CAPITOLUL I. Robul

— Dar bine măi Vasile, ce ascunzi tu cu atâta grabă? întrebă vătaful Procopie cu vocea batjocoritoare când frumosul rob tresărise de o dată la apropierea lui:

—Eu? Eu? găngăni Vasile și se puse drept ca o lumânare dinnaintea unoru mure. Nimic, nimic, jupân Procopie...

— Ci dă-te într-o parte!

Robul, tânărul cel mai frumos din toată țărănimea, nu se mișcă din locu.... atunci cruntul vătaf ridică biciul, și cum se auzi înfricoșata șuerătură, Vasile se făcu galben ca ceara. Se gheboșă, apoi sări într-o parte, slobozind drumul astfel că vătaful putea să desfacă arborașul de mure.

Subt acesta se afla ascuns o legătură mică de fragi roșii și mirositori: la începutul lunei Septembrie era un dar scump și prea frumos.

Sângele din vinele lui Vasile fierbea când vezu rînjirea drăcească și îmbucurătoare cu care vătaful se uita la fragi după ce le ridicase și le ținea în sus.

Vasile care era poruncit la câmp pentru lucrare de clacă își găsise prileju ca să adune fragii în vremea zilei.

—Așa, așa, batjocori Procopie, va să zică asta a fost silința ta pentru boierul, pentru bunul și milostivul boier Niculcea te-ai ocupat cu strângerea de fragi câine afurisit! Vasile se făcu când galben, când roșiu. Resuflarea se opri într-o ațâțâre îngrozitoare și zise:

—Jupâne, ascultă-me și încrede-te în vorbele mele. Eu nu am rămas înapoi cu lucrul, că lucrul am făcut tot aceeași ce au făcut ceilalți, încă mai mult. Întreabă-i dacă poftesci, și ei îți vor spune...

—Vrei să zici că și ei îți vor ajuta la mințire, ticălosule ce ești, îl întrerupse vătaful. Apoi decă ei ar spune chiar, adevărul totuși n-ar fi în binele teu, căci un om de purtarea ta trebuie să facă ce fac ceilalți, o nu, unul ca tine trebue să muncească îndoit.

— Bine, jupân Procopie, zise Vasile căutând d-a se stăpâni, eu me supuiu voinței domniei-tale și pentru viitor me însărcinez că să muncesc îndoit dar acuma rogu-te dă-mi legătura mea de fragi. Mi se pare că am plătit destul de scump.

Un râs, cum se poate auzi numai prin vr-o scorbura a iadului, isbucni din gura spurcată a Vătafului și el întrebă spionând.

— Dar bine Vasile, pentru cine ai adunat tu acești fragi? Spune-mi adevărul, mă, adeverul, căci o pățesci de la mine când mă vei minți!

Vasile ’și scoborî privirea în jos.

— Vrut-am să le dau Măriei, zise așea de încet ca și cum s-ar temea să mai auză cineva, am vrut să le dau fecioarei lui moș Petru!

Procopie, auzind acestea isbucni într’-un râs sgomotos și strivi fragii cu cismele sale.

—Auzi, vorbă!Și ticăloșii ăștia vor să-și facă daruri, să se îndrăgostească! strigă el. Ei, lasă, zău, așa, îmi pare că te-ai destăinuit. Acuma pot desluși bunului boier Niculcea unde stă pricina, pentru ce Maria se îndârjește împotriva lui. Și ce casci ochii așa la mine, tu, câine afurisit? La muncă, blestematule! Tu mi-ai făgăduit că vei face lucrul îndoit decât ceilalți! Ei bine, acuma arată-’mi ce poți!

În urma acestora bietul rob nu mai putu să rabde, în pieptul se aprinse toată ura și mânia. El se răsvrăti la vorbele înjurătoare ale vătafului.

Fragii fură nimiciți cu îndărătnicie Și ceea ce lua ca resplată în locul lor era munca îndoită.

El își strânse pumnu, scrâșni din dinți și fulgere scăpărară în ochii sei albaștri.

—Jupâne!grăi el și pieptul său părea că vrea să plesnească, astfel se umfla.

—Ei, și ce bădica? zise Vătaful cu batjocură și învârti biciul în văsduh.

Deodată Vasile făcu o săritură, mâna sa dreptă apucă pe vătaf de gâtlej cu mâna stângă și smuci biciul și-l aruncă cu mare putere înspre o baltă care se afla în apropiere — după aceea nenorocitul tânăr păși înapoi și-și luă mâna de pe gâtul lui Procopie.

— Mai bate dacă-ți dă mâna, zise el cu vocea răgușită și tăcută din pricina marei sale ațâțări.

Procopie hârâi după resuflare întocmai ca un pesce scos din apă afară.

Vasile făcuse un lucru nemaiauzit: un rob, prin urmare o ființă, ce se numără mai mult printre dobitoace, printre vite, decât printre omeni, îndrăznise să ridice mâna împotriva vătafului.

Asta trebuia fie pedepsit, pedepsit cu îngrozire numai pentru pilda ce a dat printr-acestă înrâurire neplăcută pentru ceilalți robi, căci de la o vreme încoace se ivia oarecari semne de împotrivire printre țărani, ei se resvrătiră în mai multe ținuturi de la răsare-soarele și formau cete de haiduci.

CAPITOLUL II.Frânghia tăiată

Săracul Vasile.

Când vătaful își aducea aminte de acest nume, înfricoșarea vopsia buzele sele și privirea sa plină de ură, să făcu lasă, fricoasă și temută, și cu sfială își rotea ochii săi pisicești și vicleni în orbitele lor ca să priveghieze pe robii săi să vadă ce întipăritură a făcut asupra lor această întâmplare.

Procopie cu privirea pânditoare putea foarte bine să bage de samă printre robii ce stăteau sub biciul său, câte uă privire care sclipea și fulgera de un ceva ciudată, când Vasile grăi acele cuvinte, iar buzele umflate ale vătafului tremurau de mânie.

—La odihnă! porunci el cu vocea crudă și ’și tăia un bețișor de la uă cracă din apropiere. Haida marș acasă! El îi gonia întocmai ca uă turmă de vite din înaintea sa.

Aprope de tot de casa boierescă el opri încă uă dată pe robii, înainte de a le da drumul să meargă în bordeile lor dărâmate și sărăcăcioase, el îi adună pe toți la un loc Și grăi astfel:

—Ați fost dovezi cum Vasile s-a răsvrătit într-un chip tâlhăresc împotriva stăpânului și vătafului seu. La vreme o să fiți dovedi și cum se pedepsesce un afurisit câ dânsul, căci de prinșii, îi vom prinde negreșit. Și tocmai d-acea eu vreu să ve mai dad un sfat în totă bunătatea și prietenia: Păziți-vă d-a ajuta pe Vasile în vre un lucru. Cine-l adăpostesce, cine-i dă mâncare și băutură sau îi face vr-o altă slujbă, acela va fi pedepsit fără iertare sau milă întocmai ca și cum el însuși ar fi făcut nelegiuirea căineiul acesta! M-ați înțeles?

El vorbise tare și deslușit și 'se uîta după aceea întărîtătoră și îndârjit împrejurul seu — acuma el se afla în curtea boerescă și nu-i se mai putea întâmpla vre un rău..

Țăranii-și aplecară toți capetele lord și astfel steteau și ascultau în tăcere.

Procopie făcu semn din cap ca ei să plece — apoi el se duse în spre casă boerească și merse d-a dreptul la boerul Niculcea care ședea de petrecere cu un dascăl din ’naintea unei mese pe care se află un Urcior de vin și doue pahare, boerul făcu rămășag cu acel dascăl că poate într-adevăr, să bea mai mult decât dânsul.

Nu era un lucru ușor d-a face o astfel de vestire la boeru cum Procopie avea acuma pe inima sa.

Când era vorba de băutură, boerul nu înțelegea gluma.

Intr-aceste Procopie nu se gândi multă vreme.

Fără ca să aibă vr-un semnă de frică, negreșit că o fi fost destul de sigur de lucru seu, el merse la boerul Niculcea și șopti ceva la ureche.

