BĂIATUL MAMII

In sfârșit, fie ce o fi, sunt hotărât acum mai mult ca oricând. O iau și pace. Va fi a mea, căci o iubesc și tu, dragă Radule, mi-ai spus că, timp de un an, cât ai fost chiriașul Ruxandrei, mi-ai mărturisit, că n’ai simțit-o ou nimic, așa-i, dragă prietene?

— Da, trăia ca o sfântă, era veșnic ocu-pată cu ale casei, serioasă și indiferentă la orice șoaptă de iubire.

— Tot astfel mi s’a părut și mie, d’aceia, o admir, o'iubesc și m’am hotărât a o lua de soție.

— Și ea a consimțit?

— Vezi bine.

— Când v’ați hotărât?

— Chiar ieri, după ce te-am: văzut pe tine și m’ai asigurat despre castitatea ei am și vorbit, cu generalul Vlădeanul, un-chiul ei.

— A stăruit și el mult până sk hotărască să facă pasul ăsta.

Ce, ea toti nu vrea încă să te ia?

— Nu era hotărâtă să se mărite, dar tu de unde știi că s’a înduplecat greu.

— Știu dela dânsa.

— Ce, ai mai văzut-o, o mai vezi?

— Rar. Ieri am! întâlnit-o. Venea dela școa-lă. Era tristă, pe gânduri. Mergea cu ca-pul în jos.

Dând ochii cu, mine, abia m’a salutat, par-că nici căi mai mă cunoștea. Am întrebat-o despre tine și s’a roșit. Nu era voioasă și eu am regretat și că am fost indiscret și că i-am vorbit într’această chestiune intimă.

—Dar bine, nu ’nțeleg de ce, ea știe că tu ’mi ești ca un frate și n’am nimic ascuns de tine.

— Dar poate... am eu de tine, răspunse căpitanul Radu Pănait.

— Tu? Hei, hei, băiatul mamii, zise Pe-tre Dordea, suntem prea vechi prieteni, ca să nu ne cunoaștem. Ani au trecut la mijloc de când ducem traiul împreună. Gimnaziul, liceul, școala militară, veșnic colegi de bancă și, când tu, când eu, eram întâiul în clasă. Ei dar, la urma urmelor, te-am întrecut. Toate gradele le-am luat înaintea da. Loco-tenent am fost c’un an înainte și gradul de căpitan tot așa, ș’acum eu mea însor și tu rămâi holtei; dar casa mea îți vă fi deschisă, frate, Ruxandra te va primi ca o soră, mai ales că tu m’ai îndemnat s’o iau și uite, de ce s’apropie căsătoria noas-tră, d’aceia sunt mai mândru că mă ’nsor cu așa femee, prețuită de tine, pe care te știu puțin cam greoiu întru a recunoaște merite femeilor.

— Nici nu prea le au.

— Bine, dar ziceai că Ruxandra...

— Ei, ea e altceva.

— Cum e altceva, nu e tot femee ?

— Femee, dar ea... trebuee să se mărite, așa zicea și mama.

— Cucoana Angela? Este aici la tine?

— Vezi bine, mai șeade și la mine.

— Cum să nu șadă, băiatul mamii, răs-fățatule și te mai plângi!....

— Mă răsfață, da, ca p’un copil mic, dar are și ea ale ei, e curioasă de tot, câte o-dată.

— Ca și tine. Om! mai ciudat, mai sucit, se poate ? Și cu toate astea, uite, eu te iu-besc. M’am învățat cu tine. Un lucru însă nu mă domiresc, tu, cât timp ai stat la Ruxandra, nu i-ai făcut curte de loc?

— Nici un minut.

— Nu ți-a plăcut, sau ai început deja să ocolești femeile, spune drept!

— Nici una, nici alta.

— Atunci, dar cum? Enigmatic mai ești, Radule. Uite, peste puțin o să mă căsă-toresc cu Ruxandra și tot nu ’nțeleg de ce n’ai luat-o tu; iar mie mi se pare că eu o iau, nu numai că mi-e dragă, dar parcă să repar o indiferență, o stângăcie a ta.

Ce cusur a avut femeia asta? Este un mister aici? De ce la vârsta ei, este așa de tăcută și tu așa de rece? Nu v’ați luat a-mândioi de stângaci ce ați fost, n’ați știut, care să ncepeți, cum să deschideți vorba? Tu mori cu capul între țifre, ea moare cu capul între poezii, scrie toată ziua, cugetă și uneori plânge și îi stă atât de bine!

— E frumoasă?... Plânge? De ce?

— Vr’un secret... Mi-e frică, Radule, cine știe peste ce mister voiu da, cine știe ce încurcături mă așteaptă.

— Ți-e frică? N’ai de e. Ea e femee se-rioasă, înțeleaptă, prevăzătoare, va ști să te menajeze. Chiar dacă...

— Să mă menajeze? Dar bine eu n’am nevoie decât de iubirea ei și mă tem că Ruxandra va fi indifirentă. Prea e rece, prea stă pe gânduri, prea... mi-e frică!

— Căpitane, mă faci să râd. Atunci, dacă ai presimțirile astea, n’o lua, ce zor ai?

Femei?...

Ca părul!

— Ce nesuferit ești, prietene.Tu, se vede că n’ai iubit niciodată. Crezi d'o pasiune adâncă te poți curăța lesne. O iubesc, ţi-am spus și cu orice păcate o fi având la ac-tivul ei, o iau... Chiar dacă ştii ceva despre ea, care să-i păteze cinstea, o iau, căci fără dânsa n’ași mai putea trăi!...

— Și cu ce te-a înflăcărat așa? Nu te mai cunosc, Petrică dragă. Pe mine azi, nu mai mă mișcă decât... deslegarea unei probleme.

— Dar care problemă e mai grea de des-legat decât aceasta ? Vezi o femee, cauți s’o studiezi, dai d’o enigmă, ori de un sfinx și totuși vrei să fii al ei și ea a ta pentru vecie!...

La Paris, când studiam amândoi, într’o seară, când tu erai bolnav și eu te ’ngri-jeam ca p’un frate, deschizându-se vorba despre căsătorie; iar franțuzoaica sta de capul meu, nu ți-am spus că eu n’am să mă ’nsor niciodată ?

— Ei și-acam de ce nu te ții de vorbă?

— Ce om de ne’nțeles ! Apoi tu m’ai înflă-cărat, descriindu-mi pe Ruxandra ca p’o zână din povești, ș’acum tot tu parcă ai vrea să’mi înstreinezi inima de ea. Târziu, Radule, acum nu se mai poate. Nu, bă-iatul maimii, nu, rămâi tu holtei, dacă-ți pla-ce, eu te părăsesc, d’acum n’am să mai duc grije de nimic; fericirea casei mele, n’are s’o mai turbure nimeni!...

— Ești sigur?

— Ce ’ntrebare e asta Radule?

— Furtunele cele mai grozave nu Sunt acelea cari bubuiesc în natură, ci acelea cari răsbesc în sufletele noastre.

— Ești lugubru, ș’am să te spun Ruxan-drei, dar ea, ori de câteori îi vorbesc des-pre tine, tace ca și când nici nu te-ar cu-noaște.

— Da? I-am devenit indiferent?...

— Căpitane, i-ai fost altfel altădată ? O ! D’ași ști una ca asta! Sabia mea ași înfige-o în inima ta până în mâner.

— Glumești?

— Nu glumesc nici de fel. Apoi cum ar fi, cum ar veni un astfel de fapt? Tu să ai o amantă! și să imi-o cedezi mie, s’o re-comanzi bine, ca s’o iau eu, de soție. Ca-marad mi-ai fi tu? Om de onoare; prieten? Ia seama, amice, grăiește adevărat, spune tot, până mai e timp. Vorbește! De ne-răbdare mor!

Radu, rămăsese încremenit lângă biblio-tecă.

O mână! o ținea pe sabie, iar cu cealaltă potrivea înlăuntru bibliotecei cărțile, fără să știe ce face, când Petre îl luă de piept, și ’ncepu să-l sgudue.

— Spune Radule, nu face și cu astă, cum ai făcut cu toate premiile și cu toate gradele, în școală și în front. Rivalitatea din-tre noi pentru studii și înaintări în grade, nu ne-a stricat prietenia, dar rivalitatea pen-tru Ruxandra, e moarte, ascultă-mă, vor-bește !

Bică, ordonanța lui Radu, intră și spuse căpitanului că Angela e la ușe.

Petre, când văzu pe bătrână mamă a ca-maradului său intrând, își stăpâni mânia, el respiră și făcu un pas către dânsa zi-cându-i: Sosești la vreme mamă. Petre era să mă omoare, zise el, zâmbind.

Bătrână, pătimașe, Angela trăia acum sus-ținută de Radu pentru care, după moartea lui Panait, ea cheltuise tot ce avusese de pe sufletul său. .

Ajunsese om, în fața lumei, avea grad frumos, dar păstrase, moștenire dela dânsa, caracterul.

In oștire, ca și în societate, el nu fusesi în stare să se facă simpatic nimănui, toți îl numeau: Șearpele cu ochelari.

Căpitanul, Petre Dordea, suflet nobil și mare, se deprinsese din școală a-l iubi, dar din copilăria lor, între ei, exista o luptă pentru întâietate.

Amândoi erau inteligenți, dar ce deose-bire !

Dordea moștenise dela tatăl său, colonel, mort în răsboiu, hărnicia, demnitatea și e-chitatea, pe când Radu, dela Angela Ar-ghiriadis și dela Panait ocnașul, ce să ia alt decât perversitate și invidie?...

Dordea, când intră Angela, își retrase mâna și rămase în picioare. Angela, sărută pe Radu, salută pe Petre, apoi s’așeză pe scaun, scoase tabacherea, făcu o țigană, puse picior peste picior și ’ncepu să fumeze.

Cei doi căpitani stau acum față în față, ca doi muți.

Angela ceruse o cafea. Ordonanța pusese tava pe masă. In odae s’auzeau numai bă-taia ceasornicului.

Toți tăceau. Dordea rupând tăcerea zise îndreptându-se către ușe: Băiatul mamii! Leit d-ta, așa e cucoană Angelino?

Ea, sorbind din cafea, răspunse: Mânca-l’ar mama de flăcău, D-zeu să mi-l trăiască! Ce-ți pare rău că-mi seamănă?

— Nu dar...

— Ne vom socoti, camarade, zise Dordea și ieși tremurând de nerăbdare.

— De ce ești așa de abătut, puiul maimiei, frumosul mamei? Ce ai, spune, nu care cum-va Ruxandra a destăinuit ceva? Socoteala ei. Ce ne pasă nouă ? Capul face, capul trage!

Cine, e vinovat? A umblat ca o desmetică. Ce a căutat a găsit.

Ș’apoi... ai cunoscut-o numai tu? Păi, o biată dăscăliță, să ia un bujor ca tine. Să ’nțelege, îi venea ei la socoteală! Să gân-dise bine, fata.

Auzi, auzi, să arunce vina pe tine și să-ți dea ponosul în spinare.

Nu te mlădia, Radule. Fii hotărât.

Cu gradul și cu mintea ta a mare, poți să faci o piartidă aleasă, o partidă demnă de noi.

— Dar cine suntem! noi, mamă? Cine, ai uitat?

—Cine-om fi;nu se caută trecutul, ci pre-zentul, viitorul, și ăla este al nostru.

Băiat frumos; elegant, ca mâine ajungi, general și... Auzi, auzi, să te ’ndupleci, să destăinuești lucruri... Fugi d’acolo ! Ești co-pil! Din bun zdravăn să-ți legi capul și să te dai învins. Ofițer ești tu? Aide, aide, nu fii slab.

Ș’apoi dacă ai fi sigur d’asta, oricum ar fi ceva, dar așa. Auzi acuma na! Din libertatea mare a ta să-ți pui lanțul de gât.

Știi tu ce va să zică a avea un copil?

Va să zică a’l băga în averea, în bunurile tale, în leafa ta, miăiculiță! Va să zică a’ți jertfi numele și punga. Ruxandra crezi tu că te-a iubit?

Aș nici o clipă. A vrut numai să se că-pătuiască pe ea și să idea numele copilului. Auzi plan:

Căpitanul Radu Panait, fruntașul ofițeri-lor din geniu, s’ajungă haina ei de vreme rea!

Fata, eu cred c’o avea cniar mai dinainte.

Cine știe ce dăscălași i-o fi tată și vrea să ţi-o arunce ție în spinare. Ruxandra, e bună d’astea, o știu eu!.. Mironosiță, care se uită cu ochii în jos !

— Nu; e așa mamă!...

— Ce nu e așa? Ai văzut’o tu plurtând sarcina?

Era ea așa, când ai cunoscut-o?

Ce știi tu lucruri d’astea muerești? Tu să taci!

Cât ești de ’nvățat, dar era să te dea după deget o femee?

De n’ași fi fost eu aici, te alegeai cu sluta’n vatră și snama de copil. Vezi bine, asta ne lipsea ! Eu trag nădejde ca, prin că-sătoria ta, să ne’nălțăm, nu să ne ’ntoarcem, iar la tarabă, de Unde am plecat.

Ce făceai tu cu asta? Zestre n’are, ale casei nimic!

— Are leafă.

— Ei, ce’i o lefușoară ca aceia? Trei sute de lei, trec printre degete. Nu ne trebue sute, ne trebue mii, d’aia suntem frumoși de strălucim ca soarele! Of, Puiul mamii, Puiul mamii! Tu singur n’ai fi știut să te prețuești cât faci. Bine c’am fost aici lângă tine, bine că...

— Ei cine știe, dacă e bine să tăinuești adevărul!

— Va să zică, atunci este adevărat, Măr-gărita este copila ta.

Atunci ce mai stai ? Du-te, întoarce pe Dor-dea dela pasul ce vrea să facă. Leagă-ți sa-marul de gât, intră într’o mlaștină din care n’o să te mai scoată nimeni, fii pavăza unei femei, care s’a târât ca s’ajungă ș’a ajuns acolo unde a vrut. Omoara-mă după ce mi-am dat sângele și tot ce ara avut pe su-fletul meu, spre a te face om în lume.

— Mi-ai dat tot, este adevărat, dar nu mi-ai dat aceia ce trebue.

— Și ce-ți lipsește mă rog?

— Suflet.

— Ei frate, curioase ființa sunteți voi oa-menii ăștia modernii. Voi faceți greșelile și noi, ori strămoșii, vreți să vi le reparăm. Bună socoteală!...

— Taci cu strămoșii, mamă. Nu’mi mai a-duce aminte că descind din Hristache și Zamfira Arghiriadis, că-mi vine rău!

— Păi, vezi frate, din cine-ai vrea să le tragi, din prinți? Aceia crezi tu că n’au păcatele lor?

— Or fi având păcate, dai' au și noblețe sufletească, pe când noi!...

— Noi, ascultă-mă, să ne mulțușnim pe ceeace suntem și să fim taci. Nu de geaba, ești ostaș.

Nu de geaba te-am crescut eu și ți-am dat sângele meu.

— Da, știu... și cu toată bărbăția mea, n’am putut să mă schimb, caracterul ți l’am moștenit pe d’antregul, mamă și d’asta sunt trist, și d’asta plâng...

Radu, trecând la masa lui de scris, puse capul între mâini și oftând adânc stete ast-fel multă vreme.

O lacrimă, poate întâia de înduioșare, îi alunecă pe obraz. Angela m!ai sorbi din ca-fea, mai trase din țigară, scoțând pe nas fum gros, apoi sculându-se de jos, se duse la oglindă, își potrivi părul și, îndreptându-se în spre ușe, voi să iasă, când Bică, in-trând, aduse o scrisoare.

Angela voi să pună mână pe ea, ordo-nanța însă i-o refuză și păși către Radu, ea’ncepu să strige:

— Nimic, eu nu sunt nimic, în casa asta, până și bădăranul ăsta, nu-mi dă, nici o cinste.

— Mamă, n’ai dreptate, scrisoarea este a mea și mie trebue să mi-o dea, căci mie-mi este adresată.

Radu luă scrisoarea și făcu semn solda-tului să iasă.

— Știu și mă așteptam. D’aceia și veni-sem, ca să isbutesc să nu-ți cadă’n mână. Miorlăituri dela ea, ca să te ’nduplece să cazi în cursă, ș’o să cazi, o să cazi, o’am sunteți voi, vă păzim ca pe vederile ochilor și ajungeți să' vă ducă de nas, toate nimi-curile de femei ușoare, toate...

— Mamă, cred c’ar fi timpul să isprăvim.

Ajunge! Numai ușoară n’a fost Ruxan-dra.

— Ei aș, vânt... Acum apucă-te d’o spală, carăț-o de păcate.

— Păcatele? Eu i le-am făcut și le-am aruncat pe cap. Eu am părăsit-o după ce... D-tale vreau să-ți spun adevărul... Eu...

— Sănătate, ce-ai căutat a găsit, ți-am mai spus.

Acum lege-și capul cum o ști.

Nu vreau s’aud nimic.

— Lesne Asta e morala d-tale, care judeci lucrurile din punctul de vedere, ca-re-ți vine la socoteală.

— Ba o să te las să dai în gropi.

— Mamă, lasă-mă că-mi pierd răbdarea. Nu te mai amesteca în treburile mele.

— Ba, am să mă amestec, că eu te-am făcut si te-am crescut. Scrisoarea asta dă-mi-o, că de nu mi-o dai, iar te ’ndupleci. Cu dalde astea te-a ținut, te-a îmbrobodit Ruxandra. Dă-o iute c'am văzut-o, îi cunosc mășgăliturile. Laba gâștei, scrie ca la clasele primare.

— Parcă vreai adineaurea să pleci, du-te mamă și dă-mi pace, căci nu te mai pot asculta.

Nu mai sunt copil mic, știu și eu judeca, alege albul din negru. Nevoe mare de sfa-turi acum nu mai am. Sunt hotărât, ți-am făgăduit că n’o iau; totuși chestia ou Ru-xandra mă interesează. Ca simplu specta-tor, voiu să urmăresc desfășurarea lucru-rilor. Această dramă mă pasionează. Iți spun că rolul ce joc, nu este așa de u-șor și-ți mărturisesc că nu știu cum șă fac, spre a’l juca cu dibăcie, până la sfârșit. Urăsc pe Petre, știi... și m’am hotărât să mă răsbun, deși Ruxandra...

— Apoi de ce mi-e frică mie? Dă-mi seri-soarea, n’auzi?

— Nu ți-o dau, căci și p’asta ca și pe celelalte o trec la documente... Vreau să râd!

— Ia vezi să nu-ți dea râsul prin piele.

— Mamă ți-am; făgăduit că te ascult și să fii sigură că nu revin.

Numai aceia ce te rog e să nu te mai amesteci în afacerile mele.

— Vorbă-i frate, afacerile d-tale sunt și ale mele; când le cunosc și văd că ești în stare s’aluneci, să czai în prăpastie. Cu nu-mele tău va să faci o partidă strălucită, nu să dai de râpă. Dacă te ții de făgăduiala, de ce nu tai cangrena, de ce mai ții co-respondență c’o femee pe care, din motive puternice, ai părăsit-o.

— Motive puternice! Capriţiu de bărbat!.. Inimă neagră!

Dacă-ar fi să judecăm fără părtinire, eu n’am nici-o dreptate. M’am purtat și mă port în mod nedemn și cu ea și cu Dordea.

— Ce spui? Iți dai sentința? Te osândești singur?

La ocnă, băiatul mamii, ce’mai stai între noi? Să mulțumești lui D-zeu că ai lângă tine o mamă zdravănă ca mine, căci altfel...

— Nu știu zău dacă trebuie să-i mulțu-mesc, ori să mă plâng lui că...

— Frumos, foarte frumos... zi înainte, zi ce vrei, dar dă-mi scrisoarea.

— Nu ți-o dau.

— Să mi-o dai, căci prevăd că iar te în-dupleci, iar...

— Lasă-mă mamă, vreau sa ies de sub epi-dropia asta, vreau...

— Și eu vreau s’o rupi, zise Angela, smu-cindui-o din mâini și rupând’o în mii de bucățele...

Apoi aruncând-o, satisfăcută ieși pe ușe..

In acest moment intră Bică.

— Strânge și aruncă hârtiile astea, zise Radu, către Bică... Strânge-o! Of!...

Ordonanța, adună de sub masă și băgă în buzunar bucățelele scrisorii, care conțineau secretul scump al unei inimi zdrobite, jert-firea unei ființe nevinovate!...

La Biserica Albă s’aprinseseră făclii multe se strânseră familiile cele mai alese ale ca-pitalei, străluciră epoleții, zornăiră pintenii tuturor ofițerilor de seamă, camarazi d’ai lui Radu și Dordea; iar Radu mulțumea el, de mai multe ori, în locul lui Petre, care era emoționat, dar vesel ca un copil.

Episcopul Nifon, înalt ca un brad, frumos și cucernic, ca un sfânt, sosi și dânsul, fă-cându-și loc printre mulțimea nerăbdătoa-re, care aștepta mireasa, acuzând-o c’a mân-cat din blid, de oarece vremea se cam în-cruntase ș’amenința de ploaie.

Muzici și trompete lucitoare fluturau prin aer, soldații muzicanți s’așezaseră ’n rând să cânte primirea.

In biserică se răspândise, din ce în ce mai tare, mirosul florilor ș’al smirnii. Fe-meile își făceau vânt cu evantaliul, nunii cercau deschiderea ferestrelor, Radu și Pe-tre se opuneau, căci va răci mireasa.

Bică, după ce a lipit scrisoarea, ș’a ci-tit-o, a ascuns-o bine, în căptușala mantalei la biserică. Sfios s’a așezat pe treapta scă-rii ș’a privegheat ca o sentinelă. Când văzu cupeul, venind de departe, se repezi prin-tre mulțime și ’ntr’un minut fu la ușa ca-retei și la urechea Ruxandrei șopti: Scri-soarea, neciiită de căpitanul meu și ruptă în bucăți de către maică-sa, este în mâi-nile mele, n’aveți nici o teamă. Ruxandra îngălbenind se sprijini de brațul bătrânei sale mame și tremurând, urcă treptele scă-rii, merse la cununie.

Mirele, care alături de Radu, o aștepta la ușe, îi oferi mănunchiul tde tuberoze ș’o urmă printre mulțime...

Cu chipul ei de madonă, mai ascuns sub bucle de păr mătăsos printre cari erau pe-trecute fire de beteală, cu genele și buzele tremunânde, ca sclipirile văpăilor unei can-dele, cu rochia albă de borangic subțire și transparent, ca pânza păianjenului, cu pasul șovăitor și rar ca de domniță din povești, Ruxandra, fermecă toată mulțimea, care cum șoptea: Ce frumoasă și încân-tătoare mireasă! Ce noroc pe Dordea să ia de soție așa zână, fată muncitoare și înțeleaptă de pe urma căreia nu s’a auzit decât bine!...

— Așai e Radule, ziseră mai mulți ofițeri, că tu știi, tu ești pețitorul, tu socrul, tu...

— Da, da,, altfel eu...

— Tu... tu ești un prost, așa fată gingașe s’o dai lui Petre, când puteai s’o iei tu.

— Prietenia, până aici, zicea unul. Dragă căpitane, nu te ’nțeleg, cum de făcuși gre-șala asta, adăogă un altul !...

— Ce copii, ce copii ați fi avut voi. A-mândoi tineri și frumoși !...

Radu, înainta, se pierdu printre mulțime. Ruxandra, după ce se ’nchină pe la icoa-nele de argint, cari din cadrul lor parcă se desprindeau ca s’o binecuvânteze, păși în neștire către mijlocul bisericii, s’așeză la stânga lui Dordea și, când se începu ser-viciul, nu mai văzu, nu mai auzi nimic.

Capul îi atârna greu, hainele o apăsau florile din mână îi păreau uriașe și toate-i șopteau cuvinte ne’nțelese, cuvinte ce o a-mețeau, îi apăsau greu sufletul' ei chinuit.

Fu un moment, când ș’ar fi rupt tot după dânsa, ar fi aruncat blesteme asupra tutu-lor celor cari o înconjurau ș’ar fi fugit la capătul lumii să-și ascundă durere ș, care o sugruma, dar n’avu putere, căci îi tre-murau picioarele, îi clănțăneau dinții ca prinsă de friguri.

— Mărgărita, sărmana mea copilă ce o fi făcând ea acum, surghiunită la doică, gândi Ruxandra; iar când preoții îngânară pe: I-saia dănțuiește, ea șovăi și rămase locului înlemnită. Radu, care sta la spatele lui Pe-tre, o sprijini, ea văzându-l îi șopti încet:

— Fugi din fața mea.

Păli, apoi se simți rău...

— Florile, luați-i tuberozele din mână căci, mirosul lor tare, i-au făcut rău, ziseră invitații.

Dascălul aduse un pahar cu apă, o stropi pe frunte și îi dete să bea.

Rnxanda își reveni puțin.

Sub voalurile de rețea albă și fină, chipul ei, frumos și galben ca de ceară, părea pierdut, ca un, disc palid de lună, între no-rii alburii ai unui cer senin de primăvară. Florile de lămâiță îi încadrau fruntea și îi dau aerai de sfințenie, de cuvioșie, de ne-murire al madonelor de Rafael.

Era frumoasă ca o zână idin povești.

— Ce ai? De ce suferi, iubito, zise Dor-dea, când Ruxandra se mai trezi.

— Sprijinește-te de mine ș’aruncă florile.

Preoții, văzând starea de slăbiciune în care se găsea mireasa, grăbiră slujba. Felicitările terminate, soții ieșiră din biserică.

Petre, radios și plin de speranțe și de iluzii, înainta, cu pas voinicesc, către jugul greu al căsnicii. Ruxandra nu vedea înainte ei decât un abis. Prăpastia, deschisă în fa-ță-i o îngrozea și totuși în spre ea trebuia să înainteze.

Va fi nevoită să mintă, să înșele mereu p’un om care îi da numele și onoarea lui, va trebui să-și calce zilnic peste inimă și taina vieții sale ș’o ascundă în fundul pă-mântului.

Lumțea din jurul ei, îi păru un convoi fu-nebru, cântecul corului „Mulți ani trăiască” un lugubru „Vecinica pomenire”.

Ieșind din biserică, scoase un suspin a-dânc.

Se grămădeau toți să vadă mireasa și ea, sub envantaliu fin de dantelă, își ascundea fața și suspină. I se păru un an, până s’a-jungă la ușea bisericii. Trăsura o aștepta, albă, capitonată cu mătase înlăuntru, par-fumată și încărcată cu mănunchiuri de ia-somie și de tuberoze.

Dordea-i dete brațul, iar Radu îi deschise ușa icupeului ș’o ajută de sui scara.

Ruxandra, tremurând de mânie, urcân-se în trăsură, se trânti pe perină și îngăl-benind zise în gândul ei. De ce n’am acu.-ma un revolver ca să-i spulber creerii ?

Dordea, abia întorși acasă, o luă pe ge-nunchi și apucându-i mânuțele ei albe ,și moi, dar reci ca de ghiață, i le duse la gură și i le încălzi cu răsuflarea, apoi i le acoperi cu făclii de sărutări șoptindu-i:

Suntem fericiți, scumpa mea iubită, sun-tem fericiți!... Nu te speria, amețeala ta este datorită oboselei, dar poate că cununia noastră va fi citată, căci n’a fost banală. Ruxandra, Ruxandra mea, dragă, tu erai fru-moasă ș’așea palidă. Intre iconostase, lu-cirile fantastice de candele și de făclii, par-că erai o sfântă.

Sub voaluri de dantelă și fire de beteală, mi-apăreai tocmai așa eu, văzându-te, te a-doram. Te ador, icoana mea, oricum ești, oricum vei fi, iată, în genunche te ador și vecinie și’n orice minut, mă voiu închina, înaintea ta, o mireasa mea scumpă, o to-varășea vieții mele.

Stai aici și eu să te îmibii cu îngrijirile mele, să mă îmbăt de parfumul răsuflării tale, până te vei înviora, până te vei simți bine, puternică... O delicata și plăpânda mea tămâioară.

Tu nu poți înfrunta greutățile și oboseala. Mulțimea și admirația tutulor ți-au stins pu-terile. Atâția ochi, îndreptați asupra ta, te-au fermecat.

Ai fermecat mulțimea, cum m’ai fermecat pe mnine... Și luândui-i capul, încununat încă de lămiâiță, o sărută cu patimă pe buclele’i negre. O tristețe greoaie îi apăsa pe inimă și toată curățenia ei sufletească, tot curajul și puterea ei de a lupta cu viața naufrai-giau într’un fel de inconștiență, într’o vi-novată nemișcare.

Simțea nevoia unei reacțiuni puternice în care să-și regăsească personalitatea cât și caracterul ei drept și cinstit, nevoia de a striga acesțui străin, care o năpădea de să-rutări fierbinți și lacome, că florile de lă-miâiță îi apăsau tâmplele, că sunt furate altor fecioare, nepătate, neîntinate! Dar nu putu să zică o vorbă. Inertă și rece, cu gândul bolnav și sufletul înghețat, asistă la îmbrățișarea plină de dragoste nebună a lui Petre, țintind ochii obosiți, când pe ro-chia ei de borangic subțire, întinsă ca o formă moartă pe un scaun, când pe vălul feciorelnic a cărui albeață— sub razele lu-nei, ce se furișau printre dantelele perdele-lor, avea reflexe azurii, în umbră...

Alexandrina, mama Ruxandrei, crescuse o-ropsită de tată-său. Ce putuse prinde și în-văță dela mamă vitregă? Tatăl său, slugerul Vlădeanu, om ales și cu mare vază în oraș, nu ședea niciodată acasă și n’avea grijă de ea.

Sătulă de bușelile fraților vitregi și de certurile tutulor, sta, când printre maici'la mănăstirea Viforâta, când la moșie la „E-leșteul Domnesc, unde dovedind-o cluce-rul Niță Adorescu, începu a o urmări și a o ține din ochi. Fugea dela slujbă din o-raș, ori de câte ori fata era la țară și ș’u-gerul la București, încura calul pe lângă conac, îi da pinteni, trosnea biciul, șuera; tușea, fluera, până când fata trebuia să se arate pe la geamuri și el s’o salute și să-i arunce câte un mănunchiu de flori, câte o cutie cu cofeturi.

Pe lună, seara, punea șeaua pe calul lui cel ager și sbura la țară. Descăleca, abia ținându-și răsuflarea, șuera din frunza fa-gului, când vedea conacul luminat, căci a-ceasta era dovada că sugerul s’afla acasă; iar când vedea licărind lumina, numai la' fereastra singuratică din bătaia lunei, zicea din flaut, până- ce vedea apărând la geam zâna albă, frumoasă și plăpândă ca floa-rea crinului de Mai.

Trimise tânărul vorbă slugerului că vrea să-i fie ginere; iar acesta îi răspunse că n’are fată de măritat și chiar dacă ar à-vea, nu-i de nasul lui.

Iubirea, stăvilare nu cunoaște, avântul ti-nereței sfărâmă zăgazurile, chiar dacă ar fi de oțel.

Platonismul este vălul subțire, care învă-luie misterios sufletele amanților; dar în care ele nu pot sta mult însovonite.

Realitatea îl pândește și râde, când căzuți în brațele ei, tinerii se trezesc și, de urâțe-nia feței ei, se îngrozesc, o blesteamă;, dar e târziu.

Din așa cătuși e grea scăparea.

Pierdu multe, nopți, făcu multe serenade, pledă dulce și ’nfocat pentru sentimentele ce-i covârșeau inima; luptă greu cu răspun-surile amenințătoare ale sărdarului Mihala-che Vlădeanu, dar toate piedicele, toate cursele, nu slujiră la nimic, căci fata nu mai știa de ranguri și clase sociale, de când în urechi, îi răsunau frunza fagului, flue-ratul flautului, glasul mlădios și dulce al clucerului Adorescu.

Erau frumoși, falnici și tineri. Amândoi se înțelegeau din semne și din ochi, dar cum să-și vorbească, cum să-și destăinuiască vă-păile iubirei adânci ce le dogorea sufletele?

Argații furnicau prin curte. Isprăvnicelul sta mereu la scară, cu iataganele și cu pis-toalele la brâu, strejarii ocoleau pârleazu-rile și se năpusteau, ca zăvoii, asupra ori-cărui om, care batea noaptea la poarta cu-lei boierești.

Ordin primiseră dela slujerul să nu s’a-pro'pie nimeni de curte, că-i tae gâtul cu barda.

Fata astfel închisă, tânjea. D’o bucată de vreme nu se mai spăla, nu se mai primenea, iar când venea Vlădeanu, își făcea de lu-cru prin cel ar și pe la magazie, cu cheile, ori își lua cusătura, ghergheful în mână, sau dacă nu, lucra la răsboi, da cu vătalele până cântau cocoșii.

— Dar tu, fată mare, nu mai faci parolă tătă-nă-tău?

— Ba da, dar... mai avusei câteceva de făcut p’aici cu cheile, cu lucru, cu...

— Cu pârdalnica de dragoste, cave te-a zăpăcit!...

— Dar... ia lasă vorba aia, tată...

— S’o las, dar tu te lași de ea? Dacă te-ai fi lăsat, ai avea grijă de casă, de tine...

— N’am!

— N’ai, vezi bine. Te uită în ce hal ai a-juns. Nu te mai piepteni, tnu te mai pre-menești, parcă ești o babă bătrână.

— Pentru cine să mă gătesc? Am pentru cine, aici în pustietatea asta?

— Pentru tine, pentru noi...

— Pentru voi... pentru cucoana Pasteasca, care mă oropsește și mă bate... Să se gă-tească ea, că pe ea o iubești, eu... peatră în casă! Vreți să scăpați de mine!

— Nu vrem, dar tu, nu trebuie să te măriți, să-ți faci rândul?

— Ba da, dar cu pine-mi place mie...

— Oleo? Ia să faci bine să n’alegi și să iei pe cine-ți, dau eu, uite feciorii Cerbes-cului, ai Ostescului, avuți, boieri, oameni de seama noastră.

Să faci bine să te’mbăezi diseară, să te gătești frumos, că mâine începe carnavalul și ne vin pețitorii...

Vom merge în oraș și la club. Te voiu scoate la horă, știe lumea c’am fată mare, nu te mai pot ține sub copae.., Ai înțeles?..

Fata tăcu, smerită, sărută mâna tatălui său și ieși din odae.

Slujerul era satisfăcut și sigur c’a și con-vins’o.

Afară sticleau potecile și cărările de po-lei, copacii erau încărcați de chicioră. Scân-teiau vii raze de lună și se propteau în pervazurile fereștrilor dela conac, umplân-du-le de nestimate: opale, rubine, safire...

In casă jucau lumini fantastice, în curte s’auzea scârțâind zăpada sub pașii ţtreja-rilor, schincind de ger zăvozii. Pe vârful conacului țipa de frig ciufurezul...

Fata ocolise, de sute de ori odaea ei plină de miresme și de mii de raze, furișate parcă înadins, pentruca ea să n’aibă nevoe de lumânare.

Incetișor își strânse rochițele și giuvae-ricalele ce avea ca amintire dela măicu-lița ei, pe care n’o cunoscuse; dar știa de pe la argați, de pe la cunoștințe că fusese bună, darnică și cinstită. Ofticase din pri-cina tata-său căreia îi picase cu drag Pas-leasca. Alexandrina coborâ încet scara din dos lângă care știa că dormeau câinii, îi băgă înlăuntru, dându-le câte o felie de a-zimă, apoi urcând scara și intrând în chi-liuța ei de odae s’așeză la geam’ și’și pironi ochii pe vârful bradului; când își va clătina creștetul ’și va cerne ’n văzduh chi-ciora d’argint, ea să lege sfoara de crucea ferestrei, ca să coboare ’n brațele cluce-rului, care, călare pe murg, o va lua din fugă și o va duce în cuprinsurile lui din Târgoviște, de unde nici Vodă-Cuza, nu-i va mai putea-o lua.

Ca o țintă uriașe de aur, luceafărul șta pironit pe bolta cerească, acum ajunsese d'asupra crucei bisericei, spre care Alexan-drina îndreptându-și ochii, îngenunchiă, și făcu o cruce, apoi, tremurând îngână: à „Doamne ajută-ne”!...

In acest timp! un bulgăre de zăpadă isbi geamurile și ea, cu ochii spre luceafăr, a-daose sfioasă:

„Ție poate-ți place să stai acolo sus stingher și rece, căci tu ai dat iubirea pe vecinicia strălucirii tale în văzduh... Eu alerg, cobor, unde mă chiamă glasul iubirei.. D-zeul meu, tată, ierta-ți-mă!...”

O nouă și ușoară detunătură țs’auzi și fata, uitându-se la vârful bradului, care acum se ctătina tare, se ridică idin genunchi își luă legăturica, deschise geamul, legă frân-ghia de crucea ferestrei și-și dete drumul în gol...

Lângă zidul casei, Adorescu, își proptise calul care, nerăbdător, bătea din copită. Pe umerii săi largi și puternici își primi gingașa și mult așteptata-i comoară, cu care acum, în goana mare, sbură prin grădină, sări peste pârleazurile desgrădite de Alexan-drina, încă din amurg, de cu seară și apoi, văzându-se scăpați, sburară că vântul, se pierdură în largul câmpului argintiu...

Intr’un târziu, către revărsatul zorilor, ca un punct se mai zăriră pe poleiul sclipitor de zăpadă, apoi tăcere adâncă se lăți în ur-ma lor!...

Ciufurezul mai țipă de câteva ori, orbit, de lumina zorilor, se lăsă de pe turlă la cuibul lui din firida de sub strașina biseri-cei.

Strejarii trezindu-se, despre ziuă, deteră rotocol conacului, găsiră funia atârnată de geam, o traseră puțin și Firfirică, scărpi-nându-se ’n cap zise către Ispas:

— Tii, vericule, s’a isprăvit cu noi... a scă-pat păsărica, ne spânzură sărdarul!

— Ei ași, zise Ispas și ca 'o veveriță, ți-nându-se de sfoară, într’un minut și fu sus la crucea ferestrei; dându-și o palmă peste frunte adaose: Goală, măi vere, pustie, a fugit fata, ne-am dus!... Cu urgia boerească atunci, nu era de glumit, patara'ma falan-gei și al nuelelor la spate, o știau ei, așa că ne măi pierzând vremea, o luară de vale prin grădină, săriră iute pârleazul și se fă-cură nevăzuți.

Alexandrina în căsnicie, ar fi fost fericită, căci clucerul o iubea și era vrednic, mân-dru, și stăruitor în toate, doar spacră-sa le strica și le învenina traiul.

Greu o duseră și cu cei zece copii ce le, dărui D-zeu, însă după furtuni veniră și bucurii. Se mângâiată, la bătrânețe, cu a-cești lăstari ai lor, căci toți ajunseră bine toți ascultau cu drag idila amoroasă a pă-rinților, care rar s’ar mai repeta în aceste vremuri, când căsătoriile se precupețesc, fă-cându-se numai din calcul.

In strada Viorelelor, la o răspântie, era o căsuță mică de bârne, lipită cu pământ și învelită cu șindrilă putredă și sburată p’a'ocurea de vânt, după învelitoare, așa că de cădea vr’o ploaie Jrnai deasă, pica în năuntru ca afară.

Ulucile erau dărăpănate și ’n curte se aflau multe gropi pline cu apă pe deasupra căreia pluteau gunoaie și mătasea broaștei.

Intr’un colț fumega un morman mare de gunoiu pe cărei zilnic stau suite un cârd de găini și așteptau să le vie dela grajd porția de mâncare, boabe de orz, picate din trai-stele puse’n capul cailor, aciolați în graj-dul dărăpănat și sprijinit cu stâlpi și prop-tele putrede și ele ca și toată clădirea a-ceasta în care n’ai fi crezut că ar puteâ trăi oameni.

Nichita, birjarul și soția sa Frusina lo-cuiau aici de douăzeci de ani și plăteau chi-rie cincisprezece lei pe lună, însă deși pro-pietăreasa nu le bătuse, în acest timp, măcar un cui, nu le dase reparație o mistrie de var, ei tot ședeau că n’aveau ce face. Cu cinci copii și sărmani, cine să-i primească, de chiriași? Ce să iasă dintr’o biată birje, hodorogită și aia? Unde să găsească ei în prețul ăsta, casă cu grajd și oameni să-i aștepte cu banii să-i dea când or putea?

Săracul tace și rabdă.

De întristare, de când ieșiseră automobi-lele, Nichita, căzuse rău la darul băuturei. Tot aceia ce câștiga da pe gât. Cu birjea nu mai avea curaj să iasă decât noaptea, căci ziua cine să-l ia pe el cu caii mlorți de slabi și cu trăsura veche ca dela Herasca? Sta ceasuri întregi la răspântii ș’acasă se în-torcea pocâltit, el și caii.

Iși blestema, soarta și uneori plângea ca un copil și ș’ar fi făcut seama singur de nu se împiedica, da cu ochii mereu cu cele cinci ploduri, ce-i stau în picioare, șe ți-neau după dânsul și eu glumele lor îl întorceau la viață.

De când ieșea noaptea cu trăsura în-cepuse 'a-i merge ceva mai bine, dar se’n-mulțiseră greu nevoile, copiii se făcuseră de școală și toate greutățile trebuiau învinse cu bani și nu le mai răsbia cu nimic; din pricina asta curgeau certurile, bătăile și îm-boldelile zilnice ’n casă. Frusina nu mai știa cum să se împărțească, copii mărunți răi și bolnăvicioși. Caii îngrijiți mai mult de ea, căci Nichita, dacă umbla noaptea, ziua dormea, sau ședea la cârciumă. Tră-sura cine s’o cUrețe? Mâncarea cine s'o facă? Rufele cine să le spele? Cine alta decât biata Frusina.

Suptă la sân și la față, zdrențăroasă și cu disperarea în suflet să ’mpărțea la toate nevoile și tot aceiace câștiga ea, da pentru gură, căci, afară de dânșii, mai avea pe cap și pe soacră-sa, bătrână și bolnavă.

O cicălitoare și o intrigantă de pe urma căruia mâncase multe bătăi dela Nichita.

Ce folos că lipia și spoia casa în toate lunile că nu mai țineau zidurile răsbite de igrasie pe dedesubt. Cele două odăi din față tot mai semănau a locuințe de oameni, dar acolo sta Nichita și miaică-sa, iar odaia unde robotea ea și copiii era o adevărată nenoro-cire. Zidurile dărăpănate și ude până sus se mai țineau abia de temelie, doar proptite p’afară cu niște țevi groase de canal, cu ţevi vechi de tramvai, aduse de Nichita, șterpelite ș’alea noaptea de pe căile sin-guratice ale Capitalei.

Frusina se canonea într’un pat strâmt de scânduri putrede, coperite cu țoale vechi și sdrențuite toate din petece împletijte. In jurul ei se ghe'muiau câte-și patru copii ei, iar lângă pat, într’o copae din care odi-nioară m'âncaseră porcii, ghemuită, orop-sită, slabă și aruncată, ca un pui de pisică, râioasă, gemea, mai având în pieptul ei numai o mână de suflet, Mărgărita, fata Ru-xandei, despre care nimeni nu imai cerce-tase nimic d’atâta amar de vreme. O luase Frusina, ca să se mai ajungă, pe 30 lei pe lună, un kilo de săpun și cinci litri de gaz.

Ca te’o țină cu viață, căci de supărări îi perise laptele, îi da fetei ceai de mac s’o adoarmă și când o vedea pocâltită de tot, muia pâine în apă, q amesteca cu zahăr, o lega într’o cârpușoară ș’o, băga în gurița fetei, care flămândă o sugea cu atâta pu-tere, încât deștepta pe toți din casă.

De i-ai fi luat-o din gură țipa ca de moar-te și apoi își s b ugea cu putere degetele.

Mica martiră, împlinise anul și nu era desvoltată nici cât un copil de două luni.

Dte unde să prindă putere, dacă nu era de loc hrănită și zăcea în albie în scutece murdare, de îi era tot trupușorul copleșit de bube și vânătăi?

Nichita, copiii, chiar și Frusina, câte o-da’tă o pălmuia ș’o ghiontea, când îi au-zea gura pe care i-o închidea mereu cu ceaiul de mac de puse mai știa zile întregi de ea. Dormea dusă. Zăcea în cojocul birjarului, ne hrănită, ne scăldat', ne preme-nită; dar aducea lunar în casă, parale, căl-dură și lumină.

Venea din când în când ca să cerceteze de ea un soldat, ș’adueea: banii, săpun, gaz, rufe, cari le purta copii Fiiisinei, dar nimeni nu știa cine erau părinții acestei ne-norocite ?

Vecinele d’acolo se obicinuiseră cu destăi-nuirile Frusinei, și aproape toate începuseră să creadă că iărgărita era fata ordonanței. Câte o vecină mai deșteaptă, mirată zicea: De unde să aibă rătanul ăsta atâția bani? Fata apoi avea trăsături foarte fine și distinse. Nu semăna de fel a fi de neam slab.

Chipiulețul ei mic cât o gutue, parcă era de păpușică blondă. Perișorul galben și mă-tăsos îi cădea pe fruntea înaltă, sub care erau înfipți doi ochi negri și strălucitori.

Totuși această mică martiră era sprijinul puternic al casii. Frusina, numai dela doi-cit vedea venind în mâna ei o sumă atât de 'mare, încolo... Nichita, din ceeace câștiga cu birja, da pe grăunțe, pe fân și pe ovăz, iar restul pe gât.

Intr’o zi, pe când ei nici nu se gândeau la necazul ășta mare, văzură oprindu-se la poarta lor o trăsură de casă elegantă și din ea cobora un căpitan și o d-nă îmbră-cată bine, dar palidă și care înainta în curte, tăcută și cu pas șovăitor.

— Bună ziua Frusino, zise ea birjeresei, am venit să iau pe Mărgărita...

— Sărut mâna cuconiță, răpunse Frusina și se învârti prin casă, căutând un scaun pe care să poftească așa oaspeți. Petre, trecu pragul, ’și puse batista la nas, apoi mai înaintea Ruxandrei, pătrunse în odaia unde s’afla Mărgărita, care acum, înfășurată în cojocul zdrențăros și murdar al birjarului își sugea mânușițele.

