cobora scările, se culca între portocali, apoi, culegea mănunchiuri mari de liliac, flori de portocali, petale de trandafiri, intra în casă şi presăra patul unde dormea Alexe.

Eşea în veranda, se uita cum răsare soarele, acolo..., departe, peste marea întinsă, nesfârşită.... Avea dorinţi nebune, neînfrânate de a pluti pe supra-faţa apei colorată în verde închis, să bată cu degetele în spumele de smarald, să-şi îndrepte mâna în spre răsărit, razele sa cadă, să lumineze picăturile uşoare, prelinse până la încheetura cotului Gândind, se sugestiona; avea senzaţiunea că fulgi de ninsoare, cad de sus, se topesc pe corpul iei, mai alb, mai gingaş, ca fulgii imaginari de zăpadă.

Când soarele îi trimetea cele dintâi raze, renăştea un dor nebun, să `ncalece pe o rază de soare, să călătorească în infinit... Gândea: îmi trebue parfumul adunat de la toate florile, rouă dimineţei, baia Aphroditei, o manta alba, abia bătând în albastru, o rază de soare, să mă ducă dincolo de spatiurile necunoscute...

Alexe Comnean, aştepta să sosească sculptorul Fanta Donatelli. Reînviat sub cerul Italiei, ar fi voit să reînceapă să-şi continue memoriile pentru albumul familiei.

Inainte de-a cunoaşte pe prinţesa Maria, scrisese ceva în album, după obiceiul tuturor membrilor. In urmă, ori de câte ori voise să reînceapă imaginile şi ideile veneau cu grămada; îi era imposibil să aştearnă pe hârtie ceva clar...

Luase albumul cu el şi voia acum, să noteze zi cu zi, toate mişcările. Se simţea dispus, cuminţea limpede, gata ori când să-şi noteze toate impresiunile.

Neapole... 18.. Vila de portocali

Maria nu mă părăseşte un minut, îmi dă senzatiunea în fie-care moment că trăesc la curtea Cleopatrei. Lumea modernă am uitat`o de mult.

In aşteptarea sculptorului Donatelli, rătăcesc ceasuri întregi, împreună cu Maria, pe sub aleele de portocali. Nici odată n`am văzut cerul mai aîbastru, soarele luminând mai dulce şi mai cu viață. Arare ori rămân singur, atunci iau la depănat aceeaşi frază, analizez fie-care cuvânt, caut să-mi dau seama de culoarea şi mirosul ce evoacă fie-care adjectiv. Analiza îmi face rău. Fie-care vorbă trezindu-mi o imagine deosebită, se pune în legătură cu alta, îmi deşteaptă tablouri, scene întregi, cu toate particularităţile naturei înconjurătoare.

Mal cu seamă adjectivele, care îmi trezesc mirosuri de flori, umplu toată atmosfera. Starea aceasţa de enervare, mă îndeamnă mai mult la tot felul de analize minuţioase. Câte-odată, creerul adoarme de atâta încordare nervoasă. Atunci simţ cum cad pe erburile moi, catifelate, de pe marginea mărei. Alte imagini răsar.

Valurile apei se transformă în simfoniile cele mai bizare. După voinţa nervilor mei, valurile intonează tăt felul de bucăţi, reminiscenţe din operile marilor maeştri.

Ceea ce mă supără mai mult, este discordanţa colosală în gândire, împotriveala creerului de-a se supune unei discipline logice. Aci aud serenade, şi plângeri în aer şi în valuri, aci mă pomenesc cu câte o frază zisă de Maria... Văd câte o figură pe care o zărisem în colţul vre unei străzi, cu câţi va ani mai înainte, locul, ora şi ce gest ţăcuse. Mirosuri de flori, reminiscenţe de frase şi de versuri alături de figuri obscene...

Supărat că mă lăsam singur condus de nervi şi mă purtau cum voiau, mă căutai în buzunar, găsii un volum mic, pe care îl port zilnic, Divina Comedie a lui Dante. Voii să citesc. Literile îmi jucau înaintea ochilor, nici o putere de atenţiune. Literatura mă obosea. Tremuram sub impresia că mă găsesc singur. Toate fenomenele exterioare se`nregistrau în creer cu o putere de neînchipuit; îmi dau senzaţiuni violente,

Valurile se mângâiaţi, se `mbucau departe, mânate de un vânt cald şi dulce. D`asupra mărei, goelauzi strigau ascuţit şi strident. Strigătul lor, îmi aduceau mirosul de peşte proaspăt, de umed şi de sărat. Undele valurilor, se aruncau în spume până la vârful picioarelor mele. Soarele zugrăvea în mii de culori, transparenţa apelor clare...

Mă ridicai în sus, din locul unde stăm întins şi incepui să alerg, sub o impulsie violentă a nervilor, dalungul ţărmului, îmbrobodit în plante sălbatice, de un luciu catifelat, cimentat cu pietre fine de onix. Mă pomenii imitând strigătul goenlanzilor, lăsând un şuer la sfârşit, trezindu-mi emoții aşa de violente, în cât mă aruncai la pământ şi începui să mă tăvălesc ca animalele. Ochii se pironiră în sus şi văzui soarele înecându-se într`o mare de nouri de sânge. Luciul apelor, era aşa de colorat de reflexul razelor soarelui, în cât mi se păru că mă aflu înaintea unor oglinzi colosale, pe care numai visul şi nervii unor oameni înzestraţi, cu imaginaţie extra-ordinară, poate să le aibă. Toată marea era colorată, toată marea cânta; de pretutindeni veneau mirosuri aromate, producându-mi leşinuri uşoare şi somnolenţe dulci asemenea stărilor provocate de o aspiraţie lungă de haşiş şî opium...

Vila de portocali 18...

Sculptorul Fanta Donatelli, m`a vestit că soseşte zilele acestea. In fie-care zi descoper noi izvoare de voluptăţi în Maria. Am plecat de dimineaţă să revăd marea, ea a rămas, nefiind tocmai bine.

Când m-am întors, camera amorurilor noastre, era tapetată cu liliac alb. Pe sofaua obişnuită, unde îşi desfăşoară frumuţea corpului de aprhodită, erau presărate petale de trandafiri albi, bătând în galben, ca spicul grâului. Maria învălită cu o pânză de batistă subţire, ţesută în flori de camelie, râdea, cu acel râs divin, voluptos saphic. Imi arunca în faţă petalele trandafirilor, muguri albi ai liliacului, strigându-mi cu glasul tremurător:

- In amintirea primei nopţi, Alexe...

Apoi, începu să plângă.

- De ce plângi, au să se veştejească petalele de lacrimile tale...

Maria râse nervos, apoi, apucându-mă de gât, măsârută cu putere, să-mi sugă sângele de pe buze...

- M`am gândit la tata, Alexe şi la mine, rămasă singura... Nu ştiu, am avut iluzia, când ai plecat, că n`ai să mai vii; când te-am văzut intrând, m`a podidit lacrimile... Ce fericită sunt, Alexe...

M`am aşezat în genunchi înaintea iei, şi drept răspuns lacrămilor calde, ce păreau mărgăritare, pe obrazul alb, marmorean, am început s`o sărut pe toate părţile corpului, apoi, am căzut într`un spasm nervos în braţele iei...

Florile de mărgăritar, legate în buchete de ciucurii draperiilor de la ferestre, începuse să-mi dea dureri de cap. O somnolenţă dulce, nervoasă, apoi agitată, întovărăşită de mici convulsiuni, nervoase, tremurături vii, spasmodice ale corpului, deschideri şi închideri repezi ale ochilor...

Pupilele se dilatau.. Căutai în acea perioadă anormala, provocată de mirosul florilor, să disting bine obiectele din odaie, să percep sonurile din afară, să văd lumina şi umbrele portocalilor de lângă fereastră, foile late ale unui arbore tropical, tremurând uşor pe corpul de statuă al Măriei... Toate, toate păreau umbrite într`o pânză subţire, aşa de străvezie, în cât numai ochii mei o vedeau. Sonurile provocate de vânt, cântecul rândunelelor le auzeam distinct, mai distinct ca în starea normală; ochii şi mintea nefiind distraţi de vederea obiectelor exterioare.

- Mario..., să eşim, atmosfera este prea grea...

Ea se agaţă cu pasiune de gâtul meu, îmi stinse respiraţia cu un sărut lung...

Apoi, sări de pe sofa, îşi aruncă repede rochia de batistă uşoară, încălţă pantofii, puse în cap pălăria de pai; eşirăm în grădină.

In atmosfera limpede, albăstrie, a dimineţei de April, pluteau petalele albe şi roşii de la trandafiri, vânturate de un vânt dulce şi cald... Aş fi voit să mă ridic în aer, mă simţeam uşor ca petalele de flori...; să plutesc d`asupra mărei, ce se ’ntindea la marginea grădinei de portocali..., să dispar în infinit... Această noua dispoziţie a nervilor, mă făcu un moment tăcut; uitasem că sânt alături de Maria; îmi urmăream seria imaginelor şi a ideilor...

Maria mă scutură de braţ, îmi puse degetul între sprâncene şi mi zise râzând:

- La ce te gândeşti...? Mă simt aşa de perdută când te văd gânditor, cred că am rămas singură. Atunci, îmi vine să plâng; mi-e frică de singurătate. Când vom muri. să murim amândoi Alexe...

- Da, da, să murim amândoi...

O strânsei de braţ cu putere, ne depărtarăm pe sub aleele de portocali. In faţa noastră la o distanţă de vre-o două suta de metri, se `ntindea marea, limpede ca o oglindă colorată, liniştită ca cerul... Acolo..., în fund `un gard de trandafiri roşii, despărţea grădina de mare.

Maria tremura de setea de-a rupe între buzele roşii, trandafirii, petalele sângerate...

Amestecul de parfumuri de la flori, înteţea mai mult nerăbdarea Măriei. Se desfăcu cu nervositate de lângă mine, dete foile arborilor la o parte, lăsă să`i cadă pălăria pe spate, părul în neregulă pe frunte, pe umerii. Intr`un moment ajunse la gardul de trandafiri. O văzui scuturând arboraşi, apoi căzu pe earba brumată, presărată cu foile roşii.

Când ajunsei, Maria părea că doarme. O strigai dar nu-mi răspunse. Un fior de moarte îmi trecu prin tot corpul. Dacă a murit? Imi revenii, o strigai din nou: Mario... Mario... Abia putu deschide ochii. Era galbenă ca lămâia. Sării peste arboraşi, umplui pălăria de pai cu apă de mare, o stropii pe ochii, pe frunte.., îi desfăcui sânul alb..., alb, cum nici odată nu-l văzusem... Avui o impulsie brutala de`a mă arunca asupra iei, ca un animal furios, dar Maria deschise ochii mari... Pupilele erau dilatate, globii ochilor negri, păreau cenuşi.., dar râsul.., nici-odată n`am văzut un râs mai trist... Era un râs de mort...

- Mano... Mario...

Ea îmi întinse braţele și începu să plângă.

- Alexe, când îţi spuneam adineaora, că dacă o fi să murim, să murim amândoi, avusesem un moment de luciditate extra-ordinară. Mă agăţasem de braţul tău să nu cad, simţeam că se duce pământul de sub mine. O, parfumurile astea mă omoară... Apoi, vederea trandafirilor, mi`au accelerat nervii. Fără să-mi dau seama, am alergat să scutur petalele.., să le sug toată seva... Vezi. In ce stare sânt? Maria, tremura vorbind. O luai în braţe ca pe un copil. Incet, încet, ne depărtarăm pe sub aleele de portocali. D`asupra noastră, între crengile portocalilor, paserile ciripeau, un vânt răcoros scutura foile arborilor. Freamătul lor, după voinţa nervilor, se prefăcea într`o armonie seraphică, ce-mi rămăsese în memorie, de la biserica San Pietro, armonie de Cherubini, pe care Maria, o cânta adese ori la piano. Sub impulsia nervilor, mă pomenii murmurând armonia lui Cherubini, cu un accent trist, mortuar...

Maria se lăsa dusă în braţele mele. Inchise ochii. Ii observai figura, era mai puţin palidă. Deschise ochii, mă privi zâmbind.

- Alexe, ce frumos cântai, de ce te ai intrerupt?

- Cum, am cântat, când?

- Ce frumos, Alexe... Este leturghia lui Cherubini, care-ţi place aşa de mult... Da trebue să fii obosit...

Ne aşezarăm la umbra unui cuib de brazi. Ea se întinse pe earba rămasă umedă, acolo, unde razele soarelui nu pătrunsese.; aspiră din toţi plămânii mirosul de rouă umed, proaspăt...

- Cum îmi dă viaţă odoarea de rouă a erbei. Obrajii i se `mbujorară, buzele căpătară umezeala şi trandafiriul obişnuit. Maria făcu un gest de nerăbdare, gest cunoscut celor rafinaţi, după voluptăţile ce trec peste fire...

Vila de portocali... 18...

De dimineaţă Maria era aşa de veselă, aşa de frumos răsărea bustul de statuă sub rochia de batistă, ţesută în chrysanteme palide, în cât îmi venea să strig: Mario, eşti mai frumoasă de cât Venus lui Praxiteles, tu trăeşti şi simţi... Maria mă privea zâmbindu-mi, apoi îmi zise, lăsându-şi uşor fruntea pe umărul meu.

- Alexe, să mergem în târgul de flori..

La Neapole, după un obiceiu vechiu, de trei ori pe săptămână, Luni, Mercuri şi Vineri, florăresele sosesc din toate părţile oraşului. Pe o piaţă deschisă, sub cerul liber, în marginea mărei, întind tărăbi mari cu flori, ghiveciuri şi arborii ce au de vândut.

Am pornit pe jos. Maria voia să vadă de aproape canalurile pe lângă care treceam, lumea şi marea.

Mergeam încet pe lângă canalnri. Italieni cerşetori, lungiţi în faţa mărei, printre canalurile murdare, întindeau picioarele goale la soare; fumau din pipele lor groase tutun, adunat de pe străzi: scuipau cleios şi departe printre dinţii lor galbeni, în apa murdară a canalurilor. O droaie de copii zdrenţeroşi, o bandă de muzicanţi desculţi, cu hainele rupte, cu pălăriile lor ţuguiate, cu figurile ovale, bronzate de soarele cald al Neapolului, strigau:

- Madona..., o bella regina, grazia regina bella...

Incepură să intoneze din instrumentele lor sparte hodorogite, fără de nici o măsură, monoton şi trist, o romanţă vechie. Maria le aruncă un pumn de argint. Ei se grămădiră cu sgomot, tăvălindu-se pe jos, strigând şi înjurându-se; alergând să găsească monedele risipite...

