Cum se petrecea, tam-nesam, pela 1900 şi unde auzim pentru întâia oară numele eroului acestei povestiri.

De cu seară începuse să plouă, toată noaptea plouase şi fără contenire se înverşuna să cadă ploaia, în şiruii dese şi groase, cenuşii ca de cânepă. Moho-râta dimineaţă părea că n-are să mai vadă soarele.

Era în luna Martie. Abia se svântase pàmântul de topirea nămeţilor de zăpadă şi iar se făcea no-roi şi mocirlă. Străzile strâmte, nepietruite, cu mari ogrăzi brăzdate, ca şi drumurile la ţară, de roţile caselor, şi cu maidane pline de gunoae şi de ce-nuşe, se făcură otrava de apă, - baltă neagră, mereu sporind.

Casele, unele cu faţa la uliţă, altele trase în curte, altele în fel şi chip aşezate, din verzi, din conaii, din ggalbene ori ca sineala, începuseră să se armene la coloare, sub stăruitoarea spălare, pătrunse de ploae.Şi semănau şi mai mult, în oglinda întunecată a apei, sporită eleşteu, scunde cum erau mai toate, multe acoperiei cu şindrilă. Ca nişte şipote, încăpute în jgheaburi, aşa curgeau burlanele acoperi-rişurilor de tinichea, cu acelaş sgomot care se făcea una în toată vechea mahala a Bucureştilor

In cârciuma lui Tase Dumbărău, vestită în su-burbie, cu han de mas peste noapte şi cu grajduri ìn lege, venise de pe la cinci dimineaţa şeful axi-zelor comunale dela bariera, din apropiere.

«Ho! c-om bea!» strigase şeful, după obicei, in-trând în prăvălia de vinaţ, pe când baeţii crâşmei încă îşi frecau ochii înseilaţi de somn şi nrdeprinşi cu lumina cenuşie. Axizarul se înfipsese în mijlocul încăperii largi cât o arie, se nitase peste mesele multe în dreapta şi în stânga, mirat ca e singurul muştiriu; îşi bătuse cu putere înglodatele picioare de podele, se umflase în paltonu-i strâns pe trup şi se plecase să-şi tragă carâmbii lungi ai cismelor: hotărât să rămână. Pe când sta plecat, un şiroi de apă i se scurgea în dreptul nasului de pe ştraşiaa pălăriei.

— Du-te de'1 chiamă pe jupânu-tău! porunci vesel, bărbatul tânăr ca de treizeci de ani, scurt şi rotofei ca un călugăraş.

— Vine-acu, domnule şef. E ’mbrăcat, e în han răspunseră într-un glas şi tejghetarul, flăcău înalt, smead, frumos, om de credinţă al casei, şi un băetan slăbănog, tare oacheş, cu o gură neliniştită ca un bot de epure.

— Mă Sgândârici! ia dă fuga la Ghiţi măcelaru şi spune-i să vie până aici! Ce, sânt nebuni? râse şeful, stau sub plapomă până acum? Eu cu cine să beau?

Sgândârici, băetanul, avea şi ei simpatiile şi antipatiile lui. Pe mulţi din muşterii cârciumei îi ura, de le-ar fi dat vitriol în loc de ţuica; dar pe «domnul Iancu», şeful axizelor, îl iubea or când. Deşi gândul că va băga picioarele desculţe în noroi şi-n apărie până la jumătatea fluerelor îi trecuse un fior rece prin spete, plăcerea pe care avea să i-o facă domnului lancu, aducându-i un tovarăş nimerit şi vechi, îl făcu sa zâmbească tot, şi, după primul cumpăt, să se repeadă pe uşe.

In aşteptare, Oprişeanu privea prin geamul uşii doar o zări pe care-va trecând.. Drumul era pustiu; un salcâm cioturos, străvechi, în marginea drumu-lui, abia îşi clătina ramurile răschirate, sub picul neobosit al ploii; uşile şi ferestrele caselor stăteau închise, ca încleştate.

— Sărut mâna, domnule şef! răsună în tăcerea localului.

Iancu Oprişanu se întoarse îndelung, privind în tăcere cu prietenie, ca şi cum ar fi gustat în gând şirul de sticle cu fel de fel de rachiuri colorate, orânduite pe tijgheaua lungă de stejar lucitor la culoarea lemnului de nuc, aşternută cu tablă groasă de cositor, şi-şi înfundă privirea, înt-un târziu, spre locul de unde pornise vocea. Im răstimpul ăsta, avusese vreme să-şi aducă aminte, după sunetu glasului, fără să-l vadă, pe cel care-i săruta mâna.

— Da pe unde intraşi, Vasile?

— Am dormit la han, sus în pae, arătă Vasile dintr-o dată, cu mâna întinsă, şi uşa prin care in-trase, dosnică, şi podul în care dormise.

— Dă-i o ţuică! hotărî şeful, şi se întoarse ia-răşi către geamul din spre uliţă.

— O mie de ani pace! se auzi îndată, altă voce, a jupânului, a lui Tase Dumbărău.

Inalt, spătos, gros, gras, cu pieptul aproape ca de femee, cu pântecele dolofan, cele trei trepte care urcau din cârciumă într-o cameră de petreceri, tros-neau sub pasul bogatului hangiu.

Vasile se sculase în picioare, în colţul lui um-brit, pe când cei doi prieteni îşi scuturară dreapta cu tărie.

— Da unde-ai dormit astă noapte, craiule? îl întrebă Tase pe Iaucu.

— După ce am plecat de-aici; m-am dus întins acasă, răspunse Oprişanu, şi am dormit tuştman. Pe la trei de către ziuă, m-a sculat segentul să cotesc patru vase ale lui Filipescu din Negrileşti. Aştepta dela mierzul nopţii în ploae, şi sergentul ştia că sunt un om milos până şi cu ţăranii...

— Da, îl întrerupse Dumbărău, şi ştiai că mai ese ceva... (şi hangiul făcu din degete, ca şi cum ar număra arginţi).

— De ce să nu iasă? Ba i-o fi dat şi gardistului ceva, ca să mă scoale. Şi le-am cotit după cuvi-inţă. Pe urmă, ce era să fac? Mi se făcuse dor de prăvălia dumitale. Ho! c-om! am zis, şi când colo, boerul în aşternut.

Lui Iancu nu-i venea totdeuna să-l tutuiască pe hangiu. Negustorul era om bogat, om sigur cu legături de seamă; avea ne neamuri sus puse.

Capul lui Ghiţă măcelărul se ivi în uşe. Excla-maţii, drăcuiri, îmbrânceli şi ghionţi, toate de bucuria revederii, după numai o noapte de somn, ţinură câteva minute între el şi axizar. In colţul lui, Vasile râdea sfielnic, cu ochii strălucitori de nădejde.

Măcelarul nu venise cu mânile goale. Adusese învelite în şorţul lui alb, un muşchi de vaca în-treg, abea desprins de pe coaste, fumegând de proaspăt, rumen ca floarea de muşcată, şi alte doua bucăţi de carne, bine ştiute măcelarilor: una nu-mită cureaua bărbierului şi alta mierea ursului.

Tase făcu marile lui palme covată, iar măcelarul şi şeful axizelor comunale, după ce desfăcură câr-nea din faşa de pânză, o puseră cu dragoste în ele, şi o petrecură cu ochi cucernici purtată sus aproape de gură, de amicul lor. Trebuia friptă numai decât, se înţelege.

Tase se întoarse repede, după ce dăduse poranci la bucătăria hanului. Oprişanu îmbrăţise cu dra-goste pe măcelar, hangiul îi strânse pe amândoi în braţele lui de urs, şi le făcu vânt. Sgândârici se strecură printre bărbaţi vesel ca un şoarece care simte mirosul slăninii.

Nu bătuse ceasornicul cu cuc al hanului orele şapte, când în odaia din fund, anume pentru pe-treceri se aşezară în jurul unei mari mese în patru colţuri: cârciumarul însuâi, şeful de axize, măce-larul Ghiţă, delegat de mahala, agentul de percepţie Stroe Bubuc, funcţionarul dela prmărie Petrescu, archivarul de tribunal Săvescu şi Gheorghief, cu-noscut ca mare elector.

După unii dintre ei trimisese cârciumarul pe Sgân-dărici, ea să-i cheme; alţii picaseră pe nemerite, în uralele sărbătoreşti ale tovarăşilor. Bubuc, de pildă, abea scăpase dela alt chef, strajnic, în gura pieţei Ghica, început de pe la patru seara, şi care ameninţa să nu se mai isprăvească.

Funcţionari ai Statului, măcelari, pescari, băcani, începuseră gustarea: mai întâiu câte o ţuiculiţă, în pofida îndrăcitei de ploi, şi cheful se aprinsese pârjol. Bubuc fugise în cele din urmă, răzbit mai mult de somn decât de băutură, şi mai ales fu-gărit de teama lui de totdeauna, ca să nu fie pus să plătească o parte din cheletuli.

Stroe Bubuc era ştiut de toţi că bea, şi bea mult şi mânca vârtos în socoteala tuturora, fară să plătească măcar un chilogram de vin.

De altfel, în epoca aceasta, pela 1900, negustorii şi funcţionarii, lipsiţi de opotrivă de cultură şi de şcoàlă, petreceau în devălmăşie; iar plata chefuri-lor o acopereau fără împotrivire cei cari aveau un pic de interes, negustorii. La început poate numai haina conţopistului, redingota lui neagră; mirosind cel mult a tutun, le impusese oamenilor acestora mai bogaţi, negustorilor.

Agentul de percepţie, ca să se mai svânte, după cum spusese, intrase prin mai multe cârciume, până să vină în mahalaua lui. Pretutindeni dase peste pâlcuri de oameni tot aşa de necăjiţi şi de îngrijoraţi. Popi, comisari, lume amestecată, îşi înecau supărarea într-o înţelegere frăţească. Bubuc, întâlnit cu câţiva prieteni, fusese nevoit să mai ocolească, să nu vie întins spre casa lui, la care tot nu ajunsese. La Ochi Albi, la Ilie Buzatu, la Trei ochi de-odată, femei din lumea mare, se strecuraseră din casele lor, pe când bărbaţii le erau la cluburi, la joc de cărţi; şi petreceau cu tineret, cu avocaţi abea eşiţi de pe băncile Facultăţii, cu viitorii ţării ocârmuitori.

Până să se aducă fripturile, cinstiţii oaspeţi din cârciuma lui Tănase Dumbărău, daseră gata o tin-gire rămasă din ajun cu peşte sărat, gătit cu us-turoi. Când mirosul cărnurilor fripte, când aburul cald al fleicilor şi al marelui muşchi ajunse sub nasurile oaspeţilor matinali, veselia şi pofta de mâncare se înteţi împătrit. Cuţite multe se întin-seră din toate laturile mesei de-asupra marelui taler de lemn, pe care cărnurile pârjolite stăteau grămadă unele peste altele.

«Ho! c-om bea!» strigă vesel şi de astădată axizarul, în sgomotul de râs, grăbit de pofta de mâncare, a bunilor tovarăşi. Fiecare îşi aduse pe talerul mic şi rotund de dinainte-i câte o halcă mustoasă, şi fălcile începură să sdrobească cu ne-saţiu. Insuşi Bubuc mânca, fărâma în măsele, mesteca una după alta bucăţelele de muşchi sân-geros şi fraged, cureaua bărbierului, tare şi dulce. Pentru a şaptea oară cârciumarul umplu paharele de câte o litră, cu vin porfiriu.

«Sângele Domnului»! rosti Petrescu, aidoma ca părintele Clondir, cu glasu-i răguşit de beţiv cu gâtlejul vecinic neodihnit. Paharele, vesele parcă şi ele, roşii, pline până în ochi, se încununau pe de pe margini cu diademe albe, ce se fărâmau singure, fără sgomot, de-asupra porfirului.

Ciocniră cu toţii şi goliră litrele până în fund, şi pe dată le umplură iarăş.

-In acelaş timp, tejghetarul cârciumei, tot din â-ceiaş carne, adusă de măcelarul Popa, se ospăta şi eş. Işi lua masa chiar pe tejghea şi bea liniştit, ca un om al datoriei, din litrul de plumb, cu care măsura muşteriilor. Mai la oparte, Sgândaric da zor să isprăvească o bucată din, «mierea ursului»; şi aproape râdea de bunătatea ei, de-atâtea ori sim-ţită de altfel în meseria lui. Vasile, pripăşitul, ron-ţăia într-un ungher, încet, după puteri, mulţumit cu rămăşiţele ce i se daseră de către băeţi.

Către sfârşitul mesei, pe când fălcile se potoli-seră, urcă cele trei trepte, apăru în pragul uşii ce da în cârciumă şi intră în camera oaspeţilor, o făptură cu torul de altă potrivă. Cu umerii aduşi ca o cobiliţă, un tânăr de douăzeci şi patru de ani totuş, slab, palid, cu ochii mari şi îndureraţi, - aşa era musafirul nepotrivit, şi nepoftit de sigur. Mustaţa abea i se vădea. Tristul personaj era ud tot; apa îi trecuse prin pălărie şi-i udase părul mare. Pardesiul lui decolorat, măsliniu odinioară, părea acum cenuşiu. Deşi trecuse dealungul câr-ciumei, unde mai stase un minut două ca să în-trebe şi să se scuture de ploae şi de fiorii ei reci, încă îi mai curgeau şiroae subţiri de apă, peste ghete, din pardesiul şi din pantalonii strânşi de uzi ce erau pe pulpele lui sgribulite.

— Bună ziua! se sili el să rostească tare, şi abea i se auzi vocea.

Frate-său, Iancu Oprişea0nu, nemulţumit mai în-tâi la vederea lui, strigă vesel: «Ho! c-om bea!», şi cu alt glas, adaogă nnmai decât:

— Vino lângă mine. De ce dracu nu venişi mai de vreme? Dar tot a mai rămas! Aşează-te de mănâncă.

Ceilalţi meseni, ridicaseră capetele, fără gânduri multe, fără să aştepte să li se spună cine este, şi-l priveau pe noul venit.

— Nu, nu mi-e foame. De dimineaţă, carne?

- E! făcu-fratele. Eşti persoană delicată! Aşa sunt poeţii. Dumnealui e poet, se adresă el tova-răşilor. Mi-e frate.

— N-ai face rău, tinere, să te hrăneşti mai bine, rosti solemn Popa, măcelarul. Mănâncă dimineaţa cârne ca mine şi bea d-ăsta0! zise el ridicând pa-haru spre buzele-i groase.

Tot atunci, Tase Dumbărău glumi:

— Zău? e poet? Păi să-i facă o poezie muşchiului ăsta! Or mai bine vinului, că nu se isprăveşte.

Un adânc dispreţ încreţi buzele nervoase ale flă-căului. Dar nimeni nu-l mai privea.

— Mănâncă! îl îndemnă iar frate-său mai mare, eu am terminat, stărui el, şi îi trecu propria lui furculiţă cu stânga, pe când cu dreapta îşi scotea tabacherea.

Mihai începu să îmbuce, întâi cu codire, apoi tot mai deprins, mai aşezat. Când se trezi cu un pahar plin dinainte-i, îl goli pe jumătate, şi faţa lui luă o expresie de voe bună, de înviorare.

Lumea din juru-i, sătulă, începuse să discute.

— Tot vacă şi iar vacă, par-că m-am săturat să mănânc, zicea Săvescu. Ia vezi, şefule! La acsize.. Nişte pui de găină n-ar strica. Pentru noi, de! N-o să-i mâncăm la toamnă, ca ţiganii, când o să fie zece gologani perechea.

— La toamnă, întrerupse măcelarul, să ne dai boboc pe varză, boboc de raţă!

— Boboc pe varză! făcu Dumbărău.

— Boboc de raţă pe varză călită! Christoase-Dumnezeule! ridică ochii spre tavan, Petrescu sen-timental.

— A fost eri inspectorul nostru pela mine, lă-muri Iancu Oprişanu. Mă aşteptam eu să vie. I-am pus la droşcă două perechi de curcani şi trei de gâşte. Mi-a pomenit şi el de pui de găină; dar o să-l las să mai aştepte, o săptămână. Poimâne pu-nem la frigare, cum mă vedeţi şi vă văd, pe puţin patru perechi de pui de găină crescuţi în casă.

— Crescuţi de tine? întrebă ironic, Bubuc.

— De ţărani, răspunse fără să ia aminte acsi-zarul. E om de treabă inspectorul ăsta, ca şi cellalt, ce să zic?

— Şi are viitor, adaogă Bubuc. E nepotul pri-marului. Vezi de te poartă cu el ca o mireasă. Eşti băiat deştept. Trimite-i nişte ţuică de Văleni.

Săvescu îl cunoştea şi el.

— Ar fi fost consilier comunal. Fratele mâ-si trăeşte cu nevasta ministrului de interne. Dar nu s-a putut. E nepotul primarului, şi de! mai are primarul o rubedenie în consiliu. Dar ăsta cum e tânăr şi după câte aud, ajunge departe de tot! O să-l vedem ca pe conu Matei Dumbărău!

— Nu-i chiamă pe toţi Dumbărău! făcu hangiul, dar îi păru numai decât rău, şi ca om cu politică înaltă, adaose: Se prea poate! Dacă e deştept!... Are guriţă? E orator?

Ospăţul matinal rămăsese acum numai la bău-tură. Toată lumea fuma, şi fuma şi oaspele cel nou şi tânăr, Mihai Oprişanu.

Era aproape de nămezi şi ploaia contenise. Eşiţi de sub cotloane, cocoşii îşi trâmbiţau cucurigul. Norii se risipiseră, lăsaseră să cadă o rază de soare în curtea hanului. Prin uşa care lega odaia cu cârciuma se vedea acum limpede două din cele şapte ferestre mari ale casei din curte, ale gospodăriei lui Dumbărău, despărţită de restul ha-nului printr-un gard scurt de zăbrele.

— Guţă oratorul! se miră cu glas tare noul venit, care urmărea cu privirea, peste umărul lui frate-său, lupta luminii, în văzduhul de afară.

— Guţă? E fiu-meu! Da, de unde-l cunoşti? întrebă cârciumarul, şi se mişcă din picioare până-n creştet, întârziind să se ridice de pe scaun, plin de mândrie şi pătrunzând cu ochii pe tânărul ofilit.

— Dela Universitate...

Mâna puternică a lui Dumbărău se întinse peste pahare şi strânse palma gălbejită a bănuitului stu-dent.

Intr-o clipă, ridicai de pe scaun, deschise uşa şi strigă pe fecioru-său.

Felurite expresii de respect, se citeau pe figu-rile comesenilor la intrarea lui Guţă, în odaia de petrecere. Cuvântul scăpat lui Mihai Oprişanu, dase preţ laudelor lui tată-său, adesea necrezute şi îndurate cu sila de multe ori.

«Oratorul! auzi dumneata!» se gândeau tova-răşii de petrecere ai cârciumarului, «va să zică, aşa era poreclit în lumea studenţilor, băitul lui Dumbărău! Semăna conului Matei!»

Intrând pe uşe, oglindindu-se în ochii plini de iubire ai părintelui lui dintr-nceput Guţă nu vă-zuse pe nimeni din cei de faţă. Când înţelese că era mai multă lume acolo şi voi să dea bună ziua, dădu cu ochii de Mihai Qprişanu.

— Ce cauţi aici, bardule? strigă el, vesel.

Faţa palidă a tânărului se împurpură uşor.

— E fratele meu, să dădu falnic pe spate Iancu acsizarul.

Cu altă privire îl cinsteau acum pe «poet» toţi comesenii.

— Iar n-ai de tutun? ii şopti la ureche Iancu.

Fratele mai mic dădu din cap.

— Pe-acasă ai mai fost? urmă fratele mai mare. Păcat că m-ai brodit iar fără parale. Ţine cinci lei.

Şi Iancu îi strecură, nu destul de dibaci ca să nu se observe, o piesă mare de argint.

Lumea s» ridicase dela masă, şi sta roată în ju-rul lui Guţă, care se gătea să plece, şi parcă voia să găsească o clipă potrivită, ca să-i mai spună ceva celuilalt tânăr.

— Ne vedem des amândoi la facultate, rosti el tare.

— Să mergem împreună! se hotărî Mihai, şi se ridică şi el de pe scaun.

Mânile tuturora se grăbiră să strângă mâniie ti-nerilor, cari se alăturaseră.

Tase şi Iancu eşiseră în curte, şi' i urmăriră, cu ochii până, cel pierdură în stradă. Bubuc găsise prilej să plece şi el, prin cârciumă.

Destrămaţi, fugari, norii se risipiră, iar soarele, biruitor,îmbrăca în lumină nouă lumea largă.

— Hai să vedem, Iancule, plăteşti tu tot ce s-a băut, orî eşti un încurcă lume?

— Afurisit să fie care n-o plăti, nene Tase! dădu acsizarul cu pumnul în masă.

— Stai că mai suntem şi noi pe-aici, făcu Să-vescu, aprobat de Petrescu, şi scotocindu-se în bu-zunare.

— Să mai aducă două kilograme! hotărî câr-ciumarul. Partea mea. Să le bem în cinstea tine-rilor care au plecat.

— Să trăiască! răcni Gheorghìef, şi să calce pe urmele conului Matei!

— Să trăiască! spuseră cu toţii; ăştia sunt vii-toru României.

De unde se va vedea că şi cei săraci simt poezia vieţii şl a naturii.

Pe o saltea de pae, pusă de-a dreptul pe pământ în curte, sub cerul liber, sta întins Mihai Opri-şanu, cu palmele una peste alta sub cap. Visa. Visa cu ochii deschişi peste măsură, cufunda: a-dânc în cerul înalt. Işi uitase cu desăvârşire pozi-ţia lui orizontală şi se ridicase până la stele, fără să le fi mărit: nu se gândea că sunt tărâmuri lo-cuite ori pustii, sori imenşi; nu se gândea la nimic precis, şi privea totuş cu încordare.

«Fără pereche de frumos!» murmură el, la răs-timpuri, şi clipea, înoind, fără să ştie, puterea de-a privi mai departe.

E de necrezut cât de schimbată e priveliştea de sus, privită de pe spate, într-o noapte în care toate chiliile cerului sunt luminate, iar luna se înalţă sfioasă într-un colţ de firmament! Nenorociţi sunt cei care caută vecinic numai în pământ şi nu s-au afundat nici odată în nesfârşitul apelor şi al ceru-rilor.

Unele stele i se păreau lui Oprişan galbene ca nuferii şi fluide, altele argintii sau ca floarea re-ginei, şi ar fi jurat de unele că sunt verzi ca he-leştaele sub umbra sălciilor. Calea lactee, ca un nor spulberat, abia de avea atâta lumină câtă îi trebuia ca să se desluşească.

Se înălţa el? ori se cobora ca o lacrimă uşoară ca fulgul, steaua Vega din constelaţia Lirei? Când se întrebă cu deamănuntul, când îşi destremă con-templarea, râse singur, aproape tare, şi auzi îndată tusea bătrână a tatălui lui.

Un câine lătra departe,—cerul se risipi, se adună, se refăcu iarăş boltă, depărtată şi streină. Umbra casei părinteşti mai scăzuse, casa, părea acum mai înală, luna se ridicase. Gutuii răsfrânţi din ogradă iroseau o mireasmă slabă de primăvară, în aerul umed oleacă răcoritor. Florile roşioare de pe crengi primeau in păhărelele lor neclintite — împărtăşania stropului de rouă binecuvântat.

Tusea bătrână îl readusese pe Mihai la legăturile lui cu lumea pământeană. Se culcase afară, prea de timpuriu, anume ca să i se pară că e singur.

Tată-său se dase jos din pat, în căutarea chibri-turilor. Mihai îl auzea bâjbâind prin tinda în care unchiaşul se culca de ani de zile singur. Moşnea-gul fuma şi noaptea, între două somnuri. Se culca de-odată cu găinile cocoţate pe ramuri, în gutui. Pe când el, Mihai, îşi pierdea nopţile până pe la două, pe la trei, discutând, recitând, căinându-se de multe ori, tată-său, obosit de munca de peste zi, de dulgheria lui, se trudea pe un pumn de pae cocoloşite să doarmă, să se odihnească, doar va fi mai vrednic a doua zi.

Versurile, ştia Mihai bine, că nu dau pâine; mizeria părinţilor îl mustra adesea, propria lui strâmtorare îl poticnea de mulţi bolovani; îndurase până şi umilinţa unor batjocuri cărora nu le pu-tuse răspunde, — şi nu fusese totuş în stare să găsească o cale bătută vieţii, să deprindă o mese-rie, să ia o profesiune. Lumea îl credea student, până şi la universitate, poate chiar unii din pro-fesori îl credeau student, şi el abea avea patru clase de liceu Ce fel de poet, fără studii, fără carte? Şi când se gândea că se prea poate să nu fie un adevărat poet! Poate că era şi el un idiot, ca mulţi alţii de cari râdea, cu poftă şi cu spirit, de altfel, adică un biet potrivitor de vorbe, îmbi-nător de fraze pustii şi de rime. Care om vrednic de crezare se rostise asupra lui? Dacă ar fi fost chemat, sortit pentru sfânta poezie, nu s-ar fi ivit o întâmplate te miri cum şi foarte firească totuş, să-i pue stihurile sub ochii unui atotputernic? Iar acesta, gândindu-se la ceeace ar putea pierde ţara, prin lăsarea în sărăcie şi disperare a poetului, să-l ia la el, să-i creeze o bursă ori o sinecură la Stat? De ce întâmplarea şi omul nu se iveau? Cum se făcuse ca Taras Şevcenko să ajungă marele cântă-reţ al Ukrainei, sfântul Taras! din rob ce fusese? Se citea mai mult în Ukraina rusească decât în România? Epoca dela 48, în care oamenii politici şi poeţii guvernaseră ţara şi o înzestraseră cu tot ce avea şi acuma bun, fusese o bazaconie, un vis al istoriei noastre?

Fireşte, poetul nu râvnea să guverneze lumea, dar nu voia ca lumea să-l osândească întunericu-lui şi mizeriei, ignorându-l cu desăvârşire şi ne-dându-i putinţa să trăiască prin cântecul lni!

La urma urmei poate că el, Oprişeanu, era o secătură, şi ar fi făcut mai bine să-şi pue capăt zilelor, ori, dacă viaţa face sa fie trăită ori cum, să se asvârle într-un negoţ oarecare?

Negoţ! care negoţ? se întreba cu necaz, bietul tânăr. Ca să învârteşti o afacere, cum se zice, tre-buesc bani. Ca să intri la stăpân, nu te primeşte nimeni ucenic, odată ce-ai trecut de douăzeci de ani! Hotărât, toate uşile sunt închise, celui care de mic copil a ciocănit şi-a şlefuit versuri. Mare nebunie!

Şi ce să facă într-adevăr cu stihurile? Intră ele în gândurile şi nevoia de toate zilele ale omului? I sunt necesare existenţii lui? fericirii lui? Il în-vaţă ceva? îl povăţueşte? Furat-a poetul toată fru-museţea de pe lume şi a pus-o în leagănul rân-durile scrise de el, aşa încât omul, mergând ca printr-o beznă, dus numai de orbii lui ochi, să aibă numai decât trebuinţă de el de poet? Cerul în care m-am cufundat în noaptea asta,—se gândi Mihai,—cu nesaţiu, cu fericire, uitând de toate su-ferinţele, nu-l văd toţi cei cari întâmplător l-au privit ca mine? Ba, mai mult decât atâta: nici celor cari l-au văzut, nici celor cari nu l-au văzut, eu n-aşi fi în stare să le spun, în versuri încă! aşa cum îl simţeam! Atunci? La ce sunt bun aşa dar?

Nu era acum întâia oară când Mihai sângera, sfâşiat, de întrebările şi de răspunsurile lui, fără cruţare. O adevărată suferinţă îndura bietul tânăr. Plapoma de iarnă, cu care se învelea, i se părea groasă, îl asuda; salteaua de pae scâşnea strivită de şoldurile lor osoase. Nu mai privea cerul, îşi luase privirea dela el, ca dela o amăgire, şi, obosit, se gândea cu necaz că oricare bucurie i se întoarce în potrivă, că mustrările de cuget îl urmăresc până şi în contemplare. Dela infinitul mare, coborâse la el, la infinitul mic. Cu grămada îi veneau în amintire poeziile scrise de el, dar scriitorul abea că le murmura primele rânduri, şi le şi izgonca. Nimic nu-i mai plăcea. Toate i se păreau goale de înţeles, veştede de frumuseţi, fără nici o noimă.

Voi să-şi întoarcă iarăş privirile uscate de in-somnie către generosul cer instelat. Fixă cu în cor-dare steaua Vega. Safirul ceresc i se păru că pică până la el, ca un şireag de lacrămi.

Voci morăcănoase, pline de răutate, se auzeau din casă. Glasurile, bine cunoscute lui, erau scă-zute, stăpânite, hârâiau. Mihai ar fi vrut şi n-ar fi vrut să le audă. Bătrânii lui părinţi se certau. Moşneagul se dusese să-şi aprindă ţigara dela can-delă, în odaia în care-i dormea soţia. Era destul să se audă unul pe altul, cei doi soţi, la olaltă de patruzeci de ani, şi sfada începea. Vecinic aceleaşi lucruri îşi spuneau, cu aceleaşi ocări se înfruntau, era vădit că nu şe pot suferi, şi trăiau împreună! Aşa vieţuiseră la olaltă şi tot aşa ar mai fi hală-duit o mie de ani!

Mihai ştia că una din marile lor nemulţumiri era el. Nu-i pricepeau rostul pe lume. Om voinic, scăpat de armată, să nu muncească, să nu dea din mâni, cum ziceau ei, când ei la vârsta lui se că-sătoriseră, asta era cu adevărat pacostea lui Dumne-zeu! Mihai, ce-i drept nu le mânca pâinea neagră şi puţină, dar părinţii tot nemulţumiţi erau. Carte ştiau ei bine că nu învaţă, pentrucă nu urma la nici o şcoală; atunci ce făcea găliganul lor de băiat? Nu era hoţ, nu era prost, vedeau bine, şi părinţii şi mai încurcaţi, rămâneau.

Până să aţipească, Oprişan se gândi cu recunoş-tinţă înduioşată la unii din prietenii lui, cu care îşi făcea vacul! Când genele începură să i se apro-pie şi să se împreune, el şi se pornise să viseze.

Luna începuse să apună, când poetul adormi, zâmbind însfârşit, căci uitase, ca la vârsta ce o avea, mustrările aspre ale cugetului.

Ziua îşi albăstrea pânzele de cânepă, cocoşii în-cepură a trâmbiţa zorile, carele grele se porneau pe drumurile prăfoase ale ţării. Bucureştii începu-seră să aue ca un ghioc uriaş.

Unde-l cunoaştem, ca student, în lumea universităţii, pe nepotul lui Matei Dumbărău, fecior al procopsi-tului cârciumar Tase Dumbărău, şi’ aflăm înclinările.

Pe uşile veşnic deschise ale universităţii era un du-te vino fără de răgaz, în epoca examenului de primăvară, şi-n ajunul ei. Junimea, viitorul ţarii, îngrijorată, nu mai avea astâmpăr. Forfota prin săli, prin culoare, scara nu se mai odihnea. Prie-tenii, care învăţau împreună, nu se mai părăseau, nici pe băncile facultăţii. Domnişoarele studente dela litere şi dela filozofie se rugau până şi de necunoscuţi să le sufle la o ananghie. Numele profesorilor umblau din gură în gură.

Furnicarul dela drept, sutele de viitori avocaţi şi judecători, se aduna şi se împrăştia în fierbere nepotolită, în marile săli, după cum se vestea că va veni cutare domn profesor, sau că nu poate veni

Erau studenţi care nu se arătau decât la examene, alţii veneau rar ca la biserică; unii, rozi-toarele, nu lipsiseră o zi dela cursuri, oricât de nerodnice ar fi fost. Unii dintre profesori ţineau, să-i vadă des pe elevi, alţii habar n-aveau de mu-trele lor. Studenţii dela medicină şi dela ştiinţe, priveau ca o pagubă reală o lipsi dela cursuri; cei dela drept se amestecau în toate sosurile: erau funcţionari ai Statului, stâlpii de cafenele cât e ziua de lungă şi noaptea până târziu, jucători de cărţi în rând cu toţi profesioniştii, şi făceau zâm-bre să joace roluri în politică.

Fierberea din universitate nu contenea decât în vacanţe. Multe din cursuri se ţineau cu regula-ritate, ca şi cum profesorii mai aveau ceva de sperat de pe urma străşniciei lor, deşi unii din profesorii dela drept nu se arătau cu lunile tocmai aceştia erau miniştri, senatori, deputaţi cu vază.

Ziua fixată de el pentru examene, prea ocupatul profesor o uita, iar studenţii, interesaţi să ispră-vească, să plece pe-acasă sau în viligiatură, ori să se dea fără grije plăcerilor tinereţii, îl căutau pe acasă, pe la clubul partidului, pe la alte cluburi, şi-l găseau de multe ori, în puterea nopţii, la Capşa, în cabină, sau la Flora, şapanizând.

Se întâmplă ca domnul profesor să se supere de urmărirea poliţienească, şi să-i trimeată la plim-bare pe obraznicii elevi. Dar mai adesea îl înve-selea prinderea asta ca cu arcanul, şi râdeau, şi tovarăşele şi tovarăşii lui de petrecere. Era un pri-lej de veselie mai mult. Trăsura aştepta afară, adusă anume de băeţi, alte birje se găseau repede ca să se urce în ele studenţii clae peste grămadă, alt haz! şi examenul se ţinea, în pripă, şi pentru pu-ţinii care îl găbuiseră pe domnul profesor.

Deosebirile de mijloace, de avere părintească, se simţeau până şi între zidurile maturei şcoale. Fe-ciorul marelui proprietar de Olt, Alexandru Tă-năsescu, din adevărata familie Tănăsescu! nu putea fi prieten cu Gheorghe Săcure, băiatul pastrama-giului din Slatina, bine cunoscut lui din copilărie, coleg de liceu. Tănăsescu era într-o funie cu Du-mitrescu, fiul chiristigiului milionar din Piatra-Neamţ. Matca, vechea obârşie nu se căutau. Luxul însă avea mare trecere. Legăturile dintre tineri se tăceau prin vizitarea aceloraşi localuri, prin chefu-rile cu aceleaşi femei, când nu se întâmpla să fie mai vechi, de-acasă, din familie.

Puţine figuri triste pătau priveliştea de viaţă ve-selă, trainică, nepăsătoare, din facultate, în timpul cursurilor. Sălciile, pletoşii, visătorii şi filozofii, în furnicarul neastâmpărat, gata să fredoneze ultimul cântec la modă, căpătau surâsul comunicativ al masei, iar când vre-unul din ei se retrăgea prin unghere, avea noimă: şoptea unei colege vorbe de dragoste.

Nici un copil, nici un bătrân, în tot amestecul acela fierbinte de tineret. Fetele, tocmai la vârsta când nici un cuvânt de iubire nu cade pe piatră; când nici o aluzie nu sboară neprinsă în plasa de fluturi; când chipul bărbatului e amănunţit până la migăleală; când fizicul, la care fetiţele nici nu se gândesc, poate fi el singur simpatic sau anti-patic; tocmai la etatea lor cea mai rodnică: fetele respiră acelaş văzduh învăpăiat de dorinţe, la olaltă cu ei, cu bărbaţii potriviţi lor, cu stăpânii visurilor lor trupeşti şi sufleteşti, cu doriţii sclavi ai coche-tăriei lor!

Printre prelegerile savante, printre studiile grave, pe care trebuia să le asculte şi să le inmagazineze lumea aceasta, părguită, sburdalnică prin firea ei, se înţelege că dragostea îşi făcea mendrele în toată voia, cu nesaţiu.

Totuş, puţine perechi unrversitare porneau până la oficiul stărei civile. Inrăurirea societăţii pătrun-dea pretutindeni. «Sdrobirea carierei» sunt cele mai tragice cuvinte, în facultate şi sdrobirea aceasta înlătura toate piedicile, ori cât de dulci, ori cât de sentimentale! Junelui student îi trebue zestre, ca să parvie în oraşul lui de provincie, ca să nu-i treacă înainte confraţii, nişte dobitoci, nişte şarla-răni, spune el, şi să poată ajunge în marile dem-nităţi sociale, care dau fericirea.

In de obşte studentele sunt fete sărace, viitoare profesoare, biete lefegiţe, când pot ocupa locuri în învăţământ, când sunt şi aci protejate. Studentul sărac, mai ales el, trebue să ia seama ca să nu se încurce, penttucă cine ştie ce partidă norocoasă poate face, simpatic, cum crede el că este, şi plin de talent!

