CAPITOLUL 1.

Lacătul căzu, un scânțiit îndelungat se auzi și porțile școalei se deschid. Elevele normaliste din Iași pleacă în vacanția Paștelor. Trăsuri, bagaj, mișcarea din curtea școalei— totdeauna pustnică și tăcută — opresc un moment privirile rarilor trecători. Șirul de trăsuri trec din „Toma Cozma” prin strada Copoului, în strada principală „Lăpușneanu, tae piața Urnirii, pe dinaintea hotelului Traian, unde de dimineață clientela nelipsită își ia — pe terasa de afară — cafeaua, țigara și partida de table — coboară în strada Arcului și se opresc la gară. Aici elevele se văd mai în largul lor; toate în lucru, toate grăbite, rîd, vorbesc, gesticulează, ca și cum peronul ar fi numai al lor. Călătorii din vagoane le fac loc, privind cu plăcere și cu mirare, acest roi de fete tinere dar palide ca ceara.

Un „la...” prelung al șefului de tren, un fluerat de locomotivă, un fâlfâit de batiste și trenul îmbusdit la uși și la ferestre, se pune în mișcare.

Fetele întocmesc un cor; una dintre ele, Mioara Dimitriu, conduce. Călătorii (încântați, aplaudă bucățile executate cu măestrie. Cântul se întrerupe prin oprirea trenului în stația Ruginoasa; atenția tuturor se îndreaptă către Doamna Elena Vodă Cuza. Domnița apăruse dintr’un vagon rezervat, alăturat cu al fetelor. Ele o salutară respectuos, sculându-se în picioare, și arătându-i —prin mici exclamațiuni — dragoste și respect. Principesa le zimbi dulce, și se urcă cu doamna de companie într’o trăsură de casă, dispărând către castelul apropiat.

Fetele începură să vorbească despre Cuza Vodă și marele fapte scrise de dînsul și de Cogălniceanu, în cea întâi pagină din noua eră glorioasă a Românilor.

— Cine vă instruește atât de bine și de frumos? întrebă pe Mioara, unul din cei doi domni cari se aflau în vagon.

— Profesori conștienți de datoria lor; ei nu uită că vom fi cele întâi facle de lumină în creșterea elevilor și a copiilor noștri.

— N’ași fi crezut că în șocatele de fete ale statului, se pot căpăta, așa frumoase cunoștințe!

— Vă înșelați; instrucția sănătoasă se câștigă tocmai în școalele statului; v’ați fi putut îndoi de cele particulare!

— Mă ertați D-ră, în școlile particulare, drept, se dă mai multă atenție limbilor și dixterităților, însă elevele își apropie și instrucția serioasă.

— Nu prea sunt de părerea D-voastră, respunse Mioara; am două vere în Sacre-Coeur; mărturisesc, cea mai puțin tare în școala noastră, e mult superioară lor; se prea poate ca în societate să atragă atenția; scoateți-le însă din salon și vor fi departe de menirea ce cată să aibă ori care femee, ori care mamă. Nu li se formează apoi caracterul, nu li se modelează temperamentul, nu li se desvoltă spiritul de observație și de analiză, nici cultul pentru bine și adevăr. Sunt religioase, cu tendința către catolicism; dar religiozitatea, lor stă în a face paradă de credință, fără să se fi pătruns de sfințenia ei; credința lor nu merge paralel cu morala!

Trenul intra în stația Roman. Mioara petrecu peronul cu ochii, ca și cum ar fi căutat pe cineva. Nezărind pe nimene, se adresă uneia dintre fete. Zoea Badian, vara ei, care se cobora: „nu uita te rog, dă-mi știri despre Olga, cum vei ajunge!

— Neîndoelnic!

Paste o oră- Mioara și Margareta își îmbrățișau părinții pe peronul din Bacău, sub privirea lungă a convorbitorului din vagon: drăguțele fete! își șopti el: e o lume, o viață în zidurile școalei... Cine o cunoaște... Cine o pricepe? (Departe de ai lor, suferă, petrec împreună, devin surori, își înavuțesc mintea și sufletul cu ce e frumos și mare! Ferice de cei ce se vor găsi într’o zi în jurul lor, obiectul iubirii, devotamentului lor!

— Dar nu văd pe Zoea? întrebă în cale, D-na Dimitriu pe Mioara.

— S’a coborît la Roman.

— Și Olga?

— Și! De alalăeri, sarmana fată!

— A aflat de răul mame-sei?

— Da!

— Presimțea nenorocirea?

— Visele înfiorătoare i-o spuneau! De multe ori o surprindeam noaptea veghind. Ce este? Ce ai? o întrebam. „Mama e pe moarte — îmi (răspundea — presimt, văd și zidurile școalei nu se mai deschid! Vai mamă! Când i se înmână telegrama, cearcăne mari i se sapară sub ochi. Fără să scoată un cuvânt, cu telegrama în mână, se îndreptă spre cancelarie. Directoarea îi îngădui să plece. Sărăcuța de ea!

— De ne-ar scrie mai repede Zoea!

Prin fereastra vagonului, Olga zărea Cerul înstelat, atâtu-i de mult iubit. Ochii negri, pe chipul ei palid, se pierdeau în zarea depărtată. Indoeala, frica o chinuiau: va mai găsi pe mama?

Nimeni n’o aștepta în gară. Opri trăsura în dreptul casei; aproape să n’o recunoască! Unchiu-seu, proprietarul, apucase peste tot de reparat; un zid nalt schimba înfățișarea casei, mărind înfiorarea Olgăi: nu cumva totu-i schimbat? Nu-i prea târziu? Pentru ce liniștea aceasta de moarte? Pentru ce nimeni în cale? Unde sunt frații? Unde i Corbu, cânele drag? Ii sărea totdeauna pe umeri, întâmpinând-o el mai întâi; unde era acum?

Cu inima strânsă, intră printr’o sală lăturalnică; aer greu, tăcere, frații nicăeri. In pragul unei uși apăru mătușă-sa.

— Mama? întrebă ea încet și îngrijorat dând să treacă pragul casei.

— Nu se poate, Olga, nu intra!

— E mult reu? întrebă înfiorată!

— Nu; e ceva mai bine! Elena-i la farmacie, doctoria o va întări. Avu astăzi o supărare mare: Cumnatul i-a reținut banii de la chiriaș, drept chirie către el; crezurăm c’o pierdem!

— Lasă-mă te rog s’o văd, lasă-mă! Mi-e dor, vreau s’o văd! Știu eu de o apuc până mâne?

— Nu, nu, fii fără teamă, e mai bine!

— I-ar face rău, crezi, vederea mea?

— Mă tem!

—Aștept aici în sală, până dimineața.

— Cu neputință! Cum ai să petreci o noapte pe scaun, în -mirosul greu ? Se poale să recești, se poate să simtă! Du-te și dormi peste drum, la mătușa Mioarei; veni și Zoea cu tine?

— Nu.

— In orice caz, D-na Badian te așteaptă; peste noapte voi preveni pe mama ta.

Olga remase îngândurată, cu inima frântă.

— Nu, nu! zise din nou rugător, vederea mea nu i-ar putea face decât bine! Lasă-mă te rog, până în prag! Zicând acestea, se și apropie; mătușă-sa o trase îndărăt:

— Nu se poate! Te asigur, pericolul a trecut; are însă nevoe de multă liniște!

— Dacă se simte reu, mă chemi?

— Firește! Dar fii pe pace, fii cuminte!

— O, mamă dragă! oftă Olga, înecându-și fața în mâni. Cu ochii în lacrimi, ca capul întors spre cameră, ascultând cea mai mică mișcare, tot sperând să audă vocea mame-sei chemând-o, păși pragul, trecu drumul la casa din vale, a D-nei Radian.

In camera, vecină cu casă lor, remase dusă pe gânduri, îmbrăcată cum era, cu ochii țintă spre fereastra părintească. Sunară unsprezece, douăsprezece ore.Da să ațipească, când i se păru c'ar fi strigat-o cineva în șoaptă: „Olga!‘‘ „Olga!“ Făcu ochii mari, privi afară. In întunericul nopții, zări o făclie aprinsă în camera, mame-sei flacăra sta locului. Nebună, se repezi pe ușă, fu dincolo: murise!

Familia Dimitriu, comercianți cu vază, oameni foarte cum se cade, aveau mulți copii. De la venirea fetelor în vacanție, casa se mai însuflețise. Se lucra, se cânta, se făceau preparativele pentru sărbătorile Paștelor. Margareta încresta ouă, cei mici se învârteau de colo până colo. Mioara — cea mai mare și cea mai frumoasă între copii — cu ochii ei migdalaiți, negri-verzui, pe chipul blond castaniu, cânta, picta pe un ou „învierea lui Christ“. Oare ce s’o fi făcut Olga? se întrebă de o dată. O trăsură se opri dinaintea ușii, întrerupându-i gândul. Coborî D-na Radian, cu fică-sa Zoea.

Trecură câteva momente de la sosirea lor, cu furtuna de îmbrățișări, de sărutări. Intrară cu toții în sufragerie. D-na Radian observă cozonacii mari, frumoși, paștele și frumoasele ouă felurit încrestate. — Uite, dragă mamă, ce frumos pictează Mioara! zise Zoea, arătând oul lucrat de curînd. Margareta le arătă un vas de flori și un port-batiste, pictat de sora-sa. Vasul avea devo parte un: câmp verde, cu un amestec de flori: două, trei margarete, două, trei albăstrele, doi maci roșii închis, două, trei spice de grîu: de partea cealaltă a vasului, câțiva stâlpi de telegraf; pe firele lor, două-TÎndunele; în depărtare, sbura alt grup. Pe colțul din afară al săculețului de mătase roza, căptușit cu alb, un mare și frumos buchet de violete,

— Are dreptate, Zoea! Faci progrese uimitoare, draga mea! zise D-na Radian. Gândurile Mioarei erau departe— Ce face Olga? întrebă ea de-odată.

— Reu! respunse D-na Radian. A perdul pe mama-sa!

— Sărmanii copii! Au remas și fără mamă! exclamă D-na Dimitriu.

Se făcu tăcere. Două lacrămi umeziră ochii Mioarei. — Trist câtă să fi fost! îngână ea.

— Nespus! Simplicitatea aceea, șapte copii îndurerați, în negru toți, în jurul mamei lor, n’am s’o uit! Nu plângeau nici unul; durerea le împetrise plînsul; ochii nu mai arătau golul sufletului lor. Când au coborît sicriul, când preotul aruncă țerina pământului, Olga se plecă vijelios asupra mormîntului: „Cu tine, cu tine, ia-mă mamă! Abia atunci am văzut-o plîngând; începură și ceilalți. Tăcerea era întreruptă de «plânset și oftări.

— Cât va fi suferit! reluă Mioara. Nu va uita pe mamă, cum nu uită pe tată; il poartă cu ea, în sufletul ei... Ai zice că-i viu, undeva departe... așteaptă — pare — din zi în zi să-l revadă. In rarele momente când lăsa și dînsa scrisul, cititul, îi ia fotografia, îl mângâe cu privii ea, îi vorbește cu gîndul. In clipe de singurătate, își scrie deseori impresii din școală; toate vorbesc lui, în toate revine amintirea lui. De face vre-un bine și o lăudăm, scoate fotografii, îl privește lung și pare că-l întreabă: ești mulțumit?

— Bună ca și dînsul — întrerupe Doamna Badian — ca și mama-sa! Cât de mult era lovită, după moartea lui conu Vasile, cât era de amărîtă, n’o auzeai odată vorbind reu de cineva; răspundea cu bine reului primit; de câte ori n’am auzât-o: „fă bine și nu întreba cui l-ai făcut”.

— Așa e și Olga! Bună, până la jertfa de sine! Când goarna școalei militare — vecină — resună în preludiul dimineții, singură în întunericul dormitorului, Olga se roaagă îmbrăcată, fără să se fi privit în oglindă, își spală fața la ulcioarele cu apă de beut, camera spălător fiind închisă până la 6 dimineața, ora deșteptării noastre. La fereastră, în salonul repetitor, privește luna pe Cer — urmărind-o cu gândul în călătoria ei nemărginită — ascultă șoaptele dimineții și se așează la lucru. Notițele ei — după explicația profesorilor — sunt cele mai isteț luate; cum înseamnă numai idei — fiind și atentă — le reface totdeauna, le leagă și ne dă în scris, lecția de preparat. Fetele nu se mulțumesc cu atât; o pun să explice lecția oral, ca și profesorul. Aceasta îi ia timp; se scoală foarte de dimineață; dese ori lucrează și noaptea. Totuși, câți de unu a căpălat la limbi!

— Cum se face?!

— Îndată ce termină lucrarea, caietul îi sboară din mâni, trece pe la noi; e convenit ca la ora profesorului,să-l găsească pe pupitru; uneori nu-l găsește.

— Și?

— De e chemată, căpătă unu. Câți a capatat!

— Frumos! In locul ei nu vi l-ași mai da!

— E prea bună, să facă aceasta! Când avem teze, extemporale, ne schițează pe 3—4 fițuici, ideile principale; ele sbor apoi printre noi, pe bănci...

—Cum văd, ea lucrează; voi ce faceți?

— Invățăm după ea. Programa e prea încărcată, profesorii ne dau lecții kilometrice, cărțile nu ni servesc; timpul de pregătit lecțiile e peste măsură de puțin: două ore și un sfert seara, când suntem deja obosite. Sunt obiecte cari cer — unul singur — două. ore; când să înveți la toate? Dacă n’am învăța și’n recreații, nu știm cum am mai respunde profesorilor?!

— Când vă odihniți?

— Dormind; Olga însă lucrează foarte des și nopțile.

— Are voe?

—Fără voe! Se scoală tiptil învelește cele patru laturi ale patului în cuverturi, așa ca să nu străbată nici o rază de lumină, aprinde luminarea și citește ori scrie sub pat

— Pune saltea?

— Dragă mamă, ce nostimă întrebare! când să pue saltea?

— Dar bine, iarna nu recește?

— Se vede că nu; de altfel așa facem și noi, celelalte, pe timpul examenelor și al tezelor de Mai; atunci pare c’ar fi „învierea la noi. Fie care fată petrece noaptea cu luminarea, aprinsă, cu cartea deschisă, pe scândurile goale, sub pat.

— Nu vă surprinde nimeni?

— Așteptăm să treacă vizita de seară a D-nei Directoare; pe-urmă n’avem grijă...

— Pedagoagele ce fac? întrerupse D-na Badian.

— Dorm.

—Dacă se deșteaptă?

— Noroc, nu se deșteaptă; pentru aceasta ne și ascundeau sub paturi; altfel ne-ar pedepsi aspru, sunt foarte rele!

— Severe?

— Rele, absurde, nu severe; multe nu au de cât patru clase-primare; ele să ne observe, să ne conducă pe noi, superioare lor?

— Ce mâncați?

— Dimineața, la 7 și jumătate, trei sferturi apă fiartă, cu un sfert lapte, într’o ceșcuță: coaja de la o felie de pâne. La prânz: o tueatcă roșie — „pingea,- cum îi zic fetele, întrerupse rizind Margareta — tare, de n’o poți rupe, zisă biftec; drept garnitură, un strat rece, sleit de grăsime, și asta neschimbat, cinci ani de când sunt în școală: fetele cari au urmat și școala „Centrală”, ca Olga, opt ani. La cină, trei feluri, chip: supa său borșul; carnea— rasol — preparat cu ceva legume, al doilea; al treilea fel, dulcele: 10 stafide, ori un deget de alva, sau trei smochine; absolut exact, nu-i așa, Zoe?

— Ai uitat coaja de pâne, coaja, respunse ea zimbind.

— Cum, miezul nu-l mâncați?!

— E prea murdar, făcut din pânele vechi, remase; ne mulțumim cu coaja.

— Vă ajunge?

— Nu ne-am gândit nici odată dacă ne ajunge sau nu; -întâia oară ni se pune asemenea întrebare; eu mă satur... Olga îmi dă și carnea din mâncarea ei.

- O dă? Ea nu mănâncă carne?

— Nu. Zice: dacă omul civilizat mănâncă carnea unei vietăți ca el, nu e de mirare să servească la rându-i drept ospăț, canibalului. Când una dintre noi mănâncă vre-o limbă afumată, capul vre-unui pui adus de acasă, după vacanție, ea întoarce capul cu oroare. Noi o necăjim: nu vrei, dragă Olga, limbă, cap? „Dacă limba aceasta — ne spuse odată — ar putea vorbi, v’ar răspunde: mândrule om! nu fii indignat pe canibal; el te mănâncă pe tine; tu, carnea, sîngele, crcerul, limba mea! Ești rege, dar ești fiară!”

— Curioasă fată! Doarme - cel puțin bine?

— Ar dormi, dac’ar lasa-o fetele.

— Cum? n’o lasă?

— In sala din afara dormitorului, fiind întunierec — iluminatul ar costa se vede mult — ni e frică să eșim singure, noaptea. Fiecare dintre noi, vrând să iasă în sală, o deșteaptă.

— Și dînsa vrea?

— Une ori, după ce-a întovărășii pe câteva, abia adormită, refuză pe noua venită; când aceasta-i gata, să reia patul, Olga se scoală, merge și cu dînsa.

— Uf! Dar sunt nesuferite pedagoagele, profesoarele voastre! strigă D-na Badian. Auzi, să nu pue o lampă în sală? Atâta economie! Unde sunt anchetele școlare? Ce fac inspectorii? De ce nu reclamați?

— Profesorii nu sunt vinovați; ei vin la cursuri și pleacă. Directoarea nu e rea, dar o bătrână, călăuzită de principiile vechi: să se cultive numai spiritul, corpul... să fie pedepsit! Anchete școlare n’am văzut; să reclamăm?...a reclama, înseamnă în școala noastră, a o părăsi!

— Răul de care suferim mai mult, adaose Margareta, e că nu putem eși cu nici un preț din închisoarea repetitorului, chiar în recreații, afară, pentru nevoi, fără un bilet de permisie, care... cel mult dacă vine odată pe zi, unei eleve.

— Ca să vă faceți idee de severitatea absurdă care domnește în școala noastră, întrerupse Mioara, e destul să vă spun că seara, în cele două ore cât preparăm lecțiile, e peste poate, să eși să beai apă! Uneori nu putem învăța de sete ce ni e, mai ales când la cină avem ceva sarat.

— Nu suforiți? Olga nu se resimte? Nu e bolnavă?

— Lâncedă, ea?! Suntem colege de cinci ani; e singura fată dintre noi, care pe tabloul trimestrial de note, nu are nici o absență.

— Vi-e tare dragă?!....

— Colegele o adoră: cuvântul ei e autoritate printre noi. Profesorii îi dau considerație deosebită; în chestiuni grele — unde se cere multă judecată— aproape numai dînsa întreține discuția, cu ei.

— Dar directoarea?

— Chiar directoarea i-a dat de curînd o probă de încredere deosebită. Biata doamnă, ce-a mai tras atunci! Veniseră la Iași, Regele și Regina. Suverana avea să viziteze școalele de fete, printre cari și a noastră: regele, pe cele de băieți. Noi însă am rămas desamăgite: se poate să nu fim vizitate și de rege? In ziua hotărâtă, directoarea, profesorii, corul școalei, așteptau înalt'ai vizită. Ca un vis de primăvară, trecu printre noi, zimbind tuturor, regina noastră. Cum eși însă n’apucase bine suita să părăsească scările — subdirectoarea ne și puse la lucru: scoatem masca, palatului văzut de regină; covoare, broderii, flori, iată-le din nou, iar zăvorite, în bătrânele cu fere ale școalei:— Ce v’ar părea fetelor, să vie regele mâne la noi? zise o colegă, lucrând. A doua zi Suveranul avea să treacă pe dinaintea școalei noastre, la liceul internat, aflat ceva mai sus, tot pe „Toma Cozma“. Directoarea chemă pe Olga, îi recomandă să adune fetele remase — multe ieșiseră în oraș cu părinții, veniți din provincie — In repetitorul ce da spre stradă; îi dete cheia de la mansarda cu haine și permisia, să privească în liniște de acolo, singură, sau cu două-trei colege serioase ca dineu. Cortegiul regal trecu. Il văzurăm — mă aflam și eu cu ea — cum eșind de la liceu, se lăsa în vale, către școala primară din fundul stradei. -De odată un călăreț porni în goana calului, îndărăt. — „Felelor, zise Olga, călărețul acela vine la noi!” într’o clipă coborî cele patru rânduri de scări și, fără să mai gândească la îngăduire — ușa din aripa aceea, era interzisă chiar trecerii profesorilor — se repezi la poartă ferecată! Auzea călărețul, de vezut nu-l putea: „deschideți! Vine M. S. Regele!

Biata Doamnă! In 33 ani cât fu directoare, nimeni n’a zărit-o în îmbrăcăminte de cameră. Prea obosită, se retrase în ziua aceea, în cameră cea mai ascunsă și se culcase. Ușă după ușă deschise Olga, până o găsi. La minut apoi, coborî pe fete în clase, aranja corul, ne anunță și pe noi de mai avu doar timpul să desferice poarta, să înlăture suita de servitori, cari — nebănuind nimic, folosindu-se de absența directoarei — așteptau liniștiți, în curte, înapoierea cortegiului. Olga, în uniforma clasei superioare, avu onoarea să primească pe Suveran, să-l introducă în local, unde Doamna îl întâmpină. O oră după aceea, directoarea o îmbrățișa, cu lacrimile în ochi.

— Bravo! strigă Dna Dimitriu, păcat că nu-i trăesc părinții!

— Sarmana Olga! reluă Mioara: e singurul an când a îmbrăcat altă culoare de cât negru; doliurile prin cari trecuse neîncetat, i-au adus trista excepție să nu poarte uniforma școalei. Albastrul și verdele îi sunt culorile dragi; unul — zice — e Cerul; altul, câmpul cu florile. Imbrăcă și ea odată uniforma școalei, verdele clasei noastre; nu s’a încheiat anul, uite: a luat iar negrul

— Biata fată! Tocmai acum când pășește pragul societății, când fata — mai mult ca băiatul — are nevoe de reazemul mamei!

— Nefericiți Coana Frosină! exclamă D-na Badian, n'a ajuns să-și vadă băiatul doctor și fata profesoară!

— Aceasta e și nemângâierea Olgăi! Cu iubirea ei pentru studiu, cu voința nestrămutată ce are, ar fi ajuns poate să vadă Sorbona, idealul, visul ei! Ar fi părăsit școala noastră, când din liceală deveni normală; dar... se cerea catedra cât mai curînd; era singura salvare a situației lor... Un an — spunea — s’o vadă pe mamă-sa mulțumită, să-i poată da un zîmbet de înseninare! A perdut-o pe ea, perdu și aspirațiile-i înalte!

— Dumnezeu vegheze asupra-i! zise oftând, Doamna Dimitriu. A suferit până acum, cât altul nu sufere într’o viață. Prea bună, prea simțitoare, mă tem să nu devie o nefericită!

Urmă tăcere adâncă.

— Băeții ce s’au făcut? întrebă mama Mioarei, pe D-na Badian.

— Virgiliu, esă doctor peste un an; peste doi, Adrian își ia licența în drept. Cei mici abia acum își dau seama de timpul pierdut; au absolvit gimnaziul; Mircea vrea să intre în oaste, ca voluntar; Rem și Pompiliu în comerț, pe lângă un unchiu, care exploatează păduri.

Sairacii orfani! Departe de cei mari, nu știu dacă vor ajunge la bun capăt!

Stolnicul Toador Grigoriu erà pe timpul lui, om cu multă știință de carte. Profesor la „Școala Domnească” abia înființată în Roman, erà cântărețul din partea dreaptă a bisericii, erà și judecător. Marea cruce de peatră de lângă peretele din dreapta bisericei „Sfinții Voevozi”, arată și astăzi cine fu „Dascălul Toader“, cum i se zicea mai scurt.

Bun, nobil la suflet, vorbeà puțin, dar sănătos; iubeà nterile, poezia, prețuià cultura și educația ca singurele bunuri de dat copiilor; de ele se și îngrijeà, nesocotind starea materială. Nevastă-sa pricepută, econoamă, energică, îngrijeà de buna stare. Aveau mulți copii, deștepți, buni, înclinați spre poezie.

Vasile, tatăl Olgăi, se însurase cu Frosina, fata mai mică a Hagicăi, proprietara avută din județul Neamț. Erà timpul când tinerii căutau fete, nu bani. Vasile Grigoriu, casier la Piatra, fiul mai mic al dascălului- Toader, frumos, deștept, grădină în societate erà vrut de toate fetele din oraș.

Ducându-se într’o zi la monastirea Văratec, cunoscu pe Frosina, fata Hagicăi, servind ca soră, la stareță. Mama-sa o dase la monastire — deprindere luată de socrii de pe atunci — până la măritișul surorilor mai mari. Fata nu îndrăsni să se opue, dar suferea; se temea să nu remâe pentru totdeauna acolo. Bună, blândă, cuminte, figură distinsă, atrase atenția casierului. — N’am mâncat încă un borș de pui ca acesta! îi zise el după cină; pe cât ești de drăguță și de simplă, pe atât ești de pricepută! Sora plecă ochii în jos, se roși și nu răspunse. A doua zi dimineața, casierul plecând, întrebă pe stareță de părinții fetei și-și luă remas bun de la ea: „n’am să te uit! Voi reveni să te caut!“ — „Să-ți fie drumul bun ca și gândul!“ Respunsul acesta, hotărî soarta ei și a rîvnitului Cavaler din Piatra. După alese informații luate asupra, tânărului, Hagicaa consimți să-i dea fata.

Ani de-a rândul li-a fost casa, casă și masa masă. Veneau copiii unul după altul, aveau destul să nu se îngrijească. Intr’o zi, pe când casierul județului mâna singur caii, cumnatu-seu, proprietar și el, sgârcit foc, îi strigă tare, pe stradă, din mijlocul cunoștințelor: „mână spartă, pune ici, curge colo!“ Grigoriu, cu firea lui bună, rîse, fără să se supere de observația aspră a cumnatului vârstnic. Risipitor nu erà, dar îi plăceà, să trăiască bine. La economii nu se gândeà. Nobil, generos, da cu dragă inimă, ban, sfat și ajutor unde erà nevoe. De viitor nu se temea. Dar:

Ani rei micșorară veniturile moșiei. Soacră-sa, Hagica, murise de supărare. Garantase cu o mare sumă de bani, pe un nepot, casier general la Iași. Căzut la pat, paralizat, trei funcționari mai mici, au furat cât au putut din averea stalului. Hagica, garanta lui, plăti opt mii de galbeni, lipsa ce se găsi după moartea casierului. Erà bătrână, supararea îi scurtă zilele.

Nenorocirea bătu chiar la ușa lui Grigoriu. Câțiva ani de secetă îi aduse mari pierderi. Se mută la Roman. Alții ani rei, resboiul din 77, îi sdruncinară cu totul starea. Intre acestea, copiii crescuseră. Două fete de măritat, băeții de instruit. Suferințele îi atinseră sănătatea. Se temeà să nu moară, să-și lase nevasta scăpătată, cu atâția copii. Se gândi să-și mărite fetele cât mai curînd. Condițiile de trai se schimbaseră, viața devenise grea, banul prețuit, băeții căutau zestre. Un bun prieten îi recomendă un funcționar, băiat din popor, dar bun, tânăr, neviciat și frumos. Nevastă-sa se opuse: Cum, băiatul croitorului, să ia pe fata lor? Foarte democrat, tatăl nu se gândise un moment le deosebirea stării sociale. Graba ce punea să-și vadă fetele măritate, împedecă dreapta lui rațiune.

Dacă în ce privește cultura, intelectul, nu există treaptă socială, în educație e prăpăstioasă. Fiecare individ poartă însemnele familiei lui și ale mediului din care s’a desvoltal. Copilul e în genere oglinda părinților, cu caracterul, cu temperamentul, cu moralul lor; va face ce a vezut la ei, ceea ce a moștenit prin sînge. Asupra lui însă va îriuri pe de o parte cultura, pe de alta mediul în care va cădeà. Deosebirea de educație nicăiri nu are mai multă însemnătate ca în căsnicie. Amândoi soții reprezintă fiecare mediul cu aspirațiile, cu ideile, cu educația din care au eșit; dacă cele două medii sunt opuse, cum va fi destulă armonie între-doua ființe deosebite prin felul lor de a vedea și a simți? Dimpotrivă, aceeași educație, același fel de a fi, a gândi, va feri neînțelegerile, ciocnirile, va duce către înrudirea sufletească — puntea, de unire între soți — chiar atunci când focul dintâi al dragostei a dispărut.

Dacă teama n’ar fi zorit pe Grigoriu, judecata i-ar fi arătat greșala mare ce făptuià, măritând fetele după persoane nepotrivite lor.

Ortansa — cea mai mare — erà frumoasă coz. Vioae și deșteaptă ca tată-seu, onestă, bună, sinceră, menajeră ca mamă-sa; instruită cât îngăduia un pension de pe timpul acela. Cu natura-i foarte liniștită, ca a tuturor femeelor din familia ei, împlinise 18 ani, fără să se fi gândit la vreun tânăr. Constantinescu, logodnicul ei, îi atrăgeà gândurile pentru întâia oară. Prea tânără, prea neexperimentată de viață, de bărbați, nu putu face deosebiri; mai târziu nu putu îndura chinul să-l vadă inferior altora, cu atât mai mult ei. Nu l-ar fi simțit nici odată, dacă el nu și-ar fi dat osteneala să-i ia volul de pe ochi. Sufereà de superioritatea Ortansei, deși bunătatea, blândețea, dragostea ei nețermurită, neexpertența de lume, i-o ascundeà și ei. O chinuià, o tiranizà prin, gelozia nedreaptă, ne la locul ei, prin brutalitatea lui primitivă. Egalând pe soție cu servitoare, o înjoseà cu oricare din ele. Nu-i vorbeà decât cruntat, când îi cereà ceva și numai atunci. De grija îmbrăcămintei și a celorlalte, nu-i purtà. Lipseà zi, lipseà noapte de acasă, neîncuviințându-i ei să se ducă nici la părinți. Cât de bună natură erà Ortansa, cât de copil neștiutor, fini prin a compara, a înțelege, a suferi. Curînd dispăru veselia, bujorii de pe fată, rotunzimea corpului. Blândă, tăcută, remase aceeași soție iubitoare, fără să se plângă părinților, înecați înșiși în obida lor. Tatăl sufereà cumplit. Ințelesese prea târziu și nu puteà să-și ierte greșala făptuită. Voi s’o despartă, de prisos sfatul, stăruința lui; Ortansa își iubeà copilul, îl iubeà pe el. Când cuțitul ajunse la os, o luă acasă, mai mult fără voia ei.

In timpul procesului de divorț, veninul și ticăloșia politicei locale, nevoiră pe Grigoriu să-și deà dimisia — ca să nu fure — condiția cu care rămânea în post. Ca să-și întreție familia, plecă, departe, într’o comună apropiată, de Oltenița, unde un nepot inginer aveà în antrepriză clădirea unui spital. Plecă vara; își luă haine subțiri. In Noembrie aveà să se întoarcă. Iarna se arătă timpurie; pachetul cu hainele groase, trimise din timp de acasă, rătăceau pe drum, din stație în stație. Erà gras, sufereà puțin de stomac; din cauza seului de oae întrebuințat pe acolo drept se resimți și mai mult. Intr’o seară luă masă, la primar: îi căzù greu; nu dete atenție frigului ce se lăsase și plecă spre casă; pe drum îl pătrunse receala. Dus într’o căruță la spitalul din Oltenița muri în 24 ore. Singura mulțumire ce avù înainte de moarte, fù reușita Olgăi în școala centrală din Iași.

La Roman, familia, prietenii, serbătoreau ziua, băiatului nai mare, Mihai. Lipsit de mijloace, urmase școala de mișcare; înaintă repede. Erà acum casier de bilete în gara Roman. Fusese mutat de câteva, zile la Fălticeni. Se vorbeà în casă despre reîntoarcerea tatălui. Sosi o telegramă. — „E de la dînsul, rosti Frosina, felicită pe Mihai, îl crede aici!“ Ortansa citi: „tata mort, plec Oltenița, Mihai” Zile întregi s’a strădănuit un doctor cu inimă, s’o readucă la viață. Sarmana, ce viață! Nouă ani de suferință, de jertfă, de martir: rămâneà cu 9 copii!

Dreaptă, caritabila lege a pensiilor prevede anumită etate și istovire de muncă, ca să întoarcă ceva din reținerile lunare făcute unui individ, toată viața lui. Așa cum erà și e încă organizată, rămâne Stalului măi curînd un mijloc de speculă a funcționarului, decât o prevedere socială; cu atât mai mult când anii serviți la comună, remâneau perduți. Pentru lipsa de o lună și unsprezece zile, după amar de ani în serviciu, văduvei lui Grigoriu, mamă a 9 copii, nu i se încuviință pensie. Puteà-le-va purtă de grija de pâne, de haine, de cheltuelile mari ale învățăturii, ca să-i scoată oameni?

Cu totul lipsită de educația pedagogică — de absolută nevoe oricării manie — fusese prea îngăduitoare, prea neautoritară cu copii. Puteà-va-i îndrumà pe călea sănătoasă? Unul era în gimnaziu, unul pedagog elev într’un liceu, Olga reușise printre bursiere; rămâneau însă trei mai mici, în școala primară, fetele: Ortansa și Elena.

Revenită în casa părintească, cunoscând acum lumea, viața, cât prețuià fostu-i soț. Ortansa începù încetul cu încetul să-l uite, revărsînd asupra fetiței toată puterea ei de iubire. Devenise frumoasă, cum nu fusese nici odată: un crin în toată puterea de desvoltare. Blândețea ei galeșă, îi mărea frumusețea. Fluturi de salon, candidați de însurătoare, roiau în jurtrl ei. Se apropia termenul din urmă de divorț. Constantinescu încercase fel și chip să se împace. Moartea socrului nimicise singura piedică puternică. De dimineață până seara se învârtea în jurul casei; zeci de scrisori desperate, zeci de jurăminte. Prietenii, cunoștințele — puse de el — dădeau asalt Ortansei: „promite să fie altul! Vezi pe mama mult împovărată, ai un copil!”. S-au împăcat. Revenită de la tribunal, servitoarea îi arătă fetița moartă; o menengită se iscase cu opt zile mai înainte, doctorii i-o ascunseseră și ea nu cunoscuse felul răului. Când își văzù copila moartă, scoase un răcnet sălbatec și căzù în brațele Olgăi, sosită tocmai atunci din Iași. Ințelese tragedia din sufletul surori-sei; o aduse în simțiri, ascunzând mamei scena petrecută.

Trei stptămâni Constantinescu fù bun soț. Ortansa închizînd în sine durerea-i fără margeni, erà plină de atențiuni pentru dînsul. La câtva timp însă după anularea acțiunii de despărțenie, Conslantinescu redeveni cel de mai înainte: tiran, mojic, mut, fără nici o vorbă de mângâiere! Nu puteà erta socrului mort, cum nu-i putea ertà ei ca-l ascultase. Lipseà pururi de acasă, o înjoseà cu oricine. Se păreà că Ortansa nu vede, nu aude. Ar fi putut la rîndu-i să-l înșele, să-și bată joc de el; prea erà mândră, prea respectà căsătoria în sine, sacra-i datorie de soție și de mamă. Nu se plângeà către nimeni; din tristă devenise numai tăcută. S’au scurs alți trei ani de martir: deveni umbră, suflet călător. Lăsă pe lume două fetițe.

Elena, cea de a doua fată, altă natură, altă prizmă de a vedeà, frumoasă și ea, onestă cât Ortansa, se despărți după 7 ani desgustată de măritiș.

Moartea Ortansei avù încă răsunet în inima Olgăi. Crescuse pe mânele ei și ale mame-sei, sub veghea de aproape a tatălui. Pierderea lui o lovise până în adâncul ființei ei. Erà copil, dar îl adorase. Prin moartea Ortensei, lovitura fù îndoită. Așa cum vijelia îndoaie vlăstarul subțire, vîntul scutură de pe anii ei floarea copilăriei, o desvoltă înainte de timp. Remase vie, inteligentă, dar cugetătoare, serioasă, mult simțitoare, cu sufletul prea deschis suferințelor altuia.

Vasile Grigoriu avuse mulți frați. George — cel mai mare — cu stare, se bucurà, de feciori buni; se înturnau cu studii strălucite din streinătiate, după ce ilustraseră băncile șcualelor noastre.

O soră, Ana, văduvă, remase cu mulți copii. Pricepută, energică, povățuită de frați, mai ales de Vasile, aveà mângâierea să-și vada copiii puși la cale. Mitru, cel mai mare, absolvi cu laude școala politechnică din Paris, ca bursier al școalci militare din țeară.

Toți verii moșteniseră deșteptăciunea vie, bunatatea mumei superioritatea caracterului. Studiile lor înalte, cât și ridicarea fraților mai mici, deșteptară în Mihai dorința de studii, ambiția să nu le rămâie inferior el, cel mai mare. După șapte ani de întrerupere a cărții, deși sub-șef la o stație mare, prepară clasa a V-a de liceu, reuși și demisionă de la căile ferate. Incepù lupta titanică pentru pâne, prin lecții, munca fără preget a elevului știutor de însemnătatea anilor de studiu. Coleg cu frate-seu Adrian, se mulțumeau cele mai dese ori drept prinz, cu pâne și măsline, trimițînd la casă plusul câștigat. Intâiul în clasă, model la studiu ca și la purtare, absolvi clasa a Vl-a. Voind să depue în toamnă examenul de a VII-a, odată cu Bacaloriatul, necugetând la o zi de odihnă în vacanție, cu toată stăiuința lui Virgiliu, oare-i puse sub ochi, starea lui slăbită, remase preparator în Capitală, pregătind și materia lui, de clasa a VII-a pe căldurile tropicale ale verei. In Septembrie, unul dintre profesorii cei mai valoroși, care-l avusese de „elev fără egal, în 25 ani”, nu-i îngădui trecerea examenului, pe motivul pedagogic întemeiat: o materie preparată într’un timp prea scurt, nu poate fi bine rumegată.

Perduso vacanția fără o zi de repaos. Era într’a VII-a, ocupat cu lecții, cu prepararea Bacaloriatului — să-l treacă în Iunie — și cu un curs de stenografie. Aveà să se prezinte la acest concurs, de reușeà, ar fi fost salvat. Ca stenograf erà bine plătit, scăpà de corvada lecțiilor particulare, puteà înlsni pe mamă, puteà urmà cursurile facultății, cu dorința să și le lărgească în streinatate. Erà earnă grea. Intr’o noapte, fereastra se sparse. Lângă ea, în acelaș pat, dormeau frații amândoi. Zgribuliră până dimineața. Adrian, robust, nu se resimți. Mihai istovit, căpătă o pneumonie. Veni acasă îngrijit de mamă, vindecat, plecă în convalescență la București, pe un ger cumplit, pentru concursul de stenografie. In concurs nu reuși decât un candidat — vrut de o rudă ministru — căruia i se dase copia, în cameră deosebită. In capitală și în tren, reci din nou. Ii întoarse pneumonia, urmată repede de atac galopant.

Pe crucea neagră de 1a mormînt, scrijeli Olga mai târziu — prelucrând din limba franceză, versurile unui poet român:

Ca fluturul de seară, la lampă tot sburuîd,

Găsi ființa-ți moartea, lumina căutînd.

Indurerata mamă, sdrobită prin pierderea soțului, conduse-la mormînt doi copii mari: Ortansa și Mihai.

La moartea soțului se gîndise să-și vândă casa. I se oferise 9 mii de lei; din ei ar fi putut înapoia creditului două mii, restul unei ipoteci; cu 7 mii și-ar fi cumpărat o alta — în Roman casele pe atunci nu aveau preț — puteà să-i și mai remâe ceva bani. In casele acele trăise însă o viață; ani răi, dar și buni. Un trecut lung, sfînt, o lega de ele. Băibatu-seu le moștenise din părinți. De la Sberoști— moșia părintească— intrase în ele, ca tânără soție; în ele ramase până acum. Gândul să le vândă, o sfâșia. Cumnatul mai mare, interveni; o sfătui să dea pas creditului să le vîndă, păstrând tăcere. In ziua de vânzare el aveà să se ivească singur cumpărător, fără concurenți. Va plăti creditul, iar dînsa va rămâne în casa ei ca și până atunci. Copiii aveau să-i întoarcă cele 2 mii de lei, cu procentele lor, când vor fi terminat studiile.

Devenit proprietar, schimbă politica. Nu-i plăceau multe din ale casei. Tăe frumoșii persici umbritori balconului, cu ramurile până’n fereastră; frumoasele lor flori nu-l putură opri. Tăe gardul natural de pomi altoiți, cultivați odinioairă de fratele mort, fructele lor dădeau prea mult de lucru hoților de pe stradă. Pensionar, bătrân, neavând alt de lucru, părăsea pentru nimica toată orașul lui, porneà cu trenul, aducea lucrătorii lui, nimicind frumosul casei prin reparațiuni fără rost. Toate cheltuelile, toate drumurile, în socoteala caselor. Datoria către el, crescù repede la cinci mii de lei. Nu aveà cugetul ici; își perduse insă judecata; ce visà noaptea — și mult mai visà — făptuià ziua.

Beata văduvă îi răbda toanele, încredințată — cum el spunea — că nu-i va cere plusul, că le va dărui chiar Elenei; apoi unul din feciorii lui mari, răsplăteà în parte prin ajutorul ce-i trimiteà, reul făptuit de tată.

Neajunsurile se ținură lanț. Viața ei devenise chin. Gândurile o istoveau. Nu dormeà multe nopți: nevoea pânei pe a doua zi, n’o lăsa. Adesea cei scăpătați sunt mai de plâns, de cât cei cari întind mâna... Sufereà, duceà lipsă în tăcere, aștepta... Olga avea să finească mai întîi, apoi Virgiliu: el intrase la facultatea de medicină.

Sărmana, mamă! Când se gândeà la jertfele lor, o podidea plînsul. Ce folos! N’aveà s’ajungă ziua când să-i vadă puși la cale— farul erà prea departe! Zi cu zi puterile o părăseau. Durerile neuitate, moartea copiilor mari, teama de viitorul celor mici, cari nu iubeau școala, grija caselor, a zilei de mâine, îi secară puterile, îi repuseră sanatatea. Când cumnatul îi cerù chirie — deși Virgiliu începuse să-i achite puțin din datorie, rupînd din gura celorlalți— când lâncedă în pat, îi sechestră singurul venit— chiria camerelor închiriate— casa prea mică, prea strâmta odinioară și apoi prea mare, prea largă, deveni mormînt.

Intr’o Duminecă de Florii — tristă ca o zi de toamnă — au pus-o în pământ. Incă odată, pentru cea din urmă oară, s’au adunat toți, sub aoperișul acelei case. De aci înainte rămâneau resfirați, stingheri pe lume...

Societatea e atât de departe încă de idealul altruist! Otrăvurile urei, invidiei, reutății, pe cărările ei. Dacă egoismul pronunțat e urît, lipsa lui aduce mari suferințe. Individul vine la luptă nearmat.

Prea buni, prea sinceri, prea dezinteresați, îmbarcați prea de timpuriu, fără vâslaș, pe nestatornicul ocean al vieții, barca lor nu are să naufragieze printre stânci și furtuni?

Iași, Iunie, 98,

Dragă Mamă,

Din 40 colege, câte am absolvit școala normală acest an, 18 am reușit la examenul de capacitate. Mare ni-a fost mâhnirea pentru cele căzute; eram o serie bună, profesorii ni-o spuseră de atâtea ori! Chestiunile din teze — prea grele — pare să fi fost cauza, cu totul opus celor din anul trecut, când au reușit eleve mediocre, dar cu mari stăruinți.

Intrebi ce se face Olga în vactanție? Va petrece vara la Văratec. Iți mulțumește foarte, pentru bunătatea de a o chemà la noi și te roagă s’o erți. Adevăratul motiv cred e doliul din inimă.

Zilele ce-am petrecut în timpul din urmă, au fost mișcătoare. Ne luaserăm de mult remas bun de la vechia directoare; bătrâna, doamnă se retrăgeà la pensie. Erà greșită în ceea ce priveà educația fizică, de plîns în această școală, altfel era bună, apropiată de noi; o iubeam, o respectam. Ne-am luat — cum spusei — rămas bun de la dînsa, de la noua directoare și de la dragii profesori.

Olga— oratorul școalei— a vorbit mișcător, în numele nostru. Bătrâna directoare a îmbrățișat-o. Profesoara de filozofie, înseși soră de filozof, i-a zis: ești orfană, nu uita, ai un tată sus: pe Dumnezeu! Profesorul de istorie, Grigore B. mult iubit de ea— ne făceà drept, filozofie în istorie- lăudând-o pentru felul academic cum a vorbit, adaogă: „Când toate fetele țerii vor fi ca D-ta, noi, bătrânii, putea-vom dormi în pace! Fericesc de mai înainte pe elevii cari te vor avea de mamă!”

Să vezi ce frumoase versuri a compus cu prilejul despărțirii noastre! Ți le-ași trimite, dar cum totul erà împachetat, le lucră pe telegrama-mandat, trimisă de Virgiliu. Nu se așteptà ca telegrama să treacă din manele ei: acum nu le avem, ce păcat! Erau atât de frumoase și bine simțite!

Noi, ceste 18, iernase până în momentul din urmă, ținurăm să-i lăsăm o amintire. Atâția ani, ca și acum la examenul de capacitate, ea a fost sufletul nostru. Dimineața găsi pe fereastra-i iubită, un album cu versuri și cu impresii de ale ei, din viața-i de elevă. Culegând, trecând în album aceste impresii — pe cari le-așternuse în decursul anilor — nu-ți poți închipui, dragă mamă» cât ni-a mișcat! Trecurăm încă odată prin viața noastră de școală - Au să-ți placă mult.

Te îmbrățișez cu drag, pe tine și pe ceilalți. Sărutări de mâni tatei.

Mioara.

Trecuse vacanția mare. Reușitele la capacitate așteptau numirea. 8 Septembrie reuni la Mioara — de ziua ei — câteva din colegele de școală, din acelaș oraș. Se cântà, se dansà, se făceà muzică, jocuri de societate.

Reveniră asupra amintirilor din școală. — „Fetelor — întrebă Mioara — să vă citesc câte ceva, din albumul Olgăi, voiți?“ „Bună idee! Citește-ne. Ascultăm! Se făcù tăcere. Mioara începù:

10 Mai, Clasa ll-a normală (V-a secundară)

„Mă scol în bubuitul tunurilor. Un fior mă cuprinde: închinăciunea — ce fără voe — aduc vitejilor din 77!

Prin ferestrele deschise ale dormitorului, pătrunde aerul parfumat al primăverii. Câtă mulțumire în siguratatea naturii, mai ales când singuratecul o îmbinat cu sburatorul! Umbre învălue dealurile, monastirile... răsare soarele! Dacă voi regreta, ceva după eșirea din școală — în afară de orele profesorilor — va fi priveliștea aceasta fermecătoare. Socola, Galata, Repedea, Frumoasa, Miroslava, veghează Iașul, din vîrful dealurilor; la poalele lor, pîrae scaldă valea; printre copaci, colibe; ceva mai departe, linia ferată... îmi poartă gândurile la mama. Ce va fi făcând ea? Cum mă va fi așteptând! Incă o lună și sunt acasă!...

Citesc la chimie pentru teza de Miercuri, iată, vin felele, „masa noastră”: Chindia Ceslăchescu, Eleonora Constantinescu, Nalalia Holnog, Maria Nicolau, Eufrosina Măcărescu, Eugenia Pandele, Maria Anastasiu, Aurelia Cancicov, Natalia Tistu, Paula Handoca, Margareta și Mioara. Adio brom, iod și clor!

...Sună! No ia la lucru! Nesuferit lucru! Ne lipsește un profesor, în loc să ne rămâe liberă ora, ne ia la lucru. De e serbare națională, ca azi, lucru! Iașul și țeara întreagă serbătoresc pe 10 Mai; noi? lucru! Lucru și iar lucru! Eșiin din examen stoarse de oboseală, de emoțiuni, cu creeiul încordat; în loc de aer, de regaz, de recreare, lucru! Lucrăm, când a doua zi ne așteaptă alt examen! Noaptea ne sculăm și citim; peste zi, în examen, suntem amețite.

Ora 7 și jumătate seara. Uite, minune! Dat-am și noi peste aer, lumină! întâia oară părăsim pătratul pavat, singurul îngăduit pentru mișcarea afară. Intâia oară ni se face hatârul să ne plimblăm prin parcul, prin curtea școalei! Eșire în oraș pentru fetele cerute. Lipsesc și pedagoagele... „Când pisica nu-i acasă, șoareci joacă pe masă! Aleargă fetele în voe, printre flori și căpșuni. Ce seară frumoasă! Boarea adie, ondulează crenguțele de liliac. Aci, între ele, sub blânda-i desmierdare, uit — pare — mizeriile din școală. Spiritul e mai limpede, sufletul mai în voe. Sus? sgomol asurzitor, aer stricat, intrigă, răutate, invidie. Iată cum cred să fie societatea, dacă — cu toată educația școalei — astfel sunt păturile din cari se recrutează. Găsești aici tot felul de caractere: bunatatea cu răutatea, nevinovăția cu șirețenia, sinceritatea cu falsitatea, ura, invidia, adevărul și minciuna! Unele — din fericire mai puține— sunt de o falsitate cum rar se vede! Noroi în inimă, noroi în acțiuni! In mijlocul unor astfel de firi, eu nu pot trăi; simt nevoia, unui aer mai curat; când nu-l aflu, mă ‘închid în gândurile mele. Mioara mi le pândește; la ce bun, dragă prietenă? Nimicuri, pentru tine! Pentru mine însă foi smulse una câte una din fugitiva-mi viață! Cu ele îmi umplu golul sufletesc. Cât de bine mă simt aici, câtă singurătate, câtă liniște! In regaz, pot sta de vorbă cu mine insemi, pot controlà cugetul, simțirea, pot smulge din fașă, neghina; să nu crească, urîtă e! Pot privi în voe Corul apele, pădurea. Tot mai mult și mai mult simt dorința să călătoresc singură în sălbatecul firii, să trăesc între munți și vâlcele, în murmur de ape, în glas de păserele, în șoapte de codru! Sună pentru culcare. „Sună”, e cuvîntul de ordine într’un internat. In clopot de școli, după clopot te miști, după clopot mănânci, înveți, te recreezi, te culci... Elevul intern e un fel de mașină întoarsă după clopot. Rămânea-va-ți fie, mașină, destulă proprie voință, când deveni-vei și tu ființă? Liliac drag, cum mi-ași petrece o oră încă, în crengele tale, sub razele lunei! Dar sună, a sunat, cată să plec!

29 Iunie, 96. A III-a normală. Ora 2 noaptea.

„Miezul nopții. Grăbim cu gherghefele pentru expoziția de mâne — zice Dna sub-directoare, M-lle M. — pentru culcare, gândim noi.

Lucrătoarele s’au dus. Au rămas încă două gherghefe și câteva fete; înădușind, asudând, dăm zor cu punerea maitasei în ac, cu urzitul vetei, cu brodatul.

M-lle M. așează mereu luminările, să nu-i „feștelim” cumva, podoabele! Când o sburdalnică, picurà un covor de toată frumusețea o auzirăm: „Eh bien, voile, voilà ce que je vous on ai deja dit! Năuca, Zănalecade Codreanu!”

Noi acoperim, brodând pata cu mătase; M-lle M., necăjită, tae unde nu prinde, descoase — rupînd stofa — la tabloul Alinei Brăila. Biata fată! Crezuse să plece! Elena Stavri, dispusă la rîs, îi dă semne pe picior.

— Te rog Elenă, sufer de bătături, ce mă calicii? răspunse cealaltă, furioasă.

La alt gherghef, Lucreția Tistu și sora-sa, Natalia, Ana M. și câteva din anul întîi. Lucreția mâhnită, corigentă la matemateci. Ana M. erà cea din urmă care aveà să respundă; neștiind, tăceà. Natalia— după ce prin semne n’o poate face să tacă — o roagă tare, să treacă la alt subiect.

— Dar ce, vrei să vorbesc de amor?! răspunde cealaltă.

Las, că și Natalia i-a plătit polița: la examenul de religie, Ana M. era cea din urmă care aveà să răspundă; neștiind, tăceà. Natalia îi suflà pe rând, toți episcopii din Dacia Traiană. Ana stà dreaptă ca o luminare, nevoind — pare s’asculte. La urmă se apleacă, trage cu urechia: — „Colac și luminare, molie, nu mai am nici un episcop! zice Natalia, urîndu-i-se cu atâta suflat.

Sună două ore. Ne ridicăm. Mă furișez în repetitorul de alături,- sala de canto. Ce frumusețe afară! Tăcere, întunerec, peste tot! Nouri mari, negri, aleargă pe bolta cerească, dau să întunece totul. Roșie ca rubinul, apare luna după deal Luceaferul o veghiază. Norii îi ajung... ei fug, dispar în unica insulă de albastru...

In măreția nopții, călătoresc o clipă cu dînșii. Privirea, mi se lasă pe dealurile învecinate, pe colibele adormite, pe apele din vale, se perde în nemărginita cale... Acolo sus... departe.... tot mai departe!.....Ai mei, acolo sunt.....Ortansă, anul de când te-ai dus! Spusu-i-ai tatei cât îl doresc și cum îl plâng?

Iași, 07.

„Lume! Lume! Nestatornică ești și nestatornice, toate ale tale! Nici trei zile nu sunt, școala întreagă te plânse, nefericit poet, venerat profesor!

Astă-zi, petrecere, dans! Vinul nu s’a uscat pe coșciugul teu, lacrimale celor ce plângeau, au secat!

Prin sala pe unde pășeai încet, odată, în cancelaria unde se înaripau gândurile tale, între rugăciunele „de profundis” ale preoților, astă-zi se rîde, se joacă! E patronul școalei! -Nefericit cugetător! Pe chipul teu dulce, trist, bronzat, întrezăresc — pare — amara ironie! Câtă depărtare de la lumea ta deapururi tăcută, pân la svânturateca trăitoare

Liniște, pace, tăcere acolo, — viață, ferbere, mișcare aici!

Te plâng și plâng...

Mioară dragă, aștepți — știu — mă cauți... dar coridoarele-s întunecoase, salele lungi... departe suntem, atât cât firea ne desparte... Nu așteptă, remâne-vei fără damă la cadril.

Poți asculta muzică, dănțui, când sufletul e trist, când inima, e grea?

Nu, mai bine aici... In coridorul clasei a IV-a scriu și-o să citesc în liniște. Frumos vi-e salonul, dar nu vi-l dau pe al meu, rustic cum e: în stânga fereastra, în dreapta spre fund, ușa repetitorului, în față scările de peatră. Peste tot, întuneric. O bancă mi-e masa, un opaiț lumină... Urmăresc pe Anibal peste Alpi în resboaie punice...”

Iași,97.

7 Noembrie! Părinții vin să-și scoată ficele în oraș. Tu n’ai venit nici o dată, dragă tată! Șepte ani de când te-ai dus și... nu te-ai mai întors!

Nimic nu-mi poate mări durerea și golul din inimă, nimic nu-mi întunecă sufletul, ca ziua aceasta, de 7 noembrie!

In octombrie intrai aci, în noembrie te perdui...Și cât te-am iubit! Mi-e dor de când îți zburleam musteața, de când îmi petreceam degetele printre șuvițele-ți de păr...

Uite, așa ca azi, cădeau rar și monoton, fulgii de ninsoare. La fereastră, pe’nserate, priveam vraja lor, legănându-se în aer, albind fântâna, balconul, persicul din fereastră. Imi plăceà melancolia lor... De câte ori privindu-i, tresăream, zărindu-te la portiță! Uitam fulgi și ninsoare, săream înainte-ți, ajutam să te desbraci, îți încălzeam fața fulguită, mă serutai, mă îmbrățișai...

Timpuri... timpuri...!

Abia intrat aci, dormeam tun, copil neștiutor. In noaptea și’n ora când te văzui mort în vis, plecași în adevăr din lume, fără să te mai revăd o singură, o singură dată...!

Cât mi-ai fost de vrut și cum te-am perdut! Primește acolo sus, prisosul amintirii mele... nu prin lacrimi — dureri-mi nu pot da ființă prin plâns — prin calda, prin vechea, de-a pururea adorare!

Sună! Mă doare să-mi rup gândirea, s’o duc anevoe la ora de lucru. Lucrăm — croitorie s’ar zice — dacă s’ar vedeà altceva, de cât hârtie. Cu o profesoară — suplinitoare de ocazie — învățăm papagalicește, teorie: corsaje, foi, albituri, tăem cu foarfecă ’n hârtie.

Preda-vom tot astfel, elevelor noastre?

9 mai, 08. Cea din urmă zi școlară.

„Cele din urmă ore de clas, au trecut. Cei opt ani de cursuri, o clipă. Ca eri, mă aduse mama la școală... îmi dete rândurile tatei: „mult mă doare să mă despart de tine, drăguță, dar dacă Olguțu are să fie bun, ascultător și cuminte, dacă are să învețe bine, tata n-o să fie trist, tata n’o să plângă!

Oh, tată, tată! Din toată inima te-am ascultat! Unde ești? De ce ești rece, mut, depărtat? De ce nu vine mama, să mă ia înapoi? Trecut-au repede anii!... Dar fiecare lăsă urme adânci, tăe brasde dureroase în sufletul meu. Copilă blândă intrai în școală; șceptică es. Aveam familie atunci: un tată pe care-l adoram, o mamă iubită, frați dragi... s’au dus...!

In mijlocul unui ocean de rîs, de veselie, sufletul meu nu poate rîde.

In cești 8 ani de internat, eșirăm astă-zi întâia oară în grup, toate elevele. Ne-am dus la Copou, să exercităm corurile, pentru ziua de mâne.

...Ce sgomot printre fete! Singură la masă, sunt pradă gândurilor. Nici o înviorare pentru mine, în această primblare...

Cum Dumnezeu aveà-voi puterea să prepar examenul de capacitate? Cu ziua de azi s’a încheiat viața de elevă, orele profesorilor. Adio clipe de frumoasă uitare de sine, de înălțare în lumi de înaltă gândire, de nobilă simțire!

Viitorul s’așterne înainte-mi, gol și întunecat...

Până acum plângeam pe mama pentru ea; gândul c’am remas singură în lume, mă înflăcarà.

8 și jumătate seara. Câtă însuflețire, câtă viață în jur! Câtă frumusețe în natură! O, cântărețe ale pădurii! Lume mișuitoare prin carba de sub pașii mei! Lună dulce și visătoare! Luceafăr minunat! Dați-mi voi, ceea ce omul nu-mi poate redà! Natură, trimite suflarea geniului teu, s’alunge norii de pe frunte-mi, negura din suflet, să-mi deschidă raze de speranțe, scântee de mulțumire, zare de senin!

Noapte bună, locuri iubite! Somnul vă va învelui curând.

Pe mine?

IS Iunie, 98. 10 și jumătate seara.

„Fereastră dragă! Când nu mai fi-voi aci, cine te va deschide cu atâta drag? Pe gerurile mari, ce ochi te vor privi? Ce buze te vor desaburi?

Capu-mi înferbântat pe gratiile tale l-am rezemat; prietene vechi suntem — și nu ți-am spus greul gândurilor mele! Văzut-ai însă; un înțeles. Priveliști minunate, icoane iubite, puneai înainte-mi: apus de soare, lună și stele, pârîu de cristal! Fermecătoare ai fost! blândă și primitoare! N’am să te mai revăd nici o dată? Nici o dată? O viața mi-e legată de tine și, mâne ne despărțim- pentru totdeauna... totdeauna...?!”

Mioara încetă cu cititul; ochii fetelor jucau în lacrimi.

— Sărmana copilă! zise D-na Dimitriu. Și-a dus viața ea în de ea...

— Da! respunse Mioara. Prea erà simțitoare și delicată. Bună, blândă, dar tristă, gânditoare, cum se aflà singură. Cătam să n’o las, să-i fur gândurile, s’o luăm cu noi; atunci erà vie, ne recreà cu vorba ei plină de viață, de spirit, de cugetare; ne iubeà mult și ne dà — s’ar fi zis — plusul ei de energie. Cele mai dese ori însă, se îndepărtà; se ascundeà în tufele de liliac — de când căpătarăm voe ca să eșim în curte — ori retăceà singură, printre copacii din parc; nimeni nu-i turburà atunci, lumea gândurilor ei.

Afară se înopta. Fetele se retraseră; veniseră vesele, se duceau îngândurate.

După plecarea lor, D-na Dimitriu zise Mioarei:

— Mi e dor de Olga! Ași vreà s’o revăd!

— Și mie mi e dor; îi duc lipsa și am să i-o duc...

—Ce-ți scrie nou?

— Impresii din călătorie, din escursiunile ce-a făcut pe la monastiri.

— Mâne, să mi le citești și mie.

— Cu plăcere, draga mamă!

— D-na Dimitriu o serută pe frunte și se -retarse în camera, ei. Margareta se culcase. Mioara aprinse lumina. Citi mai departe. Retrăia anii petrecuți în școală. Iși aminti serile de la Roman, într’o vacanție mare; acolo se împrieteni cu Olga. Virgiliu le întovărășeà totdeauna... Ce suflet frumos aveà băiatul acela! Simțeà pentru dînsul ceva deosebit... unde mai erà oare? își mai amintește de ea?

Mult timp remase încă pe gânduri; somnul o fură, lumina se stinge. O rază de lună flutură pe frumosu-i cap; întreaga-i făptură se scaldă în baca de lumină.

Varatic, Iulie, 98.

Dragă Mioară,

E seară înaintată. Afară furtună, Cerul înourat. Vântul adie prin brazii mănăstirii, ploaea cade șiroae. Miez de noapte, se aud clopotele.

Gemetul vântului, cântul vijelios al ploaei, îmi duc gândul aiurea, la alte timpuri, petrecute în casa părintească. Mi e dor de mama. Ii scriu și-i vorbesc și-i cânt duios în versuri... dar ea nu m’aude!

Eartă, dragă prietenă — nu le ai — sunt pentru dânsa. Elena doarme. Frații s’au repezit la Peatra. Ploaea curge în ropot; fulgere, trăsnete se întețesc: furtuna crește. Din nou trag clopotele. Vântul deschide fereastra, imi stinge lumina. Elena se deșteaptă, mă ceartă: „Citește cine-va, dar noapte și zi, fără răgaz!?”... Ea nu știe: e mult de când ochi și gânduri au sburat aiurea...

Dar iată, norii se risipesc, ploaea încetează, picură streșinele, pâraele curg, cântă cocoșii a dimineață.

Voești zici — să iai parte la impresiile ce culeg în sălbătăcia brazilor? Să cunoști poiana? Prea e mândră, prea demnă de pana unui artist, ca să mă încumet să ți-o descriu.

Iți povestesc numai o petrecere de noapte; fii te rog îngăduitoare, scriu obosită după honăritul zilei.

Deasupra unui munte îmbrăcat în brazi, stă falnică, poiana. Peste pletele uriașilor arbori, se lasă umbrele nopții; măreția ei include totul. Nori groși acoper orizontul. O lacrimă de argint se scaldă în zarea albastră: fricoasă, pâlpâe o clipă și apoi dispare, întuneric sus, întuneric jos. De o dată poeana e luminată în fund, de flacăra unui foc, eșit ca din pământ. In jurul lui, trei flăcăi de munte, cu pletele în vânt, dănțuesc „bătuta” un orb li-i cântărețul. Resare și dispare luna, sub un nor. In pustiul codrilor, în întunericul nopții, urletul unui lup... descărcătura unei carabine, focuri de revolver...; concert selbatec!

Ne întoarcem în sunet de chitare, trezind codrii prin cântece și gălăgie; un felinar ne luminează calea.

Murmurul apei, freametul brazilor, ecoul văilor, vuetul codrului măresc selbătăcia nopții, patrunzându-ne de fiori.

Târziu, către utrină, intrăm în monastire. Ici, colo, o călugăriță întârziată, își face ruga de noapte: alta bate toaca în jurul bisericei; dangătul unui clopot întrerupe liniștea nopții, chemându-le la altar.

Noapte bună! Olga.

Mioara draga,

Aseară ne-am întors din Agapia. Preintrarea în monastire e selbatecă, frumoasă, mult mai pitorească, ca cea de-aici; mie însă mi-i dragă „Poiana Țigancei”.

Drept, cei de acolo au valea pariului ce împarte Agapia și pădurile în două, au poene multe, au crângulețe pe albia apei, poezie cât vezi cu ochiul; Virgiliu crede însă că valea rîului Agapia deschide curenți, că pădurele prea dese, neumblate, aduc umiditate. El zice: „Văratecul pentru săăatate, Agapia pentru tinerețe.

Știi pe cine văzui în Agapia veche? Pe... Vlăhuță!

Un domn ne-aduse știrea. Intr’un suflet ridicăm muntele; la schit nu-i; urcăm ceva mai sus, într’un crâng. Poetul se afla învtovărășia câtorva excursioniști. Elena îl zări. Stà la o parte de grupul în care deosebi pe tânărul Radu, poetul teu, îl privii lung și pentru tine. Cât despre Vlăhuță, eu nu-l vedeam. Nu-mi veneà să cred că figura ce întâlneam în cale — prea mulțumită de sine și de viată, cum păreà — să fi fost poetul stors de nopți de muncă, perdut în lumea gândurilor lui, „migălind vorbă cu vorbă, c’o ’ndărătnicie crudă...” Simplicitatea, figura blândă, privirea, pierdută, mi-l aratară. Spre marea mea părere de reu, grupul părăsi de o dată crângul, fără să fi avut timpul de a-l fi văzut, bine, bine de tot. O luarăm și noi pas gimnastic, ne strecurarăm prin hugeaguri chip, culegând fragi, și le eșirăm în cale. Ii privii adânc; să tot fi având patru-zeci ani; părul negru, în șuvițe, căzând de sine la o parte pe frunte, ochii blânzi, adânc cugetători, îmbrăcămintea simplă, fără atenție. In toată făptura lui citești suferință, bunătate și gândire. Catai lung la el, făurindu-mi imagina lui Eminescu... așa să fi fost și dînsul? Astă-zi îl zării încă o dată aci, în draga noastră poiană. Alături de o turistă, calare, cu brațul rezemat pe coama calului, iși perduse visător în gânduri depărtate; călăreața îl tot aștepta s’o servească...

Unde era Grigorescu, să-l fure, în poezia brazilor...!?

Virgiliu întreabă dacă nu vii și tu să vezi mândra poiană? Frumoasă ar fi — zice — dar îi lipsesc privighetorile!

Vii? Cât n’ași da să te am!

Iulie 98. Olga”.

Miorița mea,

„Rîndurile tale — drăguțe ca tine — mi-au făcut plăcere; aceasta însă — s’o știi bine — nu ne despăgubește de mulțumirea de a te fi avut între noi.

Să-ți descriu — voești — escursiunea la Sihla?

Plecarăm de cu noapte, cu carul cu boi, pe drumul către „Poiana Țigancei”, în sus, spre Ciungi-Sihla. Un timp mergem împreună, toți pe jos, culegând fragi, pe alocurea smeură. Trecem dealuri, coborîm văi, ne scăldăm în mări de albăstrele, de margarete, de garofițe, de maci roșii, de „nu mă uita”. Florile dau câmpului un colorit fermecător. Din când în când un fag ne umbrește, un arin ne doinește.

De la un timp, D-na R., fratele ei, Virgiliu și cu mine, întârziarăm în cale, analizând florile și bătându-ne cu drăguțele lor petale. Intrarăm în pădure. In poala ei, o cruce de lemn, ridicată de trecători, aratà calea: mulțimea numelor de pe aripi, ascund cuvântul: „Sihla”. (Cată să știi un lucru: iubirea omului pentru nemurire e atât de -mare, că o împinge până la lucruri mici; ține să-și lese numele macar pe un... lemn! bietul brad, frumosul lemn alb al mesteacănului, devine o increstătură împestrițată de nume peste nume: titluri, localități, date, nume, un potop de inscripții, pe bănci, pe chioșcuri, pe arbori!).

Nedescâlcind pe cruce cuvîntul arătător „Sihla”, apucarăm în sus, pe urmele unui car și ne rătăcim cu totul de ceilalți. Dăm în plin codru. Locul e așternut c’o pătură moale și lunecoasă din miile de frunzi roșietice, suflate de vânt, din spinii brazilor căzuți de bătrânețe. Pașii nu se aud, nimic, nimic, afară de vocele noastre perdute și ele în ecouri depărtate. Freametul frunzelor, trosnetul crengelor moarte, țăcănitul ciocănitoarei, ne întovărășesc. Glasul paserilor selbatece întrerup un moment liniștea; totul reintră apoi în tăcere. Aciiași codri, aceleași stânci, aciiași vultani — fâlfâindu-și a greu aripele, prin spațiul deschis deasupră-le, munți, brazi și mereu brazi. Unii seculari, alții culcați de ani la pământ, ne opresc mersul, îi înfruntăm cu îndoită putere, dar sub frunzișul pe care piciorul se tot duce, mlaștini se aștern drumului. Indărăt, stavilare de brazi căzuți; înainte-ne mlaștini, în dreapta, în stânga, munți imenși... și noi în văile lor!

Tăem la dreapta, urcând muntele înalt, lunecos ca ghiața. Greutăți de neînchipuit! După un vârf, altul și altul... Cu cât îi ridici cu atât sunt mai drepți, mai îndrăsneți! Sămânța de brad năpădise coastele, făcând urcatul peste măsură de anevoios! Lunecăm la fie ce pas; ne agățăm cu mânele de o buturugă, de un ciot, ici, colo de tufe de smeură, de crenguțele unui brăduleț abia resărit. Fără aest ajutor, astă-zi am zace în prăpăstiile din văi. Mulțumită Domnului, eram acum pe culmea munților. O luarăm repede pe creastă, dăm peste lucrători; parchetau pădurea de pe coada Hangului, munții Pipirigului, vecini Ceahlăului.

Ni-au adus afine și apă, ne arătară drumul. Kilometri coborîm la vale, pe coama muntelui, apucăm — la o respintie de patru munți — pe altă cale, coborîm încă și dăm peste urme de car... Ne luăm pe urmele lui, dăm de o altă respintie: o cruce de lemn, înfiptă într’un brad tăiat, arată în stânga, calea către Sihla; ajungem aproape de schit.

Ai noștri, sosiți acolo de dimineață, trimiseră oameni să ne caute. Bunul călugăr pusese să se tragă clopotele, dar... cine să le audă în văile codrilor! Mergem încă, o surată ne arată drumul, un călugăr ne chiamă de pe-o stâncă,... intrăm în Sihla odată cu apusul soarelui... plecaserăm din Varalec pe la îngânatul zilei.

Sihla! Tablou minunat! Măreția, selbătăcia firei domnesc peste tot! Codri, cât ține zarea! Munți până la Cori Brazi năprasnici, de veghe urieșelor stânci...bătrâne ca timpul, ca dânsul de statornice! Neclintite de secole, înfruntă vijeliile timpului! Văi prăpăstioase între munți ce ajung norii, torente argintii, îngână sunetul codrului...El cântă, deapururea cântă, ruga bătrânelor păduri!

Perdut în selbătăcia naturii, cuprins de un simțimînt de sfântă admirație, drumețul își înălțà cugetul către Creator, își întoarnă pasul către schitul bătut de ploaie și de vânt, c’o singură icoană pe altar.

La munte sau la mare, pe deal sau pe vale, omul e acelaș; aceeași nesiguranță a puteri sale, aceeași nepătrundere a tainelor firii, aceeași conștiință de nimienicie, îi apleacă fruntea și genunchiul în fața unei puteri divine.

In treacăt, vizitarăm peștera martirei Teodora... inspiră odă pe duiosul Nicaloanu.

Urmând poala unui munte, ne’ntoarcem — cuminți, pe ’ndelete — toți în căruță. Luna ne luminează calea, stele apar una câte una, luceferii pâlpâe depărtărilor, noaptea se lasă în juru-ne. Intrăm în Agapia prin vadul dintre munți; luăm cina în car, la fontâna din gura mănăstirii, sub bolta Cerului înstelat, și pornim la drum...Cocoșii strigă a dimineață, când intrăm în Varatec...

Olga.”

Mioara mec.

Chici, ce lucru am a-ți povesti astă-zi? Il prevezi? Nu! Iată-l! De un timp oare care ne aflăm mereu în societatea unei familii: D-na Rein — văduva unui neguțător slovac, venită aici cu ginerele — un căpitan român. Dud și cu două drăguțe domnișoare— crescute într’un larg spirit de libertate — întovărășite adesea de un proprietar din Craiova, între 35—40 ani.

Făcurăm împreună, escursiunea la Sihla- într’un moment dat vorbeam cu toții aprins, despre o dramă familiară înfiorătoare, petrecută într’un oraș apropiat. Tăceam; nu înțelegeam fondul în sine al dramei; cuvintele îmi păreau ascunse, ceva nepătruns, scapà priceperii mele. Luai totuși apărarea doamnei acuzate. Cuvintele mele trădând ignoranța cauzei, aduseră zîmbetul pe figura, tuturor, o privire de mult respect în ochii proprietarului și roșcată pe fața mea: mă cam pripisem, văzui și-mi părea reu.

Ceva mai târziu, pe când ne întorceam în car, fetele Rein acuzau — glumeț — pe Giurea, proprietarul, de un lucru pe care nu-l făptuise. Voind să se apere, se încurcà mai reu. Deși nu fui atentă— urmărind stelele pe Cerul deschis albastru — prinsei firul discuției lor; apărai pe Giurea în câte-va cuvinte.

A doua zi, privirea lui îmi spuneà pare mai mult de cât ar fi spus înainte. Care nu-mi fu mirarea, când după două săptămâni, căpitanul Dud întorcându-se din Peatra Neamț unde își lăsase prietenul, pe Giurea, îmi aduse un sac de laude venite prin prizma vederilor acestuia.

— Scurt, mă întrebă căpitanul, te măriți?

Remasei înmărmurită. De m’-ar fi întrebat așa din senin, dacă-l întovărășesc în Congo, nu mi-ar fi părul mai straniu. Atât de repede, de scurt, de... „te măriți?” Cu cine? C’un strein! Avui senzația unei mari nemulțumiri. Ceva fusese jicnit în mine, fără să-mi fi dat seama anume ce. Căsătoria? Acolo, înaintea ochilor mei! Dar cu înțelegeam prin acest act, contopirea sufletelor a două ființe atât de mult apropiate, atât de iubite între ele, cât să se-peardă unu în celalt. Gândeam să simt pentru omul destinat mie-tovarăș, ceea, ce simțisem pentru profesori; să-mi pară că nu e alt om ca el pe pământ; să tremur din frica de a nu mă găsi la înălțimea lui; sa nu știu când, cum și de ce mi-a furat sufletul; să nu mi-l mai pot lua îndărăt. Intunecată îmi apăruse calea vieții pănă acum departe, în zarea viitorului, cătam spre lumina unei fericiri: căsătoria! Se cereà însă ca viața aceasta să-mi aducă atât demult, cât să găsesc în ea tot ce petrecusem! Și iat-o, aci! Dar cât de departe, de ceea ce dorisem! Tovărășia pe viață, cu un om strein, indiferent! Cu un întreg necunoscut de gânduri, de simțiri, îndărătul nostru!

Respunsei căpitanului cu timbrul vocii jicnite, sub a cării impresie remăsesem:

— Nu, nu pot, mulțumesc, nu mă căsătoresc!

Căpitanul mă privi uluit. — Cum?! Ce?! Refuzi asemenea, partidă?! Dar cugetă bine: proprietar, avut!?

— Intovorășindu-mi viața cu a unui om, înțeleg să mi-o însoțesc cu a unui om drag, iubit de mai înainte, atât de vrut, cât să-i doresc tovărășia!

— Iubirea vine după căsătorie!

— Nu înțeleg și nu aprob; nu-mi pare înțelept, natural! Societatea unui prieten ți-e iubită, a streinului indiferentă!

— Incă o dată, D-ră, iubirea vine și după căsătorie!

— Poate da, poate nu, nu știu. Un lucru simt: n’ași puteà iubi după căsătorie, pe omul care mă lasă rece înainte de ea. Îmi va deveni prieten, nici o dată nu voi atinge gradul de iubire care face să dorești viața unui om ca pe supremul bine, mai mult de care pe-a ta!

Și apoi, înainte de a face acest pas, e de absolută nevoe cred, să cunoști bine omul de care-ți legi viața. Intr’o afacere oare care tovarășii nu caută să se cunoască de mai înainte, să aibă deplină încredere unul în altul? Dacă în negustorie se procedează astfel, cu atît mai mult într’o căsătorie! Cei doi logodnici — înainte de-a fi devenit logodnici — cată să se cunoască bine, sa se fi studiat, unul pe altul; numai cînd fie care convine celuilalt, sa-și treacă rațional,inelul căsniciei!

— Pentru D-ta, căsătoria e calcul?

- De loc! Nu înțeleg să studiezi pe toată lumea, ca să-ți alegi o persoană, deși lucruri n’ar fi greșit. Cer numai ca studiul rece să premeargă intențiilor unei contopiri de vieți; sentimentul să fie controlat, adus chiar de rațiune.

— Asta cere timp și nu e iubire!

— Nu; e numai simpatia reciprocă, care învelue pe două persoane la începutul ei; cunoașterea apropiată, respectul, admirația crescândă — pornită de rațiune și aprobată de ea — prefac treptat, simțimintul acela nebulos, în iubire mare, puternică, adâncă, neclintită de vântul întâmplării; căsătoria o cimentează.

— A stà pe gânduri, a controlà, a cântări, e calcul, nu e iubire! Ne apropiem de căsătoria banului, de care știu, ai oroare!

Am văzut e o persoană, îmi place, o iau! Aceasta e iubirea!

— Iubirea aceasta pentru mine nu e iubire; e flacăra de pae ce cuprinde mai ales pe domni; se stinge repede, cum s’a aprins. Căsătoria aceasta cele mai dese ori e nefericită: întâmplarea hotărește de armonia caracterelor; căsnicia devine loterie!

Nu-mi pun viitorul la loterie! In pasul cel mai serios, mai hotărâtor din viață, voesc să-mi cunosc bine, dinainte, tovarășul. Momentul când preotul ne va uni la altar, să tremur — nu de teamă, să tremur de plăcere, de emoțiune! Mă îmbarc în noua viață, cu toată mulțumirea și cu oare care încredere, atît cel puțin, cît atîrnà de om! Pe acest domn nu-l cunosc; din cît îl văzui, mi-a remas străin. Vă mulțumesc pentru interesul ce-mi purtați, nu pot primi propunerea unei căsătorii.

In afară de aceste motive, am și altele. Din închisoarea vieții de internat, ași trece la o alta, oare cum apropiată. Doresc să cunosc lumea, viața, să dau societății tributul forțelor mele, a libertății de care dispun acum, contribuind la formarea curentelor de binefacere; odată intrată în templul căsniciei, femeea cată să-și consacre energia ei asupra familiei.

Cel din urmă motiv: am ieșit din școală obosită. Dacă pretutindeni în viață, omul are nevoe de armonie între cei trei factori cari-i alcătuesc ființa: spirit, inimă, corp, cu atît mai mult, când de buna lor stare atîrnă și viața altora.

— Mai înainte, fetele nu știau nimic... observă în nemțește, cumnata domnișoarelor, Germancă.

— Și era o mare greșală! Fata se cuvine să fie tot atît de luminată ca și băiatul, avînd să lumineze la rîndu-i.

Am răspuns prin aceste cuvinte propriilor mele credinți: cultura largă să se deà fetelor. Frații zic: altul ar fi fost adevăratul înțeles al cuvintelor doamnei, răspunsul meu însă s’a potrivit.

Vorbirăm încă asupra căsătoriei. Căpitanul căutà să mă înduplece; mă făcù atentă la singurătatea mea în lume, la munca grea de care ași fi putut scapa: „e un noroc, cu care a doua oară, nu știu de te vei mai întîlni!” încheie dînsul.

- De-l voi întâlni ori nu, de-mi va păreà reu, sau nu, nu știu, pentru moment doresc să rămîn ceea ce sunt.

Și iată, remas-am ce-am fost: fetița în negru, dornică de tine!

Urmam sa-ți spun: purtarea domnișoarelor de gasdă în această chestie, m-a surprins mult. Imi amintesc bine concertul lor de laude asupra proprietarului. Părerile lor sunt acum schimbate: Giurgea un om ușor, ceruse încă multe fete în căsătorie! Nu puteà, fi statornic! etc. etc. Toate acestea nu-mi fură spuse de față cu cumnatul lor... Vezi tu, draga mea? Ce-ar fi sa fie dac’ași primi? Ce i s-ar spune lui, despre mine? Am pilda, sub ochi. La revedere.

Olga — August 98.

P.S. Mi-am cerul catedra la Piatra N.; tu?

CAPITOLUL II

In primăvara anului 1899 se stabili în Iași, familia Tilcu, doamna și domnișoara. Soțul vedeà de moșii, cuprinse în județul Botoșani. Zestrea singură, ar fi atras atenția asupra domnișoarei; eleganța, luxul, măreau frumusețea ei naturală. Un cap de madonă, luminat de doi ochi mari, albaștri, migdalați; un mătăsos păr lung și negru ca pana corbului, împodobeà talia-i naltă, mlădioasă. Artistă neîntrecută în muzica vocală și instrumentală, Duța Tilcu deveni curând steaua Iașilor, idolul domnilor.

Trăeau pînă la un punct, retrase de societate. Eșeau zilnic la plimbare, cu cel întîi muscal, vizitau nelipsit teatrul, dar invitații acasă nu aveau. Cîte-va familii veneau mai des; printre ele, mai intime, era familia doctorului în chimie, Pildescu, a cărui cumnată, Cătălina, fusese colegă cu Duța, la călugărițe, și familia Călescu.

Asupra, familiei Tilcu, nu se știa nimic; absența soțului era îndreptățită prin ocupația lui de moșii, ceea ce-i aducea merit.

Ruxandra Tilcu se trăgea din una dintre cele mai înalte familii din Moldova. Dînsul își avea obîrșia de prin Transilvania; mulți îi ziceau Ungurul. Tînăr, frumos, pripășit pe lîngă o rudă care aveà un petec de pământ în vecinătatea moșiei părintești a Ruxandrei, nu-i fù de loc greu să cucerească inima fetei, tânără, orfană, naivă și neexperimentă de lume. Fratele ei, Vintilă Țereanu se opuse la căsătorie. Tilcu o înduplecă; preotul îi cunună pe ascuns.

Câți-va ani trăiră în bună armonie. Tilcu erà sărac, venise numai cu geamandanul și cu un baston. Acum ambiționau să-și facă avere proprie. Fratele Ruxandrei își pierdù moșia în datorii; o cumpără ca lăsând-o — fără acte — ca avere personală lui Tilcu; îi împlini astfel dorința de a aveà un mare nume pe piață și locul său în parlamentul țerii, ca mare proprietar. Tilcu însă folosindu-se de nepriceperea ei în afaceri, îi storcea — sub diferite motive — sume mari de bani.

Muncitor, deștept, bun administrator, era egoist, violent, cânos la inimă, adesea tiran cu țeranii, ceea ce-i îndepărtă câte puțin din dragostea mare a Ruxandrei. O legătură de dragoste -c’o nemțoaică de prin apropiere — cu care avu și un copil — o îndepărtă cu totul de dînsul. După zece ani de căsnicie, urmă o despărțenie mută, convenită numai între ei. S’ar fi despărțit prin tribunal, dacă n’ar fi fost la mijloc doi copii: un băiat mai mare, Manoil, o fetită, Duța.

Ruxandra erà o femee de caracter. Mândră, fără să fi fost vanitoasă, aveà mult desvoltat simițul datoriei și al demnității. Severă în principiile de morală casnică, desgustată de soț, se retrase în apartamentele ei de la moșie, se ocupà cu creșterea băiatului și nu mai vorbi lui Tilcu un cuvînt, în afară de afaceri.

Tînără, frumoasă, avuse mulți curtenitori; știuse să-i ție departe, ceea ce-i atrase respectul tuturor. Despărțirea de Tilcu fu curând cunoscută și de alții. O întreagă ceată de asaltatori se ivi din nou. Ea îi primi în așa fel în cât impuse tuturor respect și admirație, ceea ce și făceà pe vecinii moșieri să zică: „o singură femee onestă avem: Ruxandra!

Ținea să deà fetei o educație exemplară. Duța, copil foarte voluntar, aveà un fond de vicleșug, de reutate ascunsă, alături cu ceva sclipiri din bunurile mamei. Resfațată de mică, devenise tiranul casei. Un astfel de copil aveà nevoe de o educație foarte îngrijită, care să supravegheze, să corecteze de aproape zi cu zi, oră cu oră, defectele unei naturi false, reutăcioase. Dată pe mâni străine, i se puteà strica și mai mult caracterul. Ruxandra o internă într’un institut de-al călugărițelor catolice.

Departe de fie-sa, departe de societate, locuind tot timpul la țeară, perzând pe Manoil — pe care Tilcu se îndărătnicise să nu-l caute într’un sanatoriu, după cum recomandaseră doctorii, ce-l ținuse la moșie, unde muri odată cu luarea Bacalorialului, — depărtată de soț, în care cunoscù acum pe omul interesat, mojic, egoist, căzù melancolică și apoi reu lîncedă de nervi. Doctorii o trimiseră la băi. Șapte ani se căută la Divonnes-les- bains, cea mai mare stațiune de idroterapie din Franța.

Se îndreptă. Reveni la moșie, unde făcù o adevărată ordine și avere, nu numai la casă ci în tot satul. Vara pleca la băi, în streinătate. Astfel se scurseră 11 ani; fata, împlinind 17, fù adusă acasă.

La 17 ani, cînd Duța părăsi institutul, știà lucruri de cari fetele cuminți erau cu totul streine. Mulțumită spiritului ezuitic, șireteniei naturale, ascundeà totul sub masca unei modestii pline de nevinovăție. Ochii frumoși știau să reverse candoarea de pe sfintele imagini cari mișunau prin cărțile, prin caetele ei, drept nenumărate resplete din partea călugărițelor, plătite însă cn banii ei.

Sosirea fetei mare, frumoasă, aprinse mândria lui Tilcu. Din „fata tatei” nu o mai scoteà. Ii aducea zilnic daruri, îi făceà comenzi de haine în străinătate, căutînd să-și cîștige dragostea ei.

Când Ruxandra — care sufereà de acest asalt al tatălui — făceà fetei vre-o ușoară observație, îi dà un sfat, Duța supărată, alergà la tată; el o numeà împărăteasă, o luà la braț și se plimbau cu aere de prinți. Duța înțelese cîtă putere exercită frumusețea cu averea; încrederea în ea deveni fără margeni. Se credeà egală unei principese; nu se ocupa cu nimic, de cât cu toaletele ei, studiind mereu în oglindă cum ar fi mai impunătoare, mai maestoasă. Mama, văzînd reaua înrâurire a tatălui, căută să o micșureze; începù să descopere fetei treptat, purtarea lui cu dînsu, cu Manoil, cu lumea, cum și nenumăratele lui legături vinovate. Urmarea fu disprețul Duței pentru tată și frica de el. Pe față nu-i arătà însă de cât lingușire.

