Capitolul I

Tache Serafim păstra multe obiceiuri străbune. La unul mai ales ținea cu sfințenie: serbarea lui Întîu de Maiu: să mănînce miel fript și să bea pelin roș pe iarbă verde.

Cîteva zile înainte era neliniștit ca un copil la apropierea Paștilor. «Va fi oare frumos, senin, cald ?

Tovarășii de la cancelarie, știindu-i obiceiul, îi făceau tot felul de păcăleli. Odată nimeriseră una bună. În ajunul zilei celei mari, ticluiesc ei o adresă, ca din partea șefului, că funcționarii, pe ziua de întîiu Maiu, să fie cu toții la biurou, deoarece sînt lucrări grabnice.

Gluma prinsese de-al binele.

Serafim nu se uitase la iscălitură și, făcîndu-se roș ca racul fiert, a zis răstit :

— Nu lipsesc nici în ziua Paștilor, de-o cere; dar mîine nu vin, să știu bine c’o fi ce-o fi. Atîta am și eu...

În alți ani, căutau, care de care, să găsească vreo păcăleală nouă; dar nu mergea. Serafim nu mai cădea în cursă.Anul acesta, se mulțumeau cu zeflemele...

Între funcționarii din biurou, cel mai mucalit era Iorgulescu: cu aceleași haine cafenii iarna și vara, de glumeau tovarășii pe socoteala lui.

— «Iorgulescu în fiecare lună dă acont pentru haine la Cozman».

El nu se da bătut și le respundea cu ifos :

— «Funcționarul, halal ce bea, haram ce poartă; tot pe biurou i se rod coatele, de ar purta și caftan.«

Pe ziua de azi, lorgulescu avea, ca de obiceiu, mai mult chef de vorbă decît de lucru.

— Ce spune barometrul, Ghițule? Bem pelin pe iarbă verde? — zice lorgulescu, chinuindu-și barbetele roșcate, uitlndu-se șiret spre Serafim și făcînd din ochiu la ceialalți.

— E jos de tot, nene lorgulescule. O s'a-vem furtună strașnică, —respunse Ghițu, scu-lîndu-se să se primble prin cameră, după ce-și trase vesta, așezînd cu băgare de seamă haina, să nu aibă cute și îndreptîndu-și frizura într’o oglinjoară de buzunar.

— Mai știi? Am apucat eu odată c’a nins în ziua de sfîntul Gheorghe!

— Barometrul o nimeri sau ba, zise moș Nae, cel mai în vîrstă; dar pisica se spăla azi anapoda. Semn de ploae!

— Bietul moș! Trăește tot pe vremea lui Anton Pan, cînd porcul era astronom și cuptorul doftor, — zise lorgulescu îngîmfat.

— Tu, Serafime, ce zici? Faci cinste, dac’o fi vreme bună?

— O să fie și fără să vă dau de băut!

— Închiderea discuției și condeele în mînă!

Vine șeful,îi aud pașii, șopti Ghițu.....

Slujbaș la ministerul de finanțe, Serafim abia o ducea de azi pe mîine, avînd de purtat greutățile unei familii ce sporea la doi trei ani cu cîte-un suflet. Împlinise abia treizeci de ani, dar arăta de patruzeci. Grijile, doar, au darul de-a îmbătrîni pe om, nu de a-1 întineri. Te loveau la dînsul ochii căprui, blînzi, fruntea senină, pe care ceteai că sub ea nu se ascunde nimic viclean, nici reu. Gura nu-i era veselă nici dată pe glume, dar areta bunătate. Nu ți-o puteai închipui rostind cuvinte grele sau dojeni aspre.

Serafim tocmai își luase iar la purtare hainele cele verzui, o culoare cam dosebită.

Colegii atîta așteptau: să facă glume pe socoteala lui.

— Unde-ai găsit, mă Serafime, raritaua asta? Să-mi fac și eu! zicea lorgulescu.

— Vezi că el nu le face’n rate ca la Cozman, zise Ghițu. Serafim a înverzit, de-acum e vară în lege; mîine auzim cucul. Și Ghițu iar își așeză vesta, să fie la fason.

Tache Serafim zîmbea, lăsînd băeții să glumească fără a-i ținea de reu.

— Cînd veți avea și voi nevastă și copii, o să vedem ce flori veți înflori.

— Haimanale ca noi nu se mai însoară azi.

— Scurtă vorbă și pe lucru băieți. Nu fiți pierde-vară,— făcea Serafim.-

— Nu ne om oftica muncind!

— Cum vreți, numai o s’o dați reu prin spată cu șeful. Eri s’a făcut Dunăre pe moș Nae, că lipsea.

Serafim, harnic și conștiincios, s’așeză la scris, făr’a pierde vremea ca tovarășii lui. La șase, plecă răpede spre casă, nerăbdător să-și vadă copiii și nevasta.

Cei doi, mai resăriți, îl întîmpinară de la poartă cu:

— Tăticule, ce ne-ai adus?

Serafim păstra totdeauna cîți-va bani, să aibă cu ce lua zaharicale, migdale ori stafide. Pe la sfîrșitul lunei era greu; dar iconomisea de la tramvaiu, fuma cîte-va țigări mai puțin, numai să aibă cu ce cumpăra bunătăți copiilor. Veselia lor îl umplea inima de mulțumire. Pentru a le face o bucurie cît de mică, s’ar fi lipsit și de mîncare.

De cîte-va zile, tot punea la cale cu nefasta ce trebuea pregătit pentru ziua de întîiu Maiu.

— Ori-ce iconomie, Liză dragă, dar pentru ziua asta să fim mai darnici.

— Se cam simte. Trăsurile tot mai scumpe, pe fie-care an.

— Fie, că face! E începutul viețel de primăvară, e veselia naturei întregi. Gîndește ce bucurie vor simți copii! O zi trăită la aer curat, în liniștea pădurei, departe de tartarul orașului, de ura și patimile ce clocotesc în el, unde nu poți face un pas fără a fi clevetit ori pizmuit. Vai, dragă Eliz’o, puține zile frumoase are omul ! N’avem a trăi cît lumea. Tot anul nu plătește pentru mine cît ziua asta trăită la țeară, în mijlocul naturel.* [Liza, bună și blîndă, pricepea că, omul nu poate numai la plugul nevoilor, îl trebuie și cîte o plăcere./

Serafim de la slujbă nu se abătea, în traiu și’n viață, la o țuică și-o gustare ca tovarășii. Cînd le da leafa, intra la băcănie, lua cîte ceva mal deosebit și pornea întins spre casă. Plăcerea lui cea mare era să-și ia fetița pe un genuchiu, băiatul pe celălalt și să-i desmierde, vorbindu-le cu drag.

— Cu alintările astea îmi strici, tu, copiii, zicea une-ori Liza, fiind supărată.

— Lasă-i, dragă, atîta sînt și ei fericiți, pînă nu încep grijile școalei. Pe zi ce merge, învățătura-i tot mal grea. Nu mai au parte de copilărie, nici de tinerețe.

Cu o zi înainte Liza făcu și cozonaci mai buni decît prăjiturile de la cofetărie. Fripse un miel întreg la cuptor. Tache îngriji de vin și arvoni pe-a doua zi o trăsură de Hereasca, mai eftină decît birjile.

Copiii, veseli, se culcară devreme.

— Cine nu s’o trezi dimineață, remîne acasă cu Gavril, zise Serafim.

— Să-l luăm și pe dînsul, tată. Zeu să-l luăm. Ce, dacă ecotoiii, nu-i și el om? zise Georgică, băețaș în vrîstă de vre-o cinci ani.

— Nu zice că e om, ci că are și el suflet, îl îndreptă Zoe, fetița cea mare, de șapte ani.

— Voiți să spuneți că simte și el, adăugă Serafim.

— Da. Uit’te cum se linge pe bot. Se vede c’a priceput că-i vorba de el, zise Georgică. Zeu, să-l luăm!

— Cotoiul nu-i cîine să meargă după om.

— De ce nu-i cîine ? Bine ar fi s’avem un cîine, tată.

— Să te muște?

— Ce tot îi ții, hangul, frate? De gura lor, eu nu mai pot vorbi nimic.

— Spune, sor’o, ai cuvîntul.

— Ai scris unchiului că venim?

— Mi-a scris dînsul că ne așteaptă. A găsit o poiană ca un raiu. La cucoana Tinca ai trimes ?

— A fost ea p’aci.

Georgică nu-și află loc.

— Tată, o să mă trezești dimineață?

— Dormi fără teamă, puiule, te scoală mama...

Plecau la o mănăstire din apropiere, la cîte-va ceasuri de oraș. Tache avea acolo un unchiu, călugărul Dionisie, om bătrîn, dar vesel și bun tovarăș de petrecere.

Liza era să mai uite, pe-o zi, grijile. Vederea cîmpiei și a pădurei, cîntecul păserilor, poenile cu mărgăritarele îi aduceau aminte de anii copilăriei.

A doua zi, cînd se iviră zorile roșii prin ferestrele cu perdelele anume netrase, Zoe, fetița, ca mai mare, zise :

— Mamă, mamă, eu sunt trează.

— Și eu, strigă Georgică, sărind din pat.

— Mai dormiți, e prea dimineață.

— Nu ni-e somn, mamă, făcură copiii într’un glas.

— Să ne sculăm. Pină bem cafeaua, pînă ne îmbrăcăm, vine și trăsura, zise Tache, care se trezise înaintea tuturor.

Într’un ceas era gata tot. Zoe luă o rochiță trandafirie, cusută de mîna Elizei. Pălăria de paie cu panglice albe îi aurea și mai tare părul ca spicul grîului. Ochi-i blînzi, albaștri, rîdeau de bucuria plecărei; gura măricică părea că zîmbește mereu. Nu era frumoasă; dar drăguță, da.

Georgică, îmbrăcat cu hainele ce-i cumpăraseră părinții, era mîndru că are haine de tîrg. Pină acum îi cususe mă-sa. Se primbla cu mîinile în buzunare, alergînd mereu la poartă să vază: vine trăsura.

Serafim îngrijea să se împacheteze toate celea în coșuri, muștruluind servitoarea că nu umblă destul de răpede.

— Ce zor pe tine, Tache? Nu dau Turcii!

— De ce să pierdem un ceas, în loc să-1 petrecem în pădure?

Eliza își pieptănă răpede părul negru ce-i încadra frumos fața albă, dar cam serbădă, de cînd alăpta fetița din urmă. Prinsă de grijea copiilor, nu mai avea pic de cochetărie? Își luă în pripă rochea cafenie, făcută în cute, și pălăria de anul trecut, la care pusese panglice nouă în locul crepului mototolit.

Lui Tache bucuria și bunătatea inimei i se ceteau în ochi-i mari. Veselia de azi îi da o înfățișare prietenoasă. Frumos nu era, dar era simpatic.

Georgică zări trăsura tocmai de la capătul străzei și alergă vesel vestind pe cei din casă. In vremea asta sosi și cocoana Ținea, gîfîind...

nnainte de resărilul soarelui trăsura plecă pe ulițile liniștite, urmată de lătratul cîinilor arțăgoși.

Ici colea cite-o mahalăgioaică se ivea la portiță, rotind ochii cu jind după norocoșii ce mergeau să petreacă, afară din oraș.

Aerul recoros al demineței și mirosul primăvăratec de flori și copaci înfrunziți veselea pe călători: lăsate erau grijile in zbuciumul orașului, furnicar de patimi, ură și nevoi.

La cîmp fie-care gusta plăcerea în felul său. Tache iși alerga ochii pe șesurile verzi, prins de farmecul lenevirel, în care nici un gind nu poate străbate.

Liza își amintea copilăria petrecută la țeară: vremi nevinovate, lipsite de griji. Cucoana Ținea se uita ’n dreapta, se uita ’n stingă, și prin minte il treceau popasuri din viața trăită. Cu gîndul le vedea aevea. In liniștea naturei nimic nu le știrbea.

Copiii, cu mintea lor neiscusită, priveau hăt departe, dorind să meargă pină acolo unde cerul se taie cu Pămintul, să-1 poată ajunge cu mîna.

— Mamă, vezi colo departe-departe, ce aproape e cerul de pămînt?

— Așa se pare numai.

— Ei, cum se pare? Să mergem să vedem.

— Ori-cît ai merge, tot nu ajungi, fiind că îi părere.

— Da, părere! zise Georgică mulțumit, crezînd c’a înțeles.

— Dă la mine fata, te-or fi durînd mîinile, zicea mereu cc. Ținea.

— Nu! Se trezește.

— Bine doarme, nu fie de de-ochi. De cîte luni e?

— Acum e de-un an.

— Cei mulți înnainte!

De la un loc începură a întîlni căruți de lăptari și care cu lemne venind spre oraș, toate astea stricau farmecul liniștei de țeară. În schimb, gîndurile treceau răpede de la un lucru la altul.

In ochii tuturor era veselie curată, fie-care se simțea mai bun, mai fericit.

Cum au eșit din oraș, părea că o mină nevăzută i-a ușurat de povara ce-i apăsa.

— Uit’te, mamă, cum aleargă cîmpul, zise Georgică.

— E părere, mergem noi răpede.

— Da...Va să zică e tot părere? Dar părerea ce-i?

— Părerea e părere, zise Eliza cam plictisită.

— Uit’te' mamă, ce găină cu picioare lungi și cu ciocul și mai lung, zise copilul.

— Nu-i găină, e barză, zise Zoe.

— Tot un fel de găina e. S’o luăm acasă.

— Nu se poate, dragă : barza trăește numai la cimp, zise Eliza...

Singur Serafim remănea tăcut, cu ochii pierduți în seninul cerului, făr’a vedea nimic deslușit, cum nu zărim viitorul ce ni se a-șterne înnainte.

Drumul trecea pri’ntr’o pădurice de stejari. Intrînd în recoarea ei, pe toți i-a prins un fior plăcut. Copacii, de curînd înmuguriți, băteau în verde gingaș.

Prin năuntrul crîngului, s’auzeau ciripiri gingașe, destăinuiri în glasuri tremurate. Razele Soarelui țeseau păianjeniș auriu pri’ntre ramuri.

Uruitul trăsurei lăsa o dungă de sunet de-a lungul drumului, pierzîndu-se, tot mai stins, ca și întîmplările vieței.

Cînd au eșit din pădure, Soarele se ridicase de-o suliță deasupra dealului din față, aruncînd o bură de pulbere aurie peste verdele cîmpiilor ce se’ntindeau la dreapta și la stînga. Di’nspre satul vecin suna talanga leneșă a vitelor, pornite agale spre pășune; mînate din urmă de un băetan ce legăna o doina trăgănată di’ntr’o foaie ruptă la o margene de drum.

Pe nesimțite se treziră la poarta mănăstirei. Tocmai suna de polieleu.

— O s’apucăm liturghia, zise coana Ținea.

Trăsura intră pe poartă, trăgînd la chilia monahului Dionisie.

Călugărul, vesel, cu bucurie părintească, își sărută nepoții, luîndu-i pe rînd din trăsură.

—Să trăiți, dragii laicăi: ați potrivit tocmai la sfînta slujbă. Răpede la biserică. Dă taica anaforă celor ce n’au mîncat nimică.

—Am băut cafea, laică părinte, zice Zoe.

—Atunci, vă puneți pofta’n cuiu.

— Și nu ne dai nimic, taică părinte? Zise Georgică.

— Ba da. Uit’te. Ție, Zoe, o iconiță a Maicei Domnului, să te’apere de nenorociri, ea milostiva, care pentru noi păcătoșii a răbdat cea mai amară durere.

— Mie, ce-mi dai, taică părinte ? întrebă Georgică.

— Ție, o cruciliță, pe care-i răstignit Domnul Isus, Mîntuitorul nostru.

Bătrînul legă iconița la gîtul fetei și cruciulița la al băiatului.

— Dar ălei mici? Făcu Tache.

— O binecuvîntare, să crească mare și cu minte.

Răpede, să ne rugăm lui Dumnezeu, și pe urmă vă duc în poiana ce-am ales.

— Sînt flori, taică părinte, întrebă Zoe.

— Sînt. Să le poți numai culege.

Văzduhul resuna de cele din urmă zîngăte ale clopotelor mici cu sunete ascuțite. Mănăstirea cu coperișul de șindrilă veche, cu zidurile înnegrite de ploi și vreme, așteptă credincioșii.

Două șiruri do chilii vechi, cam năruite, își aretau sărăcia di’nnăuntru prin ușile deschise. Tot farmecul era pădurea ce se întindea la cîțiva pași. Adia un vînticel, aducînd mirezmele florilor și verdeței de primăvară.

După eșirea de la slujbă plecară în pădure. Servitoarea cu birjarul duceau coșurile cu mîncare și vin.

Călugărul, mărunt, uscățiv, mergea înainte ca un tînăr. Eșiseră pe o portiță din coasta curței, de-a dreptul spre poiana părintelui Dionisie.

— Mai curînd, nepoților. Auziți? Ne chiamă cucul.

— Părintele e mai voinic decît cei tineri, zise cc. Ținea.

— Unchiul n’are grijile noastre

— Am avut nenorociri, nu numai griji, dragă nepoate; dar credința în Isus le-a alinat. Dacă, el, Dumnezeu, a suferit, ce să zicem noi, păcătoșii?

În liniștea pădurei s’auzea foșnetul foilor uscate sub pașii grăbiți. Abia, departe, în fundul unei lunci, cînta un cuc stingher. Georgică zburdalnic prinse în cale un melc și-i cîntă cu glas limpede:

„Melc, melc, codobelc, scoate coarne boerești și te du la Dunăre și bea apă turbure".

— Nu boerești, bourești. Nu-i așa tată? zise Zoe.

— Firește!... Ascultați, cucul! zise Tache.

— Întreba tușă-ta Zoița în rîs: «Luăm și lăutari», zise cc. Ținea.

— Chiar așa!

— Eu viu aci s'ascult isonul paserilor, nu zbierătul Țiganilor.

— Departe poiana, taică părinte? zise Zoe.

— Numai de cît o vezi. E raiul lui Dumnezeu, nu poiană.

De la un loc, pădurea se lărgea. Pri’ntre măsteacănii nalți, cu trunchiurile albe, odihnesc pîlcuri de iarbă smălțate cu dediței, toporași și viorele. Untișorul galben se’nnalță mai semeț.. Toate zîmbesc în lumina caldă a Soarelui. Copiii aleargă veseli, culeg flori, bucurîndu-se de-atîta frumusețe.

— Eu culeg viorele pentru mama, zicea Zoe, alegînd pe cele mai învoalte.

— Și eu pentru tata.

— Pentru mine nu culege nimeni? Întrebă cucoana Ținea, prefăcîndu-se a fi mâhnită.

— Ba culegem și pentru ma-ta, se grăbiră a zice amîndoi copiii.

— Nepoții ăștia o să-mi dezbrace pădurea de flori.

— Și te superi, taică părinte? zise Zoe.

— Eu nu, păserile să nu se mînie.

— Dar ce, ale lor sînt? zise Georgică.

— Vezi bine, ele stau în pădure.

Georgică remase cam pe gînduri.

— Culege, dragă, nu te potrivi; părintele te amăgește, zise cucoana Ținea...

De-o dată li s’a deschis innainte o poiană veselă, pe jumătate luminată de soare. De jur împrejur fagi și măsteacăni cu muguri verzi, se clătinau alene.

Un stol de păserele cu pene strălucitoare zburau, fășiind, speriate de năvălirea musafirilor. În margenea poienei cînta o mierlă cu șuier prelung și duios.

Pe-alături, pri’ntre foile verzi, late și lungi, se vedeau albind mărgăritarele mirositoare, legănîndu-și florile sfioase.

Iarba verde îți fura pe nesimțite vederile.

Îi prinse un farmec sfînt, tainic. Frumusețea neîntrecută a naturei le robise inimile. Cu toții simțiră acel 'fior de evlavie, ce-l dă frumosul neplăzmuit de mînă omenească.

Poiana, înconjurată de măstacăni cu trunchiurile albe, părea locaș închinat unor zîne atotputernice.

— Place-vă poiana, dragii taicai?

— Adevărat raiu. Nu te mai saturi s’o privești.

— De trei zile o caut. Dasem anul trecut peste ea, dar acum n’o nimeream. Să vedeți, cum am aflat’o. Umblam astă vară după minătărci, cum e treaba noastră a călugărilor. Aud un răget. Țeranii n’au voie să dea vitele în pădure. Zic: «S’o fi rătăcit vre-o vită și bietul creștin o crede pierdută». Merg într’a-colo, caut. Nimic! Pădurea deasă ca peria. «Ge-o fi, doamne? Năzăritură?»...Iar aud muget, dar mai aproape. Apuc razna într’acolo. Merg, merg. Și de-o dată, mă văz aci. In mijlocul verei, iarba la genunche! Doi boi, priponiți cu funii lungi, stăteau tolăniți, sătui de atîta bielșug. Iși chemau stăpînul! Singur un țeran știa de seama poienei tăinuite. Pe la spatele mănăstirei ajungi răpede aci; pe drumul pădurei, e ocol, nu glumă. Cobori, vorba Turcului, un deal, o vale și-o limbă de pădure.

— Numai în raiu o fi mai frumos, făcu iar Tache.

Copiii culegeau mereu flori, uitind de melci, de Dunăre și de foame.

Cucoana Ținea ochi la umbra unui măstacăn din mijlocul poienei un loc nimerit pentru stat la masă.

Călugărul, zîmbind, scoase din buzunar o sticlă și-un țoiu.

— Pînă la vinul vostru din oraș, să vă cinstesc cu țuică de-a noastră călugărească. Întîiu pe nepoată:o fi slăbit la inimă de cît a supt-o șarpele de fată.

— Eu nu-i zic s’o înțerce? făcu cc. Ținea.

— Minunată, unchiule..

— De unde-o ai, zise Tache, după ce o privi în zare și-o gustă sorbind încet.

— Dumnezeu să-1 erte, de la răposatul stareț. De Paști și de Crăciun dedea fie-cărul din noi cîte zece sticle. Cum nu prea beau, am pus din ele la o parte. Cinstesc cîte-un prieten. Vorba aea: «dar din dar se face raiu».

— Un galben să dai pe sticlă și nu găsești la București așa țuică.

— Bun suflet era bietul bătrîn! Și zi, nici pînă azi nu s’a aflat cine l’a ucis?

— Au intrat ca’n pămînt. De judecata oamenilor au scăpat, nu de-a lui Dumnezeu. Putea să intre nepotu-so în temniță, de nu dovedea că’n ziua aceea botezase unui prieten și-a stat la cumetrie pînă noaptea...

Liza adună copiii la masă. Cu toții s’așe-zară jur în prejur pe iarbă.

Călugărul binecuvînlă mîncarea și băutura.

— Ce gustoase par toate ! Fericiți sătenii, cari îșî duc viața în mijlocul naturei!

— Cu atîta mai dovedesc și ei. De n’ar avea nici aer, chiar ar pieri, sărmanii!...

Cu vorbe, cu glume, friptura și vinul scădeau, iar veselia creștea.

Lauda cea mare a primit’o Liza pentru cozonaci.

Pelinul roș îmbujorase obrajii.

— Bietul stareț! L’au ucis chiar in pădurea pe unde venim la mănăstire? zise Tache.

— Drept la mijloc, unde sunt doi măstacăni gemeni.

— Ziua’n amiaza mare?

— E drum neumblat. În zile de lucru, cine vine la mănăstire?

— Avea bani la el?

— Vezi bine. Zece mii de lei. Nepotu-so era în vorbă să ia o moșie în arendă. C’o septămînă înnainte a fost aci.

Ce om de ispravă și cu scaun la cap! S-au înțeles, îndată cum o cădea la învoiala cu moșia să-i scrie lui unchiu-so s’aduca banii. Peste o septămînă primește o scrisoare în care îl zice: ‘«E gata tot. Te rog, vino».’

Starețul nu vedea bine, i-a cetit o baiatui ce-l avea pe lîngă dînsul.

A poruncit Sfinția-sa, de cu seară, să pregătească trăsura pe a doua-zi. Și-a plecat. Se zice c’avea cu el o mie de galbeni zimți.

Nu s’au mai întors vii, nici el, nici vizitiul. Pe amîndoi i-au adus morți!

— De unde au știut hoții de scrisoare și de bani?

— Scrisoarea fusese falșă, nu era de la nepotu-so.

— O fi fost de la unul, care știa de toată daravera ?

— Vezi bine!

— Și nu s’a aflat nimic?

— Nimic. Cercetări, iscoade, în zădar!

Ca’n pămînt au intrat și ucigași, și bani! Caii și trăsura s’au întors singuri la mînăstire. Hoții, se vede au fost doi: unul a ținut caii, altul a ucis întîiu pe vizitiu. Bătrînul ce putere avea? Adună, sărmanul om, bani și nu știe că-și adună moartea. Ce suflet bun ! Bietul nepotu-so, plîngea în glas. Diavolul, cînd vrea să piarză sufletul omului, trimete întîiu lăcomia; ea aduce de toate. Au cercai ei hoții, de multe ori să-l prade. N’a fost chip:avea un cîine deștept și vizitiul, cari dormeau la ușă. Pe urmă, la mănăstire e strajă. De ce s’s temut n’a scăpat.

— Unde să-i vie în gînd că l’or omorî ziua mare ?

— Pe oara lui, starețul ăst nou nu ese din mănăstire. Umblă îmbrăcat mai prost decît mine și se vaeră că n’are și n’are bani.

— Să nu înnoptăm, Tache, zice Liza.

— Nouă, ce-or să ne ia? Copiii?

— Hoțul te bate dese ori pe datorie și te mustră de ce n’ai bani, zise cc. Ținea.

— Aea e’n glumă!...

Au petrecut cu toții o zi veselă, cu soare darnic de viață și voie bună.

Mirezmele florilor primăvăratece le dezmierdau tainic simțirea. Păserile se întreceau în cîntece, cînd duioase, cînd vesele. În mijlocul naturei, Tache se simțea ușurat de griji și nevoi. Nu mai era martor la viclenia și hărțueala dintre oameni. Aci lupta nu e a-tît de fățișă ca’n oraș. Natura, cu frumuseța-i neîntrecută, o ascunde. Trebuie ochi ageri, ca să zărești războiul vecinie ce poartă de la firicelul de iarbă și furnica aproape nevăzută pînă la stejarul tainic și omul, numit, în bătaie de joc, regele naturei. Auzi, rege ! El, pe care’n cîteva ceasuri îl pot ucide ființele, nevăzute de mici ce sînt!

Copiii se jucau de-a ascunsele prin margenea poienei; zburdau ca niște mielușei. Georgică într’un tufăriș dase peste un șarpe încolăcit. Cît p’aci să pue mîna pe dînsul, strigind:

— Tată, tată, vin’o de vezi ce-am găsit eu. Liza, fiind mai aproape, alergă răpede. Inima îi spunea că-i o primejdie. Cind aruncă ochii, ce să vezi ? Era un șarpe vînăt-verzuiu pe spinare. Se făcu galbenă și strigă fără sine:

— Nu pune mîna, e șarpe!

Tache, venind și el, îi liniști :

— Nu vă temeți, e încă amorțit. Poftim: copiii netrăiți la țară. Nu-i cunosc nici bucuriile și nici primejdiile!

— De punea mîna, îl mușca, zise Liza mai venindu-și în fire.

Georgică se uită mereu la jivina din tufă.

— Mamă, șarpele din povestea matale nu mușca.

— Ala e șarpe de casă.

— Nu fiți așa fricoși. La noi șerpii veninoși sînt rari. Cit am hoinărit eu prin pădure, cînd eram mic, și nu m'a mușcat nici unul, zise Serafim, și începu să fluere smomind cîntul unei mierle...

Călugărul s’a culcat în glumă și adormi într’adins pe iarbă. Bătrîneța obosise.

Copilița cea mică, Magda, dormea dusă, îmbătată de aerul pădurei. Cerul albastru, poiana verde se’ntreceau ademenind privirile; liniștea adîncă da sufletului întipărirea veciniciei fără de început și fără de sfîrșit.

Servitoarea, Zinca, adunase un mănunchiu de mărgăritărele. Împrejmui frumos cu foi umede capetele cozilor ca să nu se ofilească.

— Să-l ducem acasă. Tare’s mîndre! La noi le zicem sufletele.

— Suflețele! Oare de ce ? întrebă Liza.

— Poate unde înfloresc primăvara, cînd vin sufletele din ceea lume să-și vază rudele.

— Ce-i bun, dacă noi nu le vedem? zise c.c. Ținea oftînd.

Își adusese aminte de părinți, de copilița ce-i murise mică și de soțul cu care trăise’o viață.

— Unora li se arată, zise Zinca.

Cc. Tinca și Liza au plecat împreună cu Tache și copii prin poiană.

Copacii bătrîni și înnalți își clătinau încet vîrfurile. În tăcerea domoală, s’auzea foșnetul și pîrîitul crengilor uscate de sub pașii lor. O veveriță spăriată începu a sări din creangă în creangă, din pom în pom.

Copiii cu mirare întrebau ce-i aea cu coada groasă, pisica selbatecă?

Și alergau pri’ntre copaci s’o vază mai bine.

— Să nu rătăcim, Tache.

— Nu-ți fie teamă: copil, hoinăream zile’n-tregi prin pădure. E un fel de simț care le face să nimerești locul de unde ai plecat.

— Ca pisicile, zise zîmbind cucoana Ținea.

— Să mergem, tăticule, poate ajungem colo, unde se văd palatele alea albastre, zise Georgică.

— E cerul, nu-s palate. Nu-i așa tată? făcu Zoe.

— Firește !

Serafim privea fericit veselia copiilor, ai căror obrăjori se rumeniseră de soare și aer.

În cadrul naturei liniștite, viața era lipsită de griji. Le lăsaseră în haosul orașului. Lui Tache îl părea reu după traiul de la țeară. I se treziseră amintirile copilăriei; cînd crescuse slobod, la cîmp și în pădure, doinînd din fluer cu băeții de țeran. «Orașul trage ca și prăpastia, iar în el găsim numai jale și durere!» își zicea el. Privind copiii, gîndea, fără de voie, la viitor.

«Ce-i așteaptă oare în această Sodomă și Gomoră? Nu poți ști ce-ți aduce ziua de mîine. La țară o zi s’aseamănă cu alta; poftele, nevoile nu sînt așa mari. Nu întîmpină omul atîtea ispite. Viața, trăită în largul și întinsul șes al naturei, nu pare încătușată ca la oraș. Viitorul copiilor va li cum a fost și al tău Necunoscutul fioros nu te mistuie zi cu zi și clipă cu clipă. Frumusețele naturei, chiar grozăviile ei mărețe, te răsplătesc de toate neajunsurile. Își amintea de-o grindină ce-i apucase într’o primăvară la cîmp. Noroc de car: se tupilase sub el. Cînd a eșit, ce minune i se aretă ochilor! Cîmpia verde se prefăcuse în potmol de ghiață. Boabele de grindină, mari cît ouăle de porumbel, străluceau ca diamante la razele soarelui. Adevărată sărăcie, dar nespus de frumos! Ori, cînd, după șuvoae și furtuni, alerga pe pe malul gîrlei, ce curgea furioasă, blestămînd, că i s’a turburat liniștea. Dar în nopțile senine, cum sta tolănit în iarbă, ascultînd rumegatul domol al vitelor? Asemăna toate acestea cu grija și sărăcia orașului; îl prindea necaz de ce n’a remas în căsuța și pămîntul bătrînesc!

Cel plecat de la sat se izgonește pe el și neam de neamul lui din mijlocul naturei dătătoare de viață. Plăcerile orașului sînt ca și belia; știi că te ucid pe tine și pe urmași, dar nu te poți desbăra de dînsa. Plecarea de la țeară se poate asemăna cu izgonirea Iul Adam din raiu. El și urmașii duc păcatul strămoșesc. La oraș i se schimbă omului și suflet și credință.

Își amintea de basmele neîntrecute prin frumusețele palatelor, a zînelor și-a feților frumoși, cum le credea pe toate și cîtă înnălțare sufletească simțea.

Dar credințele, datinele de la serbători, cît farmec și bucurie nu-i aduceau! Cu ce nerăbdare aștepta pe Moș Ajun, colindele, Anul Nou, steaua și toate bucuriile ce-aduce prăznuirea serbătorilor. Își amintea cu evlavie, cum, fiind copil mic, mumă-sa îl îmbrăca frumos cu primenele albe și-l trimetea să împarță ulcele și donicioare cu flori la toartă, pline cu lapte ori cu vin. Cu cîtă bucurie alerga pe la case! Erau de sufletele morților.În ziua aceea avea atîta bucurie ca și cum ar fi dus daruri moșilor și frățiorilor morți. Astfel de simțiri și bucurii nu vor mai avea copii de copiii lui.

Și pentru ce această izgonire din mijlocul naturei? Pentru o amărîtă bucățică de pîine! Cerințele la oraș sînt mai mari și omul se chinuie să și le împlinească. Tot cît cîștigă se duce. Atunci, care-i folosul izgonirei din mijlocul naturei?»

Acum, cerca s’alunge ast-fel de gînduri, căutînd să se bucure de frumuseța zilei.

Mergînd a lene, cucoana Tinca aduse vorba despre unchiul lui Tache, de la oraș.

— Zicea Zoița că nu știe ce aveți de nu mai mergeți pe la el.

— Fățarnică femee! De cîte ori ne ducem, dă ghionturi în rudele cari așteaptă moșteniri, în loc să fie iconoame, făcu Eliza.

— Dacă n’o lăsa nepotului de soră, cui să lase, rudelor ei?

— L’a întîlnit Tache pe unchiul Sandu, vre-o lună’n urmă, era foarte supărat.

— Cum n’o fi? Zoițica iși adusese farmacistul în casă.

— Se poate?

— A venit de la Craiova slab, prăpădit. Voea să moară la ea.

— Auzi îndrăzneală!

— Se ține de șapte ani cu dînsa. Sandu a suferit el două-trei zile pe urmă i-a hotărît să plece c’aduce poliția: «Ce vrei, să-ți îngrop ibovnicul? i-a zis, fie-i el acolo.

Era atacat, a murit peste trei seplămîni. Dumnezeu nu bate cu ciomagul.

Multă morfină a înghițit bietul Sandu!

Mergeam uneori pe la nouă ceasuri. Ea, gătită de petrecere, de ducă.—«Cuconul Sandu ce face?». —«Doarme, somnorosul!». Altădată mergeam pe după masă, ziua. Tot dormind îl aflam!—«Sandu are boala somnului», zicea dînsa rîzînd.

— Adevărat, totdeauna căsca și-i era somn.

— Îl îndopă farmacistul.

— De cînd a botezat pe Magda, nu știu de-a fost de două ori la noi.

— Cît s’a certat cu dînsul să nu boteze!

— Rea-i la inimă! Cînd vine, n’aduce o zaharică unul copil.

— Toate ca toate, dar testamentul e ce e.

— Dacă n’ar face de loc, tot mai bine ar fi. Ar lua ea și ne-ar veni și nouă ceva...

Obosiți de primblare, s’au întors la poiană. Călugărul a făcut din nuelușe un coșuleț, l’a îmbrăcat cu foi, a pus pămînt, și a așezat în el mărgăritarele cu rădăcină cu tot.

— Mamă, frumos e buchetul ăsta! O să-1 duc mîine profesoarei; zise Zoe, venind și ea cu’n smoc de flori.

— Ai dormit bine, unchiule ? făcu Eliza.

— Somnul nu strică. Numai cînd doarme, nu păcătuește omul.

— Nu-ți e sete?

— Un pelinaș n’ar strica, doar o dată pe an e zi întîitu de Maiu ;

— Pelinul s’a dus !

— Aferim! Și să nu mă treziți ?

— Să te trezim la păcate!

— Pe lîngă cele multe, mergea el și ăsta, făcu bătrînul clipind șiret.

— Nouă ni-i foame.

— losif n’a venit ? Zicea că se răpede, îndată ce scapă de la stareț. Frumos viers are.

— Se vede cineva venind.

— O fi el. Cîntă niște doine oltenești...

Iosif sosi și el. La masa a doua, veselia a fost mai mare ca la cea di’ntîiu. Ciocnind păhărele cu vin roș, se hiritiseau s’ajungă ani mulți. Părintele losif, mai mult tînăr decît bătrîn, părăsise valurile lumei de focul unei dragosti. In loc să se omoare, s’a închis în mănăstire. Avea glas frumos. Le-a cîntat doine de cele ce-ți merg la inimă. N’a fost petrecere zgomotoasă, care să turbure simțirile, aducînd oboseală, ci, din potrivă, sufletele erau intr’o liniște domoală, odihnite de griji. Spre’nserate, plini de voie bună, au plecat cu toții la mănăstire. Liniștea pădurei, întreruptă numai de glasul privighetorilor ce se întreceau în cîntece, îi umplea de evlavie, deșteptînd simțiri tainice, șoapte din vremi de mult trecute. Recoreala serei de Maiu domolea patimile și tuturora li se pogorîse în suflete liniștea. Erau ca niște copii nevinovați, lipsiți o clipă de suferinți și griji.

La mînăstire și-au luat remas bun, plecînd mulțumiți de petrecere.

Magda adormise la sînul Elizei. Fericirea copiilor era singura ei bucurie. Copila zîmbea gingaș prin somn. Cocoana Tinca sta alături, ținînd în brațe pe Zoe. În față sta Serafim cu Georgică. Servitoarea ședea pe capră.

— Am avut noroc de zi frumoasă.

— Or fi zece ani, de cînd am fost cu Dumnealui, Dumnezeu să-l erte ! Ce ploae ne-a apucat în pădure! Tocmai cînd era cheful mai în toiu.

— Tache are noroc. Și anul trecut a fost vreme bună.

— Cînd e frumos de zi’ntîiu de Maiu, prind curaj tot anul. Poate unde e ziua în care ne-am cununat. Ce veselie era, cum veniseră podgorenii cu urcioare de vin!

Trei zile încheiate a ținut petrecerea cu lăutari, cu danț, cu mese și băutură.

— Mergem cam încet. Bieților copiii le-i somn.

— Pe la nouă sîntem acasă. Cc. Tinca doarme la noi. O fi obosită. Cînd s’ajungă în dealul Spirei?

— Nu se poate. Găinele mele pînă în ziuă cer de mîncare.

— Nu fac ele, cît ține mîncarea.

— Le țin de mîngăiere. Fie-care îșî știe numele. Am una care nu se ouă, pînă n’o pun după sobă.

— Ai de lucru, de !

— Așa-i, cînd remîi pe lume singur cuc. Țiue urechile de singurătate. Nu poți în toate zilele eși de-acasă. Cei cari au greutăți și familie se vaetă, dar greșesc. Ferice de zilele tale, cînd nu le simți cum trec!

— Ia un copil de-al primăriei!

— Azi greu se nimeresc buni copiii tăi, dar încă de strînsură? O să iau o fată a verei mele de la țară.

— De ce nu iai un băiat, par’că are destui.

— Fata o măriți și cu ginerele te înțelegi mai lesne decît cu nora, care, după ce o aduci în casă, vrea să te joace ca pe urs.

În vremea asta, soarele asfințise. O adiere recoare venea dinspre cîmpiile proaspăt arate și de pe lanurile verzi. Cc. Tache cîntă doine auzite în copilărie.

— D-le Serafim, reu faci că nu te îmbuni pe lîngă Sandu. Bună oară azi, de ce nu i-ai poftit ?

— Pe ursul ăla! El, de cînd a avut dambla, nu bea vin. Dînsa ne iubește ca sarea în ochi. Ne strică toată veselia cu înțepăturile ei.

— De-ar avea copiii noroc, să nu moară el înnaintea ei.

— Are ea grijă de asta, fii pe pace, zise Eliza.

În depărtare, zgomotul orașului vuea ca un clocot nesfârșit.

— Auziți tartorul în care fierb bieții oameni? zise Tache.

— Tu trebuea să remîi țeran, la sat, făcu Eliza.

— Ce bine ar fi fost! Borșul cu buruene și mămăliga mîncate pe brazdă sînt mai gustoase decît carnea și bunătățile orașului! Cum să fie omul sănătos în zarvă și gălăgie, unde colcăesc patimi, uri și zavistie ? Se luptă frate cu frate de la bucata de pîine! Prietenii te sapă, rudele te-ar sorbi într’o lingură de apă. Nu mai e dragoste, nici încredere; interesul cel mai josnic îi mînă pe toți. Pămîntul de-ar fi să-l moștenească, tot n’ar desfășura atîta viclenie, n’ar alerga la atîta reutate și fără de lege. D’aea m’am desgustat de oraș, unde și aerul și casele înghesuite și oamenii vicleni te înnăbușe.

— Parcă la țară e mai bine! zise cc. Tinca.

— Barim sînt mai rari. Și reutatea țeranului e mai pe față, nu ascunsă ca a orășanului.

- Nu se ucid de la o drîmbă de pămînt?

— Te uiți ce scriu jurnalele! La atîtea milioane de oameni e și cîte un nebun. Pe cînd la oraș, cel care-1 crezi mai prieten, acela te pizmuește mai reu. Cîți nu mă sapă pe mine!

— Viață mai grea! S’ar mînca om pe om! -

— Dacă ești reu îmbrăcat, din calic nu te scot; de ești bine, se miră ce hoție ai făcut, de te-ai înțolit. Unde întorci ochii, necinste, clevetire, zavistie. De atiția ani sînt la biurou. N’am un singur prieten. De ce? Fiind-că nu le dau de băut, nu merg cu ei la chefuri.

— D-ta ai griji, copii.

— Dînșii, chiar de au, puțin le pasă. La cărți, la biliard îs nelipsiți...

De odată văzduhul resună de chiote și de zurgălăi. O trăsură cu șase cai venea în goana cea mare. Pocnete de harapnice despicau văzduhul cu șuere de șerpi. Birjarul, zăpăcit, căută să dea în lături; surugiul furios lovi în caii de la trăsură, cari, spăriați, o luară razna pe cîmp. A fost o minune de nu s’au răsturnat. Vizitiul, om îndemănatec, s’a răpezit și-a luat caii de hățuri și, cu vai nevoe, i-a liniștit. S’au coborît cu toții jos din trăsură, pînă a adus’o iar la drum.

— Poftim ce va să zică îngîmfarea ciocoiului! Putea să ne omoare. Fumuri de...calic înțolit. Cine știe ce Grecoteiu îmbogățit!-

— Am ținut caii țeapăn, alt-fel ne culegeau oșcioarele. La douăzeci de pași e o rîpă, zise vizitiul.

— Am scăpat de cumpănă ca prin urechea acului. Prea s’a înnoptat.

— Resare Luna îndată. Surugiul o fi fost beat. Cu nebuni de ăștia se putea întîmpla pacoste și ziua mare.

De-aci în colo drumul s’a petrecut în liniște. Copiii picurau de somn. Din pricina trecerei de la liniștea naturei la zgomotul orașului, o jale le încătușea sufletele tot mai mult. Serafim se întreba nedumerit:

— «Ce-a fost nu mai e, ce va fi nu-e încă. Șubrede temelii are sărmana noastră viață!»

Copiii dormeau somn liniștit. Tache privindu-i gîndea:

— «Dormițî, dragilor, păn visuri rele nu vi-l turbură, ’păn greutățile vieței nu vă apasă pieptișorul gingaș».

Luna se ivi mare, luminoasă, vărsînd asupra drumului o ceață de argint străvezie. In văzduh se lăsase mirosul cîmpiei înverzite. Cu cît s’apropiau de oraș, cu atîta îi prindea părerea de reu după ceasurile petrecute în farmecul pădurei. Fie-care avea simțirea nestatorniciei lumei acesteia. Birjarul, ca să se desvinuească, tot îi da cu vorba:

— Să fim buni bucuroși c’am scăpat cu spaima. Mai an țerț, un tovarăș al mieu ducea niște negustori la Urziceni. Tot așa au întîlnit o trăsură cu patru cai, în șir. Berecheții erau beți și mînau turbat. Dă omul să se ferească. Aș! Caii speriați iau vînt și răstoarnă căruța. Unuia i s’a rupt o mînă, altuia un picior, trăsura s’asfărmat. A trebuit s’aștepte niște care, să-i întoarcă la oraș. Ceas reu și pace!

Capitolul II

Treceau anii, și nimic nu se intîmplă în căsnicia domoală și ticnită a lui Tache Serafim. Copiii creșteau încet, pe nesimțite. Liza își petrecea zilele cu grija și trebile casei; Serafim, cu slujba.

S’apropia Crăciunul, Liza nu era tocmai bine din pricina sarcinei. Într’o seară, Serafim, venind de la slujbă, ca de obiceiu, dezmierdă copiii pe rînd, dîndu-le cîte o mandarină. Privind de-amănuntul pe Zoe, o văzu îmbujorată la față. O pipăi la frunte. Avea căldură! La masă copila nu mîncă mai nimic. A doua zi, doctorul spuse că e scarlatină. Pînă’n seară se bolnăvi și băiatul. Pe Magda a dus’o la cc. Tinca. Copiii boliră șase septămîni. Liza i-a căutat singură, zi și noapte.

Cînd Serafim vroea s’o ajute, trimițind’o să doarmă, era în zădar. La fie-care ceas alerga să vază ce este și de nu le trebuie ceva. Boala copiilor o slăbi și pe dînsa. Vorba cucoanei Tinca: «Bolnavul zace o boală; cel de lîngă el, două: boala ostenelei și a supărărei».

Grija, teama de-o complicație ori de o nenorocire, nu-i lăsa liniște nici o clipă. Nu putea mînca mai nimic, simțea lîncezeală și sete; i se usca mereu gura ca de friguri. Ceasurile îi păreau nesfîrșite.

— «Oh! De-ar putea o mamă să zacă ea toate boalele copiilor iubiți!» Se gîndea mereu Liza, sfârșită de oboseală și frică...

Necazurile s’au uitat lesne, cînd primejdia a trecut. Văzindu-și iar copiii în jurul mesei, îi păreau mai dragi, mai cuminți și mai frumoși. Bunurile lumei întregi nu prețueau pentru biata mamă cît însănătoșarea copiilor ei.