O femeie slabă, palidă, deşirată ca o frigare, îmbrăcată în zdrenţe, târând după ea un copil murdar, de vre-o patru ani, cu altul în braţe, eşiră înaintea noastră. Femeia dezvăli cămăşuţa soiasă a copilului din braţe, arătând o plagă, din care se exala un miros infect, imposibil de suferit.

- O bella regina, grazia..., grazia.

Maria se speriă, îi aruncă câte-va monede de aur, puse mâna la ochi dete un ţipăt şi căzu în braţele mele.

- Alexe, du-mă repede de aici... Ce lume, ce infern...

Un miros puturos se exala din apa canalurilor, din târgul de vechituri pe unde treceau.

Ne urcarăm în cea dintâi trăsură. Maria părea mişcată, era încă sub impresia lumei pe unde trecusem.

- Nu credeam să am vre-odată o aşa privelişte...

Ce teribil Alexe.. Mirosul mă urmăreşte... dar figurile copiilor...; şi în cea mai frumoasă ţară..., în lumea lui Tizian şi a lui Raphael... Mi să părea că toată atmosfera se infectase de mirosul plăgei. Un sentiment neînţeles de repulsiune pentru genul omenesc mi se năzui în suflet: vedeam înaintea mea cadavrul în putrefacţie al copilului.

Intrarăm în târgul florilor. Marea se vedea liniştită, nici o undă nu turbura faţa apei. Părea o oglindă violetă. Coloarea apei, îmi trezi mirosul florilor de liliac.

Florăresele îmbrăcate în cămăşi albe, cu mânecile largi, brodate cu roş, în haine scurte de catifea vişinie, închiate cu şireturi negre, în fote de aceeaşi materie şi coloare, cu pălării mari de pai în cap, strigau numele florilor, îndemnau la cumpărătoare.

Un grup de tinere florărese, strânse la un colţ, vorbeau tare. Când trecurăm, rămaseră uimite, în extaz, privind pe Maria...

-A..., madona mia..., o bella..., bellissima regina...

Ne oprirăm în faţa unei tărăbi mari de scânduri. Maria cumpăra flori multe, luă numai un buchet de violete, restul le aruncă jos şi le `mprăştia pe unde ttebuia să trecem iînainte...

Florăreasa, o tânără Napolitană, cu ochii negri, faţa ovală, palidă, o privea tot timpul, mulţimi cu mii de închinăciuni, când Maria îi plăti toate florile, rugând-o să le `mprăştie pe jos...

Toate florăresele, tot târgul ştiu într`un minut. Pretutindeni Maria cumpără flori, le asvârlea, râdea de uimirea oamenilor. Lumea toată era în extaz de admiraţie:

-O bella regina..., O bellisima..

O florăreasă în semn de admiraţie pentru frumuseţea ei; drept recunoştinţă pentru banii asvârliţi, îi aruncă un coş de violete la picioare..

Ca prin farmec tot târgul se transformă într`o bătaie de flori. Toate florăresele, toată lumea arunca din toate părţile... Petalele sburau în atmosfera limpede, se auzeau strigăte, râsete de veselie. Era o sărbătoare improvizată, spontanee, toată lumea lua parte.

Maria râdea, arăta dinţii albi ca zăpada, mulţumea strigătelor entuziaste ale mulţimei adunată să i admire frumuseţea...

Două bande de muzicanţi pribegi, atraşi de strigătele vesele ale mulţimei, începură să cânte. Lumea striga: eviva, eviva bella regina... Din toate părţile, ploua flori pe capul frumos al Măriei. Petalele zburau departe, în stoluri de fluturi fantastici, pe d`asupra mărci... Goenlanzi strigau cu glasuri ascuţite, gonind d`asupra valurilor, să prinză în ciocurile lor albe trandafiri, petalele florilor...

Villa de portocali..., 18...

De două luni de zile, sculptorul Donatelli lucrează necontenit. In fie-care dimineaţă, când intru la el, mă simţ cu totul fermecat de acel om robust, bine făcut, părând el însuşi o statuă, cu ochii mari. verzi, zâmbetul de copil, fruntea mare, cu încreţituri multe, un zmoc de fire de păr, căzându-i în neregulă pe frunte. Totul, respiră în el sănătate, geniu şi acea bunătate dumnezeească primitivă, rară la oamenii, cari trăesc în civilizaţia ultra rafinată a oraşelor mari.

După ce i`am explicat gestul ce trebue să întrupeze în marmură, bătrânul, cu zâmbetul pe buze, s`a uitat lung la mine şi m`a întrebat: „nu cumva eşti şi d-ta sculptor?...”

Atâta l`a uimit subiectul pe acest om, care cunoaşte cel mai mare secret, pe care a putut vreodată natura să`l hărăzească omului: să dea viaţă marmurei, în cât n`a mai aşteptat un minut şi bătându-mă pe umerii, mi-a zis: modelul, unde este modelul...? Când a intrat Maria, îmbrăcată în rochia lungă de catifea neagră, semănând cu acele castelane din secolul XVI şi când i`am spus, uite modelul, bătrânul sculptor, mă privi aiurit, se ridică de pe scaun, vorbind:

- Madona mia..., Cleopatra mia, nu este mai frumoasă...

Donatelli pare gelos că statua la care lucrează cu atâta pasiune, îmi va rămâne mie. Marmura a început să ia formă şi cu cât înaintează lucrul,cu atât, bătrânul pare mai trist, mai tăcut. Lucrează din zi până în noapte, fără să zică o vorbă. Câte odată, lasă dalta din mână şi rămâne gânditor pe scaun înaintea statuiei.

Intr`o zi, pe când Maria nu era acolo, am intrat înăuntru. Bătrânul sculptor, fără să mă vază sta înaintea statuiei şi se uita din veranda, unde lucra, pe sub aleele de portocali.

Am stat multă vreme pândind, să văd ce turbură pe acest om divin, al cărui talent, uimise lumea întreagă. M`am apropiat, am făcut sgomot şi a întors capul.

- La ce te gândeai aşa, maestre...?

Mă vedeam tânăr cu patru-zeci de ani în urmă, nutrindu-mă cu iluzii, trăind din visuri şi din vorbele dulci ale modelelor. O, am avut un model, nu semăna cu al d-tale, zise sculptorul zâmbind, aşa model nu există de cât 5-6 în lumea întreagă, dar mă încălzea modelul meu, îmi da putere de muncă, mă inspira. Din acel model, din acea viaţă, am creat pe Cleopatra. Atunci trăeam cu un franc pe zi, mă săturam din sărutările iei şi mă nutream cu iluziile gloriei...

Ce-mi foloseşte acum atâta glorie la şeaizeci şi patru de ani, ce-mi folosesc banii, când nu mai pot iubi? Aş da tot talentul meu, toată gloria, care, pentru mine nu preţueşte cât o piatră necioplită, pentru anii tinereţelor...

Arta şi gloria nu fac cât scrumul din pipa mea, fără tinereţe. Am să mor mâine poimâine şi nu m`am ales cu nimic pe lumea asta, nici măcar cu o statuă. Toate operile mele sânt împărţite. Ca un tată vitreg, mi-am aruncat copiii, i`am vândut pe unde am putut... Ce mi`a rămas? gloria nu mă încălzeşte de loc. Mi`au rămas amintirile şi nostalgia după anii tineri.

A, tinere domn, ai să vezi, nu este nimic mai frumos de cât să ai două-zeci şi cinci de ani, să ştii să iubeşti şi dacă ai şi talent, atunci D-zeu te-a dăruit cu toate bunătăţile.

Eşti trist sau vesel, ai mâncat sau nu, dacă ea îţi surâde şi`ţi spune o vorbă dulce, uiţi de toate mizeriile vieţei, pui mâna pe daltă şi întrupezi în marmură surâsul iei... Aceea este adevărata artă. Acum lucrez din pasiune, din geniu, din amintirile trecutului; atunci lucram gândindu-mă la sărutul iei..., la căldura corpului şi mi se părea că marmura respiră sub degetele mele...

Crede-mă pe mine, este mai bine să n`ai talent, să ai două-zeci şi cinci de ani, să ştii să iubeşti şi să dai cu piciorul la toate... Gloria şi banii dacă vin la bătrâneţe, este ca şi cum n`ai fost nici-odată tânăr... Ce să faci cu banii, ce preţueşte gloria la şeaizeci şi patru de ani?

Mă uitam pe sub aleele de portocali şi vedeam pe prinţesa plimbându-se, rupând petalele trandafirilor... Să ai aşa model şi două-zeci şi cinci de ani...

Bătrânul sculptor suspină, puse mâna pe un instrument mic de cizelură, cu care lucra ochii, începu să dea viaţă pleoapelor pe jumătate închise cu mai multă pasiune...

Am eşit d`acolo gândindu-mă la anii mei perduţi în pribegiri, în orgii. Apoi plictisit de toate, de lumea modernă, care speculează asupra tuturor manifestărilor intelectuale, închis între pereţii caselor vechi, trăeam alături de strămoşii mei...

Mă `ngrozise cuvintele bătrânului, mă făcuse să mă gândesc la boala, care mă mina încetul cu încetul, fără să bag de seamă... Simţeam une-ori că mi se frâng picioarele de la genunchi, o plictiseală de moarte mă cuprindea; un dor nebun de linişte..., de nesimţire...

‘„Să ai două-zeci şi cinci de ani şi un model ca Maria”’. Mă urmăreau cuvintele acestui om, căruia nu`i lipsise nimic şi pe care lumea întreagă îl răsfăţa...

Coboram scara trist. Simţeam acea durere vagă de la genunchi, care mă făcea să calc câte-odată greşit. Maria mă întâmpină cu surâsul pe buze, îmi luă braţul zicându-mi:

- Alexe, vino să vedem apusul soarelui printre aleele de portocali.

Ii luai braţul fără să rostesc un cuvânt; ne depărtarăm pe sub aleele de portocali. Pe sub alee, earba era cosită, parfumul proaspăt îmbălsăma atmosfera cu un miros aromatic de fân rouat.

Auzeam cuvintele bătrânului sculptor sunându-mi în cap, le analizam; nu puteam să spui nimic Măriei.

Ea mă privi cu ochii înduioşaţi, se opri în faţa mea. După obicei, îmi puse un deget între sprâncene, îmi vorbi cu un ton jumătate râzând, jumătate plângând:

- Eşti trist Alexe..., de ce eşti trist...?

- Nu am nimic Mario...

Ea îmi întinse buzele cu pasiune...

- Spune-mi de ce eşti trist?.. De sigur ai vorbit cu Donatelli..., ori de câte ori te duci la el; eşti supărat...

- Mi-a vorbit de moartea tinereţelor...

Maria râse copilăros, apoi, încolăcindu-şi mâinile pe după mijlocul meu şi privindu-mă cu acei ochi de voluptate, imposibil de suferit, ne înecarăm respiraţia într`unul din acele săruturi lungi, ce te face să-ţi perzi pentru câte-va secunde noţiunea eului... Printre crengile verzi ale portocalilor pătrundeau cele din urmă raze de soare, învăluind toată grădina într`o mreajă de aur. Câţiva nouri albi, se subţiau ca fuioarele, dispăreau în infinitul albastru... Greerii ţârâiau în earbă prelung şi monoton... Aerul mirosea de parfumul arborilor de portocali şi de fânul cosit de curând.

Când ne-am aşezat la masă, bătrânul sculptor părea mai trist, mai visător; ne privea din când în când, fără să zică un cuvânt. Mânca automat, făcea semn feciorului să-i toarne mereu „Marsala” în pahar, pe care `l înghiţea imediat. Incepu să plângă, suspinând:

Oh primavera.. gioventù dell`anno...

Oh gioventù... primavera della vita...

A plâns toată noaptea. A doua zi era tăcut, nici odată n`a lucrat mai cu pasiune. Degetele lui groase, tremurau sub cizelator, sculptând buzele statuiei..., surâsul în extazul voluptăţei...

L`am văzut prin fereastră, rămânând uimit, privind buzele roşii trandafirii ale Măriei..., săruta ca un nebun buzele statuiei...

Maria a eşit afară, el a rămas năuc, uitându-se cum dispărea pe uşe, în braţele mele, visul nebuniei lui..., amintire dulce a tinereţelor...

Roma... 18...

De şease luni, am părăsit villa de portocali, lăsând pe Donatelli singur. In cel din urmă timp, numai avea nevoie de model. L`am lăsat cizelând, să dea marmurei viaţă, respiraţie caldă..., s`o facă să trăească...

Am dus pe Maria pe urmele, pe unde altă dată colindasem luni întregi, în lumea veche Romana, pretutindeni unde arta Romană şi Renaşterea erau representate.

In corespondența de azi dimineaţă, Donatelli se plânge de singurătate. Ar dori, ‘„nu atât cât ar avea nevoe de model, dar să mai vază pe prinţesa, pe Venus al lumei moderne, cum o numeşte el”’.

Maria citeşte scrisoarea şi râde. A doua scrisoare este o adevărată surpriză. Zamfir Voilă, mă vesteşte că are doi copii, un băiat de doi ani şi o fată de trei ani. Băiatul este cu obraji rumeni, ochii negri şi râde toată ziua, fata este serioasă, are ochii negri, obrajii albi ca laptele..

Vorbind de copiii lui, scrisoarea respiră acea blândeţe, acea bunătate primitivă, rară la oamenii de astă-zi.

- Uite un adevărat om, unul din acele caractere fără nici-o ambiţie prostească, cu un talent extra-ordinar, voinţă de neîntrecut, despreţueşte gloria, stă retras la ţară, dă educaţie copiilor, iubindu-şi nevasta, cu credinţă în artă şi talentul lui.

- De cine vorbeşti Alexe?

- Credeam că ai citit scrisoarea Mario...

Voilă îmi scrie că are un băiat şi o fată şi de când nu ne-am mai văzut, na părăsit câmpul. Ascultă sa vezi pe omul acesta cu voinţă de fer, coborâtor dintr`o rasă veche, de adevăraţi boeri, cum simte, şi cum se rosteşte.

„Aci în mijlocul naturei mă simt reîntinerit, alături de Ana şi de copiii mei. Sânt plin de curaj pentru ori-ce fel de luptă cinstită şi dreaptă. Simt în mine acea sevă bogată de idei, de imagini; se revarsă, cum se revarsă râurile în primăvara; îmi umple paginile albe... De aici, judec limpede, vad şi aud faptele oamenilor, cu o precisie extraordinară..