Guţă Dumbărău, oratorul trupeş, mândru, fru-mos băiat după părerea studentelor, abia scăpase din două legături amoroase, necăsătorit. Doi ani încheiaţi se amestecase printre studenţii dela litere şi făcuse cunoştinţa tuturor fetelor. Nu-şi neglijase dreptul, pentrucă avea destulă vreme de pierdut. Ca un cocoş privea în juru-i, sigur de frumuseţea lui. Fetele îl urmăreau cu privirea, puţine nu-l puteau suferi, mai toate ar fi stat de vorbă cu el, intrigate. Nici mal târziu, când una din ele, apoi alta, fuseseră înşelate şi părăsite, nu-l ocoleau. Fie-care se credea mai iscusită, mai frumoasă, mai vrednică de statornicia bărbatului, decât colegeleamăgite. «E nepotul profesorului universitar, care o să fie ministru îşi spuneau una alteia, pentru a suta oară. Ce carieră splendidă o să-şi croiască ăsta!»

Ori când ar fi vrut, Guţă putea creia o socie-tare a studenţilor, şi face cu ea minuni. Acnm, el eşia din universitate, dar avea să- ămână tot în mediul studenţimii un an întreg. Apoi, alte împre-jurări, alţi oameni, alte interese. Vizita pe unii din profesori, ea un om politic, în curând personaj. Inrudirea lui cu Matei Dumbărău era totdeauna folosită. Licenţa? ca şi când ar fi avut-o în buzu-nar. Avea s-o ia magna cum laude şi să dea o lo-vitură politică mare.

Unii din colegi căutau să-l precipite, ca să fie mai siguri, pe de-oparte de o mai strânsă legătură cu el, pe de altă parte că partidul politic pe care voiau să-l servească, va ţine seama mâine, când nu vor mai fi pe bănci, de concursul lor. Avea să scornească ceva oratorul, ca să-i pună în evidenţă şi să iacă din ei o falangă de preţ. Guţă le-o fă-găduise. Partidul de la putere îşi împărţise de mult posturile, numai cu opoziţia se mai putea cădea la tocmeală. In întrunirile lor mici, Guţă vorbea mult, dar nu ca un prieten, ca la un sfat, ci se ridica pe scaun, pe când în juru-i se făcea tăcere. Adevărat orator! Băeţii îl înconjurau ca pe adevă-ratul lor, şef, ca pe împărţitorul de mijloace de mâine, ca pe nepotul lui Matei Dumbărău, cel mai mare orator.

Aci facem cunoştinţa de aproape cu sora ministeriabilului Dumbărău, Maria Bugulescu, cu fiică-sa Aglaea, menită scenei.

Mihail Oprişanu ciocăni la uşe, încet, şi aşteaptă cu stânjeneala aproape dureroasă, cu nerăbdarea şi grija lui de totdeauna, când avea să treacă peste cercul cunoştinţelor lui. Nu adăsta mult, şi însăşi vocea aşteptată cu îndoială în inimă, strigă din lăuntral sălii: «intră», limpede.

Flăcăul îşi mai şterse odată picioarele de preş, aplecat, şi intră, cu pălăria în mâna care deschidea uşa, cu dreapta gata sîo întindă.

Nu se înşelase: glasul Aglaei îl poftea să intre. Fata îşi scutură capul, ca să-şi înlăture şuviţele de păr căzute pe frunte, şi mâna ei nervoasă se în-tinse repede, şi grabnic strânse mâna tânărului sfios. Mihai abia avusese vreme să-şi privească prietena bine, să îngaime ceva, şi se şi afla în faţa mamei ei.

Muma se numea încă Bugulescu, după numele bărbatului ei, tată bun al Aglaei, soţ cu care era în proces de divorţ de trei ani încheiaţi. Bărbat şi soţie primiseră amândoi să se despartă, din pricina vecinicei nepotriviri «de caracter», care divorţase patruzeci la sută din femeile Bucureştilor, de băr-baţii lor. Domnul Bugulescu lăsa din parte-i pro-cesul să tărăgănească, pentrucă «pensia alimeitară» plătită de el cu regularitate, o ajuta mai ales pe fiică-sa, de care se despărţise cu părintească părere de rău. Şi Aglaia ar fi rămas la el, dacă nu s-ar fi gândit că mâine poimâine taică-său se poate în-sura, şi ea va avea de îndurat autoritatea unei mame vitrege. Pe de altă parte, fată cu judecată, se simţea mai slobodă cu măsa de cât cu tatăl ei şi, într-adevăr, de cum i se divorţaseră părinţii, dăduse examen şi se înscrisese la Conservatorul de declamaţie. Era acum la sfârşitul anului al treilea.

Pe Mihai Oprişan, fata îl cunoscuse din reviste, ca nume, apoi, printr-un coleg de conservator, îi făcuse cunoştinţa printre alţi începători în ale Artei.

Gazdele şi mosafirul stătură două minute de vorbă toate trei în jurul mesei din mijlocul salonaşului modest, apoi Aglaia trecu în odaia cea-laltă, de dormit, ca să se pieptene. Rămasă cu tânărul a cărui meserie o ignora, muma îl cerceta.

Pulpanele redingotei negre a lui Mihai atârnau în dreapta şi în stânga scaunului obişnuit, de pae, ca două aripi fără viaţă. Căptuşeala lor ciuruită pe jos cu desăvârşise, lăsa să se vadă, acolo unde găurile erau mai mari, o scamă neagră, iar pe alocuri părea mâncată mărunt şi stăruitor de şoareci.

Cucoana Maria Bugulescu se uita nedumerită la mosafirul acesta, şi se întreba pentru a zecea oară, ce-i poate folosi fie-si prietenia unui calic şi stângaci ca acela. Gândul că fiica ei ar putea să se îndră-gostească să-şi încurce măcar un crâmpei din viaţă, cu nevinovăţie chiar, cu un asemenea pârlit, o înora şi o făcea să nu-l poată dispreţul sau să-l privească cu milă.

«Tinereţele sunt oarbe şi nebune, se întuneca ea, şi căuta să-l tragă de limbă pe Mihai. Băiatul răspundea întrebărilor fără umbră de bănuìală. Cucoana îl iscodea, dacă fie-sa e frumoasă, dacă are talent, dacă e bine văzută şi ce crede el că va putea face Aglaia în viitor.

Abia îşi isprăvise doamna Bugulescu grosul anchetei, şi Guţă Dumbărău după două repezi cio-cănituri la uşe, intră deadreptul în salonul la care bătuse, ca un obişnuit al casei. Cucoana gazdă văzu cu mirare, că Guţă e prieten cu Oprişanu.

— Suntem neamuri noi, găsi ea cu cale să lă-murească: tatăl lui Guţă şi cu mine, şi cu Matei Dumbărău, de care cred că vei fi auzit, suntem fraţi şi soră.

Lămurirea luase o greutate de pe inima lui Mihai. Văzându-l pe Dumbărău intrând ca la el acasă, acolo, la Aglaia, cu aerul lui de om sigur de el, bine înţolit, pieptos, puternic, poetul îngăl-benise. Deşi nu era îndrăgostit, fata îl plăcea mult, mai cu seamă pentru că-i recita versurile.

— N-ai mai venit pe la noi de o sută de ani! zise Aglaia.

— Nu ştiţi câte am pe cap! La Universitate, la «Cercul nostru», — profesorii mă chiamă pela ei pe acasă: unde nu mă duc? De când am intrat în politică şi noi studenţii, avem conciliabule... cu şefiii politici de culoare, cu toţi cronanii ăi mari. Eri am vorbit cu un şef de partid, ce credeţi? O să dăm o lovitură!... val vârtej se duce guvernul!

Un domn bine cunoscut casei îşi făcu intrarea salutând uşor, zâmbind în dreapta şi în stânga. Bătuse pe semne la uşe, dar nu auzise nimeni. Era Gheorghiet, cunoscut şi lui Oprişan dela masa îmbelşugată din fundul cârciumei lui Dumbărău tatăl.

— Dacă răsturnă m guvernul, se adresă de astă dată Guţă lui Gheorghiet, viitorul nostru, a vreo douăzeci de inşi, e asigurat.

— Fără noi, domnule Guţă, n-o să pupaţi putere! râse şi făcu cu ochiul Măriei Bugulescu, noul venit. Cine vine la întruniri, dacă nu mahalaua adusă de mine şi de alţii ca mine? Când sunt manifes-taţii, cine-şi bagă pieptuî în baioneta dorobanţului: oratorii? dumneata domnule student, ori ăia săracii aduşi de mine? şi Gheorghief se bătu în piept.

— Foarte bine! Bate laba ’ncoace! făcu Dum-bărău, în graiul lui Gheorghief. Parcă Statul n-are destule funcţii bănoase şi pentru noi şi pentru voi? Să mergem mână 'n mână. Ce ceri dumneata? Ştii cu cine vorbeşti?

— Conu Matei să trăiască! înţelese electorul.

— Slujba de intendent delà cimitirul Belu? Face cât o moşie, ştiu! îşi dădu ochii peste cap, oratorul. Vreai să fii inspector comunal? Vreai un spital ca să fii ici în centrul oraşului, să n-ai grije de coşniţă, de chiria casei, de lemne, de lumină, e! şi că te altele, numai stomac şi buzunar să ai! Carte ai, n-ai, nimeni nu te întreabă. E vorba de ce servicii ai adus partidului. Pe Stroe Bubuc, care face propagandă în mahala pentru ai noştri şi pă-sueşte lumea la bir, numai ca să vie la întrunirile noastre, o să-l înalţe la şef de percepţie. Il împru-mută unul de-ai noştri pe ipotecă, cu suma care trebue depusă la Finanţe, drept garanţie, şi-l face şef-perceptor! Il procopseşte, pentru că şi el îşi pune pielea în saramură. In doi ani ai să vezi cine e Bubuc!

— Da mai lăsaţi politica! se plictisi Aglaia.

— Ştii pentru ce am venit la tine, Aglăiţo?

— Spune.

— Dăm o serată, noi, «Cercul nostru» şi vezi cum sunt eu? m-am gândit la tine, să ne dai concursul. Are să spue monoloage şi Zapcu din Teatrul Naţional, aşa că vei fi în tovărăşie bună. Alege câteva bucăţi... mai tari, vre-o trei.

Foarte frumos dm partea ta. Am să spun şi o poezie de Oprişanu...

Mihai se înroşi ca o fată. Voi să protesteze.

— Lasă, dragă, să te facem cunoscut! reteză Guţă. Dacă nu ne-om servi prietenii... aşa e viaţa...

— Ştii că azi e ziua dumitale? îl întrebă Aglaia pe Oprişan.

— Cum, ziua mea? se sperie aproape scriitorul

— Astăzi împlineşti douăzeci şi patru de ani.

Oprişan se zăpăci de tot. Era adevărat. Implinea chiar azi douzeci şi patru de ani. Aglaia îşi amin-tea acum. îl întrebase odată, întâmplător, când e data naşterii lui... Şi ea ţinea minte, când nici el, şi nimeni altul pe lume, nici prietenii, nici pă-rinţii, nu se gândiseră la ea. O mare bucurie simţea că i se urcă din inimă pe obraji, şi ar fi dat o parte din viaţa lui, ca să nu i se citească pe chip! Cu capul plecat, zâmbind totuşi îl zări pe Gheor-ghiet fâcându-i semne gazdei, muma Aglaei. Guţă Dumbărău o ameninţă pe fată cu degetul.

— Ia vezi nu te juca cu focul! glumi vărul.

— Dumneata nu ştiai, şi Aglăiţa mea ştia! se cruci Maria.

Mihai se înfundase pe locul lui, cu desăvârşire. Intre mumă, Gheorghief, Dumbărău şi Aglaia, era un schimb de priviri, pe care fata nu le mai putea îndura.

«Ia te uită, se gândi ea, şi netotul ăsta de poet cum se pierde, cum nu mai e în stare să-şi scoată nasul din podele! Să creadă lumea că e între noi cine ştie ce!

— De ce vă miraţi, de ce faceţi atâta caz nepotrivit de un lucru de nimic? izbucni ea, supărată. Ziua naşterii mele este totdeauna sărbătoriră în casa noastră. Asta o ştiţi. Primesc plocoane, feli-citări. Aproape toţi cei care mă cunosc o ţin minte. Tot aşa ţin şi eu minte pe a tatii, pe a mamei, pe a unchiului, pe a profesoarelor mele, şi a-şi ţine-o minte şi pe a dumitale, se răsti ea la Gheor-ghief, dacă mi-ai fi spus-o vre-odată. Şi zilele de naştere ale prietenilor le ştiu. Mă mir de domnul Oprişan că nu o ţine minte, de şi a fost în stare să mi-o spue mie.

Mihai simţi că-i ard urechile, ca bătute cu o nuia. Aglaia se însorsese împotriva lui, ca să scape de încurcătura pe care o iscase tot ea. Cum stătea aplecat adânc, covârşit de stângăcia şi de neprice-perea lui de a eşi la mal, zări un picior bărbătesc alunecând încet către altul femeesc, întins destul de tare. Ridică ochii, căutând fără să vrea, să nu afle tainele altora. Gheorghief şi Maria se priveau ţintă. Faţa mumei încă arăta deziluzie şi necaz, pentru cele auzite. Totuş, al ei era piciorul femeesc ce se apropia, se lipea şi se împletea cu pi-ciorul electorului Gheorghief, pe sub masă.

— Eu vă las! sări dela locul lui, Dumbărău. Vezi Aglaio să fii tare. Ziua reprezentaţiei până acum n-a fost hotărâtă. Ţi-o vestesc eu. Serata literară va fi urmată de bal. Ia vino să-ţi spun ceva la ureche...

Amândoi intrară într-un ungher al casei, şi ochii cari îi urmăriră o clipă se întoarseră, să se fixeze deasupra mesei.

— Nu te apuca să spui prostiile lui Oprişan. Individul ăsta, am aflat de curând, nici student nu e măcar. Ai vre-un interes? Fii fată deşteaptă! Dacă ai minte, ascultă ici: recită o poezie a vre-unui gazetar. Tu ai nevoe de reclamă. Şi profe-soarele tale şi actorii din teatru, îi cunosc eu! altfel au să se uite la tine, când ţi-or vedea nu-mele în gazetă, înotând în laude. Nu-i ştii şi pe ei cum umblă dtfpă ele?... Să ştii să-ţi faci tre-burile, fetiţo! Nu-ţi pune în cârcă un pachet de zdrenţe, ca băiatul ăsta. Are sau n-are talent, n-o să-l scoatem noi la iveală, dacă nu are protecţii şi legături cu societatea, cu lumea vie, cu ziariştii şi cu oamenii politici. Fii deşteaptă!

Dumbărău zâmbi în ochii vară-si, o bătu pe spate, se întoarse cu vioiciune, sărută mâna mă-tuşe-si, dădu mâna în treacăt cu Gheorghief, şi ca şi cum ar fi vrut să afle dacă poetul are vre-o bănuială, strânse cu putere şi îndelung palma slabă a nebănuitorului trubadur.

In uşa intredeschisă, viitorul om politic întoarse capul şi spuse tare, căutându-se în buzunarul de sus al vestei:

- Mi-am uitat faimosul meu ceas de aur... Cred că-i acasă... Cât e ceasul?

Gheorghief se uită la ornic şi rosti:

— La mine e cinci, dar nu cred să meargă bine. Domnule Oprişan, cât e la dumneata?

— Eu n-am ceasornic, răspunse foarte simplu cel întrebat.

Electorul săltă pe scaun:

— Cum? n-ai de loc ceasornic?

Un circuit de priviri făcu înconjurul omului fără ceas. Râzând, Guţă închise uşa în urmă-i.

Şi se făcu tăcere.

— Dumneata ai părinţi? îl întrebă mai iârziu muma pe trubadur.

— Am şi tată şi mamă, răspunse el scurt, dornic să fie la zece kilometri departe de casa aceia.

«Ai! se gândea Maria, şi nu-ţi cârpeşte mă-ta redingota ceia de ocară!»

— Şi dumneata n-ai nici o meserie, de nu-ţi trebue ceasornic? îl încolţi Gheorghief.

Ochii lui Mihai se cătrăniseră de ură. Abia se înfrâna să răspundă cu voce obişnuită.

— N-am nevoe. Nu sunt birjar, să-mi socotesc vremea pe ore.

— Dar nici data naşterii dumitale să n-o ştii, s-a mai pomenit? un om cu carte!... se minună gazda.

— Bine c-o ştie Aglaia... rânji Gheorgief.

— Va să zică nici părinţii dumitale nu te-au felicitat astăzi!... se uimi prefăcută, muma. Numai tu, Aglăiţo, mamă, duci grije tuturora!

— Ertaţi-mă că nu mai pot sta... se sculă poetul, încheindu-şi pe nemerite haina.

Clocotea. «Dacă le-aşi spune acuma, se întrebă el, să-şi deslipească picioarele, ce s-ar întâmpla? Pretutindeni aceiaşi răutate şi murdărie. Şi Aglaia asta: o gâscă! Ce caut aici?»

Scaunele se dădură în lături; Gheorgief întinse mâna, iar Oprişan nu avu curajul să refuze nici una din palmele ce i se întinseră din toate păr-ţile. Când eşi în stradă, bardul înţelese că-i fusese cald; că înăbuşă în încăperea nesuferită a salo-nului acelg.

Aci, în sfârşit, aflăm cum se cade, din amintirile lui Tase, cum de ajunsese frate-său Matei să se urce până la Minister, şi cine şi ce îi slujise de scară.

Acsizele comunale fuseseră desfiinţate...

Iancu Oprişan, şef de acsize, cel care veşnic striga: «Ho, c-om bea!» îşi pierduse postul, mă-nos, şi cu mare greutate fusese numit agent de percepţie. Bătrânii lui părinţi fuseseră crâncen lo-viţi prin paguba fiului. El era aproape singurul sprijin al casei. La el la barieră, la acsize, trimi-teau bătrânii de câte două ori pe săptămână după merinde.

Cu banii, Iancu era mai sgârcit. Dar de-ale gurii trimetea prin oameni, când se potrivea: ouă, brânză, pastramă, peşte, ţuică şi vin, şi uneori chiar carne proaspătă, luată pe semne pe rachiu dela Gliiţă măcelarul, bun prieten cu el, om se-rios şi delegat al mahalalei.

In percepţia comunală, Iancu deocamdată bâjbâia, începuse să ciupească, nu trăia numai cu scârba de leafă, primită dela perceptor, dar îl stin-gherea oraşul, nu cuteza să-i ceară sau să-i ia oră-şanului, chiar când îi făcea o treabă, ca săteanu-lui, om supus, tăcut, fricos şi fără neamuri ca fi-tecine în Bucureşti.

Şi apoi Iancu se învăţase, la barieră, să bea toată ziua, de cum deschidea ochii, şi mult. Cârciuma îi storcea, aşa dar, de gologani. La acsize lua cu vadra din butoaele venite la taxare. Trebuia să înveţe a bea pe socoteala altora; lucru tare potrivit cu meseria lui, dar pe care nu-l deprinsese. Bea şi înainte vreme la crâşme pe banul lui, dar saţiul nu-l avea acolo. Parte din băutura de care trupul lui simţea adâncă nevoe, saţiul, o avusese la în-demână în şipuri, clondire, ulcioare, pe sub pat, pe o poliţă, acolo în odăiţa dela acsize. Astăzi şi pe aceasta trebue s-o cumpere, ca şi pe cealaltă care ţinea de chef, de cinste, băută în tovărăşìa bunilor tovarăşi: Ghiţâ delegatul mahalalei, Tase Dumbărău, Stroe Bubuc, agent de percepţie la Stat, Petrescu dela Primărie, Săvescu, arhivarul de tri-bunal, şi popa Clondir, drăguţul de el.

Pesemne că băutura din oraş nici nu era curată neprefăcută, ca aceia dela margini. Veselia ei se schimba în durere de cap, în ameţeli şi întristare. Dar, ca pe o amantă iubită cu tot focul tinereţii, Iancu n-o lăsa. Pe de altă parte serviciul din oraş nu-l îngăduia beat, şi fostul şef de acsise nu avea răgiz să se trezească, trecând din beţie ’n beţie, fără popas îndelungat.

Trei luni de zile dase din colţ in colţ, fără slujbă,, împrumutând dela unul şi dela altul câte o ca-rboavă de cinci lei, câte o piesă de doi. Incepuse să fie refuzat. Rău şi greu. Nevoia, de băutură şi— o mulţumea din belşug. Norocul beţivului n-are seamăn. Umblând din cârciumă în cârciumă trebuia să găsească trei inşi, ciocnind între ei, oameni cu-noscuţi, între cari să fie bine venit. Pe cine nu-l cinstise el? «Ho, c-om bea » strigase şeful ani de-a rândul în toate cârciumele Bucureştilor şi po-runcise din mână în mână, aşa, să toarne - negus-torul pentru toată lumea câtă era jn prăvălie. Care cârciumar din Bucureşti nu-i cunoştea francii şi nu băuse din cinstea lui? Găsit fără slujbă «de! se întâmplă omului!» avea credit, fireşte!

Dar dela o lună, negustorii, de băutură, înţele-gând că tot, nu s-a căpătuit, pricepând că n-are nici o proţecţia serioasă, care să-l vâre 'n pâine, şi prin iscodiri, aflând chiar din gura lui că nu face nici un fel de politică, începuseră să se codească a-i da pe credit. Incepură să arate tabelele bătute în frun-tea tuturor magazinelor: «Creditul refuzat». Unii i-o retezară altfel: «Mai ai de plată, domnule Iancu! Vremurile sunt grele...» sau, mai prietenos: «Mai lasă-i şi pe alţii să plătească, şefule! că destul cin-steai pe toţi nebunii! Sau dus dracului acsizele!»

Oameni deştepţi şi cu caracter, reflectă Iancu. silit să asemene oamenii între ei.

Şi ar fi fost multă vreme fără căpătâi, şi lumea ar fi început să-l ocolească, dacă întâmplarea nu-l făcea să cadă în şleahta conului Mişu, cel mai iu-bit om politic al Bucureştilor, cel pe care alegă-torii bucureşteni: din Grozăveşti, dela Obor, din câmpul Teilor, delà Filaret, din Tâbăcari, îl înţe-legeau ca pe un frate, îl iubeau ca pe un părinte risipitor, se târau după el până la Floreasca şi Ciu-rel, avocat de meserie, şi totdeauna ales al Capi-talei. Conu Mişu nu era la putere,—ai noştri erau în opoziţie,—dar să-l căpătuiască pe Iancu, a fost în stare să se ducă cu el la unul din adversari, prieten de altfel, consilier comunal, şi să-i spună, cu glasul lui dogit:

— «Daţii băiatului ăsta o slujbă, că vă com-bate de vă rupe, de-l-oi lua eu pe mână. Pe ăsta bă! îl cunosc Bucureştii ca pe mine!»

Aşa vorbise conu Mişu şi Iancu a fost numit.

La acsize, pe bariera încredinţată lui, Iancu O-prişanu fusese stăpân, neturburat decât de rarile inspecţii la patru cinci zile, câte un minut două. La slujbă avea stăpân în toată legea. Pleca dimi-neaţa din percepţie sub ochiul stăpânului, şi ace-laş ochi cercetător îl primea seara, îi cerceta con-dicile şi-l pătrundea scormonitor, până-n buzunare.

Cu Iancu tot se purta mai omenos, perceptorul, pentrucă îl cunoştea, pentru că şi el băuse şi se ospătase de multe ori pe socoteala «şefului» dela acsize; dar cu ceilalţi: era un câine mops, şi-l făcea albie de porci.

— «Ciupiţi şi voi, se răţoia perceptorul adesea, furios, slujbă fără picuşuri nu se poate! dar lă-saţi-mă şi pe mine să trăesc! Nu-mi luaţi şi pâinea copiilor mei! Am de plătit Statului, şi dacă aface-rile grase tot voi le luaţi, Statul mă vinde, nu vrea să ştie, el se despăgubeşte cu garanţia mea, cu casele mele! Omul care m-a numit aici, are o mie de lei pe lună delà mine!» se destăinuia el, fără înconjur.

Numele celui care-l numise, nu era o taină pentru nimeni. Gică Ionescu, ajutorul de primar, făcuse toate numirile de perceptori comunali şi primea câte o mie de lei, dela fiecare, lunar.

Suflet bun, ca toţi beţivii, Iancu da dreptate şi agenţilor şi mai marelui. Dar când şe întâmpla să-i pice o afacere bună, uita să se gândească şi la altul. Avea şi el nevoi multe. Pe părinţi, la care se mutase, de când eşise dela acsize, îi ajuta după putere. Acum el era stăpân în casa bătrână. Pe frate-său Mihai îl hotărâse se caute o slujbă, şi l îngăduia în casă, unde aproape că nu mai era loc pentru el.

In cârciuma lui Tase Dumbarau, chefurile în-cepuseră să se rărească tot mai mult. Mărginaşii Bucureştilor nu mai petreceau unii cu alţii în mahalaua lor, ci, atraşi de centru, se îndrumau într-acolo. Cam de pe când îşi lepădaseră panta-lonii creţi, hainele cu ceaprazuri şi bumbi de aramă şi ghetele cu scârţâitori, cu tocuri înalte: ca să poată trece rândunica printre talpă şi toc, cam de pe atunci începuseră să fie atraşi de miezul ora-şului. Odată portul mitocănesc lepădat, veneau să se amestece cu «nemţeştii» pe cari îi ciornăgiseră ori de câte ori avuseseră prilej.

Intrunirile publice, la cari fuseseră aduşi de co-misari şi agenţi electorali, oratorii pe care îi ad-miraseră, le schimbaseră portul şi le făcuse centrul Capitalei familiar. Muzica militară avusese şi ea mare înrâurire. Lăutarii nu mai erau căutaţi, decât după ce apucau oamenii să se chefuiască. Atunci abia îi prindea nostalgia propriilor lor făpturi şi chefuri de odinioară.

După sgomotoasa muzică militară, era în stare cetăţeanul din Tirchileşti să se ducă până la Lu-ther sau la Bragadiru, în capătul căii Rahova, iar cel din Filaret până la Oppler. Pe de altă parte berea se împământenea şi lua locul vinului pa-triarhal şi naţional.

Cu desfiinţarea acsizelor comunale, Tase Dum-bărău pierduse şi legăturile lui cu contraban-diştii de spirt!

«Şi pe asta o s-o dreagă Matei, când o veni la putere!» se mângâiase el, cu nădejdea.

Dar frate-său mai mic îi spusese limpede că acsizele nu se vor reînfinţa, şi îl sfătuise să cum-pere locuri virane, cât o putea de multe.

Aşa gras, şi greoi cum părea fără să fie, nea-dormit la pândă câ un lup flămând: ani de zile stătuse Tase asupra revărsaţilor Bucureşti. De cum avea nevoe un proprietar de bani, cârciumarul Dumbărău era acolo, gata să-l împrumute. Iar la încheerea împrumutului, când proprietarul de case sau de locuri se lăsa tot în nădejdea banilor lui Tase, hangiul şiret se da la fund. Strâmtoratul proprietar se vedea nevoit să-l caute, să-i facă pro-puneri. Tase se lăsa greu. Vremurile se schimba-seră, nu mai erau prielnice oraşului; seceta adu-sese mare sărăcie; ţăranii mureau cu miile de foame. Statul le da porumb cala gâini, — şi toata avuţia ţărei dela ei pornea. Să împrumute în ase-menea timpuri nesigure, pe hipotecă, să cumpere, era adevărată nebunie, mai ales când el, Tase, mai avea pe umeri acareturi şi locuri în Bucureşti, neproducătoare de venit!

Văduvele, orfanii lăsaţi pe mâni nepricepute ori neputincioase, familiile numeroase şi mizerabile se lăsau legate ferecate de hangiul cămătar, care trecea apoi de binefăcător.

In cercetarea hârtiilor, la încheerea ultimelor acte, Tase nu uita să alerge la Matei. Avea opt locuri virane în Capitală şi trei clădiri.

«Ce om am să fac din fiu-meu, dacă mi-o merge după dibăcia mea» se înfiora, în visurile lui de părinte şi de bogătaş, hangiul Dumbărău.

Ce-i drept, nu era totdeauna sigur de viitor. Câte odată, Tase vedea ca prin naagra pâclâ. Ha-nul nu mai mergea. Ani răi bântuiseră satele şi ţăranii mâncau pe drumuri, în căruţele lor nea-coperite, când târguiau din oraş sau vindeau. Goale stăteau cămăruile hanului, iar în esle numai caii hangiului ronţăiau, pae şi coceni de porumb, cumpăraţi de stăpân. Sâmbăta şi Dumineca mai era puţin dever, dar nu se asemăna cu cel de odi-nioară. Cârciumile se înmulţiseră, aşa că mirosul de fleici şi de mititei tot mai plutea de-alungul străzilor, ca într-un oraş încăpăţânat să trăiască din belşug, bine, crape de foame cei dela ţară şi piară lumea toată.

Venituri nemai având, multe, fiu-său cerând mereu de cheltuială, negustorul dase de fundul pungii.

«Daca lipsa dela sate se întinde pecingene până în Bucureşti, ce fac eu cu casele şi locurile cum-părate? Preţurile lor scad, venituri am puţine, de cheltuit: nu pot să nu cheltuesc, tocmai acum când fecioru-meu e la mal... Eu: fără carte; fiu-meu fără bani; ce ne-om face? Numai la Matei mi-e nădejdea! El a prins rădăcină şi se ţine bine.

Şi toată povestea lui Matei î se desluşa, pentru a suta oară, fratelui mai mare.

Matei, pentrucă se arătase destoinic la învăţătură, fusese lăsat de părinţi să înveţe; pe când el, Tase legase şorţul verde dinainte şi stase la teşgheaua pă-rintească, în aceiaş crâşmă, astăzi a lui.

De multe ori Tase, slobozindu-se în pivniţă ca o găleată în puţ, ca să scoată turburelul cerut dela canea de beţivi, clipise în întunecimea beciului ca să şteargă din ochi arătarea lui Matei, a frate-lui care tocmai în răstimpul scurt al asvârlirii lui pe gârlici, trecuse prin curtea luminată, cu cărţi la subţioară, ca un domn oarecare, ca un fecior de boer. Tase suferise în vremea aceia, dar fusese destul de cuminte ca să se învinuiască singur că ocolise şcoala, şi să rămână la teşghea şi la gura boloboacelor cu Drăgăşani, cu Dealul Mare.

Aminteri, ce-i drept, da, Matei nu căutase nici odată să-l umilească. Moştenise şi el chibzuiala pă-rinţilor şi, din clasa şasea de liceu, dădea lecţii prin familii, destul de bine plătit pe atunci.

Ajuns student, se mutase cu totul la familia Mascuris, ai cărei copii îi dăscălea. Mare iscusinţă, şi afurisită pătrundere avusese, la vârsta lui! De-acolo i se trăgea tot norocul! Iubit de boerul în-fricoşat ca un copil al lui, ca un ginere, mâncând la olaltă în familia lui, purtat prin lume, dus de cupeul casei, recomandat ca urmaş — parcă: fa-milia Dumbărău crezuse că-i fuge pământul de sub picioare, când veni vestea că Mascuris, fostul mi-nistru, a murit.

Şi pe dată şoaptele veninoase începuseră... Domnul Mascuris murise după o boală prea scurtă. Se spunea că ar fi fost otrăvit de nevastă-sa, dornică să scape de el, ca să se mărite cu profesorul, om tânăr, ajuns în casa lor adevărat stăpân.

Bănuiala umblase multe drumuri, fusese şi pela procuror, şi mustise, ca vinul nou în doage slabe, şi prin unele gazete.

Procurorul, care se întâmplase să fie numit toc-mai de Mascuris, pe când răposatul fusese ministru de justiţie, nu cutezese să se mişte, şi luase acasă, s-o păstreze la el, pentru cine ştie ce întâmplare, acuzaţia ticăloasă. Dacă ar fi dat-o la iveală, doamna Mascuris, înrudită prin neamurile ei cu toate fa-miliile cârmuitoare ale ţării de peste o sută de ani, depe timpul Fanarioţilor, l-ar fi svârlit pe dobito-cul de procuror depe fotoliul lui din Capitală, cel puţin la Dorohoi.

Magistratul nu putea face altceva mai bun, de-cât să-i aratei onoratei doamne, după un timp, de-nunţurile ticăloase, în copie fireşte, ca un supus al ei umilit şi care s-ar putea s-o roage într-o zi, ca să pună o vorbă de temei pentru avansarea lui.

Cei care scriseseră la gazetă, tăcuseră îndată şi cu plăcere, când tânărul Matei Dumbărău, impo-zant cum era şi despre care aflaseră că va să fie unul dintre oamenii noştri mari, veni să le facă cunoştinţa, şi, ca o dovadă a viitoarelor lui mă-riri, le împărţi putinţa unei vilegiaturi.

Pe vremea aceia, Tase nu-şi mai vedea fratele de fel. Matei nu se abătuse pela casa părintească nici odată. Multa învăţătură la care se înhămase îl ţinea locului, şi poate că şi averea şi afacerile răposatului Mascuris, tot el trebuia să le orându-iască. Tata şi mama lui, mai aprinşi acum de dra-gul deşteptului lor băiat decât oricând, pentrucă atâta cărturar şi om legat cu lumea cea mare aveau şi ei în neam, cutezau din când în când să treacă prin faţa caselor măreţe, în cari hălăduia fiul lor. Sfielnici aşteptau pela poartă bătrânii, doar s-o ivi vre-o slugă mai limbută, s?'o roage, cinstind-o la nevoe, ca să-l vestească pe domnul Matei, că tată-său, ori rnă-sa, vor sări vorbească.

Şi e drept că domnul Matei se schimba la faţă, că-i poftea numai decât în casă, şi că-i rugase să lase ţărănia la oparte, şi să sune de-adreptul la uşe ca toată lumea.

«E plin de griji şi supărat foc! Par-că n-ar fi de vârsta lui, de douăzeci şi ceva de ani... Are să se treacă repede!...» o auzea Tase pe maică-sa câi-nându se de fiul cel preţuit.

La douăzeci şi cinci de ani, Matei avea barbă, şi ai fi jurat că făcea tot ce putea ca să pară mai bătrân. Pe semne ca să se apropie, măcar la înfăţi-şare, de vârsta d-nei Mascuris, care îşi lepădă vă-duvia tristă şi-l luă de bărbat curînd curând după licenţă.

Fireşte că-l iubea pe Matei şi avea de ce să-i fie recunoscătoare, fosta doamnă Mascuris. Cu două-zeci şi cinci de ani îi fusese mai mare soţul; bă-trân îl luase; şi la şeaptezeci şi cinci de ani abia se îndurase să-şi dea sufletul. Şi mai şoptea lumea de otrăvire, de omor! unchiaşul îi încurcase viaţa, şi acum deşi împlinea cincizeci de ani, cucoana Aspazia voia să trăiască.

Tase o înţelegea de minune pe cucoană, şi-i da dreptate, dar nu putea pricepe cum se putuse a-propia de ea Matei, şi cum mu sta ţurţure de ghiaţă sub aceiaş plapomă cu ea. O văzuse oare, frate-său mai mic, om învăţat, pe scălâmba de ciocoaică, altfel decâl el, Tase, care era un bădă-ran, un mitocan, un cârciumar? Toată ea: o maimuţă neagră, gata să sară de ici colo, şi cu trupul şi cu ochii şi cu gândul; un cap cât un pumn, cu un smoc de păr sărac, cât la o păpuşe smulsă de copii, şi spălăcit, eşit, mort; cu un ochi mai mic şi altul mai mare, spionându-se parcă între ei, neliniştiţi şi înfundaţi; mâinile ei păreau împletite ca odgoanele, aşa i se vede an vinele pe piele; bărbia întoarsă aşteptànd sa se în-tâlnească cu vârful nasului coroiat mare şi moale, şi care, temându-se pe semne de întâlnire, stătea strâmb. Şi numai meliţând franţuzeşte şi româneşte otova, aşa o văzuse şi auzise Tase Dumbărău.

Orfanii, râmaşi din căsătoria cu răposatul, fufă depărtaţi de casă, internaţi în şcoli de iezuiţi. Noii căsătoriţi plecaseră de îndată la Paris, de unde Matei avea să se întoarcă doctor în drept, precum îl cerea catedra de profesor dela Facultatea noastră de drept, care-l aştepta.

Il înduioşa pe Tase şi acuma, lacrămile vărsate de bieţii lui părinţi, când l-au văzut pe Matei la Dacia, vorbind. Era prima cuvântare, pe care tâ-nărul învăţat venit din streinăte, o revărsa peste alegătorii Capitalei.

Vestitul bătăuş Olargiu, nenea Foloştină, popa Clondir, adusese lume bine ospătată, două zile ţinută în ţuicăreală şi-n făgădueli, în stare să intre în baionete, de prin toate mahalalele. Cojile de se-minţe de dovleac şi florea soarelui, cu care golanii şi mai treceau vremea până să vorbeaacă oratorii, plouau din lojile înţesate să se prăvăle, de-asupra celor din sală.

Atâta lume nu mai văzuse Dacia. In sală era un zăduf şi o duhoare de trup omenesc asudat, de-ai fi zis că se toarnă undeva pe aproape lumân-ări de seu.

Tănase parcă o vedea şi-acuma pe maică-sa, cum îşi înfipsese mâinile ca nişte căngi în spenţerul bărbatului ei, şi se târa căruţa după telegar. Bă-trânul abia răzbea prin mulţimea strânsă umăr ia umăr, printre coatele dârje, care izbeau nemilostiv.

