I

Un ropot de aplauze, şi cortina de dril se lăsă pe mica scenă acoperită de ramurile a doi salcîmi. Zgomotul de glasuri amestecate se înteţi. Mamele primeau felicitări pentru succesul dramatic al copilelor.

— Un adevărat talent... Cine-ar fi crezut?

— Da' Titi, cum se grimase; nici n-o mai cunoşteam.

Cîte un hohot de rîs, tînăr, gîdilitor, se auzea ca o notă clară peste murmurul de vorbe. Şi-ncet lumea începu să se mişte spre cele două uşi deschise ale dormitorului de jos, prefăcut în salon de bal. Deja Frau Kunst, „tapeur -ul pensionului”, bătea-n clapele pianului un vals, pe cînd doi sublocotenenţi încercau, nerăbdători, lustrul parchetului. În mai puţin de cinci minute, salonul se umplu. Colegiani, îmbrăcaţi elegant, ţanţoşi, cu gesturi şi aere de oameni în vîrstă, studenţi, ofiţeri, de-abia ieşiţi din şcoală, erau prezentaţi de surorile, de verişoarele lor la celelalte eleve.

Adesea, două domnişoare, cu cîte un tînăr de mînă, se opreau faţă-n faţă:

— Îţi prezint pe frate-meu...

— Văru-meu, Mavrodin.

Şi îndată cavalerii invitau la un vals pe nouăle lor cunoştinţi.

Multă lume rămăsese în grădină. Era răcoare. Cîteva felinare de hîrtie colorată, atîrnate de crengile copacilor, împrăştiau o lumină discretă.

Arendaşi, fabricanţi, negustori din provincie se întîl-neau şi, fără să se cunoască, începeau a-şi vorbi unul altuia cu acea libertate şi lipsă de ceremonie a oamenilor de afaceri, şi după cîteva cuvinte se recomandau singuri, spuindu-şi, împreună cu numele, oraşul şi felul comerciului, după care urma alte indicări secundare: otelul la care trag întotdeauna, cîţi copii au şi ce calităţi mai de seamă au putut observa în unii din ei; apoi intrau în subiecte serioase, atunci figurile lor luau o înfăţişare gravă, fruntea li se încreţea, ochii arătau o concentrare de atenţie, o grijă parcă de a înţelege, şi afla tot, de a mai apuca vro idee nouă, privitoare la negoţ. Vorbeau de concurenţa pe care ne-o face America cu grînele ei, de seceta din Rusia, de împrumuturile statului, de ultimele falimente. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, îi spionează, ş-atunci îşi scoborau glasul, gesturile deveneau mai iuţi, mai expresive, şi vorbele lor şoptite aveau ceva din fîşîitul biletelor ipoticare. Un toptangiu 3 din Călăraşi se găsise ceva rubedenie, după o soră vitregă a neveste-sei, cu un moşier din Ilfov. Ce bucurie pe ei! Fetele lor erau în aceeaşi clasă. Oare ele ştiau că sunt rude? „Ce de parale trebuie să facă asta cu şcoala ei!” Şi imediat începură a face socoteală: 120 de fete a o mie de lei; cît să cheltuiască ea?... Şi calculau pe zi kilogramele de carne, rabatul de la o consumaţie aşa mare, şi după două ceasuri de preţăluiri şi operaţii aritmetice, rămaseră amîndoi, ca-n faţa unei crime, uitîndu-se unul la altul, cu ochii mari, holbaţi, în umbra compactă a nopţii: d-na Raspal cîştiga treizeci şi patru de mii de franci pe an... „Închipui-ţi, nene Tănase!”

Mamele pe la ferestre priveau de afară cu dragoste la tinereţa dinlăuntru şi făceau haz de îmbulzeala, de fierberea şi zbuciumul acelei lumi nouă, însetată de viaţă. Erau copiii lor... cum au crescut de mari, ce iute a trecut vremea!... Erau copiii lor — fericiţi, frumoşi ca niciodată, cu obrajii rumeni, aprinşi, şi cu ochii scîn-teietori, îmbătaţi de plăcerea de a se găsi acolo împreună, de a se simţi, de a se pipăi şi strînge unii pe alţii în calda, pasionata îmbrăţişare a valsului. Şi ei nici nu-şi mai dedeau seamă, în ameţeala lor, cît erau de înghesuiţi şi cum se loveau unii pe alţii la fiecare mişcare. Se vedeau perechi învîrtindu-se tot timpul în loc, cu o cheltuială de graţii şi cu o expresie de mulţumire ce te făcea să zîmbeşti. De mai multe ori Frau Kunst îşi simţi coatele strînse de aproape între aceleaşi şolduri ce se frecau de ea cu o supărătoare stăruinţă. Un termometru, uitat în părete, deasupra pianului, arăta. 28° R. Şi Frau Kunst, încălzită de zbuciumul acestei lumi, pe care ea, cu degetele ei, o agita ş-o amesteca în aceiaşi vîrtej nebun, bătea în clape din ce în ce mai violent; o adevărată fanfară de sunete pornea pe uşile deschise, străbătea grădina adormită, dînd tremur frunzişului negru, apoi se umfla din nou într-un coridor întunecat din capătul clădirei, şi se înfunda în bucătărie, uride alimenta un ceardaş, pe care-l frămîntau de foc doi ungureni ş-o Kati, din personalul de serviciu al pensionului.

În faţă, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire; lămpi mari de bronz, cu globuri de porţelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale, ce îmbracă aproape tot acest interior luxos, unde nu sunt două scaune la fel; fiecare lucru îşi are forma şi coloarea lui deosebită — un amestec capriţios de mobile scumpe, dispuse într-o neorînduială intenţionată: în spiritul modei de azi, uniformitatea şi simetria denotă un gust ordinar. Doamna Raspal, directoarea, într-un cerc de intimi, povesteşte o mică întîmplare ce stă în legătură cu ultimul scandal al capitalei.

În oraşele mari, se ştie, spiritul public e vecinie pus în mişcare de-o noutate emoţionantă. De zece zile, prin cafenele, pe stradă, în tren, n-auzeai vorbindu-se decît de Veronescu-Prisăcani: deputat şi membru în comisia de indigenate, el primise bani de la mai mulţi ovrei cari cereau împămîntenirea. Lucrul se aflase, şi un cerber din opoziţie, orator distins, luase cuvîntul în Cameră. Se ridica în numele moralităţii publice şi al prestigiului parlamentar. Dar o mulţime de împrejurări conspirau în contra dezbaterei pînă la sfîrşit a acestei alarmante afaceri. Era ultima şedinţă. Deputaţii erau osteniţi şi plictisiţi de-o sesiune care-i ţinuse cu prelungirile pîn-în iunie. Era o căldură nesuferită în ziua aceea. Veronescu făcea parte dintre acei luptători de rasă cari sunt vecinie în tabăra guvernului. într-un moment dat glasul oratorului fu acoperit de un zgomot infernal. Majoritatea striga: „La ordine!... închiderea discuţiei!“ Toţi băteau cu pumnii în pupitre.

În învălmăşală, Veronescu, congestionat, se năpusti asupra oratorului. O cocoană, în tribuna damelor, dădu un ţipăt de spaimă şi leşină. Într-un tîrziu furtuna se potoli, şi primul-ministru, grav, solemn, senin, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, citi mesagiul de închidere. Dar ziarele opoziţiei se aşternură pe lucru. Toată viaţa lui Veronescu fu scotocită şi scoasă la iveală. Cu patru ani în urmă, cînd a fost ales deputat întîi, se publicase o notiţă prin care se arăta că acest mandatar fusese pe vremuri funcţionar la vama Prisăcani, de unde a dispărut, într-o bună dimineaţă, cu cîteva mii de lei din casa statului. Se afirma chiar că a fost prins şi închis, mai tîrziu. Dar el s-a grăbit a răspunde prin-tr-o scrisoare că în viaţa lui n-a fost funcţionar şi că nici nu ştie că există o vamă Prisăcani, că e posibil să mai fie un Dumitru Veronescu şi, în fine, că va da în judecată pe „infamul calomniator“. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe „infamul calomniator“, că lucrul a rămas atunci baltă. De astă dată însă un reporter a fost trimes la Prisăcani. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, cari puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri ruşinoase, toate umilinţile şi peripeţiile prin cari trecuse omul acesta. Acum nimeni nu-i mai zicea decît Vero-nescu-Prisăcani, şi biografia lui era ştiută şi de copii. Se scriau cronici indiscrete asupra modului cum a ştiut să captiveze inima, prea simţitoare pentru vîrsta de 60 de ani, a unei văduve grase la trup şi la pungă şi să devie soţul iubit şi răsfăţat al acestei bătrîne senzuale, cu obrajii mari şi fardaţi, în braţele căreia muriseră trei bărbaţi legitimi.

Şi pe cînd tot oraşul fierbea de isprăvile lui şi-i arăta cu degetul, el, rumăn şi surîzător, se primbla în trăsura-i elegantă, asista Ia spectacole şi-şi purta pretutindeni acelaşi aer triumfător al parvenitului fericit, bogat şi invulnerabil faţă de codul penal.

Acesta era pe-atunci eroul de tristă celebritate al zilei.

Doamna Raspal e îmbrăcată simplu, într-o rochie neagră, pe figura ei brună se mai văd urme de fru-museţă, ochii şi gura au ceva bărbătesc, nasul subţire şi părul lins, de un negru-lucios; pe la tîmple se zăresc cîteva fire albe. Ea stă la masă, pe un scaun de palisandru, exemplar unic, vorbeşte rar, liniştit, fără să afecteze, mînile-i albe şi slabe netezesc inconştient penele de struţ ale unui evantaliu cu plăselele de baga.

— Stăruisem la Cameră pentru pensia ce mi se cuvenea de la bărbatu-meu. Ba azi, ba mîni, trecuse doi ani şi nu se făcuse nimic. Mă rugam — cunoşteam o mulţime de deputaţi — toţi îmi făgăduiau, şi degeaba. Nu ştiam nici eu ce să mai fac. într-o zi, ce să mă pomenesc? Cu d-nu Veronescu în persoană. Bucuria mea: ştiam că e în comisia pensiilor. Fercheş, amabil, începu să ceară scuze c-a îndrăznit să mă deranjeze, că el a cunoscut pe bărbatu-meu şi ştie că a fost un profesor distins, că dreptatea mea e strigătoare la cer; în gîndu-meu: mai bine-ar fi strigătoare la Cameră; dar... de la o vreme bag de seamă că parcă se cam iena... Vedeam eu că are ceva de spus... (Aici doamna Raspal închise puţin din ochiul stîng şi dete din cap, c-un zîmbet şiret, care se reproduse şi pe figura celorlalţi). „De, zic, domnule Veronescu, ce să mai fac? M-am luat şi eu de gînduri,..“ Da' el, indignat grozav, şi dîn-du-şi ochii peste cap: „O, doamnă, e teribil ce se petrece-n ţara asta! Oameni pe cari-i credeam cinstiţi, la cari mă-nchinam ş-aş fi pus mîna-n foc pentru ei... ei bine! i-am văzut de-o venalitate, că mi-e ruşine numai cînd mă gîndesc. Ştiţi ce mi-au spus ieri doi colegi din comisia de pensii, pe cînd stăruiam pentru d-voastră? Mi-au spus curat că nu vor să iscălească raportul pînă ce nu li s-o da cîte o mie de franci, că d-voastra aveţi bani, ce mai umblaţi după pensie!“

— Şi nu l-aţi dat afară? întrebă pripit un domn cu ochelari şi cu barbete blonde,. sculîndu-se de pe scaun, ca să se mai mişte.

— Eu am rămas înmărmurită...

— Şi i-aţi dat două mii de lei, sunt sigur.

— Da' ce era să fac?

— Şi cu pensia cum a rămas?

— Într-o lună s-a regulat tot, fără să mă deranjez.

Şi nimeni nu băgă de seamă prin ce tranziţie d-na Raspal vorbea acum — nu cu acelaşi calm — despre un director de pension care în toţi anii păzeşte, în sep-tembre, sosirea trenurilor:

— De dimineaţă, el şi nevasta lui sunt la gară, şi cum văd un părinte c-o fată, îl iau pe nerăsuflate. Aici doamna Raspal se sculă şi, lăsînd evantaliul, îşi ridică mîna ca un om care salută şi intră-n vorbă c-un necunoscut: „Dacă nu mă-nşel, domnul şi-a adus copila spre a o plasa intr-un pansion...“ Şi pe cînd bietul om umblă, zăpăcit, să-şi scoată bagajul, să-şi caute birjă, d-nul director, cu consoarta după el, nu-l slăbeşte şi-i toacă la ureche: că-n cutare pension fetele mor de foame şi capătă reumatism din cauză că şcoala e umedă ca o pivniţă; că la m~me X nu se-nvaţă nimic şi toată ziua stau fetele pe la fereşti şi fac bezele la băieţii de pe stradă, că ministerul a hotărît să-nchidă cutare pension... şi-l ameţeşte cu vorba. Omul vrea să scape, spune c-a dat arvonă. „Nu face nimic, eu vă scad arvona, zic că mi-aţi dat-o mie, numai ca să vă scap copila din primejdie, nu de altă.“ Şi-l apucă de haină, „întrebaţi, vă rog, întrebaţi pe toată lumea, şă vă spună de pensionul meu.“ Şi-i ia geamandanul din mînă: „Avem trăsura noastră, poftiţi, numai să ne vizitaţi şcoala, numai să vedeţi cum suntem instalaţi, în toată Europa nu veţi găsi o a doua instalaţie. Poftiţi, două minute, numai să vedeţi...“ Şi bieţii provinciali, unii de naivitate, alţii de silă, cad în cursă. Anul trecut domnul acesta mi-a luat aşa de la gară opt fete cari erau înscrise la mine...

O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenţie, făcu ochii mari şi întrebă cu o comică mirare:

— Da' bine, maică, omul ăsta ţine şi pension de fete?

Se făcu un haz nespus, Bătrîna crezuse că tot de Ve-ronescu-Prisăcani e vorba.

Domnul cu barbete avea de gînd să-şi manifeste indignarea, vecinica lui indignare, în contra a tot ce e necinste printr-o frază importantă şi cu oarecare filozofie la mijloc; dar ce efect putea să mai aibă acum? Atîta rîs pentr-un lucru de nimic... începea să-l in-dispuie. Cîte un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură, enervant ca un fir de păr. Făcu cîţiva paşi, mai apăsaţi, ar fi vrut să găsească pe cineva demn de fraza care-l punea în neastîmpăr.

Şi, cu mînile la spate, se opri în faţa unui tînăr ce sta deoparte, la o mescioară de nuc, şi desina un cavaler pe dosul unui program.

— Ce zici, poete, de lumea asta?

— Nimic, domnule inspector, răspunse tînărul după un mic interval, fără a-şi ridica ochii de pe hîrtie.

Domnul cu barbete era inspector peste monumentele istorice, post creat pentru el, Mişu Razi, nu pentru monumente. îşi luă ochelarii şi, scoţîndu-şi batista, îi aburi, îi şterse şi-i puse: toate acestea, cu o cochetărie de mişcări în cari neapărat degetul cel mic îşi păstra cu graţie cunoscuta lui poziţie, ceva mai în sus, fireşte, şi mai depărtat de celelalte. Se plecă şi privi un moment chipul cavalerului, la care tînărul lucra-nainte c-un aer distras.

— Hm... da' d-ta ai toate talentele... toate talentele, braavo...

Şi asupra acestor apreţieri, la care nu i se răspundea nimic, se uită la ceas — erau aproape douăsprezece, lumea începea să se retragă; privi un moment în juru-i, ca un om carte nu ştie ce caută, apoi îşi netezi barbetele şi salută ceremonios. Directoarea îl petrecu pînă la scară.

Tînărul trase cîteva linii îndesate peste figura cavalerului său şi, lăsînd creionul, se uită în salon — era singur. Îi răsuna încă, supărător, în cap vorbele inspectorului, a cărui familiaritate îl enerva; poate chiar cuvîntul poet, de care conştiinţa lui lega un şir de dureri sfinte, îi făcea rău, auzit aşa din gura omului acestuia, suficient, afectat şi pururea încîntat de sine.

O domnişoară intră grăbită.

— Domnule Dan, trebuie să joci cu noi un cadril, nu se poate să ne refuzi.

El zîmbi şi încercă să se scuze; dar încă două eleve veniră şi, vesele, vorbăreţe, aprinse de joc, îl rugară frumos şi-l înduplecară.

Dan era profesor de filozofie şi de limba romînă la clasele superioare.

Pentru el erau afişate pe păreţi, în cancelarie, atîtea programe oficiale, ca să nu se mai întindă la vorbă lungă, ca acum patru ani, cînd s-a pomenit în vară cu materia neisprăvită. Fetelor le plăceau orele lui de lecţie. Examina foarte rar, ş-atunci făcea mai mult o conversaţie, şi dădea note bune.

El căuta să pună pe eleve în curent cu mişcarea intelectuală a timpului, le învăţa să gîndească — lucru puţin obicinuit în şcoală pe vremea aceea, profesorii bizuindu-se mai mult pe memoria decît pe inteligenţa elevilor — le arăta cit e de preţios darul de a observa, de a analiza şi pricepe viaţa în toată însemnătatea şi frumuseţea ei. Vorbea limpede, corect, liniştit. Arareori se încălzea, într-un curent mai impetuos de gînduri. Ş-atunci se lumina la faţă ca un profet, fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăţie de cuvinte sonore, puternice, emoţionante; privirea, gestul, glasul lui căpătau ceva particular de atrăgător, hipnotic aproape. Toată fiinţa lui respira o nemărginită bunătate. Adesea inteligenţa lui elastică, generoasă prin rezerva şi cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrşit.

Cînd intră în bal, elevele îl întîmpinară cu ovaţii zgomotoase. Lumea se rărise. Nu mai erau decît intimii. Un glas puternic strigă: „En place, mesdemoiselles!”Era comanda profesorului de dans. Şi infatigabila 6 Frau Kunst, călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi de la figura-ntîi. Dan avea mişcările jenate şi nesigure. El păşea cu ezitare, luînd seama la ce fac alţii şi ascultînd instrucţiile perechei lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă şi-l conducea, ca pe un copil, cu un aer de protecţie fermecător. Doamna Raspal făcea haz de stîngăciile lui. Însăşi Frau Kunst întorcea capul, din cînd în cînd, să-l vadă jucînd. Dar tocmai această jenă şi neîndemînare a lui îl făceau mai deosebit simpatic. Şi dacă s-ar fi uitat bine în faţa domnişoarei Racliş, ar fi văzut cîtă recunoştinţă şi nevinovată fericire era în ochii ei albaştri: sfiala, nedumerirea lui îi dădea prilej să-l înveţe, să-l ia de mînă şi, mlădioasă, triumfătoare, să-l poarte şi să-l domine, oareşi-cum, să se simtă şi ea pentru cîteva minute stăpînă, superioară în ceva, fostului ei profesor.

Şi cu ce cuvinte drăgălaşe l-a certat la figura a şasea, fiindcă nu se prea lăsa să-l ducă ea, cu toată puterea braţelor ei, în goana săritoare a galopului.

Nedeprins cu balurile, lui i se părea stranie, îl tulbura cu libertăţile ei copila aceasta neastîmpărată, inconştientă, care se vîra în sufletul lui, aproape îl îmbrăţişa, rîzătoare, luminoasă, de o diabolică frumuseţă în rochia ei de vară, albă.

Uneori se trăgea înapoi, parcă-i era frică de atinge-rea ei, cînd o vedea viind aşa nebună spre el, cu braţele întinse, cu gîtul gol, alb, marmorean, şi cu o privire caldă, umedă, ce-i surîdea cu toată francheţa şi farmecul ameţitor al nevinovăţiei celor şaptesprezece ani.

— Scăpaşi, domnule Dan, şi de corvada asta, îi zise ea rîzînd, pe cînd o conducea la loc.

Ce mai ocazie pentru un tînăr cavaler să protesteze aici, şi să-şi plaseze cele mai galante şi mai parfumate complimente, pe cari le au totdeauna fabricate gata tinerii cu educaţie de salon!

— Aş, nu-i vorba de corvadă, domnişoară... da' nu ştiu, răspunse Dan, cu un glas trăgănat, avînd aerul de a se gîndi aiurea.

II

Dan se deşteptă tîrziu. în odaie era o căldură ne-suferită. Şase ani de cînd era în Bucureşti; şi-ntotdeauna vara, după examene, îl apucau aceleaşi gînduri urîte: să nu s-aleagă şi el la sfîrşitul anului, cu cîteva sute de lei, ca să se poată urni, să se ducă undeva, la munte, să se mai răcorească! Simţea în el o lene, o osteneală ş-o nelinişte apăsătoare.

Era aşa de zdrobit şi de îndurerat fiziceşte, încît efortul de care avea nevoie ca sa se scoale din pat i se înfăţişa ca o durere de care parcă-î era frică.

Şi ce de lume pleca din Bucureşti... Se gîndea la prietenii, la cunoscuţii lui, îi vedea în tren, veseli, fără griji, ducîndu-se departe, răcorindu-şi viaţa în alte impresii, trăind într-o lume nouă, fericiţi, îmbătaţi de farmecul şi surprizele călătoriei. Şi adesea starea asta a lui, de descurajare şi deprimare morală, căuta, ca la toţi oamenii cari scriu, să se formuleze în fraze cumpănite, pe care el şi le rostea în gînd, îngrijindu-se de structura, ordinea şi ritmul lor, ca şi cînd le-ar fi scris.

„Iată trei generaţii de oameni fără noroc. Bunicu-meu, încurcat în judecăţi, se zbuciumă douăzeci de ani sub prigonirea unui Margopulo, ca să-şi scape răzeşia, pierde tot, şi din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul şi, ziua-n amiaza mare, la arie, culcă pe grec dintr-o lovitură. Eu nu l-am apucat, dar am auzit că era o mîndreţă de om, vestit pe toată valea Similei *, de cinste şi de vrednicie. Bunicu-meu a murit în ocnă. Tata a luptat cu nevoile şi cu sărăcia toată viaţa. Şi eu...“

Servitoarea intră binişor şi-i puse cafeaua cu lapte pe masă. El se sculă, dete cu puţină apă pe obraz — apa era caldă, parc-o luase de la foc. Ceva mai rece era cafeaua cu lapte. O sorbi în neştire. Mintea lui era departe, cu atîţia ani în urmă: o căsuţă albă în Bîr-lad2, la mahala, într-o curte mare şi cu livadă-n fund — figura blîndă şi tristă a mă-sei, tată-său bolnav, ve-nind ostenit de la cancelarie, într-una oftînd şi gemînd, cele două surori mai mari, Aglaia şi Smărăndiţa, cîr-pind la cîte-o treanţă, prefăcind vecinie o vechitură în ceva bun de purtat, făcînd să circule aceeaşi haină de iarnă la toată familia, vînzînd o cruciuliţă de aur de la botez, pentru a-i cumpăra lui un autor latin, şi cîte sacrificii, cîte greutăţi, cîte momente de spăimîn-tătoare lipsă, cînd în toată casa se făcea o tăcere şi o frică de numai se uitau unul la altul şi oftau. Nici un ajutor, nici o speranţă, de nicăiri!... Numai cine a tre-cut pe-aici poate să-şi închipuie ce putere de luptă îndelungată şi tristă, şi cîte acte de adevărat eroism se desfăşură zi cu zi, şi se pierd în întunerecul vieţei acestor sărmane familii, cinsitite şi mîndre în nenorocirea lor.

Şi cîte lucruri, neînţelese bine pe-atunci, i se desluşeau acum în minte. Vara plecau cu toţii afară, la un unchi al lor, care era vechil la Leonida, un grec bătrîn, burlac şi cam într-o ureche, care rîdea tare, vorbea pripit şi cepeleag 7, şi spunea într-una că el, aşa bătrîn, dar tot s-ar însura dacă l-ar iubi o fetiţă nostimă şi frumuşică, aşa cum e Smărăndiţa, şi biata Smărăndiţa se făcea roşie ca sfecla, ceilalţi rîdeau; în urmă se deprinsese cu prostiile grecului şi făcea şi ea haz. Şi ce frumos era acolo la Rădăeşti. Ca-ntr-o panoramă i se arăta acum satul răvărsat pe vale, ogoarele coapte în toiul căldurilor, şi iazul somnoros, şi pădurea întunecată, şi toate locurile pe unde hoinărea cu băieţii din sat, atît de veseli şi isteţi, cari ştiau cum se cheamă toate florile din şes şi tot felul de păsărele şi de gîn-daci. Cum fuge vremea!... şi deodată îi apăru distinct figura şireată şi prefăcută a unchiului său, pe care el de mic, fără să-şi dea seamă pentru ce, nu-l putea suferi. Îşi aducea acum aminte cum, în iarna cînd era el în clasa a şaptea, venea pe la ei aproape în fiecare săptămînă şi cîteodată aducea şi pe Leonda, şi le dedea cofeturi şi gologani, şi steteau seara pînă tîrziu. Apoi, în primăvară, într-o duminecă, el citea un roman de Dickens. Smărăndiţa avea o rochie nouă, ş-a venit veselă lîngă el, i-a închis cartea şi i-a arătat un inel frumos de aur, dar nu voia să-i spuie cine i l-a dat ş-au plecat amîndoi la primblare. Era o zi frumoasă, caldă. Străzile erau curate, şi casele, văruite de Paşti, străluceau în soare. Ea-l întreba de pe la şcoală. El îi povestea cîte nimicuri toate...

...Ţi-aduci aminte, Smărăndiţo, cînd trăia bietu tata, la un Sfîntu Nicolai, eu i-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. Ce bine-î părea, şi cum mă-n-treba mereu: „Spune drept, tu ai făcut-o, din capu tău? Şi seara, cînd a venit moşu, la masă, tata m-a pus să-i cetesc iar poezia, şi după ce-am cetit-o, tata m-arăta cu mîndrie: „Vezi tu, el a compus-o, din capul lui, şi mamei îi venea să plîngă de bucurie. Şi atunci moşu, ce om rău, numai de ciudă, ca să strice bucuria mamei ş-a lui bietu tata, începu să rîdă: „Aş, cui spui fleacuri? Asta am cetit-o într-un călindar, a copiat-o de acolo“... Ce om rău şi mincinos! Nu pot să-l sufăr.

Şi tot vorbind aşa, ba una, ba alta, au ieşit afară din oraş, ş-au trecut dincolo de grădină, departe, în cîmp larg. Ce verde era iarba, şi cum batea soarele! şi toate miroseau a vară. Ţipenie de om nu se afla, şi nici un zgomot nu mai răzbatea dinspre oraş. Un cîrd de cioare trecu croncănind pe deasupra lor, şi iar se făcu tăcere. El aştepta — avea o presimţire vagă ca soră-sa are să-i spuie ceva în momentul acela.

Smărăndiţa îl privi ţintă-n ochi.

— Să-ţi spui?

— Da, să-mi spui.

— Mă mărit... Cum semeni cu moşu cînd te uiţi aşa!... Serios, mă mărit... cu Leonida: nu-ţi faci idee ce om cumsecade e, şi ne mutăm cu toţii la ţară. Tu ai să te duci la Bucureşti. N-ai să mai duci greu de-acum...

Ş-atunci el zbucni într-un hohot de plîns nestăpînit. Simţea că i se rupe inima de milă, de jale, şi-n capul lui buimăcit răsunau, ca un bocet, aceste două vorbe: „Biata Smărăndiţa!“ Ş-au podidit-o şi pe ea lăcrimile, ş-au plîns amîndoi, ca nişte copii pierduţi şi nenorociţi; era o descărcare de suferinţi inconştiente, pentru cari ei nu găseau cuvinte. Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruinţile şi învîrtiturile unchiului pînă să înduplece pe mama lor, care nu voia nici s-audă de asta la început. Dar în atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. Se făcuse la el o datorie de cîteva mii de lei. Cu ce s-o plătească?... Şi biata copilă repeta mereu, ca şi cum ar fi vrut să se convingă mai mult pe ea: „Eu îl iubesc... De ce |Să nu-l iubesc? Un om bun, de treabă. Ne-a făcut atîta bine!“ Şi s-a dus sărmana după acest om, care putea să-i fie bunic, el a cumpărat tinereţea ei, şi ea s-a vîn-dut şi s-a jertfit pentru toţi. Ce viaţă putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar 8 şi năbădăios? La un an după asta mă-sa a murit. Soră-sa Aglaia, trăia cu un-chiu-său. Iată ce s-a ales din toată familia lui. Şi de patru ani acum nu mai ştia nimic de ele. Au murit? Mai trăiesc? Cum se înstrăinase de toţi! Ce s-a făcut cu inima lui de-atunci şi cu frumoasele lor visuri din copilărie? Ce s-a făcut cu iubirea celor două surori, aşa de bune, aşa de gingaşe, cu acea iubire delicată care i-a modelat primele gînduri, primele manifestări ale sufletului lui! Cum îşi închipuia el pe atunci că nu va putea trăi' niciodată fără ele. Ce planuri îşi făceau împreună pentru viitor! Şi acum... Atîta nestatornicie şi răsturnare de simţiri omeneşti îi ostenea mintea şi-l umplea de-o nespusă melancolie.

Ca de-o viaţă trăită îşi aducea aminte de planurile ce îi treceau odinioară prin capul lui de copil. Ce de prostii frumoase gîndea el cînd era mic!... Noaptea, după ce sufla în lumînare, el nu dormea — atunci începea pentru el adevărata viaţă. Ş-atît de limpezi şi fermecătoare i se arătau toate, ş-atît de curios de luminoase i se păreau propriele lui gînduri, că de multe ori se întreba: „Oare gîndesc şi alţi copii de vîrsta mea aşa ca mine?“ Era în clasa-ntîi gimnazială. Ta-tă-său zăcea pe moarte. Ce jale era în toâtă casa! Cînd venea de la şcoală, nimeni nu-l mai săruta. Şi el simţea, cu acel dar de intuiţie precoce al copiilor nenorociţi, că trebuie să tacă, să nu ceară nimic, să ia şi el parte la durerile celorlalţi. Şi nu zicea nimic. Numai se gîndea şi ofta, cu inimioara lui de unsprezece ani. Seara îl punea mă-sa să se închine şi-l culca. Atunci el îşi trăgea binişor plapoma peste cap şi, cu ochii deschişi, trăia în lumea lui de minuni. Se gîndea la Dumnezeu, adesea îl vedea: un popă frumos, cu barba albă, stînd liniştit într-un jîlţ mare, de aur, aşa cum văzuse pe David în* vechea psaltire a mă-sei, şi-mprejurul lui, sfinţi mulţi, cu chipuri de copii. Şi se gîndea aşa: Dumnezeu vede pe tata bolnav şi pe mama cît îi de necăjită. El poate toate, şi ştie toate. El ştie ce gîndesc eu acu. Şi cum stă aşa, o dată cheamă un înger şi-i spune: „Du-te pe pămînt la casa ceea, unde zace bolnav tatăl băiatului care se gîndeşte acum la mine, şi fă-l sănătos. Na şi punga asta cu galbeni, s-o pui sub pernă, unde doarme băiatul, să fie a lui, şi banii să nu se mai isprăvească din pungă oricît va cheltui...“ Ce mai motiv de fantezii nesfîrşite! Şi-n mintea lui încălzită, surescitată de basme, începea să desfăşure, în tablouri vii, scene atingătoare, al căror erou era el, copilul binefăcător, trimesul lui Dumnezeu, mîngîierea şi sprijinul tuturor nenorociţilor. Se gîndea cum are să se scoale dimineaţa, ş-are să vadă pe tată-său sănătos umblînd prin casă, şi pe mă-sa veselă, şi pe surori vesele, şi el n-are să le spuie nimic. Şi după ce se va îmbrăca, are să-şi ia punga de sub pernă, binişor, să nu-l vadă nimeni. Ş-are să se duc-atunci cuminte la mă-sa, ş-are să-i spuie aşa: „Uite, mamă — şi inconştient buzele lui se mişcau de căldura şi tăria gîn-dului — acu s-a făcut tata bine... haidem cu toţii în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase, şi să cumpărăm smochine, ş-o cutie mare de halva... şi deseară să mergem la teatru“. Iar biata mă-sa are să se uite cu ochi mari la el ş-are să-i zică: „Fă-ţi cruce, dragul mamei, se vede că nu eşti în toată firea. Ş-atunci el — o dată să bage mîna-n buzunar şi, scoţînd punga cu galbeni, să-nceapă a număra, cîte unul, cîte unul, şi să dea întîi mă-sei, apoi lui tată-său, pe urmă la surori, şi să le dea mulţi, mulţi, pîn' n-or mai încăpea grămezile pe masă... Ş-auzea desluşit întrebările lor, vedea atitudinile, gesturile, surpriza şi bucuria de pe figurile lor. Ce fericit adormea, ş-a doua zi se deştepta în aceeaşi privelişte dureroasă a vieţei lor, din cale-afară chinuită. De ce nu i se întîmplase niciodată, în atîta amar de vreme, nimic din cîte visase, nimic din cîte evocase, cu toată setea, cu tot focul gîndurilor lui, în nopţile copilăriei! Ce neam de oameni fără noroc!

Şi, îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenţie odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. îşi schimba locuinţa des. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. Uneori zile-ntregi umbla prin străzi retrase. Cînd vedea cîte o căsuţă mică, albă, ascunsă în fundul unei curţi cu iarbă, şi straturi de flori, şi tufe de lilieci, se oprea în stradă şi privea lung, aşa undeva ar fi vrut să găsească el o odăiţă, întotdeauna se muta cu plăcere. Şi după o lună de şedere într-un loc, i se păreau vechi şi ursuze toate lucrurile din odaie. Se simţea străin, singur, şi, cînd intra, seara, îl apucau tot felul de gînduri triste şi nu putea nici să lucreze, nici să doarmă. I se părea că se lasă tavanul pe el şi păreţii se strîng, s-apropie, or să-l înăbuşe. Îl gonea urîtul. Odaia asta era ceva mai mare, mai veselă; dar afară de portretele din părete, care-i erau necunoscute, toată mobila i se părea aceeaşi: acelaşi pat de spital, cu aceeaşi plapomă roşie, acelaşi lavoar de fier, cu ligheanul şi ibricul de tuci smălţuit, aceeaşi sticlă cu apă, cu paharul ei gros, şi masa ovală de nuc, şi sfeşnicul de alamă, şi oglinda din părete în rama ei veche şi simplă de lemn lustruit; şi-n ceasul acela i se păru că şase ani l-au urmărit pretutindeni aceste mobile de otel din provincie, şi tot aşa s-au aşezat, patul în fund, masa la fereastră, şi lavoarul lîngă sobă, în toate odăile pe unde a stat.

Se uită la cufăr, acolo era tot ce-avea el: un rînd de haine, schimburi, şi cărţi de literatură şi de filozofie. De patru zile se ţinea să le scoată, şi tot amîna. Şi pe cînd îşi încheia vesta, cerceta cu ochii cele trei scaune de paie, unul la masă, unul lîngă pat, la căpăta, şi altul lîngă cufăr. Erau la fel, şi îndată îi veni în minte salonul doamnei Raşpal, apoi balul, cadrilul lui, domnişoara Racliş...

De mult nu mai stătuse el înaintea unei oglinzi aşa aţintit... Şi oricît s-ar zice că noi nu ne putem da socoteală de propria noastră figură, dar cînd ne uităm în oglindă, cu gîndul de a cerceta ce impresie a putut să facă chipul nostru asupra unei anumite persoane, se întîmplă să descoperim în figura noastră trăsături şi particularităţi neobservate încă de noi, ca şi cînd am fi împrumutat, pentru a ne examina mai de aproape, ochii acelei persoane. Pentru Vasile Dan, care nu ştiu dacă şi-ar fi putut recunoaşte fotografia, fu aproape o surpriză să constate că era al lui acest cap cuminte din oglindă, ce dezvalea din păru-i negru şi des o figură blîndă, smeadă, pe care gîndurile îşi pusese deja marca lor de distincţie, acel reflex de frumuseţă interioară, acea curioasă bătaie de lumină ce dădea nu ştiu ce aer misterios ochilor lui căprii, mari, cu pleoapele ostenite, şi gurii lui puternice, umbrite de o mustaţă neagră, lăsată în jos.

...Dar cum i s-a încreţit pielea pe frunte, şi pe subt ochi! Şi aceste două crestături adînci pe amîndoi obrajii!... Parcă era mai alb şi mai întins la faţă.

Ce capete sclivisite aveau aseară unii giovini 9. Erau fardaţi, se vede, prea semănau a manechini din vitrinele bărbierilor. Cum dracu nu văd oamenii aceştia cît sunt de uricioşi şi de ridiculi aşa linşi, înfrizuraţi şi lustruiţi ca păpuşele de porţelan! Şi, cu puţin necaz, îşi înfipse pieptenele în păru-i aspru, ce nu părea de loc dispus a se supune încericărei lui de a-şi alege o cărare în stînga, sfîrşi prin a-l da în sus cu mîna, după obicei, îşi luă pălăria şi ieşi.

III

În cămaşă, descheiat la gît, cu părul vîlvoi, foarte aprins şi năduşit la faţă, Cezar Priboianu stă la o masă, plecat pe un teanc de foi patrate de hîrtie albastră, şi scrie zorit articolul de fond. E gras — adecă pare gras, pentru că-i aşa buhav la faţă, şi voluminos — ochii mici, verzi, duşi în fundul capului, fruntea congestionată, nasul gros şi puţin turtit la vîrf, o barbă roşcată şi neîngrijită îi acopere mai mult de jumătate figura. El e directorul şi primul-redactor al ziarului Alarma. Singurul copil la părinţi, fusese dat de mic în-tr-un pension de fete, la Cîmpulung, unde tată-său avea o mică fabrică de apă gazoasă. Acolo şi-a făcut el cele patru clase primare. Mă-sa îl răsfăţa şi nu-l lăsa niciodată să se joace cu băieţi de seama lui, ca să nu ia apucături rele. Băiatul creştea ca o floare delicată într-o seră. Era drăguţ, cuminte, şi la expoziţia de lucru a pensionului, în toţi anii, avea şi el horbote împletite, dantele şi monograme cusute pe batiste de mînuşiţa lui. Adus 1a Bucureşti, fu pus într-un pension de băieţi de astă dată, cu toată părerea de rău a mă-sei, şi învăţă bine — cam sfiicios la început, dar s-a dat la brazdă. O dată l-au prins băieţii în dormitor lucrînd cu croşetul la o faţă mică de masă, ş-atîta l-au rîs, că l-au dezgustat pentru totdeauna de acest talent, care făcuse gloria copilăriei lui şi la care mă-sa ţinea aşa de mult. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la Drept. Dar acum era liber, şi viaţa de cafenea, ştren-găriile cu prietenii începură a-l atrage. La început farmecul necunoscutului, nevoia de a-şi cheltui forţa înmagazinată a tinereţei lui virgine, în urmă deprinderea, lipsa de voinţă, discurajarea, acea opresiune a timpului pierdut care se lasă din ce în ce mai greu pe conştiinţa celor abătuţi din cale, un fel dş silă distrugătoare şi de neîncredere în el l-au făcut să-şi piardă patru ani fără să se poată hotărî a trece un examen. Un prieten, corector la Steaua Romîniei 10, l-a luat o dată la redacţie ca să-i ajute. Cînd s-a văzut stînd la un colţ de masă şi făcînd şi el ceva în cercul acesta de oameni importanţi, cari ţineau spiritul naţiunei în vîrful condeiului lor, ceva cald parcă i s-a ridicat de la inimă la cap ş-a simţit trezîndu-se în el un dor nedesluşit, o nelinişte, care îi dedea arsuri pe inimă, dorul de a fi şi el ceva în lumea asta, de a se apuca şi el de-o treabă.

Peste cîteva luni făcea parte din redacţie. Era cel mai entuziast, cel mai harnic şi nu cel mai puţin inteligent dintre tinerii care făceau, cum se zice, bucătăria gazetei: traduceri, informaţii, dări de seamă, cronici teatrale, din ce în ce mai bine scrise, ce nu poate un tînăr la douăzeci de ani, cînd s-aşterne cu dragoste şi cu entuziasm să facă ceva?... îşi găsise vocaţia. Acum părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. Pleca dimineaţa şi nu se mai întorcea acasă decît noaptea, de obicei foarte tîrziu şi rupt de osteneală. Cea mai mare parte din zi o petrecea la redacţie. Restul timpului, la birt, la cafenea, la berărie, şi seara, de două ori pe săptămînă, la teatru. În viaţa de ziarist adesea intră ca o parte necesară apucăturile acestea de boem.

Dar într-o dimineaţă, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă, ş-o femeie naltă şi slabă îi apăru în prag pe neaşteptate — era mă-sa. A fost o scenă în adevăr sfîşietoare. O mamă care cade în genunchi înaintea copilului ei şi-l roagă plîngînd, este poate cel mai mare şi mai sfînt simbol de iubire, de jertfă şi de durere — şi nu s-a găsit încă suflet de om să nu se cutremure şi să nu se ridice din cea mai cumplită cădere la glasul acestei divine rugăciuni.

A plîns, a plîns, bietul băiat, cele mai calde şi mai fecunde lăcrimi ce i-au dat vrodată obrajii lui palizi, şi simţea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese, în anii din urmă, peste inima lui bună, peste iubirea şi castitatea copilăriei lui. După trei ani, era licenţiat în drept, dar bieţii părinţi n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. Mă-sa a murit la cîteva luni după acea dureroasă întîlnire, şi în acelaşi an a murit şi tată-său. Îi rămîneau vro patruzeci de mii de franci. Ce şi-a zis el? „Banu-i cu dracu... Cine ştie ce nebunie m-apucă într-o zi şi risipesc tot ce-a agonisit tata într-o viaţă de munca. Să-mi iau mai bine un acaret. Şi şi-a cumpărat o casă în strada Fîntînii. A fost un an judecător de pace în capitală. Într-un proces pentru restituire de salar, intentat de Ministerul de Justiţie unui magistrat destituit telegrafic, tînărul Priboianu, printr-o sentinţă foarte bine motivată, a respins acţiunea ministerului ca nefundată. Atîta independenţă de la un judecător de ocol merita o atenţie oficială, ca să servească de exemplu tinerilor magistraţi; şi i s-a dat: a doua zi a fost înlocuit. înscris între avocaţi, prin munca şi cinstea lui, şi-a asigurat o mică clientelă, care-i aducea cinci sute de lei pe lună. O, ar fi putut avea o clientelă mult mai numeroasă dacă s-ar fi lăsat de gazetărie. Dar aceasta era pasiunea lui — i se părea că se născuse cu ea, îi umplea viaţa, şi tot ce-auzea şi vedea pe stradă, la tribunal, între prieteni, pe el nu-l mişca, nu-l interesa decît ceea ce-ar fi putut constitui material pentru ziar. Gîndurile, observaţiile lui i se formulau şi i se aşezau în cap pe coloane de gazetă.

„Mă, nu ştiu, spunea el o dată, după a treia halbă de bere, da' eu lumea asta o văd în şpalturi, mă, şi toată prostia omenească uite-aşa o văd, pe şpalt!...“

Şi, desfăcîndu-şi braţul stîng, îşi fixa privirea în pal-ma-i deschisă, cu aerul unui presbit care citeşte.

Acum îşi avea ziarul lui. În toate verile se ducea să petreacă două săptămîni la Cîmpulung. Un bun prietin al lui tată-său i-a propus într-o zi să-l însoare cu fiica unui proprietar de-acolo, şi pe cînd îi descria avantajele unei asemenea căsătorii — educaţia, frumuseţea, zestrea fetei, perspectiva de a fi ales deputat în localitate — el, dînd din cap, şi cu toată seriozitatea, îi tăie vorba: „Nu pot, nene Tache, degeaba mi le spui', eu sunt însurat.-, am nevastă şi copii.“

Şi temîndu-se să nu-i vie rău lui nene-său Tache, care arăta o schimbare la faţă îngrijitoare, scoase din buzunarul de la piept ultimul număr din Alarma şi, bătîndu-l binişor cu palma, ca şi cînd ar fi mîngîiat obrajii unui copil: „Uite, vezi? asta-i familia mea, de acum... Fiecare om, nene Tache, cu slăbiciunile lui... aud?“

Şi-şi plecă urechea, ca şi cînd i s-ar fi făcut o obiecţie pe care n-a auzit-o; aceasta însemna „să pofteşti să-mi răspunzi aici dacă ai ce“.

Ziarul era în al cincilea an. Cu ce plăcere povestea el originea acestei întreprinderi!

„De la o vreme bag de seamă că d-l director îmi aplica cenzura în toată regula. Nimic, nici o vorbă de rău, la adresa guvernului nu se mai putea publica în Steaua Romîniei. Îmi tăia orice observaţie, orice aluzie la adresa aceloraşi oameni, despre cari, cu cîteva luni mai înainte, iubitul nostru director zicea în fiecare zi: «Să nu-i cruţaţi, băieţi, sunt nişte canalii infecte». în sfîrşit, viu eu într-o dimineaţă c-un articol la care muncisem două zile... da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem. Mă rog, combăteam la cataramă; înfieram infamiile guvernului, pentru că, vezi d-ta, aşa a lăsat Dumnezeu, pesemne, ca un guvern să nu poată fi decît infam. Se uită în fugă pe manuscris şi o dată-l văd că se încruntă la mine şi-mi zice, apăsînd pe cuvinte, îngrijat oareşicum de încăpăţînarea mea: «Domnule, nu-nţelegi că noi, în situaţia în care ne aflăm, nu putem decît să sprijinim guvernul?»

Da’ eu vrusei să fac pe naivul: «Nu înţeleg, domnule director, guvernul nu s-a schimbat, oamenii sunt aceiaşi»...

«Ei, nene, dacă nu-nţelegi, n-am ce-ţi face, d-ta crezi că politica-i aşa...»

Şi fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit, îmi iau frumuşel manuscrisul. «Vă salut, domnule director», în gîndul meu: politica dumitale... am înţeles-o.

Să-ţi fie de bine. Se plictisise omul de-atîta opoziţie. Tot aia şi iar aia...

Toate bune, da ce mă fac eu? Unde mă înham? Zece ani de gazetărie nu e glumă. Ş-apoi, la mine, asta-i o boală.

Mă, nu puteam să dorm. Mă gîndesc eu, mă gîndesc, în sfîrşit, zic: unde-o ieşi să iasă. Şi chem într-o seară la mine pe Iuraşcu, pe Pogonatu, pe Dan şi-ncă vro doi, şi le spui planul meu: o gazetă fără patron politic, fără zgardă; cine-i de treabă-i de treabă, cine-i porc-de-cîine... dă-i la cap. Roş, alb, tricolor naţional, puţin ma importă, să fie romîn cumsecade, să facă şi el ceva-n ţara asta, şi ce-o face, să facă bine şi cinstit, să nu-mi umble cu pungăşii. «Uite ce vreau eu: Să ne gîndim serios la chestia ţărănească. Unde ne ducem noi cu oraşele noastre dacă lăsăm satele-n urmă? Mă, sunt patru milioane de romîni, romîni adevăraţi, cari sufăr, şi se chircesc de boale necăutate, de mîncare proastă, de ignoranţă, de asupririle primarilor şi arendaşilor, şi noi întindem colea din buget, ne-mbătăm de palavre şi facem politică de procopseală. Asta nu poate să meargă mult aşa... Viitorul ţărei nu e în coconaşul Guliţă, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog 11, parcă tot îi pute ceva, şi numaidecît îl vezi deputat, prefect... Şi, în sfîrşit, ce să mai lungesc vorba? — le-am spus scurt: Mă băieţi, vreţi voi să facem o gazetă?... da' gazetă, să-ţi fie drag s-o iei în mînă. Iată, eu pun la dispoziţia talentelor voastre experienţa, munca mea cea mai pasionată şi... douăsprezece mii de franci; veţi lucra toţi cu tragere de inimă să facem ceva? Bine. Nu?... O să-nchidem prăvălia şi... pace bună.» Şi ne-am învoit; am botezat-o, ş-am tras o cumetrie la «Caru cu bere» pînă-n ziuă. Ş-acum, slavă Domnului, avem patru mii de cititori; nu i-am adunat nici cu poliţia, nici cu suprefecţii...“

Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect. Dar are ceva mai bun decît asta. În toate articúlele lui se vede curajul şi francheţa unui om drept şi adînc convins de ceea ce spune, care-şi toarnă, în primele vorbe ce i se prezintă, toată credinţa, toată căldura inimii lui.

Revistele de ordinar le face el. Stilistul redacţiei e Dan; acesta conduce partea literară a gazetei. în ziua aceea Priboianu scria un articol privitor la scandalul Veronescu-Prisăcani şi încheia cu necesitatea tristă a guvernelor de a se sprijini pe tot ce e mai stricat şi mai odios în elementul romînesc, de a se încurijura de samsari şi de linguşitori ordinari, pentru ca, în urletele lor, să nu mai audă furtuna care se ridică, glasul celor patru milioane...

Tocmai isprăvise articolul, cînd intră Dan.

— A, bravo, mi-ai venit la pont, şezi colea ş-as-cultă... dar ce? parcă nu ţi-ar fi boii acasă... ce ai?

Şi, fără a aştepta răspunsul acestuia, începu să-i citească. Asta era slăbiciunea lui Priboianu, să-şi citească articolul înainte de a-l trimete la tipar.

în faţa lor, la o masă lungă, acoperită c-un postav verde, pătat de cerneală, pe care se cunoşteau urmele halbelor de bere, Iuraşcu, un tînăr spînatic, lungăreţ la chip şi cam adus de spate, făcea corecturi; Pogo-natu — d-nu doctor, cum îi ziceau băieţii — îşi trăgea cotletele 12, şi, grav, cu mustăţile rase, în faţa unui maldăr de gazete străine, mari cît cearşaful, pufăia din-tr-o havană şi regula politica exterioară; îi plăceau grevele la nebunie, şi vai de cotletele lui cînd erau greve mari în Europa; Armăşanu, un ardelean voinic, iredentist înfocat, lucra frumuşel cu foarfecă, înaintea lui erau răvăşite ziare din provincie şi din Transilvania, pe care le „perforase”, cum zicea el, o sticlă cu gumă arabică ş-o halbă, fără bere: pe asta o „operase”. Informatorul nu venise încă. În camera de alături papa Săndulescu, vecinie cu nasu-n registre, făcea socoteli. La o altă masă, în picioare, un băietan nalt şi pistruiat [...] pregătea benzile pentru expediţie. Era vremea dejunului. Pogonatu isprăvise.

— Papa Săndulescu, te-atac c-un pol.

— Bucuros! (Cu trei o.) Cînd este, este.

Şi puindu-şi condeiul după ureche, trase sertarul, dete d-lui doctor o hîrtie de douăzeci de lei, îşi scărpină puţin barba căruntă şi-şi puse iar nasul în registru.

Dan ascultă cu plăcere articulul. El, care-şi migălea fiecare frază şi-şi tortura capul pentr-un epitet, simţea uneori o adevărată voluptate s-asculte proza lui Priboianu, cu fraze largi, pe une locuri oratorice, aruncate în goana condeiului, neîngrijite, barbare, dar pline de căldură şi păstrînd, pînă şi în disproporţia lor, acea cadenţă naturală, acea mlădiere de talaz pe care numai focul convingerei şi descărcarea liberă a emoţiunei pot s-o dea.

Dar Priboianu rîdea şi schimba vorba de cîte ori Dan voia să-şi arate admiraţia lui pentru acest mod fericit şi expeditiv de a spune ce gîndeşti, de „a face fără dureri”, cum zicea el.

— Dejunăm la Iordachi împreună, îi spuse-ncet Priboianu, puindu-şi cravata.

