CAP. I.
Sărăcuţii mamei

A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tînără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.

Nu-i vorba, Bîrzovanu, răposatul, era, cînd a fost, mai mult cîrpaci decît cizmar și ședea mai bucuros la birt decît acasă ; tot li-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murășului, viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o ' precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăș, iar la Arad te duci în două ceasuri.

Marți dimineața Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului, unde se adună la tîrg de săptămînă murășenii pînă de pe la Sovîrșin și Soboteliu și podgorenii pînă de pe la Cuvin. Joi dimineața ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurele stîng, unde se adună bănățenii pînă de pe la Făget, Căpălnaș și Sîn-Miclăuș. Vineri noaptea, după cîntatul cocoșilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața cea mare, unde lumea se adună din șapte ținuturi.

Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale ; vinde ce poate și cumpără ce găsește ; duce de la Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad și aduce de la Arad ceea ce nu găsești 1a Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dînsa ca să nu mai aducă ce a dus și vinde mai bucuros cu ciștig puțin decît ca să-i „clocească marfa.

Numai în zilele de Sîntă Mărie se intoarce Mara cu coșurile deșerte la casa ei.

Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murășu-lui, e mănăstirea minoriților, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetă-ții de la Șoimoș; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul scli-picios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.

Căci e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrămează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se sînt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.

Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu pra-porele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîn-tînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dinsa, îi dă puțin înainte și le zice: „Inchinați-vă și voi, sărăcuții mamei!

Sunt săraci, sărăcuții, că n-au tată; e săracă și ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase cînd se duce la tîrg? cum ar putea dînsa să stea de dimineață pină seara fără ca să-i vadă? Cum, cînd e atît de bine să-i vezi?!

Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se tîr-guiește și se ceartă cu oamenii, se mai ia și de cap cîteodată, plînge și se plinge c-a rămas văduvă, și apoi se uită inpregiur să-și vadă copiii și iar rîde.

„Tot n-are nimeni copii ca mine! își zice ea, și nimeni nu poate s-o știe aceasta mai bine decît dînsa, care ziua toată vede mereu copii și oameni și nu poate să vadă ființă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mult sunt sănătoși și rumeni, voinici și plini de viață, deștepți și frumoși, răi sunt, mare minune, și e lucru știut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.

Mai sunt și zdrențăroși și desculți și nepeptănați și nespălați și obraznici, sărăcuții mamei; dar tot cam așa e și mama lor ea însăși; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă?' cum ar putea să fie copiii săraci, care îşi petrec viața în tîrg, printre picioarele oamenilor?

Muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vint, Mara stă ziua toată sub șatră, în dosul mesei pline de poame și de turtă dulce. La stînga, e coșul cu pește, iar la dreapta clocotește apa fierbinte pentru „vornoviști, pentru care rade din cînd în cînd hreanul de pe masă. Copiii aleargă și îşi caută treabă, vin cînd sunt flăminzi și iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioși, mai se bat 'fie între dinșii, fie cu alții, și ziua trece pe nesimțite.

Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiți, adorm, în vreme ce ea gătește mincarea. Mănincă însă mama și pentru ea, și pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîne.

Apoi, după ce a mai băut și o ulcică de apă bună, ea scoate săculețul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viața. Scăzînd dobinda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mine, se duce la căpă-tîiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrînețe și pentru inmormintare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie și măcar numai cîte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi ; mai bucuros se imprumută pentru ziua de mine. Cind poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămîne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gînduri și începe în cele din urmă să plingă.

Nu doară că i-ar fi greu de ceva ; cînd sîmte greul vieții, Mara nu plînge, ci sparge oale ori răstoarnă mese și coșuri. Ea își dă însă seamă cît a avut cînd a rămas văduvă, cît are acum și cît o să aibă odată. Și chiar Mara să fii te moi cînd sîmți că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineața pînă seara și să știi că n-o faci degeaba.

Peste zi ea vede multă lume, și dacă-i iese-n cale vreo femeie careȚ place și ca fire, și ca stare, și ca înfățișare, ea-și zice cu tainică mulțumire: „Așa are să fie Persida mea! Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-și zice: „Așa are să fie Trică al meu!

Era una, preuteasa de la Pecica, o femeie minunată, și dulce la fire, și bogată, și frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi incumătat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot așa, ba chiar mai și mai. Iar preuteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugărițele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărît că și Persida are să stea cel puțin cinci ani la călugărițele din Lipova.

A și făcut Mara ce-a făcut, și maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila și pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise nouă ani, și Mara nu se putea hotărî să dea atîta bănet - pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăși o știa mai bine decît orișicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.

Trică îi făcea mai puțină bătaie de cap.

Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru și iarna cu zece calfe, scotea la toate tîrgurile cele mai frumoase cojoace, ținea tăierea cărnii în arîndă și avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova. Minunat om ! — așa trebuia să fie și Trică ! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă școală: atît ca să-l primească ucenic.

Maica Aegidia cerea însă mult, șase florini pe lună, și pe deasupra mai erau și alte cheltuieli.

„Hm“ zise Mara, încrețindu-și sprîncenele, și începu să facă în gîndul ei socoteala cam cîți oameni vor fi trecînd în fieștecare an peste podul de plute de pe Murăș. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decît dînsa, care atîta timp a stat pe țărmurii Murășului. Ce-ar fi fost adecă dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arînda podului? Putea să dea mai mult decît alții, fiindcă nu voia să cîștige decît cei 60 florini și încă ceva pe deasupra. Apoi mai cîștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capul podului, pe unde trecea toată lumea.

Stetea Mara, stetea și număra în gîndul ei banii, cîte doi creițari de om și cîte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți, încît ochii i se umpleau de lacrămi.

S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ți vezi fata preuteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor și inima să nu ți se moaie?!

Că lucrurile ar putea să vie și altfel, asta Mara nu putea s-o creadă cînd vedea ca-n aievea cum atît de bine au să iasă odată toate.

CAP. II.
Maica Aegidia.

Maica Aegidia era mititică, pășea mărunt, vorbea scurt și apăsat, avea nas nu tocmai mic și o căutătură aspră și scrutătoare, dar se muia cînd vedea lacrămi de văduvă: ea a stăruit ca maica priorița s-o primească pe Persida și pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai și alergat pe la d. Hubăr, economul orașului, ca Mara neapărat să capete arînda podului.

Erau creștinești faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulțumită de a le fi săvîrșit.

Sidi era, ce-i drept, foarte deșteaptă și, din clipa cînd se despărțise de Trică, se făcuse tăcută, așezată, ascultătoare, aproape blîndă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urîte, s-o ții peptănată și cu mînile curate, nici s-o aduci la buna-cuviință. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plîngă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încît maica Aegidia, muiată de lacrămile ei, se mulțumea și cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dînsa. Iarna, în sfîrșit, după ce Murășul a înghețat și nimeni nu mai plătea cei doi creițari, maica cea cu căutătură aspră punea toți cei cinci florini de la dînsa și era foarte mulțumită că Mara o mai ajută și ea la îmbrăcămintea copilei.

Serile apoi Mara își făcea, ca de obicei, socotelile și tot i se mai umpleau, ba mai vîrtos îi erau plini ochii de lacrămi.

Un singur lucru o punea cîteodată pe gînduri. Prea se făcuse blîndă Persida: nu care cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea călugăriță smerită. „Mai bine moartă ! Dar nu ! asta nu era cu putință: neam de neamul ei n-a fost om smerit; tot creștini adevărați! Apoi Trică se făcuse și el băiat așezat, ascultător și bun școlar. Asta vine cu vîrsta la copiii care sunt răi de mici.

Așa, citeodată, își mai aduc, nu-i vorba, și ei aminte de timpurile trecute.

Într-o frumoasă zi de primăvară d. învățător Blăguță a venit mai tirziu decît de obicei la școală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murășul se umflase și apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Și era lucru știut că, în lipsa d-lui Blăguță, Costi Balcovici e acela care pune mîna pe nuia, ca să ție buna rînduială — nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre școlari. dar învăța bine și era băiatul turtelarului din Radna.

Una e însă Blăguță și alta Costi, deși era băiat de turtelar. In fața d-lui Blăguță, Trică stetea smirna, iar cu Costi se bătuse adeseori în piață, în zilele cele bune, cînd nu era singur, ci săreau amindoi, cuSida, în capul lui, și rar scăpa Costi cu fața curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica- și ar fi sărit și în foc pentru frățiorul ei.

Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru față cu Trică, pe care îl știa acum singur.

— Trică — strigă el răstit — stăi frumos!

Trică se ridică indrăzneț în picioare: i se făcuse o nedreptale.

— Șezi! strigă Costi.

— Dacă vreau șed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine ești tu ca să-mi poruncești mie?!

Ceilalți școlari începură ,să rîdă cu gurile întinse pînă spre urechi, căci copiii sunt oameni și ei și se simt mulțumiți cînd văd umilirea celor ce prea repede se înaltă. Dar Costi, pui de om şi el, nu voia să fie umilit.

— Afară! — strigă el dăscălește — în genunchi! și, rostind porunca, se și duse ca să-l apuce pe Trică.

Trică, cu vreo trei ani mai mic decît Costi, nu se simțea destoinic să ție piept cu acesta: cu cît mai mic era însă omul, cu atît mai mare îi era hotărîrea, și el știa să mușce, să zgîriie și să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atît mai vîrtos de mînie, cu cît ceilalți școlari se ridicaseră pe bănci și rîdeau cu hohote de cite ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decît a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mîncat, părul i s-a cam rărit, gîtul îi era zgîriat, dar din bancă tot n-a ieșit și în genunchi nu l-a pus decît d. Blăguță, care ținea ca autoritatea lui Costi să rămînă întreagă.

Ieșind din școală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creițarii și își vindea mărfurile. Cît s-a bătut cu Costi și cît a stat în genunchi, o singură lacrămă nu i se ivise în ochi; abia acum, după ce se văzu singur, începu să șteargă din cînd în cînd cîte o lacrămă. Ah! cum ar fi voit să-l poată mușca pe Costi, încît urma dinților să-i rămîie toată viața! Costi era însă mai tare decît dînsul.

"O să-l spui eu mamei — își zise băiatul — și o să treacă el pe la pod !"

Cînd însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o făcea numai să se plîngă, ca alte dăți, că e văduvă și că toți își bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.

„Ah ! — zise el suspinînd — de ce nu mai e Sida aici? !“

Da! singură ea putea să știe ce va să zică a fi bătut de Costi.

El se strecură fără de veste pe lîngă un car peste pod, apoi, trecut o dată pe cellalt țărmure, se duse ca din pușcă pînă la mînăstirea de călugărițe, trase clopoțelul de la întrare și spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soru-si ceva.

La călugărițele din Lipova nu puteai să vorbești cu orișicine orișicînd și despre orișice. Sidi nu era însă oricine, și maica Aegidia cea aspră, fiind totodată și înțeleaptă, ținea să nu răscoale întreaga mînăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete cînd i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-și vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să aștepte mult.

— Ce e?! întrebă ea răstită.

— Uite — zise el încet, ca să nu audă și sora Marta, care se afla în iatacul de alături — Costi m-a bătut.

— Te-a bătut el pe tine, și tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!

— Dacă el e mai tare!

Persida rămase cîtva timp pe ginduri, cu răsu-flarea oprită și cu ochii țintă la un colț.

— Haide!... zise apoi și îl apucă de braț, ca să-l ducă spre ieșire, unde cheia era în ușă.

— Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată și plecă s-o oprească.

— Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!

Ieșind apoi în stradă, ei o luară spre pod.

Da! însă dincolo era Mara, și ea n-avea să-i vadă, nici să-i știe.

Pe țărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare șură de scînduri, în care se adună sarea adusă pe luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vîndută pentru satele de dimpregiur. În fața Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulțime de care, iar din sus de Sărărie e șirul de mori plutitoare de-a lungul țărmului. Persida și Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria și înaintară spre mori. De cîte ori, vara, au trecut ei Murășul pe luntrița de la vreo moară !

Acum însă nu era vară, ci primăvară, și Murășul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vuitori. Morile, care alte dăți se aflau în apropierea țărmurelui, de care erau legate prin o podișcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul rîului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!

Nu era chip ! și totuși cei doi copii bălani și cu obraj îi rumeni erau voioși: mult era frumos și bine aici în fața valurilor ce se tăvăleau greoaie spre șesul depărtat. Venea cu ele și o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna și de la Șoimoș, se ivea pe ici pe colo iarba crudă și verdeața de salcie și de răchită.

— Stăi ! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lîngă țărmure vreo luntrită. N-ai să te temi ! Tu știi că eu mă pricep la lopată.

— Eu să mă tem!? răspunse Trică. N-am vîslit vara și eu? !

Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntrița precum îți place; acum însă Murășul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuți decît ți se păreau de pe țărmure și luntrița-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.

Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos și bine, mare minune, mai ales pe la vul-tori, cînd luntrița se învîrtea. Oamenii de pe țărmuri se speriară, cu toate aceste, cînd văzură luntrița ușoară cu cei doi copii neajutorați în ea și începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriță și să le vie într-ajutor.

Ce ar fi putut adecă să li se întîmple? Îi duceau valurile cît îi duceau și trebuia să-i scoată în cele din urmă la țărmure, cum scoate apa rîului tot ceea ce plutește pe ea.

Mai era însă în drum și podul, de care nu o dată se izbesc și se sfăramă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.

În același timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugărițe cu un băiat. O fată și un băiat! S-ar fi putut oare ca în gîndul lumii fata să nu fie mare, cînd fuge cu un băiat? Degeaba i-ai fi spus că nu era, degeaba i-ai fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar şi alţi oameni la pod, în fața mănăstirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.

Mara, podărița, vedea că o mișcare neobicinuită s-a pornit de la Sărărie și de la mînăstire spre pod. Sări dar de la locul ei și grăbi spre Lipova. Uitîndu-se-apoi încotro se uitau și oamenii, zări deodată luntrița purtată de valuri și alte două luntrite mînate-de vîslași voinici, care grăbeau să o ajungă.

— Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.

La moarte s-ar fi gîndit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntrița care venea, venea mereu și iute spre pod.

Mara începu să alerge și să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, cînd trec plute ori lun-tri cu sare.

Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpușică trasă pe sfoară, cu ochii ridicați spre cer, cu mînile încleștate și rugînd mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcă-toarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.

Văzînd pe maica Aegidia, Mara se opri.

De la călugăriță gîndul ei trecu deodată la Perisida, și ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.

Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strînse și strîmbate în jos.

— Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfîntă Marie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu — grăi dînsa mîngîiată — copii ca ai mei nimeni nu are 1

Și adecă ce li s-ar fi putut întîmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece și o sută de luntriţe ! Da ! da ! Lor nu li se putea întîmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele și presimțiri orile.

Dar cum a ajuns Persida din mînăstire în mijlocul Murășului?

Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtorată. Știa un lucru: că așa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugărițe. Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!

Mara era însă femeie trăită în lume și știa că lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ținea dînsa deasupra.

— Bine, maică — strigă ea — așa păziți dv. co-piii?

Ce mai putea maica Aegidia să răspundă cînd ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?

Își frîngea mînile și nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.

— Las-acum, lasă! grăi dînsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntrița a apucat-o-bine, a luat-o spre locul dintre pontoane și trece, trece, iat-o, trece!

Toți alergară să vadă cum luntrița intră sub pod, apoi se-ntoarseră și alergară pe-nbulzite, ca s-o apuce ieșind din jos pe pod.

Persida și Trică ședeau tăcuți și strîmtorați, căci, știau, ce-i drept, că de înecat nu se vor ineca, dar nici cu fața curată nu vor scăpa după ce au ridicat atîta lume în picioare.

Peste puțin îi ajunseră apoi și morar îi ce plecaseră în calea lor; unul dintre dînșii apucă lanțul luntriței și începură să vîslească spre malul de la Lipova.

Lumea se porni dar și ea înapoi, cu Mara și cu maica Aegidia.

Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastîmpărată să rămîie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida. Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăstirii, și toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastîmpărată, ci totodată și sprintenă, și maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.

Iară Persida nu știa să spună decît adevărul.

Ieșind din luntriță, ea trecu iute, îndrăzneață și cu capul ridicat printre cei adunați pe țărmure și seduse drept la maica Aegidia.

— L-a bătut — grăi dînsa iute — i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămașă și l-a zgîriat la gît.

— Cine l-a bătut? întrebă maica mai ușurată.

— Costi Balcovici, răspunse Trică rar și respicat. Domnul învățător s-a dus să prindă pește, și Costi Balcovici a fost obraznic, iară eu nu m-am lăsat bălul.

— Și eu vreau să-i arăt — adause Persida — că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic și n-are pe nimeni să-l ajute.

— Sărăcuții mamei ! grăi Mara înduioșată. Se iubesc, maică, urmă ea ștergîndu-și lacrămile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.

Maica Aegidia era și ea înduioșată nu numai pentru că vedea lacrămi de văduvă, ci și pentru că înțelegea pornirea firească și bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.

— Iată, — zise ea cu liniște sărbătorească, — în loc de a-și vedea de școală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se slutesc unul pe altul. Și cîte sunt nenorocirile. ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîm-plă astfel de lucruri !

— Se-nțelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă ! La români însă toate merg una peste alta !

— Așa e, ziseră alți cîțiva, în vreme ce iar alții rîsără.

Lucrul ar fi fost bun și minunat dacă n-ar fi fost de față și cîțiva români, ai cărora obraji se roșiră, fie de mînie, fie de rușine.

— Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E și la români regulă, se vede însă că nu pretutindenea.

— E un păcătos Blăguță acela, adăogă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învățătorul din Radna.

Mara stetea ca pe spini. Știa că papistașii sunt un neam de oameni dușmănoși și ținea mult la Blă-guță, care era vestit cîntăreț de strană. Îi mai tre-cea apoi, parcă, și un fier roșu prin trup cînd vedea cum trec peste pod oameni, ba pină chiar și care, fără ca să plătească creițarii cuveniți. Călugărița nu putea, în sfîrșit, să aibă dreptate.

— Dar fata mea cum a iesit din mănăstire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învățătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăș?

Maica Aegidia se sperie și începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, și o trecură fiori reci cînd se gindi că oamenii aceștia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca și cînd dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.

— Haide, Sidi, fata mea! grăi dînsa grăbită. Sărută mîna mamei și vino !

Mara ar fi voit să aibă cel puțin o ulcică pentru ca s-o sfărame în mii de bucăți.

Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, și ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni și care, să treacă fără creițari.

— Fata rămîne cu mine ! zise ea, deși numai cam cu jumătate de gură.

— Nu, mamă ! grăi Persida, care ar fi intrat în pămînt de rușine dacă nu s-ar fi putut intoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu — urmă ea — trebuie să mă intorc la lecțiune !

Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugărițele de pe țărmul stîng al riului.

— Așa este, grăi dînsa. Te rog — adăugă apoi întorcîndu-se spre Mara — vino și d-ta cu noi.

Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.

— Acum nu pot! răspunse Mara și o porni răpede spre pod, ca să-și adune creițarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.

CAP. III.
Furtuna cea mare.

Nu-i nimic mai iute decît gîndul, iar vorba poartă gîndul dintr-un om în altul.

Peste jumătate de ceas toată Radna și toată Lipova știa cum s-au petrecut lucrurile pe țărmul Murășului, ba știa chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit ! O adevărată răzmeriță !

Călugărița aceea a zis că românii sunt niște nemernici! Ba nemernic e Blăguță, care trebuie să fie alungat cu rușine de la Radna. Ba nemernice sunt călugărițele, care nu știu să păzească fetele pe care părinții le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care și-a vîndut fata. Știa călugărița cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!

Așa se vorbea la Lipova și la Radna, și nu se vor-bea domol și cu bună chibzuință, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărîte.

Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste cîteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înțelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lățit, fiindcă era tîrg la Radna, și s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimașă trece crescînd din om în om.

Cel mai amărît dintre toţi amărîtii era însă Blăguță, nenorocitul pescuitor. Avea și el dușmani, pizmuitori, avea, ca toți oamenii, răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însă și prieteni și binevoitori, care-l mustrau că li-a mai făcut-o și asta. Se certa satul asupra lui, și el nu mai știa ce să facă.

Și toate aceste pentru copiii Marei, de care toți în atîte și atîte rînduri se-mpedecaseră.

Om era și el; trebuia să-și verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strică și pe ceilalți copii.

Trică nu plîngea, ci stătea drept, cu capul ridicat și cu mînile lăsate-n jos, apoi, plecat de la școală, trecea cu pas domol uitîndu-se drept înainte spre pod.

— Săracul mamei ! zise Mara plîngînd la capul podului.

Ce putea dînsa să-i facă? cum putea să-i ajute? Cerul li se surpa amîndurora, parcă, în cap; dar cine asculta plîngerea ei?

— Lasă, dragul mamei — grăi dînsa în cele din urmă, îndîrjită — căci am eu să te dau la o altă școală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău și ca mama ta, ci să stea ei și copiii lor în fața ta cum noi stăm în fața lor! Eu pot, eu am, urmă ea avîntată; mi-a dat Dumnezeu și are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!

Fața lui Trică se însenină. Nu prea înțelegea, ce-i’ drept, vorbele mumei sale, dar știa că are să meargă la altă școală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămîie în cele din urmă de rușine.

Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la școală. Era hotărîtă să-l ducă la Arad, fie mine, fie poimîne, cît mai curînd, îndată ce-și va fi făcut vreun rost pentru creițarii de pod. Deocamdată treceau oameni și care fiindcă era tîrg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gîndească.

Peste noapte trecea de tot puțină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei, căruia îi dădea bilete pentru cîte doi și pentru cîte zece crei-țari, ca să aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înșele, și de aceea niciodată ea nu l-a lăsat și peste zi să adune creițarii. Atît era acum de hotărîtă să plece mîne la Arad, încît își călcă pe inimă și vorbi cu Gheorghe ca să rămîie în lipsa ei la pod.

Seara apoi, după ce rămase singură și-și făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gînduri.

Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare și greu. Nu-i vorba, cîștigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida și să-i mai rămînă și pentru cheltuielile ce voia să-și facă cu Trică. Ba mai și rămînea ceva pe deasupra.

Ea a luat însă arînda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte și lui Trică? își nedreptățea fata !

Nu-i vorba, ar fi putut să ia arînda în socoteala amindurora... dar era atît de greu. Cum să dea dînsa atît amar de bani pentru un lucru care nu se vede?

Doamne, cîți oameni sunt cu multă știință de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptîndu-se cu nevoile vieții și nebăgați în seamă, ba poate chiar desprețuiți de alții care nu știu carte, dar au bani?! În zadar ! mai presus de bani nu e nimic decît sănătatea și voia bună. Cum să dai banul pe care-l ai în mina ta, cînd nu capeți pentru el ceva hotărît, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gînd, care poate să te înveselească acum, dar nu știi dacă se va împlini ori nu?

— Ferit-a Dumnezeu! grăi dînsa hotărîtă. Ce-i în mină nu-i minciună.

Nu ! ea nu putea să se lepede de visul ei.

Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curățel și l-a dus, peste Murăș, la Bocioacă.

Știa băiatul destulă carte ca să fie ucenic de co-jocărie, și mai învăța și de aici înainte duminecile și zilele de sărbători.

Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.

Ce-i drept, Bocioacă, el însuși om așezat și scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai căruia ochi îi plăceau, precum zicea el. îi părea băiatul sănătos, deștept, așezat și sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufără în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepeptănat, nu putea să fie decît un obraznic?

— O, Doamne! grăi Mara cînd Bocioacă îi spuse cu mare încungiur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar și nu mai putea să zică nimic.

Iar li se surpa cerul, parcă, amîndurora în cap, și Trică iar stătea drept, cu capul ridicat și cu mî-nile lăsate în jos.

Care va să zică nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!

Și toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vinovată era numai maica Aegidia, călugărița cea papistășească! Nu! nu! Dumnezeu a voit așa, pentru ca s-o întoarcă iar la gîn-dul cel bun.

— Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveti carte!

Era în gîndul ei hotărîtă să n-o mai lase nici pe pe Persida la călugărițe. Nu se mai putea împăca cu gîndul că lumea zicea că și-a vîndut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lăpădat-o.

Da! urît, nesuferit era gîndul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ținea? ce rost îi făcea?

Mergînd cu Trică spre mînăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.

Ce ar fi fost adecă dacă, după atîte nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ție pe Persida și fără de plată, ca să rămînă cei 6 florini pentru Trică? Avea atîta slăbiciune pentru copilă, și unde mănîncă o sută, mai poate să mănînce și încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc și pentru o biată de fată săracă.

Era tare muiată Mara cînd a intrat în mînăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia cînd a văzut ochii cei plînși ai văduvei, de care se despărțise în împre-giurări atît de grele și de care se temea oarecum.

— Am să-i vorbesc maichii prioriței, zise ea strîmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubește și maica priorița.

„Am să-i vorbescˮ avea pentru Mara înțelesul „lucru e făcutˮ.

— Apoi — urmă călugărița — am să-ți dau și o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriților. Țin și părinții copii săraci, care umblă din mînăstire la școală. Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească și pe el.

Mara era foarte fericită și foarte grăbită, ca nu cumva să-și schimbe din nou gîndul.

Plecind de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-și caute căruță, ca să nu mai peardă și ziua de mîne, căci îi era foarte greu să-l știe pe Gheorghe adunînd creițari la pod.

Pe la amiazăzi era la Arad.

Își pusese-n gînd să meargă fără întirziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă și ținea să se mai gindească.

Îl vedea pe Trică școlar harnic; îl vedea ieșit din școli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era tot Mara cea veche.

— Nu! nu! — zise ea — nu-mi instrăinez eu copilul meu, căci acesta e singurul pe care-l am.

Erau și-n Arad cojocari, mai și mai decît Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sirbul cel bogat, care lucra iarna cu douăsprezece, iar vara cu opt calfe și era vestit în piața Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.

În zadar! îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat incă, fiindcă avea Mara și aduna mereu.

CAP. IV.
Primăvara

Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cele din urmă cum ești, orișicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.

Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei.

Copiii, așa săraci cum rămăseseră, creșteau cum crește răchita-n prundișul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creițarii la capul podului. Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepeptănată, și nici că i-ar fi șezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puțin, călca mai rar și se ținea mai drept decît odinioară. Se sîmte omul care are și-l vezi cît de colo pe cel ce se sîmte.

Și dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta și bine, și rău. Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-și prea bate capul cu alții; cînd te afli însă în strîm-torare, te uiți bine împregiurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.

Au simțit-o cei strîmtorați pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, așa, cu o sută, cu două, fie ca să-și cumpere o pereche de boi, fie ca să-și dreagă casa, fie ca să împlinească prețul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare. Pînă la toa-mnă, cu camătă bună, se înțelege.

— N-am, zicea Mara. De unde aș putea să am eu?

Și asta i-ar fi și rămas vorba dacă n-ar fi fost la mijloc și camăta.

Chiar mică fie, dar tot e ceva.

— Uite! Am ceva — grăia dînsa — nu atîta cît ceri, dar știu pe cineva care are: să iei jumătate de la mine și altă jumătate de la dînsul.

Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orășenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beam-terilor, al preotului nemțesc de la Lipova și al maichii Aegidiei.

Hubăr era măcelar, dar nu mai știa ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei și a feciorului său Națl, un băiat încă tînăr, dar deștept și harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuși petrecea toată ziua la casa orașului, la cazino ori jucînd cărți cu popa și cu directorul de la Steueramt, d. Liubicek.

Ca femeie cu minte, Mara știa că n-are niciodată să-și peardă banii dacă face tovărășie cu Hubăr. Cîștiga, ce-i drept, mai puțin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pișca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plățile, și, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.

Creșteau dar și ciorapii deodată cu copiii.

Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.

Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic pe patru ani și se și pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deșirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea și acuma săptămîna fără ca el să se spele și să se peptene: aceasta nu se face, așa știa el, decît duminecile și zilele de sărbători împărătești, după prînz, ba chiar și atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăș.

Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea așa, din Pasti în Crăciun.

Se obicinuise atît de rău acolo, în mînăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă și trei zile depline rînduia mereu și curățea pînă și prin podul casei.

Păcatul acesta căzuse pe dînsa mai ales fiindcă în mînăstire nu mai stetea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stetea tocmai la locul lui.

Mara era, cît stetea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu știa de ce.

Prea i se făcuse fata fată, și nu mai știa ce să facă cu dînsa. înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frîngi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.

Nu ! asta nu putea să rămiie așa. Știa Mara că vine frumusețea și se trece, și-i venea să geamă de durere și-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca așa să rămiie pe veci înmărmurită, ca vecinic oamenii, vă-zind-o, să strige cuprinși de mirare: „A fost odată o Mară și aceasta e fata ei: copii ca dînsa nimeni n-a mai avut !“

Și totuși voia s-o țină ascunsă și tresărea adeseori cuprinsă de gindul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o instrăineze, s-o facă muiere.

În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.

Și iarăși altă 'groază o cuprindea, și sărea nopțile speriată din somn, ca să alerge peste Murăș și să-și aducă fata acasă.

Auzise atite povești despre fete frumoase adime-nite de călugărițe, că să ieie vălul și să rămiie viața lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund. Iară Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se sîmțea bine în mînăstire, Persida se sîmțea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.

Sărmana mamă !

Cum să tină ea la casa ei asemenea fată?

Cît a ținut postul Paștilor, Mara a rînduit mereu, a curățit, a văruit și răsvăruit, și-a dres casa, și-a îngrădit din nou curtea, și-a cumpărat mai întîi masă, apoi și scaune, apoi și două paturi nouă, un dulap, ba pînă chiar și trei icoane. Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunați cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simțea nici o trebuință; dar băiatul ei se făcuse calfă și-l aștepta ca să petreacă Paștile cu sora lui și cu muma lui; îşi aștepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, și ținea ca Persida să se simță bine acasă.

Sărmana mamă!

Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-și pri-mească copiii, neastîmpărul vieții cuprinsese pe fiica ei.

La colț de uliță, peste drum de mînăstire, era măcelăria lui Hubăr.

Hubăroaie, o femeie scurtă și cam groasă, ședea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnațl, tăia carnea și-o cintărea, apoi lua banii și îi dădea mumei sale, care ținea casa.

După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnațl făcea rînduială, strîngea fărămăturile cu măturișca, apoi, dacă timpul era frumos, ieșea în fața măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.

Deși măcelar, Hubărnațl era, așa, la înfățișare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior. Om de vreo douăzeci și unu de ani, cu mustață puțină, cu obraj îi rumeni, cu șorțul curat, oarecum rușinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.

Așa și era în adevăr.

Lovea cu toporul în fruntea boului și înfigea cuțitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră și se-nduioșa pînă la lacrămi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.

Așa și l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.

Șvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic și chefliu, dar cam iute la fire, și puțin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrind cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîțiva ani, mai ales în timpul revoluțiunii de la 1848, o frumoasă avere. încă mai bine li-a mers apoi după revoluțiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamț din Viena, la mare cinste și casa lor era pusă în rindul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul și-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă. Astfel mingîie-rea ei era Națl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită și încă de copil sîmțise că nu merg lucrurile bine în casa lor.

Și dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.

Îl dăduse tatăl său la gimnaziul din Timișoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi. Anul al cincilea, însă, după vacanța de Paști, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie. S-a și făcut măcelar, însă firea nu i s-a înăsprit, și cînd ieșea cu șorțul lui curat în colțul străzii, îți venea să zici că nu e al lui șorțul, ci l-a pus numai așa, de încercare.

Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi văzut pe cineva la vreuna din ferestrile de peste drum. Și jos, și sus, ferestrile acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, și nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă știa că n-are ce să vadă.

Zidirea mînăstirii se sfîrșea însă în fața măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mînăstirii, împrejmuită, cu un înalt zid de piatră. Ferestrile despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primăvara, steteau aproape toată ziua deschise. Națl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestri, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în fața grădinii.

Într-una din zile, ferestrile fiind deschise și izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stetea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.

Națl s-a dus să vadă și a văzut — nu fărămăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.

Nu-i vorba, n-avea nevoie să și fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se ivește la fereastra unei mănăstiri de călugărițe are totdeauna ceva tainic și plin de farmec. Acolo, chiar bătrînă fiind, femeia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.

Din întîmplare, însă, Persida, care alergase și ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă și mai plină de farmec decît cum Națl era-n stare să și-o închipuiască.

El rămase uimit, cu inima încleștată și cu ochii oarecum împăingeniți.

Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva și o mare nenorocire a căzut pe capul lui.

Persida sta neajutorată în fața geamurilor sparte și nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.

Femeie mai așezată și mai cuminte, ba chiar călu-găriță, maica Aegidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Națl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii țintă la fereastră. îl știa de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, și mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneț.

— Sidi! grăi dînsa mîhnită și apucă fata de braț,ca s-o dea din vederea tînărului.

Rău a făcut, căci acum se opriră și ochii Persidei asupra tînărului cu șorț curat, cu obrajii rumeni și cu mustața mică, acum își dete și ea seamă de ce stă acel tînăr acolo.

Obrajii ei se umplură de sînge, și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.

Atît a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.

Taine mari și nepătrunse de mintea omenească!

Atît a fost numai, și gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseța zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiți și cu răsuflarea, parcă, oprită. Se temea să mai între în casă, tremură cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita și nu-l mai vedea acolo, și totuși nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, își făcea mereu de lucru în casă.

Nu i-a făcut și nu-i făcea, nu i-a zis și nu-i zicea nimeni nimic, nu știa nimic, nimic nu gîndea și totuși, așa, ca din senin, se zbătea copila ca și cînd ar voi să scape, să fugă și să se ascundă în fundul lumii.

Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemișcată și cu ochii țintă la el. Era parcă perdută, căzută într-un fel de leșin.

Oamenii treceau de-a lungul uliței, și dacă el nu și-ar fi tras seamă, ea ar fi stat mereu acolo, în fața lui. El însă iar s-a întors în fața ferestrelor care nu se deschid niciodată.

Nu se deschid , dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinţă este !

„Dacă voiesc, pot — grăi dînsa — și puțin îmi pasă.

Ce era adecă? îi face vreun rău cuiva?! păcătuia dacă deschidea fereastra?

„Ca el să știe? grăi dînsa, apoi se duse cu pași hotărîți, deschise fereastra din fața măcelăriei și rămase dreaptă, înaltă și cu fața deschisă în ea.

Pe Națl, care stătea în ușa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.

El ridică fără de voie mîna stîngă la gură și îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.

Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră .

Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimă-nui, și totuși ea se sîmțea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei și nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.

Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.

Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.

Dar, la urma urmelor, de ce a și deschis-o? Numai și numai ca să-i arate că puțin îi pasă de dînsul, că 2poate, dacă vrea, s-o deschidă numai și numai ca să rîdă de dînsul.

Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie şi să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în fata ferestrii.

Dar îi era rușine.

Era nesuferită viața aici în mînăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, și inima i se bătea mai iute și mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieși și va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poți vorbi.

S-a și bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia și s-o ducă acasă.

Ce om se făcuse! Era tuns abia acum și îmbrăcat în haine neuă-nouțe, din creștet pînă în călcîie toate nouă. Nu-i vorba, hainele îi erau cam largi și mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.

Deși îmbrăcat însă în haine nouă, Trică se sîmțea foarte strîmtorat în fața surorii sale, care era și mai mare, și mai frumoasă, și mai nu știu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog.

N-o văzuse de un an pe soră-sa și acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept soră a lui.

— Trică dragă! îi zise ea, întinzîndu-i mîna.

— Da — grăi dînsul turburat — am venit să mer-gem acasă ... și nu știa să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică „tu“, îi era greu să meargă, după ce ieșiră la uliță, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.

Erau, spre pod, două drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.

Persida știa că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.

O nouă ștrengărie!

Tocmai în fața măcelăriei Persida trecu ulița ca să apuce colțul, și acum i se împăingeniră ei ochii, și iar îi era ca și cînd un fel de leșin ar cuprinde-o. îi era rușine, grozav de rușine, și își vedea, parcă, obrajii roșiți de năvala sîngelui.

Naţl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunche, și cînd Persida se ivi peste drum și apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea perdută și barda îi tremura în mînă. Hubăroaie se ridică din jeț și înaintă pînă în ușă; servitoarea, care ținea coșul ca să i se dea carnea, se uita și ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colț, se oprise un bătrîn și stătea cu gura căscată.

Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi pași în urma ei domol și cu capul ridicat.

— Trică — grăi dînsa după ce trecu de măcelărie— vino mai iute, nu mă lăsa singură!

— Frumoasă e, șerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca și cînd aș mai fi văzut-o undeva.

Națl dete din umeri! El știa, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu știa a cui este.

— E de dincolo, din mînăstire, răspunse servitoa-rea; o vei fi văzut la fereastră.

Obrajii lui Națl, și altfel rumeni, se făcură roșii ca bujorul.

— Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.

— Ai văzut? întrebă d-l Bereki, bătrînul din cellalt colț, care acum trecuse ulița și stetea în ușa măce-lăriei.

— A cui e?

— Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!

— Așa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.

„Păcatˮ! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioșată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă și să ai mamă pe Mara, precupeață și podăriță.

Cu totul altfel se înfățișau lucrurile în gîndul feciorului.

Era și el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda și să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei și să sfărame capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.

N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, și băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine și știa, la nevoie, și el să sfărame capete.

Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înțeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar și fetițele mici se uitau cordiș, cu coada ochiului, la sora lui și apoi își mai și întorceau capetele.

O înțelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîne cu fata ei la biserică, iar după-ameazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoți pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.

De! e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creițari pentru ea. Fetele vreau să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă și să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-și întîlnească norocul. Și parcă știa Mara că aici, unde a crescut și unde toată lumea o știa de mică, fata ei n-o să-și poată găsi norocul.

Dar a venit fata acasă, și acum mama nu mai știa cum să se gîndească.

Lucrurile nu erau deloc cum ea și le închipuise.

Se bucura Persida c-a venit acasă și era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă și prin pregiurul casei.

Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala și neliniștea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată și bine îngrădită, nici la pereții de curînd văruiți. Ba după ce a intrat și a văzut lucru-rile cumpărate cu atît amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca și cînd puțin i-ar fi păsul.

Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.

— O, Doamne — zise ea — dar ce să mai facem și la biserică? !

Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheață prin inimă.

În mintea ei dumineca și sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemțească, era lucru nestrămutat că coșurile se adună, piața se deșertează și dughenele se inchid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipsești de la biserică.

Nu-i vorba, s-a dus și Persida; era însă oarecum. dusă cu gîndul și strîmtorată ca străinul între străini și tot ca niște străini se uitau și alții la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheață prin inimă și nu-i mai priia bucuria.

Se înșela, cu toate aceste, făcîndu-și gîndul nesuferit, că i-au momit călugărițele fata.

Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simțea, oarecum chiar și pe nevăzute,că toți se uită cu ochii bine deschiși la dînsa, că toți o judecă, și inima i se încleșta, ca și cînd tot în fața măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era rușine ca și cînd toți ar putea să afle din fața ei cele petrecute, se temea de ceva neștiut și nu știa cum să calce, cum să-și țină trupul, cum să-și poarte capul și ce să facă cu mînile ei.

S-a dus, cu toate aceste, și după-ameazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-și ia pedeap-sa, dar s-a dus rîzînd, -fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îți vine să plîngi și să plîngi numai cînd vezi pe alții plîngînd".

Cu inima mereu încleștată și tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în fața unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă și cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orișicui.

Era deci obosită cînd s-a întors acasă. Desi atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin fața lui.

Era obosită și i se ura, nu știa ce să mai facă acasă.

Erau Floriile pentru nemți; duminica viitoare urmau Paștile nemților; abia peste două săptămîni aveau să fie Paști le românești: îi era, parcă, groază, cînd se gîndea că abia joi după Paști se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?

Mara vedea că fata ei n-are ce să facă şi se simțea nenorocită că nu știe ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea și diminețile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.

Și zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murășul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal și se tăvălea alene spre șes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniștile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele și plopii lăsaseră mîțișori, vîntul adia despre munți primăvă-ratic, răcoros.

— Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Paștilor nemțești.

— Dacă ții... răspunse Persida alene.

Ei plecară la deal spre ruinele de la Șoimoș, locuri lor atît de bine cunoscute.

Era în adevăr frumos. Inima creștea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, și sîngele zvîcnea mai iute și mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.

— Știi ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îți aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era și cită mulțime de viorele!

Era, nu-i vorba, mai frumos aici; dar frumos era și acolo; pretutindenea era frumos și bine.

— Dacă vrei! răspunse dar Trică.

Apoi se întoarseră la vale, trecură Murășul, fără ca să-și mai pună viața în joc și fără ca să plătească creițarii, și o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.

— Să trecem prin oraș — grăi Persida — că e mai aproape.

Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, și prin oraș tot acolo ieșeau.

Sărmana copilă!

A trecut cu inima încleștată prin oraș și era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul și să se întoarcă iar prin oraș, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.

— De — zise ea după ce sosiră între vii — tot e mai frumos la Șoimoș!

— Știu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîte zile de copilărie.

Da ! însă deasupra viilor mai erau și alții, care veniseră să caute flori și să vadă de acolo din deal Murășul și lumea cea mare și largă. Persida începu să urce mai cu virtute.

A urcat, a căutat și-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraș la pod, obosită,frîntă.

Hubărnațl se întorcea și el obosit frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.

Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreap-ta, fie la stînga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-și ție mînile? cum să se uite la ea? să-și ridice pălăria ori să facă ca și cînd n-ar cunoaște-o?

Persida tresări cînd îl zări, își îndreptă trupul și își ridică capul. Nu mai era obosită: îi venea să zboare de ușoară ce se simțea ; era ca beată de gîndul c-a fost și el la Radna — să caute flori de primăvară. Trecînd pe lîngă dînsa, el se uită zîmbind și cu fața deschisă, ca la niște vechi și buni prieteni, la Persida și la fratele ei, apoi își ridică pălăria și salută ca un băiat bine-crescut, încît Persida, așa înțepată cum era, trebui și ea să dea din cap.

— Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.

— Cine să fie? răspunse ea. Hubărnațl.

— De unde te cunoaște?

— Nu mă cunoaște, dar cunoaște pe mama!

Trică se uită înapoi.

— Asa-i! zise el. Ăsta e Hubărnaţl.

Mara se simțise și ea foarte măgulită cînd Hubăr-națl a salutat-o, în două rînduri, la dus și la întors, mai altfel decît de obicei. Măgulită se simțea dar și acum, cînd văzu din capul podului cît de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în fața copiilor ei.

N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastîmpărată, nu-și mai putea găsi locul și a rămas în cele din urmă dusă pe gindiiri.

Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu știa nici dînsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Mii și mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciu-mări, o viață plină de nevoi și de dureri: le presimțea, le vedea, le știa parcă pe toate cum vin.

— O, Doamne — zise ea cuprinsă de duioșie — ce bine e la mînăstire I Ce fericite sunt maicile !

Mara se cutremură în toată firea ei.

— Îți place ție fiindcă te-ai obicinuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine și afară din minăstire.

Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-și ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă și s-o ție cît de mult acolo, ca să se obicinuiască cu lumea.

CAP. V.
Ani de tinereţe.

„Iar s-a întîmplat ceva!ˮ își zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei.

Stăpînul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stetea de vorbă cu stăpina, și stetea cam de mult, ceea ce nu era a bine.

A intrat de citeva ori în casă pentru ca să ridice masa și i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colț de masă, iară ea în cellalt colț.

Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Națl. Lasă că era om bălan, cam slab și cu obrajii roșii, după infățișare prea tînăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva ușuratec, aproape ștrengăresc. Gura îi era croită pe rîs, ochii îi jucau mereu în cap, și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri. Deși ținea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la chefuri și cu oameni mai fără trecere, pină chiar și cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă. Și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai bun cu nevastă-sa, care era așezată, cam țîfnoasă și neîngăduitoare.

Nu-i vorba, certuri nu prea erau între dînșii, fiindcă el ridea și făcea glume cînd ea îl mustra. Ea se necăjea, se ințelege, cu atît mai rău, se intețea și de obicei incepea în cele din urmă să plîngă. Cu asta se sfîrșea apoi vorba, deoarece el se ducea și o mingiia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dinsul, și toate erau bune deocamdată. Rar se intimpla ca el, pierzindu-și sărita, să spargă ceva ori să o lovea-că. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mingiia și îl impăca dînsa pe el.

Niciodată el nu putea să plece de acasă mai nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-și petreacă în tignă și știa că va trebui să se întoacă înainte de vreme.

De astă dată el tot rîdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plîngă, deși tare îi venea s-o facă.

Avea două mari supărări deodată.

Ziua trecută, în dumineca Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăși, a oprit-o, cînd a ieșit din biserică, și i-a spus — ce rușine! — că Națl stă gură-cască pe la ferești, ca să dea ochi cu fata Marei.

Atît îi părea de mare lucrul acesta, încît n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ținea foarte mult la mînăstire și la maica Aegidia îndeosebi.

A stat însă toată după-ameazăziua ea singură închisă în casă și s-a gindit cum și în ce fel să-i facă băiatului mustrări.

Spre marea ei mirare, spre ingrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a intors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.

A stat, a așteptat, s-a frămintat,s-a gîndit și răz-gîndit și a plins, cum plîng mumele cînd îşi văd copiii porniți pe căi greșite și nu știu cum să-i oprească și să-i întoarcă.

Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, rîdea, ba zicea că-i pare bine c-a început și băiatul lui să fie om ca toți oamenii.

Mai putea biata femeie să se stăpînească și să nu i-o spună și cealaltă?

I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arăte că o să-i treacă și lui pofta de ris.

I-a şi trecut.

Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferești nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, așa zicea el, ca băieții să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puțin îi păsa ! Nu era, la urma urmelor, decît o nebunie de tinerețe la mijloc. Asta vine și trece tot cum a venit, fără ca să știi cînd și de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gînd: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.

Era însă nevoit să se gîndească la casa lui, și asta îl făcea totdauna posomorît.

Se simțea foarte tignit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. încă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă numai în rîndul calfelor, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîn-du-și feciorul patron la măcelărie.

Asta nu era însă deocamdată cu putință.

Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor , cari tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să între în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.

Nu-i vorba, dacă starostele ar fi fost om de înțe-legere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut. pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă era însă, foarte mîndru de starostia lui și nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie. Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.

Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vază, să învețe și să se deprindă a fi om de capul lui. Era și pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de feciorul lor: nu le rămînea însă decît s-o mai facă și asta.

Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude — dînsa la Buda și la Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orișiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită cu starea lui.

De astă dată lucrurile s-au sfîrși.t cu bine, fiindcă una voiau amindoi.

Iară Națl era om tînăr, și nimic nu e în tinerețe mai adimenitor și mai plin de farmec decît gîndul de a trece așa — tu de capul tău — prin lume. Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea locul pînă după Paștile românești, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.

Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:

— Iacă, băiete! cartea drepturilor tale, și să nu uiți niciodată că trebuie să păzești cinstea breslei. Să fii harnic și ascultător, cinstit și vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!

Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vor-bea şi el tuturor celor ce luau condica de la dînsul.

Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăznește să-i vorbească astfel lui 2Națl, iar Națl stă umilit în fața lui, ba parcă ar voi să-i mai și mulțumească pentru sfaturile binevoitoare, ca și cînd ar fi avut nevoie de ele.

Dar au trecut și prin asta, și Națl, plecînd ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.

Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprinză cu străinătatea.

Bani avea destui. Adunase el, căpătase de la tatăl său și-i mai dăduse, așa, prin ascuns, și mumă-sa. Ar fi putut să tragă la orișicare hotel și să trăiască boierește.

Nu de asta îi era însă lui.

Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.

La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un ungur de la Dobrițin și un slovac de la Bichiș, iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.

Prietenii se bucură, cînd se întîlnesc, că pot să stea de vorbă și să se cinstească, iar Națl era și după fire, și după înfățișare, foarte bun de cinste.

Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecați în lume, despre cele de acasă și ținînd fiecare să arate deslușit că nu e nicăieri atît de frumos și de bine ca „la noiˮ.

Într-un tîrziu Națl, care nu băuse mult, dar destul pentru dînsul, își rezemă capul pe cot, stete citva timp gînditor, în vreme ce prietenii lui vorbeau îna-inte, apoi ochii i se umplură de lacrămi.

— Ce e, măi? întrebă ungurul.

— Nu știți voi! răspunse el înduioșat. Degeaba v-aș spune, că nu puteți să mă înțelegeți. Dar nu pot nici eu să vă spun. Ar trebui să cunoașteți pe mama, ar trebui să știți ce fel e mama, și nici atunci nu in-ați înțelege deplin. Zicea că se bucură cînd am plecat, dar eu știu că ea plînge acum și are să plîngă mereu, grăi el și plînsul îi înecă glasul.

— Așa e — zise neamțul mișcat — e greu lucru să te desparți de mama ta.

— Mai ales cînd ai și tată ca mine: un om fără de inimă ! adaogă Națl, oarecum fără de voie.

— Asta trece ! grăi slovacul.

— Ce să zic eu — întîmpină ungurul — care mi-am lăsat acasă drăguța, un boboc de te cuprinde ame-țeala cînd îl vezi!

Națl își ridică capul și se uită drept în fața ungurului. Îi venea să apuce carafa și să-l lovească în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte și pe asta?! — Eu — zise el vorbind rar — nu am drăguță, dar fete sunt și pe la noi. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să știi ce va să zică fată. Ai înțeles? Sunt şi la noi fete 1 strigă, apoi apucă carafa și o izbi de pămînt de se făcu miș-fărămiș.

Era foarte îndîrjit feciorul Hubăroaiei.

Ce-ar fi fost dac-ar fi știut că pe același drum și în același ceas venise la Arad și Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.

Avea Mara gîndul ei de mamă cu fată mare.

La călugărițe n-ar mai fi vrut s-o trimiță pe Persida ; acasă nu putea s-o ție; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici — așa, cu plată mai puțină.

Milena era logodită cu un bogoslov. Persida era fată și ea, chiar mai frumoasă și mai deșteaptă decît Milena, ba putea să aibă, la nevoie, și zestre mai mare.

Nu ştie nimeni cum îi vine norocul!

Nevasta lui Claici n-avea nici un gînd, dar i-a venit unul.

La Sîn-Miclăuș, aci peste Murăș, era un loc de popă, și Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească. încă acum dar, pînă la Rusalii, trebuia să se facă nunta. Milena și sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cît mai curînd gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră cînd punea mîna pe foarfeci și pe ac.

Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas pînă la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?

— Vai de mine ! nu se poate, grăi Mara. Trebuie să se întoarcă la scoală.

Tot așa zicea și Persida.

Nu era însă chip să plece cînd fetele stăruiau atît de mult să rămîie, ba muma lor mai scăpase și vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.

Mara s-a întors dar singură la Radna, ducînd, se înțelege, cu dînsa și o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.

Acum nu se mai plîngea Persida că n-are ce face. Lasă că fetele nu mai știau unde să-și pună capul, dară Claici avea patru ucenici și șapte calfe, dintre care numai două erau oameni cu casă. Seca Lena nu ff,0 ținea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii și cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, și Persida, care atîta timp fusese mîna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rînduială, să le ție toate curate ca la mînăstire.

Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să șadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era însă obiceiul casei, și nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea și altfel. Ar fi plecat calfele toate dacă stăpînul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.

Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, și Bodroganu, cel mai sfătos dintre dînșii, mai nainte de a veni, se spălă pe mîni, apoi se mai și pieptenă și puse alt surtuc. Ceilalți făcură și ei ca dînsul, încît era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, și așa a și rămas de aci înainte.

Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.

El înțelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalți și era mîndru de soră-sa. N-avea însă nevoie să facă tot ca dînșii, fiindcă și fără de asta tot frate îi rămînea Persidei.

Duminecă s-a spelcuit însă și el.

Știa că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică şi n-ar fi lăsat 2odată cu capul pe soră-sa să meargă singură cu dînșii.

De! La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflîndu-se odată la un loc, ei se văd, se întîlnesc și stau de vorbă. Trică stia că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, și ținea să fie și el în ceata celor ce le petrec acasă.

Doamne ! ce mîngîiată s-ar fi simțit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei așa încungiurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dînsa și rosteau vorbele numai cu jumătate de gură cînd îi vorbeau. Trică ferbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneți, pe cînd ea mergea rușinoasă alăturea cu fratele ei.

Hubărnațl ar fi fost și el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică. El însă era dus la altă biserică 4.0 și nu știa că n-ar fi avut decît să se uite bine împre-giurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.

Fetele lui Claici,deși sîrboaice, umblau mai bucuros la biserica românească decît la cea sirbească, unde nu erau bogoslovi, și bogoslovii cîntau foarte frumos. Iară biserica românească, totodată și catedrală episco-pească, se afla tocmai afară din oraș, pe țărmul Mură-șului. Trebuiau deci să treacă prin piața cea mare a orașului cînd se întorceau de la biserică, și chiar și numai atît ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung pînă la biserica românească.

Aici, în piață, e mănăstirea minoriților, cu o biserică frumoasă și mare, singura biserică catolică în tot orașul. Pe la douăsprezece, cînd lumea iese de la biserică, e o adevărată frumusețe pe piață, unde e adunat intregul oraș: să stai și să privești cum ies oamenii din biserică, și știi că e zi de sărbătoare.

S-au oprit fetele și acum, ca de obicei, și Persida se simțea ca la Radna, unde atît de adeseori văzuse lumea îndesuindu-se la ieșirea bisericii.

— Uite! iacă și Hubărnațl! strigă Trică, cum strigi așa, cînd vezi pe cineva la care nu te așteptaseși.

Persida tresări și începu să tremure din picioare.

Cine era acest Hubărnațl? Un om pe care-l văzuse, așa în treacăt și pe furiș, de trei ori în viața ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi și bun prieten. Îi venea să plîngă cînd vedea că el se duce, se depărtează, se perde din vederea ei, și ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimiță pe Trică după dînsul.

N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furați, duși, perduți în urma lui, și Trică, văzînd ochii aceștia, se-nduioșă de-și simți ochii muiați în lacrămi.

— Mă duc — zise el grăbit — să-i spun că suntem aici !

— Vai de mine! Ai innebunit? răspunse ea. Ce avem noi cu el?

Doamne! Dacă i-ar fi păsut lui de dînsa, ar fi simțit că ea îl vede și s-ar fi uitat înapoi și ar fi salutat, ca atunci pe pod, atît de cuviincios și cu fața atît de deschisă și de veselă.

— Cine e acela? întrebă Milena.

— Un măcelar de la Lipova — răspunse Persida cam peste umăr — feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoaștem decît din vedere!

Ce-i păsa ei de el? ! căile lor erau atît de deosebite! Așa era în gîndul, dar nu totodată și-n inima ei.

Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el știa ceva ce singur el știa, singur el putea să știe: ea se rușina de cîte ori se gîndea la el. Îi erau nesuferiți oamenii ce o însoțeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămîie ea singură: n-avea dînsa nimic cu alții!

Aveau însă alții cu dînsa, și casa lui Claici era mereu plină de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care țineau mult la bogoslovi.

Vorba era de nuntă, de veselie , de zile fericite, și serile fetele învățau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era și el nevoit să ia parte la petrecere.

Părintele episcop hotărîse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminecă înainte de Rusa-lii.

Anca și Persida erau surori de mireasă, și seca Lena le făcuse haine la fel.

Frați de mire erau unu Codreanu, cel mai curățel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trică. El nu voia, dar așa dorea Milena, așa seca Lena, așa poruncea Persida, iar Mara, cînd a : aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-și cum-pere un rînd de haine negre și o pereche de mînuși în fața gușei de porumbel.

Cînd s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, de nimeni să nu-l vadă, și a înce-put să rîdă ca un neDun.

Mara a început și ea, dar nu să rîdă, ci să plîngă ca o nebună.

Cum, Doamne, să nu plîngă, cînd își vedea copiii mari, atît de frumoși, atît de spelcuiți, atît de cum-secade, și Bîrzovanu, fie iertat, era în pămînt și nu putea să-i vadă și el, căci și ai lui erau.

— Săracul !— zise ea ștergîndu-și lăcrămile — mult a fost bun și vrednic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dînsul. Nu era lumea asta pentru el!

Cum ar fi putut Persida ea singură să rămîie tot cu gîndul ei cel vechi, cînd Bîrzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate și toți ceilalți umblau în voile ei?

Inima tînără e făcută să stea deschisă, și tînără era și inima Persidei. Da! așa rîzînd din gură și din ochi, așa îndrăzneață ca un copil răsfățat n-a mai văzut-o pe ea decît un singur om, Națl, atunci cînd stetea în fata ferestrei deschise.

Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe țărmul Murășului, dacă ar fi știut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?

El însă n-avea de unde s-o știe aceasta.

Abia după biserică, în piața cea mare, cînd nun-tașii, un lung șir de trăsuri, se întorceau la casa mi-resei, s-a oprit și el, cum toți se opriseră, și a văzut mai întîi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă și pe Persida, care trecuse înainte.

— Vă rog — întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere — cine se mărită aici?

Şi ăsta dete din umeri.

— Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntașii? Și ăsta dete din umeri.

El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus și ca iesit din fire în urma trăsuri lor . Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla și le vedea el toate.

Le-a și aflat, căci nuntașii se dăduseră toți din trăsuri pe cînd el a sosit, trăsurile erau ieșite în uliță unde stăteau ca să mai răsufle caii și în poarta des-chisă se îndesuia o lume de oameni, Care le știau toate.

Era nuntă de vară la casa lui Claici.

În curtea cea largă era un mare cort de verdeață, acoperit cu frunziș de stej ar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.

Casa se întindea la stînga pînă în uliță.

În cort, prin curte și în fața casei nuntașii roiau-în voie bună, dar încă nu veseli.

Unii se așezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta și la stinga; alții steteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mij loc, între mese; cei mai mulți, însă, tineretul, se aflau în fața cortului, unde cînta muzica încă tot obicinuitul marș de nuntă.

Aici era și Trică, tot lung și deșirat, dar mai altfel decît atunci, cu mînile, parcă, mai lungi și împedecîndu-se mereu cînd de unul, cînd de altul. Mara era și dînsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăiri.

Și totuși ar fi putut să fie!

El știa acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă și a fost și ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit şi ea la nuntă, fiindcă se afla în mînăstire.

Ar fi putut, cu toate aceste, să fie și ea aici.

El însă nu mai putea să aștepte. Stăpîna sa îl aștepta cu masa. Ce păcat! Trebuia neapărat să se ducă.

Dar ea putea să fie aici.

Nu! Era peste putință: el trebuia să meargă la masă.

Aha! Ochii tuturora se îndreptează spre casă. Vine mireasa cu ginerele, iar după dînșii...

El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i ședea bine să stea așa, gură-cască, în poarta unei case străine.

„Hm!ˮ făcu el cu fala deschisă.

Nu era tot cum o știa el, mîndră și oarecum încruntată, dar era drăgălașă, rușinoasă, neajutorată, nu știa cum să-l ție de braț pe tînărul acela — cine-o fi.

Era de toată frumusețea, dar puțin a fost, căci ea s-a pierdut peste puțin în fundul cortului.

Națl se întoarse și, grăbit și în silă, se urcă în-tr-una din trăsurile acum slobode și apoi, iute! ca stăpîna să nu se supere.

După masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adecă de ce? Ce folos? Nul el nu putea să stea în poartă.

Dar nici acasă nu putea să stea.

A ieșit, ca de obicei, la plimbare.

Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întîmplare, pe acolo?

Asta da!

Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastîmpăr: era. parcă se inzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alții în cort, pretutindenea era plin, și el nu vedea nimic.

Trecu și se intoarse peste citva timp și iar trecu. şi iar se intoarse.

Nu mai putea! Îi era parcă mumă-sa stă de pîndă colo, la răspîntie, și-l vede și se mîhnește. Ba Persida îl vedea, parcă, și ea cum umblă s-o vadă pe-furiș, și rîdea de prostia lui.

El plecă hotărît și iute, dar cu pas din ce în ce-mai rărit, apoi de la colț se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.

Muzica nu mai cînta; jocul încetase; bătrînii se-ospătau pe la mese, iar tinerimea era resfirată prin curte, cavalerii ștergindu-și frunțile cu batistele, iar-damele făcîndu-s i vînt fiecare cu ceea ce avea la indemînă.

Persida se plimba și ea printre ceilalți, tot cu acel tinăr, dar acum știa cum să-l ție de braț și era voioasă și îndrăzneață.

Hubărnațl simți în el ceva ce-l apucă și-l ia și-t învîrte, își potrivi surtucul pe trup, își răsuci o dată mustața, apoi, fără ca să mai ție seamă de mumă-sa, trecu prin mulțimea adunată în poartă și înaintă rîzînd spre Persida.

Persida, cînd dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca luminarea.

Îi venea ca ieșit din pămînt și îi părea, cu toate-aceste, lucru foarte firesc ca el să vie și să se apropie așa rîzind prietenește, ca atunci pe pod.

Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde-toate sunt de sine înțelese.

— Așa-i că te miri? zise el fără ca să-și mai ridice-pălăria. Am văzut, cînd vă întorceați de la biserică, pe fratele și pe muma d-tale și am dat cu socoteală că trebuie să fii și d-ta aici. Ne cunoaștem — adause apoi întorcîndu-se spre Codreanu, care era cam mirat — de acasă.

— O! — grăi Persida dezmeticindu-se — eu te-am văzut pe d-ta demult, o dată, cînd ieșeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi și nu ne-ai văzut.

— Păcatele mele! zise el. îmi pare foarte rău! Care va să zică nu acum ai venit!

— Sunt de la Paști aici și am să stau pînă la toamnă.

— Cum? Nu te mai întorci la mînăstire?

— N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică și el ceva .

Națl nu putea sa-și dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simțea numai că îl zguduie ceva şi se află în mare strîmtorare.

Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios și a alergat, cînd l-a zărit pe Națl, la mumă-sa cu vorbele:

—Maică! uite și Hubărnațl! a venit și el!

Și Mara era foarte voioasă, dar nu înțelegea, adecă parcă înțelegea, dar nu voia să știe, cum a venit Hubărnațl aici și cum s-a pomenit el vorbind, așa din senin, cu fata ei. Care va să zică ei se cunoș-teau, așa, fără de știrea ei, prin dosul ei.

— Sărac de sufletul meu! grăi dînsa; se ridică înaltă, spătoasă și greoaie, cum era, și se uită acolo cum se uită cloșca la pui cînd simte că nu li-e a bine.

Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci și cu ochii și cu sprîncenele, și cu crețele de pe frunte, și cu mînile descleștate; ochii tuturora se cîrniră după ai ei, și Națl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: „Cum ai cutezat tu să vii nepoftit de nimeni aiciˮ?

Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?

Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.

Ce caută el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O să mai vie și mîne? și poimîne?

El se îndreptă și înfruntă privirile ațintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.

Ajuns în fața ei, el ridică zîmbind pălăria.

— Am văzut — zise — trecînd din întîmplare pe aici, pe domnișoara, fiica d-voastre și am dat cu socoteală că sunteți și d-voa.stră aici. Aș avea să vă fac o rugăminte.

Mara se însenină.

— Aşaa! zise ea.

Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?

— D-sa — urmă, îndreptîndu-se spre nunul care ședea al treilea de la dînsa — e feciorul unui bun prieten al nostru.

Nunul dete din cap, iară Națl se închină, apoi se întoarse spre Mara.

— Mama — grăi dînsul — era să vie săptămîna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda. Vă rog să-i spuneți, dacă vă întoarceți, să nu mai vie, căci eu plec mîne. Îi scriu și eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune și cineva cu grai viu. Să-i spuneți, vă rog, că m-ați văzut și sunt bine, dar n-am mai putut aștepta!

— Bine, bine! — răspunse Mara — o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! — urmă ea peste puțin — greu se desparte mama de copilul ei, mai ales cînd unul singur are!

— Vă mulțumesc! grăi dînsul încet.

Apoi strînse mîna Marei, se închină și se întoar-se iar cu capul ridicat și cu fața deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puțin îi pasă.

— Domnișoară — grăi el întinzîndu-i mîna — rămas bun! Eu mă duc mîne mai departe.

Ea își lăsă mîna moartă în a lui.

— Unde?

— Mai întîi la Buda, apoi la Pojon, la Viena și Dumnezeu mai știe unde. Doi ani fără cinci săptă-mîni am să tot umblu.

Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!

Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit.

Și el s-a dus fără ca să se uite-napoi.

Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?

CAP. VI.
Ispita

Norocul nu umblă tîrîș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, cînd îi vine rîndul, fără de veste-n cale: degeaba îl cauți cînd nu-l găsești; degeaba fugi cînd el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, și chiar dacă nu l-ai cunoaște tu pe el, te cunoaște el pe line și nu le părăsește.

Te miri însă de unde iese, și de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rindunica prinde musca din zbor.

„De!... de!... zicea și Mara în gîndul ei, cînd vedea pe Codreanu învîrtindu-se mereu împregiurul Persidei. Mai știi? ! Fata e fată; iar feciorul e curățel și deștept, fiu de popă, nepot de protopop și peste cîteva luni de zile bun de popie.

Nu mai era Mara podărița, nici precupeața, nici mai ales văduva rămasă cu doi copii săraci: gătită de nuntă, ea se ținea drept, vorbea rar și chibzuit, ba, pentru ca lumea să afle, mai scăpa și cîte-o vorbă 2despre supărările pe care ți le fac datornicii.

Cam la fel era și gîndul celorlalți.

Oamenii văd și dau cu socoteală și înțeleg și-și fac în cele din urmă părerea, care le ține loc de adevăr neîndoios: era lucru hotărît că Persida și Co-dreanu se potrivesc ca făcuți anume unul pentru altul.

Cu cine adecă să se fi potrivit Persida dacă nu cu Codreanu?

Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau și ei fel de fel de oameni. Cei mai mulți erau foști cîntăreți de strană, care veniseră la preparandie ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în școala teologică. Alții se făcuseră dascăli, se însu-raseră și veniseră acum cu neveste cu tot la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoție. Puțini numai trecuseră și citeva clase gimnaziale și abia cite unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele opt clase. Pentru toți însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ținea doisprezece ani.

Nu-i vorba, puteai să te răscumperi ori să-ți plătești vreun obșitar ca să-ți ție locul: aceasta însă numai oamenii bogați puteau s-o facă; cei mai săraci ieseau mai bine cu socoteala dacă intrau în școala de teologie.

Pe Codreanu vîrsta de douăzeci de ani îl apucase în clasa a șasea; nu i-a rămas dar decît să între și numai cu șase clase în rîndul bogoslovilor scutiți de cătănie.

Deși nu era însă între cei dintîi, el se ținea în rîndul lor, căci nu degeaba era nepot de protopop. Lasă că era băiat țanțoș și bun de petreceri, dar îi dădea mîna să fie. Apoi nici nu-și bătea capul cu viitorul.

Oamenii sunt precum i-a lăsat Dumnezeu: fiindcă popa e sufletul și cirma și cinstea satului, ei țin să aibă popă dintr-ai lor.

E dar lucru de sine înțeles că, murind un popă, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot îi ia locul.

Și cine oare ar fi putut să știe mai bine decît protopopul unde a murit popa și n-a lăsat fecior, ci fată, și frumoasă, și cu zestre bună?

Doi ani de-a rîndul Codreanu petrecuse vacanțele și sărbătorile la Buteni, unde citea Apostolul și cînta în strană, ca poporenii să-l cunoască, și stătea în gazdă la preuteasa, unde se simțea foarte bine.

Asta se știa, dar omul chibzuiește și Dumnezeu potrivește, și n-aveai ce să-i faci lui Codreanu dacă se simțea mai bine aproape de Persida decît departe de dînsa.

Cindat lucru !

Persida, fată tînără și intrată de curînd în lume, se uita la el cu un fel de sfială și se simțea foarte măgulită cînd el se apropia de dînsa și îi vorbea. Deși dînsul era numai de douăzeci și trei de ani, ea îl socotea om deplin, foarte așezat, foarte cuminte , foarte învățat și-l punea sus de tot în gîndul ei, în-cît ar fi fost în stare să-i sărute mina.