Alături era căzută cârpa în care fusese pâinișoara și zahărul, porțioara ei zilnică, pe care o morfolea în gură, după care apoi urma ceaiul de mac !...

Ruxandra, cum își văzu copila ajunsă în astfel de hal, începu să strige plângând:

Mizerabile, mi-ai omorât copilul!

Frusina speriată ieși în tindă.

Petre o dete la o parte de lângă albie, îngenunchiă jos și uitându-se lung și amă-nunțit, în chipul ca de ceară al Mărgăritei; căută să descopere marele mister care, d’a-tâta vreme, îl chinuia amar.

— Nu mai plânge, zise el Ruxandrei, răstit, aide să ieșim afară de aici.

Tăcută Ruxandra sta încremenită, și. pri-vea odrasla ajunsă astfel și nu știa nici ce să facă, nici ce să răspundă lui Dordea, care, de când o luase în căsătorie, o chi-nuise amar, spre a afla al' cui era acest copil nenorocit, nenorocirea și disperarea lui de toate zilele.

— Aide, ia-ți prăsila și du-o acasă, cum ți-am făgăduit; ia-o s’o ții lângă tine. Aicea moare!

Ruxandra sperând în înduioșarea ini-mei soțului său, s’aplecă să îi sărute mâna, el i-o trase repede și strigă:

— Lasă-mă, te vei umili după ce-mi vei destăinui tot secretul, până atunci...

— Până atunci, mă vei chinui mereu, nu e așa? Apoi o podidiră lacrămile.

— Aide, repede, pune-o în scutece și du-o la trăsură, că mor aicea de mirosul ăsta, zise Dordea.

Ieșiră și se suiră în trăsură.

Frusina luă banii ce’i întinse Ruxandra, îi sărută mâna și dete’n lături cumetrele cari se strânseseră la poartă mirate și ne-dumirite de cele întâmplate.

Bică, ordonanța lui Radu, ascultase la ușe în preziua nunței lui Petre Dordea și auzise toată cearta cucoanei Angela cu că-pitanul său.

Când Angela rupsese scrisoarea Ruxan-drei el se și gândise, s’o adune de pe jos s’o păstreze ca s’o dea la lumină, când găsi el ocazia. Ce nu știu scoate slugile dîn intrigile stăpânilor!

Pe stăpână-său de altminteri nu-l iubea de fel, că era sanchiu, nedrept și nemilos-tiv. Trecuseră mai doi ani de când îl ser-vea ca ordonanță și la toți cei cari veneau Să-i ceară vr’un sfat, vr’un ajutor, vre-o protecție, el răspundea cu asprime, îndoia pedeapsa, ori nu da nici un răspiuns și che-ma pe Bică să-l poftească pe om afarăj, iar d’o mai călca pragul, să-i închidă ușa în nas. Cu femeile se purta ca la cazarmă, le răsplătea pe toate cu insulte și cu dis-preț. Trecere la el n’avea nici una.

La Ruxandra fusese chiriaș un an de zile; timpul cât maică-sa lipsise la Atena. Se purtase cu ea ca și c’o streină, din trei lei pe zi, casă și masă', nu a ieșit tot anul.

Nici odată nu venise c’o floare, ori c’un lucru ales.

Nici odată nu ieșise dintr’o conversație banală, searbădă și de conveniență. Ace-leași lucruri le repetase de sute de ori: „Viața lui dela școala militară din Iași, de la București, școala de artilerie și geniu, viața petrecută la Paris și la Fontainebleau, carte și școală, școală și carte... Alături de toate mișcările lui apărea figura lui Dor-dea, cu care mereu fusese rival.

Incă din clasele primare se luptau și se luau la întrecere pe premii. Radu tocea car-tea spre a învăța. Petre, o inteligență su-perioară, învăța cu ușurință, se explica foar-te clar și cu cuvinte elegante și alese, de aceia ieșea mereu clasificat, înaintea lui, lu-cru pentru care ei se certaseră adesea-ori, când erau copii. Dordea, ființă aleasă și nobilă, nu ținuse nici o socoteală de lucrul: acesta, dar camaradul său, hrănise în su-fletu-i o 'ură ne împăcată și ea crescuse cu cât, ori în ce sens, ori în ce afacere se găsea alături de prietenul său, succesul era de partea acestuia.

De aceea dânsul aștepta parcă ocazia sa se răzbune și nu știa cum s’o găsească voia să-i plătească tot cu vre-o perfidie, care să nu poată avea nici reflex, nici răsunet.

Amândoi căpitanii, întorși de curând din streinătate, erau foarte căutați și apreciați pentru cultura lor. Fiind numiți profesori la școalele militare se întreceau să facă, fie-care cursurile, cât se poate de atractive, să captiveze, cu știința lor, pe acei tineri cari din carieră fac artă.

Din gura lui Dordea, curgeau cuvintele ca mărgăritarele, experiențele și aplicațiile le făcea cu știință și preciziune academică; la cursurile lui urmau toți elevii cu drag și-l urmăreau cu atențiune. Șefii aveau pen-tru noul profesor o adevărată admirațiune, iar el, modest și simpatic, le răspundea tu-tulor că ofițerul român care este cult și inteligent, înmagazinează știința, căci e dor-nic de ea.

Radu, era și el un savant, dar prelegerile; lui erau pură ştiință, dată ș’aplicată sec și costeliv. Cuvintele toate reci și pretențioase. Dânsul mereu poza, vorbea în axiome și în termeni pur științifici. Plictisea ofițerii și cu atitudinea și cu lecțiile lui. Cu cât Dor-dea câștiga, cu atât Radu pierdea simpatia clasei ofițerilor. .

Amintindu-și de succesele din străinătate unde mereu avuseseră casă împreună în București se despărțiră.

Camarazi de bancă din cea mai fragedă copilărie, nu uitau însă șcenele duioase și copilărești dintre dânșii.

Petre nu era niciodată mai fericit decât, atunci când putea să și le amintească.

Le repeta cu gingășia micilor ștrengari și râdea cu hohot, atunci Radu se ghemuia într’un colț, fuma, tăcea sau protesta as-pru, nu se lăsa până ce nu tăia cheful ca-maradului său care, la rândul lui, îi arunca vr’o vorbă aspră numai ca să-l fadă să în-ceteze cu așa lucruri ordinare și nesăbuite. Nu numai succesele dela examenele lor și dela lecțiile ce făceau ofițerilor la școală, îl apăsa pe Radu, dar și acelea pe care Dordea le avea față cu femeile. Deși era cu mult mai frumos, mai tânăr, c’un an, și mai cochet la îmbrăcăminte, nici o 'femee nu'l simpatiza mai întâi pe el. Trebuia să sa-crifice timp mult până să reușească a o cuceri, plecând calmaradul sălu, nu putea să dovedească scrisorile de dragoste la cari, trebuia să răspundă, invitațiile la întâlnirile cu femeile cele mai distinse și mai galante.. Unul povestea aventurile cele mai frumoase șși mai dulci, altul da numai de lucruri com-plicate.

Unul cheltuia și nu folosea; celalt folosea și nu cheltuia nimic cu dulcinei drăgălașe, tinere și cari știau petrece și profita de viață.

Când se întorceau dela întâlnirile date, Dordea râdea și ciripia ca o păsărică, iar Radu se posomora, se încrunta, șuiera ca un ciuf de pe turla unei biserici părăsite.

Intorcându-se odată acasă, dintr’un motiv mai mult ușor decât grav,se începu o ceartă. Dordea răspunse insultelor stăpâ-nindu-se, dar Radu turbă de mânie. Radu plictisit, îi aruncă o vorbă grea, atingându-se de educația lui și pomenindu-i de obârșie.

— Ai s’ajungi și general camarade și râ-tănia din tine tot o șă se dunoască !

N’ai tact, nici nobleță sufletului, n’ai su-flet și pace, îi strigă Petre, plictisit de ne-roziile și de pretențiile lui.

— N’am, ei și ce-ți pasă.

— Văd și mă doare. Tresele astea, pe cari le porți cu atâta mândrie, le-ai dobândit cu creerul, dar goliciunea sentimentelor tale, sloiul din inima ta, îmi face rău. D’atâția ani de când ne cunoaștem, n’am văzut în tine decât gelozie, invidie, pică pe mine de parcă ți-am mâncat averile pe care nu le ai. Ce stric eu, dacă sunt nobil și în mina lumea nu vede numai galoanele de pe mâ-necă. Cei strici cu, dacă pe lângă inteligență trăiesc în mine atâtea sentimente frumoase?

— Te crezi amice.

— Nu mă cred de fel, căci le am, altfel lumea nu m’ar simpatiza și tu n’ai fi atâta, de gelos.

— Gelos, de ce?

— De succesele mele, de...

— Hei, hei, o să se sfârșească și cu asta!

— N’o să se sfârșească, pentrucă eu sunt înzestrat bine de natură, am primit edu-cație frumoasă de acasă, pe icând tu...

— Ce vrei să zici, că eu simt crescut în pădure?

— Nu, dar... dela Anghelina Arghiriadis și Panait cârciumărul aș putea zice pușcă-riașul, n’ai moștenit decât...

— Ba da, răspunse Radu furios, ba da, am moștenit ura și răsbunarea; iar insolen-țele tale și noblețea pasei cu care te lauzi, am să ți le...

— Fă ce voești, te știu mic la suflet, măr-ginii și capabil de crimă, ca și strămoșii tăi. Nu de geaba te-a botezat cațnarazii: Șearpele cu ochelari !

— Ajunge, căci...

— Mă zdrobești, nu este așa?... Zise Dor-dea, dar revenindu-și din furia ce’l apucase se stăpâni, și cu un gest ca de compătimire zise : păcat de tine fcă ești secătură.

— Poate; însă nu-ți fie teamă, insultele astea am săi ți le plătesc amar și mă voiu răsbuna!...

Din ziua aceea un fel de neîncredere și de amărăciune se strecurase în sufletul senin al lui Petre, care' tot credea în sinceritate și în prietenie.

Trecuse multă vreme de când între cei doi prieteni se petrecuse această scenă. Dor-dea cu inima lui sinceră și bună uită îndată relele ce-i pricinuia Radu; cu acesta însă nu se întâmplă tot astfel. In fiecare zi în carnetul lui, alătluri cu datoriile sale ostă-șești, erau însemnate toate scenele avute cu Petre, toate vorbele serioase, ori zise în ghună și chiar când erau veseli și petreceau colegial, ca să-și uite greutățile ser-viciului și p’ale depărtării de țară, el scotea la iveală vocabularul, faptele, ori zisele lui Dordea, turbura Cu ele seninătatea și ve-selia petrecerei.

Dela ultima ceartă, Radu se schimbase cu desăvârșire. In gândul lui clocotea răs-bunarea și mereu căuta ocazia ca să-și verse veninul.

Intors în țară iar suferise mult și la școala unde era profesor tot aceleași în-frângeri: Intietatea Iui Petre îi sta pe su-flet și’l apăsa greu.

Ocaziunea nu întârzia a i se prezenta; c’un cinism ne mai pomenit putu juca ro-lul trădătorului.

Intors din străinătate, luă casă la mamă Ruxandrei și, încetul cu încetul, căpătă în-crederea tinerei fete. Mai târziu, legând rela-țiuni strânse; nu întârzia s’aibă un copil.

Ruxandra îndură toate chinurile iubirei și toate suferințele și greutățile sarcinei; cheltui mulți bani, ca să-și acopere gre-șeala și să scape de rușine. La început se încrezu în Radu, care îi da toate asigu-rările, o încânta, îi făgăduia Că va cere dispensă și de oarece are leafă, de zia-ristă, o va lua în căsătorie. Cu aceste speranțe, hrănindu-se Ruxandra, puse la mijloc tot aceia ce economisise își cerându-și un concediu plecă în Italia.

Acolo jertfi până și ultima lăscaie.

Mai la urma urmei, gândea ea, Radu va judeca drept și-mi va trimite și el ceva pentru întâmpinarea cheltuelilor ce vor ne-cesita să fac la asemenea ocazie.

Dela Veneția îi scrisese de mai multe ori și primise răspunsuri îndoelnice, dar cari pentru ea erau isvoare de speranță, în a-cele loduri depărtate, pline de mister și de poezie. Odată, în urmă unei încântătoare descripții, a vestilutului oraș al Dogilor, făcute iubitului său, el scrise că cere conce-diu și vine s’o vadă' și să se plimbe cu ea pe caile și canalele tainicei cetăți, a amo-rului și că’n fiecare insulă, îi va lăsa în su-flet o încântătoare amintire.

Voim merge la Lido, la Mestre, la Chiog-gia, la Grădinile tăinuite și îmbălsămătoare la muzee, gândi ea; ne vom pierde sub ar-cade și plortice; voiu sui, cum vom putea, în Palatul Ducal, în turnul Orologiului și al Campanilului. Intrând în Catedrala Sf. Marcu voiu îngenunchia cu el la altar, îi voiu jura și-mi va jura credință, în fața sfinților de veacuri protectorii și sprijini-torii, credincioșilor. Vom alege amândoi nu-mele ce vom da acestui prunc, care acuma tresaltă voios în pântecele mele !... Voim fixa însfârșit întoarcerea mea în țară și data căsătorii noastre.

Din minunata Piazzetă se uita Ruxandra până târziu la candela lui Fornareto. Câte odată lumina ei tremurătoare parcă îi da speranță. Nevinovăția micului brutar, spân-zurat pe nedrept de către Dogi și recom-pensa d’a-i arde, în coasta de Nord a ba-silicei Sf. Marcu, d’atâtea veacuri, o can-delă, îi întărea credința, că odată nesigu-ranța și amărăciunea ei se va sfârși. Drep-tatea și sinceritatea dragostei sale pentru Radu, o vor pune acolo unde merită să stea, o față cultă, frumoasă și fidelă ca dânsa. Pe treptele reci și tocite de piatră ale faimoasei biserici din Piazzetă, ea în-genuchiase de multeori și se rugase de apostolul Marcu ca s’o ajute; iar în cate-drală rostise multe Crezuri, pe când orga cânta la vecernii și la leturghii; pitită ’n colțuri, vărsase multe lacrămi și ceruse lui D-zeu s’o libereze să-i dăruiască ceas bun și ,pe alesul inimii sale. Dela o vreme primia mai rar scrisori dela dânsul. Când atinse chestia anilor, răspunsul fu plin de scuze, el invocând felurite cauze și spunând: când că și-ar făcut uniforme, când că ș’a cumpă-rat mobile ca s’o aștepte cu toate gata. In-crezătoare, Ruxanda, suferi cu resemnare greutățile sarcinei și ale facerei printre stre-ini și-și dete ultimul gologan până se liberă.

In strada Carducci din Veneția, într’o căsuță mică și întunecoasă la mama Lucia de pe Calle Larga văzu lumina, în noaptea celor trei Sfinți, Mărgărita. Rumenă ca un bujor, drăgălașe și chip leit al lui Radu, su-râse când moașea, după ce o îmbăiă ș’o în-fășă o puse lângă mama Sa. Aceasta, slabă, istovită de puteri, și cu disperarea în su-flet, din puținii bani ce-i mai rămăsese, rugă pe gazdă să se ducă la poștă și să dea o telegralmă! lui Radu, anunțându-i și cerân-du-i măcar sacrificiul d’a veni repede să le ia de printre streini. Cât ținu lăuzia, ne-norocita femee, aștepta înfrigurată răspunsul la telegramă răspuns pe care nu-l mai primi niciodată.

Ori de câte ori treceau gondolele pe la colțul casei, vânturau laguna și apa isbia zidul, ea tresărea crezând că sosește Radu, pe care îl striga și’n vis mereu... mereu!...

Cele două femei, cari veghiau la căpătâiul ei, o mângâiau cu vorbele cele mai duioase, dar ca n’asculta nimic. Tresărea și plângea, vorbea cu mica creatură, care din zi în zi, în loc să progreseze, slăbia de laptele ce sugea dela sânul amărât al mamei sale. Ruxandra se bolnăvise greu și frigurile o doborâseră cu totul. Nu mai mânca aproape nimic și gura toată-i era bășicată și arsă de boală. Cu cine să vorbească, cui să se tânguiască, astfel încât chinul său să se u-șureze ? Muncită era și de necazul că nu cunoștea limba italiană că măcar cu moașa și cu gazda ar fi stat de vorbă s’ar fi ră-corit. Cu câtă-va vreme mai înainte, în vorbe rare, îi învederase Ruxandra mame-sei rostul șederei sale, așa de lungi, în I-talia, dar sdrobită de disperare și de ru-șinea ce-i făcuse, nu-i răspunsese nimic, nici dânsa.

N’a înțeles, ori mă blesteamă și mama cugeta ea, când o lăsa câte puțin tremurul și căldurile frigurilor.

Venise primăvara și d’o lună Ruxandra au văzuse soarele, nici alte chipuri decât p’al celor două bătrâne, căror ea le rămă-sese foarte îndatorată. Femei streine și ele s'arătaseră către ea, c’un devotament de care nu știa cum să se plătească. Cu ultimii bani ce-i mai rămăsese, hotărâ să plece acasă, unde toți trebue să fi murit, altfel măcar de milă i-ar fi scris vr’unul, i-ar fi trimis vr’un ban alb pentru aceste zile grele și amare!

Vorbele, rele se lățiseră, critica asupra șe-derei ei atât în streinătate, luase formă cru-dului adevăr. Ea cugeta zilnic ce să facă, cum să ascundă, tot.

Se deschidea, în ziua plecărei Ruxandrei, expoziția artistică, care se ține, din doi în doi ani, la Venezia. Pe păi, pe canale, sbu-rău gondolele, vapoarele și vaporașele îm-podobite du flori și cu drapele, cu stemele și blazoanele Dogilor și principilor, a căror noblețe mai trăiește în niște urmași șubrezi și anemici. Fâlfăiau pe canale sute de stindarde. In aer s’auzeau imnuri, muzici, chitare, și mandoline, ce parcă se întreceau să redeștepte amintirile trecutului măreț al Veneției.

Răsturnați în gondole tăinuite, amanții treceau doi câte doi și când gondolierii lo-pătau, ei își șopteau cuvinte tainice și calde de iubire. Cu un gondolier căruia ,îi încredințase copila și micul ei bagaj, Ruxandra se târâ plană la port; s’aruncă în gondolă pe furiș ca o vinovată își luă copila în brațe și se îndreptă către vaporul uriaș, alb ca o lebădă, care era ancorat în fața bisericei San Giorgio. Dela piaz-zetă și până' acolo i 'se păru ca-lea fără capăt, nesfârșită, eternă !...

Singură și cu, copilul în brațe, ascultă clo-potele cu glasul lor sinistru ș’amenințător, glas uneori al speranței, alteori al disperă-rei. Dorea să s’arunce în mare cu fructul, disperărei în brațe! Trecu pe lângă dânsa o gondolă plină de cântăreți veseli, cari o treziră cu arii duioase, cu melodii, care limitează armonia talazurilor lagunei. O rază, de soare se propti drept pe fața Marga-retei ș’o lumină. Fetiţa părea acum un can-did îngeraș, sburat din ţăriile cerului.

Pe gondolă raze feerice, se prefirau când pe chipul și pe brațele mamei care plângea cu amar, când pe chipul fetei.

Ruxandra rosti iute o rugăciune; era scă-pată de primejdie!

Clopotele sunau, gondolierii cântau; iar dânsa plângea, plânsul martirilor ispășiți de păcate și gata de noi sacrificii!...

— Perchè piangi signora mia? Zise gon-dolierul, care până atuncea și el fredonase, în ritmul lopeților, frumoasa romanță: „O Sole mio!”.

— Sono triste! răspunse Ruxandra.

— Hai lasciato la mamma? Abbàndona-to l’amante? Perduto al Lotto?

Drept orice răspuns Ruxandra plângând își sărută îngerașul, care d’acum îi legase strâns brațele și norocul.

Tiptil ca ocnașul, care scăpând din în-chisoare s’ascunde, se ferește și de umbre ca să nu fie văzut și reciunoscut; așa călători Ruxandra. Pe Vapor cine putu închi-de ochii? Cabina ei fiind lângă spălător și aproape de motor, după liniștea dela Ve-neția, aici în salonul vaporului, i se păru fundul iadului; stinse și aprinse electricita-tea de mai multeori, cercă să citească dar capul i se întorcea și răul de mare începuse. Ca prin vis își mai reamintea ea de cele petrecute. Fruntea îi ardea, ure-chile îi vâjiau ș’atât era de aprinsă și de tulburată încât nimeni și nimic n’o mai in-teresa, nici chiar mica Margareta, care țipă de-ți lua auziul.

In cabină nimeni nu se putuse odihni și s’auzeau injurii pe toate limbile. In legă-nlarca vasului, dus de valuri argintate, par-că Ruxandra se pierdea din lume și nici o vorbă nu înțelegea din cele ce auzea în ju-rul său, măcar că toate erau zise la adresa ei. Mai la urma urmei, chelnerița se duse d’o sgudui de' piept, o stropi cu apă, îi dete oțet la nas și îi trânti copilul în brațe spunându-i să vadă de el, că a plictisit pa-sagerii.

Mașinalicește îl pluse la sân să sugă, și, după ce se mai trezi, îi premeni, îi adormi și târându-se ieși afară pe covertă.

Se revărsa de ziuă și vaporul, despicând talazurile azurii, s’apropia din ce în ce mai mlult de Fiume. Pe coasta din stânga a mă-rii începuse a se zări colibele, vilele și pa-latele din Abbazia. Cu gândul, Ruxandra alergă le cutreeră pe toate și cugetă că poate în aceste castele și sub acest cer se-nin, trăiește fericirea, care pentru ea apu-sese și nicăeri, în viață, nu măi spera s’o întâlnească vreodată. Pe când soarele se ridica, dela răsărit, razele lui la apus se propteau în mărețele hoteluri: Ștefania, Excelsior, Quarnero, și umbra lor o pro-ecta măreață și uriașe peste valuri și peste poalele muntelui Maggiore. Un miros de mirt, chiparos, și portocal, adus de zefir de pe coastele Lovranei, grațiosul oraș din apropierea Abbaziei, o trezi. Răul, care atât o muncise, începu să dispară.

Se simți mai înviorată. Lângă ea mai ve-niră ș’alți călători și, punând ochianele la ochi, povestiră scene petrecute sub brazii, stejarii, chiparoșii acestui unghiu de pământ unde, văzut din depătare, s’ar părea că suferința în el tace și pasiunile înflăcărate își iau avântul, găsind aicea tărâmul priel-nic pentru desvoltarea lor. Ruxandra se gândi la viața ei la ce-o aștepta la întoăi-cere și se cutremură.

— Ați vrea să trăiți aicea doamnă? Acest paradis trebue să vă vorbească mult și dul-ce și frumos de ați rămas atât de încân-tată...

La ce vă gândeați, dacă nu sunt indiscret?

Ruxandra mirată răspunse involuntar:

— La tot și la nimic!...

— La nimic nu se poate. Vârsta dv., feeria acestei dimineți, aerul acesta îmbăl-sămat, fiorul pirimăvăratic răspândit în na-tură, nu vă șoptește nimic, nu vă îndeamnă la nimic?

Ruxan'ra tresări și căutând în valuri le-arătă cu mâna... apoi după un lung suspin răspunse:

— Ba da, zise ea streinului, care îi vorbise, dacă nu mi-ar fi brațele legate, aș vrea să m’arunc acolo... în aceste valuri a-zurii.

— Sunteți lugubră doamnă, și deși spe-ram să am în d-voastră o tovarășe agrea-bilă de drum,; cu care să petrec la Abbazia orele între tren și vapor își să merg până în țară; dar neplăcându-mi Ieremiadele, anî onoarea să vă Salut și să vă zic: Adio ! Mă numesc Gheorghe Murgu, căpitan, iată car-tea mea de vizită. Am călătorit prin toată Italia, cu companii foarte agreabile, dar am fugit totdeauna de femei Mater Dolorosa.

Nu-mi plac femeile cari plâng Paraclisele pierdute! Rămâneți cu bine și... păcat!

Ruxandra, rămase multă vreme pe bord și cu ochii duși pe unde. In două rânduri își așternu pe piept semnul crjucei și voi copleșită de desnăjdejde, să s’arunce în va-luri; dar brodit, glasul Margaretei, o re-chemă la viață!...

Vaporul s'apropiă de țărm, mulțimea se grămădi cu bagajele la ieșire și Ruxandra înfofolită și sfiită, ca să nu dea cu ochii de alți români, își luă copilul în brațe și dela vapor merse la gara, bare este în a-propiere. De acolo, unde să se mai ducă, amărâtă și obosită?

Trecură sute de călători prin salonul cla-sei a doua și ea la fiecare deschidere de ușe, avea inima sărită.

Se ferea să n’o cunoască cineva.

Lumea toată i se părea veselă. Nimeni n’avea aerul mai trist ca ea, nimeni sufletul mai îndurerat.

Plecă spre țară cu trenul și, în cupeul damelor, fu fertiă de cunoștințe. La Buda-pesta schimbă trenul și alergând se cuibări tot într’un cupeu special. In tot drumul se gândi la spusele lui Gheorghe Murgu și, cugetând la legăturile,ei cu Radu, începu a se învinovăți.

Poate că eu, cu seriozitatea mea, i-am amărât zilele. Poate altfel trebuia să iau lucrurile și în loc de atâta știință să fi în-vățat știința vieții. In definitiv ce am făcut cu pentru Radu?

Sacrificiul cinstei mele este puțin alături cu aceia ce trebuia să fac, spre a avea lângă mine o ființă ca el, care nu se întâl-nește pe toate drumurile. Vezi bine, eu, eu sunt la toate de vină,

Dela Cluj se sui în vagon o femee înaltă și grasă, care d’abia încăpea pe ușe. Ea cuprindea doua locuri. Era somnoroasă și părea foarte obosită. In piept avea o măr-turie și ronțăia în gură cofeturi, dela vr’un botez. Cum văzu pe Mărgărita, începu a o mângâia și a-i spune că mititica asta seamănă cu copilița pe care o botezase ea la Cluj.

Intrând în vorbă cu dânsa, Ruxandra, al cărui suflet era apăsat de durere, începu a-i spune păsul, ca fiind vorba despre alt-cineva, acestei femei; care, ideși era urâtă și monumentală, părea inteligentă și foarte apropiată. Ca unei prietene sincere dcstăi-nuindu-se căuta mângâiere, în sfaturile ei, să găsească? După ce povesti tot acestei că-lătoare, tovarășea sa de drum, care n'avea de ce se teme că sta într’un oraș depărtat prin Transilvania, așteptă să vadă părerile, ei cum așteaptă un bolnav sfaturile unui doctor.

In nenorocire, ca să nu te afunzi în pră-pastie, te agăți de orice buruiană.

— Și eu am trecut prin frigurile astea draga mea cât mă vezi acum de grasă, atât am fost de slabă. Amețeam și cădeam gră-madă, când îmi ridicam capul de pe ca-napea. Eu n’am fost fără avere, cum zici că ești d-ta, dar care ești deșteaptă și ai o carieră, ci am avut zestre, sute de mii de lei și totuși am fost înșelată și părăsită

— Părăsită? Voiu fi părăsită,și eu?

— Vai! Vai! Se prea poate. Socotești că vei fi altfel?

Ce va să zică nepăsarea despre care mi-ai vorbit și suferințele ce-mi spuseși c’ai în-durat? Veneția nu era peste pământ. Băr-bații ce nu fac ei, când vor și când iubesc!

Ruxandra rămase ca trăsnită. Toate ideile negre îi trecuseră prin gând, numai să fie abandonată de Radu nu cugetase. Cum eu. Mărgărita, pentru el să nu mai prețuim ni-mic? Cum tăcerea lui aceasta să însemneze? Nu mi-a răspuns la telegramă, e adevărat, dar ce e cu asta? N’o fi putut, dar dela Predeal îi voiul telegrafia și nu, nu se poate să nu-mi iasă înainte și după câte și i-am scris c’am îndurat singură prin străini el, să nu fie înduioșat, să nu-mi recunoască? meritul, sacrificiile și...

— Fii pe pace!...

— Și iubirea mea, adâncă pentru el, să nu însemneze în sufletul lui nimic?

— Vei vedea, ascultă ce spune baba, vei vedea! Te-a părăsit, fată hăi!

Să nu-mi zici mie pe nume, de n'o ieși vorba mea, zise femeia aceasta, căutându-și bagajele și coborând din tren la Mediaşi.

— Du-te, cucuvae rea, piei din fața mea, șopti între dinți Ruxandra și începu să tre-mure, gândind la spusele acestea. Obosită de drum, plânsă și nemâncată, suptă de copil adormi adânc și nici că prinse de veste când trecu mai multe gări.

La Predeal ajunse amorțită și aerul tare al munților o deșteptă. Vizând pașaportul și aranjând bagajele dete unei fetițe să-i țină copilul în brațe și se repezi la telegraf și telegrafiă:

Sosim diseară, ora 8 ½ tăticule. Așteap-tă-ne gară. Sărutări dulci.

Ruxanda, Margareta.

Nu se poate să nu ne aștepte Radu.... Radu,. zise ea, închizând ochii...

Ce fericire, ce fericire, peste câte-va ore tustrei vo'm fi la un loc!... Istovită de pu-teri se duse în restaurant, sorbi iute o ca-fea cu lapte și mai înaintea tuturora, se sui în trenul,, care mergea spire București.

Nerăbdarea ei creștea mereu, trenul parcă nu sporea de fel. Dela Ploești înainte în-cepu săi i se bată inima.

La fiecare stație sărea la geam.

Luna trimetea razele ei piezișe în tren peste chipul palid al micului îngeraș, care, gemea, schincea, se gândăcea, în colțul ca-napelii.

— O să vedem pe tăticu, puiule, îi zise Ruxandra Mărgăritei, sărutând-o, scoală te, aide, c’ajungem acasă, ajungem!...

Societatea „Călugăreni” a promoției din anul 1875 hotărâse a sărbători întoarcerea din streinătaet a celor doi colegi ai lor, Radu Panait și Petre Dordea.

Din zi în zi, fusese amânată petrecerea din cauză că ori camarazii lipsiau și nu-răspundeau la apel, ori președintele lor, ca-pul clasei, căpitanul Dordea, de când se în-surase, nu l mai vedeà nimeni, iar când apărea prin oraș, sau pe la serviciu, s’a— răta încruntat și trist de nu cutezau colegii-să-i propună, ori să-i amintească de ban-și de petrecere.

— Nu-mi dă inima la d’aldeastea, zise el într’o zi, căpitanului Murgu, care, în puterea vechei prietenii, îi propuse să ficseze ziua, în care ei să' s’adune și să petreacă, la o masă comună.

— Te-ai schimbat mult de când te-ai în-surat, camarade, ce să fie asta?

— Imprejurările, timpul!...

— Imprejurările dictează, ele sunt moto-rii principali cari conduc toate lucrurile în omenire.

In fața soartei n’avem ce face. Ce ţi-e scris, în frunte ți-e pus. Eu d’aceia n’am voit, să pun pirostrii în cap ca să nu mă mohorăsc așa. Când am bani petrec, că-lătoresc, când nu...

— Știu și faci foarte bine. Și vara tre-cută am auzit c’ai fost la Veneția, Lido...

— Da, da, ș’am petrecut minunat. Cântece, serenade, muzici, gondole, cunoștințe dră-gălașe...

Popolanele astea cu boccele negre de mă-tase, pe umerii albi ca neaua, cu ciueurii până în pământ, cu părul creț și cu ochii negrii, ori verzi, adânci și focoși, ca para, infernului, te bagă în păcat.

— Da, da, le cunosc, le știu și te știu ștrengarule ! Dacă vrei să-ți destăinuesc ș’un secret al tău. Pe vapor n’ai călătorit sin-gur la întoarcere și...

— Ei taci! Cine ți-a spus ?

— Un coleg, care stă la Paris, înțelege puțin românește și te-a văzut și auzit, când spuneai unei femei: Aide, aide, fii veselă nu-mi plac femeile „Mater Dolorosaˮ și ea îți spuse c’ar vrea să s’arunce în valiurile mărei, ce’i făcuseși, spune?

— Inchizitorule! Ha! ha, mă învinuești de geaba pentru aceia; alte lucruri stau greu la catastivul meu, dar aceia...

Biata femee ! Vr’o nenorocită, vr’o se-dusă, își plângea păcatele c’un plod de gât. Venea dela Veneția și mergea în țară.

— Cum o chema, spune, sunt curios?

— Pe ea, nu știu, dar... .

— Ei cum nu știi? Râzi, vorbești, petreci cu ea...

— Sărmana ! Ce petrecere! Aceia era bună d’asta? Plângea mereu și-și mângâia odras-la. Imi plăcea doar chipul ei blând și fru-mos. Ascultam cu drag cum își desmierda fetița: Mărgărita, Mărgărite, puișorul ma-mei, taci, taci, mergem la tăticu... Mergem...

— Cum zicea?

Ce făcea?

Câte luni avea copila?

— Nu știu c’abia se zărea din scutece. Părea născută d’atunci.

— Dar pe femee, cum o chema, nu știi, spune, vorbește curând?

Murgu se uită lung la el,

— Da curios ești, măi omule, cine s’a interesat d’asta? Am auzit-o și eu plângând și am vorbit două vorbe cu ea.

Să-ți spun drept, femeea aia parcă adu-cea puțin, semăna poate cu...

— Cu cine?

— Cu... d-na Dordea, parcă...

— Cu femeea mea ?

A D-zeule, zise Petre și îngălbenind, căzu pe scaun, apoi urmând întrebă :

— 'Lângă ea n’ai văzut ,pe nimeni, nu călătorea însoțită de nimeni?

— Nu frate,'nu, era singură; ce te leagă de ea, spune, vorbește? Ți-era prietenă, soră, amantă? Vorbele tale, vor fi tăinuite, știi că-ți sunt prieten.

— Nu, nimic, nimic, dar m’a turburat asemănarea ce zici că avea cu Ruxandra.

— Dar văd că tremuri. Ce este asta căpitane? Om ești d-ta să-ți faci atâta sânge rău pentru o femee? Atunci la ce ești go-geamite căpitanul?

Ori ce ar fi, nu știu amănunte, dar nu trebue să te atingă atâta, să fii așa de slab, de inimă.

Eu venisem! aici să stabilim ziua banch-etului și d-ta...

— O să-mi sărbătoriți moartea, pe ea o chemi acuma, o doresc, din suflet, o cer! Chinurile astea,, nu le mai pot suferi, nu, nu!...

In mijlocul casei Murgu rămăsese de lemn încremenit. Fire veselă,, de felul lui, nu-i plăceau dramele, dar, inimă bună, suferea de durerile prietenilor! și, nu de puține ori, fusese sprijinul multora dintre camarazii săi, cari recurseseră la el pentru vr'un spri-jin

De data aceasta se vedea prins într’o pânză a cărei urzire n’o înțelegea. Nu știa la ce să s’aștepte, ni i ce măsuri să ia ca’ să scape dintr’această situație penibilă. In a-cest moment îi părea rău că acea necunoscută îi scăpase ne cercetată mai d’aproape. Nu’l interesase... Nu era om, să-l atragă suferința.

Bărbaților le sunt urâte chipurile brăz-date, frunțile încrețite, corpurile încovoiate sub greutatea suferinței. Cu plânsul femeia pierde, depărtează, înstreinează mai ales a-tunci, când are d’aface cu oameni cărora le place să profite altfel de viață...

Petre rămăsese cu ochii țintă la Murgu. Pe buze îi stau mii de cuvinte și totuși nimic nu cuteza să-și dea drumul gurei de teamă să nu afle lucruri dureroase, să nu descopere secretul care, de când se căsă-torise, îi rodea inima.

Chinuit așa trăia de un an de zile; slăbise și se înrăise de nici nu-l mai cunioș-teau pirietenii, ba îl ocoleau chiar pentru asprimea cu care le vorbea.

Toată învățătura lui, toate sfaturile cama-razilor, nu-l ajutaseră la nimic. Filozofia are teoriile ei, 'bazate pe principii fizice, când e vorba să, le îndure altul, când însă e în joc propria ta persoană, atunci ea tace și în om vorbește fiara.

Dacă Petre ar fi judecat că iubirea lui prețuiește cât existența sa, desigur că ar fi dat pace micei creaturi de care era legată viața celei pe care o martiriza, pierzând-o sufletește. De mii de ori și în genunche Ruxandra îl rugase să-i dea pace și să înceteze cu întrebări și insulte; cu lacrămi și amenințări, căci acest secret tăinuit era pe veci ascuns în sufletul său, mort pen-tru un laș, viu pentru tine, îi zicea ea cu lacrămi în glas, care ești bun, înțelept, har-nic, iubitor și n’ai dreptul a te îndoi de mine, căci aceea ce-ți spun ți-am probat-o cu prisosință.. . !

Cum își reamintea scenele repetate de mii de ori și protestările femeii ce adora, dar pe care n’o stima din cauza geloziei, ea îi zicea:

— Această tăinuire e tot pentrucă sentii-mentul meu e mare pentru tine.

— Pentru mine, răspundea el, plângând și îngenunchiând în fața Ruxandrei, pentru asta, pentru lumina ochilor tăi, pentru fructul iubirii tale, pentru Mărgărita, da, da pentru ea!

Eu nu sunt în casa asta nimic.

Scaunul, imiasa, hârtiile tale, prețuiesc mai mult ca Petre Dordea.

Petre Dordea, fruntea ofițerilor, a ajuns jucărie în mâinile tale și pentruce, pentru ce, Dumnezeule...

— Pentru c’așea vrea el, altfel nu este de ce să plângă un bărbat, care, a judecat matur altă dată ș’acum judecă tocmai ca un copil.

— Ce lesne-ți vine ție să zici așa, ție care nu știi ce este iubirea, sau dacă știi, atunci tu păstrezi această comoară numai pentru ea, pentru fata asta, în care trebuie să se fi reprodus figura iubitului tău, iubire că-reia trebue să-i fi jertfit tinerețea și dra-gostea și mie să nu-mi dai decât drojdii, amar, venin!...

— Petre, Petre, destul Petre, destul!

— Da, da, cu asta trăiesc eu în toate zi-lele.

— Dar ce-ți fac cu, ce, spune, cu ce te amărăsc?

— A femee, femee neroadă ce ești? Cura de nu pricepi ceeace dogorește sufletul meu ?

In zadar ți-am explicat d’atâtea ori că toată durerea mea este copilul ăsta, în care trăiește celalt...

— Isprăvește, Petre, că nu te mai pot asculta, isprăvește! Ce vrei să-i fac, s’o ucid?

— Ucide-o!

— Asta n’o pot, face, că nu sunt tigroai-ca și nici acelea...

— Nu poți, nu, idar eu crezi că pot să mai văd aicea zilnic în fața mea și să to-lerez, sub acoperământul casei mele, pe a-ceia, care probează ticăloșia inimei tale? Pot, măi pot?

— Omoar’o pe ea și pe mine, asta-ți. cer.

— Nu; nu așa, nu mi-aș sdrobi eu singur fericirea, căci te iubesc, Ruxandro, te iu-besc cum alt om n’a mai iubit femee pe lume.

— Vorbe, dacă m’ai iubi, mi-ai ierta gre-şeala, dacă m’ai iubi pe mine, mi-ai iubi și copila și din ziua ce ai consimțit s’o a-ducem dela doică și s’o creștem sub aco-perământul nostru, i-ai fi fost părinte, tai gâde, culm ai fost.

— Inebunesc!... Inebunesc femee, ascul-tă! Ce fel de cap și ce fel de mborală e morala ta ?

— Morala 'mea este c’a ș’a ta. Una din două; ori divorțezi d’o feimee, pând afli c’are un copil cu altul, ori o ții lângă tine cu el ș’atunci isprăvești cu scenele de gelozii neroade, cari turbur, ș’amărăsc viața. Nu știu ce mai fac, nu știu ce mai lucrez, au să mă dea afară dela ziar, dela școală..

— Atât mai bine, câștig eu destul.

— Câștigi, da, dar ceeace câștigi este pentru tine.

— Ingrată ființă ce ești, ingrată și rea.

— Alungă-mă, dacă nu-ți mai plac.

— Să te alung eu, ca s’alergi în brațele lui !...

— Intr’ale cui?

— Mizerabilo, prefăcuto, te faci că nu știi într’ale cui brațe te trimit? Frumos mai joci comedia, ipocrito,Mater Doloroza ce ești. Plângi, iar plângi, lacrămile tale de crocodil. Panteră, hienă, care mi-ai desgro-pat inimă doar ca să mi-o sfâșii!

O să te omor și pe tine și pe iasma ta de copil.

Auzi, am să vă omor p’amândouă, să cu-răț casa de mizerii, de mocirlă, de...

— Ajunge Petre, ajunge pentru Dumnezeu, aude lumea, ordonanța, slugile și atuncea ce mai însemnez eu aici, eu femeia ta, eu flacăra vieței tale,' adorata ta, fără de care zici că n’ai mai putea viețui un moment!...

— Așa e, așa e și tu știi aceasta bine și de aceea mă, chinuești.

— Dar ce-ți fac eu, ce?

— Ta gândești la el!...

— Nici măcar în vis.

— Ba da! Suspini, îți încrețești fruntea, plângi, ameninți, dar nici un nume n’ai pro-nunțat niciodată nu, nu.

— Ei atunci?

— Atunci, tu ești sigură că eu nu știu ni-mic. Iubitul tău e la adăpost de orișice răsbunare a mea ș’așa trăești bine, bine de tot la adăpost de tot, de tot..

— Petre !..

— Da, da te-am pândit. Nopiți întregi am veghiat, sentinelă ne adormită, ca să văd ce faci, ce zici, pe bine strigi noaptea. Vi-sul tău e ca de copil, pe fața ta înge-rească nici o dungă, pe buzele tale nici un nume!.. Dorini și surâzi, nimic nu te tur-bură. Nimic. Conștiința ta nu te atinge, nu te mustră: nu, nu, nu; pe când eu; turbez; îneunebsc, înebunesc Ruxandro, auzi?...

— Nebun ai fost și când mai luat, nebun ești și acum și prevăd că nebunia ta se va sfârși cu o tragedie...

— Am ș’o sfârșesc eu frumos de. tot Te voiu ucide, întâi pe tine ș’apoi pe fie-ta. Dar când vedea pe Ruxandra plângând și fu-gind, se desmeticea din. fu-riile astea

Afară era o căldură de nesuferit și pe fe-restrele întredeschise pătrundea o arșiță în-cărcată de, miasme, de praf și de fumul automobilelor, cari șuerau, alergând nebune: pe stradă.

Inăbușind în piept, durerea, acestor a-mintiri, cari îl obsedau ca halucinații, se sculă după scaun și împleticindu-se se în-dreptă în spre fereastră.

In stradă zări pe Radu, care-și dase în-tâlnire tocmai spre a decide ,de ziua serbă-rii pe care voiau să de-o facă colegii.

— Sosești la timp, camarade, zise Petre lui Radu, am să-ți vorbesc.

Murgu care venise să te vadă, profitând de ocazie salută și plecă zicând:

— Vă las să vă consultați, și când veți dceide tot noi suntem la ordin.

— Bine, du-te, du-te mai repede, ori nu; stai aci, ori du-te, ordinul îl vei vedea cu-rând, curând, zise Dordea, punând mâna, pe sabie și scrâșnind din dinți. .

Canalia! Il ucid ca p’un șoarece! Da, va să-l ucid, ca să scap, să mă liniștesc !

Pe cine omori Petrică? Ce este ce s’a întâmplat?

— Ascultă-mă, Radule, stai aici și ascul-tă-mă,căci tu ești vinovat, stai aici, spuse Petre, apucându-l de mâini, strângându-l cu putere gi așezându-l pe scaun.

Radu încremenise, tremura, nu rostea nici un cuvânt nu găsea nimic cu care să-l potolească.

— Ascultă-mă, repetă iar Dordea, către Radu. Tu ești acela, care mi-ai recoman-dat pe mironosița mea de nevastă, pe sfânta pe imaculata de Ruxandra tu, și nu știai desigur că are un copil?

— Nu, răspunse repede Radu, roșindu-se și tremurând fără voia lui.

— Ce ai de tremuri așa, întrebă Petre?

— Pentrucă, pentrucă... te văd așa de mâ-nios, așa de supărat...

— Mă vezi, dar nu știi nimic, nu știi chi-nul și amarul ce îndur de când amj luat-o de soție.

— Nu... nu știu nimic, cred că ar fi bine...

— Stai, aibi răbdare, ascultă-mă. Vreau să știu care este omul care mi-a răpit fe-ricirea, vreau să descoper, care este tatăl copilei, vreau...

Pierzându-și cumpătul, galben ca ceara, lovit așa, în plin, Radu se ridică să plece, însă c’o mână puternică, Dordea îl opri:

— Unde te duci? De ce te-ai ridicat așa deodată ? Mă arde, mă doare, vreau să-ți spun, să-ți destăinuesc tot, slufletul meu și tu trebue să mă ajuți, trebue să’mi spui ce știi, căci tu trebue să știi ceva, tu, care m’ai îndemnat s’o iau...

Radu' nu se desmeticea din teama ce-l apucase; îi era frică să răspundă, ceva ca să nu se trădeze. Uraganul care se des-fășura în inima lui Dordea, știa că trebuie să se spargă în capul lui și n’avea cum să se apere. Murgu, ce să fi destăinuit lui Dordea? El nu știa nimic. Ruxandra? Nu putea să fie așa de slabă ! Tăcuse atâta vreme, de ce să fi vorbit acuma? N’avea nici o noimă, nici un interes... Gândurile se izbeau răzlețe în mintea lui, buzele îi tre-murau, deși își încleșta fălcile cu putere spre a se putea stăpâni, cinismul obicinuit pierea în fața pericolului.

In două rânduri, cercă să iasă de sub privirile aspre ale lui Petre Dordea, dar nu isbuti.

— Ințelege-mă, ș’ascultă, căci în lumea asta nu mai te am decât pe tine și tu...

Radu tresări și cu batista și șterse su-doarea de pe frunte. Pricepu că totul nu era pierdut și se simți mai ușurat.