Dar când Matei a ridicat fruntea şi glasul din-tr-odată, mângâindu-şi barba neagră, mă-sa a icnit ca de-o durere, bărbatu-său a izbit-o cu cotul ca să tacă, şi în vârfurile picioarelor lor bătrâne, pe când şiruri de lacrimi le curgeau pe obraji: au ascultat! Nici în ziua de Vinerea Paştelor n-au ascultat ei vreodată, cu atâta evlavie.

Era vorba, în cuvântarea fiului lor, de tirania care trebue să piară, de soarele care goneşte duhu-rile rele şi de apropiata cădere a guvernului.

Viaţa curge printre amintiri şi speranţe, ca o apă turbure pe sub sălcii. Tase îşi înlătura grijile, pe-rindându-şi prin minte cele trecute, scotocind viaţa fratelui mai mic, ca unul care ar sta privind la faţa apei trecătoare.

«Oare cum o fi trăind Matei, cu baba?» se întreba Tase. Ajunsese până la el svonul, cine ştie de când călător, că răposatul Mascuris îndu-rase multe. Cu cravaşa îl bătea sgripţoroaica pe marele om. Şi Tase o vedea aidoma, desbrăcată, cu pielea neagră şi creaţă pe ciolanele ei ca fusele, ţâşnind în patul cu coroană princiară de-asupra căpătâiului, cu cravaşa în mână, sărind călare pe moşneag, şi începând a căra la lovituri, — urlând tot ea, ciufulită, sgâriată pe obraz, tot de manile ei, pe când bătrânul, cu capul îngropat în perna de mătase, cu plapoma în fireturi de aur trasă pe cap, gemea! Uşile erau de multe ori deschise, slugile vedeau tot ce se petrece,— numai aşa se aflase în lume. Nimeni însă nu avea voe şi nu îndrăznea să să apropie, să pue mâna, să înlăture, să rostească un cuvânt. Când i se ura să mai lo-vească, femeia alerga ca o furtună prin odăi, arunca scaunele poleite în oglinzile de cleştar, mari de patru ori cât uşa; servitorii se ascundeau prin be-ciuri, şi tot palatul, cu patru feţe, urla de răcne-tele şi de ţipetele stăpânei smintite. In cele din urmă, cădea cu spumă Ia gură, cu pieptul svâc-nind să se spargă, şi, adormea în sleirea pute-rilor.

Ce înrâurire avusese femeia aceasta, cumplită, asupra dreptăţii ce stase în vre-o două rânduri în mâna lui Mascuris, nu se întrebase nici odată Tase Dumbărău. Dar se întrebase, fireşte, cum de nu divorţase răposatul de asemenea snamenie şi pa-coste.

Mascuris, deşi înrudit cu mai toţi domnii fa-narioţi, ca şi nevastă-sa cu care era văr de al doilea, avusese avere puţină şi încurcată, faţă de şaizeci de mii de pogoane de pământ; zestrea scorpiei. Şi oricât ar fi fost el de ciocoi, n-ar fi ajuns ministru, fără moşiile nevestei.

Marele palat Mascuris făcea şi el parte din dota femeii. Numele lui vechi, tot grecesc, se pierduse acum, ce-i drept, dar fusese reşedinţa unui strămoş al Aspaziei, domnitor român-fanariot.

Intrebările nasc câte odată unele din altele şi bat în minte tot aşa de stăruitor ca picăturile rare ale straşinei, dar necurmate, cari găuresc în cele din urmă piatra. Şi Tase nu avea tihnă: «Cu preţul stricării vieţii lui, de ce ţinuse Mascuris să fie ministru?» se întreba de zor, hangiul. Ce dulceaţă fără asemănare avea sarcina aceia plină de bătae de cap şi de răspundere, pentru ca un om învăţat, deştept şi de viţă, ba şi cu ceva chiag, să rabde bâtae până la sânge?

Şi negustorul Dumbărău nu era în state să pri-ceapă.

«Şi care va să zică, ajungea el cu gândul să se dumirească, faţă de alte întrebări ale lui, frate-meu Matei o să ajungă ministru! Iar pe urmele lui, pentrucă de numele părinţilor nu s-a lepădat, o să calce sus şi fecioru-meu Guţă!»

Prin căsătorie, Matei Dumbărău se rudea cu toţi oamenii cei mari: cu Griboşteanu, vtce-pre-şedinţele camerei, cu generalul Birlik io st ministru de război, cu Nacovescu, fost primar, cu Capo-dopol, membru Ia curtea de compturi, cu Paţaiani, în vre-o două rânduri ministru, — şi cu cine, din-tre cei tari şi mari nu se înrudea, ori nu se tu-tuia, pe franţuzeşte, ca unul de-al lor?

In afară de Guţă, care fusese primul lor copil, Tase mai avea două fete. Amândouă, tot prin sprijinul lui Matei, erau bursiere.

Ajunseseră câteva cuvinte, mâzgălite la repezeală, către secretarul ministerului de instrucţie, şi co-pilele lui Tase fuseseră primite, fără acte de să-răcie, după care umblau golanii cu să-ptămânile pe la Primărie şi tot nu izbuteau, — şi iară notele mari, grozave, cerute de regulamentul lor.

Parcă fata Mariţei, sora lor măritată cu un olar, Bugulescu, şi divorţată, nu fusese primită actriţă la Teatrul Naţional tot după o scrisoare a lui Matei?

Matei nu venea în casa lor, nici într-a soră-si, pe care o ţinea departe de el pe cât putea, nici în fostul cămin părintesc, dar Tase, la câte o nevoe, când avea ceva de seamă de pus la cale, sau când i se părea că ar putea să fie uitat, se ducea la frate-său mai mic. Şi se tutuiau, între patru ochi, ca pe vremuri.

Guţă călca mai des casa unchiului. Flăcăul se pricepea să-l măgulească, şi reuşise să fie poftit de câteva ori la masă, şi avusese parte să prânzească alături cu deputaţi, cu viitori miniştri.

Din partea băiatului, Tase era mai liniştit. Grija lui cea mai supărătoare, dar pe care o abătea din calea gândurilor, era fetele. El ştia din bătrâni că o fată trebue căsătorită, iar Matei îl povăţuise, cu o vorbă, în treacăt, ca omul cu o mie de treburi, să le îndrumeze către cariere. Şi Tase se supusese, dar grijea nu-l slăbea.

Rău încolţit de gânduri şi smăcinat, şedea uneori într-un scaun cu spată, moţăind parcă, vestitul hangiu, şi nimeni nu bănuia, văzându-l pântecos, mare, ştiindu-l bogat: că sufere.

Tase tocmai fusese de curând pe la frate-său şi acesta îi poruncise, nici una nici alta, ca să-l mute pe fiu-său, pe Guţă, în centrul oraşului. Tânărul, mai avea câteva zile şi era avocat, avea să se înscrie în barou. Trebuia, spusese unchiul, să primească mosafiri de altă teapă şi să-şi pregătească viitorul.

Şi bietul Tase nu cuteza să se gândească dea-dreptul la despărţirea lui de băiat. Inima de părinte a cârciumarului sângera, şi lacrămi nobile, de duioşie, i se ţeseau în gene.

Unde neprihănitul poet, de care mai fusese vorba, găseşte o întrebuin-ţare mai prielnică vieţii, decât visul, şi o leafă zilnică

Aglaia Bugulescu se schimbase mult, de când o cunoscuse, cu doi ani în urmă, Mihai. Tânărul se crezuse un timp îndrăgostit de ea; căuta s-o întâlnească, prindea toate prilejurile, dar adusese cuminţenia să nu-i mărturisească nimic. Dacă i s-ar destăinuit, amorul lui propriu ar fi fost prins, şi Mihai n-ar mai fl putut da înapoi.

Spovedaniile acestea, şoptite fără martori, de cum au încercat să sboare din casa sufletului nostru ne împresoară cu tot ce ni s-a părut pustiu atunci când le îngăimam: cu stelele, cu noaptea şi cu vântul.

Nesigur poate, de întinderea iubirii lui, poetul se păstrase, tăcuse. Aşa, toată desvoltarea până la floare, a dragostei, i se scuturase în suflet.

Şi petalele căzuseră pe strune de mandolă, tainic, se făcuseră versuri.

Rămaseră prieteni. Fără s-o mai caute, lui Mihai îi plăcea s-o întâlnească. Acasă la ea însă nu se mai ducea. Umilinţele îndurate în casa iubitei, fostei iubite, şi picioarele înodate sub masă, îi dă-duseră o libertate mai mare, mai deplină, în jude-carea Aglaei şi în conversaţia cu ea. Feciorelnica sfială, pe care o avusese în vorba şi în purtarea lui cu fata dela Conservator, pierise, ca o ceaţă diafană.

Incet încet, tot ce auzise şi-i rămăsese ca într-un fund de sac aruncat într-o cămară întunecată, des-pre fetele dela Conservator şi despre actriţe, se a-dăogă la observaţiile asupra Aglaei, tot mai schim-bate. Intr-adevăr, Aglaia cea sprinţară, subţire ca trestia, copil înalt şi sglobiu, făcuse piept obraznic, şoldurile i se da seră în lături, ochii îi dobândiseră o strălucire îndrăzneaţă, ştiutoare şi uneori batjo-coritoare. Gura ei umedă, rumenă, mereu împros-pătată de neastâmpărul lăuntric, îmbia acum ca o piersică muşcată.

Mihai aflase că tatăl Aglaei, Bugulescu, olarul, nu mai da nici un ajutor femeii divorţate şi fetei lui, că închisese olăria, în stare de faliment. Vii-toarea actriţă, se îmbrăca totuş din ce în ce mai bine. Gheorghief amantul mă-si, nu venise la pu-tere: de unde dar se îmbrăcau tot mai luxos femeile amândouă, costumate la fel, prinse de-odată, ca de o furie, de beţia luxului?

— Ce faci? Ce lucrezi? îşi opri mersul grăbit, tăindu-i calea, un domn, cu ochelari bine încăle-caţi pe nas, clipind sub ei. '

Mihai urmărea tocmai atunci cu ochii o trăsură în care Aglaia şi maică-sa stăteau răsturnate picior peste picior, cu aerul femeilor cari au cucerit de curând Bucureştii. Fetei îi şedea bine: tânără de tot, frumoasă; maica-si însă nu i se potrivea, mai ales pentru că era mumă. După mai multe reflecţii, tânărul, în urmărirea birjii, ajunsese să se întrebe când îi va veni şi lui rândul să pue orânduială în viaţa lui fără căpătâi.

Pe omul care se prăvălise asupră-i îl cunoştea: înfiinţase o gazetă, se numea Grünberg, şi era te-mut de colegi şi de oamenii politici.

— Am nevoe de un corector! adaogă directorul de ziar. Cunoşti «Nepărtinirea?» O scriu eu toată.

Şi înţelegând că Oprişeanu va primi să fie co-rector, urmă:

— Ai să traduci din gazetele franceze, am să-ţi arăt eu ce, şi ai sa încerci câte un articolaş literar: impresii, note. Am să te introduc la teatru... N-ai mai fost în gazetărie până acum... Aşa se începe.

Omul grăbit nu stase locului. Il urnise, încet, şi acum îl purta în paşii lui largi şi zoriţi către tipografia ziarului. Trecuseră printr-o sţradă îngustă şi strâmtă, de parcă n-ar fi fost în Bucureşti: nici un arbore, nici un luminiş. Imaginea străzii Polone, cu şirurile ei de copaci bătrâni pe marginea tro-toarelor, trecu învăluită în regret pe dinaintea o-chilor lui Mihai, urmată, cine ştie de ce, de ve-denia limpede a mesei îmbelşugate din fundul cârciumei lui Dumbărău.

«Iancu o să se bucure».,, se gândi Mihai la frate-său, în legătură cu slujba ce i se oferea. Din uliţa strâmtă, intrară într-un gang, sfârşit într-o curticică. O duhoare greţoasă se ridica din găurile unei guri de canal, în mijlocul ogrăzii, sporită de un miros de privată. Un biet arbore într-un ungher al curţii, se strâmba avan, ca să-şi încalece frunzişul peste acoperişul tipografiei.

Grünberg deschise o uşe cu geamuri, Mihai îl urmă. Alt miros, de cerneală, tipografică, de ule-iuri şi de leşie par-că, de cârpe ude, de aer stătut îşi de respiraţii multe, înora locul. Trancătul unei maşini hodorogite cu valţuri butucoase, astupa alte multe, sunete mai mici şi glasurile omeneşti ale stupului de oameni din tipografie.

Pas cu pas, după Grünberg, Mihai se strecură printre regalele de litere, printre maşini şi oameni in haine unsuroase, de-alungul imprimeriei, către o cămărue, în fundul fundului.

Noul corector înălţase de câteva ori capul ca să privească în juru-i. Geamuri sparte la ferestre; pânze de paiajen, atingând până aproape de creş-tetele capetelor; feţe veştejite, mâni schiţând-în văzduh zboruri de albină; mâni maşinizate, tru-puri înţepenite într-o atitudine.

Odaia, în care avea să corecteze, nu avea lu-mină destulă. Un bec de prăvălie, părea că vrea să împuşte strâmtorata masa de brad, toată pă-tată de cerneală de scris şi de unsoare.

— Ştii ce este asta? arătă cu degetul, directorul, o pată mai mare. Sâmburescu Alin, fostul corector, mânca plăcintă pe masă. Am să iau eu din tipo-grafie câteva coale albe, o să le prindem cu ţinte de planşetă...

Un băetan intră cu corecturi.

— Apucă-te de lucru. Nu pleca din tipografie, decât după ce ai dat revizia şi ai văzut ziarul pus în maşină. In privinţa plăţii, fii sigur de patru lei pe zi dela mine. Primeşti banii, după cum ai nevoe: la lună, la săptămână, la zi.

Şi, prins iarăş de graba lui de totdeauna, di-rectorul-proprietar al «Nepărtinirii» se aruncase pe uşe, cu umărul drept înainte, ca un om veşnic deprins să se strecoare, iar nu să meargă pieptiş,— când îşi aduse aminte ceva, pe care-l şi pierdu în gând. Stătu drept, bătând darabana cu două de-gete pe frunte.

Mihai se apucase de lucru. Slaba hârtie pe care i se dase corectura părea băşicată. Trebuia s-o preseze cu podul palmei, ca s-o poată citi. Grün-berg îl urmărea. In cele din urmă, directorul scoase grabnic o piesă de doi lei din vestă, o puse pe masă cam sub cotul corectorului, şi zise: «Mai trec eu peste un ceas!»... şi fugi.

Când într-un târziu, Mihai isprăvi maldărul de corecturi, şi ridicat de pe tarele scaun privi în tipografie, pe uşa deschisă: îl văzu pe director vorbind pe îndelete cu un domn scurt şi gros, de sigur patronul imprimeriei.

Grünberg îşi sfârşise fuga la zece paşi, stătuse tot timpul acolo în tipografie.

De unde se va vedea mai întâi cât sunt de folositori slâlpii puterii a patra din Stat, şi mai apoi: de câtă energie este nevoe şi ce hotărâri trebue să ducă la în-deplinire un om deştept?

In cea mai bogată suburbie a Capitalei, palatul Mascuris, numit odinioară Paţaiani, trona, larg în bază, împresurat de toate părţile de grădina lui. Aşezat pe trei străzi, nelipit de nici o altă clădire, părea că-şi datorează totul sieşi, că domneşte asupra sorţii lui croite de domnul fanariot care-l zidise, că ascultă cu turlele-i medievale: visurile castanilor şi teilor bătrâni, frământaţi de vântul lenevit în trecerea-i pe acolo.

Adevărat castel din evul mediu, cu turnuri cre-nelate şi cu meterezuri, s-ar fi potrivit să culmi-neze un vârf stâncos de munte. Fusese reparat în două rânduri, dar arhitectura îi fusese cu sfinţenie păstrată. Deasupra celor două porţi uriaşe, câte doi lei păzeau pe brânci coroana domnească, aurită ca şi ei. Alţi doi lei comaţi, cu aere omeneşti, străjuiau scările de piatră, largi cât un drum de care şi felinarele, cu câte şase lumini, de lângă ei.

Biroul de lucru şi sălile de primire ale lui Matei Dumbărău erau în aripa dreaptă. Acolo primea clientela politică, prietenii politici, adversarii cu cari de multe ori punea la cale unele lovituri şi unele menajamente, ca şi pe cei cari îi încredinţau procesele lor.

Matei era unul din avocaţii cei mai preţuiţi; de multe ori o frază a lui deslega un proces trăgănat douăzeci de ani prin toate Curţile de Apel din România. Dar mare interes trebuia sa aibă, ca să deslege asemenea proces.

Era la începutul eroii. Palatul îşi scria desluşit liniile frânte ale meterezurilor şi dungile drepte ale turlelor lui patrate, pe cerul albastru. Grădina şe despodobise. Numai câţiva castani mai aveau frunze ruginite, roşii, scorojite, ca să le lase vântului tăios, din ziua aceia.

Pe poarta din dreapta casei, deschisă, automo-bile, trăsuri de casă, veniseră de dimineaţă şi acum şedeau înşirate colan pe după castel, în aş-teptarea stăpânilor. Cam tot în acelaş timp, cu opreli până să intre pe poartă, măsurând casa dom-nească, plecând frunţile, pătrunsese în palat multă lume venită pe jos.

Guvernul avea să cadă. In două Duminici con-secutive se ţinuseră în Capitală, la Dacia şi la Eforie, întruniri publice, cum nu mai apucaseră Bucureştii. Gazetele opoziţiei vorbeau de peste treizeci de mii de oameni: meseriaşi, funcţionari şi negustori, cari aplaudaseră discursurile orato-rilor şi înfieraseră ticăloşia guvernului reacţionar şi mişel. Intrunirile pe culori desăvârşiseră mişcarea. Oamenii opoziţiei, de trei ani fără slujbă, nu mai puteau răbda. Pe de altă parte, studenţii, organi-zaţi mai întâi în societate, călăuziţi de Guţă şi urmaţi de mulţi avocaţi tineri şi profesori, care năzuiau să capete demnităţi şi posturi, dupà o întrunire viforoasă, porniseră cu manifestaţie pe calea Victoriei. Indârjiţii voiau să vină la Palatul Regal şi, opriţi de pompieri, gata să-i ude, se du-seseră la statuea lui Mihai Viteazul, ca să protes-teze în numele naţiunii batjocorite.

Guvernul trebuia să plece. Studenţii destăinui-seră o trădare naţională, de care guvernul nu se putea desvinovăţi, tocmai pentru că nu ştia cu de-săvârşire nimic. Marile lui culpe, putea să le des-bată, să le parfumeze şi să le îmbrace în fel şi chip, dar asupra trădării nu putea încerca nimic, nefiind adevărată, neexistând.

Cu toate astea, ar fi putut guverna mai departe dacă îndârjirea opoziţiei n-ar fi semănat atât de mult a disperare, şi mai ales dacă în sânul guvernului ar fi fost armonie. Se iviseră însă neînţelegeri de tot soiul între membrii lui. Mulţi dintre ministe-riabili îşi pierduseră răbdarea şi cereau o rema-niere. Ministrul de interne se vedea ameninţat să fie înlocuit de cel dela finanţe, care mânuise aşa de bine fondurile, că îşi făcuse partizani chiar pe banca ministerială. Unul din marii demnitari ai Bisericii îşi dase poalele peste cap şi trebuia cate-risit, ca să nu isbucnească un scandal fără pereche. Dacă guvernul demisiona, chestia înaltului prelat aveau s-o deslege noii veniţi la cârmă.

Era mai bine, aşa dar, să plece guvernul pe chestia naţională, pe care aveau s-o descurce cu isteţime, aceiaşi oameni care îi pricinuiau căderea, interesaţi să revie la putere. Trădarea naţională a-vea sa cadă repede în neant, să se topească şi să curgă la canal, ca zăpada murdară de pe uliţele Capitalei.

In casa lui Matei Dumbărău se punea la cale noul guvern, de către cadrele mai noi ale parti-dului. Acasă la şeful partidului şi la alte paşale erau alte sfătuiri, care toate trebuiau să se îmbine de pe o zi pe alta.

Draperii grele despărţeau odăile şi nu lăsau cu-vântul să treăcă în altă încăpere. In camera orien-tală, căptuşită cu groase covoare de Smirna şi de Ispahan, în capătul unei otomane, cu cel mai li-niştit aer din lume, Matei fuma o ţigară fină, al cărui fum îl urmărea ca un visător, nepierzând din vedere nici un cuvânt din cele ce se rosteau şi nici o privire.

In picioare, abia stăpânindu-şi nervositatea, mi-rosindu-şi din când în când degetele, — semn al senzualităţii, — un fost prefect al Capitalei, vor-bea unui bătrânel cu favorite, îngropat într-un jilţ, despre cutezanţa lui Bacorian, care făcea greutăţi şefului, ameninţând cu demisia din partid, înainte de alegeri, dacă nu-i va da lui portofoliul jus-tiţiei.

— Şi de ce ţine la portofoliul justiţiei? întrebă domnul cu favorite aproape albe.

— Pentru că are doi cumnaţi unul la Casaţie şi altul la Curtea de Apel din Craiova, şi pentru că are vre-o cinci nepoţi în magìstratură.

— Găsesc că e un cuvânt ca ori care altul! făcu bătrânelul din jilţul lui.

— Atunci Matei, eu, care suntem avocaţi, ur-mează să fim numiţi la Finanţe, la Culte, la Lu-crările Publice...

— Fireşte, zise alt domn, care părea chinuit de migrenă. Sunt de părere ca şi la Ministerul de Război să se numească civili. Gheneralii sunt in-capabili... Nu vreau să vă spun că toţi sunt jucă-tori de cărţi, că n-au nici o cultură, că să ne fe-rească Dumnezeu de un război; nu vreau să mă leg de viţiile lor, pentru că se poate foarte bine să fie lipsiţi de ele ca şi de calităţi, precum ştiţi,— dar protestez in potriva militarilor, pentru că n-au partid, n-au oameni. Şi apoi, cu sistemul ăsta de de a băga în politică, astăzi pe militari, mâine pe profesori, pomâine pe popi, trebuesc creiate încă zece ministere.

In tăcerea făcută, Matei spuse, în treacăt:

— Cine votează, poate pretinde să fie şi ales... Ia-le dreptul de vot.

— Cine nu e orator, spuse din fundul camerei alt personaj, mai mult decât la deputăţie nu poate pretinde.

— Este oratorul, izbucni domnul nervos care şedea în picioare, totdeauna un cârmuitor capabil? Uşurinţa, verva, frumuseţea comparaţiilor, căldură şi promptitudinea vorbirii oratoriaşti: sunt o che-zăşie de cinste, de caracter, de pricepere? Ia spuneţi, domnilor?

Marea odae se umplu pe dată de hohote de râs. In sfârşit unul se demascase. Toţi din toate părţile privindu-l ţintă, ca să-l citească, răspundeau ami-cului supărat. Era văd t că trăsese nădejdea unui portofoliu şi că fusese înştiinţat că nu-l va avea.

Toată conversaţia lor fusese în limba franceză.

— Nu vezi că eşti orator şi tu! îi spune pe româneşte, gazda, prietenos.

Alături, în biroul lui Matei, gândindu-se unul la altul cu dispreţ şi ură, vreo trei gazetari, risipiţi In trei colţuri ale camerei, aşteptau să-i vorbească ministrului de mâine. Mai erau acolo doi profesori, unul care venise să ceară din vreme sprijin pentru a fi numit inspector în învăţământul secundar; altul ca să fie reintegrat la catedra din care fusese alungat; mai erau trei avocaţi, pentru locuri în magistratură şi poliţie; o doamnă care venea să vorbească pentru fiul ei, ca să fie per-mutat la tribunalul din Capitală, ca procuror, — un popă, ca să fie numit revizor, şi alţii.

Alţi inşi adăstau în culoarul cu coloane de mar-moră, cu uşi sculptate migălos şi artistic în lemn, pe canapele şi în picioare; alţii se prelingeau pe scara încăpătoare, şi până în curte, bieţi oameni cari nu îndrăzneau să atingă treptele strălucitoare; inşi cari îşi spuneau în gând, pentru a suta oară, cu ochii în pământ, cererea lor.

Toată lumea asta era obişnuită cu aşteptarea: pe la primărie, pe la ministere, pe la toţi cron-canii ăi mari; cum îi poreclise ea pe ajunşi.

Pe neaşteptate, Matei intră în biroul lui, în care se ştia adăstat. Amicii politici, unii veniţi să-l sondeze, alţii să şi-l facă aliat, toţi să-l felicite fi-reşte, plecaseră.

Omul de Stat intrase în birou, cu privirea ple-cată, îngândurat şi zorit. Dar după primul pas, repede îşi ridicase privirea, culesese în ea toate expresiile, înţelesese toate rangurile celor ce-l aş-teptau, aruncase unora câte o scântee de bunăvoinţă, pe când ei, nepoftiţii mosafiri, se sculaseră în picioaie şi se ploconeau strâmtoraţi.

— Intelectualitatea este foarte bine reprezentată! răspică Matei, şi unuia din gazetari i se păru că ministrul e ironic pe socoteala preotului.

Zâmbetul uşor şi repede pierit, care însoţise cuvintele ministrului, stărui câteva clipe pe feţele celor mai mulţi.

Să începem mai întâi cu Prea Sfânta Biserică, glumi Dumbărău, şi pofti cu un gest pe preot.

Părintele gros, gras, greoi, asmatic, stângaci, se zăpăci cu totul. In faţa-i plină de păr până la ochi, privirea i se făcuse neroadă, sălbatică. Pletosu-i cap se bălăbănea în dreapta şi în stânga, marii lui umeri jucau, se sbuciumau. O tuse îl sguduia, seacă, încăpăţânatà să rodească şi neputincioasă. Cu o mână, cuviosul îl poftea el pe ministru să intre mai întâi, pe după draperiile date în lături, iar cu alta căuta cu disperare într-un buzunar cât un sac, doar şi-o găs’ basmaua. Bietului om i se părea în minutul acela, că nici odată nu s-ar putea subţia, după cum credea el că se cuvine, prin faţa unui ministru. Mâna excelenţei, susţinând draperia obosea, iar popa juca pe loc, se bălăbănea ur-seşte, tuşea uscat, şi comedia nu s-ar fi sfârşit, daca Dumbărău n-ar fi intrat el mai întâi în odaia otomană. Părintele se mai nemerise să şi bâlbâe.

Din conversaţia cu el, foarte scurtă, Matei se întoarse în birou, vesel.

— Ce curioşi sunt oamenii, vorbì el tare, ca între confidenţi, nici n-am venit la putere, minis-terul nu s-a format, şi ei vor să intru în atribu-ţiunile altora.

Şi ca să dea un crâmpei de lămurire mai mult, urmă:

— Un popă, ce poate să mă roage decât pentru o intervenţie la culte?

Şi zâmbindu-i lui Grümberg, care era acolo:

— Gazetarii îi voi păstra pentru desert.

Unul din profesori urmă invitaţiei ministeriale; cel care fusese dat afară din învăţământ. Omul venise anume din provincie să bată la multe uşi, nu votase cu guvernul, spunea el, şi ca să i se facă dreptate, era în stare să facă scandal. Cuvin-tele spuse faţă de el, de către Matei, în privinţa preotului, îi înlăturaseră jumătate din respectul cu care adăstase până atunci. Pricepuse că şi aici ve-nise de geaba. Trecu ţanţoş prin faţa ministerului, hotărât să nu pară prost, ca părintele.

In vremea asta, un scriitor şi un doctor intrară rând pe rând în biurou. Necunoscându-se cu cei de faţă, şi nici ei între ei, priveau pe pereţi la tablouri.

Grünterg se apropie de scriitor, îl cunoştea:

— Este de Andreescu, intră în vorbă gazetarul. E mic tabloul ăsta, dar e bun. Bâlciul dela Râu-reni.

— Se pricepe şi 'n Artă?

— N-are timp pentru ea. Are însă pe cineva, care-i face toate cumpărăturile astea. Pânza de colo e de Vermont, aia este de Pătraşcu. Are tab ouri de Grigorescu, de Luchian, de Verona, de Arta-chino... A voit să mai înoiască interiorul casei, rămas prea ursuz de pe vremea lui Mascuris.

— Şi cine ziceţi că i le cumpără? întrebă doc-torul, care ascultase.

— Un om priceput, făcu Grünberg, — Pascu Apfelbaum.

Doctorul dădu din cap:

— Le ia cu un preţ şi le dă cu altul. Pretu-tindeni intermediari; nu putem scăpa de ei. Am o sfoară de moşie, bunicică; se puse la vorbă doctorul, cine credeţi că-mi cumpără grâul, deşi sunt moşii destule în apropiere, iar calea ferată e la douăzeci de kilometri? Samsari ovrei d-le!

— Sunt inteligenţi, făcu gazetarul. De ce nu vi-l cumpără morile? De ce nu vindeţi d-voastră de-a dreptul?

— Sunt medic, d-le. Mă pot ocupa de asta?

Matei intră iarăş în birou. Văzându-l pe doctor:

— Am vorbit! strigă amical gazda şi-i întinse mâna. Ca şi făcut. Deputat la colegiul al treilea de Ilfov. Adică deputat la sigur. S-a aranjat.

Şi îndată, pe franţuzeşte, aproape îmbrăţişindu-l:

— Mai ai ceva să-mi spui, scumpe doctore?

Medicul nu mai avea nimic de zis. Fericit, strângea cu amândouă mânile mâna prietenească a omului de Stat. Salută şi pleacă. N-apucase să se recomande celor cu care vorbise.

— Viitor deputat? îndrăzni să întrebe unul din gazetari, care se gândea să scrie un volum de ti-puri parlamentare, pe socoteala aleşilor naţiunii.

— De Ilfov, confirmă gazda.

Rând pe rând se întreţinea Matei în camera oto-mană cu lumea din birou, mereu sporită.

Scriitorul, individ roşcovan, cu o ţăcălie de pa-raclisier, cu o şiretenie de vulpe în ochii lui gal-beni, nu ceruse nimic lămurit. Venise la omul de Stat, ignorant cu desăvârşire în literatură, ca să fie solicitat la cine ştie care demnităţi politice. Poza ca literat, tot aşa cum în litere reuşise să câştige teren, prin politică. I se promisese un scaun de deputat şi avea să scoată o carte de snoave originale.

Reporterul dela «Mapamondul», după ce, într-o frază foarte sunătoare, felicitase atât pe noul mi-nistru cât şi pe partidul care se onora cu aşa de nemerită numire, îi vorbi excelenţei despre însăşi însemnătatea lui. Ziaristul asculta şi reda, ţinând seama de interesele oratorului, toate discursurile ţinute la întruniri şi în Parlament. Cu tot spaţiul restrâns al unui ziar, cu religiozitate înşira el toate perlele de cugetare ale maeştrilor cuvântului; şi tot lui îi stătea în putere să înlăture fraza mali-ţioasă şi răufăcătoare a unui adversar politic. Nu este oare de multe ori în interesul oratorului, nu de a-i retuşa cuvântarea, ceeace ar fi o nelegiuire, ci de a omite unele fraze sau unele expresii, fie pentrucă au depăşit intenţiile vorbitorului; fie că publicul din sală este absolut altul, decât cel citi-tor!... Dar pentru toate lucrurile acestea, trebue, natural, ca ziaristul să-l cunoască bine pe orator să aibă cu el mici consfătuiri şi, la nevoe, să-i aducă acasă, asta foarte repede, pentrucă ziarul nu putea aştepta, — copia discursului, aşa cum a în-ţeles-o devotatul gazetar.

Dumbărău îl înţelegea de minune pe distinsul intelectual.

- Iţi mulţumesc din suflet, domnul meu, şi fii sigur că sunt al dumitale, fără de rezerve. Treci zilele acestea pe la mine, oboseşte-te să mă vezi şi consideră ceeace doreşti să se înfăptuiască, fără îndoială ca realizat!

Secretarul de redacţie al «Stindardului Naţional» informă pe ministru asupra sarcinei sale la ga-zetă:

— Tot ce se tipăreşte, trebue să treacă pe sub ochii mei. Pot şterge şi pot schimba, după a mea părere, în afară de articolele directorului, în aşa fel, o frază, încât în loc să vă acuze, de pildă, să bâzâe pe lângă urechea dumneavoastră ca o muscă nesupărătoare. Pot secri la rându-mi tot ce vreau. Mai mult: pot strecura un articol, dat de dum-neavoastră, în gazeta mea, opoziţie.

— Ştiu toate, cunosc toate astea, râdea excelenţa, încântată şi amabilă. Să nu te îndoeşti de plăcerea pe care mi-o faci, ori de câte ori vei veni la mine, şi ori de câte ori îţi voi face un serviciu. Sunt la dispoziţia d-tale, vino peste câteva zile. Ştii, ca şi mine, că guvernul încă n-a căzut. Sun-teţi încă la putere, râse iarăşi Dumbărău, şi îşi con-cedie omul, ca pe un vechi prieten.

Fie ca să-l înşele pe Grünberg asupra intenţiilor venirii lui acolo; fie ca să-l micşoreze, secretarul de redacţie al Stindarului, gazetă cu tiraj, adaogă trecând prin birou:

— Jurnalul nostru se deosebeşte de celelalte prin-tr-un colosal număr de cititori.

Gândindu-se la cauza ascunsă a acestui supli-ment de conversaţie, care nu avea nici o legătură cu restul, Matei, până să cugete, murmură destul de tare adevărul banal:

— Se citeşte puţin la noi...

Oprit în dreptul uşii, secretarul lămuri:

— Noi avem cititori şi la ţară:,

Plin de mulţumire excelenţa răspunse:

— Politiceşte, domnule, ţara e un teren mort pentru noi...

Dădu din cap, şi-l primi pe Grünberg.

Cu directorul Nepărtinirii se cunoştea mai de de-mult, Dumbărău, depe vremea când Grünberg scria, ca prin redactor la «Idealul», organ politic al unui adversar de marcă. Serviciile pe cari i le adusese lui Matei ziarul vrăjmaş, bine plătite, îi făcuseră prieteni. Grünberg ştiuse să-i atace cu o parti-culară violenţă, ca pe o mare personalitate pre-cumpănitoare în partid, tocmai când alţi ministe-riabili erau pe acelaş plan cu el. Punerea în lu-mină, la timp, a unui adversar, din partea opo-ziţiei, întrece cu mult serviciile pe cari le poate realiza gazeta partidului «Nepărtinirea», care nu se desfăcea pe străzi, ca marile ziare, şi abia era vă-zută la câteva chioşcuri din Calea Victoriei, era ci-tită cu lăcomie de toţi politicianii Stìlul, insinuările lui Grünberg, păreau delicioase oamenilor po-litici din cluburi şi dela Capşa. Grünberg încasa, drept abonament, sume cu câte două trei zeruri. In gospodăria lui se măcinau dela treizeci până la şaizeci de mii de lei anual, deşi mai totdeauna di-rectorul era în goană turbată după bani şi se muta din tipografie în tipografie, lăsând pretutindeni da-torii.

Nimeni nu se pricepea cu mai multă dibăcie să profite cu mai mult belşug, ca el, de conversaţia avută cu doi adversari politici, sau a doi miniştri din acelaş departament, dela un ceas la altul, fără ca ei să poată a-şi da seama că au scăpat mărtu-risiri sau taine. Cu o cultură generală bine legată, interesându-se de ori şi ce, până şi de literatura naţională, într-o vreme în care toţi oamenii poli-tici nu citeau româneşte decât gazetele, şi nu vor-beau decât franţuzeşte, păstrând limba ţării pentru slugile lor şi pentru parlament, (când ţineau cu-vântări): Grünberg era cel mai bun informator al multora dintre guvernanţi, şi singura lor legătură cu cei cârmuiţi.

— Ai nrvoe de ceva bani? se grăbi şi întrebe gazda.

— Mai întâi, excelenţă, sincerele mele felicitări...

Dumbărău îi dase mâna dreaptă, iar cu stânga scotea portofoliul din launtrul hainei.

— Aşi vrea să stăm mult de vorbă, strânse mi-nistrul mâna jurnalistului, şi o lăsă ca să numere numai decât cinci hârtii de câte o sută. Am o mie de chestiuni... să te întreb. Treci pe aici di-seară. Aşi dori să cinăm împreună. Dacă însă nu sunt acasa la opt, nu mă aştepta şi treci mâine... Neapărat. Avem de vorbit. Câtă lume a venit as-tăzi, şi şeful mă aşteaptă!...

Matei trecu în birou, împreună cu Grünberg, şi cu aerul cel mai dezolat, cu ceasornicul în mână se scuză:

— Sunt neconsolat! Nu mai pot pierde nici un minut. Rog pe toată lumea să mă erte şi să vină altă dată.

Vre-o patru avocaţi, un inginer, un architect, plecară capetele, salutând şi se înroşiră.

Cu lumea plecată din birou, plecă şi o parte din aceia cari adăstau în vestibul.

Un fecior, venit la timp, aştepta ordine.