Boierul tresari.

—Tu ești, Procopie? D-alminterea nu ești cap de bou și scii ce limba ta grăesce.

—D-apoî sciu și de astă dată, mărite stăpâne, și zău așa, e un lucru al dracului.

—Ha!ha! cum pare fi un lucru dracului ce trebue sa primesc cu bucurie? D-apoî nu mi-ai spus că scii de ce Maria, fiica lui moș Petru, se îndârjăsce atât împotriva mea? Și eu tot, așa gândesc că daca se cunosce pricină, atunci e lucru ușor ca să o înlăturăm. Prin urmare și frumosa Marioră o să fie câscigată. Sau nu e așa?

—Din nenorocire nu, mărite stăpâne! vorbi vătaful cu vocea tare, și cu fața posomorită.

— Ce vorbesc!? zise boerul, ce era un om în floarea vîrstei, sărind în sus. Vorbesce!

Atuncea vătaful începu să istorisească toată întâmplarea ce șe petrecuse afară în câmp.

El nu tăinui nimica, nici nu ascunse că a strivit fragii, și istorisi și aceea că poruncise lui Vasile să lucreze lucru îndoiții, căci el scia forte bine, că nimic nu era în purtarea sa,ce să nemulțumească pe stăpînul său.

Boerul nici nu cercetă nimic.

El ascultă în tăcere istorisirea vătafului său, dădea din cap când Procopie povesti purtarea sa aspră, râse chiar la auzirea că Vasile fugise în pădure, dar când boerul Niculcea auzi ce cuvânt rostise robul său fugit dincolo la marginea pădurei, atuncea și obrazul său roșiu și înfocat de vin se făcu galben ca ceara, și el aruncă încolo paharul cu vin încât căzu sfârămându-se în sute de bucăți. După aceea sări în sus de pe scaun și apucă sabia sa.

—Adu-mi pe târfa de fată, strigă el,acuma, chiar îndată! Pe ticăloasa aceea să ’mi aduci curînd, curînd, am mare trebuință de ea.

Procopie sciuse că boerul nu gândesce pe altcineva decât pe frumosa Maria și lumina posomorită și înfuriată ce se ivi pe obrazul său pătruns de vicie și de păcate, arăta îndestul că primesce cu plăcere poruncă ce căpătase acum.

Cu o iuțelă care nu se poate descrie el părăsi cămara de băut și plecă singur ca el dânșu-și să ia pe frumoasa Maria din Coliba părintelui.

Ce-i adeverat mergea forte iute, cu toate că cam nu avea obiceiul acesta.

De astă dată însă stetea prea mult în joc binele seu: el se temea în ascuns că poate nu va găsi pe fată.

Cu atât mai mare; eră bucuria sa, când găsi acasă pe drăgălașa Maria.

In bordeiul întunecos al tatălui ei, care numai avea vr-o altă deschizătură decât uă ușă și uă vatră, firesce că nu putea să vadă cu siguranță și să deosibească.

Der el o lăsă ca să iasă, și ea făcu aceasta căci era învățată să dea ascultare orbească vătafului.

Boerul primi rânjind pe frumosa Măria, care, ce-i adevărat, semăna ca o zeiță.

Ea era de o mărime puțin mai mare ca mijlocia, de făptură mlădidoasă, cu spete late, puternică și sănătoasă.

Când păși înaintea boerului, fața ei drăgălașă se făcuse galbenă și albă ca omătul, căci sfoara merse și până la dânsa de ceea ce s-a întâmplat și ea presimțea, că după începutul rău, va fi o urmare și mai rea sau poate chiar un sfârșit îngrozitor.

Dar nici frica, nici tremurul nu putu să ia frumusețea ei.

Ea era frumoasă chiar cu obrajii galbeni.

Ochii ei mari, castanii, priviau așa de sfioși, mica ei guriță trandafirie tremura încet și pieptul ei se ridica și se lăsa cu mare greutate. Coada cea lungă a părului ei stufos și cafeniu îi atârna pe spate.

Cu priviri nerușinate și țintite vătaful se uită la frumușica fată și râse cu obrăsniciă.

—Legați-o, porunci el apoi oamenilor săi ce veniră cu dânsul.

Sărmana ființă începu să strige dar nimeni nu o auzi, nimeni care ar fi avut putere și voință ca să-i dea ajutor.

Cât te ștergi la ochi ea era legată. Ea nu avea puterea și vitejia drăguțului ei, oare a respins cu atâta isbândă încercarea ce se făcuse asupra lui ca să fie legat.

Ea fu târâtă în spre casă boerească și rudele ei cari rămaseră îndărăt în desnădejde, frământându-și mânele, nici nu îndrăsniră să jefuiască pe fiică și pe sora lor de frica ce aveau ei să nu fie pedepsiți!

Când biată fată fu adusă, boierul avea treabă cu îngrijitorul casei sale în odaia de armătură, ca să încarce armele căci la trebuință el voia să scie câți apărători își va putea face numai cu mijloacele sale.

Vătaful nu vruse să turbure pe stăpânul său la o astfel de treabă, ce era foarte nimerită la vre-o împrejurare de se va face vr-o răsvrătire și de acea rămase înapoi în curtea cea mare ținând pe Maria lângă dânsul.

Tot în vremea aceea sosi din casa boierească și coconița cea tânără ce se numia Florica, suriora boierului Niculcea, și în partea ei mergea spătarul Preda Ghiculescu, mirele ei cu care ea trebuia să se căsătorească peste puțină vreme.

Ea însoți pe iubitul ei până la calul cu stetea înșelat, în curte, gata să ducă pe stăpânul lui.

—Călătorie bună, dragul meu, mergi cu bine, vino cât de curând, zise Florica cu vocea dulce.

Ea râse, făcu semn. cu mâna, șopti câte-va cuvinte și plecă încolo. Ea privi după dânsul, cât îl mal putu vedea, după aceea se întoarse oftând.

Atunci privirea ei căzu pe Procopie și pe Maria ce stetea legata lângă dânsul.

—Ce e cu fata asta? întrebă tânăra cuconiță oprindu-se în loc.

Vătaful istorisi întreaga chestie și surorei boerului, dar nu spuse totul cu era adevărul, mai cu seamă tăinui tot ce se lega de slăbiciunea stăpânului său pentru frumoasa Maria.

El istorisi numai că ea e drăguța lui Vasile.

În fața frumușică a Florichei nu se ivi nici milă, nici compătimire, și ea nu se cutremură deloc când auzi istoria, care în ziua de astăzi ne umple de cu groază și spaimă.

Privirea ei se îndreptă încă o dată în spre frumoasa Maria, după aceea ea merse înainte, trecând pe la nenorocita.

Boierul îndată sfârși cu încercarea armelor și se duse jos în curte.

—Ei, bine că ai venit, frumusico! zise el batjocorind când vezu pe Maria. Auzit-am că celălalt drăguț al tău a șters-o la sănătoasa? Hahaha, și acum vei fi nevoit să mă iai pe mine, ha ha ha!

El râse cu vocea răgușită și cu cruzime și Procopie firesce că râse împreună cu el

—Unde să o duc mărite stăpâne, zise el cu umilință către boer.

Boerul Niculicea pogorî gura sa la urechia vătafului șoptind ceva, și acesta răspunse dând din cap.

—Îndată, mărite stăpâne, și chiar [...] eu singur am să fac tot ca să fie bine făcut.

Zicând aceste cuvinte, Procopie smuci în sus pe nenorocita ființă și o târî în sus pe scară, după acea o duse printr-un șir de odăi împodobite care mai de care mai multă bogăție și sosi în urmă la o cameră de dormit.

Mărioara un țipăt.

Vătaful râse cu batjocoră și legă pe nenorocita de amnarele patului.

—De o pază n-are trebuință, zise el mai mult în sineși. Am să închid ușa care duce la gang, voiu lua cheia cu mine și apoi am să dau boierului, apoi dumnealui să facă cum va avea poftă.