Uşa se deschise larg, şi junele Alfred Gamulea, ce-i mai zice şi Bimbirică, apăru. Nalt, cu părul negru, buclat la tîmple, cu jobenul pe ceafă, un baston gros la subţioară, de-un fir negru de mătase îi atîrnă monoclul pe vesta albă de pichet, jachetă cafenie, foarte lungă-n poale la spate, pantaloni largi, în coloarea oului de raţă, se crede frumos, deştept, irezistibil, şi pe figura lui vecinie oţărîtă se vede un dispreţ, un dizgust de toate cele, ca şi cînd ar zice mereu: „în ce lume infectă, Doamne, pu ce canalii sunt osîndit să trăiesc! A făcut în şase ani trei clase gimnaziale la Craiova. Şi-a fabricat un certificat de şapte clase. A fost cîteva luni funcţionar la Regie, unde-şi crea peste leafă mici suplimente nu tocmai cinstite. A servit doi ani, ca spion, în poliţia secretă a capitalei, de unde a trecut de-a dreptul reporter la o gazetă guvernamentală subvenţionată (ce pleonasm!). Uşile tuturor înaltelor autorităţi îi erau deschise, la „Capşa” discuta politică cu mărimile — reporterul partidului — nu umbla pe jos decît la braţul unui ministru, ş-atunci muscalul lui „domnu Alfred” mîna la pas pe lîngă trotuar; punea supre-fecţi în slujbă, înlesnea furnituri, antreprize, tranzacţii între stat şi particulari» deplasa voturi în Parlament... O, era teribil domnu Alfred în zilele lui de glorie. Dar s-a lăcomit din cale-afară; ş-a făcut şi imprudenţi... într-o zi a publicat în „ziarul său” o informaţie, cam pripită: „Aflăm cu plăcere că simpaticul nostru amic şi confrate Alfred Gamulea se va logodi zilele acestea cu gentila d-şoară Ema Comino, fiica domnului colonel Comino. Felicităm etc...” A doua zi colonelul a tras două palme milităreşti simpaticului ginere. Lucrul a făcut zgomot. Tot pe atunci — căci aşa vin afurisitele de belele, cu grămada — cîţiva indiscreţi s-au plîns că domnul Alfred le-a luat bani ca să le dea slujbe, ş-au rămas pe drumuri... Dacă vă închipuiţi că tînărul Gamulea, în faţa atîtor scandate s-a dat afund, sau şi-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înşelaţi amar: nu-l cunoaşteţi. E drept că, victimă acestor infame calomnii, s-a retras de la ziar. De astă dată informaţia începea aşa: „Anunţăm cu regret pe cititorii noştri că...” Dar acelaşi june galant, cu aceeaşi figură importantă şi despreţuitoare, se primbla pe Calea Victoriei (căci şi fără muscal te poţi primbla pe Calea Victoriei), îşi lua regulat obicinuita consumaţie la „Capşa”, şi dacă miniştrii erau mîndri şi nu se mai primblau cu el la braţ, avea în schimb foarte mulţi deputaţi şi persoane de consideraţie cu cari era per tu şi cari s-ar fi dat în foc pentru „nostimul” lor Bimbirică. Ştia atîtea drăcii, făcea atîtea servicii... La franţuzeşte o cam codăl-ghea 13: se gîdila grozav cînd îi vorbeai limbă străină. Acum, de cîteva luni, era informator la Alarma.

— Cam tîrziu, logofete, îi zise Priboianu, uitîndu-se la ceas, şi, luîndu-i foile, se aşeză la masă, c-un creion albastru, să le citească, căci — pentru motive ştiute — controla întotdeauna ştirile d-lui Alfred.

— Cică mai slăbeşte-ne, nene, cu „consiliele de miniştri!” „Aflăm din izvor sigur că mîine la orele 4 p.m. se va ţinea un consiliu de miniştri.” Ei şi?... Nu mai pune, dragă Bimbirică, informaţii de astea!

După ce mai tăia cu creionul cîteva ştiri bănuite, trimise foile la tipografie, îşi îndesă pe cap pălăria lui moale, foarte veche, despre care Dan zicea într-o zi privind-o cum sta pleoştită pe masă: „Domnule director, zău c-a-nceput să-ţi semene ca un frate pălăria asta, uite, mă uit la ea şi văd figura d-tale”.

Erau douăsprezece.

— Hai, băieţi, daţi-i zor, să ieşim la două! Hai, Dane.

Acesta scria o notiţă despre „Serata şcolară“ a pensionului „Raspal“.

Priboianu se impacienta.

— Sper că n-o faci în versuri.

Afară îl întrebă, privindu-l în ochi cu o dragoste şi bunătate părintească:

— Tu poate vroiai ceva lei?...

Dan se jena-ntotdeauna să ceară-nainte. Avea trei sute de lei pe lună, pentru două foiletoane pe săptă-mînă, avea şi de la pension 1.500 de lei pe an, dar era foarte nepractic şi nechibzuit în privinţa paralelor. Nu ştia nici el singur cum se face de e vecinic în deficit cu leafa pe-o lună.

— Aş vrea să mă duc pentru cîteva zile la Sinaia, zise plictisit şi evitînd de a răspunde direct la întrebare.

Priboianu îi dete un bilet de-o sută şi îi spuse zîm-bind, ca unui copil:

— Bagă de seamă să n-o pierzi.

Era ceva din duioşia şi delicateţa unei mame în iubirea pe care-o avea Priboianu pentru Dan. Şi greu şi-ar fi închipuit cineva o aşa apropiere de sentimente între aceşti oameni. Priboianu, gros, vorbariţ, expansiv cu toată lumea, zgomotos, iubitor de chefuri şi absolut străin de tot ce e artă. Dan, slăbuţ, blajin, sfiicios cu lumea, pururea gînditor, contemplativ, figură şi temperament de artist. Avea mult în el din resemnarea, evlavia şi melancolia mă-sei. Ş-adesea îi revenea în minte, ca un tablou, atitudinea ei de sfîntă şi de martiră, o revedea, stînd îngenuncheată ceasuri întregi la icoane, cu ochii în psaltire, cu buzele tremurînd de-o şoaptă, pe care numai Dumnezeu o auzea, şi toată figura ei tristă, scăldată într-o lumină stranie, ca la unii sfinţi din cărţile bisericeşti... De unde venea oare lumina aceea misterioasă, ce cădea ca o mîngîiere divină pe capul blînd şi nefericit al mă-sei?... El purta încă melancolia părinţilor ş-a copilăriei lui, pe cînd în Pri-boianu trăia nealterată veselia, francheţa şi spiritul de afaceri al fabricantului de la Cîmpuluţg. Dar amîn-doi buni, cinstiţi şi plini de milă pentru durerile altora. Făcuse cunoştinţă la birt, acum şase ani. Priboianu era mai mare cu zece ani; dar nu pentru asta-i zicea tu şi mă; aşa zicea el din prima zi la toţi acei cu cari vroia să păstreze raporturi amicale. Dan, însă, cu toate protestările acestuia, nu-şi putuse deprinde limba să-i zică altfel decît dumneata şi domnule director, fără nici o intenţie de a limita familiaritatea.

La dejun Priboianu îl întrebă de ce nu s-apucă să fac-o carte didactică, o gramatică romînă, bunăoară,, ar fi o afacere minunată.

Dan zîmbi. Îl seduse o glumă.

— Domnule director, cred că asta nu-i în legătură cu suta noastră de adineoarea.

Apoi îi explică cum ar trebui schimbat întreg sistemul de învăţămînt; azi şi programele, şi cărţile didactice, şi profesorii fac din şcoală o fabrică de spoială. De mic îl ia pe copil la „substantive, prepoziţiuni, in-terjecţiuni”, şi el, sărăcuţul, se trudeşte, cu figura speriată, să le pronunţe, să-nveţe papagaliceşte ceea ce nici dascălul nu pricepe; înlăuntru mintea lui doarme pentru şcoală, şi pe deasupra s-aşterne un lustru, o pojghiţă, care crapă şi cade cum dă de soare, şi de libertate, cum scapă de bidineaua dascălului. Şi bieţii băieţi trec prin şcoală ca printr-un loc de tortură. Desfătarea cu care la sfîrşitul anului, imediat după un examen, îşi aruncă şcolarul cărţile, caietele, tot ce-i mai aminteşte chinurile unei clase de care-a scăpat, este, poate, cea mai elocventă manifestare şi revoltă a conştiinţei lui în contra acestui sistem de a-l îndopa în silă şi pe nemestecate cu o hrană nepreparată pentru el şi imposibil de digerat. Cum să nu-i pară bine, cînd scapă de şcoală, că poate să uite, să-şi uşureze capul ostenit şi ameţit de-atîtea lucruri, pe cari nu le-a înţeles, nu le-a simţit intrînd în mintea şi-n viaţa lui, ca ceva cald şi sănătos care se topeşte, se amestecă cu sîngele lui şi-i face bine.

Dan se încălzea. Erau gînduri cari-l frămîntau pe el de mult, şi parcă simţea că i se limpezesc şi mai bine spuindu-le.

— O gramatică romînă?... Dar aceasta ar trebui să răsară, să crească din mintea şi vorba copilului, cum îi cresc dinţii în gingii, iar nu s-aşternem cu lopata definiţii stupide şi forme goale, cari-l sperie şi-l zăpăcesc. O bună carte de lectură, cu explicări blînde, omeneşti, cari să-i arate înţelesul, funcţiunea şi viaţa fiecărei vorbe, să vadă copilul că limba e ceva viu, organic, să-i fie drag s-o înveţe, s-o priceapă bine în toate secretele dezvoltării ei;...asta ar trebui mai întîi. Ce comoară de frumuseţi doarme îngropată în poeziile poporului nostru, şi bieţii băieţi habar n-au cîte cunoş-tinţi ar putea ieşi de-acolo! Ei îşi cheltuiesc o bună parte din energia şi spontaneitatea minţei lor crude pe tipicurile pedante, pe formulele goale ale unei învăţături artificiale. Ce dragoste să mai simtă pentru limba romînească bietul şcolar, cînd dascălul moţăie cu nasu-n gramatică şi crede c-acolo-i toată pricopseala!...

Priboianu, cu coatele pe masă, se uita ţintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi, îl asculta cu nesaţ.

Dan, uşurat ca de-o greutate ce-i apăsa mintea, respiră adînc şi faţa i se lumină într-un zîmbet ce părea că anunţă o glumă.

— E, domnule director, am şi eu utopiile mele, de mult visez o şcoală, un ideal de şcoală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nveţe, nu pentru o diplomă, ci pentru a-şi satisface neliniştea, nevoia firească a minţii lui, o şcoală unde să nu fie examene, şi note, şi apel nominal, unde profesorul să fie un prieten bun al elevilor, pentru ca aceştia să-l iubească, să le fie dor de el cînd nu-i de faţa, să li se pară că-i aud mereu cuvîntul lui, blînd şi înţelept, toată viaţa să-şi aduc-aminte de ce-au învăţat cu el la şcoala... în sfîrşit, ce să-ţi mai spun? Cînd vei fi ministru de culte, îţi voi expune pe larg planul meu de organizare!...

Şi Dan sfîrşi c-un gest mare, exagerat, ca şi cum ar fi rîs de vorbele altuia.

IV

Dacă pleci din Bucureşti cu trenul care merge spre Predeal, după trei ceasuri de drum — bineînţeles acci-dentele nu intră-n socoteală — şi dacă lenea şi lipsa de dragoste pentru priveliştile naturei te ţin pironit pe bancheta ta plină de purici — să nu te plîngi, cititorule, că nu te-a prevenit nimeni — începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor, şi-n aceeaşi clipeală auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede şi puternică, ce parcă numai cu acest vuiet al ei îţi dă o senzaţie de răcoare; apoi, dealuri neregulate, din ce în ce mai strînse, mai apropiate, încep a se ivi pe la ferestre, ca nişte pumni monstruoşi, ameninţători, ce parc-ar voi să spargă geamul, să te provoace: scoală, călătorule, c-ai intrat în umbra îmbătătoare a Carpa-ţilor, scoală de vezi munţii cum se ridică nainte ca nişte domuri colosale în ruină, şi Prahova cum fuge, se îndoaie şi şuieră, ca un şarpe formidabil, sub roţile vagoanelor. Priveşte. S-a dus monotonia cîmpului ras. De-aci încolo, clipeşti, şi alt tablou, altă vedere ţi se deschide. Valea se îngustează, de o parte şi de alta maluri surpate, dealuri rupte, prăpăstioase, ca nişte animale fantastice, îşi arată pîntecele desfăcut, cu urme de rugină roşii ca sîngele, pe sus stînci urieşe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc, unele parc-au plecat, ş-o dată s-au răsgîndit, cîte un „in-folio” gigantic îţi dă închipuiri fabuloase. Trenul urcă mereu. Din cînd în cînd vezi şoseaua încingînd ca un brîu puternic şoldurile munţilor. Pe albia-i neregulată, Prahova, verzuie, păstrând încă sălbătăcia şi răcoarea munţilor din cari-a ieşit, aci parcă se leneveşte, se-ntinde molatic, ca braţul ostenit al unei cadîne frumoase, aci spumegînd se repede cu furie şi strigă parcă de frica stîncilor ieşite din pămînt, ca nişte mîni schiloade ce vor s-o cuprindă. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezişul; dar o gură neagră se cască în masa vînătă de piatră, toţi se reped la geamuri să le închidă, intri-n întuneric. E primul tunel, apoi altul, şi valea se lărgeşte, codrii întunecaţi îmbracă înălţimele, se întind, se scoboară tot mai aproape, valea se îngustează iar, în dreapta un părete verde-închis — te miri cum stau copacii — dar în stînga începe să s-aşeze un platou la poalele brădi-şului, din care iese gol masivul Bucegiului. Sus pe platou apar vile, din balcoane copii şi bone salută trenul cu stăruitoare fluturări de batistă. Şi ce curios răsună pe-aici, repercutat, huruitul roţilor şi gîfîitul greu, puternic al maşinei. Un şuier lung, speriat, aproape jalnic, trezeşte somnul codrilor, toată valea auieşte de-un ecou frumos, muzical... Sinaia.

E dimineaţă; apele aburesc; somnoroase, vilele încep a-şi deschide ferestrele, ţăranii cu cai pregătiţi de ex-cursiune aşteaptă pe la porţi; cîte un domn cu ochii împainjiniţi, în cămaşă de noapte, iese-n balcon şi, scărpinîndu-şi coastele, stă cîtva buimac, cu privirea dusă, uitită — copacii par osteniţi, asudaţi: clopotul din deal, de la mînăstire, răsună ca-n pădure, clar, tremurător, duios. Piscurile munţilor se auresc. Sinaia e în umbră. Copii veseli, aduşi la grădină de bone ce fac pe melancolicele, se joacă, aleargă, sub picioruşele lor sună prundul de pe aleele dispuse în amfiteatru, Între cele două oteluri principale. începe lumea să iasă la plimblare. Jos, în parcul de sub ferestrele hotelului „Caraiman”, s-a înfiinţat obicinuita partidă de crochet. Mulţi tineri se opresc16 în loc sa privească, nu că jocul în sine ar prezinta vreun interes pentru spectatori, dar între parteneri sunt cîteva domnişoare drăguţe, şi între acestea, în primul rînd, e cunoştinţa noastră de la pension, Ana Racliş. Şi, oricum, e o plăcere să te uiţi la o fată frumoasă. Dacă pe stradă, şi-ntorci capul după ea, şi parcă-ţi pare rău că trece aşa, inconştientă de ce fior îţi lasă; dar cînd poţi ceasuri întregi să stai deoparte şi s-o priveşti cum umblă, cum rîde, cum îşi ridică braţele, cum îşi mlădie trupul... Cel puţin, aceasta trebuie să se petreacă în gîndul domnişorilor de pe de lături, cari de-o oră nu găsesc altă-ceva mai bun de făcut decît să se uite la un joc despre care sunt de acord cu toţii că e cît se poate [de] anost şi la care-ar fi foarte fericiţi să ia şi ei parte.

Ana, c-o pălărie mare de paie dată cam pe ceafă, într-o rochie de flanelă albă cu dungi albastre, umbla, legănîndu-şi capul şi trupul ca un copil răsfăţat, vorbea tare, rîdea de toate cele. Privirea, gesturile, toată fiinţa ei avea un aer ştrengăresc, care-o prindea de minune. Un ofiţer din roşiori iar îşi ciocni tocurile şi, drept ca-n faţa unui superior, nu ştiu ce-i mai spuse — ceva de haz, probabil, că ea începu să rîdă cu hohot şi, ridi-cîndu-şi capul, ca o vrabie care bea apă, o dată conteni din rîs şi făcu ochii mari ca de ceva neaşteptat...

— A, domnu Dan, bună dimineaţa, cînd ai venit? Dă-te jos, c-am să-ţi spun ceva.

Şi toţi se uitară în sus, să vadă cu cine vorbeşte; dar nu văzură nimic.

Dan se sculase pîn-a nu se lumina bine de ziuă. În otel dormeau toţi. Se-mbrăcă mai mult pe-ntuneric şi, deschizînd fereastra care dădea-n grădină, începu să privească cum se dezvălesc încet din umbră şi parcă cresc în desişuri negre de copaci vilele cochete ale acestui orăşel de munte, singurul adăpost răcoros mai aproape de capitală; şi fantazia lui, pururea darnică, ti spuse să-şi aleagă una, care i-o plăcea; şi el îşi alese una micuţă — de-abia se zărea într-un boschet de brazi — pe dealul din faţă; dar n-apuca să se instaleze bine, şi îi veneau o mulţime de prietini, şi nu-n-căpeau toţi, atunci îşi alegea una mai mare... ş-adecă de ce nu şi-ar lua-o pe cea mai bogată şi mai încăpătoare?... să-şi aibă fiecare odaia lui, mobilată frumos; pe lîngă asta, avea, bineînţeles, o bibliotecă frumoasă ş-un venit... ca să poată trăi şi iarna, să lucreze, să scrie, cu prietinii — să fie o întrecere între ei; fiecare să scrie în secret de ceilalţi, şi cînd va isprăvi, să-i adune pe toţi şi să le citească. Se gîndea la cele mai însemnate talente ale timpului său: poetul Stelian, care dăduse deja literaturei romîne un volum de poezii de cea mai mare originalitate ca adîncime de gîndiri şi ca tăietură de vers şi care era nevoit să-şi cheltuiască tot focul, toată splendoarea inteligenţii lui scriind articole politice la un ziar de partid, umplîndu-şi sufletul iui delicat şi visător de proza amară a unei vieţi de intrigi şi de lupte viclene şi meschine, din cari el, în orice caz, va ieşi învins şi nenorocit; dar bietul Graur, unul din cei mai buni nuvelişti romîni, lucrînd şapte ceasuri pe zi la contabilitatea Ministerului de Interne, unde toţi şefii de birou se cred mult mai deştepţi decît el, şi-şi fac semne cînd îl întreabă cîte ceva, şi glumesc pe socoteala hainelor lui cam vechi, a umbletului, a pieptănăturei şi a tot ce li se pare caraghios, fiindcă iese din sfera aşteptărei şi priceperei lor; dar Petroni, scriitorul dramatic care a dat teatrului romînesc primele piese, pline de viaţă şi de talent, şi care se zbuciumă de atîţia ani în întreprinderi comerciale, pentru a căror reuşită se cere spirit practic şi o mulţime de alte însuşiri pe cari el nu vrea să se convingă că nu le are... 4şi Dan îi lua pe toţi şi-i ducea cu el departe... acum nu mai vroia la Sinaia, îi ducea cu el ia o moşie mare, unde fiecare-şi avea vila lui separată, înconjurată de arbori seculari, acolo scriau capodopere, moşia lor devenea centrul intelectual şi artistic al ţărei, vara plecau cu toţii în străinătate. Unde era el, cînd gălăgia de sub fereastră îl deşteptă. Se uită jos; deocamdată nu cunoscu pe Ana, dar glasul şi rîsul ei îl asigurară imediat că sub pălăria aceea mare era ea.

De un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, ameţită, ca de un vin tare, de propria ei tinereţă şi sănătate. Şi toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieţi curate, pentru care lumea nu era încă decît vis şi lumină.

Rămasă fără mamă la vîrsta de nouă ani, Ana crescuse pînă la 16 ani în pensionul doamnei Raspal. Familia ei făcea parte din vechea aristocraţie a capitalei. Sora ei mai mare era măritată cu Nicu Lambrino, ministru de culte pe vremea aceea; tată-său, un om fără multă învăţătură, dar bun şi plăcut la vorbă, venea mai în fiecare duminică c-o cutie mare de bomboane; Ana aştepta, gătită ca de bal: avea rochii multe, de o eleganţă şi de o scumpete ce nu se potrivea de loc cu vîrsta ei. Tată-său o ducea la Şosea, la „Capşa”, la teatru; o dată a dus-o şi la club, dar copila, sastisită de-atîta lume străină, l-a apucat de pulpana jachetei şi, gata să plîngă, l-a rugat s-o ducă la pension. În şcoală învăţa numai ce-i plăcea ei şi intra în clasă cînd voia. Uneori o apucau toane de răutate: ţipa, spunea mici obrăznicii guvernantelor şi chiar directoarei; altă dată se ducea c-o cutie plină de bomboane-n grădină, fetele se strîngeau în jurul ei, cele mici întindeau mî-nuţa, închizînd din ochi ca pisicele; ea deschidea cutia şi, luînd cîte-o bomboană, o ridica în sus, se făcea c-o dă şi o scăpa jos, unde o strivea imediat cu piciorul, ş-o amesteca bine cu ţărna, ca şi cînd s-ar fi temut să nu adune cineva frimiturile; după ce le chirfosea aşa pe toate, învineţind de răutate şi de pofta distrugerii, rupea cutia şi, aruncîjid bucăţile, apucată de un hohot, jumătate rîs, jumătate plîns, fugea în odaie — avea odaia ei — unde se încuia cu cheia şi nu ieşea pînă seara. Cîteva zile nu mai vorbea cu nimeni. Apoi deodată — în timpul unei recreaţii — începea să îmbrăţişeze pe camaradele ei de clasă şi, deschizîndu-şi pupitrul, le împărţea bomboane, gravuri, cutii, creioane colorate şi tot ce avea acolo, tot tezaurul ei de nimicuri scumpe, pînă la piesele de aur, cari constituiau banii ei de buzunar, dedea tot; şi ochii îi scînteiau de bucurie, mînile-i tremurau; era o criză nervoasă, o adevărată beţie de a risipi, de a-şi arăta toată vanitatea ei de fată bogată şi răsfăţată.

Dan îşi aducea aminte ce rîs impertinent avea la început, la lecţiile lui, şi cum îl strîmba şi-i reproducea gesturile, pe cînd el vorbea; din cînd în cînd o fixa, urmîndu-şi şirul, cu o privire blîndă, apoi cîte-o mica aluzie în cursul lecţiei, şi Ana, mai întîi agasată, în urmă, învinsă şi oareşicum umilită de atîta răbdare şi bunătate pe care nu izbutise s-o tulbure, sfîrşi prin a înţelege ş-a se căi; după două luni îl rugă s-o asculte şi pe ea, spunînd c-o adorabilă naivitate că-i place psicologia şi literatura şi s-a hotărît să le înveţe serios. Directoarei nu-i venea să creadă, tot pensionul s-a crucit de această minune. Cînd a împlinit şaisprezece ani, n-a mai vrut să stea în pension. Soră-sa o ducea în toate balurile. Din cînd în cînd venea încă pe la lecţiile lui. Adesea o vedea la teatru, ş-atunci ochii lor, în mulţime, găseau parcă o plăcere nouă de a se întîlni, de a-şi căuta o linie de privire printre capetele care se mişcau şi de a-şi trimite gînduri de mulţumire, de ascunsă înţelegere, de simpatie. În cursul săptămînii se vedeau la şcoală, ochii lor nu se mai priveau aşa; ea părea că aduce îm creţii rochiei ei de mătase ceva din frivolitatea şi cochetăria balurilor în cari fusese.

Soarele era sus, şi Dan, cu coatele amorţite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el şi-l strigă. El se roşi, se retrase iute de la fereastră. Îi părea rău c-a stat atîta... Şi ea, ce idee să-l strige aşa tare în faţa atîtor necunoscuţi! Un moment se gîndi să nu se ducă, dar ar fi fost ridicul. Îşi aprinse o ţigară şi, îndesîndu-şi pălăria pe cap, ieşi cu un aer plictisit. Ea-i sări înainte, întinzîndu-i mîna de departe.

— Dă-mi voie să-ţi prezint pe nepotu-meu, Albert Lambrino; dorea de mult să te cunoască. Vezi ce nepot, mare am eu?

Un tînăr nalt, alb la faţă şi frumuşel, cu părul blond, scurt şi creţ, se apropie de Dan şi puţin jenat la început, îi spuse că învaţă literile la Berlin, unde studenţii ro-mîni au fundat o societate literară, un cerc în care se citeşte cu dragoste şi se discută tot ce se produce în literatura noastră.

— Acolo numele d-voastră e cunoscut şi iubit de toţi.

În ochii tînărului se vedea dorinţa sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan, ca să aibă ce duce camarazilor lui de la Berlin.

Nimic din fumurile şi strîmbăturile feciorilor de bani gata. De la cele dintîi vorbe ale acestuia, dispoziţia şi figura lui Dan se schimbă. Totdeauna în atenţia şi interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găseşte o plăcere, o sete irezistibilă de a se dez-văli, de a-şi cuceri parcă o nouă simpatie, şi nu ştiu ce fior de virginitate încălzeşte şi cheamă afară cele mai intime gînduri ale noastre.

Ana îi privea cu un zîmbet de mulţumire cum steteau amîndoi deoparte şi-şi vorbeau, ca doi buni prieteni cari nu se văzuseră de mult. Crochetul se isprăvi. Ana veni lingă ei.

— Haideţi de-aici, că bate soarele.

Şi tustrei porniră, păşind încet prin alee, pe unde mai era puţină umbră. Dan vorbea de cercurile literare din Bucureşti, de mişcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică; în linii repezi schiţa figurile scriitorilor mai însemnaţi şi felul lor de a înţelege arta.

În faţa otelului „Eduard” se opriră. Albert îl rugă să dejuneze împreună cu ei. În restaurant, bătrînul Racliş citea un ziar; era singur la o masă cu vro zece tacîmuri.

— Tocmai te citisem, domnule Dan, ia şezi colea... Ano, uite Alarma, e un articol de domnu Dan. Ştii cum citeşte ea ş-adună tot ce scrii? Uite-aşa are-un teanc acasă.

Şi bătrînul îşi ridică cît putu palma deasupra farfuriei. Apoi începu a se plînge de picioare şi de inimă, mai ales de inimă. Nu putea să umble mult pe jos. Avea numai cincizeci şi cinci de ani, dar era alb tot şi, cînd punea mîna pe ceva, îi tremurau degetele. În ziua aceea părea mai abătut, mai bătrîn.

Dan se sculă în picioare şi salută, puţin jenat. Era familia lui Racliş: ginerele şi fiica lui, ş-o fetiţă de vro nouă ani, cumnatu-său Peruianu, cu alţi doi copii...

Atît zîmbetul afabil al domnului ministru, cît şi imperceptibila închidere de ochi a doamnei păreau a spune: „Degeaba te emoţionezi, băiete, că noi nu te băgăm în seamă”.

Dan, între Racliş şi Albert, vorbea încet despre căldurile şi starea sanitară a capitalei, pe cînd ceilalţi plă-nuiau pe franţuzeşte o excursiune la Peşteră.

Ana se aplecă spre Dan, pe la spatele tînărului Lam~ brino.

— Vii şi d-ta mîine cu noi.

Dan ezita. Dacă în acest noi, gîndea el, n-ar fi atîtea mutre insuportabile...

— Dar nici nu mai încape vorbă, desigur că merge şi d-nul Dan cu noi.

Şi Albert îl rugă cu atîta insistenţă, că-l înduplecă.

— Dacă n-ai n mers d-ta, nici eu nu m-aş fi dus, zise Albert, cu ochii plini de mulţumire.

Ana îşi întoarse capul, puţin ironică.

— Bre, ce prietenie!

Dar imediat îşi luă seama şi, schimbînd tonul şi figura, cu o mobilitate de actriţă, se grăbi să repare impresia rea ce o făcuse amîndurora.

— Vezi Albert, trebui să-mi fii recunoscător, numai mie-mi datoreşti asta.

După masă Dan se duse să-şî scrie foiţa pentru jurnal, ca să fie liber a doua zi. Era cald. Lumea se retrăgea prin odăi. Pe-o bancă umbrită de brazi, Ana citi cu Albert articolul din Alarma. Era o dare de seamă, asupra unei cărţi de curînd apărute în Franţa: L-irréligion de l-avenir de Guyau 5. După ce expunea în scurt cuprinsul volumului, arăta influenţa binefăcătoare pe care o va exercita asupra tinerimei, filozoful modern ce deschidea, prin ideile lui generoase şi umanitare, un nou cîmp de cercetări şi de discuţii, un nou mod de a înţelege lumea şi viaţa.

„Veacul care vine, sfîrşea articolul, s-anunţă bine. Peste melancolia şi descurajarea pe care a împrăştiat-o în sufletele noastre, a tinerimii de azi, filozofia amara şi dizolvantă a lui Schoţenhauer, glasul lui Guyau se ridică, mîntuitor, ca un cîhtec profetic, divin, care cheamă la viaţă şi la simpatie.”

— Ce cap distins, zise Albert gînditor, şi. cum seamănă c-un profesor tînăr de la Berlin, Ering!

— Da’ să vezi lecţii ce face la pension! Noi rămî-neam cîteodată extaziate, şi cînd ieşea din clasă, nici nu mai ştiam unde ne găsim.

— Păcat că nu-i tata altfel de om; i-aş spune să facă cunoştinţă mai de-aproape cu el.

— Aş, n-ai idee ce sălbatic e. Eu m-am mirat grozav că vrea să meargă mini cu noi... Uite Drăghici! Uf, ce asomant e!

Era ofiţerul de roşiori. Îşi zornăi pintenii într-un salut milităresc.

— Ce-aţi hotărît, domnişoară, pe mîine? Mergem la Peşteră?

— Da, şi s-a mai mărit caravana, merge şi d-nu Dan.

— N-am onoarea. O fi tînărul balaoacheş de azi-dimineaţă...

— E profesorul meu, domnule Drăghici, şi unul din cei mai talentaţi scriitori. E de mirare că nu ştiţi încă.

— Scuzele mele, domnişoară; vedeţi, noi, ăştia, militarii, nu prea suntem în curent cu literatura. Care va să zică, mîine dimineaţă... la drum!

— Şi sper că nu veţi mai dispreţui aşa pe noul nostru companion.

— A, dimpotrivă, voi prezintă omagiele mele cele mai sincere domnului... cum i-aţi zis, vă rog?

Albert, roş, simţi că-i vîjîie sîngele-n urechi şi avu nevoie de-o rară stăpînire de nervi ca să poată spune, fără să tremure:

— Domnule locotenent, vă găsesc ironia cam... deplasată!

Drăghici se făcu alb ca hîrtia. În spaima lui de-un scandal cu fiul ministrului, se agăţă de prima scăpare, o minciună îi fulgeră prin minte şi-i readuse imediat sîngele-n obraz.

— Ei, vedeţi cum v-am mistificat, eu ştiu foarte bine pe d-l Dan şi sunt unul din cei mai pasionaţi admiratori ai talentului lui... E adevărat că nu-l cunosc personal, dar am citit tot, l-am auzit şi la Ateneu — ce conferinţă... superbă, pe onoarea mea.

Şi Albert i-a făcut loc pe bancă, ş-au mai citit o dată articolul din Alarma.

În timpul acesta, tatăl Anei, în odaia sa de la otel „Eduard”, făcea o penibilă siestă. Trebuia să plece în străinătate, să facă un consult pentru boala lui de inimă; dar era în întîrziere cu trei rate la credit — nu-l mai puteau păsui; erau şi alte datorii de plătit, moşia era scoasă în vînzare, avea un teanc de somaţii pe cap, nu putea să lese încurcătura asta în urma lui. Cine ştie, poate e nevoie de-o operaţie, poate moare. Şi cum rămîne Ana? A, vedea el bine că de cîţiva ani se pierde-n datorii, se-nfundă, ca-ntr-un pămînt moale, ce-l sorbea încet, pîn' la glezne, pîn’ la ge-nuchi, pîn' la brîu... Ştia, dar nu credea, c-o să vie aşa curînd... Şi mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul „ruină” decît de efectele ei.

— Întoarce, te rog, cheia... Aşa, să nu ne mai tulbure nimeni.

Avea ceva solemn bătrînul în liniştea lui. Ginere-său era agitat, posomorit şi respira zgomotos.

— Uite, dragă Nicule, cum stăm.

Şi scoţînd carnetul, întinse un creion ş-o foaie de hîrtie lui Lambrino şi-ncepu a-i dicta sumele datorate, cu indicarea dobînzii şi scadenţei lor.

După două ceasuri de socoteli, rezulta: vînzînd moşia, s-acopereau toate datoriile, cari se urcau la vro cinci sute de mii de franci. Îi mai rămînea o casă în Calea Victoriei, pe care-i oferea Zissimo Avlami, bancherul, o sută optzeci de mii de franci.

Bătrînul tăcu. Aştepta un cuvînt de la ginere-său. Acesta era agitat; lăsă creionul pe masă şi oftă. Privirea bătrînului îl întreba, îi cerea un răspuns.

— Ce să faci? Vinzi şi casa şi... ne-mplineşti nouă zestrea, dumneata ai cu ce trăi, ai pensia...

— A, nu-i vorba de mine, dragă Nicule, tu uiţi câ mai am o fată; Ana cum ramîne?...

Şi ochii i se umeziră, glasul începea să-i tremure; bătrînul adora pe Ana.

Lambrino se impacienta.

— Cu Ana? Ce sunt eu de vină?... îi rămîn patruzeci de mii de franci, uite, mai renunţăm noi la zece mii din ce ni se cuvine; cincizeci de mii... ce vrei să-i facem?...

— Bine, dragă, nu te supăra... ai dreptate... ne-am înţeles, rămîne-aşa...

Lambrino ieşi; bătrînul încuie uşa după el. Cînd s-a însurat, avea patru moşii mari; ş-asupra împrejurărilor în care le-a vîndut, gîndurile lui se opreau acum ca la nişte date importante, ce-i împărţeau viaţa în epoce deosebite. Ana s-a născut... înainte de vînzarea Cristeş-tilor; Caterina, nevastă-sa, a murit în anul în care a vîndut Sălcuţa, a treia moşie. Atîţia ani fusese prefect, apoi ambasador pe la curţile străine, fără să primească un ban de la stat. „Cine are avere e dator să-şi slu-jască ţara lui fără leafă; destui lefegii are ţara asta.” Aşa zicea el, şi, pe unde a fost, a lăsat amintiri de luxul şi de dărnicia lui de „boier mare”. Dar acum îşi făcea mustrări, suferea, nu pentru dînsul, el a trăit... Cum nu s-a gîndit la Ana? A fost slab, laş, fără voinţă. S-a lăsat dus de nas şi tras pe sfoară de toţi şarlatanii cari-l linguşeau ca să-l adoarmă; şi l-au adormit. Cum nu s-a deşteptat, cum nu s-a gîndit la copilul lui? Un sentiment de groază, analog cu acel pe care-l avem cînd ne visăm căzînd de la înălţimi mari, îi strîngea inima; i se părea că-nnebuneşte. Se vedea vinovat, neputincios, netrebnic în faţa unui ireparabil dezastru.

Ca o lumină tremurătoare de opaiţ, care aruncă pe păreţi în proiecţiuni mari, fantastice, umbra lucrurilor de nimic, conştiinţa lui slabă, nedeprinsă cu nevoile, apucată de o frică de sălbatic în faţa vieţii pe care n-o înţelegea, îi exagera toate în proporţii spăimîn-tătoare.

V

Pe cai de munte, mărunţi, puternici şi cuminţi, „caravana” urca la pas printr-o rărişte de mesteacăni. Peruianu cu Lambrino, înainte, discutau politică şi finanţe. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri cari nu mai erau mediocre. Foarte activ, totdeauna grav la faţă şi la vorbă, de o cinste exemplară în lucrurile mici, şi de o rară prudenţă în cele mari. Era de patruzeci şi cinci de ani şi-şi păstra curată reputaţia lui de om drept şi dezinteresat. De opt ani administra averea unei milionare bătrîne, care trăia la Paris. Lumea ştia că-i bogat, dar cît îi de bogat, asta el o ştia. Numai zestre luase aproape un milion. Nevasta lui, soră cu Racliş, o femeie limfatică, bolnăvicioasă, sta mai mult în casă şi-şi îngrijea de cei patru copii, doi băieţi mici, fetiţile mai mărişoare, frumuşei toţi ca nişte îngeraşi. îşi iubea bărbatul şi se uita la el ca la un om superior, impecabil, a cărui seriozitate, posomorită, aspră uneori, era pentru ea semnul exterior, îmbrăcămintea firească a forţei ş-a distincţiei lui. De altfel, ea ştia bine că nici în lume Mişu ei nu prea vorbeşte, şi zîmbetele lui sunt remarcate şi se ţin minte ca nişte evenimente.

Dar el muncise, muncise mult ca s-ajungă aci. Şi nu trebuie să se uite c-avea şi ceva stare de la părinţi cînd s-a însurat. Cine în adevăr se ridicase vertiginos de repede şi de sus era prietenul Lambrino. Fiul unui arhitect, care s-a sinucis în urma unei antreprize neno-rocite, se văzu la vîrsta de 20 de ani rămas fără nici un sprijin la Paris, unde-l trimesese tată-său ca să facă arhitectura. Prietenii îl ajutară vro două luni, îl sfătuiau să se întoarcă în ţară, să facă Dreptul; era băiat frumos, vioi şi seducător la vorbă. De două ori au făcut chetă studenţii pentru repatrierea nefericitului lor amic. Era în timpul expoziţiei „celei mari”. De-o lună toţi îl credeau dus — dispăruse. Dar într-o zi un prieten îl întîlni în expoziţie la braţul unei rumene negustoresc — se vedea după găteala ei zorzonată şi bătătoare la ochi — ceva mai în urmă, o fetiţă de vro paisprezece ani ameţea cu nesfîrşitele-i întrebări pe-un domn gras, cu figura plictisită, a cărui vestă albă se întindea la infinit pe-o burtă fenomenală. După un ceas îl întîlni iar, de astă dată domnul cu burtă lipsea. Mai tîrziu au aflat prietenii că Lambrino devenise inseparabilul doamnei şi domnişoarei Marcachi Spiridon, spre marea mulţumire a soţului, care numai astfel putea să-şi petreacă în linişte toată ziua la expoziţia de maşini şi industrie, singura secţie care interesa comerciul său; căci el nu venise atîta drum ca să caşte gura la fleacuri şi la tablouri cari reprezintau femei despoiate; el venise să facă cumpărături şi comande pentru marile lui magazii de fierărie din Bucureşti. Patru ani după asta, Lambrino se însura cu domnişoara Marcachi. Lumea spunea că trecuse cam ostenit din braţele mamei în braţele fiicei; dar lumea spune multe! Capitalul socrului îi asigură un colegiu în capitală. În Cameră se distinse ca un orator de forţă. Citise cu pasiune biogra-fiele oamenilor mari politici, discursurile lor le ştia pe dinafară; ambiţios, fără scrupule, dar dulce la vorbă şi mlădios cu toată lumea, înţelegînd perfect jocul grupărilor politice ale zilei, el, în nerăbdarea lui juvenilă, se ilustră chiar din prima legislatură prin cîteva volte de o adresă şi agilitate în adevăr artistice. „E un băiat cu viitor mare”, spuneau bătrînii. După trei ani avu durerea de a-şi pierde soţia. îi rămînea un singur copil, Albert. La un an se însura cu d-şoara Racliş. Era grăbit.

Viaţa-i scurtă. Cu această a doua zestre atingea milionul. De cînd îl visa el! întărit, armat, se aşternu voiniceşte pe lucru, şi portofoliul ministerial, după ce-i trecuse pe la nas de vro două ori, veni într-o bună dimineaţă şi i se aşeză frumuşel la subţioară, ca cel mai firesc lucru din lume.

Amîndoi călăreau alături, Peruianu — robust, puternic, sîngeros; figura lui îşi ascundea trăsăturile subt o barbă neagră stufoasă, din care se vedea numai nasul, umerii feţei şi ochii, nişte ochi mici, şerpeşti, de o căutătură glacială; Lambrino, zvelt, rîzător, părea cu mult mai tînăr decît Peruianu, deşi erau cam de aceeaşi vîrstă — o mustaţă blondă, pe figura lui de porţelan, un nas subţire, puţin coroietic, şi ochii, ochii lui dulci, fermecători la privire, îi păstrau încă toată vioiciunea şi frumuseţea, cari-au jucat un rol atît de însemnat în strălucita lui carieră. La vro douăzeci de paşi îndără-tul lor veneau doamna Lambrino, Ana şi Drăghici, care spunea desigur nostimade şi ghiduşii de-ale lui, căci s-auzeau hohotele de rîs pînă la Dan, care era în urmă de tot, cu Albert. Trei ţărani, pe jos, duceau merindele, pardesiurile şi umbrelele. Un cuţulan de stînă, lăţos, cu urechile tăiate şi chior de-un ochi, mergea pe lîngă calul lui Dan; uneori îşi ridica spre călăreţ ochiul lui trist şi blind, rugător, parc-ar fi vrut să spună: „Cred că nu vă supăr că merg şi eu”. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald şi fără pic de nor. Albert vorbea de viaţa studenţilor de la Berlin, de profesorii de acolo, de mişcarea ideilor socialiste. Văzuse pe Lassalle şi-l auzise vorbind la o întrunire de lucrători: un adevărat fascinator; ochii, glasul, convingerea cu care vorbea dădeau figurii lui frumoase ceva de apostol inspirat, de zeu, care creează numai qu farmecul cu-vîntului. Din cînd în cînd îşi întorceau capetele şi priveau, peste vîrfurile copacilor, cari se lăsau în urma lor, se afundau ca-ntr-o prăpastie. O altă caravană zgomotoasă venea din urmă; erau vro zece, cocoanele ţipau, toţi rîdeau şi-şi încurcau caii la deal, lovindu-i mereu cu varga peste ochi şi cu călcîiele-n pîntece* ş-într-un strigăt ş-o gălăgie infernală trecură înainte, aproape la fugă.

— Ce bestii! zise Dan, arătînd cu dezgust spre ceata care se depărta, cu zbierate şi scălămbăieri de sălbatici.

Mai la deal ajunseră pe Ana, care se răzleţise şi-i aştepta subt un fag bătrîn, surîzîndu-le de departe, drăgălaşă sub pălăria ei de paie, ale cărei borduri largi onduiau la fiecare mişcare. Un voal alb, uşor înnodat sub bărbie, îi flutura pe sîn încet, de-o abureală de vînt — părea o chemare discretă, un semn delicat, timid, abia înţeles, ca tremurarea primului gînd amoros.

— Bine, n-aţi mai isprăvit? Mai vorbiţi şi cu noi.

Dan surîse.

— Bag seamă, căpitanul şi-a isprăvit repertorul.

Ana se uită curios în ochii lui Albert.

Pădurea părea că nu mai are sfîrşit. Caii se ghemuiau pe tăpşanele repezi; cîte-un plescăit de copită răsuna ca-ntr-o catedrală. Ana, dreaptă şi zveltă în rochia ei albastră-închis, ale cărei poale acopereau de amîndouă părţile şaua şi coastele calului, pînă la scări, îşi mlădia trupul după mişcările calului: era o legănare de panteră, ceva indefinit, care se suia de la talie şi, cuprin-zîndu-i sînul şi umerii rotunzi, îi şerpuia ca o undă de lumină pe la gît, prin părul ei blond ridicat la ceafă... era ceva misterios, care-ţi dedea fiori.

— Ba nu, zău, domnule Dan, de ce nu eşti gentil, să ne spui o poezie?...

Şi ochii ei se închideau linguşitori, c-o înclinare de cap rugătoare şi graţioasă.

Albert insista şi el.

— Serios că nu ştiu nimic pe dinafară, cum credeţi că v-aş lăsa să mă rugaţi atîta?

— Uite, ce frumos ar fi, pe-aici...

Acolo copacii, mai deşi, făceau ca un interior. Ea trebui să-şi plece capul, se tupila pe sub ramuri, cu mişcări de păsărică.

— Da, zise Dan, ce frumos ar răsuna un clavir aici!

Tustrei erau veseli, în una din acele stări de ebrietate sufletească cînd rîsul parcă e în aer şi te îmbată cu un miros tare, de care strănuţi, cînd faci un haz copilăresc de toate nimicurile şi ai o poftă nebună de spus prostii.

Cu o fantazie de caricaturist dezvoltară gîndui lui Dan: un piano, dus în excursiune... apoi o idee americană: un cal, care ar fi şi piano, cu coardele-n burtă, cu clapele pe coamă şi cu pedalele-n scări, şi domnişoara Ana cîntînd Pastorala de Beethoven, şi cum calul Anei se tot prăftuia de muscă fluturîndu-şi coada, altă ţoană de rîs: un piano à quene... coada era deja, mai lipsea piano.

Apoi tăcură, ca şi cum ar fi ostenit de-atîta rîs. Un ţînc, de vro şapte ani, un ţăran în miniatură, scobora nişte capre devale, cuminte şi serios.

— Da’ a cui îs caprele astea, băieţaş? întrebă Albert, numai aşa, ca să-l audă vorbind.

— Ale noastre, şi-şi ţinu drumul, convins că l-a luminat deplin, fără să-şi ridice de pe ochi căciula mare cît el, ca să vadă cine l-a întrebat.

Ana deveni serioasă, ca o umbră îi lunecă pe faţă. Dan o înfăşură într-o privire caldă, apoi îşi lăsă ochii în jos, caii lor se apropiară puţin, un moment piciorul lui îi atinse rochia.

Apoi, deodată, ea-şi întoarse faţa spre Dan, ca şi cînd ar continua o conversaţie.

— Grozav aş vrea să te văd cînd scrii...

Şi cum Dan se uita la ea cu aerul unui om care nu-nţelege, ea urmă:

— Să stau odată deoparte, fără să ştii că-s eu acolo, să văd cum eşti cînd scrii.

— Cum să fiu? Ca şi-acu, doar c-atunci sunt plictisit. Ori dumneata-ţi închipui poate-o figură inspirată, cum ’ei fi citit prin cărţi...

Albert rămăsese puţin în urmă şi vorbea cu unul din ţărani. Gîndul c-ar putea fi o apropiere de sentimente între Ana şi Dan, că şi-ar putea spune cuvinte gingaşe în momentele acelea, îl încînta ca o idilă dulce ce se urzea subt ochii lui, sub discreta lui protecţie. Cum se înşela!...

Cînd se văzură singuri, călărind alături, se simţiră jenaţi amîndoi. Se făcu o tăcere penibilă, apăsătoare, ca şi cum un nou suflet s-ar fi pus între ei, ceva invizibil şi sever, de care ochii, gîndurile, oătăile inimei lor aveau o teamă neînţeleasă, mistică, şi în tăcerea asta conştiinţile lor se simţeau spionate şi sufereau ca de-o obsesiune. Fără să-şi spuie un cuvînt, evitîndu-şi privirile, amîndoi îşi opriră caii şi-şi întoarseră capetele spre Albert.

Ieşeau din pădure, înaintea lor se ridica un munte chel; nici un arbore; pe jos iarba era păscută. Soarele ardea; cei dinainte se opriră s-aştepte umbrelele. Acum mergeau toţi în grup; cîinele-şi scosese limba, de osteneală şi de căldură, din cînd în cînd şi-o retrăgea iute, cu un clănţănit din dinţi, ca şi cum i-ar fi atras cineva atenţia că nu-i frumos să stea aşa.

Spre stînga, muntele, lepros, creştea într-o cupolă uriaşă, înaltă, înaltă, de parc-ameţeai uitîndu-te.

— Vîrful-cu-Dor, zise Drăghici, arătînd cu cravaşa într-acolo.

Şi călăreţii cîrmiră la dreapta. Mai era ca o jumătate de oră de urcat. Cărări, mîncate şi adîncite de şuvoaie, crăpături largi, căscate de uscăciune, făceau cam anevoios urcuşul. Acum caii mergeau înşiraţi, dibuind cu copita un loc sigur pe potecile neregulate; de o parte şi de alta pămîntul era prăbuşit la o adîncime de un stat de om. Se vedea viind din zarea muntelui ca nişte dihănii bizare, cu aripi lungi şi albe, ce se tîrî-iau pe jos: erau trei cai, cari duceau scînduri. Locurile rele şi ponorîte au făcut pe cărăuşi să recurgă la un mod barbar de a transporta dulapii din vatra che-restelei la Sinaia. Iau scîndurile, în lungime obicinuită de patru metri, fac două maldăre de cîte zece bucăţi, le leagă la un capăt c-un curmei, alcătuind ca un jug, pe care doi oameni îl ţin ridicat, un al treilea introduce calul între cele două maldăre, îi vîră capul în jug şi-l porneşte. Calul prin scofîlciturile muntelui tîrăşte astfel scîndurile, cari-i sfarîmă picioarele şi coastele: de la gît pînă-n copite e numai răni; cîte-odată, împins la un scoborîş mai repede, cade grămadă sub povara lui, şi dacă bicele mai izbutesc să-l scoale, minune e de-ajunge cu viaţă pînă-n Sinaia. După trei drumuri de acestea, nobilul tovarăş al omului, în pace şi-n război, cum zice Buffon, pierde orice formă de cal şi rămîne un animal ciudat, ce pare a-şi căuta o nouă ordine în clasificarea zoologică.

— Staţi acolo! staţi acolo, domnilor, strigau cărăuşii de departe şi făceau semne cu mîna, ca să nu înainteze în strîmtoarea prin care se scoborau cei trei cai chinuiţi între aripele lor de scînduri.

Dar, fie că nu se-nţelegeau strigătele şi gesturile desperate ale ţăranilor, fie că o caravană în fruntea căreia se găsea un ministru nu se putea opri aşa lesne, călăreţii noştri cotiră şi înaintară în strîmtoare.

— La o parte! Staţi! Păziţi!...

Strigăte confuze se amestecară cu un huruit uscat, de şandrama care se dărîmă, maldărele de scînduri, ducînd pe cai în hiolă, îi repezi devale printre călăreţii noştri. Calul doamnei Lambrino, lovit peste picioare, se dete iute-ntr-o parte, doamna îşi pierdu echilibrul şi căzu, fără nici o altă primejdie decît aceea de a-şi descoperi puţin din cerculeţele şi dantelele de pe dedesubt. La zece paşi, un cal din cei încărcaţi, trîntit pe spate, zugrumat de jug, se zbatea din picioare, ca un gîndac enorm, cu faţa-n sus. Şi pe cînd ţăranul se trudea să-l scoale, odată se pomeni că-l taie ceva ascuţit peste ochi, peste obraz, peste mîni. „Da’ ce dai, domnule?” atît apucă să zică, şi nu mai văzu nimic, orbit, zăpăcit de lovituri. Era bravul Drăghici, care îşi rupea cravaşa de faţa acestui nefericit; nu-l mai puteau potoli, însuşi domnul ministru interveni, în franţuzeşte: se vede, ca să nu priceapă ţăranul:

— Allons, mon cher, assez

Şi porniră. Doamna Lambrino rîdea de sperietura ei, explicînd cum a căzut. Deodată Ana şi Albert priviră în jurul lor îngrijaţi, şi amîndoi avură aceeaşi întrebare:

— Dar unde-i Dan?

Marin — unul din ţărani — era călare, se apropie de ei şi le spuse că domnul Dan i-a dat cinci lei ş-a plecat înapoi pe jos — trebuie să fi ajuns departe. Albert descălecă, renunţa şi el la excursiune: rugă pe Ana să nu spună nimic celor dinainte; aceasta făcu o grimasă de răutate şi de dispreţ.

— C-est idiot, şi mînă-nainte cu necaz.

Albert se uită un moment după ea cu ochii trişti, plini dc o nespusă milă.

Şi porni iute la vale pe dîra proaspătă a scîndurilor.

El se simţea străin în familia lui. Rămas de mic fără mamă, crescuse pînă la paisprezece ani subt îngrijirea unei nemţoaice bătrîne, care-i umpluse capul de biblie şi de literatură romantică. Tată-său, vecinie absorbit de grijile politice, abia îşi lăsa din cînd în cînd mîna indiferentă pe părul blond şi ondulat al acestui copil sfiicios şi-i recomanda întotdeauna, cu acelaşi aer distras, să fie cuminte.

Trei ani de-a rîndul ieşise premiant întîi la liceul „Sfîntu Sava”. Într-o zi, doamna Lambrino îl certă pentru că-l văzuse de mai multe ori stînd de vorbă cu doi băieţi murdari şi sărcăcios îmbrăcaţi — erau cei mai buni prieteni şi camarazi de clasă ai lui Albert. Copilul se făcu roşu şi, strîngînd micii lui pumni într-un spasm de mînie, îi strigă în urechi:

— Nu eşti mama mea, să mă laşi în pace... îmi eşti urîtă, nu te pot suferi. Şă ştii!

Peste-o săptămînă tată-său îl interna într-un colegiu privat la Berlin, unde atrăgea atenţia directorului mai ales asupra caracterului rău al băiatului lui şi se ruga să-l ţie din scurt şi să fie foarte sever cu el. Bietul director, care s-aştepta să aibă de-a face c-un mic animai sălbatic, nu putea să-şi creadă ochilor văzînd cu ce seriozitate s-aşterne pe lucru din prima zi şi cu ce blîn-deţă se poartă băiatul acesta. Din zi în zi aştepta o explozie. Albert se întreba şi el: „Ce-o fi avînd oare omul acesta de se uită aşa curios la mine?” Acolo a terminat liceul cu distincţie şi s-a înscris la Litere. Tată-său îi trimetea cinci sute de lei pe lună. Sta în pensiune la un alămar, Danovski, polonez refugiat, care cunoştea toate ţările Europei şi-i plăcea grozav să povestească istorii extraordinare din viaţa eroilor patriei lui. Acesta avea cinci copii, nevasta-i murise; Miba, fata lui cea mai mare, îngrijea de casă.

În anul al doilea de universitate, Albert zăcu şase săptămîni de tifos. Într-o noapte tresări ca dintr-un vis urît şi deschise ochii mari, speriaţi. Miba veghea la căpătîiul lui.

— Mi-e sete.

Ea-i ridică puţin capul şi-i duse la gură paharul cu limonadă. După aceea îl aşeză binişor, potrivindu-i perna sub cap şi vîrîndu-i plapoma pe sub coaste. El suspină, închise ochii, dar două lăcrimi mari i se iviră pe pleoapele strînse; şi pe cînd Miba i le ştergea încet cu batista, îşi simţi palma strînsă în palma lui arsă...