Codreanu o vedea aceasta, se simțea și el măgu-lit și înălțat în gîndul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de frică de dînsa. O vedea așa înaltă, trupeșă, frumoasă și deșteaptă, se mira adeseori cît de bine știe dînsa să judece pe alții și nu se mai îndoia că-l va judeca și pe el mai curînd ori mai tîrziu cu totul altfel. Era însă oarecum legat de dînsa. Trei săptămîni de zile, în timpul pregătirilor de nuntă, ei s-au văzut în toate serile, și lumea îi lua totdeauna pereche, parcă fără de dînșii lucrurile nici n-ar fi putut să meargă bine. Iar acum, în timpul nunții, tocmai fiindcă era lume multă, ei au stat foarte adeseori singuri, nebăgați în seamă de cei-lalți, și oamenii tineri, fecior și fată, nu știu nici-odată unde vor ajunge cu vorba cînd se află singuri.

Tîrziu, pe la miezul nopții liniștite, senine și răcoroase, ei ședeau pe o laiță din grădina de flori ce se întindea în fața casei, dincolo de cortul de ver-deață. Jocul încetase deocamdată, jucătorii se răco-reau plimbîndu-se prin curte, muzicanții odihneau, iar în cort era o zgomotoasă și veselă învălmășeală.

Persidei îi venea să plîngă. De cînd se înserase, el o necăjea mereu cu Naț]. Iar el o năcăjea fiindcă era un farmec nespus în năcazul ei. Cu toate aceste, dînsa nu se putea stăpîni, căuta dinadins să fie cît mai des singură cu dînsul: era cuprinsă de un fel de beție, i se răscolise, parcă, toată firea și ar fi voit ca așa să și rămîie.

— Eu am văzut — zise el rîzînd — că schimbai fețe, că glasul îți era înecat și tremura, că nu mai știai ce să faci și ce să zici.

— Doamne! — răspunse ea — m-am speriat. Cum să nu mă sperii, cînd mă pomenesc deodată că un om cu care n-am mai vorbit în viața mea vine la mine și-mi vorbește ca și cînd am fi copilărit împreună?

Lui Codreanu lucru acesta îi părea peste putință.

— Eu nu cred că n-ați mai vorbit, zise el.

— Eu ce să-ți fac dacă nu mă crezi?! răspunse ea dînd din umăr.

Și iar se vedea stînd în fereastra deschisă, uitln-du-se îndrăzneață și ca un copil răsfățat la Națl. Asta însă nimănui în lumea aceasta n-ar fi fost în stare să i-o spună.

El apucă amîndouă mînile ei și se simți cuprins de un fel de îndărătnicie. Erau, parcă, de lemn mînile acelea, carne moale și rece, buștean fără de viață, încît ar fi voit s-o zguduie strîngînd-o de mîni.

— Și, cu toate aceste, îți pare rău c-a plecat — grăi dînsul — și ai pierdut voia bună de cînd a fost el aici.

— De ce să zic nu? îi răspunse ea. Nu știu nici eu de ce, dar îmi pare rău. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de întristare, fiindcă-mi părea mîhnit, ca și cînd eu aș fi de vină.

Codreanu începu să tremure.

— Și mi-o spui mie asta așa, parcă puțin îmi pasă !

— De ce să-ți pese?!

— Pentru că mă doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pîn-acum lui necunoscută.

Ar fi voit s-o tragă la sine și s-o strîngă-n brațe, apoi să se -ridice și să fugă, ca să n-o mai vadă-n ochi.

„Mă doare! Vorba aceasta era rostită așa, că orișicare femeie, chiar și o copilă mică, trebuia s-o înțeleagă. Persida se simțea foarte strîmtorată. Ar fi voit să-și scoată mînile din ale lui, dar nu îndrăz-nea, se temea că el se va mîhni. Mînile ei începură și ele să tremure.

— Doamne! — zise ea — ce să fac dacă nu stiu să spun ce vreau și vorbesc prostii? Să nu mai vorbim despre dînsul. Eu n-am nimic cu el, nu vreau să știu de el! Nu vreau, îți spun, și trebuie să mă crezi!

Codreanu era muiat, scos din sărite.

La asta nu se gîndise. O luase așa în glumă, pe tindălite, ca să-și petreacă timpul, și din glumă în glumă el s-a pomenit în cele din urmă într-o încurcătură din care nu mai putea să iasă. Îi părea rău c-a apucat-o de mîni, îi era rușine c-a scăpat acele vorbe, dar nu mai putea să dea înapoi. Era-n vorbele rostite de dînsa o atît de gingașă părere de rău, încît el se simțea umilit, vinovat și, fără ca să-și mai dea seamă despre ceea ce face, ridică una din minile ei și o sărută.

— Vai de mine! zise ea speriată. Cum poți d-ta să faci asemenea lucruri!?

Îi era parcă stelele cad de pe cerul senin, îi venea să plîngă, dar nu era-n stare să se ridice și să-l pără- sească.

— D-ta ești de vină! răspunse el strîmtorat.

Persida, deși tînără încă, era femeie și simțea înțelesul acestor vorbe.

— Să mergem, te rog, îi zise ea încet și stărui- tor. Să mergem! zise iar hotărîtă de a nu mai rămî-nea niciodată singură fie cu dinsul, fie cu altul.

Întorcîndu-se-n curte, era și el hotărît să nu mai răm îie singur cu dînsa. Ii era ca și cînd s-ar fi jucat cu focul și s-ar fi ars.

Nici c-au mai rămas singuri, dar vrînd-nevrînd erau mereu împreună, se gîndeau mereu unul la altul, se simțeau foarte apropiați și nu se puteau împăca cu gindul că în curînd, poate chiar mîne, va trebui să se despartă.

Persida era cu toate aceste mîhnită cînd a aflat că seca Lena și Mara au luat înțelegere ca ea să mai rămînă pînă după hirotonirea lui Munteanu, apoi să se ducă pe vreo două săptămîni cu însurățeii la Sîn-Miclăuș. Acasă la Radna tot n-avea ce să facă.

A rămas dar, a stat, s-a dus, s-a întors și iar a stat.

Mai rău nici c-ar fi putut Mara să potrivească lucrurile, fiindcă prea mult stă singură și la prea. multe se gîndește fata tînără cînd rămîne în casa t, o cu însurăței.

Apoi Codreanu venea și el să-și vadă prietenul, și Persida nu putea să fugă de dînsul.

Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atît de sus ca mai-nainte în gîndul ei, dar îi era mai presus de ceilalți, simțea că poate să facă ce vrea cu el, îl știa că e foarte simțitor și n-ar fi fost în stare să facă ori să zică ceva ce-l supără, s-ar fi simțit nenorocită dacă l-ar fi mîhnit.

Cum, Doamne, să mai rămînă el străin de dînsa cînd o vedea atît de cuminte, atît de dulce la fire, atît de îndemînatecă și atît de doritoare de a intra în voile lui?

Nu încăpea în mintea lui gîndul că s-ar putea ca el să nesocotească voința părinților săi și mai ales pe a bunicului său, care era protopop. Nu mai încăpea nici o îndoială, asta o știa și Persida, că la toamnă el are să se însoare, să se popească și să fie om cu rostul lui. Pîn-atunci însă? De ce oare să se lipsească de mulțumiri, pe care numai acum poate să le aibă și apoi nu le mai găsește toată viața lui? Ce ar fi putut să-l despăgubească? Ce perdea dînsa?

Nimic! Așa gîndea și Persida ea însăși. Deși era însă lucru neîndoios, ea se îndoia din zi în zi mai mult că el se va însura la toamnă, așa cum știa el. Judeca, nu cu mintea, ci cu inima ei, și-i părea peste putință ca el să-și poată călca pe inimă.

Ceilalți, care judecau cu mintea, erau și ei de aceeași părere, căci oamenii judecă după ceea ce văd cu ochii lor. In gîndul lumii nu mai încăpea o nici o îndoială că nu are Codreanu să fie ginerele preutesei de la Buteni, și Mara făcea în toate serile socoteala, se tîrguia mereu ea singură cu sine și chib-zuia cum s-o apuce ca să scape cu puțin de astă dată.

S-ar fi putut oare să nu meargă vestea și pînă la părintele protopop?

Trecuseră examenele, se-mpliniseră două săptă-mîni din vacanțe, dar băiatul tot nu se întorsese acasă. Tocmai acum întîrzia, cînd ar fi trebuit să alerge, cum au alergat ceilalți, care știau să spună ce-l face să-ntîrzie.

Părintele protopop era om mărunt și uscat, cu barba creață și de tot albă, dar iute, țeapăn și foarte sprinten pentru vîrsta lui. El nu știa ce va să zică răbdarea; viața lui toată a grăbit, acum însă ședea foarte liniștit în jețul lui și se scărpina din cînd în cînd la ureche. Tare ar fi voit să plece la Arad, ca să-și aducă nepotul, cum l-a mai adus și alte dăți, dar nu putea să se dumirească cum ar fi mai bine. Îi era greu, de tot greu, și de cîte ori venea să ia vreo hotărîre, se ridica puțin din jeț, apoi iar se lăsa înapoi.

„Cum or veni lucrurile, așa să vie! —zicea el în gindul lui-tot nu pot eu să știu cum e mai bine!ˮ

Ar fi voit să vadă fata și să se încredințeze, dacă e adevărat, că ea are, precum i s-a spus, zestre fru-moasă.

Dar nu! Cum or veni, așa să vie!

Așa au şi venit.

Băiatul s-a întors în cele din urmă acasă și era, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, tot ca mai înainte. La Buteni însă el n-a grăbit, și nici popa, nici pro-topopul nu-l zoreau să meargă. Voia să se ducă, dar au trecut trei săptămîni și nu s-a dus. Săptămîna a patra, în sfîrșit, a plecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul său şi de acolo la Arad.

„N-ai ce să-i faci!ˮ zicea protopopul, care era om bătrîn și slab la fire.

Popa însă, care era mai tînăr și mai cu vîrtute, s-a făcut foc și ar fi plecat în urma lui dacă nu l-ar fi oprit. preuteasa, care era mamă și fiica protopo-pului.

Nici că era nevoie să plece.

Feciorul lui n-a stat decît o zi la Arad, apoi s-a intors foarte muiat la bunicul său, unde era tot acasă.

S-a dus fiindcă voia s-o vadă și să-i spună că n-a fost la Buteni și că nici n-are să meargă. După ce a văzut-o, însă, nu l-a spus nimic.

Ea știa că el are să vină; îl așteptase, și după ce s-a uitat în ochii ei, îi era rușine că n-a fost la Buteni și a luat hotărîrea de a se duce. De aceea s-a întors atît de curînd. Pe drum însă iar a început să simtă că nu poate să se ducă.

Nu mai știa nici el ce vrea și ce are să facă; ar fi voit ca cineva să-l siluiască, să-l despartă de Per-sida, care îi părea prea multă femeie pentru dînsul, prea stăpînă pe sine și pe voința lui.

Și era, în adevăr, stăpînă Persida. Încă din noap-tea în care el îi sărutase mîna, ea îl socotea om slab, pe care poate să-l poarte după bunul ei plac, și tot-odată om de o rară bunătate de inimă, care ține mult la dînsa. Îi intrase încetul cu încetul în minte gîndul că el nu poate să trăiască fără de dînsa, și o dulce mîngîiere sufletească o cuprindea cînd își dădea seamă cît de fericit poate să-l facă, fără ca să-și dea măcar silința. De aceea știa că el are să vie și iar să vie și iarăși și iarăși... și aștepta în liniște cum aștepți răsărirea soarelui și coacerea fructelor bătute de razele lui.

Toamna tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră, amîndouă cu cusătura în mînă.

Trică intrase în două rînduri la ele. Era cuprins de un fel de neastîmpăr. Voia să-i spună ceva, de-grab, cît mai curînd, dar numai ei, ca să nu afle și Anca.

Persida ieși, ca din întîmplare, după el.

— A venit Naţl! zise el. L-am văzut! Iar e aici!

— Ce-mi pasă mie?! răspunse ea supărată și se întoarse în odaie.

Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastră, în stradă.

Dac-a venit, el nu putea să nu treacă pe aici! Tot ar fi voit să-l vadă.

Dar el nu trecea și nu trecea. Se apropia timpul prînzului, și el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga.

Poate că nu știa că dînsa se afla tot aici.

Cînd le poftiră la masă, ea se depărtă cu ane-voia, ca siluită, de la fereastră. La masă stătea ca pe spini, căci s-ar fi putut ca el să treacă tocmai în timpul cînd ea nu se afla la fereastră.

Era lucru de neînțeles!

Ce avea dînsa cu el? Stînd, după masă, iar la fereastră, ea-și reamintea cele petrecute, se vedea stînd în fereastra deschisă, trecînd prin fața măce-lăriei, întîlnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el în mij-locul nuntașilor, și iar o treceau fiorii, iar o cuprindea amețeala, iar se simțea sleită de puteri, încît nu mai putea să-și dea seamă despre ceea ce face ori vorbește. Se temea ea însăși de sine.

„Doamne! — zise în gîndul ei — de ce vîntul a trebuit să izbească atunci fereastra?!

Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spart altă dată.

Era lucru de neînţeles!

Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga, și cu cît mai mult se apropia seara, cu atît mai viu îi era neastîmpărul.

„Uite — își zise ea — așa ca mine acum trebuie să se simță Codreanu cînd vine să mă vadă... Ah! Doamne, ce-ar simți el cînd ar ști ce simt eu acum?!

Ea tresări și se cutremură în tot trupul, apoi se ridică și se depărtă de la fereastră, cuprinsă de sim-țimîntul unei grele vinovății.

„Nu vreau! grăi ținîndu-se iar drept și cu capul ridicat.

Nu mai voia să-l vadă, vrea să nu mai voiască a ști dacă el trece ori nu; îi era greu să se stăpînească, dar durerea pe care o înfrunta îi părea dulce ca jertfa de spășire, și n-a mai mers la fereastră.

Și totuși sufletul îi era cuprins de o lină și adîncă mîhnire. Perduse parcă ceea ce era mai frumos în viața ei, gîndul că nu se poate ca el să nu vie. S-a putut !

Seara, după ce s-a așezat la odihnă și nu putea să doarmă, ar fi voit să poată plînge. Dar de ce adecă să plîngă, cînd n-a fost nimic, n-are, nu poate să fie nimic între ea și el? Și-a făcut ea așa, din senin, un gînd și l-a perdut.

Ziua următoare era duminecă.

Dimineața a căzut brumă groasă, după răsărirea soarelui s-a lăsat negura, iar înspre ameazăzi soa-rele a risipit ceața și cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnă în care mereu îi vine omului să plîngă. Prin văzduhul curat și proaspăt fluturau căzînd alene spre pămînt lungi fire de păiengeniș, iar de pe duzi se scuturau din cînd în cînd frunzele brumate.

— Hai să mergem la Păduriță — zise Anca după masă —că n-o să ne mai ducem anul acesta!

— Să mergem, îi răspunse Persida. Dar adause peste puțin, în silă, fără ca să voiască: Să mergem numai noi.

Era departe pîn-acolo, aveau să treacă tot orașul, deoarece crîngul orășenesc se află tocmai la cealaltă margine.

Dar nu voiau nici ele decît să se plimbe, și le era destul să se ducă și să se întoarcă pentru ca plimbare să fie.

În crîng era multă lume, ca-n timpul răcoroaselor seri de vară, și era ceva nespus de duios în fîșă-iala frunzelor de plop de curînd căzute.

Venise și el, și umbla așa singur pe una din cărările mai dosnice.

Era tot el, dar cu fața oarecum buhăită și bătută de vînt, cu părul lung și încîlcit și îmbrăcat în haine vechi și soioase.

Persida, zărindu-l de departe, îl cunoștea numai de pe umblet și după făptură, dar nu-l vedea cum este, ci cum îl știa. Pe o clipă inima i se strînse; în clipa următoare însă ea-și ridică capul și-și urmă drumul înainte ca și cînd nimic nu s-ar fi ivit în calea ei. Puțin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să știe că puțin îi pasă de dînsul.

Mergînd însă și apropiindu-se și văzîndu-l mai de aproape și tot mai de aproape, ea a început să se moaie, să se înduioșeze, să slăbească și mult ar fi dat să fie singură.

„Ah! săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui, ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns !ˮ

Și era parcă ea și numai ea îi purta vina.

„Eu nu mai pot!ˮ zise ea, apoi iar își ridică capul.

— Uite ! — urmă apoi adresîndu-se la Anca — e și Națl de la noi aici.

Anca știa foarte bine cine e Națl, fiindcă mult s-a vorbit despre dînsul atît în ziua nunții, cît și mai în urmă, dară n-ar fi fost în stare să-l cunoască și era foarte mirată că Persida poate să stea de vorbă cu un om cum îl vedea acum pe Națl.

Națl se dete un pas înapoi cînd se pomeni fără de veste în fața Persidei, care se uita cu ochi mirați la dînsul. Ii era greu, și-i părea bine, și-i venea să fugă, și-l năpădeau lacrămile.

— Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el în nem-țește, rîzînd cu toată fața lui cea atît de schimbată.

— Te-am văzut — grăi dînsa tot în nemțește — și te-am cunoscut de departe!

— Și eu te-aș fi cunoscut dacă te-aș fi văzut, oricît de departe ai fi fost.

Apoi nu mai știau ce să zică și rămaseră uitîn-du-se ea la dînsul, și el în pămînt.

Doamne! de ce nu erau singuri!

Acum știa și dînsa de ce n-a trecut el pe sub fereastră, și se uita la părul lui, care parcă atît de bine îi ședea așa încilcit cum era, și la hainele lui, care parcă nu mai erau soioase.

— Rămîi acum aici? întrebă ea.

— Se înțelege! răspunse el. Adecă nu, ci trec la Timișoara, dar mai stau pe aici!

Doamne ! De ce nu erau singuri !

— Adio! zise ea, întinzîndu-i mîna.

El se întoarse strîmtorat spre Anca, care nu știa, precum se vedea, nemțește, și, ridicîndu-și cuviincios pălăria, îi zise în românește:

— Iertați, domnișoară. Ne cunoaștem cu domnișoara de acasă și am fost foarte mirat s-o văd aici.

— Adio! grăi din nou Persida și-i întinse încă o dată mîna.

El o luă, o strînse și rămase tăcut și nemișcat ca parul bătut în pămînt; abia după ce ele se depărtară, a pornit încet pe urma lor, mergînd cu ochii îndreptați mereu spre făptura ei înaltă și mlădioasă.

Trecînd peste piața cea mare, ea încă de departe își îndreptă privirea spre biserica minoriților. Era tocmai timpul vecerniei.

— Să intrăm, te rog, pe o clipă, grăi dînsa.

Intrată apoi cu Anca în biserică, ea se stropi cu apa sfințită, lăsă pe prietena ei într-o bancă și se duse umilită în fața unuia dintre altarele mici, în care un preot citea missa; tăcută, căzu în genunchi și-și plecă cu inimă căită capul.

Iară Națl, văzînd că ea intră în biserică, nu mai îndrăzni să-și urmeze drumul.

CAP. VII.
Zbuciumare.

— Ce stai așa smerit ca Sfîntu Ioan de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venii la birt !

— De mine să nu vă doară capul ! răspunse Națl. Mă uit la voi, vă văd voioși și-mi trece timpul bine... Aș vrea și eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primește? Beți numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova și are și Hubăroaie, adause el cu jumătate de gură, așa, mai mult pentru sine.

Păcat că nu erau pe aci prin apropiere și lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decît să stai și să privești cum oamenii se veselesc. Și atît e de ușor să-i faci pe oameni veseli!... Un pahar și încă unul... cîteva sunt destule.

Păcat că nu tine nici asta cît lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plîngă, iar altul se face hărțăgos și răstoarnă mese... Înspre miezul nopții Națl nu mai putea să stea, dar nu-i venea. nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.

Păcat de așa noapte liniștită, păcat de cerul cu stele și de luna plină, păcat de tinerețele lui să le petreacă dormind! Era un atît de dulce neastîmpăr în inima lui, și-l perdea dormind, iar mîne, poate, nu-l mai putea găsi.

Prea era mult frumoasă noaptea.

Și cîte s-au schimbat în lume!

Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura şi acum cînd îs i aducea aminte de ele. Prostii 1 Inchipuiri de copil nepriceput!

Atît îi părea dînsa de frumoasă și de adimeni- toare, inimii lui atît de dorită, încît se-nțepenise-n mintea lui gîndul că nu e pentru dînsul cu putință repaosul sufletesc decît în apropierea ei, și știind că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebuie să-și rupă gîndul de la dînsa, s-a siluit pe sine și s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să să piardă prin lumea cea mare și s-o uite.

Sărac de sufletul lui! cît s-a mistuit el însuși din şi ne.

Inima i se încleșta de cîte ori se gîndea la con-dica lui de călătorie.

Îl vedea pe Bocioacă, înalt și uscat, stînd cu condica în mînă și zicîndu-i cu asprime părintească: „Să nu umbli hoinar! să păzești cinstea breslei!

De ! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult așa în plimbate decît pe la stăpîn.

Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Și nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el și altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut cînd l-au luat de la școală: ce ar fi el acum!

Săraca de mama lui!

A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-și calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, cînd e atît de bine să fii singur tu, de capul tău?

Greu de tot a fost, și atît era acum de bine.

In turnul de la biserica minoriților și dincolo peste Murăș, în cetate, sunase de mult un ceas, și el se plimba înainte pe țărmul Murășului, mergind cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatul lumi-nei de lună, pleoșcăia mereu în liniștea nopții.

Mult era frumos și bine !

„Da! — îşi zise el — e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu știu cum, dar nu e, la urma urmelor, decît o femeie care-ți place fiindcă e făcută ca să-ți placăˮ.

Îi era parcă nu mai poate să înțeleagă cum a putut s-o urgisească.

„Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom ! De cîte ori, umblind răzleț prin lume, i le-a zis în gindul lui aceste. Nu! ea nu! Dinsa era duioasă și se uita la el cu ochii scăldați în lacrămi și cu buzele pe jumătate deschise: era intîmplarea nenorocită la mijloc!

Asta trebuia să i-o spună ei.

Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, casă treacă pe la Sighidin la Timișoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea citeva zile, așa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum și cînd? Asta numai dînsa putea s-o spună.

Pe la două ceasuri el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer o atît de nespusă dulceață, incît nu-i mai venea să se depărteze. Parcă dînsa știa că el se află pe aci prin apropiere și se zbate în culcușul ei ca pasărea prinsă în visc.

Nu! Persida dormea liniștită, perdută în visuri văra tice.

Și bine i-ar fi fost să doarmă mereu așa și să nu se mai deștepte decît după ce vor fi trecut toate.

Nu că era nenorocită, ci că era o nenorocire pentru alții, asta o muncea pe dînsa cînd îşi dedea seamă cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioși prin lume dacă ea nu li-ar fi ieșit în cale.

Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, și iar vedea pe Națl cu părul lung, cu subțirele, crețele și-ncîlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, și inima ei sîngera.

Știa ce trebuie să facă, fiindcă știa ce voiește Mara, muma ei!

Îi venea dar să între în pămînt cînd vedea că Anca a simțit, a-nțeles parcă slăbiciunea ei și se uită cu ochi scrutători și miloși la dînsa; un fior rece o cuprindea cînd se gîndea că de la Anca vor afla toți ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să stie.

Și cu cît mai mult se silea să se ascundă, cu atît mai vîrtos se dedea de gol!

— Ce cu tine, Persido? Ce s-a întîmplat? întrebă Trică cam mirat.

— Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.

El se uită lung în ochii ei.

— Tu ai văzut pe Națl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.

Ea se îndreptă și-și ridică capul.

— Da — răspunse — l-am văzut și am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!

— Lasă-l dracului pe neamțul acela! grăi Trică îndîrjit. Tu o știi pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.

— Nu fii nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, și n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.

Așa trebuia să fie, și așa era și-n gîndul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea și-i întărise inima; putea să doarmă liniștită cînd atît de bine știa că fratele ei și mama ei priveghează și n-o lasă să iasă din căile cele bune.

Ziua următoare era cu toate aceste neliniștită. Tot ar fi voit să știe dacă eltrece ori nu, și o adîncă întristare o cuprindea cînd se ivea în mintea ei gîndul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa și să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage-n seamă, cînd atît de mare era mulțumirea de a-l vedea trecînd prin fața casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească s i fără ca el să vadă că ea îl vede.

A și trecut.

Dimineața, pe la nouă ceasuri, a venit și s-a dus mergînd liniștit, cu țigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitîndu-se drept înainte, ca și cînd n-ar fi știut că trece pe lîngă casa în care se afla ea.

Iar peste vreun ceas s-a întors tot așa.

Apoi nu s-a mai ivit decît abia pe la trei după-prînz și s-a întors pe înserate.

Așa azi, așa mîne și poimîne ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida știa cînd și dincotro vine și cînd și dincotro se întoarce, știa că el, sărac sufletul lui, numai la ea se gîndește, numai de dragul ei trăiește și rabdă zi și noapte ca să poată trece în patru rînduri pe zi prin fața casei în care se află ea.

Pînă cînd așa? 1 Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? 1 Cum să nu se prăpădească? 1

Joi era joi, și vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la tîrg.

„Trică dragă, ieși, te rog, și spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mîne să nu treacă 1

Așa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joidupă-prînz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă așeza în lăzi marfa pentru ziua de mîne, și nu putea să-l apuce singur, iar cînd l-a apucat singur, n-a mai putut să-i zică nimic.

Pe înserate, ca nealte dăți, a sosit și Mara, foarte voioasă, foarte țanțoșă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cît de colo că i s-au întîmplat lucruri cu care poate să se fălească.

Nu-i vorba, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să știe că e în tîrg cu protopopul și că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două și se dă și popa învins, cînd toți ceilalți sunt învoiți. Chiar ieri fusese pe la dînsa părintele Isai, preotul de la Șoimoș, care e prieten din tinerețe al protopopului.

O! tare îi era Marei dragă fata ei !

Fata ei, săraca !

Vineri dimineața Mara, Claici și Trică, cu alte două calfe, au ieșit la tîrg. Puțin în urmă au ieșit și seca Lena cu Anca și cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză și verdețuri pentru iarnă.

Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, și se plimba prin casă și-și făcea de lucru și se zbuciuma, și inima îi bătea din ce în ce mai tare, sîngele îi zvîcnea din ce în ce mai des prin vine.

Erau opt ceasuri, opt și un pătrar, opt și jumătate, opt și trei pătrări...

„Doamne ! zise ea ridicînd amîndouă mînile — dar oameni suntem cu toții. Aceleași ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alții?!ˮ

Ea își luă cîrpa cea mare și-o aruncă în cap, apoi, liniștită și cu pas neșovăitor, ieși din casă, din curte și apucă la stînga, de unde știa că are el să vie, ca să-i iasă în cale.

Sosind la colț, ea îl zări în depărtare viind despre stînga, pe ulița Morarilor, care taie pe cea din care dînsa venise și trece la dreapta înainte, spre Murăș.

Zărind-o, el se înveseli și își iuți pasul, iară dînsa o luă în pas lin spre Murăș ca să-l scoată în răchițișul de la capul uliței, de unde se auzea tocănirea morilor.

Pașii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căcitotmai încet mergea dînsa și tot mai zburiș venea el.

La marginea răchitișului el o ajunse, o luă de mînă și, așa țiindu-se de mînă, înaintară în crîngul desfrunzit.

— Eu nu mai pot ! zise ea frîntă.

— Ce nu mai poți? întrebă el voios.

Persida se uită lung la el.

— De ce te-ai făcut atît de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.

— Hmh! răspunse el rîzînd din toată inima. Știi că e bine? ! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.

— Fiindcă altora nu le pasă !

— Apoi tocmai asta e, grăi dînsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!

— Dar — zise ea mîhnită — omul trebuie să ție la sine.

— Nu țiu deloc I îi răspunse el ușuratec. N-am la ce să țiu ! De mine însumi îmi pasă chiar mai puțin decît de alții. Umblu așa răzleț prin lume, și oamenii, văzîndu-mă cum sunt, trec pe lîngă mîne fără ca să mă bage-n seamă.

Persida iar se uită lung la el.

— De ce vorbești așa l grăi dînsa înduioșată. Uite! pe mine mă doare cînd te văd așa, și-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!

— Draga mea ! grăi dînsul mișcat, apoi începu să se joace cu mîna ei, în vreme ce ea-și stăpînea plînsul.

Doamne ! atît de multe erau în mintea lor gîndurile, pe care nu puteau să și le spună unul altuia.

— E de mult, urmă el într-un tîrziu, abia-mi mai aduc aminte, de cînd am plecat de acasă și tot n-a trecut încă decît abia jumătate de an. Un an și jumătate mai am încă să umblu așa degeaba prin lume, numai și numai pentru că așa vrea tata și mama, săraca, dacă mai vrea și ea ceva. I-am scris că trec la Timișoara prin Sighidin, fiindcă știam că vine să mă întîlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timișoara, fiindcă știu că vine și acolo să mă vadă.

— Eu te rog să te duci cît mai curînd, îl rugă ea stăruitor. Uite! — urmă apoi deznădăjduită — eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecînd, nu mai pot s-o duc așa ... și nu e bine!... e o nenorocire pentru noi to ți!

— Am să mă duc — zise el grăbit — dar nu la Timișoara, ci undeva mai departe, fie la Vîrșeț, fie la Sighidin. N-are asta să ție tot așa, nu se poate să ție, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, și atunci o să mă întorc la Timisoara.

Persida începu să tremure în tot trupul.

— Eu trebuie să mă întorc acasă — zise ea — și te rog să mă lași să merg singură.

Națl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în fața ei și părea cu un cap mai mare decît dînsa.

— Poftim! pleacă! grăi dînsul rece și aspru, ară-tîndu-i drumul.

— Nu! nu! — zise ea gemînd — nu așa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!

— Nu! Te rog să pleci!

— Așa nu pot pleca, grăi dînsa deschisă.

— Știam eu că nu poți pleca, zise el rîzînd.

Persida simți ca și cînd i s-ar fi oprit deodată și bătăile inimii, și curgerea sîngelui prin vine și i s-ar fi înseninat toată firea.

— Știai? ! grăi dînsa cu glas limpede. Te-nșeli ! Adecă ce crezi d-ta şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o știi: ai putut s-o vezi și ți-o spun și eu, fiindcă nu e vina mea. A venit așa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atît e însă tot, și mai mult nu poți să știi. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ți-e milă de mine, fă ce vrei, că și eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!

Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieșise de acasă, cu pas liniștit și neșovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii țintă-n urma ei, dar nemișcat din loc.

Și mergînd înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era ațintită îndărăt, că doară va prinde pașii ce se apropie și tot mai mult se apropie.

„Grozavă femeie!ˮ zise el viindu-și într-un tîrziu în fire.

„Urît om !ˮ zise ea după ce sosi acasă, apoi își aco-peri fața cu amîndouă mînile și lacrămile o năpădiră plînsul o înecă.

„Doamne !— strigă ea încleștîndu-și mînile — aju-tă-mă, că eu singură nu mai pot !ˮ

Apoi se îmbrăcă în pripă și ieși din nou, ca să meargă în tîrg, la mama și la fratele ei.

CAP. VIII.
Datoria

Măruntă și ușurică, smerită și umlînd ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă și la căutătură, dar blîndă și duioasă la fire, Persida și-o reamintea, o vedea în gîndul ei, o auzea ca în aievea zicînd: :

„Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însaˮ.

Și știa Persida care îi este datoria: asta o știu toți oamenii în toate împrejurările.

„Mai întîi Dumnezeu, apoi părinții tăi și după aceștia ceilalți binefăcători ai tăi.ˮ

Așa zicea maica Aegidia.

Știa Persida; e însă atît de greu a-ți face datoria cînd nimeni nu te ajută, nimeni nu te silește, nimeni nu ti-o aduce mereu aminte.

Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împrotivă. O, Doamne! cîte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? și ce a făcut cînd s-a văzut singură, de capul ei?

Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.

Voia să meargă acasă, unde toți o cunosc, toți se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu poate să umble de capul ei.

Și acum acolo în piață voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-și poată da silința de a o îndupleca să rămînă.

Acum! neapărat acum! zicea și mergea cu pas bine apăsat și cu inima încleștată.

Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe țărmul apei: ar fi voit și ar fi și fost parcă în stare să sară cu ghearele în fața lui, ca să-i vadă obrajii plini de singe roșu. Și, totuși, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu și-ar fi putut stăpîni lacrămile, și simțea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atît de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gîndul durerii lui o sfîșia și o seca de puteri.

Trebuia să plece, să fugă, să scape.

Iar muma ei ședea țanțoșă și voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.

Putea să fie și țanțoșă și voioasă.

Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coșuri de struguri și nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vîn-dută, dar își găsise cumpărători pentru lemne și pentru plute.

A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împă-rătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea și el tovarăș pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri știau de tovărășie și sarcina cădea întreagă asupra Marei.

Nu-i vorba, știa dînsa că n-are să rămîie în pagubă cînd Hubăr îi este tovarăș; ba Liubicek îi făcuse și contractul așa ca să scape ușor cu el. Avea să plătească treizeci și patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, și ceilalți avea să-i plătească tot cîte șase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stînjeni, să care stînjenii la Murăș și să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet și multă bătaie de cap pentru o biată de femeie ca dînsa, mai ales că Hubăr îi dădea banii numai cu împrumutare, și luase de la el unsprezece mii pe lîngă șapte mii cheltuite de la dînsa.

Cînd s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele și de patru ori cele treizeci și patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atîta păcat de lemne?

Acum, după ce-și găsise cumpărătorii, știa și dînsa cum și cine.

A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curînd și a făcut nu mai puțin decît opt sute treizeci de stînjeni, pe care-i avea aduși pe cincisprezece plute aci la țărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian și de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini și cincizeci creițari, pe cînd alții le vindeau cu nouă, și dac-ar mai fi avut o mie de stînjeni, i-ar fi vîndut și pe aceia.

Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atîte!

— Am — zicea Mara — să-l plătesc pe Hubăr, și grija mea e ce fac mai departe!

De aceea era țanțoșă și voioasă.

Sprîncenele i se increțiră cu toate aceste cînd zări pe fala ei.

Nu-i venea deloc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Persidei de a păși și de a-și ține capul.

— Ce cauţi aici? Ce vrei?

— Mamă, vreau să mă duc acasă.

— Cum acasă?

— Astăzi, cu tine.

— Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a intîmplat?

— Nu întreba, că aici nu pot să-ți spun. Trebuie: celelalte am să ți le spun acasă.

Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea în care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin tîrg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulți ochii ce-o urmăriseră, și acum ochii aceștia toți erau îndreptați asupra mesei, unde dînsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulți cunos-cută.

— Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toți se-nhoalbă la tine!

— Lasă-i să se uite — răspunse Persida — căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec. — Nu se poate ! Cum să vii tu în căruță cu mine? !

— Mă duc!

— Dar nu te iau eu!

Persida se apropie de muma ei, apoi grăi incet, rar și apăsat:

— Nu mai stau, că te cerți cu mine. Eu îți spun un singur lucru: Hubărnațl s-a întors iar aici și nu mă lasă-n pace. Gîndește-te !

Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.

Mara apucă masa cu amîndouă mînile și o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.

— Rămii! zise ea. Spurcatul de neamț !

— Nu pot să rămîn: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.

— Singură nu te las! grăi Mara și începu să facă iar la loc grămezile de struguri.

Și totuși nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul tîrgului: aici o știa lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească.

Ceva mai sus erau șetrile cojocarilor.

— Du-te la Trică — zise ea — și spune-i să meargă cu line.

— Cu cît dai grămada de struguri? întreabă o jupîneasă, uitîndu-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre șetrile coj ocarilor.

— Zece creițari, răspunse Mara.

— Să mi-i lași cu opt.

— Ia-i și adă banii!

Nu-i mai era ei acum să se tîrguiască. Încă atunci, pe pod, simțise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca și cînd ar fi o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere și de necaz că nu poate vorbi, ca să-și verse amarul.

Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastîmpărată prin casă, în vreme ce Persida își făcea de lucru puindu-și hainele-n rînduială.

— Mai bine moartă ! zise ea în cele din urmă, oprin-du-se în fața Persidei.

Persida tresări ca speriată din somn.

Plecase fără ca să știe ce s-a făcut el, cu inima îndoită și cu capul buimăcit, și venise tot drumul de la Arad pînă la Radna într-un fel de amețeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi și nu mai știa ce vrea.

— Nu-ți face, mamă, gînduri rele — grăi dînsa — că n-ai de ce să ți le faci. Nu e nimic, și de puțin cît a fost eu singură sunt vinovată.

— Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl știu eu pe tatăl său, care face tovărășie cu mine ca să ia parte la cîștig, dar mă lasă singură la pagubă. Ești proastă tu și te-a scos din minți.

— Nu ! grăi Persida, dînd deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-așa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minți. Eu nu l-am lăsat în pace ! Ce aveam eu cu el?

Mara fusese pornită pe ceartă și n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minți cînd era atît de frumoasă, atît de deșteaptă şi atît de cuminte?

— Mîne dimineaţă — zise ea — ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dîntîi: te iubește și ți-a făcut mult bine.

— Da, mamă.

— Și să asculți de ea.

— Da, mamă.

— Eu — zise Mara umilită în ea — sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea; acum însă mi-a venit rîndul să mă uit în gura ta. Am și eu gîndurile mele; dar tu n-ai să cauți mulțumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.

— Nu vorbi așa, mamă, grăi Persida înduioșată.

Ar fi voit să se apropie de dînsa, ca să-i sărute mînile, să o îmbrățișeze și să-i sărute tîmplele, dar nu era obicinuită să facă asemenea lucruri.

Ar fi voit să-și dea pe față inima și gîndurile, dar se sfia.

Era muma ei femeia aceasta, și parcă abia acum ajunsese a-și da seamă că nu-i este străină și că nu din sîmțimînt de datorie numai, ci din iubire curată umblă în voile ei.

— Eu nu pot să fac ce nu vrei și tu. Dac-aș ști că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrămi.

— Nu plînge — grăi Mara puindu-i lin mîna pe umăr — nu plînge, că mă impingi la păcat... Afurisit să...

— Nu! nu! strigă Persida și-i luă mîna și o sărută. Să nu rostești vorba, că e și el om cu durere în suflet și are mamă, care ar putea și dînsa s-o rostească.

Ea își închise ochii și rămase cîtva timp dusă cu gîndul

— Într-o zi — urmă apoi liniștită — o suflare de vînt a izbit una din ferestrile de la chilia maichii Aegidiei și a spart cîteva geamuri. Am alergat acolo și l-am văzut pe el uitîndu-se uimit la mine. M-am uitat și eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, și mi-a venit mai întîi să rîd, apoi să plîng de necaz. Maica Aegidia, intrind și ea și văzindu-l, m-a dat iute la o parte. Acum știu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă și, după ce maica Aegidia a ieșit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din fața măcelăriei și am stat în ea,ca să-l văd și să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să inchid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.

— Nici tu nu ești, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să știi ce faci.

— Nepriceperea — intîmpină Persida — este și ea o vină dacă alții sufăr pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decît mine, îmi era rușine de mine însami și mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paști, însă, cînd a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda, și ca să-i fac în pizmă, n-am ținut drumul drept, ci am ocolit prin fața măcelăriei, ca să mă vadă.

Mara începu să rîdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.

— A doua zi, de Paștile lor — urmă Persida — ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Șoimoș; eu însă am schimbat drumul și l-am luat pe Trică pe la Lipova, ca doară-l voi intilni pe Națl pe undeva. L-am și întîlnit, precum știi, pe pod,, cînd ne intorceam acasă.

Mara începu să se neliniștească.

— Dar cum v-aţi inteles — întrebă ea — ca să plece și el la Arad?

— Nu ne-am înțeles. Eu nu știam că e și el la Arad; el nu știa că am venit și eu acolo: s-a nimerit să te vadă cînd ne întoarceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt și eu cu d-ta și a venit, precum știi, și el — așa nepoftit — la nuntă.

— Ce va să zică întîmplarea! Vine așa cîteodată de nici n-o bagi în seamă, și abia tîrziu te pomenești că e lucru mare.

— Cînd a văzut că te superi, și-a luat inima în dinți și a plecat de la Arad ...

— Sărmanul băiat!

— Îl uitasem aproape, cînd Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a venit să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpîni și duminecă, ziua fiind frumoasă, am ieșit cu Anca la plimbare, că doară-l voi înlilni...

Mara se făcu mai neliniștită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.

— De unde știai tu unde ai să-l găsești? întrebă ea.

— De unde știam? răspunse Persida. Nu știam, dar m-am dus așa la un noroc în Păduriță și l-am văzut acolo plimbîndu-se singur. El nu m-a văzut; aș fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dînsul. D-ta vezi că eu sunt de vină!

— Nu ești — zise Mara — cum să fii? S-a întîm-plat să-l vadă Trică și să-ți spună. S-a întîmplat să fie zi frumoasă; s-a întîmplat să-l întîlnești: așa au venit lucrurile, și tu n-aveai ce să faci.

Persida dete din cap.

— Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o știu mai bine decît oricișine. Tu-l știi cum era la casa părinților lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărarea, cu șorțul totdeauna curat. Acum era cu părul lung și nepeptănat, cu barba încîlcită, cu fața buhăită, cu o pălărie turtită în cap și cu hainele purtate și soioase, un om care petrece nopțile prin birturi și adoarme îmbrăcat. Alta ar fi fugit, poate, de el: eu am alergat la dînsul.

— Săracul băiat! grăi Mara înduioșată.

— Luni apoi — urmă Persida — a trecut în patru rînduri prin fața casei lui Claici, marți tot așa, tot așa mercuri și joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce ați plecat cu toții la tîrg, nu m-am mai putut stăpîni, ci i-am ieșit în cale, ca să-l întîl-nesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el și mă mustră cugelu]!

— Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinînd.

— Cum a rămas el? urmă Persida deznădăjduit? Ce face el acum? Ce are să facă mîne? Cum are să-și petreacă zilele vieții? O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să stric tot rostul vieții lui!

— Nu, fata mea, zise Mara liniștită. Așa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te-apucă — așa din senin — cîteodată ceva,' și te miri la ce te duce. Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ți-e scris are neapărat să ți se întîmple; voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.

Persida își ridică capul și, răsuflînd ușor, se uită cu ochi înveseliți la mama ei.

— Lasă-l — urmă Mara — nu te gîndi la el, nu-ți munci sufletul pentru dînsul; cum i-ar fi, așa să-i fie; tu cu norocul tău, și el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum ești, și dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dinsul, e nenorocirea lui, dar nu și a la !

— Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.

— Nu! nu! răspunse Mara cu hotărîre îndîrjită. Asta nu se poate ! Dumnezeu știe — urmă ea mișcată — cît m-am gîndit eu la voi, cît am ostenit pentru voi, cu cîtă inimă v-am purtat de grijă, și nu poate să mă pedepsească atît de aspru. Dacă te-aș vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieții mele, dar aș zice c-au mai pățit-o și alte mame ca mine și m-aș mîngîia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu și-a spurcat însă sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Și mie mi-e milă de el și de mama lui, dar îmi ești dragă tu și nu se poate!

Grăind aceste, ea își îmbrățișă fata și-i sărută ochii și fruntea și părul din creștet, ca odinioară, de mult — acum, cînd era copilă mică.

— Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă și scumpă și bună, iartă-mă — zise Persida cu glasul înăbușit de plîns — și spune-mi tu ce să fac.

CAP. IX.
Inima, săraca.

E mare stăpîn rușinarea, și om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoști.

Codreanu crescuse ca vițelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinților săi și Păvăluț dincolo, la bătrîni, n-avuse dar cum și cînd să învețe a-și călca pe inimă, ca să mai facă și ceea ce vor alții. Tatăl său, popa, se plîngea adeseori că bătrînii îi strică copilul, o făcea însă și el mai ales pentru ca să se dezvinovățească pe sine că prea îl lasă în voile lui.

— De! ce să-i faci, dacă l-au nărăvit bătrînii!

Așa zicea el și acum. Era foarte supărat, dar nu atît pe fiul său, cît pe socrii, care prea erau slabi, și dacă era vorba, nici că se sîmțea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curînd: acum era prea tîrziu.

Era însă în lumea aceasta ac și pentru cojocul lui Păvăluț.

Protopopul, deși se zicea al Butenilor, nu era cu șederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă și avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.

Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.

— Eu zic — grăi Gheorghe al lui Baltă — că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i și cum.

Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni și om cu multă greutate: cînd vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.

— De! — răspunse Ioviță al lui Borleu — tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic și eu. Oameni suntem și noi și trebuie să ne știm la un fel.

— E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar și domol.

— Tunsă, ori rasă: s-o știm, urmă loviță. Dar e lucru cam greu să te duci așa — țop! — în casa omului.

— De ce-ți vorbesc eu tocmai ție? grăi Gheorghe. Tu ești ctitor bisericesc și ai totdeauna cîte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă tre ab ă.

— Așa mai da!

— Vom vedea noi apoi cum și în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim o dată acolo, apoi grija noastră: te mai uiți în ochii omului; îți mai dai seamă cum te poftește să șezi și cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înțelegi, cînd te poți înțelege, iar dacă nu te poți, ai înțeles destul și știi cum stai.

Așa au și făcut.

S-au îmbrăcat amîndoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoși, iar loviță a pus în fundul căruței un butoiaș de rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dînsul puteai să-l găsești, și au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scînduri a cimitirului.

Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deși acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simțit-o Gheorghe indată ce-a dat ochi cu stăpînul casei și mai ales cu stăpîna, care li-ar fi dat, dacă ar fi atîrnat de dînsa, voie să-și împrejmuiască cimitirul fie chiar și cu ziduri de piatră, numai să plece cît mai curînd.

Prea îi păreau așezați, cumpăniți la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceștia.

Ar fi și plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie și el aci.

Era Păvăluț al moșului și stătea ca pe spini.

Nu era chip să se mai stăpînească Gheorghe, care-l vedea și i se uita în ochi și dedea cu socoteală că nu se simte în largul lui.

— Ei! — întrebă el — cînd mai vii pe la noi? E cam de mult de cînd n-ai fost, și oamenii se uită toate duminecile în strană, ca să te vadă.

Păvăluț era om, cum se zice prin partea locului, cam albineț și avea subțire de tot pielița pe obraz: cînd roșea, se vedea rău de tot că se cam rușinează. — Am să viu, zise el. S-a nimerit așa că nu m-am putut duce pînă acum, dar am să merg.

Nu era în gîndul lui să meargă, dar acum, în fața acestor oameni, era peste putință să spună că nu se mai duce.

— Uite — grăi Gheorghe — să vii acum cu noi. Poimîne e duminecă și-o să se bucure toți poporenii dac-or ști că ai venit.

O să se bucure toți poporenii ! Mare lucru ! El știa că-n adevăr o să se bucure: îi cunoștea bine pe oamenii aceia, și acum, în clipa aceasta, îi părea peste putință să nu se ducă.

— Acum nu pot, răspunse el.

— De ce adecă să nu poți dacă vrei? îi zise loviță.

— Uite ! — adăugă iar Gheorghe — îmi faci mie cinstea să stai cîteva zile la casa mea.

Păvăluț se uită strîmtorat la moșu-său, ca să spună el de ce adecă nu poate chiar acum să se ducă. Bătrî-nul însă era slab în fața nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în fața unui sat întreg? De! așa numai, cu una, cu două, nu se cîștigă inimile oamenilor: el știa cît li-a umblat în voie, și nu putea să și-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei țin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decît la fata preutesei.

— Să te duci! zise el. Cînd om ca dumnealui te poftește-n gazdă, ai să le lași toate la o parte și să te duci.

Gheorghe zîmbi pe sub mustață: vedea că'bine-a apucat-o și bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.

Păvăluț a plecat cu dînșii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, și parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. încă pe drum se obicinuise cu gîndul că nu se poate parohie mai frumoasă decît cea din Buteni, mai ales cînd poporenii te vreau și fără de fata preutesei. Nu-i vorba, cînd ai moș protopop și nu ești de acasă tocmai sărac, poți s-ajungi popă și fără ca să te vrea satul, dar tot e mai bine să te voias-că, fiindcă cu poporenii-ți petreci zilele vieții și vlădica ține și el să fie într-un gînd cu poporul.

Era, cu toate aceste, foarte greu să te știi în același sat cu preuteasa și cu Maria, fata ei, și-i venea lui Păvăluț să fugă de cîte ori se gîndea că are-n biserică să dea ochi cu ele.

Asta o știa și Gheorghe.

— O să se supere — îi zise el sîmbătă pe la prînz — preuteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorba, puțin îmi pasă. Supărarea vine și trece, iar noi tot oameni rămînem. Dar tot n-ar fi rău să mergem și pe la ea, ce zici?

Ce putea Codreanu să zică!?

Știa și el că trebuia să meargă; așa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.

Și nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.

Preuteasa era numai preuteasă și nu putea să vorbească decît umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gîscă, de care pe el puțin avea să-l doară capul.

Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci și pîn-acum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetișcană cam răsărită, dar subțire ca un șarpe, cam oacheșă, cu ochii mărunți, care rîd și plini de lacrămi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plîns.

Ce știa, ce putea dînsa să înțeleagă? Era destul să te uiți în fața ei pentru ca s-o faci să plîngă, și nu o dată a glumit el cu lacrămile ei. Acum însă n-ar fi voit să le vadă, și numai de ele se temea.

Cînd colo, ce să vezi?

Pe cînd el intra cu inima încleștată la casa preu-tesei, Maria cînta veselă de răsuna toată curtea, și nu cînta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată, încît preuteasa se sîmțea oarecum rușinată și mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: „Iart-o, că ea nu știe nimic.

Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la ușa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi și-a pus hainele-n rînduială și a ieșit în capul scării, ca să-și primească oaspeții — foarte umilită, așa cum o știa Codreanu.

— Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te așteptăm cu plăcinte, și d-ta cine știe pe unde vei fi umblat !

Preuteasa simți că i se ridică singele în obraji.

Tot așa și Păvăluț, cel cu obrazul subțire.

Degeaba! nu știa ce să-i răspundă.

— De! — grăi Gheorghe — pe oamenii buni și aici, și aiurea tot cu plăcinte-i așteaptă!

Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate și Maria se duse ca să aducă rachiu și pîne, după cum e obiceiul de primire în partea locului.

Preuteasa nu putea să-și dea seamă cum vin lucrurile și cum are să prindă vorba. Știa că Gheorghe a fost cu loviță pe la protopopul și dedea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea să înțeleagă cum stau lucrurile.

Codreanu tot ca dînsa.

Ochii lui și mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine știe ce, dar se mira și se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp așa de scurt așa de tare. Nu-i vorba, ochii îi rîdeau și acum și preajma gurii îi era croită tot pe plîns; pare însă că acum tot n-ar fi putut s-o facă să plîngă. Prea era voioasă, și oarecum nu tocmai proastă.

E însă lucru stiut că femeile se schimbă foarte ușor, nu numai așa din Crăciun pînă în toamnă, ci pînă chiar și din o clipă în alta.

Cînd ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe și n-a venit ca să stea, ca alte dăți, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe rîset, iar ochii ei erau puși pe plîns.

— Asta nu se poate, zise ea. Te știu eu pe d-ta: iar mă minți, ca să mă necăjești și să mă faci să pling. Să nu mă crezi însă că sunt și acum tot atît de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred și n-am să plîng! zise ea cu îndărătnicie, și lacrămile, păcătoasele de lacrămi, o năpădiră, încît nu-i rămase decît să iasă rusinată din casă.

Preuteasa ar fi voit să între în pămînt.

Tot așa Codreanu.

În zadar ! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă Ia dînşii?!

Gheorghe ședea țeapăn și tignit în scaun și zîmbea așa pe sub mustață, uitîndu-se cînd la el, cînd la ea.

— Dacă-i așa — zise el în cele din urmă — apoi să mai treacă și de la mine; n-ai ce să-i faci; are întîie-tatea : eu te las aici.

A și rămas Codreanu, ca alte dăți: așa trebuia să fie.

Nu e lucru mai urît decît femeia plîngăreață: dac-o iei cu binele, se înduioșează de o trec lacrămile, iar dacă-i vorbești verde fățiș, vai de lume. Nu mai știi cum s-o iei și cum să umbli cu ea: te moaie-n lăcrămi de-ți perzi tot rostul.

Era rușinat de silințele ce-și dedea preuteasa ca toate să i le facă pe plac și de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plînși ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plîngă în fața bisericii pline de oameni, care se uitau la dînsul rîzind cu părere de bine.

Doamne ! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Și totuși...

Aici în biserica plină de oameni, în fața altarului, căruia-și închinase viața, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora și pretutindeni se iveau 2ochii ei deschiși și limpezi. Era în ochii aceia ceva atît de liniștit și de senin, o voire atît de neindoioasă, încît sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpînirea lor?

După Heruvim, cînd preotul a ieșit cu darurile, el și-a plecat mai umilit decît de obicei capul spre pămînt și a stat cu ohii închiși, perdut oarecum în sine însuși.

Sîmțea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dînsa nu voiește, și o nespusă înduioșare îl cuprinse cînd se gîndi la Maria, care era atît de subțirică, de fragedă, atît de dulce la fire și de obidoasă.

„Nu! — îşi zise el — nu te lega la nimic, că nimic nu mai poți".

Era o mișelie c-a venit aici cînd se știa legat încît nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi știut că el a venit fără de voia lui aici și n-are în el destulă vîrtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi des prețuit ca pe un nemernic.

Și totuși Maria era aici, iar Persida departe, și el nu era în stare să plece de la Buteni, așa cum voia, cît mai curind: îi singera inima cînd vedea cum tremură Maria cînd stă aproape de dînsul și cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plîns și iar rid în răsfățare.

„Ori sunt, ori nu sunt om!ˮ își zise el luni după prînz.

Trebuia să plece la Arad.

Nu! Nu la Arad!

Peste dealurile care despart valea Crișului de a Murășului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, și el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia și peste Văsoaia la Conop, în valea Murășului, de unde nu mai avea decît un ceas bun pînă la Șoimoș.

Iară cal găsea el la Buteni.

Așa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara și cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.

Nu mai erau, cînd el a plecat, decît vreo trei ceasuri pînă în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deși pe scăzute, se ivise pe cer, și nu apunea decît după miezul nopții, iar calul era puternic și iute: omul adevărat vrea și face.

Dus de gîndul acesta, el trecea grăbindu-și calul printre pădurile cu frunziș pișcat de brumă, ici verde de stej ar, colo galben de tei și apoi roșu ca sîngele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeași lună, în razele căreia se plimbase Națl pe țărmul Murășului, îi lumina și lui calea.

Lungă, cotită și anevoioasă cale.

Nu e lucru mai urit decît să treci așa singur și călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ți se răscolește oarecum tot sufletul și ți-e în cele din urmă parcă nu-ți mai poți da seamă dacă e în aievea ori visezi numai ceea ce ți se întîmplă. Obosit de drum și de singurătate, el nu mai știa deslușit unde și cu ce gînd se duce și toate i se păreau ca prin minune. Auzise de atîte ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, și acum sîmțea că nu se duce nici el, ci e dus.

Cuprins de simțămîntul acesta, el se simțea atît de ușor, încît îi părea oarecum rău cînd a început să audă lătratul cînilor din Șoimoș.

În fire nu și-a venit însă decît la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredințat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el și aici tot el insuși rămînea: nu era în stare să bată la poartă, și-i părea bine că e noapte și nu-l vede nimeni.

„Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac și fără de părintele Isai.ˮ

Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai știe și el.

Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănă-stirii și să meargă apoi, ca mine dimineață, el singur la Mara.

La birt, unde nimeni nu-l cunoștea, putea să între fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat și să ceară ceva de mincare, căci era flămînd hămisit.

— Cunoști d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i așternea masa.

— Cum să n-o cunosc? Șade numai aci, a patra casă.

— Nu știi, e acasă?

— Alaltăieri s-a intors cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.

Codreanu simți că-i trece ca un fel de junghi prin inimă și că i se taie vinele de la picioare.

— Cum? întrebă el. Persida e aici?

— Nu — răspunse slujnica — s-a dus chiar alaltăieri la călugărițe.

Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? de ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mînăstire? Ce s-a întîmplat?

Era flămînd și s-a sculat nemîncat de la masă; era obosit de drum și s-a dus să se mai plimbe pe țămul Murășului.

Fusese, de cînd știa că dînsa se află prin apropiere, cuprins de un fel de ferbințeli, și plimbîndu-se cu pașii iuți pe țărmul rîului, resîmțea mulțumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie! ... ce ființă! Ce adimenitor îi era zîmbetul, ce dulce supărarea, ce ușor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Și totuși abia acum își dedea seamă că el n-a vorbit niciodată deschis cu dînsa. Se deprinsese încetul, cu încetul, cu gîndul că are să-și petreacă toată viața în apropierea ei, că altfel nu este cu putință, și a și voit în nenumărate rînduri să i-o și spună aceasta. Era însă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpînea, încît nu puteai să-i spui decît ceea ce dînsa voia. Te-nțelegea de mai nainte și-ți răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că și dînsa voiește, și totuși acum sîmțea că nu e în stare să-i vorbească fără de încungiur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor și să deschidă vorba.

Avea tată și mamă, bun și bunică, rude și prieteni, era iubit de o lume întreagă, și acum se sîmțea singur și părăsit de toți și stetea sperios în drum ca puiul care s-a perdut de cloșcă; el însuși rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toți ai lui și nu mai era cine să-i vie într-ajutor.

Dimineața s-a sculat pe cînd se mijea de ziuă. Știa că Mara pleacă foarte de dimineață și ținea s-o găsească acasă; și totuși el își făcea de lucru și parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea tîrziu la casa ei.

Așa a și fost: portița era încuiată.

S-a dus cu inima încleștată la pod, unde știa c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de cîteva sute de pași, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai ușor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.

A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creițarii și a trecut podul.

Iar acum îi venea să se întoarcă iar inapoi la Buteni.

Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atît de nepotrivit. Era peste putință să i se dea voie de a vorbi cu dinsa.

El își luă inima în dinți și sună.

— Ce doriți? îl întrebă sora bătrînă, înaltă și slabă, care se ivi în ușă.

— Aș putea, vă rog, să vorbesc cu domnișoara Persida Bîrzovanu? întrebă el.

— Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Și — adause ea — nici nu știu cine sunteți d-voastră.

El scoase din portofelul său un bilet de vizită și i-l dete.

— Să spuneți — îi zise — domnișoarei c-o rog să mă vestească dacă și cînd voi putea s-o văd.

Sora îl pofti să se așeze și să aștepte, apoi încuiă ușa și se depărtă.

Persida se afla în bucătărie.

Ea nu venise la mînăstire cu gîndul de a rămînea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcind proviziune de compoturi pentru iarnă și era peste putință să nu pună șorțul ca să-i dea ajutor. Seara apoi, cînd era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simțea atît de bine aici, unde a crescut și unde toate o potoleau și-i dădeau tărie.

A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu știuse c-o iubește: acum ar fi voit să șadă la picioarele ei și să-i sărute mînile. Nu mai era cum a fost, și parcă se lumina toată mînăstirea cînd ochii lor se întîlneau.

„O adevărată minuneˮ, așa zicea maica Aegidia în gindul ei. Se potolise neastîmpărul copilăresc și năvălnicia adeseori sălbatică, și fata ei era așezată, înțeleaptă și duioasă, un adevărat giuvaer de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai nainte și Persida se simțea înălțată în gîndul ei cînd vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.

Sîmbătă seara au stat pină spre mezul nopții deștepte și au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească și despre acesta? Ea știa cum gîndește maica Aegidia, și mai ales aici, între zidurile mînăstirii și sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dînsa să gîndească altfel. Era de sine ințe-les că nimic nu e mai presus de dorința părinților, mai ales cînd ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.

Și totuși Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă cînd citi numnle: Pavel Codreanu.

— Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.

— Domnul acesta — răspunde Persida dindu-i biletul — e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaștem din Arad.

— Dar tu știi...

— Trebuie să-l văd — o intrerupse Persida — altfel s-ar mîhni mama.

Obrajii călugăriței se roșiră. îi era parcă se dărîmă casa în capul ei. Grozav gînd! încă un suflet perdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea și ea, ca să-și petreacă viața în ticăloșie omenească.

— Du-te, fata mea! grăi dînsa cu blîndeță umilită. Dacă e dorința mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.

Persida-și dezlegă șorțul, sărută mîna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducindu-și șorțul în mîna stîngă, ca să-l atîrne 1a locul lui și să meargă-n sala de așteptare.

Îi era însă greu să meargă așa, fără de veste, și ar fi voit să-și mai facă timp de răzgîndire.

Nu! își zise peste puțin, ridicîndu-și capul. Să văd ce voiește.

La ușa sălii de așteptare iar se opri și stete pe ginduri.

— Te rog să ne lași singuri, grăi întorcîndu-se spre sora ce-o însoțise și era datoare să stea și dînsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tinărul.

Sora se plecă umilită.

— Aceasta eu nu pot s-o fac ! răspunse ea. Știi prea bine că n-aș putea s-o fac fără ca să-mi mărturisesc păcatul, și știi și pedeapsa.

Persida-i apucă mîna și se uită stăruitor în ochii ei.

— Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îți va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog — zise ea — căci n-ar fi cu putință să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!

Sora-și plecă mai umilită capul și-i făcu semn să se ducă.

Codreanu se cutremură și sări-n picioare cînd Persida se ivi voioasă-n ușă.

— Așa-i că te miri? zise el mergînd spre dinsa. — Nu, răspunse ea întinzîndu-i mîna. Văzînd biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecit c-ai fost pe la mama și ea te-a trimis aici.

— N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că ești aici, și am venit.

— Așa! zise ea, oarecum ușurată. Care va să zică nu ai vorbit cu mama.

— Nu încă!

Ea-l pofti să se așeze, se așeză și ea, apoi rămaseră 2cîtva timp strîmtorați: el nu știa cum să înceapă iară ea aștepta să vadă ce vrea el.

— Am fost foarte mirat cînd am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.

Persida zîmbi, stete puțin pe gînduri, apoi obra- jii i se umplură de singe.

Era hotărîtă să-i spună fără de încungiur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărît deodată să plece: așa trebuia să facă, și ea nu putea să facă decît cum trebuie. Acum însă, cînd se afla față în față cu el, ea nu putea — nu ! — mai bine moartă!

Gîndul omenesc străbate într-o singură clipă și timpul, și depărtările, și acum, în clipa aceasta, ea vedea în gîndul ei toate cele petrecute și-l vedea și pe el umblind răzleț prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gîndul că ea nu poate să-l ajute și că nu le rămîne amîndurora decît să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decît o nebunie de tinerețe. îi era însă rușine c-a crezut că poate să-l mai și batjocorească spu-nînd altui bărbat ceea ce numai ei amîndoi stiau.

— Mi s-a urît de învălmășeala și de zgomotul lumii — îi răspunse ea — și mi-a venit dorul de li-nistea acestei case!

— Și ai să rămîi aici, se înțelege, zise el rîzînd. Ea stătu puțin pe gînduri, și sufletul parcă i se înălța.

— D-ta rîzi, grăi dînsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut şi că sunt femeie. D-voastre, bărbații, vă avîntați cu inimă îndrăzneață în toiul lumii și totuși nu o dată sunteți cuprinși de dorul singurătății; dar noi, femeile, care numai răzămate de alții putem să trecem prin lume?

Codreanu iar zîmbi.

— D-ta n-ai decît să vrei pentru ca să-ți găsești . razăm, zise el.

— Știu, întîmpină ea tot zîmbind cu ironie. Sunt tînără, frumoasă și deșteaptă: nu-mi mai lipsește decît inima ușoară pentru ca să-mi iau avînt. Eu mă înspăimînt însă cînd mă gîndesc la mulțimea datorii-lor pe care le iau asupra mea cînd ies de aici, și sunt cuprinsă adeseori de sîmțămîntul că nu pot să le împlinesc pe toate.

— Dar — zise el — datorii avem cu toţii.

— Și foarte rar avem și mulțumirea de a le îm-plini, îl întrerupse ea.

— Aş! zise el. Dar atunci cei mai mult i dintre noi s-ar simti foarte nenorociri.

— Nu, zise ea; suntem, dar nu ne sîmțim, fiindcă omul se deprinde cu toate. închipuiește-ți că eu nu rămîn aici. N-aș putea să stau așa... fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soț mai presus de toate așteptările mele. De unde pot eu să știu dacă nu voi prinde mai tîrziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărtu-risesc sotului meu adevărul?

— Da! zise el cu toată hotărîrea.

— Dar dacă aș fi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? — urmă ea — tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?

El tresări.

— Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumă-tate de gură.

— Și-o să se bucure dînsul?

— Nu tocmai.

— Atunci — grăi dînsa rîzînd — e parcă mai cu- minte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun cînd îl mîhnesc prin aceasta? ^m să mă deprind încetul cu încetul cu gîndul că datoria mea e să tac, să fiu fățarnică și să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cît le pot. Urîtă viață !

El se uită nedumirit în fața ei.

— Bine, domnișoară — zise el strîmtorat — dar d-ta tot n-ai putea să rămîi aici.

— De ce nu?

— Fiindcă nu e cu putință.

— De ce să nu fie cu putință?

— Pentru că eşti — dacă nu mă îns el — ortodoxă.

— Să trecem peste aceasta, grăi dînsa așezată. Cînd e vorba de viață și de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toții, și Dumnezeu e unul și același pentru toți.

— Eu tot nu cred că ai să rămîi aici, zise el iar în glumă.

— Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puțin acum nu e pentru mine gînd mai adi-menitor decît să rămîn aici, și m-aș simți foarte nenorocită dac-aș fi nevoită să plec. Mă sîmt atît de bine aici, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieţii.

Codreanu începu să tremure.

— Care va să zică — grăi dînsul cu glas înăbușit — ești hotărîtă să rămîi aici?

— Nu — răspunse ea — eu n-am nici o hotărîre, și dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieși mîne. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o rîzînd. M-aș sîmți nenorocită dac-ar trebui să ies. acum. Peste un an, peste doi— nimeni nu știe ce are să sîmță — voi ieși cu inima ușoară; acum mi-ar fi foarte greu!

Codreanu o înțelegea deplin și nu mai știa ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii țintă la un colț al odăii.

— Și dacă eu te-aș ruga? întrebă el sfios și cam cu jumătate de gură.

Ea se ridică și rămase stînd dreaptă și cu ochii în jos.

— D-ta știi că țiu mult la d-ta și n-aș putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ții și d-ta la mine și nu ești în stare să-mi faci silă. Mai tîrziu 1 Nu-i așa?

— Da! răspunse el ridicîndu-se.

— Îți mulțumesc, grăi dînsa întinzîndu-i mîna.

El apucă mîna și o sărută.

— Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.

— Nu! răspunsă el hotărît.

— Îți mulțumesc — grăi iar dînsa — și la revedere !

El îi sărută încă o dată mîna,' apoi dînsa se retrase și peste puțin intră sora bătrînă, înaltă și slabă, ca să descuie ușa pe care avea să plece Codreanu.

CAP. X.
Cine ce poate.

Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!

Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițile Aradului și pe cîmpia de din prejurul lui, unde s-adună care cu poame de pe Crișuri și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă, se-nșiră butoaiele cu vin din podgorie ori cu rachiu de pe Murăș și se în-grămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienele munților și cirezi de vite mînate de jelepari umblali prin lume.

Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pă-mîntului, unde. se întîlnesc toate neamurile. Pe-nse-rate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec cîntînd aici români, colo unguri, mai departe șvabi ori sîrbi, iar printre aceștia slovaci, ba pînă chiar și bulgari.

Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.

Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și frumos împodobit cu flori tăiate din carmajin ori cusute-n fire de ibrișin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.

Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care pot să le plătească .

Trică-și împlinise de mult anul, dar tot mai rămă-sese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-și înceapă cei doi ani de călătorie.

Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru tîrgul de toamnă o bundă, adecă o blană de miel, lungă pînă la pămînt, albă și 4o împodobită cu flori cusute-n ibrișin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar și era frumoasă, încît Claici n-o lăsa mai jos de două sute de florini și li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică.

Iar Trică stetea rușinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemînă cînd vin stăpînii care caută calfe. Era tot lung și deșirat, tot motolog și gură-cască, dar mai nespălat și mai nepeptănat decît odinioară. Se împlinise aproape un an de .cînd plecase soru-sa de la Arad, și de atunci perduse obiceiul de a se pep-tăna cînd merge la masă.