Cum zise așa făcuse și duse cheia la boierul Niculicea care nu sciuse să se apuce de ceva mai bun după ce făcu revizie în cămara de armătură, decât să se ducă iarăși la acel dascăl ce era un băutor vestit.

Colo la masă cu vin, boierul băgă cheia în buzunarul său, îi spuse credinciosului Procopie să se ducă, iar Maria în răstimpul acela, cum era legată de mâini și de picioare își pierduse chiar simțirea, ea era o jertfă ce se chinuia ceasuri întregi înainte ce sa capete lovitura îngrozitoare.

O, ce ceasuri pline de chinuri și sfâșieri erau acestea!

De mii de ori ea dorea moartea și se rugă la Dumnezeu pentru grabnica mântuire.

Dar moartea nu venea; și așa de iute și cu atâta îngrozire se apropiau ceasurile acelei nopți blestemate care era hotărâtă să sufere mii de morți.

Creerii ei se sbuciumau, inima ei batea cu înfricoșare, funiile îi tăiară în carne și numai un gând nu o părăsia, gândul la Vasile, la ursita tristă a lui și a ei. Știind că el o iubise așa de tare de aceea venise toată acesta nenorocire mare.

Era oare cu drept acesta?

Și cu urechile ascuțite asculta nenorocita Maria la orce sgomot ce venea din depărtare și din apropiere.

Noaptea înainta mereu, dar încet de tot.

Miază-noapte se apropia.

Ciocnirea paharelor din cămara de băut a boierului amuți cu încetul și se făcu mai rară. Deodată Maria ascultă.

O îngrozire de moarte cutreeră toț trupul fetei... Ușile se deschiseră... un sgomot, ce se apropia din ce în ce mai mult, se auzi... apoi pași... după aceea se auzi umblând ceva.

Maria simți că-și pierde capul.

Sgomotul se apropiase de tot prin rândul camerilor și o mână o pipăi pe față, deodată... Oh!, Dumnezeule ce era oare acesta.

Un Cuțit ascuțit tăia funia ei... Ea se făcu slobodă!

Sciința îngrozitoare a ursitei sale îngrozite, de care sărmanul ei cap fuse chinuit până acuma, făcu la început cu neputință sărmanei fete, să înțeleagă ceva de mântuirea ei.

Ea căzu ca leșinată și fu chiar de trebuință ca ea să fie dusă de subțioară și să părăsească locul primejdiei.

CAPITOLUL III. Resvrătirea

—Ei bețivule, mormăi îmbătatul Niculcea la dascăl, întinzând mâna sa acestuia, trebue să-ți mărturisesc că tu la băut faci parale, că tu nici nu ai de a te teme să pui rămășag cu băutorul cel mai vestit. Care din noi doui e mai țeapăn la băut, deocamdată să o lăsăm încurcată. Avem trebuință de prea multă vreme ca să putem vedea, sfârșitul. Dar decă nu s-ar fi întâmplat resvrătirea acelui afurisit Vasile. Dar ha ha ha, bine că mi-am adus aminte de el, am la propreală pe drăguța sărmanului resvrătit. E o ființă drăgălașă zău așa. Vrei să o vezi? Dacă vrei, ia o luminare și vino după mine.

El vorbi acesta cu limba cam încurcată și ca să biruească acesta slăbiciune, el mai bău un pahar de vin umplut până în muchie.

Apoi se căzni mult ca să se scoale de pe scaun și după ce făcu acesta, el căută brațul dascălului, apuca mâna acestuia și păși afară din casă.

O slugă pe care dascălul o sculase duse lumânarea.

Astfel veniră cei doui bețivi, mergând de lungul giamlâcului, până la ușa camerei de dormit a cărei chee o avea în buzunar boierul Niculcea.

El băgă mâna în buzunar, luă cheea și însărcină pe dascălul ca să deschidă și să ia luminarea de la slugă.

Când acești doui bețivi intrară în odaia ei nu băgară îndată de seamă ce se întâmplase acolo.

Lumina ce împrăscia flacăra slabă a lumânărei, era mai mult nesigură ca să se încredințeze îndată de fuga Măriei.

— Aprinde luminările, colo la stânga pe masă stă sfeșnicul! porunci boierul. Dascălul dete ascultare, acestei porunci; lumânările fură aprinse și luminară ca ziua toată odaia.

— Aici nu e de văzut nimic, zise dascălul. Când poprita s-ar afla aicea, drace, drace, ce văz ochii mei! Ia vino încoace boerule, uită-te la asta!

El văzuse funiile ce mai atârnau de pat și duse pe boerul într-acolo.

Mânia boerului era fără margine. Beția sa de care era cuprins mai adinioară peri în pripă, și se făcu treaz de tot. Scrâșnind din dinți el chiemă și pe vătaful Procopie

— Căutați toată casa de sus în jos de la răsare-sorele la apune-sorele, de la mează-nopte la miază-zi cercetați. În toate colțurile, în toate unghiurile și prindeți-mi pe afurisita de fată, ea mai trebue să fie pe aicea! Porțile sunt închise, ea trebuie să fie încă aicea, dacă nu s-a întâmplat vr-o vrăjitorie. Și cine scie dacă nu s-o fi făcut vr-o vrăjitorie, căci altfel o scăpare de aci, cum era ea legată e cu neputință.

Astfel striga boerul și vataful dădea și el din cap, spunând gândul său.

— Zău așa, n-ar fi rău să chemăm și pe Vlăduț năsdrăvanul și să-i dădu porunca ca să gătescă în cămara de chinuit tot ce a de trebuință la greaua întrebare, căci e nevoe să dăm o dată o pildă.

Zicerile acestui om ticălos găsiră un pământ roditor.

Vlăduț năsdrăvanul fu îndată sculat și i se dete porunca că să deschiză cămara de chinuit să se gătescă împreună cu câțiva slujitori la un lucru greu al meșteșugului său sângeros, iar boerul cu ceilalți oameni ai săi se duseră să caute prin toată casa, ca să găsească pe aceea pe care voiau să predea în mâinile lui Vlăduț năsdrăvanul.

Scim că mieză-noapte trecuse de mult când boerul Niculicea și dascălul se sculară de la masă unde beuseră.

Fiindcă cu căutarea trecuseră câteva ceasuri, de aceea nu trebue să ne mire de loc, când din ce în ce lumina mai mult de ziuă, fără ca boierul să dea de frumoasa Maria, nici să găsească vr-o urmă de dânsa.

Dar tot în vremea aceea se întâmplă ceva și afară din curtea boerească, ce ar fi sbârli părul boerul Niculcea dacă ar fi sciut-o.

Era tot în locul acela la tufișul de mure, unde Vasile vruse să ascunză fragii de vederea păzitorului, colo stătea în zori de zi robul răsvrătit, mirele nenorocitei și frumoasei Mărie și lăngă dânsul stătea armat până în dinți, un om de mărimea mijlocie, slăbănog, trăsăturile feței sale erau tari ca ferul, cu părul și barbara rosiă ca focul și degetele uscat le ținea încolăcițe pe o pușcă grea cu doue țevi. Acesta era Roșcan haiducul, acel pandur vestit și temut și căpitanul de la toți țăranii răsvrătiți.

—Va să zică aicea era? întrebă Roșca arătând la arborașul de mure. Și de aceea a pus pe drăguța ta la popreală. Bine, bine, te vei răsbuna, măi Vasile.

El puse doue degete în gură și făcu ca să se audă o șuerătură ascuțită, după care păduricea din apropiere, în care fugise Vasile cu o zi mai înainte, începu să capete viață.

Cete întregi de oameni armați, mai toți robi de mai nainte se iviră printre arbori și nu trecu un sfert de ceas când stetea un număr bunicel de răsboinici buni pentru vremurile de pe atunci, împrejurul căpitanului Roșcan și răsvrătitului rob.

— Acuma pleacă tu înainte, zise Roșcan lui Vasile, și împlinesce făgăduiala ce mi-ai dat, adică ca vei îngriji că să putem intra în casa boerească.E un lucru foarte ușor; zise Vasile cu ochi scăpărători, ceasurile de dimineață sunt de mare trebuință.