— Miba, eu n-am avut mamă... vru să mai zică ceva, dar îl înecă plînsul, şi ducînd mîna ei albă la gură, o acoperi de sărutări.

Ea-i şterse lăcrimile, apoi îşi lunecă puţin palma pe fruntea lui înfierbîntată şi-l rugă frumos să tacă, să-nchidă ochii şi să doarmă.

„Mă crede-n delir”, şi-nchizînd ochii, o adoră-n gînd şi-şi umplu viaţa, ca de-o lumină nouă, de bunătatea şi iubirea acestui înger.

Zece zile după asta, era sănătos. Într-o dimineaţă ducîndu-se la universitate, se întîlni cu Miba, ş-amîndoi se opriră în stradă, dar nu se-ntrebară ca alte dăţi: unde te duci? de unde vii?...

El o privi în ochi misterios. Ea zîmbi. Oameni grăbiţi treceau pe lîngă ei.

— Mă iubeşti, Miba?

— Da, de mult...

Şi strîngîndu-şi mînile, se despărţiră, simţind amîn-doi — fără a fi nevoie să şi-o mai spună — că din momentul acela sufletele lor erau legate pentru totdeauna.

În prima duminică, seara, cîţiva studenţi şi cîţiva meseriaşi erau strînşi la Danovski, împrejurul unei mese rotunde. Un samovar fierbea la o parte. Unii beau bere, neobicinuiţi cu ceaiul.

Miba, îmbrăcată în alb, vorbea încet cu două prietine ale ei; din cînd în cînd se scula să-şi servească musafirii. Nu era frumoasă; dar cîtă nevinovăţie, şi bunătate în chipul ei slav, alb, bucălat, cu ochii verzi, cu nasul mic ce-şi rîdica nările în evidenţă deasupra gurii ei cărnoase, cu buza de sus răsfrîntă puţin afară; şi cînd zîmbea, închidea din ochi şi făcea gropiţi drăgălaşe în obraz, în bărbie şi încă una în tîmpla stînga, la coada sprincenei. Era naltă şi bine făcută. Albert o mînca din ochi, ea-i trimetea, pe furiş, cîte-o privire caldă, ca o sărutare. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-şi lănţişoarele cu greutăţi, cîntă cucu de nouă ori.

Danovski-şi luă un aer solemn, clipi din ochi şi, scoţînd din buzunarul vestei două verigi de aur, chemă pe Miba şi pe Albert. Cu barba lui mare, roşcată, avea un aer de preot care oficiază. Toţi se sculară-n picioare. În tăcere, puse-o verigă în degetul Mibei, alta-n degetul lui Albert şi-i binecuvîntă. Amîndoi erau rumeni la faţă şi drăgălaşi în sfiala lor. Cînd le spuse să se îmbrăţişeze, se făcură şi mai rumeni şi mai sfiicioşi, toţi îi priveau cu lăcrimi de bucurie în ochi — cum se vedea că se iubesc şi că aceasta-i prima lor sărutare!

Un student rosti o mică cuvîntare de ocazie. Un cizmar tînăr recită cu glas sonor un fragment liric din Cîntecul clopotului de Schiller. Apoi Miba se aşeză la vechea ei pianină şi-şi arătă talentul în cîteva bucăţi din Chopin şi din Schumann.

După aceea cîntară toţi în cor cîteva cîntece populare.

Şi se retraseră liniştiţi, ca şi cînd ar fi ieşit dintr-un templu, ducînd fiecare în sufletul lui ceva sfînt şi pios, ca un parfum din simplitatea şi farmecul fericirei la care asistase.

Albert venise acum pentru a doua oară în ţară de cînd îl dusese tată-său la Berlin. În casă era privit ca un străin. Logodna lui era o nebunie, o ruşine ş-o ne-norocire-n familie, de care nu trebuia să se mai vorbească. Tată-său îi zicea: „domnule”, şi-l rugase, cît va sta, să-şi ascundă veriga din deget, că „îi face rău”. Albert se supuse, dintr-un sentiment de respect... pentru verigă. Peste un an îşi lua doctoratul. Atunci se va căsători şi va veni în ţară. Tată-său se temea de un proces în viitor. Bătrînii Marcachi muriseră, şi toată averea lor, peste opt sute de mii de franci, îi venea lui Albert, singurul moştenitor. Împreună cu zestrea de la mă-sa, i s-ar fi cuvenit la majoritate o avere de care bunul lui părinte nu se-ndura, nu putea să se despartă pentru nimic în lume. De aceea, în privinţa banilor era de-o delicateţă extremă cu fiu-său. Acum îi da cîte-o mie de lei pe lună. Într-o zi îi spuse că e dispus să-i asigure o sumă îndoită pentru toată viaţa, numai să nu-i vie-n ţară cu nemţoaica. Albert îi răspunse că se va gîndi la aceasta mai tîrziu. Şi tată-său crezu că în cuvintele lui nehotărîte se ascunde un plan, o ameninţare. Era — se vede — subt impresia acestei temeri cînd i-a spus bătrînului Racliş că el nu poate renunţa la restul ce i se mai cuvine după actul dotal, încheiat pe vremuri bune.

Albert îl găsi pe Dan în pădure. Sta jos, cu cei trei ţărani, cari scoseseră din traistă un hărtan de mămăligă ş-un boţ de brînză de oi, ş-înfulicau cu foame, pe cînd caii lor, uşuraţi din jug, ronţăiau cîte-o buruiană și pufăiau cu nările în frunzele uscate de pe jos.

Ţăranul, cînd s-aşază să mănînce, oriunde-ar fi, îşi ia mai întîi căciula din cap şi-şi face cruce, şi orice-ar avea pe suflet, la masă nu se cade să fie supărat; mînia şi necazurile să stea deoparte, cu căciula; el nu mănîncă niciodată culcat sau într-o rînă, ci în capul oaselor, „ca oamenii”, şi e păcat să hulească şi să „spurce sfînta masă” cu vorbe urîte şi cu măscări, pentru că în timpul cît mănîncă el, Maica Domnului în cer stă în genunchi şi se roagă pentru sufletul lui. Dar la glume şi la rîs, e toată dezlegarea: cu cît rîzi mai mult, cu-atît eşti mai bun.

— De, mă Radule, fu să te-ntîlneşti cu naşu-tău pe ziua de azi.

Pe faţa lui Radu erau crestături ca de cuţit, pe unde-i plesnise pielea de cravaşă, şi sîngele de-abia se zbicise.

Acesta îşi înghiţi bucătura şi răspunse cu un fel de ia! plictisit, din git, care nu se poate reprezintă prin scris.

— Auzi, mă, cică era cocoana ministrului aia de căzu după cal...

Dacă n-ar fi fost la mîncare, Radu ar fi spus o vorbă de care-ar fi ţiuit un ceas urechea stîngă a doamnei ministrese.

— Poi de, Toadere, eu stric? spune şi tu...

Dan şi Albert le făcură ţigări, cîte patru de fiecare. Ei voiau să afle dacă întîmplări de acestea lasă mînie mai îndelungată şi vrun gînd de răzbunare, sau se pierd iute în inima largă şi răbdătoare a ţăranului.

— Aş, domnule, zise Toader, înţelegînd întrebarea, cam pe departe, a lui Dan, apoi pe mine acum doi ani nu m-a umplut de sînge, tot aşa, un ciocoi de la Bucureşti, pentru că i-am spus să nu dea în iapă, că-i a făta? Şi astă-vară ne scoboram pe Valea Cerbului, şi era o ploaie... să fi văzut pe cocoana cu fustele-n cap, şi ciocoiul meu nu ţine cărarea? Vru s-o taie mai oblu, ş-o dată-l aud strigînd: „Bade Toadere, bade Toadere...” şedea-n brînci deasupra unei prăpăstii şi tremura ca un căţel rebegit. I-am întins un băţ lung şi l-am tras în sus... să-i fi dat drumu, se ducea, de nu s-alegea nici pulberea. în vale, zic: „Boierule, ţi-aduci aminte amu un an... mă bătuşi pentru că nu te-am lăsat să-mi stîrpeşti iapa?” Da' boieru, şiret, se făcea c-a uitat.

— Aşa-i, Toadere, zise cel de-al treilea, da' iacă, nu-s toţi aşa. Apoi Iftimi a Saftii din Breaza n-a pus foc la casa grecului pentru o palmă?

— Şi l-a băgat la răcoare!...

— Hei, l-a băgat, da' vorba-i, şi-a făcut cheful?...

Şi tustrei îşi făcură cruce — isprăviseră de mîncat.

Albert şi Dan îşi luară ziua bună de la ei şi plecară iute-nainte — li-era foame.

— Ce interesanţi sunt ţăranii noştri, săracii, cînd îi cunoşti de-aproape!

— Tocmai la asta mă gîndeam şi eu, zise Albert, cîte n-ai afla, să stai cu ei de vorbă! Mă mir că literaţii noştri nu se ocupă mai cu dinadinsul... Eu nu cunosc nici-o scriere unde să se arate în adevăr sufletul şi starea ţăranului romîn.

Dan cugeta de mult la un roman tras din viaţa de la ţară. Avea subiectul şi ceva material adunat — luptele şi nenorocirile bunicului său i se desfăşurau adesea în închipuire, ca reminiscenţile vii ale unei drame petrecute subt ochii lui.

Şi mergînd îşi schiţa planul în linii mari, apoi se oprea la cîte-un amănunt, povestea o întîmplare pe care-atunci, în clipa aceea, o urzea în minte, şi se emoţiona ca şi cum ar vede-o. Dar pentru ca să poată scri, îi trebuia linişte şi cel puţin un an de trai între ţărani, în deosebitele părţi ale ţărei, ca să-şi poată da seamă bine de viaţa, obiceiurile, nevoile şi gîndurile lor; pentru că el nu vroia să puie în romanul lui ţărani de ocazie şi de teatru, ca acei pe cari-i scot subpre-fecţii înaintea măriei-sale la zile de paradă, el voia să cerceteze, să afle şi să spuie tot adevărul, toată marea dramă socială care se pregăteşte în întunericul şi mizeria bordeielor, în cari sufăr „cei mai buni şi mai muncitori fraţi ai noştri”. Albert făcu ochii mari; faţa i se luminase ca de-o revelaţie. În urma lor se auzea tărşîitul scîndurilor...

— Văzuşi obrazul lui Radu?

— Da, zise Albert, dînd din cap; e teribil!

Şi amîndoi tăcură, simţind că au aceleaşi gînduri.

VI

Dan se întorcea de la redacţie pe-o căldură tropicală. Zgomotul trăsurilor, strigătele precupeţilor, vorbele trecătorilor pe stradă îi intrau în cap ca-n ceva gol, cu un răsunet neobicinuit. El îşi lăsă gîndurile leneşe să alunece peste impresiile din urmă, neizbutind să le fixeze pe ceva; le simţea jucînd, împrăştiindu-se şi împărechindu-se bizar, ca nişte alice pe-o farfurie care se mişcă: confidenţile lui Albert, logodna cu Miba, raporturile lui curioase cu tată-său i se păreau un roman citit de curînd, în care se amestecau figuri misterioase de conspiratori poloni, faţa tăiată şi plină de sînge a ţăranului Radu, alături de chipul nobil, rumen şi-nveselitor al Anei; şi cele două surori ale lui, cu nedespărţitul unchi, îi reveneau mereu în minte, figurile lor se multiplicau, ca din reflectarea unor oglinzi paralele, şi un sentiment de nelinişte, de osteneală, de apăsare morală îl grăbea spre casă, ca pe-un om care simte că-i vine rău şi se teme să nu cadă-n stradă. Pe drum scoase iar scrisoarea şi citi, cu pofta chinuitoare pe care ne-o dau uneori lucrurile triste şi crude:

„Grecul a murit în postul Sîmpetrului, şi noi stăm cu moşu, Aglaia de astă-iarnă e paralizată şi nu se dă jos din pat...”

Mai citi o dată şi rupse scrisoarea, aruncînd în mersu-i bucăţică cu bucăţică — păreau nişte fluturaşi albi ce-i zboară din palmă şi se aşază osteniţi pe urmele lui. Acum cuvintele din scrisoare i se repetau obsedant în minte... „Grecul a murit...” Şi gîndul că s-ar putea ascunde o crimă subt acest mod brutal de a vesti moartea unui om cu care atîţia ani ai mîncat din acelaşi blid ş-ai dormit în acelaşi pat la început îi licări, şters şi tremurător ca într-o aţipire de somn, apoi i se roti tot mai strîns, tot mai înfierbîntat, pînă ce i se înfipse, ca un piron, în cap, şi-i rămase acolo cu forţa convingătoare a lucrului văzut. Şi pe cînd fantazia lui surescitată cerca să reconstituie drama în crudele ei amănunte, un văl de groază şi de ruşine simţea că se lasă peste cele mai scumpe şi cele mai duioase amintiri ale copilăriei lui.

— Unde mergi, poete, aşa gînditor?

— Domnule Razi... te rog, nu-mi mai zice „poete”.

— De ce?

— Nu-mi place.

Razi îl luase de braţ; mergeau în aceeaşi direcţie. Fusese pe urma lui Dan la Sinaia. Se dusese numai aşa, în primblare. Dar l-a văzut ministrul şi l-a poftit la masă; i-a dat o misiune pe vară, să plece-n Elveţia, pentru a studia organizarea şcoalelor rurale.

— A, miniştri ca Lambrino n-a avut ţara... are să reformeze întregul nostru învăţămînt. Apropo... O domnişoară foarte frumoasă era supărată foc pe-un oarecare domn care-a dezertat de la o excursiune. Tra-ditore, traditore!...

Şi rotunjindu-şi gura pe o pronunţie afectată, declamatoare, îşi înecă vorbele din urmă într-un rîs artificial, din gît, ca şi cum l-ar fi gîdilit cineva la subsuori.

Dan îşi duse palma la gură spre a-şi ascunde un căscat. „Ce rîs nesuferit, şi cum mă anosteşte omul ăsta!” gîndi el.

— Nu pleci nicăiri vara asta?

— Nu.

Dan simţea că se prosteşte, că i se strînge mintea, ca un arici speriat, în faţa omului acestuia care-l ţinea de braţ cu o intimitate exasperantă.

Fecior de bani gata, Mitică Razi trecuse prin şcoală şi prin lume dus de mînă, ca un copil, de averea şi influenţa lui tată-său. Pînă la vîrsta de treizeci şi cinci de ani nu era cunoscut decît ca „băiatul lui Iorgu Razi”, un bătrîn moşier, senator sub toate guvernele, vestit prin maniile lui de „cultivator agricol occidental”. În toţi anii venea la moşie cu cîte o idee nouă din străinătate: schimba epocele semănăturilor, săpa de-a lungul ogoarelor canale de irigaţie, şi în urmă făcea sondaje zadarnice pentru a da de-un izvor mare, ce trebuia să fie undeva ascuns pe moşia lui; încerca fel de fel de culturi nepotrivite cu clima şi locurile noastre, aducea guano pentru îngrăşarea pămîntului, maşini electrice pentru a precipita fecundarea seminţi-lor. Zăpăcit de minunile văzute pe la expoziţii, ori trîmbiţate prin reclame, în tot timpul cît sta la ţară nu făcea decît experienţe: planta pomi cari se uscau, punea seminţi cari nu răsăreau, construia coteţe sistematice, în cari păsările slăbeau şi mureau sistematic; ş-avea o credinţă de maniac în tot ce e maşină: maşini de clocit ouăle, de ales untul, şi ce triumf, ce fericire pe el cînd, după două mii de ouă pierdute, găsi o dată în cuveoză zece puişori de găină piuind somnoroşi sub tuleiele lor umede: pasemite, i se făcuse milă de ei babei din curte şi, luînd zece pui de sub cloşcă, îi pusese pe-ascuns în „afurisita aia de maşină”.

Dar de la o vreme cultura asta sistematică îl înglodase cam rău în datorii. Boierul se luă pe gînduri.

— Mitică dragă, ia să te mai laşi de cavalcade. Sunt şase ani de cînd ai venit din străinătate. Eşti „doctor în ştiinţile politice”. Apucă-te şi tu de-o treabă, că nu mai merge, fătul meu. Ţăranii s-au ticăloşit, îmi strică tot, mă fură, nu mă mai ascultă, stăm rău, cît se poate de rău.

Şi Mitică se gîndi la o însurătoare bună. „A se însura bine” înseamnă şi astăzi, ca ş-atunci, a lua zestre mare. Era băiat nostim, vedea asta după impresia ce făcea prin baluri. Îşi susţinu încă vro trei ani toate aparenţile de om bogat. Trăia din reputaţia şi creditul ce mai rămîne cîtva timp pe urma unei averi pierdute. Aşa lasă toate incendiile mari, după ce se stîng, o provizie de căldură ascunsă, de care multă vreme mai f umegă zidurile arse.

Doamna Azpasia de Mavrichi, peţitoare nobilă, după multe încercări infructuoase, i-a spus şi ea într-o zi: — E greu, domnule Razi, vezi d-ta, boierimea noastră a scăpătat, azi negustorimea se ridică în locul aristocraţiei. Şi negustorul, cînd îi vorba să-şi mărite fata, întreabă de ginere ca de-o marfă: de unde-i, şi cît produce, şi ce profit poate să-i aducă. Trebuie neapărat să iei o slujbă, să te-alegi un deputat, ceva, altfel nu putem face nimic.

Fără a părăsi clubul, teatrurile şi felul lui de viaţă falşă, Mitică începu să se gîndească la o carieră. N-a-vea nici o pregătire, şi munca-i făcea oroare. În şcoală nu se distinsese decît ca un bun colector de timbre. E acesta un talent care să-ţi poată servi la ceva în viaţă? Se întreba şi el, în neştiinţă de altă aptitudine pe care să şi-o fi descoperit pînă la vîrsta asta de treizeci şi cinci de ani. Dar dac-ar face o colecţie din toate articolele de gazetă cari laudă pe capul statului?... Ce de discursuri, pe la inaugurări, pe la parăzi şi solemnităţi oficiale! Din toate banalităţile astea oare nu s-ar putea scoate ceva?... A muncit bietul Razi. Şi peste doi ani apărea un volum elegant, intituat O pagina de istorie contimporana, studii istorice de „De-metrie Razi”, diplomat în ştiinţele politice de la Paris, Imediat i s-a dat medalia „Bene-merenti“ clasa-ntîi, pentru „scrierile sale literare“. În bugetul anului următor i s-a înfiinţat postul de „inspector al monumentelor istorice”, pe care-l ocupa cu toată cinstea şi demnitatea ce trebuie să aibă un autor de studii istorice. Erau trei ani de atunci şi se găsea tot în vînătoare de zestre. Vezi că şi pretenţiile lui crescuseră acum din cale-afară.

— Ce, aicea stai?

— Da, răspunse Dan, c-un aer bolnav, trăgîndu-şi mîna de sub braţul lui Razi.

Acesta-l luă amical de mînă.

— Cum arzi! Ar trebui să iei ceva... un gram de chinină. Se vede şi după faţă... Apropo, o să te rog ceva, domnule Dan: eu am scos luna trecută o broşură, Regenerarea Romîniei, nu ştiu dac-ai văzut-o, o să ţi-o trimet, aş dori mult să am părerea dumitale... cîteva rînduri. Ce zici, se poate?

— Bine, domnule Razi, trimete-mi-o.

Dan, de cîte ori se simţea aşa abătut, se culca; la el depresiunile morale erau adesea însoţite de simptome de friguri: aceeaşi slăbiciune de nervi şi osteneală fizică, aceeaşi tînjire generală, şi furnicări ca de ace îi făceau dureri pe la încheieturi, îi amorţeau braţele şi-i muiau picioarele. Cînd se lungi în pat, închise ochii: o dulce odihnă, o pace binefăcătoare se lăsa asupra lui... Cîţi oameni trudiţi, bolnavi, cari n-au un pat, cari n-au voia să se culce la vremea asta! Şi-n mintea lui se desfăşurau tablouri: ogoare imense, lanuri de grîu şi mii de secerători cu capetele-n soare, cu piepturile goale, storcind bogăţiile pămîntului cu mînile lor pîr-lite şi zgîriete. Apoi vedea un lung convoi de soldaţi cu raniţile-n spate şi puştile pe umăr, trecînd în toiul căldurei, albiţi de praf şi rupţi de osteneală. Cît n-ar da un, nefericit de aceştia pe-un ceas de umbră şi de odihnă!

Gîndul că el e liber îi răsări cu strălucirea vie, fulgerătoare a unei revelaţii, şi se simţi recreat ca de-un curent răcoritor. Da, era liber, nu datora nimănui nimic, nu depindea de nimeni. Munca lui era uşoară şi cîştiga foarte mult. Bietul tată-său scria toată ziua la primărie pentr-o sută cinzeci de lei pe lună, şi ce viaţă umilită, ce greutăţi şi nevoi, cari nu se mai isprăveau!... N-avea nimic de zis în contra soartei lui. Atîţia băieţi cu cari-nvăţase în şcoală au ajuns rău de tot: Duţu-lescu s-a făcut frate la schitul de la Durău, Macovei — un actoraş de provincie; Nedelcu s-a ales un pungaş de rînd, acela de cînd era în şcoală fura de stingea cînd intra într-o băcănie; pe unii i-a stricat beţia, pe alţii lenea. Şi chiar dacă sunt cîţiva cari din punctul de vedere material au ajuns mai bine, dar nu e nimeni care să se fi distins prin ceva, ca să-l ştie lumea; pe cînd el — slavă Domnului — trăieşte între cei mai inteligenţi tineri din ţară, şi-a făcut un nume destul de cunoscut numai prin munca şi meritele lui, neajutat de nimeni; cîteva poezii au fost foarte bine primite şi i-au marcat deja un loc printre tinerii de talent. Începea să se găsească fericit. Cînd se gîndea c-ar fi putut rămînea toată viaţa un biet scriitoraş ca tată-său, într-un orăşel de provincie, simţea un fior analog cu acel pe care ni-l dă deşteptarea dintr-un vis urît; i se părea că trecuse pe lîngă o prăpastie pe care n-a fost văzut-o atunci, şi numai acum, cînd se uita în urmă, îşi da seamă de primejdia din care a scăpat ca prin urechile acului; un sentiment de lumină şi de siguranţă îi însenina viaţa. Apoi, un moment de neclintire... gîndurile lui parcă se opriră pe loc, ca şi cînd ar fi aşteptat ceva: în sufletul lui astfel pregătit, ca într-o linişte evlavioasă de templu, apăru, cu strălucirea fantastică a unui planet nou, Ana. Ş-atunci, printr-un fel de conştiinţă retrospectivă, văzu că ea era de mult acolo. Da, acum îşi aducea bine-aminte: îndărătul celor mai triste şi mai întunecate gînduri, el simţise întotdeauna vibrînd ceva luminos, şi cald, şi binefăcător, ca o mijire albă de soare într-un cer închis, acoperit de nori.

Acum o vedea bine. În ochii ei dulci tremura ceva din propriul lui suflet; erau atîtea gînduri semănate de el, ca nişte flori din altă climă, într-un pămînt rebel, şi toate răsărise... Mintea lui aluneca în urmă ca pe o proiecţie de lumină, căutînd paşii, atitudinile, privirile, sunetul glasului ei, atîtea licăriri de-o misterioasă fericire, ce l-au făcut adesea să simtă trecerea unui farmec necunoscut, a unei suflări nouă de viaţă peste inima lui ostenită, şi zile întregi să rămîie visător.

El, pe catedră, explică o lecţie de psihologie. Ea, cu coatele pe bancă, se uită ţintă-n ochii lui ş-ascultă. Din cînd în cînd privirea ei inteligentă parcă s-aprinde de căldura frazelor lui, faţa i se luminează; o vede gesti-culînd cu ochii ei limpezi şi vioi proprieîe lui gînduri, şi setea ei de a-l asculta îl animează, dă minţii şi glasului lui o elasticitate ş-o vibrare particulară. El însuşi se miră de lumina asta nepbicinuită ce i se face în cap; cu o emanaţiune de putere uimitoare ea îi trimete, din ochii ei fascinatori, o acuitate de simţuri, o dilatare inexplicabilă a minţii, una din acele aprinderi şi clarificări repezi a tuturor gîndurilor pe care se zice c-o dă prima beţie de eter. E scăpărarea a două suflete emoţionate, misterioasa întîlnire a două raze de simpatie, forţa nouă pe care o descarcă întotdeauna căderea pe acelaşi ritm şi perfecta armonizare de vibraţii a două unde de energie, de viaţă.

Şi Dan avea atunci conştiinţa exactă a unui inestri-cabil echilibru de puteri intelectuale, se dedubla clar: în fuga vorbirii îşi vedea gîndurile înainte de a le rosti, cum răsar şi se înşiră, legîndu-se, urzind cuvintele şi construindu-se-n fraze, îşi da seama în acelaşi timp de sonoritatea şi modulaţiile glasului, de expresia figurei, de cumpătarea gestului şi de efectul fiecărei fraze: atîtea percepţii multiple ale momentului îşi găseau în el răsunetul şi atenţia cuvenită. îndărătul gîndurilor pe cari le spunea tare, un alt rînd de gînduri se ridicau, şi el parcă le auzea cum îi şoptesc mereu: „Vezi tu ce jocuri curioase de umbră şi de lumină trec pe faţa ei albă şi-n ochii ei albaştri, o vezi cum te-ascultă de cuminte şi cum te-nţelege? în momentul acesta ea te iubeşte, fără să ştie: vorbele tale intră şi se aşaza în sufletul ei ca un ferment de lumină; acum dorm în ea, la sunetul glasului tău, toate impresiile din lu-mea-n care-şi poartă rochiile de mătase şi micile ei vanităţi şi cochetării; nu te vede decît pe tine; ea te cugetă, şi tot sufletul ei se pierde într-al tău...”

Apoi o vede pe stradă, la braţul unchiului ei Pe-ruianu. Privirile lor se întîlnesc într-un salut jenat şi parcă-şi spun ceva pe fugă. Îşi întoarce capul după ea, ca după o nălucire dintr-o altă lume ce-a trecut o clipă pe dinaintea lui, ca să-i dea prilej de visuri dulci şi zădarnice...

Ce figură ursuză şi posomorîtă are Peruianu! Şi mereu o vede cu el la primblare. Cum e cu putinţă să s-apropie şi să meargă alături două fiinţi atît de monstruos deosebite!

E la Ateneu; prima lui conferinţă, sala geme de lume, se suie la tribună emoţionat, o salvă de aplauze îl întîmpină; privirea lui o caută în mulţime, o vede lingă tată-său, ochii lor se salută şi ea-i trimete un zîmbet discret de prietenie şi de încurajare. Vorbeşte despre: Iubirea în poezia populară. Glasul lui e cald, sonor, gestul liniştit, fraza corectă şi sigură. Publicul îl aplaudă des. El simte în sală un curent simpatic care-i aţîţă verva. Uneori aplauzele îl fac să se oprească; ş-atunci, drept, cu un surîs copilăresc se uită în ochii ei umezi, scăpărători de bucurie, ca şi cînd de-acolo ar sorbi toată puterea şi entuziasmul talentului lui. Ea rîde, ca prin vis, şi bate din palme... Şi la ieşire-l aşteaptă-n uşă.

— Ce frumos ai vorbit, domnule Dan!...

Şi el duce în sufletul lui răsunetul acestor cuvinte şi umbra dulce a chipului ei, din care se exală un parfum de fericire peste toate impresiile şi gîndurile lui...

— Intră!

Şi se sculă, puţin necăjit, ca şi cum l-ar fi deşteptat dintr-un vis frumos.

Dar cînd văzu pe Albert, se bucură; simţi în odaia lui ceva din prezenţa Anei.

O... şi fără asta, Dan îl iubea, de cînd era în secretele vieţii lui intime.

Albert venise în ziua aceea de la Sinaia, îl căutase pe la redacţie; pleca la Berlin, de unde nu va mai veni în ţară — dacă va fi să mai vie — decît cu Miba lui.

Apoi, după o mică ezitare şi plecîndu-şi ochii distraşi pe un calendar, zise, ca-n treacăt:

— Ştii că şi Ana se mărită...

— Da? Cu cine? şi Dan înţelese de ce nu se uită Albert la dînsul.

— Cu Drăghici.

Şi, ca şi cum ar fi simţit în tăcerea lui Dan sfărî-marea unei iluzii, începu să-i spuie, tot cu ochii pe că-lindar, cît de uşoară şi de frivolă i s-a părut lui Ana, cum a primit de iute propunerea lui Drăghici, pe care cu două zile înainte îl găsea asomant şi nesuferit, cum numai faptul că acesta e bogat, graţie falimentelor lui tată-său... Şi se opri, lăsîndu-şi fraza neisprăvită; făcu un gest de silă şi de dizgust. Dan era liniştit: acum putea să-l privească-n faţă.

— Cînd pleci?

— Deseară, şi tocmai voiam să te rog... să prînzim

împreună...

— Cum nu! Cu cea mai mare plăcere. Ş-am să te petrec şi la gară...

Dan simţi că pronunţase prea tare vorbele din urmă. Neliniştea, nevoia de a se mişca îl făcu să se uite la ceas: era aproape vremea mesei. Ieşiră, jenaţi că nu mai găsesc nimic să-şi spună, simţind că amîndoi se gîndesc la acelaşi lucru, de care se păzeau să vorbească: Albert, din discreţie, Dan, din mîndrie.

VII

Drăghici era fiul unui toptangiu de pînzeturi, Hagi Epachi din Iaşi, care-n adevăr dăduse două falimente, dar nu aşa mari după cum se zicea: tot să-i fi rămas bătrînului, din atîta zdruncen, zece mii de lire turceşti, că el aşa-şi socotea paralele; acum se retrăsese la moşia lui în judeţul Vaslui, îşi măritase fetele, una după un doctor, alta după un avocat din Roman, băiatul îi ieşise printre cei dintîi din şcoala militară, bătrînul îi trimetea patru sute de lei pe lună, ca să aibă Nunuţul lui cu ce-şi ţinea „grantu” în lumea nobilă în care trăia.

Locotenentul era bine făcut, frumos, totdeauna vesel, excelent conducător de cotilioane, trecea de foarte bogat, croitorii îi făceau haine pe datorie, superiorii îl ocroteau, camarazii îl găseau de spirit, cocoanele începeau să rîdă cît îl vedeau. Era în garnizoană la Bucureşti. De trei săptămîni venise la Sinaia în congediu. Cu doamna Lambrino se cunoştea de mult. Într-o zi îi spuse, între două glume, că e pe tabloul de înaintare, ş-o vorbă a domnului Lambrino i-ar pune imediat a treia tresă la chipiu. Ea îl tachina:

— Eşti prea tînăr, dac-ai fi încai însurat. Am auzit că ministrul va înainta întîi pe cei însuraţi. Însoară-te, domnule Drăghici, dacă eşti nerăbdător să-ţi vezi tresa.

— Da’ cu cine? Spune-mi d-ta cu cine...

— Caută...

Şi Drăghici crezu c-a înţeles. Din ziua aceea Ana deveni punctul de asediu ai viitorului căpitan. Ea nu pricepea. Dimineaţa, cum se da jos în grădină, n-apuca să facă zece paşi, şi tunica roşie îi apărea ca din pă-mînt. Era o adevărată obsesiune, de care fetele — orieît s-ar plînge ele — sunt totdeauna bucuroase. (Mi-a spus o fată lucrul acesta, şi eu am crezut-o.)

In ultima excursiune, de la care au dezertat Dan şi Albert, Drăghici băgă de seamă că de multe ori doamna Lambrino îşi găsea de vorbă cu soţul ei şi cu Peruianu, şi el rămînea ceva mai în urmă cu Ana. „Se vede cît de colo că e înadins, gîndi el, ca să ne vorbim în răgaz. Trebuie să încetez cu glumele şi să-mi iau un aer mai serios”...

E curios cum găsesc oamenii ruşine pentr-o mulţime de lucruri absolut inocente, şi-n schimb spun atîtea ne-cuviinţi cu cea mai perfectă linişte şi fără să se poată zice că nu sunt binecrescuţi, în înţelesul de salon al cu-vîntului. E o politeţă, întotdeauna bine primită, să spui unei femei cinstite că are piciorul excepţional de mic, că-i şade foarte bine decoltată, ca te miri cum soţul ei se-ndură să plece pentr-o săptămînă de lîngă ea, ş-o lasă să vie singură la bal... La teatru eşti în cel mai riguros bonton să te uiţi cu binoclu la braţele goale şi pieptul desfăcut al doamnelor, cari găsesc că tot pielea pudrată e cel mai elegant corsaj. Şi la băi de mare eşti un ursuz ş-un răucrescut dacă nu vii să priveşti în fiecare zi unde se scaldă „naiadele”. Vorbeşti c-o domnişoară de-abia scăpată din pension; şi cu chip că eşti hazliu, îi spui o mulţime de... grosolănii fine, ea rîde şi te găseşte nostim. Ia încearcă, presupuind că-ţi e dragă şi c-ai vedea posibilitatea să-i placi şi tu ei, încearcă să-i faci această întrebare francă şi absolut inocentă: „Domnişoară, pot să spun părinţilor d-voastră că vă iubesc?...”

Ce neruşinare! Copila se va rumeni toată. Vei fi tratat ca un nebun. Minune, dacă ea nu va spune părinţilor să te dea afară. E, pe cît se vede, ceva mai adîncă decît o simplă glumă anecdota pudicului june care, surprins în cămaşă de noapte, se descopere tot, ca să-şi ascundă gîtul, cerîndu-şi scuze, dezolat că-l găseşti fără cravată.

Gînduri de acestea îi treceau vag şi lui Drăghici prin minte; dar nu se oprea mai cu dinadinsul asupra lor şi nu se hotăra la o întrebare desluşită şi francă din două puncte de vedere: întîi, ca toţi tinerii cari se cred irezistibili, era sigur că Ana îl iubeşte, şi n-avea nici un zor să-i ceară un răspuns pe care îl ştia mai dinainte; ş-al doilea... al doilea, ţinea, şi el, mai mult la cravată.

Tăcu un moment şi încercă să-şi ia un aer melancolic; dar lucrul era aşa de nepotrivit cu firea lui veselă, că renunţă numaidecît. Şi-ncepu a rîde mai dinainte de comica istorie pe care avea s-o spuie:

— Cunoaşteţi pe doamna Guran, a colonelului?... Soldatul meu a fost ordonanţă la d-nul colonel. Cică i-o comedie cînd pleacă la un bal: aţi văzut ce groasă e, că nu-ncape pe uşă; în ziua aceea nu mănîncă nimic, şi cînd se-mbracă, pune doi soldaţi să-i strîngă corsetul, cică-ntind de şnururi, bieţii soldaţi, de le iese sufletul, şi ea-i ocărăşte şi-i bate de necaz; şi-ntr-o seară, tocmai cînd era mai furioasă că nu-şi putea realiza talia „de silfidă”, iaca vine şi colonelul, în ţinută de bal, cu decoraţiile pe piept, să vadă ce s-a întîmplat de zăboveşte atîta, şi cum îi el tacticos şi moale: „Cică, lasă-te mai slobod, soro, că iar o să-ţi vie stenahorie, ca la palat...” Dar ea o dată s-a repezit ca o leoaică şi, nici una, nici două, jap o palmă preaiubitului soţior... şi unde se-ncinge o bătaie, cică ţipa doamna şi striga ca din gură de şarpe: „Săriţi că mă omoară, Ioane, Achime, puneţi mina, mizerabililor; da’ soldaţii: „Nu putem, coconiţă, că ne trimete la ocnă pe viaţă! Cum să ne atingem noi de d-nu colonel!...”

Şi Drăghici îşi ilustra naraţiunea cu gesturi, strîm-bături şi schimbări de glas caraghioase.

Ana rîdea mai mult de schimele lui decît de ce spunea. Şi apoi, la vîrsta ei e aşa de ieftin rîsul!... Dar, încurajat de succes, locotenentul începea să aibă haz în adevăr. Ştia atîtea istorii, şi le spunea cu dichisul lor şi cu oarecari aptitudini de ventriloc. De la veselia asta trebuie să recunoaştem că e cam greu să treci la o declaraţie de amor. Dar e şi acesta un mijloc de a seduce: rîsul e o creştere de energie, şi ori de unde ne-ar veni, îl plătim cu un echivalent din simpatia noastră. Toţi comicii sunt iubiţi.

La întoarcere, şcoborau pe jos; pe la cîte un lunecuş mai repede, el vroia s-o ajute, îi oferea braţul; ea refuza, c-un zîmbet de voinicie care sfidează. Acum erau înaintea celorlalţi; soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau, se întindeau în sus ca nişte braţe nerăbdătoare să-l apuce; pădurile, munţii respirau o dulce linişte de seară. Ana se gîndea vag la privelişti de mare, la asfinţituri de soare citite prin cărţi, la melodii blînde, somnoroase, la depărtări nelămurite, la nimic... Ceva din umbra şi lenea apusului părea că-i şterge, îi topeşte conturul lucrurilor închipuite, şi gîndurile-ncep sa doarmă.

Locotenentul povestea mereu; rîdea — să leşine — de pretenţiile la frumuseţă şi de aerele şi gătelile doamnei Velisar. La un bal, astă-iarnă, îi cade o jaretieră, şi în focul valsului nu bagă de seamă; un tînăr o ia ş-o strînge frumuşel în buzunar; după ce se isprăveşte valsul, o vede un moment singţiră deoparte şi se apropie de ea, cam jenat; da' ea, tare:

— Ştiu ce vrei să-mi spui, mă adori...

— Nu, doamnă, v-aţi pierdut asta, zice tînărul naiv, dîndu-i jaretiera.

Şi Drăghici rîdea, rîdea de se prăpădea.

— Eşti un răutăcios, zise Ana distrasă, fără să ştie bine ce-i spusese acum în urmă şi rezumîndu-şi în aceste cuvinte mai mult impresia ei generală asupra atîtor palavre, cari-ncepeau s-o ostenească.

Locotenentul crezu că e cea mai bună ocazie să vorbească de el, de copilăria, de viaţa, de cum e firea lui. El, răutăcios? şi-i părea aşa de bine de epitetul acesta spus de Ana, că-l repeta mereu, prefăcîndu-se că protestează — el, răutăcios? dar tocmai c-avea inima prea bună.. şi-şi aducea aminte de o mulţime de neajunsuri şi supărări provenite numai din această prea mare, nefericită bunătate a inimii lui; şi trăncănea-nainte, cu acea exasperantă vervă şi uitare de sine a oamenilor bolnavi de limbuţie cari se îmbată vorbind, şi nici nu vor să mai ştie dacă-i asculţi sau nu.

A treia zi pleca la Bucureşti. Ş-atunci, în tren, îi spuse lui Albert, care nu era să se mai întoarcă la Sinaia, că e pe cale de a se rudi cu el, că domnişoara Racliş era de mult visul lui, că, în sfîrşit, s-au înţeles, şi numai doamnei Lambrino datoreşte această fericire; merge la Bucureşti să vadă pe d-nu Racliş şi să hotărască nunta, cît de curînd. Pentru Albert era neaşteptat, aproape de necrezut lucrul acesta. Şi nu-şi da seamă nici el pentru ce, ascultîndu-l, i se părea falsă toată bucuria şi expansiunea omului acestuia. Dar — fie sila de a-şi opri gîndurile la ceva cu totul displăcut, fie lipsa de o mai adîncă înţelegere a lucrurilor ş-a oamenilor — Albert sfîrşi prin a crede. După ce i-a spus lui Dan, i-a părut rău imediat, ar fi vrut să mai aducă vorba despre asta, şi tot timpul cît a mai stat cu el la birt, la gară, a fost mereu sub apăsarea acestui gînd.

Întîmplarea făcu ca tînărul Drăghici, înainte de a da ochi cu Racliş, să se-ntîlnească cu doamna Aspazia de Mavrichi, amica şi consiliera intimă a tuturor candidaţilor de-nsurătoare cari fac parte din societate. Cu-vîntul acesta are încă o însemnare de castă între oamenii cu pretenţii de nobleţă: ca să faci parte din „societate”, ţi se cer mai multe condiţii, între cari două par a fi mai de căpetenie: întîi, să n-ai nevoie să munceşti ca să-ţi cîştigi viaţa (munca e o înjosire); ş-al doilea, să cheltuieşti mai mult decît ai.

Drăghici vru să facă pe misteriosul, dar cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-şi pune capul că e ceva la mijloc... Şi tînărul îi spuse tot, se deschise ca o carte subt ochii mici, şireţi şi iscoditori ai doamnei de Mavrichi.

— Cîtă zestre crezi că poate să-ţi dea?

— Ca şi lui Lambrino — trei sute de mii...

— Cu patruzeci de mii te mulţumeşti? Atîta are.

Şi Drăghici boldi ochii mari.

Atunci Aspazia îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliş, cum îşi desface ultima rămăşiţă din avere ca să-şi plătească datoriile, şi-i lămurea cu cifre exacte, ca şi cînd ar fi fost de faţă la răfuiala financiară dintre Racliş şi Lambrino.

— A, înţeleg, dacă ţi-e dragă fata, felicitările mele. Un lucru să ştii însă: că Ana costă scump, costă foarte scump... să-ţi spun eu cum a fost crescută, şi risipa pe care a văzut-o-n casa lor. Ea nu ştie ce-i banul.

— Dacă-i aşa...

Şi Drăghici nu s-a mai întors la Sinaia.

VIII

Dan se sculă de dimineaţă, hotărît să stea în casă toată ziua şi să scrie. De mult nu mai scrisese versuri, şi parcă-l apucase dorul, ca de-o fiinţă iubită, de-un vers cald, puternic şi sonor, în ritmul căruia să simtă bătăile propriei lui inimi. Era duminică, şi-i era dragă odăiţa asta curată şi liniştită, în care se mutase numai de două zile; era o casă albă, veche şi simplă, în mijlocul unei curţi largi, cu tufe mari de soc şi de lilieci în faţă, şi-n fund copaci bătrîni; şi era toamnă, şi frunzele îngălbenite, cari se scuturau cu un fior misterios de regret, aveau ceva din melancolia sufletului lui.

Dan ridică transparentul. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie, ş-un miros plăcut de cîmp şi de pădure udă îl izbi în faţă.

„Totuşi, e dulce viaţa”, gîndi el, şi-n răcoarea şi parfumul sănătos al acestei dimineţi de toamnă simţi ca soarbe ceva din copilăria lui. Întocmai aşa miroseau dimineţile la Bîrlad, pe la culesul viilor, cînd plecau duminica cu toţii la Crîng. Ş-un dor nemărginit îl ducea cătră acele vremi triste şi totuşi de un aspect fermecător acum, privite din depărtare. În mintea lui se lămurea ca-ntr-un tablou căsuţa din Cotu-Negru, tot aşa albă şi veche, într-o curte mare şi cu livadă-n fund...

Desigur, e un ritm în viaţa asta, e o putere ascunsă, neînţeleasă încă, ce face să revie periodic, subt ochii noştri, priveliştile de-odinioară, reînchegînd, pentr-o clipă, o lume întreagă dispărută; de-aici vine că noi avem uneori conştiinţa c-am mai trecut cîndva, demult, prin nişte împrejurări identice cu acelea în cari ne aflăm şi c-am auzit ş-atunci aceleaşi vorbe, spuse cu acelaşi ton, de aceiaşi oameni, ca şi ciţm complexul de senzaţii actuale ar deştepta din adîncimile unei vieţi anterioare un ecou depărtat, o stranie fulgerare de reminiscenţă, care ne face să ne-ntrebăm, uimiţi: „Oare unde am mai văzut eu toate astea, cînd am mai auzit eu perfect aceste cuvinte ş-am simţit întocmai tot ce simt în clipa asta?”

Ce rău îmi pare că nu mi-am însemnat...

Dan ridică ochii şi rămase înmărmurit. La casa din faţă, în pervazul unei ferestre deschise, Ana sta în picioare şi se uita la el. Ea-şi înclină capul c-un zîmbet. El se roşi... a salutat oare? şi mai dete o dată din cap, zăpăcit, neîndrăznind s-o privească, neputînd să-şi ia ochii de la acea dulce, ameţitoare, fascinantă apariţiune.

O, acum înţelegea de ce-l atrăsese cu atîta farmec şi de underi venea acel sentiment vag, neobicinuit, ca o presimţire de fericire, pe care-l avea în căsuţa asta cu lilieci Ia poartă! Ochii Anei, peste aceşti lilieci, bateau în fereastra lui, ca o rază de soare în odaia unui bolnav.

Dar... aici şedea ea? Când se mutase? Casa lor era în Calea Victoriei. De ce nu se mai duce de la fereastră?... Parc-a mai slăbit; se uită-n stradă. Ce-o fi gîndind?...

O trăsura se oprise la poartă. Ana se pleacă, face-un semn şi dispare.

Cine-o fi venit? Cu liliecii ăştia, nu se mai poate vedea nimic în stradă...

Ea se mai iveşte o clipă, cu pălăria-n cap, îi arunc-o privire neînţeleasă, parc-a vrut să spună ceva, parcă i-a aratât ceva, o carte...

Dan, gînditor, ascultă huruitul trăsurei cum se depărtează, s-amestecă cu alte zgomote, se stînge; de mult nu se mai auzea, şi lui i se părea că tot îl mai aude.

Îşi punea o mulţime de-ntrebări, şi s-adîncea în presupuneri. Ce se mai întîmplase de-atunci? Ce-a fost zvonul de astă-vară, ş-apoi deodată nu s-a mai auzit nimic?... A, lui nu i-a părut rău cînd i-a spus Albert... Dar l-a suprins, fireşte. Ea să fi iubit pe Drăghici? Prea bine... dar atunci n-ar mai fi fost Ana pe care-o ştia el. Ar fi fost o Ană cochetă, frivolă, nesimţitoare... foarte potrivită pentru un Drăghici... atît mai bine că se întîlnesc în drumul vieţii. Ana lui? O, aceasta nu era o fiinţă de rînd, era un suflet mare, care înţelegea lumea şi viaţa aşa cum le-nţelegea el, care l-ar însufleţi la fapte mari şi l-ar susţinea, ca o providenţă, în toate gîndurile şi luptele lui — o fiinţă blînda, superioară, făcută pentru iubire şi pentru jertfă. Era şi frumoasă, căci ce e frumuseţa dacă nu expresia şi întruparea exterioară a bunătăţii, a puterei şi armoniei dinlăuntru? Da... i se păruse adesea că-n ochii aceia albaştri şi limpezi, ca un cer frumos de primăvară, întrevede un suflet care l-ar înţelege, copilăros, întunecat încă de miei vanităţi moştenite, dar cald, pasionat de lumină, însetat, parcă, de o viaţă nouă. De multe ori credea ca surprinde pe figura aceea dulce, atentivă, un reflex de entuziasm, ca o tremurare a propriilor lui visuri... Şi atunci mintea lui o chema, o chema adînc, hipnotic. Şi se ducea cu ea în singurătăţi... ba nu, în lume, în agitaţiile vieţei, unde se cere forţă şi voinţă, unde bunătatea şi simpatia noastră are un scop ş-un cîmp larg de desfăşurare, unde sunt atîtea răni de vindecat şi lacrimi de şters şi unde omul simte pururea că ăre pentru ce trăi; şi amîndoi luptau, se îndemnau la muncă, îşi aduceau partea lor de energie în marea şi generoasa frământare a vieţii, vibrau de durerile altora, şi cu cît sufereau mai mult, cu atît se iubeau şi se admirau unul pe altul, pentru că adevărata iubire, vecinie tînără şi inalterabilă, nu trăieşte decît din admiraţie.

Altădată i se părea rece, mîndră de frumuseţa şi de rochiile ei, ş-atunci îşi aducea aminte de lumea deşartă în care trăia închisă, de viaţa ei artificială, de preju-diţiile şi vanităţile ereditare de cari nu se mai putea desface, pentru că erau în sîngele ei. Simţea o depărtare enormă: altă fire, altă creştere, cu totul alte gîn-duri... Ş-apoi, ea e bogată. Cum de nu cugetase el la lucrul acesta mai întîi!...

Dan se mai uită mult la fereastra deschisă; dar ni-mic nu se mai arăta în golul negru şi trist al acelei odăi, în care de aci înainte aveau să locuiască cele mai pasionate gînduri ale singurătăţii lui.

Luă o carte, citi de cîteva ori aceeaşi pagina ş-o lăsă. Se aşeză la masă şi-şi deschise caietul de versuri, vechiul lui caiet cu colţurile-ndoite, ale cărui scoarţe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopţi de neodihnă, momente de discurajare, cînd, după ceasuri de munca, adesea stearpă, ostenit ca de-o luptă c-un vrăjmaş invizibil, îşi lăsa caietul pe flacăra luminării şi, întorcîndu-se cu faţa la părete, îşi continua, în întuneric, involuntar, căutarea unei forme ce i se părea c-o prinde, amăgitoare ca o himeră, vecinica alergare a minţii chinuite de setea perfecţiunei. Dan nu era poet. îi lipsea zborul, spontaneitatea, topirea şi turnarea repede a emoţiunei în tiparul limbei; îi lipsea — vedea el bine — acea fluiditate de gînduri ce par a-şi nimeri dintr-o dată forma proprie, fraza clară, cu sensul, ritmul şi sonorităţile cerute, cuvîntul predestinat, fix şi etern ca un adevăr. La el versul se urzea încet, c-o migăleălă penibilă, c-o tortură de minte adesea exasperantă; şi gîndirea lui se resimţea de această stoarcere dureroasă, purta, parcă, semnele forcepsului, marca unei scîrşniri, a unui chin de facere. Versul era corect, supărător de corect, de o limpeziciune de cristal, dar focul, emoţiunea, care se toarnă deodată ca bronzul cît e fluid, lipsea mai din toate poeziile lui. Şi totuşi avea ceva curios de atrăgător aceste poezii în strălucirea lor rece de lună; te puneau pe gînduri ca o marmură antică, cum zicea Graur adesea, vorbind cu o prietenească admiraţie despre severitatea de factură şi tăietura sculpturală a versurilor lui Dan. El se deosebise, de cînd era în şcoală, printr-o neobicinuită sobrietate şi preciziune de stil; era în clasa a patra gimnazială cînd profesorul de romîneşte, care nu prea avea obiceiul să citească lucrările şcolarilor, i-a scris pe compoziţie: „Foarte fru-moasă, dar de unde-ai copiat-o?” Nici nu se putea un elogiu mai mare.

Citise mult şi cu pasiune. Admiraţia aproape extatică de care îl umpleau operile marilor maeştri, ce i se înfăţişau ca nişte zei dintr-o altă lume, şi ambiţia precoce de a însemna şi el ceva în viaţă îi aţîţau şi-i concentrau într-un singur gînd toate puterile lui sufleteşti. Şi cum a avut o copilărie săracă şi neliniştită, a contractat de mic un fel de reţinere, de ezitare şi de sfială în tot ce făcea; de aci frica de a-şi descărca impresiile, de a-şi turna gîndurile în prima lor formă.

Dan îşi trase scaunul mai aproape: primul vers i se închegase. Şi cu slova lui măruntă, chinuită parcă şi ea, scrise încet, în fruntea paginei:

și răzemîndu-şi condeiul pe marginea caietului, îşi răsuci o ţigară, dibuind al doilea vers. Forma aceasta de vers încăpător, lung afară din obicei, i se impunea ca o necesitate de cîte ori lăsa să treacă prea multă vreme între o poezie şi alta; ca şi cum, după atîta aşteptare, gîndurile lui ardeau de dorul de a se vedea strînse în tiparul versului cu o îmbrăţişare mai lungă, mai caldă, mai plină de frenezie. Nu s-aşeza niciodată la scris pînă cînd nu-şi avea în cap un subiect lămurit şi cel puţin primul vers. Rima, de obicei, nu-l preocupa, era sigur că ea va răsări la sfîrşitul versului următor din însăşi încheierea frazei, va creşte ca o floare din dezvoltarea normală a ideii; totul era să înlăture cu luare-aminte orice umplutură, să găsească cuvîntul precis şi să-l planteze în lumina care-i trebuie ca să poată trăi. Un fir de zgură, o clătire de-o clipă în turnarea unui clopot, cine ştie dacă nu hotărăsc pentru totdeauna de claritatea sunetului...

Dan îşi rezuma astfel subiectul poeziei pe care-o începuse: „M-apropii de treizeci de ani, şi eu n-am trăit încă. Din tot ce-am gîndit, din tot ce-am încercat să iubesc, nu m-am ales decît cu visul; eu simt că am în mine un fond de bunătate şi de simpatie, şi nici pînă azi nu ştiu ce să fac cu el; cît am s-aştept? cît am să stau cu braţele-ntinse spre ceva luminos, care-mi surîde şi-mi spune mereu că vine, şi nu mai vine? Parc-aş începe ceva... parcă m-aş duce undeva... Şi mi-e frică, sunt aşa de singur... Unul, numai unul să mai fie, ce mare m-aş simţi în faţa vieţii! Ah, un prietin, un suflet care să mă-nţeleagă, şi să deştepte tot ce am bun şi doarme în păcătoasa mea fire; să-mi întindă mîna şi să-mi zică: «Am venit, haide!»...”