— Camarade, frate, frate, Ruxandra are O' copilă și ei îi jertfește toată iubirea, iar cu mine este rece și nepăsătoare. Azi cred că sunt pe urma unei descoperiri; vreau să știu cine, e acela, care mi-a răpit ferici-rea ?

— Și-l știi? Ingână Radu cu glas nesigur.

— Nu, dar îl bănuiesc.

— Cine este zise Radu înăbușit.

— Murgu...

Radu respiră adânc și aproape căzu pe un scaun. Celalt continuă excitat:

— Când voi descoperi totul îi sfărâm pe amândoi. Au fost împreună la Veneția. Știu după convorbirea pe care am avut-o cu el, înainte d’a veni tu. Cred că dânsul este tatăl Mărgăritei.

— El? Apoi dacă ești sigur să’l provocăm.

— Da, da, vreau să mă răzbun pe acel mizerabil, niciodată, ca azi, n’am avut ne-voe de un sprijin, de o prietenie adevărată!... Nici odată!... Comptez pe tine Ra-dule.

Istovit, Petrică căzu pe scaun.

Radu rânjii, satisfăcut, că scăpase și de data asta! Privi cu compătimire, aproape pe Petre, gârbovit de durere, cu părul li-pit de tâmple, îmbătrânit parcă în câteva ceasuri. Nici o amintire de biata Ruxandra nu-l turbură. Se simți tare, și la a-a-dăpiostul acestor suferințe sentimentale... Calcul, nu suflet, șiretlic, nu cinste trebuesc pentru a trăi bine în lumea asta.

Spre soarele de miază-noapte, Radu ho-tărâse să călătorească liniștit. Luna de con-cediu ș’o luase în grabă dela minister, cu speranța că lucrurile între soții Dordea se vor potoli; iar el va putea, obraz cinstit, să-și urtueze cariera sa, să-și ia înainte gradele. Fireturi strălucitoare, cruci și decorații, puse peste un piept gol de price sentiment nobil și înălțător.

De mai multeori tremurase, dar îndoiala nu’l cucerise.

Dordea bănuia pe Murgu și de Ruxandra era sigur că va tăcea.

Așa încredințat și înduplecat și de Angela își călca‘mereu peste conștiință, ca ori și care laș, care nu se sfiește de nimic, se hrănește cu speranțe false, hrăește din min-ciună și din fasitate, întinde mâna oame-nilor onești, blamează pe desonești c’o cu-tezanță neauzită, astfel că de nu l’ai ști cât prețuește, te ai îndupleca, ai crede, ai jura poate în cinstea și în omenia lor.

Scena cu Murgu și cu Dordea, o povestise toată mialmei sale, dar ți-âi jgăsit la dânsa cuget curat, teamă de oropsire și de păcat!...

Splăla cât putea pe fiu-său, iar pe Ru-xandra o scufunda în fundul iadului. Prie-tenia înșelată, necinstită o casă, traiul în-veninat din cauza unui suflet, care trebuia ă fie mângâerea bătrâneţelor ei și ale lui Radu, toate o lăsau rece.

— O să te însori și o să faci și tu copii, în ogorul tău,băiatul mamii, bujorași ca tine, auzi, auzi...

— Mamă, mamă, dar vezi că drept tu nîai, când înegrești pe Ruxandra, ea a fost...

— Cinstită vrei să zici, ei lasă vorba aia, băiete, aida de !... .

— Mamă, despre partea cinstei, numai vorbi d-ta!...

— Ce vrei să zici?

— Lasă, eh nu te discut și te iau așa cum ești, mama mea, n’am ce face!...

— Ba ești stăpân, eu nu mă amestec.

— Ei, nu te amesteci, de nu te amestecai altfel ieșeau lucrările.

— Altfel da, cădeai în gropi, păcat de ca-pul tău.

— Cap, altceva mai am? Și încă și ăla fără inimă, nu valorează două parale. Ei dar, așa mai zămislit. Nici eu n’am voit să fac nimic pentru Ruxandra și pentru copila noastră.

— A ta, ei aș! Vezi frate!...

— Impietrirea asta dela cine alt o moș-tenesc decât dela voi, oameni de nimic, fără scaun la cap, fără suflet, fără... Bine zice unchiul Kivu.

— Ajunge și piei dinaintea mea.

Ai ieșit tu mai pricopsit, tresele astea de geaba le porți. Militar ești tu? O mămiăligă, aide pleacă, du-te în lume, profită de con-cediu, răcorește-te, poate-ți vei veni în fire, îți vei da tu singur prețul pe care-l ai, că așa mi-e rușine de slăbiciunea ta !

In lumea asta largă se va găsi o femee și pentru talia ta. Pleacă... pleacă... mă auzi: Pleacă!

— Ce să fac cu ea?

— Ce spui, așa ai ajuns ? Nu mai ai ne-voie de femei? Proastă, slabă cătană!

— Nu, și aceasta e nenorocirea mea cea mare.

Dar tu ce știi. Am suferit în străinătate sărăcie și boale; Dordea m’a îngrijit, m’a ajutat și m’a sfătuit. Rțuxandra, cum ști, ne-a ținut pe o chirie de nimic și ne-a dat să mâncăm p’un preț ridicol! Inviorare în casa ei am căpătat, lele am isbutit să-i cu-ceresc inima și să dobândesc și copila aceia care uite...

— Te gândești s’o lași clinoroaimă pe a-verea ta, nu e așa? Nu-ți dăruesc nimic, băete dacă este așa.

Casa și plrăvălia le fac aur și eu mă duc la mănăstire.

— Nu sunt, ale d-tale, ci ale unchiului Kivu și acolo trebuia să te duci de mult ca să-ți ispășești păcatele, mamă, păcate mari și grele!..

— Pcătos ești tu!

— Păcătos, da, că așa m’ai născut și așa o să mor. Nu pot ieși nicidecum din tina, care m’ai călit moale, fără vlagă și fără nici o înălțime morală, zadarnic o să ajung aceia ce m’a făcut cartea, căci suflet tot n’am.

Dela unchiul Kivu știu tot și’n fiecare mliniut, mi se aprinde carnea pe oase, gândind la obârșia mea. De ce nu m’ai făcut cârciumar, să înot și eu în bârlogul vostru ? De ce nu m’ai făcut cămătar ca bunicul să zălogesc și eu pe cei care au mai rămas nedespuiați de voi. De ce nu mi-ai pus în oasele astea cel puțin vârtoșia unchiului Kivu?

— Te-aml făcut Cu el? .

— Nu, căci ași fi avut conștiință și o-menie, vrednicie și bărbăție ca dânsul, până la adânci bătrânețe, n’aș fi semănat lui...

— Lui Panait, vrei să zici. Nu-i semeni, săracul, nu, ci mie, mie sărmana de mine, mie care te-am crescut, ți-am dat...

— Atât mai rău! Am luat dela d-ta toți ceeace a fost mai mârșav și mai putred.

— Putred, ești tu nemernicule și de azi înainte să nu te mai văd, ești negru înaintea mea !

— Știu și de aceia plec în lume, căci și mie d-ta...

Bătu cineva la ușe. Căpitanul Murgu, fără să aștepte mult, nerăbdător, intră repede în odaia plină încă de ecoul imputărilor și amenințărilor și ceru lui Radu voia de a-i comunica ceva urgent și între patru ochi.

Angela se sculă de pe scaun și trecu în camera de alături, găsind pe Bică ador-mti pie patul de campanie al căpitanului său, îl trezi sbierând și insultându-l în așa fel, de trebui s’alerge între ei Radu, care fără să discute, îi trânti o palmă chiar peste nas de-l umplu de sânge. Il trimise apoi la garda pieței, eu ordinul să-i vie altă ordo-nanță.

Murgu ardea de nerăbdare, iar Radu după ce sfârșise acest gest cavaleresc, în apăra-rea mamei sale, reintră cinic în casă.

In acelaș timp, bietul Bică, la cișmea își turna apă în cap și trăgea pe nas să se potolească sângele. Revolta de slugă batjo-corită, ce de mult clocotea în sufletul lui isbucni și trăgând o înjurătură printre dinţi scoase scrisoarea păstrată în sân, ieși pe poartă bătându-și pieptul și zicând:

— Te am în mână, o să te frec eu, Șearpe cu ochelari ce ești!...

Radu furios aprinse lampa ș’apropiindu-se de birou, luă telefonul, telefona la ca-zarmă, terminând du un: „închide-l mon-cher pe măgarul ăla”, apoi adresându-se lui Murgu zise :

— Acuma sunt al tău, camarade, mă iartă, pentru netrebnicul ăsta, mama suferă greu d’atâta timp. Trebuia odată să-i dau lec-ția asta!...

— Nu știu ce suferă d-na, dar nenoroci-ții ăștia să nu ne mai mirăm de fel de ura ce ne hrănește și, întorși la căminul lor, se răsbună și ei cum pot mai bine! Au poate dreptate.

— Ei aș ei au dreptate, ori noi?

Auzi nas, să se tolănească în patul meu de campanie, râtanul, și să răspundă și ma-mei că era obosit! Auzi, obosit ! Dar apro-pos... Ce te-a adus la mine?

— Lucrul pentru care venisem la tine e grav, foarte grav și în aceste momente grele, într’acest angrenaj, în care mă văd băgat, sfatul tău mi-ar prețui (mult.

— Ce este?

— Am venit să-ți spun că colegul, camaradul nostru Petre Dordea a 'nebunit și că...

— Vai de mnie, cine ți-a spus?... Și mie mi s’a părut...

— Ce ți s’a părut ? Ceeace îți spun cu, nu e nici decum părere, este lucru foarte a-devărat. Gelos de trecutul soției sale pe care eu abia o cunosc, mă cercetează mereu, mă spionează, mă plcitisește zilnic îngrozitor.

— Pe tine? Asta vorbiați, când v’am vă-zut ultima oară?

— Da!

— Și de unde au isvorât, pe ce-au înteme-iat aceste bănuieli ?

— Nebunie, camarade, alucinații, nebunii. Anul trecut ți-amintești c’am fost la Vene-ția, nu mi-a plăcut monotonia, știi că pe mine mă plictisește, chiar când e artistică și poleită ca acolo.

Atâtea palate și bazilice, ajunse pe mâi-nile ghizilor, cari te asurzesc cu explicațiile lor, mă ostenesc. De porumbei, de muzica, și de mutrele din Piazzeta, ide macaroane și risotto, mă săturasem și, deși plătisem pensiunea, pe opt zile înainte, am plecat către țară.

— Aveam și eu nevoile mele; știi că am copii cu femeia cu care trăesc, și școala lor începea; și... câte și mai câte...

— Ei dar ce are aface plecarea ta și macaroanele, cu nebunia lui Dordea, eu nu înțeleg nimic?

— Dar parcă, eu’l înțeleg pe istericul ăsta. Pe biată nevasă-sa, o plâng! Aud că su-feră îngrozitor și e chinuită de pe urma, mea și eu, parol, dacă o cunosc bine. _

Am văzut-o la cununie și încă...

— Și încă unde...

— Unde, unde, ai răbdare, pe vapor, când mă întorceam dela Veneția. O ființă; sdro-bită, palidă, plânsă, mi-a atras un minut privirile și, intrând în vorbă cu dânsa, pe dată ce am înțeles că e suferindă, i-am spus că Ieremiadele nu-mi plac și nici Ma-ter-Dolorosa ș’am mai văzut-o și c’un co-pil mic după dânsa, am încheiat conversa-ția și...

— Și tot nu înțeleg, Zise Radu, din ce în ce mai curios.

— Pe Maica Precista asta a luat-o Dor-dea, ea se vede că nu i-a spus nimic despre copilul ăsta și el cercetează acum să știe autorul.

— Ei și tu?...

— Ei și eu, care sunt vinovat, doar c’am vorbit cu ea, cum îți spun pe vapor, zice...

— Te bănuiește pe tine?

Am scăpat, Dumnezeule, zise Radu în sine.

— Susține că Ruxandra călătorea cu mine și că eu sunt tatăl copilei. Vrea să mă omoare în duel! Am venit la ține, să te duci să-l potolești, să-l asiguri, să...

— Bine, mai ales! Eu, tocmai eu!... Bine, mă duc!...

Curagiul lașilor s'ar putea măsură vr o-dată?

Seninătatea cu care Radu răspjunse lui Murgu, că-l va apăra, putea oare da cuiva de bănuit?

După ce acesta plecă, stătu mult pe gân-duri, apoi zise tare, cu un aer mulțurnit: Sunt asigurat, acuma pot păși înainte fără grije. Nu mă îndoiam: Ruxandra n’a des-tăinuit nimic, iar el băinuește pe Murgu.

Ce țesătură, doamne, doamne! Am noroc și pace, am noroc !... Și monstrul ăsta de co-pil, cum nu moare odată să scăpăm de el? Bică mi-a spus că e ca o pisică. Slabă, dar frumoasă și blândă.

Seamănă cu d-v. d-le căpitan. Ce i-o fi năzărit lui să zică vorba asta? O fi semă-nând, mai știi, m’o urmări pjăcatul !...

Snamele astea, bastarzii, au nouă vieți. O ține la bucătărie ticălosul, nu-i dă decât o jumătate de litru de lapte pe zi, n’o scaldă, n’o înfașă, nu lasă pe Ruxandra s’o vadă și zilnic o amenință că trimite ordo-nanța s’o arunce la răspântie. Ce câine!

Dar eu? Il acuz pe Dordea și mă cruț pe, mine. Caracter, nu glumă, e și al meu.

Poftim invitație la’ bal la palat, zise Radu, citind scrisorile de pe masă. Ofițer de e-lită se înțelege, dau mâna leu Regina cu Suveranul și mandatarii țării, fac curte celor mai frumoase fete de familie...

Fireturile de pe mine le atrage... Capul meu... după ce se uită în oglindă/ pune chipiul... Cap de mareșal. O s’ajung ș’acolo, cine mai știe? Cartea taea? Doar Petrică e mai tare... Scrisul lui, iată aici o scrisoare. Ce o fi zicând, nu mai tremur, acuma sunt asigurat.

Pe Murgu căzu păcatul!

Desfăcu scrisoarea și citi:

Camarade,

Fiind într’o grea cumpănă, am nevoie de sfatul tău. E vorba de moarte și de viață. Un duel. Vino imediat; de n’ași fi fost a-mărât și bonalv, veneam eu, dar mi-e ca-pul și picioarele ca de plumb. Te aștept.

Al tău ca frate,

Petre Dordea.

Ca leul în colivie se sbătea de moarte că-pitanul Dordea, și suferințelor sale, capăt credea să le pună prin sânge. In fața lui se desfășura zilnic puternica dramă prin care să-și câștige liniștea. Nopți întregi, nu dormise și în capul său făurea tot felul de planuri, cari de cari mai slabe și mai pilărești de ai 'fi socotit că sunt urzite d’un nerod. Slăbiciunea omenească, în a-numite împrejurări e una și aceiași, pen-tru omul savant, ca și pentru omul măr-ginit.

Mânia trece repede, pedeapsa e dată fără, multă cugetare, ne știind unde duce răsbu-narea și cari sunt consecințele crimei. O !... Câtă vreme oamenii culți, meditând răzbu-narea, se istovesc, se minează pe ei, mor ne satisf ăcuți, ne având curajul să se răs-bune. Inocența apoi are și ea destui mar-tiri. Câte tinere fecioare nu învălue, în ză-branice misterioase, faptele lor ușuratece, tac, sufer consecințele și’n fața societății joc valsul, pe când în inimele lor se cântă. marșul funebriu.

Cu microscopul de te-ai uita, te-ar lua groaza de microbul conrupției, cât' de stă-pân e, cum împărătește el pe cea mai înaltă, treaptă a societății.

Câte fete nu trec pragul bisericii la cununie cu lămâița feciorească veștejită și bi-serica le iartă; lumea le sfâșie, chiar atunci, când ea n’a fost mâi bună.

Incovoiați sub maldăr de păcate grele, tân-jesc tinerii și apar în saloane galbeni și pârliți, ca fierți în ceară, iar vestalele veghetoare în foruri și temple, zi și noapte las păstrarea focului sacru; au fost desigur mai puțin plăpânde ca tinerețea veștedă a fetelor noastre. Tânjitoare, reci, anemice, cer-tate cu realitatea și cu moralitatea, se trec toate că zorelele de noapte. Sufletul ș-l desichid poate la stele, căci streine stau, de părinții lor, de casă, de familie, de pa-trie, de dumnezeire.

Citirea romanelor proaste și nepotrivite cu moravurile noastre le stinge, le topește de pe picioare și jugul greu al căsniciei, vor să-l ducă aninat cu panglicuțe de cati-fea ori de mătase...

Nici una nu se gândește că soțul pe care l’ar lua ar fi ’vr’un Radu Panait. Ne altoimt copii de vărsat, de tifos, de holeră și nu gândim de fel a-i pregăti pentru ziua de mâine, pentru viața reală, alcătuită din chi-nuri și din suferință, din luptă aspră și titanică.

Calvarul Mântuitorului a fost mult mai u-șor, decât calvarul vieții, fiecărui om. Ru-xandra suferise și învinsese totul.

Cât de liniștită ar fi fost ea de se mulțu-mea pe uniformitatea vieței de școală, pe modestul ei câșitg de dăscălița.

Necinstea adusă ei de Radu Panait a fost cu 'mult mai puțină, cu mult mai slabă is-bire morală, pe lângă ceeace suferea acum dela soțul său, care zilnic, ori îi plângea, în genunchi, spuindu-i c’o adoră, ori o ame-nința cu revolverul, cerăndiu-i să-i spună al cui e copilul.

După aceste crize Dordea cădea bolnav și zăcea, câte două trei zile d’ajunsese, din cauza acestor sbuciunării, slab și istovit de puteri de era de necunosuct.

Ideia divorțului nu-l urmărise atât, cât îl urmărise ideia răzbunării. Amarul și-l bea zilnic singur, speranța lui toată era în Ra-du. Ii va destăinui lui totul și el prietenul din copilărie, el care e în afară de chestie, va judeca cu capul liniștit, îi va deschide drumul ce trebue s’apuce, îl va scăpa d’a-cest chin nesuferit. Ii scrisese, îl chemase ș’acum, îl aștepta ca să decidă împreună despre soarta lui Murgu.

După o scenă teribilă, avută cu Ruxan-dra, el se liniștsie puțin, ațipmd pe cana-pea; ea disperată, își strânse toate lucru-rile și rufele fetiței și se hotărâse să seducă în lume, așa enumera, cu brațele legate, numai să-și cruțe viața sa și p'a sărmanei sale copile.

In acelaș moment, tiptil Bică, intrase, dase-scrisoarea, ce avea culeasă de pe jos în a-junul nunței lor, vorbise ce vorbise cu Dor-dea, tocmai când se apropia Radu și acum ieșea repede pe poartă.

Fosta lui ordonanță se dete puțin după un stâlp de telegraf, până ce trecu căpitanul, apoi o luă iute la picior, ca să scape de fața Șearpelui cu ochelari, după cum îl nu-mia acuma și el pe șeful lui de care dase Dumnezeu de scăplase.

N’apucă să intre în curte, când auzi d’a-fară răcnetele lui Dordea și țipetele Ru-xandrei.

Servitoarea și soldatul lui Petre erau în curte. Radu rămase un minut nehotărât' dacă trebuia să intre sau să se retragă, dar el aci fusese chemat să dea sfaturi, era necesară și, ne-greșit, utilă prezența lui.

Păși înainte, cu fruntea senină ba chiar măgulit de importanța persoanei sale.

Sui scara cu pas sigur, puse mâna pe clanță, intră în camera de lucru a lui Dor-dea și d’acolo înaintă în spre odaia unde s'auzeau cele mai aspre cuvinte adresate Ruxandrei, strigăte și bătăi cu pumnii în masă.

Cum intră Radu, Dordea se repezi la gâ-tul lui.

C’o mână’l ținea și cu cealaltă, cercă să descarce arma în tâmpla camaradului său. Acesta i-o smuci repede ș’o întoarse în spre Dordea, dare cu ochii ieșiți din orbite striga:

— Mizerabilule, lașule, comediantule, tu ești acela care din cea mai fragedă copilă-rie mi-ai răpit drepturile, care m’ai înșelat todeauna, mi-ai zdrobit existența...

Ruxandra, plânsă, disperată, lovită, sări între dânșii. Lupta fuse cât se poate de dârză, mai la urma urmelor, nenorocita fe-mee reuși să pună mâna pe revolver, să fugă la fereastră, care era deschisă și să strige ajutor, cât o țineau puterile. Servitoa-rea era cu copila în brațe, ordonanța nu cuteză să se apropie și să despartă pe cei doi căpitani, cari se luptau acum pe viață și pe maorte.

Ruxandra aruncă arma pe fereastră, care se descărca în curte, apoi istovită de pu-teri, leșină și căzu jos.

Suflând greu, cu scrisoarea adusă de Bică, strânsă în pumnii încleștați, Petre bolboro.sea acum crâmpee de frase: infam, trădă-tor, canalie neagră.

— Acuma te curăț de tot, zise Radu, îm-brâncindu-l cu putere și, strângându-l de gât cu amândouă mâinele, îl aruncă lat jos pe dușumele.

Un horcăit greu s’auzi, un gemăt scurt și apoi o tăcere adâncă se lăți în casă.

Radu s’aplecă, smulse din mâna lui Dor-dea scrisoarea ce-i arătase, ieși grăbit din casă; iar pe stradă merse citind printre petecile lipite cu răbdare de soldat:

Radule,

Purtarea ta este dintre cele mai mizeră-bile. După ce ai profitat de mine și ai un copil, convingi pe infama, pe unchiul meu să mă dea după camaradul tău cel mai bun, după Petre Dordea și pe mine mă forțezi să fac pasul ăsta, ne mai având altă scăpare. Catedra mi-am pierdut-o. Mica proprietate ce aveam am vândut-o, ca să ne ținem zilele mama, eu și Mărgărita. Re-vino-ți te rog, te conjur, te implor, la sen-timente mai bune, căci de nu, din aceste îngrădiri neoneste ale tale, prevăd că va decurge o mare nenorocire.

Aștept răspunsul tău.

Ruxandra.

PARTEA II

Mărgărita rămăsese singura consolare a Ruxandrei; de ea însă nu se putea ocupa cum ar fi dorit, că ziua toată îi era luată cu casă și cu ziarul la care căuta să lucreze cât mai mult. Dorul și suferințele toate, le simțeau șurtae, cu încetul, în jurul ei, își creiă simpatii literare și artistice, își asigură, binișor existența, căci dela Petre nu moș-tenise nimic alt decât p groază de viață.

Cât de mare îi arăta ei dragostea până s’o ia în căsătorie, atât de mult o chinuise, după ce o luase şi toate erau din cauza Măr-găritei.

Dreptatea totuși recunoștea că sta de partea soțului său, dar ce scuză îi putea dânsa, opune și cum să destăinuiască secretul i-nimei sale?

Lesne i-ar fi venit, dacă nu ar fi fost toc-mai Radu tatăl copilei sale și dacă n’ar fi auzit datâtea ori ce ură există și ce gelozie în sufletele lor, hrănite de pe băncile școalei ațâțată mereu și terminată cu așa nenorocită dramă. Divorț cum să ceară femeia, când avea de soț o capacitate a armatei române, când în casă nu-i lipsea nimic și când toată cearta era numai din cauza geloziei lui Pe-tre? Dânsul credea că inima soției sale este la acel care o legase cu acea copilă, pe care trebuia s’o crească sub ochii lui și din cauza căreia el nu putea să aibă toată dragostea Ruxandrei.

Scenele duioase, cari alternau de obiceiu cu celelalte de furioasă gelozie după cari el, abătut și rușinat, cerea mii de scuze, scene de cari acum își aducea aminte înfio-rată, nu mângaiau și nu încurajiau; pe ne-norocita femee, care-și blestema viața și cea-sul, când se mai născuse pe lume.

Mărgărita, care n’avusese parte de un sân cald la doică, se desvoltase foarte greu. O hrană suficientă ș’o mângâere dulce, ara-reori căpătase, în această casă turburată. Petre, sta de pază, spiona toate mișcările Ruxandrei, care n’avea voie nici să curețe fata, nici s’o îngrijească, nici s’o aducă de la cuhnie, decât odată pe zi, ca s’o vadă îîn fața lui ș’atunci, iar începeau certurile, insultele și lacrăimile. Chinul, pentru amân-două era de nesuferit, dar ce puteau face?

Ruxandra n’avea pe nimeni, care să inter-vie; chestiunea era prea delicată, ca s’o poată destăinui, ș’apoi lumea ce așteaptă? Fără clevetire, femeile mai ales, ar pieri de ciudă și de urât!

Petrică ’și adora soția, căci de n’ar fi iu-bit-o, n’ar fi fost așa de turburat de trecutul ei:

Fata începuse să înțeleagă tot și să se desvolte binișor, sub îngrijirea furișată a încercatei mame, care, de multeori, absenta dela ziar, spre a-și mângâia copila, când gâdele nu era acasă. Iubirea maternă, do-vedită și la fiare, nu se poate compara decât cu iubirea de patrie.

In mai multe rânduri Ruxandra se scula noaptea și se ducea în bucătărie ca să su-pravegheze leagănul Mărgăritei.

In deosebite momente i-a venit furii s’o ia de unde dormia și cu ea în brațe să fugă la marginile lumei !...

Lumea? Dar care lume e bună, care iartă pe mama rătăcită, care îndrăsnește să se dea omului ce iubește, în afară de orice lege omenească?

Când Radu Panait o părăsise, când maică-sa murise, și ea cheltuise ultimul ban pentru ca să se libereze de sarcină ’ și să se în-toarcă în țară, când i se împietrise sânul de durere și n’avea un strop de lapte, o aschie, ori o țandără ca să pună pe foc, ori un creștin să-i deschidă ușa? De nenumă-rate ori i-a venit să se sugrume împreună cu Mărgărita. Ea, care n’a avut minte s’a încrezut în cuvinte calde, măgulitoare, ea care a suferit rușinea, durerile sarcinei ș’ale fa-cerii, ea care sacrificase totul pentru viața copilei sale, îndurase toate chinurile ca să nu destăinuiască numele celui care, o pără-sise, celui care, cu toată lumea, se purtase rău, numai ca să-i fie lui bine!

Galoanele de colonel le primise tot așa; de repede, ca și pe cele de maior; pe su-flet, ca și pe ghiarele lui de fiară, nu se cunoșteau scrise păcatele săvârșite și față, de Ruxandra și față de Petre Dordea:

Băiatul mamei, își împinsese camaradul să ia de soție pe femeia pe care o sedusese el, ș’atunci, când acela se revoltase sub cru-da lovitură a trădării descoperite, canalia îl sugrumase și îi smucise din mâini dovada crimei, fără a putea fi acuzat el, căci Dor-dea avusese și o sincopă care-l gătise repede.

La înmormântare îi ținuse discurs și îi dusese coroană, în calitate de membru în societatea Călugărenii, ba dase soției aces-tuia și telegramă, de condoleanță !...

Ruxandra își mușca mâinele, plângea și, numai Cu Mărgărita rămasă acum, nu știa, care e rostul vieții ei și pentruce ele mai trăiau în lume.

Scrisese în ziare, articole în cari cerea drepturi pentru fetele mame, țpentrlu bas-tarzi, pentru pruncucigașe, toți aplaudând rși susținând părerile ei, toți poate, afară de Radu, care se socotea mereu în afara de chestie!... Râzând, citea Angelei ziarele, tot cu aceiași nepăsare cu care citea ordi-nele severe, date subalternilor săi de cari era iubit, ca sarea în ochi!

Bine știa el ș’astea și toate păcatele de cari se făcuse vinovat, dar gradul îl purta sus, toate ușile i se deschideau, căci petele conștiinței stăteau ascunse sub fireturile strălucitoare.

Cine să mai discute obârșia nașterei și a creșterei? Angela trăia în casa fiului său liniștită, cu el împărțea satisfăcută zilele de glorie și de înaintări în servicii. Se sfă-tuiau la pedepsele pe cari le da ofițerilor din regiment. Ei îi povestea toate infamiile ce le făcea colegilor, ea primea plocoanele, ea acorda, or suprima concediile, ea era una cu colonelul.

Băiatul mamei!... Și cum m’ascultă și cum îmi seamănă!

— Da, da, zicea câteodată, cumnată-său: Kivu, da, mai bine ar fi semănat cu mine, că tu,.. Știe lumea ce fier afurisit ai fost... Știe, Angelo, știe!..

Pe Elba Icobsen, Radu o cunoscuse cu ocazia unei călătorii pe care o făcuse în En-glitera. In țările nordice se înțelege că expansiunea lui o fi făcut efect ceva mai puternic ca ’n țară, unde el n’avea nici o«căutare.

In fața femeilor d’aici trecea drept un anost și un râtan. Pe vaporul care pleacă din Londra la Drontheim,; avu vreme să înflăcăreze pe simpatica daneză, care fă-cea o călătorie de plăcere în fiordurile Norvegiene.

Către mijlocul și finele lui Iulie, în acele părți sunt o mulțime de oameni de pe tot globul și cu cât țara din care vin e mai necunoscută; cu atât aceștia sunț mai inte-resanți să afle câte ceva despre ea.

Fată de profesor, Elba Iacobsen, primise o educație foarte aleasă și cunoștințele sale și le complecta cu vizitele capitalelor din Europa. Susținea că nimic n’o interesa mai mult ca etnografia popoarelor din orient, adăogând că în programul său era și Ro-mânia, despre care nu se știe mult la ei.

— Cu rușine ași putea zice, aproape ni-mic; ba încă, în ignoranța mea, nu mi-aș fi putut închipui că țara aceasta posedă școli în cari să învețe oameni cartea pe care o știți dv. d-le colonel, nici să primească o educație așa complectă.

Pentru întâia oară, Radu primind compli-ment și pentru o creștere aleasă se roși până la urechi, își dete toate silințele să se poarte tocmai cum scria la podul manierelor ele-gant și să mențină, față de d-șoara Iacob-sen, căldura de sentimente pe care n’o a-rătase încă nici unei femei și de care nici că se știuse capabil.

— Vă mulțumesc, stimată d-ră, pentru a-precierile dv. zise Radu, dându-i brațul și conducând-o la fereastra vaporului pe care ea voia s’o deschidă. Vă mumlțumesc și vă asigur că și în țara noastră veți găsi lucruri cari să intereseze o fată cultă ca dv., până atunci însă, vă rog, a fi p’aicea ciceronele meu și, la rându-mi, voiu face acelaș lucru, când voiu avea fericirea să vă primesc în țara mea.

— Cu plăcere. Și iată că am prilejul să încep chiar d’acum, căci vă uitați suntem în fața unui fiord despre pare cred că sunteți strein până azi, adică vreau să zic că n’ați mai văzut încă, deci vă explic, nu e așa? Vă rog însă nu vă așteptați la mine c’am să vă fac o lecție de pe o catedră universitară !

— Nu, vreau să mă considerați ca pe un școlar supus ș’ascultător, dar din clasele elementare. Incepeți, vă rog, cu mine dela a. b. c. căci ceeace știu din geografie e nimic, cu ceeace văd aici ș'apoi frumusețile astea azurii, ce se reflectează în ochii dv., mă încântă, mă transportă, mă...

— Tăcere, acum, luați loc, pe bancă ș’as-cultați: Fiordul este, culm se știe, o parte din mare, care intră mult de tot, chilometric, în uscat și de oarece are țărmii puntenici şi stâncoși, sunt tăcuți parcă înadins ca s'o strângă. Tot farmecul stă într’aceasta că, mai pretutindeni e locuit de familii de pes-cari, de Laponi, vârâți prin peșteri adânci, la adăpostul fiarelor și-al intemperiilor. ,

— Sărmanii, ce viață pe ei !...

— Când trec balenele, aruncând apa mării în sus ca un avuz, intră des în fiordurile acestea, la vânătoare după sardele; pescarii atunci se ațin cu butoaiele și în modul a-cesta fac stare.

— Interesant, dar eu n’aș vrea să stau și să mă îmbogățesc aici, unde toată viața, toată mișcarea, sta în sosirea vaporului.

— Deveniți prozaic d-le colonel, poezia naturei e mai impunătoare și mai măreață ca oricare. Ea este opera lui D-zeu și de a-ceia este sublimă.

Cântecul privighetoarei, ascultat în mar-gine de pârâu, de sub un stuf de Liliac, ori un tei înflorit, nu e mai slublim decât concertele Colonna, ascultate la Trocadero în Paris ?

Apusul acesta de soare, care coboară sub două valuri azurii, cer și mare, peste care Febus presară mii de pietre prețioase de după care alerg și sar acum peștii, stacojii să le prindă nu-ți arată mai bine ca orice discurs, goana lumii după iluziuni?... Ză-pezile acestea perpetue așezate aci pe creș-tetul pământului, nu-ți vorbește despre pre-gătirea ce trebuie s’avem spre a ne prezinta în fața sublimei eternități, liniștită și veșnică pentru toți, cari viu aici, poate cu gândul d’a o stăpâni și ea nu surâde de nimicnicia noastră, nu tace ca sfinxul din Egipt?...

Te uită la infinitul ocean și la firmament.

— Ba da, dar pustietatea asta înfiorează și dacă n’ați fi fost d-v. vă mărturisesc că mureaini de urât. .

— Am înțeles, vă place huetul și mișcarea orașelor. Aveți răbdare, mâine in zori vom fi la Drontheim și acolo nu vă veți mai plictisi ca’n fiorduri.

— N’am zis asta, ci...

— Până atunci fiindcă e încă timp până ne-o chema la masă și eu sunt dispusă pe lecții metodice, v’aș putea istorisi câte ceva despre Nidaros la care am fost de mai multe ori cu părinții. Voiu continua poate cu Cristiania și cu Danemarca pie unde cred de data aceasta, că veți merge, că doar acolo veți deveni mai poetic.

— Mă simt deja lângă dv. d-șoară

— Să lăsăm complimentele, cu profeso-ri noștri să fim serioşi.

— V’ascult cu drag, d-şoară profesoară.

— Orașul sfântului Olaf, este foarte in-resant din punct de vedere istoric. In tre-cut se numia Nidaros, asta poate ştiţi, nu-i așa? Drontheim e înconjurat de coline. La mijloc se înalță vestita sa catedrală mai vastă ca Roskilde din Danemarca și ca cea din Upsala. In interior totul este sculptat și combinat așa de bine, încât piatra pare că a fost o cocă moale în mâinile artiștilor

— Ași vrea să fiu acolo cu dv. cât de cu-rând.

— Vom fi mâine pe vremea asta.

— Aș voi cât mai repede și... și în fața altarului...

— Aici se ungeau regii, urmă Ebba, roșin-du-se și făcându-se că nu ’nțelege.

— Regina mea, aș vrea să fiți d-v., iar co-roanele să le pirjmim și să ne ’ncununăm aici, unde ne-ar fi martore, algele marine, nuni mesteacănii și brazii aceștia seculari, cari se oglindesc așa de misterios în apă, acum când soarele se duce să se scalde ’n valurile oceanului. Imensitatea lui să ne dea ideia despre posibila imensitate a fericirii.

— In fața Dronthemului, urmă Ebba, ca și cum n’asculta la spusele lui Radu, mulțumită de a face pe călăuza, ca să nu răspundă, este insula Munkolm, odinioară: fortăreață. Aici a fost închis Griffenfeld, marele cancelar al Danemarcei, despre care Hoffman, istoricul, afirma că Ludovic ai XIV-lea, ar fi zis ministrului Danez Meir-cone: Nu pot să mă opresc d’a vă exprima stima nemărginită ce am pentru meritele cancelarului coroanei daneze. El este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari miniș-trii ai omenirii.

— Ș’avea dreptate căci așa a fost.

— Cum, știți și dv. aceasta ?

Și’n orientul nostru se învață istoria, domnișoară...

— Ei, sunt mândră că știți câteceva și despre noi, eu v’am spus nu știu nimic despre România și’mi pare destul de rău.

— La rându-mi, v’am făgăduit, voiu fi și eu, profesorul d-v.

— Atunci mai vreți să ascultați, să vedeți, că soarta oamenilor celebrii nu e mereu scrisă pe foi de roze?

— Mă rog, sunteți ușa drăgălașe, când vorbiți...

— Aceste laude aduse, nu l’a împiedicat pe cancelar să cadă în disgrația suveranului său, care l’a condamnat mai întâi la moarte, apoi i-a comutat pedeapsa. Incarcerat aici a stat 18 ani.

—Sărmanul Griffenfeld, zise râzând Radu care se uitase mai mult la chipul ei inte-resant decât la, ceeace spunea aceasta fe-mee așa de cultă.

— Ei da. Om luare și cult, nu pierdu tim-pul, căci traduse psalmii lui David în limba daneză și scrise pe zidurile temniței mai multe percepte morale, conservate și azi în închisoarea pe care o voim vedea.

Am stat, când am fost cu tata, la fereas-tra cu zăbrele groase, de unde, excelența sa, a privit ani la cetatea Nidaros, care înce-puse a se clădi p’atunci și la golful plin de năvile pescarilor, cum se pierdeau pe undele crețe ale fiordului.

Ați putea vizita aproape și cascada Ler-fossen, la care se merge un ceas întreg numai prin păduri de brazi. S’aude mereu crescând sgomotul cascadei, care cade dela o sută de metri.

Când te apropii vezi o coloană de vapori argintii și spume albe ca neaua, cari svâr-colindu-se, se prăvălesc peste stânci, urlă valurile ca fiarele rănite de moarte.

— Cum înțeleg, Lerfossen e mai frun ,și mai interesantă decât cascada Rinu dela Shafhausen?

— Da, da, e mai interesantă și prin pozi-țiunea sa și prin apropierea la care se gă-sește. Uitai să vă întreb dacă și în țara dv. sunt cascade?

— Da, le veți vedea cu mine.

— Poftiți la masă, zise chelnărul intrând a sunat clopotul de mult și v'am căutat prim tot vaporul.

— N’am auzit clopotul din cauza valuri-lor,— apoi încet—altul e clopotul, care bate ora fericirei noastre, șopti Radu, nu este așa d-șoară? Ii sărută mâna, mulțumindu-i pentru explicațiunile date și, oferindu-i brațul o conduse la masă.

Cum îi văzură, mesenii, începură a face glume pe seama lor, pe care îi credeau deja soți și veniți în călătorie de nuntă. In, față-le o oglindă, mare îi coprinse și fi-gurile lor, ea, blondă ca ceara, el castaniu cu ochii verzi, fuseră reflectate alături. Se priviră ’n față lung și fără să șoptească, un cuvânt fu-sezară la masă, unul lângă altul ca de când lumea parcă tot așa fuseseră nedespărțiți. In această tăcere, în care numai valul șoptea s’a'uzi parcă, în sufletele lor, glăsuind tare valurile soartei, care, oarbă cum este, începuse a toarce, în tire, firul vieții lor necunoscute.

— După ce terminară masa, mesenii suiră pe coperta vaporului de unde sperau să se vadă coastele fiordului. Bastimentul era l larg. Pelicanii și pinguinii, la trecerea lui; pe lângă insulele, în cari ei își aveau mo-numentalele cuiburi, țipau a pustiu.

Noaptea Ae lupta cu ziua, aceasta, în serile de Iulie, învingând-o. In față se vedea încă soarele de miază-noapte, țintuit, ca un taler uriaș de aur, pe imensa boltă cerească. Inaintea lui spre miază-noapte, luna rece și sfioasă, sta mândră ca o fecioară de împărat îndrăgostită de un Făt-Frumos pe care îl vede, îl iubește, și-l aleargă de veacuri, fără să-l poată ajunge vr’odată și, din această cauză, e mereu palidă, mereu tristă.

— Fuge și ea, aleargă, cum aleargă lumea după fericire, zise Ebba

— Da, dar' ea nu poate ajunge soarele pe când noi dacă vrem, cel puțin odată în viață, trebuie s’ajungem fericirea. Inaintea acestui spectacol măreț eu vreau s’o ajung. Da-ți mâna, susțineți-mă ș’amândoi uniți o vom gusta, scumpă Ebba, vrei ?

Ebba Iacobsen, îi întinse mâna, Radu o luă și cuprinsurile Nordului, tăcut și rece, răsună de întâia lor sărutare.

Ruxandra, cunoscuse pe Rinaldo, la Roma, într’un congres de învățați.

Cu chipul ei palid și frumos, ce semăna cu al unei madone din biserica Sf. Pietro In Vincoli, tânăra femee, care îmbrăcase de câteva ori pitorescul și frumosul costum na-țional, pitită sub marama subțire ca țe-sută din firele pânzei de păianjen, da ideea orientului mistic de unde venise, te făcea dornic de a cunoaște tărâmurile acestea re-numite în bogății, în datini și credințe le-gendare. Comorile de sentimente mari, re-date în doine și balade, cari stârneau en-tusiasm și credință, iubire și avânturi mă-rețe, ar fi vojt dânsa să le tălmăcească străi-nilor mereu...

Cu o amabilitate și leu o gingășie de copilă răsfățată, de patriciană cultă, cum era Ru-xandra, da explicațiuni tutulor congresiști-lor, cari se interesau de scumpa ei țară, angajându-i să vină' să vadă ei însuși pito-rescul și bogățiile solului Rolmâniei, sora mai mică a Italiei.

Ea știuse, cu asemenea purtare, cu creșterea ei distinsă și cu inteligența răspunsu-rilor să se facă simpatică tutulor congresiș-tilor. Ori pe unde vrea să meargă, în mu-zee, în bazilice, în grădini, în vile, în foruri, era mereu însoțită de grupuri de savanții' veniți aici din lumea întreagă, fiecare între-cându-se a o complimenta ș’a se mira a-flând că instrucția sa aleasă ș’a căpătat-o într’o țară despre care ei îi aflaseră lucruri multe.

-— La hotelul Campidoglio, unde sta, primea zilnic vizitele celor mai mari profesori, se-natori, deputați, oameni politici, dar pen-tru niciunul ea nu era vizibilă.

La ușe, când se întorcea seara, găsea totdeauna cartea de vizită a lui Rinaldo, și pe masa ei de lucru un .mănunchiu de ciclameni.

La ședințe el s’așeza mereu lângă dânsa și îi făcea tot felul de mici servicii și de com-plimente, la cari uneori răspundea, alteori se făcea roșie și dând din cap, ca semn de desaprobare, se muta pe altă bancă, unde iar era urmărită de atenția tenacie a admira-torului ei care, de când n'o cunoscuse, n’o slă-bea din ochi.

Fericită se simțea numai fcând putea s’a-lerge, să rătăcească singură pe căile nesfâr-șite, prin gradinele baogate și încântătoare, printre ruinele singuratice ale Romei, de unde inspirându-se de gloriosul trecut al strămoșilor latini, scria poezii și articole înălțătoare, ce apăreau mereu în primele pagine ale ziarelor din țara sa și erau citite cu 'mare interes.

La Forul Traian, când merse cu toți în-vățații, citi o epopee în care evocă: mări-rea Romanilor, bunătatea lui Traian și vi-tejia Dacilor, învinși, dar mândirii după cum se vedea chiar și pe coloana seculară care sta cai mărturie doveditoare de înfrăți-rea poporului român cu cel italian. Ziarele din Italia, toate reproduseră aceste ver--uri măestrite, cum și caldele cuvinte cu cari poeta salută pe: Mama Roma. Acasă o căutară toți românii s’o felicite și toate notabilitățile Romei dorind să-i facă cunoș-tința, dar ea sta ascunsă în grădina vilei Borgheze și de sub un bătrân stejar, cule-gea ciclamenii rosalbi, floarea ei favorită, îi prindea la cingătoare și plângea.

Inima ei zdrobită, nu ș’a mai întors la viață niciodată. Satisfacerea că făcuse cu-noscută istoria țărei sale învățaților, îi da lacrămi de bucurie, sau singurătatea inimei sale și răceala gloriei, care de ce-i așeza mai mult pe frunte foile de laur, d’aceia mai a-dune o întrista?

Studiul, talentul ei poetic, renumele ce câștigase, succesele ei, o înstreinaseră de-tot aceea ce era firesc, o făcuseră eterică, vaporoasă, parcă plutea ca o stea în văz-duh.

Și tocmai pentrucă ea nu era de loc co-mună, d’aceia toți o căutau, toți o doreau. Ea înțelegea bine asta și când își aducea aminte de tot noroiul în care călcase, de toată infamia ce îndurase, de toată murdă-ria ascunsă în unele suflete se înfiora. Fu-gea de tot ceeace era omenesc; satisfacerea și-o găsea în munca intelectuală și în sânul, sublimei naturi îmbălsămate, bogată în pei-sage încântătoare, în aurore și crepuscule sublime, puse când pe piscurile munților, când în profunzimea văilor, când pe luciul azuriu al mărilor. Veșnic era ca o pasăre călătoare.

Singurătatea codrilor uneori o înspăi-mânta și totuși o căuta pe cea mai profundă.. In grotele cele mai adânci, în catacombele cele mai vechi, în bazilicile cele mai pără-ginite și mai ruinate intra, ca și în Colosee, băi și palate din cari nu mai rămăsese decât sfărămăluri de murmuri celebre, pietre, cărămizi, inscripții, colonade și petecele de-mozaice antice. Intra pretutindeni fără sfi-cală ș’adun a de pe ziduri mănunchiuri de ferege și ierburi sălbatece pe cari le stropea cu lacrămi de entuziasm sad cu lacrimi de regret. Ce rămânea din atâta splendoare?

Intr’o zi, razele soarelui ce-i veniră pe-geam s’o deștepte foarte de dimineață, fu-seră salutate c’o: Odă la soare, regele și su-veranul tuturor frumuseților de pe pământ, rege fără de care n’ar înflori iasomia, gar-denia și tuberosele, n’ar fructifica rodiile și mandarinele, nu s’ar îmbrăca în haine de grâu aurit câmpurile, n’ar sta agățate și pline de struguri până sus pe Vesuviu, bo-gatele vițe, n’ar sbura pasările și fluturașii n’ar sta lângă râu turme și cirezi, n’ar în-tocmi idilele lor flăcăii și fetele, sub stufu-rile de răsuri și de mălini n’ar străluci așa de mândru turla bisericii Sf. Petru pentru ca avântul credinței și al iubirei să sboare simbolic peste lume !