Ei se tupilă și se furișă încolo înspre satul din apropiere, unde el se târî la lumina slabă a crăpărei zilei, de la bordei la celălalt, nestând mult nicăirea și vorbind cu înfocare în toate părțile.

În sfârșit, fusese în toate bordeele, și în acela unde ședea moș Petru, tatăl nenorocitei Marie.

Aci el rămase mai multă vreme decât în celelalte colibe ale sărăciei. Dar deodată se auzi clopotul de la casa boerească ce chema pe robi la muncă și ușele colibelor se deschiseră ca să lase afară turma de oameni.

Ei pășeau cu capul plecat și în grabă înspre casa boierului, fără ca să vorbiască unul cu altul.

Numai un bun băgător de seamă ar fi văzut cum săracii robi au astăzi priviri îndrăcite, sau cum tot priviau în depărtare înspre o țintă hotărâtă.

Ipistatul boierului, care deschise poarta și lăsă pe oameni înăuntru sub porunca vătafului Procopie, nu văzu nimic ce să bată la ochi.

El se rezemă de poartă cu nepăsare; somnul părea că mai domnește preste dânsul. Dar deodată sări la el cel mai din urmă din robii care intrau, îl apucă de gâtlej, îl strânsă cu tărie trântindu-l jos la pământ, puse genunchii pe pieptul său și într-o clipă îi vârî o cârpă mare în gură.

Ia dați semn, măi flăcăi, strigă biruitorul portarului, înspre robii ce se opriră în loc. Dați semn și păziți porțile ca să nu care cumva ele să fie închise.

Acela care vorbise aceste cuvinte, biruitorul portarului, nu era altcineva decât tânărul Vasile.

Dar vorbise în vânt.

Mârșavii săi tovarăși de suferințe, robii, se temeau. Ei nu făcură îndată semnul ce le-a fost spus de Vasile.

Vocea vătafului se auzea deja venind din curte, așa cum era învățat să înjure totdeauna, când muncitorii de beilic erau încă toți adunați. Deodată Vsile, cu fața roșie ca sfecla de ațâțare și mâniat, legă pe portarul cu o funiă mare, luă un topor, și cu o singură lovitură puternică sfârâmă poarta ca să nu mai poată fi închisă, după aceea el fugi afară din curte și scoase o fluerătură ascuțită ce se auzi de departe.

Cum se făcu puțin mai nainte la marginea pădurii, așa răsăriră și acuma în apropierea casei boerești toți tovarășii căpitanului Roșcan, apoi ei se adunară în grabă și plecară înspre poartă.

Deodată un slugoi din curte începu să sbiere cât îl ținea gura.

—Suntem vânduți!

—Ce dracu însemnează aceasta? auzi strigând vocea răgușită a vătavului.

Totdeaodată acesta merse înspre poartă dar Vasile îi eși înainte.

—Mă cunosci, jupân Procopie?

Vătaful îngălbeni.

Vezi jupâne că eu mă țiu de vorbă, urmă Vasile. Iată-me că m-am întors și au venit cu mine și țăranii răsvrătiți.

—Suntem vânduți! strigă vătaful, recăpătând iarăși graiul de spaima cea mare de care era coprins, apoi se dete în grabă înapoi, ca să vie cât de curând în casă unde se credea singur.

Dar nici nu dete să ajungă până acolo.

Atâta vreme mai steteră la îndoială ceilalți robi, dar când văzură că răsvrătirea e un lucru adevărat și prin care vrășmașul lor de moarte, adică vătaful Procopie, le căzu în mână, ei făcură un lanț viu în dosul lui, astfel că nu putea merge înapoi. Ei se apropiară de dânsul din ce în ce mai amenințător, mormăiri se auziră, blesteme, pumni căzură pe capul lui, sângele curgea și vătaful Procopie căză ca întâia jertfă a răsvrătirei; la sfârșit, tot el fu călcat în piciore de robii cari el îi chinuise atâta vreme.

Un strigăt sălbatic de bucurie întcmai ca mugetul fiarei răpitoare scăpă gura lui Vasile.

— Ei, va să zică voi v-ați și apucat de lucru! strigă Roșcan care sosi în fruntea haiducilor săi!

—Vătaful mort! zise Vasile, de acum înainte ca să chinuim pe boerul colo în cămară chinurilor, căci el face că să moară de sute de ori, de mii de ori o dată.

—Chemați pe Vlăduțu năsdrăvanul! porunciți ca să deschidă cămara aceea sângerosă zise Roșcan haiducul.

El nu scia că meșterulu chinurilor ascepta de mult ca să-i vie de lucru.

Boierul poruncise pe acesta; acuma veni Roșcan și-și însuși dreptul de stăpân pe moșia boierului Niculicea.

CAPITOLUL IV. În cămara chinurilor

— Stăpâne, mărite stăpâne, Roșcan haiducul e aci în casa boerească; toți suntem perduți și dați morții.

Cu aceste cuvinte alergă un slujitor fricos în drumul boerului, când acest avea tocmai de gând să ceră voiă de la sora sa ca să caute în odăile ei.

— Să te ia dracu! scrîșni boerul din dinți, când o privire în curte, de la fereastra gangului, îi adeveri vorbele slujitorului.

Cu o apăsare iute el întoarse cheia de la ușa ce ducea la odăile mândrei sale surioare și o aruncă încolo. După acea el alergă iute la armele sale, ca să aibă cu ce să se apere.

— Boierule! n-ai vr-o portiță ascunsă sau vr-o eșire nesciută?

Aceste cuvinte zise dascălul către boierul Niculcea, ajutându-l să urmeze cu câteva pistoale.

—Nu care cumva ai vrea ca eu să fug din-naintea acestor ticăloși? strigă boierul. Ăștia toți sunt nisce oameni ce nu fac nicio lescaiă!

— Am văzut pe Roșcan între dânșii, urmă dascălul, pe acest haiduc vestit, și după cum am auzit de faptele lui, zău așa, că n-ai să te ascepți la bine de la dânsul. Dar esci un boer și fuga poate să nu-ți șeadă bine. Pentru mine e lucru mic, de aceea ia spune-mi pe unde și cum pot să fug d-aci, înainte de se face târziu pentru acesta. Eu, zău așa, nu fac doue parale, când e vorba de bătaiă.

Banul Niculcea îi facu o mică descriere și dascălul o luă iute la papuc, apoi căută unde este acea eșire și într-adevăr scăpă cu bine din peire.

Boierul ar fi făcut foarte bine, când ar fi șters-o și el la sănătoasa tot așa cum făcu celălalt, căci așa el își ar fi mântuit cel puțin vieața dacă nu altceva și ar fi scăpat de chinurile cele mai grozave.

Dar el era prea mândru ca să fugă.

Pieptul său era plin de trufie împotriva țăranilor și nici nu-i trăznea prin cap că robii la sfârșit se vor face într-adevăr stăpâni peste casa boierească.

Cu toate acestea ei năvăliră asupra casei, dar el rîdea de acestă isbândă a robilor, fiindcâ el cunoscea pe acești oameni în toată mărimea cunoscutei lor lașități și temeri, fiindcă el era învățat ca numai cu o mână de oameni armați cu prăjini și cu furci să facă ca sute din acești nenorociți să tremure și să-și aplece capul îndată ce el, nearmatul, învârtea biciul prin văzduh, sau că-și încreția numai fruntea.

Dascălul înțelegea mai mult decât boierul.

Negreșit că o fi avut deja prilej să cunoască vre-o răsvrătire în toată puterea și el alese partea mai sigură. El o șterse la sănătoasa.

Căci dacă se temea că va fi vândut ca mosafirul boerului și că va fi chinuit și bătut întocmai că acesta de către țărani, el avea dreptate.

Boierul batjocori și rîse de lașii și se înarmau cu săbii și cu pistoale.

— Plecați jos îi strigă el,luând sabia în mână. Înainte, măi slujitor!

El se puse din ’naintea tuturor și dete năvală în curte.