Gînduri de tînăr, agitat de nedreptăţile şi dezordinele vieţii, gînduri de visător al unei lumi mai bune, pe care-o vede posibilă, şi nu pricepe cum de nu vine mai curînd. Dan le purta de mult, şi le plămădea în el; acum i se păreau legate şi limpezite, aşteptau gata să s-aştearnă în poezie.

Şi pe cînd îşi isprăvea a doua ţigară, simţi că i s-a-lege, ca dintr-o negură, întreg, versul următor. Luă condeiul, stătu puţin, neclintit, în cumpănă; apoi se hotărî şi scrise:

Şterse licăriri şi puse zări de foc; dar nici aşa nu-i plăcea — se necăji şi şterse versul tot, îl înnegri bine, ca să nu se mai poată citi. Se gîndi, se gîndi... Curios; cum i se păruse lui c-avea în cap, foarte lămurit, planul unei poezii?... O vedea parcă desfăşu-rîndu-se şi curgînd agitată ca o apă mare de munte; simţea vibrarea versurilor în gîndurile lui, le auzea, aici melancolice, tînguitoare, ca plînsul unui fluier depărtat într-un amurg de seară, aci răsunătoare, puter-nice ca strigătul de alarmă al trîmbiţilor într-o noapte de revoltă... Dar n-avea nimic: unde-i poezia? Nici urmă de plan, nici o idee lămurită. Se-nşelase, ca acele femei obsedate de dorul maternităţei, cari au uneori toate simptomele unei sarcini, simt în ele copilul miş-cînd, şi-n duioasa, divina lor aşteptare, pregătesc seu-tice pentr-o iluzie.

Dan şterse şi primul vers şi-nchise caietul.

Se uită la fereastra din faţă: acelaşi gol căscat ca o gură în întunericul odăiei. Se întrebă dacă nu cumva visase...

A doua zi Ana se arătă iar, timpul de a schimba un salut, un zîmbet, şi dispăru.

De-acum înainte Dan îşi petrecea în casă toate ceasurile lui libere. Întotdeauna venea cu nerăbdare, ca şi cum s-ar fi ştiut aşteptat. Avea sentimentul că Ana a intrat în viaţa lui intimă, că-l observă: cînd pleacă şi cînd vine, cît de dimineaţă se scoală, şi la cîte ceasuri, noaptea, îşi stînge luminarea.

Uneori n-o vedea cîte două zile. Atunci era trist, în-grijat, îşi făcea fel de fel de închipuiri. Se gîndea că e supărată pe el, ori că e bolnavă, ori că s-a dus şi n-are să mai vie. Şi mereu se uita acolo, neliniştit ca de nişte presimţiri urîte. Apoi odată, într-o dimineaţă, fereastra se deschidea, ş-o vedea iar, parcă mai veselă şi mai frumoasă decît totdeauna, ochii lui se extaziau ca de-o apoteoză, ca de-o explozie de lumină. Uneori ea-şi lua o carte şi citea. Din cînd în cînd îşi lungea spre el o privire vagă, ce părea că se duce departe, fără nici o ţintă, fără nici o dorinţă de a se opri pe ceva; şi Dan îşi punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen, dar nu izbutea să-i prindă sub creion expresia blîndă, gînditoare, de o amoroasă melancolie, pe care-o avea ea cînd sta aşa la fereastră, cu ochii pierduţi şi adînciţi în deşert. Apoi iar nu se mai arăta cîteva zile. Dan se întreba mereu unde dispare, cu cine-o fi stînd acolo; niciodată nu văzuse pe altcineva la fereastră; de ce n-o mai fi venind pe la pension?... Unde-o fi tată-său de nu se vede? Altădată îl mai întîlnea pe stradă. Cum ar face el să afle?... Are să pună pe Dinicu lui să cerceteze...

Dinu Poteraş era un fost ţigănaş, descendent dintr-o familie de robi, tovarăş de arşice cu Dan, odinioară; făcuse oarecari studii — două clase primare — încercase cîteva cariere, pentru cari tată-său, un meşter potcovar, care se-mbăta regulat de şapte ori pe săptămînă, îşi da toată osteneala ca să-i dezvolte aptitudinile; într-o zi dispăru şi nu se mai întoarse; băieţii din mahala spuneau că s-a înecat, unii bănuiau c-ar fi plecat cu circul; potcovarul mai vorbi de el o săptămînă, arătînd ciocanul ameninţător pentru-o eventuală întoarcere; cine-a suferit mai mult a fost Dan: singurul băiat de seama lui care-i arătase o dragoste mai atingătoare fusese Dinu; de cîte ori seara, pe lună, cînd şedeau amîndoi în grădină, nu-şi croiau visuri copilăreşti, să plece în lume departe, printre străini... planuri de mici aventurieri, cari nu se sperie de nimic, şi pentru cari toate sunt posibile. Trecuse zece ani fără să mai audă nimic de el — îl uitase. Şi într-o dimineaţă iată că se pomeneşte la redacţie c-un tînăr nalt, brun şi foarte jenat de surtucul lui Vechi şi larg. Era Dinicu-n persoană. O viaţă zbuciumată de om fără noroc şi fără căpătîi. Scăpat într-o noapte de groază din mînile lui tată-său, care voia să-l omoare, rătăcise zece ani din loc în loc, slujind pe mîncarea ce rămînea de la cîini, bănuit, maltratat pentru c-avea — ziceau toţi — „mutră de potlogar”*, mai tîrziu hamal la Brăila la port; adesea se gîndea la d-nu Vasile, îşi închipuia mereu c-are să-l vadă într-o zi printre călătorii unui vapor — acum în urmă ajunsese chelner la o cafenea în Buzău; într-o zi, neavînd muşterii, s-a pus să citească un jurnal, Alarma; acolo a dat de numele lui „domnu Dan” şi l-a apucat un dor de-a început să plîngă. A mai stat o lună, a făcut economie, ş-a venit la Bucureşti să-l găsească şi să-i spuie... să facă ce-o vrea cu dînsul, că el de-acum nu se mai duce, vrea să rămîie toată viaţa pe lîngă „domnu Va-silică al lui”.

A doua zi Priboianu îl înscria în bugetul redacţiei cu şaptezeci de lei pe lună şi, arătîndu-se încîntat de figura lui deşteaptă şi simpatică, îl bătu amical pe umăr:

— Să mi te porţi, Dinicule dragă!...

Trecuse trei ani de-atunci. Dinu era încasator în capitală, de-o îndemînare şi de o cinste cum „papa” Săn-dulescu spunea că n-a mai pomenit de cînd îi el. Dar ceea ce era în adevăr atingător era iubirea, adoraţia lui pentru Dan: o devotare de acelea cum numai prin cărţi se mai citesc. Toată suferinţa lui era că nu venea mai curînd o împrejurare în care să-şi poată arăta recunoştinţa, dragostea lui de a se jertfi, de a-şi da viaţa pentru „domnu Vasile”... şi ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan, şi cu ce discretă, supusă prietenie-l privea, căuta să-i afle din ochi gîn-durile, nevoile, supărările, pe cari el credea c-ar şti să le împrăştie; numai un cuvînt să-i spuie, ş-ar face orice: se simţea mare, atotputernic în umilita, nemărginita lui iubire.

— M-ai înţeles, Dinicule, nu-i grabă... cînd-ei putea... Nu vreau să ştie nimeni.

— Nici pămîntul, domnule Vasile, ştiu eu...

Şi Dan rămase singur în odaia lui tristă, din care privea zadarnic la fereastra din faţă. De-o lună n-o mai văzuse. Era iarnă: nopţi lungi, tăcute, de-o apăsare mortală. Fereastra Anei, vecinie îngheţată, îi făcea o impresie de pustiu. Numai alături, la două ferestre, se vedea seara lumină, ş-o umbra se purta mereu de colo-colo, era bătrînul, singur, care se primbla pînă tîrziu. Ce gînduri îl munceau? Ce se petrecea în casa aceea?...

IX

Racliş vînduse moşia şi casa, nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă-ntr-o para, refuzînd, cu indignarea delicată a omului mîndru şi binecrescut, actul de generozitate al ginerelui său, darul de zece mii de franci pentru Ana.

Fusese o lună la Paris şi se-ntorsese ceva mai bine. Doctorii îi recomandaseră linişte şi foarte puţină mişcare. Închiriase un mic apartament în strada Armaşului; aici sta cu Ana, căreia nu i se spusese nimic de toate aceste daraveri băneşti. Bătrînul şedea toată ziua în casă, făcea pasenţe şi era sigur că într-o zi are să se întîmple ceva — nu ştia ce — o minune, desigur, care-i va reface averea şi va pune lucrurile la cale din nou, aşa cum au fost. La ce dar să mai arate şi Anei un vis urît, prin care trec vremelnic, din care-or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? Un zgomot de paşi pe scară, o vizită, o scrisoare dedeau mînilor lui slabe un tremurat supărător, imposibil de stăpînit, figura, ochii lui s-aprindeau de-o nerăbdare, de-o nelinişte care-i iuţea, într-un mod dureros, bătăile inimei.

„Ha? Ce? Cine e?”

Şi la fiecare mişcare ce se făcea în jurul lui, tresărea, i se părea că slugile, Ana vor să-i ascundă o surpriză; se uita în ochii lor cu priviri cari-ntreabă, cu o expresie de rugăminte duioasă ce părea a spune: „Nu mă mai faceţi s-aştept, vedeţi că sunt bătrîn şi tremur, ştiu... suntem bogaţi iar...”

Avea peste tot o mie de lei pe lună; pentru el nu cheltuia mai nimic, se lăsase şi de fumat; uneori se-încuia-n odaie şi-şi repara-n ascuns hainele, ştergînd petele cu benzină, cusînd nasturii — fericit că are de lucru... Toate economiile — peste patru sute de lei pe fiecare lună — i le da Anei, să facă ce-o vrea, să-şi cumpere ce-i trebuie; şi dacă-i mai trebuie, să-i spuie lui, să-i ceară oricît, oricît de mult...

Uneori seara, după masă, juca écarté cu Ana, şi se lăsa să-l bată: se prefăcea că şe necăjeşte, mărea miza de la un leu la cinci, şi pierdea mereu. Ana rîdea; la sfîrşit vroia să-i dea banii înapoi.

„Nu, dragă Ninică, ăia sunt ai tăi; dacă vrei să mai joci... da-i tîrziu, lasă mîine seară.”

Şi bătînd-o încet peste obraz cu degetele lui tremurătoare, o trimetea să se culce.

De cîtva timp soră-sa — doamna Peruianu — era mereu bolnavă. El nu putea să iasă, şi ruga pe Ana să se ducă s-o vadă şi să mai stea cu ea.

Peruianu îşi avea casa lui, în strada Griviţii; din prag simţeai că intri în locuinţa unui om sever: o sală mare, patrată, cu păreţii ştucaţi şi c-o lumină rece, mohorîtă; de o parte şi de alta se deschideau opt uşi, cari dădeau în încăperile principale; în fund, o scară de marmură urca la catul al doilea, unde era un vast salon de primire şi cîteva odăi laterale, deschise numai la baluri, de două ori pe an.

Mobila, păreţii, uşile, toate aveau un aspect sombru, ceva din interiorul bogat şi răcoros al castelelor. Şi-n toată casa, o disciplină, o tăcere — uşile se deschideau şi se închideau fără nici un zgomot, servitorii curaţi şi discreţi păşeau încet, cu un aer solemn; nu se auzea ţipet de copil, căci şi copiii erau gravi, de-o seriozitate precoce, şi nu ieşeau din odaia lor decît însoţiţi de guvernantă şi la ceasuri hotărîte; de altfel, toate se petreceau în casa asta după bătaia ceasornicului şi după o normă fixată; fiecare servitor îşi avea atribuţiile şi programul lui de mişcări, pe minute, ca la drumul-de-fier. Întregul aparat al casei funcţiona cu o regularitate şi precizie mecanică; şi cu toate astea, cînd intra domnii pe poartă, toţi tresăreau, ca şi cum s-ar fi simţit vinovaţi de ceva; nu-l vedeau; numai cît aureau cunoscutul huruit oprindu-se la scară, ş-un fior rece, fulgerarea unui sentiment de reculegere, străbătea toată suflarea, de la doamna Peruianu, pînă la micul Bubi al bucătăresei, mult mai nefericit decît cînele Azor al soldatului căzut în bătaie, cel puţin acela putea să urle, să-şi manifesteze durerea pe mormîntul iubitului său stăpîn, pe cînd sărmanul Bubi n-avea voie să latre decît la două săptămîni o dată, cînd îl scotea madama la primblare. Şi să nu se creadă cumva de aci că domnu era rău; el nu certa niciodată pe nimeni — erau slugi vechi în casă cari nu-i ştiau încă glasul; dar ochii, ochii aceia mici şi întunecaţi, cu reflexe de oţel, dădeau nu ştiu ce fior de primejdie ascunsă, de ceva fatal şi necunoscut, ce-ţi inspiră o frică instinctivă, ca aprehensiunea morţii.

Înserează un amurg trist de toamnă. Afară e vînt, plopul din poartă fîşîie legănîndu-se, apropiindu-se şi depărtîndu-se de fereastră cu mişcarea molatică a unei draperii imense.

Zoe Peruianu stă nemişcată într-un fotoliu larg; figura ei palidă, de o nespusă, suferitoare blîndeţă, îi dă un aer de sfîntă şi de martiră. Ana, la mesiţa de lucru, lîngă fereastră, coase o rochie pentru păpuşa Marioarei.

De-o săptămînă casa îşi deschisese obloanele ei mari şi albe; tăcerea şi întunericul în care stătuse toată vara părea că se impregnase în păreţi, era ceva din aerul unui interior în care s-a întîmpîat o nenorocire, vecinicul urît al caselor mari, cu oameni puţini, tăcuţi, ce par a fi păzitorii unui castel părăsit.

— Ninico, sună s-aprindă.

— Da-i lumină încă, tuşă...

— Ştiu, da-mi face rău. Nu-i bună pentru ochi lumina asta...

Şi ea căuta în minte cuvîntul „crepuscul”; dar un huruit de trăsură se auzise pe sub ferestre, şi deodată parcă se făcu frig în toată casa.

La masă Ana se gîndi s-aduc-un subiect de conversaţie. Numai ea-ndrăznea să spargă obicinuita tăcere a familiei; şi uneori izbutea să puie lumina unui zîmbet pe figura aspră a lui Peruianu.

— În astă seară se da Popa Zăbavă 6 la teatru.

— Ce-i asta?

— Nu ştii? Noua comedie a lui Petroni.

— A, da, am auzit... Mari, cum stai?...

— Se spune că e o piesă de mare valoare.

— Aş, valoare!

— De ce? Petroni e un talent...

— Da, de talent!

— Bine, unchiule, tu ai citit ceva de el?

— Asta-i! C-o sa m-apuc acuşi să citesc toate secăturile, că altă grijă n-am. Fugi, Ninico, cine ţi-a băgat în cap prostii de astea? Ce, romînii ştiu să scrie literatură? Maimuţăresc pe franceji, cică sunt şi ei naturalişti; şi scriu nişte fleacuri, nişte grosolănii de mahala şi de stradă... şi se extaziază unii de alţii!... Şarlatani, ascultă ce-ţi spun eu, toţi sunt şarlatani.

Zoe îl privea încîntată, de mult nu-l mai auzise vorbind atîta, şi inconştient ea dădea din cap la fiecare pauză. Peruianu vorbea sentenţios, lăsînd tonul după fiecare propoziţiune, cu aerul unui om care-a spus tot ş-a dovedit mai mult decît se cerea. În cuvîntul şi privirea lui era întotdeauna siguranţa dispreţuitoare a învingătorului care nu mai are ce cuceri. Ana simţi vag că prin gura lui vorbeşte-o clasă-ntreagă de oameni, cei mai puternici, ajunşii... triumfătorii. Şi ca o mustrare îi veni în minte figura blîndă şi luminoasă a lui Dan, şi parcă se puse între ea şi chipul sever şi-ntunecat al unchiului său.

— Dar tu n-ai nimic în bibliotecă din scrierile literaţilor de-acum. Sunt unii foarte talentaţi: cum e Stelian, cum e... Graur... (era să zică Dan, şi dintr-un sentiment de milă, parcă, nu-i veni să-l numească) nici nu i-ai citit şi vorbeşti aşa... fără să ştii...

Zoe, guvernanta, cei doi copii mai mari şi feciorul plecară capetele-n jos, ţiindu-şi respirarea, ca şi cum s-ar fi aşteptat în clipa aceea la o detunătură grozavă, la o explozie care să-i arunce-n aer... dar nu s-auzea nimic; şi cînd îndrăzniră să ridice ochii, rămaseră uimiţi de-atîta lumină: Peruianu surîdea. Cine n-a observat cit farmec, cîtă strălucire se lasă pe figura oamenilor acestora cînd se hotărăsc şi ei — la un an o dată — să zîmbească?

Peruianu, transfigurat, frumos, surîdea, cătînd ţintă în ochii Anei, care se simţea tulburată, fascinată de privirea lui.

— Vii mîine la noi?

— Da, răspunse ea, neînţelegînd de ce-i face această întrebare.

— Alege ce-ai găsit tu mai frumos în scrierile acestora şi vino mîine de-mi citeşte. Vrei?

Şi după masă — Peruianu făcea totdeauna o mică primblare pe jos — o conduse pîn-acasă, fără sa spuie-o vorbă pe drum. Ana tăcea şi ea; mintea ei părea ostenită, fără să-şi dea seama de ce. Din cînd în cînd vîn-tul îi umfla rochia, şi parcă vroia s-o smulgă de la braţul lui; ea-şi tupila atunci capul şi se înclina spre el, cu sentimentul că e subt apărarea unei puteri mari, nebiruite.

Racliş aştepta în poartă.

— Cum te mai simţi?

— Tot aşa... bătrîneţe! Da’ Zoe ce face?

— E mai bine. Aşadar, Ninico, pe mîine! Noapte bună.

Bătrînul luă încetişor pe Ana de mînă.

— Tu eşti bine?

— Da, tată.

— Adineaoarea am ieşit şi eu, mi s-a părut c-am auzit un zgomot la uşa de la scară... Ce vînt! se lasă frig...

Şi intrară. Ana-i spuse discuţia, de la masă, cu unchiu-său; apoi îşi întinse fruntea să i-o sărute şi se retrase-n odaia ei.

De-un ceas stă la micul ei biurou de palisandru şi citeşte poeziile lui Stelian. Pentru ce uneori lucrurile cele mai frumoase, şi cari ne-au impresionat adînc alte dăţi, par a se întuneca şi a se veşteji deodată?... De unde ne vin acele stări de indispoziţie sufletească, de neînţeleasă răceală şi amorţire mintală, cari ne fac în unele momente să simţim în noi sleirea puterei de a admira, ca şi cînd ar fi zburat deodată tot sufletul şi sensul lucrurilor ce ne extaziau? Sunt oameni închişi la orice sentiment de altruism, de admiraţie, naturi posomorite şi refractare, cari împrăştie în jurul lor ca o senzaţie de frig, al căror contact stinge orice entuziasm şi întunecă, împiedică vibrarea vieţii şi simpatiei noastre. Prezenţa acestor oameni exercită o influenţă de depresiune nervoasă, un act de sugestie nefericită, care abate şi scade energia noastră normală, ei ne dau ceva din răceala şi indiferenţa lor temperamentală; în faţa lor suntem cuprinşi de-un sentiment de silă, de slăbiciune şi, dacă vorbim sau citim ceva, simţim că cele mai frumoase gînduri, cele mai emoţionante fraze mor în gura noastră ca sunetul unui clopoţel pe care-l acoperi cu mîna.

„Curios, cugetă Ana, atîtea poezii pe cari le admiram ieri chiar, mi se par slabe, schimbate nu ştiu cum...“

Totuşi, cîteva bucăţi rămîn încă strălucitoare de fru-museţă, şi le înseamnă cu o bucurie ca şi cînd le-ar fi făcut ea. Nu punem oare ceva din noi în tot ce admirăm? De unde-ar veni altfel acea fericire pe care-o simţim de cîte ori facem pe cineva să admire cu noi un chip, un tablou, un pasaj frumos într-o carte, unde-am îndoit foaia? Lucrurile frumoase sunt locuri de întîlnire de dragoste pentru sufletele noastre. Dante a descris admirabil această contopire de simpatii, unde arată cum au început să se iubească Francesca şi Paolo, citind amîn-doi...: „Noi leggevamo un giorno per diletto”

Ana pune semn la o nuvelă din cartea lui Graur. Dan nu-şi avea un volum. Poeziile lui şi cîteva nuvele erau publicate prin reviste. Ana le are pe toate, tăiate cu foarfecă de pe unde le-a găsit şi lipite într-un caiet, pe a cărui scoarţă din faţă a scris, cu oarecari pretenţii de caligrafie: Proză şi versuri de V. Dan. Se uită prin ele frunzărind caietul... le ştie: toate sunt frumoase... Ce bine-i pare! Pe acestea are să le citească la urmă, îşi face ordine pe biurou, îşi aşază-n teanc deoparte cele două cărţi şi caietul, avînd grijă a pune deasupra un cub de cristal, ca şi cum s-ar teme să nu le-mprăştie vîntul peste noapte. Ia lumînarea ş-o pune pe mesiţa de lîngă pat. In faţa patului e un dulap cu oglindă. Ana, gîn-ditoare, îşi descheie corsajul cu mişcări ostenite. Ea nu vede cit îi de frumoasă fata care se dezbraâă în oglindă. Dar cînd se pleacă să-şi dezlege şnurul de la ghete, simte-un fior prin spate, ca şi cum i-ar fi suflat cineva-n ceafă, ş-un zîmbet de surpriză rumeneşte puţin faţa ei distrasă: o aluniţă deasupra umărului stîng... ce curios lucru! Oare cînd i-a crescut? Şi îndoindu-şi braţul, o pipăie cu degetul arătător, ş-o simte ca pe o insectă ce şi-a înfipt picioarele şi capul în pielea ei albă şi catifelată.

Se culcă, dar nu-i e somn şi nu stinge lumînarea pentru că-i e frică să gîndească în întuneric... Ce-o fi avînd soră-sa de nu mai vine pe la ei? S-o fi ameţit fumurile de ministreasă?... E-n stare. Atîta pagubă. Cum a slăbit bietu tată-său! Oare la ce se tot gîndeşte? înainte era aşa de vesel. Cît n-ar da ea să-l vadă fericit! De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. Dar ea acum înţelege toate, cugetă ca orice om cuminte. Săptămîna viitoare e bal la soră-sa. N-are să se ducă. Haz ar face să n-o invite... dar nu se poate! Biata mătuşă-sa, ce viaţă de martiră! Şi mereu bolnavă. E un om crud unchiu-său... De ce-o fi urînd el aşa pe literaţi? Cică-s şarlatani... ce prostie! Dan — şarlatan! De mult nu l-a văzut. Cum ar vrea să se mai ducă la pension să-l audă... Sunt aşa de idioate fetele alea. Auzi, ce să le dea în gînd? Să spuie pe acasă că ea iubeşte pe Dan... Ce neghiobie!...

Şi stîngînd luminarea, închide ochii; aude cum vîjîie vîntul afară, inconştient, repetă mereu în gînd două versuri din Dan:

„Toată vibrarea...” Ş-adoarme.

Dimineaţa ridică storul, ochii ei somnoroşi cată-n sus, cerul e închis din toate părţile, apoi îşi lasă privirea peste liliecii uzi, un instinct îi atrage spre fereastra din faţă, şi Ana tresare, cunoscînd pe Dan, ca şi cînd s-ar fi pomenit cu el în odaie. Ea se retrage iute, îşi freacă ochii şi se uită-n oglindă, îşi ridică o viţă de păr care-i atîrna la ceafă; se-ntoarce iar la geam, şi gîndul ei îl strigă, îi cheamă privirea lui dusă, oarbă... Parcă i-ar fi necaz că n-o vede. „De ce nu se uită-ncoace? Eu aş simţi cînd m-ar privi cineva aşa.” Şi deschide fereastra, cu zgomot... ca s-audă; n-a auzit, dar desigur a trecut ceva prin aer, că Dan o dată şi-a ridicat ochii la Ana, ca şi cînd l-ar fi strigat cineva de-acolo. Ea-l salută şi-i zîmbeşte.

„Aş fi curioasă să ştiu ce gîndeşte de mine. Parc-a mai slăbit. Ce jenat e! Bine că suntem aproape: am să mă uit, pîn-i-oi sugera gîndul să-mi fac-o poezie... Şi el o să creadă, poate, că-l iubesc. Atît mai bine.”

O trăsură se opreşte în poartă: e guvernanta cu Ma-rioara; au venit s-o ia. Ana îşi pune iute pălăria şi, luîndu-şi cărţile, i le arată lui Dan, de la fereastră, ca şi cînd i-ar spune: „Azi am nevoie să-mi amintesc de ce m-ai învăţat tu”.

În biuroul lui Peruianu, după dejun: Ana citeşte rar şi foarte desluşit, ea împrumutase ceva din glasul şi respiraţia lui Dan; c o nuvelă tristă de Graur; Zoe îşi duce din cînd în cînd batista la ochi şi oftează încet. Peruianu, îngreuiat şi moleşit ca toţi sîngeroşii după masă, stă cufundat în fotoliu, cu capul dat pe spate, şi fumează, el mai mult priveşte decît ascultă: printr-un nor de fum, cuprinde cu ochii bustul corect al Anei... „Ce iute-a crescut, şi ce frumoasă s-a făcut!” Şi el se uită la cele două vine albastre ce-i ies în tîmple, la creţii pe cari-i face uneori în frunte, la mişcările graţioase ale gurii, la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari şi clipiri dese, şi la tot ovalul figurei, care se-ncheie cu un farmec nespus în gropiţa aceea drăgălaşă din bărbie... Ana citeşte, şi pe unde crede ea că-i mai frumos, îi aruncă, pe fugă, cîte-o privire ce caută efectul, emo-ţiunea frazei în figura lui: ea îl vede mulţumit, surîză-tor ca de-un vis. „îi place”, cugetă ea, şi faţa ei se rumeneşte, s-aprinde de bucuria triumfului, glasul îi devine mai sigur, mai cald, şi ochii ei clipesc cuceritori, şi umezi de recunoştinţă. După unele fraze mai lungi, se odihneşte, îşi ia suflet, ş-atunci pieptul i se ridică puternic în corset; ea zîmbeşte: i se pare că în momentul acesta converteşte un suflet rătăcit, îmblînzeşte o fiară, transformă o viaţă... „Cum a crescut, şi ce frumoasă s-a făcut!” Şi strecurînd ultimul fum prin mustăţi, se uită la ea ca la o fiinţă străină, pe care n-a mai văzut-o: sub privirea lui curioasă, în care mijeşte licărirea unei patimi, chipul nevinovat al Anei parca-i arată-nadins voluptăţi turburătoare, însuşiri neobservate pînă acum. Tocmai îi făcea în gînd socoteala exactă a anilor; tresări ca din somn de-ntrebarea Anei, care isprăvise nuvela.

— Ce zici, unchiule?

Peruianu o privi ţintă-n ochi, ş-o ţinu un moment, neliniştită, subt ezitarea sentinţii lui.

— Ce vrei să zic?... E foarte frumos. Şi dacă n-ai ostenit, mai citeşte-ne ceva.

O, i-ar fi citit zile-ntregi fără să ostenească. Cine se osteneşte vrodată de triumf?

Şi i-a citit. Se hotărîse două zile pe săptămînă „pen-tru literatură”. Uneori, seara, ieşeau amîndoi la primblare. Se duceau la Şosea pe jos. Toamna era pe sfîr-şite; se întuneca devreme; o melancolie, o dulce şi visătoare tristeţă părea că se desprinde din copaci şi tremură în aer.

— Ce liniştite sunt serile de toamnă! Nu simţi şi tu, Ninico, în toată natura, ca un fel de osteneală, ca o pregătire de somn?...

Ş-adesea omul acesta rece, în jurul căruia aceeaşi natură îşi înflorise şi-şi scuturase de-atîtea ori copacii fără să-l atingă, părea încălzit de-o neaşteptată trezire de simpatie, ce dormise atîta vreme în el, ş-atunci căuta forme, cuvinte aduse de Ana în viaţa lui nepregătită, nedeprinsă să exprime astfel de sentimente.

Ş-apucîndu-i mîna, i-o strîngea cu dragoste, ca şi cînd i-ar fi mulţumit de-această comoară de simţiri necunoscute pe cari numai ea a ştiut să i le deştepte.

Ea se-mbăta de succes. începea să-i spună viaţa ei de la şcoală, cît era de proastă-nainte, şi cum numai Dan i-a deschis mintea la lucruri frumoase, la lumea asta de impresii fericite şi de gînduri mari şi generoase; şi-i vorbea de artă, de entuziasm, de ideal, îşi aducea aminte fragmente din lecţiile lui, glasul ei se emoţiona...

— Aşa-i, acum văd şi eu, Ninico dragă; şi cînd mă gîndesc că dacă nu erai tu, aş fi murit fără să cunosc partea asta dulce a vieţii...

Şi-i strîngea mîna de i-o îndurera.

Cu ce naivă mîndrie, cu cită bucurie de copil triumfător spunea ea lui tată-său isprava aceasta a ei, de care şi bătrînul se minuna.

Şi dimineaţa, de la fereastră, trimetea lui Dan, în privirile ei calde, cuvinte dulci, pioase ca o rugăciune, cuvinte de recunoştinţă şi de admiraţie, pe cari le rostea în gînd, şi buzele i se mişcau încet, inconştient, parcă şopteau, şi ea-şi închipuia că Dan, uitîndu-se în ochii ei, îi aude gîndul.

„O, îţi mulţumesc, şi-mi pari un sfînt cum mă priveşti de acolo cu ochii tăi aşa de blînzi, îţi mulţumesc că m-ai făcut să te-nţeleg şi c-am putut să dau şi altora din fericirea pe care mi-ai dat-o tu... Aşa, uită-te la mine şi vezi în chipul meu lumina şi seninătatea cuvintelor tale binefăcătoare, vezi că nu le-am uitat, şi le semăn şi eu la rîndul meu, şi fac dar din darul tău...

Mătuşă-sa e bolnavă; Ana-i spune istorii ca s-o adoarmă. Afară viscoleşte, s-aude lovind în geamuri pulberea de zăpadă, vînturată de jos.

— Lungi mai sunt nopţile, Doamne... cîte ceasuri sunt?

— Douăsprezece făr-un sfert.

— Ţi-o fi somn, Ninico, du-te de te culcă...

— A, nu, tuşă, mai stau...

Zoe închide ochii, şi Ana rămîne pe gînduri. De patru zile n-a mai fost pe-acasă, şi-i e dor de tată-său, de odaia, de lucrurile ei, de fereastră... Aici, camera în care se culcă e mare, e tristă, e izolată, parcă toată tăcerea şi urîtul casei s-ar fi retras acolo... Douăsprezece şi jumătate. O mînie de vifor zguduie ferestrele.

— Nu te-ai dus?

— Nu, tuşă, mai stau.

— Auzi ce-i afară? Cînd te gîndeşti că suntem de-abia-n octombre... Ce vreme...

Şi Zoe închide iar ochii. Ea pare moartă sub lumina alburie şi slabă a candelei. Ana-şi urmează gîndurile: cum s-a schimbat unchiu-său. Aşa-i de vesel şi de bun acum... O, de-ar fi adormit. Ce rău îi face cînd îi apare-aşa, deodată, în sală, de cîte ori ea trece la culcare! Ş-o conduce pîn’ la uşa camerei ei, dar cu ce ochi curioşi o priveşte cînd îi spune: „Noapte bună”, şi cum îi arde gura cînd o sărută pe frunte... Ce delicat o sărută tată-său!... E unu aproape.

— Noapte bună, tuşă.

Doarme... desigur s-o fi culcat şi unchiu-său. Şi Ana iese încetişor; în sală mijeşte un bec de la policandrul de cristal; uşa de la biurou se deschide cu o frecare surdă de postav; ea tresare şi cearcă să zîmbească, neîn-ţelegînd de ce s-a speriat aşa. El o apucă de mînă, şi parcă vrea să şoptească ceva şi nu poate...

— U, cum te uiţi, unchiule, mă sperii...

Şi păşeşte grăbit; în uşă-i întinde fruntea; el o sărută pe amîndoi ochii şi, ţiind-o strîns de mînă, zăpăcit, fluierînd cuvintele într-o şoaptă spăimîntător de pasionată, bîlbîie:

— Să... să văd dacă-i cald... la tine...

E întuneric. Ana se simte strînsă-n braţele lui de fier şi cască gura să ţipe, să ţipe tare, să scoale casa, dar nu scoate decît un geamăt năbuşit, groaznic, ca ultimul suspin horcăit al unui asasinat; ea crede însă c-a ţipat, s-a auzit... şi tremurînd se zbate, ca într-un vis oribil, gura lui o arde, braţele lui o îndurerează...

— Lasă-mă... te rog... Mi-e frică... Ah!...

O moliciune subită îi discordează toţi nervii, crede că moare şi... nu mai ştie nimic.

Cînd Peruianu îşi revine-n fire, simte deodată toată oroarea faptei lui. Se cutremură; o frică de bestie, o păcătoasă laşitate îl goneşte din întunericul, din atmosfera aceasta a crimei, pe care nu-şi dă încă seamă cum de-a făcut-o... îşi muşcă buzele, vorbeşte singur:

— O, ce cădere, ce nebunie, ce teribilă nebunie!...

Şi-nchis în odaia lui, se primblă toată noaptea, cuge-tînd, în spaima oarbă a egoismului lui, nu atît la monstruozitatea faptei şi la nefericirea Anei, cît la răul ce-ar putea rezulta de aci pentru liniştea şi bunul lui trai.

Ana tresare, se scoală buimacă ş-aprinde luminarea, în primul moment nu pricepe ce i s-a întîmplat, îşi duce mînile la tîmple şi cearcă să-şi aduc-aminte... îi arde şi-i huieşte capul, parc-a bătut-o cineva: tot trupul o doare; o taie, ca nişte cuţite, oasele de la corset; şi pe cînd se dezbracă, i se arată, ca la lumina unui fulger, groaznicul adevăr... Ce ruşine! Şi-şi acopere faţa-n palme, înmărmurită... Dar de ce n-a sărit nimeni la ţipătul ei? Se vede că toţi au fost înţeleşi cu acel monstru, ca s-o piardă! Odaia se tulbură, se-nvîrteşte cu ea... Parc-aude un zgomot; şi se repede la uşă de-ntoarce cheia. Tremură toată, i se pare că se scufundă parchetul unde calcă; ia lumînarea şi se uită în oglindă, pe subt ochi două dungi vinete taie chipul ei de ceară; o ustură obrazul, şi-l şterge cu scîrbă, parcă simte încă barba lui aspră, şi gura... uh, ce monstru! şi se scutură, ca de fiorul unei năluci, o picătură fierbinte de stearină se varsă din luminare şi i se sleieşte pe mînă. Sufletul ei, zbuciumat ca o flacără-n vînt, are întunecări repezi de conştiinţă, clipiri de uitare şi deşteptări penibile, reverberaţii de groază. Şi mereu se întreabă dacă nu-i un vis tot ce vede, şi simte, şi gîndeşte. Nu mai poate de osteneală, se culcă, nu stinge lumînarea, căci ar muri de frică pe întuneric. Închide ochii şi se gîndeşte la viaţa ei, la tată-său; şi, mai mult decît ruşinea, o umple o milă ş-o scîrbă ş-o desperare sfîşietoare — se simte singură şi cumplit de nenorocită; cu faţa îngropată-n pernă, plînge pînă în ziuă, neavînd altă mîngîiere, altă zare de lumină, în noaptea şi deşertul vieţii ei devastate, decît gîndul, presimţirea c-are să moară... gîndul acesta binefăcător nu ştia nici ea cum i-a venit, dar îi umplea sufletul, îi acoperea durerea ca o speranţă de mîrituire apropiată.

— Ce e? întreabă îngrijat bătrînul, văzînd-o aşa de dimineaţă, şi mîna stîngă începe să-i tremure.

— Nimic, tată, ce te sperii aşa? Nu s-a întîmplat nimic.

— A murit Zoe? spune... Ninico dragă, uite, sunt liniştit, spune-mi, te rog...

Şi bătrînul, privind-o fix ca un alucinat, s-aşază pe scaun, mîna stîngă-i tremura mai tare.

Ana-l asigură că nu-i nimic, absolut nimica: mă-tuşă-sa e bine, e mult mai bine. Dac-a venit aşa de dimineaţă, e c-a visat un vis urît, şi s-a deşteptat c-un început de friguri; nici n-a mai spus la nimeni, pentru că n-ar fi lăsat-o să plece; e ostenita şi vrea să se culce puţin.

— Dar la tine-i frig... aşteaptă.

Şi se scoală să sune, cînd intră servitoarea:

— A venit Rosa de la coana Zoe, că cică întreabă de coniţa Ninica...

Racliş răsuflă, numai acum se convinge că nu s-a întîmplat nimic.

— Bine, Mario, spune-i că-i bine... ori nu, spune că-i niţel bolnavă... Nu-i aşa, Ninico?... şi să faci iute focu...

Dar iată că trec zile, trec săptămîni, şi Ana nu se mai duce pe la mătuşă-sa. Nu e bolnavă, n-are nimic, se supără cînd îi pomeneşte tată-său de doctor; dacă n-are nimic!... e anemică, totdeauna a fost ea aşa palidă; o milă, o iubire din ce în ce mai adîncă pentru tată-său dă ochilor ei priviri de o nespusă duioşie, la fiecare ceas îl întreabă dacă e bine, dacă nu e supărat pe ea, şi-i spune mereu că de acum n-are să mai plece de lângă el, că e aşa de fericită să stea în casă, să joace în toate serile écarté şi să-i citească jurnalul, şi să-i pregătească cu mina ei în toate dimineţile cafeaua cu lapte...

Dar intr-o seară, pe cînd îi citea, deodată încep să-i joace literile subt ochi, şi nu mai vede nimic; o clipă creşe c-are să leşine, şi-şi duce palma la ochi...

— Ninico, dragă, ce ai? Să trimet după doctor.

Ea face un efort suprem şi se scoală, e albă ca marmura, cearcă să surîdă, şi ochii îi sticlesc straniu.

— O, nu, te rog, n-am nimic, uite, mi-a trecut.

Ar mai putea să citească, dar e ostenită, trebuie să fie tîrziu.

Ana-şi aprinde lumînarea-n odaie şi-ncuie uşa. Ideea c-ar putea aduce tată-său, fără voia ei, un doctor o înspăimîntă. De cîteva zile se simte slabă, la masă îi vine rău, are oroare de tot ce e mîncare, şi adesea osteneala ce şi-o dă ca să se stăpînească îi asudă spatele ş-o moleşeşte. Atît se deprinsese cu gîndul morţii, că în tot

Carul pribegiei din 1916.

ce simte mai neobicinuit ea vede semne că i s-apropie sfîrşitul. Uneori o înspăimîntă închipuirea păcii şi golului etern; o sfîşiere crudă şi fiziceşte dureroasă, o greutate de foc i se lasă atunci pe piept ş-o arde, i se pare că i-a dat cineva brînci într-un abis, şi cade, cade mereu în întuneric şi-n necunoscut.

Adesea noaptea, după ce stînge lumînarea, dă tran-sperantul la o parte şi se uită la fereastra lui Dan, vede lumină pînă târziu şi cîteodată i se pare că se mişcă ceva acolo, o dor ochii, aţintindu-i, dar nu distinge nimic, şi totuşi, cînd se stinge lumina, ii trece un fior de o tristeţă neînţeleasă, parcă s-a rupt ceva din viaţa ei.

E dimineaţă. Racliş se primblă prin odaie, dă cu ochii de călindarul din părete şi-şi aduce aminte să-l descarce de ziua de ieri: marţi, 27 fevruarie; trece şi iarna asta; apoi îşi reia şirul gîndurilor: desigur bănuieşte Ninica, poate chiar ştie, şi de aceea nu vrea să vadă pe nimeni; iată patru luni aproape de cînd nu se mai duce nicăieri şi, cum vine cineva s-o vadă, se-ncuie-n odaie. Şi cum a slăbit, mititica de ea. Ştie, trebuie să-i fi spus cineva — Peruianu, poate; deşi se jură că nici n-a gîndit; dar atunci pentru ce s-a arătat dispus să mărească el zestrea Ninicăi — auzi obrăznicie, ca şi cînd Ninica ar fi orfană, ş-ar avea nevoie de pomana lui... Biata copilă! Ea ştie... şi ce delicată e, nici o vorbă de mustrare, căci ar avea dreptul să-l mustre, ca pe un părinte netrebnic ce a fost. Cu toate astea, are să-i spuie, da, are să-i spuie chiar astăzi, chiar acum, cînd o intra; să-şi ia o sarcină de pe suflet; uite-aşa are să-i zică... sau nu, mai scurt: „Nino, fata mea, copilul meu cel mai iubit, am fost un nebun, nu m-am gîndit...” Nu, nu, nici aşa... de-a dreptul mai bine: „Suntem săraci, am căutat să...”

— Tată, tată, sunt pierdută... omoară-mă... oh, ce ruşine!...

Şi Ana plînge, ascunzîndu-şi faţa la pieptul nefericitului bătrîn, care crede că această durere este deznodă-mîntul grăbit al gîndurilor lui; şi pe cînd el bîlbîie cuvinte nedesluşite, de mîngîiere, ea, într-o criză sfîşie-toare de nervi, ca în delir, îi spune tot, tot.

— Nu-nţeleg. Ce zici?...

O, durerea de a spune înc-o dată asemenea orori!

Şi i-a spus din nou, îngenunchind la picioarele lui şi tremurînd ca varga...

De mult erau îmbrăţişaţi, şi plîngeau amîndoi, amuţiţi de durere, cînd uşa se deschide largă şi apare Zoe, vijelioasă.

— Ai spus tu să mă lase Mişu, ca să te ia pe tine?

— Eu?

X

Peruianu, din ce în ce mai îngrijat de urmările acelui moment de pătimaşă orbire şi uitare de sine, venise mereu pe la cumnatu-său... Dar bine, să nu vadă pe Ana?... şi se făcea că nu-nţelege ce însemnează sălbăticia ei de a se încuia în odaie şi a fugi aşa de toată lumea; nici pe el nu vrea să-l vadă?... asta nu putea să fie decît o boală, o manie; altfel, nu-şi explica,.. Bătrînul îi descria indispoziţiile copilei, lipsa de poftă de mîncare, tînjirea, ameţelile, groaza ei de doctor... şi-şi arăta presupunerile lui:

— Ea a răcit probabil de-atunci dimineaţa, de cum a venit am văzut că nu-i e bine... i s-a stricat sto-macu... şi asta i-a dat ca un fel de friguri, nu-i aşa că friguri trebui să fie?...

— Friguri, nu mai încape vorbă...

Şi Peruianu întîi bănui, în urmă rămase convins că acele friguri ale Anei erau simptomele sarcinei. O bucurie feroce se amestecă în neliniştea lui... Cum e nevastă-sa slabă şi prăpădită, s-ar putea întîmpla să moară cînd ar auzi... dar şi fără asta; el a suferit destul, a muncit ca un hamal, a strîns ban peste ban, de cîte plăceri nu s-a privat!... I se pare c-ar avea şi el dreptul la cîţiva ani de fericire în viaţa asta de pusnic şi de osîndit pe care-a dus-o pîn-acuma. Gîn-dul lui trecea de la Zoe la Ana, şi-i da senzaţia unei ieşiri la lumină dintr-o peşteră întunecoasă. Tinereţa, voluptăţile Anei îi desfăşurau perspective de un farmec tulburător: simţea că i se ridică sîngele la cap.

Se hotărî să aibă o întrevedere cu Aspazia; se şi cam rudeau prin Mavrichi; ea făcuse aceasţă casă nenorocită, ea-i legase viaţa de o femeie vecinie bolnavă.

Ce veselie diabolică avea Aspazia asta: închipui-ţi-vă, l-a făcut să rîdă.

— A, ştrengarule, va să zică mi te-ai dat la lucru fraged!

Era grozav de intrigată să afle cum s-a petrecut lucrul... Şi-l sili să-i descrie în toate amănuntele „momentul psicologic”, cum zicea ea.

Cine i-ar fi auzit atunci ce glume crude şi pline de cinism spuneau şi cum se amuzau pe subiectul acesta ar fi rămas uimit şi nu şi-ar fi putut explica cum, în faţa celor mai sfîşietoare dureri, pot unii oameni găsi atîta sinistră bucurie, atîta rîs nesimţitor.

— Ei, bată-te, Mişule, că mucalit ai mai fost...

Şi Aspazia-şi ştergea ochii; de mult nu mai rîsese-aşa, cu lacrimi.

— Ia lasă gluma, cum rămîne?

— Asta-i! Ţi-am spus că fac — fac. Ce-ţi pasă?

— Vezi de-o răsuceşte bine... Ai luat zece mii ca să-mi legi capul, o să iai douăzeci... ca să mi-l dezlegi... Cine-mi mai eşti!...

Dar aci i s-a înfundat şi Aspaziei, cît era ea de meşteră. Zoe, în adevăr, a avut o criză de nervi îngrijitoare cînd i-a spus buna ei prietenă, Aspazia, toată infamia stricatului de Mişu, care nu mai merita un ceas — după cele ce făcuse — să mai trăiască c-o soţie atît de bună, de iubită şi de respectată de toată lumea. Da’ nici o clipă să nu mai stea la gînduri; s-o asculte pe ea, Aspaziţa, care-a iubit-o-ntotdeauna ca pe ochii din cap, să nu-i fie milă... da’ de loc, na!; ca la un cîine să-i dea cu piciorul. Slavă Domnului, de ce-avem divorţ, dacă nu pentru astfel de lucruri!

Auzi, Mişu!... A, dar ea, Aspazia, n-ar putea sa mai mănînce la aceeaşi masă c-o asemenea canalie pentru nimic în lume. Şi Zoe are averea ei. Se mai poate mărita. Chiar ea...

— A, destul, destul, te-am înţeles... Du-te, du-te-ţi zic... Ieşi, că chem feciorul să te dea afară!

Şi Zoe, îngrozitor de palidă, se rîdică în pat, cu părul în dezordine, cu ochii aprinşi de friguri şi de mînie: degetul ei, de schelet, întins spre uşă, nu tremura; toată, în neclintirea ei teribilă, părea o marmură fantastică, o furie macabră.

Cum rămase singură, se sculă să se-mbrace; n-o mai durea capul, şi sfîrşala pe care-o simţea pîn-acum în tot trupul îi dispăruse. Ca acei paralitici cari, zguduiţi de spaimă într-o noapte de incendiu, se pomenesc alergînd, Zoe, fără să ştie cum, se simţi deodată voinică, gata de luptă. Ea, care se uita de-atîta timp ca la un dumnezeu la omul acesta care-o umilea, o strivea cu calităţile lui, cu severitatea perfecţiune! lui, ea, care se sfia şi de zgomotul paşilor lui de mult ce-l respecta, acum, cînd îl ştia păcătos şi imoral, era nerăbdătoare sa-l vadă, să-i spuie-n faţă, cît mai cu-rînd... Ce să-i spuie-n faţă?... Un moment i se păru că-l vede, tot aşa grav şi fioros... A, degeaba, poate să se-ncrunte cît o pofti, n-o mai intimidează de-acu. Să-i spuie curat că-i un mizerabil, că-l dispreţuieşte şi că n-are să se despartă de el. Uite-aşa.

Sună: Roza rămase cu gura căscată.

— Domnu-i în biurou?

— Da, dar...

— Singur?

— Ba-i... coconiţa care a fost la d-tră...

— Bine, du-te.

Zoe deschise, ca o furtună, uşa de la biurou. Peru-ianu şi Aspazia o priviră-nlemniţi. Apariţia unui mort nu i-ar fi zăpăcit mai tare.

Ea vru să zică ceva, dar, un moment, simţi că-i lipseşte glasul; se rezimă de-un scaun şi-i acoperi pe-amîndoi într-o privire de ură.

— Zoe, ce-nsemnează asta?

Aceeaşi privire groaznică, şi nici un cuvînt; apoi un rîs hidos, oribil.

Aspazia, crezînd că sunt spazmurile morţii, se ridică speriată.

— Gîndeşte-te, draga mea, că ţi-e nepoată, să-ţi fie mila...

— Nu mă atinge, nu mă atinge, scorpie, strigă Zoe, ferindu-se c-o mişcare de oroare; o să vorbim noi, domnule Mişu, acum vă las să complotaţi amîndoi... Mi-e scîrbă.

Şi ieşi, trîntind uşa după ea.

Rămaşi singuri, se uitară o clipă îngrijaţi unul la altul; dar iute Aspazia îşi reluă veselia obicinuită.

— Las', că-i bine; ascultă ce-ţi spun eu, din asta ori moare, ori înnebuneşte... De, Mişule, rozele au spinii lor, ce vrei?...

Zoe se duse la frate-său. Ea credea pe Ana părtaşă, o vedea conspirînd cu Aspazia şi cu Mişu ca să-i strice casa. Şi cînd află că biata Ana nu era decît o victimă nenorocită, îşi descărcă inima într-un hohot lung de plîns, şi parcă se mai răcori.

A doua zi bătrînul pleca cu fata lui la Paris, amîndoi torturaţi de ideea că nu pot lua şi duce cu ei orice urmă, orice amintire despre existenţa lor...

O, ce pradă voluptoasă lăsau ei gurilor rele! De mult nu mai căzuse în clevetirea saloanelor din Bucureşti un subiect aşa de frumos şi de suculent.

— Ai auzit, soro... de scandalul lui Mişu Peruianu?

— Da, dragă, închipui-ţi c-aseară a venit Roşasca la mine — încă era bolnavă, şi s-a sculat din pat cum a auzit — eu nu ştiam nimic, m-am crucit cînd mi-a spus ea... cică Mişu vrea să se despartă, i-adevărat?

— Aş, i-a făcut Zoe un scandal, nu ştii c-a vrut s-o omoare...

— Ce spui? Cum?

— A bătut-o de-a lăsat-o leşinată.

Aici, fantazia doamnei intră în descrierea amănunţită a întîmplărei: ea ştie exact vorbele pe cari şi le-au spus, gesturile, atitudinele, expresiile figurilor, pe cari ea le reproduce inconştient, ştie cu ce era-mbrăcată Zoe, şi anume asupra cărui cuvînt s-a început bătaia...

— Doamne, dragă, da' eu am auzit că el trăia de mult cu nepoată-sa.

— De patru ani, soro, apoi să-ţi spun eu... acum doi ani, cînd se zicea că-i bolnavă de tifos, ea avortase...

Aici din nou lucrează fantazia.

— Păcat, era frumuşică, săraca!...

— Şi vezi cum făcea pe sfînta! Da' el... ai fi putut să juri...

Fiinţi cari nu se puteau suferi, cari erau certate de mult, cu ocazia aceasta se-mpacă, ochii le sticlesc de mulţumire, luni întregi au ce bîrfi, pe urmă or să se certe iar, desigur.

Cele două baluri tradiţionale, cari deschideau saloanele doamnei Peruianu, de obicei pe. la sfîrşitul iernei, adunară şi de astă dată aceeaşi lume elegantă şi veselă, şi „cronica mondenă“ a ziarului Patria dedea, cu acelaşi stil de buduar, cititorilor săi interesanta ştire că „amfitrionii, amabili, voioşi şi neobosiţi ca-ntotdeauna, au făcut onorurile somptuoasei lor case, pînă cînd aurora, cu degetele ei trandafirii... etc., etc.“.

Invitaţiile primului bal căzuseră tocmai în timpul cînd se paria mai cu furie şi se conta mai mult pe divorţul amfitrionilor. „Quelle guigne!...“

Şi toate-au reintrat în matca lor obicinuită.

XI

Oare cînd o fiinţă care sufere se gîndeşte la noi, nu ne-o fi trimeţînd, cu gîndurile, şi o parte din suferinţa ei? De cîte ori, mergînd pe stradă, sau stînd în odaia noastră, nu ne pomenim, deodată, cuprinşi de-o grijă nedesluşită, de-o melancolie vagă, care nu ştim de unde ne vine, ca un parfum de tristeţă ce trece prin aer şi s-abate asupra noastră? Probabil că în momente de linişte, cînd propriile noastre patimi sunt potolite, şi cînd se face puţină tăcere-n noi, auzim mai mult din gălăgia vieţii care ne-ncunjoară; conştiinţa noastră o fi tresărind, ca de nişte strigăte depărtate, de răsunetul suspinelor, de ecoul durerii celor pe cari-i iubim, şi sufăr, şi se gîndesc la noi.

E cu putinţă ca ceea ce numim noi simpatie, în vecinica ondulaţie a vieţii, să se întindă, mult mai larg şi mai puternic, să aibă vibraţii mult mai depărtate şi mai străbătătoare decît cum le percepem noi cu simţurile şi mintea noastră de azi. Oamenii înzestraţi cu un sistem nervos excepţional de dezvoltat, naturile aşa-numite senzitive au presimţiri şi vederi la distanţă în adevăr uimitoare: semne izolate cari ne dau o idee, de pe acum, de ce-or să fie oamenii viitorului.