Imi aduc aminte de discuţia noastră veche, şi-ţi dau dreptate, când este vorba de clasa prarazitară burgheză. Ii văd josnici, ipocriţi, laşi, fără de scrupule... Ii cunosc bine acum...

Cu toate aceste, este o clasă, în mijlocul căreia trăesc, clasa aceea, are o literatură tradiţională, o istorie plină de mizerii, unde nu găseşti o pagină fericită... Clasă vecinic producătoare, care ţine în spinare paraziţii oraşelor. Trebue să`i cunoşti de-aproape pe aceşti eroi, ca să `i poţi judeca şi preţui. Copiii mei, n`aş vrea să înveţe o altă morală politică, de cât sprijinul pe toate căile al acestei clase. Dacă aş putea vre-odată să întrupez într`o formă neperitoare toată mizeria, tot strigătul înăbuşit de revoltă al acestei clase obijduite, ar fi singurul testament moral, ce aş lăsa copiilor mei.

Tot ce am scris este prea personal ca să fie înţeles de această clasă.”

Maria, rămăsese cu ochii duşi pe fereastră. Ii observai profilul. Nici-o linie nu era greşită în figura iei; totul era aşa de armonizat, aşa de simetric, în cât îmi venea să-i cad în genunchi, s`o îmbrăţişez, sâ`i spui de mii de ori:

- Mario, eşti frumoasă... frumoasă... frumoasă...

Ce cuvânt aş fi putut întrebuinţa ca să `i arăt toată admiraţia, toată nebunia amoroasă ce-mi căşuna figura iei de statuă..?

Ea simţi ochi mei de foc privind`o cu acea dorinţă infernală de voluptate şi întoarse capul. Globii ochilor mari, negri, se mişcau cu pasiune; se rezemă moleşită de umărul meu.

- O, este teribil Alexe... Dacă ai vrea tu să eşim...

Apoi, brusc, mă întrebă:

- Când ne întoarcem la portocalii noştri... Este mai bine acolo...

- Dacă vrei tu, putem să ne întoarcem şi mâine. Mai cu seamă, Donatelli, scrie că peste douăzeci, cel mult trei-zeci de zile, statua este gata.

- e bine ar fi Alexe, apoi plecăm iarăşi la cuibul nostru să vedem moara, parcul de stejari..., nu este aşa Alexe...?

Da, vrei să eşim în stradă...?

Vedeam în ochii pasiunea invincibilă; tremura lipită de umărul meu, simţeam bătăile inimei; acea respiraţie repede, pricinuită de nervi...

- Să mergem dacă vrei tu...

Abia mişcându-se, trecu în odaia de toaletă. Maria se îmbrăcase într`o rochie închisă, de o eleganţă rară, peste care cădea o blană uşoară de vulpi albastre. Mă priviea liniştită prin voal, îmmânuşându-se, aşteptând să-mi arunc pardesiul pe mine, să`mi iau pălăria şi bastonul.

Coborârăm scara. Dimineaţa era rece şi uscată. Soarele de Februarie arunca raze de ghiaţă pe bolta de cristal albastră, aurind acoperişul Vaticanului. Caii de la trăsură scoteau aburi pe nările lor negre, mergând la pas, producând un sgomot cadenţat şi sec.

Câteva lucrătoare trecură pe lângă noi, se întorseseră de mai multe ori privind pe Maria. Ea mă ţinea de braţ, se uita în ochii mei, să vază dacă sânt mulţumit, apoi vorbi tremurându-i vocea:

- Nu eşte aşa Alexe că atmosfera proaspătă îţi face bine...?

Inainte de ce să am timpul să`i răspund, o trăsură elegantă, trasă de doi cai roibi închişi, de rasă engleză, trecu pe lângă noi. Văzui o femeie îmbrăcată într`o rochie elegantă, de catifea albastră, apoi doi ochi, mari fixându-mă... Maria dete un ţipăt uşor, abia auzit de mine.

Alexe, Alexe, cine este femeia aceea care te-a privit aşa...

Atunci, mi`am adus aminte de Eulalia d`Avril. Ea trecuse în trăsură. Toate scenele de altă dată, îmi trecură pe dinainte, cu iuţeala fulgerului.

- Nu, ochii iei, erau prea vorbitori...

- Cine ştie...

Am rămas pe gânduri. Aş fi voit s`o întâlnesc, să înfrunt ochii acelei femei, care mă umilise...

Dar unde aş putea s`o văd, să mă vază cu Maria să`i arăt bogăţia de frumuşeţe şi de bunătate ce am. Da, aş fi voit să`i strig acelei femei cochete, acelui vampir..: uită-te în oglindă, vezi, semeni cu Maria... Dă-ţi bine seama, citeşte-ţi în suflet şi vezi câtă diferenţă...

Maria, mă strânse de braţ, căutându-mi ochii...

- Alexe, iar eşti trist?

Drept răspuns vorbelor iei, surâsei; o strânsei de braţ cu putere.

- Nici-odată n`am fost mai fericit...

Lăcrămă de bucurie. Trecurăm pe lângă Vatican, ne apropiarăm de-o cafenea mare, luxoasă, exotică şi foarte originală, cunoscută numai aristocraţiei Italiene.

Cafeneaoa era o construcţie vastă, cu o architectură curioasă, fantastică, cu frescuri pe pereţi, cu colţuri multe, ascunse între arbori tropicali, cu seră de flori şi mese de marmoră, aşezate între ronturi de arbuşti exotici.

Imi adusei aminte că acolo, venisem de multe ori dimineaţa şi văzusem pe Eulalia d`Avril, luând ceaiul în mijlocul unei mulţimi de adoratori.

Văzui trăsura oprită înaintea cafenelei, o recunoscui după coroana pictată pe spatele trăsurei. Imi bătu inima; tot sângele mi se urcă la cap. In sfârşit, dacă nu o fi intrat în vre-un colţ prea ascuns, am s`o văd...

- Mario, n`ai vrea să luăm ceai sau grog...

- Dacă vrei tu Alexe..

Intrarăm inăuntru. Căutai să pătrund cu ochii în colturile ascunse de foile late, mari, ale arborilor tropicali. Intr`un colţ, în mijlocul unui ronţ de portocali, având în faţă un mic basin cu o lebăda, în fundul căruia se mişcau peşti cu solzii aurii, Eulalia d`Avril sorbea încetişor dintr`un pahar cu ceai, privind basinul de marmoră. Arunca fărămituri peştilor, dintr`un corn, ce-l avea dinainte, pe o farfurioară de porţelan.

Nici-odată n`am simţit mai multă plăcere perversă de a brutaliza o femee, de a-o înfrunta, de a-o dispreţui, de-a`i umili sexul, ca atunci... Râzând, invitând pe Maria cu cele mai calde cuvinte, ne-am aşezat în faţa iei, vorbind italieneşte, să ne auză. I`am scos blana. Maria râdea, era veselă, părea că înţelege jocul mişelesc.

Era singură, n`avea nici un scut, care s`o protejeze, să-mi ceara socoteală. De sigur aştepta pe cine-va...

Când ne-a văzut aşezându-ne în faţa iei, a rămas trăznită, cu fărămiturile de pâine între degete. I`am văzut ochii mişcându-se în orbitele mari, ca ochii de hyenă, când desgroapă noaptea cadavrul.... rămăsese cu ochii fixi, luminând ca jeraticul, spre Maria...

Am citit atunci o dorinţă infernală în acei ochii de vampir, i-am văzut degetele mişcându-se ca la un animal furios; ar fi voit să zgârie, să distrugă acea figură de Venus, ce-mi râdea cu atâta bunătate, îmi turna ceai în pahar, mângâindu-mă cu cele mai dulci cuvinte. Maria vorbea italieneşte cu un accent delicat, frumos, părea o muzică divină, când îmi spunea: mio Alexi. Acel o de la sfârşit, zis din buzele roşii-trandafirii, era de-un farmec de nedescris.

Vedeam diferenţa de frumuseţe în oglinda din faţa noastră. Maria, dacă n`ar fi mişcat, dacă n`ai fi râs, dacă ar fi fost goală pe un soclu de marmoră, între arbuştii meridionali, ar fi fost luată drept o statuă antică.

Ce frumoasă era Maria atunci; cum sorbea de elegant din paharul cu ceai...

Am stat acolo, în faţa ei, i-am otrăvit nervii. Am văzut`o strângând din pumni, uitându-se mereu spre uşe, să vază dacă nu soseşte unul din acei adoratori nebuni, să mă provoace, să mă aibă iarăşi victimă. Dar nu sosea nimeni...

Intrară câte-va perechi la braţ, trecură pe lângă noi, salutară pe Eulalia d`Avril, aruncând priviri de admiraţie către Maria...

Ea observă acea atenţie deosebită a tuturor, cari trecuseră pe lângă noi, privind în extaz pe Maria; îi tremurau buzele, tot corpul de nerăbdare. Nici un adorator nu sosea...

Ca să`i înveninez nervii, mai mult, chemai feciorul ce ne servise, plătii. Eşii la braţ cu Maria, râzând; nu voi să las nici-o satisfacţie acelui vampir cochet. Ne-am suit în cea dintâi trăsură. Maria era veselă, tăcea, mă privea înduioşată, fermecată de rolul pe care `l jucasem. Inţelesese mândria ce simţeam alături de ea. Se mulţumea să tacă, să`şi arunce ochii din când în când asupra mea cu o satisfacţie şi o bunătate dumnezeească.

Când am ajuns acasă, am dat ordin portarului, să spuie, că dacă va veni cine-va să `ntrebe de mine, să declare că am plecat din Italia.

Cu chipul acesta, preîntâmpinam ultima satisfacţie, pe care ar fi putut s`o aibă Eulalia d`Avril, să-mi trimeată martorii...

A doua zi, am părăsit Roma, spre Villa de portocali...

Villa de portocali... 18...

Donatelli se perde în extaz oare întregi înaintea statuici. Nici nu vrea să se uite la biletele de bancă, înşirate alături. Pare de-o tristeţă nemângăiată... Statua este sfârşită...

- Crezi că m`ai plătit, înnumărându-mi miile de bilete de bancă..? Nu, nu m`ai plătit tinere domn. Cu nimic nu se poate plăti lucrarea aceasta... Poli plăti viaţa unui om, poţi să plăteşti sângele vărsat, să `nviezi din mormânt...?

Am înviat marmura, am făcut-o să tremure..., în ea mi-am pus toată viaţa...

Cum îmi tremură cuvântul pe buze, aşa îmi tremură toate fibrele nervoase, când mă uit la ea... Niciodată nervii mei, n`au simţit mai mult căldura marmurei, ca acum. Sânt mort, sau dus tinereţele, dar au rămas nervii, nervii, cari simt şi dau formă vie pietrelor... Dacă n`aş vedea, vârfurile degetelor mele, ar simţi frumuseţea şi delicateţa acestui gest elegant...

- A, d-ta nu ştii cum a trebuit de multe ori, să arunc câte-o pânză de-asupra, să nu mai văd atâta voluptate întrupată acolo... Uită-te la ochi..., vezi bine buzele şi gestul degetelor în momentul paroxismului. Spune-mi dacă marmura nu trăeşte, aşa cum este în visul d-tale...

Dacă aruncam pânza de-asupra, crezi că mă puteam linişti? Statua trăea în ochii mei, în acei ochi ascunşi ai sufletului, pe care nici somnul nu-i poate închide. O vedeam tremurând înaintea mea, vedeam globii ochilor bătându-se în fundul orbitelor frumoase; îi auzeam respiraţia...

Vedeam vinele de la gât umflându-se uşor, buzele strângându-se în unghiul gurei de patima nebuna a voluptăţei.

A, dar d-ta care mi-ai dat concepţia, care sa întrupat aidoma în creerul meu, de pare ruptă din visurile mele creatoare, ai simţit acea dogoare vie a voluptăţei, poţi să judeci dacă marmura respiră graţiile visului frumos...

Donatelli se apropiă de statuă şi cu un gest nervos, scoase pânza ce învelea statua; amândoi râmaserăm tăcuţi.

Mi se păru că aud vorbele Măriei:

„A este teribil Alexe, nu crezi tu că putem să murim...?”

Versurile lui Petrarca, îmi sunau în minte:

„Cosi partita le rose e ie parole.”

Era aşa de delicat, de elegant gestul degetelor mici, fărâmând petalele în momentul paroxismului, aşa de armonizate erau formele, în legătură cu gestul ochilor, al buzelor, al tuturor muşchilor, în cât avui iluzia, că trăesc încă sub impresia de atunci... Părea că Maria se întinsese acolo, pe soclul de marmură, să ne `nşele simţurile... Donatelli, beat de admiraţie, sub sugestia proprii îui creaţii, se plecă peste statuă. Sărută ca un nebun buzele mici de marmură.

- Este tot ce mi-a mai rămas... Ai să te duci cu ea..., cum s`au dus toate şi Cleopatra, în galeria Pitti de la Florenţa; nu-mi rămâne de-cât visul creaţiei şi nostalgia tinereţelor... Nu mai am cel puţin douăzeci şi cinci de ani, să mă `mbăt de toate bunurile lumeşti...

Bătrânul sculptor îşi rezemă fruntea de statuă.

Maria intră cu o coroană de lauri, se apropiă de Donatelli, fără să simţă, îi aşeză coroana pe cap, apoi îi zise râzând:

- Modelul încoronează pe maestru, opera este desăvârşită...

Bătrânul sculptor se sculă în picioare, se `nclină respectos, sărută mâna Măriei şi`i vorbi:

- Principesă, o să păstrez coroana în amintirea celei mai frumoase femei, ce am cunoscut vre-odată..., în amintirea operei create...

Italia numeşte statua mea, Beţia Cleopatrei, coroana operilor mele. Cred că aceasta este cea din urmă statuă pe care o fac și ea este coroana operilor mele...

Coroana aceasta, este cea din urmă pe care o primesc în viaţă şi n`aş dori să am alta pe mormântul meu...

Donatelli părea foarte mişcat de această atenţie a Măriei, venită pe neaşteptate. Ii tremura vocea de emoţiune şi ochii lui verzi, mari şi limpezi erau umezi de lacrimi.

Seara la masă, părea mai abătut ca niciodată. A băut şampanie multă şi din când în când privea în ochii noştrii cu tristeţă. A stat toată noaptea înaintea statuei.

A doua zi, când ne-a văzut pe vapor, statua îmbarcată şi-a auzit fluerul gros, sunând pentru plecare, simţeam cum moare în el cel din urmă vis al creaţiei... Ochii rămăseseră aţintiţi spre Maria, nu zicea nimic... Când vaporul s`a pus în mişcare, i-am văzut lacrimi în unghiul orbitelor limpezi... Un ultim adio.., o fluturare de batistă şi bătrânul sculptor, peri din ochii noştrii ca visul tinereţelor apuse...