Trimise către țară cântecul ei, se îmbrăcă și repede merse în Forul Roman. Trecu iar pe lângă Templul lui Jupiter și al Fausti-nei, se opri lângă iarcul lui Titu, studia fiecare rest de coloană, fiecare capitel de sar-cofag de piedestal și de statue, apoi ieșind din For, de sub arcul lui Constantin, o luă pe Via Appia. Aerul era îmbălsămiătbr. Chi-paroșii, pinii, sicomorii, mirții, brazii și ul-timele roze urcătoare de pe zidurile gră-dinilor, columbarelor, din Calea Sacră, îm-bălsămau acrul. Mierlele și sturzii șuerau săltând pe coardele vițțelor, ciuguli au bro-boanele ultimelor ciorchinii aproape uscate.

Mormântul Ceciiiei Metella stă de straje și povestește mereu călătorilor despre dra-gostea nestrămutată și despre slăvirea unei cinstite soții exemplare.

Cu o trăsură d aci merse la biserica Sf. Paul, unde spera să poată îngenunchia în fața moaștelor apostolului. Acum vrea să se roage și șă plângă pe rătăciții muritori de astăzi, pe ațâți lipsiți de credință, pluti-tori pe valurile furioase ale vieței, fără cârmă și lopeți.

Abia intrase în grădina mistică a bazilicei, monumentale, care se află în fațada drep-tunghiulară a vechei mănăstiri și dintre cri-santeme privi la sutele de stâlpi și pilaștrii sculptați, ca ne atinși de dalta mâinilor o-menești, când auzi zicându-i-se:

— Doamnă, vreți să mergem, după ce veți vizita biserica aceasta, până la o vie în a-propiere? Rămase destul de mirată, căci nu văzuse un grup de congresiști de cari Rinaldo, se despărți cu grabă, fericit de așa dulce întâlnire, pe dată ce zărise pe Ruxandra, trecând în spre sala veche pe care știa c’altădată o admirase atâta,

Merseră împreună, unul lângă altul, o-prindu-se mai lângă fiecare stâlp, admirând mereu arta desăvârșită cu care erau sculp-tați și binecuvântând acele mâinți, ce isbuti-seră să facă acele capete de operă, în acest colțișor de pământ de unde Apostolul Paul scrisese poate neperitoarele sale epistole.

Rinaldo rămânea mai în urmă și cu drag se uita la Ruxandra, cum înainta pe sub aceste tăcute și pioase bolți. Imbrățișea, cu gândul, toată această sublimă, creatură și nu cuteza să-i spună nici un cuvânt,

Ar fi sorbit dintr’odată acea gură cu buze urcate și rumene din care ieșea glasul grav și armonios, acea frunte de marmură cres-tată de dungile profundei cugetări, acei ochi tăiați în formă de migdală, cari s’ascundeau sub stufoase gene, acea figură luminoasă, dar palidă ca de ceară.

Sub valurile unei rochii subțiri de muse-lină de mătase se mișcau șoldurile rotun-de pe cari erau drapate atâtea cute largi, iar sânul se desemna sub corsaj, trezind în simțurile tânărului bărbat, văpăi de um-bre și de lumini, de iubire și de durere, de patimă și de mister...

— De ce tace așa Rinaldo, zise Ruxandra. Te pierzi printre aceste splendide crisan-teme; ce visuri urmărești în tăcere?

— Te iubesc, te iubesc Ruxandro, isbucni 'el aproape fără voe. Te iubesc mult de tot, mult cum nu-ți închipuești. Totul îmi place și găsesc în tine toate visurile mele. Coborând vocea ca să ini fie auzit și apu-când-o de braț continuă:

— Asculți tu, tot! Nu mai înțeleg nimic și nimic nu-mi mai place. Prietenii cari mă iubesc și i-am întâlnit veniți aici din toată Italia, atâtea femei tinere și frumoase, ce am cunoscut în teatre Și în atâtea palate, ale căror uși știi că-mi sunt deschise, nimeni nu mai mai atrage.

Tu și iar tu, cu chipul ăsta trist, dar fru-mos ca dimineața de azi. El mă urmărește pretutindeni, mereu te am și te simț colea pe pieplul ăsta, aninată ea o medalie scum-pă dobândită după o luptă glorioasă. Vino, vino colea să stăm pe banca asta între flori spune-mi că și tu mă iubești, că nu-ți sunt indiferent ca toți.

— Dar cum pot eu ?...

— Să mă iubești? Da, trebue să mă iu-bești cu toată flacăra dragostei tale închise, zovorâte, până acum, în acest piept în care nu nu' poți să-mi ascunzi că nu clocotește patima iubirei nemărginite. Tu nu ești aceia ce pari, Ruxandra mea, nu, nu-mi ascunde nimic. Inima ta nobilă și mare va găsi în mine perechea ce caută. Ascultă-mă iubito. De când te cunosc, te studiez, ș’a-ceasta e părerea mea. Suferi, ai suferit o deziluzie, dar eu voiu repara orice știrbire, orice suferință, și-ți voiu îndulci viața ta, care până acuma, trăind așa singură, ai împletit-o numai cu amaruri. Spune așa este, da? Ești tânără, trebuie să iubești, să mă iubești cum te iubesc ș’atunci...

— Taci, Rinaldo, taci... In tine e doar o exaltare pentru că sunt străină și singură..

— Mă uimești, scumpa mea, însă cu toată căldura ce simt în pieptul meu, cu toate ideile, ce-mi fulgeră prin creer, nu știu ce să-ți spun acum. Cuvintele de pe buze îmi sbor ca aceste foi de roze spulberate de vântul toamnei. Când sunt lângă tine, sân-gele tai se suie în față și atunci curajul și speranțele mele cresc. Aștept dela tine mi-nuni ca dela o icoană. Te vreau aduma, te vreau a mea pentru vecie, căci tu-mi ești necesară că acest aer îmbălsămat și sacru pe care amândoi îl respirăm aici!

Ruxandra îl privi lung și suspină.

— Aide, vorbește, zi că vei fi a mea, pro-misiunea aceasta vreau să mi-o dai aici, între aceste locuri sfințite de eroii și mar-tirii strămoșilor mei, cari sunt ș’ai tăi. Aide, vorbește. Apleacă-te, ca aceste ramuri de glicină,; apleacă-te și sărută'mă.

Ruxandra, sficoasă și înmărmurită de e-moție, tăcea:

— A ! Ce superbă ai fost eri! Am văzut în tine trecând valuri de viață. Acele expre-siuni, acele cuvinte, rostite în For, ieșeau ca dintr’o gură vrăjită; stai alternând în străluciri și umbre. Toți te admirau și te felicitau, însă eu n’am cutezat să mă apro-pii de tine, să întrerup acel farmec, acel avânt de gândire, care mișcă așa de puter-nic fibrele cele mai profunde ale inimei tale însuflețită de cel mai nobil șt mai frumos, sentiment: Iubirea de patrie! In cuvintele tale se simțea frumusețea și tristețea lu-crurilor imprimate în sufletul tău mare care dorea acum : Cimentarea legăturilor și mai puternice și mai frățești, între țara ta și a mea...

Ruxandra continuă a tăcea, spiritul său: era cufundat într’o cugetare uimitor de a-dâncă. Nu știa parcă nici, unde se găseai nici cine îi grăia așa de nobil și de frumoși, însă acum se simția capabilă de lucruri mari. Voia să urce o culme c’un eroism de care până atunci nu se crezuse că poate fi însuflețită. Clopotul bazilicei, care bătea acum îi răsuna în urechi, ca ciocanul ce lo-vește marea nicovală unde se făurește des-tinul omenesc.

In aer cădeau spulberate frunzele aurit și roșiatice de viță sălbatică, în răzoare crisantemele rozalbe și argintii se legănau triste pe tulpinele lor, ea fecioarele pără-site; cele din urmă rândunele, piregatindu-se de plecare, ciripeau în cuiburi sub streșinile vechei mănăstiri, ca și cum într’un cald și simpatic avânt, ar fi mulțumit pen-tru ospitalitatea găsită aici, în aceste locuri pline de miresme.

Ruxandra privi către ele, apoi, c’o mână arătând căderea frunzelor, iar cu cealaltă, plecarea rândunelelor călătoare zise:

— Dar. noi, unde vom merge ?...

Apoi voi să fugă ca și cum simțea c’o a-menință un pericol.

— Noi? Spre fericire, zise Rinaldo, spre drumul ce-mi vei arăta tu, pe care te voia urma până la moarte. Asculta-mă, fețița mea scumpă. Nimic nu poate prețui mai mult decât siguranța d’a nu tnai fi stingheră și d’a fi iubită până în ultima clipă a vieței.

— Da, da, zise ea, dar tu, șă nu juri; să nu te legi că-mi vei fi călăuză până atunci.

— Ba da, scumpa mea, da, da zise el luând să-i sărute mâna și artincându-i-se ta picioare. Iți jur că...

Ruxandra, îi puse o mână pe gură, se ri-dică în picioare înaintea lui, nemișcată și solemnă ca soarta, aprinsă la față, cu o stranie flacără în ochi-i mari și negri și api zise rar:

— Nu jura ! Jurămintele voastre sunt min-ciuni!....

Ca o rândunică, gata de plecare toamna, din brațele lui Rinaldo, sbură Ruxandra, trecu repede prin fața vechei mănăstiri, a-poi intră în măreața biserică, privi mult chipul blândului Isus, care, de pe tronul său, iartă pe papa Honorius al III-lea și înaintând în mijlocul sacrei bazilice, r se păru că cei trei sute de papi, din mozaicele de pe ziduri, se desprind și cu glas tremu-rător, își mărturisesc grelele lor păcate! Urechile îi vâjieau, mintea i se turbura și fără a gândi mult păși spre altarul de ala-bastru cu piedestalul verde de malahit și în-genunchiă înaintea moaștelor lui Sf. Paul.

— Voi n’ați fost nici desfrânați, nici idola-tiici făptuitorii de adulter, nici moleșiți, por-niți spre orice fel de înavuțire, nici bețivi, nici înfruntători, nici răpitori, de aceia sun-teți așezați acolo sus și veți moșteni îm-părăția lui Dumnezeu, care vă va întări pe voi pană la sfârșit, ca să fiți ne’nvinuiți în ziua judecății domnului nostru Isus Christos, căci mărturisirea și nădejdea lui să cârmuiți lumea, în voi a fost. Aposto-lul acesta între voi odihnește și sub acest mausoleu sacru, înspre chipurile voastre sfinte, spiritul său îndreptează și vouă a-leșilor și chiemaților, vă zice: Dacă cineva strică templul lui Dumnezeu pe acesta el va strica, pentru că templul, lui Dumnezeu este cum sunteți și voi. Miluițu-mă!

Rugăciunea ei către atâția aleși ai dom-nului fu scurtă și zisă din pildele aposto-lului Paul. Pentru ea nu ceru nimic, răspuns parecă primi dela toți și templul sacru răsună de: Osana întru cei de sus lui Dum-nezeu și pe pământ pace.

La picioarele martirului, mort pentru cre-dința în stăpânțul său Isus Christos, se duse de depuse mănunchiul de crisanteme ce cu-lesese, sărută altarul apoi eși câ mântuită și ușurată de păcate. Porni repede pe unde venise, căci trebuia să meargă la o serată ce se tfa în onoarea lor la Capitoliu.

Cu capiul ameâit de miresmele sacre din biserică, ca și de vorbele lui Rinaldo, Ru-xandra, după ce își mai aruncă încă odată privirea asupra fațadei bisericei, zidită de împăratul Constantin pe locul unde, în tim-puri fericite de glorie și de credință, se în-tâlniseră apostolii Petru și Pavel, ieși afară,

Strălucea soarele și razele sale și le prop-tea în porticul susținut de magnificele co-loane de granit și în mozaicele fine, iar A-postolii parcă erau, triști și duși pe gânduri,.

Ruxandra luă o trăsură și, înconjurată de razele unui splendid apus, se în-dreptă înspre Catacombe. Sufletul ei mâh-nit, nu se consolase. Simțea mereu nevoia d’a trăi între lucruri triste și întunecoase. Raza de dragoste ce-o luminase o clipă, o făcuse să închidă ochii speriată că bufnița de soare. Ii era teamă...

Aerul părea încărcat de vaete și de sus-pine. Fiecare petecel de glie fusese stropit cu sângele primilor creștini și, d’ațâți a-mar de anii această Cale Sacră, păstra încă în ea ceva duios, ceva cucernic, ceva care te făcea să verși o lacrimă pentru cei,duși în tăriile cerești, mântuiți de păcate, ispă-șiți pentru credința lor. . ...

In fața catacombelor, mai nainte d’a co-bora misterioasa scară, care conduce în pă-mânt la galeria mormintelor, Ruxandra își făcu o cruce, îngenunchiă jos pe iarbă și plânse pentru atâtea jertfe de vieți și, pen-tru jertfa ei. Inima parcă, se umplu de lu-mină și de cucernicie. Călugărul bătrân, care o însoțea, o binecuvânta, apoi lumi-nând cu felinarul misterioasele bolte, păși înainte, dând explicații asupra temeliilor pe care s’a așezat biserica Mântuitorului, ieșită ca pirin minune din cele două devize ale sale: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însu-ți și:

Ceeace nu-ți place, altuia nu-i face.

— Aici s’a odihnit Sf. Calist și Sf. Stix cel II-lea ucis din ordinul împăratului Valerian, aici sUnt mormintele episcopiilor Anthichius, Lucius, Fabian, Anterius. Cripita papei Eu-sebiu, cripta Sf. Lucian ș’a sfinției sale papa Corneliu, zise călugărul, obicinuit a da me-reu aceleași explicațiuni vizitatorilor.

Ruxandra amuțise de spaimă, dar mergea înainte, doritoare să vadă mormântul sfintei Cecilia, acea vestită martiră al cărei sar-cofagiu și moaște se găseau acuma în biserica Sf. Cecilia dincolo de Tibru și pe cari dânsa le văzuse în ajun.

Cele câteva minute trăite în cetatea nea-gră din fundul pământului, unde se citise de apostoli cele dintâiu leturghii martirilor, părură lungi ca veacuri Ruxandrei. De mai multeori în beznă mergând și îmipeidicân-du-se, când de stâlpi de marmură sfărâ-mați, când de osemintele acolo rămase, tre-sări. Spaima ei se potoli, doar când zări candela veghetoare dela sacrul mormânt cer căuta în catacombe. Ii vâjiau urechile, auzi parcă rostifidu-se: Ușile, ușile, cu înțelep-ciune luați aminte! Un glas divin al miilor de creștini ieșea parcă de sub tăinuitele bolte.

Puterea Celui Prea Inalt asupra lor se-cobora într’un Crezu sublim. Păgânii în-crcemeniau, iar doctrina cea nouă a lui Isus Christos, se înălța triumfătoare spre lumina soarelui.

— Ihtis, zise bătrânul călugăr, arătându-i desemnuş unui pește pe lespede de marmură și ea neînțelegând semnificația, dân-sul îi spuse: creștinii cei vechi nu puteau rosti în fața păgânilor numele lui Christos, nici mărturisi că cred înfrânsul, ci spre a spune aceasta celorlalți credincioși făceau acest semn pe nisip, pe pietre ș’atunci e-rau între ei înțeleși.

Misticismul acesta, glasul bătrânului, lu-mina felinarului sclipitoare și aproape pier-dută la fiecare cotitură a aceslui dedal, cum și aerul greu din catacombe, făcură pe Ru-xandra să se roage a fi scoasă cât mai re-pede de subt aceste bolți înfiorătoare.

Afară stoluri, stoluri de rândunele ames-tecâle cu porumbeii se pierdeau printre ra-murile posomorâte, dese și îmbălsămate ale sicomorilor, soarele se ascundea după gi-gantica cupolă a bazilicei Sf. Petru, re-flectând în Tibru arbori și castele, palate, și ruine. Intreagă Roma se pierdea acum sub valurile de aur ale unui măreț apus de soare, feeric și sacru, așa cum se poate vedea numai arare chiar în Eterna Cetate.

Ruxandra merse drept la otel, unde era așteptată de congreșiști. Toți o primiră cu alaiu pe: sălbatica, precum o numiau ei; iar unul, apropiindu-se de dânsa, îi zise râ-zând: Mititica asta nu știu de ce fuge mereu de mine.

Intreabă fetițo cine sunt eu, sau ține car-tea asta de vizită, citește-o și deseară la Capitoliu; când e primirea noastră, fă-mi onoarea a merge la braț cu mine. Vrei?

Domnul care îi vorbise era cam cocoșat, cam sbanghiu, cam slab, dar cu pieptul plin de decorații. Ințelese că Mu se putea să-l refuze și spunând că peste puțin va fi gata să-l urmeze, sui sus jcă să-și schimbe ro-chia.

La ușe ca de obicei, găsi mănunchiul de ciclameni și cartea de vizată a lui Rinal-do, care plecând direct dela Sf. Paul, a-junsese în oraș înaintea Ruxandrei. Când aceasta îi spuse a doua zi, că fusese la Ca-tacombe, rămase mirat de acest curaj și nici că voi să creadă că putuse să fugă din-tr’o atmosferă caldă de iubire, pentru a se afunda în catacombe...

Botti, arheolog, citi Ruxandra pe cartea de vizită a congreșistului ; iar dedesupt: Di-rectorul muzeelor din Alexandria și din toată Africa.

— Numai trei pe toata fața pământului sunt învățați ca ăsta, zise directorul hotelului, care-i aducea alte scrisori; v’ați ales cavaler, de seamă, d-nă, veți avea onoare mare cu el astăseară la Capitol.

— Și el cu d-na, adause un congresist, căci nu știi de ce reputație mare se bucură și ce frumos a vorbit eri la For.

— Cum să nu știm? Noi nu citim ziare, nu i-am văzut în toate portretul? Nu-i gar-nisim d’atunci masa cu flori, cu' culorile naționale române și italiene, nu-i servim mâncările și vinurile cele mai bune? Spe-răm că dânsa va strânge, între noi și popo-rul român, legături indosulibile de frăție, ba chiar, adaogă râzând, că ne va trimite și clienți?

—Firește, acum e jumătate italiană, că i-a dat și Benemerenti.

— Așa bravo! Văd că știți mai multe ca mine...

Apoi modestă cum era, salută și se grăbi să se urce în camera sa și să se pregătească pentru primirea de seară.

Măreața scară numită Coordonata o suì Ruxandra, fără să ia seama că a urcat 124 trepte! Abia când ajunse în piața lui Mi-chel-Angelo, în fața monumentului Marcu-Aureliu, respiră. De braț cu vestitul argeolog avea grije că n’o să-i fie date pe de rost toate explicațiunile cele mai desăvârșite asupra atâtor comori adunate aici de împărați și sacerdoți, de patriciani și bogătașii romani, cari țineau la tradiții și la epoca de glorie a celui mai viteaz popor din omenire.

La intrare, în curte, în fața lui Iulius Ce-zar și August, vorba fuse despre lupoaica ;vie dela scară, păstrată acolo, în amintirea lui Romulus și Remus.

— Originea nobilă, zicea Botti...

— S-ar putea adăoga: de fiară, dacă stră-moșii mei n’ar fi fost latini, răspunse Ru-xandra, surâzând.

— Voiu avea ocaziunea să învăț astă seară multe lucruri folositoare.

— D-v. dela mine, sau eu dela dv. ? Să nu mai învățăm mai bine nimic și să mergem mai înainte, să defilăm încet printre acești carabinieri, cari ne amintesc epoca lui Na-poleon.

— Hoțul ăla, care a jefuit Italia noas-tră de tot ce a avut mai sacru, să nu-mi po-meniți de el.

— Sunteți italian d-le?

— Negreșit, dar ce ați crezut dv. că sunt ?

— Văzându-vă în funcțiune așa de mare în Africa, nu-mi dam seama decât despre știința dv. ș'acum că v’aflai și naționalita-tea sunt și mai mândră. Trăiască rasa la-tină!..

— Trăiască România, zise dânsul.

— Trăiască Ruxandra, trăiască România, repetară scriitoarele și scriitorii ce o cunoscuseră la congres și cari o așteptau în sala Conservatorilor, lângă dulapul cu o-biectele, cari aparținuseră generalului Gari-baldi.

Inima Ruxandrei sbură la scumpa sa pa-trie, acolo unde nu se păstra nimic din ceeace făduise gloria lui Tudor Vladimirescu, erou de seamă cal și Garibaldi. Când ceilalți congresiști sosiră, strigară la fel cu ziariș-tii și toți începtiră să admire frumosul cos-tum național al Ruxandrei, care îi ședea de minune. Părea o zână din povești cu marama subțire pe buclele-i negre.

Muzica urmă pe rând, imnurile tutulor na-țițuinilor și, în uratele mulțimei, intonă, imnul național român.

Botti dădu semnalul aplauzelor; princi-pele Colonna cu ministrul instrucțiunei, îl urmară, apoi, luând pe Ruxandra la braț, trecură prin galeria așa numită Protomotee unde erau busturile luii Giotto, Victoria, Colonna, Cimarosa, Beato Angelico, Metas-tasio, Cristofor Columb, Donatello, Brunel-leschi, Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio șr Michel-Angelo.

— Cine se poate lăuda, în omenire, cu așa oameni, zise Ruxandra, opriridu-se în fața grupului ridicat în onoarea lui Canova de către un elev al lui Fabris și privindu-l amănunțit.

— Atât să fi avut numai această no-bilă țară și ar fi fost destul; dar vă uitați aici la atâția împărați, împărătese și femei celebre, la atâția eroi, la atâtea blocuri de marmură în cari s’au întrupchiat zei și zesțe, fauni și zâne; Venere şi Bacuși. Ce frumu-sețe!

Incetul, cu înCetiul, congresiștii se opriră cu toții în fața candelabrelor și sarcofage-lor, în cari au fost depuse corpuri de eroi și de martiri. Trecând apoi în revistă ta-blourile de cei mai mari maeștri ca: Ve-ronese, Rubens, Guido-Reni, Tintoreto, etc., își întinseră gâturile către tavanurile, mi-nuni de artă antică. Văzând frescurile lui Carraccio: Almorul și Psiche, toți tăcură îmărmuriți, fiecare poate gândea la acest copilaș orb, care înfige totuși înveninate săgeți în inimile omeneștii.

Sala mozaicurilor, a faianțelor, a came-elor, a vaselor etrusce, a bronzurilor, a lui Apolon, a gobelinurilor, unde sunt neîntrecute țesături; Sala Horațiilor și Curiaților, sala lui Marcus, sala audiențelor, sala tro-nului, împodobită cu scene din epoca glo-rioasă a lui Scipione Africanul, sala gla-diatorului muribund, care nevoind să cadă în mâinile inamicului își dă singur moartea cui spada sa, iar lângă el, ca un simbol, cor-nul său de luptă sfărâmat. Această statue cunoscută în lumea întreagă e admirată a-cum de oamenii cei mai culți, veniți aici din cele patru părți ale lumei.

Opera aceasta neperitboare, zise Botti, se știe că a fost găsită în grădina lui Salustius și că de sigur că atunci, sau mai bine când a eșit din mâna sculptorului, necunoscut din nefericire, n’a gândit să-i trăiască ad-mirată, peste veacuri, opera sa.

In sala VIII-a sub văpăi de lumină, vă-zură o femee goală ! Ca vrăjiți, dar și mi-rați de această lipsă de pudoare, toți congre-siștii alergară într’acolo!

Arheologul Botti și principele Colonia, cari tot timpul fuseseră călăpza lor, râ-deau satisfăcuți, căci femeea, în loc de a se rușina, se învârtea, mândră de splen-doarea formelor ei, sub razele albastre şi roșii de lumină electrică!

Venera Capitoliului, minunea minunilor, strălucea de farmec viu, trăia parcă însufle-țită în marmura din fața lor ! Trecutul mă-reț al artei antice făcu pe toți să-și plece capul și să-l salute cu respect.

Uitaseră toți de muzică și de masă, de ceasurile înaintate, de prietenii, cari îi aș-teptau la cina ce se da aici, unde fiecare lucru îți arăta o minte isteață, care gândea frumos, o mână dibace, care executa su-blim. Mergând în spre sala unde era masa, principele Colona, primarul Romei, nu uită să arate Ruxandrei coroana trimeasă de ea studenților italieni, ca să încununeze cele două drapele, atunci când frăția a cimen-tat, la Roma, nou legături între tineretul Român și Italian, sărbătorind geniul rasei latine!

Ruxandra mulțumi cu simțite vorbe pentru această delicată atențiune. Bottti îi să-rută mâna, fericit de a-i fi cavaler, el din-tre atâția congresiști.

Ruxandra însă, nefiind vanitoasă, nu luă seama la succesul ei, de femee în seara a-ceea; cugetă la Capitoliul aecsta ilustru, în care se închisese atâtea glorii, atâtea trium-furi, virtuți și atâtea crime și totuși vor-bise poeților, cari acolo fuseră încununați.

— Modestul cântăreț din Arqua, Petrarca încununat aici în secolul al XIV-lea de ar învia acum ce sonet ar face el Laurei sale, când, la această masă, sunt atâtea frumu-șeți, zise Ruxandra cavalerului său. El ră-spunse:

— Laura lui, ați fi d-v. acum și v’ar cânta frumos, cura meritați.

Toți aplaudară. N’apucă să mulțumească și Ruxandra primi de la Rinaldo, care dispă-ruse următoarea telegramă:

Te-am văzut sărbătorită, te-am văzut ad-mirată, salutată de toți; dar la inima care tresare și bate numai pentru d-ta, de ce n’ai «cugetat un minut?

Rinaldo.

Afară ploua de parcă turna du găleata.

Vâjieau burlanele de te asurzeau. Coperi-șurile caselor stau ca gata să se prăbușească sub potopul groasnic al ploaiei de toamnă. Deși orele erau înaintate iși în otel și la oro-logiul din piață bătuse ceasul șapte, pasa-gerii nu se treziseră din somn. La Neapole trenul plecă peste o jumătate de oră. Ru-xandra, aiurită de mulțimea complimente-lro, primite seara la Captoliu, obosită, de veghere și de atâtea lucruri văzute, și as-cultate nu închisese ochii toată noaptea. Vijelia de afară se potrivea cu vijelia din sufletul său. In mai multe rânduri cre-zând că s’a făcut ziuă, se sculase din pat și se uitase la ceasornic. Țăcerea din jurul ei contrasta puternic cu crivățul care șuera la crucea și geamul ferestrelor și le zguduia din toate puterile. De nenumărate ori o luase fiori de groază. Ii părea curioasă o asemenea furtună deslănțuită tocmai în-tr’un oraș de pace și de armonie ideală.

In mintea ei, Roma parcă se cuvenea să fie .ferită de asemenea lipsă de respect din partea lui Dumnezeu sau al zeilor.

De ce se uita pe geamuri, de aceia; i se părea că vântul bătea mai tare, apa curgea în șuvoaie mai adânci. In mijlocul stradei stau grămadă gunoaiele, hârtiile, afișele, sfă-rămăturile de sticle, de surcele, de poleiele, aduse de apele ce se aruncau repede în canale. In gurile acestea, murdare și largi, șuvoaele se rostogoleau, se afundau necontenit făcând un vuiet surd, asemănător cu gemătul cpndamnaților la mdnea silnică.

Apa, neagră ca păcura și încărcată cu praful trotuarelor, se sfia parcă să stea mult la vederea oamenilor; pripită se scur-gea pe sub canale,

Ruxandra așteptă în zadar sa se poto-lească crivățul și aceste șuvoaie; făgăduiu-du-și să plece pentru doUă zile la Neapole, se hotărî repede: Cum văzu o trăsură, în-stradă, o oprii, lăsă vorbă portarului unde se duce, își luă mantaua și umbrela și se îndreptă în spre gară. Până acolo, reciti de două ori telegrama, lui Rinaldo, tresări ca de un fior necunoscut. Picăturile de ploaie o isbeau în față și o înviorau. In cap parcă i se pivârteau toate cunoștințele ce făcuse. Era îmbătată încă de toate par-fumurile delicate ale florilor ce primise;, mai puternic însă ca toate era amiiitrea gardeniilor și ciclamenilor dela piept, oferite de el în ajung, păstrate în glastre pe masă, luate cu dânsa, ca unic tovarăș de drum, până la frumoasa și încântătoarea, cetate a muzicei și a iubirei: Neapole.

Rinaldo îi propusese s’o conducă el și să-i arate toate colțurile misterioase ale o-rașului vestit, toată feeria sub care trăiește, lumea din golful răsunător, de chitare și de mandoline, locuitorii fericiți, cari au în față Vezuviul drept far, ce luminează am-fiteatrful măreț.

Ar fi înSoțit-o pe Chiaia, aiătândțu-i gră-dinile și muzeele, vizitând împreună Mau-zoleele, Palatele și Bazilicile. Puteau stră-bate pe vapor marea, până la fermecătoa-rea insulă Capri, intra în grotă Azzura, sui la braț alăturea poteca pietroasă până la Saltul lui Tiberiu...

Puteau culege pe vârfurile stâncoase ale insulei de sub brazi, ciclamenii rozalbi, floa-rea ei iubită. Spusese că-i va împodobi frun-tea cu lauri, ederă și mrit ști îi va cânta: Chiara stella, sau Marechiaro.

O va urmai și acolo, tăcut și înțelept, ca un câine fidel... Vor merge la Ischia, la Pro-tida, la Lucrino, la Fusaro, la mormântul lui Virgilao, unde vor depune un mănunchiu de nemuritoare și vor vărsa o lacrimă, pen-tru acel bard ales, care trăind în mijlocul frumușețelor firii, a studuit-o și-a isbutit să pună pe coardele lirei sale simfonia subli-mei naturi ș’a îmbăta lumea du farmecul, divin al poeziei lui. Vor merge la Erculanunt și Pompei, spre a putea trăi câteva clipe în imaginația trecutului fantastic și ideali-zat vor sus pe Vezuviul pleșuv, abătut și trist, ca un suflet chinuit și ars de patima iubirei...

Ruxandra l’ascultase, în sacristia dela Sf. Paul. Muzicalitatea glasului simpatic al lui Rinaldo îi răsiuna în urechi și acum. Aripele crivățului, cu toate că fâlfâiau puternic și, până la gară, îi zburase mereu pălăria din cap și blana dela gât, dar nu izbutise to-tuși să-i împrăștie amintirile. Era frumos și dulce tot ce-i propusese Rinaldo, dar ea tocmai de aceasta căutase să fugă! Orice încântare o apăsa, căci îi amintea greaua ei suferință, Calvarul vieții ei tăinuite...

Ajunsă la gară, pe dată ce luă biletul dela cassă, fugi repede, se suii într’un vagon, se așeză în colțul cel mai întunecos, lăsân-du-și pe față un voal gros. Așa i se pariu căi poate trăi liniștită, afundată numai în gândurile ei, ajunge mai repede singură în orașul unde odinioară, proiectase să meargă cu Radu Panait. Inchizând ochii, în mintea se desfășură, cu binișorul, toate fazele du-reroase ale vieții prin care trecuse. Cu cât se depărta mai mult de țara ei, cu atât ele mai puternic i se aprindeau în suflet. Răs-vrătită amarnic împotriva soartei, dela ea acum nu mai cerea nimic. Știind că cu a-mar se plătește fiecare minut de pilăcere, se ferea, fugea de toate tentațiunile. Până la Neapole, vrând parcă, peste mintea ei o-bojsită, să nu-și mai grămădească nimic. Merse cu ochii închiși, ajungând trase la un hotel pe care i-l recomandase patronul Cam-pidogului din Roma. Obosită, cum ajunse acolo, își așeză lucrurile și dintr’un jeț dela fereastră privii lung la golful ce se întindea în fața orașului, ca p cuvertură largă de a-tlaz albastru; Din văzduh, între cer și măre, parcă se lăsase și plutea un zăbranic străve-ziu, în care toată cetatea părea înfășurată.

Ce larg era-orizontul, ce frumoasă prive-liștea, ce superbă natura! Sub fereastră, ciociarii, băteau din tipsii, cântau din o-carine, trâmbițe și clarinete;, precupeții stri-gau de-ți luau urechile, vrând să desfacă, ultimele rodii, smochine, mandarine și curmale.

Inserase. In văzduh, ca un ochilu deschis al cerului, se vedea vulcanul. Din creștetul lui, ca dintr’o gură de infern, ieșeau limbi de foc ce parcă ar fi voit lumea să învăpăieze. Ruxandra s’aștepta parcă s’audă fierberi, clocoți,zguduituri de pământ, în sfârșit în-fiorătoare zgomote, cutremur și gemete de infern, dar pace. Marea era liniștită, cerul limpede ca de cristal; stelele sclipitoare ca ţinte aur. Târziu văzu flăcări sus pe Vezuviu, fum pe cer, ca un imens pin de' Italia, ca o umbrelă cenușie.

- In bărci amănții cântau îmbrățișați, le-gănați, femecați, purtați spre fericitele sau tristele limanuri ale vieței!... Imbrăcată Ru-xandra adormise despre ziuă pe canapea. Dimineața, trezindu-se zări, ca desemnată pe cer la orizont, insula Capri. In-minte-i văzu pe toți acei oameni iluștrii, cari știa că au trăit în aceste fantastice locuri. Su-netul duios al lirei lui Torquato Tasso, se auzea, ca un ecou divin la Castellamare. Ge-metele surde ale Strigoilor lui Ibsen, jură-mintele şi blestemele din Azilul de noapte a lui Gorki.

Pe toți scriitorii de seamă îi află stând aici disperați de chinurile și amarurile vie-ții! Suiau parcă îngândurați către saltul lui Tiberiu !...

Figura lui Sejan i se arătă acum cruntă, cu mâna îi făcea semn să înainteze și să se jertfească, fără sfială, pe altarul plăceri-lor, înălțat acolo de el pentru crudiul împă-rat; care, în Istoria patriei sale, lăsase o pagină neagră.

Visătoare, cum era Ruxandra, nici că lua-se seama că timpul tre-cea repede și ea tre-buia, peste două zile, să se întoarcă la Ro-ma pentru viitoarele ședințe ale congresu-lui. Cugetând la câte avea de văzut, în a-cest oraș minunat se îmbrăcă repede și co-borâ în restaurant. Tocmai atunci sosi şi trenul, aducând pasageri dela Roma.

La masa unde stete să prânzească, dânsa observă mirată, că era pus într’o glastră un mănunchiu de ciclameni și cartea de vizită a lui Rinaldo. Un minut trecu fără ca să-și dea seama unde se află. I se păru că are o halucinație, dar apoi citi, se roși și se așeză la loc, sfiită parcă să n’o vadă cineva. Nici cuteză măcar să cerceteze cine-i pusese acolo florile ei iubiite. Peste puțin ridicând ochii, văzu în fața ei pe Rinaldo, care dândiu-i mâna, îi zsei:

— Vedeți, doamna mea? Am venit aici ca să mă țin de vorbă, să vă arăt eu frumuse-țile acestui oraș, în care ați dispărut, ca să va ascundeți de mine dar, dar și aici v’am găsit d-nă! Așa e că v’am găsit?.. Și-i luă mâna să i-o sărute. .

— Ești minunat în adevăr; n’am plecat ca să mă ascund, ci ca să fiu singură și să nu inoportunez pe nimeni; vă știam! ocupat și...

— A, de când te cunosc Ruxandro, n’am alt gând, altă plăcere, altă satisfacție de cât să-ți fiul util și eu la ceva; dar din cele ce întâmpin din parte-ți văd că te sfiești, că fugi, că...

— Nu fug, n’ași fugi niciodată, dacă n’ași știi că orice minut frumos trăit, se plătește cu amar și de aceia evit tot. Aici nu vreau să vizitez decât aceea ce e trist și dă ideia de trecut, de jertfă, de catastrofă, de cata-clism!... Te înspăimânt, nu e așa, zise zâmbind Rinaldo ?

— La vârsta d-tale ești prea pesimistă, nu înțeleg de ce, fiindcă îți plac cataclis--mele, vom merge dar la Pompei, întorcân-du-ne vom vizita pe cunoscuta scriitoare Matilde Serao, pe urmă vom lua masa la restaurantul Paolino, spre a avea în față o frumoasă panoramă a golfului, apoi...

— Interesant program, în adevăr; dar nu vă supurați, cred, când vă spun că mult mai satisfăcută aș fi, dacă mi-ați indica, numai programul și itinerarul...

— N’am venit eu dela Roma ca un ne-bun, numai pentru asta, ici...

— Bine era dâcă pu vă deranjați pentru mine, căci pe zi ce merge, văd că...

— Pe zi ce merge eu te iubesc de mii de ori mai mfult și asta ți-o declar aicea și ori-unde te voiu întâlni în viață ș’am să te, întâlnesc, căci te voiu urmări ca umbrar ca...

— Nu veți putea asta, căci peste,puțin, voiu pleca în țara mea ș’atunci...

— Rcmânia, țara d-tale, nu e la sfârșitul lumei...

— A! Veți face și minunea asta? Și Ru-xandra râse, arătând șirul de dinți albi ca floricelele făcute din porumb.

— De sigur, ce nu face când simte ca mine! Acum, aide, vremea e splendidă să ieșim d’aicea, vreau să te conduc să vezi Pompei, locul unde nu te îngrozești de moarte; ți-e dor d’un trecut pompos, dove-dit în această vestită cetate, care are pe frunte Vesuviul și la poalele ei, marea. Ru-xandra tăcând și' aproape liniștită urmă pe Rinaldo la Pompei. Acolo îi da la fiece moment explicațiuni și câte o floare cres-cută printre ruine, ne cutezând a-i da să-rutările de flăcări ce-i dogoreau bluzele, a-i repeta cuvintele calde ce-i spusese în sa-cristia dela Sf. Paulo de teamă să n’o piardă iar ca atunci.

In colțurile stradelor îi arătă fântânile pu-blice ornate cui capete de animale și divi-nități desgropate, prăvăliile ce se găseau mai la fiecare casă, dovadă tarabele de marmo-ră, chiupurile și amforele, cari stau gră-madă, ca s’arate parcă și azi, că ngoțul cu vin și cu untdelemn se făcea aici pe o scară înaltă, exportându-se prin toate cetățile cunoscute p’atunci.

Vizitară după aceia Forul, tribunalul, tea-trele, templul lui Apolon, a lui Jupiter, tre-cură prin casa cu pereții negrii, casa amo-rașilor, pe zidurile căreia sunt desemnăte mai multe scene de amorași, în diferite pa-nouri și’n diferite pozițiuni, după cari se poate dovedi perfecțiunea la care ajunse-seră penelurile maeștrilor din acele vre-muri.

Nenorocitele victime din mțuzăul d’acolo, păstrate pietrificat întocmai cum se găsiseră în momentul dezastrului, le făcură o impre-sie dureroasă. Mâini sgârcite, capete sparte, fețe, unele pline! de groază și de durere, al-tele radioase și fericite.

Un bogătaș era petrificat cu mâna la chi-mir.

— Ce deriziune a soartei, zise Ruxandra! Se vede că,înflăcărata lavă n’a voit să țină nici o seamă de lacest semn sugestiv al a-cestui om și alături cu numeroșii săi sclavi, și-a dat și el obștescul său sfârșit, ș’a aflat, sub pară de lavă mormântul.

El care cu aur, până în ultimul moment, sperase să înduplece puterea elementelor și coasa morței.

— Ruxandra mea dragă, ce minte aleasă și ’naltă; la ce le gândești tu acuma ? Altă femee trecea nepăsătoare, abia luând sea-ma la aceste minuni, rămase de pe urma vestitei cetăți, ștearsă de pe fața pământului în chip așa de tragic!... Ruxandra, după o tăcere lungă, zise:

— Ascultă acum ce spune aici lăcusta din livadă și greerul de sub aceste cărămizi, ascultă!...

Cu țârâitul lor îți destăinuiesc parcă taina trecutului și-a infinitului! P’a ruinelor o știu doar șopârlele și mușchiul verde, dar ele glăsuiesc numai sufletelor alese ca ale noastre.

Tristețea zidurilor arse, căzute, zdrobite, sfărâmate de vremuri, auzi c’o știe și-o poate interpreta bine, în macabră poemă, numai jelitoarea cucuvaie ! Ce zici, ascultă acuma ce spune? De multe ori am cugetat că numai ea, sihastra poetă a ruinelor și a cimitirelor știe să găsească justul ton pe care să cânte: „Aleluiaˮ al cetăților, cari odinioară fala hunei fuseseră !...

Numai ea cunoaște bine crenelele cele mai înalte ale citadelelor, turlele, fortărețe-lor ș’ale ascunzătorilor subterane, locul stin-dardului gloriei, locu-rile trădătorilor, locurile întâlnirilor, putregăitele ciurciuvele ale ferestrelor de cari odinioară s’agățaseră scă-rile de mătase!

Numai ea, râde, plânge, suspină, semă-nând întocmai c’un trecut de pliâns,, sau de mărire, ic’o povestire de jeale sau de bucurie. Numai ea cunoaște ceeace a acoperit oare, când zidurile și mauzoleeld și ceeace mai pot ele acuma povesti.

Numai da, numai ea, la capul nostru, când vom fi în țintirim, numai ea, pesimista poetă, în veci de veci, are să mai plângă!...

Timp de trei ore, caâ steteră Ia Pompei a-mândoi, nu făcură decât țsăj plângă, gândind la panica ce trebuie să fi domnit în minu-tul când lava, în isvor de foc, peste oraș, începuse să curgă, la strigătul copiilor, la disperarea părinților, la lumea după lume, treizeci, patruzeci de mii de suflete, sburând printre limbi de pară şi luându-și sborul înspre cel Atotputernic, care atunci qu de-săvârșire sub acest potop de foc, pe toți fii lui îi uitase.

Dar asta e soarta celor înamorați de Vul-can și Pompei, e nimic pe lângă Messina și morții ei!

La biserica Madona del Rosario; clădită de contele Bartolo Longo, în Nuova Pompei, sunau clopotele pentru vecernie. Gla-sul lor străbăteau ca un requiem duios. In vale turme de oi și de capre veneau din spre pădure. Incetul, cu încetul, negurele începu-seră a se scoborâ pe pământ, întreru-pând mersul călătorilor d’a vizita aceste interesante localități. Luna ieșia tocmai de sub un val fumuria și-și proptea razele pe creștetul Vezuviului ale cărui flăcări pă-trundeau în înălțilmele cerului, ca voind s’a-jungă până la cereasca crăiasă sihastră.

S’așezară tăcuți pe o lespede de piatră și contemplară mult acest măreț tablou, care nu-mai există în tot universul.

Rinaldo prinse pe tâmplele Ruxandrei o ramură de ederă, luată din casa Vettilor, casa cu amorași și îi zise: Azi și m'ai mult te iubesc, căci și mai bine ți-ami înțeles, sufeltul.

Gardianul le făcu cunoscut bă se închide muzăul altfel mult ar fi rămas și multe ș’ar mai fi spus ei într’acest cadru măreț al trecutului, mort și totuși pentru înțele-gători, atât de viu !..

Mergând în oraș vizitară pe ilustra scri-itoare Mathilde Serao, care umplu pe Ru-xandra de complimente spuindu-i că aflase despre succesele ei dela Roma. Aceasta îi mulțumi mai ales pentru frumoasele cu-vinte scrise, în albumul său: Madaime, on vient ordinairement en Italie pour admirer, votre génie a fait le beau miiracle de n’y trouver que des admirateluts.

Mândru de ea, Rinaldo îi crescu meritele în fața distinsei ziariste, care n’are alt far-mec decât al penei sale, încolo ca femeie, nimic seducător, afară de ochii ei de flăcări.

Ieșind, luară o trăsură și se îndreptară în sprePaglino.

Acolo s’așezară în fața Vezuviullui, sub o boltă de trandafiri urcători, îmbetită cu e-deră, glicinii și iasomie.

Lăutarii cântau acompaniați de mando-line.

Rinaldo, mângâia pe Ruxandra pe tâmple, iar ea, mulțumită de ziua ce petrecuse și plină de spirit, se simțea mai tânără și în seara aceea fu înviorată.

Ebba era o exploratoare nu numai a sta-telor din Europa, dar ș’a sufletelor ome-nești. In Radu spera să afle ceva care s’o intereseze, s’o preocupe, s’o ducă spre alte sfere; însă altceva decât un dor de călătorie ș’un spirit unifom și de mUlteori, mărgi-nit și banal, nu găsise nimic. In deosebite rânduri gândise că oamenii armatei așa tre-buite să fie, reci, căci plumbul și oțelul, nu știu grăi decât în câmpuri de luptă.

Cam așa îi răspunse și el, spre a se sustrage dela atâtea lipsuri vădite în educația ce primse de la Angela și care tot sperase să le'colmplecteze, însă nu reușise numai prin instrucțiune. Una este a suge dela sânul mamei și a primi de pe genunchii ei o educație aleasă şi solidă și altceva este a o culege din codul manierilor elegante și dela streini. Din cum dai o bună ziua să cunoaște și cum ai fost crescut.

Ebba, care descindea dintr’un neam nobil și era crescută, în casa părinților, ca o floare în seră, observase dar credea că orientul asemenea e întreg, și de la Radu nu cerea mai mult. Ceeace o intriga, era că el nu se grăbia de fel cu cununia și călătoria lor ar fi dorit să țină cât lumea, tot așa ar fi vrut să fie și rolul ei de călăuză, încolo nimic ! In Cristiania au stat doar o zi, ș’au vizitat-o în latul său și’n lung, au prânzit ân splendidul restaurant dela Homenkolm, apoi, cu funicularul, coborând în oraș ,au admirat curățenia, florlie, statueta lui Ber-nadotte, Bijorson și Ibsen, aceștia doi din urmă, având norocul ca idin viață să-și vadă apoteozată munca lor intelectuală.

Pe strada principală, văzură casa lui No-bel, autorul celei mai nenorocite invențiuni dătătoare de moarte violentă: melinita. El, spre iertarea păcatelor, lăsase prin testa-ment, premiul pentru scrieri în contra răz-boiului și după câteva decenii n’avea cui să le mai decearnă, războiul fiind un ce inerent omenirei, căreia din timp în timp, se vede, că îi trebue cataclisme distrugă-toare. Altfel, omenirea s’ar prea îmulți pe pământ.