Curios, Dan asculta pe Poteraş, şi i se părea că tot ce-aude îi deşteaptă reminiscenţi de fapte pe cari le ştia. De multe ori gîndul lui mergea înainte şi prevedea exact ce-are să-i spuie. Nu simţise el de-atîtea ori, în liniştea nopţilor lungi de iarnă, că se varsă-n sufle-tul lui valurile unei nemărginite suferinţi? A, ştia el bine de unde-i vin acele gînduri de o sfîşietoare tris-teţă; un glas misterios îi spunea adesea că îndărătul acelei ferestre întunecate e un suflet rănit de moarte, care tremură şi se vaită, fără nici o mîngîiere şi fără nici o speranţă.

Acum i se părea că văzuse de mult în ochii lui Peruianu tot planul acestei drame, ca şi cînd i l-ar fi spus; gînaurile lui asistaseră de mai înainte la urzirea şi desfăşurarea acestei nenorociri.

— Dar cum ai aflat tu, Dinicule, toate astea?

— Apoi că taman vroiam să vă spun... (Dinicu ţinea grozav la expresiile locale; de altfel, pentru dînsul nu fusese nici o greutate să-şi asimileze imediat felul de a vorbi al romurilor de dincoace de Milcov.)

Când s-a dus el întîi, cu chitanţa de abonament, a dat cu ochii de Maria, şi numaidecît şi-a zis: „Diavo-liţa asta trebuie să ştie toate, să mă dau bine pe lîngă ea”. În prima zi au schimbat cîteva vorbe: din ce loc sunt... dacă le trăiesc părinţii...

De atunci în fiecare seară ducea el gazeta, ş-o dădea în mîna Măriei. Într-o duminică după prînz, nici el nu ştie cum, căci nu-şi dăduseră întîlnire, s-au pomenit amîndoi pe-o bancă din Grădina Icoanii. Acolo şi-au spus viaţa şi primele cuvinte de dragoste.

Aşa s-au întîlnit în fiecare duminică pe aceeaşi vreme. Acum, în urmă, fără s-o întrebe, ea singură a luat vorba şi i-a spus tot ce se petrece în casă. E orfană, se iubesc şi s-au hotărit să se cunune-n primăvară... El are ceva economii, vro mie de lei, ea e fată bună, şi harnică, şi pricepută la toate. Dacă „domnu Vasilică“ ar vrea să le fie naş... n-are să cheltuiască nimic... ce fericire-ar fi pe ei...

— Bine, Dinicule, să ştii că te cunun... Ia lasă... ce, eşti nebun?

Poteraş se repezise să-i sărute mîna: a trebuit să i-o dea, ca să scape.

Dan rămase singur. Un ceas se primblă prin odaie; simţea că-i urla capul, şi mereu îi veneau în gînd vorbele acestea: „un amor aprins în umbra unei dureri”... „o floare pe-o ruină”; îl enervau, şi se hotărî să le scrie; se aşeză la masă, deschise caietul în care-şi nota el unele impresii — nu cel de versuri —şi scrise cu creionul:

„Cum s-au cunoscut şi s-au iubit Dinu şi Măria lui“

, apoi, în paranteză, vorbele cari-l obsedau. Cercă să cugete la Ana, la soarta ei, dar îşi simţi gîndurile ostenite şi risipite, ca nişte ostaşi învinşi după uri măcel cumplit. Tot înţelesul şi noima vieţii i se răsturnau în minte; şi-n lume vedea atîta nedreptate, atîta dezordine, că-i venea nebunie de disperare, scîrşnea de inutilitatea deşertei lui revolte. Un gol imens i se făcea-n viaţă, şi nu mai putea gîndi nimic. Era aproape miezul nopţii. Se culcă, şi cînd stinse luminarea, băgă de seamă că era frig în odaie. Se ghemui în plapomă, atunci îşi aduse aminte iar de suferinţile şi iluziile copilăriei lui, şi, ca să-şi împrăştie vedeniile, începu să fluiere încet o arie din Traviata; adormi cu gîndul silnic că din toată viaţa lui n-are să s-aleagă nimic. Zilele treceau, şi Dan se gîndea tot mai rar la Ana. Uneori se întreba dacă-n adevăr a existat o fiinţă care-a trecut aşa, ca o lumină, prin existenţa lui, sau e numai o amintire mai vie din ce-a citit ori a visat odinioară; alteori i se părea c-a murit. Într-o dimineaţă, la redacţie, uitîndu-se distras peste hîrtiele răvăşite pe masa lui papa Săndulescu, dete cu ochii de slova Anei: era o cartă poştală din Paris, prin care cerea să se trimeată ziarul acolo.

— Îţi mai trebuie asta papa?

— Nu, i-am luat adresa, rupe-o... răspunse „papa”, fără să bage de seamă că Dan e puţin schimbat la faţă.

Apoi, tot în ziua aceea: Priboianu face cuvenitele amputaţii în foile lui Bimbirică, pe cînd acesta suflă greu pe nas şi-şi freacă un vîrf de mustaţă în degete; el aşteaptă cu nerăbdare să i se citească ultima foaie: acolo e o ştire de senzaţie, la care ţine foarte mult, şi pe aceasta a redactat-o cu un stil... frumos de tot, e sigur c-are să-i placă şi directorului... în sfîrşit, iată c-o citeşte: „Un scandal în lumea mare: aflăm din sorginte cît se poate de autorizată că domnul avocat M.P., profitînd cu abuz de poziţiunea d-sale de unchi al domnişoarei A.R....”

Priboianu rupe foaia bucăţele, le-aruncă şi, fără să se uite la capul lui Bimbirică, îşi scoate batista şi se şterge pe degete, cu dizgust, ca de ceva murdar.

— Domnule director, zice Bimbirică ofensat şi cău-tînd să-şi ascundă emoţiunea, eu, zău, nu mai ştiu ce informaţii să v-aduc...

— Domnule Gamulea, turcul are-o vorbă... passez à la caisse!... Papa Săndulescu! cum stă, te rog, d-l Alfred Gamulea?

În toată redacţia trece un fior de solemnitate, se face tăcere, nimeni nu văzuse pe Priboianu aşa de grav, nimeni nu-l auzise zicînd „domnule“ la „băieţii lui“. De bună seamă, era supărat rău în ziua aceea.

— Domnul Gamulea: optzeci şi cinci lei avansaţi din chenzina viitoare.

Aşa vorbea pana cu d-l director, scurt şi lămurit, în daraveri de administraţie,

— Domnule Gamulea, poftim încă cincisprezece franci, ca să fie suta, şi sper că m-ai înţeles.

Bimbirică lunecă o privire cu intenţie de despreţ peste cele trei patace aruncate pe masă, şi mai mult lor le zice „adio“, făcînd un salut stîngaci şi ieşind, cu jobenul pe ceafă; dar trist şi, probabil, intrigat de „vorba turcului“, pe care n-o înţelesese.

— Uf, nene, bine c-am isprăvit odată cu licheaua asta! Şi Priboianu îşi desface braţele şi respiră mulţumit. Îmi sta pe suflet... Ce speţă de pungaş detestabil!

Din ziua aceea Dan începe iar să se gîndească la Ana. Cînd îşi scrie foiletonul, parcă l-ar scri numai pentru ea, îşi citeşte fiecare rînd prin ochii şi mintea ei; parcă ceva din iubirea lui bolnavă, din dorul lui adînc şi trist se strecoară în fiecare frază; ca un om care, vorbind, se ascultă în altul, aşa se observă el în cugetul ei, îşi urmăreşte cu luare-aminte toate gîn-durile cum străbat, cum vibrează şi răsună în ondu-laţiile sufletului ei.

Într-o dare de seamă despre noul volum al lui Graur, Schiţe din trecut, găseşte prilej să scrie:

„Aşa e. Cele mai sfinte visuri ale noastre se sfarmă uneori de suflarea unei clipe. De la un cuvînt pe care nu l-am spus la vreme, de la un pas întîrziat, de la un moment de nehotărîre atîrnă adesea fericirea noastră, direcţia si planul întregei noastre vieţi...”

Altă dată, într-o poezie, Dor de ducă, îşi aşterne pe cele cinci coloane de foileton tot focul, toată neliniştea visurilor lui de o tristă, sfîşietoare nebunie: sunt strofe ce dau impresia unei căderi de braţe ostenite, a unei fatale renunţări la orice aşteptare, la orice licărire de speranţă:

A venit primăvara. Acum stau la un loc Stelian, Graur, Petroni şi Dan, în casa lui Priboianu, din strada Fîntînii.

Petroni a avut o tipografie pe care-a vîndut-o şi-a rămas dator vro două mii de lei; acum e în căutarea unui mic capital pentru a întreprinde un nou negoţ — de astă dată e sigur că s-ar îmbogăţi, acum s-a învăţat minte; o lăptărie la Şosea ar fi o afacere minunată, şi, pe cînd ceilalţi îşi dau cu piciorul pe sub masă, el face socoteli şi dovedeşte, negru pe alb, că un capital de zece mii de franci ar aduce un venit anual net de cincisprezece mii de franci. Pînă una-alta, a primit un post de secretar la Teatru Naţional— două sute cincizeci de lei pe lună — din care s-a hotărît să puie deoparte o sută pe fiecare lună, o să dea banii lui Priboianu sa-i capitalizeze; face jură-mînt să nu ia o para din ei pînă cînd nu şi-o realiza suma cu care să-şi poată începe afacerea. Dar aceasta, bineînţeles, rămîne pe „luna viitoare“.

Ei mănîncă-n casă; le găteşte Maria lui Poteraş. La zece mai, eveniment mare: nunta lui Poteraş; toţi sunt solemni, în fracuri de-mprumut; cunună Dan, c-o mătuşă a lui Graur; cîţiva profesori şi jurnalişti sunt invitaţi; de la biserică vin acasă, unde-i aşteaptă un taraf de lăutari ș-o masă întinsă, cu mîn-cări reci şi băuturi şi mai reci; mirele şi mireasa, foarte jenaţi, stau în capul mesei, lîngă ei nunii, apoi ceilalţi invitaţi: Stelian schimbă tacîmurile, Graur toarnă prin pahaie; Petroni a pregătit un mic discurs; şi cînd, cu un gest tragic, arată spre miri şi zice cu glasul emoţionat: „Aceşti doi orfani, cari s-au întîlnit in drumul vieţii şi şi-au întins mîna cu iubire...“, Maria izbucneşte într-un plîns cu hohot, Poteraş începe şi el să plîngă, şi oratorul, îngrijat de efectele jalnice ale discursului său, îşi lasă fraza neisprăvită şi strigă ridicînd paharul: „Hai noroc, noroc să vă dea Dumnezeu, că de alelalte...“ şi glasul lui se pierde într-un „ura! ura!“ cu acompaniament de cobză şi de vioare. Un lăutar începe să cînte:

Dar Priboianu-l întrerupe: „Altu mai vesel!“ Şi imediat o dă pe:

„Leleo cu scurteica verde”...

După masă se-ncinge-o horă strămoşească, singurul joc la care se-nfig şi cei care nu ştiu juca.

Priboianu e mosafir în gospodăria acestor patru prietini. El şi-a oprit pe seama lui două odăi, cu intrare separată: toată ziua e ocupat la tribunal, la redacţie, şi noaptea vine tîrziu acasă; numai duminica mănîncă cu ei, ş-atunci de regulă le face morală şi le dă poveţe să fie mai prevăzători, să facă economie, ei rîd şi se pîrăsc unul pe altul, unde-i chip? toţi au gusturi şi slăbiciuni costisitoare: Stelian — şampanie, Graur — birjile, Dan — icrele negre, numai dom' Petroni capitalizează... în bilete de loterie; de neexplicat boala acestuia de a cheltui şi de a-şi face încurcături, din cari nu mai ştia cum să iasă; şi vecinic afif, şi vecinie furios pe ţară, pe timp şi pe multe alte lucruri concrete şi abstracte. Banul unuia e al tuturora; dar s-a nimerit ca toţi să fie mînă spartă, şi de multe ori sunt zile cînd n-au ce da în piaţă; noroc de Poteraş — domnu Itidant — care-ntotdeauna-i gata şi foarte fericit să-şi deschidă lădiţa cînd e vorba de „împrumuturi naţionale“.

Adesea, seara, după o zi de belşug şi de risipă, încep să facă planuri, Petroni adună toate cîştigurile cele mari de la loterie. E o sumă fabuloasă. Şi, fumînd ultimele ţigări, stau pînă-n ziuă şi schimbă faţa lumii.

Cel mai vesel între ei e Graur, adevărat e că el şi munceşte mai mult. La cancelarie, şeful lui e foarte mulţumit, doar în privinţa stilului e cam dificil: găseşte că Graur prea face conceptele scurte şi nu respectă cu stricteţă formulele consacrate; fără acest cusur, ar fi un şef de biurou model; la minister e îmbrăcat în hainele cele mai răblărite, şi are un aer. de prostănac; cum vine acasă-şi schimbă şi hainele, şi figura, e altul; el e ceva mai glumeţ: se duce-n cîteva familii, unde din cînd în cînd e poftit la masă şi unde e foarte apreţiat ca băiat de talent şi ca bun cititor. Ceilalţi, neciopliţi şi sălbateci, găsesc în această notă de sociabilitate a lui Graur un nesleit izvor de glume şi de ris. E destul ca unul să-nceapă: „Degeaba, puteţi voi să ziceţi orice, copistul e băiat de salon“, şi şedinţa e deschisă.

— Vezi, mă, el introduce literatura noastră în înalta societate...

— Trebuie să băgăm de seamă la ce scrim de-acum, că ne citesc boierii; glumă e?...

Puţină glorie începe să se strecoare în viaţa lor plină de nemulţumiri şi de revolte: ei văd că sunt nedreptăţiţi, excluşi de la o soartă mai bună, pe care ar fi meritat-o; în jurul lor mediocritatea, neruşinarea, viclenia triumfă cu o statornicie exasperantă; alta era lumea pe care-o visaseră ei în şcoală; abătuţi moralmente şi enervaţi continuu de ceea ce văd, au ajuns să se creadă dezarmaţi în lupta pentru existenţă; tot ce-i mai împacă şi le mai dă putere să lucreze e gîndul că ei pregătesc, cu munca lor cinstită şi demnă, o vreme mai bună pentru tinerii cari vor veni după ei. Fiecare e în ajunul de a seri ceva „cum n-a mai scris el“... eternul vis al operei definitive, care mereu s-anunţă, şi nu mai vine. Fac proiecte să-nceapă la toamnă o revistă literară, şi-şi iau ferma hotărîre ca, pînă atunci, să scrie cel puţin pentru trei numere de revistă. Dar zilele trec, şi ei îşi pierd adesea, fără să bage de seamă, cel mai preţios timp în planuri şi discuţii interminabile.

A venit vara; Petroni pleacă să-şi vadă părinţii, ţărani în judeţul Buzăului, Graur se duce la Piteşti, la un unchi sărac, „pe care are să-l moştenească“, Stelian la Mînăstirea Neamţului, unde-are să joace toată vara tabinet cu stariţul Gherassi. Dan iar rămîne singur, şi iar îl apucă gînduri urîte. Tot el mai nenorocit! Îi petrecuse pe cîte unul la gară, ş-acum i se părea c-a murit, că n-are să-i mai vadă. Casa, uliţile, sufletul lui, toate erau pustii. Priboianu îl întreba mereu ce are; într-o zi îi zise cam în glumă.

— Mă, tu trebuie să fii amorezat!

Dan se roşi, pentru prima oară i se păru indiscret şi brutal „domnu director“. Dac-ar fi atins mai delicat această rană ascunsă a sufletului lui, i-ar fi spus imediat, şi-ar fi deschis inima, pentru că de cîtva timp simţea în adevăr nevoia de a se destăinui unui prietin şi a-i cere sfaturi. Priboianu înţelese şi schimbă vorba, hotărît să revie, şi să-l descoase, cu toată dragostea şi pregătirea de suflet necesară unui confesor.

De cînd Dan aflase că Ana e săracă, simţea c-o iubeşte în adevăr cu tot focul, cu toată setea de fericire, cu toată puterea de a spera a tinereţii lui.

Visurile tremurătoare şi nehotărîte de odinioară încep să se desfacă din neguri şi să se lumineze, ca un peisaj frumos într-un răvărsat de ziuă; atîtea do-rinţi vagi şi sfiicioase, ce de-abia-i licăreau mai înainte, acum îi revin în conştiinţă cu tăria posibilităţii, cu obsesiunea poruncitoare a voinţii.

Seara, ceasuri întregi se primbla prin odaie şi cugeta la Ana, şi plănuieşte; cîteodată s-aşază la masă, îşi razimă capul pe mînă, dar observă că, stînd jos, nu mai poate gîndi aşa de liber şi de clar, pare că o parte din energia covîrşitoare a gîndurilor lui tinde să se reverse, să se transforme imediat în mişcare fizică; şi ca un călător care are-un drum lung de făcut, se scoală grăbit şi deapănă kilometri între uşă şi fereastră... din cînd în cînd scoate din buzunar carta poştală de la Ana, îi vede mîna în forma literilor, citeşte-n gînd fiecare vorbă şi i se pare c-o aude pe ea spuindu-le, îi urmăreşte mişcările gurei pe fiecare silabă... Paris, Place de la République 15... între cu-vîntul Paris şi Place, el descoperise urmele unui gînd al Anei: P mare de la cuvîntul Place era făcut ca de tipar, întocmai cum îl face el; şi-l observa cu un surîs de mîngîiere... desigur că s-a gîndit la dînsul cînd l-a făcut. Apoi o vedea, palidă şi ostenită, ia braţul lui tată-său, cutrierînd străzile Parisului — două suflete nenorocite, neştiute de nimeni în haosul acelui oraş mare; închipuirea lui i-o arăta desluşit: el o fixa cu privirea, îi cunoştea şi-i alegea mişcările, paşii, ca şi cum ar fi mers încet pe urma ei, o vedea oprindu-se pe la vitrine, întorcîndu-şi capul după un echipaj... O, cît trebuie să sufere ea acolo, în acel exil de ruşine şi de durere!... Ce-o să facă ea acum?... Cum s-ar duce s-o vadă, să-i cadă-n genunchi şi să-i spună c-o adoră şi se închină la ea ca la o sfîntă, că niciodată n-a iubit-o cum o iubeşte-acum, să-i aştearnă la picioare viaţa, toate visurile lui...

— Ce, nu te-ai culcat încă?

— M-ai speriat... E tîrziu?

— Aproape două. Ascultă, Dane, vreau să-ţi vorbesc; şezi colea puţin, că văd că nu ţi-i somn...

Şi Priboianu îl aşeză pe scaun; părea un dantist ce se prepară să-i scoată o măsea; cu mînile în buzunar, făcu cîţiva paşi prin odaie, apoi se opri în faţa lui Dan, îl privi c-o nespusă dragoste şi ii zise:

— Frate Dane, eu n-am avut vreme să iubesc.., dar să nu-ţi închipui că viaţa asta de berărie şi de cafenea n-a mai lăsat nimic sfînt şi delicat în mine... dăunăzi ţi-am spus aşa o vorbă... în glumă, şi n-ai idee dtt mi-a părut de rău cînd am văzut că nu era pentru tine un subiect de glumă... eu — de felul meu — nu sunt curios; dacă nu mi-ai fi drag, dacă n-aş crede că ţi-aş putea fi de vrun ajutor în nevoile şi supărările cari te mistuie, nici prin gînd nu mi-ar trece să te-n-treb: ce ai? ce te doare? Dar îmi eşti drag, şi de aceea te rog să-mi spui... cum ai spune mamii tale. Iubeşti?

— Da.

— Pe cine?

— Pe... Ana Racliş.

— Domnişoara care...

Dan se roşi pînă-n albul ochilor şi, văzînd uimirea, mila şi jena cu care-l priveşte Priboianu, făcu un efort, ca şi cum şi-ar fi smuls din came vorbele pe cari avea să le spuie:

— Ştiu, dar ce-i ea de vină? Dac-a avut un unchi mizerabil... e o nenorocire... dar ce vrei? să judec cum judecă toată lumea, rea şi idioată, să arunc asupra ei ruşinea unei fapte murdare, de care nu-i întru nimic vinovată? Poţi s-o plîngi, dar s-o faci răspunzătoare de... violenţa unei bestii?...

— Bine, Dane, eu n-o acuz pe ea, să ne înţelegem; a fost victima unui om mizerabil, brutal... tot ce vrei, nu zic ba; dar dacă — cum spune lumea — ea are să aibă un copil... te-ai gîndit la asta?

— M-am gîndit, m-am gîndit la tot.

Şi fruntea lui Dan se broboni de sudoare.

— Vezi, trebuie să... mă rog, tu de cînd o iubeşti? Cum aţi ajuns... ţi-e somn?

— Nu, de loc.

— Atunci, spune-mi tot de la început.

Şi Dan spuse toată istoria acestui adînc şi dureros amor, care-i umplea viaţa: i se părea că se născuse cu el.

Privirile Anei erau atîtea mdmente de fericire şi de lumină, el îşi aducea aminte şi vorbea de ele ca de nişte întîmplări însemnate, ca de singurile locuri de repaos în lunga, pasionata goană a dorului ş-a iluziilor lui. Nu-şi vorbiseră... dar cîte nu-şi spuneau ei cînd se uitau aşa pierduţi unul la altul, înfioraţi de misterioasa atingere a sufletelor lor, simţind amîndoi din lumina ce răsărea deodată pe faţa lor, din focul şi duioşia cu care se priveau că în momentele acelea se înţeleg, vieţile lor se sorb şi se topesc într-un singur gînd, şi ei îşi dau bine seama că dacă stau aşa neclintiţi şi pătrunşi ca de-o evlavie sfîntă, e că-n existenţa lor se oficiază un act solemn, o taină mare, ceva care dă fiorul eternităţii!

Dan se încălzeşte, îl îmbată farmecul expansiunei, tăria gîndurilor atîta timp închise; el îşi spune nopţile de visuri şi de nelinişte, credinţa lui că Ana e singurul suflet care l-ar înţelege, şi i-ar da putere şi entuziasm; o adoră, viaţa lui nu mai respiră decît prin ea, o simte în cele mai secrete gînduri, şi temeri, şi speranţe ale sufletului lui: de cînd o ştie nenorocită, de cînd a aflat cum se-nchidea în odaia ei şi nu vroia să vadă pe nimeni, şi cum a plecat cu bietu tată-său ca să-şi ascundă durerea de ochii răi şi veninoşi ai lumei, de atunci parcă o iubeşte şi mai mult, gîndurile lui o caută, o urmăresc din ce în ce mai însetate şi mai bolnave de dorul ei. Acum parc-o vede mai bună, mai cuminte, mai mare în tristeţa ei... poate că e o nebunie, dar simte că viaţa lui ar fi deşartă şi n-ar mai însemna nimic fără neliniştea şi aşteptarea asta tristă, dureroasă, şi totuşi nespus de dulce; cînd se gîndeşte la ea, la viaţa pe care-ar duce-o ei împreună, o dată i se înseninează toate, parc-o altă lume i se deschide, aude glasul ei chemîndu-l la fapte mari, şi, în farmecul iubirei ei, i se pare c-ar deveni atotputernic...

Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeşnic şi se stinse: afară era ziuă.

Priboianu avea ochii umezi, îşi întoarse faţa spre fereastră, geamurile erau asudate, parc-ar fi căzut brumă.

— În cîte-avem azi?

— Azi... e miercuri... douăzeci...

— Mai sunt unsprezece zile pîn' la-ntîi septembre... Cînd se-ncep lecţiile regulat?

— De ce mă-ntrebi?

— Trebui să pleci la Paris...

Dan simţi că se-nvîrteşte casa cu el; în momentul acela văzu pe figura lui Priboianu o lumină extraordinară.

— Tu culcă-te să te odihneşti, eu azi îţi pregătesc tot, ca să poţi pleca diseară... Să n-ai grijă de nimic... Dormi liniştit...

Şi Priboianu ieşi: în urma lui parcă scăzu deodată lumina-n odaie.

Greu de hotărît care din doi era mai fericit.

„Ce om bun”, gîndi Dan; şi tot sensul vieţii parcă i se lămuri în acest gînd...

XII

Dan era de două săptămîni în Paris. Ce s-a ales din toate planurile pe cari şi le făcuse-n tren? Bucuria cu care plecase, încrederea copilărească în iluziile lui, curajul cu care se vedea intrînd la Ana, vorbele ce gîndea să i le spuie unde erau? Tot planul lui, atît de sigur şi de clar, rămăsese-n vagon.

A cincisprezecea zi de cînd bate acelaşi trotuar în Place de la République. L-or fi luat oamenii la ochi; i se pare că unii trecători întorc capul după el şi-l privesc bănuitor.

Din cînd în cînd îşi iuţeşte pasul şi trece cu aerul unui om zorit de afaceri, şi peste zece minute se întoarce, ca şi cînd ar fi uitat ceva. înălţimea edificiilor, mulţimea ferestrelor, bogăţiile vitrinilor îi ostenesc ochii, îi sperie gîndurile; şi mereu se uită, fără să vrea, la colosala statuă din mijlocul pieţii. Îl obsedează atitudinea neclintită, calmul figurii şi braţul ridicat al femeii-uriaş, cu sfînta creangă de măslin, pe care i-o întinde c-un gest solemn, de o eternă, exasperantă pa-cienţă. Sufletul lui agitat se simte contrariat de imobilitatea lucrurilor dinafară. I se pare că statua Re-publicei înadins sta acolo, ca să-l observe cu privirea ei fixă cum se poartă de colo-colo, fără astîmpăr; se sfieşte de ea ca de-o fiinţă vie, indiscretă, care-l spionează şi-i ia sama la toate mişcările lui. De cîte ori se apropie de casa în care stă Ana, simte că o durere surdă îi strînge inima şi-i taie respirarea, parcă-l arde ceva pe piept, picioarele i se moaie şi-l umple o frică neînţeleasă, un sentiment penibil de laşitate, care-i dis-cordează toţi nervii şi-l prosteşte. A încercat adesea să-şi ia inima-n dinţi şi să intre, dar gîndul că ar face o impresie rea vizita lui neaşteptată şi că ar fi o lipsă de respect pentru durerea acelor două suflete zdrobite să le turbure din liniştea şi izolarea în care s-au refugiat, gîndul acesta îi răsărea în minte şi-l oprea brusc, ca şi cum i-ar fi intrat un glonţ în cap. Zadarnic, în toate serile pînă tîrziu îşi trudeşte ochii căutînd să-i vadă umbra la vreuna din sutele de ferestre ale casei: inima lui bolnavă şi neliniştită tresare cu fiecare lumină ce se aprinde, năluciri şi iluzii se desprind din fiecare tremurare de perdea, dar nimic din ce caută el cu atîta neastîmpăr nu i se arată. Într-o zi, pe la toacă, a văzut pe Racliş ieşind de-acasă, l-a urmărit, de departe, şi inima-i bătea de-i îneca răsuflarea, i se părea că face o crimă: ochii, figura lui speriată avea ceva din expresia feroce a unui ucigaş care se duce să dea lovitura. Bătrînul mergea încet, zgrebulit ca de frig, cu capul plecat înainte, cu mînile-n buzunările pardesiului, ca pe nişte beţe îi jucau pantalonii largi pe picioarele lui slăbănoage, subţiri, apucă pe-o stradă la stînga şi intră într-o cafenea; atunci Dan iuţi pasul şi, cînd ajunse în dreptul ferestrei, aruncă o privire piezişă, fricoasă şi trecu înainte, i s-a părut că l-a zărit în profil, stînd singur la o masă; la întoarcere, s-a uitat şi l-a văzut bine: sorbea dintr-o ceaşcă, pe care o ţinea cu amîrîdouă mînile; pe la celelalte mese erau tot capete albe; probabil, o cafenea în care veneau mai mult bătrînii din cartier... în colţul străzii s-a oprit, hotărît să-l aştepte pîn-o ieşi, ş-atunci... să fac-aşa ca şi cum l-ar întîlni din întîmplare, să s-arate surprins: „A bonjour, domnule Racliş, ce mai faceţi?” şi pe cînd urmărea în gînd o conversaţie închipuită, îl văzu viind; curaj!... merse înaintea lui, simţea că-l zugrumă o emoţiune stupidă, revoltătoare, îi părea rău şi-i venea să se-ntoarcă şi s-o ia la fugă, dar nu se mai putea, acum erau aproape — încă doi paşi, timid, zăpăcit, îşi duse mîna la pălărie... bătrînul, cu acea privire fixă, de somnambul, a imului aiurit de durere, trecu pe lîngă Dan fără să-l vadă. Acesta, zăpăcit, înfiorat, ca şi cînd o fantomă ar fi lunecat pe dinaintea lui, rămase un moment ţintuit pe loc; capul îi era deşert, un sentiment penibil de des-perare şi de dureroasă osteneală îi îngreuia trupul şi mintea, i se părea că moare. Îşi duse mîna la frunte, ca un om căruia îi vine rău, clipi tare din ochi şi, în-tr-un efort suprem de gîndire, cercă să-şi dea seamă de locul şi starea sufletească în care se află, o putere hipnotică îl duse-n neştire pe urmele nefericitului bă-trîn, din hainele căruia părea că se împrăştie un parfum de tristeţă şi de mister şi-i înconjoară fiinţa într-o atmosferă nestrăbătută. Racliş intră. Dan îl urmări cu gîndul, i se părea că-i aude paşii, respirarea, îl vedea cu mîna pe rampă, încovoiat, suind încet treptele unei scări obositoare; sus, la al treilea, la al patrulea rînd, într-o sală lungă, cu puţină lumină, închipuirea lui, o dată cu bătrînul, deschidea o uşă; atunci icoana Anei se lămurea deplin şi-i rămînea în minte, nemişcată ca într-o ramă: o figură de sfîntă, palidă, frumoasă, o privire de o divină resemnare şi bunătate în ochii ei adînci, mari, albaştri, şi-n zîmbetul ei o blîndeţă, o melancolie duioasă, străbătătoare, pe care o simţea parcă cum vine de acolo şi se scoboară, cu o lunecare de lăcrămi, în inima lui torturată, în viaţa lui pierdută şi zbuciumată ca un vas naufragiat... „La ce-am venit aici? Cît am să mai rătăcesc aşa, ca un nebun?” Şi zilele treceau de o monotonie şi de o sterilitate exasperantă. Aceleaşi hotărîri în fiecare dimineaţă ş-aceleaşi mustrări amarnice în fiecare seară, cînd se ducea să se culce, tîrziu, rupt de osteneală, demoralizat, enervat de laşitatea lui, de apăsătoarea conştiinţă a timpului pierdut.

Dar astăzi — fie ce-o fi — are să se ducă s-o vadă. Trebuie să ia un sfîrşit acest turment, mult mai crud şi mai chinuitor decît desperarea. „Două săptămîni... affreux cauchemar!... Ce s-o fi uitînd aşa la mine femeia asta? Mi se pare c-am spus «affreux cauche-mar» tare, o fi crezînd că sunt nebun... Un regiment de husari... Frumoşi soldaţi!... Ce curios răsună trîm-biţele, parcă-i la teatru... Două şi jumătate; mai aştept pînă la trei, poate să iasă el... de astă dată n-am să-l mai las fără să-i vorbesc... dacă pînă la trei nu-l văd, intru; dar mai bine-ar fi să-l văd şi să-i vorbesc întîi, în stradă, la cafenea... Iată-l.” Şi Dan, pîndindu-i direcţia, se strecură printre trăsuri şi, convins că bătrînul se ducea tot acolo, alergă să-i apuce înainte; sîngele-i vîjia-n urechi, şi inima-i bătea tare de spaima exagerată a hotărîrii lui. Cînd ajunse la uşa cafenelei, îşi aruncă ochii în urmă, cu frică, şi zări pe Racliş ivin-du-se în colţul uliţii, intră, se aşeză la o masă din fund şi ceru o cafea, privi în juru-i şi văzu cu părere de bine că celelalte mese erau ocupate: bătrîni cu capete pleşuve, lustruite, cu ochelarii sprijiniţi pe vîrful nasului, citeau gazete; în imobilitatea şi tăcerea lor păreau a fi de ipsos; unii jucau şah, şi-ncremeniţi în atitudini meditative, cu coatele pe masă, cu ochii lungiţi într-o vagă nehotărire, aveau aerul că stau acolo de la începutul lumei, fără să fi făcut vro mişcare. Erau şi tineri, cari vorbeau, dar aşa de încet, parcă se temeau să nu scoale pe cineva din somn. Curioasă întîlnire de oameni! Cine-ar fi crezut să găsească în mijlocul celui mai agitat şi mai zgomotos oraş din lume cafeneaua aceasta, aşa tăcută, liniştită ca o biserică. Uşa se deschise încet — nimeni nu-ntoarse capul să vadă cine intră. Dan simţea ca o arsură pe piept. Bătrînul înaintă în fund, ochii lui sticloşi căutau un loc, instinctiv Dan se sculă, Racliş se uită la el, îl cunoscu şi-i întinse mîna, distras, ca şi cînd l-ar fi văzut acolo în toate zilele.

— Ce, nu mai scrii la Alarma?

— Ba da, dar luna asta... mă mai odihnesc şi eu...

— Aşa? De aceea nu mai vedeam nimic de d-ta. Noi credeam că te-ai retras.

Ceru o cafea. Dan luă chibritelniţa din mijlocul mesei ş-o dete ceva mai la o parte.

Adînca tristeţă de pe figura lui Racliş îl umplea de milă şi de respect.

— Domnişoara Ana-i bine?

— Mulţumesc, e bine, e foarte bine. Mai stai pe-aci?

— Poate vreo săptămînă...

Bătrînul apucă ceaşca cu amîndouă mîinile şi sorbi de mai multe ori tremurînd din cap. Rămase cîteva minute neclintit, cu privirea dusă; apoi plăti.

— Mergem?

— Da.

Şi ieşiră împreună. Amîndoi, cu ochii în jos, păşeau încet, fără să-şi vorbească.

Aproape de casă, deodată, ca şi cînd gîndurile pasionate ale lui Dan s-ar fi introdus pe nesimţite în conştiinţa lui Racliş, acesta-l întrebă:

— Vrei să vezi pe Ninica?

— Eu nu-ndrăzneam...

Dan se roşi, crezu c-o vede în clipa aceea.

— S-a făcut grozav de ursuză, fuge de lume, nu vrea sa vadă pe nimeni... Nu ştiu... m-am luat de gîn-duri. Pentru d-ta însă... are o particulară stimă de cînd era în şcoală, dac-ai putea să-i vorbeşti, cred că i-ar face bine asta, ar mai înveseli-o poate, e aşa de tristă, că mi-i în grijă de ea... Iată, aicea stăm noi; poftim...

Dan, urcînd scările, simţea că-şi pierde conştiinţa, o emoţiune distrugătoare îi încleşta fălcile, bătăile inimei îl sufocau; se ţinu de rampă ca să nu cadă. Era de-o paloare de mort.

— Aşa-i c-ai ostenit? Eu m-am obicinuit cu scările... Şezi puţin... Sau nu, vino ici, în odaie la mine, ş-aş-teaptă... o să-i spun că... să vedem... pardon... un moment.

Şi bătrînul, zăpăcit, îi arătă un scaun şi ieşi.

Penibilă aşteptare! De ce-şi închipuia Dan că soarta lui are să se hotărască în momentul acela? De ce tremura ca un vinovat la gîndul c-are să vadă pe Ana? Ea poate că-l uitase de mult, poate că nu l-a băgat în seamă niciodată, şi tot ce credea el era numai o iluzie, o nebunie a minţii lui bolnave... Dar ce zăbovesc atîta? Desigur că nici nu vrea să-l vadă. ]şi pipăi cravata şi şi-o îndreptă, că era cam strîmbă. S-auzeau pe sală paşi, zgomot de uşi, cîte-o cheie răsucindu-se-n broască c-un scîrţîit metalic. I se părea că stă acolo de multă vreme, nu-şi mai dedea seamă de cînd. Avea clipe de uitare, întunecări subite, ca-ntr-o luptă cu somnul; inima-i era mai potolită: un sentiment mai mult de osteneală decît de nelinişte, toropirea şi moliciunea pe care-o lasă în organismele plăpînde o violentă zguduire de nervi. Se gîndi la Priboianu. îşi fixă ochii pe-o fotografie din părete, în care crezu că recunoaşte trăsăturile Anei, un moment se văzu la pensionul doamnei Raspal... figura repulsivă a lui Veronescu-Prisăcani îi lunecă prin minte. Jos, l]ngă scaun, era un jurnal, se plecă să-l ia. Auzi un fişat de rochie şi tresări ca din somn... Ana era în faţa lui; i se păru mult mai înaltă.

— Ce plăcere neaşteptată! şi ea-i întinse mîna şi-l privi în faţă cu o prietenie în care se vedea puţină jenă.

Dan, în picioare, tulburat, căta la ea c-un surîs vag, şi parcă nu se-ncredea c-o vede. Bătrînul nu-şi găsea astîmpăr de bucurie, rîdea ca un copil.

— Vezi... Ninico, tu credeai că glumesc... Nu-ţi spuneam eu, domnule Dan, că de d-ta n-are să fugă, s-a făcut o sperioasă...

— Ei, acum lasă, tată... Să mergem dincolo...

Şi trecură în odaia de-alături, un salonaş cu mobile vechi, joase; într-un colţ, o etajeră cu cărţi; la mijloc, o masă ovală, neagră, cu incrustaţii de alamă pe mărgini; pe jos, un covor; lîngă fereastră, care da în curte, o mesiţă de lucru, de care Ana apropie înc-un fotoliu.

— Şezi colea, domnule Dan; de mult nu ne-am mai văzut...

— Un an aproape.

Bătrînul sta în picioare şi se uita la Ana cu nesaţ, ca şi cînd el era acela care n-o văzuse de-un an.

— Ştii, domnule Dan, că şi Ninica scrie?

— Da?

— Cum eşti şi tu, tată?... şi faţa ei albă, întinsă, se rumeni puţin, ea privi zîmbitor ia Dan. Dumneata crezi?

— De ce să nu cred? Eu sunt convins c-aţi scri bine...

— Vrei să rîzi de mine; nu m-am gîndit niciodată la asta, şi ea căuta să se descarce ca de-o vină. A glumit într-o zi cu tată-său: o tot întreba de ce stă vecinie închisă-n casă, şi ea, ca să scape, i-a spus că scrie. I-ar plăcea în adevăr să poată scri; dar e aşa de proastă, niciodată nu şi-a putut fixa mintea la ceva...

Dan o contempla, o adora; sufletul lui. găsea un farmec infinit în vorbele ei naive, în glasul ei curat, cu sonorităţi de cristal, în ochii ei dulci, moi, în mişcarea delicată a gurii, în îndoiturile rochiei; toată fiinţa ei i se părea un vis miraculos, fascinator; seninătatea privirei, nevinovăţia chipului ei îl făcu să cugete c-ar putea fi o calomnie tot ce clevetise lumea pe socoteala ei. Cătă la ea, pios, ca la o sfîntă...

Un ţipăt strident, de copil mic, se auzi, năbuşit, din altă odaie.

Ana tăcu. Dan îşi plecă jochii în pămînt, dar un hohot de rîs, sinistru, nespus de îngrozitor, îi tăie auzul: Ana, cu capul pe spate, cu buzele uscate şi vinete, tremura de-un rîs convulsiv, o vînă neagră îi diforma gîtul, degetele-i trosneau într-o crispaţie desperată, ne-bună.

— Ninico... pentru Dumnezeu... ce-i asta?... E a treia oară...

Şi bătrînul, zăpăcit, tremurînd, o freca pe mîni, pe tîmple. Dan înlemnise de spaimă şi de durere. îi era ruşine, ca de-o crudă şi neiertată indiscreţie, de faptul că se găseşte martur la aceasta scenă sfâşietoare, şi-şi întoarse faţa, ca să nu vadă. Bătrînul ieşise s-aducă un pahar cu apă. Dan simţi pe mîna lui o mînă rece ca gheaţa; ş-un glas fantastic, ce părea că vine de departe, îl întrebă blînd:

— Te-ai speriat?... Mai stai, te rog... te rog...

Ana surîdea; un surîs straniu, ce da impresia fioroasă a unei agonii. Faţa ei avea un lustru de marmură, şi ochii umezi, gata să plîngă, străluceau ca-n friguri. Clipi, îşi muşcă buza de sus, îşi pipăi părul la tîmple, în creştet şi la ceafă. Dan căuta o vorbă indiferentă, străină de impresiile momentului, dar nu găsea, şi tăcerea fiecărei clipe îi apăsa conştiinţa cu greutatea unei remuşcări obsedante.

— Dumneata eşti de mult în Paris?

— Eu? de vro... două săptămîni.

— Mai stai?

— Cîteva zile...

Bătrînul intră cu paharul de apă, pe care-l vărsase pe jumătate.

— Ştii ce zic eu, tată? Să oprim pe domnu Dan să mănînce cu noi.

— E o idee minunată... Şi mie-mi venise... Bravo, Ninico, bravo... Dar unde-am pus eu pălăria?... am s-aduc ceva... bun de tot... nu vă spun... a, am găsit-o.

Rămaseră singuri. Ana se uită la Dan cu ochii ei de altădată.

— De ce eşti supărat? îţi pare rău că te-am oprit?...

— Da' nu sunt de loc supărat...

— Atunci — spune-mi drept — la ce te gîndeşti acum?

— Eu? La ce mă gîndesc?

Ana dete din cap, surîzînd. Dan rămase visător; mulţime de gînduri îi fulgerară într-o clipă. Se hotărî să-i spuie; şi căută o frază scurtă, presimţind c-are să-i tremure glasul. O privi ţintă-n ochi, avu senzaţia că se clatină casa cu el.

— N-ai să te superi?

— O, poţi să-mi spui orice...

Atunci el simţi o rupere surdă în piept şi, ca un ora care moare, şopti:

— Te iubesc.

— Pe mine?

O roşaţă subită se aşternu; pe obrazul Anei.

— Ai spus că nu te superi, şi Dan avu un moment de cumplită căinţă.

— Dar d-ta se vede ca nu ştii, nu ştii nimic...

Ea se uită sălbatic, fioros în păretele din faţă, ca şi cum ar fi voit să-l dea la o parte cu privirea. Dan se temu de un nou acces.

— Domnişoară — şi glasul lui tremura de-o implorare sfiicioasă — de ce nu vrei să vorbim în linişte, să ne spunem tot ce gîndim? Poate că niciodată n-o să mai avem ocazia şi pornirea asta de sinceritate.

— Te ascult, domnule Dan, cînd ai şti cu ce plăcere te-ascult!... Un moment, te rog, s-aprind lampa.

Ea se sculă; calmă, cu mişcări îndemînatice şi delicate, ridică globul, aburi sticla ş-o şterse, netezi fitilul cu chibritul aprins, potrivi lumina; şi cînd se aşeză, avu un moment iluzia că e la pension.

— Aşa, acum ne vedem mai bine... putem vorbi.

Pregătirea aceasta scăzu curajul lui Dan; liniştea

Anei îl intimida, nu mai ştia cum să-nceapă. Ea înţelese şi-l întrebă rîzînd:

— Vrei să luăm alta vorbă?

— Nu, dar mă gîndeam la prea multe lucruri deodată... îmi trec prin minte dimineţile cînd ne uitam de la fereastră unul la altul... adică eu mă uitam, d-ta poate că nici nu băgai de seamă cum te priveam... Ţi-aduci aminte, într-o seară, era tot aşa pe vremea asta, d-ta citeai la fereastră...

Şi vorbele picurau încet; tablouri luminoase se desfăceau din negurile trecutului ca dintr-o viaţă depărtată. Sufletele lor se deschideau încălzite de farmecul aducerilor-aminte, se îmbătau de tăria gîndurilor tăinuite atîta vreme. Ana îi spuse torturile prin cari a trecut, nopţile lungi, pustii, în care aştepta din ceas în ceas să moară, oroarea care-a urmărit-o ca un vis urît, ş-o urmăreşte încă, momentele de dezolare în cari cugeta la Dan ca la un sfînt pe care nu l-a înţeles, fiorul ei de fericire şi de suferinţă în acelaşi timp cînd citea ceva scris de el, şi i se părea că-l vede, că-i simte gîndurile cum se apropie de ea şi trec, ca singurele raze de lumină, peste viaţa ei întunecată şi distrusă pentru totdeauna.

Dan îi povestise copilăria lui tristă, decepţiile şi osteneala care-i tăiase orice avînt, orice entuziasm, apoi speranţele, temerile, planurile nesfîrşite şi toate emo-ţiunile acestui amor care-i umplea viaţa.

Erau alături, plîngeau amîndoi, şi mînile lor se strîn-geau, fierbinţi, pasionate: toată iubirea, toate gîndurile pe cari nu şi le mai spuneau se descărcau în fiorul acelei atingeri. Bătrînul intră. Dan cercă să-şi retragă mîna, dar Ana i-o ţinu strîns şi zîmbi.

— Ce nu ţi-e bine, Ninico?

— Ba mi-e foarte bine. Da'... să te-ntreb ceva, tată: tu iubeşti pe domnu Dan?

— Vezi bine că-l iubesc. Pentru ce mă întrebi?

— Pentru că... îl iubesc şi eu...

Şi amîndoi, aiuriţi de-atîta fericire, ţiindu-se de mînă, înaintară cu o legănare ritmică de mişcări, ce părea că se leagă inconştient cu cadrilul lor de la pension.

Bătrînul adusese stridii, unt proaspăt şi-o sticlă de „Sauterne“. Dar mai ştiu ei ce mănîncă, ce beau, unde se găsesc? Toate se petrec ca-ntr-un vis, din care li-i frică să nu-i deştepte.

Se fac tăceri dulci, sfinte, de o misterioasă voluptate. Ei stau alături, din cînd în cînd mînile lor se ating discret, ca şi cum ar voi să se asigure, să pipăie realitatea acestei fericiri. Ochii li-s încă uzi de lacrimi, lă-crimi de bucurie, de extaz. Bătrînul îi priveşte lung, suspină, rîde şi nu se-ncrede; spune mereu aceleaşi vorbe:

— Vezi, Ninico, cum a venit domnu Dan?... Două săptamîni, frate, şi noi să nu ştim!... Cine-ar fi crezut, cînd ne suiam adineaorea pe scări... Da' osteniseşi, spune drept... Zău, bine-a zis cine-a zis că n-aduce anul ce-aduce ceasul...

După masă, compunerea telegramei: Ana aşteaptă, să-i dicteze, a scris adresa; ridică ochii albaştri şi rî-zători la Dan, care stă-n picioare lîngă ea:

— Ei, pe urmă?

Şi iar citeşte rar, apăsînd pe fiecare vorbă: „Cezar Priboianu, director Alarma, Bucureşti, Romînia. Dan se uită la părul ei blond, împletit într-o coadă groasă şi prins în creştet c-un pieptene de baga, cîteva fire scăpate, mai scurte, tivesc cu o umbră delicată ceafa ei albă, rotundă. Ea-şi ridică ochii şi-i spune să-şi lase mustaţa-n pace. Dan se aplecă, îi atinge mîna încetişor şi dictează: „Fericit, recunoscător. Trimete imediat Po-teraş Bîrlad pentru actele necesare căsătoriei. Cununia aici, legaţie. Aşteptăm nerăbdători. Dan.“

— Lasă să scriu şi numele meu aicea.

— Eu... mu-mi venea să zic...

— Aşa î Uite ce frumos sună: „Dan şi Ana“.

Şi amîndoi se uită cu drag la numele lor alăturate, ei găsesc şi aci o notă de simetrie, ceva predestinat, care stă în acord cu perfecta armonie a sufletelor, lor.

La plecare, Dan, cam jenat, dă a înţelege că el ar dori să vie cît de dimineaţă, şi asupra părerii lui că „domnişoara“ n-ar prea avea aerul de a fi „matinală“, ea-l asigură că un logodnic mai puţin ceremonios, care i-ar zice tu şi Ano frumuşel, ar putea veni la şapte ceasuri să ia cafeaua împreună, dar dacă Dan al ei vrea să fie „domnu Dan“, ea se sfieşte să-i iasă-nainte cu ochii cîrpiţi de somn. În prag mai stau de vorbă un sfert de ceas, în care fac primele încercări asupra întrebuinţărei pronumelui tu.

— Aşadar, mîine la şapte... şi ochii lor se privesc adînc, adînc, îşi sorb cu lăcomie provizie de fericire pentru lungile, nenumăratele ceasuri ale nopţii.

Afară e răcoare. Dan pluteşte; instinctiv îşi ţine mîna dreaptă-nchisă, ca şi cum ar strînge în palma lui, caldă încă de impresia pe care i-o lăsaseră degetele subţiri ale Anei, toată senzaţia acelei dulci întîlniri, ceva palpabil din iubirea ei, şi s-ar teme să nu-i scape cînd ar deschide mîna. Stelele de sus, tăcerea nopţii, casele, aerul, luminile de la felinare, toate i se par solemne în momentul acesta. Sufletul lui creşte, un sentiment de infinit îi înfioră gîndurile: lumea în ritmul vieţei lui.

XIII

— Da, înţeleg, e dureros să vorbim de asta, dar un moment de bună francheţă ne uşurează şi ne scapă adesea de cele mai crude turmente. Eu vreau, şi sunt sigur că pot, să te fac perfect liniştită asupra lucrului acestuia: mie-mi trebuie sufletul tău; şi-l vreau senin, ca să poată fi bun, şi ca să-l pot avea tot... Nino, lasă-mă să-ţi ridic obsesiunea asta de pe suflet. De ce dai din cap?

— Pentru că... tu eşti un sfînt, şi nu vreau să te gîn-deşti la orori...

Dan o privi ţintă-n ochi, ca şi cum ar fi vrut s-o sugestioneze.

— Ascultă, Ano, tu suferi mai mult din cauza modului tău de a gîndi: dacă în minutul ăsta ai avea toată încrederea pe care ar trebui s-o ai în iubirea mea, şi dac-ai fi o păsărică cuminte, cu totul superioară, cum te-am visat eu întotdeauna... ştii ce-ai face?

— Ce?

— M-ai lua frumuşel de mînă şi m-ai duce... la leagănul copilului... nostru; nu e al tău? tu nu eşti a mea?... Ano, cugeţi tu cît te ador, cît eşti de necesară vieţii mele, aşa, cu încercările prin care-ai trecut şi cu tot ce se leagă de fiinţa ta?... Tu nu ştii cît îmi pari de mare şi de sfîntă tocmai prin suferinţile tale... Haide, dă-mi o dovadă că mă iubeşti în adevăr, ca să fiu deplin fericit...

Tăcuţi, înfioraţi de-un sentiment misterios, privesc amîndoi mica figură rotundă şi grăsceană a copilaşului care doarme: guriţa, de jur împrejur asudată, pare o floare pe care-a căzut rouă, e aşa de calm repausul divin al acestei gingaşe vieţi de-o lună şi jumătate, că şi aerul din odaie are ceva tainic, evlavios, solemn, ca şi cum s-ar simţi acolo prezenţa unui înger, păzitor al somnului nevinovat; Dan se uită la copil cu o nespusă milă; gropiţa pronunţată, pe care i-o descopere în bărbie, îl face să-şi ridice ochii la Ana; ea e palidă şi cu privirea dusă. El îi zîmbeşte într-o căutătură de infinită adoraţie, buza lui tremură de şoapta unei întrebări sfiicioase:

— E băiat?

Ana clatină din cap şi-şi întoarce faţa.

Din momentul acesta nimic nu mai tulbură gîndurile lor. De acum pot vorbi şi plănui în linişte, căci fetiţa a intrat în cadrul vieţii şi visurilor senine ce li se desfăşură înainte, cu strălucirea şi farmecul uimitor al basmelor.

Racliş, întinerit, nu mai avea astîmpăr. De dimineaţă pînă seara era în ropotele pregătirii. Într-o zi au ieşit tustrei; Ana la braţul lui Dan: discuţie care din doi e mai înalt — erau deopotrivă — se opreau în stradă, se măsurau, oglindindu-se în vitrine, lipmdu-şi umerii... „Nu te-nălţa!“ „Stai drept“. „Tu ai tocurile mai înalte.“ Batrînul rîdea. El susţinea că Ninica e cu două degete mai scurtă, „dar ea are să mai crească“. Oamenii, casele, uliţele, tot ce vedeau îi impresionau neobicinuit: iubirea lor răspîndea, pe unde călcau, un farmec de sărbătoare şi de neînchipuită frumuseţă. La întoarcere Dan îi arătă statua Republicei: „Cînd ai şti de cîte ori m-am uitat cu ciudă la cocoana asta de bronz, care-a-vea aerul că rîde de mine, uite-acu ce triumfător ne priveşte, şi ei îi pare bine că ne-am regăsit şi că ne iubim“.

Unsprezece zile de cînd îşi pun viitorul la cale. Sunt singuri, la aceeaşi mesiţă de lucru la care şi-au făcut primele destăinuiri. Ana ascultă cu nesaţ: i se pare că intră într-o lume nouă, mare, plină de interes şi de minuni. Dan evoacă figurile prietenilor lui, pe cari-i prezintă ca pe nişte eroi extraordinari, într-o proiec-ţiune de lumină uimitoare: viaţa lor mîndră, munca lor dezinteresată, fraternitatea lor de idei, de talent şi de suferinţi cari i-au apropiat, i-au strîns ca într-o castă şi i-au izolat de lume, visurile lor largi şi umanitare, apoi glumele, particularităţile şi figurile fiecăruia... Ana e sigură că i-ar recunoaşte cum i-ar vedea, şi parcă i-e dor de ei, ca de ceva care face parte din viaţa lui Dan.