XVIII.

Câte odată, se făceau tăceri lungi împrejurul lor, s`ar fi părut, că totul se isprăvise între iei...

Oare întregi, rămâneau culcaţi cu faţa în sus, ochii închişi, abia mişcând pleoapele, întredeschizându-le din timp în timp, ca şi cum s`ar fi temut ca vederea obiectelor exterioare, să nu îndepărteze şirul visurilor...

In acea perioadă de lâncezeală, imaginile se confundau cu senzaţiunile. Creerul, obosit de atâta încordare nervoasă, nemai primind nici o inpresie din afară, pentru a trezi noui senzaţiuni, intra într`o somnolenţa vecina cu visul. In acea stare fisiologică, ascultau fenomenele exterioare ale naturei; veneau ca o musică îndepărtată, ca refrenul unor amintiri vechi, dulci, râmase în celulele creerului, reproduse de imaginaţie, după cum împrejurările erau potrivite asociaţiunei..

Acel mutism absolut, acea tăcere în care cădea Alexe, era un început de oboseală a sistemului nervos, una din acele boli fisiologice, care`l mina încetul cu încetul, aci părându-i că renaşte, având momente de o forţă nervoasă colosală, de-o luciditate extra-ordinară a memoriei, aci căzând într`o somnolentă, într`o lipsă de voinţă că `i era imposibil să deschiză pleoapele. In acea perioadă de oboseală a sistemului nervos, gândea la moarte. Niciodată nu privea moartea cu mai multă răceală, ca în perioada aceea de lipsă de voinţă.

Vedea moartea într`o frunză care pica la picioarele lui, în soarele care apunea. Vedea goluri şi defecte în natură; revolte contra legilor evoluţiei, ar fi voit anihilarea tuturor forţelor şi fenomenelor naturei... Clocote de mânie contra naturei, care făureşte, să distrugă, contra legii immutabile a morţei...

Tânăra prinţesă, plictisită de atâta linişte, întreba, mângâindu-i fruntea înecată de gânduri.

- Alexe, eşti aşa de trist de la o vreme... Este ceva strein de iubirea noastră, care te face să mă uiţi...?

Ii punea degetul între cele două sprâncene mari arcuite, se uita fix în ochii lui, sugestionându-i o idee nouă.

Dar gândul morţei îi tortura sufletul, singurătatea în care va trăi domniţa... sfârşitul acelei frumuseţi, care `l făcuse să trăească, să uite mizeriile lumei comtimporane..

O oboseală fisiologică, asemenea omului, care a lucrat necontenit zile întregi, şi apoi cade adormit fără să ştie unde, îi coprindea tot corpul.

Intr`o zi, după ce colindase tot parcul şi se oprise de câte-va ori, sprijinându-se, din pricina acelei oboseli neînţelese, de arbori, pe marginea iazului, abia mişcându-se, moale, deşi nu simţea nici-o durere, intră în galeria potretelor, unde domniţa făcea o copie după portretul Anei Comnean.

Se trânti pe o sofa, abia putând îngâna:

- Sunt perdut Mario...

Domniţei îi căzu pensula din mână, şi apropiindu-se de sofaoa unde era întins, îl văzu palid ca un mort. Incepu să plângă la căpătâiul lui. Alexe ţinea pleoapele închise, abia respira. Se simţea slăbit peste măsură, îi făcea rău ori-ce mişcare ori-ce sgomot împrejurul lui.

Ea când vedea atâta linişte, pe Alexe întins pe sofa, aproape mort, în galeria aceea, care avea aerul unei biserici, îi era frică şi plângea gândindu-se la zilele de odinioară.

Arare ori deschidea ochii, o privea câte-va minute, mişcând din buze, „eartă-mă Mario..” Atunci se luminau ochii iei mari şi trişti, dar intra din nou în acea tăcere de cimitir şi se speria, văzându-se singură, în mijlocul odăilor mari, vechi, respirând melancolia morţei...

Ca să nu-i facă rău zgomotul paşilor, încălţase pantofii de catifea neagră, se mişca ca o umbră, lua preparatele de ceai din mâna bătrânei îngrijitoare, prepara singură şi îi da să soarbe picătură cu picătură. II întreba, sărutându-i fruntea albă, albă ca zăpada...

- Alexe, ţi-e mai bine...?

El răspundea abia atingându-i mâinele albe cu buzele lui calde, arse de friguri, de boala nervoasă ce-i revenise iarăşi.

Cu cât treceau zilele de vară şi da în toamnă, cu atât se simţea mai bine. Mai cu seamă, când începea să plouă mărunt zile întregi, de perea soarele de pe boltă şi atmosfera se răcorea, se ridica ajutat de domniţa şi amândoi se apropiau de statua „Venus al lumei moderne” cum o numise Donatelli şi rămâneau uimiţi de atâta viaţă, ce respira marmora.

Către mijlocul toamnei, când se făcuse aproape sănătos, privind statua mai mult, după atâtea zile de tăcere şi de tristeţe, bine dispus de atmosfera turbure şi friguroasă a vremei, zâmbi domniţei, vorbindu-i cu aceeaşi patimă ca altă-dată...

- Tot tu, eşti mai frumoasă Mario... Domniţa îi întinse buzele, însetate după ale lui...

- Alexe, dacă ai şti cât am plâns, când te vedeam oare întregi cu ochii închişi, abia respirând... Odată mi s`a părut că eşti rece şi imediat m`am uitat la cuţitul de vânătoare din perete...

Alexe, de buzele tale este legată viaţa mea pe veci...

Venea cu domniţa, se aşezau în faţa statuiei şi rămâneau acolo ore întregi, afundaţi în visuri...

Cu braţele întinse, culcată pe spate, pe un soclu mare de marmoră, cu ochii pe jumătate închişi, cu surâsul în întredeschizătura buzelor, având pe marginile soclului de marmură, sculpturi delicate de petale de trandafiri şi micşunele, piatra cizelată, în mâinile marelui artist italian, căpătase viaţă şi în vinele transparente ale marmurei, părea că sângele circulă şi nu ar fi trebuit de cât o atingere uşoară, ca statua să se deştepte, să mişte mâinile, sa râză, să vorbească...

Alexe, o aşezase în galeria portretelor, pe unde luna putea să-şi trimeată razele luminoase, printre crengile răsfirate ale ştejarilor.

Maria îmbrăcată în rochia de catifea neagră, în faţa statuei, căuta să`i trezească amintirile nopţilor de trandafiri,..

- `Ţi reaminteşti Alexe..., petalele de trandafiri rouate..., florile de micşunele catifelate...

El dormita în braţele ei, urmărea luminile ce veneau de-afară dând viaţa marmurei reci, încălzită de el, înviată de imaginaţie...

Ea se apleca peste fruntea lui încet, îl sărută apăsat şi lung, oprindu-i respiraţia...

- Vorbeşte..., vorbeşte Mario..., tu îmi evoci zilele de odinioară, îndepărtezi presentul, omori timpul şi moartea...

Câte odată, domniţa se aşeza la piano, cânta acel quatuor divin al lui Cherubini, musică veche, uitată, dar misterioasă şi dulce. Ţintuit pe canapeaua de lângă soclu de marmură al statuei, i se părea că buzele statuei se mişcă, cer sânge...

Simţul estetic şi starea nervilor, aşa de desvoltate, alungau sentimentul natural al artei şi statua trăea vie în ochii lui deschişi...

In mijlocul nopţei, când luna era plină şi aurul metalic de raze, dau o misteriositate de viaţă neînţeleasă, confusă şi fantastică marmurei, Alexe, aproape halucinat, se scula de lângă Maria, intra în galeria portretelor. Dimineaţa îl găsea întins la picioarele statuei, bolnav de visurile de voluptate, evocate de statua Măriei.

După cum sângele, dă viaţa corpului omenesc, tot ast-fel, imaginaţia lui, da viaţă marmurei marelui artist italian. Sub dalta lui, corpul de Venus-Aprodita al prinţesei Maria Mavrodi, se îmmortalizase şi sub ochii lui Alexe, învia, se mişca în aceeaşi atmosferă de viaţă, ca în momentul, când i se dase întâia oara, înaintea tabloului domniţei Ruxanda.

Imprejurul lui, nu numai statua îmbrăca acel voal diafan de viaţă imaginativă, dar toate lucrurile vechi rămase din strămoşi, care aveau o influenţă colosală asupra sistemului lui nervos, asupra spiritului şi educaţiunei, trăeau în acele înălţimi ideale, unde realitatea dispărea cu desăvârşire,..

Frumuseţea ideală a principesei Maria, întrupată în marmură, cu ochii pe jumătate închişi, cu braţele deschise, fărâmând petalele în spasmul voluptăţei, se păstrau în creerul lui, tot aşa de viu şi puternic, ca şi atunci, când îl chemase într un şopot de friguri senzuale:

- Vino repede, uite, o să răsară soarele, o să seducă rouă de pe flori... Vino, până când obrajii îmi sânt umezi şi aprinşi...

Iubea statua.

Către mijlocul lui Octombrie, zilele erau plumburii, nopţile aşa de limpezi şi senine; abia se puteau zări stelele de strălucirea metalică, aurie a lunei.

Intr`o amiază, plictisit de atâta monotonie, îşi aruncă o manta subţire de ploae, peste hainele verzi de vânătoare. Incinse cartuşiera, luă puşca la spinare, atârnă la coapsă un stilet mare şi intră la domniţa să-şi ea rămas bun. Voia să rătăcească câte-va oare pe câmp.

Era aşa de trist, cum nu fusese niciodată. Sub puterea unuia din acele sentimente de dezordine nervoasă, când ori-ce acţiune făcută, este automată, iresponsabilă, uitată imediat...

Tânăra prinţesă sta culcată pe un divan, citind o carte a lui Spalanzzani, tratând despre viaţa şi sensibilitatea florilor.

El se apropiă de divan, îngenunchiă la picioarele ei fără să zică un cuvânt şi `i sărută mâinele. Domniţa aruncă cartea la o parte şi când îl văzu aşa de tăcui şi trist, crezu ca pleacă pentru totdauna. Se speria, abia putu rosti cuvântul „Alexe”. O podidi plânsul şi căzu cu faţa în jos, suspinând dureros, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Işi reaminti de scena, când tatăl ei, prinţul Mavrodi, murise şi despărţită de Alexe, intrase în odaia iei, căzuse aproape fără de conştiinţă pe sofa, înecând`o plânsul, strigând: Alexe... Alexe...

- Mario..., de ce plângi Mario?

Ea deschise ochii mari, îl privi, apoi se agăţă cu pasiune de gâtul lui, sărutându-l de zeci de ori...

- Tu, nu mă mai iubeşti Alexe...

II târâ acolo pe divan, cu nevorsitate, plângând în braţele lui. Un colţ al mantalei se ridicase. Văzu stiletul atârnat la coapsă, şi o idee teribilă, unul din acele momente repezi, hotărâtoare, invincibile, îi tremură în minte: să smulgă stiletul, să se ucidă în faţa lui.

In acea clipă înţelese mai mult ca ori când viaţa domniţei Ruxanda. Auzi cuvintele bătrânului iei strămoş, Mavrodi Varzaru, care cerea să deslege pe domniţa Ruxanda de sub aripile sataniei, văzu înaintea ei corpul alb fără de mişcare al domniţei Ruxanda...

Dar Alexe, fermecat, mişcat de lacrimile ce`i cădeau şiroaie d`alungul obrajilor albi, palizi, înainte de a avea timpul să execute mişcarea, o atinse cu degetele pe frunte, vorbindu`i:

- Mario, te-ai speriat..., nici odată nu te am iubit mai mult...

Atunci începu să plângă mai mult, strângându-l de mâini, căutându-i buzele cu pasiune, ca şi cum ar fi voit să le lipească de ale lui, să nu se mai despartă nici odată...

Tremurând, plângând, abia putând articula cuvinte neînţelese, neştiind ce să mai facă, îl atrase mai mult în braţe. Toată iubirea, un suspin dureros...

Ajunse la câmp. Miriştiile erau pustii, ogoarele arate, pământul negru şi resturnat de pluguri. Pe ici, pe colea, se vedeau berzile şi ciorile sburând pe arătura proaspătă, căutând seminţele perdute.

Inaintea lui se `ntindea pădurea cu frunzele galbene, arborii aproape goi, desbrăcaţi de podoaba primăverei, înfăşuraţi într`o pânză cenuşie. O tăcere tainică domnea pretutindeni, în pădure şi pe câmpii, doară croncănitul vre-unui corb, tăia pacea sfântă a toamnei, aruncată în toată natura, de misteriosul timp...

Câte-va musculiţe zbârnăiau în cele din urmă raze ale soarelui plăpând, împânzind pădurea, într`o mreaje aurie... Un nour mare, alb, părând un munte de zăpadă, sta gata să se prăvălească d`asupra pădurei...

Se vedea cum se subţia încetul cu încetul, luând diferite forme, perzându-se în zările cenuşii...

Alexe înainta mereu, deschidea gura mare, aspira aerul proaspăt, plin de ozonă al câmpului. Se simţea bine dispus şi ar fi voit să nu se mai oprească din drum, nici-odată...

Toate fenomenele naturei de atunci, de la raza de soare, ce apunea după munţii stâncoşi în zările cenuşii, până la acea tăcere misterioasă, totul era viu în spiritul lui.

Intrase în pădure. Câinii căutau urmele animalelor, mirosind în toate părţile, scoţând strigăte puternice, de răsuna pădurea; îi aruncau ochiri simpatice şi înţelegătoare. Alexe, nu urmărea nimic. Ca nici-odată eşise la vânătoare fără nici-un scop. Dete de o rarişte, rămase în mijlocul unei poteci, se uită în toate părţile să găsească un loc mai bun. Se apropia de nişte ştejari mari, se trânti pe un maldăr de foi ruginite.

Câinii rămaseră un moment în picioare, privindu-l, apoi se aşezară pe cele două labe de dinainte şi închiseră ochii.

Soarele era aproape să apuie. Cele din urmă raze, se vedeau stingându-se în depărtare după vârfurilor Carpaţilor, înecând cerul într`o mare de jeratic.

Foile cădeau din arbori în şişăit tainic. Crengile se clătinau încet, lovindu-se; scoteau un sunet sec şi dureros.

Alexe căzu la gânduri.