— Dacă mai este lume pe-aici, spune-i să mă erte şi să plece.

Şi Dumbărău privi în curte.

— Dar oamenii aceia ce vor? Parcă-ar fi de-ai poliţiei... Intreabă-i.

Matei simţi că-l doare capul. Ziua fusese prea plină. Să fi aflat amicii lui politici ce i se petrece în casă, ce bucurie pe ei! Şi gazetarii!: ce haită de lupi hămesiţi, şi trebuia s-o hrănească, la in-finit, cu pâinea bunăvoinţei lui, cu carnea avutului lui! Marea proprietate, chemată şi îndreptăţită să guverneze, era mâncată de paraziţi. Dacă n-ar fi avut pe mână bugetul, ar mai fi putut, guverna? Şi nu există o familie bogată, în România, fără putregai. Clasa burgheză creiată de Ion C. Bră-tianu, se îmbogăţise, se aristocrizase, fără să lase în locu-i alta, o burghezie românească. Acum clasa burgheză, pătura mijlocie, aceia care putea să fie puntea de trecere între ţărănimea săracă şi aristo-craţia latifundiară, era mai toată alcătuită de naţii streine. Cum se putea împrospăta şi întări cu sânge nou, aristocraţia puţină, prea atotputernică, abuzivă, incestuoasă şi cu mentalitate streină, vitregă?

Dumbărău nu se simţea în stare să raţioneze, şi se putea să aibă în ziua aceia absolută nevoe de teoria aceasta, frământată de mai multe ori în capul lui... Da, se putea Doamne fereşte, să aibă nevoe de ea. Dacă vre-unul din colegi i-ar fi con-testat dreptul la portofoliu, în discuţie generală, pentru motivul că nu e aristocrat, Matei avea teoria gata şi s-ar fi văzut nevoit să creeze o stângă democratică în partid. Ah! de n-ar fi fost nevoe de aşa ceva! Avea trebuinţă de linişte, de sigu-ranţă, de prestigiu, căci mari supărări îi dădeau ocol, ca vulturii hrăpăreţi hoiturilor.

Servitorul se ’ntoarse:

— Conaşule, lampagiul nostru, ăla care aprinde felinarele pe strada noastră, ar vrea să vă roage să-l numiţi odăiaş la un minister. Şi mai e unul, a fost ajutor de grădinar la noi. Asta spune că postul de grădinar-şef al Cişmigiului nu e dat ni-mănuia, că au fost prea mulţi cu protecţii mari...

Altă slugă, intendentul palatului Mascuris, intră pe uşe.

— Ce se mai întâmplă? Doctorul a plecat? îl întrebă Matei pe noul venit, cu sprâncenele că-zute pe ploape, palid de-odată.

Domniţa doarme; domnul doctor a spus că nu pleacă decât odată cu dumneaei. Vrea chiar dum-nealui s-o predea...

— Cum aţi făcut?

— A fost foarte greu. Ne-a muşcat, se rupea din mâinile noastre; voia să vie aici şi să strige vorba aceia, pe care o strigă mereu. Până a adormit şi când dormea, o şoptea.

Vorba aceia o auzise, o ştia Matei: «parveni-tule»! Scorpia aflase că el are o amantă, şi ìne-bunise cu desăvârşire. Crezuse că poate să învieze vremurile cravaşei. După o săptămână de moc-neală şi de ocări şuerate isbucnise ca pe timpul răposatului Mascuris. Năvălise cu vechea cravaşe în pumn asupra patului, urlând să spargă tavanul: «parvenitule!» Dar Matei nu se lăsase bătut. Che-mase slugile, care nici ele n-o puteau şuferi, şi ele, din ordinul lui, o legaseră.

Bărbatul adusese medici, oameni devotaţi parti-dului şi mai cu seamă lui, şi-i hotărâseră soarta.

Avea s-o interneze într-o casă de sănătate. Dar, ca s-o poată smulge din căminul ei, fusese bătălie cumplită. A fost nevoe să i se toarne un narcotic pe gât. Numai adormită puteau s-o transporte, străbătând oraşul în trăsură închisă. Şi ca să-i toarne băutura, printre fălcile încleşt te şi mugi-toare, hotărâte să sfâşie mâna ce se întindea spre ea, unul dintre servitori fu nevoit s-o strângă de beregată sălbatic, până crezuse că o sugrumă. Ochii înverşunatei femei eşiseră din afundăturile lor şi, în sfârşit, cu un scrâşnet mai întâi, gura se căs-case, după aer. Odată gura descleştată, aceiaş mână care o strângea de gât, i se înfipsese sub umerii obrazului, ca o menghinea, interpunând carnea feţei între măsele. Doctorul, care era de faţă, se vârâse la timp, suplu ca o reptilă, pe sub coatele biruitorului, şi deşertase licoarea adormitoare. Domniţa icnise neputincioasă, se smucise cu ul-tima putere, crezând poate că e otrăvită; dar era prea târziu: luase doctoria.

Soţul o găsi aşezată pe dormeză, cu picioarele pe căpătâiul înalt, cu capul afundat, ca de şarpe în căutarea unei ascunzători, aşa cum rămăsese în ultima svârcolire. Rochia i se sucise pe trup şi jumătate din fluerele picioarelor stăteau desgolite. Un sân negru vânăt, cu sfârcul ca bătut şi putred, sărise şi eşise prin deschizătura de sus a bluzei, prin decol eul strâmbat. Umerii obrajilor, ca de mort, spărgeau pielea. Corpul trudit, istovit, zăcea tot. In odae, medicul şi numai un servitor: o cameristă, aşteptau.

— Cât îţi datorez, dragă doctore! oftă Matei.

— S-o ducem, nu-i aşa? întrebă medicul.

— Cât mai curând.

Doctorul deschise uşa, şi trei servitori, cari a-dăstau afară, intrară în cameră.

— Cred că v-aţi purtat omeneşte cu doamna!... voi bărbatul să rostească şi se păstră.

Opt braţe o ridicară pe adormită, cu luare a-minte, şi o scoaseră pe uşe. Matei şi doctorul ur-mară convoiul îmbulzit. Trebuia să treacă prin ves-tibul, pentru că trăsura aştepta în dreptul eşirii a-celeia. Servitorii toţi ştiau că nimeni nu trebue lăsat să pătrundă în palat. Totuş, când trecură printre coloanele vestibululuì, Matei văzu un om înaintând drept către biroul lui. Doctorul spuse:

— Excelenţă, vedeţi-vă de treburi.

Şi mai încet:

— Chiar eu voi instala-o în casa de sănătate.

Mosafirul nedorit, nepotrivit, se întoarse şi văzu tot ciudatul convoi. Era Guţă. Matei se desprinse de lângă doctor. Servitorii cu bolnava în braţe, tocmai coborau treptele. Vazându-l pe nepotu-său, Matei întinse braţele şi se lăsă pe umerii tânărului, care văzuse totul:

— Ce nenorocit sunt! strigă el, tânguios.

Guţă, înlemnit, nu ştia ce să creadă, ce să spună. I se părea că unchiu-său plânge. Plânge pe u-merii lui!

— Ce este? ce s-a întâmplat? borborosi tână-rul, cu inima strânsă, presimţind cea mai mare nenorocire.

— Toate nenorocirile!

— Gazeta de astăzi... bâigui zăpăcit nepotul. N-ai să fi ministru? întrebă el, îngrozit, abea a-vând putere să susţină corpul greu al unchiului.

Aglaia, actriţa de care mai pomenim, nepoata lui Matei Dumbărău, află despre mama ei, lucruri pe care le bănuia poate, şi se hotărăşte să stoarcă dela amantul ei o sumă de bani mai în-semnată.

Cu cât seara cuprindea mai tare oraşul şi zările se apropiau, omătul căpăta o scânteere mai dulce, iar fie-care arbore părea tot mai mult un buchet alb, uriaş. Sub copitele cailor, pământul îngheţat duduia, trăsura luneca uşoară pe roţile tăcute de cauciuc, şi în sborul ei, stârnitor de vânt. Aglaei i s-ar fi părut că poate fi svârlită jos, dacă nu s-ar fi împins necontenit cu spatele în pernele moi. Hermina, caldă ca o subţioară în jurul gâtului, i se învolbura şi o gâdila sfios şi dulce pe sub bărbie.

In fuga năprasnică, pe soseaua netedă, copacii, înşiruiţi simetric pe margini, aşa de repede treceau unul după altul, că i se părea Aglaei că dacă ar fi avut un baston, l-ar fi putut suna pe ei, ca pe un gard de zăbrele.

— Mână mai încet, muscal! porunci ea, prinsă de nevoia unei visări mai închegate.

Felinarele electrice se aprinseseră. Ca într-un bun-get de pădure se înfundau unele din aleele şoselei. Lumina înghesuie întunericul printre pomii depăr-taţi. Albul zăpezii, sub felinare, lumina şi el. Ce-rul, întrecut în podoabe, eclipsat, fără stele, nu-mai el părea trist, de catifea, sumbră, întins peste lume.

— O feerie de argint! murmură Aglaia. Care poet a spus-o asta? se întrebă ea. Poate bietul O-prişanu! Ce talent avea... şi are de sigur!... Dacă ar fi fost femee, astăzi printr-unul, mâine printr-al-tul pentru un fleac de dragoste, cedând inteligent, unde ar fi ajuns!...

Şi lupta ei, cum o numea ea, cu arta şi cu viaţa, îi trecu pe dinainte, în imagini. Era în ajunul exa-menului de anul al treilea, hotărâtor. Odată exa-menul trecut, dacă nu era primită în Teatrul Na-ţional, îi rămânea să se angajeze într-o trupă de provincie, să colinde ţara, vecinic cu boccele în spinare, cerşind pela micile autorităţi din judeţe desfacerea biletelor, primind curtea poliţailor, dor-mind pela hotelele de rangul al treilea, în cel mai bun caz în tovărăşia impresariului, mai statornic în gusturi, sau a prefectului, (deputaţii şi senatorii fiind, se înţelege, toţi la Bucureşti). Mizerabilul trai al actorilor de provincie îl aflase Aglaia din tânguirile unei trupe răznite odată în Capitală, şi cu care, întâmplător, debutase ea, la Dacia. A! traiul! asta îl ştiau toate elevele conservatorului de decla-maţie şi, ca să nu-l ducă, ce n-ar fi fost în stare să facă!

Unchiul Matei încă nu ajunsese ministru. To-tuşi reuşise să capete dela el un bilet de reco-mandaţie către unul dintre membrii comitetului teatral. Ca să-l poată obţine, mă-sa alergase la fra-tele ei, la hangiu, — pentrucă pe ea Matei nu voia s-o cunoască, — şi, în sfârşit, Guţă, drăguţ ca în-totdeauna, şi pentru că-l recomandase unei prietene căreia îi făcea curte, i-l adusese.

Dar ciocoiul din Comitet nu se prea amesteca în hotărârile comitetului, şi-apoi care altă fată nu avea două trei recomandaţii? Disperată, aşa dar, vedea Aglaia apropiindu-se examenul. Mai erau două zile. Ca un instinct o mâna mereu către teatru, pela care tot se mai abăteau câţiva actori, deşi stagiunea se terminase.

Fusese inspirată în ziua aceia. Fără să ştie de ce, cu un adio în inimă-i descurajată, urcase scara, trecuse prin coridoare, printre decorurile multe, vechi, aruncate, şi pătrunse până pe lângă scenă. I se păruse că nu e nimeni în juru-i. Se uită în dreapta şi ’n stânga, i se deprinseseră ochii cu în-tunericul de zi al scenei.

Şi de-odată înţelese că mai este cineva acolo. Intorsese capul, şi-l văzu, la zece paşi depărtare, pe Tulpin, unul din actorii de temelie ai teatrului, profesor la conservator, unul din cei care hărăzeau destinele.

De multe ori o îngrămădise Tulpin pe culoarele înguste ale conservatorului, dar ochii lui reci o fixaseră numai, şi profesorul trecuse mai departe, ca după o glumă de care nu avea să ţină nici odată seamă.

Tulpin râdea... Şi de-odată fata auzise prin vă-jiitul urechilor:

«Vrei să-mi vezi cabina?» şi înţelesese că marele actor o chiamă.

Ce noroc avusese! Mai erau două zile până la examen. Eleve tot aşa de bune ca ea, mult mai protejate unele, treceau prin aceleaşi friguri de aş-teptare. Şi l-a urmat pe Tulpin în cabina lui. Nimeni nu-i văzuse. De cum păşise către el, din locul în care stase nedumerită, pricepuse că un ceas hotă-râtor a sunat în viaţa ei. Pe bărbatul care-i vorbea şuerând la urechea ei, cu flăcări pe buze, după ce o petrecuse în cabina lui meschină, cuprinsă de mijloc, ea nu-l mai vedea ca odinioară: o mască cenuşie, boţită pe un maxilar rotund de gras ce era. Cum anume îl văzuse? n-ar fi putut spune! Pe o masă erau boeli actoriceşti... şi o vestă de arlechin... şi un ţilindru clac. Şi canapeaua...

«Ai să fii aici, actriţă, ca mine; pe onoarea mea! Eu am să-ţi dau replica totdeauna» suflă el, în neastâmpărul şi graba cari îl prididiseră.

O pată roşie, mică, rămăsese pe canapea, mărturie. Ştergându-şi sudoarea depe frunte şi depe ceafă, aplecat cu interes asupra urmei, cabotinul, când totul se terminase, spusese râzând:

— E ca o pată de fard...

Neaşteptatul protector se ţinuse de cuvânt: o susţinuse din răsputeri şi reuşise s-o aducă-n teatru.

In alte două rânduri, când o poftise la el acasă, reuşise s-o strecoare pe Aglaea în două piese, primite în repertoriu tot mulţumită trecerii lui. Ac-torul fusese cinstit cu desăvârşire faţă de ea; îşi plătise totdeauna gusturile! Aglaia trebuia sâ-i fie recunoascătoare, cu atât mai mult cu cât, ca adânc cunoscător al lumii ce era, Tulpin nu-i strâmtorase libertatea, cu o iubire nesăbuită, cu gelozie şi cu poveţe. Uneori, parcă nici n-ar fi cunoscut-o, aşa trecea pe lângă ea de nepăsător.

Şi norocul din noroc purcede. Printre craii tineri şi bătrâni, care se amestecau printre culise cu ac-triţele şi cu actorii, senatorul arhimilionar Masca-ragachis, cum era miop, luând-o drept alta, mai elegantă, mai «ansată», Artemisa, o sărutase pe gât, pe Aglaia.

Pe semne că Artemisa nu se înfiora sub să-rutare, prea obişnuită cu bărbaţii. Milionarul se prinsese din clipa aceia, şi Aglaia îl purta şi-l lăsa acum, ca pe mănuşa ei.

Cu multele toalete, cu blănurile scumpe şi cu nestimatele, spori şi însemnătatea ei pe scenă. Cine, mai cuviincios decât ea, putea să joace o marchiză? Pe când înainte nu îndrăznea să ceară un rol, acum era solicitată. Avea cu ce să-l susţie şi avea şi prieteni. In teatru nu este de ajuns, ca femee, să ai talent. Fără o bogată garderobă nu poţi juca, decât în rarile piese în cari personagiile sunt în haine de rând. Şi nici în piesele acestea, în acelaş rând de vestminte nu poţi înfrunta spec-tatorii, lacomi de decolteuri, de fast, de mode, de veşnica premeneală.

Cu toată distanţa, firă durere şi remuşcare str-bătută, dintre existenţa ei îngrijorată şi mizera şi belşugul desfătător în care vieţuia, Aglaiei i se părea că fericirea ei are un vierme, ca mărul domnesc rumen. Nu avea nici o supărare. Toate voile şi capriciile i se îndeplineau, ca lui Aladin din povestea lămpei fermecate. Până şi maică-sa începuse să-l depărteze pe Gheorghief al ei şi că-pătase gusturi mai aristocratice, — acum avea un căpitan. Mascaragachis îi umplea pantofii cu lacrămi, când ea, iritată de dragostea lui neputincioasă, trecea din dormitor în altă cameră, sau se culca, înbufnată, pe canapeaua dela picioarele patului comun. Avea şaizeci de mii de lei, puşi pe nu-mele ei şi un teren viran pe bulevardul Pake.

Şi totuşi ca o diziluzie aproape de desgust, îi umbla vag prin spirit.

O birje muscălească, cu vestitul Mişca pe capră, venea val vârtej pe sosea. Trăsura ţinea burduful ridicat. Când fu în dreptul ei, Aglaia privi în lăuntrul birjii, la perechea ce se vădea de departe.

«Unchiul Matei! se miră ea. Cu afurisita de Margareta Zisu! Avea în urechi perechia de soli-tari, cumpăraţi de el, în ziua în care a venit la putere, — urmă nepoata să judece. Şi-a dus ne-vasta la balamuc, şi petrece! Ce sgripţoroaică de femee şi nevastă-sa. Prea bătrână pentru el. Tine-reţea...»

Şi Aglaia înţelese pricina mâhnirii ei. Mascara-gachis era gârbov de bătrân. Privind corpul ei tânăr, când, ea, nepăsătoare, se desbrăca nenorocitul avea extazuri de admiraţie desgustătoare. Ca un om de ceară pus la dogoarea unui cuptor: liniile feţei lui cădeau; carnea depe umerii obrajilor i se topea; sârma care-i ţinea falca de jos se deslega şi nu mai avea putere să se ţină încheiată, braţele bă-trânului atârnau; genunchii moi, se sprijineau între ei; tot omul stătea gata să curgă în hainele lui ca o piftie. Ochii, tâmpiţi, nu aveau puterea să exprime rugămintea şi admiraţia, care-i trecuseră o clipă prin cap.

«Tu n-ai iubit...» îşi aduse aminte Aglaia un, crâmpei de vers. Amintirea lui Tulpin nu putea s-o mângâe. Cei doi trei bărbaţi, pe cari în trea-căt îi mai cunoscuse, ca şi cei care îi ţinuseră calea, nu-i fuseseră dragi. Trebuia să-l placă, cel puţin, pe omul care ar fi iubit-o. Un amant, aşa dar!

Un amant. Un om gelos: adică mai mult ros de egoism decât de iubire. Un acaparator nesăţios şi fără milă, cum îl zugrăvea Ecaterina, prietena ei, pe amantul care n-o mai părăsea de doi ani şi i se ţinea de paşi, ca umbra! Un stăpân, căruia să-i dai socoteala de clipele tale, de banii tăi, de luxul tău, de gândurile cari acum te fac să zâm-beşti şi acum te întunecă; de căldura cu care ai jucat cutare rol, de ochiada aruncată ţie, pe scenă, dintr-o lojc.

«Păstrează-ţi inima, dragă; îi spusese Ecaterina; nici cel mai cumplit duşman al tău nu e în stare să te chinuiască într-un an, cât te canoneşte un amant, într-un ceas. Mijloacele lui sunt multe, ne-numărate, şi tu te faci mai simţitoare ca vârful limbii. Şi-i suferi la nesfârşit, ori şi ce, pentru că-l iubeşti, cu cât e mai furtunos, mai schimbă-tor, mai îndărătnic şi pentru că ai nevoe de el, ca peştele de apă. Ţi se pare une-ori, în toiul suferinţelor, în clipa în care te sângeră, că dacă ar pleca atunci, n-ai mai putea trăi!»

Aglaia îşi aducea aminte că şi atunci când o ascultase, fusese adânc impresionată de jelaniile E-caterinei, şi că ar fi vrut să-l vadă pe amantul prietenei ei.

De ce-ar fi vrut să-l vadă, abia acum îşi da seama: chinurile Ecaterinei, deşi o spăimântaseră, îi plăcuseră totuş, cum le plac fricoşilor poveştile cu stafii.

Roţile trăsurii se învârteau acum pe asfaltul Căii Victoriei. In coliviile lor de sticlă, luminile feli-narelor păreau canari galbeni, de aur, luminoşi.

Gândul că Mascaragachis o aştepta, ‘posomorâ privirea frumoasei artiste şi-i încruntă sprâncenele. Căuta să se gândească la lucruri plăcute, îşi văzu aevea casa, de curând împodobită, mereu sporită, şi îi zâmbi ca unei viziuni dragi.

Mascaragachis o aştepta, de sigur ca să cineze împreună, şi apoi să meargă la vre un spectacol. Ştia că ea nu joacă în seara aceia. Bătrânul cuteza s-o plimbe pretutindeni, se fălea cu ea, ca şi cum ar fi fost dovada că tot mai e tânăr căzătura.

Şi o idee stranie îi trecu prin cap:

«Dacă ar muri lângă mine, în casa mea? se înfiora ea. Să mă trezesc într-o dimineaţă cu el mort în pat, ţeapăn!...» îşi mări spaima, Aglaia.

Două trei pălării tari o salutaseră, şi ea le răs-punsese, urmărită mereu de închipuita privelişte a mortului, sgârcit, rece, în patul ei. Se încăpăţâna să priceapă ce ar face cu insul care, ori cum, avea altă casă, avea familia lui. Cum avea să transporte cadavrul acasă la el: mai nainte sau după înştiin-ţarea autorităţilor? In cămaşe de noapte? sau să-l îmbrace mai întâi? Să-i pue pantalonii pe picioa-rele ţepene, să-l ţină copăcel, să-i desfacă braţele şi să-i petreacă haina?... Şi odată îmbrăcat, n-ar fi fost mai bine să-l întindă frumos pe trotoar, cât de departe de casă?

Ce smintită sunt, îngăimă ea, şi opri trăsura în faţa unui magazin. Coborâ, patronul magazinului o zări, şi veni până la uşe întru întâmpinarea ei, salutând cu tot bustul, până la pământ.

— N-am venit să cumpăr, se dumeri ea. A, da! iată ce te rog. Ştii că sunt clienta dumitale. Să trimeţi mâine la mine cu un cont falş, se înţelege, de douăsprezece mii de lei.

— Mă rog, da, cu plăcere. Inţeleg, nouă nu ne datoriţi decât o bagatelă, câteva sute de lei.

— Poftim, acelea le achit chiar acum.

— Nu, ertaţi, ertaţi-mă, lăsaţi...

— Trimiteţi mâine la ora nouă dimineaţa. Bărbaţii deschid greu punga. La revedere.

Negrele vedenii pieriseră şi Aglaia aproape mul-ţumită de întorsătura pe care o dase gândurilor ei, iarăşi în trăsură, se îndreptă spre casă. Avea să-l stoarcă pe moşneag de sute de mii de lei, repede, pentrucă se hotărâse să se cotorosească de el.

«Ce suntem noi, femeile astea, decât nişte ju-cării, nişte unelte de plăcere, pe cari ciocoii, tineri şi bătrâni, înfumuraţi, viţioşi, putrezi, maniaci, antipatici, le uzează până la ruină? Nu sunt eu un fel de balamuc şi de sanatoriu pentru prăpăditul de Mascaragachis? Familia lui, şi chiar nevastă-sa, despre care se ştie că trăeşte cu tânărul Griboşteanu, care o toacă, nu-mi datorează recunoştinţă? Ce s-ar face cu el, când i-ar lipsi jucăria care sunt eu? Făcut-a ceva, ca să mi-l răpească? Nu ştie şi gi-nere-său, şi nu m-a întrebat, trecând pe lângă mine tocmai când puneam o mie de lei pe roşu la ca-zinou: «Ce-ţi face junele, pardon babacu?...» Şi ce prost şi ginere-său, şi-n ce palate trăeşte, şi din câte moşii suge şi nu se mai satură!»

Când trăsura se opri în dreptul porţii, Aglaia, văzându-şi casa luminată la toate ferestrele, îşi aduse aminte că-i făgăduise lui Mascaragachis, că va fi de vreme acasă. Nu sună la scara principală, unde ar fi venit camerista să-i descihdă, ci dădu pe din dos, ca să treacă prin apartamentul mă-s, aşezat lângă bucătărie.

Când să intre prin uşa tindei de din dos, se izbi piept în piept cu un individ, îmbrăcat nemţeşte de altfel, cu pălăria tare. Necunoscutul bolborosi un bună seara, nepregătit, şi se scurse pe lângă ea, repede.

In odaia mă-si, Gheorghief, în picioare, iar maică-sa, încruntată, pe scaun, la un colţ de masă, se ciondăniseră parcă.

— Cine era domnul care a trecut acum?.. în-trebă fiica.

— Tocmai asta întrebam şi eu! se legănă ţanţoş pe picioare, Gheorghief. Şi dacă dumneata, că eşti fiica dumneaei, se chiamă, nu ştii, ce ai să zici când ţi-oi spune eu că l-am găsit aici pe individul ăla? că este comisarul circumscripţiei şi că se afla desbrăcat?...

— Nu l-ai găsit desbrăcat! protestă Maria Bu-gulescu.

— Era numai în vesfă; haina era pusă colo arătă cu amândouă mânile Gheorghief, şi se clă-tina pe picioare. Şi s-a îmbrăcat, sub ochii mei, urmă el, amărât stăpânindu-şi furia, şi a plecat când dumneaei i a făcut cu ochiul să se care. Cucoană!...

— Eşti beatĭ Nu ştii ce vorbeşti! Faţă cu fie-mea asemenea cuvinte... Se cunoaşte că vii dela alegeri! se indignă, roşie, Mariţa. Ştii, se adresă ea fie-si, azi au fost ultimile alegeri de deputaţi... Matei...

Aglaia nu mai asculta şi eşi pe uşe. Trebuia să vada ce e cu Mascaragachis. Omul aştepta poate de mult.

Intr-adevăr, bătrânul, în culmea plictiselii şi în-fricoşat şi de larma de voci aspre ce străbătuseră până la el, deschisese o carte ilustrată, şi privea ca un copil la poze.

— Bine c-ai venit! o primi el. Era să mor de urât!... Dar ce sfadă se aude?

— A, nimic! Nişte veri de-ai mamei şi-au adus aminte de lucruri vechi, petrecute odinioară. Nu ştii cum sunt neamurile?

— Veri de-ai tăi? Va să zică rude cu ministrul, cu Matei Dumbărău? Mi-ar fi plăcut să-i cunosc. Aş fi tare onorat. Ştii că nu-l cunosc pe noul ministru? Cu Mascuris eram foarte bine. Ori şi ce afacere o aveam, eram sigur de reuşită, pe vre-mea lui. Voiam odată să scot nişte pământ din manile ţăranilor. Voiam să unesc două petice bune de moşie la olaltă, şi mă împiedicam de o ţarină de-a lor. Mi i-a gonit pe ţopârlani de-acolo... Veri ca ministrul l... Mama ta făcea bine să-i aducă aici! nu se mai luau la harţă, şi abea aveam şi eu cu cine să-mi perd vremea.

— Nu sunt oameni de condiţia ta socială... desluşi cu bunăvoinţă Aglaia, supărată pe mă-sa şi trăgând mereu cu urechea.

Cearta de sub acelaş acoperământ se înteţea.

— Păcat că sunteţi neam de ministru! urla be-ţivanul gelos. De aia nu vrea să ştie de voi! Ac-toriţe... asta sunteţi!

Glasul femeei nu se auzea. Ea vorbea încet, blajin, ca doar se va scoborî şi vocea iabraşului.

— Mă insulţi în partid, Mariţo! răcnea el.

Şi mai apoi.

— Eu şi altul ca mine facem întrunirile şi ale-gerile. Fără mine şi fără altul ca mine, nu venea frate-tău la putere. De nu l-oi da afară din pâine pe comisar, cu toată legea lor a nouă!.. se lăuda furiosul.

Mastaragachis nu auzea ce spune amantul tras pe sfoară, dar sgomotul îl turbura totuş:

— Ce vrea, frate? o întrebă el pe Aglaia, pri-cepând că un singur om face toată zarva. N-ar fi bine să-i dăm ceva? Să-i dăm ceva ban? Cred că s-ar potoli.

— Fugi de-acolo, să nu-ţi aprinzi pae-n cap!

— E aşa de mândru? E un prost, va să zică?

— Nu e mândru, e cam beat; şi apoi te pomeneşti că se nărăveşte.

— Eu zic să-i dăm. Nu ştii ce mi s-a întâmplat odată mie, acum vre-o douăzeci şi cinci de ani. Mă găseam din întâmplare la Bacău. La Bacău sau la Iaşi, nu mai ştiu. Oraşele astea le confund totdeauna. Şi ce să vezi, poliţaiului i se năzărise, aşa era tot ca ăsta puţin cam beat, şi mă pofteşte la poliţie. Ii păream suspect. I-am spus că voi fi deputat, că rudele mele aşa şi pe dincolo. Pace! Scot şi-i dau o bumaşcă de o sută de lei. Ce să vezi, nu mai scăpăm de el! Prietenie la toartă! M-a luat la Caffe Chantant, şi ce crezi, frate dragă? m-a recomandat uneia de-acolo, amanta lui, şi voia cu tot dinadinsul, mă înţelegi? cu amanta lui! eu! Bine înţeles că în vremea asta eu co-mandăm la şampanie!.. Şi însuşi antreprenorul venea să ne servească, din respect pentru poliţai, stăpânul lui! N-ai idee ce josnici sunt oamenii ăştia, ca să adune bani! Şi ce dracul fac cu banii la urmă, dacă nu sunt nobili şi galantomi?.. Şi atâta a băut în onoarea mea, poliţaiul care voise să mă închidă—îi fusesem antipatic la început,— că l-am lăsat sub masă, beat mort, când m-am dus cu ea, cu metreasa lui şi cu încă una, sus, la hotel. Se petrece bine şi în provincie... Păcat că snnt oameni ordinari. M-am ales c-o boală!...

Dar ce facem, frate dragă, cu vărul matale? îi dăm eeva?

Tocmai se auzea un sgomot de uşe trântită.

— S-a isprăvit! răsuflă uşurată Aglaia. Şi ca să arate că lucrul n-o îngrijorase de loc, începu să cânte şi să-şi schimbe toaleta.

In seara aceia cinau la Iordache, în cameră se-parată. Aşa voia Aglaia, pentru că acolo pregătea ea o scenă iscusită, pentru vestirea sumei de două-sprezece mii de lei, bani ce trebuia absolut să-i numere Mascaragachis a doua zi.

Aci este iarăş vorba de poet, şi de fratele lui, şi ne supără vorbăria şi sângele rău pe care şi-l face singur, un naiv.

Meşteşugul strângerii dărilor de către comună, cu folos şi pentru el, îl deprinsese bine Iancu O-prişanu. Pe contribuabilul încăpăţânat, care nu ştie «să mişte din urechi», când agentul fiscului, cu vorbe dulci pe de o parte şi cu semne vădite din ochi şi din degete îl îmbie, iar pe de alta îl desluşa că-i poate face boclucul, pe catâri cu alte cuvinte, Iancu îi «executa»

Avea totdeauna la îndemână, la un colţ apro-piat de stradă, aşa ca să se zărească şi să nu se prea vadă, pe dorobanţul percepţiei, cu darabana de gât, cu ciocănelele înfipte în curea, cartuşe colosale şi sigure de ţintă.

Şi groaznic o mai bătea toba, împeliţatul de do-robanţ, când era de serviciu cu Iancu. Avea şi de ce. Fostul acsizar nu-l lăsa flămând şi însetat mai ales, când îl lua cu el.

La răsbubuitul tobei se simţea mahalaua fier-bând şi îngheţând, ca într-o lingoare. Câte o pildă de astea căuta s-o dea răilor platnici, la fiecare săptămână, omul care-şi pătrunsese meseria.

Blestemele nu-l mai săgetau, bocetele nu-l mai înduioşau şi ştia să silabisească în disperările cu părul vâlvoi şi cu ochii holbaţi, ca părintele Clon-dir în ceaslovul lui.

— Statul cu ce să-şi hrănească funcţionarii? striga Iancu, încruntat după cuviinţă. «Trage-i băete!» se întorcea el către toboşar, care asvârlea din ciocane, îndârjit.

De cele mai multe ori, omul nevoiaş se repezea prin vecini, înfioraţi şi ei, ca un vârtej, şi aducea o parte din dajdie, sau atâta cu cât să împace pe agentul de percepţie. Şi reprezentaţia se sfârşia cu împăcăciune.

Era mai jalnic când datornicul Statului sau al Comunei nu avea de la cine să împrumute, şi se vedea nevoit să-şi lase lucrurile, scumpe lui, că-rate afară din casă, îngrămădite buluc în drum, duse la vre-o piaţă din apropiere, ca să fie vâ-ndute. Atunci se întâmpla des ca nevoiaşul să se răsvrătească, să se repeadă adică la oamenii stă-pânirii cu pumnii ridicaţi, cu toporul în mâni.

Bietului om răsvrătit i se păruse totdeauna birul o năpaste şi cu armata două. Ceri făcuse lui Statul sau Comuna, ca să vie să-i ceară şi la urmă să-i ia cu sila, ori cu puterea, avutul lui? Ii dădea de lucru? Ii lumina casa şi uliţa? Ii pietruia ograda şi drumul? El muncea cu braţele pe unde apuca stâlcita colibă şi strada lui zăceau în bezna întu-nericului; iar pe drumurile bătute în de obşte de el, rând pe rând mocirla şi praful îl înglodau şi-l orbeau.

Iancu Oprişan îşi făcea datoria lui din plin. Şi dacă se întâmpla să dea peste oameni de înţeles, nu peste zurbagii, pe care să-i ducă şi pe la secţie, să le mai dea de lucru şi comisarilor, se împăca şi cu cinci lei, — daţi lui.

Era mai mulţumit aşa, fireşte; el nu era rău din fire. I-ar fi plăcut să trăiască cu toată lumea în bună înţelegere. Percepţia nu pierdea, sorocul se amâna, doar arât. Nevoiaşul avea să plătească o-dată şi odată, nu putea să lase ca să! se vândă, în cele din urmă, bordeiul pentru bir.

Negustorii, oameni mai frecaţi cu lumea. israiliţi cu frica în sân, nu prea ajungeau până la bătaia tobei, deşi erau mai des încolţiţi de agent şi mur-sicaţi. -

Vorba lui Rosenberg, manufacturistul, trecuse din gură în gură în suburbia încreditiţată lui Iancu, şi avea să colinde, de sigur, pe la toate sutele de neguţători ovrei din Capitală:

«Nu pentru că suntem fricoşi dăm «şpagă», dar nu vrem să ne punem rău cu autorităţile; un pu-rice de pe gâtul domnului epistat, ustură mai rău, când sare pe mine, şi suge mai al dracului, decât un frate de al lui crescut la soţia mea!»

In general, nimeni nu-şi plăteşte darea la data ei, la termen, de cât silit. Dacă funcţionarilor, de Əxemplu, li s-ar număra lefurile, fără să li se ceară dovada că au plătit dările, nici unul dintre ei nu s-ar simţi dator să le plătească, şi ar găsi zeci de mijloace ca să încalce legea. Bogaţii: mo-şieri, proprietari urbani, fabricanţi, negustori, pun toată greutatea şi trecerea lor în joc, ca să fie cât mai puţin impuşi, amână plăţile dărilor cât pot de mult; şi un biet Iancu Gprişan, nu le poate bate darabana, fireşte, pentru că ar sbura din slujbă cu ea în cârcă.

Cu tot stăvilarul atâtor greutăţi, veniturile ţării, ca apa curgătoare a unui rău, se varsă bine pe deasupra parapetului de lemn, nu stă, şi multe mori şi până de mai devale de zăgaz se învârtesc şi macină şi dau zor. Iar prin crăpăturile împăpu-rite ale stăvilarului, ţâşnesc stropi şi pentrii func-ţionarii veniturilor.

Iancu învăţase meseria cea nouă, dar nu se des-bărase de băutură. Nu bea mai mult ca odinioară, dar îl picnea mai lesne beţia. La barieră mai avea vreme să tragă un pui de somn, după un fleac de chef. Aici, toată ziua era într-o alergătură şi dela o cârciumă la alta. «Ho, c-om bea!» striga el, de cum intra, şi aruncând hârţoagele dela subţioară şi pălăria pe o masă, poruncea.

Când îşi da la o parte părul depe frunee boltită frumos, semăna cu frate-său, poetul, lucru de care nu ştia să fie mândru. «Ho, c-om bea!» mai ră-sufla Iancu odată, aşezat pe scaun, cu sticla dinainte, gata să toarne în atâta pahare câţi inşi se aflau în clipa aceia de faţă.

Toate până la o vreme. Intr-o zi i se înfundă. Pierdu o condică.

Când se trezi fără hârţoaga încredinţată lui, bătu toate crâşmele, întreba pe unul şi pe altul, din prieteni şi din contribuabili, în zadar!

Perceptorul şef, şi aşa nu era mulţumit de el. Tot respectul avut pentru un egal, pentru un fost şef de acsize, se spulberă.

— S-a mai pomenit? spumega el. Am să te bag ia puşcărie!

— Am furat-o? Ce era să fac cu ea? S-o găsi!..

— Ţi-am făcut raport de dare afară din slujbă, să ştii!

— N-am nevoe de slujba dumitale! se răţoi mândru fostul şef. /

— Să nici nu mai dai pe-aici! liotărâ percep-torul.