Deoarece breasla cojocarilor din Arad ținuse morțiș ca cojocarii din alte părți să nu-și poată scoate marfa la vînzare decît în ziua a treia, Bocioacă-și avea și el, ziua-ntii și ziua a doua, lăzile-nchise și se plimba printre șetrile cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucruri frumoase au mai scos în tirg.

— Cine a făcut bunda asta? întrebă el uitîndu-se cu de-amănuntul la cusături.

— Eu! răspunse Trică, făcînd un pas înainte.

Bocioacă, tot înalt și subțire și-el, se uită de jos pînă sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mîni mari să fi cusut florile cele atît de curat scoase.

— E bine, băiete! zise el. Cînd ai ieșit calfă?

— De Sf. Gheorghe.

— Vrei să vii la Lipova? Eu sunt Bocioacă, starostele.

— Știu, că și eu sunt de pe acolo.

— De unde?

— De la Radna.

Bocioacă se uită din nou în fața lui.

— Doară nu ești fratele Persidei? grăi el. Parcă-mi semeni și tu cu mă-ta.

— Asta e! răspunse Trică rîzînd.

— Ce-a avut mă-ta cu neamțul? întrebă starostele, schimbînd vorba.

— Care neamț ?

— Hubăr. Care altul?

— Eu nu știu nimic, răspunse Trică, cu atît mai mirat cu cît mumă-sa era și ea aici în tîrg și nu-i spusese nimic.

— Bine — grăi Bocioacă — a luat podul de la dînsa și pare-mi-se c-a înșelat-o și cu pădurea de la Cladova.

— Eu — zise Trică rîzînd — nu cred că poate cineva să-nșele pe mama.

Bocioacă iar se uită la băiat. Era parcă ceva foarte deștept în ochii lui.

— Ei ! vii? întrebă el din nou.

— Vin.

— Ce ceri?

— Nu mai cer nimic, răspunse Trică. Nu mi-e destul că stau la casa d-tale?! O să-mi dai ce-i socoti.

Bocioacă era încîntat.

— Cînd vii?

— Chiar acum, după tîrg!

— Vorbă încheiată! grăi Bocioacă și-i strînse mîna, apoi se duse mai departe.

Iar Trică nu mai avea astîmpăr. Voia să vadă pe mumă-sa, ca să afle ce s-a intîmplat cu Hubăr și să-i spună că s-a-nvoit cu Bocioacă, același Bocioacă în casa căruia nu fusese primit ucenic.

— Auzi vorbă! striga Mara, puindu-și mînile în solduri. ,

Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasă că-i părea bine că Trică a intrat calfă tocmai la Bocioacă, dar avea și mare trebuință să-i fie feciorul prin apropiere.

De cînd aflase că Codreanu s-a-nsurat și s-a popit, ea își pusese de gînd să n-o mai lase pe Persida la călugărițe. Nu era însă chip s-o scoți din mănăstire. Ea zicea, nu-i vorbă, că nu mai stă, dar potrivea mereu lucrurile așa ca să mai rămîie, și nu mai știai ce să-i faci ca s-o scoti.

Duminecile şi zilele de sărbători Mara o lua si-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la tîrguri, și atunci Persida lua pe vreuna din fetele de român ce se aflau la călugărițe și tot se ducea. Le părea foarte rău călugărițelor, căci era, dacă-i vorba, chiar mai frumoasă biserică aco lea în mînăstire, dar Persida ținea să meargă la biserica ei și nu putea nimeni s-o oprească. Ba s-a făcut încetul cu încetul obicei că Persida lua toate fetele de român cu dînsa, încît era o frumuseță să le vezi, și lipovenii țineau mult la fata Marei.

— Minunat lucru ! grăi dar muma. O să te duci duminecile și zilele de sărbători s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserică. Nu le prea place călugărițelor că duce fete cu dînsa. Apoi să facem ce-om face ca s-o scoatem de acolo.

— Da! răspunse Trică voios. Dar cu Hubăr ce-ai avut?

— Ce să am? grăi Mara. Nu cumva sunt proastă ca să alerg și să muncesc, apoi să împart cîștigul cu dînșii? Nu cîștig nimic și n-am nimic de împărțit!

— Bine, dar aud că ți-a luat Hubăr podul.

— Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toată ziua pentru cîțiva creițari, cînd am atîta treabă în altă parte.

Lui Trică îi părea cu toate aceste foarte rău. Nu se putea împăca cu gîndul că mumă-sa nu mai e podă- riță, cînd toată lumea îi zicea „Podărițaˮ. Apoi îi era parcă i-ar fi venit lui să ia podul în arîndă, fiindcă grozav îi plăcea să vadă creițarii adunați grămadă și nu se putea împăca cu gîndul că o să dea și el crei-țari cînd va trece de aici înainte podul.

— Și, uite — zise el — mie îmi venise gîndul să stau acasă cu voi, să mă duc diminețile și să mă întorc serile.

— Să stai, dragul mamii! — grăi Mara înduioșată — ca să fim o dată oameni adunaţi şi noi.

— Dar o să dau prea mulți creițari.

— De asta să nu-ți pese — zise ea încet — căci tot ai noștri sunt creițarii. Gheorghe a luat podul în tovărășie cu mine.

Pe drum apoi, de la Arad pînă la Radna, le-a mai înțeles Trică și celelalte.

Se plîngea Mara că-i merg treburile rău de tot. Ar fi fost în stare să jure că perde cu pădurea și ar ajunge în sapă de lemn dacă nu s-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preț bun după ce descarcă stîngenii.

— Numai eu știu, dragul mamii — zicea dînsa suspinînd — cît mă frămînt ca s-o scot la capăt. Mi-au scos vorba că am adunat bani mulți și toți mă fură, toți umblă să mă înșele. Ba mai vine și popa Isai de la Șoimoș și zice cui numai vrea să-l creadă că sunt zgîrcită și că numai eu sunt de vină dacă n-a luat Codreanu pe Persida. Drăguța mamii! Las’ c-o să găsească ea altul și mai și decît dînsul. Voia să scoată sufletul din mine și să-mi ia cel din urmă ban. N-am, dragul mamii: de unde să dau mai mult decît ceea ce pot? Tu știi că puțin a mai rămas de la fie iertat tatăl vostru: las’ că nu m-am atins deal vostru, dar am mai și adăugat puțin cîte puțin, cum biet am putut, ca să aveți și voi cîte ceva. Aveți! Ai și tu, are și Persida; popa cerea însă marea cu sarea!

Spunea Mara, spunea mereu și nu mai sfîrșea, iar Trică nu putea decît să le creadă toate. Cînd vorba era însă de Codreanu, trebuia să zică și el o vorbă, căci îl cunoaștea mai bine și ținea mult la el.

— Să crezi, mamă — grăi dînsul — că Codreanu nu cerea nimic.

— Ferit-a Sfîntul! răspunse Mara. EI nu, dar s-a vîrît la mijloc popa Isai și le-a stricat toate. E însă mai bine așa! N-a fost să fie! Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fată ca Persida; pe unul ca dînsul l-ar bate Persida în fiecare zi de doauă ori.

Cam așa gîndea și Trică.

Nu-i vorba, acum, după un an, se făcuse mai înaltă și părea mai subțire soră-sa; ți-ar fi venit să-i zici c-o clatină vîntul; călca însă țeapăn și mărunt ca maica econoama, încît parcă se scutura pămîntul sub picioarele ei, și era în căutătura ei și împregiu-rul buzelor ei ceva îndărătnic, aspru și nemilos, parc-ar fi voit în toată clipa să strige: „Trebuie!“

Era cu toate aceste foarte voioasă și ar fi voit s-adune toată lumea, ca să-i spună că fratele ei a venit s-o ia la biserică și are să rămîie aici.

— Dar — zise el — mergem la noi la biserică. Ea stete puțin pe ginduri.

— Nu — grăi apoi — rămînem tot la Lipova și ne ducem după biserică acasă.

În zadar, femeia tot femeie ! Se uita la fratele ei cel înalt și lat în umeri, care își pusese hainele negre și trecuse pe la bărbier mai nainte de a fi venit la dînsa. Ea-i potrivi legătoarea la gît și-i scutură pe ici, pe colo haina atingînd-o ușurel cu virful degetelor; voia să meargă cu el la biserica de aci, unde toţi o cunosteau.

Iară el voia numai ceea ce vrea dînsa.

O luară dar, tot ca odinioară, la dreapta, ca să treacă prin fața măcelăriei.

Ce deosebire însă!

Atunci ea știa că Națl are s-o vadă trecînd, și totuși era cuprinsă de un fel de leșin; acum nici prin gînd nu-i trecea că are să dea ochi cu el, și totuși n-a tresărit cînd l-a zărit în ușa măcelăriei, ci s-a uitat lung și fără de sfială la el.

Ce schimbare într-un timp atît de scurt! Nu-i vorba, șorțul îi era și acum curat și cărarea i-se vedea, ca odinioară, prin părul neted peptănat, dar era măcelar adevărat: om cu fața plină și mai mult roșie decît rumenă, cu brațele puternice strinse de mîneca suflecată și cu peptul ieșit înainte.

Și se uita și el tot lung și fără de sfială la dînsa și la fratele ei, care nu voia, parcă, să-l vadă și ar fi dat mult dacă soră-sa nu l-ar vedea nici ea.

Un lucru nu-i era nici Persidei cu putință: să treacă ulița, ca să apuce pe la colț. Ea clătină zîm-bind voioasă din cap, dar își urmă drumul înainte, rămîind în partea despre mînăstire a uliței, încit Națl se uită dezamăgit în urma ei și răspunse la salutare abia după ce ea trecuse.

Lucrurile veniseră fără de veste și s-au petrecut atît de iute, încît el stătea buimăcit și nu-și dădea seamă decît că mai nainte ea avuse pe frunte și mai ales pe tîmple fire de păr creț și răzleț, iar acum părul îi ședea neted pe frunte.

— Cînd s-a întors Naţl acasă? întrebă Persida după ce se mai depărtară.

— Tu trebuie să știi mai bine decît mine, răspunse Trică îndîrjit.

— De ce să știu?

— Ești mai demult aici.

— Dumineca trecută nu era acasă, grai dînsa. L-ai mai văzut tu la Arad după ce am plecat eu?

— Nu știu, răspunse Trică mai îndîrjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai văzut. Dar ce ai tu cu el?

Persida se uită rîzînd la fratele ei.

Un lungan, ce-i drept, dar un băiat care abia peste două luni împlinește șasesprezece ani: ce putea el să înțeleagă'?

— Fii băiat cuminte, Trică, zise ea; tu știi că nu am nimic cu el și nici nu pot avea. Tocmai de aceea îmi pare însă bine că i-au ieșit prostiile din cap.

— De unde ştii că i-au ieşit?!

— Văd eu, răspunse ea.

Așa și credea fata Marei, deși nu era tocmai așa.

El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserică, nici la Radna după dînsa, dar munte cu munte nu se întîl-nește, însă om cu om da — mai ales acum toamna, în timpul culesului de vii.

De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung șir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, pînă la Măderat, la poalele dealurilor, sat se înșiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat' încă să le numere.

Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s-o știe decît cel ce a văzut cu ochii lui.

Serile, viind despre Arad pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini risipite pe ea — focurile ce ard la crame, prin paghini și pe fînețele acum cosite și lăsate de pășune. Din cînd în cînd răsună prelungit cîte o pușcă descărcată ori se ridică pe ici pe colo cîte o rachetă, încît simți pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri și prin văi.

Săptămîni de zile de-a rîndul vin mereu și de la deal, și de pe șes, unii ca să lucreze, alții ca să petreacă cîteva zile bune, toți veseli, toți gata de a se bucura de viață.

O dată numai pe an e culesul viilor, și păcat ai' fi să petreci și astă singură dată dormind nopțile cînd ele sunt atît de liniștite și de răcoroase, iar luna niciodată și nicăiri nu-și revarsă lumina așa din plin ca acum și aici, unde razele ei se resfrîng oarecum din coastele dealurilor spre șesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică și iar un taraf de lăutari, pretu-tindenea cîte o descărcătură de pușcă, o rachetă ori cel puțin cîte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, și toți stau la povești, cîntă, joacă, petrec în zburdalnică invălmășeală.

S-alergi cale de două zile pe nemincate, ca să iei parte, iar Națl nu era decît aci la Lipova: cum ar fi putut să stea acasă cînd aveau și ei vie la Păuliș şi venise anume de cules acasă?

Luni dimineața el știa că Persida nu s-a întors la călugărițe și nu se mai indoia c-a rămas și ea de cules acasă.

Celelalte veneau de la sine.

Pleci în timpul culesului de cu seară cu un prieten așa la un noroc, treci din cramă în cramă, și numai bunul Dumnezeu știe unde și cu cine te pomenești în zori de zi, căci oriunde sosești, oamenii sunt bucu-2roși de oaspeți și cu plin te primesc, oriunde ajungi, găsești ori iți faci prieteni.

Luni după-amiazăzi el știa că Mara e și ea cu ai săi la vie, cale de vreo jumătate de ceas mai spre Radna; iar pe înserate el a luat pușca la umăr și a urcat voios și căprește spre culmea de unde putea să vadă cînd și încotro pleacă fata Marei.

O vedea, și ce n-ar fi dat ca și ea să-l zărească pe el sus în culme!

El descarcă deodată amîndouă țevile puștii; însă era sus în deal și descărcătura perdută în vint suna ca în sec.

Persida și Mara, care se aflau în fața cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se intoarseră spre culme.

Era departe pîn-acolo, încît abia se mai vedea omul care descărcase. Persida însă tot îl recunoscu .și, în semn că-l cunoaște, ridică mîna în sus.

— Cine-i acolo? intrebă Mara mirată că fiica ei îl cunoaște.

Persida se uită rîzind la ea. Știa că e certată muma ei cu Hubăr, dar acum era culesul viilor.

— Cine să fie? răspunse ea. Nebunul de Națl ! Mara rămase cîtva timp buiguită. Națl? Iar Națl? Parcă-i venea și tot nu-i venea să se supere. În za-dar ! era femeie și mamă, și mare lucru ar fi ca o mamă să se supere cînd vede că fata ei ia mințile Hăcăilor.

— Curat nebun ! zise ea uitîndu-se cu ochi scrută-tori la fiica ei.

— I-a mai trecut, mamă — grăi Persida, care-i înțelese gîndul — și o să-i treacă de tot cînd va vedea ce e și cum.

Mara era cea mai fericită din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul în care ele fuseseră rostite o încredintau că fata ei e cea mai cuminte din toate ' fete le.

— Te pomenești că nebunul acela — zise ea — o să ne stea pînă la miezul nopții în vîrful dealului. De asta se temea și Persida.

Se înșelau însă amîndouă.

Națl descărcase, ce-i drept, pușca pentru ca Persida să se uite spre dînsul. Cînd a văzut, însă, că ea se uită, îi face semn, ba se mai uită și Mara, el știa că ele vorbesc despre dînsul, sîmțea că de bine nu pot să-l grăiască și-i era rușine.

„Ce fleac de om ! își zise el necăjit pe sine, își aruncă pușca iar pe umăr și porni mai departe. Îndră-cită femeie !ˮ adăugă apoi într-un tîrziu.

Iară Persida se uită lung după dînsul și se bucura în gindul ei.

Nici că l-a mai văzut trei zile de-a rîndul, deși fetele ca dînsa multă lume văd în timpul culesului de vii.

Joi pe inserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioacă, cu vărul lui Bocioacă, Andrei, care era scrietor la notarul din Miniș, cu notarul de la Șoimoș și cu domnișoarele Emilia și Nina, nepoatele părintelui Isai, ca să meargă la crama părintelui Ioan de la Miniș.

Trecind așa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, încît au petrecut peste două ceasuri pe drum și s-au sporit la patrusprezece inși pe cînd au sosit.

Să vezi apoi părere de bine și chiote de veselie și tuș dat de lăutarii fără de care părintele Ioan n-ar fi putut să-și facă culesul.

Și ce mare era mirarea Persidei cînd s-a pomenit că iese din învălmășeala aceasta la iveală Națl și vine la dînsa cu mîna intinsă și rîzind ștrengărește.

— Dar d-ta cum ai ajuns aici?

— Mare lucru! Parcă n-ai nici un prieten care are un prieten ca să te aducă aici? Nu cumva credeai c-o să scapi de mine?

— Nici nu voiam să scap; îmi pare bine că te văd și mai de aproape.

— De!... o să vedem!... grăi el cu îndoială și rupse vorba fiindcă se puseră alții la mijloc.

Lucru neînţeles de mintea omenească!

Persida era fată cuminte și pusese în gîndul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duși mereu după dînsul și rîdeau cînd se întilneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atît de mult se bucura cînd îl vedea voios, vorbăreț, și inima i se strinse cînd el veni s-o poftească la joc. El juca atît de frumos, iară ea nu știa să joace valsul.

Nu era făcută bătătura din fața cramei pentru vals și nu prea erau nici jucătorii deprinși a juca nemțește, dar la cules de vii joacă lumea și pe iarbă verde, și cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pe podele lucii.

— Tare ești ușoară! grăi Națl peste citva timp.

Persida învățase, cînd cu nunta, să joace valsul, dar era de mult de atunci.

— D-ta vezi că nu știu să joc, răspunse ea.

— Deloc nu știi — zise el — dar ești ușoară și merge bine.

— Mă duci d-ta, întîmpină ea.

— Vorbă să fie! șopti el încet. Te-aș duce eu dacă te-ai lăsa... Am ce să prind în brațe. Să te iau pe sus și să te duc, încît să ni se piardă urma!

Persida ar fi voit să se desfacă din bravele lui şi să-i dea brînci, ca să-l arunce cît colo. Era de necrezut îndrăzneala ]ui.

El însă o tinea ca-n cleste de fer şi o ducea din ce în ce mai zburiș, încît era o frumuseță să-i vezi și, încetul cu încetul, privirile tuturor se îndreptară asupra lor.

— Mă obosești de-mi scoți sufletul, șopti ea supărată acum și de privirile îndreptate asupra ei.

— Nu-i adevărat — răspunse el — d-ta nu obosești nici pînă mîne dimineață, dar ți-e greu că lumea te vede jucînd cu mine.

Apoi el o lăsă de unde o luase, îi mulțumi frumos și își căută altă pereche.

Persida, roșie ca floarea de mac, ar fi voit să fugă, să se ascundă, să scape fără de veste din această societate neînfrînată, dar în clipa cînd el se depărtă, alți trei săriră s-o poftească la joc.

Așa e la joc: cine a întrat o dată e bine prins, și cu cît mai mult joacă, cu atît mai vîrtos se simte pornit a da înainte. Era cuprinsă de un fel de beție și, deși ar fi voit mai înainte să plece, peste puțin o neliniștea gîndul că seca Marta, nevasta lui Bocioacă, ar putea s-o ia ca s-o ducă iar înapoi.

Marta nu era însă din cele ce grăbesc acasă.

Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasă, durdulie şi tînără încă s i nu venise ca să stea. Cu Bocioacă al ei, care era om bogat și foarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai bătrîn decît dînsa și prea de tot sfătos, stetea dînsa în toate zilele; mai rar însă cu scrietorul, care era mai tînăr și mai spornic la vorbă, știa să-i toarne glumele pe plac și să-i șoptească din cînd în cînd cîte ceva la ureche. Era, nu-i vorba, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceasta dac-ai fi văzut-o: prea mult îi plăcea să stea, ba chiar să se și hîrj onească cu oamenii tineri. Păcat ar fi fost să nu între și ea în joc, deși nu prea știa nici ea cum merge valsul.

„Păcat!ˮ zicea în gîndul ei și Persida, care era, la urma urmelor, fată tînără și plină de viață. Nu-i vorba, jocul nu mergea ca mai nainte, dar capul îi era amețit și ochii ei se furișau din cînd în cînd spre Națl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dînsa, nu se uita și nu se uita...

Lucru firesc ! El avea, în cele din urmă, dreptate: ea se purtase ca o copilă răsfățată, rău-crescută.

După ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit să se apro-pie ca din întîmplare de dînsul și să facă ca și cînd nimic n-ar fi fost; pe cînd însă ea nu putea să scape de d-l Brădeanu, un tînăr advocat, el avea de lucru în altă parte.

D-l Bogyó Feri, pădurarul împărătesc, făcuse prinsoare cu părintele loan că are să ridice el singur butoiașul cu must de boabe alese, care se afla sub streașină, și să-l așeze în car. L-a și așezat, spre marea mirare a tuturora.

— Puțină treabă! grăi Ignat, vecinul părintelui, apoi luă butoiașul din car și îl ridică pe umărul său, spre mai mare uimire a celor de față, care se adunaseră împregiurul lor.

Naţl nu era nici el dintre cei ce nu se miră. De ! ușor mi era butoiașul acela.

El se plecă, puse mina, ca să-ncerce, ridică butoiașul o dată pînă spre genunchi, încă o dată pînă spre mijloc, apoi își încordă puterile și-l puse și el, întocmai ca Ignat, pe umărul său.

Obrajii îi erau, ce-i drept, înroșiți de singe, ochii îi ieșeau mai tare din cap, picioarele îi stăteau ca înfipte în pămînt și partea de sus a trupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiașul și-l ținea pe umăr.

Persida tresări cuprinsă de frică, făcu un pas spre dînsul, apoi se opri cu inima încleștată.

— Ce glumă proastă ! zise ea așa pentru dinsa, dar nu destul de-ncet ca să n-audă și cei de prin apro-pierea ei, care se uitară fără de voie la dînsa.

El luă butoiașul de pe umăr, îl lăsă încetul cu încetul spre pămînt, apoi îl duse la picioarele ei.

— Pune, te rog, mina — îi zise — și vei vedea că nu e atît de greu ca să te temi că-l voi scăpa. Dau rămășag că-l ridici și d-ta de o palmă de la pămînt.

Persida ar fi voit iar să fugă: se dăduse de gol, și privirile celorlalți o ardeau oarecum.

— Ce-mi pasă mie dacă e ori nu greu! răspunse ea înțepată.

El se uita rîzînd la ceilalţi.

— Auzi?! grăi. Zice că nu-i pasă ! De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? Zi mai bine că nu vrei să-l ridici!

Persidei îi venea să plîngă. El era grozav. de în- drăzneț, dar avea dreptate, și ea era umilită

— Te-nșeli, zise ea cu îndărătnicie, apoi se plecă, apucă butoiașul cu amîndouă mînile și-și incordă toate puterile, ca să-l ridice. Mult ar fi dat acum să-l poată lua și dîma pe umăr.

Nu l-a putut, dar l-a ridicat pînă în preajma genunchilor, ba l-a mai și dus trei pași.

— Bravo ! strigară ceilalți.

— Dar tot e foarte greu, le răspunse Persida.

— Pentru d-ta — întîmpină Națl — nu însă și pentru noi, ceilalți, care punem umărul și la poveri mai grele.

Nu era nimic în această cumpănire a puterilor, și totuși ceilalți, și mai ales celelalte, sîmțeau că e ceva între feciorul lui H ubăr și fata Marei, care era foarte strîmtorată.

Lăutarii începură să cînte „Mărunțeauaˮ, jocul pentru care podgorenii au o deosebită slăbiciune, și d-l Brădeanu sări iute, ca să nu vie prea tirziu, și o luă pe Persida la joc.

Națl, crescut între români, vorbea românește tot atît de bine ca nemțește, dar la „Mărunțeauaˮ nu se pricepea, fiindcă pe acolo pe unde umblase el în timpul celor din urmă doi ani nu se juca „Mărunțeauaˮ.

El se trase deci deoparte, ca să privească. Îi era parcă „Mărunțeauaˮ aceasta nici nu e joc, ci un fel de țopăială; din ce în ce însă jucătorii se înfierbîn-tară și era o frumuseță să vezi pe Brădeanu cu Persida. Pe cînd el, om scurt și cam gros, juca ușor, dar pițigăiat, dînsa, înaltă și mlădioasă, sălta ca o codobatură, țiindu-se drept și cu capul dat puțin înapoi.

Era minunat și jocul acesta, și el începu să miște din ce în ce mai neastîmpărat din picioare.

Îi părea rău că n-a luat-o el pe Persida la joc și-i venea să-l apuce de urechi pe Brădeanu, care nu se mai depărta de dînsa.

— Apoi — zise el plecîndu-se puțin cînd ei trecură prin fața lui — să mă-nveți și d-ta pe mine.

I-au scăpat vorbele aceste fără de veste și-i venea să-și tragă pălmi după ce le-a grăit, deoarece Persida, roșită iar ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei ro-tunzi atît de aspru la dînsul, încît el începu să tremure din picioare.

Și totuși Persida, întorcîndu-și capul spre Brădeanu, iar zîmbea. Auzise și Bră-deanu acele vorbe îndrăznețe, și el nu trebuia să afle adevăratul lor în-ţeles.

— M-a învățat — grăi dînsa — valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăț și eu „Mărunțeaua noastră.

— Atunci — răspunse Brădeanu, voind s-o ducă la Națl —m-am prea grăbit eu.

— Aș! zise ea. Mai avem timp și astăzi, și altă dată.

Ei jucară mai departe, nu însă ca mai înainte. Persida, deși zîmbea, era foarte supărată și tare hotă- rîtă de a se feri de aci înainte ca de foc să nu mai ajungă la același loc cu Națl. Era grozav de năvalnic și de nechibzuit omul acesta, se temea de dînsul, nu mai cuteza să i se pună împrotivă, și Brădeanu sîmțea că dînsa e strîmtorată. Peste puțin dar, ajungînd la locul de unde o luase, el îi mulțumi și se depărtă.

Ea se duse drept la Națl.

— Bine, domnișoară — grăi acesta rușinat — dar eu am glumit.

— Iau gluma în serios, răspunse ea luîndu-l de mînă ca pe un copil și intrînd cu el în rîndul jucăto-rilor.

— Sunt un măgar! — șopti el peste puțin pe nemțește — un mare măgar, un măgar de frunte!

Persida, muiată ca ceara lăsată-n bătaia soarelui, se uită cu duiosie la el.

— Nu — zise ea tot pe nemțește — ești numai un copil răsfățat și nechibzuit.

— Tot d-ta ești de vină, urmă el peste puțin. Dracul s-ar face şi el blînd ca oaia dacă te-ai uita la el cum te uitași acum la mine: de ce nu te uiți totdauna așa? Mă faci să turbez cînd te uiți aspru la mine.

Persida iar se sîmțea stăpînă pe sine și pe el: ea-i strînse mîna și se uită stăruitor în ochii lui, rugîndu-l să tacă.

— Măgar de frunte ! zise el iar și începu să se frămînte-n joc, în vreme ce Persida sălta ca pe spini.

După ce jocul se curmă, ea rugă pe Marta să ple-ce-napoi, fiindcă era tîrziu.

Națl se legă și el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, să vie, dar el se uitase în ochii ei și știa că dînsa are să-i spună ceva.

Fetele o luară cu Brădeanu înainte, iară Marta rămase cu scrietorul şi cu Naţl în urmă. Marta stia însă că Națl nu de dragul ei a p lecat cu ele și o chemă peste puțin pe Persida, ca să-i spună ceva. Au mers apoi cîtva timp așa patru împreună. Printre vii însă drumul, e pe ici, pe colo, îngust, încît patru înși nu pot să meargă pe el alături.

— Tinerii să poftească înainte! grăi Marta în cele din urmă. Văd eu că după asta umblați voi. Băgați numai de seamă ca nu cumva să vă sărutați pe la cotituri, căci eu tot vă văd!

Persidei îi venea să leșine, dar nu putea să răspundă nimic. Așa era! voia în adevăr să fie singură cu el. îi era parcă se avîntă în o prăpastie adîncă și întunecoasă, dar își iuțea pasul, ca Marta să rămîie din ce în ce mai departe în urmă.

Iar Națl mergea amețit alăturea cu dînsa și nu știa ce să-i zică și ce să-i facă.

La o cotitură el apucă mîna ei.

Ea-și lăsă mîna în a lui și se duseră cîtva timp așa ținîndu-se de mînă ca doi copii.

— Ce vrei d-ta cu mine? întrebă ea în cele din urmă.

— Ce vreau toți oamenii cînd le place o femeie! răspunse el dezghețat.

— Crezi d-ta că poți să mă iei de nevastă? urmă ea uitîndu-se aspru în ochii lui.

El dete din umeri.

— Puțin îmi pasă! grăi apoi. De iubit ne putem iubi și fără ca să ne luăm, ba ne iubim și fără ca să voim.

— Și ce-ar putea să iasă din iubirea aceasta?

— Nu-mi pasă, grăi el. Mă leapăd cu ea și de mama, și de tata, și chiar de Dumnezeu.

— Eu nu mă leapăd — zise Persida hotărîtă — și n-am să mă arunc cu ochii închiși în brațele nenorocirii !

— Pentru că nu mă iubești cum te iubesc eu!

Persida se uită iar aspru-n ochii lui.

Îl iubea, dar nu-i spusese niciodată că-l iubește și n-avea, în gîndul ei, de ce să-l iubească.

— Cine ți-a spus — grăi dînsa — că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciu-mîndu-te pentru nimic. Cum aș putea să iubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toată clipa? Chiar acuma-mi' spuseși că te lepezi de mamă, de tată, ba chiar și de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de mine n-ai să te lepezi! ... D-ta nu ești om ; mi-e milă de d-ta!

El îi lăsă mina.

— Te-nșeli, zise cu îndărătnicie ; pot și eu să mă stăpînesc dacă vreau, dar e o prostie să voiesc cînd știu că o singură viață am și că n-am în viața aceasta să mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.

Apucară iar pe la o cotitură, încît nu putea să-i vadă nimeni.

— Nu mă stăpînesc eu acum? urmă el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, și eu tot nu fac nimio. îmi vine să te ridic în brațe și să fug cu d-ta. Puțin îmi pasă ce are să fie mai departe. Cine știe dacă voi mai ajunge vreodată în viața mea să te apuc așa ca acum! Tot nu fac nimic!

Persida se opri în loc și rămase ca-nfiptă în pă-mînt. Intrase, parcă, în cușca unui leu, dar nu se temea și o cuprinsese un fel de pornire nebunească.

Ea-l apucă de mină și-l duse la dreapta, pe un răzor din vie, apoi, după ce Marta trecu cu scrietorul înainte, ea se opri cu mînile în șolduri înaintea lui.

— Iată-mă, îi zise liniștită; vezi că. nu mă tem de d-ta; vezi că nu-mi pasă de nimeni: poți să ma. iei, să mă duci și să faci ce vrei cu mine. Haid’ ! ia-mă în brate!

El stetea buiguit în fața ei.

— Nu-i adevărat că d-ta te stăpînești, urmă ea liniștită; știi că eu nu vreau și nu cutezi să te apropii de mine. Știi că mi-ai fi urgisit, că m-ai nenoroci, că te-aș blăstema viața mea toată, că te-ar bate Dumnezeu dacă mi-ai face silă, și știi că am să mă gîn-desc totdauna cu drag și cu durere la d-ta dacă vei înțelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul și mă vei lăsa în pace.

— Ce să fac eu, domnișoară?! grăi el muiat și umilit.

— Să te porți așa ca să ne mai putem întilni între oameni, răspunse ea; să nu-mi fie frică de d-ta, să nu mă mai dai pe gura oamenilor, că-mi strici norocul, și am mamă, ale cărei zile nu trebuie să le amăresc.

El tăcu; iară ea-l apucă de braț și porni cu pas grăbit pe răzoare, ca să iasă iar înaintea Martei, apoi să le ajungă pe fete.

— Domnișoară, domnișoară ! — zise el într-un tîrziu, suspinînd din greu — aș putea eu să mor, dar tare mă tem că n-o să se poată așa cum zici d-ta.

— Ia noapte bună și părăsește-ne! îi răspunse ea cînd se apropiară de fete și de Brădeanu.

Și totuși îi era foarte greu, și cînd el s-a depărtat, se simțea foarte nenorocită și stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decît dînsa.

„O viață — zicea dînsa în gindul ei — una singură are omul, și e nespusă durerea ce te cuprinde cînd îți dai seamă că o petreci și pe aceasta chinuin-du-te tu însuți pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!ˮ

CAP. XI.
Altă lume.

Luna întrată în al doilea pătrar se ridicase pină în culmea acoperită cu pădure și se ivea pe ici, pe colo printre copacii deși; pe șesul de la dreapta însă ea era de mult răsărită, peste puțin începură și în satul de la poalele dealului să latre cinii stîrniți de ea, și noaptea era din ce în ce mai luminată de zarea ei.

Abia acum începea frumuseța serii de toamnă.

Marta se uită de-a lungul drumului care apucase la deal. N-o mai văzuse de mult pe Persida. Departe, înainte, se mișca, urcînd la deal, o negreață, fără îndoială Brădeanu cu fetele.

— Știi că e frumos! grăi dînsa cam speriată. Persida a apucat cu neamțul ei alt drum.

Ea își iuți pasul, ca să ajungă pe Brădeanu, și peste puțin ieși apoi la iveală și făptura cea Înaltă a Persidei.

— Știam eu! grăi scrietorul. S-a dus cu el pînă la fete și apoi i-a dat drumul.

Tot asa dăduse cu socoteală şi Brădeanu cînd Națl sosise cu Persida la dînșii.

Mai la deal, spre stînga, se înălțară fîșfiind și pocniră în văzduh, una după alta, trei rachete.

— Ce-i acolo? strigă Marta.

Brădeanu se opri și se întoarse spre dinsa.

— E la vie la Corbu, răspunse el. Să trecem și noi pe acolo.

Marta și fetele îl știau pe d-l Andrei Corbu, nobil de Cărpeniș, care nu era, ce-i drept, nimic, dar umbla cu patru cai și fusese închis în timpul revoluțiunii; ele însă nu-l cunoșteau.

— N-are a face! întîmpină Brădeanu. îl cunosc eu și vă încredințez c-o să-i pară foarte bine dacă ne oprim la dînșii.

Pe Marta o adimenea gîndul că poate să facă cunoștință cu Corbuleștii.

Persida, care numai ca prin vis văzuse cele trei rachete, se uită mai cu dinadins în partea de unde ele se înăltaseră. Era multă lumină acolo sus în deal și trebuia, așa își închipuia dînsa, să fie și multă lume, mult zgomot, zburdalnică veselie.

— E cam tîrziu, grăi dînsa, stînd la îndoială.

— Aș! De unde tîrziu!? zise scrietorul, scoțîn-du-și ceasornicul. Nu sunt încă nici zece, și abia acum răsare luna. În timpul culesului nici pe la miezul nopții nu e tîrziu.

— Nu-mi pasă! răspunse Persida și se avîntă oarecum cu ochii închiși la deal, ademenită de gîndul c-o să stea pînă în zori de zi, petrecînd ca alți oameni și gata de a se lăsa să facă cine ce vrea cu dînsa.

Ieșind deci la locul larg din fața cramei, ea se opri dezamăgită din drum.

Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare; cu două ridicături despre vale, cu un turnuleț, din care se deschidea vedere largă spre șes, și în față cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, una atîrnată, iar alta pe masă.

La dreapta colnei, depărtare de vreo douăzeci de pași, pîlpîia focul de viță uscată, împregiurul căruia erau adunați culegătorii, bărbați, femei, copii, unii culcați, alții stînd de vorbă.

La stînga, sub un mare șopron deschis din toate părțile, se afla bădania cea mare și lîngă ea cada, în care un voinic juca pe sacul cu struguri. Mai încolo, tot sub șopron, doi flăcăi învîrteau teascul, în vreme ce alți doi cărau mustul scurs cu vadra la buțile înșirate în dosul șopronului.

La masa din cerdac, în sfîrșit, stăteau de vorbă trei domni, unul mai în vîrstă, Corbu el însuși, și doi oameni tineri, unul Aurel, băiatul lui Corbu, iar cellalt Simeon Burdea, un prieten de la Universitatea din Viena al lui Aurel.

Doamna Corbu era dusă la Arad, de unde avea să se întoarcă mîne cu oaspeți.

„Aici nu prea avem ce să facemˮ, voia să zică Persida, cînd Corbu, recunoscînd glasul lui Brădeanu, se ridică de la masă și coborî scările cerdacului, ca să poftească sus pe cei sosiți, cărora nu le rămase deciL să stea puțin.

D-nul Burdea, un om scurt și lat în spate, aproape cocoșat, rău îmbrăcat, cu părul lung și lățos, cam spîn și cu nasul turtit, nu se mișcase din loc după ce Corbu coborîse scările; cînd însă Persida se ivi în cerdac, el se uită la dînsa cu niște ochi de dihor, care întrau parcă în carne și străbăteau prin oase, încît Persida se opri speriată în loc.

În vreme ce apoi Corbu își făcea de lucru cu Marta și cu fetele, pe care le rugă să vie iar mîne seară, fiindcă așteaptă mulți tineri din Arad, care toți vor să aibă jucătoare, Burdea se apropie pas cu pas, ca un paiangen, de Persida.

— Domnișoara Persida, fiica Marei de la Radna? întrebă el într-un glas subțire și oarecum sfîșietor.

— Da ! răspunse ea.

— Ai fost la călugărițele din Lipova și ai stat la Arad?

— Da!

— Te știu, domnișoară, și îmi pare bine că am ocaziune să te şi cunosc.

— De unde, dacă îmi dați voie? întreabă ea sfii-cioasă.

El se uită rîzînd în fața ei.

— De la Viena, răspunse apoi.

Persida dete mirată din umeri.

El ridică mina stîngă, puse arătătorul ei pe buze și se apropie oarecum tainic și pitiș de dînsa.

— Îţi mai aduci aminte — zise el încet — cînd vîntul a spart una din ferestrele de la mînăstire?

Persida rămase ca împietrită. Știa acum cine i-a vorbit acestui om străin despre dînsa și îi venea să plîngă de necaz și de rușine.

Era lucru de nesuferit !

Tainele mari ale vieții ei fuseseră date de gol: omul acesta le cunoștea și putea să le spună mai departe. De ce să n-o facă! Zadarnice erau toate silintele ei: ea vedea în gîndul ei cum toată lumea vorbește despre dînsa, cum oamenii fac mult din nimic și cum toți își bat joc de dînsa. Se sîmțea ca pierdută, și Națl era în gîndul ei cel mai nemernic om din lume.

— Te înșeli... zise ea, dar nu putu să-și urmeze vorba deoarece Corbu se întoarse acum spre dînsa, ca s-o poftească din nou și mai stăruitor pe seara de mîne.

Ea făgădui, pentru ca să scape, că va veni, apoi, cînd plecară mai departe, îl tîrî așa-zicînd 'pe Burdea după dînsa și potrivi lucrurile astfel ca să rămîie singură cu el. Omul acesta, pe care acum îl văzuse întîia oară în viața ei, îi părea cel mai apropiat din toți oamenii, și aceasta se vedea din căutătura și din purtările ei, încît Marta, pusă pe gînduri, dădea din cap și nu se putu stăpîni să nu-i facă scrietorului semn cu cotul cînd Persida o porni înainte cu Burdea.

— De unde cunoști d-ta pe Hubăr? întrebă Persida.

— Suntem prieteni din copilărie — răspunse Burdea — am stat la Timișoara cinci ani de zile în aceeași bancă, iar la Viena am locuit împreună.

Persida se mai potoli. înțelegea cum Națl a putut să vorbească despre cele petrecute și-l socotea foarte fericit. Stătuse și ea ani de zile de-a rîndul pe aceeași bancă cu alte fete, dar n-a ajuns niciodată să stea o jumătate de ceas singură cu vreuna din ele și nu era nici una căreia ar fi putut să-i împărtășească tainele vieții sale.

— Eu — zise ea — nu-l cunosc pe domnul acela: l-am văzut așa, din întîmplare, de cîteva ori, dar n-am vorbit cu el decît în treacăt. Mi-e, pot să zic, tot așa de necunoscut cum îmi ești d-ta, și nu știu ce-și va fi închipuind despre mine.

— E un nebun, domnișoară, răspunse Burdea. Nenorocirea lui e că părinții nu l-au lăsat la școală. Nu e făcut el pentru măcelărie, și în loc de a-și căuta de meserie, se reazemă pe averea părinților săi și-și petrece viața citind fel de fel de cărți, care-l amețesc. L-ai mai văzut de cînd s-a întors de la Viena?

Persida rămase citva timp dusă cu gîndul.

Națl i se înfățișa cu totul altfel de cum și-l inchi-puise dinsa.

— L-am văzut — răspunse ea — acum e anul, la Arad, dar n-am vorbit decît foarte puțin cu dînsul. Mi s-a părut — urmă uitîndu-se cu coada ochiului la Burdea — nu știu cum, foarte prăpădit, un fel de om care petrece nopțile prin birturi, iar ziua doarme nedez/brăcat.

— Minunat! strigă Burdea rîzind din toată inima cu glasul lui subțire. Ai dreptate !... Așa ne petreceam noi viata: ziua dormeam îmbrăcati, adecă nedezbră-cați, cum zici d-ta, iară nopțile ne plimbam, ori stăteam prin cafenele dacă timpul era urît. Dar nici că se poate altfel, urma el așezat. Ziua e urîtă, zgomotoasă, plină de întîmplări, care ne abat de la noi înșine: în amurgul serii începe viața să aibă farmec.

— Bine — grăi dînsa — dar noaptea e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să se odihnească și să-și intrămeze puterile pentru munca zilei de mine.

— Prostii! întîmpină el aprinzîndu-se. Nu se poate prostie mai mare decît să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieții. Uite acum, ce liniște, ce răcoare, ce lumină tainică și blîndă: nu te sîmți adime-nită să stai pînă în zori de zi? n-ar fi oare păcat să dormi?

Persida, crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, nu știa ce să răspundă, era însă tare în cre-dința că el n-are dreptate.

— Mă simt — răspunse ea — ademenită, dară ar fi păcat să stau toată noaptea, fiindcă mine n-aș fi bună de nimic.

— Prostie! strigă iar Burdea, care nu putea suferi păreri deosebite de ale lui și se sîmțea nenorocit dacă nu răușea să convingă și pe alții cum el era convins. Domnișoară — urmă el în ton dăscălesc — admiți d-ta că în om sunt două ființe, una trupească și alta su-fletească?

— Așa cred.

— Crezi fiindcă ți s-a spus, ori te-ai și gîndit asupra lucrului?

— Nu pot să-mi dau seamă, răspunse ea cu sfială; nu mi-am pus încă întrebarea, dar sîmt că altfel n-aș putea să înțeleg lucrurile.

— Prea bine ! zise el mulțumit. Atît mi-e destul ca să văd că te-ai gîndit. Te rog acum să-mi spui: cine trebuie să stăpînească viața mea, trupul meu? ori sufletul meu?

— Fără îndoială că sufletul.

— Dar dacă el e mai slab decît trupul?

— Trebuie să vrei, răspunse ea strîmtorată.

— De ! grăi el rîzînd, multe o fi voind omul, dar puține poate. Domnișoară — urmă iar dăscălește — dimineața, după o noapte bine dormită, trupul e întrămat și tare, el vrea să alerge să lucreze, să se hrănească, să se mistuiască, să aibă mulțumiri, și degeaba vei fi voind d-ta altfel, căci el te stăpînește și te poartă după pornirile lui. Pe înserate, însă, după ce trupul s-a obosit, începe sufletul să se ridice deasupra, și noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă. Acum ne sîmțim mai ușori, mai fără de grijă, ca scăpați din o grea robie, și nopțile petrecem clipele de veselie, nopțile avem cele mai plăcute ceasuri din viața noastră. Și dacă e adevărat că ziua după o noapte nedormită suntem obosiți, cu atît mai bine, căci repaosul nu-l cere sufletul, ci trupul cel netrebnic. E ori nu așa?

Persida era învinsă, dar firea n-o ierta să se și dea învinsă. El nu putea să aibă dreptate, și chiar dac-ar fi avut, nu putea dînsa să recunoască c-o are.

— Nu este așa! răspunse ea cu îndărătnicie.

Burdea nu prea știa să facă deosebire între bărbat și femeie și ar fi fost în stare să-i tragă o palmă.

— Bine, domnișoară — grăi el stăpînindu-se — dar te faci de rîs ...

— Nu mă fac — întîmpină ea zîmbind — fiindcă nu e cum zici d-ta. Cînd e bolnav ori obosit, omul e și sufletește mai slab și nu-și poate stăpîni pornirile. Omul trebuie să fie sănătos, cumpătat și mereu treaz dacă e vorba să-și poată face datoria, și mulțu-mirea cea mai mare vieţii este de a-t i fi făcut datoria !

— Ce datorie?! Burdea, scos din țîțîni. O singură datorie are omul: să nu fie prost.

— Ia lasă, domnule, întimpină dînsa nerăbdă-toare; nopțile nedormite ale d-voastre sunt un fel de beție, care ne face nepăsători față cu ziua de mîne și ne aruncă în desfrîu.

— Apoi tocmai aceasta e, domnișoară, răspunse el mai potolit. D-ta vorbești ca Hubăr, care viața lui toată se plînge de datoriile pe care nu și le face și-și petrece viața făcîndu-și mereu mustrări. Tocmai în betia aceasta iese la iveală firea cea adevărată a omului.

— Asta da! zise ea. Recunosc și eu că noaptea poți să cunoști pe un om mai bine decît ziua, fiindcă noaptea firea lui cea adevărată iese mai nesfiit la iveală, și bunătatea, dar și răutatea lui.

Ea se cutremură în tot trupul, cuprinsă de fiorii care o trecuseră cînd se văzuse singură. Simțea că nu vine bine să stea atîta timp singură cu acest om, pe care acum îl întîlnise întîia oară în viața ei, știa că Marta, fetele și mai ales Brădeanu își vor fi făcînd cele mai urîte închipuiri despre dînsa, și totuși nu putea să se despartă de dînsul. Nu mai stătuse încă cu nimeni astfel, ca acum cu dînsul, de vorbă, nu intrase încă nimeni, ca el acum, în sufletul ei, și se sîmțea ademe-nită de întregul lui fel de a fi.

— Noaptea — urmă ea — e ziua ispitirilor și a păcatului. Eu mă tem de nopțile petrecute în ne dor-mire. Pentru zilele mele parc-aș fi gata să iau toată răspunderea: pentru nopți nu cutez s-o primesc!

Ei sosiră la cramă, unde Mara, ea singură trează încă, ședea moțăind pe un sac cu frunză la foc și-și aștepta fata.

Nu erau încă unsprezece ceasuri, dar fetele și Marta, duse cu gîndul la ziua de mîne, se grăbiră, și Persida rămase peste puțin cu Burdea și cu muma ei la foc.

Era un farmec nespus în această noapte petrecută la focul aproape stins, un mare vraf de jăratec, din care numai din cînd în cînd mai ieșea cîte o limbă de flacără albăstrie. Sub vie, la depărtare de vreo zece pași, dormeau cîțiva culegători, în satul de la poalele dealului lătrau cînii și începuseră cocoșii să cînte de miezul nopții, mai la deal cînta o flașnetă, din cînd în cînd se descărca cîte o pușcă, vîntul tomnatic fîșîia prin frunzișul aproape uscat, lilieci fluturau mereu pe deasupra focului, iar în sufletul Persidei creștea mereu neastîmpărul de tinerețe.

Mara era de părerea lui Burdea, dar și fata ei avea dreptate. Da! noaptea e, așa zicea și dînsa, mai plăcută: ea noaptea și-a născut copiii. Dar ziua e și ea binecuvîntată: ea ziua și-a agonisit puțintică avere.

Astfel apoi, din vorbă în vorbă, ea a fost în cele din urmă biruită de somn, și Persida iar a rămas singură cu Burdea. Ea nu mai putea să stea așa singură cu el, se ridică dar încet de la foc, ca să-l ducă și să scape de el. Burdea însă ținea să mai stea, și ei începură să se plimbe, vorbind pe șoptite, prin fața cramei.

— Care va să zică chiar astă-seară v-ati întîlnit? întrebă el.

— Da, din întîmplare.

— Și unde s-a dus el?

— Nu știu. Dau cu socoteală că la via lor, care se află din vale de via lui Corbu.

— Nu înțeleg. Cum se face că el nu te-a însoțit?

Persida se opri în loc. îi era foarte greu de ceea ce 2făcuse și parcă acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să se ducă să-l caute și să-l mîngiie.

— Doamne! zise ea. Eu mă tem de dînsul. E om. pătimaș.

— Hm! pătimaș?! zise Burdea mai mult pentru dînsul și rămase cîtva timp pus pe gînduri. Fără îndo-ială că e pătimaș, urmă apoi oprindu-se în loc și uitîndu-se cu ochii lui de dihor la dînsa. Crezi d-ta că în adevăr numai din întîmplare v-ați întîlnit?

Persida începu să se neliniștească. Era tîrziu după miezul nopții, muma ei, obosită de munca zilei, ador-mise, șezînd pe sacul cu frunze, iară omul acesta nu mai voia, parcă, să plece, și ea nu știa cum să scape de dînsul.

— Nici prin gînd nu mi-a trecut că-l voi găsi la părintele loan, răspunse ea nerăbdătoare.

— Dar el? Ce crezi? Nu știa nici el c-o să vii acolo?

Nu sţiu.

— Nu știi. Dar ce crezi?

— Cred — răspunse ea cu îndărătnicie — că el a aflat că am să mă duc acolo și a venit dinadins să mă vadă.

— Bun! zise el rîzînd în bătaie de joc. Și d-ta, dac-ai fi știut că el are să fie acolo, te-ai fi dus ori nu?

— Da!

— Dar ziceai că te temi de el!

Persida își ridică capul. Îi venea să-i întoarcă spatele.

— D-ta îți vei fi închipuind ce vrei, răspunse ea. Mă tem, fiindcă e om pătimaș și nesocotit, cum m-aș teme de un om beat, care nu-și dă seamă despre ceea ce face.

— Pare-mi-se — întîmpină el cu răutate — că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi.

Persida sîmți cum sîngele-i năvălește spre cap.

— Nu ! zise ea scurt. Dacă e vorba, puțin îmi pasă!

— Prea bine! strigă el cu un fel de mulțumire diavolească. Mîne seară am să-l duc și pe el la via lui Corbu: vom vedea dacă vei veni ori nu!

— Am să viu, ca și cînd aș ști că el n-are să fie acolo, răspunse ea înțepată.

— La revedere ! grăi el luînd mîna ei. O să am mine o mare plăcere! Domnișoară, omul vrea să aibă femeia pe care o iubește, s-o strîngă în brațe, s-o sărute, s-o dezmierde: așa vrea firea, și e nebun cine să pune înprotiva firii. Am să-l lecuiesc pe nebunul acela: ori te lași, ori te lasă. La revedere!

Persida rămase mută și nemișcată, se uită lung în urma lui, apoi își acoperi fața cu amîndouă mînile.

Se simțea ca și cînd ar fi căzut, încit n-ar mai putea îndrăzni să iasă în fața lumii, și începu să tremure cînd își dete seamă că nu-i rămîne decît să meargă mîne seară la via lui Corbu.

Trebuia neapărat să meargă!

Și ce adecă ar putea-o face să nu se ducă?! Ce ar fi putind să i se întimple? De ce ar fi avînd să se teamă?

„Da — zise ea — trebuie să vadă că nu sunt femeie slabă, să-și rumpă o dată gîndul și să mă lase în pace!ˮ

Și totuși...

Era foarte hotărîtă fata Marei, dar era femeie, știa că este iubită cum n-are să mai fie și e greu afară din cale să fii femeie și să te împaci cu gîndul că o să te urască bărbatul care te iubește, c-o să iubească, poate, pe alta...

Ea vedea în gîndul ei pe Codreanu. Ce deosebire ! Om și om, și ce deosebire ! Nu! cu Națl nu putea să facă ceea ce a făcut cu Codreanu.

Luna apucase spre asfințit și-și urma calea pe cerul' senin, dar acum, spre zorile de zi, noaptea nu mai era liniștită. Se făcuse rece, și vîntul bătea cu tărie în frunzisul tomnatec.

Persida ar fi voit să se ducă, să alerge, să se urce-n culmea unde el descărcase pușca, ar fi voit să nu mai voiască nimic, ci să se lase cu ochii închiși în voile-altora.

Grozav de lungă, o viață întreagă, fusese noaptea aceasta, și urcînd pe răzor la deal, sărmana copilă abia îsi mai aducea aminte cînd a fost că ea se ducea cu Marta la via părintelui loan, și parcă era pe cînd' el se afla în culme.

Mara nu o dată în viața ei dormise, în drum spre-Arad, șezind în căruță și nu o dată fusese biruită de-somn la masa ei cu poame ori la capul podului. Dormea dar și acum, așa chinuită, ca într-un culcuș. moale. Răceala zorilor de zi și vîntul aspru îi sperie-însă în cele din urmă somnul.

Ea tresări, se uită buimăcită împregiurul e-i, apoi, dîndu-și seamă că fiica ei rămăsese stînd de- vorbă cu acel om, sări ca o leoaică în picioare și se duse în cramă, unde așternuse culcuș de fin pentru Persida.

Nu era !

Nu intra, nu putea să între în mintea ei gîndul că. fata ei s-a dus cu omul acela.

Nu! asta nu era cu putință!

Dar era dusă! Unde era dusă?

Oriunde, a bine nu era această rătăcire în cap de noapte.

Ieșind afară, ea se uită cu tot dinadinsul împre-giur, zări, parcă, ceva ce se mișca deasupra viei și .porni cu pas lung și tare călcat la deal.

— Ce e cu tine, fată? strigă ea după ce se mai apropie.

Persida se opri speriată-n loc și așteptă pe muma ei ca pe mîntuirea ei.

— Ce e cu tine? întrebă iar Mara incet și cu glasul înecat.

— Nu e bine, mamă, răspunse Persida umilită. Eu nu mai stau: mă-ntorc în mînăstire.

— De ce?

— Nu întreba — grăi fata — că nu știu ce să-ți răspund. Mi-e frică și mi-e urît să mai stau aici.

CAP. XII.
Două porunci.

Nu poate, așa zicea rînduiala breslelor, să între : în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut și doi ani de călătorie. Așa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are s-ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții.

O știa și Hubăr aceasta și ținea ca feciorul lui să treacă și el prin toate ispitirile.

Hubăroaie însă nu mai putea să aștepte.

Lasă că atîta om avea și ea pe lumea aceasta și viața îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii că i s-a stricat băiatul de cînd umbla răzleț prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parcă l-ai scos din cutie, își perduse voia bună, petrecea nopțile, nu-.mai el știa pe unde, și le făcea toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-avea nevoie să-și risipească zilele vieții lucrind pentru alții cînd putea să lucreze într-al său și să-i fie mumei sale de ajutor. Gaură-n cer nu se-făcea dacă Bocioacă, starostele, închidea un ochi și nu băga de seamă că mai lipsesc vreo șase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac și tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, și mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduiește ca copilul să-i vie la nevoie părintelui într-ajutor.

Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorința ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.

Nu-i ședea lui bine și nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. Apoi el nu putea să se uite cu ochi buni la feciorul său. Nu-l mulțumea deloc, ba îi era adeseori rusine că are asemenea fecior. Cu totul altfel și-l dorea și și-l închipuise. Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce-n foc, ca să n-o mai vadă și alții. Timp de un an și jumătate, cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-și dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-și stîmpere valurile tinerețe-lor, ca să-și vie în fire și să se facă om așezat.

Și totuși părintele e părinte! Era voinic băiatul și deștept, fusese atîta timp chiar prea cuminte: poate că rămîind acasă, între ai săi, iar se făcea cum a fost.

Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prietenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe românește cînd se întîlnea cu Bocioacă, deși Bocioacă știa nemțește mai bine decît el românește.

N-ar fi fost Bocioacă vrednic de starostie dacă n-ar fi înțeles unde bate gîndul neamțului și n-ar fi știut ce trebuie să facă.

Hubăr era bine cu toți beamterii și putea, cînd voia, să facă mult bine, dar și mult rău: de ce adecă cojocarii din Lipova să nu se pună bine cu el?

Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe gînduri; fiind însă vorba de feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii, nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă cei doi ani.

— Ți-am văzut feciorul, îi zise dar într-un rînd lui Hubăr. Voinic om s i bun băiat! Cînd îl scoatem stăpîn?

— Mai are încă vreo șase luni, răspunse Hubăr.

— Aș! Parcă-i mai ține cineva socoteala?! Rîndu-iala asta e făcută pentru hoinari fără de căpătîi, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale. Nici rușine n-o să ne facă, nici pînea de la gură nu o să ni-o ia: punem pecetea cu inima liniștită.

— Nu ! întîmpină Hubăr. Să-și facă și el rîndul, ca orișicare altul.

— Ți-e ușor d-tale, grăi Bocioacă; bătrîna o duce însă greu de tot fără de dînsul. Am să vorbesc cu ai noștri, și-l scoatem, vrei ori nu vrei, stăpîn, chiar acum, de vinul nou.

Așa a rămas vorba, și Bocioacă s-a și înțeles cu Gherghiță, care era cel mai colțos dintre cojocari, ca dumineca viitoare, cînd aveau să se adune oamenii de încredere ai breslei, să pună tot lucrul la cale, ba i-a mai șoptit și Hubăroaiei o vorbă, ceea ce era de prisos.

Bocioacă nu era însă numai staroste al cojocarilor, ci totodată și vestit cîntăreț de strană, care știa să facă deosebire între oameni.

Joi seara, întorcîndu-se din plimbarea făcută pînă la via părintelui loan, Marta îi spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a văzut și cu cine ce-a vorbit.

— Știi că e grozavă muiere Persida Marei, grăi dînsa. Cînd o vezi așa, îți vine să crezi că e sfîntă, nu altă; aleargă însă după bărbați de ți-e greu s-o vezi.

Bocioacă-și cunoștea nevasta și nu prea punea mult temei pe vorbele ei. Era femeie și-i plăcea să vorbească despre altele mai mult rău decît bine. N-aveai ce să-i faci ! Din firea lui nu poți să scoți pe nimeni. De astă dată însă el se uită cam aspru la. nevastă-sa. Ținea, lucru mare, la Persida. Lasă că era o mulțumire să te uiți la ea cît de cuvioasă stătea în fundul bisericii, dar îi ședea bine să iasă din mînăs-tire și să vină la biserică, după ce lumea atîta timp zisese că și-a vîndut Mara fata.

— Mie poți să-mi spui ce-ți trece prin minte — zise el așezat — te rog însă că-n fața altora să n-o-spui aceasta.

— Parcă sunt oarbă și proastă ca să nu văd și să nu înțeleg, răspunse Marta necăjită. Se vedea cît de colo că e încurcată cu feciorul lui Hubăr. De unde s-or fi cunoscînd, nu știu, dar sunt rău încurcați, încît nu-i mai poți despărți.

— Lasă-i să fie! ce-ți pasă? grăi el ș i trecu înainte. Fă ca și cînd n-ai fi văzut și n-ai fi înțeles nimic.

Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putință ca gîndul unei fete ca Persida să nu se înalțe mai sus decît pînă la feciorul lui Hubăr. Cu totul altfel și-o închi- puia dînsul pe Persida.

Și totuși peste putință nu era lucrul: Națl era băiat curățel, voinic și binefăcut, deștept și umblat pe la școli, iar Hubăr era om bogat și n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost dacă fata Marei și mai ales Mara s-ar fi oprit cu gîndul la averea cea frumoasă a lui Hubăr.

Cu desăvîrșire peste putință nu era lucrul acesta.

Sîmbătă dimineața el află de la nevastă-sa c-a fost multă și frumoasă lume la via lui Corbu, că Națl a trecut și el pe acolo, dar Persida nu venise și ea. Se întorsese iar la mînăstire.

Acum Bocioacă sîmțea că e parcă ceva la mij loc și nu-l mai ținea locul. Om era și el, și nu-l ierta firea să stea nepăsător cînd te miri cu ce mari nevoi se lupta sărmana aceea de văduvă. Cine adecă să-i vie în ajutor dacă nu el, starostele cojocarilor și totodată stăpînul fiului ei? El era cel mai apropiat: era în drept, ba chiar dator să cerceteze și să facă ce poate pentru ca femeia aceea să vadă că nu e nici ea singură în lume.

Pe la amiazăzi el trecu așa, ca din întîmplare, pe la via Marei.

Mara alegea strugurii, îi lega perechi cu fire de tei și-i atîrna pe prăj inile întinse în cramă.

Era destul s-o vezi pentru ca să sîmți că e frămîn-tată de ceva. Nu știa, ce-i drept, ce s-a petrecut, că fata ei s-a hotărît așa deodată să se întoarcă iar la călugărițe; n-a mai stăruit ca Persida să-i spună. Bănuia însă că Națl n-o lăsa nici acum în pace, și era multumită că-si vede fata atît de hotărîtă şi de înțeleaptă.

Că i-o fi greu?! Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă și prin asta! Dacă e vorba, mai bine să peară decît să se facă de batjocura lumii!

Și totuși... din cînd în cînd ea se oprea în loc, cu capul ridicat, și-și sufleca mînecile.

Îi era parcă fiica ei sufere de o grea boală, pe care numai timpul și firea cea trainică poate s-o lecuiască, încît nu-ți rămîne decît să suferi și să aștepți. Dumnezeu însă n-o făcuse pe Mara să aștepte: firea ei o mîna mereu înainte; ea trebuia să urnească din loc, să facă ceva.

Cum adecă?! Fata ei să stea viata toată în mînăs-tire, ca să scape de neamțul acela? Nu e alt chip de scăpare? Nu poate ea să-l apuce pe neamțul acela de piept și să-l învețe minte?! Nu poate ea să-l ia pe Hubăr de scurt, ca să-și pună la rînduială feciorul? !

Dar strugurii întinși pe rogoj ină nu puteau să aștepte, și Mara iar se punea să-i lege perechi și să-i atîrne pe prăjină.

— Bun lucru — grăi Bocioacă — și spor ! Dar cum? Așa singură? Unde ți-e fata cea harnică?

A ținut Mara totdeauna la Bocioacă, pe care-l socotea cel mai chibzuit om în valea Murășului; acum însă, de cînd el luase pe Trică la casa lui, ea se uita la el parcă i-ar fi și ei stăpîn. Cu toate aceste, despre Persida n-avea nici el să-i facă întrebări la care nu putea să-i dea răspuns.

— De! — răspunse ea puindu-și hainele în rîndu-ială — au și ele de lucru acolo în mînăstire, și nu putea s-o lase pe maica econoamă singură tocmai acum, cînd i s-au îngrămădit toate pe cap.

Simțind că Mara nu vrea să între în vorbă despre fata ei, Bocioacă o apucă mai pe departe.

— Mai ai mulți atît de frumoși? întrebă el ară-tînd la struguri.

— Sunt — răspunse Mara — s-au copt bine anul acesta, și abia pe ici, pe colo e cîte-o boabă stricată. Apoi am mai cumpărat, așa pe ales, și de pe la vecini. O s-adun vro două mii de perechi, și dacă dă Dumnezeu, o să scot cea mai mare parte din iarnă.

— Dar cu pădurea cum stai?

Nici asta nu era întrebare la care Mara putea să răspundă deslușit.

— Cam greu, grăi dînsa. Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.

— Sunteți, așa se zice, în tovărășie cu măcelarul, urmă Bocioacă, apăsînd vorbele.

— Ferit-a Dumnezeu ! răspunse Mara. Fiindcă nu prea aveam bani ca să intru într-o neguțătorie atît de mare, m-am împrumutat de la el cu zece la sută pe trei luni de zile. S-a supărat d-Iui acum că am plătit rata fără ca să mă mai împrumut; ar fi voit ca eu să alerg, eu să port paguba, dacă lucrurile nu ies bine, iar la cîștig să fie și el părtaș cu mine.

— Ei! cam tot acolo vine ! grăi Bocioacă în glumă. Mai știi ce se poate-ntîmpla?! d-ta ai fată și el are fecior.

Mara se uită speriată la el, apoi se plecă iar spre rogoj ină, ca să ia struguri și să-i lege cu tei.

Îi era grozav de greu și nu știa ce să-i răspundă.

Dacă vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocărît de și-ar fi adus aminte toată viața lui; Bocioacă însă avea, parcă, un fel de drept de a se amesteca în treburile ei, și ea se bucura că dînsul se și folosește de dreptul acesta și n-o lasă singură la nevoie. O durea însă că poate chiar și el să creadă așa ceva. Și totuși ea nu putea să zică ba !

— Îmi pare foarte rău — grăi dînsa mîhnită — că mă socotești atît de slabă de înger. Dumnezeu el singur știe cum vrea să ne mîngîie și cum să ne certe, și voința lui are să se împlinească. Eu mi-am tras seamă cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-aș suci gîtul ca unui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, deși-i sunt mamă, s-o stăpînesc, fiindcă e mai cuminte decît mine.

— Care va să zică ea-l voiește? întrebă Bocioacă cu îndoială.

Mara dete din cap.

— Nu! — zise ea hotărîtă și mîndră — deloc nu-l voiește, dar umblă el după ea, și nu știi niciodată cînd îi vine femeii clipa de slăbiciune. Eu stau, săraca de mine — adaugă ea suspinînd — pe gînduri, mă tem și mă tem și nu știu ce să fac!

— Apoi nu-i așa, grăi Bocioacă așezat. Ai să știi ce trebuie să faci. Tinerețele sunt năvalnice și slabe și trebuie să fie păzite și ferite de ispitiri. Las’că-l mătur eu de aici. El n-are ce să caute la Lipova: ori să duce să-și facă rîndul de călătorie, ori rămîne toată viața lui calfă proastă!

— Vai de mine ! să nu faci lucrul acesta — strigă Mara — c-o să fie şi mai rău!

— N-am eu s-ascult de d-ta, răspunse el. Sunt staroste și am să-mi fac datoria. Era — urmă apoi mai mult așa pentru dînsul — să închid un ochi fiindcă o vedeam strîmtorată pe muma lui; dar cînd e la mijloc și altă poruncă mai tare, la asta mă supun. Are să se ducă, iar grija noastră e s-o găsească pe Persida măritată cînd se întoarce. Îi găsesc eu bărbat, zece la fiecare deget.

Nu dorea nici dînsa ca altfel să fie.

Duminecă apoi, cînd oamenii de încredere ai breslei s-au adunat, starostele a tăcut, iar în urmă, cînd Gherghiță a adus vorba la băiatul lui Hubăr, el a zis numai:

— S-o lăsăm asta! Mai are vreme! Să se mai coacă.

Și tot cam așa se gîndea și Națl el însuși.

Nu mai avea el ce să caute pe aici.

Atunci noaptea, după ce s-a despărțit de Persida, el a alergat pe dealuri, ușor parcă n-ar fi avînd pămîntul sub picioare. Îi venea să se ducă și tot să se ducă, încît să i se peardă urma și toată lumea să-l uite, numai ea singură să-și aducă în toată clipa aminte că el a voit și a putut, dar s-a stăpînit fiindcă atît de mult a iubit-o, încît s-a dus pribeag în lume numai ca dînsa să poată trăi nesupărată.

Atît sîmțea, atît știa, atît îi era gîndul!

După grele și îndelungate frămîntări, sufletul îi era ajuns, în sfîrșit, la o hotărîre, care-l înălța la o senină liniște, căci nimic nu-l ridică pe om mai sus decît gîndul că poate însuși să se biruiască pe sine și ' să lepede de la sine ceea ce îi este mai dorit în viață.

De aceea ziua următoare, cînd a dat față cu Burdea, îi era ca și cînd un demon ispititor i-ar fi ieșit în cale.

— Nu! strigă el scrîșnind din dinți. Lasă-mă în pace! Știu, nu mă îndoiesc că ea are să se ducă, dar eu nu mă duc !

— Ai să te duci și tu! îi răspunse Burdea rîzînd. Am văzut-o acum eu însumi cu ochii mei, am vorbit cu ea și știu că ai să te duci. Vine așa deodată o clipă în care ți-o aduci aminte parc-ai fi văzînd-o aievea, și atunci nu mai poți. Sunt om și eu, și nu poți nici tu să fii mai altfel decît mine, iară eu aș da tot ceea ce îmi este mai scump și sfînt pe lume pentru o clipă în care aș putea să cred, nu să știu, ci să cred numai că o femeie ca dînsa mă iubește. Mă cutremur, îmi dau 2seamă ce-nfricoșat fior trebuie să te cuprindă pe tine cînd îți zici în gîndul tău: Și tot mă iubește!

