BIBLIOTECA PENTRU TOTI

DUILIU ZAMFIRESCU

IN RĂZBOI

ROMAN

Editura librăriei

Leon Alcalay

București

Calea Victoriei

37

Prefață la ediția de astăzi.

O a doua ediție a unui roman, în țara noastră, e lucru îmbucurător, dar nou,-cel puțin peutru mine. Și e cu atât mai îmbucurător,cu cât lucrarea de față, pornită dintr-o situație curată, e lipsită de farmecul decadent al romanelor moderne, în cari, aberațiunea simțirilor se unește cu perversitatea gândurilor, pentru a necinsti sufletul omenesc.

Publicul a începutu să citească.

Prin gimnazii și licee, profesori tineri luerează serios la formarea gustului elevilor cari, cu încetul, ajung a'și da seama de înțelesul cuvântului artă și, în marea lor majoritate. nu se mai iau după reclame.

Cu alte cuvinte, începe să se formeze și la noi o clasă de oameni, a cărei intuițiune artistică oapără de exagerațiuni și o ține la o egală depărtare de extravaganțele decadenților ca și de manielenaționaliștilor, îndrumand'o astfel către pământul liber al clasicismului.

D. Z.

1907.

PREFAȚA EDIȚIEI DIN 1902.

Romanul de față, publicat pentru prima oară în revista Convorbiri literare din anii 1897-98a fost tradus în limba franceză și în limba italiană.

Deșì ambele traduceri sunt bune, textul original rămâne cu ființa sa a parte, câte odată poate chiarsuperior traducerilor, acolo unde limba reproducegândiri și imagini specific românești.

Această constatare de fapt, care nici într'un caz nu trebue luată, ca o vană închipuire de sine, esteomagiul pe care generațiunea mea, îl aduce generațiunilor trecute, acelora ce au pregătit graiul nostru de astăzi, în care viitorul va pune începutul clasicismului.

E o mare mângăere sufletească , pentru cine își petrece viața căutând să prindă, în vorbe, icoanafugară, a imaginei, a ști că are la îndemână o limbă atât de perfectă, cum e limba noastră din sfârșitul secolului al XIX-lea.

Cine își simte cu tărie ființa sa românească, poate trece astăzi prin cultura occidentală și deciprin gândurile puternice ale altora, fără temere dea pierde calitățile specifice ale rasei. Importantul este de a simți adânc românește, de a avea încredere în poporul care s'a strecurat în timp și spațiu neatins, și a răsărit in războiul din 1877, cu toate calitățile lui strămoșești, ascultător, simpluși eroic.

Bine că avem fapte de cântat și o limbă sigură; cântătorii se vor naște.

I

Ziua de 11/23 Aprile a anului 1877 era o zi ca toate celelalte, cu nori pe o parte a cerului, cusoare pe alta, și n’ar fi avut darul să scoată pe ulițe atâta lume, dacă liniștiții cetățeni ai capitaleinu ar fi fost turburați de zgomotul asurzitor alvânzătorilor de jurnale, cari, alergând ca niște scăpați din balamuc, strigau cât le lua gura: „România liberă de mâine, cu trecerea Rușilor!”

Din cele mai depărtate răspântii, de pe Podul Calicilor și din Dealul Spirei, din Calea Moșilor șide la Obor, de prin Schitul Măgureanu, de prin Olari, de pe la Tei, se îndreapta lumea, ca in zilelede paradă, spre podul Mogoșoaei. Jidani de prinSfânta Vinere; brașoveni, săpunari și lumânări depe la Bărăție; cavafi din gura pieții; chiristigii deprin Dudescu și Antim; olteni cu coșurile bănănăind; sacagii aruncați ca de vânt pe hulube,—toțimânau în spre centrul orașului. La îmbucăturilestradelor mici cu Podul Mogoșoaei, stau băeți deprăvălii, veniți de departe, cu pestelcile sumecatesub jiletcă; mitocani crețulii,cu tocuri de o șchioapă;

Pasapi ambulanți, cu mieii atârnați de cobilițe; fete de cusătorese, elite de la lucru fără rost; funcționari nedomiriți, scăpați de prin Ministere innaintede vreme. Toți se uitau pe Podul Mogoșoaei cu nerăbdare, așteptând parcă trecerea vre-unui saltanat neobicinuit, fiind-că—lucru curios!—trăsurile foarte numeroase la ceasul acela, se răreau ca innaintea sosirei lui Vodă. Lumea foia pe jos, fără,treabă, și totuși, preocupată; grupuri de bărbați se formau, pe tot lungul trotuarului de la palat până in bulevard; birjarii muscali, neastâmpărați,eșiau din rândurile lor pe piața teatrului și dau raite nebunești pe dinaintea publicului, fâlfăind din mâneci și din biciuri, ca rațele la venirea ploii.

Și același strigăt asurzitor, al vânzătorilor de jurnale, se repeta din ce in ce mai des. „România liberăde mâine, cu trecerea Rușilor!”

Dacă ochii acestor cască-gură, veniți de prin fundul mahalalelor, nu erau mulțumiți do priveliștea stradelor, totuși pe chipurile lor se citea nedomirirea și neliniștea: „Vin Rușii!”

In mișcarea naivă a căciulei, ridicată pe frunte; în bleojdirea capului pe o parte; in răspunsurile silnice ce-și da uunii altora, plecând innapoi spre ma-halale,mulțimea avea intelegerea-dreaptă a uneiîmprejurări mari, pe care nu putea să o cântărească bine, dar de care se simțea neliniștită: „Vin Rușii!”

Trecând prin lumea aceasta posacă, Mihai Comăneșteanu umbla repede, căutând să iasă mai la larg, ca să se urce int'o trăsură și să ajungă la soră-sa mai curând. In graba lui, la cotitura unei strade, se lovi piept in piept cu un domn, căruia îi căzură ochelarii de pe nas.

Vacs! zise acesta, dandu-se cu un pas innapoi și uitându-se urât la Comăneșteanu.

Un minut, se priviră amândoi, cu fondul de răutate ce pare a eși câte odată în firea omenească tocmai din depărtarea sălbatică a strămoșilor, șinumai în urmă își aduseră aminte să-și ceară ertare.

Erau tocmai să se despartă, când părură a se recunoaște.

- Mahai, tu ești ?

- Milescule!...

- O, mii de tunete si de vacsuri! tu ești. mă baiatule? Vino să te sărut...

Și, fără sa mai astepte multă poftă, Milescu, roșu, vesel, bufnind pe nări; de mulțumire, strânse în brațele lui puternice pe vechiul prieten de școală.

- Ce mai faci, urâtule? când ai venit din fundul codrilor ?... Am întrebat de tine pe toată lumea... Mii de tunete! astăseară mănânci la mine...Nu se poate... Ai auzit domnule ? Vin Rușii. Vacs!...

Comăneșteanu să uita la el, mirat de a-l regăsi întocmai cum îl lăsase cu zece ani în urmă, vorbăreț, sănătos, cu ticurile lui, cu mii de tunete și de vacsuri, ce se amestecau fără rost în convorbire. I se păru că se întoarce deodată cu atâția ani înnapoi și se simți prins de înduioșare, pentru... pentru nimeni, așa, de geaba, pentru vremea trecătoare.

- Bine, Milescule, viu cu plăcere, altădată. Astă-seară mă așteaptă soră-mea.

- Vacs! nu se poate: astăseară. Te aștept și mă duc. Vin Rușii. La revedere.

Milescu se repezi din nou prin lume, gata să se mai izbească de alți trecători. Comăneșteanu se urcă într'o trăsură și era să plece, când prietenul său îl ajunse de pe urmă.

- Mii de vaviloane și de tunete! ne despărțeam fără să-ți fi spus unde șed. Să nu-mi umbli dumneata cu vacsuri si cu fracuri, mai înțeles ? Așa cum te afli, la 71/2. M'ai inteles?

Și, făcând un semn din mână, iar voia sa plece.

- Milescule, da spune unde șezi, strigă Mihai după el.

>El sări din nou spre trăsură.

- Vacs! si iar vacs! că mă prostesc. Strada Batiștea, dragă. La revedere.

Mergând spre Sașa, Mihai se gândea la amicul lui, de care atâta râsese la Paris. Deși îi venea să zâmbească și acum, de felul spiritului lui Milescu, totuși se simțea fericit că-l întâlnise, și mai cu seamă că-l întâlnise așa precum îl știa, naiv, plin de ticuri, totdeauna grăbit și mai presus de toate încurcă treabă. Ceea-ce, în prima tinerețe, i se părea numai caraghios, în caracterul prietenului său,acum, în pragul maturității, când înțelepciunea coboară tot mai afund în oameni nota lor personală, i se părea încântător, prin desavârșita sinceritate cu care se desfășura firea Milescu.

Ajunse la Sașa, vesel, cum nu i se întâmplase de mult; urcă scarile fluerând, și când intră in sa1on, nu se putu opri dp a nu zice si el „Vacs!”,ca Milescu. Istorisi surori-sei întâlnirea cu vechiul lui camarad de școală; plăcerea neașteptată ce-i pricinuia revederea lui Milescu; miile do bombe și de vacsuri ale acestuia; în fine, invitarea la masă.

Sașa, a cărei nețărmurită iubire pentru fratele ei crescuse cu vârsta. se uita la el cu privirea caldă,fericita de a-1 vedea râzând, deși ea părea trista.

Seninătatea gravă a Sașei se intunecase in umbra unei melancolii dureroase, ce părea că înrâurește deopotrivă pe toți dimprejur. Un moment, Mihai rămase în mijlocul camerei, uitându se la cei de față: într'o clipă, i se limpeziră lucrurile. Vestea războiului apropiat, îngrijea pe toți. Pentru întâiași dată îți dete el seama că, în ca de acțiune, toți bărbații din familia lor ar fi trebuit să ia parte la luptă. Își aruncă ochii spre Victoria și spre cumnatul său, Colonelul Amza; spre Mary și spre bărbatul său, Căpitanul Dudescu; spre Mateiu medic și deci probabil chemat. Se gândi și la el, locotenent în rezervă. Toți trebuiau să meargă.

Colonelul Amza, care îi lăsase totdeauna o impresie de enigmă, cu părul aproape alb, cu pielița arămie de creol, cu mustața răsucită în vânt, se uita intr'un jurnal ilustrat tihnit, grav, cu botforii de lac elegant încheiați intr'un pinten de bronx, ce suna a voinicie cu tunica strânsă pe el ca de paradă. Victoria, deși mai tânără cu 20 de ani decât bărbatu-su, părea absorbită cu desăvârșire în personalitatea lui.

Căpitanul Dudescu era tocmai opusul Colonelului Amza: spălăcit și șters la chip, slab și neîngrijit, purtând uniforma de vânător cu o vădită silă, vorbea repede și nervos, fără a se gândi la efectul ce producea O notă antiestetică caracteriza toată ființa sa aparentă. Se vedea bine că Mary suferea de ținuta bărbatului ei.

Și cu toate astea, tine putea spune cu hotărâre care din amândoi era un om ? Poate războiul. Până atunci însă, Mihai vedea în însă-și familia sa legea suspendării bărbaților frumoși și voinici asupra femeilor. Ii părea rău, deși era el insuși frumos și voinic. Ii părea rău, fiind-că simțea că era oarecare imoralitate in această lege firească, și mai cu seamă fiind-că credea că familia lui trebuia să fie in toate perfectă, fără slăbiciuni, fără asemănări vulgare cu celelalte familii. De aci, o instinctivă pornire contra lui Amza și o nejustificată simpatie pentru Dudescu.

De ar fi putut însă să fie cu totul sincer în cercetarea sufletelor celor ce-1 înconjurau și mai cu seamă în cercetarea sufletului său, ar fi trebuit să-și mărturisească că mai erau și alte pricini, pentru care Colonelul Amza părea mai puțin simpatic decât Căpitanul Dudescu.

In acelaș jurnal ilustrat în care se uita Colonelul, privea de aproape și o persoană străină familiei lor, Natalia Cantă, amică de copilărie a Sașei, măritată în Moldova și statornicită la moșia lor din Vrancea, Sarba, lângă moșia lui Mihai.

Plecată pe jurnalul ilustrat, ochii ei se îndreptau spre ușă la fiecare mișcare, părând că așteaptă pe cineva. Când intră Mihai, vesel, fața ei se lumină de bucurie. Apoi, încet, își trase scaunul la o parte și asculta povestirea cu Milescu în modul cel mai natural.

- Zău, Natalițo, rămâi la masă, zise Sașa. ce faci la otel singură?

- Trebue să mă'mbrac, dragă.

- Până la 11 ai toată vremea să te îmbraci. Tu vii la bal, Mihai ?

- Știu eu... Milescu mi-a zis să nu ma duc în frac, așa că ar trebui să trec eu pe la otel, ca să mă'mbrac. Să vedem...

- Ce urât lucru, cu otelul ăsta, zise Sașa, Nataliei. Aș fi vrut sa te am la mine. Dar când suntem la București cu toții, nici Mihai n'are loc.

- Nu-i nimic, dragă. Vezi că stau la voi toată ziua...

Sașa schimbă tonul:

- Ce-ai mai auzit despre război, Mihai? Șezi lângă mine.

- Ce s'aud maman... Rușii au trecut granița.

Natalia începu să râdă, cu o notă simpatica în voce, uitându-se când la soră, când la frate.

- Tu râzi, fiindcă pe tine nu te amenință să-ți lase casa pustie...

Natalia se uita lung și mângăetor pe sub gene-la Mihai:

- Ia mai zi odată.

Mihai zâmbea cam in silă neînțelegând de ce râdea Natalia.

- Ce am zis ? că Rușii au trecut frontiera. Așa este.

- Zi încă odată maman...

Cu nota această intimă, convorbirea merse înninte cum putu, fără să ajungă la limpeziciunea de toate zilele. Mateiu veni si el acasă, liniștit ca întotdeauna, în aparență, dar în fond preocupat.

- Ei, Colonelule, îmi pare că de astă-dată o să scot si eu briciurile de prin cutii. Ori la deal, ori la vale, o să ne batem cu cine-va.

Să ne batem dacă trebue. Eu, ca militar, nu pot vorbi altfel. Cred însă că e o greșeală să eșim din neutralitate.

Dudescu, nervos, sări în sus.

- Ce neutralitate, domnule! Cine-ți garantează neutralitatea? La ce rezultate a ajuns conferinta de la Constantinopole? Zero bani, zero centime. Noi am trimis acolo pe Dimitrie Brătianu, ca să convingem pe Turcii, că e mai cu seamă în folosul lor să ne declare neutri! Cine ne-a ascultat?...

- Avem tractatul de la Paris. Noi trebue să fim un adevărat bulevard între cele două Imperii.

- Bulevard. Moft!... O să fim bnlevard de plimbare pentru oștile rusești... cum am fost întotdeauna de când au pus fanarioții mâna pe noi. Ah, Doamne cum aș vrea să mai vie odată Drăculeștii, să ne curețe țara de lifte!... Eu cel d'intâi aș pregăti țeapa unui nou Vlad.

- Tocmai asta zic și eu: să nu vie străini pe pământul nostru.

- Atunci să ne batem. Ori cu unii ori cu alții.

Victoria, enervată de felul țanțoș cu care vorbea Dudescu, voi să schimbe îndrumarea convorbirii.

Hai să ne'mbrăcăm. La revedere, Mihai, dacă te duci la Milescu tău.

Se sculară cu toții. In mica încurcătură a momentului, Natalia zise lui Comăneșteanu încet:

- Vrei să mă duc la bal?

El răspunse, cu ochii în pământ, jenat:

- Cum dorești...

- Vii ?

- Poate să viu ..

II

Mergând la Milescu, Comăneșteanu se simți deodată prins de aceiași idee: războiul. Ordinul de concentrare îl primise de cate-va zile, cu data de 6/18 Aprilie. Regimental al 10-lea de dorobanți, care făcea parte din al II-lea Corp de Armată, era pe drum spre Dunare, între Giurgiu și Oltenița. El trebuia să-1 ajungă la Frătești. Afară ploua. O geană vânătă de lumină tivea nourii spre apus. Fantastică și indiferentă în sine, natura era amestecată de închipuirea oamenilor cu întâmplările de pe pământ: un cer nesigur, pâclă, ploae,- după cum nesigure si mohorâte erau evenimentele de mâine.

Trecând prin fața Palatului, Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate. Nici-odată nu-i păruseră atât de interesante geamurile acelea multicolore, dincolo de cari răspunderea și grijile erau așa de mari. O mișcare instinctivă de respect și simpatie îl făcu să se plece mai jos, spre a zări o umbră ce trecea pe la ferestre, mărită probabil de apropierea vreunei lămpi. Ii răsări în suflet pentru întâiași dată

dorința puternică de a se bate, cu ori cine si ori unde; de a da năvală în mulțimea dușmanilor; de a răni, de a ucide fără milă, el, omul pacinic al gândurilor. Inchipuirea cam donchișotească a tutulor eroilor improvizați, făcea din el, acolea, în trăsură, un crunt cavaler de pe vremea marilor noștri Domni pământeni, un Buzesc, un Mihalcea,al cărui paloș orb zdrelea sute de capete Toții Basarabii din Istoria Țării Românești, Drăculeștii și Dăneștii; Marii Bani ai Craiovei, mândri și bogați; hărțăgosul Vlad Țepes; genialul Mihai al II-lea Bravul; apoi Bogdăneștii din Moldova; crudul și eroicul Ștefan al VI-lea cel Mare; Hatmanii din poetica țeară a Bucovinei; Asanachii Vrănceni, din cari se cobora el despre mamă; toate figurile legendare; toate numele ce-1 emoționau, bătălia de la Bovine, lupta de la Călugăreni; toate se grămădeau în mintea lui, cu puterea evocativă ce o au pentru Români figurile și faptele mărețe ale timpurilor lor eroice, paste cari vremurile grele de mai pe urmă au aruncat melancolia neputintei.

A venit vremea să ne deșteptăm! In vinele tale, Mihai, părea a-i zice glasul închipuirei lui aprinse, curge sângele Comăneștenilor de la șes, al Asanachilor de la munte, sângele Latinilor biruitori, al Dacilor biruiți, care, în preajma codrilor, împrejurul izvoarelor, a prins ființă nouă în poporul tău de astăzi, în munteni, în Baciul Micu, în tine! Du-te cu Regimentul tau de Vrănceni pe drumul Călugărenilor, că nu s'a stins virtutea sulițarilor, a roșiorilor, a călărașilor și a vânătorilor lui Mihnea!...

Și ce ciudat i se păru, când birjea se opri în fața unor case curate, din strada Batiștei, cand el se dete jos, aiurit de gânduri eroice, și sună prozaic la ușa lui Milescu...

Un fecior, gata a servi la masă, îi eși îunainte, spunându-i că „domnul” nu se'ntorsese încă. Mihai, cam încurcat, ceru să-1 astepte.

Grăbit, feciorul deschise ușa de la cabinetul de lucru, trase un chibrit pe pantaloni si aprinse gazul.

- Poftiți, vă rog.

Mihai se văzu de odată într'o cameră spațioasă plină de cărți, cu lucruri curate așezate la locul lor, fără praful de un deget, pe mobile, cum era în bunele deprinderi ale amicului său. Tablouri cuviincioase pe păreți, flori prin vase, un aer de intimitate demnă peste tot... „Nu se poate, își zise el, am intrat într'o casă străină”. Și, fără a se gândi mult, căută clopotul în zid și sună.

Feciorul veni din nou.

- Mă rog, sunt aici la d-nul Milescu ?

- Da, cuconașule, poftiți de ședeți, că trebue să vie numai decât la masă.

Va se zică tot era ceva schimbat în prietenul său. Se puse să aștepte și prinse din nou a se gândi la războiu. Regimentul 10 de dorobanți făcea parte din I-a brigadă de infanterie, a diviziunii a Ill-a, a Corpului al II-lea de Armată. Un corp de Armată!..Ce solemn cuvânt ! In fața lui, o litografie colorată înfățișa o femee minunat de frumoasă uitându-se pe gânduri în depărtare. Iși aduse aminte de Natalia si de munții de la Andreiași. I se păru c'o vede, la izvoarele Milcovului, sărind ușoară din piatră în piatră;, cu vârful piciorului încondeiat ca în poveste, cu chipul senin, cu ochii privind par'că tot dincolo de ce se vede, ca femeea din cadru...Se uită la ceasornic: erau 8. Alături se auzeau pregătiri de masă, furculițe și cuțite ce sunau, ba par'că chiar glasuri vorbind. Mai trecù un sfert de ceas. Milescu nicăeri. Așa ceva se potrivea cu el de minune. Acuma era sigur că n'a intrat în casă străină.

Se auzi de odată snnând la intrare cu furie. Feciorul se repezi să deschidă.

- A venit un domu? L-ai poftit să m'aștepte?

- Da, cuconașaule, e în birou.

- Plătește trăsura si să dai la masă.

Apoi sări treptele în goană, deschise ușa și se năpusti spre Mihai:

- Mii de bombe!... te-am făcut să m'aștepți. Vino, dragă, să mâncăm. Dumitrache, dă fuga după birjar, c'am lăsat niște Camenbert în trăsură...

- L'am luat, cuconașule, zise omul, zâmbind.

- Spuue cuconițelor să se coboare și dă-ne la masă.

- Poftiți, că dumnealor sunt la masă de mult.

- Ce face!?..

Feciorul înnălță din umeri, iar Milescu, furios, lăsă pe Mihai în anticameră și se repezi în sala de mâncare.

- Bine, dragă, nu se putea să mai aștepți câteva minute...Știai că am invitat un prieten la masă... Îl lași singur, ca pe un caraghios, nici nu-i pui tacâm.

- Ce va se zică asta, Nicule!.. ai visat se vede... Ce prieten ?

- Mii de bombe!.. Nu te însura, mon cher, nu te însura. Vino să te prezint jumătăței mele, care mă respectă așa de puțin...

Mihai, înlemnit de scene, displăcută ce se simțea pe sub bombele lui Milescu, se găsi în fața a două doamne tinere, nedomirite și ele ca și el, dar par'că desprinse cu asemenea întâmplări. Ele se uitau la dânsul, mirate că nu-1 mai văzuseră nici-odată; el de asemeni se uita la ele.

Vă prezint pe vechiul si bunul meu prieten Mihai Comăneșteanu. Nevastă-mea și cumnată-mea...

Apoi căzu pe scaunul lui și începu a mânca din ce găsea pe masă. Elena Milescu așeză pe Mihai în dreapta ei, binișor, fără pripă, și, vorbindu-i, luă de dinaintea lui bărbatu-sau fructele, din cari acesta începuse să robotească.

Așteaptă să vă dea supa.

Milescu se muie pe o parte, ca o bleandă, și începu să zâmbească:

- Vezi, mon cher, așa mă poartă dumneaei, ca pe un copil. E drept însă că sunt și uituc... Mă rog, te-am prezentat cumnată-mei, Anna?

Fata surâdea, cu obrazul ei rotund, plin de sănătate, cu ochii inteligenți, cu gura ușor ridicată de la margini.

Ca să vă cunoașteți numai decât, să vă definesc în puține cuvinte: Mihai Comăneșteanu, june băiat, doctor în drept, ofițer în garda civilă retras în munți pentru cauze de ordine publică ; Anna Villara, soacră-mei, 21 ani la Octombrie, fată cu prințipuri, a refuzat până acum 6 pretendenți; Elena Milescu, nevasta și tutoarea mea; subsemnatul, vacs!..

Elena râdea din toată inima.

- Nu sunt tutoarea ta... Dacă D-nul Comănășteanu îți este prieten, trebue să te știe ca n'ai nevoe de tutor. Dar de un intendent general, un secretar particular...

- Și o bouă, zise Anna.

- Așa faci, Annico ?

Fata începu să râdă supărată.

- Ți-am spus să nu-mi mai zici așa!..

- Să-ți zic Annietto, cu doi n și doi t; să-ți zic Annino, Annicuțo, Anninetto, Anninato. Nu-i vorbă, de aninat nu te prea anini tu ușor.

- Ba nicidecum: să-mi zici Anna, curat.

- Mă rog, Mihai, dacă vrei să placi cumnati-mei, să fii conservator înfocat.. și să nu -i ceri mâna.

- Conservator și sunt.

Milescu se uită la el:

- Ei, Aș!.. Și nici mâna nu i-o ceri?

Mihai zâmbea. Anna se făcuse roșie.

Spune curat că nu i-o ceri, fiind-că atunci, cine știe, poate să ți-o dea... Asta-i logica femeilor.

Comănășteanu zise într'adins;

Nu o cer.

Milescu bătu din palme:

Bravo! al 7-lea pretendent.

Prânzul, început de a doua oară, merse înnainte după șartul lui. Milescu mânca în fugă, vorbea cu gura plină, se înneca cu vinul. îndemnând pe Mihai să mai ia odată din fiecare fel:

- Ia mai dă niște vacs de ăsta... Mănâncă Mihai, că vin Rușii.

- Mai încet, Nicule, zise nevastă-sa, că n'or fi la barieră.

După aceea, întorcându-se către Mihai, îi zise cu aceeasși preocupare ca și Sașa:

- Adevărat e, domnule Comănănășteanu, că au trecut peste hotare?

- Da, doamnă.

Milescu ridică ochii din farfurie, înviorat.

- Au trecut. Bine c'au trecut. Să se sfârșească odată cu mizeriile astea!.. Ba mergem, ba nu mergem. Auzi, să fugi la munte, ca băjenarii. Vacs! Să mergem, domnule! Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu suntem mortăciuni.

- Și noi să mergem? întrebă Anna, ironică.

- Vorba vine. O să mergem noi. D-voastră cari vă trageți din Fanarioți, aveți dreptul să stați acasă. Elena se uită trist spre bărbatu-său:

- De ce vorbești așa, Nicule? Nu e vina noastră că ne coborâm din unii și nu din alții, deși tu știi bine că mama e Golească...

Pentru întăiași dată de când îl întâlnise, văzu Mihai pe Milescu, devenind serios și vorbind cu cumpăt:

- Iartă-mă, dragă; mi-a scăpat o vorbă de om rău. Nu vreau să ating pe nimeni, iar pe voi, personal, știți că vă iubesc și nu pot să vă rănesc fără cuvânt. Insă aci e o chestiune cu mult, dar cu mult mai gravă de cât se pare. După atâta timp de nevoi, în care clasa stăpânitoare a poporului nostru a fost de o mișelie revoltătoare, supunându-se rând pe rând la toți veneticii, alergând cu pungi de bani și cu capul plecat de la un Pașă la un Consul, de la un Fanariot la un Muscal, de la un Hospodar la un altul, a venit vremea ca ea' clasa stăpânitoare, care pretinde că își dă seama de rolul ei, să dovedească că nu mai e cea din trecut. Cine nu e pătruns de evidența lucrului acestuia, acela e atins de o infirmitate atavică, este victima unei nefericite încrucișări de rasă, în care minciuna, lenea și poltroneria fanariotă biruesc nu numai glasul patriotismului, dar chiar glasul înțelepciunei.

Pe când el vorbea, îcălzindu-se din ce în ce mai mult. Anna da semne de nerăbdare:

- Dumneata contestezi boerilor influența lor fericită....

Milescu ridică vocea:

Nu mă întrerupe, că nu contestez nimic. Am fost și boeri patrioți pe vremea Fanarioților. și acelora halal să le fie. Dar aceia erau puțini. Restul era copleșit de venetici...

- Pe acela i-a absorbit masa Românilor, zise Anna enervată.

- Nu mă întrerupe. Tocmai asta e nenorocirea: i-a absorbit, cum absoarbe o vadră de apă câte-va picături de anilină. Știu că sunt oameni astăzi cari susțin că Fanarioții ne-au făcut mult bine, fiind-că ne-au adus cultură. Ne-au adus sânge vițiat: poltronerie, fanfaronadă și fățărnicie, asta ne-au adus. Du-te într'un salon, privește astă-seară bărbații dela bal: te vei crede la Constantinopoli sau la Atena. Ia o ramură de administrațiune publică, ia alegerile: stricăciune peste tot. Noi strigăm atât împotriva jidanilor, fiind-că nu se asimilează. E o fericire că nu se asimilează, și, din punct de vedere etnic, tocmai de aceia nu sunt primejdioși.

- Stricăciune de asta a mai fost și altă dată, zise Anna. Pe vremea lui Vlad Țepeș nu erau Fanarioți, și, cu toate astea, țeapa a fost inventată de acest bun român tocmai ca să stârpească hoțiile și corupțiunea.

Mihai se uită la fată. Răspunsul ei inteligent și ironic îl făcu să se mire. Negreșit, ținând seama de numele ei de familie, teoriile lui Milescu nu prea ereau cu tact. Dar tactul, la Milescu, mai cu seamă se aprindea la vorbă, era lucru necunoscut. De aceea, răspunse și mai violent, trântind furculița pe taler:

Nu e adevarat!.. Dacă se fura și pe vremea lui Vlad Țepeș, asta nu dovedește nimic. In toate timpurile și la toate popoarele au fost momente de decădere administrativă. Dar chiar faptul că a venit un Vlad Țepeș, care a stârpit răul din rădăcină, probează că rămăsese virtute în clasele boerilor, fiind-că Țepeș era boer pământean, Basarab Drăculesc. Arată-mi dumneata care este Domnul care s'a ridicat, dintre străini sau chiar dintre boeri, pe vremea Fanarioților, împotriva acestora? Nici-unul. De aceea, e rușine să vorbim astăzi de fugă la munți, de neutralitate și de fleacuri. Astea sunt lucruri demne de mueri sau de Fanarioți. Eu sunt Milesc. Eu am să mă duc să mă bat, cu Turcii, cu Rușii, cu Tătarii, și cu dracu, dacă o trebui!..

Dumitrache rămăsese cu farfuria în mână, uitându-se la stăpânu său. Acesta, când tăcu, cum nu-1 mai întrerupea nimeni, se simți se vede cam ridicul de atâta patriotism, de oare-ce o dete iar prin bombele lui:

- Mii de cataclisme! că eloquent am mai fost!

Anna se uita în taler, nemișcată ; Elena mânca încet, gândindu-se; Mihai tăcea, jenat de pâcla aceea de neânțelegere ce'i învăluia, dar, în fond, mulțumit de amicul lui. Milescu privi lung spre cumnată-sa. Cu glasul blând, aproape rugător, îi întinse mâna și o chiemă.

- Anicuțo! Știi că tu ai fost foarte de spirit cu Vlad Țepeș...

Fata își întoarse ochii spre el, pliui de lăcrămi.

- Mii de bombe și de baionete! plângi?.. Să știi că te măriți!..

Ea, ștergându-și ochii, începu a râde: ciudă, simpatie, rușine, se topeau într'un sentiment de fericită conștiință de sine. O privire piezișă către Mihai, îutâlni privirea acestuia, admirativă, fără voea lui. Fata își ridică bustul mai sus, mișcă ușor din cap, dându-și părul la o parte de pe frunte, ca și cum o secreta dorința ar îndemnat-o să se arate în toată curăția ei. El se simți surprins în gândul lui bun, și, îndemnat parcă de o pornire sufletească cinstită, voì să rupă farmecul ce se întindea de la unul la altul, și se întoarse către Elena:

- M'ați întrebat, doamnă, dacă e adevărat că au trecut Rușii peste hotare...

- Da.

- E foarte adevărat...

- Cu voea noastra ?

- Imi închipuesc, de oare-ce noi suntem concentrați pe Dunăre, iar nu pe Prut.

- Sunteți chiemat și d-voastră ?

- Da, doamnă.

Anna întreabă repede :

- Da ?

- Da. Regimentul meu trebue să fie deja spre Giurgiu.

Milescu sări în sus:

- Bravo, Mihai!.. Mergem împreună. Tu ești aici în permisie ?

- Da. Cumnații mei fiind militari, doi în armata permanentă și unul doctor în rezervă, ne-am strâns cu toții înnainte de a ne despărți.

Tu ești In rogimentul de Patna? Eu sunt în al 8-lea de linie.

Da, suntem în aceiași Divizie.

- Bravo! Dumitrache, dă-ne o sticlă de șampanie.

- După câte știu de la cumnatu-meu, Rușii trec spre Dunăre în patru coloane: una prin Copăcenii de Argeș, alta prin preajma Bucureștilor, o a treia pe Ialomița, spre Călărași, iar a patra spre Bolgrad, pentru a ocupa Dunărea de jos si a apăra ast-fel mersul celor-l-alte.

- Dar armata noastră?

- Armata noastă are și ea drept obiectiv tot Dunărea, spre a împiedica pe Turci să facă din țara noastră câmpul războiului. Noi nu putem apăra tot malul stâng al Dunării, cu două Corpuri de armată, dar putem ocupa punctele cele mei primejduite, acele din fața Vidinului...

- Vă rog. numai o clipă, zise Anna, sculându-se.

Esì repede pe ușă, ușoară ca o păsărică. După un moment, se întoarse, cu o hară a țării, pe care o întinse pe masă.

Inchipuiți-vă că noi suntem de-a dreptul amenințați, fiind-că avem proprietăți pe malul Dunării... Să vedem unde e Vidinul..

- Iată Vidinul. In față avem Calafatul, Cetatea si Pechetul. Mai la vale, Turcii au Nicopoli, Rusciucul și Silistria. Pe aici capitala este deadreptul amenințată. Spre Vidin va merge probabil I-iul Corp de armată. De la Nicopoli spre Silistra, Corpul at II-lea.

Al nostru? întreabă Milescu.

- Da. Așa că noi vom lua poziție cam prin preajma Giurgiului.

- Bravo!... zise Anna, bătând din palme. Mergem și noi la moșie...

Milescu ridică ochii de pe hartă și privi lung la fată, cu o seriozitate comică.

- Ce te uiți așa la mine? zise ea, cu mirare prefăcută. Par'că nu știu eu că Elena o să meargă după tine...

El da din cap, mulțumit, dar vrând să facă pe scepticul. Urmă a privi la fată cu insistență. Ea se înroși din nou și se prefăcu supărată :

Ce te uiți așa la mine, frate?

- Haide, haide...

- Ba nici un haide-haide. Mergem la Stănești, să știi.

Milescu lua binișor mâna nevesti-si și îi zise râzând:

- Elencuțo, îmi pare că nu mai trecem poste al 7-lea pretendent. De ne-om întoarce de la războiu, jucăm la nuntă....

Fata se supără:

- Nu mai vorbi prostii Nicule.

- Imi pare rău pentru tine, Annicuțo, că și se potrivesc tocmai junii cărora tu nu le placi. Mihai mi-a spus, înnainte de a călca pragul casei noastre, că nu se însoară. Asta e un mod delicat de a mă preveni că nu te vrea...

- Nu e adevărat, protestă Mihai, râzând: nici nu știam că ești însurat.

Ia lasă mon cher. că mă cunoaște o lume întreagă: carierea mea de astă-zi este de a prezenta juni de însurat cumnati-mei... Fug băeții de mine, cade reposata Tița Cișmegiu, pețitoarea de profesie.

Elena râdea, plecându-și capul pe o parte; Mihai râdea și el, uitându-se la Anna, care, aprinsă la obraz, bătea nerves cu degetele pe masa.

După câte-va minute, Milescu se uită. la ceasornic.

- Mii de bombe, fetelor, da nu vă duceți să vă îmbrăcați? La câte vreți să mergeți la bal?...