Indată ce Tilcu simți că Ruxandra cîștigă trecere pe lîngă, fală, îndoi darurile, i se plânse și el dându-se drept martir; c’ar fi avut de a face cu o femee nebună care-l silise să ducă o viață nedemnă de dînsul.

Fata la rîndu-i, măeastră în vicleșug, ca să le facă pe plac, îi criticà lăturalnic pe amândoi, pe unul față de celalt. Traiul în casă devenise iad. Când spiritele erau mai ațîțate, când părinții apelau la dreapta ei judecată, fata bufneà de rîs și treceà la pian. Farmecul vocei ei, îi apropià din nou, pentru ca apoi neânțelegerea să fie și mai mare.

Duța își perfecționà astfel educația primită în școală, știind și căutând să folosească de ori ce împrejurare, de ori ce neajuns al altuia; își calculà fie ce pas, își urmăreà interesele ei, înrădăcinîndu-și tot mai mult principiul adoptat: „Scopul scuză mijloacele”.

Ruxandra, cu toată dragostea ei, înțelese creșterea rea a fetei, școala ce făceà încă în casa lor. Se hotărî să curme reul, să se mute la Iași.

Ușor isbuti să facă pe Duța să prefere orașul. In fața voinții amândorora, Tilcu nu avù încotro. Primi, cu condiția să i se rezerve la Iași apartamentul lui, în casele ce aveau să închirieze. Aveà să le administreze anual, 50 mii lei ei și 12 mii fetei.

In primăvară, D-na și D-ra Tilcu închinară la Iași o casă mare, spațioasă, în strada Păcurari. Casa aveà trei apartamente: al Ruxandrei, al lui Tilcu — cu intrare deosebită — și intre ele al Duței.

Departe de Tilcu, Ruxandra își propuse să înceapă a reface educația fetei, să-i modeleze firea, gusturile excentrice, să-i refacă caracterul. Zadarnică îi fù strădănuiala; nu mai puteà face nimic. Fusese lipsită de autoritate față cu ea, la timp, acum erà prea tîrziu. Fata ordona mamei, aceasta, erà nevoită să-i cedeze, ca să ferească strigătele, scandalul față de servitori și de puținii prieteni cari le intrau în casă. Se gândi s’o logodească cât mai repede.

Cam în acelaș timp cu stabilirea lor în Iași, societatea de tramvae electrice din Nuremberg — cu care comuna Iași contractase un angajament — trimise pe inginerul electrician Pelz, să instaleze în oraș linia de tramvae.

Blond, mai mult roșcat, nalt, bine făcut, directorul lucrărilor de tramvae erà un tînăr frumos, nu însă plăcut, nu inspirà destulă încredere. Totuși, lucrând toată ziua pe strada dinaintea caselor Tilcu, deveni unul dintre admiratorii înflăcărați ai fetei. Se întâlniră la o văduvă germană, cunoscută Ruxandrei de la Ems. Le dete vizită. Intîmplarea făcù ca un coleg de școală al lui Pelz, un inginer italian — venit cu afaceri în Iași — să fie cunoscut lui Pildescu: un frate al acestuia studià artele frumoase în Florența, locuind în familia inginerului Afargioni. Pelz deveni și el intimul familiei Pildescu; c dînșii, lîncepu să viziteze mai des saloanele D-nei Tilcu; făceau dese ori excursiuni în afară de oraș; peste iarnă, primblări, jocuri de sănii și patinaj.

Pelz și Margioni, nu-i vizitau de cît pe dînșii, în afară de consulul austriac; fiind streini, atrăgeau atenția, orășenilor. Aceasta plăceà Duței, îi măguleà mîndria. Respunse intențiunilor lui Pelz; în primăvară, inginerul îi cerù mâna. Ruxandra încuviință căsătoria lor. Hotărîră să se ducă toți trei la Botoșani, să capete și consimținuntul tatălui.

Văzîndu-i sosind împreună, Tilcu încreți sprincenile. Dete mâna Ruxandrei, salută pe Pelz și-și îmbrățișă fata cu dragoste. Duța căută să se folosească de moment:

— Dragă tată, îți prezint pe D-l Pelz, inginer electrician; e German, nu cunoaște limba romînă și... tată dragă, e... logodnicul meu...!

— Ce, Neamțul acesta?! Ai înelbunit, ați înebunit se vede amândouă?!

— Dragă tată, când ai să-l cunoști, are să-ți placă...!

— Să-l cunoască toaca! Așa soi de neam nu voi să cunosc!

- Dar tată, fii mai bun, mai politicos, ori nu mă mai iubești?

— Ba tocmai că te iubesc, dragul tatei, n’o să te dau după cel întâi vântură-țară! Abia atunci privi atent dar rece, pe inginerul uluit de primirea ce i se făcù.

Ruxandra îl luă la o parte, îi dete lămuriri, arătând că firea Duței cereà să fie repede măritată, înălțând în Ceruri pe Pelz.

Tilcu nu se arătă de loc încredințat. După cină, zise Duței: — Bine, draga tatei, cum vreai să te dau după un om din toată lumea; să te îndepărtez de mine și de țara ta? El e strein; ca mâne pleacă — cu dînsul și tu; cine să-ți știe de urmă? Ce ai să te faci departe de noi?

— Nu, dragă tată, el voește să înceapă lucrări de construcție aici, în România, pe seama lui proprie, sau în tovărășie cu Margioni, alt inginer strein din Iași.

— Cine-l împedecă? Inceapă! Când vom vedeà ce poate și cine e, ar veni și rândul tău; ești încă mult tânără, poți să mai aștepți.

— Dar Pelz e serac; are nevoie de bani pentru lucrări!....

— Atunci ce mai caută pe aici? Doar n’o să-i dau eu capitalul cu care a doua zi să șteargă putina?!

— Bine, dragă tată, mie n’ai să-mi dai zestre?

— Ba da, frumoasa tatei; aceasta nu înseamnă însă s’arunc banii un mâna celui întâiu necunoscut; apoi zestrea se dă fetei, nu tînărului; el folosește numai de procentele banilor!

— Bine, dragă lată, dar dacă nu se poate altfel, nu ai puteà risca tu pe jumătate și mama pe jumătate și lucrul e ca și făcut?

— Drăguță, în chestii de afaceri nu se riscă nici o dată! Și apoi cât cere Neamțul teu?

— Logodnicul meu, dragă tată.... opt sute mii, ca să înceapă lucrările singur, cinci sute mii, să înceapă cu Margioni...

— Numai atât?

Duța înferbântată de vorbă, nu-i observă ironia, răspunse simplu:

— Numai!

— O să-i dau, când mi-oi vedea ceafa!

Fata rămase înmărmurită: Ah, e adevărat dar! numai mama mă iubește!!!

— Să ia Ciuma po mamă-ta și pe cine-o ascultă! strigă Tilcu, părăsind camera. Remaseră toți trei până târziu, în salon; Tilcu nu se mai arătă. Ruxandra încercă să mângâe pe Duța. Fata începù să ofteze adânc, avù un leșin sperie pe toți. Trimiseră după Tilcu, dar nu-l găsiră. Iși veni în fire; se retrase în camera ei. Ruxandra o întovărăși, făcându-i curaj: a ei era doar toată averea! Făceau planuri cari pe măsură ce se înfiripau și cădeau. Somnul nu le cuprinse decât foarte târziu.

A doua zi, la ora 8 dimineața, Ruxandra; trimise pe fata din casă să poftească pe Pelz la cafeaua cu lapte.

— Domnul Peliță a plecat! respunse fata.

— Cum? Ce zici? A plecat? Nu-i cu putință! strigară Duta și Ruxandra.

— O fi eșit să se primble, să ia aer de dimineață? Adaose mama, neperzînd fata din ochi.

— Nu, coniță! A plecat des de dimineață! Veni Talic, Evreul, cu nădușoanca Conașului; întrebă unde e domnul Poliță; intră apoi la mnealui și ce i-a spus, nu știu! Marioara zice că vorbeau grai strein; n’a prins nici un cuvînt! Numai că văzù pe D-l Poliță urcîndu-se în trăsură și auzi pe Talic spunînd vizitiului: „la gară!”

Fata nu încetase, când Ruxandra scoase un țipet: Duța căzuse jos în nesimțire.

Se întorseră la Iași, chiar în ziua aceea.

CAPITOLUL III

Așezat ca un triunghiu, între muniții Cozla, Petricica, Cerne-gura— ale cărui poale sunt scăldate de vijelioasia Bistrița — cu 18.363-locuitori, dintre cari 10.592 Români, Piatra Neamț o cel mai pitoresc oraș din nordul Moldovei.

Poziția naturală îl face frumos. Orașul, abia de câți-va ani, dă semne de gust estetic. Se înfrumusețează grădini, se aliniază strade. Când ele vor fi pavate — macar așternute cu peatră — să fie cruțate vara, de colbul pînă’n nori și’n anotimpurile ploioase de noroiul pînă la genunchi, cînd curățenia lor va fi bine întreținută, când cartierul evreesc va scuti ochiul de murdăria grasă, când orașul — stație climaterică — va fi înzestrat cu apă bună de beut, va fi pășit spre progres. Așa cum e, naturii are a mulțumi grația de a fi cel mai frumos oraș al nordului Moldovei, avuția, viitorul lui.

Valea Bistriței e plină de fabrici, cherestele și mori. Valurile ei poartă frumusețea pădurilor parchetate, de la munte la mare. Plute încărcate cu lemne, coboară din Bistrița pe Siret, până la Galați.

Evreii ocupă tot ce e meserie, industrie și comerț de prăvălie; sunt amestecați și’n exploatarea pădurilor, în cherestegii, împreună cu Românii avuți. Plutăria remâne elementelor țerănești sau celor de jos, orășenești. Mulți dintre acești plutași au ajuns cu timpul proprietari de plute, cu marfa lor, s’au înavuțit și alcătuesc o parte din stratul subțire al societății. Astfel s’au ridicat Răpeștii. Frați mulți, economi, muncitori, au dus-o greu pîn’ au strâns capitalul cu care să-și aibă plutele lor. într’o primăvară ploaea ținuse potop. Bistrița mare, năvalnică, furioasă, sfarmase plutele cu marfa negustorilor. Nici un plutaș nu cutezà, să plece pe apă. Răpeștii — cu prețul vieții — s’au folosit de nenorocirea care loveà pe alții. Au adunat marfa streină, au sigilat-o cu sigiliul familiei lor și-au scos-o la bun capăt. Lumea i-a văzut de o dată oameni cu stare; bătrânii fac parte din corpul matur al țerii.

Răpeștii, înrudiți cu multe alte familii din oraș, țin bine minte cînd Măneștii — veniți cu brașovenii, lăzi, scoarțe de Brașov — întindeau marfa pe trotuarul nepietruit pe atunci, ocupat azi cu falnica lor casă. Avuți ușor li-a fost să-și împămînteneze copiii.

Arghireștii, streini de origine; tatăl lor, cofetar venit din resărit. Prin stăruințele unchiu-seu, funcționar în domeniile Coroanei, intră acolo, în serviciul exploatării de păduri. Avea masă, casă, leafă; afacerile mergeau strună. Tovarăș c’un alt connațional, priceput în negoțul de lemne, ajutat și de unchi, luă în antrepriză una din pădurile mănoase ale statului. Il văzù Dumnezeu, se făcù om. Insurătoarea îi aduse zestre mare; moșteni și pe unchiu. Mare proprietar de păduri în Neamț, are multă trecere în toate partidele politice.

Petrăchescu și-a început cariera ca băiat de prăvălie. Ioan — numele cu care intrase la stăpîn —băiat harnic, cuminte, necheltuilor, ajunse „bădița Ioan”. Se însură cu fata unor bătrâni. Casa lor veneà, sub o poală de munte. Intr’o zi, săpând în grădină, auziră sunete; săpară mai adânc; găsiră o comoară. Domnul Ioan Petrăchescu, deveni stăpân pe o prăvălie mai mare ca a patronului. Iși mărită fetele după băeți tot unul și unul. Azi, om cu greutate, face parte din parlament.

Norocos ca el, fù Brădulescu. Tînăr, aduceà unt de la Dorna. Comerțul acesta îi asigură un mic capital. Se însură cu 12 mii lei; banii fură cu noroc; îi speculă, îl înavuți. Cînd țara nu are nevoie de luminele lui, iși petrece timpul în streinatate.

Plutași, cofetari, mici negustori, azi sunt boeri. Credințele lor? Economice: în Romînia cine e prost sau nu vreà, nu face avere; nimeni nu întreabă cum ai făcut-o. Religioase: păzesc cele 4 posturi, duc luminare groasă la biserică, înjură de Dumnezeu, fură — când pot — onoarea, meritul, binele altora. Sociale: țeranii sunt mojici, brute; buni de împușcat ca potirnichele. Naționale: feciorii li se întorc „Don Juani” din Paris; surorile, soțiile lor, au uitat limba țerii, înainte de a-i fi părăsit pragul. Familiare: ce să te însori? In casa prietenului găsești de toate!

Bărbații — tineri, bătrâni, își omoară timpul la cafeneaua din piața principală. Acolo joacă cărți, biliard, fumează, beau cafea, citesc ziare, privesc mișcarea din stradă, vorbesc de femei, fac politică. La „Zimbru” iau cafeaua de dimineață; la „Zimbru”, gustare, înaintea prînzului. La „Zimbru” după prînz, mișcarea digestivă; la „Zimbru” spre seară, când elegantele matroane es la primblare. La „Zimbru” după cină, pînă la culcare.

Tovarășele acestor stâlpi de cafenele și de societate, n’au timp să se urască. Lumina zilei alungă noaptea din camera lor, cu puțin înainte de ora prînzului. Servitoarea, Miss, văd de copii și de bucătărie. După amiază au partide, in fie ce zi câte una, pe rând la fie care; d’a capo, când rondul s’a încheiat. Ședința de maus întreruptă pe fugă, la ora mesei, e reluată după, prelungită până la 3-4-6 ore dimineața. „S’au încurcat la cărți” nimic mai natural!

Mercurea, partida e la Brădulești, întorși de curând din streinătate.

Bine făcută, grasă, figură regulată — fără pretenție de frumusețe — cu haine tinere, elegante, lucrate la Paris, D-na Brădulescu pune toată arta artificialilăților apusene — procurate de han — pragului teribil pentru femeea cochetă: 50 ani! Helenele, Maryile, Artemizele, Jenyile, Elizele, nu-i pot face vină. Tinere, bătrâne, avute, sărace, se silesc s’o egaleze, s’o întreacă, risipind ban, timp, sănătate, liniște și viată.

Experiența îndelungată, arată foarte de nevoe femeei, farmecul „să placă”. Subordonată bărbatului — în starea actuală a societății — farmecul acesta servește fetei între 14-20 ani, să placă unuia, ca să se mărite. După căsătorie, să placă altora. Setul o schimbă cu alta, ca îl schimbă cu altul; cadrilul a devenit banal, regula de trei, mai mult de cât simplă.

E o femee serioasă, onestă, cătând să se ocupe de casă, de soț, de copii, numai curat, cuviincios îmbrăcată? Nu arare ori își ispășește amar imprudența: ochiul soțului va fi sburat de mult la cocheta, la „mondena”, la femeea-păpușă, care, îndantelată, parfumată, punând gând, timp, ban, ființa ei întreagă, nu pentru casă, copii, soț, dar artei de a plăceà, îi desfată ochii, îi aprinde simțurile.

D-na Brădulescu își dă osteneala să chibzuească mesele, să „plaseze” jucătorii. La o masă „trebue” să intre: Matilda, soția inginerului G., cu Mitică, supleant; Jeny, tovarășa unui funcționar de la administrația financiară, Nicu, fecior de bani gata. La altă masă: Coana Zoe — poșta orașului; Hortense, soția presidentului de tribunal; Alecu, căpitan de jandarmi, Artemiza, văduvă avută, surdă la glasul toamnei, darnică la favoruri, cavalerul Dadu. La altă masă: Jana, cu locotenentul Zerlescu; Eliza, tânără, văduvă, doctorul Erbicescu, inginerul G. La alta... etc... etc.

— Bal! Ajut! Passe! Și cu mine! Fără mine!...

Intre culise, la mese:

— Ravisantă-i haina Brăduleascăi; ma chere; cred s’o fi luat, de la Zwibach, din Viena?

— Nu cred; fardul îi vine de la Paris!

— Apropos: știti cu ce sopon se spală Jeny? 24 lei, calupul!

— Bunică-sa spala pe la case, cu 10 bani calupul! lămurește coana Zoe. De ce rîdeți? Nu e așa? Coană Sevastă, ai apucat-o?

— Asta ca asta, dar să vedeți cămeșile de noapte ale Janei: negre, de mătase, brodate la margeni.

— Albă, blondă, negru-i picant. Știți, căpitanu-i concediat?

— Am aflat aseară, la restaurant.

—Mîncați la birt?

— Ea, de cinci n’avem cuizinieră. Suntem vre-o zece familii; petrecem minunat:

— Meme, â vous, faites votre jeu, je vous en prie, întrerupe Dadu.

— Ați sejurnat la Ker, dragă Mme Brădulescu? întreabă Matilda, la altă masă.

— Da. Nous y sommes restes cît-va timp; a la fin, m’anuiam; i-am spus lui Brădulescu: remii d-ta în orient, moi je m’en vais”.

— Era și Demetre, c’est vrai? întrerupse Artemiza. D-na G. aruncă ochiadă Elizei: roșcata de pe obrazul D-nei Brădulescu ia o culoare mai naturală.

Ușa sc deschide. Apar Brezoiu, procurorul, Ursoan, prefectul, avocatul B. Jocul se întrerupe, face loc gustărilor.

— Drăguță D-na Mimy, începe căpitanul. Am zărit-o aseară, la teatru.

— D...a..., îngână Hortense, întrerupând târziu tăcerea; de când și-a oxidat părul, pare en effct, șarmantă

— M-elle Irene e mai drăguță! adaugă supleantul.

— N’are un sfanț!

— Cum nu?! își lucrează pălării, rochii, pantofi, aduce venit!

— Face filozifii, foarte drăguță!

— Ce tot drăguță? Ce-a fost drăguț, aici e! declamă avocatul, buclindu-și părul și dînd ochii peste cap; e mijlocul prin care atrage — crede — atenția.

— Ceva nou! Intervine Coana Zoe; știți, Pol se însoară!

— A!...A!... A!...

— C’est un pharse, coană Zoe? exclamă câteva doamne, privind pe furiș la Artemiza, care — foarte preocupată — vorbește căpitanului.

— Parole d’honneur! El mi-a spus-o, cu gura lui!

— Cum așa?

— Bine! Când vă spuneam eu!

— Dar cum s'a petrecut, coană Zoițică?

— Uite cum: băiatul nu e de mult venit, cum știți. Sunt două săptănuni de cînd se primbla cu Cerchez, pe la Zimbru. Prin fața lor, treceau Georgeștele: mama și fata! Cerchez n’are ce lucra? „Vezi — zice — domnișoara aceasta?” — „Ei?!” — „50 mi lei bani ghiață!” — „Sigur?? — „Cum mă vezi!” — „Peste 2 săptămâni mă logodesc!”

— Și?!... întreabă cu toții.

— Au trecut două septămâni; aseară s’a logodit. Cea întâi Duminecă din „Lăsatul secului”, face nunta.

— Pacat de el! regretă tare, Jana.

— Pacat, mare pacat, când ia 50.000 lei?!... întreabă surprins Dadu.

Pacat că se însoară!

— Complimentele mele, doamnă, ați fost sinceră! i se închină doctorul Lorescu, abia intrat.

— A propos, doctore, întrerupe Artemiza, fost-a cine-va la teatru?

— Nouă persoane!

— Je le crais bien; cette Gabrielle me tape sur les nerfs! respunde Jana.

— Ne vine operă italiană, ara cetit telegrama.

— A la bonheure, mergem ensemble, n’est-ce pas, docteur?

— Bagați seama numai, să nu vă păcăliți; de cât-va timp trupele de operă streine cari ne vin, îmi fac impresia unor adunături de cioplitori, oameni fără căpătâi, cari aud de-o țeară binecuvântată unde tot ce e strein e primit cu brațele deschise și vin, oamenii, să facă parale! Exercitează de câteva ori „Trovator”, „Faust”, „Aida” și... gata!

— Reutăcios ca totdeauna, doctorul, exclamă Jeny, lovindu-l cu degetele peste buze.

—Care vreà să zică, în Italia... începe coana Zoe.

— In Italia și tregherii din gară, cunosc pe Trovator! o întrerupse Lorescu.

— D-ta, naționalist, pentru ce zici „tregheri”, cuvînt german? îi zice Nicu.

— Cum vrei să zic? Hamal? E Turc!

— Il a raison, doctorul; unu-i nemțesc, celalt turcesc, pentru ce n’am întrebuința românescul „purtător?” intervine Eliza, dorind să facă pe placul doctorului.

—-Mais dites done, nos cartes, mesdames, messieurs?

Fie care se scoală, chibzuindu-se pentru partidă. E sgomot, se rîde, se vorbește. Jeny șoptește lui Nicu: demain, cliez toi! Prefectul Matildei: „bărbatu-teu pleacă mâni, cu Berlinul, la București?” Dadu, Artemizei: „Je vous adore, cherie!”

Coana Zoe, cât poate mai tare: „mâne, partida la Jana!”

Vederea pitorească a orașului, amintirea că aici își petrecuseră părinții tinerețele, dorința surori-sei, Elena, hotărîră pe Olga să-și ceară catedra în Piatra N. Amândouă surorile aveau să locuiască împreună.

Orașul întinzîndu-se dealungul, între poalele munților, și pe unul din ei, Cozla, fiind reslețite numeroase colibi ale mărginașilor, se simțeà nevoea unei școale mixte, sub poalele muntelui; abia înființată, aveà să funcționeze cu o singură clasă, întâia. Olga fù numită directoarea și institutoarea școalei.

Condițiile de igienă ale unei școale par lucruri prea secundare, prea nimicuri, capilor guvernamentali din provincie, cari au de îndeplinit atîtea cereri, ale atîtor susținători ai partidului.

Proprietarul localului închiriat pentru școală, fiind unul din aceștia, cerca să fie mulțumit. I se închiriase casa vecină cu locașul morților. Se ocaziona astfel copiilor, distracția de la lecții; muzica, mulțimea, cortegiul funerar, îi întrerupeà; pândeau înmormântarea, ori pe ciocli săpând morminte, scoțând oase și tidve. Stăteau în clasă ca pe ghimpi. Cât despre Olga, vecinătatea aceasta o întrista mult. O îngrijeà încă sănătatea școlarilor și a ei. Localul școalei neavând fontână, se serveau de apa uneia pe jumătate în stradă, pe jumătate în cimitir.

Dacă el ar fi fost în altă parte și nu aici, Olga s’ar fi bucurat de partea cea mai frumoasă și mai sănătoasă a orașului.

In fața școalei, țermuind câmpia Dorzoghean, pe sub verdele munte Cernegura, Bistrița își mânà apele-i clare, departe între munți, unde zarea se perde. Peste culmele lor, alergà odinioară Petru Rareș, lăsându-se în Transilvania; de atunci își poartă ele numele de „Butca Doamnei”. Legenda spune că Doamna, soția lui, trecù prăpăstiile dintre munți, pe o punte de pei de bivoli, aruncată peste culmele Cernegurei, spre Carpații din Transilvania.

La poalele lor, în fața Bistriței, Borzogheanul. La spatele lui, îndărătul școalei, Cozla învecinează Cernegura. Coarnele lor se unesc — pare — către apus, în unghiul scăldat de Bistrița. Acolo zarea se deschide luminos: în fundul ei, departe — către soare răsare— scăldat în razele lui, Ceahlăul stăpânește depărtările. Opus lui, stîncosul Petricica. In poale-i pe țermul Bistriței, în fața Cernegurei, îndărătul Cozlei, orașul. Frumusețea locului se mărește, când soarele apune. Regele zilei coboară alene, după Ceahlău, aruncând Bistriței, raze de foc. Amurgul se lasă pe codrul îngândurat, umbrele serii învălue munții, apa, câmpia. „Vatra de jăratec”, „glob rubinos”, apare târziu luna, pe orizontul dintre Petricica și Cernegura, argintind valurile apei, sub codrul adormit.

Se dase morților locul cel mai frumos, mai sănătos din oraș.

Nu de mult, se dărâmă parte din Cozla. Pe terenul acela șubred, se ridică un parc: s’a cheltuit mult, comuna s’a îndatorat, în timp ce numai un sfert din suma aceea, întrebuințată la colțul dăruit cimitirului, ar fi adus orașului o vedere de rară frumusețe și un cartier nespus de sănătos.

Primblările pe țermul Bistriței, lucrul în codrul de pe Cozla — care scoborà până în spatele școalei — răsplăteau pe Olga de priveliștea morților. Sus, pe tăpșanul de pe munte, între arini și fagi, cucul îi cântà, mierla fluerà, privighetoarea — crăiasa primăverii — o vrăjeà; în poale, murmurul Bistriței, jur împrejur, freametul codrului.

Din escursiunea la Sihla, vara trecută, se întorsese c’un tovarăș; un câne mic, alb peste tot, mițos ca o oae, cu ochii mari, frumoși, înveluiți ca și urechile, în negru. Se ocupase de el; crescuse mare, erà iubitor și foarte deștept. Olga îl luà pe munte și în toate primblările ei. De casă vedeà Elena; la bucătărie însă făceau cu săptămâna; Olga doreà s’o cunoască, să nu remâe sclava bucătăresei.

Fiind încă elevă, înțelesese, ca mai toate colegele, că educația ce li se da, nu erà întreagă. Dacă anchetele școlare — cari nu se fac destul nici printre profesori — s’ar întinde și la elevi, de cîte greșeli pedagogice n’ar fi cruțați la timp! Fuseră lipsite de învățămîntul muzicei, de arta bucătăriei, de lucrul absolut folositor femeei: lenjerie, croitorie.

Muzica, prin înrîurirea ei fericită asupra sufletului, il înobilează, îl dispune către simțiminte bune, frumoase, umanitare; recreară plăcut spiritul, desvoltă plămânii. Statistecele reu făcătorilor, numeră prea puțini artiști și mai ales muzicanți.

In școala ei nu se ținuse seama de toate acestea. Cele cu voce, urmaseră un curs de solfegiu: muzica instrumentală, de absolută nevoe celorlalte, pentru cultivarea auzului, pentru predarea cântului în școala primară, figurase numai în program, pe hârtie, cum tot pe hârtie croiau și’n teorie învățau lucrul. Acul în mâna femeei, e compasul în mâna inginerului, scalpelul în mâna chirurgului. Un ac și un fir de ață, aduce femeelor serace pânea, avutelor distracția, mijlocul de a puteà prețui și respecta munca altora. Lenjeria, croitoria, cunoscute mamei, aduc multă economie; banul remâne în casă ori e întrebuințat pentru distracții inteligente; lucrul ocupă apoi spiritul, îl îndepărtează din calea gândurilor rele. Rare ori se găsesc suferinde de nervi, printre femeele cari se dedau adevăratului menaj al casei.

A cunoaște menajul nu înseamnă să-l faci tot singură, când nu ai nevoe; dar a ști să-l faci singură în lipsa servitorului, să nu fii la bunul lui plac; să știi conduce, să nu fii furat. Dacă unul dintre soți risipește ceea ce altul adună, e lucru fără spor, e sărăicie. A pricepe-menajul înseamnă să te pătrunzi de tot ce vine în atingere cu el: curățenie, masă, îmbrăcăminte, ordine, economie. Pentru toate acestea se cer cunoștinți de igienă, contabilitate, economie politică, lenjerie, croitorie; cari — împreună cu pedagogia, filozofia, istoria, literatura și toate celelalte studii, să cultive în femee ființa cu misiune triplă: educarea copiilor — viitori cetățeni; colaboratoarea, tovarășa de luptă, de gîndiri, de viață a soțului; conducătoarea căminului casnic.

Olga erà prea pătrunsă de toate acestea. Căutà să-și apropie acum ce-i lipseà. Ținta ei nu fusese școala primară. Ca să urmeze însă Universitatea, se cereà să prepare două clase, adică două limbi moarte dar grele: latina, și greaca. Ferice pe streinii din țerile unde porțile Universității se deschid ori cărui însetat de luminele ei, indiferent de titluri și certificate; examenele au să rostească însă cu bună credință, dacă studentul și-a însușit îndstul cultura, ei.

Iși propuse să prepare cele două limbi. Se simțeà însă mult obosită. Muncei nemăsurate din normală, urma alta și mai grea.

Elevă eri, își apropiase cunoștințele prin lucru; priceperea și voința i-l ușurà însă mult, i-l făceà plăcut; profesoară azi, aveà să treacă în capetele fragede ale atîtor copii, lipsiți de voință, de interes, mulți de pricepere.

Munca aceasta devine cu atât mai grea, cu cât printr’un șir de cauze sociale, ca: beția, sifilisul, ignoranța, mizeria, pelagra, paludismul, elementele românești din școalele statului sunt din ce în ce mai degenerate, mai târzii în desvoltarea lor fizică și intelectuală. Munca institutorului devine îndoită, întreită, cu atât mai mult când se ocupă și de educația copiilor, părinții lipsind de la sfânta lor datorie: aceea de a fi cei întâi și nelipsiți educatori ai copilului lor.

Olga își luase rolul în adevăratul seu înțeles: viața profesorului e apostolat. Munceà cu copiii, citeà și pentru ea. Ca recreație, vedeà în orele libere de menaj, de muzică — își cumpărase un pian — lucrà și citeà în pădure.

In Elena — înțelesese curând — nu puteà aveà un tovarăș de gânduri, de suflet. Știind-o singură, pusese la cale din școală, să trăească împreună. Nutreà pentru soră iubirea ce aveà pentru toți frații. Amară îi fù durerea, cînd se văzù despărțită de ea prin ceva neînțeles, dar mare, puternic, de neînfrânt.

In trăsături generale se asemănau prin bunătate, prin sinceritate, prin onestitate; deosebeau însă simțitor în felul de a vedeà și a judeca lucrurile. Elena crescuse mai tot timpul la o mătușă de pe mamă. Deși deșteaptă, remăsese cu pospăeala pensionului, cu prejudecățile, cu îngustimea de judecată a mătușă-sei. Inrâurirea reufăcătoare a tatălui, nu se revărsase în destul asupră-i; instrucția serioasă nu lărgise puterea raționamentului, logica faptelor.

Pentru întîia oară se găseau împreună. Lărgimei de judecată, avuției cunoștințelor, idealului unei vieți inteligente — smulse din cătușa conveniențelor — se opuneà îngustimea, vederilor, tirania tradiției, autoritatea vîrstei.

Elena nu pricepeà, că un individ ajuns la deplina desvoltare trupească și sufletească, are și prinde să aibă voința lui proprie, dreptul de a trăi viața prin priznia temperamentului, vederilor sale, isvor de originalitate între oameni. In ochii ei, Olga nu era de cât copilul de odinioară, ne înstare să se călăuzească singur, să cunoască viața, să poată judeca bine.

Intre ele iubirea ramase; încetă insă apropierea sufletească atît de frumoasă între surori, între mamă și fică. Olga se închise în ea, dând studiului, cugetării, orele libere. Mugur, cânele drag, o întovărășeà pe Cozla. Arare ori se primblà pe strada-bulevard, unde întîlnea lume.

Societatea — ca schimb de idei — îi erà foarte plăcută, îi simțeà nevoia; în natură însă prefera singura taica. Convorbirea rupe, micșurează farmecul ei: ia apei murmurul, vântului freamătul, paserilor cântul. Olga erà dintre firele cărora- frunza șoptește, crengile doinesc, valul îngânduiră, pădurea vorbește, natura e carte și omul... câte nu are de învațat în cartea aceasta, el, dea-pururi școlar!

Cu cât urcà pe Cozla, cu atât priveliștea erà mai deschisă, mai frumoasă, tabloul mai măreț. Bistrița, brîu de argint, încinge poalele muntelui, până departe, spre Ceahlău. Șoseaua șerpuește după deal; după apă; soarele asfințește după munți; totul e pace sfântă. Omul se vede mic, nimic în haosul nemărginit. Iși simte nimicnicia ființei lui trupești și rostul celei sufletești. Cuprinde universul, înțelege Dumnezeirea.

Olga sorbeà adânc, măreția din jur. Une ori remâneà locului, perdută în admirare; Mugur îi dà semne de nerăbdare. Ea pășeà mai la deal, el- nebun de mulțumire — alergà, se întorceà-, o priveà în ochi, îi săreà pe umeri. Se luau la întrecere prin codru ca la ei acasă; nu întâlneau țipenie de om.

Când osteneau, se așezau, ea pe o buturugă, el lângă dânsa, privind-o adînc, adînc, cu ochii lui mari, frumoși, nespus de frumoși. Ea da la o parte șuvițele-i lungi, îl chema duios pe nume; Mugur deveneà mai iubitor, vorbindu-i cu ochii. Copil al naturii, născut pe coclaurele Sihlei, mulțumire mai mare de cât să întovărășească stăpâna-sa pe munte, nu aveà. Cu el, Olga se simțeà sigură în desișul pădurii.

Seara, strebăteau câmpia, coborau în vale, retăceau pe țărmul Bistriței. Cînd luna apăreà între munți, se întorceau agale pe calarea cimitirului, dealungul crucilor înălbite de lumina ei. Ajunsă acasă, cădeà îngândurată, pe banca de afară. Cimitirul o impresionà atunci plăcut. Se perdeà în lumea celor dispăruți, trăia în ea. In liniștea nopții cu luna, sufletul ei se desmaterializà. Ceva nepătruns din viața, mistică, de dincolo de morminte, îi pătrundeà sufletul. Cugetul ei străbătea până târziu în noaipte; căuta să descifreze încîlcita problemă a morții.

Până acolo tot: iubire, ură, jertfă! La pragul mormîntului omul părăsește om, mama pe copil, fiul părintele, soția pe soț.. Pînă aci putere, mândrie, ban. Aci?

Fost-a cel ce doarme acolo, bun, nobil, respingător, laș? Nimeni n’o mai știe! Dar ceva din creerul lui, din simțirile lui rămase: știința, arta! Scîntee de lumină în noaptea cugetării, un dram de bine semănat în jur și viața s-a scurs! Mormîntul s’a închis!.

O, rege mândru! Increzător om! Părăsește o clipă tron și palate, coboară-te în liniștea, în singurătatea mormintelor... vorbește cu ele... Trecătoare ca firul de iarbă îți va păreà viata! Ai fost... nu mai ești!... Grăbește — păn’ mormîntul nu te închide — bine de revarsă! El singur remâne!

Tu? O cruce în mâni, iată tot ce iai din lumea aceasta, nesățiat de putere, nesățiat de comori! O cruce, toiag în cale, făclie în noapte, pentru tărimuri neumblate!

Și tu, filozof, care urmărești viața dincolo de hotarele acestei lumi și tu, învățat, care cu îndrăsneală afirmi că păn’ la mormînt e totul, de ce te anini, ce iai cu tine? O cruce!

Toată lupta gândurilor noasrte, tot sbuciumul vieții, frica, iubirea, speranța, pecetluim c’o cruce. Trăim cu ea, murim cu ea. Făclie de noapte — speranță către o nouă viață — plecăm cu ea!

Nu, nu încercați filozofi, să răpiți omului unica, suprema mângâere: speranța, credința, crucea!

Dacă în singurătate gândurile melancolice umbreau ființa Olgăi, în societate erà vie, comunicativă, scînteetoare de spirit la jocuri, scăpărătoare către firfiseni; nici o dată însă reutăcioasă. Gândurile triste le păstrà s’ar fi zis, pentru adâncul ființei ei. Anevoe ar fi putut pătrunde cine-va amestecul acesta de soare, flori, poezie, alături de nori, brumă, vijelie.

Deprinsă în școală să vie în contact cu inteligenți frumoase, instruite, cu schimbul de idei, așteptà să poată intrà în societatea locală, să deà curs liber cugetărilor, prisosului de energie intelectuală, adunat îndelung, în singurătate. Ar fi așteptat mult și bine; societatea se grăbește să deschidă brațele domnilor — și între aceștia mai mult celor ce știu a poza — ferind intrarea fetelor — fie ele ori cine — fără tutela părinților, rudelor sau a protectorilor. Intâmplarea o seivi. Intr’o zi de școală, doi domni intrau în clasă

— Domnișoarei Olga Grigoriu avem onoarea sa vorbim? întrebă unul din ei, frumos la chip, nins la păr, deschis la vorbă.

— Ei înse-și: la rîndu-i, cu cine are onoarea?

— Soltaz, primarul, respunse mărețul bătrân.

— Vertan, inginer, adăugă domnul nalt, subțire, slab.

— Venim să vedem localul — reluă cel întîi — în urma plîngerii D-v., că e la prea reu loc. Aveți mare dreptate, a fost o scăpare din vedere regretabilă; anul școlar e aproape să se încheie, cu multă părere de reu, nu mai putem face nimic; de la toamnă însă vă făgăduesc că lucrul să se rânduiască cît mai înțelept.

— Vă mulțumesc în numele copiilor și al meu, respunse Olga.

— Va face reu vederea cimitirului?!

— In adevăr, îmi rescolește amintiri dureroase; aceasta însă n’ar interesa, dacă nu m’ași neliniști de sanatatea școlarilor și nu ni-ar distrà prea mult de la lecții.

— Ați perdut pe cineva din familie? întrebă inginerul, observîndu-i haina neagră.

— Părinții și doi frați... respunse ea trist.

— Din ce oraș sunteți?

— Din Roman.

— Din Roman? strigă inginerul; am cunoscut acolo o familie foarte cum se cade, cu numele D-voastră: Conu Vasile, ginerele Hagicăi! lămuri primarului.

— Sunt nepoata ei și fica lui.

— D-voastră nepoata Hagicăi, fata Coniții Frosina? exclamă de astă dată primarul, plăcut surprins. Am cunoscut-o bine! De câte ori mă duceam la Sberești, în tinerețele mele! Coana Frosina erà pe atunci copil mic, o jucam pe genunchi; aveà surori mari. Mai târziu a cunoscut-o și soția mea; o simpatiza mult. Dar Fonu Vasile! Ce om cum se cade, plăcut și bun... să-l pui la rană!

-Tineri s’au perdut amîndoi! rosti inginerul, clătinând gînditor din cap.

— Soției mele și mie, ni-ați face deosebită plăcere să ne vizitați! relua primarul.

- Ar fi pentru mine și o datorie!... respunse Olga, cu vocea mișcată.

Șotia primarului îi lăsă bună impresie. Trăiau retrași acum, totuși, ținură sa introducă pe Olga în societate. Rînd pe rînd o purtară prin toate saloanele din oraș.

Olga intrà cu dorul și cu sufletul deschis. Desgustul, golul, decepția toate îi umplură sufletul. Toată copia de cărți, curtea, tablele și intrigile formau isvorul de petrecere al conversatorilor. Nici o scîntee mai înaltă de cugetare, nici o undă do simțire mai adâncă. Ca un cântec oriental — care nu desfășoară de cât aceeași și aceeași melodie, fără motive — saloanele desfășurau ochilor ei o unică preocupare: egoismul individual, împins pînă la treapta negării de moralitate, nesațiul de trai libertin. Olga se văzù streină în aceste saloane; se simțeà exilată într’o lume unde mintea nu gândește, unde inima nu bate, se regăseà mută înaintea meselor verzi, întrebându-se ce face, ce caută, ea acolo?

La spatele meselor, domnișoarele privesc, fac studii de joc, de flirt, înaltă școală de înaltă moralitate.

Olga se văzù nevoită să renunțe la societate, unde — pe lîngă timp — perdeà, simțeà, ceva din curățenia ei sufletească. Modestă erà, timidă nu; aveà înăscută un fel de mândrie naturală, conștiința de sine. Nu se simțeà întru nimic mai jos în fața avuției; cu toate sforțările însă, deveneà tăcută în astfel de cercuri; nu aveà ce vorbi. In afară de scurtele și banalele întrebări asupra timpului, nu găseà subiect de convorbire. La joc de cărți, canale și la flirt, nu se pricepeà. Priveà și tăceà; puteà fi luată drept simplă prefera, de cît să nu fie în rost cu subiectele de vorbă; își ascundeà cu grijă, adâncul gîndurilor ei. Făceà ca Vendțianul care aruncă peatra nestimată valurilor mării, de cît s’o vîndă pe nimic.

Încetul cu încetul se izolă cu totul de societate. Ințelesese de mult ce-i viața. Cu cât pătrundeà mai departe în ițele ei, cu atât se încredința c’ar fi frumoasă, dacă oamenii nu și-ar da osteneala s’o otrăvească, s’o facă purgatorul ce este, prin egoism feroce, prin intrigă, minciună, falsitate, prin lux, desfru și dorinți deșerte. Se deprinsese din școală să străbată în adâncul ființei omenești. Dese ori urmărind și studiind astfel, prindeà intrigi și prevedeà lucruri cari scăpau altera. Cu cât studià mai mult, cu atât o iluzie sbura după alta. Bunatatea, onoarea, conștiința, erau flori înădușite de egoismul, de dorința de a păreà de graba tuturor de a parveni. Compătimea însă cu fie ce om. Pricepeà că fie care poartă în sufletul lui povara unui Calvar și de sigur, fie care ar fi fost un altul, dacă mediul nu și l-ar fi adaptat pe nesimțite. Aveà în mare preț un „caracter”, de-l întîlneà. Iși îndreptà dragostea către nefericiți, asupriți și sărăci. Earna, pe gerurile mari, le duceà hrană. Din puținul ei, alinà ici și colo cîte o suferință, mai ales acolo unde- țineau bine minte de la mamă-sa — căzuse cercelul, nu și urechia. Incercase, împreună cu Virgiliu, să ia pe seama lor, educația celor două fetițe ale Ortansei; tatăl nu consimțise.

La baluri, serate, nu se duceà. Dansa nespus de ușor și de grațios; nu găsi atracție în dans; ca sport, l-ar fi preferat ziua, în aer liber. Teatrul bun îi erà serbătoare. O oră de convorbire inteligentă, o fermecà.

Domnii n’o impresionau nici acum, ca și pe timpul cînd erà în școală. Nu înțelegeà atunci cum unele fete puteau da atenție băieților de liceu. Pe scările din singura aripă a școalei ce da spre oraș nu întorsese o singură dată capul după domnii de pe strada; se simțeà jicnită, dacă vre-o colegă ar fi făcut-o alături cu ea. Erà copil atunci; azi îi vedeà fără valoare personală, lipsiți de ideal, de caracter. Vînători de zestre, cu instrucție — cînd nu remîneau cu copia ei — dar nu cu suflet, nu cu educația, moralul și cultura largă, care face din omul — om.

De întâlneau o simpatie care nu-și găseà ecou sufletesc în ea privirea-i simplă și naturală respundea: ai greșit calea, vezi în altă parte!

Nu pricepeà cum unele fete sau femei își pot face reclamă din astfel de lucruri: „a cerut-o X, dar l-a refuzat!” Se respunde atenției dată de acea persoană, printr’o nedelicatețe care jicnește mai mult chiar de cât refuzul și pretează lipsă totală de educație, de bun simt. In această privință aveà neîncetate discuții cu sora-sa, Elena.

— E curată copilărie — spuneà aceasta — să respingi partide cari — vezi — au trecut la fete de condiția ta și ele au primit!

— Nu ma voi căsători de cât din iubire!

— Ce vreai să întâlnești, ca să iubești? Pe „Făt-frumos”?!

— Il las acelora cari nu-l caută de cât pe el, ori își vînd soții valoroși pentru el! Pe mine mă va cuceri numai inteligența, vie, cultură solidă, un caracter.

— Dar J. are aceeași cultură ca tine!

— Oare pe aceea dată de școală; nu-i destul. Inse-mi eu n’o am, cât ași dori. Dacă împrejurările mi-au oprit-o, doresc s’o găsesc într’o mai largă măsură la omul tovarăș. Nu m’ași simți bine de cât la brațul unui om de valoare, cu sufletul ales.

— Nu cum-va îndreptățești părerea domnilor că înse-și femeele vor să se simtă inferioare soților?

— Mai exact, să aibă soți superiori, sau în ori ce caz, egali lor? O înțeleg și o îndreptățesc; după mine, aceasta nu i-o poate aduce de cât laude. Femeea în înse-și țesetura ei, simte imboldul către superioritate; neputînd-o atinge prin ea înse-și — cauze sociale oprind până azi culmea, mulțimii lor — foarte natural s’o caute în atmosfera căminului ei, dorind un soț mai luminat ca ea.

Soțul trăește mai mult în afară de casă, se cultivă prin mediu, prin discuții; femeea remâne în casă, mereu și numai în contact cu soțul seu; în el dorește — și e înțelept și drept — să afle și alimentul spiritual. Aceasta și deosebește poate, femeea cu adevarat cultă, superioară, de domnul cult, superior: ea caută în el creerul, inima, valoarea lui personală: el în ea? Tot ochi, tot sprincene.

— Vei împleti cosița sfintei Caterine!

— Voi împleti.

La dreptul vorbind, Olga fugea de căsătorie și ’naintea iubirii nu alergà. Se temeà de ea. Selbatică i-ar fi fost. Tot ce-ar fi dat tatălui, mamei, puterea de iubire de ani și ani, aveà să deà omului iubit...; acela însă prindeà, să fie un om superior. Nici credeà că va iubi; nu vedeà în juru-i teamă, pericol.

CAPITOLUL IV

Reîntoarsă în Iași, Duța urmă să fie nervoasă, impresionabiă, aveà dureri de cap, amețeli, bătăi de inimă; plângeà pentru toată nimica.

Ruxandra începù să fie neliniștită. Ascundeà tuturor starea nervoasă a fetei, prietenilor cît și servitorilor. In cele din urmă fù nevoită să spue Pildeștilor. Aceștia o sfătuiră să cheme pe D-rul Virgiliu Grigoriu, venit nu de mult în Iași, prietenul lor și care operase pe Duța la un deget.

Remas fără tată la 15 ani, aruncat din întâmplare într’un oraș strein, necunoscut, își câștigase existenta prin preparații și ca pedagog într’un liceu particular, învățând pe cărțile colegilor, în timpul când ei se distrau.

Nimic nu-l putuse îndepărtà de la principiile bune, frumoase, însușite de acasă. Inscris la facultatea de medicină, căpătase prin concurs, o bursă a ministerului de resboi. La facultate se distinse. Deși studià lecție, cu lecție prelegerile profesorilor — dându-și seama că numai astfel se poate pătrunde bine materia de învațat și că erà o mare greșală deprinderea colegilor de a învățà serios numai în ajunul examenelor sau numai pentru notă — frecventà regulat spitalele civile, cum și celelalte cursuri frumoase universitare, cât și conferințele.

Mai tîrziu, perzînd pe frate-seu, Mihai, din cauza studiului, înțelegând că lucrul intelectual dăunează sănătății — cînd corpul nu-i cultivat — pătrunzîndu-se de adevărul: „mdns sana in corpore sano”, se înscrise la cursurile de dans, de scrimă, de înotare, ceea ce-i dete vigoare, mlădiere în mișcări și deosebită eleganță. Colegii îl stimau, îl iubeau; șefii de asemenea și aveau toată încrederea în el. La un caz grav, care cereà îngrijire și devotament apropiat în decursul zilei și al nopții, se adresau lui. Nici o dată nu bănuià că nu erà de serviciu; dacă șeful veneà întîmplător peste noapte, îl găseà, nelipsit, de la căpătâiul lîncedului.

Spirit distins, cultivat, erà iubit pentru bunatatea, dezinteresul și devotamentul lui.

Reușise să capete o bursă pentru srteinătate, dar i se și tăe din cauza crizei bănești din acel an. Făcându-și un an ca locotenent stagiul militar, obține examenul de căpitan în rezervă; remase însă — cu acest grad — în serviciul activ la Iași, unde fu trimis. In gradul de căpitan erà cu 4—5 ani înaintea colegilor de liceu, cari urimaseră școalele militare.

La Iași era trecut în memoriu ca unul dintre cei mai distinși ofițeri. Tînăr, brun, foarte simpatic, serios, vioi, deștept, văzut ca bun doctor, intră repede în lumea aleasă din oraș și nu puține familii l-ar fi voit ca ginere.

Aveà, de intim pe Pildescu: preparase — ca elev de liceu — pe fratele lui.

Cătălina — cumnata lui Pildescu, îl voià. Grigoriu se purtă indiferent, să n’o facă să spere. Ea căutà ori ce motiv să se apropie de el. Intâmplarea, o servi. Duța, purtând botine prea strimte și cu vârful prea-ascuțit, începù să sufere de un deget; i se încarnase o unghie. Pildescu recomandă pe prietenul său; Cătălina stărui și ea pe lîngă Duța, să-l cheme pe Grigoriu. Virgiliu, chemat, veni întovărășit de Pildescu. Arătă nevoia unei mici intervenții de cuțit. Aerul lui serios, cuvîntul dulce înduplecară pe Duța. Grigoriu puse toată măestria sa. Execută mica operație atât de repede și de îndemânatic, fără durere, fără sânge, în cât toți remaseră surprinși. Ruxandra îi propuse să remîe doctorul casei.

Dumineca următoare, Virgiliu, vizitând familia Tilcu, cunoscu pe Pelz. Ii părù firesc, că D-ra Tilcu dase acestuia mai multă atenție de cît lui, abia intrat în casa lor. Duița exercită și asupra lui magnetismul care-l aveà asupra ori cărui domn. Sub masca, bunei cuviinți întrevăzù însă o mândrie ascunsă.

La câteva zile, întâlni pe Pildescu.

— Ce impresie ți-a lasat D-ra Tilcu? îl întrebă el.

— Ar subjuga și pe Mefistotel!

— Pacat că n’ai auzit-o cântând! Voce puternică, volum, respirație, memorie muzicală, delicatețe și intonație, cum nu se mai văd! E ceva extraordinar!

— Unde a studiat muzica?

— Un Italian, profesor de conservator, i-a predat-o.

-Atunci, dragă Alexandre, e o adevarată sirenă și noi, păcătoșii, departe de virtutea lui Ulise...!?

— Intr’adevăr, e cuceritoare! Pe Pelz cum îl găsești?

— Searbed. Pe cât mi-i de simpatic poporul german, pe atât, nu-mi e dansul; nu știu pentru ce nu-mi inspiră încredere.

-Imi pare ca nu te înșeli; totuși sexului frumos poate să placa!

-Nu surprinde fetele noastre — nu vorbesc de cele cu mult serioase- adesea dau curs simpatiei lor pentr un om de nimic! Ele nu știu de cat rar, să prețuiască adevarata valoare a tinerilor. Li se pare apoi foarte de „bun gust”, să se căsătoaroască c’un strein!

— Pelz nu e însa om fără valoare?!

— Netăgăduit!

— Ce zici dacă ți-ași spune că face curte D-rei Tilcu?

— Nu m’ar surprinde, cum nu m’ași mira dacă D-ra Tilcu i-ar răspunde!

— Aceasta nu se știe; domnișoara, deși numai de vre-un an aici, a avut partide foarte bune- un profesor de universitate, un tînăr deputat de valoare... i-a respins însă pe amîndoi!

— Cu atât mai mult ar puteà respinge pe Pelz...! Avută, tânără, frumoasă...!

— Ei, da! Sunt calități cari — singure — trag greu de tot în cumpănă. Ție nu ți-ar conveni!

— Mie?! — întrebă Virgiliu mirat — mai întâi nu gîndesc să mă însor acum! Sper să plec în streinatate, să studiez; apoi... singur spuseși: a refuzat pe un profesor universitar..., cu atît mai mult un biet doctor sarac, ca mine!... Și ca să-ți spun drept: admir frumosul, nu mi-ar orbi însă rațiunea! D-ra Tilcu ar puteà înebuni un om, nu știu însă dacă l-ar puteà ferici...!

— Vorbiși înțelept, Virgiliu! Ești tînăr, ai tot timpul să te căsătorești.

Cei doi doctori se despărțiră. Pildescu admira în sine tăria lui Grigoriu, acesta se întrebà dacă nu cumva vorbele lui Pildescu priveau pe cumnată-sa, Cătălina? Nici ea, nici chiar D-ra Tilcu nu-l fermecară. Spusese un adevăr: nu se gândeà pentru moment la însurătoare; voià să-și urmeze încă studiile în streinatate. Totuși în sufletul lui pluteà chipul Mioarei; îi lăsase amintiri neșterse. Olga o iubeà mult; i-o descria în culori atrăgătoare, nu încetà să-l îndemne la căsătoria cu dînsa. Cu ea cugetà și el să facă pasul acosta, dar numai după întoarcerea din străinătate.

Trei săptămâni trecură de la vizita ce făcuse familiei Tilcu.

Într’o zi Ruxandra îl chemà printr’un bilet. Se duse numai de cât. Il întâmpină ea, plîngându-se de sănătatea fetei, fără să-i spue nimic despre dusul lor la moșie, nici despre leșenele Duței. Virgiliu o găsi foarte iritată. Constată un acces puternic de bătăi de inimă, prescrise o ordonanță și recomandă foarte multă liniște. Tilcu aflând, se repezi la lași.

— Știi ce i-a recomandat doctorul? îi zise nevastă-sa. Liniște deplină! Dacă nu consimți s’o dai după Pelz, vom perde-o! Iți vei omorî fata pentru bani!

Discuția Duței cu tată-seu, o irită din nou. Tilcu trimise după Grigoriu. Infățișarea tânărului doctor, aerul lui serios, stăpân pe sine, îi inspiră încredere.

— E în adevăr serios bolnavă, fata mea, doctore?

-Pentru moment se află într’o stare de iritație mare; a fost contrariată, când eu recomandasem liniște absolută!?

— Care să fie cauza?

- Nu știu; bănuesc un reu sufletesc! Are nevoe de liniște mare; cea mai mică contrarietate îi poate face reu! S’ar puteà să cadă grav lîncedă!

Vă sfătuesc încă — datoria de doctor mă împinge — s’o măritați cât de curând!

— Nu cum-va ești înțeles cu nevastă-mea?! Hai, doctore?!

— Nu înțeleg ce voiți să ziceți?... Nu avui onoarea să intru în casa D-voastră, de cît de două ori...; Iașul e avut în doctori, chemați vă rog pe ori care altul, vă va spune la fel!

— Eartă-mă, doctore— Uite despre ce e vorba: mi-o cere un Neamț. „Pelz”, își zise Virgiliu. Neamțul vreà mulți bani — cinci sute mii lei — auzi, domnule?! Cinci sute mii lei, bani ghiață, dați în mâna lui, sub motivul unor lucrări! Se mai găsesc ei, bărbați, și fără sute de mii!

— D-le Tilcu, nu luați lucrurile ușor. Aveți mare dreptate să refuzați această sumă, domnul acela nu vă insuflă poate destulă încredere, gândiți-vă însă: aveți un singur copil! Domnișoara e fire șubredă, dispusă maladiilor nervoase; sunt dator să vă arăt urmările grave cari le-ar aveà asupra sănătății D-sale, împedecarea căsătoriei vrută de ea.

— Ce spui, doctore?

— Adevărul... Sunt nevoit să vi-l pun sub ochi!

— Dar ce pot face? O asemenea sumă... unui strein?! N’o dau, ferească sfântul!

— Dați numai venitul!

— Nu vreà Neamțul!

Doctorul păreà frământat de gânduri; adause: D-le Tilcu, nu vă gândiți la el, cugetați la copilul D-voastră; căutați să împăcați totul... Domnișoara îl iubește poate... e în joc viitorul, sanatatea ei. Zicând acestea, plecă.

Tilcu se primbla tulburat prin cameră. Intră Ruxandra:

— Ce-a spus doctorul?

- Ce să spue? V'ați unit cu toții, împotriva mea! Lucrul e cu ochi și cu sprincene! Mai la urmă, ce-am să tin socoteală de spusele lui, un copil! Ce știe el? îmi cunosc eu mai bine fata! Va plînge, dar îi va trece!

— N’o cunoști de fel! N’ai chinui-o!

- Auzi vorbă? Fleacuri, romane! Iată ce-a învățat la călugărițe! D-ta ești de vină! Nu te mai săturai de ele!

— Ba pofteai să remâe proastă?

- Proastă, neproastă, să mă lași în pace! Spune Neamțului că nu-i dau banii! N-am fată de vînzare! Să ne vedem sănătoși!

Iși luà pălăria și eși, plecând întins la moșie.

Peste două septămâni Pelz fù trimis de direcția din Nuremberg să instaleze tramvaele electrice în Sofia.

După plecarea lui, Duța remase într’o stare de melancolie mare. Grigoriu recomandă distracție și primblări zilnice la aer, afară din oraș. Intocmi în casă o cameră de idroterapie pentru dușuri.

Tristețea și melancolia fetei îl nelinișteau. O compătimeà mult; doreà din toată inima să-i fie de folos. Veneà zilnic. Serile erà chemat de mamă. Dese ori veneau și Pildeștii. Cumnatul Cătălinei, vesel, deștept, cult, prindeà pe doctor la vorbă. Respunsurile, glumele, spiritele lor, distrau pe doamne; Virgiliu cucereà pe mamă; fata erà în complot cu Cătălina să-l facă s’o ia de soție.

Grigoriu lucra încet, dar sănătos. Știind adevăratul motiv al reului căutà să prefacă felul Duței de a privi și a judeca lucrurile; pe departe, sub înconjur, încercà să-i arate viața prin adevărata ei lumină. Din zisele lui reeșeà tot ce dorea, fără să fi spus dea-dreplul; deveneà astfel ascultat de fată, cu toată mîndria și cu toată starea ei; o făceà să vadă că împrejurările îi erau cu totul prielnice: cu cât tatăl ar fi fost mai îndărătnic, cu atât puneà pe Pelz în măsură de a-și desvelui caracterul. Dacă va fi omul crezut de ea, va reveni, se va mărgini numai la venit, așa că încetul cu încetul va câștiga pe Tilcu și va aveà banii, să lucreze singur sau tovarăș cu el; dacă se îndepărtà, dovedeà pe omul interesului și în acest caz dînsa va fi cîștigat de fapt; nu-și va fi încredințat orbește, viața și hanul în mâna unui strein, nevoită să-l urmeze poate în țeară streină, unde, ori cât ar fi plîns, n’ar fi fost nimeni s’o audă, nimeni cu durere pentru ea.

Ruxandra vedeà cu mulțumire înrîurirea doctorului asupra moralului fetei, arătîndu-i totul spunîndu-i totul, fără să o atingă, să o irite, să o obosească. Il priveà ca de casă. Ii destăinui traiul ei reu cu Tilcu, cum îi luase atâta bănet, o înșelase, cum de atâția ani nu trăiau de cât de formă împreună, jertfindu-se pe ea pentru copil.

Când aveà nevoe de sfat și de sprijin, lui le cereà. Ruxandra începuse să compare în gîndurile ei pe Virgiliu cu Pelz, să vadă superioritatea doctorului, creșterea, bunatatea și devotamentul lui, pe cînd celalt trădà calculul rece, interesul, autoritatea. Deși nu puteà, să întrevadă unde aveà să curme situația între Pelz și Duța, își propuse să îndrepte pe nesimțite, sentimentele ei către doctor.

Se făcuse vară. Sanatatea Duței se îmbunătățise mult, totuși cădeà încă în stări de melancolie nespusă. Virgiliu bănui drept cauză corespondența ei cu Pelz, care se aflà încă în Sofia. Ruxandra împărtăși părerea lui, căută să-i răpească scrisorile de la poștă. Duța pricepînd, și le lua singură; pe de altă parte ea răspundea; reul nu putea fi înlăturat.

Ruxandra sufereà de astm; se hotărî să plece cu fata la băi în streinatate. Duța voià Reihenhalul. Doctorul îi înțelese gândul: acolo ar fi putut fi mai aproape de Nuremberg, orașul lui Pelz; s’ar fi întâlnit. Arătă Ruxandrei reul ce-ar fi eșit, întru cât vădit Pelz nu urmăreà de cît zestrea ei. O sfătui să se ducă la Ems. Duța se opuse, cu toată puterea. Grigoriu respunse că sanatatea Ruxandrei cereà aceasta — Reihenhalul se afla la o înălțime prea mare — că în Viena puteau cere părerea unui alt doctor: dacă nu li-ar recomendà un sanatoriu din jurul Vienei — cum fac doctorii de acolo, scoțând foloase din aceasta — între Reihenhal și Ems, li-ar recomanda cel din urmă.

După patru zile, D-na și D-ra Tilcu se aflau la Viena. Doctorul întrebat, aprobă Emsul.

CAPITOLUL V

Pe vechiul Tomis, exil înfiorător nefericitului poet roman Ovidiu, se înalță astăzi portul român Constanța, oraș de mare viitor.

Nefericitul poet — menit de soartă să devie avangarda latinismului la porțile mării Negre — își primbla și azi seculara-i durere pe valurile ei. Chipul lui de bronz pare că rostește: „aci e cîntărețul blîndelor iubiri, Ovidiu, care peri victimă gustului seu pentru poezie. Tu, călător pe-aici, de-ai iubit vre-o dată, nu pregeta să zici: odihnească-se'n pace. Ovidiu! — Și călătorul zice: azi te’nțeleg, Ovidiu! Barbar nu mai sunt! Privește poete: marea ție iți cântă! In glasul ei însă murmur dulce-ți resună! Ceva din Roma-ți mult iubită, se mișcă, trăește, glăsuește’n juru-ți! Nu-s barbari Goți, nici Sarmați, nici pacinici Sciți! Sunt nepoți de-ai tei, sunt și ei, fii de-ai Romei! Clădiri mărețe, frumosul bulevard care țermuește orașul spre mare, terasa cazinului aruncată peste valurile ei — aci clocot de mânie, aci zecască bae lunei și luceafărului— mișcarea din port, fac din orașul Constanța un punct de civilizație latină, la punțile orientului.

Pe scările cazinului perdut în mare, Olga priveà valurile ei, urmărind corăbiile albe, cari se perdeau în zarea depărtării ca niște uriași flutur.

Venise în vacanție cu Virgiliu. După trei săptămâni el fu rechemat din concediu, în vederea unei neînțelegeri între Romînia și Bulgaria. Olga mai rămase, cu cîte-va familii venite din Piatra, pentru băile de mare, întreg intervalul petrecut aici, fu tristă. Tot mai mult simțeà golul și singurătatea în jurul ei.

„Plec spre Piatra — mi-e dor de-ai mei!” auzeà rostindu-se în jur. Uneori i se și puneà întrebarea: „Vi e dor de oraș?“ Zîmbetu-i trist, arată respunsul.

Toți cari se înapoiau, aveau legături strînse de familie; erau așteptați, aveau să fie primiți cu brațele deschise. Cine mă așteaptă pe mine acolo? Se întrebà ea, cu gândurile perdute în valurile mării, cari se sbăteau puternic sub picioarele ei.

Iși simțeà sufletul stingher: prea simțitor, prea deschis vijeliilor. Singură, streină pretutindeni, oare viața ei toată aveà să se scurgă astfel, cum se strecurase timpul trăit în Piatra? Băile îi făcură bine. Virgiliu se reîntoarse, lucrurile se liniștiră. O găsi pe deplin restabilită, după oboseala anilor îndelungați de internat; ora și timpul; aveà să prepare acest an, diferența de materie pentru clasa VI-a de liceu. Olga dete lui Virgiliu o sumă de ilustrate trimise din Ems, de familia Tilcu. După o săptămână luau drumul spre Moldova, Virgiliu la Iași, Olga la Piatra. Aici își regăsi vechii tovarăși, cânele, muntele, apa și florile. Elena lipseà din oraș, dusă la un neam. Resimți singurătatea și aci, dar plăcută, nostalgică. Vizită casa, curtea, se îndreptă pe munte, ajunse pe culme. Pe fîn cosit, sub un arin ruginit, privește cu nesaț, câmpia cu hogorurile și crîngurile ei; în stînga, văi cu lunci și livezi adormite sub poalele munților; în față, lanuri de porumb, șoseaua cu schitul întrezărit printre copaci, vijelioasa Bistrița, cu muntele de brazi; luna — secere de aur — înfiptă pe creștetul lui.

Umbrele serii coboară peste codru; un greer cântă’n earbă, vîntul trece printre păpușoi, năuc prin văi. Peste tot liniște, tăcere, pace! Singură, în înălțimi amețitoare, o lacrimă de argint sfioasă, pîlpîe, tremură, pe valuri. Minunată stea! Dacă natura a plîns vre-o dată, plînsul i s’a cristalizat în lacrima aceasta de argint! își zice Olga ațipind. Aerul recoros, adierea ușoară a vântului, frumusețea naturii o fură, adoarme. Boarea îi resfiră părul, cânele o veghează. Nu trece însă mult și figura ei dulce, blândă, începe să restrângă spaimă, durere. Aveà un vis urît: mergea pe șoseaua din fața școalei, care se mutase ceva mai la vale de cimitir, în fața Borzoganului. Era mireasă, fără mire. In negru, din cap până’n picioare, urma trei mari cruci negre, purtate de trei preoți în negru; o cruce mică, albă pe mâneca lor neagră. Indărătul ei, sărăci, calici în sdrențe. Nunta mea? Se întrebà ca înfiorată. Convoiul intrà în biserica din cimitir. Preoții așezară crucele. Olga le sărută pe rând. Sinistra, ceremonie încetă; nuntașii se risipiră. Remăsose singură. Eșind din biserică, zoreà s’ajungă la poarta cimitirului, până ce soarele n’ar fi apus, după munte: altfel poarta s’ar fi închis, lăsând-o pentru totdeauna înăuntru! Alergà gâfâind; în cale morminte pe jumătate deschise; scapa de unul, da în altul. Când la poartă, soarele asfințeà; cu multă strădănueală trecù! Se vedeà din nou pe șosea, în negru, cum venise. Dar? Cine-i aruncase pe umeri, dantela aceea minunată, albă, nespus de frumoasă,, brodată în argint?

Se deșteptă înfiorată: credeà în visuri, n’o înșelaseră nici odată. La turnul din oraș sunau opt ore; adormi din nou; visul se repetă în altă oră. Am să mor? se întrebă o clipă și uită.

La câte-va seri după visul acesta, se simți reu. Tremura de frig; focul n'o încălzi. Pentru întâia oară în viața ei, nu putù părăsi patul. Trei zile nu voi să cheme doctor; nu puteà crede să fie lâncedă, nu mai fusese. Elena se aflà la Virgiliu, în Iași. Era singură, n’aveà cine s’o îngrijească. Mugur, neclintit lângă pat, nu lăsà pe nimeni să se apropie, n’o părăseà din ochi. De când fusese bolnav și căutarea Olgăi îl scapase devenise mai iubitor, mai devotat. C’o lună înaintea vacanției făcuse un abces în gât. Olga îi dete îngrijirile știute; cânele nu se îndreptă. Chemă doctorul veterinar; Mugur, obosit de doctorii, se ascunse.

— E turbat — zise doctorul — am să-l împușc! — Nu cred, respunse Olga, nu fuge de noi!

A doua, zi din dimineața, doctorul veni înarmat cu un revolver. Când Olga văzù arma și-i înțelese scopul, cuprinse cânele în brațe, strigînd veterinarului: acum trage!

— Dar nu-i cuminte ceea ce faceți, D-ră, e turbat, de bună seamă!

— Nu e! Chezășuesc eu, îmi cunosc cânele!

— Astă-zi n’ați lasat, ca mâne voi fi nevoit să vă trimit la institut! zise doctorul, plecând suparat. Olga avuse dreptate; cânele nu erà turbat, făcuse un abces în gât. Nu mâncà nimic, remăsese-schelet. După o lună, se îndreptă. Se făcù mai frumos, mai alb, mai devotat. Nu se îndepărtă de Olga de cât în orele de clasă, când așteptà afară, la pragul ușei. Sufereà exercițiile de pian, numai să remâe pe poala haini ei. Pricepeà acum — păreà — că stăpână-sa nu e bine; n’o părăseà o clipă din ochi, nu îngăduià nimănui să se apropie de pat.

Cea întâi persoană care veni s’o vadă, fù profesoara de pian. Stărui de ea să cheme un doctor, cunoșteà ea unul bun — ziceà — îi scrise singură două cuvinte. Olga nu prea aveà încredere în seriozitatea acestei doamne: folosi de un moment când ramase singură și opri pe servitor. Două ore se scurseră, fără ca medicul să vie. Pianista eși. In drum întâlni pe Niculescu, revizorul școlar. Om de inimă și de acțiune, la 50 ani, Niculescu dispuneà încă de o energie rară. Foarte serios, conștiincios, fără copii, se jertfeà trup și suflet școalei. Prețuià mult pe Olga că îl respectà, îl admirà. Revizorul văzuse cererea Olgăi de concediu pentru câte-va zile; crezând-o restabilită, se îndreptà spre școala ei. Pianista îi spuse că Olga se aflà reu și că doctorul Lorescu chemat, n’a venit.

CAPITOLUL VI

In ziua de 10 Septembrie începeau manevrele mari regale, ale Corpului IV de armată pe cuprinsul județelor Iași-Roman-Vaslui.

D-nul Grigoriu împacheta, să plece cu regimentul în zorii zilei, când poștașul îi lăsă o carte poștală ilustrată, din Reihenhal. Pricepù: Ruxandra și Duța se aflau acolo; sfatul lui, nu folosise.

Reîntors de la manevre, primi o scrisoare sigilată de la Ruxandra:

„Domnule Grigoriu,

—Fii bun, te rog, și treci pe la noi; Duța nu se află de loc bine” A d-voastră, Ruxandra.

După serviciu, Virgiliu trecù pe acasă — locuià în fața Copoului — își luă haina civilă — cum făceà totdeauna când se ducea în vizite medicale și peste puțin, intră la Tilcu. Ruxandra îi eși în cale: „bine-ai venit, doctore, cum te așteptam! Cât sunt de nenorocită! Duța nu e bine!”

— Dar ce s’a întâmplat?

— Doamne, cum putuși prevedeà totul? Inchipuește-ți, și-au dat întâlnire la Viena! In gară, știi cine ne așteptà? El, Peltz! Duța îl prevestise la Sofia. Iți poți face idee de nemulțumirea mea! Ea uitase suferințele din țeară, pretențiile lui, îndărătnicia tată seu!

Ca să nu le las prea mult timp, vizitai cu ei, Opera Praterul, Schonbrunnul, Catedrala Sf. Ștefan — o minune a artei gotice — și alte frumuseți ale Vienei. Voiam să plec; Duța nu se da dusă, motivând comenzile de haine. I-am vorbit atunci serios lui Pelz, i-am cerut să lese fata în pace, bani nu va puteà lua! A plecat. Pornirăm și noi în spre Ems, de unde ți-am scris.

Ne aflam la băi de vre-o trei septămâni. Duța era veselă; primblările pe bicicletă, — recomendate de doctor — o însuflețeau; se făcuse bine și trandafirie la față. Eram atât de mulțumită! Inhalațiile în aer curat, îmi priau, fericirea de a vedeà bine pe Duța, mă întinereà! Binecuvîntam Cerul și pe d-ta.

Om cult, nu vei fi surprins că fetele aleargă acolo pe biciclete, dăunaseși atât de înțelept!

Fac escursiuni în împrejurimi, singure sau în grupuri; nimeni nu le ține de reu. Duța pe bicicletă veneà la masă, pe bicicletă la băi, la inhalații, pretutindeni! Mă temeam ca prea multele primblări să nu-i facă reu; Cătam s’o fac să înțeleagă; fost-a chip cu o fire pornită, nervoasă, ca a ei? într’o zi avù bătăi de inimă și durere de cap. Doctorul găsi că depășise margenea primblărilor; prescrise ceva calmant și-mi recomendă — ca și d-ta — să n’o contrariez de loc. Ii arătai reul cu binișorul; promise să-mi împlinească dorința, cu condiția ca după cura din Ems, să trecem la Reihenhal. Cum nu voiam, îmi descoperi că adevăratul reu îi proveneà dintr’o discuție ce avuse cu Pelz. Il întâlnise în una din primblările ei pe bicicletă, în împrejurimile Emsului. Il întrebă dacă aveà de gând să se întoarcă cu noi, înapoi la Iași. El respunse că atât timp cât Tilcu nu-i dă banii, va remâne departe. Duța, indignată, îi strigă să nu-l mai vadă! Cum vezi, a rupt ea singură! N’aveam de ce să-i refuz Reihenhalul. Să se fi căit însă de felul cum îi respunsese? Să fi sperat c’aveà să-l mai întâlnească? Nu știu!

Ne aflam la Reihenhal de vre-o două săptămâni. Vizitasem, dragă doctore, toate vecinătățile apropiate. De pe la 15 August se răcorește bine acolo și vin ploile. Gândeam să plecăm, când se anunță pentru Dumineca apropiată, o petrecere pe frumosul lac Thumsee, la jumătate oră departare de Reihenhal. Serbarea aveà să înceapă la ora 5 după amiază. Știi, doctore, cât de nebuni sunt Nemții după escursiuni și petreceri câmpenești! Veni lume multă, chiar de la distanțe mai mari ca Munich. Tot țermul lacului erà împodobit cu lampioane de Veneția, cari, — aprinse de cu zi — resfrângeau luminele lor, în bărcile noastre. Sgomotul făcù să ne îndepărtăm de pavilionul de intrare, unde — pe terasa aruncată peste lac — petrecerea devenise asurzitoare: se dansà, se confesau cei din bărcile apropiate; aceștia aruncau cu serpentine în cei de pe terasă. Trecurăm în fund, pe partea opusă țermului cu pavilionul de intrare. Priveam de pe lac, mișcarea, jocul, originalitatea și variația portului celor de pe terasă și bărci; cum soarele ardeà în față, lăsarăm voaletele.

Alături de noi, într’o altă barcă, erà o familie: două doamne— una vârstnică, alta tânără, plină de nuri, c’un băețel de 7—8 ani.

— Când s’a întors Hans din Nurenberg, Bertha? întrebă cea matură, pe mama băiatului.

— De-o septămână — respunse tânăra, care după apucături și îmbrăcămite, păreà artistă.

— Vezi, nu-ți spuneam eu: va reveni la tine, Bertha! Copilul îl leagă!

— Nu mai speram; se svonise despre o apropiată căsătorie a lui, cu o avută din România.

Numele Hans, cuvintele din urmă, ne atraseră atenția; Duța nu le perdeà din ochi, privindu-mă uneori întrebător. Convorbirea doamnelor fù întreruptă prin apropierea altei bărci, cu câteva persoane. — „Uite, vine tata!” zise mama băețelului, arătând pe un domn nalt, blond-roșcat, bine făcut. Duța și cu mine, privirăm fără voe, spre direcția aretată. Remăsesem împetrite. Duța îmi strînse puternic brațul, o simțeam leșinând. Era Pelz! Detei ordin vâslașului să mâe spre pavilion — pe partea opusă — coborirăm repede: Pelz îmbrățișându-și copilul, nu avù timpul să ne recunoască. Ne întoarserăm acasa. Duța avù un acces puternic de nervi. Chemai doctorul. O văzù sub acces, din care trecù în leșin. Ii făcurăm o bae caldă, de picioare, îi trecù o sticluță cu eter pe la nas, o frecă pe frunte, pe nas, până se deșteptă. Recomandă să plecăm în țeară.

Vai, doctore, nu-ți pot spune ce-am suferit pe drum, cu ea! Suparare, oboseala, îi aducea umereu accese și leșine. Voii să mă opresc în Viena, să consult un doctor; n’a consimțit cu nici un preț, m’a amenințat că se aruncă sub vagoane!

Venirăm aci; erai la manevre, cu neputință să te chem! Am scris, am telegrafiat lui Tilcu; n’a respuns, n’a venit! Eram singură, cu Catinca, celelalte servitoare nu voi să le las să priceapă că mi-e bolnavă fata, s'ar svoni în tot orașul — încercai s’o conving s’aducă un doctor; Duța nu primi cu nici un preț! Mulțumesc lui Dumnezeu. te-a adus!

Virgiliu ascultà gânditor:

— De la întoarcerea dv. aci, v’a mai scris Pelz?

— Da, câteva ilustrate și o scrisoare.

— Le-a văzul?

— Da.

— Cum s’a purtat?

— Le-a citit, fără să rostească un cuvînt; le păstrează.

— Hâm!... Semn reu! Dacă indignarea ar fi fost atît de puternică, ca să nimicească dragostea sau poate mândria, ideea fixă că numai Pelz îi e totul, ar fi trecut prin grea încercare, ar fi căzut lâncedă, dar criza odată trecută, reul ar fi dispărut, ea ar fi devenit alta, liberă pe spiritul, pe inima, pe acțiunile ei... Așa...

— Așa? întrebă mama, neliniștită.

__Așa... așa... nu e bine, reul va dispare cu greu, cere multă răbdare, lucru...

In acel moment, Duța apărù în pragul salonului mic, galbenă, cu ochii ficși; trec în salonul mare, fără să pară c’ar fi observat pe doctor.

— Duța! Duța! Uite D-nul Grigoriu! îi zise Ruxandra. Ea trecù înainte, fără să privească, fără să respundă. Resunară îndată acorduri la pian și apoi se auzi vocea Duței, înceată, melancolică, dar timbrată, executând actul I din Traviata, pe urmă al doilea, acolo unde nefericita Violeta promite tatălui să se despartă de copilul lui, de vrutul ei! Nu încheie, isbucnind în plâns.

Ruxandra și Virgiliu se apropiară. Ruxandra căută s-o liniștească: Duța, Duța, draga mamei, nu plânge! Uite d-nul Grigoriu, uite-l aci, bunul, singurul nostru prieten! Doctorul făcù semn Ruxandrei s’o lese să plîngă. Fata, ca și cum n’ar fi auzit nimic, reîncepù să cânte: „Addio del passato!”

Virgiliu îi întoarse pagina; ea îl privi; el zimbi, adresându-i-se cu multă blândețe:

— D-ră Duța, sunt fericit că vă văd!

— Voi toți, sunteți pururi fericiți, când ne vedeți! respunse ea zeflemitor; ne vreți până ne prindeți și apoi...

— Duța, dragă Duța, fii mai bună! interveni Ruxandra; D-rul Grigoriu e prietenul nostru, cel mai bun prieten...

— Da, da, cel mai bun prieten, până să ne fie cel mai mare vrajmaș! Ii cunosc pe toți, și pe toți îi desprețuesc! zise ea aruncând lui Virgiliu, cu privirea, un fulger de ură.

— Duța, pentru Dumnezeu!

— D-ra Tilcu — respunse Virgiliu — are toată dreptatea; mulți oameni ni se dau drept prieteni, ca să se folosească de împrejurări; de aceea e bine să nu avem încredere în nimene, până nu cunoaștem bine omul.

— Voi bărbații, sunteți vrăjmășii, niciodată prietenii femeii! Poftească cineva să-mi mai arate vrere!... Nu tot ce sboară se mănâncă, d-le doctor!

— Ați fost prea amărîtă, d-ră ca să vă faceți asemenea idei asupră-mi! respunse el, galben, dar liniștit; nu uitați însă, că numai în calitate de doctor sunt aci și poate... crezusem, și de prieten al casei; din moment ce nu mai insuflu încredere, sunt gata să mă retrag; doamnă Tilcu....

— Prietenia v’o puteți păstră, ca doctor puteți remâne, domnul meu, zise Duța, privindu-l rece, mândru și dispărînd.

— Oh sermana de mine, ce să mă fac? Ce să mă fac?!!! oftă Ruxandra. Doctore, remâi, remâi te rog, nu ne părăsi D-ta! Se adresă rugătoare, către Virgiliu, care se ridicase să plece. Spuseseși că ești prietenul nostru, dovedește-ne-o! Gândește că Duța e bolnavă!

— Și că, înainte de toate, sunt doctor... întrerupse Virgiliu— c’un zimbet amar pe buze — și doctorul chemat s’o vindec!... Bine, doamnă Tilcu, remân și vă puteți bizui pe mine! De ceea ce m’am. temut, n’am scapat; reul s’a ivit: domnișoara, fica voastră, sufere de isterie

— Isterie, ai zis? Ce e aceasta?

— E o stare lâncedă, care face pe cel atins, să plângă ori să rîdă fără motive, să fie melancolic sau prea impresionabil, să nu aibă tărie de caracter, voință și altele. Iată pentru ce, părinții cari-și cunosc copilele, în loc să ascundă starea aceasta, cată s’o mărturisească doctorului din capul locului și să le mărite foarte de tinere, până ce reul nu se arată.

-Dacă Tilcu ar fi fost om de înțeles! Nenorocita de mine, ce mă fac cu ea?

-Această stare se poate îmbunătăți; se poate chiar vindeca, dacă punem mult devotament, multă pază, multă voință în căutarea lâncedei.

— Cum? Cu cine? Cu un om ca Tilcu? Ce pot face eu?

— Cu d-sa ori fără, ar fi tot atât, departe cum e de la datoria, sa de tată! Se înțelege, mai încercați, arătându-i că prezența d-sale aici, e de mare nevoe; pentru moment nu vă recomand însă de cât liniște.

— Dar remâi, nu mă părăsești d-ta, cel puțin?

— Mi-am dat cuvîntul și mi-l voi respecta.

— O, doctore, cât de recunoscătoare îți remân!

CAPITOLUL VII

Niculescu, prieten bun cu medicul, se duse personal să-l roage să dea Olgăi toată atenția. Afară se întunecase; servitoarea aprinsese lampa. Olga citeà. O trăsură se opri, cineva sună. Cânele, lătrând furios, se repezi la ușă; cu neputință celui venit să intre. Mugur nu se lăsă dus de cât de Olga, în camera alăturată. Când ea reluă patul, servitoarea deschise ușa. Ofigură naltă, brună, clasică, apărù în prag: „doctorul Lorescu!” se recomendă. Olga remase jenată, surprinsă. După un moment își reluă simplicitatea naturală: „nu vă așteptam!” îi zise.

— Nu mă așteptați? Dar atunci vizita lui Niculescu la mine? respunse D-rul, neplăcut surprins și gata să se retragă.

— Remâneți, vă rog!

— Din moment ce nu eu aveam să fiu chemat, nu voește să mă folosesc de ocazie! replică el.

— Nu trimisesem la D-voastră, socotind să chem un doctor bătrîn și însurat, adaose ea, încurcându-se în vorbă. Lorescu zîmbi, o privi atent:

— Bătrîn, sunt destul; neînsurații... nu mănâncă oameni. Iși apropie scaunul. Un fior trecù prin Olga, un presimțimint de teamă, de necunoscut. Nu fusese niciodată examinată de doctor, nu asistase, nu știà ce-i examenul medical. Doctorul o culcă, îi desfăcù puțin haina la pept, o ascultă. Ea se rușină, se îndoià de sinceritatea examenului; întrebărilor doctorului respundeà scurt, rece abia auzindu-și cuvintele.

— Locuiți singură?

— Sora mea e pentru afaceri, la Iași.

- Nu veți puteà remâne astfel, aveți nevoe de cineva care să vă îngrijească!?

— Pentru câte-va zile?

— Nu glumiți, reul e serios.

— Ce anume?

— Nu pot lămuri; voi reveni, voi vedeà.

In aceeași seară, Olga rugă pe d-na Niculescu să vie la ea. De la dânsa află ceea ce pianista povestise revizorului. Iși arătă îndoiala, neîncrederea în doctor. — A fost neserios? — îmi pare; nu știu: e de nevoe să se desfacă haina la pept?

— Profesoară, să nu știi atâta lucru? rîse d-na Niculescu cu poftă; m’ar fi mirat! Lorescu e om așezat!

Apa din fontâna cimitirului, era cauza. Olga căpătase o apendicită. Elena se reîntoarse. Virgiliu o întovărăși; după câteva zile se înnapoie la Iași; Lorescu remase doctor curant.

In cel întâi moment, chipul acela clasic, umbrit de doi ochi mari negri, adânci ca noaptea, impresionă pe Olga, așa cum impresionează un tablou, o priveliște frumoasă. „Guarda e pasa”, își zise repede. Ce mai don Juan încântat de sine, cată să fie! Te miri c’a ajuns doctor! Pare așezat, nu e vorbă, dar aparența înșeală!

Lorescu venise în Piatra, pe timpul când ea încetase să frecvente societatea nu-l cunoșteà. N’aveà încredere în el, îl credeà superficial. Intra și-i eșea strein. O lună se scurse; Reul nu dase îndărăt, Lorescu propuse operația — lucru pe care-l recomendasd și Virgiliu. Doctorii chemați în consult, se opuseră; prescriseră un nou tratament, cu băi calde. Olga achitând pe doctori, trimise și lui Lorescu plata pentru vizitele făcute. Acesta înapoe banii; prin câteva, cuvinte o ruga să nu se supere.

Refuzul banilor contraziceà oarecum, părerea ei. Erà o delicatețe, pe care n’o puteà lua drept galanterie; nu se știà frumoasă.

Din cât privise, studiase în jurul ei, înțelesese un lucru: domnii împart pe femei în două soiuri: frumoase și urîte. Galanți, capabili de ușurință, de slăbiciuni, abateri de la datorie față cu cele întâi, sunt nedrepți, deseori necuviincioși, față cu cele urîte. Pentru el, urîta nu are dreptul să existe. Intr’un salon n’o dansează, — de e prea bine crescut, o ia de formă, doi pași — flori nu-i oferă, cuvînt nu-i adresează. Nu se întreabă niciodată ce simte această ființă, căci: creer, simțire, demnitate are și ea! Tot ce-a fost bun, nobil, frumos în dînsa, devine jicnit, umilit, însușirile bune cată să aibă rădăcini prea adânci în ființa ei, cultura prea solidă, plamada dintr’un aluat prea de lux, ca buruenile urîte să nu năpădească, să nu înădușe tot. Dac’a crescut departe de deșertăciunile lumești, în aerul sănătos al culmelor de lumină, de studiu, floarea sufletului ei remâne neatinsă. Desamăgirile, desgustul, suferințele viitoare o vor umbri, o vor sângerà, și’o vor înreutăți. Dacă atmosfera deșertăciunelor lumești a otrăvit-o prea de timpuriu, mult frumos a fost perdut, mult bun ofilit. Acelaș lucru, cu o fată frumoasă. Deșteptată prea de timpuriu în lume, lăudată din copilărie pentru frumusețea ei, o singură credință i se desvoltă: toată lumea se închină frumuseții, persoanei ei; nu are nevoe de nimic altceva! Florile bune — de-au fost- nu sunt cultivate, se usucă, pier. Cele rele trăesc; trăesc, căci nimeni nu s’a îngrijit să le smulgă și pretutindeni în lumea noastră burueana remâne, floarea necultivată, piere.

In acest sens frumusețea devine în multe cazuri pasportul nulității — când nu-i al reutății — cum deseori faptele arată.