— Dar nu mă iubește! strigă Națl. Nu poate, nu are de ce să mă iubească!

— Minți! îi zise Burdea liniștit. Atît de bine știi că te iubește, încît te minți tu însuți pe tine numai ca să nu-mi mărturisești mie adevărul. E o prostie nemaipomenită! urmă el rîzînd. Eu am văzut-o, am vorbit cu ea și știu că te iubește. Toți care v-au văzut împreună știu și ei, dacă au ochi, că vă iubiți. Și vrei ca eu să cred că voi singuri, anume voi nu știți nimic, stați la îndoială, nici nu credeți măcar că vă iubiți unul pe altul? Vezi, dînsa e mai cinstită decît tine: știe și nu se sfiește să mărturisească! Dar de ce vă iubiti? Asta nu se întreabă! Au în lumea aceasta toate lucrurile cîte un „pentru căˮ: iubirea e din altă lume și se ivește din senin, fără ca să știi de ce, se dă pe față, fără ca să știi cum, și te duce, fără ca să știi unde. Ai să vii astă-seară cu mine, ai să mă rogi să te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite! vine așa deodată, cînd nici cu gîndul nu te gîndești.

— Sîmt și eu — răspunse Națl — că e un fel de soartă nendurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii și știu că am să mă prăpădesc dacă nu mă duc înapoi, dar adîncimea mă adime-nește, capul mi-e amețit și sunt în toată clipa gata să închid ochii și să mă arunc — fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea ; nu sunt eu pentru dînsa; e o nenorocire că ne-am văzut, și singura noastră scăpare e să nu ne mai vedem!

— Parcă de la bunul vostru plac atîrnă 1 grăi Burdea rîzînd iar în bătaie de joc. V-ați văzut pentru că tre-buie să suferiți și vă veți mai vedea cîtă vreme nu s-a împlinit măsura suferințelor !

Națl dete cu îndărătnicie din cap.

— Ar trebui — zise el cuprins de adîncă amărî-ciune — pentru ca să poți judeca, să știi ce fel de om e tatăl meu și ce fel de femeie e muma ei. Nu!- urmă luîndu-și avînt — însoțirea noastră n-ar putea să ducă decît la moarte de om: prea mult a suferit sărmana mea mumă, și n-aș putea să văd ca încă mai mult să sufără. Uite! vine o clipă că nu mai știi ce faci, și aii barda în mînă și-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit. dacă n-ar fi fost el cum este, să părăsesc școala, și aș fi azi om de dinsa.

— Ești un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce-ți pasă? ! Parcă însoțire omenească e ceea ce căutați voi? Parcă popa și părinții au să-și mai vîre și ei nasul în treburile voastre? Ai s-o prinzi o dată într-un colț, și oameni sunteti amîndoi.

Națl se cutremură în tot trupul ; îi venea să-l apuce de piept și să-l scuture, încît să-i clănțănească oasele.

— Icoană sfîntă din altar ! strigă el ridicînd mina. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decît ca să sfărîm idolu la care mă închin.

— Așa ziceți voi cu toții pînă ce nu vă săturați de a vă închina, apoi luați icoana și o terfeliți pentru ca să scăpați, grăi Burdea, în vreme ce Națl îi făcea mereu semn cu degetul că nu și nu și nu!

Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, și-i era parcă nu mai e om pe lume cînd a aflat că dînsa n-a venit, nici n-are să vie, că s-a întors iar în mînăs-tire.

— Mai zici și acum că nu te iubește?! îl întrebă Burdea cu răutate. Ai să faci pe dracu în patru ca s-o scoți din mînăstire.

Națl nu-i răspunse nimic; un singur gînd îl stăpî-nea; să fie singur și să meargă, s-alerge, să cutreiere văi și dealuri.

Și o vedea mereu pe mumă-sa stînd singură în măcelărie, și inima-i sîngera, încît îi venea să răcnească tare, ca să răsune toate văile și să se cutremure tot ceea ce are viață și sîmte durere.

Nu! El nu putea să plece, nu putea și nu putea!

Sărmana lui mumă! atît îi mai rămînea în lume, atîta reazăm, atîta mîngîiere, și lumea i se lumina cînd : se gîndea că poate să îndulcească viața ei.

„Celelalte vin — își zise el — și trec în cele din urmă, încît numai din cînd în cînd îți mai aduci ca prin vis aminte de ele.ˮ

Zilele veneau însă și treceau una după alta, și nici o știre bună de la Bocioacă.

Și cum zilele treceau, Hubăr se făcea tot mai posac, iar nevastă-sa tot mai neliniștită.

Om trăit în lume, Hubăr știa prea bine cum trebuie să fi venit lucrurile că Bocioacă nu mai vine, și ar fi voit mai bucuros să fie pălmuit în fața lumii decît să pată rușinea de care se temea. Și totuși el nu era supărat pe Bocioacă, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei făceau numai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui însă l-a pus să se umilească, iar fecioru-său l-a făcut de batjocura lumii.

— Ai vorbit tu cu Bocioacă — întrebă în cele din urmă Hubăroaia — ori mi-ai zis numai, ca să mă amăgești, că ai vorbit.

Hubăr se uită lung la dinsa.

— Ba în adevăr am făcut prostia aceasta, îi răspunse el. Ca să scap de gura ta, adause apoi peste puțin, cu amăriciune.

— Nu știu cum vei fi vorbit, dar văd că n-o să iasă nimic din toată treaba.

— Adecă ce vrei să iasă?! grăi el. Tu vezi că de cîteva zile nu mai dă pe acasă: numai el știe pe unde o fi umblînd și cum și-o fi petrecînd nopțile. Și dacă vezi tu, nu sunt nici alții orbi. Cum să scoată ei stăpîn pe un asemenea nemernic? Mare ru șine !

— Dacă îi ești tată și nu-i porți de grijă! întîmpină dînsa necăjită. Le știi toate, dar nu te-am văzut și pe tine o dată să faci ca alți părinți, să-l iei de scurt și să-l întorci în calea cea bună. N-a fost el așa! Tu știi prea bine că n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine dacă...

— Tu să taci! o întrerupse el cu asprime. Tu și numai tu l-ai stricat, îndopîndu-l cu bani! Nu așa m-am făcut eu om; uite, așa cum oi fi,cu toate păca- tele mele, stau pe amîndouă picioarele, fiindcă n-am așteptat ca alții să îmi aștearnă culcușul: trebuia să-l lași și pe el să se lupte cu nevoile vieții. Cum l-ai făcut, așa să-l ai: eu nu mai vreau să știu de el, nici să-l văd în ochi !

Nu mai voi Hubăr, dar tot tată îi era feciorului său și nu mai avea astîmpăr, nu își mai găsea tigna obicinuită și clocotea parcă ceva în sufletul lui; și chiar nevrînd trecea mai des decît de obicei pe la măcelărie.

Duminecă, în sfîrșit, știind că lumea se îngrămă- dește, Națl era la locul lui și cîntărea carne pentru o slujnică cînd tatăl său intră tăcut și se așeză pe un scaun din fund, lîngă nevastă-sa.

— Dar tu ce te-ai făcut? întrebă el după ce slujnica plecă în urmă cu carnea.

Era pe sfirșite. Nu sunase încă peste drum de intrare, dar lumea începuse să vie la biserică, și Națl luă măturișca și începu să adune fărămăturile de pe butuc, ca să le arunce, ca de obicei, în coșul de lepădături.

— Unde ai fost de n-am mai putut de cîteva zile să punem ochii pe tine? întrebă iar Hubăr.

Națl dete fărâmăturile în coș, apoi luă cîrpa și începu să șteargă cuțitele unul cîte unul și să pună apoi pe fiecare la locul lui.

— M-ai auzit tu pe mine? strigă Hubăr răstit.

Națl lăsă pe butuc barda pe care o ștergea și se întoarse cu cîrpa-n mînă și rîzînd spre tatăl său.

— D-ta știi foarte bine că te aud — răspunse el — dar nu-ți răspund fiindcă nu pot să-ți spun unde am fost şi ce am făcut.

— E foarte rău!

— Nici eu nu zic că e bine! răspunse Națl și se întoarse iar, ca să șteargă barda și s-o pună la locul ei.

E foarte greu să cerți pe un om care-și mărturisește vinovăția; Hubăr însă ținea să-și certe feciorul, și nepăsarea acestuia îl scotea din răbdare.

— Nemernicule! — zise el cam tare — să nu mă iei în bătaie de joc, că de ți-ar fi barba de un cot, tot îți trag palme și te dau afară. Aici eu sunt stăpîn!

Naţl aseză barda stearsă la locul ei şi se întoarse iar spre părinții săi.

— Drepturile de părinte și de stăpîn nu poate — zise el — nimeni să ți le ia; dar te rog să nu te folosești de ele aici, fiindcă trec oameni și rușinea nu cade numai asupra mea!

— Rușinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape șoptind.

— Tocmai fiindcă ți-am făcut-o eu, nu mai adăuga şi d-ta la ea.

— Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să știe lumea că știu ticăloșii le tale și nu le trec.

— Tată, grăi Națl așezat. Știu ce te mîhnește și-ți dau dreptate. Am să plec mîne dacă vrei, chiar astăzi, și n-aș voi să ne despărțim certați.

— Eu vreau să știi — răspunse tatăl său cu aspri-me — că n-ai ce să mai cauti la casa mea dacă nu te faci om cumsecade.

— Fă ce vrei, răspunse Națl, întorcîndu-se iar la cuțitele lui. Nemții bețivi — adăugă apoi peste puțin pe românește — se ceartă ca niște or beți. Da! — urmă apoi — iar pe nemțește, ei au dreptate dacă ne iau în bătaie ‘de joc!

Asta a prins. Hubăr se ridică și se uită mînios Ia feciorul său, dar nu mai urmă înainte, ci se depărtă fără ca să se mai uite-napoi.

Hubăroaie, care stătuse tot timpul cu inima încleș-tată, rămîind acum singură cu feciorul ei, începu să șteargă lacrămile ivite una cîte una în ochii ei, în vreme ce el își făcea de lucru cu închiderea măcelăriei..

El n-o vedea plîngînd, dar știa că plînge ori are să plîngă și-i era foarte greu să se întoarcă spre dînsa.

După ce încuiă dar ușa despre uliță, el se așeză, tot cu spatele spre dînsa, pe scaunul de lingă butuc și rămase cu mînile pe genunchi, cu ochii-nchiși și cu capul plecat în jos. Nu mai sîmțea, nu mai gîndea nimic: era istovit și toate îi păreau a pustiu.

Ea începu să plîngă pe-năbușite.

— Mamă! zise el în cele din urmă, întorcîndu-se spre ea. Nu plînge, că o să ai de aici înainte de ce să plîngi. Pe mine numă mai vezi! Nu plînge, că se-ntîm-plă o nenorocire îngrozitoare ! Eu nu știu ce fac dacă mai dau ochi cu el!

Ea-și șterse lăcrămile, apoi se ridică și se uită cu un fel de frică la el.

— Nu e lucru curat — zise ea — și Dumnezeu știe dacă nu e cineva care s-a virît Ia mijloc, ca să turbure liniștea casei mele... știe — urmă ea, cu asprime — și nu iartă, fiindcă e mare păcatul !

Națl se uită cîtva timp tremurind la ea, apoi își luă pălăria și se depărtă, cuprins de simțămîntul că de aici înainte el stă singur în lume.

CAP. XIII.
Datorii vechi.

Datoria să ți-o plătești la timp, căci are și ea rostul ei și nu stă, dac-o lași nebăgată-n seamă, în amorțire, ci mișcă și crește de n-o mai poți stăpîni în cele din urmă.

Naţl se temuse că n-are să fie bine dacă se va intilni cu tatăl său și a potrivit lucrurile anume așa ca să nu rămiie singuri. Luînd apoi hotărîrea de a nu mai da ochi cu el, avea de gînd să ceară bani de călătorie de la muma sa și să plece cît mai curînd. Vorba despre pedeapsa lui Dumnezeu i-a căzut însă atît de greu, încît n-a mai putut să stea cu mumă-sa. Se temea că nu se va putea stăpîni și n-ar fi voit odată cu capul să-i zică vreo vorbă aspră.

El a crescut, așa-zicînd, în brațele mumei sale și nu intra în mintea lui gind ul că poate să fie în lumea aceasta ceva ce el să nu-i spuie și ei. Inima îi da deci și de astă dată brînci ca să-i spună tot. Știa că dînsa-l va înțelege, se va muia și-i va fi de mare ajutor în greaua luptă sufletească. El însă o știa și aceea că dînsa îi va spune bătrînului tot, și aceasta n-o voia.

Avea cuvinte de a se plînge de tatăl său. E însă în firea omului să treacă cu vederea păcatele părin-ților săi, și nu o dată el își zicea: „Ți-e tată și n-ai să-l judeci !“ De aceea își făcea mustrări totdauna cînd scăpa vreo vorbă mai aspră despre tatăl său. Și nu e într-adevăr lucru mai dureros decît să nu poți avea o bună părere despre părinții tăi. Aceasta o sîmțea acum Națl în toată clipa.

Lasă că tatăl său era, în gîndul lui, vinovat de toate, dar el se mai și temea ca nu cumva acesta, aflind ceva, să facă, om îndărătnic cum era, vreun scandal, să se certe cu Mara ori s-o oprească pe Persida din drum. Astfel se stîrnise în inima lui o adevărată dușmănie față cu tatăl său, și adeseori îi venea să se ducă, să-l caute, să-l apuce, unde-l va fi găsind, și apoi ce va voi Dumnezeu. Se sîmțea că nu s-ar mai putea stăpîni dacă ar mai vedea pe mumă-sa plîngînd ori dacă acesta i-ar mai zice vreo vorbă aspră. El nu mai putea să dea ochi nici cu mumă-sa. îi era grozav de greu, dar nu mai putea.

Cu atît mai rău, căci prin asta lucrurile nu se impăcau, ci numai se aminau și mai vîrtos se incurcau.

Fiindcă așa cu mîna goală n-ar putea să plece, el s-a împrumutat de la Griner, neguțătorul de piei, cu trei sute de florini. Ovreul nu numai că i-a dat bucuros, dar l-a mai și rugat să-i spună cînd va mai avea trebuință: știa el că plătește Hubăroaie, numai să nu afle Hubăr, ba plătește chiar și Hubăr, numai să nu afle lumea.

Așa au și venit lucrurile.

Hubăroaia era nemîngîiată că feciorul ei a putut să supere atît de greu pe tatăl său, dar îi dădea, la urma urmelor, dreptate: tot era mai cuminte așa decît ca lucrurile să fi ajuns la ceartă. Că n-a luat rămas bun nici de la ea, asta-i părea lucru firesc: ea nu l-ar fi lăsat să plece fără știrea bărbatului ei. I-a mai și mulțumit dar lui Griner cînd acesta a venit peste cîteva zile să-i spună în toată taina că i-a dat lui Națl bani de drum.

Hubăr era parcă l-ar fi ciomăgit cineva cînd a aflat că feciorul său nu și-a luat ziua bună de la mumă-sa. Știa că ține la dînsa, și astfel dedea cu socoteală că mare trebuia să fi fost mîhnirea lui pentru ca să-i poată face ei o atît de mare supărare. În zadar, nu e în lumea aceasta nimic mai tare decît durerea de părinte: nu zicea H ubăr nimic, nu se plîngea, dar era muiat, și acum, cînd ar fi fost să-și osîndească feciorul, își făcea el însuși mustrări, fiindcă ți-e parcă tot ale tale sunt și păcatele ieșite la iveală în copilul tău.

Își făcea Hubăr mustrări și-și dedea silința să mîngîie pe nevastă-sa.

În tăcerea sufletului său, el tălmăcea mereu vorbele pe care i le grăise Națl.

„Ți-e ușor ție — parcă-i zisese Bocioacă — dar e greu pentru nevasta taˮ.

Era aspră afară din cale mustrarea cuprinsă în aceste vorbe, și încă mai aspru se sîmțea mustrat cînd își aducea aminte vorbele: „Ei au dreptate cînd ne iau în bătaie de joc !ˮ

Îi era greu lui Hubăr să dea ochi cu oamenii; parcă toți știau cum s-au petrecut lucrurile și se temea ca nu cumva să-l întrebe ce i s-a făcut feciorul. Era mai bine să stea pe acasă, să caute de treburile lui, să mai ia și asupra sa o parte din sarcina pe care nevasta sa o purta acum ea singură.

Astfel, fără multă vorbă, oarecum pe nesimțite, se schimbase casa lui Hubăr: era ca și cînd soț și soție, după o lungă despărțire, s-ar fi însoțit din nou la o viață mai strinsă decît în tinerețe. N-o știau la început aceasta decît cele două servitoare și calfele; vestea însă, și cea rea, dar și cea bună, trece din om în om, și în curind lumea toată a ajuns să afle că nu mai e cum atita timp a fost la casa lui Hubăr.

Peste vreo trei săptămini, în sfirșit, Hubăroaie a primit mult așteptata scrisoare, prin care feciorul ei o vestea c-a sosit la Buda și a fost pe la Hansler, unul dintre verii ei. Ei îi cerea iertare pentru c-a plecat așa fără de veste și s-a imprumutat de la Griner, dar despre tatăl său nimic.

Ea-ncepu să plingă.

— Ei, lasă! grăi Hubăr. E mai bine așa! Să se zbuciume și el, să-și verse focul tinerețelor: de nemernicit tot n-are să se nemernicească. Cu cine ar putea să semene!

— Trebuie — zise ea amărită — să fie la mijloc vreo slăbiciune, vro femeie care l-a scos din minți.

— Asta nu-mi vine s-o cred, răspunse el. Asemenea lucruri se află.

— Va fi știind toată lumea — întîmpină Hubă-roaie - dar nu ne spune nimeni nimic.

Hubăr nu credea, dar cu putință era și lucrul acesta, și mult ar fi dat dac-ar fi putut să afle adevărul.

N-avea însă de la cine să-l afle.

Trecuseră douăzeci și șase de ani de cînd trăia la Lipova, și abia acum simțea că tot străin a rămas între străini. Avea cunoscuți, avea chiar prieteni, cu care juca cărți și care veneau bucuros la masa lui, dar nu era într-acestia nici unul care ar fi fost în stare să-i vorbească cu inima deschisă.

Vina, la urma urmelor, a lui era, deoarece prieteni are cel ce știe să și-i facă; el însă era supărat pe toată lumea şi se inchidea din zi în zi tot mai mult în casa lui.

Dar supărat era Hubăr mai ales pe cojocari și înde-osebi pe Bocioacă, care avea multă trecere și ar fi putut, dac-ar fi voit, să pună lucrurile la cale ca Națl să rămîie acasă.

Mai supărat încă era Bocioacă. Lasă că e lucru urît să făgăduiești și să nu împlinești, dar el nici nu putea măcar să spună de ce anume n-a împlinit ceea ce făgăduise.

Nu ! aceasta nici chiar nevestei sale n-ar fi putut să i-o spună.

Se încărcase omul cu Doamne-ajută.

Nu zicea Persida că n-are să se mărite.

Știind prea bine că muma ei dorește s-o vadă cît mai curînd cu bărbat, ea, deși abia împlinise optspre-zece ani, se sîmțea fată bătrînă și era hotărîtă-n gindul ei să se mărite după cel dintîi care o va peți.

Din întîmplare acesta a fost Brădeanu.

Într-una din zile, după ce se acrise vinul, Marta a luat-o pe Persida din mînăstire și a dus-o la dînsa acasă. Timp de vreo zece zile, cît a stat apoi la casa lui Bocioacă, Persida l-a văzut aproape în fiecare zi pe Brădeanu, și Bocioacă rîdea în el. În urmă Persida s-a dus acasă, la mama ei: era lucru de sine înțeles că are să facă pregătirile de nuntă.

Deodată însă toate s-au schimbat: fără ca să-și poată da seamă de ce, Persida s-a întors iar la mînăs-tire, unde maica Aegidia o aștepta cu brațele deschise.

O apucase ca atunci cînd Codreanu venise la mînăs-tire, un fel de spaimă, și nu mai cuteza să ia asupra ei sarcini pe care nu se simțea destoinică a le purta.

Și astfel s-a petrecut viața ei de aici înainte: trăia pe apucate, cînd ici, cînd colo, azi la casa mumei sale, mîne la a lui Bocioacă și apoi iar la mînăstire, în o necurmată frămîntare.

Din cînd în cînd o cuprindea un sîmțămînt de deznădăjduire. îl vedea parcă în fața ei pe Burdea, care rîdea de zbuciumările ei și-i spunea mereu că zadarnic se opintește ; îl vedea pe Națl umblînd răzleț prin lume și-i venea să plece pe urma lui, să-l caute și să se ducă amîndoi, ca să li se piardă urma. Atunci se ducea în mînăstire și iar se liniștea, iar lua hotărîrea de a nu face decît ceea ce dorește muma ei, iar era stăpînă ea însăși pe sine.

Stăpînă ar fi și rămas dacă lumea ar fi lăsat-o în pace. Bocioacă însă făcuse legătură cu Mara și trebuia cu orice preț s-o mărite mai nainte de a se fi întors feciorul lui Hubăr, și dîndu-i zor, o alunga-n mînăstire.

Dar supărările omenești trec și ele cum toate trec în lumea aceasta.

Era foarte supărat Hubăr cînd s-a pomenit că Mara nu mai voiește să facă tovărășie cu el la pădurea din Cladova, și-n supărarea lui luase hotărîrea de a se pune în înțelegere cu Liubicek, ca să-i facă Marei greutăți. „Am să-i arăt — își zicea el — că nu poate fără de noi s-o scoată la capăt !ˮ S-au și înțeles ca așa să facă, dar a trecut o zi, au trecut două, au trecut multe, și în trecerea zilelor li s-a muiat și supărarea și în cele din urmă n-au mai făcut nimic. Le era parcă puțin le pasă...

Tot așa trecuse supărarea și cu Bocioacă. Cînd cu plecarea feciorului său, Hubăr era tare hotărît să le arate cojocarilor că poate să le facă multe neajunsuri.

Au trecut însă zilele și nu li-a făcut nici unul, și cu cît mai mult se apropia timpul în care feciorul lui trebuia să se întoarcă, cu atît mai bine îi părea că n-a făcut nimic. La urma urmelor, tot era mai bine așa.

Bocioacă a uitat încetul cu încetul ,și el făgăduința de a o mărita pe Persida și puțin îi păsa în cele din urmă cînd şi cu cine are să se mărite fata Marei.

Chiar Persida s-a deprins încetul cu încetul cu viata ei fără de rost şi n-ar fi dorit nici ea decît s-o lase lumea-n pace.

Mara ea singură era mereu neastîmpărată, mereu cuprinsă de griji și nu putea să doarmă nopțile liniștită, ca alte dăți. îi era parcă o mare și nemaipomenită supărare o așteaptă, și nu știe cum să scape de ea. Zilele alerga, se bălăbănea cu oamenii, zilele dedea și lua bani, zilele avea mulțumiri, seara însă, după ce-și făcea socotelile, o cuprindea o nespusă înduioșare. îi era parcă nu mai poate să se bucure de roadele ostenelelor ei. Ce folos că adunase, cînd copila ei n-avea nici o nevoie de zestrea pe care i-o făcuse?!

Și avea dreptate Mara.

Crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, Persida nu știa ce va să zică a avea ori a nu avea. In gîndul ei toate veneau de-a gata de la Dumnezeu, și omul n-avea decît să-și facă datoria, să ostenească și să se roage pentru ca să le aibă cu prisos toate cele ce-i sunt de neapărată trebuință. Averile îngrămădite erau de prisos, ba un fel de dovadă despre lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu știe să prețuiască averile agonisite decît acela care cunoaște nevoile vietii.

Persida trebuia să le cunoască și ea pentru ca să poată măsura iubirea cu care muma ei a agonisit și agonisea averi.

De Paști, Națl s-a întors acasă voios, cu capul ridicat, plin de încredere în sine, ca tot omul care se simte ieșit la liman.

În zadar, nu era în el nimic mai tare decît slăbi-ciunea pentru muma lui, și inima îi sălta cînd se gîndea cum are ea să se bucure cînd îl va vedea ieșit stăpîn de capul lui și pus în fruntea gospodăriei.

Se și bucura muma lui cu atît mai vîrtos cu cît nu se mai bucura acum numai ea singură. Chiar din ziua sosirii lui la Lipova a sîmțit Națl că s-a petrecut o schimbare la casa lor: era parcă n-a fost niciodată 2vreo supărare în casa aceasta și parcă nici n-ar mai fi cu putință vreo supărare în ea, atît de bine se-nțe-legeau cu toții.

Mai erau însă la mijloc și cîteva datorii vechi, pe care le uitaseră cu toții.

După Paști, Hubăr s-a dus iar la Bocioacă, starostele, dar de astă dată nu pe ușa din dos, ci pe poarta cea mare, ca omul care se sîmte în dreptul lui.

Bocioacă, tot cel vechi, se bucura că poate să-l mulțumească, și încă în Dumineca Tomii a și adunat pe oamenii de încredere ai breslei.

Duminecă-i duminecă, iar sîmbătă după-amiazăzi Bocioacă a trimis pe Trică, mîna lui cea dreaptă, pe la oamenii de încredere ai breslei, ca să le spună că au ca mîne după liturghie să se adune.

De ce? Aceasta Trică nu mai avea nevoie să li-o spună.

Hubăr nu era orișicine, și în timp de trei săptămîni, de cînd feciorul lui se întorsese, unii își deduseră seamă, iar alții aflaseră din zvon că i s-au împlinit cei doi ani de călătorie și că în curînd va avea să facă tăietura de măiestru.

Iar ăsta era un lucru care numai rar de tot se poate vedea, un fel de sărbătoare pentru lipoveni.

După rînduiala breslelor, calfa de măcelar, care avea să treacă în rîndul măiestrilor, trebuia să facă în fața starostelui şi a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru.

Însoțit de un zăvod și ajutat numai de un ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici și cu cirpe, pe care, după tăiere, starostele și oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte.

După ce starostele se încredința că juncanul nu e amețit cu spirt, ucenicul îi dedea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghie așa, ca pînă ce numeri zece să nu se mai mișce, și să-l jupoaie iute și curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate aceste fără ca panglicile și cirpele să se păteze de sînge.

Urmează apoi prețuirea și măcelărirea.

Viitorul măiestru trebuia, înainte de toate, să-și dea părerea cît cîntărește carnea și cît îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelărirea în șasespre-zece feluri de cărnuri, fără ca să-și păteze mînile și șorțul alb și fără ca să lase fărămături pe butuc.

Drept încheiere se făcea cîntărirea.

Cel dintîi starostele lua mușchiul din spinare și măiestrul trebuia să-l cîntărească din ochi. Apoi urmau oamenii de încredere, car-e cereau fiecare cît îi venea la socoteală, și măiestrul avea să măsoare cu ochii și să-i taie fiecăruia dintr-o singură bucată cît a cerut.

Nu-i vorba, nu se nimerea totdeauna ca bucata să fie tocmai pe tocmai: o dată ea ieșea prea mică, și atunci cumpărătorul se plîngea c-a fost înșelat la cîntar; altă dată ea ieșea prea mare, și toți rîdeau în hohote. Cu alte cuvinte, lucrul se sfîrșea cu veselie.

Veselia cer mare era însă la ospeția dată de noul măiestru, masă întinsă și încărcată, la care se știau de mai înainte poftiți toți oamenii de casă, rude și prieteni, fruntași și tovarăși de meserie.

Era lucru mare, despre care vorbeau și copiii pe ulițe și pentru care se pregăteau toți cei mai de aproape.

Hubăroaie numai la asta se gîndea, Hubăr pusese ochii pe juncan, pe care-l ținea la îngrășare, iar Națl făcea mereu junghieri și cintăriri de probă. Atît timp se plînsese că părinții l-au făcut măcelar, iar acum se sîmțea oarecum mîndru de gîndul ca n-a mai văzut încă Lipova măcelar care junghie, taie și cîntărește' ca dinsul.

Vedea parcă în fața lui lumea adunată, căci nu numai starostele cu oamenii lui de încredere aveau intrare la tăietura de măiestru: putea să vie orișicine și să între pe poarta deschisă pentru toți, și mîna parcă-i tremura cînd se gîndea că ar putea să vie și dînsa.

Doamne! Ce neînțeleasă e legătura lucrurilor din lumea aceasta!

Luni de zile au trecut, și el încetul cu încetul iar a ajuns la liniștea lui sufletească, încît ar fi putut să o vadă fără ca să se uite la ea și să treacă pe lîngă dînsa fără ca să se oprească. De trei săptămîni s-a întors și nici n-a văzut-o, nici n-a avut nevoie de a-și da silința să n-o vadă. Îi era totuna. Acum însă, cînd se gîndea că ar putea și dînsa să fie printre ceilalți, îl trecem un fel de fiori.

Și avea omul dreptate.

El se afla la Lipova, iar dînsa trecuse încă înainte de Florii Murășul și se afla la Radna, și e departe de la Lipova pînă la Radna; era, cu toate aceste, un fel de legătură de la casa Marei pînă la casa lui Hubăr, și fiorul care-l trecea pe el pornise oarecum de la casa părinților săi, inima i se încleșta cu toate aceste de cîte ori se gîndea la el. Acum dar, cînd a aflat că el s-a întors și că e bine, voinic și voios, ea se sîmțea ușurată, scăpată oarecum de o mare greutate.

Atît de mult se temuse că din cauza ei, deși fără de vina ei, omul acela își va pierde rostul, se va nenoroci și va strica viața părinților săi, și acum era scăpată de temerea aceasta.

Sîmbătă seara, cînd Trică i-a spus că mîne se va hotărî ziua cînd Națl va face tăietura de măiestru, ea a început să tremure în tot trupul, iar după ce a rămas singură, ea a început să plîngă, a căzut în genunchi și a mulțumit lui Dumnezeu, care toate le-a scos bine.

Acum, în această clipă de ușurare și de mulțumire sufletească, era cuprinsă cu desăvîrșire de sîmță-mîntul că nu e în lumea aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dinsul, că el e om în puterea cuvîntului, că are de ce să-l iubească. Ea singură știa prin ce grea luptă sufletească a trecut el și a trecut și a ieșit întreg din ea.

Era o înspăimîntătoare nedreptate că nu poate să i-o spună aceasta și lui.

O ! cum ar fi voit să meargă, să-l caute, să-l vadă, să-i vorbească, să-i spună ce simte, ce gîndește, să-i : mulțumească.

Mintea i se oprea în loc cînd se gîndea că toți vor putea să-l vadă, toți vor putea să-i strîngă mîna, numai dînsa nu.

Și, totuși, ce mulțumire ar fi și pentru el și pentru-ca dacă atunci, la tăietura de măiestru, s-ar vedea față-n față și și-ar strînge mîna !

Firea ei năvalnică ieșea din ce în ce tot mai mult la iveală, și mereu vedea-n fața ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.

„E o mișelie nemaipomenită — își zise ea în cele din urmă — să ai o singură viață și să amărăști în viața aceasta zilele altora, lipsindu-te și pe tine de cele mai mari și mai curate mulțumiri !ˮ

Și totuși ea nu putea să-l vadă, nici mai ales să vorbească cu dînsul.

Îi venea să strige tare, ca să se audă pînă la Lipova. N-a strigat, dar e peste putință ca o dorire atît de ferbinte să nu pătrundă tainic la orișicare depărtare, și pe cînd ea se zbătea pe țărmul drept al Murășului, dincolo, pe țărmul sting, el era cuprins de un neastîm-păr ivit ca din senin .

„Ce folos de mulțumirea pe care o am dacă nu e-împărtășită de cel mie mai iubit în lume? Durere-nespusă e bucuria de tine singur simțităˮ. I-a fost, destul să-și aducă aminte ea, pentru ca să și le aducă! aminte toate cele petrecute și să-i pară pustie și fără farmec viata fără de dînsa.

Cîtă zbuciumare așa numai în sec !

Nu mai încăpea, ce-i drept, nici o îndoială că are-feciorul lui Hubăr să facă tăietura de măiestru. Staros-tele, oamenii de încredere, breslașii toți așteptau cu oarecare nerăbdare priveliștea și masa de ospeție; ziua însă nu era încă hotărîtă, și multe se mai puteau încă întîmpla pînă atunci.

Duminecă după sfînta liturghie s-au adunat la casa starostelui unsprezece dintre oamenii de încre-dere ai breslei. Lucru nemaipomenit: nu lipseau decît trei din patrusprezece, iar unul din aceștia eră! Hubăr el însuși.

După ce se așezară cu toții împregiurul mesei, Bocioacă, om al bunei rînduieli, se ridică în picioare și puse cartea de călătorie a lui Ignatie Hubăr în mijlo-cul mesei.

— Veţi fi stiind—zise el sărbătoreste-de ce ne-am adunat astăzi, și nu mă îndoiesc că puțin o să. stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rînduiala, vă fac împărtășire că unul dintre fruntașii breslei noastre, măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărîm ziua pentru ca feciorul său Ignatie să facă tăietura de măiestru.

Toți deteră zîmbind din cap, ba Oancea, măcelar și el, nu se putu stăpîni și strigă: „Vivat !ˮ

— Lucrurile sunt, precum știți — urmă starostele— în bună rînduială. Anii de ucenicie și i-a făcut băiatul chiar la casa tatălui său, unde a stat apoi un an și mult pe deasupra calfă. Anii de călătorie de-asemenea i s-au împlinit zilele aceste. Nu e dar nici o pedecă la mijloc: nimic n-avem să-i iertăm, nici să-i trecem cu vederea. Cînd socotiți să-i punem ziua?

Gherghiță cel mărunțel se ridică.

— Pentru ca rînduiala să fie deplină — zise el iute și cam bolborosit — și pentru ca nici de ici, nici de colo să nu ni se poată face vreo mustrare, să se citească, după obicei, și cartea de călătorie, ca să vedem pe unde a umblat și la cine a lucrat.

Bocioacă cel lung și subțire începu să schimbe la feţe.

Asta el însusi şi-o făcuse.

Vorbise atunci, pe la culesul viilor, cu Gherghiță, ca să-l scoată pe Națl măiestru, iar în urmă, după ce-și schimbase gîndul, îi spusese că nu se poate, fiind-că nu prea îi este cartea în bună rînduială. El uitase supărarea lui de atunci, dar Gherghiță, om prepuiel-nic, nu uitase vorba ce-i spusese. Ce mai putea Bocioacă să-i facă?

— Se poate și asta—grăi el—și începu să citească adeverințele scrise de stăpîni în carte, și cu cît mai mult citea, cu atît mai rău i se înnoda glasul.

Adeverințele nu erau, ce-i drept, rele, dar băiatul stătuse cîte patru-cinci săptămîni la un stăpîn, și apoi treceau cîte două și chiar trei luni pînă ce întra la altul.

— Pare-mi-se — grăi Gherghiță uitîndu-se pe sub sprîncene — că tot avem ce să-i trecem cu vederea.

Bocioacă înghiți un nod, iar Oancea nu se putu stăpîni:

— Ei-zise el—asta se întîmplă. Trece vremea pînă ce mergi dintr-un oraș în altul.

— Apoi — adăugă Bîrzău — avea băiatul din ce să trăiască.

Ceilalți deteră din cap.

— Putem — grăi Bocioacă — să-l chemăm în fața noastră şi să-i facem mustrare.

— Eu cred — întîmpină Gherghiță — că nu e nevoie de asta. Băiatul e tînăr și nensurat, tatăl său nu e nici el neputincios: poate să mai aștepte.

Bocioacă înghiți mai multe noduri unul după altul. Putea, nu-i vorbă, să-l scoată chiar azi măiestru pe feciorul lui Hubăr, fiindcă ceilalți erau de un gînd cu dînsul și se uitau și altfel în gura lui; se temea însă de gura cea rea a lui Gherghiță. Nu-i vorba, puțin i-ar fi păsut- dacă Națl va face acum ori mai tîrziu tăietura de măiestru ; apucase însă o dată să zică ceea ce a zis și ținea ca pe a lui să rămiie. Și n-ar fi fost vrednic de stărostie dacă n-ar fi știut să iasă și din strîmtorarea aceasta.

Sfîntul Ilie e patronul cojocarilor, și-n ziua de Sfintul Ilie cojocarii au praznic mare, merg cu steagul și cu muzica la biserică, se adună la masă mare și joacă pînă în zorile zilei următoare sub cortul de verdeață. Acesta e un lucru la care nimeni nu ține mai mult decît Gherghiță, și Hubăr nu putea nici el decît să se sîmtă măgul it dacă feciorul lui ar avea să-și facă tăietura de măiestru tocmai în ziua cînd breas-la-și ține praznicul.

— Știți ce? — grăi deci Bocioacă voios — să ne-facem o ziuă bună de Sfîntul Ilie: să prăznuim la casa lui Hubăr.

— Amin! strigă Gherghiță dind cu pumnul în masă și sărind în picioare.

Era lucru minunat, nu se putea mai minunat ! Auzi d-ta! Neamțul să dea praznicul de Sfîntul Ilie !

— Amin! strigară și ceilalți, și lucrul era hotărit. atît de bine, incît Bocioacă el însuși a plecat deodată cu ceilalți, ca să se ducă la Hubăr și să-l vestească,. așa cum știa el, despre hotărîrea luată de fruntașii breslei.

Hubăr și mai ales Hubăroaie se așteptaseră la o zi mai apropiată, știau însă să prețuiască cinstea ce li se făcea și erau mulțumiți de împărtășirea pe care ' li-o făcuse Bocioacă.

Mulțumiți ar fi și rămas dacă n-ar mai fi fost la mijloc și gura lumii și răutatea omenească.

Buna rînduială cere, ce-i drept, ca despre cele ce se petrec în sfatul breslei să nu se mai vorbească. E însă foarte greu să știi ceva și să nu le spui și celor mai de-aproape ai tăi, și încă duminecă după-prînz: nu numai Marta, ci și nevestele celorlalți cojocari știau și spuneau la toată lumea că erau p-aci-p-aci să-l mai amine pe feciorul lui Hubăr, fiindcă în timpul călătoriei a umblat mai mult hoinar decît prin măcelării.

Luni, nu mai departe, i-a șoptit-o unul dintre-oamenii răi de gură și lui Hubăr aceasta.

Hubăr ar fi primit m ai bucuros o palmă în fața măcelăriei.

Care va să zică nu cinste, ci un fel de dar de milă i s-a făcut.

Și aveau dreptate cojocarii: feciorul lui umblase în adevăr hoinar.

Deodată, fără de veste, ca din senin, s-a reivit în sufletul lui toată amăriciunea de odinioară, și dacă atunci, cînd feciorul lui a plecat fără de veste de acasă, își făcea el însuși mustrări, acum nu mai putea să-l ierte pentru rușinea pe care i-a făcut-o.

Trebuia să se răsufle, să-l mustre pe feciorul său, să-și facă datoria de părinte.

Trebuia și totuși era mai bine dacă nu-și făcea datoria chiar acum, cînd feciorul său era foarte sim-ţitor.

Puțin îi păsa, ce-i drept, lui Națl de părerile ce-și vor fi făcînd fruntașii breslei și lipovenii despre purtările lui în timpul celor doi ani de călăto- rie. El știa, dar nu putea să spună nimănui cît de greu i-au fost acei doi ani și ce mare lucru a făcut el în curgerea lor. Inima i se umplea de cea mai neagră amărîciune cînd își aducea aminte toate suferințele prin care a trecut și să gîndea că în zadar au fost toate: nu era bine ca tocmai tatăl său să-i mai aducă aminte de acei doi ani.

Duminecă dimineața nu s-a mai putut stăpîni.

Știa unde poate s-o vadă pe Persida și ar fi fost cea mai mare nemernicie dacă s-ar fi lipsit el însuși pe sine de mulțumirea de a o vedea. S-a dus dar la biserica românească de la Lipova și, după ce aici n-a găsit-o, a trecut la cea de la Radna.

Gîndul lui era s-o vadă așa ca să nu fie văzut de dînsa. S-a și strecurat printre oameni și s-a oprit în dosul unui scaun; biserica de la Radna nu e însă atît de mare ca să poți intra în ea fără ca să fii văzut de toți, mai ales cînd ești neamț.

Dacă n-ar fi fost atît de zăpăcit, ar fi avut și el atîta minte ca să înțeleagă că în clipa cînd întră în biserică, toți se uită la el și se întreabă: „Cum vine neamțul acesta aici? ce caută? ce vrea?ˮ

Așa a și fost! Ba ceva mai mult: oamenii au aflat ce caută el.

Intrind de la dreapta în biserică, el s-a uitat, spre fundul bisericii, unde știa că e locul femeilor, și a rămas uimit, perdut, cu ochii țintă la Persida, care nu-l băgase în seamă.

Și cum oare să nu rămiie uimit și perdut?!

Asa n-o mai văzuse niciodată şi nici că și-ar fi închipuit-o vreodată.

Nu mai era fața cea plină și rotundă ca lunar slăbise, fața îi era mai lungă, umerii obrajilor ieșeau la iveală, pelița obraj ilor era mai albă, subțire și oarecum întinsă, sprîncenele păreau mai lungi și mai dese, iar ochii erau parcă mai mari și plini de o tristeță care se revărsa peste toată fața ei.

Sîmțind că deodată toate privirile se îndreptează asupra ei, ea se uită speriată impregiur, ca omul care se-ntreabă: „Ce-am făcut? Ce mi s-a întîmplat?ˮ şi ochii ei se întilniră deodată cu ai lui.

Sunt lucruri care se văd cu ochii, se pot simți cu inima și închipui cu gindul, dar în graiul omenesc nu se pot spune.

Să ne închipuim că zile de-a rindul cerul a fost posomorît, intunecat, acoperit de o ceață deasă, și deodată, pe neașteptate, fără ca să știi cum, soarele străbate prin ceață și-și revarsă lumina plină asupra lumii, încît toate se înseninează și tot ceea ce viețuiește tresare cuprins de o pornire veselă.

Așa s-a luminat fața ei și fața lui în clipa revederii și așa au tresărit inveseliți ca din senin toți cei adunati în biserică.

Era parcă un suflet străbate prin toți și un singur fior de bucurie trece prin acest suflet.

Numai o clipă însă. Clipa următoare, mai nainte de a-și fi dat oamenii seamă despre cele petrecute, Persida rămase cuvioasă și cu ochii țintiți spre pămînt la locul ei.

Era o atît de aspră mustrare în fața ei, încît el îşi plecă ochii rușinat și porni spre strana din partea lui. Abia acum sîmțea că prea a luat-o oblu înainte și că trebuia să le facă toate ca și cînd ar fi venit aici ca să se întilnească cu altcineva. Intrînd dar în strană, el dete mîna cu bătrînul Blăguță, apoi — peste puțin — îi spuse pe șoptite că are o vorbă cu părintele Andrei. Iar după sfînta liturghie, cînd Bo-.cioacă se sfătuia cu oamenii de incredere ai breslei, Națl știricea de la părintele Andrei la cine ar putea să găsească aici la Radna viței de tăiere.

Atît de bine le potrivise toate, incît pînă chiar și Persida ea însași, intorcîndu-se acasă, stetea la îndoială dacă el a venit ori nu pentru dînsa la biserică.

Singur el știa și acum cît de greu i-a fost să nu meargă-n urma ei, ca s-o vadă cel puțin din depăr-tare, și întorcîndu-se spre Lipova, era și el pătruns de simțămîntul că ar fi o nemaipomenită mișelie să-și calce pe inimă cînd atît de mult o dorea.

Ce-i păsa lui acum de hotărîrea breslei? Totuna îi era cînd şi cum va face tăietura de măiestru. Un singur lucru știa: că e o grozavă nenorocire pentru dînsul de a fi fost născut din părinții lui și, lucru înspăimîntător, că el n-ar putea să fie fericit decît după ce ar muri tatăl lui și muma ei.

Ah! ce urît gînd, ce nesuferit sîmțămînt, și el nu mai putea scăpa de simțămintul acesta.

Luni pe-nserate el lucra la tocilă cînd tatăl său se întoarse cu fata întunecată acasă.

— Ai văzut !? grăi Hubăr rece și aspru.

— Ce să fi văzut? întrebă Națl, uitîndu-se lung la el .

— M-ai băgat în gura lumii, m-ai făcut de rîsul tuturora, răspunse tatăl său. Prin toate colțurile se vorbește c-ai umblat hoinar în timpul călătoriei și că numai de milă te-au aminat pînă la Sf. Ilie. Erau să te trimită iar în călătorie. Rușine. Să-ți crepe obrazul!

Națl se făcu alb ca varul, apoi picioarele începură să-i tremure, încît abia se mai ținea pe ele.

— Așa e! zise el stăpinindu-se și adunîndu-și toate puterile. Ei au dreptate! Am umblat ca vai de capul meu, și pot să gîndească ce vreau. Eu știu de ce, dar nu pot să le spun și lor, și dacă le-aș spune, n-ar mai zice nimic, ci mi-ar plînge de milă-D-ta însă îmi ești tată și trebuie, dacă ai și inimă de părinte, să simți că trebuie să fie ceva la mijloc, și să mă ierți, să-mi ții parte, să mă aperi, cel puțin în gindul d-tale, iar nu să-mi mai faci și mustrări, cînd eu insumi mă mărturisesc vinovat! Lasă-le, tată, să nu mai vorbim despre aceste. Orișice ar fi între noi, adause el muiat, să trăim în pace, fie chiar și numai de dragul mamei, care d-tale iți este nevastă bună, iar mie mai bună mumă.

Hubăr era destul de deștept ca să ințeleagă mustrarea aspră care era cuprinsă în aceste cuvinte și destul de cumsecade pentru ca să se simtă atins de ea.

— Eu cred — zise el mirat — că-ţi mai sunt. și eu tată și pot să știu ce este, dacă e ceva la mijloc.

Națl rămase cuprins de turburare în fața lui.

Ce putea el să-i zică? Cum, Doamne, putea să spună în cîteva cuvinte ceea ce-i zguduia toată firea?

— Eu — zise el oarecum imbrincit de gîndurile ce-l stăpîneau — eu, așa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.

— Care va să zica — întimpină Hubăr aprins — asta e la mijloc: ți-e rușine de meseria mea !

— Nu e asta! îl întrerupse feciorul iute. Nu așa trebuie să mă înțelegi.

Hubăr însă nu ținu seamă de întrerumperea aceasta. Încă de mult simțise că nu prea e feciorul lui făcut pentru măcelărie și nu o dată se mustrase că nu l-a lăsat la școală. Se bucura deci că vorba a venit așa, ca să se poată dezvinovăți.

— Tatăl meu — urmă el dar — a fost şi el măcelar, tot măcelar a fost și tatăl lui, măcelari au fost toți din neamul nostru de cînd ne știm: ce sunt eu vinovat dacă mie Dumnezeu mi-a dat un singur fecior și m-a pedepsit ca acesta să n-aibă inimă pentru meseria părinților săi!

— Ia lasă, tată — răspunse feciorul — că cu cine să seamăn: multă inimă n-ai nici d-ta pentru tocatul de oase și-ți mai place să stai de vorbă cu oameni deștepți decît să tai carne și să sfărami oase pe butuc. Mama să trăiască 1... și merge și măcelăria lui Hubăr.

În gîndul lui Națl vorbele aceste erau grăite mai mult a laudă decît a mustrare; Hubăr însă vedea în ele mustrările ce el insuși atît de adeseori și le făcuse, și obrajii lui se umplură de sînge.

— Să nu te obrăznicești cu mine, strigă el ca ieșit din fire, încît ucenicul și una dintre calfe ieșiră speriați din tocătoare, unde aveau de lucru. Ți-am spus o dată că-ți trag palme, și nu are nimeni să ți le ia de pe obraz.

— Ba asta să n-o faci — îi răspunse feciorul rece — că mă pui la grea incercare. Atunci era atunci, iar acum e altfel.

Hubăr, măcelar din buni-străbuni, înaintă hotă-rît spre el.

Națl ținu în fața sa cuțitul pe care-l avea încă în mină.

— Te rog pe toți sfinții, nu te apropia ! strigă el.

— Lasă cuțitul! strigă calfa, care se repezi apoi spre dînșii, ca să-i despartă.

Era prea tirziu.

Simțind pe tatăl său în apropierea sa, aruncă cuțitul departe de la dinsul.

— După ce m-ai nenorocit, n-ai să mă mai și batjocorești, zise el apoi și îi dădu brînci, încît căzu pe spate de se lovi cu ceafa-n tocila din dosul lui.

Așa, cu capul gol și cu mînecile sumese, cum era, el se depărta cu pași repezi și ieși din curte fără ca să se mai uite înapoi.

CAP. XIV.
Rostul lui Bandi.

Sîmbetele după-ameazăzi sărăcimea, orbeți, ologi, bătrîni neputincioși, copii fără de căpătîi se adunau venind unul cite unul la portița mînăstirii și așteptau, certindu-se între dînșii, pînă după vecernie, cînd maica econoama ieșea, ca-n fața lumii să le împartă milă, pine, cîte o bucată de carne, cîte un săculeț de cartofi, de fasole ori de mălai, cîte un braț de lemne în timp de iarnă și cițiva creițari, toate adunate de maicile cerșetoare de prin piață, de prin oraș și de prin împregiurime.

Pentru ca binecuvîntările miluirilor să nu se reverse numai asupra mînăstirii, maica econoama lua cu dînsa totdauna pe cîteva dintre fetele cu purtări mai bune, ca aceste să împartă darurile de milă, și multe daruri a împărțit Persida, mult a fost bine-cuvîntată de săracii al cărora glas străbate de-a dreptul la cer.

Afară de aceasta, mînăstirea avea săracii ei, unii cărora li se dedea joia și dumineca, iar alții care căpătau în toate zilele prînzul în mănăstire. Intre acești din urmă era și Reghina, cu copilul ei, Bandi.

Cînd a venit în mînăstire, Persida a găsit-o pe Reghina, cu copilul ei, atunci băiat de vreo patru ani, la ușa bucătăriei. Ani de zile de-a rîndul li-a dat mîncarea și niciodată n-a putut să se* uite la ea fără ca să tremure cuprinsă de frică.

Maicile o știau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă și în toată firea. Cînd a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mînă și de un picior, strîmbă de gură și cam smintită, încît abia te mai puteai înțelege cu dînsa. Degeaba ai fi întrebat-o cine e tatăl lui Bandi, căci zicea totdauna că nu știe, și totuși își iubea copilul atît de mult, încît îl ținea, chiar și băiat de șapte ani, în brațe și nu voia niciodată să mănince mai nainte de a se fi săturat el. „Eu mănînc ce rămîne !ˮ zicea dînsa.

Cîteodată, așa din senin, o apuca ceva de rămî-nea ca-nțepenită, cu ochii sticliți, și vorbea într-aiu-rea. Atunci spunea cum a fugit și a rătăcit zile și nopți prin pădurea de la Cladova și cum n-a mai voit să moară cînd și-a văzut copilul voinic și fru-mușel.

Și în adevăr Bandi era băiat voinic și destul de frumos la chip, dar fricos, liniștit și atît de tăcut, încît rar ieșea vorbă din gura lui. N-ar fi fost chip ca cineva să-l depărteze de la mumă-sa; ședea lipit de dînsa ori o ținea de poale cînd ea se ducea pe chinuite undeva.

Bandi era băiat de vreo opt ani cînd Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ținea ca un cățel după maica Aegidia, care peste cîtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.

Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămiie la stăpîn și a fugit, dar nu s-a mai intors la mînăstire, ci a rămas așa răzleț, trăind din mila oamenilor și adăpostindu-se azi ici, mîne colo. Cînd vedea vreo călugăriță și mai ales pe maica Aegidia, el fugea cuprins de frică și se ascundea. Astfel la mînăstire i s-a perdut incetul cu încetul urma și nimeni nu se mai gîndea la el.

Abia acum, în Săptămîna Patimilor, întorcîn-du-se de la Lipova, Persida l-a zărit stînd cu undița pe țărmul Murășului din jos de pod.

Trecuseră vreo trei ani de cînd nu l-a mai văzut și băiatul crescuse în timpul acesta peste vîrsta lui, dar tot îl recunoscu după prima ochire și îi trecu parcă un fel de săgeată prin inimă. Vedea pe Re-ghina slabă, numai pele și oase, cu fața galfădă, cu gura strîmbă, cu ochii sticliți, și iar o vedea rătăcind singură, deznădăjduită, cu moartea în suflet, prin pădurea de la Cladova. Îi venea să fugă și să nu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi şi ar fi dorit să afle ce s-a făcut el de cînd nu l-a mai văzut.

Bandi, văzînd că se uită mai intins la el, s-a speriat ca făcătorul de rele care se vede față în față cu urmăritorii lui, apoi recunoscînd-o, îşi adună undița, gata de a o lua la fugă.

Ea-i făcu semn să vie la dînsa, și el se apropie umilit, fricos și supus ca un cîne chemat de stăpinul său.

— Bine, Bandi — îi zise ea — dar tu ce faci?

— Prind pește, răspunse el.

— Dar unde ai umblat de atîta timp?

— Pe aici, pe la Lipova și pe la Radna.

— Dar din ce ai trăit?

— Din ce am căpătat.

— Nu vrei tu să vii cu mine, la mama? îl întrebă ea înduioșată.

Era în fața ei, în ochii ei și mai ales în glasul ei atîta dragoste, încît fața băiatului se lumină.

El dete din cap, era însă atît de mișcat, încît nu putu să-i răspundă și mari stropi de lacrămi se iviră în ochii lui și se strecurară peste obrajii lui bătuți de soare și de vînt.

— Nu plînge, Bandi, îi zise ea; de ce plîngi, că n-am să-ti fac nici un rău?

— Dar — răspunse el — ai cunoscut pe mama și ai fost atît de bună cu ea.

Persida se cutremură.

Mergînd apoi spre casă, ea se încredință că băiatul, rămas singur de capul lui, se deschisese. Vorbă-reț nu era nici acum, dar părea foarte cuminte și răspunsurile lui erau bine gîndite, oarecum bătrî-nești.

Viața lui sufletească era însă tot cea de mai nainte, și în curînd Persida a ajuns să se căiască de a nu-l fi lăsat să-și prindă peștii înainte. Îi era oarecum frică de el. Alipirea către dînsa era la dînsul un fel de boală sufletească, și ea nu mai putea să scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliți ai Reghinei.

Ducea, nu-i vorba, coșurile Marei în piață și, pe înserate, le aducea acasă, dar le făcea toate în grabă, se-ntorcea în fuga mare și se uita, întors acasă, cu un fel de îngrijire la Persida, ca și cînd s-ar fi temut că în lipsa lui i se va întîmpla ceva. Astfel dînsa nu mai putea să scape de ochii lui.

Dumineca Tomii, dimineața, cînd a dat ochi cu dînsa, el era foarte neliniștit, iar după ce dînsa s-a întors de la biserică, el gemea, parcă le-ar fi știind și simțind toate, intocmai ca dînsa.

Marți după-amiazăzi Mara s-a întors acasă îna-inte de vreme și cu fața oarecum sperioasă.

Hubăr, așa ziceau toți, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap și era să-l înjunghie cu un cuțit mare dacă una dintre calfe n-ar fi sărit la timp, ca să-l scape.

N-o privea lucrul acesta, și totuși ea tremura cuprinsă de simțămîntul că o mare nenorocire i s-a întîmplat, și a grăbit acasă, pentru ca nu cumva fiica ei să afle de la alții cele petrecute.

Persida o ascultă rîzind cu ironie.

— Minciuni! zise ea. Minciuni nerușinate! strigă mai tare. Nu e Hubărnațl în stare să facă lucrul acesta! Să mor eu dacă-i adevărat! Nu crede!

Nici nu credea Persida, dar ceva tot trebuie să fi fost la mijloc, și începu și ea să tremure.

Ochii ei se opriră asupra lui Bandi, care, auzind-o vorbind mai tare, se ivise în pragul casei.

— Am să mă duc — urmă ea cuprinsă de o pornire covîrșitoare — și să aflu adevărul de la oameni care nu mint. Maica Aegidia trebuie să știe.

— Dar ce te privește pe tine?! intîmpină Mara, cuprinsă de grijă.

Persida se opri în fața ei și se uită lung la ea.

— Dă-ți, te rog, seamă — îi zise apoi — ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta și eram să sar cu cuțitul asupra d-tale. Ori nu este adevărat, și atunci trebuie să-ți scot cît mai curind gîndul acesta din cap, ori e adevărat—urmă ea îngrozită—și atunci sunt și eu vinovată!

— De ce să fii tu vinovată?! strigă Mara ca scoasă din fire.

— Pentru că niciodată nu și-ar fi perdut rostul dacă n-ar fi avut nenorocirea de a da cu ochii de mine !

Mara se cruci de trei ori, una după alta.

— Sfîntă Marie, Maică Preacurată ! strigă Mara. Ajută-ne, că ești milostivă. Nu mai sunt oare și alte femei pe lume? 1 Dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost alta. Dacă n-are minte, nu are! De ce nu și-au ieșit și alții din fire? !

— Pentru că numai pe el l-am adimenit! îi răspunse Persida deznădăjduită și-și luă mantela ca să plece, însoțită de Bandi.

Marei îi venea să i se pună în cale și să strige că numai peste trupul ei poate să iasă din casă. Dar de ce s-o oprească?!

— Haid'! — zise — lasă, c-o să-ti scoată maica econoama prostiile acestea din cap.

Persida dete cu îndărătnicie din cap și plecă cu pas iute și apăsat.

Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei sîm-țămîntul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut.

Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare. Din ce în ce tot mai mult o cuprindea sîm-țămîntul că acum, acum se hotărește viața ei, și iar îi era parcă se află la marginea unei prăpăstii și nu se mai poate ținea, trebuie neapărat să-și ia avînt spre adîncime, iar vedea în fața ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.

Sosită pe celălalt țărmure, în apropierea mînăs-tirii, ea se întoarse spre Bandi care alerga după dînsa. Plecase cu el de acasă, și totuși acum îi era ca și căzut din cer.

— Îl cunoști tu — întrebă ea — pe feciorul măcelarului Hubăr?

— Pe Hubărnațl, care a bătut pe tatăl său fiindcă a fost rău cu mumă-sa? grăi el cu ochii plini de văpaie.

— De unde știi tu? întrebă dînsa, cuprinsă de fiori.

— Știu, răspunse el. Am văzut-o plîngînd și știe lumea. Acum Hubărnațl s-a întors acasă și l-a bătut pe el. E om rău Hubăr.

Era parcă vorbește într-aiurea băiatul, și Persida nu mai cuteza să urmeze vorba cu el.

— Îl cunoști dar pe Națl? urmă ea, schimbînd vorba.

Bandi dete din cap.

— Poți tu să te duci să-l cauți, orișiunde ar fi, și să-i spui să mă aștepte azi, cînd mă întorc de la mînăstire, în dosul Sărăriei?

Bandi dete din cap.

— Dar să nu spui nimănui nimic şi să mă astepti și tu acolo.

Bandi dete din cap.

— Du-te Bandi, și umblă iute! — zise ea — apoi își urmă cu inima încleștată drumul spre mînăstire, iar Bandi porni zăpăcit ca omul grăbit care nu știe încotro să apuce.

Nici nu era lucru ușor să-l găsească pe Națl.

Ieșind atunci, după nenorocita ceartă cu tatăl său, din curte, Națl a stat și el zăpăcit.

Văzîndu-l, trecătorii s-au oprit din drum, și lumea, doritoare de a afla ce s-a petrecut, a început să se adune în fața casei. El nu mai putea să stea pe gînduri: trebuia să scape de privirile scrutătoare și, fără de a se mai gîndi, plecă spre casa lui Oancea, care fusese calfă la dînșii pe cînd el era ucenic și tinea Ia el şi la mumă-sa.

Aci a stat pînă pe-nserate, cînd s-a dus la Griner, ca să se împrumute cu cîteva sute de florini și apoi să plece și să se ducă departe de lumea aceasta, în care nu mai avea ce să caute.

Puțin în urmă Oancea a plecat și el Ia Hubăroaie.

Nu intra în mintea lui gîndul ca Națl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Națl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca și că mare nenorocire s-ar întîmpla dacă ei s-ar mai întîlni: Oancea ținea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-și părăsească bărbatul, care atît de mult îi amărîse viața.

Și Națl avea dreptate.

Lovindu-se în căderea lui de masa tocilei, Hubăr se rănise rău la cap și zăcea în pat. Tocmai grea nu era rana; bolnavul însă, rău cătrănit, era cuprins. de fierbințeli și stăruia cu îndărătnicie ca feciorul său să fie fără de întîrziere arestat și tras în jude-cată pentru că a ridicat cuțitul ca să-l omoare.

Hubăroaie plîngea și nu mai putea să vadă pe nimeni în ochii ei. Îi venea să între în pămînt de rușine și era în gîndul ei hotărîtă să vîndă casă și măcelărie, și vie, și pămînturi, și pruniști, tot ceea ce a agonisit, și să se ducă undeva unde nimeni n-o știe. Și iar stetea la îndoială, îi părea peste putință ca Națl, copilul ei cel duios și atît de blînd, să fi făcut ceea ce toți spuneau.

Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El știa adevăratul adevăr și inima ei de mamă simțea că numai asa cum spune el s-au putut petrece lucrurile.

— Da!-zise ea cu fața înseninată-Națl n-a putut să ridice cuțitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuțitul cînd a văzut că tatăl său se apropie. Minte bărbatul meu; minte calfa; minte ucenicul; du-te, Oance, te rog, du-te și le spune că au mințit, ca lumea să știe adevărul!

Ea era împăcată, ea-l ierta, ea îi dedea dreptate și-l plîngea; cînd însă Oancea aduse vorba la împă-căciune, ea dete adinc mîhnită din cap.

— Nu — zise ea — o minune ar trebui să se întîmple pentru ca tatăl său să-l poată ierta: s-ar învinovăți însuși pe sine și asta nu-i în stare să o facă.

— Atunci lasă-l în știrea Domnului, grăi Oancea. Destul te-a chinuit, și tot îți este feciorul mai mult decît el!

Hubăroaie se uită mirată la el.

Nu-i venise niciodată gîndul acesta, și îi părea peste putință ca cineva să-l aibă.

— Asta — zise ea — e o nebunie. El este bărbatul meu !

Vorbele acele erau grăite cu atîta lepădare de sine, cu atîta umilință creștinească, încît Oancea rămase cuprins de sfială.

— Dacă Dumnezeu va voi să mă mîngîie — urmă ea peste puțin — îi va împăca și pe ei.

Știuse Națl că așa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrămi cînd Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoială asupra lui.

Marți seara, cînd Persida stetea cu Bandi în capul podului, Națl ședea cu capul răzemat în pumni și frămîntat de grele zbuciumări sufletești în fața lui Oancea .

Luase cinci sute de florini de la Griner și era hotărît ca, îndată după înserare, să plece la Arad și de acolo la Viena.

Era hotărît și nu putea să plece.

Încercase în mai multe rînduri să scrie şi nu era în stare să înșire zece vorbe. Atit îi păreau de seci, atît de mincinoase vorbele puse pe hirtie, încît a rupt în cele din urmă hîrtia, cuprins de gindul că puțin îi pasă dacă ea nu sîmte că nu poate să fie adevărat ceea ce lumea spune.

— Oance, — grăi el în cele din urmă cu glasul înecat — aș mai avea să te rog ceva, dar să nu spui nimănui în lumea aceasta. M-ai înțeles? Nimănui în lume !

— Mă știi — răspunse Oancea — ca și cînd ai spune unui mort.

— Tu cunoști pe fata Marei? întrebă Națl.

— Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat.

Auzise, ce-i drept, și el ceva, dar era de mult de atunci și o uitase.

— Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Natl.

— Niciodată !

— Nu face nimic. Te rog să cauți a te întîlni cu ea, ca din întîmplare — m-ai înțeles? — ca din în-tîmplare, ca nici ea, nici alții să nu bănuiască că eu te-am trimis, și să-i spui cum s-au petrecut lucrurile.

Oancea știa că Națl e hotărît să plece peste cîteva ceasuri; el însă nu credea că va pleca, ba chibzuia fel de fel de chipuri de a-l opri. Ar fi putut dar să le lase deocamdată toate încurcate, nu se putu însă stăpîni și fără de veste îi scăpară vorbele:

— De ce să-i spun?

— Nu mai întreba de ce — grăi Națl — fiindcă nu pot să-ți spun și nici tu n-ai fi în stare să mă înțelegi. Eu nu pot să vorbesc cu ea, și mi-ar fi foarte greu dacă și dînsa ar crede c-am sărit cu cuțitul la tata.

Oancea nu mai zise nimic, deși numai cu mare nevoie se putea stăpîni, și astfel rămaseră iar tăcuți, fiecare cu gîndurile sale, în odaia pe jumătate întu-necată

În vremea aceasta Bandi alerga știricind din băiat în băiat și dăduse de urma căutată cu atîta neastimpăr.

— Care va să zică o să mi-o faci şi asta? întrebă Naţl în cele din urmă.

— S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea cînd capul lui Bandi se ivi în ușa crăpată și doi ochi că-prui se îndreptară țintă spre Națl.

Națl tresări, cuprins de un fel de spaimă, și se ridică în picioare.

Îi era, cum s-a uitat așa prin amurg, parcă vede ochii tatălui său și fără de voie se dete un pas înapoi. Uitîndu-se apoi mai cu dinadins la băiatul de care nu-și mai aducea aminte, el făcu iar un pas înainte şi întrebă:

— Ce e?

— Să vii cu mine, răspunse băiatul.

— Unde?

— Vino numai, că vei vedea, grăi iar băiatul.

Era de necrezut, era peste putință, și totuși Națl știa unde se duce, cine-l cheamă și nu mai era-n stare să-și dea seamă despre ceea ce face, ci porni, fără a se mai uita la Oancea, după Bandi, ca dus să-și ia osînda de moarte.

Și mult a trebuit să stea cuprins de zbuciumări sufletești în dosu l Sărăriei, știind acum pe cine așteaptă și așteptînd în zadar.

Prea se petrecuseră repede lucrurile, și Persida, cea altfel atît de chibzuită, n-avuse timp să-și dea seamă despre ceea ce voiește, să-și croiască un plan și să-și adune puterile. Stăpînită numai de gîndul că toate sunt minciuni și că lucrurile trebuie neapărat să se pună iar în calea cea bună, ea nu băga de seamă că trecătorii se uită îngrijați după dînsa, iar sora care îi deschisese usa rămăsese cuprinsă de spaimă cînd a dat cu ochii de ea.

Maica Aegidia se afla singură în chilia ei.

— Ce e? ce s-a întîmplat? strigă ea speriată de fața Persidei și de mișcările ei.

Persida se opri în fața ei, înaltă, plină de putere, dar tremurînd din ce în ce mai tare.

Nu știa ce să-i răspundă, cum să-nceapă... Se dăduse de gol, se uita în ochii maichii Aegidiei și nu putea decît să spună adevărul. Adeseori a sîmțit acum în timpul din urmă că-l iubește, niciodată însă sîmțămîntul acesta n-a cuprins-o cu putere atît de covîrșitoare ca acum, sub ochii scrutători ai mai-chii Aegidiei.

Ea-și acoperi fața cu amîndouă mînile și se lăsă în genunchi la picioarele maichii.

Maica Aegidia se plecă adînc înduioșată spre ea; deodată însă tresări ca lovită de un junghi, se îndreptă și rămase rece și cu fața aspră.

— Ah! ce urîtă nenorocire, grăi dînsa încet și gemînd. Care va să zică e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiți cu ochi doritori la acel om despuiat de toată sîmțirea bună!

— Nu-i adevărat! strigă Persida rîdicînd ochii spre dînsa. Nu se poate! Și dacă el a ridicat mîna asupra tatălui său, mă omor cu zile, mă îngrop de vie. Nu crede, maică! Sunt minciuni grăite de guri pizmătarețe și răuvoitoare!