Condica perdută fu adusă la o săptămână, de un călugăr. Monahul petrecuse şi el într-unul din depozitele de vinuri colindate de Iancu, îl băuse, ca toată, lumea, pe agent, iar când fostul şef de acsize plecase uitându-şi registrul preţios, — omul bisericii îl luase, îl ascunsese în sutana lui şi ple-case. Prea cuviosul monah cercetase condica, îi cântărise însemnătatea în sihăstria neprihănită a chiliei lui dela Cernica — cu gând că ar putea-o vinde cui-va. In cele din urmă o adusese la per-cepţie, de unde însă nu primi nimic, luat repede şi înfricoşat cu raderea bărbii, de către iscusitul perceptorî

Condica fusese găsită, dar Oprişanu îşi pierduse slujba. Prevăzător nu fusese: nu agonisise ceva bani. Dragostea de băutură nu i se stricase. Ca un fel de ruşine îl ţinea departe de fosta lui su-burbie. Părinţii lui nu aveau după ce bea apă. Frate-său, la care nu s-ar fi aplecat, abia avea pentru el, din cei patru lei pe zi, cu care era plătit la gazetă. Străbătând Bucureştii, căzu într-o zi în ceata conului Mişu. Cu ăsta încaltea nu pie-rea omul de sete.

Era dimineaţa. In coada cetei se luase ca un scai şi un odăiaş de minister, în uniforma lui, cu chipiu pe cap, târâş grăpiş. Conu Mişu mergea în cap, mahmur din ajun, privindu-şi la răstim-puri, cu bunătate «damblagii» cum le spunea el. La fie care colţ de uliţă intrau unul după altul, şeful întâi, ceilalţi, împreună cu Iancu Oprişanu, la întâmplare, odăiaşul în coadă.

Pentru că era dimineaţa, «ca să se dreagă», beau coniacuri, în păhărele mici, cu câte o fărâmă de zahăr înăuntru. Plătea conu Mişu. Nimănuia din şleahtă nu-i trecea prin cap că ar putea plăti el, când erau cu cel mai popular om al Bucureştilor, cu conu Mişu.

La un timp, odăiaşului se păru că poate face un pas înainte, spre şeful care sta rezemat de tej-gheaua negustorului, privind, vag în păhărel.

— Să trăeşti, coane Mişule! răcni servitorulr plin de umilinţă. Dumneata eşti tata-al nostru! Să vezi ce este: am un proces şi mi-a spus adi-neaure dela dumneata de acasă, că acum chiar te duci la tribunal. M-a dat în judecată un hoţ de chiriaş, care nu voia să-mi plătească chiria, şi vă-zând eu aşa, într-o zi, când el era la lucru şi ne-vastă-sa era dusă şi ea, că e spălătoreasă, i-am vândut din lucruri, ca să-mi iau dreptul meu.

— Puşcăria te mănâncă, damblagiule! se dădu pe spate conu Mlşu. Intri tu în casa omului, când nu e el acasă, bă?

Odăiaşul se tăcuse mic, îngenunchiase aproape, şi umerii i se tot apropiau de-asupra pieptului.

— Am venit la dumneata, coane Mişule, sărut mâna! scânci el.

— Norocul tău, c-ai venit la mine, damblagiule! Te scap, bă! Dar cât dai tu? Eu nu sunt avpcat fără onorariu, băiatule!

— Cât ziceţi şi dumneavoastră!... Ca un om sărac ce sunt...

— Să intri casa omului, când el nu era acasă? Da ce erai tu, procuror mă? Mă! ai noroc cu mine. Să-mi dai puţin mă, trei piese, cincispre-zece lei.

— Dau chiar acu! Dau...

— Nu! îl opri conu Mişu. După ce ţi-oi câştiga procesul. Să te achite Judecata; să scapi de gros!

Odăiaşul înţelese şi se dădu iarăşi la spatele al-tora. Hăiticul tot, din cârciumă în cârciumă, ajunse la tribunal. Erau orele unsprezece.

Conu Mişu intra din secţie în secţie, sta cât sta şi iarăşi îşi arăta damblagiilor lui vecinicu-i lăgănat, ochii înotând, într-un fel de duioşie de om băut. Ceata se muta mereu, aşa, ca să nu se piardă de stăpân.

Intr-un rând conu Mişu răsări împreună cu odăiaşul în uniformă. Fusese şi cel din urmă pro-ces al avocatului elector.

— Scoate banii băete! sughiţă apărătorul, îm-presurat îndată de damblagii. Te-am scăpat! Ai văzut? Fără mine puşcăria te mânca!

Impricinatul avea banii în palmă. Ii scosese din sala de şedinţă, de unde pricepuse din ochiadele judecătorilor că e achitat, şi din şoaptele lor, cu capetele plecate unul spre altul, într-o înţelegere, totdeodată supuşi, prietenos şi batjocoritori. Apărătorul sughiţase la fiecare trei cuvinte. Mulţumit aşa dar, îi întinse el avocatului, una peste alta, cele trei piese cerute şi, având treburi pe semne, stătea gata să plece.

— Stai, că nu-i aşa! Care va să zică trei piese! le arătă conu Mişu, în degete. Se le împărţim, damblagiule! Stai! una e a mea, una e a ta, şi a treia s-o bem!

Şi ceata, râzând, unii, cei mai treji cu ochii înlăcrămaţi de bunătatea conului Mişu, o porni la alte cârciume.

Asemenea fapte povestite ca parabolele din om în om, încununau capul deputatului care se clă-tina veşnic pe picioare, cu un nimb luminos, văzut limpede de mulţimea nevoiaşe.

Gâtlejul nu i se usca de focul băuturii, dar mâncarea îi lipsea câte odată lui Iancu Oprişanu. Noroc că beţivul nu prea ştie ce e foamea şi o pofecleşte fudulie.

Aceiaşi oameni cari arunca: pe tejgheaua câr-ciumarului hârtiile de douăzeci, cu nepăsare şi dispreţ, dacă Iancu îi lua de-o parte, ca să le şop-tească la ureche o vorbuliţă: «dă-mi nene doi lei împrumut...» după ce se pupaseră ca beţivii, aceiaşi oameni găseau în mintea lor împăenjenilă de alcool un motiv oarecare, şi refuzau împrumutul.

Tot acasă, la nevoiaşii lui părinţi, îşi potolea foamea, oropsitul. Tată-său, în lipsă de lucru, luase capra la spinare şi câştiga cu tăiatul lem-nelor, uneori. Frate-său lăsa bătrânei mame şi el un leu doi, după cum putea rupe dela gazetă.

Vrednică de zugrăvit era masa lor. Toţi patru în jurul unei mese de brad, în bordeiul pocâltit: tatăl, ca un mamut păros, cu mădularele mari, ciotoroase, cu ochi cari păreau că nu pot privi decât în pereţi şi în pământ, scormonitori totuş, înciudaţi şi neîncrezători; cu mâni butucoase, no-duroase ca el tot; muma, de culoarea aramii vechi stafie uscată, slabă, gata să se frângă, atât de ştirbă că buzele-i intrau în gură şi păreau strânse în gingii, — o mucenică din icoanele străvechi, afu-mate; Iancu, fostul şef la acsize, rumen tot de buhăeals beţiei, încă frumos, cu privirea stinsă, aproape îndobitocită a oamenilor învinşi de patima lor, patimă lipsită dela o vreme de plăcere, ajunsă nevoe poruncitoare; şi în sfârşit, poetul, plăpând ca un vârf de creangă nouă, străveziu, cu privirea nedumerită şi plină de întrebări sfioase, turtit, teşit, scofâlcit ca un mănunchi înalt de trestii fi-rave, singur în drumul furtunii.

O lampă acăţată de un cui în perete, suferea parcă arzând, pâlpâia, asuda aidoma ca stăpânul colibei, ca bătrânul Oprişan, care gâfâia şi năduşa tot timpul mesei.

Lumina săracă, neîndrăzneaţă, a lămpii, făcea ca umbrele unora din capete să cadă asupra mesei. Lumina bătând din spatele moşneagului, făcea ca umbra hârcii lui să cadă asupra castronului în care întingeau toţi cei patru. Şi cum castronul era a-dânc, şi cuprinsul lui nu se vedea limpede, umbra, lumina şi mâncarea se învălmăşau ciudat, hidos. Poetului i se părea une-ori că întinge înfr-un craniu.Infiorat privea în jurul lui. Lumina galbenă şi bolnavă lăsa colţurile scundei încăperi, năbuşi-toare ca un cavou, pline de draperiile negre şi clătinate ale întunericului. Omul tăcea. Astma bă-trânului râcâia tăcerea ca o ghiară neputincioasă. Numai dacă Iancu pliscăia, mâncând cu poftă, scăpăra o notă de viaţă în cuprinsul posomorât.

Cât dorise Mihai să se depărteze de căminul părintesc, care simţea că-l vestejeşte! Adânca deosebire dintre el şi părinţii lui îl durea şi îi mu-stra cugetul, fără s-o poată micşora. Pe ei nu-i pu-tea schimba, pe Əl de-asemenea.

Ei nu-l pricepeau, nu-l iubeau, îl răbdau numai, ca pe un copil vitreg, care mâine poimâine, cine ştie? poate va aduce mai mult câştig casei. Nu numai atât, — ei urau la copilul lor, tot ce i se părea lui că are mai de preţ.

Mânile lui delicate, erau pentru ei chezăşia că n-are să câştige nici odată destul; faţa lui trasă, visătoare, n-o alegeau cu plăcere dintre chipurile de oameni dragi, ci din potrivă, le trezea în minte, ca ceva ursuz, un simţământ de respingere şi de împotrivire.

Mulţumiri drăceşti încălzeau pe bătrâni când găseau câte o carte. Faţa uscatei mucenice sta ple-cată, stăruitoare ca setea lui Iancu de băutură, asupra focului care mistuia hârţoaga lui fiu-său Mihai, găbuită de ea.

Intâi cartea par-că voia să se mistue toată deo-dată. Se împresura în văpăi mari, ardea cu vâl-voare; apoi flăcările se potoleau; foile de pe de-asupra se mişcau ca vii; coperta mai groasă se scoroja, se încovoia cu geamăt slab.

Răbdătoare, muma poetului aştepta. Ştia bine că nu s-a isprăvit. Buchisea cu cleştele, întorcea şi desfăcea în sobă foile cărţii, tot mai scrumite, în sfârşit nimicite.

Dar ura lor instinctivă, dreaptă la ei, pentru schimbătoarea lumii, pentru aceia care-i pusese la fundal societăţii, nu-l înrâurea pe fiu.

«Oare când oi tipări şi eu un volum?» se întreba Mihai. Caetele lui treceau din prieten în prieten, şi tot mai mult era tineretul care-l saluta adânc, îl cuprindea cu ochii mari, sfioşi. Revistele luaseră obicei să-i publice versurile pe prima pa-gină. Nu se mai putea îndoi că e poet.

Guţă Dumbărău, poreclit oratorul, nepotul mi-nistrului, îl întâlnise pe stradă, îl oprise şi-l poftea pe la el. Ii citea regulat, spusese el, frumoasele producţii, cu toată munca lui uriaşe, ca debutant în avocatură şi în viaţă politică. Guţă se înscrisese în partidul lui unchiu-său.

Spicuia de ici de colo vorbe bune, încurajeri, dat părerea cea veche dăinuia şi creştea. I se părea şi acum lui Mihai, că lumea are alte gânduri decât ale lui, şi că plăcerile fără prihană, ale versului, i sunt cu desăvârşire streine ei. Silinţa ajungerii cât mai sus, cât mai de grabă şi cu orice preţ, lua mintea şi toate clipele celor cari până mai eri alai-tăeri visau, citeau, se împrtăşau la o viaţă luminată, idealistă.

Avea dreptate Topolog, prietenul lui bun, când spunea:

— «Este seva mai presus de poezie? Ştim cu toţii că nu. Cărţile ce ni se pun în mâni la şcoală, cărturarii şi cârmuitorii: sunt de aceiaş părere. Străzile oraşelor sunt botezate cu numele poeţilor, li se ridică statui. Ei bine, ce fel de ţară e Ro-mânia noastră, în care poetul nu poate dobândi în schimbul a tot ce e recunoscut ca mai presus de orice, în schimbul poeziei, nici belşugul în care huzureşte un comisar de poliţie? Şi milogii depe uliţele noastre câştigă. Ce-ar fi ca un adevărat poet să se aşeze la o răspântie umblata şi să înceapă a cerşi? Cui, te întreb, ar trebui să-i fie ruşine, poetului sau ministrului şcoalelor şi tuturor ocâr-muitorilor, de toate culorile politice?».

Când îl auzea vorbind aşa pe Mircea Topolog, poetului i se părea că e alt om. Călca şi privea mândru în jurul lui şi spunea versuri, ca dela o tribună. Dar de cum rămânea singur, cobora la păreri mai umile. Se vedea un biet preot al unei vechi şi înlăturate religii, rămasă cu foarte puţini credincioşi. Trebuia să predice în bisericuţe rui-nate, aproape într-ascuns, să-şi facă datoria faţă de el, de Artă şi de ei, sărmanii credincioşi neade-meniţi de marile catedrale ale halelor şi ale resta-urantelor. Puţinii aceia, veniţi la el, poate că erau cei mai buni, cei mai aleşi fii ai pământului.. Pentru fraţii aceştia, necunoscuţi, puţini, simţ a că trăeşte poetul. Pentru făpturile acestea, al căror limpede ritm sufletesc nu fusese schimbat în larma de piaţă, conrupt de sunetul banilor, îşi împletea el strofele, ca o Consânzeană cosiţele-i de aur.

«Ce sunt şcrabele din picioarele tale? se re-volta Mircea Topolog, prietenul şi binefăcătorul lui de totdeauna. Nu vezi că umbli pe lângă ghete, calci prin ele? De ce te încâpăţinezi? Vreai să dea o pneumonie peste tine? De ce să am eu trei pe-rechi, şi tu nici una?» Şi prietenul trântea o pe-reche din ghetele lui la picioarele amicului şi, în-cruntat, sta înainte-i până când le încalţa. «Iţi vin!» se bucura Topolog. «Deşi n-am mintea ta, la picioare semănăm leit!» şi râdea cu hohote, pe când Mihai ţinea ochii în podele.

Şi cât de bine îi înţelegea stihurile, Mircea ăsta! El dacă le-ar fi scris, şi nu le-ar fi găsit atât de mature şi de pline. Şi era natural să fie aşa, găs-ea el, căci dacă n-ar fi fost întrecut, depăşit în aşteptările lui, mulţumirea i-ar fi fost mediocră.

De altfel, imaginea, prietenului acesta inimos, nu părăsea nici odată singurătatea în care scria, în ceasurile rodnice, trubadurul. De nu l-ar fi citit nimeni, Mihai ştia că are un cititor, pe care nu l-ar fi schimbat pentru lumea toată. Şi când se întâmpla ca să publice, iar poezia lui să fie aşe-zată în fruntea revistei, Oprişan se bucura, gân-dindu-se la mulţumirea lui Mircea, carele el cel dintâi remarcase frumuseţile acelei poezii.

Dar cu tot nepreţuitul avut al prieteniei, bardul suferea. Mizeria, ignoranţa, nedreptatea, brutali-tatea şi obraznicul belşug din Capitală, din oraşul acesta plin de grădini şi dăruit cu cea mai stră-lucitoare lumină, se revărsau deavalma în el, şi-i bateau inima şi mintea una de alta nemilostiv. Chemarea lui de cântăreţ, de îmbinător de sunete şi de culori, amestecate cu o lacrimă curată, nu-l putea asurzi cu desăvârşire, în scandalul de toată ziua, în vuetul de hală, de zarafie hoţească, de tribunal despoetor, de chihotiri isterice şi de ho-hote de satisfacţie bestială. Candida şi sfânta sin-gurătate a poetului se turbura, se prihănea tot mai mult, iar rodirile poeziei se schimbau; în fructe amare, în care rumenul semăna cu sângele.

Un cerc de scriitori îl pofti la înfăptuirea unei reviste literare, săptămânale: «Prisaca». Aveau să fie cu toţii şase: doi poeţi, trei prozatori si un critic. înjghebarea avea sorţi de izbândă, penţrucă găsise un editor.

Măgulit, Mihai primi din dopa vorbe tovărăşia; sfatuiri zilnice începură, în vremea ce i-o lăsa liberă gazeta lui Griinherg şi, în zece zile, «Prisaca» apăru. Primul număr se desfăcu în şase mii de foi: succes deplin. Ziarele, bine plătite de către editor, îi făcuseră «Prisăcii» o reclamă ca pentru cremele şi săpunurile de toaletă. Afişe mari fuse-seră lipite alături de «Murdăria este oprită»; afişe mici se împărţiseră pe Calea Victoriei şi pe strada Lipscani, pela ceasurile patru, când forfotea lumea.

Oprişan îşi văzu numele tipărit, obsedând luarea aminte a concetăţenilor, alături de numele unora din miniştri, nume imprimate pe afişe uitate de pe când pomeniţii erau în opoziţie şi ţineau în-truniri pentru răsturnarea guvernului.

Da, începea să fie cunoscut! Topolog îşi freca mâinile de bucurie, ca un copil. Editorul Prisăcii, om foarte bogat, voia să editeze şi cărţi. Manu-scrisul prozatorului Tatulescu era la tipar şi cartea trebuia să vadă lumina întrio săptămână. Planuri mari, de viaţă intensă, frământau micul cere de scriitori. Fără întârziere trebuia să apară şi versu-rile lui Oprişan. Editorul îi spusese să se pregătească. Bani? nu putea să-i dea mai mult de 300 de lei. Poezia nu avea căutarea prozei.

— Numai 300 de lei! pentru ani întregi de muncă intelectuală, se sbârlise Topolog. Care o-bidă omenească, elementară, nu e mai mult plă-tită? O mârţoagă şchioapă îi mănâncă unui sacagiu mai mult de 300 de lei în doi ani, cât ţi-a tre-buit ţie, Oprişan, ca să scrii visurile tale! Un volum... Dar dă-i-l! ce vrei să-i faci? Să nu te jicnească însă. Amorul tău propriu, foarte desvol-tat, şi pe drept, de creator, să nu sufere cumva... Vei avea un volum! gândeşte-te! Visul tău se împlineşte! Ai putea avea două, ai material! se încălzea prietenul. Tipăreşte mereu! Te vei im-pune cu siguranţă! Şi, atunci..»

Şi căutând să pătrundă viitorul, cercetând în gându-i lumea în care poetul avea dreptul să se impună, şi mijoacele, după o îndelungată cugetare, Topolog râse nervos, plin de neputinţă, de deziluzie:

«Tot nimic, dragă Mihai! Dacă nu te foci ga-zetar, dacă nu vei scrie articole fulgerătoare, şi nu vei învăţa să perii hainele politicianilor, tot nimic! Sărăcia se va ţine de tine, ca scaiul de oae. Şi-o să îmbătrâneşti şi tu, şi-o să-i ceri vieţii mai mult decât astăzi, când fără nume glorios şi băeţandru te poţi strecura printre automobile, privind peste ele, la norii veşnic răscoliţi de uraganele din cer; şi frăgezimea ta o să se scuture ca florile salcâ-milor, şi ai să urăşti înveninat viaţa, oamenii şi pana ta de aur, care te-a ademenit şi te-a înşelat. Tipăreşte-ţi volumul, totuş! Dar nu pune mare preţ pe succesul lui, pentrucă succesul lui moral cu cât va fi mai mare, va fi în disproporţie cu mizeria ta, şi va revărsa peste jicnirile suferite de sărăcie o lumină crudă, nemiloasă».

Nepreţuitul Mircea nu era bogat. Era şi el lefe-giu. 300 de lei pe lună, atât venit avea.

«A, dece nu sunt eu bogat! se câina el. Am merge în Italia, Mihai, te-aşi plimba prin Veneţia; am sta în furnicarul Parisului numai trei luni de zile, şi ne-am întoarce aici, se înţelege! Ca nimeni altul, scriitorul e legat ferecat de ţara lui. Numai în graiul ei poate să cânte poetul. Ţărani, mese-riaşi, pot să-şi lase patria: lucrul lor nu are na-ţionalitate. Oamenii bogaţi se pot expatria. Bo-gaţii nici nu sunt Români, — prea ni-i mică ţara şi ignorantă, socot dumnealor. A! să nu crezi, că sunt Francezi, pentrucă îi auzi sclifosindu-se fran-ţuzeşte. N-au nici o naţionalitate: pur şi simplu. Ei nu ne cunosc din literatura noastră, din care ne ar putea cunoaşte, nu sunt crescuţi în tradiţ-iile patriei bune sau rele, asta e altceva! Sunt daţi de copii pe mâna guvernantelor, ca să nu vorbească româneşte. Iar când sunt mari, oameni, când ne gavernează ca înaintea unor slugi hoaţe, vorbesc altă limbă. Ei nu cugetă în limba patriei: gândeşte-te! Şi cum n-ar fi aşa, când spiţa lor e din Fanar. Se pot exaptria! Chiar ceilalţi artişti, semenii voştri: muzicanţii, pictorii, sculptorii, ar-chitecţii, potsă-şi desfăşoare, şi în Parisul, iubit de noi toţi ca şi la Beilin, creaţiunile, talentul lor. Dar voi, scriitorii, nu vă puteţi înstreina. Aşa, că, de voi ar trebui să îngrijească mai întâi o naţiune, pentrucă voi sunteţi însuşi sufletul ei, care n-o poate trăda, Tipăreşteţi volumul! închee prietenul.

«Dacă aş fi legiuitor, mai spune Mircea To-polog, aş opri' prin lege câte o sută de lei anual, tuturor celor hrăniţi de Stat şi celor cari au afa-ceri cu el, pentru, cartea românească. Aş sili pe întunecatul de funcţionar să părăsească jocul de cărţi, întins peste toată România, ca bacşişul şi hatârul, cele două moşteniri turceşti. Tipăreşte-ţi volumul!»

Şi, într-o bună zi, în ferestrele necercetâte de cât de autori, ale librăriilor, se zări o carte cu coperta albă «Tuberoze». Ia seara zilei aceleia, Topolog, în tovărăşia autorului, îmbrăcat în haine nouă de sus şi până jos, şi-a băut o bună parte din leafă.

Aci ne găsim între doi oameni, fără seamăn de isteţi, încât nu ştim pe care să-l admirăm mai ne-cumpătat.

Cum aleargă suveica printre firele întinse la ţesutul prânzei, dcla un capăt la altul, aşa alergase Guţă Dumbărău printre studenţii de ispravă şi printre oamenii politici ai opoziţiei, vreme de patru săptămâni.

Intrunirile publice ale studenţimii fuseseră tot atât de vijelioase ca cele de partid, şi sălile ge-museră de înghesuială, pline, fireşte, cu tot aceiaşi oameni. Cei cu cari studenţii îşi daseră mâna, nu-i lăsaseră să se facă de ocară.

Trădarea naţională, scornită chiar de Guţă, fu-sese o idee vrednică să fie răsplătită cu un mi-nister. Comitetul executiv al partidului înmărmurise de admiraţie, iar şeful se pătrunsese de valoarea ei. Gazetele partidului o aruncasetă asupra guvernului, ca pe un blestem.

Matei Dumbărău se temuse la un moment de prea marele succes al scorniturii. Putea să pară impus la minister de tămbălăul mucoşilor. Inrâu-ririle din afară de partid sunt ţinute minte de credincioşii steagului, şi răzbunate. Şi Matei voia să fie ministrul partidului şi al. şefului.

— Ce te-ai gândit să ceri, Guţă dragă, pentru serviciile aduse de tine partidului? îl întrebă un-chiul, într-o după amiaza.

Erau numai amândoi, în camera orientală a pa-latului Mascuris, îngropaţi în divanuri acoperite cu covoare de Persia, tăcuseră mult, şi fiecare se gândise:

«Ce-mi poate cere nepotu-meu ăsta, acum eşit în lume? Sunt curios să văd: are pretenţiile unui nepot de ministru, sau ale unui fecior de cârciu-ciumar?» se întreba Matei.

Iar Guţă se trudea:

«Acum să te văd, parveriitule! te lepezi de neamuri, ori te ìngrădeşti cu ele şi ţi le faci par-tizani?»

— Ştii, nene Matei, începu dulce tânărul nepot, că tata stăpâneşte în Bucureşti vre-o opt nouă locuri virane...

— Chiar eu l-am sfătuit să le cumpere.

— Foarte bine ai făcut. Din prevedere, de sigur. Dar l-au costat bani, şi el n-are milioane. Hanul nu mai merge, comerţul tot se trage în centrul oraşului, şi suntem de părere să-l lase, să-l treacă altuia. N-ai fi supărat cred, dacă fratele dumitale n-ar mai fi hangiu.

— Cu asta şi-a făcut averea! spuse cu glas moale gazda, şi se aşeză mai bine în divan.

— Să vândă locurile la particulari, deşi preţu-rile lor s-au mai ridicat, ar însemna să aştepte... până când? Nu mă îndoesc că dumneata i-ai în-lesni prin primărie vinderea unuia din locuri, dar pentru mii multe, ţi-ar fi greu: sunt atâţia con-silieri, cari n-au căutat să fie numiţi de dorul lelii, au interese, au de vânzare şi ei, locuri, case... De ce nu şi-ar face tata singur treburile? Cu alte cuvinte: crezi că i-ar sta rău să fie consilier co-munal? Nu face parte, din cel mai însemnat, po-liticeşte, negoţ al Capitalei? Cred că toţi debitanţii de spirtoase ar vedea cu ochi buni numirea unuia dintre ai dor. L-aşi pune pe tata să înfiinţeze o societate a negustorilor de băuturi, şi te las să-ţi închipui ce influenţă ar avea el acolo, ca membru al consiliului comunal, şi ce înrâurire ar avea, asupra populaţiei din Capitală, o societate de câr-ciumari. Şi apoi tata e om, să mă crezi! Şi mai este ceva: are două fete, surorile mele, nepoatele dumitale; cum le poate mărita un cârciumar, te întreb, şi cum le po te căsători un consilier? Pe urmă, ia gândeşte-te ce nepreţuit lucru e să ai în consiliul primăriei, nu un spion, nu un partizan, ci pe fratele dumitale!

Matei râdea. Tase, unul din părinţii oraşului, îmbiăcat în frac, cu mamelele lui femeeşti, gata să scoată, prin decolteul vestii de frac, pieptul scrobit al cămăşii... Fratele mai mic, îl vedea parcă. Dar, nu era drept că toate alegerile şi de comună şi cele parlamentare, erau în cârciumă şi de către cârciumari făcute? Dacă societatea aceia se înfăp-tuia, nu câştiga partidul o forţă ne mai pomenită, în stare să aleagă chiar în opoziţie?

Pe de altă parte, Matei era intrigat să afle ce năzuia nepotu-său, pentru el însuşi. Propunerea lui Guţă privitoare la Tase, îi convenea.

Privind în vârful ghetelor sale, ministrul întrebă:

— Dar poate el să lege un discurs cât de mic, aşa... Sunt prilejuri când...

— Se învaţă. L-am descusut eu şi-i cu o c. I-am vorbit. A fost tare nostim, voi să-şi înveselească, unchiul tânărul nepot. L-am pus în faţa oglinzii şi i-am suflat, ca la teatru, o cuvântare... O spune destul de sforă tor. Pentru împrejurările de care: vorbeai, i-aşi scrie eu discursul şi tata, fii sigur că l-ar învăţa pe de rost. Are aplecare. E Dum-bărău! Da. Ei, ce zici?

— Vii să-mi spui un lucru de atâta insemnătate cam târziu. Nici nu-ţi închipui câţi s-au cernut în sita consiliului comunal, până să rămână cei care trebue să rămână, cei care trebue să figureze. Se înţelege că am şi eu drept la numirea unui con-silier, a unui om devotat mie, dar ăsta este ca ş;inumit. Cu toate astea, vezi? fie că o să-i trag: chiulul devotatului meu, fie că voi reuşi ă ara încă un loc, înlăturând pe nu ştiu cine, mă prind să-l numesc pe Tase, pentru că ideia mi se pare bună. Foarte bună chiar, şi te felicit pentru ea.. Cred că voi reuşi, dar sigur, sigur nu sunt. Şi acunm haide sp ne-mi, mîai făcut foarte curioa, ce doreşti pentru tine?

Şi aducându-şi aminte că Guţă îl surprinsese pe când priveghea la transportarea nefesti-si spre casa de sănătate, şi îi ştia toate mărunţişurile, îl opri cu un gest pe tânăr, şi vorbi tot de el:

— Vreai să te ocupi de toate procesele mele?

— Minunat! sări dela locul lui, Guţă, foarte mulţumit şi cele două apropiate rubedeni se îm-brăţişară şi se sărutară.

— Să nu-ţi pară lucru uşor, Guţă, îi atrase lu-area aminte unchiul, nepotului radios, reaşezân-du-se pe scaune amândoi, Lipsa ta de experienţă mă poate costa mult, prea mult chiar. Nu sunt totdeauna ministru, şi-n opoziţie avocătura îmi produce cât un minister. Asta nu ţi-aşi erta-o nici odată. Sunt procese pe care le am dela răposatul Mascuris: adevărate moşii, cu câştiguri regulate, nepieritoare. Ne prezentăm înaintea instanţelor ju-decătoreşti de câte două trei ori pe an, şi sau noi sau partea adversă, ai cărei avocaţi au aceleaşi in-terese, după obişnuita retorică, impresionată! găsim motive de amânare, în interesul clienţilor noştri. Pe judecători, fireşte, îi avem aici! (şi excelenţa îşi arată buzunarul hainei, în care ţinea bancnotele). Pricepi? trebue să faci aşa încât interesul clientului să pară evident... Mi-e teamă să nu-mi dai gata procesele întrun an! Consultă-mă, aşa dar, pe mine, şi consultă-te şi cu avocaţii părţii adverse, colegii noştri. Şi fii discret! Ce vorbeşti cu mine, nimeni să nu ştie!

— Fii sigur! întări Guţă, şi toată înfăţişarea lui jura. Nu sunt în stare de nici o uşurinţă. Cum am condus-o de divaci şleahta de canalii a studen-ţiior! Şi i-am mulţumit pe toţi. Le daţi câte-va slujbe licenţiaţilor, iar dintre studenţi, semănaţi vre-o patru în sinecure pe la prefecturi, pela poli-ţia secretă. Unul dintre miniştri a fost, pe când era student, timp de doi ani trecut în registrul primăriei ca măturător.

— Il ştiu! zâmbi mulţumit excelenţa. Este şi acum cel mai pârlit dintre noi... Are nevoe de mijloace mărunte... S-a însurat prost...

Guţă urmă:

— N-am să fac o formă judiciară, fără să te ìn-treb. Nici ce ştiu n-am să uzez. Şi n-am să fiu aşa de găgăuţă, ca să întreb pe alţii, dându-mi neştiinţa şi tainele pe faţă.

Ca doi tovarăşi, fără multe cuvinte şi strângeri de mână, aşa se despărţiră cei doi politiciani, pre-zentul şi viitorul ţării.

Guţă venise cu trăsura, şi-o oprise dinaintea porţii măestrit lucrate a palatului ministerial. Bir-jarul adormise, aşteptând.

— Intoarce şi mână! porunci tânărul avocat.

Deşi era iarnă, zile ca de primăvară bine-cuvântau Bucureştii. Numai prin fundul curţilor, în movile mici, mai dăinuia zăpada, neatinsă de soare şi ne pătrunsă de vântul de April. Castanii, cu mugurii îmboboşaţi, pregătiţi pe ramuri, nu se încredeau în vremelnica primăvară, cunos-când pasămite păsurile vremii. Vrăbiile se svâr-leau în stoluri din garduri în garduri, în maha-laua veche, pe drumurile căreia birja de piaţă juca pe arcuri, hurducată, legănându-l pe Guţă şi visurile lui.

Faimoasa cârciumă, îmbelşugată, voioasă şi pat-riarhală, de odinioară, nu mai părea că fumegă de saţiu, şi trecătorii, în vesminte nemţeşti mai toţi, o puteau ocoli, ba chiar puteau să treacă pe lângă uşa ei, ca pe lângă o vărărie. Ce-i diept, o părăsise şi inima stăpânului ei.

Şi acum, când îşi aştepta nerăbdător feciorul, Tase nu se înfipsese în uşa cârşmei, ci în poarta ca de casa obişnuită, a hanului. Răschirat, cu mânile la spate, tălmăcea norii de praf zăriţi pe departe, când în sfârşit îşi desluşi fiul.

Sărutându-l cu privirea, pe viitorul consilier co-munal, Guţă strigă sărind din trăsură şi plătind:

— Nouăzeci la sută siguranţă!

Dumbărău tatăl, nu părea aşa de mulţumit:

— Şi dece mai cârmeşte? Când tu l-ai adus la putere!...

— Nu, tăticule, are dreptate. Ia-m spus cam târziu. Câţi nu vor să fie consilieri, şi la câţi nu le-or fi promis şi el şi alţii... de!

— Şi dacă nu m-o face? se încăpăţână Tase,

— Sunt în stare să-l silesc să te aleagă deputat.

— In locul tău! fugi d-acolo!

— O să-mi dea toate, procesele lui pe mână. Să nu-ţi închipui că am să-l ameninţ. Am să-l silesc cu purtarea mea bună, cu meritele mele pe de-oparte, iar pe de alta cu interesul ce-l are ca frate-său, tot Dumbărău, să se ridice. Dumneata să fii gata. Cu cârciuma cum ai să aranjezi?

Tată şi fiu intrară în casă. Fata cea mare, era şi ea de faţă. Broda. Când auzise de predarea câr-ciumii, tresîrise, mânile i se opriseră din lucru, dar nu înălţase capul. Asculta. Cei doi n-o priveau.

Tase îşi ridică pantalonii pe pântece, se aşeză pe un scaun şi începu:

— M-am gândit mult şi bine. Hanul şi câr/ciuma i le dau tejghetarului. Ticluim aşa, un moft de act: mărfurile să-i fie vândute, firma de-ase-menea, adică să aibă chiar îndatorìrea s-o schimbe, să dea jos numele meu şi să-l pue pe al lui; iar casele să-i fie închiriate pe trei ani. Partea în care locuim noi, să rămâe a mea. Băiatul ăsta a cres-cut aici la mine... E cinstit, e muncitor. Cât timp oi trăi eu, are să-mi fie slugă plecată, asta s-o ştii. Dacă aşi aduce pe altul aicea, m-ar împiedica... Am fi doi stăpâni într-o curte. Zăbrelele astea nu prea despart casa mea de han, şi uluci înalte, ca la muscali, n-aş face pentru nimic în lume. N-am mai avea grădiniţă, zorele. Şi grădina de

după casă rămâne a mea. Anton are opt mii de lei la mine. Drept să-ţi spun, nu mi-e la în-demână să i-i dau. Aşa rămân banii la mine, pentru băuturile ce i le vând şi drept chirie, iar prăvălia merge ca şi înainte vreme.

Imbujorată la faţă, fata cea mare a lui Tase Dumbărău, de optsprezece ani, asculta.

— Găsesc că te-ai gândit foarte bine, tăticule! se rosti Guţă, şi se ridică să plece.

Avea multe de făcut.

— Nu-i spui nimic, soră-ti? îl opri Tase pe fiu-său.

— Aşa zău, dragă Zamfiriţo, ce ai de gând? o întrebă dulce pe soră-sa, fratele mai mare.

Fata plecase capul pe brodărie.

— Nu mai vrea să înveţe şi pace! tună pă-rintele. Aşi bate-o, aşi lua-o de coade! dar mi-e ruşine de învăţătura ei de până acum. Ce zici tu, Guţă? Poate să rămâe aşa? Zice că să-i aduc pian în casă? Da, dacă o să fie tată-său consilier comunal, îi cumpăr; dar asta e altceva! De ce să nu-şi sfârşească toată învăţătura?

— Ce te-a scârbit pe tine de carte? o întrebă domol Guţă, apropiindu-se de soră-sa.

— S-a schimbat directoarea, se busumflă Zam-fira, tot cu nasul în brodărie. Şi asta nouă zice că eu sunt fată de oameni bogaţi, şi mă per-secută.

— Ce zici? întrebă Tase pe fecioru-său. Să i-o facem cucoanei directoare? Vreai să-i spui tu lui Matei... ha? ori nu face?

Fata prinsese curaj:

— E o mâncare mizerabilă, o murdărie!... şi fel de fel de maniace sunt printre profesoare şi printre pedagoage, urmă fata să se plângă.

— Pierzi anul ăsta... reflectă Guţă, cu glas scă-zut. Dar fetele la urma urmei, cu măritişul... Las-o tată! Aşa sunt lucrurile omeneşti, împletite cu necazurile. Atâta supărare să ai. E şi prea mare pentru şcoală... La un caz: o să dea examen în particular, unde n-are nevoe să ştie. Pe cine nu cunoaştem noi, şi cine n-o să aibă interes de prietenia noastră? N-o chiamă şi pe ea Zam-firiţa Dumbărău?