III

A doua-zi, când Comăneșteanu ridică perdelele, piața teatrului era plină de apă. Câți-va birjari rătăciți strângeau burdufurile de la trăsuri, cu colțurile livrelei lor muscălești, prinse în brâu. El băgă de seamă, cu atenția aiurită a omului ce de-abia s'a deșteptat din somn, că, deși îmbrăcați muscălește, birjarii aceia ereau români. „Neapărat, gândi el, ori de câte ori e vorba de trudă, de muncă iobăgească, de alergat prin ploae și noroiu, străinul se ascunde și românul se trudește. El și cu gloabele lui. Uite-1 colo. Și-a pus șeapcă leșească în cap, rochie pe trup, dar î1 dau de gol mustățile. Soarele străbătea cu greu printre nori și, rar, câte o rază palidă venea să mai lumineze nevinovăția melancolică a bietului V din THEATRV NAȚIONAL. Un pâlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergând drept prin băltoacele de apă.

Mihai se îmbrăcă încet, gândindu-se la întâmplările ce aveau să se desfășoare în curând. Peste două zile trebuia să plece la Regiment.

In liniștea dimineții, când închipuirea slăbește,

și cu dânsa slăbesc trecătoarele avânturi de voință, oamenii imaginativi, mai mult de cât cei-l-alți, au nevoe de soare și lumină, spre a-și redobândi energia cheltuită în alcătuiri chimerice. Alt-fel,viața le apare săracă, o înlănțuire fragmentată de fapte nelogice. Pentru ce războiu ? De ce să nu se dezvolte țara în pace ? Atâtea schimbări erau de făcut din cele păcătoase ale trecutului, atâtea lucruri nouă de introdus !... Și apoi n'avea dreptate cumnatu-său, când zicea că ne lipsesc comandanții, generali? Soldatul era vânjos; dar cine să-1 ducă la biruință?...

Deodată se auzi în stradă glasul răgușit al vânzătorilor de jurnale strigând: „Supliment la Orientul de astă-zi, cu trecerea Turcilor pe la Giurgiu!”

Trecerea Turcilor!...

„Nu se poate!” își zise Comăneșteanu. Cum să treacă Turcii pe la Giurgiu, când noi suntem concentrați tocmai prin părțiile acelea? Ori poate regimentele n'au ajuns înca pe malul Dunării. Și noi- cine noi? El sta liniștit la hotel, așteptând să meargă soldații pe jos la Giurgiu, ca el, cuconașul,să'i ajungă mai târziu cu trenul sau cu trăsura...i se păru odios un asemenea lucru.

Se sculă să sune, ca să-i aducă jurnalul franțuzesc care vorbea de trecera Turcilor, când bătu cine-va, la ușe.

- Intră!... zise el, tare, gata să ceară jurnalul.

Ușa se deschise numai de-abia și cine-va de afară păru că se uită înnăuntru; după aceea, se deschise toată, și, o doamnă, acoperită pe ochi cu un vă1 des, intră repede și căzu pe un scaun lângă ușă.

Comăneșteanu rămase cu brațul întins și cu graiul pe buze: recunoscuse pe Natalia.

Toate gândurile lui, ce fluturau împrejurul unor imagini atât de diverse, se adunară deodată împrejurul uneia sigure: a femeii ce era acolea lângă dânsul.

- Dumneata aici!...

Ea ridică ușor vălul de pe obraz și se uită lung la dânsul.

- Da, eu. Te supăr ?...

Enervat de a vedea într'ânsa atâta hotărâre, trist că nu găsesc în sufletul lui nici-o pornire generoasă prin care să-și explice și să ierte venirea ei, luă și el un scaun și șezu, uitându-se în pământ.

Ea îl privi încă alte câte-va minute, așteptând o vorbă bună. Voia să zică ce-va, și nu îndrăznea, simțind că ori-ce cuvânt ar fi rostit, ar fi părut fals. Sta cu brațele pe genunchi, privindu-și batista.

El ridică ochii din pământ și se uită la ea.

- Te-am rugat să nu vii la București, De ce-ai venit ?

- Fiind-că n'am putut face alt-fel.

Comănășteanu se sculă, se duse până la fereastră, se întoarse și rămase cu mâna pe rezemătoarea unui scaun, gândindu-se.

- Te rog, șezi.

Ea veni, încet, și șezu.

- Adevărat e că te'nsori? zise ea deodată.

El se nită drept la dânsa :

- Ce înțeles are întrebarea asta ?

Acela pe care-1 au cuvintele ce-ai auzit : dacă este adevărat că te'nsori...

El înnălță din umeri, trist că era bănuit pe nedrept. Nu mai puțin însă era mirat, aducându-și aminte de prânzul de la Milescu și de Anna, de sensibilitatea cu care Natalia părea că străbate în toate gândurile lui.

- Dacă nu este adevărat, de ce fugi de mine ?

Fiind-că nu pot face alt-fel. Văd cu mirare ca insiști asupra unor lucruri atât de fine, pe cari am încercat să ți le explic pe cât am putut...Eu am un rol odios față de dumneata și, cu toate astea, nu pot face alt-fel, zise Comănășteanu.

- De ce nu poți face alt-fel?

- Fiind-că nu pot. Dumneata de ce nu poți face alt-fel, când eu te rog să stai la m ie?... Vezi cât e de greu să ne înțelegem cu pot și nu pot !..

Natalia se uită Ia el, mirată și tristă și ea că nu era înțeleasa.

- Bine, Mihai, ești om inteligent. Ar trebui să pricepi că la mine e un sentiment puternic care mă leagă de dumneata : eu nu pot face alt-fel, fiind-că asta este pornirea inimei mele. La dumneata,nu sentimentul, ci judecata te face să fii așa de schimbat cu mine.

- Se poate. Ori-care ar fi cauza, ea e atât de puternică, încât nimic nu mă va întoarce din cale.

Bărbatul dumitale este adevărata victimă între noi doi.

Natalia sări de pe scaun.

Ah, te rog ! ...

El o luă. de braț și o sili să șeadă.

Liniștește-te. Știu. E lucru vechiu și întâmplat si altora. Nu-1 iubești și nu 1-ai iubit niciodată. Mai mult : dumneata ești între noi persoana cea mai simpatica ...

- Nu sunt simpatică ! Sunt, din potrivă, antipatică, fiind-că sunt crudă. Nu protesta. In sufletul tău chiar, Mihai, asta este adevărata cauză pentru care nu mă mai poți iubi ...

El ridică ochii către dânsa, mirat :

- Nu-i așa ?

- Poate că ai dreptate : e ceva așa ,..

La mărturisirea aceasta, smulsă, prin surprindere, care părea o explicare mai mult curioasă decât adevărată a stării lor sufletești, ea rămase încremenită.

- Va se zică e adevărat, Mihai, că nu mă mai poți iubi ?...

El, încurcat, se uită la dânsa :

E mai mult surprinzător decât adevărat.

Ea zimbea, cu un sentiment de nefericire acută care părea că o pătrunde până în ramificațiunile nervilor pipăitului. Și, cu toate astea, farmecul intelectual de a intra departe în sufletul lui, îi ținea atențiunea încordată în subtilități de spirit, fără raport cu starea ei.

- In care parte a creerului stă puterea asta de a iubi atât de intens, atât de dureros și cu toate astea atât de dulce ? ..

Vorbind ast-fel, liniștiti în aparență, sângele i se urca în obraz. Iși duse mâinile la cap și se uita la el zâmbind :

- Atât de dulce !.. Tu nu mă înțălegi. Te pricep atât de bine !... și tocmai de asta mă simt rătăcită, par'că aș trăi într-un vis. Câte odată, Mihai, așa de pierdută sunt în gânduri despre tine,încât îmi pare că nu te mai lubesc, ci că trăiesc chiar viața ta, și atunci bărbatul meu îmi e, simpatic, cum îți este ție...

- Și cum e în adevăr...

- Ah !... Dacă ai ști cu toate astea cum îl urăsc !... De ce ? Nu pot spune de ce, dar îl urăsc în detaliu, în linia aceea de moralitate grosolană cu care apasă pe sufletul meu, în violențele de nebun cu cari stăpânește tot, în glas, în coloarea ochilor, în glume, în chiar iubirea ce are pentru mine ... A !.

Un fior păru că-i trece prin tot corpul.

- Eu credeam că tu o să'nțelegi toate lucrurile astea triste...

Le înțăleg. Dar înțăleg că este și o parte bărbătească foarte frumoasă într'un asemenea om cam ... de pe vremea de demult, dar frumoasă. In toate cazurile, el te iubește. Mi-a părut așa de înțelept, era atât de duios când vorbea de d ta încât m'a mișcat...

Natalia se uită la el, zâmbind cu milă. El urmă serios :

- Trebue să admiți cu toate astea că este și o parte morală în viață, peste care nu se poate trece fără pedeapsă. Un om violent, voluntar, cum zici că e bărbatul dumitale, nu se umilește până a se ruga de un alt om, aproape cu lăcrămile în ochi, să plece fără a avea o cauză sufletească, puternică; iar eu,acela de care s'a rugat bărbatul dumitale nu pot să nu fac sacrificiul ce mi se cere, fără a mă simți mizerabil.

- Mihai, nu fii copil ! zise ea tare.

Apoi, mai încet, vorbind repede, par'că ar fi gândit, adaose :

- Sau mai bine nu, rămâi așa cum ești, mlădios, nehotărât în multe, dar cu puterea de a te sacrifica pentru o idee generoasă. Uite, Mihai, știu că în lumea noastră, modernă, oamenii hotărâți,cu voință puternică, sunt foarte căutați, fiind-că sunt rari. Dar, crede-mă, a trăi zilnic cu asemenea oameni, e un chin, fiind-că sunt egoiști și brutali. Sufletul nostru de astăzi e complicat, plin de finețe, plin de cotituri, în care nu intră decât cei, ce-1 cunosc. In amorul nostru modern s'ar putea statornici cu siguranță o estetică a iubirei... De ce zâmbești ?

Nu zâmbesc...

Ba da, zâmbești. Pot chiar sa-ți spun de ce zâmbești. Tot ceea-ce înșir eu acum, îți este și ție cunoscut ; cu toate astea, tu nu mi l-ai spus niciodată, fiind-că în tine, ca și în Sașa, e înnăscut simțul acela atât de pătrunzător al esteticei de a fi... Nu râde, Mihai. Lasă-mă să-ți spun de ce îmi ești atât de drag. Ințelege că asta e iertarea mea către mine ...

- Nu râd de loc.

- Vezi, eu sunt sigură că atunci când ai înceta cu totul de a mă iubi: ai găsi un mijloc de a mă face să nu sufăr. Nu-i așa ?

Incetând de a te iubi, după ce dumneata ai fi încetat de mult de a mă iubi pe mine.

Ea. nelămurită în înțelesul ce vrea să pună el în vorbe, îl privea cu aceeași enigmatică întrebare a ochilor.

- Dar, s'ar putea,Mihai, să nu mă mai iubești de loc ?...

După aceea, mișcându-se pe scaun cu îndemânare și fără a aștepta răspunsul, adăogă el râzând și arătându-și dinții :

- Știi că ți-am făcut un neajuns...Mi s'a părut că Elena Milescu se interesa cam mult de dumneata. Are o soră de măritat, nu-i așa ?

Cred că da.

- Cum, crezi ? Par'că aseară ai prânzit acolo...

Am prânzit, dar actele stării civile nu ni le-am dat pe față.

Foarte bine. Iți spun eu că are soră de măritat...

Comăneșteanu privea la mâinile ei delicate, dar fără a le vedea. Ea băgă de seamă și le ridică în sus, cu instinctul copilăresc al vanității adormite ce se deșteaptă deodată.

- Și ce neajuns mi-ai făcut? întrebă el, îndemnat de curiozitate.

Ea închise ochii și dete din cap.

- Unul foarte mic. Am spus Elenei Milescu că ai o veche legătură la Paris și că nu cred că te vei însura vreodată...

El sări în sus, fără să-și dea seama de ce face.

- A!...

- Am fost rea, nu-i așa ?

- Dumneata știi bine că n'am nici-o legătură.

Natalia se sculă și ea, văzându-1 supărat, și veni până aproape de el, privindu-l. Apoi zise încet și lung :

- Dar eu ?...

- Dumneata ești femee măritată..

- Da ?

Ea se întoarse binișor la loc ; el se duse la fereastră. O tăcere de câte-va minute păru lungă amândurora. Comăneșteanu lovi ușor cu degetul în geam ; apoi veni spre ea.

- De alt-fel n'are nici o însemnătate. Eu plec la Regiment si ast-fel totul se sfârșește.

Natalia îl privea, cu capul rezemat de fotoliu.

N'are nici-o însemnătate ! Eu găsesc că are o însemnătate foarte mare. Șezi.

El veni și șezu în fața ei.

- Fii liniștit, că n'am spus nimic. Mă mir că n'ai priceput că-ți întindeam o cursă... Acuma

știu ceea-ce voiam să știu. Îți place Anna Villará.

Comăneșteanu, nemulțumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru:

- Și dacă mi-ar plăcea ?

- N'ar fi nici o mirare Place la atâția alții !...

El, revoltat, se uită țintă în ochii ei scânteetori, întrebându-se în fuga gândurilor, cum se putea să fie o femee atât de fină și atât de rea în același timp. Ea păru că străbate în mintea lui, căci adaose numai decât:

Zic că place la multă lume, fără nici-o ironie. Place, fiind-că e veselă, frumoasă, tânără.., Eu însă-mi am admirat-o aseară... Ești mulțumit ?

Rostind cuvintele din urmă, Natalia se sculă, își coborî valul pe ochi și voi să plece. Ii întinse mâna, privindu-1 cu o nespusă tristețe, percă ar fi înțeles toată depărtarea ce se așeza cu încetul între dânșii. El însu-și se simți învăluit ca de un nor de nesiguranță și de zădărnicie. Mâna delicată a Nataliei îl înduioșă mai mult de cât toate cuvintele, și o duse încet la gură, cu temerea ascunsă a oamenilor ce se jertfesc, că, lumea nu merită sacrificii.

- Mihai, Mihai ... credeam că ne înțălegem atât de adânc unul pe altul !... Și totuși văd că rămânem necunoscuți unul altuia cu părțile cele mai bune ale sufletului nostru ... Pleci mâine, cu adevărat?...

Plec.

- Va să zică. Anna Villará nu te interesează ?

Ce curioasă ești cu Anna Villará !

Ea rămase lângă ușă, gândindu-se. După aceea dete din cap nedomirită :

- Cine știe!... Adio Mihai.

După ce eși Natalia, el rămase în mijlocul odăii. Se simți cam singur, dar par'că îi era rușine să-și mărturisească că se simțea totdeodată ușurat ca de o mare grijă. Ce fire complicată. Natalia !... Cât îi ținuse mâna în tăcere, Comăneșteanu crezuse că reînviază deodată tot farmecul iubirii lor trecute...Pentru ce vorbise ? ... De ce mania aceea de a spune, prin cuvinte, lucruri infinit de delicate, pe cari tăcerea le exprima cu mult mai bine ? ... Era oari în adevăr lipsită de înțălegerea estetică a simțurilor (cum zicea ea) sau era foarte inteligentă și pătrundea mai departe decât el în sufletul omenesc?

La ideea că inteligența ei era mai ascuțită de-cât a lui, se simți umilit. Dar umilit, de ce ? Ea îl iubea, și el n'o mai iubea, sau cel putin voia să n'o mai iubească. I se păru că și în această ea era mai presus de el. Un bărbat, erou de român,e așa de antipatic!

Și cu toate astea, ce era de făcut ?

In cercetarea propriilor sale slăbiciuni, îi apăru deodată obrazul rotund al Annei Villará, chipul limpede al Elenei Milescu, harta de pe masă, Turcii, Rușii, învălmășala războiului, și din nou i se aprinse mintea de fapte eroice.

Se sculă repede și sună, spre a cere suplimentul la Orientul.

IV

La vestea că Turcii au trecut Dunărea și amenință deadreptul capitala, care nu era decât la 60 de kilometre de Giurgiu, panica deveni generală. Rușii trecuseră Prutul; Turcii treceau Dunărea, prin urmare țara devenea din nou câmpul deschis al luptelor dintre cei doi dușmani.

In cei mai culți si mai echilibrați, își făcea drum cu încetul credința că de astă dată lucrurile nu aveau să se mai petreacă ca pe vremea Hospodarilor fanarioți, și că armata română va fi dusă în foc și se va bate. Cei mai mulți însă dau din cap, nehotărâți. Rușinea de propria lor frică; speranța că soldatul e vânjos; lipsa de încredere în armament și în experiența ofițerilor,-toate acestea îi făcea să trăiască într'o alarmă continuă. La fiecare nouă știre, se supărau:

Dar armata noastră ce face, domnule ? Văd că n'ai cap să eși pe stradă de săbii!...

Erau și de cei cari plecau tiptil la Brașov sau și mai departe, sub cuvânt că se due la băi... Era ceva cam de vreme pentru băi.

Iar masa poporului, care nu știa să meargă la băi și nici nu avea cu ce, sta acasă, ducând șartul vieții ca întotdeauna, cu o încordare de voință seacă, așteptând ca ziua de mâine să aducă prăpastia. Aci, nici mare entusiasm, nici mare frică. O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generațiile vechi, o clătinare de cap la trecerea pâlcurilor de soldați, și, departe, în fundul conștiinței, încredințarea că au să se mai mărească dăjdiile și nevoile. Noțiunea patriotismului, ca orie abstracțiune coprinzătoare de prea multe lucruri, nu avu înțeles în popor, de cât când Rușii, tăbărâți prin preajma orașelor și satelor, începură a da raita prin tijghelele și cotinețele oamenilor. Un sentiment de groază străbătuse cu încetul până în straturile poporane, la vorba bașibuzuc. Cruzimele acestor horde, cunoscute de pe vremea răscoalei din Herțegovina și a războiului Sarbilor, ajunsese legendară.

De fapt, pe tot lungul țărmului bulgăresc, bande de bașibuzuci și de cerchezi prădau, ca în codru așteptând începerea acțiunei.

La Vidin, Turcii aveau 40 de mii de oameni, puși sub comanda lui Osman Pașa, ofițer înțelept și hotărât, a cărui purtare în războiul cu Sârbii făcea pe cunoscători să-1 judece favorabil. La Rusciuc, erau 18 mii de oameni, puși sub comanda lui Ahmed-Ejub Pașa, venit de la Șumla; la Șumla, 40 de mii, puși sub comanda lui Abdul-Kerim, numit de curând Sord- Ekrem.

Prin urmare numai între Șumla și Rusciuc, pe drumul de la Varna la Dunăre, erau aproape 60 de mii de Turci, amenințând capitala; fără a mai socoti că, de la Vidin, Osman l’așa amenința Craiova și toată Oltenia.

In fața armatei turcești de peste Dunăre, Românii puneau două Corpuri de Armată, cu un efectiv de 50,000 de oameni și 180 de tunuri.

Intâiul Corp de Armată, sub comanda Generalului de brigadă Lupu George, avea să ocupe Oltenia, cu obiectiv principal Calafatul; al doilea Corp, sub comanda Generalului de brigadă Radovici Alexandru, era chiemat să acopere capitala, observând drumurile dintre Giurgiu și Oltenița.

Știrea din jurnalul francez nu era așa de gravă cum o făceau vânzătorii de ziare. Turcii treceau Dunărea, dar în bande mici, mai mult pentru a prăda. Puneau foc pichetelor, ucideau soldați singuratici, pescari, ciobani spre a le lua vitele; merseseră până a ridica de pe malul românesc șlepuricu grâne. Insă nu făcuseră nici-o încercare serioasă de a coborî trupe.

Cu toate astea, Comăneșteanu hotărî să plece chiar în ziua aceia. Prin ordinul de concentrare de la 6 Aprilie era chiemat numai de cât la Regiment. In urma stăruințelor, i se dase un răgaz de zece zile, cu condițiune ca la termen să se afle pe malul Dunărei.

Se coborî din otel și se duse la soră-sa. O găsi într-o odae goală, cu niște mănuși vechi în mână, așezând într'un cufăr. La fereastriă, un soldat curățea instrumente de chirurgie, așezându-le cu mare grije în cutii. Comăneșteanu avu o mișcare de oroare, față cu tăișul lucios al foarfecelor și al cuțitelor. Sașa era slabă și nedormită. Cum îl văzu, rămase cu ochii țintă la el.

- Ce este Mihai?

- Nimic, maman. Am venit să te văd.

Ea își duse mâinile la tâmple.

- Am ajuns de-mi sare inima la toate nimicurile... Adevărat e că au trecut Turcii Dunărea ?

- Nu-i adevărat. Trec noaptea Cercehezi singuratici după prădăciune... Dar chiar dacă ar fi trecut armata regulată, tot n'ar trebui să fii așa de neliniștită, dragă maman. Acum știi că nu se mai poate face altfel; mergem cu toții să ne implinim datoria, și Dumnezeu cu noi.

- Știu, dar ce să fac... Toată noaptea mă muncesc gândurile...Baciule adu două scaune.

Soldatul eși în vârful degetelor. Mihai se uită la el lung. Par'că-1 cunoștea de unde-va.

- Cine-i omul ăsta, maman ?

Sașa se mai însenină puțin.

- Nu-ți mai aduci aminte de el ?... Baciul Micu de la Ciulniței... cel cu câinele omorât.

Cel care a fugit de la nenea Mateiu ?...

- Da. S'a intors tocmai acum, fiind-că a auzit el, prin satul lui, că Mateiu se duce la războiu...Zice că vrea să meargă după dânsul...

- Foarte bine... E rară o așa fire de om.

Sașa rămase un moment cu privirea în depărtarea spațiului. Frate-său o atinse binișor pe umăr. Baciul aduse scaunele.

- Maman, unde e Alexandru?

- Au eșit amândoi... De ce?

Mihai șezu lângă dânsa.

Dacă vrei să te liniștești și să m'asculți, ași avea două-trei lucruri să-ți spun.

Ea se uită la el, aiurită, dar zâmbind:

- Spune dragă.

- Eu plec astăzi la regiment...

- Chiar astăzi ?...

- Te rog, maman, nu te mira și nu mă întrerupe. Dă-mi voe să fiu și eu o dată autoritar cu dumneata... Plec chiar astăzi. - Ce s'o întâmpla cu noi, Dumnezeu știe. Eu sunt încredințat că am să mă întorc viu nevătămat...

Ea făcu o mișcare, ca și cum ar fi voit să vorbească, dar o înnecau lacrămile și nu putu rosti nici o vorbă. El, hotărât să spună ce avea de spus, întoarse privirile în altă parte și urmă:

- Nici un om cu mintea sănătoasă nu se poate gândi serios la moarte și mai cu seamă nu pricepe posibilitatea morții sale, pricepând în acelaș timp foarte bine pe a altora. Noțiunea individualității noastre abstracte ne face să ne socotim eterni. - Dar eterni nu suntem... Maman, mă ascnlți ?

Ea făcu semn din cap că da.

El urmă mai departe, rar, de-abia vorbind, cu respirația scurtă:

Și fiind-că, nu suntem eterni, dacă s'ar întâmpla să nu mă mai întorc, te rog să dai numele nostru unuia din băeți... lui Alexandru bună-oară... fiind-că, alți Comănășteni nu mai sunt...

Nu mai putu nici el urma. Iși duse mâna stângă la vinele gâtului și apăsă pe ele cu putere. Apoi se sculă repede.

- Te rog, maman, nu mai plânge. Avem nevoe de înnălțare sufletească și de voință. Știi ce ne vorbeai când eram copii. Sărută-mă și să ne vedem sănătoși.

Sașa se sculă, își șterse lacrămile, căutând să se stăpânească cât mai mult. Il sărută lung pe ochi, ca în vremea cea bună și zise apoi încet:

- Pleci pe la Giurgiu ?

- Da. Astăzi la 5. Mă duc până la Comana cu trenul și de acolo cu căruța. Trec acum pe la Milescu să văd dacă merge și el. La din contră, o să-i cer să scrie îngrijitorului de la moșia lor să mă primească în gazdă. Poate chiar să mă duc până la Giurgiu, unde e Divizia mea, ca să aflu cu siguranță unde-mi este Regimentul. Linia noastră era Frățești-Turbatu-Stănești. Dar cine știe ce schimbări s'or fi urmat.

- Mă duc numai decât la otel să-ți văd de lucururi. Lasă-mi cheile. Vii la dejun ?

- Da. Insă te rog, maman, să nu se mai vorbească asupra plecării mele.

După ce eși, din josul scărei întrebă pa soră-sa:

- Cine mai e la dejun ?

- Nu mai e nimeni, decât noi și Natalia.

De la Sașa, Comăneșteanu se duse la Milescu. Fu primit de același fecior, în același biurou, cu aceleași vacsuri și bombe din partea prietenului său.

Milescu, cu părui hălăciugă, cu cămașa desfăcută pe pieptul lui puternic, sufla în ochelari ca să vadă mai bine pe Mihai.

- De ce nu mai stai câteva zile, omule, să mergem împreună.

- Nu mă mai întreba, Milescule, fiind-că nu pot să-ți răspund nimic. Ne înțelegem de minune: două zile mai mult sau două zile mai puțin nu schimbă lucrurile. Și, cu toate astea, eu plec. Asta e sentimentul meu. Am de împlinit pentru întâiași dată în viață o adevărată datorie bărbătească; voiu s'o împlinesc bine. Imi pare rău că n'am plecat dea-dreptul cu Regimentul.

Celălalt se uita la el lung, ascultând cu băgare de seamă.

- Mii de bombe!... știi că ai dreptate, dragă.

Și, sărind de pe scaun, sună și sună și iar sună, până ce feciorul, speriat, intră pe ușe ca o vijelie.

Du-te de vezi dacă cuconița e îmbrăcata, și spune-i să vie numaidecât aici.

Apoi, intrând cu înlesnirea firii lui nehotărâte dar entuziaste, în părerea amicului său, începu a striga:

- Ba bine că nu! Ba vezi c'o să stăm să batem balurile și cluburile la București, pe când Turcii trec Dunărea!... Ai de o mie de ori dreptate, mou-cher. Merg eu cu tine. Auzi două-trei zile!... Par'că suntem școlari leneși, cari caută să mai lungească vacanța...

Elena întrerupse monologul lui vânturatec. Cum o văzu, Milescu sări la dânsa.

Elencuțo, astăseară plec la Regiment.

Elena se uită și la unul și la altul aiurită.

- Nu se poate, Nicule, n'ai nimic gata.

- Se poate, nu se poate, eu plec, asta-i! La 5 plecăm Mihai ?

- Trenul pleacă la 5.

Tocmai atunci Elena băgă de seamă că era și Comăneșteanu de față. Făcu un pas către el cu mâna întinsă, zâmbind:

- Dumneata ești de vină.

Milescu se înfundase într'un potop de vavilioaue, de vacsuri și de bombe, de nu-1 mai scotea nici corabia lui Noe.

- Mille millions de tonnerres!... Auzi dumneata că nu se poate!... Vacs nu se poate!... Poftești dumneata să mă țiu de baluri și de fleacuri, când toți camarazii mei se duc să se bată ?... Vacs!... Pune slugile să'mi facă valiza, că eu plec. Asta-i!... Auzi, domnule, par'că sunt la epitropie... Toată lumea se duce să-și facă datoria, numai Milescu șade acasă. Vacs și iar vacs! asta nu se poate, dragă..,

Elena se uita la el, cu mâinile moleșite și cu capul pe o parte.

- Bine, creștinul lui Dumnezeu, n'ai hotărât tu singur că plecăm cu toții în ziua de 16?...

Milescu aprinse o țigară și aruncă furios chibritul pe covor.

- Plecați dumnueavoastră la 16. Eu plec astă-seară.

Cu simțul realității practice imediate al femeilor, Elena luă chibritul de jos și călcă pe covorul care începuse să fumege. Apoi veni către Mihai, înnălțând din umere.

- Ce să fac ? N'are nimic gata.

Comăneșteanu, care ațâțase fără voia lui pe Milescu, se duse binișor către el.

- Ia ascultă, Nicule... Șezi să vorbim. De ce ții cu orice preț să pleci astăzi ?

Milescu se răsti la el:

Cum!... O'ntorci acuma ?

Șezi. N'o întorc de loc. Eu, dacă plec, am alte cuvinte, personale ale mele, pe cari tu nu le ai..

- Nu-mi umbla cu mofturi!...

- Nu umblu cu nimic. Șezi să vorbim

Milescu se mai imblănzi și șezu. Comăneșteanu urmă:

- Eu plec pentru că... așa trebue să fac. Dacă aș avea o familie ca tine, care să-mi ceară să rămân încă două zile, aș rămânea.

Pe onoarea ta ?

Comăneșteanu dete din cap, râzând. Milescu iar sări de pe scaun

- Vezi ? vezi?

- Stai la loc binișor. Mai intâi nu-i adevărat că Turcii au trecut Dunărea. Dacă te crezi neapărat trebuincios oastei române pentru a birui pe dușmani, 1iniștește-te: până acum n'avem cu cine ne bate...

Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult de cât toate argumentele, fiind-că începu a râde. Comăneșteanu urmă:

- Fă-ți toate pregătirile în pace, ascute-ți sabia, unge-ți revolverul, mai fă un poker două, și când vei fi gata, pornește-o.

- Tu ai totul gata ?

- Negreșit că am. Eu am plecat de opt zile de la țară, cu toate pregătirile făcute.

- Va se zică eu trebue să rămân...

Nu se'mpăca de loc cu ideea asta.

- Trebue să rămâi până vei avea totul gata. De-ocamdată să fii bun să-mi dai un cuvânt pentru îngrijitorul tău de la moșie.

Milescu păru încântat:

- Cu cea mai mare plăcere... Bravo!... Elencuțo, dă-mi niște hârtie.

Nevastă-sa se uită prin pupitrul lui, râzând.

Alalteri i-am pus toate la loc...

Ea vru să iasă, ca să-i aducă hârtie. Milescu o chemă îndărăt:

Elencuțo, Elencuțo, stai, nu merge așa. Spune Anicuței să vie.

Elena rămase pe prag, fără să priceapă ce avea a face Anicuța cu scrisoarea.

Nu cred să fie gata.

- Fără vorbă, femeie!... Să vie aici, că dumneaei este proprietara...

Anicuța se si ivi 1a ușă, par'că ar fi ieșit din pământ t

Milescu se uită la nevastă-sa închizând dintr'un ochiu:

Ințelegi dumneata!...

Anna, veselă, cam încurcată de privirea ironică a lui cumnatu -său, se duse la Comăneșteanu cu mâna întinsă. Apoi se întoarse către Milescu.

- Ce vrei, Nicule ?

Milescu o privea de sus pană jos, cercetând-o par'că ar fi vrut să o cumpere.

- Da repede te-ai îmbrăcat dumneata astăzi!..

- Trebuia să ies. Mă duceam să-ți cumpăr niștae cravate militărești. Ia stai.

Și Anna se înnalță în vârful picioarelor, cu o panglică subțire în mână, ca să ia măsura gâtului, Milescu, ca o bleandă, se dete cu capul către dânsa:

- Echipați-mă, fetelor, că plec la bătălie....

După aceea, își netezi părul scărmănat de Anna și îi zise:

- Acum șezi aici și scrie: „Domnule Ioane”.

Anna luă condeiul și scrise: „Domnule Ioane” El dictă mai departe:

- „Iți fac cunoscut că amicul nostru, d-1 Mihai Comăneșteanu, june încântător și brav militar, vine să se bată cu Turcii...”

Annicuța lăsă condeiul și se sculă supărată. Milescu râdea:

- Nu vrei să scrii?

Dacă nu ești serios, nu scriu.

- Ba foarte serios. Tu ești proprietara, tu trebuie să scrii.

Anna se făcuse roșie și rămăsese rezemată de biurou. Apoi se întoarse din nou pe scaun și luând o altă foaie de hârtie se puse se scrie.

- Zi pe slovă: „Iubite domnule Ioane”.

Fata dete din cap, cu silnicie prefăcută, pe când Elena și Comăneșteanu râdeau.

- Acum nu te mai ascult. Am să scriu eu.

Și, în adevar, se așeză să scrie pe socoteala ei. După ce sfârși, puse scrisoarea într'un plic și o întinse lui Comăneșteanu, mulțumită cît nu se mai poate.

Milescu, repede, luă el scrisoarea.

- Mă rog să mă ierți, domnișoară; eu sunt tutorul dumitale. Cred că nu pot să te las să corespondezi cu tinerii, așa, sub ochii mei...

Anna râdea liniștită:

- Zău Nicule, păcala ești! Citește-o dacă vrei. Spun lui Ioan să pună casa la dispoziția D-lui Comăneșteanu...

Milescu sări în sus, strigând.

- Așa?... Stăi că te-am prins: de unde știai dumneata ce trebue să scrii ?...

Anna rămase uimită. In adevăr, ar fi trebuit să nu știe. Văzându-i pe toți râzând, se înroși și mai tare. Elena veno spre dânsa, umflată de râs, zise și ea:

- Ba zău, Annicuțo, prin ce minune știai tu ce să spui în scrisoare?

Milescu sărea prin odae ca un clown, bătând din palme și cântând:

- Am prins-o, am prins -o!... Ascultă la ușă!...

Anna vrea să se apere: da să zică o vorbă lui Milescu,-acesta sărea și mai sus; da să se adreseze Elenei, soră-sa nu-i putea răspunde de râs. In cele din urmă, ne mai știind cum s'o scoată la capăt, începu să plângă.

Milescu, care nici odată nu ducea glumele prea departe, se opri din tumbe și veni lângă dânsa.

- Nu fii copilă, Annicuțo... Ești fată mare... Dacă plângi, nu-ți mai aduc pețitori...

Ea nu răspundea. Toți tăceau acum. Situația devenea curioasă. Milescu mai încercă o glumă, care se prinse:

- Așa-i ea, fată simțitoare...

Anna ridică ochii către el, plini de o indignare așa de comică, în cât Elena începu din nou a râde:

- Parole d'honneur, Nicule, dacă vei mai vedea tu cravate de la mine...

- Bine, dragă, m'oiu duce și eu la Regiment fără cravată, ca Regale Kalakaua...

Apoi, scoțându-și ochelarii, citi adresa de pe scrisoarea Annei: „Domnului Ion Paraipan” așa zis și „Reacționarul dropicos”

După aceea date scrisoarea lui Mihai.

Anna râdea de porecla lui Ioan și, pe furiș, își duse batista la ochi...

V

Gara de la Filaret, ca și gara de Nord, ca și toate gările din țară erau pline de trupe, de material de războiu, de lume venită să-și ia rămas bun de la soldații ce plecau.

Comăneșteanu se plimba încet pe peron, urmărind mișcarea mulțimei. Rugase pe ai săi de acasă să nu vină la gară, și astfel, singur, se simțea deja prins de puterea absorbantă a vieții militărești.

Trenurile plecau, unul după altul, cu soldați sau cu material de războiu. Dorința guvernului era de a termina concentrarea armatei române pe Dunărea de sus, înnainte ca armatele rusești să ajungă la rețeaua drumurilor noastre de fier din Valachia mică și la cea dintre București-Giurgiu. După convenția încheiată, la 4/ 16 Aprilie, între Mihail Kogălniceanu din partea Guvernului Român și baronul Stuart, Agentul diplomatic al Rusiei în București, Rușii trebuiau siă fie tratați ca amici, cu condițiune de a respecta drepturile politice ale Statului român. Așa dar, ei puteau să se folesească de trenurile noastre ca și noi, plătind după o tarifă specială transporturile lor.