Negreșit, legea selecțiunii dă întâietate frumosului; ori care-om cu puțin gust estetic, îl va prefera urîtului. Dar frumosul e de multe feluri; trandafirul place prin forma lui, violeta prin miros, lăcrămioara prin gingășie. Sub un înveliș negațios, se poate ascunde o frumusețe de suflet, o inteligență luminoasă. Diamantul în cărbune; raza de lumină astrală, în licuriciu; comoară de gândire, de înțelepciune, de înălțare sufletească, în cartea cu coperta, ruptă, învechită. Omul e stăpânit și de creer, nu numai de simțire; și dacă inconștientul selecțiunii împinge către formă, sufletul poate feri jicnirea vădită ce se aduce acolo unde forma lipsește. S’ar da astfel Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu. N’ar dori fiecare să fie frumos? E vinovat că nu-i ? Nu e o nemulțumire intimă de fiece clipă, această părere de reu?

Olga, departe de a se crede frumoasă, exagera lipsurile ei fizice. In familie toți erau bine, frumoși; astfel s’ar fi desvoltat și ea, dacă vijeliile sufletești n’ar fi viscolit prea de timpuriu asupră-i. Plantă lipsită de aer, lumină și căldură, crescută într’un mediu cu totul neprielnic desvoltărei trupești, trăsăturile feței i se depărtaseră din linia regulată, normală, comună familiei.

Chipul ei delicat insuflà însă interes; razele inteligenții îl luminau; ochii dulci, visători, frumoși, resfrîngeau singuri, o lume; pe fruntea ei largă, treceau — pare — nouri de cugetare. Aveà în toată făptura ceva dulce, un farmec atrăgător; de unde veneà? bine, nu știai. Nu atrăgea de departe, reținea de aproape. Erà violeta ascunsă în firele de iarbă; pășești peste ea și n’o bănuești, te îmbată mirosul ei, când o culegi.

Impunea respect, inspira încredere; locul ei era în cercul cult, inteligent. Deprinsă să studieze lucrurile în adâncul lor, să pătrundă cauza efectelor, să analizeze chestiuni sociale, cucereà atenția, subjugà convingerea, atrăgeà prin timbrul nuanțat al vocii ei dulce, duios, aci energic, vijelios, presurând în vorbă scântei de lumină.

La serbările școlare erà totdeauna rugată să vorbească; arare-ori refuzà, din modestie, din teama să nu deà altora de bănuit că nefiind frumoasă, căutà să se pue în evidență pe altă cale. Severă în principiile de morală, erà severă cu propria-i figură.

Inapoiarea banilor de către Lorescu, n’o luă drept galanterie. Constată însă o notă de dezinteres, care contraziceà părerile ce-și făcuse despre dînsul. El încetase să vie; prin achitare, înțelesese îndepărtare; Olga nu cunoșteà încă limbajul doctoricesc. Urma tratamentul prescris în consult. Elena o îngrijeà cu devotament.

In cartier dase turba printre câni. Fiecare nou venit, preveneà pe Olga. Intr’o seară, cânele refuză mâncarea, tremurà, fugeà când erà chemat. Elena îl strigă să-i deà o doctorie, el fugi. Se temeau să nu fie turbare. I se lăsă lapte afară. Pe la miezul nopții, Olga întrebă de l-a trecut; i se respunse că da; mai liniștită adormi. Il scăpase în atâtea rînduri, sperà să-l scape și acum. Pe la cinci dimineața, auzi pași în balcon, ascultă; vorbeau încet Elena și Rem, fratele de curând venit.

Olga îi întrebă de câne; după plînsul Elenei pricepù că erà reu; ceru să-l vadă; nu fù ascultată. Rugă, plînse, totul în zadar. Prinzând de știre că frații nu erau în casă, părăsi patul, se furișă în curte. Cânele nicăeri; era dus pe munte. Se îndreptă către el. Mergeà anevoe, păcătuià către corp — știà — dar auzeà vocea sufletească: el, lânced pe moarte, s’ar fi târît să te vadă; dacă un câne ar fi făcut-o, tu— om— să nu fii la înălțimea lui? Inferior, egoist? Zori pașii, urcă pe Cozla, cu sfâșierea cu care s’ar fi apropiat de un om: copil, frate, prieten. Când îl găsi rece, nemișcat, avù senzația c’a perdut încă odată ceva drag, drag pe lume! prietenul ei! singurul ei prieten! Cu dînsul în brațe, cu golul în suflet, coborî muntele, reluă calea spre casă. Cei dinăuntru simțiseră, o căutau. Se strecură neobservată, reluă patul, cu Mugur la picioare. Nu auzeà mustrarea lor; priveà țintă prietenu-i mort. I-l luară. Cânele fusese otrăvit. Primăria hotărîse să se omoare cânii derbedei, cari retăceau pe strade, mușcând trecătorii. Insărcinatul ei, trecând și prin cartierul școalei, găsi de cuviință s’arunce un saleam otrăvit cânelui, care cu sgarda după gât, sta pe balcon. Otrava îl chinuise toată ziua și noaptea până dimineața, când îl găsi Elena pe un petec de zăpadă. La vocea ei se mișcă, târîndu-se cu greutate până la ușa Olgăi, unde muri. Rem îl îmormîntă sub arinul de pe munte, de unde odinioară Olga — avându-l la picioare — privise de nenumărate ori Bistrița, Cernegura și colibele resfirate printre copaci. Deasupra, puse un țeruș.

Supararea, tristețea, părăsirea patului, grăbiră un nou atac de apendicită. Lorescu aflând, veni s’o vadă. Elena îi spuse tot. Olga sufereà. Cum poate ea — gândeà — să destăinuiască simțiri intime unui străin, omului de lume care-și va rîde de durerea ei.

Câte-va momente iernase Lorescu cu capul culcat între mâni pe masă. Il ridică; se uită lung, lung la ea, cu o privire care veneà din adâncul sufletului: „pentru ce să iubiți animale?! Vei suferi operația!” Să vie...” respunse Olga trist.

Din ziua aceea, Lorescu o îngriji ca un frate. Veneà de două-trei ori pe zi, în gerul mare de afară. Erà atent, delicat, se sileà s’o distreze. Făceau literatură, vorbeau despre înriurirea artei când remâne în templul ei sfânt — deșteptând, cultivând în om, binele, adevărul, frumosul.

Olga — în lipsa ori cărei alte ocupații — îl studià. Incetul cu încetul se încredința că erà cult și inteligent, serios și foarte harnic, c’un ideal sincer de naționalism. Il respectà, îi făceà plăcere vizita lui. Trecură două luni. Reul fiind localizat, impuse operața.

Intră în spitalul „Brâncoveanu” din București. Cei trei doctori, îi amintiră de o dată preoții din visul avut cu puține zile înaintea boalei. In sala în care se aflà, erau încă opt doamne. Toate, tremurau la gândul operației. Olga le încurajà, le distrà, toate ar fi dorit să fie operate odată cu dînsa. Veni ziua de operație. In ajun seara, Olga scria:

București, 28 Januar, 901. Spitalul Brâncovenesc

„E noapte. In sală, lumina întunecată a candelei. Zece ore. Liniște morinîntală. Somnul — „vameș vieții” — alină fugar, chinurile.

Mâne, pe masa de operație. Nu tremur; de va fi să nu mai fiu, nici o părere de reu. „Bună seara” lumei din care mă duc; „bun găsit” celei noi, de-i voi trece pragul. Mi-am ordonat tot, tot, întreaga-mi avere: între clopoței și viorele, alături pe noptieră, Eminescu și Prudhomme.

Gândul... colindă prin țeară, să-și ia remas bun... Cu bine remâneți, tu dragă Mioară și vruții mei frați! Nu plângeți, dacă plec; cruțată poate voi fi de mare sbucium. Voi adormi... revedea-voi pe cei dragi... la ce să plângeți? Pentru cea din urmă oară poate, vă dau noapte bună!”

Pe rînd sosiră dimineața trăsurile doctorilor. Olga se înfiorà când, serutând o clipă în adâncul ființei ei, nu află nici o legătură cu lumea din care aveà să plece poate foarte curând. Fu pusă pe targă și condusă în sala de operație. Prin ușa întredeschisă, apărură Adrian, Mircea și Virgiliu. Iată ce o mâhnea: durerea lor!

Viața și moartea stăteau în fața ei, în aceeași cumpănă: unde aveà să cadă sorțul? Se ridică singură pe masa de marmoră, zicând: „Știu c’am să dorm! și în sine: deșteptă-mă-voi aci, în altă lume? Unde? Avea-voi să văd astăzi pe tata, pe mama, pe cei iuubiți?

Operația dură trei sferturi de oră. Se deșteptă din somn amețită de cloroform. Zări un cap frumos, de omăt, plecat asupră-i: „un înger?” se întrebă și readormi. Urmară dureri mari; trei zile fură spăimântătoare. Doctorii se temeau. Ca și cum s’ar turti o minge sau un corp, sub greutatea nemăsurată a unui cerc, de fer, astfel corpul ei întreg era apasat sub povara durerii, atingând culmea suferinței trupești, își pierdù conștiința; frații veniră să o mai vadă odată, ea nu-i cunoscù. In aceeaș noapte o luminare ardea la capul ei; revenindu-și în fire un moment, o zări: „se isprăvește!” își zise. Nici o părere de reu n’o tulbură. Rugà moartea s’o elibereze mai curând din cătușa acelei suferinți.

După câteva ore, criza încetă. Zări luna scăldându-i patul: își dete seama că se afla într’un spital, își aminti de frați. Când doctorul-șef intră dimineața pe ușă, i se părù Olgăi c’ar fi profesorul drag, mort de mult; recunoscù îndată pe doctor. Scânteia de inteligență, luptà de o secundă a creerului ei, între cele două imagini nu-i scăpă lui: „e salvată fetița noastră!” strigă vesel, bătù în palme și’n doi pași fù lângă ea. Aveà încă dureri, dar omenești. După, opt zile rana se închise. Erà o nouă reușită la veriga tuturor celorlalte, cari făceau din doctorul L. un maestru al chirurgiei.

Curajul cu care îndurase totul, fără să-i obosească cu temeri, fără să scoată un gemet, un strigăt, fără să necăjească pe nimeni din jur, îi aduse simpatia tuturor.

Doctorii, buni cu toți suferinzii, îi aratau ei atenție deosebită, îi aduceau flori, se opreau mai mult la patul ei, îi resfoiau cărțile, discutau literatură; două-trei momente de recreare, veneau să însenineze frunțile acele umbrite de durerile din jurul lor. După două zeci de zile, Olga părăsi spitalul. Duceà cu sine impresia marei carități ce oglindește el, inima largă a domnitorilor și a boerilor strebuni, cari întrupau în el, fapta cea mai de bine-cuvîntat: ușurarea suferințelor trupești, dacă cele sufletești scapă voinței altora. Astăzi setea de ban usucă și această însușire de mare preț, a boerimei române. Lumea care aruncă atât de ușor banul dincolo de zidurile spitalului, nu cugetă câte suferințe ar puteà alina în el, cu o portocală dată la timp buzelor arse, cu un pahar de vin întăritor, cu mângâieri ușurătoare durerilor corporale.

Se întoarse acasă; remăsese umbră. Iși petreceà timpul lucrând câte ceva, sau citind cărți neobositoare. Incepù să înțeleagă părți, nepătrunse altădată, din scrierile ce citeà. Uneori se mâhneà:-Doamne, cum se pot scrie astfel de lucruri? închideà cartea, pe autor nu-l mai citeà.

Citise mult. In clasa IV-a primară începuse să citească un roman istoric despre Sobieschi, în fascicole mari. Tată-său îi lămuri relele acestor fel de romane. In vacanția următoare— întâia în cursul secundar— Adrian îi dărui, la venirea ei acasă, o cutie cu bomboane și o carte: „Paul și Virginia”. Gustul pentru lectură, pentru lectura aleasă, îi fu deșteptat pentru totdeauna. In școală nu cheltuise un ban pentru cordele, prăjituri și alte bunătăți de acestea; se lipseà de ban. Din ceea ce-i se trimiteà uneori de acasă, își cumpără cărți. Alte colege o imitară; fiecare cumpără un autor deosebit: apoi și-l împrumutau. Nu aveau nici o îndrumare în lectura lor. Suplinitoarea de limba română erà mult inferioară școlărițelor ei. Cititul cărților neșcolare— puteau fi ele un Hugo, Shakespeare, Goethe — erà privit de pedagoage și de directoare, ca o crimă. Elevele puneau adevarata artă să înșele ochii supraveghetori; o dovadă mai mult că interzicerea unui lucru, nu aduce și respectarea ordinului— prin mijloace cât de aspre— până nu se face apel la convingerea proprie a individului.

Olga avuse o călăuză bună în alegerea cărților. Dacă paginele citite îi înalțau gândirea, îi înobilau simțirea, citeà cartea cu nesaț. Dacă jicneau ceea ce erà curat în ea, aveà puterea s’o închidă în mijlocul unei scene puternice, înfrângându-și curiozitatea.

Fiind oprită acum de la ocupații grele, întinsă pe o canapea, citeà lucruri ușoare sau lucrà mici obiecte pentru tombola serbărilor de binefacere.

Frații veneau s’o vadă. Cei doi mai mari se însurau.

Intr’o zi blândă de Mart, Elena și cu dînșii făceau cele din urmă cumpărături; Olga rugase pe servitoare să-i ducă canapeaua pe tăpșanul de unde puteà privi poala de munte, pe care se urcase altădată cu cânele drag. Cerù să-i se aducă țerușul. Il pictă în negru, îi împleti foi de ederă, îi anină o placă, pe care scria: „Celui mai bun prieten”. Pe când lucrà, zări pe Lorescu. Lipsit câteva zile din oraș, venise s’o vadă. Negăsind-o în casă, eși în grădină, se sui pe tapșan.

— Dar asta ce-i? Privi țerușul, citi placa.

— Tot nu l’ai uitat?

— Nu.

— Imi dai voie să-ți ofer un altul?

— Mulțumesc, nu primesc.

— De rasă?

— Nu voiu lua nici odată alt câine.

Doctorul tăcù, privi mult în jos.

— Să bat țerușul la locul lui?

— Dacă voești...

— Știi ce-ași fi scris eu, în locul acelor cuvinte? spuse dînsul când se întoarse: „Mugur, dormi în pace, am un prieten!”

Olga îi mulțumi cu privirea. Venirea fraților întrerupse convorbirea. Lorescu plecă, înveluind-o o clipă, în adâncul ochilor lui.

In April, școala Olgăi se desființă. Ca să nu se știrbească o școală cu patru clase din oraș, primarul o rugase să consimtă la desființarea școalei, trecând ea la cealaltă.

Olga renunță cu părere de reu, după colțul acela frumos, scaldat în valurile Bistriței, legănat în flueratul mierlei, cu codrul în spatele școalei, cu poala de munte perdută în grădina ei.

Se îndepărtă de locul voit, unde își lăsă cânele iubit.

CAPITOLUL VIII

Trecuse o săptămână de când Duța jicnise pe doctor. Intr’o zi el primi câte-va rînduri de la Ruxandra. In locul ei, îl primi Duța:

— Nu știam că ești atât de reutăcios, doctore, te faci prea mult așteptat!

— Nu voiam să vă supăr cu prezența mea!

— Prezența D-tale nu mă poate supărà!

— Nemulțumește însă — dator cum sunt în interesul sănătății voastre — să vă arăt ce e bine și ce nu!

— Vedeți, D-voastră prescriți prea multe și... nu mai suntem copii!

— In schimb nu prescrim de cât binele; noi, doctorii, suntem și tindem să fim prietenii celor cari au încredere în noi; îi prevenim de rele pe cari ei nu le pot bănui. Vă încredințez D-ră, fără să urmăresc vr’un interes, aveți în mine un prieten devotat. Sunteți nemulțumită, știu, tatăl vostru vede lucrurile altfel de cât voi, viața femeelor singure în societate — chiar avute — e neplăcută, anevoioasă; dator sunt să nu vă părăsesc!

— Uite mama! arătă Duța spre Ruxandra, care intrà; cu dânsa vă apropriați în păreri: mie îmi dați voie să trec la pian; nu vă supăr?

— Farmecul vocei voastre, încântă pe ori cine.

— Probă: nu v’ați arătat o septămână...! respunse ca, îndepărtându-se.

In camera alăturată, resunară acordurile pianului. Se auzi vocea ei, cântând o parte din Samson și Dalila.

— Cum s’a aratat Duța, doctore? întrebă Ruxandra.

— Binișor!

— Dac’ar da Dumnezeu! începusem să desper! Une ori întrebà de ce nu vii? încercam blând s’o fac să înțeleagă că te-a jicnit; se necăjeà; tăcând, iar se supără! încercai o dată să te chem. Voi și ea. Citi — se vede — mulțumirea, pe figura mea; smulse biletul din mâna servitorului și-i dete alt serviciu. Astă-zi ea îmi cerù să te chem; stăteam pe gânduri: din moment ce n’ai voit rândul -trecut! i-am respuns! — „Il chemi sau nu? întrebă restit. „Eu, nu!” — „Atunci îl chem eu!”

— Dar biletul era scris de D-voastră?

— Il păstrase din rîndul trecut.

— Cum ați trecut această septămână?

— Ca nimene, dragă doctore! Nu pot să-i spun un cuvînt, s’o învăț ceva, ca să nu-mi respundă alte zece, aspru, reutăcios, ca să nu facă contrarul. Mă minte cu un natural care mă înspăimântă! Ii place să-și rîdă de mine, să-mi facă reu! îmi ascunde lucrurile, banii! Vorbește urît de toți; dacă iau apararea cui-va, devine și mai rea; arăt de rea, fapta altuia? îl apără cu toată căldura! Dacă stărui în părerea mea, îmi aprind pae’n cap! Ori zice, face câte una, de mi-i rușine! Pare că n’ar aveà acest simț! Dar câte face fetelor! Eri, pălmui pe una; îi dete apoi un inel! Noroc de Iancu! Cum îi vedeà trăsura la scară, fuga să plece! Adese ori nu mă așteaptă și nici vreà să-și schimbe haina. Dacă nu-s gata la moment, se ’nfurie: eri dete drumul trăsurii și-mi făcù atâta tărăboi: doctorul i-a prescris primblările, dar eu, vrajmașa ei, mă potrivesc D-tale și le împedec! Rar, foarte rar, o văd mai bine, mai cu voe bună!...

Duța intră. Virgiliu îi mulțumi pentru plăcerea ce i-a făcut, cântând din voce.

— Pentru mine — respunse dînsa — plăcerea mi-ar fi fost mai mare, dacă erai D-ta, în locul eroului.

— Cărui erou, D-ră?

— Bine, doctore, nici atât nu cunoști? Ți-am cântat doar și altă dată, Samson și Dalila!

— Am cunoscut bucata D-ră: nu pricep ce rost are legătura dintre mine și Samson?

— S-ar găsi și pentru D-ta, o Dalilă!...

— De ce mi-ați dori așa ceva?

— Pentru că și D-ta ești barbat și apoi...umbli după cai morți să le iai potcoavele!...

— Să mă credeți, D-ră, nu umblu nici după cei vii.

— De sigur, sunt acri strugurii...!

— Nu-i doresc și dulci de-ar fi; timpul vă va încredința! Dar...

— Ori aștepți să se îndulcească? Il întrerupse repede ea.

— Dar... Uite splendidul echipaj al lui Iancu, respunse Virgiliu, ca și cum n’ar fi auzit-o. Eșiți la primblare?

Duța se schimbă la față; din galbenă, deveni roșie, mulțumită:

— Doctore, te-am supărat!... nu știu ce aveam! Eram necăjită! Te rog să mă erți! Iți cânt altă bucată; ce voești? Spune- spune repede!

— Dar D-ră, vă așteaptă trăsura?!...

— Aștepte! Voi să-ți cânt; ce dorești?

— Ce voiți D-voastră!

— Ce voesc, ce voesc ou...? se întrebă ea gânditoare, îndepărtându-se către pian.

Incepù să cânte partea tenorului din Tosca: „Tu non mi vuot piu bene!”

Se întoarse voioasă: „ți-a plăcut? M’ai iertat?”

— A fost atât de frumos, de puternic simțită, că nu v’ași erta, în speranța s’o repetați!

— Dacă-mi faci plăcerea să remâi cu mama, până mă întorc, ți-o repet!

— La revedere, D-ră! — La revedere! Spune te rog lui Iancu să mâe mai alegro! zise Duița, pe când Virgiliu o serveà la trăsură; muscalul dispărù.

— Cum vezi, doctore, nu mai știu ce-i cu fata mea! acum soare, acum ploae! nimeni nu-i poate intra în voe! Azi vreà una, mâne alta! A fost atât de nepoliticoasă cu d-ta, la început!

— S’a despărțit în schimb prietenoasă! Nu știu cât mai mult să vă recomand să-i feriți contrazicerile fățișe; tindeți s’ajungeți la rezultatul dorit, pe căi piezișe. Chemați pe mama Catinca — pe care o vreà — și care e blândă, răbdătoare. N’o pierdeți nici un minut din ochi, dar fără să observe ea; eșiți la primblare pe timp bun sau reu, faceți să se simtă obosită trupește; dispuneți-o la discuție, cedându-i sau tăcând, când greșește; nu vorbiți despre mine de cât rar și numai când provoacă singură vorba; feriți ori ce convorbire asupra lui Pelz și a d-lui Tilcu. Nu vă rostiți hotărîtor pentru cutare părere sau fapt, ca să puteți aveà totdeauna portița de scapare. Când face vre-o faptă bună, lăudați-o; cântați în acele momente să-i desvoltați spiritul de bine, de dreptate și de demnitate. Fetele să nu se servească de ușele cari dau spre apartamentul ei și să nu intre acolo nechemate, afară de mama Catinca; aceasta să intre încet pe ușă și să facă totdeuna cum vreà. D-ra când i se pare ceva reu, să vă comunice. Scrieți încă d-lui Tilcu, aratați teama doctorului ca starea D-rei să nu se înreutățească, sa nu ducă la o mare nenorocire.

Convorbirea ținu o oră, când Duța apărù.

— V’am făcut s'așteptați mult?

— In plăcerea de a vă revedea...

— In schimb, vă vin cum mă voiți: bine, roșie, nu așa? M’am dus până’n păduricea mai sus de Copou; erà atât de frumos! Un moment credeam că veți veni și D-voastră! Ei doctore, ce să-ți cânt? Ori da, știu, n’am uitat!

Se așeză la pian, începù „Tu non mi voui piu”, trecù prin alte bucăți și ajunse la scena de nebunie a Margaretei din Faust. Vocea ei deveneà din ce în ce mai puternică, mai pasionată, mai cuceritoare; Virgiliu și Ruxandra ascultau uimiți; nici o dată n’o auziseră cântând astfel. De odată Duța se aruncă în genunchi, împreună mânele în ruga către Cer și’ntr’un avînt momentan, își descărcă greul de pe suflet în notele ce urmau; începà apoi să plângă în hohote și căzà zdrobită jos! S’ar fi zis că-și pusese viața în notele ce ieșiseră din sbuciumul sufletului ei.

— Duța! Duța! Doctore! Doctore! strigă Ruxandra. Grigoriu se și repezise: fata căzuse în somn, într’un adevarat somn letargic. O duseră în camera ei, pe o sofa; după jumătate oră fù readusă la cunoștință. Aveà în ochi o expresie de atâta durere, că mișcă adânc pe Virgiliu. Căzù din nou în somn. Văzând-o respirând bine, Grigoriu recomendă să fie lăsată în pace; trase perdelele și lăsă, pe Ruxandra s’o vegheze. Spre seară veni din nou. Ruxandra apărù în vîrful degetelor, îi făcù semn să-l urmeze în camera fetei. Intr’o minunată robă albă de cameră, Duța stà întinsă pe o sofa. Fața îi era de o paliditate nespusă, ochii mari, cu cercăne; plînsese. Eleganța costumului, melancolia ei, îi dădeau o frumusețe aparte, fermecătoare. Grigoriu se simți un moment vrăjit. Duța stà tăcută; păreà că nu-l observase.

— Mă iertați d-ră, dacă vă supăr, ași dori să știu cum vă aflați?

— Mai bine, mult mai bine!... respunse trist.

— Ați avut un moment, cari m’a neliniștit; acum însă vă găsesc în adevăr, mai înfiripată; o primblare mâne dimineața, vă va restabili pe deplin!

— Nu, doctore, nu mai sper; simt c’am să mor!

— Ce idee! E cu putință ca d-v, deșteaptă, stăpână pe voința și pe actele voastre, să vorbiți astfel?

— Imi spune presimțirea!

— Presimțirea nu poate aveà loc, din moment ce o aveți acum, când sunteți mâhnită! Ar puteà însemnà ceva când vine din senin omului sănătos, mulțumit, când nimic n’ar fi înrîurit asupra moralului seu; vouă, moralul vi e atins; suferiți în amorul vostru propriu, în urma întâmplărilor nemulțumitoare, contrarii dorințelor voastre.

— Mai limpede?

— Ceea ce simțiți, e reul lăuntric, provocat de nemulțumirea că nu puteți duce faptele și persoanele, acolo unde tindeți. Crescută în felul de a vi se fi împlinit toate gusturile, toate dorințele, nu v’ați dat seama că sunt fapte și întâmplări cari nu se supun voinții omului. Acei ce cunosc viața și sunt pregătiți pentru ea, își deslușesc imposibilul și-și întrebuințează energia în alte direcții; cei nepregătiți, se îndărătnicesc în ideile lor și le urmăresc cu gândul, când nu mai pot cu fapta, când realitatea îi face să se lovească, de imposibil. Ei nu cedează; reîncep cu atât mai multă stăruință, cu cât imposibilul e mai vădit. Rezultatul? nul! n’au produs: manie! In schimb și-au istovit organul producător de energie, de voință: creerul, sistemul nervos. Unor sforțări mari, urmează starea de apatie, de indiferență. Sforțarea netransformată în fapt, nu-și are ca urmare descărcarea nervoasă, producătoare de noui energii, ci o supraîncărcare prin manifestări false, ca plânsul, strigătul, idei false, chiar cântecul anormal— adevarat sdruncin al întregului sistem nervos. Omul nu mai este stăpân atunci asupra voinței, rațiunii lui; e jocul unor zdruncinări lăuntrice, traduse prin sguduiri nervoase, reechilibrate, prin fapte necoordonate. In această stare, în unul din aceste momente v’ați aflat în urma, avîntului dat de cântecul vostru, cât și acum, când aveți presimțirea c’o să muriți. Presimțirea există, dar nu a morții, ci a imposibilităței de care vă loviți, încheie Grigoriu.

Duța remase tăcută un moment, apoi îl privi atentă:

— Voi doctorii, pretindeți că știți multe; de fapt, furați taina familiei și vă folosiți de ea, drept știință.

— Să zicem c’ar fi așa, respunsul vostru nu înseamnă că recunoașteți adevărul?

— Da, dacă mi-ai arăta imposibilitățile de cari mă lovesc?

— Două: neputința, de a căpăta încuviințarea tatălui vostru la căsătoria cu o anumită persoană și imposibiltatea ca acea persoană să existe de fapt, așa cum o doriți!

— Te înșeli, doctore: pot să mă căsătoresc și fără consimțimîntul tatălui meu, destul să fug cu omul de care vorbești; te înșeli iar- crezînd că nu mi-ar fi după plac, din moment ce-i alesul meu!

— Ingăduiți-mi să v’arăt contrarul: nu vă puteți căsători fără voia tatălui vostru, nu pentru că demnitatea voastră înse-și s’ar opune la fuga cu alesul vostru, dar pentru că acela nu urmărește căsătoria, ci banul; cum d-v v’o lămuriți bine, sunteți atinsă în mândrie, lovită în amorul propriu! De aici conștiința de imposibil, care vă dezarmează voința, cu atât mai mult, cu cât judecata vă spune c’acea persoană nu e la înălțimea aspirațiilor voastre; faptele reale vi-l arată cine e! Desamăgirea care vă apasă, vă lovește cugetul — nu și sufletul— vă dă impresia c’aveți să muriți, când, de fapt se naște în voi conștiința unei imposibilități.

— Ași dori doctore, să fie cum zici!...

— Nu sa fie, dar e! Probă, chiar această mică discuție. Intrezăriți adevărul, și el vă ridică moralul, vă dă energie, iar mâine veți fi— sper— destul de restabilită. Credeți-mă, d-ră, ambiția și mândria nemăsurate, sunt ruinătoare; cu atât mai mult ambiția reu înțeleasă.

— Și care vă e prescripția? întrebă Duța zimbind.

— S’a și executat... Doctorul cată să fie și un reînlocuitor al moralului clienților sei, nu numai un ordonator de medicamente; vedeți, și prescripția după reu: pentru cel organic, doctorii organice, pentru cel moral...medicament la fel...și, ca să închei, vă încredințez: nu sunt neliniștit de starea voastră, nici de presimțimintul vostru, atât timp cât sufletul a remas neatins de încercările prin cari — ca ori ce tânăr — nu se puteà să nu treceți; pe ruinele trecutului mic, nedemn de plîns, se va ridica viitorul vostru strălucitor. Și acum: la revedere, D-ră! — La revedere, doctore! Ruxandra martoră la discuție, conduse pe Grigoriu: Cu ce o să-ți pot răsplăti vre-o dată, doctore?

— Cu mulțumirea de a vă ști fericite! răspunse el, îi sărută mâna și ieși.

Virgiliu își da bine seama că Duța sufereà de o idee fixă: neisbânda căsătoriei cu Pelz. Cât timp cugetà numai la el, cât timp nu-l puteà vedeà prin adevărata lumină, nu se puteà vindeca. Știa că imaginația nicăieri nu lucrează mai puternic, decât asupra nălucilor ca a ei. Rostul lui stà în a desface ceea ce plăzmuià imaginația ei. Căutà să-i pătrundă ideile, ca să-i le poată neutraliza. Se cereà însă să câștige asupră-i încredere și autoritate. Să afle la timp un cuvînt care, aruncat germene în spiritul ei, să lucreze, s’o călăuzească prin ea înse-și către rezultatul dorit; tindeà să fie un colaborator la distantă, al ideilor ce fermentau în capul ei. Se cereà iar ca nimeni să nu-i arunce chiar întâmplător un cuvînt, o idee, nechibzuită bine, care să se înrădăcineze în anintea ei. Se țineà de acest tratament moral — psichic; îi arătà totdeauna atâta bunătate și blândețe, că-î domoleà pornirile violente; tot curioasă, tot capricioasă, nu puteà însă da frâu mâniei, irilabilităței, atât timp cât cauzele lipseau. Ruxandra și bătrâna Catinca, instruite de el, îl urmăreau pas cu pas.

După, câtva timp văzu progrese. Duța erà mai schimbată; îi revenise culoarea feței, pofta de masă și somnul mai liniștit, mai normal. Melancolia făceà loc vioiciunei. Grigoriu se încredința însuși că cel mai bun tratament al acestor nevroze nu ar fi sugestia prin somnul hipnotic, ci reformarea, disciplinarea spiritului.

Se duceà mai rar pe la Ruxandra, când într’o zi fù chemat grabnic de ea. Duța se afla din nou iritată; eșise liniștită dimineața la primblare, și se întorsese tulburată; fără să vorbească un cuvînt Ruxandrei, fără s'o privească, intrase în camera ei, întorcând cheia. Mamă-sa neliniștită, chemă pe birjarul Iancu; acesta fù nevoit să-i mărturisească, că Duța se oprise la poștă, unde luase o scrisoare.

— Mă tem, spuneà ea lui Virgiliu, că scrisoarea să nu fie de la Pelz.

— A luat prânzul?

— Nu! n’a ieșit din camera ei!

— N’o înștiințați c’am venit; să convorbim, făcându-ne auziți de ea; când va voi, va veni singură. In adevăr, peste puțin, Duța apărù în prag; doctorul observă repede, ușoara abatere a nărilor și privirea pătrunzătoare a ochilor.

—Ce noutăți, doctore? începù ea.

— Aștept sa mi le dați.

— Eu?!

— Da; ce va scrie d-l Pelz?

Duța tresări; îl privi atent, apoi:

— Ce vă face să credeți că mi-ar fi scris Pelz?

— Să vă fi scris o altă persoană, nu v’ar impresiona; tulburată sunteți— cată să vă fi scris el — și v’a scris ceva nemulțumitor.

— Pentru ce nemulțumitor?

— Aceea ce-l privește, ce-l interesează pe el, vă jicnește pe voi.

— Pe ce le întemeezi?

— Pe logica faptelor; totul se reduce la un silogism: Pelz are o legătură de sânge, care-l ține departe de voi; cere ca dl Tilcu să respundă vrerei lui; D-l Tilcu nu respunde! Frumoasa D-ră Tilcu pe altul va ferici!

— Logica, silogismele d-tale, doctore, vor fi bune, frumoase, în teorie, nu însă și în practică. Dacă tata nu consimte — din avariție — nu urmează ca eu să mă despart de alesul meu; dacă Pelz are legătură, aceasta nu-l face nedemn de mine, întrucât recunoscând-o, arată că-i om de caracter. Ințeleptule domn doctor, aștept mâne pe D-l Pelz, să plec, cu el!

— Nu mă pretind înțelept; cu părere de reu, nu pot iar împărtăși felul d-v de a vedeà. Recunoscându-și fiul, arată ceva stofă în el, aceasta însă aduce legătura cu mama copilului; om de caracter era, să se fi căsătorit cu ea, să n’o fi părăsit, să vă fi destăinuit cel puțin din capul locului înainte de a vă fi cerut în căsătorie. Nu v’a spus-o, din frica de a nu-îl respinge, și nu se căsătorește nici cu voi, atât timp cât d-l Tilcu nu-i dă banii! Nu avairiția tatălui, e dar cauza, necăsătoriei voastre, ci iubirea lui de argint! Nu pe D-ra Tilcu o vreà el ci banii D-rei; n’o va lua pe D-ra pănă nu va luà banii... încheierea? D-ra Tilcu nu va plecà cu dînsul — nu pentru că - își are o legătură trainică de sânge, cu mama fiului lui, nici pentru că însăși fuga voastră nu i-ar conveni lui, din moment ce, lucrul făptuit, ar lua procentele zestrei și nu capitalul— dar pentru că D-ra Tilcu s’ar înjosi în proprii sei ochi, plecând cu omul care-i urmărește banii și nu pe ea; iată ce o tulbură, o nemulțumește!

— Orice dragoste - reluă Duța, după un moment de tăcere — își are și nemulțumirile ei!...Sufere omul, până s’ajungă la fericire...

— O, D-ră!... Voiți să ziceți; își face singur de suferit, ca să devie nefericit? Cum ați puteà fi fericită c’un om care nu din iubire vă vrea— și nu că Dv n’ați insufla-o — dar nu e dînsul capabil de iubirea frumoasă, înaltă?! Primiți vă rog adevărul, fără să vă suparăți; apoi repet: nu-l voiți cu inima, ci numai cu ideea...

— N’aveți dreptate! Dacă ține să ia banii— capital— e ca să lucreze: nefiind supus român, n’ar puteà funcționa; cu procentele ce să facă? Ar fi să-și piardă timpul prin cafenele și cluburi, ceea ce— spre lauda lui— nu-i convine1

— Ar puteà găsi capital la noi; și-ar asocia munca, priceperea, capitalului vreunui mare industriaș; însuși dl Tilcu ar primi s’o facă. Mărturisiți și d-voastră: dacă ați fi în locul lui și dacă ați iubi cu adevărat, ați face ca dînsul? Ati aveà puterea să vă îndepărtați, să înăbușiți sentimentul, să zdrobiți și pe aleasa voastră, pentru că vi s’ar da numai procentele zestrei?

— Nu, desigur că nu, ași lua-o chiar saracă!

— Foarte bine; răspunsul arată sentimente frumoase! Ei bine, la Ems s’a depărtat de voi pentru acest motiv! Veni apoi surpriza de la Rcichenhal! Merită încă acest om egoist, interesat, trădător, nu zic iubirea, dar atenția voastră? Voiți să vă săpați singură prăpastia nefericirei? Căsătoria îndeplinită, v’ați da numai decât seama— mă tem— că nu sentimentele de dragoste v’au împins către el, ci filarea, ambiția de a fi învins pedicele din cale!

Dar, cum se mai înfățișează după cele spuse, după despărțirea de la Ems? Ori mă înșel cu: vrea să vă sacrifice— furându-vă— cu speranța că tatăl vostru îi va primi de nevoie, toate condițiunile? Aceasta arată iubire?! Din Nuremberg vine?

— Da. Nu cred însă c’ar veni cu intenții de care vorbiți; vizita lui arată mai curând că sentimentele au învins rațiunea— interesul— și că mă ia în condițiunile puse de tata.

— In acest caz vă sfătuesc să-i puneți și d-voastră condiția ca el să remâe în România și copilul la mama lui. Dacă nu primește, nu încuviințați cu nici un preț îndepărtarea voastră de aici, necum să dați drum pornirilor d-voastră; ușor, foarte ușor, să plecați, dar odată plecată, nici odată— absolut nici odată— nu veți mai câștiga ce ați pierdut!

— Mulțumesc, doctore!

Virgiliu îi dete mâna și eși. Afară, Ruxandra îl reținù: cum doctore, găsești bine ca Duța să revadă pe Pelz?

— Dacă își scriu... îl așteaptă, i-a ertat ofensa de la Reihenhal...?! D-voastre îi veți cere lui s’o cruțe cât mai mult.

A doua seară fù chemat de Ruxandra.

— Ce este?

— Ce să fie?! In loc de bine, mai reu! Veni. L-am primit singură; l-am rugat s’o cruțe, fiind bolnavă de pe urmele lui. Mi-a promis, i-am lăsat singuri — vre-o oră — în salonul mare. Am auzit-o la început cântând ce s’a petrecut în urmă, nu știu! O văzui ca descompusă la fată, cu ochii țintă, trecând în camera ei. Apărù și Pelz: „regreta că nu poate respunde dorințelor Duței”. „Adio!” i-am zis. Mi-am găsit fata trîntită în pat, cu ochii în perne. Am strigat-o, am rugat-o să-mi vorbească, de prisos! M’am retras, în salonul mic, alăturat, ascultând cu teamă, cel mai mic sgomot în camera ei. Să fi tot stat o oră; auzii oftat, apoi un plâns înădușit în perna. M’am repszit, am strigat-o din nou, am plîns și eu: „cum nu ai tu, Duța, atâta încredere, atâta prietenie pentru mine, mama ta, să-mi spui ce e, ce s’a întâmplat? Nimic, nici un cuvînt” începù să plângă tare! Deși tîrziu, am trimis după D-ta; te rog nu ne lăsà!

Intrară în camera Duței; dealungul patului, cu capul în perne, cu batista sub ochi, păreà că doarme. Virgiliu se apropie:

— D-ră Duța, îmi dați voie să vă vorbesc?

Ea întoarse capul; aveà pleoapele umflate de plîns. Il privi fără sa respundă, oftă și încep să plângă. Grigoriu o privi un moment cu milă; începù apoi să-i vorbească dulce, cu o voce miloasă, necunoscută chiar lui: „D-ră Duța, plângeți... Descarcați-vă sufletul prea mult amar ați adunat! Plângeți pe acela care n’a cunoscut comoara de frumusețe de nobile sentimente! Cum soarele resare mai senin, mai mândru după descărcarea de nori, pe urma prinsului de acum, va resare seninul sufletului vostru! Trecutul e mort; pe cenușa lui, ființa voastră reîntinerită, se va ridica mare și puternică; naiva copilă, umbrită de norul urîtului seu vis, va fi devenit fecioara stăpână pe sine; mândria va face loc demnității; ambiția, sentimentului nu va mai lua drept adevăr, sfruntarea întâiului pretendent!”

Doctorul tindeà să provoace în Duța prin plîns, isbucnirea revoltei; odată cu descărcarea nervoasă, să vie și renovațiunea sufletească, vindecarea moralului. Duța însă nu mai încetà din plîns; un acces făceà loc altuia; figura ei luă o paloare cadaverică; căzù apoi într’o stare asemănătoare somnului; păreà că nu aude, că nu simte nimic. Palpitațiuni violente îi ridicau sînul, tremurături ușoare îi înfiorau corpul; chipul ei începù să resfrîngă rând pe rînd durerea, emoțiunea, mânia.

Iși perduse cunoștința. „A suferit o puternică lovitură morală! zise Virgiliu Ruxandrei. Ceea ce-ar fi adus unei alte persoane, numai durere, i-a provocat ei accese de isterie. A început printr’un acces mic cu plâns, păstrând cunoștința, acum a trecut însă în unul mai serios, perzînd-o!

— Oh! doctore, doctore, ce mă fac? Ajută-mă!

— Liniștiii-vă! suntem aci amândoi; curaj și răbdare! Poate ca peste noapte să-i mai vie accese; întâiul, începând scara, probabil ca și următoarele să vie noaptea; e și mai bine așa! Peste zi va fi bine și-mi voi puteà vedeà de serviciu; apoi suferindu-le noaptea, nu va mai ști nimene! — „Dumnezeu să-ți întoarcă binale ce-mi faci!”

Ii scoaseră haina, îmbrăcând-o cu o robă caldă; luară din cameră toate obiectele lucitoare, cum și cele amintitoare de trecut, lăsând perdelele groase în jos. Rînduiră ca servitorii să nu pătrundă în camera ei, sa nu afle reul de care sufereà. Virgiliu remase s’o vegheze, cu toată stăruința Ruxandrei de a se culca. Tremurăturile Duței se perdură după vreo jumătate oră, părând trecută în somn. Din nou citi Virgiliu pe figura ei mulțumirea, dragostea, apoi mirarea și în fine mânia, scârba de ceva odios, după care căzù în somn, întrerupt de visuri, gesticulà, vorbeà, repetà multe amănunte din ale copilăriei sau din ale zilei. Doctorul se folosi de moment arătându-i că va veni Pelz s’o ia. „Nu, respunse Duța prin somn, nu are ce căutà, nu mă vreà!” „De ce nu te-ai dus cu el?” repetă, Grigoriu întrebarea. Fața ei se schimbă; un adevărat joc îi apărù pe figură și cu îndoită voce începù să reproducă cele petrecute între ea și Pelz, imitând cu o putere de nedescris, glasul, răspunsul, mimica lui și a ei; recăpătase frumoasa-i voce naturală când în stare deșteaptă — suferind încă de gât — o aveà când răgușită, când ascuțită în același timp.

Virgiliu nu se depărtă de patul ei. Duța îi inspirà compătimire și interes. Pe la șepte ore dimineața, ea deschise ochii, zări pe mamă-sa, în urmă pe doctor, îl privi o clipă întrebător, apoi un suris fugitiv îi apărù pe buze: „Tot aici, doctore?” „— La căpătâiul datoriei, D-ră!” „— Ce bun om ești D-ta!” oftă, apoi adaose: „doctore, nu mă mai mărit cu D-l Pelz!” — Fie-i țerna ușoară!” „— Nu știu: a lui sau mai curând a mea?”

— D-ră, pe ruinele amorului fals, se va renaște la timp cel nobil, viguros, capabil de acte mari, frumoase!

— Nu, doctore! Sunt desgustată! Nimic nu-mi pare mai bun decât somnul, somnul etern! reîncepù să plîngă!

— Cât de puțin vă prețuiți înse-vă! Cum?! Când un lipsit de caracter nu vă merită nici privirea, vouă nu vă remâne decât să muriți? Nu se va găsi altfel, mai demn ca el? Și neaflând nici unul vrednic de dragostea voastră, nu vă remâne pentru ce să trăiți? Tînără, avută, frumoasă, puteți risipi bunătatea, fericirea în jurul vostru! Cunoașteți voi mulțumirea dumnezeească de a fi contribuit la binele altuia? Câte din fetele noastre n’ar deveni fericite, dacă risipa pe care o faceți zilnic, ar fi colecta zestrei lor !? Câți orfani nu v’ar numi mama lor! Câte văduve lipsite de providența lor! Câți n’ar ruga Cerul pentru fericirea voastră? Fericind pe alții, ați uità nemulțumirele trecutului ați fi apa binefăcătoare ce-ar umezi — cu lumina și căldura bunătăței sufletești — comori de mulțumiri, pe cari azi nu le cunoașteți, dar cari mâne, face-vor să reapară în voi, sentimente mult mai înalte de cât cel mic al orgoliului nesatisfăcut: Fiți vrednică de comorile pe cari Dumnezeu și-a sădit în voi! Nu înmormântați talantul, ca egoistul alungat de Christ! Ridicați-vă la menirea unde soarta v’a pus! Cultivați arta! Daveniți fala României!

Fiți mândră că n-ati fost atinsă în curăția sentimentului și ființei voastre! lăsați trecutul vicios morților, dați-vă viitorului mare, frumos, strelucitor!

Duța nu respunse nimic, dusă pe gânduri. Grigoriu plecă mulțumit; aruncase în sufletul ei semânța care să încolțească.

A doua zi la regiment motivă o durere mare de cap, drept cauza, oboselii care i se citeà pe figură.

In seara următoare, se culcă de timpuriu; fusese ziua pe la Ruxandra. Se duse și a doua zi, află că Duța era bine, dar nu le fù cu putință s’o depărteze de fereastră, până la miezul nopții când adormi. Nu cântase, stase culcată tot timpul, fără să fi luat prânzul. Virgiliu încreți din sprincene nemulțumit; în acea noapte aveà s’o vegheze el. Seara veni. Duța nu mâncase; nu puteà fi depărtată de la fereastră. Doctorul trecù în camera ei. Erà o seară frumoasă dar norocoasă, de noembrie. Duța stă dreaptă, neclintită la fereastra deschisă. Cu ochii mari, ficși, cu aerul neliniștit contemplà luna, care plină maestoasă, își urma calea-i cerească; ochii Duței căutau — pare — să pătrundă viața din ea. Nu simți pe doctor la spatele ei. O luă de mână, nu-l băgă în seamă; o trase puțin, se întoarse doar din umeri cu ochii țintă la lună. — E în visul omului deștept! zise Grigoriu Ruxandrei. Stărui din nou s’o îndepărteze. Duța ridică întrebător privirea către el, cu aerul nemulțumit; încruntă puțin fruntea și-și întoarse fața iar către lună. Românca streină, surdă, la tot ce se petreceà nu auzeà vorba, mișcarea din jur. — Are halucinații! rosti iar Virgiliu, e departe de tot cu gândurile, ca și cu ochii! Nu știà singur ce să facă? s’o lase la fereastră, riscà să recească; de închis fereastra, nici vorbă; s’o deà cu forța la o parte o irità. Judecă mai cuminte s’o lese, supraveghind-o. Două ore rămase ea astfel cu ochii țintă la lună; păreà c’așteaptă să se coboare cine-va din ea. De odată oftă adânc și căzù pe spate, mai înainte ca doctorul și Ruxandra să fi avut timpul s’o prindă; căzù în somn. O așezară în pat; Virgiliu veghease toată noaptea la capul ei. Dimineața plecă de acolo, întins la regiment. Camarazii îl priviră bănuitor: unii îl tachinară pe față fără să numească pe Duța. El dete din umeri și-și văzù de lucru.

Trecù astfel mai bine de o septămână. Ruxandra credeà că acest pătrar de lună trecut, va dispare și reul Duiței; intrară însă în al doilea și ca nu se da dusă de la fereastră. Cu toată stăruința lui Virgiliu, nu-i urma prescripțiile, nici cura de idroterapie. Timpul se reci simțitor, neliniștea pe doctor; Duța puteà căpăta în ori ce moment și astfel de reu. Ii țintuiră fereastra. Nu servi la nimic. Duța isbi cu pumnii în geamuri, le sparse, își tăe mânele. Dimineața remase foarte mirată, văzîndu-se cu manele bandajate. Intrebă ce i s’a întâmplat? Când află, deveni bănuitoare, neliniștită; n’aveà cunoștință de starea ei de peste noapte. Seara următoare, Virgiliu nu putù veni, fiind la patul unui ofițer grav rănit.

Afară se lăsase ger. Duța cântase câtva timp; după aceea trecù iar la fereastră; insuflarea aerului prea rece, ii provocă o anghina; pe tot fundul gâtului erau presurate buibișoare cu puroi. Grigoriu se alarmă; îi arăta că de nu se va lăsà arsă în gât și nu-i va urma prescripțiile toate, va perde vocea devenind afonă.

Frica de a nu și-o perde, o făcù să se supue. Promise Ruxandrei să nu mai steà noaptea la fereastră și începù cura de apă rece. In aceeași seară revenise alt patrar de lună — alergă, deschise fereastra. Nu erà cu putință să fie lăsată. Virgiliu o rugă, stărui nu fù ascultat; pe aceeași măsură, Duța deveneà încă tot mai rea; ochii sticleau a dihanie; amenințà să se arunce asupră-i; el necedând, Duța îl lovi cu palma.—Ai înebunit, Duța! strigă Ruxandra, repezindu-se la ea. Grigoriu o îndepărtà, reveni blând asupra Duței. Totul fù de prisos. Privirea ei deveni furioasă. Asemeni unei lupoaice căreia s-ar fi răpit puiul, cu ochii scânteetori, cu degetele ghiare, cu iuțeala fulgerului, se repezi asupra lui, lovind, țipând, dând să-i scoată ochii; el o apucă de mâni; ea țipa, mușca. Scăpând, alergă la fereastră, o deschise, nemai interesând-o nimic din cele ce se petreceau în jur. Întreaga ei făptură lăsată peste fereastră, nu resfrîngea de cât interesul pentru lună. O reluară. Ea căzù în furie: cu privirea înfiorătoare, cu degetele ghiare, cu dinții slrînși, scrișnind, chibzuià cum să atace mai bine; scăpată din mânele lor, alergă iar la fereastră. Reluată din nou, atinse culmea, furiei: ochii holbați, săgeți și flăcări, inspirau groază, dând impresia unei nebune. Vinele de la frunte se sbăteau umflate, nările aratau un adevarat joc de spasm, mânele și brațele îi tremurau convulsiv; gesticulà, strigà, vociferà, scrîșnea din dinți, rostind cuvinte și idei urîte, fără șir, fără înțeles.

— Mi-e nebună fata! țipă Ruxandra.

— Nu, nu! e o nebunie isterică, va trece curând! respunse repede Grigoriu; nu termină vorba și Ruxandra căzù grămadă jos. O întinse pe canapea stropind-o cu apă. Pe altă canapea, stă Duța istovită, căzuse și ea. Ruxandra își veni în simțire. — Nu-ți fie frică, pentru Dumnezeu! zise Virgiliu; e un simplu acces furios de isterie! Totul va trece..., iată, pare mai bine!

In adevăr Duța își ridică mânele și le apăsă pe pept; mișcările începură să i se potolească. Deschise lung ochii, duse mâna la pept, apoi la gât, părù că se îneacă. Oftă lung și dete într’un acces de tuse.

— Oh! sermana mea fată! sermana mea fată! Duța, neprețuita mea Duța! singurul meu copil! Am să te perd! Lacrimi se rostogoleau pe chipul ei.

In acel moment se auzi afară un urlet de câne. Duța fù în picioare: fixă ochii, sprincenele, urechile și începù să latre cu o voce groasă din gât, ca un dulău...

— Mi-e nebună fata, doctore! mi-e nebună!

— Liniștește-te, te asigur, nu e nebună, e isterică, are halucinații, vedenii! Se va face bine!

Pe măsură ce urletul de afară se îndepărtă, pe atât Duța lătrà mai mult, năzuind să se vîre sub pât. Bătrâna Catinca se apropie de ea, dar dete îndărăt, își făcù cruce și zise lui Virgiliu: n’o fi turbată, D-le doctor? In strânsul și în scrâșnetul dinților de dinainte, în mușcatul buzelor, în expresia feței și a ochilor, în lătratul ei, sugestiona cu adevarat icoana unui câne furios. — Zeu, o turbată, D-le Doctor! șopti iar bătrîna. Ruxandra privi îngrozită pe Grigoriu. — Lasă-mă în pace, mamă Catinca, cu copilăriile d-tale! Nu e nici turbată, nici nebună, e tulburată, sdruncinată!

Duța încetă cu lătratul și grabnic, cu aerul de-a nu perde timpul, începù să îmbrace un costum negru, aruncând pe toate celelalte cari-i eșeau în cale — €e vreai? Ce faci, Duța? — Mă duc, mă duc! — Unde, unde vreai să te duci acum în mijlocul nopții?

— Mă duc! mă duc!

O opriră; accesul -nervos îi reveni din nou, mai puternic, mai furios; ținù două ore neîntrerupte, după cari căzù în somn. Pe figura ei se restrângeau din nou, frământările creeruilui și sufletului ei.

Ruxandra plîngeà la o parte, cu capul între mâni — Am perdut-o! am perdut-o! isbucni într’un plîns sgomotos, oftând, blestemând pe Tilcu și ziua când s’a născut. De odată se aruncă în genunchi; înălță ochii și mânele către Cer: Doamne, Dumnezeule mare și puternic! ia-mi fata, ia-o până nu o văd nebună, până nu înebunesc și eu! O lacrimă apărù în ochii lui Virgiliu; la o parte, bătrîna Catinca plângeà în poale.

A doua zi dimineața, camarazii priveau pe Virgiliu mai bănuitor; aveà aerul unui om de tot istovit. „Nu e lucru curat... șopteau între ei; Grigoriu s’a amorezat nebun, de „steaua Iașilor”.

Reul Duței ținù aproape toată iarna. Virgiliu remase tot timpul medicul curant. Tilcu anunțat, chemat prin scrisori, telegrame nu respundea, nu se aratà. Duța își înreutăți cu totul caracterul; mințeà sfruntat și când vedea că nu va fi crezută începeà să născocească lucruri și fapte așa fel ca să treacă drept adevăruri. Rea și răutăcioasă, băteà fetele din casă, punându-le să spioneze pe Ruxandra și pe doctor, cum și pe ceilalți oaspeți. Iși ridea de toți aceștia; risul și vorbele ei erau totdeauna cu îndoit înțeles. Adesea ori Ruxandra se vedeà nevoită să rîdă alături de dînsa, să facă haz de reutatea, de necuviințele ei ca să le treacă drept glume. Oaspeții chiar Pildeștii, începură să vie mai rar; simțeau că se petrece ceva în casa Tilcu. Nu pricepeau ce, nu aveau de unde aflà; păstrau tăcere. Duța povesteà istorii întregi în cari ea juca rolul principal; le spuneà atât de natural și cu atâtea amănunțimi că ori cine le lua drept adevarate. Reveneà furioasă pentru nimica toată trecând apoi la rîs și la cântec; aveà zile întregi de muzică, după cari urma plînsul; își tânguià vocea și tinerețea ei pierdute.

Incepù un lux nevăzut în Iași; deși treceà originală, lumea se uimeà de schimbarea toaletelor ei. Ruxandra nu se puteà opune temându-i accesele; acestea veneau nopțile din când în când și ziua, câte două-trei zile la rând. Grigoriu erà tot timpul acolo; nu-și mai puteà vedeà de clientelă. Pe stradă, Iancu le urmăreà de aproape; când Duța deveneà rea când își schimbà fața un semn— și el apăreà ca din întâmplare. Ruxandra o purtà pe strade și prin aproprierele orașului, până o vedeà potolită. Grigoriu își urma totuși cu devotament, tratamentul lui fizico-moral.

De unde înainte fereà ori ce convorbire apropiată cu situația ei, acum, la masă, în primblări, pretutindeni, provocà discuția cu Ruxandra asupra feluritelor caractere cum și a feluritelor motive ca interesul, orgoliul, vanitatea, cari călăuzesc pe mulți tineri la căsătorii încheiate cele mai dese ori cu nefericirea soțului sincer, condus de sentiment. Reeșea micimea omului fără caracter, dezastru pentru el, familie și societate. Explicà cum scrisul, mersul, vorba, rîsul chiar, oglindesc firea unui astfel de om. Puneau în discuție întâmplări din ziare, făcând din toate să reiasă caracterul lui Pelz. Țineà să nască în spiritul ei idei cari să-i defaime purtarea. Atacà, condamna apoi nu numai pe un astfel de om, chiar pe femeea care îi dă atenție, încredere, când mai târziu, i-ar fi rușine să-și amintească că luase un capriciu drept sentiment, sau că se căsătorise din ambiție, mândrie. Începù să-i cultive spiritul de observație, s’o facă să pătrundă în sufletul omului; o îndrumà să prețuiască valoarea lui imorală, să deosebească pe omul serios, să nu ia de bun și adevarat tot ce se înfățișează ochilor și urechelor.

Incetul cu încetul, Duța începù să se resimtă de noul tratament; deveni mai puțin nervoasă, trecerea de la o idee la alta îi erà mai puțin bruscă, aprinderea, iritația, mai potolite; accesele în timpul noptei mai puțin puternice și mai scurte, urmate de un somn mai liniștit, rare ori de plâns; de la un timp dispărură chiar totul.

După sfatul lui Virgiliu, Ruxandra chemă la dînsa pr nepoata ei, fica lui Vintilă Țereanu. Sănătoasă, vioae, deșteaptă, însuflețeà și pe Duța. Grigoriu — maestru în dans — o luà la joc; Duța prinse și ea gust de dans. Amândouă pictau; Virgiliu le corecta pânzele; sta ore întregi de vorbă cu ele, căutând să provoace Duței mai multă distracție, s’o facă să vadă respectul, simpatia ce-și cucerești în lume, omul cum se cade și bine crescut.

Trecù astfel toată iarna. Starea Duței înfloreà văzînd cu ochii. Cu venireà primăverei scăpă și de reu de gât; bubușoarele dispărură, vocea își reluă timbrul și tonalitatea naturală. Deveneà din zi în zi mai vie, mai spirituală și mai veselă, așa cum o cunoscuse el la început. Asculta cu plăcere și cu băgare de seamă tot ce-o învăță, doctorul voind să mulțumească; acesta căutà să-i cultive mereu pe nesimțite spiritul și inima. Vara — pe care Duța și Ruxandra aveau s’o petreacă în streinatate— aveà să-i aducă îndreptarea deplină.

CAPITOLUL IX

Școala desființându-se, surorile desfăcură menajul. Olga cheltuise mult cu îngrijirea sănătății. Leafa îi se redusese cu taxe, reduceri și curbe. Menajul ar fi costat-o prea mult, acum când la noua catedră nu mai foloseà de local, de lemne și de servitor.

Elena ocupă un post de învățătoare în județ. Olga căutà loc într’o familie convenabilă. Găsi cu anevoe gasdă. Familiile mai de condiție nu voiau să primească în pensiune, privind lucrul înjositor. Pe deasupra, noua ei școală se aflà în cartierul evreesc, unde nu se găseau de cât două-trei familii de Români mai cu stare. Luă loc în casa unei maiorese; dar viața de aci nu se potriveà cu felul liniștit, ordonat al vieții ei. Stăpâna jucà cărți, maiorul petreceà tot timpulliber la berărie; copilul în bucătărie. Partidele de cărți se țineau lanț la ei, aproape în fiecare seară în camera-salon despărțită de-a Olgăi prin ușă, nu prin perete. Sgomotul țineà până pe la 5—6 ore dimineața.

Hrana cu totul carnivoră lăsată la bunul plac al bucătăresei. Supa, resolul, friptura, urmau neschimbat în fiecare zi. Olga erà mai mult vegetariană, noul regim nu-i puteà conveni, cu atât mai mult după operație. Vorbise cu gasda din capul locului să i se dea masă potrivită; bucătăreasa însă — pe deplin stăpână — făceà ce-i conveneà ei. Olga se plânse în câte-va rânduri, nu fu auzită. Trecu, în altă familie, la o văduvă de bună condiție, dar serăcită. In afară de copiii ei — foarte reu crescuți — țineà în gasdă băeți din cursul inferior al liceului. Camera Olgăi era despărțită de-a lor tot prin ușă. Mulți, nesupraveghiați, strigau, se băteau până la miezul nopței. Zgomotul lor o întrerupeà din ocupație, îi făceà reu, îi tulburà somnul. Altă cameră nu i se puteà da. Remase până la văcanția mare, care se apropia.

Lorescu veneà s’o vadă mai rar și totdeauna primit față cu stăpana casei. Olga se pregăteà să plece la băi. O rețineà vizita institutorilor din toată țeara făcută colegilor petreni. Trei zile de sărbătoare, petrecute în escursiuni, banchete și primblări cu pluta. Primăria oferi un frumos banchet întregului lor corp; luară cu toții parte, doamne și domni. Societatea localnică asistà în sală, invitată la dansul care aveà să urmeze. De o parte și de alta, se ridicară pahare de închinăciuni femeei. Dorința generală era să respundă una din institutoare. Cu toții rugară pe Olga. Un căpitan cult și deștept — unul dintre ofițerii cari fac onoare armatei — vorbise cel din urmă despre eroii câmpului de luptă. „Viața înseși — urmă Olga — fiind luptă, alături cu eroii numiți, trăesc printre noi altfel de eroi: eroii sufletești, eroii datoriei; aceștia se găsesc în sdrențe și în catifele în colibe și în palate. Onoarea lor se cuvine mamelor cari i-au format astfel și i-au dat țerii. Tot ce-a fost mare în omenire — în sfera inteligenței sau a inimei, pe câmpul armelor sau pe-al vieții — avut-a mamă superioară: Mama Grahijor, mama lui Marc Aurel, mama lui Ghoethe, mama lui Ștefan cel Mare. Ne găsim în apropierea cetăței unde — cu 400 ani în urmă — această mare femee înscrià pagina, de aur în cartea viitorului nostru, — să bem în amintirea ei!

Cuvîntarea stârni mare entuziasm, urmă o horă generală.

In dimineața zilei următoare, escursioniștii plecară. Spre seară, Olga și Elena treceau Bistrița. Pe punte, Lorescu o privi lung, strebătător, o bătù cu florile din mână. Luară toți trei loc, la una din mesele ce se resfață pe tăpșanul din poalele Cernegurei, deasupra valurilor Bistriței. Lorescu vorbeà, rîdeà cu Elena. Olga — tăcută prin fire în natură — se simțeà emoționată. Vederea lui neașteptată într’un loc iubit, o impresionase. Auzeà pentru întîia oară o șoaptă streină ca un val de muzică. Cântà în surdină, în adâncul ființei ei. Căutà să pătrundă, să analizeze acea simfonie și se’ndepărtà tot mai mult convorbirii de lângă ea. Lorescu o crezù distrată, atentă la mișcarea din jurul lor; deveni rece, se sculă, urcându-se pe munte.

Intunerecul sălășluià pe codru, amurgul pe apă, când cele din urmă persoane de pe tăpșanul numit „Peste Vale” îl părăseau. Printre ele, Elena, Olga și o colegă foarte frumoasă. Luntrea se îndepărtă. Nu apucase să se apropie de țerm, când soțul colegei sări; nevastă-sa mai mult din cochetărie, scoase un țipet de spaimă, „Dac’ași fi sărit și m’ași fi înecat eu, ar fi strigat cine-va!”... zise Lorescu pe un ton amar. Olga avù senzația c’un nor i-ar fi învelit vederea; ceva nespus de dureros se desprindeà din sufletul ei; Cum lumina alungă întunerecul, lumină se făcù în ființa ei, la auzul acelor cuvinte: de s’ar fi înecat? L’ar fi urmat! Erau tot pe punte; noaptea se lasă pe munți, îngândurà codrul, apele; îngândurată ca ele, deveni ea: iubeà! iubeà până la jertfa de sine!... Natura ei de copil dormise cât de puternic se deșteptase! Intră acasă c’un sentiment pronunțat de tristețe, o tristeță necunoscută până atunci.

Plecà la băi. Trimise lui Lorescu, în plic închis 200 lei, plata vizitelor lui medicale. Primi îndărăt banii; pe cartea lui de vizită erà scris: „mulțumesc, nu banul îmi lipsește”.

Se apropià ziua numelui lui. Olga se întrebà dacă să nu-i cumpere un obiect, cu banii înapoiați? Ar fi fost rece, mut; prindeà să-i dăruiască ceva care să vorbească minții și inimii. In orele libere lucrase un album literar. Din multele ei lecturi, culesese paginele cele mai frumoase ale autorilor gustați. Carnetul acela de foi, devenise o antologie de literatură universală. Din aceste pagine reslețe, făcuse un tot coordonat. Scritori, poeți din toate țerile, deschideau pe rînd comorele imaginației, cugetării lor, celui ce-i urmărea. Albumul începeà cu o figură alegorică: înfrățirea artelor între ele. Pe portativul muzical, scrise în note, cuvintele din „Miserere”. Pe coala de hârtie albă, sus, în colțul din stânga, se vedeà desemnat în creion, luceaferul literaturii care urma ceva mai jos, cugetarea cea mai frumoasă din creațiunea acelui cap. După coperta cu „Miserere”, urma portretul lui Eminescu; singur, ocupa cadrul întregei foi. Dedesubt, versurile:

„Icoana stelei ce-a perit,

Incet pe cer se sue;

Era, pe când nu s’a zărit,

Azi o vedem — și nu e.

Pe pagina următoare, noaptea, castelul cu lebeda, din satira IV-a. După aceasta, urmà literatura italiană. Intre nori, sus, portretul lui Dante. Pe chipul întunecatului poet, durerea; pe frunte, cununa de lauri. Jos:

„Per me se và nella città dolente;

Per me se và fra la perduta gente...

Lasciate ogni speranza, o voi ch’entrate!”

Pe contra pagină, alte gânduri — versuri de ale poetului; apoi rîndurile senine ale lui Petrarca. După dînsul, Manzoni, Carducci, alți autori ai literaturii moderne italiene. Veneau apoi Corncille, Racine, Moliere, Boileau, Voltaire, Hugo, Lamartine, Balzac, Musset, Dumas, Anatole France, Coppee, Rostand. După ei, cadrul literaturei germane, cu măreața figură a lui Goethe, cu versurile din Faust, când înțelege el sensul vieței — munca — binele altora: „bleibst, du bist so schon!~ (1) spune el acestui moment. Apoi Schiller, Lessing, Herder, etc. Mai departe uriașul Schakespeare cu: „To be or not to be?” (2), Milton, Byron, apoi Ibsen, Bjoernsen, Sienkiewicz, Tolstoi, Dostoevski, George Sand, Mme de Stael, Ouida, Dora d’Istria, Carmen Sylva, Iulia Hașdeu, Veronica Micle, Matilda Cugler Poni, Eminescu, Alexandrescu, Vlahuță, Alexandri, Coșbuc, Naum, Goga, Bolintineanu, Bălcescu, Odobescu, Negruți, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Xenopol, Iorga, Cuza, Gherea, Delavrancea, Caragiali, Leca, etc., etc. Intre o literatură și alta, picturi, flori, ape și cer albastru.

I-l trimise de ziua lui, când și plecă la băile Oglinzi.

La poalele unor dealuri împădurite cu brad și stejar, între lunci și pajiști de flori, se află oțelul cu instalația băilor. Retras cum e, pare un sanatoriu. Apropierea Tg-Neamț înlesnește vizitatorilor oare cari distracții ca teatru, concerte, baluri.

La unul din concerte veni și Olga cu toată colonia din Oglinzi. Ea se aflà în trăsura lui Niculescu. Tot căutând să fie bine învelită, seara era recoroasă, îl auzi: „Lorescu mi-a dat în seamă, să nu recești. Inima-i se bătù puternic; ar fi voit să-l întrebe unde și cum l-a întâlnit? Se temeà ca vocea să nu-i trădeze emoțiunea. O servi soția revizorului cerând lămuriri. „E în orășel, -răspunse Niculescu, voià să vie la noi, la Oglinzi; îi spusei că ne ducem noi acolo, ne așteaptă”. Când ajunseră, concertul nu se începuse. In întunericul din grădina publică unde aveà loc, Olga zări pe-o alee statura elegantă a lui Lorescu în port de turist; îl ghicise, înainte de a-l fi văzut. Veni, îi dete un „bună seara” călduros, privindu-i în ochi lung și duios.

Concertul începù. Intre pauze, Olga îi întâlni privirea; roși, tremură: vedeà ceva în ea, ceva adânc, frumos, ca frumosul ochilor cari o priveau.

A doua zi dimineață, Lorescu, întovărășit de Nicolești, intrà la ea: „Am venit să...” nu urmă. Neliniștea din ochii Olgăi, îi impuse tăcere. O priveà însă cald, mângâetor. Nu mai avù când să-i vorbească; după amiază, tovarășul cu care venise, îl luă spre Cetate și mai departe.

La reîntoarcerea în Piatra, Olga nu-l găsi; plecase de curând în Germania, unde i se lâncezise un frate, student în inginerie la Charlotenburg.

Cât timp Lorescu lipsi, Olga fù tristă. I se păreà c’ar fi fost lânced unul din frații ei. Intr’o zi factorul îi dete o carte îndoită, ilustrată, cu o vedere din Berlin. Treseri de mulțumire; cine puteà să i-o trimită, dacă nu Lorescu? Cartea nu purtà de cât un semn de întrebare; inima îi spunea bine, cine i-o trimitea; asemui’ scrierea de pe adresă cu aceea de pe un certificat medical, dat de mult; erà exact aceeași; așa dar, Lorescu îi scrisese. Asta însemnà că fratele îi erà mai bine? Se bucură; îndată veni și mulțumirea cealaltă: n’o uitase! Totuși... erà atât de puțin!... De când își cunoșteà sentimentul și-l analizà: iubirea nu aveà să-i fie nefericirea? Iubirea și căsătoria pentru dînsa erau una; dacă cea din urmă, n’ar veni?... De ce nu se însurase până acum? Nu-și puteà respunde. Totuși, vădit era serios. Lucrà, citeà, se ocupa mult și nu prea frecventa societatea; meritul îi erà cu atât mai mare, cu cât frumusețea lui, îi atrăgeà toate simpatiile din oraș. Dar el nu mai erà tânăr; la 40 ani omul se gândește la cămin. Nu îndrăsneà să spere dar la lucru sau la primblare, gândurile ei îl căutau, îl mângâiau.

Luase gasdă în familia unui avocat bătrân. Erà mulțumită. Casa în fața Cernegurei, pe cheiul Bistriței, îi ofereà mereu priveliștea frumoasă a naturei. Strigătul valurilor ajungeà până la ea în cameră, îi întovărășea lucrul. Serile în amurg simțeà nespusă plăcere să se primble pe țermul apei, să intre în pădure. Intr’o seară luna scăldà în lumina ei de argint apa, codrul, muntele. Tabloul o ispiteà. Ce n’ar fi dat să treacă dincolo, peste Bistrița, să steà o oră între copaci! Cu cine? Gasda erà la cărți: de n’ar fi fost, tot nu i-ar fi împlinit dorința. Lumea din oraș nu prea erà iubitoare de frumusețele naturii. Nici odată nu întâlneà lume acolo unde nu erà primblare oficială; aceasta erà restrînsă numai la pavilionul cu mese de pe tapșan. Privi spre stradă; nu se zăreà nimene. Trecù cheiul, se primblă pe punteà de pe Bistrița, nu îndrăsni însă să se urce sus, nici pe tapșan; nu îi erà frică de singurătate, ci de gura lumii. Singură seara pe munte? Cum ar fi ajuns lucrul acesta simplu, la urechile societăței, cum l-ar fi tălmăcit ea? „Nu!” își zise; să lăsăm plăcerile acestea, cât de nevinovate sau înălțătoare de gânduri, domnilor; doar să te naști cu surtuc, să te poți bucura de cer, de codru, de apă, să-ți poți adapa creerul și sufletul la măreția firei”. Veneà însă în fiecare seară până la puntea aruncată pe câte-va luntre. Simțeà apa sbătându-i-se sub picioare, clătinând puntea. Nespus îi plăceà să se simtă purtată pe valuri; ar fi voit ca puntea să plutească chiar deasupra lor, ca pluta. Zări luntrea dedesubtul punței, legată cu lanțuri. Vedeà valul mișcând-o. Privi: nimeni din spre oraș! Se coborî în luntre. Mulțumirea unui copil, când i se dă o jucărie dorită din pomul de Crăciun, nu e mai mare ca aceea pe care o simți Olga în momentele acele. De pe scările joase din fundul luntrei, priveà codrul cu luceferii. Argint în aer, argint pe ape. Mărețe, tăcute se așterneau depărtărilor, coamele munților. Luna, visătoare, pluteà ușor printr’un nor. Noaptea păreà țesută în freamăt de ulmi, în murmur de isvoare, în raze de lună. Un farmec dulce se legănă pe ape; rouă luminoasă a pulberei de stele îl înveluià. Pe tremurul stelei, pe razele lunei, sufletul Olgăi se desmaterializà, se perdeà în haos. Păreà că părinții dragi îi trimiteau rază luminoasă, să-i sorească ființa: iubirea ei!

Dar pași resunară în depărtare... se piti în luntre, sub punte. Pașii trecură deasupra. Privi; un fior o strebătù: Lorescu era. Vai de-ar fi văzut-o! Ar fi tălmăcit drept ușurință fapta ei!? Doctorul sui tăpșanul, se așeză pe banca de sub poalele codrului, privi peste apă. Fiind cu mult mai jos ca el, n’o puteà vedeà, îl priveà în voe. Inima i se bateà să se rupă. Când venise? Abia sosit, preferà singurătatea? Era dar oare care apropiere între sufletele lor? Cât de frumos încadra el, tablou-i din față! Multe gânduri se frămîntară încă în capul ei. Lorescu se coborî, trecù pe punte, nebănuind că purtù cu el, lumea unei ființe atâtu-i de aproape.

Olga intră acasă.

Sezonul de vară încetat, lumea nu mai treceà „Peste Vale”. Frunza nu căzuse, Bistrița glăsuià, Cerul era senin, nopțile lui Septembrie atât de visătoare!

De la întoarcerea lui Lorescu din Berlin, Olga îl întâlnise pe stradă, de două ori. Cugetà atât de mult, de neîntrerupt la el, încât ridicând privirea, i se părù foarte natural să-l vadă aevea, sub ochii ei. Emoțiunea i se resfrînse în adâncul simțirii. Dînsul însă așteptà să vadă trădarea, surprinderea ei; necitindu-i-o în ochi, expresiuuea lui caldă, vorbitoare, deveni rece.

Avocatul mai luă în gasdă un ofițer. Olga se mâhni. Erà bine acolo în apropierea școalei, în fața priveliștei frumoase. In afară de ei, la nimeni nu puteà sta prin apropiere. Departe nu se puteà muta, nu erà destul de puternică, să facă drumurile pe jos.

Pe de altă parte remânând, se temeà să nu dea de vorbă lumii. Se înfiorà uneori de tot cât auzeà, cât observà. Societatea îngădue, totul, îndărătul formei. Virtute? Nu..există! Cine n’o are nu crede în ea. Fie care om judecă pe altul, prin prizma felului lui de a fi. Cei cari nu au nimic sfânt, nu cred în nimic. Niculescu o sfătui să remâe; erà prea serioasă, prea cunoscută în oraș — ziceà — să se poată teme de veninul limbilor rele. Se nelinișteà de Lorescu.

Intr’o seară de cinematograf, îl zări în loja unui coleg al seu. Intunericul din sală se lumină de odată. Ochii lor se întâlniră... unul citi în celalt ecoul simțirii lui. După reprezentație, se găsiră în capul scărei. El îi vorbi. Ea îi comunică teama de situația în care se aflà. Din nou o privi adânc, înveluind-o peste tot în câmpul de privire al ochilor lui mari. „O alta ar puteà să se neliniștească, îi respunse, d-ta!”... Gestul încheià gândirea. Olga se simți ușurată, mulțumită. Sufereà însă. Deprinsă altă dată să-l vadă des pe când nu-l doreà — nu se împacà cu gândul să nu-l vadă acum de cât din întâmplare. Il doreà. Une ori îl zăreà seara, trecând spre Bistrița pe sub ferestrele ei cu capul plecat în jos; păreà îngândurat și mai ales trist. Ce are? se întrebà. Neputându-și respunde, deveneà și ea tristă. Il întovărășeà, îl urmăreà peste tot cu gândul, asemeni umbrei lui. Iși controlà simțirea; se mustra că s’a lăsa ei. Cum apa se strecoară pe nesimțite sub pământ, țișnînd deodată, senzația de bine, de recunoștință, se perduse în iubire. Acum? Zadarnic să lupte! Iubirea cucerise întreaga-i ființă, curgeà în sângele ei. Reveneà asupra trecutului; vedeà pe Lorescu atât de bun, de prevenitor, de devotat! Să fi, fost o simplă îndatorire? Compătimire? Sângele îi înghețà la gândul acesta. Rescoleà trecutul până la început. Nu, își deslușeà limpede: Lorescu nu fuse totdeauna acest de acum; din seara când i se povestise de perdereà cânelui, devenise prietenul atent, devotat. Lorescu nu puteà fi ca alții; erà prea onest, prea conștient de el, prea cult în înțelesul larg al cuvîntului. Să fi putut lua totul ca trecere de timp; nu se puteà opri asupra acestui gând. Totuși, odată cu iubirea, frica intrase în ea; frica de viitor. Soarta ei în mânele altui om! El, atât de frumos! Mediul ce cunoșteà, atât de stricat! Câte tinere frumoase îl asaltau! Auzeà din lume; geloasă nu erà; ura și gelozia nu puteau intra în ființa ei. Avea momente însă când regretà frumusețea lui; urît, n-ar fi fost asaltat de atâtea simpatii, și ea l-ar fi iubit tot atât! Devotamentul i-ar fi fost nețermurit.

Nu reveneà însă la trecut, fără să nu-și amintească lătratul furios al cânelui, în seara când Lorescu venise pentru întâia oară.. Vrăjmășia lui Mugur ținuse tot timpul cât el mai trăise. Cânele n se înșelase până atunci în simpatiile sau antipatiile lui instinctive;-de ce latrase la Lorescu?

Gândurile se sbăteau în capul ei. Dacă Lorescu ar simți și el ceva — își ziceà — ar puteà să n’o dorească, să nu vie s’o vadă? Și de-a fost ceva, s’a stins... în timp ce ea va remâne sclava iubirii!...

In una din seri, ai casei lipseau. Nu aprinse lampa, deși erà târziu. Sta la fereastră, și privià luna. Il văzù trecând spre Bistrița. Se primblà pe țerm, cu capul în jos, trist, dus pe gânduri. Pentru ca un om în toată firea, să se lese pradă unei astfel de tristeți, cugetà ea, cată să aibă motive serioase? Va fi iubind și el pe cineva?... Ce idee! N’ar fi fost trist; frumusețea lui ar fi remas fără respuns?

La o lună după aceasta veni în oraș cu o trupă bună de operă italiană.

Ca să se poată duce la teatru, Olga plăti și scaunul gasdei. Mai târziu începù să se ducă singură, cugetând că tineretul femenin cult, are datoria să facă să dispară prejudecățile fără rost, prin purtarea serioasă și prin judecata lucrului. In acea seară ofițerul le întovărăși. Scaunul lui era în rîndul din fața lor. Se reprezenta „Rigoletto”. Intre acte, Lorescu se apropie. Olga erà emoționată; atâta dor, atâtea gânduri, atâta sbatere între sentiment și cugetare se resfrîngeà într’o simțire adâncă, ascunsă sub masca tăcerei! Felul acesta de a fi, aveà să-l păstreze totdeauna față cu Lorescu; nu-l puteà birui. El însă luă tăcerea drept indiferență; deveni rece, privind mereu pe sublocotentnt, vecinul ei de cameră. Tînăr modest, brun, Rozeanu erà foarte frumos. Olga îi pricepù gândul: se simți atinsă pănă în adâncul ființei ei, deveni mai tristă, mai tăcută. Cortina se ridică, Lorescu își luă „bună seara”, privind-o atent, dar fără căldură, fredonând ca sie însuși: „La donna e mobile!” Olga se mustră acasă de felul ei de a se fi aratat. Mai târziu aveà să vadă cât de suverană e simțirea când stăpânește sincer pe om. Cugetare, calcul, n’au ce căuta în astfel de momente; omul nu pare așa cum este.

De fapt. Rozeanu da Olgăi multă atenție. Ea își lămuri numai decât curățenia acestui suflet, asupra căruia societatea nu-și exercitase ticăloșia ei: știa că simpatia poate veni prin contact, când între tineri e oare care apropiere sufletească. Iși propuse din capul locului să urmeze o linie de tot severă în purtarea ei cu dînsul. Ofițerul îi inspirase simpatie prin calitățile lui sufletești; nici o dată simpatia aceasta n’ar fi putut merge mai departe. Priveà imoral să dea pas simpatiei cui-va — cu atât mai mult să caute s’o desvolte — când legătura trainică n’ar fi putut veni. I se păreà apoi odios să lese să se cunoască simpatia unui om, ca mijloc de reclamă. Pe Rozeanu îl întâlneà la orele de masă. Când îl știà întors de la serviciu, cu ai casei, fereà să iasă. Ii veneà însă greu să-și petreacă timpul numai în singurătatea camerei; socoteà să-și ia concediu. Munca școalei erà încă prea grea, pentru starea ei dd sanatate; se cerea să renunțe.

Ori cât de grea îi era ocupația, Olga o găseà nobilă. Nu puteà păși în cursul secundar, unde se lucrează într’un câmp mai larg de inteligență, mai prielnic sănătății și cultivării profesorului, sănătatea oprindu-i hotărîtor prepararea examenului de diferență, fără care nu puteà intrà la Universitate. Dacă pizmuia libertatea și timpul fetelor avute, dacă ar fi voit să-și schimbe ocupația cu alta care să-i lese mai mult timp pentru studiile preferate, odată trecut pragul clasei, nu mai aparținea de cât elevilor. Țineà în mâna ei, echerul lor de ceară; ce lucruri frumoase încrustà! Știà bine: după patru ani de adapare la adevăr, bine, frumos, micuții aceia dragi cu toate lipsurile lor — nevinovați de ele — aveau să reintre în întunericul din cari eșiseră. Se strădănuià să pue în inima și în căpșorul lor atâta lumină, cât să-i poată călăuzi mai departe, în calea vieții. Lumina inteligența, desvoltà judecata, încrederea în puterea lor de lucru, dorința să se cultive singuri, după ce vor fi părăsit băncile școalei. Severă și bună, mamă înțeleaptă care pune în fie ce pas binele copilului, îi făceà pe ei înșiși judecătorii greșelelor făptuite, căuta să-i ridice la treapta sufletească unde omul știe erta.

In afară de activitatea de clasă, de caetele cari cereau să fie corectate nu numai ca stil și cugetare, ci cuvînt de cuvînt, literă de literă, aveà activitatea în afară de școală, plus conferențele didactice intime și generale, cum și cele publice populare. Scopul acestor din urmă, este să lumineze părinții copiilor. Intâia și adevarata cauză a relelor elemente-școlari, stând mai ales în ignoranța părinților.

Olga erà mult pătrunsă de foloasele acestor conferinți. La cuvîntările ei veneà lume multă, atrasă de limba frumoasă, ușoară pe ’nțelesul tuturor.

Sanatatea ei remăsese însă prea șubredă încă, ca să-i fi putut îngădui activitatea de altă dată, chiar pe aceea a școalei. După câte-va luni de muncă, se văzù nevoită să întrerupă lucrul, să-și ia concediu.

Niculescu însu-și, rugă pe Lorescu să elibereze Olgăi certificat medical: — Nu știu ce are fata aceasta! îi spuse el neliniștit; o văd mai slabă și din ce în ce mai tristă; mă tem să nu se peardă. Ce mare pacat ar fi!

— Aceasta nu e deplin sănătoasă ca organism! De mult ai observat-o tristă?

— De când s’a întors de la băi, din vară pare alta!

— Mă voi duce s’o văd și-i voi elibera certificatul de care are nevoe.

După jumătate de oră, Lorescu intrà la Olga. Inștiințată de Niculescu îl așteptà. Ii văzù sania dinaintea ferestrei, totuși când îl auzi bătînd în ușă, își simți inima svâcnind cu putere. Reuși să-și liniștească emoțiunea și îl primi cu expresia unei demnități care apropia indiferența. Doctorul îi dete mâna prietenos, o așeză pe scaun și privind-o în față, o întrebă jumătate serios, jumătate glumeț: suferim?

-Virgiliu zice... respunse ea îngândurat, privind în jos; o cură de idroterapie crede să-mi facă bine.

Negreșit! Se cereà sa mă fi gândit și eu, mai de mult, dar ocupat cum sunt..., te rog să mă erți! Cată să te ocupi însă mai puțin, să nu citești atât, să te primbli mult...!

Cât despre aceasta — întrerupse ea — voi aveà sfetnic pe Virgiliu...

— Pleci de aci? întrebă el, privind-o atent.

— Da. Imi voi petrece concediul la Iași.

— Ce te face să te duci acolo? Adaose încet, pătrunzînd-o din nou cu privirea. Olga tăcù. Lorescu crezù că nu fusese auzit, repetă întrebarea; acelaș respuns mut.

— Nu te simți bine în familia unde te afli? întrebă el blând.

— O, nu! N’am să mă plîng de cât de mine, respunse ea îndurerat. Mă simt prea singură în lume și nu mă pot schimba; de reul acesta nici sper să mă vindec... De astă dată Lorescu tăcù. Se sculă, începù să se primble prin cameră din ce în ce mai tulburat. Ar fi voit să spue ceva; nu zise nimic, reveni la loc, luă coala de hârtie timbrată și începù să scrie certificatul.

Olga se căi de cuvintele ei; îi părù c’ar fi destăinuit ceva din ascunsul ei sufletesc și cui... unui strein! Intr’o singură clipă întrevăzù prăpastie între ei: el sorbind mulțumirele lumii în care trăia; ea... sclava unui sentiment neîmpărtășit! Se înșelase! Lorescu nu simțise nimic deosebit pentru dînsa...

Doctorul încetă de scris, citi, și sculându-se să plece, îi întinse certificatul. Privirii lui duioase, respunse cu aceeași expresie de simplicitate cu care-l primise și care nu puteà tradà adîncul simțirilor ei.

In seara aceleași zile primi un plic sigilat cu inițialele doctorului. Se înfioră. Ce-i scria? Tremurà; avù senzația că-și citește sentința de moarte:

„Mă dusesem s’o văd ca pe ori ce lânced. Fù poezia în care pluteà? Fù atmosfera de pace sfântă? Fù singurătatea împărtășită c’un câne? Fù expresia blândeții, candoarei ei! Refăcui drumul, stăpânit de impresia puternică ce-mi lăsase. In calea mea resărise un „cine-va!” Un cine-va la care gândești, pe care-l dorești fără să năzui să-l întâlnești! Când nu știam de există eram mai fericit.

...București, operația. M’am dus s’o văd; trei zile bătui calea spitalului și n’am intrat, să nu fac reu. Revine cineva din pragul morții pentru fericire; nu eu fi-voi vrednicul care să i-o dau!...

...Vară. Primblarea mea iubită: „peste vale!” Eram singur cu gândurile mele. Veni și ea... uitase tot, credeam... Pe aceeași punte: „nimeni n’ar plînge perderea mea”... rosteam amar! Vai. ce privire! atâta jertfă de sine văzui în acei ochi... Mă tulbură și azi! Taci egoism! Te ascunde bucurie...! Prăpastie între noi: ea suflet înalt, inimă superioară, cere și voește viața! Eu... un intinat mort până’n adâncul sufletului!...