Şi tânărul plecă râzând, vesel cad împăcase pe tată-său cu soră-sa. Se ducea acum acasă la el. Se mutase din căminul părintesc, în centrul ora-şului. Ţinea casă mare, îl costase mulţi bani pe tată-său: chiria şi mobila de lux, în patru ca-mere spaţioase. Oftase hangiul, toată zestrea fetelor i se dusese, dar socotea că banii cheltuiţi, sunt ca daţi cu camătă mare şi sigură.

Une ori îi venea aşa ca un dor năpraznic lui Tase, şi deşi ştia că fiu-său nu e în ceasul acela acasă, părintele trecea pe dinaintea locuinţei fiului şi-i citea tăbliţa bătută în zid: «George A. Dum-bărău, avocat», de departe, dela colţul răspântiei, şi-apoi şi de-aproape, de pe trotoarul de vizavi.

Nu făcuse zece paşi fecioru-său, şi Tase eşi după el, în curte.

— Guţă!

Tânărul, ajuns în drum, se întoarse. Părintele se apropie.

— Dar de deputăţia ta nu-mi spuseşi nimic... grăi Tase.

— Uite ce e, zâmbi tânărul: el ministru, dumneata consilier comunal, eu deputat, toate odată, prea mulţi Dumbărăi!

— El a spus aşa? îşi pironi fiul, Tase.

— Nu, eu. Dacă făceam politică la cataramă şi noi amândoi, treacă meargă, dar aşa ar însemna că el, din creditul lui, ne numeşte pe toţi! Nu e sănătos. S-ar isca duşmănii. Dar dacă tocmai pe mine, care am adus servicii directe partidului, nu mă alege acum şi dacă nici nu se pomeneşte de mine: partidul şi şeful lui se vor simţi datori să mă aleagă la primul prilej ivit. Acum nici nu vreau să dau ochii cu şeful, anume ca să mă uite. Vreau să-mi rămână dator. Şi la cea dintâi ocazie, de cum s-o face o vacanţă, prin moartea sau de-misia unui deputat, numit prefect, mă înfiinţez.

— Prea sunteţi subţiri! se schimonosi Tase. Dacă îţi trage chiulul sub cuvânt că mi s-a dat mie slujba de consilier?...

— Fii pe pace. Elementele tinere, ca mine, au cătare. Opoziţia pe care am înjurat-o atâta când era la guvern şi i-am scornit ponosul că a trădat ţara, îmi dă posturi de trei mii de lei acum! şi mă alege deputat când vine la putere, pe soco-teala ei! Şi nu cheltuesc eu nici o centimă! Toate astea le ştiu ai noştri.

De data asta se despărţiră, şi gloriosul Guţă se depărta cu paşi mari.

Zamfira îl urmărise pe tată-său cu ochii. Il vă-zuse deschizând portiţa de zăbrele, intrând în curtea hanului, eşind pe trotuar şi oprindu-se acolo, ca să stea de vorbă cu Guţă.

Intors cu spatele, cum şedea, Tase, înalt, gros,, revărsat cum era, îl acoperea cu desăvârşire pe Guţă, care-i vorbea în faţă, apropiat; aşa că nici tatăl, nici fiul nu vedeau în curte.

Zamfira păşi uşor, deschise şi ea portiţa de ză-brele, mereu uitându-se, când la cei doi bărbaţi de pe trotuar, când spre bucătăria din fund, în care mă-sa trebăluia. Fafa se strecură în odaia din fundul cârcimei, în odaia chefurilor. Anton tej-ghetarul era acolo, o aştepta.

— Ce este? întrebă flăcăul, numai din ochi şi se încovoae ca să asculte mai aproape de gura fetei.

— A fost vorba de tine! spuse ea, dreaptă, în-văpăiată de vestea cea bună, şi întorcând mereu cipul spre poarta mare de ogradă.

— Puico! răsuflă cald tânărul, şi ochii lui se catifelară ca panselele negre.

Capul lui Sgândărici răsări iscoditor depe treptele ce urcau din cârciumă în odaia de taină. Gura ascuţită a băiatului, ca un botişor juca, parcă-i curăţa dinţii pe din faţă, şi un râs al figurii îl maimuţea cu totul.

Zamfira îl arătă cu privirea, dar tejghetarul făcu din cap semn că «nu» şi spuse aproape tare:

— O să-l fac tejghetar, dacă...

— De asta a fost vorba, şueră fata, ameninţându-l în semn de prietenie pe Sgândărici, care se dădu la fund, pe trepte. O să rămâi tu stăpân, urmă Zamfira. O să fii mereu aici, Antoane, şi eu n-o să mai mă duc la şcoală. S-a isprăvit!

— Nu mai spune! se izbi flăcăul cu palma peste frunte.

— Poate să dau vreun examen, dar nu cred...

— Tot o să mai dai! se întristă Anton.

— Nu cred. Şi o să fim amândoi aci. O să ne vedem prin ferestre toată ziua. Vezi de-ţi mai fă de lucru prin curte...

— Puico! se însufleţi tânărul şi ochii lui scă-părau. Dacă o să vrei să vii odată noaptea... Nu ştii... Decât aşa viaţă!

— Au isprăvit! tresări fata. Tata se întoarce în casă. Cum es eu de aici? Ce să-i spui că anm căutat?

— E, n-o să te întrebe. Nu e prăvălia lui?

— Du-te la tejghea, tu. Mi-e frică să nu vie aici.

Tânărul se supuse. Luă mâna fetei, o strânse lung, plecă ţinând-o în mâna lui, cât putu de mult, întinzându-se dela treapta din urmă a scării. Fata se smulse în cele din urmă şi eşi în curte.

Tase, pe care casa parcă nu-l mai putea cuprinde, îmbulzit de gânduri, de planurile uriaşe ce le în—făptuia, tocmai scotea un scaun în curte, în pri-măvara timpurie şi încă rece, când o văzu pe fie-sa eşind din crâşmă.

Şi ce o fi cătat ea acolo? se întrebă el, şi nu-şi mai răspunse, şi uită, ca să se gândească nelămurita mai departe, la cele ce aveau să vie pentru propăşirea neamului Dumbărău.

Pentru a-şi vedea singuri chipul cei care izbuteau la alegeri odinioară, şi pentru a le răscoli şi împros-păta plăcutele amintiri

Balta, capitala judeţului B^lta, oraş mic, răvăşit între codrii Neagău şi câmpii cu pământ negru, era în fierberea alegerilor de deputăţie.

Ca ea, toată ţara avea să aleagă oameni cinstiţi, muncitori, drepţi şi mintoşi, care îi cunoşteau ne-voile şi slăbiciunile, şi erau în stare să jertfească vremea lor pentru binele patriei.

Trădarea naţională, care trântise guvernul, acum nu mai avea nici o trecere. De altminteri, ce le-ar fi păsat Băltenilor de un lucru care nu-i păgubea deadreptul pe ei? Interesele judeţului şi ale Co-munei, adică ale fiecăruia din ei, erau în joc, şi ele cereau ca Matei Dumbărău, candidatul guvernului, să iasă în alegeri, pentrucă era ministru, adică în stare să împartă slujbe, subvenţii şi gheliruri. Şi câte afaceri nu se puteau face prin mijlocirea lui!

In două rânduri se votase în consiliul comunal canalizarea oraşului, şi banii fuseseră împărţiţi între consilieri. Pavarea urbei, aducerea apei dela munte, câte nu se putea vota şi câţi bani nu puteaa să-şi î npartă cei chemaţi să conducă trebile!

Ce le-ar fi putut da Băltenilor candidaţii opo-ziţiei, dacă ar fi făcut neghiobia să-i aleagă? Ar fi pălăvrăgit în parlament, aşa ca să se scrie la Mo-nitorul Oficial, pentrucă ei tot nu aveau nici o putere şi nici o trecere.

Băltenii, ca toată ţara, erau veşnic guvernamen-tali. Cu toate acestea oamenii nu s-ar fi îngrămă-dit la vot dacă prin bani, fâgădueli, rugăminţi în-cărcate de ameninţări, n-ar fi umblat din casă în casă agenţii electorali şi comisarii, până la un timp, iar la apropierea sorocului însuşii candidaţii, plini de umilinţă, gudurându-se şi pupând mânile tu-turor femeilor de alegători.

In sfârşit venea şi crâncena zi de alegeri. Crânc-enă zi, pentrucă şi atunci când candidatul guver-namental ar să se aleagă, cu siguranţă, lucrurile, nu trebuiau să se petreacă fără zaveră, tămbălău, ca un lucrn de nimic. Atunci, n-ar fi fost nevoe de poliţie, nici de agenţi electorali! Oamenii ăştia ar fi rămas pe din afară. Şi poate că nici candidatul n-ar fi fost mulţumit cu o ale-gere... albă!

A, vremurile când se vărsa din belşug sânge pentru reuşita unui candidat, aveau o măreţia, faţă de care timpul de faţă era o decădere. Acum a-proape că se desfiinţau şi faimoasele telegrame de protestare la rege. In schimb, articolele de gazetă aceleaşi rămăseseră, puteau să fie scoase din rafturi şi retipărite. Altfel cum sar fi dovedit că lumea se sbuciumă, că ideile se ciocnesc, şi că lumina, scapără.

Intr-un orăşel aşa de mic ca Balta, cheltuise patru cinci mii de lei. Şi nu era mult. Cheltuia cu gazetarii de zece ori mai mult anual! In schimb pe temeiul voturilor, câte avea de înfăptuit? Pusese la cale, cu colegul dela Lucrările Publice, o linie de drum de fier, care să traverseze moşia, lui, din judeţ, din Balta, şi înfiinţarea unei gări? la cinci metri depărtare de conacul boeresc.

Moşia asţa i-o făcuse vânzătoare, nevastă-sa Aspasia, cu câtă greutate! după ce îi demonstrase în ajunul nunţii lor, că-el nu are nici un viitor po-l tic, dacă nu stăpâneşte un petec de pământ în ţară, şi că copii ei au să-l lase pe drumuri, de cum vor ajunge la majorat.

Moşia făcuse parte din averea ei, din zestrea, adusă de Aspasia lui Mascuris. Bun petec de pă-mânt! o halcă de douăzeci de mii de pogoane, glie grasă şi neagră ca brazdele din grădină.

Tot atunci, tot înaintea nunţi lor la oficiul] stării civile, Aspasia trecuse pe numele lui, palatul Mascuris, moştenit dela strămoşii ei.

Şi Lucrările Publice aveau să-i plătească omeneşte fâşia tăiată de drumul de fier, şi pentru holdele ame-ninţate să se aprindă de scânteele locomotivelor.

Avea multe de făcut Matei!... Cu colegul dela Domenii convenise lesne să facă un schimb de terenuri: Dumbărău avea o pădure de sălcii şi arini, un codru putred, într-o mlaştină broscărească. O dobândise drept onorariu într-un proces de moş-tenire, câştigat prin iscusinţa şi greutatea lui.

Ministerul de Domenii avea altă pădure, de goruni, învecinată cu moşia lui Dumbărău. Schim-bul între locuri lusese pus la cale de către Miniş-tri, oameni de înţelegere, culţi, şi avea să se facă. Administraţia Statului nu aducea nici o îmbună-tăţire pământurilor ei, aşa că ţara câştiga. Dumbărău avea să ridice valoarea pădurii, prin exploatare.

Cu toate că ştia că se va alege în Balta, judeţul averii lui, noul ministru era emoţionat. Venise să asiste în sala de vot, alături de magistraţi, la des-coperirea scrutinului. Se simţea dinăuntru înghesuiala de afară, enervarea, frecarea dintre oameni. Voci grele, răguşite, se înălţau şi scădeau în mâ-râială de câine colţos. Agenţii opoziţiei, rămaşi fără slujbe, la miluiala şefilor şi la agoniseala strânsă din picuşuri, se împingeau cu ai guvernului. Dobre Ganciu, adversarul lui Matei, fusese prefectul ju-deţului, cunoştea pe toată lumea, împărţise multe favoi uri până mai eri şi cheltuise mult şi acum cu prilejul alegerilor. Ganciu chemase pe cetăţenii alegători la el acasă şi le vorbise aşa, fiecăruia în parte:

«Vezi hârtia asta de douăzeci, e a ta. Na jumă-tate din ea ţie şi jumătatea astălaltă o păstrez eu, ca să ţi-o dau după alegeri. Tot aşa cum n-am eu ce face cu jumătăţile astea de poli, rămase la mine, nici voi n-aveţi ce face cu ale voastre. Dacă mă votaţi, mă aleg; daca mă aleg, vă plătesc!»

Alegătorii înţeleseră fraza scurtă şi de om su-părat; totuşi, Dobre, Ganciu căzu:

Când se află rezultatul votului, cei aleşi precum şi primarul cel nou al oraşului, la braţ, eşiră în stradă, din localul de şcoală, unde se făcuse ale-gerea. Cei care votaseră, în.cele mai bune haine ale lor, în fel de fel de redingote, ori prea scurte ori prea lungi, decolorate de soare, începură să cânte «Deşteaptă-te Române». Pălăriile agenţilor electorali şi a câtorva inşi care nădăjduiau să fie numiţi în primărie sau la poliţie, mici funcţio-nari, se ridicară şi se scuturară în aer, cu un ura! să trăiască! tare, inegal; răcnet care scotea mărul lui Adam peste gulerele scrobite. Ochi holbaţi, crunţi, imbecili, zbanghii, ceacâri, se încăpăţânau să privească ţintă şi să aducă spre ei privirile ale-sului, ridicat în sfârşit pe braţe la eşirea din curtea şcoalei.

Apoi lăutarii încurcară cântecul, copleşiţi de mulţime. Glasuri de oameni beţi, disperaţi că nu au fost văzuţi, se slobozeau în larma cântecului, a viorilor cârâitoare. Primarul, noul ales (care era ministru), alte personalităţi mari, toate se luaseră de astă dată cu nădejde la braţ şi porniră pe sin-gura stradă pavată cu piatră cubică a oraşului. Mulţimea pestriţă, în neorânduială, îi urma, lău-tarii de-asemenea: cântând «Deşteaptă-te Române».

Pe trotoare, negustorii îşi scoteau pălăriile, co-borâţi din uşile prăvăliilor, în care aşteptaseră; salutau cucernic pe învingători.

Ferhat Amagorian, mare negustor de pielărie, eşise din fundul magazinului dela comptuar, şi cu capul descoperit, privea cortegiul, cu respect.

Din magazinul de coloniale şi băuturi spirtoase, al transilvăneanului Stere Buchilar, păşise în stradă şi sta grămadă pe trotoar toată intelectualitatea urbei, toţi profesorii micului gimnaziu, revizorul şcolar şi directorii şcoalelor primare, strânşi de astă dată mai mulţi ca de obicei la «Isvorul idei-lor», cum porecliseră ei depoul de spirtoase. Di-rectorul gimnaziului, venit de patru ceasuri la cârciumă, îşi ştergea cu îacăpăţânare ochelarii, cari nu mai voiau să-l slujească. Alţi doi profe-sori şi revizorul cu care băuseră dintru început susţineau: care privazul uşii, care peretele Isvo-rului ideilor prea darnic în ziua aceia. Pe mar-ginea trotoarului nu cutezase să se înfigă decât Spiridon Popovici, profesorul de latină, dar şi el se clătina, ameninţa să cadă în plină manifestaţie, parcă luat de nasul lui roşu, mare, de către o mână nevăzută.^

Din toate magazinele eşise câte cineva să pri-vească, numai frizeria era închisă: mai mulţi opo-zanţi de marcă se ìncuiaseră acolo-şi priveau din năuntru, nevăzuţi, de după perdele.

Din singura librărie sadea a oraşului eşise pa-tronul, Samuel Marcus, şi un omuleţ cu ochelari, contabilul depoului de cherestea, I. Katz, izraelit şi el. Omuleţul avea, ca nimeni altul, la sub-ţioară, o carte românească, atunci apărută. Venise s-o cumpere, şi manifestaţia îi prinsese acolo.

Ici strânsă, colo răvăşită, ceata se îndruma după căpeteniile din fruntea ei, pe sub ochii lumii, către locuinţa lui Matei, în ural ele beţivăneşti, aruncate la întâmplare peste cântecul ţiganilor.

Trandafir Măţaru, omul de nădejde al guver-nului, în judeţ, cel care se considera oarecum ca părintele manifestaţiei, dase la vre-o trei din amicii iui porunca să izgonească dulăii, să-i vâre prin străzile lăturalnice. Parcă toţi câinii prăfuitei urbe ar fi fost opozanţi, aşa se adunaseră şi urlau în-dârjiţi, stârniţi şi asmuţiţi de naiul sfredelitor al lăutarului Buză Friptă.

Prins şi de un braţ şi de altul, ca persoană principala ce era, de alt deputat, de primar, Matei nu putea măcar să-şi scarmene barba, ca să mai cheltuiască din nervozitate. O nemulţumire. o greaţă, îi înobila fiinţa. Figurile din gloata care-l aclama şi-l petrecea dela locul izbândei spre casă, insultaseră gustul lui, ori cum mai aristocratic. Gulerul scrobit al cămăşii lui îl supăra. Năduşeala i-l muíase, şi omul îl simţea în jurul gâtului sco-fâlcit, ud şi fierbinte.

«Oare primarul şi celălalt, care mă ţin ca pe un hoţ lângă ei, petrec în ceasul ăsta?» se în-treba el. «li gâdilă uralele plebei cu asemenea mutre? Gând vor pieri obiceiurile astea, oamenii ăştia şi politica asta?» se întrebă nobilul, care pentru a treia oară în viaţă îndura o alegere.

Şi penttucă te înverşuna să meargă fără să se gândească, îşi plimba privirea pe vârfurile pomilor, pe acoperişurile caselor. Era să se împiedice de o pisică moartă, aruncată poate de opoz ţie în calea lor, sări peste ea şi, cătând spre trotuar, i se păru că vede o faţă altfel cunoscută. O fetiţă îl privea mirată, cu ochii ca de porţelan.

«Cum seamănă fetiţa aceia cu Elisaheta!» cugetă el. «Ce-o fi făcând bietul copil», urmă el să se gândească la fata răposatului Mascuris, al cărei tată vitreg era. Mi se pare că m-a văzut odată, prea apropiat de maică-sa... îşi aduse aminte noul ales. Nu mai are mamă, nu mai are tată, e lăsată pe mâna călugăriţelor... Copii lui Mascuris! Aproape prinţi! Sunt oare cum copiii mei... Ar fi de făcut ceva şi pentru ei».

Un ura puternic, de astă dată ca la o comandă, isbucni din piepturile amicilor politici ai minis-trului. Ajunseseră la casa lui.

Casa din Balta, a lui Matei, avea un singur rând, era acoperită cu olane, şi primitoare ca un bunic. Porţile se deschiseseră ca pentru care şi lăsaseră să se vadă, un butoi mare de trei sute de vedre, aşezat între patru mari mese de brad, semănate între patru părţi ale curţii.

Alte urale vibrară, pe când personalităţile ìntrau să se odihnească şi să discute în vechea locuinţă boereascâ...

In acest capitol vedem mai de aproape chipul şefului unuia din partide, şi avem fericirea să nu ne depărtăm de societatea plăcută a familiei Dumbărău

Şeful partidului, primul ministru Iorgu Bolohan, era un bătrân boer puţin vorbăreţ, zâmbitor de altfel, viclean şi simplu ca un stariţ. Urechea lui păroasă, fără grabă dar totdeauna se apleca până la gura oricărui devotat al partidului. In afară însă de partid nu sta cu nimeni de vorbă decât cu tronul, al cărui sfetnic fusese de mai multe ori.

Nimic nu-l uimea, nu-l enerva, nu-l prăvălea spre hotărîri imediate şi retezătoare. Răsgândirea, amâ-narea, erau o bună parte din iscusinţa şefului ve-nerat. Subtilităţile, nuanţele, argumentele multe şi noi, cu cari miniştrii sau alţi împuterniciţi ai par-tidului cătau să copleşească uneori mintea şi voinţa şiretului moşneag, şeful le ghicea în chibzuinţă lui elementară, şi el ştia să pună la vedere adevă-ratul interes, ascuns sub vorbele avocăţeşti.

Guvernele, când ai noştri veneau la putere, le întocmea în aşa fel, ca nici unul din miniştri să nu se simtă înrădăcinat pe locul ce i se dase. Avocatul cel mai temut nu era numit la Justiţie; inginerului nu i se da Lucrările Publice; profesorul nu era numit la Instrucţiune. Foşti miniştri erau ţinuţi pe din afară, pentru ca râvna venirii la putere să nu se cheltuiască în guvernare. Pe de altă parte trebuia ori când să aibă la îndemână o nouă formaţiune ministerială, când opoziţia ar fi compromis pe vre-unul din membri cabinetului, mai înainte de-a voi el să plece dela putere.

Averea şi darul oratoric erau cele două merite în mare cinste la el. Boerul Iorgu Bolohan avea moşii în toată ţara şi i se părea că ele îi dădeau dreptul la guvernare şi la preşedenţia partidului.

Pe Matei Dumbărău, şeful îl cunoştea depe când trăia răposatul Mascuris, care i-l recomandase ca pe unul din cei mai meritoşi tineri delà drept. «Va fi cel mai mare orator al României!» se ros-tise «Grecul» cum era poreclit răposatul. Şi Matei fusese înscris în partid, şi i se daseră toate prilejurile ca să vorbească, să se facă cunoscut.

Iorgu Bolohan obişnuia din tinereţe să se scoale din pat pela unsprezece dimineaţa. Lumina şi sgomotul oraşului îl trezeau mai de vreme; de două trei ori intra servitorul lui cu ziare şi cu scrisori, aduse prin oameni, venite cu poşta, şi i le aşeza pe plapumă, dar Iorgu cel mult pela orele zece începea să le desfacă şi să citească.

Nimeni nu pătrundea în dormitorul marelui sfetnic, decât doi miniştri şi primarul Capitalei. Toţi aceşti trei îşi datorau măririle de-adreptul lui, nu pentrucă nu avuseseră merite, dar pentrucă ar fi fost de ajuns ca şeful, atunci când ar fi fost vorba de ei, să fi spus un cuvânt, un epitet, şi ca la o sută de alţi partizani s-ar fi simţit făcând un pas înainte către idealul lor. Dar partizanii aceştia Bolohan ştia bine, nu meritau mai mult, şi mai ales nu puteau să-i fie şefului şi partidului mai devotaţi: ca Dumbărău de pildă.

De ce să-l înfiereze, să-l pecetluiască bunăoară cu vorba «parvenit», când Dumbărău era orator, ca nimeni altul şi ar fi descălţat, la nevoe, şi ghetele şefului?

Când Bolohan se gândea la Matei, la cum reu-şise tânărul să se strecoare în familia Mascuris, la orbeala răposatului, ori poate învoiala acestuia, — ca să aibă linişte cu Aspasia, nevastă-sa; — la milioanele dobândite aşa de isteţ, şi la cei doi copii ai răposatului, care aveau să piardă pe puţin jumătate din starea lor; când se gândea la toate astea, premierul simţea că-l iubeşte pe potlogarul lui de coleg de cabinet, şi că n-a dat o demnitate aşa de precupeţită unui om de nimic, unui prost.

Matei Dumbărău venea des la şeful lui acasă, înainte de unsprezece, anume ca să-l găsească în aşternut. Ce putea să-i grăiască în orele acelea, nu-i putea strecura în altele. Un porţelan îl privea uneori cu lăuntrul lui galben, martor al destăi-nuirilor ministeriale şi al lucrăturilor de mare în-semnătate. Deşi nu erau de aceiaşi vârstă, iar prie-teni nu erau, Bolohan na se stânjenea de neorân-duiala dormitorului şi a lui, şi, aducându-şi pe semne aminte că răposatul Mascuris era mai bătrân decât el, se da jos din pat fără sfială.

Alegerile generale se sfârşiseră. Guvernul lăsase dinadins, ca de obicei, să pătrundă în parlament şefii opoziţii, ca să se poată discuta, ţine discursuri şi vota... frumos. Era nevoe ca viaţa parlamentară să aibă şi la noi o înfăţişare europenească. Aminteri toate legile, de altfel inaplicabile într-o ţară de analfabeţi, de miluiţi şi de latifundiari, puteau să fie votate, fără un glas în potriva lor.

Consiliile comunale se aleseseră, de asemenea, iar Atanase Dumbărău, mare proprietar urban, ne-gustor, intrase în sfatul primeriei Oraşului Bucu-reşti. Imbrăcat în vestminte negre, în redingotă lungă, cu cozi care umblau neobosite, se lipeau şi se deslipeau de pulpele picioarelor lui la fiecare pas, părea mai trist vestitul hangiu.

Se temea poate că nu-şi va putea trece uşor lo-curile virane, apucat de ambiţia de-a le arăta el, cârciumar dela Obor, hoţilor îmbogoţiţi pe spatele Primăriei, tovarăşilor lui din consiliu, cât de cinstit este un negustor fără carte, un român verde ca el! Se temea Tase Dumbărău de virtutea lui.

Număra zilele; trecuseră două tiei săptămâni de când era consilier, şi nu vânduse nici unul din locurile lui virane; iar pe de altă parte nu aflase nici o potlogărie, cu siguranţă făptuită, a vre-unuia din colegii lui. Şi i se părea că nici odată nu va afla nimic din ceiace se petrece cu fondurile comunei.

Intre domnii aceia cu ifose, tare i-ar fi plăcut hangiului să fie cinstit, ca să se simtă cu ceva mai presus de ei. Deştepţi, de neam, învăţaţi, pehli-vani, aşa i se păreau toţi. Dacă ar fi avut el o leacă de învăţătură, urât i ar fi surchidit! Aşa, ce putea face? Le răbda îngânfarea, suferea în inimă şi locurile nu le vindea!

Era frate bun cu unul din miniştri, şi consilierii parcă nu ştiau. Numai doi se purtau mai plecaţi cu el, un moşneag care adormea regulat în timpul şedinţelor, şi un zaraf fost căzut în faliment şi închis odinioară, sub un guvern al opoziţiei.

Cu Matei nu era chip să vorbească la larg, aşa ca un consiliu comunal, stâlp al partidului şi pă-rinte al Capitalei. Fratele mai mic parcă fusese ministru de când lumea.

Două trei cuvinte, şi se apleca spre el:

«Dacă ai să-mi spui ceva, transmite-mi prin Guţă. Mă văd cu el în fiecare zi».

Asta-l umilea! Se înţelege că fiu-său era om învăţat şi că avea să-i întreacă pe toţi în deşteptă-dune; dar el, Tase, nu preţuia nimic?

Şi amărâtul hangiu se răzbuna pe consilieri, stând îmbufnat în scaun, într-o tăcere posacă şi adâncă.

«Lasă-i să creadă, chibzuia Tase, că tot ce trăn-cănesc ei, adun şi duc cu mine la ăi mai mari, la miniştri»

Guţă nu eşa din vorba unchiului. Marile procese se desbăteau la înaltele Curţi şi se amânau după tipic. Atotputernicia ministrului trecea asupra tână—rului avocat. Incepuse să i se ducă vestea, şi alte procese, mari şi mici, le luase de-adreptul el.

Dar Guţă voia să se amestece şi în viaţa politică. Aştepta o vacanţă de deputat, ca să se aleagă. Fu-sese la şeful partidului şi aranjase. Preşedintele consiliului de miniştri nu uitase serviciile aduse de fostul student, cauzei, şi nu se temea de prea mulţi Dumbărăi în ocârmuire. Tânărul îi plăcea şi tam-neseam, şeful bătrân îl sfătui să se însoare, şi-i tăgădui că-l va cununa.

In ziua aceia, Tase, răsturnat să rupă fotoliul, aruncase asupra mesei lungi a consiliului comunal cel mai mut şi mai formidabil dintre dispreţuri.

Tot din mândrie şi din pricina unei conştiinţe prea simţitoare, Tase îngăduise Zamfirei să nu se întoarcă la şcoala de oameni săraci, şi aştepta să se închee anul şcolar, ca nici pe fata mai mică să n-o mai trimeată acolo. Un consilier comunal, ne-gustor şi mare proprietar, cu vază şi temei, să-şi înveţe copii cu ajutorinţa Statului, nu se potrivea!

Zamfira câştigase şi ea depe urma venirii la putere a unchiului Matei, şi feric t era şi Anton tejghe-tarul din hanul lui Dumbărău.

Numai biata Mariţa Bugulescu, lăstărită din aceiaş tulpină fericită, ca o soră maşteră şi urgisită, nu simţea că i-a venit fratele la putere şi că este alături de Vodă.

Fata ei, Aglaia, de asemenea trebuia să cucerească singură, cu graţiile şi trupul ei, zilnicul cozonac de actriţă. Dovedise talent şi tot mai multe roluri i se încredinţase, mai ales de când unul dintre membri virili ai comitetului teatral făcuse cunoş-tinţă cu Mascaragachis, şi-l vizita acasă la Âglaia, sperând să-i viziteze şi în lipsă.

Mai toţi electorii partidului se căpătuiseră. Stroe Butuc, băutorul domnesc, cel care se, strecura la chefuri cu un minut mai nainte de plată, era să fie tras pe sfoară. Fostului agent de urmărire la fisc i se făgăduise şefia unei percepţii şi depunerea garanţiei necesare de către unul din croncanii cei mari ai partidului. Bubuc dase dovadă de curaj şi de sacrificii fiind în slujbă la Stat, făcuse propa-gandă pentru opoziţie şi fusese la o vreme chiar dat afară din pâine. Ajuns la putere, croncanul se făcea că nu-l mai cunoaşte. Partidul îi oferea lui Bubuc slujba de perceptor, dar îi cerea garanţia bănească. Noroc că el însuşi avea zece mii de lei agonisiţi. Şi lui Stroe Bubuc i se dădu circums-cripţia 49.

Cu venirea la putere a unui nou guvern, Mar-gareta Zizu nu se alesese numai cu o pereche de cercei splendizi şi cu demnitatea de amantă a unui ministru. Frumoasa cocotă nu era încă proprietă-reasă în Bucureşti, ea care trăise cu prinţul Rovine, cu amândoi fraţii Paţachinas şi cu un ambasador rus.

Intr-o lună, Matei fu silit să-i cumpere o casă în strada Olimpului, mlcă, (o bombonieră: spu-neau femeile Bucureştilor), cu grădiniţă, ca toate casele Capitalei, şi cu un grajd în fund. Cai, trăsură, vizitiu, îngroşară cheltuelile Margaretei.

Ca să respire mireasma sănătoasă şi izgonitoare de griji, aşa de prielnică vieţii unui ministru îm-povărat de sarcinile multe ale ţării şi ale parti-dului, Matei fusese nevoit să plătească mereu. Su-ferise prea mult, şi trupeşte şi sufleteşte, alături de scorpia lui de nevastă. Soarta care i-o hărăzise, îl răzbuna în sfârşit!

Margareta Zizu era nepreţuită. Veselia, nebu-niile tinerei femei, lăsau mute şi stângace pe cele mai vii şi mai fermecătoare semene ale sale.

Nu avea încă Matei cincisprezece zile de minis-teriat, şi nebuna de Margareta, după un chef monstru, în tovărăşia lui, se înţelege, şi a altor trei perechi de cheflii din înalta aristocraţie; (după ce, venind dela sosea, unde petrecuseră, tăcură ocolul statuei lui Matei Viteazul de câteva ori, în trăsură, ca să-i facă pe cai să verse, ca unul dintre convivi; neasemănata femeiuşcă sărise grilajul şi naiba ştie cum! se urcase alături de eroul naţiunii, de Mihai Viteazul, călare!

Gluma, îndrăzneala şi sprintenia Margaretei înveseliseră pe ministru şi-l păstrase voios câteva zile.

Cine ştie dacă substanţialul, şi logicul discurs, ticluit de Matei Dumbărău cu prilejul închiderii scurtei sesiuni parlamentare din anul acela, nu se datora în bună parte străjuirii, spre vindecare, într-o casă de sănătate, a nevestei oratorului şi dul-cei şi sănătoasei atmosfere din alcovul perversei Margarete?

Suferinţele unei actriţe, temerile ei, nenorocirea ce o poate lovi pre-cum şi cuvenita mântuire, iar mai apoi o poveste obişnuită în fond, cu un soldat şi un căpitan sau viceversa

Chiriaşii din grădina semănată cu case a Bu-cureştilor, sunt nărăviţi să se mute la fiecare sfânt Gheorghe şi sfânt Dumitru.

Cel drept, casele sunt în de obşte urâte, rău împărţite, negcspodăreşti, cu odăi scunde, strâmte şi strâmbe. Egrasia urcă pe ziduri, ca edera. Piv-niţele îşi înalţă mirosul de gropi jilave, în toate încăperile locuite. Subţirii pereţi vibrează la bătaia crivăţului, se lasă pătrunşi de ger, şi ameninţă, să şe nărue, când un car cu fierărie se hurducă pe drumul plin de gropi.

Chiriaşul care pleacă dintr-o casă umedă, se mută în altă, bortelită de şoareci. Cel care a fugit de şobolani, găseşte un sălaş încuibat de ploşniţe, lăsat de altul, care va da peste gândaci cu nemiluita!

Noua locuinţă are vecinic alte cusururi. O pro-prietăreasă turbată sau zănatecă; o cârciumă des-chisă toată noaptea alături sau dedesupt; o droae de copii smintiţi, un maidan de gunoae vizavi, un proprietar amploiat la tribunal sau poliţist.

S-ar părea că oraşul mult fericitului cioban Bucur se îndreaptă, se înfrumuseţează, ca să merite po-recla de oraşul Bucuriei, dată de veselul conu Mişu. De n-ar pierde obiceiul grădinilor în preajma casei, singura şi marea lui originalitate, faţă de stilizatele capitale europene.

Dela obârşia ei, numeroasa familie Dumbărău se trezise în casă habnică. Dintre toţi urmaşii, numai Maria Rugulescu rămăsese chiriaşe. Zestrea ei, dată în bani şi giuvaricale, fusese pusă în negoţul de olărie, de fostu-i bărbat, care de asemenea nu avea proprietăţi. Şi Maria ofta, se înţelege, de dorul u-nei gospodării, a ei din temelii până în vârful aco-perişului.

Şi tot oftând, se muta la un an, la doi, doar va găsi o casă după plac.

In preajma Sfântului Gheorghe, Maria pusese ochii pe o clădire, care da în două străzi şi avea două intrări, minunată pentru ea şi pentru fie-sa.

Mariei, femee plină de putere şi de dorinţe, fru-moasă încă şi încrezută, nu-i venee bine să ştie şi fie-sa ce face şi desface. Nu avea prea multă dra-goste pentru taină, dar nici să-şi facă fata compta-bilul ei, nuri priia. Cu două intrări, pe două străzi, Aglaia nu mai putea afla tot ce se petrece în casa mumei.

Dar, pentrucă nici ea n-ar fi putut afla la tot ceasul cine intră şi cine ese dela fie-sa, pregeta. Paguba ar fi fost mare, şi Maria stătu mult la cum-pănă. Dar nu avea ce face. Tot aşa cum fie-sa n-avea să poată afla ce se petrece Ia ea ceas cu ceas, nici ea, mama ei, nu mai putea sări la fereastră, sau întredeschide uşa, ca să tragă cu urechea sau să zărească.

N-avusese vreme să se gândească mult la ispi-titoarea locuinţă, şi Maria o vede într-o bună zi cu tablă la poartă: «De vânzare şi de închiriat».

S-o cumpere! Aglaia, fie-sa, avea ca la o sută de mii de lei, bani peşin. Casa putea să coste mai mult. Aveau să întrebe şi să se tocmească. La ni-mic nu sunt preţuri fixe în Bucureşti.

Pe fie-sa credea s-o convingă lesne. Aglaia ţinea să fie proprietăreasă, şi stăpânea tot în nădejdea asta, un teren viran pe bulevardul Pake. Casa de vânzare era într-un cartier bun, curat, asfaltat, pentrucă şedea pe ea un consilier comunal. Ar fi putut locui în ea şi nenea Matei. Ibovnica lui mi avea o casă mai grozavă. Aşa dar, puteau să se grăbească. Avea grădină, porţi de fier, opt ferestre la stradă, opt!

In două zile, pline de aceiaşi discuţie, mumă şi fiică să hotărâră. Maria aflase preţul: o sută douăzeci de mii de lei, ultimul preţ.

Aglaia nu avea atâţia bani. Ar fi trebuit să-şi vândă locul. Vânzarea locului cerea timp, iar sfâ-ntul Gheorghe era aproape. Puteau scăpa casa din mână.

Pentru un lucru atât de însemnat, negreşit că trebuia ca Mascaragachis să-şi arate mărinimia. Era bogat putred şi neam de ciocoi. Amândouă femeile fără să-şi mărturisească la început, sperau s-o plă-tească el singur, aşa, de odată, iar banii Aglaei să rămână neatinşi.

După o cercetare a casei, din beci până în pod, se invoiră cu proprietarul, ca s-o ia deocamdată cu chirie, iar după cel mult o lună de locuire, cu-noscând-o mai bine, s-o cumpere, sau să rămână chiriaşi.

Proprietarul nu avea drept să negocieze cu alt-cineva, până într-o lună; iar chiriaşul avea să scadă chiria plătită devenind proprietar.