Trenul de la 5 era în întârziere din cauza unui Regiment de artilerie ce se încărca cu greu, pe linie. Ploua. Tunurile și chesoanele, puse în vagoane joase de pietriș, străluceau sub picăturile de ploae, cu aerul de solemnitate aproape vie ce-1 au în general gurile de foc. Soldații alergau de colo până colo, unii aruncând mușamale peste muniții, alții trăgând de lanțuri caii ce nu voeau să se urce în vagoanele pe cari sta scris: 8 cai sau 40 oameni, cuvinte de o tragică ironie, în vremuri ca acestea, când, în adevăr, viața cailor devena mai prețioasă decât a oamenilor. Zarva și strigătele erau la culme. Ofițerii cu glugă neagră pe cap, chemau pe sergenții-majori spre a le da cele din urmă ordine: un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-1 lega de tren, se da de ceasul morții, că nu-1 putea mișca; un calăreț rotaș împingea de crupa calului său, vărsându-și veninul în înjurături colosale și dând cu piciorul în burta lui, desperat că gloaba nu vrea să intre în vagon. O infinitate de mici sentimente de cazarmă, grosolane și naive, se frângeau de puterea covârșitoare a realităței: caporalul care trăgea de vagon fără să-1 miște era socotit ca cel mai voinic din regiment; calărețul al cărui cal nu vrea să-l asculte, trecea drept cel mai bun rotaș...Și peste

toți, curgea din văzduhul posomorât o ploae înverșunată, dușmană, care desfunda drumurile rupea podurile, inunda câpurile... Din când în când soldații mai bătrâni, cazarmagii învechiți, își ridicau fruntea plină de sudoare către cer și invocau pe zeul tunetelor, cu figuri retorice pline de sudalme:

- Aoleu!... Sfinte Ilie!... mai cotinește-o cu ploile, că te spurc!...

In sfârșit dete Dumnezeu și se urni trenul milităresc.

De îndată se auzl glasul conductorului strigând:

- Poftiți domnilor: trenul pleacă pentru etc. etc.

Comăneșteanu își aprinse în fugă o țigară și se sui în vagon. Dar, pe când punea piciorul pe scară, văzu pe Milescu venind în gonna spre el. Conductorii, grăbiți, închideau ușile. Milescu apucî pe unul de ceafă, îl dete la o parte, și se urcă după Mihai:

- Mii de bombe! că era să te scap!... Inchipuește-ți că viu în goana cailor tocmai de la gara Târgoviștei...

- Ce faci omule? dă-te jos că pleacă trenul!...

- Las'să plece: merg și eu cu tine.

- Nu face prostii, Milescule!...

- Să-ți tecă gura, dumitale...

- Nu vezi că ești îmbrăcat țivil!...

Locomotiva fluera. Milescu se uită repede la Mihai și apoi în sine însă-și. Un moment păru sdruncinat în hotărârea lui:

Ai dreptate. Ce-i de făcut?

- Dă-te jos că nu-i nimic de făcut.

- Vino să to sărut și să-ți mulțumesc...

Și fără să mai aștepte răspunsul celui lalt îl îmbrățișă și-l împinse binișor pe scară. Trenul se mișca, domol.

- Să știi că viu și eu mâine, zise Milescu.

- Nu mâine. La 16, cum ne-a fost vorba...

- Ba viu mâine.

Comăneșteanu scoase capul pe fereastră și strigă la el:

- Așteaptă să-ți telegrafiez de la Giurgiu.

De îndată ce se despărți de Milescu și rămase singur în vagon. Comăneșteanu se simți liberat de o mare greutate. Ca toți oamenii cu rude multe, trecuse și el prin toate momentele de nesiguranță, de nehotărâre, de frică chiar, pe cari, compătimirea neraționată a persoanelor iubite, le strecoară în sufletele celor ce merg să-și pună viața în primejdie.

Acum însă, singur, rămas stăpân absolut pe hotărârile sale, voi să dea drumul gândurilor în libertate. Dar pe neașteptate, se simți înrâurit de ploaea de afară. Dorea să treacă pe la Călugăreni dorea să vadă locurile mărețe, de unde stânga lui Mihai Bravul pusese pe goana hordiile turcești ; dorea să calce pe pământul sacru, în care plugul, răsturnând brazda, scoate la iveală osemintele eroilor noștri...

Vorbe mari!... Dar vorbe.

Afară ploua. Prin geamurile rău îmbinate, se strecura vântul subțiratec de primăvară. Câmpul se întindea înviorat, cu pete negre de arătură, lângă pete verzi de grâu de toamnă. Nici-o vietate pe pustiul înnorat. Rar câte-o căruță trasă la adăpostul unui copac, dar așa de singură și părăsită, în cât parc'că mărea pustietatea locului.

O vorbă curioasă de ale lui Milescu răsări în mintea lui Comăneșteanu, fără nici-o legătură cu momentul: Anninetto, cu doi n și doi t. Și numai de cât îi apăru imagina Annicuței, ușoară, ca o rândunică. In adevăr că părea aninată în vânt. Iși aduse aminte de scrisoarea fetei, și numai decât o scoase din buzunar. Literile se înșirau una după alta, cam plecate înnainte, fără tereremuri, ci numai cu niște cozi enorme pe la t și f. Ce caracter avea icoana? Multă voință... Cine știe?... Numele lui era scris drept, fără șovăire, cu niște aduceri de condeiu în cari par'că treceau mângâeri de mână. Ce prostii!... Comăneșteanu zâmbi. Evident, Anna Villará, îl interesa. De ce-1 interesa mai mult de cât Natalia? Iși aduse aminte de farmecul nespus cu care începuse a iubi pe Natalia; de viața lor împreună; de puterea sentimentelor de atunci, care părea eternă. Ce se făcuseră toate acestea ? O iubea parcă și acum, dar cu totul altfel: îi era dragă pielea ei netedă, părul moate și ascultători îi era drag spiritul ei, repeziciunea cu care gândea și simțea; melancolia umilă cu care părea câte o-dată că se desparte de lume și rămâne singură. Dar toate acestea nu se mai reintregrau în unitatea morală a femeii iubite.

Și dacă se gândea mai departe, în urmă, găsea și alte sentimente ca acestea, înnecate în uitare. Va se zică trece cu adevărat totul? Putem iubi și uita de atâtea-ori? Este schimbarea, singurul lucru care cu adevărat nu se schimbă, singura lege?

Ca o mângâere discretă, în mijlocul acestei întristări nevinovate, păru a se desface, din pâcla depărtată a uitărei, chipul Tincuței. Aceea rămăsese întreagă în sufletul lui, fără nici-o știrbire, fără nici o durere în aducere aminte. De ce Tincuța rămăsese, și altele nu? Poate fiind-că murise?

Si se simți încăzit de milă.; pieptul i se umflă cu putere; deschise geamul de la vagon și lăsă ploaia să-i bată obrazul.

Trenul trecea în fugă pe lângă sate învăluite în ceață. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zărei cu mănunche de flori albe.

El reveni la loc, își șterse picăturile de pe obraz și rămase cu batista în mână. O nespusă melancolie îi coprinse sufletul. Gândurile se frângeau neisprăvite. Imagini fragmentare treceau una după alta, ca niște umbre de păsări răslețe. Ii veni în minte soră-sa. Chipul blând al Sașei îl liniști, ajutându-1 par'că explice firea lui prin firea ei. Lui, viața îi era dragă; și, cu toate astea, adese-ori se simțea prins de doruri de o lume nouă; adese-ori neliniștea sufletească îl făcea să se creada nefericit și lupta cu el însuși, căutând să prindă firul judecatei drepte: pentru ce nefericit? Câte odată i se părea că singura explicare a stărei lui sufletești era explicarea stărei sufletești a întregului popor român din doine și poezii: o lungă, lungă și duioasă așteptare de copil rămas fără părinți, caruia babele îi spun că se coboară dintr'un tată frumos venit de departe, și dintr'o mama rămasă văduvă și plecată în lume. Cea mai mare mângăere a lui, când nostalgia aceasta supărătoare i se prindea de suflet, era câmpul, holdele întinse, vara, sau zăpada lucie, iarna. In desfășurarea dealurilor și a văilor de la Comănești, de câte-ori nu simțise el copil, când mergea tăcut alături de Sașa, cum se destindea sufletul surorii sale!... Mai târziu, prin lumea largă, când se gândea la Sașa, rămasă credincioasă pământului și singurăteței, găsea că asta trebuia să fie, fiind-că asta era firea ei esențial românească. Iar acum, el însuși, ajuns în pragul maturităței, înțelegea că-1 prinde de pe urmă fondul de îngăduitoare tristeță, rămas de la strămoși, contra căruia în zadar încerca să lupte.

Și cum trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei,-în frămâtarea lui sufletească intra elementul nou al războiului: acțiunea. Un moment de grijă supremă îl făcu să deschidă ochii mară, privind în gol; și să se întrebe: ce va face soldatul ?...

Trenul ajunse la Giurgiu în amurg. Ploaea mai încetase.

Și aci,ca și la București, lumea umbla forfota prin gară. Parte din public venea să vadă sosind regimentele ce aduceau cu dânsele pitorescul vieței militare în campanie și mai cu seamă elementul siguranței generale: forța; o altă parte venea după interese mai înguste, să expedieze cufere, să îngrijească de plecarea familiei spre locuri sigure.

In acest bazar curios de lume de tot felul; de îmbrăcăminte de oraș alături cu îmbrăcămintea de seară; de fesuri roșii; de tichii si șalvari bulgărești, uniformele dominau și erau simpatice. Rezerviștii, cu sacurile de gât, sosiau de pe la stațiile intermediare, aducând un aer de seninatate câmpenească, ce ședea așa de bine maturităței lor. Pe lângă unii, câte o mamă bătrână sau femeea cu copilul în brațe, uitând de jalea despărțirei și privind, aiurite, la mulțimea ce foia prin gară.

De când cu vestea că Turcii au început să treacă noaptea Dunărea, privirile păreau a merge dincolo de ceea-ce vedeau, căutând par'că se descopere necunoscutul.

Comăneșteanu se duse în oraș să mănânce. Cele două oteluri mai de seamă erau pline. Un birjar soios îl colindă tot târgul, până ce, la așa-zisul hotel du commerce, găsi o cameră liberă.

Din mijlocul curței, pllna de murdării și băltoage, o scară de lemn, alunecoasă și dreaptă ca o scară de pod, ducea la etajul 1. O unguroaică, roșie la față, cu tistimelul aninat pe creștetul capului, îl învârti prin niște ganguri de scânduri, pline, de noroi, și-1 duse la No. 7. Innăuntru, un pat de lemn, mizerabil; două scaune de pae, din cari unul, transformat în lavoir, cu un lighian de aramă și un ibric turcesc, elegant și neînțeles. Un aer de goliciune și sărăcie învăluia toate cele...

De acum începea farmecul vieții de companie!..

Prânzi în oraș cu camarazii și află că ordinele erau în parte schimbate; că în loc de Frățești, Regimentul al 10-lea de dorobanți trebuia să se întindă mai departe; ca un corp, format din batalionul al 3-lea de vânători, regimentul al 8-lea de linie, regimentul al 10-lea de dorobanți și regimentul al 5-lea de călărași, trebuia să ia poziție pe linia Frătești-Turbatu-Stănești.

Pe când cei-l-alți vorbeau în fuga de Stănești, el asculta, cu cel mai mare interes, descrierile locurilor. O nepăsare zgomotoasă caracteriza convorbirea colegilor săi: preocupări puerile, o oare-care trivialitate intimă, cu aduceri aminte de cafea-chantant, cu expresii de școală: „mam'mă-si de răcan!”,„ce, dom'le, vrei să zici că Fanny cântă mai bine de cât Martens ?”, „hei, garçon, ori îmi dai o frigăruie cum se cade, ori îți dau o pereche de palme”. Un chelner jidan se furlaudisea de colo până colo, răspunzând la toți: „pronto, don Căpitan, sosește!”, și turnând cu amândouă mânele, dintr'o sticlă, borviz, iar din alta, vin. Nici o preocupare de războiu, la ei, cari erau chemați să facă răsboiul, pe când toată lumea cea-1 altă nu vorbea

decât de asta. Par'că o conspirație tăcută îi uneau pe toți într'un singur gând: să se bucure de ora prezentă. Cine știe ce va aduce ziua de mâine!

Comăneșteanu eși să tocmească un birjar pentru a doua-zi spre a-l duce la Stănești; apoi se duse să telegrafieze lui Milescu.

VI

In lumina limpede a unei dimineți de primăvară, trăsura înnainta dealungul Dunării. Zilei de ploae urma o zi senină. Pomii din zăvoae înnălțau ramnuri încărcate de flori. Lemnul-câinesc părea învăluit în spumă de lapte; cătina înfiripa frunzele sale ascuțite într-un liliachiu spălăcit. Prin cohalmurile Dunării, iarba, neagră-verde, era presărată de flori albastre. Ici și colo câte un piersic sălbatec înveselea priveliștea cu crăngile sale de sorcovă roșie.

Din toată firea se ridica un imn de viață puternică spre soare.

De pe înnălțimi, se vedea înntreaga panoramă a malului stâng : mici parcuri de artilerie adăpostite pe după dealuri; corturi albe, fugând în perspectiva unei linii nesfârșite; sate grămădite sub copaci fumurii.

Dealungul drumului, trăsura întâlnea soldați de toate armele; cai nărăviți de-a curmezișul șoselei; săpători din secția geniului lucrând la apărări :peste tot aceiași luptă a omului cu nevoile, ca și în gara de la Filaret.

De la o vreme, trăsura lăsă șoseaua și apucă pe o cărare ce șerpuia printre arături. Drumul, desfundat de ploi, era greu de tot. La fie-care pas, birjarul era amenințat să-și rupă arcurile, din cauza gropilor săpate în marginea lanurilor.

Ajunseră în fine în preajma Stăneștilor.

De departe, se vedea satul, așezat pe povârnișul unei coline. Soarele bătea în acoperișul de tinichea al bisericei, făcându-1 să strălucească, par'că ar fi fost de cristal.

Deodată birja se întâlni cu un șir de care, ce până atunci erau ascunse în vale, urcând din greu la deal, care și căruțe bulgărești, de grădinari și agricultori, pline de bulendre, cu femei și copii deasupra. Ne mai încăpând pe drumul îngust, se revărsaseră, peste câmp, prin arătură, spre marea disperare a unui domn, ce venea călare după dânșii.

Comăneșteanu făcu semn unui bulgar să oprească, dar acesta trecu înnainte, împungând în bivoli și mulțumindu-se a zice: „sosiescu turcili”; al doilea bulgar voi sa treacă și el, dar Comăneșteanu sări în noroiu și-1 apucă de piept.

- Stăi, bade. Unde-ați pornit-o?

Acesta, încăpățânat, trăgea înnainte, fără să răspundă.

- N'auzi, mă, bleotule! Undee vă duceți?

- Sosiescu turcili. Sâm la Bichetu.

- Nu-i adevărat!

- Sâm la Bichetu, zise acesta, cu accentul lui bulgăresc, vrând să treacă mai departe.

Tocmai atunci ajunse și domnul călare.

Mă rog, domnule Căpitan, opriți pe infamii aceștia, ca ma lasă în mizerie: tot griaiul e călcat în picioare... Le a intrat în cap ca vin Turcii ...toate acestea sunt numai imaginații de-ale lor...Lasa grădinăriile pustii... Innapoi, bleotule!

Cuvintele domnului de pe cal, cam radicale pentru grădinari, fură înțelese pe dos. Intr'o clipă, cei de la carele din urmă înconjurară trăsura și deteră năvală spre călăreț, făcând o gură până în slava cerului. Domnul dupe cal o rupse la fugă. O ploae de noroiu și de pietre îl petrecu, până ce nu se mai văzu. Apoi bulgarii se împrăștiară, fie-care pe la căruța sa, și o porniră, din nou.

Comăneșteanu rămase nedumerit, uitându-se la birjarul de pe capră, căruia îi țâțâia inima de frică. Scena se petrecuse cu o repeziciune extraordinară. Birjarul dete un „io!” la cai și cloșcăria o porni din nou prin hârtoape.

Mulțimea asta speriată se ducea nebună incotro vedea cu ochii, de frica bașibuzucilor. Ar fi trebuit un regiment întreg ca s'o poată opri.

Când scăpă din șirul carelor bulgărești și dete la dealul Stăneștilor, trăsura ajunse de pe urmă pe domnul călare, care de astă dată era pe jos, cu calul de căpăstru, șchiop.

Comăneșteanu se opri din nou să vorbească cu el.

- Ce este, mă rog, cu oamenii ăștia?

- Hei, domnule Căpitan, grele vremuri am ajuns!... Bine, zau, c'au venit ai noștri la guvern, că ne prapadeam... Uite, noi suntem fără ambiție, dar luptăm pentru o opinie... Mi-au șchiopat calul, mizerabilii!... așa, de-o idee... că ci-că vin Turcii..

Cum vorbea el, amestecând alandala cal și guvern și Turci, Comăneșteanu îl măsurà, din cap până'n picoare. Scurt și gros cu pulpele strânse niște carâmbi creți, cu o căciuliță pe ureche, roșu și apoplectic la față, sămăna grozav cu „Reacționarul dropicos” at Annicuței Villará. Oare sa nu fi fost el?

Mihai opri trăsura să-și aprindă o țigară. Vântul îi stingea mereu chibritul. Domnul cu calul scoase din buzunarul vestei o bucățică de iască și i-o întinse.

Poftiți, mă rog, că-i mai inflamabilă.

Mihai se uită la dânsul: semăna din ce în ce mai mult cu persoana imaginară a Reacționarului dropicos.

- Suntem pe drumul Stăneștilor, nu-i așa

- Intrăm chiar in sat.

- Ești bun să-mi spui pe care parte sunt casele d-lui Milescu... fiind-că am o scrisoare de la d-lui catre... d-l Paraipan.

Era să zică „către îngrjitor”.

S'avem onoare, domnu Căpitan: noi suntem domnu Paraipan ..

El era!

Cu ce vă putem servi?

Mihai îl rugă să se urce cu el in trăsura, și îi dete scrisoarea.

D-1 Paraipan se uită la adresa, nedomirit.

- E de la d-ra Villarà, zise Comăneșteanu.

- A, vezi așa! Imi trăsnea mie prin gând, da, zic, poate, cine știe... Va se zică e de la cuconița... Lume bună, d-le Căpitan... Că știi dumneata, moșia este a fetei... Eu unul pentru stăpâni trăesc. Pentru coana Annicuța și 'n gaură de șearpe intru... Dum-neaei mă iubește ca o soră... Știi, eu cu politica!... Apoi dumneaei unde mă încurajează să îmbrătișez cariera de deputat... Da, știi, mă simt eu fără carte, că cine n'are carte n'are parte... Este, d-le Căpitan?

- Da'cum să nu fie, d-le Paraipan. Eu sunt Locotenent.

Că noi suntem liberali de la răposata Goleasca. Că fata e Vilăroaică despre tată, da despre mamă e Golească curată.

- Așa?

Păi, mă rog, logofeteasa Tinca Goleasca, de la cutremur, s'a mărit tot după un Golesc, și numa după ce a murit Golescu, de la Pitești, și a rămas vădană, cu o fată, s'a dus în țara nemțească... Am fost și eu la Carlusbad, d'a n'am înjurat ca atunci de cănd sunt. Mă rog, domnu Căpitan, să mă ție numai cu șuncă de aia otrăvită!.. Așa că mama coanei Annicuța este Golească, și despre tată si despre mamă. Cum găsiți pozițiunea noastră?

Comăneșteanu nu înțelegea.

Cum, mă rog?...

Pozițiunea satului.

A!... O găsesc frumoasă.

- Frumoasă. Ce e drept nu e păcat. Avem apă prin curte. Am făcut de trece iazul morii jur împrejur, ca la Tușnad... Da, mă rog, să mă ertați, cu cine avem onoare?

Tocmai intrà trăsura în curte. Mihai își spuse numele si rugă pe Paraipan să, citească scrisoarea.

Pe când acesta citea, o droae de câni i se gudurau prin prejur, sărindu-i pe haine. El da cu picioarele lui boante în văzduh, ca să se apere. Un băetan, ca de vre-o 15 ani, îmbrăcat cu pantaloni scurți, dar murdar și nețeselat ca un țigan, i se anină de spate, la un loc en câinii, scotocindu-i prin buzunare.

- Tatică, dă-mi tabacherea...

- Fugi că te plesnesc!

- Pentru mama, doar nu pentru mine.

El, cufundat în cititul scrisorii, pe care se vede că o descurca anevoe, întinse tabacherea unui câine. Băiatul se topea de râs.

- Copil fără educație!...

Băiatul își mutà, fălcile din loc râzând.

- Costică ești un copil pervers... Desleagă calul și du-1 la grajd... Spune lui Ivan să vină'n coace.

Ivan era argat în curte si bulgar în suflet. Incepea și sfărșea toate cuvintele cu „nâ”, ceea-ce îi da un aer foarte bleot.

- Mi-am fost nâ grâdiniți nâ Cuștândin.

Ce-ai făcut la grădină la Constantin?.. Mergi de cere cheile la cucoana.

Ivan aduse cheile, și ast-fel putură intra in casele proprietății.

Pentru Comăneșteanu, deprins cu instalația de la Comănești, cu acareturile si grădinile moldovenești de la Sarba, în care proprietarii puneau toată îngrijirea și adesea si averea, ruinându-se, -curtea boerească de la Stănești părea singuratică și părăsită. Casele, joase, se întindeau in toate părțile fără nici o linie de architectură; curtea, plină de tot felul de lighioane, era neângrijită; în jurul puțurilor, bălăceau porcii prin noroiu. Se vedea bine că d-1 Paraipan făcea mai multă politică decât administrație.

Și, cu toate astea, așezarea locului era minunată. Pe o parte curgea iazul morii, strâns între două perdele uriașe de plopi; pe alta, grădina înconjurà curtea cu pomi înfloriți. Un aer de simplicitate tânără părea că învăluește toate cele. Natura surâdea în pragul primâverii, cam tristă, cu o notă de melancolie bine-voitoare, atât de scumpă sufletelor cu adevărat românești.

Înnăuntru impresia era ce-va mai buuă. Mobile de lemn și de viță impletită, acoperite cu cretonne; mese vechi, aduse pe vremuri cu cheltuială mare din străinătate; canapele și sofale tot așa. Peste tot niirosul de casă inchisă de țară, în care scândurile spălate, sulfina, pâinea din sofragerie dau atât caracter.

Aci se instală Comăneșteanu, singur, fericit de a și putea aduna gândurile, fără a fi supărat de nimeni.

Incetul cu încetul, armata ocupa pozițiile ce-i erau date de Statul major. Batalionul lui Comăneșteanu se întindea împrejurul Staneștilor. Intre sat si Dunăre, depărtarea era destul de mare, iar locurile adăpostite de dealuri si vâlcele. Prin gura torentelor și pe albia Vâjiitoarii erau împrăștiate pichete de soldați. Sentinelele de pe malul Dunării,fuseseră retrase în interior, spre a nu mai rămânea pradă atacurilor îndrăznețe ale turcilor.

De indată ce sosi, Comăneșteanu se prezintă Majorului Șonțu, comandantul batalionului. Ca si dânsul, Majorul locuia in Stănești, la Primar, deși, de fapt, își petrecea si ziua și noaptea pe câmp.

Cel d'intâi lucru ce-1 impresionă, fu prefacerea caracterului majorului. Il cunoscuse vesel, harnic, iubitor de lume si petreceri, iubitor de femei și de întâmplări galante,- iar acum îl găsea senin, răbdător și mai presus de toate cumpătat și bun. Ziua, călare ,- noaptea, pe jos, părea cel mai vânjos dintre oamenii batalionului. Vorbea blând si hotărât, privind par'că tot mai departe de clipa prezentă, senin si frumos ca un voinic din vremuri de demult.

Mihai era surprins, încântat și, fără voe, stăpânit de comandantul lui. Când intra seara la Milescu să se odihnească, adormea de cele mai multe ori gândindu-se la dânsul. Ii lăsa impresia unui cal arab pe care nu-1 văzuse până acum decât la părăzi, gătit si mândru, dar care acum îl încremenea prin înțelepciunea, prin puterea și prin focul cu care biruià și stăpânea pe toții. Se destinsese par'că, în el nervul unei viețe nouă, de muncă neadormită și de generozitate.

In drumul ce'l făceau adesea printre pichete, Majorul ținea de regulă malul deschis. Comăneșteanu încerca să-1 ducă pe la adăposturi.

- Ia să ne coborâm mai jos, d-le Major, că trag Turcii în noi ca în țintă.

El da din mână.

- Ba nu trag nimic. Și ei stau ca și noi ascunși dupa metereze.

- Ba uite că trag.

Tocmai fluerau gloanțele peste capetele lor. Majorul se opri în loc și se uită la Locotenent, zâmbind.

- Asta-i războiul, Mihai.

Ba să mă ertați, d-le Major. De ce să mori de un glonț orb?

El înnălță din umeri merse mai departe, coborându-se pe o cărare adăpostită. Aci se opri, scoase din buzunarul tunicei o tabachere și aprinse încet o țigare.

- Toate gloanțele sunt oarbe, Mihai.

- Dați-mi voe, d-le Major: sunt oarbe, fiindcă rar te ia la ochi inamicul; dar cand mergi în contra lui, și cazi de un asemenea glonț, te-ai dus să-1 cauți și mori cu spor; pe câtă vreme așa, mori, par'că te-ai fi împușcat singur, din greșeală.

Majorul iar dete din umeri și mai făcu câțiva pași; apoi iar se opri.

- Crede-mă Comăneștene, asta-i războiul. De la început până la sfârșit, ți-ai pus viața hipotecă, și orice glonț, orb sau neorb, ți-o scoate în vânzare. Puțin fatalizm nu strică... Și nu numai'fatalizmul te povățuește să fii așa, ci și datoria de bun soldat. Ai venit să te bați? sau să te strecori printre gloanțe?...

- La drept vorbind, d-le Major, am venit fiindcă m'ați chemat... și cred că așà, sunt cei mai mulți. M'oi bate și eu, când o sosi momentul, dar vă mărturisesc că nu am nici o ură personală contra nimănui... Patriotismul meu se deșteaptă câte-odată sub formă de dor de trecut. Mi-e dor de strămoșii noștri, de Vlad Tepeș, de Ștefan cel Mare, de paloșe și de flàmure...

- Asta-i literatură, Comăneștene.

- Ba, zău nu. Așa simt eu. Aceia se băteau fiindcă, urau pe dușmanii lor; se băteau ca să 'și apere viața și averea. Da noi ce avem cu Turcii? sau Turcii cu noi? Dacă e vorba pe ură și iubire, în altă parte m'ași întoarce.

Ia asculta-mă Comănăștene. Eu îți vorbesc ca soldat. Astăzi mai mult ca ori când, valoarea oamenilor, a ofițerilor și a soldaților, hotărăște de soarta războaelor. Fiindcă, cine pune în linie de bătae 100000 de oameni, e sigur că va găsi în față cel puțin tot atâți inamici, înarmați tot așa de bine, cu aceleași sisteme, cu aceleași secrete. Prin urmare unde fiecare unitate este superioară (și mai cu seamă superioară prin forța morală) unității din față, acolo o victoria. Ceea ce'mi spui d-ta despre strămoși, sunt visuri de oameni! fără voință. Toți visătorii se întorc spre trecut, din lipsă de energie. Și eu citesc bătălia de la Rovine, dar în loc să pun mâna pe condei, îmi vine să pun mâna pe sabie. Ștefan cel mare? Are să se nască!...Ochii înnainte,în viitor! pieptul deschis la gloanțe!...Am să cad, dacă mi-o fi scris să cad; dacă nu, am să ajung unde vreau să ajung! Și de voiu cădea eu, au să ajungă alții.

Și, punând mâna pe umărul Locotenentului, urmă înflăcărat:

- Nu știi ce bine îmi pare că am intrat în războiu!... Mi se risipea viața în moliciune, între fuste și cărți de joc, într'un colț de provincie sau în altul. Uite, simțeam în mine putere cât în doi oameni, și nu mă pricepeam cum să o întrebuințez. Cât eram mai tânăr, făceam pe fiecare lună câte o trăsnae.....Ce spui dumneata!.....Războiu1 este sfânt. Cine n'are pentru ce se bate, trebue să-și găsească cauze. Numai popoarele puternice se bat, și numai acelor ce știu să se bată este viitorul... Tot umanitarismul modern e histerie curată.

Tocmai atunci eși de după un cot de mal, un caporal, care rămase smirna înnaintea lor.

Să trăiți, dom' Major!

- Ce este băete ?

Au sosit de la Giurgiu niște lotci.

Să poftească.

Caporalul făcu stânga'n pre, și dispăru. Majorul urmă mai departe:

- Știi nemțește?...

Puțin.

Vream sa'ți spun că dacă e vorba pe teorii umanitare, singura sectă de idealiști pentru care am respect, este aceea a nihiliștilor și a anarhiștilor. Sunt nebuni cât poftești, și ași fi gata să-i împușc pe toti când mi-ar cădea în mână, însă nu din ură personală, ci din reacțiune, spre a opune o forță unei alte forțe. Dar mă închin lor. Aceia se ridică împotriva unei tiranii absolute sau împotriva tiraniei și mai mișelești a majorităților electorale; se ridică împotriva inerției morale a claselor stăpânitoare. Ei aduc cu dânșii voința, care este secretul ori cărei conștiințe individuale, a libertății lăuntrice, cea mai rară, cea mai grea de dobândit din toate libertățile...

- Aceea de a ucide fără remușcare...

Majorul se opri un moment și se uită lung la Locotenent.

- Bine... te știam, Comănăștene, om cult și cu mintea deschisă...

- Cred că așa și sunt, sau cel puțin doresc să fiu.

- Atunci cum de nu înțelegi că eu nu fac apologia nihilismului și a anarhismului, ci a voinței admirabile ce se găsește în acești oameni. Trebue să înțelegi că dacă ei ucid fără remușcare, cum zici dumneata, au siguranța absolută că vor fi uciși și martirizați; că nu ucid ca sa fure; că sunt idealiști, că spiritul care neagă este o necesitate logică, într'o lume stricată până la măduvă, cum este o necesitate logică cuțitul într'o cangrenă, Ce au fost toate revoluțiile dacă nu spirit negativ?

Eu sunt conservator și nu aprob revoluțiile.

- Asta e o formulă goală. Le aprobi sau nu le aprobi, ele se fac. Rousseau a încercat o revoluție pacinică, destructivă și constructivă. S'a aruncat în mijlocul societăței franceze din veacul trecut, ca într'o odae în care se sinucide cu cărbuni un disperat; a spart ferestre, a dărâmat uși, a distrus cât a putut. Când a vrut să construiască, cu Contractul social, n'a făcut nimic. Dar privilegiile, prejudecățile, furturile, cruzimea lumei franceze din veacul al XVIII-lea au fost pentru totdeauna distruse. Voința este ce este, Comănăștene, crede-mă.

- Mă ertați, d-le Major, zise un Sublocotenent ce sta de câteva minute la oparte, ași avea un cuvânt să vă spun.

- Crede-mă Comăneștene, voința este totul. Nu te teme de gloanțe și de moarte, nu urî răsboaele că prin ele și numai prin ele trăesc popoarele..........Ce dorești, domnule?

- Au sosit niște lotci de la Giurgiu. Caporalul care a venit să vă ia ordinele, cred că n'a înțeles bine lucrurile: sunt niște bărci...

- Si ce ordin am dat?

- Ca să poftească....

Majorul începu să râză.

- Foarte bine: să poftească sănătoase. Să le ridice pe albia Vâjiitorii, Iordănescule, și pentru la noapte să fiți gata.

Am înțeles, domnule Major.

- Du-te și dumneata, Comănăștene, de mănâncă și te odihnește, iar pe la amurg să te afli aici, că astă seară ne botezăm.

VII

Comăneșteanu, mergând acasă să se odihnească, se gândea la Milescu. Ce se făcuse ? Vrea să plece cu el din București, în furia entusiasmului; vrea să vină a doua zi; trebuia să vină la 17; și nu venise nici până acum.

Același om, Milescu. Cât îl ținea cineva de aproape, făcea din el ce vrea; cum îl scăpa din mână, nu mai era de nici un temei.

Pe când tocmai trecea podețul de pe iaz, gândindu-se astfel, zări printre plopi două birji în curte, pline de cufere, iar în pridvor pe Milescu în uniformă, cu chipiul în mână, strigând la Paraipan și la birjari:

Mii de universuri și de tunete!... Ia cufărul de ureche, d-le Ioane. Nu așa!... nom d'une pipe!.

Cum văzu pe Comăneșteanu, începu să-i facă semn cu amândouă mâinile, uitând de cufere.

- Fetelor!.. Elencuțo, Annicuțo, vine Comăneșteanu!

Elena și Annicuța eșiră și ele în pridvor, îmbrăcate de drum, cum se aflau.

Comăneșteanu descălică încet, prins par'că de un

sentiment curios de neliniște. Se desprinse a trăi singur, acolo, în casa Annicuței, gândindu-se la dânsa. Acum, când o vedea în realitate, i se părea că icoana ideală fuge...

Milescu puse nota lui zgomotoasă în totul, îmbrățișând pe Mihai, bufnind pe nări, pocnind din palme,- așa că reîntâlnirea tinerilor femei cu noul amic, cunoscut de prea putin timp si totuși intratat așa de repede în intimitatea vieții lor, se petrecu fără prea multă jenă.

Acoperită pe ochii cu un vă1 des, Annicuța venise încet în urma soră-sei. Era palidă, râdea fără pricină, se mișcà în sus și în jos fără rost. Milescu o urmărea cu privirea peste tot, și din când în când se oprea din vorbă spre a-i zice:

- Ei Annicuțo?

- Ce este ?

- Nu-ți ridici voalul de pe ochi?

- Ba da.

Insă nu și-l ridica.

De fapt, Milescu, care observa pe cumnată-sa, era el însuși fără equilibru stabil.

Abia ajuns, ar fi voit să intre în luptă cu Turcii. Simțea ce impresie ciudată producea asupra lui Comăneșteanu, prin nehotărârea spiritului său, și ar fi voit par'că să răscumpere, cu prețul chiar al celor mai mari jertfe, greșeala de a fi venit așa de târziu la regiment.

Ce facem Mihai ? Turcii au bombardat Calafatal și Giurgiul; ba eri imi pare că au tras și asupra Olteniței...

- Am anzit.

- Ei, noi ?...

- O să le răspundem. Astă-seară trecem Dunărea.

- Bravo!... Fetelor, să deșchidă cuferele, și să-mi puneți la o parte lucrurile mele.

Elena rămase încremenită.

- Trecem deja Dunărea ?... întrebă ea, cu un accent de nespusă tristețe.

Annicuța, care, își scosese pălăria din cap și asculta cu luare aminte, se făcue și mai palidă de cum era. Comăneșteanu se simtì, ca și în București, cu soră-sa, mișcat de același simțimânt de milă și de descurajare, față cu îndoioșarea femeească. Femeile la războiu sunt o pacoste, gândi încercând să frângă cu voința lui bărbătească valul de emoțiune ce i se revărsa peste suflet.