In insula din fața orașului, în castelul de marmură al regelui Oscar, plin de trofee, potrete, panoplii și costume strămoșești, Ebba, speră să audă un cuvânt de simpa-tică expansiune, de gentilețe, de afecțiune, către aceia care învingând oboseala, mer-gea mereu pe căi deja cunoscute, numai spre a-și împlini searbădul și plicticosul rol de călăuză, căci în definitiv asta fusese pentru el. Dar Radu, egoist și rece nici o . vorbă nu-i zise.

In tot orașul nici nu cugetă să-i dea o floare, ghidului său, care cam începuse să obosească, nu fizicește, căci femeile nordu-lui par a fi de bronz, ci moralicește. Avea sărmana dreptate, căci rău căzuse.

Nimic nu e mai greu decât să ai de to-varăș de drumi un om anost, zicea ea către Radu, dar de unde să înțeleagă el această aluzie? Băiatul mamei, se credea rupt din soare de frumos, de învățat și de educat.

Merseră, a doua zi, amândoi tăcuți la gară și din tren prefirară toată frumusețea și pitorescul Norvegiei. Se isprărise parcă aicea lumea, așa tăceau toți călătorii. Pen-tru Ebba, aceasta nu era lucru nou, de oarece la Nord se vorbește puțin, dar. căldura dragostei, înviorează lumea și acolo des-tul. Mirarea ei era că Radu, deși avusese pentru ea, pe vapor, oarecare expansiune și îi ceruse mâna, nu mai revenise de fel asupra acestei chestiuni, care totuși trebuia regulată serios între dânșii.

Se gândea fata că el poate se sfiește; sau că poate în țara lui altfel se procedează, în asemenea ocazii și se hotărâse' cu răb-dar să aștepte momentul, când să poată deveni soția unui om de seamă.

Va ajunge general, ministru, gândea ea; ș’atunci... voiu fi femeia unui om' pe care nu l’aș .putea avea aici la noi, apoi el pare încă tânăr și ai noștri n’ating așa repede atâta mărire. Radu îi vorbise despre fru-musețile țării sale, despre arta militară, des-pre apropiata intrare în acțiune a României alături cu puterile aliate, tdt lucruri cari n’o interesau câtuși de puțin. Despre aceia ce-i propusese pe vapor aproape nu mai pomenea nimic, doar că din zi în zi, deve-neau mai familiari. La Copenhaga, când ajunseră, era cu dânsa, zilnic pe strade, do-ritor mai mult a cunoaște orașul decât pe viitoarea lui tovarășe de viață. Ebba avea răbdare, cu mult tact ’și păstra rolul său de pălăuză.

— Haven, în limbă daneză, însemnează port, zise ea într’o zi lui Radu.

— Da?... Nu știam.

— Multe ai să afli aicea, în această țară misterioasă.

— Și glorioasă, ai putea zice Ebba, că știu că sub Cristian al IV-lea, pe care is-toria îl compară cu Enric al IV-lea, Da-nemarca era țara care ocupa în Europa primul rang de desvoltare pe toate câile, țara ale cărei cuceriri începuseră să mi-nuneze lumea.

— Fiecare popor își are veacul său; fie-care glorie ziua sa. Sunt veselă că știi câ-teceva din țara mea.

Inflorirea ei din trecut fu întreruptă de răsboiul cu Scandinavia, atunci când din oarbe ambițiuni, pieriră 23 de mii de suflete și fuseră reduse în cenușe 2000 dintre cele mai frumoase palate. De unul dintr’acestea este legată o curioasă legendă:

— Spune, povestește-o, Ebba, tu ai darul d’a istorisi atât de frumos, încât eu te-aș asculta așa o viață întreagă.

— Da? Iți mulțumesc și iată că' mă su-pun:

— Se știe la noi că, Dyvirke, fiica unui neguțător din Holanda, cu frumusețea sa, atrase într’un bal la Berghen, orașul ce ai văzut în Norvegia, privirile regelui Cristian al II-lea, care o luă de soție. Tânără fată era blândă, drăgălașe și sinceră.

— Ca tine, zise colonelul.

— Ca mine? Iți mulțumesc d-le colonel, ai început să te întreci cu comiplimentele cu cari nu sunt deprinsă; așteaptă să vezi, zise ea urmând:

Mama sa, Siegebrit, era o femee dibace, rea și ambițioasă, care totuși isbuti să aibă asupra regelui o ascendență fatală ce-l duse dela tron la exil.

— Sunt, mai sunt, în Istorie, asemenea exemple.

— Dyvirke pieri în floarea vârstei, Sie-gebrit, din potrivă, trăi mult și își păstră influența ei puternică de care se mira toată lumea.

Această femee bătrână, urâtă și infernală, prezida consiliul de miniștrii, era consul-tată în toate ocaziunile mari ale țării. Ea da slujbe, ea revizuia actele și titlurile can-didaților, ea aproba și respnigea preten-țiunile și drepturile lor. Pe președinții curți-lor, pe șefii administrativi, îi vedeai di-mineața așteptând umiliți înaintea ușei a-cestei femei, deși poporul pentru dânsa a-vea o nețărmurită ură; aceasta n’a contri-buit s’o micșoreze, în ochii regelui, care, când fu detronat și trimes în exil, trebui s’o închidă într’o ladă cu rufărie, spre a o scăpa de furia poporului.

La câteva leghe de port, Siegebrit, fu scoasă și, pe când, nefericitul Cristian privia hotarele regatului său plângând, ea c’un surâs diabolic, îi zise în batjocură: Aide, n’ai vrea acum să jelești ceata de turbați, care te-a gonit din palatul tău? Taci, mân-gâe-te, dacă nu te vei mai întoarce rege în Danemarca, Suedia și. Norvegia, o să te faci primar în Amsterdam!... Și cel care fusese regele celor trei țări nordice, nu lăsă după el, în analele istoriei, decât un roman scandalos, în care această Mesalină a Nor-dului, cum o numesc istoricii a jucat un rol însemnat.

— Ebba, tu ești femeea ideală pe care d’atâta timp o caut. Ascultându-te, am în-țeles că nu ți-ai pierdut zadarnic timpul pul, ca alte d-șoare, altfel ceeace știi și știi mult, nu ai fi putut învăța în saloane, unde se vorbesc banalități, se făuresc cancanuri, se joacă pokăr se..

— Să mă ierți, în saloanele noastre, cel puţin în acele cari mergem noi, nu se face nimic din ceeace spui d-ta și vreau să te conduc, ca să te convingi.

— Nu, mai bine să mergem acum să vi-zităm muzeele, catedrala Roeskilde, caste-lul Roseborg și parcul său. unde se află monumentul lui Ander...

— Andersen, poate vre isă zici?

— Da, da, mi-ai amintit numele scriitorului d-v. de merit

— De pe piedestalul său, parcă istori-sește și azi trecătorilor, neîntrecutele sale povești, traduse în toată lumea.

— Aidem, vremea e frumoasă, vreau să vedem încă odată poema de peisage daneze, Clampenborg cu vilele, pădurile și plaja sa încântătoare, apoi având timp, după ce vom prânzi la vr’un restaurant, din mar-ginea mărei, om porni să vizităm, cum ai zis, castelele Fredericsborg, Fredensborg, și Cromborg la Elisneur.

Ne vom opri acolo, câteva zile, mai nairite d’a porni spre țara mea, unde-ți spun d’a-cum, că n’ai să găsești multă artă, dar peisage destul de încântătoare și inimi destul de calde.

— Acelea nu sunt de ofițer, probabil, zise bătrânețe. Aiurit de toate aceste feri-ciri, scrise acasa miaică-sei.

Ii spuse că se va întoarce încurand, în-soțit de aleasa inimei sale și că ea întrece în știință, în educație și în drăgălășie pe toate fetele din țară, că deși face pasul a-cesta târziu, ia o fată cum a dorit el. Nu e tânără, nu e nici frumoasă, nici așa cas-nică, însă o va forma el, căci are caracter domol. Cununia va face aici, fără multe forme și ceremonie, căci nici ca nu ține la așa ceva și de p’acum parcă suntem, de când lumea împreună: De trei zile stăm la Elisneur, un orășel de pe marginea Sun-dului de unde se vede de pe terasa castelului Cromborg, peninsula Scandinaviei. Aici a trăit Hamlet principele Danemarcei, Ham-let, știi care se joacă și la teatrul nostru, și pe care l'am văzt împreuună. Aici Hamlet văzu fantoma îngrozitoare a tatălui său, care îi destăinui crima mamei sale.

In sfârșit aicea, se zice, că este și mor-mântul Ofeliei, fata pe care a iubit-o Ham-let, dar în loc s’o țină cu el, o trimetea la, mlânăstire. Mamă cu n’am...

Ebba uitându-se pe deasupra capului său citi ultimele cuvinte și curioasă vru să știe și ea despre ceeace scria Radu mamei sale. El, fără multă insistență, îi traduse tet își ea rămase încremenită d’asemenea stil rece și așa de puțin interesant pentru o femee în vârstă, cum îi spusese colonelul că este Angela.

— Ei, ce; vrei dragă, între noi nu încape complimente. Eu sunt cu marna ca cu un prieten. Apoi tot aceia ce fac e bine făcut, n’am deslușiri de dat, sau sfaturi de cerut; nu sunt eu: Băiatul mămei?

Așezându-se pe scaun urm®, scrisoarea înainte:

Mamă să știi că în curând ne vedem; ș’am să-ți povestesc multe de p’aici, multe, cari nu se potrivesc cu cele de pela noi. Incă nu vreau să închid scrisoarea fără să-ți spun căi fac economie cât pot, ca s’am de cheltuială ș’acasă. La nuntă nu-i dau nimic fetei, că are ea de toate și nici nu ce fată serioasă ți-aduc eu? Nora, ca și bă-frumoaso, dar costisitoare.

Venind aici alaltăeri am vizitat castelul păcei, ș’am văzut acolo pe Suveranii Ru-siei, ai Greciei, ai Engliterei, toți frumoși la față și reginele și împărătesele gătite ca păpușile, dar Ebba nici că s’a uitat le ele; ea privi a mai mult la frunzele copa-cilor și la undele azurii ale lacului, lângă care se află un sat, zicând că măi fericiți sunt sătenii d’acolo, decât împărații și îm-părătesele. Are dreptate ori nu? Vezi mamă ce fată serioasă ți-aduc eu? Nora, ca și bă-iatul mamii, de serioasă și de înțeleaptă... și bine te' am' ascultat de n’am luat pe cine știi. A'm scăpat, cum nu se poate mai bine. Dordea? Pleavă, vânt, i-a trebuit puțin ca să mă curăț de el, totuși va să-ți spun, să-ți mărturisesc că-l visez totdeauna, și chiar aici în aceste localități frumoase și depăr-tate, umbra lui mă urmărește ’și m’ame-nință mereu. Noaptea, tresar, plâng, mă lupt să-i iau scrisoarea și-l văd culcat jos și horcăind ca atunci când... .

Radu începu a scrâșni din dinți, a se uita încruntat rău, așa încât atrase atenția Ebbei, care-l întrebă ce are. Nimic, nimic; îngână! el, ca trezindu-se dintr’un vis urât... Apoi lipi scrisoarea și ieși.

Kivu era unchiul prin alianță al Angelei și singurul din familie, care avea oarecare trecere înaintea lui Radu. De mai multeori Angela cercase să-l depărteze din casa lor, dar bătrânul cunoscându-i firea ei o ierta, căci îi plăcea să stea de vorbă cu Radu, care era om cu carte și povestea frumos, despre toate câte le văzuse pe unde um-blase într’atâtea rânduri. Ce nu ’ngădui el, era vestea ce aflase că nepotu-său se va căsători c’o streină adusă de peste noup mări și nouă țări și tocmai acum când i-a trecut veleatul.

— Să facă omul toate, cari sunt cu cale, dar la vremea lor.

— Iar începi cu sfaturile tale, moș Kivule, iar ? Și măcar de te-ar întreba cineva, dar...

— Apoi vezi d’asta mor cu de necaz, mor, uite că voi sunteți oameni nedrepți, oameni fără judecată...

— Ce am mai greșit frate, ce, de iar ne-spovedești, zise Angola, aprinzând o țigară și răsturnându-se pe un jeț lângă sobă.

— Vă spovedesc ai? Vă toc? Păi eu sunt popa al vostru. Eu, ți-ai uitat?

— Dar mă lași să uit, îmi dai vr'odată pace? Tata m’a înfruntat nu m’a înfrun-tat, dar d-ta...

— Eu, vezi bine, eu am avut cap și su-flet pentru toți. De mi’ați fi ascultat...

— Ei ce făceam, spune?

— Să nu mai deschidem catastifele. Știi cât îmi datorați tu și fiul tău, care...

— Ce ai' frate, ce mai ai și cu el ? Băiatul mamei! Nu’i dai pace nici lui!

— Am, vezi bine că am. Om de însurat mai este el acum’?

— Ce știi tu d’asta?

— Cum să nu știu că doar bărbat sunt și știu cum va să fii la asemenea împrejurări.

— Tacă-ți gura Kivule, că mă faci să-mi ies din sărite.

— Ba să nu-ți vie gustul ^ăsta, că eu te bag iar în balamalele tale. Potolește-te și asulctă-mă.

— Vorbește, mă roig, vorbește, ce ți-a mai năzărit acuma prin minte, aide, spune cu-rând, că iar m’ai plictisit rău !

— Păi, când era căpitan Radu și tot nu era nimic de el, nu era om de însurătoare, darmite acum.

— Ei vezi, auzi frate, Radu nu era om de..

— Nu, vezi bine că nu, pătimaș, bolnav, șubred, născut din Panait, un om de nimic, dat la patima băuturei....

— Insulți memoria soțului meu, Kivule te bat.

— Așteaptă să-ți spun, că d’aceia am venit.

Amenințările tale, nu mă sperie. Eu spui numai adevărul. Te-a găsit mila de țărâna lui bărbatu-tău și cât a trăit i-ai scos peri albi, săracul!...

— Pleacă, pleacă, îmi vine răii! Pleacă!..

— Stai extericoaso, stai, că nu mă sperii tu cu d’alde astea. Tot așa ai fost de când erai mică. Nu știu eu cum te-ai purtat cu mine din ziua când te-a adjus Arghiriadis dela școală? Nu ne-ai făcut parolă la nici unul și ne-ai înfruntat pe toți de parcă eram slugile tale. Nu ți-a ajutat Dumnezeu. Hei, hei, el ține nî mână balanția jcea dreaptă. Raiul și iadul aicea sunt.

— Iar ai luat-o dela moș Adam. Și ce vrei să spui cu asta ? Vrei să-ți cer acum ier-tare?

— Nu mie, că eu te-am iertat d’atunci.

— Dar cui?

— Bietei fete, ălia, care plânge și vă bles-teamă.

— Care fată? Care? Cine ne blesteamă? Cu ce iscodiri mai vii acum p’aici ?

— Eu sunt om drept, tu știi asta.

— Vei fi omule, vei fi, se poate. Dar ce vrei dela noi?

— Vreau s’aștept pe Radu, și să-i spui ceia ce am pe suflet. Nu se fac lucruri d’astea. Nu, că e păcat şi va să ne dăm socoteala înaintea celui de sus.

— Ia ascultă, Kivule, ascultă, ți-ne-ți mo-rala pe seatoila ta. Colonelul n’o să ia acu-ma lecții dela tine.

— Să vedem.

— Ba să-ți vezi, omule, de treburile tale.

Băiatul mumei, auzi acuma vorbă. Are el vreme de ciocan în cap? Ș’apoi tocmai cine s'a găsit să-i dea sfaturi lui Radu. Of ! D’asta stă el acuma, în ajunul cununiei?

— Zău! Și tot se ține de comedia asta ?

— Comedie? Comedie nunta lui Radu, dar pe ce tărâmuri te găsești tu Kivule, ieși afară că pun ordonanța să-ți tragă palme.

— Nebuno ! Palme o să-ți tragă ție Dum-nezeu, că n’ai lăsat pe fiu-tău să ia pe Ru-xandra, când avea copil cu ea și l'ai împins s’o treacă camiaradului său Dordea, iar acesta și-a pierdut viață de durere, când a aflat adevărul. Criminalilor, ați merita a-mândoi să înfundați ocna, nu să vă gătiți de nuntă.

— Mizerabile, neam cu noi ești tu de ne judeci astfel?

— Neam, vezi bine, că neamv Neamul meu aș fi vrut să fie cinstit, nu așa ca voi.

— Dar cum suntem noi?

— Plini de noroi toți. Și tată-tău, și tu, și copilul tău.

— Copilul meu. Ah, te omor.

— Pe cine?

— Pe tine.

— Pe mine că-ți spun adevărul. Aschia nu cade departe de copaciu. Ce folos că fiu-tău e burduf de carte și n’are suflet?

— Dar de unde le știi tu toate așa de bine? De unde?

— Eu? Nu dorm, nu, și împrejurările mă slujesc bine ca să descoper adevărul. Când i-a murit Ruxandrei bărbatul, eu stăm să iau în antrepriză o bina a lui unchiu— său; dela el am aflat toate purtările voastre, ale procopsite.

— Ce purtări, mă rog, ce unchiu? Petre Dordea nu era d’aici, n’avea nici o rudă.

— Minți, Kivule.

— Asta știi, crezi că lucrurile nu s’au des-coperit, n’or să se dea la lumină? N’or...

— Mă înebunești. Ce știi spune, să sfă-tuesc pe Radu, să...

— Sfaturile tale l’au pierdut, l’au băgat , în fundul iadului.

— Ce s’a întâmplat, vorbește!

— Ce, ne ce, treaba voastră, eu atâta-ţi spun că rău face colonelul de se însoară, când i-a trecut veleatul și când n’a luat pe cine trebuia. De era om de onoare, nu;, se purta așa.

— Ce tot cânți, ce tot descânți ? M’a apu-cat durerea de cap, taci odată, taci!...

— Tac, dar spune fetei ce-i dați?

— Care fată?

— Fata lui Radu.

— Taci, trăiește ?

— A ! Va să zică știi că Radu avea o fată cu Ruxandra, bravo, asta am vrut să aflu!...

— Adică, da, ba nu, ba da...

— Ba, nu, da, nu, da, da, da!... Are o fată mare și frumoasă de care, până acuma a îngrijit numai văduva lui Petre Dordea, iar tată-său adevărat, după îndemnul tău, n’a cheltuit o para și are înult mai mare leafă ca Ruxandra, care trăiește numai din munca ei; frumos, frumos de tot!...

— Minciuni, basme, ai înebunit și pace.

— Ce basme, ce minciuni, o să vezi ce o-să pățiți, Ruxandra; e hotărâtă să reclame...

— Târziu, lucru trezit, cine o să creadă, cu ce o să probeze? A fost măritată, a fost...

— A fost, ce a fost!... A fost încântată și sedusă de fiul tău; care a lăsat-o c’un copil de gât, ș-a mai fost văduvită de el, că din cauza lui i-a murit bărbatul.

— Povești, mofturi, clevetiri !

— Povestea voastră are s’o afle o lume. Neamul lui Arghiriadis !... Neam afurisit, pă-tat, neam necinstit. Ați speriat lumea.

— Ce spui! Și cu ce mă rog?

— Cu faptele voastre mișelești. Iată cu ce !

— Să mor, dacă nu te-oi băga în urechile lui Radu.

— Atâta pagubă. Bagă-i în urechi să-și recunoască copila și să-i asigure viața. Spu-ne-i să-și schimbe purtările față cu colegii lui, cari au ajuns să mi-l pârască, ori pe unde mă întâlnesc.

Plini sunt toți de răutățile lui. Pedepsește lumea, o înjosește, o amenință, d’a ajuns mai de vorbă ca unul căpitan Costache. O să moară ne'spovedit și fără lumânare. In loc șă-i închidă ochii copila lui, liniștit pe căpătâi, va pica trăsnit, în vr’un șanț, c’așa mor lașii, șarlatanii și sperjurii.

— Brava, frumos, zi înainte. Băiatul ma-mei, auzi ce insulte-ți adresează neamurile noastre!

Ție, tocmai ție, faima ostașilor, care cu onoarea-ți fără plrotecția nimănui ți-ai căpătat toate gradele ș’ai ajuns până la treap-ta cea mai înaltă în oștire, iar în societate-ți sunt deschise toate ușile și te prețuește și te iubește toți colegii, toată lumea! Auzi,cauzi...

— Măre dragoste, îi păstrează toți, mai ales camarazii.

— Da, să știi tu !

— Da, știu, cum să nu știu? Șearpele cu echelari, așa îi numește toți, când nu-l văd în față.

— Cum? Ce-ai zis? Șearpele cu ochelari? Şearp... Invent... și eu înebunesc,

— Inebunește, dragă, nepoată și cât de Șcurând că și eu, om bătrân, am înebunit din pricina voastră. Dela tinerețe, de când am avut nenorocul să intru în neamul vos-tru, n’am auzit decât lucruri d’astea, cari mi-au înveninat sufletul și când vă văd așa de nepăsători, îmi vine să vă sugrum.

— Și ce ai văzut mă' rog? Suntem și not ca toată lumea

— Ba sunteți ca nelumea.

— Ei și, cam cum ai fi vrat să fim?

— Aș fi vrut ca Radu să nu-ți semene nici ție, nici lui tată-său. Aș fi dorit ca în-vățătura a multă, cu care vă făliți să-i po-leiască și inima să nu fie întinată și neagră cum a foșt și este.

Eu dacă aveam un copil, fie măcar făcut și c’o zlătăreasă, nu-l alungam, cum a făcut el. Eu, dacă trăiam c’o femee, n’aș fi ce-dat-o apoi camaradului meu, șfătuindu-l s o ia de soție, după ce o avusesem eu.

In sfârșit, el a mers și mai departe; a. lăsat pe Petre Dordea să creadă că Murgu fusese amantul Ruxandrei, că fata era a lui și gata, gata să-l omoare p’acesta în duel. Păi fapte de om cinstit Sunt astea? Fapte de iertat?...

Dar Dordea? Dordea care l’a iubit, l’a împrumutat cu bani, când era în străinătate, l’a îngrijit pe când era bolnav, ce a avut în schimb dela el? Spune ce a avut? Taci? Să spun eu ce avut. A avut un dar frumos!

— Vorbești ca să n’adormi!

— Eu nu vorbesc de geaba și lucruri ne-sigure. Am tăcut până acuma, dar d’acum încolo, vreau să fac dreptate.

— Ce spui, te-ai făcut advocatul Ruxan-drei ? •

— Sunt advocatul ființelor asuprite. Ți-am spus că întâmplător am aflat dc fapitele fiu-tău, și am venit la tine, pe care deși te știu, că pentru toată lumea n’ai inimă, dar în cazul acesta cer să ți-o cauți, să-ți scormo-nești, și să ți-o scoți de unde vei ști, și săi faci cum' e bine.

— Ei și ce vrei, ce ceri dela mine?

— Cer să sfătuești pe Radu să nu ia în căsătorie pe streină, cu care aud că e gata să se cunune acum la vârsta asta, când nu mai e om să facă lucruri nesăbuite. Cer să se căsătorească cu Ruxandra, numai spre a la un nume fetei sale și a-i lăsa ei aceia ce a-ți agonisit și pensia ,pe care nu trebue să i-o mănânce altcineva decât sângele lui; cer să-i asigure bastarda, auzi, înțelegi că aceia e neamul vostru, care cred că va fi mai bun altoit cu sângele nevinovat al bie-tei Ruxandra!

Biata femee!... Cu toată rușinea ce a sim-țit, cu toate chinurile ce a îndurat, a tă-cut ca pământul, numai și numai șă nu su-fere nimic Radu, care era părintele Mărgă-ritei. Părinte?... Ce câine!...

O ! D’ar sosi acuma aicea! L’ași sfâșia și eu pe el, cum a sfâșiat și el inima acestei femei. Sărmana, sărmana, ce suflet mare și no-bil !

— Basmul ăsta să-i spui altora.

— Ți-l spun ție, ia în grije, că toba o să sune tare falimentul vostru. Cum a murit Petre Dordea, Radu Panait trebuia să re-pare greșeala, sau mai bine crima de două ori săvârșită.

Va face al treilea păcat însurându-se cu altă femee, acum când s’apropie de groapă și e mai gârbovit ca mine! Cum să astupe gura lumei, care a aflat tot, tot, tot!...

— Și tu dela cine aflași toate astea?

— Dela Unchiul Ruxandrei și dela Bică, soldatul, ordonanța voastră, care stă la un prieten al da și care, sătul de tine și de Radu, are să vă dea de gât, să vă știe lumea. Ai înțeles, luați seama. Eu acum ma duc ș’am să viu după răspuns chiar mâine.

Ruxandra, lovită moralicește, nu s'a mai putut mângâia niciodată. După moartea so-țului său a avut de îndurat și mai grele ne-norociri și toată mângâierea ei o găsea în munca intelectuală, muncă grea care obo-sește. In afară de lecții, care îi răpiau mai toată ziua, scria la gazete și la reviste, a-lerga după meditații, fără ca să fie forțată prea mult de nevoile și grijile casei. Toate le făcea numai ca să omoare timpul și să uite necazurile, căci spunea că nimic nu consolează ca munca. Deprinsă a se mul-țumi cu puțin, econoamă, rostită și păstră-toare, agonisea lunar câteva din aceiace câștiga și la finele anului călătorea în strei-nătate, nu spre a se lăuda că a trecut hotarele, ci spre a se instrui în muzee și pa-în bazilice și expozițilfni. Incetul cu încetul, căpătă o mulțime de cunoștințe alese în streinătate, Unde învăță mfulte lucruri inter-esante, lucruri despre cari vorbea apoi în țara sa, toride începu să înțeleagă că lip-seau mtolte părți de știință femeilor, cari se pretindeau culte. In deosebite rânduri scrise articole în contra luxului și a ușură-tăței cu care se fac și se desfac căsătoriile, în contra putreziciunei din politică, a lipsurilor din școli, a educațiunei greșite, care se dă tineretului. In diferite Atenee din țară, ținu conferințe, instructive și înălță-toare. Mai mult ca orice, Ruxandra, își iu-bia acum patria, căci toate celelalte iubiri îi adusese dureri, de care nu voia să-și mâi adlucă aminte. Nu era societate instruc-tivă ori filantropică din care ea să nu facă parte, nu era congres, ori excursie științi-fică, unde să nu fie invitată și să nu se ducă, petrutindeni intrând în discuțiuni ; a-lese, prezentând memorii, ținând discursuri înălțătoare și distingându-se pe tărâlmul cul-tural, cu râvna și cu dorul unei femei a-lese cum era. Primea salutări și felicitări de pretutindeni și, în țările streine pe unde se ducea, vorbea cu mândrie de țara sa, me-nită să aibă un mare viitor.

Lumea o fericea și ea la toate rămâ-nea rece.

Mulți dintre cei ce o prețuiau atât erau îngrijeați câte odată de atitudinea ei.

In societățile Culturale și instructive, Ru-xandra, părea cu totul altceva decât aceia ce era față de-ai săi acasă. Pe dată ce se întorcea dela oi întrunire, sau dela o confe-rință, unde lua cuvântul și strălucea prin aleasa-i vorbire și prin patriotismul ei lu-minat, intra în camera sa de lucru, lăsând din mâini, flori, cărți și manuscrise, cădea pe divan obosită, tristă, abătută, disperată!

Sta așa pe gânduri ceasuri întregi și ni-meni nu putea atunci să-i vorbească. In loc să fie bucuroasă de succesele ei, ele o a-păsau,

Dragostea lui Rinaldo, care o urmase în țară, nu putea să mângâe sufletul ei ofilit de timpuriu, iar fata era prea mică...

— M’am apucat de scris și de conferințe, zicea dânsa, prietenelor sale, în loc să cad în alte viții. Nenorocirea putea să mă îm-pingă la crimă. Credința mea în Dumne-zeu a fost mare, ea m’a mântuit. Acum să mă lăsați așa și să mă luați cum sunt. In lumea voastră de petreceri, n’am ce căuta.

— Dar ești anostă, draga mea, anostă și rece cu noi, apoi de tine n’ai nici-o grijă.

Mai odihnește-te, mai caută-te, nu vezi că-ai slăbit, păcat de chipul tău ăsta fru-mbs, de tinerețea ta, care trece zadarnic.

— Și altfel dacă' ași sta și ași petrece ca voi n’ar trece? Odihnă? Dar în groapă—pe vecie — ce am să fac?

— Acuma ți-ai ajuns scopul, ești cunos-cută, apreciată, ți-ai strâns, ca o femee cu-minte, bani albi, pntru zile negre, ai călă-torit în lumea largă e timpul să vezi și de tine, să mai petreci și tu între ai tăi. Ai aerul că în pieptul tău zace suferința, de ce te plângi? Moartea lui Petrică, da este o du-rere; dar ce strici tu;, așa a vrut Dumnezeu!

Ar fi vremea să părăsești întristarea și să te dai plăcerilor vieței, că doar de carne ești și tu. Aide, nu mai fii așa eterică, coboară-te între noi, Ruxandro, fii veselă, fii fericită că în lume ți-ai împlinit datoriile.

— Despre inima mea pe care o crede-ți încremenită, zice-ți că numai bate pentru nimic? Voi ați văzut vr’o biserică prin care au trecut săgețile fulgerului? Ce ruină tristă!...

Infățișarea ei te înduioșează. Urmărești cu ochii, zidurile sfărâmate peste cari crește mușchiul și bocește, în miez de noapte, cucuvaia; cauți cu ochii să găsești rostul clădirei, iar cu mintea să înțelegi cum de s’a întâmplat o asemenea nenorocire, în casa Domnului și, fără voie, verși o lacrimă peste o cărămidă, care nu știe că deasupra ei era zugrăvit chipul Mântuitorului !...

— Ei ce, are aface biserica și trăsnetul cu tine ?

— Are aface și să vedeți cum. Inima, prin care a trecut o suferință mare, seamănă cu o ruină prin care a trecut săgețile fulge-rului.

— Tot nu înțelegem.

— Văi cred, dar ascultați: Ruina vie e cu mult mai înfiorătoare.

— Lasă dragă alegoriile astea, lasă-le, că viața-i scurtă și caută de profită de ea, trăind-o ca lumea, nu ca nelumea, cum o trăiești tu.

— Cel mai sigur mijloc de cunoaștere a vieței, se înțelege că e plăcerea, însă cel care a suferit mult, ca mine, e mai stânga-ciu decât cel care a simțit-o. Lăsați-mă cum sunt, nu-mi cereți să fiu altfel, nici nu căutați a pătrunde adâncurile mele sufletești, căci acolo, veți da de un întuneric așa de înfiorător, care va întuneca poate frunțile astea ale voastre, ochii aceștia scânteetori, în cari eu citesc dorul de a ști ce plăceri vă aduce ziua de mâine. Pe când eu...

— Ce numai de aceasta trăim noi ?

— Da, da, numai pentru plăceri, luați însă seama: Pe foi plăpânde de tranda-firi, picăturile de rouă nu țin, alunecă... trec. Trece tot în astă lume.

— Vorbești bine, trece da; dar dacă trec toate, de ce n’alungi odată vecinica asta eternă melancolie și să te vedem iar zâmbi-toare și veselă, culm te-am cunoscut în școa-la și cum trebuia să fii la această vârstă?

De altfel, ești iubită, ești curtată, zise una din ele, făcând aluzie la Rinaldo, care ve-nise după dânsa și toți o știau...

— V'am spus, lăsați-mă, lăsați-mă, iar voi trăiți vesele și surâzătoare, ca zilele aces-tea de primăvară; iar pe mine, plângeți-mă, uitați-mă, tot una-mi face. Vreau să trăiesc și să trec ca o floare fără nume, ca un pârâu ișvorât în văi pierdute și mis-terioase.

Pe când vorbea astfel, fața ei brună ca ambra se colorase puțin, părul negru corb, mătăsos și ondulat, îi căzuse pe tâmple și vălurile de muselină pe care mereu le in-fășură și le desfășura de pe brațe, scăpân-du-i din mâini, îi făceau corpul și mai mlă-dios. In acest moment sosiRinaldo de Novi, care privind’o, îi zise abia șoptind, pe când îi săruta mâna: Pari o statue, atât de fru-moase sunt liniile trupului tău, apoi tare către celelalte: Ce frumoasă e doamna Ru-xandra azi. Păcat că e atât de sălbatică în totdeauna!

— Oricine se apropie de d-ta îngheață! Nu e așa, doamnele mele? Zise surâzând, Rinaldo.

— Așa, așa, ai dreptate. Și noi de atâta vreme îi spunem acelaș lucru. E în zadar. Pentru mine Ruxandra e o enigmă. In că-lătoriile mele și în calitatea mea de scriitor, aim cunoscut multe femei de geniu; în ele aveau și partea lor slabă. Ea este perfectă, zise el cu. entuziasm, dar descurajează cer-cetările mele asupra psihologiei femenine, fără cauză aparentă, căci a avut toate darurile dela natură și când surâde Ruxan-dra, răsare soarele...

— O ! O! Domnule de Novi, ce poet ești, ziseră în cor,prietenele Ruxandrei, cam înțepate.

— Sunt poet da și cânt țoț ce e frumos, doamnele mele. Deși în genere femeile nu prea știu aprecia frumusețea semenelor lor, dați-mi voie să vă întreb : ați văzut o. gură mai perfect tăiată și dinți mai sclipitori ca ai Ruxandrei?

Intrebarea era prea decisă ca să fie vre-o scăpare și cu toatele fură de acord că gura și dinții ei erau o poemă!

— Dar ochii? Dar nasul, dar clasicul ei profil? Dar...

— Dar curajul cu care’mi faci astfel de elogii, cari mi se pare că întrec bunacuviință, doomnul meu, rosti scurt Ruxandra, întor-cându-și capul, aspra și răutăcioasă, fără nici un motiv...

Un fel de pudoare nedeslușită o făcea să devie nervoasă oridecâteori Rinaldo o lăuda așa în gura talare.

Nu știa să-și arate drăgălășia și veselia caracterului ei atât de plăcut odinioară, de-cât la zile mari. Imprejurările și suferința îi curmaseră orice alt avânt sufletesc și nu mai știa să simță decât când scria, când se ascundea sub ființe imaginare, când des-cria stări sufletești născocite din fantasia ei și cari părea că n’o privesc.

Rinaldo de Novi, mâhnit și atins de a-ceastă scenă la care nu se aștepta, enervat de surâsurile acelor femei clevetitoarei și geloase, cari nu așteptau decât prilejul de a avea materie de iscoadă, salută rece, și plecă.

Ruixandrei îi păru rău, dar ca de obicei, mândria o împiedică să-l chieme înapoi.

De câte ori noi nu ne ruinăm cele mai dulci și mai sublime momente din viață, cn stupide sau goale sentimente de amor pro-priu, cari nu trebue să existe în dragoste cu-rată, cu false conveniențe, cari ucid tot ce e avânt sincer și frtum!os!

Una dintre prietenele ei, care ținea la dân-sa, îi zise dojenind-o:

— De ce ești așa Ruxandro ? Ai putea fi atât de fericită!

— Eu ? Niciodată de aci încolo, orice mi-ar dărui Dumnezeu. Sufletul meu e ca o me-dalie cu două fețe. Pe o față este îngerul și pe alta Satana! Voi o vedeți numai pe cea frdttnoasă, dar alta îmi este soarta. Aici va să mă târăsc ca viermele în tină... Poate, după moarte, îmi va fi scris să știu ce-i fe-ricirea.

Acum? Nu mai știu trăi între voi și ca voi...

— Bună ziua, mamă, strigă Mărgărita, am terminat azi școala cu succes, dar se opri mirată de atâta lume, care era în casă și pe care ea n’o cunoștea.

După ce-și depuse lucrurile în sală, co-pila intră în salon, sărută pe Ruxandra, salută pe prietenele ei, apoi începu să is-torisească peripețiile examenului de absol-vire, glumele și păcălelile colegelor cu o drăgălășie și o vervă care uimi pe toți. Ieși apoi să așeze cărțile și hainele, în lodul unde i’l arătă Ruxandra.

— Are o fată toare, n’am știut, zise o prietenă către alta.

— Nici eu, zise c'ealaltă.

— Nici eu, adause șoptind o a treia.

— Asta o fi reversul medaliei, soro !

— Mai știi, asta e 'piedica de n’o ia pe Novi.

— Ei ași, ar lua-o pentru bani și pentru rasă și ar închide ochii pentru fată.

— Ba poate i-ar deschide mai târziu și pentru ea, că e frumușică. S’au mai văzut dealdeastea!

— Ai domnișoară frumoasă, Ruxandro, îi zise Ioneasca, abia văzând-o, e fata ta sau ți-e soră?

— A ei, nu vezi că-i seamănă chip leit.

— Mai tânără și mai frumoasă.

— Ba și mai veselă.

— Copil, soro, ce vrei să fie ca noi?

— Ți-a dat Dumnezeu toate bucuriile, a-dause ele plecând, a-cum să nu te mai vedem tristă și posomorâtă, ai tovarășe n’o să-ți mai fie nici urât, nici...

— Mie nu mi-e urât niciodată, lucrez.

— Ce urât să-i fie soro, musafirul l’ai ui-tat? Ziseră toate de abia ieșite din casă.

— Și că bine zici, soro... și râseră cu rău-tate.

— Mofturi, dragă, rosti Vârtejească ieșind.

— Se face tristă și melancolică, numai ca să fie interesantă. Nu știi misticismul, simbolismul, poza sunt la modă și Ruxan-dra și du vorba și cu portul și cu toate e mai altfel decât toată lumea, de aceia place bărbaților și are succes în ceeace spune.

— Ba știe ce spune, îi luă apărarea una; e cultă și vorbește și frumos.

— Tu nu vorbești?

— Vorbesc, moși pe groși. Ca tine și ca mine, plin pământul. N’auzeai ce spunea de medalie, ce comparație splendidă!...

— Of! Păi cum. Unde era splendoarea, cine nu știe că medalia are două fețe: Nu-mărul și pajura?...

— Ce are aface! N’ai înțeles aluzia?

Cine nu știe te judecă după față și peste sufletul tău arde pojarul.

— Ei arde, ce-ți spusei eu adineauri, Ru-xandra ar vrea să' se căpătuiască cu Ri-naldo de Novi și nu poate din pricina fetei.

— Nu e de asta, mi-a spus inie. Nu se mă.rită niciodată!...

— Și tu o crezi ?

— Nu, și în orice caz n’ar lua un strein, e româncă prea bdnă, ca să-și schimbe na-ţi-a.

Să nu fie dragă ce spun eu. Adio și să ne vedem sănătoase pe mâine.

Proletariatul intelectual femenin, în țara noastră ca ș’aiurea, devenind un fapt, fe-tele fără zestre dău fuga spre servicii, cu speranța că printr’un câștig meschin își vor dobândi independența. Liber și sincer de ar putea vorbi ele și spune căile prin cari ajung și cum își duc zilele lor de inde-pendență materială, ne-am minima de mlaș-tina prin care au trebuit să treacă, mai fie-care d-șoară funcționară, profesionistă, pen-tru a-și putea obține și menține postul!

Cele cinstite n’ajung nimic; celelalte, uu doar că înaintează mult în gradele serviciu-lui, bărbații se tem de avântul luat de insti-tuțiilo femenine și de voința lor de a fi in-pendente, dar ajung a gusta din plăcerile vieței, a purta lucruri după ultimă modă, a se plimba în automobil, a sta în oteluri la primjul etaj, a avea loje la toate premie-rele de operă. Sfârșesc cariera, făcând pe vre-un diplomat, om cu vază, plin la pungă, dar în vârstă, fie ca să divorțeze, fie să-i facă testament mai înainte de-a trece pragul pri-măriei, sau la spital, care este ultima etapă refugiul ultim, în care ste încheiă nesoco-tința și depravarea lor!

Arare slujbașă, care s’ajungă ceva de sea-mă, fără să treacă prin asemenea mizerii, care să poată, prin muncă cinstită, agonisi traiul zilnic, rămâne neclintită în calea vir-tuței și a datoriei. Fericită ar fi România cu alte moravuri și dacă în ea s'ar stinge şi s’ar înmormânta: vițiul și hatârul! Feminis-mul raţional așa, cum îl înțelesese și susți-nuse în conferințe Ruxandra nu era ca săi predice ura împotriva sexului tare, ci că să asocieze și pe femee la operile mari filan-tropice și culturale, unde, fără sprijinul ei moral și material, azi când societatea arc nevoie de atâtea jertfe, nu s’ar mai putea, ajunge cu succes.

Când vad în apele fluviiirilor și râu-rilor adânci aruncându-se picioarele unor poduri uriașe, perforându-se munții, stră-bătându-se norii și oceanele, descoperindu-se secretele naturii de către oamenii învă-țați, eu mă simt cât o furnică, zicea Ruxan-dra pomul însă nu poate să dovedească tot și femeea, prin cultură, ajunge să-i complec-teze viața și să-i ajute știința, astfel ca o-pera începută să fie desăvârșită.

Femeea, prin dulceața și stăruința ei, e capabilă să stârpească atâtea viții, să creeze atâtea opere de caritate, să combată, tuber-culoza, alcoolismul și lenea, acest vițiu ațâț de vătămător și dătător de idei negre șt funeste, lenea, care pare a fi apanagiul rasei latine; rasă care, de altfel, â fost capabilă să dea omenirii atâtea genii.

Educația copiilor, asistența publică, edu-cația artistică, care înalță și mobilează su-fletele, cum și multe altele din funcțiunile statului, pot fi date cu încredere femeilor și socotesc că ele s’ar face demne de orice serviciu, mai ales daca: i se va da aceiași in-strucție și în fața legei civile, se ya ridica din locul ce i s’a rezervat, loc de incapabilă și inconștientă; rămânând până azi, trecută alături cu epilepticii și cu nebunii!

Ruxandra susținea pe femei în toate scrie-rile sale și ori unde întâlnea răul: în școli, în societate, în cercuri culturale, ori de bine-facere, îl combătea cu ardoarea convingerei ei, că fiecare individ, dacă își face datoria, este necesar și folositor, ca orice rotiță din-tr’un ceașornic— pentru a face șă se miște marea mașină care se nutnește: Progres.

Simțea că articolele ei, cari predicau me-reu o educație sănătoasă și morală în familie și în școală, erau citite dornic 'de multe femei, ba de multeori avea polemici prin gazete’ cu necunoscuți admiratori și admiratoare. Ce mult o interesa pe Ruxan-dra sufletele astea din mulțimea anonimă, care i se dezvăleau cu o timidă pudoare, dar cu dorul nespus, de a fi cercetate, în-trebate, luate în seamă!

Aceste mii de suflete, cărora dânsa se adresa, o susțineau de câte ori era descu-rajată de clevetirile, neglijența, indolența o-rientală, bizantinismul celor mulți... sau ce-lor puțini?

Soarta femeei, în genere, o pasiona, căci Ruxandra susținea că ea e oropsită și de natură și de legi și trebue ajutată, mai îna-intea bărbaților ca să-și creeze o conștiință...

Cum se înflăcăra, când discuta de școală, de plămădirea delicatelor suflete de copil de către învățătoare, care ar trebui să. fie mândre de misiunea lor de a crea oameni, lot așa de grea, ca aceea de a’i naște; de greutatea vieții acestor femei, ca și a tutulor celor din fabrici, din spitale și din toate breslele, unde plăpânzema ei era pusă la grea cumpănă! Sănătate și frumusețe, ori munca oarbă și searbădă?.

Tristă era că și Mărgărita, trebuise să îm-brățișeze ingrata și greaua cariera de insti-tutoare, care însă îți dă mari satisfacții, atunci când dintr’un copil, vezi ieșit din mâinile tale, un om desăvârșit. Rar însă ai norocul acesta, căci aceia ce făurești la școală cu greu, ca instrucție și mai ales ca educație, se dărâmă acasă, de unde copiii iau numai slabe exemple.

Familia, la sate, chiar și la orașe, fiind adesea, cuib de rele, cuib de exemple ciu-date și imorale.

Rămâi câteodată înmărmurit de ceeace știe un copil, lucruri învățate de acasă, și de care nu poți desbăra, căci sunt intrate în caracter, cai otrava în spnge.

Mărgărita ajunsă profesoară, la o școală, depărtată de provincie, când venea acasă, discuta cu Ruxandra chestiuni didactice, is-torisea despre moravurile de acolo, de jo-cul de cărți și de chefurile din oraș.

Se plângea de neajunsurile ce-f făcea co-legele, de glumele, de aluziunile și păcălelile unui colonel, care parcă semăna cu ea.

— Ce colonel, cum îl chiamă, ce face în ticăloșia aceia de oraș? Coloneli pe la voi, bine a-ți ajuns!

— Colonel da și încă sUnt mulți, ba pe al meu, îmi pare că l’a făcut și general.

— Ce spui, cum îl chemă pe, al tău? Cine acela? Cum se numește, spune curând. Ce caută un asemenea om pe acolo?

— Ce nu știi că o să intrăm în răsboi? Eşti înapoi du politica mamă.

— Politica mi-a fost urâtă ca și moda, nu mă cunoști?

— Ba te cunosc și-mi pare rău că trăești aici așa tristă, pitită și gata de sacrificii numai pentru alții.

Trăiește, dragă mamă și pentru d-ta, uite mi-e urât să mai fac atâta drum — ba am și un secret să-ți spun — și venind să te văd tot ocupată, tot între vrafuri de cărți și între maldăre de hârtie, ajunge!..

— Consolează-te și de moartea tatii și de...

— Tatăl tău? Măcar de-ar fi murit!

Zise și își mfușcă buzele că i-a scăpat o rasă atât,de compromițătoare, dar era prea târziu. Mărgărita se uită, țintă în ochii ei, palidă, și cu un tremur în colțul gurii. Nu îndrăzni să rostească o vorbă... De multe ori gândise în nevinovăție ei, că trebuie să fi suferit mult măicuța de era așa tristă, și de multe ori sufletul îi era turburat de în-doială.