A fost pentru familia lui Serafim o iarnă grea, plină de griji și de cheltueli. Nădejduea că primăvară va fi mai bună. Boala îi ținuse destul bani; dar nu se plîngea; nimic nu era prea scump, ca să-și mîntuie copiii. Pe vară hotărîse să meargă Liza cu ei unde-va la aer curat. Căpătase o lucrare de contabilitate la o casă. Cîștigă vre-o cîte-va sute de lei. Cu acestea și mai cu leafa, se bucura, că va putea trimite familia la aer curat. Cu drag ar fi muncit zi și noapte pentru nevastă și copii; dar, val anevoie găsește funcționarul cinstit vre-o lucrare în adaus. În leafă Îi e toată nădejdea. Dacă ajunge sau ba, dacă cheltuelele i s’au sporit cu copiii sau cu bolile, nimeni nu-i întreabă. Se zbate ca peștele pe uscat. Nu știe, bietul, de unde ar scoate pitacii ce-i lipsesc! Pentru toată lucrarea avea să-i vie vre-o patru sute de lei.

— «Poate mai găsesc și la alți negustori!»

Serafim era fericit, amăgindu-se cu aceste gînduri. Căsnicia lui era model între cunoscuți: funcționar harnic, om cinstit, soț și părinte iubitor. De cînd se luase cu Liza, nici odată nu se ivise ceartă între ei. Puneau lucrurile la cale cu bună înțelegere. Din venitul celor zece mii de lei ai zestrei, plăteau chiria, leafa o da în mîna Elizei, s’o cruțe cum o ști ea. Tovarășii de la minister îl porecliseră «patriarhul», menind c’o să aibă doi-spre-zece copii ca lacov.

— Numai să am cu ce-i ridica. Mi-s dragi copiii mai mult ca viața.

— Innainte era vorba că unde vine un copil, vine și-o pîine mai mult pe masă. Dar ție, pîrlit de funcționar, mai curînd te poți aștepta la vre-o scădere, la vre-o curbă nouă, decît la un spor, zicea lorgulescu.

— E grea viața slujbașului și tot dau năvală la slujbe ca orbii. Pentr’un loc de nimică năvălesc sute de candidați, zise Serafim

— Ce vrei, nene, să facă? De ce să se apuce omul? Negoțul pe mîna străinilor, fabricile și atelierele tot așa. De la stăpîn pînă la rîndaș, toți străini! Noi ca noi, dar ce vor face cei ce vin în urma noastră? zise Ghițu.

— De cînd lumea, negoțul la noi a fost in mîinile străinilor, zise lorgulescu.

— Te’nșeli, vericule. Am avut negustori, am avut meșteșugari, dovadă breslele și bisericile ce le poartă numele.

Și erau o putere. Străinii se furișau pe ici pe colea. Pe cînd azi! Nenorocirea-i că ai noștri n’au deschis ochii din vreme, nu și-au trimis feciorii să învețe negoț și meserii în străinătate, ci au dat busna să fie advocați, profesori, doctori, slujbași. Bun lucru și ăsta, dar vezi că negustorii și breslașii vechi au murit și străinii le-au luat locul. Au venit cu mașini, cu oameni iscusiți și-au prins tot. Ce n’au putut face în țeară, ne-au trimis de-a gata mărfuri din țerile lor, dar tot la de-ai lor. Și, încet-încet, Romînii au pierdut și ce brumă de credit mai aveau. Străinul, dacă a deschis prăvălie ori atelier, și-a adus de-ai lui, rude ori cunoscuți, nu ne-a luat pe noi. Acum stăm, nene, cu degetul în gură ca și copilul dorit de țîță. Ne uităm cum cîștigă milioane, cum trăesc bine, întemeiază familii și se răsfață în toate, iar noi scîncim la stat după o lefșoară de-o sută, două de lei. Vezi asta-i, închee Tache Serafim, par’că mirîndu-se singur, de unde atîta oratorie pe el.

— Zi: Doamne ferește de mai reu, adăogă moș Nae.

— Mai reu cum? Doar să ajungem să cărăm apă la străini, vorba lui Vlădică Suhupan, zise Serafim.

— Uit’te, pîn’acuma erau măcar moșiile în mîinile Romînilor, face Iorgulescu.

— Cu numele, că arendașii doar străini erau și ei.

— Or să fie numai străini, dacă merg lucrurile tot așa.

— Se vede că nu merităm mai mult. Romînul, vorba lui Tache Ionescu, «e bon vivant». Care din noi nu cheltuim mal mult de cît avem? Nu trăim pe datorie? zise lorgulescu.

— Nu se’mbogățește țara cu iconomiile funcționarului. Uit’te, eu sînt bătrîn: de cîte ori am cercat să pun la o parte cîte ceva, par’că era vrăjit. Cum aveam două trei-sute, mă lovea o boală ori o nevoie și se ducea tot. Îmi era necaz, că’n loc să cheltuesc pe niscai-va plăceri, îi dam pe necazuri, zise Nae.

— Tot era bine c’aveai. Ce te faci la o boală, de n’ai lăscae chioară? zise Serafim...

— Păzea! mă! Vine șeful...la iscălit! Lăsați politica. Nu planurile voastre vor împiedeca țeara să se ducă de rîpă, Romînul e gură bogată, vorbește mult și nu face nimic. Străinul tace și face, zise lorgulescu.

— A spus și lorgulescu o vorbă de ispravă! Pe ziua de azi să taci. El, bietul, muncește, de-i trec sudorile...la Cozman, făcu Ghițu, tocmai cînd șeful era să intre, ca să nu-i mai poată respunde cei ciocnit. Iorgulescu, de necaz, îi aruncă o căutătură să-i bage’n speriațl. Ghițu pufni de rîs, înnăbușit, schimbînd penița de la corideiu, deși era nouă nouță.

— Irosești banul statului, mă musti, zise lorgulescu, aruncîndu-i penița cea nouă sub nas.

Capitolul III

Stelele sclipeau din depărtarea lor albastră, aruncînd lumină rece asupra nopței de primăvară.

Din cînd în cînd cîte una fulgera săgeată aprinsă, se prăbușea în lumi necunoscute, măsurînd adîncul nesfirșitului. Străzile lăturalnice, tăcute, amorțiseră într’un somn domol. Lumea obosită încetase goana după cîștig și pradă. Rar cîte-un trecător, întîrziat la petrecere, se’ntorcea spre mahalaua depărtată.

Intr’asemenea noapte Serafim eșise grăbit de-acasă, ascultînd și uitîndu-se în toate părțile, doar ar găsi vre-o trăsură. Supărarea îl mîna cu biciul ei neîndurat. Din cînd în cînd gîndea tare : «Numai de-ar fi acasă!».

Inima îi sărea la ori-ce uruit: «Oare e goală?».

Se oprea locului să strige. În zădar. Era un muscal ce ducea doi îndrăgostiți la șosea.

Din nou apucă răpede, spre piața teatrului. Abia acolo găsi una goală, o luă și dădu adresa doctorului «Oh! Sărmana Liză, s’o pot scăpa! Ași da tot ce am! Sfîntă Născătoare, aibi îndurare de copii!»

Alt gînd îl năvălise și-i muncea sufletul: «Oare l’oiu găsi? E cel mai mare doctor. El a scăpat pe nevasta șefului din gura morței. De-ar fi acasă! Și-o mai aduce aminte c’am fost colegi în gimnaziu? Doar eram la clasificație înnaintea lui. Pe dînsul norocul l’a săltat, pe mine m’a părăsit de la început».

Răpede înse uită toate astea. 0 vedea pe Eliza galbenă, istovită, prinsă de leșin.

Din aceste gînduri îl trezi trăsura oprită di’ntr’o dată, în fața unei case mari, luminată peste tot cu electricitate.

Din lăuntru s’auzeau sunete de piano, se vedea lume, mișcare. Era o serată.

Cu tot chinul sufletesc, gîndul, tiran nestăpînit, îi șopti: «Băiat nevoiaș ca și mine! Unde-i el și unde eu?»

În curte așteptau cupele și echipaje de case.

Tache, cu inima strînsă de durere și teamă, că nu-l va primi, sună.

Feciorul deschise.

— D-l doctor. E grabnic. Chiamă-l, zise Tache răstit că să-și învingă sfiiciunea.

Servitorul, deprins cu astfel de vorbe, fără a se grăbi și, fără măcar a-l pofti s’așteple, se roti pe călcîie, mergînd spre camera, unde se jucau cărți.

Peste cinci minute, cari lui Serafim îi părură ani, doctorul întră în sală cu zîmbetul neisprăvit după gluma unul prieten.

— D-le doctor, vă rog, veniți răpede: nevasta mi-i în primejdie de moarte.

— 0 facere probabil.

— Da, zise Serafim, prins de teamă că n’o voi să meargă.

— A născut? E o emoragie ?

— Da. De opt zile, a născut. Dar acum e reu, a leșinat!

— Are căldură ? Ești cu trăsura ?

— Da, da, d-le doctor.

— Niculae, pardesiul și pălăria! De întreabă duduea, spune că m’a luat la un bolnav. Într’un sfert de ceas sînt îndărăp.

Spuse acestea încheindu-și pardesiul, eșind

Pe drum, doctorul cercetă despre boală, de vrîstă, cîți copiii are. Serafim, văzînd că se interesează de el, crezu nimerit să-i amintească trecutul.

— D-le doctor, nu știu de vă mai aduceți aminte de Dumitru Serafim, coleg de gimnaziu.

— Serafim, poreclit «Cumintele mamei»? D-ta ești ?

— Chiar eu.

— Cu ce te ocupi ?

— Funcționar la ministerul de finanțe. Orfan, n’am avut cu ce merge mai departe.

Trăsura s’a oprit la o casă mică încunjurată cu uluci.

Serafim sări răpede, ajutînd și pe doctor.

Amîndoi intrară pripiți în sălița luminată de-o lampă ce împrăștia miros înnăbușitor de petrol. Una di’ntre ușile ce dădeau în săliță se deschise, o femee grasă, cu înfățișare nu tocmai plăcută, eși plecîndu-se smerită înnaintea doctorului.

— A! D-ta ești? zise doctorul cu o mutră cam acră. Ce-i cu lăuza? Să nu dea Naiba să fi făcut iar vre-o boroboață? Doamne, doamne! Să fie cîte-va sute de ani în urmă, ași aprinde un foc mare s’arunc în el moașele cu truse cu tot, —zise doctorul lepădînd pardesiul.

— A fost bine, d-le doctor. De-o dată, ca din senin, a prins’o reul.

— Din senin! Om vedea noi acuși de unde vine nourul. De cîte zile a născut?

— A doua-zi de Dumineca Tomel. Facere ușoară.

— Spune de cîte zile. Nu-mi umbla cu socoteli băbești.

— Azi avem Joi. Tocmai zece zile. Toate au mers bine. Are nițele friguri de alaltăeri.

— Ce spui, cucoană ?

— De trei zile nevasta e reu și reu, adineaori a leșinat, zise Tache.

— Unde e lăuza? Cu dumnealor e greu de înțeles. Cred că boala fuge de minciuni.

În camera bolnavei, îngustă, și joasă, ardea o lampă micșorată. Cum intrară, moașa o mări.

— Atîta lucru nu știi că la bolnave trebue ars lumînare ? !

Un pat de fier, un lavoar de lemn, cîte-va scaune și-o canapea mobilau odaea. Ba mai era în colțul di’nspre resărit o măsuță cu icoane deasupra, înnainlea cărora ardea o candelă de argint, atîrnată de-un piron.

Bolnava, culcată pe perini albe, la față istovită, sta cu ochii închiși într’o piroteală adîncă. Nici nu simți cum întră doctorul. Păru-i negru, răsfirat pe pernă, îl areta fața și mai albă. Părea un chip de marmoră, abia săvîrșit de mîna unui maestru, ce ar fi voit să întrupeze durerea supusă.

Cu tot vuetul celor trei cari intrară, bolnava nu deschise ochii. Resuflarea-i era deasă și scurtă. Doctorul s’apropie încet, îl luă mîna cu duioșie de frate, par’că temîndu-se ca oasele degetelor, pe cari le puteai număra, să nu se împrăștie.

Bolnava, simțindu-l, deschise ochii, spăriată.

Serafim îi netezi duios fruntea.

— E d-nul doctor, Eliz’o; o să te facă bine.

— Sînt bine, numai căldura mă ține și-o durere jos, cam la dreapta.

Dortorul numără pulsul. Fruntea i se încreți. Voind să se încredințeze de temperatură, scoase termometrul și, gingaș, cu duioșie părintească, i-l potrivi la subsuoară, privind mereu bolnava.

Era unul di’ntre cei mal buni doctori și di’ntre cei mai cu inimă. La sărac ca și la bogat, nu se îngrijea cît o să fie plata, dar să-1 poată scăpa. Boala și primejdia le judeca din cîte-va semne. Ca om de știință, pricepînd mărimea respunderei, nu făcea nici odată diagnosticul desăvîrșit, pînă nu cîntărea toate simptomele. După zece minute luă termometrul și-l aretă moașei.

— Ce zici!

Moașa, galbenă, îngînă.

— I-am dat cîte-un gram de chinină în fiecare zi.

— De cînd, mă rog, ai voie să fii și doctor?

— Am zis d-lui Tache...

— Nu-i nimic, făcu doctorul, căutînd să nu sperie bolnava. Cuconița se va face bine.

Pe urmă dădu încet plapoma la o parte; punînd genunchiul pe-un scăunel, ca înnaintea unei sfinte, lipi ușor urechea de pieptul bolnavei și-i ascultă inima. Nemulțumit cu-atîta, scoase stetoscopul și ascultă din nou.

În tăcerea nopței s’auzeau bătăile încete ale ceasului din mîna doctorului. Tache își ținea resuflarea, par’că se temea să nu cășuneze bolnavei vre-un neajuns; doctorul, ridicîndu-se, nu-și putu stăpîni un oftat înnăbușit, dar adînc.

— În sfîrșit, o să fie bine, zise doctorul, ca să-și facă singur curaj, poate spre a-și mai domoli credința că o nenorocire amenință.

Trecînd în altă cameră, zise lui Serafim:

— Îți dau un bilet să vie un intern de la spitalul mieu. Știe tot ce se face în asemenea caz. Nu trebuie să cheltuești nimic, aduce el tot.

Om de inimă, în fața datoriei, uitase de prieteni și petrecere. Grija ce i se așternu pe față, nu scăpă nebăgată în seamă de Tache. Cu pași înceți, gînditor, merse doctorul la lighean de-și spălă mîinile. Făcea acest rit din obiceiu, căci gîndul îl era la primejdia bolnavei și la mijloacele de scăpare. Pe urmă ceru moașei sublimat.

— Avem acid feinic.

— Frumos! Atîta zise, dar abia își stăpînea mînia.

Scrise un bilet și-l dădu lui Tache:

— Mă duci pe mine acasă și mergi la spital. Internul știe ce e de făcut. Dimineață trec p’aci....

A doua zi doctorul se ținu de cuvînt. Întîia vizită o făcu la Tache. Găsi totul cum ordonase. Lăuza nu era nici mai bine nici mai reu. Se părea că frigurile făceau un popas. Doctorul, cunoscător de toate fazele boalei, o privi pe Eliza lung și cu multă încordare a minței; ca augurii vechi, par’că vrea să cetească viitorul.

—«Va învinge puterea de viață ori va cădea doborîtă de otrava milioanelor de microbi? 0 ființă atit de desăvîrșit alcătuită, al cărei mecanism vital e opera cea mai perfectă ce-a făcut natura, cădea-va oare învinsă de niște ticăloase ființi microscopice, cari izbutesc numai prin înmulțirea lor covîrșiloare și-a otrăvei blestemate?»

Internul, tînăr cu simțul datoriei, sta nedeslipit la patul bolnavei, priveghind ca irrigatorul să lucreze neînceta.

Eliza era ce-va mai liniștită. Temperatura, ca de obiceiu, se coborîse puțin dimineața.

De la bolnavă, doctorul trecu într’un salonaș mic, simplu, dar curat ca un păhar. Toate erau cu rîndueală așezate, nimic de prisos, nimic care să lovească neplăcut vederea. Pe o, măsuță sta încadrată fotografia unei mirese tinere, frumoase, din al cărei ochi schînteea fericirea nădejdei într’un viitor necunoscut încă, dar plin de vise fermecătoare. În jur erau alte fotografii mai nouă: două fetite și un băiat.

Doctorul, par’că obosit de primejdia cazului, își aruncă privirea pe aceste fotografii; dar, în loc de odihnă, mintea-i desfășură una di’ntre acele grozave drame ale vieței: O mumă răpită de moarte, lăsînd un soț iubit și copii orfani, lipsiți de îngrijire și desmierdare.

«Sărmană fată! Cîte visuri îți umpleau sufletul nevinovat! Lumea părea prea mică pentru fericirea ta închipuită. Bună, blîndă, supusă datoriilor și cinstei, nu-ți putea trece prin minte că viața, pentru cei mai mulți, e o vale a plîngerei. Nu știai că e asemenea acelor ape line, limpezi, și ademenitoare în cari prea mulți găsesc o moarte prea timpurie».

Pe fața lui se așternuse durerea, mâhnirea omului de știință în care obicinuința n’a putut toci mila. În fața acestor nenorociri se simțea umilit, că el, omul științei, jertfise în zădar o tinereță, mai mult de-un sfert de viață, ca să fie folositor omenirei, alinindu-i durerile! Ca năluci batjocoritoare îi treceau pe di’nnainte iluziile frumoase de student, cînd iși zicea:

— «Se poate mai mare mulțumire de cît cea pe care ți-o dă împlinirea datoriei sfinte de medic ? Ici' o soție și mamă, pe care o scapi din gura morței; di’ncolo un copil drag, pe care îl dăruești părinților, izbăvindu-l de boală; un părinte, sprijinul familiei, pe care îl mîntui de moarte, ca prin minune».

În fața acestor iluzii se rînjea acum batjocoritoare realitatea crudă. Moartea, stăpîna lumei în vremi trecute și viitoare, nu se înjosea să-1 ia’n seamă. Gînditor, par’că voind s’adune și să’nchege toată puterea ce i-o da știința, scoase creionul să scrie o rețetă. Apoi se opri la zgomotul ușei și, văzlnd’o pe moașă, nu se mai putu stăplni!

— Ești bună de pus în ștreang. Țu ai bolnăvit femeea. Arse de vii ați trebui cu haine, cu trusă, cu tot. Voi purtați molima de la femee la femee, nelegiuitelor.

— Domnule doctor....

— Sînteți mai rele ca niște vile. Știi că femeea moare? Numai o minune o mai poate scăpa. De-o septămină zace de friguri puerperale? Cu cinci-șase zile’n urmă, puteam s’o scap. Acum ce să-i fac? Inima e atinsă... Ar trebui un foc mare să vă aruncăm pe toate. Numai așa am curăți lumea de molimă. — Mă chiamă, cînd nu mai am ce face!

— Domnule doctor, era bine. Știu eu ce-o fi făcut în lipsa mea?

— Boala asta o aduce ori doctorul ori moașa. Doctor n’a fost; d-ta al adus’o.

Acuma ușa se deschise și Tache întră îngrozit.

— Doctore, vin’o, scap’o, îmi remîn copiii fără mamă!

Doctorul se răpezi în camera bolnavei, ceru apă de Colonia, începu să-i frece mâinile, tîmplele, îi scoase pernele de sub cap, ca să-i fie trupul mal orizontal, și porunci moașei să frece picioarele cu cîrpe calde. După vre o jumătate de ceas, bolnava îșl veni în simțire, doctorul se gîndi cu groază:

— Otrava boalei atacă tot mal mult inima; dar să nu desnădejduim.

În vremea asta soțul remăsese mut in fața primejdiei. În Camera de-alături s’auzea micuțul plîngînd; nime n’avea grija lui. Doctorul dădu cîte-va porunci și voi să iasă.

— Pleci, doctore? încă un leșin ca ăsta și moare în mîinile noastre!

— Nu vă temeți, internul va da ajutor ca și mine. Să avem nădejde, natura face dese ori minuni.

«Cîte cazuri condamnate de știință n’am văzut vindecate! Natura e măeastră neîntrecută! Ce cîrpaci sîntem față de ea!», gîndi doctorul, trecînd în salonaș. Copilul alături țipa tot mai tare.

Doctorul, înnainte de plecare, mai întră pe la bolnavă. Eliza deschise ochii mari, privi de a rîndul pe toți, șoptind :

— Ce vă speriati? Mi-i mai bine. Cum plînge bietul copil, aduceți-mi-1.

— Poate alăptezi? întrebă doctorul.

— Il hrănim cu biberonul. De cite va zile, nu mai are strop, zise moașa.

— Cum țipă, mititelul! Pe toți i-am alăptat ; ăsta, sărăcuțul, e obijduit!

— Nu vorbi. Să te faci bine. Ne îngrijim pe urmă de el, zise doctorul, privind bolnava cu luare aminte.

Rare ori se înșela în diagnoze. Era artist și doctor. Cite-va simptome, cîte-va priviri aruncate unui bolnav și i se lămurea tot. Adesea ar fi dorit să se înșale, să-și zică: «Va scăpa». Dar zadarnic voea cugetarea rece să’ntunece presimțirile ascunse. De cum o văzuse pe Eliza, o apăsare dureroasă i se așternuse de-a lungul pieptului. Îi era milă de soția fostului coleg. În minte îi veni povestea cu doctorul care vedea moartea stînd bolnavului la cap ori la picioare. Aci par’că o vedea amenințătoare la cap.

Își aduse de-a binele aminte de Serafim. Ce bun coleg era! Odată, la joacă, băieții spărseseră un geam. Cu toții au dat vina pe doctor. A scăpat de năpaste, mulțumită lui Tache, care avea crezare la director, ca băiat cu minte. În săliță, zise moașei:

— Să nu dea’ dracul să mergi la altă lăuză. M’ai înțeles?

Moașa plecă ochii in jos ca un vinovat, deși, în gîndul ei, îl socotea nebun.

—«Auzi? Ce sînt de vină eu! Pot opri boala? Nici dușmanii să nu mai mănînce pîinea asta. Cîte boroboațe nu fac ei? Cui dau seamă? Noi! Mereu vinovate! De-i o facere grea, de n’are lăuza puteri, de-i mai știu eu ce, pe moașă cade năpastea. Au apucat’o frigurile pe lăuză? Moașa le-a adus! Nu mai departe aci. Ași zice de m’ași ști, cît negru sub unghe! Doamne ferește, poate asta moare. N’o să mai merg la alta ?

«Chiar septămîna ce vine aștept una! Oare el nu se duce d’aci la alt bolnav? Cine îl întreabă? Cine l ia dopros? Vezi; ei sînt mari și tari, corb la corb nu scoate ochii. Doar n’o să-mi schimb trusa și hainele la fiecare facere! El le schimbă? De cînd cu microbii ăștia, s’a zăpăcit lumea. Doar și mai de mult făceau femeile copii. Cine mai auzea de atîtea fleacuri? Ba carbol, ba dracul!

«Acuma nici ăsta nu-i bun! Trebue sublimat. Și mîine or scoate alt-ceva. Toate eresuri curate. Zece copii am făcut fără mașini, fără atîtea drăcii; cu ceaiu de mușețel și mă făceam bine. La șase zile eram în picioare, vedeam de gospodărie și de copil. Doar tot de carne erau și pe-atu’nci femeile!»

Cu asemenea gînduri întră la bolnavă, care, tot mai mult lipsită de puteri, sta cu ochii închiși. Fața galbenă istovită o areta ca moartă.

Internul, obosit de vegherea nopței, trecuse în salonaș, să ațipească un ceas.

Moașa priveghea bolnava.

Ușa din fundul camerei se deschise. O fetiță, ca de vre-o un-spre-zece ani, întră ținînd copilul în brațe.

— Cucoană moașă, băiatul sughiță. Ce să-i fac? I-am dat ceaiu și-l varsă.

— Să-i suflăm nițel praf de zahăr, dragă Zoe, și o să-i treacă numai de cît.

Fetița, năltuță cu părul bălaiu împletit într`o coadă lăsată pe spate, nu era frumoasă, dar icoana blîndeței. Ochii albaștri, de-o bunătate nespusă. Gura cam mare, dar c’o duioșie gingașă. Ținea copilul strîns la piept și, leganîndu 1 încet, zicea :

—Puiușorul mamei, drăguțul mamei puiu, cum îi sare pieptul de sughiț.

Bolnava deschise ochii și, desmetecită din slăbiciune, zise:

— Zoe, drăguța mamei, fie-vă milă de el; nu-l necăjiți, mamă! Tu ești mai mare, păzește-l ca și mine.

— Nu, mamae dragă, toată ziua îl țin în brațe, îl legăn, îi dau ceaiu. Mi-e drag. 0 să-l cresc păn te-i face mata sănătoasă.

— Da, fetiță, ție să-ți fie de toți milă. Tu ești, drăguță, cea mai mare.

Și două lacrimi lunecară pe fața Elizei. Pe urmă întrebă cu glas slab:

— Unde e Tache?

— La farmacie.

— Vai, nu mai vine. Tare mi-i reu! Mari tăieturi am.

— Răbdare. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să te faci bine. Așa i lăuzia, cînd mai reu, cînd mai bine.

— La alți copii, a opta zi mă ridicam din pat.

— Ei, de, sor’o, erai mai tinără, mai cu putere.

Bolnava oftă adînc, închise ochii, prinsă de slăbiciune.

Moașa, în vremea asta, pusese copilul pe canapeaua de la fereastră, luă praf de zahăr pe coada unei lingurițe, deschise gurița copilului și i-l suflă în gît.

— Vezi? I-a trecut.

— De-acuma știa. Deseară îl scald eu. Da? Mi-i așa de drag, cum dă din mînuțe, cind îl bagi în baie.

— Trebue ținute. El se sperie, d’aea dă din mîini.

— Dar știe și el de speriat?

— Știe. Îl crezi prost?

— Vezi, eu nu i le pociu ținea.

— Să-l învelești într’o cîrpă, o să ți arăt cum.

— Voiu să fac și eu ca mata: îi dau apă pe spate, pe cap și odată: țuști în baie!

— Nu poți! Ești prea mică. O s’arăt Zincăi. S’o pricepe ea atîta.

— Ba nu vreau. Cu mîinile ei ciotoroase, o să-l doară pe mititel. Pielea lui e delicată. Îl scald eu. Să vezi c’o să pot.

— Du-1 de acuma alături; a adormit. Să n’o supărăm pe mamaea.

Zoe luă copilul, zicînd :

— Tare mi-e drag. Nu-l las o clipă singur. Magda mereu îi bagă degetele în ochi și zice:«Coca are ochi, coca are ochi!»

Lăuza, ca prin vis, șopti:

— Luați seama. Magda e neastîmpărată. Sărmani copii! Cine o să vază de voi?

— Dumnea-ta, cînd te’i face sănătoasă. Bun și mare-I Dumnezeu.

— Boala mă poate ținea luni de zile. Bietul Tache se prăpădește: noaptea nu doarme și ziua alergături, slujbă, cheltueli, răsipă...Of! Cum ași vrea să fiu sănătoasă. Cîtă neregulă o fi în toate!

— Lasă-le ciorilor de griji!

Cînd am lipsit ceea septămînă, te-ai coborît din pat...Vezi asta e: n’ascultați.

Bolnava, istovită de cele cîte-va vorbe, închise ochii. Un oftat îi ridică pieptul. Slăbiciunea o doborea tot mai mult, era cufundată într’o amorțeală. Vise șterse, dar iuți ca fulgerele, îi treceau prin paiajenișul minței. Teamă îi era să nu-i remîie copiii orfani, lăsați pe mîini străine, cum erau ai vecinei. «Bărbatul fie cît de bun, e egoist; ține la nevastă, nu la copil.» Visuri amestecate cu presimțiri rele o făceau să tresară. Deschidea ochii mari, sperioși, îngînînd:

— Dumnezeule, nu te îndura de sărmanii copii...

Tache, cu sufletul cătrănit de supărare, mergînd la biurou, tot drumul nu vedea, își auzea numai jalea. Acuma prețuea trecutul, cînd a casă găsea nevasta și copiii sănătoși. Ce n’ar da să poată întoarce acele vremi! Necazurile îl chinueau și presimțirile îi țineau ison jalnic. Pe față-i era zugrăvită atîta supărare că tovarășii nu’ndrăzneau nici să-l mîngîe, nici să vorbească.

La masă abia atingea mîncarea, mai mult de hatîrul copiilor. E tristă casa unde e bolnav. Nu mai e nici masa masă și nici o rîndueală; dar cînd e mama bolnavă; dînsa, stîlpul de razăm, atunci toate se clatină, se nărue; toți tînjesc și sufăr.

E tristă casa, unde stăpînește mirosul doctoriilor, care alungă veselia și voioșia.

Doctorul, venea regulat, dar ce putea face? Cerceta mersul boalei și aștepta mereu o minune a naturei, izbînda vieței în potriva morței!

Internul își făcea datoria, urmînd poruncile doctorului din punct în punct. Dar boala înfruntătoare și încăpățînată nu da un pas îndărăpt; di’mpotrivă, înnainta.

Intr’o seară, doctorul, ca de obiceiu, ascultă inima. Fața i se posomorî. Otrava frigurilor o slăbise. Bolnava căzuse într’o stare de toropeală. Din minunt în minunt se putea întîmpla un leșin, din care să n’o mai poată deștepta. De fierbințeală, buzele îi erau arse: din roșe se făcuseră vinete. Sărmana deschise ochii mari, dar nu mai cunoscu pe doctor.

— De-o trece noaptea, mare lucru. Sărmana femee! îngînă doctorul către intern.

— Să-i facem cîte-va injecții, zise internul.

— Ori-ce vom face, zădarnic. Organismul e otrăvit. Inima abia mai bate. Vai, dragul mieu, decepțiile artei noastre sînt îngrozitoare! Momentul cel mai greu o să-l trec di’ncolo: bărbatul m’așteaptă să-i spun adevărul. Îmi vine să mă furișez din casă ca un hoț, doar n’ași da ochii cu durerea lui. Am înse datorie să-1 pregătesc. Auzi-i pașii în antret. Îmi ține calea.

Doctorul eși.

— Ei? Zise bărbatul, un «ei» scurt, dar îngrozitor de dureros. Ar fi înduioșat și-un ucigaș.

Doctorul își așeză ochelarii, cari nici gînd n’aveau să cază. Îi era numai să cîștige amlnare de-o clipă. Par’că vorbele nu puteau lua întruparea graiului. Tuși, făr’a avea tuse, și trecu în salonaș. Cu ochii plecați, ca un vinovat, rosti:

— Fii bărbat, domnule Serafim.

— Doctore, spune: e pierdută, sărmana Eliză? Și lăcrămile îl înnecară.

— Ascultă, dragă : copiii au nevoie de dumneata. Facem tot ce omenește se poate; dar cu Dumnezeu nu ne putem lupta.

— Va să zică, o pierd?

Încleștînd mînile, căzu pe-un scaun. Durerea îl sfășia.

— Dumnezeule Doamne, de ce nu te înduri de noi? Ce ți-am greșit?

— Viața, domnule Serafim, e războiri crîncen; numai mișeii se dau bătuți. Gîndește. Ai patru copii și le duci respunderea.

— Mai lesne muream de-un glonte dușman.

— Te cred. Adesea e mai greu de trăit de cît de murit. Ești dator să trăești. Nu te lăsă doborît de durere. Aib curaj, fii bărbat.

— Dumneata aci și nu-i poți face nimic! Toată iscusința d-tale, neputincioasă? La ce mai ești doctor, atunci?

Lui Serafim, îi erau ochii plini de lacrimi; luă mîna doctorului să i-o sărute:

— Iartă-mă sînt nebun! Scap’o, scap’o! doctore, scap’o!

Doctorul trase răpede mîinile la spate.

Vorbele lui Serafim îl ardeau. «Atîtea cunoștinți grămădite, ani de zile de muncă și nici o putere în fala boalei ucigașe, care nu se lasă învinsă?»

— Am făcut tot ce știința mea de doctor poate. La ce te-ași înșela? Doar nu ești copil. O vezi în ce hal e. De are frați, părinți ori d-ta, de ai, chiamă-i: în nenorociri nu e bine să fii singur.

— Să-i fac maslu, s’o împărtășesc. Poate o minune!

— Fă tot ce conștiința de creștin te ’n-deamnă!

Zicînd aceste vorbe, doctorul eși pripit; o lacrimă i se furișase la coada ochilor.

Icoana lui Serafim, de pe cînd era băiat voinic și vesel, îl trecu pe di’nnainte și gîndul Îi șopti:

—«Iată ce face din noi viața! Ferice, sărmanul, că are credință! Da, credința îl va mîntui! Vai de cei lipsiți de dînsa! Cînd știința e neputincioasă, singură credința într’o putere mai pre sus de fire te poate mîngăia.

«Ferice de cei ce se opresc la mijlocul drumului și mai pot ridica ochii spre cer.

«E fioros să n’ai cui cere ajutor în mijlocul celor mai îngrozitoare furtuni ale vieței!

«Sărmane Serafim, poate mai bine e că ți-ai oprit învățătura innainte de-a pierde credința!»

Gînduri ca valuri furtunoase, treceau prin capul doctorului. Și el era soț și tată. Suflet artist, se închipuea în locul lui Serafim. II prindea groază și milă. Buzele-i șopteau fără de știre:

—«Sărmani oameni! Credință, știință, scepticism, toate sînt deșertăciuni în fața morței eterne. Agațe-se fie cine de ce poate, numai să afle o rază de mîngăere. Chinuiții din iadul lui Dante nu sînt mai vrednici de plîns de cît cei loviți de desnădejdea ce o dă lipsa celor pe veci pierduți».

Se urcă în trăsură, făr’a spune vizitiului în cotro să-l ducă. Gînduri negre, ca stoluri de ciori într’o zi noroasă de toamnă, îi cuprinseseră sufletul. Farmecul serei de Maiu n’avu putere a împrăștia jalea ce-i pricinuea nenorocirea lui Serafim.

Fusese, cu el, coleg în gimnaziu. De la multe bătăi îl scăpase Serafim care era voinic. Pe urmă, viața i-a despărțit.

Trecuseră ani mulți, nu mai auziseră unul de altul. Serafim, băiat sărac, intrase copist, și, cu greu, neavînd spete, ajunsese, subșef.

El, și-a urmat studiile, a ajuns doctor cu vază. Atîtea amintiri prăfuite i se înșirau în minte; dar jalea mereu îl mușca de inimă că n’a putut face nimic pentru acest prieten din copilărie, vechiu și uitat.

Vizitiului i se păru că i-a făcut semn s’a-puce spre șosea, cum avea doctorul obiceiu, cînd era prea obosit de multe vizite. Din gîndurile triste abia se desmetici, cînd simți recoarea copacilor și-și zise: «De m’ar impresiona multe cazuri așa, ar trebui să mă las de medicină!»

Capitolul IV

Cerul vioriu cuprindea c’o dragoste desăvârșită toată zidirea lumei.

Cîmpii și pomi înverziți, cîntările păserilor, întreaga natură părea dătătoare de viață. Lumina soarelui înveselea toate, firea era cuprinsă de o bucurie negrăită.

Tăriile nesfîrșite ale văzduhu'oi momeau vederile nesățioase de-atîta frumusețe. Numai casa lui Serafim era întunecată de jale. Cernită era poarta, cerniți copiii și rudele, încătușați în durere, umblau încet, vorbeau și mai încet, par’că le era teamă să nu strice liniștea celei pe veci adormită. Sărmana Eliza. Dînsa singura părea veselă, îmbrăcată în roche trandafirie, împodobită cu flori și horbote. Fața albă și ochii închiși de somnul de veci. Uitate erau pe veci griji și necazuri! Cu toată slăbiciunea, părea că doarme dusă, visînd visul veciniciei. Numai ochii prăbușiți în văgăune arătau chinurile boalei. Mîinile de marmoră, stăteau așezate la piept în semn de pocăință și vecinic repaos. N’a-veau să mai cuprinză nici soț iubit nici copilași dragi! Durerea și plînsul celor mult scumpi nu mai găsea resunet în sufletul ei bun. Părea că moartea îi curmase firul vieței în vremea unui vis adînc.

Două făclii de ceară îi ardeau la cap, respîndind un miros înnăbușitor.

Florile di’mprejur făceau jalea și mai amară. Dacă ar fi putut vorbi, mult i-ar fi mustrat Eliza: «La ce bucuria florilor, cînd pretudindene e numai durere și lăcrimi?».

Mirosul de tămîie te umplea de smerenie și cucernicie.

În dimineața zilei a doua un bătrln istovit de puteri întră pe ușă. Cu pași șovăiți, cu fața îndurerată, s’apropie strigînd:

— «Eliz’o, Eliz’o! La ce bucurie m’ai chemat? Eliz’o!» Și căzu cu fruntea pe mîinile reci. «De ce nu sînt eu în locul tău, drăguța mea, copila mea? Dumnezeule, ce ți-am greșit, să-mi bocesc copila în loc să mă plîngă ea pe mine?» Și casa resună de un hohot jalnic, nestăpînit.

Trăise bătrînul o viață, un nămol de simțiri. Pe toate le tocise vremea dar durerea părintească, durerea ce nu poate graiul omenesc s’o răspice, îl sfâșia fără îndurare pînă în adîncul ființei.

Durerea, mai crudă de cît o fiară, îi sfâșia măruntaele, lăsîndu-1 viu, s’o poată simți. De suferință, bătrînul și-ar fi smuls inima din piept, dacă o putere necunoscută nu l’ar fi oprit. El, creștinul pravoslavnic, se răzvrîtea împotriva proniei cerești.

—«Trăesc atîția nenorociți dornici de moarte; trăesc eu, părinte obidit, care cu drag ași fi murit în chinurile mucenicilor în schimbul vieței copilei iubite! Și moartea neîndurată o răpește pe dînsa, ca să sufăr eu cazna pe care graiul omenesc n’o poate spune! Doamne, nepătrunse stau tainele tale!»

În casă domnea liniștea ce aduc durerile mari, durerile fără leac.

Copii plînși, îndurerați! Inimioara lor gingașă simțea adînc pierderea.

Tîrziu noaptea adormiseră care în cotro! Pe cel mic îl daseră la doică, în mahala. Serafim, zdrobit de oboseală și chin, căzuse toropit în camera unde zăcuse Eliza. Toate i se păreau haos. Nenorocirea, venită atît de răpede, îl sleise toate puterile vieței.

Treaz fiind, se’ntreba de-i vis ori aevea nenorocirea ce-l izbise.

Uneori nu-i venea a crede că Eliza lui, cea sănătoasă și veselă, nu mai e. În minte îl năvăleau mereu bucăți din vieața trăită: par’că le vedea aevea.

Inima i se strîngea de durere că n’a putut opri’n loc acele vremi. Auzea glasul blînd al Elizei, sfaturile și respunsurile ei, și suflelu-i secat de durere nu putea pricepe că tot ce-a fost nu mai e. Nebunie și deșertăciune i se părea viața întreagă. La ce zbucium, la ce strădanie, la ce năzuinți și nădejdi, dacă mîna nevăzută a morței pune tuturor capăt, te lovește de năprasnă?

Nici odată sarcina de tată nu i-a părut a-tît de grea. Pentru copiii săi rob s’ar fi dat; dar să trăească supt de durere, i se părea prea groaznic! La asemenea gînduri simțea că mintea i se întunecă.

Vrea să cugete. Un gol, un pustiu, îl prindea ca un somn.

—«Să nu fie copiii, ași dormi și eu de veci? își zicea...Cucoana Tincaa, pătrunsă de durere și milă, priveghea la toate. Văzîndu-1 acuma și pe bătrîn prăpădit de jale, simțea cît de greu e să mingîi pe cel ce nu mai poate fi mîngîiat. Știa că vorbele ei, în loc de alinare, vor stîrni și mai adînc durerea. Dar te lasă inima să remîi de piatră în fața celui ce se zbate în suferință? S’apropie și zise:

— Voea lui Dumnezeu, cucoane Vasile. Pentru păcatele noastre trebuie să suferim !

— Eliza mea! Bucuria bătrînețelor mele, drăguța mea!

Și hohote de plîns îl zbuciumau pieptul și mai năprasnic.

Deprinsă era c.c. Tinca să privească jalanii; dar să vezi bătrînul, înnălbit de greul vieței, plîngindu-și cu lăcrămi și’n glas copila, era prea dureros. Se’nmlădie, se’ncovoae, se rup crenguțele tinere de furtunele vieței; dar cînd stejarul ce-a ținut piept vijeliilor, cade doborît sub greul loviturei, jalea nu mai are nume.

De două zile ținea c.c. Tinca luptă cu chinurile din casă. Era încredințată că vremea le va aduce mîngîere celor tineri; dar ce cuvinte de alinare să spui părintelui ce-și vede copila moartă în floarea vîrstei?

Graiu omenesc în veci nu vei putea respica cu vorbele tale suferința, cum nu poți areta urletele furtunei ori mugetele selbatece ale mărei înfuriate. Simțea dînsa că i datorie sfîntă să domolești durerea celui ce sufere. Dar cum? Ori ce-ar fi spus, avea să sune calp. În lata celor în potriva firei nu-i mîngăere.

Și pentru părinți moartea copilului e lucru nefiresc.

Cucoana Tinca îl luă de braț și l duse la un scaun.

— Nu, nu ; lasă mă!

— Cc. Vasilică, slăpînește-te pentru copil și pentru ginere. Destul sînt de amărîți, nu le mai crește durerea.

Bătrînul n’auzea nimic. Își sorbea amarul durerei. Să nu sufară? Cu putință? Îi era milă de ginere, de copil; dar se potrivea durerea lor cu a lui? Și lui i-a murit nevasta. A plîns’o. Dar suferința după copilul iubit cu nici o suferință din lume nu poate fi asemănată. Cum te-ai prinde să te dumice bucăți, pe roată, cu cleștele să te rupă, să-ți simți carnea hăcuită, nu mai să nu-ți vezi moartea copilului! E în potriva legilor firei această înfringere a vieței. Cu cît drag și-ar fi dat, el, sufletul în locul Elizei?

Și ea l’ar fi plîns, dar rana ei avea leac. A lui, va sîngera mereu.

La ce ar trăi el, bătrînul fără de rost, și ea dornică de viață, cu atîtea datorii de împlinit, să se ducă?

În desnădejde gîndea mereu:

—«Mari sînt tainele tale, doamne, dar nedrepte le găsesc».

Înmărmurise bătrînul cu ochii țintă la ceea ce nu mai era. Durerea, din ce în ce îi înfigea mai adînc colții în inimă și’n piept. Era suferința nemărgenită, fără de mîntuire, dureri chinuitoare ce nu omoară, par’că anume ca să se bucure de zvîrcolirea sufletului neputincios.

O vălmășeală ca de potop năprasnic era în mintea lui. Se uita cu priviri rătăcite, voind să ceară ajutor în potriva acestei nedreptăți. Dar la cine să ridici ochii? Cui să te jelui? Pe cine să’nvinui? Și cine să te ajute, cînd nu mai e nici o mîntuire?

Dacă valuri omorîtoare l’ar fi înghițit de o dată, dacă foc mistuitor l’ar fi înnăbușit cu fum și flăcări, simțirea i-ar fi fost mai puțin lovită! În acestă clipă, piară ori-ce suflare! Pentru dînsul era tot una. Ce folos de Soare! Ce trebuie lumină pentru cel orb! Stingă-se de pe Pămînt ori ce schîntee de viață, prăbușească-se Soarele, fie vecinică moarte și întunerec...

Durerea, fioroasa durere, trecuse margenile dreptei cugetări.

Sărmane om, în sufletul tău sînt furtuni atît de groaznice că-ți zdrobesc tăriile minței, orînduite de veacuri; precum, marea, în furia ei, doboară ca niște nemernice jucării, zăgazurile cele mai puternice...

În salonașul, în care Eliza se mai odihnea pentru cea din urmă zi, toate păreau posomorîte, veștede; praful le cuprinsese pe toate: amorțite erau pe veci mîinile cele harnice, cari cu atîta grijă le curăța.

Oglinda în hohotul ei negru, n’avea să mai resfrîngă fața blîndă a stăpînei.

Soarele străbătea de-a pieziș prin fereastra deschisă, ocolind încet masa. El a toate încălzitorul, se temea să nu'nghețe atingîn-du-se de giulgiul rece.

Prietenii, cunoscuții, s'au fost adunat să împlinească datoria cea mai tristă. Toți pășeau încet, vorbeau în șoapte, ca și cum le-ar fi fost teamă să n’o deștepte din somnul adînc și liniștit, în care zăcea pe veci. Unii îi sărutau icoana de la piept; alții, lăcrămînd, rosteau: «Dumnezeu s’o erte».

Cucoana Tinca istorisea cu jale’n glas, cum și-a dat biata sufletul ca un prunc nevinovat...

Cînd a început arhiereul a ceti prohodul, au adus și copiii.

Zoe cernită, cu părul despletit, ținea de mînă pe Magda, fetița mai mică ; alături era Georgică, în vrîstă de vre-o șapte ani. Vederea sărmanilor orfani umplu și mai tare inimile de jale.

Bătrînul, ținîndu-și de mînă nepoțelul își petrecu odorul. Cu capul plecat, pășea încet ca un osîndit pe viață la cele mai amare chinuri. Alături, Serafim, tot așa de nemîngăiat. Amîndoi erau ca’ntr’un vis reu.

Cu ochii pironiți, de sticlă, priveau fără a vedea nimic. La bubuitul bulgărilor peste sicriu o amețeală, un leșin îl prinse. Li se rupea ceva de la inimă. Pe veci se prăbușea în pămînt tot ce avuseră mai scump! Putea să se nărue de-acum tăria cerului și Pămîntului pentru că durerea le omorîse orice simțire!

Soarele, dătătorul de viață, cobora mereu spre apus, par’că zicind:

—«La ce zadarnică jale? În fața morței stăpînă a tot puternică și eu, dătătorul de viață, mă închin. Și mie o să-mi vie rîndul! Tu, omenire îmbătrînită, n’ai înțeles taina tainelor? Tot ce se naște menit este morțel; zile, ani, veacuri, sînt clipe ale veșniciei, de-o potrivă de lungi înnaintea ei.

«N’ai priceput, că truda ta de veacuri, cu știința întreagă, cu lot zbuciumul ce te fră-mîntă, sint asemenea jucăriilor copilărești ? Suflarea vreme! le spulberă pe unele ca și pe altele ; o clipă ori un veac trecut, tot una prețuesc. La ce atunci răsipa aliteî jeli? Sărmană omenire, din nimic venită, nimicul te așteaptă. Pentru el nu e azi nici erl nici mline. Una e totul și totul e una ! Zădarnică e rlvna fericire!, cită vreme e pentru tine un mîine, care nu știi ce-țl poate aduce. Veclni-cia nesimțire! e nimic’fată de o clipă de nenoroc trăită 1

Capitolul V

Se împlinise anul de la moartea sărmanei Elize.