El îi ia mina şi i-o sărută; cu o mişcare delicată, ea-şi lasă capul visător pe umărul lui, gurile lor se cheamă cu sete, se atrag, îşi sorb respirarea în sărutări lungi, fierbinţi, fioroase. O, dulcii, îmbătătorii ei ochi ce se închid şi tremură, atît de drăgălaş, subt apăsarea gurii lui arse de iubire!

— Entrez!

— E cineva jos care-ntreabă de domnu Dan.

Cine poate să fie? Dan pleacă cu capul gol. Portarul strigă-n urma lui:

— Prenez garde, monsieur, vom allez vom casser la tête.

Ana aşteaptă, neliniştită.

Peste cinci minute uşa se deschide largă. Un domn străin se înclină jenat. Dan, în extaz:

— Ghici cine e?

Ana se gîndeşte o clipă, apoi surîde.

— Domnu Priboianu!

— Vezi că te-a cunoscut?

Îşi aduc aminte de noaptea-n care-au stat pînă-n ziuă. Găsesc o plăcere în rechemarea temerilor şi sufe-rinţilor trecute. Priboianu schimbă vorba cînd i se pomeneşte de ce-a făcut el pentru fericirea aceasta... Ana se uită curios la barba lui stufoasă, la mînile lui mari şi păroase: rîsul, gesturile, glasul, vorbele cele mai neînsemnate i se par extraordinare, de un înţeles adînc, mistic, ea crede că vede un om dintr-un alt planet, venit pe pămînt numai de dragul lui Dan al ei. Sub căutătura duioasă, părintească, a lui Priboianu, inimile lor se simt ocrotite, tresar de-o fericire noua, ei se privesc ca-ntr-o oglindă în sufletul lui bun, şi parcă se iubesc şi mai mult.

— Iacă şi tata!...

Nouă explozie de bucurie. Bătrînul adusese verigile de logodnă. Ana trece în odaia de alături să-ncerce o rochie. Dan se scoborî cu Priboianu să cumpere două sticle de şampanie: mai mult un pretext, ca să-i vorbească, să-i spuie de copil, de cum a ştiut el să introducă în sufletul plăpînd şi tulburat al Anei un mod mai larg şi mai uman de a privi lucrurile şi de a înţelege viaţa... Inima bună şi generoasă a lui Priboianu tresare ca de triumful propriilor lui gînduri şi sentimente. Tot aşa ar fi făcut şi el.

— Primul-redactor de la Alarma să se cunune fără frac? Asta n-o permit. E la mijloc onoarea jurnalului meu!

Dan sfîrşeşte prin a se lăsa, ca un copil, să facă ce-o vrea cu el. Priboianu îi cumpără rufărie, haine, tot ce se cade la un mire, îi dă o mie de franci, ca să aibă de cheltuială.

— Dar cînd o să mă pot eu plăti?...

— Nu vorbi fleacuri... Voi unde-o să staţi la Bucureşti? Ori nu v-aţi gîndit încă?

— Apoi, să vedem, Ana zice că să stăm deocamdată tot acolo, în strada Armaşu...

— Aşa? Va să zică ei tot mai ţineau apartamentul... de care-mi spuneai...

După dejun, logodna. La început, discuţie asupra punctelor cardinale. O mică busolă „breloque” îi pune de acord. Dan şi Ana stau drepţi alături, cu faţa la răsărit, şi sunt aşa de emoţionaţi, că de astă dată au uitat să vadă care-i mai înalt. Priboianu e vesel, vorbăreţ.

— Să nu vă temeţi, că nu ţine mult... A, pardon... logodnica trebuie să stea în stînga. Vezi, aşa... Ori în dreapta... ce zici, boierule?

Racliş e de părere că în dreapta; dar nici el nu ştie sigur, un moment se opreşte gînditor, într-o atitudine ceremonioasă, ca şi cînd ar căuta să-şi aducă aminte în care parte-a stat el cînd s-a logodit; conchide că aceasta n-are nici o importanţă, tuşeşte o dată uscat, din gît, şi apropiindu-se de „copiii lui“, mişcat, tremu-rînd, le pune verigele-n degete. „Să trăiţi“... Vrea să mai spuie ceva, dar ochii i se umplu de lacrimi: sărută pe Dan, apoi pe Ana; i se pare că se desparte de ea şi n-are s-o mai vadă. Priboianu, cu o mişcare de scamator, trece lui Dan un buchet frumos, pe care-l ţinuse ascuns, şi-i face semn să-ll dea Anei.

— Acum puteţi ieşi din front. Noroc...

Şampania sfîrîie în pahare. Planurile reîncep...

— Ba eu, frate Dane, ştii ce-aş zice? Să laşi pensionul şi să te-apuci de avocatură. Ai licenţa... o să-ţi vie poate greu, un an cel mult, pîn' t-ei da la brazdă, pîn' t-ei deprinde cu chichiţele meseriei şi cu lumea. Tu vorbeşti admirabil — nu că eşti de faţă... şi logodit, da' ce-i al omului i-al omului, n-ai ce-i face. Pentru cei dintâi trei ani te iau eu în antrepriză, cu douăsprezece mii de franci pe an, vrei?

— Ieşi la covrigi...

— Mă rog, primeşti?

— Eu primesc, da' să nu te păcăleşti.

— Ce-ţi pasă? Adă mîna... Taie, domnişoară!

Ana nu ştia cum şi ce să taie, şi trebui să-i explice datina poporului.

Două săptămîni trecură cu repeziciunea miraculoasă a întîmplărilor ce se alungă prin vis.

Intr-un compartiment din Sleeping-Car: Ana doarme ostenită de fericire — calmul somnului dă figurei ei frumoase expresia acelei mulţumiri indefinite, acelui surîs divin pe care-l au copiii mici cînd dorm. Dan, în picioare, rezemat de brîul ferestrei, uimit ca de ceva magic, de prin basme, îşi stăpîneşte respirarea, ca să n-o deştepte. E a lui toată comoara asta de farmec şi de frumuseţă? El o contemplă cu un sentiment de nespusă adoraţie; mintea i se pierde şi gîndurile îl dor, se înfioară de frica vagă pe care o dau fericirile mari şi neaşteptate. Îi huiesc urechile de-un şuier depărtat, neîntrerupt, obsedant. Sufletul lui arde: timpul, evenimentele, imaginile, toate se topesc în conştiinţa lui. Simte, ca prin somn, că e în tren: o impresie surdă de mişcare fără zgomot, fără zguduire. Jos, pe geamantan, se clatină, veşted, buchetul de nuntă. Dan îl vede şi se pleacă încet, îl aşază mai bine, să nu cadă... poate c-ar fi un semn rău; şi-n clipa aceea, ca ca lumina unui fulger, îi licăresc imagini, un amestec de amintiri: Ana, în rochie albă de matasă, pare-o zînă din poveşţi, pe el îl strînge fracul la subsuori, Racliş are două decoraţii la piept, Priboianu, emoţionat, şi de-o solemnitate comică, îi şopteşte: „Dane, ia seama, tu te-ai zăpăcit”, îl ia de mînă şi-i dă poveţe pe cari el nu le înţelege. I se pare că toţi îl privesc îngrijaţi; îl duc prin case necunoscute mereu de iscăleşte hîrtii; oameni străini, pe cari nu i-a mai văzut niciodată, îi strîng mîna şi-i vorbesc cu dragoste; în picioare, lîngă Ana; cît au să-i mai ţie?... un domn scurt, chel, cu favorite albe, ş-o doamnă grasă, cu sprîncenile-mbinate şi cu ochii încrucişaţi stau şi ei smirna de-o parte şi de alta, cu cîte-o făclie aprinsă în mînă; citanii lungi, nesfîrşite, descîntece superstiţioase, schime cabalistice, cari-i duc mintea într-o lume de farmece şi de farmazonii. „Hi, hi, hi... Aţi văzut? Fărcăşanu... am copilărit cu el... ambasador... cum s-a întîmplat... el a botezat pe Ninica, şi tot el a cununat-o...

Şi, moleşită de extaz, mintea lui Dan apucă, de ici, de colo, cîte-o figură, cîte-o vorbă din vălmăşagul de impresii ce prin mulţimea şi tăria lor pare a fi lărgit timpul în care-au încăput; de aceea întîmplările din urmă îi scapără acum tulburi, deşirate, ca dintr-o imensă depărtare. Ana doarme. Viaţa, toate gîndurile lui, imobilizate, o savurează, îi păzesc somnul, îi ascultă respirarea... unde să se ducă din parfumul acestei fericiri? Lumina intensă a momentului îi îngrădeşte vederea, împrăştie în întuneric pulberea de amintiri şi de speranţe, conştiinţa lui se izolează, se pierde în farmecul covîrşitor al clipelor cari curg. O staţie... Ce zgomot infernal! Aude roţile vagoanelor din urmă răsunînd sub loviturile unui ciocan de fier, bătăile se apropie tot mai tari, îl săgetează prin creieri şi-i dau tresăriri nervoase, cari-l dor.

Ana deschide ochii speriată, vede pe Dan şi-i zîmbeşte somnoros.

— Unde suntem?

Amîndoi la fereastră caută să citească pe frontispiciul gării, dar e noapte şi nu se vede, capetele lor se alătură, îşi lipesc tîmplele; s-aude şuietul unei ape mari, lumina felinarelor tremură pe stîlpii albi ai peronului, toată lumea se dă jos, e vama de la Vîrciorova.

Pe la amiază sosesc la Bucureşti. Ce curioase li se par străzile! şi casele parcă s-au mai micşorat în lipsa lor. Pe Calea Victoriei, cîţiva cunoscuţi îi salută. Dan are sentimentul că zboară, Ana e ostenită; pe chipul ei trec umbre de melancolie.

Acasă, în strada Armaşu; lucrurile parcă se deşteaptă dîntr-un somn lung, se deschid ferestrele şi odăile respiră. Dan se crede străin, parcă se jenează de mobile. Din odaia Anei se uită lung la fereastra căsuţei din faţă, unde-şi închipuie că se vede pe el, visător, timid, mai tînăr c-un an, şi toate cîte s-au petrecut de atunci îi sclipesc în fulgerarea unui gînd. Zilele dintâi trec ca nişte sărbători pline de surprize: primul lor dejun „acasă la ei“, primii lor paşi pe stradă îi emoţionează şi li se întipăresc în minte cu forţa unor evenimente extraordinare, tot ce văd li se pare nou: simţurile lor au fiorul virgin şi frescheţa de senzaţii a copilăriei. Racliş pleacă la o vară a lui [...]. Dan pledează două procese şi le pierde: aceasta îl dizgustă pentru totdeauna de avocatură, căci era adînc convins că în amîndouă pri-cinele dreptatea fusese de partea lui... îşi reia lecţiile de la pension şi începe să se ocupe mai cu dinadinsul de literatură. Uneori, noaptea, după ce adoarme Ana, se scoală binişor şi scrie ceasuri întregi, îşi ascunde pagi-nele chinuite, ca să nu afle ea cîtă osteneală îl costă fiecare rînd, apoi într-o seară se aşază la masă şi, deschizîndu-şi caietul, începe să-şi limpezească de-a bi-nelea tot ce-a migălit în secret. Ana se apropie încet, se uită cu sfială peste umărul lui, el o simte ş-acopere cu mîna ce-a scris, ca să nu citească ea; dar nu-l rabdă inima, şi-i citeşte cît a făcut, şi-i spune dinainte ce are să mai urmeze. Ea îl ascultă cu un sentiment de recunoştinţă şi de admiraţie care deşteaptă în Dan puteri necunoscute; privirea ei îl înalţă, îi dă pasiunea muncii şi setea de glorie pe care niciodată n-a simţit-o ca acum.

Peste două luni apare volumul Încercări literare de V. Dan. Erau poezii, nuvele şi cîteva portrete, tot ce putuse s-aleagă din munca lui de zece ani. Cu ce emo-ţiune trece pe la vitrinile librăriilor, şi ce curios i se pare într-o zi cînd îşi vede cartea în mîna unui necunoscut! Simte cum sufletul lui se răspîndeşte şi circulă în sufletele altora. Cartea se vinde, e un succes neobicinuit; Ana e mîndră; cînd nu-i Dan acasă, traduce doicii cîte-o nuvelă; îi pare rău că fetiţa, neavînd decît patru luni, nu poate să guste şi ea operele lui Dan.

O masă prietenilor, din primii bani de pe literatură. Stelian găseşte şampania „magistrală“: la a doua sticlă zice că destupă „nuvelele“, la a treia, „portretele“. Pe-troni întreabă mereu pe Graur: „Ce ai tu, de ce eşti aşa trist?“ Era o glumă veche a lor, „une scie“: într-o zi, Graur, vorbind de puterea sugestiei, le spusese că, pe el, cînd îl întreabă cineva de ce e supărat? îl face imediat să se simtă supărat, aşa, fără nici un motiv, ca şi cînd privirea şi vorba celui care-l întreabă ar arunca deodată în sufletul lui bine dispus o nelinişte, o presimţire de ceva rău. De-atunci ei îl necăjeau, ziceau că încearcă să-i sugereze melancolia. Priboianu, care se amesteca rar în copilăriile lor, de astă dată se simte şi el sedus.

— Ba nu, zău, ce ai tu, Graure, de stai aşa... ca un ţap logodit?

Acesta zîmbi, apoi îşi luă, în adevăr, şi poate involuntar, un aer gînditor... Un hohot general de rîs.

— E gata.

— Vezi, domnule, ce ţi-e şi cu sugestia?

— Mititelul, mi l-aţi necăjit, lăsaţi-mi băiatu-n pace... Şi Stelian dă să-l sărute, Graur se fereşte; altă toană de rîs.

După masă Stelian citeşte un articol al lui despre cartea lui Dan; acesta se uită în ochii Anei, ea străluceşte de frumuseţă şi de veselie. Fericirea lor capătă un aspect nou, se reîmprospătează sub privirile prietenilor; inimele lor parcă se înţeleg mai bine şi se simt mai strîns legate în atmosfera asta de simpatie şi de solidaritate.

...Dar nici vorbă că trebuie să-şi pună cartea la Academie! Cine-o să ia premiul anual de cinci mii de lei? Anul acesta n-a apărut nimic vrednic de luare-aminte; opera lui Dan se impune, originalitatea gîndirii ş-a darului de a exprima sare-n ochi...

E adevărat că „nemuritorii” sunt cam tari de ochi, şi au frumosul obicei de a se premia numai pe ei: aşa, ei au respins Poeziilelui Stelian, pentru a premia o broşurică cu „impresii de călătorie“ a unui confrate; au respins Nuvelele lui Graur, pentru nişte dări de seamă şi rapoarte ministeriale intitulate Opere literare ale unui alt venerabil nemuritor, care, după o lungă şi eroică luptă cu bugetul ţării, îşi înfigea acum dinţii osteniţi în cozonacul Academiei, atît de bun şi de priin-cios pentru bătrîneţile confraţilor; dar anul ăsta nu s-a văzut nimic scris de vrun academician, aşa încît vor fi siliţi să dea premiul cuiva de-afară; desigur, o să ia doliu Academia, o să fie un scandal această sfărîmare a celor mai sfinte tradiţii, dar, în lipsă de gloanţe, trebuie să lase vînatul pe seama altora.

— Şi apoi, zi că te refuză, ce pierzi? Un bilet la loterie, nu-i aşa, Petroni?...

— Aşa-i, numai că prea cîştigă mereu comitetul de tragere... pe sfoară.

A doua zi Dan şi-a depus cele douăsprezece exemplare; dar cum niciodată n-avusese noroc la loterie, era la adăpost de orice iluzie.

Ana se înstrăinase cu totul de rude; gîndul că soră-sa ar privi-o de sus ş-ar ofensa-o cu compătimirea ei îi înăsprea inima, o umplea de revoltă şi de răutate încă de cînd era la Paris; oroarea de a vedea pe unchiu-său punea pentru totdeauna o prăpastie între ea şi familia ei. Nu ieşea din casă decît cu Dan, n-avea nici o prietenă. Adesea zilele i se păreau lungi, apăsătoare; singurătatea îi dădea gînduri urîte, o umplea de temeri neînţelese, superstiţioase; ş-atunci s-aşeza la fereastră, ş-aştepta pe Dan cu nerăbdare.

Se simţea incapabilă de a face şi ea ceva; seara, cînd trebuia să spuie bucătăresei ce să gătească, o apuca groaza; uneori sta o jumătate de ceas să-şi aduc-aminte de vrun fel de bucate, îi venea să plîngă de necaz. Dan se însărcina să se ocupe el de menaj, făcea haz de supărările ei copilăreşti ş-o ruga să-i cînte ceva la piano, sfîrşeau întotdeauna prin a găsi un farmec particular, artistic în casa şi gospodăria lor dezordonată.

Într-o seară se-ntorceau de la Şosea pe jos, batea vîntul şi ei închideau ochii şi se fereau de praf.

— Cînd o s-avem şi noi un cupeu?...

Dan văzu în această întrebare un lung şir de păreri de rău ascunse în inima ei bolnavă.

— Ai vrea în adevăr?...

— O, am glumit. Ce idee! Am spus aşa, o prostie, fără să mă gîndesc.

— Tu te aperi, ca şi cînd... n-ar fi o glumă...

Ea începu să rîdă. Dan rămase pe gînduri. îşi închipui o clipă c-o vede într-un cupeu trecînd, vertiginos, pe dinaintea lui şi depărtîndu-se pentru totdeauna, în lumea ei de altădată. Putea dar s-o piardă!... Şi el o strîngea în iubirea lui din ce în ce mai adîncă, mai pasionată, ca şi cum ar fi căutat s-o vindece de-această nostalgie nenorocită.

XIV

E dimineaţă. Afară ninge liniştit. Ei stau la fereastră şi privesc cum se cern de sus fulgii mari, uşori, într-o cădere leneşă, ostenită. Strada, coperişurile caselor sunt albe, de un aspect moale, vaporos, ce predispune la visuri. Un farmec nou, de care nu-şi dau seamă, străbate sufletele lor, şi ei se miră, li se pare că n-au mai văzut niciodată o zi de iarnă.

Ana surîde visător; braţul lui Dan îi strînge încetinel mijlocul, şi ea, alintată, îşi razimă capul pe umărul lui. în sobă trosnesc lemnele prididite de para unui foc lacom.

— Cînd mă gîndesc că s-ar fi putut întîmpla sa nu ne cunoaştem, parcă m-apuca groaza... Ţi-aduci aminte cînd ai venit întîi în clasă la mine, cum voiai să... mă necăjeşti...

— Ce nebună eram! Da’ pe urmă, cum te-ascultam, cu ce nerăbdare aşteptam lecţiile tale! Parcă te văd... erai aşa cuminte, şi blînd, şi vorbeai încet, frumos; o dată, ştii, ne-ai povestit ceva trist din viaţa lui Paga-nini; da* nu ştiu cum, parcă şi glasul şi figura ta aveau ceva misterios în ziua aceea, c-o dată am început toate să plîngem... ţi-aduci aminte?

— Te gîndeai tu pe-atunci c-ai putea fi a mea?

Şi Dan, surîzînd ca de farmecul unui vis, o strînge la sîn ş-o sărută dulce pe colţul gurii.

— Acum mi se pare că m-am gîndit întotdeauna, şi cred că n-aş fi putut trăi fără tine, dar atunci... Ştiu eu? Eram aşa de proastă... Tu ai spus doicii să mute patul de-acolo?

— Eu, ca s-astupe uşa care dă-n coridor...

Fusese o ceartă între slugi din cauza asta. Ea începe să-i înşire ce-a zis doica, ce-a zis bucătăreasa, fiecare-n limba ei, cum gesticulau şi ţipau una la alta, furioase că nu se pricep şi crezînd că, dacă strigă vorbele mai tare, or să se priceapă...

— Era nostim de tot, eu ascultam de aici şi muream de rîs.

Pe Dan îl dor aceste ruperi subite de idei: nu înţelege cum poate Ana să se smulgă cu atîta uşurinţă dintr-un curent de gînduri aşa de atrăgătoare, şi deodată, fără nici o noimă, să treacă la cîte o banalitate neaşteptată. De mai multe ori observase la ea lucrul acesta, şi i se părea straniu, îl tulbura ca o răsturnare violentă şi brutală a legilor minţii omeneşti; dar nici acum nu-i vine să-i spuie, se teme să n-o supere... Ar fi păcat; e aşa de veselă! E un cap delicat, copilăros încă, îşi zice în gînd, ş-o priveşte iubitor, zîmbind inconştient de rîsul ei drăgălaş, captivant, pe cînd sufletul lui vibrează şi răsună încă de chemările duioase ale trecutului.

Ei şutat tot în luna de miere. Personalitatea lor doarme în legănarea iluziilor. Toate gîndurile, toate grijile, toate asperităţile firei lor se pierd, topite laolaltă, în focul unui amor nesfîrşit, şi sfînt, şi dulce, cum n-a mai fost pe lume, cum n-are să mai fie.

Ei se doresc cînd nu se văd cîteva ceasuri. Dan vine-n totdeauna grăbit acasă; pe drum îşi face fel de fel de idei: o fi bolnavă, s-o fi aprins casa... închipuirea lui îi înfăţoşează primejdii, tablouri fioroase, al căror aspect îi alarmează conştiinţa, ş-atunci, ca un copil gonit de spaima indefinită a întunericului, îşi iuţeşte pasul, inima-i bate speriată, ochii i se tulbură de soare; ca să-şi mai distragă mintea, ascultă cum scîrţie zăpada sub tălpi. Ana-l aşteaptă, îi sare-n gît şi-l sărută, face nebunii, zice că e cuţu lui cel mic şi se gudură, îşi îndeasă faţa în hainele lui reci, cari aduc în odaie mirosul plăcut al iernei, al aerului sănătos de-afară.

— Ştii că e posibil să luăm premiul de la Academie!

Se-ntîlnise cu Damaschin, un scriitor de mare valoare, deşi academician, şi acesta-l asigurase că toată atenţia nemuritorilor şi toţi sorţii de izbîndă sunt pentru cartea lui Dan.

Un nou tezaur de iluzii, la gura sobei: cinci mii de lei! Două prietenilor; le rămîn trei: o călătorie în Orient... Cine-a spus că nopţile de iarnă sunt lungi? Ei se vedeau deja departe, pe mare, în larma străinilor din ţări deosebite, în zgomotul vaporului, auzeau roţile sfădindu-se cu apa şi, sub trompa de fum, vedeau coada alburie de clăbuci de-a curmezişul talazurilor.

— Mă iubeşti, Nino? Nu-i aşa că suntem fericiţi?...

Şi aceleaşi gînduri, aceleaşi vorbe revin cu alt parfum, ei cred că şi le spun pentru prima oară.

O scrisoare de la Racliş: e bine, [...] după Paşti are să vie pentru vro două săptămîni; îi doreşte şi-i sărută cu drag.

Se desprimăvărează, uliţele sunt murdare şi străşinile picură, toate casele parcă au guturai.

E duminică. Dan scrie; Ana îi face ţigări; bate cineva la uşă. E Stelian.

— Cum să te prepar ca să nu-ţi vie leşin?

— M-a premiat!

— Nu, te-a ras.

— Ştiam, şi cui l-a dat?

— Lui domnu Razi...

— Fostul inspector...?

— Da, şi cînd ai şti istoria... Ascultă, mi-a spus-o Damaschin aseară. Cunoşti pe Curţius Borceanu?

— N-am auzit de numele ăsta niciodată. Cine-i?

— Ce dracu, Dane, e nepermis să nu ştii pe domnu Curţius Borceanu, mare academician de la descălecătoare! Poate l-ei fi văzut vrodată pe stradă, e un prichindel, scurt, cu nişte picioare subţiri şi strîmbe, şi are un barbişon roş, foarte nostim, mi se pare că pentru asta l-a şi fi făcut academician; e el niţel cam hodorogit, şi cam aduce din picior... da’ crai, lucru mare! Trăieşte cu una Măcăreasca, o văduvă cochetă, care de multă vreme are-o fată de măritat... Nu-i aşa că pîn-aici am aerul de a bate cîmpii? Stai să vezi: domnul, Razi, de cînd a rămas fără slujbă, e vînător, vînător de lei... noi. Ştii că tată-său a murit, şi n-a lăsat decît datorii. De unde şi pînă unde, tînărul Razi — curtezan cum e de felul lui — se întroduce-n casa doamnei Măcărescu în calitate de viitor ginere. Măcă-reasca — încîntată. Se face logodna. Domnu Curţius Borceanu, încîntat şi el că î se limpezeşte terenul. Razi are nevoie de cîteva mii de lei ca să poată intra în moştenire, zicea el. Măcăreasca nu dispune deocamdată, femeie cu minte. Ce-i de făcut? Atunci el îi spune c-a pus o carte la Academie: un ghiveci naţional întitulat: Auguştii miri 7, n-ai citit-o? Am să ţi-o aduc, e grozavă, monumentală, are şi versuri; să vezi, mă, linguşire greţoasă; sunt ca vro sută de pagini, pe hîrtie groasă; de la început pîn* la sfîrşit e o milogeală ţigănească, o înjosire de lichea flămîndă şi laşă, care tremură şi se tîrăşte pe brînci după un codru de pîine...

— Ei, ş-a premiat-o?

— A premiat-o. Borceanu încălzise inimile colegilor, le spusese că-i chestie matrimonială la mijloc: „Faceţi această casă, pentru mine!... Sunt tineri şi se iubesc ca doi hulubaşi. Copiii lor or să vă bine-cuvinteze...“ Academia a fost şi de astă dată la înălţimea ei.

— Mai bine! Preferinţile Academiei au ajuns să fie compromiţătoare... Şi, totuşi, în fundul inimei lui se ascundea un sentiment vag de decepţie, umbra unei păreri de rău, pe carie-i era ruşine s-o spuie.8

Sosise primăvara. Copacii înfloriseră, păreau ninşi. Era în vacanţia Paştelui; Dan scria o dramă. Într-o dimineaţă, Ana dormea încă, el se pregătea să iasă, ca să-i cumpere flori, servitoarea-i aduse o telegramă; o deschise, nervos, cu presimţirea unei nenorociri, şi rămase-nlemnit: murise Racliş. Tiptil, se strecură afară, ca să poată gîndi; i se părea că vorbele pe cari le citise se vor speria de sine în tăcerea casei şi vor îngrozi somnul liniştit al Anei. Se aşeză jos, pe scară, şi, sprijinindu-şi coatele pe genunchi, îşi lăsă capul în mîini şi închise ochii. Văzu chipul uscat al bunului bătrîn în repausul spăimîntător al morţii, îi văzu degetele de ceară înţepenite pe piept... Mîine-l îngroapă... Şi Ninica-l aşteaptă, ieri îi pregătea odaia, i-a aşternut covor la pat... Oare cum să-i spuie?... Mintea lui se pierdea, căutînd vorbe cari nu sunt. O ţigancă striga pe stradă: „Ghiocei frumoşi!“ Un moment se gîndi să cumpere; şi îndată-şi luă de seamă: „Ar fi un dar perfid“... Intră ostenit, abătut. Ana se pieptăna. Era veselă. II privi fix, ţiindu-şi rîsul, apoi îl sărută.

— Şiretule, crezi că nu ştiu?

— Ce?

— Vine tata, ai primit telegrama...

— Cine ţi-a spus?

— Ioviţa... da’ ce ai?... Mă sperii...

Dan era palid, simţi că vorbele-i scapă prin ochi; un moment i se păru c-a spus tare: „a murit“; şi privi rătăcit, în lături, plecîndu-şi capul, ca sub groaza unei lovituri fatale. Ana-l zgîlţîi şi-i răcni-n urechi:

— Spune, omule, ce e?

Dan se uită cu tristeţă la ea. Sufletul lui delicat şi mîndru tresări ca de-o ofensă. Se hotărî să-i spuie, glasul îi tremură pe primele vorbe, cari nu erau acelea pe cari le gîndise...

— Nu-i nimic, Nino dragă, linişteşte-te.

— Spune drept, e tata bolnav?...

El înclină încet din cap.

Ea se răsti, impacientată, mînioasă:

— Dă-mi telegrama... oh, cum mă torturi!

Şi ridicâdu-şi pumnii în dreptul obrazului, vru să-şi blesteme viaţa.

Dan o apucă în braţe, îngînînd cuvinte de iubire, de mîngîiere. Atunci, prin una din acele fulgerări de conştiinţă ce par a lumina în noi gîndurile altora, Ana înţelese şi căscă ochii mari, cu o expresie de teroare.

— A murit?

El o învăli într-o căutătură de-o nespusă înduioşare.

— Nino... dar glasul i se înecă în lăcrămi, vru să-i sărute mîna; c-un ţipăt de groază ea se smulse din braţele lui, ferindu-se ca de o atingere vinovată, ce profana doliul ei sfînt; şi ca să nu mai vadă nimic îşi îngropă capul în pernă, şi plînse, nebună de durere. Dan, suspinând, îi săruta părul despletit, gura lui arsă îi şoptea cuvinte de adoraţie, o implora să-şi întoarcă faţa spre el, să-i fie milă de viaţa, de inima lui bolnavă... Ea nu vroia să-l asculte şi scutura din umeri ca s-o lase-n pace. El simţi un gol în suflet, ca o retragere bruscă a iubirei lui vexate.

N-aveau ei aceeaşi viaţă, aceleaşi dureri, aceleaşi gin-duri? De ce-l gonea ca pe un străin, în loc să-şi plece capul pe sînul lui şi să plîngă cu el, căci şi el era orfan, şi toată iubirea, toată viaţa lui era a ei! În momentul acela i se păru c-o vede la şcoală, răsfăţată, cochetă, fudulă de mînile ei albe şi de zgomotul pe care-l făcea rochia ei de mătase.

Telegrama îi chema la înmormîntare. Au plecat în ziua aceea, Ana a plîns tot drumul, din cînd în cînd suspina, legănîndu-şi capul: „N-am să-l mai văd, n-am să-l mai văd“. Au sosit tocmai cînd îl aşezau în sicriu. Ana se aruncă desperată şi boci pe trupul încremenit al mortului, îl sărută pe obraz, pe mîini, pe haină; abia au putut-o ridica de acolo: cum îşi încleştase mîinile, unghiile ei hîrşîiră c-un zgomot fioros pe chembrica roşie ce îmbrăca sicriul. La cimitir vroia să s-arunce-n groapă. „Lăsaţi-mă, ce-aveţi cu mine!...” Glasul ei era răguşit, spart; cioclii traseră frînghiile, a căror frecare pe fundul cosciugului dete un sunet uscat, sinistru; şi toţi simţiră trecînd prin ei suflarea glacială a necunoscutului, misteriosul fior al veciniciei. Ana leşinase.

Vara lui Racliş era una din acele fiinţi în cari nenorocirile parcă trag la ţintă: bărbatu-său — internat într-o casă de nebuni; băiatul ei — exilat în Siberia, din cauza unui discurs entuziast la o întrunire de studenţi; o fată cocoşată, cu picioarele moi, pe care-o purta toată ziua într-un căruţ; aceştia îi mai rămăseseră; bătrîna număra pe degete morţii familiei pe cari-i dusese, pe rînd, la cimitir în anii din urmă...

„Ce de dureri sunt în lumea asta”, cugetă Dan. A doua zi plecau. Ana era palidă, din cînd în cînd îşi ducea batista la ochi şi plîngea. Tăcerea ei, nepăsarea de tot ce-o încunjoară, rochia ei cernită, crepul negru ce-i flutura din creştet pînă-u poale puneau în jurul fiinţii ei o atmosferă rece, impenetrabilă. Dan o privea cu, sfială, nu îndrăznea, -nu ştia ce i-ar putea spune. Un sentiment de dureroasă izolare îi întuneca mintea, îi discorda voinţa; se simţea slab, laş, gonit din sfera propriei lui vieţi. Uneori avea clipiri de revoltă, de răutate. Pînă-n gît îi venea să-i spuie: „Ce va să zică asta?... Parcă l-aş fi omorît eu...“ I se părea că şi-a auzit glasul tremurînd pe cuvintele acestea. Ş-atunci tresărea ca dintr-un vis prăpăstios; firea lui bună şi miloasă-l dojenea pentru momentele acelea de rătăcire şi de egoism, în care el se alarma numai de suferinţile lui; se uita pocăit, rugător la Ana şi, în gînd, îi cerea iertare de ce era să-i spuie, se ruşina de ce gîn-dise, ca de-un acces de nebunie prin care trecuse şi care-i umplea conştiinţa de-o spaimă retrospectivă.

Dar vremea vindecă toate durerile. Adu-ţi aminte, cititorule, de morţii pe cari i-ai plîns, de prima încercare crudă ce te-a încremenit pe loc, de cele dîntîi momente de supremă sfîşiere şi desperare, pe cari ţi se părea că n-ai să le mai poţi uita niciodată, şi că va trebui să mori de durere... Cîţi ani sunt de-atunci? Prin cîte încercări cumplite n-ai mai trecut, şi toate au încăput în inima ta largă, şi vremea le-a acoperit, ş-a potrivit locul unde le-a îngropat, ca să nu se. mai cunoască, ş-a semănat pe deasupra flori, ca să nu mai ştie lumea, ca să nu mai ştii nici tu cîte-ai îndurat, cîte doliuri mari porţi în sufletul tău!

— Azi a fost Matilda pe-aici... de cînd nu mai e ministreasa, şi-a mai venit în fire, vorbeşte ca lumea, nu se mai strîmbă... Ştii că ne-a poftit pe mîine seară la masă...

— Ai spus că mergem?

— Eu i-am spun că nu ştiu; să te-ntreb pe tine, nu mi-a venit să-i spun că nu vreau, dar după ce-a plecat, i-am scris că mîine avem şi noi lume la masă... Cum ai crede tu c-aş merge? Mie-mi face rău şi cînd întîlnesc pe stradă pe cîte cineva din familia mea... De ce te uiţi aşa?...

— Pentru că... am eu un gînd, care mă tot urmă-reşte de mult, şi nu ţi l-am spus, dar acum văd că și ţie...

— Ce gînd?

— Să plecăm din Bucureşti. Să ne retragem...

— Unde?

— Oriunde, la un tîrguşor, la vrun sat undeva, în liniște.

Ana fu apucată de-o bucurie copilărească; nu mai avea astîmpăr, nu-i venea să creadă; se aşeză pe genuchii lui şi-l luă de gît: ochii ei frumoşi scînteiau de fericire.

— Spune drept, s-ar putea?

— Numai să vrei tu.

— O, de cîte ori nu m-am gîndit şi eu la asta ca la un vis irealizabil.

Închipuirea lor se pierdea în perspective de fericiri cu atît mai atrăgătoare cu cît erau mai nehotărîte. Bucureştii li se înfăţişau ca o Gomoră; o lume stricată, capiştea tuturor viţiilor, un aer greu, bolnav, im-pestat, în care nu se poate visa, nici iubi, în care inimele lor sufereau, tînjeau fără să ştie de ce; erau nerăbdători să plece mai iute; departe, o căsuţă albă, simplă, ascunsă de copaci, un adevărat cuib de fericire, şi cum or să se iubească, şi ce liniştiţi or să fie, retraşi, neştiuţi de nimeni, acolo o să-şi isprăvească el drama la care lucrează de atîta vreme fără nici un spor, acolo are să cugete în toată libertatea, ş-are să scrie pe fiecare an cîte-un volum, viaţa celor asupriţi, ticăloşiile oraşelor mari, triumful parveniţilor, toată dezordinea, toate nedreptăţile cari se petrec zilnic, şi nimeni nu le vede, şi nimeni nu le spune.

Era prin august. Mica Lori începea să facă primii paşi, împlinise anul. Doica plecase-n patrie, ducînd cu ea convingerea nestrămutată că toate bucătăreseîe noastre sunt nişte „asasine“, şi că fetiţa seamănă cu Dan, bucăţică tăiată.

Fuseseră doua săptămîni la Rădăeşti. Smărăndiţa se măritase c-un arendaş gras, apoplectic, un fel de goril, pe care Dan nu putea să-i sufere. Aglaia şedea-n pat, şi toată ziua-şi căuta-n cărţi, nişte cărţi soioase, pe cari le-amesteca numai c-o mînă, ceealaltă fiind paralizată. Unchiul lor îmbătrînise, de-abia mai umbla, vecinie cîrtitor şi răutăcios, ochii îi erau acoperiţi de-o ceaţă, nasul vînăt; avea o figură idioată, şi duhorea a rachiu ca o velniţă. Pe Ana o interesau tipurile curioase şi viaţa asta, nouă pentru ea; surorile lui Dan îi erau dragi, îi plăcea să le-asculte, să le întrebe; ele o admirau, îi dezmierdau mîinile, îi spuneau mereu cît îi de frumoasă, îi vorbeau de Vasile cînd era copil; ea ar fi mai stat bucuros, îl ruga s-o mai ducă pe la locurile pe unde se jucase el cu băieţii din sat, să-i arate urmele vieţii lui de-odinioară, s-o umple de amintirile lui, cari-i erau aşa de scumpe; Dan însă suferea; pe el îl prigonea gîndul că în casa asta trebuie să se fi petrecut o crimă; în ochii stinşi ai lui unchiu-său căuta umbra unei remuşcări, seara se uita cu frică în colţurile mai întunecate, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă deodată, ieşind dintr-un părete, spectrul lui Leonida. Să fi mai stat, s-ar fi îmbolnăvit, desigur.

Ana e singură, la fereastră; aşteaptă pe Dan. Nimic nu i se lămureşte-n minte. Gîndurile ei ostenesc cînd se întorc spre trecut. Unele întîmplări trăite de curînd se par rămase departe, străine, ca şi cînd n-ar mai ţinea de viaţa ei; şi totuşi, cînd îşi aduoe-aminte de Peruianu, i se urcă sîngele-n obraz. L-a văzut într-o zi la Şosea, şi un fior, o durere surdă a simţit în tot trupul; Dan n-a băgat de seamă. O, ar vrea să plece, să plece mai curînd, i-e dor de locuri depărtate, necunoscute; aici e într-o continuă nelinişte, o apasă privirile, gîndurile oamenilor, amintirile ei urîte, aerul, toate-i fac rău. Ce bun e Dan cu ea; sufletul lui delicat o atinge, o înduioşează; ea-şi aduce-aminte cu mustrare de momentele-n care l-a supărat; n-are să-l mai supere niciodată... îşi priveşte mîinile cu atenţie, ca şi cînd nu le-ar fi văzut de mult: toate gîndurile ei adorm pe lustrul trandafiriu al unghiilor.

Dan intră vesel... „Poimîni plecăm... Ghici unde...” şi-i arată decretul: era numit judecător de pace la Pungeşti.

A doua zi Poteraş ajuta la „împachetare“. Un tapiţer ambala pianul, ale cărui coarde tresăreau înţr-un suspin jalnic la fiecare lovitură de ciocan: răsunetul acesta, zgomotul pe care-l făcea bătutul, ţintelor în lăzile de brad, huruitul mobilelor, dezordinea tuturor lucrurilor din casă dădeau Anii un sentiment de devastare;i se părea că toată viaţa ei se distruge; dar se silea să s-arate veselă, ca să nu-nţeleagă Dan. Priboianu venise cu gîndul să mai încerce, doar le-o scoate din cap ideea asta nesocotită de a pleca pentru totdeauna din Bucureşti. La început crezuse că e o glumă, a rîs; în urmă, cînd a văzut că e serios, a căutat să-i convingă de prostia pe care vor s-o facă, de greutăţile neprevăzute la cari se expun aruncîndu-se în necunoscut, aşa, orbeşte, ameţiţi de iluzii copilăreşti; i-a arătat lui Dan răspunderea pe care şi-o ia ducînd pe Ana într-o lume de care şi el se va sătura peste cîteva luni. Însăşi iubirea lor va suferi de monotonia aceloraşi vorbe, aceloraşi impresii, pentru că toate se-nve-chesc cu vremea; şi-ntr-o bună dimineaţă or să se simtă străini, singuri, o să li se urască, ş-atunci or să vadă ce mare greşeală au făcut... Dar ei rîdeau: „Vezi, Nino, omul care n-a iubit? El nu ştie ce-i asta“.

Acum, ce să le mai spuie? îşi luă un aer indiferent.

— Cînd plecaţi?

— Mîine... Cum se vede că eşti supărat pe noi!

— Eu, de ce?

Dan îl luă de braţ şi-l rugă să-l ierte că nu ţine seamă de sfaturile lui, îi rupea inima această despărţire, dar nu mai putea sta, se simţea ostenit, strivit de ce vedea, de ce auzea în jurul lui, îl sufoca aerul stricat al acestei societăţi, în care oameni ca Veronescu-Prisăcani triumfau, ieşeau din ce în ce mai în lumină cu o statornicie exasperantă, pe cînd cei buni şi cinstiţi rămî-neau vecinie în umbră; spectacolul acesta îi zdruncina mintea, îl învenina peste măsură; nu mai putea gîndi cînd trecea pe stradă vedea atîţia trîntori fericiţi, atîtea lichele enervante, c-adesea îl coprindea o scîrbă imensă; viaţa, mizeriile de afară îl năvăleau ca nişte valuri de mocirlă; nu, nu mai putea respira în duhoarea asta; se duce să se răcorească, să scrie în linişte... are să-şi isprăvească mai întîi drama, şi pe urmă are să scrie un roman, îl poartă de mult în cap...

Priboianu se uită lung la Ana.

— Mă rog, dumneata ce zici de toate astea?

— Eu zic c-o să fim foarte fericiţi. Şi vara ai să vii să ne vezi, nu-i aşa? Dan are să scrie... nu-ţi faci idee ce bine-mi pare că plecăm.

Şi ea împrumuta inconştient frazele lui Dan; vorbea de liniştea necesară unui artist, de potrivirea minunată a gîndurilor ş-a dorinţilor lor. Se iubeau aşa de mult, ce li se putea întîmpla?

Ei tăcură. Tapiţerul bătea zorit în stinghiile de brad; un zgomot lugubru se izbea de păreţii goi, tremura în ferestrele fără perdele; toată casa dădea o impresie de moarte şi de pustiu.

XV

Pe valea Racovei, la două ceasuri departe de Vaslui, e tîrguşorul Pungeşti. Nici o privelişte deosebită sunt locuri şterse prin cari treci, fără să le vezi, ca pe lîngă acei oameni după cari nimeni nu întoarce capul, nimeni nu întreabă cine sunt. Pe şesul din faţă, o coamă lungă de lozii şi de papură însamnă cotiturile unui pîrău, a cărui matcă e uscată pe vreme de arşiţă. Numai pe tăpşanul dinspre apus se vede un petic de dumbravă rară; încolo stau măgurile dezvălite, mirişte şi imaşuri cît bate ochiul. În vatra înclinată a tîrgului, căsuţe albe, cu prispe înguste de jur împrejur; la uliţă, de o parte şi de alta, sunt înşirate dughene, multe din ele lipite subt acelaşi coperiş de şindrilă înnegrită de vechime; unele strîmbe, pleoştite şi vîrîte-n pămînt pîn-în fereşti, parcă rînjesc la trecători. Unde şi unde răsare cîte-o clădire mai de seamă: casa proprietarului, conacul subprefecturei, cazarma...

— Aicea-s Pungeştii! Tragem la han?

— Nu, la primărie!

Era pe la toacă; tot drumul, ploaia bătuse darabana pe burduful întins al trăsurei. Fetiţa dormea-n braţele lui Dan. Ana plînsese; o durea capul. Primăria era mai la deal: caii, rupţi de osteneală, de-abia se mai urneau. Plesnetele din bici, strigătele desperate ale birjarului, talanga legată la oişte umpleau aerul liniştit al orăşelului de-un zgomot alarmant: capete curioase se grămădeau pe la fereşti, copiii alergau pe lîngă roţi, se atîrnau de arcurile de dinapoi, lăsate sub greutatea cufărului. Trăsura se opri în faţa primăriei.

Notarul, crezînd că e domnul prefect, ieşi în poartă emoţionat, cu condeiul după ureche. Dan se dete jos, îi spuse cine e şi-l întrebă unde-ar putea trage deocamdată.

— Sunteţi familistru, văd; aveţi încăpere destulă; iaca aici mai la vale-i casa d-voastra, poftim...

Şi cum Dan nu pricepea ce înseamnă „casa d-voastră”, notarul îi explică: Moisi Singhel ţinea embaticurile tîrgului. El plătea lui Spano, proprietarul moşiei Pun-geşti, două mii de galbeni pe an, şi încasa venitul tuturor acareturilor.

— El e stăpîn pe tot ce-i aicea... (Notarul ridică braţul şi-l mişcă în aer ca şi cum ar fi adunat sub mîna lui toate bogăţiile tîrgului.) Şi fiindcă...

— A, înţeleg, îl întrerupse Dan impacientat, domnul Singhel... are daraveri cu embaticarii şi.., dă o casă pentru locuinţa judecătorului... Eu nu pot primi; voi să plătesc. Aiurea nu găsim?

Notarul se gîndi un moment, i se păru cam iute noul judecător.

— Are popa Vasile; da-i mică, numai două încăperi...

— E departe de-aici?

— Iaca-i colea; a treia casă. Poftim s-o vedeţi.

Popa-i văzu şi le ieşi înainte. Dintr-un cuvînt se-n-voiră: treizeci de lei pe lună.

Preuteasa alergă la trăsură. Se minună de frumuseţea Anei, luă fetiţa-n braţe. Ioviţa se dete jos de pe capră, era udă bleaşcă. Cîţiva curioşi se strînse-seră-mprejurul trăsurei. Ana-şi simţea picioarele amorţite; ea privea aiurită, ca un copil deşteptat din somn; i se părea că visează; îşi frecă ochii, văzu figura simpatică a preutesei şi, ceva mai încolo, păreţii albi ai căsuţei, în care-şi aducea tinereţa, iubirea şi visurile ei.

Întîia seară în Pungeşti: o luminare de ceară, înfiptă într-un sfeşnic de alamă, bine frecat, împrăştie o lumină săracă; două paturi primitive, cu aşternuturi curate, pe mesiţa de la fereastră, o faţă de masă lucrată cu croşetul, în păretele dinspre răsărit icoana Maicei Domnului, c-un smoc de busuioc pe policioara candelei, ş-o pană frumos împletită din spice de grîu; pe brîul sobei, de jur împrejur, sunt înşirate gutui, mere domneşti şi tărtăcuţe; e curat, e linişte şi miroase frumos a ţară ş-a fructe de toamnă. Pe jos e lipit; uşa e deschisă-n tindă şi sprijinită c-un pietroi; dincolo doarme copila cu Ioviţa.

— Aşa-i că-i drăguţ aici?

— Ce fericită mă simt! parcă nu mă-ncred...

Ei privesc miraţi în toate părţile, se extaziază de toate nimicurile.

Aerul, lucrurile din odaie par sfinte; amintiri vagi din basme, din cărţi citite demult, dau impresiilor şi gîndurilor lor un fior indefinit de evlavie şi de mister; ei se simt izolaţi de lume, tot ce-i înconjoară li se arată ca o răsfrîngere a închipuirei lor... Aşa, întocmai aşa au visat ei să fie. Sfeşnicul, horbota de la aşternut, icoana, soba, toate li-s dragi, fac parte din fericirea lor; iubirea-i covîrşeşte şi se revarsă peste tot ce văd. Acuma începe adevărata lor viaţă! Pierduţi, nemai-gîndind nimic, se strîng în îmbrăţişări lungi, pasionate j buzele lor se ating cu setea şi înfiorarea primelor sărutări.

E dimineaţă. Dan răsfoieşte dosarele, pe cari i le-adusese de cu seară ajutorul, şi deschide mereu codul pe la locurile însemnate cu cîte-un peticel de hîrtie pus între filele soioase, aşa de soioase, că se îndeiau pe degete... era codul judecătoriei. Ana scoate cărţi, haine şi albituri dintr-un cufăr şi le aşază pe laviţă.

— Cam pe cînd crezi tu să ne vie lucrurile?

Dan citea o hotărîre a predecesorului său; i se părea trasă de păr. Tocmai peste vro cîteva minute conştiinţa lui tresări, ca şi cum în tăcerea odăii ar fi mai rămas un răsunet confuz din vorbele Anei.

— Ai zis ceva?

— Eu? A, de mobile-ntrebam; pe cînd crezi să le-avem?

— Peste vro zece zile.

— Uite ce m-am gîndit eu... pianul să-l punem dincolo... Aici am să-ţi aşez masa ta de lucru; în colţul ăsta are să fie etajera...

Şi ea măsura şi tăia din ochi spaţiul pe care-l va ocupa fiecare lucru.

Preuteasa veni să-i întrebe cum s-au odihnit. Era bătrînă, dar voinică, şi deşteaptă, şi vorbareţă. Un băiat au avut şi ei, era călăraş cu schimbul; ce mai mîndreţă de flăcău! Pentru el ridicase casa asta, să-l gospodărească; şi astă-iarnă, prin postul Crăciunului, s-au pomenit într-o seară cu Dumitrică al lor că intră pe uşă cu capul umflat, vînăt la faţă şi tremurînd ca varga. Cînd l-a dezbrăcat, tot trupul lui era negru; îl bătuse un afurisit de serjent de-l stîlcise, nu l-ar mai răbda Dumnezeu cu zile, că mai bine nu i-ar zice. Patru zile şi patru nopţi a stat lungit pe spate, şi-ntr-una-şi legăna capul pe pernă şi se văita, de-ţi rupea inima: „Valeu, mămucuţă dragă, dă-mi ceva să mor mai degrabă“. Zicea mereu că are un sfredel în cap; şi pîn-a închis ochii a tot arătat eu degetul; „Uite-aicea, aicea-mi învîrteşte sfredelul“... Degeaba, cînd nu-i parte de sus, nu-i, şi pace bună!

Dar nici o lacrimă. Ea spunea această istorie cum ar fi povestit ceva din biblie.

Bătea soarele. Ieşiră afară. Ea le arătă bucătăria, pivniţa, fîntina la doi paşi, şi pomii, puşi de mîna ei. Ana se uita la o găină nadoleancă.

— E a noastră, iaca, acolea suntem şi noi, doar gardul ne desparte; şi tot ce-aveţi trebuinţă... e ca la d-voastră... spuneţi.

Acum cerul părea spălat.

Era o căldură dulce, ş-o lumină albă, intensă, care lărgea orizonul şi lămurea vederea departe. Casa era pe deal; copacii, neclintiţi în aerul calm al dimineţii, păreau zugrăviţi. Un cocoş se sui pe gard, bătu din aripi şi cîntă. De departe, ca un ecou, îi răspunse un confrate, apoi altul. În liniştea şi simplicitatea acestui tablou de ţară, Ana strălucea ca o zînă fericită din poveşti. Preuteasa, într-o pornire de dragoste şi de admiraţie, îi luă mînile şi i le sărută.

Dejunară devreme. Dan se duse la judecătorie. Intră emoţionat; priviri curioase, impaciente, îl fixau, îi studiau figura, hainile, mişcările. Cînd sună clopoţelul, i se păru un semnal solemn, care vestea mai mult decît deschiderea unei şedinţi obicinuite — era ceva care nu se petrece în toate zilele; în momentul acela avu sentimentul că-ncepe-o viaţă nouă, şi ochii lui de necredincios se opriră cu o adîncă reculegere şi pietate pe figura blîndă şi resemnată a divinului martir ce-i sta în faţă, cu braţele întinse pe cruce, încununat cu spini.

Dan avea toate calităţile unui bun judecător; asculta cu răbdare păsul fiecăruia, spiritul lui de scriitor urmărea cu o pasionată atenţie viaţa plină de interes care trecea subt atîtea forme pe dinaintea lui; unele expresii de figură, unele vorbe de-ale împricinaţilor parcă tăiau deodată o dungă de lumină în adîncimile întunecate şi atrăgătoare ale vieţii, ş-atunci el se uita cu lăcomia de-a vedea prin deschizătura aceea de perdea, se uita departe, ca într-o lume vastă şi necunoscută. Veneau oameni învrăjbiţi între ei pentru lucruri de nimic, fraţi cari se trăgeau în judecată pentr-o baniţă de mălai, cari se urau, înveninaţi, înrăiţi inconştient de alte nevoi, de biruri, de asupriri, de muncă degeaba. Dan îi înţelegea; el vedea bine că oamenii aceştia se înşală; ei cred că se urăsc, şi nu bagă de seamă că sunt necăjiţi de altele; şi cu-atîta milă le vorbea, atît de bine ştia ce vorbe să le spuie, ce coarde să atingă în inimile lor tulburate, că-ndată parcă le ridica o perdea de pe ochi, ei simţeau ca o năvălire de lumină în conştiinţă şi, îmbunaţi, căiţi parcă de vrăjmăşia lor nedreaptă, plecau capete-le-n jos.

— Aşa-i, domnule judecător, noi n-avem nici o duşmănie...