„Nu, eu nu sunt făcut pentru lupte. Bătrâna generaţie din care mă trag, şi-a secat toată seva, şi eu, cel din urmă vlăstar, ca un arbore bătrân şi putred, trebuie să cad învins, sub săcurea ucigătoare a burgheziei.

Ea a transformat totul în marfă. Aceia, cari au crezut în ea, au murit blestemând-o, văzând roadele pe care le-a dat: triumful canaliei şi al valoarei gândire. Aceşti „homines novi” nu sunt capabili să dea naştere nici unui curent artistic. Apoi, arta nu se poate înţelege de cât de anume oameni şi simţi de-o infimă minoritate.

Lacrimile artistului, cristalizându-se în forme sculpturale, dă acele monumente susceptibile de durată la infinit, o Venus de Millo, o Salomee de Moreau, un cap de Christ al lui Grünwald. După cum plânsul este prisosul durerilor intime şi lacrimile efectul acelor dureri, tot astfel şi arta lui Moreau, a lui Praxitelles este un prisos al senzaţiilor lor. Aceia, cari şi`au iubit arta lor şi au crezut în ea prea mult, ca Brahmanii în Buda, au murit de durere, gândind că idealul lor este irealizabil. Mulţimea ignorantă, care a transformat totul în valori de bursă, poate să simtă toată dogoarea de patimi, de dureri, ce a întrupat Grünwald în capul de Christ? In zadar s`ar scrie critici, ca să facă arta populară, liste prea mare distanţa de la a înţelege o operă de artă şi a simţi... Criticul este un speculant de vorbe, un negustor care voeşte să profite de prostia canaliei, să zpmulgă aplause pe socoteala artei... Apollo nu stă ascuns în capul fie-cărui imbecil,.

Dar galbinile foi cad mereu şi`mi mângâie fruntea. Le las să cadă, pe ochii, pe frunte, pe nas, pe buze. Sărutarea lor, îmi reaminteşte prima sărutare a Măriei. Ce concepţie divină a eşit din sărutul nostru: marmura vie a lui Donatelli...

Alexe, venea încetişor, urmărit de-aproape de cei doi câini şi gândea:

Este o noapte ca toate nopţile, luminoasă, limpede, unde aud şi văd aceleaşi fenomene ale naturei. Cu toate astea, nu ştiu de ce îmi vine să zic, că este cea mai frumoasă noapte. De ce acest calificativ, când am văzut nopţi mai frumoase? Sânt singur, departe de Maria, singura fericire omenească, care m`a făcut să uit lumea contimporană. Maria trebuie să m`aştepte... Noaptea este aşa de luminoasă, statua luceşte de aici şi tremură în auriul lunei..., pare că trăeşte... Ce viaţă a ştiut să dea marmurei acel artist italian.

Uite de aici din parc... mi se pare că Maria şopteşte:

- O, este teribil Alexe, nu crezi tu că putem să murim...?

Lui Alexe, îi păru că toată atmosfera miroase a trandafiri şi micşunele. Se apropiă, intră în galeria portretrelor, atras de albul trăitor al statuei, înotând în razele lunei...

Statua era învăluită într`o lumină ne mai văzută de el până atunci. Nervii lui obişnuiţi cu fantasticul, departe de lumea reală, trăind numai din visuri, se ridicase d`asupra vieţei comune.

Când se apropiă de statuă, i se păru că forma în care era întrupată domniţa Maria, râde, respiră şi`i arunca petale de trandafiri... Halucinat, sub puterea simţurilor bolnave, simţi la `nceput că `l îndepărtează cine-va de lângă statuă. Tremură şi parcă împins de mâini nevăzute, voi să se arunce asupra iei...

Auzi râsul, simţi mirosul fiorilor de trandafiri, dar în locul vorbelor d`atunci, buzele marmorei şoptiră: Sânge... Sânge... Viaţă...

Cu ochii împăiejeniţi, se apropie tremurând şi ne mai ştiind ce face, scoase cu forţă stiletul de la coapsă, îl înfipse în piept, îşi muiă degetele în sânge, unse statua, repetând halucinat: Sânge.. Sânge... Viaţă...

Căzu leşinat la picioarele statuiei, Măriei...

XIX.

Şease luni se scurseseră, de când Alexe Comnean era oaspele lui Zamfir Voilă, la moşia părintească. Rana făcută în dreptul inimei, într`un moment de halucinaţie voluptoasă, cu stiletul de vânătoare, se cicatrizase. Fusese găsit de tânăra prinţesă Maria, mai mult mort, înotând în sânge, la picioarele statuiei. Domniţa căzuse bolnava de atâta emoţiune şi plecase la Berlin.

Inainte, înştiinţase pe Zamfir Voilă, despre sta rea sânătăţei lui Alexe. El venise sâ-l ia la ţară, în căutarea lui. Transportat cu toate ingrijirile medicale, în urma plecărei domniţei Maria la Berlin, Alexe Comnean, căzuse de două ori în nesimţire. Rana nu fusese gravă, dar sângele scurs, îl pusese în neputinţă de a mai putea vorbi, de-a se ţine pe picioare. După câte-va injecţii cu cafeina, se trezise.

Doctorii căutară să`i ascunză boala nervoasă de care suferea. Prinţesa Maria plecase la Berlin, sub îngrijirea bătrânului doctor al familiei Mavrodi, în tovărăşia unei tinere guvernante engleze, intrată în serviciul lor, pe când se găseau la Florenţa.

După o săptămână de friguri violente, de aiurări teribile de visuri urâte, pline de crime îngrozitoare, Alexe se întremă şi intră în covalescenţă.

La începutul covalescenţei, i se părea că este sub impresiunea unui vis urât, dar când îşi vedea cicatricea din dreptul inimei, paliditatea obrajilor, semănând cu acele petale cărnoase de trandafiri mari, învoiţi, îşi reamintea cu groază de teribila noapte.

Figura Mariei, îi apărea ca imaginea acelor figuri clasice, descrise de romancieri cu atâta putere, în cât se ţese în memorie, te urmăreşte luni şi ani, ca şi cum a făcut parte din viaţă odată... o aştepţi să răsară la câte un colţ de stradă..., pretutindeni unde imaginaţia o evoacă...

Casa în care locuia acum Zamfir Voilă, unde avea ca oaspe pe Alexe Comnean, era făcută de la însurătoare, alături de vechia locuinţă părintească, în felul acelor construcţiuni Italiene din secolul XVIII, imitând stilul ionic, cu coloane mari de marmoră, d`asupra cărora se `ntindea o veranda mare, închisă cu geamuri, unde întocmise o seră, cu toate speciile de flori şi arbori, ce nu puteau suferi frigul şi zăpezile ernei...

De la moartea bătrânului Şerban Voilă, fusese de trei ori în străinătate. Restul timpului îl întrebuinţase studiind diferitele mijloace mai noui, practice, pentru o cultivare a pământului sistematică, scriind articole de economie rurală, arătând resultatele obţinute de procedeurile întrebuinţate în agricultură.

Spirit sănătos, plin de voinţă, înţelegând bine causa relelor şi a mizeriei, căuta în totdeauna să arate boala fisiologică de care sufere clasa producătoare a ţărei: raporturile neomenoase între muncă şi capital, exploatările clasei mijlocii, a arendaşilor...

Surprins fără de veste de moartea tatălui lui, obişnuit să-l vadă în fie-care zi, debitând aceleaşi discursuri contra noilor democraţi, stingher, în mijlocul unei societăţi mercantile, pe care o dispreţuia din spirit intelectual, la care se adăuga o prejudecată ascunsă de castă socială superioară, rupse toate relaţinile cu burghezia. Se însurase înţelegând amorul într`o căsătorie bună, cu o femeie castă, aşa cum găsise în Ana de Vignole. Nu gândea de cât la familia lui, la educaţiunea copiilor.

Amândoi copii se măriseră, băiatul avea cinci ani, luase numele tatălui lui, Şerban, iar fetii `i dase numele de Mireille, în amintirea cunoştinţei cu Ana. El o văzuse întâia oară la representarea operei Mireille, la Nisa. Deşi erau lucruri neînsemnate, cu toate astea, amintirea tatălui era sfântă, şi cum micul Şerban, semăna la figură cu banul Voîlă, ţinuse să`i poarte numele. Mireille, întrupa toată nevinovăţia şi liniştea câmpului unde trăiau.

In casele părinteşti, păstra toate vechiturile rămase de la tatăl lui, o parte laterală, o ocupau slugile.

Casele cele noui, fuseseră mobilate cu tot ce fusese mai artistic, cu mobile de la Veneţia. Numai odaia lui, unde-şi avea biroul, se păstra întocmai cum o avusese bătrânul Voilă: o sofa mare, patru fotoluri veneţiene, un scrin mare, vechiu, bibliotecile şi tablourile. Odaia Anei, era lucrată în „rose” cu bibelouri de Saxa.

Alături de Ana, în mijlocul acela câmpenesc, Zamfir Voilă, se socotea fericit. Nici-odată nu dorea o alt-fel de viaţă, de cât aceea, de-a avea putinţă să se ocupe de boii, de vacile şi câmpurile întinse, rămase de la părinţi. Ana, făcuse din el, acel om energic, cu dor de muncă, credinţă în talentul lui.

In zilele de vară, când venea de la câmp, ars de soare, cu mâinele înegrite, mirosind a paie şi vedea pe Ana în grădina din faţa casei, cu copii de mână, întovărăşită de guvernantă, îi surâdea de departe. Copiii strigau: tată..., uite vine tata... tata...

Dau fuga cu toţi, îi eşeau înainte. Ana îi întindea obrajii rumeni, frumoşi. El lua copiii în braţe, alerga, urca scara cu iei, făcându-le tot felul de jucării până la ora mesei. I se lumina faţa de atâta fericire. Spunea Anei:

- N`aş dori o altă fericire...

Ea roşea de atâta veselie, ce se revărsa în casa lor. Văzându-l aşa de bun, îi spunea:

- Şi tu eşti un copil...

Ana vedea în Alexe, pe adevăratul om, ‘„îngerul de pază”’ cum îl numea în intima ei gândire.

Zi de Aprilie. Atmosfera este aşa de colorată de albastrul cerului, pare o pânză invizibilă, tremurătoare, dă iluzia vizuală de-a întinde mâna, s`o prinzi între degete, senzaţiunea vie că şoptitul vorbelor s`ar putea auzi la distanţe infinite.

Aerul este aşa de parfumat de mirosul florilor de liliac, de arbori înfloriţi, de ozona proaspătă şi de iarbă virgină a câmpului, încât se depune ca o boare uşoară pe foile albe ale arborilor, înfloriţi, pe earba rouată, pe obrajii oamenilor, pe scoarţele arborilor.., pretutindeni...

Viaţa primăverei reînvie în sufletul lui Alexe iluziile de odinioară... Se întindea pe sub arborii înfloriţi, urmărea nouri albi printre crengile înverzite, cum dispăreau încetul cu încetul, în imensitatea albăstrie a boitei cereşti.,.

Mii de impresiuni, de senzaţiuni, năvăleau în spiritul lui curat şi limpede. Simţea un curent de sânge cald, dătător de viaţă, răcorindu-i fot corpul, ca şi cum ar fi luat o baie rece.

Ca arboraşii în primăvară, sub influenţa razelor soarelui şi a unei ploi abundente, astfel corpul Iui era nutrit de o sevă bogată; îi trezea spiritul şi imaginaţia, împrospătându-i senzaţiile şi emoţiile de altă-dată...

I se părea că de`acum va fi vecinic sănătos, impresionabil; bătrâneţea şi plictiseala timpurie, o simţise un altul, care dispăruse, şi el renăscuse ca pasărea Phönix... Vedea un fel de veselie, de bucurie misterioasă revărsându-se din toate lucrurile. De sus din cer, ca din întreaga natură, auzea strigându-se:

- Viaţă... viaţă... viaţă...

Ecoul se repeta mereu. Asculta cu ochii în lacrimi tremurând de emoţiune, acel ecou al naturei şi repeta: viaţă... viaţă... viaţă...

Criza prin care trecuse, îi schimbase pentru un moment direcţia gândurilor. In prima zi de primăvară, după atâtea luni de convalescenţă, când zărise printre storurile ferestrelor, razele caldea le soarelui, îl cuprinsese atâta dor de viăţă, în cât ar fi voit să îmbrăţişeze pe toată lumea, să sară, să vorbească, să râză, să sărute pămnâtul şi arborii din grădină.

Atunci văzu armonia din natură, se pătrunse de poezia divina şi neînţeleasă a infinitului, repeta versurile lui Hugo:

La fauvette à la tête blonde

Dans la goutte d`eau boit un monde

Immensités... Immensités...

Toate lucrurile păreau noui. Rămânea uimit în faţa unei frunze verzi, în faţa unei raze de soare, care asfinţea după dealuri, dorind immortalitatea, slăvind natura, îndrăgostind totul..., strigând: viaţă... viaţă... viaţă...

Respira din toţi plămânii aerul proaspăt, aroma plantelor de câmp, se trântea pe clăile de fân cosite de curând, aspira parfumul lor delicios, închidea ochii şi ca un copil, îşi da drumul din vârful claiei; cădea rostogolindu-se pe earba virgină a câmpului...

Avea iluzia că toată lumea se schimbase, că pretutindeni oamenii sunt încălziţi de aceleaşi sentimente de bunătate supra-naturală, că nimeni nu mai suferă, că încetase lupta ‘„homo homini lupus.”’ In locul strigătului de miserie, de foame, de moaarte, în locul vaetelor deznădăjduite de tristeţe şi melancolie, nu aude de cât: viaţă..., immortalitate..., avem fericire...; ne trebue immortalitate...

Atâta bunătate dumnezeească revărsa sufletul lui, râdea vântului, care sufla, îmbrăţişa arborii şi pământul. Ar fi voit să se transforme în frunză, în apă, în copac, ca să împărtăşească fericirea şi liniştea tuturor... Parca ar fi voit să zboare în infinit, să soarbă înălţimile cereşti, să se pătrunză de misterele naturei, să împartă fericirea şi bunătatea lui, tuturor veţuitoarelor... Atunci înţelese cuvântul de „fericire” şi amintindu-şi de bătrânul Simeon din biblie, repetă: ‘„acum sloboade stăpâne pe robul tău, că ochii mei, văzură.., fericirea omenirei...’

Avea iluziunea completă că abia începe viaţa copilăriei, uitase pentru câte*va săptămâni toată existenţa anterioară. Zamfir Voilă, îi sugestionase ideea, spunându-i într`o zi:

- Văd o transformare extraordinară în tine, te văd chiar păşind alt-fel, gesticulând şi vorbind ca un copil precoce.