Nime din ai ei n’o uitase o clipă. Amintirea traea vie în inimile tuturor. Serafim se mai lua cu slujba, cu nevoile; dar tatăl ei, bietul Neagu, o ducea în jale amară și într’un oftat. I se părea că face o nedreptate Elizei lui. Cum, el, care nu mai are nici un rost, să trăească și ea nu? Cu ce drept să viețuească dînsul cu trei-zeci de ani mai mult de cît ea?

Se credea un egoist nemernic, pentru că n’a știut să’mparță, să dăruească viața copilei iubite. În mintea ĭ slăbită de durere i se părea că viața s’ar fi putut împărți ori dărui.

—«Doamne, cu ce drag ți-ași fi hărăzit remășița zilelor mele, numai să-mi fi cruțat acest pahar»!

Zadarnic preutul Ioan cercase să-l mîngăe, zicînd:

— Oare Mîntuitorul nu ne-a dat pilda suferinței lui? Maica Domnului, ca mamă, n’a răbdat durerea morței singurului el copil? Cînd fiiul lui Dumnezeu a suferit, îndată ce-a voit să ia veștmîntul vieței noastre, cum vrem noi, oameni păcătoși, să scăpăm de durerile neapărat legate de-o mînă de țerînă?

Neagu îi respunsese :

— Suferința e surdă la ori-ce mîngăeri; ea știe s’asculte de imboldul durerei; ei i se închină ca unei stăpîne, de care nu se poate despărți, fără care nu poate trăi; suferința e umbra nedeslipită a durerei. Vreți să nu sufăr? Scoateți-mi inima și atunci poate n’oiu suferi. Să nu plîng odorul și bucuria vieței mele? Să nu plîng, cînd mi-e traiul pustiu, cînd pentru mine toate resună a jale ? Tot ce văd mă sfâșie; mă doare că le mai văd eu, cînd nu le vede, nu le mai simte ea. Ce vreți? Mă doare că trăesc eu și nu trăește ea. Mă doare că’nverzesc pomii, mă doare că’nfloresc florile, îmi rupe inima cîntul păserilor. Mă doare, mă doare, că o lume’ntreagă trăește și nu trăește odorul sufletului mieu. Suferință, umbră nedeslipită, numai moartea mă poate desface de tine!...

Credința, îi aducea înse, din cînd în cînd, alinări sufletului zbuciumat. Atunci îl prindea dor neogoiat de moarte. Să meargă și el acolo unde-i e copila iubită. Gîndul, drumeț neobosit, călătorea anevoe în acea lume necunoscută, dar atît de dorită sufletelor nenorocite.

Neagu își vînduse via de la Focșani. Sta cu ginerele, să-l ajute. Dragi îi erau nepoții, dar, zădarnic, rana făcută de copil n’are leac. Erau zile în cari durerea îl rupea fără milă inima; îl stăpînea un dor nebun de cea pe care nu o mai putea vedea.

Privindu-ĭ portretul, bocea ca un copil. «Odorul tateĭ! Frumoasa tatei, înțeleaptă tateĭ !»

Și ochiĭ cuminți ai Elizei priveau senini, neștiutori, suferința bătrînului. Unele zile părea că durerea amorțește și rana prinde a se herestui. Părerĭ! Era sleirea puterilor, nu vindecare. Nu era clipă, cînd lui Neagu să-i fie gîndul deslipit de Eliza. Serbătorile mari erau pentru toți prilej de jale.

Cerca bătrînul să-și înfrîneze durerea prin rugăciuni. Mergea la biserecă. Ogoirea înse abia ținea vremea unei clipe! Sta mereu într’o așteptare, i se părea că are de făcut un drum spre limanul dorit, unde va vedea aevea, în vecie, pe cea mult iubită, pe cea mult dorită. Era drumul mormîntulul, așteptat cu nespus dor, să pue capăt suferinței!...

Anii treceau, bătrînul, privind jocul nepoților, dus din gînd în gînd, uită vremea și zilele. Învieau timpurile trecutului, cînd Eliza era mică, iar el, cu ochii iubitori de tată, părea că vede în copilul său minunea minunilor. Une ori atîta era de cufundat în amintire că, văzînd pe Magda, că o să cază, striga: «Eliz’o, o să cazi!» Tresărea apoi, străpuns de o săgeată, șoptind: «Nu fie de-o măsură.»

Ilie, băețașul cel mic, creștea ca din apă. Îi lăsaseră plete lungi. Toți îi ziceau fetiță. Georgică și Zoe umblau la școală.

Bătrînul avea tot-deauna ascunse prin buzunare stafide, alune ori zaharicale. Stînd sub bolta de viță, privea la jocurile copiilor, și, cînd îl vedea că au gînd să se încaere la bătaie, striga:

— Cine-i fetița cuminte să vie la tata mare.

Ilie, deprins cu porecla, alerga numai de cît.

— Eu, tată mare.

Magda îl împingea cu reutate.

— Ba eu. Tu ești băiat.

— Vorba-i c’am zis «fetița cea cuminte» și Magda sare la bătae, nu e cuminte.

— Dacă nu vrea să m’asculte.

— E mai mic.

— Tocmai d’aea:e mai prost. Eu, cum ascult de tataea ?

llie în vremea asta scotocea prin buzunare.

— Ia seama, tată mare, pungașul de llie face revizie.

— Nu-i treaba ta, dacă îl las eu.

— Așa! Atunci stai, dacă e p’așa, că nici eŭ nu sînt proastă.

Și Magda căuta în celealalte buzunare.

— Stați, bre, că mă dați jos.

Avea bătrînul o clipă de veselie. Slabă și trecătoare ca o rază palidă pri'ntre norii groși de iarnă, căci icoana Elizei răpede i se areta și un oftat adînc, dureros, îi rădică pieptul. Uneori, știind că n’are mai nimic, ca să nu strice cheful copiilor, strecură cîte-o migdală în buzunare, zicînd:

— N’am nimica. Uit’te: dau un ban celui ce-o găsi ce-va.

— Banul, tată mare! Am găsit eu, —striga Magda.

— Și eu, tata mare.

— Vă dau prinsoarea; dar să nu vă mai bateți. Tu, Magd’o, ești mare.

— Bine, nu-l bat; dar să m’asculte, să se joace cu mine de-a cucoana.

De cîte ori bătrînul voea să plece de-acasă, Ilie îi aținea calea, zicînd:

- Nu voiŭ să pleci, mi e urît făr de tine.

Bătrînul se furișa, dimineața, cînd băiatul dormea.

Ilie, cum se trezea, arunca ochii la cuer. Dacă nu vedea pălăria bătrînului, plînsul era gata.

— Tata mare s’a dus! Voiŭ să merg cu tata mare!

O gură ținea pîn’la întoarcerea lui.

— Prea’răsfeți, tată, băiatul ăsta, zicea Serafim.

— Tu alinți pe Magda, care i mai mare. Ilie e mic, i’se șade desmierdat.

Magda era slăbiciunea lui Tache. Ori cît se păzea a nu fi nedrept față de ceialalți, tot nu se putea stăpîni. Bomboanele mai bune și mai mari veneau în partea Magdei; tot așa prăjiturile și fructele. Adesea bătrînul, scos din răbdări, zicea:

— Bine, frate, dă întîiu Zoei, că e mai mare ori, dacă începi de la cei mici, dă lui Ilie.

Zoe, cu blîndeța ei obicĭnuită, zîmbea, zicînd :

— Lasă, tată mare, tot una e, la urmă ori la început. Nu mai sînt doar în rândul copiilor.

Capitolul VI

Gospodăria lui Serafim mergea, cum merg, unde lipsește mîna destoinică a femeei. Aveau o servitoare veche: făcea cît putea, cît nu, mai remănea și nefăcut. Ori cît ar fi fost de vrednică, lipsea capul care să cîrmuească. Bătrînul, văzînd că, de multe ori, nu sînt toate cum se cuvine, gîndea cu jale la biata lui Eliză, care ducea casa cu rîndueală. Toate la locul lor, toate curate strălucitoare ca un curcubeu de primăvară. Nici nu-i prindeai de veste, cînd regula gospodăria, copiii și bucătăria. I se rupea inima de atîta nedreptate pentru copila lui iubită. Să trăească el, bătrînul tără nici un rost, și dînsa, odorul casei, mîngăerea solului, sprijinul copiilor, să se prăpădească! Alte ori simțirea de tată întuneca pe cea de bunic, și, cu ochii plini de reutate se uita la llie. Gîndul îi șoptea: «De nu se făcea el, nu murea Eliza.»

Judecata îi zicea înse îndată: «Nu-i de vină, sărmănelul! Răsplătește el destul, că-i lipsit de grija și de desmierdările mamei.»

Cucoana Tinca venea și dînsa, din cînd în cînd, ajuta la gospodărie, mai învăță pe Zoe la dulcețuri și murături:

— E greu, cucoane Vasilică, dacă nu i mînă de stăpînă în casă: Sluga ca sluga. Ce-o doare?

— Ba greu de tot! făcea bătrînul, dimineața, cînd mă scol, nu știu de unde le-oiu începe. Păn le dau cafeaua, păn îi văd plecați, mă nebunesc; ăla n’are caet, ăluialalt îi trebuie penițe; ba li s’au rupt nasturii. Biata Zoe, și ea, ce e mai mult de cît un copil?

— Te cred. Numai cînd lipsește gospodina din casă, vede bărbatul, cît prețuește ea. Dumnezeu să-l erte pe Dumnealui, adesea, la vre-o ceartă: «Dar tu ce faci? Muți lucrurile de colo colo !» Vezi! Și mutatul are rostul lui.

— Unde pui cît costă? Copiii strică, rup. N’are cine drege. Bietul Tache greu o s’o ducă. Uit’te-i cresc; cheltuelele cresc și ele.

Noroc de Zoe, la toate s’apucă; le coase șorțuri și le drege hainele. De cînd a pierdut pe biata maică-sa, odată n’am văzut’o jucîndu-se și ea ca un copil.

— Da, biata: n’are parte de veselia copilăriei. E mai mare și pricepe tot. Numai să-i dea Maica Domnului noroc.

— E de șase-spre-zece ani ?

— Da, e în clasa a treia.

— În curînd îi trebuie zestre.

— N’are apucături de măritiș.

— Vai de copiii fără mamă.

— Ales de fete...

Zoe tocmai veni de la școală. Crescuse naltă dar slabă. Părul bălaiŭ îl purta împletit în două coade, așezate frumos pe cap.

— Cucoana Tinca vrea să-ți arate cum se face dulceața de caise.

— Tot greul e să nu se zaharisească. La mine dulceață de trei ani par’că e făcută a-cuma.

— Vorba-i să știi.

— Un lucru de nimic. Să fierbi zahărul bine cu lămîe, pănă se leagă.

— Nu știi: strici tot.

— Fetița maicăi, pănă sorb eu cafeaua c’o țigară, tu pune pe foc tingirea cu trei păhare de apă pline. Cît fierbe zahărul mai mult cu lămîe, cu atîta mai bine.

— Numai de cît, să-mi iau alt șorț.

— Așa, fata mamei. Cartea e bună, dar și gospodăria trebuie s’o știi. Fie bărbatul cît de bogat, dacă femeea nu e gospodină, în zădar. Le văz eu prin unele case, Doamne păzește! Cînd stăpîna nu știe rîndueala, slugile își bat joc. Cunoști pe advocatul Scoruș?

— Cum nu, e de la noi din Focșani, făcu Neagu.

— E însurat de vre-o trei ani. A luat nevastă frumoasă, învățată, cu zestre ; el cîștigă bine. Are doi copilași. Cînd îl auzi, tot de bani se plîng! Și cele mese ori cel lux, nu văd. Ce ți-e bun! Casă și copiii pe mîna servitoarelor. Ea, nu e zi lăsată de la Dumnezeŭ să nu iasă la vizite și primblări.

— Iconomia, știința gospodăriei, ține loc de zestre. Sărmana Eliză! Puține femei s’or găsi ca dînsa!

— D’aea pe Zoe s’o facem gospodină.

— Păn’s’o mărita, i-o fi lui Tache de ajutor. Eu ca mîine nu mai sînt.

— Astea sînt vorbe!

— Tusea mă omoară. Ales noaptea, îi trezesc pe toți. Trebuie s’aprind lampa; lumina mă liniștește puțin.

— Bea ceaiu de enupere și muguri de brad.

— Aș! Leacul e sapa și lopata.

— Nu vorbi așa că mă supăr.

— La toamnă o șterg la mănăstire. Nu voiu să necăjesc bieții copii cu boala mea. Bătrîneța e supărăcioasă; boala și mai și. Acolo văd călugării de mine. Am o rudă de pe mama.

— Reu faci! Copiii merg la școală, domnul Tache la slujbă. Cînd îl lipsi și d-ta, ce-o mai fi?

— Pentru binele lor, cucoană. Simț eu că mult n’o duc. În București viața e scumpă și nu prea; dar o moarte topește. Lumea știe să critice, nu’ntreabă de ai ori ba. Așa, merg la mănăstire; ca frate, îmi dau mîncare; cîte-va chile de cafea și de zahăr îmi ajunge un an. De mor, mă’ngroapă călugării și pace bună. Chiar, te rog, de vine vorba, nu fii contra, nu-l mai înteți pe Tache.

— Mai stai, barim vre-o doi ani.

— Nu se poate. Am și eu suflet. Ajuns la vrîstă mea, mai trebuie și pocăință. Aice cu nevoi, cu griji, nu poți. De cînd am venit în București, nici a mă griji n’a fost chip. Te supără copiii, cerți servitoarea; cu tîlharii de Olteni, păn nu-i înjuri, nu faci treabă, te’nșală de la ochi. Azi, cumpăr de la unul ouă. Ca un boscar, mă fură cu trei, știi, de la ochi. Nu e zi să fii cu sufletul împăcat. Te poți griji?

— De! Ce să zic!

— La ce să fiu povară copiilor?

— De-ar avea noroc, să le remîe ceva de la unchiul lui Take!

— Puțină nădejde de la un Zgîriebrînză ca el. Mă tem că pune muerea cu rudele ei mîna pe tot.

— Mă duc să văz ce-a făcut Zoe.

— Dumnezeu ți-o răsplăti pentru truda ce-ți dai cu niște orfani. Dacă trăea Eliza, cum i-ar fi învățat!

Bătrinul îșî șterse lăcrimile. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu, să nu-și bocească fata. Rana, care sîngera mereu, era fără leac. Singură moartea avea s’o vindece.

— Mititica, bună gospodină și duioasă mamă! De cîte ori nu-i ziceam: «Mai eși la primblare, cucoană Eliz’o. Or să-ți scoată peri albi casa și copiii». — «Ce-mi folosește primblarea! Haine stricate și ghete tocite!».

— Eliza, drăguța mea! De i-ar semăna fetele! zicea bătrînul, ștergîndu-și lacrimile.

Cc. Ținea eși. Bătrînul remase cufundat în amintirea fie-sa. Își iubea nepoții, dar moartea ei era rană adîncă: sîngera la cea mai mică atingere.

—«Ii iubesc, sînt frumoși, sint ca ai miei; dar ce s’a rupt de la inimă, rupt remîne. Pe Eliza, pe odorul scump sufletului mieu, nime n’o poate înlocui».

Capitolul VII

La început Neagu luase în piept de tot casa lui Take.

Ca să economisească un ban, mergea singur la piață, și, cînd era mai cîte puțin ceva, aducea în basmaua lui roșe.

Doamne, tată, zicea Take, de ce n’ai luat un hamal?

— Ei, de ce? (Scotea din buzunar o hîrtie cu zaharicale)...Uit’te, cu doi bani, am adus cev-a la copii.

— Vezi că lumea...

— Dec! Lumea grija mea are? Un bătrîn c’o legătură. Cine ce are cu mine ?

Cea mai mică tîrgueală trecea pe sub ochii lui Neagu. Număra tot și cîntărea.

— Mă băieți, eu vă dau banii neștirbiți, și voi să-mi dați marfa cinstit.

Pe servitoare, Neagu o ținea din scurt. S’amesteca pînă și la foc, cînd trebuie să fie mare și cînd potolit. Îi da cu socoteală, tot.

— Tată, dar e slugă veche.

— Dragul mieu, s’o știi de la mine: Omul cinstit nu se supără de-l ții din scurt cu socoteală; privegherea face pe om cinstit. Cînd îi dau leafa, pune ea nenumărați banii în buzunar?

Voi să faceți cum veți ști, pe mine așa mă duce mintea. Cal bătrîn la umblet nu’nveți. Știu de la bietul tata, era răzeș getbeget, de baștină:

— «Ascultă băiete, ce dai, numără de trei ori; ce iai, de două». Tu, Take, faci reu, ales cu băieții, că nu-i ții din frîu.

— Să-i fac de mici să sufără ? Destul n’au mamă. Știu eu ce’nseamnă asprime.

Bietul tata era preot și-a remas văduv. De scîrba mamei, luase darul beției. De cîte ori nu mă trimitea, în puterea nopței, să-i aduc apă proaspătă!

Par’că-l văd pe bietul tată, cînd ne-a adus la oraș. La toate cîrciumile se oprea. Bea, săracul, dar mintea nu-și bea. Nouă ne lua covrigi; smochine; țuică-ori vin, doamne ferește. E otravă, băeți, nu vă deprindeți cu ea. Eu, de mare durere, am luat obiceiul. Voi, de acuma o să trăiți în lume și băutura nu duce la bine».

Doamne, reu ne bătea une-ori! Par’că să ne ajungă, pe cînd n’o mai fi. A murit, bietul de idropică. Noi ne-am făcut rostul, cum am putut. Aveam aci un unchiu de pe mamă, ne-a ajutat cît am făcut gimnaziul. Bietul frate-mieu s’a prăpădit tocmai cînd scăpase la liman.

Ce vrei? Băeți săraci, de cîte ori ne culcam nemîncați! Viața pentru unii e ca o stîncă tăioasă: te cățări zdrelit, sîngerat și, cînd s’ajungi sus, ți s’a scurs tot sîngele și cu el viața. Destul am suferit eu, cel puțin copiii miei ași fi dorit să aibă parte de bucuriile vrîsteî lor.

Copiii ascultau povestirile și li se păreaŭ tot așa de minunate ca și cele cu zmeii. Pe ei nu-i bătea nime.

Casa, în care ședeau, o cumpărase bătrînul, cînd a vîndut via. «Cel puțin, nu plătiți chirie și nu umblați ca Țiganii cu laea».

Dorința de-a se duce la mănăstire îl muncea mereu.

Nu se putea înse despărți lesne de nepoți. Îl bătea mult gîndul de-a nu le face durere. Și, tot cu grija economiei, ajunsese zgîrcit. Îl mai stăpînea și simțire religioasă.

—«Am făcut multe păcate. Cine zice viață, zice păcate.

«Poate am obijduit ori, din lăcomie, am nedreptățit ori năpăstuit. Cu voe ori fără de voe, cîte păcate n’oiu fi săvîrșit. De toate va trebui să daŭ samă înnaintea judecăței. Aici, încunjurat de ispite, nu mă pot pocăi».

Așa îl munceau pe bătrîn gîndurile zi și noapte. Era și un fel de simțire ascunsă : moartea îi părea o ușurare, va putea merge la fata lui mult iubită. Dragi îi erau nepoții ; dar cea pe veci pierdută, nemăsurat mai dragă; un dor ascuns îl misluea.

Tot gîndind ajungea la încheere că face bine să plece:

— «Aci cheltueala mea însamnă mult; acolo n’o să ție mai nimic».

Într’o seară prinse prilej. Erau cu toții mai veseli, Zoe luase premiul întîiu și venise și cucoana Tinca.

— Să vă spui și eu ceva, zise cucoana Vasilică.

— O poveste, de cînd erai mata tînăr? zise llie.

— Par’că eu am fost vre-o dată tînăr?

— N’ai spus c’ai fost băiat ca noi și te jucai dînd roata din vîrful dealului?

— Nu. O să vă spun altecelea. Tata mare pleacă la mănăstire, voi s’ascultați pe tata.

llie îi sări pe genuche.

— Eu nu te las.

Magda era mare, dar tot răsfățată, prinse pe Neagu pe după gît.

— Ne crezi proști, să te lăsăm?

— Stați, bre, voi mă gîtuiți, pină plec.

— Nici de-acasă nu mai pleci singur.

— Îmi tocmiți paznic?

— Să-i ascundem pălăria, Magd’o, zise llie.

— Stai țară, că nu plec în seara asta; sărutați-mă frumos și vă culcați.

— Pe onoare că nu pleci? zise llie, făcînd gestul ca un om mare.

— Da.

— Nu așa, zi : «Pe onoarea mea că nu plec».

— Pe onoarea mea că nu plec astă seară.

— Ia seama: să n’o pierzi, ca Magda.

— Cum, Magda și-a pierdut onoarea? zise rîzînd cc. Tinca.

— Atîta pagubă ! Abia nu-i mai duc grija.

— Fată de moda nouă!

— Pînă una alta, na-vă cîte-o bomboană d’ale faine de la Capșa!

— Da, că mata de la Capșa le iai! făcu Magda...

— De unde le iau, sînt ele dulci ori ba? Duceți-vă la culcare. Închinați-vă și vă rugați să dea Dumnezeu sănătate tatei.

— Și lui tata mare, zise llie.

După ce eșiră copiii, toți tăceau, așteptînd fie-care să’nceapă celălalt vorba. Tache ne mai putînd răbda, zise:

— Ce vorbe sînt astea, tată? îmi închipuiri că e vre’-un lup cu care umbli să sperii nepoții.

— Ba de loc, dragă Tache. Ori-cît vă iubesc și mă iubiți, n’aveți drept să mă împiedecați a-mi căuta de suflet. Vouă nu vă sînt’de cel folos. Simț: multe zile n’am. Și, de, ajuns la vrîsta mea, trebuie să mă gîndesc la pocăință.

— Cine te oprește să te închini aci ? Dumnezeu primește rugăciunea de ori unde.

— În lume mai faci păcate, nu să ispășești cele vechi.

— Nu te pot opri, dar ne faci mare supărare.

— Crezi că mie nu mi se rupe inima? îmi închipuiți că mor cu’n an înnainte.

— Frumoasă mîngîere!

— Am regulat tot, de Sîntă Mărie mergem la hram. Voi vă întoarceți acasă, eu remîn acolo. Cind v’o păli dorul de mine, nu-i așa departe : luați o trăsură și veniți.

În seara aceea cu toții’au fost posomoriți, nimănui nu-i veni gust’să joace preferanțul, ca alte dăți.

Tache înțelese că bătrînul e nestrămutat în hotărîre. Cum nu’ntorni cursul apei, așa n’a-veai să-1 schimbi pe dînsul.

Neagu toată noaptea nu închise ochii. De mâhnirea lui Tache și-a copiilor îl durea; dar hotărîrea, o dată luată, trebuea ținută. Se mîngăea gîndind: «e pentru binele lor».

Tache simțea di’nnainte tot golul ce era să se facă prin plecarea bătrînului. De la moartea Elizei, se obicinuise cu el. Venind acasă, găsea un om cu care să vorbească și să puie nevoile la cale.

Necăjit, avea cui spune nădufurile și cu cine se sfătui de viitorul copiilor. I se părea că bătrînul moare.

Tache, amărît, abia despre ziuă ațipi...

În ziua de Sîntă Mărie, zi plină de soare, au plecat la hramul de la mănăstire.

Neagu, îmbrăcat cu hainele lui cafenii, cu pălăria de pîslă neagră, pe care o dă la dres în fie-care an, amăgind apoi nepoții că-i alta nouă, cu capul și barba albă ca neaua, areta și mai bătrîn.

În ochi-i blînzi se oglindea un trecut de suferinți. Dar durerea îl făcuse mai bun : «E destulă’suferință pe bieții oameni, să nu o mai sporim prin faptele noastre» zicea el, cînd vedea pe cineva reu.

Copiiǐ uitaseră de planul bătrînului, numai Zoe, văzînd cum tot sărută nepoții și cum ochii îî pluteau în lăcrimi, încăpu la bănat.

Pe furiș dusese lădița cu haine și-o ascunsese sub capră. Sacul cu așternut îl legase la spatele trăsurei. Se lot învîrtea prin casă, să-și întipărească pe veci, cum erau așezate lucrurile. Deprins cu ele, par’că ar fi fost oameni, le privea duios, luîndu-și remas bun. Colo pe canapea stătea seara și desmierda nepoții. În capătul mesei, despre ușă, veghea ca toți să aibă de-ajuns, mulțumit, cînd le făcea cîte-o bucurie cu fructe ori cu vre un dulce. În odaea copiilor s’a uitat de-a rîndul la paturile fie-căruia, cum venea noaptea tiptil să-i vază de sînt învăliți. În salonaș jalea i-a fost adîncă. Acolo a văzut’o pe Eliza lui, cea din urmă dată. Ochii i-au căzut pe portretul ei din părete, și lacrimile îl podidiră. ÎI sărută cu drag, strîngîndu-1 la piept ca pe o icoană sfîntă.

Afară s’auzea glasul nepoților:

— Tată mare! Tată mare, sîntem gata! Vin’o!

Zoe, care le ținea loc de mamă, îngrijise ca toții să fie îmbrăcați curat.

Tot drumul le-a istorisit o poveste cu lupi, de pe cînd era el tînăr. Cum într'un rînd a dat de niște pui de lup, jurai că’s căței. I-a adus acasă; iar noaptea lupoaica a venit și i-a furat.

La hram a fost lume multă. După slujbă au mîncat la arhondărie bucate de pește. Căzuse Sîntă-Măria într’o Vineri. S’au primblat și prin pădure. Seara, la plecare, bătrînul a zis : «Eu merg cu altă trăsură, prea staǔ înghesuiți copiiǐ». Tache își slăpîni mâhnirea...

Ziua fusese plină de zăduf, apăsa greu.

— Mînă mai răpede, ne-apucă o ploae zdravănă.

— Cum o vrea Dumnezeu, zise birjarul, dînd biciu cailor, de mîntuealâ, ar da, n’ar da.

Soarele asfințise. Di’nspre miază-noapte se ivea o negreață de nori groși. Fulgere vărgau cerul, în toate părțile; s’auzeau bubuituri înnăbușite. Ajunseseră în pădurea ce venea cam la jumătate de cale. Aci, întunerec beznă. Scăpărarea fulgerelor albea c’o lumină albăstrue copaciǐ 'mărginași. Tunetele și vueiul vîntului pri’ntre ramuri te asurzeau. Cîte o minuntă părea că încetează, apoi de o dată furtuna se pornea mai cu turbare. Caii, lășați în voe, mergeau cu chibzueală, luînd aminte la fie ce pas. Trăsura s’afunda ca într’o prăpastie neagră fără capăt.

Tache, nesimțitor la furtună, asemăna drumul nevăzut, în care s’afunda el și copiiǐ, cu viața.

«Așa innaintăm in întunecoasa prăpastie a vieței, fără să știm ce ne așteaptă! Croim un traiu ticnit, dornici de bine pentru noi și al noștri și, de-o dată, nici nu știm de unde, nenorocul ne ese in cale, ne izbește și ne doboară. Cu cîte iluzii n’am început viață cu biata Eliză! Și unde-mi e acum norocul ? Am dorință să-mi văz copiiǐ fericiți, dar eu ce sînt? Un om lipsit de ori-ce bucurii!»

llie începu a scînci.

— Ce ai? zise Zoe.

— Mă tem. Nu vezi cum tună? Ia !

— Fă-ți cruce. Nu pățești nimic, fricosule!

— Să te ia tata’n brațe! zise Tache: Băiatul i se lipi cu căpșorul la piept.

Abia isprăvise vorba și trăsura se prăvăli ca împinsă de-o mînă nevăzută. Caii daseră alături cu drumul.

Tache, sprinten, sări răpede cu llie. Zoe, pe de ceea parte, apucă pe Magda, și, cît ai clipi, fură jos amîndouă. În vremea asta, începu a plouă, turna cu găleata. Prin crengile copacilor, stropii marǐ făceau zgomot asurzitor. Copiiǐ rîdeau, făcînd haz de intîmplare: le trecuse frica. Tache era îngrijit să nu recească vreunul, cum erau îmbrăcați sprinten.

— Îndreaptă, creștine, mai curînd trăsura; ne udă ploaea păn la piele.

— Nu mai de cît, ce să faci? Întunerec de-ți dai cu deștele’n ochi. Bieții cai, au poticnit. Greșesc, ei, oamenii, dar mi-te niște dobitoace?

Tot vorbind a îndreptat trăsura și s’au urcat cu toții.

Frumos era la mănăstire; dar aci cam urît. Cît pe ce de nu mi-am scrîntit piciorul, zise Georgică.

— Ce mai cavaler ești și tu,—zise Magda, rîzîndu-1.

— Bine că nu era tata mare. El nu putea sări făcu llie.

— El, bietul, s’ar fi recit pe așa ploae, zise Magda.

— Tare e întunerec, Zoe, eu mă tem, ține-mă de mînă, zise llie.

Tache cercă s’aprinză vre-o două chibrituri: peste putință; vînt cu ploae bătea de pretutindene.

— Nu s’a stricat nimic, birjar? Plecam ?

— Nimic, trăsura mea e țeapănă, nu dă greș cu una cu două. Să fi fost una d’astea de modă, ne lăsa în mijlocul drumului. Vorba Țiganului: mă duceam la mănăstire să zic: «Părinte Roată, dă-mi un hleab de popă, că mi s’a rupt drumul în mijlocul căruței».

Copiiǐ au început să rîză de încurcala vorbelor; iar birjarul care îndreptă hamurile pe’ntunerec, mai mult în bobote, s’a mulțumit c’a făcut pe copiǐ să rîză.

— Așa, mai rîdem de nevoe Diavolul, cruce de aur, crapă de necaz.

De odată, o lumină orbitoare le luă ochiǐ. Pădurea străluci într’o zare albastră ; ca prin farmec, ochii străbătură departe pri’ntre copaci.

Iarba bătea ’n verde siniliu, să-ǐ numeri firele.

Numaǐ o clipă ținu lumina și-o lume întreagă s’aretă mințeǐ. Întocmai cum o izbitură a nenorocului ne dezvăluie nimicnicia a tot ce-am muncit o viață, a tot ce-am așteptat în viitor!

O fluturare luminoasă ; apoi un tunet cutremură pădurea și Pămîntul. Toți îngroziți făcură cruce.

— A trăsnit aproape.

Nu bine isprăvi birjarul vorba și se văzu foc și fum. Fagul trăsnit s’aprinsese...

— Avem luminăție, zise Georgică, bătînd din palme, ura!

Noroc de ploae alt-fel ardea pădurea. Pacat, frumos crîng!

— E la o margene.

Cu toții înghesuiți sub podit, se pitulau de ploaea ce vîntul împrăștia și vînzolea avan.

Birjarul, isprăvind de potrivit hamurile, s’a-runcă pe capră, zicînd:

— De acum înnainte! Cu ajutorul lui Dumnezeu, eșim din pădure. Pe șosea e mai lumină.

Tache își făcu iar cruce.

Birjarul vîntură din biciu, trăsura porni hlobănîndu-se ca beată.

— Ce-o să zică tata mare de pățania noastră? întrebă llie vesel.

— Ia-ți grija de la tata mare, zise Georgică. — El pricepuse tot planul bătrînulul. — De acuma să te porți bine cu Magda. De nu, o să fii sacul bătăilor. N’are cine sări pentru tine.

llie remase puțin pe gînduri, apoi începu a plînge.

— Georgică, îți trebuie și muzică pe drum! zise Zoe.

— E drept, tatae, că ne-a lăsat tata mare? zise Magda.

— Cum să ne lase? Noi ce nefacem fără el? Cu cine remănem? zise llie.

— Cu mine și cu Dumnezeu. Fiți cu minte ; alt-fel vă las și eu, zise Tache, să scurteze vorba.

Copiii se întristară, păn ce, legănați de arcurile trăsurei, ațipiră.

Zoe simțea un greu la inimă. Părăsirea bătrînulul o mâhnea adînc; gîndul îi zicea: «De-acum tot greul pe tine cade.»

Munca gospodăriei îi plăcea, ar fi voit să lucreze ori-cît de mult; dar să ducă grija cheltuelelor, să se lupte zilnic cu nevoile, să poată cu puțin îudestula casa, astea o înfiorau.

Lesne-I de făcut gospodăria, unde e bielșug. Dar cînd venitul e mic, cerinți multe și mari, e știință grea să eși la căpătui lunei fără datoriǐ.

Asta nu se’nvață’n carte, singura nevoea e învățătoare pricepută; dar și foarte aspră, foarte neîndurată, chiar crudă.

Zoe nu pricepea bine tot greul ce o amenința, dar ce-va tainic î-l spunea : deși nu prin vorbe deslușite, simțea că drumul anevoios al viețeǐ de-acum avea să înceapă. O jale neînțeleasă îi cuprinse sufletul tînăr, care n’a-vuse parte de bucuriile copilăriei.

Sunetul regulata al ploei izbea coviltirul, sporind mai mult jalea ce-o robea și o purta din gînduri în gînduri tot mereu mai triste, mai întunecoase, ca și drumul pe care mergeau și unde nu se areta nici zare de lumină.

Sufletul lui Tache era trist ca al omului lovit de soartă, pentru care viața nu mai are farmec, ci trăește numai pentru împlinirea datoriei, pentru fericirea copiilor.

Zoe, la vrîsta ei, nu putea simți adevărata jale a viețeǐ ce-o aștepta ; dar cunoștea destul traiul copilului, ce nu mai poate zice, cu glas alintat: «mamă». Gîndul o purta în trecut, cînd trăea biata Eliza.

— «Ce bine era să fi avut și eu mamă, ca alte fete? Alea n’au grijă ca mine. Tot li se dă de a gata. Și cum le îngrijesc, cum le resfață ! Au toate bucuriile, ce numai dragostea mamei le poate da. Ce-am greșit noi să ne ia Dumnezeu tot ce e mai scump ? Mama, ce bună era? Ne răsfăța, muncea pînă noaptea tîrziu! Doamne, de ce nu m’ai luat pe mine s’o fi lăsat pe dînsa?»

Fără să vrea, îi treceau prin minte desmierdănle mamei. Cum, după ce-o pieptăna dimineața, o săruta cu drag pe frunte.

Mintea ei de copil chinuit prea de curînd, avea judecata și părerea de reu a oamenilor în vrîstă.

«Ce bună și frumoasă era mămuca mea!

Atîea fete au mamă și eu n’am? Se zice că Dumnezeu e bun, atunci ce i-am greșit, de ne-a luat’o? De ce s’o fi supărat pe noi? Poate-om fi păcătuit ce-va, dar el, ca Dumnezeu, trebuea să fie maǐ îndurător ca noi oamenii?»

Gînduri descîntate, întrebări căror mintea ei de copil nu știa să le respunză, o năpădeau în întunerecul drumului.

Tache, adîncit și el în jalea nemărgenită, simțea suflarea înceată a lui llie, adormit în brațe i.

Gîndurile se’nlănțueau, s’agățau unele de altele și, din negura durerilor, îl strămutau în vremile fericite. Își amintea cum, doi ani după însurătoare, făcuse tot acest drum cu Liza.

Au fost petrecut la mănăstire și se’ntorceaǔ veseli. Zoe era micuță și adormise pe brațele maică-sa. Ce tînără, ce frumoasă, era Eliza lui cu fetița pe brațe!

Par’că le vedea și-acum într’un asfințit cald de soare. Cît de fericiți erau în liniștea sereǐ! N’ar fi schimbat soarta lor pe bogățiile lumeǐ. Fericiți, fără a-și face închipuiri de ranguri și averi; mulțumiți, nu și amărau viața cu planuri mari nici nu așteptau cîștiguri la lotăria soartei.

Aveau o singură dorință : să muncească, ducînd traiu domol, să și ridice copiiǐ la o stare socială mai vrednică de cît a lor. Eliza, fiind însărcinată, par’că o vedea cît de fericită zîmbea la gîndul că, poate, vor avea un băiat. Din culmea fericireǐ ce nu mai era, căzu zdrobit în realitatea jalnică. Vremea neîndurată îi zdrobise sufletul de tot, lăsîndu-1 viu numai ca să-și împlinească datoriile de părinte.

Aci își zicea:

«Amintiri, de ce ar fi să remănețǐ vii în sunetul nostru, cînd din voi nu mai e nimic? Cînd prăbușite sînteți în vecia vecilor, de ce fără îndurare, ne mai sfâșiați inima?»

În nenorocire, amintirile fericirilor trecute sînt prilej de durere.

Aci ca să-și ogoae suferința, se gîndea :

«Voiu face din copiiǐ noștri tot ce-a dorit sărmana Eliză. Icoana ei mă va călăuzi. Pe cruce, ca Hristos, mă voiu răstigni, să le dau creștere aleasă. Singurul mieu ideal, singura dorință ce mai am pe lume, e să fac din ei oameni».

Tache ținea mult la copiii și le cruța orice neplăcere. Își aducea aminte de copilăria sa zbuciumată, grea, anevoioasă, în care, de cum murise maică-sa, nu găsea urmă de desmierdări. Și tare i se părea pustie, lipsită de acea căldură ce-o simte copilul, cînd îi strînge părintele căpșorul la piept și-i sărută cu drag fruntea.

Își amintea doar de maidanul verde și de băeții cu cari se juca. Sărmanul tată-so! Suflet amărît, chiar ân zilele de serbători, cum venea de la biserecă îi descălța și le zicea:

— Na, alergați de-acum cît v’o plăcea, tălpile voastre nu mă țin bani.

Alte ori se vedea Dumineca neprimenit, cînd băieții, și cei de vădană, erau cu cămeșuici albă. Durerea copilului orfan avea și acum resunet în sufletul lui. Nu-l învinuea pe tată-so; dar nici odată n’ar fi putut face copiilor săi așa traiu. Vai de viața aceluia care nu găsește popasuri fericite în amintirile copilăriei! Viața ?! Cine știe ce le păstrează? Cine știe dacă, și dîndu-le învățătură ’și mijloace de traiu, soarta nu le-o da nefericirǐ de alt soiu ! Cel puțin, fie cît sint mici, fericiți. Dar cum ? Cum voiu reuși să le dau fericirea! Blîndeța, desmierdările mele, n’a-jung. Copiiǐ, cît sînt mici, pun pe ele puțin preț. Abia mari, amintindu-și, le prețuesc.

Păn acuma era bătrînul, care îi priveghea, și ei, drăguții, se mulțumeau cu puțin : o jucărie cît de eftină, puține zaharicale, și fericirea era a lor. Cu vremea cresc, cerințele se fac mari. Cum voiu putea să le împlinesc? Nu știu. De trăea sărmana maica lor, altfel putea să-i crească și să-i îndrumeze. În lipsa mea erau ochii ei ageri cari îi păzeau pas cu pas, le citea gîndurile și pricepea apucăturile !»

La aste amintiri, vedea iar pe băieții de vrăsta lui, cum îi răsfățau mamele, cum se puteau juca fără a se teme de bătaie ca dînsul, pentru care nu sărea nimeni să-l apere. Își aducea aminte cum de niște Paști a plîns toată ziua, fiind-că taică-so n’a voit să-i dea ghetele. Preotul, om bun; dar, cînd se’mbăta, era fiară. El, sărmanul copil, s’a ascuns în coșar, pe niște paie, gîndind : «De ce Dumnezeǔ a fost așa de reu și nu i-a lăsat și lui mamă ca și celoralalți copii ? A plîns păn a adormit. Cind s’a trezit, era noapte, întunerec beznă; de o dată s’a spăriat, pe urmă, pe’ncetul, simțind în sîn oul de bibilică, își aduse aminte că voea sî meargă la dulap și să ciocnească ouă roșe cu băieții.

Toate aceste amintiri triste ale copilăriei îl făceau să se poarte blînd cu copiii : «Destul, sărmanii, n’au mamă!»...

Abia cînd simți hurducătura caldarimulul, luă de seamă că intraseră în oraș.

Capitolul VIII

Trec anii, vremea nepăsătoare de fericiri și nenorociri, ce-i ațin calea, în fuga-i făr de popas, pe toate le doboară. Bătrînul odihnea de mult întru Domnul.

Cum era astmatic, i-a fost de-ajuns o iarnă grea. Rugăciunile în bisereca rece l’au făcut să cază la pat. În cîte-va zile o pneumonie i-a curmat viata. Simțindu-se reu bolnav, avea un fel de bucurie, par’că o dorință mult așteptată s’apropia de împlinire. Gîndul copilei moarte n’avea să-l mai chinue : mergea la dînsa. Dorul de cea pe veci pierdută era mai puternic de cît dragostea pentru cel viǐ.

Cu inima și cugetul senin luă sfintele taine, așteptînd moartea ca o ușurare de grijile și povara viețeǐ. Era obosit și somnul vecinie părea nespus de dulce, întocmai ca o ațipire într’o noapte de vară, sub cer senin. I se părea că păn acum îșă nedreptățise copila iubită, trăind el în loc să trăească ea. În sfîrșit, soarta nemiloasă și nedreaptă și-a adus aminte și de el. Cu ochii țintă la icoane, o zărea pe Eliza plutind în-tr’un nor. Visul mult dorit se înfiripa. Copila dragă îi eșea întru înlîmpinare. Dorul de cea pe veci pierdută mult îi arsese sufletul nemîngăiat! Vedenia sfîntă și mult așteptată înveseli inima celui de atîta vreme chinuit. În ceasul de-apoi, ce-i oare viața întreagă de cît vedenii pierdute ca și înșelătoare ape ale morțeǐ? Bătrînul remase de la o vreme cu ochiǐ țintă la icoane. Licărire de pe urmă a viețeǐ fii bine-cuvintată! Rari sînt fericițiǐ de cari ai atît de milostivă îndurare.

Rugase pe călugăr să-l vestească pe Tache tocmai la o septămînă după înmormîntare...

De cînd lipsea și bătrînul o jale mai mult s`așezase la inima lui Tache. Copiiǐ îl pomeneau mereu: «Colo ședea tata mare?» , «Lui tata mare îi plăceau bucatele astea», «Unde-i tata mare să mănînce miezul și eu coaja»? zicea Georgică. Mereu era vre-o amintire, mereu vre-o povață de a lui, cari îl tot aminteau...

După ce-a plecat Neagu, cucoana Tinca stăruise mult de Tache să se’nsoare.

— La ce? Știi bine că mamă copiilor n am să găsesc? Uit’te s’a însurat Cozmescu de-alatun. Trebuea întîiu să-și gîtue copiiǐ.

Dînsa face lux și copiii umblă desculți și goi. Băiatul e de opt ani și nu l-au dat la școală.

— Și ce copiiǐ drăguți! Dar ea n’are ochi să-i vază.

— Ce-i sînt de vină copiiǐ?

— Zi cățea și pace !

— Vezi? Așa-i femeea. Nu poate suferi puii alteia. Eu nu sînt prost să crez că voiu afla una mai bună. Păn n’o luase, ce-i mai desmierda, unde le aducea zaharicale peste zaharicale! Și acuma, nu le dă pîine de-ajuns. O bate pe fetiță, de-i plîngi de milă. Pe băiat îl pune să-i tragă ghetele și să-i spele picioarele. Ce tată e Cozmescu? Nu pricep cum ași lăsa o străină să-și bată joc de copiiǐ miei!

— Cozmescu a greșit c’a luat nevastă tînără. Nu te gîndești înse? Acuși fete mari fără mamă. Ce zice lumea? Casa unde nu-i gospodină/ e ca luntrea fără de cîrmaciǔ. Mai sînt și bătrînețe. Și la o boală, Doamne ferește, cine le caută? Copiiǐ zboară, cum fac aripi.

— De însurat, nici vorbă. N’am avut parte de cea care mi-a fost dragă, s’a isprăvit; altă tinereță n’o să’ncep. Să iau călău copiilor, să văz că-i prigonește o străină? Nu !

— Dar mama cea adevărată nu-i bate?

— Unde dă ea, crește; unde lovește străinul, scade. Așa-i sufletul omului! Cîte bătăi mîncam de la tata! Și nu-i țineam de reu. De la unchiul, o singură palmă am căpătat și par’că și acum mi i necaz. Vezi, tata, de te și bate, simți că-i pare reu. În ochii lui pare că vezi lăcrimi, în a străinului vezi ură. Toate bătăile tatei nu mi-au făcut atîta amărăciune și durere cît palma unchiului. Bătaea de la părinte doare și trece; de la străin, nu.

— De ! Voea la dumnea-ta.

— Să-mi văz eu copilul asuprit, mîncînd ca un cățel la o parte, ca la Cozmescu? Mai curînd moarte!

Să vii odată, drept ciuda, pe la opt seara cînd mănîncă ei, și să vezi cum stau copiiǐ de o parte la un scaun, în loc de masă, stărcînd ca niște calici, așteptînd să le dea blidul cu mîncarea ce remîne.

— Ce inimă! Ce tată!

— Nu sînt ai miei și mi se rupe inima de jalea lor.

— Bărbat prost și ticălos! Dumnea-ta nu știi încă tot. Cît a adunat și-a iconomisit ceealaltă, toacă asta. A pus casa la credit pentru opt mii și-a luat cinci mii.

— Vezi bine, trei mii a plătit bacșișuri. Alt-fel cine i-ar fi dat bani pe hodoroaba aea?

— Zice că ține advocatul, mai sînt taxe și cîte.

— Cu alte cuvinte a vîndut casa ; patru sute de lei pe an e tocmai chiria cît face, îndată ce n’o plăti două trei rate, l’or da afară...

— Atîta n’ar fi încă nimic, dar a luat banii de i-a făcut ei haine și mobile. Mă rog : garderob cu oglindă, să aibă Dumnea-ei la ce se găti. Și paturi de lemn. Cele vechi, de fler, nu mai sînt la modă! De cîte-va ori pe septămînă o duce la grădină, la berărie : e tînără și trebuie să petreacă ! De !

— Vezi: asta e ! Eri a venit la gard, se lăuda către Zoe c’o ține rochia o sută de lei... Nu. Mai bine ștreang de gît de cît însurătoare ! Trebuie să-mi cresc copiiǐ... Să am la batrînețe măngăere c’am făcut din ei oameni, de fericirea lor să uit netraiul mieu.

— Auzi? ! Roche de o sută de lei, și biata Mărioară cumpără olinică de...zece lei și o cosea singură. D'aea s’a atacat. Prea era iconoamă. A strins, sărmana, pentru alta ! Sînt copii. Cum a putut el amaneta casa la credit?

— Foarte bine. E a lui, nu e de la răposata!