- Trecem: cine? zise el, ironic.

Elena se uită la el, blând.

- Așa este, noi nu putem trece răspunse dânsa, gânditoare. Ce e de făcut?...

Era atâta umilință în aceste cuvinte, încât Mihai se simți vinovat cu ironia lui, față de sinceritatea tristă a Elenei. De aceea, neștiind cum să dreagă lucrurile, se apropie de dânsa binișor și îi spuse că treceau Dunărea numai în recunoaștere ca să mai sperie pe Turci; că în Rusciuc, comandantul Achmed-Kaiserli-pașa, era prea îndrăzneț și avea nevoe de dovezi hotărâtoare, că nici nouă nu ne lipsește îndrăzneala, 1a trebuință.

Numele lui Achmed-Kaiserli-pașa resună în auzul Elencuței ca o descărcătură de tun. Annicuța se apropriase și dânsa, și asculta cu luare aminte.

- Va se zică cum trecem ? pardon: cum treceți?..; întrebă Elena.

- Trecem la noapte, cu bărcile.

- Și după aceea va întoarceți, zise Annicuța.

- Negreșit.

Comănășteanu se uită la fată. Ea privea liniștit înnaintea ochilor, ca și cum întrebarea ar fi fost o urmare firească a gândurilor. Elencuța zâmbi.

- Treceți cu toții, sau numai cine vrea ? urmă Annicuța.

- Trecem cu o mână de soldați

Fate se uită la el, clipind din gene. Se vedea bine că mai avea ceva de întrebat, dar că nu îndrăznea. Elencuța îi venì în ajutor:

- Treci și dumneata ?

- Da. Am un maior cu care m'aș duce și în iad, dacă ar fi Turci și pe acolo.

- Ba bine că nu, zise Annicuța, cu o ușoară intonație copilărească: toți ar trebui să fie în fundul iadului.

Mihai și Elencuța râseră cu plăcere de gluma fetei. Milescu care se întorsese din nou să se lupte cu cuferele și cu Paraipan, voia să știe și el de ce râd. Numai Anna rămânea serioasă.

Până la vremea mesei; se plimblară prin curte și prin grădină. Anna cunoștea toate colțurile, toți pomii. Mergea ușoară de la o brazdă la alta; intindea brațele spre crăngile înflorite ale merilor; punea vârful piciorului pe cărămizi ce abia eșeau din apă, făcând totul cu îndemânare.

Tinerețea, care se recunoaște pe sine întotdeauna, era la Anna par'că mai conștientă decât la alții, poate tocmai fiind-că era mai deplină. Toată persoana ei se desfăta într'o lumină de primăvară intensă. Din coloarea străvezie a pielei, din ochii limpezi, din gura veselă, viața se revărsa în valuri, ca un himn de mulțumire către atotputernica natură, ce o făcuse din plin. Toți cei din prejurul ei simțiau înrâurirea acestei firi bogate; unii o admirau, alții se fereau de dânsa, dar nici unul nu trecea fără să n'o vadă.

Comăneșteanu înțelesese de la început, cu prevestirea ce o dau de departe, în unii oameni sănătoși, întâmplările vieței lor viitoare, că Anna avea să prindă un loc în drumul lui. Acum, când o revedea din nou, par'că și mai bogată de tinerețe și mai hotărâtă în căutarea unei fericiri apropiate, era încredințat mai mult ca oricând că Anna intra în sufletul lui, pe nesimțite, dar sigur, cum intra un obiceiu bun, ce răspunde unei năzuințe a firii noastre. Căci acolo era secretul de care nu-și da el seama; el credea că nu mai trebue și nu-mai poate să iubească.

Și, de sigur se înșelà.

Fiind-că în singurătatea de la Stănești, atât de plină de lumea reală a lucrurilor Annei, se infiripase cu încetul un chip nereal, mângâiat de izvorul nesecat al iubirii, ce curge în toate sufletele omenești. Când Anna veni sa prinza, pe conturul său real, liniile figurii închipuite, portretele de abia mai semănau. Dar, ca și cum imagina adumbrită în singurătate ar fi mișcătoare și noinchegata, se potrivi încetul cu încetul pe fața limpede a Annei, până ce una și alta, deveniră una: Anna.

Iar fata simțea și se bucurà, și, cum zice poetul, chemà ca o fântână clară, către liniștea verdelu fund:

e splendon freddi e chiamano a i silenzi

del verde fondo.

La masă, Milescu ceru lui Mihai să-1 prezinte chiar în seara aceea maiorului Sonțu. Voia cu orice preț să treacă Dunărea.

- Crezi că o să primească?

- De ce nu?

- Cum am stat eu, domnule, până acum la București, ca un dobitoc!...

Ai avut și afaceri, zise nevastă-sa, ca să-1 îmbuneze.

- Afaceri, vacs!... Am stat pentru partida de écarté. Am avut, domnule, niște passe, de m'am speriat. Cum intram la rând, svântam șuetele. Toate ciurucurile s'au umplut de bani. Imi era milă de bancheri și vream să plec. Da'crezi că mă lăsau băeții ?...

Comăneșteanu rămase uimit, și nu se putu opri de a nu-i zice:

- Bine, Milescule, pentru asta ai întârziat până acum ?

Elena și Annicuța se uitau în jos.

- Ce să fac, mon cher ?... S'au pus toți pe spinarea mea, au umblat pe la minister să-mi prelungească cougediul... O comedie întreagă.

Apoi atinse pe nevastă-sa paste mână.

- Făr'de Elencuța nici acum nu veneam... Sant păcătos: nu pot spune omului verde in ochi: nu.

După aceea se sculă, cam stângaciu, și prinse a fluerà, plimbându-se de colo până colo.

- Annicuțo, cum e motivul din sonata noastră?

Care sonată ?

- Sonata noastră, de.

- Asta-i frumos! Pentru tine, toate sunt sonatele noastre.

- Sonată variată. Una singură e. Am găsit, am găsit.

Și trecu la piano, îl deșchise, sfâșiind căptușala cu care era acoperit, și prinse câte-va acorduri.

In lumina crepusculară a zilei ce murea, se ridică de pe clapele candide ale pianului o armonie îndurerată, ce umplea casa de vibrații, creștea, creștea par'că se indoaie zidurile. In acordurile sfâșietoare ale unui marș funebru, vocea lui Milescu aruncă tema despre care intreba pa Annicuța, câteva note simple, cântate cu glas limpede de tenor ce pareau ca niște petale de flori pe un mormânt.

Efectul fu imediat.

Cei trei, rămași la masă, plecară ochii în pământ.

Muzica se opri. Milescu nu se mai auzea.

Ce curios om! gândi Comăneșteanu, când fu din nou stăpân desăvârșit pe sine.

Elencuței îi daseră lacrimile. Iși duse încet batista la ochi și rămase cu capul plecat pe mână.

- Du-te la el, zise ea Annicuței.

>Apoi, adresândâ-se lui Comăneșteanu:

- E uenorocit... Simte că a greșit, întârziind prea mult. Nu-e vre-o vină mare. Dar dumneavoastră, bărbații, sunteți așa de neînțeleși în unele feluri de a suferi, în cât nouă ne trebue o practică specială pentru a vă pricepe. Amorul-propriu la dumneavoastră e fără margini...

Incercà să zâmbească și nu izbutea.

- E atât de bun!... Aș fi voit să te rog... Mă tem să nu fac vre-o copilărie. Sunt două săptămâni de când e așa cum îl vezi, nemulțumit de el, dar fără putere de a lua o hotărâre. Imi mușcam degetele că nu 1-am lăsat să plece eu dumneata... Voiam să te rog să nu-l pierzi din vedere astă-seară, dacă treceți Dunărea. Nu de alta, dar înnoată bine, și cum sunt sigură că va căuta să-și îndrepteze greșeala cn cine știe ce... nebunie oroică de-a dumneavoastră, te rog să uu l lași singur...

Ea tăcu. Comăneșteanu se uità la dânsa, 0 ușoară roșață i se urcà în obraz. Se jucà pe fața de masa cu vârful unghiei.

- Oare de ce nu vine? Nicule!

Din camera de alături vocea lui Milescu răspunse:

- Cu-cu.

Par'că toată, invocația funebră a lui Beethoven se petrecuse cu un veac înnainte. Milescu fluera ca mierloii, cotcodacea ca găinile, țipa, urla în toate felurile.

Elena se insenină.

- Copil! zise ea râzând.

- Artist! zise Comăneșteanu.

Elencuța, care vrea să se scoale, se opri.

- Adevărat, zise ea, încet. Pe ce pune mâna, ese frumos. L-ai auzit la piano. Să-l auzi cântând din chitară, din flaut, din armonică!....

- Da'nu-1 știu eu!

Ea se sculă.

- Ce faci acolo, Nicule ?

- Mă'mbrac de bătălie, dragă. Comăneștene, ești gata? Am zis să pue caii.

- Sunt gata.

- Unde e Annicuța ? întrebă Elena.

- Visează la stele. Ia vino, dragă, de m'ajută, că nu găsesc nici cravată, nici chipiu, nimic. Boul de Dumitrache! 0 să-1 mătur curând-curând. In valiza mea par'că au dat Turcii!...

Nevastă-sa râdea pe îndesatele, făcnd semne din ochi lui Mihai. Milescu mormăia singur:

- Bre!... zavera să fi trecut pe-aici și tot nu era învălmășeala asta. N'auzi, Elencuțo!-

- Ce vrei, frate?

- Vacs!... Vreau să răspunzi la apelul nominal când îți poruncesc. Mă!...și femeile astea!... Nu te însura, Comăneștene...

Elencuța se duse repede la dânsul.

Mihai își aprinse o țigară și eși în balcon.

Anna se primbla liniștită prin fața caselor, cu un șal pe umeri. Cum îl văzu, veni și se rezemă cu brațele de parmaclâc.

- Cam întuneric astă-seară. Cum o să treceți Dunărea?...

Comăneșteanu se coborî lângă dânsa.

- Cred că dacă nu ar fi întuneric, n'am trece.

Ea tăcu. Cea din urmă linie de lumini se lăsă pe pe după plopi, departe, ca într'un vis.

- Luna răsare târziu...

- In curând o s'avem lună nouă.

Anna se uita la el, luminată de fanalul ce era aprins în balcon. Avea un aer preocupat; ar fi voit par'că să'ntrebe ceva, și nu știa cum să'nceapă. Făcu câțiva pasi, urmată de Mihai.

- Am avut plăcerea să cunoaștem pe sora du-mitale... prin d-na Cantă...

Comăneșteanu se opri locului.

Dânsa se întoarse spre dânsul, zâmbind, pe cât se putea vedea.

De ce?... întrebă ea, curioasă.

De nimic.

Anna îl luă binișor de braț.

- Imi dai voe... Da, am avut placere s'o cunoaștem. O adevărată plăcere, fără banalitatea ce însoțește asemenea vorbe. Se chiama Sașa, da ?...

- Da.

- Până acum niciodată n'am dorit să fiu altcineva... De ce râzi?

- Eu?!

- Poți să râzi, însă e așa: pentru întâiași dată ași dori să fiu alta. Asì dori să fiu sora dumitale.

Comăneșteanu se înclină foarte ceremonios, deși nu-1 vedea nimeni. Brațul fetei tremura și el însuși se simțea mișcat.

Anna se opri.

- Mă rog... nu cum înțelegi dumneata, zise-ea.

- Eu nu înțeleg nimic rău...

- Vream să zic că aș vrea să fiu cum e sora dumitale... Știi că poate să vie să ne vadă,-cu d-na Cantă... Să ne dăm la o parte, că sosește trăsura.

Se deteră la o parte. Trăsura se oprì în fața scării, în lumină. Paraipan era pe capră, lângă vizitiu. Făcea zel.

- Uite ce prost e, zise Anna râzând.

- Reacționar..

-...dropicos, adaogă fata repede.

Apoi încet:

La revedere.

Comăneșteanu, fără să știe cum, îi luă mâna.

Ea părea că simte mișcarea ce se făcea prin întuneric, și cu îndemânare dete vârful degetelor să i le sărute.

- La revedere, zise ea, încet. O să vă întoarceți cu bine... Noi o să vă așteptăm...

Apoi, ca și cum s'ar fi temut să nu fi zis prea mult, adaose:

- Sunt sigură că Elencuța așteaptă pe Nicu...

VIII

Mai multe nopți de-a rândul lucrase soldații în albia Vâjiitorii, ca s'o adâncească, și să ajute astfel apele Dunării a se urca la deal, până la un cot. Plouase de curând și torentul aducea cu dânsul mâlitură. Ceea ce munceau noaptea, se astupa ziua. Goi până la brâu, plini de noroiu, oamenii trăgeau ca la prășilă, mai cântând, mai înjurând, dupe fire. Intr'un zăvoiu de clătină ardea focul de vreascuri, mititel și pipernicit, ca să nu se vadă după malul turcesc. Soldații se pârpăleau la flacără. Unul rezemat într'un cot, mormăia din fluer; altul, pe vine, răsucia o țigară; un al treilea își încălzia palmele. Un biet țigan, printre dânșii, se văita de un dinte.

- Scoate-l, măi Sticlete, că-ți crește altul.

- Păi l'aș scoate, nea Petreo, dar până să-ți iasă dintele, ți-a eșit și sufletul!...

O fi de lapte, măi.

Pune-i niște praf de pușcă, țigane, și dă-i foc zise caporalul, care-și răsucia țigara.

Țiganul sa uita cu jind la el:

- Haoleo, domnu'Căprar, ca tare aș mai trage și eu un fum.

- Daca ai tutun îți dau eu foița.

Doar să vând pe taica la drăgaică.

Glumele cădeau în piroteala nopții. Munca n'avea spor, oamenii îți sleiau puterile de geaba.

Comandantul batalionului inspectase lucrările și înțelesese că ideia adâncirii albiei era curată pierdere de vreme. De aceia, poruncise oamenilor să părăsească lucrul.

In seara de 28 Aprilie, luntrile lipovenești fură scoase până în gura Vâjiitorii. Un pâlc do vre-o 60 de soldați, aleși printre cei ce știau să înnoate, fu coborât în prundul gârlei, numai cu puștile și patrontașele.

Luntrile negre, cu fundul ascuțit și vârfurile întoarse în sus, erau greu de încărcat. La cea mai mică atingere se plecau pe o parte.

Ofițerii deteră ordine să le tragă jumătate pe uscat: cei ma greoi se urcară astfel: cei mai sprinteni le împinseră în apă și săriră în ele din fugă.

Totul se făcea în tăcere. Nimeni nu vorbia de cât cu grijă, prin șoapte.

La a treia barcă, o palmă solemnă răsună în liniștea nopții. Majorul se apropia de grupul de unde pleca zgomotul.

- Ce este? întrebă el, supărat.

- Să trăiți, domnu Maior, soldatul Ion Savu nu vrea să intre în luntre.

- Unde ești, măi băete?

- Să traiși, aici suntem.

De ce nu vrei să mergi?

Ba vrem, să trăiți, da'nu putem.

- De ce nu poți ?

Soldatul o dete prin singular:

- Imi vine amețeala, să trăiți, că taica a murit înnecat în Siret.

Milescu, care era cu Comăneșteanu la spatele majorului, zise încet lui Mihai:

- Grozav i-aș da două palme sergentului care l-a batut!...

Majorul se gândea.

Unde-i Sub-Locotenentul Iordănescu?

- Aici domnule Major.

- Aprinde felinarul.

Sub-Locotenentul se cam foia.

- Să nu ne vadă, d-le Major.

- Aprinde, domnule, și nu raspunde!... Ți-e frică să nu te mămânce Turcii ?...

Sub-Locotenentul aprinse felinarul, ținându-1 tot cam pe după dânsul. Majorul porunci din nou:

- Să vie patru oameni. Sergent, ia-l!>

Soldații puseră mâna pa Ion Savu și-l ridicară pe sus, aruncându-l în luntre ca pe un sac. Majorul zise încet către Comăneșteanu:

Altfel, ar trebui să-1 împușc.

Milescu încremenise. Toată simpatia ce simțea pentru Major, dispăru deodată. Se urcă în barcă moleșit ca o bleandă.

De îndată ce fu lângă Comăneșteanu, se plecă spre el și îi zise la ureche:

Mon cher, votre commandant me dégoùte.

Comăneșteanu îl atinse pe umăr:

- Allons, allons...

Mi-ai spus că e bun, că e ertător... Asta îți este bunătatea ?

- Nu putem vorbi acum, dar fii încredintat că așa trebnia să facă. Războiul nu se poartă cu milă și cu dulcegării sentimentale. Inchipuește-ți că din cei 60 soldați, la 30 le-ar fi venit amețeală...

Milescu date din cap:

- Ești terre à terre astă seară.

Comăneșteanu zâmbi și nu mai răspunse.

Luntrele înșirate una după alta, merseră o bucată bună, pe lângă malul românesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai multe brațe.

La un semn al Majorului, vâslașii repeziră luntrile în șivoiul apei. La început, lopețile făceau zgomot, plescăind de geaba, ca și cum ar fi fost mânuite de copii. Soldații, născuți și crescuți pe baltă se simțeau neîndemânateci.

- Ce dracu, mă, Bercule, zise unul încet, par-că trag în nisip...

- Ia-o domol, Stănică. Zi-i ici cu mine: una, două....

Un „sââât?” poruncitor se auzi de la luntrea din cap, unde era Majorul, și nimeni nu mai suflă.

Soldații simțeau alieneală la inimă, parc'că n'ar fi mâncat de două zile. Tăcerea, întunericul nopții gâlgâitul șopotitor al ochiurilor neliniștea pe cei mai mulți. Apa curgea pe nesimțite. Ici și colo străluciri neințelese se resfrângeau în rotocoalele untdelemnii ale Dunării. Sclipiri depărtate de stele se încrețiau pe unda mișcătoare.

Tăcerea devenea absolută; dar cu cât ea creștea mai mult, cu atât lumea părea că fuge mai departe de cei din luntre. Un caporal întrebă încet pe Comăneșteanu:

Să fie oare zece, domnu'Locotenent ?

Un zgomot surd, venind ca din funduri de pământ, începea să învălue tăcerea nopții. Se auzi glasul Majorului:

- Să se schimbe oamenii de la lopeți: unul câte unul.

Ordinul trecu din luntre în luntre.

Să se schimbe oameni de la lopeți.

După, câte-va minute, acelaș glas poruncea:

- Mână!

Brațele odihnite dau putere nouă bărcilor. Zgomotul surd creștea: ajunseseră în mijlocul Dunării, unde apa venea furioasă, clocotind și rostogolindu-se. Nimeni nu se mișca.

Milescu se îmbunase. Cerul, limpede, îl furase de pe pământ. Alunecase în fundul bărcii, între doi soldați, urmărind cu ochii și însemnând în gând constelațiile.

Comăneșteanu se simți doodată atins pe genunchiu:

- Uite, Mihai, ce frumos răsare Antares din ape...

Soldații ridicară capul. In adevăr o minunată stea roșie scapărà din lumine.

S'a aprins de tot, bat'o vina ei! zise unul din oameni.

Toți ceilalți se uitară spre cer, înfiorați ca de spaimă. Un chiot lung rasună în văzduh. Ce putea fi?

- O baghiță, zise un soldat.

Clocotul apel scădea pe nesimțite. Tăcerea nețărmurită îi luă locul. Se apropiau de malul cel-lalt, și fie-care om simțea că pământul nu mai e departe. Fără ordin, vâslașii trăgeau mai încet din lopeți.

Luntrea Majorului se oprise. A doua veni lângă cea d'intâi, a treia lângă cea de a doua, și astfel toate, la linie, înnaintau cu băgare de seamă.

Deodată una din bărci se izbi de ceva tare, iar oamenii fură zguduiți cu putere. Se auzi un lătrat de câine.

- Am ajuns la mal, zise Majorul.

Se sculaseră toți în picioare.

- Să se coboare unul în apă, binișor.

Ordinul nu fu executat destul de repede. Un moment de nedomirire păru că stăpânește pe toți, în fine, cine-va sări.

- Suntem aproape pe uscat, domnule Major, zise o voce prin întuneric, văd un foc la deal...

- Cine-i ăla ?...

- Milescu, răspunse Comăneșteanu Majorului.

- Să se coboare oamenii binișor, și după mine!..

Se auzira câte-va pliscăituri de apă cum săreau unii soldati.

Iordănescule!

Mai multe glasuri repetară încet: „d-1 Sub-locotenent Iordănescu. Ofițerul veni spre Major.

- Dă-mi felinarul. Dumneata să rămâi cu luntrile. Văslașii să nn se miște de la lopeți,

- Am înțeles.

Majorul aprinse felinarul, care fusese acoperit, cu neîndemânare, pe toate laturile, cu postav negru.

Cele din urmă ramificații ale munților Dobrogei, la Dunăre, se urcau pe nesimțite, așa că focul pe care-l vedeau acum la deal, păruse soldaților români o stea.

Oamenii mergeau in tăcere, cu băgare de seamă. Lumina focului, care împrăștia, departe, o roșeață de jeratic; streașina unui bordeiu ce se vedea în apropiere; văile și dealurile ; fantasmagorica licărire a fanalului,-făceau pe soldați să se creadă pe lumea cea-laltă. La unii li se părea că visează; la alții le venea să chiue. Toți strângeau pușca cu nădejde.

La o depărtare de vre-o sută de pași, câinele care lătrase, se repezi furios spre oameni. O descărcătură de pușcă hui pe văi, iar câinele, străbătut de un glonț, sări în sus și căzu jos mort. La moment o altă descărcătură răspunse de la Turcii.

Atunci, fără ordin, fără regulă, soldații se aruncară asupra bordeiului. In față, erau două gherete de scânduri: amândouă fură făcute fărâme, iar sentinela uoisă, călcată în picioare. Intr'o clipă, focul fu aninat de streșinile colibei. Rogozul se aprinse, pârâind.

La lumina flăcărilor, un strigăt asurzitor se înnălță pe malul ticnit al bătrânului fluviu. Par'că o trebuință sufletească de a zbierà coprinsese pe toți oamenii aceia, ce tăcuseră atâta timp.

Insă, ușa bordeiului nu se deschidea. Un sergent îi dete o lovitură cu patul puștii, iar ușa sări din țâțâni. Dar pe loc, el fu trântit la pământ, și în același timp, trei oameni, ca trei tigri, țâșniră din groapa bordeiului, trăgând focuri într'aiuri si fugind. Doi fură uciși în mers, iar unul, prins viu, fu ridicat pe sus și dus către acoperișul ce ardea, spre a fi aruncat în flăcări.

Totul se petrecuse cu o repeziciune extraordinară.

Majorul puse mâna în pieptul unuia din soldații ce voiau să arunce pe turc în foc:

- Innapoi!...

In fuga impresiilor băgă de seamă că era tocmai cel au amețeala de pe mal.

- Înnapoi!... strigă Majorul din nou, și la bărci!., Locotenent Comăneșteanu! să se formeze coloana de marș!...

Turcul fu legat cobză și luat la vale.

- Să n'aud vorbă! repetá Majorul. Locotenent Milescu! treci; în capul coloanei. Comăneștene sunt toți oamenii ?

- Cred că da, domnule Major.

- Marș!...

Soldații se aezară la rând, și coloana porni în urma felinarului. Supunerea și disciplina îi luà din nou în stăpânire: trecuse momentul de nebunie furioasă cu care se aruncaseră asupra sentinelei turcești.

Tocmai când intrară din nou în bărci și porniră înnapoi, Milescu păru a-și reveni în fire. Cât ținuse învălmășeala, el par'că visase sau murise. Nu-și da seama de nimic, nici ce făcuse, nici ce gândise. Câte o pată de imagine îi răsărea în minte, ca dintr'un trecut depărtat: focul, reflectat de apele Dunării, sau capul stâlcit al turcului din gheretă. Asta era războiul ?

IX

A doua zi, și zilele următoare, Milescu continua a fi ca și mai înnainte, vesel, zgomotos,dar par ca nu destul de natural, pentru cine-1 cunoștea bine. Elena îl urmărea cu privirea peste tot. Il rodea ceva. Să fi fost parerea de rău de a fi parasit deprinderite lui din București? sau nepotrivirea celor ce gândeea el despre viața în campanie, cu ceea-ce era ea în realitate ? Poate din toate sa fi fost câte ce-va.

Nevastă-sa își aducea aminte că Milescu revenea do la toate concentrarile cu aceiași neliniște sufletească. Par'ca activitatea oamenilor cu voința și hotărâre deșteptà o parere de rău ironica în natura lui nehotarâta; par'ca disciplina grosolana a armatei, cu supunerea ei oarba, cu diferențiarea indivizilor după gradele de la tunica, îl umplea de milă pentru cei de rând. Ori-care ar fi fost pricina. Milescu, în asemenea împrejurări, se întindea în odaia lui de lucru și trăgea din armon'ea până s'o rupa; umplea văzduhul de fum și cuturătoarele, de capete de țigari; se plimba dintr un colț într'altul, fluerând. De sigur, lumea atunci, i se părea alcătuită rău.

Dar zilele treceau înnainte; evenimentele se alungau unele pe altele, grave sau glumețe, dupa îmbinarea cauzelor. Comaneșteanu iubea pe Annicuța, așteptând venirea Nataliei ca un aiurit; Rușii se apropiau de Dunăre pe toate liniile; Majorul Șonțu plăcea la toți, chiar și lui Milescu; Paraipan era mai reacționar ca oricând. Numai natura plutea nepăsatoare pe deasupra tutulor, legând trecutul de viitor, nimicul de nimic, printr'un singur punct al conșiințelor omenești, acela pe care cu toate astea oamenii pun așa de puțin preț și pe care numai cei ce iubesc îl înțeleg: momentul actual.

Luna lunii de Mai se urca în limpeziciunea nopții, ca un vis frumos în somnul unui suflet tânăr; plopii dormeau pe iaz; apa curgea la vale, desfătându-se în luminișul ce-i mângâia fața.

Comăneșteanu și Annicuța se plimbau prin curte, prinși de braț. Ei tăceau. Ochii lor se ridicau spre lună, involuntar, atrași de taina discului ceresc. Fie-care simțea în sine atâtea porniri frumoase către cel-lalt, și cu toate astea nu îndrăznea să le spună, jenat par'că de mărturia luminii.

- Ce curioasă e luna! zise Comaăneșteanu. Mă fermecă și mă hipnotizează. Aș avea par'ca atâtea lucruri să-ți spun, și nu indraznesc....

Nu-i așa? adăogă Anna, repede, ca și cum vorbele lui ar fi răspuns, întocmai, gândurilor ei.

- Și cu toate astea, trebue să-ți spun. Trebue să-i spun că viața îmi pare din nou atrăgătoare; că mă simt înviorat; că fac totul din plin. Dumneata ești cu mult mai tânără de cât mine, și poate nu înțelegi toată frumusețea ce mi-a revărsat-o în suflat iubirea mea de astă-zi, fără umbră de părere de rău sau de tristețe...

De ce tristețe?.. Intrebă, Anna, nedormită.

El zâmbi uitându-se la dânsa și strângându-i mâna la piept.

Cum să-ți explic?... Numai cine iubește drept și cinstit simte deplinătatea unei asemenea bucurii.

Anna se plecă, sub obrazul lui și, jumătate glumind, jumătate serioasă, îl întrebă:

Dar se poate iubi și nedrept? și necinstit ?

Nu se poate. Cine iubește așa, nu iubește.

Atunci?

Zicând acest „atunci”, ochii ei străluceau de viață și hotărâre, gata par'că, să scapere scântei de ură. Comăneșteanu se opri în fața ei, îi ridică părul de pe frunte și o privi lung.

- Ce minunată ești!... Ai un potret care să-ți semene?

- Da,

- Poți să mi-l dai?

- Da, însă la ce-o să-ți servească portretul? N'o să mă ai pe mine în totdoauna.

El o privi din nou în rotunjimea senină a chipului, și nu răspunse. Era într'insa, ca in toate femeile sănătoase, ajunse la deplină dezvoltare sufletească și trupească, o instinctivă pornire în potriva a tot ce e nesigur, a tot ce e vag și fuge. Pentru ce umbra unui portret ?

In privirea lui, și în privirea ei, se incrucișau două dorinți: a lui, trecând peste capul fetei și pierzându-se în lumea nematerială; a ei oprindu-se in el.

Anna îi luă mâinile și i le strânse cu putere.

O să mă ai în totdauna, în totdeauna!...

Apoi. dusă ca de o forță căreia nu-i putea sta împotrivă. se aruncă la pieptul lui tremurând:

Nu-i așa ?..

Din cerdac, glasul lui Milescu bătea toba ca la mezat:

Bârrr ram, barrr ram... Areciu odata! areciu de doua! și de... trei!

Anna se departa de Mihai, cu o repeziciune de fulger și fu numai de cât stăpână de sine:

Iaca și 1'ăcala.

Milescu se puse sa alerge prin curte, strigând : La o parte, domnilor, ca trece trenul.

>Apoi, se duce busna la Anna și Mihai, îi luă pe amândoi de câte o mâna și dete cu ei o fuga până la podeț. Elena și Majorul veneau în urmă.

Ajuns la pod, Milescu so opri deodată. Apa curgea în bătaia lunii, plină de luciri misterioase.

Pii!....ce frumos e!... Annicuțo, cheamă pe Elencuța și pe Major.

Se a e ara toti cinci prijiniți de re/ematoarea podețului. Mile cu tacea.

Ce miros de racoare și de primavara! zise Elencuța. Nu mi-ai spus nimic, Nicule, de impresiile tale de pe Dunăre.

Ce să-ți spui dragă?...

Elencuța se uită la el. Părea plecat.

- Nicule, adio.

Salutare, Nicule, zise Anna, râzând.

El se uita la ele și zâmbea. Glumele nu se prindeau. Puterea farmecului naturii îi înrăurea pe toți.

Ce mare artist ar fi cel ce ar putea să facă un asemenea tablou! zise Majorul.

Anna se uită la soră-sa, sperând să întâlnească o privire ironică. Elencuța însă, părea cufundată într'o dulce melancolie, fără să vadă și fără să audă.

Milescu vorbea singur, probabil zicea vre-un vers.

Elena veni lângă el :

- Zi tare Nicule.

El se uită la dânsa :

- Ce să zic?

- Ce spuneai adineaori?.. Știu că nu vei fi vorbind singur.

El își trecu brațul sub brațul ei și îi rosti încet : Un castel pe malul mării...

Anicuța asculta.

Tare, tare, zise ea.

Milescu zise ceva mai tare:

Un castel pe malul mării
Preajma codrilor o ține,
Domn pe legile uitării
Amintirilor din sine.
Sta Domnița de-o vecie
In castelul din pădure,
Așteptând mereu să vie
Făt-Frumosul ei s o fure.
Vin, coboară din poveste
Făt-Frumos, pe-un corn de luna;
Fii ce ești. și ce nu este:
Trup iubirii de nebună.
Trec castelului prin față,
Plutitori pe drum de spume,
Doi lunateci prinși în brațe,
Doi nebuni ce fug de lume.
El vâslește, ea de frică
Stă la pieptul lui, tăcută:
Când lopețile ridică,
El se pleacă și-o săruta.
Doamna din balcon îi vede....
Ea se'ndoae... cade par’că...
Și adio!... Doamna crede
Că e dânsa cea din barcă

Annicuța sari: Cum ? cum ? Ia mai zi odată.

Milescu suflă în ochelari, cum făcea in totdeauna la vremuri grele, și zise din nou poezia

Chipul Majorului se luminase de tot. Pe fruntea lui înnaltă se juca lumina, dându-i sclipiri de fildeș.

- Ce minunate sunt unele vorbe din graiul omenesc!... zise el, domol, lui Comăneșteanu.

- Mă tem că sunt numai vorbe, răspunse Annicuța.

- Nu știu. Ar trebui s'o mai aud odată sau s'o citesc. Dar chiar așa dacă ar fi, vorbele astea sunt atât de evocative, în cât eu văd castelul, văd pe domnița nebună, văd pe înnamorți... „Preajma codrilor o ține”... Minunat!

- Da, da, însă pe urmă?... Cum vine pe urmă, Nicule?

El repetă încet:

Domn pe legile uitării
Amintirilor din sine...

- Poftim!... Ce'nsemnează asta?... domn pe legile uitării amintirilor din sine... Dar la sfârșit: cade par'că, și adio, salutare domnițo, că-i trebue omului rimă la barcă.

Majorul se incălzea.

- Domn pe legile uităii amintirilor din sine... e foarte frumos; numai trebue înțeles. Poate că rima de la barcă cu par'că să fie cam îndrăzneață, de-și e perfectă. In schimb însă co adevărat trec ei în barcă, unul în brațele altuia... „Când lopețile ridică...” Cum zice?

Milescu repetă strofa. Comăneșteanu se pleca la urchea Majorului.

Vrea numai să-1 supere.

Annicuța urmă;

Dar junele Făt-Frumos, ce-i cu el? S'a coborât călare pe-un corn de luna... ca să fie ce nu este... Nicule, nu-ți e bine?

Milescu zâmbea, fără putere de a răspunde. Știa că Annicuța glumește, dar totuși îi venea cam peste mână s'o audă bătându-și joc de sufletul lui. Elencuța suferea de-a binele. Ea vibra la tot ce era vers sau muzică, fără să înțeleagă adesea toate cotiturile. Cu un obraz necăjit, se uita la soră-sa, ca la un dușman

Va se zică nu vă place, încheiă Milescu.

Mie îmi place foarte mult, zise Majorul.

- Imi pare rău Voiam să vi-1 și cânt...

Te rog Nicule. Haidem la piano, adăoga nevastă-sa.

Dacă nu place la toți, nu.

Milescu se uita la Anna și la Comăneșteanu, ca un copil fricos, la părinți. Mihai se dusă la el, îl luă de braț și-l îndruma spre casă.

Să'mi spui încă o dată poezia.

Anna se ținea după dânșii:

Vai de noi!.. Incă o dată... zise ea cu un aer comic.

Milescu se opri, iși pierduse răbdarea.

Asa faci urâto? Lasă că-mi mai cazi dumneata în mână.. curând curând. Ca mâine vii a mi ceri consimțimântul; și nu ți-1 dau.

Annicuța sarea și cânta.

- Nu-mi-mai pasă: sunt majoră.

- Da, de majoră!... Ai să fii minoră toată viața ta... Si ce vorbesc eu de consimțimânt!... Par'că te vrea cine-va?... Comăneșteanu mi-a spus verde, în ochi, că nu te ia... Alții idem...

- Eu n'am spus nimic, zise Comăneșteanu.

Annicuța bătu din palme.

- Și chiar așa dacă ar fi, dumneata nu poți se te însori.

- De ce? Intrebă Mihai, râzând.

- Fiind-că mai ești însurat odată. Nai o casă de copii la Paris?...

Comăneșteanu izbucni într'un hohot de râs. Annicuța se oprise și se uita la el.

Majorul veni repede înnaintea lui Comănășteanu și-1 opri un moment pe loc:

- Iată o lecție de strategie.