Şi când doamna Voilă, îi spuse zâmbind, că are ce-va din apucăturile unui copil, bătu din palme, râse şi apucându-i de braţ pe amândoi, îi îmbrăţişa, zicându-le:

- Vouă, datorez această viată, care nu reîncepe, ci abia începe pentru mine...

Apoi, repetă un verset biblic:

‘„Asperges me hysopo, lavabis me..., aleluia..., aleluia... Am găsit adevărul şi fericirea...’

Toţi, repetară râzând: aleluia.... aleluia...

Lui Alexe i se părea că abia eşise din sânul naturei, mai pur, mai cast şi mai vârtos ca un copil. Cu câtă plăcere nesăturată privea bolta cerului curată şi limpede, ca şi spiritul lui, odihnit, neturburat de nici-o pasiune mare, de nici o reflexiune sceptică asupra lumei. Se simţea senin ca un zeu antic, avea senzaţiunea că corpul lui se transformă într`o vapoare uşoară..., se răspândeşte în infinit, atinge înălţimile de zmarald, cade ca un fulg, pe earba rouată a grădinei. Fie-care tremur de frunză, fie-care ciripit de pasăre, îi trezeau doruri infinite, nostalgii după o viaţă nouă, după immortalitate...

- Aceasta este fericirea... gândea Alexe...

Se simţea aşa de mulţumit de acea viaţă patriarchală... Ar fi dorit să easă la câmp, să are, să secere, să păzească vacile, să meargă cu oile la păscut, să doarmă alături de ciobani, sub cerul liber, pe ploaie, pe ninsoare să se pătrunzâ de viaţa primitivă, care face pe om bun, îngăduitor, mulţumit, fericit de existenţa lui. Departe de ori-ce convenţiuni sociale, liber de ori-ce influenţă, stăpân pe gândurile şi acţiunea lui, având drept dumnezeu, gândul liber şi independent, drept stăpân, acţiunea, drept artă, natura întreagă.

- Luptele teribile, ce oamenii dau între ei, îi fac să uite de frumuseţele naturei, îndepărtează simţul frumosului, prostează simpatia, dă naştere simţului critic, care umileşte natura şi adevărata artă. Acolo, unde luptele sânt mai puternice, unde mizeria a pătruns mai mult, arta şi frumosul se refugiază, muzele dispar, se ascund.

Arta are trebuinţă de contemplarea largă şi întinsă a naturei, de vederea lucrurilor armonice, frumoase, estetice, ca artistul să poată reproduce prin sintesă personală, o parte din exterioritatea lucrurilor. Acolo, unde viaţa s`a înăsprit, murdăria industriei a alungat frumosul, muzele au dispărut, neputând vieţui alături de minieri îmbâcsiţi de cărbuni, otrăviţi de plumb, neputând respira aerul liber, curat şi privi cerul nemărginit, albastru, trebuitor corpului fraged şi frumuseţilor, după care artistul trebuie să reproducă liniile armonice..

Numai aşa se poate explica arta greacă şi Renaşterea Italiei.

Ast-fel gândea Alexe Comnean, rezemat cu coatele de fereastră, aspirând aerul încărcat de ozonă al grădinei, perzându-se cu ochii în pânzele albăstrii ale cerului de primăvară. Nu se putea sătura, privind umbrele răvârsate de arbori pe pământ. Surâdea, aducându-şi aminte de viaţa lui de acum câţi-va ani... Numai imaginea domniţei Maria, când răsărea în minte, se întuneca, devenea trist, dar revenea iarăşi la linişte, văzând atâta fericire în casa lui Zamfir Voilă.

Zamfir Voilă, cu obrajii bronzaţi de soare, cu haineie pline de praf, mirosind a earbă, intra vesel acasă, strigând:

- Unde este visătorul? Mâine la seceră visătoriile...

Toţi săreau, îi eşeau înainte, întâmpinându-l cu acel surâs dumnezeesc, umplând toată casa de veselie.

Parcă soarele revărsa lumină numai acolo...; toată bucuria omenească se concentrase în casa lui.

Mireile, sărea în braţele lui, sărutându-l, bătându-l uşor pe obraji, cu mânuţele drăgălaşe. Ana îi întindea fruntea, iar micul Şerban, aştepta să`l ia şi pe el în braţe.

Alexe, fermecat de tabloul acela simplu, de viată patriarhală, ar fi voit să cază în genunchi; îl îmbrăţişa, strigându-i:

- Ossana fiul lui David, tu eşti mântuitorul...

Zamfir, cu cei doi copii în braţe, alături de Ana râdea, alintând copiii; răspundea pe acelaşi ton glumeţ, vesel că putuse să vază renăscând pe omul perdut...

- Vezi, te-ai făcut sănătos, de acum, să nu mai greşeşti...

In strigătele de veselie ale copiilor, alergând şi ascunzându-se pe lângă Zamfir, se aşezau la masă.

Discuțiunile asupra sufletului ţăranului, nu se mai sfârşeau.

Zamfir Voilă, care`i cunoştea de aproape, era revoltat în potriva viţiilor încuibate în ei; îi stima aşa cum erau, gândindu-se la diferenţa de perversitate a sentimentelor clasei intelectuale şi orăşeneşti.

Alexe Comnean, îi cunoştea de departe, mai mult prin intuiţie. Iubea clasa ţărănească, fără s`o stimeze, fără să crează prea mult în geniul iei. I`ar fi fost cu neputinţă sâ trăească aproape de ei, aşa cum trăea Zamfir Voilă.

Alexe, condus numai de analiză, de sentimentul pur estetic, rămânea în tot deauna la suprafaţă, studia un gest, o figură retorică, aruncată la`ntâmplare de câte un ţăran cu care se da în vorbă.

După masă, Voilă se întărâta în discuţiuni cu Alexe Comnean, asupra diferenţei de a înţelege spiritul ţăranului.

- Tu susţii, zicea Voilă, că numai o clasă cu tradiţii vechi intelectuale, unde să se numere cel puţin trei generaţii de oameni, cari să se fi ocupat serios cu arta sau ştiinţa, poate să dea naştere spiritelor creatoare...

Atunci, cum explici talentele răsărite din clasa de jos, acele talente mari din apus, a căror biografie o ştim, o cunoaştem că nu cobor nici din părinţi savanţi, nici din aristocraţi, ci din lucrători, din mici industriaşi...

- Sânt sigur, răspundea Comnean, nervos, că sântem de aceeaşi părere.

„Acolo, unde există o tradiţie literară vechie, de veacuri, este natural ca talentele să nască din ori-ce pătură socială, când împrejurările sânt favorabile desvoltărei talentului. Dar o clasă care nu are nici un fel de tradiţie, cum este clasa noastră burgheză, formată de patru-zeci de ani, de un om politic, din adunături etnice perverse, fără nici un fel de tradiţie, nu numai că nu poate da naştere unui talent, dar când un membru al acestor familii noi, va trece de limitele obişnuite, va cerca să pătrunză, cu creerul lui strâmt, să asimileze, cu ceea ce apusul a adunat, a transmis prin sânge din veac în veac, ştiinţa şi arta, membrilor familiilor lor, o sâ se zăpăcească, ca un om care eşind din întunerec, dă de lumina orbitoare a soarelui; n`au să înţeleagă, au să simtă mai puţin acea desvoltare evolutivă de veacuri...

Talentele acestei clase, pot să fie cel mult oameni inteligenţi, pricepuţi în afaceri, avocaţi buni, doctori, meseriaşi, publicişti ordinari, dar nici o-dată spirite creatoare.

Sânt nebuni, mă folosesc de expresia, pe care mulţimea o dă tuturor oamenilor de geniu, cari dau cu piciorul aurului, nu se`nchină la nici un prejudiţiu, caută adevărul şi frumosul, după care profită imbecilii. Intrebuinţez cuvântul „a profita” fiindcă totul, la burghezie se reduce la „profit” şi ori-ce vorbă, se cântăreşte în aramă. Omul de geniu nasce dintr`o generaţie vechie de intelectuali, el este rezultatul împrejurărilor naturale organice, proprii societăţilor vechi, cu o literatură şi o artă seculară.

Zamfir Voilă primea în tot-deauna, cu bunăvoinţă teoriile desvoltate de Comnean. Tăcea măgulit că avusese norocul să facă parte din acea clasă cu tradiţii aristrocrate a ţărei. Nutrea un respect deosebit pentru Comnean, simţea cum îl strânge în argumentele lui subtile de dialectician, îi părea rău că omul acela, cu o inteligenţă aşa de pătrunzătoare, cu un talent deosebit de-a simţi nuanţele cele mai fine ale artei, nu scrisese nimic.

Când vorbea de clasa ţărănească, simţea cu totul alt ce-va. Ar fi dorit ca ţăranul să`şi iubească pământul şi familia, să urască oraşul, să i se arate un drum de desvoltare propriu mijloacelor şi împrejurărilor în care trăeşte. Numai aşa credea într`o ridicare a clasei producătoare.

Fără să aibă iluzii prea multe în talentele ascunse în pătura de jos a ţărei, o stima, căuta s`o cultive, să se apropie de ea, s`o studieze în defectele ei, ca să poată şti ce remedii practice imediate s`ar putea întrebuinţa, ca să `i ridice nivelul material şi moral. La sfârşitul fie-cărui an. In urma observaţiilor făcute, le aplica în anul următor, să vază rezultatele date...

Observase îndărătnicia neîncrederea ţăranului, lipsa de scrupule morale. Căuta să le distrugă prin toate mijloacele posibile. Ajunsese la convingerea că toate sânt pricinuite de-o lungă mizerie, legată de-o lipsă fatală de instrucţie şi educaţie. Atunci şi`aducea aminte de teoriile lui Alexe Comnean, asupra burgheziei noastre, care concentrase totul într`o politică meschină de bâlciu, protejând falimentele şi hoţiile alegătorilor, să poată trăi guvernul, neglijind cu desăvârşire clasa producătoare.

Ana îi privea cum discutau, îi lăcrămau ochii de bucurie uitându-se la copiii, cum stau de cuminţi, deschizând ochii lor mari, când în spre tatăl lor, când în spre Comnean, ca şi cum ar fi voit sa priceapă ceva din acea discuţiune savantă.

Seara, prânzeau în veranda, se despărţeau tot deauna târziu, fie-care cu păreri de rău că ceasurile se scurseseră prea repede...

Ori cât de frumoasă şi plăcută era viaţa pe care Alexe Comnean, o ducea în familia lui Voilă, începuse să simţă lipsa domniţei Maria.

In acele zile călduroase de Iulie, când Zamfir, alerga sub arşiţa soarelui, pe câmp la seceriş, la maşina de treerat, d`acolo în luncile de fâneaţă, Alexe, se `nfunda în odaia lui, lăsa storurile şi se trântea pe câte o canapea. Imaginea prinţesei Maria se desprindea încetul cu încetul din semi-obscuritatea odăiei, îi apărea clară şi limpede, în conturile cele mai luminoase.

Nervii lui, ajunşi la acea extra-ordinară senzibilitate de halucinat, vedea prin acea lege reciprocă a simpatiei, întreaga viată a prinţesei Maria.

Din odaia lui, auzea cum d-na Voilă, cânta la piano. De fie-care son musical, se legau amintiri dulci şi triste din viaţa domniţei Maria. Auzea strigându-l, plângând:

- Alexe... Alexe, de buzele tale, este legată viaţa mea pe veci...

O vedea lăsându-se încetişor pe câte o canapea plângând cu faţa între mâini. Toată acţiunea domniţei de-acolo..., era aşa de intim senzibilizată, în forme aşa de vii şi lumiooase, în cât adese ori credea că prinţesa este lângă el. Aţipea câte-odată pe câte-un fotoliu, se scula în sus; i se părea că`i aude vocea...

Alexe... Alexe...

In spasmuri nervoase, se plimba prin odaie, ca un tigru înfuriat în colivie. Bătea cu degetele albe în geamurile ferestrelor; arunca ochii într`o etageră de cărţi, nimic nu-l distra...

Cădea obosit pe câte-un scaun, plângând lipsa iei.

Zamfir Voilă observase noua schimbare în prietenul lui, îl vedea tremurând pe scaun. Mânca puţin, era tăcut; îi făceau rău toate întrebările. D-na Voilă cerca să-l distreze, când Voilă era la câmp, dar Alexe se scuza. Intra în camera lui, se `ntindea pe canapea şi se mira, de ce atâta tăcere, păstrată de toţi, împrejurul prinţesei Maria. Voilă nu-i vorbise de cât în prima zi a convalescenţei, povestindu-i, cum îl găsise aproape mort, lângă statua Măriei. In urmă, îl vestise chiar prinţesa de întâmplare şi venise să`l ia în căutarea lui. Atâta tot, în colo nimic despre boala nervoasa a prinţesei, nimic despre plecarea la Berlin.

Ii era frică să gândească. Ideea, că prinţesa a murit, în urma emoţiilor, când l-a văzut scăldat în sânge lângă statua ei, îl tortura. Căuta să a lunge ideea de moarte, dar cu cât o alunga, cu atât i se punea mai cu putere întrebarea: ‘„dacă a vestit pe Voilă, de ce nu scrie unde este şi de ce n`a rămas lângă mine? Dacă i-a fost teamă de moartea mea, cu atât mai mult trebuea să nu plece, dar ea poate...”’

Şi, cuvântul „a murit căuta să`l înlăture; îi chinuia sufletul, agravându-i boala, ce începuse să se manifesteze: abia mai putea suferi căldura. Il înăbuşeau mirosurile de flori.

Intr`o zi, Voilă, după ce isprăvise seceratul, îi propuse să meargă la vânat. El pricepea bine sufletul acelui om, ar fi voit să`l scoaţă din acea viaţă de mai `nainte, care`l distrusese; îl vedea cum pere şi cerca toate mijloacele să`i schimbe traiul, să reînvieze, cum părea imediat după convalescenţă.

Se deşteptară în faptul zilei. Imbrăcară hainele verzi, scurte de vânătoare. Incinseră cartuşierele, luară puştile după umăr. Câinii şi încă doi oameni ai curţii, îi urmau de aproape, aducând în tolbe ceva de gustat, în caz de întârziere de ora prânzului.

Zamfir Voilă îl atrăsese la vânat, să`i vorbească mai liniştit. Acolo, sub cerul liber, voia să`l facă să înţeleagă, că cu tot talentul lui, dacă va continua să nu lucreze nimic, va fi ca cel din urmă om, care numai consumă averea rămasă de la părinţi, îşi procură senzaţiuni din toate lucrurile şi fenomenele, fără să dea ce-va în schimb.