Câțiva din haiducii mai îndrăsneți ce părăsiră ceata cea mare alergând, jefuind și căutând prada prin casă, veniră în drumul cu boierul ce le dete pasaportul pentru lumea cealaltă.

Sabia sa fumega de sânge înainte încă de a ajunge în curte, și ochii săi scăpărau de turbare de sânge.

— Unde-i ticălosul de Roșcan? O să-i smulg câte un păr, câte un păr din barba sa roșcată! strigă ei când făcu întăiul pas în curte.

Roșcan auzi aceste vorbe și obrajii săi se înflăcărară mai tare ca de obicei când îi se aminti în batjocură de vopseaua părului său.

Aceste vorbe ar fi putut face pe acest om, care din fire era iute ca un ardei roșiu, ca o fiară sălbatică, mai cu seamă când îi spunea cineva că are părul roșiu.

După acea el își perdu cumpătul și nu mai cunoscea chiar pe sine însuși, acela însă care se rostise astfel trebuea să sufere cumplit.

Așa si astăzi.

Ochii lui Roșcan erau aproape să sară din orbitele lor, el aruncă o privire de o ură nestinsă la boerul Niculcea și strigă cu o voce tunătoare:

—Puneți mâna pe el! Prindeți-mi-l de viu! Pe sufletul meu, cine îi face vreun rău, pe acela îl strâng de gât?

—Zicând aceste cuvinte, el năvăli singur asupra stăpânului casei și când acesta vruse să loviască cu sabia sa cea mare, ridică sabia sa turcească. Printre șuerătura în văzduh se auzi deodată și un zăngănit ciudat. Boierul rămase fără de sabie. Ea îi a fost lovita de către Roșcan cu atâta putere, încât îi căzuse din mâna.

Cel puțin dacă boerul Niculcea n-ar fi privit cu atâta ușurință la țărani, dacă n-ar fi batjocorit pe Roșcan în lupta ce avea cu dânsul, tot nu îi ar fi fost așea rău.

El însă făcu acesta cu gândul că acest haiduc nu scie nimic ce vasăzică lupta cu sabia. El se amăgise. Roșcan haiducul mânuia sabia cum nu o putea face nici ostașul domnesc și ținea sabia sa mai ușoară cu atâta dibăcie și putere încât boierul văzu cum greaua sa sabie sbură în grădină înainte încă de el să se gândească la una ca asta.

Un muget de bucurie din partea răsvrătiților răspunse la acesta isbândă căpitanului lor. Și scoțând sțrigăte de bucurie, toți năvăliră deodată înspre nenorocitul care acuma nu mai avea nimic în mână cu ce să se apere,căci pistoalele le slobozise în gang.

Boierul totuși se mai înpotrivea cu turbare.

El dădea eu îngrozire din mâini și din picioare împotriva țăranilor ce-l împresurau și cari nu se bucurau de altă porunca decât să predea neatins pe boierul Niculcea, haiducului Roșcan.

De aceia ei puteau să-l apuce numai cu mânele și cu brațele lor.

Lupta ce urma era într-adever îngrozitoare și la puterea cea mare a boierului și la vitejia lui și mai mare încă, arăta întocmai ca și cum ar vrea să se plătească scump pentru viața sa.

Multă vreme nu putu să sufere boerul Niculicea.

Afară de aceasta îi lipsea orice ajutor, căci slujitorii săi se furișară unul câte unul tot pe drumul acela pe unde fugise și dascălul.

Astfel căzu în sfârșit boierul nostru și fu legat de mâini și de picioare.

— Duceți pe ăst câine în cămara chinurilor, porunci Roșcan.

Porunca lui se înplini îndată.

— Ia spune-mi, mărite stăpâne, pentru cine ai gătit aci aceste unelte de chinuit? întrebă Roșcan pe boer arătând înspre lucrurile de chinuit.

Boierul nu răspunse./

— Ei, tu te mai încăpățânesci! zise Roșcan cu batjocură. Măi Vlăduț, ia silesce-l ca să răspunză.

Năsdrăvanul ce mâncase până acuma sarea și pânea boierului trebui să asculte de poruncă!

— În ce chip să încep acesta întrebare prin chinuit? întrebă el posomorât.

— Sa facem începutul cu hârtia. Boierul e destul de gras. Ha ha ha!

El râse cu țiuire și țăraniî cari încăpuseră în cămară rîseră împreună cu dânsul, pe când boierul fu legat cu brațele de un lemn și după acea tras în sus până la tavan

De picioarele sale se legară nisce fiare grele și după ce se făcu aceasta, se dete deodată drum nenorocitului, dar nu până jos la pământ, ci numai o bucățică mică, după aceia el fu iarăși oprit și căzătura îngrozitore ce suferi la acesta trupul boierului îl făcu ca să scoată un strigăt de durere.

—Nu așa că-i bine, ciocoiașule? îl întrebă Roșcan scrîșnind din dinți. Acum nu, așa că vei răspunde. Te întreb încă o dată blesțematule, pe cine ai avut de gând sa chinuesci?

Boierul Neculicea strânse tare din dinți și privi plin de ură la fața haiducului, dar tăcu ca un mort.

Această trufie, cu toate ca se afla la chinuire, făcu pe Roșcan să turbeze.

—Hâțânați-l, strigă el. Hâțânați-l ca să i se rupă toate mădularele și după aceea să-l chinuiți mai departe.

Porunca acesta fu săvârșită întocmai, și se întrebuință d-a rândul toate uneltele de chinuit asupra nenorocitului boier, care unelte au fost născocite de întunecoasele vremuri ale superstițiosului Ev Mediu.

Dar trufia sa de boier și disprețul pentru chinuitorii săi nu părăsiră pe boierii Niculcea nici supt chinurile cele mai îngrozitoare și subt durerile cele mai mari.

Cu toate că el gemea și striga, totuși nu destăinui lui Roșcan pentru cine a gătit camera chinurilor.

El tot vruse să arate haiducului, că acesta n-are să poruncească lui, boierului.

Roșcan, văzând că nu da de nici un sfârșit, porunci să se toarne lui Niculicea plumb topit în gât și boierul muri.

— Câine, zise haiducul care tot se văzu amăgit în biruința sa și mai dete încă o lovitură de picior în trupul mort al boierului, când deodată isbucni un sgomot asurzitor.

—Ho, ho, dar ce e văd? întrebă Roșcan, întorcându-se îndărăt pe când sgomoțul se apropia.

—Am găsit pe sora trufașă a boierului, pe frumoasa și pe mândra Florica. Astfel suna din ce în ce mai deslușit și obrazul lui Vasile se făcu foc.

Până atuncea el stătuse lângă Roșcan, după aceea însă, fața sa se schimbă. El năvăli afară înspre tovarășii săi, din cari unul descoperise pe Florica în camera ce a fost încuiată de către fratele ei.

CAPITOLUL V. Mireasa Robului

Într-o clipă se apropie Vasile de Florica.

Ea era învestmântată în frumoase haine țărănesci. Minunatul păr atârna despletit pe umerii ei și cu brățare de aur erau împodobite brațele ei. Din frumoasa ei față, care era galbenă ca ceara, cu toate că se răsfrângea spaimă și îngrozire, mai mult însă se vedea încăpățânare, mândrie și fală.

Ea privea cu dispreț la toată ceata ce se afla împrejurul ei, încât unul din robi, coprins de furie fără margine nu sciuse să se mântuie altfel decât să-i dea cu pumnul în obraz.

Ea nu scoase niciun țipăt, ea nu înjura deloc, ea nu se ruga. Numai o privire plină de dispreț căzu asupra făptuitorului.

Aceasta de mai sus se întâmplase tocmai în minutul acela când Vasile străbătuse până la dânsa.

—Căsniți-o până la moarte ca pe afurisitul de frate al ei, strigă unul din ațâțații răsvrătitori.

—Nu! desbrăcați-o la pelea goală pe trufața, ca să-i biciui mândria din sufletul ei! strigă un altul.

Dar deodată mâna lui Vasile se rătăci în părul negru și stufos al Florichei, și-l răsuci pe brațul său.