...Indărăt, de mult timp. Un colț de salon. Lumină mică, aer cald, parfumat de flori și de femei. Pe o canapeluță retrasă, mi se spune: „ești o enigmă!” Da, mi-am promis să fiu! Sentimente astă-zi? Nu se mai văd! Totul e chibzuit, calculat, socotit în ban și monedă pentru simțire nu s’a născocit! Lumea vrea minciună? Minciună să-i servim; de-i e destul de dulce, guste-o cu nesaț! îmi calc promisiunea: cunoască-mi rana, ea... ea singură, o lume aperte!... cât de tîrziu apare! De tot tîrziu... Prea tîrziu!

Aveam 21 ani și o țintă: învața-voi și voi însemnà ceva! Ea fi-va fericită! Prindeam o zi liberă? După o noapte de tren, o vedeam închinându-se neștiutoare că privirea mea o ardeà. Seara, plecam fericit.

In camera mea de student — săracă ca și chiriașul ei — într’o după amează de toamnă, un foșnet mă deșteaptă din visul meu, vrăjit de ea. Tresar! Vie, aevea, în fața mea: „papa voește să-mă mărit; tu ce spui?”

Un nume istoric furat, o avere închipuită, o educație de cafenele și baluri mascate din Paris, o ademeniră. „Tu nu ai destul pentru tine — îmi zise — dar pentru doi?!” După două luni, fui poftit la nuntă.

Aveam 25 ani. Pe o lună frumoasă, în grădinița din dosul unei biserici: „numai pe tine te-am iubit! Pâpâ m’a nenorocit!”

De ce luna nu rîdea? De ce n’o vedeam că rîde?! Munți și lacuri, martori fericirei noastre... Veneam spre țeară; aveam să fim. fericiți!

— „Să ne întoarcem prin Veneția!”... se ruga ea, alintător.

După o zi de repaos, la otel D., chelnerița îmi dă zîmbind, un bilet parfumat... Iubita-mi plecase cu celălalt!...

Ca din nori cade inima, sfarmată pentru totdeauna. Clădirea vieței în viitor, se prăbușește. Din idealistul credul în fericire, devenit-am șcepticul de azi:

Nopți nedormite? Cărți resfoite... ce-mi folosesc? Un sclav al datoriei: exist pentru alții și... mă va plânge cine va voi...

—„Să trăești, dragul tatei, să te bucuri de învățătură! Câtă, mângâere în cuvintele bătrînului care aproape de apus, își vedeà fructul copt. „Ceva spoială cu streinatate și totul va merge bine!” — „Pentru țeran și lâncedul sarac, am destul! Inima nu se-cumpără, nici-se învață la Paris și nicăeri!”

Devenit omul de țeară, gata la sacrificiu pentru cel urgisit, făcut-am ceva? Nu mai știu...

Pururi trist. Tristețea omului fără speranță, a omului fără rost. De ce unii sunt născuți pentru durere? Și toți sunt la fel? Există formă de viață fără fond?

— „Ești trist, ce ai? Voit-am să fac un fericit; creat-am oare-un nenorocit? Școala hunei, fetul meu! Ea îți lipsește! Clătină-trist, bătrînul din cap.”

— „Da, prinde s’o învăț!”

...Astă-zi o cunoști, omule de lume! Minciună vrea? Iată minciună, iată masca pentru tine lume, care nu știi că sub chipul ce rîde, inima plînge și te plînge!

Salonul te vrea paiaț și paiaț te faci. Ochi frumoși cânți, când vezi lucirea desfrîului; Venus descrii, când vezi viciul budoarului; nevinovăție afirmi, când...

Oroare! Vin acasă sguduit ca și cum ași fi vizitat desfrîul infernului, dacă există un infern mai cumplit ca viața!

Tată lumea, în ea trăim noi. Munte, rîu, lac, pe voi vă voi! Nu mai e în mine simțimînt de om. Nu mai visez de mult, nici un fel de spor. Nu dorința să mă instruesc face să perd zile și nopți în cărți ostenitoare, dar speranța: cu meseria ce am, pot folosi semenului meu. La patul muribundului promit să trăesc. Cum? Pe nimeni nu interesează.

Un suflet bun, nobil, îmi ia din dureri. A, dac’ar ști! E un cadavru-viu ceea ce vede!

Ziua mea. Nu știu ce mă face să cred: albumul primit fu un dar de ziua mea. Ce dar! O singură putere e în stare să făurească-așa lucru... Tremur; de plăcere, de durere?

Plec la Oglinzi. Toată lumea știe: plec în excursiune, s’arăt frumusețile naturei unui bun prieten, coleg de școală. Eu singur știu: plec la Oglinzi! Venisem cu un scop; pentru ce-am tăcut? Văzui privirea care mă intimidează pe mine, omul... deprins cu de toate.

Atât de frumos lucru! Poate tălmăci graiul omului admirația? micimea? venerația?!

Intr’un altar, lâng’o cruce de lemn și o carte de rugăciuni — singura mea moștenire — există un album literar. Il deschid cîtă sfințenie... A, nu sunt lacom! Il gust câte puțin, să ție mult... nețermurit de mult!...

Câte gânduri!... Câte gânduri!...

Simțimîntul meu pentru „dînsa” nu are nume. Nu l-am simțit în viață. E mare, adînc, frumos, ca lumea gândurilor ei. El face s’arunce masca: „Creer cu suflet atât de înalt, nevrednic sunt de tine; o, nu cătà la mine!”

Mult timp remase Olga cu capul între, mâni, bînd până în fund, durerea paharului întins. Suferea pentru Lorescu. Nu se înșelase: omul de salon ascundeà pe omul de inimă. Cum suferise! Aveà tot ce-ar fi putut face pe un om fericit: cine-l nefericise? Nu o numise; îi aprobà delicatețea. Cu acea ființa însă drept soție, ar fi fost cumplit de nefericit!

Durerea lui, siguranța fondului ales pe care i-l întrezărise, i-l făcù mai drag. I se simțeà atât de apropiată! Un alt „eu” al lui. Și dînsa? Cu ce se alegeà din nețermurita-i iubire? Durere! Numai durere! El n’o iubeà! Sorțul fuse tras! Desmeticirea veneà prea târziu. Mormîntul singur ar mai fi putut-o desparte de el! Și nici mormîntul! Iubirea ei ar fi trăit dincolo de el! Nu-i puteà fi părtașă de viață, vai! Dar ce bun prieten i-ar fi fost ea! Cum i-ar fi îndepărtat norii de pe frunte, tristețea de pe suflet! Viața ei și-ar fi jertfit-o lui; când zîmbetul înseninatei i-ar fi luminat chipul, ar fi fost fericită! Dar nu se cădeà... Societatea nu îngădueà! Nimeni n’ar crede prietenia ei curată!

In ziua aceea Lorescu trecù de câte-va ori spre Bistrița; înde seară trecù pe jos. Ninsoarea scînteià pe munți, soarele desmerdà valurile apei prinse de îngheț. La fereastră, Olga priveà depărtarea.

Lorescu îi căută privirea. Umbrele amurgului — s’ar fi zis — pluteau în ochii ei; îi înțelese durerea, citi iubirea.

A doua zi Olga plecă la Iași.

CAPITOLUL X

In timpul vacanției, Virgiliu, devenit mai liber prin absența familiei Tilcu, se repezi la Piatra să vadă pe Olga; în toamnă, aveà să plece pentru studii, în streinatate. La soră află și pe Mioara; se făcuse nespus de frumoasă, cântà și picta admirabil.

Olga temându-se ca nu cum-va apropiarea neîtreruptă a lui Virgiliu de Duța s’aducă între dînșii și o apropiere de sentimente, zădărnicind astfel dorința ei ca Viigiliu să ia pe Mioara, îi puse față în față, făcîndu-i să se întâlnească la dînsa fără ca nici unul să știe de invitația celuilalt. Revederea deșteptă în amândoi frumoasele amintiri de odinioară. In ochii mari, frumoși, umezi de plăcere ai Mioarei, Virgiliu citi limpede unde îl așteptà fericirea și cât de statornică se arătà. Fără voia lui, o comparà cu Duța. Cu cât se înălță mai sus Mioara! Duța erà copilul tenos, care cereà să fie călăuzit cu multă rebdare, blândețe și devotament; Mioara erà femeea iubitoare, devotată, luminată!

Olga îi măreà încrederea. Pentru ce să aștepte — îi zicea ea — pănă să se întoarcă din streinatate? De ce să nu plece căsătorit, avînd acolo tovarășa de viață gata să-i poarte de grijă și dându-i ocazia să folosească și ea de lumina apusului? El aveà ceva bani strînși, părinții Mioarei li-ar fi dat negreșit restul. Virgiliu găsi c’aveà dreptate; cine știe dacă până la întoarcerea lui — cugetà — Mioara nu s’ar fi căsătorit? Hotărî cu Olga, să conducă amândoi pe Mioara la Bacău ca să-i revadă familia. Pe părinți îi cunoșteà de altă dată, din vacanția ce petrecuseră cu toții la Roman. Il impresionà mult, deplina armonie dintre ei, bunatatea și onestitatea lor; îl mișcă dragostea lor pentru familia lui, prietenia adîncă dintre Mioara și Olga. Pe mese, pe pereți, prin curți, vedeà urme din viața lor de școală. I se păreà că s’ar fi aflat între ai lui, că regăseà ceva din casa lui părintească.

Venise numai cu gândul să-i vadă. Ademenit, le ceru mîna Mioarei.

După manevre aveà să fie logodna și peste o lună căsătoria. Olga remase încă la Mioara. Grigoriu plecă la Iași. Aci află de întoarcerea Ruxandrei, venită mai curînd pentru ziua de naștere a Duței. Erau poftiți la cină Pildeștii și Grigoriu; el n’apucase să le comunice apropiata lui logodnă, voind să le-o anunțe chiar în seara aceea, la masă..Sosi și Tilcu. Barbu lăutaru îi desfătà. La șampanie, Duța întinse lui Virgiliu un pahar: „în sănătatea voastră, d-le Grigoriu! Dacă astă-zi sunt alta de cât cea de odinioară, vouă v’o daloresc!” Ruxandra adăogă și ea: „d-ta ai fost pentru copilul meu o carte miraculoasă, un înger mântuitor!” Tilcu, venit cu gândul să vorbească Duței despre un deputat, moșier, foarte avut, se posomori. Pildeștii trăncăniră zîmbind. Cătălina priveà uluită pe doctor: părea îmărmurit! Duța îl voia oare? se întrebà Virgiliu aiurit, pe când buzele lui rosteau câte-va cuvinte de mulțumire, micșorând, negând meritele ce i se aduceau. Nici odată nu întrezărise la ea ceva care să-i fi dat a pricepe că era privit și altfel de cât ca doctor și ca prieten! Și Ruxandra? împingeà oare și dînsa mai departe vederile, dorințele asupra-i? I se păreà că pământul se nărue sub picioarele lui! Vrereà Duței însemna condamnarea Mioarei; o lovitură la fel cu cea dată de Pelz ar fi pus’o în mormînt! Se înfiorà; încercă totuși să lupte: poate nu erà totul perdut!? Deși delicat, deveni prevenitor, rări mult vizitele. Aștepta momentul să poată vorbi Ruxandrei.

Duța pricepù. Il auzise dese ori vorbind călduros de Mioara, o știà prietenă dragă Olgăi. Nu cum-va dînsa erà la mijloc? începù să se poarte și mai luxos, să cocheteze, voind să’l cucerească pe ori ce cale. Virgiliu se văzù nevoit să amâe logodna; arătă Ruxandrei situația lui, gândul să se căsătorească și să plece curînd în străinătate. Ruxandra îi vorbi desperat: Duța îl iubeà, pricepuse îndată după despărțirea lor. In sufletul ei se petrecuse — ziceà — o adevărată renovație: Grigoriu înlocuise cu totul, pe Pelz. Ea singură lucrase, îndemnase pe fată, îi nutrise dorința aceasta! îndepărtarea lui, însemnà moartea Duței. Mioara, sănătoasă, puteà renunța! Rugă, plînse imploră.

Virgiliu cerù timp să se gândească. Se frămîntà cu gîndurile neștiind ce cale s’apuce. Aci vedeà pe Mioara dulce, blîndă, cu surîsul pe buze, încrezătoare în el, ca un copil, așteptându-l să logodească, aci imagina desperată a Duței! Se hotărà pentru una ca să revie la cealaltă. De o parte, idealul frumos, curat; de alta, fapta caritabilă. Pe cât îi apăreà de frumoasă căsnicia cu Mioara, de înțelept, de ticnit trăită, pe atât de nesigură, de sbuciumată, de aventuroasă chiar, îi apăreà cu Duța. Nopți întregi nu-l prindeà somnul! Nu erà vis; erà realitatea crudă, neîndurătoare. In cele din urmă, Ruxandra îi smulse cuvîntul. Scrise Mioarei, arătându-i împrejurările nenorocite care-l făceau trădător față cu ea, îi cereà ertare. Mioara — crud atinsă în iluziile ei — nu respunse.

Incetă în acelaș timp ori ce corespondență cu Olga. Prietenia între ele se tăe deodată. De prisos îi scrise Olga în nenumărate rânduri, nu primi respuns. Ii înțelese tăcerea, i-o îndreptățià; scrisul ei îi puneà mereu sub ochi, rana din suflet. Incetă și ea să-i mai scrie. Perderea acestei prietenii o durù. Mioara îi remase însă pururi dragă. Gândul ei de a-și petrece concediul la Iași, ascundeà dorința de a vorbi încă odată lui Virgiliu și a căutà să-l îndepărteze de o fată în care n’aveà încredere și cu care — vădit — nu era potrivit.

Pe masa lui de lucru găsi nenumărate invitații de la Ruxandra și Duța. Aci îl chemà fata pentru mamă, aci mama pentru fată. Unele erau simple invitări la masă. Trei din urmă o priveau pe ea. In toate o cereau. O telegramă repetà rugămintea. Uite cum atrag mamele pe băeți — își zise — chiar atunci când aparențele strelucitoare orbesc!

— Mioara? întrebă pe Virgiliu.

— Mi-e dragă, cu durere mă despart de amintirea ei!

— In fața aparențelor strelucitoare, imagina ei s’a ascuns?

— Imagina ei mă va încălzi în înghețul acestor aparenți!...

Vocea lui deveni tristă; Olga se căi de cuvintele ei: dar nu pricep, dragă Virgiliu, cum ai putut să te lași învins? Vei fi nefericit în căsătoria aceasta de bună seamă! Ai suferit prin suferințele familiei, ai nevoe de o căsnicie blîndă, liniștită! Tu băiatul sărac, ai luat de copil viața prin prizma grea, dar sănătoasă a muncei; ai nevoe de un tovarăș care să cunoască și el viața, să te înțeleagă, să te cruțe, să pue peste tot cuvîntul bun, dulce. Ea, copil neștiutor — de-ar fi să ceară luna, i se va da, crede — știe ea ce-i munca? Vei veni acasă curmat, amărît, dornic de prietenie caldă, iubitoare. Le vei găsi? Nu cred în fericirea banului când cultura averea sufletească nu-l înobilează! Mă tem de educația greșită a Duței! Ce om superior, vărul nostru, Mitru! Și cum l-a nefericit nevastă-sa! Dar ceilalți veri, dar Pompiliu, fratele nostru?

-Ai dreptate! Nenorocul m’a scos în calea ei! Singura ei scăpare stă azi în căsătoria cu mine; adaugă la simțimîntul acesta —fără care nu m’ași privi om — năzuința să dau țerii mele o muzicantă de talia unei Palty... înțelegi acum, adăogă el cu durere, pentru ce-am impus tăcere imaginei Mioarei și-am dat cuvîntul alteea?

— Cel puțin merită ea sufletește, jertfa ce faci: Nenorocirea ta? Căci prevăd, vei fi nefericit!

—Dacă merită sau nu, nu întreb —respunse el oftând; mi-am dat cuvîntul, cată să-l țin! Aceea ce e mai trist, reluă după o pauză, e că tată-seu opunându-se și la această căsătorie, vreà reul copilului și nefericirea mea! Pusesem atâta muncă, îi îmbunătățisem simțitor sanatatea și acum...

- Și acum?

—A devenit iar lâncedă... alta de cât Duța căreia dasem cuvîntul!

In acel moment factorul lăsă o telegramă. Ruxandra îi invità la prânz.

— Vor stărui să remâi acolo?

— Nu voi primi.

D-na Tilcu lăsă Olgăi impresie bună. Duța se sileà să fie drăguță. După prînz, Olga se văzù sechestrată. Toate, rugămințele, protestările ei, remaseră zadarnice. I se arătă camera în care își văzù bagajul adus. Remase tristă, nemulțumită. Virgiliu erà fire prea bună, prea delicată; bunatatea nesusținută de tăria voinței, recrutează adesea victime dintre firile cele mai alese. Olga nu credeà în reul Duței, cât în stăruința lor sub care se ascundeà poate ceva șiretenie de a pune mâna pe Virgiliu. Cine știe dacă aveà să-l mai vadă îndepărtat de casa aceea?!

La câte-va zile Grigoriu părăseà pentru o lună, garnizoana Iași, fiind trimis medic-recrutor în altă garnizoană. Olga voi din nou să plece. Nu-i fù cu putință, n’o lasară.

In cele întâi zile, Duța fù încântătoare cu ea. Ii preveneà toate dorințele. După baea rece, întăritoare, plecau la aer cu trăsura, două ore mai sus de Copou.

Ce frumoasă fată erà Duța! Seara, în roba-i lungă de mătase, în lumina palidă a camerii, când sunetele dulci ale clavirului abia se auzeau, când gesturile-i largi, vocea-i puternică, redeau pe „Ritorna vincitor!”, „o mia patria!”, „e luceano la stelle!”, etc., apăreà Olgăi ca un înger lasat o clipă din sbor. E cu putință, se întrebà, să n’o iubească ori care domn, când ea își adapà privirea la atâta frumos?

Eleganța hainelor măreà farmecul ei natural. Duța iubeà mult luxul. Cea mai simplă rochie de toate zilele, o costa 2—300 lei. Intr’o zi veni acasă cu patru pălării noui, fiecare costase 1—200 lei. Oferi Olgăi o pălărie, cumpărată c’o septămână în urmă. Olga n’o primi: te rog, stărui ea, nu te supărà, am pălăria mea!

- Dar ți-ai adus numai una?

— Una și am. Vezi, dragă Duța, tu ai 300 lei de buzunar, numai pentru plăcerile tale; eu, în 200, cuprind de toate; masă, casă, haine, cărți, reviste; acesta mi-i budgetul, în el mă mărginesc —Și cum faci? —Cum vezi: o singură pălărie de 15—20 lei; moda-aceasta am luat-o de la domni: ei n’au o singură pălărie de earnă sau de vară?

— Dar o pălărie cu acest preț nu e destul de elegantă, nu te poate prinde la față?! — Drept, eleganța înfrumusețează întru câtva și pe cea mai puțin frumoasă; e avantajul celor avute; eu o înlocuesc prin simplicitate! — Dar ești binișor îmbrăcată? — Simplu, cuviincios; nu mă supun în genere, tiraniei modei. — Și cumperi încă reviste, cărți? — Ce-i drept, acestea-s lux pentr’un institutor! — Dar tu? — Nici eu nu cumpăr câte ași vreà și ce ași vreà! Pentru ele și tai din articolele îmbrăcămintei, reducându-le la strictul necesar.

Peste câte-va zile Duța veni din oraș, c’un inel de calitate ordinară; i-l oferi Olgăi.

— Iar daruri, dragă Duța? Mulțumesc; cu părere de reu, nu pot primi!

— Cum, tu nu vezi câtă eleganță dă inelul manei?... Cine e în medalionul de aur?

— Tata.

— E singurul giuvaer ce porți?! Inel pentru ce nu pui?

— Voi purta într’o zi... sau... niciodată.

— Cum asta?

— Inelul ce voi purta, mă va lega de viața unui om, sau... de mormânt!

— Nu te pricep!

— Nu mă voi căsători, probabil, nici o dată.

Trăsura erà la scară. Pe una din aleele Copoului, două doamne le atraseră luarea aminte prin luxul lor și printr’o purtare prea liberă. — Din elita societăței, dar niște rele! zise Duța.

— Ce bine erà de s’ar fi zis: din elita datoriei! adaose Olga. Vorba veni asupra căsniciei și a despărțeniei. Duța înfiera deopotrivă pe toate soțiile înșelătoare. Olga erà mai îngăduitoare cu unele. „Căsnicia — ziceà ea — pentru mine e templu; dacă totuși unul din soți se face nedemn, celalt să remâe pur. Nu voi puteà însă, nici o dată s’arunc anatema asupra celei care trădează pe soțul virtuos, deopotrivă ca asupra celei ce înșeală pe un nemernic, un vântură-l lume! Soția care-și înșeală soțul, făptuește neîndoelnic, actul cel mai nedemn înaintea lui, se înjosește pe ea, aruncă apoi numele reu asupra copiilor! Dar soții sunt de multe soiuri: bunii sunt rari; mulții sunt rei; unii sunt călăi. Aceștia-s rei cu ori cine; cu nimeni nu-și exercită însă mai cumplit hidoasa lor ființă, decât cu soția! Poți pune în acelaș cântar pe nenorocita aceasta, cu femeea care înșeală pe cel mai bun, mai corect soț? Poți asemana retăcirea de un minut cu desfrâul celei care înlocuește pe soț c’un amant, pe acesta c’un altul? Poți aruncà deopotrivă peatra asupra amândurora?

— Deopotrivă!

— Te găsesc prea severă. Nu aprob nici eu, înfierez însă pe una, compătimesc, înțeleg până la oare care punct, pe alta!

— Nu-ți place, nu merge, desparte-te!

— Ușor de zis! vin copii, anii trec, legăturile între soți se string; puterea deprinderii nu lasă să rupi ușor cu ea; căsătoria dăinuește, dar e purgator! De altfel nu aprob nici ușurința divorțurilor noastre; provin negreșit din felul ușuratec cum se fac căsniciile.

La întoarcere, Duța dete Olgăi cheea de la garderoba ei, să-și caute o carte de citit. Sub nenumăratele haine, găsi câte-va volume franceze. Incercă să-și aleagă unul. Vederea de pe cupertă o îndepărtă de la unul la altul; erau scene urîte, Olga roșeà zărindu-le. Resfoeà paginele cu neîncredere; cuprinsul îndritueà cuperta. Se miră: astfel de scrieri în așa zisa bibliotecă a unei fete?! Lectura lor să fi desgustat pe Duța de calea rea? Prea mare ar fi fost autoritatea unei educații negative! Căută mult, pănă găsi: „romanul unei femei oneste”. Il luă foarte bucuroasă. Desamăgirea veni repede. Femeea onestă își vîndù soțul pentru lux; o greșală urma alteea. Il înapoe seara Duței, fără să-l fi terminat: dacă compătimesc, înțeleg, pănă la oare care punct pe soția care-a greșit o singură dată, fie din desgustul către soț, fie dintr’un sentiment puternic — măritată tînără, sau fără voea ei — mi e scârbă de femeea care-și înșeală soțul pentru lux, pentru distracție! Nu pot întinde mâna unei astfel de femei, și dacă societatea ar face la fel, numerul lor ar scădeà repede și foarte simțitor! .

— O fată, respunse Duța— pătrunzînd gândul Olgăi — cată să citească ori ce carte, ori ce autor ca să cunoască bine lumea!

— Nu Duța! O scriere rea, e un prieten reu! Nu numai fetele, dar și baeții se cuvine să se ferească de otrava corupătoare a scrierilor reu povățuitoare, imorale!

Câte-va zile trecură de la convorbirea aceasta... Cât timp Virgiliu lucrase în orașul din garnizoana unde fuse trimis, scrisese Duței. Plecând la țară, foarte ocupat, nu mai putù. Duța crezù că Olga erù de vină că i-ar fi scris lucruri rele despre ea. Fù deajuns să gândească așa ceva, ca să își ia lucrul drept fapt. Incepù să se poarte mai rece cu dînsa. Olga neputîndu-i înțelege purtarea, necunoscându-i firea, reul de nervi, se mâhni. Duța deveni rea, nervoasă. Respundeà necuviincios Ruxandrei, lovi pe cameristă. Câte-va zile iernase în pat; Olga ar fi voit să steà lângă dînsa, s’o distreze, Ruxandra n’o lăsă: „tată-seu e de vină în toate acestea!” A îndepărtat pe doctor, a stăruit să fie trimis de-aici, ca să rupă legăturile între ei! Dacă va urma astfel, cine știe ce se poate întâmplà! Lacrimele o podidiră. Olga se înfioră; îi fù milă de Duța; nu pricepeà însă cum suferința sufletească ar fi putut aveà ca urmare reul prevăzut de Ruxandra. Una din noi — își zise — putem iubi, dori, suferi! Nimeni nu se neliniștește de viața noastră! Cugetă la Mioara, la ea înse-și; mai mult de cum iubeà ea pe Lorescu, nu puteà crede c’ar fi iubit cine-va pe pământ; îl iubeà fără speranță! Cu cât iubirea îi erà mai mare cu atât durerea mai adîncă! Nimic însă cu ea, din cele ce se petreceau cu Duța. Seara, sosi Virgiliu. I se telegrafiase, Olga nu știuse nimic. Sosi și Tilcu.

Ruxandra îl lasase să afle prin prietenii casei, despre proectul de căsătorie între Grigoriu și Duța. El trimise vorbă că nu-l încuviințează, ferind să deà ochii cu ai lui. Știind pe Virgiliu depărtat — prin stăruința lui — veneà la Iași să se îmbuneze cu mama și cu fata, să înrîurească asupra lor. Pricepînd, ele chemară telegrafic pe Virgiliu: Tata e aici — îi spuse Duța — nu perde timpul, cere-mă în căsătorie!

— Cum, doctore, la Iași?! îl întrebă surprins Tilcu.

— Având două zile libere, m’am repezit să vă văd. Mai remâneți în Iași?

— Nu; mâne plec la moșie.

— Atunci voi căuta să mă folosesc de moment, ca să vă vorbesc într’o chestiune prea serioasă, care vă privește și pe d-voastră.

— Pe mine?! întrebă Tilcu, prefăcându-se mirat.

— Da, pe amândoi de o potrivă.

— Mă faci curios, doctore! Despre ce e vorba?

— Despre fericirea copilului vostru.

— Și Domnia ta te-ai gândit la aceasta?

— D-le Tilcu, fericirea atârnă de multe condițiuni; cea întâi, e să fie cine-va sănătos...

— Foarte bine — întrerupse el — aceasta v’a privit, restul ne privește pe noi, părinții!

— Din nefericire, singuri nu puteți nimic; totul atârnă de omul care-i va deveni soț.

— Bine, dar aceasta nu vă privește!

— Ați aveà dreptate, dacă m’ași înfățișa în calitate de doctor; am onoarea însă să vă vorbesc în calitatea de alesul, ca să nu zic logodnicul d-rei Duța!

Tilcu fixă ochii sei mici, pătrunzători, asupra lui Grigoriu; tăcù pentru moment, apoi:

— Bine, doctore, te credeam deștept; crezi oare că-i destul să intri în casa cui-va, ca să ai și dreptul de a cere în căsătorie?

Dați-mi voe d-le Tilcu, să vă reamintesc cuvintele ce mi le spuneați în noaptea Paștelui trecut, când D-ra erà încă lâncedă: „nu se va găsi în toată țeara nimeni care să-mi ceară fata? Nimeni cui să placă? Fie cât de sarac, om să fie, știu eu să-l ridic! Nici eu nu sunt boer, am fost sarac, am adunat și am ajuns...

— D-le Tilcu, un simplu și neînsemnat doctor cum sunt, îndeplinesc această condițiune, îmi place d-ra Duța și am onoarea să v’o cer în căsătorie.

— Ei, dragă doctore — zîmbi el — prea mergi cu „Fulgerul!” Tot așa mergi și cu clienții d-tale?

— Totdeauna, când împrejurările cer! Ași fi avut bunul simț să n’o fac, dacă n’ași fi fost sigur că d-ra mă voește!

— Și cum ai ajuns la isbînda aceasta?

— Sunt doi ani, de când împrejurările au făcut să intru aproape zilnic, în casa d-voastră. Văzîndu-vă copila tînără, frumoasă, avută, si-atât de nenorocită, am compătimit-o. Iubeà sau nu pe Pelz? Nu știu! El reușise să-i vîre în cap ideea că numai printrîn-sul puteà fi fericită. Țineți minte? V’am sfătuit chiar s’o căsătoriți cu el, căci altfel aveà să cadă reu lâncedă. Urma adeverita din nefericire, ceea ce prevăzusem; reul s’a declarat și i-ar fi compromis tot viitorul, dacă întâmplarea — destinul — nu m’ar fi scos în calea ei. Am luptat zi și noapte, un an întreg. Se cereà energie, rabdare, devotament, le-am depus! încredințată, se vede, de devotamentul meu dezinteresat, a lasat să se nască în ea sentimentul de iubire. Astă-zi mă vreà pe mine și din nefericire, dacă dorința nu i s’ar împlini, reul ce-ar aștepta-o, n’ar mai fi vindecabil!

— Așa dar, doctore, ai sugestionat-o la rîndul d-tale!

Grigoriu deveni palid, respunse liniștit:

— Nu, d-le Tilcu, aceasta ar fi fost un mare reu! O persoană sugestionată poate cădeà ușor pradă sugestiei altor persoane; nu mai are voință proprie, nu mai e respunzătoare de faptele ei; a se căsători cine-va c’o astfel de ființă, este a se nenoroci singur, și eu, doctor, cată s’o știu mai bine ca ori cine! La ce mi-ar fi folosit s’o sugestionez?

- La ce? Să-ți spun eu: ai înțeles prea bine, că fata mea n ar fi încuviințat nici o data căstoria cu d-ta; ai făcut-o atunci sa devie jocul intereselor d-tale!

Virgiliu îngălbeni; ochii lui aruncau flăcări de indignare. Tilcu pricepînd, adaose mai blînd: dacă fata mea e bolnavă, pentru ce o vreai?

— D-le Tilcu nu eu o vreau; d-ra, fica d-tale, ține să mă ia!

Cât de nalt și de voinic era Tilcu, pe atât se înălță, sări în-sus, privi crunt, apoi ironic pe doctor. Acesta îi susținu privirea cu tărie. Se domoli, se așeză iar pe scaun: nu mă opun s’o iai; dacă, nu cauți bani, poftim, ia-o fără zestre!

— D-le Tilcu, de-ași fi interesat, ar prinde să renunț la onoarea de a mă numi ginerele dv., într’atît de lâncedă e d-ra! Ceea ce-i dați, e pentru sanatatea ei; eu îmi am leafa și câștigul din clientelă; mi-ar fi destul; uniforma ce port, mă nevoește însă să iau zestre.

—Bine, 30 mii lei zestrea unui căpitan; d-tale, doctor, 15 mii!-

— Convenit, d-le Tilcu!

Ruxandra care ascultase până, atunci cu Duța, în camera alăturată, sări: Cum, nu ți e rușine să dai fetei d-tale ceea ce cheltuești singur într’o lună? Uitata-i c’ai intrat în casa mea c’o geantă goală și c’un baston? M’ai înjosit, m’ai tradat ca soție, m’ai furat ca femee! Ți-am tolerat toate, erai tatăl copiilor mei! Soț ticălos, nu poți fi tată mai bun? Auzi rușine! Copilului meu 15 mii! Ca celei mai sărace fete! Neamțului dedeai 300 mii și lui?! Cunoști d-ta cine e băiatul acesta și cât îi datorăm? Știi d-ta lacrimele ce-am vărsat un an întreg, lângă patul fetei? Cunoști devotamentul lui fără margeni? Dac’ai fi om întreg la minte, dac’ai aveà inimă de tată, ai îngenunchea înaintea lui! Fără dînsul, astă-zi Duța ar fi în mormânt! Nu, dacă nu vei consimți de voe să dai fetei ce i se cade, vei conveni de nevoe! Ți-o spun de mai înainte!

Tilcu nu rosti un cuvînt, își luă pălăria și eși în oraș.

Retrasă în camera ei, Olga îngenunche și se rugă mult. Trecuse de miezul nopții.

Neliniștea n’o lăsă să închidă ochii. De o dată ușa se deschise puternic: Duța, ca de ceară, îi zise desperat: „nu vreà tata!” Figura ei, accentul de desperare cu care rostise cuvintele, insuflară. Olgăi teamă. Poate e fire cu totul deosebită! își zise. In clipa aceea își dete perfect seama de un lucru: să nu se amestece nimeni în chestiuni atât de delicate. — Erai de față? o întrebă. — Nu! — Cum știi? — Am ascultat, în birou. — Și tu ce-ai zis? — Nimic! — Atunci cum voești ca tatăl teu-să înțeleagă că tu îl vreai? Se cereà să intervii! — Mi-e frică de tata! — Frică de tatăl teu? Frică în asemenea minut? Draga mea, în locul teu i-ași fi spus: nu consimți, mă împușc!

A doua zi pe la ora zece dimineața, Tilcu intră acasă. Duța îl așteptà în sală.

— Tată, începù ea, nu mă dai după doctor... fug cu el! Tilcu remase ca trăsnit; ridică mâna s’o lovească; o retrase. Umblà tulburat prin cameră.

- Ți-e drag? — Da! — Pentru ce nu mi-ai spus de mai înainte. Mi-a fost frică! Iar măsură Tilcu în lung și în lat camera: bine, mă voi gândi! Duța trecù în camera ei.

Peste zi, Grigoriu aruncat pe o sofa, cugetà la schimbarea destinului lui: voise pe una, aveà să se căsătorească cu alta. Ce va fi zis Mioara? Că s’a vîndut avuției? Ea n’a crezut adevăratul motiv! Și cât îl dureà!... Dar Duța? Cum va scoate-o la capăt cu ea? O va face cel puțin sănătoasă? Va izbuti să-i modeleze caracterul?

O scrisoare îl întrerupse din gânduri; îl chemà Ruxandra.

După cinci minute erà acolo: „Ce este? Unde e Duța? — In camera ei; după ce-ai plecat aseară, mă temeam să nu-i vie reu; noroc, găsi pe Olga care o încurajă la timp, îmbărbătând-o și sfătuind-o să ceară ea lui tată-seu, căsătoria cu d-ta! Astă-zi dimineață l-a așteptat și i-a vorbit.

— Ce a respuns? — Se va gândi! — Și Duța? — S’a dus în camera ei; cum și-a petrecut timpul, nu știu; adineaoarea am găsit-o într’un adevarat spasm de plîns. Tilcu nu erà acasă, am trimis să te caute.

— De ce n’a intrat Olga la ea?

— Nu ni-a lasat pe nici una.

Virgiliu intră în camera Duței: — Bine, draga mea, se poate să plângi? Ce mi-ai promis? In loc să fii liniștită?!...

— Fără să vreau, dragă Virgiliu! Vezi tu, mi e frică de tata, mă tem să nu te perd...

— Nu-ți fie teamă! Din moment ce ai cuvîntul meu?... — O, tu nu știi cât e de reu! Mă tem să nu pue pe cine-va să te pîndească, să te omoare!

— Nu, dragă Duța, nu te gândi la astfel de lucruri, sunt copilării! Tot ce-ar puteà face, este să se opue și, încă odată, tu ai cuvîntul meu... La ce să te neliniștești? Fii tare, mândră, probează încă voința de a aștepta și tăria de a învinge! Dacă vor mai plînge — zise el, desmerdându-i ochii — vor face și pe ai mei să plângă... să știe ei, bine!...

O luă de mână și intrară în salon. Duța surizătoare, se îndreptă către mamă-sa, întinzindu-i alintător fața.

Vorbeau toți trei, când intră Tilcu; abea salută și dispărù în salonul mare. Trimise fata să poftească pe Grigoriu.

— D-le Tilcu — începù acesta — vă rog să nu-mi luați în reu că m’ați găsit iar aici; bunul simț m’ar fi oprit, până n’ași fi fost încuviințat și de d-v.; am venit ca doctor, vedeți singur! și-i întinse biletul. Tilcu citi.

— Știu să se joace cu biletele, cunosc eu! de aceea nici respund la telegramele lor! Poftim: „vino doctore, că fata mi-i reu!” Și când colo, ea sbengue în salon!...

— D-le Tilcu, când venii, găsii pe d-ra în camera ei, într’un spasm de plîns.

— Lasă te rog, gluma; n’o văzuși cum rîdeà, când intrai eu? N-am lesat-o bine?

— E totuși adevărul; dar vă rog, pentru ce m’ați chemat?

— Mi-ați cerut fata în căsătorie; nu cunosc cine sunteți; îmi veți da dreptul să mă interesez asupra d-voastră?

— Vă rog, bucuros!

— Vă cer cuvîntul că nu veți intra zece zile în casa mea! După aceste zece zile, veți aveà respunsul.

— Vi l-am dat, respunse Grigoriu, ridicându-se.

In sală găsi pe Duța ascultând la ușă: — Iar, dragă Duța?

— Eartă-mă, nu aveam rebdare!

— Mă voi ști iubit, draga mea, când mă voi ști ascultat în tot ce e bun și în interesul sănătății tale.

In două cuvinte înștiințà pe Ruxandra. In aceeași seară plecă îndărăt, la recrutare.

Tilcu remase în oraș. Trecură cele 10 zile, fără să fi dat respunsul hotăritor. Ori cât ar fi fost de vinovat, purtarea Duței față cu tatăl surprinse și indignă pe Olga. Iși rîdeà de dînsul, mai ales la masă făcându-l borșar și dându-i ei semne pe picior s’o facă să rîdă. Tilcu, întrezărind un moment rîsul ei ascuns în farfurie deveni roș, sever, o privi atent. Duța simțind, își ridică privirea către el; chipul ei resfrângeà nevinovăția Madonei. Tilcu, căit de-ceea ce bănuise, se ridică de la masă, o îmbrățișă: „frumoasa tatei”, „odorul tatei!”

Daca s’ar fi dărimat pământul sub picioarele Olgăi, n’ar fi remas mai uluită, mai înfiorată: Duța într’atît de falsă? Cu atîta putere de prefacere cum numai pe șcena unui teatru se poate vedeà?

Zilele următoare, Ruxandra, Duța și Olga, potopeau olanda, broderiile și mătăsurile prăvăliilor.

— Atâtea frumuseți te lasă rece, Olga? întrebă Duța

— Sunt frumoase, îmi plac, respunse ea indiferentă.

— De ce nu-ți cumperi și tu? Ai trusou?

— Frumos ca al teu, nu — firește!

— Și nu-ți pare reu?

— De loc.

— Vulpea când n’ajunge la struguri...

Olga o privi mirată: Ce ai Duța, de ce reutatea aceasta?

— Am glumit ma chere; recunoști și tu: bine e să fie cine-va avut! Ești rege!

— Sunt averi și averi, dragă Duța; dacă în genere lumea se închină celei a banului, se află și din aceea cari doresc altfel de averi; crede-mă, nu e dînsa cea mai de invidiat!

— Fiecare cu a lui! — De sigur, da nu’nțeleg, ce ai? îmi pari altfel de cum... — Serios? — Vezi bine, altfel n’ași aveà ce căuta aici... — Das Kommt Wieder schon, Duța ? zise Ruxandra; apoi către Olga: scuz-o, nu știu ce are azi!

Olgăi i se lăsă ca o piatră pe inimă. Se înșelase oare? Pănă acum în urmă nu întrezărise nimic fals în caracter. Lipsise ocazia?

Te-am suparat? Veni Duța la ea în cameră, întrebând-o resfațat; eartă-mă, eram nervoasă! Mergem la masă?

Erau amîndouă în salonaș, când veni soția unui profesor universitar, intimă în casă. Aduse vorba de niște copii sarmani, ramași pe drumuri; tatăl murise, mama erà paralitică. Aveà o listă de subscripție. Olga oferi 10 lei, Virgiliu subscrisese 20; Duța nu puse un ban. Cât e departe de a cunoaște viața! cugetă Olga; ea nu știe ce înseamnă a îndulci pânea orfanului, nici a înfruptà pe nevoiaș din bunurile ei! Câtă deosebire și aci între Virgiliu și dînsa. Risipeà banii pe lux, dar n’o dureau durerile altora!

Se apropia balul Crucei roșii. Luaseră lojă. Duța stăruise de Virgiliu, să vie la bal. El promise să facă totul ca să termine recrutarea până atunci. Tilcu plecase. In ajunul balului sosi Adrian. Duța foarte vesleă, cântà, i se așezà pe brațe. Adrian era mai nalt, mai bine făcut ca Virgiliu și mai frumos. Pe Olga o mâhni. Ea înveluià sentimentul iubirei în cea mai adîncă pudoare; simțiminte de felul acesta — gândeà — au cu atât mai mult farmec, cu cât nu au martor de cât singurătatea naturei. Purtarea liberă a Duței față de un cumnat, jicneà simțirile ei curate.

— Facem cadrilul? Adriane! — Cu plăcere! — Dar logodnicului dacă vine? întrebă Olga. Duța, roșie ca bluza de pe ea, tăcù, încruntă din sprincene. Gestul acesta puse acolo, între cei doi ochi fermecători, atîta reutate! Infioră pe Olga. — Să raționăm prietenește, dragă Duța! reluă ea blînd: dai întâiul cadril cumnatului, nu crezi că se cuvine logodnicului? — Și dacă nu vine? — Și dacă vine? — Tant pis pour moi! respunse ea, începînd să fredoneze o arie din Norma.

Seara, fetele se îmbracau. Olga aveà un decolteu natural foarte frumos. O alunică mare, rotundă, neagră, se scăldà în câmpul alb de lebedă ceva mai jos de gât.

— Pui haina închisă? întrebă Duța. — Da, închisă. — Aici măcar alunica n’o lași să se vadă? — M’ași rușinà. Duța se uită lung la ea: sarmană provincială! spuneà privirea ei. Olga fiind curînd gata, o așteptă în sală cu Ruxandra și Adrian. Duța apărù, într’o haină albă nespus de frumoasă, dând pantoful cameristei să i-l închee. Fata — de la țară — i-l scoase, pregătiudu-se să-i scoată și colțunul. Duța observă: ce faci tu, acolo? — Voiam să descalț pe D-ra! gângăvi fata. — Cine ți-a cerut asta?! Fata nu respunse nimic, se opri din lucru uitându-se mereu la umerii stăpâne-sei: „mânele și peptul gol... picioarele nu?” întrebă în urmă, nedumerită. Riseră cu toții. Olga admiră bunul simț al fetei: dacă peptul și umerii sunt într’atît de goi, pentru ce n’ar fi și picioarele?! Decolteul Duței ca al multor doamne, lăsà să se vadă linia sînului.

Balul se dă în sala cochetului teatru din Iași. Așternându-se parchetul, scena făceà una cu sala. Decorurile ei în fund, florile cari mascau aproape orhestra, lumina electrică, plantele, făceau din sală o adevărată bombonieră vie, feerică: elegantele tualete ale doamnelor contrastau cu fracurile negre și cu epoletele. La ora 11, resunară acordurile frumosului vals „Monte Christo”; începeà dansul. Adrian deschise valsul cu Duța. Distins cavaler, elegant dansator — ca și Virgiliu — atrase imediat atenția asupra lor: — Cine e? Cine? se întreba în sală — Logodnicul! se șopteà de unii; fratele logodnicului! de alții. După Adrian, Duța valsà c’un ofițer: acesta îi cerù cadrilul, adresându-i-se în limba franceză. — Regret, domnul meu, l-am dat!—Atunci al doilea, D-ră? Ea se gândi un moment, apoi: vă aștept! Cavalerul se înclină, mulțumi, eși în sală; tocmai intrà Virgiliu: dragă doctore, ai sosit la timp, facem cadrilul împreună? — Dacă fratele mi e aci, cu părere de reu, nu voi putea! — Al doilea? — Cu plăcere, care vi e D-na? — „Steaua Iașilor!” — Cu atît mai bine! respunse Grigoriu și intră în salonul de dans. — Cât ești de bun, doctore! îl întâmpină Ruxandra, zimbindu-i cu drag, în timp ce dînsul îi serutà mâna. — Ai ținut să ne faci surpriză, Virgiliu? Drept să-ți spun, nu te mai așteptam! — Dragă Duța, să mă erți! n’avui timpul să vă telegrafiez; drept mă și bucurà gândul că-ți voi face surpriză; venii cum văd la timp? îmi merit cadrilul? — Al doilea, da! întâiul... mai șterge-te pe guriță! respunse Adrian; Duța nefiind sigură că vii, mi l-a dat mie! — Ție ți se și cuveneà onoarea de a fi înlocuit pe logodnic în lipsa lui; când ai venit? — Eri dimineață; având două zle serbătoare, m’am folosit, să-mi văd mândra cumnată!— Și eu, zise aceasta înclinându-se grațios, te-am ales pentru cadril, trufașul meu domn cavaler! — Alături cu tine, mă simt în adevăr trufaș! — Așa că eu, care nu-i pot fi trufașul cavaler pentru întâiul cadril, remân mândrul logodnic pentru al doilea, întrerupse Virgiliu, uitând cuvintele ofițerului. — Imposibil, Virgiliu! Neștiind că vii, l-am promis d-lui Z! — Pănă a nu se începe întâiul? întrebă Grigoriu, devenit palid: de altfel mă și simt mult ostenit — adaose— lucrai toată eri noaptea, să-mi pot încheià lucrările; astăzi toată ziua pe drum...îmi permiteți să mă retrag?! Adrian fii tu cavalerul doamnelor!

- Virgiliu! Virgiliu! îl strigă Duța în șoaptă. Fugi Adriane, fugi și îl cheamă. Era târziu; Virgiliu își ceruse voe de la ofițerul Z. sa plece, fiind prea obosit.

Se da al treilea semnal de cadril. — S’a suparat! zise Duța îngrijată. S-a suparat! Să mergem, mamă! Ruxandra nu știà ce să facă, să nu dea lumii de vorbit.

— Il îmbunez eu acasă, n’aveți grijă — interveni Adrian; mâne luăm prânzul la Dv.! Uitați-vă, perechele sunt față în față!

La locuri, domnilor! se auzi vocea colonelului A., conducătorul cadrilului.

Adrian conduse pe Duța în fața vecinului seu; era și timpul, cadrilul începeà.

Dansul, muzica, însuflețirea generală, o dispuseră.

A doua zi dimineața, Olga se strecurà pe vîrful picioarelor prin camera Duței.

— Sunt deșteaptă! îi zise ea dulce. Știi Olga, lumea mă felicità aseară cu Adrian?

— Vine des, am intrat împreună, ai dansat cu dînsul... nu e de mirare!

— Tatei îi e mai simpatec Adrian! Ce curios, să mă felicite cu dînsul! Inima Olgăi se strinse— îmi dai voe să-ți vorbesc frățește, dragă Duța? — Te rog! — Tu nu-l iubești — mă tem — destul pe Virgiliu? Te joci cu căsătoria; mult mi-i frică să nu fiți nefericiți!

—Ce te face să crezi că nu-l iubesc? — Purtarea ta! Virgiliu va fi un soț prea bun, ție însă ți-ar conveni mai bine cred un om autoritar, voluntar? — Adrian ar fi mai potrivit cu mine? — N’ar fi cazul să facem asemănări, cred însă, drept, ar fi mai potrivit. — Nu-i atât de bun și delicat ca Virgiliu? — Trăsăturile generale sunt aceleași; Adrian e mai voluntar, mai autoritar. In ori ce caz, dacă tu simți o nouă înclinare către el, cu atît mai mult ași fi de idee să rupi ori ce gând de căsătorie cu celalt. — Pentru ce? — Vădit, nu e iubirea pe care o credeai!? — Cine ți-a spus ție, că nu-l iubesc pe Virgiliu? zise Duța cu ton rece, de supărare. — Dar, cuvintele tale de pănă acum?... — Te înșeli! Și apoi... toți sunt ca unul! Ii urăsc pe toți! Și-au însușit dreptul să facă tot ce vor; trăesc cum le place! Noi? cum le convinem lor! Uite, chiar Virgiliu: a petrecut cât a voit, pe unde a fost și pentru că nefiind sigură de el am dat cadrilul altora, s’a suparat! Puteà să vie eri dimineață, dacă țineà să-mi facă plăcere! Adrian cum a venit?

— O, dragă Duța, ce vorbești? Felul lui de a se fi purtat pănă azi cu tine, nu-ți dă dreptul s’o crezi! L’ai auzit: lucră toată noaptea trecută și eri, pănă la ora trenului! Tu nu cunoști ce va să zică imposibilul? Nu, draga mea, nu ai dreptate! Virgiliu face parte din pătura aleasă a domnilor și, în cazul de față, tu ai fost neatentă față cu el; în locul teu, mărturisesc, n’ași fi dansat de loc!

Duța clătină din cap: toți sunt la fel! Toți merită să fie înșelați, cum ne înșeală ei!

— In principiu, ai dreptate. Ei au întocmit neegalitatea socială între un sex și altul, subordonându-ne lor, voindu-ne și ținîndu-ne secole ignorante, căutâd și cultivând în noi, păpușa, copilul, obiect de plăcere.

— Sunt egoiști! strigă Duța. Pentru dînșii tot, pentru noi nimic! Naive, femeele! Să le respundă toate, cu aceeași monedă! Suntem deopotrivă ființe!

— Așa este. Lupta prinde s’o ducem însă, pe alt teren. A voi să schimbi o stare rea de lucruri ca s’o înlocuești cu alta la fel, a respunde reului cu reu, este a propovedui nedreptatea, ura, resboiul! Toate acestea cu un cuvînt întunericul, îl faci să dispară prin educație, milă, altruism, prin dreptate și adevăr! Ca să putem lucra, cată să ne însușim mai întăi mentalitatea cu care să putem revărsă lumina în juru-ne, ca mame, soții, surori!

Iți amintești discuția privitoare la căsătorie? Pricepi acum pentru ce compătimeam, înțelegeam până la oare care punct, pe soția greșită, față de soțul reu, fals, înșelător?

— Da, aveai dreptate; toate să le plătească la fel!

— Nu, Duța! O compătimesc, dar n’o aprob. Lăsând la o parte considerațiile de înaltă morală, reul imediat ar fi: s’ar introduce-copii streini, sub coperișul căminului casnic.

— Dar ei?!

— O, ei! Lor le place nespus, să se asemene cu ființe animale, inferioare omului!

— Da! Da! Cucoșul satului! Atunci?! Pentru ce să nu-i înșelăm și noi?

— Sunt greșiți; pleacă de la un adevăr propriu speciei animale, dar uită un lucru: specia umană a urmat celei animale..

— Ei bine, da! Acum nu mai este animală!

— Totuși e departe de a fi devenit numai umană; nu uità: suntem încă carnivori!

Femeea, prin firea ei, pare și azi — nu vorbesc de cele stricate de mediu, sau lâncede — mai pură, mai apropiată de om, decât de animal, de spirit, de cât de materie. Amănuntul genezei mozaice cu crearea femeei din coasta lui Adam — cum observă și o autoare franceză — ascunde poate un miez de adevăr: cea din urmă ființa apărută în creațiune - dintr’o făptură deja umană — teologic vorbind, sau zoologic: transformarea darvinistă treptată pe scara evoluției, ar adeveri puritatea mai mult de partea femeei, de fapt, amîndoi fac trecerea prăpăstioasă de la animal la om.

Apoi dacă sunt oameni, să fie oameni și nu animale! strigă Duța.

Venirea lui Adrian puse capăt convorbirii lor.

—Virgiliu? întrebă Ruxandra.

— N’a voit să mă însoțească, se simte obosit; pare însă nemulțumit de Duța.

— Are dreptate, dar dacă nu mai vine, ce mă fac eu cu dînsa? Unde l-ai lasat?

— Acasă. Ruxandra îi trimise îndată un bilet prin care îl ruga stăruitor să vie înștiințà pe Duța că Adrian erà în salon. Ea se scuză ca negata — deși era — și nu, eși. Peste jumătate de oră veni și Virgiliu...

— Iți mulțumesc, dragă doctore! Bun ca totdeauna! Ai avut toată dreptatea, nu pune însă temei pe o copilărie!

Duța părăsi camera, veni către el: reutăciosule! M’ai făcut să sufer!

— Vă rog să mă ertați; dar nu-mi erà posibil să remân. Ce-ar fi zis lumea? Logodnica dansează și logodnicul?...

— Nu eram sigură c’ai să vii! Așteptam să ne telegraf iezi.

— Bine, pentru întîiul cadril, dar al doilea... când trenul din C. sosește aici la 11 seara?!...

— Ei, nu m’am gândit — și tu pentru-atîta lucru te superi?!

— Sunt lucruri — dragă Duța— cari costă... De bunele conveniențe e bine să ținem seama...

Duța se întristà. Virgiliu îi întinse mânele, reluând: dragă Duța, nu-s supărat pe tine și nici o dată nu voi fi, cât timp nu vei face reu din voința ta. Nu cunoști lumea; adesea ea tălmăcește în reu, ceea ce e bine și frumos, dar încă să ne dăm înși-ne de vorbă? Mă erți că te-am întristat?

— Ce bun ești tu! Eu vinovată și eu să te ert!...

Se așezară la prînz. Duța erà veselă, Adrian vorbăreț, Virgiliu tăcut. Ruxandra țineà morțiș să nu-i lese flămânzi. Olga obosită, aproape nu vorbeà; după prînz, se retrase în camera ei. Duța trecù la pian. Execută cu nespusă măestrie, poetica romanță: „O du, mein holdes Abendstern! din Taunhlinser. Virgiliu luă violoncelul — îl urmà de mult — și repetară romanța. Executară împreună Nocturna a VIII-a, de Schopin. Duța urmă să cânte singură. Rînd pe rînd trecù prin „Miserere”, prin Ave Maria, Hamlet, Hughenoții, Tosca, Norma, Carmen, executând când părțile sopranei lirice sau eroice — când ale tenorului și ale baritonului. Cântà neîtrerupt de două ore. Virgiliu și Adrian ascultau adînc impresionați. — Supranatural! zise Adrian. — Anormal! respunse încet Virgiliu. Insușirea ce are de a modelà vocele de bariton, de tenor, de contralto, pe lângă a ei, nu poate fi de cât o anomalie! N’ar crede nimeni, să i-o spui! Vara trecută fù auzită de Vidal — marele maestru de voce al Italiei, la Munich. Fu atât de surprins, de încântat, că — neștiind-o avută — se oferi s’o ia cu dînsul în Italia, să studieze pe cheltuiala lui, absolut fără nici o condiție! „Astfel de voce, ziceà, e un fenomen cum n’a mai fost; Are două tonuri mai sus de cât Patty! Memoria ei muzicală, sentimentul, nu sunt de cât corelative pe lângă vocea-i de pept maestoasă, puternică, voluminoasă, cu respirația plină, îndelungă, cu notele de sus, de jos și de mijloc. „Reputație universală!” strigà Vidal, din zi în zi mai subjugat.

— Adevărat, ar fi fala României, dac’ar îmbrățișà scena!

— Așa ar fi, dacă n’ar duce-o la ruina sănătății!

— Crezi?

— Dar temperamentu-i nervos, posibilitatea de a cădeà grav lâncedă la ori ce nemulțumire, ce-ar deveni cu viața neastîmpărată, sbuciumată, de artistă!? Nu știu iar, dacă nu cum-va tocmai viața aceasta ar însănătoșea-o!

— Mi-e temă de ea; pe cât o admir ca făptură, ca voce, ca inteligență, pe atât mi-i frică de firea ei; mă tem să nu te nenorocești!

— Lucru absolut sigur, din moment ce-ar luà scena; dar ce pot face? Așa cum o vezi, sănătatea, poate viața ei chiar, stă azi în manele mele! a mă retrage, înseamnă a o condamnà... O, de n’ași fi sigur de lucrul acesta!...

— Frumos, prea frumos! Eu fac muzică și voi?... îi întrerupse Duța.

— Te ascultam cu toată atenția, respunse Virgiliu. Eartă-mă, diseară pleacă...

— Dimineața, ce-ați făcut?

— Am fost la regiment.

— Iar regiment?! De ce nu-ți dai demisia?

— Va veni și ziua aceea... toate la timpul lor!...

— Ba de loc! Ori alegi regimentul și remâi cu el, ori mă preferi și... plecăm, lăsând altora cazarma.

— Dragă Duța, am datorii peste cari nu pot trece! Când angajamentul îmi va încetà, voi da demisia și vom remâneà în streinatate, tu să studiezi încă muzica, eu medicina...

— Ca s’o practici însă numai pentru mine?!... Vei merge și tu cu noi, Adriane?

N-ași puteà: sunt magistrat ,nu'mi pot părăsi cariera!

— Magistrat?! Mare lucru?! Câți magistrați a făcut tata?!

— Tocmai pentru aceasta, nu prea avem — întrerupse Virgiliu; destul să fii omul zilei, ca să făurești câți vrei și când vrei

— Ai avut a te plînge de ei? întrebă Adrian.

— Să mă ferească Dumnezeu! Pănă acum n'am figurat la un proces nici ca martor!

— Nu ai dar motiv să te plîngi!

— Ei, lăsați discuția! interveni Duța. Mergeți să ne primblăm?

— Numai să trecem pe acasă, respunse Adrian, să ne schimbăm hainele, ca să fim demni de crăiasa noastră!

— Sunteți demni și așa!

Peste o oră erau la Repedea. Cu trenul de seară, Adrian plecă.

Peste trei zile, Virgiliu fiind în serviciu la spital, fù trimis chiar în dimineața aceea cu un tren special militar la Pașcani; printre soldați se ivise lingoarea. Nu avù timpul să înștiințeze familia Tilcu. Olga se aflà în bună armonie cu Duța, când de-odată observă o mare receală la ea și mamă-sa; aproape nu-i vorbeau la un prînz. Voià tocmai să întrebe când Duța, părăsind masa, trecù în salonaș la pian. Ruxandra începù să se plîngă că s’ar fi strecurat în lume vorbe neplăcute despre ale casei. — Dar cine credeți c’ar fi vorbit? întrebă Olga. — Mais vous! — Eu?! întrebă uluită, eu să vorbesc pe seama casei unde mă aflu? Pe seama unei familii care va deveni a fratelui meu? Nu’mi stă în fire! Și anume ce lucruri?

— Ce nu se pot găsi când voești să strici un proect de căsătorie? Că Duța nu-l iubește pe doctor, n’ai să-l lași nici o dată s’o ia, o sfătuești să prefere pe magistrat, îi insufli idei streine, o faci simplă; i-ai vorbit lui Virgiliu reu, despre ea... și câte și câte!... — Cine v’a spus acestea? O persoană de care nu mă pot îndoi! — Intru cât nu mi-o numești, îmi dai voe să nu mă opresc la nimic. — Duța mi-a spus! — Duța?! A spus neadevăruri! —Cum, fata mea minte?

— Cu părere de reu, d-nă Tilcu, fata voastră minte!

Duța intrà. — Domnișoară, i se adresă rece, Olga, fii bună te rog și scoate pe mama dintr’o greșală: Te jicnesc? Te fac să plîngi? Iți insuflu idei streine? Cari? Cum? Când?

Duța roșie, tăceà.—Domnișoară, repet rugămintea: da sau ba.

Mândră, ridică Duța capul: da! Olga o privi desprețuitor:

-In adevăr, nu sunteți potriviți! Un suflet nobil, cu unul atît de mic! Doamnă Tilcu, cuvîntul meu de onoare: n’am scris, n’am spus nimic fratelui sau altui cui-va; priveam căsătoria aceasta ca nepotrivită; abia cum văd: ar fi nenorocită! Voi vorbi lui Virgiliu cum va veni!

In acel moment li se aduse o scrisoare; Grigoriu le scria din Pașcani. Olga trecù în cameră și-i scrise: ‘„nu mai pot remânea într’o casă, unde fui prea jicnită; nu pot trece la tine să dau lumii de vorbă. Te aștept încă cu cel întîi tren să vorbim de față cu ai casei, pe urmă plec”. ’ O dete deschisă Ruxandrei, rugând-o s’o trimită lui Virgiliu. Eși în oraș. Cu trenul de 6 seara, sosi și Grigoriu, fără să știe nimc. Fù primit de mamă și de fată cât se poate de călduros. Le explică tăcerea: crezînd în fiece zi c’ar fi putut veni la Iași, nu scrisese. Duța se arata foarte iubitoare. La cină, Virgiliu observă lipsa Olgăi; întrebă de ea. — Nu e aici; a eșit supărată și nu s’a mai întors! respunse repede Duța. — Supărată, Olga?! Și de ce? — Copilă încă! interveni Ruxandra. Ii arătam că’n oraș se vorbesc lucruri intime despre noi. Ea întrebă cine le-ar fi dat svonului public; Duța respunse că dînsa.

— Cum ai putut crede aceasta, Duța? întrerupse Virgiliu.

— Dar cine erà să le spue în oraș?

- Ori cine, numai Olga nu! — Apoi voi frații, țineți unul la altul, ca Jidanii! — Aceasta nu e un reu, Duța! E o datorie, o frumoasă creștere ca frații să se iubească, să trăească în bună înțelegere, să se încreadă unul în altul! — Dar când s’ar înșelà unul de celalt? întrebă Ruxandra.

— Cazul ar fi trist, din fericire nu e în familia mea.

— Apoi tu ești atît de bun cu ei! Te pot prea bine înșelà și tu nu vezi nimic, nu crezi nimic!

— In familia mea suntem toți ca unul; nu putem înșelà și minți pe alții, necum noi pe noi! Dar nu mi-ați lămurit pentru ce s’a suparat? C’ați bănuit-o pe ea — ștafetă — ar fi costat-o, n’ar fi supărat-o!

— E o întreagă neînțelegere între ele, respunse Ruxandra.

— Și anume? — Chestii de discuție! Nu se înțeleg asupra unor chestiuni de căsătorie: Olga susține că bărbații sunt ca cucoșii, de pe un gard, pe altul și ca atare, toți să fie tratați la fel; Duța nu-i de părerea aceasta. Nu sunt încă de acord asupra autorilor de citit, s’au luat de la Zola. Olga susține să fie toți citiți; Duța cere să fie aleși. Adrian ar fi mai bun de cât d-ta, pentru Duța, zice Olga; în fine Duța crede că sora, nemulțumită, contrariată în părerile ei ți-a vorbit-o de reu, fapt pentru care la rându-ți n’ai scris pănă azi.

Pe măsură ce i se povesteà, figura lu Virgiliu devenea rece, aspră. Privi lung pe Duța: Olga ți-a spus toate acestea? — Da, ea mi le-a spus! Virgiliu tăcù un moment, apoi: îmi pare reu, Duța, nu te pot crede!

— Cum? N’o poți crede când ți le declară în față? întrebă Ruxandra supărată.

- Sunt încredințat că Duța, nemulțumită de contrazicerea Olgăi, a mărit lucrurile și le-a luat pe dos; Olga a spus tocmai contrarul, sunt sigur!

— Cum, nu mă crezi, Virgiliu? Ei bine, află că tot ce ți-am spus, e nimic pe lângă cele ce-ași aveà de spus, dac’ași vrea!

— Te rog Duța — respunse Virgiliu atins — sora mea nu e în stare de nimic din toate câte spui!

— O, ba da!

- De prisos, nu mai stărui te rog! când va veni, voi întreba-o în fața dv!

Convorbirea urmă aproape rece. Pe la ora nouă, Olga intră. Luase cina la o colegă de școală, căutând să fie departe de Ruxandra și de Duța, pană a doua zi, când aștepta pe Virgiliu. Il găsi întors. Pentru întîia oară îl vedeà nervos în vorbă și’n mișcări față cu Duța. El deschise vorba despre discuția lor. Abia începuse Olga, când o întrerupse: cu cucoșul ce-a fost? Expresia ei de nedumerire de mirare, îi spuse destul. — Despre ce romane ați discutat? — Găsii în biblioteca Duței un roman, al cărui titlu: „romanul unei femei oneste” era prea cuviincios. Conținutul dezicea însă titlul; l-am înapoiat necitit, și sfătuiam pe Duța să nu citească de cât autori educativi.

— V’am spus-o! strigă Virgiliu cu totul suparat; mă doare mult, să-mi desmint sora, învinuindu-mi logodnica!

Olga pricepù: Duța mințise pe seama ei. O privi: roșie, vînătă, păreà că se descompune sub ochii lor. Mila o pătrunse: o logodnică prinsă cu minciuni? Se poate o suferință mai mare? Fusese hotărîtă să vorbească, să spue tare, pe față, pentru ce priveà drept nenorocire căsătoria aceasta; să-i descopere lui, lucruri neștiute. Nu avù curajul să urmeze; o vedeà atât de sdrobită! Interveni: -poate s’a înșelat! Poate n’a înțeles! Virgiliu însă, iritat cum nu-l văzuse, adaogă: coană Ruxandra, mâna d-rei e liberă! Iar Olgăi: pleci acum dimineața? Voi fi în gară! își luă chipiul, salută și eși.

— Virgiliu! Virgiliu! Remâi, remâi, te rog! Strigă Duța, dând navală pe urma lui. Remâi Virgiliu, te rog! Am greșit, eartă-mă, te rog! Grigoriu pășeà repede fără să întoarcă capul. Duța îl ajunse în poartă, îl prinse de haină. El se smunci: „Virgiliu! mai strigă ea și căzù. Virgiliu se întoarse; indignarea făcù loc milei. Atribui spiritul de intrigă și de minciună, reului de nervi, care reveneà prin opunerea lui Tilcu la căsătorie. O cuprinse în brațe, o duse în casă. Ruxandra așteptà în balcon. Când îl văzù aducând-o pe mâni, nemișcată, o crezù perdută; mi s’a dus fata! recni și căzù în nesimțire. Grigoriu le depuse pe o canapea și chemă pe Olga. Aceasta nu pusese preț pe strigătul Duței. Cuvinte atat de mari, spuse de cine-va atât de mic, n’o impresionară. Ea nu cunoșteà firea și trecutul Duței. Intrase în camera ei, căutându-și lucrurile. Mulțumeà Cerului că-i îndepărtase fratele de pe marginea prapastiei!

Erau două ore din noapte. Impachetând, stând mereu cu capul în jos, i se părù în oglindă, uniforma lui Virgiliu. — Mi se năzare de oboseală, de iritație, își zise. Iși căută de lucru. Din nou zări în oglindă figura fratelui.

— Olga! șopti el. Ridică capul. In fața ei, nemișcat, Virgiliu:. — Tu, aici?! Vocea ei arată o prăpastie.

— Ssst! Ii făcù semn să-l urmeze. In sală, pe două canapele mama și fata zăceau leșinate.

CAPITOLUL XI

In drumul de la Iași la Peatra, Olga se opri la Roman. Erà cea din urmă zi a lui Mart. Primavara întârzià să s’arate, păreà timp de toamnă. De la gară apucă pe câmp, spre casa părintească. Cu ochii perduți în spațiu, pășeà, pe câmpie neștiutoare de tot ce-o înconjura. Aveà impresia că retăcise prin mult întuneric, prin lung pustiu. Colo, departe, se înallță un minunat castel: argint și lumină, viață și mișcare se întrevede’n el; mâni dragi ii vor deschide, părinții o așteaptă! Dureroasa, îndelungata depărtare, se va fini, nici când nu s’or mai despărți! A lor va fi, și dânșii ai ei! Doru-i iuțește pasul. Dar iată: palatu-i umbrit în marama morții: glas strein rostește: Casa e deșeartă; stăpânii duși, pentru totdeauna duși! Nu-s flori, nici miresme! Vântul isbeliștei suflase acolo; liniștea morții plutește peste tot, timpul — vrajmaș locului — ruinase casa, nimicise viața. Se întoarse la cimitir. Nici o dată nu-i părù mai jalnic, viața mai trecătoare. Vintui se tânguia printre copacii triști, frunzele de toamnă plângeau pe morminte, glasul morții învelea tot, se înălță peste tot: la ce bun viața, pământul, soarele cu luna, când... nimicirea stăpânește tot, așteaptă tot, când... luna înghețată, lumina-va odată o planetă moartă, când soarele reintra-va în întunericul din care-a eșit!?

Moartea urmând vieții, fără reviață, pare non-senz, capricios joc al creațiunii. Olga căzù la poala mormîntului: „mamă, draga mea mamă! Vino lângă mine, ici, sub crengul de tei! Patru ani trecut-au — patruzeci îmi pare — de când tu te-ai dus! Și cât mi-i de dor la sînul teu să plîng, mâna să ți-o string, glasul să-ți aud! Acasă te căutai și nu erai! La ușa ta bat; te-am mai întrebat: în negrul mormânt ziua cum petreci? Când florile vin, când paserile cânt, când stele resar și isvoare curg, pentru ce tu dormi? Stingheră în lume de ce mai lasat? De copii departe ție nu-ți e dor?

...Dar cu plîng și tu nu m’auzi! De durere mă frîng, tu nu mă vezi! Mă iubeai odată, azi remâi de peatră? De veghe-ți ții crucea, pe nimeni nu mai vreai?

Mult timp rămase Olga îngenunchiaiă pe mormântul rece. Revedea pe mama-sa dispărînd, coșciugul coborând, bulgării de țernă peste el căznid, dangătul clopotelor lămurind în noaptea priceperii cu golul, pustiul, singurătatea, ce-aveau s’o urmărească pururi, pretutindeni în viață! Plînsul o podidi. Din florile aduse, împleti cunună, aninând-o pe cruce. Plînsul îi făcù bine. Nu! își zise. Cu neputință să se încheie tot aici: rei și buni, nobili și mișei! Când soarele se va fi stins, când pământul însu-și va deveni mormânt, viața se va fi reaprins sub altă formă, în altă planetă. Acesta-i rostul vieții, altul nu poate fi! Deasupra capetelor noastre trăește altă lume, respir alte vieți!

O caut aci, cum s’o găsesc? Dincolo de mormînt alături de tata, de frați, este ea!

Ingenunche și se rugă. Porni apoi îndărăt, cu dorul nestins, cu durerea nepotolită, cu care venise. Se întoarse în gară. Luă trenul pentru Piatra. Pe peronul stației Bacău, zări de o dată pe Lorescu. Tulburată, da să se retragă de la fereastră; doctorul o văzù, intră în același vagon. Abia acum se întâlneau după scrisoarea lui. Doctorul îi strînse călduros mâna; emoționat, o privi nespus de lung, până în adâncul ochilor. Surpriza, durerea sentimentului neîmpărtășit, emoțiunele prin cari trecuse noaptea, tristețea sfâșietoare cu care plecase din Roman, încătușară simțirea ei, ramase tăcută. Nimic din câte simțeà, nu puteà arătà; voalul gros de pe figură, împedeca pe Lorescu să-i pătrundă tristețea. Ii luă tăcerea drept indiferență, devenind rece, indiferent și el. Iși făceà de vorbă c’o domnișoară streină, privind-o totuși une-ori pătrunzător. Indiferența lui o atinse; sufereà mai mult, păreà și mai rece. Intrau în oraș. Plouà mărunt ca toamna. In sufletul Olgăi viscoleà. Lorescu o salută cu multă receală și se’ndepărtă. Prin întuneric trecut-am; neagră noapte mă așteaptă? se întrebà ea, în trăsura care o duceà spre gasdă.

Ii găsi reuniți pe toți; o primiră voioși, n’o așteptau. Rozeanu roș, emoționat, o priveà surîzetor, fericit. Erà atîta prietenie frumoasă, atîta bună liniște în privirea lui! Ii făcù bine. Motivă oboseala călătoriei și se retrase în camera ei. Cum deosebite note muzicale dau aceeai melodie într’un acord, toate sentimentele ce-o tulburaseră ziua și’n ajun, se contopiră în unul singur: indiferența lui Lorescu! De-ar fi iubit-o, își ziceù, nu s’ar fi putut schimba atât de repede! I-ar fi ghicit durerea! Plînse. Din an în an plngeà. Lacrimile ușurează; norii odată risipiți, Cerul se înseninează. Două ore mai târziu întrețineà discuția cu cei din casă scantrelor de viu. Rozeanu o priveà mulțumit. In familia avocatului găsi și un alt oaspe: o nepoată de-a soției lui. Frumoasă, gureșă, de lume, cu ochii vapae, sperà la ofițer. Olga se bucură; n’aveà să se mai teamă de simpatia lui. Chemà încă des la ea pe o tânără fată cuminte, blândă și bună, Aurora Cocean, fiica unui preot din Viișoara, comună apropiată de Peatra. Olga făceà astfel ca fata să fie totdeauna văzută și de Rozeanu, către care o vorbeà de bine. Aveà credința că se potriveau. Aurora îi aminteà figura dulce a Mioarei, dorința ei de a o fi avut soră. Scrise încă o dată lui Virgiliu să fugă de Duța, să caute fericirea în Mioara.

„Cu o ființă ca cealaltă, scria, perzi drum și carare. Ce-ți va folosi corp frumos când adăpostește un demon? Locuință minunată fără liniște în ea? Invidia lumei din afară, mila celui din năuntru, care îți cunoaște mizeria? Vasul va fi de aur, beutura otravă! Asemue-l cu traiul liniștit, modest, dar sănătos, dar fericit, alături de Mioara, ființa care cunoaște viața, știe lupta, prețuește inima. Cuvântul cald, sincer, le va primi. Vei fi obosit, te va recreà; vei fi amărît, te va mângâeà; vei fi necăjit, te va cruțà. La ea nu se va gândi. Tu ai fi obiectul atențiilor, devotamentului ei! Fugi, dragul meu frate de palida viață a saloanelor, unde forma, egoismul și comedia domnesc, unde aeru-i otrăvit, unde omul încătușat în prejudicii devine o păpușă ridiculă! Fugi de strălucirea petrelor false, de lumina orbitoare noaptea, a vermelui hidos ziua!

Fugi, fugi de ea! Nu asculta mila, te va nenoroci!“

După câtva timp primi respunsul:

„Dacă n-ași aveà în vedere de cât interesul meu, mi-ași sbura creerii, ași fi mai fericit! Ascultă cele ce-au urmat. Ți se va rupe inima, de milă, ca și mie; nu pot face altfel de cât s’o iau.

Natură isterică, Duța prindeà să fie căsătorită de mult; Doctorul casei lor, doctorul școalei ei, nu și-au făcut datoria, n’au sfătuit părinții s’o îndepărteze de institut, ca s’o mărite cât mai curând. Din motive egoiste, tatăl n’a vrut, n’a priceput, chiar atunci când l-am sfătuit eu.

Contrariată din nou, având să treacă prin emoțiuni puternice— Tilcu opunându-se și la căsătoria cu mine — deveni ceea ce-ai văzut-o: lâncedă. După plecarea ta, trecu prin crize nervoase sfâșietoare. De peatră să fi fost, ți se rupeà inima, văzând-o plângând, blestemând, căzînd în nesimțire. Dam să plec. Somnul ei plin de vedenii, de vise, de frică, mă oprea pe loc. Se deșteptà ca să retreacă prin alte crize și din acestea — din ce în ce mai ușoare;— iar în visuri începeà cu crize mari, furioase, cataleptice ca să dee în alte visuri liniștite, mari, senine. Când după două-trei zile de inconștiență, deschideà ochii, mă chemà, mă cereà. Să fi lipsit, însemna s’o redau acceselor de la început.

Blestemà părinții, blestemà averea, blestemà institutul de călugărițe; cu toții — ziceà — au nenorocit-o prin educația mizerabilă ce i-au dat.

„Ce oroare vei fi având de mine — îmi zise la deșteptarea dintr’un somn îndelungat, liniștit, binefăcător — recunosc, am greșit. Vai, nu sunt de cât făptura altora, făurită după chipul și asemanarea lor! Intre părinți discordie: unul îmi vorbeà de reu pe cel alt. M’au stricat resfățându-mă. La școală mi s’a tolerat tot, tot! Maicele — sfintele maici — știindu-mă avută, căutau să mă îndepărteze de dragostea de părinți, de familie, de oameni; m’au răsfățat și ele, necorectându-mi relele, făcând haz de îndrăzneala, de reutatea, de pornirile mele, luate drept spirit. N’au cultivat în mine de cât un singur fel de simțimint: credința catolică, dar forma numai, nu și fondul. Devenii rea, egoistă, capricioasă, nesuferită, perversă chiar!

Eram odorul, împărăteasa tatei; astăzi vinde sanatatea, liniștea, fericirea mea, pentru bani!

In tine am găsit prietenul cel mai bun, întâiul care nu lingușeà. Observai blând reul, îmi arătai binele. Cât mi-am rîs de tine și cum te-am disprețuit la început! Erai stâncă! Isprăvii prin a-ți recunoaște superioritatea! Erai atât de sus! Cu cât eram mai rea, cu atât erai mai bun! Te supărăm precugetat; îmi făceam plăcere să te supăr! Mâhnit, remâneai bun, blînd, delicat!

Infernul s’a strecurat în mine cât a fost Olga aici! Și ea, ca tine! Nu, biata fată! Nici un cuvânt reu, doar sfaturi înțelepte. Ce ființă superioară e ea! Unde ați crescut? In care lume? Ce demon sunt eu, s’o fi urît, s’o fi ponegrit, când o vedeam superioară?! Cum mă vei fi disprețuind?! Omoară-mă, făptuești un bine! Mi-i silă de mine și cât de drag îmi ești!

Căutà în adevăr să se omoare. Se expunea în or ce moment, la ori ce pas. Crizele, visurile, somnurile se țineau lanț. Mamă-sa mă ruga să n’o las. Nu-mi erà posibil să mă’ndepărtez fără s’o arunc din nou în starea de la început.

Mă duceam la regiment obosit, sdrobit de munca încordată ce puneam toată noaptea la căpătâiul ei; camarazii atribueau oboseala de pe figura mea dragostei pentru D-ra Tilcu, „steaua Iașilor” s’a distrat cu mine, atâta tot!” Alții mi-o spuneau în față, mă loveau în amorul propriu, când eu îmi frământam creerul să găsesc mijlocul de a mă îndepărtà.

Intr’o seară când reușisem s’o aduc într’o stare mai îmbucurătoare, dormeà liniștită în camera ei; trecui în salonul mic, unde se aflà D-na Tilcu. Incepui delicat să-i arăt că interesul fetei cerea să plece cu dînsa în streinatate, s’o caute, că nu-mi e posibil să mă căsătoresc atâta timp cât se află în această stare, când cineva nu se poate bizui o oră pe ea că e de absolută nevoe să se însănătoșeze mai întîi și mai pe urmă să mă căsătoresc; voiam încă să-i arăt, c’am cerut să fiu mutat din garnizoană.

Nu începui această frază, când auzirăm un zgomot asemenea unui corp greu, căzînd în sală. Duța zăceà jos în totală nesimțire. In timpul convorbirii noastre se deșteptase, voeà să treacă la pian. Auzindu-ne șoptind, se opri în biurou, ascultă, — căzù. Ii reveni o criză furioasă; reîncepeau — când după o lună de negrăite sforțări, reușisem să le fac să dispară. Trecù prin două crize urmate de somn. Indepărtarăm lămpile. Camera era luminată de razele lunei. La căpătâiul ei, mama-sa în genunchi. De o dată o zării împreunând manele: „doctore, fie-ți milă! Singur D-ta poți s’o scapi ia-o, pleacă în streinălate, caut-o, tot al meu e al D-tale! Am fost nefericită, știi bine; pe ea o mai am! D-ac’ai ținut la mama D-tale, te-conjur în amintirea ei, nu mă părăsi! Nu-ți retrage cuvântul, va muri, știi bine!”

E de nevoe să-ți spun? I l-am dat. Totul e gata, Tilcu a consimțit — îi dă 100 mii de lei, zestre — Dumineca viitoare facem nunta. Dumnezeu cu mine, cu noi!“

Peste o septămână li se oficiù căsătoria în fața altarului din biserica Mitropoliei. Câte-va familii din înaltă societate a orașului, camarazii lui Virgiliu formau cerc. In mijlocul lor, pe o tribună îmbrăcată în flori de lămîe, mireasa, foarte voioasă, de o frumusețe rară în haină albă, pe cât de prețioasă, pe atât de simplă. Mirele gânditor, scruta — păreù — viitorul. Lipseau Tilcu și surorile mirelui. Cununau Ruxandra și Adrian. Frații lui Virgiliu, tineri, frumoși, erau în jurul lui.

Cu trenul de seară plecau în Francia, unde doctorul gândeà, să remâe în concediu atâta timp cât ar'fi cerut sănătatea Duței.

In Peatra, Olga, tristă — îi păreà prapastia sub picioare — primeà felicitări: „fericit om, fratele D-tale! Avere, frumusețe, muzică...!! O stea a fost și el a luat-o!”

Lume, lume! Cugetà ea; deșeartă ești, deșeartă ți-e vanitatea!

Plecă și ea la băile Oglinzi. La întoarcere, află că și Mioara se căsătorise; părinții stăruiseră: erau cinci surori și dînsa cea mai mare.

Venise toamna. In localitățile de munte când ploile încep, țin; munții remân zile și septămâni în negură, atmosfera se recește simțitor. Vântul fluerà trist prin cărările codrului, năpădite de potopul frunzelor moarte. Curând giulgiul ernii aveà să s’aștearnă pe codru, lupii să urle în brazii de pe Cernegura.

In închisoarea camerii, Olga erà tristă. Pe Lorescu nu-l întâlnise de vre-o două luni. Arare ori îl zăreà pe stradă; câte o dată privirea lui erà plină de interes, de căldură, de duioșie; alte ori abia o salutà.

După orele școalei, scrià, citeà; seara, lucrà cu acul. Lucrul de-mână îi lăsà însă timp liber gândurilor și ele erau triste. Une ori se duceà între ai casei unde întâlneà pe Rozoanu. Ofițerul, deși tînăr, nu erà neexperiment. Admirà seriozitatea Olgăi, viața ei retrasă, înțeleaptă. Făceà comparație între ea și fetele, doamnele ce cunoștea; deosebirea îi păreà mare. Cu cât erà înconjurat de simpatii mai vinovate, de atențiile fetelor și ale D-rei de gasdă, cu atât găseà farmec în selbatăcia Olgăi. In orele de masă se adapà plăcut la lumina acelui cap de tînără fată. O vedeà singură în lume, ghiceà simțirea ei delicată, onestitatea-i severă. Când Olga prinse să-i priceapă simpatia, se neliniști. Situația ei o întristà, o îngrijeà. De o parte o iubire de care se temeà, de alta simpatia unui om de cam fugeà. Sănătatea începu să i se înrăutățească din nou. In vecinătatea locuinții, se mutase un vânător. Patru spre zece câni lătrau toată noaptea, chiar lângă fereastra ei. Lătratul lor îi făceà reu, îi tulburà somnul. Ofițerul îi oferi camera lui; schimbul camerei nu o scăpă de ei. Nu dormeà nopți întregi. Une ori — simțeà bine — erau alungați; de cine oare? se întrebà. De sigur, își respundeà, mai e cine-va prin apropiere pe care-l supără. Pricepù curând: ordonanța lui Rozoanu aveà ordin de la dânsul, să alunge cânii.

Cu cât ghiceà simpatia ofițerului, cu atât deveneà mai rezervată. Nu-l mai întâlneà de cât la masă; stăruià atunci asupra sănătății ei sdruncinate, asupra defectelor ei, și le mărea, erà selbatecă cu el, îi respinse un album oferit. Intr’o seară se duse la teatru cu gasda și cu nepoata ei. Ofițerul veni între acte lângă ele. „Ce om frumos, Lorescu!” zise el, privind lung, către Olga.

— Țicnit de-a binelea! respunse gasda, D-na Dobreanu.

— Il cunoști? întrebă Olga.

— Mi s’a spus!

—S’a spus un mare neadevăr. Intr’un oraș mic, omul care esă în afară de mediu, prin felul cum înțelege lucrurile, trece repede de țicnit.

— Dac'ar ști el, cine-i ia apararea?! respunse gasda.

— Ar fi fericit...! zise Rozeanu. In vocea lui se resfrîngeà umbra tristeții.

— L’ar lăsà foarte indiferent! adăugă Olga. Chiar în acel moment, Lorescu trecù pe lângă loja lor, salută, cătând spre Rozeanu și aruncând Olgăi o privire plină de răceală. Spusese bine! cugetă ea întristată.

In altă seară, se întorsese descurajată acasă. Erà târziu; nu puteà adormi, o asaltau cânii cu concertul lor. Voi să iasă afară, să-i alunge. La fereastră observă pe cine-va care-i luase mai înainte; ordonanța lui Rozeanu, gândi. Umbra păreà însă mai grațioasă; deosebi pelerina neagră a ofițerului. Se retrase repede. Iși auzeà bătăile inimei: el?! oare nu cum-va purtarea ei... n’a servit la nimic?! Se învinuia ca de-o crimă; hotărî să vorbească deschis ofițerului. Gasda îi veni chiar a doua zi în ajutor. Se aflà în sală cu nepoata sa. Olga se duse cu lucrul. Rozeanu, liber după prânz, se așeză lângă ele. Vorbiră de unele, de altele; Olga se plîngeà de nesomn.

— C-ai să te faci tu în starea în care te afli? îi zise D-na Dobreanu. Incepe să te deprinzi cu sgomotul! Noi dormim tun!

— D-voastră n’ați suferit ceea ce-am suferit eu; ca să mă deprind cu sgomotul, am nevoe de multă liniște acum.

— Nicăiri n’ai s’o poți găsi! Ești prea nervoasă, prea simțitoare: cată să nu te măriți!

— A, nu, firește! Ași nenoroci un om! De acum înainte am nevoe de îngrijire, de liniște, să-mi pot recăpăta sănătatea!

— Vă găsesc indiferentă și aspră, D-nă Dobreanu, interveni Rozeanu. După tot ce-a suferit, D-ra are nevoe de multă liniște, pe care nu i-ar putea-o da de cât părinții; neavându-i, propria d-sale casă! Nu s’ar găsi în lumea asta, un om, fericit s’o îngrijească?

Olga îi mulțumi cu privirea, își reținù lacrimele și-i zise, clătinând negativ din cap: ași fi povara acelui om; nu i-ași merita îngrijirea și n’ași consimți nici o dată să i-o primesc; nu i-ași fi tovarășă bună!

Iși simți inima grea; se retrase în camera ei. Spre seară, știind pe ofițer plecat, priveà fulgii la fereastra din sală. Incet, se deschise ușa îndărătul ei. Sfios, aproape tremurând, Rozeanu îi zise: Voiam să vă spun .. gasda a fost crudă; nu i-ați priceput gândul? D-ra C... nepoata...? De ce nu aveți încredere? Cunosc un om... ar fi fericit să vă aibă povoară!

Cuvintele din urmă fură rostite cu atâta dulceață în voce, cu atâta emețiune în ochi! Olga se simți mișcată.