Inaintau încet printre răzoarele de mohor, pe marginea holdelor de porumb.

Doi copoi mari, un prepelicar şi un ogar, îi urmăreau de aproape, mirosind prin earba rouată, urmele vânatului. Cei doi oameni şopteau vorbind de recolta anului acela.

Dimineaţa de August era limpede ca cristalul. La dreapta, miriştile se`ntindeau cât prinde ochiul, la stânga, holdele mari de porumb, iar între holdele şi miriştile goale, se vedea fânul strâns în clăi mari. In earbă, rouă strălucea ca argintul. Soarele nu răsărise; se ţeseau pe pânza albastră.., acolo... la orizont, o mreajă roşie, ca focul... Aerul mirosea a rouă; îşi simţeau obrajii umezi de rouă dimineţei. Se apropiară de un crâng, unde Zamfir vâna adesea ori. Gândi, că nu-i acum momentul, să`i vorbească. Intrară în crângul de tufe; se împărţiră în diferite colţuri şi se puseră la pândă.

Se auzeau strigătele câinilor alergând şi urmărind vânatul.

Alexe se aşeză la tulpina unei tufe stufoase, se`ntinse pe earbă şi puse puşca lângă el. N avea nici-un gest pentru vânătoare, voise numai să fie politicos cu Zamfir. Cea dântîi idee, când închise ochii, fu: de ce tac cu toţi şi nu-mi vorbesc niciodată de Maria? ‘„De sigur, caută să-mi înlăture ori-ce amintire Ea... a... murit... şi atunci la ce să mai trăesc...? Da a murit, când m`a văzut lângă statuă...”’

Apoi, repede o idee îi tremură în minte; ‘„nu-mi rămâne decât să mă duc la Berlin... când nu aflu nimic de la Zamfir’. Ideea aceasta îl mai linişti.

Un troznet de puşcă se auzi la câţi-va metri; apoi o fluerătură puternică. Se adunară cu toţi, în partea unde se fluerase, Alexe rămase sub tufă. Işi simţea tot corpul amorţit, o lipsă totală de voinţă, îl împiedecă de-a se ridica. Cei l`alţi, se puseră iară-şi la pândă.

Din nou, aceeaşi idee îi reveni ‘„am să mă duc la Berlin.”’ Dar ce are să fie acolo..., ce are să găsească, îi era frică să- gândească. Căuta să şi în-drepteze atenţia la alt-ceva, îi făcea prea rău gândul morţei... Făcu o sforţare, se ridică, aşeză puşca printre crengile tufei şi voi să rămâie la pândă. Imaginea fisică a prinţese, i se arătă din nou. De astă-dată, cu atâta putere, în cât o văzu întinzându-i braţele, chemându-l pe nume:

‘- Alexe... Alexe..,, vino, de buzele tale este legată viaţa mea pe veci...’

Se lăsă din nou pe earbă, într`o stare de nervositate, cum nu mai fusese de câte-va luni. Rupea firele de earbă, fărâma zmicelele fragede de tufă... Lăcrămă de atâta durere morală, suspinând: Mario... Mario... Plângea. Lacrimile udaseră earba.

Se auzi din nou o troznitură puternică din partea opusă, apoi glasul lui Zamfir răsună în tot crângul: Alexe... Alexe...

Se sculă în sus, luă puşca după umăr, se apropiă de locul unde auzise strigătul.

Unul din oamenii curței ţinea în mână o vulpe mare, cu capul sângerat, ochii clipeau încă, îi tremurau picioarele betului animal. Tom, ogarul, se învârtea împrejurul vulpei, mirosind sângele şi lătrând de bucurie. Zamfir băgase epurile în tolba de vânat şi rezemat de puşcă, se uita prin tufişuri, să vază pe Alexe.

Il văzu apărând după o tufă. Când se apropiă, băgă bine de seamă, că Alexe era în prada unei agitaţii teribile de nervi.

Se gândi că ar fi mai nemerit să se `ntoarcă acasă, să ea prânzul la curte. Se uită la ceasornic: erau aproape unsprezece ceasuri.

- Alexe, sânt de părere, să mergem să luăm masa la curte; ne ajunge atâta vânat...

El făcu un gest din cap, ceea ce însemna: mi`e egal aici, sau acolo...

Se depărtară tăcuţi prin tufişuri. Urcară un deal, eşiră în câmp. Câinii, săreau în toate părţile bucurându-se pe lângă ei. Tom, ogarul, nu-şi mai lua ochii de la vulpe.

Zioa era caldă şi liniştită în atmosfera limpede, colo..., departe, aproape de nouri albi, plutea un vultur mare, se lăsa încet, încet, din sferile senine..., către pământ.. Un vânt căldicel sufla, mişcând cocenii porumbului, adiind earba răscoaptă a câmpului. Câte-o pasăre îşi tremura coada argintie, ciripind încet, în vârful câte-unui porumb. Soarele intrase în nouri albi... Mai departe se vedeau vacile satului păscând pe mirişti... Câte un strigăt lung de la sat, tăea pacea sfântă a câmpului. In depărtare, se zăreau Carpaţii, cu vârfurile împânzite în ceaţă deasă, cenuşie...

Zamfir rupse tăcerea şi începu brusc:

- Alexe, de ce nu ţi-ai face o viață liniştită, nu ca a mea, să lucrezi la câmp, dar să scrii, fie aici, fie în străinătate...

El îl privi nedumerit, neştiind unde vrea să-l aducă şi răspunse:

- Să scriu la ce bun? Sânt mulţumit că istoria vorbeşte de câţi-va membrii ai familiei mele, nu ţiu să vorbească de mine personal, nici n`aş voi vre-odată să aduc vre-un folos real şi practic negustorilor de idei şi industriaşilor moderni, nici să procur distracţii burgheziei cu ideile mele. Ceea ce am, ţiu pentru mine, sânt mulţumit că pot judeca limpede şi drept, ceea ce văd, aud, simt şi citesc. De aci încolo, nu mă interesează nimic,..

Nu sânt egoist, dar mă stimez prea mult să m`amestec în noroiul, în care `noată toţi... Nu simţ trebuinţă de muncă, am avut norocul să moştenesc destulă avere, ca să primesc, îmmânuşat, din lumea mea, pe mizerabilii, cari profită de prostia mulţi mei... Toţi exploatează, pe unde pot, mica lor inteligenţă. Dacă aş vedea undeva, acea mişcare desinteresată pentru acei cari sufăr, mi`aş da tot avutul; m`aş sacrifica pe mine...

- Fă-ţi atunci o viaţă liniştită, crează-ţi pentru tine o muncă...

- Este prea târziu...

- Nu este târziu nici-odată, ş`apoi la douăzeci şi nouă de ani, ce nu poţi începe...

- Ce să ncep?

- Ori-ce... Eşti din aceia, cu care natura, a fost cu desăvârşire darnică; ai putea să aduci foloase...

- Foloase? Nu înţelegi, că nu voesc să dau nici-un ajutor societăţei. Cum să apăr interesele clasei aceştia, pe care n`o pot suferi, să procur senzaţii cu scrierile mele, faliţilor şi şarlatanilor?

Zamfir faţă de-atâta hotărâre, de nervositatea, în care se găsea, tăcu, şopti numai:

- Păcat, ce păcat...

Numai zise nimic şi plecă ochii în pământ. Alexe, tremura ca de obiceiu, în urma unei discuţii, de care era convins. Apoi rămase cu ochii aţintiţi, spre şoseaua, care ducea la curte... I se păru că zăreşte două siluete de femeie în mijlocul drumului, între aleele de plopi...

Inaintând, formele se desluşiră şi `i bătu inima cu putere.

- Cine o fi doamna, care întovărăşeşte pe Ana..., zise Voilă; guvernanta nu poate să fie, atunci ar trebui sa fie şi copiii...

Alexe, tăcea, deschise ochii mari să vază bine... In sfârşit, recunoscu silueta prinţesei Maria, după mersul drept, mândru şi elegant... Când se convinse bine, strigă ca un nebun, îmbrăţişând pe Zamfir:

- Este Maria...

Tremurând, cu ochii în lacrămi, domniţa căzu în braţele lui Alexe, fără să zică un cuvânt...

A doua zi, au plecat.

XX.

Revăzură în treacăt culcuşul lor de altă dată... Rămaseră două zile în „nid de baisers” alta în galeria potretelor, acolo, sub ochii domnitei Ruxanda, apoi o zi acasă, la Alexe...

Colindară grădina şi parcul, culeseră petalele de trandafiri. Işi reamintiră rând pe rând scenele de odinioară... Făcură un adevărat pelerinagiu, vizitând toate colţurile, aşezându-se pretutindeni unde senzaţiile dulci îi chemau, înfăşurându-i în aceeaşi atmosferă de atunci.

Când trecură în fața statuei lui Apolo, în mijlocul bolței de trandafiri, domnita tremură, amintindu-şi de dimineaţa când dezbrăcată pe covorul de pansele catifelate, vântul scuturase petalele trandafirilor peste corpul iei, şi a doua zi, o găsiseră slugile pe scara casei, rece, aproape fără conştiinţă.

De pretutindeni, se revărsau în sufletul lor, aceleaşi senzaţiuni dulci, plăcute... Parcă ar fi voit să reînceapă aceiaşi viată...

Grădina şi parcul, foişorul cu turnuleţele lui, trandafirii, cuiburile de brazi şi mesteacâni îi chemau îndărăt; auzeau vorbele de-atunci, se lăsau cu totul sub impresiunea acelei atmosfere amoroase, îmbătându-se de locurile unde se iubiseră, ca de acelea parfumuri orientale, ce trezesc visuri din lumi paradisiace...

Tăcuţi, amândoi, se opreau în toate cuiburile de odinioară, se mulţumeau să se uite unul la altul, şă-şi întinză ca atunci... buzele cu pasiune repetând din timp în timp:

- Ți-aduci aminte Alexe...?

Atât era tot ce-şi spuneau. Senzaţiile erau prea vii, emoţiile se reînoiau cu destula putere în sufletul lor şi cuiburile ascunse de brazi şi trandafiri, povesteau în deajuns voluptăţile lor...

Alexe era trist, i se părea că vine pentru ultima oară să revadă locurile, unde erau îngropate visurile lui... Ii suna în minte, un vers, o reminiscenţă dintr`o poezie a lui Schelley:

„Pretutindeni moartea a întins linţoliul ei...”

Şi nu ştia de ce îi venea să-şi plece fruntea pe umărul domniţei, să rămâie acolo, fără sa mişte fără să vorbească...

A, dacă ar fi putut să ţie timpul în loc, să reînvie iară-şi zilele trecute...

Se simţea obosit, distrus cu desăvârşire, ca un bătrân, care trăise în nenorociri. Era revoltat fn potriva lui că nu mai putea să simţă atâta bucurie, cât vedea în ochii domniţei Maria...

Bătrân şi obosit la douăzeci şi nouă de ani, îi era frică, se simţea laş gândindu-se la linţoliul pe care moarte îl întinsese şi asupra lui; suflase de trei ori peste el...

- Ce ai Alexe, întrebă prinţesa, uitându-se lung în ochii lui, căutând să pătrunză starea de melancolie în care căzuse. Nu eşti fericit în mijcul acesta de amintiri frumoase...?

- Da, da Mario, sânt fericit.

Ii săruta mâinele albe, ea îl mângâia lipindu-şi obrajii de ai lui.

Ar fi dorit să `i spuie toată acea oboseală nervoasă, revenită iarăşi, acea lipsă de voinţă, care`l făcea să se gândească la moarte; îi era silă de toate... Căuta adăpost la sânul ei ca un copil, care se simte ameninţat. Ar fi voit să trăească, să fie sănătos ca Zamfir Voilă, să se bucure văzându-şi copii şi nevasta împrejurul mesei, râzând şi glumind...

Această tortură morală nu şi-o putea astâmpăra de cât în braţele domniţei. Atunci uita câte-va momente. Reînvia, când tânăra prinţesă îl privea cu ochii ei mari, negri, trecându-şi degetele albe, delicate prin părul lui, sărutându-l de`i oprea respiraţia...

Se stabiliră iarăşi la ţară.

Acolo, ca pretutindeni unde se iubiseră, toate lucrurile atinse de ei, toate culcuşurile revărsau aceiaşi atmosfera amoroasă, reîmprospătându-le scenele de voluptăţi ameţitoare...

Nici-odată vechiul palat al Comnenilor nu-l atrăsese mai mult, ca acum... I se părea că de fiecare lucru, de fie-care colţ din vechiul palat, sunt legate fibre nervoase ce-l atrag pe nesimţite, inconştient, cu o putere invicibilă...

Superstiţiunea, că dacă va pleca d`acolo, va muri imediat, îl făcuse să se închiză din nou cu tânăra prinţesă Maria, în mijlocul moaştelor prăfuite a lucrurilor ce`i evocau trecutul glorios al acelei familii legendare...

O curioasă idiosincrasie se manifestă, mirosurile de flori îl ameţeau. Lumina soarelui de vară n`o mai putea suferi, îi trezea prea mult odoarea acelor plante din sudul Italiei, rămase vii în celulele creerului...

Cât timp ţinu toamna şi earna, avu momente de reînviere. Mirosurile nu erau aşa de puternice în anotimpul ploios.. Indepărtase din sala portretelor unde stau toate ghiveciurile de flori, toţi `arborii tropicali...

Făcea planuri de călătorii, să ducă pe domniţa prin Olanda şi Norvegia.., pretutindeni unde altă dată alergase să omoare timpul, să-şi alunge uralul..., să`şi creeze senzaţiuni noui...

Vedea pe domniţa alergând printre fulgi de zăpadă..., râzând, arătându-i gingiile roşii, ochi mari, negri, strălucind de bucurie şi de voluptate li apărea într`o ceaţă deasă, albă, aruncându-i la picioare flori, cari nu miroseau, buruieni sălbatice, culese de sub zăpadă....

Se repezea apoi în braţele lui, îi punea mâinele albe, reci ca ghiaţa pe obraji. Aspira acea odoare proaspătă, umedă, ce earna depusese pe hainele ei.

Ii desfăcea braţele albe, muiate în zăpadă, le săruta. Prinţesa râdea în spasm, dedea capul pe spate arătându-şi sânul şi mai alb ca zăpada, umflându-se uşor şi ritmic. Ameţită de săruturile lui, cădea moale dinaintea sobei, pe blana de urs, suspinând:

- Alexe, o să murim, o să murim...