Annicuța care, cu firea ei vioae și ironică, era gata să zâmbească de teoriile Majorului, rămase și ea nedumerită la înțelesul vorbelor lui. Par'că,în adevăr, toată siguranța cu care atăca dânsa pe Milescu nu mai avea nici un efect, de când se mărginea numai să se apere; iar Milescu, care fusese așa de slab în apărarea poeziei, devenea primejdios atacând. Constatarea acestui adevăr, în loc să îndemne pe Annicuța a deveni din nou agresivă, o făcu, printr'o instinctivă pornire a sufletului femeesc împotriva a tot ce e acțiune violentă, să dea înnapoi. Milescu, din potrivă, dete năvală înnainte:

Lasă, jupânițo, că ne răfuim noi... Ți-ai mai comandat rochii vătuite ?...

Elencuța râdea din toată inima. Annicuța so întoarse către sora-sa:

- Râzi! că tare e de spirit.

- Da ce crezi, Mihai ?... urmă Milescu: tot ce e pe dânsa e falș... Și nu-ți mai spui că e și șchioapă.

Annicuța venise în fața lui cu mâinele în șolduri, par'că ar fi vrut să se arate cât era de bine făcută, și da din cap.

- Nu crezi? zise Milescu lui, Mihai. Vino'ncoace, domnișoară.

Apoi, cu tocul de la cismă trase o linie lungă pe pământ:

- Te rog. Dacă nu e adevărat, umblă pe linia asta.

Annicuța, sigură de sine, se așeză în capul liniei. Cei-l-alți priveau.

- Să nu eși de pe linie!... strigă Milescu. Avanti!.

Fata făcu câți-va pași repezi. Cumnatu-său o opri

- Nu așa, puiule. Incetinel. Și ia-o de-a capo.

Annicuța veni din nou în capul liniei, și porni încet, parcă ar fi umblat pe frânghie. După patru pași, puse piciorul alături.

- Am înțeles

Apoi se întoarse țanțoș către Comăneșteanu:

Adevărat e, domnule, că-i șchioapă?

Annicuța, nervoasă, râdea, și revenea cu încăpăținare pe linie. Cu cât devenea mai nervoasă, cu atât umbla mai rău. Cei-l-alți râdeau. Milescu se uita la ea serios:

Are haz. Pare șchioapă de-a binele

Apoi se duse la dânsa și o luă de mană.

Acuma destul.

Fata se smunci din mâna lui și încercă din nou să umble pe linie. Dar acum era atât de aprinsă,încât nu putea face nici un pas drept.

Milescu o apuca de braț cu putere și o duse spre casă. Annicuța se lăsa in voea lui. Era gata sa plânga.

Sus, copii, la muzică! striga Milescu.

Fata înainte de a pune piciorul pe scară, se opri.

E adevarat ca sunt șchioapă? întreabă foarte serios.

Lui Milescu îi venea să se topească de râs, însă se stăpâni cât putu și îi zise:

- Ce copilăroasă ești tu, Annicuțo...

Atunci de ce n'am putut să merg pe linie?

Cine știe... Fiind-că se uitau toți la tine... Aprinde repede lumânările la piano că viu numai-decât.

Inseninat ast-fel, Milescu își primblă mâinile pe clape de câte va ori încheind gamele cu putere în acordurile lui finale.

Cei-l alți se așezara în scaune, mulțumiți de a regăsi căldura camerii, după răcoarea umedă a nopții.

Milescu începu o melodie ușoară, ce părea că vine din depărtările adânci ale notelor de jos și se urcă spre notele de sus ale violinei, cu o suavitate fermecătoare:

Un castel pe malul mării
Preajma codrilor o ține
Domn pe legile uitării
Amintirilor din sine:

Pe cuvântul „codrilor” sunau două note atât de curios, încât par'că fiori din singurătatea munților treceau prin aer. Vocea lui Milescu se mlădia pe acorduri. Vorbele se umpleau de înțelesuri.

Majorul își rezemase capul de jelț și plecase în vremuri bune; Comăneșteanu privea înnaintea ochilor; Elencuța sta dreaptă pe scaun, cu sufletul plutitor în adieri calde.

Când muzica ridică sus vorba „amintirilor”, glasul lui Milescu se pierdu, într'o notă aproape fără ființă.

El tăcu. Cei-l'alți veniră încet lângă piano, coborâți din unghiuri depărtate, neândrăznind par'că să vorbească.

Milescu se sculase în picioare și se uita și el fără soop,-când dete cu ochii de Annicuța.

Da, ce faci, dragă? o întreabă el mirat.

Fata își ridicase rochia atât cât să-și vadă vârful piciorului, și, cu capul plecat, cu coatele în aer, începea să umble pe o scândură. Pentru dânsa muzica par'că nici nu fusese. Ideea că putea în adevăr să fie șchioapă, o muncea.

Un râs general întâmpină pe biata fată, iar ea, rușinată căzu pe un scaun, ascunzându-și obrazul în mâini.

X

De când Annicuța spusese în treacăt, că Natalia Cantă era hotărâtă să vie la Stănești, cu Sașa, Comăneșteanu nu mai avea liniște. Iși aducea aminte de întrebarea ciudată ce i-o făcuse fata: „de ce?”, și nu putea să-i limpezească bine înțelesul: știa Annicuța ce-va? nu știa?

Pe de altă parte, viața lor împreună la Stănești se prelungea prea mult; intimitatea lui cu fata, sub ochii îngăduitori ai lui Milescu, începea să numai aibă noimă.

Hotărârile cele mai extravagante se urmau în spiritul lui: să ceară a trece într'un alt regiment, sau să se instaleze pe câmp, în corturi, ca cei l-alți ofițeri, ar fi trebuit să se destăinuiască Majorului; să spue drept fetei era lucru greu și delicat; să aștepte pe Natalia să-i vorbească ar fi fost natural. Dar sufletul nerăbdător se anină adesea de o întâmplare, care îl duce la dezlegare pe căi neașteptate.

Intr'o zi, intrând la Milescu, Comăneșteanu îl găsi făcând socoteli cu Paraipan. Voi să se retragă Milescu însă stărui să rămână.

- Am sfârșit Mihai; șezi.

Era cumpătat serios, cu o pornire către intimitate.

Vream să văd socotelile creștinului ăstuia... Cine știe de acum când mă mai pot ocupa de afaceri.

Glasul lui era tremurător, par'că alte gânduri se legau de cuvintele rostite. Comăneșteanu se simpți atras către el, și deodată îi vent să vorbească.

- Nicule, putem rămânea singuri un moment ?. Ași avea să-ți spun ceva...

- Cum nu, dragă.

Milescu își dete scaunul la o parte, gata să asculte.

Suntem prieteni vechi. Tu vezi că mă ia apa la vale...

Milescu se uita la el, zâmbind cu bunătate ; dar nu înțelegea.

- Șederea mea la voi nu se mai poate prelungi fără o explicare.

- Am priceput...

- Te rog. N'ai priceput nimic.

Comăneșteanu aprinse o țigară par'că mai mult ca să facă ceva, de cât ca să fumeze.

- Ai vrea să mă ai de cumnat ? zise el deodată.

Milescu nu putu răspunde nimic, ci numai se sculă și deschise brațele.

Strânge-ți cleștele, omule, și ascultă-mă.

Vino să te sărut... Nu se poate.

Se îmbrățișară prietenește, și după aceea Milescu căzu din nou în scaunul lui.

- Bravo!... Va se zică îmi ceri mâna Annicuței. Mă duc să chem pe Elencuța...

- Ba să stai unde te afli.

- Atunci, domnul meu, fii bun și te îmbracă în mare ținută... Da, mă, rog, ia să ne înțelegem ;fata te vrea ?

De! știu eu...

Milescu se uita pieziș la el :

- Nu-mi umbla cu mofturi! Ai furat inima fetei și acum faci pe ștrengarul.

Comăneșteanu îl privi trist :

- Nicule, fii serios. N'am furat nici-o inimă. Ba, dacă vorba n'ar fi prea romantică, aș zice că mie mi-au furat inima...

- Auzi dumneata!... Te-au călcat hoții.

Comăneșteanu se sculă supărat :

- Ești un om imposibil.

Milescu se duse după dânsul și-l îmbrățișa din nou.

- Am înțeles, știu și ți-o dau din toată inima, zise el mișcat. Nu te uita la glumele mele : ca să nu par prea sentimental, deviu prost. Șezi lângă mine... că de-acuma ești aici în casa ta: tu ești stăpânul și eu sunt musafirul.

- Domol, zise Comăneșteanu. Sunt oarecari greutăți...

Nu văd nici o greutate.

Cu toate astea sunt....O simpatie veche....

Ai copii la Paris?. Am innemerit fără se vreau?

Omule, lasă glumele! N'am copii nicaerea. Am iubit o femee...

Ii venea așa de greu să spue, încât lui Milescu i se făcu milă. Il 1uă de mână:

- Știu Mihai. Nu e nevoe să mergi mai departe.

- De unde știi?

Milescu făcu o mișcare, ca și cum ar fi zis: „astfel de lucruri se știu totdeauna” Comăneșteanu se uita la el aiurit.

- Ași fi vrut să te întreb, urmă el încet, de nu sunt dator să mărturisesc adevărul către d-ra Anna?

Milescu dete din cap serios :

- Asemenea mărturisiri sunt primejdioase, până ce nu te simți legat cu putere de o viață nouă. Anna e fire semeață... Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, dar poate să se și supere... știu eu?.. Sunt atâtea colțuri în sufletele omenești!...

Comăneșteanu se uită la el, fix.

- Da, mă rog, ești bine încredințat că nu mai iubești pe cealaltă? întrebă Milescu, rar.

Mihai plecă ochii în jos :

- Vezi, asta e greutatea cea mare, răspunse el cu anevoe.

- Atunci? Trebue s'alegi: ori una, ori alta.

Era oare-care asprime în vorbele lui Milescu. Fără voe, omul al cărui spirit se deschidea cu înlesnire tutulor pornirilor sufletești pe cât timp rămâneau abstracte, devenea strâmt și egoist de îndată ce intra in joc o rudă.

Comăneșteanu își ridică privirile către el, lung:

Eu căutam în tine pe vechiul prieten, Milescule, și dau de tutor. Știu că așa e bine să fie: ori la deal ori la vale. Dar dacă lucrurile s'ar petrece în realitate cum se petrec în cărți, viața ar fi un model de aforisme zilnic aplicate, în care, ici și colo câte o pasiune unică ar veni să întrerupă monotonia lor cinstită. Vezi bine însă că nu e așa.

- Ba eu cred că e așa....

-Lasă-mă să vorbesc....Și eu am sițit, ca tine,

greutatea de a fi judecător drept, când e vorba de înclinările unei persoane din familia ta, și am înțeles cât e de greu să fii larg în vederi. Egoismul ne orbește. Ni se pare că se resfrânge asupra noastră o parte din reaua opinie ce și-ar face-o lumea de ruda noastra.

- Așa și este.

- Ba nu este așa. Nu afirma au atâta încredere, că foarte puține lucruri se pot afirma în mod absolut. Dacă vrei să judeci trebue să aibi puterea de a te desface de nenumăratele prejudecăți ce-ți întunecă vederea.

- Vacs! zise Milescu, vrând să se scoale.

Comăneșteanu se uita la el atât de curios, încât Milescu se simți jenat de vulgaritatea vacsului său și se înroși:,

- Pardon...

- Eu căutam în tine un prieten căruia să-i deschid inima întreagă...

Milescu, ca în totdeauna, lupta cu propria lui slăbiciune :

Bine dragă:

Vream să spun că sunt neliniștit. M'am lăsat farmecului de a iubi pe cumnata ta, fără să știu de mai iubesc sau nu pe cea-l-altă.

Milescu se uită lung la el, ca la o raritate omenească, și sfârși prin a bate din palme, încremenit.

- Bine Mihai, e cu putință un asemenea lucru? Comăneșteanu înnălță din umeri.

- Și... știi că se poate să vie, zise Milescu.

Știu... Tocmai de aceea țineam să-ți vorbesc...

Nehotărâți, tăcură amândoi. Milescu răsuci o țigară, lung. Comăneșteanu aștepta.

- Curios! zise Milescu, gândindu-se. Suntem două firi diametral opuse...

Adică?

- Așa. Tu ai, probabil, o facultate grozav de dezvoltată, pe care eu n'o am de loc.

- Mai limpede?

- Tu poți iubi deodată două femei, pe când eu nu pot iubì nici-una.

Comăneșteanu zâmbea. Milescu, care bănuia înțelesul zâmbetulni, adaose încet:

- Elencuța e pentru mine o mână de suflet încrezător, fără de care n'ași putea trăì. Eu nu pot iubi, zise el sculându-se; cel puțin nu pot iubi cu răsvrătiri de astea sufletești.. Și, dacă-mi dai voe.

- Asta e curat povestea bețivului, căruia îi tremura mâna și vărsa vinul; astfel că, cu cât bea mai mult, cu atâta bea mai puțin...

După aceea, gândindu-se, adaose:

Și totuși, Mihai, nu a atât de nelogic ceea-ce îți spun.. Nu pot iubi în lume, adică în afară, tocmai pentru ca acolo nu se face infiriparea din noua creațiunei mele sufleleste. Motivul pornește din lume, dar numai motivul; creațiunea se face în mine, iar când ea încearcă să se așeze alături de motive, e atât de superioară lui, încât îl zdrobește....Ha ? ce zici ?

- Zic că ești poet;

- Nu sunt poet, sunt așa. Iar tu ești altfel. Tu ești ceea ce se chiamă un homme à fémmes ;ești din aceia pe care femeile îi simt, cum simt gâștile ploaea.. Crezi că n'am înțeles chiar de la început, din prima seară când ai venit la mine, că pe Annicuța o lua apa, cum spui tu?.. Acuma ia să cercetăm pe bolnav mai de aproape; va sa zică ești bântuit de două patimi...

Iar începea cu ironia. Era, firește, un fond de antipatie ascunsă, a omului fără noroc pe lângă femei, care biruia puterea prieteniei și se urca la suprafață. Fiecare părea a-1 întelege și a-1 erta, socotindu-se pe sine mai presus de celălalt, unul prin superioritatea teoriilor, altul prin a faptelor.

- Crezi, Mihai, că o mai iubești? Intrebă Milescu.

- Cred că nu, deoarece simt că Anna i-a luat locul.

Atunci de ce te temi?

- Mă tem de una din acele ciudate contraziceri ale sufletului, care te face deodată să-ți pară rău că nu mai ești ceea ce doreai să nu mai fii.

- Înteleg. Atunci eu cred că e mai bine să nu vorbim încă Annei. Cu o fire ca a ta, dacă vei vedea pe Natalia, pe când încă nu ești destul de legat de Anna ca să simți trebuință de a o ocroti, dar destul de legat ca să-ți pară rău de libertatea pierdută, mai lesne te poți întoarce către Natalia. Dacă ai fi deja bărbatul Annei, nu m'ași teme de nimic...

- De ce? intrebă Comăneșteanu, simțind că sunt lucruri ce scapă observării lui de om neînsurat.

- Fiind-că din momentul ce ți-ai împărțit numele și viata cu o femee, chiar dacă am presupune că n'o iubești, ea exercită oare-cum o parte din egoismul comun și dobândește dreptul de a nu suferi prin tine, dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru ca să nu te facă să suferi la rândul tău printr'ânsa. Iar dacă o și iubești, femeea ta ți se pare un lucru sfânt...

- Atunci ce e de făcut? Nu s'ar putea să grăbim lucrurile?...

Milescu se uită la dânsul liniștit:

- Crezi ?

Comăneșteanu își aduse aminte de războiu.

- Ai dreptate, zise.

Convorbirea părea astfel că a ajuns la marginea ei firească. Se despărțiră, oarecum nemulțumiți unul de altul. Comăneșteanu, cu parerea de rău ce urmează totdeauna după o destăinuire personală, Milescu, cu teams de a fi fost naiv și ridicul cu explcările lui sufletești.

Trecură încă două zile liniștite. Anna se interesa acum de războiu, urmărind mișcarea trupelor.

Cu o hartă întinsă pe masă cerea explicarea tutulor știrilor. Plcată pe biurou, părul ei atingea fruntea lui Comăneșteanu. El se lăsă mai mult ca oricând plăcerii primejdioase de a respira parfumul de tinerețe ce înconjura toată ființa ei. De când vorbise cu Milescu, un văl de nesiguranță i se lăsase pe gânduri: nici într'un fel nu era bine, sau era bine în toate felurile, cu condiție, nu mai de a trăi cu Anna. De ce se destăinuise? Ce nevoe sufletească îl îndemnase să mărească, în explicarea lui cu Milescu, temerea de a iubì din nou pe Natalia, când simția limpede că nu o mai iubește ? Au, oare Elencuța avea dreptate când zicea că bărbații sunt atât de neînțeleși în unele feluri de a suferi?

De îndată ce Anna nu mai era lângă el, nehotărârea îl muncea într'atât, încât începuse să dorească tocmai lucrul de care până acì se temea: venirea Nataliei.

Și nici cel puțin războiul nu se mișca!... Un ordin de a trece Dunărea sau de a înnainta în Oltenia, ar fi fost un mijloc disperat de a eși din nesiguranță, dar ar fi fost un mijloc.

Dorințele i se împliniră mai curând de cât ar fi crezut.

Intr'o seară, pe când venea de la câmp cu Mileseu și Majorul, găsiră pe Sașa și pe Natalia, sosite de cu ziuă.

Milescu, văzând de la poartă toată casa luminată, zise lui Comăneșteanu, atingându-1 pe umăr:

- Mihai, avem mosafiri.

Imi inchipuesc.

Intr'o lovitură puternică, inima păru a i se opri. Apoi, rar, își urmă bătăile mai departe.

Nici-odată nu simțise el ceea-ce simția în clipa aceea, cu atâta luciditate: o învederată desfacere a unei părți din ființa lui sufletească, ce sta de sine, liniștită și hotărâtă, față de o altă parte, ce palpita cu băttăile inimei.

Când intrară în salon, găsiră pe cele 4 femei, ostenite de a se privi și a căuta subiecte de vorbă. Venirea bărbaților păru că le redă libertatea de spirit. Elencuța prezentă pe Milescu și pe Major; Comăneșteanu sărută mâna Nataliei foarte natural; Annicuța se așeză langă Sașa, și astfel grupurile se formară..

Milescu, cu minunata însușire a firii lui de miop, intră în sufletul Nataliei. In gândurile lui par'că s'ar fi ascuns ideea de a încerca să-i placă: de ce?

Ea răspundea cu bunăvoință, râdea, glumea, ca și cum nimic nu s'ar fi petrecut. Insă ochii cercetători ai miopului vedea toate micile nimicuri, ce plutesc pe deasupra voinței. Anna vorbea cu Sașa, fără a-și întoarce privirile; dar era palidă. Natalia avea în obraz două pete roșii. Nu se uita cu interes la nimeni, de cât poate la Major. Milescu avu ideea ciudată de a-l chemà lângă dânșii: și acesta părea a fi din speța celor ce plac femeilor. „Mii de bombe!” zise el în gând, jumatate ironic și jumătate melancolic. Privirile lui se opriră, în treacăt, asupra neveste-sei: liniștita, Elencuța vorbea cu Comăneșteanu, limpede la chip, cu o palidă notă de suavitate în intreaga ei ființă. Milescu zâmbi, mulțumit în morala atât de hotărâtoare a egoizmului barbatesc.

Fură poftiți la masă.

In același timp intră în curte un Locotenent de călărași, urmat de un soldat.

- Domnu Major Șonțu! strigă el, descălicând în grabă.

Toată lumea se opri în sală. Majorul îi eși înnainte. Locotenentul, dând de lumină și de lume, își îndreptă creasta, își trase tunica de la spate, și, făcând doi pași, se oprì:

Ordine urgente, domnule Major, zise el, intinzându-i un plic.

Apoi, apropiindu-se mai mult, adaogă:

- Ași avea și ceva verbal...

Majorul ceru voe să intre în biroul lui Milescu. Ceilalți se duseră la masă.

După câteva minute, venì și Majorul, zâmbind:

- Imi pare rău că trebue să vă părăsesc.

- Innainte de a mânca ? Nu se poate! zise Milescu. Mă rog, să poftim și pe Locotenent. Imi dați voe, d-le Major?

- Locotenentul a plecat... Mâine plecăm și noi...

- Bravo! strigă Milescu, trântind furculița. Da ia ședeți, d-le Major, că prânzim repede și mergem împreuna.

- Negreșit. Comăneșteanu trebue să meargă cu mine. Pentru dumneata e ordin să pleci imediat la companie.

- Plec numai decât. Să ne dea repede la masă. Ședeți, d-le Major.

- Pot să trimet pe cineva la câmp? întrebă Majorul.

- Te rog, dragă, zise Milescu Elencuței, să ne dea repede să mâncăm și spune lui Paraipan să vină încoace.

Paraipan se înființă. Majorul scrise două rânduri și i le dete să le ducă la camp.

- De-acuma începe, zise el.

- Ce este? întrebară toți cu nerăbdare.

- Multe și înveselitoare știri. Mai întâi proclamarea independenței României...

Milescu sări de pe scaun, roșu:

- Bravo! Ura! Ura!...

Majorul scoase un plic din buzunar:

- Generalul rus Skobeleff a sosit la Giurgiu si a luat în primire pozițiunea noastră. Noi trebue să ne îndreptăm spre Valahia-Mică. Măria Sa Domnitorul va veni în curând în mijiocul nostru să ia comanda trupelor. S'au înființat două decorații: Virtutea Militară și Steaua României... Colonelul Angelescu îmi trimete următorul ordiu de zi...

Glasul Majorului se încălzise încetul cu încetul și acuma vibra ca în comandă la citirea rândurilor următoare:

Drapelul sub care luptați este in mijlocul vostru însăși imaginea Patriei. Urmați-l dar vitejește, și când odată laurii păcii vor reînverzi pe munții și câmpiile României, Patria, cu recunoștință, va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului independenței române.

Toți păreau ridicați într'o atmosferă aprinsă. Numai Anna rămânea rece. Incăpățânată împotriva războiului, lupta cu propriul său entusiasm, ca să nu aibă aerul că dă dreptate lui Milescu.

- Frontispiciul edificiului independenței române!... zise ea, înălțând din umeri.

Milescu, gata să-i sară în cap, striga:

- Da, da: frontispiciul edificiului independenței!.. Pe acela se va înscrie numele celor ce cred în viitorul țării acesteia!... Da cum vrei să vorbească un act solemn ca acesta ?... Dați-mi voe, domnule Major..

Și luă bucata de hârtie din mâna majorului, iși ridică ochelarii și ceti din nou ordinul de zi. Glasul lui tremura, cuvintele prindeau înțelesuri profetice. Când rosti „drapelul sub care luptați este în mijlocul vostru insăși imaginea Patriei” i se înnecară ochii de lacrami. Se opri un moment...

Sașa plângea. Elencuța răsucea colțul șervetului, tremurând.

Milescu urma mai departe, cetind pâna la sfarșit cu aceiași înflăcarare: „cu noi dar va fi Dumnezeu, cu noi victoria!”

Mii de...

Era s'o dea prin tunete. Annicuța bufni de râs. Elencuța se învioră.

Și altă știre, mai interesantă, urma Majorul, este ca Marele-Duce Nicolae a cerut Domnitorului nostru să intre in București cu primele trupe și cu drapelul comandamentului, iar Vodă i-a raspuns să poftească oricând, că va fi bine primit,dar fara trupe.

Serios ?

- Foarte serios.

- Bravo! de o mie de ori bravo!.. Asta însemneaza a avea demnitate! strigă Milescu. S'au dus vremurile când Zaltukin bătea din picior în pragul palatului!...

O privire aruncată, în fuga impresiilor, către Natalia, o surprinse cu ochii țintiți asupra lui Comăneșteanu. In repeziciunea gândurilor, Milescu avu o pornire respingătoare împotriva femeii, care, în mijlocul color mai sfinte emoțiuni, nu trăia de cât pentru patima ei. Atât Comăneșteanu cât și Annicuța erau prinși de vârtejul războiului.

După prânz trecura în salon să ia cafeaua. Și bărbații trebuia sa plece numai de cât.

Pe când Comănetșteanu vorbea cu Sașa, Natalia îi făcu semn să vie lângă dânsa. El se sculă binișor, cu ceașca în mână și veni lângă ea.

- Plecați imiediat?

- Da.

- Va se zică nu te mai văd.

- Ba eu sper că da, mâine.

- Noi plecăm în zori de ziuă... Așa este că aveam dreptate să te întreb de te însori?...

- Te rog... Nu ne putem explica aici... Și nici n'avem ce explica, zise el, sculându-se.

Ea îl apucă de mână și-l opri:

- Să nu te'nsori fiind-că ai să fii nefericit.

El se uită la dânsa, semeț, și se duse să pue ceașca pe masă, hotărât să se'ntoarcă și să-i spue că e liber și că va face ce va voi cu libertatea sa.Până însă să se'ntoarcă, Natalia alunecase ca o mlădiță între Elencuța și Major.

Comăneșteanu rămase un moment pe gânduri.

Annicuța îi luase locul lângă Sașa.

Văzându-le pe amandouă, un flux generos de sânge i se urcă in creer și se apropiă de ele, așezându-se de partea cealaltă a soră-sei.

- Maman, știi că domnișara Anna mi-a spus că îi placi foarte mult...

Sașa zâmbea de mulțumire, uitânduse la fată. Ii luă mâna binișor și i-o netezi; după aceia luă mâna lui frate-său și o apropie de a fetei.

O nesfârșită mulțumire sufletească cuprinse pe Comăneșteanu: i se părea că prin această tăcută binecuvântare a soră-sei, se înlătura primejdia unui blestem.

Până într'atâta sunt omenii nesiguri de fericire!

XI

Băteau ceasurile 12. In liniștea unei nopți de țară, dormeau vietățile din plin. Prin ferestrele fără obloane, străbătea lumina slabă a lunii.

Natalia, ostenită, se dusese să se culce de vreme. Muncită de gânduri, nemulțumită de vorbele ce zisese lui Mihai, spera să adoarmă și să găsească astfel în somn odihna bine-făcătoare sufletului. Și în adevăr, adormise.

Dar, ca și cum spiritul ar fi vrut s'o inșele, peste puțin timp se deșteptă: adormise cu o idee fixă și se deșteptă cu aceeași idee.

Ca să ajungă în odaea ei, trebuise să treacă, prin odaea Annicuței. O privire aruncată în treacăt asupra patului fetei, a lucrurilor de găteala și de îmbrăcăminte, aprinse într'ânsa dorința neînfrânată de a vedea pe Annicuța de aproape.

De când se încredințase că Mihai o iubea, sentimentele ei despre fată deveniseră foarte ciudate. La început o ura din toata inima, o vorbea de rău pe cât o ertau creșterea și împrejurările, sperând că poate războiul și întâmplările să depărteze pe unul de altul. Când însă află de la Sașa că Mihai era instalat la Stănești și că Milescu se ducea la țară cu nevastă-sa si cumnată-sa, neliniștea ei se prefăcu cu chin. Iar când Sașa îi spuse că frate-său era hotărât să ia pe Annicuța, dânsa rămase ca de piatră.

Intre cele două femei, între Sașa și Natalia, se schimbaseră două priviri: una serioasă, a surorei care vede și trăește cinstit; alta rătăcită, a femeii iubitoare. Dar, din această singură privire, Natalia înțălese, mai mult decât din toate explicările cât de nedreaptă era orbirea ei, și din acel minut păru a se supune soartei.

Astfel, o ultimă transformare a sentimentelor ei, aceea cu care veni la Stănești, era cea de acum, când veghea: o nehotărâtă amestecătură de ură și de curiositate; o dorință de a se apropia de fată,de a o cunoaște și a o povățui; o antipatie fizică pentru Comăneșteanu, din care eși, ca dintr'un fruct înveninat, amărăciunea vorbelor ce i le zisese.

Acum sta rezemată pe un cot, ascultând. Liniștea nopții era desăvârșită. O slabă rază de lună pătrundea în odae, pe deasupra capului ei, albind peretele. Ea ridică o mână: umbra degetelor se întinse în pata de lumină. Se auzi departe un chiot. Alături Anna dormea.

Natalia se sculă să asculte mai bine. Respirarea fetei, lungă si regulată, se auzea limpede.

Binișor, Natalia se coborî din pat. Aprinse lumnânarea, o ridică încet de pe masă și rămase cu ea în mână, nehotărâtă. Tremura toata. Avu un moment, noțiunea lucidă a nebuniei sale, dar se simțea mânată înnainte, ca de o putere străină. Deschise ușa cu băgare de seamă și se opri.

Anna dormea somnul temeinic al tinereței.

Atunci ea înnaintă, spre pat. Se gândi să lase lumânarea jos, dar gândul nu fu urmat de acțiune,ca și cum clapele voinței n'ar mai fi prins notele. Auzi o clipă, mecanismul ceasornicului de pe mesuță, și apoi nu'l mai auzi. Intinse mane și ridică tremurând, colțul învelitoarei de pe pieptul fetei. Observă în fugă arcul sprâncenei și mărimea curioasă, a pleoapelor. Mai ridică încă puțin...

Bustul Annei apăru întreg.

Cum ese câte-o dată din mintea unui gânditor fericit o poezie desăvârșită, așa parcă eșise, din puterea creatoare a naturii, umerii și chipul celei ce dormea, marmură cu suflet, fildeș cioplit, prin ale cărui rămurele de vine curgea fluidul misterios al vieței tinere. In suverana nepăsare a somnului, liniile erau de o frumusețe de sine stătătoare, trăgându-și valoarea din îmbinarea armonică a curbelor. Pe umerii legați astfel din legi eterne și deci impersonale, se ridică gâtul, cu grații de muză, și capul, cu imaginea personalității.

Natalia era uimită. In loc de gelozie și ură, ea se simți rătăcită ca într-un vis neclarificat. Făcu o mișcare falsă, și o picătură de stearină căzu pe brațul fetei. Ea sări în sus, pe când Natalia, scăpând sfeșnicul din mână, cădea jos.

Anna aprinse în grabă lumânarea. Cea dintâiu a ei pornire fu de a se repezi la ușă și a striga. Insă, dându-se jos din pat, pozițiunea verticală păru că'așează lumea în realitatea ei. O privire aruncată asupra Nataliei, o făcu să se oprească.

Natalia își reveni numai de cât în simțiri.

Se sculă pe un genunchiu și se uită lung la Anna. Rușinată, umilită, ea nu mai avu altă putere de cât să plângă. Căzută grămadă într'un colț, își ascunse ochii în mâini.

Anna nu știa ce să facă. Pe brațul Nataliei, se vedea o dâră de sânge. Se lovise căzând.

Atunci, par'că din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească, fără țel și fără precugetare. Se lasă în genunchi lângă dânsa, o mângăe pe umeri și o rugă să se scoale. Natalia tremura. Anna se ridică, luă un șeal și o acoperi, apoi muiă colțul unei batiste în apă și șterse urma de sânge de pe braț. La atingerea rece a batistei, Natalia păru că-și dă seama de cele întâmplate. Se uită lung la propriul ei braț și apoi la Anna. Făcu o sforțare și se sculă.

- Te rog... Ajută-mă, să merg până la mine.

Anna își aruncă repede o haină pe umeri, duse pe Natalia în camera ei, o ajută să se culce, și rămase pe un scaun lângă pat.

Cu ochii închiși, cu obrazul în flăcări, Natalia tăcea. Ea ținea mâna fetei într'a ei. Annicuța o privea:

- Dorești ceva?... Vrei să dormi?... întrebă ea cu glas dulce.

Natalia deschise ochii. Ochii ardeau de friguri, negri, cu un cerc vânăt împrejurul orbitelor. Păru că vrea să zică ceva, Annicuța aștepta:

- Ce dorești? întrebă ea din nou.

- Apă.

Annicuța îi dete paharul. Natalia bău câteva picături. Fata băgă de seamă eleganța degetelor pe cristal. Ii luă paharul din mână.

- Te rog..., zise Natalia. Aș vrea să-ți spun ceva...

- Cum nu... Numai să stai acoperită.

Natalia zâmbi.

- Poți să fii generoasă până la sfârșit ? Intrebă ea.

- Generoasă n'am pentru ce fi. Dar poți avea încredere în mine.

Natalia o privea. Iși întoarse ochii de la fată și se uită înnainte, fără scop.

- Fericire!... Nebun cine o caută, și mai nebun cine crede că a găsit-o.

- De ce? întrebă fata, mișcată.

Natalia făcu un semn în aer cu mâna, imitând o roată de fum. Dupe aceea se întoarse din nou către Annicuța:

- Și cu toate astea, iți urez din toată inima să fii fericită... Am fost geloasă de dumneata... Cred că nu mai sunt. Ești atâta, atâta de frumoasă!.. Nu pot lupta. Dacă mi-ai da voe să te iubesc, să trăesc în umbra vieței dumitale...

Anna se uita la mâna Nataliei, fără să răspundă.

- Cer cam mult, nu-i așa? zise Natalia.

Fata lăsă capul pe o parte.

- Par'că, aș dori câte o dată să moară!... strigă Natalia cu glasul surd.

Anna își ridică privirile spre dânsa, zâmbind de milă. Natalia închise ochii și lăsase brațul să cază dealungul corpului.

- Ce-ai câștiga?... întrebă fata încet.

Natalia se ridică pe un cot și se uită la dânsa:

- Ești sigură, că te iubește?...

Anna plecă din nou capul pe o parte și iarăși nu răspunse. Natalia îi luă mâna și i-o sărută în tăcere. Fetei îi dăduseră lacrămile.

- Ar trebui să te culci... E târziu, zise Natalia. Să nu-ți mai aduci aminte de scena asta... Atâta cer de la generositatea dumitale... Ce nebune suntem! Fuge, fuge tot... O umbră. Intinzi mâna s'o apuci și apuci golul...

Se uita țintă înnaintea ochilor. Annei i se păru că aiurează. O rugă binișor să se liniștească. Ea își lăsă capul pe pernă, dar iar se ridică:

- Și cu toate astea, cum nu te poți despărți de umbră, așa nu te poți despărți de el..

Anna nu pricepea bine.

- De cine? întrebă ea.

Natalia căzu din nou pe pernă. Fata o privea. Incepuse să-i bată inima de emoțiune. Nu știa ce să facă: să cheme pe cineva sau să aștepte.

Liniștea era desăvârșită. Nu se auzea de cât tic-tacul unui ceasornic de pe masă. O muscă aiurită zbârna prin flacara și căzu jos.

Natalia părea că adoarme.

Anna își plecase fruntea pe mâna, ca sa nu mai vadă ochii închiși, cu cercul ca de doliu împrejur. Se gândi să stingă lumânarea și o stinse. Stete lângă Natalia, până ce i se păru că doarme și atunci binișor, trecu in odaea ei.

A doua zi, dimineața, când se deștepta, soarele era sus. Se uită în tavan, nedomirită. Ce se intâtmplase ?...

Cea dintâiu idee limpede ce-i trecu prin minte, fu de a se duce la Natalia să râdă cum îi mai este. Ușa era întredeschisă. Intra încetinel și se uita pre pat. Nimeni. Atunci se întoarse la ea, deschise ferestrele și rămase pe gânduri.

Ce lucruri ciudate?...

Se culcă din nou, fiind că i se părea că e ostenită. Cu încetul își aduse aminte de toate cele petrecute

Ce era de făcut?