Mascaragachis fusese plimbat şi el prin încăpe-rile casei dorite, şi amândouă femeile căutaseră să-l intereseze.

— Ce crezi? o întrebă Maria într-o zi după a-junul sfântului Gheorghe, pe fie-sa, o să vrea să plătească moşnegària ta până la un ban?

Muma nu mai putuse răbda, îşi dăduse pe faţă tăinuita speranţă.

— Nu cred, murmură Aglaia, şi un fior rece o străbătu, şi numai decât, iritată, înţepenită, spulbe-rând cu ochii vedenia hidioasă care o înfiorase.

— Dacă n-o plăti tot... dar şi dacă o plăti mamă, am să-l arunc afară, cu un picior în spate. Nu-l mai pot suferi! Nu ştii ce senzaţii ìngrozitoare mă chinuesc lângă omul ăsta! Mi-a intrat în cap că va muri lângă mine, în patul meu.

Muma îngălbenise, îşi împreunase mâinile ca la rugăciune, se rezemase de o masa, ca să nu cadă, şi asculta cu ochii măriţi de groază, transfigurată, tragică. Aglaia, ca bolnavă de friguri, aiura parcă:

— Un om de galantar. Când pui degetul şi a-peşi în carnea lui, degetul se scufundă, şi-l tragi îngrozită, ca nu cumva să-i spargă pielea şi să iasă puroi. Un putregai. Pe lângă buze, mi se pare u-neori dimineaţa că are muşiţă. Şi se întinde, ne-norocitul, să mă sărute. Miroase a hoit... Nu cu-noaştem duhoarea stârvurilor, dar sunt sigură că este aşa!

— Să-l laşi dracului, Aglăiţo! Fă-l să-ţi cum-pere casa şi dă-l! Numai tat-tău e vinovat că n-ai coliba ta! Să-ţi spun drept: eu mă miram de multe ori cum poţi tu să trăeşti cu un hodorog ca el! Eu, că sunt mai în vârstă, şi nu l-aş fi luat. Gă-seşte-ţi unul mai potrivit. Măcar ca unchiu-tău Matei. Cum l-a găsit pe el, Margareta nebuna?

Spăimântată, îndurerată şi înduioşată, Maria sim-ţea că i-ar ceda fie-si, chiar pe căpitanul ei.

— Vezì de nu strica tot... După ce ai suferit atâta... Poartă-te bine cu el...

— Mă port, suspină Aglaia, şi trecu în altă în-căpere, gânditoare.

Era dimineaţa. Bătrânul amorez Mascaragachis plecase legănat de muscalul obişnuit să-l ia de-acolo şi să-l duca la familia lui. Inapoi la actriţă; îndrăgostitul venea de obicei în amurg.

Aglaia rostogolea planuri peste planuri, aştep-tându-l în seara zilei aceleia. Dar Mascaragachis nu se arăta. Lipsi, şi ca nici odată nu trimise niciun bileţel dulce, lămuritor.

Aglaia plecă la teatru; avea un rol de jucat în noapte aceia.

Intoarsă dela teatru, nu-şi găsi ibovnicul acasă. Obosită, enervată, ar fi vrut să se culce, dar cel mai mic sgomot, rătăcit în noaptea de afară, o făcea să tresară.

Vedenia bătrânului i se năzărea în toate colţu-rile. Desfăcuse patul, tânăra femee, şi nu îndrăznea să intre în aşternut.

«Cu el mi-era frică; dar nici singură nu sunt în stare să trăiesc»? se miră ea.

Uruitul trăsurilor, pe departe, îi acorda atenţia, şi Aglaia aştepta, spera să se apropie, iar sgomo-tul se depărta şi mai mult, pierea şi alt usuit de roată învia, se apropia, ca să se depărteze

Când se făcea tăcere deplină, auzul i se încorda şi mai desnădăjduit lacom de larmăt, ca unei fap-turi de viaţă.

Motanul casei dormea fără să toarcă, şi se sculă atent la o vreme, dintr-o dată cu ochi sclipitori, se întinse, se cocoşe şi mieună lung, fără pricină.

Aglaia sună. Işi aduse aminte că dăduse ordin servitoarei să nu-şi facă patul nici odată,până n-o ştie pe ea culcată. Sluga, iseteaţă, mirată şi ea de nevenirea «domnului», părea gânditoare.

— Mama doarme? întrebă Aglaia.

Camerista se gândi o clipă; şi-aduse aminte că cucoana mare primise pe căpitan, şi că văzuse lampa stinsă în itacul ei.

— Doarme cucoana mare, zisa ea.

Actriţa se decidea iute.

— Ai să dormi şi tu aici. Pe canapeaua asta. Fâ-ţi pregătirile tale de culcare.

Camerista aştepta să se culce întâi stăpână-sa, să stingă apoi lămpiţa cu gaz aerian, ca să aprindă obişnuita vegheză şi să se aştearnă şi ea somnului.

Canapeaua era aşezată la un cap al patului, în partea de către picioare. Căpătâiul patului ei a la perete. Din crivat, Aglaia nu-şi vedea camerista, culcată pe canapea.

Se culcară. Vremea se depăna încet, pustie, ca un şes fără dealuri, sub o privire obosită. Stăpâna nu putea dormi, închidea ochii, îi deschidea, — zadarnic! Şi nici un sgomot nu mai tăia vremea pâsloasă, tăcerea grea.

Sluga, care schimbase patul, căuta să se întoarcă rar, pe locul nedeprins oaselor ei. Aglaia se ră-sucea, se lăţea, se strângea; pleoapele i se îngre-uiau, şi iarăş se simţea fără somn.

Deşi era singură în patul larg de două mari persoane, fără să vrea şi să ştie, se ferea să atingă.. pe cine? Se întreba pe cine, şi tresărea. Inţelegea că moşneagul nu-i lângă ea, şi deşi nu se stin-gherise, vre-odată de trupul lui, se ferea tocmai acum când lipsea.

«Nu trebuia să mă culc în pat»! cugetă ea într-un târziu. «Pe canapea n-aş fi avut, nici o nelinişte».

In cele din urmă se hotorî:

— Tudoro! strigă ea, dormi? Uite ce m-am gândit... Nu pot dormi în pat, singură. Culcă-te tu aici, şi am să dorm eu pe canapea.

Abea-i scăpaseră vorbele din gură, şi-i păruse rău. Ce frică stupidă! Şi s-o culce pe servitoare pe căpătâiul ci, şi să doarmă ea în locul servito-arei! Dar acum se făcuse. Cuvintele îi scăpaseră. Tudora, nemulţumită, de sigur, sau poate râzând pe înfundate de actoriţele astea nebune, sta gata s-o înlocuiască.

Abia în zorii zilei adormi Aglaia, ascultând prin aţipeală cântecul cocoşilor şi larma de ghioc uriaş a Capitalei.

Dimineaţa, la unsprezece, se trezi ghemuită în fundul canapelei, cu spatele gol, lipit de speteaza patului. Maică-sa venise s-o întrebe ce se întâmplase, dece Mascaragachis nu venise ca de obicei.

Muma iscodise pe Tudora, şi aflase cele pe-trecute..

— Dacă nici astăzi n-o veni, cum putem noi afla ce s-a întâmplat? întrebă atotştiutoarea mamă.

Aglaia dormise aşa de rău, încât îl ura şi pentru asta pe bătrân.

— Tot vreau să mă descotorosesc de el... aruncă ca cuvintele.

- — Nu era vremea. Mai trebuia păstrat. După el, puteai să ţi iai unul şi de douăzeci de ani. De altfel, tu ştii că eu nu mă amestec... Aşa mamă ca mine, n-am pereche! Nu te-am dăscălit nici odată. Ai făcut ce-ai vrut. Numai odată mi-a fos frică, cu poetul ăla sdrenţăros...

Ciuda fetei pe Mascaragachis şi pe insomnia ei, o făcură sa-l apere pe Oprişanu.

— Poetul cela, cum zici, era singurul om cin-stit şi idealist, pe care îl cunosc. Acum trebue să fie fericit, şi a tipărit poeziile, poate-l iubeşte vre-o iată... Prea eşti interesată mamă.

— Om cinstit! parcă noi nu suntem cinstite? se întunecă muma.

Până la amiază nu mai era mult. După prânz, Aglaia avea de furcă la teatru; se repeta.

In amurg, întorcându-se acasă, actriţa o văzu pe maică-sa cu o batistă în mână, cu ochii ca şterşi de mai multe ori de lacrămi.

Intâiu nu pricepu ce s-ar fi putut întâmpla. De pe scaunul, pe care avea aerul că a căzut dobo-râtă, muma se sculă cu silinţă şi ducând îndată batista la ochi, hohoti:

— Cât am plâns! cât am plâns! A murit Mas-caragachis! Ţi s-au dus sprijinul şi căsuţele tale! Mândreaţa mea de fată, podoaba mea, n-ai avut noroc! O să mă prăpădesc! Eu sunt vinovată! Nu te-am născut într-o zi bună! Era într-o Vineri, măicuţă! Of! de ce-oi fi eu aşa de simţi-toare?

Şi pieptul voluptos al cucoanei mari sărea la fiece suspin.

Servitorii casei, cu mutre de ocazie, priveau tăcuţi la stăpânul lor, la Aglaia, pătrunzător, sub cozorocul tristeţei. Oare avea să le dea drumul? Mai liniştită părea camerista, care fusese şi la Miţa Tămbălău în serviciu. Ea cunoştea puterea dom-nişoarelor acestora şi credinţa ce le păstrează ele amanţilor...

Aglaia păli Ochii ei, cu cearcăne din pricina ne-somnului din ajun, se mai măriseră şi se tintui-seră în gol. Un zâmbet şters, de uimire, îi subţia buzele. Aşa dar, n-avea să-l mai vadă. Plecase dimi-neaţa, abea putând ţine drept capul pe pernele trăsurii. Dădea din cap, fără voe, îşi lua adio dela viaţă, fără nici un presentiment. Moşneagul plă-nuia s-o plimbe în gondole, la Veneţia. Săracul Mascaragachis!

— Şi căşcioarele tale! se tângui Maria.

— O să ne mutăm în ele, şi sper să şi le cum-părăm...

Mama se ridică de pe scaun, şi-şi îmbrăţişă fiica. Servitorii eşiseră unul câte unul, toţi trei.

— Nu plânge, frumoaso! Tu eşti cuminte şi ai să ştii ce faci!

Aglaia nu plângea. Ochii îi ardeau, uscaţi. Pri-vea adânc, în vag, căutând un fir călăuzitor, în singurătatea care începea. La răstimpuri, imagina bătrânului, culcat în sicriu, cu pleoapele pecet-luite pe ochii afundaţi, răsărea înainte-i, cu făclii mari, luminoase în jurul coşciugului, încărcat de flori.

— Dar bine că n-a murit la tine, cum te aş-teptai... o mângâe muma. Nu ne putem duce la înmormântarea lui, nu-i aşa? Are familie, nevastă, copii... Să se scoale el şi să nu te vazip pe tine, ce-ar zice? Ce înmormântare pompoasă o să aibă!

— A fost preşedintele Senatului! rosti Aglaia, cu oarecare mândrie.

— Te pomeneşti c-o s-o aibă şi muzică militară!... Ia să vedem ce spune în jurnal.

Şi Mariţa Bugulescu deschise «Mapamondul», căută mult, până să găsească.

— Iaca! strigă ea.

Şi după ce citi singură, pentrucă Aglaia părra posacă, îi spuse pe scurt ce găsise mai interesant.

— «Din partea guvernului, va vorbi unul din miniştri, d-l Matei Dumbărău!»

— Şi tu să nu fii de faţă! se supără ea. Tu, care ai fost ca un copil al lui; care i-ai fost mai mult decât familia; că ai fost mângăerea şi dra-gostea lui!

Pe altă pagină, Maria citi numele neamurilor răposatului:

— E rudă cu Vorobescu, cu Paţachinas, cu Bolohan, cu generalul Berlik, ăla care se zice că trăeşte cu soră-sa! Cu ce boer mare ai trăit, A-glăiţo, porumbiţa mamei!

Representaţiile teeatrale nu se curmaseră însă, în semn de doliu, pentru dispariţia din viaţă a foztului preşedinte de senat. Aglaia avea de lucru mai mult decât ori când. Actriţa îndoliată trebuia să nu pară că e măcar îngrijorată. Acrele compă-timiri ale suratelor ar fi durut-o mai vârtos decât moartea amantului milionar. Ea avea să găsească curând alt ibovnic, tot aşa de darnic, şi mai tâ-năr de sigur. Mascaragachis se putea să-i moară în crivat, şi să fie nevoită, ea, să anunţe autori-tăţile şi familia lui. Se putea să fie învinovăţită de otrăvire! Ce nu se putea în asemenea nenoro-cită întâmplare!

Amicul răposatului, domnul din comitetul teatral care s-ar fi cuvenit s-o întâmpine sau să vină acasă cu două trei cuvinte de mângâere şi de speranţă, nu se înfăţişa!

Mascaragachis fusese înmormântat în elogiile partidelor alăturate prieteneşte pe marginea gropii un ceas, şi-n plânsetul admirabil înfrânt al văduvei şi al orfanilor lui bogaţi.

Nimeni nu se gândise la amanta răposatului: ultimul şi singurul lui bine, al cărei nume de altfel nu era scris pe nici una din panglicele nu-meroasele coroane, măreţe.

Cu o mare mulţumire privea noul intendent al cimitirului, unul din stâlpii alegerilor, bogata în-mormântare socotind să se aleagă cu cel puţin una mie de lei, câştig pentru el, din vânzarea coroanelor acelora, înapoi, în piaţă.

Bunele prietene ale Aglaei, înţelese între ele, şi fiecare aparte, o prinseseră odată pe tânăra vădu-vită la strâmtoare, între culise, şi o întrebaseră asupra răposatului Mascaragachis.

— Nu mai trăiam cu el de-o săptămână... Il lăsasem! se pricepu Aglaia să mintă.

— Să ştii că numai tu îl ţineai în viaţă, pe căzătura aia! trânti una din tovarăşe. Moşnegăriile astea numai din tinereţea proastelor de fete se ţin copăcel pe picioare. Al meu se scaldă cu mine în bae, ştii, intră cu mine de-odată, şi până şi un-ghiile şi le curăţă cu uneltele mele!...

Culisele se mai primeniseră cu vremea. Tipi noi, cu monoclu, raşi de mustăţi, cu mânile veşnic la spate, cu cărare până la ceafă, căutaseră cunoş-tinţa actriţelor.

Tipii, trei la număr, fuseseră trimişi doi la Paris, unul la Roma, cu misiune diplomatică. N-aveau carieră, erau nobili scăpătaţi şi, ca să poată vedea străinătatea şi să aibă de cheltuială, rubedeniile lor îi trimiseseră în sarcina Statului, pe lângă ambasade.

Acum erau bogaţi, doi din ei moşteniseră, unul se însură bine, lua de soţie pe fata unui mare fabricant burghez din Romània, cunoscută de el la Paris.

Pe viitorul ginere al fabricantului, bogat, în preajma nunţii, Aglaie îl cunoştea. Diplomatul nu scăpa un prilej ca să-i strecoare cuvinte de măgulire.

Actriţa îl privi într-o seară într-un anume fel, şi tânărul o pofti să supeze în noaptea aceia împreună.

Mutra lui neînsufleţită cu o mască, ochii lui fără. expresie, cărarea brăzdată până la ceafă, nu-i plăceau Aglaei, dar, ori şi cum, era tânăr diplo-matul ca de patruzeci de ani, vorbea franţuzeşte, şi abia ştia limba română. Era vădit un aristocrat. In tovărăşia lui, atriţa putea fi pizmuită, şi asta cântăreşte greu pentru o femee simţitoare. Zestrea pe care avea să pună mâna nu era mai mică de un milion, şi mai era şi nepotul lui Bolohan, primul ministru.

Pe de altă parte, sf. Gheorghe era ca şi venit, familia Buguleseu trebuia să se mute în locuinţa pe care visa s-o cumpere de veci.

Ideia că va împărţi cu o fată mare, fată cu ur milion zestre, dragostea unui bărbat, o îmbia pe femeie şi o înveselea.

Deocamdată însă era hotărâtă să-şi pună toate economiile în cumpărarea casei alese; iar dacă nu putea ciupi ceva dela noul ei amant, pe care încă nu-l putea trage de hăţuri după dorinţă şi nevoe, avea să împrumute o sumă de bani, ipotecând locul viran din bulevardul Pache.

Atâta se gândise Maria Buguleseu la casa pe două străzi, cu două intrări, dintre care una pen-tru ea, încât şi pe căpitan şi pe comisar, şi până şi pe Gheorghief, care tot se mai abătuse odată pe la ea, îi iscodise: dacă nu i-ar putea da sau numai împrumuta câteva zeci de mii de lei.

Pe semne însă că Maria Buguleseu era din a-mantele, mai fericite poate, care trebue să chel-tuiască ele, mai de grabă, cu iubiţii lor. Un singur lucru putu dobândi dela căpitan. Cu atâta putea şi ea veni în ajutorul fie-si. Căpitanul avea să trimeată în zorii zilei de mutare trei furgoane mi-lităreşti şi vre-o şase ostaşi adevăraţi, nu marţafoi de ordonanţe. Mutatul n-avea să coste nici un ban. Caii regimentului aveau să tragă mai abitir ca mârţoagele flămânde ale căruţaşilor; soldaţii nu cutezau să fure un capăt de aţă, şi aveau să um-ble cu scaunele şi cu oglinzele ca cu sfintele moaşte dela Mitropolie. Căpitanul, el însuşi, avea să su-pravegheze mutatul.

Intre timp, casa dorită se golise. Cheile fură aduse noului chiriaş. Mufatul, în înţelegere cu că-pitanul, avea să înceapă a doua zi, în zori.

Zis şi făcut. Ciripeau somnoroase păsărelele în ce-nuşiul crepusculului, aşteptând aurora pe margi-nile cuiburilor, când grelele care ale regimentului se opreau înaintea locuinţei cu subsol a Aglaei.

Artista dormea şi se încăpăţâna să doarmă, cu cât bocăneala de cisme căzneşti era mai în preajma iatacului ei.

Uruit de mobile trase în silă, fără mila parche-tului, ciocănel! de piroane, pe cari Mariţa, muma, nu voia să le lase plocon altuia, şi necontenitul boncănit de cisme, de bocanci, umpleau casa, în care, pe ferestrele deschise, intra şi larma de afară.

Iatacul Aglaei avea să fie ultima odae strânsă şi mutată. Actriţa se culcase târziu, ca de obicei, şi trebuia lăsată să se odihnească.

Ca argintul viu, aşa era căpitanul când în stradă la încărcatul furgoanelor, când în subsol, când în iatacul Mariţei Bugulescu, abia sculată din aşternu-tul cald; când în salon, când în sufragerie. Dă-duse o raită şi pela noua locuinţa. Pană la zece tăcuseră două transporturi. Acum erau la al treilea. Cafeaua cu lapte o sorbiseră în picioare. Afară de lucrurile din dormitorul actriţei, numai bucătăria rămăsese nedescuibată. Motanul Aglaei se prelinse printre picioarele căpitanului, miorlăind descurajat.

Pisicile nu pricep mutatul. Ele rămân credin-cioase casei, nu stăpânului. Cu un ciucure roşu la gât, mâţa domnişoarei, cum spuneau slugile casei, toate duse la moua locuinţă, călca tristă.

Căpitanul voi să-l găbuiască, dar dobitocul neînţelegător iuţi mersul şi eşi pe uşe.

— Gheorghe, ţi-l dau în păstrare! se întoarse căpitanul, spre unul din Boldiţi, care tocmai in-trase.

Ostaşul se repezi după motan, să-l prindă. Săl-bătăciunea ţâşni pe sală şi, de a fua, urcă treptele podului. Căpitanul eşi să vadă ce făcuse soldatul.

Gheorghe însă lăsase pisica să se ducă, văzând că n-o poate prinde. Furios, căpitanul îi luă pe soldat de spate şi-l repezi către scara podului:

— Te tai, idiotule! Să-mi aduci acuşi cotoiul!

— Acuşa! bătu ofiţerul din picior, pe când sol-datul cu boabe de sudoare pe frunte, de mult cârat, îşi izbea cişmele greoae pe trepte.

Pe când căpitanul aştepta în josul scării, Gheorghe se urcase pe casă. Năzdrăvanul de motan eşise prin gura podului pe acoperiş.

Să lase pisica şi să vie iarâş la căpitan, ca să-i spună că n' o poate prinde, nu i se părea solda-tului că i s-ar putea încuviinţt.

Aglaia auzi, trezită în sfârşit, paşii necăjiţi din pod.

Gheorghe se suise pe acoperiş. Motanul întoarse capul şr-l privea. Nu era pe semne deprins ani-malul cu oameni pe casă. Acolo el singur stăpânea. Ostaşului i se păru că-n doi paşi buni îl poate prinde. «Pisu! Pisu!» chemă el, şi-i făcea din degete. Acoperişul nu era de pricină, era drept ca o podea, puteai dănţui pe el.

Când să întindă mâna după cotoi, jigodia se sperie parcă şi fugi drept, săgeată. Soldatul nu mai avea vreme de pierdut, dacă nu-l ajungea, putea să-l piardă. Se luă după el.

Dar acoperişul nu era tot drept, orizontal ca masa. Gheorghe călcase în neştire pe partea în-clinată mult, de către uliţă, adânc.

Cişmele lui grele, avântul pe care şi-l luase în repejune, nedeprinderea lui, îl împinseră, ca dela spate, ca un brânci pe un povârniş de ghiaţă, cu, paşi mari, repezi, nestăpânit.

Pricepând ce i se întâmplă, văzând golul în care se prăbuşea, gura omului se deschise, de spaimă, într-un strigăt aproape neomenesc: ă ă ă ă ă!

Talpa cismei i se prinse o clipă, — omului venit înt-un peş — în şgheabul din jurul acope-rişului, şi asta-l aduse pe o coastă, în gol.

Militarul veni prin aer ca un butuc aruncat de sus în jos. Strigătul lui încetase în trecerea prin spaţiu, scurtă de altfel. Omul se izbi cumplit în tâmplă, de furgonul militar, de dinaintea casei. Se isprăvise cu el!

Gheorghe Topuz, luat la sorţi ca să slujească ţării, s-o apere pe ea, mama noastră cu preţulneînsemnatei lui vieţi îşi împlinise menirea.

Nu fusese dus la război, să aştepte cu îngrijo-rare în inimă, până a da ochii vrăjmaşul patriei sfinte, în noroi, în viscol, săptămâni, luni, flă-mând şi însetat. Nu fusese trecut peste hotarele peste care bat visurile noastre cu aripi de vultur, deşi tăcem şi numai cântecele noastre şi ale lot se îmbrăţişază şi plâng ca fraţii despărţiţi. «Re-vendicări naţionale!» «Ideal naţional!» Gheorghe nu ştia ce sunt vorbele astea!

Pe Gheorghe Topuz, când l-au adus la oaste, l-a înghioldit ca pe o vită, sergentul care-i a-dunase pe toţi flăcăii satelor. Injurat şi bătut a fost veşnic, şi nimeni nu i-a spus cu dragoste, cu suflet de frate, de ce-i robit el şi de ce-i ţinut departe de taica şi de maica, de sat şi de Maria, trei ani încheiaţi. Şi nu s-a gândit nimeni să-i grăiască dulce omului răpit dela cămin fără pri-cină dreaptă, nu s-a gândit să-i vorbească cu şart, ca să înţeleagă şi el ceva.

Gheorghe nu învăţase carte. Poate că în şcoală i-ar fi spus dascălul, pentru că popa nu le spune, că el, prostul de el, e dintr-un neam mare şi bo-gat, şi că neamul ăsta, obârşit din cel mai iscusit şi frumos neam de pe lume, e rupt astăzi în trei, şi că, fie ce o fi, măcar de ne-am prăpădi cu toţii, trebue să fim odată la olaltă.

Cine ştie? poate că dacă le ştia toate astea, Gheorghe Topuz ar fi venit cu mâinile goale la domnul căpitan, şi i-ar fi spus verde să alerge singur după motanii târfelor. Şi Gheorghe s-ar fi întors, frumos ca soarele pentru muma care l-a născut, în satul lui pocâltit.

Zgomotul căderii unui om de pe casă pe dalele trotoarului, fiorul care străbate, când se întâmplă o nenorocire căuzaşe de moarte, din om în om, pătrunse în casă şi-i dădu ocol locuinţei, ca un vârtej. Lumea se strângea în jurul mortului. Flue-râturi haiduceşti se auzeau. Din trei paşi, căpi-tanul fu în strada, dădu în lături pe cine-i sta în cale, şi văzu trupul culcat pe-o coastă, cu tâmpla odihnită pe muchea trotoarului. Văzu sânge şi pricepu.

Sângele de care înjurase totdeauna la cazarmă, când îl văzu acuma, ţâşnit cu creerii sub tâmpla lui Gheorghe Topuz, închegându-se, îl sgudui din cisme până sub capelă.

— Sângele mă-si! râcni el, scrâşnind, mare pacoste! Ce-i de făcut?

Ridică ochii spre cer domnul căpitan, şi se gândi crâncen. Mariţa Bugulescu, ajunsă lângă el îşi astupa gura plină de strigăte, de bocete, cu dantelele mânicilor uşoarei şi străveziei bluze cu care era îmbrăcată.

Aglaia deschisese fereastra, aşa nevopsită cum era, cu buzele nedrese, şi privise un timp idioţită, galbenă de spaimă.

Gheorghe Topuz habar n-avea de toată strădania lor, se răcea treptat pe lespezile marginei trotoa-rului. Caii regimentului întorceau capul din când în când, şi nu culegeau nimic în ochii lor veşnic aceiaşi, din toaţă priveliştea de frământare ome-nească zadarnică! Ceilalţi soldaţi, posomorâţi, nu se uitau la nimeni sub frunte ci fie care în pieptul lui parcă, unde se bătea inima a plânset şi a blestem, şi stuchiau la răstimpuri amarul de foae de pelin ce le venea pe limbă.

Sergentul de strada zărise de departe, chipiul domnului căpitan, crezuse că e vreun scandal cu ofiţerul, şi întorcând spatele şi iuţind pasul se afundase în suburbia lui.

— Să cadă el! Ce câta pe casă? Parcă a fost orb, rosti căpitanul, smulgându-se din locul în care înţepenise. Puneţi mâna soldaţi să-l aşezăm într-un furgon! Trebue dus la spitalul militar.

Două furgoane erau în faţa casei. Unul era gol. Soldaţii ridicară stârvul tovarăşului lor, tot poso-morâţi, dar supuşi, şi încet, ca şi cum ar fi putut să-l deştepte pe Gheorghe, şi-l aşezară în car.

— O pătură, ceva... să-l acoperim... ceru căpitanul.

Maria Bugulescu se repezi pe poartă şi aduse repede o pătură militară, cu matricola de regiment pe ea.

— Asta? făcu ofiţerul. Apoi gândindu-se matur: Da, e bună.

Intinseră ţolul peste hoit, până la bărbie.

— Puneţi-i-l peste faţă, să nu se vadă...

— Să-i dau o pernuţă? tresări Maria, şi o aduse îndată din curtea răvăşită, plină de boarfe.

Un birjar, cu trăsura goală, se oprise să vadă şi el cele întâmplate. Depe capră, vedea bine. Lumea forfotea în jurul carului şi al căpitanului. Depe mortul, acoperit sub velinţă acum, către po-vârnitul acoperiş al clădirii, ochii se plimbau în-grijoraţi şi se opreau întrebător asupra căpitanului. Dar nimeni nu crâcni.

Ofiţerul se urcă în trăsura goală şi spuse sol-datului care era vizitiul furgonului cu mortul, să mâne. Car şi trăsură aveau să meargă împreună până la un colţ prielnic, şi apoi căpitanul avea să lase mortul în urmă şi el singur să se ducă la spitalul militar, ca să vestească, după cum se chib-zuise, întâmplarea.

Trei din soldaţi şi un furgon rămăseseră locului să isprăvească mutatul. Lumea se risipea. Lespezile pătate de sânge fuseseră spălate; nu mai era nici o urmă de nenorocire.

Gardistul străzii fusese găsit şi adus de către oameni, dar mortul fusese ridicat şi omul însăr-cinat cu ordinea, dăduse fuga după domnul comisar.

Comisarul, înţelegând cele întâmplate, partea de vinovăţie a căpitanului şi pentru cine adusese ofiţerul soldaţi şi furgoane militare, se trezi deodată om al datoriei!

Ficăţiu la faţă, spumegând de turbare, răcnea la gardist:

— «Şi pentru ce nu lîai ţinut aici, măgarule, ca să anchetez faptul? Hai?

— Am aflat târziu, trăiţi, domnule comisar.

— Ai aflat târziu? Nu erai la post? Când ase-menea nenorociri se întâmplă, unde sunteţi?

Maria Bugulescu asculta din curte, îngrozită, vorbele comisarului. Inţelese dreapta lor pricină şi, curagioasă, strigă printre zăbrele:

— Mitică! vino-ncoa Mitică, să-ţi spun!

Comisarul n-ar fi vrut să dea luare aminte Ma-riţei, dar lumea din juru-i i-o arăta mereu, ca şi cum femeia ar fi putut da o desluşire folositoare cercetărilor dreptăţii.

— Madam, fu silit să se întoarcă spre ea, ca să-i vorbească, puteţi servi ancheta cu vre-o in-formaţie?

Văzând-o însă, cât era de înfuriat; Mitică se mai potoli. Faţa lui luă o expresie, mai întâi de gân-dire, apoi de mulţumire. Tot încruntat însă, deşi buzele şi luminile ochilor îl trădau, comisarul intră pe poartă. In curte, Maria se grăbi să-l ìn-tâmpine, şi amândoi intrară pe din dos, în casă.

— Să-ţi fie ruşine! strigă de astădată Mitică.

— Aşi putea să te bag în puşcărie, legată fedeleş, cu căpitanul tău cu tot! Ai văzut cum te pedep-seşte Dumnezeu, pentru că mă înşeli ca pe un copil nevinovat? Să mă înşeli pe mine, Mariţo? Dar ce-ţi aduce şi ce-ţi face el, mai mult decât Mi-tică, cum îmi ziceai? Ia spune! Pentru că are frigare? Nu mi-am belit obrazul pe la toţi ne-gustorii din suburbia mea, de ţi-am adus mătăsuri, matipolonuri, dantele? Fie-ta, că e actriţă şi trăia cu un arhimilionar, are ea albiturile şi zorzoanele tale?

Pe când Mitică o dojenea aşa, pe Maria Bugu-lescu, căpitanul ajunsese la spital şi aranjase.

Gheorghe Topuz se urcase pe cazarmă, el ştia de ce, poate după vreun smeu, ca copiii, şi căzuse de-acolo. Murise după cum se putea constata, şi atât. Când îl puseseră în furgon, credeau că e numai leşinat. Dovada spuselor sale, scrisă, trecută pe sub ochii superiorilor, cu mărturii de soldaţi, avea să fie adusă în curând. Şi-atâta tot.

De unde se va vedea că adevărata iubire n-a pierit de pe lume şi că-şi mai face mendrele, pe la mahala.

De cum se împrimăvărează, altă lumină se re-varsă asupra Bucureştilor, albă, înviorătoare, îm-blânzită în tăria ei de albăstrimea adâncă a ceru-rilor. De cum se desmorţeşte, multele grădini, pământul curţilor trezit şi el printre pietre, încep să miroasă a strat de flori. Cu primele păsări în-toarse la cuiburi, mugurii crapă, cresc frunzele, copacilor şi florile pomilor. Mireasma şi frumu-seţea caişilor, a piersicilor, a merilor înfloriţi, este ca primul dar de logodnă, în bucuria de nunta fericită şi de tânără pereche a naturii.

Apoi, obişnuiţi cu primăvara, siguri de stator-nicirea ei, Bucureştenii aşteaptă înflorirea liliacului. Mii de tufe de liliac sunt în Bucureşti. Peste mor-mântul lui Bucur şi ale celorlalţi întemeetori, cio-bani necunoscuţi la mame şi la chip, al căror lut e printre noi, vântul lunii lui Prier poartă în va-luri mireasma dulce a liliacului.

De cum începe să se scuture floarea violetă, ciuturoşi, moşnegi unii, mii de salcâmi, binecu-vintează cu mâni pline, cu ciorchini mulţi, dru-murile strâmbe şi prăfoase, curţile întinse. Par-fumul pătrunde în încăperi până la căpătâiul bolnavilor şi al unchiaşilor. Dragostea clipei de-acum, se împleteşte cu amintirea şi cu regretul.

Florile se grăbesc şi ele să răsară. E în toiul primăverii. Trandafirii înalţă osanale, clinii de-a-semenea cântă; teii înfloresc!

Să mai fie pe lume o ţară aşa de împodobită, darnică şi dulce, ca patria noastră?

Mahalaua în care Tase Dumbărău sălăşluia era şi ea cinstită cu harurile primăverii. Pe la porţile lor, mahalagii stăteau până seara târziu, în răcoarea parfumată, în lumina lunii.

Cei cari simţeau mai adânc hatul ceresc, erau Zamfira şi Anton. Prilej ca să vorbească nu aveau ziua, decât rar, dar se vedeau necontenit, fără ca să priceapă cineva că se văd şi cu ce ochi se văd, şi ce-şi spun când se privesc.

Inapoia hanului, Tase avea o grădină de pomi roditori şi cu câteva straturi de zarzavat. Când li se ura cu grăunţele risipite prin curtea hanului, cloştile îşi duceau puii în grădină, mai toată ziua singuratică. Acolo râcâiau în taină găinile, şi acolo dormeau prin crengi, şi de-acolo Anton şi Sgân-dărici auzeau cântatul cocoşului, ceasornicul dimi-neţii.

Casa mai avea o grădiniţă, îngustă, de flori, din stradă până în iund la bucătărie. O perdea de zorele se ţesea cu vremea până la acoperiş, trasă pe sfori de zăbrele care despărţeau gospodăria de curtea umblată şi pietruită a hanului.

Acum zorelele n-apucaseră să treacă peste gard, şi Zamfira, eşită zilnic în grădiniţă, pătrnndea cu ochii până la tejgheaua din cârciumă. Când Anton se putea vântura prin curte, căuta să-i şoptească, să-i sufle câte o vorbă:

— Vii diseară?

Răspunsurile fetei le ştia dinainte. «Dacă n-o ploua; dacă n-o bate vânt, dacă nu s-o culca tata de vreme» răspundea Zamfira.

Când Tase se culca de vreme, dormea uşor, îl trezea şi mersul pisicii prin casă. Se temea şi de maică-sa, fata, dar muma dormea noaptea tot-deauna, şi i se părea Zamfirei că ea n-o poate bănui.

Anton se îndrăgostise de fata jupânului, treptat. Ani dearândul o văzuse copilă, măruntă, râzând, cântând, amestecându-se cu viaţa hanului; intrând în cârciumă ca un ram de cireş înflorit. Anton, un băetan şi el, se simţise mai de grabă însăşi fetiţa aceia, de cât ori care alt ins din forfoteala cârciumei.

Când Zrmfira începu să lipsească, oprită la, şcoală, flăcăul începu să-i sufere lipsa. De câte ori şcolăriţa venea acasă, dornică de tot ce era cămirc părintesc, vorbindu-i cu plăcere şi lui, Anton se simţea mai legat de han, şi se simţea mai dornic de ceva necunoscut, după plecarea ei. Când îi veni timpul să priceapă desluşit ce e dragostea, tejghetarul n-o visa de cât pe fata jupânului.

Zamfira n-apucase să-şi întruchipeze, ca toate fetele, din fragedă vârstă, omul pe care-l va iubi, şi el şi fusese la îndemâna inimii ei.

Citise în ochii lui devotamentul fierbinte şi sinceritatea feciorelnică, nu cu mintea, înclinată spre îndoială, ci cu nevoia de ele, a sufletului. Ori şi care mediu omenesc, până şi şcoala, strecoară şi răsădeşte în noi cunoaşterea aprofundată a min-ciunii. Devotamentul şi sinceritatea de pe chipul lui Anton, Zamfira pricepuse că sunt dragoste a-devărată, fără învăţător. Pe de altă parte, Anton era un flăcău frumos în lege. Când se îmbrăca, sărbătoarea şi Duminica, în haine nemţeşti, unii dintre muşterii îi spuneau fără să vrea: «domnule Antoane»; iar fetele, care-şi făceau drum anume pentru el la crâşmă, numărau de două ori şi-l rugau şi pe el să mai numere odată, restul dela hârtia de douăzeci de lei, care le tremura în mână.

Tânărul, care fusese silit să priceapă că e frumos, din omagiul atâtor fete, avusese odată curajul să şuere un cuvânt de iubire la urechea, tot mai aplecată spre el, a fetei jupânului.

Lucrul se întâmplase cu prilejul unui cântec. Fata-l cântase după gardul de zorele, şi An fon nu-l auzise bine. Când domnişoara venise prin cârciumă şl nimeni nu-l vedea, Anton întrebase:

— Ce cântai azi dimineaţă, aşa de frumos, domn-işoară?