— Dacă înțeleg bine — respunse ea trist — cine-i acel om, îi mulțumesc recunoscător. E suflet ales! Cu atâta mai datoare sunt, să nu-l înșel. D-le Rozeanu, vă rog din adâncul ființei mele, înturnați-vă privireà! Nu pot fi tovarășa D-voastră; ați înțeles cred, ceea ce mă incătușă pe mine înse-mi: un sentiment de pe urma căruia văd, pricep, voi fi nefericită! E mai puternic decât voința! Unită c’un altul, n’ași încetà să mă gândesc, să sufer, să... remân streină omului care-mi întinde mâna de ajutor! Ași fi nevrednică de el și... n’o merită!

Imi dați voe să vă vorbesc prietenește? Reluă după o scurtă tăcere, către ofițerul care, în picioare la fereastră, ascultà pal și perdut: Aurora e tovarășa ce v’ar conveni. Luați-o pe ea și plecați din acest oraș, —veți fi fericit, v’asigur!

— Fericit n’ași fi putut fi de cât...

— Nu, nu! Mai fericit mult cu ea, veți fi...

O sanie se opri; amândoi dispărură în camere.

A doua zi, Aurora chemată de Olga, veni la ea. Sub motivul unui ajutor la lucru, fata veneà aproape zilnic. Olga îi atrase luarea-a minte asupra lui Rozeanu; o primeà în sala comună, unde întâlneà pe-ai casei. Ofițerul intrà, stăteà puțin și eșià.

Gândurile, suferința sufletească intimă, somnul tulburat, sdruncinară din nou sănătatea Olgăi. Incepù să sufere de insomnie; a doua zi la școală era fără putere. Tristețea adâncă se furișase în sufletul ei. Iubirea n’o mângâià; îi era isvor de durere. Iubeà: ce? o imagină, o stea! Nici o speranță în viitor!

Timpul se înăsprise; veneà earna cu gerurile siberiene. Virgiliu — întors de mult în țeară — se temeà ca Olga să nu recească. Neliniștit de sănătatea ei o sfătui să-și ia concediu, să plece într’un oraș cu climatul mai dulce. Se hotărî și ea; dar unde? Sufletul ei încuiat doreà lumină, flori, soare. Aveà oare cari economii din timpul cât stase la Iași; Virgiliu îi trimise și el 400 lei, luați pentru moment cu poliță, de la un Evreu, ca să nu știe Duța.

Plecă spre Niza, lăsând două cuvinte lui Rozeanu: „asculta-ți-mă, nu veți greși! Aurora e ființa demnă de voi!!

CAPITOLUL XII

Incepînd din țeară, de pe la Bușteni, culmele de munți cu stânci uriașe, cu torente selbatece, cu văi prăpăstioase, se țin lanț peste pragul Brașovului, cu cât intri în inima Transilvaniei.

In picioare, la fereastra vagonului, Olga urmărește priveliștele de afară. Gândurile ei cheamă în noapte pe acei vrednici Moți, pe viteazul tor — Avram lancu — Petru Maior, Șincai, Micul și pe toate sufletele acelor energici crai. Ei suferă cu mândrie urgia Ungurului, cântând doina țerii și vorbindu-i limba.

Selbătăcia naturii șl măreția, ernii domnesc peste tot. Munții s’au dus; șirul de dealuri abia mai țermuesc orizontul, făcând loc câmpiei. De pe la Zeghedinul lui Rațiu ea ține lanț, pare una cu spațiul. Deasupra ei, Venus își tremură privirea, pe albastrul Cerului.

Se întreabă Olga, privind minunata stea.

Apropierea Pestei o smulse din gânduri. Se opri două zile. Frumusețea naturală a Dunării, care o desparte de Buda, estetica, strezelor, cu faimoasele „Andrassy-Ut”, „Kerepessi-Ut”, multele statui, monumente, puntea de lanțuri, palatul lui Francisc Jozef din Buda, cocheta Curie, mărețul parlament, și mai mult de cât toate, vederea minunată a Dunării la poalele Budei, cu miile de lumini roșii aprinse seara în bătrânul oraș de pe deal, cu luminile vaselor în port - vara — sub candelele Cerului, dau Budapestei înfățișarea unui oraș mare, occidental. Atmosfera e întunecată însă de fumul coșurilor de la fabrici; încărcată cu obida suflărilor asuprite.

A treia zi, Olga se apropie de Fiume. Munți urieși, acoperiți cu zapadă, întretăiați de văi și prăpăstii abrupte, acoperite cu brazi seculari, închid de jur împrejur orizontul. Trenul merge încet, coboară o coastă periculoasă. O lumină fantastică învelue munții, luminează calea înroșind brazii. O mână de oameni, mânați de soarta pe coastele Atlanticului, iși despică cale prin selbătăciile aceste. De o parte munți, de alta prăpăstii; fluerături după fluerături, anunță trenul care vine dinspre Fiume... A trecut...! Fie care călător respiră mai în voe.

Olga se îmbarcă pe vaporul de curse între Fiume și Veneția, pe marea Adriatecă.

Noapte; noapte urîtă de mare. Intunerecul domnește peste tot. Nouri mari, negri de furtună, aleargă pe bolta întunecată a Cerului. Nici o stea, nici o lumină, nicăiri. Cât ochiul vede, apă și iar apă... Sirocco urlă prin odgoanele vaporului, întărtă valurile. Albe, amenințătoare, se înaltă talazurile, se afundă, se ridică spumegând de furie în lupta lor cu vîntul. El trece mai departe, întartă pe altele... marea devine un lung, nemărginit clocot de mânie, un sbucium nețărmurit de apă; în întuneric se văd valurile albite de spumă, isbindu-se între ele.

Resuflând greu, încovoiat când pe o parte, când pe alta, vaporul înaintează încet. Nouri de fum negru se înalță, se amestecă cu ai Cerului, aleargă prin întunerecul și mai negru al spațiului.

Natura — rescolită în adâncurile ei — pare o luptă titanică între valuri și vînt, o goană nebună de nouri ce fug, și peste tot întunerec, sbucium, furtună.

De o dată vântul tăcù, sbuciumul stătù; din întunecimea norilor luna apărù, resfrîngând în mare brâu luminos din valuri de argint. La câți-va pași în urmă, luceaferul anunță dimineața. Se luminează de tot. Ca o mantie albă, se întinde marea strelucitoare la soare.

Șapte ore dimineața. Pământ, grădini, case, codri verzi. Lido — drag lui Alexandri — apar în stînga. Colo, departe încă, pe întinderea senină a apei, resare ca din poveste, o mândră cetate de argint, panoramă feerică de lumină, palat de marmoră: Veneția! Valurile bat scările de marmoră, portalurile palatelor. Gondoli negre— uriașe rîndunele — conduc lumea pe „Il grande canale”. Palate — cu scările balcoanelor în apă — cu gondole la fie ce portal de o parte și alta a canalelor. Liniște adâncă printre canale; Veneția doarme pe lagunele Adriaticei, deși sunt opt și jumătate ore dimineața.

Mișcării, sgomotului din port, urmează liniștea morții: nicăiri oameni, copii, uși sau ferestre descinse. Nici un arbor, nici un animal, nici un om; totul e taină. Mândre, tăcute, se ’nchid palatele în liniștea lor. Apa strigă, lovind pereții. Florile singure, îndulcesc întunecata severitate a zidurilor, dându-le viață. Coloritul Veneției din canaluri e mohorît.

Vaporul ancorează în margenea marelui canal, lângă piața San-Marco. Apare maestoasa catedrală, cu stâlpii de marmoră, cu picturele lui Mihael Anghel și ale lui Rafaol, tinere ca de eri neatinse de vijeliile timpului. Alături, palatele ducale vorbesc de fala Veneției de odinioară: azi multe servesc drept autoritate; cel al dogelui- și azi — pentru închisoare. Palat întunecat, ca și trecutul lui se înalță sinistru de o parte și alta o canalului, legat prin mult plînsa „punte a suspinelor (Il ponte dei sospiri)”; nafericitul care o pășeà spre infernul mormîntului viu, nu se mai întorceà. cu viață pe ea. Câte suferințe cumplite, câte crime și nedreptăți strigătoare la Cer, n’au înăbușit aceste înfiorătoare ziduri!

In fața bisericei, piața („piaza”) San-Marco, cu sutele de porumbei; ei sbor pe haina, pe umerii, pe mâna trecătorului, așteptând boabele de grăunte.

Dacă Veneția-i pustie între canaluri, aici — printre îngustele și micele strade pavate — viața curge. Prăvăliilor cu portocale, smochine și curmale, urmează luxoasele saloane cu sticlăriile și oglinzele de Veneția, cu covoarele de Persia, cu giuvaeruiile strelucitoare, ca picturele renașterii. Lumea, se revarsă potop, pe stradele înguste cât trotuarele altor orașe. Seara la lumina electrică Veneția e orbitoare. Atît e pământ. Alături, la un pas, Veneția din canalurile întunecate.

Pe „Puntea suspinelor”, Olga urmărește trecutul falnicei cetăți. Gândul îi sboară apoi departe; sosește „noul an” în țeară. Poporul îl așteaptă plin de încredere și de speranțe. Ochilor ei apar „Călușeii”, „Capra”, „hozii”, cutreerând stradele în gerul lui Decembrie, pe când în juru-i plouă, dafinii și cibru sunt verzi.

Ca printr’un caleidoscop se desfășoară înaintea ochiului ei, icoanele magice ale copilăriei. Revede casa părintească; albeața ei strelucește într’o mare de fiori: treptele, fontâna, șura, totul este-floare: iasomie, serengaș, roze, liliac, garoafe, lăcrămioare, pomi cu deosebite soiuri de fructe altoite în acelaș trunchiu — îmbracă tot ce e zid și gard.

Vara, de la ora 4 dimineața, până la ora de serviciu, tatăl e în grădină; mâna lui trece de la pom la pom, de la un trandafir la altul. Seara îl ajută și copiii.

Sus, casa- cu buna lor mamă — cu spuza de frați: mari, mici de toata mana. In colț, lângă șură. Corbu — cânele drag.

Prinde apoi ziua când- în aula școalei din Iași — se despart una de alta. Incă o dată auzea — de departe — „mult mă doare să mă despart de tine, drăguță. Dar, daca Olguțu are să fie bun, ascultător și cuminte, dacă are să învețe bine, tata n-o să fie trist, tata n-o să plîngă”.

Acu încetează fericirea ei. Tot ce urmează, durere.

Iși aminteà cu fiori de ea. In temnița aceea unde viața se strecurà gâtuită, artificială, cum se strecurà și lumina zilei în pătratul zid, unde eșiseră mai toți anii afară și soare nu văzuseră, în temnița aceea unde condamnatele prindeau să muncească și numai să muncească— când eleva își luà rolul în serios — unde tot ce erà viață fizică — aer, nutriment, mișcare, băi — rămâneà deziderat, orele profesorilor iubiți erau isvor de soare, de lumină, de căldură.

Dar nopțile! Nopțile acele când în liniștea dormitorului, în somnul colegelor, ea contemplà din pat steaua pe Cer, urmăreà pe Schiller, pe Lessing, pe Goethe, Hugo și atâți mari cugetători ai omenirei. In labirintul biroglifelor germane — casa felelor — resăreau idei negrăit de mărețe, de luminoase, atâta filozofie adâncă.

Se gândi la colege. Câte se măritaseră! își aminti de seara — întâia în cei 8 ani de internat — când discutaseră asupra iubirii. Traduceà, fetelor o piesă germană. Erà vorba despre-o iubire mare, nefericită. Scena — dată prin pana lui Goethe — era sguduitoare. Se născù discuție vie între ele asupra iubirii. Fenomenal! întâia care făptuia astfel de crimă! Până și pedagoga aspră și incultă, se lasase târîtă în complot. Fie care își dase părerea asupra felului de a iubi; căzuseră de acord asupra unui punct: nu poți iubi o ființă căreia remâi strein, indiferent. Una din ele observă că Olga nu-și dase părerea. Ea nu se gândise nici o dată la iubire; îi apăreà acum ca un isvor cu apă de cristal, nespus de frumos, dar prea îngândurat, prea, vijelios. Cuget — respunse ea — iubirea adevarată nu e numai aceea care te face fericit, dar mai ales aceea de pe urma căreia nu poți folosi: iubești chiar fără să fii iubit! Se făcù învălmășeală- „mergi de așa iubire!” strigau unele. „E drept!” respundeau altele. — Iubirea — reluă Olga — e un sentiment căruia nu poți comandà: e simțire ce naște — cred — din admirație; iubind o ființă, o iubesc pentru dînsa, nu pentru mine! — „Și dacă afli că tu —admiratoarea lui—îi ești indiferentă sau urâtă?” „Ca să fiu urîtă, frără să-i fi făcut vre-un reu, arată caracter mic, reutăcios, — n’ași puteà admira asemenea om; indiferentă dacă i-ași fi? M’ași întrista mult, nespus de mult, dar l-ași iubi, sacrificându-i-mă la nevoe. Iubești ori nu, steaua de pe Cer? Rece ca ghiața — prin depărtarea la care remâne luccaferul față cu mine — ași puteà muri pentru el, n’ar tremurà; totuși mi-e drag și nu-l întreb de-i sunt și eu lui!”—„Durere?!” întrebară fetele surprinse— „Da... poate... durere... afirmă Olga îngândurat, ca și cum s’ar fi pătruns de o dată de adevărul ce spuneà. Mai târziu citi în Șchiller: „iubirea adevărată remâne aceeași, de i se dă tot, de nu i se dă nimic.”

Vai, cum se teme azi să nu adeverească prin fapt ceea ce afirmase în școală! Vădit, Lorescu n’o iubeà! Plecase în depărtări, fără să-l revadă. Impresia puternică a streinesmului, îi aminti de o dată unde se afla: pe „puntea suspinelor”! Apucă repede spre casă, privind în juru-i; Veneția păreà moartă. Singuratec se resfringeà lumina fanarului aprins, în apa canalului. Nici o lumină prin palate. Liniștea morții cuprins-a orașul; apa numai strigă lovind în portaluri. Resare luna, înălbind pereții.‘„Lin și în clipe cadențate, San Marco sinistru, miezul nopții bate!’

Aveà tabloul marelui Eminescu.

Reintrată în otel. Olga îngenunche. Se roagă pentru tatăl ei — purtase numele celui întâi sfânt din an— trimite urare de noroc fraților și apoi în acel otel, în camera unde, cu câți-va ani în urmă, Lorescu deșertase până în fund paharul durerii omenești, în preludiul noului an, pe sunetele de clopot — înălță Cerului ruga ei de noapte: fericirea lui!

A doua zi trenul alergà peste apă, peste mare, ducând pe Olga tot mai departe. Lăsase în urmă codrii verzi, palatele de marmoră; trecuse de Milan— cu domu-i minunat— câmpiile erau verzi, grîul răsărit. In Genua, oraș de sculptură, o lume întreagă în peatră, adormită pare, cu mii de ani în urmă, deșteptată acum peste noapte ca’n basm, o priveà, îi vorbeà, îi aratà calea. Atîta viață mută, atîta putere de viață în ființele acelea de marmoră! Omul se vede mic, nimic în fața lor, el călător prin viață! Ele, eternul! înduioșat, face cruce și-i vine să serute pios urma strebună.

San Remo, Monte Carlo, Beaiulieu, Villefranche, remân în urmă, cu vite, flori, stânci, cu portocali și lămâi, pe când Nisa se resfață la soare, cu buchetele de vile între palmieri, bambuși și ecaliploși, privind albastrele valuri ale Mediteranei.

Coline pururi înflorite, munți ninși în depărtare, o împrejmuesc din toate părțile, ferind-o de ploi și de vânturi reci; soarele singur o desmeardă în voe.

Climatul luminos, temperat, uscat, pitorescul, eleganța, curățenia orașului scăldal în flori, atrag la Nisa mulțimea privilegiaților, avuții din toate părțile lumii. Englezii și Rușii predomină.

Un prelung și larg bulevard „la promenade des Anglais”, umbrit de palmieri, curat ca oglinda, țermuește orașul spre Mediterana, pe o întindere de 7 kilometri. In fața lui, aruncată’n mare, o singură casă: „palais de la Jettee”. In saloanele acestui palat, streinii și Niseanii ascultă gratuit, diminețile, accentele unei orchestre minunate, perdute în murmurul valurilor cari se sbat sub picioarele lor. Pe bulevard, vilele milionarilor, la spatele lui, grădina publică și piața principală „Massena”,apoi orașul. Vilele lui dispar sub ploaea de flori și de verdeață. Edera și trandafirii îmbracă zidurile, vanilia gardurile, violetele de Parma cărările, măslinii pașnici, palmierii în evantai, eucaliptoșii umbritori, șoselele. Ficuși cât vișini, leandri cât sălcii, camelii cât persici, roze, vanilie, garoafe, stânjinei albi ca crinii, încotro întorci privirea: în grădină, pe strade, la ferestre, în balcoane, pretutindeni în camere.

Prăvăliile sunt urieșe sere de flori: copaci de liliac alb, de camelii și tot felul de plante exotice. Arcadele-strade sunt galerii de picturi, de giuvaeruri, scăldate în marea de lumină electrică. Deasupra lor, relamele în libere-becuri de foc: „Vana la Aix-les-bains”, „Priviți îndărăt”, etc.

Stradele pavate, curate, spălate în fie ce dimineață, sunt furnicare de mii de trecători, de automobile, camioane, tramvae, biciclete și tot felul de trăsuri. O primăvară eternă îmbracă zilnic orașul în haină de serbătoare. Paserile cântă, albinele-mieresc, fluturii zbor, lumea îneacă stradele. „Primblarea Englezilor” devine un imens caleidoscop internațional. Englezii cu lornetele își primblà spleenul lor pe valurile mării. Rușii, înfrigurate paseri de nord, aleargă stol pe bulevard: „resboi? s’a declarat resboiul?” întreabă, înfrigurați de neliniște. Germanii tacticoși, Francezii comozi — ca la ei acasă — Italienii nalți, bruni, frumoși, Greci — iuți la vorbă și la mers — Turci cu fesuri roșii, Români, Algerieni, Arabi, Senegalezi — cu mantii albe, lungi, cu turbane albe în jurul fesului roș, Americance, cu snopi de flori la pept, Australience în malacoave, c’un vârtej de pene pe cap, drept pălărie, Negri- avocați, doctori, studenți— înmănușați la fel în port și chip — aevea statui negre — se mișc, rîd, vorbesc; dinții albi și buzele roșii îi apropie de oameni.

Milionari, multimilionari, principi și principese, duci și ducese, poeți, filozofi, artiști, intelectuali, își desfășoară zilnic la mare, lumea lor de gânduri, de simțiri. Alături de orașul nou — zis al streinilor — se găsește cel vechi — Nisa Niseenilor — cu diferitele autorități.

Olga luă loc la pensiune, cu patru lei pe zi, masa și casa. Stăpâna vilei erà văduva unui conte.

Grădina D-nei de Rioux era un parc de 3 mii portocali și lămâi, alineați, irigați. Printre ei palmieri, bambuși, piperi, măslini, vișini, persici, caiși, pruni, aproape de casă, camelii, iriși albi, roze, totul înflorit.

Olga își petreceà toată ziua printre flori și copaci, scriind și lucrând. Briza mării adià prin grădină, clătinà palmierii, îi răcoreà fruntea. Trupește se întări mult, îi reveni somnul. Sufletul însă îi era atins, lânced și doctorii nu-i puteau ajuta. Depărtarea ei mărea dorul; scrisorile din țeară nu i-l alinau. Rozeanu îi trimise o ilustrată, îi ura fericire; Olga nu-i răspunse. Lorescu însă, omul dort... tăceà. Il revedeà în vizitele-i de peste zi, dispărând fugar la vre-un colț de stradă în goana trăsurii — chemat la căpătâiul unui lânced — ori lucrând seara până târziu sub lumina lampei. Se gândi să-i împartă un strop din frumosul ce-o împresura, pe ea. Așeză într’o cutie flori, portocale și lămâi aurii, pe ramura verde, ruptă din pom. Când să scrie adresa, simți stinghereala pasului ei: ce aveà să cugete. Lorescu despre ea? Cum aveà s’o judece? Nu, mai bine să renunțe! Florile s’au dus să împodobească o logodnică, tristețea remase lângă ea. Impachetând florile, Olga scria: „în oraș se seribătorește sosirea maestății sale, Carnavalul 32-lea! S’au cheltuit sute de mii! Streini și Niseeni îl așteptau cu nerăbdare. In mijlocul a mii de oameni, într’un car de triumf, urmat de-o măreață suită de figuri istorice, legendare, sosește Măria Sa. Otelurile sunt pline, prețurile fabuloase! Măștile umplu stradele; pe ele, batae generală cu eonfetti; unele, de gips, biciuesc reu figura; trecătorii poartă mască.

Maestatea, urmată de suită, se primblă. Tînăr, bătrân, copil, localnic, strein, prinț, lucrător, mascat ori nu, se bat cu cei din suită, se bat între ei, jos, în latul și în lungul stradelor. Beți de soare, de lumină, de trai ușor, senin, înoată în valuri de confetti, bătîndu-se cu focul Francezului.

Dar iată, începe o batae cu flori. Măști, care, trăsuri, totul e scăldat în flori. Prelungul bulevard e numai floare. Liliac alb, trandafiri, violete, camelii, garoafe, micșunele și tot felul de flori, îmbracă trăsurile — prefăcute ca prin vrajă — în minunate lire, - lebede, corăbii de flori, premiate cu bandiere tot atît de frumoase.

Teatrele, balurile mascate, țin până dimineața, ca să reînceapă seara.

In ziarul ei adăugă: „mă’ntorc tot atât de tristă, cum am plecat. Nici priveliștea acelei mări de flori și de figuri, nici valurile Mediteranei, nici frumoasa grădină de aci, cu palmieri în evantai, cu violete pe cărări, cu roze — umbritoare gardurilor și edera copacilor — ederă care-mi amintește una dintre ode mai frumoase comparații ale Carmen Sylvei: ‘„nous, nous autres femmes, nous sommes comme la lyerre qui meurt ou elle s’attache ’— nimic nu poate duce sirop de lumină, de senin, în sufletul meu! Tristețea de pe morminte îmi învelue chip și suflet, întunecată ca locurile de pe unde vine. Zădarnic zăvoresc ușa; zadarnic anunț lipsa tuturor de-acasă! Pătrunde prin ferestre, prin spațiul camerii, se așează nepoftită, pe pat, pe mese, pe cărți, pănă și pe flori.

Pentru ce sunt atît de tristă? Doresc ceva? Țeara! Acel surd, ascuns, deportat „chez-soi?”. Ce nebunie! Aci, în America, în țeară, nu-i acelaș lucru? Câte-va cărți, câte-va flori, câteva chipuri iubite pe pereți, nu ești chez-toi? Mai mult de cât atît, ai unde-va? Lăsat-ai în urmă alt ceva? Lacrima unei mame, dorul unui tată? Atunci...? Dureros de trist e dorul de țeară, când golul și streinismul te-aștcaptă în ea...! Seară, Luceaferul veghiază depărtările. Pribeag solitar pe Cer, privește printre palmieri, la pribeagul solitar de pe pământ. Iată ceva din țeară... prietenul meu, singuru-mi prieten... El îmi cunoaște gânduri și simțiri. Mă doare că le știe; până când citile-va în mine? Până când viața de pustnic?

In pensiune se găseau încă vre-o zece familii, Francezi, Prusieni, Ruși, o marchiză germancă și o domnișoară din Petersburg, Madelena Dolleville. Naltă, blondă, frumoasă. Madelena părù Olgăi serioasă, sinceră și bună. Vizitară împreună orașul. Madelena aveà să treacă într’un otel de rangul I, c’o familie din Petersburg. Iși luase remas bun, își mutase lucrurile, când Olga intră în camera ei; n’o găsi, observă un seltar deschis și’n el un teanc de scrisori; toate de iubire, pricepù după titlu. Mirată cum de le uitase, le luă fără să-și arunce ochiul asupra cuprinsului și le sțrînse. Peste jumătate de oră, D-ra Delleville veni într’un suflet. Găsindu-le la Olga, respiră ușurată, mulțumindu-i călduros: „erau secrete acolo, zise ea, sunt localnică și n’ași fi voit să intre în mâna proprietarei. Vă surprinde că sunt Niseancă? Vai, dragă D-ră, am suferit mult aici! Vezi— nu știu cum se face— îmi inspiri atâta încredere, pare că ne-am cunoaște de ani! Mergi să ne primblăm? In cale îți voi povesti tot?

— Să eșim; nu doresc însă să-ți rescolesc amintiri triste, știu cât dor! respunse Olga, voind s’o cruțe.

— Nu, nu! Mi se pare că’n voi am găsit o prietenă...! Cine știe dacă nu-mi veți fi de ajutor...

— Ascult dar cu plăcere și doresc din toată inima să vă fiu de folos!

Se așezară pe o bancă, în fața mării și Madelena îi povesti: am avut o viață tristă. Tatăl meu— sculptor— muri, lăsându-mi atâta stare cât să pot trăi de azi pe mâne, cu foarte mare chibzuire. Mama aveà să folosească de administrarea banilor până la căsătoria mea și dac’ar fi voit — tata, mă rugase — puteà să remâe toată viața cu mine. De atunci sunt 10 ani. E încă tînără și frumoasă. Am avut două partide: mi le-a îndepărtat, calomniindu-mă. In timpul din urmă, un comerciant tînăr, frumos, cult, cu stare și bine văzut, îmi cerù mâna. Primii cu mulțumire. Ne logodirăm. Așteptam momentul când să-l pot ruga să trecem mamei ceva din venitul meu, dacă nu tot. Ce să-ți spun? Mi-i silă să revin asupra unor lucruri atât de urîte! Mama mi-l răpi. Desgustată, primii astă toamnă, locul de D-ră de companie pe lângă o D-nă rusă din cea mai înaltă aristocrație. Locuesc cu ei la Petersburg. Familia contelui Serghei vine aci pentru earnă și n’au trimis, să le ocup un apartament. Peste trei zile sosesc și dînșii. Sunt buni cu mine, am tot ce-mi lipsește și 100 lei lunar. Scrisorile ce-ai fost bună să mi le strîngi, sunt de la fostul meu logodnic; resfoeam prin ele să i le trimit, când fui chemată la telefon, de familia Serghei, opriți la Riviera. Zorită cu expedierea lucrurilor de-aci, uitai scrisorile. N-aș fi dorit ca D-na de gasdă să mi le citească; le-ar fi putut tălmăci în reu și... se poate ca cine-va, un domn... să vie aici, să se informeze de mine! Te miri poate, auzindu-mă vorbind de un domn; ce curios! Să fie oare un destin în viața fie cărui om? Să fie numai întâmplarea? In drumul către Rusia, am îndâlnit un Român. Tînăr, frumos, deștept, mi-a arata o simpatie vie. Firește, n-am pus temei pe ceea ce-mi aratà când luasem— puțin mai înainte— o lecție atât de crudă! Venind acum spre Nisa, pe cine crezi c-am întâlnit în Viena? Pe domnul români! Va fi fiind adevăr? Va fi fiind minciună? îmi spune că nu m’a uitat; s’a pedepsit singur, zice, lăsându-mă atunci să plec în Rusia, când l-ași fi putut întovărăși. Sunt singura ființa — pretinde — care i-a ocupat gândurile în mod serios și fără care nu poate trăi. De astă dată hotărîtor, nu mă va mai lăsa să mă reîntorv. M’a rugat să-i dau adresa vilei unde aveam să trag. Eri l-am zărit pe aci, poate vrea să ia oare cari informații despre mine.

— Ai lăsat noua adresă gasdei?

— Da, în otelul Garibaldi, am camera mea. Dacă gândurile îi sunt curate, îl urmez.

— Bine-ai făcut că mi-ai spus; știu ce să vorbesc D-nei de gasdă și cum după amează lucrez tot timpul în grădină, s’ar puteà să am norocul de a vedea și a vorbi acelui domn; fiind Român, va pune oare care temei pe cuvintele mele. Ca să-ți spun drept, nu găsesc însă înțelept să-ți unești viața, c’un om pe care nu-l cunoști, strein și să-i urmezi încă în altă țeară; dacă însă preferi situația aceasta și el e sincer, doresc din toată inima să te știu fericită!

— Il cred sincer; de altfel nu trăesc și acum între streini?

— Nu-i același lucru; dar firește, să fie el sincer! Nu-i cunosc figura; ași căutà chiar să-i vorbesc!

— Am să vi-l arăt pe bulevard; o presimții c’am întâlnit o prietenă...! Providența v’a scos în calea mea! Veți veni pe la noua, mea locuință?- -Neîndoelnic și doresc să fim prevestitoare de bine! Franceza-i mulțumi și se’ndepărtă.

Olga urma să se ducă diminețile la mare. Ascultà simfonia muzicei omenești, perdută în aceea a mării, priveà valurile furioase cum veneau gramadă, se ridicau amenințătoare, unele peste altele, aruncându-se asupra, plajei într’un potop vijelios de torente albe și spumoase, ca o dantelă de zapadă. Plouase câte-va zile. Mediterana nu mai era marea liniștită, senină, pururi albastră, surizetoare la soare. Albastră era și acum, albastră ca Cerul; brîele albe de spumă arătau însă urmele furtunei de peste noapte. Peste valurile întărtate, rîndunelele de mare își fâlfâiau sborul.

In serile senine, de pe terasa, vasta grădină aeriană, a palatului de pe mare, ea contemplà luna resărind din valuri; deasupra lor pâlpâeà luceaferul.

De la opt seara, orașul e aproape mort, ca și Veneția. Teatrele însă desfășoară averea milionarilor, talentele artiștilor, pe când în umbra stradei nu rare ori se făptuesc jafuri și omoruri. Eterna goană după ban!

Împreună cu Madelena, Olga vizită localitățile învecinate: Montan, Cannos, Beawlieu — frumos cum numele-l arată — tânărul Villefranche, Monaco, cu faimosul Monte Carlo. Din aur și marmoră, c’un lux ca din povești — vast salon în natură — se'nalță periculosul cazin deasupra Mediteranei. Pe mesele lui, grămezi de aur dispar într’o secundă; la porțile lui, figuri cadaverice — milionari cari și-au perdut cel din urmă ban — sunt ispitiți, nenorocitii, de liniștea, de dineul mării de sub ochii lor.

Madelena vorbi din nou Olgăi despre Riureanu, i-l arătă pe bulevard. Simpatia fetei pentru dînsul crescuse; el stărueà de dînsa să părăsească familia, rusă, unde era privită ca în familie, să-l întovărășească în România.

— Ești încredințată de seriozitatea lui? Întrebă Olga — de onestitatoa promisiunii ce-ti face? Nu e fluturul oprit pentru moment la floarea din cale, sburător — mâne — la alta?

— Iubirea ce-mi arată, nu cred să fie falșă!

— Dar statornică? Dragă D-ră Delloville, dacă-mi dai voe, te-ași sfătui să nu te lași în voea acestei simpatii; reunește-o acum, când nu ești prinsă de ca, când judecata; poate încă vorbi; cel puțin ești sigură de căsătorie, înainte de a părăsi familia rusă? Dacă e sincer și-atât de pasionat, pentru ce nu faceți căsătoria, aci?

— Nu se poate — zice — sunt de îndeplinit multe formalități.

- Nu se poate într’un interval prea scurt, se poate în unul mai lung; vă puteti căsători apoi la Paris, în fața consulatului nostru, cu formalități mult mai ușoare, cred; dacă ai acolo pe cine-va, interescază-te! Încă o dată, te sfătuesc, nu te încrede, nu te lașa stăpânită de simpatie.

— Tinerii români nu-și țin cuvîntul?

— Din nefericire, năvălit-a și la noi imoralitatea timpului; domnii își au morala lor aparte, morală descrisă foarte bine de una din femeele voastre ilustre, D-na de-Stael: „bărbaiții pot trece de buni, provocând totuși femeelor cea mai sfâșiitoare durere pe care e în stare un om murilor s’o provoace altuia; pot trece de onești, drepți, înșelând totuși: pot primi de la o femee servicii și devotament cari, între ei, i-ar lega pănă la moarte; de ele se îndepărtează însă, atribuind totul amorului, ca și cum un sentiment mai mult, ar putea mieșura prețul celorlalte! Sunt tirani, egoiști, afemeiați și nerecunoscători. Morala acestei societăți există și la noi. Dacă gândul lui e să se distreze, cum rămâi? Dacă sincer acum, pedicele de mai târziu, opuneau familiei — va fi, probabil — face-îl-vor să renunțe? L-ai întrebat din ce oraș e?

— Nu, la ce bun?

- Dacă voești și pot, culeg informații...?

— Cât ești de bună! Fă-o, fă-o te rog! respirase Franceza, tristă pănă atunci...

A doua zi - Madelena îi aducea respunsul: Riureanu locuia în Brăila; Olga avea acolo o colegă căsătorită, îi scrise.

— Resboi! resboi! strigau într’o dimineață chipeșii trecători de pe bulevard. Mulțimea alerga într’un suflet, la agenția unde sosise telegrama.

Era drept. Isbucnise răsboiul ruso-japonez. Pe fața Hușilor, mai ales a doamnelor, se vedeau frigurile neliniștea.

Trenurile din Nisa transportau în fiecare zi, mulțime de familii. Contele Serghei se pregătea să plece.

— Ce mă fac? întrebă Madelena Delleville pe Olga. Riurcanu zice, să român!

— Pune-i condiția căsătoriei acum, îndată!

— Uite rîndurile lui: mă cheamă la dânsul, să putem vorbi liniștiți.

— Nu-i bine să te duci; sunt atâtea locuri retrase pe-aici... pentru ce tocmai la el acasă?

— Sunt nevoită să mă duc. Eri mi-a luat inelul ce-l aveam de la tata; dacă țin să-l păstrez — zice — să mă duc să-l iau.....

Mai la urmă, ce mă așteaptă? Viața de guvernantă! Tinerețea se duce; studii n’am, de zestre nu poate fi vorba. Cu el, voi fi cel puțin în casa mea.....

Olga o privi lung. O vedea între virtute și calea rea; era descurajată, avea, nevoe de putere morală, de sprijinul cuiva.

— Ce te așteaptă? zise tare. Frumusețea și virtutea la un loc, crezi care, nu fac o zestre? Se poate să rămâe neresplătite până la urmă? Nu, te înșeli! Ai 27 ani, oști încă tânără; viața te așteaptă de acum înainte; tocmai că ești săracă, ai nevoe de virtute. Cine știe peste ce noroc poți da în casa unde te afli?! Întâlnești tineri avuți; între ei toți, s’ar putea găsi unul cu mai multă inimă, care să prețuiască ceea ce ai.

— De ce nu s’a găsit pănă acum?

— Ce o o jumătate an...? nimic!

— Chiar de n’ar fi să ne căsătorim acum, cu timpul sper să-e fac să mă ia.

— Se poate întâmpla, nu zic nu; în genere însă experiența din juru ne e alta. Acest domn te vrea acum; e în stare să facă sacrificiu; asigură-ți viitoru impune-i, dacă lucrul îi e sacrificiu! Nu-l face acum, nici atât mai târziu! Va petrece frumos pe tărâmul azur; momentul sosit, va pleca, lăsându-te unde te-a găsit. Ce te vei face? Dar încă dacă mizeriei sufletești, se va adăuga culmea nenorocirei; să dai viata unei ființe nenorocite ca și mamă-sa? Cum îți vei câștiga atunci pânea? Și crede-mă, mult mai dulce e bucățica săracului, câștigată curat, de cât masa luxoasă și neonestă!

— Dar inelul meu e la dânsul! De nu mă duc, nu-e mai vad!?

— Ți-a dat mijlocul să-l poți judeca: e onest ceea ce face? Te silește să te duci! Ascultă, dragă D-ră: întâmplarea sau destinul, credeai, v’a pus încă o dată față în față; pentru atâta lucru, nu cred să se fi însărcinat destinul! Cred însă altceva: geniul bun al tatălui D-tale îți vorbește prin mine: inelul poale măsura caracterul acestui domn; neducându-te, ti-l va trimite, ți-l va aduce singur; dacă nu... pricepi cu cine ai avut de-aface! Ca și mine, crezi în altă viață. Nu te întrebi cum sâ pângări amintirea tatălui, făcând dintr’un talisman sfânt, puntea către mizerie?

Madelena tăcea, privea marea, resucindu-și nervos, degetele. In acel moment un biet infirm se târa în genunchi pe bulevard, oferind ziare trecătorilor: „-Micul Niscez! Sinuciderea unei tinere Belgiene!” anunța vocea lui tristă.

Olga cumpără ziarul, -din mulțumirea cu care da banul acelui nefericit, cât și pentru drama ce cuprindea. Zări curând: „Drama din strada Danie”, o tânără fată de 24 ani s’a sinucis la picioarele amantului ei, care voia s’o părăsească! Un fior o străbătu; puse ziarul sub ochii Madelenei: să citim împreună, voești? Ziarul povestea: „Iubirea ce simțea pentru dînsul, era adevarată și nevindecabilă. Luase aventura în serios, se adâncise într’un vis imposibil. El, obosit de ea, se hotărî s’o deștepte din acel vis. În trei zile în urmă, anunță fetei dorința părinților să rupă cu dânsa, voința lui să li se supună. Sarmana fată ramase înfiorată! Il imploră s’o reție; promise să-l asculte orbește, fără să murmure! Două zile de rugăminți, de lacrimi! Hotărîrea lui Alfred B. fu nestremutată; era ruptura fatală, concediarea!

Alaltăeri seara, tânăra Mărie Barbe reveni la el. Voea să facă o nouă încercare. Îl așteptă la portar până la miezul nopții. In fața desperării ei, portarul și nevastă-sa găsiră cuvinte de mângâere, de încurajare. Nimic n’o putu scoate din adâncul tristeții ei: „vin să-l întreb încă o dată: încuviințează să român lângă dânsul? Dacă nu... mâne nu voi mai fi aci...! Ei credeau că s’ar întoarce în Belgia.

Tînărul sosi. Il urmă în cameră. Ce se va fi petrecut între ei până la zi? El se culcă. Timp de 7 ore, îmbrăcată cum era, se târî în genunchi la patul lui, plângând, rugând, implorând! Ah, încheierea plângătoare a unei idile! Acest „adio” prelungit în noapte, sub lumina lampei! Coșmar pentru cel care nu voia să cedeze!

Către 7 ore dimineața, Alfred B. se repezi, furtunatec, pe ușă, dând alama: fata se otrăvise cu 6 pastile de sublimat corosiv, de câte un gram fiecare. Le luase din trusa lui, pe când îl ruga.

Alergară în cameră. Fata lunecase jos, lâgă pat. Avea, ochii roșii de plîns. Nici un gemet, nici un țipăt — părea, că n’ar fi suferit; fața numai îi era îmbujorată, respirația repede, gura, buzele, trandafirii.

Tînărul, cunoscând cantitatea mare ce luase, chemă grabnic un doctor. Veni un medic vecin; îi dete să bea apă calda și-i prescrise contra otravă. Tânăra le respinse; rezistă tuturor rugăminților; încercară cu sila; nu-i putură da decât o cantitate foarte mică.

— Nu, nu iau nimic! îngâna cu vocea îndurerată și, adresându-se medicului: spune-mi doctore; mai e mult până să mor?

Veniră crampele puternice, urmate de convulsiunile corpului. Trăsăturile feții se crispară, o paliditate de moarte i se întinse pe chip. Își duse mâna la inimă, tremură din cap pănă’n picioare, încercă să pășească, căzu jos, pe parchet. Trăia încă. Se ridică cu multă sforțare pe genunchi, atrase lângă dînsa, pe cel pentru care muria: amice, dă-mi mâna! In curând plec! Nu ne vom mai vedea! Își rezimă frumosu-i cap pe umerul tânărului. Ochii ei mari se adumbriră ca sub o perdea: încă o convulsie... și totul încetă. Fu transportată la morgă: părinții înștiințați telegrafic, au înmormîntat-o azi.

Ziarul mai da câte-va lămuriri asupra amândorura: ea, unicul copil al unor mici comercianți, oameni foarte cum se cade; el, dintr’o familie avută. Legătura dintre ei dăinuia de trei ani. Tânărului, urându-i-se cu ea, plecase pe Coasta de Azur; Maria îl urmase.

Olga încetă de citit; Madelena plângea. — „Ce zici, întrebă cea întăi, de onestitatea, de omenia domnilor față de femei? Observi limbajul ziarului: ea luase aventura în serios. El se hotărî — bine roi — s'o deștepte, ca din somn; s’o concedieze, ca pe-o servitoare! Nu mai avea nevoe de serviciile ei! Ce vis urât — coșmar, zice ziarul — pentru cel care nu voia să cedeze!

Pentru dînsul, coșmarul! Pentru dînsul, criminalul de salon, de-o mie de ori mai șiret, mai crud de cât asasinul! Acesta lovește corpul; moartea lui, aduce încetarea suferinții. Celalt lovește simțirea, sufletul, cugetarea; rănește ce e mai adânc, mai nobil, mai sfânt în om, fără ca moartea fizică să urmeze! Rana picură și nu se închide; durerea sângeră și nu omoară! Vreai să uiți, nu poți! Vreai să nu gândești, gândești și mai mult!

Era frumoasă, simtire aleasă! Ii ameți capul cu cuvinte dulci, cu jurăminte; îi fură gânduri, liniște, onoare — singura-i avere — făcu să-l adore și când ca îl iubește mai adânc, el bine voește s’o deștepte, s'o concedieze...!

Câte crime de acestea în civilizația cu care ne fălim! In toate zilele, în mijlocul nostru, fără ca justiția, societatea, să ia vre-o măsură, fără ca vinovatul să fie urmărit!

— Da, crima aceasta se petrece în Europa civilizată...! îngână Madelena.

In aceeași zi dînsa și Olga se duceau la cimitir. In somptuosul lăcaș al morții, care, pământ și el, deosebește încă avut de sarac, un mormânt proaspăt, pe-o alee retrasă, le arată locul unde dormea fetița aceea dragă, Maria Barhe. Îl îmbracară în crengi de liliac și de roze. Se rugară pentru ea.

La câteva minute după ele, o familie în negru, se îndrepta pe aceeași alee. Erau părinții moartei. Mama șovăia la fiecare pas, tatăl o susținea, purtând nasul cu apă sfințită. Ajunși la mormîmt, mama scoase un reget ca de fiară rănită și căzu fără simțire. Madelena avea colonie, o făcu să inspire, Olga o frecă pe frunte, pe tâmple, îi turnă apă rece în cap. Se deșteptă. Șiroae de lacrimi îi scăldau fața: „draga, drăguța mea Mărie? Unde ești? Unde? Șopti. Ne rugaseși atât de mult să te lăsăm! Știam că vii la moarte? Plînsul îi înăduși cuvintele. Tatăl sdrobit, îngenunchiat, străpungea pământul cu privirea, s’o vadă încă, s’o regăsească. Fetele stăteau tăcute, la o parte.

— „Mizerabilul!” reveni mama într’un târziu. A pângărit florile aceste! Voi să le smulgă.

— Noi le-am adus, D-nă! interveniră fetele.

— D-voastră? Dar cine sunteți D-voastră? Ați cunoscut pe Mărie? Ați văzut-o în viață? Rosti de o dată însuflețită, c’un fulger de lumină în ochi. A suferit mult? Sarmana, sarmana mea fetiță! Era atât de bună, atât de cuminte! Iar începu să plângă. O luară cu anevoe, o duseră la trăsură. Peste trei zile părinții plecau îndărăt; banul, acest metal uricios, nu le îngădui să ia cu dînșii corpul copilului lor.

La două zile după aceasta, Olga și Madelena intrau din nou în cimitir. Madelena cu flori, Olga c’un penel și vopseli. Scrise pe cruce:

Mai jos: nefericitei fetițe belgiene, stinsă în floarea vieții, prin trădarea logodnicului ei! Două surori de suferință: o Româncă, o Franceză.

Nefericirea Măriei Barbe înfioră pe Madelena. Informațiile culese de colega Olgăi, erau nepriincioase lui Rîureanu. D-ra Deleville nu se mai duse la otel, după inel; îi scrise. Primi inelul. A doua zi era în tren spre Rusia. La un an după aceasta, Olga primi un pachet din Pclershurg. O candelă mică dc aur, cuprindea un bilet:

„ai fost geniul meu bun. Fac o partidă strălucită. Mă căsătoresc cu vărul D-nei Serghei. Întors rănit din resboi, orfan, veni la ei. Căutarea, devotamentul meu, l-au mișcat. In momentul când vei primi candela, voi fi contesta Mihailov. Cerul să-ți lumineze calea șpre fericire, cum ai luminat-o pe a mea! Prietenă mult recunoscătoare, Madelena.

Revenise April. Pe prin Februar temperatura se îndulcise-simțitor; vegetația climelor temperate înflorind, adăuga la potopul de flori și verdeață. Odată cu April, lămâii și portocalii în floare, îndantelau grădinele, parfumau aerul, dedeau orașului iluzia unei noțermurite mări de flori. Olga se simțea înviorată, cucerită de cântecul tinerelei.

Era septămâna Paternilor, Vinerea sfântă a catolicilor sau „Aerul”. Olga se duse la denie. In biserică în negru, peste tot în negru, în fundul unei boite întunecate, între mii și mii de făclii aprinse, sub ploaia razelor de soare, care-i scaldă chipul, în mijlocul florilor albe ce-i veghiază mormântul, Christ doarme: ispășește pe Cruce, rătăcirea, reutatea omului. Sub picioarele lui, recea peatră a mormântului.

Două zeci secole de la moartea lui! Încă 20 pământului, cugetă Olga, să poată ajunge înălțimea idealului lui moral!

A doua zi, Sâmbăta învierii, ai casei erau duși toți la biserică. Un amurg minunat; resărise luna. Briza abia adia; printr’un palmier, luceaferul privea. Olga, între portocali, își stringea lucrul, să plece la biserică. Soneria portiții anunță pe poștaș. Luă singură scrisoarea. Era din țeara. Numele Duței jos, o înfiora, întâia oară îi scria. Presimțea o nenorocire. Abia citi câte-va rânduri, genunchii i se îmuiară. Scrisoarea zicea:

„Domnișoară, află că fratele D-tale, Dr. Grigoriu, se află în închisoare, ca să-ți poată îndeplini pofta de bani, sa te întreție în streinatate!

Urma după aceasta vârtej de cuvinte crude, lașe, nedrepte, menite fie oare să țâe, să învenineze. Tot ce urma însă nu-i mai putea face reu. Gele întâi rânduri îi anunțau nenorocirea cea mai cumplită, căzută asupra fratelui drag.

Mult timp remase cu fața în mâni, pe trunchiul de copac îmbrățișat de oderă, pe cai-e se așezase. Trăsnetul fulgerase asupră-i, arsese. Durerea nu-i putea smulge lacrimi. Năvalnic se ciocneau gândurile. Se sculă, se afundă prin alcele de portocali, căutând să prindă firul lucrurilor. Ce se petrecuse în țeară? Virgiliu fusese numit medic recrutor; ora oaie bănuit, acuzat ide ceva? El?! Cu neputință! Cât o privea, trăda cu banii ei; îi oferise drept și dînsul, 400 lei; ar fi putut făptui neregule pentru acești 400 lei? Avut-a nevoede așa ceva? Ii sta lîn fire? De negândit! Totuși, nenorocirea românca! Scrisoarea o anunța scurt, fără înconjur, fără deslușire, fără un adaos asupra sănătății, moralului lui...!

Junghiul morții trecut, găsi puterea să plece. După greutățile neprevăzute ale drumului, se afla în trenul spre Fiume. In urmă, mult în urmă, frumoasele ținuturi ale Mediteranei; negură rece spre Adriateca, zăpadă, viguroșii brazi pe culmele munților, dincolo de Fiume. Spre Pesta câmpul era verde, arborii dădeau frunza, primavara revenea și pe la Carpați.

Dară neliniștea, desjierarea nu i-ar fi încătușat sufletul, Olga ar fi simțit o clipă, părerea de reu după soare și flori, scântee de mulțumireire pentru întoarcerea în țeară.

Trenul se oprește. O statie mică, în dreapta, în stânga câte-va căsuțe, o biserică ortodoxă. Trag clopotele. E noaptea învierii! Cum ar voi s’alerge pănă la biserica, să plîngă sub bolta înțelepciunii și a dreptății, să destăinuiască zidurilor, durerea ei!

Iar i se duc gândurile departe, în copilărie. Revede icoana luminoasă a părinților, școala, profesorii dragi, pupitrul cu salcâmul din stânga tereștrii, vacanțiile de Paști, cu serile de denii, pe frați... și pe el... pe Virgiliu! Unde, cum, ce fel petrece el noaptea aceasta?! O, cum de încet merge tronul! Ar vea s’alerge singură, ca vântul și cu gândul! Noapte, fii binecuvântată, șoptește ea, sub scutul teu, când călătorii dorm, lacrimele pot curge!

Dimineața e în Brașov. Cu toată stăpânirea și uniformele streine, cu toți Kuz, Hoj, Doj și Jock, casele bătrânești la poalele munților, unele strade, un „bună dimineața”, „salutare”, „ce mai faci?, te întâmpină cum intri. Olga privește cetatea lui Mihai. De n’ar fi fost tristă, ar fi devenit. Vederea acestei mândre Transilvanii despărțită și iar revenită, perdută din nou pentru secole, nu poate să nu doară pe fie care Român.

Din Brașov erau patru în vagon. Un neguțător italian, cu care venise din Milan, un Român-Transilvănean devenit Ungur și-un Transilvănean din București. Românul-Ungur nu-și putea cântări ura pentru Români, nici după Predeal. Tot ce vedea era reu: oamenii neonești, moneda chinezească, trenurile mizerabile! Destul de priceput, știa s’atace. Bucureșteanul-tranisilvănean îi respundea cu spirit, tact și eleganță, bătând pe renegat cu propriile lui arme.

Olga era prea tristă să poată lua parte la luptă, pe de altă parte, Bucureșteanul n’avea nevoe de ajutor. Cum se întorcea însă de prin depărtări și văzuse multe, putu fi de folos. Chinul lui Mefistofel, zărind crucea, suferi renegatul când, venind vorba despre vacanția de Paști încetată la Catolici. Olga îl întrebă cum se face că învățător, se afla pe drum? — „Dar domnul e Român! răspunse Bucureșteanul; toți, absolut toii, prin părțile acestea, suntem Români!

— Vă crezusem Un... gur... respunse Olga mirată și glasul ei răsfrîngea uluiala c-auzise un Român vorbind despre frați, așa cum se rostise el.

Mai târziu, cei doi Români avură mulțumirea să-l vadă trecând de la dispreț la stimă, de la ură la ceva dragoste, plăcându-se la noi, interesându-se de portul, de datinele fraților din teacă. Lua acum apararoa Transilvănenilor împotriva Românilor din regat. Lupta se schimbase: inimosul Bucureștean trecuse de partea lui. Amândoi învinovățeau pe Românii din România liberă de nepăsare, de lipsă de iubire pentru frați: „Grecii omoară pe Macedoneni, Ungurii omoară pe Transilvăneni, ce fac cei din regat?”

— Protestează!

— Nu-i de ajuns! Ar putea impune omenie și respect Rusului pentru Basarabia, Neamțului pentru Bucovina! Ce să mai zic de selbatecii Unguri? Acești nemeși medievali, urma Bucureșteanul din ce în ce mai aprins au dovedit de curând încă o dată lumii, că strănepoții lui Atila, tot barbari au rămas! In alegerile generale pentru Cameră, ca să nimicească partidul român, care lupta pentru apărarea, celui mai sfânt drept: acela de a trăi în limba, și credința lui strămoșească, au făptuit cele mai cumplite apăsări, cea mai fioroasă samavolnicie, înădușind în sânge libera, voință a poporului român! Jandarmii lor sălbateci au tras fără milă în alegătorii români, împușcând oameni nevinovată, pe urma cărora au remas în ruină familii întregi; peste cadavrele lor, peste lacrimele nenorociților orfani, trec nepăsători și veseli, candidaiții neamului unguresc!

Șovinismul lor hunic nu îngădue altui popor dreptul de a fi, de cât ca maghiar! De prisos să înșir asupririle ce îndur frații noștri, mai ales luptătorii, ziariștii, cari vor s’airate lumii civilizate dreptele cereri ale Românlor! Cu sutele, se nuimeră anii lor de închisoare, iar amenda în bani, nu se poate calcula! Ei bine, erorile făptuite de unguri împotriva fraților noștri, sunt o sfruntate aruncată și nouă, celor din regat!

— Selbătăciile lor asupra fraților noștri, respunse Olga, au provocat furtună de indignare - în sufletele noastre! Românii din țeară, văzui în ziare, au privit ca datorie supremă s’arate fraților Transilvăneni că durerea lor e a noastră, lacrimele lor, ale noastre! Adunați în toate orașele țerii, au înfierat selbătăciiie ungurești! Liga noastră culturală protestează!

— Îmbucurător, totuși cuvintele nu sunt destule; fapte, fapte.

— Frații transilvăneni au fost totdeauna îmbrățișați de noi, li s’a deschis posturi, au fost ajutați cu fonduri.

— Nu-i destul. Spune-mi te rog: se învață în școalele românești din regat, dialectele fraților noștri? Se fac compuneri, se țin convorbiri în aceste dialecte? Nu! Albia figurează, drept curiozitate, în două, trei pagini, l-a urma unei antologii! Limba noastră e săracă, împestrițată cu potopul slavismelor urile și greoae; cum am câștiga, dacă, studiind dialectale fraților, am lua cuvintele lor frumoase, latine, în locul acelora cari nu-s românești, ci slave!

— Da, aici aveți dreptate! Prin înrîurirea slavă am perdut patru dintre vocalele cele mai frumoase: a, e, i, o, prefăcute — nenumărate sunt cuvintele — în ă și â, greoiul, asprul â! Tindem chiar să le prefacem mereu și fără stavilă, îndepărtându-ne de frumoasele vocale-sonore, armonioase și puternice, rămase în sora italiană; zicem: străin, sân, stâns, băut, lăcaș, fântână, sint, răpede, etc., în loc de: strein, sin, stins, și așa urai departe!

Curios este că nu îndepărtăm slavismele - acolo unde avem cuvinte românești, ba le dăm incă întâietate asupra acestora! Întrebuințăm pe bogat pentru avut, vreme, pentru timp, ceas pentru oră, pod pentru punte, maică pentru mamă, cinstit pentru onest, și altele; așa mai departe! Munteanul zice: „colb, colțun, petecă, etc. Sunt moldovenisme-dialectisme (totuși latine) și nu cugetă că: praf, cearșaf, ciorap, etc. rostite de el sunt slavisme, turcisme, ori cum, numai românisme nu!

— Și câte cuvinte latine am găsi încă din dialectele fraților de paste hotare! Auzeam, maii zilele trecute, pe un Macedonean rostind: lânced, în locul slavismului urît și nelilcrar iboiailă, bolnav; gione, apropiat de iliamul giovine, de francezul june; robă pentru „robe de cliambre”, vrut pentru scump, etc., etc.

— Da, ar fi de absolută nevoe să cunoaștem literatura și limba dialectală a fraților noștri! Poeții, literații, profesorii, s’ar servi minunat! Chemați, ei întâi, să formeze limba viitorului, ni-ar înavuți-o cu românisme, curățînd ici colo pe ă și â, dând limbii elasticitatea, și cultura ce i se cuvine! Nu sunt de părere să zicem nutieră pentru slabă, dar totuși limba se direcționează, evoluează, se înfrumusețează, și la aceasta cale să ne gândim toți, cari o vorbim!

— Minune! strigă Bucureșteanul. Întâia oară întâlnesc o Româncă din România, naționalistă! Toate sunt franțuzite, nemțite, englozite, cum vrei, numai Românce nu! Își fac mândrie să vorbească o limbă streină, în locul limbii lor materne!

— Și dacă ar fi așa, sunt numai ele vinovate?

— Dar cine?

— Cine? Greu de tras la respundere pe cine-va anume! Vinovății sunt mulți: mediul social, educația, instrucția. -Mică, fata suge un lapte strein, la un sîn strein, sugând cu el și relele doicei. Ceva, mai mare, române ani întregi numai pe seama guvernantei, o streină necunoscătoare de graiul nostru, indiferentă aspirațiilor noastre! Pensionul, nu vorbesc de adevărata instrucție, încă nu-i desvoltă destul iubirea de neam și de limbă!

...Ploeștii trecuseră. Se apropiam Bucureștii; frigurile reluară pe Olga: va revedea pe Virgiliu? Trăia? Ce era cu el?

Seara — gata să stingă lampa — își nota în ziar: „mort era și-a înviat! Perdut era și s’a aflat! Nici judecat, nici condamnat! Afacerea există, nu el e vinovatul: s’ar fi potrivit cu firea, și cu caracterul lui? E arestat preventiv, acuzat că și-ar fi vândut conștiința pentru bani; judecata va urma, va proba, neindoelnic, nevinovăția lui! Credința mea intimă: soția lui ține în mânele ei și ale tatălui, ițele acestei comedii! Ar fi în stare să-și omoare copilul în leagăn — din fericire nu-l are — să plîngă în fața lumii nenorocită care a lovit-o!

Am încredere în justiția țării mele, ca s’aștept viitorul fără teamă!

Nu știa Olga peste trei ani, cât ținu judecata, avea să cugete cu durere: fericit poporul care poate zice: „avem judecători la Berlin!”

CAPITOLUL XIII

Divonnes-les-bains e cea mai mare stațiune de idroterapie din Franța, apropiată mult de pitoreștile pozițiuni ale Elveției. Cura de dușuri a apei din Divonnes e cu deosebire prielnică lâncezilor de nervozism, de iritabilitate, de nevralgii. Dupa intră îndată în cura medicală. Tratamentul sta în cura de aer, odihnă și dușuri reci, luate dimineața, în urma unei primblări de jumătate oră, pentru ca corpul să fie bine încălzit. După îmbracare, remânea întinsă pe un scaun lung, la soare, sub umbra ușoară a vre-unui pom. După amează primblări, escursiuni, prescrise și ele în curs.

Felul Duței de a fi rămase acelaș. Aci prea iubitoare, aci nemăsurat de rea, de nervoasă; în astfel de momente vrăjmășea pe toată lumea, chiar pe Virgiliu, îl ura. Grigoriu alătura priceperii lui de doctor, blîndețea și tactul; nu reușea însă totdeauna. Furtuna isbucnea cum nu-i împlinea cel mai mic capriciu.

Se aflau de cât-va timp în Divonnes, când în una din zile plecară să viziteze castelul lui Voltaire, la Ferney, mic și drăguț orășel, la jumatatea drumului între Divonnes-Geneva. Deși calea era o minunată alee de plopi înalți, căldura era mare. Virgiliu ferea primblările pe căldurile mari; cum însă vizitarea castelului se îngăduea numai o dată pe septămână, după ameaza, cu toată căldura, cedă Duței și plecară. Vizitară parcul unde se afla mormântui lui Voltaire, apoi castelul, camera de culcare, unde sub un sepulcru de marmoră se află inima poetului. După ușă văzură-portretul alesei lui iubite — ea înse-și scriitoare — alături de care își făuri marele poet și filozof multe din operile lui, pline de noblețe, de umanitate și de dreptate.

După ce vizitară castelul, Duța stărui de Virgiliu să treacă la Geneva. Se primblară prin oraș, târguiră destul, când Duța zări la fereastra unei prăvălii, un cordon de perle. — „Ce frumos colan: exclamă, ia-mi-l Virgiliu, te rog, ia-mi-l! —Glumești, dragă Duța?!... Tu vezi, costă cinci mii; nu mai avem peste tot, din banii tei și-ai mei, de cât 7 mii! — Nu face nimic! Vom scrie în țeară, ne vor trimite!...

— Nu-i înțelept, draga mea! Tu ai atâtea giuvaeruri și de atât de mare preț...

— Dacă ascultam pe tata, aveam astă-zi colanul! Respunse dînsa, fulgerându-l cu o privire aspră și dispărînd pe puntea din fața lor, de peste Ron. Virgiliu se luă după ca, fără să pară grăbit; atribui nervozitatea ei căldurii mari de peste zi. La otel găsi numai pe birjarul care-i adusese din Divonnes; Duța nicăiri. Se reîntoarse, o căută pe punte, pe cheiuri, n’o află. Crezu c’a plecat la Divonnes; se duse și el. Stăpâna vilei unde locuiau, îi respunse că nu venise. Neliniștea intră în sufletul lui. Se reîntoarse la Geneva; zadarnice, toate cercetările poliției! Ziua se strecurase; pe punte, pe cheiuri, lumea, câtecele, voioșia, măreau neliniștea lui Virgiliu; Se înfiora la gândul ca nu care cum-va să se fi aruncat în Ron? După altă zi de cercetări, părăsi gândul acesta. In Divonnes nimeni nu știa de ea, gasda îi dete acelaș respuns. Începu s’o caute prin orășelele de prin marginea lacului Leman, Montreux, Evian, etc., știind, după câte îi spusese dînsa, că’n unul din aceste orășele avea o rudă. Nicăiri, nimic! Socotind atunci că va fi plecat spre țeară, reveni la Divonnes să-și împacheteze lucrurile, să plece și el. Intra pe portița vilei, când gasda îl întâmpină speriată: bine c’ați venit! D-na se află greu lâncedă! — Soția mea aici?! Când a venit? — Intrați vă rog repede, sus, în apartamentul meu! Vă voi desluși totul mai pe urmă! Virgiliu urcă scara într’un suflet. Duța ca ceara, zăcea pe un pat. O readuse în fire. Când îl recunoscu, începu să plîngă de bucurie, îl rugă s’o erte, făgăduind să fie alta; îi lămuri cele întâmplate. Necăjită pe dînsul, se refugiase pe insula Jean Tacque Rousseau de pe Ron; neavând bani cu ea, dete paznicului pentru cinci parale — dreptul de a sta pe o bancă- un prea frumos inel, dăruit de Virgiliu în ziua nunții. Pe aceeași bancă scrise tatălui ei că-i mult nenorocită; că se căește de a nu-l fi ascultat; ca să capete bani, adăugă că Virgiliu a părăsit-o, după ce-i cheltuise tot și-i vînduse pănă și giuvaerile. Plecă apoi la Divonnes. Aci rugă mult pe proprietară să-i dea o cameră de-a ei; își părăsise soțul — spuse — care se purta prea reu cu ea; o rugă stăruitor să nu-i descopere lui sosirea ei deoarece se temea de el! Văzând pe Virgiliu căutând-o neliniștit, de două ori, se bucură mult: își resbunase! Potolindu-și furia, începu să cugete mai liniștit; recunoscu dreptatea lui Virgiliu; îi cumpărase atâtea rochii, îi făcuse atâtea daruri! Abia aștepta să-l revadă, să i se arunce la gât! Dar el nu se mai arata! Cinci zile trecură; el o căuta prin orășele, Duța îl aștepta oră cu oră! Nevăzîndu-l, îi trecu prin minte că și-ar fi făcut singur seama; se învinovățea, suferea, ajunse la desperare! Avu un puternic atac de plîns; tulburarea îi provocă o scurgere de sânge pe nas, după care își perdu cumpătul, căzu leșinată. Proprietara eșia speriată, să cheme un doctor, când o întâmpină Virgiliu. Duța înse-și îi povesti parte din cele petrecute, fără să-i descopere ceea ce scrisese lui Tilcu și nu desmințise; inelul — spuse — îl scapase în Ron; promise să fie alta, se împacară.

Stabilimentul de băi din Divonnes avea în parc o frumoasă clădire pentru dans și muzică. Duța își petrecea deseori după-amezele aici; se făcuse cunoscută prin vocea ei, și nu rare ori era luată pe sus și rugată să cânte. In sala de muzică își da întâlnire tot ce era mai distins și mai cunoscător al muzicei în stabiliment. Vocea Duței fermeca. Deseori în plimbările lor prin Divonnes, ea și Virgiliu erau obiectul manifestărilor de admirație din partea publicului. Intr’una din zile Duța fu rugată de doctorul stabilimentului să cânte. Execută câte-va bucăți: începu cu aria sopranei din „Dinorah”, urmă cu valsul din aceeași bucată, de Meyerbeer, cântă apoi „aria păpușei” din „povestirile lui Hoffman” de Offenbach. Vocea ei de soprană lejeră, bine timbrată, egalată în toate registrele, fermecă auditorul. Fu resplătită cu aplauze îndelungate. Când încetă, o doamnă, contesa de Divonnes îi oferi un buchet de flori:

— Divonnul, zise ea, n’a auzit încă privighetori ca voi!...

— Ași fi prea fericit, i se adresă doctorul stabilimentului, să pot anunța un concert dat de D-voastră, în ajutorul lâncezilor sărăci din Divonnes.

Duța privi pe Virgiliu: „consimte”, îi respunse acesta din ochi. In seara anunțată, fură primiți în sală cu mare entuziasm. O domnișoară, întovărășită de un viorist și un flautist, se apropiată să întovărășească pe Duța. Ea începu cu „Aria Clopoțeilor”, cântă romanța: „Connais-tu le pays?“ din Mignon, trecând la „aria bijuteriilor” a Margaretei din Faust. Urmară ropote de aplauze. Veni rândul celorlalți. După aceea Duța începu singură, cu o voce puternică, bucata Desdemonei din Otello. Vocea-i largă de soprano-eroică, respirația îndelungată, enunțarea notelor de pept cu ușurință uimitoare, cuceri pe toți. Trecu la „Cavatina” din „Bărbierul de Sevilla; avea o modelație neauzită. Directorul de la „Hof-Theater” din Munic, se apropie: „nici odată n’am cunoscut mai bine, mărgăritarele din muzica lui Rossini și nici odată el însu-și, n’a visat o Rozină mai fermecătoare! Posedați o voce excepțional de rară, o comoară nestimată! O adevărată minune! E ceva de necrezut! Vă ofer două mii lei pe lună, ca început, dacă primiți angajamentul meu!

— Mulțumesc, D-le, sunt o simplă diletantă!

— Dar Dv. nu mai puteți aparține familiei, nici chiar țerei, ci publicului!?... Acum, sau mai târziu, veți fi a scenei!

— Da, se adresă. Virgiliu încet Duței, dacă m’ai asculta cu încrederea din trecut!

Afară pe terasă, îi învelui o ploaie de confeti, serpentine și de flori; cei din jurul lor, aclamau, strigau, țineau s’aducă artistei prinosul lor de mulțumire.

— Vezi, dragă. Duța, îi se adresă din nou Virgiliu, viața e dulce, când știi s’o cunoști. Binele, adevărul, frumosul, sunt cele trei chei cari desleagă omului înțelesul vieței! Ești avută, fii darnică cu cei lipsiți; ești frumoasă, fii drăgălașă cu cei urgisiți, ești tânără, respectă capul nins!

— Tu, dragă Virgiliu, mă faci să cunosc viața, îți mulțumesc! Fii încredințat, te voi asculta, voi resplăti ostenelile tale cu mine!

Două luni trecură. Duța căuta să se ție de cuvînt, atât cât firei îi da pas. Intimitatea unei familii engleze, sporturile, excursiunile, partidele de muzică, îi ocupau timpul, îi mai îngrădeau aprinderea. Concediul lui Virgiliu înceta; nu mai avea nici bani. Doctorul stabilimentului îl sfătui să lese pe Duța cel puțin încă trei luni; ar fi rămas și el, cerînd prelungirea concediului, dacă-Ruxandra sau Tilcu i-ar fi trimis bani. Scrisese din timp, le arătase nevoea; Tilcu trimise bani Duței, fără ca ea sau tatăl, să comunice și lui Virgiliu. Ruxandra nu respunse scrisoarei lui, căzând lâncedă de nervi. .

După plecarea lor în Franța, între Tilcu și Ruxandra se iscaseră iar neînțelegeri. El îi măsura neîncetat venitul; de la 50 mii, i-l reduse la 30 — sub motivul crizei din 1901 —și-acum voia să-l micșoreze la 15 mii, motivînd c’ar avea să dea și Duței. Ruxandra nu voi să iscălească noul contract, îl amenință cu judecata, rugă pe un avocat, să treacă pe la ea. In dimineața când avocatul veni, o găsi în pat, fără să poată nici chiar vorbi. Văzînd că nu mai avea puterea să lupte cu dînsul, să pornească un proces, chemă pe Tilcu, iscăli contractul. In urmă dîndu-și seama de ceea ce tăcuse, amintindu-și îndatorirea ce-și luase față de Virgiliu, nevoia de bani pentru sănătatea Duței, se irită nespus. Supărarea, oboseala, grija ce-i purtase înainte de căsătorie, îi sdruncinară din nou sănătatea; fu atinsă de nervi, începu să se creadă nu bună de nimic, ajunsă la capătul vieței; suferea de ideea fixă că numai o zi — ziua aceea — mai avea de trăit; a doua zi avea să fie moartă! In această stare o găsi scrisoarea lui Virgiliu; nu respunse nimic: ce putea ea face? Numai ziua aceea, avea de trăit! Vederea lui și a fetei, nu o mișcă. Priceperea remase aceeași, simțibilitatea părea atinsă: pe chipul ei nu se mai întrezărea bucurie, iubire sau ură; nepasarea o cuprinse. Duța văzând-o astfel, ceru lui Virgiliu să închirieze pentru dînșii altă locuință. Cum Ruxandra nu putea remâne singură, i se închirie un apartament în casa familiei Călescu, milionari scăpătați, foști vecini moșieri lui Tilcu. Călescu se cobora dintr’una din cele mai vechi familii din Moldova; ea era Greacă saracă, ignorantă, dar frumoasă din Galați. In Iași trăiau greu; intrau des la Ruxandra, fiind bine și cu ea și cu Tilcu. Ruxandra avea să le plătească chiria casei, D-na Călescu s'o aibă sub paza ei. Duța venea des, erau prietene, fără să treacă la mamă-sa, s’o vadă; pe de o parte îi făcea reu, pe de alta era furioasă pe ea că încuviințase contractul. In necazul ei, se ducea deseori la moșia lui Tilcu. Calculată, egoistă și vicleană cum era, căuta să fie bine cu dînsul; Cunoscându-i teama ca nu cum-va Virgiliu să-i facă proces, i-o mărea, mințind asupra lui și asupra Ruxandrei. Tilcu ajunse să urască pe Virgiliu cu înverșunare, să-l privească ca pe un cumplit vrajmaș, care cerea să fie doborît. Propuse odată Duței s’o despartă. La aceasta Duța nu se gândise: nici voi s’audă și se reînturnă acasă. Comunică lui Virgiliu cu spaimă, că taiă-seu îl urăște, vrea să-i desparte, că s’a hotărît să-l omoare. In felul ei îl iubea: dar îl iubea egoist și calculat: astfel pănă și iubirea unei ființe rele, devine piază rea pentru cel iubit. Iubirea de o clipă, i-o plătește cu nenumărate zile de amar.

Tilcu își frămînta mintea cum s’o facă pe Duța să se despartă, se gândi la D-na Călescu. Pentru trei mii de lei, aceasta primi să lucreze așa fel, ca să isbândească. Ea cunoștea firea Duței. Prindea momentele când era necăjită pe Virgiliu, pentru te miri ce o înfuria: i-l vorbea de reu, i-l arata fricos, laș, de oare ce lasă averea lor în mâna lui Tilcu; o încredința că el n’o iubește: dovada? Să-i ceară să facă proces lui Tilcu! Virgiliu, ocupat cu sanatatea ei și cu a Ruxandrei, căutând fel și chip s’o vindece, se opuse cererii Duței, arătându-i că nu era acum timpul pentru procese. Opunerea lui, aprinse pe Duța. D-na Călescu o sfătui să divorțeze. Ea primi încântată: avea să se resbune pe Virgiliu! D-na Călescu chemă pe un văr de-al soțului ei, avocatul Dicu. Invăță pe Duța să-i ceară ea, s’o despartă de un soț care o și lovea, după ce-i risipea toți banii! Pe de altă parte, dînsa făcu cunoscut avocatului că va pruni plata pe care o va cere. Duța dete cerere de divorț, fără știrea lui Virgiliu; în lipsa lui, își încărca cu ferele cu albituri, rochii, argintării și plecă la București, în timp ce d-na Călescu primea de la Tilcu cei trei mii de lei.

Virgiliu aflând de plecarea Duței, simți mai întâi indignare: după aceea o mare ușurare: era mai bine așa! Suferise mult prin ea, cine știe ce l-ar fi putut încă aștepta! Nu spuse nimic Ruxandrei, căutând-o ca și mai înainte. A treia zi, întorcându-se acasă, dete cu ochii de Duța: „aici?!” întrebă el rece, ironic, fără s’arate însă surprins. — Eartă-mă, Virgiliu! Eartă-mă! N’am știut ce fac! isbucni ea în plîns.

—Nu, Duța! respunse el blând. Să încetăm te rog, cu aceste comedii! Mă simt obosit; nu mai pot răbda toanele și purtarea ta! Intoarce-te la tatăl teu, Duța!

Ea plînse, se sbuciumă, îi veni reu. Două zile trecu prin accese mari, urmate cu somnuri, cu halucinații, cu visuri. I se părea că Vrgiliu era mort; îl plîngea desperat. Zadarnic încerca Grigoriu s’o încredințeze că i se năzărea, ea nu contenea de plîns. După două zile se îndreptă: îl rugă din nou s’o erte; îi descoperi intriga D-nei Călescu. In fața stării ei, Virgiliu n’avu curajul să stărue în voința de a rupe cu dînsa. Ea își retrase cererea de divorț; el trimise lui Dicu 600 lei. Acesta, maior în rezervă, nemulțumit, pretindea 1200 lei; știind că tribunalul nu i-ar fi dat dreptate, se plînse generalului comandant al corpului IV de armată, din lași. Grigoriu arătă cum stăteau lucrurile. Generalul, drept și foarte deștept, îi dete dreptate; între patru ochi îl sfătui să se despartă de o astfel de nevastă, ca nu cum-va să aibă a suferi de pe urma ei neplăceri și mai mari: Vezi — zise el — ca mila să nu te nenorocească! Grigoriu îl părăsi, adînc mișcat de cuvintele lui. Vedea însu-și: nu era dreaptă cararea pe care apucase de la căsătorie! Numai câte-va luni și cum se simțea de obosit, de desgustat! Nemulțumirile, veghiatul nopților, când Duța era prinsa de crize nervoase, îi sdruncinară și sănătatea lui; se simțea sleit de puteri...

Tilcu devenea din ce în ce mai înverșunat. Basmele Duței îl înfricoșau: toți trei, Virgiliu, Duța și Ruxandra, aveau să se unească împotriva lui, să-i facă proces de divorț, Ruxandra avea să-i ia averea! L’ar fi nimicit! De Grigoriu se temea mai mult; îl privea ca pe un vrajmaș de moarte; pe el căta să-l sdrobească. Nereușita D-nei Călescu îl înfuriase. In această stare sufletească îl găsi Țalic, samsar evreu; de ani de zile agentul lui pentru exportul grânelor, îi devenise omul de încredere, mâna lui dreaptă. Țalic era în curent cu toate, se pricepea la toate; cunoștea cauza supărării lui: — Cei trei mii de lei, dați coanei Călescu să-i despartă, n’au făcut nimic? îl întrebă el într’o dimineață.

— Nimic! respunse Tilcu suparat. Nimic n’o poate desparte de ticălosul acela! I-a furat mințele, nu altceva! Vezi, fata nu-mi mai dă pe-aici!

— Unde-i acum, dînsul?

— E numit doctor recrutor, la B.; acolo cată să fie!

Samsarul privea în jos gânditor. De odată ridică capul, se apropie de Tilcu și privindu-l c’o uitătură diabolică, sclipind șiret din ochi, zise: am găsit! Ce-mi dai, să-i despart eu? Nu mai avem nevoe de Coana Căleasca!

Tilcu îl privea neîncrezător.

— Ascultă bine, Gheorghe: să-l dăm de gât, are să-l lese.

— Cum?!

— Am deja planul: doctorul e numit recrutor; să-l încurcăm! ori îl perdem, și așa e mai bine, ori îl încurcăm numai și o depărtăm pe ea!?

Tilcu stetea pe gânduri.

— In tot cazul n’avem nimic de perdut, dacă încercăm... Cât esă, C. Gheorghe?

— O mie de lei!

— O mie de lei?! Cucoanei Călescu dădeai trei mii?!

— Bine, Țalic, ai trei mii și tu, dacă isbutești!

— Las pe mine, C. Gheorghe! Numai 500 să am arvună d’început!

In Iași, printre mulțimea de Evrei sărăci din Târgul Cucului, cari-și scot din greu hrana prin mici negustorii sau ceva gheșeftari, locuia Țibel, cumnatul lui Țalic.

A doua seară de la convorbirea cu proprietarul Zăneștilor, Țalic intră la Țibel:

— Bună seara, Ițic! Bună seara, Rachela! Cum merge ghișeftu?

— Greu, Țalic!

— Greu, greu! Totdeauna greu la tine, totdeauna bine la mine!

— Norocu, Țalic!

— Norocu-i cap la om! Ițic, tu n’ai cap... tu ești sarac!

— Ce vrei să fac?!

— Afaceri! Ascultă Ițic: cunoști pe doctorul Grigoriu?

— L’am văzut!...

— Destul! Pleacă după el, la B.! El acolo recrutează; tu duci băeți cari fug de armată; ei plătesc bine! Te’nțelegi cu doctorul...

— Și dacă doctorul nu vrea?

Nu se poate! Cum să intru în relații cu doctorul?

— Dacă nu vrea?

— Dacă îi recrutează?!

— Ce-ți pasă ție! Ai luat parale!

— Au să reclame!

— Ei și?! Tu ai banii celora pe cari nu-i recrutează, negăsindu-i buni; celor pe cari îi ia în armată, dacă vrei, le dai banii îndărăt; dacă nu, spui: doctorul a luat banii!... Tu ai să scapi! Doctorul e tare! El, tu și eu, avem la spate, pe Cc. Gheorghe.

— Planu-i bun... numai...

— Planu-i minunat! Tu să ai cap! Te faci cu bani în buzunar!

— Așa este, dar e greu...; cum să mă creadă băeții? N’au să vrea să-mi dea parale!

— Te credeam mai puțin prost, Ițic! Tu să asiguri pe doctor la societate; intri la dînsul; îi aduci respuns că societatea l-a numit doctor al ei; îl rogi să-ți vadă un neam lânced; acolo, faci să vie și un băiat, doi... să vadă ei că ești bine cu doctorul! Le spui s’aducă scrisori de recomandație de la oameni de seamă, căci... pe urmă vorbești tu cu doctorul!... Iai paralele!... Să te vedem!

Cei doi cumnați vorbiră încă asupra gheșeftului, în urmă se despărțiră.

Îndată ce un doctor e numit medic recrutor, în jurul lui încep să mișune mulțimea tinerilor cari voesc să scape de recrutare. Studenți, feciori de bani gata, tineri evrei mai ales, cari încă de mici încep afaceri, își strâng un mic capital pe care în timpul serviciului militar l-ar perde, cu toții aleargă la rude, cunoscuți, prieteni, să intervie pe lângă persoane puternice, cu vază, cari la rându-le, intervin pe lângă doctorul recrutor, verbal sau prin scrisori de recomendație; cei mai mulți dintre aceștia în bună credință cer și ei doctorului să dea protejatului lor mai multă atenție, ca nu cum-va în scurtul timp de câte-va minute cât ține examinarea, să nu-i scape din vedere teul de care sufere tînărul. Doctorul sau îi primește și poate fi bănuit, sau nu, și atunci nemulțumește pe cei cu scrisorile, prefect, colonel, etc., puternici în mijlocul cărora trăește, de cari a avut ori poate avea nevoe.

Alți tineri, când se apropie timpul de a fi luați în armată, consultă doctori militari, să vadă dacă nu cum-va s’ar găsi în cazul care ar scuti de serviciul militar. Astfel înainte ca D-rul Grigoriu să fi fost numit medic recrutor, veni la dînsul în Iași, un tînăr evreu, Șimșa; se plângea că sufere de ochi; îl ruga să-i dea un certificat doveditor. Grigoriu îi respunse să consulte pe un doctor militar, specialist pentru ochi; dacă era scurt de vedere, cum pretindea, specialistul îi va da un certificat cu care să atragă la timp atenția doctorului recrutor.

Tot cam în acelaș timp, un alt Evreu Iținberg, de la care Virgiliu luase cu poliță suma de 400 lei, fără știrei Duței, pentru Olga, când plecase la Nisa, îl rugă în Iași, să-i examineze doi tineri, rude de-ale lui, cari aveau să tragă sorții în primăvară.

— Dar vor fi examinați la recrutare de medicul de acolo? îi zise Grigoriu.

— Vedeți, d-le dr., medicul recrutor nu are de cât un minut pentru fiecare examinare; se poate strecura o scapare din vedere! Dv. ca doctor militar, cunoașteți cazurile cari dau drept la scutire; vă rog mult să-i examinați!

Grigoriu îi găsi sănătoși, buni pentru serviciul militar. Toate acestea se petreceau cu vre-o 3 septămâni înainte ca la ministerul de resboi să se fi întocmit lista doctorilor recrutori. Întâmplarea făcu ca printre aceștia să fie și Grigoriu. In seara de 13 februar, primi ordinul de numire și de plecare pentru a doua zi. Această numire nu-i convenea de loc; știa ce înseamnă să fie medic recrutor; avea să colinde două luni prin plase, lucru foarte nepotrivit cu sanatatea Duței. Ar fi încercat totul să se lipsească de numire, dac’ar fi primit ordinul mai din timp; așa, nu avea încotro; a doua zi se cerea să plece. Fu nevoit să ia și pe Duța; ea nu voi în ruptul capului să remâe singură. Către seară, sosiră în orașul B. Se duseră amândoi direct la prefectură; ea remase în trăsură, afară în stradă, el intră; în curte îi întâmpină prefectul. Acesta îl cunoștiință pe Virgiliu să fie gata pentru a doua zi, la ora șese dimineața, când va veni să-l ia, să plece în plase. De la prefectură, Grigoriu, civil, cum se purta totdeauna în afară de serviciu, se duse la comenduire, să se înscrie în condica de prezență din acea garnizoană. Acolo întâlni și pe căpitanul recrutor; acesta îi spuse că colonelul recrutor se afla tras la otelul mai de seamă din oraș. Se îndreptară împreună cu Duța, către otel. Luară cina toți patru împreună. Doctorul se scuză către colonel că i se înfățișa civil, făcându-i cunoștința întâmplător. A doua zi, dimineața de 15 februar, Virgiliu plecă cu comisiunea în plasa T.; Duța, remasă de o cam dată la otel, luă cel întăi tren pentru București, unde Relu își avea logodna în ziua următoare. Virgiliu isprăvind recrutarea în acea plasă și având două zile libere, plecă și el la București.

In acest timp, Iținberg își făcu socoteala că înapoind D-rului Grigoriu polița de 400 lei, acesta avea să-i scutească pe cei doi tineri; luând de la fie care din ei câte 500, bani depuși la un bancher, îi remânea un câștig de 600 lei; ca să-i încredințeze că lua banii pentru doctor și numai 100 pentru el, arătă fiecăruia, deosebit polița lui Grigoriu. Se luă pe urma acestuia, la B; negasindu-l, afland că e prin plase, se întoarse de o cam dată în Iași, cugetând să revie la B. mai târziu, când doctorul avea să înceapă recrutarea în oraș.

Șimpșa, capatase un certificat că suferea de ochi, dar nu de scurtimea vederei, singurul caz care l-ar fi putut ajuta; în necunoștință de legile militare, aflând de numirea lui Grigoriu în orașul B., crezu mai nimerit să plece acolo, să tragă sorții; tot avea să fie mai îngăduitor, gândea, Grigoriu cu el, de cât un altul! Țibel, cumnatul lui Țalic, agentul lui Tilcu, sosise și el în B.

Întors din București, Grigoriu nu se dete jos din tren; împreună cu comisiunea care se urcase în gară, trecu în plasa R.; Duța îi întovărăși. Negăsind unde să găsduească, se reîntoarse după o oră, în orașul B. Seara, prefectul și colonelul văzînd pe Virgiliu recit, știindu-l căsătorit de curînd și că Duța se afla singură la otel, îi propuseră să se folosească de trenul care-l avea încă la îndămână, să se întoarcă în B.; dimineața avea alt tren pentru reurmare; ei aveau să-l aștepte jumătate oră, cât era să întârzie.

In tren, între stațiile S. și B., se urcă și Țibel, în vagonul în care se afla singur Virgiliu.

— Dacă nu mă înșel, Dv. sunteți D-rul Grigoriu?

— Da.

— Sunt Eșan și eu: Țibel, inspector al societăței de asigurare „Patria”. Tocmai fusesem să vă vizitez, d-le Dr., acasă la Dv., în Iași!

— In care scop?

— Să vă asigurați la societatea noastră! Știți, asigurat la noi, ați putea fi numit doctor al societății! Zicând acestea Țibel scoase un carnet-cupoane, din partea societăței, la care pe lângă cartea de abonament la căile ferate, la care era alipită și fotografia lui; îi arătă pe doi doctori, profesori universitari, ca medici ai societăței...

— Aveți pe acești doi domni; pentru ce-ar mai fi nevoe și de mine?...

— In vederea asigurărilor, societatea are interes să numească drept agenți, inspectori, doctori, persoane bine cunoscute și cu stare, ca chezășie pentru cel căruia i se propune asigurarea! Societatea căutând să facă asigurări printre militari, dorește să vă aibă ca doctor, pe D-voastră...

Virgiliu nu respunse, remas pe gânduri.

— De ce va mai gândiți, d-le Dr.? Vă lărgiți clientela și sunteți foarte bine plătit; aveți 20 lei pentru orice examen medical; vă scoateți împătrit suma ce veți depune anual, pentru asigurarea D-voastră!...

Grigoriu se gândea încă; n’ar fi fost reu, își zicea, să se asigure în folosul fraților. Țibel stărui:

— Vă asigurați pentru suma de 20 mii lei, plătibili în cel mult 20 ani; Dv. având câte 20 lei de fiecare examen, veți lașa acești bani societăței; după fie care an, societatea vă va da chitanță pe suma ce-ați avea de luat, sumă care va remâne însă depusă, în socoteala asigurării voastre; în felul acesta, pe neștiute, fără să vărsați nimic din pungă, sunteți asigurat pentru o frumoasă sumă, pe care veți achita-o nu în 20, dar cel mult în zece ani!

— Primesc, Domnule!

— Pentru suma de 20 mii, e de nevoe însă, să varsați acum, cel puțin 250 lei! Grigoriu vărsă banii, luă chitanța din carnetul cotor de cupoane, pe care Țibel punând data, adăugă stația ferată unde se urcase în tren. Isprăvind și cu plasa aceea, Virgiliu se întoarse la B., pentru două zile libere. Lasase pe Duța singură la otel: deși avea un pian la îndămână, singuratatea-i făcea reu. O găsi rea, nervoasă. O îmbună și-i povesti cum se asigurase, fără să-i spue c’o făcuse în folosul fraților. Eșiră să se plimbe în trăsură, afară din oraș. Întorși, luară cina în tovărășia colonelului recrutor. El îi înștiință că pe a doua seară erau invitați cu toții la un bal. Aceasta bucură nespus pe Duța.