— Cît a iconomisit biata Mărioară! Cînd au luat casa, erau numai două odăițǐ.

— Ce are a face ? E a lui.

— De unde o să plătească el ? Leafa, cum o ia, n’o mai are.

— Intreabă-mă, să te’ntreb ! Nu plătește Oltenilor. Ia cîte-o servitoare. Cînd e aproape să împlinească luna, o bate și-o gonește. Îi pune vină c’a furat ba asta, ba aea. Vine une ori fetița la noi și-o întreabă Zoe : «Ce-al mîncat, Floric’o, azi ?», «Fasolică cu oțet.» Și dacă e zi de dulce ? Mămițica e econoamă, fierbe Miercurea fasule să remîie și pe Joi. Seara dumneaei se duce cu dumnealui la berărie și, în loc să cheltuească un leu acasă și să mănînce cu toții, cheltuește la berărie trei. Copiiǐ ? Mănîncă fasolică!

— Asta e o lichea. Surorile el n’au tocat banii bărbaților și pe urmă i-au lăsat?

— Femeile de azi mai toate sînt la fel.

— Nu trebue puse toate într’o ciorbă ! Mai sînt ele și bune.

— Eu nu le văz. În două-zeci de ani lumea s’a schimbat, n’o mai cunoști. Nici bărbații nu sînt mai breji. Cozmescu, de bucurie, cînd a luat banii, mi-a făcut cinste ! N’am de lucru! Zic : «Ar fi bine s’asiguri pentru copil cîte-o mie de lei, acolo. Banii se duc. Cînd or fi mari, le-o prinde bine» Se vede c’a spus femeeǐ. De atunci, cum mă zărește, fuge să nu-i dau ziua bună.

— I-o fi asigurat el zestre.

— Aș ! Îl toacă pe lux. Pălărie de patruzeci de lei și-a luat septămîna asta!

— Să nu mori de necaz? O biată fată de dascăl. Mamă-sa umbla odată legată cu barij.

— Foarte bine: își ținea femeea portul, la-și la urmă și pălărie, nu zic; dar mai eftină, după mijloace.

— Dacă s’au făcut felele mari, i-au pus și mă-sei pălărie. Par’că era o sperietoare. Pe fete în loc să le dea la școala de meserii și să le învețe gospodăria, le-au dat la externat să le facă profesoare! Cînd ar face toate muștele miere, ar fi trei parale ocaua!

— Aice n’ai dreptate. Fie-care părinte dorește să-și ridice copilul. El, bietul, și-a făcut datoria.

— Să am ertare. Eu știu ce spui d-ta. Vezi că felele lui nu călcau a popă.

— Poate călcau a preutese.

— Da. A preutese mai curînd, dacă le învăța să fie cuminți și gospodine. Să le fi strîns ceva zestre, le mărita.

Să zic ca d-ta. Vede un copil cuminte, că-1 trage inima la carte ? E dator părintele să-și rupă de la gură și să-l dea în școli. D’apoi fetele lui Nae d’astea’mi erau?

Aproape de urechi le-a scos tat-so păn să treacă școala primară. Cîte poclonelǐ, cîte rugăciuni pe la profesoare!

La externat, umblau ca niște zbrehude pe stradă, rîdeau cu băieții, primeau scrisorele. Nu era lună să nu-l cheme directoara pe tat-so să 1 amenințe că le aruncă din școală. Asta a luǐ Cozmescu a avut noroc, e măritată; alealalte nu le știe nici mă-sa de capăt. Auzisem că sînt cîntărețe pe la Constanța.

— Au moștenit meșteșugul de la tatul lor.

— Să ferească Dumnezeu! Azi e greu de fete : nu se mărită fără zestre, doar mare lucru să fie.

Tache oftă adînc la aceste vorbe. Și el avea două. Zoe, ca Zoe, nu părea de loc doritoare să se mărite. Casa, frații, o interesau prea mult, nu se mai gîndea la sine însăși. Nici prin minte nu-i putea trece că și-ar părăsi pe ai săi să meargă cu’n străin.

Magda era acum de vre-o trei-spre-zece ani. Se făcuse naltă și bine învălită pentru vrîsta ei. Zoe era bălae, cu ochii blînzi, nespus de liniștiți și buni; Magda avea ochii vii, verzi, pătrunzători, gene lungi negre și sprîncene arcuite. Fața-i încununată de păr negru părea și mai albă. Cocoana Tinca zicea: «Fata asta are ochi de șerpoaică și multe pozne or să facă. Numai de-ar fi cu minte, să pue mîna pe un băiat bun.»

Purtă roche scurtă. Cochetă, făr’a ști, se pricepea a da întorsătură elegantă celei mai neînsemnate panglicuțe. Ori cît îi era pălăria de ne la modă, o așeza s’o prinză. Și-o areta drăguță de tot.

Capitolul IX

Cu griji, cu nevoi, anii treceau, dînd mereu brînci viețeǐ spre mormînt. Era primăvară și natura, nepăsătoare de supărările noastre, întinerea din nou. Se împliniseră un-spre-zece ani de la moartea Elizei. Lui Serafim îl păreau un-spre-zece veacuri; căci e lung păn și trecutul care nu mai este, cînd în el n’a fost nici o bucurie și nici nu-i vre-o nădejde să fie în viitor.

Îi făcuse pomenire ca de obiceiu. La cimitir au fost Tache și cucoana Tinca, după masă, Magda veni c’un trandafir alb gălbiu în păr.

— Sînt frumoasă, tatae ? Cucoana Tinca apucă’nnainte :

— O slută mai mult pe lume!

— Cine ți-a dat trandafirul? făcu Tache.

— Cucoana Mița.

— Nu ți-am zis să nu-ți calce piciorul la ea ?

— Am dus colivă copiilor. Le părea așa de bine.

— Puteai trimete pe Dochița:

— Zoe a zis să le dau eǔ, cu mîna mea, copiilor. Ce-i cu aea, dacă vorbesc?

— La toamnă te ’nchid în pension. Libertățile astea nu-mi plac.

— Foarte bine, zise Magda îmbufnată.

Mare ștrengăriță o să se facă. Trebuie ținută din scurt. La șapte-spre-zece ani s’o măriți.

— Ușor dezis: mărit’o ! Dar cîte se cer? Truso de mii de lei, bașca zestre. Nu mai e de trăit. Îmi stă gîndul să facă liceul și pe urmă la universitate.

— Nenorocești fata. Împletește cosiță albă. Pierde farmecul tinereței și pe urmă cine o ia? Dă o la pension să’nvețe franțuzește, piano. Așa se cere. Peste cîți-va ani punem mîna pe-un bărbat bun și gata. Ascultă-mă pe mine ; eu cunosc lumea.Uit’te vecina d-tale, ce bărbat a nemerit!

— Așa noroc nu doresc eu Magdei.

— Bine, nu zic. Vorba e : de unde scoate el atîția bani, Dumnezeu știe. Cînd veneam, lirguea pui. Auzi pui, cînd e doi lei perechea și numai cît vrăbiile ?

— De unde cheltuește ? Urma o s’aleagă. Urciorul nu merge de multe ori la apă.

— Are pe mînă banii ?

— Și dacă nu-i are? La biroul unde-i el, multe se pot face.

— Ascultă-mă pe mine cucoane Tache. Magda să fie coz de frumoasă, educație numai să aibă și face partidă faină. O știi pe Bogdăneasa?

— Nevasta căpitanului? Eram ceva rudă îndepărtată cu el.

— Din pensie, a făcut, cum a putut, și-a ținut cinci ani fata la călugărițe: vorbește franțuzește, parcă nu-i Romîn

— I-a făcut zestre cinci-zeci de miǐ de leǐ. Și nu-i frumoasă ca Magda; e numai drăguță.

— Cu fetele, cum îi da, tot greu.

În vremea asta veni și Georgică.

— Ar trebui să-i punem lingurile’n brîu, zise cucoana Tinca.

— Am avut curs mai tîrziǔ, zise el din fugă și cam țepos.

Georgică, se făcuse nalt, numai cam slab. Părul castaniu, ochii căpruǐ cu privirea blîndă. Nu semăna nici cu Zoe nici cu Magda. Foarte silitor și cuminte, nici o dată n’a primit de la profesori vre-o observație nici nu-l prindeau cu lecții neînvățate. Era în clasa a șaptea.

Cuconul Tache zise: că Georgică o fi luat și partea de hărnicie a lui Iliuță, care nu se prea da la carte.

— E mic și, ca mezin, mai răsfățat.

— Ce mic?! Ba nu dă semne bune Ziua bună se cunoaște de dimineață.

— Bieții copii, prea li se cer multe.

— Cînd nu-i avere, dacă nu le dai nici învățătură, mai bine să-i strîngi de gît de cît or ajunge niște derbedei, niște pungași.

— Așa-i azi : se cere carte, nu glumă. Cu Georgică scapi acușica.

— Ce scăpare? Vrea să’nvețe medicina. Trebuie ani.

— Grele învățături !

— Și grele cheltueli! Ce poți tu răzbi c’o biată leafă ? Cind o iau, nu știu în cîte s’o împart.

— Zoe e gospodină bună.

— De nevoe. Ce să faci ? Cum a plecat bietul socru, a trebuit să vază ea de casă.

— Prea e serioasă pentru vrîsta ei.

— Toată vremea lucrează ori face lecție cu cei mici. Cînd o văz așa sîrguitoare, mă prinde o frică în spete să n’o pierz.

— Cînd i-o veni vremea de măritat, zboara. Ține prea mult la mine și la frați ca să ne părăsească.

— Ei aș! Tinereța își cere drepturile.

— Dac'o vrea, n’o pot opri.

Foarte [...] părea obosită.

S'așeză pe canapea cu mulțumirea omului care are prilej să se odihnească.

— Ai isprăvit, Zoe?

— Păn’ încep din nou...

- Așa-i casa. Eu sînt singură și, de m’ ași potrivi, toata ziulica găsesc de lucru.

— Lucrez cu spor, dar sînt multe. Acuși m’apuc de călcat.

— Femeea nu știe?

— La scrobituri nu pricepe și nici n’ are vreme.

— A întrebat preuteasa de ce nu mai viu pe la ei, te-ai supărat?

— Aș, supărat! N’am cînd.

— Nu e bine, te selbătăcești. Trebuie să mai eși în lume.

— Drept, la dînșii sînt atiția că te sfiești, cînd intri în casă.

— Las’ dacă n’are popa copii, zise Tache.

— De cînd merg eu acolo și tot nu știu pe care cum îi chiamă!

— Preuteasa a fost rodnică, nu fie de deochi, ca o știucă ; opt îi trăesc și i-au murit vre-o zece.

— Opt! Cheltueală e acolo. Cite-un covrig de cinci parale dimineața și fac patru-zeci de bani. Noroc! Are poporeni cu dare de mînă. La zintîiu adună patru-zeci, cinci-zeci de lei.

— Bine, de mîncare face omul ce face. Grija cea mare, care nu le lasă zi și noapte, e cum ai scoate din ei oameni.

— Nițică minte și mult noroc dacă au, toate es bine. Vorba lui bietu tata: «Un car de minte, o mîna de ’nvățătură și-un dram de noroc, cu astea apuci pe Dumneazeu de-un picior».

Zoe, din dragostea către frați, nu se gîndea la viitorul său. Soarta îi părea nedeslipită de casa părintească. Grija de gospodărie de frați, o stăpînea prea mult.

Nu era zi, în care să nu-i treacă prin minte icoana maică-sa, care o încuraja și-o povâțuea. Adese sta pe gînduri la unele treburi : «Oare cum făcea mama ?» Din anii copilăriei se iveau amintiri frînte, cari o îndrumau. Nu știa cum săi intre lui tată-so în voe să fie mulțumit, să-l scutească de griji. Cu cît trecea vremea, cu atîta pricepea cît i-a iubit Tache și cum, de hatîrul lor, nu s’a mai însurat. Ce-ar fi fost de dînsa și de bieții frați, dac’ar fi avut o mamă vitrigă ca femeea lui Cozmescu? La asemenea gînduri, nimic i se părea jertfa ei pe lîngă a lui tai-că-so. Alte ori își zicea : «Cine să ia o fată săracă și nici frumoasă?» Gînduri d’astea, cunoștința ce avea de fetele azi măritate și mîine despărțite din pricină că daseră de bărbați rei, mojici ori bețivi, o făceau să nu-i prea pară reu că nu s’a măritai și nici n’o să se mărite.

Tache se apropia de cinci zeci de ani. Dar areta foarte trecut. Viața de biurou, traiul în aer închis, lipsa de ori ce plăceri, grija copiilor îl secătuiseră innainte de vreme. Părul cărunțise, ochii căpriǐ nu mai aveau luciu nici viață. Pelița veștedă, barba tăiată rotund, căruntă îl aretau și mai veștezit.

De la o vreme pierduse și somnul. Nopți întregi nu putea închide ochii. Aprindea lumînarea, se furișa în vîrful degetelor să vază cum dorm copiiǐ, pe urmă cădea pe gînduri, muncit de dorul să le asigure un traiǔ mai ticnit de cît al lui. I se părea că fericirea, de care n’a avut el parte, o va avea în copii.

Băieții, își zicea el, n’am grijă, tilvoiuiținea prin școli, să i scot oameni. Învățînd, avînd titluri, ori cît va fi de mult hatir în țara asta tot vor răzbate și-ai miei. Pentru dînsiǐ m'ași bate și cu Dumnezeu. Dar vorba e ce te faci cu fetele? Magda? E frumoasă, deșteaptă, îi dau învățătură ; dar, fară zestre, cine ți-o ia? Lumea e egoistă, interesata, nu mai ține nici la familie, nici la copii, ci vrea lux. Traiul bun îi momește pe toți, mai mult de cît ori ce.

Cînd gîndurile începeau să se depene, știa bine că nu mai închide ochii noaptea întreagă-întreguță. Atunci îi venea o părere de reu că nu era chip să întrebuințeze cum-va acest timp, să poată cîștiga, să-și înmulțească venitul. Cu leafa de slujbaș, ce viilor putea nădejdui pentru fată? Își amintea de-un tovarăș de școală. Nu’nvăța nimic: un băiat de cîrciumar. Dac’a văzut tată-so și-a văzut că școala nu i de el nici el de școală, l’a băgat în negoț. Și ce bine a nimerit’o ! Uit’te : azi e om la cinci-sute de mii de lei, și-a măritat o fată cu’n doctor, alta c’un profesor de universitate.

Și eu, băiatul bun și silitor, muncesc pentru două sute cincizeci de lei pe lună!

Așa [...] deseori îl amăreau pe Tache. Oh! să fi putut el începe viața de la capăt și cum ar croi-o acuma! Alte ori învinuia sărăcia. Dacă ar fi avut cu ce să fi [...] învățătura mai departe, era azi doctor sau advocat; alt rost ar fi avut copiiǐ. Păreri de reǔ despre [...]

— Mi-s dragi copiiǐ mai pe sus de viață, dar grija de viitorul lor mă răpune. Gîndește, viața e ca un codru în care se deschid zeci de cărări; nime nu știe pe care s apuce ca să nu’l ducă în prăpăstii. De ce să te prinzi, să nimerești?

— Dacă e noroc ori de ce te ai apuca, tot bine o să iasă.

— Norocul e de multe ori o vorbă.

— Ba nu-i vorbă. Uit’te, bună oară, fata lui Mîrza, s’a măritat c’un milionar din străinătate. A văzut’o la băi astă-vară, i-a plăcut și gata.

— Dar cîte altele n’au noroc?

— Vorba mea: Cele mai multe căsătorii sînt halima. Par’că-i făcut: se despart păn la anul, pe-un cap.

— Ce zic eu? Măritatul e lotărie, la care trebuie fie-care să joace.

— Știi pe Nae pantofarul. I am botezat, cînd trăea dumnealui, vre-o doi copii. A măritat fata și-acum o desparte.

— Îș știu și-a făcut case mari nouă.

— Da, cu bani de la credit. Și a pierdut și locul. Acuma s’a mutat iar în cea bătrînească.

— A lăsat’o de rea și-a luat’o de bună.

— Om bătrîn și nebun. A strîns banii, bătînd cuie și punînd pingele ca să-i risipească ginere-so. M’am certat cu el încă de la nuntă. A venit mai eri să mi se jelue. I-am zis : «Ai ce meriți».

— A dat bani lui ginere-so ?

— Om muncitor, cu cinci copiii, aruncă opt mii de lei pe ferestre !

— Și ginerica îi lasă fata?

— D-le Tache, e reu: oamenii au luat cîmpii, toți vor să fie mari; toți, învățați. O sa vie vremea s’arunci c’o piatră și’n loc să nemerești un cîine, să lovești doi învațați. Ce vrei? Nae pantofarul și a dat fata la externat, să’nvețe franțuzește! Par’că era sa vorbească franțuzește cu ucenicii lui tat’so. I-am zis de-atunci: «Cumătre, reu faci. Da-o la școala profesională : meșteșugul e brațară de aur.»

— «Dar'ce? S'o fac croitoreasă?» a sărit mă-sa cu gura.

— « Bine sor’o, n’o s’o faci croitoreasă ; dar, pentru dînsa, i-o strica să știe coase o bluză, o roche?»

— «Dec, vorbă! Croitorese pe toate carările! Bani să fie»

— «Bine, zic eu, atunci învaț’o gospodărie. Se nimerește un om bun, o dai la casa ei. Vezi: acuși ai altele în loc».

— I-ai dat sfat prietenesc.

— Aș ! cucoana cizmăreasa unde a sărit cu gura: «Dar ce, adică numai cenușerii pot să-și crească fetele în pension ? Ba o s’o dau! E fată curățică, de-o fi învățată, o da și peste ea norocul...Că doar nu ne-o fi strigat pe gîtiță de lup».

Am tăcut.

— Te batea, cît erai de cumătră, să ma fi crîcnit ceva.

— A isprăvit fata mea externatul. Trece un an, trec doi; norocul nu vine. De unde și cum, o cere un caval, băiat bun, cu prăvălia lui la obor. Tat’so ar fi dat’o; fata, nici s’auză și ma-sa îi ținea hangul. Într’o zi mă pomenesc cu cizmăreasa gătită, cu pălărie, cu roche de modă și veselă, par’că ar fi cîștigat lozul cel mare: «Ce i cumătră?» «Mărit pe [...]» « Noroc să dea Dumnezeu. Cu cine?» [...] «Bine, băiat, băiat; dar ce-i, meseriaș, laucher, negustor?» «Licențiat». Pînă una alta nre o slujbuliță; dar își face el rost. [...]. Mai aveți alți copii în urmă și asa bogătași, pan pe-acolo, nu vă prea știu.»

— «S’o pun la cale pe cea mare. Să vezi cum mi-ǐ ridică pe ăialalți. Cînd o fi el advocat ori judecător, ce crezi? Să fiu bine că-mi vînd și cămașa». Scurtă vorbă : i-a dat. Au făcut nuntă, cu cupea, cu muscali. Ei? A cheltuit într’un an tot și s’a mai îndatorat pe unde a putut. Cucoana a învățat franțuzește ; nu știe fierbe un ou, nu știe găti o ciorbă. Toată ziua își curăță unghile și se uită ’n oglindă. O sută două-zeci de lei nu se pot lungi și n’ajung. După ce au isprăvit miile pe roți de cauciuc, cu berăriile, cu mesele la Andrei, cari costă cel puțin cîte zece lei pe seară, mergea greu.

— Se’nvățaseră oamenii cu traiu bun ! Și, cînd nu mai sînt grăunțe’n traistă, caii se apucă la harță.

— Mă rog, licențiat, are gusturi alese. Crezi c’avea licență? I-a mințit. Din ceartă au ajuns la palme și la divorț.

— Apoi spune : norocul e de vină?

— Aci e vinovată mintea.

— Nu era mai bun cavaful ?

— Vezi că răul a început, cînd au dat’o la externat și-au scrîntit mintea fetei.

— Vezi’bine ! N’avem ce ne face noi, funcționarii. Nu te lasă inima să-ți lași copiiǐ mai jos de cît ești tu.

— Ne e mintea sucită. Dar, să ma crezi, sînt meșteșugari, cari cîștigă de speriat. Duc traiu bun și’n bielșug. Adică un meseriaș ori un negustor cinstit, cu scaun la cap, nu pretuește mai mult de cît un cenușar ori licențiat, cari tremură la ori-ce schimbare de guvern ? Adică fericirea viețeǐ, mintea și caracterul stau in diplome!

— Aice nu prea ai dreptate; o fata cu maniere nu poate lua un bărbat fară educație.

— Fire-ar a Naibei de educație!

— Ursul învață a juca și femeea nu l o putea învăța pe bărbat maniere?

— Manierele nu țin de saț. Uite ginerele lui Nae. Greșeala e c’a dat’o la externat, zise cucoana, Tinca.

— Da, a văzut că învățătura nu strică [...]

— Dumnezeu mă erte: ele știu de învaț. De ce folos le-e, nu văz; dar es sucite la cap. Profesoare nu ; gospodine, nu. Curat vorba. Nici Turc nici turleac, ia un fleac.

— Nu mai știu, biețǐ părinți, ce-or face, zise Tache oftînd.

— D’aea fac lucruri fără cap și fără coada ? Profesoare e sigur, n’or să fie. Tot măritatul remîne. De gospodărie habar n’au, nu știu nici cît mamele lor, cum vrei să meargă căsniciile? Casa are multe rotiți și multe șurupuri: unul, daca n`o fi la locul lui, nu urnește. Bărbatul, cu slujba lui; femeea are o groază pe cap. Și dacă nu le știe căpătîiǔ, nu merge; ajung la divorț.

— Ai și n’ai dreptate. Și carte și gospodărie merge greu, dar ce să faci ? Patru ani la școala primară și vre-o opt cu externat cu liceu, taman doi-spre-zece, și cu șeapte, ese din școală la nouă-spre-zece ani. Uit’te Zoe, ca să facă gospodărie, a lăsat cartea baltă.

— Bat’o focul de carte : dacă nu te hrănește, mai bine leag’o de gard. Ași zice, să văz că feteșe învățate sînt mai bune gospodine, mai bune mame și mai bune neveste; dar așa niște moftăngioaice ori niște stricate. Lasă mă, d-le Tache, ce văz eu azi mă spe-riiǔ. Bine că n’am copii.

Cînd o croești strîmb de la început, strîmb ese la capăt. Mai mult fata era fata și băiatul băiat. O învățai puțină carte și, de la zece doi-spre-zece ani, era mîna cea dreaptă a mamei, la gospodărie. Cînd venea vremea de măritat, o dedeai la casa ei, știai că va fi casnică și mamă bună. Azi, cu moda asta nouă, nu s fetele nici gospodine, nici mame și nici soții, că nu bine s’a măritat și face cu ochiul la alții. Ce știi dumnea-ta ? Sînt femei măritate cari joacă toata ziua la cărți. Casă, copii, de izbeliște! Zici că nu se ’nsoară bărbații fără zestre?... D’apoi s’au îngrozit și ei de pățaniile celor însurați.

— Pentru cei reu sufere și cei de treabă. Nici nu poți lăsa, azi, o fată fără învățătură.

— Vai de mine: Nu zic. Să învețe, să aibă educație, dar să fie gospodină și modestă, să știe a iconomisi, a ținea casa’n regulă cu venitul bărbatului. Mă rog să fie femee casnică, așa cum era, bună oară, Eliza dumnitale, Dumnezeu s’o erte.

— Sărmana! Puține calcă pe urmele ei. Azi bate alt vînt.

— Tare reu!

— Nu știi cum ai face s’o brodești mai bine. Pe ce nu-s negustor ori meseriaș ! Cu mintea mea, ași fi fost di’ntre cei mai de soiu. Ca slujbaș, ai ori n’ai, trebuie sa ții rangul. Te întinzi pe cruce să crești și să dai educație copiilor. Spune: ce o pot face pe Magda?

— Poate nu asemeuǐ pe Magda cu Lida. Dumneata ești domnul Serafim, nu Nae cizmarul ! Magda e frumoasă. Și o fată ca dînsa lesne să mărită.

— Nu-i vezi cum fug de’nsurătoare! Iar cei cari nu fug sînt ca ginerele lui Nae.

— Tot să mai prinde cîte unul. Magda e frumoasă, are maniere și ochesc eu un baiat bun pentru Magda. Să mai treaca vre-o cîți-va ani.

— De! fac și eǔ ce pot.

— Mult să n’o lași; e fata cu temperament.

Capitolul X

Cu griji, cu suferinți anii treceau, cînd mai încet cînd mai răpede, după sufletu celui ce-i numără. Georgică isprăvea liceul, băiat bun, sîrguitor, își vedea numai de școală. Nu se încârdășise cu alții de seama lui, cari umblau nopțile, făceau chefuri ori s adunau la cîte unul din ei și pierdeau serile de-a surda. A doua zi, cu lecțiile nefacuțe, cu temele nescrise, se milogeau pe la băieți sa le dea de copiat ori să le sufle. Georgică era pătruns că e băiat sărac și fără proptele. N’avea rude bogate nici neamuri boerești, să-l ajute. Adese Zoe îl găsea noaptea tîrziu învățînd:

— De ce te obosești prea mult, de ce-ți sleeșli puterile dincale afară? i-a zis o dată.

— Ce vrei să fac? Dacă nu voiu ști mai bine de cît cei cu spete, nu căpăt nimic.'Trebuie să fiu cel mai bun ca să am în viață măcar ceea ce o remânea de la cei neisprăviți cu razime. E luptă, dragă Zoe, luptă mai grea de cît la războia. Acolo mori într’o clipă, aci te ucizi pe’ncetul, muncind peste măsură, zi cu zi. N’ai ce face.

Zoe plecă oftînd. Frate-so avea dreptate. Tare îi era înse jale, cînd îl vedea șubred, la față tras de nesomn și muncă. Drept. Era cel întîiu în clasă, dar prea cu multe jertfe. [...] se umplea de mâhnire, gîndind cum alții vor reuși lesne în viață fără atîta muncă. Nu-și zicea respicat, dar simțea ce nelegiuire e ca tocmai mințile mai alese es istovite din școală pentru o bucată de pîine. La acest [...] nevoe, se ntreba dacă în felul de-a fi al școalei nu e ceva putred, ceva nefiresc, de vreme ce în loc să ’ntărească mințile, ea le [...] ucigînd trupul, prăpădește și creeriǐ. Cunoștea ea destul tineri morți, cînd erau să fie bucuria familiei. Fratele unei colege de școală nu murise de meningită,’tocmai cînd intrase în facultate? Altul nu se atacase? Toate astea făceau s’o ia fiori. În ceasuri pline de gînduri amare, se’ntreba singură: cum de atîția profesori, oameni de știință, nu văd că tocmai cei mai aleși fii ai neamului, mințile cele mai agere, se pierd, fiind că vor să cuprinză tot, să împlinească în conștiință programul?

Une ori vorbea cu frale-so.

— Ce fel de oameni sînt oare profesorii? Nu se gîndesc ei că voi nu sînteți de fier ! Dacă s’ar cere unuia di’ntre dînșii, în jumătate cît vi se cere de bună seamă că n’ar putea face. Apoi voi, plăpînzi, cum o să puteți ?

— Ce le pasă lor? Fie-care dă lecții și gîndește la materia lui. Care e mai deștept, încă merge; dar unii cer rostimi, te ascultă de pe carte ! Ce să le faci ? Ești la cheremul lor. Îți place? Vin’o băete la școală. Nu ? Mergi de te plimbla. Școala, zic ei, face o selecție.

— E mai reu ca la curse. Oare școala are menire de-a pune la întrecere mințile? Cele cari nu se pot ținea la galop să piară, iar cele ce ajung la țel să fie prăpădite și secătuite, de nici un folos lor și țereǐ?

— Ai dreptate, dar ce vrei ? Eu nu pot schimba nimic. Am intrat în mașinărie, voi ești teafăr ori zdrobit, n’am ce face.

— E îngrozitor. Școala vă pune atîta poveri, în cît vă zdroește mintea și trupul.

— E drept. Ajunge tocmai la ceea ce n ar trebui. În loc ca, eșind din școală, să te simți cu mintea întărită, să poți răzbi în lupta grea a viețeǐ, eși încovăiat de cîte ți-au turnat în cap cu pîlnia, fără de nici un folos. La fie-care pas te simți stîngaciu, neștiind ce să întrebuințezi din tot ce ți-am dat. În tocmai ca un meșteșugar, care, în loc să aibă uneltele hotărîte meseriei lui, are amestecat tot ce e pe lume: îi trebuie un cieste și dă de-o pensulă ! La noi e și mai reu că lotul e numai din carte și de pe carte. Dar anul acesta scap. Intru la medicină. Cel puțin acolo nu-i numai chestie de carte, ai spital, laborator. E mare deosebire.

— Vei găsi și acolo destule, n avea grje.

— ‘«Vivere est militari!»’ zice profesorul nostru de latină. Cred că înțelegi atîta latinească.

— De șapte ani, de cînd te-aud pe tine, cum Dumnezeu n’oiu înțelege, doar îl ajut și pe Ilie la teme.

— Sărmană Zoe! Cu toate astea, unul la bacalaureat a tradus cu : «Vin militarii». Ei vezi? Unul ca ăsta o să-mi fie poate șef.

— Vezi bine, doar nu din prostie, n’a știut; ci, fiind că se bizue pe spete. Știa că n’are nevoie să’nvețe...

Ilie era răsfățat și nepăsător de școală. De pe oara lui Georgică, nu-i sileau prea mult cu’nvățatul. Tache adesea, îngrijat și el de băiatul cel mare, zicea:

— Învățătura e ca o beție: te-ai cufundat prea mult într’însa, nu te mâi poți lăsa. Ilie o merge mai încet, dar o merge; prost nu e. Și vorba lui bietul tata: ‘«O mînă de’nvățătură și-un car de minte»’.

Ilie se folosea de toate astea, se ținea de șotii la școală, de ghidușii acasă. În cîte-va rînduri l’au dat afară de la liceu pe cîte o septamînă.

De la o vreme, Tache se cam luase pe gînduri de purtările băiatului. Se hotărî a fi mai asrpru.

Într`o zi vorbind cu preutul Ioan, care-i era cam ruda, zise:

— Georgică e sililor, cuminte, chiar prea mult. Cu Ilie merge greǔ, îi place să hoinărească. Nu mai știi cum s’o iai azi cu copiiǐ: îl iai mai aspru, e reu. Ai auzit de bietul Irimia? I s’a împușcat băiatul, fiind-că maică-sa l’a certat că prea vine tîrziu seara !

— Pricina e că nici' școala nici părinții nu îngrijesc de sufletul copilului. Rele vede pretutindeni; dar cum să se apere, nime nu-i povățuește, zise preutul, luînd tabac.

Om bun era preutul Ioan, numai avea păcatul că da mereu sfaturi și povețe. Prindeau ori nu, el își făcea datoria; multe înse aveau șarlul lor. Serafim îl pricepea și’l a-sculta cu drag ca pe un părinte ori frate mai mare. Dacă nu venea preutul cîte-va septămîni, la toți par’că le lipsea ceva. Chiar llie, pe care l mustra, tot nu-i ținea mînie. Îl poreclise: «Gură de aur».

Odată Tache, tot cu ale lui, i-a zis :

— E greu, părinte, Georgică par’c’a luat și hărnicia celui mic. Și doar tot eu l’am crescut.

— Domnule Serafim, te pricep: părintele ar vrea, toți copiiǐ să-i fie la fel. Nu se poate; cinci degete are omul la mînă și nu-s de-o potrivă. S’o drege el, cînd o mai pricepe ca’n lume e greu de trăit. E copil încă.

— Ziua bună de dimineață se cunoaște.

— Ce ștrengar nu s’areta și Grigoraș al mieu! La trei gimnazii l’am schimbat. Dacă am văzut nevoea, l’am vîrit la școala de la Bistrița. De n’o merge llie, fă ca mine.

— Să vedem cum o eși anul ăsta. A pierdut trei ani; ar trebui să fie într’a cincea și el abia e într’a doua. Făgăduește c’o să facă în vacanție o clasă.

— Așa făgăduea și-al mieu. Să-ți pară bine, de n’o remănea repetent.

— Pe cît mă bucură cel mare, pe atîta mă întristează ăst mic.

— Care părinte e în ziua de azi fericit și mulțumit de copii? De ce sînt mai mulți și mai mari, de ce mai multe supărări și mai mari griji. Vorba lui bietul tata : «Cînd sînt mici, grijile s mici; cînd sînt mari, grijile’s maro. Ce văd prin unele familii! Zic bogdaproste, că ai miei nu-s cartofori, bețivi și stricați.

— llie e brudiu încă!

— Ce stii d-ta! De mici încep a prinde năravuri rele. Azi copiiǐ nu vor s'asculte de părinți. Nu e ca mai de mult, cînd flăcăul era de’nsurat și din voea lui tat’so nu e-șea. De aceea nu te prea lăsa moale la inimă. Ține-i din scurt. Fii mai aspru. Nu uita vorbă lui David : «Varga și toiagul tău m’au mîngăiat pe mine».

— Dacă nu se bate de vorbă!

— Cu idei d’astea stricați copiiǐ. Cînd e mic, e detreabă de nevoe și pe urmă se deprinde a fi bun. Copilul e ca și cățelul. Să-ți spun o istorie. Eram băiat. Aduc eu acasă un coteiu frumușel, soiu bun, lucru mare, dar stricător și murdar. Mama zice, să-l arunce; tata, nu, c’o să-l facă el cîine detreabă.

A luat o biciușcuță, a pus’o în cuiu. Cînd Ciocoiu, așa-i ziceam cîinelui, strica ori făcea poznă, tata lua biciul din cuiu și arde-l! Pînă’ntr’o lună, Ciocoiu era cel mai de treabă coteiu.

— Cîinele e cîine și omul e om.

— Sînt ei și oameni cu fire de cîine, și de lup.

— Pe lup nu l faci de treabă, să l bați cu toată pădurea.

— [...] nu, oamenǐ cu fire de lup sînt meniți să fie pușcăriași.

— Doamne ferește și pe dușmani.

[...]

N’a căpătat de la tine destulă putere de-a cugeta? Slăbiciunea lui dă pe față slăbiciunea ta. Caracterul se moștenește ca și boala. Uneori o slăbiciune mică la părinți, poate ajunge mare la copii. La aceste glnduri adăugă tare:

— Nu mai știi ce să zici, ad-sea părinți buni au copii rei.

— S’aruncă la vre-un neam mai depărtat.

— Te miri de unde sare cîte o apucătură blestemată.

— Cele bune se moștenesc mai anevoe. Ca și la plante. Cîtă osteneală nu-și dau grădinarii să nu se selbătăcească unele flori ori unii pomi!

— Prea adevărat. Uit’te Zoe: a semănat florile astea. Par’că le zic Nemțișori. Anul întîiu au fost numai albe și roșii; al doilea lot așa; al treilea an au eșit, ca din senin, unele albastre. Vezi că’n soiul lor au și albastre și au fost odată corcite. Tocmai al treilea ori al patrulea an s’a dat la iveală moștenirea strămoșească. Așa și cu oamenii. Ducem cu noi și păcatele strămoșilor. Unele trec peste noi și se arată în copii, pentru nenorocirea noastră.

Cine știe cum, le păstrăm, poate le întărim și, făr de voea noastră, le trecem bieților copii.

— Vorba aea: ‘«Bunii au mîncat aguridă și nepoților le-au strepezit dinții»’

— Și tu, părinte, suferi.

— O fi și ce zici dumnea-ta, dar omul, și mai ales puiul de om, e ca maimuța: ce vede, face și el, și, de, în orașul ăsta răutăți berechet.

— Poți să-i ții în colivie?

— Nu zic. Vina e a guvernului ca nu închide cafenele, berării și ori ce local de diștrăbălare. Îți trebuie sa bei? Ia și bea acasa.

— Asta ar fi prea prea.

— Ba nici un prea. Duminicile pînă la amiazA să nu fie nici birturile nici cârciumile deschise. Să vie la biserică, să auzâ cuvîntul Domnului.

— La noi e slabă religia.

— Fiind că nime n’o întărește; dar să zicem : Doamne ferește de mai reu. Ori ce ne-ar veni, să nu ne pierdem credința în Dumnezeu și’n bine.

— E greu să n’o pierzi, cînd loviturile sorțeǐ te izbesc fără milă.

— Viața e un amestec de bine și de reu. Pilda suferinței ne-a dat’o însuși Mîntuitorul.

— Mîngăerile sînt bune pentru cel ce le dă, nu pentru cel cărui sînt menite, mai ales cînd izbitura e făr de leac.

— «Credința ta te va mîntui pe tine», a zis domnul. Zoe nu-i acasă ?

— E in oraș.

— Cu bine, mai dați și pe la noi.

— Bucuros.

Capitolul XI

Era după examenul de vară. Georgică isprăvise liceul, luînd premiul întîiu.

Zoe, împreună cu tată-so, hotărîse să-l trimiță macar o lună la munte, să se mai întrămeze.

Amîndoi se uitau la el cu atîta dragoste și [...] Zoe avea pentru frate-so [...] deosebită. Seara îi da un păhar cu [...] de culcare. Serafim se uita îngrijorat, căci îl vedea că la masă nu prea mănîncă.

— [...]. Munca intelectuală prea l a istovit.

— Medicina, tată dragă, e grea și primejdioasă.

— Să-l trimetem, dragă Zoe, el e nădejdea și bucuria noastră.

— S’o da el și llie la brazda. A fost prea răsfățat de mic.

— Să dea Dumnezeu. Știi că altă bucurie n’am pe lume: Să-i văz pe ei oameni...

llie, cînd a aflat că Georgică merge la munte, a început a face gură:

— Cu ce drept să meargă el și eu nu? strigă el.

— Cu dreptul că-i mai slab și-a muncit șapte ani în șir, a eșit întîiu, n’a remas ca tine repetent, îi respunse Zoe.

— Zi mai bine c’o fi oftigos și vă temeți să nu dea pielea popei filosoful vostru !

— Rușine, llie, să vorbești cu ură de frate-to

— Dacă sînlețo pentru unul mumă și pentru altul ciumă. Auzi?! El, boerul, merge la munte și noi ce sîntem ?

— Nu’nțelegi că n’avem bani? Cînd într’o familie unul e mai slab ori bolnav, nu trebuie căutat? Nu e pentru binele tuturora ca Georgică să fie sănătos, să poată ajunge cît mai curînd să cîștige, și să ne facă bucurie și cinste? Pe urmă e chestie de suflet, nu de interes, zise Zoe scurt.

— Nu mă duceți și pe mine? O să vă fac traiul netraiu.

— De ce nu ești cuminte? Tu ai de pregătit. N’ai remas corijent la două obiecte?

— C’am nebunit s’ajung gălbăgios ca Gheorghe. Cheltuiți voi, dar, n’o s’aveți parte de el.

— Rușine! Taci. Vine și, de-o vedea, câ-i scoți ochii, e în stare să nu meargă.

— Pagubă’n ciuperci!

— llie!

— Poftim.

— Fii mai omenos. Na cinci lei, du-te și-mi scoate ghetele.

— La slujbă mă puneți?

— O să-ți vie și ție vremea.

Ilie lua banii.

— Ascultă, Zoe, zise el rîzînd. De-acuma la revedere. Merg-la Băneasa să iau aer.

— Nu glumi. Îmi trebuie ghetele pe după masă. Vin’o curînd, e gata dejunul.

— Mi-i da alții.

Zoe remase pe gînduri. E n stare s’o facă și asta. De cite-va ori, cerîndu-i socoteală de la tîrgueli, mi-a respuns obraznic: «Eu nu-s sluga voastră să vă dau socoteală»...

După plecarea lui llie, Georgică veni in sufragerie, unde Zoe regula tacîmurile.

Nu erau bogați, dar la masa lor curată și cu rîndueală, putea sta oricine. Totul, alb, lustruit și lucitor de curățenie. Cum îl văzu, pe frate-so, îl zise :

— Ce ai ? Ești cam supărat.

— Bucurii de-ale lui domnul llie. Credeați că e corijent! E chiar repetent. Prea’l lăsați să-și facă de cap!

— Ce vrei? Tata e moale. De mine n’a-scultă.

— Tatei o să-i pară reǔ. Numai păcat! Va fi prea tîrziu. Nu’nvață și să ia de gît cu toți reii. Știi că e între el o bandă de cartofori?

— Aș! El? De unde bani ?

— Știu eu ? Intreabă-mă, să te’ntreb. Prea’l trimiți la cumpărături.

— Atîta de mișel n’o mai fi, să fure de la coș ca servitoarele.

— El zice că ia, nu fură, doar e din al meu.

— Ar fi prea din cale afară!

— [...] de nimic [...] pe tine te-ascultă mai mult, zi-ǐ să-i dea frică.

— Numai armata o sa-i vie de hac.

— Prea l'ați lăsat în voie.

— Tu n aǐ fost crescut tot aici?

— Are apucături rele, moșteniri cine știe de la ce strămpși nenorociți. Năravul reu e ca și negelul, taie-l de mic, pînă nu-și înfige rădăcinile’n carne. Tata prea i-a căutat lui Ilie în coarne.

— Bietul tata! Nu e de vină. Mereu îl muncește gîndul că destul n’avem mamă, să nu ne mai osîndească și el.

— Vezi. Prea multă milă strică și ea...

Era o zi foarte călduroasă. Tache veni de la biurou obosit de căldură. De obiceiu, la prînz, nu așteptau pe cel cari lipseau; le opreau mîncare. Serafim pleca de-acasă demineața numai cu cafea neagră și venea flămînd.

— Ilie iar nu-i la masă? zise Tache.

— L’am trimis să-mi scoață ghetele de la cizmar și n’a mai venit.

— S’o fi întîlnit cu tovarăși. Mare păcat! Se ia de gît cu toii reiǐ?

— Știi că e repetent? zise Zoe.

— Poftim bucurie! și, dacă ar fi prost, i’ași da la o meserie; dar e deștept: să vrea, ar putea fi cel di’ntîiu.

— Brînză bună în burduf de cîine, zise Georgică.

— Păcatele mele ! Să-l văz c’a isprăvit patru clase și-l bag la Bistrița.

Masa s’a petrecut în tăcere. Pe fața lui Tache s’așternuse suferința și supărarea. Nime nu mai îndrăznea a zice o vorbă. Chiar și Magda, cea atît de zglobie, tăcea. La urmă, după masă, apucă pe frate-so de mînă și-i zise:

— Georgică, a zis Cozmeasca, de ce ești așa mîndru? Te faci că n’o vezi, cînd îți trimete bezele.

— Eu nu’s bebe să-i fac paa! Dac`ar fi femee serioasă, ași saluta-o, dar așa n am poftă.

— E femee veselă...

— Ai face bine să nu stai cu ea de vorbă, că nu-i de tine, zise Georgică scurt și îndesat...

Ziua fusese o zăpușeală ne mai pomenită. Abia spre seară se recorise. S’apropia noaptea și Ilie...nicăeri.

Seara mîncaǔ sub bolta de vița din fața ferestrelor. Serafim, cum veni de la slujbă, întrebă dacă tot n’a venit llie.

— N’a venit, tată, zise Magda, care-și prefăcea o pălărie.

Georgică se uita pe-un ziar. Nu voea să mai zică nimic. Zoe era la bucătărie, priveghea sa fie toate în regulă.

Soarele asfințise de multișor, în văzduh plutea o pulbere aurie, luminată de raze nevăzute. Pe cerul albastru se întinsese un văl subțire trandafiriu. Lumea din oraș pleca mereu. Zgomotul se micșorase, strada lui Serafim era și mai adormită.

Tache întrerupse tăcerea, văzînd pe Zoe că vine și stă pe scaun.

— Ce-i oare cu llie?

— I-am dat cinci lei și, uit’te, nu s’a mai întors.

— Mari păcate! De ce n’ai trimes femeea'.

Zoe simți amărăciunea acestui bănat; dar se stăpîni. Știa că bietul tată-so din prea multă dragoste vorbește așa.

— Femeea n’avea timp. Pe urmă: el să nu ajute la nimic?

— Uit`te: înlesnire de la el. Supărare de-ajuns.

Georgică nu se mai putu stăplni și zise: llie? Va să zică trăim sub tirănia lui Ilie?

— Nu, dragă, dar să nu-i dăm prilej de-a fi mai rei de cît e.

— [...] nu l-ai îndreptat, tată dragă.

— Spune tu, care ești mai învățat, ce să i fac?

— Vrei să zici: ce trebuea să-i faci.

— Te oiǔ vedea eu ce't face cînd vei avea și tu copii. Să-l fi bătut? N’am avut curaj să vă lovesc pe voi, eu care n’am bătut un cîine în viața mea

— Dar nu e vorbă de bătaie, dar de nițică severitate.

Tache se mulțumi să clătine desnădejduit din cap și adause:

— Cînd a fost cine-va lovit, cum am fost eu, e numai pe jumătate om.

Și ca să scurteze vorba :

— Să dea la masă, cei mulți n’așteaptă pe cei putini.

— Asta n’a făcut’o păn acuma. Să lipsească la două mese în șir! Doar știe cît mă supără, zise Zoe, uitîndu-se mereu spre poartă.

— Vă faceți de-a surda sînge reu. Lui, cine știe pe unde îi sticlesc ochii. Zici că se lăuda că merge la Bănoasa, făcu Georgică.

— Ce copil bun și drăguț s’areta de mic ! De trăia biată mă-sa, alt-ceva s’alegea de el, zise Serafim.

În sufletul lui Tache lovise atît de crud moartea neveste-sa în cît ori-ce nenorocire o punea pe seama acestei pierderi, negîndind că toate bănaturile Zoe le lua asupră-și, măhnindu-se că nu și-a putut face datoria, cum și-ar fi dorit inima.

Zoe numai oftă adînc.

Masa se petrecu iar în tăcere. Nime nu mai găsea să zică o vorbă. Zoe suferea gîndind: «Muncesc, cheltuim să fie bine, sa aibă ce le trebuie, și, cînd colo, poftim: toți supărați, toți înghit mîncarea cu noduri. Și pentru ce? Pentru isprăvile lui Ilie». Ca o mamă adevărată își iubea frații! Îi părea reu de cei cari mîncau supurați și-o durea inima de cel ce lipsea. Mereu gîndind: «Ce-o fi cu el ?«, dînsa, aproape, nu luă nimic în gură.