— Nu te înșela, fata mea, tu însăți pe tine, în-tîmpină călugărița. Hubăr zace greu rănit la cap, și el n-a putut să se rănească însuși pe sine. Orișicum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar și dac-ar fi mințit tatăl, e o grea pedeapsă de la Dumnezeu ca tatăl să-și învinovățească, fie chiar și pe nedrept, feciorul, și tu, copilă nevinovată, trebuie să fugi și să te depărtezi cu gîndul de această familie atît de greu certată. Dumnezeu cel atoateștiutor nu pedepsește fără de vină, și greu afară din cale trebuie să fie păcatul pe care au să-l spășească ei; nu te face și tu părtașă la această spășire apropiindu-te cu inima și cu gîndul de aceia pe care Dumnezeu i-a depărtat de la sine. Inchide-ți ochii, ca să nu-i vezi, depărtează-ți gîndul, stăpînește-ți inima!

Persida rămase timp îndelungat nemișcată și cu ochii țintă la fereastra din care prima dată în viața ei îl văzuse.

— Nu pot și nu pot! grăi dînsa în cele din urmă încet și ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu si-mi e adeseori ca şi cînd chiar mai nainte de a mă fi născut aș fi fost osîndită să sufăr împreună cu dînsul. Maică! urmă apoi ridicîndu-se în picioare și înșirînd vorbele cu vioiciune. Mi-e, cînd îmi dau seamă, nesuferit acel om pătimaș și pornit mereu spre viață fără de frîu și știu că nu putem să ne apropiem fără ca să ne izbim unul de altul. îndată însă ce-l știu suferind, mă sîmt dusă de o putere covîr-șitoare spre dînsul. Ce să fac, maică? ! Cum să scap de ispitire?

— Du-te, fata mea — răspunse maica înduioșată — închide-te, cînd te cuprind asemenea porniri, în bise-rică, îngenunchează la icoana Maicii Preacurate, ri-dică-te cu inima și cu gîndul spre Dumnezeu, roagă-te și mereu te roagă, căci nimic nu poate covîrși puterea rugăciunii pornite din inimă curată! Altă scăpare nu ai!

Persida încetul cu încetul se potoli și o liniște senină se revărsă în cele din urmă peste fața ei.

— Sărmana mea mamă! grăi dînsa în cele din urmă. Mult s-a temut dînsa... şi atît de adeseori mă cuprinde simțămîntul că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aș putea să-l găsesc.

Maica Aegidia făcu un pas spre dînsa și, cu ochii muiați în lacrămi, îi apucă cu amîndouă mînile capul și o sărută pe frunte.

— Acesta să fie — zise dînsa — cel din urmă al tău gînd de scăpare, și atunci cînd nu-ți 'va mai ră-mîne nimic, să-ți aduci aminte că sfînta noastră biserică primește în sînul ei pe toți cei ce caută mîn-gîiere și adăpost.

Persida îi sărută în mai multe rînduri mîna, apoi se depărtă cu pas ușor și astîmpărat.

Se înserase cînd ea începu a trece podul, o seară liniștită și călduroasă. Apa Murășului, liniștită șiea, se revărsa oarecum pe furișate și numai pe la pontoane pleoșcăia abia sîmțit. Din cînd în cînd se arunca pe ici, pe colo cîte o mreană peste luciul ei și cădea iar plișcăind în valuri. Liliecii ieșiți de la Sărărie fluturau mereu pe deasupra podului, iar dincolo, peste Murăș, cînta o privighetoare.

Bandi nu se vedea nicăiri.

Persida se opri neliniștită.

Nu mai încăpea îndoială că băiatul a găsit pe Națl și că amîndoi o așteaptă în dosul Sărăriei.

Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva și nu mai găsește aer.

— Nu se poate! șopti ea. N-aș fi vrednică de lumina zilei dacă l-aș părăsi și eu cînd toți îl nedreptățesc... Ce face el în deznădăjduirea lui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aș ierta, urmă ea luîndu-și avînt, niciodată nu m-aș ierta și viața întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare.

Ca dusă apoi de o putere tainică, ea se-ntoarse și o luă cu pași mari, hotărîți și iute călcați spre Sărărie.

Națl, care aștepta chinuit de îndoieli, tresări cînd o zări din depărtare, apoi rămase ca înfipt în pămînt, iară Bandi făcu înviorat cîțiva pași, arătînd spre ea.

— Ce e, Ignatius? grăi dînsa. Ce s-a întîmplat? Cum a căzut o atît de groaznică nenorocire pe capul tău?

Era în acel „Ignatiusˮ pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul cu care vorbise ea, în întreaga ei fire atîta căldură, atîta inimă deschisă, o atît de curată iubire, încît el rămase cuprins de uimire și uitîndu-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.

— Tu nu ai ridicat cuțitul asupra tatălui tău! urmă ea.

— Nu! răspunse el ușurat. îl aveam din întîmplare în mînă și l-am aruncat cînd el s-a apropiat de mine.

— Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea.

— Nu știu! răspunse el strîmtorat. A voit să mă pălmuiască și eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împedecat de tocila care se afla în dosul lui și s-a lovit cu capul de peatră!

Persida-și acoperi fața cu mînile și tot vedea parcă în fața ei sîngele țîșnit.

— Ah! ce nenorocire! strigă ea îngrozită. Cuprinsă apoi de o pornire neînțeleasă, ea făcu un pas spre el ca și cînd ar voi să-i scoată ochii cu ghearele. Nemernicule! șopti cu patimă. Ce ar fi fost adecă dacă te-ar fi pălmuit? Obrazul tău n-ar fi fost el oare mai curat dacă, fie chiar și pe nedrept, ar fi suferit cu fiiască răbdare, palmele? Trebuie să-i fi zis ceva, ca să-l scoți din răbdare, și păcatul de-a fi scos din răbdare pe părintele tău e destul de mare ca să fie răsplătit cu palme.

— Am făcut rău — răspunse el tare și fără de șovăire — și mă căiesc.

Persida era învinsă și muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în fața ei, blînd, duios, purtat de cele mai bune porniri.

— Cîtă durere mie și ție și sărmanei tale mume şi cită multumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuință, urmă ea îndu-ioșată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereu pînă ce nu ți-o dă...

— Știu că în zadar mă voi umili — grăi dînsul întristat — dar din iubire către mama şi către tine am s-o fac şi asta!

— Are să se moaie, zise dînsa înviorată. Maica Aegidia și părintele pleban îl vor îndupleca după ce vor fi încredințați că ești năpăstuit!

El se uită lung la ea, mai întîi cu un fel de mirare. apoi cu milă și rîzînd în cele din urmă cu amărăciune.

— Sărac de sufletul tău! grăi el încet. Curat și pornit spre bine, el vede lumea sub cer senin; eu însă, turburat din mine însumi, nu mai pot vedea în viață decît furtună și zbuciumări. Nu te amăgi însați pe tine — urmă el mai tare — și nu mă is-piti pe mine. Se poate că tatăl meu se va muia ori va face, pentru ochii lumii, ca și cînd s-ar fi muiat. Eu mă-ndoiesc, dar cu putință este. Mie însă tot nu mi-ar fi dată pacea, căci sunt certat însumi cu mine, și-n toată clipa ar trebui să mă tem că-mi voi pierde iar sărita, și grozavă nenorocire mi se poate întîm-pla. E înspăimîntător gîndul că nu poți să trăiești în pace cu părintele tău, dar mă stăpînește gîndul acesta și mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmăreste si-mi reamintește mereu suferințele pe care muma mea și eu le-am avut și le vom mai avea pe urma lui: mă în-spăimînt cînd mă gîndesc la el, tremur cînd îl văd și-mi vine să fug cu ochii închiși cînd ajung a fi singur cu dînsul. Asta e o boală fără de leac, un blestem greu pe capul meu: nu-mi mai sta în cale; la-să-mă să mă duc gonit de soarta mea și fugi de mine și nu te mai uita-napoi și-nchide ochii, ca să nu mă mai vezi, și alungă-mă din gîndul tău. Tu ești prea bună pentru mine, strigă el deznădăjduit, și sufletul tău cel curat se spurcă însuși pe sine prin gîndul de mine! Fugi!

Uitîndu-se cu ochi mari și înduioșați la dînsul, Persida prindea una cîte una vorbele de pe buzele lui, și cu cît mai mare era deznădăj duirea lui, cu atît mai senină se făcea fata ei.

— Nu! grăi dînsa în cele din urmă cu liniștită hotărîre. N-am să mă înspăimînt, n-am să fug, n-am să te părăsesc — zise — și-i apucă mîna și se alipi de el și-și trecu gingaș brațul peste gîtul lui. Ah! — urmă apoi ca dusă-n altă lume — ce adimenitor e gîndul că am să te scot din întunerecul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd ... iarăși voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uite-te la mine şi rîde cum ai rîs atunci cînd ne-am întîlnit pe pod. Ignatius! uite-te! adause privind cu nebiruită stăruință în ochii lui.

El se uita rîzînd cu ochi scăldati în lacrămi în ochii ei plini de văpaie.

Plecîndu-se apoi puțin, el atinse încet și sfios cu buzele tîmpla ei, o sărută și o depărtă încet de la dînsul aruncînd o căutătură de ochi la Bandi, care se uita cu mirare la dînşii.

Persida tresări ca deșteptată din somn.

— Mîne — tot aici, tot pe timpul acesta — zise ea, apoi se depărtă cu pas grăbit, făcîndu-i băiatului semn să vie cu dînsa.

CAP. XVI.
Isprăvile lui Trică.

Marta avea trei copii, doi băieți mai mici și o fată mai măricică, Sultana. Era trecută Sultana de unsprezece ani, adecă fată aproape mare, dar mama ei, măritată mai-nainte de a fi împlinit vîrsta de cincisprezece, se sîmțea încă femeie de tot tînără și era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri și ușoară, așa se zice, și de inimă, și de minte.

Adevărul e că Marta numai de inimă era ușoară. Avînd bărbat pe Bocioacă, ea se deprinsese ca toate să-i vie de-a gata și n-a ajuns niciodată să afle ce sunt grijile vieții. Se bucura dar de ziua de astăzi, aștepta cu părere de bine pe cea de mîne și căuta totdeauna și în toate împregiurările numai ceea ce îi făcea plăcere: celelalte erau în grija bărbatului.

E deci lucru firesc că dînsa, femeie adevărată, o singură grijă statornică și neadormită avea: să-și păzească bărbatul. Ținea să între în voile lui și să-i placă, ținea însă mai ales să-l ferească de ispitiri. De aceea se sîmțea mai bine între bărbati decît între femei, îi erau nesuferite femeile frumoase, nu putea să le vadă în ochi pe cele care plăceau și lua drept dușmancă neîmpăcată pe nevasta despre care bărbatul ei scăpa vreo vorbă bună. Femeia cea mititică, durdulie și blajină se făcea într-însa leu-paraleu cînd bărbatul ei își dedea pe față slăbiciunea pentru vreo altă femeie.

Degeaba au fost dar silințele lui Bocioacă de-a o pune bine cu Persida.

Lasă că-i părea prea așezată Persida, prea sfătoasă, prea înfumurată și bătrinicioasă, dar ea nu putea să-nțeleagă ce adecă le place bărbaților în acel muieroi, cum îi zicea dînsa, și simțea o mulțumire diavolească dacă putea să-i găsească Persidei vrun cusur și s-o grăiască de rău.

Atît i-a trebuit apoi lui Bocioacă pentru ca să nu-și mai dea silința de-a mărita pe fata Marei. Om cu slăbiciuni, el se simțea măgulit cînd vedea că nevasta lui le place și altora, și era mingiiat în suflet cînd sîmțea că dînsa nu lasă pe alte femei să se apropie de dînsul; ținea însă mai presus de toate să n-o mîhnească și nu era în stare să grăiască de bine pe vreun om care îi era ei nesuferit.

Știa Bocioacă prea bine că i se face Persidei o mare nedreptate: tocmai de aceea însă el răsplătea nedreptatea aceasta prin o neobicinuită bunătate față cu Trică, fratele ei. Trică era omul lui de încredere, mina lui cea dreaptă, al doilea stăpin la casă, cum n-ar mai fi putut să fie decît feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de toată increderea, sprinten, isteț și gata la orișice, dar cînd era vorba de dînsul, era și Marta de un gînd cu bărbatul ei.

Nu trece-n lumea aceasta nimic peste prevederea femeii care e mum' și are fată. E broască mititică fata, încît abia poate să alerge de ici pînă colo, și muma incepe a se ingriji ca nu cumva să rămîie fată bătrină și chibzuiește cum are să o mărite ; iară Marta avea fată măricică, pe care peste vreo trei-patru ani putea s-o mărite. Era hotărît în gindul ei că un bărbat mai bun decît Trică n-ar putea să-i găsească. Era ca făcut anume pentru fata ei, voinic, deștept și harnic, plin de inimă și supus, tocmai potrivit la vîrstă, bărbat mai bun decît Bocioacă și minunat ginere în casă.

Atît era de înfiptă Marta în gindul acesta, încît ea nu băga de seamă că Trică nu se sîmțea deloc și era cel mai nespălat și mai nepeptănat,. cel mai soios dintre calfe și că foarte ușor s-ar putea întîm-pla ca Sultana, fată curățică, să aleagă mai tîrziu, după ce i se vor fi deschis ochii, vreun alt flăcău, mai potrivit cu dînsa. Chiar acum ea-l socotea mai puțin decît celelalte calfe și-l lua drept un fel de slugă proastă, căreia poate să-i poruncească orișicine.

Mai puțin încă decît ei îi trecea lui Trică prin minte gîndul că are vreodată în viața lui să-și bată capul cu Sultana. Ținea la ea, fiindcă era fata lui Bocioacă și a nevestei lui, și-i făcea toate voile, dar, luat de scurt, n-ar fi putut să-ți spună dacă e oacheșă fata ori bălană, ci ar fi zis numai, așa, pe neme-rite, că e mai mult oacheșă și cu ochii albaștri, fiindcă așa era și muma ei.

Pe muma ei o știa Trică foarte bine. Și cum, Doamne, să n-o știe, cînd îi era stăpînă atît de bună?! Dacă avea să mute vreun dulap din casă, să urce vreun coș ori vreun sac în pod, să coboare vreo putină în pivniță ori să ia ceva din cămară, pe el îl chema, și tot pe el îl lua cu dînsa și cînd avea, fie peste zi, fie seara, să meargă undeva. Nu sîmțea Trică deloc că, ajuns calfă în toată firea, nu-i prea ședea bine să fie mereu în coada stăpînei sale, ci se bucura că poate să-i facă voile și se uita și-n ochii, și-n gura ei, încît ar fi fost, de dragul ei, în stare să se pună-n harță pînă chiar și cu soră-sa. Ba s-a și pus, fără ca să-și dea seama.

Marta n-o grăia, ce-i drept, în fața lui nici de rău, dar nici de bine pe Persida; lui îi era însă destul și atît ca să știe că stăpînă-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră-sa. Iar stăpînă-sa nu putea să n-aibă dreptate; sîmțea și el că Persida e, în adevăr, prea sfătoasă și prea încăpățînată. Dar tot sora lui era.

Acum, cu cele petrecute la casa lui Hubăr, Marta a scăpat vorba că Persida a putut să aibă slăbiciune de un om ca Națl.

Obrajii lui Trică se făcură roșii ca bujorul.

— Nu —zise el —ea s-a ferit de dînsul, dar el umbla după -dînsa.

Asta n-o știuse Marta.

— Unde? întrebă ea.

Trică sîmțea că asta n-avea s-o spună, dar nu putea să nu răspundă cînd stăpină-sa-l întrebase.

— De mult acum — răspunse el cu anevoia — cînd ne aflam la Arad.

— Așa?! grăi Marta, care abia acum începu să-n-țeleagă cele petrecute toamna trecută.

Și multe poate să înțeleagă femeia deșteaptă cînd începe să înțeleagă.

Mare lucru tot n-ar fi fost însă dacă nu s-ar mai fi nemer.it la mijloc și Oancea.

Oancea era cel mai bun om din lume şi mai ales pentru Hubăroaie și pentru feciorul ei ar fi fost în stare să sară și-n apă, și-n foc.

El avea însă păcatul că nu știa să se stăpînească. Stind la lucru ori mergînd în căile lui, el vorbea singur, adeseori atît de tare, încît oamenii se uitau dînd din cap după el, iar nopțile bolborosea într-una prin somn. Cum ar fi putut el să tacă?!

Națl nu i-a spus, ce-i drept, atunci seara, unde l-a dus Bandi și ce-a pus la cale; prea ar fi trebuit însă Oancea să fie prost ca să nu-și dea cu socoteală că Bandi numai de la Persida putea să vie. Națl s-a-ntors apoi cu totul schimbat acasă și n-a mai plecat, cum.fusese vorba, iar zilele următoare maica econoama și popa cel nemțesc umblau pe capete ca să-l impace pe Hubăr cu feciorul său. N-au putut, ce-i drept, să-i impace, dar incetul cu incetul tot orașul a aflat cum s-au petrecut lucrurile, iar Hubăr nu mai stăruia ca feciorul său să fie tras în judecată. Se vedea cît de colo mîna Persidei.

Pe-nserate Națl pleca fără ca să spună unde se duce: asta-l ardea pe Oancea; trebuia să spună, fie chiar și numai nevestei sale, ceva, nu însă vorbind singur, nici bolborosind prin somn, ci de la rost la rost, cum vorbește omul cînd vrea să se ușureze. Nu-i vorba, tot acolo venea, fiindcă nici așa Oancea nu vorbea, ci scăpa vorbele de se vorbea dintr-însul.

— Pare-mi-se — i-a zis el nevestei — dar nu știu, ba nici nu cred.

Nevastă-sa însă știa hotărît și credea neindoios că serile Națl se duce să se intilnească cu Persida, și cînd o nevastă știe și crede ceva, puțin mai trece pînă ce știu și vecinele.

— Aha! zise Marta, cînd vorba ajunse pînă la dînsa. Și: Ce ți-e femeia?!

Parcă se bucura c-a prins-o pe Persida cea smerită. Zicea, fără îndoială, că nu crede și era foarte supărată că alții cred; trebuia deci să-i spună și lui Trică o vorbă, ca să știe băiatul și să-i spună și mamei cam ce fel vorbeste lumea.

Trică s-a făcut foc, nu însă pentru că sora-sa se întîlnește cu Națl, ci pentru că-i era rușine de stă-pînă-sa.

Nu! Era peste putință! Națl a fost totdeauna și era, mai ales acum, în gîndul lui, cel mai nemernic om, și nu putea să se uite Persida decît cu groază la un asemenea om.

El, cu toate aceste, se temea, și cu cît mai mult se gîndea, cu atît mai viuă îi era temerea.

Omul acela turbat, mai ales acum, era în stare să le facă toate ca s-o scoată din minți pe Persida, s-o ademenească, s-o înșele, s-o prostească.

Și nu-i făcea bine lui Trică să se gîndească la asemenea lucruri. Era tocmai la vîrsta cînd e mai nebunatic flăcăul și, gîndindu-se- așa, el vedea mereu în fața lui pe stăpînă-sa și se înspăimînta... Ga-ar zice ea dacă Persida în adevăr ar fi, în cele din urmă, destul de slabă ca să între în voile neamţului ?! Grozavă rușine !

El trebuia să facă ceva !

Dar ce să facă?

Lucrul cel mai firesc era să se ducă și să-i spună mamei sale, ca să bage de seamă, s-o închidă pe Persida în mînăstire, ori s-o păzească într-alt fel mai bine. Așa și era hotărît să facă. N-a putut însă. Cînd era să se ducă, îi venea greu, îi era rușine.

„Am — își zise el — să vorbesc cu Persida deschis, cum am mai vorbit, și să-i spun, cum i-am mai spus, că are să fie rău dacă nu se ferește de neamtul acela.ˮ

Nici asta nu-i venea însă s-o facă. Sîmțea acum, ceea ce atunci încă nu putea să sîmtă, că degeaba-ți dai silința să păzești pe un om cînd el însuși nu se păzește. Ce ar fi făcut adecă el dacă cineva i-ar fi zis să nu se mai uite la stăpînă-sa, să nu se mai apropie de dînsa, să nu mai vadă brațele ei și carnea cea moale de pe gîtul ei?! S-ar fi supărat foc și tot ar fi făcut cum îl trage inima. Știa și el însuși și nu mai era nevoie să-i mai spună și alții că e primejdios lucrul acesta şi se ferea de el: tot as a ştia şi Persida că trebuie să se ferească de neamțul.

Mai bucuros ar fi fost Trică să nu facă nimic, să nu se amestece, să lase lucrurile în mersul lor; era însă la mijloc stăpînă-sa, care parcă nu se mai uita la el ca mai înainte.

Trebuia să facă ceva, să arate că e om și el.

Trebuia, dar nu știa ce, iar omul se supără cînd nu știe ce să facă, și supărarea te pune în cele din urmă la cale.

Frămîntîndu-se așa din el, Trică a ajuns în cele din urmă de-ar fi fost în stare să se arunce ca un leu asupra lui Națl, care atît de mult îl supăra.

Pe-nserate deci el s-a dus spre casa lui Oancea, și sîngele i s-a oprit în vine cînd a văzut că în adevăr Națl iese, pleacă și se duce undeva așa singur.

S-a luat după el, așa pe departe, ca să-l urmărească nebăgat în seamă, apoi să se apropie cînd vor putea să fie singuri și să-l ia de scurt. Pe cînd însă Națl își căuta de drum liniștit, ca omul care știe unde se duce, Trică era galben la față și la fiecare pas se înfigea tot mai tare în gîndul că are să-l apuce pe neamț și să-i sucească gîtul.

În dosul Sărăriei, cînd el se apropie, Națl se opri turburat în loc. Nu știa ce să-i facă și cum să se poarte. Vedea deslușit că Trică a aflat ceva, și singurul lui gînd era să-l ducă de aici, ca nu cumva Persida, care putea să sosească în toată clipa, să dea peste el.

Trică nu prea știa nici el cum are să-nceapă.

Au stat dar cîtva timp uitîndu-se unul la altul, își cum se uitau așa, Trică nu mai vedea, parcă, pe omul pe care-l știuse el. Era-n ochii lui Națl, împregiurul buzelor lui, în trăsăturile feței lui, era în tot felul lui de a fi ceva ce te muia.

De! pe om n-ai să-l judeci mai-nainte de a te fi uitat bine în ochii lui.

— Uite — grăi Trică în cele din urmă — tu umbli, așa se zice , după soră-mea !

— De ce să te mint? răspunse Națl așezat. Nu mai ești copil acum și vei înțelege că n-am încotro. Am umblat — urmă apoi plecînd spre Murăș — și mi-e dragă și acum, mai dragă decît orișicui în lumea aceasta, chiar și decît ție: mai departe însă nu e nimic ... nu e — adăugă indurerat — și n-are să fie. Ea nu-i femeie ca altele, iară eu m-aș omorî mai bucuros decît să-ncerc a-i face vreun rău. Lasă-i pe oameni să vorbească: sunt răi și nici nu știu ce zic !

Vorbele aceste erau grăite cu o liniște atît de tîn-guioasă, încît Trică, îndurerat și el, nu-și mai dedea seamă că lucrurile au ieșit cu totul altfel de cum și le închipuise și el ar fi voit să-l mîngîie.

— Dar acum — îi zise — unde ai plecat? unde te duci?

Națl se uită cu coada ochiului înapoi, ca să vadă dacă nu cumva s-a ivit Bandi, care venea totdauna înaintea Persidei. Gîndul lui era că băiatul, văzîndu-l cu cineva, va vesti pe Persida, ca să mai aștepte. Tocmai de aceea nu voia să se depărteze prea tare, fiindcă să temea că Bandi nu-i va mai vedea. Se opri dar strimtorat pe țărmul rîului. Îi era greu să mință și tot trebuia să facă ceva ca să-l depărteze pe Trică.

— Mă duc — îi răspunse — să mai răsuflu cel puțin acum seara, cînd oamenii nu mă văd și copiii nu arată cu degetul după mine. Tu du-te acasă și nu-ți mai bate capul cu lucruri în care tu nu poți să schimbi nimic !

Grăind aceste vorbe, el porni de-a lungul țărmu-relui la deal.

— Uite — grăi Trică mergînd după el — să nu te superi: n-ar fi oare mai bine să pleci pe un an, doi de aici?

Națl se opri și se uită lung la el.

Era singurul om care-l sfătuia să plece, și îi dâdea sfatul acesta fără de nici un gînd ascuns.

— Uite — îi zise și el — așa zic și eu, dar nu pot să plec, sunt prea slab ...

— Cum nu poți dacă vrei?!

Națl se uita iar înapoi și parcă-l cuprindeau ame-țelile. La colțul Sărăriei se ivise Bandi, care venea spre dînșii, și cîțiva pași în urma lui stetea Persida, înaltă și nemișcată. Nu mai era chip să scape de Trică, și urît lucru ar fi fost dacă el se întîlnea cu soră-sa aici fără ca să fi fost de mai-nainte pregătit pentru aceasta. Trebuia să-i vorbească deschis.

El își adună toate puterile.

— Trică — grăi apoi apucîndu-i mina — tu cunoști pe soră-ta și ții la ea: ce ai zice tu dacă cineva ți-ar spune că ea nu mă lasă să plec?

— Cum nu te lasă? întrebă Trică zăpăcit.

— Zice — răspunse Națl așezat — că vine, dacă plec, și ea după mine.

Trică rămase nemișcat. Îi era parcă tot sîngele i se răcise în vine.

O cunoștea pe soră-sa, îi cunoștea firea și le știa, parcă, loale.

— Care va să zică e adevărat — grăi el — că voi vă întilniți !?

— In toate serile, răspunse Națl.

Trică se cutremură, răsuflă o dată din greu și sîn-gele i se puse iar în mișcare. Era lucru grozav!

— Tu singur cu ea toate serile aici! șopti el cu.glas înăbușit de patimă.

— Nu — răspunse Națl — singuri nu! Ferit-a Dum- nezeu. Dacă singuri am fi fost, poate că n-am mai trăi astăzi. Era însă cu noi băiatul Bandi, care nu ne lăsa din ochi și tresărea mereu ...

— Adecă mai știe cineva și mîne are să știe toată lumea! Știi tu, nemernicule, că mi-ai necinstit sora, a că ai nenorocit-o pe toată viața? urmă apoi cu glas înăbușit și puse mîna în pieptul lui Națl.

Era o prostie ceea ce făcea Trică, deoarece om voinic o fi fost el, nu-i vorba, dar cu Națl nu se putea măsura. Omul supărat însă nu-și dă seamă despre ceea ce face, și Trică își închipuia că neamțul are să rămîie, ca tot omul vinovat, cuprins de spaimă și pe jumătate lesinat.

Națl se înțepeni însă ca stîlpul bătut în pămînt, încît Trică rămase rușinat. Tocmai rușinea aceasta îl îndărătnici apoi și, cuprins de un fel de turbare, el lovi pe Națl cu pumnul în față, încît sîngele îi porni și pe nas, și din gură.

Națl se dete amețit un pas îndărăt, apoi apucă pe Trică de amîndouă mînile și-l ținu departe de sine.

— Ah! — zise el cuprins de adîncă amărăciune — ce blestem pe capul meu ca toți să se lege de mine și să-mi ispitească puterea?! Vino-ți în fire, omule, că om sunt și eu și aș putea să-mi perd sărita.

Bandi, care se apropiase și-i recunoscuse, se întoarse în fuga mare înapoi, iar Persida, văzîndu-i încăie-rați, porni în pași mari spre dînșii.

— Loveste-mă cît vrei — urmă Naţl — că eu tot nu vreau să mă bat cu tine, dar vino-ți în fire și înțelege că n-ai să mă lovești, ci să mă ajuți.

Trică se opintea să-și scoată mînile, era însă ținut ca-n verigă de oțel.

— Eşti tu mai tare decît mine — răcni el în cele din urmă — dar tot am destulă putere ca să te arunc în Murăș, fie chiar și dac-aș cădea și eu cu tine!

— Prostule! răspunse Națl rîzînd cu îndîrjire. Cu ce te-ai alege? Aș ieși iar înot, ba te-aș mai scoate și pe tine.

Trică-l muscă de mînă.

Atins de o durere sfîșietoare, Națl îl scapă din mîni, dar îi dete în același timp brînci, de-l aruncă departe de la sine.

— Ce e aici?! strigă Persida și sări să-i dea ajutor lui Trică, pe care abia-l putu ridica. Călăule! zise apoi mergînd spre Națl; deodată însă ea se opri și, văzîndu-l plin de sînga, se dete îngrozită înapoi.

Era cu totul altă femeie.

În timpul celor din urmă nouă zile, de cînd se în-tîlnea toate serile cu Națl, ea căzuse încetul cu încetul și perduse gîndul bun pe care însăși îl avea despre sine și despre lume. Se sîmțea nemernică și gata pentru orișice faptă rușinoasă, iar acum, în clipa aceasta, uitîndu-se la fratele ei, se vedea pe sine însași umblînd copilă desculță printre picioarele oamenilor din piață, răsturnînd mese și încăierîndu-se cu copiii.

Fata Marei ieșind iar la iveală în fața sîngelui, ea era gata să se arunce orbiș și să dea, să zgîrîie și să muște fără ca să mai întrebe pe cine și de ce.

Zadarnică a fost purtarea de grijă a maichii Aegi-diei, căci nimic nu poate să șteargă reamintirile copilăriei.

— Ce a fost aici?! strigă ea cu ochii încruntați.

— Orișice a fost, numai tu ești de vină, și orișice ar mai urma, vinovată numai tu ai să fii! îi răspunse Trică, pe care-l cuprinsese deodată un nemărginit dispreț față de soră-sa. Numai tu, care nu lași pe omul acesta în pace și înșeli pe binevoitorii tăi, înșeli pe muma ta, m-ai înșelat pe mine, ca să-l poți scoate pe el din minti! Ticăloaso! Ticăloasa ticăloaselor!

Așa era, și Persida cea alte dăți atît de mîndră stătea nemișcată, umilită, cu capul plecat în fața lui. Națl însă făcu cîțiva pași rar călcați spre Trică.

— Măsoară-ți, te rog, vorbele — îi zise el stăpî-nindu-se — că pe mine poți să mă lovești fără să mă scoți din răbdare, dar pe ea să n-o atingi, căci de o mie de ori de i-ai fi frate, rămîi strivit la picioarele ei! 2Ea binele mi l-a voit, dar sunt blestemat eu că stric viata celor ce binele mi-l vreau!

— Cine, dracul, m-a făcut pe mine să mă amestec în treaba aceasta?! zise Trică, cuprins de sîmțămîntul că puțin îi mai pasă de cele ce vor urma. Eu tot n-am s-o mai scap nici de nenorocire, nici de rușine.

— Liniștiți-vă, că o să scăpați voi toți de mine, grăi Persida, cuprinsă de o durere atoatecovîrșitoare. E înspăimîntător gîndul vieții petrecute în lumea aceasta, și fiecare clipă de mulțumire e numai un re-paos trecător după un lung șir de grele suferințe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am căzut din clipa zămislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însami pe mine, și cînd țip, cînd rîcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-și dau seamă că tot ca mine sufăr și ei și nu împărtășesc durerea mea, ci se depărtează cu dispreț de mine. Știu — urmă ea cu vioiciune — că o nenorocire e pentru noi amîndofc că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple-de o nespusă dulceață cînd privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur cînd mîna lui mă atinge. Nu eu din mine însami voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține-sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pămîntul sub picioare cînd stau, astfel pe-ascuns venită, cu dînsul, și totuși viață pentru mine-l O sunt numai clipele petrecute cu dînsul; de aici înainte, totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să port rușinea pe care eu însami mi-o fac, nu-mi mai rămîne decît să fug din lume,. fie în mormînt, fie în tăinicia unei mînăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osîndi, ci mîngîie-pe mama noastră cea bună și plîngi și tu dimpreună cu noi!

Aceste erau vorbe în fața cărora Trică nu putea să! stea țeapăn.

— N-am zis nici eu — grăi el plîngînd cu lacrămi, mari — că tu ești rea, Persido. Ești suflet bun șÎl plin de duioșie! Mi-e greu însă cînd te văd unde ai ajuns și-mi vine să turb și-aș fi-n stare să fac moarte de om! Uite — urmă el ridicînd mîna spre cap — aici mi se face, parcă, un nod cînd mă gîndesc că nu te mai pot gîndi cum te știam pînă acum. Voi trebuie să vă luați, adăogă el tare și hotărît.

— Asta nu se poate, îi răspunse Persida, oarecum obosită de gîndul acesta, care atît de mult o frămîn- tase. Lasă că nici mama, nici tatăl lui n-o să-și dea niciodată învoirea, dară chiar și dacă s-ar putea, nu e binecuvîntată de Dumnezeu căsnicia făcută peste-voinla părinților.

— Prostii! grăi Trică. Ce vă pasă de dînșii dacă! altfel nu puteți trăi! Ei nu știu, nu înțeleg...

— Las-o—îl întrerupse Națl — că n-o îndupleci, ci o faci numai să-și iasă din fire.

Și în adevăr Persida se dete ca speriată înapoi.

— Nu mă ispitiți — șopti ea încet — că sunt slabă și, Dumnezeu vede și ceartă ! Nu! — urmă apoi — mai pre-sus de muma mea e numai Dumnezeu și numai lui mă pot da fără de voința ei!

Grăind aceste vorbe, ea se depărtă, ca dusă de o hotărîre nestrămutată, cu pași mari și cu capul ridicat, ca odinioară.

— Persido ! strigă Trică și porni după dînsa.

Națl îi puse mîna pe umăr, ca să-l oprească.

— N-o mai întărîta — îi zise — așa face de cîteva zile. Și-a perdut somnul, se zbuciumă stînd, peste zi, așa singură, nu are cui să-și împărtășească gîndurile, zice că s-a pus în vrajbă cu toată lumea și e adeseori ca ieșită din fire ; iar se potolește însă dac-o lași de capul ei.

Trică se opri: el însă nu putea să se uite în fața lui Națl. Ochii lui se opriseră la sîngele scurs pe haine și la mîna care începuse a se umfla ; îi venea să între în pămînt de rușine ; nu mai înțelegea cum a putut să fie atît de pripit ; îi era milă și ar fi voit să ceară iertare.

— Lucrul acesta trebuie să se aleagă într-un fel! Așa, ori așa! răspunse el, apoi plecă cu pași mari după Persida, care se depărtase cu Bandi pînă spre colțul ' Sărăriei.

Alergînd însă, el își scurta pașii.

Îi era parcă stăpîna lui le știa toate și se uită cu mirare la el.

„Dar ce-mi pasă mie?! Ce am eu să mă amestec în treburile aceste?!ˮ grăi în cele din urmă și apucă alt drum, spre Lipova, în vreme ce Națl se întorcea spre Murăș, ca să se spele de sînge și să-și lege mîna.

„Ce-mi pasă?!ˮ zicea Trică, și nici că i-ar fi păsut, poate, dacă n-ar fi fost feciorul Marei, care nu știa să fie nepăsătoare. I se răscolea însă toată firea cînd se gîndea la starea în care se afla soră-sa.

Femeie năvalnică, ea putea într-o clipă de amără-ciune să-și curme șirul zilelor ; femeie îndărătnică și crescută de călugărițe, ea putea să se lepede de legea ei și să se înfunde în vreo mînăstire. Sărmana ei mamă! Ce-a păcătuit ea ca să-i cadă toate aceste pe cap?!

„Și adecă de ce n-ar putea să trăiască ei și așa, necununați?!ˮ zise el. Dacă se iubesc, e voința lui Dum-nezeu, și puțin le pasă de lume și de popi ! Tot e mai bine așa!

Da! însă cu Persida nu puteai să vorbești liniștit; ea era ca smintită.

Deodată el se opri, cuprins de un gind cu totul nou.

Sîn-Miclăușul nu era departe; mergînd bine, în vreo trei ceasuri putea să sosească acolo, iar în alte-trei ceasuri se întorcea, și dimineața era în patul lui, la Lipova, ca și cînd nimic nu s-ar fi întimplat.

Minunat lucru! Și popa, și preuteasa de la Sîn-Miclăuș îi erau prieteni Persidei: de ce adecă popa să n-o cunune pe Persida, așa, fără de știrea nimănui?

Atît era gîndul acesta de nou, de plin de farmec, atît de ademenitor, încît feciorul Marei se îmbătase de el și, ca dus de o tainică putere, se puse pe drum și o luă spre Sîn-Miclăuș fără ca să se mai uite înapoi.

Cuprins de sîmțămîntul că face un lucru mare și bun, Trică trecea ușor prin întunericul nopții, încît picioarele lui nici nu atingeau, parcă, pămîntul.

Mai era încă mult pînă la miezul nopții cînd el a ajuns să bată la fereastra popii.

Speriat din somn, popa abia își mai putea aduce aminte de el.

— Ce e? îl întrebă după ce-l recunoscu, în sfîrșit, și-l prim i în casă.

— E rău cu soră-mea Persida — răspunse Trică — și am venit la d-ta să scapi două suflete.

— Ce s-a întîmplat? întrebă iar popa, cuprins de: îngrijire.

— Îți mai aduci aminte de neamțul, care a venit atunci, la nuntă, și a vorbit cu Persida? grăi Trică.

Popa se gîndi puțin.

— Da, da, îmi aduc aminte, răspunse el. Un om cam bălan, cam plăpînd, pare-mi-se măcelar.

— Așa e, urmă Trică. Uite 1 încă de atunci și chiar de mai nainte Persida a prins slăbiciune pentru el și el nu se lasă de dînsa. Mama însă nu vrea s-o mărite după un neamț, iar tatăl lui nu vrea nici el însoțirea lor, și e rău cu Persida: zice că ori să omoară, oi i să papistășește și să face călugăriță nemțească.

E lucru greu să sperii pe un om din somn, să-i spui așa, pe apucate, ceea ce numai cu anevoia și încetul cu încetul se poate înțelege și să-l faci să sîmță o durere despre care mai nainte nu știa nimic. Părintelui îi venea să rîdă de grija lui Trică.

Era însă în cele zise de Trică și un lucru pe care-l înțelegea popa.

El cunoștea pe Persida și știa că dînsa și în gîndire, și în sîmțire e foarte papistășită și că nu i-ar fi deloc' greu să se lepede de legea ei dacă prin aceasta ar putea să cîștige învoirea bătrînului.

— Îi cunun — grăi popa — îi cunun eu!

— Și dacă-i cununi, sunt bine cununați? întrebă Trică.

Popa-și ridică capul.

— Cununia — grăi el stăpînit de sîmțămîntul preoției sale — e o taină, și eu, preot odată, am darul de a-i lega pe toată viața. Cînd bărbatul și femeia se întîlnesc în căile vieții și vor cu tot dinadinsul să se însoțească, Dumnezeu le este tainic povățuitor, și fie ei creștini adevărați, fie schismatici, fie păgîni, fii ai lui Dumnezeu sunt și Dumnezeu îi împreunează prin binecuvîntarea dată de mine. Nimeni nu poate dar să dezlege ceea ce am legat eu cîtă vreme voința lor e nestrămutată. Oamenii pot să-i despartă prin siluire, dar în fața lui Dumnezeu un trup sunt și un suflet. M-ai înțeles? Eu sunt popă adevărat!

Trică era foarte fericit și ar fi voit să-i sărute mîna.

— Prea bine! urmă popa. Ce crezi însă, se vor împăca părinții cu faptele împlinite? n-are, fie mama ta, fie tatăl lui să ceară desfacerea căsătoriei?

— Mama o să fie foarte supărată — grăi Trică strîmtorat — dar o să tacă și o să-i treacă în cele din urmă.

— Dar tatăl lui, neamțul? întrebă popa.

— Nu știu, răspunse Trică de tot strîmtorat. E om rău și încăpățînat. Apoi e certat cu fecioru-său, ba s-au și bătut.

Popa rămase gînditor.

— De! e lucru greu. Trebuie să știi că e pusă o pedeapsă grea, pînă la 20 ani de temniță, pe capul preotului care cunună cînd sunt pedeci la mijloc.

Ei rămaseră timp îndelungat tăcuți.

— Ce zici? întrebă Trică în cele din urmă.

— Să mai vedem — răspunse popa — să ne mai gîndim. Pedeapsa e grea, iar eu am nevastă și copii.

Așa au și rămas lucrurile.

Plecînd, înspre miezul nopții, înapoi, Trică era obosit sufletește. Îi părea rău c-a venit: ce avea el să se amestece în lucrurile acestea?

Da, popa avea dreptate: de ce să-și bage el capul!, în primejdie?

Și totuși mai era încă un popă care a ținut foarte mult la Persida. N-a fost ea vrednică de el! Acela ar fi fost în stare să-și pună capul în primejdie.

Are însă și el nevastă și copii.

CAP. XVII
Greul vieţii.

Mara nu mai avea astîmpăr.

În luna mai oamenii n-au de lucru nici în cîmp, nici la vii, și ziua de lucru e mai ieftină decît alte dăți: acum era timpul să mai coboare din pădure o parte din stînjenii tăiați peste iarnă, să-i încarce pe plutele sosite după sărbătorile Paștilor și să-i ducă în magazia de la Arad. Ea alerga dar de la datornic la datornic, ca să-i scoată cu carele lor la pădurea înmugurită, și la Sărărie, ca să cumpere plute și să se învoiască cu plutașii, și din jos de pod, ca să încarce stînjenii și să-i pornească la vale. Alerga biata de femeie greoaie de-ți părea ușurică, și unde n-o căutai, acolo o găseai, acum ici, apoi colo, și iar dincolo, și pretutindenea răsuna glasul ei înăsprit de vremuri, căci fără de supărare, fără de vorbă, fără de ceartă cu oameni treabă nu se face.

„Procletă muiereˮ! ziceau oamenii uitîndu-se după dînsa, dar intrau în voi le ei, puneau mîna și lucrurile mergeau strună.

Cui i-ar fi trecut prin minte gîndul că ea nici că-și mai dădea seamă despre ceea ce face? !

Aiurea era inima și mintea, aiurea tot sufletul ei cel vecinic treaz.

Nu știa Mara nimic, dar era mamă și sîmțea că se petrece ceva grozav în casa ei, ba dedea cu socoteală ce anume se petrece, și pămîntul îi ardea sub picioare, inima îi era mereu strînsă și adeseori puterile o părăseau, încît o cuprindeau amețelile.

Sfînte Doamne ! cît a alergat și a ostenit, cît s-a zbuciumat, cît s-a pierdut ea însași pe sine în gînduri despre viitor, și toate erau zadarnice: de ce atît de mult s-a temut nu putea să scape! Cînd gîndul acesta o stăpînea, îi venea să se trîntească de pămînt și să stea așa nepăsătoare, amorțită, fără de sîmțiri.

Dimpreună cu iubirea, însă, Dumnezeu i-a dat omului și credința, și nădejdea, și nimic nu putea să covîrșească iubirea Marei către copiii ei, nimic dar nici credința ei în soarta lor cea bună, și atunci cînd temerea îi era mai mare, se ivea în inima ei și sîmță-mîntul că Dumnezeu, care toate le vede, are să-i treacă prin toate încercările și să-i scape de toate ispitirile. Mai era încă multă viață în trupul ei cel greu trăit, și ea nu putea să trăiască fără de gîndul că toate au să iasă bine în cele din urmă.

Bine, fără îndoială bine, dar inima îi sîngera cînd vedea că copiii ei nu mai au inimă deschisă către dînsa și se-ntîlnesc în taină, vorbesc pe șoptite, se-nțeleg din ochi: ăsta era un greu păcat, pe care Dumnezeu nu putea să-l treacă nepedepsit cu vederea, iar spășirea tot pe dînsa o durea mai tare decît pe dînșii.

Alergînd dar în treburile ei, ea se ruga în gîndul ei mereu lui Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de pri-mejdii. Persidei însă nu-i zicea nimic: ce ar fi putut să-i zică ea, femeie neștiutoare? !

A treia zi după ce Trică umblase pe la Sîn-Miclăuș, întorcîndu-se pe-nserate acasă, Mara și-a găsit fata cu totul schimbată: era liniștită, aproape voioasă, ca omul care, după multe frămîntări sufletești, a ajuns, în sfîrșit, să se hotărască într-un fel și să pornească cu gindul în o singură direcțiune.

Mara se liniști și ea: orișicum ar fi fost să fie, tot era mai bună hotărîrea decît neîncetata zbuciumare. Ea însă nu ținea să știe ce s-a petrecut și ce se petrece în sufletul fiicei sale. Se temea să afle adevărul.

Ținea însă Persida să mai facă o încercare și era voioasă, fiindcă firea ei o îm pingea să creadă că nu va fi zadarnică încercarea.

— Mamă — zise ea — eu nu mai pot s-o duc așa. Mara se uită lung și cu drag la ea. O înțelegea deplin și parcă se despărțea pe toată viața de dînsa.

— Ai mai zis tu că nu mai poți, și tot ai putut, răspunse ea. Să nu-i deie Dumnezeu omului cît poate suferi, cînd vrea. Trebuie să poți!

— Era cu totul altfel atunci, grăi Persida. Am obosit, mi s-au istovit puterile, nu mai am voință în mine.

— Tu fă ce știi, mergi cum te mînă inima și cum te povățuiește mintea ta, întîmpină Mara. Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare să-ți dau. Tu știi mai bine cum te sîmți și cum te mînă gindul; orișice ți-aș zice eu, tu tct nu faci decît ceea ce tu însați ești pornită a face. De ce să-mi mai dau silința de a te opri, cînd știu c-ai fi mîhnită cînd ai vedea că nu mă poți asculta? De ce să intru în voile tale cînd simt că bine n-au să iasă lucrurile? Nu! eu la rău nu am să te împing ! Fă cum ți-e ursita și cum vrea Dumnezeu, care știe mai bine unde are să te scoată și cum are să ne ispitească!

Grăind vorbele aceste, ea se ridică înaltă și greoaie și ieși din casă.

Persida, rămasă singură, începu să plîngă cu la-crămi line ca vărsarea ploii de toamnă.

Da! mama ei avea dreptate: nu vedea nici un bine în fața ei, dară soarta nu putea să și-o schimbe și nu-i rămînea decît să facă pe răspunderea ei ceea ce făcea și să meargă cu inima întreagă înainte.

Mara, singură și ea, mei nu plîngea, nici nu era mîhnită. Nu putea să între în mintea ei gîndul că Persida se va arunca orbis în valurile vietii.

„Orișicum ar fi ispitită, orișicare i-ar fi hotărîrile — îsi zicea muma — ea nu e în stare să facă ceea ce prea bine știe că eu nu voiesc, ci va sta pe gînduri și se va zbuciuma pînă ce-i va treceˮ.

De aceea a ieșit din casă şi era hotărîtă să nu mai vorbească cu dînsa, ci s-o lase s ă se lămurească ea însăși din sine.

Se înșela însă Mara. Nu e pentru tinerețe nimic mai adimenitor decît gîndul unei vieți nouă și încă necunoscute. Gîndindu-se la viața aceasta, ea se simțea atrasă de suferințele pe care le vedea în fața ei, și în timp de cîteva zile întregul ei fel de a vedea lucrurile se schimbase atît de mult, încît maica Aegidia s-ar fi înspăimîntat dacă ar fi auzit-o vorbind. Tot ceea ce mai nainte îi părea sfînt, acum era o prostie pentru dînsa: hotărîtă o dată într-un fel, ea nu mai putea să-și schimbe hotărîrea, își schimbase deci vederile, ca să poată fi împăcată cu sine.

La asta nu se gîndise Mara; ea vedea în fața ei numai pe Persida cea înțeleaptă și mîndră; ea s-a culcat dar liniștită, dimineata zilei următoare linistită s-a sculat și a ieșit în treburile ei, ba nu și-a perdut liniștea nici seara, cînd n-a mai găsit pe Persida acasă.

Nu era încuiată nici portița, nici ușa casei: ăsta era, așa dedea Mara cu socoteală, un semn că Persida se afla pe aici prin apropiere, dusă numai pe o clipă.

Clipele treceau însă, și ea nu se mai întorcea.

Muma începu să stea la îndoială și să se uite prin casă .

Hainele Persidei nu erau, nu erau nicăiri!

Era peste putință, dar hainele ei nu mai erau aci.

O vedea acum desculță, nespălată și nepeptănată, umblînd printre picioarele oamenilor din piață, răs-turnînd mese și bătîndu-se cu copiii vecinilor; o vedea cu fratele ei în luntriță, dusă de valurile iuți ale Mureșului umflat: era fata ei cea îndărătnică și pornită spre nebunii; zadarnice au fost toate, căci tot fata ei a rămas!

Da! da, fata ei era în stare să fugă, dacă așa o poartă pe ea firea, să fugă cu cel mai nemernic om.

Bandi nu era nici el nicăiri.

Mara stete o clipă nehotărîtă și parcă-i venea să rîdă.

O clipă însă numai. Clipa următoare sîngele îi năvăli în obraji, de rușine și de mînie, că copiii ei au putut s-o înșele.

Ea-și aruncă-n cap cirpa, încuie ușa casei și plecă cu pași întinși spre Lipova, ca să dea ochi cu Trică.

Sosită la casa lui Bocioacă, ea nu intră, ci așteptă pînă ce zări pe unul dintre ucenici, prin care-l chemă pe Trică la dînsa.

— Unde e Persida? întrebă ea răstită.

Trică știa că i se va pune întrebarea aceasta și-și chibzuise de mai nainte răspunsul.

— S-a dus, îi răspunse el.

— Unde s-a dus?

— Asta nu pot să ți-o spun, grăi Trică rece și hotă- rit; să mă tai în bucăți, și tot nu pot să ți-o spun.

Mara se uită lung la el și începu să rîdă.

Tot n-avea nimeni copii ca dînsa: dacă și-au pus ei o dată ceva în cap, nu-i mai scoate nimeni din ale lor.

— Care va să zică, nu v-ați temut voi de mînia lui Dumnezeu, grăi dînsa amărîtă; mi-ați făcut rușinea aceasta! m-ați înșelat pe mine! mi-ați stricat toată viața!

Nemaiștiind ce să zică și ce să facă și temîndu-se ca nu cumva să-și peardă în amărîciunea ei sărita și să-i blesteme, ea se întoarse și plecă spre pod.

— Mamă ! — grăi Trică plecînd după dînsa — mamă, stăi, liniștește-te, ca să vorbim ca oamenii cuminte! Uite! n-ai decît să vrei pentru ca să mergem după dînșii. Am găsit popă, care-i cunună, dacă-ți dai și d-ta învoirea. Pleacă-te și scap-o pe biata noastră de Persida: n-o lăsa să se ducă-n lume cu rușinea în cap, că e rușine și pentru noi.

Mara se opri, se-ntoarse spre el și dete cu indărăt-nicie din cap.

— Nu — zise ea — mișelia aceasta n-am s-o fac cînd văd prea bine că o să se sature foarte în curind de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său. S-a dus: dusă să fie! Cu cît mai rău s-a dus, cu atît mai în curînd are să-și vie în fire și cu atît mai căită se va întoarce. Rușinea tot nu mai poate nimeni s-o spele; viața mea tot e stricată: n-am eu să fac păcat din nenorocire !

Ea-și urmă drumul spre casă mai potolită și oarecum împăcată cu cele petrecute.

În zadar, fata ei tot copilul ei rămînea, și inima ei de mumă nu putea s-o urgisească.

Erau duse, perdute pentru totdauna gîndurile frumoase pe care și le făcuse despre viața fiicei sale, asupra căreia priviseră toți cu mirare; auzea, parcă, gurile rele și vedea privirile disprețuitoare ale celor pismătareți; resimțea suferințele de tot felul care o așteptau pe nenorocita ei fiică; era, cu toate acestea, împăcată și din ce în ce mai înfiptă în gîndul că altfel nu se putea, că așa trebuia să fie, ba adeseori era parcă mîndră de fiica ei, căci nu e nimic mai frumos decît ca femeia să se dea întreagă bărbatului pe care-l iubește și să ieie asupra ei, cu ochii închiși, sarcina vieții grele.

Nu-i vorba, plingea Mara, mereu plîngea, atît acasă, cînd se afla singură, cît și umblînd în treburile ei, cînd scăpa de privirile altora, plîngea și umbla răzleață prin lumea acum pustie, dar ea-și ștergea lacrămile și nu se plîngea, nu-și învinovățea fata și nu se mînia, nici nu se turbura măcar cînd trecătorii se uitau cu milă după dînsa ori vreun nesocotit o întreba unde-i este fata.

— Nu știu, răspundea și cu asta îi tăia vorba.

După vreo patru săptămîni a venit Trică să-i spună c-a primit scrisoare de la Persida din Viena și o roagă de mii de ori s-o ierte și să nu-i poarte gînd rău.

— Să-i scrii — zise Mara ștergîndu-și lacrămile — că n-o învinovățesc, ci o plîng și mă rog mereu lui Dumnezeu s-o aibă în paza lui și să-i deie tărie; să-i scrii că n-are să-i pese de gura lumii și c-o aștept să vie cînd îi va fi prea greu; să-i scrii — urmă înecată de lacrămi — că tot mumă îi sunt și că nimeni în lumea aceasta nu poate să aibă pentru dînsa atîta durere ca mine.

Așa i-a și scris Trică, și rău i-a făcut.

Mult s-a zbuciumat Persida pînă ce s-a hotărît într-un fel; tocmai de aceea, însă, hotărîtă o dată, ea se simțea foarte ușurată și a pornit cu toată inima pe calea ce-și croise. Trăia într-un fel de beție, din care nu se mai putea dezmetici, și atîta dulceață era în sufletul ei, încît nu-i intra în minte gîndul că va putea în viața ei vrodată să-i pară rău de ceea ce a făcut.

— Nu! — zicea dînsa uitîndu-se cu inima deschisă la Națl — orișice mi-ai face, mi-e destul să-mi aduc aminte de viața mea de acum, pentru ca să nu mă plîng. ’

Pe drum pînă la Viena și în Viena, orașul cel mare și zgomotos, ea nu vedea decît pe Națl, care nu mai stia ce să-i facă. Totdauna el s-a uitat la ea ca la soarele de pe cer, iar acum mai era cuprins și de sîmță-mîntul că nu este el în stare să răsplătească îndeajuns jertfa pe care dînsa i-o adusese, și în toată clipa-și dedea silința să-i arăte că înțelege și cuprinde în toată întinderea ei jertfa aceasta.

N-avea să-și deie nici o silință: Persidei îi era destul să-l vadă mereu voios și să-și aducă aminte în ce stare l-a găsit pentru ca să sîmtă că ea l-a scăpat, l-a ridicat, i-a luminat viața și să se uite la el parcă ea l-ar fi făcut. Al ei era întreg acest om minunat, și nimeni, afară de dînsa, nu mai avea nici un drept asupra lui.

Înainte de plecare Națl se mai împrumutase de la Griner cu opt sute de florini. Gindul lui era să între în tovărășie cu vreunul dintre măcelarii mai tineri și mai săraci. Deocamdată și-au închiriat o locuință cu două încăperi, și-au cumpărat ceea ce era de neapărată trebuință pentru mobilarea acestei locuințe, și Persida avea toate bucuriile stăpînei de casă care e ferită de grijile zilei de mîne. Ieșeau în fi.ecare zi să vadă fru-musețele orașului și mai ales bisericile cele mari, în care Persida se sîmțea atît de bine, mîncau la birt, iar serile le petreceau fie la muzică, fie la teatru, un lucru pe care Persida mai nainte numai din auzite îl știuse. Și nicăiri Persida nu putea să treacă nebăgatt.-n seamă. În casa cea mare unde-și aveau locuința în curînd toți o știau pe Frâu Huber, femeia tînără, înaltă și cam slăbită, cu deosebire frumoasă și totdeauna așezată și plină de o plăcută cuviință. Pe uliță, prin grădini, prin localuri publice Națl își purta capul sus, înălțat în gîndul lui cînd vedea cum toți se uită la nevasta lui.

Umblînd așa fără de nici o treabă, Persida se oprea cînd întilnea în calea ei vreo măcelărie, și nimic în orașul cel mare și frumos nu-i plăcea atît de mult ca măcelăriile curate, cu cărnuri frumos tăiate și puse în vederea trecătorilor. Inima îi rîdea cînd se gîndea că-l va vedea în curînd pe soțul ei, cu șorț curat, în dosul butucului, ca odinioară în fața mînăstirii, și că nu va mai mînca la birt, ci-și va găti ea însași într-o. bucătărie curată ca cea de la călugărițe. Îl mina deci mereu înainte pe Națl, și săptămîna a doua ei au și intrat în vorbă cu doi măcelari, amîndoi încă necăsătoriți, ca să ieie împreună o măcelărie mai mare din apropierea barierei de la Lerchenfeld, o pozițiune foarte bună, unde se făcea vînzare de 100-150 florini pe zi.

Lucrurile erau ca puse la cale cînd a sosit scrisoarea lui Trică.

Citind scrisoarea, Persida nu-și putu stăpîni lacră-mile. Dar de ce să le și stăpînească? Era aici, în mij-locul acestei lumi străine, prima știre de la fratele ei și de la muma ei, și era atîta dragoste în scrisoare ! De ce să-și stăpînească lacrămile cînd Națl era și el înduioșat?

— Draga mea, mama mea cea bună! grăi Persida după ce sfîrși scrisoarea și o puse pe masă.

Națl tăcu. Îi venea parcă și lui să plîngă. Lasă că avea și el mamă, care era nu numai dragă și bună, ci totodată și nenorocită, dar în scrisoare nu era nici o vorbă despre dînsul, și, cu toate aceste, era o grea lovi-tură pentru dînsul.

Era grozavă lovitura ce i se dăduse prin acele cîteva vorbe și el tremura în tot timpul cînd își dedea seamă că Mara avea dreptate și nu putea să vorbească decît cum trebuia să gîndească.

Persida și Națl vorbeau tot dauna nemțește. Așa o porniseră de la început și Persida ținea ca așa să și rămîie.

— Grozav o să-ți fiu eu ție odată de urît, îi zise el acum în românește.

Persida se uită lung la el. înțelegea gîndurile lui; sîmțise și ea durerea de care era cuprins el.

— Nu fi prost, îi zise ea tot în românește. Mama vorbește după cum vede ea lucrurile, și o să vie și timpul cînd le va vedea altfel. Tu știi prea bine că eu n-am făcut ceea ce am făcut într-o clipă de avînt ușu-ratec, ci după multă zbuciumare, după multă chib-zuire, după ce m-am intărit cu desăvîrșire în gîndul că așa și numai așa pot să fac: nu mai e în lumea aceasta nimic ce m-ar putea face să șovăi; orișice s-ar întimpla, tu îmi ești mai presus de toți.

— Ei! o să treacă și asta! zise el. Dacă muma ta se pune între tine și mine, o să te saturi în cele din urmă de mine.

— Nu! îi răspunse ea ridicînd degetul. Asta puteai s-o zici mai nainte de a-ți fi fost nevastă; acum însă tu-mi ești toate și pentru tine pe toți am să-i părăsesc. îmi voi da toată silința să-ți cîștig și inima mamei mele, dar dacă n-o voi putea, îmi voi face datoria; de 'tine nu mă leapăd niciodată, nici chiar dacă tu te-ai lepăda de mine. Las-o, te rog, pe mama: eu o cunosc mai bine decît tine și-ți spun eu ție că n-avem decît să fim fericiți pentru ca ea să te iubească ca pe copilul ei, și e destul să ne știe ajunși în grea strîmtorare ca să ne sară într-ajutor. E mîhnită astăzi, dar o să-i treacă mîhnirea. Noi să fim oameni cumsecade, și toate vor ieși bine.

Națl nu mai avea ce să zică. Sîmțea și el că de la dînsul atîrnă toate și se imbărbăta însuși pe sine să - meargă cu hărnicia înainte, ca să dea de rușine pe cei ce-l socoteau om slab.

Încă în ziua aceea el s-a învoit cu Ladmann și cu Gubacec, care era maistru și avea o mică măcelărie, ca fiecare dintre dînșii să pună acum cîte cinci sute și peste trei luni, la 1 septemvrie, alte cinci sute de florini, iar din cîștig Gubacec să ia și ceilalți doi cîte la sută.

La 1 iunie ei au închiriat măcelăria și, oameni tineri toți trei, s-au pus cu hărnicie pe lucru. Națl și Gubacec tăiau carne în măcelărie, iar Ladmann cumpăra vitele, lucra la tăietorie și le aducea carnea tăiată.

Persida purta socotelile și ținea rînduiala casei.

Deoarece la măcelărie nu era și locuință, au luat în apropiere o locuință mai încăpătoare, și era împlinită şi dorinta Persidei.

Diminețile ea punea servitoarea să facă rînduială în iatacurile celor doi tovarăși, în vreme ce ea însași făcea rînduială în locuința ei, apoi se duceau împreună în piață, ca să cumpere cele de trebuință pentru prînz.

După ce se întorcea din piață, Persida punea la foc, apoi, lăsînd servitoarea în bucătărie, mai ștergea o dată praful și iar se-ntorcea la mașina de bucate, iar de prînz masa era curată în casă curată, bucatele gustoase și bine alese.

După prînz Persida-și făcea însemnările în condica de socoteli, apoi, în vreme ce slujnica spăla vasele, ea lucra cu acul pînă pe-nserate, cînd Națl se întorcea, ca s-o scoată la plimbare și să petreacă seara în vreo grădină.

Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate așteptările, iar în casă era pace și bună înțelegere.

În inima lui Nad a rămas însă sîmtămîntul că s-a pus cineva între el și Persida, că Persida ține prea mult la muma ei, și adeseori era cuprins de temerea că are s-o peardă pe Persida, că nu poate să fie dăinui-toare o fericire ca a lui. Atunci el o iubea fără de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea departe de dînsa, se întorcea fără de vreme acasă, îi vorbea, ca s-o îndulcească, în limba ei.

Persida știa, ce-i drept, să-l potolească; de cîte ori însă el o da pe românește, ea se neliniștea, se simțea adînc jignită de neîncrederea lui. Viața ei nu mai era atît de senină ca mai nainte, și nu o dată cînd se afla singură ochii i se umpleau de lacrămi.

N-avea de ce să plîngă, dar se ivea în sufletul ei un fel de presîmțire că triste zile, grele încercări o așteaptă.

— Dac-ai ști tu ce adîncă e durerea ce mă cuprinde cînd te văd așa — îi zise ea într-una din zile — te-ai stăpîni și nu ți-ai mai da pe față temerile venite din chiar senin.

— Cum să mă stăpînesc? răspunse el, uitîndu-se lung la ea. Cînd mă uit, cînd mă gîndesc la tine, mi-e ca și cînd ai fi prea mult pentru mine și mă tem c-o s-o simți și tu în cele din urmă aceasta și să mă pără- sești.

— Cum să te părăsesc? grăi dînsa. Mai pot eu să te părăsesc? Nu sunt oare legată de tine prin cel mai sfînt jurămînt? Nu am oare față de tine cele mai grele datorii? Ce mă socotești tu pe mine? Sunt eu femeie ușura- tecă? Nu vezi tu cît dispreț e în aceste temeri lipsite de orișice temei?

— O, Doamne! răspunse el nerăbdător. Ești femeie frumoasă, deșteaptă și plină de nuri; și cîți dintre cei ce privesc cu ochi doritori la tine sunt oameni 2mai și mai decît mine? Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mumei tale, ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui mai norocos.

Persida se simțea ca lovită de moarte. Ce putea să facă? Așa era cum zicea el; așa trebuia el să vorbească; temerile lui erau urmarea firească a faptei pe care dînsa o săvîrșise. A păcătuit, și nu-i rămînea decît să-și ispășească păcatul.

Ea stătea albă la față și răcită în tot trupul înaintea lui și nu putea să-i zică nimic, nu mai putea să-l vadă în ochi. O cuprinsese deodată sîmțămîntul că e peste putință ca ea să trăiască cu un om care poate să fie atît de nemilos, și ar fi voit să plece fără de întîrziere și să se ducă-n lume.

Vorbele din scrisoarea lui Trică îi răsunau în urechi, și ea vedea parcă pe muma ei chemînd-o la sine.

Dar trebuia să stea: mai bine moartă!

— O să vezi tu odată ce mare e nedreptatea ce-mi faci, zise ea, apoi trecu în odaia de alături și încuiă ușa în urma ei.

Națl stete cîtva timp zăpăcit, apoi puse mina, ca să deschidă ușa.

— De ce ai incuiat ușa? întrebă el neliniștit.

— Voiesc să fiu singură, îi răspunse ea.

— Descuie-o, c-o sparg! strigă el stăruitor.

Persida rămase nemișcată în mijlocul odăii.

— Descuie! strigă el iar.

Ea nu se mișcă.

El apucă clanța cu mîna dreaptă și se opinti să împingă ușa, apoi, cînd văzu că ușa stă țeapănă, puse umărul, impinse o dată cu toată puterea lui și ușa se deschise, cricnind de răsună toată casa.

Persida stătea și acum în mijlocul odăii, țeapănă, îngrozită și desprețuită de dînsul.

— Bine — îi zise ea — ești tu în toată firea? !

— Nu sunt, răspunse el. Nu acum, nici de ieri, ori alaltăieri, ci din clipa în care te-am văzut pe tine mi-am ieșit din fire, mi s-a schimbat tot rostul vieții, m-am făcut om nesuferit și pentru mine, și pentru alții. Sunt un nemernic care nu mai știe ce face: fac ce nu vreau și nu pot să fac ceea ce voiesc. Nu vezi tu că nu este cu putință să nu te cuprindă în cele din urmă scirba de mine? ! Ai să fugi, Persido, de mine, să te ascunzi, să blestemi ceasul în care m-ai văzut!

Ea dete din cap.

— Nu — zise apoi înduioșată —n-am niciodată să fac așa. Orișice s-ar întîmpla, tu ești soțul meu, și dac-ai fugi tu de mine, eu aș alerga, ți-o spun din nou, cu toată inima după tine, dacă te-ai ascunde, te-aș căuta, dacă m-ai blestema, eu mi-aș da silința și aș ruga pe Dumnezeu să mă ajute să te potolesc, ca să-ți vii în fire și să binecuvintezi ceasul în care m-ai văzut. Mă cuprinde un fel de deznădăjduire cînd te văd astfel ca acum, dar am să le port toate cu răbdare, numai să nu dai în mine, să nu mă bați, Naţl, căci asta nu mă simt destul de tare să o rabd.

El se uită lung la dînsa, apoi ochii i se umplură de lacrămi și, rușinat de slăbiciunea sa, se întoarse, își luă pălăria și se depărtă.

Rămasă singură, Persida se uită cîtva timp la zăvo-rul ieșit din cuie, apoi își acoperi fața cu amîndouă mînile. Ah! ce rușine ! Era peste putință ca servitoarea să nu fi înțeles cum s-au întimplat lucrurile și să nu le spună celorlalți chiriași ce s-a întîmplat, cînd toți au auzit crîcnitura ușii... Dar ea n-avea timp să stea ca să dreagă ușa, mai ales să plîngă nu: se apropia timpul prînzului și trebuia să alerge ca să vadă de rîndul mesei.

Era în gîndul ei lucru de sine înțeles că Națl s-a dus şi el la măcelărie, de unde nici n-ar fi trebuit să plece fără de vreme. Cu atît mai greu a fost atinsă cînd Gubacec, întorcîndu-se singur și cam supărat, a întrebat-o ce s-a făcut Naţl.

Îi venea să plece fără întîrziere ca să-l caute ; dar unde putea să-l găsească în orașul cel mare și zgo-motos?! Îi venea să meargă la poliție, dar nu putea. Nu-i rămînea decît să-și înăbușe neliniștea, să se prefacă voioasă și să spună un neadevăr — că soțul ei a primit de acasă o scrisoare și a trebuit să se ducă în grabă ca să caute pe un prieten.

După ce a venit și cellalt tovarăș, s-au așezat la masă ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar după masă Persida a făcut rînduială în casă şi în bucătărie și abia tîrziu după-amiazăzi a ajuns să rămîie singură și să-ș i dea seama despre starea deznădăj duită în care se afla.

Nu e în viata casnică lucru mai urît decît ca unul din soți să plece fără ca să-i spună celuilalt unde se duce ; iar Națl, plecase supărat, cu ochii plini de lacrămi, în urma unei certe venite ca din senin, și o lăsase pe dînsa singură în mij locul acestei lumi străine, unde ea nu putea să găsească pe nimeni ca să-și împărtășească durerile și să ceară sprijin.

Nu! Era peste putință ca ea să mai trăiască așa: aici, în lumea aceasta, singură cu dînsul ea nu mai putea trăi.