A doua zi, Grigoriu fiind tot în oraș, se înfățișă generalului Topolovici, capul garnizoanei locale. Fu primit foarte bine și poftit stăruitor cu nevastă-sa în familia lui. Generalul nu putea uita frumoșii ochi ai Duței.

La întoarcere, Țibel voi să intre la dînsul. Grigoriu dase ordin să nu fie primit nimene. Țibel respins, rugă pe chelner să ducă doctorului, cartea sa de vizită. Chelnerul citi: „Țibel, inspector al societăței de asigurare „Patria”; o duse lui Virgiliu.

— Să intre! respunse acesta. Țibel îi aducea adeverența-respuns din partea societăței, că banii s’au primit; îl asigura că va fi numit doctorul ei. Din vorbă în vorbă, îl rugă să-i viziteze o nepoată lâncedă. Grigoriu stătea la îndoială; Duța stărui: „Du-te du-te! Domnul e Eșan!” îmbrăcat civil cum era, se duse; intră pe-ușa din față a prăvăliei, pe strada mare, prescrise o rețetă pentru râe și da să plece, când intrară în cameră doi tineri, nepoți de-ai gasdei; abia de-i zări și eși pe unde venise.

Seara avu loc balul. Frumusețea Duței, haina-i de dantele din Geneva, giuvaerurile de mare preț, făcură din ea, regina balului...

Mândră, însă rece, necomunicativă, fu numai de cât reu privită, invidiată. „Ce fudulă e!”, „Ce aere de princesă!” ziceau doamnele între ele; pe Grigoriu îl găsiră simpatic, pe Duța n’o puteau suferi.

In ziua următoare comisiunea de recrutare plecă în altă plasă, cu reședința într’un orășel. Grigoriu zări acolo pe Țibel; nu-l băgă în seamă, crezîndu-l venit pentru afaceri.

Întors în B., i se înfățișară câți-va tineri cu scrisori de recomendație de la persoane sus puse din Iași, cari-l rugau să dea tinerilor mai multă atenție la examinare. Ii primi ziua la otel, fără să se ascundă și le făgădui să-i examineze cu destulă băgare de seamă.

In altă zi, aflându-se iar în oraș, Țibel intră din nou la dînsul, spunându-i că niște tineri doresc să fie examinați de el, înainte de examinarea de la recrutare, căci se tem să nu fie atunci destul de bine văzuți; cum doctorul nu voia, adăugă de la dînsul oare cum prietenește, c’ar fi bine să-i primească, de oare ce ei fac gălăgie că alții cu recomendații, au fost primiți! Grigoriu înțelese imprudența făptuită, chibzui să curme cu stăruințele și recomendațiile, hotărînd să nu mai primească pe nimene. Țibel, căutând să intre din nou, respins, începu să devie amenințător; fu dat afară împreună c’un alt evreu care venea c’o recomendație din orașul e de naștere al doctorului. Tocmai atunci sosi și Simpșa din Iași, cu certificatul medical că sufere de ochi; încercă să pătrundă la doctor, nu putu. Aceeași soartă avu și Iținberg.

Grigoriu încă de la început, fuse sever la recrutare. Doi tineri cari făcuseră semnul aratat de Țibel ca știut de doctor, fură recrutați. Începuse acum recrutarea în orașul B. Tinerii cari daseră bani lui Țibel, erau toți recrutați. Se iscă ceartă între ei și Țibel prin cafenele, pe strade. Cel cari-i aprindea mai mult era Țalic, cumnatul lui Țibel; tot el îi denunță poliției. In această vâlvă, prefectul da o petrecere, la care pofti pe un ministru aflat în localitate, cum și pe Grigoriu.

Doamnele apărură foarte luxoase, să întreacă pe Duța. Aceasta purta o haină pe cât de simplă pe atât de cu bun gust. Rugată să cânte, fermecă pe domni. Ministrul observând la gâtul ei un medalion de mare preț, prin arta și vechimea emailului, zise: „doamnă, îngerașul Dv. e de o raritate pe care n’o întrece de cât frumusețea și vocea D-voastră. Invidia celorlalte crescu; o urau. Necazul lor se revărsa și asupra lui Virgiliu.

In aceeași seară se anunță prefectului arestarea mai multor samsari evrei, cari excrocau tinerii, în numele lui și a doctorului. Tibel văzând că putea scoate bani de la sorțari, se întovărășise cu alți samsari din B., cari cunoșteau tinerii locali de recrutat.

Purta pe aceștia pe la prefectură, îi lăsa afară, iar el își făcea de lucru înăuntru, ca și pe la otelul lui Grigoriu.

Prefectul înfuriat, dete ordin procurorului să fie cât se poate de sever. In ziua următoare pe când Virgiliu termina recrutarea, la politie se făceau arestări, cercetări; el nu știa nimic. Simpșa, Iținberg, veniți din Iași, fură arestați și ei, deși nu daseră ochii cu doctorul. Aduși cu toții la poliție, în fața procurorului, Țibet convinse, în evreește, pe Simpșa, Iținberg și pe ceilalți samsari, să susție cu toții, c’au dat bani doctorului; să se prindă, le zicea, de dînsul, care avut, puternic, va căuta să scape cât mai ușor dintr'un scandal; odată cu el vor scapa și dînșii. Se vorbea pe evreește în fața reprezentanților autorităților românești, cari ascultau fără să priceapă și îngăduiau totuși să se vorbească o limbă streină.

Procurorul tînăr, neexperimentat, căutând să servească pe prefect, care adese ori era de față, și care avea tot dreptul și interesul să se facă lumină, conducea cercetările cu palme și bătăi. Samsarii, Iținberg și Simpșa, bătuți, amenințați, acuzară cu toții pe doctor.

Grigoriu, chemat de la recrutare în localul poliției, arătă cum stăteau lucrurile, pe cât le cunoștea el. Procurorul îl acuză de înțelegere cu tinerii; în acuzare ridică glasul. Virgiliu simțindu-se jicnit, întrebă: „sunt chemat să dau lămuriri ori ca acuzat? Nu respund un cuvînt mai mult, pănă nu va fi de față comandantul pieții!” Acesta tocmai intra, împreună cu generalul Topolovici. Grigoriu fu invitat să treacă într’o cameră vecină. Procurorul și prefectul puseră pe Topolovici în cunoștință cu cele ce se petreceau. Grigoriu rechemat, văzu pe general, îl salută și remase atent, într’o ținută demnă. — „Cunoști pe acest tînăr? îl întrebă generalul arătând spre Simpșa.

— Da, din Iași.

— Dar pe acesta? Arătând spre Iținberg. — Da. — Dar pe acesta, pe Țibel? — Să vedeți, D-le General... — Il cunoști ori nu? Îl întrerupse generalul. — Da. — Atunci ești vinovat!

— Nu, d-le general, nu sunt! Și încercă să arăte cum l-a cunoscut.

— Ești! Se răsti asupră-i generalul. Chemă pe comandantul pieții, maiorul D., un om nevrednic de funcția ce avea, îi vorbi, ceva la ureche și eși. Procurorul invită pe doctor să iscălească declarațiile făcute de samsari; el le respinse, indignat. Procurorul îi strigă să iscălească; Grigoriu nu voi.

— Ați venit să speriați lumea cu luxul și tualetele, îi strigă atunci magistratul, față de toți, și în buzunar n’aveți para chioară!...

— D'le Procuror; nu eșiți din cadrul funcțiunii ce ocupați! strigă Grigoriu, ajuns la capătul răbdării; faceți-vă datoria, nu insultați!

— In numele legii ești arestat!

— Pe temeiul cărui mandat? sunt militar, nu mă supun de cât ordinului d-lui comandant al pieței, care e de față!

— Am ordin de la general, respunse acesta, să vă arestez!

O prăpastie se deschise sub picioarele lui Virgiliu; chipul Duței iî apăru o clipă și apoi totul se întunecă; căzu pe spate, aproape leșinat. Revenindu-și în simțiri, auzi pe directorul poliției exclamând încet, printre dinți: „cât sunt de mizerabili!”

La divizie, maiorul deschise ușa unei cutii de cameră, întunecoasă și umedă, unde nu se făcuse foc toată earna. In cinci ani cât fuse militar, Grigoriu nu primise o singură observație; memoriul lui era model, ca unul dintre cele mai frumoase. Pricepând intenția maiorului, se cutremură. — Aici voiți să intru? întrebă, încercând să-i arăte că nu se afla bine, era foarte recit. Drept respuns, maiorul îl îmbrânci în cameră, pe la spate, pe neștiute și în fața sergentului, încuind ușa.

Era seară. Virgiliu privi câte-va secunde în juru-i, se înfiora; simțea că-și perde judecata. Visa?! Era aevea?! Puse mâna pe clampa ușei; închisă; fugi la fereastră; ferecată cu gratii! Chipul Duței îi apăru din nou. Începu să vorbească tare, glasu-i suna pustiu, în tăcerea nopții. I se făcu apoi întuneric înaintea ochilor, i se păru că totul se învârtea în juru-i, că nu mai vede, că nu mai simte nimic. Mult timp remase în starea aceasta de toropeală. Oboseala, sdruncinarea, lovitura morală îl biruită; adormi adânc. Avu un vis. Mergea la deal pe un drum frumos. Alături, pe margenea unei prăpăstii, zări o femee clătinându-se să cadă. Alergă, îi dete brațul, o sprijini, trecând el de partea prăpastiei. Când se uită mai bine la ca, o recunoscu, era Duța. Treceau o punte, pe deasupra prapastiei. De o dată se văzură înconjurați de un cârd de ciori, nemăsurat de mari; în ele recunoscu chipul unora dintre figurele de peste zi: procurorul, Topolovici, Țibel. Ciorile strigau, sburau asupră-le, împingându-i către prăpastie. Virgiliu privi îndărăt: puntea dispăruse, remânea abizul spăimântător! Ciorile se înmulțeau, amenințau, gata să-i înșface. In zare apăru un vultan mare, coborî jos, întinse aripele, îi apara. Mergeau astfel, când vultanul își luă sborul, înșfăcând pe Duța. Virgiliu țipă, dar ciorile se aruncară asupră-i, îi legară mânele și picioarele, îi bagară un bulgăre în gură și-l aruncară în prăpastie. In cădere se deșteptă, se înfioră. Ii era frig, avea presimțirea unei mari nenorociri. Se sculă; camera-i păru mormînt. Apucă gratiile, le smunci; rezistară; puse toată puterea... de prisos!... Reîncepu lupta, ca un desperat, în neștire. Avea senzația că biruind, totul va fi încetat. Sudorile-i curgeau pe frunte, respirația îl îneca. Sdrobit de luptă, căzu pe pat; vinele-i svâcneau, capu-i ferbea. Se ridică, trecu la fereastră, întinse mânele printre gratii. Capu-i căzu pe braț, începu să plângă. Era dimineață; în apropiere resunau trompetele, ruga soldaților din zorii zilei. Se potoli; începu să-și reculeagă gândurile. Da! își zise, este o mare greșeală! Toți mă cred vinovat! Se vor încredința de adevăr și atunci mizeria și suferințele vor înceta! Dar pănă atunci? Rușinea!... Ziarele vor vorbi!... Lumea mă va crede vinovat!... Dar frații?... Sărmanii frați cât vor suferi!... Și Duța? Gândul acesta îl tortura. Iși reculegea fir cu fir cele petrecute: primise pe cei câți-va tineri, dar îi recrutase! Nici unul nu scapase de armată! Atunci? Voi vedea greșala făptuită, va fi liber!... Gândul acesta îl întărea. Dar timpul trecea și starea lui nu se schimba. Devenea tot mai nerăbdător. Maiorul se arata rar de tot și posomorit. Virgiliu se sbătea astfel în cușca gândurilor lui, pănă cădea într’o adevărată prostație. Puterile îl părăseau, judecata obosită, de asemenea. Avea momente de amețeală, de vârtej al minței. Iși revenea din această stare cu mai multă încordare cu mai mare vioiciune: mă voi apara pănă la urmă. Voi striga tuturor în față, ndreptatea ce-mi fac! Trei luni ramase în această cameră, cea mai rea, deși celelalte bune, erau libere. Cu sentinelă la ușă, pe un pat ordinar, cu o masă și un lighean cari ocupau toată camera, fără un scaun — nu încăpea — fără să i se facă nici o dată focul, cu tot frigul de afară, fără să i se aducă un doctor, cum ceruse, fără să i se îngădue intrarea unui frate sau a avocatului, luat de Adrian. Sanatatea i se sdruncină mult. Recit, reu hrănit, istovit, avea, momente când nu mai putea cugeta într’o astfel de toropeală, fu condus într’o zi, în trăsură închisă la parchet. Abia putea vorbi. Fu înfățișat cu Țibel; acesta îl acuză de înțelegere cu dînsul. Grigoriu uluit, stărui în nevinovăția lui; o lumină începea să i se facă: Țibel lucrase anume împotriva lui? În ce scop? Sigur, să ia bani! Atunci... la dînsul se vor fi găsit banii dați de tineri?... El ,doctorul, fuse arestat pe neștiute; vor fi căutat acasă... N’au avut ce găsi.. Și Duța, ce va fi făcut ea, nenorocita? Cine cunoștea starea ei? Cine s’o cruțe? Cum a îndurat lovitura? Furat de aceste gânduri, sleit de puteri, uitase unde se afla. Nu luase nici o dată parte la vre-un proces, nici nu văzuse vre-unul. Judecătorul îi întinse să iscălească foaea pe care scrisese singur mărturiile lor; grefierul lipsise. Grigoriu iscăli, fără să citească, fără să i se fi citit mai înainte de judecător.

Țibel făcu apel. Mult mai târziu își lămuri neertata greșală ce făptuise: se acuza el singur în acea zi, așa reeșea cel puțin la întâia vedere din cele scrise de judecător.

Doamnele nu se ocupau de cât de el. Se întâlneau două într’o casă: „ai văzut, soro, mândra aceea? Iată pe unde purta haine și giuvaeruri de preț! Fără un ban zestre! Trăiau pe picior mare, din furături! In case, pe strade, pretutindeni, vinovăția doctorului, dând-o ca sigură! Ii creau o atmosferă cu totul neprielnică, înriureau asupra bărbaților, înverșunând pe cei cari aveau în manele lor afacerea lui.

Toți tinerii evrei sorțari, vinovati sau nu, erau purtați de la tribunal la închisoare și înapoi, între baionetele soldaților, cari băteau tobele și cântau din trimbițe, aprinzând și mai mult spiritele.

Judecătorul puse pe toți tinerii arestați să treacă unul câte unul, printr’o cameră unde aștepta un funcționar cu un sac cu monede de câte 5 lei, să le înapoeze banii, zicea, din partea d-rului Grigoriu. Nici unul dintre tineri nu mărturisi însă c’ar fi dat bani d-rului. Avocatul și Adrian cerură punerea lui Virgiliu în libertate: procurorul căindu-se de purtarea lui de la poliție, purtare care atrăsese doctorului o încurcătură atât de grea, fu pentru; judecătorul se împotrivi. Tribunalul confirmă mandatul. Grigoriu urmă să fie ținut arestat, iar procurorul mutat, în 24 ore. In locul lui fu adus fiul generalului Topolovici. Apelul avocatului la Curtea din Galați fu de asemenea respins. Avocatul ceru atunci eliberarea lui pe chezășia unei mari sume de bani. Judecătorul se împotrivi și de data aceasta. Abia atunci înțelese Grigoriu: în judecător avea un vrajmaș! In adevăr judecătorul era departe de a fi remas omul rece al legii, al dreptății. Se ținea pas de pas după ordinele prefectului și mai ales ale tatălui seu, capii politicei guvernamentale în oraș. Omul zilei, puternicul județului, era Reteș- cu tatăl prefectului. Pe cât tînărul era bun, cult, cu vederi politice largi, sincere, superioare, pe atât bătrânul se înavuțise nu prin deșteptăciunea-i înăscută, cât mai ales prin egoism, șervindu-șe de ori ce mijloace îi eșiau în cale. Tînărul abia întors din streinatate, se lașa încă condus de tată; lumea vedea tot în bătrân pe cel puternic; nimic nu se petrecea în județ fără încuviințarea lui. La dînsul veni Tilcu, după ce mai întăi încercase zadarnic să ia cu dînsul pe Duța.

Lovitura o întărise. Ea, mai bine ca ori cine, cunoștea nevinovăția lui Virgiliu. Ajutată de Adrian, căpătă voea să-l vadă, întovărășită de procuror. Grigoriu nu se aștepta. Când auzi cheea în broască și zări pe Duța gata să i se arunce asupră-i, întinse mâna, o opri: „înainte de a mă atinge, draga mea, spune-mi: mă crezi vinovat? — „Mai curînd m’ași îndoi de mine, de cât o singură oră de tine!” respunse ca plîngând și aruncându-i-se în brațe. Șe sperie de înfățișarea lui: ochii în fundul capului, cearcăne mari în jurul lor, galben la față, barba crescută, părul nepeptănat. „Dar în ce temniță te-au aruncat?! Barbari! barbari!” recni, căzând aproape fără simțire. In acel moment sclipi pe dinaintea ei, datoria ce-avea față de soț. Singurătatea, străinismul, reutatea ce întâmpina, o făcură să prețuească îngrijirile și devotamentul ce primise de la Virgiliu, îl iubea; se căia că-l chinuise pănă acum cu toanele ei. Voia să facă ceva pentru dînsul. Mai mult de cât chiar iubirea, o măgulea gîndul c’avea s’atragă prin aceasta atenția tuturor asupră-i. Intră în firea naturilor isterice să le placă nespus de mult, tot ce atrage și oprește atenția asupră-le; unele merg cu dorința aceasta pănă acolo să-și dăuneze chiar lor înse-și. Duța se purta în doliu, venea de pe un drum pe altul, cheltuea mulți bani, avea buna voința să-l ajute, fără să poată îndeplini cu fapta, ceea ce nutrea cu gândul. Nu era în stare, nu putea s’o facă. Totuși când Tilcu veni s’o ia, îl respinse cu indignare.

— Ei, vezi unde te-a adus ticălosul acela? Era de așteptat! Mizerabilul! Tu, fata mea, tu, steaua Iașilor, soția unui om dezonorat! Unui escroc! Mulțumește lui Dumnezeu că tatăl teu trăește! Scăpăm de el! Haide! Vrei să mergi la Viena? la Paris? Unde vrei? Înaintează cerere de divorț, dăm procura avocatului și plecăm!

— Greșești, tată! Soțul meu nu-i excroc! E cel mai bun, cel mai nobil dintre oameni! Fără el, astă-zi n’ași fi! N’am fost despărțită un minut de el, în timpul când nu era cu colonelul recrutor și cu prefectul; mai bine ca ori cine știu cât e de nevinovat!

— Cum?! Bun, nobil, el?! Nu mi-ai scris tu din Geneva cât ești de nenorocită?! Nu mi-ai spus de-atâtea ori la moșie, cât e de ticălos? Iar ți-a furat mințele?

— Eu nu le-am avut, când ți-am spus astea! Nimic adevarat din tot ce-am spus! Eram necăjită în acele momente pe el; scrisesem ce-mi veni în minte!

— Dar Țibel? Poți tu spune că n’a primit bani de la acest samsar, când evreul singur spune?!

— Țibel l-a asigurat, ca inspector al unei societăți; nu i-a dat nici un ban, eram de față!

— Nu i-a dat aici, tocmai că erai de față! L-a dus însă în altă casă; acolo l-au văzut tinerii sorțari!

— Nu-i adevarat! S’a rugat să-i viziteze un neam, o fetiță lâncedă.

— Ce fetiță?! Ce bolnavă?! Motiv, față de tine!

— Nici un motiv! El nu voia să se ducă; eu l-am îndemnat!

— Ajungi să și minți, numai ca să-l aperi? Nu ți-e rușine?! Tu, Duța, mândra de altă dată?! Nu! nu! rușinea aceasta nu voi mai rabda-o! Iți sunt tată, haide, fă-ți bagajul, plecăm!

— D-ta îmi ești tată, el îmi este soț! Biserica și legea mă apropie cel mai mult de d-ta! Tată, vii să strici casa fetei dumitale?

— Zi tu ce poftești, aici nu te las! Înainta către dînsa.

- Chem servitorii să te dea afară!

Eși. Eși. N-ai fost, nu-mi ești tată, ești vrăjmașul copilului D-tale! Eși!

Nebună ai fost, nebună te găsesc! Du-te dracului! Vei suferi pană’n gât rușinea, dezonoarea lui! Atunci am să fiu bun: Remâi cu el! De azi nu vreau să mai știu de tine!

Crunt,cu ochii în sânge, alergă la bătrînul Retescu. Deși din partide politice deosebite, se cunoșteau de mult timp.

— Vin la D-ta, ca la cel mai bun prieten! Te rog să nu mă lași!

— Cu ce te pot servi?

— Nu știi cât sunt de nenorocit! Să ai o singură fată, s’o poți mărita după un ministru și s’o ia un ticălos, un hoț, un escroc?!...

— Explică-te, te rog, mi-i frică să pricep!

— Da, D-le Retescu, ai înțeles prea bine! Eu sunt nenorocitul acela! Eu am rușinea să numesc ginere pe tâlharul de Grigoriu! Inchipuește-ți, dragă d-le Retescu: eram la moșie, lucrul nu te lasă! Fata s’a îmbolnăvit. Nevastă-mea, ușoară la minte, aduse în casa pe pârlitul acesta, s’o caute el! Ce-a făcut, ce-a dres, i-a furat mințele! Nici n’am vrut s’aud! Fata vrea, nevasta vrea! Nemernicul! Le ațîța pe amândouă, împotriva mea! Mi-a spus-o fata! Ce i-a făcut, nu știu?! Pierea, murea fără el și mai multe nu! I-am dat-o, a și îmbolnăvit-o, și ce crezi c’a făcut? A pus mâna pe părăluțele de drum, i-a luat frumos giuvaerile și într’o bună zi a lasat o singură pe stradă, în streinatate! Iar Dumnealui a șters putina! D’apoi mojicii! Mă tem c’a și bătut-o!

— Ticălosul! Cum de mai sunt împreună?

— Potlogărie, D-le! Potlogărie! I-am trimis bani de drum, nu m’am putut duce după dînsa. Când a simțit că are bani, s’a dat iar pe lîngă ea, dracu știe cum, tot împreună au venit în țeară! Ce crezi! Am încercat fel și chip s’o fac să-l lese: cu binele, cu reul, cu șiretlicul! N’a fost chip! A prins dragoste de el și pace! Iată acum alta, escrocul!

— Si vreai să-l scapi?

— Eu? Ferit-a Dumnezeu! Să scap un tâlhar, un potlogar, un escroc! Dragă, d-le Retescu, nu-l cruțați! Nu vă uitați că-i tînăr, că-i căpitan! Dați-i la cap! faceți un bine societăței... Numai în D-voastră mai am speranță! N’oi uita cât voi trăi, binele ce-mi faceți. La rîndu-mi te voi servi, cu tot ce mi-i cere! Numai s o văd despărțită de el! Când l-a vedea închis, dezonorat, s’a desgustat gândesc!

— Fii pe pace, îi vom găsi ac de cojoc!

— Mulțumesc! Mulțumesc!

In capitală, frații urmăreau mersul afacerii. Trăsnetul căzuse asupră-le. Citeau și nu credeau. Limbajul ziarelor, din ce în ce mai vrăjmașe, îi făcu să creadă, nu în vinovăția lui, dar în greșeala cercetărilor. Fie care din ei se grăbi să vie în B., să-l vadă. Le fu cu neputință. In afară de oprirea severă, agenți secreți îi urmăreau, îi luau la cercetare: cine sunt? de unde vin? încetară să se mai ducă, de frică să nu-i dăuneze și apoi nu-l puteau vindeca! De un lucru erau încredințați cu toții: nu putea fi vinovat! Se cunoșteau bine între ei. Aceeași plamadă de onestitate, de altruism, de neinteresare după ban, moșteniseră cu toții. Cu cât să trăească aveau, lux nu doreau. Virgiliu stătea apoi foarte bine; în afară de venitul soției, de leafa și de clientela lui, administra venitul Ruxandrei; putea să se compromită pentru mizerabila sumă de trei mii lei, la cât se urcau sumele lui Țibel, Iținberg și ceilalți, după ziare? Însemna să nu fi fost în toată mintea, ca să-și expue onoarea, liniștea, cariera! Dar unde erau banii, dacă-i luase el?! Doctor recrutor fusese și mai înainte; era neînsurat, nu avuse venitul soției și al mamei; de ce nu se lasase ademenit atunci? Era însă acuzat de samsarii arestați! Din două, una, își ziceau ei: ori era la mijloc un gheșeft grosolan al acelor samsari, luând bani de la tineri în numele doctorului și descoperiți, îl acuzau, în care caz justiția va avea să dovedească prin probe, vinovăția ori nevinovăția lui, ori era un laț, o țesetură de intrigi aruncate anume asupră-i, de o mână care lucra în întuneric, cu puterea banului. Cine putea fi? Un singur vrajmaș îi cunoșteau: Tilcu. Vrăjmășia pornită a ziarelor, mai ales conservatoare, îi făceau să încline către gândul din urmă.

In afară de spiritul politician opoziționist, care face la noi ca presa de o culoare politică să dea țințarului proporțiile armăsarului, aruncând asupra guvernului respunderea celor mai neînsemnate întâmplări, se strecura în ziare mai ales în cele conservatoare-opoziționiste, o pornire înverșunată împotriva D-rului Grigoriu. Ca să lovească în prefect, loveau cât mai mult în doctor: aratau pe prefect tovarăș cu doctorul, c’un escroc!

Un ziar din Iași merse pănă să scrie: „procurorul ca să aibă o probă sigură de vinovăția d-rului Grigoriu, recurse la un truc foarte ingenios: trimise un evreu la doctor, care conveni cu dînsul să-l scutească pentru o sumă de bani, dar evreul neavând banii cu el, îi lăsă în schimb un ceas de aur. Imediat după eșirea evreului, intră procurorul, care îl prinse cu corpul delictului în mână“. Adevărul fuse cu totul altul: în timp ce doctorul era arestat, făcându-i-se acasă cercetare, nu se găsi de cât un ornic frumos de ații, în geanta de călătorie. La eșirea comisarilor, un reporter de ziar întrebă ce-au găsit? „Un ornic de aur!” i se respunse scurt. Fu destul ca lucrul să ia proporțiile din ziar.

Ziarele liberale loveau de asemenea cât mai mult în doctor ca să servească pe prefect, să reiasă astfel neamestecul acestuia! Chiar ziarele independente fiind reu informate de către cei interesați din orașul B., îl sfâșiau. Cu toatele, aprindeau și mai mult spiritele, vorbeau de Grigoriu cu tonul cu care se rostește pe seama unui om despre a cărui imoralitate lumea e deplin încredințată, care, deși dintr-un strat social cult și de oare care condiție, s a coborît prin faptele lui sigure, dovedite, în rîndul oamenilor de nimic, cari nu mai au drept la bună cuviința celorlalți.

Misiunea presei e înaltă, datoria ei e sfântă. Un popor întreg: își adapă, creerul, sufletul, la flacăra inteligenței, judecăței, simțimintelor ei. Mentalitatea largă, studii sociale adînci, cată să plămădească pe cei cari au să ție într’o zi cumpăna dreptăței sau până în mână, să pătrundă în culisele vieții omenești, să descoase adevărul de neadevăr, lumina de întuneric! Adesea ori onoarea, viața unui om, stau în manele lor! Ca și justiția, ziaristica prinde să fie templu: în el să nu pătrundă de cât cei chemați! E o nenorocire când numărul celor nechemați întrece pe al celorlalți.

Toți în familie, sufereau cumplit. Se nelinișteau mult de sănătatea lui.

Intre acestea, Adrian luase afacerea pe mână. După orele de serviciu, pleca cu trenul în B. și împreună cu avocatul, alergau în dreapta și în stânga, căutând să descâlcească lucrurile. Se duse la prefect. Acesta deși însuflețit de sentimente frumoase, atacat de ziare, crezând pe doctor vinovat, era furios.

Adrian îi arătă anevoința cu care crescuseră dînșii, remași fără părinți, fonea de zestre a lui Virgiliu, îl rugă să se-ntereseze la Iași de purtarea lui exemplară — ceea ce și făcu — și-l îmbună. Ce folos! Afacerea nu mai era acum în manele lui, ci a judecătorului, care pleca de la ideea că Grigoriu era vinovat. In ideea aceasta era însă sprijinit de o parte de bătrînul Retescu, de alta de general... Se felicita în sine: va da procesului o întorsătură frumoasă! Mai rar, așa ocazie! Va deveni o personalitate juridică! Va înainta repede! In tot ce lucra, căuta anume să scoată lucruri nefavorabile doctorului. Se purta cu Țibel ca și cum n’ar fi fost vinovat, ci victimă; îl încuraja să depue în contra doctorului. Sfătuia pe Simpșa să mărturisească nu numai c’a dat bani doctorului, ceea ce el nu mai voia acum, știind că nu era adevarat, dar să-i ceară banii înapoi; el se făcea tare, spunea, să i-i întoarcă. Un Evreu din orașul de naștere al doctorului, a cărui mărturie avea să fie sdrobitoare lui Țibel — văzuse la otel cum doctorul ordonase ca samsarul să fie dat afară — în loc să fie pus, când fu chemat ca martor, în cameră deosebită, fu ținut din ordinul judecătorului la un loc cu Țibel care’l încredința și’l făcu să depuie falș, așa cum îl învăță. Mai târziu, la Tribunal, arătă adevărul; nu mai fu ținut în seamă.

Prelungirea arestului lui Grigoriu se datora tot judecătorului. Își petrecea tot timpul liber în tovărășia generalului Topolovici. Om reu, afemeiat, acesta își pusese gând reu asupra Duței. Cu cât Grigoriu era să fie mai apasat, socotea, cu atât dînsa avea să vie la el, șeful lui direct. Căuta să înriurească asupra judecătorului, să-l înverșuneze: „Că e vinovat, nu încape îndoială! Să fim severi! Să punem odată capăt tâlhăriei, în țeara aceasta! Milă nu încape! Să-și primească pedeapsa! D-le judecător, să dăm o pilda strașnică! Să ne facem pe deplin datoria! D-ta pe a d-tale, eu pe a mea!” Cu astfel de cuvinte îl întâmpina pe stradă, în cafenea, în saloane: se părea că trăește numai prin afacerea aceasta, că respiră numai prin ea. Deveni prietenul judecătorului; erau nedespărțiți.

In una din zile, pe când Adrian lipsea din B., Duța sfătuită de un inginer din localitate, coleg de școală cu Virgiliu, se duse către seară la bătrânul Retescu, rugându-l să vie cu puterea lui, în ajutorul soțului. Bătrânul îi promise, dându-i întâlnire în capitală, peste două septămâni, la otelul unde trăgea, cu condiția să vie singură și să nu descopere nimărui nimic.

Duța se întreba mereu în acest timp, pentru ce-i ceruse să vie singură și’n alt oraș? Ii plăcuse ochii ei? Bătrînul nu-i făcea impresia pe care i-o lașa generalul Topolovici. Dac’ar fi cunoscut mai bine lumea, ar fi priceput înțelesul acelei întâlniri tăinuite: i l’ar fi explicat inginerul, sau Adrian, dacă li-ar fi spus. In seara hotărâtă, se afla în București; când să intre însă în otel, teama o cuprinse; i se păru c’ar face un pas'necuviincios față de Virgiliu; nu intră, nici se mai duse pe la bătrân. In cele două septămâni, Virgiliu observase oare care schimbare în bine din partea maiorului D., comandantul pieței.

Se făcuse primăvară. Paserile ciripeau, pământul și arborii re înverzeau. In închisoarea lui, Virgiliu privea cu tristeță reînoirea naturei. Când avea să vie oare și aceea a lui? Chiar în acel moment auzi cheea în broască, ușa se deschise, o mână i se puse pe umeri; era maiorul. — La ce cugeți, doctore? — La măreția naturii, la nimirnicia omului, respunse dînsul, voind să închidă convorbirea c’un om displăcut. — Ai slăbit mult, doctore! reîncepu maiorul.

— Nu într’atât ca să mulțumesc pe toți!

— Ești greșit, doctore; noi nu-ți dorim de cât binele, dar respectăm ordinele.

Atunci pentru ce nu mi-ați încuviințat un doctor?

— Dacă ați cunoscut!...

— Nu ți-ar prii primblarea în grădină?

Virgiliu îl privi cu nespusă bucurie: v’ași remâne îndatorat! Maiorul chemă sergentul, îl înștiința că doctorul era liber să se plimbe în curte și’n grădină. Ii aducea cărți de citit, îi promise cumpărarea de ziare, se purta cu el mult mai omenește. Sentinela nu-l urmărea. Grigoriu își petrecea acum timpul, în chioșcul plin de verdeață din grădina diviziei. Dimineața, în orele de serviciu ale maiorului, avea îugăduirea să se primble și prin curte. Într’o dimineață îi eși înainte un elev al școalei militare din București; era fiul mai tînăr al generalului Topolovici. Salută respectuos pe Grigoriu și se apropie cu dragoste de el. Generalul îl observă, veni după dînsul: „Ce vorbeați acolo? întrebă restit!” — „Mulțumeam d-lui Dr. că m’a îndreptat atât de bine cu operația ce mi-a făcut-o anul trecut la gât, în Iași!” respunse tînărul, desfăcându-se la pept și arătând semnul. Băiatul căutase prin aceasta să înduioșeze inima de peatră a tatălui seu; nu reuși; fu aspru oprit a se mai apropia altădată de doctor.

Judecătorul părea în schimb mai prietenos. Avea aerul să se fi încredințat că Grigoriu era victima unui total de împrejurări. Maiorul îi spuse că’n oraș se vorbea despre nevinovăția lui, că pe ziua de 16 Aprilie avea să fie liber. Lui Virgiliu îi venea să-l îmbrățișeze; cu firea lui bună, uită mișelia maiorului din seara arestării. Desamăgirea lui fu crudă. După două septămâni, maiorul redeveni cel de demult, mințea că s’au aflat probe de vinovăția lui, îl sfătuia mereu să-și dea demisia, căci odată civil, zicea, generalul va fi pentru dînsul; sentinela îl urmărea de aproape. Judecătorul deveni și mai reu, căuta cu ori ce preț să scoată învinovățiri; pe cât de prietenos se arata față de Țibel, pe atât rămânea de reu cu Grigoriu. 16 April trecu, fără să fie pus în libertate.

Intre acestea veni în anchetă o comisiune medicală, cerută de judecător, alcătuită din trei doctori: doi militari: capul serviciului sanitar al armatei, medicul șef al acelei divizii și medicul legist al capitalei, profesorul X. Grigoriu prinse curaj. Ținuta lui demnă, privirea-i sigură, liniștită, făcu impresie bună asupra doctorilor. Judecătorul căută să-i înșele, spunându-le că erau vre-o 30 tineri evrei scutiți pe nedrept de doctor, când de fapt, în tot județul nu trăseseră sorți de cât 18. Auzindu-l mințind, Grigoriu îi aruncă o privire plină de dispreț, care nu scăpă medicilor. Unul dintre ei, legistul, șopti celorlalți: „sunt încredințat că doctorul nu-i vinovat”.

Deși nu i se îngădui să fie de față la examinarea tinerilor, să poată da lămuririle cuvenite, raportul comisiunei îi fu foarte favorabil. Avocatul ceru din nou punerea lui în libertate, acum când cercetările se terminaseră. Fu respinsă chiar cererea de a fi eliberat pe temeiul unei sume de bani. Avocatul ceru atunci eliberarea lui, Curței din Galați. Judecătorul însă îmână acesteia dosarul afacerei, fără să alăture raportul comisiunei medicale, din care reeșea nevinovăția doctorului. Curtea necitind raportul, ci numai dosarul care-i aducea mari capte de acuzare, nu încuviință eliberarea lui. Singura-i mângâere erau scrisorile Duței, toate pline de nespusă iubire. Il numea dumnezeul ei, îi arata recunoștință: lui îi datora totul, zicea, viața, onoarea și ce avea mai bun în sufletul ei.

CAPITOLUL XIV

Codrul înverzit, așterne din nou ochilor pajiștea verde. Fagii și arinii îmbracă din nou cerul, cucul cântă în plopii de pe Gozia, Bistrija hăue în văi.

Intr’un tufiș de serengaș, Olga așteaptă din moment în moment telegrama care să-i anunțe punerea lui Virgiliu în libertate.

Înfloresc pomii și-i pare că frunzele cad; vesel glăsuesc apele și ei îi plîng. Durerea sufletească întunecă tot. „La ce să plîng?” se întreabă. Într’o lume în care minciuna e adevăr, banul fac totul, unde virtutea e defect și viciul merii, unde cel ce fură, minte, se târăște, învinge, pentru ce să plîng? Ce bine că părinții dorm! Mama ar muri...; Tata, el n’a plecat în lume că n’a voit să fure?

Încercase să vadă pe Virgiliu în B.; nu i se îngăduise. Voia să lupte, să-l ajute. Adrian o încredința că nu putea nimic; singură Duța ar fi folosit la ceva.

Picură de ploae. Tăcuți și rar cad stropii, ca lacrimele sufletelor chinuite, ce plîng neștiute, în tăcerea nopților, în mijlocul splendorilor naturii. Ploaea o alungă în cameră. Abia intrată, îndărătul ei, bătăi ușoare în ușă. Intră D-rul Lorescu:

— Să nu te superi că mi-am permis să vin! Doream să te văd. A, dar ce schimbare? Soarele Nișei fu de tot darnic?

— Adevărat? întrebă ea, mâhnită. Timbrul vocei umbrește pe Lorescu. O privește trist: ce e cu doctorul?

— Ași putea spune? Un singur lucru doar: e nevinovat!

— Nu e nevoe să mi-o spui; te cunosc pe D-ta, ajunge...! In ce termeni se află cu nevastă-sa?

— Buni.

—Ce fel de ființă e dânsa?

Valul mării; aci ademenitor, aci perfid.

— E oare streină de afacere?

Încep să cred: îl iubește cu adevarat!

— Da-mi voe, dacă l-ar iubi, cu averea, cu situația ei, ar fi ușurat-o mult pe a lui, chiar în cazul când s’ar fi făcut vinovat; în timp ce ea... se poartă în doliu, roagă la Iași pe cunoștințe, doamne așa zise prietene, să-i păstreze giuvaeruri, bani... făptuește copilării prin care împovărează situația soțului; nu pricep cum îl iubește?

- Firește, nefericirea, lui e îndoită; de o parte înscenări cari se fac asupră-i; de alta, în soție nu are un tovarăș de luptă, un ajutor.

— Cât despre aceasta, mici îl poți afla în femee...!

Olga îl privi mirată, jicnită. Doctorul adaose:

— Nu vorbesc de excepții, vorbesc de femei!

— Nu-l aflați, că nu-i căutați!

— Femeea? Să-i vorbești de cordele, de tualete, de păpușerii... Nu găsești în ea pe mama, pe soție, pe adevarata tovarășă!

— Femeea de care vorbești, o femeea păpușă pe care D-voastră, domnii, ați voit-o astfel, după cerere și ofertă! S’a cultivat cum i s’a cerut să fie: copii, păpușă, recreator. I se cere să placă și ea cată, are nevoe, să placă! Preocupare, gânduri, atenție, se ’ndreaptă cum zici, dar fatal, la îmbrăcăminte, aparență, lux și cordele.....

— Bine, pricep, înainte de căsătorie; dar odată căsătorită?

— Căsătorită? Nu poate înțelege, respecta, munca soțului; nu știe să-i fie adevarat tovarăș, strecurând iubirea nu numai în vorbe și alintări, dar în preocuparea de viața, de sanatatea, de masa lui și a copilului, în chip naționalul, igienic, educând pe unul, călătorind cu altul. Nepregătită în școală, acasă nici atât, pentru tot ce va privi într’o zi misiunea ei de mamă, de educatoare, remâne streină de creșterea copilului, care, anevoioasă în sine, devine mult mai spinoasă celui necunoscător de ea..

— Căsătoria ajunge repede neplăcută, viața ei, anume a ei - așa crede — uricioasă, soțul comun. Unul dintre Don Juanii, prietenii casei, o încredințează că e nefericită; el, soțul, vinovatul, un urs! Când s’a deșteptat, e prea târziu; în adevăr nefericită: casă, copil, soț, ca toți au suferit! Nu, nu! Nu poți găsi seriozitate și înțelepciune în femee! Lux, ușurătăți, intrigi, amoruri, joc de cărți iată preocuparea ei, când în acelaș oraș, la doi pași, bătrîni sunt nemâncaiți, văduve obidite, talente se perd!

— Vina femeei? Nu! E victima educației. Casa părinteasca, pensionul, societatea, domnii, au educat-o astfel. Ei inși-și lipsiți de cultură serioasă, de educație sănătoasă, ne vin de pe băncile școalei, cu două dorințe: întâia s’ajungă, să parvie cât mai repede, cu cât mai ușoară muncă, cu cât mai multă răpire a drepturilor altuia, la un post înalt, la o leafă grasă; a doua, să vîneze zestre mare. In aceste două ținte se cheltuește energia, inteligenta lor. Ideal? Ce ideal? Punga, cuprinde tot. Putere morală, valoare personală? Luptă pentru ridicarea neamului? Chestiuni cari nu preocupă; cafenea, joc de cărți, țigară și... femee păpușă, femee obiect, iată tot ce găsim în spiritul unui tânăr. Cum voiți dar ca acest fir-fison, din nefericire, avem mulți, să caute și să cultive altceva în femee de cât pe artizana simțurilor lui? Remâe fericirea, pentru dînsul, ceea ce este: obiect, păpușă! Să se recreeze cu ea, când o vrea; când nu, s’o părăsească, fără părere de reu, fără mustrare de cuget: „ce vrei, mon cher, mi se urîse cu ea! Nu cugetă un moment, că ființa aceasta poate și prinde să devie factor de lumină, de progres în familie, nici atât, să voribească cu ea lucruri serioase. Filozoafele acestea sunt anoste, se tângue el, de fata care nu face haz de păpușerii.

Știți, poetul se plînge de doamnele cărora le citește o producție nouă: „de, închipueți sărmanul, de povești ne arde nouă?!” Ei bine, tabloul e exact, nu întreg: l-ași complota astfel: „de, închipue-ți sărmana, de filozofii ne arde nouă?!”

Ași putea afirma cu țoală tăria: spuneți-mi ce fel de barbați sunteți, să vă spun ce fel de femei aveți! E tristă situația fetei culte, serioase, în societatea noastră... mai ales în provincie...!

— Se întâlnește atât de rar...!

— Totuși se întâlnește...!

— Un singur exemplar cunosc; o rîndunică nu arată primăvara...?

— In zările de lumină de unde vine ea, n’a putut fi singură; surori a avut; s’au reslețit. Cete apărute au venit, pare, prea de timpuriu; mediul li e neprielnic. Vin din zări de lumină, de căldură; în jurul lor găsesc frig, întuneric. Unele? Îmbracă penajul surorilor de prin locurile noi, devin ca ele. Acestea s’au perpelit numai, nu s’au pătruns de focul căldurii, de razele luminii. Altele? Cele cari-au sorbit adânc lumina și căldura, nu pot trăi în noua atmosferă; sfioase, privesc în jur: ce fericite, gândesc, surorile cari s’au aclimatizat! Stinghere, rămân singuratece în cuiburile lor. Perdea, perdea groasă pe creer, pe simțire! Vor vedea prea mult, vor cugeta prea mult, vor suferi prea mult...! Dar, să lăsăm acestea: ce-ar prinde să fie și nu e, ce o fi câtă să nu fie...

— De ce te-ai mutat de la avocat?

— Să fiu mai la adăpostul conveniențelor; nu-mi convenea vecinătatea lui Rozeanu.

— Ce fel de om e?

Inimă de aur, caracter foarte frumos!

— Se însoară, adică... lumea spune, adăugă Lorescu, voind oare cum să-și retragă cuviințele.

— Cu cine?

— Se zice - c’ar fi cerut mâna D-rei Aurora Cocean.

— O, ce bine! Sunt foarte potriviți! Exclamă Olga și-un zimbăt de mulțumire îi lumină figura. Arare ori fulgera acest zâmbet pe chipul ei; când apărea, îi da o expresie de duioșie nespusă. Lorescu o privi lung, cu vădită plăcere. Vorbiră încă, după o oră Lorescu plecă.

A doua zi, după ora școalei, o trăsură ducea pe Olga la Viișoara.. In cale o ajunse ploaia. La munte adese ori ploile vin repede, pe neașteptate.

Furtuna gemea pe munți, vîntul unduia pletele codrului, Bistrița aiurea puternic. Bitmul vijelios al ploaei, concerta cu dangătul clopotelor. Și ce frumoasă-i furtuna la munte! Mărețe, tăcute se’ntunecă depărtările, coamele de munți; în poalele lor, apa umbrită, mai năvalnic! Ploaea vine, cade pe munte, se lasă pe codru, cură pe apă! Munte, câmpie, spațiu, sunt una, pânză curgătoare, plumburiu; fulgere o iluminează, trăsnete se deslănțue pe cuprinsul ei. Atmosfera plînge, când în zare, departe, lumina soarelui scaldă vârfuri de munți, ceru-i albastru, viața-trăește! De ce nu se’nalță tot astfel și omul deasupra durerilor? cugeta Olga, privind în fața ei. De ce după furtună, sufletu-i tot geme? Pentru ce nu se’nvelue în seninul, care planează peste dureri și vijelii? Natura reînvie; fruntea lui e arsă, sufletu-i e mort...!“

Aproape de Viișoara, ploaea încetă. Atmosfera ramase curată, sacrul ozonizat. Soarele resări, scăldând în lumină apa, munții și firea toată; mai verde câmpia, mai mândru Cernegura, în verdele codrului tivit în poale c’o dantelă, dublă de pomi înfloriți, cu schitul printre ei, cu îngânatul cucilor, cu trilurile privighetorilor.

Preotul zărind pe Olga, sări să-i deschidă poarta: „Dra Grigoriu, Auroră, Auroră!”

— Pe așa furtună? întrebă el cu mulțumire.

— Nu se teme ea de furtuni! respunse Aurora, roșie de plăcere.

— De furtunele naturii, nu! dragă Auroră! Cele omenești sunt cu mult mai de temut...!

— Ai dreptate, respunse fata, privind-o cu mâhnire

— Dar... la o parte gândurile triste... venii să te văd, să-mi dai noutăți...? .

— Cât îți sunt de recunoscătoare, dragă Olga! Mi-ai deschis calea fericirii... ce folos, adaose ea trist, tata nu vooște!

— Atârnă de tine să-l îndupleci, să și ajungi la scop...!

— De mine nu ascultă; vorhește-i tu, te rog! Ai atâta autoritate asupra tuturor cari te cunosc...

— Când se întoarce?

— Îndată, ascultă... pare că-l aud!

Preotul intră. Aurora își făcu de lucru pe afară.

— Îmi dai voe părinte, să vorbim despre viitorul Aurorei? Nu mi-ași îngădui, dacă n’ași cunoaște atât, de bine pe omul care o vrea!

— Unul? Dar o cer mulți?

— Ertare, părinte, un singur om o cere, respunse Olga, apăsând asupra cu cuvântului om. Dacă îl perzi; a doua oară nu-i mai întâlnești!

— E-atât de bun, Rozeanu?

— Se zice părinte, căsătoria e loterie! Loterie e pentru cei ce se joacă cu dînsa! Rozeanu e bun, milos, foarte delicat, comoară de simțiri! Aurora și el se vor, sunt potriviți; de-l respingi, arunci cu piciorul în norocul ei...!

— De, D-ră, toate bune, dar când fata încă poate lua un maior, să se mulțumească c’un sublocotenent?

— Bine părinte, măriți fata cu gradul? Până acum știam; domnii se însoară cu bani; se însoară, auzi, J. cu 50.0000 lei! Pe cine ia, cum e fata, nu se discută, remâne în paranteză...

— Ori și de se discută, nu se spune adevărul! I se face o critică nedreaptă, de multe ori rea!

— Maiorul e aspru, tiran! Cunoaștem toți; nu-și ascunde părerile asupra atributelor soției: servitoare, bucătăreasă, îngrijitoarea lui, nu tovarășă de gânduri, de viață, nu mamă luminată copiilor!

— De asta, așa e...!

— Voești de-al binelea să-ți nenorocești fata? Când vezi limpede deosebirea, când fata, vrea pe altul, se poate să făptuești cu gândul numai, asemenea greșală?

— Dacă Rozeanu e așa de bun, pentru ce nu-'l luați D-v.?

— Eu?! Ce nostimă întrebare! Dar Rozeanu vrea pe Aurora?! Aurora ține la dînsul!! Apoi... eu nu gândesc să mă căsătoresc!

Zicând acestea, se sculă să plece. — Am să vin zilnic, adaose-ea, și-atât am să stărui, până te voi convinge; sunt încredințată că lucrez bine!

Afară șopti Aurorei: nu ceda, cu nici un preț! Maiorul e un „moș Teacă”; ceilalți nu egalează nici unul pe Rozeanu; mai culți sunt, oroare însă de deșteptăciunea fără inimă! Iți fac o rugăminte și te rog, comunic-o părintelui: Rozeanu să nu afle c’am fost aici!

Aurora îi făgădui. Noaptea se lașa peste codru, când trăsura preotului o înapoia în oraș. Acasă găsi telegrama mult așteptată: Virgiliu părăsise în fine arestul, urma procesul de judecată.

Olga luase gasdă la o văduvă. După orele de școală, se recrea, gradinărind. Casa văduvei reînvie. Olga întocmi straturi, semănă, resădi flori, scotea apă din fântână și-și uda singură florăria. Lucra și cu acul, dar lucru acesta îi aduna gândurile triste. Prefera să citească... Une ori lucra (versuri, aruncate apoi intr’un saltar). Severă cu dânsa, era severă și cu ceea ce producea. Darul acesta, zicea, e atât de sfânt. Cel înzestrat cu el se face repede cunoscut! Revarsă de timpuriu lumina! Inșirare de cuvinte frumos rimate, nu e poezie, cum frumusețea corpului fără a minții și a inimei, nu face pe individ, om! Poezia, smulsă Olimpuiui, să planeze pururi pe înălțimele lui! Nu ca să se coboare la om prin mlădieri de cuvinte ritmic așezate; ci omul să se înalțe în Parnasul ei, prin înălțimea cugetării, prin adâncimea simțirii, prin armonia lor!

Mult timp greșise, crezînd că poetul e totdeauna inspirat; nu are de cât să se așeze la masa de lucru, în ori ce timp, la ori ce oră, și gândurile curg în cristalul versurilor, ca boabele de mărgăritar într’o cupă. Această credință îi tăiase curajul să lucreze. Mai târziu văzu adevărul: poetul e și dînsul om. Talentul lui, pe ori ce notă s’ar afla în gama de talent la geniu, are nevoie să fie cultivat, alimentat, întreținut. Ochii lui, deși văd și citesc acolo unde sute alții, nu văd nimic, cată să s’adape pururi la frumusețile naturii și ale ariei, să pătrundă pănă departe în măruntaele societății, ale Universului, să cunoască pe om, natura, Dumnezeu! Intre ei trei, să trăească! Când ochiul a văzut, când sufletul a simțit, devine artist, poet. In clipa când se simte inspirat, lucrează. Gândirile curg atunci ușor. Inspirației poetului urmează însă lucrul omului. Corecturi, adaose, cern, recern gândirea, pănă devine diafană, dorică, poezie. Atunci numai cuvintele sunt boabe de cristal, cugetarea lumină...

Cu cât clipele de adapare: da frumos, la gânduri și simțiri înalte se înmulțesc, cu atât producțiile lui vor fi mai numeroase. In clipa când se simte inspirat, să ia, să lucreze dar el are să muncească pentru ban, pentru existență! Mărgăritarul creerului lui se duce atât de des pe cifre, pe hârtii, în lupta vieții!

Prepară poate ca dînsa, capete fragede pentru viață, lumina, pe când lumina creerului lui se risipește în frământarea aceasta!

Ce operă de înalt patriotism ar face soriotatea, statuii, cugetarea, punând pe adevărații artiști sau oameni de știință la adăpostul luptei pentru trai!

Neîncrederea în valoarea lucrului ei, mai târziu reul fizic, îi tăiară curajul să lucreze. Acum, de când își simțea ființa prea înecată în simțire, își descarcă, iar greul gândurilor în versuri îmonmîntate într’un saltar. Une ori lucra pană târziu noaptea, chiar până dimineața, când pleca la școală.

Se ducea des la Viișoara. Tot mai mult îl vedea pe preot convertit, codând Aurorei. După o lună, celebra căsătoria ei cu Rozeanu. Pe când mirii, întovărășiți de nuni și de preoți, dăntuiau pe „Isaiia”, ochii Olgăi se umplură de lacrimi. Alături de mulțumirea, auzea un glas tăinuit: tu nu vei dănțui nici o dată Isaiia! Flori de lămâe tu nu vei purta! Intorcându-se către dînsa, Rozeanu îi șopti: „Cât de mult ași dori să vă văd fericită! Vă sunt de două ori recunoscător: nu v’ași fi putut ferici și ași fi suferit; arătându-mi ființa demnă de încredere, ați făcut pentru mine ceea ce ar fi făcut mama...! Cum de mult vă doresc norocul! Olga oftă...Fericirea i se arăta ca o nălucă și tot ca ea se’ndeparta.

CAPITOLUL XV

Se împliniseră trei luni de la arestarea lui Grigoriu. Ordonanța-hotărîre a judecătorului se dase; totuși el nu fu pus în libertate, de cât la o septămână după depunerea sumei de patru mii lei, de către soția sa. Ajunse în Iași la 11 noaptea. Duța nu știa nimic. Căzu în brațele lui, mulțumind Cerului că i-l redase.. Plînseră amândoi.

Virgiliu se înfățișă a doua zi chiar, superiorilor săi; le arătă, cum stăteau lucrurile și că învinuit cum era, nu se putea prezenta în fața trupei. Ceru concediu. Șefii îl iubeau mult; i-l încuviințară pe timp nelimitat, să’și poată căuta de proces.

Erau la prânz, întâiul după trei luni de zile, când veni și Mircea. Frații se îmbrățișară cu lacrimale în ochi. — „Știți noutate?” li se adresă el. Tilcu s’a despărțit de C.C. Ruxandra! Duța îngălbeni. Justiția noastră a încuviințat despărțirea, întrebă Virgiliu, după o căsnicie de 38 ani?! A încuviințat-o, când legea spune limpede: nu se îngădue divorțul, când unul dintre soți e lânced?! Ea știe ceva?

— Nimic! respunseră Duța și Mircea. Se spune, reluă acesta, că în curând se va căsători cu o tânără de 18 ani!

— Cu 40 ani mai mică de cât dînsul?! strigă Virgiliu.

— Cu 2 ani mai unica de cât mine! adaose Duța.

Hotărâră să nu comunice nimic Ruxandrei, care suferea de nervi; perduse memoria, remanând cu ideea fixă că numai ziua aceea mai avea de trăit; nu simțea nici un reu, își închipuia însă, că dacă s’ar da cum-va jos din pat, s’ar prăvăli, picioarele n’ar susține-o, ar muri. Avea însă momente de revenire deplină, limpezire de spirit și de judecată.

A doua zi, Virgiliu scoase de la bancă, banii Ruxandrei, venitul în bonuri ce-l administra el, și împreună cu nevasta și cu fratele, se duseră s-o vadă. Cu. toată starea ei, o lacrimă îi curse din ochi, când văzu pe Virgiliu: „Dragul,meu, nenorocirile sunt pe oameni! Fii tare; nu uita”. Duța numai pe tine te are! Virgiliu îi sărută mâna: „Dragă mamă, ține te rog banii, venitul anual de 15 mii lei; deși nevinovat, sunt acuzat; nu-i mai pot păstra, nici administra! Voi chema pe fratele vostru, Vintilă, să-i ia dînsul asupră-și! Ruxandra nu voi s’audă, totuși Virgiliu îi lăsă pe masă, înștiințând pe fratele ei. Țereanu primi bucuros; era foarte strîmtorat, avea și o fată de măritat. Virgiliu îl făcu atent să nu spue nimic Ruxandrei despre divorțul lui Tilcu. Ruxandra nu voi însă cu nici un preț să încredințeze fratelui, banii ei; n’avea încredere în el: îi voi da lui Virgiliu, ori dacă nu vrea, voi chema pe Tilcu! — „Tilcu?! isibucni Vintilă necăjit, uitând ori ce precauițiunie, cum să-i dai lui Tilcu, când el dă divorț de tine?!” Ruxandra rămase trăsnită; căzu pe perne; din ochi îi curgeau isvoare de lacrimi. Scoase banii și fără să zică un cuvânt, îi întinse. Țoreanu plecă, fără să mai dea ochii cu Duța și cu Virgiliu. Acesta nu putu scoate a doua zi pe Ruxandra din mutismul în care căzuse. De prisos încercă el s’o facă să vadă că era datoare să se vindece pentru copilul ei, pentru dînsul, când aveau nevoie de sprijin și de ajutor! Mutismul Ruxandrei ascundea totuși o răsvrătire a voinței contra ideei fixe; lovitura dată pe neașteptate, producea un efect neașteptat. Trimise pe credincioasa ei servitoare, Catinca, la Tilcu, rugându-l să vie numai de cât. Tilcu veni.

— Te-am chemat, începu ea cu o voce duioasă, să-ți fac două mari rugăminți.

— Anume?

— Ascultă, prietene! Buni, rei, avem în urmă-ne 38 ani de căsnicie! Știi bine, din dragoste te-am luat! Știi iar că, ori cum ași fi fost, fără mine n’ai fi ajuns la vaza de care le bucuri azi. Nu ne-am potrivit în naturi: fu nenorocul meu! Tu... ai trăit, ai petrecut, ai înțeles de viață. Eu... la pragu-i din urmă, unde mă găsesc, privesc îndărăt... în grădina vieței mele, a vieței noastre... nu văd de cât o singură floare: Duța! Pentru ca, pentru voi amândoi am suferit, am plâns, m-am jertfit! Ori ce ai fi făcut, erai tatăl copilului meu! Departe ne aflam, dar soț îmi rămâneai, și-ți fui credincioasă! Mi-ai fost drag! M’ai tradat, am rupt apropierea, n’am putut rupe prietenia care m’a legat totdeauna de tine, crede-mă Tilcu!

In numele a tot ce-am suferit, te rog, te implor, nu mă da ocării și râsului lumei, acum la bătrânețe! Ai milă! Puține zile mă mai despart de mormânt... curând vei fi liber... stăpân cu totul pe tine... Nu da divorț; retrage cererea! Lasă ca moartea să ne despartă! Moartea, nu tribunalul! Isibucni ea în plîns.

— Amor la bătrânețe....?! Nu face parale! rîse Tilcu, batjocoritor.

— In numele amorului din tinerețe te-am rugat, te conjur încă...!

— Cealaltă dorință? întrebă el, fluerând printre dinți.

— In numele dragostei de copil, a jertfei de părinte, te implor ajută pe Virgiliu să scape de nenorocire! Fă-o pentru Duța! Renunț la ori ce pretenție de drept, de avere, dar fă-o! Fă-o pentru Dumnezeu!

— Ha! Ha! Ha! Știi că ai haz!? Zeu așa! Mă crezi copil, se vede? Eu să pun cuvînt? Sa scap pe un tâlhar! D-ta ai nenorocit-o, datoria mea este s’o despart cât mai curând!

— Nu se poate să fie vinovat! Îl cunosc bine! Nu-i omul banului! Eu l-am făcut să ia pe Duța, îți jur! Cum azi te implor pe tine, l-am conjurat altă dată pe dînsul, s’o scape! Fără dansul ar fi moartă, sau nebună! Și astă-zi nenorocirea, e pe capul lui și nimene, nimene să-l ajute! Vai de Duța, fără el!

Ruxandra cu mânele întinse către Tilcu, se ruga încă...

— „Nebună te-am cunoscut, nebună te las! respunse el și plecă, lăsând-o cu vorba în gură.

După câte-va ore de adâncă descurajare, o răsvrătire puternică se petrecu în ea. Pentru întâia oară voi să se dea jos din pat și se dete. Se sculă, se îmbrăcă singură, aprinse candela, și chemă pe Catinca. Când o văzu umblând prin cameră, își făcu cruce de bucurie: „alerg la conașul Virgiliu, la duduia Duța, să-i chem să vadă minunea!” Nu, să nu faci aceasta; avem altceva mai repede de făcut! Trimite să cheme pe Iancu, trimite în grabă, ori mai bine, du-te D-ta, fără să spui nimărui un cuvânt! Aerul hotărît cu care vorbea Ruxandra, făcu pe bătrână să priceapă că era vorba de ceva foarte serios.

— Plecăm acum chiar la gară, de unde vom merge la moșie, cât e boerul în oraș! Ai înțeles bine, Catincă? Să fii mormânt!

Ruxandia avea uitate acolo niște acte de mare preț, într’un dulap secret. Voia să le ia înainte ca Tilcu să se fi reîntors. Avea de gând să cheme din nou avocatul, să-i facă proces pentru avere.

Nu era timp de perdut. Știa pe Duța și pe Virgiliu plecați la o vie pentru două zile, voia să lucreze în lipsa lor, ca nu cumva Virgiliu s’o întoarcă de la gândul acesta. Trenul plecase însă. Fu nevoită să amâe plecarea pe a doua zi; fiind Duminecă, negreșit, își zicea, Tilcu avea să remâe încă în Iași.

Intrau în curtea caselor din Zănești, Duminecă, pe la opt seara. Spre marea ei mirare, văzu curtea furnicar de trăsuri și de țerani, în mândrul lor port. Cununi de flori împodobeau casa, lămpi venețiene o luminau, muzici cântau, camerele erau luminate ca ziua; de departe se vedeau oaspeți mulți, joc și petrecere. Ruxandra opri pe loc trăsura.

- Ce să fie oare? îngână ea, înecată de o presimțire neagră.

Boerul a venit eri, se vede; bine ar fi să ne întoarcean, respunse Catinca; rămânem peste noapte unde-va, la părintele...?

Chiar în acel moment preotul, altul de cât cel vechi, cunoscut lor, intra pe poartă.

— Părinte, fii bun și-mi spune, îl întrebă Ruxandra, de sub broboada neagră care-i acoperoa fața, pentru ce-i petrecerea aceasta?

— E nunta lui Cuconu Tilcu; chiar acum îl voi cununa! Aveți de vorbă cu D-sa? Nu va putea...!

— Săraca de mine, ce spui părinte?! Boeru-i însurat! strigă Catinca.

— A fost, știu...; s’a despărțit” Era damblagită cucoana!

— Mână înapoi! se auzi vocea stinsă a Ruxandrei, ghemuită în fundul trăsurii. Fața-i era pământ. Birjarul întoarse îndărăt. Nimeni nu bagasc de seamă trăsura. Tot drumul Ruxandra nu scoase un cuvânt. Catinca spăimântată de urmările ce puteau veni, aștepta, să se vadă la Iași, s’alerge la Virgiliu. Ajunse acasă, Ruxandra ceru să fie lăsată singură; după osteneala drumului, zicea, avea să se culce îndată. Când crezu pe femee adormită, luă din saltarul unei mese un șiș de baston, al lui Manoil, se urcă pe pat, înfipse șișul în perele și se aruncă cu peptul asupra vîrfului lui. Șișul intră în corp, pătrunse de partea cealaltă. Il scoase, îl șterse de sînge, îl ascunse sub pernă și se așeză în pat.

Virgiliu se întorsese de la vie. Petrecuse binișor. Duța căuta să fie atrăgătoare cu el, să-l facă să uite din dureri. Dormeau amândoi, când fură deșteptați de un mare sgomot; intră Catinca, furtună pe ușă: „Cucoana s’a omorît!” Virgiliu privi la Duța: în picioare, în roba albă de noapte, cu cosițele pe spate, galbenă, tremurând, remase împietrită locului, ca și cum ar fi primit o lovitură de ciocan în cap. „Doamne!” strigă Virgiliu. „Când vor înceta, nenorocirele de pe capul meu...?!” Plecă, luând în cale și pe un alt coleg. Întinsă pe pat, liniștită, cu ochii deschiși, sta Ruxandra. Nici o urmă de durere, de regret pe fața ei. Pe cămeșă, în dreptul inimei, o pată mică de sânge: pe pept, dedesubtul inimei, urma unei mici înțepături; alături, pe pat, petecă albă cu urme de sânge, cu care ștersese șișul.

— Ce-ai făcut mama? Întrebă Virgiliu. — Caut moartea, dar ea nu mă vrea: Voi nu mă iasați nici să mor în pace? Cu ce v’am greșit? Ce vă datorasc?

— Se poate, mamă?! Astfel ai ajuns să vorbești? Noi nu-ți suntem nimic?!

- Ba da! Dar la ce bun să mai trăesc? Baiatul mi-a murit. Duța-i lâncedă, ție nu-ți pot fi de ajutor, bărbatul și-a bătut joc de mine! Se însură...!! La ce să nu grăbesc moartea, dacă ea întârzie!!

Virgiliu o opri să vorbească; o examina. Șișul eșise printre coaste, fără s’atingă inima. Sânge nu curse deloc, într’atât îi erau nervii de sdruncinați; nici frigurile după înjunghiare nu-i apărură deloc. Zece nopți Virgiliu nu se deslipi de căpătâiul ei. Când o văzu ceva mai înfiripată, o conduse înbr’un sanatoriu din București. Cu Duța o ducea mai bine; ea devenise mai cuminte, căuta să-l cruțe. Virgiliu, recunoscător pentru dragostea ce-i aratase în timpul arestului, începuse s’o iubească cu adevarat, îngrijind mereu de sanatatea ei. Restul timpuilui și-l petrecea studiind dosarul. Toată afacerea lui, ordonanța judecătorului, îi apăreau ca un ghem foarte încurcat, un nod gordian, care luat pe îndelete, se descurca de sine însu-și. La fiecare pas se isbea de reaua voință, de ura judecătorului. Mersese pănă acolo, să-l descrie de mic încă, ca un caracter falș; îl învinuia că fiind elev pe băncile liceului din chiar acel oraș, înșelase pe o domnișoară de acolo, dând chiar în întregime numele ei și al familiei sale. Tatăl fetei, chemat în fata tribunalului, protestă cu indignare împotriva acelei calomnii, descriind foarte bine pe Virgiliu.

Nu-și putea explica, cum fusese dat judecății, când în afară de acuzația samsarilor — din îndelungatele cercetări de trei luni, cât fusese ținut arestat, nu se putuse găsi o singură probă de vinovăția lui. Aceea, ce-l durea însă mult, nespus de mult, era îndoiala pe care-o citea în ochii tuturor persoanelor. Salutul unora, privirea reutăcioasă, ironică a altora, îl îndurerau, îl amărau. Culmea durerii simți când văzu însu-și pe Adrian îndoindu-se de el. Acesta nu putea crede că judecătorul fusese ilegal. — Tu, respunse Virgiliu amărât, ca și judecătorul, fiind civili, necunoscând legile militare, nu puteți pătrunde imposibilitățile materiale pentru cari mă acuzați, nu puteti privi limpede, pănă departe în afacere! Iți declar încă odată, judecătorul a fost pornit de la început contra mea.

— Iată un lucru pe care nu-l pot îngădui! Pentru care motiv ți-ar fi fost judecătorul vrăjmaș?

— Pentru că voi, magistrații — mai supuși ordinelor primite, de cât chiar militarii — sunteți sclavii politicei, ai celor ce guvernează! Acei cari m-au insultat, m’au arestat, m’au dat judecății, prindea să fi fost apărătorii mei! Un fapt împlinit e nu numai rezultatul mentalității făptuitorului, dar foarte adesea și al împrejurărilor, după cum întâmplarea leagă dese ori fapte izolate, cari n’au fost legate printr’un raport de cauză și efect! Dar nu! Omul căzut în ghiarele voastre, e un vinovat! Căzut nevinovat într’o încurcătură grea mi-ar fi fost destul învățătura — m’ați încâlcit și mai reu, m’ați lovit! Veți face oare din mine un condamnat? Voi care vă petreceți nopțile în joc de cărți și de plăceri și veniți a doua zi să dați sentința unui om, știți voi ce va să zică să țineți în manele voastre onoarea și viața lui? Dați-v’au băncile școalei destulă lumină și suflet? Credeți voi că toată învățătura omului se reduce la băncile școalei? Voi, cari judecați faptele altora, judecați întâi pe ale voastre? Sunteți oare destul de severi cu voi înși-vă? Tindeți să vă înălțați pe voi deasupra paternelor și slăbăciunelor omenești? Sunteți în înălțimea misiunii voastre? Onorați toți, scaunul dreptății?

— Vei putea tăgădui, îl întrerupse Adrian, c’avem magistrali cari fac onoare justiției?

— O, avem, negreșit! Dar toți cată să fie drepți și onești! Din nefericire, cum vezi, am dat peste neghină!

Adrian nu respunse. Se temea însă de procesul lui. Pe lângă avocatul luat de la început, luă încă pe un tînăr priceput, prieten bun lui, Droiu, și—ca măsură de prevedere pentru cazul schimbării de guvern — pe un energic, înfocat politician din Iași, avocat de seamă și cu nemăsurată trecere în partid, avocatul Puteren. Amânarea repetată a procesului, înrăirea mult asupra lui Virgiliu. Își vedea, munca încordată, sufletu-i frumos, tinerețea nepătată pănă atunci, covârșite de reutatea oamenilor; în loc să găsească în ei compătimire și ajutor, afla bucuria, mulțumirea că-l vedeau lovit! Dacă nu-i crezuse pănă atunci buni, nu-i ținuse de rei, îi ajutase când putuse; acum îi vedea falși, reutăcioși, vicleni, invidioși, mult egoiști, sclavi celor puternici, asupritori celor mici, plecați guvernanților, fără conștiință, fără scrupule. Celor cărora fuse bun camarad, prieten, doctor devotat, casă de bancă, se simțeau mulțumiți că-l vedeau doborît! Ceea ce-l costa mai mult, era salutul oamenilor de caracter, pe cari în mod tacit ne deprindem a-i respecta și a ține la respectul și atenția lor. Eșia une ori din casă să-și m-ai uite de gânduri și se întorcea cu sufletul încărcat, cu lacrimi în ochi.

Venise iunie. Soarele ardea puternic. Ruxandra plecase cu frate-seu, pentr'un timp îndelungat în streinatate. Virgiliu, liber de serviciu, avea nevoe de liniște, de aer întăritor, iar Duța de idroterapie. Se hotărîră să petreacă vara, la Slănicul din Moldova, unde pe lângă acestea, aveau frumusețea naturii și aerul de brad.

La două ore depărtare cu trăsura de Tg. Ocna, într’o vale romantică, pe coastele Carpaților dinspre hotarul transilvănean, se află așezate băile Slănic. Deoparte muntele Cerbu - mândru cum numele-l arată, de alta Pufu, - înalt cât celalt, în față Nagy Șandor, acoperit cu falnice păduri de brazi, fac veghe Slănicului, îl apără, de vânturile dinspre mează noapte și-i dau un climat dulce, o temperatură constantă. Oteluri de rangul întâi, stabilimente și vile mari, elegante, spațioase, se perd .prin crînguri de brazi, printre mulțimea de isvoare. Printre ele, Slănicul de cristal joacă, sare, spumega, se strecoară printre arbori, printre stânci, strigă, stropește, ferbe, cade’n joc de cascadă pe valea umbrită de brazi! Cât de fantastică-i seara, căderea lui! Din vîrful brazilor, luna privește în undele apei! Totu-i mister. Umbrele par boschete, flori, năluci! Și tot mai vesel, mai viu, mai săltăreț e râul, copilul ghiduș, stăpân de apururi, în valea lui!

Duța și Virgiliu erau încântați. Iși petreceau toată ziua afară, în aerul ozonizat de brazi, îmbalsamat cu mirosul florilor de pe pajiștele parcului, deschis în fata, cazinului. Dimineața făceau idroterapie la isvoare, ascultând orchestra militară. După prînz, luat în pitoreștele restaurante sub umbră și recoare, pe băncile umbrite din parc, ascultau orhestra din chioșcuri. Duceau viata liniștită, se culcau de timpuriu. Slănicul era încă aproape pustiu nu începuseră teatrul, concertele, balurile, căișorii și toate distracțiile lui. Făceau numeroase escursiuni: când la apa cea dulce „isvorul Dobrea”, când la „Cei trei fagi”, când pe muntele Borvizului, de unde ochiul se perde în zarea munților, cu pitoreasca panoramă a Slănicului în vale. Făcură escursiuni și mai mari, pe jos, sau călări, pe blânzii căișori de munte, pe Pufu, pe Cerbu, la „Poiana Sarata”, ori la stânca lui „Costache Negri”.

In nopțile cu lună primblarea li era la cascadă. Liniștea, singurătatea, măreția naturii, apa, aerul, repaosui, priau nespus sănătății lor. Erau mulțumiți; Duța încântată.

- Nici odată n’ași fi crezut, spunea dînsa, c’avem așa frumuseți și stațiuni balneare egale celor streine, cum e Slănicul! — Aceasta n’ar fi nimic pe lângă valoarea apelor lui; stau cu mult mai presus celor similare streine: apei de Ems, Vichy, Kissingen etc. La expoziția internațională din Francfurt pe Main, singure apele din Slănic au fost medaliate! Sunt cu adevarat miraculoase, bune pentru tot soiul de lâncezeli; cu toate acestea, câți români nu le cunosc, nu se folosesc de ele și dau banul streinilor!

Liniștea lui iunie făcu loc sgomotului. Oteluri, restaurante, erau pline. Pâlcuri, pâlcuri de vizitatori se vedeau dimineața la băi, la inhalații, prin pădure, prin parc, seara la călușei, la cazin. De două ori pe septămână se dădeau serate dansante și baluri.

Un grup de studente și studenți, luară inițiativa unei serale muzicale în folosul cantinei școlare. Unul dintre ei, fiul avocatului lui Virgiliu, Putereu — devenit ministru de justiție — rugă stăruitor pe Duța, să dea concursul ei. Lui Virgiliu îi venea greu să primească, dar să și refuze, dat fiind scopul și rugămintea venită de la fiul fostului lui avocat, acum ministru. Primi; Duța avea, să cânte. Numele ei pe afișe, atrase multă lume; sala era plină, lumea cucerită, Duța fu nevoită să repete numerele. Când înceta, după duelul din Trovator, timp de cinci minute sala fu ropot de aplauze. Porumbei, cordele, coșuri cu flori, plouau asupră-i. Melancolia lui Virgiliu contrasta cu entuziasmul tuturor. Unii îl compătimeau, alții îl invidiau: nu avea el pe cea mai frumoasă, mai avută, mai privighetoare femee? Studentul Putereu le mulțumi în numele colegilor, al profesorilor și al tatălui seu. Se încasase 2 mii lei. Duța era nespus de veselă; i se părea ei că asigurase în parte, reușita procesului. Stăruia, pe lângă Virgiliu să-și dea dimisia din armată, să-și caute de proces, ca îndată ce vor scapa de el, să plece în streinătate, ea pentru muzică și sanătate, el pentru medicină. — Îți promit, respudea el, să-mi dau dimisia, dar numai după ce voi fi achitat; nu pot mai înainte, onoarea de militar mă reține!

Intr’una din zile se anunță în Slănic, vizita mitropolitului de Moldova, a ministrului de justiție. Putereu și mai târziu, a celui de-culte și instrucție, Vâlcescu. Cei întâi sosiră cu un întreg stal major: deputați, magistrali etc. Printre aceștia se afla și președintele Tule, cât și judecătorul tribunalului din B. Ministrul Putereu mulțumi lui Virgiliu pentru concursul dat seratei muzicale, organizată de fiul lui. Își arătă dorința s’audă pe Duța cântând. Într’o seară, găsindu-i în salonul de muzică, stărui pe lângă Virgiliu s’o facă să cânte. Ea. se execută. Provocă același entuziasm; ministrul fu fermecat. Văduv, afemeiat, simțea născându-se în el pasiunea pentru Duța. Din acea seară căuta să fie nedespărțit de dînșii. Era însă totdeauna înconjurat de doi depulați, unul mai tînăr, Onescu, altul mai vârstnic Porvan, amândoi oameni ordinari, de afaceri, ca și superiorul lor, ministrul, fostul lor coleg. Ii erau oamenii de încredere. Toți trei, căutau mereu societatea soților Grigoriu, luându-i neîntrerupt cu ei prin păduri, prin escursiuni. Lui Virgiliu nu-i erau simpatici. Fugea de ei, cum se ferea de Putereu; lângă dînșii se simțea nelalocul lui. Ministrul, ca să-l dispue, îi vorbea, îl lua adesea la braț. Aceasta îl încurca și mai mult; intimitatea lor da de vorbă lumei; teama de a fi fost crezut vinovat, îi răpea ori ce mulțumire, voiciunea și spiritul lui de altă dată.

Ziarele din opoziție începură s’atace pe Putereu, care — ministru de justiție — se plimba la braț cu un tâlhar, cu un escroc. Grigoriu îi atrase de câte-va ori atenția, arătându-i dorința să plece din Slănic. Putereu nu-i lăsă: „lasă-i să latre cât or vrea! Atât pot, atât fac! Nu te neliniști! Ți-am fost avocat, te știu nevinovat, toți se vor în credință!” Acelaș lucru răspundea și altora,, prieteni sau cunoscuți. Ziarele însă deveneau din ce în ce mai aspre; atacau pe doctor, ca să lovească în Putereu; el rămânea nepăsător, Virgiliu tot mai neliniștit; voia să plece, Duța însă nu se da dusă; îi spuse lui Putereu. Acesta stărui atât, îl rugă să remâe, să se organizeze un concert, la care va veni și ministrul Vâlcescu, în cât Virgiliu nu-i putu refuza. In vederea concertului, Putereu chemase din Iași pe un profesor de conservator Massini, cu soția lui; pe o domnișoară și pe un tenor. Onescu și Pervan anunțară Duței că Putereu avea de gând să stărue pe lângă ministrul de instrucție, să-i facă o frumoasă bursă în streinatate. Aceasta o aprinse: nu va mai avea nevoe de tatăl ei, va putea face ceva pentru Virgiliu, prin ea singură!

In ziua de concert, sala era arhiplină, entuziasmul de nedescris. Ministrul Vâlcescu dete semnalul aplauzelor. Duța fermecase pe toți.

După concert, miniștrii, cu secretarii lor, mitropolitul Moldovei, cei doi deputați, Onescu și Pervan, artiștii, cum și soții Grigoriu plecară c’un tren de plăcere, pe măreața vale a Tarcăului, spre trecătoarea Ghemeș. Pe drum, Putereu asigură pe Duța că-i va căpăta bursă ei, tenorului și baritonului A. din Iași, un tînăr foarte cum se cade, inteligent și cu mult talent. Vor pleca cu toții, zicea, curând, la Milan. — „Cum vom pleca curând, întrebă ea, dacă doctorul nu e liber?” —Va fi numai bine, la timp! respunse el zâmbind.

Grigoriu ar fi voit în tot momentul să părăsească Slănicul, dacă Duța și toți ceilalți nu s’ar fi opus cu toată stăruința. Diminețile, pe când el își lua baea, Duța întâlnea totdeauna în sala de muzică pe cei doi deputați, dese ori și pe Putereu. O rugau sa cânte, o înălțau în Ceruri, îi aratau că făptuea un mare pacat perzînd cei mai frumoși ani ai tinereții pe loc, în țeară, când ar fi putut studia; vocea nu mai îngădue prea târziu! Pentru ce remânea ca să aștepte pe doctor? De ce nu pleca singură, mai înainte, cu baritonul A. și cu tenorul?! Duța îi desaproba; respundea că n’ar pleca nici odată fără Virgiliu; lui nu-i spunea nimic, încetul însă și pe nesimțite se lașa înrâurită de ei. Ce s’ar face ea, dacă și-ar perde vocea?! Virgiliu nu vedea?! O sacrifica dar?! Deveni nemulțumită, nervoasă cu el; o irita stăruința lui de a părăsi stagiunea și a o îndepărta astfel de prieteni. Într’o dimineață, pe când se afla mai iritată, intrară împreună în camera, inhalatorie. Virgiliu îi arătă un aparat individual pentru inhalații: recunoști în el, aparatul pe care l’am schițat anul trecut, doctorului din Riechenhal? — Mă mir, respunse dînsa, aproape rece, unii te găsesc bun numai pentru dans...! Grigoriu o privi uluit:

— Ce zici? Ce vroi să zici?

— Toți găsesc că te-am luat de soț numai pentru dans...

— Cari toți?

— Onescu, Pervan, Masini, toți...!

— Și tu...?

— Eu le-am respuns cum m’am priceput.

— Anume?

— Te-am iubit!

— Cum rostești tu cuvântul acesta?! respunse Virgiliu, atins.

Nervozitatea ei o atribuise nervilor, nu unei schimbări în sentimente. Ai aerul — adaogă — că nu m’ai mai iubi?!

— O, ba da, îmi ești drag! respunse Duța, ascunzându-i sfaturile prietenilor din Slănic.

-Dacă îți sunt, plecăm de-aci! Știi bine, se apropie căsătoria lui Reon; ai promis să-i fii nună; în timpul arestării mele, te-a servit mult; a nu te ține de cuvânt, ar fi să te creadă mândră!

A doua zi părăsiau Slănicul.

CAPITOLUL XVI

Aerul binefăcător al Nisei, unde Olga își petrecuse iarna zi cu zi afară, prânzind, lucrând între portocali, îngrijirile medicale, voința cu care își refuza ceai, cafea, vin și ori ce iritant, viața regulată, sobră, igienică ce ducea, îi readuseră forțele, sanatatea. Se îngrășa văzînd cu ochii. Figura ei — dintre acele cari cereau să fie grase — devenise rozalbă.

Ori cât de ocupată era, se deprinsese și îi plăcea singurătatea în natură, între flori, simțea nevoea societății. Era prea singură. Rozenii părăsiseră orașul, el fuse înaintat locotenent și mutat, afară de orele de școală, traea ca o pustnică. Nu intra de cât arare ori în casa revizorului școlar. Primblări făcea și acum în colțul unde trăise odinioară, unde afla cea mai frumoasă priveliște din oraș.

Pe țermul apei, ascunsă în ariniș, umbrită sub crengile lui crețe, sorbea, frumusețea din jur. Gândurile-i retăceaiu prin oraș. A, de-ar putea! Le-ar fereca! Vedea, bine: nefericirea o aștepta. Trecuse două luni, fără să fi revăzut pe Lorescu. La lucru ca și în primblări, gândurile ei îl căutau. Uneori îl zărea pe stradă, învăluind-o pănă în adâncul ființei, cu privirea lui caldă, pătrunzătoare, alte ori rece, întors, cum își zicea Olga, de prin ghețuri polare. Se întreba unde o va duce sentimentul acesta neîmpărtășit? Lupta să-l înădușe, să nu mai gândească. Furtuna de gânduri îi bântuea sufletul câte-va zile; urma apatia. Când forțele reveneau, sentimentul revenea și el mai puternic, mai adinc. In astfel de momente se găsea atât de streină, de singură în lume! Rechema din depărtări icoana părinților. Pleca, de-acasă, să-și alunge tristeța. In clipe de amurg, în umbră de arin, în murmur de isvoare, dorul creștea; adânc, pribeag, nebun, după ei... după el!

Relua în fiecare zi plimbarea spre Borzoghean, de unde zarea pe muntele din față, pe platoul Cozlei, edera sub care dormea cânele-i drag. Într’o dimineață se întorcea spre șooală, coborând pe strada mai apropiată, pe după spatele locuinței ei. In cale, în valea stradei, o casă rustică; o punte îi lega scările de trotuar, n-ar fi zis apă sub punte, casă de Veneția. In jur, grădina. Cine va fi locuind aci? se întreba. In ușa deschisă, apăru o doamnă naltă, brună; figura, foarte simpalecă, plină de expresie, resfrângea inteligenta și energia. Era directoarea școailei profesionale din localitate, D-na Viișanu. La punte opri pe Olga: „locuești de tot aproape, de ce nu vii pe la noi?” Olga îi promise și se’ndepărtă. Ce natură sinceră! Cugetă ea: cu dînsa te cunoști — pare — de ani întregi! Ce-or fi având unele ființe, de inspiră încredere și simpatie din primul moment? De multe ori se gândise Olga s’o viziteze. Deprinderea cu singurătatea, o oare care impresie aspră ce-i lăsase soțul la distantă, o reținură. Nalt, bine făcut, bărbos, Viișainu insufla severitatea.

La câteva zile după întâlnirea de dimineață, Olga se duse la ei. Nu se înșelase. D-na Viișanu avea o inteligentă vie, naturală cultivată prin lectură, prin mediul cult în care trăise. Vioaie, sinceră, de o activitate nemăsurată, profesoară foarte conștiincioasă, soție onestă, mania devotată, menajeră pricepută, era avere la casa. Viișanu moșier, pe cât de îndepărtat-remânea la distanță, pe atât de apropiat, de plăcut se făcea în intimitate. Inteligenta larg cultivată, raționamentul puternic, sănătos, energia, temperamentului unit cu dulceața exptesiunii, contrasta cu impresia rece ce lăsa la întâia vedere. Totuși poseda ceva din severitatea pe care i-o întrezărise, exercitată mai ales asupra ai lor lui. Trăiau, modest, fără lux, fără risipa din casele avute. Nu jucau cărți, petreceau în intimitate a două familii: nou! președinte de tribunal, Steriu — om și caracter de multă valoare — un tânăr doctor, Ruceanu.

In cercul acestor trei familii, Olga deveni intimă. Când singurătatea, când gândurile grele o alungau de-acasă, afla între ei o oră de recreare plăcută. Convorbirea, muzica, primblarea, îi distrau. Și mai bine încă se găsea numai din tovărășia D-nei Viișanu. Se înțelegeau în vorbă, se apropiau prin simțirea adâncă, prin sinceritatea deplină. La două-trei zile, se ducea, s’o vadă. Viișanu plecând la băi, Olga îi ținu tovărășie câte o oră, în fie ce scară.

Cele trei familii se găseau într’o seară la Steriu. La ordinea zilei era afacerea, unui soț; fusese achitat de curtea, cu juri că-și asasinase soția, care-l înșela. Domnii discutau aprins. Doamnele se retraseră pe terasă.

— D-ra Olga — i se adresă Ruceanu prin fereastra deschisă — remâne indiferentă?

— La ce rost întrebarea D-v., când în tot ce faceți, femeea nu are vot consultativ?

— Dar nu veți găsi nedreaptă, sentința curții!?

— Nedreaptă! Firește, nu! Un soț înșelat, moarte soției! Pe soție înșelați-o de câte ori voiți! Concluzia e cât se poate de naturală unei stări de lucruri creată de D-voastră.

— De noi?