— Cântecul, sau eu cântam frumos? înâdi vorba ea.

— Tot ce vine dela dumneata e frumos! rosti senin Anton, şi se înroşi.

Dar, ca să nu scape prilejul bun, zise iar:

— Aşa era:

«De m-ai iubi, mi-ai împlini visarea...

Ce-mi leagănă viaţa neîncetat...»

— Nu cântam pentru dumneata, cântam pentru mine, glumi ea, şi ochii ei îl cercetau şiret.

Anton îngălbeni, din roşu ce se făcuse. Plin de mâhnire, stătu drept în faţa fetei şi buza-i tremura deasupra bărbiei. In clipa aceea, Zamfira văzu cât e de frumos, şi-i păru rău. Simţi că i se strânge inima şi că minţise. I se păru că fusese rea, fără cuvânt.

— Şi cine ai vrea să te iubească pe dumneata? întrebă flăcăul, abia auzindu-se ce spune, înroşin-du-se iarăş.

Lumea părea că îi uitase cu desăvârşire; nimeni nu stingherea taina şi nici un sgomot nu ajungea până la ei. Se priviră ’n ochi adânc, cât o veş-nicie. In neştire, ca să vindece răul făcut, fata întinsese mâna, o ţinuse câtva în văzduh, poate mult, poate puţin, ei n-ar fi putut spune cât, şi Anton, cu două lacrime venite 'n ochi, o apucase, o strânsese. Apoi, glasul lui Tase răsunase pe undeva, şi fata fugise.

In aceiaş zi, peste un ceas, Zamfira cânta după zorele, anume pentru el, iără-ndoială:

Când putu să se arate, Anton dădu din cap, în semn că da, o iubeşte, iar fata înţelesese şi răspunsese, pe actiaş arie:

Colegele ei îşi făceau visuri mai mari de omul iubit, fireşte; dar nici una din absolvente nu se întâmplase să se mărite cu visul ei. Multe îmbă-trâneau fete, altele luaseră în căsătorie funcţionari săraci, de carieră, oameni pe cari ele îi ajutau să ducă un trai mai omenesc. Poveştile lor veneau până la urechile elevelor din institut.

Anton era tejghetar. Avea aşa dar să fie cârciumar, hangiu. Tatăl ei, al Zamfirei, ce era? şi totuş avea să ajungă consilier comunal şi era frate cu un ministru. Planul lui Tase, de-a lăsa cârciuma iui Anton, fusese împărtăşit în familie, şi fata lui cea mare îl auzise. Un băiat frumos ca Anton, socotea Zamfira, n-avea nici el să rămâe la tejghea. Avea să-l facă de sigur pe Sgândărici tejghetar, iar el, îmboldit şi de ea, avea să ajungă cel puţin ca tată-său, consilier. Fata visa să-i scoată din maha şi să-l aducă în centru. Nu ştia bine pentru care negoţ, nu se gândea la negustorie, dar bănuia că propăşirea lui Anton al ei e sigură şi de toate felurile. Primul amor împodobeşte fără precupeţie şi n-are nevoe de ansamblu.

Să mai înveţe, viitoarea soţie a lui Anton, nu mai voia. Odată ce se hotărâse să se mărite, cu ce-i mai trebuia chinul învăţăturii? Avea să fie gospodină. Şi-apoi zău, ce căutase ea în rândul atâtor fete sărace? Facă-se ele învăţătoare; Zamfira îşi orânduise viitorul şi viaţa.

Intoarsă acasă, în potriva părinţilor, căuta să-şi dea cât de mult de lucru mânilor şi să-l vadă cât de des pe Antonică. Se legase de el, cu tărie, cu credinţă. Băiatul avea douăzeci şi cinci de ani, ea optsprezece: mai potrivită pereche!

Se întâlneau de câte ori puteau, la miezul nopţii, în grădina de pomi şi de zarzavat dela spatele ha-nului.

Fata se dădea jos din patul înfierbântat de aş-teptare, cu mişcări domoale. Patul trosnea. «Unde te duci?» o întreba uneori soră-sa, trezită, după ce venise şi ea dela institut. «Afară» murmura Zamfira, nemulţumită, şi tot încet se îmbrăca, îşi vâra picioarele în colţuni de bumbac, moi ca laba pisicii. Uşa nu scârţâia, dar fiarele broaştei, bles-temata de clanţă, dădeau de veste că umblă cineva la ele.

Iar Tase, prin horcăitul lui, în odaia de alături, nu auzea; ca şi bătrâna, obosită de treburile casei. Câinele, ţinut ziua în grădină, iar noaptea adus de straje curţii, se gudura, sburda, sgarda şi lanţul i se bateau; dar, odată afară, Zamfira trecea ca a părere, se strecura în grădină.

Anton era nelipsit. Ii lua întâi mâna între mânile lui, apoi se lipeau unul de altul cele două trupuri tinere, neprihănite, şi îmbrăţişaţi, aşa, strâns, îndelung, închideau ochii la răstimpuri, ameţiţi de binele nebun, aproape de suferinţă, ce li se părea că are să-i topească odată.

Fiecare dintre ei se simţea ca de ceară, şi-l simţea pe celălalt ca un cuptor, a cărui dogoare e dulce, adâncă, pătrunzătoare până la oase şi ucigător de bună.

Florile din pomii grădinii se scuturaseră de mult, cireşile se pârguiseră, se culeseseră, perele se coceau, şi iubirea lor tot în floare, tot copilă-rească, sporea în dorinţă, fierbea. Se nemeriseră amândoi fricoşi. Ea se temea trupeşte, pe el alte griji îl măcinau. Totuş, tot mai vinovaţi, îşi făgăduiau pe a doua zi marele curaj şi temuta plăcere.

Din pricina nopţilor nedormite, rumenul din obrajii Zamfirei începu să se treacă. Maică-sa bă-gase de seamă, şi-i spusese lui Tase că fetei pa-sămite, îi arde de măritiş. Dar consilierul comunal, mai mult de cât ori când, avea griji şi supărări. Fata era încă prea. tânără. Nu se mai măritau fe-tele ca pe vremea lui. Zestrea ei abia se punea la cale. Zamfira era pe semne supărată şi ea din pricina şcoalei, i se spusese că e fată de oameni bo-gaţi şi o ruşinaseră. Hangiul se gândea să înfăp-tuiască o societate a cârciumarilor. Doar n-avea să-şi dea fata după Anton, spusese el odată, fără să ştie ceva, scos din pepeni de nevastă-sa.

Fostul tejghetar, acum negustor, stăpân el însuşi, pălise şi el. Noroc că veneau căldurile mari ale verii, când în lipsă de muşterii, negustorul mai poate aţipi, tras de somn, de zăpuşeală. «Dormi peste zi vre-o două ceasuri» îşi sfătuia îndrăgostitul iubite.

Fericita pereche urma să se întâlnească nezătic-nită, în nopţile liniştite şi călduţe, sub straşina frunzelor din grădina singuratică. Nu-i simţise ni-meni. Poate numai Sgândărici ştia. Dar el tăcea molcom, bucurat ca un diavol binevoitor. Primej-dia care-i împresura nestrămutată, le aţâţa şi ea dorinţa de întâlnire şi-i da un farmec de beţie.

Pentru ei părea că este cerul luminat de stele şi de lună; pentru ei stelele îşi păstrau văpaia cât a unei candele depărtate, iar luna nu se făcea soare desvăluitor. Nici pentru electorii veniţi la putere, nici pentru noii miniştri, nici pentru bo-gătaşii cari îşi plăteau plăcerile, nici chiar pentru Tase, nu erau Bucureştii, ca pentru ei oraşul Bucuriei!

Revărsata grădină, semănată cu case, îşi grămă-dise parcă toate grădinile ei tainice, în spatele ha-nului din mahala, pentru fericirea unei singure perechi omeneşti.

Descrierea unei vijelii şi începuturile sfioase ale unui amor.

Ziua fusese cumplit de calda. De pe la opt dimi-neaţa soarele dogorea, iar pe măsură ce se înălţa în lumea lui albastră, frigea vietăţile pământului. Razele lui nu mai păreau prietenoase, uitai că-l aştepteseşi în Ghenarie ca pe un mântuitor, ca pe Dumnezeul paradisului dintâi al lui Adam, şi căutai umbra întunecoasă.

Pământul crăpa, răsadurile se uscau până la colbuire; florile vestejite, se plecau pe tulpini, istovite; asudaţi ca-n friguri, mâhniţi ca peştii fără apă, oamenii păşeau greu, copleşiţi, desgus-taţi. Şi frunzele copacilor stufoşi, în văzduhul în-cremenit şi fierbinte, se-ncovoiau pe nesimţite.

Un oftat uriaş simţeai că va să se ridice din toată natura, din toată viaţa, când pârjolul arşiţei o va răpune.

Numai buruenile maidanurilor: cucuta, măse—lariţa, lipanul, pâlămida, mătrăguna şi scaiul, creşteau, şi mirosul lor vâscos se împrăştia printre maldările de gunoae încinse. Pelinul, isma ţi mu-şeţelul, amestecate cu ele, piereau de istov, pe când florile netrebnice, ca lighioanele hâde, sporeau.

Din când în când stropitoarele primăriei se în-cercau să răcorească străzile mai însemnate ale oraşului şi acelea în cari locuiau marii demnitari. Ca un fum se înălţa aburul de pe caldarâmul în-cins, după fiecare stropit.

Lacul Cişmigiului seca şi el, ca Floreasca şi Mogoşoaia, unde se ducea lumea la scaldă. Dâm-boviţa scăzuse, de i se vedea fundul mocirlos. Ca o cădelniţă, de sigur, abureau sub cer Bucureştii, văzuţi de undeva de departe, de sus.

Paşii trecătorilor lăsau urme în asfalt, ca şi co-pitele potcovite ale cailor. Acoperi ştirile de tini-chea, izgoneau pe cei din puţinele mansarde ale Capitalei.

Erau însă oameni, adevăraţi copii ai Bucureştilor, cari sufereau cu oarecare voluptate clocotul din capul lor, asudatul şi simţimântul de dospire din carnea lor. Poate nu erau în stare să-ţi vorbească cu plăcere, în seara zilei în care înduraseră căl-dura, despre dulcile senzaţii; dar îşi aduceau aminte cu drag de ele, urgisind viscolul, zloata, iarna şi gerul.

Puţina lume, nevoiaşe mai ales, strecurându-se prin umbra caselor, stârnea praful străzilor măr-ginaşe. Funcţionarii comerciali trimişi cu trebnri pe la vamă, pe la poştă, pe la puţinii clienţi rămaşi în Capitală ca să le ducă acasă pachetele de cumpărături, luate la ore bune de răcoare,— îşi târau umbra scurtă pe uliţe.

Negustorii retraşi în comptoare, prin fundurile prăvăliilor cu podelele stropite mereu, trăgeau în piept, ca băutorii de opium, aburul ce se ridica nemijlocit din scândurile ude.

Mulţi din locuitorii Capitalei plecaseră la băi, la munte, la câmp. Ministerele acordau concedii de câte o lună tuturor funcţionarilor lor şi, pe deasupra, bilete de călătorie cu drumul de fier, gratuit. Ademeniţi de bilete, de concediu, deşi lipsiţi de bani, amploiaţii, împrumutând, vânzân-du-şi unii tot ce avuseseră, afară de hainele de vară, fireşte, să grăbeau să plece. Nu-şi vindeau de pildă cărţile, pentru că nu aveau altele de cât cele de joc, cu cari plecau în buzunar, gata să joace şi pe drum, în vagonul trenului.

Intreaga viaţă a Bucureştilor încetenise. Până şi înveninatele ziare se potoliseră, zăceau ca şarpele Boa sătul; iar gazetarii rămaşi în Capitală aşteptau să vină cei plecaţi în concediu, ca să plece ei, după sistemul funcţionăresc.

Mihai Oprişanu, singurul redactor şi corectorul Nepărtinirii, ne mai punând la socoteală pe Grün-berg, directorul foaei, care da articolele prime şi unele notiţe piperate şi bănoase* nici vorbă că era* la postul lui.

Cum puteau doi oameni să înfăptuiască zilnic câte o gazetă? Foarte uşor: cu foarfeca. Tăiau telegramele, tăiau informaţiile altor jurnale, tăiau o nuvelă sau un studiu, cu urmările lui, minu-mate, şi cu puţinul lor adaos alcătuiau un ziar, ales ca un buchet.

Cumplita căldură, nici seara nu contenia. O to-ropeală sumbră apăsa. Zăduful ar fi trebuit să a-ducă ploae, şi nici un nor nu se zărea, cât un clăbuc de fum măcar, în tot cuprinsul cerului.

Abea cu venirea nopţii vârfurile plopilor înce-pură să se legene uşor, şi adierea se lăsa până la frunzele roşii din creştetele scunzilor caişi. Vântu1 subţire şi moale strecurat prin frunzişurile arborilor dogoriţi toată ziua, pleca din grădină în grădină, sărutat cu un suspin de uşurare şi de dor.

Mihai Oprişanu, pe o bancă din Cişmigiu, as-culta susurul tainic, ca mărturisiri, şi se simţea şi el cu ulmii şi castanii înviorându-se. Indurase mare silnicie clocotul zilei aceleia, a zecea zi de căldură tropicală. Migăloasa muncă de corector, numai Duminica întreruptă, veşnic aceiaş, stearpă pentru minte şi stârpitoare, ocupaţie în care numai ochii sunt atenţi, necontenit atenţi, şi o părticică a minţii neînsemnată: îl săturase şi-l scârbise.

Nemulţumiri adânci se ridicară asupră-i, ca norii aşteptaţi, în ziua aceia pe cerul Bucureştilor, şi poetul, micşorat, îngrozit aproape de mărimea lor diformă, se simţise vlăguit, fărâmat. Parcă sufletul lui căzuse, ca o verigă de plumb fărâ-mată, din lanţul de aur al stelelor, munţilor, la-curilor, arborilor, florilor şi oamenilor, lanţ în care trăise aninat şi el, fără să vrea, fără să ceară, fără să ştie. Fără preţ, negru, lucru stricat, dăruit cu mobilitate, nevrednic să se privească într-o oglindă, aşa i se părea că este; şi se îndura pe sineşi ca pe ceva rânced în gură. Nici imboldul adâncirii senzaţiilor nu încolţea ca de obicei, în starea aceasta de părăginire totală.

In halul ăsta se târâse până în Cişmigiu, şi zăcea aproape pe o bancă, fără să aştepte, fără să dorească, odihnindu-se încet, limpezindu-se în ne-ştire. Prima adiere de noapte, trecu peste el fără să-l atingă.

Amurgise. Plecase cu fuioarele de aur, minuna-tul ţesător al luminii. Adierea plăpândă stăruia. Lesne uitătorii trandafiri, flori de foc şi-i, gal-beni şi roşii, înduraseră soarele, şi acum îşi lăsau miresmele în cutele undelor vântului.

Mihai începuse, în neştire, să asculte susurul arborilor, freamătul de spovedanie tălmăcit de poeţi. Luceafărul deschisese ferestruia depărtatei lui chilii. Omul cotropit de oboseală şi de monotonie, des-gustat, se mişcă pe locu-i tare, îşi plimbă ochii în juru-i, până la cerul semănat cu stele de opal.

Pe departe se aprindeau focuri, flăcări ciudate, tresăriri de văpae mai mult; se înălţau şi piereau în beznă.

Plopii începură să se clatine cu vuet. Frunzi-şurile lor se frământau. Parfumul trandafirilor, năvalnic ca un adio, venea cu bătaia de vânt tot mai înteţită, pe banca singuratecă a poetului. Po-vestea plopilor, prevestirea lor, străbătuse grădina; şi acuma toţi arborii se întrebau aplecându-se unui spre altul şi o repetau.

Mihai asculta: Ce pagini de carte frumoasă citea! Un bubuit depărtai, surd încă, tăinuit, pre-lung, se auzise ca departe din zare. Dintr-acolo se urca cu repeziciune, întunecând lumea, se des-bolovănea, se întindea, negru vânăt, un nor, ca un balaur năpraznic. Ca nişte şerpi nevăzuţi tre-cură prin nisipul grădinii, hârşiindu-l, stârnind tot praful din el. Copacii vâjiau desnădăjduiţi. Paşi zoriţi scrâşniră prin alee, umbre de perechi se văzură trecând în toate părţile, în fugă, spre porţi, spre căminuri, de sigur. Bătea vântul, se pornea vijelie.

Mihai se uitase pe bancă, lacom de privelişte. Vântul îşi pornise pleznele, undele şi valurile, de la apus la răsărit, din pământ până-n cer, de la faţa de lespede netedă a lacului adormit între ţăr-muri, până la stelele stinse de suflarea lui.

Freamăte, vaete, craune, vaere, geamăte, mu-gete, despicări, vâjiit, prăbuşiri şi sfâşieri, umpleau ghiocul imens al lumii, întreagă în stăpânirea nă-valnicului vânt de vijelie.

Norii se bulbucau, se prăvăleau, alunecau unii peste alţii, în cerul desfiinţat. Totul părea cu pu-tinţă. Copacii păreau că se vor rupe dela pământ, şi vor porni aşa, întregi, drepţi, torţe uriaşe, pur-tate de nevăzutele mâni ale furtunii.

Incărcături grele de fier se descărcau în nori, ca pe o boltă răsunătoare. Părea un arsenal drăcesc tot cerul, gata să coboare. Troznete, trăznete, bu-buit, sfârâit de fiare înroşite, răzbubuituri, se a-mestecau înfrăţite. Care grele, cu late obezi de fier, treceau lung pe deasupra norilor, ca pe nn pod, fărâmând în cale stâncile de cremene, isvo-râtoare de văpăi.

Pregătirea diavolească, din neagra întunecime de sus, părea că se sfârşeşte. Fulgere de aur, pârae vii, tresăreau tot mai des şi repede piereau în vălmăşagul nepătruns. Un trăznet amuţitor trecu rin carapacea de sus, despică lumea ca pe o ca-tapeteasmă de templu, lumină orbitor văzduhul, şi se înfipse ca un junghi, în pământul urgisit, undeva, în câmpie.

Apoi, o tăcere de o clipă. Un vâjiit, un foşnet, ceva neaşteptat, o ploae în linii drepte ţesea văz-duhul, căzând asupra pământului.

Furtuna stătuse; se întorsese în ploae binecu-vântată. Plopii se clătineau sub bătaea de vânt udă, argintii în lumina felinarelor electrice. Sufe-ritoarele frunze se desdoiau. Rar, câte un fulger, înseila cerul nevăzut, destăinuit de el.

Mihai dase fuga în pavilionul din mijloul Ciş-migiului, când ploaia îl prididise. Era ud, dar nu luase aminte, urmărind cu nesaţiu râmele de lu-mină răsărite şi pierite în brazdele frământate ale norilor şi şirurile ploii, cari cânta pentru el.

Descurajarea, desgustul, nepreţuirea de sine, cari îl striviseră în ziua aceia, parcă nu se pomeniseră. Priveliştea flrii sub furtună îi plăcuse fără saţiu.

Acum, ploaia devenise monotonă, numai răpă-iala ei pe acoperişul pavilionului dăinuia, şi cân-tecul sghiaburilor.

Bardul simţi că-i e foame. Işi aduse aminte că abia gustase ceva la prânz, că seara nu mâncase. Aşteptă răbdător să poată pleca. In pavilion mai erau câteva perechi de oameni adăpostiţi. O tâ-nară fată, care parca nu avea pe nimeni acolo, îi atrăgea dela o vreme privirea. IIlprivea şi ea des, ca şi cum l-ar cunoaşte, şi i-ar părea rău că el nu-şi aduce aminte de unde.

Nu-şi vedeau bine feţele. Lumina electrică din apropiere, era destul de depărtată. Multe din feli-nare nu ardeau. Schimbând locurile mereu, şi ei şi ea, cei doi tineri ajunseră unul lângă aliul. Mihai era timid. Fata zâmbi în cele din urmă şi-l întrebă curajoasă:

— Nu eşti dumneata domnul Mihai Oprişanu?

— Ba da, domnişoară; se grăbi el, încurcat.

Şi pentrucă fata îi întinsese mâna, el i-o luă şi fără să aminte i-o strânse.

— Aşa sunt poeţii! dădu din cap fata. Pe ei toată lumea îi cunoaşte, iar ei nu cunosc pe ni-meni.

— Vai, domnişoară, făcu el, cu sinceră părere de rău, şi necăjit pentrucă nu-şi aducea aminte de unde se cunosc.

Şi greşala credinţei ei, că poeţii sunt preţuiţi şi cunoscuţi de societate, îl întristă, dar îl apropie sufleteşte de ea. N-o vedea bine la faţă, dar glasul ei limpede, cunoscut şi necunoscut, aşfeptat şi surprinzător, trezise toată evlavia şi dorinţa lui de iubire.

Ar fi vrut s-o facă să vorbească, şi nu ştia cum. Darabana de pe acoperiş n-o mai auzea. In jghia-buri apa gâlgâia şi cădea şipot cu putere la pă-mânt. Ploua liniştit.

— Ce vijelie a fost şi ce ploae! rosti fata, în tăcerea dintre ei.

— Foarte frumoasă!

— Aşa ţi s-a părut dumitale! se miră ea. Intr-o poezie a dumitale e vorba de vânt şi de ploae; şi ce tristă e poezia aceia! Şi spui totuş că fur-tuna de azi a fost frumoasă, ca de-o bucurie. Unde erai, când s-a deslănţuit?

— La trei paşi, colo pe bancă, arătă el. Dar dumneata?

— Adevărat, făcu ea bănuitoare. Ai dreptate; e destul de târziu! Mă întrebi ce căutam eu la ora asta, poate să fie unsprezece, în Cişmigiu? Eram acasă la nişte prietene, şi când am văzut că se deslănţue vijelia, n-am mai aşteptat pe tatăl lor, ca să mă conducă, (mai ales că bătrânul ar fi riscat să-l apuce ploaia, şi ce ploae! la întoarcere), şi am plecat în goana mare. Intârziasem însă, şi furtuna m-a prins aici. Stăm prin cartierul Isvo-rului. Nu prevedeam c-o să plouă aşa curând. Dar am făcut cunoştinţa dumitale. Tot am câştigat. Ne-am mai cunoscut noi, puţin, prin Aglaia Bu-gulescu. E mult de-atunci.

— Prin Aglaia? N-am mai văzut-o de mult! Dar ştiu ce face: are mari succese ’n teatru.

— Şi în lume, adaogă necunoscuta, zâmbind.

Nasul mic, sumes o leacă, ştrengăresc, ochii sclipitori, bărbia rotundă şi scurtă a necunoscutei, veneau la răstimpuri în bătaia luminii electrice, iar umbra pălării de vară cu borduri potrivite, vădea şi mai bine drăgălăşia chipului zâmbitor al fetei.

— A încetat să plouă. Dacă am pleca? în-trebă ea.

— Haidem domnişoară, făcu el, şi fără altă în-găduire, se porni s-o petreacă acasă.

Dmmul era ud, bâltos. Luminile se ’mulţeau privindu-se în băltoage. Poarta grădinii era aproape. Perechea mergea cât de încet putea. Şi merse mult, vorbind, ciripind, ca două vechi cunoştinţe bune. Când Mihai înţelese că e aproape de casa ei, din regretul cu care păşia fata:

— Cum te chiamă, domnişoară? întrebă el, fără să se mai scuze că nu ştia.

— Fiorica Georgescu, spuse ea simplu, ca şi cum numai aşa era natural să se numească.

El îi culese numele în auz, ca pe un adevăr. Faţa trandafirie, petalină a copilei, răspundea mi-nunat la numele ei de botez. Se opriră. Ea ajun-sese acasă. Căminul părintesc al fetei nu se vedea din stradă, din pricina unor uluci mari, şi-a doi salcâmi stufoşi, de după poartă.

Fiorica întinse voiniceşte mâna.

— Domnişoară Floare, murmură el, şi drept răspuns la gingăşia ce-o pusese fără ştire în vor-bele lui, îşi simţi mâna dată fetei, strânsă cu prietenie.

— Domnişoară Floare, repeta Mihai, s-aştept o vijelie ca să te mai văd? Ce faci d-ta? Pe unde te găseşti?

Şi până să răspundă ea, îşi aminti şi grăi tot el:

-- E drept că nici eu nu sunt liber ca aerul. In fiecare zi lucrez până la cinci după amiazi, la o gazetă. Dar acum sunt zilele lungi, de la cinci...

— Bine, zise ea, de acord. Nu e alt loc mai bun ca Cismigiul. Şi dacă se întâmplă să nu vin, pen-trucă mă prinde acasă vre-o prietenă, ai ce face în grădină; te recreezi de munca dumitalƏ şi visezi în tihnă. Nu-i aşa?

Şi fata se despărţi, hotărâtă să curme conversaţia.

— Mai bine să vii... se aplecă el pe poarta prin care fata pătrunsese.

— La revedere! se auzi mai de departe şi încet.

Rămas singur, lui Mihai nu i se păru că e stin-gher. Avea atâtea iluzii! atunci semănate, pe loc răsărite, crescute, adunate, făcute snop toate, un lan întreg! ca la vârsta lui. «Ce fericită zi!» se gândea poetul. După frumuseţea fără seamăn a furtunii, după cascada de ploae, măreaţă în pre-gătirea ei, — zorile unei iubiri, un chip trandafiriu care caută să se oglindească în ochii tăi, un cap frumos, Care crede în lăuntrul lui, sincer, cu tă-rie, că poetul Oprişanu e o persoanalitate! Păcat că Mircea nu era în Bucureşti! Mihai s-ar fi dus la el acasă, l-ar fi sculat din aşternut şi l-ar fi ţinut de vorbă toată noaptea. Ce prieten şi Topolog ăsta! Fără pereche-pe lume! Avea, aşa dar, Mi-hai, tot ce poate fi mai bun pe lumea asta: un amor, un prieten ca, nimeni altul, şi talent!

Vesel călca prin băltoacele strânse pe trotoare, poetul. Apa intra prin talpa subţirică, în ghiată, dar el nu lua aminte. Tinereţea, dragostea şi prie-tenia când sunt la olaltă, în acelaş suflet, nu cu-nosc amărăciuni şi scârbe. Un cântec vechi îi ve-nea pe buze, ca un refren, pentru gândurile lui de fericire. Ocolise mult, mersese la întâmplare, obosea.

Prin nişte uliţe întunecate, ridicând capul, văzu luna şi i se păru, printre fumul norilor care o îm-presurau, că e o cădelniţă minunată, din care s-au risipit în juru-i norii. Comparaţia îl bucură mult. Ţinu ochii către cer: vălătuci de nor călătoreau zorit, se destrămau, se amestecau, şi luna părea că alunecă şi ea. Cele de jos, mărunte, trecătoare, pă-reau stabilite şi statornice, pe când sus era goană ca in poveştile cu srnei, în nesfârşit.

Oprişan nu-şi mai lua ochii dela cer. I se părea că mii de ani ar privi, ca un pisc de munte, spec-tacolul frământării de sus, din scena fără de mar-gini a, cerului. Patimile noastre, gândi el, în ce strâmtoare se svârcolesc!

La un timp se împiedică. înţelese că e singu-rul drumeţ prin apăria depe uliţe. Apa-i fleoşcăia în ghete. Ca un miorlăit scâncea undeva. Inţelese că în pântecele lui. Ii chiorăiau maţele. Ah, ce mizerie! borborosi omul. Şi îşi aduse aminte că nu mâncase, şi chipul Florichii i se limpezi în minte. Ii zâmbi se din încovăiat ce mersese se îndreptă, călca mai cu putere.

Alt chiorăit, ca întrîo flaşnetă hodorogitâ, ceru pâine. Şi foamea de om, de vită, se înstăpâni pe toată făptura lui. Păşea îngenunchiat, răsuflarea-i slăbise, compasul picioarelor se întindea cu greu, frânt, istovit.

Unde-aşi putea mânca la ora asta? se întrebă el. Până acasă tot mai avea drum de bătut, şi nici acolo nu era, şi nici nu putea cere de mâncare. Stanică, îşi aduse el aminte de un cârciumăraş, ţi-nea deschis până către ziuă. Coti o stradă, traversă o răspântie, şi văzu un geam de prăvălie luminat slab. Simţi că i se taie picioarele. Aproape se re-zemă de uşa dughenii lui Stănică. Un singur ins mai era acolo, la o masă. Ca prăbuşit pe scaun, aşa stătea insul şi moţăia.

Mihai îl cunoscu pe dată: era frate-său mai mare, Iancu. Se apropie de masa lui, i se aşeză în faţă. La sgomotul făcut cu deschiderea uşii, un băetan se trezise şi privise cu ochii mari, însă som-noroşi, pe neaşteptatul muştiriu. Iancu însă, în aţi-peala dulce, care-l coprinsese pe scaun, nu auzea şi nu vedea nimic.

— Iancule! făcu Mihai.

Dar fratele mai mare nu auzea.

— Băete! se adresă apoi trubadurul flămând, băetanului. Ce aveţi de mâncare?

— De mâncare? acu? şi căuta să-şi aducă a-minte, scărpinându-se cumplit, întâi în cap, apoi pe spinare, ca urzicat tot.

Capul băiatului, întors pe spate, îşi pus bărbia în piept, a cugetare adâncă.

— Avem fasole sleită şi murături în oţet... Vechi... şi păine.

Mihai se căutase cu temere în buzunar. Gândul că poate n-are nici un gologan îl săgetase. De câte ori avea de plătit se înfioraşi se căuta bine. Avea însă un leu şi jumătate. Grünberg nu-i dăduse în ziua aceia decât trei lei, deşi plătea zilnic.

— Acu.

Cu adusul farfuriilor, cu răbufneala scaunelor de prisos, înlăturate din jurul mesei, de către băetan, Iancu se deşteptă.

— Tu eşti mă! se uimi el. Da de unde ră-sărişi?

Şi privind ospăţul de om' sărac ce se întinsese pe masă:

— Ce, şi ţie ţi-e foame? se întinse el.

— Hai să mâncăm amândoi. Băete! mai dă-ne o furculiţă şi un sfert de pâine.

Privind mizeria din juru-i, mâncarea de cerşetor dinaintea lui, lacrămi sărate tresăriri în ochii bie-tului Mihai. Şi vorbele spuse odată de Topolog, îi picurară în amintire, ca silabisite:

«Dacă, hoinărind prin lume, vei vedea vreodată pe un ministru mâncând mizerabil, ca un om săr-man, ai avea cuvânt să zici: ferice de ţara lui! Şi aşi putea să-ţi spun pe larg dece, chiar când ministrul s-ar întâmpla să fie un avar. Dar unde vei vedea un poet aşezat la o masă de tavernă, mâncând ca un hamal, nu te sfii dragă şi spune: stupidă ţarà!»

Dar foamea nu-i da, răgaz lui Mihai să se în-duioşeze mai mult asupra destinului lui. Deschi-sese gura lacom, de animal hămesit. Frate-său de asemenea clefăia, lihchea. O duhoare de scânduri nespălate, de mâncare jicnită şi de grăsimi arse pe tuciul sobei, se învălmăşea cu altele: de basamac, de săcărică, de tescovină şi de tutun mahorcă.

Fraţii mâncau. Iancu îndesa în el dumicaţi în-tregi, în neştire, fără să simtă, fără să gândească la ceva. Mihai mulţumea cererea dobitocului din pântece, poruncitoare. «Oare nu m-oi în bolnăvi?» se întrebă el, cu temerea oamenilor aproape de boală. Când mai în silă, când mai pripit, ca să is-prăvească odată şi să iasă la aerul curat de după ploae, omul îmbuca mai ales pâine goală, pentrucă fasolea era puţină.

— Da ceva vinişor nu plăteşti tu? întrebă frate-său, văzând că masa se sfârşeşte aşa, uscată.

— Am bani puţini, se scuză fratele mai mic.

— Dacă tu nu beai, crezi că altul?...

Băiatul, iarăş aţipit, se trezise acum ['i venea hotărât să primească plata şi să închidă magazinul. Mihai se întoarse către el, şi-i spuse:

— Dă un pahar cu vin, un singur pahar!

Băiatului nu-i venea să se clintească. Privi spre uşa din fund, pe unde putea răsări pe neaşteptate stăpânu-său. Apoi păru că-şi aminteşte. Işi târâ paşii spre tejghea, scurse din vre-o două căni într-un pahar de o litră, şi-i făcu rost lui Iancu de băutură.

Insetat, fostul şef de acsize spuse «să trăeşti frate!» şi duse paharul la gură, îl răsturnă şi nu-l puse pe masă decât golit.

Mulţumit în morocâneala lui, băeatul trăgea cu ochiul la oblonul pe care avea să-l tragă, şi se vedea de sigur smulgându l depe mosorul lui şi lipindu-l, pleoapă închisă, de cerceveaua de jos.

— A fost şi ţuică în vinul ăsta, mă! făcu lancu, întocmai ca conul Mişu, electorul cel mai popular din capitală.

Fraţii plecară. După câţiva paşi, Mihai băgă de seamă că frate-său se clatină rău, şi-l luă la braţ. In dugheana întunecoasă nu văzuse că e beat, îl crezuse' covârşit de supărarea lipsei lui de slujbă şi de foame. Şi presupusa durere a fratelui îi strânsese tot timpul mesei inima, înlăturând în mare parte senzaţiile mirosului rău de cârciumă.

Fraţii dormeau în aceiaş odăiţă, iarna şi când nu se putea dormi afară, sub cerul liber. Venit câte odată mai de vreme acasă, Mihai se culca, adormea şi, după un pui de somn, i se întâmpla să se trezească năbuşind, strivit pe piept ca de un duşman, răpus, în aerul îmbâcsit de suflarea fra-telui, totdeauna beat. Era nevoe să deschidă fe-reastra, ca să mai împrospăteze încăperea scundă şi strâmtă.

La cel mai mic sgomot, bătrânul astmatic, cu somnul destrămat, se deştepta în tinda lui, răsucea o ţigară şi se ducea s-o aprindă vecinic la candela de deasupra căpătâiului neveste-si. Şi vechea hâ-râială de câini despărţiţi printr-un garej, începea! Todeauna aceleaşi dojeni îşi aruncau, aceleaşi ocări, aceleaşi oferiri de oameni neputincioşi, răi, cârcotaşi.

Iată, ăsta sunt eu, fiu al oamenilor ăstora şi fratele beţivului care horăe lângă mine! Ce pot pretinde în lumea asta?»

Publicarea versurilor lui în volum nu schimbasenimic în viaţa poetului. Il îmbărbătase o vreme, îl făcuse să aştepte, nu ştia bine ce, cu mult mai multă şi puternică speranţă.

Numai în căminul părintesc se ridicase, ca o vâlvoare de spirt aprins în înftmeric, o lumină or-bitoare de uimire, când Mihai îi întinsese mamei o hârtie de o sută. Glumea nepricopsitul ei de băiat? era în adevăr o hârtie de o sută? Şi nu era falşe? Iar moşneagul se plecase şi el asupra ţidulei albastre. Doară nu era încă nebun să-i înşele! Şi o nădejde mare coprinsese spiritul bătrânei mame. Cine ştie? poate că el acum, cest de-al doilea fecior s-a căpătuit, şi-o începe el să fie sprijinul tare al casei. Ea înţelesese că fiul ei cel dintâi e pierdut cu desăvârşire, că beţia n-o să-l mai slăbească, şi că slujbă ca la acsize n-are să mai apuce. Pătima beţiei, o ştia din multele văzute, numai moartea o tămădueşte.

«Tuberozele, versuri de Mihail Oprişan», deşi apăruseră multe dintre ele în capul revistelor, se perdură în sgomotul luptelor politice.

«Păcat că te-ai născut în România! spunea Mircea Topolog. Dacă patria ta ar fi Franţa, su-ferinţele tale ar avea o noimă, pentru că ar avea un sfârşit, după multă muncă. Ai dobândi odată şi odată şi pâinea şi gloria ce ţi se cuvin! Dar la noi? Dela spiritul oamenilor noştri până la cel francez, este aceiaş depărtare ca între Păcală şi Pierrot».

Ajunseseră acasă fraţii, ca o pereche de beţivi, la braţ. Intrară în cămăruia lor, Mihai deschise fereastra care da în curte. Frate-său, borborosind, se desbrăcă încet, maşinal. Nici un nor nu mai rătăcea pe cer. Nestimatele tăriei privegheau în noaptea răcorită, înaltă şi proaspătă. «La ceasul ăsta, Floarea trebue să doarmă... se gândi Mihai, cu o-chii spre astre. Şi ce o fi visând?» se întrebă el.

In odaia de alături, ciondăneala străveche dintre bătrâni începuse. Iancu adormise, cu pantalonii pe el, întins în pat peste plapuma sfâşiată şi veche, şi horăia cumplit. In sunetul de râşniţă stricată, Mihai nu se simţea îndemnat să se culce, şi adormi într-un târziu la fereastră, cu capul odihnit pe coate, ca pe o masă de tavernă.