— Tăcere! zise el cu vocea sa rece și hotărâtă, care câteodată avea un sunet ce străbâtea până în măduva oaselor. Tăcere, vă zic, și nu puneți mâna pe ea căci n-aveți drept la dânsa. Boerul e al vostru și casa cu toate ce se află înăuntru de asemenea e a voastră. Mie lăsați-mi pe acesta femee, la dânsa am să mă răsbun eu de Maria, perduta mea mireasă. Ia chemați pe Roșcan, să-mi făgăduiască mie pe coconița Florica.

Un fior cutreiera corpul frumos al Florichei și se părea ca și cum ea ar vrea să deschida gura și să vorbească.

Dar ea tăcu întocmai cum țăcuse și boerul, numai că la dânsa nu era hotărât, sau tăcerea sa e o încăpățânare sau că venea din neputință de a vorbi.

Vorbirea scurtă și stătuitoare a lui Vasile fu ascultată, așa că hoarta sălbatică se retrase.

—Chiemați pe Roșcan! stărui Vasile tare și serios. Dar el urmă îndată: Iată-l că vine!

Roșcan venea într-adever din camera chinurilor și strigă tare:

—Cine mai vrea să-și ia ceva prin predare, acela să se grăbească, acuma voiu porunci să dea foc acestei case! Grăbească-se dar acela care mai vrea să-și ia ceva.

Aceste cuvinte fură ascultate întocmai ca o zicătoare de vrăjire.

Cea mai mare parte dintre țărani se împrăștiară îndată ca fumul,ca să dea năvală în casă și să jefuiască și să doboare tot.

Numai o parte mică din ceata lor, ce făcea parte din țăranii cei mai înfuriați și plini de ură, rămase la Florica. Și Vasile stătea nemișcat lângă dânsa. Părul ei era răsucit împrejurul bbrațului său și astfel privia în fața căpitanului Roșcan.

—Oh, dar frumoasă păpușică mai e și asta! strigă Roșcan și cu urâciune se iviră slăbiciuni sălbatice împrejurul gurei sale. Dar unde ați prins această fetișoară și ce să facem cu dânsa?

—Cu voia d-tale căpitane, zise Vasile, am să vă dau un sfat bun.

— Tu? Bine, ia să auzim! Ție trebue să-ți mulțumim de ușoara cucerire a acestei case boieresci. Tu, ce e adevărat, esci un băiat vitez și dacă sfătuirea aceea ce tu vrei să ne dai e încai bună chiar pe jumătate, atuncea-ți dau vorba mea că ți-o îndeplinesc.

— Pare-mi-se că aceea ce am să-ți dau de sfat, o să-ți placă. D-apoi ce poți face oare alminterea cu frumoasa cuconiță? O poci chinui până la moarte sau o omori prin sfâșiere. În sfârșit o vei căzni atâta și poate cu cea mai mare îngrozire, până când ea și va da sufletul. Dar ce e asta pe lângă aceea ce sciu eu? Ea în mânele voastre va muri numai o dată și mântuită va fi, căci moartea e mântuire pentru acela care e chinuit vecinic, asta o scim noi, țăranii, mai bine decât oricare altul. De sute și de mii de ori am chemat moartea subt povara caznelor fără de măsură cu care am fost împovărați și o minune că ea nu ne-a găsitu.

—Ei bine, vorbesce Vasile,ce sfătuesci tu în loc de moarte? întrebă Roșcan sprijinindu-se pe sabia sa încovoiată. Zău așa ’ți mărturisesc că sunt tare nerăbdător ca să sciu ce sfat vei da tu.

Vasile scrâșni, trase cu săbăticie de coadele părului pe sărmana Florica, după aceea el zise:

—Ea trebue să sufere întocmai cum am suferit noi în viața noastră, ea trebue să moară de sute de ori, să roage în toate zilele și în toate ceasurile pentru mântuire, dar să nu găsiască nici o mântuire, nici la Dumnezeu, nici la oameni.

—Ci vorbesce o dată! Cum gândesci tu să săvârșesci această pedeapsă?

—Căpitane, șcii prea bine că boierul mi-a furat mireasa mea, pe Maria. Nimeni n-a putut să o găsească în toată casa. El o fi muncit-o, dar eu trebue să răsbun pe săraca mea mireasă, la acestă cu coconiță.

Florica se luptă în pieptul ei cu îngrozire.

Ea vruse să spue ceva și nu grăi nici un cuvânt.

— Voi osândi pe Florica la chinuri ca în focul iadului, urmă Vasile, dacă ea nu va fi dată de nevastă și dacă nu voi fi cununat cu dânsa la biserică! Aceasta e o înjosire și o rușine așa de mare pentru densa, cum nici nu se mai poate născoci, și un chin așa de nesfârșit și plin de durere, încât nici diavolul nu e în stare să născociască vreunul mai bun. Da-mi de nevastă pe mândra coconiță, mie, Roșcane, tocmai mie, fiindcă cum o urăsc eu numai o urăsce nimeni. Ha, când mă gândesc la Maria, la drăgălașa Măria, iubita mea, scumpa mea logodnică! Dă-mi pe coconița de nevastă, un preot va fi lesne de găsit și chiar îndată voiu putea fi cununat cu dânsa. Dă-mi pe Florica de nevastă și lasă-te pe mine, căci focul meu de răsbunare nu o să se stingă nicio clipă. Eu vreau ca această mândră ființă să simță că e o săracă femee a unui rob, și eu am să o chinuesc în toate zilele, o!, tot atâta vreme cât am fost și noi chinuiți de către boerimea!

Ochiul său fulgera, trânti jos pe frumoasa Florica, ținând-o de păr și Roșcan râse cu poftă.

—Popă, popa să vie! strigă el înfuriat, aduceți-mi-l în față și deschideți biserica.

Îndată se puseră în drum câțiva haiduci ca să caute pe preotul bisericei.

El fu găsit în biserică, unde slujitorul lui Dumnezeu se ascunse de frica răsvrătiților.

—L-ați găsiț? întrebă Roșcan.

Îi se răspunde că da.

—Ei bine, aduceți la biserică pe mire și pe miresă și adunați mai mulți nuntași la cununie!

Strigătul acesta găsi un răsunet mare și sfoara merse cu iuțela fulgerului prin toată casa de ceea ce era să se facă.

Din toate părțile răsvrătiții dădeu năvală, lăsând jefuirea la uă parte, cu toate că aveau lucruri mari de prădat, și toți alergau la biserică, ca să fie dovezi la acestă căsătorie foarte scumpă pentru răsbunarea lor.

Strigăte de uimire și de bucurie se auziau de la mai toți ce erau adunați și o plăcere nebună coprinse toată ceata.

Dar Roșcan haiducul stetea în mijlocul adunaților, dete din cap și zise.

— Da, Vasile e un băiat descept! Ce-i drept, e drept! El a născocit ceva așa de bun ca și cum ar fi venit d-a dreptu de la diavolul cel mal mare din fundu iadului Dacă mi se va întâmpla vre-o nenorocire în haiducia mea, așa încât nu am să mai fiu în stare să duc căpitănia, atunci faceți pe Vasile ca urmașul meu dacă vreți că să fiți bine sfătuiți.

Roșcan nu mai vorbise până acuma de acesta, ca să fie ver cine-va urmașul său.

Acuma el o făcu pentru întâiași dată, așa de departe-l duse vădita înțelepciune a lui Vasile.

Mulțimea năvăli mereu înspre biserica satului.

Florica, nefiind în stare să meargă singură de groaza cea mare de care era coprinsă, fu ridicată cu ușurință în brațe de către Vasile și astfel el o duse la altarul bisericei.

— Sfinția ta, cunună pe ăști doi! zise Roșcan către popa, pe Florica și pe Vasile.

— Nu, nu încă! strigă cineva din mulțimea țăranilor răsvrătiți.

Roșcan tresări.

— Oho, dar cine poruncesce aici? zise el.

— D-apoi, eu nu poruncesc! grăi tot aceeași voce, ci, eu vreți să dau numai un sfat mic.

— Vorbesce! zise Roșcan.