- Instituțiile de D-v. sunt create; legile de D-v făcute; judecătorii tot de d-voastră'

— D-ra Grigoriu, interveni Steriu, judecă în genere prea bine sa nu s-asocieze cu noi, în condamnarea moartei!

— Condamnarea faptei ei — da! Dreptul soțului de a-i da moartea, e barbar, e monstruos!

— Ori care în locul lui ar fi făcut la fel! strigă Steriu.

- Nu mă îndoesc, replică Olga.

— Dar bine, D-ră, omul acela a fost insultat în tot ce-a avut mai sfânt!

— Aceasta nu-l îndreptățește să devie feară...

— Devine, își perde mintea! Jurații își dau perfect seama, când îl achită!

— Așa? Vă rog să-mi spuneți: fata înșelată în tot ce are mai sfânt, nu-și perde mintea când, nebună de durere, de rușine, împușcă pe criminalul care și-a bătuit joc de ea? Durerea e aceeași! Nebunia aeeași! Ce zic eu? Soțul înșelat sufere în demnitatea lui, în iubirea lui; fata înșelată și apoi părăsită, sufere infernul!

— A cui vina, întrerupse Ruceanu, dacă femeea se mlădie ușor!

— Răspunderea ei —vfizic și moral —vcade asupră-vă! Astfel știți să eșiți ușor din încurcătură, D-v. voi educatori, aprigi învinuitori, nedrepți judecători!

— Cum, noi responsabili de firea ei?

— Firea ei adevărată nu este aceea pe care i-o vedem; așa cum este azi, e produsul educației ce i-ați dat; aceasta o afirmă capete de filozofi cari au cugetat mult asupra acestei chestiuni: un Tolstoi!

— Noi am voit-o plăpândă, fără putere?

— Ați cultivat-o astfel; femeea din popor dovedește prin munca ei putere corporală egală bărbatului. Femeea din societate a devenit floare de seră, datorită creșterii fizice ce i s’a dat.

— Bine, dar noi i-am dat-o? Noi am făcut-o luxoasă, cochetă, Dalilă?

— Vă mai îndoiți? Ați subordonat-o voinții, dorinții d-v.; n’ați cultivat în ea pe tovarășa, pe egala D-v., ci obiectul de plăcere.recreatoarea simțurilor; ați crescut-o în aceste idei, ridiculizând ori ce abatere de la această direcție. Rousseau trăește încă in mintea tuturor, prin înrîurirea nenorocită ce-a exercitat din acest punct de vedere asupra educației și-a menirii fetei. Dar Schopenhauer? Ce calitate caută el în femee? Una singură, Îmi dați voe să n’o repet! Dar Nietzsche? „Femeea, zice, e făcută să recreeze pe omul resboinic; idealul lui nu e pacea, ci resboiul! Idealul ei? Să nască pe „supra-omul”. Totuși, a, cu oroare vă reproduc stupidele-i cuvinte: „nu uita biciul — spune el prin gura lui Zairathustra — când ești cu femeele!” Ce eroare! Filozoful acesta mărturisește însuși: cunoaște foarte puțin femeele ca și Sohopenhauer, ca și Rousseau — lipsit de mamă, de soră, trăind cu o servitoare incultă, ordinară, înăsprită; ei bine, făptuește imprudența să vorbească despre ele cu pretenția de cunoscător în cauză; culmea! Să pue astfel de cuvinte în gura unei femei! Te miră — adaose Olga, din ce în ce mai aprinsă — cum localnicele germane nu l-au biciuit! Căci, cu ideile? Erau prea lipsite de cultură. A vorbi astfel, e stupid din partea unui barbat, îndrăsneț din partea unui necunoscător; absurd, falș, din partea unui filozof! Astfel de femei — dacă exist — nu voi naște, nu vor ambiționa să nască pe „supraomul” — omul moral, Inteligent, superior! Femeea născută, să recreeze pe acest rezboinc? E ca și cum ar vorbi un copil, un ignorant! Ca împreună cu el, să încerce să facă din viață un vis frumos, da! Născută anume pentru aceasta, departe de noi! Și atât timp cât omul va urma, s’o creadă, să privească și să cultive în femee, femeea păpușă, femeea-jucărie, își va dăuna lui însuși. Va soarbe amarul vieții, căsniciei de azi!

— Așa dar recunoști: femeea poate face viata amară soțului? zise Ruceanu. De ce n’ai admite dar, că se găsesc și de acele cari să merite...

— Nu închei, nu așa? E prea a la vizitiu, nu a la filozof!

— Nu o destul să recunosc; afirm din toată puterea convingerii mele: nu poate fi armonie-fericire, într’o căsnicie unde omul cult și-a legat viața, c’o femee-păpușă. Va ști să-și aranjeze foarte bine creții, pantoful, pălăria, își va bate joc de judecata, de superioritatea lui; nici n’o pricepe. Observărilor lui raționabile, răspunde cu nervozitate, cu ironii, cu cicălire.

— Astfel de femee vor fi întâlnit poate ei... Nietzsche...

— Cu toata probabilitatea: omul-creer caută mai totdeauna femee-păpușă. Păpușa, incapabilă să-i prețuiască creerul, negăsind nimic distractiv în el, nu e de mirare să-l schimbe pe un cap bine coafat, pe o haină bine croită.

Eu cred: omenirea ar fi fost mult mai morală, progresul mult m'ai înaintat, viața mai simplă, mai inteligent și mai fericit trăită, dacă mentalitatea femeei s’ar fi cultivat ca și a omului, dacă s’ar fi făcut și din ea un factor luminat...în familie și în societate!

— Reul e, interveni Steriu, că femeea cultă își întrebuințează numai de cât diploma în căutarea unei funcții! In loc ca soția — sufletul familiei — să cugete dimineața la programă zilei, să vegheze, să controleze tot, ea pleacă, lăsând copiii și casa pe seama servitorilor!

— Domnii au împins-o aci, batjocorind căminul casnic, fugind chiar de căsătorie, lipsind-o astfel de existență! Ce s’ar face miile milioanele de fete fără părinți și fără avere?

— Se simte chiar nevoea câștigului ei, azi, când venitul adus numai de soț, nu ajunge pentru întreținerea unei familii! Adaose Viișanu.

Pentru aceasta se cere o grabnică schimbare a mentalității femeei, respunse Olga; cunoscând bine tot ce vine în atingere cu menajul,dar aduce multă economie prin lucrul mânelor ei, prin ordinea, priceperea și chibzueala ce-ar pune-o la fiecare pas, știința, rațiunea înlocuind capriciul, întâmplarea; prin educația serioasă dată copiilor, ar îndruma societatea pe o cale mai sănătoasă și mai înțeleaptă: luxul, moda, risipa și toate cerințele nefolositoare dar prea costisitoare, să facă loc traiului cumpănit, înțelept, inteligent. In familie ca și în societate, femeea să alăture lumina, rațiunea, sentimentului ei.

Participarea femeei la câștig va avea bunul să-i arate sbuciumul vieții, relele ce bântue câmpul bătăliei, o va face să prețuiască banul, timpul, nobila ei misiune de educator, să nesocotească risipa, trândăvia, să înțeleagă atmosfera de blândețe, de pace senină ce prinde să întâmpine pe soț — revenit de afară obosit, dese ori nervos și amărât.

Și apoi, ca să fim drepți, între soția nefuncțională, dar neluminată, care-și întrebuințează timpul pe mode, clevetiri, intrige și cărți de joc—streină de creșterea copiilor, de arta ei și de înțeleaptă conducere a unui menaj — profer mult mai mult pe funcționara cultă, conștientă de rolul ei în familie și în societate! Totuși mă întreb și eu: este acesta idealul? Deslegarea înțeleaptă a problemei de trai, de societate, de familie, în timpurile de împăirțire a muncii, în cari trăim? Cine va pune ordinea, buna chibzueală în venitul adus? Cine e mai aptă decât ea, în roiul de mamă și de educatoare? Remânea-vor copiii internați în școli? Fi-vor internatele la înălțimea misiunii lor, să nu recească raporturile familiare între membri? Să nu dăuneze sănătății, voinții, inițiativei?

— Așa dar recunoști, întrebă Steriu, nu e acesta idealul?

— Neîndoelnic! Dar pentru aceasta, repet, mentalitatea aminduror sexele cată să fie schimbată: să se dea femeei instrucția cea mai înaltă, față cu înălțimea rolului ei social: acela de a forma viitoarele generațiuni; dar instrucția aceasta să nu fie lipsită de caracterul femenin. Mentalitatea domnilor să fie și ea schimbata: neconsiderația arată astăzi femeei, să dispară. Pricepând cat de mult a greșit bătându-și joc de rostul social al femeei, de valoarea, de menirea ei — împingând-o singur departe de cămin, făcându-și-o concurentă — regretând viața frumoasă de familie, recunoscând căsătoria superioară ori cărei altfel de legături, știind că femeea, pe deplin liberă, și-ar putea cuceri ori când o situație egală soțului, să fie în seamă, cum observa Stuart Mill, lucrul următor: - căsătorindu-sr, femeia alege conducerea unui menaj în locul altei profesiuni, renunțând de bună voe la ocupațiile care-ar reține-o; departe de cămin! Așa fiind, căsătoria să-și reia suveranitatea perdută: căminul casnic, să devie cuibul tuturor virtuților; nimeni să nu mai fugă de ea; să nu mai vedem monstruozitatea de azi a Don Juanilor criminali, nici a mamelor cari-și omoară singure-copiii. Să se curme odată cu odiosul calificativ: „pentru din casă”; să fie înlocuit cu: comoara din casă! Femeea funcționară va dori ea singură atunci viața de odinioară, cruțată de vajnica luptă pentru trai; va prețui înse-șî nobila, măreața misiune de educator, cu răsfrângeri adânci asupra viitorului.

— E drept, afirmară cu toții.

CAPITOLUL XVII

După căsătoria lui Rem, Virgiliu și Duța trecură la Constanța. Grigoriu spera ca aerul și băile de mare să facă bine Duței, cu toată natura ei nervoasă. Nu aveau să se întoarcă la Iași, de cât cu puține zile înaintea procesului.

Două septămâni fură liniștiți. Aerul, băile de la „Mamaia” priau Duței. Era toiul sezonului: avea să aibă loc o frumoasă petrecere de mare: alergări cu luntre, întrecere de înotători: pe un vapor se instalaseră locuri cu plată. Soții Grigoriu ocupau două din ele. Virgiliu se pregătea să ia o vedere, cu aparatul fotografic, când un chelner îi șopti ceva la ureche: păli, lăsă aparatul. — Ce este? întrebă Duța. La rândul lui, șopti că ministrul Putereu. abia sosit, nu se afla bine și-l chema jos în cabină. Citi pe figura ei neliniștea. O atribui impresiei rele care o avuse și dînsul, când, abia îndepărtat, o văzu trăgînd de mânecă pe o doamnă de-alături și întrebând-o destul de tare: „Ce are Putereu? Abia acum recunoscu pe doamnă, era soția lui Massini. Neliniștit cum se cade de-astă dată, coborî jos, în cabină. Putereu se prefăcu că n’ar fi știut nimic despre ei, după fuga lor din Slănic — cum o numea -- se plînse de o stricare de stomac, mulțumită căreia auzise totuși, că Grigoriu se afla pe vapor. Virgiliu își scuză tăcerea și plecarea din Slănic, prin reaua impresie ce provoca în public atacurile ziarelor, asupra intimităței lor, când procesul lui era atât de apropiat; acelaș motiv îl va îndepărta, zicea, din Constanța.

— Nu doctore, nu purta nici o grijă! Încă o dată îți spun: ți-am fost avocat, îți cunosc procesul, te știu nevinovat! Am vorbit chiar despre aceasta la Slănic, lui Tule, președintele tribunalului din B. Cât privește ziarele, n’au alta ce face! Nu-ți pese! Dar vor ataca pe mine și pe colegul meu, Vâlcescu, pentru bursa ce se va da D-nei Grigoriu; ele nu știu că Tilcu, avut, e vrăjmașul vostru, că soacra ți-e lâncedă și frate-seu îi administrează venitul, înțelegi în ce situație neplăcută ne-ai pune! Dorința noastră este cu D-na Grigoriu să dea un concert aici în Constanța; va fi auzită de publicul cunoscător din oraș, mare parte din București si din țeară; încredințat că e un talent excepțional, va cere el însu-și ca D-na Grigoriu să fie trimisă în streinatate. Sunt prins față de colegul meu, Vălcescu, față de soții Massini, aduși anume din Iași, cum și de un tenor C. din București.

- Mă simt mult atins, respunse Virgiliu, observând trădarea ministrului, și vă mulțumesc recunoscător pentru marea bunăvoință ce-mi aratați; nu-mi luați însă, vă rog, în reu, dacă sanătatea Duței cere de la mine oare cari sacrificii: nu pot primi bursa, întru cât ca are avere personală, și încă o dată îmi permit să vă încredințez, ca doctor: nu e venit momentul, când ea să se dedea unei altfel de vieți; îi va dăuna, în loc să-i folosească!

— Te crezusem mai cuminte, doctore, dă-mi voe să-ți spun! In situația în care te afli, cu atâtea, cheltueli ale procesului, cinci sute de lei pe lună... este o sumă frumoasă! Curată copilărie să-i dai cu piciorul! Apoi Vâlcescu a și acordat bursa D-nei Grigoriu! Ascultă de mine: nu-ți pese de nimene! Procesul se va încheia bine, ai cuvîntul meu! Fă-mi hatârul și remâi aici, numai pentru data aceasta!

— Dar bine, ce v’ați înfundat în cușca această? întrebară Duța și D-na Massini, intrând în cabină.

— A, ce plăcută onoare! strigă Putereu, sculându-se și scrutând mâna Duței. Soțul Dv. e de vină: nu primește bursa, nu vrea cu nici un preț să vă lese să concertați aici, cum dorim Vâlcescu și cu mine, în interesul Dv., nici chiar să mai plecați în streinatate!

— Ea deveni palidă: adevarat? întrebă rece, pe Virgiliu.

- Nu sunt de părere, Duța, să concertezi aici; ziarele ne-ar ataca din nou. Apoi neliniștea, sgomotul, emoțiunea, te tulbură, îți fac reu! Chiar în interesul muzicei, ai nevoe acum de liniște; cât privește de streinatate...

- D-le Putereu, întrerupse ea, pe când concertul?

— Când voiți! Și mâne seară?...

- Primesc să concertez; dați-mi vă rog o foae de hârtie, să fac programul.

Tu nu-ți poți da seama cât de mult îți faci singură reu.

— Ei, doctore, lasă gândurile triste! Ii zise Putereu, batându-l peste umeri. Totul va eși bine!...

Intrară Massini, Pervan, Onescu, tenorul C. și primarul din Constanța, să-i invite sus, la serbare. Pervan și Onescu arătau mare dragoste lui Virgiliu; din „dragă doctore!” nu-l mai scoteau Canalii! își zicea dînsul, remânând rece, depărtat de ei.

În sala cazinului de pe mare, Virgiliu lua cele din urmă dispozițiuni pentru concert. Aștepta din moment în moment pe Duța... întârzia, și lumea venise. Nerebdător, se duse acasă, s’o ia; n’o găsi. O află în apropiere, la o familie cunoscută lor, unde găsduise tenorul C.

— Neavând acasă, se scuză ea, o oglindă destul de mare, venii aici să mă îmbrac pentru concert! — N’ai făcut bine, Duța, cunoști reutatea și bârfelile lumei!

— Da, te cunosc acum pe D-ta! respunse ea, supărată. Ți-e necaz pe mine, pe arta mea! Voești într’adins să mă necăjești, ca să nu mai concertez! N’am să-ți fac pe plac, fii sigur! Ești un egoist! Ai pofti să trăesc numai pentru D-ta!

— Pervan, Onescu și suita ministrului ți-au spus toate acestea? Bagă de seamă, dragă Duța, începi să te bizui pe prietenia lor falșa, reuvoitoare și să te îndepărtezi de cea adevarată! Nu-ți vorbesc mai mult acum, să nu te indispun cum crezi, pentru concert! Să mergem, lumea e nerebdătoare!

Duța cântă. Fie însă că sala, căptușită toată cu postav roșu, nu avea ecou, fie că artista era nemulțumită, vocea ei nu fu cea de altă dată; totuși lumea care o auzea pentru întîia oară, o aplaudă și prețui mult. Pe când ea, Putereu și toată suita, părăseau sala, Virgiliu fu reținut de casier, să-i predea lui pentru moment, banii încasați în folosul copiilor sărăci din oraș. Ii primi, lăsă adeverență și după cinci minute se afla în stradă. Nu-i văzu nicăiri. O luă repede către centru, crezînd că s’au dus cu toții acasă la dînsul. Nu erau. Se întoarse în piața Ovidiu; zări la o masă un cunoscut. Află că Duța cu ceilalți, intraseră la otelul „Central” din fața lor. Intr’o cameră rezervată, Duța stătea în capul mesei; la dreapta ei, Putereu, la stînga, D-na Massini și toți ceilalți. Grigoriu își reținu indignarea. Se arătă însă foarte nemulțumit, refuză paharul cu șampanie oferit de ministru. Toți căutau să-l îmbuneze; îl credeau cu ei, spuneau, ajungându-i din urmă. El remase nemulțumit, gânditor; gelos nu era, nici voia să pară; îl neliniștea însă purtarea Duței. Putereu plăti masa și eșiră, îndreptându-se grupuri spre țermul mării. In frunte era dînsul, Duța și tenorul C.; în al doilea grup, D-na Massini și ceilalți; Virgiliu cu Pervan veneau mai în urmă; acesta i se plîngea de o boală de stomac, oprindu-se un moment pe loc, să-i dea o explicare. Terminând cu el Virgiliu observă că grupul cu Duța se îndepărtase prea mult, chiar-de al doilea grup; grăbi pasul; în piața Ovidiu grupurile din urmă se despărțiră; cel cu Duța, Putereu și tenorul, nu se zăreau de loc. De două ori strebătu Virgiliu distanța pănă la vaporul unde locuia Putereu; nu-i găsi; întorcându-se pentru a treia oară, pe bulevard, îi văzu pe o bancă. De astă dată își arătă nemulțumirea pe fată, cu toate lămuririle lor; opri o trăsură, invită pe Duța să se urce și salutând fără să dea mâna, plecă. Acasă Duța văzîndu-l supărat, crezu că prin prefăcătorie avea să-l împace. Cuvintele ei dulci îi resunau însă lui falș. Duța nu-l cunoștea, nu-l văzuse nici odată astfel; încercă să-l desmerde. Virgiliu îi respinse mâna; pe măsură ce ea se alinta, mânia lui creștea. Duța îl întrebă atunci, foarte mirată, pentru ce era suparat? Aceasta îl irită nespus. Își dete seama că n’ar fi putut să-i adreseze de cât cuvinte grele, nici o dată nu-i spusese o vorbă rea. Își luă pălăria și eși din casă; apucă spre mare. Luciul ei metalic în jurul dimineții, liniștea-i nemărginită, briza ușoară, îi făcură bine. Se întoarse acasă. Spre marea-i mirare, Duța lipsea. Unde să se fi dus? Se întreba din nou necăjit. Să se fi speriat de dînsul? Ea n’ar fi putut avea teamă de el; nu putea fi totuși de cât astfel! Negreșit, își respunse, se va fi dus la un văr de-al ei, însurat de curând în Constanța. Nu era acolo. Se întoarse din nou la mare. Pe dinainte-i trecu tot sbuciumul căsătoriei, nenorocirile cari-l loveau mereu, de când o luase pe dînsa. Se sacrificase pe el, sacrificase pe Mioara; se devotase Duței; și-acum? Nu cum-va totul avea să se nărue’n juru-i? Se apropia procesul; simțea cum atmosfera i se îngreuia pe fie ce zi. In Putereu nu mai avea încredere. Se înapoie acasă. La 9 ore dimineața, un comisioner îl anunța că era așteptat cu nevasta-sa, de Putereu, să meargă cu toții la moșia unui senator din apropiere, unde erau invitați. Pricepu: Duța se afla cu ei! Se duse; nu-i găsi. Acum pătrundea jocul: planul fusese pus la cale de cu seară, pe bulevard. Chemat la moșie, credeau c'avea să se ducă; în acest timp Duța cu vre unul din ei, căci negreșit printre ei se afla, avea să părăsească Constanța. In loc să plece după dînșii, o căută pretutindeni în oraș; pe vapor, în gară, la toate orele de plecare, ale trenului; n’o văzu nicăiri. Către Seară, îndreptându-se spre bulevard, zări pe o stradă lăturalnică, în poarta unui otel, o trăsură cu coșul ridicat. Intră. Abia făcu doi pași, în fața lui, Duța în alb — cum ramase de la concert — cu pantofi albi, cu n voal la iei pe cap, c’un pardesiu pe umeri, cobora treptele unei scări, la brațul lui Pervan...

— Ți-ai urmat concertul aici? O întrebă Virgiliu, desprețuitor.

— De ce-ai lasat-o singură?! Grigoriu ridică brațul, gata a-l pălmui. când în acelaș moment, la spatele lor, în capul scării, zări pe Putereu la braț cu D-na Massini; văzînd pe doctor, deveni palid, tremura, scăpând brațul doamnei...

— Ce înseamnă toate acestea? îl întrebă Grigoriu cu aceeași voce joasă, pătrunzetoare.

- Pentru ce ți-ai lasat soția singură, noaptea?

— Ăm să respund cuiva, ori pus-o-am oare sub protecția voastră?

— D-na Grigoriu a venit la noi și...

— Aveți dreptate să nu respundeți; nu e aici timpul, nici locul, pentru explicații! Să mergem acasă, se adresă el Duței.

— D-na Grigoriu nu vrea să meargă acasă! respunse Putereu.

Lui Virgiliu i se întunecă înnaintea ochilor; ridică brațul să pălmuiască pe ministru; îi fulgeră însă prin minte scandalul ce l’ar fi aruncat asupra neveste-sei — vinovată prin lipsa de judecată, de voință, nu încă prin cădere — ar fi compromis-o! Iși trecu mâna pe frunte, respunzînd c’un glas care trada adînca lui tulburare sufletească:

— V’am dat proba rebdării mele, voiți oare să mi-o perd? Ei nu respunseră, se vedea încurcătura lor față cu hotărârile și cu planul de mai înainte.

— Remânem aici! Zise Duța. Virgiliu ca și cum n’ar fi auzit-o, se adresă ministrului:

— Plecați, excelență, ori voiți să strig sergentul, să intru în drepturile mele de soț?!

Tremurând, galben ca ceara, coborî ministrul cele trei trepte; Duța coborîse și ea.

—- Te rog să iai loc în trăsură! i se adresă aspru Grigoriu, dacă nu voești să te compromit față cu toată lumea de-aici!

După câte-va momente, urcau scara locuinții lor. Abia intrați, ușa se deschise, fără să se fi bătut în ea. Intră Pervan.

— D-ta aici?! Ce cauți? îl întrebă Virgiliu mirat și desprețuitor.

— Dă-mi voe să mă explic: mă întorceam spre casă, eri noaptea, după ce ne despărțisem; inapoindu-mă la otel să-mi iau bastonul uitat, zăresc de o dată în stradă, pe D-na Grigoriu. Îmi spuse cât erai de iritat și că se temea să te aștepte acasă; știindu-te și eu tulburat—luaseși totul greșit, temându-mă să nu urmeze între D-vostra cine știe ce, îi propusei s’o conduc la D-na Massini; ce era să fac?

— Pentru ce n’au venit amîndouă, eri dimineața?

— D-na Grigoriu se temea; noi fiind invitați la moșie, a remas singură la otel, pănă aseară, când abia întorși, voiam s’o conducem la D-ta, în trăsura închisă ce-ai văzut! Neștiind cele petrecute, neînțelegând, ai jicnit pe Excelența sa, care însă, bănuind cele ce-ți închipui, m’a trimis să-ți explic totul!

Grigoriu îl privi deșprețuitor: nu ai cel puțin meritul de a fi lucrat pentru D-ta, Domnule Paravan! Du-te și spune excelenței sale că dacă nu l-am pălmuit, ceea ce l-ar fi alungat în 24 ore din minister și-nș fi scapat țeara de rușinea unui astfel de ministru, am făcut-o pentru nenorocita aceasta, lânceda și fără voință.

Pervan dispăru. Virgiliu simțind nevoe de aer, eși în balconul din dosul casei; spre marea-i mirare, văzu pe Pervan vorbind cu sergentul de stradă; i se recomenda ca deputat, arătându-i cartea de vizită și-l auzi spunînd: „în numele ministrului de justiție, îți ordon să păzești locuința doctorului! Să pătrunzi înăuntru, la cel întîi sgomot și să dai ajutor doamnei! — Canalii! îi strigă dînsul, simțind că înnebunește de mânie. Mult timp se primbla cu pași mari prin balcon; acum se căia de a nu fi pălmuit pe ministru: nu strivise la timp vipera, cine știe dacă n’avea să’l muște ea de moarte! Intră în cameră.

— Doamnă, zise Duței, faceți-vă bagajul, plecăm!

— Dar... nu am hainele!... sunt la D-na S., unde m’am îmbrăcat pentru concert?

— Remâe-i amintire! Luați-vă altele!

— Dar nici un tren nu pleacă spre Iași, la ora aceasta?

- Plecăm pe unde ne va duce! Nici un moment nu voi române mai mult aici, mi e rușine pănă și de pereții camerii!

Ajunși în Iași, Grigoriu își împachetă câte-va obiecte, amintiri, fotografii și, fără să fi fost simțit de Duța, eși din casă, plecă la București; avea să divorțeze! Ii lăsă câte-va rînduri: „remâi cu bine, Duța! Iți redau libertatea! Consacr’o de voești, artei; nu uita însă, remâi demnă de ea! Virgiliu”.

Duța avu o criză de nervi. In tot reul ei, nimeni lângă dînsa, afară de servitori, care s’o întrebe, s’o mângâe, să-i ajute. Ea, părăsită! Avu un moment de judecată clară: părăsită de Virgiliu, se găsea singură în vulvoarea lumii. Putereu... îi pricepuse gândul! Era aceeași paternă urîtă, ca a generalului Topolovici. Și dînsa?... în loc să se simtă jicnită, umilită, cât pe ce să se facă nedemnă de ea! Frumoasa mândrie a Ruxandrei vorbi o clipă și într’insa. își lămuri cât de mult jicnise pe Virgiliu; el fuse unicul ei sprijin. Ținea apoi la dînsul, ținea în felul ei; nu se putea lipsi de dînsul și-avîndu-l, îl chinuia cu vrăjmășia, cu nervozitatea și mai presus de toate cu egoismul, cu reutatea, cu șiretenia ei. Așa îi era firea; Viigiliu o atribuia însă numai isteriei, ertându-i tot. Educația n-o îndreptase, reul de nervi nu făcuse de cât să perfecționeze fondul natural. Iubirea ei nu era dragostea frumoasă care înalță pe om, care-l dispune la simțiri nobile, frumoase, căutând să fericească cât mai mult ființa iubită; în simțăminte ca-și în acțiuni; nu se avea în vedere de cât pe dînsa și interesele ei. Sub masca inconștienții, a lipsei de judecată, ascundea totdeauna un calcul foarte egoist. In căința ce simțea acum, văzîndu-se părăsită de Virgiliu, vorbeau mai întîi teama, amorul propriu și numai în urma lor, părerea de reu după dînsul. Ori cum, era hotărîtă să-l caute și să nu se lese pană nu s’ar fi împacat; o ertase de multe ori, avea s’o erte și acum. Plecă la București, unde credea să fie.

Întreba de dînsul la otelul unde trăgeau totdeauna; Virgiliu era acolo, dar nu acasă. Ceru cheea de la cameră, i se dete. Pe la ora 10 seara, Grigoriu intră. Remase înmărmurit, dând cu ochii de ea. O privi lung, fără să rostească un cuvînt. Ea începu să plîngă. Trecu timp, fără ca el să facă 3 mișcare, să-i adreseze o vorbă; simțea în el o schimbare adîncă, o liniște deplină, un fel de despersonalizare a ființei lui. Duța plîngea în hohote. — De ce plîngi, Duța? o întrebă într’un tîrziu. Liberă, nu vei fi tu mai bine, mai în largul teu? La ce plîngi, când inima, când gândurile nu-ți mai sunt pentru mine? Ea, sguduită de plîns, se aruncă la picioarele lui: „Nu, nu, Virgiliu! Fără tine, nu pot să trăesc! Crede-mă, sunt vinovată, ți-am greșit mult, mult, dar numai pe tine te iubesc! Crede-mă, îți jur, nu s’a petrecut nimic!... Să nu crezi că nu mă doare, că nu m’am gândit: liniștea ta în tren, spre Iași, purtarea ta demnă față cu mine, când îți săgetasem inima, toate te ridic atât de sus, te fac atât de mare, că uite, ași fi cea mai fericită femee, dacă m’ai ucide acum, la picioarele tale!”

Virgiliu privea liniștit și melancolic către ea. O ridică, o duse la fereastră și-i zise: e acum un an și ceva, de când căsătoriți în Iași, venirăm aci pentru o zi. Ziua aceea ne fu tulburată de un marș funebru: era înmormîntarea generalului X. Ți-am zis: „sărmanul general! S’a sinucis, se zice, datorită soției sale moarte... Mulți oameni capabili, buni, superiori, au soarta lui!” De ce vorbești așa, Virgiliu? m’ai întrebat. — Iartă-mă, ți-am respuns. Nu știu ce presimțimînt m’apasă... mi-i frică să nu am soarta lui! Ochii tei s’au umplut de lacrimi. M’ai luat de după gât și privindu-mă adînc, te-am auzit: „Virgiliu, ași fi cea mai fericită femee să-mi pot da viața pentru tine!” Era întîia zi de căsătorie... îmormîntarea generalului... azi, cea din urmă... e îmormîntarea mea!...

—Nu, nu vorbi așa, Virgiliu. Și astă-zi îți zic: ași fi cea mai fericită femee, să pot muri pentru tine! Omoară-mă, omoară-me aci, la picioarele tale, dar eartă-mă! Eartă-mă! se ruga ea în genunchi, scăldată în razele lunei.

— Scoală, te rog! îi zise el rece, întizînd brațul s’o ridice.

- Nu, nu mă voi mișca de-aici, pană nu mă vei erta! Ți-am fost credincioasă, îți jur! Fii încă odată bun, mare, cu mine! Vei vedea, nu te vei căi! Altfel cine știe ce mă așteaptă... moartea, o da, moartea! Începu din nou să plîngă cu sughițuri. Era atîta durere, atîta sinceră căință în privirea, în cuvintele ei! Il mișcă.

— Am fost nebună, Virgiliu, reluă ea, nu știu ce-am făcut!

M-au amețit toți! Pervan, Massini, Putereu... toți sunt vrăjmășii tei, vrăjmășii mei!

— O, da! Despre aceasta nu mă îndoesc! Sunt vrăjmășii tei, cum sunt ai mei! O luă de mâni și-i zise liniștit: Duța, fie care facem greșeli; n-ai știut ce faci, căci înainte de a mă lovi înșelându-mă, pe tine te-ai omorî! Dacă tu singură recunoști, îndreptarea ți-e sigură! Ce-a fost... a trecut... uitat fie trecutul!

Duța se aruncă la gâtul lui, îl serută cu drag: n’am spus-o eu? Cu cât sunt mai rea, cu atât ești mai bun! Numai purtarea ta mă tace să-mi perd capul! E paza mea cea mai bună!

A doua zi erau în Iași.

Apropierea procesului înfrigura pe Virgiliu, îi dedea mult de lucru, îl făcea să lipsească dese ori din Iași. Acasă își studia, tot timpul dosarul. Preocupat cum era, asigurat de Duța după scena din București, n’o mai putea observa ca altă dată, moment cu moment; nu intra apoi în firea lui să’și spioneze soția; se bizuia încă pe credința bătrînei Catinca, pe care o lăsa acum acasă totdeauna, când pleca din oraș. Putereu însă nu era dintr’aceia cari să renunțe ușor la victimele lui. Averea și-o făcuse prin negarea ori cărui simț patriotic, mărirea o cucerise prin negarea ori cărui, simț, de demnitate, de conștiință. înzestrat din nefericire, c’o inteligență vie, lărgită prin prizma acelei culturi care nu poate atinge și sufletul, prea afemeiat și prea interesat, ca să fi putut iubi vre o dată sincer și curat, pricepînd terenul pe care Grigoriu căuta să altoiască lucruri bune, îmbatat de frumusețea și de vocea Duței, își întindea asupră-i veninoasele-i mreje, prin mijlocirea unor creaturi demne de el. Se cerea ca printr’o îndoită lovitură, să-și apropie pe Duța și să apară în ochii publicului ca omul datoriei, lăsând să se condamne un vinovat: D-rul Virgiliu Grigoriu. Ca să și-o apropie însă pe ea, se cerea să discrediteze pe soț în ochii ei, să-i mieșureze valoarea, să-i răpească onoarea, să-l încurce tot mai mult în proces, ca astfel legat de mâni și de picioare, să-i lese lui câmp liber. Creaturile lui, aveau să-i ajute să-și aducă planul la îndeplinire și pe-o cale și pe alta. Deși ocupat în capitală cu scaunul ministerial, casa lui Grigoriu era obiectul celei mai conștiincioase atenții și activități a lui. Nu era dată ca Virgiliu să lipsească de acasă, fie și în oraș, ca în lipsa lui să nu intre soții Massmi, ori Pervan și Onescu. Încredințau pe Duța că procesul era mult încurcat, și-avea să fie mult timp amânat, mai mult încă: doctorul părea vinovat, și cu toată bunăvoință ministrului pentru el, se temeau; nu se putea ști de va scapa; era păcat să-și piardă și ea timpul, să nu se folosească de bursă, să lipsească țeara de-o fală, cu ea pentr’un egoist care n’o merita, care-o ținea legată de mizeria lui și cine știe... poate de dezonoarea lui! Pe măsură ce ea se lăsa încredințată de toate acestea, Putereu înainta cu declarațiile de nesăbuită iubire; îi promise s’o ia în căsătorie, la moment ce divorțul ar fi despărțit-o de soț.

Duța uitând ceea ce datora lui Virgiliu și tot ce-i făgăduise, amețită de mărire, ușor se lăsă convinsă că Virgiliu n’o meritase, că era în adevăr un egoist, ținând-o sechestrată de atîta timp, că menirea ei fuse s’ajungă soția unui ministru. Ea înse-și făcea rost de intrare agentilor lui Putereu, mânând soldatul-ordonanță de acasă, spunând Catincăi că tot ce făcea, era în interesul lui Virgiliu, ca să-l scape; dar el, prea mândru, n’ar fi primit și de aceea se cerea să nu știe, să nu simtă nimic! Lui Grigoriu îi arata mai multă dragoste și interes pentru proces. După multe amânări, procesul fusese sorocit pentru ziua de 9 Septembrie. Virgiliu stărui de avocați să facă totul, ca să nu se mai amâe. Știa că pentru acea zi, Tule, președintele tribunalului, era invitatul lui Putereu la alergările din Iași. Se temea de Tule; fusese înaintat președinte, de Putereu. Auzise apoi că’n tinerețe nenorocise o biată fată de țăran. După ce-o înșelase, o părăsise, fără să se mai intereseze de ea și de copil. Nenorocita, alungată de părinți, ajunsese servitoare în casa unui prieten de-al lui Adrian. Nu putea fi om bun, nici de caracter. Ii era cumplit de frică să nu fie unealta lui Putereu. Se știa însă nevinovat; avocații, Droiu mai ales, nu se îndoia un moment c’avea să fie achitat. Procesul se amână.

La 30 septembrie începură desbaterile lui. Procurorul fu slab în acuzare. Pleca de la acelaș punct: Grigoriu se întovărășise din Iași, cu samsarii, în vederea afacerilor ce puteau mănui cu prilejul recrutării din orașul B.; aducea ca probă venirea doctorului în contact cu Simpșa, Țibel și Iținberg, toți din Iași..

Mai puternici în acuzație, fură avocații celor din urmă- doi Evrei, Țibel și Iținberg. Se dete cuvîntul în aparare doctorului. Advocatul localnic luat de la început, reaminti atmosfera cumplit de vrăjmașă, care se creease lui Grigoriu în orașul B.; nedreptățile dc la poliție, și de la instrucție. Din toate mărturisirile tinerilor în fața tribunalului, nu i se putuse scoate un singur cap de acuzație. Martorii depuseseră cu totul, favorabil lui. Țibel lucra ziua pe strade, încasa bani în numele întregei comisiuni de recrutare, se certa în gura mare pe strade, prin cafenele; ar fi putut doctorul îngădui acestea, dac’ar fi fost în înțelegere cu el? Și pentru ce mizerabilă sumă și-ar fi expus liniște, onoare, viitor? Avocatul vorbi cu toată căldura omului, convins de dreptatea cauzei ce susține. După 10 minute de pauză, se dete cuvîntul avocatului Droiu, care cunoștea bine familia Grigoriu. Era un tînăr deștept, cult, harnic, unul dintre cei mai, buni avocați. Arată că vine în calitate de prieten, să-și apere prietenul. Doctorul Grigoriu era învinovățit de înțelegere cu Simpșa, Țibel, Iținberg! Unde erau probele? El se făcu tare, s-arăte pe-aceea a nevinovăției lui: articolul 18 din regulamentul recrutărilor, publicat în Monitorul Oficial, înainte de a se li început recrutările, glăsuia: a) nici un tînăr minor nu putea fi recrutat; b) nici un tînăr sorțar nu avea dreptul să tragă sorții într’un oraș strein, altul de cât acel unde locuia; c) nimeni nu putea fi scutit ori amânat, de cât pentru anumite infirmități și lâncezeli. Ori: Simpșa era minor; certificatul luat de la doctorul militar din Iași, că sufere de ochi, arata un reu care nu scutește pe soldat de o oră din serviciu, necum de armată. Tinerii lui Iținberg intrau în cazul din mijloc: erau și minori și aduși din Iași, să tragă sorții în B., oraș strein. Doctorul Grigoriu, ca doctor militar, ca cel ce mai făcuse o recrutare, ca cel ce știa că în comisiunea de examinare a șorțurilor intrau un căpitan și un colonel — cunoscători ai regulamentului recrutării — cum ar fi putut lua bani de la tineri cari n’ar fi fost îngăduiți să tragă sorții?! Cât privea pe ceilalți cari daseră bani samsarilor, fuseră toți recrutați; cum i-ar fi recrutat? Era acuzat de samsari; unde erau probele? Pe bănueli neprobate, nu se poate condamna un om! Era învinovățit că venise în contact cu acești evrei: venise, înainte de a fi fost numit medic recrutor. Ordinul de numire fusese ținut secret, primit în ajunul plecărei din Iași. Banii cu poliță, împrumutați de la Iținberg, erau luați pe când doctorul nici nu putea bănui c’avea să fie numit recrutor. Data poliței o dovedea. Pentru ce judecătorul nu ceruse polița? O arătă. Puternică dovadă era și adeverența de asigurare la societatea „Patria”. Era datată pe drum, cu stația 8, de unde se urcase Țibel în tren. Dacă doctorul ar fi fost înțeles, tovarăș cu dînsul din Iași, ce rost ar fi avut asigurarea și încă pe drum? Se dusese pe ascuns, în haină civilă, la ruda lui Țibel, să vadă tineri? Pe ascuns nu se dusese, intrase pe din față, fuse văzut de negustorii vecini; lasase acolo rețetă, care se aplicase și înregistrase de farmacie; cum ar fi lasat-o, dacă s’ar fi ascuns?! In haina civila umbla totdauna, în afară de serviciu. Ținerii spuneau adevărul: nu vorbise cu doctorul, nu-i dase lui bani; fuseră recrutați. Cald, limpede în judecată și’n vorbire, Droiu ține pe loc atenția, cucerește simpatia, dovedește nevinovăția doctorului. Merge cu tăria argumentelor pănă acolo că din parte acuzată, devine acuzator: cum se ținuse omul acesta trei luni arestat, dat judecății fără nici o probă de vinovăție, fără să i se permită nici avocat, suferind amar de cheltueli cu drumuri, amânări, acte și pe deasupra martirul de a-și vedea onoarea supusă îndoelii!? Era timpul de a fi redat: societății, familiei și lui însu-și.

Tribunalul se ridică. Avocații, chiar cei protivnici, fac roată în jurul lui Droiu și al lui Grigoriu, siguri de achitarea acestuia. Procurorul însuși felicită pe Droiu. Dar tribunalul întârzie cu deliberarea; după jumătate oră apare în ședință. Președintele Tule, în picioare acuză pe Grigoriu. Unul dintre judecători își ascunde capul în mâni, îl costă. Acuzația președintelui merge crescând. Virgiliu palid, cu mânele încleștate de bancă, ascultă aiurit: e condamnat la 6 luni și o zi închisoare. In sală murmur de protestare. Lui i se face negru înaintea ochilor; nu mai vede, nu mai aude nimic. Când își reveni în simțiri, era la otel. Droiu lângă el. Pentru ce mi-au dat și acea zi? întrebă Virgiliu, cu liniștea omului care perduse tot.

— Acea zi nu înseamnă că perzi prin ea drepturile civile și politice; le perzi și fără ea, cu 6 luni sau cu una de închisoare. Ziua aceasta, arată pornirea și ura judecătorilor: te-au egalat cu cel mai mizerabil vagabond sau tâlhar, care-și petrece viața din închisoare, în închisoare, pentru ca la vre-o nouă condamnare, să i se dea pedeapsa culminantă prescrisă de lege!

Virgiliu își ascunse capul în mâni, remânând mult timp tăcut. Și Țibel?! întrebă.

— Țibel are numai trei luni de închisoare! Dar fii liniștit! Vom câștiga la apel, în Galați! Toate cuvintele lui de mângâere, de încurajare, erau zadarnice.

— Nu, nu mai cred! Nu mai sper! gemu el. Droiu nu-l lăsă un moment singur, din teama să nu se sinucidă. Îl conduse la gară și plecară amândoi. Toate încercările lui de a-l lua de pe gânduri nu reușeau, nu-i puteau îndepărtă odiosul gând: era condamnat! In gara R., Droiu se coborî, recomandându-i încă o dată să fie cuminte, să aibă rebdare și încredere. Remânând singur, Virgiliu, își retrecu viața, tot sbuciumu-i sufletesc din urmă. Durerea ce simțea la amintirea Duței, era covârșitoare, îl sdrobea: lâncedă, în starea de supra enervare cum se afla de atâta timp, o nouă lovitură, o noua sdruncinare a nervilor, îi putea fi fatală! Cugetă să intre acasă pe portița lăturalnică, să pară nepăsător.

In gara Iași i se păru că toți de pe peron îl fixau. O luă pe jos, să fie stăpân pe sine, ca să poată pregăti pe Duța de noua lovitură ce aveau a îndura. In piața Unirei auzi strigătul băeților-vînzători de ziare: „Condamnarea D-rului Grigoriu!” Simți înjunghierea unui pumnal, totuși înaintă, oțelit prin atâtea lovituri; făcu câți-va pași, când zări alți vînzători, cu bande-anunțuri în caractere mari, pe cari le împărțiau trecătorilor; îi dete și lui una: „Căpitan Dr. Grigoriu condamnat!” citi, sub privirea celor de pe terasa otelului Traian. Inima i se strinse, picioarele i se împleticiră pricepu de unde îi venea și onoarea aceasta; își adună toate forțle și păși mai departe; de l-ar fi tăiat cine-va, sânge n’ar fi curs, atât se petrifică totul într’însul. Ajuns acasă, intră încet, pe din dos, să nu deștepte pe-Duța. Nimeni în curte, în sala de intrare, în sufragerie. Pătrunse în dormitor: camera goală, pereții goi. Sângele i se urcă la cap. Trecu în salon: nimeni, nimic! Tablouri, mobilă, totul dispărut. Aceeași vedere sinistră în biuroul lui, pretutindeni!... Se repezi la un mare dulap din sufragerie, unde-și ținea revolverul; dispăruse și el. Ca o furtună alergă în birou, să ia rvolverul militar; dispăruse cu celelalte arme și săbii. Simți ca o lovitură în cap; totul se învîrti cu el; scoase un țipet, duse mâna la inimă și căzu. In același moment, pe ușa de afară se repezea bătrâna Catinca. Văzindu-l jos, palid ca ceara, neînsuflețit, îl strigă, îl frecă pe frunte, îl stropi cu apă, zadarnic!.. Alergă în colțul stradei, unde locuia un doctor de seamă. Acesta îi examină pulsul, apoi inima, ochii, îl frecă puțin pe aripele nasului, îi trecu o sticlă pe sub nări. Nu se deșteptă. In casă nu remăsese nici un pat, îl culcară pe o canapea. Trimise el însu-și un birjar cu o rețetă la farmacie. O oră trecu; doctorul îl află în aceeași stare; se posomori...„moartea sau nebunia!” șopti. Catinca începu să plîngă în hohote: „eu, numai eu l-am ucis! Și-i povesti pe scurt viața lui Virgiliu cu Duța, cum aceasta făcuse dinainte planul să fugă, fără să-i spue nici ei, cum în casă intrau mulți streini în lipsa lui Virgiliu, cum stăpână-sa o oprise de a-i spune ceva, motivînd că lucrează în binele lui, cum cu 2 zile înainte, Virgiliu plecase la proces și Duța trimise pe soldat în satul lui, iar pe ea, pe Catinca, la moșia lui Tilcu: cum întorcîndu-se în ajun seara, găsi casa pustie și goală: stăpână-sa și bucătăreasa, nicăiri. Nu-i remase de cât s’ascundă armele. Catinca povestea încă, când Virgiliu deschise ochii; privi lung în jur, fără să cunoască pe doctor. Ținti apoi ochii îndelung asupra bătrînei; o lacrimă îi apăru la margenea pleoapei, apoi alta și alta, începu să plîngă.

Doctorul se ridică; „a scapat”, exclamă el încet. Recomendă femeei să nu-i povestească de cât foarte tîrziu, cele petrecute. Virgiliu în urma doctoriei, adormi din nou; se deșteptă seara.

— Unde e Duța, mamă Catincă?

— Ssst!... N’ai voe să vorbești, așa mi-a zis d. doctor!

— A fost aici? .

— Da, nu-ți era bine; eu l-am chemat.

— Respunde-mi unde e Duța? Ți-am lasat-o în pază, ori m-ai vîndut și D-ta?

— Cum poți crede, conașule, una ca asta?! S-a dus pana la țeară...

— Și pentru asta se cerea să golească casa?

Bătrîna puse ochii în pământ. Virgiliu se sculă; duse mapa la frunte, îi ardea; se apropie de geam; lipi fruntea, deschise fereastra. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă. Gândurile lui sbucneau, cătau deslegare. Simți urcându-i-se sîngele la cap, fruntea îi svâcneă, urechile îi vâjiiau, inima i se batea cu putere, capul îi era clocot. Furtuna gândurilor îl mână din casă.

— Unde te duci, conașule, acum în toiul nopței? întrebă Catinca. Virgiliu nu respunse. O luă repede, tot mai repede, spre Copou: trecu de școala militară, universitate, grădină, fără să privească: ajunse la șosea. Ploaea încetase; vîrtejul gândurilor lui îl mâna însă departe, tot mai departe. Intră în păduricea, două ore mai sus de Copou. Se opri sub frunzișul unui salcâm. Se revărsau zorile... Acolo deseori fusese cu Duța, adesea tremurase pentru sanatatea ei... Pe șoseaua aceea se plimblase apoi cu dînsa ca logodnic și ca soț... Acum când toți îl părăseau, când avea mai multă nevoie de cuvîntul, de mângâerea ei, îl părăsise și ea! Își reaminti cuvintele Olgăi: „Cu asemenea ființă, perzi drum și cărare!” Iată, le perdu-se! Prin dînsa i-au venit nenorocirile, urgiile! Prin dînsa perduse pănă și onoarea! Nici nu se întreba unde putea fi; știa bine: plecase în streinatate. Tot ce mai fuse în el milă și iubire, se prefăcu în dispreț și indignare. Scârbă de dînsa, de Putereu, de lumea din jurul lui! S’ar fi omorît de desgust, dacă n’ar fi auzit în toată acea ruină sufletească, vocea demnităței, cerându-i să trăiască, să lupte, să-și apere onoarea! Mort, toți l-ar fi crezut vinovat. Ar fi aruncat rușinea asupra fraților! La toate termenele procesului, venise unul dintre ei, în afară de Adrian, nelipsit; dar judecata se amânase mereu; de data aceasta Adrian nu căpătase concediu, ceilalți se temuseră de o nouă amânare. Trăsnetul avea să cada și asupră-le!... Stete sub salcâm pănă tîrziu; nu putea plînge; pădurea însă îi mieșura ceva din povara durerei; singură ea îl mângâia.

Se întorcea spre casă, când în dreptul universităței auzi deodată un glas puternic: „Unde-ați lipsit din oraș, D-le doctor, fără bilet de voe?” întoarse capul, văzu un grup de studenți și de profesori, cari urcând treptele frumoasei clădiri, priveau și ei dincotro venise strigătul: din nou îl auzi; de astă dată la spatele lui: „Nu respun-deți?!” se întoarse. Văzu pe căpitanul Ciumă, comisar judecător pe lângă Corpul 4 de armată. Urît ca ciuma — Dumnezeu îl însemnase cu un reu de păr și de pele, care făcuse să-i cadă și musteți și sprincene — Ciumă era dintre aceia cari nu au la activul lor de cât mizeriile făcute altora. Vrajmaș cu cei mici, lingușitor cu cei mari, ajunsese comisar regal sau judecător de instrucție pe lângă comandantul Corpului 4 de armată, generalul I. Om foarte sever, dar drept, inteligent și capabil; un singur defect avea: se încredea în Ciumă. Acesta era spaima ofițerilor cari aveau nefericirea — vinovați sau nu — să vie înaintea parchetului militar. Nenorocise mulțime de ofițeri și de grade inferioare.

Virgiliuu auzindu-l strigând la dînsul, își simți sângele ferbând: — „Nu vă îngădui, d-le căpitane, respunse, să strigați la mine pe stradă! De n’ași fi egalul Dv., încă în calitate de ofițer nu-mi puteți striga! Cât despre voe, fiți sigur, o am!

Și eu vă spun că dacă vă mai îndepărtați de oraș, pun jandarmii să vă înșface de guler!

- Încă o dată, D-le Căpitan, nu vă permit mai mult!

— Așa?! Poftim la comenduire!

— Cu plăcere!

Acolo găsiră în camera de comisariat, pe căpitanul procuror. Virgiliu se aștepta ca acesta să-i ia apărarea; fu surprins, când îl văzu trecând de partea lui Ciumă. Întrebat de permisie și respunzind c’o are, procurorul i-o ceru la moment; îl mira mult, nici odată nu i se întâmplase așa ceva.

— Vă voi aduce-o! Respunse el.

— Pană atunci sunteți arestat!

— Dar e abuz de putere! Nu aveți mandat!

— Sunteți arestat! Mai respunse Ciumă și trecu la jandarmerie să ceară un soldat. Căpitanul comandant de jandarmi făcea onoare armatei, cum fratele lui, magistrat, făcea onoare magistraturei. Aflând de motivul arestării lui Grigoriu, se opuse, arătă lui Ciumă că făptuia o nedreptate și alergă să reclame generalului: nici acesta, nici șeful lui direct, comandantul pieții, nu erau în oraș. Conform datoriei lui, se văzu nevoit să dea jandarmul. Doctorul fu condus la arestul pieții. Căpitanul de-aici era iubit pentru corectitudenea și delicateța sa; cunoștea bine pe Grigoriu, care fusese medicul arestului. Virgiliu îi întinse sabia: de când sunt militar, n’am avut pănă astă-zi o singură obsrvațe! Tribunalul din B. m’a condamnat nevinovat! Azi mă văd din nou arestat, fără să fiu vinovat! — Știu, te cunosc doctore! Nenorocirile au dat peste tine, fii tare, vor trece! îi zise căpitanul mângâitor, luându-l de mână.

Peste două ore fu pus în libertate. Căpitanul de jandarmi reclamase șefului de stat major. Când Virgiliu se regăsi, singur cuc, în locuința sa pustie, fu recuprins de tristeță și de mânie. Alergă la avocatul luat odată de Duța, ca s’o despartă. De la dînsul află cum în lipsa lui, Duța înaintase cerere de divorț, sub motiv de maltratări; o servise Onescu. I se îngăduise chiar să părăsească căminul casnic. — Cum, fără știrea, fără citarea mea, soțul ei?! - Să nu te surprindă, doctore; din moment ce Onescu îi e avocat, știi pe cine reprezintă! Să mergem la tribunal; vom putea culege informații. Acolo aflată că Duța căpătase pasport. — Dar în ce țeara mai trăim?! exclama avocatul indignat; se poate să se dea pasport, dreptul de a părăsi țeara unei soții care cere divorț, când legea-i categorică: soțul are drept de control asupra soției, pănă la data sentinței de divorț!! E ceva ne mai auzit, doctore! Intră în drepturile d-tale de soț! Pleacă la București! Uite, ține o scrisoare către vărul meu, prefectul poliției, cere să oprească trecerea soției peste pragul țerii!

In capitală, prefectul poliției îl recomendă stăruitor șefului de siguranță. Acesta, după oarecari cercetări, îi spuse în taină că nu-i putea declara dacă D-na Grigoriu trecuse hotarul; era oprit de ministrul Putereu.

Seara la otel, adîncit în gândurile lui triste, fu foarte mirat, când i se înmână cartea de vizită a secretarului de la ministerul de justiție; nu-l cunoștea; pentru ce-l căuta? Secretarul venea din partea ministrului Putereu. Secretarul, om cult și cu suflet, cunoștea totul, îi deplîngea soarta, condamnând pe departe și delicat, purtarea Duței; plecase, spunea, în streinatate, pentru muzică: i se dase bursă, 6000 lei. Ministrul o împăcase cu Tilcu și-i cerea timp lui Grigoriu, să-l împace și pe dînsul, pentru ca el, Putereu, împreună cu socrul, să-l poată apara. „Iți dă cuvînțul de onoare, încheie dînsul, că n’are să plece în streinatate, cum anunță ziarele! Fii liniștit, doctore! Procesul ți se va termina bine!” Purtarea secretarului contrastă mult cu aceea a ministrului parvenit. Liniști pe Virgiliu. Aflând însă de la dînsul că Tilcu era în capitală, se duse la otelul lui. Pe masă zări două cărți de vizite ale lui Putereu. Fu primit de tânăra soție a lui Tilcu; peste câteva momente intră și el. Zărind pe Virgiliu, încruntă sprincenele.

— Domnule Tilcu, am venit să fac apel la sentimentele Dv. de tată, Duța a plecat...

— Din moment ce te-ai făcut vinovat față de lume și de ea!

— Dînsa v’a spus aceasta?! De ce n’a spus-o și justiției? Pentru ce aceasta n’a cercetat-o, n’a interogat-o de aproape? Cine putea ști mai bine de cât soția mea, dacă eram ori nu vinovat?

— Nu mi-a spus-o dînsa: mi-a spus-o ministrul de justiție, Putereu!

— El?!... el?!... îngână Grigoriu, ca înjunghiat cu pumnalul.

— D-le Tilcu, reluă tare, ministrul de justiție s’a primblat de nenumărate ori la braț cu mine, în Slănic, declarând însu-și că sunt nevinovat! Ori eram, și atunci cum se plimbla la braț, cu mine, ori nu eram și atunci cum se face că sunt condamnat?! A lucrat însă să fiu condamnat și mi-a furat soția; în ce scop? Vă cruț respunsul, sunteți tatăl ei! Atât vă pot spune: dacă n’o îndepărtați la rându-vă de el, va fi nenorocită!

— Așa, ți-e mila de ea?! Și vii la mine... acum vii la mine, când pană mai eri nu voiai să mă știi! Mă insultai pe toate cărările!

— Sunteți înșelat! Nu v’am insultat nici o dată! Cât privește de neîntâlnirea noastră, Duța e de vină; vă mințea. Când am voit într o seară, sa vă întâlnesc la otel în Iași, și-am venit cu ea, știți bine, a intrat înaintea mea în camera Dv. și v’a mințit c’aveam revolver, singură mi-a spus-o, dar mult mai târziu! V’ați zevorit în casa, refuzînd să mă vedeți! Când am rugat pe căpitanul R., prietenul Dv., să v’aducă în casa lui, ca să vă întâlnesc, știți cum Duța s’a dus înainte și i-a batjocorit!

— Bine, dar cine mi-a dat telegrama insultătoare, chip felicitare, după nunta mea, dacă nu D-ta? Erai iscălit!

— Eu?! Ferească sfântul! Nu știu nimic!

— Nu știi nimic? Dar la Geneva de ce i-ai furat și vîndut giuvaericalele?

— Eu?! Nu-i adevarat! Cine v’a povestit asemenea basm?

— Ea! Mi-a scris, mi-s’a plâns din Geneva! Și acum ai lasat-o fără nimic în casă!! Ce fel de ora ești D-ta, să vinzi tot, s’ajungi la o singură furculiță și nici un pat?!

— Ați putut-o crede?! Nu v’a adus argintăria aici? Era în valoare de 30.000 lei, ce a făcut-o? întrebați pe mama Catinca, pe vecinii cari-au văzut-o încărcând toată casa!

Tilcu ramase un moment pe gânduri. Adause: dacă-i atît de ticăloasă, o vreai încă? Ții să se întoarcă îndărăt?

— Intre mine și dînsa, D-le Tilcu, au încetat ori ce legături! Nu dragostea, ci datoria și compătimirea m’au adus la D-voastră. Aceea ce pare viclenie în ea, e datorită mai mult reului ei de nervi. Pană acum însă a fost onestă; dacă o lasați singură, departe, lâncedă cum e, se va perde! Putereu va pleca după dînsa... Amenințați-o că nu-i veți trimite bani, faceți să se reîntoarcă!...

— Putereu vrea s’o ia în căsătorie!

Un fior sgudui pe Virgiliu: Așa dar ceea ce bănuise numai, era adevarat... pentru aceasta îl perduse! Căutase să-ș dezonoreze în ochii lumei și ai nevestei, ca să și-o însușească! Un alt fior de scârbă, simți; reluă tare: Nu vă sfătuesc, D-le Tilcu, să rămâneți cu credința aceasta! Putereu e prea lipsit de onoare, prea egoist și prea mic de suflet! V’a spus aceasta și v’a împacat cu ea, ca să-i dați bani, să vă poată stoarce bani! Ca să vă poată înșela de o cam dată pe amândoi, i-a făcut bursă. Ca să închidă gura ziarelor opoziționiste, m’a condamnat: Putereu s’a primblat la braț cu nune, dar a lăsat justiția să-și facă datoria! Astfel a închis și gura Eșenilor, cari-ar fi înțeles că mi-a răpit soția! Ca nu cum-va sa plec după ei, a făcut să fiu dat și ca dezertor! N’aveți încredere în acel om! Va fi nenorocirea ei, după ce fu a mea! Se apropie de lucu, își scoase veriga de pe deget: când am pus veriga aceasta, știam c’aveam să sufer mult; mi-am impus jertfa! Astă-zi m’a dezonorat! Va înapoez inelul de căsnicie. Vedeți, nu stărui s’o readuceți pentru mine, ci pentru ea; e cel din urmă serviciu ce-i mai pot face, rugându-vă s’o rechemați, să plecați după ea, s’o luați sub aripa Dv. părintască; altfel e perdută!

Tilcu promise, dar n’o făcu. Virgiliu așteptându-se la aceasta, voi să facă singur o încercare pe lângă Duța. Ii scrise, amintindu-i întreg trecutul lor, sacrificiile ce făcuse pentru ea, cum dînsa era singura ființă care nu se putea îndoi de nevinovăția lui, cum alta în locul ei ar fi căutat să lupte, să strige adevărul tuturor, cum magistrații au lucrat nedrept, căci altfel ea cea întăi ar fi fost chemată, cercetată înaintea lor, ceea ce nu se făcuse. Făcea apel; la sentimentele ei de datorie, de recunoștință. Ii arătă scopul pentru care Putereu îl dezonorase, o făcea atentă să nu se încreadă în cuvîntul lui; n’o va lua de soție, și când se va deștepta, va fi perdut totul! I-o trimise, crezînd că-și îndeplinise cea din urmă, datorie față cu ea.

CAPITOLUL XVIII

Vacanția trecuse. Într’o zi către seară, Olga venind spre casă, întâlni în cale pe sofii Viișanu. — De unde veniți? Îi întrebă ea...

— George, de Ia D-rul Lorescu; eu de la școală.

— Nu te simți bine, D-le Viișanu?

— Nu eu, Lorescu o reu; nu știu de apucă dimineața...!

Stană remase Olga, palidă ca ceara, cu ochii mari, speriați, privindu-l întrebător.

— Ce, nu știai?! Săracul! Doctorii nu dau speranțe să trăească pănă mâne!

— Dar ce are? Întrebă ea, cu vocea stinsă, abia stăpânindu-și tulburarea.

— Activitatea, conștiinciozitatea lui, i-au creat vrăjmași. In serviciu nu putea fi atacat. L-au lovit anonim, prin chestiuni intime, de familie, chestiuni de onoare. Atât l-a costat! A căzut, jos, în mijlocul oamerii, în nesimțire! Colegii lui spun c’a avut o congestie-cerebrală care putea să-l dea într’o paralizie; pericolul ei a trecut, nu însă și al morții; criza din noaptea aceasta va hotărî.

— Doamne! Doamne! Murmură Olga. Figura și vocea ei, cu totul schimbate, atraseră atenția soților Viișanu. Dându-și seama le zise: datoresc atît de mult acestui doctor, m’am deprins într’atât să dea el viață altora, în cât auzind de o dată cum însuși e jucăria vieții, mi-a făcut reu! Ce e viața aceasta! continuă ea, ca pentru dînsa. Azi ești, mâne nu! Leagăn și mormânt! Popasul fluturelui pe o floare! O clipă, pe care omul nu știe cum s’o facă mai rea, mai înveninată unul-altuia! Mișeii! reluă tare, vor fi satisfăcuți acum? A asasina moral pe cineva, e mai ușor, dar mai crud, de cât a-l asasina corporal! Cine-l caută? mai întrebă ea.

— A venit sora-sa.

Se despărțiră. Acasă. Olga umbla tullburată, prin cameră, își încorda auzul ca și cum ar fi ascultat fie ce mișcare din cameda lâncedului. Une ori rămânea locului: în așa grad, lânced?! Și ea, nu știuse nimic! A, visul! Ii visase plutind pe o scândură, deasupra unei mări întunecate, ca un abiz. „Christ pe valuri”, își zise în vis. Când, deșteptată, recunoscu pe Lorescu în imaginea aceea plutitoare, se înfiora. In ziua aceea, gândea, va fi căzut jos. Dumnezeule! își înecă fața în mâni, remânând pradă gândurilor dureroase. Gasda îi aduse cina: Olga o rugă s’o lase în pace. „Paralizat!” își zicea. El! Ca o scântee de lumină în besna întunericului, țîșni în creerul ei o rază luminoasă: în fața bisericei și-a oamenilor și-ar fi legat în acel caz nefericit, viața ei de-a lui! Și-ar fi împărțit-o între școală și el! Flori și poezie ar fi căutat să-i facă locuința; să-i îndulcească traiul, să-l vegheze mereu. Să-i citească în ochi, dorința; să-l mângâe, să-l alinte, să-l resfețe ea pe un copil. Copilul ei ar fi devenit! O, ar fi primit! În fața lui și-ar fi sburat creerii, dacă n’ar fi consimțit! Dar... el, falnic de frumos, ar fi voit să trăească paralitic? Un gol, un gol nemăsurat se deschise înaintea ei; o prăpastie în care lumea, pământul, viață, totul se prăbușea... El dus? Viața fără dînsul i se părea un non senz; nu i-ar fi supraviețuit o oră! Și pericolul nu trecuse! Căzu în genunchi, se rugă înfrigurat, desperat, pentru viața lui, se rugă lui Dumnezeu s’o ia și pe dînsa, odată cu el! Lacrimi mari picurau pe fața ei. Privi ornicul. Erau 11 ore din noapte. Se înveli intr’un șal, eși afară, sui lungul stradei. Locuința lui Lorescu nu era departe.

Noaptea era splendidă; luna alerga printre nori. Inima Olgăi batea să se rupă; ajunse în dreptul casei. Prin stolul alb, transpărea lumina lampei; nici o mișcare; liniște în curte. Olga își înălță privirea către Cer. Îl implora, mut, să-i vie în ajutor. Dincolo de zidul care-o despărțea, era el! De dînsul, de perete, își rezema frumosu-i cap. Rămase locului, cu ochii țintă la lumina, din cameră; ca și cum ar fi urmărit bătăile inimei lui, să fie gata, sa alerge, să-i culeagă privirea din urmă, să moară cu el! Să moară? Cum? Viața nu poale sbura la comandă, după voca omului! L-ar fi ummat, neapărat; luni de zile însă ar fi trecut, pană s’o fi sperat, durerea. Atunci? Să-l vadă murind sub ochii ei? Incapabila să-i poată ajuta? Iubirea ei, transformată în energie fizică, ar fi mișcat stânci, ar fi mutat munți, ar fi secat mări! Și ea? Mică, neputincioasă, nemernică românea în fața unei puteri streine, necunoscute! Fulgerător îi trecu prin minte, familia, părinți, copii, n’avea! Frații pe la casele lor: în afară de Adrian, se însuraseră; toți. Virgiliu ar fi plecat pentru ani de zile, în țări streine. Avea pe Duța lângă el. Ori cât de excentrică era, îl iubea. Nu, își zise, Lorescu nu va pleca singur! Dacă lumea pune zid între om și femee - prin convenienți și cătușe cari nu îngădue unei fete, mai ales uneia învestită cu haina profesoratului, s’alerge, să vadă un prieten lânced, va pleca cu el, sub ochii lui! Avea acasă un rost de otravă; Lorescu i-o dase pentru șobolani. Gâfâind, se întoarse, scotoci prin cuier, o luă cu dînsa. Din nou batea trotuarul casei lui. In cameră, în curte, aceeași liniște. Se făcu dimineață; lumina zilei o alungă. Din zece în zece minute, revenea în lungul sbradei. Da ora șese, distinse pe doctorul curant. In urma trăsurii, după ce eși, zări pe servitorul lui Lorescu: seducea la farmacie. Se apropie de el, întrebându-l emoționată: cum se află stăpânul D-tale? Servitorul, surprins de interesul ce se punea pentru doctor, respunse respectuos: Dumnezeu l-a șcapat! Olga respiră, mulțumi Cerului din adâncul sufletului. Criza trecută, pericolul era îndepărtat. Ani din viață, ar fi dat, să-l fi putut căuta ea! Avea pe soră, era cel puțin liniștită. Serile, în familia Viișanu, se interesa de progresul sănătății lui; mergea tot spre bine.

Într’o dimineață explica elevelor minunata baladă populară, „Miorița”. In fața lor, lângă bancă, descria tabloul nespus de frumos: ‘„pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, iată vin în cale, se cobor la vale, trei turme de miei, cu trei ciobănei: unu-i Moldovean, unu-i Ungurean și unu-i Vrâncean”’. Explică apoi sfatul baciului, moldovean cu mioara lui și’n urmă descrierea păstorului: ‘„mândru ciobănel, tras printr’un inel; fețișoara lui, spuma laptelui, mustecioara lui, spicul grâului; perișorul lui, pana corbului; ochișorii lui, mura câmpului...’ Explicându-le elevelor, i se părea c’ar fi avut drept model pe Lorescu. Vorbea, când ușa se deschise îndărătul ei, făcând loc directoarei și lui Lorescu. Olga remase ca hipnotizată, cu privirea dusă în adâncul ochilor lui. Uitase de ea, de eleve, de directoară. Emoțiunea ei se comunică lui? Căuta în ea, urma suferinței lui? O clipă, privirile lor dispărură una în alta... El, cel întâi, rupse tăcerea, adâncul emoțiunii, stringându-i mâna, deosebit de călduros, privind-o cu zimbetul mulțumirii. Venise chip,, să cerceteze curățenia fetelor; o cunoștea bine, de altă dată. Recunoscător îi mulțumea Olga cu gândul: era întâia zi, spusese, când, eșea din casă.

La două zile îl văzu trecând pe portiță; venea la ea. Povestind despre reul suferit, încercă s’aducă vorba despre cauzele lui. Te rog, nu-mi fă asemenea nedreptate, respunse ea încet, mângâietor: e de ajuns cuiva să te cunoască, ca să se revolte de calomnia josnică; să se înspăimânte de adâncurile de reutate cari zac în unii oameni; câtă micime de suflet cuprinde ființa lor sub chipul de om! Scorpia care împroașcă veninul, nu e mai hidoasă în ferocitatea ei, de cât astfel de corpuri omenești! Pentru noi, remâi omul de caracter, naționalistul aprig, urît, vrăjmășii de cei cărora astfel de oameni le sunt spini în cale. — Ce prieten neprețuit, ești! respunse el blînd, privind-o duios, adînc de duios. Când e procesul lui Virgiliu? Nu l-am crezut vinovat nici o dată; astă-zi însă înțeleg: lepra, calomniei, mărturia falșă, pot fura un moment numele omului onest! Mâne plec la băi, pentru o lună. Doresc să le găsesc mulțumită sufletește, cum îți merge bine, văd, fizicește! O învălui în privirea lui adâncă și dispăru.

Cu cât se apropia ziua de proces, cu atât Olga ora mai neliniștită, mai chinuită de teamă. Termenele de amânare prelungiseră agonia tuturor fraților. Procesul fu perdut la tribunal. Virgiliu făcuse apel. Suferința lor, a tuturor, fu de nedescris. Veniră toți la lași; căutau să-l mângâe, să-l încurajeze, când înși-și ei erau sfâșiați.

De la dînsul, Olga trecu la Mircea, fratele iubit, de la țeară, unde stele mai mult timp, preparăndu-și examenul de definitivat. Suferi mult în acest interval. Suferi de dor, de depărtare, de luptă între ea și sentiment. Îl vedea atât de mare, de adânc, gata de jertfă! Ce se va alege cu ea? Nefericirea o aștepta, înțelegea bine.

Iși trecu examenul cu deosebită distincție. Se reîntoarse la Piatra. Revizorul o aștepta să înceapă cu ea, o serie de șezători populare. Prin inițiativa, prin sforțările, prin tactica lui, înființase în oraș o librărie românească, o bancă populară; stăruise de primărie pănă clădi localul-model de școală, ce conducea înființase, cu mult înainte de venirea Olgăi în Peatra — ajutat de una dintre cele mai inteligente femei din țeară, directoarea unei școli primare de acolo — societatea...Cantina școlară, providența copiilor sărăci. Prin baluri, prin tombole, liste de subscripții, prin ofrandele căpătate de la binevoitori, ridicase un alt local-model de școală, în satul lui natal. Olga punea munca ei la dispoziția acestei mișcări. Prin conferințe publice, cu plată, adunase câte ceva bani. Broda diferite obiecte cari, puse la loterie, contribueau la sporirea fondului. Ajuta pe revizor în alcătuirea șezătorilor de seară. Un coleg muzicant prepara coruri cu elevii, toți copiii recitau. Flăcăii și fețele prinseră gust; se rugau să-i învețe și pe dînșii Sf. Letunghie; învățară și alte cântece. Olga le vorbea despre creșterea copiilor, condițiile igienice ale unei locuinți, despre nutriție, curățenie și alte chestiuni.

Lorescu, pe jumătate om al școalei, dedea concursul medical institutorilor, prin asistenta ce da copiilor; vizita lunar școalele. Invitat de Niculescu, începu să asiste la șezători, vorbea despre ajutoarele medicale de dat la nevoe. despre relele urmări ale credinței în babe și descântece. De când se întorsese, Olga nu-l întâlnise pană la una din aceste șezători. Părea schimbat; mai rece eu ea, și dînsa mai tristă. Familiile Viișanu, Steriu, Rureanu, veneau cu plăcere la aceste întruniri. Odată pe săptămână se găseau reuniți în localul-model de școală.

In una din zile Olga aflând că d-na Viișanu, cu care devenise prietenă în adevăratul înțeles al cuvântului, era recită, în pat, se duse s’o vadă. La cinci minute după dînsa, intră Lorescu. Remase jenată, surprinsă: „n’am știut c’aștepți doctorul! zise, voind să se rertagă. — Asta nu împedecă pe domnișoara, să remâe cu noi! respunse Lorescu. După examenul medical, în care timp Olga lucra, veni vorba despre neplăcerile unei lâncezeli. De D-v. o bine, se adresă el D-nei Viișanu, are cine vă căuta! Nu știți ce înseamnă a se găsi cine-va cuc, lânced, în toată casa! A nu fi cine să-ți dea un pahar cu apă!“ Cuvintele lui dureau pe Olga, el întreba cu gândul: „De ce voești asta?” Respunse D-na Viișanu pentru dînsa: de ce nu te însori?

— Undo afli ființa cu rațiune, care să înțeleagă viața? Unde prietenul, tovarășul perfect?

Olga se simți atinsă.

— Nu e așa, D-ră Grigoriu, scapi uneori trenul?

— Găsești un altul, interveni D-na Viișanu.

— Cel întâi, respunse Olga, ducea poate la deraeri...

Lorescu o privi lung, atent, îngândurat. — Nu, zise apoi dare, nu sfătuesc pe nimeni să se însoare, când i-a trecut timpul! Cei cari o fac, fac din egoism, ca și cei lâncezi! Nicăiri nu e mai urît egoismul de cât în materie de căsătorie! Vorba se schimbă. Olga își strînse lucrul și plecă. „Mereu, mereu același își zicea pe drum; aci zefir, aci crivăț! Dar aistă-zi a spus clar: nu se însoară! Ce mai am s-aștept? Nimic! Vădit, nu-i plac.

Tristețea o cuprinse; tristețea acelei lupte nepregotate de ani, între sentiment și rațiune. Pe cât era unul de adânc, pe atât de puternic se ridica cel alt. Ori cât de severă era cu figura ei, cu dînsa înse-și, ori cât de neînsemnată se crede® în societate, era pe. deplin conștientă de înălțimea sufletului ei, de Valoarea simțirilor ei; dar lumea, domnii, ca dînșii Lorescu, își zicea, nu pun preț, pe astfel de însușiri. Neprețul acesta din partea unui om ca Lorescu, o revolta,, își certa sentimentul, se certa zile întregi cu ea, se găsea mică, sclava simțirii. Nu-l cunosc, nu știu cine e, un strein! Cată să fiu copilul de odinioară, copilul care știa numai de cărți, de poeți, de părinții morți...! N’am cunoscut pe nimeni, n’am întâlnit omul care să merite dragostea mea, să prețuiască simțirea mea! Iubesc un om? Nu! Iubesc o umbră, o fantomă! Stană de-ar fi, cum apa găurește stânca, ar fi mișcat-o de la un timp iubirea mea! Pe dînsul nu-l mișcă? E atât de bătrîn sufletește? Mort, cum zicea? Devotamentul nu-l atinge? Iubirea nu-l cucerește? Și anii trec! Tinerețea se duce!

Noaptea mai ales, până s’adoarmă, se lasa pradă acestor gânduri, încerca apoi s-apropie pe omul tovarăș... un altul! Când imagina aceea apărea clară - aceea, nu a lui Lorescu — ce oroare, Dumnezeule! Striga; se cutremura... Nu! nici odată! Nimeni dacă nu e el...! Alte lupte urmau, alte furtuni de gânduri, alt zbucium de simțiri. Veneau momente mari de revoltă, de amar propriu, de cumplită suferință. Trecută starea de indiferență, în care lumea, vieața, Lorescu, totu-i părea mort, sufletul ei un gol nemărginit, imaginea omului iubit, reapărea puternică, neclintită, cum valurile apei lovesc zadarnic stânca din cale.

D-na Viișanu reluă din nou patul. Decise la o petrecere dată colegelor ei. Olga se ducea, cu lucrul în fie ce zi. In una din seri erau singure. — De ce te-ai mutat de la gasdă? o întrebă D-na Viișanu. — Mai luase încă un chiriaș; nu-mi convenea.

— Dar ce socoteală și-a făcut? Plăteai singură, destul de bine! Plus serviciile ce i-ai adus!

— Deși convenisem în această privință din capul locului, crezuse c’odată faptul împlinit, voi române. L-a luat, fără să mă fi anunțat din timp.

— Nu-i întâia oară? Voea, îmi pare, să ia și altă dată un locotenent!

— Da!

— La noua, gasdă ești mulțumită?

— Îmi dă zece bucățele de lemne pe zi; restul le tine încuiate. Cât privește de masă, mă pot reașeza perfect la o alta, după ce-am terminal-o.

— E grea, nesuferită, viața la gasde; o cunosc și eu; e pâne amară, ți se speculează ban, liniște, sanatate, fără scrupul! Ei bine dragă D-ră, cât ai să chinuești astfel, pe la gasde? Nu crezi c-ar fi mai bine să te vezi în casa D-tale?

— Dacă nu e cum doresc, nu, nu poate fi mai bine; nu va fi deloc!

D-na Viișanu cătă lung la ea: — îmi dai voe să-ți vorbesc prietenește?

— Ți-ași mulțumi!...

— Dese ori m’am gândit la D-la; unul singur e aici in oraș așa cum dorești: Lorescu!

Olga o privi neliniștită. Bănuia oare ceva? D-na Viișanu era sinceră, văzu bine. — D-rul Lorescu, respunse, nu se gândește la mine; e prea bine el, am lipsuri prea mari eu...

— Lipsuri?

- Nu am frumusețea, situația sociala care să-i convie.

— Ce tot spui de frumusețe? Placi așa cum ești! Asta o zic - nu eu, ci Viișanu, Steriu, Ruceanu!

— Plac acestora, prin caracterul meu, cunoscându-mă de aproape! Celorlalți le român indiferentă.

— Te înșeli; la petrecerea ce-am dat, erau, pe lângă profesoare și alte fete, cum știi: de dînsele n’am auzit nimic; de D-ta știi ce-mi spuneau a doua zi, doi magistrați?: „Dar bine, e D-ra. Grigoriu!” Au să ți-o spue și D-nele Steriu, Ruceanu. Drept, ai și fost bine! Ai distrat toată societatea, și cu atâta spirit, atât de plăcut! La jocul acela — calitate și defect — îi țineai pe toți atenți, parc că soarta lor atârna de D-ta! Cum de fin, spuneai fiecăruia, în fală, adevărul! Lui Viișanu, încep cu el: „comoară pentru societate, prețuește mai mult, comoara ce ai în casă!” Lui Steriu: „Dacă toți domnii ar fi soli ca D-ta, femeele n’ar cere astă-zi drepturi; dacă toți tații ar fi ceea ce ești, școala primară n’ar fi salahoria intelectuală pe care o avem! Nepotul ministrului: „Dorești s’ajungi mărirea unchiului? Nu te servi de mijloacele lui!” Mi-a plăcut mai ales ceea ce-ai spus avocatului P. perceptul: „baie, ți se va deschide, une ori dă greș!” Cu alte cuvinte: o fată, o femee onestă, nu respunde atenției unui om însurat! Și așa, dedeai fie căruia, nota ce i se cuvenea.

D-na Viișanu reveni din nou asupra potrivirii dintre ea și Lorescu. Olga, lipsită atâta timp de cine-va apropiat, de mângâerea unui prieten, îi mărturisi simpatia ei pentru dânsul, chipul cum îl cunoscuse, tot, afară de trecutul lui. De altfel, încheie dânsa, l-ai auzit: nu se însoară!

— Ce reu îmi pare! Dacă știam, l-ași fi poftit la petrecerea trecută! Cum ține la Viișanu, ar fi venit!

— In societate nu l-am întâlnit nici o dată; întâia oară a fost, zilele trecute, aici. Ca să vie acasă la mine, cată să fie un eveniment prea mare: la Paști, la Crăciun... Emoțiunea, un fel de mândrie neînțeleasă, mi se așeză atunci, fără voe, pe chip, pe toată ființa mea! Devin rece, tăcută. Sufletu-mi numai, soarbe nespus, mulțumirea că-l vede, că-l aude! Une ori nu știu ce spune, îmi vorbește despre călătoriile lui; despre lâncezi, literatură medicală, se mai plînge de politicienii nepricepuți, neonești, cari conduc deseori afacerile publice, de primarul care nu înțelege cum din aceeași fontână au beut apă bunii, străbunii și: „pentru ce ei n’au căpătat tifos?!” Subiectiv, a fost aici, Mercurea trecută, când l-ai auzit: nu sfătuește pe nimeni să se însoare...

— Bine, dar aceasta n’o poți tălmăci în reu? Treda mai curând un scepticism, pe care i-l cunosc de mult asupra femeelor; o luptă, o îndoeală! O fi lânced poate — figura îl arată - se va fi temând să nu greșească? In ori ce caz, nu în D-ta stă cauza șovăelii lui, despre asta fii sigură!

- Era târziu de tot când Olga își părăsi prietena, ușurată întru cav-va, prin sentimentul de încredere, de solidaritate ce-i dă destăinuirea. Un gând îi revenea mereu: lânced? La asta nu se gândise. Paliditatea figurei doctorului, o atribuea marii lui activități. Pentru aceasta o fi fiind atât de trist une ori? Se întreba acum. Și-l simți de o dată mai drag; i se văzu mai apropiată, mai devotată. Mama unui copil lânced, i-ar fi! Nimeni pe lume: soră, frate, nu i-ar fi mai iubitor, mai devotat! De ce nu avea încredere?

Revenise April. Luna florilor și a poeziei. Afară ningea; vijelios cădeau fulgii, înălbind totul. Coastele munților apăreau încă verzi, pomii din poalele lor ninși cu florile primăverei, sălciile de pe țermul Bistriței înverzite, deasupra acestei primăveri însă, giulgiul morjii se lăsa pe munți.

Cu două zile înainte, Olga veni în spre casă, pășea pe verdele covor al câmpiei. Liniștea amurgului se lasase pe apă, soarele scălda munții în raze de aur; pe pajiștea Borzogheanului resuna talanga; în plopii de pe Gozla se auzea sfios cântul cucului, cânt de’nviere, de visuri, de poezie! Acum ningea! Munții albi dispăreau în negură, florile pomilor erau fulgi do ninsoare; pe florile învoite din grădină se cerneau scrutările lor reci și înghețate; ursuz, șuera vântul în codru, focul pâlpâia în sobă! Cadențat ca fulgii, se cerneau gândurile Olgăi: când ninsoarea ernii se așterne pe frunzele veștede ale toamnei, e trist, dar când șoaptele primăverei, când zorile învierii abia s’au cântat și-o vijelie de earnă amuțește totul,, lăsând în urmă-i pustiu și moarte, e și mai trist! Astfel și-au găsit moartea visurile mele! Abia mugurii primăverii îmi încununau fruntea, vitrega soartă mână asupră-mi vijelii și îngheț! Vin Paștele! Bucuria copiilor, veselia tuturor! Mie n’or să-mi aducă nici o clipă plăcută! Ouă roșii n’am să ciocnesc cu-ai mei! Nimene iubit n’o să-mi deschidă ușa! Și gându-i fugea îndărăt, către timpuri trecute, desmerdând icoana părinților, casa, grădina, cânele, serile de denii și viața de școală.

Era cea din urmă Joc dinaintea septămânei mari. La șezătoare se prepara Sf. Leturghie. Erau Niculescu, institutorul corist și Olga; nu așteptau pe nimene strein. Niculescu scria în cancelarie, institutorul prepara corul: Olga, într’o bancă din fundul clasei, aștepta încetarea lui, să facă lectură. Își trecea timpul, mâzgălind pe un petec de hârtie;

Sufletul meu?

L-am îngropat!

Cruce la căpătâi?

Privirea ta!

Țerină multă:

Viața mea!

Lespede grea, de peatră, de-asupră-i am turnat

Lacrimi și durere și trai crucificat.

Când se va fi stins

Cel din urmă plîns....

Niculescu se arată în prag, îi făcu semn să vie în cancelarie, să-i dicteze cifrele dintr’un tablou statistic. Olga închise foaea de hârtie și creionul, în carte, punând-o în bancă; avea să revie peste câte-va momente. In lipsa ei intră Lorescu, întârziat la un lânced. Auzind corul, intră direct în clasă; înconjură băncile pe vârful degetelor, așezându-se în fund, în banca părăsită de Olga. Zări cartea, o deschise; iscălitura îi arata pe posesor. Înțelese ale cui erau versurile, pe ici pe colo șterse, corectate, întrerupte. Luă foaea, introducând în carte o lucrare sanitară a lui, publicată de cunînd; deasupra coperții scrise: „inteligenței cristalizată pe un fond de aur, se închină autorul!” Lăsă totul la loc și intră în cancelarie. Duioșia îi îneca ochiul. Niculescu având să caute un alt tablou în arhivă, fu înlocuit de Lorescu; Olga îi dicta. Când Doctorul termină, plecă. Lectură nu se mai făcu, se despărțiră cu toții. Olga dete acasă peste broșură, văzu lipsa foaei. Pricepu totul. Simți mai întâi un fel de rușine, de necaz pe ea, că-și lăsase acolo cartea; apoi un fel de ușurare: gândurile ei, ceva din simțirea ei, plecase cu dînsul! Va fi sorbit din ea? Ințeles-a că fie ce cuvînt era frîntură din sufletul ei? Darul căpătat o umplu de mulțumire nespusă.

Lorescu deveni mai apropiat. O vizită de câte-va ori, întrebând-o despre familia, afacerile, despre situația lui; întiia oară îi vorbea despre aceste intimități, cari totuși româneau streine situației lor. Îl vedea seara trecând din nou gânditor pe strada ei. Ii trimitea reviste, cărți; Speranța începu să revie Olgăi: îndoeala va fi fiind învinsă? Lupta de ani încetată? Acum, când îi cunoștea bine simțirea, ce rost ar fi avut vizitele lui? Era prea onest, ca s’o lese să-și întreție speranța, să-i arate une ori în privire, atâta duioșie adâncă! Alte ori teama să nu se înșele, o înfricoșa din nou.

Ce minunată harpă, cu infinite coarde, cu puternice felurite vibrațiuni, e sufletul omului! Aci spera, aci trecea prin chinurile infernului!

Gasda arunca din când în când aluzii la vizitele lui Lorescu; mult se temea Olga să n’o vorbească între cunoștințele ei, să dea pe gura lumei, reputația ei de ani! Scrisese doctorului: „Purtarea vă va fi de gheață și voi înțelege că cel din urmă ramas bun s’a zis între noi”.

De două ori veni Lorescu, fără să-i fi vorbit ceva. „Rebdare, vei învinge!” zicea D-na Viișeanu.