Un sentiment nedeslușit de silă, de părere de rău, de nestatornicie, îi cuprinse sufletul și se simți par’că singură, ea, care nu se lăsa ușor a fi biruită de melancolie. Imaginea lui Mihai îi răsări ca dintr’un fund depărtat, ștearsa, depoetizata. Ce trist!... Era oare cu putință?... Printr’un curios joc al memoriei, își aminti de ochii lui, când o ruga sa-i dea portretul. Ce sinceri erau!.. Dar aceeași ochi priviseră poate tot așa la Natalia.

Ah! Natalia..

Natalia era geloasă, iar ea nu.

La vorba geloasă, fata se ridică pe un cot. Oare?...

Oare nu era și ea geloasă ?... Ii veni să zâmbească. Ar fi fost mai bine să fie așa. Se gândi iar la Mihai și-1 revăzu ceva mai limpede. Iar îi veni să zâmbească. Ar fi voit să-i facă rău, să-1 facă să sufere. Dar ce vorbă zisese Natalia: „par'că aș dori câte-odată să moară”. Era nebună.

Sub streașina casei, ce se vedea prin fereastra deschisă, o rândunică aluneca în cuibul ei. Cerul, limpede, se pleca spre orizont. Cumpăna de la puț se mișca. Anna se ridică din pat.

Când eși ea, Milescu si Elencuța erau în privdor, la cafea. Cum o văzu, Milescu începu:

- E ho!... ne scularăm și noi, cu voea lui Dumnezeu!... Ți-au plecat prietenii și prietenile, și dumneata dormi!

Annicuța înnălță din umeri, dar vorba prieteni o miră. Iși pregăti cafeaua în tăcere și o bău. Milescu urmă:

- Ei, cum te simți?

- Bine mă simt.

Ea răspundea scurt, iar Milescu nu avea spor la glume. Annicuța băgă de seamă. Elencuța sta de o parte.

- Pleci? întrebă fata.

- Chiar acum. Vino, că am de vorbit cu tine. O duse în biurou și o puse să șează în scaunul lui. Annicuța simțea inima bătându-i-se; se aștepta să fie, întrebată asupra celor petrecute noaptea, cu Natalia. Era hotărâtă să nu răspundă.

- Șezi, zise Milescu, și fii serioasă.

El făcu câți-va pași prin odae:

- Mă rog, este adevărat că dumneata te numești Anna Villara, de naționalitate română, de religie ortodoxă, și că eu, Nicolae Milescu, aproprietar, sunt tutorele dumitale?

- Este, zise ea. Cu o rezervă: ai fost tutor...

- Nu 'ntrerupe!...

- Nu întrerup, răspund.

- Prea bine. Este adevărat că ți-am adus până acuma 6 pretendenți la una din mâni și la amândouă moșiile dumitale?

- Este.

- Mai este adevărat că i-ai refuzat pe toți ?

- Este.

- Foarte bine. Dacă toate astea sunt adevărate, am cinstea să-ți spun că vin din nou cu împețit la dumneata, pentru a 7-a și ultima oară.

Annicuța se înroșise.

- Și ultima oară? Dar... cine... mă cere? zise ea, cu greu.

Milescu veni in fața ei, cu mâinile încrucișate, dând din cap:

- Cine mi-ești dumneata!... Vrei să mă învârtești mazurcă, ha? Par'că nu știi cine te cere...

Fata lupta să-și stăpânească emoțiunea:

- Ba, par'că aș bănui. Numai, mă tem... că... n'o să fie pentru a 7-a si ultima oară.

- Ei, vacs!

- Ba nici un vacs.

- Vacs am zis!.. Nu mă prosti?

Annicuța deveni serioasă..

- Nicule, de ce mă bănuești?... Eu nu mă mărit.

- Taci, frate!... Și de când asta?

- De acum, de eri... N'are nici o importanță să se știe de când.

Milescu, pricepând că fata nu glumește, se apropie de dânsa:

- Annicuțo, e vorba de Comăneșteanu..

- Am înțeles.

- Și nu-1 vrei?

Ea avu un moment de nehotărâre.

- Nu.

- Așa?... zise el lung.

Milescu simți în fundul sufletului o revărsare de fericire intimă, o satisfacție dată secretei lui gelozii precum și repulsiunii ce avea împotriva încurcăturilor sentimentale ale lui Mihai. Dar această pornire sufletească dură foarte puțin. Firea lui dreaptă se ridică deasupra micimii momentului.

Annicuța, la rândul ei, rămăsese uimită de acel „nu” pe care-1 rostise cu atâta ușurință, și mai cu seamă de tăcerea lui cumnatu-său: ea se aștepta să-1 vadă „în bombe și vaviloane” până'n gât, și când colo nimic.

Erau amândoi ca doi copii supărați, așteptând unul de la altul încă o rugăminte, ca să cedeze, și totuși siguri de mai 'nainte că nu vor ceda. Amor propriu rănit, dușman al înțelepciunii și al fericirii!

Spre onoarea naturii bărbătești, Milescu se ridică drept în sus. Miopul iși adună risipiturile lumii lui lăuntrice, în care nici-o pată nu mânjise individualitatea morală, și zise:

- Eu nu am dreptul să vă judec. Am insă o datorie către mine: de a rămânea cinstit, și o alta către tine: de a-ți deschide ochii:

Lua un scaun și șezu. Annicuței îi venea să-1 sărute.

- Comăneșteanu a plecat astă-zi în zori cu regimentul... Aseară, înnainte de a ne despărți, m'a însărcinat să-ți vorbesc. Era si soră-sa de față.

- Da?

- Da. Te rog să te gândești bine înnainte de a zice „nu”. Imi închipuesc că trebue să ai vre-o cauză personală, pentru care te-ai schimbat. Altfel nu-mi pot explica intimitatea din 'nainte...

Anna se făcuse roșie ca focul.

- Ești destul de grand garçon ca să înțelegi că unele lucruri se pot face, iar altele nu, dacă nu sunt urmate de o situațiune limpede.

Anna sări de pe scaun, bătând cu pumnul în masă, și zise, cu lacrimi in ochi:

- Da'ce-am făcut?

Milescu simțea o bucurie ascunsă de a o chinui.

- Eu nu știu.

Aceeași reacțiune a sufletului cinstit îl opri de a urma astfel.

- Sunt încredințat că n'ai făcut nimic care să nu fie permis. Insă nu e mai puțin adevărat că felul tău de a te purta cu Mihai, ar fi autorizat pe ori-cine să creadă că-ți place... Șezi.

Anna șezu.

- Nu-ți pot ascunde că eu însu-mi mă gândeam cu plăcere la o mai strânsă legătură cu Comăneștenii. Sunt o familie de oameni de treabă. Români neaoși, în cari nici o stricăciune de lifă străină n'a intrat, ceea-ce e mult într'o lume ca a noastră.

Iar marota lui.

Poate că Mihai, personal, să fi fost cam... cam ușurel, zise el, simțindu-se luat de același alunecuș al ironiei. Dar ia gândește-te ce frumos e să prinzi un asemenea fluture în plasă și să-1 ții lângă tine.

- Foarte-ți mulțumesc: nu fac colecții zoologice.

Era par 'că mai mult răspuns la românii neaoși. Milescu îi întinse mâna peste masă, râzând.

- Bine, dragă, tu poți glumi...

- Eu nu glumesc. Tu glumești, și-mi pare rău.

El înțelese că fata avea dreptate.

- Nu, dragă. Am făcut o figură poetică nenorocită. Vream să-ți spun că sunt încredințat că Mihai te iubește și că tn ai fi fericită cu el. Un om ca dânsu1, care a trăit viața din plin, nu se hotărăște să se însoare de cât atunci când maturitatea sentimentelor îl leagă pentru totdeauna de o femee. Din asemenea oameni, când sunt bine alcătuiți de natură, se fac adevărații capi de familie, aceia cari cunosc viața în toate cotiturile; cari nu sunt histerici; bărbați și cetățeni, la căminul cărora nevasta este... un lucru sfânt...

Annicuța, mulțumită, zâmbea. Milescu, sufocat de atâtea frase, isbucni:

- Mii de bombe! Era să zic că nevasta este palladiu...

Annicuta își mușcă buzele, ca să nu râză.

- Ei, va să zică îl iei...

Ea făcu semn din cap că nu.

- Bine, dragă, ia s'o întoarcem și pe foia cealaltă. Ți-am adus până acuma 6 pețitori: unul era așa, altul altmintreli! ba ăsta n'are nimic; ba ăla e din părinți de rând. Iată unul care are tot.. Ce-mi umbli cu fleacuri? Sunt eu tutorul dumitale, ori nu?... Te dau lui Mihai, și s'a isprăvit.

Anna se uita la el pe sub gene, lung si cu înțelesuri. El se sculă:

- Altfel, lumea poate crede că am eu vre-un interes...

Annicuța veni lângă el, îi luă mâinile și își rezemă capul de pieptul lui puternic:

- Vrei să mă gonești?...

El bufnea pe nări:

- Vreau să te gonesc... Vacs!

- Atunci de ce vrei să mă mărit cu orice preț? Nu zic da, dar.., nici nu. Să mai vedem.

- Asta-i frumos! M'aș mărita, fiind-că-mi place; dar nu-mi place, fiind-că nu mă mărit... Ce pocinog de judecată este asta? Ai să-1 vâri din nou în păcate. Imi pare rău de sufletul lui...

- Eu nu sunt doctor de suflete, zise Annicuța, eșind.

XII

Marele Duce Nicolae, generalisimul armatelor rusești, hotărâse să meargă drept la Constantinopole. In planurile sale, cari nu se mai potriveau cu ale celor-lalți generali ruși din trecut, de la Suvaroff până la Diebici, Zabalkanski și Pashievici, intra ideea ciudată de a trage din masivul armatei o coloană lungă și ușoară, care, ca un cuiu, să fie bătută în corpul turcesc, până la inimă.

Ce să se mai întârzieze la Dunăre, când apără-torul ei turc, serdar-ekremul Abdul Kerim era om de înțeles! Ce să se mai oprească la clasicul quadrilater Rusciuc-Silistra-Varna-Șumla, când mijloacele de comunicațiune moderne îi dau aripi să zboare către țintă!

E adevărat că, la Dunăre, Vidinul nu intra în socoteala de mai sus, și că la Vidin comanda un om ca Osman-pașa; mai e adevărat că, intru cât privește înlesnirea mijloacelor de comunicație, vagoanele rusești nu intrau pe șinele drumurilor noastre de fier. Dar în fața Vidinului stau Românii; în locul vagoanelor erau pahonții.

Generalul Gurko aștepta cu nerăbdare trecerea coloanei sale, care, compusă în cea mai mare parte din cavalerie (43 escadroane călărime, 10 batalioane de infanterie și 38 de tunuri), bătea pământul pe malul stâng.

Rușii trecuseră Dunărea, cu corpul al 14-lea de armată, între Galați și Brăila, fără mare greutate. Cinci zile mai târziu, la 15 iunie, o a doua trecere forțată are loc, la vale de Zimnicea, spre Șiștov, și îndată încep pregătirile pentru aruncarea unui pod statornic, pe care să se strecoare grosul armatei de operațiune în Bulgaria.

Pentru aceasta însă, plutele și pontoanele trebueau aduse pe Olt și coborâte pe Dunăre până la Zimnicea.

Armata română se întindea acum pe tot lungul Dunării, din preajma Zimnicii până dincolo de Cetate, pe Olt și Jiu. Marele cuartier-general era la Poiana, pe malul drept at Dănățeului, având în spate divizia a 3-a. Cuartierul-general al acestei divizii era la Băilești, unde, între altele, se afla și regimentul al 8-lea de linie.

Aci prin urmare trăia Milescu.

Regimentul al 10-lea de dorobanți era la Moțăței, mai la deal de Băilești.

Aci trăia Comăneșteanu. P'entru a înlesni coborârea lemnăriei rusești din gura Oltului până la Zimnicea, trei zile tună artileria română, trei zile de-a rândul se încrucișară, deasupra bătrânului fluviu, ucigătoarele ghiulele, deșteptând ecoul altor timpuri. De la Ișlaz, de la Corabia, de la Bechet, de la Calafat, gemeau tunurile, hueau văile: ardea Șistovul, ardea Rahova, ardea Vidinul; umblau monitoarele turcești, aiurite, căutând adăpost sub zidurile cetăților. Părea o manie cerească, lăsată din văzduh pa malurile singuratice.

In vremea asta Rușii își înjghebau podul.

Dar, cu trecerea lor pa malul drept, flancul stâng al armatei române rămâne descoperit.

Trimis din marele cuartier-general român, Milescu ducea un ordin generalului de brigadă Manu George, comandantul diviziunii a 4-a, și o comunicație generalului rus Dragomiroff. El spera să se poată repezi de la Zimnicea la Stănești, unde Elencuța si Anna stau singure, așteptând să meargă la Băilești.

Căldura începuse de-a binele. Milescu, mort de foame, căuta un birt. Își făcuse datoria către alții; se cuvenea să și-o facă și către sine. Fu îndrumat către o baratcă de scânduri, ridicată în pripă de unul din miile de indivizi ce se țineau după armate, corcituri fără patrie și fără meserie cunoscută, evrei, armeni, ruși; birtași, cămătari, ciocli.

Pe un arc de scânduri deasupra porții, sta scris cuvântul Restaurant, în rusește și românește. Inăuntru cânta o muzică militară.

Cum intră. Milescu fu surprins de banchetui ce se ținea. O masă de vre-o 30 de persoane, era exclusiv ocupată de ofițerii ruși. Luxul rufăriei și al paharelor, îmbrăcămintea militarilor, tonul de noblețe poruncitoare al generalului din capul mesei, finețea unora dintre ofițeri, -toate dovedeau că lumea aceea eșea din vulgaritatea obicinuită a trupelor de rând.

Milescu se instală la o măsuță, alături. Proprietarul birtului, care de astă-dată era un grecoteiu de pe la Brăila, să grăbi să-i spună că rușii de la masă erau ofițerii unui regiment din gardă.

De la generalul care pontifica în fruntea mesei, uscat și nervos, până la capelmaistrul german, cu barba blondă, care bătea văzduhul cu un bastonaș, și de la acesta până la ultimul soldat ce sufla într'un trombon imens, -întreaga Rusie era reprezentată. Tipuri candide de finlandezi blonzi, alături de chipuri brune din miază-zi; ovalul caucazian,lângă pomeții mongoli, ochii lungi și codați din Mangalia, lângă oohii de ciur ai cazacilor.

Șampania curgea gârlă. La fie care cinci minute, generalul închina în sănătatea cuiva. Toți ofițerii trebuiau să se scoale în picioare, deși la unii nu le venea tocmai la îndemână. Fanfara repeta aceleași note stridente ce însoțesc toasturile, urmate de „ura” și mai stridente. Era, în fond, o beție. Ochii împăenjiniți, mișcări zăpăcite de mână, râsuri idioate, pahare sparte.

La un moment dat, generalul sări în sus, ridică paharul și zise cu voce puternică:

Au vaillant prince de Roumanie et à son armie !...

Milescu se sculă în picioare,

Approchez, capitaine, approchez...

El se apropiă, se înclină, pe când un soldat ce servea, îi da o cupă de șampanie. Generalul goli paharul dintr'o sorbitură; după aceea îl trânti la pământ, spărgându-1. Apoi se așeză la loc, fără a se mai uita la Milescu, scoțând din fundul gâtului un fel de scrâșnitură de mulțumire: „Ahh!”

Milescu nu se pricepea de trebue să spargă și el paharul sau nu; cum însă ceilalți ofițeri nu-1 spărgeau, făcu și el tot asemenea; se înclină din nou și veni la loc.

Grecul cu restaurantul se uita la el, dându-și niște aere de protector, par'că ar fi zis: „vezi ce onoare îți fac”.

Când toți fură înlemniți de șampanie, se sculară.

Era un adevărat merit, pentru o ființă înzestrată numai cu două picioare, să stea pe ele drept, dupe ce înghițise mânia aceea de spirturi. Generalul, proptit între cei doi coloneli comandanți de batalioane, se ținea copăcel, înaintând cu mișcări de paralitic. Ceilalți veneau după el cum da Dumnezeu.

Pe când însă toți plecau, un tânăr blond, cu un chip delicat de fată mare, nu se mișca. Părea așa de pătruns de halul lui de beție, în cât nici nu încerca să se clatine.

O șuerătură zăpăcită îi eși din gâtlej, către chelner, pe când mâna dreaptă se răsucea în vânt, cu intenții de a chema. Insă nu-1 vedea nimeni. Grecul și chelnerii se uitau la muzicanți, cum se pregăteau de plecare. Milescu, care privea la ofițer cu compătimire, făcu semn unui băiat să se ducă la el. Acesta se duse:

- Ce poftiți, mă rog ?

Rusul ridică din sprâncene, își lăsă capul pe o parte și izbuti să zică:

- Pșit!

Chelnerul nu înțelegea:

- Cum, mă rog ?

- Vous... hè!... pșit!

Omul se uita la el, zâmbind. Rusul de asemenea se uita la om.

- Pșit!...

Chelnerul se duse să-și cheme stăpânul, de oarece așa fel de băutură nu cunoștea:

- Poftiți, mă rog, că nu știu ce lichior cere.

Grecu veni, țanțoș:

-Ze vous prie, Excellence...

Rusul își ridica cu greu ochii către el:

- Pșit!...

-Tout de suit.

Apoi se întoarse către chelner:

- Nu înțeledzi ca vrea miș-masu?...

Dar Rusul dete din cap la vorba miș-maș:

- He!... pșit!... du Bellini, reuși să zică.

- Tout de suite.

Grecul, supărat, se întoarse către chelner.

- Nu fi prostu, frațiore, si li aduți un piperment, ca pentru gutlez la dimnealui este tot una.

Chelnerul aduse pipermentul și-1 turnă în păhăruț. Rusul date din cap, că nu. Atunci îi aduseră alte băuturi. La fiecare, el tot da din cap. In sfârșit, văzând că nimeni nu-i înemerește gustul, ridică teaca sabiei și curăță paharele de pe masă, aruncându-le cât colo. Intr'o sforțare supremă, strigă către grec:

- Bellini !

Grecul, încurcat de tot, veni la Milescu:

- Ma rogu, domnu locotenent, nu prițep țe vreai blestematu aista... Ma țere mereu belligni, belligni...

Milescu urmărise toată scena:

- Oare n'o fi vrând pelin?

Grecul rămase pe gânduri:

- Adu, frate, și pelin la dumnealui!

Ii aduseră pelin, i-1 turnară cu sfială în pahar, așteptând toți să-1 vadă aruncându-1. Insă, nu-1 aruncă. Bău un pahar cu mulțumire, pocnind din limbă; apoi luă clondirul de pe masă, se opinti de vre-o două ori și se sculă..

Un asemenea om mai putea sta în picioare !

Milescu î1 văzu că se îndreaptă spre masa lui.

Fără a rosti un cuvânt, fără cel puțin a-l privi, rusul veni lângă el, căzu pe un scaun și întinse mâna să toarne pelin lui Milescu. Cum însă îl vărsa pe delături, Milescu voi să-i ajute. Incăpățânat, rusul nu primi.

Era tânăr de tot, blond, fin ca o femee, cu niște sprâncene de o frumusețe clasică. Nimic în el nu se potrivea cu halul în care se găsea acum. Miopu1 îl privea cu bunătate. Nu știa cum să facă să-1 ridice din exploatarea grecului și din degradarea morală în care căzuse. Mai stătu cu el câte-va minute și voi să se scoale. Rusul însă îl apucă de mânecă :

- Hé!...pșit!...

Milescu trebui să șeadă la loc.

După fie-care pahar ce golea, rusul rostea aceleași cuvinte, cu accent muscălesc :

- Dieu vous bégnisse...

Gluma începea să fie displăcută. Milescu băuse deja mai mult decât îi trebuia și simțea că locul se învârtește cu el. Avea încă toată luciditatea conștiinței, dar nu-și mai guverna destul mișcările.

O idee curioasă îi trecu prin minte : că el primise șampanie de la Ruși și nu le oferise nimic în schimb. Ceru o sticlă. Ofițerul dete din cap că nu primește. Un zâmbet gentil străbătu, ca din alte vremuri, prin pâcla beției lui de acum. Milescu, în loc să înteleagă că asta răspundea bunelor sale intenții de a scoate pe rus din starea aceea, se încăpățână și porunci a le dea șampanie. Cu o parte a personalității sale morale pricepea câtă lipsă de logică era în fapta lui, și par'că se mira el singur de o asemenea întorsătură a lucrurilor; și cu toate astea nu putea face alt-fel.

Rusul o dete din nou prin șampanie, cu dieu vous bégnisse după fie-care înghițitură. Și iar piperment, și iar bellini, și iar șampanie, până ce Milescu căzu sub masă.

Când deschise el ochii, începea să se 'ntunece.. Prin fereastra spartă veneau sunete de farfurii. El nu pricepea nimic. I se păru deocamdată că e la București. Dar geamurile acelea soioase nu se potriveau cu ale lui. Iși aduse aminte că e pornit la răsboiu ; era la Băilești. Ba nu, fiind-că plecase de la Băilești.

Atunci unde era ?

Iși arună ochii prin odae : o mizerie nespusă. Lumina unui felinar cădea pe un perete coșcovit, de care atârna o icoană de lemn. Deodată îi răsări în minte un dieu vous bégnisse, iar de acolo rusul, șampania și tot restul.

Ce nebunie !

Pe unul din geamurile nesparte, niște pete de praf se îmbinau ast-fel, încât alcătuiau un cap de trubadur, cu o pană mare la pălărie, cântând. Ce bine vedea ! Ii veni și lui să cânte. Iși auzea notele din Castelul lui : ‘„un castel pe malul mării, preajma codrilor o ține”’.

Dar Elencuța îl aștepta.

Sări din pat și rămase cu coatele pe genunchi, gândindu-se.

Elencuta îl aștepta, da. Pe fie-care zi îi stria, adăogând câte o pagină la un mic jurnal, pe care i-1 trimisese în două rânduri prin Paraipan, împreună cu tot felul de obiecte de îmbrăcăminte și de hrănit. Nu era mare lucru în scrisorile ei : aceiași și iar aceiași afecțiune fără margini, ce-i umplea tot sufletul, spusă fără șiretenie, cu aceleași cuvinte ; dar asta era lucru mare.

Necajit, Milescu se întilise din nou pe pat ; era cu neputința să se mai ducă la Stănești. Ii venea să-și dea cu pumnii in cap. O nespusĂ dragoste pentru Elencuța lui, i-se reveră in suflet ; i-se urcau lacrămile în ochi, fără să le poată stăpâni.

Se întoarse spre perete și plânse copilărește.

Intr'un târziu, iar se sculă. Vru s'aprindă lumânarea : chibrituri, nicăeri :

- Măăa ! da, bou mai sunt !...

După accesul de sentimentalism, urma accesul de desgust și de furie. Chemă de vre-o două ori: „chelner, chelner”. Nu-i răspunse nimeni. Voi să caute ușa, dar trebuia mai întâiu să-și găsească ochelarii. Exasperat, se duse la fereastră. Și mai sparse un geam, strigând „chelner”.

In sfârșit, dete dumnezeu și-1 auziră.

Când se văzu unde era, i se păru că visează : o magazie de grâu, împărțită în odăi prin niște scânduri de lemn ce n'ajungeau până sus ; cu nișete ferestre mizerabile, lipite în zid ca într'o casă de hârtie. Inăuntru două paturi groaznice. La vederea paturilor își aminti de rus. Ce se făcuse ?

O adiere de aducere aminte, și nimic mai mult. Voì să se uite la ceasornic. Lângă patul lui era un scaun de lemn fără rezămătoare ; pe scaun o carte de vizită : „Nicolas Boulgakow Galitzine”. Milescu ramase cu cartea de vizită în mână : Galitzine! Nu știa pentru ce, dar par'ca s'ar fi așteptat să-1 cheme așa, pe tânărul acela cu chip de femee. Iar numele lui de hotez era Nicolae, ca și numele lui Milescu..

Cine știe

XIII

Intr'o căruță de rechiziție, prinsă ca de pe gârlă, Milescu se întorcea de la cuartierul-general de la Poiana la Băilești. Calul lui căzuse și rămăsese pe drum.

Pe când intra în curte, da într'amurg. Ferestrele erau iluminate ca de serbătoare.

Casa lui Milescu din Băilești, închiriată de Paraipan, era printre cele mai chipeșe: patru odăi, geamuri la ferestre, scânduri pe jos, tinichea pe acoperiș, nici nu se putea ceva mai fain.

Poziția lui Milescu, ca a tutulor voluntarilor și rezerviștilor cu dare de mână, era printre camarazii săi dintre cele mai curioase. Unii îl luau în serios, alții râdeau de stângăciile lui militărești, alții îl luau peste picior de-a binele, eșind de la el cu tabachera plină de tutun sau cerându-i împrumut tot felul de lucruri, fără să se gândească a i-le da înapoi ; dar la toți le era simpatic, cu ușoara nuanță de ironie ce se ascunde în soldatul de meserie pentru soldatul de ocazie. Ziceau „haidem la Milescu” par'că ar fi zis „haidem la club ori haidem la cafenea”.

Când intră Milescu în casă, cele două odăi mai mărișoare erau ocupate de jucători de cărți. Niște planșe de ale statului major, tăiate în două și rezemate pe căpriori, serveau de mese de joc.

Intr'una din odăi se juca prefa în trei : doi coloneli și un maior stau tăcuți, pâuă ce sfârșeau cărțile din mână, iar la urmă isbucneau în râs sau înjurături, după cum intrau platcă sau nu. A1ți câți-va vorbeau, tolăniți pe un pat de câmp, ori călare pe scaune, rezemați de ferestre, -cu tunicele descheiate, cu batistele pe după gât, blestemând căldura, cerând lui „deșcă” vin cu borviz.

In cealaltă odae era masa de poker, joc nou, pe care nu-1 cunoșteau toți. Un maior de linie, un căpitan de intendență, un doctor-militar și un al patrulea, un civil, român din Basarabia venit după provianturi, stau cu alte cinci cărți în mână, desfăcându-le numai pe la colțuri, cu mare taină. Imprejurul lor, grămădiți ciotcă, priveau alții.

- Zugrăvescule, ești bleandă.

Zugrăveseu era doctorul, un pipernicit de om numai cât un baston, cu o bărbuță rară, cu un glas pițigăeat, care mai vorbea și bâlbâit:

- Ble-bleandă ăi fi dumneata. Eu aunt ble-bleand.

- Fii ce-i fi, numai pune miza, zise căpitanul de intendeuță.

- Am pu-u-u-s doi franci.

Pe vorba pus flueră bietul doctor un minut înreg, fără s'o scoată la capăt,

Ci dă-i drumul o data, nene, și nu ne mai înnebuni. Dumneata mergi, domnule Maior ?

- Da.

Doctorul se făcu roșiu. Ii venea să raspundă cu o vorbă mai înțepătoare, dar se temea să nu se încurce din nou. Cu toate astea tot bâlbâi ce- va:

- Da, gro-o-o-zav mai ești dumneata, domnule mimizilic.

Cei-l-alți zâmbiră, iar căpitanul de intendență dete din cap.

Cine deschide ?

Deschid eu cu o carboanță, zise maiorul, aruncând un ban rusesc de argint.

- Se poate să-mi dați și mie două ruble ? intrebă civilul, cu graiul lui din Basarabia.

Cei trei se uitară la el pe furiș.

- Ne tragi ca-a-a, încercă să zică, doctorul.

- Cacialma! strigă intendentul: Să nu te'ncurci pe vorba asta, Zugrăvescule, că șeade rău.

- Ia o să ți le dăm, că n'avem ce face. Cartea trebue plătită. Ce aveți ?

- Eu n'am decât un full.

Doctorul sări în sus de mânie:

- Auzi c'un be-berlan de ași să pierd eu, domnule!

- Lasă-1 dracului de beberlan și zi-i brelan, nene doctore, î1 consolă maiorul.

Doctorul, furios, se întoarse să vadă cine-i sta în spinare. Dete cu ochii de un tânăr sub-locotenent:

- Nu se poate, ju-u-u-nele meu amic, să mă slăbești cu dragostea? . .

Sub-locotenentul se dete la o parte. Odată cu el se deteră la o parte mai toți privtorii, de teamă să nu primească aceleași observații ca sub locotenentul. Maiorul, care câștiga, se întorse către căpitanul de la spatele lui, un chip șters, blajin, simpatic :

- Mărăcinene, nu te depărta, că de când ai venit tu, îmi merge bine.

Căpitanul se apropiă din nou, zâmbind.

- Ia mai vi-i-i-no și lângă mine, ne-nene Mărăcinene, să mă scapi de hu-hu-hu...

- Hursuzlâc! strigă intendentul.

Pe când ei se foiau între dânșii, se auzi deodată un ropot de cai venind din depărtare. Sgomotul se apropia din ce în ce, până ce trecu pe lângă casa lor, ca o vijelie.

Toți se sculară în picioare. Colonelii din camera de alături veniră în camera de la drum:

- Ce este, frate? ce s'a 'ntâmplat?

- Nebunul de Frâncu!...

- Da, ce s'a 'ntâmplat?

- Nu s'a 'ntâmplat nimic, d-le colonel; da ia așa, ca să nu fie drumul fără călători.

- Ce trupe erau?

- Escadronul din regimetul al 5-lea de calărași.

- Par'că de-abia a venit alaltăieri de la Rast...

- Da. Cu toate astea, uite așa îi frecă în toate nopțile.

Colonelul înălța din umeri și se duse la loc. Insă jocul nu mai urmă liniștit ca mai 'nainte. El care comandant era preocupat de ideea de a face și el tot așa, deoarace ordinele erau de a ține trupele într'o alarmă continuă, pentru a le deprinde cu viața primejdiilor viitoare.

De la trecerea Dunării cu atâta înlesnire, generalul Nepokoiciski, șeful marelui stat major rusesc, numai visa de cât Constantinopoli.

Armata română, rămasă pe malul stâng, nu mai era băgată în seamă; ea își împlinise rolul, cu bombardările cetăților turcești, când cu formarea podului de la Zimnicea și cu distrugerea câmpului de la Rahova. Rușii se socoteau destul de puternici, ca să meargă înainte singuri; de aceia, când guvernul român, preocupat de soarta țării și a oștirii, întrebase pe guvernul rus despre gândurile sale viitoare, primise de la prințul Gorciacoff, prin d-1 de Nelidoff, răspunsul semeț că armata împărătească se simte în stare de a birui ea singură pe dușman; că dacă oastea română vrea să treaca și ea Dunărea, s'o facă pe propria sa răspundere și cu condițiune de a se supune comandantului rus, pierzându-și ast-fel unitatea de comandă și ființa sa morală a-parte.

Față cu un asemenea răspuns, țara și Domnitorul trecură printr'un moment de mare grijă: ce drum să apuce?

- Ce-ai mai aflat, Milescule ?

- Ce să mai aflu, domnule Colonel... Am auzit că Vodă vine în curând la marele cuartier-general

- Va să zică trecem Dunărea pe socoteala noastră.

- Da, de ce să n'o trecem? răspunse Milescu, uitându-se în jos.

- Fiind-că n'ai cu ce. Unde-ți sunt bărcile ? unde sunt pontoanele?... Imi plac domnișorii ăștia de rezerviști: pentru dumnealor toate sunt ușoare, zise, zâmbind, unul din coloneli.

Milescu, jenat, era să tacă. Dar par'că îl mușcă de inimă trebuința de a spune verde adevărul:

- Se poate, domnule colonel. Războiul însă nu se face numai cu pontoane și bărci, ci și cu suflet și credință in viitor.

- Zău!? Auzi dumneata, frate!... Ce ușor îi veni amicului să facă patriotism pe spinarea altora, instalat ca un Bimbașa Sava!... Da du-te, domnule, de stai în noroiu până la genunchi, să te ploaie de dimineața până seara, să mănânci pastramă ca talpa cismei, și atunci să-mi faci pe grozavul. Auzi dumneata.

Milescu plecase capul de tot. Negreșit era vinovat că închiriase o casă pe socoteala lui. El credea că poate tovarășii să-i ierte greșeala, prin faptul că o locuiau mai mult ei de cât el. Dar se vede că așa sunt făcuți oamenii: să profite de bunurile altuia și totuși să-1 învinuească că le are.

Celalt colonel, mai fin, căută să dea o altă întorsătură convorbirii:

- Uite, dragă Milescule, unde stă greutatea: toată cheresteaua din țară a fost trasă de Ruși la Braila și la Zimnicea. Pontonierii noștri nu sunt pregătiți pentru o lucrare așa de întinsă și de costisitoare. Dacă trebue să trecem Dunărea, s'o trecem, numai să ne găsim întâiu lemnăria.

- Pădurile sunt pline de lemne.

- La munte.

- La munte și la șes.

- Dar le păzesc pădurarii, zise primul Colonel.

- Negreșit, răspunse Milescu. Să le ceară guvernul, și toată lumea le va da.

- Le dai dumneata!...

- Se 'nțelege că le dau. Dau pădure, dau moșie, vând tot ce am, și pe mine mă vând, numai să nu rămânem de râs... Mii de bombe! că doar n'am să trăesc cât e lumea!

Milescu se întoarse către un căpitan care se apropiase de el:

- Așa este?

Căpitanul era tocmai șeful lui de companie, care tot-odată comanda și batalionul : Valter-Mărăcineanu. Ochii lui străluciu de viață. Dacă ar fi îndrăznit, 1-ar fi luat de gât să-1 sărute.

Fire resfrântă înăuntru, timidă, melancolică, căreia soarta îi lasase partea grea a luptelor cu nevoia, Mărăcineanu părea că trage din îndoita sa origină germano-română o ușoară înclinare către idealism, unită cu o evidentă trebuință de acțiune, două calități atât de greu de găsit împreună. Eșit din părinți simpli, el era unul din acele rare făpturi ce fac onoare mulțimii anonime ce se numește popor, se înalța peste el și devin in fața unut neam întreg. Nobil în cel mai întreg înțeles al cuvântutului, cu grija duioasă de batrâna lui mamă, blând cu soldații cazniți, hotarât, serios, n'avea nimic din avântul cavaleresc al eroilor legenduri, dar poate tocmai de aceia era mai simpatic, mai înțeles de timpurile noastre și mai aproape de noi.

O ast-fel de natură modestă, era firesc să se simtă atrasă către entusiasmul eruptiv al unui om ca Milescu. Pătrunderea minții sale îl făcuse sănteleaga toate calitățile sufletești ce se ascundeau sub sgomotul și nehotărârea celuilalt, și să-1 iubeasca.

Mlilescu eși, să se schimbe de haine. In săliță, îl ajunse de pe urmă Mărăcineanu:

- Milescule, Milescule.

- Ce este ?

Celalt îl lua repede de mână și-1 strânse cu putere:

- Ia asculta..

- Ce-i, dragă Mărăcinene?

- Bravo!...

- Pentru ce?

- Bravo!...

Și urmă a-l scutura de mână, fără să mai poată adaoga ceva.

Milescu intră vesel în odaia lui; uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului cu privire la casă.

Când aprinse chibritul, dete cu ochii de Comăneșteanu, care adormise întins pe patul lui. Milescu se uita la el un moment. Nu-1 mai văzuse de la plecare.