Pe cît Ilie era de zglobiu și vesel, ținîndu-se numai de năzbâtii, pe atîte era Georgică de așezat, gînditor și cam trist, dar nu l vedeai rîzind. De pe cît cetise și văzuse, simțea că viața nu e glumă, ca-i va fi greu să răzbată în lumea asta rea și vicleană. Era destul să-și amintească numai de colegii din școală, ca să vază cu cine va avea de luptat în viață. Di’ntre atîtea zeci de băieți, dacă în-tîlnise'trel-patru, cinstiți și cu simț de dreptate. Pentru ceialalți ori ce mijloc, ori ce armă erau bune ca s’ajungă la scop. În școală copiau, înșelau pe profesori, cercau să falsifice în catalog. Cu drag, de-ar fi putut, ar fi cumpărat pe secretar să le schimbe tezele ori notele. Și pe deasupra nerușinați, făcîn-du-și laudă din toate aceste înșelăciuni, socotindu-le arme de luptă și deci bune spre a învinge.

Cu acești inși avea să se lupte el în viață. Și, dacă de tineri aleargă la aceste arme, ce nu vor face în lupta cea grea a vieței, cînd la mijloc va fi slujba, leafa și traiul bun ? Pe alții îi auzea fălindu-se cu rudele, cu planuri de viitor, că prin ajutorul acestora vor ajunge la slujbe mari.

Pe dînsul îl priveau cu milă, văzîndu-1 cum se istovește învățînd. Dînșii se credeau mai pe sus de asemenea datorii școlare. La ce să învețe, dacă vor izbuti și fără atîta muncă? Toate astea le simțea Georgică, și, pe zi ce trecea, tot mai mult și mai mult îi săpau brazde adînci în suflet.

Odată Zoe luase vorbă de medicină, tot gîndind ca-l va depărta de la hotărîrea de-a se face doctor.

— Dragă Georgică, sînt atîtea cariere, cai cer mai puțin muncă și nu s așa de primejdioase...

— Ei, și de-oiǔ muri? Crezi că o sa se întîmple vre-o catastrofă universală pe urmă?

— Nu glumim cu lucruri d astea. Tu vezǐ că ești singura nădejde și bucurie a tatei și-a familiei. De cîte ori, bietul, vede pe unul din voi ceva bolnav, zice: «De cît să pierd un copil, îndure-se Dumnezeu să mor eu c’un ceas înnainte».

— N’avea grijă, învață medicina mai slabi de cît mine. Abia deprinzi să te aperi de boale.

— Daca nu te doboară vre-o una, cînd o înveți.

— Ce vrei ? E singura carieră cu care mai poți trăi, cînd n’ai spete. Nu s’ajungi celebritate ori să ai locuri grase, ci măcar un biet loc într’o plasă.

— Vai, Georgică, băiat inteligent ca tine, la atîta aspiri ?

— N’ajung aspirațiile. Tu nu cunoști societatea noastră? Nu știi că totul atîrnă de politică? Bani ori voturi, altfel mori cu toate cunoștințele și cu toate meritele.

După masă n’au mai stat de vorbă ca de obiceiu. Ba chiar Magda, care era guralivă și dintr’o vorbă scornea zece, tăcea și ea.

S’au făcut un-spre-zece, Ilie nicăeri! Gîn-deau să dea veste la poliție; le era,să nu-i facă de rîs. Poate e la vre-un băiat ori poate a plecat cu niște prieteni la vre o vie. Tot soiul de gînduri le treceau prin minte. Georgică într’un tîrziu zise:

— Să ne culcăm. E destul de mare, să nu se rătăcească. Nu vă temeți, soiul reǔ nu piere.

Tache, la aceste vorbe aspre ale băiatului mai mare, oftă gîndind: «Ori cum, un frate nu trebuie să zică așa»

Toată noaptea n’a închis ochii, a stat îmbrăcat. I s’a părut an. Mereu asculta zvonul din uliță; la ori-ce pași credea: poate e dînsul. Nenorociri de tot felul îi treceau pe rînd prin minte : «Poate Ilie e la spital in gura morței și eu nu știu nimic. Nu ma vestit, nime, neștiind al cui e. Poate s’a luat la ceartă. Și bătaie cu băieții. Ori s’o fi dus la scaldat la Tei, cum a mai fost de cîte-va ori. Și doar l’am oprit, i-am spus cîte înnecuri se ntîmplă acolo!» Toate aceste gînduri îl frămîntau fără de milă.

Îi venea să plece în puterea nopței la Tei. Par’că vedea lacul întins, bătînd in verde, cu malurile pline de buruene. Din loc în loc zărea nuferii albi și galbeni ce se legănau în adierea vîntului. llie s’o fi dus la scăldat, o fi voit să culeagă flori și-a dat mai la adînc ori buruenile acațătoare din apă l’au prins. Voind să se descurce, mai tare s’a afundat în nămol. Și ce-i a se înneca. Păn s’alerge oamenii, a fost gata. Cînd mintea i se’nfier-bîntă la asemenea gînduri, nu se mai îndoia că llie s’a innecat, și poate mîine îl va găsi la Morgă. «Ce trebuea oare să-l trimită de-a casă? De nu-i da bani, el nu se ducea și ne trecea păcatul. Într’un tîrziu își luă pălăria să plece. Dar încotro ? La secție ? Cine știe de va găsi pe cine-va? Se’ntoarse îndărăt din sală, șoptind: «Ce-o vrea Dumnezeu, s’aștept pînă mîine».......

Gîndul, tiran neînduplecat, începu să depene altele: «Avea cu el cinci lei, s’o fi a-pucat la vre un joc de noroc cu niscaiva haimanale, văzînd că-l pungășesc, o fi sărit la bataie. Cine știe, de nu l’au lovit c’un cuțit? Potlogarii din mahala sînt mai rei ca selbateciǐ. Cum de lasă poliția atîtea cuiburi de selbatici. Vezi că’mpart între ei. Hoți cu di fi băgat cuțitul în piept și gata, și-și găsește mîine copilul la Morgă [...]. Sărmanul băiat, are apucături rele, dar iste se îndreaptă, să nu fi dat păcatul și nenorocirea peste el. De bine și de voie bună nu pleca el de-a casă. Cînd a mai făcut asta? Trecu un ceas la [...] și mergeam să-l caut, dar o zi și o noapte! Știe el că pentru mine e mai chinuitor ca iadul să nu știu ce-i cu unul din ei. Nu, bine nu e ; o nenorocire cu bună seamă s’a întîmplat. Uit’te așa din senin.. Doamne apară! Oare Georgică nu l’o fi amenințat că-l spune că-i repetent și, de teamă, să și fi luat lumea’n cap ori să-și fi făcut seama?»

La fie-care închipuire nouă i se părea neîndoios că s’a întîmplat așa cum mintea lui ațîțată din calea afară le plăzmuea. Toate le încheia:«De nu-'i dădea Zoe cinci lei, el nu pleca și l’ar fi trecut păcatul». Cele mai mari nenorociri atîrnă de la un nimic. Un fir de năsip poate strica echilibrul și prăbuși stînci. Ast-fel sînt întîmplările: de primejdii mari ne păzim; dar nu putem prevedea nemicurile, cari le pot provoca».

Zoe era și dînsa destul de îngrijată. Își zicea: «I s’a înlîmplat ceva. Nu mai e îndoeală!»

Îi era milă de frate, dar mai tare o mâhnea neliniștea lui tată-so. O nenorocire îl putea ucide. Abia'aștepta ziua să vază ce le va mai aduce...

Serafim dădu știre la poliție. Merse singur pe la cîți-va colegi de-ai lui Ilie. Nici unul nu-l văzuse. La urmă află de la un băiat ca fost pe la dînsul și l’a îndemnat să meargă împreună la Bâneasa, că are bani și că se vor opri la Flora să bea lapte bătut. Băiatul a zis că e prea cald și se lipsește.

A trecut o zi, au trecut două, trei, Ilie nicăeri. Politia a telegrafiat pe la gări, prin orașe. Nici o veste ! Tache era ca smintit. Mergea la biurou, dar nu putea lucra. Colegii îl ajutau, îl mingâiau că s’o fi dus la vre-o vie ori la o mănăstire, că tot așa făcuse unul din ei, cînd era băiat și-a stat o septămînâ la vie. «Cînd am venit acasă; ai miei, carǐ plîngeau, carǐ rîdeau. Eu nu-i pricepeam. Copil, îmi inchipueam că, daca eu știusem că nu mi-i nimic și ei trebuea să știe». După ce le-a trecut bucuria, tata, Dumnezeu să l erto a descins cureaua și mi-a tras o sfîntă de bătae. Plîngea biata mamă și se ruga să mă erte?!»

Tache n’auzea mai nimic.

Îi suna mereu in cap: «llie e mort.» A fost si la Tei, dar n’a aflat ceva.

A patra zi, ca de obiceiǔ, Serafim a trecut pe la poliție. Nu daseră nici de-o urmă. A mers pe la biurou, a stat ce-a stat, și a venit acasă, poate o găsi vre-o veste.

Cum întră în casă, atîta putu zice:

— Nimic, nimic.

Zoe era tristă, cu ochii plînși. Doar îl iubea pe llie, nu ca soră, ci ca mamă. Nu-i crescuse de mic?

— Nimic, tată dragă.

Masa o puneau, dar vai de mîncare. Toți cu ochii plecați, triști, nu scoteau o vorbă.

Tocmai erau pe isprăvile, cînd Magda, care venea în fața ferestrei și se uita afară, de-o data striga sărind de pe scaun.

— Uit’te: llie!

El era: galben, prăpădit ca de boală. Intră, clătinîndu-se ca beat. Toți au sărit, întrebîndu-l într un glas :

— Ce-ai pățit? Unde-ai fost?

Ilie căzu obosit pe-un scaun.

— Mi-i foame, de trei zile n’am mîncat.

Zoe i-a adus un păhar de lapte. Îi da singura să bea cîte o lingură.

— Încet, cîte puțin.

Serafim remase cu ochii țintă la băiat. Apoi zise:

Unde-ai fost?

— M-au legat niște pungași în ruina de la Băneasa.

— Cine te a dus acolo?

— Mă primblam pe lîngă ruină, scosesem un creion să desemnez palatul. Știi cum îmi plac mie ruinele. Văz că vine doi băetani la mine și mi zic :

— «De aice nu se vede nimic. Hai cu noi mai aproape, pe de ceea parte, să vezi ce minuni. Are înlăuntru niște bolți, de remîǐ cu gura căscată».

M’am gîndit: «Ce-or să-mi facă, doar oameni sînt și ei ca și mine. Îmi povesteau că ruina e pe loc necurat, d’aea n’a putut’o prințul isprăvi.

— «Noaptea, ziceau ei, ese o bivoliță neagră. S’au făcut rugăciuni și aiazmă, dar în zădar. Pe locul ăsta sînt comori ascunse de pe vremea Turcilor și le păzește Necuratul».

Tot așa, cu povești, m’am văzut într’o hrubă. Cînd m’au prins acolo, m’apucă de piept și mă întreabă.

— «Ce bani ai tu, mă?» — «Am cinci lei.» — «Scoate-i la nenea». — «Pentru ce?» — «Pentru c’așa». — «Dar nu voiu». «Stai că-ți aretăm noi, cine-i mai mare aci!».

M’au legat frumușel de mîini și de picioare de-un țeruș. Mi-au luat banii și s’au dus zicînd în’rîs : «Să-l lăsăm să se odihnească, doar e domnișor de școală. O veni la noapte bivolița să-1 mîngîe» adause ălălalt.

Două zile nu s’a aretat nime. A treia zi veni unul. Mi-a adus o bucată de pîine. Am început a plînge să-mi dea drumul.

— «Vezi, mi e frică de tovarăș, că ți-ași da» zise el. Dar, după multe rugăminți, m’a dezlegat. Vroea să mă dezbrace; dar i-am făgăduit, pe cinste și pe amintirea mamei, că o să-i pun Duminică dimineață la colțul din dreapta de la statuea lui Roseti, un piesoiu de cincǐ lei.

— Nu te mai saturi de hoinărit. Cine te ducea? Păcatele tale? zise Serafim.

— Nu sînt fricos, dar să petreci o noapte în ruină e grozav! Întunerec, de-mi scăpăra pe di’nnaintea ochilor. Noaptea ’ntîia am dormi. A doua, a tost grozav. Aveam vedenii că hruba se umple de schelele, cari joacă in juru-mi. Une-ori mi se parea că aud cum le pirăe oasele, cum se ciocnesc între ele , par ca fălcile înșirate numai cu dinți scrîșneau la mine. Din cînd în cînd țipetul bufniței mă’nfiora și mai grozav. Uneori tăcerea era așa desăvîrșită, în cît mă credeam la capătul pămîntului. Din toropeala asta mă trezea fluerul trenului...

— Ce căutai ai găsit, zise Georgică.

— M’am fost dus să iau aer.

— Te iai cu haimanalele și n’o să eși la capăt bun. Știu eu ce fi s’ar cuveni.

— Acuma’ ce-a făcut a făcut, să făgăduească pe onoare că nu mai face.

— Pe onoare că nu mai mă prinde nime pe la șosea. Ce-am suferit, numai eu știu. De foame am leșinat de cîte-va ori. Știǐ, m’a-pucă întîiu o slăbiciune, pe urmă un fel de cîrcei. Mi se părea că sute de șerpi îmi sug pieptul. Abia a treia zi s’a îndurat cel care m’a deslegat și mi-a dat o coajă de pîine. M’am răpezit la ea ca fometoșii din Indiǐ. Grozavă trebuie să fie moartea de foame.

În vremea asta servitoarea i-a adus o ceașcă de supă.

— De-o dată îți dau numai supă și lapte, sa nu-ți fie reu, zise Zoe.

— llie era galben; mustața abia-i mijea ; nalt, ochii mici, dar foarte vii. Părul puțin creț, castaniu închis.

— llie, llie, o să-ți pară ție reu o dată de toate astea. Nu gîndești cum fie care supărare îmi scurtează viața? Și aveți încă nevoie de munca mea ! zise Serafim și eși oftînd.

[...] dar fără putere sufletească de-a ținea piept. [...] Cînd l a văzut pe Ilie, prăpădit și flămînd, [...] milă nesfarșită. Bucuria că-l vede viu, dupa ce atîtea zile îl crezuse mort, îi tăiase ori ce putere de a-l mustra, ne cum de-a-l pedepsi!

— Mă Ilie, de ce-l superi tu pe tata? Te uiți ca nu zice nimic? Mai bine te-ar bate de cît ar suferi ce sufere. S’ar recori; dar așa se ucide singur.

— Lasă-mă și tu cu morala. M’au pedepsit destul hoții. De mîine m’apuc de citit. Crezi că nu știu materia ? N’ar mai ajunge Capra că m’a lăsat corijent. Ce ? Nu știu eu latinește ?

— Pe tine toți te persecută. În an ai avut cu matematicile. Pe urmă, te ’nșeli: ești repetent.

— De unde o mai scoți ? Eu, repetent ? Sînt alții mai rei ca mine; dar, vezi, au stăruințe. Tata nu pune o vorbă.

— De ce n’aveam eu nevoie de stăruinți ?

— Pînă pleci, dragă Georgică, ia-l de scurt, zise Zoe.

— Dac’ar fi corijent.

— Mă duc mîine să v’aduc notele. Sînt corijent la latină și istorie.

— La istorie! Halal! Să vedem. Dar să știi: cu mine nu glumești tu.

— Cînd vrea, poate să ’nvețe, zise Zoe.

Capitolul XII

Georgică era mic de stat, slab și deșirat la trup, foarte smead și cu înfățoșare aspră. Cînd a dat bacalaureatul, cunoscuțiǐ ziceau să ia o slujbă, să-l mai ușurereze pe tată-so.

Serafim se’mpotrivi.

— Destul m’am înnecat eu în funcționarism. Lasă-1 să înceapă medicina. Cum e silitor, în doi ani e extern, pe urmă intern; se ține pe dînsul.

— Mai e vorbă ! zise Zoe.

Tache Serafim s’ar fi aruncat în foc pentru copii. De cum îi murise nevasta, numai un gol îl stăpînea a-l ține în viață: Fericirea copiilor. Era mîhnit cînd nu le putea împlini nevoile, dar chiar capriciile. Un ban n’ar ’fi cheltuit pentru sine, îi parea ca și-ar asupri copiiǐ. Apucătura asta mergea pînă la manie. Une ori își zicea: «Cum traesc pustnicii numai cu pîine și apă, nași putea trăi și eu?»

Dar Zoe era de alta părere, se ngrijea foarte mult de sănătatea lui tat’so.

Zoe, iconoamă și foarte harnică, c’o singură servitoare ținea toată gospodăria. Ba, găsea vreme să și lucreze tot ce era de cusut în casă. Cît fusese copiiǐ mai mici le prefăcea hainele : din una mare ponosită făcea alta «nouă» ceva mai mică. Toate astea erau înlesnire mare pentru venitul slab al lui Serafim. Cu toată iconomia, de Crăciun și de Anul nou cumpăra copiilor, cînd erau mici, jucării și zaharicale, după ce au crescut mari, tot le lua daruri, să-i bucure.

— Ori ce iconomiǐ, dragă Zoe, înse de serbători măcar, să aibă și ei cîte-o bucurie. Fericirile copilărești costă așa de puțin. Cine știe ce le păstrează soarta!

Zoe, de-asemenea, din iconomii făcea cozonaci și cumpăra un purcel de Crăciun. La aceasta țineau copiiǐ mult de tot. Era un haz nespus, cind îl aducea pe masă rumăn-castaniu cu hreanul alb in bot, par’că mușcînd cu dinții albi din rădăcină, proptit în cele patru labe. Cînd erau mai mici, copiiǐ băteau din palme, rîdeau veseli de bucuria fripturei.

Serafim zicea mai în fie-care an aceleași vorbe : «Acuma cine taie purcelul!» llie cînd eia mic, respunsese o bucată de vreme, duios «Nu-i bietul bunel!»

[...] nu zicea nimic, își stăpînea jalea, numai pe față i se citea gîndul vecinic: «Ce fericiți am fi, să trăească biata Eliză!»...

Oftările lui Serafim îi străpungeau la inimă pe copii. Singura prietenă și rudă ce le venea la casă era tot cucoana Tinca și mai rar preotul Ioan. Unchiul tot nu-i poftea nici odată la masă și, cînd mergeau, nevasta lui s’areta foarte rece.

Cu cît creșteau copiiǐ, cu atîta cheltuielile se măreau, dar venitul bietului funcționar rare ori e menit să crească. Grijile îi aduceau nopți de nesomn. De la o datorie neînsemnată ce avea de plătit adouazi, începeau a i se depăna în cap nevoile de-acuma si cele viitoare. Cînd închipuirea i se prea înfierbînta de gînduri năvalnice ca valurile, se simțea ferecat cu lanțuri, văzînd cum n’are nici un chip să-și poată mări veniturile. Și în minte îi veneau atîția cunoscuți, cari s’au îmbogățit. Și nu doar mai deșlepți de-cît dînsul. El n’a’urnit un pas, stă legat ca un bou la jugul slujbei. Știa pe unul care remînea mereu repetent, tată-so era cherestegiu. De la o vreme., s’a lăsat de școală. Părinții i-au murit; nu-i remăsese vre-o avere. Cu toate astea, azi era bogat. A făcut bani din antreprize de păduri.

Mai știa pe unul, un reu de cîini. Se ținea în școală numai de boroboațe. A făcut cîte-va clase de gimnaziu numai în hatîrul unui unchiu,care era arhiereu. L’a fost pierdut din ochi. Acum aflase că bate milionul. Avuse un locșor moștenire. Cu cite-va mii de lei luați zestre, a clădit o casă. A pus’o la credit pe de două ori cît făcea; cu banii a luat loc în rate, a clădit cîte-va rînduri de case, le-a vîndut cu cîștig bun și-așa, din una în alta, a ajuns constructor mare și s’a îmbogățit. Gîndul îi scotea pe toți înnainte. Împreună porniseră spre dealul vieței: aceia se îmbogățiseră, nici nu se mai uitau la el, un pîrlit de funcționar, care nu se îndura sa bea o bere, cînd îi e sete; pe cînd ei, cu banii lor pot să și rîză de cei cari în școală erau cărturarii clasei. Îl mustră cugetul, își zicea: «Eu n’am fost tată adevărat cu grija pentru copii. Nu mai bine intram la o prăvălie?»

Aci își aduse aminte de-un coleg din școala primară, băiat de vădană. N’a avut cu ce merge mai departe, deși foarte deștept. Intrat la o pielărie, ajunse calfă și din calfă tovarăș. Și azi e stăpîn, are două-trei sute de mii de lei. Grozav îș durea greul anilor trecuți fără de nici un rost. Fost’a oare el mai prost de cît alții? La ce i-a folosit toată munca de funcționar conștiincios? Își aducea aminte de glumele colegilor din biurou.

— Bre Tache, ce lucrezi pe neresuflate? O să dea oftica’n tine.

— Lasă-l, mon cher, aspiră să capete «serviciul credincios».

— Ține oare cald iarna ?

— Uit’te bre Tache, la noi. Mai ascuți un creion, mai schimbi penița, pe urmă muți călimara din loc, răscolești hârtiile, să ai ce regula. Mai te uiți pe fereastră, mai fumezi o regală; dar tu dai și dai, par’că ai fi cu bucata. Ne compromiți breasla cu atîta hărnicie, zicea Ghițulescu, resucindu-și mustața castanie ori trăgînd vesta să vie la fason.

Serafim își vedea avidoma tovarășii cum clătinau din cap, zicînd: «Așa, așa dă-i, nene Ghițule, bani pe miere, o să se ofligească. Și ne pune la cheltueală pentru coroană».

La toate astea se gîndea Tache. Și cu drept se întreba : ce i-a folosit lui toată strădania ? Dacă lucra cu atîta sîrguință, hărnicie și credință la un stăpîn, azi ar fi fost departe. A apucat o cărare greșită, nenorocită, pe care vor merge și copiiǐ lu. Ca funcționar nu și-i poate da la tejghea și la șort verde; pe cînd el, băiat de țară, se putea apuca ori de ce. I se părea că-l mustră copiiǐ, drăguți și blînzi, îl bănuesc de nevrednicia lui.

De cîte ori Magda nu vorbește de colegele de la pension, cari se laudă cu averea părinților ! Uite Micescu, di’ntr’un sat cu dînsul, cirezar. Aici mai mult nici mai puțin a dat fetei opt-zeci de mii de lei. Dar Ionescu un văr de departe, care mai nu se respunde cu el, nu se laudă că-și are ginerele în buzunar, magistrat? Dă fetei o sută de mii.

Și doar a venit în București apostolește cu traista la spinare ! Ce-a făcut, ce-a dres, a pus mîna pe ce-va părăluțe. A dat cu septămîna pe camătă mare și-a prins chiag. S’a însurat c’o văduvă care avea ce-va bani și s’a aruncat la arendășie de la stat, întîiǔ la o moșioară mică, unde-a plecat cu bățul și cu catastiful. Și iată-l acuma bogat, dar bogat, nu glumă.

«Îmi iubesc copiii. Ce folos înse de dragostea mea, dac’am călcat ’n viață cu piciorul stîng? Am desprețuit îndeletnicirile bănoase. Credeam să fiu cărturar și, uit’te, nu-s nici una nici alta!»

«Dacă m’am izgonit pe mine și pe urmașii miei de la viața ticnită a satului, barim să mă fi îmbogățit, să fi lăsat copiilor arma cea mai puternică, banul. Dar cum să-i fi făcut? Venit de la țară îmi închipueani că învățătura e averea cea mai de seamă. Nu-mi trecea prin minte că mă osîndesc pe mine și copii la sărăcie lucie, la grija zilei de mîine, la dorinți ce nu se pot împlini».

În nopțile de nedormire își trăea din nou copilăria și tinereța. Gîndul, coborîtor și urcător de rang și averi, îi zicea uneori ca nu-i atît de vinovat. Isprăvise liceul, luase slujba și vrea să urmeze la drept. În vremea asta a îndrăgit’o pe Eliza și-a trebuit să se nsoare. Copiiǐ, boalele și nevoile l’au luat înnainte ca o apă răpede. Slujba îi da așa de puțin răgaz!. A trebuit, vrînd nevrînd, sa lege cartea de gard. Vorba lui taică-so:- Așa mi-a fost soarta!, încheea șirul gîndurilor. Dar începeau altele. Acuma o dorință îl stăpînea: fericirea copiilor, să-i vază pe toți destoinici, în stare să-și cîștige cu vrednicie viața. Să fie barim, ei ceva mai mult ca mine. Mulțumesc lui Dumnezeu, mult puțin, dar mi-i cugetul curat și numele cinstit, Georgică o isprăvi medicina : cuminte și harnic, o să meargă departe. Ilie urnește cam greu din loc, dar armata o să-i vie de hac. Cu fetele înse o să-mi fie greu de tot. Biata Zoe nici nu mai gîndește la măritat. Liniștită cum e, pare fericită să-și împlinească o datorie sfîntă, jertfindu-se pentru frați. Dar cu Magda ce mă fac? Credeam c’o isprăvi școala, dar n’a mers. Pe urmă ar trebui încă ani de muncă și ea, fată cu temperament, vorba cocoanei Tincăi, trebuie măritată. Cu cine? Băieții vor zestre. Un biet scriitoraș și tot are pretenție să-i pui cinci-șase mii de lei în palmă. Și Magda abia are pentru trusò!»

La gîndul fetelor o sudoare rece îi brobona fruntea. Simțea fiori prin trup. O lîncezeală, o jale și un desgust de viață îl prindea. I se zugrăvea mai puternic și mai aevea tot nerostul vieței sale : «La ce porți numele de părinte, dacă nu poți să-ți duci copilul la sfîrșit bun, dacă nu ești în stare sa-i croești o soartă vrednică și fericită? La ce, nenorocitele, i-ai dat zilele, dacă nu-i dai mijloc să și le păstreze? Oare, dacă Zoe nu simte acuma, n’o veni o vreme cînd îl va învinui fără să vrea, de jertfa unei vieți?

Dar Magda, ce va ajunge, dacă n’o putea-o mărita la vreme?

»Nu cetea el în fie-care zi despre atîtea și-atîtea nenorociri cu fetele tinere ? La vrîsta lor mintea e cel mai reu sfetnic. Și ei, care n are mamă, cine știe ce-i trece prin cap? Se învinuea și iar se’nvinuea nu numai de nepricepere, dar chiar de lene. Atunci simțea putere sa muncească nopți de-a rîndul, zile întregi fără popas, numai să poată croi copiilor o soartă mai bună. Dar ce să muncești ? De ce să te apuci? Un negustor poate să-și mărească daraverile. Un meșteșugar de-asemenee poate spori munca sa și-a lucrătorilor. Un moșier poate semăna mai multe pogoane, dar el ce să muncească?

La biurou, de-ar lucra ori cît de mult, tot o leafă va lua la sfîrșitul lunei. De’nnaintat nici vorbă. Și cheltuelele se’nmulțeau pe fiecare zi !

Magda eșise din pension și avea nevoie de haine mai bune. Georgică, ce i drept, ca extern, avea de cărți. llie era foarte stricător la haine și la ghete, par’că le rupea cu dinții. Zoe, cu toate economiile, anevoe scotea la capăt. Sfîrșitul lunei era greu de tot.

Ce putea dovedi dînsa cu schiverniselele ei de două-zeci ori trei zeci de lei pe lună, cînd cheltuelele se măriseră atîta ?

Pe fața bietei Zoe se cetea suferința neajunsului. Făcea iconomie de la lucrurile cele mai trebuitoare ale mîncărei chiar. La masă da la toți, iar ca se lăsa la urmă, cu te miri ce. Dar era mulțumită în ziua, cînd în loc de cu un chilo jumătate de carne, putea scoate la capăt cu unul.

Tot așa făcea cu toate, lăsîndu-se pe sine.

Serafim nu-și făcuse de vre-o trei ani haine, Magda, tot zglobie, zicea cîte-odată:

— Tată, hainele matale cer să le scoți la pensie...

— Ei las', fetiț’o, n’am să mă nsor doară.

- Ma-ta n’o să te’nsori, dar, vezi, eu o sa mă mărit și de...

— Nu doresc un ginere, care să măi ia socru de pe haine. Luxos îmbrăcat poate fi orice pungaș. Haine poți înnoi ori cînd, dar cinstea n`o mai poate avea cel ce a pierdut'o otată.

Vorbele cu împunsături de la Magda îl dureau ca săgeți veninose, îi pătrundeau inima. Băgase de seamă și că Magda nu prea voea să iasă cu el. Dar își zicea: «Nu-i de vină, drăguța de ea. Așa e lumea : cinstește haina, nu omul».

La urmă, Zoe, cu toata iconomia, hotărî că Serafim trebuie să-și facă haine.

Pe dînsul și-atunci, tot îl mustra cugetul. I se părea că-și fură copiiǐ. «Adică hainele vechi n’o mai puteau duce ? Mai bine acei bani îi întrebuința pentru copii. Dragostea lui pentru dînșii era ca la fanaticii cari a-jung la jertfirea desăvîrșită nu numai a plăcerilor, dar a ființei lor întregi. Toate pentru copii, nimic pentru el.

Numai Zoe înțelegea adîncul acestei simțiri; chiar după ce-și făcea haine nouă, dînsa le curățea pe cele vechi, le spăla cu amoniac, le călca, găsind că pe vreme rea mai merg și le cruța pe cele nouă, că «lesne se ponosesc, dar greu se fac».

— Așa Zoica tatei, haina veche cruță pe cea nouă, suta de lei a zburat, și, de, sutariǐ nu se iau din drum.

— Lasă tată, zicea Magda, că hainele matale sînt departe de sută.

— Ce știi tu ? Banii se fac azi greu !

— Alții îi fac ușor de tot. Uit’te Miosescu. Din nevoiaș, acum trăește boerește.

— Cinstea lui ție-se de el. Ey nu fac ce face el.

— Dac’ar face vre-un reu ar sta la pușcărie. E portărel și-i cade bine.

[...] cine-l prinde? Știe el cum s’o întoarcă.

— Nu vorbi așa, Magda dragă. Mă superi. Mai bine sărac, dar curat. Și noaptea, cînd vîntul o bate cu crengile în geam, să credem că e poliția?...

Georgică semăna cu Zoe: așezat, silitor, bun la inimă, deși aspru la vorbă. Numai cu sănătatea era foarte șubred. Totuși uneori, vorbind cu Zoe, zicea:

— Rușine, băiat mare ca mine stau pe seama tatei! Ce fericit o să fiu în ziua, cînd voiu cîștiga să pot ajuta și eu. Cît suferi tu pentru noi, biată Zoe ! Ne-ai fost ca o mamă. Ai făcut ce nu erai datoare. Ești jertfa noastră.

— Tare mă mâhnești vorbind așa. Mi-am făcut datoria de soră mai mare.

— De-ași fi și eu sănătos, să mi-o pot împlini la rîndul mieu. Nu-i așa, tata mare spunea că buna a murit tînâră ? De ce ?

— De schiros, cum zicea el.

— Cancer ! Grozavă boală! Cine știe care din noi vom fi moștenit predispoziția!

— Mama n’a avut cancer.

— Dacă trăea, poate’l căpăta.

— Firește, înveți acuma despre cancer ! Iar o să capeți ipohondrie ca și cînd citeai de oftigă.

— Nu e, dragă, ipohondrie. Mai zilele trecute a murit de cancer la stomah un doctor, a cărui mamă se prăpădise, de boala asta. Era abia de trei-zeci de ani, bietul.

— Nici o regulă fără de excepții. Ba aci excepțiile sînt regula.

— În sfirșit, ce o să fie, o fi...

Într’una din zile, Serafim veni mai vesel ca de obiceiu.

— Știi ceva ? zice. Să vă spun o bucurie.

— Ce ? sări Magda.

— Mergeți cu toțiǐ anul ăsta la munte.

— El aș! Nu se poate, tată dragă, zise Zoe.

— Ba se poate. Tu nu știi. Trebuie să-ți mărturisesc : din iconomii, de ici, de colo, am luat și eu un sfert la lotăria ungurească și vezi, de data asta am avut nițel noroc.

— Cît? Cît? Începu a striga Magda.

— Cinci sute de lei! Tocmai cît să v ajunjă pe-o lună la munte.

— Numai atîta ? Credeam ca vre-o sută de miǐ, zise Magda îmbufnată.

— Ei, atunci am fi bogați. Dar și-atîta nu se ia din drum. Bietul Ghițu m’a silit : «Ia, nene, și ia. Poate are vre-un copil noroc și cîștigi». Acuma o să ne prinză bine.

— Dar ma-ta cum remîǐ ? zise Zoe.

— Merg și eu pe vre-o douăseptămîni. Pe urmă oiu mînca la birt.

— Asta n’o mai fi, să te las singur. Eu vin în dărăpt, o remănea Magda cu băiețiǐ.

— Dragă Zoe, prea mă răsfeți.

Capitolul XIII

Mult au stat pe gînduri, unde să meargă, doar i-ar ținea mai eftin. Magda ar fi voit la Sinaia. După multe socoteli, au hotărît să ia o căsuță la Poiana Țapului : acolo nu tăbărîse încă lumea și mai ales străiniǐ. Viața era mai eftină.

— Magd’o, noi nu mergem de petrecere, ci pentru sănătate. Lume vezi destulă la București, pe calea Victoriei, i-a zis Zoe...

Cît a stat Zoe la munte, o ținu din scurt pe Magda, care, de unde pînă unde, făcuse cunoștință cu vre-o doi-trei tineri, la un bal în Bușteni.

— Tu, Magd’o, prea nu ești serioasă, i-a zis cînd a vazut’o ce face. Răpede te’nfierbînți, îndată ce vre o unul îți face curte, ca să-și treacă vremea și să rîză de tine.

— De pe ce cunoști că vrea să rîză de mine?

— Fiind că-l văz. Ăștia sînt de însurat?

— Ce ? Vrei sa fie de patru zeci ani, neapărat ?

— Ca să se’nsoare trebuie să aibă rost. Doar n’o să-i ție tată-so cu nevastă cu tot.

— Isprăvește la Crăciun.

— Taci, Magd’o. Imi vine reu. Iai vînt.

— De astă dată e serios. Îl iubesc, așa cum n’am iubit nici odată. O să vezi.

— Ești naivă. Crezi toate minciunile. Dîn-sul e un taler cu două fețe. Vrea o aventură, cu care se va făli tot anul.

— Tu, de fiecare vorbești reu.

— Nici de unul nu m’am înșelat.

— Cu ăsta o să remîi de minciună. E prieten și cu Georgică.

— Asta e vre-o garanție la tine? Să vedem înse ce zice Georgică.

— Dînsul zice ca și tine. Va potriviți.

Magdă dragă, pe nevrîstnici d’ăștia nu poți pune temeiu. Nu-i de două-zeci și cinci de ani ? Pune-i cruce. Tată-so nu-i dă voe și idila se receșle în două-zeci și patru de ceasuri. Tu, biată, vei suferi, și o să te alegi iar c’o iluzie pierdută.

— De nu-i dă consimțimînt, îl amenință că se’mpușcă.

— Prostii! Cine amenință, nu se omoară. Și ce ți-ar folosi moartea lui?

— Mă omor și eu!

— Nu vorbi nebunii. Vezi, unde ajungi?

— Tată-so e om bun o să-i dea voe.

— Fie care părinte e bun, dar cînd e vorba la adică, întoarnă cojocul. Cel puțin, te rog, nu te compromite. Nu te primbla mereu cu el.

— Ce reu fac ? E și Ilie.

— Lumea nu zice așa. Ia seama, remîi acuși aci numai cu frații. Și, de, pe-o fată fără mamă tot-deauna o critică lumea. Aseară, cînd am venit, era aci.

— Ei da. Am stat de vorbă. Și ce-i cu aea.

— Așa încep toate nenorocirile. O vorbă, un zîmbet, o strîngere de mîna; el prinde curaj; patima vă orbește pe tine și pe dînsul. Din o mie, de-i om cinstit unul, să-și ție cuvîntul. Stăm vecinic pe culmea unei prăpăstii, un pas greșit și praf s’alege din noi și din strădania bieților părinți!

Lui, ce-i pasă? zice: «De ce-a fost proastă? N’o înșelam eu, o înșela altul». Din nenorocul tău își face glorie. Lumea e lesne ertătoare pentru bărbați, neîndurată pentru femeea greșită.

— Oh! Nu mă ameți cu morala. Zestre n’am; dacă prin sentiment n’oiu reuși, a-tunci...

— Știǐ cît ține tata la tine. Nenorocirea ta l’ar omorî.

— Felele cari fac flirt, reușesc să se mărite. Mironosițele, nu le ia nime’n seamă. Cui o să-i placă femeea cărei îi tot ninge și-i plouă?

— De la așa ce-va păn la a te compromite e mult. Pentru una care reușește, se nenorocesc sute.

— Cum mi-o fi norocul, zise Magda cu glas întristat.

— Îți mai spun, nu te supăra. În București se va schimba, ca și Urzicescu. Toate idilele tale sînt niște fata morgana. Crezi că i cine știe ce odor și, la urmă, te alegi cu plîns si cu nervi stricați. Te cred, inima ta, drăguță, e dornică de iubire adevărată; dar ce să faci, dacă n`ai noroc? Ce să faci?

Magda începu a plînge. Vorbele blînde ale Zoei au mers la inimă. Așa e. Dînsa era, cu tot sufletul, îndrăgostită. Pe Lili îl iubea cum nu iubise păn acuma. De ce oare Zoe îl prevestește tot de reǔ?

— Îl iubesc atîta că pentru el ași face ori-ce jertfă.

— Care te-ar duce departe. O fată nu trebuie să facă nici odată jertfe pentr’un bărbat. Dacă e om cinstit, nici nu i le cere. Bărbații sînt mai toți egoiști, necinstiți în daraveri de dragoste, și fără cruțare. Dragă Magda, trebuie să vezi în fie-care din ei un dușman, un pîndaș care cearcă să-ți fure cinstea, osîndindu-te chiar la moarte. Nu vezi pe fie care zi atîtea întîmplări?

Uiți pe sărmana Dora? Ce fată bună, învățată, cu simțul datoriei! Și cum s’a prăpădit! Biata mă-sa l’a văzut că vine de-un an în casă și i-a hotărît: «Dacă-i e de tată, s’o ia? De nu, să n’ocompromită.» N’a mai venit, dar a mințit’o, a zăpăcit’o așa de bine, păn’ce a ademenit’o să vie la el.

Vezi cîtă mișelie, cîtă ticăloșie și reutate? Îți spun: te ferește ca de moarte. Nici odată să nu remîǐ singură nici cu bărbatul cel mai sfînt. Patima și imboldul ce s’ascunde sub ea sînt mai vechi și mai puternice de cît mintea. Știi ce i-a zis ticălosul cînd ea, biată, l’a întrebat ce are de gînd să facă, și că starea ei nu mai îngăduie nici o amînare?

— «Te privește!»

Atunci, sărmana, în culmea desnădejdei, s’a otrăvit. Unde erau jurămintele de dragoste? Biata mamă îl cunoscuse pe mișel; dar fata, amețită de patimă, nu putea crede că un bărbat care zice ca te iubește, poate îi mai crud de cît un criminal. Nici o milă pentru femeea iubită, nici pentru rodul iubirei lui! Ert hoțul care ucide pentru bani; dar pe-asemenea mișel nu-l pot erta. Și, cu toate astea, societatea nu-l osîndește, bărbații dau mîna cu el, poate socotindu-l erou; femeile îi zîmbesc, gata să-i cază în cursă ca fluturii în lumina înșelătoare a felinarelor. Și mîine vei auzi c’a luat o fața cinstită și cu zestre. Iar biata Dora putrezește-n pămînt și mama ei, nenorocita de mamă, și ea la casa de nebunǐ. Poftim unde duce.

Nu s’a încrezut în sfaturile mamei. Îi era dușmană pentru că vedea unde-o duce patima oarbă pentru un nimernic, care căuta să fure inima unei fete și pe urmă să rîză de dînsa! Vai, cît de oarbe sîntem ! Sa desprețuească iubirea, jertfele și sfaturile scoase din ‘suflet ale mamei, care, sărmana, gata să se arunce în foc pentru odorul ei! Să se a-scunză de ea, ca de-un vrăjmaș, s’o mință zi cu zi, nespuind unde merge și cum o duce în prăpastie un venetic?

Sărmana mamă !

Ți ai jertfit nopți, ani de-a rîndul; ai tremurat cu inima de ghiață la căpătîiul ei, cînd a fost bolnavă; ai pus atîta dragoste, atîtea nădejdi de bucurie în drăguța ta, și să te vezi, de-odată, înlăturată, alungată din inima ei de un venetic. El prietenul bun, el binevoitorul, ba chiar idolul, la care se închină, și, tu, mamă, socotită dușmană fericirei. Vai, Magdă, fioroasă e orbirea patimeǐ! Ea a murit; el, nepăsător, își poartă fără de legea. Sărmana mamă sufere. În durerile ei nebune mereu își frînge mîinile, mereu își zmulge părul cărunt, strigînd : «Dora! Dorica mea, fetița mea, e mișel. De ce n’ai crezut ? Mama și-ar fi scos inima din piept, numai s’o crezi. De ce mi te-ai ascuns, Dorica mamei?» Oh, sarmana, spunea Georgică, ți se rupe inima s’o vezi cum plînge ceasuri întregi! Se miră doctorii de unde mai are atîta plîns. Pe fața-i de marmoră lacrimile și-au săpat albie adîncă. Și el și prieteniǐ au uitat’o, numai biata mamă nu.

Și doar era atît de limpede: O iubea? De ce n a luat’o ? Dacă nu ǐ vrîstnic, să-și caute de drum. Azi tinerǐ prea sînt cu nervii ațintați și nu pot trăgea logodnele cu anii. Iubirile platonice mai stau prin romane doar.

Iar patima, ajungîndu-și scopul, se vestezește și piere.

El își găsește desvinuiǐ: câ ea l’a ademenit, că i-a întins curse ca să-l prinză ca l’a vînat s’o ia! Auzi? Bieții de ei ! Fata nevinovată o ponegresc și el se cred jertfe? Mă crede: cel mal mare dușman al fetelor tinere sînt Don Juaniǐ ăștia, carǐ le spun cîte’n basme, ca să le fure mintea. Să-l vezi că ia foc cu gura, nu trebuie crezut, păn ce n’o dovedi că e om de treabă. Destul că poate fi ticălos chiar luîndu-te; dar cel puțin nu ești tu compromisă și rușinată.

— Căutînd asemenea îngerǐ, trebuie să nu mai iubim.

— De! Ce să zic ? O fată, cred eu, trebuie sâ aibă ideal, ambiție și simțul datoriei. Altfel se nenorocește nu numai ea, dar și pe copiiǐ ei.

— Zi-i pe nume: Calcul!

— Nu mă speriǔ de nume. Dacă vrei, fie și calcul. Femeea trebuie să-l aibă fără a-așǐ da seamă, fiind că de la alegerea ei’atîrnă sănătatea, mintea și soarta copiilor. Focul dragostei trece, dar nenorocirea copiilor, dacă nu știi să alegi, iți zdrobește viața întreagă. Să zicem că vezi un fecior de țeran ori un lucrător frumos peste seamă, te poți îndrăgosti cu el ? Tu, cu creșterea ta, o să te poți coborî în lumea lui, să duci viața grea a nevoilor ?

— Dar cine’ți spune asta?

— Vezi? Am luat anume un exemplu exagerat. Tot una e dacă vei lua un băiat ușuratec, făr de simțul datoriei; — căci a nu avea nimic și-a ameți capul fetelor, e, după mine, necinste.

— Cu atîta cumințenie remîn și eu ca tine, zise Magda cu reutale. Patima o orbea.

Și plecă mînioasă.

Zoe se’ngălbeni la cuvintele Magdei, aruncate fără pic de cruțare. În suflet i se făcu un gol: «Va să zică: toată jertfa, pleavă aruncată’n vînt! Frații cred că nu m’am măritat din pricina pretențiilor prea mari, nu pentru c’a trebuit să uit de mine să le slujesc lor de mamă?» O clipă ținu părerea de reǔ; dar cugetul îi șopti: «Mi-am făcut datoria!» Trei cuvinte, cari o răsplăteau de-o viață pierdută.

«Cum l’așǐ fi lăsat pe bietul tată ? Ce-ar fi făcut el făr de mine? Toată ziua la slujbă, cine ar fi economisit de la praful de sare păn la bucățica de zahăr ? Copiilor nu le-a lipsit nimic: li s’a dat învățătură și creștere să poată trăi mai ușor, să se poată ridica pe o treaptă mai înnaltă, în loc să cază mai jos. Toate astea s’au făcut cu jertfe».

Zoe remase pe gînduri, privind coamele verzi ale munților, coperite de-un văl fumuriu. O clipă zavistui viața acelor selbătăciunǐ, cari păreau dezlegate’de ori-ce legături și sentimente de familie. În ochi-i blînzi licăriră două lăcrimi.

Își iubea frații, dar cît de străină era pentru ei! Chiar Georgică, de la o vreme, se făcuse mai aspru.

Magda, par’că fără a-și da seamă de lovitura vorbitor el, veni din casă cu pălăria Zoei.

— Vai, Zoe, ce nu-țî iaǐ o pălărie ca lumea ?

Pentru mine e buna, n’am grijă să plac.

— Asta ! Trebuie neapărat prefăcută. Par’că era mai alt-fel! La tine toate pălăriile au, de la o vreme, același fason.

— Iaǔ forma capului.

— Ca ghetele vechi? zise Magda rizînd.

Zoe privea liniștită. Multe îi treceau prin gînd, dar zadarnic i le-ar spune, Magda, tot zglobie, tot ușoară avea să rămîe.

— A ! O idee: iau voalul de la pălăria mea de excursii. O sa vie minunat.

Și alergă’n casă să-l aducă. Zoe uită toată ușurința surori-sa și-o privea cu drag. Simțea atîta iubire pentru dînsa, văzînd’o frumoasă, sprintenă, vorbareță ca o bibilică. Și ca o mamă adevărată, o ertă.

Serafim a stat, cum zisese, două septămîni la munte și pe urmă s’a întors la slujbă.

Zoe, cu vai nevoe, a mai remas o septămînă. Frațǐ și Magda au stat o lună și jumătate.

Vorbele Zoei făcuseră pe Magda melancolică: în nopțile cu lună se furișa din casă în livede.

În lumina albă și rece, munțiǐ pleși păreau castele tainice; pădurile negre erau ca niște prăpăstii făr de fund; în văzduh pluteau un painjeniș luminos. În liniștea neîntreruptă a nopței o prindea jale de sine, i se părea că-i singură pe lume, că nime n’o iubește și n’are pe nime. O apuca un dor de ducă : s’apuce peste livezi și rîpi, să tot meargă pîn departe în munți, să uite de toți și de toate. «Ce ți-e bună lumea, dacă nu te poți încrede în nime, dacă toțǐ vor să te’n-șale.»