Olga suferea încă mult de pe urma procesului lui Virgiliu. Aștepta vacanța mare, să plece în călătorie undeva departe, să se recreeze. Iși propuse să se plimbe cu vaporul pe tot cursul Dunării, până la Passau. Când vaporul se opria în vre-o stație, mulțimea figurilor streine, îi da fiorul singurătății. Îndată ce se vedea în tramvaiul care-o conducea în oraș, se simțea mai în larg. I se părea că s’ar fi găsit în vre-un oraș strein din țeară. Numai, își respundea trist, de-ar retăci acolo, în orașul ei, singură „Peste Vale”, ironia lumii ar aștepta-o. In depărtări umbla singură, ferind un pas, un cuvînt nesigur, își cucerea respectul, simpatia călătorilor și nu rare ori i se întâmpla să fie întrebată cu admirație: „toate fetele în țeara voastră sunt astfel?”

Lorescu o rugase să-l încunoștiințeze de felul cum călătorise... Îi scrise. Respunsul lui o ferici: îi purtase deci grija? Mai mult chiar de cum și-ar fi închipuit ea? Regreta trecutul lui îndepărtat? Dorea căminul familiei? Totuși o umbră încă, aceeași frică, mărturisită clar: nu o prea târziu? N’-ar fi egoist? Când mă va cunoaște mai bine, surîse ea, fericită, nu se va mai teme!

Mulțumirea sufletească, aerul, apa rece, viața regulată, primblările de toată ziua pe câmp, prin păduri, îi readuseră liniștea, puterea, îi înfloriră sănătatea.

CAPITOLUL XIX

Întors în Iași, Virgiliu fu rechemat de căpitanul Ciumă, la comisariatul corpului IV de armată. El dovedi cu actul în scris, iscălit de general, c’avea concediu în regulă. Cu toate acestea Ciumă J.l dete în judecată ca dezertor.

Îl aștepta încă altă surpriză : i se pusese sechestru pe venitul1 de la zestrea soției, la care avea drept până la sentința de divorț... Făcu opoziție la judecătorie; fu respinsă. In acelaș timp era dat în judecata tribunalului din Iași, ca să plătească alimente soției. De prisos avocatul lui — un altul din Iași — arată tribunalului nedreptatea revoltătoare ce s’ar fi făcut doctorului, întru cât soția avută, părăsise căminul și țara, fără știrea, fără consimțimîntul soțului, care nu mai putea avea asupra-i dreptul de control, pe care i-l da legea; Virgiliu fu condamnat să-i plătească alimente. Grigoriu făcu apel la Curte. Onescu, avocatul soției, nemulțumit cu alimentele hotărîte de tribunal, făcu și el apel.

Formalitățile, amânările, taxele, citațiile prin monitor — unul din soți fiind cu căminul necunoscut — luau timpul și banul doctorului. Făcuse apoi apel la Curtea din Galați, împotriva condamnării tribunalului din B. la 6 luni și o zi închisoare. Drumurile prin orașul B. și Galați, cheltuelile într’o parte și alta, cu taxe, acte, avocați, otel, și celelalte, îi sleiră toate mijloacele bănești; făcea față cheltuelilor cu ajutorul bănesc ce primea de la frați, mai ales de la Rem. Adrian cheltuia și el nespus, alergând mereu și dându-i tot concursul. Ceru prin regiment să i se dea misia, 400 lei, pe timpul cât funcționase ca medic recrutor. Vinovat sau nu, avea tot dreptul la acești bani. Nu i se admise, rămânând să se vadă după proces. Își ceru leafa, neprimită pe două luni trecute. Casierul regimentului nu-i eliberă banii, sub cuvînt că era dat judecății ca dezertor. Se întorcea amărît, când întâlni pe Massini. — Stai doctore — zise acesta — să-ți arăt o scrisoare de la Putereu, e la Paris ! Intre altele, Virgiliu citi: „Spune lui Grigoriu să nu plece după nevastă-sa, că-ci va fi dat judecății ca dezertor și extrădat! Arată-i că nu are nimic de câștigat de la soția sa; plecând după ea, n’ar face decât s’o tulbure, compromițându-și cariera. Adresa mea este Paris, strada... etc.

— Mizerabil și laș! Se teme să nu plec după ei, să-i deranjez?! Respunde-i să nu se neliniștească: ea s’a făcut nevrednică de mine! Să-i spui însă, că dacă îmi va fura până la urmă dreptatea, cum mi-a furat nevasta, îi voi sbura creerii lui, mai întâiu, și apoi peai mei! Adaugă te rog, că un ofițer nu poate fi nici odată dat, necum extrădat, ca dezertor; ceea ce încearcă Ciumă — tot opera lui, știu — e o imposibilitate! Zicând acestea se depărtă.

Peste câteva zile, avea loc apelul făcut la Curtea din Iași, pentru alimente. Onescu făcuse și dînsul apel; amândouă procesele puse la un loc, aveau să se judece în aceeași zi.

Avocatul doctorului arătă Curții că d-na Grigoriu se afla în străinătate, fără știrea și consiințimîntul soțului; după lege, acesta nu poate fi supus să-i plătească alimente, atât timp cât eă petrecea cum îi plăcea, peste hotarele țerii. Onescu nu putu aduce un motiv drept în susținerea cauzei lui. Curtea condamnă pe Grigoriu la supraalimente. Condamnarea aceasta îl strîmtoră și mai mult. Leafa ei o luase de câte-va luni. Procesul pentru dezertare sta pe loc. Ciumă îi făcea toate mizeriile. Grigoriu ceruse martori pe fostul seu comandant de regiment, aflat acum în altă garnizoană, pe comandantul brigadei, pe generalul diviziei locale, prin mânile cărora trecuse cererea lui de concediu. Spera ca mărturisirile lor să închidă procesul, din moment ce n’aveau să se găsească motive pentru darea în judecată. Dar timpul fugea și Ciumă nu-și mai încheia dosarul! Intre acestea generalul comandant al corpului IV se întoarse din concediu. Virgiliu îi ceru în scris audiență. Primit, cu tot sbuciumul lui Ciumă de a fi fost respins, arătă tot ce suferise. Când Grigoriu încetă, îi zise: Din nenorocire, prin căsătorie ai căzut în așa grele situații. Ți-o spusesem și rândul trecut, când ai fost înaintea mea pentru un neajuns, provenit tot prin soție! Treci pe la comisariat și anunță să mi se trimeată dosarul chiar acum! Nu te neliniști de acesta, vezi-ți de procesul celalt! Ași fi mulțumit să afla că ți s’a făcut dreptate! Virgiliu mulțumi cu lacrimile în ochi. Procesul i se închise din ordinul generalului; fu singurul om pe lângă care uneltirile lui Putereu nu avură resunet.

Ministrul, asigurat că pusese în imposibilitate pe doctor să-l urmărească, dat cum era dezertor — spera să fie și închis — cu leafa oprită, cu sechestru pe venit, plecă după Duța. Din Viena îi telegrafie sub un alt nume; scrise și lui Massini ca din Paris, căutând să înșele pe Virgiliu, amenințându-l cu extrădarea. Ajuns în Milan, anunță Duței condamnarea lui Grigoriu. Ea plecase din țeară, întovărășită de un artist, copil din flori al lui Tilcu, de baritonul A, tînăr de merit, cum și de tenorul Bilciurescu, toți bursieri. Pe drum și în Milan, Duța nu înceta să zugrăvească pe doctor ca pe un om reu, mojic, viciat, un monstru! O și bătea! Toți o compătimeau, o simpatizau. In Milan făcură plângere consulului că viața ei era în pericol; dintr’un moment în altul soțul putea veni, o putea omorî. Consulul luă toate măsurile. In adevăr, era deajuns ca unul dintre tineri să rostească numele lui Grigoriu, pentru ca Duța — știindu-i-se atât de vinovată — să tremure.

Când Putereu îi anunță condamnarea, se îmbrăcă în alb, punând o ghirlandă de flori la piept și împărți altele, la toată colonia Română. Întrebată asupra dărniciei ei, respunse: ziua această e zi de serbătoare pentru mine: „condamnarea soțului e eliberarea mea și a talentului meu, de sub jugul lui”.

Tinerii începuseră să observe apucăturile ei ciudate; îi plăcea mai mult varieteurile, decât muzica și lucrurile serioase. Cum arată însă dispreț celui care s’ar fi purtat mai îndrăsneț cu ea, o credea onestă. Venirea lui Putereu nu-i surprinse. Nu fu tot astfel când amândoi se făcură nevăzuți din Milan, când reîntorși, Duța apăru la brațul lui. Ea înse-și le spuse că s’au plimblat singuri pe lacul Como. Ii dase cuvîntul de onoare, zicea, c’o va lua în căsătorie, cum se va pronunța divorțul între ea și Grigoriu.

Tinerii se îndoiau acum de seriozitatea ei: luați de sfinte, jurămintele lui? O întrebă unul.

— Nu! Dar îl am sigur la mână! Posed telegrama și scrisorile lui din timpul condamnării soțului! E destul să se publice una din ele, ca să-i aduc perderea lui!

— Rea femee! Își șopteau tinerii între ei, îndoiți asupra vinovăției lui Grigoriu.

— Și ce spirit de calcul, de prevedere?! De pe acum se gândește la arma cu care să-l aibă în mână pe ministru!

— In una din zile sosi scrisoarea lui Virgiliu. Ea o citi fratelui ei vitreg, ca să se mândrească cât era de iubită. Pe tînăr, deși ne instruit, îl atinse mult felul cum scria Grigoriu, strigătul lui de durere, de revoltă; spuse și celorlalți. Ei rugară pe Duța să îi citească și lor scrisoarea; nu voi, respunzând c’o rupsese. Fratele o fură și li-o citi. Încredințați acum de adevăr, își aratau pe față simpatia lor pentru soț, indignarea pe dînsa. La rîndu-i, Duța se plînse lui Putereu că tinerii sunt lipsiți de respect față de ea, că-i fac fel de fel de propuneri neoneste, și ea nerespunzâud, sunt mojici. Stărui de el să le tae bursele; făcea intrigi între ei, îi ponegrea consulului. Tinerii aflând, amenințară că vor denunța în țeară purtarea lui Putereu cu nenorocitul căpitan Dr. Grigoriu. Bursa nu li se tăe; dînșii porecliră: „Doamna Putifar” pe Duța, nu-i voirbeau, n’o mai salutau.

Se apropia apelul la Galați. Virgiliu își da bine seamă: tot procesul său era o adunătură de fapte strîns legate între ele, formând un tot foarte încurcat. La întâia vedere vinovăția lui părea neîndoelnică. Pătruns, descâlcit cu răbdare, se vedea lumina dormind sub obroc.

Avocatul Droiu putea face bine față Curței de apel din Galați. Totuși crezu cuminte să mai ia un avocat. Se întreba, cu Adrian, dacă să ia un mare orator, sau un logician de forță. El nu voia să subjuge Curtea prin cuvînt; avea nevoe de o minte pătrunzătoare, care să deslege încâlcitura procesului. Avocatul Unap respundea la aceasta; era unul din stâlpii cugetării românești. Raționamentul și logica lui, pe lângă ale lui Droiu, aveau să limpezească nevinovăția doctorului.

Alergă la București: Dosarul mă scoate vinovat, nu sunt! spuse el avocatului. Sunteți singurul care ar putea convinge Curtea de acest adevăr! — Din moment ce Putereu e la mijloc, nu mă surprinde, răspunse bătrînul avocat. Totuși nu mă pot prinde să vă apăr, de cât într’un singur caz: lasați aici copia dosarului; îmi veți trimite și hotărîrea tribunalului. Dacă mă conving că nu sunteți vinovat, primesc cu plăcere!

Reîntors în Iași, i se telegrafie din orașul B. că hotărîrea eșise.. Se repezi la Galați. Aici luase pe un avocat care să se intereseze de dosar și să facă astfel, ca procesul lui să fie trecut la secția I.. I se spusese că această secție e mult, mai rea, mai severă dar că era cea dreaptă și dînșul aceasta, căuta: severitate, dar dreptate.

In Galați află că, în urma mișcării mari în magistratură, fu numit zilele acelea, președinte al secției a Ii-a, altul decât magistratul în drept, prin merit și vechime. Virgiliu își simți inima ghem. Spera încă să-și vadă procesul pus la secția I. In dimineața sosirii dosarului însă procurorul, numit de curând de tot de Putereu, se înfățișă, ca niciodată, la grefă, cu un proces pe care-l studia; întrebând dacă a mai sosit vreun altul și respunzându-i-se c’a venit al d-rului Grigoriu, îl ceru să-l resfoească în treacăt; avea să-l înainteze dansul spuse - președintelui care împărțea procesele pe secții; se prezenta însă cu dosarul la președinte, când acesta terminase cu secția I, așa că procesul căzu la secția a doua.

Avocatul din Galați scrise lui Virgiliu cum s’au petrecut lucrurile, văzu el bine: mâna lui Putereu tot lucra! Se descurajă. Primi altă știre rea: era mutat din Iași, în garnizoana P., departe de București, de Iași, de Galați, orașe unde avea atâtea interese! Numai drumurile cât aveau să-l coste pentru nenumăratele înfățișări la tribunal și la curte, în procesul de divorț și în celalt! Deși mutat în interes de serviciu, nu i se dete cheltueala drumului. Garnizoana P. era cunoscută printre militari pentru severitatea superiorilor. De fapt erau pretențioși la lucru, dar drepți. Primiră cu multă neîncredere pe Grigoriu. Curând se încredințară de ceea ce prețuia; nu avuseră un altul mai harnic și mai conștiincios în serviciul lor. Ofițerii din garnizoană văzindu-i bunătatea, felul cum îi îndatora pe ei și familiile lor, cunoscându-i suferința, începură să-l iubească.

Reluă și practica medicinei, începând să-și capete clientelă. Scăpând de la moarte pe un mecanic ceferist — rănit grav la cap și condamnat de ceilalți doctori — fără să primească cei 40 lei, pentru vizitele lui, fu obiectul unei frumoase manifestări de recunoștință din partea tuturor funcționarilor ceferiști din acea stație. Grigoriu se simți adânc mișcat; în temnița gândurilor lui strebătea o rază de soare: gusta mulțumirea pentru binele tăcut! Se poate trăi pentru alții — cugetă în sine — când tu individ, ești mort pentru tine, pentru bunuri și mângâeri pământești!

In aceeași zi, avocatul Unap îi făcea cunoscut că primea să-i susție procesul; Cerul îl resplătea! A fi apărat de Unap i se părea a fi salvat. Cerea însă plata înainte și el nu avea nici un ban! Interveni din nou pentru misia de la recrutare; i se dete acelaș respuns : „după proces!” Ceru misia de transferare; nu o primi. Rugă pe frați să facă ei un împrumut. Colonelul regimentului îl sfătui să ceară și el un împrumut de la casa de economie a oastei; acolo avea depusă de ani, cotizația ce se cerea lunar. Colonelul adăugă la cererea lui, un raport foarte favorabil, îi dete o îngăduite de patru zile, să-și caute de procese; având să se ducă și el prin București, făgădui să-l susție.

In Capitală, Grigoriu se înfățișă la casa oastei. Casierul, un colonel pensionar, îl cunoștea bine, îi cunoscuse și părinții; făcu îndată hârtiile. Colonelul regimentului din P., prevenise și el pe doi membri. Se cerea ca Grigoriu să se prezinte președintelui, un general în activitate, bun și de valoare. Abia începu Virgiliu să-i vorbească, când intră alt general, membru și el la casa de economie a ofițerilor. — Cunosc afacerea d-tale, foarte bine! se adresă el neîntrebat, către căpitan; ești d-rul Grigoriu, dat judecății pentru furt! Mă ertați, vă rog, d-le General, nu sunt acuzat de furt, ci c’asi fi fost mituit! — Da, da, știu, cunosc afacerea! Nu sunt de părere să ți se dea bani! Mâne, poți fi condamnat, casa riscă să piardă banii! — D-le general, credeți ca mulți, că cunoașteți afacerea; n’o puteți însă cunoaște! Cât despre împrumut, am făcut cererea pe temeiul dreptului meu și în marginile banilor ce am aici! Nu-mi pot apara onoarea, vieața, cu banii mei, strinși lună cu lună? Nu zice astfel legea casei oastei pentru împrumuturile ce acordă? — Nu, nu! D-tale nu ți se va împrumuta! respunse generalul cu asprime. — Virgiliu salută și eși. Umbla descurajat și amărît pe stradele Capitalei; cum să se ducă la avocat, fără un ban în buzunar? Intră trist și gânditor într’un restaurant de pe strada Academiei. La o masă, în fața lui, zări pe un fost profesor, care-l avuse ca elev distins; profesorul respunse foarte rezervat la salutul lui; Virgiliu simți în inimă tăișul unui pumnal: și el și toți îl credeau vinovat! In restaurant intrară de odată un grup de colegi și camarazi, veniți pentru examenul de maiorat. Vederea lor îi sfâșie inima: și el ar fi putut fi acum cu ei, și el avea anii de stagiu în gradul de căpitan! Ofițerii îl salutară — era mai vechiu între dînșii — el abia respunse; lacrimi îi scaldau ochii. Colegii observară; unul dintre ei cu care fusese mai intim, care suferea și el de pe urma soției, se apropie de dînsul: „de ce stai singur, depărtat! Te cunoști, suferi! De ce nu vii cu noi? Haide, nu mai fi trist, noi te cunoaștem! Știm cât erai de bun și de dezinteresat!” — Mulțumesc! respunse dînsul. aproape plîngînd; mulțumesc! Dar locul meu nu e lângă voi, atât timp cât sunt condamnat! Spune te rog și celorlalți că le mulțumesc și-i rog... să nu mă creadă vinovat! Ofițerul se depărtă. Virgiliu se simția doborît de durere. Era timp decand suferea dureri și umilinți, martirajul de a citi în ochii altora îndoiala despre el, sau credința în vinovăția lui! Simția că nu mai poate îndura suferința, c’ajunsese la marginele rebdării omenești! Ii venea să strige tuturor, nevinovăția lui! Lacrimile începură să-i curgă; puse șervetul la ochi. Ii venea să plîngă în hohot, se ridică, eși, sbucnind de plâns pe ușă. Camarazii îl priviră cu milă. Nu dormi toată noaptea. Avea să plece cum venise, fără să dea ochi cu avocatul. A doua zi primi opt sute lei, de la Rem, Adrian și Olga. Dete avocatului 700, remănînd, ca restul să i-l dea mai tîrziu. „Afacerea d-tale, doctore, îi zise el, pare în adevăr foarte încurcată; oricine te-ar crede vinovat, dacă față cu atâtea legi, vinovăția d-tale n’ar fi o imposibilitate materiala! Partea slabă e c’ai venit în atingere cu evreii: eu, care am trăit atâția ani în Iași mi-o explic ușor; alții însă roman reu impresionați; mai ales că judecătorul pare să fi adunat anume în dosarul d-tale, pe toți sorțarii evrei, cu toate că n’ai avut un raport direct cu ei. Mai mult: expertiza comisiunii medicale e categorică, prea frumoasa pentru d-ta! Ori nu putem admite că ai luat bani de la tineri și i-ai și recrutat; ar fi șantaj și judecătorul se fereșțe de tema aceasta! Cu toate informațiile frumoase culese asupră-ți, de el, pornirea lui se vede de departe! Te voi apăra doctore, cu toată căldura și sper să probez nevinovăfia d-tale! Voi studia dosarul. D-ta înfățișează-te Curții; când vei simți că procesul se judecă — vor fi amănări — telegrafiază-mi!

Reîntors în P., Virgiliu fu mutat după câtva timp — pentru interes de serviciu — în garnizoana C., la margenea țerii. Camarazi și superiori regretau plecarea lui. Șeful regimentului îi trecu în memoriu nota cea mai frumoasă pe care o dase vreodată. In noul regiment fu bine primit.

După câteva luni, veni și ziua procesului la Curte. Toți martorii depuseră favorabil lui. Singur maiorul D. — comandantul pieții din B., care-l îmbrâncise în arestul militar, pretinse că instrucția se făcuse drept, după lege, fără asupriri și bătăi. Grigoriu îi aminti că procurorul aruncase cu călimara; că pe-o evreică — care mărturisea favorabil lui — o lovi cu capul de perete, că dânsul nu voise să iscălească instrucția procesului. Maiorul negă totul, susținând că Grigoriu a iscălit, când dosarul chiar, proba contrarul! Jurase pe cruce și era un maior!

Depoziția unui martor-doctor, mult favorabilă lui Virgiliu, nu fu luată în seamă de președinte, pentru motivul că martorul fuse timp de un an, coleg de liceu cu Grigoriu.

Președintele ceru avocaților să fie scurți în aparare, de oarece nu acordă decît acea zi pentru proces. Avocatul Unap — chemat telegrafic pe lângă copilul seu greu lânced — fu încuviințat de președinte să vorbiască a treia zi.

Începură desbaterile. Procurorul general ridică acuzarea împotriva lui Grigoriu, servindu-se de motivele procurorului din B. Fu mult mai slab decât celalt în acuzare.

Era ora 4 amează, când se dete cuvântul apărării, avocatului Droiu. Președintele îl făcu atent că are numai două ore de vorbit. Droiu începu cu partea privitoare la Iținberg. Puterea lui de judecată, faptele limpezite cu textele de legi în mână, dovedeau nevinovăția lui Virgiliu, cucereau. Era fulgerător, acuza chiar pe procuror, înfrunta Curtea, gata să dea la moment cea mai mică explicație dorită. Nici unul dintre judecători, avocați adverși,, procuror, nu respundeau, tăceau strinși în argumentarea lui ca într’un clește. Cele două ore erau aproape trecute; președintele îi ceru să treacă la partea cu Țibel. S’ar fi cerut 4—5 ore numai pentru această materie. Cu acelaș tact urma Droiu caz de caz, dovedind neadevărurile și imposibilitățile. Apărarea lui subjuga. Președintele îl întrerupse din nou, arătându-i că timpul trece. Il întrerupse apoi neîncetat, nelăsându-l să-și urmeze firul raționamentului. Droiu ajunse acolo unde avea s’arate absurditatea învinuirii că doctorul s-ar fi dus pe ascuns, civil, în casa lui Țilbel să vadă tineri, când președintele îi luă cuvîntul; era 6 ore. Deși nu finise, lăsase un efect nespus de bun, spulberase învinuirile; lumea din sală — sigură de achitarea doctorului — aștepta cu nerăbdare apărarea logicianului Unap. Dar avocatul nu preparase. Numai convins de nevinovăția doctorului, declară, vine să-l apere. Se mărgini s’aducă câteva motive de argumentare, arătând ca nici nu era nevoe de multă stăruință, de oarece expertiza medicală aratase că doctorul lucrase bine și depunerile martorilor îi erau cu totul favorabile! Când încetă, președintele întrebă pe Grigoriu dacă avea voe să se poarte civil. — „Da, respunse el; noul regulament e cam laconic; eu sunt intrat însă în armată sub vechiul regulament, care e foarte clar: permite !

— Puteți dovedi?

— Lăsîndu-mi timpul să vă pot aduce mărturia șefilor mei din Iași.

— Nu se poate! D-voastră, domnilor — se adresă către doi ofițeri din sală, un colonel de roșiori și un maior veterinar — D-voastră cunoașteți legile și regulamentul: avea voe doctorul să se poarte civil? Colonelul se gândi un moment; respunse: nu mă pot pronunța, nefiind sigur!

— Numai noi, ofițerii superiori, avem dreptul! rosti maiorul, bătându-se cu o mîndrie comică peste piept.

— D-le maior, vă rog, ce faceți?! Luați seama! îi strigă Grigoriu desperat. Nu cunoașteți poate regulamentul vechiu? Domnule Președinte, dați-mi vă rog, putința să v’aduc dovada superiorilor mei !

— Nu se poate! Aduceți regulamentul D-v. și-l luați chiar acum de la un regiment de aici!

Curtea se retrase în deliberare. Eșind, Virgiliu se adresă maiorului veterinar: D-le Maior, nu credeți că datoria de om și de camarad cerea să nu vă pronunțați, cum a făcut d-l Colonel, dacă, nu cunoașteți bine legea? De la cuvîntul d-v. poate s’atîrne acum soarta mea!? M’ați acuzat nedrept, ca și d-l Maior D., voi cere dreptate superiorilor noștri!

La comenduire nu găsi nici un exemplar din vechiul regulament; fu nevoit s’aducă pe cel nou. Sentința Curței avea să se dea mai târziu. Avocatul Unap îl asigură c’avea să fie achitat cu unanimitate.

Plecă la noua garnizoană C, unde se afla mutat. Intra în oraș cu regimentul, după un marș forțat de 130 kilometri, când i se aduse o telegramă; avocatul din Galați îl anunța: Curtea tăiase ziua, lăsînd cele 6 luni de închisoare. Dacă voia recurs, să ceară fie Curței de Galați, ălîtind taxa 200 lei. Remase ca trăsnit. Cu, sau fără acea zi, situația lui remănea aceeași! Odată condamnat, era un om perdut, un dezonorat, un om mort! Nu mai avea carieră, nici drepturi! Pentru dînsul pedeapsa nu era un simplul arest, era o sentință de moarte! Plecă la București, la avocatul Unap. Acesta remase înmărmurit: sunt bătrîn, n’am văzut încă atîta nedreptate!... Cerută recurs.

In noul regiment camarazii îl primiră cu dragoste, îl compătimeau, îi făceau curaj: Curtea de casație va nimici sentința, trimițînd procesul să se judece din nou la alt tribunal! — Nu, respundea dînsul, nu mai am nici o speranță! Cată să se găsească vreo lipsă de formă, pentru ca casația să-mi admită recursul; cei din Galați vor căuta să se ferească de lipsuri și nereguli în formalități.

Pe când vorbea, i se aduse o citație; era chemat la Galați: Maiorul veterinar, îl dase în judecată, pentru insulta superiorului. Temându-se ca Grigoriu să nu se plîngă superiorilor și să fie aspru pedepsit, chiar reformat, că depusese falș, ca și maiorul D., în contra unui camarad, îi lua înainte, dându-l în judecată, ca fiind insultat.

Alte drumuri, alte cheltueli! Se înfățișă în două rînduri înaintea comisariatului militar din Galați, arătând faptele, luînd ca martori pe avocații lui, Droiu și pe Unap. Amândoi declarară de neadevărată, plîngerea maiorului. Cu toată mărturia lor, comisarul regal înainta actele comandantului corpului III de armată; acesta în necunoștință de cauză, auzind că era vorba de un ofițer condamnat de tribunal și de Curte, ordonă darea lui Grigoriu în judecată.

Când noul comandant i-o făcu cunoscut, Virgiliu rîse. Șeful se uită lung la el, neștiind ce să creadă. — Pentru ce mă priviți astfel, d-le colonel? Rîd, gândindu-mă la gradul de ticăloșie în care am ajuns! In cinci ani n’am avut decât laude; memoriul meu, cum îl cunoașteți, poate servi drept rar model ori cărui ofițer; astă-zi sunt cel mai ticălos om! Avut-a dreptate tribunalul din B. să mă condamne la 6 luni și o zi! Dacă mai înainte de acel proces, nu fui vagabondul pe care-l taxară ei, iată-mă devenit! Astă-zi îmi fac viața din judecată în judecată, ca mâni voi face-o din închisoare în închisoare! zise dînsul c’un accent sinistru, gândindu-se la Putereu. II va ucide! Dar nu, închisoare nu va mai face, căci își va face scama și el! Respunsul colonelului îl smulse din noaptea gândurilor lui :

— Mă doare mult, doctore! Fatalitatea te urmărește.

— O, da, fatalitatea mă urmărește! încheie Grigoriu convorbirea, cu acelaș glas pierdut.

CAPITOLUL XX

Pe una din băncile minunatelor alei ale grădinei imperiale din Viena, Schonbrunn, Olga scrisese d-nei Viișanu. Ziua era tristă, vîntul spulbera frunzele; tristă ca ele, era ea.

Mare dreptate — cugeta în sine — au filozofii; pe drept ei afirmă : fericirea nu e decât o iluzie, aceea ce-și închipue omul că l-ar ferici. O umbră! Un nimic! Cât de frumoasă îmi apărea de departe, cât de searbedă fu! S’a și dus! Abia apăru la orizont, a și apus!

Depărtată de lumea din grăină, își retrecea pe dinaintea ochilor momentele dureroase din urmă: Se afla cu o doamnă româncă, în gara din Salzburg. Așteptau să se deschidă casa de agende turistică, de lângă stație, să ia bilete pentru frumoasele împrejurimi: Reichenhall, Berchtesgaden, Konigsee. Tocmai intra în gară trenul de Viena. Printre mulțimea de călători ce porneau, pe jos spre oraș, pe-o alee umbrită de castani, zări deodată o siluetă naltă, elegantă, semenând foarte bine cu Lorescu. Se apropie, să vadă mai de aproape; începu să tremure ca o frunză bătută de vînt - Era doctorul, întovărășit de două doamne în negru. Una matură, părea o frumusețe trecută; cea tânără, aspira să devie. Lorescu privea într’o carte, consulta pe Băedecker; se întoarse spre oraș, să se direcționeze, când o zări. — Pe aci?! Exclamă bucuros, veni la ea și o prezentă doamnei Voicu, sora lui și d-rei Dorina, fiica ei - Purtau doliu după soț și tată.

Căpitanul Voicu — lânced de mult timp — murise în Vaslui pe la începutul lui iulie. Mama și fata veniseră la Piatra, cu intenția să locuească împreună cu doctorul. Lorescu privea pe soră ca pe mama lui. Ea îi crescuse pe toți, remași de mici numai cu tatăl. Când doctorul se ridicase, îngriji la rându-i de ceilalți.

Dorina fusese internată într’o școală de călugărițe protestante germane, din capitală. Remasă fără tată, d-na Voicu se gândi s’o pue sub ocrotirea doctorului, care se bucura în Piatra de o situație prea frumoasă.

Lorescu se găsea în lupta sufletească care-l chinuea de mult: era înțelept să se mai însoare? Iubirea Olgăi îl mișca; scepticismul de care nu se putuse lecui, după tradarea ființei ce iubise în tinerețe cu patimă, cu care crescuse și care-l părăsise atât de laș și de ordinar, îl reținea. Adăuga la aceasta, teama de sanatatea lui șubredă, de etatea matură. Admira pe Olga, n’o cunoștea încă destul. Departe de a fi bănuit adâncimea sentimentului Olgăi, nu credea în nefericirea ei dacă n’ar fi respuns dorinții ce nutrea. Aci dorea căsătoria cu ea, aci se temea purtarea lui cu Olga, era reflectul stării de simțire în care se afla, încredințat în cele din urmă de statornicia sentimentului ei, convins tot mai mult că Olga i-ar fi putut asigura o viață plăcută și liniștită, că i s’ar fi devotat, cunoscând simpatia ei, admirând-o, vrând-o el însuși, se lăsase ademenit de ideea unei căsnicii între ei; aștepta întoarcerea Olgăi, ca să-i comunice intenția. Moartea cumnatului, năzuința d-nei Voicu de-al avea ocrotitor Dorinei, îi schimbă gândul, nu fără luptă și părere de reu; sfarmă proectul. I se păru că providența îi arată limpede calea ce prindea să urmeze. Regreta după Olga, privi ca datorie să răspundă dorinții surorii, ca virtute să nu se mai însoare. „E tînără” își zise, va uita! Se va mărita c’un altul, va fi mai fericită decât cu mine, cum merită!

Voi să-i scrie; se temu să nu-i facă reu, la depărtarea unde se afla, după supararea cu Virgiliu. Lăsă să-i comunice delicat, la întoarcere. Iși luă concediu și plecă cu sora și cu nepoata, spre Matienbad, abătându-se prin Salzburg. Întâmplarea făcu să se întâlnească cu Olga. Ar fi privit neonest dacă s’ar fi arătat ca mai înainte; îi veni greu să-i vorbească și astfel se purtă rece, foarte rezervat, lăsând-o să înțeleagă.

In adevăr, Olga ghici. Spiritul de intuiție al femeelor le face să prindă un lucru, o situație, înainte ca rațiunea lor să fi vorbit. Mai mult ca oricând, se aștepta să găsească în Lorescu pe omul iubitor dornic s’o vadă. Nu se putea ca osteneala, enervarea călătoriei să-l fi schimbat într’atât. Cauza? Căta să fost mult mai puternică și mai serioasă. Care? Ce se petrecuse în restimpul celor două luni? Pricepu numai decât, cum află de intenția doamnelor să remâe în Piatra cu Lorescu. Totul s’a finit! își zise. Nu mai nutri aceste gânduri! Părea că-i spune privirea lui.

Lumea furnica în jurul ei, alergând către parcul și palatul imperial din Schohbrunn, ochiul ei era departe. Iși amintea cum împreună cu dânșii — Lorescu și familia lui — vizitau Salzburgul. Era tristă de moarte. Ii vedea pe ei trei, uniți prin legătura sângelui. Se simțea streină între dînșii, negrăit de streină lui, pentru care și-ar fi dat viața! Furnicarul îi ducea la cetatea de pe vârful muntelui; doamnele priveau pe fereastră, el n’o vezu ștergându-și o lacrimă, cu dosul mânecei. După amează se îmbarcară pe Konigsee. Lacul nefericitului rege al Bavariei, Ludovic II-lea, care-și clădi un castel chiar pe țermul lui, unde-și găsi și moartea, poate fi numit rege lac, prin măreața lui frumusețe. Munți urieși îl închid de jur împrejur, întunecând spațiul, atingând cerul. La poalele lor, lacul, pe-o mare întindere; verdele smaraldului, albastrul cerului și roșul rubinului se resfrâng în valurile lui, tăcute și adânci. Selbăticia domnește în toată splendoarea ei. Cine pășește aci — periculându-și viața — se crede pe alte tărimuri.

Ea nu vedea frumusețea din jur. Când întâlnea privirea lui Lorescu, se înfiora: nu mai era acolo nimic pentru dînsa! Revedea încă cum întorși din oraș, se oprise la agenție, să ia informații pentru călătoria lor și a ei; părăsise gândul de a mai vizita Reichenhaltul și celelalte localități spre cari se îndreptau și Loreștii. Înapoiată la otel să le dea informații, află pe doamne culcate. Din camera lor, prin ușa întredeschisă, vorbi cu Lorescu. Dând să plece, el o conduse până la ușa, privind-o cu o duioșie nespus de tristă. Ochiul ei reflecta receală și mândrie: „Vezut-ai — părea că zice — cum vîntul sbuciumă apa și-o rescolește în tot adâncul ei? Valul tremurat fu sufletul meu! Frunza clătinată am fost eu... n’ai meritat!” Ușa se reînchise pe urma lui. Mută, pironită locului, remase dînsa, privind pragul pe care dispăruse el, idolul ei! Liniște, pustiu prin sălile oltelului. I se părea că ușa putea să-i audă bătăile inimei. Avu senzația că nu era singură, că ducea pe brațe, în camera ei, un copil lânced de moarte. Deschise fereastra, să-i vie recoarea de afară. Fruntea îi ardea, corpul îi tremura ca de friguri. Trecuse de miezul nopții; liniștea domnea pe stradă, numai Salzachul, maestosul Salzach, curgea pe sub ferestre, strigând lâncedului copil:

Dar bătăile inimei lui erau atât de cumplite! Strigătul apei nu le năbușea, recoarea nopții nu-l liniștea. Lacrimi mari picurau una câte una, pe fața lui. Ea cata printre lucruri, nu știa ce face, dar nu se culca, nefericitul copil îi vorbea: Vezi tu, surioara mea! De ani și ani ador o umbră, o fantomă, o imagină! Așa cum la cinematograf te primbli peste țări și mări, te crezi acolo cu ele — și nu ești — am trăit eu zi cu zi, clipă cu clipă, cu această imagină! Nimic impur în iubirea mea! E-atât de curată, de dumnezeească! Dac’ar putea fi cristalizată în ceva material, poate că o lacrimă de argint — ce se cheamă stea — ar isvori din ea!

Fost-a Kiinigsee frumos? Fost-a interesant? Nu știu. Făceam plimblarea cea mai frumoasă, ar fi putut fi și cea mai fericită în viața mea! Iat-o Calvar! „Nu mai nutri aceste gânduri”, spunea privirea lui. Acolo beui durerea cea mai adâncă, din mânele omului celui mai drag! Vei duce corpul meu în țară, sufletul remâne înmormîntat aci, în selbătăcia măreață, tăcută a naturii! Munți de granit, valuri de smarald, tu, rege-lac, cari-ați legănat poate atâtea fericiri, văzutu-m’ați astăzi, crucificată! Pe valurile voastre inima mi’am smuls! Sângera! Era peatră prețioasă, de strelucea așa? Nu! Era un sentiment, dar vast și larg cât lumea! Adânc ca adâncul apei, curat ca oglinda Cerului! A fost atât de trist! I-am lasat pe toți, pe țermul lui Obersee și, singur, pe pajiștea cu flori, aruncam lacrimă de lacrimă prin tufele din cale, să nu le vadă el; să nu cerșesc aceea ce nu-mi da! Fost-au de foc acele lacrimi, de mă ard și-acum?

Pe minunatele alei ale Schobrunnului, lumea se grămădea către grădina zoologică. De la paserea paradisului, de la struții de Africa, enormii elefanți, tot soiul de animale și de paseri, adunate aci, făceau obiectul curiozității publicului. Vîntul spulbera frunzele copacilor; ca dânsele, erau gândurile Olgăi. Visuri, iluzii, speranțe, spulberate ca ele!

Înainte da a fi părăsit Viena, vizită cimitirul. Aur, vanitate, inteligență, naivitate, află în el. Văzu locuința din urmă, pe pământ, a lui Beethoven, Strauss, Mozart. Muzica, poezia pictura, fiecare aparte, în colțul ei, ca și pe lume. Beethoven, Strauss, Mozart, gândea Olga, au fost eri; unde sunt azi? Te înfioară repegiunea cu care totul dispare în haos! Ce e suferința unui om? Ora trenului pentru Pesta o smulse din tristele ei gânduri. Se repezi la otel, să ia pe doamna româncă. A treia zi dimineața se găseau pe vaporul spre Orșova.

Era noapte când Olga apăru singură, pe bordul vaporului. Tovarășa de călătorie dormea singură în cabină. Măreț reserea soarele, din valurile Dunării!

Ca și altă dată, simfonia valurilor scălda năvalnic pe aceea a gândurilor ei. Atunci se cânta muzica vieții, a speranței, a fericirei! Ninsoarea viscolise azi pe șoaptele primăverii de atunci!

In sfâșierea prin care trecuse, ani de depărtare se așternuseră, credea, între ea și el! Cum de l-a văzut mereu la căpătâiul ei și noaptea trecută? Cum, seara din urmă, pe când admira frumusețea Budei — cu luminele-i de pe deal, ce par steli aevea, sub cele cerești — imagina lui putu reseri iar, astră singuratecă, în ființa ei? Din nou i se părea că purta într’însa două ființe, deosebite: una certa pe cealaltă, pe copilul care cerea să iubească, să sufere, să plângă! Ce naiv, acest copil! Zadarnic ea-i spunea: Soarele tot luminează, cerul e limpede, paserea cântă, lumea trăește! Ești destul de tânăr să reîncepi viața — viața pe care lumea o vrea — să rizi, să petreci, să-ți bați joc de onoare, de caracter; să-ți iai tovarăș de greutăți, manta de timpuri rele, întru cât omul cel mai distins, nu merită simțirea femeei—nepăpușă! La Konigsee-mi respunde a înmormîntat drojdia de speranță, încrederea în viitor! A, naivul! Plînge! Plînge! Privește cu necaz înflorirea corpului, ar fi voit să-l peardă în valurile lacului! Doamne, ce lânced am cu mine! Lacrimile mele pun rouă proaspătă, în fie ce oră, pe buzele lui arse! Cât va să lupt, până să-l fac să vadă lumea cu ochii realității.

Și astfel se-întorcea Olga în țară, chinuită mereu de aceleași gânduri, de aceeași luptă lăuntrică, dureroasă, neștiutoare dacă în jur era frumos sau urît, soare sau poaie!

- Au trecut luni, zile, ore, de când durerea crescu, dar nu se micșoră! Spunea într’o dimineață Olga, d-nei Viișan, venită la ea. Ași dori să fie aci, să vadă că-mi e rușine de lacrimile ce-mi isvoresc din ochi; Nu le merită!

— Da, nu le merită! Ascultă, dragă Olga: poate te vei supără mult pe mine; făcui un pas care te privea, fără să te fi întrebat. Te vedeam atât de tristă! Ascundeai durerea, dar ți-o ghiceam. Cunoșteam adâncimea sentimentului teu. Lorescu nu-și da seama, crezusem; ar fi putut respinge o iubire atât de statornic? Mărturisesc, am încercat să-i vorbesc. Venise acum de curând, să-mi vadă pe Speranța. L-am întrebat dacă e drept ceea ce spunea la mine, că teama de a nu găsi ființa care să-l înțeleagă, îl oprește de la însurătoare? — „Știi bine, sunt fete, este una...începui eu...” El s’a sculat grebit să plece, mi-a scrutat mâna, respunzînd: „Să nu vorbim te rog despre astfel de lucruri, nu mă însor!... Ai să-mi erți reul ce-ți făcui?

— Reu...nu... clătină Olga trist din cap, cu privirea perdută, înecată în lacrimi. Nu mi-ai făcut nici un reu; ar fi remas în mine, scânteea speranței; ar fi fost mai trist...! Iți remân adânc recunoscătoare pentru bunatatea ce mi-ai aratat. Cât de greu o găsești astă-zi. In sfâșierea prin care trec, fapta vooastră e rouă ce cade pe floarea gata să se ofilească; e darul sfânt al prieteniei! Ea singură mângâie în clipe de restriște! Intoarne Cerul Speranței, bunătatea ce-aveți unei streine! Și... nici un motiv pentru ce nu se însoară?

— Nici unul!

Olga oftă. După o pauză reluă: Unde e timpul când treceam rece, liniștită, nepăsătoare! Haina cu surtuc, atenția ca și neatenția ei, tot una-mi era! Rece și mândră, remâneam uluită când vedeam ce puțin căutau ei în noi; dar și noi în ei! Mult va să cuprindă în el — gândeam — omul care să-mi poată cuceri gând și simțire! Atunci, ca și azi, preferam singurătatea, înaintea ființelor cari nu trădau pe un „cine-va” în ele! Ca fecioara din poveste dormeam; ci fet frumos o lua pe ea! Pe mine, omul acesta m’a deșteptat, mi-a aratat ce e iubirea, m’a învațat ce e durerea; fericirea? Mormîntul mi-o va arata!

— Se poate să vorbești astfel, tu, atât de superioară prin inteligență și caracter?

— Și dacă le-ași avea, pot crea superioritate femeei, astfel de însușiri? Sfătueșc pe oricare din ele, nu cum-va să se încumete să spere că zestre i-ar putea fi superioritatea ei! Mai curând i-ași spune: Femee, nu căuta să devii om; afli durere și nenoroc! Remâi ce te vrea el; remâi copil, păpușă, cât el păpușă cere, păpușă caută, Omoară... nu știe ce omoară! Aruncă giulgiul ernii, când ar putea culege însu-și florile primăverii...!

— Ascultă, Olga: știi ce ași face în locul teu? M’ași căsători. Nu cu cel întâi venit, nici ca amor propriu — nu e bine să hotărască el de viața unui om — ci ca singură vindecare posibilă, când altfel nu se poate! Ce te așteaptă? Viata pe la gasde? Nu e o viață. O poți tolera copil. Căsătorită cu un om care ar prezenta oarecari garanții de seriozitate, ai fi la casa ta; ai avea un tovarăș cu care să împărți greutățile vieții; mângâere în orele grele... Uite, cunosc pe cineva care se interesează de tine. Petrescu, e urît dar simpatic!...

— Eu să caut frumusețe fizică? O disprețuesc în om, când nu constă decât în formă, în haină și-apoi calvarul vieții mele nu-l datoresc ei?

— Iar? Oglinda nu-ți spune nimic?

— Ba da: ași fi o carte închisă, celui care-ar căuta în mine figură.

— Ei bine, acest domn te vrea, așa cum ești...

—Vai, dragă d-nă Viișanu: e ca și cum a-i da unei mame — căreia, s’ar fi răpit copilul — unul strein și i-ai zice: „Primește-l, e tot copil!” In visurile-mi de copil, visam un intelectual adâncit în știință, un artist, adevărat om, din punctul de vedere moral, putea fi el „urs” pentru societate: cu atât mai mult azi, dac’ar fi să fac acest pas; numai c’un astfel de om ași face-o. Prin recunoștință m’ași apropia celui care-ar putea smulge durerea din mine! P. nu-i dintre aceea... Nu, nu voi schimba. Pământului voi da făptura mea... Vai, cuvintele nu pot spune nimic! Demonul durerii rupe, sfîșie, înveninează tot! Cărarea mi-e dreaptă la mormînt! Somnul fuge, pănă și el, de mine! In cameră e besna nopții; în mine arde flacăra simțirii, cu așa pară mare! Camera toată e lumină și deși frig, eu ard! Creerul se revoltă, pieptul obosit cere îndurare, lacrimele curg. Nu, îmi zic să nu mai gîndesc! Hotăritor, nu mai gîndesc! Lupta încetează, furtuna se potolește, gîndurile fug, indiferența vine. A doua zi, când mă îndrept spre școală, duc mâna la inimă: Simt acolo ceva, ceva strein, un corp, o ființă, el! Il alung cu oroare din inimă, din creer, și cu oroare îl regăsesc! Remîne, romîne acolo, neatins, neînvins! Demon, cu adevărat! Așa va fi, până se va fini... Curmat călător, îmi anin seara traista suferinții la căpătai; o regăsesc dimineața, o iau... și... iar la cale, aceeași cale! Uneori, nevoită să trec pe la casa lui, am nevoe de adevărata putere a rațiunii, a realității, să-mi mân pașii înainte, să-mi caut nepăsător de drum, când întreaga-mi ființă rămâne în urmă, cu dînsul! Salcie sbuciumată de vînt și nefrîntă ca ea, remîn! Mi-e rușine de suferința mea! Ași voi s’adun tot ceea ce-i făurește chipul, imagina-i care traește în mine, s’o întrupez — părticică cu părticică — și apoi s’o arunc departe mult de mine! Nici să întorc capul!

Ai putea dărîma munții cu puterea iubirii, ai putea umple abisuri cu ea! Nu poți învinge imposibilul, cuprins în voința unui om! Dac’ar fi el în locu-mi, cum l-ași auzi zeflemind: „Cată să fii femee, să poți remânea de peatră!

Una din serile trecute, până nu s’a mutat, îmi purtai pașii pe strada care m’a văzut de atâtea ori retăcind pe ea; să mai privesc încă odată casa care m’a vezut tremurând — nu de ploae, nici de vînt — privindu-l de departe, în întunericul nopții! Prin stoluri transpărea palida lumină a dormitorului. Cum poate să doarmă omul care pune desperarea cea mai cumplită în sufletul altuia? Are el pace? In noaptea fioros de întunecată, când nu te’nduri s’alungi un câne, lași un om să hăue în ea? Poate fi bun un astfel de om? Negreșit, singură-s de vină, că l-am îndrăgit! Crucea mi-o port; dar c’un cuvînt el ar putea da lumină întunericului, viață mormîntului! Se mai iubește de sigur, și se uită. Se poate trece cu gândul și cu simțirea de la ochii unuia, la ai altuia. Eu nu pot.

Nu știu dacă versurile lui Eminescu:

„Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac’oi fi eu sau altul...

Vor fi avut un ecou mai adânc în sufletul altuea, ca într’al meu... Dacă n’ași avea o sentință de așteptat — aceea lui Virgiliu — ași ști să scap de suferință! Dar nu pot! Prinde să remîn, s’aștept scurgerea nespus de înceată a orelor, să-i văd și soarta lui! Statue iluzorie, voi remâne în picioare, până când... cine știe... ultima lovitură mă va arunca deodată toată, sdroburi la pământ.

Și mă duc la școală să dau lumină altora, când eu orbăi în atât întuneric! Olga tăcu. D-na Viișanu își sterse ochii umezi de lacrimi. Olga văzu, păși către ea, îi trecu mânele pe după gât: „eartă-mă, dragă prietenă, eartă-mi rătăcirea, fu mai puternică de cât voința mea! Te-am făcut să plângi. Aci — unde te afli — a fost un altar. Curată și sfântă s’a înalțat flacăra simțirii — ani — către el! Altarul s’a sfarmat! Pe resturile lui ai calcat, vuetul lor ai auzit! Țăceiea va domni de acum, aci!

Prietenă dragă, de-l întâlnești, nu-i spune cât am suferit! Nu-i spune, c’a trimis asupră-mi întunericul nopților de toamnă! C’ale mele lacrimi îi scaldă căpătâiul! Să nu-și dea seama vreodată cât nebun dor, cât sbucium și câtă tortură mi-a hărăzit, de când m’a cunoscut!

Ii doresc atîta bine, câtă durere mi-a dat el! Atîta fericire câtă suferință beau eu! Resară-i lui, flori din ea!

— Dragă Olga, venisem cu două știri: una... ți-am spus-o. A doua: dumineca viitoare la ora trei din zi, te așteaptă M. S. Elena Doamna Cuza.

Un fulger de viață trecu prin ochii Olgăi: Cum ai făcut? Știu în câtă dragoste te avea, dar trăea atât de retras! Punea zid între lume și dînsa...

- Cu zidul, văduvele, orfanii, fetele fără zestre, școalele, instituțiile de binefacere din țeara întreagă, pătrund la ea. Te-am auzit: „n’ași voi să mor, până nu voi cunoaște pe cea întâi Doamnă a Țerii românești! Elevele tale se adăpau, la școala virtuții și-a înțelepciunii nu din cărți, dar din faptele Ei!

— Și-a tăinuit durerea în zidurile-i de nepătruns! Sfântă femee !

— Sfântă, cu adevărat!

Urmă tăcere. Olga, cu fața în lacrimi, îmbrățișă din nou pe d-na Viișanu: cât ești de neprețuită! In ruga mea de seară, voi ruga Cerul pentru fericirea copiilor voștri!

Scrutarea pe frunte ce căpătă Olga de la Doamna Elena Vodă Cuza, fu pentru dînsa cea mai culminantă onoare, cel mai aprig îndemn pentru viață.

CAPITOLUL XXI

Nici avocatul Unap nici un altul, anume priceput în găsirea motivelor de casare în fața înaltei Curți de Casație, nu găsiră vreunul care să fi putut fi primit de Curte. Trist, descurajat, retrecea Virgiliu dosarul, pagină cu pagină, studiind și analizând totul singur. Munca nu-i fu de prisos; găsi un act scapat din vedere tribunalului, Curței din Galați și chiar avocaților. In acuzarea judecătorului fuse învinuit că: pe când dînsul lucra cu comisiunea de recrutare prin plase, trimise pe samsarul Iținberg — cu care fusese înțeles din Iași — să caute acolo și să aducă în B. alți tineri sorțari, cari prin bani, să fie scutiți de oaste. Iținberg adusese în adevăr câțiva tineri de la cari luase bani, sperând să-i poată scuti prin doctor, cu care însă nici nu dase ochii; dar tinerii aceștia erau toți minori — mai mici adică de 21 ani, cât se cere unui sorțar — pe deasupra și din alt oraș. Legea recrutării îi oprea dar să tragă sorții în orașul B. așa fiind nici nu aveau să mai fie trecuți în listele sortărilor din B.; mai mult încă, comisiunea luase în scris, în întâia zi de recrutare, hotărîrea de a nu mai primi nici chiar pe acei ce s’ar prezinta ca voluntari — necum minori, să fie înscriși, din moment ce ar fi din alt județ; prin urmare n’aveau să mai apară în fața examinărei medicale.

Hotărîrea aceasta în scris, era actul care putea servi lui Virgiliu ca motiv de casare în fața curței; hotărîrile tribunalului și a curței nu vorbeau nimic despre acest act: Șimpșa și tinerii lui Iținberg, ca să fi putut fi examinați de d-rul Grigoriu la recrutare, adecă aduși de Iținberg după sfatul d-rului, se cerea să fi fost mai întîi înscriși în listele de sorțari, dar înscrierea lor în liste și deci-apariția lor în fața comisiunei recrutoare și a examinărci medicale, nu privea pe doctor, ci pe colonelul și pe căpitanul recrutori, cum și pe prefectul și pe delegatul județului B.; s’ar fi cerut atunci ca Șimpșa și tinerii lui Iținberg înainte de a fi fost înțeleși cu doctorul — după cum declarase Iținberg — să fi fost înțeleși cu colonel, căpitan, prefect și delegat, cari să-i fi înscris pe lisle, contrar legei și dispoziției luată în scris de ei înși-și.

Acest act deși n’ar fi fost poate un motiv tare ca lipsă de formă, era însă o dovadă sdrobitoare de nevinovăția doctorului.

Avocatul îl susținu înaintea Curții de Casație. Membrii consilieri păreau dispuși să-l primească. Deodată procurorul, om drept și de foarte multă valoare — dar care la Casație vorbește cel din urmă, fiind oprit ori cui a mai vorbi după el — se sculă și susținu că motivul adus nu putea fi probă de nevinovăția doctorului, nu era măcar adevărat, întru cât se știe foarte bine că’n oaste se află mulți tineri, minori, și că consilierii chiar — se adresă către ei — puteau avea printre rudele lor tineri minori, intrați sub 21 ani în armată.

Virgiliu înțelese greșala: procurorul nu cunoștea chestiunile și legile militare; confunda pe sorțari cu voluntarii cari intră de bună voe în oștire, din moment ce au 18 ani, fără a mai trage sorți, dar chiar și acestora — după dispoziția luată în scris de comisiune — nu li era posibilă prezintarea în fața comisiunei și deci nici trecerea lor prin fața doctorului.

Virgiliu știa însă că n’avea dreptul să vorbească, după procuror. Desperat, sdrobit, aștepta cu inima încleștată, să fie întrebat. Dar Curtea se retrase. Consilierii citiră între ei hotarîrea Curței de Galați, care înșira faptele, drept acte de vinovăție; respinseră recursul D-rului Grigoriu.

Clătinându-se ca un om beat, apucă Virgiliu pe cheiul Dîmboviței, din fața palatului de justiție. Afară se înoptase. Merse mult, în neștire, până aproape de splaiul Cotrocenilor. Cu tot aerul recoros de afară — era noemvrie — își simțea fruntea arzînd ca în friguri; atît simțea; restul ființei lui era nimicit. Un pustiu nemărginit cuprindea totul, pământul ca și ființa lui. Se opri pe o punte de pe Dâmbovița. Gândurile lui îmbrățișau una și aceeași cugetare: Ciumă, nu mumă, îi fuse Justiția! Sub scutul ei, fuse ținut arestat la secret trei luni; sub scutul ei, dat judecății pe nedrept; sub scutul ei, nevastă-sa părăsi țeara; sub scutul ei, condamnat ca cel din urmă fur, la 6 luni și o zi închisoare; sub scutul ei, dat ca dezertor, arestat, leafa reținută aproape un an, condamnat de Curtea de Galați, dat în judecată pentru insulta superiorilor, condamnat definitiv de Casație! Sub scutul ei i s’a luat onoarea, soția, cariera, banul! Sub scutul ei se ruinase sufletește și materialicește o familie! Sub scutul ei, va deveni, da, va deveni asasin! Va omorî. Va strivi sub piciorul lui, năpârca care-l mușcase de moarte! Va spăla cu sângele ei, veninul hidos ce aruncase pretutindeni în jur, pângărind scaunul justiției.

Cu gândurile aceste negre, intră la cumnata lui Rem.-Aci îl aștepta Olga. Ceilalți frați nu veniseră, căci nu o dată cheltuiseră zadarnic, părăsindu-și serviciul ca să fie pe lângă el în ziua judecății și termenul se amânase. Olga așteptase înfrigurată, în una din sălile palatului dc justiție. Virgiliu amețit de durere, uitase de ea, eșise prin altă sală. Află târziu de la un magistrat, prieten lui Adrian; se întoarse acasă, cu inima frântă, din ce în ce mai neliniștită de întârzierea lui, când îl văzu intrând. Figura lui o înfioră:

— Virgiliu! Dragă Virgiliu! Ce ai să faci?

El tăcea. Se așeză pe un scaun, întunecat ca noaptea de afară. Olga se apropie de dînsul:

— Ce cugeți să faci?

El se sculă în picioare, respunse scurt și aspru: am să pun revolverul în tâmplă, să trag! „Nu asculta mila, te va nenoroci! Mi-ai spus tu, mi-au spus’o și alții. N’am ascultat! Căsătoria m’a aruncat în prăpăstia în care sunt! Nu voi pune însă manele pe pept, înainte de a nu fi mântuit societatea și justiția de o canalie ca Putereu! El întăi și apoi eu!

Pe măsură ce el vorbea, figura Olgăi devenea ceară: uitat-ai de părinți? Uitat-ai de frați? Uitat-ai de Dumnezeu?!

Expresia ei de sfâșiere, îl tulbură, i-o mări pe-a lui.

— Dumnezeu? Nu-i, sau e nedrept! Nu vede, nu aude ! Iar voi... Dezonoarea mea nu e și a voastră? Murind, v’o iau cel puțin vouă!

— Durerea ți-a luat mintea! Dumnezeu nu vede? O da, drept ai spus: Călătoriile o zi pe pământ, ne lasă să ne sfâșiem noi înde voi, ca fiarele! Iși întoarce până și el fața de la pământ! Ii e scârbă de om, făptura lui! Și tu, gata cum spui, să te înfățișezi înaintea lui, cum i te vei înfățișa? Cu mâna plină de sânge? Un asasin?! Sărmanii noștri părinți! Dac’ar fi știut ca fiul lor avea s’ajungă un asasin! Plângând, luă Olga de pe masă fotografia lor, i-o împinse sub ochi: dacă în adevăr ființa lor sufletească n’a murit, vor avea să te vadă și dincolo de lumea aceasta, un blestemat de-apururi, un ucigaș, un omucid! Și nouă? Cum ne vei lua dezonoarea, când după atâta amar de suferinți și de sbucium, dane-vei din nou, prada durerii de a te fi perdut, scandalului public: fratele nostru omorî un om, fie el și un ticălos!

Ii puse din nou fotografia sub ochi și cu un glas care venea ca din altă lume, rosti: jură-mi pe amintirea părinților, că renunți la gândurile tale nebune!

— Preferi, zise el cu un strîmbet de rîs dureros, să mă vezi în închisoare? Intre pușcăriașii de ani?

O paloare de mort acoperi fața Olgăi; toată ființa ei se cutremură la acești cuvinte. Când îl căută cu gândul acolo unde societatea crede să arunce la olaltă caractere și vicii, oameni și fiare, să lese una dintre individualitățile cele mai alese, pradă hoților și pușcăriașilor de ani, ca să și-o întoarcă vrajmaș înverșunat, un gemet i se strecură printre buzele încleștate, corpul i se încovoie sub povara durerii, ochii remaseră fixi, mari, țintiți asupra lui. Tăcerea domni un moment între ei.

— Să părășești țeara, Virgiliu!

Fu rândul lui s’o privească cu ochii mari, uluiți; la aceasta nu se gândise.

— Cum? Nu sunt nici măcar pregătit! Respunse într’un târziu. Nu am bani! Pasport! Și apoi unde să mă duc?

— Unde te-o mâna Dumnezeu! Închisoare să nu faci, ar fi îngrozitor

Ceva se ușura în peptul lui; i se părea că scapă de o mare greutate, o povară nespusă, neînchipuit de supărătoare.

— Un expatriat?!... adause apoi gânditor, pe când lacrimile începeau să-i scalde fața... Un exil de bună voe... dar un exil!

— Da un expatriat, un exilat cum zici, dar un exilat onest încă, Virgiliu! Un exilat care își poate arăta de departe, durerea și nedreptatea justiției că s’a înșelat, c’având să curețe societatea de miazmele reu făcătoare, e înțelept să înceapă prin a se cureți ea înse-și, a nu lăsa să pătrundă în sînul ei decât cei chemați și aceia să nu atârne de puternicii zilei; societății, pericolul de a lașa s’ajungă în capul celor mai înalte trepte sociale, oameni ca Putereu!

— Ai dreptate... reluă Virgiliu târziu, cu ochii în pământ gânditor, vorbind mai mult sie-și. Se cere să trăesc încă, să lupt, tot să lupt!... și mi-ar fi fost dulce să mor, să scap de infernul de a fi crezut pretutindeni și de toți vinovat!... O da... exilul, expatrierea!...

— Dar unde, unde să mă duc?!

— Te auzeam uneori vorbind de marea plăcere ce-ai fi avut, ocupând un post de medic, pe unul din vapoarele serviciului maritim internațional? Văzui anunțat în ziare, zilele acestea, un examen pentru astfel de posturi, la Constantinopol.

— Dac’ași ocupa un asemenea loc! O primblare ca aceasta, peste mări și țeri mi-ar prinde mult bine! Dar n’am cetit, nu sunt pregătit... nici măcar pentru drum...

— Câteva zile mai ai cred, libere? Să le întrebuințăm în acest scop!

Lorica, cumnata, lui Rem, intră pe ușă, îi chemă la cină Virgiliu doborît de osteneală, preferă să se culce. Sdrobit emoțiuni, adormi repede. Avu un vis, o vedenie cumplit de urîtă! I se părea că se afla din nou în fața unei Curți, o curte de jurați pe banca acuzaților, Putereu! El îl acuza și tot îi remânea să dea sentința! Virgiliu furios, nebun de mânie, se repezi la el cu un pumnal, când să-l înfigă, își văzu brațul plin de pete mari, roșii. Se cutremura. A voit sa lovească din nou. Era atât de apropiat de Putereu, îi auzea suflarea, când o cangrenă hidoasă, nesuferită plutea, căta să s’anine de brațul lui, deșteptă înfiorat de spaimă! Ii fulgeră prin minte grozăvia gândului ce precugeta! Chiar achitat de Curtea cu jurați, ar fi remas un asasin! Pe brațul lui avea să plutească pururi hidoasa pata a unui sânge stein, varsat de el. Se cutremură, atât i se păru acum de cumplit gândul care-l chinuise până în ajun. Nu! Nu! N’o va face! Avea dreptate Olga: tot un asasin românea!

A doua zi lua calea exilului.

Cel din urmă cuvînt al suferinții, fu rostit! Virgiliu părăsi țeara!

In fața durerii lui, Olga își uită propria durere. Uriașă i se înalțu glasul datoriei: să lupte, să lucreze, să capete revizuirea procesului. Cât ținu cârma, fu pe drumuri, între Piatra N. și Capitală.

Dorea să strebată la palat, să facă s’ajungă la urechea Suveranului, nedreptatea monstruoasă făptuită de ministrul de dreptate — amantul Duței — să obție prin înalta-i protecție, revizuirea procesului. N’avu noroc. Suveranul căzu grav lânced, audiențele fură suspendate, miniștrii chiar nu-l tulburau.

Bătu atunci la ușa puternicilor. Făcu apel la sentimentele umanitare ale celor mai cu vază personalități politice. Cu toții respundeau rece, strein, nepăsător: „Nu vă mai strădănuiți zadarnic! Mortul nu se întoarce de la mormînt!”

Ninsoarea așternea giulgiu alb pe stradele Bucureștilor, frigul în colibele săracilor. Gerul domnea peste tot. Pe stradă trecători grăbiți își înfundau capul în gulerul hainei, birjarii își destindeau mânele amorțite, oltenii strigau să se încălzească, vitrinele erau pline cu tot ce e mai nou și mai de preț, la Paris.

Cerșetori își purtau anevoe pașii printre sutele de trecători zoriți, printre cupeurile cu jockeii în blănuri, printre elegantele doamne cari es și intră la „Louvru”, „Hasan”, „Papagal”, „Bon Golit”, printre tinerii parfumați, eleganți — scoși din cutie — cari aruncă sute de lei pe-o singură plăcere și perd mii de lei într’o singură noapte, în luminoasele săli ale cluburilor.

Cine are timp să privească la nenorocitul sdrențuit de la ușă, care nici îngăduit să intre în sală nu-i o, să nu strice voea bună a fraților priveligiați de soartă? Se întreba Olga, eșind din palatul luxos al vreunui puternic; cine are timp să cugete la sărmana văduvă al cărui soț muri în ajunul serbătorilor, lăsându-i o spuză de copii mici? La lâncedul care tremură în casa neîncălzită de la soarele din vară, la tăetorul de lemne pe care mizeria și bătrânețea îl împinge să cerșească, la fel cu leneșul care fuge de muncă? Totuși inime caritabile pentru suferințele lor sunt, cum s’ar găsi și pentru a mea; dar unde-s? încotro să bat? A, de-ași fi frumoasă! Ași interesa, ași mișca! Pentru întâia oară regreta adânc lipsea frumuseții fizice.

In Februar 907, sbucni fioroasa revoluție internă. Țara înscria — cu sângele fiilor ei — pagină cumplit de neagră, de amar doliu! Mic și mare erau înfiorați de durerea ei.

Olga se văzu nevoită să renunțe la orice gând de revizuire a procesului. Se întoarse la Piatra, cu suferința omului care perde și speranța desperării.

Șeapte secole — cugeta ea — de la poetul care cântă, durerea acestei desperări și creerul și inima n’au găsit un grai care s’o tălmăcească mai drept! Fructele civilizației se coc de tot anevoe, dacă peste sute și sute de ani, omul e acelaș: aceleași avânturi de înălțime și de noblețe, aceeași suferință de purgator.

CAPITOLUL XXII

Seară urîtă de toamnă. Vîntul aspru spulberă colb și frunze moarte în ochii trecătorilor.

Pe peronul gării din Roman, așteaptă un tînăr nalt, brun, cu fața energică, bărbătească, foarte simpatică. E Adrian, întâmpină pe Olga.

Rupsese de mult, orice gând de apropiere cu Lorescu. Neputând obține revizuirea procesului, așteptase începerea noului an școlar, să părăsească Piatra.

Venea în orașul natal, unde avea să facă menajul cu Adrian, magistrat.

Când trenul o lăsă pe peron, sufletul ei era mai întunecat ca noaptea de afară. Părăsise un oraș cu oameni de peatră — cum îi numea — ducând părerea de reu după frumosul naturii, după D-na Viișanu: revenea într’altul, unde nu suferise mai puțin.

Cel întîi drum ce făcu, fu la cimitir; apoi pe strada cu casele părintești. Ruina lor mări pe aceea a sufletului ei. Legăturile cuiva cu orașul natal, oricât de dureroase, sunt totdeauna dragi, amintiri sfinte vorbesc la fiece pas.

Olga căuta stradele frecventate odinioară de cei dispăruți, rememora viața fericită a copilăriei. O casă, un local public, îi oglindea pasul tatălui ei: Colo intrase cu dînsul; dincoace i se dase bomboane! Simțea mulțumire nespusă, zărind pe stradă cunoștințe de ale părinților, prieteni de ai tatălui; cu toții trăeau, numai el plecase de mult! Un doctor, un profesor, un căpitan și câte-va familii cari îți amintea cu drag. Iată familia Mirescu; unul și altul bun la suflet cum de frumoși la chip. Ea oglindește virtuțile casei părintești. Inteligentă, simțitoare ca o mimoza, frumoasă ca o roză, bună, caritabilă — model de soție și de femee - astfel o știa de mică, astfel o regăsea; el sombru, bun, caritabil ca și dînsa, om de mult caracter.

Poezia acestor suflete se resfrânge în locuința, în grădina lor. O vilă rustică, devenită înăuntru seră, prin florile naturale și artificiale, ascunsa între două șiruri mărețe, severe, de brazi înalță, cari fac rond între poartă și casă. Pretutindeni, colțul cel mai neînsemnat, mai ascuns din curte, casă și grădină, e floare, poezie, bun gust.

Iată cele patru familii: Deleanu, Tomșa, Rîureanu și Amelescu. Doamnele — toate surori — strelucesc în societatea locală, ca petrele prețioase, nu numai prin frumusețea lor fizică, dar mai ales prin calitățile lor sufletești. Absolvente ale școalei centrale de fete din Iași, bine crescute de mama lor — o feme prea înțeleaptă, prea bună, prea albină-reușiseră la concursul pentru institorat. Frumusețea, unită cu spiritul, onestitatea și cu virtuțile lor, li-a atras noroc. Soții lor ocupă situații de frunte în oraș. Unul, Deleanu, din cea mai înaltă aristrocație a ferii, foarte avut, prefect, are conducerea partidului politic din care face parte. Deștept, sincer și bun, e popular, simpatizat pentru calitatea lui de politician corect, de principii și foarte democrat.

Andrian crescuse mai mult în casa lui. In societate ca și la dînsa acasă, în castelul fermecat în care locuește, cine ar recunoaște pe avuta soție a prefectului, în doamna modestă, deși atât de frumoasă, bine dar simplu îmbrăcată, vorbind românește — deși posedă foarte bine franceza — cu oricare persoană ce se găsește alături, indiferent de e avută, ori saracă, pe linia întâi sau nu, în societate! Simplă în felul de a se manifesta, iară urmă de mândrie, legând prietenie și ocrotind meritul, onoarea, virtutea, ori de unde ar veni ele. Iată, își zicea Olga, ce face cultura și buna creștere din femee! Toate surorile se disting prin acelaș spirit de onestitate, simplicitate, bunătate și caritate, cari — resfrînte asupra figurei, le dă o frumusețe angelică.

Aceste caractere, împreună cu ale părinților și al rudelor ei — toate superioare prin inteligență, bunătate și onestitate — au alcătuit școala altruismului la care au învațat Olga și frații ei.

Intre colegi, simpatiza mult pe unul — caracter de elită, ca și soția lui — pe câteva camarade, cum și pe o dragă colegă din normală, Paula Trandafirescu, soția revizorului școlar.

Viața socială pe o scară mai întinsă, ca în celalt era tineretul acelaș; fetele preocupate de arta să placă, domnii — fluturi de salon — dedați jocului de cărți, flirtului sau politicei. Cărțile de joc făceau obiectul principal al distracției generale. Fiind mare garnizoană, elementul militar predomina. Seratele clubului ofereau pe lângă dans, un început îmbucurător de muzică și de teatru. In astfel de seri, Olga întovărășea și ea pe Adrian. In afară de cercul familiilor dragi, era nevăzută în societate, își împărțea timpul între școală, menaj, lectură și lucru. Seara lucra cu acul, obiecte drăguțe, rame de fotografii, pernuțe, port-ornice, din resturi de matase. Le trimitea la tombola serbărilor de binefacere; vîndute cu un leu obiectul, comitetul serbării încasa binișor de pe obiectele trimise de ea. Panglicele, obiectele acestea singure, făceau notă veselă în viața liniștită ce o înconjura.

Tăcerea ei în societate, putea fi luată de un observator artificial drept simplicitate. N’ar fi dat însă pentru nimic în lume, muțenia gândurilor, libertatea durerii înăbușite, pentru zgomot, petreceri și societate. Nici un zîmbet nu-i lumina figura. Sentimentul remăsese în adâncul sufletului; nu-i da pas să sbucnească; flacăra ardea însă pe altar, cum lumina pâlpâietoare a candel îi, arde tăcută, neobservată. Serile suferea mai adânc; atunci se resimțea mai mult de singurătate. Adrian eșea. Frumos, cult, inteligent, de spirit, era chemat, dorit, invitat în toate părțile. Ea remânea să lucreze până la ora culcării. Uneori se ducea seara la Paula. Când o vedea mulțumită, veselă, în mijlocul copiilor, ei, cu un soț iubitor, cu o mamă devotată — ființe cari-i purtau atât de știre — golul din sufletul ei devenea mai adânc, singurătatea mai amară; o bucura mulțumirea Paulei, se juca cu copiii ei, ducându-se mereu cu amintirea la anii din urmă, la viața de școală, la imagina iubită a Mioarei; avea și dînsa copii, două fetițe, două zîne! Chipul Olgăi devenise mai trist, mai îngândurat; slăbise. Un cititor bun ar fi întrezărit în creții ce reseriseră pe frunte, cu mult înainte de timp, abizuri de suferință.

Adrian înaintat judecător, fu permutat din oraș. Remasă singură, își continuă menajul. Seriozitatea, devotamentul ce punea la școală și în afară de ea, conferințele ei publice populare și cu plată pentru cantina școlară sau alte binefaceri, îi aduseră respectul și simpatia lumei.

Se scurse un an. Intre cunoștințele la cari dase vizită cu Adrian, fu d-na Cireșiu, soția unui profesor matur, fost profesor lui Adrian, venit în localitate ceva mai înaintea lor. Vară lui Lorescu, orfană și ea, crescuse în casa lor, privită ca o soră. Aceeași prezență de spirit — mai puțin cultura și inteligența lui Lorescu — aceeași frumusețe brună, acelaș farmec fizic, cu un fluid magnetic în ochii mari, negri, cari cucereau; trăda însă celui ce-o cunoștea bine, un spirit de intrigă și de minciună, caracteristic ființelor isterice, cum era. Aceeași cauză, o împinse la multe aventuri amoroase în viața casnică, cu totul deosebită din aceste puncte de vedere de doamna Lorescu.

Târziu îi dase Olga vizită, din bunacuviință, și după dorința lui Adrian, nu însă fără emoțiune. Revederea lui Lorescu în fotogralie, o duru. Nu se mai duse pe acolo, cu toate stăruințele lor.

Într-o zi o întâlni în altă familie; părea tristă, descurajată, i se plânse — prin aluzii — de nefericire casnică. Costin, băiatul, nu era sănătos; avea să concureze la gimnaziu; se neliniștea de dînsul, fiind reu pregătit și în oraș lipsă de preparatori bunii își iubea copilul.

Rugă pe Olga să n’o evite, să vie mai des pe la ea; o oră de convorbire cu dînsa, zicea, o recrea nespus. De fapt, ceea ce arata Olgăi nu era decât viclenie: Cunoscând simpatia ce nutrise pentru Lorescu, știind-o profesoară distinsă, spera să profite de bunatatea ei, să-i prepare copilul. La câte-va zile după întâlnirea lor, Olga mișcată de starea în care o văzuse, aflând că era lâncedă, se duse s’o vadă. Era singură, fără servitoare, Cireșiu plecat din oraș, pentru un proces. O vizită des intervalul acela, servind-o mult. In altă zi o găsi preparând pe Costir, Olga o certă blând, o înlocui. Băiatul debil, distrat din fire, dar inteligent, fusese pe mână rea; nici o molie, nici un spirit de judecată, totul învățat papagalicește. Era nepotul lui Lorescu! El o căutase fără să-i primească bani, își zise Olga; găsi ocazia să-i poată întoarce ceva din serviciul primit. Se oferi să prepare pe Costin. Îl luă pe mâna ei, ocupându-se zilnic, serios cu el. D-na Cireșiu își arăta mulțumirea, venind des la ea, căutând s’o ia la plimblare. Olga nu eșea de felul ei, sau când eșea, dorită de frumosul naturii, apuca spre cimitir, singurul loc unde afla covorul verde al câmpului. Pe cât de des venea d-na Cireșiu — surprinsă de curățenia și de ordinea ce domneau în menajul Olgăi — pe atât de rar se ducea ca, dorind să termine prepara ea băiatului, să rupă astfel cu amintiri dureroase. Intr’o zi d-na Cireșiu o rugă să-i adune de pe la cunoștințe, resturi de mătase și de stofe; avea să le trimeată, zicea, lui Lorescu. Doctorul ridica un sanatoriu pentru coloniile școlare. Domnița Vodă Cuza donase zece mii lei. Lorescu voea să strîngă fondul ce-i mai lipsea, prin liste de subscripții, prin serbări. - Aduna resturi de stofe, din cari să se lucreze diferite obiecte pentru tombolă. Rugase și pe vară-sa, știind-o iubitoare de vestminte. D-na Cireșiu rugă la rându-i pe Olga. Drept respuns, aceasta îi oferi obiectele lucrate. Lorescu aflând, îi mulțumi prin scrisoare, plîngându-se de greutatea cu care aduna banii pentru sanatoriu, întemeiat pe sentimentele ei pentru cei urgisiți de soartă, o ruga să-i încaseze ceva bani — printre cunoștințele-i generoase — la lista ce-alătura...

In Roman încă circulau multe liste, cu scopuri de bine facere, Delenii aveau nenumărate. Olga făcuse deseori apel la caritatea lor, a celorlalți din familie, cum și la a Mireștilor; îi venea greu șă-i roage pentru o instituție din alt oraș. Se gândi să lucreze un obiect de seamă; pus la loterie, să încaseze mai ușor prin el, ceea ce ar fi adunat mai cu anevoe prin listă de subscripție. Se apucă de lucru. Pictă și brodă un tablou în mărime naturală, înfățișând noaptea istorică de la Cetatea Neamțului, când Ștefan nu - poate intra, oprit de mamă-sa, Oltea Doamna. Jos, cele două versuri ale lui Bolintineanu, cuvintele marei femei. Căpătând încuviințarea ministerului de interne, îl puse la loterie. Intrând în vacanția mare, se duse cu el pe la monastiri. Adunase 500 lei, când, în unul din drumuri, sprijinind tabloul puternic, cu mâna stângă, și fiind gata să se coboare, calul — speriat de un automobil — se mișcă de o dată, sguduind reu trăsura. Olga căzu cu toată - greutatea corpului asupra cotului stîng, remas sdruncinat. Fu nevoită să urmeze drumul astfel, până la Agapia. Un doctor aflat în monastire, îi dete ajutoare, îi recomendă repaos complect. Cazul păru grav, amenința cu înțepenirea închieturei, „anchiloza” cum zicea doctorul. Gândul c’avea să remâe infirmă, o înspăimânta. Prefera moartea, înaintea infirmității. La monastire venise și d-na Cireșiu, cu nepoata lui Lorescu, Dorina Voicu. Olga și cu Dorina nu se mai aflaseră împreună de la Salzburg.O găsi mult schimbată. Atunci era fata abia eșită din pension, îmbătată de iluzii. Doi ani de contact cu viața, o schimbaseră. Pe fondul bun, natural, inteligent, Lorescu brodase gândire serioasă, judecată, sentimente frumoase. Sub chipul ei frumos, creerul gândea, inima bătea. Dorina simpatiza pe Olga, din cât i-o descrisese unchiu-seu; Olga se bucură aflând în ea o tovarășă de gândiri. Fetele prinseră repede dragoste una pentru alta, privită cu oarecare necaz de d-na Cireșiu, care prin firea ei, remânea - depărtată de ele. Olga începuse s’o cunoască. Ușurătatea gândurilor, actelor ei, îi inspira neîncredere. Dorina, neliniștită de mâna Olgăi, scrise lui Lorescu. Veni, îi luă teama de anchiloză, îi recomendă îngrijirile cerute, mai presus de toate, venirea la Piatra, unde să poată fi zilnic văzută de doctor.

Olga se temu de un nou contact cu el; tot îl iubea: privirile lui adânci îi făceau reu. Luă drumul la Roman. Calea lungă, de opt ore neîntrerupte, cu trăsura, poziția rea a mânei, îi înreutați starea. Abia ajunsă, doctorul chemat o sfătui să plece numai decât în capitală, la specialiști. Acolo umbla de la unul la altul, ca de la Ana la Caiafa. Cazul păru iar grav, fantoma anchilozei reveni. După consulturile din capitală, se întorcea la Roman, unde urma tratamentul prescris. In unul din aceste popasuri în orașul natal, auzi un svon ciudat asupra sănătății ei: avea, se spunea, oftică la cot. Ea nu crezu. Gravitatea svonului o făcu să se înapoeze însă în capitală, să-i comunice doctorului curant. Acesta o trimise la un specialist, care o supuse la cercetări, făcându-i și injecții cu tuberculina; după 24 ore avea să-i dea rezultatul.

De la doctor se duse cu trăsura la pensionul german, să vadă pe Dorina, venită pentru cât-va timp în capitală. La ea află că și Lorescu era în București, venit pentru două zile. Se bucură nespus. Avea să-l roage s’o examineze din nou; să-i comunice svonul din Roman, crecetările la cari fuse supusă; un prieten, nu un strein, avea să se ocupe de mâna ei. Peste jumătate oră, veni și Lorescu; se purtă însă rece indiferent cu ea. Aduse flori multe Dorinei, fără să-i ofere ei, una singură.

Durerea, indignarea tremurau în Olga. Cel mai ușor flutur de salon, n’o jicnise astfel! Eși repede. Când fu afară, dincolo de zidul care-i despărțea, simți clătinându-se până în adânc, trăinicia sentimentului ce-o încătușase! Nenorocirea ei era desăvîrșită. Cea fizică, venită indirect tot prin el, urmase celei sufletești! Chiar dacă oftica se arata — declarase doctorul — n’ar fi fost ocazionată în orice caz, fără sdruncenul grav al mânei. Și de era oftică, nu-i remânea decât să-și facă seama, singură în lume și atinsă de un asemenea reu! Infernul îi apărea mai puțin negru, decât întunerecul traiului ei! Iată cum își risipise viața! La 21 ani îl cunoscuse! Se apropia de al 29-lea! Pustii și reci, trecuseră anii! Colegele, aproape măritate, se aflau de mult în căminurile lor, aveau mângâere și ajutor. Ea? Fu pustnicul care în sihăstria lui, adorase o singură icoană! Înfloreau și păleau afară florile primăverii, pe dînsul îl găseau și-l lasau veghind acelaș altar! Ce nesocotit a fost! Luase drept Dumnezeu, un idol de peatră! Gândurile triste o împovorau; aștepta — pe trotuarul din afara pensionului — trăsura, s’o ducă acasă, la văru-seu, colonelul Mitra. Cele 24 ore i se părură lungi cât un an! In fine trecură. Rezultatele erau din cele mai mulțumitoare pentru sanatatea ei.

Se întoarse liniștită la Roman. In pat, urma încă tratamentul prescris. Intr’o zi, Casandra — batrîna servitoare — îi anunță vizita d-nei Cireșiu, întoarsă de curând din Piatra. Cât n’ar fi dat Olga să fi fost cruțată de tot ce mai privea acel oraș! D-na Cireșiu avea un mare defect: destăinuirea streinilor intimitățile familiei; cât reu nu făcuse cu limbuția ei, nepoate-sei, Dorina, și de câte ori Olga o aparase în societate!

Vara lui Lorescu intră. Aducea în adevăr noutăți. Acuza pe doctor de cheltueli mari, făcute, spunea, c’o anumită doamnă. Lăsa să se înțeleagă că era cu totul subjugat de farmecele ei. Așa foarte liniștită, mulțumită de ceea ce făcuse. Sdrobise pe Olga. Așa dar își zise ea, pentru aceasta fu rece, indiferent, jicnitor, la București? Două zile stase în capitală, fără să se intereseze de dânsa! Și n’ar fi fost nimic, pe lângă oroarea de a-l fi știut înșelând un soț. Aceea ce respectase cu osebire pe Lorescu, fu seriositatea, corectitudinea lui. Desgustul o cuprinse, sentimentul învins. Smulse în fine din inimă, imaginea omului care tronase în simțirea ei, mai opt ani! Nevrednic era! Du-te, du-te la femeea înșelătoare! îi vorbea cu gândul; la amanta care-și schimbă soțul cu tine și pe tine c’un altul! Soarbe serutarea-i murdară! Cea castă, nu e pentru tine! Ai profanat un altar!

Doamnele intime veniră s’o vadă. Aflând de rezultatul îmbucurător al examenului medical, ziseră: Lăudai mult pe d-rul Lorescu, ca om și ca doctor! Știi cine-a respândit aci, svonul că suferi de oftică? Vară-sa! Spunea în toate părțile că el, Lorescu, a încredințat-o.

— Un doctor, cât de bun, se poate înșela într’un moment dat!

— Chiar dac’a crezut, cum de-a destăinuit un secret profesional, și încă unei femei ca d-na Cireșiu?!

— A spus-o familiei și ea va fi auzit...!

— Astfel de lucruri nu se spun nici familiei! Nu, nu! s’a purtat urît!

În adevăr, s’a purtat urât! Își repeta Olga. Minunea atât de mult dorită, veni: se vindecă sufletește. O lună mai târziu, se vindecă și fizicește. Cum Christ rosti paraliticului: „Scoală, ia-ți patul teu și mergi!” Și paraliticul se sculă și umblă, astfel îi zise chirurgul care-o operase și altădată: nu ai nimic! Cotul fu sdruncinat: prindea să faci mișcare și masaj. Fă, și peste o lună te vei simți bine! O lună după aceea, Olga — deplin restabilită — trase loteria: trimise lui Lorescu banii pentru sanatoriu, dar nu și gândurile ei... Doctorul îi respunse. In afară de scrisoarea oficială de mulțumire — foarte frumoasă — îi adresa și câte-va rânduri intime. Auzise — spunea între altele — de la Dorina că ea, Olga, îl bănuia pe el c’ar fi vorbit pe seama sănătății ei, făptuind încă și neertata greșală de a o fi crezut ofticoasă. Adevărul era altul: vară-sa, d-na Cireșiu (o numea), îi comunicase lui că doctorul M. din Roman, afirmase, acolo, oftica ei; dînsul, Lorescu — indignat — protestase împotriva unei asemenea greșeli cum și a limbuției doctorului, rugând încă pe vară-sa să comunice din parte - acelui coleg, că se înșeală. Termina, rugând pe Olga s’o întrebe pe d-na Cireșiu; să ceară socoteală doctorului M., pe care l-ar fi putut da și în judecată, pentru calomnie.

Așa dar nu dînsul vorbise?! Vară-sa, d-na Cireșiu, născocise basmul?! Dac’ar fi putut ști: dînsa născocise și pe cel cu iubirea lui Lorescu! Tot ei datora și indiferența ce-i aratase doctorul la București!

Pentru ce ținuse cu ori ce preț, s’o treacă în ochii lumii drept ofticoasă? - Ii ghicise simpatia? Își repeta mereu Olga. Ea nu știa: entuziasmul, admirația cu care Lorescu vorbea totdeauna despre dînsa, făcuse pe vară-sa să se teamă de o posibilă căsătorie între ei, și n’o voia. Doctorul trăise până acum pentru familie, toi pentru familie îl voiau și deacum înainte.

In casa ei, Olga nu mai intră. Din respectul pentru Lorescu, nu se servi însă de scrisoarea lui. Intru cât el desmințea minciuna d-nei Cireșiu, dând curs scrisoarei, ar fi însemnat să se îndoească de cuvîntul lui. Se mulțumi să dovedească lumii falșitatea minciunii, prin însănătoșirea ei.

Din indiferența lui Lorescu însă față cu tot ce suferise ea, din reul făptuit de d-na Cireșiu, se alegea cu ceva bun: iubirea murise întrînsa! Remase prietenă doctorului, i-ar fi dorit din inimă binele, s’ar fi întristat de suferința lui, dar nu se mai întreba dacă se gândește ori nu la ea? Numele lui, rostit în fața ei, nu-i mai provoca bătăi de inimă; nu-i mai punea pe frunte paliditatea morții, sau roșeațea focului! Liniștea se lăsă în sufletul ei; liniștea mare, sfântă, binefăcătoare!

Pe deplin conștientă că singură avea să remâe în lume, își trase linia de trai: viața nu înseamnă numaidecât fericire! Ceva mai mult, altruism, descătușarea eului propriu, și viața capătă un alt înțeles, mult mai larg și mai frumos decât cel strimt al fericitei individuale.

FINE