De când se făcuse mare și înțelesese multe •'din mizeriile lumii ăștia, prinsese unele cu-vinte spuse încet în juru-i, unele priviri ca de milă ce nu-și putuse bine explica. Stri-gătul mamei sale, în acel moment, îi deslușise parcă dintr’o dată taina nașterii ei vinovate. In loc de revoltă nu simți de cât o durere fi-sică, adâncă și ascuțită ca un pumnal în i-nimă și nevoia dei a se arunca în genuchi în fața acelei femei, care parcă îmbătrânise într’o clipă.

Luând-o de gât, cu vocea schimbată dc emoțiune abia șoptind, întrebă: Trăește?

Ruxandra socoti că era inutil să mai mintă și că tăcuse în deajuns atâția ani!

— Da, dar să nu întrebi mai mult dă nu-ți spun nimic.

— Ba da măicuță.

Spune-mi tot mie. Nu te sfii. N’ascunde, cum n'ascund eu de tine nimic. Am ghicit de mult că în sufletul d-tale zace o taină mare, căci altfel n’are de ce fi așa de obidită și să renunțe așa la viața o femee, tânără, și deșteaptă.

— Prea adevărat, furtuna, a gemut mereu, în pieptul ășta, și până astăzi nu s’a des-lănțuit. Nimănui nu i-am spus pe unde a trecut trăsnetul și urma lui ce dezastru a lăsat în mine. Tu, copila mea, acuma ești mare; însă nu încă destul de gitărită, șt de pregătită ca să învingi amarul vieței.

Ințelege-mă, cruță-mă, mângâe-mă.

— Ba da, ba da, vreau să fiu părtașe ia tot. Să înving tot, să te răsbun; însă ce știu eu face, dacă tu nu-mi destăinuești nimic?

— Mai e timp; pentru nenorociri, vre-mea toarce încet caerul său, minutele ne par veacuri și loviturile soartei date cu to-porul. Spune-mi mai bine tu ce aveai de spus, vom vedea ce este de făcut; fii în-țeleaptă și cuminte, ca și până acum; mo-derează-ți caracterul puțin cam violent; fii răbdătoare și bună, așa se trăește în lume, altfel...

— Nu mai ascult nici o morală, bună și răbdătoare ca d-ta nu vreau să fiu. Mo-rala mea e: Ochi pentru ochi și dinte pen-tru: dinte.

— Poate că, în lumea asta, tu vei isbuti mai bine decât mine. Dar ce secret aveai să-mi spui?

Mărgărita se roși şi ca pe când era mi-titică? și-ascunse capiul în poala mamei sale. Ii dogoreau obrajii și ar fi vrut să-i facă un potop de întrebări: Cum îl chema pe tatăl ei? Unde trăia? Ce era? De ce nu voise s’o vadă, ori s’o țină cu dânsul ? De ce nu făcuse nici un sacrificiu pentru creșterea ei și-o lă-sase pe Ruxandra să muncească, zi și noapte, ca să-i dea o educație cum se cade?...

Nu îndrăzni însă, căci simțea că ar fi îndurerat-o.

După un lung moment de gândire zise:

— Iubesc pe un locotenent și el mă cere de nevaistă. Ruxandra, care nu se așteptase la o astfel de destăinuire, considerând me-reu, pe Mărgărita tot fetiță mică, tresări ca deșteptată dintr un vis urât, Ii luă fruntea între mâini și cu un lung suspin o întrebă:

— Dar el ? Te iubește? E om cum se cade?

— E doctor, e băiat foarte bun și mă iubește. Vrem să ne cununăm curând.

— Bine dar tu n’ai zestrea reglementară pentru un ofițer.

— Am carieră sigură, să-mi dea dispensă, asta am rugat pe generalul să-mi facă și... Auzind că iar pomenește de general, Ru-xandra se încruntă.

- Și... ți-a făgăduit?

— Ei ași, ți-ai găsit! Mănâncă la cantina dela școala noastră, mă tachinează cu loco-tenentul meu, iar când îi spui despre acte schimbă vorbea, râde și pleacă.. Mă uit la el cum pornește pe drum însoțit de o ceată de ofițeri, dar aud că nu-l iubește nici unul. Cine să iubească pe sucitul, pe urâcio-sul pe sanchiul ăla? Mi-e mai mare ne-caziul pe muzică. Cântă la plecarea și la sosirea lui, parcă ar fi prinț! Vine totdea-una singur, deși se zice că are nevastă. Toți spun că a luat o daneză, ca să se lau-de și el că e în rândul oamenilor; dar că' ea l’a părăsit. A fugit în țara ei. Cine să poată trăi cu om așa ursuz ?

Mi-e necaz când spun colegele că sea-mănă cu mine și câte odată, dacă sunt rău-tăcioasă și aspră cu ele, mă strigă ca pe el și atunci eu mor de ciudă.

Ruxandra tăcea.

In jețul ei rămăsese încremenită ca o moartă. La față era galbenă ca turta de ceară și mâinele și picioarele înghețate îi tremurau. Pe față îi șiruiau lacrămile.

— Cu ce te-am mâhnit mamă, zise Măr-gărita. Cu ce? N’ai spus că vrei să mă dai mai iute la casa mea?

— Da, da, zise Ruxandra, dar acum !...

— Stai aici, învelește-te cu acest șal, ma-mă că văd că ai înghețat. Ce ai? De ce plângă? Vorbește.

— N’am să-ți spun nimic și apoi chiar dacă ași avea, povestea ce ți-aș spune, ar fi tristă și monotonă ca simfonia greeriului de toamnă. La ce ași mai deschide înain-tea ochilor tăi o pagină neagră în care tu să citești și să afli lucruri ce pe mine poate m’ar micșora în fața ta și din cauza cărora m’ai iubi mai puțin, iar pe tine le-ar face o răsvrătită, disperată, revoltată îm-potriva cuviințelor și legilor sociale; mân-gâietoare și protectoare pentru unii, schin-giuitoare și nedreaptă pentru alții.

— Nu te înțeleg de fel mamă. Despre care lege voiești să-mi vorbești, eu nu cunosc de-cât o lege: iubirea mea către tine. Ea este nețărmurită, sublimă și stă scrisă în inima mea, în litere de aur. Ce mai voiești?

— Voiesc să trăiești și să fii fericită.

— Voi fi, dacă și turna vei ajuta puțin și precum ai fost mereu bună cu mine să fii și de acum înainte.

— Când ți-am refuzat ție ceva Mărgărito?

— A maică, măicuță bună ce ești ! Am fost sigură de tine. Uite că numai nu-mi place că te văd mereu așa amărâtă ș’acuma așa de mișcată. Mamă, spune curând ce ai, ce te doare?

— Sufletul, fetițo !

— A suferim amândouă de aceiași boală și pe mine mă doare tot sufletul. De când am cunoscut pe Stelian și m’am făgăduit lui, gândind la greutățile ce va trebui să învingem până să dobândim aprobarea for-melor de căsătorie la minister, tremur de frică. Ia pune mâna ici pe pieptul meu, mamă, vezi cum mi se bate inima? Numai tu poți să miă ajuți.

— Cu cea mai mare plăcere, copila mea, dar ţi-am spus, eu n'am bani și tu fără zestrea reglementară, nu poți lua de soț un ofițer.

— Ba se poate; să-mi ceri dispensă.

— Prin cine? Eu nu cunosc, nu știu, nu pot ruga pe nimeni, știi obiceiul meu.

— Mamă, mamă dragă. Stelian mi-a spus că generalul poate, de el depinde tot.

Când am plecat încoace, dânsul primise numirea de secretar general. Tu... să faci formele, să ceri audiență, să le duci la dânsul, să obții... .

— Niciodată ! Asta nu se poate s’o fac eu. Tocmai eu...

— De ce? Toate mamele fac sacrificii și mai mari, e așa de natural, așa de uşor lucru să te duci la el...

— Nu-mi cere asta, copila mea !

— Mă înspăimânți, mamă, tu vrei să-mi dărâmi fericirea, vrei să renunț la alesul inimei mele, să n’am casa mea, să ajung pe drumuri ? Atunci tu ești o inimă streină pentru mine, o mamă vitregă, o...

Mărgărita începu să plângă. Ruxandra luându-i capul între mâini i-l mângâiă; dâr-dâind din toate încheiăturile se ridică în picioare, cum putu, se îndreptă către icoa-ne și închin ândiu-se zise: Doamne înmoaie inima călăului, îmblânzește cum vei 'ști tu reptila care mi-a supt din vine tot sângele mic și fă ca să nu-și verse veninul și a-supra ei, cruță mă de așa umilire Doamne că destul am suferit!...

— Mamă, mamă ce este această rugăciune ? Tu atât de blândă și de credincioasă pe cine urăști așa? Nu vezi că ți-e rău mamă?

— Șearpele, zise Ruxandra, șearpele ăla... mai șopti ea și căzu leșinată înaintea i-coanei sfintei Fecioare. Alături îngenuchiă plângând și Mărgărita, care îngâna și ea o rugăciune.

Kivu, unchiul lui Radu, semăna a profet din alte vremuri. Pe el, după cum știm, ne-dreptatea, minciuna, cruzimea, lenea, pre-făcătoria îl desgustau și, ori pe unde le în-tâlnea, nu le ocrotea nici de fel. Fără sfială isbea cu curaj în toate acele, ființe, cari îno-tau în asemenea păcate. Cu Angela se a-vea, din această cauză, foarte rău. Adeseaori cearta degenerase în insulte, căci această femtee răsfățată de părinți și trăită veșnic fără scrupule, n’avea întru nimic să arunce în fața octogenarului acesta, tot vocabularul săuf muradr, învățat dela tată-său la tara-bă; perfecționat pe stradele și în cafenelele Parisului și lângă Panait, ciracul lui Arghiriadis. Kivu însă nu se sfia de această răutăcioasă şi câte ori o dovedea cu min-ciuni și cu nedreptăți, o înfiera cu cru-zime. El nu suferea fapte nedemne, fie la ea, fie aiurea.

De când aflase de la Bică, fosta ordo-nanță a lui Radu, că el avusese o copilă cu Ruxandra pe care nu numai că nu voise s’o recunoască; dar nici măcar s’o vadă, că la bătrânețe se însurase cu o streină, de o-chii luimei, numai ca să zică că a fost în stare să facă pasul ăsta, în fond pentru ca Ruxandra să nu măi tragă nici o nădejde nu era zi dela Dumnezeu în care Kivu să nu stea în casa lor de dojană.

Cât era colonelul de aspru și de insolent cu toată lumea, dar acestui bătrân simpatic și cinstit, nu-i se putuse, niciodată împo-trivi, nici răspunde necuviincios. Când aces-ta aducea vorbă despre faptele lui nedrepte și începea să-l judece și să-l mustre, el tăcea, răsfoia cărți și ziare, fuma, tușea, se făcea că n’aude, își lua chipiul și pleca fără să-l salute.

Această sfială, singura pe care poate o avusese, venea și de acolo, că ori de câte ori simțise nevoie de bani, Kivu îl ajutase. La fiecare grad ce lua îi punea în mănă mii-șoara de lei. La dreptul vorbind el se și mândrea cu nepotă-său; purtările lui însă îl amarau peste fire.

Nu putea el înțelege cum într’o ființă cu așa înalte cunoștințe să fie atâta răutate.

— V’ați făcut de râs cumnată, zise el Angelei, când auzi că daneza fugi în țara ei, neputând înțelege o căsătorie cu un om care nu era în stare să-și îndeplinească datoriile conjugale. De însurat mai era o-mul ăsta, el care suferise la Paris toate boalele, păzească D-zeu, aproape să-i ră-mână oasele pe acolo. — De însurat? Doam-ne ferește! Ca la voi la nimeni! Ei ce ai în-țeles el intr’atâtea păcate, ce? Spune ce?

— Socoteala lui!

— Pedepsește pe ăia de sub mâna lui, strigă la ei, îi insulta. Ce sânt ăia slugile lui? De la o vreme parcă e tulnic colonelul tău.

— Ce colonel bre, visezi ? Nu știi căi Radu e general, secretar la ministerul de răsboi, ba decorat, ba...mare !

— Ba împărat, soro! O să ajungă nea-mul lui Arghiriadis să împărățească în țara această, țară de bandiți, de contrabandiști, de oameni fără caracter, bolnavi la corp și la suflet, lume nouă, himie de acum!...

— Kivule ești, nebun ?

— Nu sunt nebun de loc. Mare e numai cine are suflet.

— Ei nu recunoști că, Băiatul Mamei, e ajuns, sus pus.

— Ce a ajuns frate? Ce? Urma aelge. Mare nu e cine înșală și părăsește o femee. Mare nu este cine își amăgește prietenul. Mare nu este cine se însoară, când este răs-copt și incapabil de însurătoare, mare nu este cine își nesocotește sângele, își ia câm-pii și face numai ce-i vine lui la socoteală.

— Kivule ai înebunit?

— Nebunia mea este învățământ, la ea să luați aminte tu și fiu-tău. Odată și odată, o să veniți la vorbele mele, cărora o să le dați crezământ,

— Ai fost totdeatina pismș pe noi și ne-ai vrut răul, cumnate, acum în loc să te bucuri de nepotă-tău, vii la el cu mâna goală, nesocotești slava la care s’a înălțat.

— Slava,... Slăvesc mai mult pe un tăietor de lemne, om harnic și cinstit, decât pe u-nul ca ăsta, căruia capul i-l apleacă fireturile de general și inimla i-o apăsă. greutatea păca-telor. Daruri? Nu-i măi dau nimic!... Am să adoptez pe Mărgărita și ci să-i las toată averea mea.

— Mărgărita, ce idee! Dar oare știi tu că ea este fata lui Radu?

— Știu, se înțelege că știu!

— Minți! Cu asemenea iscodiri, te rog să ieși din casa mea. .

— Casa ta!... De nu eram eu, a-ți fi a fi a-juns pe drumuri, câinii vă întindeau! Știi ce poamă ai fost, Știi că Panati era bă-gat în datorii pâpă’n gât. V’am scăpat de faliment de rușine. Tresele fiului tău sunt luate cu banii mei.

— Minciuni. Minciuni sunt toate câte spui.

— Vă am la buzunar, aici; azi vreau să închei socotelile cu voi, dela lume străină vă știu toate faptele. Mă leapăd de așa rudenii. Vreau să închid ochii, curățat de păcatele voastre că eu n’am. Faptele mele sunt cântărite de orișicine mă cunoaște, toa-te au’ fost săvârșite la lumină pe când voi a-ți uneltit totul ,la întuneric. Ca sobolii din mușuroaie, a-ți săpat, a-ți ghiorlănit și a-ți răsbit peste tot ca să ajunge-ți sus, tot mai sus, tot...

— Ei și n’am ajuns ?

— Păcatele voastre, păcate. Dar nu vezi în ce hal sunte-ţi. Tu o scorpie plină cu venin, el, un șearpe cu ochelari.

— Taci Kivule, sau pleacă, dacă 'nu vrei să-ți dau cu ceva în cap.

— Nu plec. Am venit aici hotărât să fac dreptate. Ori voi, ori eu. Nu mai pot scoate capul în lume, de rușinea ce îndur după urină voastră,

— Vezi de tine, vai de păcatele tale

— Eu pășesc pe optzeci de ani și nu mă dau pe fiu-tău, Dorm, mănânc, umblu eu frunte pe sus, pe când el; nu doarme ne mănâncă, e gârbovit, mohorât la față, plân-ge ca muierile și când îl apucă furiile, cum strigă, cum se bate cu pumnii în cap cum...

— Ei și ce-ți pasă ție d’asta

— Imi pasă cât nu poți înțelege tu. Imi pasă, căci pe lângă celelalte păcate ce sunt pe cugetul lui, aud că s’a mai băgat în foc și cu niște hârtii ale țării, cărora le-a des-tăinuit secreul srăinilor, penru bani. A vân-dut țara.

— Ei mă bagi în păcate, Kivule; ieși că-ți crăp capul, ieși, zise Angela, luând un bas-ton și repezindu-se să dea în Kivu.

El o apucă de mâini, o opjri, îl luă, a-poi împingând-o, o trânti și o îndesă îu fotelul de lângă birou zicându-i:

— Stai neroado și numai fii așa orbită de dragoste către fiu-tău, căci la nimic nu folosește asta. Asdultă-mă cu sânge rece. Voiu fi știind și eu ceva despre el, înțelege că viu să-l apăr și să-l sjcap de primejdie, că doar mi-e neam. Ce cer, ce aștept eu dela voi?

— Nici noi nu vrem nimic dela tine, pă-cătos bătrân și iscoadă, ce ești.

— Așa... Nu vă mai trebuiesc spetele mele, nu?... V’ați ajuns! Acuma Kivu e, păcătos bătrân. Bine... Bine... Dacă este așa, te sfă-tuesc ca tu să nu zici asta de două ori, că eu când mi-oi lua mâna de deasupra voastră, luata e și atunci vai vouă.

— Ne-ai plus tu pâinea pe poliță și noi am mâncat-o.

— Ce recunoști tu? Ingrată ai fost cu părinții tăi și cu toată lumea, care ți-a făcut bine. Cui era să se izvodească Radu? In lumea asta, va să trăiască omul și pen-tru suflet, să lucreze în așa fel ca să fie mereu împăcat cu el, dar așa sunteți voi? Voi ne-împăcaților. Cu voi înși-vă. Voi ne-dușilor la biserică! Nebunia și mândria voastră seacă, pedeapsă vă este. Urâciunea lui D-zeu și a oamenilor este inima îm-pietrită și îngâmfată. De când vă știu eu pe voi, milă și îngăduială pentru nici un om n’ați avut. La vatra voastră acioală ni-meni nu și-a găsit.

Mândria merge înaintea dărâpănărei; ca-sa și bunurile mândrului D-zeu le surpă, iar a smeriților și a darnicilor, îngrădire și apărare le pune. Cugetele cele rele și nedrepte, urâciune îi cade.

— Lasă-mă în pace cu pobregania ța, n’a murit nimeni în casa asta, sfaturile ți-ne-le pentru tine.

— Unde nu este sfătuire, ascultare și în-țelegere toate planurile se nimicesc, iar de sunt toate acestea împuternicire și temei-nicie capătă, temeliile caselor acelea. Nu ve-deți că de voi pui de om nu se lipește, pi-sați apă: văduvă tu de atâta timp, căpă-tâi nu ți-ai mai găsit; vezi că omlul de ni-mic, nenorocirea lui își croiește; cel cu-minte își ia seama la toți pașii săi; cel pă-cătos calcă în gropi, se însoțește deabinele cu nebunii și cu nătângii.

— Apoi dacă e așa, nebun și nătâng ești și tu.

— Hei femeiă, de te-ai fi luat după capul nătângului ăsta, acum n’ai fi în buzunarul lui, zeci de polițe, datoare vândută și uite, uite vă spun, să nu țmă supărați mai mult că bine capului n’aflați. Tu și Radu mi-ați amărât viața, de bun ce am fost, v’ați suit în capul meu; tu mai ales, tu. Acum m’am săturat.

— Dar noi, pe noi nu ne întrebi?

— Voi de ce v’ați săturat? De bunătatea mea? Tu măi sufli? Ai uitat că atunci când a răposat tată-tău de nu eram eu ca să te curăț de creditori, dădea-i faliment?

Tot așa s’a întâmplat și când a murit și Panait. Pe fiul tău doar că, nu, l'a făcut nevastă-mea, încolo... Spune tu ce te-a costat pe tine nașterea și creșterea lui? Spune ce?... Acum ești o femee vârstnică, judecă și taci. Taci și pune-ți strajă gurii, că altfel dai de amar cu mine; mărturia adevărului îmi va mântui sufletul. Sunt om bătrân cu un picior în groapă și tot me-reu va să roșesc de faptele voastre, să vă acoper prostiile, să mint pentru voi, cari și cu mine v’ați purtat, destul de urât.

— Pofteai să te purtăm în cârcă, te dor picioarele, ai? Vei fi ostenit alergând pe urma noastră, cei care am aujns sus, așa cum ne-a ajutat D-zeu. Spune, ori bănu-iești toi ? Asta îți stă în gât și de asta ai să mori tu.

— Mor de rușine pentru faptele voas-tre. Ți-am spus. Mintea este isvorul nese-secat al vieții. Impăcarea cugetului, împăcarea lui. Fiul-tău și-a încărcat sufletul de rele și d’aceia geme... Auzi!... Auzi cum stri gă! Inchide ușile, ferestrele, aleargă că iar se strânge lumea la voi ca la urs, fugi cu-rând. Băiatul mamei, tu l’ai băgat în pă-cate, l’ai împins și pe ăsta numai la rele l’ai împins spre prăpastie.

— Ei ce e, ce e? N’are nimic, zise An-gela, alergând odaia lui Radu. E obo-sit, o fi lucrat mult aseară. Nu e nimic, trece, trece.

— Ce trece, trece, riu trece nimic. Păca-tele unei vieți necântărite, viață în care balanța dreptății a înclinat numlai de par-tea voastră. Ce nici acum nu vezi femee că peste cugetul lui s’a așezat nedreptatea? Greutatea ei îl apasă și de aceia strigă așa: Iadul și raiul nu știi că aicea sunt. Inima cinstită dă sănătate și veselie corpului; su-fetlul pătat și înfrânt seacă oasele. Supă-rarea părintelui său, este fiului nebunie, a-mărăciune nesfârșită celui ce l’a născut și l’a crescut. Tu ai să-i tragi păcatele că l’ai povățuit și l'ai condus la nedreptăți. Tu n’ai știut nimic de fața lui D-zeu și de ju-decata oamenilor. Ai umblat în căile ne-dreptăților, de aceia, cel ce vede tot și cum-pănește tot, a trimes asupra voastră un sol crud: Nebunia!

— Nebun ești tu și acum ieși că te zdro-besc. Prezicerile tale să-ți fie de cap. De te-ar auzi Radu ți-ar pune revolverul în frunte... te-ar...

— Revolverul, dați-mi revolverul, se auzi strigând din odaia de alături.

Generalul cu părul vâlvoi, cu mâinele în-tinse, bătea în masă și striga: Revolverul, aceasta e acum mântuirea mea! Eu, eu a-tâta mai am, mai cer, mai vreau, mai...

— Auzi, șopti Kivu. Băiatul niiamei, tu l'ai pierdut, tu.

— Aide vino cu mine Kivule, te rog vino, nu mă lăsa singură cu el.

— Trece, trece, n’ai zis tu că trece?

Ce pot eu să-i fac? Cum să vindec pă-catul intrat în oasele voastre ? Atâta amar de ani v’am ferit, v’am ocrotit, v’am aco-perit greșalele ca doar, doar să vă pocăiți, si să cunoaște-ți; însă pace! Vai mai rău ați fugit și v’ați ascuns de mine și totuși eu, toate le-am aflat. Acum ce să facem? Du-te de închide ferestrele. S’a strâns iar lumea la răspântie.

— Lumea, lumea? Ce-mi pasă mie de lume.

— Vai de minr Angelo, vai de mine, tot mu te pocăiești, tot nu-ți vii în fire? Cât trăești va să fii ca toată lumea și seamă să ții de ea, altfel... ajungi râsul ei și atunci...

— De râsul ei poate tu ești, noi... slavă domnului! Eu sănătoasă, Radu Voinic, ge-neral, secretar la Ministerul de Război.

— Războiu ! Riăzboiu! Acuma sunt în răs-boi cu tine și cu mine mamă. Tu ești capul răutăților. Tu m’ai povățuit, m'ai împins la crimă... Vino, vino, îți zic... Suntem în războiu, strigă Radu din cataera de alături și căzu pe jețul, unde dormea de câtva timp, în pat ne mai găsindi-și odihna.

Kivu se duse încet, în vârful picioarelor, lângă dânsul, îl mângâiă, îi frecă mâinele apoi văzând că a ațipit ieși din odaie, în-chinându-se și zicând: Păzește Doamne de de mai rău. Păzește!... Intâlnind la ușe pe Angela, îi zise: ce bună și de ajutor v’ar fi acum Mărgărita! Cu chipul ei frumos și tânăr, i-ar potoli nervii lui tată-său, te-ar scăpa poate și pe tine de urgia care te 'așteaptă!

— Vezi frate, bine te gândiși, asta îmi lipsește acuma, asta, o bastardă în casa noastră, o friptă, subțire ca o trestie, cu chipul șters și palid ca al unei păpuși de ceară. Parcă-i sfânta Filofteia.

— Sfântă, negreșit că sfinte sunt și ea. și Ruxandra; nu v’am supărat cu nimic și fiu-tău știe bine asta. Știe că, se dase de curând ordin ca ofițerii, cari au copii, trebue să-i recunoască. Multe femei au cerut drep-tul lor, au amenințat cu scandialuri, cu scri-sori, cu tot felul de mărturii și ele, sărma-nele, au tăcut!

— Ce puteau să facă, ce dovezi aveau? Ce?

— Dovada cea mai vie era chipul fetei, leită Radu.

— Ei cum să facă ăsta, rușinea lor era

— Necinstea și infamia voastră că n’ați înfiiat-o, zise Kivu ieșind și adăogând: Ne-cinstea și infamia... O să vă coste scump, rămâi sănătoasă aspido.

Când dete să iasă pe poartă, Kivu, față în față se întâlni cu Bică, venea să vadă pe fostul său căpitan, să-l felicite că ajunsese așa mare și să-l roage ca să treacă pe fiu-său dela Cavalerie la Arsenal, actfel ca în caz de război, cum, se sună, să poată ră-mâne aici în Capitală.

Are sărmanul șease copii, zise el către Kivu și, de n’aș pune eu umărul la casa lor, ar muri pledurile alea de foame.

— Ce tot nu-ți cunoști omul. Ai venit să-ți răcești gura de geaba. Cui făcut-a el vre-odată vre-un bine ?

— Păi poate s’o fi schimbat s’o milos-tivi să...

— Lupul păru ’și schimbă, dar năravul ba, acum ai brodit-o tăman bine, e furios; când plânge, când țipă, când se bate, cu pumnii în cap, stă rău de tot are toane. Ori de câte ori nu găsește o hârtie e zorit ori dă de vre-o neplăcere, îl găsește alt, alea, păzească D-zeu!

— Nu-i de asta, nu, păcatele tinerețelor, ispășirea lor!... Socotești că nu le trage a-cum? La dreptul vorbind, n’ar fi trebuit să cadă tot pe capul lui. Baba, ea e de vină.

— Ba nu ziseși bine... și eu tot cu ea m’am sfădit până adineaori; dar ce poți isbuti? Fier rău. Incuibat în ea este năravul mân-driei și al hulei. Vezi să nu te afle că ești aici c’ai pățit-o! Te urăște de moarte.

— D’apoi eu? Ș'o am la mână ce știe ea?

— O ai la mână, zău? Ei cum așa?

— Pe când eram ordonanță la generalul, căpitan pe atunci, n’am văzut eu cum s’au încurcat toate ițele? Nu duceam ș’aduceam eu scrisorile cuconiței Ruxandra? Nu știu eu când a făcut pe Margareta în strei-nătate? N’am văzut-o la doică mititică? Nu eram martor, când s’au certat pentru ea? Căpitanul, ce e drept, a vrut odată s’o recu-noască; dar ciuca bătrână i-a sărit în cap. Invăluind femeia și bâtjocorind-o și n’avea dreptate nu, pun mâna’n foc.

— Ce spui Bică, ești sigur?

— Cum te văd și cum vezi. Fata era cin-stită și-și vedea de slujbulița ei. Noi am luat la dânsele odaie cu chirie. El s’a legat de dânsa și dă-i azi curte, dă-i mâine, s’a înduplecat și... s’a încrezut în el și-a pățit-o. Știu și noaptea aia. Să nu jure el că mă dau de mărturie și la tribunal și în fața lui Dumnezeu. Păi, să vezi, fata, seamănă cu tată-său ca două picături de apă.

— Ce spui tu, ai mai văzut-o!? E mare, frumoasă?

— Cum să n o văd ? Cu cine stă de vorbă, biata d-nă. decât cu mine? Mie-nii spune toate focurile.

— Sărmana femee!

— A suferit foarte luult, te gândește: Ne-norocită de căpitanul, dată tot de el pe mâ-na unui om pe care nu-l iubea...

— De ce l’a luat?

— L’a luat să-și facă rândul, l’a luat poa-te și’n necazul celui care o părăsise. Dor-dea mort din cauza acestuia, ea rămasă c’un copil pe cap, bolnavă și aproape să-și piarză slujba și...

— Vorbă-i frate, o martiră femeia asta!

— Și încă d-ta nu știi nimic dintr’ale dânsei; te-ai minuna de bunătatea, de răb-darea și de cumințenia ei. Acum poate vei fi citit și d-ta în gazetă că s’a făcut lege ca ofițerii, cari au copii neligitimi, sunt o-bligați să se însoare și să le reguleze si situa-ţiunea lor.

— Păi eu ce-am tocat aici Angelii? D-zeu să bineinivinteze pe cei ce-au rânduit așa. Ruxandra nu i-a prepus asta lui Radu?

— Ei, nu, chiar eu i-am adus scrisoarea atunci și acum în urmă, când el a înscris divorțul cu Daneza aia.

— Aia? Și pasul ăla a fost o nerozie.

— Firește, cuconița Ruxandra, cadră pe lângă dânsa, fată de oameni; că parcă-ți spuse-i că am cunoscut pe maică-sa. Fată învățată, frumoasă, blândă, fată cu sluj-bulița ci, fată aleasă, și dulce la vorbă; dar slabă la inimă, că ș’a ’ncrezut în el și s'a ars.

— Biată Ruxandra!

— Hei! Hei! Câte ori fi ca dânsa! Adică poale alelalte or fi mai îndrăznețe.

— Asta, i-a să'l fi luat de gâtul mondi-

— Mă întrebi pe mine ce e de făcut și mintele să-i fi arătat scisorile, probele la vreau șă știu sigur, unde sunt, cum trăesc, o lua, ori îi picau înoroite tresele ale cu care acum se fălește de nu-i mai dai cu strămurarița la nas.

— Că bine zici Bică!

— Ea, ce să facă? Cunoscută în lume, a-jungea de rușine și hainul tot n’ar fi luat-o, o să-i rămâie pensia lui Statului și o-chii o să-i închidă străinii, vei trăi și vei vedea.

— Așa e. Uite copila aia, rămasă’n lu-me fără rost, mie-mi stă pe cuget, ce e de făcut?

— Mă întrebi pe mine ce e de făcut și vrei să-ți spun?

— Da, da, spune. Vreau, se înțțelege dă vreau să știu sigur, unde sunt, cum trăesc, cum se țin nenorocitele alea?

— E, de asta e lesne, lipsă așa mare nu duc, dar sprijin n’au, mângâiere de nică-eri și Ruxandra, de când a văduvit, n’a mai scos negrelele după dânsa, n’a, mai uscat lacrimile, plânge. De mila ei, întris-tată e și fata. Are și aia minte ca o bă-trână. A îndemnat mereu pe maică-sa să se mărite, dar a rămas pe lume, stingheră,înmărmurită ca o statuie. Ce e drept că loviturile primite, i-au fost prea dureroase și Dordea i-a amărât viața

— Cum și ăla? Cum de ce?

— Doamne ferește? Intrebi și d-ta, păi ăla era adormit, n’a văzut ce-a luat? S’a bu-curat în urmă când a aflat că Ruxandra avea un copil? A adus pe Mărgărita în casă, numai ca să-și chinuiască zilnic fe-meia ! S’o sugrume și mai multe nu. De câte ori n’am scăpat-o din mâinele lui? Viața a fost aia pe ea?

— Cum o chinuia pe mamă că avea un copil! Ce oameni și ăștia? Doamne! Doam-ne!

— Ce om ești d-ta de nu înțelegi du-rerile astea omenești ? Mă mir eu ce om ești. Apoi ți-ar fi plăcut, ți-ar fi venit la socoteală să crezi că iei de soție o fecioară în loc de asta a te omești că iei mamă ?

— Nu, se înțelege că nu, cine nu ține la cinstea casei lui?

— Și de tot e vinovat d-l general!

— Cum se pozate să fie cineva așa de criminal? Sânt om bătrân și până acum mi mi-am mânjit sufletul ast-fel.

— Mite el și l-a mânjit și încă cum! N'ai aflat încăi nimic. Dar dreptatea iese dea-supra ca unt-de-lemnul. Dordea a murit tot dni pricimi nepotă-tău.

— Vai de mine, mă cutremur, nu 'mai spune. Cum s’a întâmplat și nenorocirea asta?

— Păi ia te gândește d-ta? El vedea zil-nic în cuibul său, pui străin. Puțin era pe dânsul? Mereu întreba pe Ruxandra des-pre faptele ei, mereu o bănuia, o suduia o chinuia să spună a cui era copila. N’a-avea dreptate? Avea și încă foarte mare.. Ași fi făcut și eu tot așa, poate și mai rău..

— Mai rău de așa n’avea cum. Ei, dacă destăinuia dânsa secretul, așa-i că gene-ralul d-tale azi ar fi fost mort?

— Mai bine murea ! Păcat de gradul lui!

— Gradul lui e pus pe unmaldăr de pă-cate, ia numai ascultă să-ți spun? Ei măi a-veau un prieten căpitanu Murgu, Dordea l’a bănuit pe ăsta că-ar fi fost ăl cu pricina și l’a provocat la duel. Alde căpitan Panait a ascultat tot cu nepăsare şi sa i-a primit să fie martor.

— Auzi suflet înverşunat şi negru, auzi conștiință de creștin!

— Nu, i-ar mai ajuta D-zeu, bietul Dor-dea; Aiurit, amărât, nemâncat, ne dormit, prins zilnic de frigurile geloziei că își iu-bea femeia și îi cerea mereu să-i dea în mână pe vinovat. Când socotea că l-a prins și-și ascuția sabia s’o bage'n Murgu i-a pi-cat în mână dovadă, scrisoarea asta, A-tunci sosea și alde căpitan Radu. Dordea, citind-o, a înțeles toată chestia; cum a in-trat pe ușe, s’a repezit la gâtul lui fără să se mai gândească măcar la sabie. Ca doi tauri înfuriați s’au luptat amândoi și Dor-dea, care suferea de inimiă, a căzut jos lat pe scânduri și-a murit ca un pui de găină.

— Vai! Vai sărmanul! Ei dar tu cuini de ai pus mana pe scrisoarea asta, cum de n’ai destăinuit nimic?

— Ce nevoie aveam ? Păi scrisoarea n'o dusesem tot eu, n’o adunasem bucăți de pe jos, când o aruncase Anghelina. Au-zind că Dordea trăiește rău, și vrea să afle secretul ei i-am dat-o la timp. Nu i-ași mai fi dat-o că pentru ea s’a făcut moarte de om.

— Ei și cum și-a căzut iar acum în mână?

— Socoteala mea! Câte bătăi am mân-cat eu, dela hainul lăsta. Țineam să-l am în mână și l’am avut.

— Socoteala ta; dar acum e și a mea, Tu ai să mă ajuți să fac o faptă frumoasă. Scrisoarea mi-o vei lăsa mie, eu îi voiu cere cu ea socoteală; îi voiu pretinde s’o ia pe Ruxandra, măcar pentru un ceas ca’ să-și recunoască copila și apoi...

— Târziu. Socotesc că nici dânsa numai vrea acum nimic. A avut ea partide multe de căsătorie, azi o roagă unul, om de seamă destul de bun. învățat ca și dânsa, dar la vremea asta, nu se mai gândește de cât la fericirea fetei.

— Asta vreau și eu, fericirea Mărgăritei.

— Poate d-ta să vrei, dar ei... îi vor pierea, mă înțelegi?

— Cât trăiesc eu, n’are să se întâmple nimic, tu, dacă ești meșter fă-mă să cunosc bine pe fată și pe maică-sa și să vorbesc cu ele.

— Acum ar fi tocmai nemerit; dar cum să facem? Ruxandra e bolnavă de supă-rare că pe Mărgărita o cere un ofițer și, ea n’are zestre; are leafă, dar asta n’ajunge.

— Ce spui? Fata e mare de măritat?

— Apoi cum de nu ? Fă socoteala d’atunci și până acum vremea trece. Ce e anul, pă-rere!

— Doamne! Doamne' Ce-mi vine acum în minte. Bică Bică, înțeleg că cel Atot-puternic mă va ajuta ea eu să repar o nelegiuire.

— Dacă d-ta vrei ăsta, lusrul e lesne. Eri le auzeam că n’au pe cine pune pe pe capul generalului ca să aprobe formele de căsătorie, să-i dea feti dispensă, D-ta ai putea...

— Ce ași putea? Spune; spune curând ?

— Să stăruiești pe lângă d-nul general ca să...

— Asta ar fi lucrul cel mai ușor, dacă ai avea aface cu un om de inimlă; dar de ce nu i-a inițțiativa asta Ruxandra, ce pă-catele doar Radu e tată...

— Păi socotești că Mărgărita știe asta?

— Maică-sa încă până astă-zi nu i-a des-tăinuit?!

— Nu, căci Ruxandra e mai mândră, decât atâta și ce i-ar fi folosit dacă-i spunea. Ieri a fost între ele ceva duios de tot.

— Ce? Spune ce, că sunt foarte nerăb-dător.

— Mărgărita a rugat pe maică-sa să meargă la generalul, dar Ruxandra tremura plângea, și-l blestema; fata crezând că, mai-că-sa mi vrea s’o servească, plângea și ea; în dragostea pe avea pentru Dr. Stclian Vinea se hotărâse să vină fata singură să-și vine-i Mărgărita ! Aibi grije de ea, ține-te de vorbă.

Cum o văzu Kivu murmură încet Chip leit spurcatul de tată-său, apoi îndreptân-du-se către Bică șopti: Fii pe pace, acuma poți pleca, iar fetei dându-i mâna îi zise:

— Pe generalul îl cauți d-șoară? Dânsul e bolnav și acuma doarme dus, eu însă sunt sănătos și deștept, știu la ce-ai venit, le voiu servi cum nici nu gândești. Eu sunt unchiul lui; dar, din acest minut, mă lea-încerce norocul.

— Ce spui Bică. Mărgărita va veni aici ? Se va ruga de câinele? Se va înjosi în fața lui? Nu, nu asta nu se poate. Voiu sta colea, o voiu aștepta ca s’o cruț d’ase-menea înjosire. Ție îți făgăduiesc că de va începe războiul voi dărui noră-tei câte două zeci de lei de copil pe lună, toț tim-pul cât va ține nevoia asta pe capul nostru.

— Are mulți, șease, să-i trăiască!

— Amin! Ai cuvântul meu. Du-te, ești cam de treabă. Pe când voia să treacă pra-gul și să plece, Mărgărita ș’apropia de poar-tă. Bică o salută. Se întoarse iute înapoii. și lui Kivu îi spuse. Vine, vine, asta care văd și de aci înainte, moșul Kivu, va fi unchiul d-tale, primești? Fata rămase în-cremenită.

— Nu înțeleg d-le.

Acum să mergem d-șoară și în curând vei avea aprobate actele căsătoriei cu ale-sul inimei d-tale.

— Apoi vezi d-le, eu n'am dota, regle-mentară și veneam să cer dispensă, începu a zice cu curaj...

— Vei avea tot ce dorești, vei avea încă mai mult decât se cere pentru a lua un locotenent...

— Din ce în ce mai nedumerită întrebă pentru ce? Cum așa?

— Așa cum vrea D-zeu pentru fetele bu ca d-ta și cum a hotărâț moșul Kivu. să-te în seama lui... și vino, vino să-ți primești zestrea chiar azi din mâna lui.

Uimită Mărgărita urmă pe acest bă-rân care îi inspiră tot atâta simpatie câtă încredere.

PARTEA III.

Când trecem printr’o pădure, cu trăsura sau cu automobilul, nu mai ne putem sătura pirivnid la grosimea trunchiurilor, la înălți-mea copacilor, la desimea ramurilor și a frunzelor. Nici cugetăm atuncea la scorburi și putregaiuri, la vestejirea și uscăciunea lor.

Când ne aflăm într’o sală de spectacol, la un bal, la o serată, admirăm figurile, ți-nuta, costumele și un minut nu ne trece prin minte ce schilodiri, nici ce șubrezenii, ce boale, ce patimi, ascund mătăsurile și catifelele scumpe, postavurile și moarurile alese.

Când mergem în cimintir să depunem o floare pe-o țărână scumpă, dam, pe cruci și pe lespezi de piatră, de numele unor ființe pe cari le socoteam nemuritoare, sau răpite de coasa morții — atunci, când le credeam mai sănătoase și în floarea vârstei, mai doritoare de plăceri și de viață. Mașina u-mană, alcătuită ca orice mașină, complicată, din rotate, rotițe, mânere, belciuge și șura-țuri, se uzează, când n'o scutim de în-tiri primejdioase, se ruginește, se dărapă mai iute ca oricare, căci mecanismul delicat trebuie curățit, îngrijit, apărat și abia când vedem că merge greu aler- la știința mecanicului, care și el, la ur-ma urmelor, este tot o slabă parigorie! iința constată doar răul înaintat și te egălește să aștepți în liniște catastrofa urmă, care te lecuește pentru vecie.

In afară de spitale, pentru bolnavii lip- de mijloce s’a mai inventat, pentru cei dare de mână, sanatoriul, o instituție mo-nă, unde se pocite trăi pe socoteala ner- altora și plăti toate năsbâtiile și ca-riile, repara muite șubrezenii, pune unele ce lipsesc la capetele multora pe cari i-ai crezut oameni întregi și chibzuiţi. la noi, imitând străinătatea, s’a în-țat pentru bolnavi multe asemenea înde despre cari doctori ca Gerota, Măr-scu, Tatușescu, Smărăndescu, Mitules- Antoniu ne-ar fi putut da curioase și insolite deslușiri, dacă aveau timpul după curariseau, să le și noteze, dar... esta din urmă deși mai tânăr, în sa-ul său, având loc și un confort ad-bil, primește suferinzi din toate clasele ței. .'

curățenia, care domneau aci și mai ales îngrijirea prietenească a simpati-calui om de știință și răbdarea nemărgi-nită cu care se ocupa de fiecare caz cei i se prezenta, făcuse lumea doritoare de a-și în-griji sănătatea cu asemenea om de bine.

Surâzător și blând, vorbea cu fiecare as-culta păsurile, potolea, cum putea mai curând, durerile; de aceia sanatoriul său era mai totdeauna plin. Operațiuni grele, am-putări, îndreptări ale deviațiunilor dorsale, boli nervoase și contagioase, paralizii, erau tratate după ultima descoperire științifică, doctorul având, pe şângă un personal ales și dibaci, și sală de operații, de ortopedie, de electricitate, de baie, de inhalație; iar deasupra sanatoriului, o terasă splendidă după care se vede cea mai frumoasă panoramă a orașului.

Angela, îndemnată de Colonelul Murgu, adusese aici pe Radu, când văzuse că ia casă nu i se mai puteau potoli nervii și de stri-gătele lui o apuca groaza.

Camera No. 27 în care fusese așezat ge-neralul, avea aer, soare, pat bun, dar ceia-ce impresionase pe el, erau gratiile de fier de la ferestre....

Cum le văzu începu să le lovească eu pu-tere și să strige cât îi lua gura: Hoții, hoți, pungașii m’au trimes la ocnă pe nedrept, m'au băgat în fiare, m’au nenorocit! .

Ele, ele, femeile amândouă au isbutit și'au ajuns scopul, m’au pârât, m’au învins ,pe mine ele perfidele!

Nenorocitul în aceste furii, plângea și iz-bea mereu fiarele ferestrelor.

Țipase peste noapte de se speriase tot spitalul și la ziuă adormise puțin după ce i se administrase toate calmantele, i se în-vederase zadarnic tot răul ce-și faceți sieși și celorlalți bolnavi, căci erau acolo destui în toate camerile. Un fost ajutor de primar, băgat in cușcă, povestea tare despre toate gheșefturile făcute de el și, de partizanii lui, pe când era la Primărie.

Un maior de intendență, destăinuia oa-menilor de serviciu cum și-au făcut două-zeci de proprietăți în toate suburbiile ora-șului.

Un om tânăr, cum se morfinizează, ca să uite pe o dansatoare de la Paris, care îi mâncase 300.000 lei, în trei săptămâni. Ge-mea greu într’o cameră, soția tânără a u-nui inginer, care fusese operată din cauza boalei murdare cu care o inoculase din seara nunții; el ziua juca cărți la cafenea și noaptea o petrecea cu măicuța Ambrozia, ci ea era mai drăgălașe și mai abilă ca toate sroruile. Sub haina de călugăriță cl-onteau toate patimile lumești și inginerul ne le măsurase. La No. 46 un Colonel pa-ralizat, isbutea,’ cu-o singură mână, să-și sfâ-șie toate hainele. Coloneleasa se ducea zil-nic în oraș, căci în sanatoriu nu era nici-o distraicţie, când venea înapoi ea mirosea a opopoax; iar camera soțului său a grajd. Ședea cu el că nu mai avea mult de trăit. Pensioara cum s’o piardă?

Când a murit s’a îmbrăcat în mauve ca la Paris și așa s’a dus în garnizoana de là Brăila, unde avea colegi buni răposatul!

Vis-à-vis de colonelul, d-na Marioara Să-biescu tușea, iar când venea doctorul sana-toriului la vizită, bătea zadarnic la ușe, că era la consultație cu doctorandul Vercescu, prietenul intim al soțului său, un băiat a-vut și frumos. Acesta, când sosea, îi umplea camera de flori, de parfumuri și de bibe-louri, câte-odată o ducea în benuar la tea-tru; de nenumărate ori cu automobilul la șosea, de unde se întorcea mai rumenă și mai frumoasă. Bărbatul său venind de la țară, pârlit, obosit, îngrijat, nu știa cum să mai mulțumească amicului pentru atâta a-mabilitate și bunăvonță!

O israfelită, fata unui mare industriaș, nu voise, în ruptul capului, să aibă moșteni-tori. Pentru aceasta îți provocase un avort, iar acum îi părea rău. Vedea mereu în fața ei un copil. Râdea, plângea, miorlăia ca pisicile, lătra ca buldocii, croncănea, urla ca lupii și cu unghiile zgâria pe oricine s’apropia de ea. Trecere la dânsa avea nu-mai d-na Mărgărita Vinea. Cu ea vorbea liniștită și-i destăinuia multe secrete. Acea-sta le istorisea mirată soțului său, care a-cum era în serviciu în sanatoriul Antoniu, la secția boalelor nervoase. Fătul și-l su-grumase în pântice, căci nu voia nici-o le-gătură cu Armand; el nu era omul pe care îl visase. Nu-l iubea și pace. Având copil poate că-ar fi întins pretenții și asupra a-verei ei colosale.