O, mica Lori, ce drăgălaşă se făcea, şi cum umplea casa cu rîsul şi primele ei vorbe, ce dădeau senzaţia unor sclipiri de lumină prin aer! Dan se aşeza jos ş-o ţinea frumuşel de subţiori; la cîţiva paşi, Ana-i batea din palme ş-o chema; fetiţa se sălta pe loc, ezita, calcula dificultăţile şi primejdiile unei călătorii aşa de lungi, voia să plece, şi-şi lua de seamă. Apoi o dată îşi încorda picioruşele şi, speriată, cu ochii mari, dădea fuga în braţele mă-sei. Uneori cădea; atunci zicea şi ea „hopa!”şi se scula cu o trudă şi cu o complicaţie de mişcări stîngace, şi se făcea un rîs ş-o veselie, la care ea nu lua parte pînă cînd nu-şi vedea echilibrul bine asigurat.

Venise Poteraş să le-aşeze mobila; a stat trei zile: a plîns cînd a plecat. Prezenţa lui lăsase în aer ceva din zgomotul şi agitaţia lumei pe care ei o uitaseră aproape, ş-acum, involuntar, se pomeneau mereu vorbind de prietini, de cunoscuţi, de cum li se făcea dor să plece, cînd erau în Bucureşti, să plece undeva, departe; şi cum îi apucau uneori momente de nelinişte, de griji, de alarmări surde, inexplicabile, ca şi cînd o suflare de melancolie a-r fi trecut deodată peste inimile lor. Cît de mult li se părea de atunci!

„Ce fericiţi suntem acum!... Nu-i aşa?” Şi ei se întrebau mereu, c-un fel de frică de a nu-şi descoperi cumva umbra vreunei ascunse păreri de rău, încolţirea vreunei nenorociri, pe care n-o numeau, nu vroiau nici să cugete la ea... S-ar fi putut s-o evoace numai cu gîndul!

Uneori Dan venea acasă ostenit; în inima lui răsuna încă gîlcevile şi suferinţile celor pe cari-i judecase, el se simţea contaminat de rănile pe cari le atinsese. „O, ce de nefericiri sunt în viaţa asta!...“ Şi mintea i se pierdea într-un adînc nesfîrşit de dureri omeneşti, ce i se păreau fatale, iremediabile. Ana îl înţelegea, îi săruta ochii posomoriţi şi-i certa pe cîte unul, le spunea să fie cuminţi, să nu mai vie la ea aşa urîţi şi supăraţi, că ea nu le-a făcut nimica. Ieşeau la primblare; lumea se uita la ei cît de bine le şade; ei simţeau bine cum îi străbate, ca o emanaţiune de simpatie, acea influenţă secretă pe care o exercită asupra noastră privirile celor cari ne iubesc. Şi-n această atmosferă priincioasă de admiraţie Dan se simţea mai bun, Ana mai frumoasă, '

Şi-amîndoi, ţiindu-se de mină, ieşeau din tîrg, şi se duceau încet pe „şosea“... Erau ultimele zile ale toamnei, cîmpiile goale, aerul trist, pustiu; crengile arborilor păreau nişte braţe întinse, încremenite în atitudini de o sfîntă, atingătoare resemnare; lumina scădea în apusuri din ce în ce mai reci, soarele părea că ia şi duce cu dînsul o parte de viaţă, pe care n-are s-o mai aducă niciodată. Şi ei păşeau, singuri, în această melancolie penetrantă a naturei; o greutate, o penibilă osteneală li se lăsa pe gînduri, cuvintele le-ngheţau pe buze... tăcerea îi inunda.

— Ne-ntoarcem?

— Cum vrei tu...

Într-o seară, pe la sfîrşitul lui noembre, se-ntorceau mai devreme; li-era frig şi veneau iute; începuse-a fulgui ca din senin, alte dăţi auzeau din poartă gura Lorii; acum o găsiră tăcută, de o neobicinuită cuminţenie. Ioviţa o înfăşurase într-un şal ş-o rezemase de pernă în patul Anei; şi mititica sta acolo, ca un huhurez, cu ochii mari, deschişi şi adînciţi de cine ştie ce gînduri. Capul şi mîinile-i ardeau. Veni doctorul.

— Să n-a veţi nici o grijă... puţine gîlci. Să nu mă-nînce nimic şi s-o păziţi de răceală. Acum îi dăm o linguriţă de revent, şi mîine... o să vedem.

Privirea blînda, puţin distrasă a doctorului, şi mai ales vorba lui potolită, onestă avea ceva deosebit de atrăgător. Fu o dorinţă reciprocă de a se cunoaşte mai de aproape, de a-şi spune impresiile. Ana rămase cu fetiţa. Dan trecu cu doctorul în cealaltă odaie; ceaiul îi făcu şi mai comunicativi. După un ceas, li se părea c-au fost prieteni de mult, într-o altă viaţă, ş-acum se regăseau cu aceleaşi sentimente, cu acelaşi fel de a gîndi.

Anton Pravăţ scrisese şi el o carte: Boalele şi mizeria de la sate. Dan n-o citise, dar din cîteva fragmente reproduse prin ziare ştia că e o lucrare de seamă, care zugrăvea în tablouri de o înfiorătoare realitate viaţa nefericiţilor ţărani. De paisprezece ani era doctor de plasă. Cunoştea aproape toată ţara; nu trecuse niciodată graniţa. De-un an era la Pungeşti; ca-n toate părţile pe unde fusese, se izbea şi aici de nepăsarea aceleiaşi administraţii păcătoase, care n-are altă grijă decît căpătuiala şi gheşefturile. Înşira greutăţile cu cari se luptă ca medic, ignoranţa şi superstiţiile poporului, mizeriile pe care el le Vede zilnic. Dan îl asculta cu interes; dar de la o vreme începu a se îngriji de Ana: era singură, poate că-i era frică, poate că îşi făcea gînduri urîte; ş-apoi era tîrziu; îl cuprinse un sentiment de nelinişte, de impacienţă. Doctorul, însă, se antrenase:

— Ieri, bunăoară, am avut tărăboi mare cu domnu Giurgea, subprefectul nostru. Jupînu Singhel, care ţine căsăpiile, vroia să ne taie o vită, bolnavă şi slabă de nu se ţinea pe picioare; zor că să-i dau bilet; zic: „Fugi cu mortăciunea asta, ce, vrei să îmbolnăveşti oamenii?” Iaca şi subprefectul: „Da' ce are, doctore, vaca asta? Eu o văd foarte sănătoasă.“ M-am uitat lung la el... Eu nu sunt om violent, dar sunt mişei de ăştia cari-ţi ridică sîngele la cap...

Pravăţ era voinic, cu o musculatură de atlet; figura lui avea frumuseţea oamenilor puternici. Involuntar, îşi încruntă ochii, ş-o încreţitură adîncă îi crestă fruntea între sprîncene. Dan îl vedea acum departe, ca printr-un binoclu întors.

— Începuse subprefectul să facă gălăgie. M-am apropiat de el şi i-am spus încet: „Ştiu că ai leafă de la Singhel, ştiu şi cît ai: cinci sute de lei pe lună; a venit să-mi propuie şi mie, şi eu l-am dat afară, prin urmare, vezi ce deosebire e între noi; n-aş vrea să-ţi dovedesc ş-o altă deosebire, mai palpabilă“. Ce crezi c-a făcut? îţi închipui că s-a schimbat cîtuşi de puţin la faţă? De loc. A întors-o la glumă: „Uite doctorul cum s-a su-parat“. Ş-a spus ovreiului... Da’ mi se pare că eu abuzez...

În adevăr, pe figura lui Dan era o suferinţă vădită. El îngînă un fel de nu care însemna altceva. Doctorul îi strînse mîna şi plecă încîntat; în ușă îi spuse că pînă-n seară vaca ovreiului a murit.

A doua zi Dan nu se duse la judecătorie. Afară viscolea a iarnă. De dimineaţă se făcuse foc, la început soba nu trăgea şi tot fumul ieşise în odaie.

A trebuit să deschidă uşa. Ana era dezolată.

— Cum o să iernăm noi în casa asta?

— Da’ nu-i nimica, dragă; aşa-i la început, pînă se încălzeşte bine soba... uite, deja a mai contenit...

— Pe tine se vede că nu te ustură ochii, eu nici nu mai văd...

— Să-i sărutăm, ş-o să le treacă.

Şi dete s-o ia în braţe; ea se feri c-un gest de silă.

— Ia lasă, că tu...

— Nino dragă, de ce vrei să ne amărîm aşa pentru lucruri de nimic?

— Apoi, la tine toate-s lucruri de nimic...

— Toate, afară de iubirea ta şi de chirăitul tău de păsărică moţată...

Şi el fu aşa de blînd, şi găsi atîtea vorbe de alintare, c-o îmbună. Îşi sărutară unul altuia ochii, şi le trecu. De bună seamă că nu mai ieşea fum; Dan se uită vesel în aerul odăiei. „Vezi?... s-a trecut!” Şi închise uşa; focul duduia în sobă, părea că se ceartă cu viscolul de afară. Lori sta frumuşel învelită în tartan, ochii ei aveau o căutătură dulce, visătoare: lîngă ea, o păpuşe mică de porţelan, ciungă de o mînă, avea un aer de suferinţă, de resemnare, aerul trist pe care-l au păpuşile copiilor bolnavi.

— Dar ce-aţi înfăşurat-o aşa, mititica? zise doctorul după ce-o examina. Copila e bine, trebuie să se joace; azi nu-i daţi decît puţin lapte, şi de mîine regimul obişnuit.

Şi pe cînd Ana o despacheta, doctorul trase pe Dan deoparte.

— Bine, da' aseară... ceaiul dumitale m-a îmbătat, se vede: tocmai acasă mi-am venit în fire şi m-am gîn-dit ce idee urîtă trebuie să-ţi fi făcut de mine...

— De ce? nu-nţeleg...

— Să te ţin pînă la miezul nopţii!... Nici nu mai ştiu ce ţi-oi fi spus, da' aşa-i cîteodată, te uiţi vorbind, şi nu-ţi mai dai seamă de ce se petrece în cel care te ascultă...

Peste cîteva zile veni să-şi ia adio; îl permutase: se aştepta la asta..

Ningea într-una, s-acopereau cărările; zăpada creştea mereu, copacii, casele, toate se înecau într-o imensitate albă, neclintită, tristă. Timpul părea că nu mai curge; suluri moi de fum se ridicau încet de pe case şi se risipeau. în aer era o tăcere fatală, apăsătoare ca o prevestire de moarte.

— Nino, pentru Dumnezeu, isprăveşte... nu pricepi că-mi faci rău?

Lori suspina. Ana bătea din picior la ea şi ţipa furioasă: „Taci, afurisito, că iar te bat“. Ochii fetiţii, în sforţarea de a-şi ţinea plînsul, căpătaseră o învăpăiere întunecată, stranie; frica, suferinţa îi micşorase şi-i vîrîse mai adînc în orbite. Ana şi Dan rămaseră înlemniţi, săgetaţi de acelaşi fior; erau ochii lui Peruianu, era privirea lui posomorîtă, rece, cu reflexe de oţel, care răsărise deodată pe chipul Lorii; sîngele, speriat, îi arunca în faţă expresia severă şi încruntată a tatălui, marca profundă a paternităţii, la care secretele fiziologice adăogeau poate şi ceva din oroarea concepţiei.

Ca un val de umbră trecu pe chipul lui Dan.

— Las-o acu... nu vezi că s-a potolit?

Ana era palidă; ea se întoarse, fără să se uite la el, şi privi pe fereastră lung, distras: pentru prima oară blîndeţea şi bunătatea asta, fără margini, a lui Dan, o enerva; i se părea o nesimţire, o laşitate.

El se apropie încet, iubitor. Ea se feri, să n-o atingă.

— Te rog, lasă-mă.

— De ce? Nu mă iubeşti?...

— În momentul ăsta, nu!

Dan se retrase. Toată fiinţa lui părea că se stinge, se nimiceşte într-un sentiment de supremă osteneală şi descurajare. Se aşeză la masă, ochii, lui căzură distraşi pe o scrisoare deschisă, la care nu răspunsese... o luă ş-o citi din nou, într-un fel de ameţeală, care făcea să-i joace conştiinţa pe înţelesul rîndurilor, cu o pîlpîire de flacără care se trece. „...Dar ce interesanţi sunt prietenii dumi-tale, de care-mi vorbeai la Sinaia! Am fost şi i-am văzut în cenaclul lor din strada Fîntînii... Cînd ai şti cum te dorim aici cu toţii... Peste-o lună Miba-şi înţarcă odorul... Ce-aţi zice să vă pomeniţi într-o zi că vă călcăm în sihăstria în care v-ascundeţi fericirea... îmi închipui ce frumoase lucruri trebuie să scrii acolo; cînd o să vedem drama?...“

Lori adormise. Ana se uita pe fereastră cum ninge: inconştient, i se urzea în cap o comparaţie între natura de-afară şi sufletul ei; ea punea ochii pe cîte-un fulg mai mare de zăpadă; îl urmărea cum se lasă de-ncet... tot aşa de reci, tot aşa de ostenite cădeau şi gîndurile ei, ca dintr-o înălţime misterioasă, pierdută, dincolo de existenţa ei; tot aşa simţea că se scufundă, se îneacă într-o vastă, nemărginită monotonie, toate iluziile, toată viaţa ei. Aspectul, aerul iernei intra în ea şi-i răscolea toate dorinţile şi vanităţile ei adormite, lucruri uitate de mult se dezgropau şi-i apăreau deodată în conştiinţă; sufletul ei se umplea de farmecul unei vieţi depărtate ca de armonia unui cîntec frumos... Iama, iarna-i aducea aminte de policandrele saloanelor cu parchetul lustruit, de splendoarea şi agitaţia balurilor, de eleganţa rochiilor, de nespusa, ameţitoarea voluptate a valsului!... O, cum tresăreau şi se deschideau acum, flămînde, toate simţurile ei: vedea figurile, cu zîmbetele, cu pieptănătura, cu ticurile lor nervoase; auzea muzica, foşnetul fustelor de mătase, şoptirile discrete; simţea braţul, care-i înfăşoară talia ş-o strînge... aşa de-ncet, aşa de bine; şi aerul parfumat şi sorbetul răcoritor pe care i-l oferea cu atîta graţie mînuşa albă a unui cavaler surîzător şi binecrescut... Apoi nu mai gîndea nimic; un clinchet lung de clopoţei îi zuruia în urechi ca de la un şir de sănii cari se depărtau. Viu să se uite-n oglindă, şi cînd se întoarse, văzu pe Dan la masă, scriind: veni încetişor lîngă el, îi netezi părul şi-l sărută.

— Cui scrii?

— Lui Albert.

Dan lăsă condeiul, o privi iubitor şi, luînd-o de mijloc, o aşeză pe genunchi ş-o dezmierdă ca pe-un copil.

— Răutăcioaso, de ce-ai vrut să mă necăjeşti?

Ana uitase; atîtea lucruri se petrecuse de atunci în sufletul ei! El îi spuse cît l-a făcut să sufere, şi ce gînduri îi dau unele vorbe şi priviri ale ei... dac-ar şti, i-ar fi milă de el şi nu l-ar mai supăra niciodată. Ana îl asculta, puţin distrasă, scăldîndu-şi degetele subţiri şi albe în părul lui lung; el îi căuta privirea; aştepta un cuvînt de părere de rău, de înduioşare...

— Dane dragă, trebui să te tunzi, uite ce plete-ai făcut, parcă eşti un cioban!

— Vezi, Nino, ce puţin te preocupă...

— Ştiu ce vrei să zici — îl întrerupse ea impacientată — nu pricep cum poţi tu să te gîndeşti mereu la o vorbă, la o prostie pe care-am spus-o aşa, fără să cuget.

— Da' eu nu te-nţeleg pe tine cum treci de la una la alta cu cea mai mare uşurinţă... pe tine gîndurile se vede că nu te-ating, nu te mişcă... o coardă lovită într-un clavir, şi tot vibrează mai mult.

— Mai ales dacă pui şi pedala... Ce vrei? Eu aşa sînt... n-ai zis tu că am cap de păsărică?

Ea rîdea; el o privea trist.

— Ce te uiţi aşa? Nu-i păcat să-şi piardă cineva vremea şi mintea gîndindu-se mereu la un lucru de nimic?

— Nu-i păcat, Nino; eu un an de zile m-am gîndit la o vorbă a ta; ş-aceea mi-a dat curaj, vorba aceea...

— Care vorbă?

— Ţi-aduci aminte, la Sinaia, cînd ne suiam călări spre Vîrful-cu-Dor, tu poate că mi-ai spus aşa, fără sa-ţi dai socoteală, c-ai vrea să fii odată deoparte şi sa mă vezi cînd scriu... Cîte visuri frumoase n-am visat eu pe vorba aceea! De cîte ori, cînd scriam, nu mi se părea că te simt cum te apropii tiptil şi-ţi întinzi capul peste umărul meu ca să vezi ce scriu, ş-atunci puneam o grijă deosebită în alegerea cuvintelor, în forma literilor... îmi închipuiam că toate trec pe subt ochii tăi şi le judeci.

El tăcu. Ana îi înfăşurase braţele pe după gît şi-l strîngea, îi apăsa capul pe inima ei, ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai audă, să nu se mai gîndească la trecut, nici el, nici ea. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părţile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lăcrimi.

XVI

Cocoanele mai ales erau furioase. Slava Domnului, aveau şi ele casă, relaţii cu lumea, făceau „suarele“... şi mese mari la zile onomastice. Adecă ce? nu catadicsea domnu judecător şi „madama dumisale“ să vie măcar o dată, la un Sfîntu Dumitru, patronul lui Mitu (subprefectul), la un Sfîntu Mihail, patronul căpitanului... Ce? Se ţineau mîndri?... Atîta pagubă! Şi regulat, pînă să-nceapă ghiordumul, îşi vărsau paraponul pe aceste... „persoane fără nici o creştere... de cari nici nu face să se mai ocupe cineva...“ La început erau foarte intrigate: cine-or fi, din ce familie, cum trăiesc?...

— Ia vezi, Nataliţo, zău, pune-te pe-atîta şi află-ne ce hram ţin şi de unde i-a adus vîntu pe ici?

— Asta află, că-i calu dracilor... una-i Ioneasca. sireaca! Acu să te vedem...

Şi s-a pus Ioneasca pe-atîta, ş-a aflat: el era un fecior de popă; ea era fata unui crîşmar. Şi de-aci-n-colo, las' pe Nataliţa, să ţi le ticluiască ea...

Bărbaţii, oameni serioşi, aveau alte griji: în fiecare seară se strîngeau la Mihăiţă Dimcea, comandantul companiei, şi-şi făceau stosişorul obicinuit, care ţinea pînă în ziuă: Mitu Giurgea, subprefectul, Costachi Stoica, vechilul lui Spano, Adlef spiţerul, ăştia erau stîlpii „sinodului” — ei de multe ori lucrau ca tovarăşi cînd le cădea-n palmă cîte-o gîscă de jumulit, toata noaptea era masă-ntinsă şi băutură la discreţie... aici îşi aduceau recolta boierănaşii de pe Racova, şi de multe ori îşi lăsau caii şi trăsura, ceasornicul de la brîu, puşca de vînătoare; aici îşi depunea primarul „economiile, directorul şcolii leafa, şi cei opt avocaţi — ciupelile lor de peste zi. Ce băieţi de ispravă erau toţi!. Gura nu le-o auzeai. Un singur scandal a fost într-o seară cu doctorul Pravăţ; tăia el o bancă de stos, şi Dimcea, care-i ştiut că n-are niciodată noroc la pontat, se-ncăpăţinează cu „dama de caro şi pierde trei sute de leuşori; ajunsese la tibişir, datora vro două sute... şi tocmai cînd vroia să facă un „quinze-leva” de zece, doctorul pune cărţile frumuşel pe masă şi spune că nu mai joacă.

— De ce?

— Pentru că nu mai am gust...

— Dacă-i aşa, zice Dimcea furios, nici eu nu-ţi plătesc datoria...

— Chiar să vrei să mi-o dai, că nu ţi-aş lua-o... Cît ai mai pierdut la mine? Trei sute de lei? Na-ţi-i!... Asta-i pîinea bieţilor soldaţi...

— Mizerabile!...

Într-o secundă masa fu răsturnată... şi, zău, cît era de iute Dimcea şi de inimos, dacă n-ar fi sărit ceilalţi imediat să-l scoată din mîinile doctorului, nu se ştie ce i s-ar fi întîmplat. „Te pui cu nebunul?”... Dar fie, ca i-a venit Mitu de hac! Iute-iute l-a mătrăşit. [...]

Deasupra acestei lumi, Temistocle Spano trăia ca un prinţ. Tată-său fusese chelar la un boier mare. Iordachi Balş, şi... făcuse economii: la moartea lui lăsa celor doi băieţi cîte-un milion; cel mai mare s-a dus la Atena, Temistocle a cumpărat Pungeştii, s-a însurat c-o armeanca frumoasă şi bogată, şi pînă cînd nu s-a văzut stăpîn încă pe trei moşii ale lui Iordachi Balş, nu s-a lăsat. Acum era omul cel mai cu greutate din tot judeţul, şi-n opt oraşe se vorbea de caii, de trăsurile şi de bucătarul lui Spano. Băiatul lui, student la Paris, avea coroană pe batiste şi pe cărţile de vizită; fata se-ntorsese numai de cîteva luni de la Dresda.

Era prin fevruar. Dan venise de la judecătorie bolnav: îl durea capul; Ana fierbea la sobă apa pentru ceai; Lori făcea conversaţie cu păpuşa.

— Ce-o fi durerea asta de cap la tine, nu pricep... înainte n-o aveai.

— E aerul închis acolo, şi miroase uneori aşa greu...

— Cine te-a pus să te faci judecător? Şi ce, toată viaţa ai de gînd să te chinuieşti aici?...

— Nino, cum găseşti tu totdeauna ocazie să mă amărăşti? Mă vezi că sunt bolnav, şi-n loc s-aud şi eu o vorbă bună de la tine...

— Ia lasă-mă, că m-am săturat... nu-mi mai face morală, te rog!

— Oh, cum mă torturi!

— D-apoi tu!... cînd ai şti...

În momentul acela Dan simţi că i se distruge toată viaţa. Ei se priviră cu ură, cu o sălbatică poftă de a-şi spune cuvinte grele, veninoase, ireparabile. O sanie se opri la poartă. Ana se uită pe fereastră...

— Cine dracu or fi astea?

Era doamna Spano, cu domnişoara. Veneau ele-ntîi! Cu acea familiaritate pe care o dă bogăţia, doamna Spano începu de la uşă:

— Da' bine, se poate, de-atîta vreme-aicea, şi să nu ne cunoaştem măcar?...

Apoi dete cu ochii de fetiţă, o luă în braţe şi-ncepu s-o sărute şi să-i spuie şi ei că „tata“ şi „mama“ erau nişte uricioşi, cari trebuiau bătuţi... Domnişoara citise cartea lui Dan, numai de două zile aflase de la o amică a ei din Vaslui că autorul acelor „frumuseţi admirabile” era aci, aproape; ş-atunci... şi-a luat curajul să vie. Peste două săptămîni aveau să dea un bal, şi ea îi ruga frumos, lua mîna Anei ş-o strîngea cu iubire: „Nu-i aşa c-o să veniţi?...“ Ana se uita la Dan, ei nu ştiau ce să răspundă. Doamna Spano îi luă cu răpedea:

— Da' cine vă mai întreabă? Nici nu mai vorbim de asta. Diseară să ştiţi că vă trimetem sania să veniţi la masă; suntem numai noi — aduceţi şi pe „duduia“...

Nu vroia sa creadă pe Dan că-l doare capul.

— Bine, atunci mîine... negreşit!

La ieşire îi recomandă din nou să-şi puie numaidecît un muştar la ceafă, la moment are să-i treacă.

Ana era veselă. Se uită în oglindă şi-şi potrivi puţin, părul...

— Tu cum zici? să mergem la bal?

— Dacă vrei tu.

El sta nemişcat, cu coatele pe masă şi-şi strîngea-n palme fruntea fierbinte: din cînd în cînd îşi apăsa degetul cel mare la o parte, deasupra ochiului stîng; acolo simţea o durere surdă, adîncă, neîntreruptă. Nu se putea gîndi la nimic. Lori alerga prin casă după un pisoi care zburda ş-o făcea să rîdă. Ana-şi aduse-aminte... dar ei îi trecuse acum mînia; îi părea rău de ce spusese.

— Lorico, ai să cazi...

Veni încetişor lîngă Dan.

— Eşti supărat pe mine?

Şi-l rugă s-o ierte, îi spuse că-l adoră.

Dan îi deschise braţele; ea-şi lăsă capul pe pieptul lui, şi pe-amîndoi îi înecă plînsul.

A doua zi pe la toacă sania îi aştepta la poartă. Domnişoara Elvira scria Anei: „Văzînd vremea aşa frumoasă, m-am gîndit că nu v-ar displăcea să faceţi o mică primblare pîn' la ora mesei; dacă vreţi sa vă-ntovaraşesc, treceţi să mă luaţi şi pe mine“. Era soare, linişte, strălucirea zăpezii făcea lumina zilei mai intensă, mai transparentă. Elvira îi văzu de de-parte şi le făcu semn cu batista. Spano, vesel, amabil, fi întîmpină cu dragoste.

— Bine că v-am prins... acu am să mă răzbun...

Îşi puse mănuşile şi se sui pe capră să mîie el. Elvira se aşeză lîngă Ana, Dan la spatele săniei, în picioare. Spano plesni din bici, caii plecară sforăind; cînd ieşi la drum, le dete un chiot, şi caii îşi luară vînt; zburau. Spano se întoarse rîzînd: „Să ştiţi că am să vă răstorn“. Ana zicea că nu i-e frică, iuţeala îi tăia respirarea şi-i dădea fioruri dulci; i se părea că pluteşte, ochii ei clipeau de voluptate, aerul avea o coloare de foc. La o răspîntie Spano întoarse-n loc din fugă; sania se hartui... două ţipete, apoi un hohot general de rîs: Elvira şi Ana erau culcate-n zăpadă.

— V-a plăcut?... Ce zici, domnule Dan, nu-i aşa că asta a fost o figură... artistică?

Şi toată seara Spano a făcut haz de „figura aceea“.

Ana se-mprietenise cu Elvira, erau cam de aceeaşi vîrstă şi se potriveau şi la statură, şi la mişcări, şi le şedea bine, amîndouă frumoase, sprintene, fericite. Îşi vorbeau în secret, din cînd în cînd chicoteau de rîs. Dan le privea cu un sentiment de nedesluşită mulţumire, inima lui părea că ia ceva din parfumul şi frescheţa prieteniei lor. Ana i se părea o fiinţă nouă: dragostea Elvirei pentru ea i-o făcea mai scumpă, i-o transfigura, nici el nu-şi putea explica de ce apropierea, intimitatea acestor două suflete îl fermeca atîta: în atingerea şi simpatia lor el simţea ca o extensiune a propriei lui iubiri.

După masă, doamna Spano i-a adus cartea şi l-a rugat să citească ceva. Niciodată n-a citit Dan aşa frumos ca-n seara aceea. Toţi erau mişcaţi şi ascultau cu o vădită admiraţie, numai Ana păstra un aer indiferent, aproape plictisit...

Acum le trimetea sania în toate zilele. Elvira adusese o croitoreasă de la Iaşi.

Ana era într-o fierbere continuă, pregătirile acestui bal o umpleau de griji, de bucurii şi de impacienţi neobicinuite. Uneori pleca de dimineaţă şi rămînea cu prietina ei toată ziua. Dan nu zicea nimic... dar ce rău făcea ea că-l lăsa singur atîta vreme! Pentru că, în ceasurile acelea, se abăteau asupra lui tot felul de gînduri urîte. Atunci, se făceau în sufletul lui ca nişte spărturi largi prin cari-i năvăleau în conştiinţă toate grijile, toate suferinţile latente cari se făuriseră cu-n-cetul înjumbra vieţii lui, şi pe cari, fără să ştie, le purta de mult în el, ca pe germenii unei boale ascunse.

Oare în ce profunzimi întunecate se retrăgea atunci blîndeţa, şi mila, şi nemărginita bunătate a naturii lui? De ce nu vroia să se joace cu biata Lori, care se uita la el aşa de drăgălaş cu ochii ei mari, cuminţi, rugători? Ce gînduri negre îl rodeau, de umbla cu-atîta neastîmpăr de colo-colo, torturîndu-şi mustaţa şi nemaivăzînd nimic înaintea lui?... O, cît de sinistru era glasul care se deştepta în el, şi cum îl mustra, şi cum îl umplea de spaimă! De unde-i veneau vorbele acestea, întunecate, fatale, pe cari i se părea că i le spune cineva de-afară? „Nu vezi că eşti un om pierdut, că toată viaţa ta ai alergat după o himeră, şi că nimic n-are să s-aleagă din tot ce-ai crezut, din tot ce-ai visat!... De ce ţi-ai legat existenţa de-o fiinţă pe care n-ai înţeles-o şi care nu te poate-nţelege? Nu vezi cîtă depărtare e între sufletul tău şi al ei? Priveşte cum s-au deşteptat în ea toate gusturile, toate vanităţile şi poftele frivole cari dospeau în sîngele ei, cari lucrau înlăuntru ca o otravă lentă, pe cînd tu o înălţai cu mintea aşa de sus! N-ai observat cu ce ochi aprinşi se uită uneori în oglindă, cum îşi admiră chipul, umerii, braţele, talia? ea se iubeşte, se vede frumoasă, în zîmbetul ei, în gropiţa din bărbie, în genele ei lungi, în şuviţa de păr care-i tremură pe frunte Nu-nţelegi tu că acestea sunt darurile ei, talentele ei, şi că e foarte natural să ardă de dorinţa de a şi le arăta? Atîta are. Ce? Tu ai visat o iubire care să renască în fiecare dimineaţă, să dea vieţii voastre acelaşi parfum, aceeaşi tinereţe de impresii, aceeaşi intensitate de fericire pe care aţi simţit-o lă început? Dar uită-te bine în fundul inimei tale şi vezi cum a început să s-aşeze, fără să bagi de seamă, ca o pătură de cenuşă peste emoţiunile şi entuziasmul tău de altădată. Unde mai sunt momentele acelea de extaz, îmbătătoarele fioruri ale primelor sărutări? Aţi fugit de lume, şi v-aţi ascuns aici ca să vă iubiţi? Dar nu vedeţi că îmbrăţişările voastre sunt din ce în ce mai reci, că vorbele voastre de dezmierdare nu* mai au farmecul şi înţelesul lor de odineoară? Nu simţiţi, din felul cum vă priviţi, din lenea şi indiferenţa atingerilor voastre, că între voi se redeschide vechea prăpastie, pe care nu mai aveţi cu ce s-o acoperiţi? Ce-a rămas din planurile voastre? Urîtul, urîtul şi sila...“

— Bine c-ai venit, dragă!

— Da' ce e? Ce s-a întîmplat?

— Nimic; dar îmi face aşa de rău cînd sunt singur...

— Ei, asta e, parc-ai fi copil mic. Mîncăm acolo. Hai, îmbracă-te, că ne-aşteaptă sania.

— Cum să mă-mbrac?

— Ce, aşa ai să mergi?... Ai uitat? În astă seară-i balul...

Dan, în frac, pentru a doua oară: se simte prost, umilit, ridicul, parcă nu mai e în pielea lui.

— Ţine-te mai drept... ce te cocoşezi aşa, parcă eşti un pui de bodaprosti...

— Nino dragă, ai putea să-mi vorbeşti mai cuviincios.

— Te-ai şi supărat? Da’ iute-ţi mai sare ţandăra!

Dan o privi lung, indecis: tot drumul nu mai vorbiră nimic.

După masă Ana se duse cu Elvira să se îmbrace. Mulţi din invitaţi veniseră mai devreme. Prefectul, un tînăr de vro douăzeci şi cinci de ani, frumuşel, jenat puţin de lumea care se uita numai la el, îşi pipăia mereu cărarea, vîrful nasului şi panglicuţa de la butonieră, şi la fiecare două minute întreba pe nevastă-sa dacă se simte bine; figura lui lua atunci un aer îngrijat.

— Ţi-e bine, dragă? Spune drept...

Ea clipea din ochi, şi c-un semn graţios din cap îi asigura din nou că n-are nimic.

O cocoană voinică, al cărei sîn deborda, în toată puterea cuyîntului, din corsajul unei rochii de mătasă stacojie, îşi duse batista la gură şi, aplecîndu-se la urechea d-nei Giurgea, îi şopti cam tărişor:

— E în poziţie.

— Cine?

— Madam Costin.

— A prefectului?... Vai, sărăcuţa, i-o copilă...

Din cînd în cînd se auzeau plesnete de bici; zăpada scîrţîia sub tălpile săniilor, caii îşi scuturau zurgălăii. Lumea se aduna mereu: fanţi de provincie, cu figura năclăiată în pomadă de dafin, moşieri, strînşi să ples-nească în redingota lor încheiată la şase nasturi, cu colţul batistei puţin scos din buzunarul de la piept cu pantalonii scurţi, salutînd în toate părţile, sastisiţi, neştiind ce să facă cu mîinele; cocoane înţepate, c~un zîmbet pregătit de-acasă, în rochii de atlaz, cu fel de fel de zorzoane, mirosind a paciulie cale de-o poştă, făcînd mişcări şi gesturi anume pentru a-şi arăta mai bine bijuteriile. Era şi puţină lume mai deosebită, mai subţire, dar se pierdea în gloata de megieşi, cărora Spano le-ar fi făcut trai rău în casă şi i-ar fi avut vrăjmaşi pe viaţă dacă nu i-ar fi poftit.

Deodată un fior străbate-n mulţime, toţi se dau la o parte: trece Ana, mlădioasă, elegantă, strălucitoare de frumuseţă; ea pare o mireasă de prin basme, un vis ce pluteşte în aer, atît e de uşoară, atît e de vaporoasă în rochia ei albă de mătasă. Ochii, gîtul. braţele ei goale... toată fiinţa ei împrăştie lumină, şi nu ştiu ce fluid captivant, tulburător. Elvira, la cîţiva paşi în urmă, o admiră, a uitat că şi ea e frumoasă; ochii ei sclipitori de triumf parcă spune lumei: pri-viţi-o cît îi de superbă! Muzica porneşte c-o izbucnire de ţimbale şi de clarinete care zguduie ferestrele. Valsul începe, legănător, molatic, în ezitarea graţioasă a primilor paşi. Un moment Ana a căutat cu ochii pe Dan, l-a zărit într-un colţ, i-a zîmbit şi-n urmă nu s-a mai ocupat de el.

...Doamne, dar cine-o fi bătrînul care împuiază urechile lui bietul Dan cu atîtea istorii ce nu mai au sfîrşit? O, ce luptă penibilă s-asculţi două glasuri cari-ţi vorbesc, în acelaşi timp, lucruri deosebite!... „O vezi cît îi de cochetă, o vezi cum se îmbată de privirile cari-o admiră, de braţele cari-i cuprind talia ş-o poartă în vîrtejul valsului, de şoaptele măgulitoare pe cari le aude în jurul ei!....Tu nu ştii să joci, şi chiar dac-ai şti, atingerile tale n-o mai impresionează, sunt vechi, cunoscute; cu nimic tu nu mai poţi face să tresară nervii ei osteniţi, săturaţi de fiinţa ta...“

— De mirare să nu cunoşti dumneata pe băiatul meu! Mă rog, ai stat chiar în Bucureşti?

— Da.

— Curios, foarte curios! El... iacă, acu, la paisprezece april, se-mplinesc şase ani de cînd e în Bucureşti. Păcat că nu-l cunoşti... a, nu că-i băiatul meu, da' să-ţi spun drept, e o comoară; las’ că-i frumos... da' hazul lui, mă-nţelegi, e ceva rar, nu te mai saturi. Apoi, mai acum vro trei ani, la Sinaia, nu-şi pusese ochii pe el fata ministrului?... cum dracu-i zice... care-a fost la Culte, el... un nume... Lambrino!... Cică şi fata era de toată frumuseţa, şi-nvăţată; îi plăcea şi lui, şi toata familia umbla după el... Ei, da’ ce folos? lipsea principalul... nu-i dedea zestre decît vro cincizeci de mii de franci... o bagatelă; Nunuţu meu e deprins să trăiască bine... Mîine-poimîne-l face maior... Ce-i pasă lui? Toate cucoanele din Bucureşti mor, se prăpădesc după el.

Dan se uită la bătrîn cu aerul unui om care se deşteaptă din somn.

— Apoi, boierule, Lambrino n-are fată de măritat...

— N-are? Atunci... o sor-a lui... ori soră cu nevasta lui, nu-mi aduc bine aminte.

Ana joacă cu prefectul... cum îşi lasă capul pe umărul lui şi cum închide din ochi!... Oare ce se petrece în mintea ei cînd se simte în braţele unui om străin, cînd respirarea lui...? O, ce gust depravat, să-ţi despoi gîtul, şi braţele, şi pieptul! Pentru ce? Pentru ce? Ca să le-arăţi cît sunt de corecte, de pline, de apetisante?... Dar atunci... Va să zică, asta lucra Ana pe ascuns!... îşi tăia rochia de mireasă...

— Douăzeci de milioane a luat! Zestre, nu glumă!

— Cine?

— Costin... a, e o istorie de scris! Ăsta-i băiatul lui Şerban Costin, care zice că-i nepot de domn, da’ scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic; decît, ştii cum sunt nobilii, făceau lux pe datorie; ş-au pus ochii pe un bulgar, Fotachi, putred de bogat, ş-au legat prieteşug cu el, la cataramă... bulgarul, cam prostănac, nu i-a dat în gînd; îi murise nevasta, ş-avea o fetiţă de vro opt ani, se prăpădea după ea coana

Săftica, mama băiatului.., vezi dumneata ce de departe-a luat lucrurile! Fotachi nu-şi vedea capul de trebi, alerga pe la moşii, bucuria lui că are cine să-i îngri-jască de fată. Coana Săftica o lua la ea acasă, o co-colea toată ziua, nu se mai putea despărţi de ea, şi i-a băgat bulgarului în cap că se prăpădeşte fata dac-o da-o la şcoală, să i-o lase ei, c-o creşte ea, o învaţă franţuzeşte, pian, de toate, şi cînd s-a făcut fată de măritat, de-abia ştia să citească; dar mirele era gata, lucrurile erau puse de mult la cale, şi Fotachi n-a avut ce zice; anu trecut i-a cununat! băiatul, însă, un stricat, cartofor, crai, făcea datorii în toate părţile, şi socru-său plătea mereu, şi vedea că nu se mai isprăveşte; cînd a deschis ochii, era prea tîrziu; astă-vară era bolnav, se dusese la băi, la Mehadia, cînd se pomeneşte cu ginere-său că iar vine să-i ceară parale; atunci Fotachi îi arată socoteala: în cinci luni îi dăduse peste-o sută de mii de franci, şi muţunachi ăsta cică i-a spus curat: „Da' ce-ai crezut, că ţi-am luat fata pentru ochii ei şi-ai dumitale? Ai vrut ginere nobil? Plăteşte...” Peste cîteva zile am auzit c-a murit bietul Fotachi. Ş-a intrat viţa domnească în douăzeci de milioane... Uită-te la el... ni l-a trimes prefect acu de curînd... chip să-i facă şcoală, pe socoteala noastră. Vezi d-ta, banul, domnule, ce face! Mîine-poimîne-i ministru! şi d-ta, care...

Dan se sculă ameţit, năuc.

— Aş bea un pahar cu apă...

Şi se strecură prin mulţime: aerul salonului se încărcase de-un miros greu, acru, pe care nu-l mai simţeau decît cei cari veneau de-afară.

Bufetul era ticsit de consumatori, cari se instalaseră la mese pentru toată noaptea; în odaia de-alături se juca stos. Dan cunoscuse şi el frigurile jocului de cărţi pe vremea cînd era student. Acum îi plăcea să privească; bancherul avea noroc, grămada de bani creştea dinaintea lui, pontatorii erau fierţi: nimic nu dă o expresie mai proastă figurii omeneşti ca o goană continuă la cărţi; din cînd în cînd se ridica, palid, cîte un mofluzit şi începea să se caute cu gesturi tremurătoare, pripite, prin toate buzunările: ochii lui arătau o nelinişte, o spaimă, o zăpăceală de om orădat. „Ce? te-a ras?“ „Înc-un boier supărat!“ „Treci la bufet, şi altul îi lua locul; era îmbulzeală; se auzea cîte un ah! de revoltă, unii scrîşneau din dinţi şi rupeau cu necaz cărţile cu cari pontau, Bancherul cîştiga mereu, el era senin, îi domina pe toţi, îi ţinea smirna subt ochii lui mici şi foarte mobili, cărţile păreau că se mistifică în degetele lui de scamator; cînd isprăvea talia, îşi făcea mîna greblă ş-aduna mizele-n banc c-o mişcare graţioasă, rotundă. Un pontator, la spatele căruia şedea Dan în picioare, rupse asul care fusese rău de unsprezece ori: „Parcă-s balamute... eu n-am mai văzut aşa goană. (Apoi, întorcîndu-se spre Dan, cu un aer dezolat:) Mai du-te, te rog, domnule, din spinarea mea... pentru Dumnezeu!...“

Afară era ziuă; lumea începea să plece; muzica tăcuse; figuri palide, ostenite, buimace se mişcau de colo-colo cu un aer de nehotărîre, glasurile răsunau spart, toate rochiile păreau vechi, spălăcite. Ana căuta pe Dan; îl găsi în bufet, stînd la o masă-ntr-un colt şi ascultînd la socotelile şi teoriile pe care şi le făceau cu un aer foarte serios doi decavaţi; ochii lui micşoraţi de somn, aţintiţi în gol, căutau a drum. Ea-i puse încetişor mîna pe umăr.

— Mergem, dragă?

— Dacă vrei...

Elvira îi aduse o haină blănită, ca să nu răcească, ş-un pled să puie pe picioare; îi părea rău că plea-c-aşa „devreme“... Pe drum, Ana, zgrebulită de frig, clănţănea din dinţi şi se-nghesuia, se lipea de Dan.

— Ştiu că te-ai anostit toată seara...

— Eu? De ce?

Şi nu mai vorbiră nimic. Dan se mira cum nu pricepe ea ce se petrece în sufletul lui, aştepta să-l întrebe, să s-arate neliniştită, îngrijată de ce simte, de ce gîn-deşte el în momentele acelea şi, ca să-i forţeze atenţia, crezînd că-i va sugera prin tăcere o parte din reflecţiile lui, îşi impunea un aer indiferent, distras: era sigur că tăcerea asta, pe care înadins o lăsa să se prelungească, va apăsa ca o greutate pe conştiinţa ei şi va trebui, în cefe din urmă, s-o impacienteze; ş-o observa cu gîndul; uneori i se părea, fără să se uite la ea, c-o simte cum se întoarce spre el ca să-i vorbească, ş-atunci inima lui tresărea, ca de spaimă... Ana se gîn-dea pe rînd la tinerii pe cari-i cunoscuse ea la Bucureşti, şi căuta s-aleagă dintre ei un soţ potrivit pentru Elvira: închipuirea ei o mărita pentru a zecea oară, cînd sania se opri.

— U, ce răcoare e în apartamentele noastre!

Şi ea se dezbrăcă pe fugă, tremurînd, se ghemui în pat şi imediat adormi. Dan trecu în cealaltă odaie. Lori se sculase şi se juca cu pisoiul. Ioviţa-i pregătea laptele la gura sobei. El se uită la ceas, erau nouă. Îşi schimbă hainele, luă o cafea cu lapte şi plecă la judecătorie. Servitoarea se uită lung după el: niciodată nu-l văzuse aşa tras la faţă şi cu privirea rătăcită. În capul lui se făceau întunecimi şi fulgerări subite, izbucniri de gînduri rupte, amestecate; în aceeaşi clipă îl năpădea un torent de imagini: rudele Anei, prietenii lui, doamna Raspal, şi Drăghici, şi Razi, şi camarazi de şcoală pe cari nu-i mai văzuse şi la cari nu se mai gîndise de ani întregi... Toate aceste chipuri îi apăreau simultan, în scăpărări ciudate de lumină, cari dedeau conştiinţii lui fioruri de-o spaimă neexplicabilă, îl umpleau de-o nelinişte şi de-o durere surdă. Figura aspră a lui Peruianu predomina; îl vedea brutal, nebun, aruncîndu-se asupra Anei, ca o fiară hemesită; şi toată scena, despre care el avuse delicateţa să nu-ntrebe niciodată, i se închega în închipuire, cu o cruzime de detalii cari dădeau cărnii lui o cutremurare de scîrbă, de supremă oroareT Apoi deodată i se deschidea iar ca o prăpastie în suflet; şi nu mai gîndea nimic. Conştiinţa lui tresărea, din aceste aţipiri, speriată ca de-o bruscă ciocnire de tipsii, ş-o gălăgie confuză, asurzitoare i se făcea în cap: ochii i se tulburau.

Pe la trei se întoarse acasă, abătut, zdrobit; simţurile lui erau amorţite, bolnave de neodihnă. Ana se sculase, îşi încreţea un volan, era cald în casă, Lori suspina, pusă la colţ, cu faţa la părete. Ce mult i se părea lui Dan de azi-dimineaţă!...

Ea îl privi liniştită.

— Tu n-ai dormit de loc?

— Nu.

— Da’ ce, eşti supărat? Ce ai?

—...Nimic, sunt ostenit.

Dar ochii lor se întîlniră în una din acele căutături indecise, profund agitate, cari cer numaidecît o explicare.

— Mă sperii... cum te uiţi!

— Ano dragă, vrei tu să m-asculţi un moment? Vezi, eu nu ştiu cum să răzbat la conştiinţa ta... de cîte ori îţi spui cîte ceva, tu-ncepi să te superi, zici că-ţi fac morală; cum vrei atunci să ne mai înţelegem, să ne mai deschidem inimele unul altuia?... M-asculţi?

Pe Ana o apucase un sentiment de frică.

— Te-ascult, da' lasă-mă să iau pe Lori în braţe...

Fetiţa trebui să-şi ceară-ntîi pardon — de ce?... nu prea avea multă memorie, sărăcuţa; se cuibări în poala mă-sei şi-şi lipi frumuşel obrazul de sînul ei.

Dan îşi aprinse o ţigară. Mîndria lui făcea o cenzură despotică, dezastruoasă în ce vroia să spuie iubirea lui rănită: nici o aluzie la impresiile balului, la grija ce pusese Ana de a se arăta în toată strălucirea frumuseţii ei, la privirile lubrice ce se abăteau pe umerii rotunzi, pe braţele ei goale... nimic din ce-ar putea trăda umbra unui început de gelozie nu trebuia să spuie. Ş-apoi, gelos... de ce? de cine? Şi tocmai pentru că nu-şi putea da un răspuns, era torturat şi ae veninul, şi de ruşinea acestui sentiment; inima lui gemea în secret de-o gelozie surdă, pasivă, umilitoare. E oare cu putinţă să pătrundă cineva complexul de cauze cari hotărăsc desprinderea şi formularea unui gînd într-un moment dat? Deschizi gura să spui ceva şi... un obiect pe care ţi-a căzut ochii în clipa aceea, un zgomot depărtat, o vibrare imperceptibilă in aer imediat ţi-a, furat gîndul şi ţi-a pus altu-n loc.

— Acum spune-mi.

Dan o privi duios: dinaintea lui era o mamă ca-re-şi ţinea copilul în braţe; nu mai avea de-a face cu femeia decoltată şi cochetă de la bal. Ce bună, şi adorabilă, şi sfîntă i se păru Ana în momentul acela! Şi cît de blînd şi emoţionat s-a aşezat el lîngă dînsa, şi cum i-a luat mîna, şi cum i-a sărutat-o de mai multe ori!...

— Nino, nu-i aşa că noi ne iubim încă? ne iubim mult...

Şi ochii lui înotau în lacrimi, o căldură dulce, odihnitoare, divină simţea că i se împrăştie, de la inimă, în tot trupul.

— Dar tu ştii bine că te ador...

Şi Ana plîngînd îşi lăsă capul pe umărul lui. Lori îi privea nedumerită cu ochii ei mari, serioşi, contemplativi...

XVII

E o noapte de primăvară. Ana doarme cu Lori în patul din fund; pe canapeaua de la fereastră doarme Dan. El a scris la drama lui pînă tîrziu, şi cînd a stîns luminarea, i s-a părut c-a auzit un ţipet în curte... a stat puţin ş-a ascultat... nimic; a dat perdeaua la o parte: afară era lună, ş-o tăcere de pustietate; se culcă şi-ncepu să se gîndească dacă n-ar fi mai bine să s-apuce de roman... dar acum doarme dus. Ana aude prin somn un zgomot în sală şi se deşteaptă... un fîşiit de hîrtii, apoi paşi nesiguri... o m]nă bîjbîia la uşă. Ana, înlemnită de frică, începe să tremure şi, c-un glas zugrumat, înăbuşit, strigă pe Dan:

— Dragă? dragă!

— Ce e?

— Scoală, că e cineva în casă.

El sare buimăcit, aprinde luminarea şi caută speriat în juru-i.

— Unde?

În momentul acela s-aude un bocănit la dulapul din sală. Dan se repede la uşă, cu luminarea în mînă, ţiind de clanţă din toate puterile, întreabă, c-un glas alterat de spaimă: „Cine e?... Cine-i acolo?...* Nu se mai aude nimic. Ei ascultă, stăpînindu-şi respirarea, îngheţaţi de groaza, de aşteptarea necunoscutului. Ce livizi sunt la faţă! Ochii lor se privesc cu o disperare laşă.

Deodat-aud... un miorlăit. „E pisica!“ Dan, cu o mişcare eroică, deschise uşa, mare; pisica intră mior-lăind încet, încovrigîndu-şi coada, în semn de: bine v-am găsit. Ei rîd.

— Ce prostie! Să nu ne dea în gînd!...

Frica le-a lăsat ca o amorţeală în nervi, dar se simt uşuraţi, veseli, le-a pierit somnul.

S-aud cocoşii cîntînd. Ana cască. /

— Cîte ceasuri or fi?

Erau aproape patru. Ea se scoală şi pune de ceai, la spirt, Dan îi citeşte ultimele pagini din drama lui: e foarte emoţionat, pentru că nu mai scrisese nimic de-atîta vreme, şi vede că pe faţa Anei nu se mai arată bucuria şi admiraţia de odineoară; dar recunoaşte şi el, cu o ascunsă părere de rău, că „toată scena asta“ e slabă, lipsită de orice interes; şi, luînd condeiul, începu să şteargă tot ce-a făcut în urmă: el suferă în fundul inimii lui că Ana nu zice nimic; ar fi vrut ca ea să aibă mai multă milă, şi mai mult respect de munca lui, să preţuiască tot ce vine de la el; i-ar fi plăcut ca ea să-l găsească superior pînă şi în cele mai neînsemnate lucruri; dar ea n-a zis decît atît, şi-n treacăt: „De ce ştergi?...“ şi Dan se gîndeşte mult, şi trist, la indiferenţa acestei întrebări...

În răcoarea umedă a zorilor, ei urcă-ncet dealul din spatele tîrgului. În urma lor, departe, s-aude cîte-un lătrat de cîine: stelele albesc pe cer, şi luna pare încremenită într-o depărtare extraordinară. La răsărit se lărgeşte, se întinde în roată, abureala zilei ca o respirare de lumină ce spală cerul şi limpezeşte aerul; pale de ceaţă se tîrăsc molatec peste dumbravă.

— Ştii ce-mi aduce-aminte lumina asta?

— Ce?

— Cînd ne-ntorceam de la Paris... tu dormeai, şi eu m-am sculat, ş-am stat în picioare la fereastră... tot aşa se revărsa de ziuă, şi... nu ştiu cum mi se părea c-atunci se urzeşte lumea, subt ochii mei... Şi cînd mă uitam la tine cum dormeai de liniştit şi de frumos, parcă nu mă-ncredeam că te văd...

Ana-l asculta visătoare.

— Ce mult îmi pare c-a trecut de-atunci!... Dane, oare de ce nu ne mai simţim aşa de fericiţi acum?

Nu găseşti şi tu o schimbare?... Poate-am făcut rău c-am venit aicea... Ce zici?

— Ce să zic? Ştiu eu dac-aiurea ar fi fost mai bine?

— Cît o să mai stăm noi aici?

— Da' unde să ne ducem?

— Cum, toată viaţa ai sa rămîi judecător de pace?

Ce înţeles trist, sfîşietor capătă unele vorbe cîteodată! „Toata viaţa?” în sufletul lui Dan aceste cuvinte cad cu un răsunet lugubru şi-l umplu de-o neînchipuită jale şi disperare. Şi el e aşa de nervos şi de iritabil de cîtva timp, şi luptă să se stăpînească: asta-l face şi mai nervos. „Cum găseşte fiinţa asta întotdeauna prilej să-mi strice inima?... dar să m-arăt bun şi liniştit, să văd înadins pînă unde-are să meargă.” Dan îşi ia un aer smerit şi-şi face glasul dulce.

— De, dragă, poate că, cu vremea, are să mă-nain-teze şi pe mine...

Ea întreabă, cu un aer distras, ascultînd cum scîrţiia în vale cumpăna unei fîntîni:

— Cînd, cu vremea?