Cam același sîmțămînt îl făcuse și pe Națl să plece.

Prea erau singuri el și ea, și el avea aici la Viena un prieten, pe Burdea. De cîte ori și-a adus însă aminte de el, îl vedea parcă rîzînd în bătaie de joc și nu-i mai venea să-l caute. Acum nu s-a mai putut stăpîni. Deși simțea că e un fel de duh rău de care se apropia, s-a dus Ia Universitate ca să-i dea de urmă, apoi, după ce i-a aflat adresa, l-a căutat acasă și pe Ia cafenelele unde umblau studenții.

Astfel a colindat toată după-amiazăzi, cu gîndul acasă, cu inima încleștată, cuprins mereu de sim-ţămîntul că rău face de nu se întoarce la sotia lui.

Tîrziu după-amiazăzi, cînd a dat de el, era obosit tru pește și istovit sufletește, îi părea rău că l-a căutat și l-a găsit și n-a schimbat decît puține vorbe cu el.

— Cum?! — întrebă Burdea uitîndu-se tintă la el cu ochii ageri — Persida a venit cu tine?

— Îți spun: suntem amîndoi de trei luni de zile aici, răspunse Națl strîmtorat.

Lui Burdea nu-i venea să creadă. Nu putea să înțeleagă cum femeia care atunci seara n-a venit la via lui Corbu a putut în urmă să vie Ia Viena.

— Bine, sunteți cununați? întrebă el cu îndoială.

— Ce-ți pasă?! îi răspunse Națl. Suntem soț și soție.

— Pot s-o văd și eu? întrebă iar Burdea, gata de plecare.

Națl rămase cîtva timp strîmtorat. Nu, mai ales acum nu ar fi voit să-l ducă pe Burdea la Persida.

— Eu nu mă duc acum acasă; am să mai fac și alte drumuri, dar am să te caut mîne ori poimîne, zise el, apoi îi întinse mîna și plecă fără să se mai uite înapoi.

Îl căutase ca să-i vorbească și nu i-a vorbit nimic; umblase după el și acum era muncit de gîndul cum ar putea să scape de el.

Întors acasă muiat și umilit, el a găsit pe Persida șezînd liniștită la fereastră, cu lucrul ei de mînă. La intrarea lui ea și-a ridicat capul și s-a uitat la el învese-lită, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

— Sunt un nemernic, zise el după ce-și aruncă pălăria și se lăsă istovit pe un scaun.

Ea ridică din nou capul și se uită așezată la el.

— Nu mai încape nici o îndoială că ești — zise ea cu blîndețe — și e un semn bun c-o recunoști și tu aceasta; nu e însă destul s-o recunoști, ci trebuie să-ți mai și dai silința de a nu fi. Nemernic e omul care lucrează fie sub impulsiunile momentane, fie împins de alții și face lucruri de care îi pare rău în urmă; e dar destul să voiești pentru ca să nu fii nemernic.

— Dacă n-am tărie de voință?! întimpină el mîhnit.

— Ai destulă — zise dînsa — dar ești rău deprins. Tu vezi acum cît de rău e ceea ce ai făcut, cît de mult m-ai mîhnit pe mine și cum te-ai muncit tu însuți. Trage cuvenita învățătură din această experiență și fă-ți regula de viață: n-am niciodată să plec supărat de acasă, nici să adorm supărat. Supărarea, orișicît de mare ar fi ea, n-are nici să iasă din casă, nici să treacă de azi pe mîne. Dă-ți seamă — urmă ea după o pauză — cum te-ai fi simțit și ce-ai fi făcut dacă eu aș fi fost tot atît de slabă ca tine și aș fi plecat, ca la întoarcerea ta să nu mă găsești acasă. Mi-a venit și mie să plec, dar știam că acesta e un lucru pe care nu trebuie să-l fac și m-am stăpînit. Stăpînește-te, că ești bărbat.

El se uită lung și cu ochii împăingeniți la dînsa. Atîta bunătate, atîta blîndețe, atîta înțelepciune era în vorbele, în tonul, în toată purtarea ei, încît ea îi părea o ființă mai presus de om, de care nu cuteza să se apropie și la care numai cu sfială își ridica ochii.

— Ți-e ușor ție să-mi spui ce trebuie să fac — zise el — dar mi-e greu mie că nu pot să fac. Eu nu sunt ca tine.

Ea se uită cu drag la el. Căit și umilit din sine, el îi părea cel mai bun om din lume. Ar fi voit să se uite în ochii lui; el însă stătea cu ochii în pămînt. Dînsa puse deci lucrul la o parte, se ridică și se duse la dînsul, că să-l mîngîie și să-i sărute fruntea.

— Ai să fii și tu ca mine, îi zise apoi. Știu că ai și de aceea nu pot să mă supăr pe tine.

El îi sărută mîna, și timp îndelungat ei steteră tăcuți şi fericiţi.

— Ei, spune-mi acum — grăi dînsa în cele din urmă glumind — unde ai fost și ce prostii ai făcut?

— La dracul am fost, răspunsă el mînios. M-am întîlnit cu Burdea.

Persida, atinsă neplăcut, tresări și se depărtă puțin de la el.

— I-ai spus? întrebă ea îngrijată.

— Nu ! zise el. I-am spus numai că ești și tu aici.

Ah! ce n-ar fi dat Persida să nu-i fi spus nici atît. Se temea de ochii scrutători ai acelui om, de gura lui cea rea și îi era nesuferit gîndul că mai curînd ori mai tirziu ar putea să se întîlnească cu el.

Nici n-a trecut mult pînă ce s-a întîlnit.

Burdea a așteptat o zi, două ca Națl să vie să-l ia; văzînd apoi că Națl nu vine, s-a pus să-l caute.

Era după-prînz și Persida ședea, ca de obicei, cu lucrul de mină la fereastră, cînd servitoarea a venit să-i spună că un domn, care se numește Burdea, dorește s-o vadă.

— Să-i spui că nu sunt acasă, grăi Persida strîm-torată.

— I-am spus — zise servitoarea — că ești acasă.

— Atunci să mergi cu el la bărbatul meu, urmă Persida. Spune-i că nu mi-e bine, că sunt dezbrăcată.

Ea nu grăise încă vorbele acestea, cînd ușa se deschise și Burdea se ivi în pragul ei.

— Eu te văd rumenă și voinică și foarte bine gătită — zise el zîmbind cu răutate — și-mi pare foarte bine că le pol vedea.

Persida se roși, nu însă de rușine, ci de mînie. Ar fi fost în stare să-l apuce de piept și să-l dea pe scări.

— Și mie mi-ar fi părut bine — zise ea înțepată — dacă ai fi venit cu Națl.

— De ce mă rog? Nu cumva te temi să stai singură cu un cavaler ca mine?!

Persida își adună puterile.

Vedea că nu e chip să scape de dînsul. Sunt în lume o mulțime de lucruri pe care oameni ca Burdea nu sunt în stare să le ințeleagă, și el era nerușinat fără ca să-și dea seama că este. Nu-i rămînea deci decît să-l ia cum era și să vorbească cu el în felul lui.

Servitoarea, deși nu înțelegea ceea ce dînșii vorbeau, vedea că stăpîna ei e strîmtorată, vedea zîm-betul batjocoritor în fața lui Burdea și numai cu ane-voia își mai stăpînea rîsul. Persida îi făcu semn să iasă .

— Poftește și șezi, îi zise apoi lui Burdea. Știu că ai venit ca să ai multumirea de a-ti bate joc de mine.

Poti s-o faci!

— Nu, răspunse el. Mulțumirea mea e, din contra, că ai intrat în vederile mele și ai făcut, ca orișicare om cuminte, precum te trăgea inima.

— Așa e, grăi dînsa dezghețată; legea supremă sunt pornirile propriei noastre inimi. E nebun acela care le înăbușe, tiran, care le stăpînește și să martirizează el însuși pe sine. Mi-a plăcut Hubăr și am fugit cu el aici, unde nimeni nu ne cunoaște șitoți cred că suntem după legea lor soț și soție. Acasă proștii s-ar fi uitat chiorîș la noi. De aceea nu-mi pare bine că te-am întîlnit aici pe d-ta, care o să spui la toată lumea că nu sunt soția legiuită a lui Hubăr.

— Ce-ți pasă?! îi răspunsă el convins. îți place, te simti fericită: de ce să mai minti lumea?! Las-o să se încredințeze că numai așa poate omul să se fericească. Cînd ți se va fi urît de el, ești frumoasă și n-ai decît să alegi pe vreun altul.

Persidei îi venea să plîngă. Ii era ca și cînd ar fi căzută la pămînt și el ar călca-o în picioare.

— Da — zise ea rîzînd a plînge — așa am să fac, fără îndoială asa. Deocamdată însă tot mai tin la Hubăr ... și mă vei ierta dacă te rog să plecăm, căci avem să facem un drum împreună.

Nu mai putea să stea cu Burdea și, ca și cînd ar fi singură în casă, ea luă o cutie de pălării de pe unul din dulapuri, își puse pălăria în cap și ieșiră amîndoi.

„Nu — își zise dînsa coborînd scările — aici nu mai rămîn, nu mai pot rămînea. Trebuie să am un reazem în lumea aceasta, o inimă apropiată de mine. Lumea se învîrtea parcă împrejurul ei și zgomotul marelui oraș o-năbușea.

Apropiindu-se de Națl, ea a început, cu toate aceste, să zîmbească: n-o ierta firea să-l mai supere și pe el dîndu-și pe față supărarea.

Ei au petrecut seara cu Burdea, și pe la zece ceasuri, cînd s-au întors acasă, Persida nu mai avea sim-țimîntul că e nesuferită viața la Viena. Timpul îi trecuse fără de veste; n-avuse în viața ei ore atît de plăcute ca cele petrecute astă dată.

Era om sucit Burdea, dar era deștept și știa multă carte, vorbea frumos și-și susținea părerile cu multă căldură. Și abia acum, stînd de vorbă cu vechiul lui prieten, s-a dat pe față și Națl. Nu, Persida nu-și închipuise că soțul ei e atît de deștept, nu, mai ales că știa atît de multe. Un om ei cu totul nou ieșise într-însul la iveală și ceea ce o atingea cu deosebire plăcut era căldura și chibzuiala cu care el susținea părerile atît de deosebite de ale lui Burdea. Știa acum de ce îl iubește și-l iubea cu tot dinadinsul; numai în culcușul ei, mai nainte de a adormi, a început să-și dea seamă despre contrazicerea care era între părerile lui Națl și faptele lui și să se întrebe cum se face că un om care vede lucrurile atît de bine, să aibă o viață atît de neorînduită ca a lui.

A adormit fără ca să se dumirească, iar ziua următoare s-a deșteptat din somn cu sîmțemîntul ei predomnitor în suflet.

Se visase toată noaptea acasă, cu muma ei, cu Trică, cu toți cei ce o știau și pe care dînsa îi știa din copilăria ei. A venit aici ca să scape de musțrările lor, iar acum îi era mai grea nepăsarea străinilor decît mustrarea ce-ar fi așteptat-o acasă, și ivită o dată în inima ei dorința de a se întoarce acasă, ea nu mai trăia cu gîndul aici, unde se afla.

Nu se putea, cu toate aceste, îmbărbăta să-i vor-bească lui Națl despre aceasta. Lasă că-i era greu să strice rostul lui cu măcelăria, care mergea peste toate așteptările bine, dar el să înstrăina din zi în zi tot mai mult de dînsa, și ea nu mai putea să-i vorbească tot atît de deschis şi fără de sfială ca mai nainte.

Avea ceva pe sufletul lui: era dus mereu pe gîn-duri, nu mai venea la ora obicinuită acasă, ba a ajuns în cele din urmă s-o lase serile singură acasă. El, care nu demult o temea fără de nici un cuvînt, umbla acum parcă dinadins s-o alunge de la sine, s-o înstrăineze, să scape de ea.

— Bine — îi zise ea, în sfîrșit, cînd el se întorsese după mezul nopții acasă — ce e cu tine?

El se uită lung la dinsa.

— Mi s-a urît — răspunse apoi — de viața aceasta: eu nu mai pot să stau aici.

— Să ne întoarcem acasă, grăi dînsa înviorată.

— Nu se poate! strigă el, cuprins de mînie... Eu cu tine nu mă pot întoarce; nu mă simt destul de tare ca să nu omor pe acela care s-ar uita chioriș la tine, fie el chiar și tatăl meu. Dacă mă duc, trebuie să le spun tuturora că-mi ești soție legiuită.

Persida se îndreptă cuprinsă de spaimă și cu mînile încleștate spre el.

— Te rog... te rog — grăi dînsa — mi-ai jurat că asta n-o s-o faci: sufăr mai bucuros disprețul lumii decît ca să arunc în primejdie pe un om care ni-a făcut cel mai mare bine în viața noastră. Ce ne pasă nouă de oameni dacă ne știm curați în fața lui Dumnezeu?! Să rămînem aici!

CAP. XVIII.
Birtul de la Sărărie.

Nu trece nimic peste iubirea de mamă!

„Și adecă ce e? ! își zicea Mara în cele din urmă. Parcă ea nu tot aceeași rămîne?! Cîte femei trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate?! Cîte se fericesc după ce au făcut un pas greșit? !ˮ

„Mai bine moartă!ˮ zicea odinioară, iar acum se simțea mîngîiată cînd își dădea seamă că fata ei nu e cununată cu neamțul. Știa că nu poate să trăiască răzleață: a putut să se ducă, dar nu putea să rămîie. și o aștepta în toate zilele să se întoarcă. De un singur lucru se mai temea și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu ca s-o ferească de lucrul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toată viața de Națl. O treceau un fel de fiori de moarte cînd se gîn-dea, lucru foarte firesc, că Persida ar putea să se întoarcă mumă acasă ; aici mintea i se oprea în loc; nu mai știa cum s-ar simți, ce ar zice și ce ar face atunci.

De aceea sîngele i se opri în vine cind, patru zile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-i spună, luînd-o mai pe departe, că Persida s-a întors de la Viena.

Cum i-ar fi venit, Doamne, să se bucure, și nu îndrăznea. O așteptase singură și nu se îndoia că-l va și părăsi pe neamțul care i-a stricat toată viața; iar ea venise tot cu dînsul, ba zicea că n-are niciodată să-l părăsească.

— Nu cumva? ... întrebă ea cu inima îndoită.

Trică se uită în ochii mumei sale și înțelese între-barea.

— Nu știu — răspunse el —nu cred, numise pare.

— Și chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci -: grăi Mara luîndu-și inima'n dinți — să-i spui că nu vreau să știu că mi-e fată cîtă vreme trăiește cu dînsul: ori eu , ori el !

Persida era greu lovită. Nu, mai aspru nu putea să fie pedepsită ; dar așa trebuia să fie, pedeapsa era dreaptă și ea se simțea înălțată de gîndul că muma ei este o femeie care nu vrea să-și ierte fata, pe care o știe trăind în căsnicie nebinecuvintată.

Seara ea plîngea pe infundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii, prea căzută în gîndul semenilor săi, și fire de om avea, de om care, orișicît de fericit ar fi, se simte nenorocit cînd seme-nii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.

Ah! De ce nu putea dînsa să spună? 1 de ce nu putea să ridice de pe inima mumei sale greutatea ce atît de mult o apăsa? !

Gîndul acesta o frămînta atît de mult, încît la Viena s-a dus fără de știrea soțului său la un avocat, ca să-i ceară sfat.

— Ar fi — o întrebă avocatul — muma d-tale în stare să declare că cununia s-a făcut cu s tirea și învoirea ei?

— Nu cred, i-a răspuns atunci.

— Dar dacă ai avea un copil? întrebase iar avo-catul.

— Eu cred că da! grăi dînsa.

— Așteaptă dar pînă atunci — a zis apoi avoca-tul — căci de voința tatălui, care trăia în vrajbă cu fiul său, nu se ține seamă.

Aștepta deci Persida cu însetare și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu.

„Nu mă plîng, Doamne, șopti ea și acum, suspi-nînd din adîncul inimii. Tu știi mai bine cum ai să-mi croiesti viata şi mi-l vei dărui cînd tu însuti vei binevoi a-mi lumina şi lămuri viata. Al tău are să fie; ție am să ți-l închin: în frica ta am să-l cresc; îndură-te, Doamne, și binecuvintează căsnicia noastră!ˮ

Iar pe cînd ea se zbătea astfel, el dormea perdut în somn adînc.

Mai norocos decît dînsa, el se întîlnise pe înserate, la casa lui Oancea, cu mumă-sa, care era tot cea veche, duioasă și slabă.

Stăpînită cu desăvîrșire de dorința de a împăca pe fiul ei cu tatăl lui, care acum nu mai era supărat pe el, ea stăruia cu toată căldura mumei îndurerate să se desfacă de Persida, care i-a turburat mințile și l-a făcut să între în vrajbă cu părinții săi.

— Erai cu totul altfel de om, așa zice tatăl tău — grăi dînsa — mai înainte de a te fi încurcat cu Persida, și numai ea te-a făcut să-ți pierzi rostul vieții.

Așa își zisese și Națl de nenumărate ori și din zi în zi tot mai mult era stăpînit de gîndul că Persida e o grea sarcină pentru dînsul. El însă nu putea s-o părăsească. Ar fi fost o prea mare mișelie. Dacă însă ea ar fi voit să-l părăsească, el n-ar mai fi făcut nimic. ca s-o oprească, ba acum, cînd mumă-sa și Oancea îl strîmtorau, el era ispitit de gîndul de a se purta cu ea astfel ca dînsa să fie în cele din urmă nevoită a-l părăsi.

— Uite! — grăi Oancea — să-i dai ceva ca să aibă din ce trăi.

— Nu primește, zise Națl, dînd din cap.

— Luați, cum ziceai — urmă Oancea — circiuma de la Sărărie și las-o în cele din urmă pe ea singură la circiumă.

Națl stătea pe ginduri.

Îi era rușine să zică da, dar nici ba nu-i venea .să zică. Ii trebuiau bani, și mumă-sa nu i-ar fi dat dacă el ar fi zis ba.

Seara, cînd s-a întors la Persida, el era îngîndurat și scurt la vorbă. I-a spus, ce-i drept, că s-a întîlnit cu mumă-sa și că are să primească bani ca să ia în arendă circiuma; în alte amănunte însă el n-a intrat, și nici Persida, perdută în alte gînduri, n-a mai stăruit asupra lucrului. Ii era destul să știe că treaba e ca pusă la cale și se simțea ușurată.

Cîrciuma de la Sărărie era proastă, dar foarte bună. Lasă că trăgeau la ea plutașii și oamenii care veneau după sare și pe timp de tirg lumea se indesuia într-însa, dar era la ea și un birt pentru lumea mai bună și trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mîie. Aici puteau, dacă erau oameni harnici și cu rînduială, nu numai să trăiască bine, dar să-și mai și facă avere frumoasă.

Gîndul c-ar fi o rusine să se facă cîrciumăreasă nu-i trecea Persidei prin minte: alăturea cu soțul ei, orișice muncă îi părea cinstită. Singura ei grijă era ca nu cumva el să n-aibă destulă inimă pentru treaba de care se apucă, să ia lucrurile cu ușurință și să risipească mai mult decît adună.

Cam așa s-au și croit lucrurile chiar de la început.

Cel ce vrea să deschidă birt trebuie să se pună bine cu toată lumea și să-și facă pretutindenea prieteni. îndată dar ce s-a hotărît lucrul cu circiuma de la Sărărie, Națl s-a pus să-și caute prietenii vechi și să-și facă alții noi. După ce au deschis apoi circiuma, fiecare din aceștia venea cu cîte alți doi-trei, și Per-sida era mulțumită cînd vedea birtul plin de prieteni de-ai soțului său. Ca să-i îndulcească, ea le turna cel mai bun vin în păhare, le așternea masă curată și gătea cele mai bune mîncări pentru dînșii. I-a și îndulcit, încît peste cîteva săptămîni era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se puneau pe masă mîncări nu numai gustoase, ci totodată și ieftine, și beamte-rimea toată se obicinuise foarte în curînd să prîn-zească şi să cineze la Sărărie.

Era apoi lucru de sine înțeles că Națl stetea cu prietenii lui, pe care nu putea să-i lase singuri, și toată ostăneala, toată grija rămînea în sarcina Persidei. Așa trebuia să fie acum la început, și Persida . se bucura că soțul ei știe atît de bine să facă pe stă-pînul casei. Străinului care intra în birt nici prin minte nu putea să-i treacă că Națl nu e și el tot oaspe, ca ceilalți ; el vedea numai pe Persida, care le știa toate, se învirtea ca prisnelul, era pretutinde-nea, avea pentru fiecare un deosebit zîmbet și le făcea toate iute și bine. Și tot cam așa vedeau lucru- rile și prietenii lui Națl. Cel mai de căpetenie lucru, sufletul care toate le cîrmuia, centrul împregiurul căruia toate se învîrteau era, la urma urmelor, și pentru dînșii, birtășița cea frumoasă și sprintenă și harnică, care atît de bine se pricepea la toate, iar Națl era numai bărbatul nevestei sale, care ar fi putut, dacă e vorba, și să nu-i fie nevastă.

Foarte curînd dar toată lumea, cînd era vorba de cîrciuma de la Sărărie, zicea numai „la Persidaˮ.

Chiar și Națl el însuși nu se mai simțea ca la el acasă și stătea ca-n gazdă „la Persidaˮ.

Diminețile stetea, după ce se deștepta din somn, pînă tirziu în culcușul lui și nu se scula decît pe timpul cînd știa că lumea începe să vie. Nici n-ar fi avut ce să facă, cînd Persida le făcea toate atît de bine şi se bucura că el n-o mai încurcă.

Peste zi stătea apoi cu oaspeții și mai ieșea, mai ales fără de nici o treabă, prin oraș, iară serile petre-cea cu prietenii adeseori pînă tîrziu după miezul nopții. Și fiindcă așa, fără de nici o treabă, oamenii nu pot să stea, el se deduse, de dragu prietenilor săi, la jocul de cărți.

Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mal nesuferit decît jocul de cărți; dar n-avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dînsa alerga în treburile cîrciumei, el trebuia să între în voile oas-peților.

Abia mai tîrziu, spre toamnă, a început ca să stea pe gînduri.

Era lucru hotărît încă de la Viena că socotelile Persida are să le poarte. Le și purta, intocmai ca mama ei, și dac-ar fi stat pînă în zori de zi, ea tot nu era în stare să se culce mai înainte de a-și fi făcut socoteala zilei. N-ar fi putut să doarmă liniștită dacă na s-ar fi încredințat mai înainte de a se culca că nu în zadar a ostenit. Nici c-a avut, o singură zi fără de ciștig; a avut însă zile în care a pierdut mult din cîș-tigul pe care ar fi trebuit să-l aibă.

Neguțătorie fără de pagubă nu se poate; înțelegea dar și Persida că trebuie să fie și cîte un om care mă-nîncă și bea fără ca să plătească. Trebuia Națl să-și cinstească prietenii, și Persida s-ar fi simțit greu jignită dacă vreunul dintre dînșii i-ar fi cerut socoteala.

Ea ținea însă socoteală și despre ceea ce beau și mănîncă prietenii, și din zi în zi socoteala era tot mai încărcată.

Cînd cîștiga în jocul de cărți, Națl era voios, iară Persida se simțea jigaită de gindul că el ia în cărți banii de la oamenii veniți la casa lui. Ii făcea deci semn să cinstească pentru ca să arate că nu rîvnește o la ciștig.

El cinstea și masa se umplea de pahare, pe care Persida le umplea fie cu vin, fie cu punch, fie cu ceai.

Cînd perdea, Națl era nerăbdător, și Persida îi făcea semn să cinstească, pentru ca să arate că puțin îi pasă dacă cîștigă ori pierde, că nu joacă decît spre a le face altora o plăcere.

Așa ori așa, socoteala se încărca, și Persida tremura cînd vedea cărțile de joc.

Mai era apoi și o altă socoteală care o neliniștea pe Persida.

Îi mersese vestea lui Nap că dă și pe datorie, și atît le trebuia oamenilor, ca să se îmbulzească. Din zi în zi se sporea nu numai suma datoriilor, ci totodată și numărul datornicilor, de la care numai cu cleștele mari ai fi putut să scoți banii. Iară Națl nu era omul care știe să dea zor ca să ajungă la ceea ce este a lui.

Deși dar cîrciuma mergea foarte bine, cîștigul era foarte mic, fiindcă partea lui cea mare se pierdea în birt, unde atît de mult se trecea pe așteptare.

Așa nu puteau lucrurile să meargă înainte, și nu trecea nici o seară fără ca Persida să-și pună de gînd că are să vorbească cu Națl. Ea însă nu ajungea să vorbească cu el. Lasă că era mereu nedormit și posac, dar stetea totdeauna cu alții, încît treceau adeseori mai multe zile una după alta fără ca ea să poată schimba trei vorbe cu dînsul.

După Sfîntă Maria, Persida s-a făcut deodată foarte voioasă. Ar fi voit să vadă numai oameni feri-ciți împregiurul ei, ar fi fost în stare să-l poarte pe soțul ei ca pe un copil în brațe, miluia cu mînă largă pe săraci și masa prietenilor lui Națl era totdauna plină.

Sîmțea la început și știa foarte hotărît în urmă că Dumnezeu s-a îndurat de dînsa și a ascultat rugăciu-nile ei fierbinți, că în curînd viața ei se va lumina și lămuri, că muma ei va veni la dînsa.

Se sîmțea nespus de fericită, totuși, adeseori serile, cînd ea își făcea socotelile, iară el petrecea cu prietenii săi în joc de cărți, o cuprindeau temeri grele, își punea de gînd să-l strîngă pe Națl, ca să nu mai risipească cîștigul, care de aici înainte nu era numai al lor, și ca din senin își aducea aminte de Bandi, a căruia urmă se perduse, și de nenorocita lui mumă. Trebuia să-l caute pe băiat, să-l găsească, să-i aducă la dînsa: nu era, la urma urmelor, în lumea aceasta nimeni care ținea la dînsa ca el și putea să-i fie la cîrciumă de un folos neprețuit.

Și trebuia să vorbească, în sfîrșit, cu Națl, care de un timp încoace se ferea parcă dinadins de dînsa.

Sîmțise și el că Persida e mai voioasă și își dăduse seamă ce anume a deschis atît de mult inima ei, și un fior de bucurie l-a străbătut și pe dînsul. Numai pe o clipă însă. Foarte în curînd el și-a dat seama des-pre sarcinile ce cădeau asupra lui. Om acum, care nu se sîmțea legat prin nimic și făcea tot ceea ce îi plăcea lui, el vedea în norocul ce-l aștepta o grea nenorocire, prin care ajungea să fie legat de mîni și de picioare pe toată viața.

Nu! Atît de mult se obicinuise cu traiul fără de griji, atît de mult se deprinsese cu gîndul că n-are el să-și petreacă viața cu Persida, încît nu mai putea să încapă în mintea lui și gîndul că el are să fie părinte.

— Spune-mi chiar acum ce vrei! zise el nerăb-dător cînd Persida îl chemă peste zi la o parte și-l rugă ca deseară să potrivească lucrurile astfel încît să poată sta un ceas de vorbă cu dînsa.

— Am să-ți spun multe, fiindcă au trecut luni de zile de cînd n-am vorbit cu tine — zise ea amărîtă — și trebuie să ne ințelegem în toată liniștea.

— Nu pot să-i las pe oameni singuri, întîmpina el îndărătnic, apoi se depărtă.

Persida stete citva timp turburată, apoi grăbi și ea în treburi. O mîhnea purtarea lui, dar ea n-avea timp să stea mîhnită și orișicum ar fi vorbit el, dînsa nu se îndoia că are deseară să vie mai devreme decît de obicei în iatacul lor. Era peste putință să nu vie: așa îl știa dînsa; așa zicea inima ei.

Ea-l știa însă precum era odată, la Viena, mai nainte de a se fi întilnit cu Burdea şi mai ales mai nainte de a fi stat toate serile cu Oancea. De atunci încoace ea nu mai avuse timp să-și dea seamă despre schimbările petrecute în sufletul lui, și s-ar fi în-spăimintat dacă și-ar fi dat seamă.

Ea avea, cu toate aceste, dreptate. După ce s-a gîndit și răzgîndit, Națl a luat hotărîrea de a se duce, și pe-nserate, cînd a venit Oancea, i-a spus că n-are să stea decît pină pe la zece.

— M-a poftit domnia-ei — adăogă el apăsat — pe astă-seară, ca să mă ia de scurt. Și am să mă și duc! adăugă apoi încă mai apăsat. Tot n-o s-o ducem noi mult, și e bine s-o știe aceasta cît mai curînd.

Oancea nu zicea nici albă, nici neagră, ci zîmbea numai a om care nu crede.

Pe la zece el trăgea mereu cu ochiul și vedea că Națl fierbe și se frămîntă în el, ar vrea și-l împinge - firea, stă ca pe spini și nu se poate urni din loc.

— Mai împarți de trei ori, zise Oancea în cele din urmă.

— Da! răspunse Națl cu jumătate de gură și îm-părți înainte și jucă mai departe.

Iar după ce trecură cele trei rînduri, el tot mai împărți cărțile.

— Nu te duci? întrebă Oancea.

— Mai așteaptă ea — răspunse Națl — poate să mai aștepte.

A și așteptat Persida, stind așa singură în iatac și gîndindu-se la toate cîte se petrec în lume.

Cum poate omul să se schimbe în lumea aceasta!

Odinioară s-ar fi simțit adînc jignită, greu umilită și ar fi plins lacrămi de amărăciune dacă cineva, și mai ales el, ar fi lăsat-o să aștepte; acum ședea liniștită și, ca să nu stea degeaba, și-a scos din dulap ghergheful cu o lucrare de mult începută și ar fi stat, dacă e vorba, pînă-n zori de zi. Îi era parcă nimic în lumea aceasta n-ar fi putut să-i strice voia bună și nu s-ar fi lăsat să fie turburată în lucrarea ei decît dacă ar fi aflat, poate, că-i arde casa în cap. Și totuși lucrul nu mergea ca mai-nainte; era alta mina care duce mai departe floarea începută astă-vară.

Femeie greu muncită, se perduse încetul cu înce-tul înfățișarea ei aleasă și gingașe; ridicind ciuberele de apă și oalele de la foc, mutînd mesele de la un loc la altul, punînd mîna la toate, ea se făcuse mai voi-nică, mai țeapănă, dar totdeodată și mai nodoroasă oarecum, ca copacul încă tînăr, dar mult bătut de vinturi. Astfel, nici' mișcările ei nu mai erau cele de mai-nainte; călca mai iute, mai lat și mai apăsat, prindea cu mîna întreagă cînd lua ceva și se-n-vîrtea în călcîie cînd se întorcea din o parte în-tr-alta. Un singur lucru îi rămăsese: se ţinea şi acum dreaptă ca un grenadir.

Și omul e cum îl vezi dacă te uiți bine la el.

Trăind mereu cu slugi proaste și cu lume adunată în cîrciumă, ea perduse încetul cu încetul și gingășia sufletului. Nu se mai rușina cînd auzea vorbe proaste, nu se simțea jignită cînd i se zicea vreo vorbă aspră, lua lumea cum o găsea și vorbea iute, scurt și aspru, ba era în stare să tragă și pălmi ori să dea brînci cînd vorba era să facă liniște și bună rînduială în casa ei.

Dacă s-ar fi văzut ea însăși pe sine cu ochii ei de odinioară, ar fi rămas cuprinsă de spaimă și ar fi strigat: „Ah! tare am căzut, Doamne!

Nu putea însă să se vadă decît cu ochii ei de acum, și așa cum era se simțea mai bine decît odinioară, mai potrivită cu lumea în care trăia, mai croită pentru nevoile vieții.

Schimbarea o vedea numai cînd se uita în oglindă: obrajii odinioară rotunzi se făcuseră lătăreți, pelița cea albă-rumenită era galbenă și oarecum întinsă, iară ochii ieșeau mari din cap; se vedea c-a fost odată frumoasă, nu era nici acum slută; dar floarea se ofilise și începea a-și scutura foile.

Puțin îi păsa și de asta: sănătoasă să fie, căci de celelalte nu se îngrijea.

Perdută în lucrul ei de mînă, ea nu numai că nu s-a mîhnit, dar și uitase că îl așteaptă pe Națl, și abia după unsprezece ceasuri, cînd somnul a început să-i biruiască trupul obosit, a început și ea să se neliniștească. Acum însă nu mai putea să se ție; e mare stăpîn somnul cîtă vreme omul e în putere, și Persida nu l-a mai așteptat pe soțul ei.

— Vorba era să mă aștepți ca să-mi spui ceva, grăi Națl dimineața, pe cînd Persida se gătea ca să iasă la lucru.

— Așa era vorba, răspunse ea; te-am și așteptat, dar se apropia miezul nopții fără ca să vii și oamenii cu mintea întreagă nu se înțeleg pe la miezul nopții, cînd ți-e mai mult să dormi decît să stai de vorbă.

Ea le zicea acestea fără pic de supărare, și Națl, care atît de mult se frămîntase în el, se sîmțea jig-nit că dînsa nu s-a supărat.

— Ei ! spune-mi acum, ce ai pe suflet, căci văd că nu mai ți-e să dormi! zise el înțepat.

Persida rămase cîtva timp pe gînduri. Grabă mare n-avea și ar mai fi putut să stea, așa gătindu-se, vreo jumătate de ceas cu dînsul.

— De ce nu?! grăi dînsa. Dar să vorbim liniștiți, ca oameni cu minte.

— Ca oameni cu minte, zise și el. Mai ales tu nici nu poți să vorbești altfel. Care-i porunca?

— Nu mă lua așa, căci din ale mele nu poți să mă scoți, grăi dînsa așezată. Tu știi că mie îmi place rînduiala bună în toate, și dacă am găsit o dată că ceva e bine, nu mă abat de la hotărîrea mea. Sunt mai întîi două lucruri asupra cărora trebuie neapărat să ne înțelegem.

— Cel dintîi e să nu mai stau la joc de cărți, o întrerupse el, ridicîndu-se puțin în culcușul lui.

— Nu — zise ea — acesta e al treilea. Cel dintîi e să-ți faci socoteala despre ceea ce prietenii tăi mă-nîncă şi beau în cinste. Eu am făcut-o şi e foarte mult.

— Și ce vrei adecă? să-i pun să plătească? întrebă el supărat.

— Vreau numai să ne înțelegem amîndoi și să chibzuim ce e de făcut ca să stai mai puțin cu dînșii și să începem a strînge banii de la datornici.

Națl se dete jos din pat și începu să se îmbrace și el.

— Ai, la urma urmelor, toată dreptatea, grăi el printre dinți. Aici tu ești stăpînă. Eu nu sunt decît a cincea roată la car. N-ai însă decît să te scapi de 3 mine dacă eu cu prietenii mei îți suntem o sarcină prea grea.

Persida se uită lung și rîzînd la el.

— Tu vorbeşti asa şi crezi că faci vrun lucru mare la spune drept — zise cu inima deschisă — nu ți-e ție rușine cînd te gîndești că circiuma ar merge fără de tine tot atît de bine ca ș i cu tine, dacă nu chiar mai bine?

— Pe mine nu m-a făcut Dumnezeu ca să fiu circi umar, răspunse el.

— Eu văd că te-a făcut, deoarece ești cîrciumar, întîmpină ea. Nu, Națl, nu am să mă scap de tine, ci să te iau mai de scurt. Tu ești om harnic, vrednic la toate și bine pornit; vinovată sunt numai eu, care am luat toată sarcina asupra mea și prea te-am lăsat în voile tale. Asta nu mai poate să rămîie așa. Gîn-dește-te că nu suntem noi singuri stăpîni pe avutul nostru; mîne ori poimîne Dumnezeu ar putea să ne dăruiască vreun copil.

— Ba să ne ferească Dumnezeu de așa ceva, căci sunt destui nenorociți în lumea aceasta, grăi Națl cu fata întunecată.

Persida se cutremură, se uită speriată la el, apoi se lăsă incet pe un scaun din apropiere; tot sîngele i se turburase, vederea i se împăinginea, îi venea să leșine.

Deși vedea că e pus de cineva la cale, nu se așteptase la o vorbă atît de grea, și lovitura era pentru dînsa cu atît mai strivitoare cu cît venea ca din senin.

— Știu că nu grăiești din inimă, zise ea după ce-și mai veni în fire; mă doare însă că pot să treacă asemenea vorbe peste buzele tale.

Lui Națl îi părea rău de ceea ce făcuse; el n-avea însă destulă vîrtute ca să o mărturisească aceasta; era și se sîmțea vinovat, dar tocmai simțămîntul acesta îl făcea mai îndîrjit.

— Ba vorbesc din inimă, zise el cu îndărătnicie.

— Minți! strigă ea, sărind în picioare. Tu știi tot atît de bine ca mine că în ziua în care am avea un copil, n-am mai fi nevoiți să lăsăm lumea să creadă că nu suntem soț și soție după lege și căsnicia noastră ar fi mai fericită.

— Aș! intîmpină el. Căsnicie fericită cu tine nu se poate. Ar rîde curcile de mine dac-aș spune că sunt cununat cu tine. Auzi cununie?!... noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popești, ca să mă prostească pe mine și să te încarce în spinarea mea !

Persida stetea cu răsuflarea oprită în fața lui li părea că visează; auzea și nu putea să creadă că de el sunt rostite vorbele pe care le auzea, și singele îi năvăli spre cap.

Codreanu, care o cununase după ce dînsa s-a pur-tat atît de rău cu el, era ca un sfint în gîndul ei.

— Nu te temi tu — zise ea — că Dumnezeu o să te pedepsească pentru aceste vorbe grăite asupra omului care ti-a făcut cel mai mare bine în lumea aceasta? ! Ce s-ar fi ales atunci de tine dacă el nu m-ar fi ajutat ca să pot merge cu tine? !

— Veneai tu și fără de boscoanele lui, întîmpină Națl. Știi tu prea bine ce căutai și de ce te-ai legat de mine. Cine știe ce va fi fost între voi mai nainte? !

Persida nu se mai putea stăpîni. I se răscolise toată firea. Era lovită în tot ceea ce îi era mai sfînt și-i venea să se răpeadă asupra lui, să-l scuipe-n față, să-i smulgă părul din cap, să-i scoată ochii cu ghea-rele. Fără ca să-și dea seamă de ceea ce face, ea îna-intă spre el și-i trase o palmă, apoi rămase dreaptă și neclintită în fața lui.

El se ridică zăpăcit în picioare.

Nu-și mai aducea aminte de cînd n-a îndrăznit nimeni să-i tragă palme lui, iar acum o femeie îl pălmuise. Nu știa ce să facă: îi era greu s-o atingă și nu putea s-o ierte.

— Ți-ai ieșit din fire?! zise el. Nu te temi că te strivesc ca pe un pui de pasăre? !

— La asemenea vorbe — răspunse ea — numai a-semenea răspuns se cuvine; nu m-ar ierta Dumnezeu dacă mi-ar fi frică să ți-l dau. Nu suntem noi din cei ce știu de frică: poți să mă omori, dar nu să mă umi-leşti.

El îi dete brînci, ca s-o depărteze de la sine.

Ea se repezi din nou asupra lui și-i trase încă o o palmă.

Cuprins acum de mînie oarbă, el încleștă mîna stîngă în părul ei bogat și începu s-o lovească cu pum-nul, așa, pe nimerite, în spate, peste umeri, în față, cum dă omul care nu mai știe ce face, iară dînsa să zvîrcolea ca să-l lovească și ea ori să-l apuce cu dinții, dar un singur gemet de durere nu scotea.

Înspăimîntat apoi de fapta sa și temîndu-se ca nu cumva să se întețească și s-o lovească prea rău, el o lăsă, ieși repede din casă și încuie ușa în urma sa.

Persida, înfierbintată, cu obrajii aprinși și cu părul vîlvoi, stete puțin zăpăcită, apoi se repezi după dinsul. Îi venea să iasă pe fereastra care era deschisă, să spargă ușa, numai să ajungă la el, ca să-i arate că nici nu s-a muiat, nici nu se teme de dînsul.

Ea puse mîna pe ușă și o zgudui de răsună toată casa.

— Vino-ţi în fire — îi zise el — şi nu ne face de rușinea slugilor.

Persida se dete înapoi, se potoli și începu să-și rînduiască părul și hainele de pe trup.

Abia acum îşi dete seamă despre cele petrecute și o amărăciune ei pînă acum necunoscută îi cuprinse sufletul.

Stăm noi oamenii în căile vieții adeseori cuprinși de îndoială în loc și nu putem să ne dumirim dacă ceea ce înșine facem ori pățim e lucru în aievea petrecut ori numai un vis deșert și fără de ființă adevărată, o închipuire a sufletului nostru, el singur cu ființă de-a pururea neîndoioasă.

Așa stătea Persida acum.

Îi era parcă visează un vis urit afară din cale și nu se poate deștepta.

Vedea în gîndul ei pe maica Aegidia și, uitîndu-se în fața ei aspră, ea sa simțea cum odinioară fusese și nu mai putea să se înțeleagă însași pe sine.

C-a fost bătută de dînsul, aceasta i se părea lucru firesc; i se oprea însă mintea în loc cînd se gîndea c-a fost ea însași în stare să-l lovească pe el cu palma, c-a putut să se însoțească cu un om care a dezbrăcat-o de firea ei.

„Ah! ... ce-am ajuns, Doamne!ˮ suspină ea și-și acoperi fața cu amîndouă mînile.

Nu ! nu îi era iertat să trăiască în niște împregiu-rări în care se înjosește ea însași pe sine.

Trecuseră luni de zile de cînd s-a întors la Lipova și în timpul acesta n-a văzut nici pe muma ei, nici pe maica Aegidia, nici pe vreuna din prietenele ei de mai-nainte. Nu pentru că i-ar fi fost, poate, greu să dea ochi cu ele, ci pentru că nu-i venea să le vadă. Se stinsese din inima ei orșice sîmțămînt de iubire ori de recunoștință: trăia numai cu el, pentru el și pierdută în purtarea de grijă pentru dînsul. Era ca fărmecată și nu mai vedea în lumea aceasta decît cîrciumă și birt, slugi proaste, oameni amețiți de băutură și în mijlocul tuturora pe soțul ei jucînd cărți cu prietenii lui.

Iar acum nu mai înțelegea cum au fost aceste cu putință.

Persida căuta în sufletul ei sîmtămintele care au împins-o spre dînsul și nu-și mai aducea aminte cu-vintele care au înduplecat-o să-și lege viața de a lui.

„De ce? de ce toate acestea? ! se întrebă ea. Ce am voit? ce am căutat? 1 unde voiam să ajung? !ˮ

Cheia intră pe dinafară în zăvor și se învîrti o dată, apoi iar.

Persida tresări ca speriată din somn și rămase apoi neclintită în mij locul iatacului, gata de a în-tîmpina pe soțul ei.

Trecu însă cîtva timp și ușa nu se deschise.

Era lucru învederat că el a descuiat numai pentru ca dînsa să poată ieși cînd va voi.

Un semn de pace, de părere de rău, de căință !

„Ah! Doamne! zise ea. El are, la urma urmelor, toată dreptatea!ˮ

Îl scosese din averea părinților lui, îl despărțise de muma lui, stricase tot rostul vieții lui și voia acum să-l mai desfacă și de prietenii lui.

Ce viaţă i-a făcut ea lui?! Ce i-a dat în schimb pentru tot ceea ce i-a luat?!

Ochii ei acum, abia acum, se umplură de lacrămi.

„Nu! - zise ea adinc pătrunsă -fără de bine-4 0 cuvîntarea părinților nu e cu putință fericire casnică !“

El avea dreptate: minciună, o mișelească înșelă-ciune a fost cununia lor. Nu din răutate a făcut Co-dreanu această nenorocită cununie, nu, ci fiindcă e om slab, care nu putea să zică ba fiindcă ea a voit.

„Cununia se face nu pentru Dumnezeu, care toate le știe, ci pentru lume și-n fața lumii — strigă ea disprețuită de sine — și eu nu soția lui am fost, ci femeia, care i s-a dat cu ochii închiși!ˮ

Cuprinsă apoi de fiori spasmotici, ea începu să tremure și-și acoperi fața cu mînile: vedea în fața ei pe Reghina.

Căci ea nu se mai sîmțea singură, ci avea să răspundă și pentru o viață încă neîncepută.

Iar femeia, cînd nu mai știe ce să facă, începe să plîngă și plînge mereu pînă ce nu se luminează.

ˮAh! sărmana mea mamă!ˮ suspină ea în cele din urmă mai ușurată și începu să-și adune lucrurile și să se gătească de plecare.

Era hotărît și-n gîndul, și-n inima ei că nu mai poate să stea aici, unde nu mai avea ce să caute și nu găsea decît înjosire.

Ușa se deschise încet, și Talia, slujnica, se ivi sfiicioasă în prag.

— Porcii — zise ea — sunt flămînzi șl n-avem tărîțe ca să le gătim lăturile.

Persida tresări din nou.

— Să vă dea jupînul, răspunse ea fără ca să se uite la slujnică.

— Jupînul nu-i aici, s-a dus de-acasă, întîmpină slujnica.

— N-aveți decît să așteptați pînă ce se întoarce.

Talia ar mai fi voit să zică ceva; văzînd însă că stăpînei sale nu i-e de a sta de vorbă, ea se retrase și închise iar uţa.

Persida rămase pe gînduri.

Cine putea să știe unde se va fi dus și cînd se va fi întorcînd el?!

Ea nu putea să lase porcii flămînzi, nu putea sa lase circiuma și birtul și întreaga gospodărie în voia slugilor, trebuia să mai stea pînă ce se va fi întors el.

„Ah, ce om! zise ea. Jaf are să fie! Praf și cenușă au să se facă toate după ce voi fi plecat eu !ˮ

Aruncîndu-și apoi o cîrpă-n cap, ea ieși ca să vadă ce se mai petrece pe afară. Nu băgase de seamă că împregiurimile ochiului stîng îi erau roșite, a-proape sîngerate, și puțin i-ar fi păsut dac-ar fi băgat de seamă; putea lumea să știe de ce dînsa nu mai poale să stea cu el.

Un lucru nu-i trecea Persidei prin gînd: că el s-a dus cu hotărîrea de a nu se mai întoarce.

O știa aceasta Talia, căreia el i-o spusese, o știau peste puțin toate slugile, o știa în cele din urmă întreaga Lipovă, singură Persida alerga ca și cînd nimic nu s-ar fi petrecut, îl aștepta să se întoarcă și abia tîrziu după-amiazăzi a început să se neli-niștească.

„Fie ce-o fi, eu tot eu rămîn!ˮ zise ea ridicîndu-și ca odinioară capul și sîmțindu-se mai tare decît ori-șicînd.

Și era în adevăr tare Persida; mai tare însă decît dînsa era altă ceva.

Pe-nserate o apuca din cînd în cînd cu frig, i se tăiau picioarele, îi venea să leșine: ea se ținea, se opintea să-și biruiască firea, dar era din ce în ce mai 2 istovită.

— Talio — grăi dînsa în cele din urmă, grăbită și cuprinsă de spaimă — vino cu mine-n casă, vino, că mor! ... Vino, Talio, vino și mă freacă să mă-ncăl-zesc, că nu mă mai sîmt!

CAP. XIX.
Blestemul casei.

Se deprinde omul cu toate, și Mara se deprinsese și ea a nu-și vedea fata, care era numai aci peste Murăș. Vedea în toate zilele casa în care o știa adăpos-tită și afla în toate zilele, fie de la Talia, fie de la altcineva, ce face și cum îi merge. Așa trebuia să fie și altfel nu se putea. Se înfipsese în mintea Marei gindul că fata ei are în cele din urmă să-l părăsească pe neamț, și cu cît mai singură o lăsa, cu atît mai curînd ajungea să-l părăsească. De aceea Trică n-avea nici el să meargă pe la dînsa: toți trebuiau s-o părăsească, pentru ca, văzîndu-se singură, să-și vie în fire.

Creștea inima Marei cînd afla că Persida e harnică, strîngătoare și totdeauna la locul ei, și mai vîrtos creștea cînd i se spunea că neamțul mănîncă și bea, perde zilele și petrece nopțile în joc de cărți: așa trebuia să fie, dacă era vorba ca Persida să se sature de dînsul.

Nu s-ar fi împăcat însă Mara atît de ușor cu soarta dacă Persida ar fi fost singurul ei copil. Îl mai avea însă și pe Trică. Ah, ce fecior! Se făcuse deodată ca bradul de munte, și înalt, și peptos, și lat în umeri, și era sprinten, și harnic, și îndemănatic, și cuminte ca o fată mare. Nu trecea în fata lui Bocioacă nimeni înaintea lui, iar nevasta lui Bocioacă se uita la el parcă i-ar fi fost frate, copil, nu alta. Iar Bocioacă și nevasta lui aveau o fată, pe Sultana, care trecuse de doisprezece ani: li se vedea gîndul cît de colo. Dară nici c-ar fi putut să facă o mai bună alegere.

De un lucru nu ținea Mara seamă: că feciorul ei era o matahală nespălată și nepeptănată, de care fetele se speriau. Puțin îi păsa lui Bocioacă de aceasta: el vedea pe omul verde, voinic, cu bună rînduială și totdeauna la locul lui. Iară nevasta lui Bocioacă vedea numai pe omul care era-n stare să sară și-n foc, și-n apă, să-și dea chiar sufletul pentru ea. Ții la un cine pe care ți-l știi credincios: cum să nu fi ținut ea la omul pe care-l știa gata de a face orișice pentru dinsa? I îi era parcă ar trebui să i se întimple o mare nenorocire dacă el ar fi departe de dînsa, și de aceea îl ținea mereu pe lîngă sine, se u ita-n ochii lui cînd voia să facă ceva și era destul ca el să stea la îndoială pentru ca ea să-și calce pe inimă. Mare lucru e să găsești un om în care ai deplină încredere.

Tot mare lucru e însă și să știi că te bucuri de toată încrederea. Tremura Trică în toată clipa și stetea mereu treaz ca nu cumva fie stăpînul, fie mai ales stăpînă-sa să se căiască de a-i fi dat toată încrederea, și o nu dată se petrecea o grea luptă în sufletul lui.

Intrase băietan, copil aproape, în casa lui Bocioacă; încetul cu încetul însă s-a făcut flăcău, om deplin. Asta o vedea și Bocioacă; nevasta lui însă îl lua și acum tot drept băietan, mai mult copil decît om făcut, și-ar fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă cînd se spală pe cap. Ba ea se sîmțea oarecum răsfățată cînd ochii lui cruzi se opreau ca perduți asupra brațelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliți în carne moale și căutau cu un fel de frică părțile mai ascunse ale nurilor ei. De ce adecă i-ar fi fost date aceste dacă ochii nevinovați n-ar fi putut să se încînte de ele? Dacă-i place bogatului să-și desfășure comorile, e firească și pornirea femeii de a-și arăta nurii, mai ales cînd n-are de ce să se teamă.

N-avea, nu! n-avea de ce să se teamă: Trică era ca steanul de peatră și nici ars în foc, nici tăiat cu ferestrăul n-ar fi spus nimănui ce se petrece în Bufleiul lui.

Prea se sîmțea bine pentru ca să nu rămîie el singur de sine.

Nu se petrece însă în lumea aceasta nimic fără ca să iasă în cele din urmă la iveală.

Mara ședea singură-n casă, pe-ntunerec. De ce să mai strice luminarea, cînd n-avea pe cine să vadă în zarea ei, iar gîndurile-i se înșirau mai limpede așa pe nevăzute? Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte.

Aflase că neamțul a bătut pe Persida, apoi s-a dus, a părăsit-o, în sfîrșit, a părăsit-o! O aflase aceasta și nu putea să se bucure.

Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în față, să-i scoată ochii, să-i smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup. Nu! asta nu putea să rămîie așa !

Nu-i vorba, lucrurile veniseră cam după cum și le închipuise ea; n-ar fi crezut însă c-o să-i cadă atît de greu. Nu mai avea odihnă: din ce în ce tot mai tare se sîmtea împinsă a se duce să-și vază fiica.

Afară, în tindă, se ivi un zgomot: intrase cineva și căuta pipăind ușa casei.

Mara sări furtunoasă în picioare, făcu un pas mare şi deschise iisa.

Nu putea să vadă nimic.

— Cine e? ce vrei? întrebă ea.

— Să vii — răspunse Talia gîfîind — că e foarte rău. Am lăsat-o cu moașa și alerg după doctor!

— Cu moașa! strigă Mara ca ieșită din fire și se porni ca alungată de iele și fără ca să mai închidă ușile în urma ei. Cu moașa?! zise iar peste puțin. Dar eu nu știam nimic; mie nimeni nu mi-a spus!

— Nu știam nici noi, grăi Talia alergînd după dinsa. O știi cum e: nu stă cu nimeni de vorbă; le închide toate în sufletul ei.

— Așa mă pedepsește Dumnezeu pentru că am fost ciinoasă, urmă Mara și alergă mai departe, făcîn-du-și mereu cruce și rugînd mereu pe Maica Preacurată să fie milostivă și să n-o certe cu prea multă asprime.

După ce trecu podul, ea se opri: îi era parcă ar vrea să se despice în două. Singură nu putea să meargă; trebuia să-l ia și pe Trică cu dînsa. Trebuia, și-i era atît de greu să se abată din drum, iar Talia își urma drumul ca să-l caute pe doctor.

Mara scrîșni puțin din dinți și ridică pumnul, apoi o luă cu pași încă mai grăbiți spre casa lui Bocioacă.

Trică, doi ucenici, Marta, Sultana și o slujnică erau adunați în curte, la cazanul în care ferbea cu clocote lictarul de prune, cînd Mara intră cu o falcă în cer, cu alta în pămînt.

— Ce e?! întrebă Trică speriat.

— Să vii cu mine, grăi Mara grăbită. Neamțul a stîlcit pe Persida în bătăi. E rău, foarte rău. Moașa e la dînsa, și Talia s-a dus după doctor. Asta nu poate să răm iie așa !

Trică rămase ca înfipt în pămînt.

Știa și el că Persida nu are trai bun cu soțul ei și nu o dată își făcuse amarnice mustrări pentru c-a alergat pe la Sîn-Miclăus şi pe la Buteni ca să-i lege pe toată viața. încetul cu încetul însă se deprinsese cu gîndul că așa le era soarta și că mai rău ar fi fost dacă ei n-ar fi cununați. Văzînd acum pe mumă-sa turburată și aflînd că soră-sa e rău, se turbură și el și-și dessumecă mînecile de la cămașă, ceea ce era obicinuit să facă totdeauna cînd pleca undeva.

Marta se uită lung la el.

Așa, în starea în care-l vedea, nu-l putea lăsa să se ducă. Îl știa om de fire năvalnică, și în starea în care se afla ar fi putut să se avînte în vreo primejdie.

— Dacă e moașa la dînsa și mai vine și doctorul — zise ea — eu nu știu ce ajutor ar mai putea să-i dea Trică.

— Să-i arăte că e frate, grăi Mara.

— Asta o știe dînsa, întîmpină Marta.

Iară Trică tăcea și sta nemișcat.

— Care va să zică nu vii?! îl întrebă Mara cu stăruință.

— Ce să fac eu acolo? răspunse el.

Mara se uită lung și aspru la dînsul, apoi la Marta: le înțelegea toate și era cuprinsă de simțămîntul că nu mai are nici băiat.

— Ei bine! Sunt eu și singură destul om! grăi dînsa, apoi le întoarse spatele și se duse ca vîrtejul peste cîmpul întins.

Persida știa că mama ei ar veni la dînsa dacă ar ști, dar n-o aștepta. Se gîndise în mai multe rînduri să trimită pe Talia la dînsa, îndată însă ce se sîmțea mai bine, ea își schimba gîndul. „Nu e nimic, își zicea; are să treacă și asta; de ce s-o mai turbur degeaba? Eu singură mi-am făcut-o, eu singură s-o și port !ˮ Cînd însă îi era din nou greu, cînd o cuprindea simțămîntul că nu mai poate să trăiască, îi scăpau vorbele: „Ah, săracă mama mea!ˮ Așa i-a venit moașei gîndul să trimită pe Talia și la Mara.

Era bun gîndul acesta, nu însă acum, cînd Persida avea trebuință de cea mai deplină liniște, iar în liniște și cu bună cumpănire nu puteau să se petreacă lucrurile după ce trecuse atîta timp de cînd Mara nu și-a văzut fata și erau atît de triste împregiurările în care o revedea. A dat însă Dumnezeu ca Trică tocmai acum să-și dea pe față slăbiciunea, și Mara, mergind spre circiuma de la Sărărie, era atît de supărată pe Trică, încît îşi uitase supărarea de mai înainte. Depăr-tîndu-se cu inima de la Trică, toată dragostea pe care o avuse mai nainte pentru dînsul se revărsă deodată asupra Persidei. Va fi stat ori nu mai nainte vreodată pe gînduri, acum era pătrunsă cu desăvirșire de sim-ţămîntul că Persida nu e vinovată de nimic.

„Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă ciinoasă !ˮ își zise ea bătîndu-se cu pumnii în cap.

Atît era de căită și de muiată, incit, ajunsă la cîrciumă, unde alergase cu atita grăbire, se opri în loc și nu îndrăznea să între la fata ei.

Ea trimise pe o fetișcană, care spăla vase în bucătărie, să cheme pe moașa, iar după ce moașa ieși, o întrebă dacă Persida știe ori nu că ea vine.

— S-o iei pe departe și să-i spui că sunt aici, îi zise apoi. Iar dacă vezi că n-ar fi bine să intru, eu stau și afară.

Și era gata Mara să stea toată noaptea la ușă.

Vorba e numai că n-avea nevoie.

— Uite-îi zise moașa Persidei, care zăcea într-un fel de amorțeală — ar fi, poate, bine să trimit pe cineva la mama d-tale, ca să vină și ea.

Persida își deschise ochii și-i ridică spre ea.

— De ce s-o mai mîhnim? ... răspunse ea. I-ar fi foarte greu. Mai bine să nu afle nimic decît după ce vor fi trecut toate.

— Ea știe — răspunse moașa — a aflat de la nu știu cine; crede însă că te-ai supăra dacă ar veni.

— Nu-i adevărat ! grăi Persida, ridicîndu-se puțin. Mama nu poate să creadă una ca asta. Ea știe că nu sunt eu vrednică să vie dînsa la mine.

— Uite, e aici, zise moașa; să intre?

— Săraca mama mea ! mama mea cea bună ! grăi Persida și-și ascunse capul în perini.

Așa a găsit-o Mara cînd a întrat.

— Lasă, draga mamei ! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! zise ea încet și se plecă asupra ei, ca să-i potrivească perinile la căpătîi și să-i mîngiie fruntea, atingînd-o cu vîrfu-rile degetelor. Nu e nimic, adăogă ea; fii liniștită, draga mamii.

Persida, fără ca să ridice ochii la dînsa, îi apucă mîna, o duse la buze, o sărută în mai multe rînduri, și astfel steteră cîtva timp tăcînd amîndouă.

— Dumnezeu e bun — șopti în cele din urmă Per-sida — și a voit să mă scape de cea mai aspră pedeapsă. E bine că s-a întîmplat așa. Te rog, mamă - urmă apoi peste puțin - să cauți pe Bandi. E nenorocit, sărmanul, n-are pe nimeni în lume și mi-a fost credincios; să-i dai, dac-ar fi să nu mă mai scol, tot ceea ce rămine de mine.

— Ei — răspunse Mara — nu moare omul atît de ușor; abia de aici înainte ai să trăiești și tu. Mulță-mește lui Dumnezeu că te-a scăpat de omul acela, care t i-a făcut atîta rău.

Persida se întoarse puțin în culcușul ei și ridică ochii spre dînsa.

— Nu-l osîndi, mamă — grăi dînsa — că e nenorocit și el, mai nenorocit decît mine.

Mara se dete puțin înapoi. Îi venea să plece.

— Care va să zică, și acum tot vorba cea de odini-oară, zise ea cu amărăciune. Tot tu cea vinovată!

Persida se întoarse mai mult spre muma ei și se ridică puțin.

— Eu, mamă, și sîngele tău, grăi dînsa. Niciodată el n-ar fi ridicat mîna asupra mea dacă nu l-aș fi lovit eu mai înainte. Nu poate un bărbat să treacă peste una ca asta, și mi-ar fi mie rușine dacă el...

Ușa se deschise încet, și, sfiicios, Națl lăsă pe doctorul Blaubach, un bătrîn mărunțel, cu favorite cărunte, să între în casă.

Persida se lăsă iar în culcușul ei, iară Mara se ridică și rămase-n fața patului, stînd dreaptă, țeapănă și cu ochii țintă la ginerele ei, care, zărind-o, se dete, cu capul plecat și cu fața galbenă, un pas înapoi.

Așa rămaseră ei tot timpul în care doctorul vorbi încet cu moașa, ca să se dumirească asupra stării în care se afla Persida. Cînd doctorul se apropie apoi de pat, ca să cerceteze mai de aproape, Mara se dete la ,o parte cam spre ușă, iară Națl înaintă umilit spre dînsa, îi luă mîna și i-o sărută de două ori, una după alta.

Lucrul acesta se petrecuse atît de iute, și-n fața lui Națl, în mișcările lui, în toată înfățișarea lui era atîta căință și atîta umilire, încît Mara se sîmțea cu desăvîrșire muiată și abia după cîtva timp se dezmetici și se dete un pas înapoi.

— De!... grăi doctorul, eu puțin ajutor pot să dau aici. Trebuie să mai așteptăm, ca natura să-și facă lucrarea. Dacă s-ar întîmpla ca să peardă prea mult sînge și să leșine, să mă chemi, urmă el întorcîn-du-se spre moașă. Pe cît pot să judec — îi zise apoi lui Națl-copilul eperdut, dar mai departe toate au să se sfîrșească bine, numai liniște să-i lăsați, înainte de toate liniște ! Am să mai trec pe aici înainte de mezul nopții.

Grăind aceste, el se depărtă, iar Națl îl însoți pînă afară.

Mara nu mai știa ce să facă. Era-n ea ceva ce o împingea să meargă după el, să-l apuce, să-i zică trei vorbe acolo unde Persida nu putea să le audă; firea ei cea slabă n-o ierta însă să se depărteze de la patul Persidei, iar în fața Persidei nu putea să-i zică nimic, trebuia să le primească toate, să le sufără toate, ca să n-o turbure pe dînsa.

„Ah ! Doamne ! își zise ea cătrănită. Ține și acum la el, ține mai mult decît la orișicine ! Asta e bleste-mul casei mele: țin amîndoi copiii mai mult la străini decît la mine şi la ai lor. Prea li-e slabă inima !“

Cînd îl văzu pe Națl întorcîndu-se, ea nu-și mai putu stăpîni firea: înaintă spre el și-i zise încet și aspru:

— N-ai auzit ce-a zis doctorul? Lasă-ne singure, ca să fie liniște !

Națl se opri.

— Eu rămîn aici afară, la ușă — răspunse el — dar nu pot să plec..

— Nu e liniște-n casa aceasta cîtă vreme- te afli tu în preajma ei! grăi Mara mai tare, ridicînd .amîn-două mînile. Te-ai dus o dată: dus să fii!

Persida se ridică cuprinsă de spaimă din culcușul ei, iar moașa alergă la Mara s-o liniștească.

— Nu pot să mă duc, grăi Națl așezat și hotărît. Cînd m-am dus, o știam sănătoasă și vrednică, și m-am dus ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut și nici un bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-și părăsească soția.

— Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-o scap și așa din ghearele tale! strigă Mara. Tu, bărbatul ei?! Ea ție soţie? ! Calău i-ai fost! Iată ce-ai făcut din ea!

— Rabdă, Națl dragă — strigă Persida — rabdă-le toate de la mama, că mi-e mamă și e bună mama. Da, mamă, mi-e bărbat și-i sunt soție, după lege, în fața lui Dumnezeu, ca să ne ajutăm la nevoie unul pe altul, eu pe el, el pe mine.

Mara-și puse mînile în cap: îi venea să-și smulgă perii din cap, să-și rupă hainele de pe trup, să se dea cu capul de perete.

— N-ai tu la nici o nevoie trebuință de ajutorul lui, zise ea mai potolită. Dacă e vorba...

Deodată ea se opri și rămase cu ochii sticloși, ca ieșită din fire.

— Vai de mine! vai de mine! Uşile casei au rămas deschise și tainița din perete nu-i acoperită ! strigă ea și ieși ca dusă de frica morții.

Și cum, Doamne, să nu fugă, cînd atît îi mai rămăsese și ei?!

CAP. XX.
Verboncul.

Mari lucruri se pregăteau în lume.

Feciorii duși în cătănie pe la Mantua, Verona și Veneția scriau de acolo că s-au ivit un oarecare Gari-baldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme și să-i ridice asupra împăratului; iară un-gurii șopteau între dînșii și se lăudau prin ascuns că Kosuth al lor stă în legătură cu Garibaldi și are și el să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărătești, să-i scoată pe beamteri din țară și să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezmi-riţei.

La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotărît că Garibaldi are, cu toți ai lui, să pată mare rușine. Erau însă și acolo oameni care, mai ales prin aproprierea Murășului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adecă și știrea că italienii au început să arunce beamteri și cătane în mare, în lacul Guarda, în rîul Adige, și mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat și ei după italieni.

Pe la Lipova nu prea erau, ce-i drept, mulți unguri, dar puteau să vie de pe puste, unde se sporiseră făcătorii de rele, încît nu trecea zi fără ca să se întîm-ple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.

Curat ca în vremea ungurească!

Se uita Persida, biata, și de cîte trei ori la fiecare necunoscut ce-i întra în cîrciumă, ba nici de cunoscuți nu se apropia decît cu sfială. Atît de mult se învrăjbi-seră oamenii între dînșii, încit nu mai știai în cine poți și în cine nu poți să ai încredere, și Națl își făcea cu gura lui slobodă prea mulți dușmani.

Dar nu se mai plîngea Persida de dînsul.

Scos, sărman de el, din ale lui, despărțit de mamă-sa, la care ținea din zi în zi mai mult, și în vrajbă cu tatăl său, care se uita în altă parte cînd se întîmpla să-l întîlnească, el trăia și nu trăia. Singur gîndul că asta nu poate să meargă tot așa mai ținea caldă inima în el. Aștepta însă, mereu aștepta, ca vreo întîmplare să schimbe mersul lucrurilor, dar nu era în stare să ia vreo hotărîre. O dată s-a hotărît și el, atunci cînd a părăsit pe Persida; foarte în curînd însă s-a încredințat că fără de Persida nu poate să trăiască. îi fusese dragă odinioară; acum însă, văzînd-o iar voinică și plină la față, harnică și mereu voioasă, se uita la ea ca la un fel de minune, și adeseori își zicea cu lacrămile în ochi: „Doamne cum ar iubi-o mama dac-ar cunoaște-o !“

Persida, văzîndu-l mereu posomorît și nerăbdă-tor, supărat pînă chiar și de bunăvoința ei, ba adeseori chiar răstit, umbla cu el parcă nu i-ar fi fost bărbat, ci copil bolnăvicios. Singurul ei gînd era să-i facă viața mai suferită, și orișice ar fi făcut el, ea era mulțumită dacă-l vedea mai voios.

Nopțile se deștepta în mai multe rinduri din somn, ca să vadă dacă somnul lui e ori nu liniștit. Dimine-țile el se scula tîrziu și cu anevoia, lua papucii în picioare și scurteica cu blană în spinare și era în stare să rămîie toată ziua nespălat și nepeptănat. Persida îi peria deci hainele, îi curăța ghetele și-l ajuta ca pe un copil să se îmbrace. Fața lui nu se lumina însă decît seara, la masă cu beamterii.

Ochii i se umpleau de văpaie cînd vorba venea la război și la Radetzky, generalul împărătesc, care știa să-i țină de scurt pe italieni și putea, la nevoie, să-i învețe minte și pe unguri. Cînd vorba era despre acesta, i se răscolea toată firea, i se încordau toate puterile și iar se sîmțea om deplin, căci tare îi erau nesuferiți ungurii, care ocărau mereu pe nemți. Persida nu se supăra deci dacă el pleca serile, ca să însoțească pe vreunul dintre beamterii mai fricoși, și încurcindu-se mai pe ici, mai pe colo, se întorcea numai tîrziu după miezul nopții. Știa că aceste citeva ceasuri petre-cute cu nemții sunt viața lui, și se bucura că mai trăiește și el; iar acasă nu mai stetea singură, ci cu Bandi, care se făcuse băiat voinic și inimos.