După divorț vrea să se mărite cu tai om sărac pe care-l adora. Când povestea acestea se uita în toate părțile, spiona ca să nu fie cineva care s’o audă, apoi pe dată ce intrau rudele și bietul Armand, începeau lătrăturile, miorlăiturile, nebunia, care dis-pera pe toți ai săi; iar pe ea o punea pe calea ce-și trăsese: Scăparea de omul devo-tat și seriois și aruncarea în brațele unei secături, om de nimic. Gusturi!... Venea a-poi doctorița cu cel'e două fete ale sale, una pianistă, alta violoncelistă și toate trei gata pe măritat. Mama avea migrenă; fe-tele nervi și bărbații pe cari-i căutau nu-i găsise nici în viligiatură, nici la Conservator, nici măcar la sanator.

Baie ar fi vrut să facă, câte douăsprezece ceasuri Prințesa, care susținea ca are re-cepții în toate zilele. Asta doar pe feres-truia zăvorâtă și lăsată într’adins pentru su-praveghere.

Tuturor, ea spunea c’o să sosească, în palatul ei, Țarul Rusiei, Șahul Persiei, Pre-ședintele Republicei Argentiene.

Sărmana dementă! Se gătea mereu c’un șoșon despicat, c’un pantof rupt, c’o pe-lerină zdrențuită!

Maseuza era dama ei de onoare, iar Ni-chita băiașul, trebuia să fie și aghiotant și ministru, calmardiner, bucătar, portar, purtător de ordine, în tot senatorul și a-ducător de vești senzaționale.

Mărgărita, cu inima ei de aur, era spriji-nitoarea și împăciuitoare tutulor. La urma, urmelor tot secondând pe soțul său, îri-cepuse a înțelege că lumea toată e șubredă, dă este o minciună, o nebunie, să se con-vingă că pacea, omul nu și-o poate găsi decât în mormânt.

Stelian era ocupat peste măsură, atât în sanator, cât și cu serviciul militar la ca-zarmă și cu vizitele în oraș.

Mărgărita, aprpape fără voia ei, făcea pe sora de caritate; la dânsa alergau toți pen-tru orice ajutor urgent, pentru orice neajuns, survenit în lipsa soțului său, sau a doctorului primar.

Viața aceasta o cam obosea, dar îi da și mari satisfacții, căci era de folos, încerca-ților și suferinzilor.

Mulțumită se simțea doar când putea urca pe terasă cu accensorul, privi cu ochii lar-gul orizont, sub care stau orânduite mii de locuințe. In vr’unele, gândea dânsa, tot trebue sa trăiască și fericiții. Lumea asta n-o fi numai vale de plângeri! Incântată se credea numai când putea să primească vești dela Ruxandra și, citindu-le aicea sus, să res-pire aerul îmbălsămat al pădurilor de la șosea și să admire cerul poleit al asfinți-tului.

Intr’o zi, pe când maică-sa îi trimisese mai multe daruri din Italia, unde plecase în cocediu după nunta Margaretei și ea primise și desfăcea pachetul pe încântătoa-rea terasă, veni de se așeză în apropierea ei generalul, însoțit de Angela, de Murgu și de Bică. De câteva zile el părea liniștit și, ca atare, avea voie a ieși în grădina asta feerică și a primi vizite.

Murgu îi povesti multe întâmplări de la regiment și de la Minister. Bică se jelui de greutatea familiei, în speranța că, fostul său șef, îl va milui cu un pitac, apoi plecă pro-testând că e obosit, în realitate el se duse să prășească niște porumb al unui vecin, dus la concentrare; dar care-i plătise mai de demult această muncă.

Camarazii, rămași așa singuri, intrară în vorbă despre multe lucruri intime.

Colonelul spuse generalului că femeia cu care trăia de atâta timp, devenise soția lui legitimă, că cei 4 copii avuți cu dânsa, a-cuma sunt ai lui și că fapta aceasta a făcut-o ne mai răbdându-l cugetul, să lase pe drumuri atâtea suflete, că, însfârșit, se simte foarte mulțumit că nu m'ai e singur și și-a împlinit o datorie sacră, acum când țara e în pragul războiului și el poate muri pe front. Azi viața mea simt că se scurge liniștită. In casă e pace și ordine. Seara, când sosesc de la cazarmă, plin de griji și de supărări, găsesc la vatră sfaturi și mân-gâieri. Cinci deodată mă primesc cu bra-țele deschise, îmi surâd, îmi vorbesc, îmi spun snofave. Unul îmi ia sabia, altul chi-piul, altul hârtiile cu cari vin la subțioară. Mă desbracă, îmi dă halatul și papucii, mă poftesc la masă, unde toți mâncăm cu o foame de lup.

Ce era să fac, să mor ca iun câine? Ochii să mi-i închidă străinii, pensia mea s’o mă-nânce statul? Plodurile mele să plângă pe ulițe, bastărzii? Apoi chiar ,dacă norocul le-ar fi fost rânduit altfel și-ar fi ajuns ei bine și fără sprijinul meu, ce rol a-și fi avut eu pe pământ, ce satisfacție?

Tată, tăticule, tătușică, iaca așa mi striga toți copii mei și eu, să mă credeți Dom-nule general, când îi aud așa, plâng de bucurie. A fost lume care m’a sfătuit să fac altfel; dar de geaba, sfaturile lor de inima mea nu s’au lipit. Neghiob și lipsit ar fi acela care ar face altfel.

Satisfacerea morală e ca o coroană îm-părătească. Te gândește, dacă orbit de gradul meu, lăsam eu patru lăstare ale mele în voia soartei? Dacă făceam ca alții, cari sperând a-și creia o familie întocmită pe calcule, abandonează o alta cimentată din iubire Copii procreiați așa sunt mai tot-deauna mai sănătoși, mai inteligenți, pe când ceilalți vai, vai... mulțumescu-ți Doam-ne că nu mi-ai împietrit inima, ci mi-ai dăruit tot aceea ce este mai drăgălaș pe lume: Patru flori frumoase în cari văd chipul și sufletul meu. Patru trandafiri ce îmi vor îm-bălsăma viața; îmi vor susține tzilele ce voiu mai avea de trăit, îmi vor mângâia bătrâ-nețele. Ei îmi vor închide ochii... Generalul tăcea și tremură. Murgu văzându-l așa se sculă și voi să plece. Generalul, zise către Angela:

— Mamă, Murgu are copii, are copii, eu n’am nimic ! N’am nimic... nimici... și începu să plângă cu toate lacrămile unui suflet îndurerat și chinuit.

Mărgărita, care ascultase toată destăinui-rea lui Murgu, miloasă cum era, auzind strigătul disperat al generalului și văzând pe Angela tremurând din toate încheetu-rile, se apropie de dânsul și cu batista îi șterse lacrămile; iar cu vorbe calde și bla-jine, îi curmă plânsul și obida, în urmă chemă servitorii, cărora le spuse, să-l ia și să-l ducă în camera sa, căci îi era teamă că emolțiunea aceasta să nu-i provoace o nouă criză.

Murgu, făcându-și cruce, plecă cât putu mai repede. N’apucară să ajungă jos în sală, când Radu Preda începu să strige, cât îi lua gura, cuvinte întrerupte și neînțelese. Abia îl putură potoli surorile, cari îi alergară în ajutor. Ii clănțăneau în gură dinții, îi tremurau mâinele și picioarele. Ochiii i se pironiseră în tavan de părea gata a-și da duhul.

După ce se mai liniști puțin Angela se apropiă de pat, în vârful picioarelor, îl mân-gâiă și-l sărută pe frunte. O lacrimă, ce-i pică pe față, îl trezi iși, deschizând ochii, se uită lung la ea, apoi zise:

— Nici tu n’ai copii, că și tu i-ai omorât ca mine. Murgu are copii, auzi, are copii, el n’a fost șarpe ca să-i muște, să-i înveni-neze cum am făcut eu. Și Bică a fost aici și m’a văzut; copii lui n'au ce să mănâce, n'au și nu i-am dat nimic. Tu imi-ai spus să zic că n’am!...

— N’am!... N’am nimic, n’am strigă ge-neralul și se repezi la gâtul Angelei. Era aproape s’o sugrume, când intră doctorul și după el surorile și Mărgărita, care tocmai trecea pe acolo ca să se informeze cum îi mai este generalului. Cum o văzu îi zise:

— Pe tine te cheamă Mărgărita, Măr-gă-ri-ta !... Mărgărita mea a murit, a murit că eu am omorât-o, eu și cu ea, ea, ea... și Băiatul Mamei!... Asta m'a sfătuit asta; mama mea, ea, ea. Auziți lume... Auziți!.. Tremura, rupea tot după dânsul, scotea lâ-nă din saltea, o mușca, o scuipa, o arunca joș, o călca cu picioarele. Așa o ducea zil-nic; când începeau crizele și nimeni nu-l potolea decât Mărgărita, care avea asupra lui o mare influență. Răbdarea ei era de admirat

In tot spitalul toți ziceau: Fata lui să fi foțst n’ar fi avut mai multă milă.

In sufletul lui Bică, ca orice suflet de român adevărat, era o bunătate nemărgi-nită.

De și Radu Panait îl mialtratăse, când îi fusese sub mână ordanoanță, deși când a-cesta ajunsese Secretarul Ministerului de Război, nu-i făcuse ce-i ceruse, totuși șl îi păstra o miloasă amintire și dacă ar fi putut i-ar fi schimbat într’un minut inima, i-ar fi muiat-o, astfel ca să fi fost măcar pen-tru Mărgărita, aceia ce se cuvenea, căci el bine le știa și le judeca toate, dar n’avea ce să facă. .

Acum, când îl știa căzut în patimă grea, în loc de a-l ocoli, avea milă de el. I se tăia inima, când îl vedea băgat în cămașa de forță la sanator, în loc să fie pe câmpul de luptă, cum s’ar fi căzut, în aceste vremuri de grea cumpănă,, când soarta țării încă-puse mai mult pe mâinele trădătorilor și vânduților.

Cu toate greutățile vieții că nu mai se găsea nimic de-a le hranei, cu topte veș-tile rele de pe front, cu toată asprimea iernei și lipsa de orice mijloace de comu-nicație, totuși Bică, așteptând să-i vină rândul să plece pe front, venea zilnic să-și vază stăpânul; îi vorbea în plac, îi sufe-rea insultele, violențele, îmbărbăta pe Angela să sufe-re această, grea încercare, să se roage lui Dunjnezeu, să-i pună hainele la sfintele da-ruri, poate că se va lecui de așa crudă boală.

Mărgărita ținea la Bică întocmai ca la o rudă de aproape și, de când plecase mai-că-sa în Italia și Stelian pe front, nu era mai voioasă de cât atunci, când putea teă schimbe câteva vorbe cu acest om de bine, căruia ea îi datora o parte din fericirea sa. Se înțelege, el fusese acela care o înfăți-șase bună cum era lui Moș Kivu și stă-ruise să-i dea casele din str. Caragiale, alt-fel ce și-ar fi constituit ea zestre ca să poată lua pe alesul inimei?

Când îl vedea venind la generalul, vor-bea cu respect de inimosul bătrân, care pentru dânsa fusese ca un tată. Ea nu înțelegea de fel, nici acum, după atâta timp, de ce Kivu desmoștenise pe nepotul său și le lăsase lor toată averea prin testament. Ce pică avea bătrânul pe Radu și pe mai-că-sa?

De câte ori deschidea vorba cu el despre dânșii, când se ducea să-l vadă, căci acum era slăbit și bolnav, se întrista și-i zicea că ar fi bine despre ei să nu-i mai vorbească, nici măcar să-i mai aducă a-minte, că sunt șterși din sufletul lui...

Cu oameni de nimic nu voește să aibă, de aface. Incurcăturile și rușinile lor m’au albit. Am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să le spăl cât de bine; însă cine era mul-țumit?

Stăruise ca lajdesea să afle taina sufletească a lui Kivu, dar nu izbutise. Tăinuia tot și de ei fugea ca de ciumă, în zadar îi mărturisise Mărgărita, că ei îi este ciudă, că i se pare că le răpește drepturile, căi el îi tăia vorba, spu-indu-i că Dumnezeu l’a povățuit în vis să facă ceiaice a făcut dânșii, dacă au drepturi să și le caute! Dreptul și-l câștigă omul cu faptele. Ei? Ei sunt niște cârcotași, niște netrebnici. Starea este a mea, fac ce vreau cu dânsa, Bică știe mai bine ca toți, ce fel de dreptate fac eu, când lucrez așa.

Adevărat că Bică fusese inițiat în toate, că doar nu era orb să nu vadă și surd să mu audă, însă ce putea să facă el atunci. Cumpă-nind bine fapta lui Kivu, nici Angela nu zise nimic, apoi și chiar dacă ar fi zis, cine s’o 'asculte? Kivu luase de soție pe sora lui Archiriadis, dar zestrea ei i-o dăduse înapoi însutit. Starea o făcuse dânsul din muncă harnică și cinstită. Despre partea lui n’avea; rude de sânge, el era dor rudă cu generalul grin alianță; însă fiindcă născuse pe mâi-nele lor și cheltuise el ca să-l crească, să înțelege că lui i-ar fi lăsat cu tot sufletul, întreaga avere. Văzând însă boala, patima și incapacitatea Angelei de a administra atâ-tea bunuri, cum și răutatea ei, că nici nu vrea să audă de Mărgărita, cu dragă inimă, îi dete la început o casă, apoi după ce își pierdu soția, făcu testamentul în favoarea Mărgăritei.

Ruxandra era mulțumită că fie-sa ș’a a-juns scopul, dar în sufletul ei se simțea foarte mâhnită, că nu putuse tot ea contri-bui la deplina ei fericire. Adeseori, înlăcrămată, Mărgărita o ruga să-și schimbe viața, să cugete un moment și la mulțumirea ei sufletească. Ar fi putut să ia pe Rinaldo, care o iubește atâta; dânsa se mulțumea să-i răs-pundă că-și urmează în lume steaua ei ne-norocită. Viața mai e și cum și-o face omul, răspundea fata, care, de multe ori, încerca să smulgă secretul pțe care ea, în atâtea dăți, uta să-l înțeleagă. Ar fi vrut o mărturisire atât dela Kivu cât și dela Bică, dar tăcea ca și Ruxandra. Mărgărita era pierea muncită de gândul că generalul Panait tre-buie să fi jucat un rol în viața mamei-sei, iar nu voia să cugete că el poate să-i fie tată, ea nu știa nimic din timpurile copilăriei pe general niciodată nu-i văzuse prin asă...

De ce-l blestemase, când îi ceruse să mear-gă la dânsul, pentru formele căsătoriei?

De ce plânsese atâta, când ea îi spusese că lumea zice că seamănă cu dânsul ? Cum de-i lăase unchiul lui toată averea ei, și ni-meni nu protestase?

— Minunile lui Dumnezeu, răspundea Bică, norocul tău, zicea Ruxandra. Așa vreau sa fac, răspundea Kivu. Rânduite și în-ădite toate sunt de Domnul; lui îi mulțu-mesc din tot sufletul pentru limpezimea dată minței mele, ca să nu păcătuiască și să gre-șească ea nici cum. Ce îți vine de la mine tu să agonisești, să păstrezi, căci dobândite cu muncă cinstită toate au fost și așa ele au sporit pentru tine, fată supusă și ascultă-toare ce ești. De te aflam protivnică și rea, murdară și leneșă, seacă și ușurică bag seamă, cum sunt astăzi multe fete, nimic n’ai 'fi văzut de la moș Kivu, că înțelegi tu, alea, bani albi pentru zile negre nu merită să aibă, nici să molară pe căpătâiul lor ca adevărați Creștini. In căi piezișe lăturlnjice cine cearcă să umble și să câștige bani ne-cinstiți, praful și părădăul de bunuri, așa adunate, s’alege. Om mare a fost generalul, dar mic la suflet'și d’aia nici-o ispravă so-cotită n’a făcut. Asta pe mine rău m’a du-rut. Pe cine-l sui,e Domnul este suit pentru ceva, de la el cere binele aproapelui, iar dacă nici atât nu este în stare să facă d’acolo repede îl coboară și, în iuțeala cobo-râșului, mădularele’și frânge mintea i se cutremură din Iod, i se smintește. Voi, adică tu și maică-ta, a-ți fost mereu înțelepte. D’aproape și de ani de zile vă urmăresc și’n purtările voastre, n’am găsit nici o pată, pen-tru aceasta eu, în loc să asvârl la nerozi banii mei, ori pe fereastră, fac cum îmi zice cugetul și el îmi spune că nu greșesc.

Grijă de sufletul meu știu că, voi, cari sunteți milostive și ducemice, o să aveți, de aceia nici nu pun în testamentul meu vr’un aliniat, nici nu despart, pentru acest cuvânt, din averea mea vre-o sumă. In că-a cu care îmi veți tămâia țărâna, știu că are să pice lacrimi sincere, mai sincere ca ale rudelor, cari au avut ochi să nu vadă, limbă să blesteme și să critice, inimă să nu se înduplece pentru nimic!

De la o vreme numai de moarte vorbea moș Kivu, care se topea ca o lumânare.

— Peste mormântul meu, dacă veți vrea voi să puneți rosmarin, calomfir și busuioc, căci așa a răsărit pe groapa învățătorului nostru Isus Cristos pe care eu l’am iubit în căile lui toată viața am căutat a mer-. De nu veți face 'voi aceasta, apoi să știți, e bună seamă, că ele singure vor răsări, ţărâna mea e curată, îmbălsămată de cre-sință dreaptă și nestrămutată. Nu mă laud vameșii, nu mă înalț, ca fariseii, ci smerit pocăit, Doamne înaintea Ta vin, ca un harnic, care a lucrat toată viața în o-rul țarinei tale. Să vedie că tu l’ai cunoscut, l'ai prețuit, de vreme ce l’ai ajutat și pe răzeș să ajungă, voile tale să le înțe-leagă și să se muncească și să le facă în-tocmai icum au grăit lumei profeții.

Părăsesc această vale de pjângeri și plec eu drag dincolo, unde voia sta de-adrcapta Tatălui!Rămâneţi cu bine, fetele mele!... Astea fură ultimele lui cuvinte pc cari Măr-gărita și le amintea des cu lacrămile în ochi!

O ușoară strângere de mână, un suspin adânc, o pironire a ochilor în tavan și moș Kivu, ca un preot al altarelor antice din vremuri biblice, se stinsese între pereții săi albi ca tâmplele și zilele sale..

Mărgărita, îl plânse ca pe un adevărat părinte și poate că vorbelor sale înțelepte, mai mult chiar decât averei lăsată ei, ea datora cea mai adâncă mângâiere.

Intins pe catafalc, în sala mare a casei sale, părea frumos, liniștit și blând ca S-tu Niculae. Meseriașii toți îl plânseră și ci ' 1 mult. Fiecare destăinuind lângă cosciug, bi-nele și sfaturile ce primise dela tata Kivu, cum îl numeau toți la societatea lor, al dărui președinte fusese ales cu câteva săp-tămâni mai înainte de moartea lui, de aceia nici el, drept recunoștință, nu-i uitase, ci le lăsase prăvăliile din târg, pentru a se cumpăra din venitul lor, cărți la copii mese-riașilor infirmi și scăpătați. Aminte își adu-sese în ultimele clipe și de Bică. Când a-cesta veni să-i spună, că pe ginere-său l’a operat în spital, rănit pe câmpul de onoare, dete câte o mie de lei, zestre la fiecare fată, loc de casă, în cartierul Tei, unde el fă-cuse gradină de zarzavat și-l dase sărmanilor în zilele de lipsă, aduse de războiu. Hainele lui lăsase cu sufletul să le poarte tot Bică, tot el să rânduiască mereu gră-dinile și reparațiile de pe la proprietăți, că era încredințat că le va face în mod cinstit şi cu inimă curată, pentru aceasta lăsân-du-i o sumă lunară. După moartea sa va da tuturor prietenilor câte un obiect din casă, ca să le fie pomenire. Dânsul să ia armele și straiele din odăițele cele mici, din casa unde locuia el iarna, pe celelalte le va da fetelor sale zestre orice stramiță de-a lui, bine și noroc le va aduce, căci mun-cite și țesute cu sudoare sunt și drept pildă lor fi-va.

Mărgărita sta în fața scumpului răposat ca înaintea unei icoiane vechi, zugrăvită de o mână dibace. In casă i se păru că se re-vărsase miresme sacre. Nici o teamăf-nici-o sfială de aceste moaște îmbălsămate. Ră-mășițele lui pământești avură norocul să fie plânse din toată inima de către toți acei care le încofnjurau. La ultima, locuință fu-seră duse cu toată cinstea. In discursul care i se rosti de către vice președintele socie-tății meseriașiloir, i-se pomeni despre tot binele făcut, despre cinstea și noblețea caracterului, despre sfârșitul său liniștit și frumos ca al unui martir al muncii și al credinței, apoi prietenii îl lăsară în groapă plângând.

In cimintir lacrămile lor se amestecară cu țârâit de greer, cu ciripit de rândunele, cu freamătul de brazi și de parfumul chiparo-șilor ș’al silomorilor.

Ruxandra era la Lerici în apropiere de de Spezia, când primi veste de la Mărgă-rita, despre moartea Iui Kivu.

Obosită de drumuri, cu capul plin de a-tâtea opere de artă, ce văzuse în toate orașele din nordul Italiei, cobora acum pe coastele ramificate ale Apeninilor, coaste de, cari se batea albastrele valuri ale mărei Tirenyană. Când era la Veneția, își amin-tise cu groază de toate suferințele ei. Primi-rea amicală ce-i făcuseră ziariștii, prietena sa d-na Maria Pezze-Pascolato, celebra pa-triciană, scriitoare de mare valoare, cum și familia sculptorului Cadorin, care trăise mult în România ș’o cunoștea din țară, în loc s’o încânte, o lăsară rece, ba mai mult o întristară. In fiecare zi se sustrăgea dela tot felul de amiabile invitațiuni, rătăcea stingheră, când la Mestre și Treviso, când la Chioggia, când la Murano, ori la Burano, luând masa între pescarii, ori studiind mo-rauvrile acestor oameni simpli, cari trăesc fără aspirațiuni, se mulțumesc cu suspinele lagunelor, simtfoniile orgelor, cântecul po-polanelor. Seara, în vestita cafenea Florian, care de 40 de ani, de când se deschisese; nu se mai închisese niciodată, își lua cafeaua și citea fiarele, așezată lângă picturile alese, ce împodobeau pereții, înguști și scunzi ai acestor vestite cafenele,

Duminicile și sărbătorile se scula foarte de dimineață, lua în rând bisericile, piețele, palatele și muzeele. După podul Riva-dei-Schiavoni privea lung la razele de soare* scăldate pieziș în apa mărei, premenită noaptea și curățită de alge, de către vânturi ușoare. Intra în biserica S-tu Marcu, înge-nunchia în fața altarului, binecuvânta pe Dogele Contarini și pe Domenico Selvo, Do-gii cari se gândiseră, acum o mie de ani să construiască asemenea operă măreață pe piațeta unde se săvârșise miracole și cri-me. Lua apoi vaporașul, sbura cu el peste canalGrande, se oprea la muzăul de acok trecea peste căi și canale la bisericaS Maria dei Frari, admira monumentul di gehii Nicolo, făcut de Antonio Rizzo, a luiCanova. Să întorcea la vaporaș cu care umbla mai toată ziua, nemai putându-se sătura privind la palatele: Grimani, Bernar-do, Gozner, Spinelli,Foscari,Pisani,Con-tarini, Dario și Ca D’oro, această minunată clădire îndantelată de marmoră poleită cu aur și imitată după palatul Dogilor.

Oricât iar fi o pană de măiastră, n’ar putea descrie dibăcia penelor și a daltelor, cari au lăsat aici urmele lor, în această cetate ce va să fie studiată, nu numai în temple și palate, ci și în monumente și sarcofagii, în împrejurimile de la porți șide la ferestre, de la uși, balcoane și înveli-tori, de la poduri și dela fântânile din piețe lângă cari zilnic sta Ruxandra. Privia cu drag ceasuri întregi la frăgezimea, gingășia J și delicateța popolanelor. Toate aceste tinere fete, păreau zâne din povești, domnițe din Bizanț. Dar porțile Campanilului, porți ca de Paradis? Le studia cu deamănuntul. In-gerași și statui, armuri și coifuri, alegorii și minuni, nedomirindu-se ce cap a fost aceia în care încăpuse atâta fantezie. Să uita când la Campanil, când la Palat, când I biserica S-tu Marcu, când la turnul oro-logiului și’și oprea privirea la Porta dela Carta, numită astfel fie pentrucă d’aicea se împărțeau decretele publice, fie că se vindea hârtiea, scumpă și p’atunci se gă-seau tot acolo grămăticii capabili de a co-pia actele și deliberările Republicei. In ce timpuri trăia dânsa cu gândul!...

Dantelele fine, pilastrii, capitelele, stâlpii, de-gele Marino Faliero, îngenuchiat, leul care ţine în ghiară paragrafele dreptăței, o ținea întregi, în fața acestor capo d'opere, fură să ia seanța că alături de ea stau sute de călători, uimții de frăgezimea marmurei dela această poartă, tezaur de artă și de speranță a sculptorilor de azi, cari întorși la vetrele lor, imitează, compilează, scot ce pot, dar nici unul n'ajunge la perfecțiunea acestei porți a raiului, răsărită par’că, aici ca prin minune. Triumful artei venețiane, nu știu cine l’ar ajunge astăzi. In calte, cel din palatul Ducal și Biserica S-ta Mania ieșite de sub penelul lui Paulo Veronse, tot ar fi mai sugestiv, gândea ea, de cât orice s’ar face actualmente de către oricare pictor din lumea întreagă.

Sala Senatului, sala Consiliului, Galeriile și intrările Palatului Ducal, cum și scara Giganţilor și fântâna, unice în. lumea în-treagă, se impun prin simplicitatea lor, ca și toate lucrările din palate și pinacoteci, tot că și tripticile lui Vivarini, ale lui Gio-vanni Bellini din catedrala Frari și tavanele lui Tiepolo d in bisericaScalzi și arhondă-ria mânăstirei din insula Armenilor. Pe Ti-ziano, Tintoretto, Palma și Veroneze Man-tegna și Tiepolo, atât îi admirase încâ ajunsese să știe drumul, cu ochii închișii înspre tablourile și icoanele pictate de acești coloși ai vremurilor, cari parcă atitudinii și ținute, culori și cosutme, subiecte și ins-pirațiile trăsese din suflete de arhangheli suflete mari, candidate și înviorate de spe-ranțe și de senzații divine.

Azi alți oameni, alte talente, gândea dânsa

Cât stete aici, Ruxandra, legă prietenie cu scriitori și scriitoare distinși, cu profesoare și artiste mari, trăi într’un ambient de care nu se îndura a se mai despărți.

De ce cunoștea Veneția, de aceia mai mult o iubea și îi părea rău după trecutul ei sublim, trecut în care nu mai spera, cum să se mai întoprcă el cu asemenea vremuri pitice, vremuri de minciuni, de trândăvie și de egoism.

Recitea cartea lui Rinaldo asupra acestei cetăți de umbre și lumini glorioase și întunecoase fapte și o găsea prea slabă, prea redusă, asupra capitolelor de artă și istorie de iubiri și de serenate, de sticlării și dan/tele, de mărgelării și coraliu, de ciselături și filigrănătii, de mătăsării și hărtieturi, țesute, tipărite, imprimate, în acest oraș de visuri și de poezie, de dor și de sentimente alese, de linii și chenaruri rare, de pace și de revdttjă, de cântece și de lacrămi, de a-mintiri și de uitare.

Seara aștepta până când încetau pe ca-nal Grande serenadele, maurii după turla orologiului, cum mânele lor de bronz, bateau ora zece și apoi, hotelul din apropiere, Ruxandra, se închidea cu diferite cărți și nota impresiile, plângea un timp în care bu-nătatea luptând cu tirania aceasta din urmă rămăsese învinsă și arta se făcuse regina lagunelor. Dela Rinaldo primia mereu seri-sori în care-i spunea că departe într’un oră-șel uitat o așteaptă cu mult dor, spre a o face cunoscută mamei și surorilor sale și apoi atunci poate că se va hotărî la alt pas ce’i cere să facă spre fericire, la căătorie.

Toate scrisorile erau pline de nestrămu-tată iubire și de vorbe frumoase și ademe-nitoare. Câte odată ea ar fi voit să zboare spre dânsul să-i întindă mâna, să-i zică:

Aide, lumea asta plină de farmecul iu-birei iși al fericirei, trebue să fie un moment și a noastră.

Alte ori își simțea sufletul ca fiind prins într’un ghimpe, care n’o lăsa facă nici cea mai slabă mișcare. In călătorii și’n scris își găsea doar toată mângâierea. O îngro-zea de multe ori singurătatea și depărtarea și parcă ar fi dorit, alăturea cu ea, să aibă un tovarăș, dar când ș’amintea cât de scump plătise această fericire, în viața ei, nu se putea hotărî la nimic și vremea trecea re-pede și dungi d’adâncă suferință peste frun-tea ei începuseră a s’așterne. Totuși, ave trăsături fine, nobile și frumoase, iar în ochi i se oglindea gentilețea-i puternică și seninătatea sufletului său mrae.

Părăsise cu părere de rău Veneția, între un tren și altul se repezise la Padova, ca să revadă biserica moinumentilă și făcătoare de minuni a sfântului Antonio, palatul ve-chiu, frescurile lui Giotto, vestita cafenea Pedrochio, unde Mazzini, Garibaldi și Victor Emanuel, puseseră la cale făurirea regatului Italiei. Mai cu scamă ținea să salute pe fami-liile celor doi prieteni profesori universitari pe cari îi cunoscuse la congresul învățaților ce avusese loc în țara sa cu ocazia expoziției din din 1906.

Ca Ahasverus fugi înainte. Toate rugăciu-nile prietenilor nu răușiră a împiedica din mers. Și totuși n’avca nici-o țintă. N’o gră-bia nimeni

Rinaldo?

Câte odată parcă, citind scrisorile lui în-focate, îi venea cu cel dintâi tren să zboare către dânsul. Alteori suferința ei era atât de mare, încât peste cuget și simțire ar fi voit să-și aștearnă zăbranicul uitărei. Nu știa cum să-și omoare timpul pe care-l gă-sea totdeauna prea leneș. Umbla mult mai încet ca gândurile ei. I se părea că pe lume există de veacuri și ultimul termen n’are să-i' sosească nicio dată.

Intre operile de artă se simțea doar mul-țumită, căci acolo trăia din zilele acelor oameni iluștri ale căror opere îi condu-seseră pe calea gloriei eterne.

Ar fi vrut și ea să dobândească nimbul nemurirei, măcar după moarte să stea în-tre aleși, dar cum să facă?

Ceiace (cria dânsa, deși îi asigurase un loc printre scriitorii de seamă tot n’o sa-tisfăcea ! Ar fi dorit să scrie ceva nou, ceva frumos, ceva înălțător și mai altfel decât tot ceiace făcuse, să creiase, să scrisese și se inventase până atunci... In dimineața următoare cu cel dintâi tren plecă din Pa-dova, se opri un ceas la Vicenza și vizită Domul, primăria și piața, apoi se îndreptă șpre Verona, unde o aștepta la gară, ale-sul său prieten Angelo del Occa Bianca, ves-titul pictor, care o conduse să viziteze mis-furioasa cetate a lui Sf. Zeno, Arena, casa Julietei, plină încă parcă și acum de sus-pinele fecioarei înambrată de Romeo, care, pe sărci de mătase, urca să asculte, ieșind din gura ei, murmurul șoaptelor de iubire sub farmecul razelor de lună. Merse apoi în atelierul artistului, acolo cu toate că era încă sub impresia tablourilor vechi avu ce să admire. Atât subiectele cât și tratarea lor, erau fără nici un cusur! Arta e cu, ade-vărat nemuritoare, dacă știe să făurească atâta viață!

La Milano se întâllni cu mai mulți com-patrioți, cu cari merse, iar la vestitul Dom, la Palatul Sforza, la Galeria Umberto, iar să ia prânzul la Savini, cu scriitorii și scrii/toarele italiene, cu cari făcuse cunoștință ]n alți ani, când vziitase orașul Milano. De la ei află cu mare părere de rău despre moartea poetului Arturo Colautti din Dail-mazia și a marei și neuitatei Alexandrina Ravizza, inițiatoarea multor opere filantropice, a Universității Populare, a Soc. Urm-nitaria, aici unde cultura și milostenia sunt la înălțime. Vorbi cu Marinetti asupra Fu-turismiului, cu Pasquale de Luca despre miș-carea culturală și artistică din acest oraș, creerul și pulsul Italiei. Vizită pe Gemma Feruggia și pe Ada Negri, scriitoare cele-lebre, femei alese, dela cari se învioră și luă curaj, ca să purceadă la luptă culturală, când se întorcea în țara sa, țară de admirație mutuală și de slăviri reciproce, cari ză-mislesc în artă ca și în litere și științe, opere de moravuri ușoare, opere în genere, lip-site de avânturi sufletești.

La Genova, luând pe rând cele două tram-vaie, cel de pe lângă mare și cel de pe lângă munte, se îmbătă de parufmul myr-tului și-al mimozei, al gliciniilor și al dafi-nilor, al rodiilor și al florilor de portocal si de gardenii, apoi, când din grădina Negro, când din Casteletto, ori de lângă minunatul far, ascultă cântecul valului, flueratul ascu-țit al sirenelor din portul grandios, unde sosesc giganticele vapoare din lumea în-treagă, unde mișună oameni de toate culo-rile: negri, galbeni, măslinii, unde se vorbesc toate limbile de te crezi in Turnul iui Babel... Ascultă răgușitul șuer din sutele de turnuri de fabrici, unde șe întărește pu-terea, tot mereu crescândă a industriei, în această blagoslovită țară, unde s’au făurit trei civiilizații, unde patriotismul împinge pe toți la muncă!

Cu Flavia, Steno, ziarista spirituală și cultă, care o însoțise în pelerinagiile ei la faimosul cimitir Staglieno, la teatre, la bi-serici, Ruxandra vorbea bucuros de multe și devenea expansivă și hazlie, cum fusese odinioară caracterul ei: — Ce nostim sunt înșirați caii de la camioane, trei, patru, cinci, la rând, cu zurgălăi și găteli, observă dânsa râzând. In loc de saci cu nisip tras din greu pe dealuri, în orașul ăsta curios, mi-ar plăcea să văd în care, câte-o nuntă, ca la noi la țară... Ce n'ar da flăcăii să aibă astfel de arcuri de argint cu ciucuri și clo-poței cu pompoanc și panglici roșii de pus la căi!

Ori mai apoi, vorbind de nunți, se mira de mirarea scriitoarei, că nu știa că la noi te poți mărita de trei, de patru, de cinci ori!

— „Va să zică la acelaș car, ca la astă, se pot înșira bărbaiți, și jugul se sanctifică, de lege, fără văduvie prin moarte, întrebă râ-zând scriitoarea, care nu înțelege instituția divorțului și care, în revista ei La Chiosa. susținuse înflăcărate discuții asupra acestui argument!

Luni ar fi stat Ruxandra în acest oraș divin, dar trebuia să plece. Se întorcea în ţară.

Dar înainte de a părăsi Italia se mai opri la Spezia și apoi laLerici unde o ajunse vestea morței lui moș Kivu. Cât stete la Le-rici, Ruxandra, vizită toate colinle împădu-rite de măslini, se rugă zilnic în biseri-cuța de acolo pentru sufletul lui Kivu, res-piră în singurătatea golfului adânc, înflorit și plin de șoptiri misterioase, de râsete me-talice și dulci, de cântece duioase, golful de atlas în care s’a înecat marele poet englez Schelley.

Tentată de valuri liniștite și călăi, de ae-rul îmhălsămat și ușor, de acorduri de man-dolină; a luat vaporul și-a vizitat Sf. Te-ronzio, localitate unde au trăit Lord By-ron. Palalul Pisani cu temnițele lui negre, în cari ftrseseră închiși Francesc I iu și Dogii Genovei; la urechi valul parcă-i- adu-cea răsunetul armonios al lirei lui Petrarca, poetul sonetelor neîntrecute scrise se zice, în acest palat. Se ştie dă aici Scheley, voind să treacă marea înnot până la Lerici, s’a înnecat. Amicul său căutându-i cadavrul, i l’a găsit abia la Viareggio, aruncat de viuri pe plaje. Byron îl arse și asupra acestei morți scrise imnuri de pietate. Cine ar mai face așa astăzi, în aceste vremuri de indi-ferentism?

La aceste spuse o făcu pe Ruxandra să verse lacrămi și să dea paznicului tot mă-runțișul din pungă. Până la Spezia, un lău-tar orb pe vapor, suspina pe coardele man-dolinei însoţit în cor de toți călătorii. Ru-xandra îi zise: Cântă înainte, nu trebue să știi pune pe coarde jalea lespezilor dărâmate, a grinzilor putrede, a faimei, a decăderi, a poemei jalnice, scrise pe zidurile ruinate din palatul Pisainlor de mâinele uriașilor ale timpului. Cântă, cântă, trubadur neno-rocit, și dacă știi, spune ceva și despre durerea mea! Până la oraș el zise mereu pe mandolină romanțele marinarilor din splen-didul golf, al Spezziei, oraș așezat ca o floare regească de crin pe sânul Italiei.

In grădina pulică din str. Massin, in-trând, după ce debarcă, se așeză pe o bancă și citi le rime di Stecchetti și mai cu râvnă poeziile marelui poet Pascoli. Ce versuri simple, curgătoare și expresive la unul, pro-funde și sublime La cel’l-alt! Se gândea și le compara cu ale poeților din țara ei. Cât de slabi îi păreau aceștia ca inspirație!

— Ambientul, cultura vastă, orizonturile largi, pot hrăni talentele și da avânturi mari -sufletești,pe când meschinătatea traiu-lui în-vârtit între în-gustimi de viața seacă și ba-nală, cum e la noi, gândea ea, nu poate produce cântăreți de seamă. Citi că la 1845 se născuse acest gingaș poet în sătulețul Fu-mana la pocalele Apeninilor dar, se inspi-rase de la sublimia natură. Talentul și-l cul-tivase în toate orașele mari ale Italiei.

In sonete cântase iubirea! Pascoli profesor la Universitatea din Bologna, unde urmase la catedra celebrului poet Carducci cântase natura și pasiunile omenești cu o profundă și nobilă filosofie...

De sub uriașii palmierii, din marginea mării, Ruxandra, vedea în fața ei, Arsena-lul, căci Spezia e port militar, dealurile cu creștetele misterioase, ascunse în păduri, de chiparoși, coastele golfului, pline de orășele din cari se înălțau turnuri și turnulețe, campanile și ruine, dar și câmpuri și o-goafe admirabile cultivate, grădini de poame bogate, vii pline de ciorchini cu bobul cât oul de porumbel. Când privea toate aces-tea, îi veneau în minte atâtea aprecieri slabe și ridicole, atâtea calificative superficiale create din ignoranța celor ce judecă o țară după cinci, șease zile petrecute prin oțele a multora dintre noi, la adresa acestui po-por, care a știut face din orice colțișor al acestui rai, care e Italia o comoară, artă din orice petic de pânză, minuni din orice bloc de marmoră.

Dintre oleandri, curmali și mandarini, în-floriți, se vedea înălțându-se falnica statue lui Garibaldi. Figura lui îi aduce aminte, de Tudor Vladimirescu, eroul redeșteptărei naționale din țara ei. Câtă deosebire!

In Italia văzuse că nu era oraș în care făuritorul Italiei să n’aibă monument, pe când bietul Tudofr, zăcea în uitare, fără! cruce, fără floare, fără lacrimi la mormânt. Jură să ia și dânsa inițiativa, la întoarcere, ca să-i facă un semn creștinesc pe locul unde mișelește fusese ucis. Cum ar fi voit o renaștere, o prefacere din temelie a nea-muuil său !

Neam inteligent, bnu la suflet, plin Șe calități, dar înveninat de streinism și luat numai de curentul modei, al politicei ve-nale și mercenare, ș’al egoismului.

Se sărbătorise tocmai atunci aici al șease-lea centenar, al lui Boccacio, acel geniu. al Italiei și al lumii, care râzând, biciui, în Decamerone, moravurile, șterse lacrăinile a-celora cari plângeau pe cei duși dintre ei, secerați fiind, în acele vremuri, de teribilul flagel ai ciumii, care bântuia acolo tocmai în anul când Dante scrise: Divina Comedie. Timpul era schimbat. Citind aceste opere, cărora criticii veacurilor n’au putut să le clintească nimic din valoarea lor umană, i se părea că acești oameni n’au zugrăvit timpurile din 1400 ci păcatele păcătoși-lor și al păcătoaselor din zilele de astăzi !

Unul se înalță și cântă ca’n paradis, altul râde și ’ntrinează chitara-i ca trubadurii, ziua și noaptea și amândoi cu pana, pun în scenă pe cei cari atunci s’ascundeau după perdea, pe cei de cari, până la dânșii, nimeni nu cutezase să s'apropie, necum săr-i atace și să-i arate neînvinși și târâtori ca șerpii cum erau.

Cine să dea pe față toate păcatele amare şi grele sub care trupul lor gemea aprăsat? Totuși ei imputau, judecau, condamnau, u-cideau, fără să cugete la putregaiul dintre ei și pe care sta sprijinită toată mărirea îngâmfată, triată gloria rece, goală, pătată, și tasângerată. Au mai venit d’atunci imalfani și patima triumfau! și scăderi, glorii și în-frângeri, dar nimeni, ca acești coloși, n’au mai fost în stare să fixeze așa de bine un veac, în care să se oglindească fiecare om, care se credea miai de seamă, cu măririle și și cu minciunile lui, cu dulceața și veninul din care a trăit ș’a îndulcit, sau înveninat fe alții.

Din câte citise ea despre ai săi, intrigi, cle-vetiri, minciuni și adevăruri, virtuți și vi-ții, să'ntreba acum, care scriitor spusese, ceva măcar ceiace știa despre cercul în care se învârtise el din durerile și simțurile sale, în mod sincer și crud, banal sau trivial, așa tocmai cum fusese viața și împrejură-rile prin care trecuse? Nimeni!... Gloria lui Dante ș’a lui Boccacio e sinceritatea pusă de geniul lor în serviciul adevărului ! Nu-mele lor este, cunoscut și trâmbițat, ope-rile lor comentate în mii și mii de volume în lumea întreagă și în toate limbile, însă omenirea și moravurile, gnâdea ea, s’or fi schimbat? De când călătoria prin această' tară de artă, de visuri și de poesie, avusese ocazie să asiste la celebrarea multor cen-tenare a poeților, filosofilor, muzicanților, sculptorilor, [pictorilor ș’a oamenilor poli-tici, însă și ei, văzând că omenirea tot nu e regenerată, ieșită din păcate, îi venea să strige ica futuristul Marinetti:

Jos cu centenare, cu slăviri și osanale, înainte cu electricitatea, cu puterea varpo-rilor ș’a pumnului! înainte!

Ș’amintirile acestea or fi frumoase, cu-geta dânsa, după ce citise și’nchise ziarul: drept că ele dau dovezi d’un trecut măreț dar gustul alaiurilor, al discursurilor ș’al banchetelor s’a prea întins în toate țările. Ei îi era dor de vremurile din o mie patru sute, atunci când Dante cu Malaspina, se plimbau !pe țărmul Magrei și paietul scria în tăcere, fără gând de reclama versuri sublime.

Vântul spulbera, foile oleandilor, ale fi-cușilor și ale mselor din frumosul parc din fața mărei. Trecuse ora mesei de mult, dar cine să cugete la mâncare?

La lumina felinarului Ruxandra redeschise opera nemuritoare a lui Stechetti și citi:

Ho detto al cuore, al mio povero cuore,

Perché questo languor, questo sconforto

Ed egli mi ha risposto:

E morto amore!

Ho detto al mio povero cuore

Pirché dunque sperar se amare e morto?

Egli mi ha riposto:

Qui non spera, muore.

In ce să mai sper eu, zise dânsa, în gân-dul său, închizând cartea, ridicându-se și îndreptându-se înspre hotel.

Acolo găsi mai multe scrisori din țară și o carte poștală de la Rinaldo.

Inima mea scampă,

Aștept cu tot sufletul ceasul în care cu tine alături, să pot străbate iar căile splendi-ului oraș Neapole, dar de data aceasta nu prin ruinele de la Pompei, ci pe Chiaia și la Capri, în Grotta, Azzura. Sub luminile ei azu-rii, să dau femeei mele, (auzi, femeei mele și căci vei fi a mea, sau de unde nu mor), cea mai dulce sărutare. Așa e că, în curând, pot spera această fericire de la tine?

Al tău pentru totdeauna

Rinaldo

Sub pritext că are să-și reguleze niște a-faceri familiare, odată cu Ruxandra, Rinal-do părăsi țara, însă dela Fiume, el o luă pe linia litoralului răsăritean, dându-i speranța că se vor găsi la Neapole; în fond însă altul era cuiul din inima lui, altele erau nevoile ce-l sileau să contracteze repede o căsătorie de afaceri c’o femee dcpe alte tărâmuri. Dacă ar fi cercetat Ruxandra la Neapole, ar fi aflat în orice birou de avocatură, că Ri-naldo era un aventurier, un ușuratec, om care îi plăcea petrecerile și d’aceia venise și în România. Cine înslă să gândească, la a-ceasta ?

Inima câte odată este ghicitoare și pre-vestitoare mare, ea îți spune, de mai înainte, îți prevestește ceeace are să ți se întâmple.