Focul pâlpâia în sobă în mii de culori, făcând jocuri fantastice de lumină, pe armurăria vechie din pereţii sălei

In semi-obscuritatea odăiei, înaintea focului, rezemat de umărul ei, urmărea cu ochii întredeschişi statua. I se părea că`i aruncă petale albe de tradafiri; toată casa mirosea de aroma imaginar ăa florilor. Auzea cuvintele de-atunci când o văzuse întâia oară, arucându`i petalele....

„Ţi-am trimes trandafiri cu petalele albe, flori răsărite din visuri...”

- Aş voi să nu se mai sfârşească earna.. Imi face aşa de bine aerul rece. Mirosul de earnă şi de umed ce exa!ează braţele tale Mario, îmi dau viaţă...

- Eu aş voi, răspundea domniţa, sâ nu ne mai despărţim. Când ne vom despărţi, să fie pentru totdeauna... Atunci n`o să mai simţim nimic... totul o să intre în uitare...

Acea linişte, particulară ernei, când nu se aude de cât căderea uşoara a fulgilor de zăpada pe arborii goi, fără de frunze, pe foile de viaţă sălbatecă, înroşite de vreme, întreruptă arare-ori de cântecul vre unui cocoş, intra încet, încet, în sufletul lui Alexe ca un balsam răcoritor; părea că-i împuterniceşte nervii, trezindu-l la viaţă...

Alexe, aştepta primăvara cu oroarea. Nu ştia ce trebue să facă să plece departe pe coastele Norvegiei, acolo unde aerul este rece, sau să rămâie în vechiul palat cu tânăra prinţesă.

Ii era frică de moarte, ar fi voit să piară acolo..., între zidurile casei lui, în mijlocul tablourilor vechi unde erau îngropaţi toţi membri familiei Comnean...

Cum dete în primăvară, căldura dulce a soarelui, mirosul florilor din parc, îl ameţeau, îi opera respiraţia. Când vedea arborii în floare, simţea aşa de puternic odoarea lor, îl durea capul, îl apucau somnolenţe nervoase, pline de visuri chinuite, li spunea domniţei: o să mă duc cât de curând Mario...

Domniţa, începea să plângă, cădea în genunchi lângă el, gândindu-se la singurătatea ei; nici-odată nu va putea trăi fără el...

Cu cât timpul înainta spre vară, cu atât boala nervoasă făcea progrese distrugându-i sistemul nervos.

Prima manifestare a teribilei boale, pe care n`o mai putea înlătura, fu: nu mai putea suferi nici-un fel de stofă groasă. Se îmbrăca cu o simplă cămaşe de batistă, coloarea paiului, peste care cădea o manta neagră de mătase, uşoară ca fulgul. Toate mâncările îi făceau râu, abia mai putea mânca în anotimpul verei, fragi, preparaţii din lapte şi ouă.

Alexe, îşi da bine seama de starea în care se găsea, dar se mărginea numai la analisa cea mai subtilă a fie-cărui fenomen psichic petrecut în el, fără să şi poate impune nimic, să-şi schimbe starea aceea morbid.ă..

Rezemat de fereastră, sau de bibliotecă, urmărea la început şirul unei idei. Perdut imediat în vălmăşagul altora, se uita cu desăvârşire acolo..., ne mai gândind la nimic... Pica într`un fel de catalepsie... Se vedea căzând de la masă, unde cerca să citească, sau să-şi isprăvească memoriile pentru albumul familiei. Se lăsa moale, încetişor, pe scânduri, fără să se poată împotrivi... Işi urmărea toate fenomenele, toate mişcările interne, shimbările de colori ale atmosferei. Pupilele se dilatau, ochii se măreau, căpătau o strălucire umidă, strălucitoare... Fața cadaverică, lucea ca abanosul la lumină...

Memoria păstra în totul luciditatea; atenţiunea rămânea concentrată asupra unui punct fix, fără să raţioneze; înregistra numai toate fenomenele exterioare...

Dacă cine-va iar fi vorbit, cu siguranţă, ar fi avut comparaţiuni de-o subtilitate şi de-o fineţă incomparabilă. O somnolenţă leneşă, asemenea străei dobândită prin haşiş şi opium, îi cuprindea tot corpul. Adormea pe jumătate. Auzea tot ce se petrece împrejurul lui, până la cea mai mică mişcare provocată de frunzele arborilor, când îi atingeau fereastra. In perioada aceea, acceleraţia cerebrală, era aşa de vie, în cât întreagă viaţă, cu toate tablourile de altă-dată, îi treceau pe dinainte în acelaşi cadru luminos şi sugestiv...

Domniţa, ca să-i alunge visurile urâte, să-l împiedece de-a gândi la moarte, îi cânta încet, abia atingând clapele albe ale pianului, misterioasele simfonii ale lui Weber.

Ii citea din „La Cité de Dieu” de sfântul Augustin, şi din „De Amplitudine Beati Regni Dei” de Coelius Secundus Curio.

Dar bucata pe care tânăra prinţesă i`o citea aproape regulat, îi plăcea prin fineţa şi plasticitatea stilului, era un fragment, lăsat neisprăvit, dintr`o descriere, făcută de Pavel Comnean, istoricul vechiu asupra unui ospăţ al lui Vlad Ţepeş, în urma linei victorii:

„...Şi Ţepeş atunci ordonă ostaşilor, să adune trupurile împrăştiate în luncă.... să le facă movilă...

Ostaşii adunară trupurile păgânilor, căzuţi în luptă, le grămădiră la un loc, cântând şi strigând:

Să trăiască Ţepeş...

Apoi ostaşii, scăpărară cu amnarele, cremenele, de aprinseră facle de răşină şi făcură horă, împrejurul trupurilor moarte...

Ţepeş eşi din cort; de aşişderea voevodul Pavel Chinezu şi intrară în horă. Ostaşii strigară:

Să trăiască voevozii...

Au eşit apoi din corturi şeasezeci de ostaşi, aducând cu iei, miei fripţi şi azime, ploşti mari de vin; erau eroii luptei şi veniseră înaintea lui Ţepeş, în cap cu un preot bătrân, zicându-le voevozilor:

„Să trăiţi Doamne, că ne-aţi scăpat de păgâni; Domnul m`a trimes să v`aduc.., să vă veseliţi corpul şi sângele lui; toţi au ingenuchiat...

Lunca ospăţului era luminată de lună plină, de facle de răşină...

S`au ridicat apoi în sus, strigând cu toţii:

Trăiască Ţepeş cel viteaz...

Şi plosca trecea din mână în mână şi ostaşii se înveseleau, mâncând şi bând...

Şi lunca ospăţului era luminată de luna plnă, de facle de răşină...

Au intins apoi horă împrejurul trupurilor moarte şi vocvodul Pavel Chinezii, s`au repezit, au apucat cu clintii un trup de păgân şi au jucat lângă Ţepeş cu păgânul în dinţi. Ostaşii se`nveseleau-strigând:

„Să trăiască domnul nostru Ţepeş, să trăească voevodul Pavel Chinezii.

Şi hora de veselnici, era luminată de lună plină, de facle de răşină...

Chiotele ostaşilor făceau să răsune văile şi luncile. Ţepeş era mândru ca un viteaz, fruntea lui înecată de gânduri, părea mai veselă ca nici-odată... Şi buciumurile şi trâmbiţele sporeau, răsunau pădurile de brazi de viersul duios al cântecilor ostăşeşti...

Şi lunca ospăţului era luminată de lună plină, de facle de răşină...

Alexe, se perdea cu gândul aiurea. Vedea moartea într`un nour, care dispărea încet, încet, pe d`asupra brazilor, subţiindu-se, dispărând în infinit.,.

Ii părea rău că se duce aşa de curând. Acum voia să trăiască numai pentru un răsărit de soare, pentru un apus într`o luncă, pentru o noapte luminoasă, pentru un ciripit de pasăre; tot ce ar fi fost mai simplu în natură...

Moartea îi lua plăcerea de a se bucura de frumuseţile naturei.

„Arta nu preţueşte nimic pe lângă natură. Ea este făcută pentru acei cari văd şi înţeleg, iar nu pentru cei cari simt... Artistul adună, sintetizează viaţa într`un cadru restrâns. Cine poate să dea tremurul frunzelor, şuerul vântului, murmurul iazului, în cadrul lor trăitor, cu toate obiectele din prejur, în atmosfera plăpândă, bolnavă a unei dimineţi ceţoase de toamnă? Fie-care trebue să-şi închipue, acolo unde marele artist, n`a avut mijloace să dea ceea ce visase...

Ast-fel de idei îl făcea pe Alexe trist că nu poate să-şi revie, să easă la soare, la lumină, la acea viaţă sănătoasă a lui Zamfir Voilă...

Din causa acestei stări morbide, vorbea încet ca înaintea unui catafalc; căuta cuvintele cele mai literare...

Câte-odată răspundea în monosilabe, lăsa frasele neisprăvite. Făcea câte un gest deznădăjduit, semn că`i era imposibil să exprime prin cuvinte, emoţiile calde, pline de imagini.

El atribuea o parte din boală, atmosferei aceleia putregaiului exalat prin colţurile umbrite, lipsite de soare; faptului, că cel din urmă vlăstar, va peri sub povara unei slăbiciuni nervoase. In el să concentrase toate viţiurile şi toate virtuţile strămoşilor lui, fără să poată lupta în contra viţiurilor, fără să poată întrupa ce-va deosebit, într`o formă oarecare. El îşi explica de ce nu putuse să lucreze nimic, deşi avea concepţiuni grandioase şi idei măreţe; moştenise ceva dela toţi, fără ca natura să-l fi hărăzit cu un talent mare şi puternic.

Ideile erau aşa de multe, concepţiunile de artă, colorile şi cadrul în care`şi îmbrăca subectul era în tot-dauna fericit, dar lipsea acea voinţă puternică, de-a-se pune la lucru să creeze...

Simţea că era ceva neisprăvit în făptura lui...

Statua lui Praxiteles, Venus de Millo, este fără braţe.. Ceea ce lipseşte staluei lui Praxiteles, ca să fie întruparea idealului desăvârşit de frumuseţe, lipsea lui: braţele, voinţa...

Către toamnă, când arborii se împânzeau în ceaţa groasă şi ploile începeau să cearnă mărunt, se simţea mai bine. Cum toate simţurile erau de-o extra-ordinară gingăşie, căderea delicată, cadențată, a picăturilor de ploae, pe coperişul palatului şi în cercevele, îi adormea nervii şi aţipea.

Atunci domniţa în vârful pantofului de mătase, cobora în parc, aduna flori de câmp, pline de apă, le arunca la picioarele lui, se culca pe ele şi plângea...

Cu cât simţea că se apropie sfârşitul, cu atât păreri de râu îi cotropea mintea. Nemai putând să se mişte, zioa şi noaptea, rămânea ca o statuă pe fotoliu, lângă fereastră, urmărind prin intredeschizătura pleoapelor trandafirii-transparente, sub care abia se mişcau globii ochilor lui negri, aproape stinşi în orbitele mari, cavernoase, cum se perdeau cele din urmă raze de soare după munţii stâncoşi...

Se uita la frunzele pălite, cum cădeau ploae în parcul palatului... Ii părea rău că n`are să mai vază soarele, n`are să mai vază cum cad în valuri spumoase undele argintii ale apei, învârtind roata morei de vale de lângă palatul Comnenilor...

Simţea cum pe fiecare zi slăbeşte. Plângea...

Domniţa la picioarele lui, şi-aducea aminte de bătrânul prinţ Mavrodi, tatăl ei..., îi sorbea lacrămile în prada unor dureri nemărginite...

Abia mai şoptea. Domniţa îi sufla în gură, să`l invioreze, să`i povestească cu accele acente dulci, tremurătoare, fericirile viitoare... Dar rămânea aiurit, abia mai putând să mişte braţele lungi, osoase, albe ca varul...

Câte-odată, în unele zile de toamnă, aproape de apus, soarele îneca arborii din parc într`o pânză subţire gălbuie, ca petalele unor specii de trandafiri.

Acea culoare delicată, îi da iluzia plăpândă a morţei.. Mirosul de earbă răscoaptă, de lemn putred, de sevă umed, era tot ce mai putea suferi. Cum în toamnă odoarea aceea era puternică, lăsa ferestrele deschise. Aspira aroma particulară toamnei. Vedea înaintea lui imaginea tristă a linei femei, cu ochii închişi, pleoapele transparente, cercuite în vânt, înfăşurată într`o pânză subţire, de mătase, portocalie deschisă, aruncându-i la picioare flori veştejite..,

Deschidea ochii. Toţi arborii din parc păreau ţesuţi în pânză de borangic, fine, ca iţele de păianjen. Iţele se lăsau în jos, formau un hamac străveziu, subţire ca peliţa cerului şi femeia cu ochii mari negri, cu pleoapele transparente, cercuite în vânăt, se legăna încet la bătaia uşoară a vântului tomnatec... Aiura.

„O să cadă..., o să cadă..., o să se rupă firele de borangic... Mario..., Mario.,., o să cazi...

Iţele aci se lăsau, aci se ridicau. Alexe îşi simţea corpul pătruns cu ace; îi făcea rău acea legănare uşoară a morţei...

Din arbori, în şişăit tainic, cădeau potop de frunze galbene, peste corpul diafan al morţei..

Căderea frunzelor peste corpul imaginar al morţei, îi da tremuraturi nervoase. Avea senzaţiunea că degete reci de ghiaţă, îi ating corpul, se topesc ca zăpada, prejingându-se picătură cu picătură, d`alungul coloanei vertebrale...

Se deştepta. La picioareie lui, întinsă pe flori sălbatice, domniţa Maria, plângea..

Intr`o zi, către începutul ernei, domniţa cânta la piano, o simfonie de Weber, să`l adoarmă. Il văzu deschizând ochii mari. Privi statua, surâzând, cu acel râs caracteristic de mort. Buzele îi tremurară.

Capul îi căzu pe pept. Ochi rămaseră deschişi mari, cum nu-i deschise nici-odată..., de o strălucire uimitoare...

Domniţa se speriă, se arunca la picioarele lui, îl zgudui de braţ, plângând şi strigându-l:

- Alexe.. Alexe...

El clipi din ochi, surâse iarăşi şi parcă murmură ce-va..

Prinţesa Maria, în prada unei teribile agitaţii de nervi bătându-i inima să easă afară din coşul peptului, se lipi de el, dete un ţipăt sfâşietor de durere şi căzu la picioarele lui...

Ochii lui, rămaseră ţintiţi spre statua Mariei, buzele şoptiră pentru cea din urmă oară:

- Vino..., Vino, până când rouă nu se duce de pe trandafiri, până când obrajii îmi sânt umezi...