Un sentiment curios de milă se deștepta în sufletul lui, pentru voinicul ce dormea alături, tânăr, sănătos, născut pentru fericire și cu toate astea nefiind fericit. Par'că somnul lui Comăneșteanu mișca pe Milescu mai mult decât tot restul. Se apropia de el binișor, îl privi de aproape și rămase pe gânduri : omul adormit par'că nu mai seamănă cu cel deștept. O cortină căzuse de unde-va pe acțiunea vieții, și corpul acela devenise anonim.

Incă puțin și totul ar fi încetat. Ce imensă zădărnicie!...

Făcând încă un pas, se împiedecă de o cergă ce căzuse pe jos!

- Vacs! zise el, în mijlocul filosofiei.

Comăneșteanu se deștepă. Milescu veni lângă el și-1 atinse cu mâna pe umăr:

- Ce mai faci, Mihai? De când aici?

- De astăzi. Târziu e?

- Cam vre-o zece.

- O să trebuiască să plec.

- Stai, că nici nu te-am văzut bine. Ce mai faci?

- Ce să fac, dragă... Aceeași și iar aceeași. Dar tu?

- Eu, cum mă știi: mă înnec în totdeauna la mal. Avusesem norocul să mă trimită de la cuartierul-general cu niște ordine la Zimnicea, sperând să mă pot repezi până la Stănești, și când colo nimic.

- De ce? întrebă Comăneșteanu cu grabă.

- Ce să-ți mai spuiu!.. O prostie de care mi-e rușine numai cât mă gândesc... Nu mă sili să ți-o istorisesc pe de lung. In două cuvinte: am băut șampanie cu un rus.

- Ce rus ?

Milescu înuălță din umeri:

- Da par'că eu știu... Un Galitzine.

Comăneșteanu se uită la el mirat, pînă ce-1 umflă râsul.

- Ciudată făptură omenească mai ești, Nicule.

- De, dragă... Schimbă-mă tu dacă poți, și-mi faci un mare serviciu. Așa gogomănie!.. Și biata nevastă mă așteaptă.

Apoi se uită la Comăneșteanu lung și dete din cap.

- Cu toate astea pentru tine tot am ce-va.

Și zicând ast-fel, începu a răsfoi niște caete de pe masă, ce stau încurcate cu numere din Figaro cu Școala soldatului, cu un roman de Ouida, până ce găsi o scrisoare-volum de al Elencuței.

- Vino în coace. Cunoști slova asta...

Mihai se uită la scriitură.

- Nu o cunosc.

- Cum: nu? Dar scrisoarea către Paraipan!..

- Aceea era a domnișoarei Anna.

- Și asta tot a ei este....Citește.

In jurnalul Elencuței erau intercalate două rânduri: ‘„O sărutare și de la mine, Nicule dragă. Ce mai faceți?”’

- Ințelegi ce vrea să zică acest „ce mai faceți” la plural și subliniat...

Comăneșteanu se uita la el cu un aer întrebător.

- Cum!.. Nu 'nțelegi?...

- Ba înțeleg... Adică îmi place să înțeleg ceea-ce poate nu stă acolo.

- Ce anume? Intrebă Milescu.

Comăneșteanu se făcu roșu și nu voi să răspundă.

- Spune tu întâiu, zise el.

Milescu începu a râde:

- Bravo, Mihai: ești prins bine de nas. Am să scriu numai decât Elencuței...

- Ba te rog să te-astâmperi.

Milescu râdea, pocnind din palme:

- Don Juan cu furca'n brâu!.. Brava Anicuța! Să te'nveți minte dumneata, să nu mai mănânci câte o porție de inimă femească la fie-care masă...Acum să-ți explic: acest „ce mai faceți”, ar însemna, dragă Doamne: ce mai fac eu, Milescu; dar însemnează în fond ce mai faci tu, Comăneștene...

- Crezi?

- Sigur. Trebue să fii lulea ca tine, ca să nu pricepi.

Apoi începu să strige:

- Iliuță! Iliuță!

Soldatul veni In fugă:

- Porunciți, don' Locotenent.

- Ibitfoi cozoroc!... de ce nu nu vii mai repede? Unde sunt pantofii?

Aici trebue să fie, don' Locotenent. Să'ntreb pe lelea Uța....

Lelea Uța era gazda. Soldatul părea a se înfrupta din toate bunurile pământești ale stăpânei de casă, iar în schimb el îi lăsa onoarea de a munci pentru el.

- Uite, moncher, zise Milescu, cu o cismă în mână, redevenit filosof : de sus și pană jos același vacs: c'est à vous dégoûter des hommes ... et des femmes. Par'că viața n'ar avea alt stop mai înalt.

Comăneșteanu î1 asculta în tăcere. Era iar fără tact. Dar așa îl croise firea. Castitatea lui sufletească î1 făcea nedrept.

Soldatul intra cu pantofii:

Ii luase lelea Uța să-i bată.

- Arză-te focul de erou! Mă, Iliuța al Uței, d'apoi gazda trebue să îngrijească de pantofi?...

- Ba nu, don' Locotenent.

- Atunci ?

- Eu am bușonat calul lui don' Locotenent Comăneșteanu.

Milescu bufni de râs.

- Ce-ai făcut?!

Soldatul, care auzise vorba de pe la alți vistavoi de cavalerie, se rușina:

- Am șters calul lui don' Locotenent Comăneșteanu... Că era asudat de curgea apa după el.

Comăneșteanu părea plictisit de explicația soldatului:

- Trebue să fie ostenit... Am fost până aproape de Craiova, ca să-ți es înainte, zise el lui Milescu. Credeam că vii cu trenul.

Milescu rămăsese în mijlocul odăii, ca un puiu fript, cu pantalonii de călărie strânși de gleznă, cu mâinile în buzunar, numai în papuci.

- Va sa zica, Mihai, nu-i glumă!.. Ești prins bine.

Cumnatul, obicinuit cu șotiile și ironia Annicuței nu se putea deprinde cu ideea că un alt om s'o iubească serios.

- Atunci ce-i de făcut? zise tot el, gândindu-se. Să le scriu să vie...

- Ba nu. Adică de!... cum vrei, răspunse Comăneșteanu. Eu nu mi-aș aduce familia aici.

- Ai dreptate. Cu toate astea, Elencuța ține să vie... Mai cu seamă dacă trecem în Bulgaria.

Comăneșteanu începu să fie deja gelos, ca toti bărbații în viața cărora femeile joacă un rol. Milescu nu pricepea o ast-fel de tiranie. Zisese „ai dreptate”, fiind-că înțelegea și el că un lagăr nu e un salon. Dar alt-fel...

- Știi, Nicule, că mă hotărâsem de vre-o două ori să plec, zise Comăneșteanu deodată.

- Unde?

- Mă hotărâsem să fug... să ajung până la Stănești... să văd pe Anna și să mă 'ntorc... Maiorul m'ar fi lăsat, însă pe răspunderea mea...

- Ce, ești copil!...

- Zău, așa.

- Ești copil de tot... Eu te credeam maistru, și văd că nu ești decât un cârpaciu...

După aceia se gândi serios:

- Sau poate tocmai asta e secretul...

Comăneșteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu însă intra, cu puterea lui de intuiție, în explicarea unei cauze: secretul oamenilor cu noroc pe lângă femei, era tocmai sinceritatea cu care iubeau pe fie-care în parte și una după alta: un foc de pae, într'o fânărie, ce trece din căpiță în căpiță.

Lui Milescu îi veni să râză la imagina asta.

- De ce râzi? îl întreba Comăneșteanu.

- De nimic... `Cu toate astea, cât ești tu de profesor în ale dragostei, tot o să-ți dau o lecție : de ce vrei să tă duci la Stănești, catre Anna, și nu o lași să vie ea catre tine?... Fata e singură. Elencuța e de aceiași părere cu mine: voim amandoi sa ți-o dăm. Prin urmare un asediu în regula : are sa capituleze.

- Crezi?... Deși ceea-ce spui tu, cam miroase a teorie, totuși ai poate dreptate și în fapt, și aș vrea să te ascult, dacă aș putea. Dar nu știi cât doresc s'o văd!... Nu mai dorm, nu mai am liniște ...

- Càlmami dio! zise Milescu, venind spre el și apucându-1 de mână .

Nu era chip de vorbit serios cu dânsul.

- Bine, omule, tu n'ai iubit nici odată?

- Ba da: am iubit pe Elencuța, și am luat-o.

- Dar înainte? dar pe urmă ?

Milescu înalța din ochi:

Nimic!

Comăneșteanu se uita la el. Evident, un asemenea subiect de vorbă turbura pe Milescu: el fusese adesea luat în râs de prieteni și-și ascunsese totdeauna stângăcia sub glume sgomotoase. Acum, când trebuia să vorbească liniștit, se simțea jenat.

Dar sinceritatea și curățenia lui sufletească părura a înrăuri pe Comăneșteanu mai mult decât toate teoriile.

- Adio, Nicule. Vino să te sărut, ca cine știe când ne mai vedem.

- Pleci noaptea ?

- Trebue să plec.

Se îmbrățișară amândoi și se despărțiră.

Comăneșteanu se pierdu în linia fumurie a drumului.

XIV

Se ridicau zorii zilei de 21 Iulie. Pe senimul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzându-se departe, în slava albăstrie a văzduhului, ca niște spițe nesfârșite, și mângâind câmpiile Olteniei cu lumina voioasă a dimineții. Pe valea Dănățeului se mișca un furnicar de gloate omenești, linii lungi de călarime, pedestrime, tunuri, ambulanțe; provianturi, în mijlocul muzicior militare, al sunetelor de corniști, al ordinelor și comandei. Străluceau în tonuri calde alamurile de la instrumente: scăpara lumini reci oțelul de la tunuri; fâlfâiau în vânt drapelele; plutea peste tot un suflu de viață tânără, purtând înainte vulturii de aur ai stindardelor, coborâtori ai aquilelor din alte timpuri, semn al bărbăției.

Cu trei sute de ani in urmă, Basarabii Drăculești dusesera pe aceleași locuri pâlcurile de poterași, de sulițari, de roșiori, în urma flamurilor întru apărarea pământului strămoșesc.

Iar cu 1770 ani înainte, luminatul și marele împărat dusese mai la deal pe hastatul velit, către pădurile Sarmizegethusei, și acolo închiegase, din sange dac si roman, ființa unui nou popor.

Și se ducea poporul cel nou, se duceau regimentele, cu voioasa hotărâre a sufletului desfăcut de alte gânduri, se duceau sa se bată.

Că, venisă ordin de la Domnitor să treacă Dunărea.

Se legăna ciocârlia în aerul limpede al dimineții pe deasupra lanurilor de porumb. Umblau mocan din regimentul al 10-lea de dorobanți pe un drum iar soldații din al 8-lea de linie pe altul, liberi la minte și la inimă, ca omul pornit pe hotărâte sa nu dea înapoi. Se sfârșise nesiguranța de pâna aci

Inainte era vorba cea de vraja, care-i facea să umble cu capul sus; înainte spre Jiu, la Corabia!

Intreaga divizie a 3-a se întinsese în marș spre podul Jiului de la Gânciova. Cântau soldații cu voe buna, inviorați de priveliștea sanătoasă a porumbului. Ofițerii mergeau înaintea frontului sau în capul liniei, sprinteni la picior, cu ochii vii. Nedomirirea de până acum, gândurile «de acasă«, facu-se loc bucuriei de lucruri noua. Cu cat mergeau cu atât se simțiau mai ușurați.

Comănăștenu, în mijlocul batalionului, în fruutea companiei, se ducea oblu pe drumul prăfuit, gândindu-se la atâtea și atâtea lucruri ce rasăreau din aducere-aminte fara legatura aparenta între ele. Când la Sarba, când la Comanești, când în vazduh sau nicaeri, gâdurile țineau hangul drumului, a carui prieliște, vesela sau tristă, deștepta în sufletul lui acelaș fond de melancolie. Cu tote astea, el însu-și găsea mângâere în mers. Par'ca facultatea de a trăi, atât de complicata în deobște, se ușura prin ritmul îndelungat al marșului. Prins in mijlocul regimentului, el simțea ca mașina încâlcită a vieții lui nu mai era de cât o roticică simplă a unei mașine mai mari. Annicuța zâmbea într'un unghiu depărtat al conștiinței, ca un pastel, iar departe de tot, ca un portret șters, se ivea chipul Nataliei. O blajină nepăsare de sine și de restul lumii îi umplea golul sufletesc.

Iar pe drumul celălalt, Milescu, în fruntea companiei, umbla harnic, fără trudă sufleteasă Statura lui puternică părea că se înălțase cu o șchioapă. Traia o viață intensă, se bucura de bucuria soldaților, cânta cu ei marșul ostașului, plin de un sentiment nou de nețărmurită mulțumire de a fi. Ceruse unui sergent din flanc să-i dea matasea de la un porumb, și la pipaitul ei moale avusese impresia că atinge obrazul fraget al unui copil. Ii venise să zâmbească, gândindu-se la sine cât era de puternic și de sănătos. Iși mișca brațele din plin simțindu-le pa'că voinice, facute într'adins ca să sburătuiască țeste de dușmani. Imaginea unei lupte cu Turcii fu atât de viue, încât, în umbletul lui, se dete cu umărul înainte, par'că să doboare pe cineva. Soldații cântau, cu nota caracteristica a veseliei lor duioase. Ce erau în fond oamenii ăștia? Daci sau Romani? Sau și una și alta? Sau poate alta corcitură latino-illirica? ... Nu se putea! El ținea la Daci par'că chiar mai mult de cât la Romani. Chipul leului de la Sarmizegethusa, care-și apăra pădurile împotriva năvălitorilor, îi era drag. O nepusă înduioșare pentru Decebal se revărsă în stihuri:

O tu, ce din cetini auzi-le cântul,
Stăpâne, stăpâne cu brațul de fer,
O Decebal, scoală răstoarnă-ți mormântul,
Și umple tot golul din munți pân'la cer.

Tocmai atunci băgă de seamă că un soldat din compania dinainte nu călca de loc a erou, umblând bleg, trăgându-și picioarele după el ca niște butuce. Ii păru rău și strigă la el:

- Măi leat, mă!.. Mă tu, ăla din flancul stâng!.. Uite ce vacs e!...

Sergentul-major din compania lui sări la soldat:

- Mă, budușcă, n'auzi?!

Soldatul n'auzea. Atunci sergentul-major îi dete un ghiont în spate.

- N'auzi ma, blegule!....Ce umbli ca un nerod!...

Soldatul era să dea în nas. Iși întoarse capul spre sergent, ca unul ce, se vede, erea deprins cu asemenea cinste, și încercă să se ție drept.

Milescu se uită la el cu milă. Ii părea rau că stârnise vorba și fusese cauza ghiontului bietului soldat. Sărmanul de el! Era necăjit de tot, trudit, nemângâiat de nimeni; n'auzea de cât ocări; nu trăia de cât pentru pedepse. Și doar nu avea altă vină de cât că era prost.

Dar înduioșarea lui Milescu fu de scurtă durată. In vremuri grele, omul caută tot binele. In flancul drept umblau vre-o patru soldati ca la paradă: așa da!

Milescu se întoarse să-și vadă compania lui: oamenii se simțiau. Drepți, sănătoși, mergeau cântând cu voe bună.

- Mare popor! gândi Milescu în sine, mare și răbdător popor!... Că dacă fie care om în parte e mai bun ori mai rău după vremuri și nevoi, toți la olalta redobândesc calitatea supremă a popoarelor de viitor: naivitatea melancolică. Toate temperamentele individuale se contopesc în acest temperament colectiv, singurul care, în ceasurile grele ale vieței, scoate la liman.

..Și ast-fel, prinse el mai departe ale închina gândurile sale în versuri:

Sună coarnele pe dealuri, sună buciumul prin văi,
De la coasă, de la tarlă, tot românul se adună:
Duce vântul pană'n peșteri chiotele de flăcăi:
Codrul tremură din ramuri, cornul sună și iar sună.

XV

In ziua de 12 August, regimentul al 10-lea și al 12-lea de dorobanți, regimentul al 8-lea de linie o baterie din regimentul al 3-lea de artilerie și un escadron din regimentul al 2-lea de roșiori, treceau Dunărea, care cum putea, pe plute, pe pontoane prin bărci, ajutați de șalupele cu vapor Bucur și Rândunica.

Intreaga diviziune a 4-a era deja peste Dunăre pe malul drept al Vidinulul.

Lucrurile în Bulgaria se schimbaseră de tot. Ruși fuseseră bătuți în două rânduri, înaintea Plevnei, la 8 Iulie, sub generalul Schilder-Schuldner, si la 18 Iulie, sub generalul Krüdener. Ei ceruseră ajutorul armatei Române de la Nicopole, dar generalul Manu avea ordin să nu se miște.

Această armată dispretuită cu puțin timp înainte devenea deodata limanul de mântuire al oștirilor împărătești. Făcuseră oamenii socoteala și găsiseră 230000 de Turci; iar când se număraseră pe dânșii, nu erau decât 170000. Pentru o armată năvălitoare, erau cam puțini.

Atunci, în locul D-lui de Nelidoff, luă condeiul marele Duce Nicolae, generalisimul armatelor rusești, și scrise Domnitorului acea faimoasă depeșe, pe care mai pe urmă generozitatea poporului, spre cinstea neamului omenesc, a îngropat-o în uitare. In acea depeșe se zice între altele: „treci Dunărea unde vei vol; ne s ro esc Turcii.”

Și Domnitorul Românilor hotărâ să treacă Dunărea, fără altă condițiune, decât aceea de a păstra armatei sale ființa ei de sine-stătătoare.

La 15 August porni în persoană la cuartierul imperial de la Gorni-Studen, unde se afla Țarul Alexandru al II-lea. Impăratul oferi Domnitorului comandamentul trupelor unite româno-ruse, ce aveau să opereze înaintea Plevnei, sub numele de Armata de Vest.

In ziua de 20 August, podul de la Siliștioara între Corabia și Măgura, era terminat; diviziunea de rezervă putea trece.

In zilele următoare, armata română înaintă de pe valea Iskerului pe valea Vidului, spre Plevna.

In seara de 25 August, diviziunea a 4-a era la Verbița, în fața Griviței, iar divizia a 3-a la Kalișovat, în spatele celei-1-alte; divizia de rezervă rămânea la Brislan. Domnitorul își luase cuartierul general la Poradim.

Indată după așezarea trupelor în bivuacuri, se zvonise printre ofițeri ca chiar în ziua aceea de 25 August, un mare consiliu de răsboiu se ținuse la Radenița, între Domnitorul Românilor, marele Duce Nicolae și șefii statelor-majoare, și că în acel consiliu, Vodă fusese contra atacului imediat al Plevnei, de oarece armata aliată ruso-româna n'avea decât 65000 de oameni, față cu un număr egal de trupe ale lui Osman-Pașa, întărite în Plevna ; ca Domnitorul propusese sporirea oștirilor aliate și în -conjurara posițiunilor turcești ; că, în fața stăruințelor Marelui Duce, care punea înainte considerațiuni politice. Vodă, primise ideea asaltului cu părere de rău și fără a răspunde de succes.

Se mai vorbea printre ofițeri că de multă vreme nu fusese văzut Domnitorul atât de pătruns de marea chemare și marea răspundere ce avea în fața lui Dumnezeu și a Țării. Cu capul sus, cu ochii privind departe, Vodă eșise din consiliul de la Radenița ca un drept-gânditor, pe care somenii săi nu 1-au înțeles ; eșise din consiliul de la Radenița, ca un părinte hotărât să-și jertfească fiii, numai ca sa nu se zică despre ei că nu se știu jertfi.

Vezi, Comăneștene, zicea Maiorul Șonțu prietenului său: dacă n'ar apăsa pe noi trecutul a 150 de ani de moliciune fanariotă ; dacă am putea sa legăm firul de azi cu cel de la 1600 ; daca am fi știut să murim unde-va. acum, mai de curând, Domnul nostru ar fi putut să impună vederile sale, sau cel puțin să nu primească răspunderea unei jertfe zadarnice. Dar așa... Rușii pe drept cuvânt ne pot bănui că nu vrem să mergem în foc.

O să mergem, zise Comăneșteanu.

- Trebue să mergem !... De alt-fel o jertfă nu e nici-odată zadarnică.

Tocmai atunci îi se aduse un ordin al generalului Cernat, prin care se poruncea diviziei a 4-a să înainteze de la Verbița la Grivița, spre a lua posiții pentru artilerie ; divizia a 3-a trebuia să-și pastreze locurile ce ocupă, până la nouă ordine. O bombardare de trei zile avea să urmeze împotriva întăririlor de la Plevna, înainte de atac.

Inimile începeau să bată : se apropia vremea hotărârilor bărbătești.

Diviziunea a 4-a trebuia sa 'și strângă bivuacurile și să se pună în marș spre Grivița.

Noaptea era întunecoasă. Șuera un vânt subțire din spre lagărul turcesc, aducând zgomotele surde ale mișcărilor diviziei a 4-a până la divizia a 3-a. Ofițerii din corturi trăgeau cu urechia. Somnul nu se prindea de mulți : țara rămasă în urmă, cu simpatii și interese omenești ; dușmanul împlântat înainte, cu chemarile gloriei sau cu vecinicia morții...

A doua zi, în zori, cele 48 de tunuri românești, puse în baterii, împreună cu 120 de tunuri rusești, începură a huì.

Apoi, la 27 August, odata cu divizia a 3-a română se apropiase de linia bombardării un nou corp rusesc, așa că acum, din oștile aliate, trăgeau 250 de tunuri, iar din cele turcești răspundeau 100, în total 350,-un iad de fum, de foc, de schijă aprinsă, de huet și de cutremur.-Infanteria era așezată dincolo de dealul Bucovei, la adapost de ghiulele Turcilor, gata în ori-ce moment a intra în foc, dacă inimicul ar fi încercat să faca vre-o eșire. Stau oamenii în preajma piramidelor de puști, pe povârnișul văilor, care fumând, care vorbind, întorși cu fața spre Dunăre, de unde veniseră. Câteodată ochii se înălțau în văzduh, după bombele turcești, ce băteau până la Verbița sau se spărgeau în aer, vâjiind și trosnind.

- Primește-o, Ghiță, că țe-e surată.

Ghiță se uita în sus ca un puiu de curca la uliu :

- De, boală, că nu te prinzi tu de mine.

Se zăreau de pe deal călărașii brigadei Roznovanu cum se întindeau spre satul Bivolari, către Vid. Ghiulele turcești începură să curgă către dânșii. Soldații de infanterie se vedeau din adăposturi, mai en seamă cei ce săpau la întărituri, și rămâneau cu sufletul la gură, ridicând mâna instinctiv, par'ca să apere pe calărași :

- Aoleu, mamă, ține-mă!...

Comăneșteanu, în mijlocul lor, tăcut, urmărea cu ochianul mișcarea calărașilor. Inima îi bătea așa de tare, încât își auzea sângele în vine. Vorbele oamenilor ajungeau până la el, ca de pe lumea cea-l-altă. I se parea că brigada de pe platoul Bucovi nu știe ce face. Escadroanele se mișcau la deal și la vale, fără rost. Grupuri de călărași se duceau în sus, se întorceau în jos, totdeauna expuși focului Turcilor. Comăneșteanu ar fi vrut să împărtășească temerile lui cu un ofițer de alături, dar parea hipnotizat de priveliștea din față.-In cele din urmă regimentele părură că se așează la adăposturi, în spatele diviziei a 3-a.

De sigur, oamenii își făceau mișcările lor firești, spre a ocupa locurile ce le erau date de comandă ; dar văzuți astfel de departe, par'că stau într'adins să aștepte bombele.

Spre seară veni știrea că o parte din trupele brigadei Cantili, luaseră cu asalt un redan turcesc din rata Griviței. Locotenent-colonel Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanților de Iași și Vasluiu, dusese trupele de atac cu un avânt eroic. Curcănarii regimentului al 13-lea și infanteriștii batalionului din regimentul al 5-lea de linie, susținuți admirabil de o baterie din regimentul al 3-lea de artilerie, sub comanda locotenentului Haretel, se aruncasera asupra Turcilor, la baionetă : îi gramădiseră valvârtej în redan și-i aruncaseră spre reduta dinapoi.

La vestea asta, Milescu râdea ca un copil. Ar fi vrut să alerge spre colonelul Voinescu și să-l sărute. Ii era vechiu prieten, ofițerul învățat și destoinic, căutat în saloane pentru spiritul sau vioiu, respectat și temut printre colegi, pentru caracterul său neșovăitor. Dar mai cu seamă îi era drag lui Milescu, pentru că el, Voinescu, român neaoș, fiu de boer pământean, deschisese cel d'întâi focul infanteriei și dusese pe soldați la biruință.-Tot vechia lui nebunie.

La 28 August, bombardarea urmă ca și'n zilele de mai 'nainte, fără alte întâmplări, decât aceea ca Măria Sa atârnă pe pieptul colonelului Voinescu decorația Steauaa României, lăudându-l în fața trupelor.

Atacul fixat pentru ziua de 29, fu amânat pe a doua zi, după cererea comandanților ruși.

Fură luate toate măsurile potrivite, pentru regularea atacului; ordinele de luptă fură scrise sub ochii Domnitorului; ceasoarnicele fură îndreptate.

Acum puteau să se și oprească ceasoarnicele, că, în locul lor băteau inimile, băteau toate laolaltă, multe din ele ceasurile din urma; băteau inimele în piepturile a 35.000 de Româi, hrănind par'ca o singură conștiință, aceea a datoriei de împlinit. Nu se gândeau oamenii nici că-i privește Europa, nici că sunt Rușii alături, ci curat numai că le-a rămas la bârlog nevasta și copiii, ca așa a poruncit Voda și că, la o adică, cine-i Român neaoș nu da înapoi.

XVI

Noaptea de 29 spre 30 August 1877 cădea domol pe vietățile din jurul Plevnei, umedă, întunecoasă, ajutând par'că gândurile triste în roata lor. Incepuse a ploa.

In bivuacurile regimentului al 10-lea de dorobanți, soldații stau strânși împrejurul tăciunilor. Niște gropi săpate în râpa dealului, ca niște cuptoare, apărau cărbunii de picături. Oamenii frigeau câte o bucățică de brânză, ori prăjeau fălii de pâine vorbind rar.

- Ca la cules de porumb, nea Toadere, zicea un recrut de la Călieni unui tovarăș mai de vârstă.

- Păi !...

Toader fuma din lulea și tot trăgea din umeri mantaua ce scăpa după el.

- Oare ce-o mai fi și ziua de mâine, nea Toadere ?

Ia o zi ca toate zilele...

Soldatul mai tânăr nu îndrăznea să mai întrebe. Dar îl muncea ceva :

- Nu de alta, da, am niște junci neplătiți, de

la alde socru-meu... și-mi este c'o rămânea muierea cu datoria în spinare.

- Păi dacă-s de la socru-tău ce-ți pasă?

- Vezi că e om al dracului.

Toader iar tăcu. Intinse mâna la un cărbune, îl săltă de vre-o două ori în palmă și-1 aruncă în lulea, bătându-1 cu unghia.

Peste dânșii veni un alt soldat, mai vorbăreț.

- Ploă, măi vere, ca la Sfântul Ilie. A făcut Dumnezeu pe voia Domnitorului nostru, că, ci-că așa-i place să se bată.

- Ai auzit tu ...

- Ba eu n'am auzit, da știi, mai spun oamenii. Păi vorbă-i !...

Soldatul cel tânăr iar o dete prin „ziua de mâine”:

- Ce-o mai fi, măi vere, și cu noi !... Că nu de alta, da, am niște boi neplătiți.

- Ci taică-ți fleoanca, măi Gorciule, cu boii tăi! ..

Gorciu tăcu. Cel de-1 treilea soldat iar începu :

- Ați auzit, măi, oameni buni, porunca domnului maior ? că cică să nu tragi până n'ai ajunge la redută.

- Păi așa și vine, zise Toader.

Se auzi un tropot de cal prin întuneric : era un ofițer de ordonanță, care se opri lângă cei trei soldați :

Unde-i domnul colonel Ipăteseu, mă băeți ?

Oamenii se uitară unul la altul :

- Nu putem ști ... noi suntem din regimentul al 10-lea de dorobanți,

Ofițerul trecu înainte. După el venea un furgon cu munițiuni. Caii trăgeau la deal din toate puterile. Se auzea gârbaciul rotașului pocnind, iar glasul lui strigând la înaintaș :

Ține, mă, hăisa, ca dăm de mal... Ptiu! bată-te crucea, că păcătos mai ești!

Caii nu mai puteau. Harabaua se oprise pe un povârniș. Căprarul și artileristul săriră de pe capră.

- Ia puneți mâna, măi soldați.

Cei trei oameni de la foc săriră în ajutorul furgonului. Toader își chibzui umărul în stinghie și apucă roata de spițe :

- Mânați, măi !

Călăreții opintiră caii, și furgonul o luă de loc.

Ploaea se întindea. Apa străbătea pe sub corturi, udând pe cei ce erau întinși pe pământul gol. Soldații se mai sculau să sape câte un șențuleț. Alții se strângeau în manta.

De dormit prea puțini dormeau. Gândul de a doua zi îi țineau deștepți. Unii erau tocmai de prin vârful Vrancei, alții de pe Siret, alții iar de prin podgorii ori de la câmp, și mințile se imprăștiau pe departe, pline de imaginea vie a munților, a târlei, a holdelor. Scârțâiau pentru unii cotigele, încărcate cu doage ; suna pentru podgoreni mustuitorul în hărdău ; venea Siretul mare pentru Gorciu și Toader. Din când în când bubuitul tunului întorcea drumul gândurilor spre viitor. Unii se vedeau cu scările în brațe alergând la asalt; alții par'că zăreau înălțătorul de la pușcă și ochiau tot în cealmaua imanilor de pe parapet; Gorciu, cam păcătos, simția iataganul turcului cá i-a intrat în coaste, și deodată se scula, eșea din cort și descărca pușca în vânt. Toader își ridică fruntea spre el :

- Ce faci, ma, zăpăcitule ?

- Am să dau în ei, nea Toader...

Celalt se întorcea cu spatele la el si bombănea dezgustat :

Ștergeți pușca, mă, și culcă-te.

Comăneșteanu se aruncase, îmbrăcat, pe patul lui de câmp. Un crâmpeiu de lumânare ardea în sfeșnicul ce era înfipt intr'o măsuță de campanie. Cu ochii țintiți în pânza cortului, el își recapitula ordinele ce avea de îndeplinit pe a doua zi: nimic extraordinar, decât poate vorba Inainte ce avea să rostească oamenilor. Se mai gândea la chipul cum trebuia să se urce pe scări, la 3 ori 4 metri înălțime, după cum spuneau schițele statului-major rusesc; la șanțurile din prejurul redutei; la alunecușul drumului. Dar nici una din aceste întâmplări viitoare nu avea puterea de ademenire a vorbei „Innainte”. Tot gândindu-se cum s'o rostească mai bine, spre a fi auzit de întreaga companie, începuse s'o și rostească, la început încet, apoi mai tare, până ce se ridică pe un cot și se puse să strige

Inainte ! Inainte, băeți ! . Pecând comanda ast-fel în pustiu, se auzea pe sine si i se părea curios, dar nu avea puterea să se oprească. -Intinzând brațul a comanda, lovi lumânarea, care căzu jos și se stinse. Se sculă s'o aprindă. Pe măsuța de alături sta portofoliul lui, cu cifra numelui. I se păru ciudat să aibă cineva un nume. De ce un nume ? Grăi în gând Mihai Comăneșteanu , și văzu că aceste două cuvinte nu mai erau sunete goale, ci coprindeau oare-cum înțelesul ființei lui fisice și morale. Iși aduse aminte că portofoliul îl cumpărase de 1a Viena, și atunci alte întâmplări îi răsăriră în memorie : lucruri băețești, nimicuri. Și ce era toată viața lui dacă nu un nimic ? Legă de departe firul existenței, de când începuse a învăța, și-1 duse până acum: nimic. Fusese un adolescent gentil, un tânăr cum se cade ; iubise în dreapta și în stânga ; chinuise pe alții și pe sine, fără să rămâie nici o urmă în economia lui sufletească. Un egoist desăvârșit. Și cu toate astea, soarta îi fusese mamă, bună : avea tot ce trebue unui om, spre a însemna ceva. Și nu însemna nimic.

Aceleași gânduri, ca la hotelul din București, când cugeta la soldații ce se duceau poște întregi pe jos, pe când el venea cu trenul sau cu trăsura. Cine se interesează de soldați ? Ei nu au fărămături de astea de gânduri, nu au finețea criticei de sine; dar au și ei suflet, au doruri, au nevoi, pe care nu le spun, printr'o pornire de rușine, de bărbătească stăpânire.

Și cel puțin dacă ar fi fost încredințat că-1 iubește Anna! ..

Ah, Anna !...

Se uită drept într'un colț al gândurilor, ca s'o regăsească. Nu voise să-i dea portretul. Mai bine. Ar fi fost o dulcegărie mai mult.

Și cu toate astea !... Ce temeinic sprijin, într'o afecțiune cinstită, cu legături pe viață !..

O aluncătură a gândurilor în gol, îl făcu să tresară : era să adoarmă. Se sculă, răsuci o țigare și ramase pe marginea patului, privind înainte.

Va se zică poate să adoarmă omul și în asemenea împrejurări ?

De sigur. Chiar așa și trebue să fie : să adoarmă.

Atunci se întinse din nou pe pat. Acum se lamureau lucrurile : trebuia să adoarmă, ca a doua zi să fie calm, hotarât, să-și împlineasca datoria, cea dintâiu, ce i se înfățișa, ca bărbat; cea dintâiu și cea mai înnaltă, datoria de a merge înainte, de a muri dacă va fi nevoe.-Vorba înnainte aduse din nou imaginea companiei pornind la atac. Se văzu iarăși n fruntea oamenilor, strigându-le „Innainte !...” Și iar prinse a o rosti, sculându-se din nou și comandând :‘„înainte, înainte băeți ! ..”’

Se făcuse roșiu și se turburase de tot. Se simți. Autocritica îl făcu să zâmbească o clipă. Se întinse pentru a treia oară pe pat, cu gândul de a dormi.

Dar era asa de aprins, că nu se lipea somnul de el.

Spune ceva vorba asta : datorie și țară? ori nu spune nimic ? Cea dintâiu e mai logică de cât cea de a doua; dar cea de a doua spune mai mult decât cea dintâiu. Că un om poate să fie mai fericit în țară străină decât în țara lui, lucrul e foarte cu putință, dar vremelnicește. Căci ce fel de om trebue să fie acela, care să nu viseze la munții, la apele și la câmpiile în preajma cărora s'a născut și a crescut ? cum trebue să fie alcătuit sufletul acelora ce nu se simt strâmtorați între necunoscuți, obrazuri alt-fel făcute, cu alt graiu, cu alte mișcări?

In Vrance a, la isvoarele Milcovului, curge apa limpede; râd codrii în apusul soarelui; mugesc buhaii in prund ; cântă în amurg cavalul, adormind vietățile de pe corhane, sub sclipirea depărtată a stelelor..

Și e vorba să le aperì !

- He ! Comăneștene !

Era glasul Maiorului Șonțu.

- Porunciți, domnule Maior.

- Nu dormi ?

- Nu.

- Pot să intru ?

- Poftiți.

Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă.

Maiorul intră, cu gluga în cap, ploat până la oase.