Sărmanul Bandi.

Era ungur și el, dar singurul ungur pe care Națl putea să-l sufără, și avea de ce.

Într-una din zile, Vlaicu, unul din cărăuș îi care trăgeau des la circiumă, ceruse de la Națl o roată cu împrumutare, pînă ce rotarul va fi dres pe a lui, care se stricase.

— Bine, omule — îi zise Națl peste vreo săptă-mînă, cînd dete iar cu ochii de el — dar roata cînd mi-o aduci?!

— Oho! — răspunse Vlaicu — am adus-o de mult și am dat-o în primirea fratelui d-tale !

— Ce fel de frate? întrebă Naţl mirat.

— Băiatul, Bandi, grăi Vlaicu. Tare seamănă cu d-ta; nu ți-e frate?

Națl era atît de turburat, încît nu-i mai răspunse nimic..

Așa era !

Îl vedea pe Bandi ca-n aievea în fața sa. Nu o dată îi păruse și lui că seamănă acum, după ce a mai crescut băiatul, cu cineva, dar nu putuse să-și dea seamă cu cine anume. Acum era dumirit.

— Nu — zise el speriat de gîndul ce se ivise în mintea lui — cu mine nu seamănă. O fi semănînd cu tata.

Era urît gîndul acesta, dar nu mai putea să scape de el. I se răscolise deodată sufletul si-si aducea acum aminte și de Reghina. O știa din copilăria lui; o vedea și pe dînsa ca-n aievea cum fusese atunci cînd venea cu coșul după carne și stetea voioasă și rîzînd în ușa măcelăriei.

Așa era!

Era viu afară din cale, dar încă nehotărît simță-mîntul pe care-l stirnise gîndul acesta în sufletul lui. Ceea ce știa eranumai c-ar fi voit să nu știe, să scape, să nu-l mai vadă în ochi pe Bandi, să uite că l-a văzut în viața lui.

Prea îi era milă, și nu voia să-i fie, căci mila te leagă, te supune, te robește.

Lumea toată luase parcă deodată altă față, și toate lucrurile ieșeau altfel în ea la iveală.

Vlaicu se dusese de mult în căile lui, și Națl stătea tot uimit în loc, neștiind încotro are să apuce.

„Sărac de tine, tată!ˮ zise el în cele din urmă, înduioșat și plin de căință.

Era peste putință ca el să nu le fi știut toate, și fiul era cuprins de fiori reci cînd își închipuia suferințele prin care a trecut tatăl său văzînd pe acea femeie atît de nenorocită și știindu-și copilul de pripas.

ˮȘi toate pentru mine și pentru mama mea, zise el; toate pentru liniștea casei sale, toate din sîmță-mîntul de datorie; înspăimîntătoare pedeapsă pentru o clipă de slăbiciune! nemiloasă lege de viețuire !ˮ

Da! da! Altfel nu putea tatăl său să facă! Orișice altă ar fi făcut, ar fi fost un nou păcat din alt păcat născut. Așa trebuia să facă, și fiindcă așa a făcut, el avea dreptul de a fi aspru și de a cere mult de la alții.

Dacă-n clipa aceasta s-ar fi pomenit în fața tată-lui său, el ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, i-ar fi sărutat mînile și i-ar fi cerut iertare. Sîmță-mintele însă, Întocmai ca gîndurile, vin și trec prin suflet, și peste puțin, cînd a dat cu ochii de Bandi, Națl a scăpat vorbele:

„Dar el ce-a păcătuit, sărmanul? !ˮ

Era în sufletul lui o luptă grea, și dacă în clipa aceasta Bandi îi părea o jertfă adusă bunei rînduieli, în clipa următoare el i se arăta ca o pedeapsă viețui-l oare! i

De ce s-a mai născut și el pe lumea aceasta?! De ce trebuia să se nască, să rămîie în viață și să treacă prin toate suferințele? 1 De ce ne mai naștem, la urma urmelor, cu toții?!

Frămîntat de aceste și de alte asemenea întrebări, el nu putea să scape de gîndul că viața nu e decît o pedeapsă, pe care nu-ți rămîne decît s-o porți așa cum ți s-a croit, că vinovat e orișicine care trăiește și că, suferind, spășești, te curăți de păcat și te înalți tu însuți prin tine. I-o spusese aceasta Persida în atîte rinduri, dar el nu era în stare s-o înțeleagă; acum o înțelegea și Persida i se părea născută anume pentru ca să-l despartă de părinții lui, să-l despoaie de averea lui, pentru ca printr-însa să sufără el și ai lui. Vedea o legătură tainică în toate, și mintea i se oprea în loc cînd se gîndea la slăbiciunea pe care Persida o avea pentru Bandi. Tocmai de aceea însă nici tăiat n-ar fi dat pe față gindurile ce-l frămintau.

Era însă peste putință ca Persida să nu simtă că sotul ei e frămintat de vii stări sufletesti. Era obosit și muiat, vorbea mai incet și glasul îi era mai puțin aspru, i se indulcise oarecum toată firea.

— Ce ai tu? îl intrebă ea tirziu după-amiazăzi, cînd steteau, ca de obicei, singuri și fără de nici o treabă.

El tresări ca prins asupra unei fapte rele.

— Eu? zise apoi. Ce să am? Nimic! Stau așa pe gînduri. Ce păcat că Bandi nu e încă de optsprezece ani, ca să se dea la oaste: altă viață nu e pentru un om de pripas ca dînsul.

Persida se uită uimită la el. Nu putea să înțeleagă cum a ajuns el, așa deodată, la gîndul acesta și nu știa ce să-i răspundă.

— Știi tu — urmă el peste puțin — că în iarna aceasta se va face recrutarea cu multă asprime și pe Trică al vostru îl iau fără doar și poate.

Persida se cutremură, răcită pină în măduva oaselor.

Nu l văzuse de mult pe Trică. Nu mai venea pe la dinsa: erau supărați unul pe altul, și nici Națl nu-l vedea bucuros la casa sa. Dar tot soră şi frate erau. După legea timpului de atunci, feciorii iuați la oaste rămîneau zece ani în linie și încă doi ani în rezervă, erau duși în țări străine și depărtate, li se schimba tot rostul vieții. Cum ar fi putut Persida să se împace cu gindul că fratele ei are și el să fie luat la oaste?

In nenumărate rînduri, stînd așa singură și gîndin-du-sela viața ei cea tristă, ea s-a bucurat că-l știa băiat așezat, harnic și cu rost făcut, și dacă nu mai era mereu mîhnită ca mai-nainte, voia bună i-o dedea gîndul că are mama ei destulă mingîiere prin Trică. Era peste putință ca ea să piardă și mingîierea aceasta !Ar fi lucru grozav I zise ea uitindu-se lung la Națl, mirată că el a ajuns, așa deodată, să vorbească despre Trică.

— Eu cred — grăi Națl - că mă-ta are bani și ar putea să-l răscumpere. Eu am fost răscumpărat cu vreo două mii și ceva; acum însă ar putea și cu mai puțin să-și găsească om în loc.

Persida dete zîmbind cu amărăciune din cap.

— E peste putință I intîmpină ea. O fi avind mama, fără indoială, bani, dar ea nu dă: nu-mi pot inchipui pe mama scoțind deodată atîția bani.

Și totuși trebuia să dea, trebuia să-i spună cineva că are neapărat să dea. Ii venea să se îmbrace fără de intirziere, să treacă Murășul și să se ducă la mama ei, ca s-o roage cu lacrămi, dar nu putea.

— Uite - zise el - să dai și tu ceva, ca să se îndemne ea.

Persida iar se uită mirată la el.

— Ce putem să dăm noi?! grăi dînsa sfiicioasă. Abia am prins să adunăm.

— Dai cît ai — zise el — căci pentru liniștea ta dai și iar o să aduni. Iți spun eu, are să dea și mă-ta: orișicît de zgîrcită ar fi, ea ține la voi.

Persida nu-și mai putea veni în fire. Se uita mereu la soțul ei și nu-i venea să creadă că el e în adevăr acela care vorbește așa. Era schimbată ca prin minune toată viața ei: nu putea să-și dea seamă cum și prin ce, dar nici nu îndrăznea să cerceteze.

— Știi ce? grăi dînsa, luînd în cele din urmă o hotărîre. Am să mă duc la Bocioacă, ca să-l rog să vorbească el cu mama. De el ascultă.

Îi era foarte greu s-o facă aceasta; acum, însă, după ce soțul ei vorbise bine despre mama ei și despre fratele ei, ea nu se mai sfia, nu se mai sîmțea, ca mai nainte, scoasă ain lume, alungată din rîndul oamenilor cumsecade, și putea să stea fără de rușine cu capu 1 ridicat în fața Martei.

Pe înserate ea s-a îmbrăcat și s-a dus, lăsînd, întiia dată de cînd se afla la Lipova, circiuma în grija lui Națl.

Atît era de pornită, atît de avîntată, incit, abia sosită la casa lui Bocioacă, ea s-a oprit în loc, ca să-și dea încă o dată seama despre ceea ce voia să facă.

Bocioacă croia pentru cele opt calfe, care lucrau la masa lungă, iară nevasta lui cosea mai la o parte pe gherghef, cînd Simina, slujnica, veni să spună că Persida dorește să vorbească cu Bocioacă.

— Și-a zis să spun — adăogă ea — că pentru binele lui Trică.

Lui Bocioacă ar fi avut să le spună aceste ; în casa lui Bocioacă însă slugile nu erau ale stăpînului, ci ale stăpînei, și Simina n-ar fi cutezat, Doamne ferește, să-i spună stăpînului ceva mai ales de față cu stăpîna. Era treaba stăp înei ce are și ce n-are să afle stăp înul.

Iar femeia tot femeie.

Cînd află că Persida e aci și voiește să vorbească cu Bocioacă despre Trică, Marta tresări și se făcu albă ca varul.

Persida la casa ei? ! Chiar acum, după ce Trică de atîta timp era stricat cu mumă-sa? I Ce voia dînsa? Ce avea să-i spună lui Bocioacă despre Trică?

„Una singură poate să fie, își zise cu inima încleștată ; dar am eu să vorbesc cu dînsa !ˮ

Bocioacă-și croia cojoacele mai departe cînd ea s-a ridicat și a ieșit ; Trică însă s-a dus cu ochii după dînsa ; el simțea că e ceva deosebit afară și aflase din căutătura ei că e vorba de dînsul.

Persida-l aștepta pe Bocioacă și rămase cam turburată cînd se pomeni în fața Martei ; ea însă n-a fost niciodată dintre cele ce-și perd ușor sărita, iar acum, după ce atît de mult se zolise cu fel de fel de oameni, sîmţi numaidecît că Marta e foarte strimtorată.

— Nu te vei fi așteptat — grăi dînsa zimbind — gă-ti vin asa deodată în casă.

Marta stetea turburată în fata ei: nu stia cum s-o ia, ce să-i facă, ce să-i zică, cum s-o primească.

— Mă mir și eu, răspunse ea. Dîndu-și apoi seamă c-a zis o prostie, ea adăugă: Nu pot să-mi închipuiesc ce vei fi avînd să-i spui bărbatului meu. Trebuie,fără îndoială, să fie vreun lucru mare și grabnic.

— E, poate, mai bine dacă-ți spun, grăi Persida, apoi se opri.

Nu știa, să-i zică d-ta, ori tu, ca odinioară.

— Da — urmă peste puțin, cu inima deschisă — e mai bine să-ți spun ție, ca să vorbești tu cu el. Noi, femeile, ne înțelegem mai ușor și de tine ascultă bărbatul tău.

Marta, fără ca să-și dea seamă despre ce e vorba, se mai liniști și începu să se uite în ochii Persidei, în care nu mai vedea nici o răutate.

— Uite — urmă Persida, care, femeie ca toate femeile, pornită o dată, nu se mai poate opri pînă ce nu sfîrșește — Trică a ajuns la anii de cătănie, în curînd are să se facă recrutarea şi-l iau şi-l duc la război dacă nu se răscumpără. Mama o fi avînd destui bani ca să-l răscumpere, dar știi cît e de greu săscoți ceva de la dînsa. Bărbatul meu e gata să dea și el cît poate; ar mai da apoi și mama dacă s-ar pune cineva pe capul ei. Noi nu putem; s-o roage Trică, s-o rogi tu, s-o strimtoreze bărbatul tău, de care ascultă.

Marta răsuflă ușurată. Nu, poate că nu i-ar fi păsut dacă îl vor lua ori nu pe Trică la oaste, însă de altceva se temuse ea, și gîndul că Trică ar putea să fie dus la război îi era prea nou pentru ca să-l simtă. Pînă atunci mai avea să treacă multă vreme.

— Nu putem nici noi, zise ea. Mă-ta e supărată pe Trică și nici ea nu mai vine pe la noi, nici noi nu mai mergem pe la dînsa.

Persida rămase ca trăsnită din senin.

— Cum? de ce?! întrebă ea.

Ce putea Marta să-i răspundă?

Ea dete din umeri, apoi se uită iar în ochii Persi-dei, în care nu vedea nici acum nici o răutate.

— Prostii — grăi dînsa — căci altfel nu pot zice. S-a supărat mă-ta pentru că Trică ține la mine și ascultă de mine. Mi-e parcă și greu să-ți spun...

Doamne! de ce să nu-i vorbească deschis? de ce să nu i se plîngă?

— Ar fi în stare să creadă — adăogă ea amărită — că eu, femeie făcută, cu copii mari, trecută acum prin toate, aș putea să scot din minți pe un băiat la care mă uit ca la copilul meu!

— Sfinte Dumnezeule ! strigă Persida, crucindu-se de mai multe ori. Dar să nu i-o luați în nume de rău, adause apoi peste puțin, îndurerată, căci prea a avut și ea să treacă prin multe... Vorbește tu cu bărbatul tău, căci de el tot ascultă și trebuie să le facem toate ca să scăpăm pe Trică.

Martei nu-i dădea mina să zică ba, deși ținea ca Bocioacă să nu vorbească cu Mara, și tocmai de aceea potrivise lucrurile astfel ca nici dînșii să nu meargă pe la Mara, nici Mara să nu vie pe la dînșii. Nu c-ar fi avut, poate, ceva pe sufletul ei, dar o știa pe Mara cu gura slobodă și ținea să nu umple capul lui Bocioacă de presupuneri care-l făceau bănuitor. Asta însă nu putea să i-o spună Persidei. Viclenită, ca toate femeile, cînd vorba e de lucruri care le privesc de aproape, ea se bucura că n-a ajuns Persida săvorbeascăcuBocioa-că.

— Lasă-le toate pe mine și fii liniștită, grăi dînsa. Să nu mai faceți nimic și să nu mai vorbiți cu nimeni fără de știrea mea. Le pun eu toate la cale și o să vă spun ce mai aveți să faceți.

Pătrunsă în adevăr de simtămîntul că Trică n-are să fie luat la oaste, ea rostise aceste vorbe cu atîta căldură, încît Persida se liniști pe deplin și, uitînd cele petrecute, o îmbrățișă și o sărută la despărțire ca pe cea mai bună, acum chiar singura ei prietenă.

Dar și putea să fie liniștită.

Deși n-avea de gind să-i vorbească lui Bocioacă, Marta era din ce în ce mai neliniștită de gîndul că vine recrutarea şi astfel din ce în ce mai hotărîtă de a face tot ceea ce-i stă prin putință ca să-l scape pe Trică. Nu știa încă ce anume are să facă, dar se gîndea, și, deși ea se întoarse la ghergheful ei ca și cînd nimic deosebit nu s-ar fi intimplat, ochii ei scăpau adeseori la Trică, și acesta simțea din ce în ce mai mult că e vorba de el și era din ce în ce mai neastîmpărat.

Trebuiau să vorbească.

Ei steteau în fiecare zi, în mai multe rînduri, adeseori chiar ceasuri întregi, singuri, așa, din întîm-plare, cum stau oamenii ce trăiesc sub același acoperă-mînt și au să facă adeseori cîte ceva împreună. Era un lucru de sine înțeles, care trecea nebăgat în seamă. Acum însă, avînd să facă ceva fără știrea soțului său, Marta se sfia și nu știa cum să potrivească lucrurile ca să rămîie singură cu frică.

Trică o sîmțea și aceasta și era cu atît mai neastîm-părat, căci seara trecea fără ca dînsa să-i facă vreun semn.

— Să mă aștepți — îi zise ea, în sfîrșit, după ce calfele se sculară de la masă — că am să vorbesc ceva cu tine, dar să adoarmă mai înainte jupinul.

Asta nu se mai întimplase niciodată, și Trică începu să tremure.

El, noaptea, după ce a adormit jupînul, singur cu dinsa?

— Unde să te aștept? întrebă el.

— Fă-ți de lucru pe afară — răspunse ea — că eu am să mă duc în cămară și o să mă vezi cînd merg, apoi vino după mine.

Da! asta putea s-o facă chiar și mai înainte de a fi adormit jupînul. Nu era nimic mai firesc decît ca ea să-şi facă de lucru în cămară.

A așteptat cu toate aceste pînă ce soțul ei a ador-mit și abia apoi a ieșit tiptil și fără de lumînare, ca o hoață, iar inima îibătea fără ca să aibă, la urma urme- lor, de ce.

Bătea și a lui Trică, însă avînd de ce.

Fiecare cu gîndurile și cu slăbiciunile lui omenești. Neștiind cu ce fel de gînd umblă dînsa să-l vadă prin ascuns, el se amețise și nu se mai putu stăpîni: fără ca să voiască și fără ca să-și dea seamă, o cuprinse cu brațul peste mijloc după ce întrară în cămara plină de lăzi, de oale și de saci.

N-o mai făcuse niciodată aceasta, dar tot Marta era de vină dac-o făcea acum.

Și apoi vreun mare păcat nu era nici aceasta! Deși femeie făcută, cu copii mari acum și trecută prin multe, dar tocmai de aceea s-ar fi făcut derîs dacă ar fi băgat Ca o fată mare în seamă fapta lui Trică, pe care nu putea, la urma urmelor, s-o ia decît drept o prostie copilărească. Acum, cînd nimeni nu putea să-i vadă, ar fi putut, el îndeosebi, să meargă mult mai departe fără ca ea să se neliniștească.

Tot așa vedea și Trică lucrurile. El însă, neștiind de ce a venit ea acum în cap de noapte, își făcuse alte ginduri și o așteptase cu neastîmpăr. Văzind deci că ea nu se dă la o parte, el strînse mai tare brațul peste mijlocul femeii scurte și pline la trup.

— Trică — zise ea — știi tu că în curînd are să se facă recrutarea și tu n-ai să scapi dacă nu te răscum-peri.

— Cu atît mai bine — răspunse el —fiindcă pe cei ce merg acum la război n-o să-i țină, așa se zice, doisprezece ani, ci îi lasă acasă indată ce s-a sfîrșit războiul.

— Bine — întîmpină ea — dar mă-ta ar putea să te răscumpere.

— Ferit-a Dumnezeu ! grăi dînsul. De la dînsa nu poate nimeni să scoată atîția bani, și chiar dacă, prin minune, ar voi dînsa să dea, nu primesc eu.

Marta se dete puțin la o parte.

— Te supără dacă te string? întrebă el și-și trase brațul sfiit înapoi.

— De ce să mă supere?! răspunse ea așezată. Știu că n-o faci cu gînd rău și că din gura ta n-o să afle nimeni nimic. Nu-ți șade însă bine s-o faci. Prea ești copil, și eu sunt femeie prea trecută: o să-ți fie rușine odată cînd îți vei aduce aminte.

— De ce să-mi fie rușine? ! grăi el. Eu văd că-mi place, dacă știu că nu te supără.

— Prostie ! zise ea. Adecă ce ar avea să mă supere? îmi vine să rîd. Norocul tău că nu te vede nimeni, c-ai fi de batjocura lumii.

— Ba nu ! răspunse el strîngind-o din nou. Și chiar dac-aș fi, puțin îmi pasă cînd știu că-ți place.

— Ce adecă să-mi placă? întrebă ea.

El o cuprinse cu amîndouă brațele, apoi se lăsă pe un sac din apropiere, încît capul ei căzu puțin înapoi, și îi sărută lung, oarecum pe mușcate, gîtul în preajma urechii.

— Ți-ai pierdut mințile? ! strigă ea, însă fără ca să se desfacă din mînile lui.

— Te supără? întrebă el.

Marta viața ei toată se juca bucuros cu focul și nu s-a temut niciodată. Acum se temea mai puțin decît orișicînd și mai ales de aceea ținea la Trică, în care putea să aibă toată încrederea.

— Nu ! răspunse ea cu jumătate de gură.

El o culcă mai bine pe brațul lui și o sărută din nou și mai lung, apoi întrebă:

— Îți place?

— Da, îmi place — șopti ea amețită — însă mai încet, puțin cite puțin, și să mă lași cînd voi zice că e destul.

Dîndu-se apoi cu ochii închiși în voile lui, ea-și perdu într-atîta rușinea, încît puse mina pe capul lui și-l apăsă încetul cu încetul mai jos și tot mai jos înspre sînul ei dezvelit.

Și ce era, la urma urmelor? ! O jucărie copilărească, pentru care nici o fată mare n-ar fi avut să-și facă mustrări dacă știa să se stăpînească. Ei îi făcea plăcere, el era nesățios, nimeni nu-i vedea și n-avea nimeni de ce să se plîngă.

— Ce să-ți mai fac? întrebă el în cele din urmă, sătul oarecum.

— Nimic, răspunse ea pe suspinate. A fost destul pentru astăzi.

Cuprinsă apoi de un fel de spaimă, ea-l strînse în brațe și începu să se sărute cu el mușcîndu-i buzele, nesățios cum numai femeia trecută știe să se sărute cu un băiat tînăr.

— Trică — șopti apoi — o să te bată Dumnezeu dacă vei spune cuiva ceva. Mi-e rușine de mine însami și n-am ce să-mi fac. O să ți se facă scîrbă de mine!

— Nu ! niciodată ! răspunse el și drept dovadă incepu din nou s-o sărute pe mușcate.

— Destul — zise ea — că nu mai sfîrșim. Trică, să vorbești cu jupînul ca să vorbească cu mă-ta. Eu nu pot vorbi cu el: ar cădea în bănuială. Mă-ta are bani !

— Dar nu e păcat să dăm atîția bani? întimpină el.

— Nu vorbi așa, Trică, îi zise ea. Nu se poate să te duci: m-aș prăpădi eu! Vorbește cu el, căci de cele-lalte, grija mea. Acum nu mă mai poți părăsi.

El o strînse din nou în brațe.

— Lasă — grăi dînsa — altă dată mai în tignă. Sărutindu-l apoi din nou, ea se depărtă repede. „Altă dată, mai în tignăˮ: ăsta era gîndul cu care se despărțiră.

Tigna însă n-o găsești cînd o cauți, ci cînd se nimerește.

Zorit de Marta, Trică a vorbit ziua următoare cu jupinul, iar jupinul, luind lucrurile foarte de scurt, a vorbit și el cu nevastă-sa, fără de care nu putea să facă nimic în treaba aceasta.

Ea dete din umeri, ca și cînd ar fi vorba de un lucru de care puțin îi pasă.

— De — zise apoi — dac-ar fi după mine, eu nu m-aș amesteca ; dar tu faci cum crezi că e mai potrivit. A fost ieri pe aici soră-sa, Persida, ca să vorbească cu tine. Zice c-ar da și ea ceva. Nici că ți-am mai spus. Ce să ne mai încurcăm noi cu oameni ca acestia?

Bocioacă-și cunoștea nevasta și se așteptase ca ea să-i vorbească astfel; deși ținea la Trică, nu putea să uite supărările ei cu muma și cu sora lui.

— Ar fi păcat ca un băiat ca Trică să fie dus în cătănie. E bun băiat și harnic, și vrednic, grăi dînsul. Mă-sa trebuie să aibă bani, dar ea nu dă dacă nu e cineva care o face să înțeleagă că n-are încotro.

— N-o cunoști — zise ea — așa văd, nici acum; n-ai să scoți nimic de la dinsa, ba, tresărită cum e, te miri ce gînduri își va fi făcînd dacă vede că umbli în treaba lui Trică parcă ți-ar fi cine știe ce. E băiat bun, păcat de el, noi însă n-avem să ne facem neplăceri pentru dînsul.

Bocioacă ar fi mai avut să zică ceva, dar nu voia să mai lungească vorba. Ținea să-i arate, înainte de toate, nevestei sale că el poate să scoată bani de la Mara. Lăsînd deci supărările la o parte, mai cu voia nevestei sale, mai fără de voia ei, s-a dus la Mara după ce se întunecase, cînd știa c-o găsește acasă.

Marta avuse dreptate.

Îndată ce l-a văzut pe Bocioacă, Mara a și dat cu socoteală că el vine pus la cale de nevasta lui și s-a pus la pîndă, ca să vadă ce vrea și cum are să-l apuce.

Se sperie cînd Bocioacă îi spuse că se apropie recrutarea, și dac-ar fi luat-o acum de scurt, ea ar fi dat banii: mai era însă oarecare timp la mijloc, și ea putea să se gîndească și să-și facă socotelile.

Cînd el îi spuse că Persida e gata și ea să dea ceva, Mara își mai veni în fire. Tot fata ei, Persida I

— E rău, de tot rău, grăi dînsa întristată. Tocmai acum, așa, pe neașteptate!

Avîndu-și gîndurile, nu-i dedea mina să zică și de astă dată, în fața lui Bocioacă, că nu erau bani.

— Am — zise ea cam în laudă — nu mult, dar am atît și chiar mai mult, dar eu nu țin banii în ladă, ci îi bag în neguțătorie, și tocmai acum nu-i am la mînă. Dacă ai putea să-mi spui pe cineva care se înlesnește să mă împrumute, mare lucru ar fi.

Bocioacă rămase pus pe gînduri. Nu știa pe nimeni.

Ea se uită lung și scrutător în fața lui.

— D-ta — urmă ea — care azi, mîne o să ai fată de măritat, trebuie să ai și bani adunați pentru zestrea ei. N-ai acum trebuință de ei: ai putea să mi-i dai, și ți-i intorc cu carnete cînd îți măriți fata.

Bocioacă era foarte strîmtorat. Nu-i trecuse prin minte asemenea gînd, dar avea un gînd pe care Mara-l sîmțise.

Era bun băiat Trică și harnic și vrednic de toată încrederea: nu o dată se ivise în mintea lui Bocioacă gîndul că dacă ar avea un asemenea ginere, n-ar mai fi nevoie să stea mereu la masă cu calfele. De aici însă pînă la împrumutul pe care-l cerea Mara era foarte departe.

Fiindcă nu-i da nici lui mîna să zică că n-are bani adunați pentru zestrea fiicei sale, trebuia să-și caute altă scăpare.

— Să vedem, înainte de toate, ce dă Persida — zise el - o să mai dăm și noi ceva; iar pentru ceilalți voi găsi pe cineva să te împrumute. Vorba e acum să vorbești cu Persida.

— Eu? răspunse Mara ’ca înțepată de vespi. Eu nu calc pragul ei cîtă vreme trăiește cu nemernicul acela. Am fost o dată și mi-a fost destul: ar trebui să o știu pe patul de moarte ca să mă duc. Mai fă-o tot d-ta și asta: dacă te-ai apucat o dată, du-o pînă în capăt.

Bocioacă nu putea să zică ba. Sîmțea că, în cele din urmă, tot el o să dea banii și era, aducîndu-și aminte de vorba nevestei sale, rușinat de treaba ce făcuse.

Și încă mai rușinat ar fi fost dacă ar fi știut cele ce se petrecuseră acasă la dînsul în timpul pe cînd el umblase pe la Mara.

Perzîndu-și o dată stăpînirea de sine, Marta nu se mai gîndea decît la acel „altă dată, mai în tignă. Ca poimîne, sîmbătă, era tîrg la Făget, și Bocioacă trebuia să plece cu lăzile pline de cojoace. Trică, omul lui de credință, avea și el să plece cu dînsul.

Ea îl luă deci, după ce Bocioacă se dusese la Mara, ca să-i dea ajutor tot în cămară.

— Tu nu pleci cu jupînul la Făget, îi zise apoi. Spune că vrei să te duci duminecă să vorbești cu mă-ta și cu soru-ta. Așa nu te mai ia.

Trică sîmțea de ce voiește dînsa ca el să rămîie acasă și rămase cam rușinat în fața ei. Peste puțin însă el nu se mai putu stăpîni și o cuprinse iar cu brațul peste mijloc.

— Lasă — îi zise ea — că n-avem acum timp. Sîmbătă seara o să te furișezi la mine în casă și atunci suntem în toată tigna.

— Vai de mine ! răspunse el tremurînd. Ce ar zice jupînul dac-ar sîmți ceva?! Mie parcă mi-e greu.

Ea se dete puțin la o parte.

— Nu știu ce-ți inchipuiești, îi zise mîhnită. Avem să ne sărutăm, să ne jucăm, să ne răsfățăm, Trică, fără păcat, ca copiii nevinovați. Te bate Dumnezeu dacă te gîndești la mai mult! Ori poate că ți s-a și urii? !

— O să vezi dacă mi s-a urît! răspunse el și înțelegerea era luată.

— Ce e? intrebă Marta după ce Bocioacă se întoarse. Ai făcut vreo treabă?

— Am să vorbesc mai nainte cu Persida, ca să văd ce dă ea, răspunse el cam în silă. Dar o să ți le spun altfel toate.

Marta era obicinuită ca sotul ei să vorbească cu ea seara, înainte de culcare, cînd puteau să stea în toată tigna. Nu era deci nerăbdătoare, deși din fața lui vedea că n-a făcut nici o treabă.

— Bine, zise ea. Mie însă nu-mi place că te amesteci așa de tare în treburile lor. La Persida ar putea, mai bine, să meargă Trică el însuși. I-am și spus-o aceasta.

— Să meargă ! grăi Bocioacă și se duse să-l caute pe Trică.

Trică nu se putea uita în ochii stăpînului său. Nu era, ce-i drept, vorba decît de o jucărie copilărească, dar el știa că jupinul s-ar supăra foc dac-ar simți ceva și îi era greu de dinsul.

— Trică — îi zise Bocioacă — am vorbit cu mă-ta și treaba are să se facă. Vorba e acum să te duci să vorbești cu soră-ta.

— N-aș putea să mă duc decît duminecă — răspunse Trică — scoțind vorbele în silă, căci mîne și poimîne e multă lume în cîrciumă, iară duminecă o să fiu la tîrg.

— Ei! n-o să vii la tîrg, grăi Bocioacă. Și, băiete — urmă el peste puțin cu bunăvoință — dă-ți silința să te pui bine cu nevastă-mea. Umblă-n voile ei, căci fără de dînsa nu pot să-ți fac nimic.

Lui Trică îi venea să între-n pămînt: îl săgetase prin inimă și era hotărît să nu meargă sîmbătă seară, cum rămăsese vorba cu Marta.

Nici că s-a dus; dar nu-l aștepta nici ea.

— Să vedem acum ce ai făcut, grăi dînsa după cj se văzu singură cu bărbatul ei. Dă ori nu dă?

— Dă dac-o strîngi.

— Ai strins-o?

— Nu, zise el așezat. Uite—urmă apoi peste puțin— aș voi să ne înțelegem asupra unui lucru, dacă pot să mă înțeleg cu tine.

— Să ne înțelegem, răspunse ea, așezîndu-se liniștită în fata lui.

Bocioacă-și mai făcu de lucru, ca să mai aibă timp de a se gîndi, apoi se așeză și el.

— Tu știi că mie-mi place Trică, zise el. E băiat voinic și sănătos, maistor bun, om de inimă și vrednic de încredere, n-are nici un păcat...

Marta se făcu albă ca varul. Ea înțelegea unde voiește bărbatul ei s-ajungă, căci mai fusese și alte dăți vorba de așa ceva și atunci era și dînsa de părerea lui; acum însă îi venea să leșine.

— Aș vrea și eu să mai scap de zănat—urmă el— să mai odihnesc, și aș putea să fiu tignit dac-aș avea un ginere ca dînsul.

— Adecă vrei să-l răscumperi tu?! strigă ea, plină de venin. Fă ce vrei! Dar fata mea n-o s-o dai după omul acela soios, plin de pistrui pe obraz și bădăran; pe mine n-o să mă încurci cu femei ca Mara şi poama ei de fată.

Era peste putință! în mintea ei nu mai putea să între asemenea gînd!

Și totuși ea sîmțea că în zadar se zbate.

În casa lui Bocioacă femeia era stăpînă, așa se știa, dar bărbatul făcea ce voia el. În lucrurile mărunte toate se făceau pe voia Martei; cînd însă vorba era de lucruri mari, trebuia să voiască și dînsa ca dînsul, pentru ca voia amîndurora să se facă.

— O să se spele, o să-i treacă pistruile — grăi Bocioacă liniștit — iar Mara și fata ei nu sunt, la urma urmelor, femei de care am avea să ne rușinăm. Nu-i face nedreptate băiatului, că fata are să fie fericită cu el.

Marta dete din cap, dar nu mai zise, căci nu mai putea să zică nimic. Noaptea toată s-a zbătut în culcușul ei frămîntată de gîndul ce-ar putea să facă pentru ca să-l abată pe soțul ei de la hotărî-rea lui.

ˮSă-l las mai nainte să-l scape — grăi dînsa în cele din urmă — apoi voi vedea ce fac.ˮ

Ea însă nu s-a mai uitat în ochii lui Trică, iar sîm-bătă seara a încuiat ușa mai nainte de a se culca.

Se zbuciuma și nu se putea hotărî într-un fel. Duminecă apoi Trică s-a dus, de voie, de nevoie, cu inima încleștată, la soră-sa.

A găsit-o plîngînd.

Se certase iar cu bărbatul ei.

— De cîtva timp — îi zise ea — a intrat în el nu știu ce: nu mai știi cum să-l iei, cum să-i vorbești, cum. să te porți cu el. E mereu supărat și iar a început să joace cărți, ba se și îmbată cîteodată, ceea ce mai: înainte nu făcea.

Iar fără de dînsul ea nu voia să facă nimic: trebuia să se împace mai înainte și să se înțeleagă.

Marta se bucură cînd le-a aflat aceste, dar bucuria îi era pripită, căci Bocioacă era, ce-i drept, supărat. și el, numai însă pentru că lucrurile se amînă, dar gîndul nu și-l schimba, și peste cîteva zile s-a dus el însuși ca să împace pe Națl cu Persida și să se înțeleagă cu dînșii. Marta se zbătea mereu și nu putea să facă nimic, fiindcă începuseră să scrie pe feciorii care-veneau la recrutare în fevruarie, peste abia cinci săp-tămîni.

După sărbători Trică era răscumpărat: Persida dăduse cinci, iar Bocioacă, ca împrumut, șaptespre-zece sute de florini.

Acum Marta răsufla mai ușor.

Se temuse pînă acum ca nu cumva bărbatul ei, sîmțind ceva, să-și schimbe gîndul și să n-o mai împrumute pe Mara; de aceea se ferea de Trică și nu se su-păra cînd își vedea fata făcîndu-și de lucru cu dînsul, ba îi era cîteodată parcă s-ar împăca cu gîndul lui Bocioacă: acum, după ce Trică era răscumpărat, singurul ei gînd era să-și facă rost de întilnire cu dănsul.

El, ginerele ei? ! Era peste putință 1 După cele petre-cute, ea nu se mai putea opri în loc, și o cuprindeau ferbințelile cînd se gîndea că el n-o mai fi voind, că are neapărat să vie un timp cînd nu va mai voi și se va uita cu dispreț la dînsa. Acum era acum; trebuia să grăbească, să-l prindă și să-l ție, ca să nu-l ia alta de la dînsa.

Tocmai însă cînd grăbește, omul, pripindu-se, mai mult strică decît drege.

Trică, avînd ceva pe sufletul lui, nu îndrăznea să dea ochi cu mumă-sa. S-a întilnit, ce-i drept, în mai multe rînduri cu dînsa, atît acasă la ea, cît și la Bocioacă, dar a potrivit lucrurile totdeauna așa ca să nu fie singuri, pentru ca să nu-l poată lua de scurt.

Pe la Persida de asemenea nu se ducea. Știind că iar trăiește rău cu Națl, era supărat pe ea pentru că nu-l părăsește pe ticălosul acela și se temea ca nu cumva, ducîndu-se la dînșii, să se certe. Și nu putea să știe cum s-ar sfîrși cearta.

El știa dar că mumă-sa a dat șaptesprezece sute de florini — grozav de mulți bani pentru dînsa, dați degeaba, ca aruncați în foc. Îi venise de o sută de ori să se ducă la ea și să-i spună să nu-i dea, căci vor fi buni, după ce s-ar întoarce peste vreun an, ca să-și înceapă el meșteșugul. Vedea însă pe Bocioacă stăruind, vedea mai ales pe Marta mereu îngrijată, și nu se putuse hotărî.

Mai mult încă-l supărau cele cinci sute date de Persida. Era hotărît să i le înapoieze și era deznădăjduit cînd se gîndea cît va trebui să muncească pentru ca să poată agonisi atîta sumedenie de bani.

Cum ar fi putut el face ca mumă-sa să le mai dea și pe acestea, ca să i le inapoieze încetul cu încetul ei? !

Cînd se frămînta așa, stăpînul său și stăpînă-sa îi păreau niște oameni fără de suflet, care au pus pe mumă-sa și pe soră-sa să-l răscumpere numai pentru ca ei să se poată folosi de dînsul. El trebuia cu toate aceste să se supună și să umble în voile ler dacă era vorba să cîștige cele cinci sute de florini.

— Să mă aștepți — îi șopti Marta — astă-seară, ca atunci, în cămară, căci am să vorbesc cu tine.

Trică începu sa tremure. Ar fi voit, dar nu putea să zică ba!

— Dar dacă ne sîmte cineva? Întimpină el. Și rîndul trecut calfele, văzînd că stau prea mult pe-afară, căzuseră în bănuială că umblu după Simina.

Marta tresări. I se răcise tot sîngele în vine ; erau, parcă, sfîrșite toate.

— Cine știe?! grăi dinsa. Vor fi știind ei de ce te-bănuiau.

— Vai de mine! zise el. Nu cumva ai fi și d-ta în stare să crezi asemenea prostii?!

— De ce să fie prostii? răspunse ea. Simina e fată tinără și curățică, și văd că de mine ai început să. te ferești. Așa se vede că nu mai vrei.

Trică era foarte strimtorat. Adevărul era că nu ar mai fi voit, dar simțea că asta nu putea să i-o spună.

— Ba vreau — zise el — dar mă tem ca nu cumva să ne zărească jupînul: și-ar închipui cu totul altceva. Ar trebui să potrivim lucrurile altfel ca să fim mai tigniți. In cămară e și prea frig.

Marta stete cîtva timp pe gînduri. Vedea că el se-codește, dar puțin îi păsa. „Să fim numai singuri — gîndea dînsa — și apoi nu se mai dă îndărăt.ˮ

— Doamne — îi zise apoi — cum să scap eu de-jupînul! Mai bine ar fi în casă la mine cînd jupinul e dus, cum fusese vorba, dar acum în curind nu e-tîrg prin apropiere. Ai zice că te duci, seara, undeva și te-ai furișa la mine.

Trică iar începu să tremure. Inchipuindu-se furișat, peste noapte, în casă la dinsa, era oarecum amețit. și sperios.

— Eu mă duc — zise el, luînd o hotărîre — astă-seară la mama ; am putea potrivi lucrurile așa ca înainte de plecare să ne intilnim.

— Prea bine — răspunse Marta înveselită — o să-mi fac de lucru în bucătărie și o să trimit pe Simina undeva. Vii apoi și stai cu mine, ca să vorbim, să ne ințelegem.

Așa s-a și făcut.

Seara, Martei îi era grabă: trebuia neapărat să calce albiturile ce mai rămăseseră necălcate. Cind apoi calfele se sculară de la lucru, Trică ceru voie de la stăpînu-său să se ducă pe la mumă-sa.

— Aș vrea să știu — șopti Marta apropiindu-se de sotul ei — dacă în adevăr la mă-sa se duce. Pare-mi-se că alte drumuri are el. O să trimit peSimina la Radna, ca să vadă.

Bocioacă era supărat de bănuiala soției sale, dar o știa femeie prepuielnică și nu mai voia să lungească vorba.

— Trimite-o! răspunse dar, încredințat că Trică acasă se duce.

A și trimis-o, iar după plecarea Siminei, Trică s-a furișat în bucătărie, unde Marta călca albituri.

Acum erau bine, la adăpost și la căldură, puteau să-și petreacă în toată tigna, și Marta, gîndindu-se la cele ce vin, era pe umătate amețită.Trică se simțea însă strimtorat și se sperie oarecum cînd ea încuie ușa.

— Dac-ar fi să se intoarcă Simina ori să vie altcineva, tu ieși pe fereastra din dos, iară eu zic că-mi era urît să stau așa singură cu ușa descuiată.

Ea voi apoi să stingă luminarea.

— Nu stinge! strigă el. Ce ar zice cine ar veni dacă te-ar găsi pe intunerec?!

Ea se dete-napoi, stete puțin, apoi se duse să se încredințeze dacă sunt ori nu bine lăsate perdelele la farasl.ro.

Nu putea nimeni să-i vadă. Una e însă să stai pe întunerec și alta să te vezi. Îi era greu, rușine îi era Martei să se drăgostească cu dînsul la lumină.

— Ce păcat a căzut pe capul meu 1 grăi dînsa, așe-zîndu-se pe patul Siminei. Ce vei fi gindind tu despre mine? !

— Ce să gîndesc?! răspunse el, așezindu-se lîngă dînsa și cuprinzînd-o cu brațul. Mă tem numai că n-o să mă pot opri unde vreau.

Ea se dete puțin la o parte și se uită scrutător în ochii lui.

— Mai bine să mă omori ! șopti. Schimbind apoi deodată vorba, ea intrebă: Știi tu că cele șaptesprezece sute nu sunt de la mă-ta, ci date de noi?

El se uită mirat la ea.

— Da, dai grăi dinsa. Cele șaptesprezece sute le-a dat bărbatul meu.

— De ce? ! întrebă Trică.

Drept răspuns, Marta îl cuprinse cu amindouă bra-țele și-și ascunse capul pe umărul lui.

El se desfăcu însă din brațele ei și se ridică.

— Ba nu ! grăi apoi. Mama are bani și trebuie să vă inapoieze cît mai curînd cele șaptesprezece sute.

— Ești prost, Tricăi îi zise ea supărată.

— Ba nu sunt deloc ! răspunse el și, cuprins de o pornire puternică, își înfundă căciula în cap, descuie ușa și se depărtă, nu cum fusese vorba, pe fereastra din dos, ci peste curte, încît orișicine ar fi putut să-l vadă stăpînit numai de gîndul că mumă-sa trebuie neapărat să-i înapoieze lui Bocioacă cît mai curind banii.

Simțea însă și el că e foarte greu să scoată atîta bănet de la mumă-sa și-i era parcă căzuse rob vîndut și vorba era acum ca mumă-sa să-l răscumpere.

Sosit la Murășul înghețat, el nu trecu peste pod, ci o luă peste gheață. Nu era, ce-i drept, pirtie, și zăpada se ingroșase pe Murăș, dar noaptea era senină, luminată de lună și de zăpezi și el nu se temea că va da în vreun ochi. Tocmai jos, departe pe Murăș la vale, scirția o fîntină cu cumpănă prin liniștea nopții, și el își indrepta drumul după locul de unde se auzea scirțiitura. Era însă greu drumul prin zăpadă, a trebuit să ocolească multe ochiuri și se apropia mie-zul nopții cînd a sosit la casa mumei sale, în dreptul căreia Simina stătuse zgriburind peste un ceas, ca să vadă cînd vine și dacă vine.

Mara, culcată de mult, sări speriată din culcuș cînd el îi bătu la fereastră.

— Ce e? Ce s-a întîmplat? Ce vrei acum în cap de noapte? întrebă ea aprinzînd lumina.

— Te rog — răspunse el — să-i plătești lui Bocioacă cît mai curind banii pe care i-a dat pentru mine 1 Nu vreau să fiu robul lor! Mai bucuros mă duc în cătănie.

Mara era femeie care nici deșteptată în miez de noapte din somn nu-și perde rostul.

— Ești prost — zise ea — nu înțelegi nimic. Bocioacă a dat bucuros banii are fată, care în curînd o să fie mare, și vrea să te ție aici ca să-i fii ginere.

Trică rămase ca omul căzut din cer.

Asta nu-i trecuse niciodată și nu putea nici acum să-i treacă prin minte. Era peste putință! Nu! pentru el fata lui Bocioacă nu era. Slugă să-i fie, da 1 Bărbat, însă, niciodată !

— Te-au prostit, mamă! grăi dînsul. Nu e fata lor pentru mine. Chiar dacă mi-ar da-o, nu-mi trebuie mie. Nu vreau eu s-o pat ca Bocioacă 1 Cuprins apoi de o pornire pătimașă, el adăugă: Nu știu ce va fi gîn-dind Bocioacă, dar nevasta lui știu că nu pentru fata ei, ci pentru sine vrea să mă ție.

Asta o știa și Mara, dar ea vedea altfel lucrurile.

— Pst ! — zise ea — ține-ți gura ! Ești băiat tînăr și nu trebuie să aduci rușine asupra casei stăpînului tău. Nu este ea singura mumă care-și mărită fata după băiatul ce-i place ei. Ține-o cu vorba pînă ce nu-ți dă fata, apoi scuipă-o în față și-o să ai soacră care se teme de tine și nu ți se urcă-n cap. Fii, Trică, băiat cuminte: fata e bună, frumoasă și cu avere, întri în casă bună, și dacă ești om tu, faci ce vrei din ea.

— Nu vreau nimic! răspunse el. Țin numai să nu fiu robul lor și te rog să mă scapi de dînșii.

— Prostii! grăi Mara. O să te mai gîndești și tu si-o să-ti vie mintea. De asa noroc n-o să fugi.

— Mamă! zise el. Nu mă împinge la păcat ! Eu mă-ncurc rău cu stăpîna mea!

— Nu dau nici un ban! răspunse Mara îndărătnică. Dacă te vei incurca, atîta pagubă! Ce perzi?! Nu e rușinea mea, nici a ta, ci a ei! Vorba e să nu-ți umble gura!

Trică se sîmțea ca perdut.

Aceste nu erau însă decît începutul.

Marta, pe care o lăsase în cea mai urîtă stare sufletească, nu era dintre oamenii care stau, cînd îi arde ceva, cu mînile-n sîn.

Știa că n-are Trică să scoată nici un ban de la mu-mă-sa și puțin îi păsa, la urma urmelor, dacă va scoate ori nu. Se temea însă ca nu cumva, viind vorba despre gindul lui Bocioacă în ceea ce privește fata, Trică să-i spună Marei ceva.

Se cutremura în tot trupul și părul i se făcea mă-ciucă de cîte ori se gîndea la aceasta.

Nu pentru că s-ar fi sîmțit, poate, vinovată. Nu ! în gîndul ei ceea ce făcuse și mai avea de gînd să facă nu era păcat. Mai făcuse ea așa chiar și ca fată mare şi nu-si făcuse niciodată mustrări. De ce adecă să-și facă? Dragostea, așa știa dînsa, e cu păcat și fără păcat: iar aceasta era dragoste fără păcat, pentru care nu și-ar fi făcut mustrări nici dacă Trică i-ar fi fost ginere. Îi era rușine că și-a dat, față cu un băiat tînăr ca Trică, slăbiciunea pe față și nu se mai sim- țea atît de tare ca mai nainte. Așa, din întimplare, pe neașteptate și pe nevrute, căzuse oarecum orbiș în brațele lui, și nu mai știa unde are să se oprească.

Îi venea un fel de leșin cînd îşi dedea seamă că nu e în stare să zică nu cînd el zice da. Cum ar fi putut dînsa să trăiască sub același acoperemint cu dînsul fără ca să meargă mai departe și tot mai departe?

„Nu ! își zise ea. Nu e cu putință să mi-l mai închi-pniesc ginere.ˮ

O durea inima de mumă, dar inima de femeie îi șoptea parcă: „Ea poate, iar eu nu mai pot găsi altul!ˮ

După ce Simina se-ntoarse cu vorba c-a stat peste un ceas, dar pe Trică tot nu l-a văzut sosind la casa mumei sale, Marta se duse și ea să se culce.

— Ei! — îi zise ea lui Bocioacă, pe care-l deștep-tase cu hodorogelile ei din somn — cum rămîne cu Trică al tău?! N-am spus că nu acasă se duce? Simina s-a intors și nici pin-acum nu l-a văzut sosind.

Bocioacă era supărat. Nu-i venea să creadă, dar nici nu putea să se pună pentru dînsul în harță cu nevas-tă-sa. De ! la urma urmelor, băiat era și el.

— Trică nu minte, grăi dînsul. La mă-sa e dus; se vede, însă, că s-a abătut din drum.

— Asta e ceea ce zic și eu! intîmpină Marta. Să mă ferească Sfîntul de ginere care pleacă la mă-sa și se abate noaptea din drum.

— Aș ! parcă alții sunt mai buni! grăi Bocioacă și se-ntoarse cu fața la perete.

Dimineața însă tot l-a oprit pe Trică într-un colț. ca să-l întrebe unde a fost nainte de a se fi dus la mumă-sa.

Trică rămase ca trăsnit din senin; îi venea să fugă, să între în pămînt.

Văzînd strîmtorarea lui, Bocioacă nu se mai îndoia că nevastă-sa are dreptate și era năcăjit că l-a mai luat la întrebare.

— Dacă trebuie neapărat să umbli după prostii, ferește-te, cel puțin, de jupîneasa, grăi el cam aspru și se duse în treburile lui.

Trică se uită lung și oarecum blegit după el.

„Ferește-te, cel puțin, de jupîneasa !“

Cum să înțeleagă el vorbele aceste?! A sîmțit Bocioacă ceva? L-a văzut cineva iesind din bucătărie și i-a spus? Era peste putință ca lucrurile, dacă așa era, să se sfîrșească cu atît.

Dar el n-avea timp să se dezmeticească.

— Ce te-a întrebat jupînul? îl întrebă Marta, care stătuse la pîndă.

— Ne-a sîmțit — răspunse el — ori i-a spus cineva ceva.

— Ei ! și?! grăi dinsa. Prea mult nu-i pasă și lucru mare n-ar fi nici chiar dacă ne-ar vedea. Vorba e că bani n-ai luat de la mă-ta.

Trică rămase în fața ei umilit ca robul în fața stă-pînului.

— Fii om cuminte, Trică — îi zise ea — căci noi ținem la tine și pe urma noastră nici un rău nu poate să te ajungă.

Nici că-i rămînea lui Trică decît să fie om cuminte și să i se supună Martei, care ea singură le învîrtea toate.

Nu e însă nimeni stăpîn deplin pe firea sa.

Îi fusese lui Trică totdauna dragă Sultana fiindcă era fiica stăpînilor săi. N-ar fi fost însă în stare să dea răspuns deslușit, dacă l-ar fi intrebat cineva, cum sunt ochii ei și cam ce fel îi este gura cînd ride. Acum nu mai voia s-o vadă și totuși se uita mai cu dinadins la ea, ba tremura cînd ea se apropia de dinsul, și glasul i se îneca dacă trebuia să vorbească cu dînsa. Se simțea vinovat și era, parcă, păcat să se uite la ea și să stea în apropierea ei.

Ar fi fost inpotriva firii femeiești ca Sultana să n-o simtă aceasta. Ce știa dinsa?! ce putea dînsa să ințeleagă?! Vedea însă copila că nimeni pin-acum, nici chiar el, nu s-a uitat încă la dînsa cu ochii lui, că nimeni nu tremură ca dinsul, glasul nimănuia nu e inăbușit ca al lui, și căuta dinadins ca să fie cît mai des prin apropierea lui.

Asta-l ducea pe Trică la deznădăjduire, căci de-geaba-și punea de gînd să se ferească de dînsa.

Se începuse recrutarea, și între calfele lui Bocioacă erau patru băieți săraci cărora nu le răminea decît să meargă în cătănie. De voie, de nevoie, ei se duceau veseli; inima îți singera însă cînd vedeai plinsetele mumelor, ale surorilor și ale rudelor de tot felul. Plingea și Mara cu ele, căci era femeie miloasă; dar cum plîngea acum și cum ar fi plins dacă feciorul ei ar fi stat şi el în rind cu ceilald? ! Abia acum simțea dînsa și simțea și Trică ce mare lucru e să ai pe cineva care ține la tine, și pe cînd Trică stetea muiat și umilit, Mara umbla cu capul ridicat și-și purta ușu- re] trupul greoi.

Tot n-avea nimeni fecior ca dînsa.

Alerga Bocioacă, nu-i vorba, și pentru ceilalți mai pe la doctori, mai pe la ofițeri, mai pe la diregă-torii, dar pentru feciorul ei făcuse mai mult.

— Ce bine e pentru tine că n-ai să te mai temi! grăi Sultana.

— Da — răspunse Trică turburat — e bine!

— De! — adăugă Marta — n-are orișicine norocul lui Trică!

Și mișel ori smintit ar fi trebuit să fie Trică pentru ca să nu se sîmtă norocos.

Deodată cu recrutarea începuse și Verboncul.

Împărăția n-adunase de la băieții mai cu dare de mînă banii decît ca să-i împartă între alții, oameni fără de căpătîi, care intrau de buna lor voie în oaste, mai ales cătane bătrîne, care-și făcuseră rîndul și intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte să scape din război, cu bani strînși acasă.

În vreme ce recrutarea se făcea cu ușile închise, Verboncul era în piață, de față cu lumea ce stătea de dimineața pînă seara îngrămădită, ca să vază cine și cum intră.

La masa pe care se afla o lădiță cu bani, condica, o sticlă cu vin, cîteva pahare și o grămadă de șepci cătănești, ședea ofițerul el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul și două cătane înarmate, paza steagului.

Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură și vivandiera, o femeie țanțoșă și bine-npangli-cată, care închina mereu paharele, lăuda viața ostășească și poftea mereu pe trecători să se apropie, să strîngă mîna întinsă de dînșii, să deșerteze un pahar, să primească șapca și să ia banii.

Acela care prindea mîna ori primea șapca era prins, trebuia să deșerteze și paharul și, vrea, nu vrea, era trecut în condică și i se număra și o sută de florini drept bani de cheltuială.

Și nu unul era căruia i se-nfunda șapca pe neașteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plîngă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobașul bătea în tobă, trîm-bițașul suna, steagul se desfășura și nu-i rămînea decît să jure.

De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă și mu-mele-și puneau sub lacăt feciorii, iar femeile își țineau de pulpană bărbații cînd, așa, mai după-amiazăzi, zi, Verboncul pleca cu muzica și cu steagul dezvălit de-a lungul ulițelor ca să îmbărbăteze și pe cei ce nu se-ncumătaseră să meargă-n piață.

Era greu lucru să fii om tînăr, să-i vezi trecînd și să nu te iei după dînșii.

In frunte, cu sticlele pline în mînă și de gît cu vivandierele, mergeau chiuind voinicii intrați peste zi, după dînșii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul și muzica, iar după toți, lumea adunată de pe la toate răspintiile. Buștean ar fi trebuit să fii ca să nu alergi la portiță ori la fereastră cînd știi că așa lucru numai rar se poate vedea.

Alergat-a și Trică, dar nu la portiță, căci acolo n-avea voie să se ducă, ci la fereastra din casa cea mare, unde nici Bocioacă nu intra decît în zile de sărbătoare.

Erau două ferestre, și Sultana, văzînd pe Trică la cea de la dreapta, a alergat ca să vază mai bine, la cea de la stinga.

Unde mai răminea loc pentru Marta?

S-a dus, ca să nu se-ndesuie cu fiica ei, la cea de la dreapta și s-a lăsat pe umărul lui Trică.

Ce putea el să facă?! S-ar fi supărat foc dacă el s-ar fi dat la o parte, apoi vreun lucru mare nici nu era.

— Sunt grea? întrebă Marta încet.

— Nu — răspunse el — dar ne vede fata.

— Ce-nțelege ea?! grăi Marta și se lăsă mai grea, scoțîndu-și capul, ca să vază mai bine alaiul Verbon-cului.

— Nu-ți vine și ție să mergi cu dînșii? întrebă peste cîtva timp.

— Să mă ferească Dumnezeu! răspunse el.

— Să nu uiți că mîne seară jupînul nu-i acasă! grăi dînsa peste citva timp. Eu te aștept!

El nu-i răspunse nimic. Ce adecă ar fi putut să-i răspundă? Era peste putință să nu meargă!

Și ce era, la urma urmelor?!

Omul, cînd nu mai știe ce să facă, cu multe se împacă, cu multe se potrivește, și ziua următoare, deși cuprins de neastîmpăr, Trică lucra liniștit la masă, alăturea cu celelalte calfe.

Bocioacă, avînd să meargă după-ameazăzi la tîrg, nu mai croia, ci alegea de pe prăj inile atîrnate în fund cojoacele, pe care unul dintre ucenici le lua să le ducă pentru ca să fie așezate în lada din car.

Iară Marta și fata ei lucrau, ca de obicei, la mes-cioara așezată sub fereastra din fund.

Deodată ușa se deschise repede și dată-n perete și Persida intră în casa plină, înaltă și frumoasă, cu părul încîlcit, cu hainele mototolite, pe ici, pe colo muiate și stropite de singe, cu fața aprinsă și cu ochii plini de văpaie sălbatică.

Privirile tuturora se indreptară asupra ei, iar Trică se ridică în picioare și făcu un pas spre dînsa. Îi venea s-o apuce și s-o dea afară. înțelegea el ce s-a intimplat, dar de ce trebuia să-i facă rușinea aceasta? Ce căuta ea aici? de ce nu îl lasă pe el în pace?

— Trică-zise ea fără ca să tie seamă de ceilalti— ori ești om, ori nu ești om, ori îmi ești frate, ori nu-mi ești: noi batjocura aceasta nu putem s-o suferim ! Tu m-ai legat de el: trebuie să-i arăți că n-ai uitat ce ți-a zis atunci.

— Ba te-ai legat tu însăți, răspunse el supărat.

— M-ai ajutat, Trică, m-ai ajutat, grăi dinsa.

Uitîndu-se apoi împregiur, îi era greu mai ales de Marta și de Bocioacă. Trebuia să le dăslușească toate, să le arăte cum s-au petrecut lucrurile, să-i incredin-teze că ea nu e vinovată de nimic.

— Ți-am spus — începu ea liniștită — că iar i-a intrat diavolul pe sub piele: îl roade ceva, nu știu ce, dar îl roade, petrece nopțile în nedurmire, e mereu răstit, se imbată adeseori și joacă din nou cărți. Le-am suferit toate fiindcă n-am ce să fac. Am însă și eu suflet milos, am inimă de om și nu pot să le inghit toate. Astă-noapte l-am lăsat jucind cărți cu Binder de la Steueramt, cu Franț pinzarul și cu Lugojanu jeleparul, care avea bani mulți fiindcă era în drum spre Zam, unde plecase ca să cumpere boi. Astă-dimi-neața, cînd m-am sculat, i-am găsit tot la cărți, tăcuți, istoviți, supți la față și galbeni ca ceara. Mai ales Franț și Lugojanu erau prăpădiți fiindcă perduseră mult și tot mai perdeau încă. Așa e cartea: n-ai ce să-i faci cînd incepe o dată să-ți vie rău. Dar tocmai dinșii țineau ca jocul să meargă înainte, ca doară să se întoarcă cartea. Eu ferbeam în mine, fiindcă îmi era milă de dinșii, vedeam că nu se intoarce și știam că nici nu are să se intoarcă cartea. Și e păcat greu să iei bani de la oameni asa! Înteleg să joci ca să-ti treacă timpul ; înțeleg să joci cînd nu știi dacă o să cîștigi ori o să pierzi ; e însă o mișelie să joci cînd știi că numai cîștigul poate să-ți vie. I-am făcut dar semn lui Națl ca să-nceteze. S-a făcut că nu mă înțelege. Am mai tăcut, am mai răbdat, dar nu puteam să-i las cînd ve-deam că nici unul dintre dînșii nu știe ce face. „Națl — îi zisei dar peste cîtva timp — n-ar fi oare bine să mai lăsați cărțile, să vă odihniți puțin, să trageți un pui de somn, și apoi iar puteți începe...ˮ I-am vorbit cu blindețe, cu glas dulce, ca unui copil. El însă? I Nici n-auzea, nici nu vedea! Ei bine ! — urmă ea înviorată și aruncînd o căutătură împregiur — tu mă știi cum sunt ! Nu sunt pripită, nu mă iuțesc, dar nici nu mă dau îndărăt cînd știu că e bine să fac un lucru, ci merg orbiș înainte. Ce-mi mai rămînea de făcut? Un singur lucru: să pun mîna pe cărți și să le arunc în foc. Știind dar că mai sunt cîteva perechi în dulap, le-am luat pe nesîmțite pe aceste și le-am ascuns, apoi m-am apropiat de masă, am pus mîna pe cărți și am alergat cu ele la gura sobei. Îl știi acum și pe Națl: el nu s-aprinde cînd se mînie, ci ride. A rîs și cînd a văzut c-arunc cărțile în foc, apoi s-a dus la dulap, ca să ia altele. Văzînd apoi că nu mai sunt cărțile la locul lor , a venit la mine și mi-a zis încet: „Nu mă face de rușine: oamenii au perdut și vor zice că le fac acestea numai ca să nu-și mai poată cîștiga banii înapoiˮ . „Nu-mi pasă ce vor fi zicînd ei — îi răspunsei — cînd știu c-așa e bineˮ. „Dă-mi cărți — grăi el — că dacă nu, sparg tot ceea ce vezi în casa aceasta. Eu sunt aici : stăpîn 1 „Pe toate, dacă vrei - îi răspunsei — nu însă și pe mine, nici pe voința ta. Ei bine ! — urmă ea după o mică răsuflare — numai văzînd cu ochii ați putea să înțelegeți că nu e chip să trăiești cu asemenea îndrăcit. Înțeleg să rupi, să frîngi, să spargi, :să omori chiar cînd te ia mînia oarbă, de nu mai știi ce faci. Om însă în toată firea, potolit ca orișicare din noi acum, numai și numai ca să mă sperie pe mine, el a dat rîzînd cu pumnul în geamurile dulapului, de s-au risipit sfărîmate prin casă. Mă cunoașteți, Trică — urmă ea mai iute — și știi că eu nu mă sperii. Cînd văzu că nu-i dau cărțile, se duse la oglinda cea mare și o făcu și pe aceea bucăți-bucățele. Ce să faci cu asemenea om? Îl știi că e tare ca un bivol: degeaba m-aș fi opintit să-l opresc, iar ceilalți se uitau la el rîzînd, parcă le plăcea să-l vadă ce face.

— Să-i fi dat afurisitele de cărți — grăi Marta — și să-l fi lăsat în știrea Domnului.

— Ferit-a Dumnezeu I răspunse Persida. „Să nu mai spargi, Națl, că femeie, cum sunt, te pălmuiesc în fața acestor oameni și nu-mi mai pasă ce va urma !ˮ

— Rău ai făcut, zise Marta, care nu se mai putea slăpini.

— N-aveam ce să fac, îi răspunse iar Persida. Tot era mai bine să dăm unul în altul decît să sfărîmăm toate lucrurile din casă. Auzind zgomotul, Bandi, băiatul, a alergat speriat în casă. Nu mai eram acum singură: băiatul ține, ziceam, la mine și o să-mi sară în ajutor, apoi, dac-ar fi rău de tot, n-ar mai sta nici ceilalți cu gurile căscate. M-am repezit deci la el, ca să-l opresc. „Nu te apropia — îmi zise el tot rîzînd — că nu știu unde mă opresc dacă încep o dată. Mi-a fost destul, m-am săturat, sunt plin pînă în gît ! Ești urgia lui Dumnezeu, blestemată să strici viața celor-ce se apropie de tine. Uite! -urmă arătînd spre Bandi — atît om ți-a mai rămas și ție în lumea aceasta, corcitura asta, pripășitul ăsta, despre care nici chiar-tatăl său nu mai vrea să știe; ceilalți toți, pînă chiar și mumă-ta și fratele tău, te-au părăsit. Ai dat bani pentru el, ca să-l răscumperi, și tot nu mai dă pe la tine...ˮ

Trică se cutremură și mai făcu un pas înainte, gata de a pleca.

— Așteaptă — îi zise ea — că nu le știi încă toate. Auzind vorbele lui, Bandi, băiatul, n-a zis nimic, ci a sărit la el și l-a mușcat de umăr. Am sărit și eu și nu știu ce-a urmat mai departe ... Uite! urmă ea sumecîndu-se, ca să-și arate vînătăile de pe brațe. Uite! — zise ea — ridicînd fără sfială cămașa, ca să arate vînătăile de pe pulpi. Așa mi-e tot trupul. Nu-mi pasă! Are să mă doară cîtva și apoi trece. Carnea de-om se drege ea de ea. N-am să mai trăiesc cu el, și am scăpat de toate. Rușinea însă, rușinea pe care mi-a făcut-o trebuie s-o șterg! Trebuie să vază omul acela că tu și mama nu v-ați lepădat de mine, că nu pentru mine, ci pentru el n-ați mai venit să mă vedeți. A rămas acum singur acasă și sparge, frînge, taie înainte... E păcat, Trică, e pagubă, dar nu-mi pasă: rușinea însă trebuie s-o ștergem. Tu vii cu mine.

Marta îi făcu lui Trică semn să stea, și Trică rămase nemișcat în loc. îi era greu și-ar fi dat tot ceea ce îi era mai scump ca Sultana, copila nevinovată, să nu fi fost și ea de față, dar el nu se putea mișca din loc.

— Dar rușinea pe care ni-ai făcut-o tu nouă? grăi el în cele din urmă. E adevărat, Persido, că tu ești o grea nenorocire pentru toți cei ce țin cu tine! Tu ți-ai făcut-o: tu s-o porți!

Persida stetea ca stean de peatră în mijlocul celor ce se uitau cu milă la dînsa cînd Mara se ivi în prag și se opri dînd din cap.

Aflase cele petrecute, alergase la cîrciumă și venise aici pe urma Persidei.

Persida se dezmorți. Mama eitot mama ei, sărmana.

— Nu te-ai săturat nici acum de el? ! întrebă Mara.

— Mi-a fost destul, îi răspunse Persida; și dac-aș fi omorît pe tata, mi-aș fi spășit păcatul.

— Lasă-1! grăi Mara. Mulțumește lui Dumnezeu c-ai scăpat de el. Iară tu, Trică, n-ai să te amesteci, urmă peste puțin. Mulțumește lui Dumnezeu că ți-ai găsit stăpîni oameni buni.

Era mîhnită Mara, de-ar fi fost în stare să sară cu ghearele la afurisitul de neamț, dar se sîmțea fericită cum nu s-a mai sîmțit în viața ei, căci își știa fata scăpată și feciorul pus pe cale bună.

Nu era însă fericită Persida, iară Trică se sîmțea foarte nenorocit.

Se adunaseră deodată toate, prea multe se îngrămă-diseră pe capul lui: jupinul se pregătea de plecare, jupineasa-l aștepta deseară, Persida plecase greu mîhnită, iară Sultana nu se mai uita la el ca mai nainte, ba scăpase chiar vorbele: „De ce nu te-ai dus cu sora ta?ˮ Se simțea ca legat cot la cot, dar el lucra cu celelalte calfe la masă și nu zicea nimic, căci n-avea cu cine să-și împărtășească gîndurile.

După-ameazăzi el începu să se neliniștească și se făcu din ce în ce mai tăcut și mai neastîmpărat. Cînd sunetele muzicei străbătură-n casă, calfele și ucenicii se puseră-n mișcare, ca să se ducă să vadă Verboncul. Trică stetea ca bătut cu cuie pe scaun. Deodată însă, cînd muzica suna mai de aproape, el se ridică drept, își scutură o dată capul, apoi se repezi spre ușe.