Capitolul XIV

Era pe la niște Paștǐ. În familia lui Serafim nu se’ntîmplase nici o schimbare.

Zoe vedea toată ziua de gospodărie.

Servitoarea veche, mama Zinca, mai îmbătrînise și greul cădea tot mai mult pe Zoe.

Magda, mereu cu toanele măritișului, nu da nici un ajutor în casă. Abia, daca vedea sa fie salonașul curat.

Ilie intrase la școala de la Bistrița, ca sa iasă ofițer în administrație.

Georgica era aproape de isprăvit doctoratele.

Trecuseră cele trei zile de Paștǐ, ca de o-biceiu, puțin vesele pentru Serafim, a cărui durere la zile mari era mai vie. Cîte amintiri, ce năzuinți pusese el în viață, din cari i-a remas numai împlinirea datoriilor de tată ! Să-și vază pus la cale viitorul copiilor și va închide ochii liniștit. E mic numărul celor fericițǐ și el n’a încăput între eǐ. Viața e o osîndă, trebuie s’o trăești așa cum ți-e dată. Astea erau gînduri mîngăetoare, în zilele cînd nu avea de mers la biurou.

Dar a patra zi de Paști, Serafim, cam recit, sta a casă. În noaptea de înviere eșise înfierbîntat de îmbulzeala lumeǐ din biserecă; afară pornise un vînt rece, tăia ca sabia și recise.

— Hristos a înviat, cucoane Tache, zise cucoana Tinca intrînd răpede.

— Adevărat a înviat. Tocmai a patra zi ți-aǐ adus aminte de noi? Zoe se frăsuea grozav că se’nvechesc cozonacii și nu viǐ să vezi cum i-au eșit

— N’am fost nicăerl. Frig ca de Crăciun. Și nu mi-e nici tocmai bine. Am venit să-ți aduc o veste : Sandu e slab. Să mergi.

— De cîte ori n’a fost el pe moarte și tot n’a murit. Cum să merg ? Te poți apropia de gura muerilor, ales de cînd a venit și sora ei ?

Testamentul l’a făcut. Ce-o fi scris, Dumnezeu știe. Am fost în ziua de Paștǐ. Nu știu cum veni vorba, fără să fie vidmele. Mi-a respuns înțepat:

«Cui îi trebuie avere, să muncească».

«De i fac eǔ, ar fi păcat să nu lași nepotului, pe Magda ai botezat'o d-ta. Cu ceva zestre s'ar mărita și ai avea pomană».

El pufnea mereu și-a zis:

— Multe zile n'are Zoița după moartea mea și-al eǐ tot lui o să-i remîie.

Nu bine sfîrși vorba și numai ce intră striga de nevasta-sa. De rea ce e, o suflă vîntul de slabă.

«Ce-i vorba? Iar ai venit advocătoare-o? Ce mai avere păn pe acolo? De unde, doamne, s’o mai împărți la un sat de calici?»

— «Ce tot nu’ncapi de copiiǐ oamenilor? Unde n’ai tu, ți-e necaz pe alții?» făcu el.

— «Nu mi-e necaz; dar ce tot se’ndeasă cu copiiǐ? Cum i-a făcut, să-i înzestreze, nu să cază altora belea?»

— «Dar, cucoană Zoe, nu era vorbă de asta».

— «Las, pricep eu, nici n’a venit să ne hiritisească de Paști. Dar ia s’auză c’a închis Dumnealui ochiǐ, ar tăbărî ca niște corbi, «îi averea unchiului», ar striga, «par’că el n’a făcut’o cu mine?!» — «Ho, țar’o, ce te-a apucat ? Dă mai bine niște cozonac», zise el. În sfirșit s’a mai potolit. Ce-o fi scris în testament, nu știu. Ceva bun, nu. Prea e dînsa cu gură mare. N’ai face reǔ să dai pe-a-colo. O sută de mii e avere. Nu se dă cu piciorul. Sînt un neam de mueri anapoda: cine știe ce-or fi pus la cale?

— Nu pot face nimic, e stăpîn pe voea lui. De-o fi să-mi lase ceva, bine. De nu,... atîta pagubă.

— Ar fi păcat de Dumnezeu să-i lase ei tot. Dînsa e numai umbră de om. Să remîe neamurilor ei ? Și rudele lui să fie depărtate de la banii munciți de dînsul? Mie nu-mi place. A adus’o și pe soru-sa: aea încheagă apa.

— Dumnea-ta vorbești, par’că nu l'ai cunoaște ce om îndărătnic și năzarnic e ! E la vrîstă, cînd are necaz pe cei mai tineri; ar dori ca lumea să piară odată cu el.

— Așa sînt toți ăștia, cari n’au avut copii.

— Am fost la el de Blagoveștenǐ și vorbeam de prăpăstiile ce s’au întîmplat întro parte a lumei.

— «Da țara de unde ne vine cafeaua martinică. Păcat! Eu care m’am deprins numai cu cafea d’aea! Au și scumpit’o băcaniǐ», — zice el.

— «Ei da, și d-tale nu ți-ǐ de oameni, ci de cafea !»

— «Ba, doamne ferește de moarte năprasnică, sărmanii de ei, arși de viǐ. Zice că pe unul l’au găsit ars cu lingura’n gură.» Îi povesteam de grozăveniile alea; dar el, unde zece: «Poate o veni potopul și p’aci. Murim în calfea cu toțiǐ la olaltă.»

— Lui care și-a trăit traiul, îi dă mîna!

— Vezi omul? De cîte ori merg îi citesc pe față gîndul: «A venit să vază, nu mor, să-i remîe lui averea mea?»

— Doamne, iartă-mă; doar cu banii în groapă n’o să între.

— La ce m’ași duce ? Sînt oameni pe cari nu-i poți schimba; sînt solomoniți în potriva datoriei, a milei și a binelui.

— Dar Zoe, Magda, ce fac ?

— Zoe, la bucătărie; Magda, la o prietenă; Georgică tot cu învățătura.

— Silitor. Numai să-i dea Dumnezeu zile si noroc, să-l vedem doctor. Iți găsesc o fată cu zestre și de familie.

— De!

— Nu de ! Ar fi păcat să-l lași după voea lui. Tinerii nu știu ce e viața: cred cîte cioare zboară că toate se mînîncă. Ce văd azi nu e bine. Însurătoarea e cel mai mare pas ce-1 face omul și, dacă pășește cu piciorul stîng, se nenorocește pe viață. Ce să priceapă tinerii? Mai de mult, părinții, cu cunoștințele lor despre viață puneau la cale soarta copiilor. Ori cît ar fi fost voința lor de tirană — dar să mă crezǐ, — tot era mai bună și tot eșeau căsătoriile mai fericite ca azi, cînd divorțurile, nu mai încap la tribunal.

Îmi aduc aminte, cum era mai de mult cînd vrea un părinte să-și însoare feciorul. Căuta o fată dintr’o familie de seama lui, să nu fi fost muma ei vre-o rea ori bolnavă, să n’aibă nume reu. De era vorba de ginere: să nu fi fost tată-so un bețiv ori un cartofor. Și mult cercetau și cumpeneau, cum ar fi mai bine, se sfătueau și cu rudele.

— Vrea să mai plece și în străinătate.

— Să te ferească Dumnezeu să-l lași neînsurat. Cine știe ce litfă de noră îți aduce!

— Georgică nu i d’ăia.

— Nu fi copil, cucoane Tache. Să nu-ți faci cruce cu stinga. La vrîsta lui lesne-i fură mințile. Nu știi ce-a pățit Grîndeasca? Un singur băiat avea, rușinos ca o fată. S’a dus mă-sa cu el la Paris, l’a așezat femeea. Peste o jumătate de an a venit în țeară să reguleze o moștenire. Cînd s’a întors, peste cîte-va luni, nora se înființează. Să nebunească biata femee, ea care-i ochise o fată de familie, cu zestre și frumoasă.

Ei vezi ?

— Dar îl poți însura cu sila ?

— Trebuie să fim șireți. Îl faci să cunoască o fată, două, frumoase, cu zestre, și, de cît să-i ia mintea o străină, mai bine una care vrei dumnea-ta.

— Cum îi întoarce-o, tot greu. S’a făcut lumea rea, fățarnică. Fata, păn se mărită, e bună, blîndă; pe urmă, își arată arama.

— Atîrnă mult, cum știe s’o ia și bărbatul.

În vremea asta întră Zoe.

— Hristos a înviat, cucoană Tincă.

— Adevărat a înviat și la mulți ani. Am auzit c’ai făcut niște cozonaci faini de tot și-am venit să-i gust.

— Cine ți-a spus?

— Ei cine ? N’am eu o păserică? Îmi șoptește tot ce faceți voi.

— Da?

Baba Zinca aduse tablaua cu ceaiǔ și cozonacii.

— Atîta osteneală pentru mine!

— Tot d’astea s’avem. Mă iai cu vorba să nu te-apuc de ce n’aî venit pă’n acum, de mi s’au învechit cozonacii.

— Dar voi ce nu venițǐ pe la mine? Ați prins nărav: să vin tot eu? Cozonacii tăi sînt buni, nu se învechesc.

— Par’că nu știi cîte am pe cap!

— Dar Magda?

— Magda se duce la prietene.

— Pe la unchiu-to n’ați fost barim voi?

— Ce să mergi? Tușa ne-ar sorbi într’o lingură de apă, de dragi ce-i sîntem.

— Dînsa a fost bolnavă și-a chemat pe soru-sa. Doamne iartă-mă, scăpa lumea de-o vidmă.

— Nu doresc moartea nimănui ; fie-care cu norocul său.

— Ai dreptate, sănătate să fie, norocul vine el pe urmă.

Capitolul XV

Într’o Duminecă, pe la stîrșitul lui Maiu, cucoana Tinca venise, ca de obiceiǔ, sâ-și vază prietenii. Tache sta sub boltă. Foile verzi, gingașe, se dezvăliseră bine și pri’ntre ele cădeau răsfirate razele Soarelui ce da’n apus. Lumina se micșora pe ’ncetul ca o muzică lină, la sfîrșitul unei bucăți. Fetele o rugau să remîe la masă, dînsa zise:

— Dacă nu vă e greu de mine, remîn fetelor. Și mie, singură cuc, mi-e urît. Zeu, nici nu-mi vine să gătesc. Reǔ e să n’ai pe nime.

Și nouă ni-i urît. Cînd vii Ma-ta, e mai vesel. Ai noștri, par’că tot le ninge și le ploua.

— Vă spuneam eu, fetelor, că n'a fost lucru curat moartea lui Sandu.

— Aș! Om bătrîn. Mult îi trebuea? zise Tache.

— Ce știi d-ta! L’am văzut c’o seară în-nainte, bun teafăr. Spre Dumineca Tomei se lăsase un vînt rece. Mă nimerisem acolo. El zice :

—«Zoițică, să-mi faci foc bun în sobă. Noaptea o să fie frig. Mi ǐ că se duc dracului caișii. De-ași mai trăi să mănînc și anul ăsta din ei; pe urmă, ce o fi, o fi. Mi s’a scîrbit de toate. Nu cum-va s’astupe.

— «Ce astupai, frate? Soba nici n’are capac».

A doua zi mă trezesc păn în ziuă cu Unguroaica.

— «Hai că morit boerul?»

— «Ești nebună, Zofi ? A jucat aseară cu mine tabinet».

— «Ba zoǔ, morit!»

— Cînd ați venit voi, drept, era c’am vînăt; dar cînd l’am văzut eu, era roș, ca viu. Dumnezeu mă erte: Cine știe ce-a pus la cale cu soru-sa! Grozav se temea hoțoaica de Mărița să nu moară Zoița înnaintea lui. Atunci se ștergea pe bot de moștenire. Cînd a fost ea bolnavă, numai pe la cărturărese umbla vidma de soru-sa. Unde-i da: «De-ar ținea-o D-zeu cu zile pe Zoițica, barim un an».

— Și ce crezi c’a făcut ? zise Zoe.

— Cred c’a astupat.

— Ei aș! Cine, ea ori soru-sa?

— Asta nu știu.

— Eu nu crez, zise Tache.

— Nu crezi? Toma necredinciosul! Eu cred, fiindcă așa este.

— Nu se poate, zise Georgică.

— Nu se poate ? Dac’ am găsit eu capacul pus, ce mai ziceți ?

La aceste vorbe, toți remaseră , nemișcați.

— Mult nu-i trebuea, că era slăbit de bromura și de morfina, cu carǐ îl îndopase mereu, de pe vremea amantului, a farmacistului.

— Ce lume! zise Serafim făcîndu-și cruce.

— Hei, domnule Tache, azi pentru bani omoară copilul pe tată și soția pe soț. E lacomă lumea.

— Bine, dar știau de testament ca-i pentru ele.

— Firește, dar, cît e omul în viața, îl poate schimba; pe urmă, dacă murea Zoița întîiǔ, testamentul cădea’n baltă.

— Soru-sa a făcut.

— Păi? Dînsa avea interesul cel mare.

— Să ne lase cîte două-zeci de lei! Bătaie de joc. Avere de-o sută de mii întră pe mîna unor venetice.

— Cucoane Tache, să faci proces.

— Tata și proces! zise Magda.

— Nu-l lâsați voi. În ziua de azi te rod moliile, dacă n-ai inimiă să te lupți voinicește. Să le vezi cum se lăfaesc în toate! Ce doliu și-au turnat! Mă rog, le dă mîna. O sută de mii nu se iau din drum. Unde-o auzi pe urîcioasa de soru-sa: «Bietul cumnat, mult ținea la mine! Să vii, Miț’o, să vii la soru-ta. De te-oiu ști aci, mor liniștit.» Auzi? Și el n’avea ochi s’o vază. Din Caiafă și taler cu două fețe n’o scotea.

— La înmormîntare, amîndouă în cupea și noi era să n’avem trăsură, zise Magda.

— Păi! Și-a cocoțat toate țerănoaicele de rude. Tache, nepot de văr de văr primar și să dea ele punga pe mîna Năstăsoaei! Un cap de bărbat nu putea regula mai bine ca o femee. Bietul Sandu! Nu știa el pentru cine strînge!

— Așa sîntem noi fără de noroc. Uit’te Miricescu a moștenit două sute de mii de la un văr al doilea, zise Zoe.

— De. Sînteți și voi de vină. L’ați lăsat pe mîna lor. Eu vă tot ziceam.

— Nu-l știi ce om sucit era? zise Tache.

— Trebuie stricat testamentul.

— Cum? zise Magda.

— Știu eu cine o să jure că testamentul e falș. Vorbim, noi în de noi, după masă, cucoane Tache. Așa lucruri se pun la cale în casă nu afară.

După masă, Magda le-a dat zor să meargă ’n odaie.

— Ma-ta să-l îndupleci pe tata să facă proces zise Magda?

După ce-au intrat în casă, cucoana Tinca închise ușa. Înnainte de-a începe vorba făcu o țigară. Vrea să-și dea toată osteneala să-l hotărască pe Tache la proces.

— De advocat n’ai nici o grijă, știu eu unul, care se mulțumește cu plata la urmă.

— Vorba-i, dacă’ se cîștigă.

— D-ta ești curat ca baba, care voea să cîștige la lotărie fără să ia bilet. Zeu așa!

— Lesne de zis proces, dar sînt cheltueli cu timbrele.

— Scoate act de paupertate.

— Nu se poate, am casă, leafă.

— Atunci să le facă Zoe proces. E majoră și dînsa n’are nimic. Și domnia ta, renunți.

— O să’ntreb un prieten. Nu te codi mult. Ele umblă să vînză tot și pe urmă nu-i lua nimic. Zoe să dea hîrtie și oprește moștenirea’n loc. Dacă nu m'ai ascultat, s’a întîmplat cum ți-am prorocit.

— Omul peste umbră-și nu sare și noroc singur nu-și poate croi. Norocul e ca vîntul! suflă di’ncotro îl abate.

— Să mă erți. De multe ori, norocul e cum și-l face omul. Testamentul e falș, dar trebuie să te porți.

— Chiar de am ști și am avea dovezi, testamentul e pus la tribunal după toate regulele.

— Dar eu îți aduc pe cel care l’a scris și a schimbat copia și pe cea de la care a luat Zoița bani de i-a plătit celui ce-a făcut falșul.

— Ei cum?

— Uit’te, cum: Sandu nu vedea mai de loc, abia se iscălea în bobole. Cel cărui i-a dictat testamentul, avea pregătit unul di’nnainte ticluit, după cum au voit ele și, cînd la iscălit, i l’a dat pe ăsta.

— Nu se temeau că va da cui-va să i-l citeaască?

— Te pui cu muerea dracului? Hoț fricos și muere rea cu rușine, văzut’ai vre-o dată ?

Testamentul l’a isprăvit pe seară, l’a citit tare cel ce l’a scris, iar la iscălitură a făcut boscăria. Dînsa a stăruit să-l închiză în plic chiar atunci: «Peste noapte să nu intri la bănat!» Se făcea credincioasă, hoața! Preuteasa, care le-a împrumutat bani, era față. Trei sute de lei a dat scriitorului și i-a făgăduit cinci sute după moartea lui Sandu. A doua zi s’a ținut gae de om păn la tribunal. Nu-l lăsa un pas singur. Hei, dacă te nimereai în dimineața aceea acolo, îl făceai să-l deschiză și se da pe față hoția lor. Vezi asta-i! Nu mergeai cu lunile.

S’ar fi încrezut el mie? Acum, ce pot face? Ele au bani, vor lua advocați mari, or să cumpere mărturiǐ.

— Asta-i?! Trebuie cercat.

O să cerc; dar mare nădejde n’am. Vor fi experți, cari pentru bani vor mărturisi ce va cere advocatul ei.

— Păcat, înzestrai fetele! Mai eri am intîlnit pe Delescu, un chiriaș de-al lui. Cînd a auzit, și-a făcut cruce. El jură că, bătrînul, cu cîte va septămîni înnainte, l’a întîlnit și i-a spus ca făcut testamentul și că lasă femeeǐ venitul avereǐ pe viață, iar după moartea ei s’o ia rudele lui, după cum zice legea cu’nsărcinare să îngrijească de sufletele răposaților.

— Voiu cerca, dar tare mi-i teamă să nu cheltuesc în zădar. Ele or s’arunce bani în dreapta și’n stînga.

— Dacă ne-am teme de vrăbii, n’am mai semăna mălaiǔ. Omul e dator să cerce. Poate, în norocul copiilor, să cîștigi. Cînd nu se știa ce-i în testament, ciți-va îmi vorbiseră de Zoe și de Magda. Ce vrei? Azi banul te urcă.

— Interesul pretutindeni.

— Viața-i grea. Dumnea-ta nu dorești să ia băiatul fată cu zestre?

Cuconul Tache se gîndi:

— «E logica de fier a stărei de azi. Nesiguranța zilei de mîine, pretențiile fără de seamăn ale tuturor. Amestecul îngrozitor de clase, fie-care ținînd a imita nu pe vecinul ori cunoscutul de-o seamă cu el, ci pe cei carǐ stau mult mai sus ca avere și rang, îngrozitoarea întrecere de-a părea fie-care ceea ce nu-i, de-a se areta mai bogat și mai cu venit de cît e! Pe nime nu jignește faptul că s’ar putea cine-va întreba: «De unde funcționarul cu două sute de lei pe lună, cheltuește patru? Ori fură ori se vinde el sau nevasta.» Nu, asemenea bănueli nu le turbură cugetul. Bine că poate cheltui. De unde? Cine ce treabă are? Facă și el ca dînsul, de pot. Banul nu miroase reǔ. Da, e setea de-a ajunge, de-a uimi pe trecători, de a-i face să te crează că ai averile lui Iov. Năzumiți mai pe sus de puterile fie-căruia! Setea de lux și petreceri chinue lumea de azi, ucide simțirile alese, calcă în picioare legile firei. Ambiția nebună de întrecere zbucnește pretutindene. Un abur de gunoae putrede înnăbușe pe omul cinstit. Societatea se simte bine și fericită în această putrejune. Pe fețele multora cetești înfruntarea nerușinată : «Cîrtești, fiind că ne invidiezi!» Femei cari-și vînd cinstea, te privesc de sus din muscalii plătiți de amanți, cari și ei au tocat averile părintești ori, și mai reǔ, pradă și vînd țara, robind norodul neștiutor sărăciei și degenerărei! La aceste adevăruri crude, carǐ îi chinueau mintea, se gîndi cu jale la copiiǐ lui, siliți să trăească în acest aer molipsitor. Ce vor face fetițele lui dragi ?! Cît n’ar fi dorit ca, înnainte de-a muri el, să le știe cu rostul lor! «Zadarnic te-ai chinuit și le-ai crescut, zădarnic le-ai scăpat, cînd erau bolnave, din gura morțeǐ, dacă nu le poți face fericite.» Vedea, mâhnit, că Zoe își luase gîndul de la măritat. Dar Magda?»

După cît-va timp de tăcere, cucoana Tinca zise:

— Banii sînt astăzi tot. Cînd le spui de-o fată, numai decît întreabă: «Cît îi dă ?» Frumusețe, creștere, suflet ales vin pe urmă, dacă vin.

— Ce lume! Ce oameni!

— Asta-i! Dacă nu s’amesteca scorpia de soru-sa, Zoița nu se pricepea la atîta șiretlic.. Marița e șireată, de abia o ține pămîntul. Cum a trecut ea prin viață, e de poveste. Măritată n’a fost, avere n’a avut, vre-un meșteșug să aibă, a ferit’o Dumnezeu: n’a știut în viața ei să pue un petec la o cămașă ori să cîrpească un ciorap. Și uit’te a trăit, și încă bine. Tot deauna din sacul altuia, n’a știut ce-ǐ iconimia, nici nevoea.

— De, a fost și ea tînără!

— De cînd am pomenit'o, tot bătrînă era. [...] a mai lăsat și două miǐ de lei. Cînd are interes se lingușește de crezǐ: suflet mai bun nu-i pe lume. Cînd nu, te rupe cu dinții să te soarbă într'o lungură de apă! Nu mai departe: ce ți-a făcut d-tale, e adevărat roman. A falșificat testamentul, pe urmă l'a ucis pe bietul Sandu, cu nici o frică de păcat! Și făr s'o poți dovedi. Mare blăsămată!

— Nu s’a temut de Dumnezeu?

— Lăcomia de bani i a întunecat mintea. Ce și-a zis : «Sandu tot e bătrîn; c’o muri acuma ori peste cîte-va luni, ce-i cu aea? De moare Joițica înnainte,- cum e slabă, s’a dus averea; pe cînd așa, o moștenesc eu. M’o erta Dumnezeu că am un sat de nepoate calice, trebuie să le înzestrez».

— Tribunalul e de vină, trebuea să-i citească testamentul tare înnainte de-al închide.

— Vezi, cucoană Tincă: l’au pus ele bine la cale. N’a făcut testament autentic, care să dă la tribunal deschis și fățiș, pe care îl poți ori cînd citi. A făcut testament mistic, scris de altul și iscălit de el, l’a dat pus în plic; tribunalul a făcut formele pe plic.

Magda întră în odae.

— Ei, destule secrete, vin de-ascultă o doină.

— Ai învățat una nouă ori minți?

— Să moară ăl de minte. Vin’o, mai sînt Lelia și Antonescu. Au zis că le e dor să te vază.

— Să mergem, cucoane Tache. Mai lasă gîndurile. Noi bătrînii bolim de grija tinerilor și lor nici nu le pasă.

— Le-o păsa sau ba, ce folos ?

— Fie care la rîndul lui, ai dreptate.

Capitolul XVI

În ziua de Sf. Dumitru, zi de bejenie și răscoală pentru unii, iar pentru alții de odihnă și petrecere, era patronul lui Serafim. Seara s’adunau cîți-va colegi de la biurou, preotul Ioan si Glodeanu, fost coleg de școala, acuma advocat, care nu mersese departe din pricina caracterului. Nu voise de loc sa se dea după lume, cerea ca lumea sa se dea după el. Nu lua procese nedrepte, ori cît i s’ar fi plătit de mult. Îi spunea omului curat: «O să pierzi». Și advocații ceialalți tocmai din acestea trăeau. Cei carǐ au dreptate sînt mai puțin pretențioși. Dar ce ți-e bun? De obiceiu oameni săraci, chiar de plătesc, dau puțin.

— Ei, cum îți merg treburile, frate Glodene. Aǔ prins a-ți veni clienți?

— Azi avocații cinstiți mor de foame. Eu am apucat vremi bune și tot n’am făcut vre-o brînză

— N’ai priceput cum s’o iai, zise Serafim.

— Ce priceput! Ba am fost străin și sărac. Două metehne, carǐ nu ți le iartă lumea. N’am avut trecere la judecători, nu mă înrudeam cu dînșiǐ, nu puteam petrece cu ei la Capșa, nici juca la cărți cu ei.

— Ba ai fost și tu un ariciǔ.

— Judeci fără să cunoști lucrurile. La cele di’ntîiu procese eram plin de încredere, le-am studiat în drept și’n fapt, pot zice că le-am adîncit ca și cel mai bun jurist. Pentru siguranță, m’am adresat lui Cornea, Dumnezeu sa-l erte, mi-a zis : «E prea bine și prea frumos studiat; dreptate ai, numai să dea Domnul să și cîștigi». Atunci n’am priceput ce’n-seamna vorba din urmă. La proces, pledez; colegii mă felicită; dar cînd, la urmă, acțiunea se respinge, ca neîntemeiată!

— E asta-i! zise preutul. Vorba lui Cornea . «Numai să-l cîștigi».

— De! Pe urmă aflai că adversarul mieu era cununat de președinte.

— Bine de tot, zise preutul, luînd tabac.

— Crezi poate, că m'am lăsat? De loc! Las, zic eu, la apel avem magistrați juriști nu glumă; acolo nu merge cu nepotism și favoruri. Pregătesc procesul mai fain, pledez vorba colegilor miei, ca Ioan gură de aur. Unul di’ntre cei pățiți și pîrliți ca și mine, mi-a șoptit: «Nu-ți face iluzii. Dacă n’ai stăruinți, la apel e mai reu ca la tribunal. Protivnicul tău cîștigă, fără nici o manevră pe lîngă judecători, pe simplul motiv că ăștia nu vor să dea peste nas tribunalului, numai, «pour l’amour de l’art».

— Ți s’a’ntîmplat precum cucul ți-a cîntat, zise preutul.

— Nu o dată, dar de mai multe ori. Cu toate că zece procese le pierdeam pentru unul care’l cîștigam, din ce pricină, vă mărturisesc, nu știu.

— Se vede că protivnicul era vre-un nătîng ca și tine.

— Samsarii înse puseseră ochii pe mine. Mi-au propus să-mi aducă procese berechet, numai să le dau cinci-zeci la sută. «Bine, zic eu, tot e mai mult ca nimic». Cînd mi-au adus procesele, mi-am pus mîinile’n cap. Zic, fie lor acolo: «Procesul e nedrept și se pierde, nu-l iau». «Despre cîștig garantăm noi». «Nu-l iau că nu-l pot apăra». «Cum nu-l poți, odată ce ești advocat, nu știi face din alb negru și din negru alb?». Și i-am dat afară.

— Reǔ ai făcut! Advocatul și preotul e dator să ajute unul cu sfatul, celălalt cu rugăciunile chiar pe hoț și ucigaș, zise preotul.

— Nu era vorba de asistență, ci de aparat o pungășie, o hoție, dacă vrei, de mîncarea averei unor orfani și altele de-acest soiu.

— Atunci e alta.

— Hoți, ucigași, am apărat pe gratis...

Toate aceste începuturi grele l'au descurajat de la început, și vedea, poate, lucrurile mai în negru de cît sînt.

I s’a părut viața prea grea și nu s'a mai însurat. Și-a zis că nu va putea duce povara unei familii. Să pună pețitoare să caute femee cu zestre, i se părea o înjosire. Cu asemenea caracter nu e minune că se’nprietenise cu Serafim, nici că remăsese becher.

O ducea de azi pe mîine. Nu cîștiga mult, dar destul ca să se îmbrace curat și să ție casă bunișoară, la apartament.

— Ba să vezi, zisese el, vorbind cu Serafim. Un doctor, un advocat și-un dentist, dacă nu pot ținea casă înpunătoare, mai bine la apartament. Nu te știe nime cîte camere ai nici cîtă chirie dai. Clienții,după ce te plătesc ca vai de lume ori te trag pe sfoară, apoi vor să fii bine îmbrăcat, să mănînci la Capșa și să stai în palat. Curioase jivine și clienții!»

În salonaș tinerii petreceau în de ei, cîntînd la piano și dănțuind. Bătrînii în odaea de peste sală beau ceaiul în ticnă și puneau țeara la cale.

— Ce mai zici, Tache, apucăm oare vremi mai bune? făcu Glodeanu aprinzînd o țigară.

— Zi: doamne ferește de mai reǔ. Unde vezi schimbări în bine? Oamenii, din ce în ce mai mincinoși și mai fără rușine.

— Nu toțǐ, dragiǐ miei. Sînt și oameni cinstiți, dar, vezǐ, se dau la fund, zise preotul Ioan.

— Ce faci atunci, dacă nu te poțǐ resofla de ieǐ? Pretutindene înșelăciune, coțcăire și o escrocherie la modă? Întreabă Glodeanu.

— Numaǐ una?

— [...] Cine are azi fete, se miră cum ar scăpa de ele. Și, de vorba ăluia, se găsesc negustori și pentru limbi de muscă.

Păcăliți sînt mahalagii cu avere, carǐ vor să-și mărite fetele cu funcționari. În mahala e obiceiǔ că daǔ ginerelui, la logodnă, cinci-șase sute de lei. Unii șmecheri, au făcut cîte trei patru logodne.

— Poftim ! Mîncare, petrecere și sutele de lei bașca!

— A venit unul la mine, că vrea să facă proces.

— Ce să-i iaǐ, năravul ? îi zic.

— Barim să-mi fac gustul,să-l închid, să-mi sărez inima.

— Cum? Zice el că nu-ți ia fata?

— Am aflat că-i un sec și nu i-o dau eu.

— Atunci judecata n’o să-l găsească vinovat. Ba încă o să te condamne pe d-ta.

— O să-mi fac eu dreptate. O să-i rup oasele.

— Rupe-i, că pe d-ta te-or închide.

— Vezi. D’astea se ține Romînul nostru, în loc să s’apuce de muncă. Șmecherii, hoții și bătăi! zise preotul.

— Nu toți, zise Tache.

— Destui, prea destui, ca să stînjenească și pe cel de treabă.

— Nu mai sînt boierii și fie-care trage să fie boier. Bună oară mahalagiul mieu. - Voea să aibă ginere funcționar, să-și facă fata cucoană!

— Slăbiciune de părinte, zise Tache.

— Cu slăbiciuni de astea ne cotropesc străinii. Ei se’mbogățesc, noi calicim. Mare meșter ar fi cine ar scoate din capul Romînului fumurile boeriei și lenei.

— La noi e boier de la opincă pînă vladică, zise preotul. Unde-s oamenii de la 48 să vază ce-au croit și ce-a eșit? De la sate, de la orașe, au dat năvala pe slujbe. Avem cîte două și trei rînduri de funcționari pentru aceleași locuri. Așteaptă căderea unui guvern, să între ei. Curat vorba. ‘«Scoală tu, să șez eu»’. Atîtea mii de oameni, carǐ nu fac nimic. Și voim să meargă bine?

— Dar ce-o să fie peste zece ani ? Copiii de slujbași, de profesori, vor să trăească din buget; de meșteșug, de negoț, nici nu vor s’auză. învață, sărmanii, zeci de ani; pierd sănătatea și tinereța pe băncile școalel și, la urmă, au drept să moară de toarne, zise Giodeanu.

— Aici e greul și problema cea mare. Pot eu, funcționar, care am făcut gimnaziul, să-mi las copiiǐ mai proști de cît mine, să-i dau la cizmărie ori la băcănie? zise Serafim.

Se făcu o tăcere. Întrebarea era grea. Preutul avea și el vre-o patru băeți toți în liceu și la universitate. Tuși, fără să zică nimic. Alții nu știau ce-ar putea respunde; Glodeanu fuma.

— Ei, respunde, dragă. Tu care n’ai copiǐ poți vedea mai fără de patimă și mai adevărat.

— Bine, zic și eu că e greu; dar ce vrei ? Nu sînt școli de comerț, de meserii, case mari de tot soiul de întreprinderi, școli de agricultură ?

— Toate pline. Și, cînd es din școlile astea, nu’ncap de străini, carǐ țin toate locurile. Negustorit străini iau funcționari străini; casele de comerț au, de la director păn la rîndaș, tot străini, așa că Romînul n’are ce face în țara lui. Asta e pricina de ce d’au năvală la funcții și de ce n’avem oameni neatîrnați. Funcționarul trebuie s’asculte de cel ce-l plăceri. Cu cît ai vrea să mergi după capul tău, nu poți, zise Serafim.

Glodeanu tuși, stinse capătul de țigară în farfurioara de scrum, și zise:

— Ași vrea să te văz! E greǔ să dai brînci copilului tau mai jos de cît ești tu. Deprins a traǔ în altă lume, cu alte apucături, cu traiǔ mai bun, va putea oare duce viață de ucenic de lucrător și chiar de meseriaș? zise Serafim.

— Nu faci jumări fără să strici ouă. Trebuie să se deprinză. Atîția străini trăesc, zise preutul.

— Sînt pregătiți din tată’n fiǔ; vin la noi bine înarmați, hotărîți ce să facă; rudele și cunoscuții îi ajută. De ce să se apuce băiatul mieu, dacă ar învăța școala de meserii? Chiar de ar avea capital, e prea tînăr și fără experiență ca să înceapă ceva. Trebuie să între la o fabrică ori la un atelier mare; dar acolo tot e plin de străini și-ți închid ușa’n nas. Așa cu toate.

— Vorba din biblie: trebuie să piară în pustie toți cei ce-au mîncat din oalele cu carne ale Egipetului. S’au ridicat la ranguri și funcții atîtea înteligenți mijlocii, pe cînd era nevoie. Copiiǐ acestora sînt, dacă nu mai proști, dar mai fără vlagă de cît părinții. Azi se cere, cînd n’ai spete, inteligență mare. Cele mijlocii nu vor ajunge nici cît părinții lor. Ce vrei, cunosc eǔ băieți de profesori, de căpitani, de subprefecți, ajunși polițiști de rînd; ba alții sînt și mai reǔ. Și numărul ăstor nenorociți crește pe fiecare zi, sporește armata derbedeilor și-a pungașilor.

— Care-i leacul după d-ta? zise Serafim.

— Leacul e cinstea și alegerea celor mai deștepți. Din școală, să se dea întâietate nu celor proști și leneși, dar cu spete bune. Sînt băieți cari au fost întîiu în liceu, au eșit din facultate cu bile albe; cu toate astea abia de-au căpătat un loc de ajutor de judecător pe la vre-o plasă, unde au să putrezească. Pe cînd, codașii sînt magistrați la oraș, aǔ luat fete cu zestre, azi mîine se apucă de politică și de advocăturăși, ajung tari și mari. Vor face gheșefturi, vor ocroti pungășiile mici ca să poată și ei face de cele mari. Și așa din necinste în necinste, țara se duce de rîpă; omul cinstit, nu numai că nu-i sprijinit, dar e prigonit, amarît, și de multe ori, dacă nu începe a face și el pungășii, le lasă să se facă. Alt-fel nu poate trai.

— Prea le vezi în negru.

Glodeanu pufni de necaz.

— Le văz, fiind că le observ. Romînul e deștept, la nevoie, muncitor; dar nu-i iconom și cinstit. Fără aceste două însușiri, o nație piere. Cu asemenea temelii vrai să fie clădirea trainică? Zadarnic pui frontoane și statul, totul se va nărui nici nu știi cînd. Fie care om poate fi de folos, dar să fie la locul lui, după meritul și priceperea ce are și să fie cinstit.

— Bun, bun, dar ce faci cu slujbașii ce stau pe di’nnafară?

— Crezi că nu e leac?

— Să-i vedem.

— Ori ce slujbă să se dea prin concurs, și o dată căpătată să nu poată fi dat omul afară cu schimbarea guvernului. Dacă face vre-o faptă rea, dă-l în judecată. Numai așa vom avea, cu vremea, slujbași cinstiți ca’n Germania, bună oară. Cei remași pe di’nnafară și-or lua randeaua de la slujbă și s’or apuca de ce’i va ajunge mintea. Nu se lasă omul să moară de foame cu una cu două. Iată comerț, meserii, agricultură! Vor căuta să concureze pe străini. Cu vremea, străinii vor pleca în altă parte sau cel puțin n’or veni mereu. E rușine ca mir de oameni să aștepte căderea unui guvern, țipînd că le mor copiii de foame! Iar străinii să vie să trăească aici ca'n sînul lui Avraam.

Nu cu revoluții, nu cu tirade patriotice o să înlocuim pe străini, ci cu muncă și iconomia, dînșiǐ vin și se încuibează la noi de zecǐ de ani, aǔ ajuns să îndeplinească funcții neapărate în organismul nostru social și nu-i poți scoate peste noapte. Trebuie, pe’ncetul să le ia locul Romîniǐ. Alt-fel nu se poate. Gîndește că din București ar lipsi peste noapte cei o sută de mii de străini. Case pustii! N’ai avea de unde cumpăra nici de-ale hranei, nici îmbrăcăminte. Ar fi o zăpăceală ne mai pomenită. Pe nesimțite au venit, tot așa trebuie să se ducă.

— Hei domnule, întreabă-mă pe mine, zise un bătrîn ce tăcuse și ascultase păn atunci. Era nenea Nae, colegul lui Serafim. Nu’nvinuiți pe cei cari ne-au scos din adevărată robie! Poate că ai dreptate. Dar atunci era atîta de făcut, că nu se putea prevedea, pe lîngă binele ce a urmat, și reul. Trebuea scoasă din pămînt o armată de slujbași, de aceea a fost nevoie de școli și universități. Dacă feciorii de negustori s’au apucat de slujbe, de vină era apăsarea, disprețul la care era supus bietul negustor. Unchiul mieu, ca să nu-l bată boierii la scară, cînd cerea plata mărfei dată pe credit, a trebuit să se facă supus englez. Azǐ lesne e să critici, dar să le fi văzut atunci.

— Prea adevărat, zise preotul, mai luînd tabac.

În salonaș s’auzea pianul; tineriǐ jucau.

— E o vorbă: după războiǔ mulți voinici s’arată. Dar așa-i, cu părere de reu, trebuie să vă spun, și poate o să mă luați de ruginit, dar e așa, zise Giodeanu micșorînd glasul, par’că se temea să nu-l auză și alții.

— Nu ne trebueau universități; de aceea e comerțul în mîna străinilor.

— Ce vorbești prăpăstii? striga Serafim. Cum numai boierii să’nvețe, la Paris.

— Hei frate! Scump plătim licențiații, cari azi mor de foame cu teșcherelele în buzunar. Stă și ascultă. Avînd universități, doua nu una, toți băieții de negustor, meseriaș, funcționăraș, popă, — iartă-mă părinte,- ba și de văduve ce trăeaǔ din milă, au năzuit sa fie doctori, profesori, advocați, oameni mari! Omul își zicea: «Rabd cîți-va ani, dar pe urmă trăesc». Știu eu o biată femee care spăla rufe și băiatul urma la liceu!

— Bravo ei, zise Serafim.

— Foarte frumos. Dacă ar fi fost numai pletora de intelectuali, ce sînt azi o nenorocire pentru ei și țară, n’ar fi încă nimic; dar vezi că feciorii de negustori și de meseriași s’au făcut cărturari, bătrînii au închis ochii unul cîte unul; iar în locul lor au tăbărît străinii, au prins locurile carǐ trebuea să le ție cu cinste feciorii lor. Și azi, toate firmele sînt străine; toate meșteșugurile, în mîna lor. Ei fac milioane, duc lux, trăesc ca niște bei; iar la ai noștri le ghiorăe mațele de foame cu diplomele în buzunar. Pentru cîți-va norocoși, carǐ au apucat vremi buni, — cînd, drept, era nevoie de cărturari, — sufăr miile; iar țara e osîndită la pieire, dacă nu se face îndreptare.

— Poate e mult adevăr în ce spui, dar, cu părere de reǔ, vedem că te ruginești.

— Vi se pare, fiind-că interesul vă orbește.

— Ce interes, frate? zise preotul.

— Interesul că voiți să vă faceți din copii numai miniștri și oameni mari. Eu, care n’am copii, văz cum vă orbiți de patimi. Voiți să săriți cîte zece trepte; dar nu merge, frate, nu merge.

— Ce vrei să facem ?

— Zi: ce trebuea de făcut cu cincizeci de ani în urmă?

Ce bine am simțit și eu progresul! Ce cuminte eram de întram la prăvălie ori la meșteșug! zise Serafim.

[...] apa fără de voea ta. Vezi, cînd boierii batrîni țipau să nu mergem prea răpede; tineretul, în avîntul lui spre civilizație îl numea ișlicarǐ. Ei, sărmanii, simțeau că se merge pripit și ca croitorii de giubele și antereo nu vor putea face fracuri și haine nemțești, și ne-or năpădi străiniǐ. Nu erau învățați si nu puteau dovedi cele ce spuneau, dar de cuminți, erau cuminți. Prea am uitat vorba italianului : ‘«Chi va piano, va sano; chi va sano, va lontano»’. Ce zici, părinte?

— N ai dreptate. Sînt bune școlile ; dar nu trebuea să ne lăsăm de negoț și de meșteșug, zise preutul.

— AI spus’o curat ca popa Smîntînă al lui Creangă: ‘«În această mică țară, n’ar fi reǔ să fie bine»’. Nu-i vorba de asta. Vorba mea e că boierii aveau dreptate să fie în potriva întemeerei universităților.

— Bine, mă, dar tu ești reacționar, zise Serafim.

— «Rele or zice că sînt toate, cîte nu vor înțelege». Cine-o trăi, o vedea. Comerțul, meseriile și, pe zi ce trece, moșiile sînt pe mîna străinilor. Să dea Dumnezeu, să nu se împlinească vorbele lui Vlădica Suhupan, cînd a strigat în senat: «Ce nu deschideți ochii? Nepoții noștri or căra apă la Jidani».

Glodeanu era avocat și cei de față nu se măsurau la discuție cu dînsul. Vedeau ei că sînt și lucruri adevărate în spusele lui, dar erau și multe lucruri slabe.

Preutul Ioan, mai luînd tabac, zise:

— Mai de mult doctorii, farmaciștii, ba și profesorii, erau străini și, uit’te, acuma sînt mai toți Romîni.

— Patru cinci într’un oraș, iar sutele erau negustori și meseriași romîni, dovada breslele și biserecile întemeiate de ele. Azi avem trei patru doctori romîni cu clientelă; ceialalți ori slujbași, ori vau de ei; iar în comerț, meserii, industrii, sute și mii de străini!

— Prea adevărat: că e reǔ, vede și o babă chioară. Ce facem înse să fie bine? zise, preutul.

— Hei părinte, reul s’a pregătit într'un veac și nu-l poți drege peste noapte.

— Nu țara e de vină, ci oamenii, cîrmuirea, zise preutul.

Serafim asculta spusele lui Glodeanu și se gîndea:

«Ce lesne taǐ și spînzuri cu vorba, dar cînd ai miei sînt în joc, cît e de greu să nu mă chinuiă să-mi înnalț copiiǐ cît mai sus ? Magdeǐ i-am dat creștere de salon, ca și cum ași avea să-i dau zestre. Drept, nădejdueam în moștenirea de la unchiǔ. Cu Georgică n’am cheltuit în zădar: e doctor. Ilie mi-a dat mult de lucru; dar iată-l și el acuși eșit ofițer. Zoe, da Zoe, e jertfa tuturor».

— Ce stai, d-le Serafim, pe gînduri, par’că ți s’au înnecat corăbiile? zise preotul.

— Mă gîndesc că ușor dai în dreaptă și’n stîngă, cînd n’ai copiǐ. Și eu sînt patriot și om cinstit, dar cît am strădănuit să-mi urc copiiǐ. Din Ilie, dacă-l lăsam, ce s’alegea?

— D-ta al copiǐ buni.

— Urma alege.

— Vezi asta-i: după războiǔ mulți voinici s’arată. Dacă ese reǔ un copil, zici că de făceai așa ori așa, era bine. De unde știi că, chiar de făceai așa, nu eșea tot reǔ?

— Foarte drept. Știi unde dai, nu unde crapă.

— Cînd ese un lucru bine, toți te laudă, ca și cum n’ar fi deseori meritul întîmplriǐ.

— Omul, păn la un punct, are în mînă filele întîmplareǐ, zise Glodeanu.

— Cele mai de multe ori își pune ea zăbale. Poftim: chestia mea cu unchiul..

— Ești de vină. Prea nu l’ai cultivat de loc.

— Tu, spui asta, care nu ți-ai făcut rost din pricina caracterului tău? Dar știǐ că nu pot linguși.

— Nu-i vorba de lingușire. Să fii cu omul politicos, bun, îndatoritor.

— Ce crezi, cîștig procesul ?

— După mine, poți să-i pui cruce.

— Dar e hoție adevărată.

— Vezi? Așa făptuesc azi hoțiile și n’ai ce face, măcar că-l știǐ pe hoț. Martorii nu plătesc doi bani; pe experțu i-or cumpăra și așa mai departe.

— Ce nelegiuite! Nu mai e cinste, nici frică de D-zeu.

— Nu-i era destul venitul? A dezbrăcat pe biețiǐ nepoți. A schimbat voința de pe urmă a bărbatu-so! zise preotul.

— Și poate copiiǐ lui mor de foame, zise Glodeanu.

— A avut copiǐ? întrebă preotul.

— A fost craiu în tinerețe. Păn a nu se însura, avuse un băiat și-l arunca bietei femei cîte-un pol doi. Pe urmă, nu s’a mai îndurat nici atîta să-i dea. Pe cînd eșisem eu advocat, venise femeea la mine să-l dea în judecată. I-am zis să-și vază de nevoi, că n’are ce-i face.

În vremea asta servitoarea aduse o depeșă.

Serafim o luă încet, crezînd că-i o felicitare, iscăli recipisa și pe urmă o deschise.

Se făcu galben.

— Ce'ǐ, frate?

— Băiatul e cam bolnav, se'ntoarnă în țeară.