— Prea bine! Eu zic ca și femeile, surorile, logodnicile și fiiceie noastre să aibă o bucurie de această căsătorie, iar nu numai noi. Primejdie nu mai este acum; trimiteți, dar, în sat și lăsați ca să se chieme muierele, ca să fie de față la cununie, după cum ede obiceiu.

— Un sfat înțelept, mormăi Roșcan, zău așa, un sfat forte înțelept, care face să fie ascultat. Ce este o nuntă fără de fete și femei? Haida, măi, trimețeți în grabă sfoară la sat și să poftească pe toate nevestele încoce. Puteți foarte bine să le făgăduiți că vor avea de văzut ceva ce n-au mai văzut până acuma. De zăbovit să nu zăbovească nimeni; căci pentru asceptat n-avem vreme!

Trei țărani alergară în sat și paracliserul aprinse lumânările pe altarul bisericei.

—Nu sciu sau dânsa va zice ‘Da’ când preotul are să o întrebe? zise Roșcan cu vorbe îndoielnice înspre Vasile.

—Ea e silită! zise acesta și un rîs batjocoritor împreună buzele sale, căci atâta înțelese și dânsa, că cu acest ‘Da’ își mântue viața.

—Și tu Vasile, urmă Roșcan, sclipind din ochi și râzând, tu poci să fii îndestul de mulțumit cu schimbul cel faci acuma, căci mult mai frumosă decât coconița Florica n-o fi fost Măria ta!

Sprâncenele lui Vasile se încruntară și el grăi un blestem înfiorător și îngrozit.

—Nu mai îmi vorbi de Maria! Pe această ființă blestemată de lângă mine vreau să am de nevastă, nu ca să simt vr-o plăcere la dânsa, ci numai ca să-mi sting focul răsbunărei mele, cât va mai bate viața în pieptul meu.

El avea înfățișarea atât de înspăimântătoare, părea d-a fi o fiară sălbatică.

Sărmana Florica! Ce soartă Îngrozită te asceaptă, tu, ființă delicată, în partea unui bărbat atât de crud, plin de ură și răsbunător, de la care numai moartea te poate despărți!

Ea zăcea jos pe dușumeaua bisericei, înaintea altarului unde se puse jos și Vasile. Ea era fără simțire.

Din fericire pentru dânsa leșinul ținea cuprins simțirea ei și ea nu putea scie ce se făcea împrejurul său, și ce se făcea cu ea însuși.

Ea zăcea jos de abea răsuflând.

Deodată se auziră sunete voioase de voci femeesci care veniau din spre sat.

—Iată-le că vine! zise Roșcan la cel ce stătea împrejurul său. Iată că vin femeile noastre. Acum vom isprăvi iute.

Mai multe mueri sosiră îndată la pragul bisericei.

Din-naintea lor mergea o muere bătrână și scofâlcită, cu părul vâlvoi, cu sbârciturî numeroase în obraz și în gură mai avea numai un dinte din-ainte. Ea se numea Stanca.

— Hi hi hi, cuconița cea bătrână, ia te uită, cuconița se află la altar, hi hi hi, și vrea să se mărite cu bădăranul ăsta de nătărău? Hi hi hi, asta e frumos! Am venit și noi să fim de față. Bine ai făcut, Roșcane, zău așa, bine că ai trimes acasă ne cheme și pe noi și iacă noi îți făgăduim că vom purta grija ca cuconița să fie împodobită întocmai ca o mireasă cum se cere pentru un flăcău de făt-frumos cum e Vasile ăsta.

După aceea ea se îndreptă înspre țărani:

—Dar bine, măi oameni buni, mai eșiți afară și faceți loc muerilor! Afară de mireasă, de mirele și de popa suntem noi cei mai de frunte.

Roșcan râse de bătrâna vrăjitoare și dete îndată porunca, ca dorințele ei să fie ascultate.

După aceea cea mai mare parte din de față, trebuiră să iasă afară, ca să facă loc la femeile care intrau cu grămada înăuntru.

Baba Stanca înainta aproape de tot de Florica, ce zăcea jos leșinată și o privi țintă.

— Nu, asta nu se poate, gângâni ea, punând mâna la supțioră. Ăsta nu e vestmânt de mireasă cum se cuvine pentru drăguța unui țăran! Si eu am fost odată mireasă, cu toate că astăzi nu mai mă crede nimeni zic când zic acesta — și atuncea am fost nevoită sa port un vestmânt gros de pânză de casă ce eu singură mi-am țesut. Aș vrea să sciu de ce nu poate să poarte asffel de haine și drăguța lui Vasile. Fetelor ia puneți mâna și rupeți-i haina ei boerească, să se îmbrace cu vestmânt prost, ca și noi.

Ea apucă mână Florichei dă să o ridice în sus — dar deodată baba simți că o mână grea se pune pe umerii ei și că îi dă un brânci înapoi.

Ea se uită îndărăt cu mirare.

—Ho, ho, dar ce va să zică asta? zise ea cu voce țiuitoare.

—Stai, zise Vasile, și o dete mai înapoi de la Florica Florica, care deschise tocmai frumoșii ei ochi. E dreptul meu ca să fiu stăpân pe dânsa. Decât să faci astfel de prostii, alege-ne mai bine nași. Căpitane Roșcane, nu așea că vei fi nașul meu?

Baba se dete înapoi, mornăind întocmai ca un câine cărui stăpânul său îi ia osul dinaintea gurei, și făcu loc din-naintea altarului.

Roșcan veni lângă Vasile în locul babei, urmat de câți-va haiduci de-ai săi ce el își luase cu dânsul ca să fie împreună cu el, dovezi de cununie.

—Sfinția ta, fă-ți datoria îi zise haiducul către popă.

Vasile tăcu din gură.

El se aplecă numai, și ridică pe Florica de jos. El se purtă acuma cu mai multă blândețe ca la început, după acea el sui treptele la altar și șopti în graba câteva vorbe la urechia preotului.

Preotul tresări și se făcu palid, galben, apoi roșu ca sfecla.

Vasile își aținti privirea sa pătrunzătoare înspre părintele și acesta cu totul uimit începu sfânta slujbă.

Florica, în timpul slujbei cununiei, era mai mult mortă decât vie.

Sau că grăise cuvântul ‘Da’ la întrebarea preotului, sau nu, de aceea ea singură nu scia nimic.

Preotul însă precum și Vasile și martorii ziceau că a zis ‘Da’, prin urmare ea o fi zis, și astfel din minutul acela era nevasta după lege a țăranului Vasile.

Din binecuvântarea preotului nu măi străbătu la auzul ei niciun cuvânt, nicio slovă, afară dă acesta preotul binecuvântă numai pe o leșinată.

Ea căzu jos lângă altar cu un țipăt sfâșietor și Vasile o prinse în brațele lui, o întinse jos înaintea altarului și ramase apoi, asceptând cu răbdare până când slujba va fi cu totul isprăvită.

— Amin! se auzi sunând de pe buzele galbene și tremurătoare ale preotului.

—Hura! strigă tot deodată baba Stanca. Acuma să mergem să urăm bine și viață lungă și veselă la cumnații!

Vasile însă părea că nu vrea să primească multe urări.

— Să mergem, să petrecem până acasă pe Vasile și pe Florica, se auzi din mulțime, cu lăutarii să mergem în frunte.

Aceste vorbe nu fură aruncate pe un pământ sterp.

Îndată se orândui alaiul. Leșinata Florica fu pusă în car și astfel ei merseră cu lăutarii în frunte și cu strigăte și cu chiote de bucurie înspre sat și ca luminație de nuntă se aprinse casa boiească.

CAPITOLUL VI.Mulțumire și răsbunare

În fine fu ajuns bordeiul în care locuia Vasile.

Clădirea era nouă încă. Vasile o lecuise în nădejdea, că va duce în curând acasă la dânsul pe frumușica Maria, ca pe nevasta sa iubită.

Acum el ducea acasă o nevastă, pe fata boerului Niculcea.

El luă jos pe nenorocită, după care o duse cu brațele sale puternice în colibă și închide ușa în urma lui.