La scrisori calde, la declarațiuni de dra-goste învăpăiată, la planuri de visuri și de gingașe poezie, pentr’un viitor înfăptuit în raze aurii de căttre Rinaldo, Ruxandra rămânea foarte rece. Adeseaori se hotăra să pună capăt acestei vieți de stea călă-toare, de sihastri rătăcitoare pe căi străine, a stinge din pieptul ei o suferință amară, a face un om fericit, însă hotărârea ei o vedea mereu împiedicată d’un ce pe care nu știa cum sa-l numească, un ce cate-i sta stăvilar în inimă.

Să aștepta ca în loc de fericire, să-i vie de la Filin o lovitură și mai crudă deciât toate acele ce le îndurase în viața ei, tristă și goală. Impinsă de soartă mergea mereu către el. Cu cât se gândea la revederea și a-propierea între ei, la legătura pentru viață, la căsătorie, cu atâta îi cădea greu, îi era teamă, i se topea inima; de ce, nici ea nu știa !

Citi și scrisoarea de la Mărgărita, în care aceasta îi povestea despre suferințele ge-neralului bolnavul ei din Sanatoriul Anto-niu, care nu se mai lăsa îngrihir decât de dânsa. Ea făcea pe infirmiera cu drag, căci deși bătrân mai înainte de vreme și cu tră-săturile brăzdate de boală, care făcea pro-grese, totuși uneori când avea chef de vorbă, era foarte plăcut.

Câteodată e blând ca un miel, scria dânsa, alte ori zbiară ca o fiară. Pe mama-sa o u-răște din toată inima, se bucură, doar când vine la el un vechiu prieten Colonel Murgu și Bică.

Și ăla!... Când mă vede lângă general e bucuros și zice mereu: Sângele apă nu se face! Eu îl întreb de ce spune astfel de povești. Bică atunci râde și zice că știe multe și într’o are el să 'mi le povestească, dadă îi vei da voie d-ta. Ii zic să vorbească acum, că până vei vini de acolo e mult bol-navul nostru e slab, pierit, aproape mort. Cine știe ce mai pățim cu el, că zice, când e furios, că are să se omoare că și el e omo-râtor, că a țucis pe căpitanul și pe mine. Cine o fi căpitanul ăla nu știu, că ăla e toată groaza lui. Cazul ăsta de nebunie mă pa-sionează mult, uite mi-e milă de omul ăsta.

Și Bică e un subiect bun, ași putea spune curios, de a-i fi aicea ți-ar servi de studiu. Cu el generalul a foșt toarte aspru, așa spu-ne și maică-sa, care și ea n’a fost mai bună, totuși, ca un câine credincios, vechiu soldat veghiază zile și nopți întregi, ca și mine, lângă patul generalului.

Bolnavul îl pălmuește, îi smucește bra-țele, îi zîmulge părul, și el suferă ca un martir, tot așa pățește și maică-sa. Mie, cu-rios, nu-mi face nimic, din contră, când mă vede se bucură, râde și zice îngânând că nu mai poate vorbi deslușit:

— Uite vine păsărică mea, vine moțățica vine fata, vine fata!... Și p’asta am omo-rât-o eu, tot eu !...

Inchide pleoapele și din ochi îi curg la-crămi. Eu i le șterg, stau cu el, de multe ofi îl veghiez până se deșteaptă ca să-i dau doctoriile. Somnul lui e liniștit ca de cbpil. Cine ar crede că ăsta a comandat regimente și a fost fala armatei?

Marnă, să-l vezi e mort de viu, a rămas o mână de pământ și câte chinuri, câtă amă-răciune pe el! Ale cui păcate le-o fi trăgând omul ăsta? Când zic așa, cucoana Angela, plânge de udă pământul și răspunde: Ale mele, nenorocita de mine, ale mele!

— Sărmana mi-e milă de ea. Zice că în lumea ăsta nu mai are pe nimeni, că o rudă ce-a avut a murit și ăla, averea lăsând-o unei străine. A făcut tocmai ca moș Kivu fie-i țărâna ușoară!...

— Ei dar ce strici d-ta să-ți scriu cu numai prăpăstii d’astea? Pe mâine alte rânduri mai vesele, dela cine te sărută cu mult dor

Mărgărita.

Când sufletul ți-e încărcat de amaruri, Mângâere cauți să găsești fie în sufletul sublimei naturi, fie în călătorii pe uscat, ori pe mare; aceasta, când nu vrei inima ta să ti-o deschizi la prieteni, cari, când te au în mână cu vr’un secret, ți-l speculează la vreme cum pot mai bine. Ruxandra știa aceasta și de aceia era mulțumită, că chinurile sale sufletești putea să le spuie la dru-muri, la răspântii, la cele patru vânturi... Blestemase, se înțelege, dar bună cum era tot simțea milă de Radu, care acum știa bine că fusese în mâinele maicăsei o unealtă slabă din care pricină ei îi zdrobise viața întreagă. Grije mare avea de Mărgărita pe care o știa fragedă la inimă; ea n’ar fi vrut ca data să afle mizeriile ce îndurase de la acest om, care acum că pătimea atâta, și ispășea greu toate păcatele. Nici ea nu era mai fericită, dar în suflet tot îi mai licărea o rază de speranță: Rinaldo... O va face feri-cită, i-a făgăduit de atâtea ori! Vă petrece cu el ultimii ani ai vieții ei, lângă un om harnic, deștept și cinstit. Va primi, va că-lături. Acum putea să-și plătească luxul ăsta mai în larg căci, pentru pretențiunile ei modeste, moș Kivu îi lăsase destulă avere.

Va vedea de nepoții ce-i va dărui D-zeu, va beneficia de mnuca și de banii câștigați. Ce are aface naționalitatea și depărtarea? Italia nu este a doua patrie a ei? Soțul ei nu este de aceiași rasă? In bisericile din Roma, din Veneția și din Neapole, nu se rugase ea singură de atâtea ori? Se va ruga acum îngenuchiată, alături de el și rugăciunea lor, unită în cor, se va ridica mai repede înaintea altarului sfânt. Nu se putea, în lumea asta să nu aibă părticica ei de fe-ricire? Nu văzuse ea lumina numai pentru chinuri, căci suferință fusese până să-și ia titlul de profesoară, durere când își îngro-pase părinții, disperare când născuse pe Mărgărita și Radu o părăsise, ură și nebunie, când trăise cu Dordea, remușcare teribilă când îl pierduse. Ea d’atunci nu mai văzuse zi senină, nu-și mai găsise pace pe ni-căeri. Rinaldo, nițai ales după ce Mărgărita se dusese la casa ei, încântă pe Ruxandra eu tot felul de vorbe frumoase. Plecând în țara lui d’acasă, îi scria scrisorile cele mai înfocate, îi făcea planurile cele mai nime-rite, cari se potriveau cu gusturile ei, îi apo-teoza atâta traiul ce avea să ducă împreună, cu el, încât, cât era ea de serioasă și de încrezătoare în bărbați, ajunge să nu-și găsească astâmpăr în ziua când nu primea scrisori de la dânsul, sau, în ele, nu era vor-ba de strălucitul, poeticul și trandafiriul lor viitor. Se uita în oglindă și se vedea frumoasă și tânără. Vârsta, ce are aface ? Când e iubire la mijloc, nu se cunoaște. Femeia are totdeauna anii cari îi arată, ea este în-cânttătoare, când se știe iubită. Cu parigo-riile acestea, uitase că ea apropiase vârsta renunțărei 40 de ani, nu mai erau departe. Planurile ei, ca și ale lui, erau mari, erau încântătoare și fericirea tot ar fi țnuit două-zeci şi cinci de ani, un sfert de veac, dacă și ei ar fi trăit vârsta părinților lor, cari toți muriseră cocliți de bătrâni. De muncă ar fi putut să se lase amândoi, dacă în adevăr Rinaldo avea stare și mai mare decât ea, precum în atâtea rânduri, îi spusese.

Nu te iau decât pentru tine, scumpa mea. Stare am și eu, castele în țara mea, numțai păcat, nu voești să vii să trăești cu mine acolo.

— Fac și sacrificiul ăsta, voi veni și voiu trăi eu în țara ta, numai ca să-ți fiu pe plac. Abandonez bunuri, mamă, surori, serviciul strălucit, acolo unde moșii mei au avut pa-late, comori de artă și tatăl meu moșii și castele, vii și păduri...

— Și cine le are acuma? Cine le îngri-jește, când tu rătăcești p’aicea, îi zicea câ-teodată Ruxandra, cine?

— Servitorii mei, oamenii curţii noastre, surorile toate ajunse mari doamne și ma-ma mea.

— Dar bine, zicea i parcă măi deunăzi că ele sunt măritate aiurea și mania d-tale e bătrână, neputincioasă.

— Ei pentru bunurile noastre ea are putere, face totul cu bună voie știind că e pentru mine, care sunt sufletul ci. Sărmana! Mă Voiu duce s’o văd, s’o asigur că vom fi amândoi cari vom fi mângâierea și spri-jinul bătrânețelor sale.

— Mai e timp, răspundea dânsul,; mai este timp, însă mă voiu duce mai întâi eu, ca să fac actele, apoi la întoarcere ne vom căsători, vom merge împreună.

Se făcuseră toate planurile, se deseră toate ăgăduelile și ajunseseră din orice găsin-du-se tot potrivit și bun pentru o căsă-torie durabilă și fericită.

Ruxandra, care, în țara ei, avea cunoștințe i trecere multă ca Rinaldo să nu se plic-tisească, îi găsise o ocupație.

Da lecții de limba italiană într’un inst-ut și scria articole despre politica externă a ziarul la care scria și dânsa.

El zicea că lucrează de plăcere ca să nu e plictisească. Ea credea și-l ajuta din toate puterile ca să uite asprimile iernei, să nu ia seama la ambientul îngust unde-l dusese soarta ca să trăiască! In sfârșit Ruxandra își da toate silințele ca să compenseze cu ceva sacrificiul cel mure pe care’l făcuse Rinaldo să părăsească tot pentru dânsa.

Dar cum era adevărul, Doamne ! Doamne!...

Pretexta zilnic când nu da p’acasă că era foarte ocupat cu serviciile pe cari dânsa îl ajutase să le găsească și trebuia să le țină: pe amândouă, căci la cămin cine era să știe că maică-sa pierea de foame?

De tradus articolele sale nu mai voia s’o turbure pe ea atât de ocupată... Găsise un prieten, care-i făcea acest serviciu cu multă plăcere ! Ascundea el ceva de care ea nu-și da seama...

Câteodată, venind dela prieten, mirosea a vin ș'a tutun, el care mai înainte nici nu bea, nici nu fuma.

De la o vreme umbla foarte cochet, parfumat; era preocupat, distrat, rece cu Ru-xaandra, săria, striga, îi da răspunsuri aspre le multe ori plecând fără s’o salute, fără să mai revină asupra proectului de căsă-torie.

Fire nervoasă, a lucrat mult, așa sunt oamenii toți din nația asta, își zicea ea și-l ierta pe el care plângea ca un copil și’n ge-nuche îi cerea iertare pentru grosolăniii: ce ii făcea Ruxandrei și cari începuseră* de La. o vreme, a se repeta destul de des.

Rărise vizitele, sub pretext că nu vrea să fie cu dânsa violent, însă în fond acum apucase alte cai cari Ruxandra, eu cugetul ei nobil, nici nu cugetase...

De-ar ști femeile cu câtă suferință se plă-tește cel mai mic moment de plăcere și ce gol îți lasă în suflet patima iubirei stinse, despărțirea de cine ți-a fost drag, n’ar n'ar mai asculta nici una simfonia dulce a șoaptelor de iubire. Ca de cea mai cruda și molipsi-toare boală s’ar feri și, prin această viață, ar trece reci, cum trec stelele călătoare pe bolta cerească și fără urmă dispar în infinit.

In Italia plecase din nou având a studia organizația școalelor. Rinaldo făgăduise s’o-întâlnească la Neapoli. Din când în când până să sosească el, Ruxandra scotea din săculețul ei de mână câte-o scrisoare de-demult a iubitului ei și-o citea și-o reqitea.

Slăbiciunea femeiască e mare !

Cât era ea de serioasă și de coaptă la minte acum, tot se simțea foarte măgulită, de rândurile scrise d’acel om, care își, bă-tuse capul atâta timpi și după ea se ținuse ca umbra după om!

La vorbele lui frumoase, la făgăduelile din orice moment, când se găsea împreună, la jurăminte, la lăcrămile vărsate da ge-nunchii ei. O, totae acestea, nu puteau să fie prefăcătoria, nu puteau Să fie minciuni ! Stăruințele lui puse pentru a o lua în căsătorie, nu veneau decât dintr’o dragoste caldă și adâncă.

Acum, când începuse a cauta spre apu-sul vieții, va avea un tovarăș, om al lui Dumnezeu, care să-i recunoască meritele ei s’o prețuiască pentru ele, să-i dea respectul ce pierită. Tovarășul acesta va fi sincer și iubitor; cu purtarea lui îi va alunga din suflet toată drojdia suferinței, zilele ce i-au mai rămas de trăit, vor fi senine și calde ca razele soarelui de Italia.

In săculeț îi căzu ochii pe două scrisori, vârâte în plicuri fine mauve, culoarea ei favorită; miroseau a violetă de Parma. Toa-te atențiile, toate delicatețele, toate semnele unei educațiuni alese i le d'ase până la o vreme Rinaldo și ea numai pentru acestea se hotărîse să-i cedeze. Altfel nici odată nu s’ar mai fi gândit să facă pasul acesta, mai ales că acum își, făcuse un nume frumos și o situațiune independentă.

Când venea vorba despre talentul și de a scris despre ușurința inspirației și faci-litatea cu care vorbea în public el o ridica în slăvile cerului, când însă se dau în pome-neală despre interese, el se făcea atât de puțin interesat încât Ruxandra începuse să-l creadă când aproape milionar, când pul Care nu are nevoie decât de picătura de dra-goste ce cerea dela Ruxandra pentruca, cu ca să-și susție existența. Ea era binele, substanța pe l’ar fi hrănit, lumina ce l’ar fi încălzit, aerul ce l’ar fi respirat, căldura ce l’ar fi însuflețit și i-ar fi dat viață! Viața nouă și senină, viața fără griji, viața plină e farmec și de poezie. Când, era la Roma întâia oară ș’aflase că pleacă în țară, el îi scrisese:

Scumpa mea mititică,

Așa dar, este adevărat că tu mă lași și pleci chiar sâmbăta asta. Această ideie, de aseară îmi sta înfiptă, ca o țeapă ascuțită, în inimă și în creer.

O, nu scumpa mea, nu pleca atât de re-pede. Eu nu ți-am vorbit încă destul, tu n'ai înțeles încă nimic.

Ți-ai plecat auzul la zgomotul laudelor, al gentilețelor, al admirațiunilor și așa n’ai acodat nici un singur moment atenție cu-vintelor solemne pe cari ți le spunea acel care-ți iscrie acum. O nu, nu, fii drăguță, fii bună, fii generoasă și nu pleca! Sâmbătă mai ales sâmbătă. Rămâi, scumpa mea, gă-sește orice pretext, chiar pe acela d’a ră-mâne pentru altcineva, dar rămâi, căci și așa eu tot ași fi fericit să te mai pot vedea încă două trei zile, să te mai pot asculta să mă mai pot oglindi în ochii tăi ferme-cători, cari reflectează și bunătatea și no-blețea faimei tale. Cu toată mască scepti-cismului, a indiferenței pe care ți-ai im-pus-o, tu ești o inimă simțitoare și caldă inimă plină de entuziasm și de credință în iubire. Eu vreau să dau la lumină toate aceste simțiri. Fie-ți milă de faine. Nu pleca. Cu plecarea ta, scumpa mea iubită, ai îndu-rera, pentru vecie, o inimă care bate pu-ternic și sincer pentru tine.

Al tău Rinaldo.

Ș’aducea bine aminte despre toate aceste dovezi de iubire și ele încetul cu încetul avuseseră puterea să-i scoată din suflet în-doiala. Mergea, la sigur. Ca el nobil, delicat și sincer, mai ales sincer, nu putea să fie nici un bărbat. Ș’apoi dacă n’ar fi iu-bit-o de ce ar fi insistat atâta, de ce ar fi sacrificat atâta timp? Pe hârtie nimeni nu-i silise să aștearnă atâtea lucruri pe cari nu le-ar fi brodit așa bine nici cea mai maestră pană, dacă n’ar fi fost călăuzită de cea mai aleasă minte, de cea mai caldă simțire.

Cum să cugete ea că cineva gândește una și scrie alta ? Ea știa că cecace compusese privitor la scntimtenlele ei patriotice și lirice, era tras din sufletul ei cinstit și nu se îndoia că și sufletul lui Rinaldo nu tot așa. Aducându-și aminte de trecut se gân-deai și la unele schimbări în atitudinea lui Rinaldo în ultimul timp.

Cunoscuse un prieten, Piticescu, care avea două fete urâte foc.

Rămânea de multe ori, acolo la măsă şi când se întorcea, nu făcea alt, decât să cri-tice, atât certurile dintre cele două ursitori cum le numea el, cât și neunirea dintre prietenul său cu soţia sa, o femee pătimașă, bolnavă, care nu știu pentru ce nu o lua Dumnezeu să scape de ea Piticescu, care era un stricat, da banii la cărți și la femei, fugea d’acasă de urâtul familiei sale. To-tuși în așa ambient Aldo se ducea mereu și sub diferite motive comice, găsea pri-lejul a petrece zile întregi în casa ăluia. A face cu el vizite, a pune la cale organizări și legi despre cari Ruxandra n’avea cu-noștință, dar însă spusele lui cum să nu le creadă?

O prietena a familiei, cusătoreasă, veni într’o zi la Ruxandra și-i spuse că fata mare a lui Piticescu e topită de dragoste după d-l de Novi și că dacă tatăl slau nu stăruește acesta ca s’o ia de soție, ea să omoară.

— Ei și Rinatdo se’nvoeșțe? întrebă ea liniștită?

— Aceasta nu știu eu, aceasta vezi de află d-ta.

Ruxandra se topi de râs, căci cunoștea gusturile iubitului său; iar cusătoresei îi răspunse: Sluta aceia, spaima lumei, mama pădurei, ha! ha! ha! Și săracă lipită Aldo al ei nu face d’alde astea.

— Nu, bine, apoi de ce șeade toată ziua la ei, glumește, râde, povestește, se plimbă la braț cu aia marea și vine acolo, la tot ceasul ca la el acasă?

— Ce spui? așa face?

— Vezi bine.

— Nu e nici un pericol, mi-a jurat că viața lui mie îmi este închinată și atâta mi-ajunge. Eu sunt de vină că nu m’am ho-tărât până acum la nimic, el e sincer, om de cuvânt. Mi-a jurat cum știi pe mormântul părinților, pe...

— Jurămintele bărbaților!... vorbe scrise pe nisip, pe foi de roze, sboară... Eu îți zic: ia seamă să nu te fi făcut de vorbă zadar-nic... ia seamă!...

De când murise Kivu și Radu era bol-nar în sanator, Angela nu mai avea nici o grijă. Se ușurase cu totul de munca din casă și sufletul ei șubred se consolase foarte repede.

Bine ar fi fost, să’nțelege, dacă, pe lângă leafa generalului pe care o lua ea întreagă, că lui nu-i trebuia nici de tutun și doar la sa-nator plătea din ea ceeace era obligată, în colo nu să prăpădea cu nimic. Se obici-nuise cu toate furiile generalului. De frică arareori se ducea pe la el. Sub pretext că-i provoacă supărare, se turbură, când o vede o și ca să nu-l mai apuce nervii, nu mai da p’acolo, dectâ când venea Murgu, sau Bică s’o ia și s’o ducă la acela care se pătimea, rău se sbătea între moarte și viață. De ciudă și de urât, se dase la băutură, zilnic s’aduna cu fel de fel de lume proastă, de lume compromisă în tovărășiea cărora se plăcea foarte mult și’n asemenea societate începea să istorisească succesele ei din tinerețe de pe vremea când era la Viena și la Paris. Câte unii, tari știau ce poamă fusese, îi mai fă-ceau câte o aluzie, câte o mustrare, dar ea găsea tuturora ce să le răspundă, căci cu toată vârsta înaintată la care se găsea acum, avea încă o minte ageră și de n’ar fi căzut la patimă beției, necazurile n’ar fi învins’o căci nu punea nimic la inimă.

Ciocan pe capul ei rămăsese doar Bică. El o suduia mereu și cerea de la dânsa să-și aducă aminte că este mama stăpânului său, să nu-l mai facă și ea de rușine, după atâta nenorociere, care căzuse pe capul lui. Câte odată parcă îl asculta și se pocăia. Alte ori îl insulta, îl lua de mâini și-l da afară. Bie-tul om, rezista la toate cu cea mai mare răbdare. I se părea că era dator ca cel mai credincios câine să păzească el casa fostului sau căpitan. In mahalaua lor, era dat de exemplu de către unii, alții însă începuseră să-i scoată fel de fel de ponoase.

— Nu să poate să vină el la baba așa de geaba; ziceau p’acolo vecinii; îl plătește că femeia asta vițioasă și aici a ajuns. La ea, cine să se uite decât un fost vistavoi ?

D’ar fi fost femee serioasă ținea casă cu Spulberescu, fecior de boier, nu-i mânca lui capul că apoi după ce fusese doamnă mare să ajungă să ia pe Panait cârciumarul. Ș'a tras la teapă, ziceau alții, dela bun început s’a văzut că, neamul lui Arghiriadis nu era de nasul Spulbereștilor.

— Copilul ăsta i l'a dat D-zeu drept pedeapsă.

— Ce pedeapsă, pedeapsă e că l’a crescut ea așa, dar fi încăput pe mâini bune ce măi oml ar fi eșit Radu lui Panait.

— Păi acum nu e om, ditai generalul ?

— General, general, cu creerul mâncat de boale, păzească D-zeu. Mai bine-l făcea negustor să stea lângă tarabă, să ia fată de seama lui și să țină casă, să facă și el copilașic’așa e rostul lumii, dar cine să ducă greul casei, secătura asta, care a năucit o lume întreagă și l'a nenorocit și pe fiu-său?

— Baiatu mamii , băiatu mamii, să se sa-ture, bine zicea bietul jupân Kivu ! Hei, hei, d'ar mai fi trăit el, n’ar fi ajuns ajuns așa nici baba nu s’ar fi dat la suptoarea asta.

— Ieri Bică a gășit-o căzută jos în pivniță lângă butoiu la cana. Brânza ţi pâinea i le mâncase din mâini șoarecii.

— Chițcanii era bine-s’o ‘mănânce și pe ea, zise Tecșan singurul meseriaș, care mai trăia dintre toţi cei care puneau la cale toate afacerile la Acvila României, în cârciuma lui Kristache Arghiriadis, tatăl Angelei, Ma-re pacoste a fost femeia asta, mare, a ptirtat nenoroc tutulor.

— O desmetică. Apucase pe D-zeu d’uni picior. Socotea să ajungă soacră Ide domniță. Pe prințesa spera s’o facă noră, așa să’n-fumuraseră, Nimeni nu mai le d’a pe la nas cu stramurarița.

— Mândria prostului, a parvenitului, să te ferească sfântul de ea. Noroc că nu ține mult. Trufia e totdeauna sfărâmată de Dom-nul. Hei, hei, cel ce se’nalță pe sine se va smeri, bine zise pravila, adaose Tecșan, care și el ca și ceilalți vecini, mai venea prin casa lor. Acum, de când era singură An-gela, curtea îi ajunsese vraiște, locul de în-tâlnire al tuluror femeilor, cari aveau vreme de pierdut, chef de vorbe și de critică. .

Toată leafa fiu-său mergea la cârciumă, la băcănie și la tutungerie. Socoteala banilor Angela nu făcuse niciodată. Risipă nu mai făcea, dar când simțea c’a dat de fundul pun-gii atunci să'mprumuta la toate cunoștințele.

Plătea la unii, le făgăduia suma la alții vindea câte; ceva, când n’o credita nimeni ș’așa. încetul cu încetul, ajunsese cu casa toacă, ajunsese de râsul neguțătorilor și al tuturor cunoștințelor, cari apucaseră belșu-gul lui Arghiriadis și rostul din gospodăria cucoanei Zamfiriţa.

La sanator generalul era sarcină grea tuturor. Crizele se succedau zilnic. Țipa de se înfiorau servitorii și infirmierele, își sfâșia tot de pe dânsul. Refuza mâncarea,, sau mân-ca de credeai că e lup. Când îl întrebau ce face, spunea că face planuri de războiu. Când veniră la el doctorii militari, ca să-i constate boala, încremeniți rămaseră de sta-rea în care-l găsiră.

Indicat mai bine decât oricine era el care fusese atâta vreme la Statul major, să facă și să conducă planul de războiul, care se declarase și’n loc de aceasta, dosise hârtiile și înebunise. Când îi văzu, începu să cânte, cântece obșcene, să se despoaie și să le propună, să meargă, şa curse cu el. Sosind și Murgu se căsni să-l îmbrace să-l aducă, la cunoștință și să-i descrie entusiasmul care era în țară. După ce plecară ei, sus pe te-rasă, merseră cu el Mărgărita și Murgu.

— Fie, zise ea, mai bine nu mai porneau Românii la războiu, că o șă ni se prăpă-dească țara și voinicii.

— Cum vă vine să vorbiți astfel? Ori nu cunoaște-ți istoria țării și testamentul nos-tru sacru pe care o mie și mai bine de ani dușmanii, noștri l’au ținut sub obroc?

Nu Știți că o mie, și mai bine de ani, ne-au chinuit, ne-au înjosit, ne-au furat pământul, limba și credința, ca doar, doar orbiți și muți noi să renunțăm la drepturile noastre și frați buni d’aceiași mamă, să nu ne mai iubim și să nu ne mai cunoaștem ? O mie și mai bine de ani ne-am silit să aducem pe împilatori la conștiența sentimentelor bla-jine, pe cari le meritau sărmanii noștri frați; dar prietenul jandarmului ungur pe bere-gățile urgisiților români din Ardeal, din zi în zi și mai cu furie apăsa. Noi înțelegând am plâns amar ș’am suferit atâtea veacuri. Peste trunchiurile făgetului și brazilor din Carpați în pădurile Transilvaniei, pe zidurile bisericilor de la Cluj, dela Blaj, Abrud, Alba-Iulia, dela Sibiu și dela Turda, am ciitt mereu paragraful din testamentul sacru, tălmăcit de Horia, Cloșca și Crișan, de Avram lancu și de Șaguna, de Gheorghe Lazăr și de Mureșianu; făcând cruce a lucrat pentru punerea țin posesie a moștenirei!

Moșii și strămoșii noștri, dibuind în noap-te, șau cântat-o mereu; ritorii, prelații și și învățătorii neamului, au dat testamentul sacra, pe’nțelesul tutulor; iar mamele române cu fii lor de mână, urcând Carpații le-a zis: E al nostru pământul acesta și sau voi-recuceriți moștenirea rămasă dela strămoși, sau acolo va să muriți cu toții!...

Mărgărita ascultând pe Murgu, care vor-bea cu atâta patimă, începuse să plângă. Generalul se enervase își trăgea mereu chipiul pe cap și mișca din genuchi piciorul. Pe fruntea lui lată se zugrăvea du-rerea neputinței d’a fi între șoimii, cari zbu-raseră dincolo peste munți.

Când văzu pe Mărgărita plângând, își șterse și el o lacrimă poate cea mai sinceră pe care o vărșase în viața sa.

Văzându-l așa dânsa, temându-se de vr’o criză, făcu semn lui Murgu să tacă, dar acesta, care avea un suflet mare și ardea de dornița să plece și el cât mai iute pe front, urmă: Ca frunza și ca iarba s’au răsculat voinicii și aducându-și aminte de graiul 'sfânt al străliuniloir care chiar când și-au dat sufletul, pe patul de moarte, au rostit tot crezul lor, clipirea din urmpă le-a fost tot acolo. Ați văzut cum au plecat?

In seara când trâmbițașii pe la răspântii, vestiră imobilizarea, mii de flăcăi strigară: Ura! Ura! In întuneric trolmpete vestitoare, și mai solemn făcea momentul plecării ostașilor Ipe câmpul de războiu. Ura, ura în-gânau feciorii, femei și fete în cor cântând toţi: La arme!...

In negurile nopței clopotele tululor bise-ricilor sunând și mai impunător făcea cea-sul idespărlirii. O ce momente sublime ! Dacă rolul meu nu era aici la ministerul de Răz-boi, cum ași fi pornit și eu odată cu dânșii!

Să fi văzut, camarade, și doamnă, lacrimi și sărutări, sărutări și lacrămi surâsuri, bucurie și flori. Flori, la arme, la sânuri, la capele și la flinte și la cingători !...

Idea așa a fost momentul pasului voini-cesc, îndreptat de ostașii noștrii, spre tărî-murile unde trebuia să se deschidă zăvorul poirței, care se numește: Libertatea fraților, zăvor de care trăgeau aicea toți, dela Vlădi-că la opincă și nu se poate p’acea fericită poartă, triumfători, curând, curând, să nur intrăm.

— Să te auză D-zeu zise Mărgărita ! Dar dacă n’om isbuti?

— S’ar putea? Dreptatea învinge totdea-una !

Furnicau în țoale părțile, dând semnalul plecărei armatei noastre, cercetașii. O dră-guții de ei! Acum își luau răspunderea grea a pazei orașului, a serviciilor, în birouri, și spitalele răniților... căci vom avea și de aceștia d-nă!

— Și eu m’am înscris printre surorile de caritate și mă voiu face demnă de rolul ce tari se va încredința, dar aș fi vrut să n’avem răniți, nu. Generalul aprobă și în.gânat, cum vorbea acuma zise:

— E buună, buuriă doamna... buu...

— Să n’avem răniți? O, aceasta nu se poate ați auzit mai multe, suntem discrete, admirabile totuși, fără jertfe de vieți, jertfe de sânge, cucerirea drepturilor noastre, nu să poate face.

— Vă rog a ne spune și nouă știrile ce aveți, că noi din ziare nu cunoaștem mult, poate ați auzit mai multe, suntem discrete aici. El urmă:

— Cu vulturul dreptăței în fruntea regi-mentelor, viteaza armată română a pășii îna-inte voinicește, a intrat de ieri în inima Ar-dealului. Sufletele străbunilor, plutind în aer i-a primit desigur cu tresăriri de bucurie. Mormintele glorioase ale martirilor trebue să fi auzit ca un freamăt buciumele văz-duhului, răsunând a isbândă. Armata și fra-ţii au strigat: Cu Dumihezeu înainte! Sem-nalul marșului îl da din Turda umbra mă-reață a lui Mihai.

Șoimii noștri ascultându-l pășeau cu băr-băție și încredere înainte!

— Durerile noastre sunt seculare, ora ră-fuelilor a sunat, acum lupta e pe moarte ori e viață!...

— Nu știam că sunteți așa de mare pa-riot domnule colonel, zise Mărgărita, care acum, în capul ei, răscolea toate paginile Is-toriei învățate în școală. D’ar fi toți ca d-v. desigur că țara aceasta în curând va sta din nou așezată pe culmea înălțată de glo-rie, unde o așezase Mihaiu, dar...

— Dar sunt și oameni de nimic, oameni care-și vând conștiința, își trădează Patria!

La aceste vorbe generalul începuse să plângă, să suspine înecat și s’alerge la colțul terasei, gata, gata să se arunce peste gri-lajul de fier destul de înalt, ca să înlăture semenea primejdii, dar pe care el se suise şi sta acum agățat cu mâinele încleștate de zăbrelele lui. Doi servitori, cari din întâim-plare erau acolo și cu Murgu, abia îl pu-tură coborî jos, căci furios striga:

— Nu sunt bun de nimic, lăsați-mă, lăsa-mă, vreau să mor! Intorcându-se către Murgu zise: Du-te la copii tăi, du-te ai scăpat pentru fericirea lor și pe tine... A și pe tine, am vrut să te omor eu, tot eu, tot!...

Către seară se liniști și cu toții începură, să-i vorbească ca și cum nimic nu i s ar fi întâmplat. Din acea zi Bică și cu Mărgă-rita, veghiară mereu la capul lui ș’amândoi tăcuți înțelegeau că vindecarea lui nu va mai sosi.

In tren, când porni spre Neapoli, Ruxan-dra scoase iar o scrisoare d’a lui Aldo, de pe vremurile, când el o ruga cu lacrimi să aibă milă de el și să-și întoarcă privirile spre o inimă iubitoare; dar ea, urmând calea ce apucase, în spre artă și literatură, și a-vând teamă să mai facă, vre-o legătură, n’ascultase nimic și acum citi:

Adorata mea.

Când inimă a plâns toate lacrimile, a utilizat toate cuvintele, mai găsește încă o singură expresie: strigătul. Atunci nu con-deiul este în stare să reproducă gemetele u-nei inimi sfâșiate. Dacă eu ași putea să-ți scriu muindu-mi pana în lacrămile de sânge plânse de inimă mea, desigur c’ai putea a-ttunci înțelege ceeace a rămas din mine, după plecarea ta, însă aceste lacrămi, cari sunt cete mai dureroase, sunt și cele mai tăcute. Aceasta este ora, când tu vei lăsa pământul Italiei. Dă-mi voie ca eu să fac mai mult dedât ție mie însu-mi, o urare în care trăesc pentru mine, d’aici înainte, cu toate speranțele viitorului meu, să fie a-proape ziua în care tu să te reîntorc ca flo-rile primăvăratice ale frumoasei Italii și să regăsești în pieptul acestui om, custodele a unei mai înfloritoare primăveri de credință, idealuri și de iubire, în schimbul lutulor luminilor, tuturor parfumurilor.

Aldo, ăl tău. nu va mai avea soare decât când va sosi acea sublimă zi. Și dacă e scris că acea zi să nu mai sosească, cu voi sfărâma această viață stearpă, tocmai cum această plecare mi-a sfărâmat inima, tocmai cum voiu sfărâma această pană, cari scri-sese așa de amări cuvinte. Gândul meu cu toate acestea, te urmărește, o suflet al meu, te ncojnjoară, te mângâie, te adoră.

Și buzele mele închid pe ale tale, pecetlu-ind, noul păcat al iubirei depărtate, dar sincere, hotărâtă, inviolabilă, infinită...

Rinaldo

Ce sentimente mari și frumoase, gândea Ruxandra, când citea scrisorile lui. Dece oare n’a voit Dumnezeu ca eu să fi întâlnit acest om mai înainte d'a fi avut nenorocirea să cunosc, pe Radu Panait? Să fi fost el tatăl Mărgăritei, să fi fost el dela început, balsamul vieții mele, să fi fost el tovarășul pe care să mă bizui și toate operile scrise de mine să le fi lucrat alături d’acest maestru al condeiului. Să m’ajute ca să scriu lucruri sublime: capo d’opere uimitoare !

Ce suflet divin! Socotesc că iubirea lui e mai adevărată ca a apostolilor pentru bi-serica lui Isus.

Aide fenice îndărătnică și rea, haide hotărăște odată ce mai aștepți ?

Vremea ți-a mers înainte. In curând pe tâmplele tale se vor așterne șuvițe albite de de crivățul vremei. Cine o să te mai iu-bească și să te mai roage atâta? Pe cine socotești c’ai să mai inspiri ca să te cânte așa cum n'a mai fost cântată și iubită în lume nici-o femee ?

Tu, la sufletul tău, nu te-ai gândit lui nu i-ai dat nici-o satisfacere! Aide, trăiești un minut și pentru tine ,că destul te-ai jertfit numai pentru alții.

La Neapoli o aștepta Rinaldo cum îi făgă-dui-se, cu el se duse de vizită insula Capri și Grota Azzura. In tot timpul însă îl văzu schimbat și rece cu ea.

Sub feericele bolte ale Grotei se aștepta să i vorbească cum îi vorbea odinioară, când se găsea în localitățile poetice din țara lui, sau din țara ei; de astădată însă nu-i vorbi decât de profunzimea apei, care acolo era mu știu de câți înetri, de lungimea peșterei, care era de 130 metri, de valuri... încolo nimic. La masă n’o întrebă ce ia, n’o servi, nu-i o'feri ca de obiceiu, mănunchiul de gardenii și de ciclameni. La ora vaporului se grăbi să plece ca și cum într’aceste loduri venise pentru afaceri.

O prezintă, întorși la Neapoli, mai multor scriitori, apoi îi spuse că până în orașul său la maică-sa se duce numai... el, ea să mu se mai obosească până acolo.

In zadar protesta Ruxandra și îi exprima dorința ce avea de a-i cunoaște și ea fa-milia, îl rugă, îl suplică, s’o. ia și pe dânsa, el o refuză categoric și plecă singur, adăo-gând că, dacă va întârzia, să se întoarcă și ea singură în țară, că dânsul va face drumul pe coasta cealaltă a Italiei pe unde și venise...

Purtarea lui i se păru stranie, dar ce pu-tea să facă?

In frumiosul oraș al Neapolului făcea zilnic plimbările ei favorite, pe Chiaia și la castel dell Ovo ca și la St. Lucia, asculta cântece napolitane, pline de armenie, admira în fiecare seară Vesuviul ce pe creștet purta coa-me de lava, de fum și cenușe!... Făcuse de-câteva ori ascensiunea lui, îi văzuse focul ce-i ardea îi ascultase gemetele și tângui-rea, care acum se potrivea bine cu ceiace so petrecea în pieptul ei. La Nuova Pompei sta adesea de vorbă cu conteleBartolo Longo și cu nobila sa soție, citea memoriul crimelor ipărinților acestor nenorociți copii, fiii, criminalilor, strânși din toată Italia, pe cari, acești oamleni miloși îi adunase nici într’o școală și le da cea mai aleasă creștere.

Multe crime erau comise mai ales diln dragoste și din gelozie. Ruxandra nu în-țelegea nici de fel unele porniri sufletești, săvârșite în momente ca acestea. Un om iubise o femec căreia îi dase toate făgădue-lile c’o va lua de soție și n’o luase. Aceasta, care avusese cu el ș’un copil, în momentul când el trecea la cununie ‘cu alta, în pragul bisericii l’a înjunghiat. Ce grozăvie, gândea ea și nu-i venea să creadă că pot fi femei, care să-și facă singure dreptate.

Vorbise cu copilașul acesteia înțelegâd că el nu știa nimic și plânse pentru dânsul și pentru păcatul păriților lui! La plecare lasă o sumă ide bani lui Nino: spunându-i că orice îi va trebui, ea va avea în viitor grije de el.. Copilașul nevinovat nu înțelegea nimic din tot aceia ce-i spunea Ruxandra doar jucân-du-se cu lanțul ceasoricului ei îi zise: Per-ché piangi signiora? Vi ho fattó male gioc-cando colle vesttre perline? Pentru orice răs-puns ea îl sărută și plecă, după ce salutase cu cel mai profund respect pe contele și pe contesa, cari înlocuiam în modul cel mai creștinesc pe părinții acestor desmoşteniţi.

Pe drum, până la Neapoli i se desfășură în minte toată viața ei, retrăi ultimele evenimente. Când Nino o întrebă: perché piangi signiora? i se păru ca aude glasul gondolie-rului care o întrebase astfel în lagunele Ve-neției. când pornea spre ţară cu Mărgă-rita. brațe. Ea n'avuse tăria aceasta pe care ar trebui poale s'o aibă toate fetele cu adevărat înșelate, ci suferise toate greută-țile și toată rușinea, îndurase toate chinurile. dar nu cugetase să-și facă singură drep-tate. In sfârșit! A sosit timpul să se termine tot, să pun capăt tuturor nenoroci-ciților. Aldo mă va face să uit trecutul și să sper într'o viată nouă, viață făurită din visuri rozalbe, din armonie, din drragoste fără sfârșit....

Cele dintâi frunze ale toamnei începuseră să se spulbere. In Septembrie, Neapoli, fu-sese vizitat de mulți călători ș’acum și mai mulți se îngrămădeau în oteluri. La fie-care sosire de pasageri din părțile locurilor tinde se dusese Aldo, Ruxandra era curioasă. Așteptase, l'așteptase nerăbdătoare și dor-nică de cuvintele și de mângâerile lui, ca niciodată. Ingrijorată era și că nu-i scri-sese nici un rând de la plecarea lui. De mai multe ori îi venise în gând să se ducă după dânsul dar nu voi să-i calce cuvântul.

In ziua aceia n'avea astâmpăr; în sufle-tul ei se petrecea ceva necunoscut, tremura, îi era frică, parcă avea presimțiri negre. Să'mbrăcă repede și să duse la insula Capri lăsând răspuns să-i trimeată acolo core-pondența. Ocoli grădinile îmbălsămate de mimosă țși iasomie și coboraudu-se spre ma-re între stâncile ce se reflectă în apa de un albastru de nedescris, rămmase mult timp eu ochii țintă și cu mâinele împreunale pe genunchi.

Soarele.. al cărui disc rezemat pe un nour părea o tipsie uriașe de aur, ca în zi de săr-bătoare aprinsese toate făcliile îmbinând re-flexele cele mai orbitoare, nuanțele cele mai variate într’un nimb de lumină strălu-citoare

Barcagii cântau la micuța capelă Santa Maria del Socorso protectoarea marinarilor; din vârful stâncei, sihastrul călugăr trăgea clopotele ce în depărtare, trimeteau glasul lor trist ca suspinele celor înecați în valu-rile vieței și ale mărei perfide...

Ruxandra își scria numele în condica ce-i prezentase schimnicul, când băiatul dela otel veni și-i aduse două scrisori. Se bucurăi eu văzu că una era dela Mărgărita. Pe cea-laltă nu-i cunoștea scrisul.

Incepuse sirocco, aerul era arzător. Se seu-turau din pojmi rodiile și smochinele. De pe coardele de viță agățate, ciorchinele se scu-turau de boabe și sute de păsărele ciugu-lindu-le săltau pe muchiile pietruite ale dru-mnului sgrunțuros, care conducea sus, sus până la Saltul lui Tiberiu de unde fiorosului împărat îi plăcuse să arunce în mare mii de condamnați și unde valul plânge d’atunci atâtea suflete...

Rămase trăsnită când văzu că nici acuma poșta nu-i adusese nimic dela Rinaldo. Ș’a-mintca de răceala cu care se purtase el cu dânsa cum și de cuvintele croitoresei, care îi atrăsese atenția asupra vizitelor ce făcea mereu în casa lui Piticescu, care vrea să-și căpătuiască fata cu orice preț. Fusese lume care-i spusese că bărbatul iartă, dar nu uită, nici cea mai mică indiferență, nici cea mai mică asprime și că de multe ori fusese aspră și indiferentă...

— A murit Aldo sau..., ce să fie asta? cu-getă ea, așezându-se pe-o lespede de pia-tră, sub un pin umbros, și deschizând scri-soarea dela Mărgărita citi:

Mamă dragă,

Bine că’n viața d-tale ai fost ferită, cât ai umblat de mult, să vezi așa grozăvie, cum am avut nenorocirea să văd eu eri la sanator, unde știi c’am rămas și stau de când a plecat Stelian, despre care cred că este prizonier, altfel ași avea știri. Am a-sistat la următoarea scenă:

Sunase cloootul pentru vizita de seară a doctorului și eu, ca de obiceiu, îl urmam alături cu celelalte surori de caritate. Ve-nind în dreptul camerei generalului Panait toți voiră să treacă înainte, eu susținui să mergem, și la dânsul, ca fiind cel mai bol-nav din toți. Când am deschis ușa, un mi-ros teribil ne-a sufocat de-a trebuit să ne retragem înapoi. Sub scăunele sfărâmate și sub un mormian de lână scoasă din saltea, plin de sânge, zăcea mort generalul, care-și pusese capăt vieții zdrobindu-și țeasta de țimentul odăei.

Cât crezi d-ta că am plâns eu și Bică de sfârșitul așa de trist al unui om ca a-cesta, care putea încă să fie de folos țărei sale! Mamă, mamă, înmormântat a fost săr-manul ca cel din urmlă om; iarna grea, trăsuri nu se găseau, maică-sa era beată topită și doar noi și Murgu i-am făcut cele sufletești, căci, spuneau ei, că el fiind dat judecăței și țara în foc, nu i se poate da onorurile militare.

Vrei Să știi cine la plâns în mod sincer? Numai Bidă și eu. Ce suflet mare Bică ăsta! Și spusese de mai multe ori, că și-ar da viața, numai ca să-și scape stăpânul din așa crudă nenorocire.

Am ajuns sa cred d’atunci că sentimen-tele mari și nobile, trăesc numai în ase-menea ființe din popor. Și Murgu se zice că nu era de neam mare, dar și el ce om al lui D-zeu ! De n’am fi fost noi ăștia trei, Băiatul mamii era îngropat ca ca câine! Sunt tristiă și îngrijată de soarta bietului Stelian, care nu știu ce s’a făcut: este pri-zonier sau a murit?

Când ie întorci ca să te sărute cu dor și cu drag cum te aștealptă și te dorește

Mărgărita

Ruxandra nu putuse rosti un cuvânt, for-mula un gând sau o părere. Rămăsese mută și înfiorată fără să gândească'ce face, des-chise și scrisoarea cealaltă și citi:

Rinaldo de Nouvi și Maria Piticescu

căsătoriți

Croitoreasa avusese, grijă să-i trimeată , prin poștă această știre. Ruxandra se uită țintă la stâncile colțuroase și amenințătoare, la marea care se împreună eu cerul în-tr’un haos nesfârșit de albastru-vânăt pe care se ivise mii de creste albe de spumă. Innumără ca în vis șeapte bărcuțe negre, jucării pe valuri, — șapte — câți fuseseră anii lui de dragoste; iar când simți că i se împăejeiiesc ochii, ce mângâiau departe o pasăre cenușie rătăcită de furtună se ridică de pe scaun. Amândouă scrisorile îi că-zură din mâini, lângă ele alunecară haina, umbrela, punga și pălăria. Fără să mai știe ce face porni repede în sus pe munte, a-pucând drumul spre saltul lui Tiberiu!...

Vântul spulbera foile late de smochin, de viță și de castan; rândunelele ciripind jucau în aer hore fantastice. Apa mării, clocotind în josul prăpăstiei, făcu câteva cute apoi va-lurile nu întârziară a scoate la suprafață corpul unei necunoscute, care ținea în mâini un mănunchi de ciclameni!...

București, 5 August 1917

SMARA.