- Am mai dat o raită pe la oameni, zise el, gândindu-se. Nu prea dorm, bieții soldați...

Comăneșteanu rămăsese în picioare.

- Ia șezi, te rog. Ce mai faci ?

- Mă gândeam la Spencer.

Maiorul nu înțelegea. Comăneșteanu urmă :

- Să fie dumnealui sănătos. Că dacă pentru un Spencer patriotismul este prejudecată, pentru întregul popor englez este o calitate, și în potriva teoriei lui se ridicî estetica tutulor popoarelor. A fi cel mai complect om din vremea și țara ta, este a fi omul cel mai complect, de oare-ce un fond comun ne leagă și în acelaș timp ne deosebește pe toți...

Maiorul se dase cu scăunașul mai înapoi șì se uita lung la Comăneșteanu. Acesta prinse de veste că celalt nu înțelegea nimic. In alte împrejurări ar fi râs.

- Mă ertați, domnule Maior : vă pare că vorbesc intr'aiuri... Căutam să-mi explic unele lucruri.

Maiorul se gândea întru sine : „oare nu e frica?”.

Apo i zise tare, înțelegând șirul ideilor :

- Ei bată-te, Comăneștene, te-ai molipsit de la Milescu.

Comăneșteanu dete din cap și tăcu.

Ia ascultă-mă, Mihai. Venisem să te rog ce-va..

Ori-ce, domnule Maior.

Maiorul se desfăcu la manta, se desfăcu la tunică și scoase portofoliul. Apoi, încet, gândindu-se, îi întinse un mic pachet, legat cu o panglicuță roșie, descolorată de vreme.

- Uite, te-aș ruga să dai asta surorii mele din Focșani, dacă s'ar întâmpla... cine știe...

Comăneșteanu rămase uimit, de-abia îndrăsnind să întindă mâna.

Bine... poate să.. cad eu...

Maiorul privea in pământ. Ridică domol fruntea lui senină și se uită lung la Comăneșteanu :

Îți urez să nu cazi... ar fi păcat... Ești tânăr și totul te leagă de viață. Pe mine, la drept vorbind, ce mă costă să mor ? Sunt singur. Am trăit destul...

Iși trecu mâna pe frunte, cu un ușor tremur în degete.

- Afară de asta, împrejurările sunt așa că, chiar dacă aș dori să traesc, am foarte puține șanse. Și eu, și Lipan, și Valter,- toți comandanții de batalioane. Eu trebue să merg înaintea trupei. Oamenii sunt oameni... Nu că mă tem de soldați, dar răspunderea e mare.

Tăcu din nou. Se uita înaintea ochilor, departe. Iși rezemă capul de scaun :

- Să-ți spuiu, frate Comăneștene: par'că nu știu cum, am presimțirea cea mai luminoasa a morții mele de mâine. Iți pare ciudat, nu-i așa ? fiind-că e nenatural să presimți ceea ce nu dorești. Dar tocmai în asta și stă explicarea siguranței cu care îți vorbesc, în dorința ce am avut'o pururea de a muri pe câmpul de bătae. Acum, când sunt așa de aproape de ziua de mâine, poate că ființa mea pământească mă mânjește cu pofta de a mai trăi. Insă din fericire, am o streaje în mine: judecata. Trebue să moară cine-va pentru țara asta !...

Se ridicase în picioare. Umbra ce i-o da lumânarea joasă se frângea pe unghiul cortului cu pământul și se întindea până la ușă.

Adio, Comăneștene. Să ne vedem sănătoși mâine. Il sărută frățește și eși.

Pe Milescu l-ai văzut astăzi ?

- Da, domnule Maior.

- Bine. Adio.

In urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. Se putea să fie sincer, un om, cu ast-fel de gânduri?... Și nici-o lacrămă, nici o părere de rău !...Ba, par'că, o temere ascunsă de a nu se moleși.

Se uita la pachețelul ce lăsase Maiorul, și rămase pe gânduri. Iși aduse aminte de Sașa. La drept, și el, ca și Maiorul, n'avea pe nimeni, decât surorile. Se mai uită la pachet : părea un lucru de demult. Imaginea Sașei îl turbură de tot. Puse pachetul la gură și îl sărută ca pe o icoană. Un parfum depărtat îi adiă prin amintire.

De la cine-o fi fost ?...

Strânse pachetelul într'o hârtie, scrise numele doamnei căreia îi era menit și de desupt „din partea Maiorului Șonțu”; apoi îl puse în valiză și incuiă.

După aceea se culcă.

In regimentul al 8-lea de linie, cortul lui Milescu se pierdea în linia fumurie a celor-l-alte corturi. Nici un sgomot nu venea din partea aceea, niciun semn de viață. Numai ploaia cădea otova, întristând sufletele.

Milescu se culcase liniștit, după ce chinuise foalele bietei sale armonice până s'o rupă. Ii venise în minte himnul lui Haydn, și își răsbunase pe ploaie, întinzând capul pe o parte și cântand, cu note duble, melodia poetului de la Rohrau.

Era o particularitate a naturii lui, darul acesta de a infiripa in mutica toate pornirile triste. Prin ce filtru sufletesc străbăteau ele și ajungeau la robinet sub forma limpede a unor picături de cristal ?...

In seara aceea ploioasă, se gândise la Elena. Neînsemnata ei persoană se legase de notele lui Haydn poate prin adierea misterioasă a suavității.

Cât despre atacul de a doua zi, acela era pus la o parte, ca un lucru în sine, ce nu poate să ia altă forma și reprezentare. Atacul de a doua zi era răsboiul.

Iar pentru răsboiu, Milescu n'avea altă masură decât a corpului său, înnalt și voinic, pe care era hotărât să-1 scoată înainte ca pe o redută mișcătoare.

De aceea se culcase și adormise în pace.

XVII

Nu se ridicasera încă zorii zilei de 30 August, când batalioanele diviziei a 3-a se puseră în marș, către vâlceaua ce se afla la aripa dreaptă a diviziei a 4-a.

Venea in frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei la dreapta; după el, la restimp de un ceas și jumătate, urma batalionul I din regimentul al 8-lea de linie; apoi iar batalionul II din regimentul al 10-lea de dorobanți, și așa mai departe.

Ploaia încetase aproape de tot. Cele dintâi lumini ale zilei băteau în aburul alb ce se înălța de pe vai, acoperind muchia dealurilor Oamenii tușeau în răcoarea dimineței. Mâinile simțeau metalul rece al puștilor și se zgârceau sub mâneca mantalei.

Umezeala pătrundea până la oase. Câte un buratec, rătăcit prin ceață, pârâia o ploaie. Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecându-se unii peste alții.

Drumul, desfundat, șerpuia pe valea Bucovei. Nu se vedea nici înainte, nici înapoi. Soldații alunecau, dar mergeau liniștiți.

Flancul drept al coloanei No. 1 era așezat în ordine de bătae. Oamenii așteptau.

Ce gânduri îi munceau în momentele acelea de lungă așteptare, nimeni n'ar fi putut spune. Ideea măreață a Țarii șerpuia prin suflete sub forma unor fiori, ce se aninau de nimicurile trecatoare ale ceasului de acum. Soseau ofițeri călări pe cai învăluiți în abur, aducând cele din urmă ordine ;câte o secție de artilerie venea în goană, cu roatele sărind prin văgăuni; tunurile huiau cu o năprasnică înverșunare, ca și cum, în adevăr, se apropia sfârșitul lumii.

Pe la 9 ceasuri, o mișcare neobicinuită trecu prin rânduri. Doi călărași veneau în trapul cel mare. In urma lor, răsunau comandele, lungi, repercutate, departe, pe văi : „dreeepți!” Liniile Se formau repede, trupurile, ostenite de așteptare și nesomn, se ridicau ca de parada. O vorbă trecea, din gură în gură: „Vodă, Vodă”.

In adevăr, din fundul de ceață eși un grup de cavaleri, în lungi mantale de ploaie ce se întindeau până pe crupa cailor, cu pieptul deschis plin de aur,-iar în urma lor alți cavaleri, și în urma acestora alții. Ei se opreau la fie-care batalion, spuneau câte un cuvânt comandantului și treceau înainte.

Iată-i. Soldații recunoscură în cel d'intâiu cavaler pe Domnitorul lor.

Vodă !

Ce adânc răsuna acum vorba asta în toate gândurile ! De când intrase în campanie, oștirea română simțise, de la cel mai ager ofițer până la cel mai de jos soldat, că în fruntea ei stă un Duce, un stăpânitor, născut spre a fi ascultat și spre a împlini fapte mari. Ca toți oamenii adânci și prevăzători, Domnitorul își câștigase renumele de.norocos. Incetul cu incetul, de la răspunsul ce dase căpeteniei Rușilor, când voise să intre cu armata căzăcească în București, până la înfrângerea lor peste Dunăre și chemarea Românilor în ajutor,-tot ce voise și proorocise Domnitorul, se împlinise. Și era temere să nu se împlinească și acum vorba Măriei Sale, cu asalturile Plevnei... Dar, fiind-că Domnul Țării vrea să arate ce-i pot oamenii, gata era fie-care să-și facă datoria.

Iată Vodă, ajuns înaintea Maiorului Șonțu.

Unul călare, rece, solemn, înfipt pe murgul său ca în poveste, vorbind cu glas răsunător de argint; altul pe jos drept ca o făclie, uitându-se în ochii albaștri ai Domnitorului, cu respectul și iubirea ce le da libertatea lăuntrică a marilor hotărâri.

Vodă duse două degete la chipiu și întoarse calul.

Totul se urmă în liniște, aproape ca în vis.

După Domnitor veneau doui ruși: Marele Duce Nicolae-fiul și Principele Alexandru Battenberg, cari erau de ordonanță; apoi comandantul diviziei, colonelul Angelescu G.; apoi ofițeri de stat-major, ruși și români; în fine garda personală a comandantului Armatei de Vest.

Domnitorul se ducea să primească pe Impărat la Te-Deum, ce avea să se slujească înaintea liniei a doua a trupelor pentru Sfântul Alexandru.

Și oamenii așteptau. Era și bine că așteptau. Cu încetul, prima impresie de aiurire ce o avuseră, văzându-se desfășurați în tiraliori, cu soldați printre dânșii ce duceau tot felul de năsdrăvănii scări, fascine, saci, această primă impresie, a omului inaintea primejdiei, se imprăștiase. Acuma se uitase pe creasta dealului, fără nici-o sfială.

Linia întreagă a atacului se complecta cu noi trupe. Pe la o vreme se auziră salve de pușci în spre partea Rușilor. Ce era ? unde ? Nu se putea ști.

Veni și vremea merindei. Un furgon cu căldări acoperite le aduse câte puțină zeamă caldă.

La vederea acestor mucenici, ce din zori de zi stau pe picioare, nedormiți, ploați, așteptând ceasul de a păși către moarte, și hrăniți în așa fel. Milescu și Comăneșteanu, și toți cei ce aveau inimă, se simțiră strâmbați în gândurile lor despre glorie.

Dar lucrul trecu repede.

Deodată, tunurile tăcură. O ciudată mișcare în toată lumea ; se deprinseseră cu bubuitul lor, cum te -ai deprinde cu un ceasornic de perete.

Va să zică era 1. Mai aveau doua ore.

O nouă împușcătură pe partea Rușilor. De astă-detă soldații întoarseră ochii într'acolo. Ce mai era? Iar nu se putea ști.

O ușoară enervare începea să coprindă trupa de atâta lungă așteptare.

Un răsunet de comandă veni de departe. Șefii de batalioane nu pricepeau ce putea fi. „Dreeepți!”se auzea spre stânga coloanei. Oamenii își luau deja locul. Valter Mărăcineanu alerga înaintea frontului : „Dreeepți !”. Șonțu comandă și el drepți, fără să știe pentru ce.

- Ce este, frate ? nu sunt încă 3...

In sfârșit putură afla că Turcii făcuseră o eșire spre pozițiunile rusești ale generalului Skobelef și ca generalul Krylof atacase într'aiuri reduta de la Radișevo și fusese respins.

Atunci, în acești oameni, osteniți de a așteptare, noțiunea răsboiului deveni deodată concretă: Turcii! La toți le părea rău că nu atacaseră mai de vreme. Dar, ca și cum sufletele lor ar fi avut nevoe de mișcare, de acțiune și reacțiune, în urma părerii de rău, veni spiritul de disciplină și-i făcu să aibă răbdare.

Ploaia începuse din nou. Burnița din negură, ca dintr'un burete, o pacoste de apă borbonată, ce se lipea de haine, de pușci, de obrazuri, cu o adevărata încăpățânare. Soldații acopereau patrontașele cu mâneca de la manta, ca să nu le ude cartușele.

- Mă !... că nu vrea Dumnezeu să mai închidă zăgazurile !

Un bubuit de tun din bateriile române păru a da semnalul unei năprasnice bombardări. Gâlgâia focul de pe toate movilele din prejur; huiau văile; se amesteca fumul cu norii. Nu se mai vedea nici în cer, nici în pământ.

Comandanții se uitau la ceasornic. Era 2 și jumătate.

Din fundul liniilor se văzu Colonelul Ipătescu venind călare. Se apropiă până în capul coloanei și zise în fuga ;

- Ma duc să schimb calul.

Apoi porni înapoi și dispăru.

Maiorul Șonțu scoase din nou ceasornicul și se uită din nou la el lung, ca și cum ar fi numărat secundele. După aceea îl șterse de ploaie, îl puse binișor în buzunar și se întoarse cu fața către front. Făcu câți-va pași înapoi și se opri. Căuta cu ochii pe șefii de companii și le făcu un semn din cap. Puse mâna pe garda sabiei. Rămase un moment ast-fel, uitându-se la oameni.

- Marș !...

Soldații porniră după el, la deal.

Erau ceasurile 3.

Suișul, cam alunecos, se urmă în bună regulă. Oamenii mergeau întins la deal, fără șovăire, aproape bucuroși că se sfârșise truda așteptării pe loc. Unii se încurcau cu scările de tufișuri, alții ocoleau câte o groapă; toți tăceau. Când se apropiară de creasta dealului, se repeziră cu toții înainte fără ordin, ca și cum un sentiment comun i-ar fi îndemnat să se arunce asupra apărărilor turcești.

Amândouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în acelaș timp pe muchie. Soldații lui Șonțu vedeau cu bucurie cum se iveau de după movilele din stânga infanteriștii lui Valter; Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu și despica ceața, cu sabia în mână, întors spre compania lui, îndemânându-o din graiu și din mișcări.

Când ajunse pe deal, gata să se asvârle pe întăririle inamicului, o dureroasă surprindere aștepta pe soldații români : între ei și table Abdul-Kerim, pe care trebuia s'o ia, se întindea o nouă vale adâncă și alunecoasă, iar dincolo, un nou deal, pe care se ridica masivul redutei, cu tranșee înnainte și cu șanțuri. Pentru batalionul lui Valter, surprinderea fu îndoit de tristă, caci, în loc de o singură redută, cum era notat pe hărțile rusești, Românii se găsiră în fața a două redute, ascunse una după alta.

Fu un moment do groaznică nehotărâre Tunurile se opriseră, ca să nu lovească în propriii lor, soldați. Do la Turci, nici un semn.

Maiorul Șonțu ridică sabia, cât putea el de sus, și strigă. : „Inainte !”.

Colonelul Ipatescu, eșit din clipa de nehotarâre, comandă și el : „Inainte, flăcai !”.

Batalioanele se aruncară pe coborâșul alunecos. Avântul lor se mărea, ajutat de repeziciunea văii. Ajunseră în fund, se repeziră la deal, încă1ziți de tot. Mușchii se destinsesera, voința se încordase. Comăneșteanu simți prin urechi o vâjiitură ca de nebunie. Alerga în suiș, dupa Șonțu, întorcând capul spre trupa. Oamenii dau năvală, sprijinindu-se de-o tufă, de baioneta puștii.

Atunci, din trașee și din parapetele turcești, porni o grindină de gloanțe. Salve de infanterie trăgeau în carne vie. Deodată se umplu dealul de trupuri răsturnate „Inainte, baeți !” striga Șonțu, iar după el Comăneșteanu, ca eșit din minți, răcnea cât îi lua gura: „Inainte, companie înainte!”

Intraseră în retranșamentul din fața redutei, gonind pe Turci. Un caporal de lângă Comăneșteanu întorsese pușca cu patul spre dușman și urla ca un nebun: „Inainte, don'Locotenent!”

Dar năprasnicele Peapody și Winchester din redută secerau rândurile năvălitorilor. Sculați în picioare pe parapete, Turcii vărsau valuri de foc și de plumb peste dorobanți.

Deodată Maiorul Șonțu cade. Comăneșteanu, care nu-și lua ochii de la el, sări spre dânsul:

- Domnule Maior!

- Inainte, Comăneștene!... Nu lăsa oamenii!

- Mă rog, domnule Maior!...

El căzuse pe spate, galben ca ceara. Gura i se umpluse de sânge. Cuvintele îi gâlgâiau în gât fără sunete:

- Inainte! du-te! Du...

Pe partea cea-l-altă, Valter mâna spre dușman în fruntea batalionului, către drumul acoperit ce lega reduta cu tabăra turcească de la Bucov. „După mine, copii!” strigă el; și oamenii mergeau spre șanțuri, sărind peste găuri, peste trupurile tovarășilor.

Valter cade străbătut de gloanțe.

Atunci Milescu ridică brațul sus: „Inainte! Nu vă lăsați, băeți!”

Milescu se rostogolește în șanț.

Alta glasuri în locul lui: „Inainte!” , dar și acestea se sting pentru totdeauna. Colonelul Ipătescu are calulul omorât sub el. Locotenenții-coloneli Măldărescu și Poenaru bagă în foc și cele-l-alte două batalioane ale coloanei No. I. In zadar cad unii după alții.

Maiorul Lipan, tovarășul lui Șonțu, e rănit; sunt scoși din luptă mulțime de soldați, omorâți ori răniți.

Coloana diviziei a 4-a, nu fusese mai norocită. Ea își începuse asaltul pe partea opusă și întâlnise reduta Grivița No. 2. Așa că nu știa nimic de ce se petrecea cu divizia a 3-a, pe care în zadar o aștepta.

Și aci, acelaș eroism supra-omenesc. Locotenentul-colonel Voinescu, Maiorul Candiano-Popescu, căpitanul Groza, luptă cu înverșunare. Vânători, dorobanți, infanteriști de linie aleargă în pas gimnastie spre întărituri Cad, se scoală; iar cad, iar se ridică; trec peste cadavre, strigând ura; merg înainte, până ce ajung la zidul drept at redutei, de care voinicia lor se sfarămă ca de o stâncă.. Și atunci, cad ca să nu se mai scoale.

Atacul era respins.

Trupele se adunară pe după o ridicătura de teren.

Comăneșteanu, înlemnit, se oprise pe loc, cu pumnul stâng ridicat în vânt. Ce era de făcut?

- Păzea, don' Locotenent! strigă un sergent, aruncându-se la pământ.

O bombă se sparse deasupra lor...

XVIII

Când se deșteptă Comăneșteanu, doua figuri necunoscute stau plecate către dânsul, ca ochii țintă pe ochii lui: una cu părul alb, cu mustățile rase, gravă și gânditoare ; alta, tânără, cu privirea paternică ce păruse a străbate prin pleoapele lui și a-l face să se deștepte. Cine erau acești oameni ?

Comăneșteanu închise ochii din nou. Simția că e deplin conștient, dar vedea cu limpeziciune cele două figuri: de sigur, o halucinațiune. Deschise iar ochii și iar întâlni figurile plecate spre el. Atunci voi să întindă mâna ca să le dea la o pa te. O durere străpungătoare îi țintui brațul în loc.

- Se deșteaptă, zise cel mai bătrân.

- Se deșteaptă, adăogă cel-l-alt.

- Te doare, căpitane?

- Grozav mă doare, răspunse Comăneșteanu.

- Foarte bine, întări cel d'intâiu, eșind. Te las doctore.

La revedere, domnule General

Ce fel: foarte bine? își zise Comăneșteanu în gând. Dar, în lumina ușii, păru a recunoaște chipul simpatic al doctorului Davila. Va să zică era in ambulanță.

Atunci încercă să-și adune ideile : cum în ambulauță ? pentru ce? Se uită în tavan: un cort. Ridică biuișor capul și privi împrejur: alte paturi, cu alți bolnavi. Se gândi să cheme pe domnul care se uitase așa de lung la el:

- Mă rog...

- Numai decât...

Prin ușa cortului, deschisă, intra o lumină de toamnă, palidă, încropită.

Domnul pe care-1 chemase, veni lângă el, cu un scaun, și prinse a-1 privi din nou, cu ochii lui inteligenți :

- Ei, cum merge?

- Rău. Unde sunt eu ?

Doctorul răspunse zâmbind:

- Ești între prieteni, între oameni cari te iubesc și te admiră.

- „Oameni cari te admiră !...” Pentru ce? părea a zice privirea rănitului. Doctor ul se uita la el lung.

- Nu-ți aduci aminte?

Comăneșteanu se gândea. Doctorul insistă:

- Ia vezi. Știi că suntem în războiu...

- Da.

- Știi că ai luat parte la asaltul Griviței...

Bolnavul căuta cu mintea.

- Cum să nu știi?... Nu ești dumneata Locotenentul Comăneșteanu?

Deodata răsări în mintea rănitului, la numele lui, portofoliul de pe masă cu inițialele, și după aceea șirul cu evenimente: noaptea de așteptare, scena cu pachetul Maiorului Șonțu, atacul, lupta... Ah ! în fine!... Iși aducea aminte!.. I se ridcă, după memorie ca un văl de ceață.

Medicul păru a pricepe:

- Nu-i așa că-ți aduci aminte?

Comănășteanu date trist din cap.

- Nu ești mulțumit?

Celalt iar mișcă din cap.

- Nu ești mulțumit că ați luat Grivița ? Că v'ați bătut cu toții ca eroii? Că ai scăpat numai cu o rană... ușoară?

Ochii bolnavului se umpluseră de lacrimi. Doctorul se plecă spre el :

- Ce ai?

El nu răspundea. Vru să facă o mișcare cu brațul dar un strigăt de durere îl pironi pe loc.

- Nu te mișca și nu te neliniști. Ce vrei?

- O batistă..

Doctorul îi dete batista:

- Ia-o cu mâna stângă.

O luă cu mâna stângă și-și șterse ochii.

- In ce hal sunt!.. zise el.

- Nici într'un hal. Ești rănit. zise Doctorul cu convingere, dar te vei vindeca, și vei fi ca mai 'nainte.

- Unde sunt rănit?

- La umărul drept... Nu-i nimic. Ceea ce era mai serios a trecut. Iți aduci aminte de tot? Ia gândește-te.

Comăneșteanu facu semn că da.

- Asta e important. Dacă n'avem comoțiune cerebrală, totul merge bine. Ar trebui să iai ceva.

Doctorul se duse să-i pregătească o supă.

El rămase singur.

Ce gol ! ce jale și ce pustiu!... Răsboiu. Moarte Viață. De ce ? Unde erau cei-l-alți? Iși simți o vână în umărul drept, și-i veni în minte că poate se desfăcuse bandajul si curgea sângele. Vru să cheme pe doctor. Dar par'că îi fu silă. Mizerabila de viață!... Inchise ochii. Unde erau cei-l-alți ?

Un gemăt surd de alături îl făcu să privească din nou în jurul lui. Doctorul veni la rănitul care se văita:

- Ce este, căpitane?

Mor, doctore.

Da, nu fii copil...

- Nu mă lăsa să mor, că-i păcat de viața mea...

- Nu mori, pe răspunderea mea.

Vocea rănitului se muia: par'că vorba hotărâtă a medicului îi făcu bine. Comăneșteanu se uită pe furiș la el : un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legătură la cap ca o cialma: Era urât până a fi dezgustător.

Ce mister mai lega și pe cadavrul acesta sângerat, de viață ?

Fă-mă bine, domnule doctor, și te-oiu pomeni!.. Mă, afurisiții de Turci!.. Nu s'ar putea să-mi dai o zeamă mai acrișoară, dragă doctore ?

- Pentru astăzi nu, răspunse doctorul, zâmbind.

- Aoleu !... gemea rănitul. Aoleu, doctore.. Tocmai bine mi se implinește termenul de pensie.... Aoleu !... Cine-mi culege mie via?... Par'că aș fuma o țigare, și par'că nu...

Apoi, sculat pe un cot, gâfâia, căsca și gemea.

Era respingător de urâciune.

Comănășteanu inchise ochii, ca să nu'l mai vadă.

Ce formă de erou mai era si ăsta! Un cal de rasă simte mai mult. Intrase în foc ca un inconscient, gândindu-se la pensie și la culesul viei. Se bătuse și probabil se bătuse bine. Dar câtă deosebire!... nici o pregătire sufletească, nici o înălțare de entusiasm: pensie și prețul vinului, asta era țara pentru el. Ah, Milescule! Milescule și Șonțule! și voi, toți idealiștii, morți cu icoana luminoasă a Patriei în suflet, cât de sus erați!..

Dar oare, să fi murit?...

Se gândi un moment să cheme pe doctor ca să-1 întrebe. Insă îi fu silă, par'că ori-ce act de voință, ori-ce act, 1-ar fi ostenit. Numai gândurile curgeau. Unde erau cei-l-alți ? Unde era Milescu, și muzica lui?... Il văzu la piano, ca în seara când râsese Anna de poezia lui. O! Anna!... Ce curios! O uitase. Iar acum, când își aduse aminte de dânsa, îi era silă ca de tot. Muzica lui Milescu: Preajma codrilor. Ce farmec de vorbă! Vorbele și imaginele, asta ne hrănește sufletul. Restul,-căpitanul de alături.

S mți un aer cald ce-i cădea pe obraz, ca respirația cui-va. Deschise ochii : era doctorul. Il privi aiurit.

- Nu vrei să iai ceva ?

El răspunse în silă:

- Ba da, daca trebue. Suntem legați...

Doctorul se uită la el:

- Mă cunoști ?

Da.

De ce suntem legați ?

- De viață, zise Comăneșteanu, zâmbind.

Doctorul se însenină:

- Bravo. Negreșit că suntem legați de viață. Un om tânăr, ca dumneata...

Comăneșteanu avu pornirea de a-l întreba de soarta celorlalți; dar un ciudat sentiment de jenă îl opri. Se uită la doctor lung. Acesta băgă de seamă :

Dorești ceva?

Nu... Aș vrea să știu despre ceilalți.

Ce anume ?

Câți au căzut și cine.

- Imi pate rău că nu-ți pot împlini dorința: nu știu.

Apoi, dându-i supa, îl întrebă în treacăt :

- Aveai pe cine-va de aproape ?

- De aproape nu. Despre doctorul Damian se știe ce-va ?

Cred că e la Mecica, la ambulanțele de evacuare. Fii linistit, că totul merge bine. Am să caut să mă informez de lista căzuților, și, cum vei fi ceva mai bine, te trimetem spre țară. Ești mulțumit?

Da.

Așezat înt'un furgon de ambulanță, pe un pat ca un leagăn, Comăneșteanu se apropie de Turnu Măgurele. Venea de vre-o trei zile pe drum. Se făcu ceva mai bine, sub îngrijirile lui cumnatu-său Matei, care-1 însoția. In același forgon erau și alți răniți.

Acum știa tot. Știa că murise Șonțu, și Valter și Milescu, și alții, cunoscuți și necunoscuți. O lume întreagă perise cu ei.

Iar el se întorcea spre țară.

Sufletul lui plutea între vis și realitate, nehotărât, zdrobit de imensa putere a totului. Pe cine să judeci ? Pe nimeni. Totul se lega, se încurca și se rostogolea mai departe.

Caii trăgeau din putere; soldații se legănau pe șea, într'o parte și într'alta; toamna desfășura vremea senină pe malurile Oltului.

Și ce farmec avea din nou, chiar în mijlocul zdrobirii lui sufletești, numele râului! O adiere caldă trecea prin aer. Ah, Oltule, Oltețule!...

Doamne, sărmanul Milescu !

Era cu putință ca Milescu să nu mai fi fost? Milescu, omul în toată fericita strălucire a perfecțiunii sufletești, făcut de natură ca să precumpănească miile de mizerii egoiste, ce, ca și el, se ziceau oameni ?...

In ce să mai crezi ?

De la barierea orașului, lumea eșia înaintea răniților cu aerul înspăimântat al mulțimii îndurerate. Priviri mâhnite, clătinări de cap, lacrămi, se ascundeau în stăpânirea demnă a suferinței obstești..Par'că o rectificare a conștiințelor urmase după atacul de la Grivița.

Când furgoanele ajunseră în curtea spitalului, jalea umplea toate inimile.

Grămădite pe scară, o mulțime de doamne așteptau.

Cu grijă, sanitarii coborârâ pe răniți, unul câte unul. Doctorul Damian aduse pe Sașa înaintea furgonului unde era Comăneșteanu. Galbenă, dreaptă, mută, surora privea cu o intensitate de durere eroică spre patul lui frate-său. Victoria plângea. Mary, văduvă, sta singură, rezemată de o scară, cu ochii uscați, fără să vadă și fără să audă.

Mai în fund, o scenă sfâșietoare se petrecea. Elena Milescu trecuse pe lângă furgoane, întrebase pe toată lumea de bărbatu-său, și când se încredințase că nu era printre răniți, plecase pe poartă. Anna și alte doamne se repeziră după dânsa s'o întoarcă înapoi, dar ea căzuse în drum leșinați. Acuma o duceau pe sus într'o cameră a spitalului.

Comăneșteanu dormea. Frigurile, care mai încetaseră în ambulanța de la Grivița, reveniseră. Osteneala drumului îi făcuse rău.

Nedeslipită de la capul lui, Sașa veghea.

Câte și câte se petrecuseră de atunci!... Ea îl revedea, adolescent plin de viață, întinzând mâna Tincuței Murguleț, când venea de la scăldat, cu Victoria și cu Mary: patru copii, patru vlăstari ce creșteau din plin. Iar acum, Tincuța, moartă; Mary, văduvă; Mihai, întins pe pat, între zidurile unui spital.

Mihai deschidea ochii și se uita lung la soră-sa. Ea îl Intreba:

- Vrei ce-va, dragă ?

- Elena Milescu.

- Mă duc s'o chem numai decât.

Natalia Cantă venea dintr'o secție vecină și luă locul Sașei. Bolnavul o văzuse fără nici un interes, după cum vedea pe toată lumea, cu suprema indiferență a minților delirante ; numai Elena Milescu î1 interesa.

Imbrăcată în negru, palidă, Elena veni binișor lângă dânsul. El o privi lung.

- Ce mai faci? îi zise încet.

- Bine.

- Nu vrei să te duci acasă ?

Ea plecă ochii în jos. Comăneșteanu întinse mâna lui slabă către dânsa :

- Ințeleg... Dar nu mai vine...

Elena dete din cap, cu duioasa ei supunere către soartă. El o privea cu o intensitate de putere în ochi, ce da fiori.

- Unde e Anna?

- Aici. Dorești s'o vezi?

El făcu un semn din mână că nu.

- Aș vrea ..

Și închise ochii. Elena se plecă spre el:

- Ce-ai vrea ?

- Aș vrea siă trăesc... ca să nu vă las singure.

Vorbea cu ochii închiși. Elena făcu semn Sașei să cheme pe Anna. Natalia se duse s'o cheme.

Anna veni repede și se așeză în locul Elenei. Dar bolnavul nu mai deschidea ochii.

Cei dimprejur se retraseră, de teamă, să nu-l supere.

Anna, îmbrăcată și ea în negru, cu un șorț alb pe dinainte, făcea pe sora de caritate din toată inima. Ea se plecă spre el, întinse cearșeaful și 1 așeză la loc; apoi îl atinse binișor po mână. Mihai întrebă din nou:

- Unde e Elena Milescu?

- Aici, vrei s'o chem ?

La glasul ei, bolnavul deschise ochii. O privi în tăcere câte-va minute; apoi îi zise, lung, nehotarât:

- Tot mai ai ideile acelea asupra răsboiului?...

Fa îi acoperi mâna cu colțul cearșeafului, și duse un deget la gură, făcându-i un semn sa tacă.

Grația ei păru a-l înviora. Un zâmbet târziu i se ivi pe buze:

- Aș vrea...

Anna se apropia și mai mult:

- Ce?

Aș vrea să știi ce ai pierdut... cu Milescu.

Știu, zise fata încet.

- Ai plâns ?

Ea nu răspunse, fiind-că îi dădeau lacramile.

N'ai plâns în destul. Plângi. Trebue să plângeți, și trebue să vă renașteți... Unde e soră-mea?

Aici. Vrei s'o chem?

El se uită la dânsa, încruntat:

Nu Sașa, soră mea Mary. I-a murit și ei barbatul...

Anna dete din cap.

- A plâns ? Să plângă, și să nu-1 uite. Și ace a era un om.

Liniștește te te rog, zise Anna, cu glasul blând.

- Să vă regenerați prin lacrimi, cum ne-am regenerat noi prin sânge.

- Te rog, Mihai...

- Să nu mă rogi... Să plângi.

- Mihai!...

El tăcu, uitându-se mereu la dânsa, aspru. Apoi închise ochii. Incepu să tremure.

Unde e Elena ? Aș vrea să-i vorbesc de Milescu... dacă nu mi-ar fi așa de frig. Invelește-mă

Tremura tot. Frigurile reveneau cu furie. Accesele se repetau de câte 7-8 ori pe zi. Sașa plângea din adâncul sufletului. I se părea că i se desch d izvoarele vieții și se desfăcea toate în pulbere.

După fie-care acces de frig, venea căldura ș delirul.

In cele din urmă, femeile fură despărțite de bolnav. Mateiu și cu baciul Micu rămaseră singuri la capul lui.

Către ziuă, stares ranitului era disperată: nu ma' eșea din delir. Doi oameni se luptau să-1 ție, și nu era cu putința. Se scula de pe perne, întindea brațele și rupea bandajele. strigând: „Inainte !”. Cuvântul acesta se repeta neâncetat, amestecat cu vorbele fără șir: „Maiorul, domnule Maior, înainte!

Când cădea pe perne, rămânea ca mort. Pleoapele par'că nu mai ajungeau să acopere lumina sticloasă a ochiului.

In fine, dimineața, când soarele de toamnă biruia ceața și venea să încălzească geamurile tristului locaș, rănitul se stinse. O târzie mângâere aduse el sufletului călător, umplând văzduhul cu melancolia ertătoare a vremii ce trece.

Baciul Micu, care-1 văzuse de copil, închise ochii mortului ochii ce se stinseră cu imagina răsboiului și a patriei într'înșii; îi strânse mâinile pe piept și i le sărută, privind nedomirit la nimicnicia omului.

Iar după mulți ani, târziu, când cele trecute se uitaseră, Sașa își ducea băiatul la școala militară din Iași. El se numea scum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul.

Impotriva vointei lui tată-său, copilul stăruise cu ori-ce preț să se facă soldat. Poate că în mintea lui necoaptă străluceau pintenii și sabia; dar, desigur, în sufletul lui curat se ivea imaginea mortului în răsboiu, de la care moștenea numele și dragostea de pământul țării.

Elena rămase singură de tot.

SFÂRȘIT.

Holder of rights
ELTeC conversion

Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). În Războiu. Roman: ediție ELTeC. În Războiu. Roman: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D144-A