După aceea ei puse pe nenorocita pe [...] un culcuș de paie și se întorse înapoi ca să încuiă bine ușa printr-un zăvor. Afară mulțimea mai cânta, chiuia și striga din resputeri, dar sgomotul se micșora din ce în ce mai mult.

Era și cu drept ca să scază nu mai era nimic din petrece aci; cununia lui Vsile cu Flrica trecuse acuma, pe când focul de la casa boerescă mai era în toată puterea, și de aceea mulțimea alergă de la bordeiul lui Vasile în spre casa boerului ce stătea în flăcări.

Vasile stătuse la ușă ascultând cu băgare de seamă și nemișcându-se din loc,când se încredință de împrăscierea mulțimei.

După aceea el se ridică în sus.

Au plecat, Dumnezeu să-mi fie milstiv! așa se rugă el.

Deodată străbătu la dânsul o voce de fată care sună plină de bucurie.

—Vasile!

O lumină de fericire însenină trăsăturile feței sale, el se întoarse și zise, întinzând brațele sale:

— Mario!

După aceea ea alergă iute ca fulgerul, la pieptul lui, strângându-l cu foc la inima ei plină de bucurie și întrebându-l cu mare spaimă:

—Mântuită?

—Da, Mario, mântuită, zise el serios și c-o ușoară răsuflare.

— Dar ea e leșinată, dragul meu Vasile, urmă fata cu lingușire. Eu vreu să port grijă de dânsa.

— Da, da, scumpa mea! Eu, din parte-mi scii aseminea să-mi fac de lucru. O! dacă ar trece totul mai curând.

— Mai te temi de ceva? Cea mai mare primejdie e acum biruită, și nu mai amenință nimic.

— Să mulțumim Celui-de-sus pentru acesta. Dar acuma la lucru.

Maria, logodnica lui Vasile, care fuse mântuită într-un chip atât de ciudat în cămara de dormit a boierului Niculcea, merse înspre Florica și-și dete osteneală ca să o recheme din leșinul ei, pe când Vasiie ridică o legătură de paie din partea cealaltă a colibei, aplecându-se spre un al doilea culcuș ce se afla acolo.

Pe acest al doilea culcuș, zăcea un tânăr cu ochii închiși și cu brațul legat.

Vasile și Maria stătură în tăcerb un oareșicare timp până când Vasile grăi încet de tot următoarele cuvinte:

—Se desceaptă!

— Și ea se desceptă! se auzi tot în minutul acela din partea cealaltă și într-adever Florica deschise ochii.

—Unde sunt? întrebă ea și privi țintă la Măria. Capul mă doare, tu esci, Mario, tu, pe care am mântuit de mânia fratelui meu, dându-ți drumul în ascuns prin portița dinapoi. Vai, mie, tu sărmană ființă falșă! Mulțumirea ta e vânzare. El m-a silit la căsătorie. Blestematul, afurisitul pentru vecinicie, nelegiuitul!

— Ce-i cu mine? răsună în apropiere din vocea unui bărbat de la culcușul celălalt, și tânărul cel rănit se mișcă și se încercă ca să se scole. Oare nu era vocea Florichei?

— Predo!

Florica rosti cu înfocare numele drăguțului ei pe care ea-l recunoscu după voce. Ea sări în sus și îngenuchiă, plângând lângă drăguțul ei, dar Vasile cu Maria se îmbrățișară și steteră eu ochii strălucitori în apropierea celeilalte perechi. Maria-și șterse lacrimile din ochi înainte de a zice:

— Acuma așa uitați-vă și îngăduiți-mi că să vorbesc, ca toți să putem plânge eu lacrimi de bucurie. Domnia-vostră,coconiță Florica, ați fost căsătorită într-un chip greșit cu Vasile căci dacă n-ar fi așa firesce că nu m-ați fi văzut atât de voiosă. Era numai un mijloc desnădăjduit ca să vă scape viața și cinstea care dealtminterea ar fi fost de nemântuit. Vasile a căutat să șoptească aceasta la urechia preotului, care v-a cununat, și căsătoria s-a făcut într-un chip greșit,ce face ca totul să nu fie bună. Când vor veni vremuri mai liniscite, atuncea prea sfiția sa Mitropolitul să se rostiască în astă afacere; domnia-vostră nu sunteți barbat și nevastă. Dacă sunteți supărată pe Vasile din acesta causă, atuncea n-am ce să vă fac. Dar credeți-mă pe mine căci cu toate că mirele meu avea o resbunare sălbatică împotriva boerului Niculicea, fratetele dumitale,el totuși simți pentru dumniata, întocmai ca și mine, numai mulțumirea cea mai mare și o credință ce se va sfârși numai cu moartea.

Flori ca privi împrejurul ei. Era oare desceaptă? Sau visa? Oare nu era în firea ei?

— Încrede-te în acești oameni cumsecade, zise coconul Preda Ghiculescu. Ei mă mântuiră și pe mine.

— Și pe tine?

—Da, am primit vestea de mergerea lui Roșcan haiducul la casa boerească, și când auzii acesta, îndată mă pusei pe drum cu mai mulți argați de pe moșia mea ca se vă venim în ajutor, înainte de ajunsei la casa vostră, eu mă văzui împrejmuit de o ceată de oameni de patru ori mai mare decât era a mea. Oamenii mei se prăpădiră iute, eu căzui de pe cal rănit?

— Și tatăl meu găsi pe coconul Preda și mi-l aduse încoace, urmă Măria. Rana ce are la braț nu e deloc primejdioasă, după cum spune muma mea care se pricepe în d-al de astea, și după ce se va da îngrijire bună o să se vindece în grabă.

— Coconiță Florico, acuma îmi credeți că mulțumire era aceea care mă făcu să fac aceea ce am făcut? întrebă Vasile.

Ea întinse mâna.

—Îți mulțumesc, Vasile! zise ea. Îțî jur că nu voiu uita nici uă dată acestă slujbă grea și însemnată. Dacă-mi va fi numai cu putință ca să capăt vr-o eșire din aceste turburărl și să trăesc iarăși în pace.

Această eșire se va găsi, zise Preda îmbucurat și cu hotărâre. Nu poate să ție mai mult decât vindecarea ranei mele de la braț după acea răsvrătiții cel puțin de la locurile aceste vor fi aduși la linisce. Am sciri sigure de tot că Vodă adună tocmai o oștire, și îndată ce o va avea adunată, el va orândui și va linisci aci moșiile noastre.

Astfel se însenină totul ce părea mai înainte atât de posomorit. Și totuși Florica multă vreme nu putea alunga fiorii spaimei de cari fu coprinsă la fiecare dată când se gândea la îngrozitorul ceas în care se ținea de mireasă și nevasta lui Vasile.

Atuncea ea vrusese să-i spue că a mântuit pe Maria și că nu a putut vorbi.

Dar după acea totul se făcu iarăși bine cu toate că flăcările mistuitore se întinseră de la casa boerească până în coliba lui Vasile.

Casa boierului arse până în temelii, dar paisprezece zile mai târziu, în care vreme Vasile ținuse ascunsă pe Florica și pe Preda, sosi oștirea domnească și se făcu judecată peste țăranii răsvrătiți.

Dar după aceea Florica și Preda merseră din ascunzătoarea lor și cerură iertare pentru toți țăranii?

Preotul fu chemat și, după spusele sale, mitropolitul rosti căsătoria dintre Vasile și Florica ca făcută nu după lege. Tot în aceeași zi preotul binecuvântă căsătoria dintre Preda și Florica și după aceea și pe Vasile cu Maria.

Casa boierului Niculcea numai fu zidită încă o dată, dar Vasile se făcu îngrijitorul moșielor Florichei și ale lui Preda, și subt stăpânirea sa țăranii trăiră fericiți și nu mai aveau prilej ca să se plângă de o purtare rea.

Roșcan mai făcu mult bine cu haiducii săi, dar ajungând la bătrânețe se retrase în casa Iui Vasile și a Măriei, și acolo își sfârși filele sale, fiind binecuvântat de tot satul cărui făcuse mult bine.