— O fi cheltuit baniǐ și vine. La ce-ar fǐ mai stat? N’a învățat aice destul? Acoio s’a dus, ca să nu zică și el că n'a fost la Paris, făcu Glodeanu.

— Nu-i el d'ăla. Mai trebuea să stea vre-o jumătate de an, să-și facă o specialitate.

— N’avea grijă, el, doctor, nu se bolnăvește. Scrisese el în cîte-va rînduri că nu i e [...].

— Vestea aceasta a cam stricat cheful de vorbă.

După ce-aǔ plecat mosafiriǐ, Serafim a remas și mai pe gînduri. Felelor nu le-a spus nimic.

—«La ce, sărmanele, să le dau o noapte de chin?»

Gîndul izvoditor neîntrecut îl zbuciuma fără de milă.

—«Ce-o fi avînd Georgică ? Slăbuț fost el de mic. Așa e neamul nostru; dar îl credem sănătos. Nu. Ceva primejdios nu poate fi. Atît de crud nu mă va pedepsi Dumnezeu». Voi să se culce; nu putea : îl ardea patul. Nerăbdarea și neliniștea îl furnicau prin tot trupul. «Ce bine era să nu mă fi născut, să nu mai fi trăit!». Nevrînd își făcea răfueala viețeǐ. Rar de tot zărea în trecutu-i zbuciumat cîte-o rază luminoasă. Nici odată înse bucuria fericirilor trecute nu poate ținea cumpănă celei mai mici di’ntre nefericirile de față. A fost, și el odată fericit, cînd s’a însurat: se luaseră din dragoste. Era de două-zeci și doi de ani; traiul s’areta vesel, fericit. Atunci nici o nevoe nu părea grea de învins, nici o nenorocire nu putea să le ație calea. Viața a tot puternică le dădea iluzia că sînt solomoniți în potriva ori-cărei primejdiǐ. Dar toate acele bucuriǐ s’au spulberat ca năuci și moartea i-a luat pe Eliza. Atîta îl izbise de par’că nu mai simțea dragoste nici pentru copiǐ. Durerile mari amorțesc, dacă nu ucid pe veci, ori ce simțiri duioase, ori ce bucuriǐ. Fericirea te saltă, îți înmiește puterile viețeǐ; nenorocirile, durerile, zdrobesc doriți și simțiri, aducînd nevoea somnului de veci».

La aste gîndurǐ se simțea obosit de traiu. De cînd murise nevasta părea un veac de chin trăit. Datoria de tată, mila de copiǐ, dorinșa de-a ǐ vedea oameni îl țineau în viață. Gîndul, Mefisto chinuitor, îl purta cînd în trecut, cînd în viitor, aretîndu-i ba fericiri, ba nenorociri. Noaptea îi păru nesfîrșită.

Mereu cutreera camera în lung și în lat. Un leu închis în cușcă nu-și frămîntă oasele mai fără de milă. Avea și clipe de cugetare bărbătească: «O fi poate obosit și doctorii îl trimit să se odihnească. Între străini cine să-l îngrijească? Sărmana Zoe ! Altă grije și pentru dînsa. Biata copilă, tristă tinerețe i-am pregătit! Cînd o văz atîta jertfindu-se pentru frați, mi se sfâșie inima. Nu mi-am făcut datoria de părinte: dînsa, cea mai bună, e cea mai oropsită di’ntre copiǐ.

Ori-cum înturna, gîndul tot la Georgică ajungea. Trebuea să vie cu trenul de amiază. Atîtea ceasuri de’ndoeală și neștire.

Era o toamnă călduroasă. De pe la vre-o cinci zorile începeau să se reverse. Serafim deschise fereastra. Liniștea diminețeǐ, par’că îi mai amorțea durerile, după o noapte nedormită, lumina purpurie îi îmbărbăta sufletul slăbit, îi întrămă puterile.

În gînd șoptea:

— «Fă, Doamne a tot puternice, să m'aleg numai cu spaima! Păzește, doamne, și pe dușmanul ce vrea să'mi răpue capul, de durerea de a-și îngropa copiiǐ. Maică prea curată, tu, care știi ce-ǐ suferința aceasta, aibǐ îndurare!»

Recoarea dimineței, puterea rugaciunei îi alinară grija. Lăsîndu-se pe jeț, ațipi cu capul răzămat de spetează.

Avu un vis fioros.

I se părea că-i într’o casă mare: liniște ș'aproape întunerec. Voea să deschiză ochiǐ, dar nu putea; pleoapele atîrnau grele, de plumb. Abia zărea. Mergînd în neștire din cameră în cameră, de-odată simte o mînă care îl apuca. Se uită îndăret. Era nevastă-sa, albă ca varul.

— «Te-ai speriat? Ce mi-ați făcut Georgică?» Și, amenințînd cu degetul, se făcu nevăzută. Îngrozit, începu iar a trece din cameră în cameră: păreau nesfîrșite. După multă colindare, zări pe Georgică, galben, culcat pe-un pat. La această vedenie bătrînul scoase un țipet sfâșietor. Se trezi, tot trupul tremura ca varga. Inima se zbătea ca o pasere tăiată, vedenia îl zguduea ca o realitate. Înnaintea lui stătea Zoe, care’i aducea cafeaua.

— Ce-i tată, nu ți-e bine? Te-ai îmbrăcat așa demineață?

— Nici nu m’am desbrăcat, dragă Zoe. N’am vrut să vă turbur și vouă somnul. Georgică a depeșat că vine. Scria dînsul că nu e bine. Și se vede că-i e mai reǔ.

Zoe îngălbeni.

— O fi ceva cu stomahul? Tot scria că nu se simte bine. Doar n’o fi vre-o boală de piept ?

— N’am avut în familie.

— [...] Dumnezeu, n’o fi nimic, zise Zoe ca sa-l mai liniștească pe taică-so.

— [...] pos iar pe muncă. Nu trebuea să plece! Prea mari ambiții tot-de-auna nu duc la bine...

[...] lucitoare de soare străbăreau pe [...], cu ele, neliniștea se mai micșora. [...] sunt mult mai grele noaptea decît ziua. Lumina le slăbește, dînd vioiciune minței și putere trupului.

În fața bătrînului, Zoe se stăpîni, cu teama ei nu boi să-ǐ mărească neliniștea. La știrea că fratele ei se'ntoarnă, o săgeată îi dase prin inimă. Un greu i se lăsa pe suflet. Ce-o fi? Se învîrtea în loc, muta lucrurile de colo-colo. Se duse la Magda, care cînta la piano.

— Știi că vine Georgică?

— Aș !

— A depeșat aseară. E cam bolnav. Bietul tata n’a dormit toată noaptea.

— Ce o fi avînd?

— Unde nu e noroc și binele se’ntoarnă în reǔ. Prea mult muncește, prea e ambițios.

— Las’, că n’o mai fi nimic. Așa-i el, fricos, zise Magda. Ea nu vedea nici-odată primejdiǐ, nu se temea de nimic. Nici viitorul ei n’o îngrijea de loc. Își aștepta norocul din senin, păn’atunci făcea ochi dulci tinerilor, «flirta», glumea ori de cîte ori avea prilej. Dojanele Zoei nu o supărau prea mult. Lua lucrurile în ușor; De se bolnăvea vre-un frate ori tat’so, nu-i sărea inima din loc ca Zoei. «De ce să-mi stric inima înnainte? Nu voiǔ suferi destul, cînd s’o întîmpla vre-un reǔ? Cu toții o să murim, de acolo nu urmează să ne bocim necontenit unii pe alții. Avem destul de jelit în viață, după ce ne-a întîmpinat nenorocul». Cînd Zoe o prea întrecea cu dojeana, ea respundea: «Vai, Zoe, mai reǔ ca la pension. Acolo ne urcam în pod și ce mai bezele trimeteam băeților de la pensionul de vis-a-vis».

— «Frumos te lauzi».

— «Era admirabil. Urît a fost, cînd ne-a prins directoara. A încuiat podul. Noi am descoperit alt loc. Ce vrei? Era vrîsta rîsulul și a glumei».

La ast-fel de destăinuiri Zoe o certa că nu e fată serioasă și-i spunea că se teme de viitorul ei.

— «Ei aș ! Nu sînt eu mai de cît altele! Azi, dacă nu-i fi mai desghețată, te ia lumea de proastă».

— «Doamne ferește de așa deșteptaciune! Nu mai merg cu tine la biserică în traiu și viață. Să fiu în locul părintelui, v’ași da afara».

— «Nu cum-va s’ascult poliloghiile lui?»

— «Dar, dragă, biserica nu-i salon, nici grădină, nici podul Mogoșoaei. Acolo vine lumea să se’nchine și s’asculte slujba. Nu-ți place? Nu veni. Dar atîta bun simț trebuie: să nu turburi pe alțiǐ.

— «Par’că cine se mai roaga azi!»

— «De unde știi asta? Eu cred că dacă ai intra, nu în biserica legei tale, dar într'o sinagogă ori într’o giamie, deși nu'i legea ta, datoria te face să respecți locul unde ai intrat. De nu-ți place și nu-ți poți slăpîni limba, eșǐ. E lipsă de bun simț. Nu mai vorbesc de credința de care vă bateți joc, nu c’ați fi învățați ori filosofi, dar fiind-că așa-i moda și secăturile nu cunosc altă lege afară de modă.»

— «Îți mulțumesc de compliment.»

— Ai pentru ce, fiind-că te’nvăț de bine...

Cu asemenea caracter nepăsător și ușor, nu e minune că Magda nu se spăria de boala lui Georgică...

Bolise mai toată iarna. Slăbea, n’avea poftă de mîncare și era trist.

Doctoriǐ ziceau că e mai mult o ipohondrie, că-i va trece cu vremea. I-a venit din prea multă silință și muncă neîntreruptă. În liceu a fost întîiǔ și a muncit mai mult de cît se cerea.

La medicină a lucrat peste seamă. Nu numai ca și-a trecut examenele cu bile albe; știa mai mult decît cereau profesorii. Vorba lui era: «Mai bine se’ntreacă decît să n'ajungă.» Nopți întregi le trecea cetind și studiind. Cînd avea el vre-un examen veneau toți studenții din toți anii și ascultau. Era adevărată plăcere. Toată lumea îi prorocea viitor frumos.

[...] n au hotărît ce are: uniǐ se temeau să nu fie un început de cancer la stomah, alții ziceau că numai neurastenie.

— «Așa sînt orientalii ăștia: ori muncesc prea mult ori de loc. Ciudat soiǔ de oameni! Întîlneștǐ inteligențǐ strălucite și harnice, putînd sta alături cu ale celui mai cult popor, dar și oameni de rînd și leneși. Numai toți se tocesc răpede. O fi soiul de vină, o fi cîrma ori viața necumpătată ori toate la un loc? Nu mai departe Serafim: băiat minunat, inteligență aleasă, s’a istovit muncind. Ca să-și vie în fire, îi trebuie cîți-va ani de odihnă!»

Așa a zis doctorul de nervi, care l’a căutat mai mult timp, și care l’a și sfătuit să plece în țeară să se odihnească.

Cea care suferea mai mult din pricina stăreǐ lui Georgică era Zoe. Ea pricepea cît de mult îl costă pe frate-so boala. Pricepea cît de adînc e lovită ambiția lui. «Aveam dreptate să țip împotriva programelor și a chipului cum sleește nervii școala de azi. E crimă că ucid și prăpădesc tocmai mințile mai alese! Sărmanul Georgică! Ce cuminte, ce bun și ce harnic ! A venit un Mîntuitor pentru cei obijnuiți, pentru cei umiliți. Oare n’o să'țǐ vie un Hristos pentru copiǐ și tinerelul nevinovat? N’o să se schimbe oare școala-tortură de azi într’o școală întemeiată pe dragoste, într’o școală de unde tineretul să iasă cu mintea și trupul puternic? Nu știu cum s’ar cuveni să fie ea; dar așa cum e, văz că e rea. Dovadă tineriǐ de azi, pesimiști, bolnavi de nervi, slabi și atîtea sinucideri? Cum să nu fie cu nerviǐ slăbiți, cînd școala e întemeiată pe frică! Zilnic stă peste capetele bieților copiǐ teama de note, de concursuri lunare, de examene și observațiile fără milă de la profesorii lor! Teama asta de toate zilele, vreme de opt-sprezece ani, slăbește energia vitală, și ne dă neurastenici. Dar, azi cei mai mulți profesori nu sînt părinții sufletești ai tineriței, cum s’ar cere să fie. Bietul Georgică, multe nopți albe a petrecut el în ajunul examenelor! Și ce-i sînt bune acum, cinci sănătatea îi e zdruncinată? Nu, nu, orî-cît a-și fi eu de nepricepută, dar e rea școala, cînd în loc să scoată tinerii cu mintea ageră și trupul sănătos, scoate cu capetele îmbâcsite de cunoștǐ, cari, poate, nu le vor folosi nimic în viață, dar pentru carǐ și-au pierdut sănătatea, «Și par’că e un făcut: cei nesimțitori, cei carǐ nu se dau la învățat nici cît trebuie, a-ceia sînt zdraveni. Uit’te Ilie.»

Zoe, la asemenea gîndurl, simțea o jale nespusă pentru Georgică. Nu mai era simțire de soră, ci de mamă adevărată. «Să am noroc să cîștig la vre-o lotărie, ași face tot pentru el, ca să-l văz mai fericit».

Capitolul XVII

Zoe cu Magda și cu Georgică erau pe cîte-va septămîni la Cîmpul Lung. Băiatul era mai bine. Doctorii îl sfătuiseră să ia pe cîți-va ani o plasă la munte. Aerul curat, munca trupească aveau să-l întrame. Înnaintea de a-și lua locul, venise aci să se mai întărească la aer...

Magda se făcea Tot mai frumoasă și tot mai mult se deosebea de soră-sa, care era, pe zi ce trecea, tot mai mâhnită și mai închisă.

Suferințele unei copilării și tinereți netrăite se ceteau pe fața-i trecută înnainte de vreme, pe cînd Magda era tot mai fărmăcătoare.

În ochiǐ Magdeǐ, verzi cu gene lungi negre, se cetea încrederea în noroc și dorul de-a fi iubită și de-a iubi. În unele zile era cuprinsa de fiorii dragostei nemărgenite, ce parea a pluti în văzduh. Desmierda cu privirea florile, pomii și albastrul cerului. Pornită de-o dragoste nesfîrșită, pe toate ar fi dorit sa le strîngă la piept. În nopțile senine se uită cu nesaț la stele, cetind în tainicile sclipiri spovedaniile de veacuri ale îndrăgostiților. Dese ori își vărsa focul ce-o mistuea îmbrățișînd pe Zoe.

— Zoe dragă, ce bună ești tu pentru mine! Tu muncești și eu stau toată ziua ca o leneșă. De ce nu mă bați, de ce nu mă cerți drăguță? Ași plînge, par’că mi s’ar recori inima de o jale neînțeleasă.

— De ce nu lucrezi? Toată ziua clădești castele în Ispania, din carǐ nu ese nimic. Ba mai reǔ: îți aprind mintea și iar te paște vre-o prostie.

— Dragă, tu nu visezi nici odată așa cu ochii deschiși? Oh, ce fericire e asta!

— La ce-ți folosesc visurile? Spune: pogorîtu-s’a din cer pe pămînt vre-o-unul ?

— Tocmai de asta visez. De-ași fi fost vreodată iubită, cum voiǔ, crezi c’ași mai visa?

— Sărmana Magdă, fete ca tine nici odată nu sînt fericite. Zic și eu fericire, par’că e pe lume fericire cuvînt gol ca multele altele. Cînd ești fericit, nu'i dai preț. Ți se pare ce-va care trebue să fie, cînd îi simți prețul, e de mult trecută și lipsa te face nenorocit. Cînd trăea biata mamă, nu mi se părea că-i o fericire, ci că așa trebuie să fie. Cînd am pierdut’o, am gustat nenorocul, am prețuit’o; dar era prea tîrziu!

— Vezi aice e farmecul visărilor cu ochii deschiși. Visezi o fericire viitoare, ceva netrupesc, lipsit de barbaria realițăței. O sărutare visată și dorită e mult mai delicioasă în închipuire. Tu, Zoe dragă, n’ai sărutat nici odată?

— Îți înfierbînți închipuirea și iar o să faci vre-o prostie. Crezi tu că Lionel e statornic? Un flirt pe vară. Să nu i se urască cît o sta la munte.

— Se leagă c’o să mă iubească toata viața.

— Ce-ai voi să spue alta, ca să-ți fure mințile? Nu-ți închipui cît sînt de iscusiți ș ce mijloace aleargă numai să se poată lăuda c’au mai scos o fată din sărite. Ei zic că virtutea celor mai multe femei se datorește lipsei de stăruință din partea bărbaților.

— Ce interes are să mă mință! El doar a început să-mi scrie și să-mi spuie că mă iubește.

— Bine, o să vezi, dacă nu voiǔ avea și cu ăsta dreptate.

— În parc, în pădure, mereu îmi aținea calea. Se uita așa de duios. Și cum îi tremură mina și glasul, cînd îmi vorbește.

— Mofturi! Jurămintele bărbaților sînt scrise pe năsip ; cel intîiǔ vînt le spulberă.

— În ochii lui atît de rugători, citesc că moare după mine.

— Par’că alții nu tot așa îți spuneau? Ochiǐ arată o patimă ce trece răpede.

— Eri, cînd m’a văzut era cu ochii roși. Mi-a zis cu jale. «De cînd viu eu la parc, nu-ți maliplace nici natura, nici frumuseța pădurei. Spune să nu mai viu».

— Basme viclene, vorbe fără noimă, dragă Magdă, cu carǐ se’nșală fete idealiste ca tine. Ți-au spus alții vorbe și mai aprinse. Știi, anul trecut, studentul de la medicină. Cînd i-ai zis că nu-l crezi, că-și caută o idilă ca să-i treacă mai curînd vremea, că-i trebuie o emoție pe vară, ca să-o ajungă pe anul întreg și ca la anul va repeta-o cu alta, n’a rătăcit o zi prin munți, n’a fost bolnav? Și ce-a remas? Scrum, dragă Magdă, lăcrimi pentru tine și compromitere. Lumei nu-i e milă de suferințele noastre. Niște umilinți de moarte! Și atîta!

Ar trebui să credem că nu mai e dragoste adevărată în lume. Nu-mi pot închipui viața fără iubire. Cînd nu iubesc, sînt și mai nefericită. Parcă nici nu trăiesc, toate par sarbede și-mi vine să plec în lume.

— Noi nu sîntem nimic pentru tine ?

— Vă iubesc, dar mă simt nenorocită.

— Dacă și din idila asta n’o eși nimic iar or să te apuce nervii, iar nopțile de plîns, iar necazuri, prin carǐ ai mai trecut. Jurai că nu vei mai iubi. Privește, eu nu iubesc și, dacă nu sînt fericită, dar nici nefericită nu-s. Țin la voi și la tata și asta mi-e de ajuns. Ai un temperament nenorocit! Nu ții de loc la familie.

— Nu voiǔ să trăesc așa. Mai bine moarte, îmi place viață multă, lumină din bielșug. De ce tot imagini negre mi-ai așterne înnainte? O să nimeresc eu odată un bărbat, care să mă iubească. Și ce fericit l’ași face! Spune tu, Zoe dragă, sînt eu fată rea? Ei încep să jure că mă iubesc și, cînd îi cred, fug ca niște năluci. Tu n’ai iubit?

— Am crezut și eu odată, dar m’am vindecat și nu mai crez în dragoste. Ori-ce bărbat îmi pare un dușman. Rar s’o mai fi găsind cîte unul cinstit, cu inimă și simțul datoriei. Uită-te în juru-ți și vezi cîte căsnicii vrednice de laudă găsești. Colo un bărbat cartofor, di’ncolo un ștrengar, care remîne cu gîtul strîmb după ori-ce fustă; altul un nerușinat, care se face că nu vede purtările femeei, numai lux și bielșug să fie. Nu, nu, de cît astfel de măritat, mai bine lipsă. Nu știi, dragă, frigurile tinereței țin cîți-va ani și pe urmă vine liniștea sufletului. Dacă ne-ai iubi pe noi mai mult, n’ai fi așa de lesne crezătoare în vorbele ori-cărui curtezan. Tinerii cu scaun la cap nu sucesc mințile fetelor, ci își caută de învățătură, să aibă întîiǔ un rost. Văd ce grea e viața. De treaba asta se țin toți zapacițiǐ și neserioșiǐ.

— Judeci prea aspru. Ia uit’te. Cine se vede venind ? Chiar Lionel. Te rog, Zoe dacă, dacă mă iubești, nu fie posaca. Pare așa nefericit, cînd mă vede. Ce mă costă un zîmbet, o vorbă duioasă?

— Dacă nu s’o alege nici cu ăsta nimica?

— Mă mărit cu cine veți zice voi, cu ori-ce moș mi-ați alege; dacă băieții cuminți nu-s pentru fetele frumoase...

— Merg să văd ce face Georgică, zise și plecă spre casă.

Lionel, găsind’o pe Magda singură, se bucura. Văzuse de la început că Zoe nu-l are la inimă. Odată îl dăduse ea chiar a înțelege să nu mai umble cu mofturi, cînd nici nu poate avea gînd de însurătoare, ca unul ce mai are doar ani păn’ să-și facă o carieră...

Zoe ținea cu sfințenie loc de mamă surorei și fraților. Toată dragostea de care copiiǐ n’a-vuseseră parte, căuta să le-o dea. Acuma tot mai mult o chinueau apucăturile Magdei. Nu înțelegea Zoe mult din patimile lumei; dar vrîsta ei mai înnaintată, întîmplările altora, o făceau să priceapă că Magda nu are fire domoală să aștepte o căsătorie potrivită. Aceste gînduri o frămîntau zi și noapte.

Sănătatea șubredă a lui Georgică, hotărîse pe tată-so să-i trimeată aci la Cîmpul Lung. Dînsa singură știa cîte jertfe însemna această vilegiatură. «Bietul tată! El stă în zăduf, muncește și duce lipsuri ca noi să avem și bielșug. Cine știe cum i s’o răsplăti, tot ce face pentru copii!» Așa gînd o rodea pe Zoe văzînd ușurința Magdei și ștrengăriile lui llie. La Georgică se uită ca la Dumnezeu. El era nădejdea și fala familiei. Zoe avea cuvînt să se lupte în potriva apucăturilor Magdei. Fata, trecută de două-zeci de ani, avuse prea multe idile, din cari s’alesese numai cu vorbe rele și cu ponoase.

Înnainte de a pleca la Cîmpul Lung vorbise cu cc. Tinca:

— «Ascultă, Zoe, tu îi ești ca mamă și eu vă iubesc pe toți. Doar pe mîinile mele ați crescut. Magda trebuie măritată, dacă nu vreți să vă facă de răs. E sprințară, nu-i ca tine».

— «Tot așa cred și eu, dar cu cine?

— «Nici nu știi de unde pică un băiat al lui D-zeu. Am și ochit unul. Dar Serafim că nu fie prea strîns la mînă.

— «Îi facem, cc. Tincă, trusou și mobilă; eu îi dau și partea mea, numai s’o văz la casa ei».

— «Așa, drăguță, trebuie să dăm cu toțiǐ o mînă de-ajutor, să urnim piatra din casă; băețiǐ, ca băețiǐ, floare la ureche!

— «Pe cine a: ochit?

— «Iți spun; dar să nu sufli o vorbă. Știi cum e lumea: ici o minciună, di’ncolo alta și ne strică treaba. Chiriașul mieu, băiat foarte cum se cade, e de curînd advocat. Nițel săltat, ajunge departe.»

— «Greu păn’ și-o face clientelă.»

— Ceea ce cheltuiți cu Magda, acasă, ați putea să-i dați pe lună, păn’ și or înjgheba un venit. Alt-fel, n’o măritați, fără zestre, c’un om care să vă facă onoare: Cînd vă Internați, punem toate la cale.»

De aceea, Zoe, nu se uită de loc cu ochi buni la dragostea nouă ce începea a încolți în inima Magdeǐ. Să nu fi ținut așa de mult la Georgică, pleca pe dată acasă, numai s’o împiedece de-a ajunge în gura lumeiǐ. Erau cîți-va cunoscuți de-ai lor. Știa ea bine cîte nu-i vor pune pe socoteală.

— Ascultă, Magd’o, dacă te mai primbli cu el pe bulevard, să știi că scriu tatei, îi zise Zoe într’o zi.

— Vai, dar eram cu Georgică și-a venit și el. Ce să-i fac?

— Dacă te-ar respecta, n ar avea atîta îndrăzneală. Tu îl încurajezi.

— Lasă-mă, Zoe. Cu tine e viața peste piință. Mai reu ca la călugărie. Sa nu vorbești, să nu rîzi. Nu pricep ce reǔ vezi în toate astea.

— O să pricepi, tu, odată. Numai de n’ar fi prea tîrziu.

— Doar n’o să trăesc cît lumea. De cît o viață cum vrei tu, mai bine de loc.

— Dar lumea?

— Ce fac eu lumea!?

— La serata de Duminică, ai danțat numai cu el.

— Ei și ?

— Te ia lumea la ochi.

— Mă iubește, o să ne luăm.

— Taci, că mă gîtui. Ăstuia nu’i e de’nsurat. Nici nu visează.

— O să vezi...

Zoe vorbea adesea cu frate-so de apucăturile Magdei. Se băteau amîndoi cu gîndul ce ar face să o scoată bine la capăt. Lui îl spusese de planul cucoanei Tincăi.

— Eu, drept să-ți spun, n’am încredere în Iacobescu. Îl știu din liceu că era un sec.

— Unde ai altul mai bun ?

— De, nu zic. Poate s’o mai fi schimbat și vorba ta, altul mai bun nu ne roagă. Poate căsnicia i-o îndrepta pe-amîndoi...

Norocul o sluji pe Zoe. Lionel plecă pe neașteptate chemat de-o boală a tată-so. Magda a plîns cîte-va zile. Tot aștepta scrisori pline de dragoste. Abia a primit cîte-va poștale ilustrate, și după asta...tăcere.

Magda toată vremea a stat mâhnită. În loc să se îndrepte, slăbise.

În una din zile, Zoe, văzînd’o mai liniștită, îi zise:

— Ei, Magd’o, cine-a avut dreptate ?

— Văz și eǔ, azǐ nu maǐ e dragoste pe lume.

— Sînt ele, dar nu așa zvăpăiete. Mai curînd unul care nu face multă vorbă, ține la femee, dacă se’nsoară.

— Ce? Ai ochit vre-o-unul? zise Magda în bătaie de joc.

— Nu e vorba de ochit. E vorba că ași dori sa te vaz măritată la casa ta.

— Hei! Hei ! Eu și măritată ! Ori iau unul din dragoste ori, de nu, apoi să se ație să-mi facă lux.

— Zeu, Magd’o, nu te gîndești tu, că tata e slab și D-zeu știe cît o mai putea-o duce? Doamne ferește de-o nenorocire! Ce ne facem ?

— Tu numai în reǔ vezi lucrurile.

— Pentru că pe lume sînt mai multe rele de văzut de cît bune. Uit’te la bietul tata: ce-a avut el din viață !

— Să mă mărit. Dar cu cine? Și calic și făr de dragoste, nu pot.

— Cine zice calic? Un băiat care să aducă în casă, să trăiți omenește; dacă nu mai bine, dar nu mai reu de cît acuma.

— La tine viața noastră e viață? E netraiu și sărăcie goală, zise Magda, oftînd și aruncînd o privire desnădejduită.

— Zic: ceva mai bine.

— Ceva și cu nimic tot prost ese.

— Milionarii nu te cer.

— Ai pus tu la cale ceva cu cucoana Tinca, d’aea tot șopteați pe ascuns de mine.

— Îți voiǔ reul ? .

— Nu, dragă Zoe, mă iubești; dar nu ma pricepi. Mi-e dragă viața, mi-e dragă lumea, voiǔ să trăesc. Așa cum o ducem noi, mă'nnăbuș. Dacă n’ași mai visa cu ochii deschiși, mă crede, ași lua cîmpiǐ. Cînd gîndesc ce viață duc colegele mele din pension și ce traiu de lipsuri duc eu, îmi vine nebunie.

— Zi: Doamne ferește de mai reǔ. Tata e șubred. Să zicem că se întîmplă o nenorocire. Ce ne-am face ? Nici măcar pensie nu ne-ar remănea, că sîntem majoare.

— Tu, numai la mai reǔ te gîndești. E și zestrea mamei.

— O nimica toată. Cite-va mii de lei pentru trusoul tău. D’aea zic să fii mai așezată. De avem noroc, o să dăm peste un baiat cu viitor, și-o să te mărițǐ.

— Asta voiǔ și eu. Haide, mărita-mă, cît te văz, zise, bufnind într’un rîs ironic, dar să nu fie un calic.

— Toți ai tăi păn’acuma au fost neserioși. Să-și treacă vremea.

— Niște egoiști! Eu, cît am iubit, eram sinceră. Ce-mi e bun, dacă n’avui noroc ?

— Atîta răsipă de sentiment nu li se cade bărbaților.

— Văz și eu c’o să trebuească să mă mărit din calcul. Ce se va intîmpla, D-zeu știe. Pornești viața cu visuri și la urmă ai parte de amărăciune și de nenoroc.

— Asta să n’o zici. Eu tot nădejduesc să avem și noroc, nu atît pentru mine, dar pentru a mai face bucurie tatei. Cît s’a jertfit pentru noi! A dus viață de schimnic ca să ne crească. Ar trebui să poată închide ochiǐ mulțumit. Doar nu dorește milioane. Să te vază pe tine fericită, la casa ta, fie cît de modestă și băețiǐ cu cariere după meritul lor. Dorinți cumpătate, dar foarte mari pentru cei fără de noroc.

— Să dea D zeu. Vezi că pot și eu fi cîte odată serioasă. Dar atunci văd lucrurile atît de negre, că mai bine nu voiǔ să fiu. Mă’mbăt de rîs și veselie și nu simț păcătoșeniile vieței. Oh! să scap de ele, nu știu ce-ași face. De cît te-ai naște calic, mai bine nu te-ai naște.

— Crezi că bogăția dă fericire?

— O da cui știe să trăească. Dacă ăi nenorociri șo ești și calic, le treci și mai anevoie. Buna oară tata. De era avut, nu ducea barim greul sărăciei, al vieței hîrsite, chinuite, cînd nu știi cum să înnozi cele două capete. Vezi tu, Zoe, după cîte amăgiri am avut în iubire, azi, de m’ar cere un bogătan bătrîn, m’ași duce. Gînd ai lux, petreceri, le deprinzi și cu’un bărbat urît și bătrîn.

— Asta să n’o mai zici.

Capitotul I

S’a isprăvit vara și familia lui Serafim s'a întors acasă. Georgică, întrămat de aerul curat și căutarea Zoei , a luat loc la o plasă. Nu mai era cu vlagă ca înnainte, nici n’avea acea putere de muncă. Toate astea le vedea singur și mult îl mistuea supărarea că nu va putea ajunge unde dorea.

Zoe era mai stăpînită de cît ori cînd de grija ce-ar face s’o mărite pe Magda...

Cc.Tinca veni veselă într’o Duminică:

— Veste bună, dragă Zoe. Am vorbit băiatului și vrea să se'nsoare. Pe Magda o cunoaște din văzute și-o place. Nici dînsa n’o să facă mofturi, e băiat fercheș și cu viitor. Unde l'ai pune, e la locul lui. Ca advocat, o să-și facă rost; ca magistrat, de asemenea, cum or veni ai lui la putere, numai să vrea. O să fie nimeriți. S’o mai văz și asta făcută, mi s’ar lua o piatră de pe suflet. Poate s’ar mai veseli și Tache. Prea-i trist, bietul văr.

— Toată noaptea oftează, zise Zoe.

— Ce te crezi! Destul că te-a jertfit pe tine. Dar mare-i D zeu, scapi de Magda; băieții, cu slujbele; o să-ți găsești și tu norocul. Am ochit eu un arendaș, om așezat.

— La asta nici nu mă gîndesc. Cum ai crede c’ași lăsa pe tata singur .

— Ascultă, Zoe, Duminica seara vin cu băiatul. Pe Joia viitoare logodna. Fără mult tămbălău. Nu voiǔ să afle caiafele mahalalei. O vorbă bună n’or pune; rele, cîte poftești. E goană mare după băieți buni.

— Cum știi ma-ta. Cu tata ai vorbit ?

— El zice: cum om face noi. Dacă e băiat bun, se mai încape trăgăneală? Magdeǐ i-au mai eșit fumurile din cap?

— l-au trecut.

— Ascultă, ce-ǐ dați voi Magdeǐ, să știu ce vorbesc?

— Cincǐ mii de lei trusou.

— Bine asta-i una; dar, de, el, ca advocat, cu ce să înceapă? Ar trebui să-i plătiți chiria pe-un an și să-i mobilați un apartament, cît de simplu. Mai puneți ceva, mai rupeți de la trusou.

— Bine am să dau din partea mea.

— Așa, fata maicăǐ, îi ești ca o mamă. Fericirea ei o să te bucure. Scăpați de-o grijă și de-o cheltueală.

— Numai așa răpede nu s’o putea face. Atîtea cumpărături, atîtea lucruri de pus la cale, te amețești numai gîndind.

— Facem întîiu ce trebuie neapărat. Case de'nchiriat, berechet; Summedru e la ușă. Ce n’om putea, mai împlinim după nuntă.

— Așa da......

Într’o lună de zile și nunta a fost gata.

Ginerica s’areta băiat bun. Serafim i-a dat la logodnă cinci sute de lei cu ce să-și facă pregătirile și să cumpere ceva daruri miresei, după obiceiǔ.

Magda uitase toate visurile, prinsă de beția Urguelelor.

Albituri a luat cît mai cochele. A plătit păn la cinci zecǐ de lei cămașa. Zadarnic, se’mpotrivea Zoe.

— Cu pretențiǐ d’astea dăm curînd de fundul sacului și n'o să ai pentru lucruri mai de nuntă!

— Voiu trusou elegant și pace !

Zoe tăcea. Apucăturile Magdeǐ îi plăceau din ce în ce mai puțin. Iacobescu venea regulat serile, s’areta foarte prietenos și cald cu toți din casă. Magdeǐ îi areta dragoste și gingășie. Singur Georgică nu-l putea mistui. Avea părerile lui deosebite de Iacobescu; dar nu voea să le spue celoralalți. Să nu zică poate că vrea să’mpiedece norocul Magdeǐ. Amînase după nuntă, plecarea în plasă. Magda părea fericită. Scăpa de grija c’o remănea fată bătrînă! În gînd își zicea: «Se vede că nu-i dat fie-căreǐ să se mărite din dragoste. La urmă, poate e mai bine. Nefiind la mijloc patima, voiǔ fi eu stăpînă’n casă. Dacă va fi el om de treabă și destoinic, voiǔ fi și eu. După bună ziuă și respunsul».

În felul cum să se facă nunta s’au înțeles cu toții răpede: o cununie simplă.

— Nu voiǔ să facem nuntă cu tămbălău ca mitocanii, zisese Magda: cununie la biserică și puțini invitați acasă la un pahar de șampanie.

În schimb a pretins lui tată-so să-i dea bani pentru «voiaj de nuntă».

Toate stăruințele Zoei să nu arunce în vînt cîte-va sute de lei, au fost zădarnice. «Așae moda și nu se poate altfel» era argumentul Magdeǐ.

Cu trenul de seară au plecat. Făgăduind că se vor opri la Buda Pesta.

Peste o septămînă, Zoe a primit două poștale una din Pesta și alta din Viena.

O-a sărit inima din loc, știind ca luaseră cu ei numai trei sute de lei. -

Peste cîle-va zile primește o telegramă, prin care o roagă să le trimiță două sute de lei urgent.

Toate astea loveau săgeți ascuțite, în inima Zoei. Din cele cinci mii de lei ale sale, abia mai avea două. Cheltuise cu chiria și cu mobila. Și încă mai trebuea multe până ce gospodăriei să nu-i lipsească nimic, să fie pusă pe roți.

Cînd Serafim veni la masă, ghici de pe fața Zoei că s’a înlimplat ceva.

— Nu-ți sînt boiǐ acasă Zoe? Te îngrijești de Magda? Nu se pierde, n’avea grijă; doar e cu bărbatu-so.

— Nu de asta, dragă tată, dar vezi prea au luat vînt cu cheltuelele. Uit’te ce telegramă primiǐ.

Serafim clipi din ochi și oftă. Fața brăzdată de cute se înnăspri și mai tare. Barba și părul cărunt îl aretau mai bătrîn, mai trecut de cît era.

La masă, nime nu vorbi. llie întîrziase, ca de obiceiǔ, lucru de care se supăra mult Serafim.

Zoe era deprinsă să-l liniștească pe tată—so, deci îi zise :

— Să-i trimitem, poate vor fi cei din urmă.

— Să dea Dumnezeu, zise Serafim cu îndoeală.

Toată noaptea n’a închis ochii. Trecutul întreg i se desfășura. Nu viața fericită, de care atît de puțină avuse parte, ci suferințele stăteau carte deschisă, din noaptea cînd începuseră jalea și durerea.

Se’ntreba: «De ce se năpustește oare soarta, cu atîta furie asupra unora? Ce greșeală făcut’a el, să nu aibă pic de fericire? Și a luat soție iubită să-i fie tovarășe la bine și la reǔ; moartea crudă i-a răpit’o. Viața, un pustiu întunecos, plin de cumpene grele; singur, îl străbați, scuturat, de fiorii spaimei. Ne prăbușim în viitor, prăpastia necunoscutului. Slabǐ, simțim nevoie de-un tovarăș credincios! Vai de cel remas stingher!»

Capitolul II

S’au întors din călătoria de nuntă. Zoe și Serafim i-au primit la gară. De-acolo au mers la casa ce le închiriaseră pe bulevard. Salon biurou și cameră de culcare; sufragerie, în subsol. Chiria, destul de scumpă. Magda nu fu mulțumită; o găsi prea mică: «par’că e un vagond, tot repeta mereu.

Zoe, scoasă din răbdări zise:

— La sfîntul Gheorghe vă puteți muta, dacă vă dă mîna să luați mai mare.

— O să văz eu ce fel de bărbat mi-ați ales, zise Magda înfiptă, în vreme ce Iacobescu vorbea cu Serafim.

Zoe o cunoscu de pe față că nu e de loc mulțumită, Iacobescu era nepăsător. Nu ceteai pe fața lui nici bucurie, nici mulțumire, îmbrăcat cu îngrijire, părea încîntat de persoana sa, își resucea mereu mustățile, par’că scufundat in gînduri de afaceri și planuri.

— În tren, am găsit vre-o doi clienți. Mi-au vorbit de niște procese, de unde se poate cîștiga. O să meargă taraba, văz eu.

— Să-ți ajute D-zeu, zise Serafim.

— Trebuie bani mulți ca să întruchipi gospodărie nouă, începînd de la salon și păn la bucătărie, zise Zoe.

În salon Magda a pufnit de necaz.

— Uf! Garnitura asta, de două-sute cincizeci de lei! O vezi la toți mahalagiiǐ«.

— N’o mai fi chiar asta. Privește lemnul. E de nuc, zise Zoe, pe care o săgeta un jun-ghiu, gîndind cită grijă avuse, în zadar, ca, doar, să-i placă.

Pe jos erau așternute două velințe.

— Vaǐ, Zoe, nu vezi că preșurile astea nu merg de loc cu mobila? Zeu! Ce tare gust v'a lăsat Dumnezeu!

— Pune covorul din camera de culcate.

— Vezi bine, c’o să schimb. Oho! Mai vapăn să am o mobilă după guslul mieǔ! Să vezi la Viena, în oteluri, și ce mobile îmbrăcate cu mătase săpată! Ce perdele de catifea și oglinzi cît păretele! Asla-i un ciob de la Moși pe lîngă cele ce erau acolo în coridoare.

— Punga lor nu se lovește cu-a noastră. Ne mulțumim cu ce avem.

— Postește robul lui Dumnezeu că n’are ce mînca! Dar va trebui să mă scutur eu o da la de sărăcie, helbet!

— Va să zică salonul nu-ți place? Cel puțin în odaea de culcare, poate n’or fi numai hodoroabe.

— Da, da, aice v'ați întrecut. Paturi cu pretenție de abanos; dar sînt ca și cocoanele ușile date cu suliman. Garderobul ar fi ce-ar fi, dar oglinda anapoda pocește.

— Trebuea să te las să-ți iai singură.

— Las’, dragă Zoe, nu le pune la inimă; eu mai mult glumesc. Mergem în biurou. Iacobescu își așază dosarele. Tata îi ține de urît.

— Mai stai nițel. Nu-mi spui cum ai petrecut. Te înțelegi cu el ?

— Cum să petreci? Ca’n voiaj, n’ai nici cînd te certa, nici cînd te desmierda. Toată ziua pe drumuri prin teatre și muzee.

— Ține la tine ?

Atîta i-ar trebui să nu ție! Pe unde mergeam, remăneau nemțiǐ cu gîturile strîmbe. Numai ce auzeam: «Schön, merkwürdig, schön! Was für ein reizendes Fräuchen!»

— Tot nu ți-au eșit gărgăuniǐ din cap ?

— Să nu se fi înmulțit, dragă, zise Magda, sărutînd'o.

Serafim auzi și el destule bănaturi: «Că biroul e prea mic, că scaunul nu e destul de comod, că trebuie încă o bibliotecă, etc.»

— Acuma, bune rele, clientelă bănoasa, dacă ți-ar da Dumnezeu, îți faci altele pe gust.

— Dacă m-oiu lăsa pe seamă lui Dumnezeu, puțină procopseală. Trebuie să-mi caut un secretar răzbătător, s’alerge după clienți ca ogarul după vînat. Altfel nu faci nimic.

— Știu eu unul, om cinstit.

— Prost îl recomanzi. Dacă e cu crucea în sîn, nu face parale. Îmi trebuie un ovreiu dat dracului. Ăla îți scoate clientelă din pămînt. Se bagă ca diavolul pretutindene. Află numai de cît de-o moștenire, de-un testament, de-o punere în posesie, de-o crimă. Procesele criminale sînt bănoase. Dă omul, numai să scape. Ei se duc prin cafenele, prin berării; iscodesc, le laudă, se tocmesc și lasă mai eftin de cît alții. Iau altora ciiențiǐ de sub nas. Toate astea cine le poate face de cît un ovreiu ? Mai străbat pe lîngă judecători...

Serafim asculta zăpăcit planurile lui lacobescu.

— Zi-i samsar. Numai, de, te poate băga’n bocluc.

— Ești naiv, ca o fetiță cu roche scurtă, tată socrule. Doctorul, popa și avocatul nu se compromit cu nime și cu nimic. Cauți să aperi și să scapi pe cel mai mare hoț, pe cea mai ticăloasă femee. Eu sînt avocat, fac din negru alb și din alb negru. Asta mi-e datoria.

— De, cum știi.

— O să vezi în ciți-va ani, unde-o să ajung.

— Să-ți ajute Dumnezeu. Nu uita un lucru, cu cinste nu faci avere, dar dormi liniștit.

— Totul e relativ. Adică, după cum vrei s’o iai.

— Vezi e o poveste. Un socru se jeluea de ginere-so că nu-i nici bețiv nici hoț și nici cartofor. «Ești foarte fericit.» — «Vezi că nu e bețiv, dar bea și se îmbată; nu e hoț, dar fură și-l prind; nu e cartofor, dar joacă și pierde». Aici e greul : să nu cauți să faci ceea ce n’ai darul de-a face. Așa și tu. Să te păzești; dacă te-i compromite, e reǔ!

— Eu nu’s prost. Știu cum să iau lucrurile.

— Advocaților le-a mers zvonul ca de popă tuns. Breaslă mai compromisă, pot zice că, nu e. Ce vrei! Sînt d’ăǐ cari fură de la timbrele clienților.

— Pungași de rînd, borfași, găinari.

— Sînt de cel carǐ iau o plată de la client și alta de la partea ceealaltă, sub cuvînt că ai lui tot o să piarză.

— Or fi și avocați pungași, dar și cliențiǐ sînt buni să-i dai cu ochii prin spuză: proști, mincinoși și potlogari!

— Știu eu pe unul, care pentru o punere în posesie, fără de nici un bocluc, la o avere de două-zeci de mii de lei, a luat o mie.

— Bine-a făcut, dac’a găsit prost să'i dea.

— Vezi că avea omul testament autentic și tocmeala a fost pe două sute. Pe urmă a venit cu minciuni, l’a prostit pe bietul om, că trebuie să facă forme, cum că nu-i nepot drept, ca să nu dea și celoralalți nepoți! I-a spus că trebuie cutare act, ba cutare, șî-a mai scos două sute. Peste cîle-va zile a scornit alta. Pînă ce l’a pîngelit c'o mie în cap.

— La ce-a dat?

— Apucase a-l prinde cu cele două sute, ce era să facă?

— O fi așa, dar cîți ne trag clapa? Ăsta a plătit, pentru zece neplatnici. Ales la început. Am poliți de cîte-va mii de la clienți. Să mă judec ! Le duci procesul păn aproape de sfîrșit, pe așteptate; cînd la urmă, ei se’nțeleg, ca hoții la bîlciu, și nu-ți plătesc nimic. Acuma nu iau proces cu plată la urmă, să-i văz că iau foc cu gura.

— Vezi bine! Muncești de pomană, să zici că te afli în trebi!

— Spun că avocații te înșeală. O fi, dar clienții te fac reǔ. N'aud eu pe la spate «Lesne cîștigă baniǐ. Spune două vorbe și-a luat zece, două-zeci de lei».

— Să le spue și el, dacă poate.

Vezi asta e. Nu judecă. Pentru vorbele alea, ca sa le poți spune, el muncit zeci de ani; pe urmă, chiria, patenta, viața nu cer bani? «Ce lucru mare! Ești la palat: spui acolo și pentru mine două vorbe».

— Dacă fie care o zice așa, mori de foame.

— Ales femeile, să te ferească Dumnezeu !

— De! Voi le-ați răsfățat.

— Lasă-mă, tată, că dau prin băț. Mă năvăliseră cu divorțurile: «Ăsta-i tînăr!» gîndeau.

— «În loc să plătesc, mi-o plăti.» Nu-i așa ?

— Am dat vre-o două afară. Mă sculam demineața, cucoana în biurou. Una a mers cu’ndrăzneală, să mă prinză pe după gît, aretîndu-mi niște hîrtii.

— Știindu-te însurat, te-or lăsa în pace.