Nu putea nimănuia să-i treacă prin gînd că el, care fusese răscumpărat cu bani atît de grei, s-a pornit atît de repede ca să alerge la Verbonc și să-și pună șapca-n cap. Bocioacă se uită deci mirat la el, iar Sultana începu să rîză. Marta sîmțise însă de mult că nu-i e lui Trică a bine și, văzînd acum fața lui înăsprită și mișcările lui iuți, înțelese numaidecît gîndul lui.

— Trică — strigă ea cuprinsă de spaimă - unde te duci? ! Ce vrei să faci? Nu-l lăsați! urmă apoi peste puțin, alergînd după el.Nu-l lăsați, că se dă la Verbonc!

Bocioacă începu și el să rîdă. Auzi nebunie! De ce adecă să se dea la Verbonc?

Trică se opri și se-ntoarse pe jumătate napoi.

— Am - zise el — să mă răscumpăr eu, ca să nu-mi mai poată nimeni arunca vorba că m-a cumpărat cil bani!

Pornind apoi înainte, el se duse — nu în fugă, ci cu pași mari și greu călcați.

Bocioacă, înțelegînd acum și el, porni după dînsul slrigind mereu:

— Nu-l lăsați ! Puneți mîna pe el!

Iară Sultana, care nu putea nici acum să-și dea seamă despre cele ce se petrec, stătea uimită în pragul casei și se uita cînd la muma ei, care se făcuse galbenă ca ceara, cînd la Trică cel nalt și spătos, care trecea înainte aruncînd la dreapta și la stînga pe calfele ce i se puneau în drum ori puneau mîna ca să-l oprească.

Ieșit apoi la uliță, el o luă spre Verboncul care nu sosise încă la casa lui Bocioacă.

— Stați! — strigă el ridicînd amîndouă mînile — că sunt și eu aici și merg cu voi dacă mă primiți !

Lumea se opri, muzica încetă și un fior rece trecu prin lumea adunată în alai. Era în acel „stați! și-n acele brate ridicate în sus ceva ce te făcea să simti că omul acesta nu așa din senin, nici din ușurință intră în rîndul celor ce iau șapca în cap, și într-o clipă lumea se-ngrămădi împregiurul lui Trică, pe care toți îl știau și mulți îl iubeau.

„Ura! ura!ˮ strigară cîțiva cînd el luă șapca și și-o înfundă în cap. „Ura!ˮ — strigară apoi cu toții cînd el se îmbrățișă cu unul din căprarii buni de gură și luă sticla de vin ca să închine — și ca fulgerul trecu din gură în gură vestea că Trică, feciorul Marei, omul de credință al lui Bocioacă, starostele coj ocarilor, deși răscumpărat, a intrat la Verbonc. Mare lucru trebuia să fie la mijloc, și lumea alerga din toate părțile, să vază.

Cînd alaiul se porni iar înainte, era prea strîmtă ulița, și Trică mergea prin fața casei lui Bocioacă în frunte, cu șapca pe ureche, cu sticla de vin ținută în sus și chiuind ca la nuntă.

— Cu bine, după război! strigă el închinînd spre casa plină și-și urmă drumul înainte.

Nu mult trecu însă, și alaiul iar se opri, ținut în loc de Mara, care venise cu fiica ei ca să-și ia feciorul.

Era, sărmana de femeie, ca una căzută din cer cînd vecinele alergară să-i spună că Trică s-a dat la Verbonc. Nu-nțelegea, nu credea că e cu putință una ca asta.

Așteptase atîta timp să-și vază fata iar acasă, și acum, cînd o vedea hotărîtă de a părăsi pentru totdeauna pe neamțul ei atît de urgisit și își știa și feciorul scăpat și bine așezat în casa lui Bocioacă, îi era parcă nu mai are nimic de dorit şi căzuse oarecum obosită de multumire sufletească.

Cum ar fi putut ea să creadă că tocmai acum i se strică toate planurile?

A început să rîdă cu hohot cînd a văzut spaima Persidei, care înțelese numaidecît hotărîrea fratelui său.

Era o nebunie! împărăția, după ce a luat o dată banii, nu mai avea nici un drept asupra lui. Ea rîse din nou cînd Persida-i spuse că Trică are să capete banii înapoi. O treceau fiorii cînd se gîndea că feciorul ei o să primească deodată atîta sumă de bani; dar nu credea că împărăția o să fie atît de proastă ca să-i dea banii după ce-i are o dată.

Așa, rîzînd mereu, a trecut Murășul, și mai vîrtos rîdea cînd l-a văzut, în sfîrșit, pe Trică cu șapca pe ureche. Ah! ce bine îi ședea ! Ah! ce fecior! Nu era nici unul ca dînsul!

Trică se cutremură în tot trupul cînd le văzu. Apoi, cuprins de o pornire dureroasă, făcu cîțiva pași spre mumă-sa, o îmbrățișă lung și o sărută de mai multe ori, în vreme ce Persida începu să plîngă, și plîngeau toți văzînd-o pe dînsa plîngînd.

Ca să scape, Trică se desfăcu, ridică iar sticla cu vin și, cu lacrămile în ochi, începu să chiuiască din nou, încît răsuna tot orașul.

— Muzica! să cînte muzica! — strigă Mara ca ieșită din fire — și începu să bată din palme.

Tot n-avea nimeni fecior ca dînsa! Și pornit alaiul înainte, ea mergea în frunte alăturea cu feciorul ei, sărind mereu ca în joc, chiuind din răsputeri și bătînd mereu în palme, luată de vîrtejul din care nu putea să-și scoată feciorul.

Iară Persida cea înaltă și frumoasă, femeie asupra căreia se opreau toate privirile, mergea perdută și plingind după dinșii.

Căprarul cel bun de gură a mers cît a mers sfiicios alăturea cu dînsa. Luat însă în cele din urmă și el de vîrtej, o cuprinse cu brațul și începu să joace cu ea.

— Ce păcat că nu pot să merg și eu cu voi! grăi dînsa și-l dete încet la o parte.

CAP. XXI.
Norocul casei.

— Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au pățit-o altele și mai rău decît tine și tot au ajuns femei cu casă bună. Ești, Ia urma urmelor, ca și cînd ai fi fost cununată cu el, și toată lumea te știe că i-ai fost soție credincioasă și harnică și multe ai suferit de la dînsul. Femeie ca tine n-are decît să aleagă între cei mai buni ca să-și găsească bărbat.

Așa vorbea Mara ca să-și mîngîie fata.

Trecuse miezul nopții, și ele, deși obosite moarte, nu puteau să doarmă în culcușurile lor.

— Nu-mi mai trebuie bărbat, răspunse Persida; eu nu mai pot să am bărbat.

Vorba asta Mara nu putea s-o înțeleagă, dar nu putea nici Persida să-i spună de ce adecă ea nu mai poate să aibă alt bărbat afară de Națl. Prea ar fi fost grea lovitura dacă i-ar fi spus că e cununată cu dînsul.

— Prostii! grăi deci Mara, care înțelegea lucrurile cu totul altfel. Poate o femeie ca tine orișicînd...

Luată apoi pe dinainte de dorința de a o molcomi, ea nu se mai putea stăpîni.

— Banul, draga mamii — urmă ea — banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani. Uite ! — urmă ea — făcîndu-și mustrări c-a scăpat vorba. Ți-o spui fiindcă nu mai ești copilă și trebuie s-o știi, ca să te sîmți: eu am adunat pentru voi puțin cîte puțin și din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, și puține sunt pe aci prin apropiere fetele care au zestre ca tine.

Persida se ridică puțin în culcușul ei. Știuse ea că are mama ei bani! acum însă ar fi voit să-i vadă fața, căci din tonul cu care vorbea, banii păreau mulți, și parcă din fața ei ar fi putut să-i numere. Era însă întunerec în casă.

— Cîteva mii să fie — grăi Persida — nu se sperie nimeni de ele.

— Nu vorbi, fata mea, de mii — îi zise Mara — ci numără cu zecile de mii. Nu degeaba am ostenit eu; nu degeaba mi-am tras de la gură. Ce-i al tău e al tău; ce-i a lui Trică e a lui Trică; ce-o să mai rămînă veți împărți între voi. Asta s-o știi, ca s-o știi, dar să n-o spui nimănui. Nu ești tu orișicine!

Persida tăcu.

În zadar! puterea banului e mare, și ea se sîmțea cu totul altfel acum, cînd știa din gura mumei sale că are zeci de mii puse la o parte și bine păstrate, cum numai Mara știa să le păstreze.

Doamne! Națl s-ar mira și el dac-ar ști-o aceasta și și-ar da silințele să între în voile bătrînei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrînul, ar vorbi și el cu totul altfel dac-ar ști că feciorul lui ia zestre mare.

De ce adecă Națl era mereu posomorît și răstit? de ce era nerăbdător? de ce bea? de ce juca cărți? de ce era nemulțumit cu soarta lui? Pentru că era deprins să trăiască bogat și trăia acum sărac, scos de dînsa din averea lui.

Îi venea să se ridice din culcușul ei și să alerge la el, ca să-i spună și să-l roage, să-i moaie, să-i îndul-cească firea. În zadar, afară de dînsul nu era pentru dînsa bărbat pe lume, fără de căsnicie nu e viață și numai cu dînsul putea dînsa să-și închipuiască căsnicia.

Asta trebuia s-o înțeleagă și mama ei, și o înțelegea dacă-i spunea că sunt cununați.

Acum, în clipa aceasta, putea să i-o spună, era chiar datoare, pentru ca ea să știe cum stau lucrurile și să nu-și mai facă gînduri deșerte.

— Mamă! șopti ea.

Mara adormise.

— Mamă ! grăi mai tare.

Mara dormea pierdută în somnul greu al omului obosii.

Persida se ridică speriată din culcușul ei.

Iar se sîmțea singură, părăsită, nepăzită de nimeni și, cu o putere neîmblînzită, o cuprinse pornirea de a se duce la el. Nu putea dînsa să doarmă în altă casă cînd avea casa ei. Ce făcea el singur? Cum putea dînsa să-l lase singur?!

Ca apucată de nebunie, ea se dete jos din pat, se îmbrăcă în pripă și ieși tiptil din casă, apoi o luă ca o stafie prin noaptea geroasă drept spre Sărărie, țiind drumul peste Murășul înghețat după zarea luminii de la circiumă.

Națl era dus, nu știa nimeni unde, și circiuma rămă-sese în paza lui Bandi, cinele credincios, care sări speriat în picioare cînd o văzu pe Persida în prag.

Iară Persida nici că-l băgă în seamă, îi era parcă a căzut din cer de la mari înălțimi în prăpastie adîncă și se afla tot în cădere.

Așa a găsit-o Națl cînd s-a întors cam amețit de vin acasă.

— Aha! grăi dînsul. Tot s-a-ntors doamna! Știam eu că nu poți tu să trăiești fără de mine: e scris în steaua sub care ne-am născut c-avem să trăim împreună pînă ce nu ne vom fi mîncat de vii unul pe altul.

Persida se uită la el cuprinsă de înduioșare, cum muma se uită la copilul pornit în căi rele.

Ce putea dînsa să vorbească cu omul acesta?!

— Dar bine c-ai venit — urmă tolănindu-se pe pat - căci tot n-avea cine să-mi tragă cizmele... Trage! adăugă apoi și-și întinse piciorul.

Era obicinuită Persida să-i tragă cizmele și să i le curete de noroi. Ea-l învătase asa. Niciodată însă pîn-acum el nu i-o ceruse aceasta, și ea se rușină de starea în care ajunsese față de el.

Dar ce putea să facă?! Cu de-a sila, dar le trase, apoi rămase uitindu-se mîhnită la el.

— Bine - zise ea —nu ti-e tie rusine de ceea ce ai făcut?

— Nu — răspunse el — nu mi-e deloc rușine. De ce să-mi fie rușine? Dac-aș fi orb, nu mi-ar firușine; dac-aș fi surd, nu mi-ar fi rușine; sunt cum m-a lăsat Dumnezeu, aș zice, și tot așa zic și acum. Nu vezi tu că mie-mi lipsește ceva? Nu sunt om în toată firea. E o nenorocire, dar n-am ce face !

Ce mai putea să-i zică? !

— Cum ai putut tu să lași casa așa singură? grăi dînsa peste citva timp.

El se ridică și se uită la dînsa frămîntat în luptă cu sine.

— N-am lăsat-o singură, îi răspunse apoi rîzind cu amărăciune. A rămas aici fratele meu Bandi. Da ! — urmă el —să știi că mi-e frate, frate adevărat, feciorul tatei, întocmai ca mine! Uite-te bine la el și-o să vezi și tu că așa este. Mi-e frate ! Asta-i izvorul tuturor nenorocirilor!

Persida nu se putea dezmeteci.

— Vorbești într-aiurea?! grăi dînsa.

— Nu! răspunse el. Sunt cam amețit și nici nu ți-aș fi spus-o dacă n-aș fi, dar știu foarte bine ce spun: Bandi, băiatul Reghinei, e fratele meu. Îl văd, îl sîmt că mi-e frate și-mi aduc aminte de Reghina... M-ai înțeles? Tata e om bun, dar s-a înrăit, fiindcă nu poate să uite și să ne ierte pe mine și pe mama. Tu ești suflet bun, Persido, inimă de diamant: ce ai avut să iei asupra ta blestemul căzut pe capul nostru?!

Persida-și dete seamă de marea asemănare ce era între Bandi şi Hubăr şi nu se mai îndoia că Naţl are dreptate.

— Sărman de tine și de mine, sărmani de noi toți ! strigă ea cuprinzîndu-l cu brațele. Să n-o sîmtă cumva Bandi aceasta, că mult ține la răposata lui mumă și urît lucru se-ntimplă!

— Să n-o sîmtă, zic și eu — grăi Națl — dar tata trebuie să facă ceva, m-ai înțeles? Trebuie să facă ceva!

— Da! grăi Persida, și ei începură să stea de sfat, parcă nu s-ar fi certat niciodată-n viața lor.

Iară Mara...

Visase noaptea toată pe feciorul ei, și dimineața tot cu gîndul la el s-a deșteptat din somn. Nu se putea dezmetici cum au venit lucrurile și ce a făcut el ca s-o ia pe dinainte și s-o ducă cu dînsul. Își aducea numai aminte că s-a uitat o dată la el, a văzut că nu e chip să-l abată de la hotărîrea lui și a început să bată în palme. Cu totul altfel s-ar fi petrecut însă lucrurile dacă dînsa nu s-ar fi putut mîngiia cu gîndul că are iar pe fata ei la sine. Ea sări deci speriată din pat cînd se încredință că culcușul Persidei e deșert și nici hainele ei nu mai sunt aci.

Le înțelese toate într-o singură clipă.

„Neam îndrăcit ! strigă dînsa. Dacă și-au pus o dată ceva în gînd, nu e chip să-i mai scoți din ale lor.ˮ

Ea se așeză îndărătnică pe scaun, nu supărată, nu îndurerată, ci tare hotărîtă de a nu se mișca, de a nu face nimic, de a arăta că nici pe dînsa nu poate nimeni s-o scoată din ale ei.

Ca totdeauna cînd nu mai știa ce să facă, și acum sîmtămîntul ei covîrsitor era că toate au să iasă în cele din urmă după gîndul ei și că copiii ei pot să dea în gropi, pot să sufără, dar nu pot să piară și tot la ea au în cele din urmă să se întoarcă.

De aceea a rîs cu un fel de mukumire răutăcioasă cînd a aflat, peste cîteva zile, că Națl iar a bătut pe Persida.

Ar fi voit să-i scoată omului aceluia ochii cu ghearele, dar îi părea bine.

„Așa-i trebuie ! zicea. Să-și vie în fire!ˮ

Săptămînile și lunile treceau. Persida trăia din ce în ce mai rău cu soțul ei, dară Mara nu-și schimba gîndul: putea Persida să rabde, că-i făcea bine răbdarea.

Tot astfel, cînd a venit știrea că războiul s-a pornit cu italienii, Mara se ruga mereu lui Dumnezeu să aibă în paza lui pe feciorul ei, dar se bucura oarecum cînd se gîndea la suferințele prin care el trebuie să treacă.

Sunt însă în lumea aceasta cu putință și lucruri care o moaie chiar și pe Mara.

Mai pe toamnă Mara află că Persida iar e în stare binecuvîntată.

Nu-i venea să creadă și nu putea să-și dea seamă dacă e bucurie ori întristare sîmțamîntul viu care o cuprinde cînd se gîndește că tot ar fi cu putință.

„Grozavă nenorocire !ˮ zicea dînsa, și totuși îi venea să se ducă și să-și ia fata cu puterea de cîte ori afla că şi acum tot o mai bate Natl. I se răscolea toată firea cînd se gîndea că iară s-ar putea întîmpla ca în rîndul trecut.

Iar dacă nu, dacă Dumnezeu se îndură, Persida era legată, nedespărțită pe toată viața de dînsul, și Marei îi venea să se ducă la dînsul să-i spună că-l iartă, că vrea să se împace cu dînsul și-i dă fata cu zestre, numai să se cunune... Parcă însă tot mai era timp, trebuia să aștepte.

Asa s-a frămîntat Mara luni de zile de-a rîndul şi nu s-a mișcat decît pe la Sf. Nicolae, cînd iar a trimis moașa după dînsa.

— Zice — grăi Talia — să nu te neliniștești, că toate suni bine!

Mara era, cu toate aceste, ba tocmai de aceea, foarte neliniștită. Îi venea să-și smulgă părul din cap, să-și muște carnea de pe trup, și mergînd cu pași iuți și mărunți, iar nu rar călcați ca altădată, spre circiuma de la Sărărie, ea își zicea mereu: „Nemernico ! Ticăloaso!ˮ De mult ar fi trebuit să vină s i nu se putea ierta că n-a venit.

ˮO, Doamne! — grăi în cele din urmă, ca să se mai molcomească ea însăși pe sine — dar tot om dat de la Dumnezeu e, și botezul o să-l sfințească și pe el.ˮ

Da! botezul sfințește chiar și pe copiii adunați din margine de drum.

Ea, cu toate aceste, se opri, ajunsă la intrare, ca în fața unei primejdii.

— E aci neamțul? o întrebă pe Talia.

— Nu e — răspunse aceasta — a plecat pe-nse-rate şi nu-i e obiceiul de a se întoarce înainte de cîn- tatul cocoșilor.

Și nu s-a abătut Națl nici astă dată de la obiceiul lui. Plecase supărat, muncit de gînduri grele, încît nu mai știa nici el ce are să facă și-și petrecuse timpul cuprins de viu neastîmpăr.

Tîrziu după miezul nopții, cînd s-a întors istovit și cam amețit acasă, toate erau trecute și în iatacul luminat de o candelă se făcuse liniște adîncă.

Persida dormea cuprinsă de somn întăritor, încît abia i se mai sîmțea răsuflarea, iară Mara se așezase pe patul lui și fusese și ea biruită de somn.

Văzînd pe Mara, el se opri și stete o clipă, apoi voi să iasă, să plece, să se ducă, să fugă: îi era rușine, îl cuprinsese un fel de spaimă, parcă o grea pedeapsă îl aștepta.

El însă nu putea să plece: se sîmțea ca infipt în pămînt.

Prin liniștea nopții se auzea un fel de morfoleală gingașă: copilul, îmbăiat, înfășat și așezat, după obicei, lîngă muma lui, nu dormea, ci îşi dusese mî-nile la gură și își sugea pumnii.

Inima lui Națl se strînse și mintea lui se lumină deodată, parcă toată noaptea ar fi dormit și n-ar fi văzut băutura cu ochii lui.

Era un copil acolo, chiar copilul lui.

Ah! de ce i l-a dat Dumnezeu? ! Că să-l certe cu toată asprimea.

Nu! Copilul acesta nu poate să trăiască! S-a născut numai ca să moară. Chinuită în toată clipa și mereu bătută, Persida n-a putut să dea viață decît unei stîr-l O pituri; îl vedea, parcă, stîlcit, cu oasele strîmbe, cu fața pocită, o adevărată spaimă, și, cuprins de fiori, el începu să tremure aducîndu-și aminte de Reghina și de copilul ei.

Și dacă i-ar fi dat, cu toate aceste, să trăiască?

Grozavă nenorocire !

Și totuși...

„Doamne! — zise el cu ochii plini de lacrămi — ceartă-mă pe mine, ceartă-mă cu toată asprimea, dar lasă-l pe el, păzește-l, ține-l, orb să fie, surd să fie, slut să fie, schilod să fie, numai a om să semene, căci tot al tău este, tot ție are să ți-l păstreze sărmana aceasta de femeie.ˮ

Tiptil apoi, pas cu pas, călcînd pe vîrful degetelor, cu inima încleștată și tremurînd în tot trupul, el se apropie de pat, ca să-și vadă copilul.

Ce putea să vadă?

Un copil abia născut nu e, la urma urmelor, decît o bucățică de carne fără ochi, care se mișcă în toate amă-nuntele ei. El însă nu mai văzuse în viața lui ceva atît de frumos ca copilul lui, cu fața ceea rotundă, plină și viu mișcată și cu degetele cele lungi și subțiri la minușițele de om.

Ah! cum ar fi vrut să-l desfășure, ca să-l vadă în-treg, să-l pipăie cu mîna, să se încredințeze că e în-treg, că setea de viață, care-l face să-și sugă cu atîta neastîmpăr pumnii, îi străbătea întreaga ființă.

„De ce, Doamne, atîta bunătate? Căci eu nu sunt vrednic de eaˮ , zise el adînc înduioșat și nu-și mai putu stăpîni plînsul.

Persida-și deschise ochii și-i deschise mari și-i îndreptă oarecum dormind, mirată și nedezmeticită spre el.

— Ah! Doamne ! zise el în românește. lartă-mă, Persido, că te-am deșteptat, dar nu mai pot! Nu mai pot! zise el iar și izbucni în plîns înăbușit.

Persida-i întinse mîna și-l apucă de braț, ca și cînd s-ar fi temut că se duce și-ar fi voit să-l oprească, să-l ție, să nu-l lase.

— Plîngi, că-ți face bine, zise apoi peste cîtva timp. E băiat, urmă iar. O să-l vezi tu ce băiat! Lasă, c-o să vezi cum toate au de aici înainte să fie altfel.

— Cum altfel?! grăi dînsul deznădăjduit. Eu tot eu rămîn; de cîte ori mi-am făcut cele mai amarnice-mustrări? de cîte ori mi-am pus tare-n gînd să mă-n-dreptez? ! Tot nemernic am rămas, și nemernic am să fiu toată viața mea!

Persida se uită zîmbind senin la el.

Ce-i pasă ei acum dacă el se va îndrepta ori nu? !

Da, mai înainte, cînd toată gîndirea, toată sîm-țirea, toată purtarea ei de grije asupra lui și numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dînsul și-l scotea din răbdare, îl îndîrjea prin neîncetatele ei silințe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui și-i era, așa cum îl știa, destul de bun.

Mara se deșteptă și ea din somn, dar, văzîndu-l la patul fiicei sale, nu-i mai venea să fugă, ca mai na-inte, cînd se gîndise c-ar putea să dea ochi cu el.

Văzîndu-l plîngînd, ea se înduioșă.

— Ei, lasă-le acum, zise ea; ce a fost a trecut. Mi-a spus Persida, mi le-a spus toate; toate le știu; să-i mulțumim lui Dumnezeu că ni l-a dat și-a rînduit să nu fie copil adunat de pe uliți.

El rămase umilit în fața ei. Ar fi voit să-i răspundă ceva, să meargă și acum la ea și să-i sărute mîna, dar nu putea: erau parcă toate de prisos, și cînd își ridică ochii, el se uită la ea ca și cînd nu ar fi fost niciodată și c-ar mai putea să fie supărare între dînșii.

— Sărmana mea mamă ! grăi el în cele din urmă, suspinînd.

— Are să vină și ea! zise Mara. Trebuie să vină! Am să mă duc chiar eu să-i spun, s-o chem, s-o aduc: îi este nepot și ei tot atît de bine ca mie; are și ea să se bucure.

— Dar nu cumva să-i spui, mamă, și ei că suntem cununați, grăi Persida îngrijată.

— Nu! ferit-a Dumnezeu! adause Națl. N-ar putea să nu-i spună tatii, și-l știți cum e!

Ei începură apoi să se sfătuiască ce fel ar trebui s-o pornească pentru ca să-l moaie și pe bătrinul Hubăr, ca la botezul copilului să fie adunați cu toții în dragoste familială.

— Avem — grăi Națl — să-l botezăm în legea ta și să rugăm pe părintele Codreanu să vie, ca tot el să-l boteze!

— Da! — zise Mara încîntată — tot el! Altfel nu se poate!

Persida dete din cap și ochii i se umplură de la-crămi.

— Nu — grăi dînsa — avem să-l botezăm în legea bătrînului Hubăr și-o să rog — urmă plîngînd — pe maica Aegidia să-i fie ea nașă. De mult încă mi-am pus-o aceasta în gînd, adăugă ea și plînse înainte.

Mara și Națl nu mai indrăzniră să zică nimic. Așa era! Tot dînsa era cea mai ințeleaptă. O durea pe Mara că nepotul ei n-o să fie creștin adevărat, dar recunoștea și ea că numai așa se poate îmblînzi Hubăr cel îndîrjit.

Așa, stînd de vorbă și sfătuindu-se între dînșii, în fericită unire familială, i-au prins zorile de zi și i-a apucat și lumina zilei, pe care Hubăroaie o așteptase cu neastîmpăr.

Nu mai putea, sărmana de femeie!

Singură dînsa știa cît a răbdat și cîte lacrămi a vărsat în tăcere după rarele ei întîlniri cu Națl. Ținea să nu treacă peste voința soțului său; au însă toate un hotar: din clipa în care aflase că se apropie ceasul, ea nu mai aștepta decît să plece soțul ei la măcelărie pentru ca să plece și ea.

Persida și Națl și Mara tresăriră într-un fel de uimire cînd ea se ivi în prag.

Era lucru firesc ca ea să vie și nu se îndoiau că va și veni: uimiți erau dar numai pentru că dînsa venise tocmai acum, cînd vorbeau despre dînsa.

Mara, cea dîntîi, se ridică și se duse la dinsa. Ne-știind ce să-și zică, ele se îmbrățișară în tăcere, se sărutară și iar se ținură îmbrățișate, în vreme ce copiii lor se uitau la ele oprindu-și răsuflarea.

Desfăcîndu-se din brațele Marei, Hubăroaie trecu apoi pe lîngă fiul ei și se duse la Persida, ca să o sărute de mai multe ori tot în tăcere, cu dragoste și cu sfială.

Abia dup-aceea ochii ei se opriră asupra copilului și de la el trecură la Națl.

— Mult ești nenorocit — grăi dînsa cu ochii plini de lacrămi — și mare noroc ai avut I Le știu toate, urmă apoi întorcîndu-se spre Persida. Știu cît ai suferit, fata mea. Dumnezeu are să ți le ție toate în seamă și să ți le răsplătească !

— Lasă-le aceste, întîmpină Mara. Să nu mai vorbim despre cele trecute, ci să vedem de cele viitoare.

Hubăroaie se uită lung la ea.

— Ți-e ușor ție — grăi dînsa amărîtă — căci stai singură, poți să faci cum te trage inima și n-ai să te temi de nimeni: mie mi-e groază cînd mă gîndesc la cele viitoare.

Persida se cutremură.

— Să nu fie în ceas rău vorba pe care ai grăit-o fără ca să-ți dai seamă! suspină Mara. Nu e în lumea aceasta nimic mai trist decît viața văduvei, care poartă ea singură greul vieții și tot ea singură plînge cînd are vreo bucurie. Ce-mi este mie că ne vedem adunați cu toții aici, cînd răposatul, sărmanul, nu poate să fie și el cu noi 1 urmă dînsa plîngînd. Nu, din inimă nu puteau să-ți iasă vorbele. Bărbatul tău e om și el, e creștin, e părinte și are să se moaie în cele din urmă.

Nici că-i veniseră din inimă acele vorbe, dar fuseseră grăite, și ca un fel de săgetare trecuse prin inimile lor simțimîntul că nu e unirea fericită cu putință cîtă vreme trăiește el.

O clipă însă numai, apoi începură a se sfătui cum au să pornească lucrurile ca să-l aducă și pe el în mijlocul lor.

Hubăroaia nu îndrăznea să-i vorbească.

— Ce ar fi dacă m-aș duce eu și i-aș cere iertare? grăi Națl.

— Ferit-a Dumnezeu! răspunse muma lui. Ar fi destul să te vadă pentru ca să nu-și mai poată stăpîni minia. Nu știu ce are, dar de la un timp încoace e din ce în ce mai îndîrjit.

— Am să le sufăr toate — întimpină Națl — și mi-e destul să-i spun o vorbă pentru ca să-l potolesc.

Persida, dînd cu socoteală care e vorba aceea, clătină din cap.

— Nu! zise ea. Ai face foarte rău. Te rog, mamă — urmă apoi intorcîndu-se spre Hubăroaie—să te duci la maica Aegidia și să-i spui c-o rog de iertare și doresc a vorbi cu dinsa. Are să vie, știu că are să vie, iar celelalte le lăsați pe mine.

Așa s-a și făcut.

De la cîrciumă Hubăroaie s-a dus drep la mănăstire, și pe la ameazăzi maica Aegidia cea mărunțică și cu fața aspră a cerut binecuvîntarea stariței ca să poată merge la fata ei.

Trecuse atita timp de cînd nu se mai văzuseră și atît de multe s-au petrecut în timpul acesta. Era însă la mijloc un suflet nevinovat, și maica Aegidia intră în circiuma de la Sărărie ca-ntr-o biserică, sfiicioasă și cu pas ușor.

Tot așa a și ieșit peste vreun ceas, ca să meargă la părintele pleban, care s-a dus apoi fără de întîrziere la Hubăr, căci vorba era să scape trei suflete rătăcite.

— Știu de ce ai venit și ce vrei, îi zise Hubăr. Nu mi-a spus nimeni, dar mi-e destul să te văd ca să știu. Uite, i le iert toate, toate le trec cu vederea, toate le uit ca și cînd n-ar fi fost niciodată: nu-l pot însă ierta că nepotul meu e copil nelegiuit.

— Tocmai de aceasta e vorba, grăi plebanul așezat. E o nenorocire că așa au venit lucrurile, dar trebuie să ne ferim de alta mai mare: să-i cununăm cît mai curind, pentru ca copilul să fie botezat ca născut din părinți care trăiesc în căsnicie binecuvîn-tată de sfînta biserică.

— Minciuni! strigă Hubăr. Pata tot rămîne. Grozav am fost pedepsit eu pentru citeva clipe de ușurință! Nu mi-e destul că trebuie să-mi știu copilul de pripas, dar am ajuns să mai am și un nepot nelegiuit.

— Despre aceasta să nu vorbim, grăi plebanul cu oarecare asprime. Ți-ai făcut datoria și trebuie să ți-o faci pină la sfîrșit. Copilul născut din adulter nu găsește milă nici la oameni, nici la Dumnezeu: el n-are loc în rîndul crestinilor şi e suferit numai în tinda bisericii. Născut din greu păcat, viața lui nu poate să fie decît o grea osîndă. N-ai să-l știi, n-ai să-l vezi !

— Dar îmi iese mereu în cale! strigă Hubăr deznă-dăjduit.

— E în adevăr de necrezut cum a ajuns el la casa lui Nap, grăi plebanul. N-ai însă să ții seamă de el și n-ai mai ales să pui alăturea cu dînsul pe nepotul tău, care nu din adulter, ci numai din căsnicie lipsită de binecuvîntare e născut.

— Dar ce este vinovat el?!

Preotul clătină zîmbind din cap.

— Fără de vointa lui Dumnezeu — zise el — nici un fir de păr nu se clatină: cum s-ar putea oare ca om să se nască fără de a lui vointă? ! Era de mai nainte vinovat și pentru vina lui osîndit să se nască din păcat, pentru ca să treacă desprețuit de semenii săi prin lume. Și osîndit, pentru vina ta, erai și tu să-l zămislești, pentru ca să nu mai poți trăi liniștit. Poartă-ți osînda cu umilință și cu răbdare îndelungă, pentru ca să ti se ierte vina. Toate ai să le treci cu vederea şi să te gîndești numai la împlinirea datoriei tale, pentru ca copilul să fie botezat în legea ta și primit în sînul singurei biserici în adevăr mîntuitoare. Dacă ei nu sunt cununați, botezul are să se facă în legea mamei și copilul e perdut pentru biserică.

Acesta era un lucru peste care Hubăr nu putea să treacă.

Nu mai era vorbă dacă vrea ori nu vrea, poate ori nu poate; trebuia să voiască și să poată, să să silu-iască însuși pe sine, ca să fie ocrotit ca fiu supus de sfînta biserică și să afle iertare înaintea lui Dumnezeu .

A rămas dar vorba că plebanul să-l aducă pe Națl, pentru ca să ceară iertare și părintească binecuvîntare.

Era hotărît Hubăr să le facă toate după cum le rinduise preotul, dar prea suferise multe, tot nu se împăcase cu gîndul că nepotul său e copil nelegiuit și, cînd se văzu față-n față cu fiul său, sîngele îi năvăli spre cap și ochii i se împăingeniră.

— Nemernicule! Cum ai putut tu să-mi faci și rușinea aceasta? ! strigă el ca ieșit din fire și-i trase fiului său două palme.

Plebanul ridică mîna.

— Rabdă, fiule — zise el — că ți se cuvine și ți-e părinte.

Națl își plecă capul, apoi făcu un pas înainte, apucă mîna care-l lovise și o sărută.

Uitîndu-se în ochii tatălui său, el fu cuprins de sîmțămîntul că în zadar sunt toate, căci trai liniștit cu acest om nu se poate.

— Lovește-mă, alungă-mă — grăi — ceartă-mă cu cea mai mare asprime, dar să aibi inimă de părinte pentru copilul meu, care nu e născut, precum văd că crezi, din căsnicie nelegiuită.

— Cum nu e?! întrebară plebanul și Hubăr deodată.

— Persida — răspunse Națl ridicîndu-și capul — nu e femeie care poate să trăiască în căsnicie nelegiuită. A venit cu mine fiindcă în starea deznădăjduită în care mă aflam se temea să mă lase singur. Ar fi murit însă mai bucuros, dară nu ar fi venit dacă nu s-ar fi găsit un preot care era gata să ne cunune. Suntem cununați!

— Cum? În taină? Fără de învoirea părinților? întrebă preotul.

— Cu învoirea mumei, răspunse Națl cam în silă; învoirea tatii nu o puteam cere fiindcă eram în dușmănie.

— Dacă așa este — grăi preotul întorcîndu-se spre Hubăr — atunci căsătoria e neatinsă și copilul e le-giuit. Dar tot trebuie să fie binecuvintată căsnicia de amîndouă bisericile.

Hubăr nu se putea dezmetici. Se simțea ușurat, dar tot nu putea să-l ierte pe Națl că s-a căsătorit fără de învoirea lui.

— Să fie — zise el — să fie binecuvîntată de amîndouă, dar copilul e al nostru, numai al nostru.

— Da, tată-răspunse Națl —și ei rămaseră citva timp într-un fel de încordare.

Părintele pleban ar fi așteptat ca ei să-și dea mîna, să se îmbrățișeze, să se sărute, să arăte că s-au împăcat. Națl nu îndrăznea însă să se apropie de tatăl său, iar Hubăr nu putea să se uite în ochii fiului său.

— Te rog, tată — grăi în cele din urmă Națl — dacă se poate, să vii să vezi copilul.

Hubăr își ridică ochii. Nu putea să zică ba și îi era foarte greu să se ducă.

— Am să viu — zise el — da ! am să mP duc. Să știi însă că nu la tine mă duc, ci la femeia aceea, care e prea bună pentru un nemernic ca tine.

Națl își plecă iar capul. Era și el de părerea tatălui său şi nu se-ndoia că Persida va îndulci firea bătrinu lui.

— Am să viu mîne dimineață, zise iar Hubăr în-torcîndu-se spre părintele pleban. Azi e prea tîrziu și trebuie să mă mai gindesc și eu.

Seara apoi Hubăr a vorbit cu nevastă-sa, care era foarte fericită văzîndu-l din ce în ce mai muiat şi mai fericită încă se simțea cînd el îi spuse că dînșii sunt cununati.

— E femeie foarte înțeleaptă și foarte cumsecade, grăi dînsa.

— Nu e nici Națl băiat rău, întîmpină el înduioșat. Au venit însă lucrurile așa că nu mai știa băiatul ce să facă. Vinovat sunt numai eu.

Hubăroaie se uita lung și cu ochii plini de lacrămi la soțul ei. N-ar fi crezut niciodată că el poate să facă asemenea mărturisire, și acum ar fi voit să cadă în genunchi la picioarele lui și să-i sărute mina.

— Sărmana femeie! urmă el. Cît a suferit și cît a știut să rabde 1 Mi-e parcă nu-mi vine să cred că poate o femeie să fie cununată și să trăiască ani de zile de-a rîndul fără ca s-o spună aceasta. Mîne — adăugă el — mergem amîndoi, în ziua mare, ca să ne vadă toată lumea, și toată lumea trebuie să afle adevărul.

Așa au și făcut.

N-avuse Hubăr în viata lui zi mai mare decît aceasta. Se pregătise parcă s-ar duce să se cuminece și parcă tot nu era gata.

Un dar pentru noul-născut. Un semn de iubire pentru nora lui.

El se duse la dulap și luă din lădița de fer zece, apoi douăzeci și cinci și în cele din urmă toți galbenii pe care-i strînsese, peste trei sute, apoi scoase și cutia cu argintărie.

— Să li-o dăm lor, că noi tot degeaba o ținem.

— Să li-o dăm! răspunse Hubăroaie rîzînd cu mulțumire.

Și tot astfel, ca de zi mare, așteptau și Națl cu Persida.

Se vede însă că zi cu desăvîrsire senină nu e în lumea aceasta cu putință.

Mara era și ea mulțumită, dar nu se bucura cu toată inima; prea îi era drag copilul acela pentru ca să se poată împăca cu gîndul că el are să fie păpis-taș. Îi era parcă mai bucuros l-ar ști așa nebotezat, și singura ei vorbă era: „Voi faceți cum știți; al vostru e copilul!“

Apoi mai era la mijloc și Bandi, care se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. În mintea lui nu putea să între gîndul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dînsul, om mai urgisit decît acel Hubăr, de care răposata lui mumă fugea înspăimîntată, care-și alungase feciorul și-i făcuse Persidei atît de multe zile amare. Ii venea deci să fugă cînd a aflat că vine Hubăr. Nu! niciodată n-ar fi crezut că poate Persida să fie atît de nemernică ca să stea de vorbă cu un om ca Hubăr, și acum, cînd știa că dînsa-l așteaptă, îi era parcă n-a mai rămas pentru el nimica în lumea aceasta. Și totuși ar fi voit să se ducă în lume și nu putea; ședea posomorit într-un colț și nu era în stare să se miște.

Hubăr și Hubăroaie au trecut pe lîngă el fără ca să-l bage în seamă.

Era și frumoasă și grea clipa în care ei au intrat la Persida. Păcat numai că Mara nu era și ea de față.

Națl stătea umilit la căpătîiul patului și se dete puțin la o parte cînd părinții lui intrară, iar Persida îi aștepta cu fața rîzătoare.

Hubăr, deși cam strîmtorat, era om trăit în lume și știa ce voiește.

El se duse la Persida și o sărută pe frunte.

— Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ți le-am făcut și fii încredințată despre iubirea noas-’ă tră părintească, grăi apoi uitîndu-se în ochii ei.

— Nu suntem vrednici noi - răspunse ea sărutîn-du-i mina — dar copilul acesta?!

Hubăr desfăcu punga și vărsă galbeni peste copil.

— Belșug să se reverse și binecuvîntare asupra ta ! grăi el și se plecă să sărute copilul.

Apoi Hubăroaie îi dete Persidei cutia cu argintării. Hubăr își îmbrățișă și feciorul, și ei petrecură mai departe ca oameni care se iubesc și de mult nu s-au văzut. Atît era Hubăr de încîntat de nora sa, încît luă hotărîrea de a merge chiar acum la Mara, ca s-o roage să vie deseară și ea și să petreacă cu toții împreună; atît era de încîntat, încît chiar acum hotărî ca de la Sf. Gheorghe înainte Națl să părăsească birtul și să vie acasă.

Pe cînd însă ei petreceau în casă, Bandi se plimba neastîmpărat prin cîrciumă. îi era parcă s-a sfîrșit viața lui și-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el și singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta.

Cînd Hubăr ieșea, Bandi stătea în calea lui și se uita la el drept în față, îndrăzneț, fără ca să-și ascundă mînia, gata de a-l înhăța, mai mult smintit decît om în toată firea.

Hubăr se cutremură și se opri cuprins de groază în loc, încît nevastă-sa trecu înainte pe lîngă băieta-nul care din calea ei se dete la o parte și-l lăsă apoi și pe Hubăr să treacă.

„Doamne! ce am eu să fac? !ˮ grăi el după ce se văzu Ireml.

— Du-te tu singură la Mara, urmă apoi peste pu-țin, întorcîndu-se spre nevastă-sa. Spune-i c-o rog și eu, c-o rugăm amîndoi. Eu trebuie să mă duc la părintele pleban. Trebuie, acum, neîntîrziat.

CAP. XXII.
Pace şi linişte.

„Ah, Doamne! — grăi Persida pierdută în gînduri — e atîta timp de cînd n-am fost la biserică.

Îi adunase noul-născut pe cei de atîta timp risipiți și-i ținea la un loc, dar ea se uita în ochii fiecă-l ruia din ei și vedea că pacea n-a intrat încă în suflete, simțea că tot mai are să treacă prin zile grele.

De ea se apropiau toți cu dragoste și cu sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dînsa ascultau cu toții; ea putea să-i povățuiască pe toți după buna ei chibzuință; ei însă, între dînșii, tot învrăjbiți erau, și ea în toată clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe față.

Singură maica Aegidia era cu desăvîrșire mulțumită. Își crezuse atîta timp fata pierdută, și acum, după ce o vedea chiar mai așezată de cum fusese, era mîndră în sufletul ei și venea în toate zilele să o vadă, să stea cu dînsa, să-i fie de ajutor.

Avea însă pînă chiar și maica Aegidia o mîhnire în sufletul ei, și îndată ce venea Mara să-și vadă fata și nepotul, călugărița mărunțică nu mai rămî-nea. Lasă că prea îi plăcea Marei să arate că a ei e fata, dar mai era la mij loc și botezul.

Hubăr stăruia ca copilul să fie botezat cît mai cu-rînd, în casa părinților lui; Persida ținea însă ca copilul să fie botezat mai tîrziu, cînd va putea să meargă și ea la biserică. Iar Mara stăruia alăturea cu fiica ei și nu se sfia a-și da pe față dorința ca tot popa care a făcut cununia să facă și botezul. De cîte ori vorba venea la aceasta, maica Aegidia începea să tremure, se uita cuprinsă de viuă îngrij ire în ochii Persidei și nu mai putea să stea.

Tot cam ca maica Aegidia era și Hubăroaie. Ar fi fost, sărmana femeie, gata să se învoiască cu toate și să dea și sîngele din inima ei numai ca lucrurile să meargă bine și Persida să nu fie supărată. Niciodată însă soțul ei nu fusese atît de neliniștit ca acum, și văzîndu-l neliniștit pe el, nu mai avea nici ea odihnă.

Cum oare ar fi putut Națl să fie fericit?!

Ținea la copilul lui ca la lumina ochilor săi; adeseori îl cuprindea însă simțămîntul că prea e grea sarcina pe care trebuie s-o poarte.

Era trecută viața fără de griji. El stătea ziua toată în picioare, alerga de ici pînă colo, se bălăbănea cu slugile, cu oamenii din cîrciumă și cu cei din birt și abia acum își dedea seamă ce fel își petrecea Persida viața în vreme ce el stătea de vorbă cu prietenii, se plimba ori își omora timpul jucind cărți. Și totuși el era mereu la dînsa, ca să vadă dacă nu-i lip sește ceva, dacă poate să-i dea vreun mic ajutor, să-i facă o mică plăcere.

Îi era adeseori parc-o pierde, parcă a perdut-o, parcă nu mai e nevasta lui, ci numai muma copilului său. Nu-l mai vedea pe el, nu-l mai băga în seamă de cînd avea copil, și pe nesimțite se schimbaseră lucrurile, încît ea, care-i fusese mai înainte ca o slugă, și-l făcuse slugă pe el. Era destul un semn făcut de dînsa, pentru ca el să dea pe toți la o parte și să alerge, căci nu știa nimeni s-o mulțumească atît de bine ca dinsul.

Dar aceste au venit încetul cu încetul și se petreceau ca lucruri de sine înțelese. Se deprinsese Națl cu grijile și cu osteneala zilei atît de bine, încît nu s-ar mai fi putut sîmți bine dacă nu le-ar fi avut. Ceea ce-l ținea în neîncetată turburare și-l făcea nefericit era încordarea dintre tatăl său și soacră-sa și mai ales frămîntarea sufletească ce străbătea din ochii mereu neastîmpărați ai tatălui său. Îi era parcă o grea nenorocire are să cadă pe capul lor.

Pe Bandi, în sfîrșit,nu-l mai băga nimeni în seamă.

Trecuseră timpurile frumoase, cînd Persida ziua întreagă îi zicea mereu: „Bandi, vino!ˮ „Bandi, du-te !ˮ „Bandi, aleargă!ˮ „Bandi, fă !ˮ

Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De cînd se născuse copilul acela și de cînd venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat de toți, dat ca o ființă netrebnică la o parte, rămas singur-singurel în lume.

Așa stăteau lucrurile cînd a sosit, în sfîrșit, ziua botezului, după cum o hotărîse Persida.

Era lucru nemaipomenit ca o călugăriță să fie nașă, dar maica Aegidia își pusese toată stăruința să i se dea binecuvîntarea, și biserica era plină de lume .adunată ca să vadă botezul neobicinuit și pe Persida, care intrase deodată în inimile tuturora.

Gătită în haină de cașmir negru, pe care i-o dăruise socrul său, înaltă cum era, cu obrajii tot plini, dar mai albi decît de obicei, pășind încet și apropiindu-se cu umilință de altar, ea părea mai mult o vedenie decît 2ființă din carne și oase, și mulți îngenuncheară cînd ea își plecă genunchele ca să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.

De-a pururea nestrăbătute sunt căile sorții.

Stînd îngenuncheată și cu capul plecat, ea se vedea în gîndul ei însași pe sine, copilă răsfățată, stînd în fereastra cu geamul spart de o întîmplătoare suflare de vînt, se vedea deschizînd în neastîmpărul ei copilăresc cealaltă fereastră, se vedea trecînd prin fața măcelăriei... una cîte una întîmplările care hotărîseră viața ei se reamintiră în sufletul ei parcă le visa și le visase numai după un plan de mai înainte croit. Cuprinsă apoi de sîmțămîntul că nu e sfîrșit încă șirul grelelor încercări, ea își plecă mai tare capul.

„Orișice ni s-ar mai fi întîmplînd, Doamne — grăi dînsa— dreptate ni se face, dar pe el să-l aibi sub ocrotirea ta, căci tu l-ai voit, al tău este, ție ți-l voi păstra!ˮ

Nu știa nimeni ce simte și gindește dînsa în clipa aceasta, dar, văzînd-o, toți erau cuprinși de același simțămînt, toți afară de Mara, muma ei, care, gătită ca nealte dăți, stătea îndărătnică la intrarea bisericii.

Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din cînd în cînd să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Ii era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adincă, în foc mistuitor, și atît nepo! avea și dînsa.

Cînd părintele pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atît de neobicinuită, Mara făcu un pas înainte și apoi, pas cu pas, stind mereu și făcind iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată ea se apropie.

Cînd preotul vărsă apa sfintului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii se umplură de lacrămi.

Acum era păpistaș, nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era păpistaș.

— E frumos! grăi dînsa intorcindu-se spre Persida. E frumos și la dînșii botezul! Oameni suntem cu toții,tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem .

— Draga mea mamă! grăi Persida și o îmbrățișă. Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decît fericire.

Atit era de fericită Mara, încit imbrățișă pe maica Aegidia, pe Națl, pe Hubăroaie, pînă chiar și pe Hubăr, care nu rîdea nici acum, ar fi fost în stare să imbrățișeze pe toți cei adunați în biserică.

— Voi mergeți acum acasă — grăi apoi grăbită — căci vin și eu, dar trebuie să trec mai înainte pe undeva.

Trebuia, neapărat trebuia!

Cum adică?! Hubăr îi făcuse copilului un dar de un pumn de galbeni; Hubăroaie îl inzestrase cu cinci mii de florini; nu putea să rămîie nici Mara mai prejos. Avea și dînsa: trebuia să arate că are, că nu e nici dînsa cea din urmă, că ține și dînsa la el.

Alergînd spre casă, ea era tare hotărîtă să-i dea Persidei zestrea. Acum era cel mai potrivit timp ca s-o facă, pentru ca să vadă Hubăr că nu e nici Persida orișicine și să știe lumea că nu e feciorul lui Hubăr mai presus de fata ei! Da! a Persidei era zestrea; pentru dînsa o adunase: acum era timpul să i-o dea.

Pare însă că erau prea mulți bani, așa, deodată.

Se adunaseră la pod, cu pădurea și din carnete, din puțin cîte puțin mai mult și tot mai mult, peste treizeci de mii de florini.

Era destul să-i dea treizeci, douăzeci și cinci ori douăzeci de mii. Ceilalți tot ai ei rămîn, dar sunt mai bine păstrați.

Ea luă în cele din urmă zece mii. Tot era mai mult decît ceea ce dăduse Hubăroaie, poate chiar prea mult... și îi venea Marei să se întoarcă din drum.

Era hotărîtă să dea banii în fața tuturora, cum lucrul acesta de obste se face. Hubăr tinuse însă ca de ziua aceasta să vie noră-sa la casa lui și masa de cumetrie era un fel de nuntă, la care Hubăr își adunase, în cinstea nurorii, pe toți prietenii și cunoscu-ții, tot oameni de frunte, de care se sfia. Mara. Văzînd atîta lume și așa oameni, îi părea rău că n-a luat mai mult.

Ea-l chemă deci pe Națl la o parte.

— Uite ! — îi zise — am ținut și eu să fac un dar pentru copil. Nu e mult, o parte din zestrea Persidei: opt mii de florini! Am să vi-i dau — adăugă întinzîndu-i banii — și pe ceilalți. Aceștia acum, de botez.

Națl știa că Persida are zestre. I-o spusese Persida ea însăși aceasta. Știa și că zestrea e mare. Acum însă, cînd vedea banii în mîna tremurătoare, el, cu toate aceste, se sperie oarecum, căci mulți trebuiau să fie banii pentru ca dînsa să poată rumpe atîta din ei.

— Nu — zise el dîndu-se puțin înapoi — te rog să nu ni-i dai, căci trebuință nu avem de dînșii și la d-ta sunt mai bine păstrați decît la noi. Ni-e destul să știm că-i avem. Dacă îl ține Dumnezeu pe tata cum e acum, avem destul, iar dacă nu — adăugă el sărutîn-du-i mîna — n-o să mai fim cu d-ta ca mai înainte.

— Da, da! răspunse Mara. Mai bine decît la mine unde ar putea să stea? Să știți că-i aveți ... pe toți, nu numai pe aceștia.

Atît voia Mara, ca lumea să știe, și de aceea nu se mai putea stăpîni, trebuia neapărat să le spună tuturora, fiecăruia în taină, că n-are nimeni ginere ca al ei, care n-a voit să primească opt mii de florini, o parte din zestrea soției sale.

Nici că se uitau însă oamenii ca mai nainte la dînsa. Las’ că banul te ridică și în sufletul tău, și în gîndul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, și mesenii toți înțelegeau de ce Mara șade în scaun ca pusă într-un jeț și vorbește rar și apăsat. Pînă chiar și Hubăr, care adunase și el destul, se uita cu un fel de mirare la dînsa, căci era femeie neajutorată.

Iar Persida se uita mereu și iar se uita la dînsa, o înțelegea deplin și ar fi voit să fie singură, ca să poată plînge. Prea veniseră lucrurile frumos și peste toate așteptările ei bine; era peste putință ca ele să rămîie mult timp așa, și ochii ei necredincioși umblau scrutători de la unul la altul, ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mîhnire.

Națl, ei atît de drag acum, nu era în voia lui cea bună, cum îl știa de odinioară. Și, cine știe?! Poate că nici n-avea să mai fie vreodată în viata lui. Vin anii, vin grijile, vine greul vieții și trece veselia inimii.

El era strîmtorat, dus cu gîndul, parcă nu credea că sunt toate cum le vede şi nu cuteza să se bucure.

Hubăroaie era perdută în purtarea de grijă pentru lumea adunată la casa ei, avea supărări peste supărări cu cei de afară. Tot se vedea însă că ochii ei se opresc, de cîte ori intră în casă, cu un fel de temere asupra so-tului ei. Nimeni mai bine decît dînsa nu-l cunostea, și dînsa-l vedea că tot nu s-a împăcat cu lucrurile.

Mulțumită, voioasă, omenește fericită nu era decît Mara, care le uitase toate și se perduse cu desăvîrșire în clipa de acum. Și, totuși, tocmai de la dînsa a pornit întristarea inimilor.

Era peste putință ca ea să nu-și aducă în cele din urmă aminte și de cei ce nu se bucurau împreună cu dînsa, iar aceasta o-nduioșa pe dînsa și o mîhnea pe Hubăroaie, care-și reamintea amărăciunea de care fusese cuprinsă cînd a grăit vorbele pentru care Mara îi făcuse mustrări. E grozav lucru să dorești moartea cuiva, și-i era bietei de femei parcă toți știu acele vorbe și toți o mustră pentru ele.

Apoi nu putea nici Trică să se bucure cu Mara, și Persida se roși ca bujorul cînd muma ei își aduse aminte de el. Despre Trică nu era bine să se vorbească tocmai acum, cînd mintea fiecăruia era stăpînită de gîndul că are Mara bani mulți. Îi era lui Hubăr rușine că noru-sa are frate pe acel om soios și nepieptănat, care seamănă mai mult a slugă proastă și intrase alăturea cu toți oamenii fără de căpătîi la Verbonc. Cum se potrivea? Mamă ca Mara, fată ca Persida și fecior ca Trică! Acum, în clipa aceasta, îi era și Marei greu, și ea-și făcea mustrări.

Frumoasă a fost ziua, dar ea nu s-a sfîrșit în voie bună, și la despărțire inimile erau mai mult încleștate decît deschise.

Nici că se mai puteau deschide în curînd.

Peste cîteva zile Mara a primit veste de la Trică al ei. Fusese lovit în sold de o tandără de bombă şi zăcea acum într-un spital din Verona.

— Simțeam eu! grăi Mara. Dar eu singură sunt vinovată .

Și umbla Mara plîngîndu-se mereu de la Radna la Lipova și de la Lipova la Radna. De cînd își știa fata bine așezată, se gîndea numai la feciorul ei și nu băga de seamă că mai mari decît ale ei sunt supărările din casa Persidei.

Avea Hubăr cuvintele lui de a nu fi mulțumit, dar nu putea să le spună nimănui, ci trebuia să-și caute prilegiu spre a-și da pe față supărarea.

Tot vechea nențelegere.

Îi intrase în cap gîndul că are de Sfîntul Gheorghe să-i treacă măcelăria lui Națl și apoi să se ducă acasă, la Viena.

— Trăiti voi — îi zise el nevestei sale — mai bine fără de mine decît cu mine.

Hubăroaie rămase ca lovită de un junghi drept în inimă. Ce ar fi putut însă ea să-i zică ori să-i facă spre a-l ști încedinţa că ţin cu toţii la dînsul?!

Lucru lămurit îi era numai că Națl nu putea să ia măcelăria fiindcă nu era măiestru. Degeaba alerga Oancea, căci Bocioacă, supărat rău pe Trică, de la care primise cele șaptesprezece sute, și zgîndărit mereu de soția sa, ținea una și nestrămutat la hotărîrea lui de a nu primi în breaslă pe un om care nu și-a făcut tăietura de măiestru la timpul hotărît și-a umblat ani de zile de-a rîndul fără de rost.

Astfel treceau zilele, și în trecerea lor inimile se înăspreau tot mai mult.

În Săptămîna brînzei, cînd Trică s-a întors, în sfîrșit, acasă, singură Mara se bucura, iar Persida ar fi voit să-l roage să se ascundă, ca să nu-l vadă H ubăr. Nu se putea să vie la mai rău timp.

Dar era venit.

Cam șoldiș, nu-i vorba, cam plecat într-o parte, însemnat, ca nu cumva să uite vrodată cele petrecute, dar îi ședea oarecum bine și la cojocărie nu-i făceau nici o stricăciune, așa zicea Mara.

Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecînd prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strîns la brîu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișicine să facă ce vrea.

— Bocioacă e prost, grăi el cînd Persida își spuse supărările. A fost totdeauna și o să și rămîie toată viața lui. Am eu să-l dumiresc și-o să vezi că toate au să meargă strună.

Ușurel apoi, fără de grijă, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, el s-a dus la Bocioacă, dar la Bocioacă, nu la nevasta lui.

Era foarte supărat Bocioacă, dar cînd l-a văzut că vine și vine rîzînd, cînd l-a văzut că-i cam șoldiș, dar altfel de tot bine, nu mai avea nici el ce să-i facă.

— Știu că te-ai supărat, îi zise Trică. Dac-ai cerceta mai de aproape, n-aveai de ce, dar te-ai supărat; uite, bate-mă, trage-mi pălmi, ca și cînd ți-aș fi fecior, că te-am avut ca tată, apoi să fim tot ca mai nainte!

Bocioacă clătină din cap. Îi era foarte greu, dar nu putea.

— Ce-a fost a trecut, grăi el scoțînd vorbele cu anevoia. Eu ți-am spus și tot ți-am spus să te pui bine cu jupîneasa ; ce să-ți fac dacă n-ai voit să mă înțelegi?

Trică se uită lung și cam cu milă la el, apoi îl apucă de braț.

— Dacă jupîneasa e stăpînul casei — zise — să mergem la ea.

— Nu e stăpînul casei — răspunse Bocioacă — dar pacea casei de la ea atîrnă și asta nu o dau pentru nimic.

— Să mergem la ea, zise iar Trică.

Marta și fata ei tresăriră cînd Trică se ivi în pragul casei mari, unde ele lucrau la fereastră. Prea venise fără de veste omul care le zguduise pe amîndouă atît de mult.

— Jupînul zice — grăi el dezghețat — că nu poate să mă primească iar calfă fiindcă nu voiți d-voastră. Dacă eu aș avea nevastă, n-aș cere învoirea ei, adăogă el uitîndu-se cam din sus în jos la Marta; fiind însă că jupînul o cere și eu n-am vreme să aștept, o fac cătănește și vă întreb dacă mă primiți ori nu.

Sultana începu să tremure: era tot omul strașnic, care-i arunca atunci pe ceilalți la dreapta și la stînga ca să-și deschidă drum spre Verbonc. îi era frică de el, dar nu ar fi putut să se depărteze de dînsul.

Marta era strivită. Ea singură îl înțelegea. Dar nu se dedea.

— După cum ai venit și după cum întrebi — grăi dînsa veninoasă — ne vine să-l întrebăm noi pe jupînul dacă mai putem ori nu să stăm și noi în casa aceasta.

Bocioacă, omul păcii, ar fi voit să fugă și să-i lase singuri.

— Bine — îi zise el Martei — nu se poate să vorbești și tu fără ca să înțepi cu limba?! Ce ai cu el? Spune-mi și mie, ca să știu.

— Nu are nimic ! grăi Trică. O fi avut ce-o fi avut, dar nu mai are și nici n-o să mai aibă nimic. Eu rămîn și pace bună! Cine să ia după muieri se miră și el unde se pomenește. O să vezi cît de bine o să ne nără-vim.

Așa au rămas apoi lucrurile.

Era hotărîtă acum şi treaba lui Naţl.

Nu-și făcuse Trică anii de călătorie, dar Bocioacă tot tinea să-l scoată măiestru.

— Închide tu un ochi — grăi Oancea, care nu putea nici acum să se stăpînească — apoi închidem și noi ceilalți unul. Noi știm, noi facem, și nimeni nu ne mai poartă grijă.

Cam așa se gîndea și Bocioacă, și încă în postul Paștilor amîndoi cumnații au fost scoși măieștri.

Nu mai avea Hubăr acum de ce să fie nemulțumit și nici nu zicea că este.

A treia zi de Paști, Bocioacă a dat masă mare în cinstea noilor măieștri. Nu putea nimeni să-i ia dreptul acesta, lasă că era staroste, dar mai avea și fată mare.

Hubăr nu numai că s-a dus și el cu nevastă-sa, dar a dus cu dînsul și pe părintele pleban, căci Bocioacă poftise și el pe părintele protopop, și întîia oară, de cînd venise la Lipova, Hubăr nu se mai sîmțea străin între străini, ci acasă la el, încungiurat de ai săi.

Ce oameni cumsecade!

Dar tocmai aceasta îl făcea să stea ca pe spini și pe jăratec.

Îi venea să plîngă cînd se uita la fața senină a Marei. Cuprinsă de sîmțămîntul că dînsa i-a adunat pe toți la un loc și că copiii ei sunt cheagul care-i ține strînși, ea umbla mîndră șiușoară, oarecum pezburate, și vorbea rar și apăsat ca o împărăteasă.

Iar el tresărea cînd ochii se îndreptau asupra lui și ar fi voit să poată sta ascuns într-un colț.

Ce-ar fi zis toţi acesti oameni dacă ar fi stiut ce fel de greutate apasă asupra lui?!

Puțin i-a păsut mai nainte; acum însă ținea să-l socotească și ei cum el îi socotea pe dînșii.

Îi era destul să se uite în ochii mari ai Persidei pentru ca să fie incredințat că ea știe. Nu putea să-și dea seamă cum și de la cine a aflat dînsa, destul că nu din întîmplare-l ținea pe Bandi la casa ei, și îi era greu de dînsa.

Nu fusese mai înainte pentru dînsul nimeni mai presus de părintele pleban; încetul cu încetul însă el a ajuns s-o pună pe Persida mai presus de toți.

— Pleacă — i-a zispreotul cînd a văzut nerăbdarea lui — du-te, stăi acolo în liniștităretragere , căci ai din ce să trăiești.

Așa și voia să facă. Acum însă, cînd toate se lămu- riseră, încît nu mai rămînea decît ca Națl să se mute și să ia măcelăria, el nu mai dormea nopțile și nu mai avea zi tignită. Cum putea el să plece cînd nevasta lui plîngea deznădăjduită de cîte ori vorba era de plecarea lui? Cum putea să se depărteze din lumea aceasta, în care acum se sîmțea atît de bine? Cum putea să plece fără ca să fi făcut ceva cu Bandi?

Persida, care-l ținea pe băiat la casa ei, nu era de părerea, preotului: el trebuia neapărat să vorbească cu dînsa.

Și dacă au doi oameni să vorbească ceva, ei o știu aceasta fără ca să și-o spună.

Persida vedea și ea că el voiește să vorbească cu dînsa, și degeaba îi zicea Națl să nu se amestece, căci sîmțămîntul de milă și dorul de liniște o împin-geau să lămurească o dată și lucrul acesta. Ean-aștepta decît să-l prindă singur.

— Uite, tată — îi zise ea ca și cînd vorba ar fi de un lucru de nimic — noi ne mutăm de Sf. Gheorghe; n-ar fi oare bine să lăsăm cîrciuma în seama lui Bandi? Băiatul e tînăr, dar e așezat și harnic și n-ar duce-o rău dacă am purta și noi grijă de el.

Hubăr se făcu alb ca varul.

El se uită cîtva timp țintă și cam sperios în ochii ei, apoi îi apucă mîna, o ținu strînsă și începu să plîngă mai întîi încet și pe înăbușite, iar în urmă cu hohote.

— Ce să fac eu?! strigă în sfîrșit.

— Dac-ai fi om rău, n-ai plînge: nu ți-ar păsa, cum celor mai mulți nu le pasă, grăi dînsa. întreabă-ți inima, căci ea-ți va spunece ai să faci, și rău nu poate să te povățuiască.

— Eu zic să-l iau cu mine — zise Hubăr — să-l duc acolo, să-i fac vreun rost și apoi să mă întorc.

Persida stete cîtva timp pe gînduri.

Era frumos și bine așa; mai frumos și mai bine nu s-ar fi putut, și mare lucru ar fi fost dacă Hubăr ar fi făcut-o aceasta mai demult. Acum însă parcă era prea tîrziu. Dar toate sunt cu putință cînd omul voiește cu tot dinadinsul, și lucru trebuia să se facă; de la el atîrna pacea și liniștea întregei familii.

— Am — grăi dînsa — să-l iau pe departe și să-l pregătesc. Treci mîne seară, dacă poți, pe la noi. O să potrivesc lucrurile așa ca să fiți singuri și nesupărați de nimeni. El ține la mine și o să mă asculte.

Și ținea, în adevăr, tot mai ținea Bandi la Persida. Vorba e numai că om în toată firea n-a fost Bandi niciodată și mai ales acum, de cînd lucrurile se schimbaseră, el se făcuse de tot sperios.

Un singur gînd îl muncea: Ce are să se aleagă de el după ce Persida se mută la casa lui Hubăr?

— De ce?! întrebă el dar cînd. Persida îl întrebă dacă vrea să meargă fie la Pesta, fie chiar la Viena.

— Să vezi și tu lume, să mai înveți, să te faci om, răspunse Persida. Tata mi-a făgăduit — urmă ea — că te ia cu dînsul dacă vrei să mergi.

— De ce mă ia? întrebă iar Bandi.

Nu intra-n mintea lui gîndul ca Hubăr, omul rău și urgisit, de care muma lui fugea speriată, să-i facă lui vreun bine.

— Pentru ca să-mi facă mie o plăcere, răspunse Persida .

Da! asta o înțelegea Bandi. De dragul Persidei putea pînă chiar și Hubăr să fie bun.

El dete din umeri.

— Și cînd o să mă întorc? întrebă.

— Cînd vei voi, răspunse ea.

Bandi dete din umăr.

La urma urmelor, tot una îi era dacă cu dînsa nu putea să meargă și dacă așa voia dînsa.

Putea Hubăr să vie acum, căci toate erau pregătite.

Deși o știa însă aceasta, Hubăr, ieșind seara ca să meargă la circiuma de la Sărărie, tremura în tot trupul, ca făcătorul de rele care vede că nu-i mai rămine decît să săvîrșească fapta. Greu, de tot greu îl apăsa gîndul că trece peste povața preotului, și-i venea la tot -pasul să se oprească și să se întoarcă din drum. Era parcă peste putință ca lucrurile să se sfîrșească atît de frumos cum el le plănuise. Nu-i rămînea însă decît să meargă înainte, cum merge bolovanul pornit o dată pe coaste la vale.

Ajuns față în față cu Bandi, singuri în casă, el era hotărît cu desăvîrșire.

— Care va să zică vii, băiete, cu mine? întrebă el.

Bandi se uită la dînsul și parcă nu mai era omul rău și urgisit, parcă era în zîmbetul și în ochii lui o bunăvoință nemaipomenită.

— Mă duc, răspunse el. Dacă vrea Persida!

— O să-ți meargă bine, băiete — urmă Hubăr — o să le ai toate din destul.

Bandi se uită iar la el.

— De ce? întrebă.

Era în acest „de ce?ˮ și în felul cum fusese rostit ceva ce-l infiora pe Hubăr.

Ajuns o dată pînă aici, el nu mai putea să se stăpînească: trebuia să meargă înainte pînă la sfîr-șit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.

— O să-ți spun mai tîrziu, grăi el. Acum să știi numai că n-ai pe nimeni în lumea aceasta mai aproape decît pe mine.

Bandi se dete îndărăt și incepu să rîză pe rinjite.

— Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicînd mina. O știi? Îți aduci aminte de ea?

— Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.

— Nu-mi mai spune, că știu, grăi Bandi cu glasul inăbușit. Mi-ești tată! Nu-i așa?

— Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el.

Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă în gîtlej, încît căzură amîndoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchele pe peptul tatălui său, rîzînd și apăsînd mereu cîtă vreme mai simțea răsuflare în el.

Cînd Persida a deschis, în cele din urmă, ușa, ca să vadă ce fac, în casă era liniște și Bandi rîdea înainte.