— Peste vro doi, trei ani, s-ar putea să mă facă substitut la Vaslui... Acolo e teatru, iarna se dau baluri... şi se petrece admirabil!

Dar Ana nu mai e de loc supărată; îi spune-n treacăt c-ar fi bine să scrie lui Priboianu; ea crede ca, cu puţină stăruinţă, ar căpăta înaintarea mai curînd. Dan simte o plăcere răutăcioasă de a se umili; în el se zvîrcoleşte ca un demon, care caută ceartă: în momentul acela ar vrea ca Ana să fie rea.

— Priboianu, nu; dar am cunoscut eu un samsar de slujbe, unu... Alfred Gamulea, amicul tuturor miniştrilor — am să-i scriu, am să-l rog foarte mult să mă ia sub protecţia lui, să stăruie el să mă înainteze...

Ea nu se mai gîndeşte la asta, şi nici n-a luat seama îa ce i-a spus acum, în urmă. Ochii ei mari se umplu de pace şi de lumină; ca o debordare de frumuseţă internă i se aşterne pe figură.

— Ah, ce frumos e!

Dan, instinctiv, se întoarce: în adevăr era frumos! Un punct se aprinsese pe mucbea dealului opus; o mijire de foc... dar cum creşte, şi cum radiază de puternic; e departe, şi se văd aşa de bine bulgării din arătura proaspătă, parcă se roşesc şi tremură în zarea dogorită, incendiată, şi discul de foc iese încet, rotund, mai mare, acum drept la jumătate, şi se ridică... se desface... încă niţel, o geană a mai rămas, lipită de pămînt... s-a desprins!

— Ce splendoare!

Şi Ana se lipeşte de Dan, apucîndu-l de braţ, şi-şi razimă capul de umărul lui. Amîndoi privesc duşi pe gînduri, li se pare ceva solemn şi misterios revărsarea asta de lumină şi de viaţă; dealurile arate, copacii dez-văliţi, pajiştea crudă din şes, toate palpită de-o mulţumire şi de-o putere nouă, pe care-o sorb cu lăcomie din razele soarelui, ce se înalţă maiestos, triumfător, fericit parcă de veselia şi spornica viaţă pe care-o aruncă-n lume cu-atxta dărnicie. Pămîntul bea căldura; din toate se exală un parfum sănătos, indefinit... în aer se simte ca o respirare de amor, cerul e de-un albastru clar, străveziu.

— Ziceai tu adineaorea că nu mai suntem aşa fericiţi ca la-nceput... eu cred că dacă ne-am iubi cum ne iubeam atuncea...

— Dar eu te iubesc, dragă... Ce om curios eşti tu!

— De ce curios?

— Că-ţi pui aşa cîte ceva în cap, şi te gîndeşti mereu, zile-ntregi, săptămîni întregi, tot aia şi tot aia! Uite, de cînd suntem aici, tu n-ai mai scris nimic... cînd ai să te-apuci de roman? Mai linişte ce avem...

Şi ei se scoborau încet, ţiindu-se de mînă. Dan simţea mai demult mustrarea aceasta a timpului pierdut, şi-ntotdeauna îşi zicea: „Mîine, de mîine-ncolo m-apuc de lucru“. Acum, cînd Ana îl dojenea ca pe-un copil, conştiinţa lui vinovată căuta să se apere, se pierdea în subtilităţi, cari trăgeau afară o mulţime de nemulţumiri surde, neformulate încă, de cari inima lui suferea în tăcere.

...Să scrii. Lesne-i a zice. Dar cîte nu-i trebuie unui suflet pentru a se putea aşterne cu tot dinadinsul la o „lucrare vastă“ ca aceea pe care vroia el s-o înceapă. Pentru că nu-i vorba aici să ai numai liniştea de azi; trebuie să vezi neted înaintea ta, departe; să simţi odihna şi echilibrul perfect pe care ţi-l dă siguranţa că eşti la adăpost de orice griji, că nimic nu te ameninţă;...să ai sentimentul de armonie şi de lumină neîntreruptă, în care mintea ta să poată lucra izolată, retrasă pentru multă vreme din zbuciumul şi gălăgia vieţii de toate zilele.

— Uite, vrei să-ţi dau un exemplu? Cîteodată mă hotărăsc... să-ncep. Şi mă-ntreb: e oare statornicită pe deplin pacea şi iubirea noastră? Nimic nu se clatină în jurul nostru, sub noi?... Ş-atunci mă uit la tine, şi te văd gînditoare, şi-mi zic că tu poate suferi, poate că altă viaţă ai visat să trăieşti cu mine; şi-mi aduc aminte de unele vorbe-ale tale, de unele căutături de reproş... o, eu înţeleg foarte bine că nu-i acesta un ideal de viaţă, şi că mai ales pentru tine trebuie să fie un supliciu strîmtorarea şi pustietatea asta în care te-am adus; de multe ori mi s-a părut că văd pe faţa ta un regret... cine ştie ce dorinţi te rod în ascuns, şi nu mi le mai spui, pentru că vezi şi tu că n-avem nici un chip!... Ce, crezi că eu nu-mi închipui ce se petrece-n inima ta?... şi nu sufăr şi eu destul? dar ce să fac?

— Dane, ce fericit ai fi fost tu dacă nu m-ai fi cunoscut pe mine!

— De ce?... Eu cred că dacă ne-am iubi, toate ni s-ar părea frumoase;...să fiu eu sigur că tu eşti mulţumită în căsuţa asta, cu ce-avem, şi că mă iubeşti?... da, nu mi-ar mai trebui nimic, m-aş simţi cel mai fericit om din lume! Ţi-aduci aminte cum ne făceam noi planuri cînd eram la Bucureşti, să trăim retraşi, retraşi, să nu ne ştie nime!

— Poi, mai retraşi ce suntem!

— Da, însă tu suferi...

— Eu? vezi cum te-nşeli!

— Şi intimitatea asta cu Spano ne strică liniştea... ei sunt bogaţi şi...

— Dar ei se duc de-aicea... nu ţi-am spus, pleacă cu totul la Galaţi, săptămîna asta chiar; n-are să ne mai tulbure nimeni... şi eu am să fiu cuminte, ş-am să te iubesc mult, mult, şi tu ai să scrii, ş-o să fim fericiţi, nu-i aşa?

Erau aproape de casă; o barză trecu pe deasupra capetelor lor fîlfîind liniştit din aripele-i mari: picioarele ei lungi, roşii, culcate-ndărăt, aptau, în întinderea lor, senzaţia de voluptate pe care-o dă plutirea. Preuteasa zvîrlea grăunţe la păsări. Ea păru foarte mi-rată cînd îi văzu.

— Da’ harnici aţi mai fost azi, v-aţi sculat cu noaptea-n cap!

Ana făcea haz de lăcomia şi iuţeala cu care se re-pezeau cocoşii, mai voinici, şi furau grăunţele de dinaintea găinilor, cari se zăpăceau şi n-apucau mai nimic...

— Vezi, zise ea rîzînd, tot găinile mai proaste!

Şi ei intrară, veseli, renăscuţi parcă, de viaţa asta puternică şi vastă, care se trezea de pretutindeni şi-i inunda. Sub straşina lor, deasupra uşii, două rîndunele îşi regăsiseră cuibul de anul trecut: era o bucurie pe ele ş-un neastîmpăr, ş-un chirăit, de credeai că-i un stol... şi erau numai două. Ana scoase pe Lori afară, ca să vadă şi ea cum se joacă de frumos rîndunelele. Ioviţa punea masa subt un zarzăr înflorit. Dan meşterea cu briceagul un cărucior pentru fetiţă; soarele batea căldicel pe prispă.

— Ce proastă eram... dar unde-am putea fi mai bine ca aici?

Dan o privi cu o infinită duioşie şi recunoştinţă; ea zîmbi răsfăţat şi, închizînd ochii, îi trimese o sărutare, cu una din acele mişcări graţioase ale gurii care dau senzaţia delicată a unei sărutări imateriale; amîn-doi simţeau cum trec prin aer valuri de lumină, de tinereţă şi de iubire.

Şi, după prînz, cînd se întoarse Dan de la judecătorie, găsi bătut în părete un program în care erau ho-tărîte ceasurile de somn, de lucru şi de recreaţie, ca la pension: ea îi făcuse ordine pe biurou, călimara de cristal era spălată frumos; pe coperta unui caiet nou scrisese cu litere ca de tipar: O VIAŢĂ PIERDUTĂ de V. DAN.

— Îţi place ţie titlul ăsta?

— Tu mi l-ai spus...

— Da, însă-acum, cînd îl văd scris... „O viaţă pierdută de V. Dan”?... nu merge; am să caut altul...

Apoi citi înc-o dată programul, îl găsea perfect. Aceasta era-ntr-o vineri; se hotărî să-nceapă de luni. A doua zi primi o scrisoare de la Priboianu.

„Frate Dane, vei fi aflat din gazete ce tărăboi am avut noi pe-aici cu alegerile; deşi ştiu că pe tine politica nu te interesează, totuşi, întrucît se leagă cu unii din prietenii şi cunoscuţii tăi, şi fiindcă mi-i plin capul numai de asta, vei fi silit s-o înghiţi de astă dată. Eu m-am ales ca independent, ş-am luptat din toată inima ca să-l scoatem pe Stelian în locul lui Veronescu-Prisă-cani, dar a fost imposibil, cu tot ajutorul pe care ni l-au dat prietenii din localitate; a ştiut onorabilul să se facă util şi actualului guvern... se zice că prefectul a luat din afacerea asta opt mii de franci; dar şi-i scoate el, Veronescu! Şi cînd te gîndeşti că bietul Stelian a luptat şase ani, ş-a scris, ş-a ţinut discursuri, ş-a fost topor de oase, ba s-a bătut şi-n duel pentru domnul «Glaston» al său! Cum îl mai iubeau cînd erau în opoziţie d-nii X. şi Y., îl găseau genial, cîte nu-i făgăduiau! şi azi, cînd sunt miniştri, nici nu vor să-l mai ştie. Aşa că vorba noastră s-a împlinit din nenorocire: Stelian a rămas păcălit. Pîn-acum nu ştie nici el de ce să s-apuce, eu i-am spus că Alarma îl aşteaptă cu entuziasm. Petroni îi tot bate capul să facă cu el o revistă literară. Graur s-a mutat la mătuşă-sa, nu l-am mai văzut de mult; mi se pare, după cît am auzit, că e în dîrdora însurătorii... c-o profesoară de la Şcoala centrală (d-şoara Mironescu), o fată foarte instruită şi frumuşică, mi s-a spus. Am cunoscut pe tînărul Lambrino, e un băiat de ispravă; luna viitoare concurează pentr-o catedră la universitatea de aici; dar se zice că dascălii noştri au de gînd să-l radă, fiindc-au aflat că-i socialist. Lambrino tatăl, care nu seamănă de loc cu fiul, de-aceea poate nici nu se iubesc amîndoi, e în căutarea unui portofoliu ministerial... probabil c-are să-l găsească, dar nu aşa curînd, fiind încă nou şi puţin deochiat în partid. Ce-ai zis cînd ai văzut şi pe Razi ales deputat? Ştii că după ce-a luat premiul de la Academie, nici n-a mai dat pe la Măcăreasca. Bietul Borceanu! ca pe logodnică n-o plîng. Nu-i aşa că sunt în bună companie? Dar sa mai vezi ce tipuri împodobesc Camera asta! Avem şi unul despre care se zice că-i femeie; te miri de unde i-a mai scos. Ghici cine mai lipseşte?... Nepreţuitul Bimbirică! Păcat, Gamulea e menit să fie deputat, şi va fi... s-a mulţumit deocamdată c-un post de subprefect; frumoasă administraţie trebuie să facă el pe-acolo, ce zici?...

Dar tu cum o mai duci, ce mai scrii? Mult o sa mai staţi acolo? Primiţi gazeta regulat? Că de citit, nu vă mai întreb. Sper să ne vedem la vară. Mi-e dor de tine, şi-ţi strîng mîna în gînd.

C. Priboianu

După o lună, Dan, emoţionat, citea Anei primul capitol din roman: se-ncepea c-un tablou de la sat; o horă în ziua de Paşti, scrînciobul din bătătura circiumei, lăutarii, chiotele şi veselia celor tineri, oala cu vin pe care cei mai în vîrstă şi-o treceau unul altuia, şi sfatul femeilor, şi jocurile copiilor; ceva mai la o parte, un flăcău slab, cu faţa şi mînile ca de ceară, şedea trist lîngă mă-sa şi privea la horă; asupra acestuia se îndrepta simpatia şi interesul autorului, el era destinat să fie eroul romanului.

— Ce zici?

Şi Dan se uita în ochii Anei cu atîta frică, încît ea, numai de milă, îi spuse că-i place. Dar a doua zi, luînd iar vorba despre roman şi văzînd că nici el nu era tocmai mulţumit de ce scrisese, îi spuse drept: părerea ei era că din viaţa unor oameni de rînd nu se poate trage un subiect frumos de roman; ţăranul trăieşte aproape ca un animal; ce sentimente, ce gîndiri?...

Dan îi arătă, cu o tristă blîndeţă, cît de mult se înşeală ea, şi cît de rău îi face s-o audă vorbind astfel; el îi dovedea că aceşti oameni de jos sunt cu mult superiori şi, din toate punctele de vedere, mai interesanţi decît acei nobili paraziţi din pătura zisă aristocratică... Ea-l întrerupse cu un aer plictisit:

— Le ştiu astea, ni le spuneai şi la şcoală... te-nşeli grozav!

El tăcu. Suficienţa şi dispreţul cu care-i vorbea Ana îi deştepta o mulţime de reflecţii penibile... Va să zică, nimic nu se prinsese în mintea ei din ce semănase el toată dragostea lui, toate silinţile lui de a-i sugera idei mai generoase, de a o face să gîndească şi să simtă ca el fuseseră zadarnice! în momentul acela Ana i se înfăţişa ca o fiinţă perversă, care îi amăgise, îi furase iubirea şi cele mai sfinte credinţi ale lui, ca să-şi rîdă de ele. Ea aducea în viaţa lui deşertăciunea oarbă şi lipsa de orice entuziasm a atîtor generaţii de trîntori, deprinşi să aibă toate de-a gata şi să urască munca...

Şi toată ziua nu-şi mai vorbiră. Dar după masă Dan reluă discuţia. Atunci se încinse o ceartă crudă, înveninată. Sufletele lor tremurau de ură; o pofta bestială de a se sfîşia îi apucase pe amîndoi; în ochii, în cuvintele lor deborda ca o duşmănie veche, întunecată; şi nemaiştiind ce să-şi spuie, cum să se lovească mai dureros şi mai adînc, îşi aruncau unul altuia păcatele neamurilor, noroiul şi umilinţele familiei; atîtea intimităţi pe cari şi le spuseseră în ceasurile lor de iubire alimentau acum răutatea, setea lor de a se răni, de a se înjosi cît mai mult unul pe altul. Şi fiindcă Dan avea totuşi aerul unui luptător mărinimos care-ar putea să dea o lovitură supremă, mortală, dar nu vrea s-o dea, Ana, furioasă, nebună, prin una din acele neaşteptate pervertiri de simţuri şi vijelii morale cari tulbură şi răstoarnă toată economia unui suflet, se pomeni spuind cu voluptate lucruri oribile... Ea pronunţă numele lui Peruianu; şi-şi făcea un bici din propria ei ruşine, un bici cu care pedepsea amarnic pe nefericitul Dan. în be-ţia ei de a tortura, de a da lovituri ireparabile, îi spuse că unchiu-său e un om superior şi că ea l-a iubit, şi că-l iubeşte încă... Dan se ridică şi făcu un pas spre ea. Ana dete un ţipăt de groază. Lori începu să plîngă. El simţi o rupere bruscă, o discordare dureroasă în tot trupul, şi, în conştiinţa lui, ca într-o vălvătaie de incendiu, îi tremurară deodată toate gîndurile...

— Nu te speria, că nu-ţi fac nimic...

Îşi lua paiăria şi ieşi.

Cu mîinele la spate, fluierînd în neştire una şi aceeaşi frază dintr-un cîntec uitat, el mergea încet în liniştea şi răcoarea nopţei. Şi ce limpezi şi uşoare i se păreau gîndurile; atîta doar că-i lunecau prea repede; din cînd în cînd el se oprea în loc, atunci nu mai fluiera, şi nici gîndurile nu mai năvăleau aşa iute; privea la pîlcurile de stele de pe cer şi parcă se mira că nu le-aude cum fîşîie prin aer, atît era de adîncă tăcerea din jurul lui, ş-atît îi erau de rafinate şi de atente toate simţurile, dar mai ales auzul; şi mereu se observa, vroia să-şi dea seamă perfect de tot ce simte: mai întîi, o mulţumire generală, care provenea din faptul că s-a stăpînit, şi că n-a lovit-o — s-ar fi mustrat toată viaţa de o asemenea brutalitate; apoi îşi amintea vorbele lui, vorbele ei... şi căuta să se lepede de orice ură, ca să poată judeca senin; dar tot calmul acesta pe care şi-l impunea era factice: aşa, bunăoară, el nu era în stare să deosebească bine cît adevăr putea rămînea din vorbele Anei dînd mînia la o parte, el nu pricepea că-n beţia ei de a face rău spusese minciuni, îşi defăimase propria ei viaţă, cu pofta cu care unii furioşi îşi smulg părul şi se bat cu pumnii în cap. El credea că e foarte liniştit şi judecă rece cînd îşi propunea să-i spuie: „Doamnă, fiindcă iubeşti aşa de mult pe scumpul dumitale unchi, fa bunătate şi du-te de trăieşte cu el” Şi parc-o şi vedea plecînd cu sluga, cu Lori şi cu tot ce era al ei. Lui nu-i păsa. Se gîndi un moment la ce are să zică lumea... prietenii lui. Ri-dicul?... de ce sa fie ridicul? Cîţi nu se despart! Din moment ce nu se mai înţeleg... în clipa aceea îi fulgeră un gînd straniu, înfiorător: „Ana s-a sinucis“. El tresări şi-şi întoarse capul... i s-a părut c-a auzit un glas strigîndu-l din urmă. Luna se ascunsese după un nor. Dan fugea spre casă, îngrozit de tabloul pe care!nu şi-l mai putea şterge din închipuire. În odaie era întuneric, intră binişor, picioarele îi tremurau de spaimă, trase-un chibrit... Ana dormea, lîngă Lori, cu faţa spre perete.

XVIII

— De-acu nu mai e nici un pericol, dar putea s-o păţească rău...

— Bine, din ce?... nu pricep.

— A luat ceva, probabil; o persoană aşa de bine constituită nu avortează dintr-un lucru de nimic... acu-i vară... ca să presupui c-a răcit, e greu, nu-i aşa? Să stea liniştită-n pat; mai trec eu mîine pe aici... noapte bună!

Ana, culcată pe spate, cu mîinile-ntinse pe plapomă, priveşte fix în podele. Ca perna e de albă faţa ei visătoare, cu părul dat la o parte de pe frunte, cu ochii tăiaţi, măriţi de slăbiciune. Dan se apropie cu sfială de pat. Ea clatină încetişor din cap.

— Nu dorm, stau aşa.

Şi-i întinde mîna să i-o răcorească.

— Ce ţi-a spus doctorul?

— A zis că... să stai liniştită. Te mai doare?

— Nu, puţin... Mă iubeşti?

— De ce mă-ntrebi?... Tu ştii bine că te iubesc.

Dan îşi pleacă gura pe mîna ei fierbinte. Ana închide ochii ş-adoarme. În odaie e un miros cald de sînge; luna plină bate-n fereastră, un grier chirăie după sobă, în picioare, la căpătîiul Anei, Dan, cu braţele încrucişate pe piept, stă ş-o priveşte mult, atentiv, ca şi cînd ar căuta, în repausul figurii ei, secretele, alcătuirea acelei naturi ciudate, pe care de doi ani o studia şi n-o putea pricepe. Ce nu i-a spus? În cîte chipuri n-a încercat să-i sugereze gîndurile, şi dorinţile, şi entuziasmul lui?... De cîte ori, cu ochii înecaţi de lacrimi, nu şi-a răzămat capul pe genunchii ei, şi n-a implorat-o să-i fie milă de viaţa lui, să-l iubească, să fie bună cu el, să-l înţeleagă. Ş-atunci ea deschidea ochii mari, o, ce frumoşi, ce dulci ochi avea atuncea, şi cu ce glas încîntător îi spunea: „Dar te-nţeleg, te-nţeleg şi te ador!” Şi el îi săruta mînile cu recunoştinţă... cîteva zile inimile lor se simţeau aproape, gîndurile lor erau aceleaşi; ş-apoi deodată li se strica iar toată fericirea; Ana nu mai era a lui, o simţea cum îi lunecă din braţe, ca ceva fluid, impalpabil, iar o pierdea. Ce de iluzii, ce de viaţă stricată! O, cît de puternic l-ar fi făcut, cîtă lumină şi intensitate ar fi dat minţii lui, şi cît de sus l-ar fi ridicat dacă l-ar fi înţeles şi l-ar fi iubit, aşa cum visa el odinioară!... „Ano, Ano, unde-i sufletul tău, pe care-l caut de atîta timp şi nu-l găsesc? Oare nu s-ar putea de-aci-nainte...“ Rămase pe-ntuneric, se trecuse toată lumînarea. El dete perdeaua la o parte, luna arunca-n odaie o lumină fantastică, de vis. Lui nu-i era somn. „Să fie Ana bine, gîndi el, ce frumoasă primblare-am face!“

În momentul acela îşi aduse-aminte de noaptea-n care i-a spus lui Priboianu amorul lui, era tot aşa, prin august... Se culcă şi-nchise ochii de voluptatea odihnei ce i se răspîndea încet în tot trupul; numai atunci îşi dete el seamă cît era de ostenit. Cîteva minute nu gîndi nimic. Ana respira liniştit. Şi el, ca s-adoarmă, asculta în tăcere suflarea ei cadenţată; apoi îşi închipuia că e într-o barcă, pe-o apă liniştită, nemărginită... un sentiment vag de lunecare-n întuneric... era la pragul somnului, cînd o tresărire violentă îi zgudui tot trupul, una din acele tresăriri ce par o smucire bruscă a vieţii speriate de atingerea morţii; gîndurile începură a da năvală în conştiinţa lui alarmată, aducînd cu ele suferinţi ascunse, scoţînd în lumină deodată amărăciuni necunoscute, cari i se strecuraseră în suflet, pe nesimţite, ca o otravă lentă. Niciodată nu i se lămurise aşa de bine viaţa lui nenorocită. îi reveneau unele fraze, unele atitudini şi priviri de-ale Anei, pe cari numai acum le-nţelegea, şi parcă simţea, o plăcere de a le analiza, de a stoarce şi de a distila în el tot veninul, toată durerea ce se ascundea în sensul lor... „Un copil? dar aş prefera să mor... Ce oroare!“ A, ştia el acum cu ce se legau vorbele acestea în sufletul, Anei! Nu era strigătul unei amintiri de groază şi de ruşine care se deştepta în ea... altceva o făcea să aibă oroarea unei sarcini: era femeia cochetă, amorezată de frumuseţa trupului ei; gîndul de a-şi vedea talia groasă, şoldurile diformate şi rumeneala retrasă din obrajii ei pentru cîtva timp, numai gîndul acesta omora în ea instinctul sfînt al maternităţii. Şi Dan îşi aducea aminte de toate certurile lor, de toate greutăţile şi nevoile prin cari trecuseră amîndoi, şi-n faţa cărora ea se arătase pururea enervată, laşă, incapabilă de a găsi pentru el un cuvînt, o căutătură care să-l consoleze, să-i dea curaj, să-i dea puterea de a spera şi de a lupta. O, ce glacială, şi mută, şi exasperantă tristeţă vedea pe faţa ei în momentele acelea de strîmtorare şi de lipsă!... Se gîndi la Albert, care venise cu Miba şi cu fetiţa lui; ce fericiţi erau, ce aer blînd şi discret, de femeie cuminte şi superioară, avea ea, şi cum se-nţelegeau de bine unul pe altul! Ce frumoase zile-au petrecut împreună! Cîtă bucurie simţea el cînd vedea pe Ana vorbind cu Miba; seara ieşeau cu toţii la primblare; soarele se scobora încet după deal, umbra curgea pe şes, se împînzea ca o apă, un parfum de iarbă cosită îmbălsăma aerul, şi ele mergeau la braţ înainte, ei ră-mîneau înadins mai în urmă, uneori se ascundeau în dosul unei căpiţi, ca să le sperie. Ca un vis au trecut cele patru zile cît au stat împreună. Albert era profesor la universitate; el era iubit, fericit, sigur de viaţa lui... Miba îl adora! C-o săptămînă înaintea lor fusese Priboianu; acelaşi suflet bun, vesel, entuziast, aceeaşi tinereţă şi seninătate de gînduri... Toţi prietenii lui munceau, aveau un ideal! Toţi mergeau înainte, numai el îşi pierdea vremea, îşi sleia toate puterile minţii pe certuri, şi neînţelegeri, şi griji cari nu se mai isprăveau. Şi ei îl cred fericit, sunt siguri că el scrie şi că într-o zi are să dea la lumină opere mari, uimitoare...

— Nino! dragă!

El sări speriat. Ana gemea; o durere surdă îi curma respirarea, fruntea-i era brobonită de sudoare. Afară se lumina de ziuă. Dan se-mbrăcă iute şi alergă după doctor.

Peste-o săptămînă Ana era bine. Cu ce dragoste o purta de mînă, ca pe-un copil, în primele zile de întremare! Şi ce sfîntă i se părea figura ei palidă, şi mişcările ei încete, delicate, şi glasul ei dulce, de o blîndeţă fermecătoare. Toată fiinţa ei i se părea schimbată, regenerată.

— Dane, tu n-ai mai scris de mult...

Şi făceau proiecte. În ţară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însufleţeau tinerimea care se ridica, lumea începea să citească şi să distingă lucrările de adevărat talent, din toate părţile sufla ca o viaţă nouă, ca un vînt de primăvară, care-aducea speranţe mari, şi dor de muncă, şi entuziasm.

Da, are să scrie; la iarnă are să-şi publice romanul. Şi ei făceau socoteală: cinci mii de exemplare, a patru lei... se vînd desigur într-un an!... produceau net zece mii de lei; dar să nu ia banii cu ţîrîita, că nu-nţeleg nimic aşa; să roage pe Priboianu să-i strîngă, grămadă... şi-n vremea aceea el are să scrie al doilea roman, ş-atunci au să se mute la Bucureşti, o să fie liber... de cînd visa el lucrul acesta!... să-şi poată asigura viaţa aşa, să scrie cîte un volum pe fiecare an... cu ce drag ar lucra! are-atîtea-n cap... le vede, doar să le-aştearnă pe hîrtie. Ana va traduce romanele în franţuzeşte. Ce fericiţi or să fie! în toţi anii or să plece pentru cîteva luni în străinătate... Şi amîndoi, în momentele acelea, credeau, vedeau aievea desfăşurîn-du-se înaintea lor fericirile de cari vorbeau.

Era o noapte urîtă, pe la sfîrşitul lui octombre. Afară ploua mărunt, şi urla un vînt amarnic, cîte un vîrtej se repezea cu mînie în ferestre, de parcă se clătina casa. Ana dormea. Dan scria, adică se chinuia să scrie, căci pagina pe care-o începuse de cu seară era de-abia la jumătate... şi ce de ştersături! ce rînduri în-cîlcite, indescifrabile, şi cum arătau de bine dezordinea din sufletul lui! De două săptămîni avea o durere de cap distrugătoare, şi se forţa să scrie, şi nu putea, şi asta~l făcea^ nervos, iritabil, îl îmbolnăvea şi mai rău; din cînd.în cînd îl apuca un sentiment de covîrşitoare revoltă, scrîşnea din dinţi şi rupea condeiul, descărcîn-du-şi mînia într-un „ah!“ de o profundă disperare; ş-atunci holba ochii şi se uita speriat în juru-i... în faţa Anei se arăta liniştit, vesel; dar uneori îi trecea cîte-un junghi mai ascuţit prin creieri, şi figura iui lua o expresie de suferinţă pe care nu şi-o mai putea ascunde. „Ţi-e rău?” îl întreba Ana. „Nu, mi-e foarte bine...“ şi lua altă vorbă. Ana se îngrija dacă-n adevăr s-ar putea vinde cinci mii de exemplare! aceasta o preocupa pe ea mai cu deosebire; Dan o asigura mereu; dar numai el ştia ce era în sufletul lui... O, ce rău îi făcea în noaptea asta vijelia de-afară: el auzea în vuietul vîntului glasuri omeneşti, gemete confuze, depărtate, şi-n închipuirea lui bolnavă lunecau tablouri spăi-mîntătoare, nemărginite pustietăţi de mare, corăbii cari se scufundau în valuri... şi vîntul, vîntul acesta sinistru i se părea c-a adunat de pe oceane ţipetele desperate ale naufragiaţilor şi le poartă prin lume. Era tîrziu, aproape două... se culcă. Cercă să-şi alunge vedeniile urîte cari-l năpădeau; deschise ochii în întuneric; un sentiment de apăsare, de lipsă de aer îl făcea să caşte gura şi să respire lacom. Îşi aduse aminte de ultimă ceartă cu Ana: venise vorba de Drăghici; Dan, cu oarecare sfială, o întrebă dacă a fost ceva adevărat în zvonul care se făcuse odată la Sinaia... Ana nu ştia nimic. Şi din cea mai liniştită discuţie, se pomeniră, pe nesimţite, încăieraţi la sfadă. Ana zicea că Drăghici ar fi făcut-o fericită. Dan, într-un moment de revoltă, şi ca s-o umilească, îi spuse că Drăghici n-ar fi luat-o, pentru că era săracă. În urmă, el s-a căit amar, ş-a rugat-o să-l ierte, şi s-au împăcat... dar cîte cuvinte înveninate nu-şi aruncaseră unul altuia, de cîte răni profunde, iremediabile nu tremurau sufletele lor, pe cînd ei se îmbrăţişau în frenezia împăcării!

Din ziua aceea Dan rămase pe deplin convins că între el şi Ana e o prăpastie, un gol imens, pe care cu nimic nu-l mai poate astupa. Gîndul că el n-a fost in stare s-o facă fericită, că inima ei tînjeşte de dorinţi pe cari el nu i le poate-mplini, că toate aspiraţiile lui de a se face folositor lumii, printr-o muncă pacientă şi dezinteresată, pe ea n-o mişcă şi n-o încălzesc de loc, gîndul acesta îl umplea de-o desperare întunecată, laşă, zdrobitoare. Va să zică, ea nu preţuia talentul lui decît ca pe un mijloc de a „cîştiga parale“! Mîndria, înălţarea morală, divina seninătate pe care ţi-o dă conştiinţa c-ai făcut bine, şi că n-ai trăit degeaba, mulţu^ mirea intensă, farmecul nespus pe care-l simţi în expansiunea generoasă a propriei tale vieţi, amorul sfînt pentr-un ideal, jertfa, gloria... toate acestea pentru ea erau vorbe goale, aiurări de om bolnav! Şi se hotărî să nu mai vorbească cu Ana decît de lucrurile cari o interesau pe ea.

Dan închise ochii, nu-i venea somn; fruntea-i ardea; simţea între tîmple o durere apăsătoare, înfundată, cu zvîcnituri cari-i răspundeau în ceafă, gura-i era uscată, amară, stomacul leşuit, şi parcă-i alergau furnici în tot trupul. Imagini rupte, învălmăşite îi treceau cu o iuţeală vertiginoasă prin conştiinţă. Vîntul şuiera în străşini, şi iar îi aducea privelişti îngrozitoare, corăbii înecate, oameni disperaţi cari se agăţau de valuri... deodată simţi o mînă rece pe călcîi şi-şi trase iute piciorul; un moment rămase îngheţat de spaimă... „Ce prostie! mi s-a părut“, şi instinctiv îşi duse mîna la călcîiul sting şi se pipăi, ca şi cum ar fi căutat să-şi reproducă impresia. Cercă să-şi închipuie un om aplecat pe brînci la picioarele patului: atunci văzu bine în întuneric un cap necunoscut, hidos, care s-apropia încet, se înclina cu ochii holbaţi la el... u, ce figură de sălbatic! şi deschise ochii ca să n-o mai vadă; apoi îşi întinse piciorul, şi-nadins şi-l aşeză exact în poziţia pe care-o avea la început... „Să vedem dac-am să mai simt o dată mîna aceea rece...“ şi el aştepta, cu o concentrare de atenţie, ca şi cum toată simţirea i s-ar fi îngrămădit în călcîi... nimic; conştiinţa lui, în luptă cu somnul, slăbea, se întuneca... deodată dete un stri-găt de groază; mîna rece, evocata de propria lui închipuire, venise...

— Ce e? întrebă Ana, speriată.

— Aprinde, te rog, lumînarea...

Ea se sculă, bîjbîi pe masă; în odaie era cam frig, şi mînile ei tremurau; trase un chibrit şi clipi tare, ca să-şi scuture ochii de zăpăceala somnului; cu lumî-narea-n mînă se îndreptă spre Dan, dar o dată se opri înmărmurită ca-n faţa unui spectru. Atunci el crezu că Ana a văzut în adevăr pe cineva-n odaie.

— Dane, ce ai? Mă sperii... Unde te uiţi aşa?

Zgrebulit în colţul patului, Dan tremura ca varga şi căta cu spaimă în toate părţile. Ea puse lumînarea pe masă şi se aşeză lîngă el; îi luă mîna rece şi i-o strînse cu dragoste, şi-i vorbi blînd, milos:

— Linişteşte-te, pentru Dumnezeu! şi spune-mi, ce e? Ce-ai visat?

Dan îşi veni în fire, şi durerea de cap, întreruptă de emoţiune, iar îl apucă.

El îi spuse că n-a putut dormi de loc, că zgomotul vîntului de afară îl enervează şi-i dă alucinaţii... Ana nu se mai duse în patul ei; ei adormiră îmbrăţişaţi, ca-n vremile cele bune.

XIX

Dan e din ce în ce mai nervos. Împricinaţii nu mai găsesc în el pe judecătorul calm şi bun de odinioară. Prezidentul tribunalului din Vaslui i-a atras atenţia, printr-o scrisoare foarte amicală, asupra cîtorva ho-tărîri „date cam în pripă“. Subprefectul îl săpa. Viaţa cu Ana ajunsese un supliciu. Ea nu putea pricepe cum atîţia oameni, cu mai puţin talent şi or mai puţină învăţătură decît Dan, au ştiut să-şi croiască o cale cu mult mai bună, ş-au mers înainte... pe cînd el tot „neprocopsit“ a rămas. Şi pe subiectul acesta se han* ţuiau vecinie.

— Aş mai înţelege să fie cineva mîndru cînd are cu ce; dar aşa...

— Şi ce-ai pofti dumneata? Să fac ode miniştrilor? Să linguşesc pe vodă, ca să-şi facă pomană cu mine? Asta ai vrea?...

— Fireşte; dacă nu poţi să trăieşti altfel... de ce nu? Alţii cum fac? şi li-i bine. Nu te vezi în ce hal eşti şi-n ce hal m-ai adus şi pe mine?... Dac-aş fi ştiut că toată viaţa ai să mă chinuieşti aşa...

— Nenorocito, în ce noroi mă împingi?... Fugi, că mi-e scîrbă cînd te-aud... Uf, ce femeie ordinară!...

Dan trînteşte uşa furios şi se duce în cealaltă odaie. Ana rămîne plîngînd şi blestemîndu-şi ceasul în care s-a născut.

— Tăticule, ce eşti tu aşa supărat?... că nu te-a iubit mama? da?... că n-a fost mama cuminte şi gigea cu tine? da?... Spune, că-ţi dau bomboană... spune...că tu eşti fetiţa mea care te iubesc şi-ţi dau prăjitură— ia stai... să te pup...

Şi Lori întinde mînuţele după el să-l prindă, îi aţine calea, s-atîrnă de haina lui. Dan se poartă, aiurit, din colţ în colţ, el n-aude, nu vede, nu simte. „Doamne, cum m-am înşălat... cît sunt de nenorocit!“ Vorbele astea îi revin mereu în minte, ca un refren al gîndu-rilor lui triste, neînchipuit de triste. Unde mai sunt visurile frumoase ale tinereţei? Ce s-a făcut cu iubirea şi cu entuziasmul inimei lui? Nimic din ce-a sperat!... toate i-au ieşit pe dos... „Ce neam de oameni fără noroc!” Şi nu e nimeni să-l înţeleagă! Cît era el de bun... şi ce dar are femeia asta de-a-l scoate din fire şi de-a-l face rău! Oh, cum ar vrea s-adoarmă, s-adoarmă, şi să nu se mai deştepte.

— Tăticule dragă, nu mai fugi aşa, stai, să te pup!

Ce dulce-l ruga biata Lori, şi cît de graţios îşi ridica faţa şi-i căuta privirea, şi cum tropăiau prin casa drăgălaşele ei picioruşe!...

— Astîmpără-te-odată şi lasă-mă-n pace... pleacă de-aici!

Şi fetiţa se retrăgea deoparte, cuminte, şi-l privea lung cu ochii ei mari şi supăraţi.

Scene de astea se repetau mai la fiecare două zile.

Cînd pleca la judecătorie, pe drum se pipăia speriat, crezînd că poate şi-a uitat pălăria, sau cravata... într-o dimineaţă, era pe la sfîrşitul lui marte, Ana-i spuse hotărît că s-a săturat „de mizeria asta“ şi că se duce la soră-sa.

— Fă ce ştii, îi răspunse Dan, cu o supremă disperare, şi ieşi.

La primărie cisluiau, pe prispă, cîţiva consilieri şi notarul, care îşi avea, despre toate cele, ideile şi reflecţiile lui personale. Dan îi salută distras şi tre-cu-nainte.

— Ia, aista om fericit, zise notarul, diştept, învăţat şi ce cocoană frumoasă are, şi cum se iubesc amîndoi— halal de ei! Ce le pasă?...

Era în şedinţă şi pronunţa o hotărîre... la mijlocul unei fraze i se făcu deodată întuneric în minte şi-şi pierdu şirul, faţa i se trispă într-o penibilă sforţare de reculegere; el gîngăvi de cîteva ori aceeaşi vorbă, ochii i se umpleau de grijă, de spaimă, obrajii şi urechile îi ardeau; puse coatele pe masă şi-şi lăsă capul în mîini. Cînd îşi ridică faţa, era alb ca hîrtia. Rugă pe ajutor să continue şi plecă.

Din ziua aceea conştiinţa lui Dan se puse la pîndă cu tot dinadinsul. Vorbea rar, încet şi evita orice discuţie cu Ana. Ochii lui păreau a privi mai mult înlăuntru. Îşi cumpănea mersul, glasul, cele mai mici gesturi. La fiecare moment căuta să-şi dea bine seamă de tot ce face şi de tot ce se petrece-n el. Adesea lucruri de nimic îl impresionau puternic, cuvinte neînsemnate, întîmplări obicinuite se exagerau în atenţia lui de maniac, luau proporţii şi înţelesuri de evenimente extraordinare, ş-atunci inima-ncepea să-i bată tare, aşa de tare, că el îşi auzea sîngele cum îi zvîc-neşte-n cap, şi tot sufletul lui vibra năucit ca de-o nenorocire fatală, ireparabilă. Cîteodată-şi deschidea ochii mari şi privea curios la lucrurile de primprejur, ca un om ameţit, care vrea să-şi dea seamă de locul în care se află. Glasul i se schimbase, căpătase un răsunet profund, misterios; o melancolie dulce, de copil bolnav, i se fixase de figură.

— Ce ai tu, Dane, de eşti aşa... fără chef?

— Eu? N-am nimic; ce să am?

De cîtva timp nu mai scria, nu-i venea să s-apuce de nimic, ceasuri întregi sta uitit şi nu scotea o vorbă; la scrisorile prietenilor nu mai răspundea. Într-o zi Ana cercă să-i aduc-aminte de roman, de planurile lor... dar el îi spuse că ştie, are el grijă... ş-o rugă aşa de blînd să-l lase-n pace, să nu-l mai întrebe de asta, ea oftă şi nu mai zise nimic.

Nopţile erau îngrozitoare. De cum îşi punea capul pe pernă, gîndurile îl năvăleau în dezordine, şi conştiinţa lui lupta ca să se desfacă din vălmăşag, din valurile cari-o acopereau, şi să iasă la lumină. Simţea în tot trupul o căldură ş-o tulburare penibilă, deschidea gura şi trăgea aer mult, ca să-şi umple golul pe care-l avea-nlăuntru; cerca să prindă cîte-o imagină desluşită, să-şi fixeze gîndul pe ceva, şi nu putea. Toate i se rupeau şi i se amestecau confuz în minte. Figurile cunoscute, pe cari vroia să şi le reprezinte, apăreau diforme în închipuirea lui, ca-ntr-o oglindă stricată. Căuta să dea membrelor lui atitudini gomode, odihnitoare, şi peste cîteva minute, trebuinţa de a se întoarce i se impunea cu o putere imperioasă, obsedantă, împotriva căreia voinţa lui slabă cerea să lupte, se întindea în sforţări dureroase, ş-odată se discorda, atunci-l cuprindea un sentiment de silă, de discura-jare, i se părea c-a plesnit un resort în el — ca o putere oculta, străină de voinţa lui, îi împingea trupul greu şi moleşit, şi da braţelor şi picioarelor lui alte atitudini. Aşa se canonea pînă despre ziuă. Uneori îl fura somnul, şi o dată simţea că se mişcă patul cu el... tresărea speriat! ca un fier ars îi trecea prin inimă, îl umplea de-o nelinişte năbuşitoare; şi iar începea să se observe, să se spioneze, cu un sentiment de spaimă superstiţioasă, în fiecare impresie, în fiecare licărire de gînd. Dimineaţa avea ameţeli; de obicei, cînd se pleca să se s^ele, simţea o întunecare subită a conştiinţii, o clipă îşi pierdea echilibrul, trupul lui pornea să cadă-nainte, ş-o dată se oprea, şi se retrăgea ca de pe marginea unei prăpăstii. El băgase de seamă că direcţia în care i se lăsa capul, în acele clipe de ameţeală, venea cam spre stînga; şi-şi aducea aminte că tot în partea aceea, sub tîmplă, i se localiza mai adesea durerea de cap. Intrase la griji. Şi controlul, examenul acesta, pe care şi-l făcea la fiecare moment, îi ostenea şi-i intimida mintea, neutraliza o parte din spontaneitatea emoţiunilor, din libera funcţionare a puterilor lui sufleteşti. Ca un om care-şi pierde întru-cîtva cumpătul, mersul şi mişcările lui naturale cînd ştie că-l observăm, tot aşa gîndurile, caracterul şi toate apucăturile lui Dan se alterau, încetul cu încetul, sub privigherea continuă, obsedantă a ochiului aceluia neadormit, tulburător, care se căsca, din ce în ce mai mare şi mai speriat, în conştiinţa lui. O clipă de distracţie, uitarea unui nume îi dădeau fioruri de spaimă, şi toată figura lui lua o expresie de nelinişte şi de alarmare, ca-n faţa unei mari primejdii.

Ana îl vedea în toate zilele, nu-şi putea da seama de schimbarea care se făcea în el. Neîntrerupt preocupată de fiinţa ei, de dorinţile, de regretele şi de soarta ei, ea se uita la Dan cu ochi din ce în ce mai osteniţi, aproape indiferenţi, ca la un om cu care s-a obicinuit şi-n care nu mai descopere nimic nou. Se mira ea singură de admiraţia şi de entuziasmul pe care i-l inspira odată omul acesta, de influenţa pe care-o exercitau asupra ei vorbele, gesturile, privirea lui, tot ce emana de la el. Cum a putut fi oare atît de naivă... şi de proastă, căci e o curată prostie să te extaziezi aşa de-un om... ca toţi oamenii! Gîndurile ei treceau cu o nespusă jale de la iluziile pe cari şi le făcea în pension la viaţa ei de-acum, atît de sarbădă şi de nenorocită... E curios cum Ana niciodată nu se încercase să-şi dea socoteală de împrejurările în cari Dan a venit s-a-copere, cu imaculata lui iubire, durerea şi ruşinea de care sîngera încă inima ei. Ş-adesea, seara, cînd se dezbrăca şi-şi vedea în oglindă umerii goi, braţele albe, rotunde, perfecta alcătuire a figurii ş-a trupului ei, o cuprindea mila de-atîta frumuseţe, condamnată să se stingă în închisoarea asta mizerabilă, în pusnicia şi sălbătăcia asta, unde nimeni n-o admira, nimeni nu-i mai ştia de ştire. Îşi aducea aminte de rochiile elegante pe care le purtase, de balurile-n care strălucise, în toată splendoarea frumuseţii ei, şi de cuvintele dulci, şoptite, neînţelese încă pe vremea aceea, şi de privirile calde, pasionate, pe cari ea parcă le simţea, ca pe-o suflare gîdilitoare, cum îi lunecau pe la ceafă, pe sub bărbie, şi-i înfiorau umerii şi sînul ei de fecioară, o umpleau de-o senzaţie necunoscută, de-o moliciune tulburătoare, dar voluptuoasă, de care sufletul ei tremura, nedumerit şi visător, ceasuri întregi, după fiecare bal. în ce umilitoare mizerie o azvîrlise soarta! Cum şi-a pierdut ea minţile, de şi-a legat existenţa c-un om aşa de ursuz şi de maniac, care găseşte-o cinste în a ră-mînea sărac şi smerit toată viaţa? Şi mereu se gîn-dea la Titi, o prietenă a ei din pension, care se măritase c-un stropşit, cu unu... Amilcar Ciuhureanu, poet simbolist, un grandoman ridicul, pe care ea îl credea un geniu neînţeles şi prigonit de invidioşi, şi care, tot aşa, o tîra în cea mai neagră mizerie, şi ea îl adora, zicea că-i fericită, şi era convinsă că Amilcar al ei are să triumfe într-o zi. Ce s-o mai fi făcînd sărmana Titi cu „geniul“ ei, de care nu se mai auzea nimic? Ana îşi aducea aminte, cu milă, de încrederea oarbă şi devorarea naivă a acelei fiinţi robite de-o himeră; şi-şi făcea un merit, o superioritate de judecată din faptul că ea nu mai admira pe Dan. Conştiinţa ei era vecinie îngrădită în impresia momentului: sentimentul de acum i se părea definitiv, pentru toată viaţa, într-o zi de mînie scrisese soră-sei că e nenorocită şi-i vine să ia cîmpii; şi, c-o poftă înveninată de a se umili, o ruga să se îndure de ea şi s-o primească... se oferea să-i fie slugă, să-i frece parchetele, să stea la bucătărie şi să-i muncească toată viaţa, numai să-şi facă milă şi s-o ia... Peste patru zile primi răspuns: Ema o aştepta, îi scria cu lăcrimile-n ochi, ş-o „conjura“, cu toată iubirea şi durerea ei de soră, să vie numaideeît. Şi Ana plînse ca o nebună şi se căi amar de ce făcuse... Trecură cîteva zile liniştite. Era vară, pe la-n-ceputul lui mai, într-o dimineaţă Dan se primbla prin casă şi ofta. Ana se uita la el cu sfială, simţea că i se rupe inima, fără să ştie de ce...

— Dane, tu nu mă mai iubeşti! De ce nu mai vorbeşti cu mine?

El o privi lung, nedumerit... apoi îşi lăsă ochii în jos şi iar începu să se primble, răsucindu-şi mustaţa, dus pe gînduri. Ea crezu c-o dispreţuieşte, şi, palidă de mînie, c-un gest solemn, îi întinse scrisoarea. Dan o citi, i-o dete înapoi şi, c-un aer distras, indiferent, îi zise: „Du-te“. Pe Ana o podidi plînsul. El îşi luă pălăria şi ieşi liniştit. De vro zece zile nu mai dase pe la judecătorie. Cînd era să iasă pe poartă, simţi răcoare la picioare şi băgă de seamă că era în papuci; se-ntoarse să-şi ia ghetele; un vătăjel îl strigă din urmă: „Domnule judecător!...“ şi-i dete-un plic galben; Dan îl deschise: pe ziua de 1 mai era înlocuit. Curios, toate i se răsfrîngeau ca într-un vis urît, obsedant, din care parcă vroia să se deştepte şi nu putea.

El strigă tare: „Ioviţo! Ioviţo! ţi-am spus să-mi încălzeşti apa pentru baie, vezi să fie fierbinte ca atunci!“ Ioviţa îl privi speriată: „Nu mi-aţi spus nimic... da’ ce e asta?... Dan, cu paşi largi, gesticu-lînd solemn, se primbla prin livadă şi declama „versuri:

— Dane, pentru numele lui Dumnezeu, taci, că te-aude lumea... te rog...

El, fără a se întrerupe, o privi cu ochi mari şi blînzi, cari nu mai vedeau realitatea. Ana nu se dumerea; îl ruga să-nceteze şi să n-o mai privească aşa, că-i face frică; îl luă de braţ şi-l duse-n casă; ea era palidă şi tremura toată, el gesticula cu cealaltă mînă şi improviza mereu, uneori nu mai găsea vorbe, şi-atunci continua ritmul într-un „tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra“ pe care-l repeta de sute de ori cu o linişte imperturbabilă... Ana se uită la el fix, deodată ochii i se umplură de spaimă, tot adevărul i se dezlegă în fulgerarea unui gînd; c-un răcnet sfîşietor, ea fugi din odaie, ca de groaza unui ucigaş.

— Doamne, coconiţă, da' de ce te temi aşa? Ia lasă, c-are să-i treacă, nu-ţi strica inima...

La dejun Dan înfulica bucături mari şi clefăia repede, c-o lăcomie de bestie. Ioviţa îl întreba mereu dacă-s bune bucatele, el, în neştire, cu gura plină, zicea da. Ana nu se mai putu stăpîni şi-ncepu să plîngă cu hohot. Ioviţa îi făcea semne să tacă. Dan îşi vedea de mîncare, străin de tot ce se petrecea-n jurul lui. După masă îşi aprinse o ţigară şi, c-un aer timid, se aşeză pe un scaun, deoparte. Afară ploua. Ana veni lingă el, duioasă, rugătoare, îi luă mîna rece şi i-o netezi. „Dragă, de ce nu te uiţi la mine? Ce ţi-am făcut eu de nu mă mai iubeşti?... Fie-ţi milă de mine, Dane...“ Îi jura că-l adoră, îl îmbrăţişa, nu ştia ce să-i mai spuie. Glasul îi tremura, ochii i se umplură de lacrimi. Dan fuma tacticos, privind fix înaintea lui. Ea aştepta, pierdută, un cuvînt, o căutătură... El se sculă, foarte preocupat, şi, primblîndu-se cu paşi agitaţi de colo-colo, începu:

Şi gesticula teatral, cu amîndouă mîinile.

Ana îşi îngropase capul în pernă, ca să nu mai vadă, şi se bocea desperată. Fetiţa alerga prin casă, sărea-nain-tea lui, rîdea şi zicea şi ea: „Tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra...“ Ea nu mai putea de bucurie că „tăticu face prostii“ şi se joacă cu dînsa. Asupra acestei scene sosi Priboianu, cu Poteraş: el aflase în ajun despre destituirea lui Dan şi venea vesel, să-l ia la Bucureşti. Servi-toarea-i ieşi-nainte şi-l preveni; el nu înţelegea bine; cînd intră, rămase înlemnit. Dan îl cunoscu; cum îl văzu, îi ceru o ţigară, îi spuse cu bucurie c-a făcut un poem şi-ncepu să-i declame... „Tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra...“

Au plecat în aceeaşi zi. Tot drumul Dan n-a ieşit din poemul lui. Ana plîngea, se ruga de Priboianu să nu i-l ia, zicea că vrea să-l îngrijască ea singură, că numai iubirea ei are să-l facă bine. O ploaie torenţială inunda uliţele capitalei.

...Două trăsuri plecau de la casa de sănătate a doctorului Şuţu: în una, Albert şi Miba ţineau între ei pe Ana, leşinată; în alta era Priboianu, zdrobit de osteneală şi năuc de ce văzuse; în Calea Victoriei, vizitiul, nemaiştiind încotro să-ntoarcă, opri şi-l întrebă unde să-l ducă; atunci băgă de seamă că e în birjă, se uită la ceas: erau trei... „La Cameră!“ De-o saptămînă se discuta darea în judecată a guvernului trecut.

În vestibul îl aştepta un alegător... „Nu mă mai cunoaşteţi“, şî-ncepu să-şi spuie păsul... Priboianu se uita la el şi da din cap, dar nu-l asculta. Din cînd în cînd, uşa de la sala de şedinţi se deschidea, şi se auzeau atunci aplauze, crîmpeie de fraze... „Moralitatea, domnilor, nu se poate despărţi”... „omului politic mai ales eu îi cer să fie moral nu numai în societate, în vaza lumii, ci şi între ai lui, în sînul familiei lui, cu...”...„Acel care nu ştie mai întîi să respecte cinstea şi sfinţenia casei lui...

Un uşier trecea zorit. Priboianu îl opri.

— Mă rog, cine vorbeşte?

— Domnu Peruianu!

— A... Eram sigur.