— Crezi? Altă pacoste: —la început mă năvăliseră fel de fel de nebuni, cu procese pierdute. Nebuni, dar șireți. Mă mințeau că nu s’au judecat. După ce munceam, studiind acte și dosare, dam de bucurie: procesul se pierduse! Vezi, d’aea fără un secretar iscusit nu merge. Bați apă’n piuă.

— E trist, tu, cu munca și știința tu, sa’mparți cu el.

— Bucuros ești să’mparți, numai să ai ce. Ovreiul e dat dracului, are crezare pretutindene. Le'a mers buhul că-s oameni de afaceri. Ori ce-ai face, din gura lor nu ese o vorbă. Știu să tacă; dar și să vorbească numai cît trebuie.

— Bine, secret profesional.

— Nu-i vorbă de asta. Ca să cîșligi procese nu se cere să pledezi frumos, nici să ai dreptate, ci « să știǐ vorbi românește.» Mă’uțelegi...

Vorbele de'n urmă le spuse Iacobescu rîzînd și făcîndu-se că numără bani cu dogelui cel mare și cu aretătorul de la mîna dreaptă.

— Ei cum? Astea-s halimale. Așa vă desvinovățiți d-voastră, advocați, cînd pierdeți procesele. Ziceți c’au luat judecătorii sau experții sau mărturii parale. Mai e și chip de luat ce-va gras de la client, peste invoeală, sub cuvînt că trebuie pentru milueală...

— Nu zic că toți judecătorii se înfruptă; dar destul dau dreptatea pe bani; alții, pe hatîruri și bilete dulci; numai cîți-va judecă pe sfînta dreptate, dacă nu le înnăbușe glasul ceialalți. Acuma vezi cît e de nevoie să ai un ovreiǔ. El cunoaște ușile de din dos și cheea cu care se deschid. Eu, nu.

— Tocmai așa n’o fi el de negru dracul, cum zic popii.

— Nu crezi? Știi ce-mi spunea un coleg al mieu, care e acum magistrat? Se pomenește într'o dimineață c’un individ. «Buna ziua!» «Mulțumesc.Cu ce te pot servi?» «Am azi procesul cutare și cutare!» «Foarte bine». «Vă rog!» «Nu’i pentru ce» Credeam ca pleacă. Dar individul scoate două hîrtii de cîte-o sută. Eu întorn spatele și dau să plec. Ei, după mine. «Vă rog nu vă supărați. [...] patru». «De n’ai fi bătrîn, te-ași arunca din capul scărilor, să-ți culegi măselele». Era bietul judecător naiv, începător. Cine știe, dacă peste zece anǐ, cînd i s’or ma miǐ în loc de sute, n’o fi maǐ politicos. În loc să arunce pe scări, [...] pe scaun!

— Nu. Asta să n’o zici. Avem judecători învățați și cinstiți. Pe încetul vom avea si mai mulți. O să ajungem și noi cu judecători și funcționari de treabă.

— Multă apă o curge pe Dunăre! Poate nepoți de nepoțiǐ noștri s’or învrednici de-așa vremuri.

— Nu’s învățat ca tine; dar știu una: o nație necinstită piere, cum au pierit atîtea norode.

— Păn să piară nația, pungașiǐ trăesc ca’n sînul lui Avraam. Funcționarul cu patru sute de lei duce tren și lux de două miǐ. Cu cinstea?

— I se înfundă.

— Dacă știe cum, nici capul nu-l doare.

— Mă rog: tu să mergi calea dreaptă. E mai lungă, dar sigură.

— Păn acuma cerc, dar văz că nu merge. Omul cinstit e cu peri de lup. La palat, grupuri-grupuri pun țara la cale; dar cum m’a-propiǔ, pac îi chiamă.

— Ție-se de ei.

— Așa-i; dar te plictisești de la o vreme și de bine, dar încă de cinste, cînd se ține sărăcia grapa de ea? Vorba Franțuzului: «Ca să trăești bine, trebuie să-ți fie stomahul bun și inima rea».

- Asta să n’o zici.

— Ce știi d-ta! De nu măninci pe alții, te mănîncă ei. Alte vremi, tată socrule.

Tocmai întră Magda cu Zoe.

— Pun remășag că tata a citit un curs de morală! făcu Magda.

— Poate n’am voie? Datoria părinților e sa povățuească de bine.

— Poate mau de folos ar fi să-i spui cum se ajunge milionar......

Capitolul III

Magda nu se pricepea la gospodărie. Mergea greu. Zoe crezuse că va scapa de griji, cînd colom le mărise. Mai în fie care zi era o plîngere. Ba lipsea ceva la bucătărie, ba în biurou sau în salon. Trebuea mereu bani, să cumpere. Apoi procese între servitoare și Magda pe carǐ le judeca Zoe și partea cîștigătoare nu era tot deauna cuconița cea tînără.

Magda, pe lîngă toate, încă bănuea:

— De cît așa măritat, mai bine lipsă! Nici tu, bucătăreasă ca lumea, nici nimic. Vita asta nu știe găti o pîrjoală, a rumeni niște cartofi!...zicea Magda către Zoe.

— Mai arată-ǐ și tu.

— Dar ce, eu știu? Să fiǔ bucătăreasă, m’am măritat? Astea-s mîini de făcut chioftele pentru domnul Iacobescu? De ar fi prinț și n’ași găti. Bine mă’nveți, chiar ca soră mai mare! Să-l deprinz cu nărav, hai ?

— Aibi răbdare, Magdă. E băiat cu viitor, o să cîștige.

— Ce cîștige? Clienții cari viu mai bine i-ar da afară. Murdăresc biuroul de pomană.

— Vin ai lui la putere, i-or da o slujbă la stat.

— Cît? Trei sute de lei! Ajunge să tîrîǐ pe dracul de coadă. De cît mă măritam cu’n calic, mai bine nimeream gîrla. Trei sute de lei? O sută, chiria păcătoasei ăștia de șandrama; trei-zeci, servitoarea; o sută cincizeci, coșul la trei inși. Fac sau nu două sute opt-zeci? Pentru haine, tramvaie, o trăsură, un teatru, o berărie, două-zeci de lei! Nobilă suma! Nu-i așa? Și să nu-mi blăstăm norocul?

— Vă mai dăm și noi.

— Pînă cînd? Și cît? Nu. Dragă Zoe, ori scăp de sărăcie, ori pun capăt la toate.

Așa vorbeau surorile la cîte-va luni după căsătorie.

Se’ntreba Zoe cu coana Tinca și cu tatâ-so ce-i de făcut, doar n’ar ajunge la certe.

— Lăsați-i, dragă. S’or da ei la brazda. Așa’s tinerii, se cearta ca să le pară dragostea mai dulce, după ce se’mpacă.

Lui Iacobescu, deși făcuse planuri peste planuri, tot nu-i mergea. Secretar cum dorise, n’a găsit; fiind că n’avea nici bani cu ce-l plăti, nici nume de advocat. Găsise un fost pușcăriaș, cărui i-a dat două-zeci de lei și nu l’a mai văzut. Păn una alta, greul cădea în spetele Zoei.

Îm sfîrșit, la vre-un an, a căpătat loc de judecător. Lucrurile s’au ogoiat. Cu leafa și mai cu alte picuuri, Magda începea a prinde suflet și gust la căsnicie. Avea de unde, face lux și toată ziua plimbări. Lucrul s’a mai îngreuiat, cînd a venit cel di’ntîiu copil: cheltuelele au crescut din pricina doicei. S’a încercat Zoe s’o înduplece să alăpteze singură; l’a rugat pe Georgică să-i arate că-i bine pentru sănătate, că e o lege naturală ca mama să-și alăpteze copilul, că numai așa se odihnesc organele; că din pricina nealaptărei sînt atîtea femei nervoase, isterice, bolnave de mitră. I-a spus în ce primejdii de boală e copilul. Dar in zădar: s’au prins sfaturile ca nuca’n părete.

— Nu voiu s’auz. Nu voiu să-mi pierd frumuseța sînului, s’ajung ca o doică. Nici o femee din lumea bună nu alăptează? Și doar n’o să mă fac eu de rîs. Auzi vorbă. Să alăptez ca o cizmăreasă!

— Iacobescu se lăsa dus de Magda. Ori poate o cunoștea destul, de știa ca împotrivirea e de prisos, cînd i-o abate el ceva.

La anul, alt copil: un băiat. Bucurie mare, dar cheltueală și mai mare...

Magda își făcuse cîte-va prietene, femei mai cu experiență. Toate îi dădură același sfat: «O fată și-un băiat. E destul: parte dreaptă! Să-ți trăească și să-i crești, dragă. Nu e ca pe vremea veche, cînd ziceau: «Copiǐ mulți, noroc la casă. Azi sînt cheltueală enormă. Nu scapi bine de doică și trebuie bonă și pe urmă nemțoaică. Nu-i poți crește ca mitocanii. Dar haine, dar boalele, cît costa ? Și la băi, poți sa nu-i duci? Doi copii cine-i poate crește azi bine, e de laudă».

Nu era nevoie de multă stăruință : Magda și Iacobescu simțeau destul aceste nevoi.

Într’o zi s’a plîns și Zoei, cît e de greu azi să ai doi copii.

— Bine, dragă, după tine ar trebui să aibă copii numai oamenii bogați.

— Vezi bine, zise Magda.

— Firește, dacă voi, oameni săraci, voiți să-i creșteți și să trăiți boerește!

— Cum să trăesc mai modest ? Nu fac serate, nici primblări cu muscal, nici lojă la teatru nu avem.

— Toate sînt relative în lumea asta. Dacă tu, bună-oară, te-ai mulțumi să ai o casă de o mie de lei in loc de două...

— Să capăt reumatisme? Să șez într’o șandrama?...

— Lasă-mă să isprăvesc. Dacă n’ai ținea trei servitoare, dacă alăptai, și te mulțumeai c’o unguroaică zdravănă, care să gătească, povățuită de tine, să spele și să calce, să curățe camerele, ajutînd’o și tu, în loc de două sute de lei pe lună cît te țin servitoarele, te-ar ținea cel mult cinci-zeci, — iconomie destul de frumușică.

— Ideile tale le știu de mult, dar nu le admit. De ce nu-mi dai model pe madam Schmidt, care merge la piață cu coșulețul?

Da, madam Schmidt e femee la locul ei. Din trei sute, cît are bărbatu-so, pune și de-o pane; crește copiiǐ; toți umblă curați și sînt mulțumiți de soarta lor. Tu nu ești nici o dată mulțumită, fiind că ai tot deauna pe cineva de invidiat.

— Ascultă! Eu nu’s Nemțoaică; altă educație a avut ea și alta eu.

— Foarte reǔ. N’am crezut c'învățătura mai înnalta te-o face negospodină.

— Nu m'am măritat să fiu bucătăreasă sau jupîneasă. Am eu fizic pentru așa ceva? După sfatul tău, ar trebui să-l învăț pe Iacobescu cu nărav. Din contră, femeea e datoare să dea bărbatului imbold s’aducă din ce în ce mai mult. Altfel se moleșește și n’aduce nici puțin. Cîți bărbați nu datoresc poziția lor socială și materială numai femeei! Au văzut că trebuie, s’au dat dracului și au adus. Calul n’ar merge fără de bicǐ, așa și bărbatul s’ar lăsa pe tînjală, dacă femeea nu l’ar îmboldi s’aducă tot mai mult.

— Nu știu unde-o să ajungi cu teoriile tale.

— Ce astea-s teorii? E practică. O să vezi că merge. Ca tine nu trăesc, mai bine fac ori ce. M’ai înțeles? Scurt. Zoe remănea uimită. Magda luase apucături nouă. Gustul de lux și traiu îmbielșugat ajunsese patimă. Cu Iacobescu iar o ducea într’o ceartă, din pricina neajunsului. Avea pretenție să se îmbrace bine și elegant, făcea toate pe datorie; cînd venea vremea plăților, era’n casă, iad. De groaza creditorilor adesea Iacobescu eșea cu noaptea’n cap și se’nturna seara tîrziu. Dacă era vreme frumoasă, mergea la șosea. Nu o dată se da la toți dracii ca s’a însurat.

— «Ce-mi trebuea mie balamucul ăsta?»

Ce bine i-ar fi părut să vie un împricinat să-l «insulte» cu cîte-va sute de lei ca pe magistralul de care vorbise o data cu socru-so! Cum nu l’ar da de-a berbeleacul pe trepte! «Oh moraliștiǐ, cînd ar trece el prin iadul nevoilor, cînd ar ști cît amaresc viața descîntecele nevestei: «Că nu-i, că n’ajunge, că uit’te cutare are și face și drege, numai tu porți crucea’n sîn, nu ții la familie, sau ești un nepriceput. Haram că ți-a dat Dumnezeu copil!» Dimineața, seara, la masă, nu te slăbește. De atîta cicăleală te miră că nu fac și moarte de om! Oh moraliștiǐ, moraliștiǐ!». Iacobescu se luase pe gînduri: doica întîia nu eșise din casă și trebuise alta:

— Prea e scumpă paternitatea! Mama a alăptat zece, zise o dată lacobescu.

— Alte vremi, alte obiceiuri. Sporește venitul. N’ajunge, dar n’ajunge de loc.

— Ții o herghelie de servitoare. Cum o ajunge?

— Care e de prisos? Bucătăreasă, trebuie sau nu? Fetița pe mîna cui s’o las? Pretinzi să mă țin toată ziua de ea? Băiatului nu-i trebuie doică? Vezi fecior, vezi vizitiu ori rîndaș? Și rîndaș ar trebui.

— Fă cum vrei. Cînd n’o fi, o să rabzi...

Într’o zi lacobescu se’ntoarse de la judecătorie pe la zece jumătate. Era necăjit reu și posomorît de pierit.

— Dar ce s’a întîmplat? N’ai avut azi procese de judecat? Ce ești așa de plouat? Ce este?

— Ce să fie? Aǐ noștri, cum știǐ au căzut și ăștialalți m’au suflat.

— De ce nu te'ai dat cu ășli, de la putere? [...] și neprevăzător! Ce nenorocită mă simt! Minte ai! Poți să te lauzo: ai cu ce!

— Mulțǐ s'ar da cu cei de la putere, dar, vorba e: te primesc? Au destui hămisiți de ai lor de căpătuit. M'au mutat la Strehaia!

— Și tu? făcu Magda.

— Da, o să'necep de unde am lăsat'o.

— Avocatura? Știi ce-aduce.

— [...] ce-va: cunosc și mă cunoaște atîta lume.

— Așa și n’ajunge. Atunci o să fie chiar de pierdut.

— Află-le secretul, dacă ești vrednică.

— Crezi că nu? Vorba e să nu-ți pară reǔ.

— Cearcă de vezi. De lucru bun să mă supăr? Mă știi oare cu prejudiții?

— Cu atîta mai urît, dacă nu le ai. Într’atîția ani ai fi putut pune mîna pe o-afacere, care să ne asigure pe vremea opoziției. Ori nu te pricepi ori n’ai prejudiții numai în teorie.

— Chiar îmi placi. Ori cît ași aduce de mult, tu găsești chip să cheltueșli tot. La care sfîrșit de lună nu ești plină de datorii? Te pricepi la răsipă par’că ai crescut cu milioane. Mult mă mir cum trăeai la tată-to cu două sute de lei ai lui pe lună.

— La tata trăeam bine, aveam tot de-a gata. Mă primblam, cîntam și citeam romane. La tine am bătaie de cap cu menajul și copiiǐ. Pe primă, tu ești mofturos, vrei să fie tot în regulă și curat. Cine ai vrea să facă toate aste, eu? Lasă-ți din gînd.

— D’aea nu se’nsoară băiețiǐ. Spune, tu, drept: ce-mi trebuea mie balamucul ăsta! Pe cum mă scol, nu știu încotro oiǔ alerga să pun mîna pe un cerșat două mai mult. Ba-i chiria de plătit, ba datoria la măcelar a crescut peste sută, ba leafă servitoarelor, că fac grevă. Cucoanei îi trebuie toaletă la sezon! Azi una, mîine alta. Și tu, Iacobescule, aleargă, dă-le la care drac o fi mai urît, nu mai adă sute și sute. De nu, mai bine dormi la otel ori la Cișmegiu că vecinic n’am sfanț în buzunar.

— Ce-mi ții predicile astea? Spune ce se poate schimba ?

— Să fiu al Naibei, de pricep. Trăiam într'o frămintare și nu mă mir de nimic, nici de de cei ce fură, nici de femeea care se vinde, și nici de cei ce se’mpușcă. Azi, dacă n'ai avere, îțǐ remîn numaǐ aste căi deschise.

— Sînt eu de vină? Atîta văz că ești tare în teorii.

— Așa cum mergem, o s'ajungem prost.

— De ce s’ajungem noi și nu alții? O să facem ca toată lumea, înnainte de a ne pune juvățul de gît.

Iacobescu dădu din umere, rînjindu-se batjocoritor.

— Văz că te-ai molipsit de boala teoriilor și tu.

— N’am poftă să mor nici eu nici copiiǐ. Dar nici să trăesc în mizerie nu voiǔ. Asta s'o știi! «A bon entendeur salut».

— Pe românește, adică: ‘«La un car de oale destul o măciucă.»’ Nu-i așa?

Capitolul IV

Trecuseră ani de la căsătoria Magdei. Serafim, pe fie care zi, tot mai slab. Își făcuse idoli din copii; dar nu erau ce-ar fi dorit. Georgică, din pricina-sănătăței plăpînde, remăsese tot doctor de plasă. Serafim cetea pe fața lui nemulțumirea și descurajarea. llie, ofițer la intendență, nu era nădejde să meargă mai departe; Magda o ducea greu, de cînd Iacobescu nu mai era în slujbă. Dînsa, cu pretenții mari, cădea iar în sarcina bătrînului, măcar că Iacobescu cîșliga binișor ca advocat. Adesea își asemăna soarta cu a preutului Ioan, ruda sa. Ce deosebire!

Acestuia îi trăește nevasta. Are, el, copiǐ mulți, dar toți buni, toți sănătoși. În adevăr n’au țintit prea sus; dar unde sînt, stau bine. Un băiat, funcționar la gară, are leafă bună, înnaintează, s’a însurat c’o fată cu zestre, are casa lui și trăește mulțumit. Altul e profesor de școala primară; a luat o profesoară, amîndoi se’nțeleg și-o duc destul de bine. Alt băiat a învățat farmacia, s’a însurat c’o fată cu puțină zestre, ține cu chirie o farmacie în județ. Pe cel mai mic, care s’areta mai ștrengar l’a băgat în armată și s’a ales bun. Pe fete le-a măritat cu preoți teologi, la biserici mari -unul e protoereu, altul e preut la un regiment. De toți are bucurie:sînt oameni la locul lor. Dar el ce-a greșit de n’are nici de unul parte? Nu s’a jertfit și el Nu i-a dat la școli? N’a dus umilința hainei ponosite ca să aibă ei cărți, să umble curați, să nu fie de rîsul colegilor? De ce n’are oare și el bucurie de copiǐ, atît de trebuitoare părinților la bătrînețe? De cum i-a murit nevasta, dînsul a avut numai o țintă: fericirea copiilor, ridicarea lor pe o treaptă socială mai înnaltă de cît a sa. Își amintea cum, mergînd la biurou ori venind spre casă, un gînd îl stăpînea; s’ajungă băiatul cel mare doctor de seamă, să capete clientelă, să fie mare și cu nume. Și cum îl săltă pieptul de bucurie! Par’că auzea pe tovarășii lui fericindu-l că are băiat de seamă; dar Magda, atît de frumoasă și de învățată, n’o găsi bărbat vrednic de ea; iar llie, și el, s’o cuminți? Cu Zoe era mai greu, dar bucuriile așteptate la cei trei îmbătau pe bătrîn, în cît nădejduise și pentru dînsa ce va. Un arendaș mai stătut, care să caute o nevasta gospodină și așezată. Lucrurile nu eșiseră cum le-a dorit. Dar în nemulțumirea lui nu uita vorbele înțelepte: «Doamne ferește de mai reǔ!»

Zoe era și ea tot mai tristă. Traiul singuratec o apăsa. Deprinsă cu viața zgomotoasă a copiilor, cu grijele lor de școală, mai tîrziu cu veselia și cîntecele Magdeǐ acum îi părea totul pustiu, fără nici o noimă, îi vueau urechile de singurătate. Îi părea reu după trecut, cînd ziua întreagă n’avea pic de odihnă, cina lunile și anii treceau mai curând de cît acuma zilele.

Pustiǔ, jale și nedumerire simțea în sine. Se întreba la ce a trăit și la ce traește. Căsnicia Magdeǐ nu-i era pe plac: cînd lux și cheltueli; cînd nevoi peste nevoi, de trebuea s’o ajute c’o sută de lei, pe care n’o mai vedea înnapoi.

Cocoana Tinca, singura prietenă către care își mai deschidea inima, murise de pneumonie. La preotul Ioan mergea rar. Preuteasa era cu trebile; nu ținea servitoare și lucra cit e ziua de mare. Zoe nu voea s’o stingherească, doar Duminicele mergea une ori. Și-atuncǐ sau n’o găsea, era la o fată, ba la vreun fecior sau găsea casa plină de copiǐ. La Magda să meargă, nu se potriveau hainele ei simple cu vizitatoarele luxoase de-acolo. Nu-i zicea nimic, dar vedea că nu ǐ plăcea s’o vază prietenele cum umblă. Își crescuse frații cu dragoste de mamă și-acum le era străină! Treceau septămîni și luni fără să-i vază. Fiecare trăea în altă lume, cu alte apucături și cu alte pretenții.

Zoe și Serafim asemănau mereu familia lor cu a preotului Ioan. Acolo copiiǐ nu se înstrăinau de casa părintească. Duminecile și serbătorile; feciorii și fetele, surorile și ginerii, se simțeau atrași de căsuța joasă din curtea biserecei. Nepoțiǐ veneau bucuroși la tata mare; ai Magdei, aduși de Nemțoaică, din cînd în cînd, se uitau chiorîș la mobilele vechi. Odată a și întrebat’o, băiatul:

— De ce voi nu vă luați mobile frumoase ca ale noastre? Și, tu, tanti, de ce nu te’mbraci frumos ca mama?

Înlr’o zi, fetița, zise Zoei:

— Tanti, tu ești soră cu mama, dar nu sameni. De ce ai atîtea cute pe față?

Zoe se roși puțin, pe urmă respunse :

— Pentru că sânt bătrînă!

— Tu, tanti, n’ai copil? —i-a zis altă dată— Mama, cînd e supărată, zice că mai bine remînea fată bătrînă ca tine. Eu nu crez că-i mai bine.

Fața Zoei, atît de senină în ceasurile liniștite, se brăzda c’o mulțime de încrețituri. Vorbele fetiței îi răscolau toate amărăciunile vieței cum furtuna turbură apele cele mai liniștite.

La preotul Ioan nepoții se uitau cu drag la paturile de modă veche și la icoanele din părete. Uimită, nedumerită, se gîndea Zoe, de ce n’a avut noroc, doar s’au strădănuit de ajuns! Dar omul nu poate da de rostul nenorocirilor sale, căci stă adînc ascuns în palete nedesfăcute ale sufletului. Nu putem să le tălmăcim, cum nu poți fi actor și privitor în același timp? Și la’ce folos tălmăcirea, cînd nimic nu se mai poate schimba?

Ceasuri sta Serafim sub bolta de viță și se bătea cu gîndul:

— «Ce-a greșit el în felul cum a trăit, de nu i-a eșit nimic după dorul sufletului? Care tată a dorit mai mult pe lume fericirea copiilor lui, ca să-i bucure sufletul?»

Zoe se bătea și dînsa cu gîndurile. Se fereau unul de altul. Nu și le spuneau. Fiecare căuta să nu mai ațîțe jarul ce știa că mocnește acoperit. Nu gîndeau, sărmanii, că focul ce arde înnăbușit, mistuie ca și cel descoperit. E vorba numai de timp.

O dată nici nu băgă’n seamă venirea Zoei, așa era de stăpînit de gînduri. Peste-o vreme, luînd de seamă, tresări ca dintr’un vis și’ntreba:

— Ce-ai zis?

— N’am zis nimic. Nu te mai lua pe gînduri. E de prisos.

— Cînd n’ai ce face alta și cînd nime nu ne vine.

— Cine să ne vie, dacă nu mergem nicăeri?

— Cum cine ? N’am eu doar copiǐ sa vie să mă vază!...

Zoe oftă.

— Au și ei grijile lor.

— Da, le au; dar între ele un colțișor ar trebui să fie și pentru noi. Georgică e departe; dar llie ar putea veni mai des. Magda știu bine că ese de-acasă în fie care zi. Mare lucru e să se abată și pe la noi? Dar, vorba bietului tată: ‘«Unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină!»’

— De, ce se zic ?

— Ce să zici? Că i se urăște cu noi! Dacă ne-ar iubi măcar a zecea parte cît îi iubim, ar găsi un dram de dor și de noi.

— Dragoste cu sila nu se poate.

— Nu, nu! știu! Dar te doare, cînd vezi cum copilul tău se’nstrăinează de tine!

— Așa e dat unora.

— Uit’te popa Ioan! Cînd nu vine unul o septămînă, nu e de traiu cu preuteasa: «Ia-ți pop'o giubeaua și potcapul și fugi de vezi ce-o fi oare de n’a trimes barim un copil să ne vază. Ai noștri nu vin cu septămînile. Și, dacă te duci la ei, ce folos? «Conița nu-i acasă ori are mosafiri». De te și pofțește în salon, stai cu gura cusută. Ce să vorbești? Din franțuzească n’o slăbesc. Și, după asta, nici n’ai voie să căști. «Pauvre papa qu’il est vieux!» Par’că eu nu’nțeleg atîta franțuzească! Lipsea să mai spue că’s ramolit. Uit’te așa. La ce să te duci ?

— Nu le mai lua pe toate la mînă.

— Nu le iau; dar te doare!

Capitolul V

Nori plumburiǐ cern umezeală măruntă și rece.

Zgomotul străzilor resună amorțit, lumea [...] dă zor să isprăvească mai curînd o zi ce-aduce mai multă jale decît bucurie. Unii aleargă zoriți de nevoi, alțiǐ dornici să-și alunge plictisul, căutînd veselia în vizite și petreceri, alții, să-și înfunde necazurile în cîrciume și berării.

Într’o zi de-acestea, la o casă mică, dar elegantă din strada Virluței se fac pregătiri. E Joi și doamna are «jour fixe». Primește cîte-va prietene și prieteni. «Puțini, dar aleși, era vorba Magdeǐ ca să-și măgulească mosafiriǐ.

Salonașul, mobilat din nou, cu mobile felurite, bătătoare la ochi, mai mult elegante de cît îndemănatece. Oglinzi, mesuțe, bibelouri și cîte-va cromolitografii cu rame bogate semăna mai mult cu salonul de primire al unui dentist, dornic se sperie cu poleituri și catifele ochii mușteriilor, ca să-și capete mai ușor prețul.

Doamna Iacobescu, ori, cum îi zic familiarii, Magda, e îmbrăcată de pe la patru. O roche de mătase creme, solitare în urechi, pe degete inele scumpe. Fața palidă, albită cu dresuri meșteșugite. În lumina întunecată a zilei, micșorată și de rîndul întreit de perdele, Magda arata tînără de tot.

Dintr’o ochire vede că salonul e în regulă. Cel întîiu pas, cum întră, îl face spre oglinda din fund, «un cleștar» scump în formă de inimă. Își mlădiază mijlocul, resfiră puțin de tot părul ce pare nesimetric, ztrobește veselă, ca să se încredințeze de efectul ce face în toaleta aceasta nouă. O stăpînește cu totul dorul de a plăcea bărbaților și de-așǐ desnădejdui prietenele.

— «Da, asta e aria de-a ști să traești. Să placi cui trebuie, să fiǐ invidiată de cine nu te poate ajunge. Asta caută nu numai femeile, dar și bărbații, fie oameni de afaceri, fie oameni mari politici. Numai biata Zoe judeca alt-fel! Ce să-i faci? Toată lumea n’o [...] unor idei fără căutare azi!»

Astea le gîndea, privind o fotografie a Zoei pe care o luă de pe măsuță și-o mistui în sertar. I se păru oare că prea nu se potrivește cu luxul di’mprejur, ori, poate, era o sfială ca la acei carǐ ascund icoanele înnainte de-a săvîrși o fără de lege?...

Magda sună.

Numai de cît intră o femee în vrîstă: Nemțoaica de la copii.

Avea fața ca o figură de ipsos, pe care nu se putea ceti nici glodurile, nici voința; ci un fel de supunere oarbă caprițiilor unor stăpîni, pe carǐ, în inima sa, îi desprețuește. Din câte-va fulgere ale ochilor albaștri sterșǐ, un ghicitor ar fi oblicit gîndurile Iulieǐ: asemăna pe stăpînă-sa cu femeea de nația sa:«Oh, ce păpușă! Nevrednică să fie mamă și soție! Copiiǐ? Niște paiațe, pe carǐ n’o să-i schimb eu!»

Magda zise:

— Ascultă, Iulio, să’mbrac fetița cu rochea cea bleue și băiatul cu hainele de marinar. Să-i scoți pe-un ceas la primblare. Dacă vine unchiul înnainte de-a pleca ei, adu-ǐ să-i dea bună ziua. Ascultă. Dă-te de grijă să vorbească nemțește. Auzi?

— Bine, coniță, zise Iulia, stăpânind un zîmbet de batjocură. Și eși.

Magda se uită nerăbdătoare la ceas.

— «Greu trece vremea, cînd aștepți!...Și încă pe cine?! Ce să faci? Viața ucide iluziǐ, ucide doruri sufletești, te izbește crud de realitatea aspră. — Tinerii? Nu dau bani...Și cînd nevoea te’ncolțește, idealul fuge ca viața din omul bolnav. —La urmă, poate să zică Zoe ce-o zice, totul e convenție pe lumea asta...Celui care, împins de lipsă, fură o pungă, îi zicem pungaș; iar de oamenii noștri politici, carǐ învîrtesc șurupuri, dau concesii și cîștigă sute de mii, zicem că face «afaceri». Tot așa, femeea tînără, măritată c’un batrîn bogat, e doamnă onorabilă și lumea bine voitoare o scuză, chiar de are un amant tînăr. Eu, fiind că n’am avut noroc să iau întîiu un bărbat bătrîn și bogat și pe urmă un amant tînăr, sînt de condamnat! În realitate e numai schimbare de rol, în timp. Alta își ia amant, din patimă; eu, de nevoie. N’am drept să-mi cresc copiiǐ și să trăesc? Dacă frumuseța îmi înlesnește un traiu mai ușor, cine ce treabă are cu mine? Dar ce-mi bat eu capul cu toate astea? Numai Zoe poate să cugete alt-fel. O ființă care n’a trăit în lume! De tată nu e mirare: om de modă veche, ce vrei?

— «A sunat! E dînsul?» își mai așeză părul și merse spre ușă, luînd înfățișare veselă.

Servitoare, cu șorț, și bonetă albă, deschide ușa, fâcînd loc unui domn cărunt bine, d-l Arămescu, de vre-o cinci-zeci de anǐ. Fața-i busnată de grăsime; e bogat, trăit prea bine și prea fără muncă. Hainele, pălăria, bastonul, sînt tot ce poate fi mai ales, mai șic.

Magda știa c’avea să vie: dar se făcea copilăroasă, îi sare’nnainte, îl ia cu drag de mînă, pe urmă zice:

— Ce surpriză plăcută, unchiule!

Servitoarea a închis încet ușa.

Arămescu zîmbește mulțumit. Ochi-ǐ mici abia se zăresc din obraji-ǐ umflați.

Înfățișara vioaie și frumoasă a Magdeǐ, îl măgulește. Îi sărută mîna, zicînd:

— Nu te așteptai ? și pune pe măsuță o cutie elegantă cu bomboane.

Apoi zîmbind mereu:

— Șireat’o! Atunci: pentru cine te’ai făcut frumoasă?

— Va să zică, alt-fel îmi dai brevet de sluțenie? zise Magda alintîndu-se.

— Aș! De unde?...Și ce de-a flori!Ce de-a fiori!

— Nu dai voie? Afară e așa de urît! Am jour fixe și florile aduc veselie, sînt pasiunea mea, zise Magda, alergînd printre flori.

— Numai florile? zise Arămescu, aretînddu-și dinții albi, ca de sidef: își schimbase dantura.

Ar fi jertfit jumătate de avere, să poată fi cu două-zeci de ani mai tînăr. Mult l’ar fi schimbat în bine o perucă. Dar toată lumea îi cunoștea chelia. Întrebuințase toate alifiile din jurnale. Plătise și unul Italian, de venea în toată seara și-l freca pe cap c’o «perie specială, făcătoare de minuni, care avea darul să aducă, prin electricitate, sîngele la piele și să facă părul să crească.» Dar înzădar: chelia lui Arămescu remăsese tot făr de păr, ca’n palmă.

— Asta’i pasiunea mea cea inocentă.

— Și care, mă rog, o fi cea neinocentă? Poate iubirea fi vre-o dată vinovată ?

— Nu știu. Atîrnă de împrejurări, zise Magda zîmbind șiret.

— Poate stingheresc vizitele? Plec...

— Aș De loc. Încep a veni abia după cinci. Five oclockul e la modă.

Magda îl luă de braț și s’așezară pe-o causeuse.

— Iacobescu la cîte vine ?

Magda se’ncreți:

— Nu-mi lași o clipă fericită! Te-am rugat să nu-mi vorbești de el! Să am avere, mîine ași divorța.

— Ai greși.

De ce? Nu-l iubesc. Viața împreună mă omoară. Nu-l văz cu săptămînile; dar e destul să știu că poate veni ori cînd.

— N-am avere. Asta e. Puțin mi-ar păsa de lume.

— O să-ți fiu în tot’dauna prieten, dacă vei fi cu mine. Iacobescu pare om înțelegător. Te lasă liberă.

— Am dat vre-un semn de necumințenie? Iacobescu e cărbune acoperit. Nu-l cunoști.

— De, e o vorbă: în femee și’n apă să nu te’ncrezi. Mai știi? Poate nici în bărbați.

— Nici nu respunz, zise Magda, ridicînd din umeri, cu necaz prefăcut.

— Nu zic eu. Așa zice-o vorbă.

— Și Arămescu îi sărută mîna. Eu, bătrîn, urît, n’ași avea drept să mă’ndoesc de pot fi iubit de-un înger?

Magda pufni cu necaz.

— Bătrîn?...Urît?...Ți-am spus că pentru noi, femeile, unii bărbați nici o dată nu sînt bătrîni, nici uriți. Totul atîrnă de maniere. De altfel, de unde ideile astea? Auzi bătrîn, el? Ba chiar și urît?

— Cine mă încredințează că fac și eu parte di’ntre aceia?

— Eu, dacă mă crezi. Poate altele îți dau dovezi mai sigure? zise, apăsînd cu înțeles vorbele din urmă, apoi se ridică, alege o camelie și-o pune la piept, netezindu-l pe frunte.

Arămescu scoate un plic de la piept, îi sărută mîna și i-l dă zîmbind :

— O floare bine plătită, zise Magda.

S’aud pași, ușa se deschide. Intră fetița și băiatul. Vorbesc nemțește cu Magda cîte-va cuvinte.

— Pe unchiul nu-l sărutați?

— Ba da, zic amîndoi într’un glas și fac precum li s’a spus.

— Cui mă mai sărută o dată îi dau bomboane.

— Eu, unchiule, zice băiatul, sărind zglobiu.

— Și eu, zice fetița răpezindu-se. Și iar îl sărută.

Arămescu le dă cutia:

— S’o împărțiți frățește.

— Să dau lui Mimi mai mult? S’o împarță atunci el, zise fetița.

— Ca să ai tu mai mult!

Nemțoaica luă copiiǐ de mînă, făcu un cnix și eși, rece, făr un zîmbet, făr o mișcare a feței.

— Fetița e adevarat înger. De cîți ani e?

— Vrei să știi cît sînt de bătrînă? zise Magda tăpșindu-ǐ fața ca la un copil.

— Ei aș! Magda să fie vre-o dată babă?

— Poate vrei să te’ngrijești de zestrea ei?

— Mai tîrziu. Să văz ce purtări o avea mama.

— Chiar mă supăr.

— De-o glumă ?

— Lipsă de-așa glume. Hai în camera de alături să vezi portretul, zise Magda, luîndu-l de braț...

Nu bine eșise Magda cu Arămescu și servitoarea deschise ușa, făcînd loc unei cocoane.

Era o doamă de vrîsta mijlocie. Cum intră, merse la oglindă să-și așeze părul vopsit galben-roș.

— «Ce vînt afurisit! Mi-a deranjat coafiura. Prea-i închisă culoarea părului...Magda n’are noroc la fixurile ei; în totdeauna, vreme urîtă. La poartă era cupeul bibiloiului. — E prea-prea! Doar știe c’așteaptă lume...De, norocul e orb...Să fie vre o frumuseță păn p’acolo, nu ți-ar fi necaz...Asta-i manieră să te facă să aștepți? Mai viu eu la o mojică de felul ei?»

Așa gîndea prietena Magdei. În vremea asta întră servitoarea.

— Ertați, conița vine numai de cît. E domnul doctor.

— Dar cine-i bolnav? Băiatul nu e tocmai bine.

— Dar ce doctor vine ? Par’că era cupeu de oraș.

— Nu știu cum îl chiamă.

Cucoana Sisi scoase din reticule un ziar «Fin de Siecle» și începu a ceti. Fața i se încordă într’un rîs pătimaș. O interesa grozav «literatura», de o purta în reticule.

Nu trecu mult și, pe ușa din stînga intră Magda, privind par’că nu s’aștepta să fie cineva.

— Bonjour, dragă. Proasta de Lina nici nu m'a vestit ca veniși.

— Chiar de te vestea, trebuea să mă jertfești.

— Nu te lasă inima să nu spui reutăți. Era doctorul.

— Vai, dragă, ce vijelie! Să-mi ia și pălărie, și cap!

— Lasă. Nu mai spune, capul ți l’au luat alții.

— Oiu fi întors eu multe capete, dar pe al mieu nu l’a întors nime. E prea solid.

— Tare de cap...

— Pe cine mai aștepți ?

— Lume șic! Doi porumbei de gust. De nu ți or plăcea, chiar pleacă la călugărie. S’aud pași. Eh! Dar ascunde gazeta aea!...

Intră doi tineri eleganși și sărută mîna Magdeǐ.

— Vă cunoașteți ?

— Cum nu. Făcurăm cunoștință la balul Presei, zise d-na Sisi Păsculescu, întinzîndu-le mîna.

Stelescu, funcționar la tribunal, își resucește mereu mustățile comesticite ca niște codiți de șoarec. Ochii mici, ageri, clipesc într’una, par’că i-ar supăra o lumină prea vie. Deviza lui e : «Haina e firma omului. ‘A fi prost îmbrăcat însamnă nu numai că n’ai, dar că nu ești destoinic să ai!»’ E totdauna sclivisit, ca scos din cutie.

Celălalt, Ghenciu, mai în vrîstă, e grefier. Nu ține atîta la haine, dar are patima juvaerurilor: ceas de aur cu lanț masiv, iar pe degetul aretător, inel cu solitar scump. «Haina se ponosește; un juvaer scump e totd’auna de preț și zvîrle șperlă în ochii găgăuților.» Avea ori nu nevoie ? Scotea ceasul.

Cînd vorbește, așa, ca din obiceiu, ca să’l auză lumea, face: «Pii! E tîrziu, nene!» Ceasul și inelul lui Ghenciu sînt cunoscute de tot tribunalul.

Mic la stat, pășește des și mărunt, par’c’ar călca pe note. Vorbește răpede și totd’auna închee cu: «Am zis. Aveți cuvîntul!»

De cît-va timp poartă monoclu, voind să imiteze pe-un judecător vestit ca băiat frumos. Colegii îl rîd: «Zadarnic pui sticla’n ochi; le pocești, mă, și mai și!» E candidat de’n-surătoare...la o fată cu zestre bună.

— Ce noutăți ? Stelescu e curierul modei, pardon al noutăților, făcu Magda.

— Domnul o fi reporter? zise Sisi cam în doi peri.

— Cariera asta o las lui Ghenciu.

— Ori cum; ești specialist în divorțuri. Știi scandalurile tuturor căsniciilor.

Sisi face mutră desprețuitoare și’nîreabă :

— Sînt secrete ?

— Secrete, dar le știe toată lumea.

Magda ia flori și le prinde fie-cărui în piept.

— Florile fac pe femei de zece ori mai frumoase, face Ghenciu.

— Față de cucoane, florile chiar sînt urîte, zise Stelescu. Pe noi, bărbații, ne fac de zece ori mai pociți, de cum ne-a lăsat Dumnezeu.

— Atunci mă refuzați ?

— De loc! sărut mîna, făcu Stelescu.

— Ai voit să fii de spirit și-ai scrîntit’o. O floare, prinsă de o mînă frumoasă, preface pe-un slut ca tine, în adevăr, zice Ghenciu.

— O favoare cere altele, norocul nu vine singur, zise Stelescu.

— Prea te crezi. O să aștepți mult.

— Iartă-l cuconiță, nu i-a crescut măseaua de minte.

— Ție, e drept, ți-a și căzut! Am zis. Ai cuvîntul.

— Să vă’mpac cu bomboane, zise Magda, dîndu-le o bombonieră.

Ca pe copii, zise Sisi.

Stelescule, drept e că te’nsori? întrebă Magda.

— Poate: M’o fi luînd cineva și eu habar n’am.

— Ce te mai faci ? Am auzit c’ai și luat darul de ginere: trei miișoare.

— Dă-mi, te rog, adresa socrului, să-i sărut mîna.

— Nunta și moartea nu se țin secrete, zise Sisi Păscălescu.

— Dacă nu e secret, ași putea să aflu cum mi-e logodnica: oacheșă, bălae, arămie?

— Cum e ? Ce te importă ? Are o sută de mii? Asta e.

— E și-o mamă soacră ?

— Ba are și un protector, care vrea s’o mărite, doar și-o lua grija, zise Sisi cu rentate.

— De unde știe doamna toate? zise Ghenciu.

— Asta-i! De ce are omul urechi s’auză ?

— E gelos, ar vrea să-i faceți și lui asemenea prorocii.

— Vezi! N’au toate fetele protectori boxați.

— Ba zeu e frumoasă mireasa? zise Magda.

— O zînă, doamna trebuie să-i aibă portretul.

— Numai sămsăroaicele și logodnicii poartă portrete cu ei, zise Sisi înțepat.

— Fiind că o cunoașteți, credeam... zise Stelescu.

— Multă lume cunosc. Ar urma să port albumuri cu mine? Petrecere bună; plec, am de mers și la Caterina.

- Oh! Mai umblă și ea cu jour fixe! Păcat de pălărie, o s’o mototolești de bagdadie, zise Magda făcînd o mutră de desgust.

— Ce ai tu cu gustul femeeǐ ? Nu poate avea toată lumea palate.

— Cînd stai într’o șandrama, nu te mai faci de rîs. Trebuie s’avem pudoarea sărăciei noastre.

— Bordeiu, șandrama, dar vine la ea lume bună, zise Sisi apăsînd pe bună.

— M’a zăpăcit Marți cu «frate-mio colonelul» a zis și-a dres. O întrebai și eu de frate-so, pușcăriașul: s’a făcut mai roșe de cît e.

— Prea ești rea !

— Ea bine se pricepe să mă critice.

— Cocoanele ar tace de ziariste, zise Ghenciu. Dacă te-a văzut de două ori, numai de cît îți fac romanul. Am zis! Aveți cuvîntul!

— Și ne mai plîngem că n’avem romancieri, zise Stelescu.

— La revedere, dragă. Nu uita pe Marți, la mine.

După obicinuitele două sărutări, una pe liecare obraz, cu Magda, Sisi eși, lăsînd să s’a-uză foșnetul mătăsâriilor cu cari era îmbrăcată.

Magda se întoarse la mosafiri.

— Să mă pot face o păserică ! Vai! Cum o să’nflorească tot ce am spus. Nici precupețele din hală n’o întrec. Cînd se pornesc amîndouă, par’că li se bat nebunii în gură. De larma lor, o vorbă nu poți spune.

— Bărbatu-so s’a îmbogățit cu camăta.

— Ea zice c’a fost bancher. Vorba e: a remas cu avere ? Pe lume noroc să ai.

— Mai totdeauna proștiǐ au parte de el, zise Ghenciu.

— Mai bine prost, de cît cuminte făr de noroc. Pe llie nu l’ați văzut ? Era vorba să vie.

— Spune că l’ai pus pe gînd reǔ, să-l însorǐ.

— Numai de s’o îndura să-și lase bibica zise Ghenciu.

— Tot de prostiǐ nu s’o ținea el, l’am văzut hotărît, zise Magda.

— N’ar fi reǔ.

— Vine cineva: Lupeasca și fetele.

— Plecam, vă lăsăm în familie,- zise Stelescu, parca l-ar fi amenințat o nenorocire.

— Vă temeți de tentație ? Pe cea mare v’o las; cea mică e pentru Ilie.

— Puteți dispune și de-amîndouă, zise Stelescu.

— Durere ! Nu e Turc. Zestre îndoită n’ar strica. Am zis!...

În vremea asta ușa se deschide și doamna Lupescu intră cu fetele.

Cucoana e zdravănă, grasă, abia găfăe. Îmbrăcată cu roche cenușie deschisă, cu dantele creme. Are pretenție că e tînără.

Fetele cu rochii creme închis, pieptănate cu multă îngrijire. Cea mare, Sorica, e bălaie. Rîde mereu, ca să pară mai drăguță. Uitîndu-te la fată, vezi portretul mamei, cînd era tînără; privind pe mamă, vezi cumva fi domnișoara peste două-zeci de ani. Nu ești în primejdie să iai pisica’n traistă. Hanrieta e o oacheșă drăguță cu ochi verzi. După sărutări și complimente obicinuite, încep banalitățile.

— Uf! ce vreme anostă, dragă madam Iacobescu. Numai de dragul d-tale eșirăm.

— Din casă vremea pare mai urîtă de cît e. Noi, bărbații, pe asemenea timp nu stăm acasă, Doamne ferește, zise Stelescu.

— Pentru domni, alt-ceva, zise Lupeasca. Chiar în trăsură, o vreme rea ne deranjează toaleta.

— Zilele posomorîte aduc melancolie, dacă stai singură, zise Magda.

— Mulțumesc lui Dumnezeu, nu sînt singură, fetele astea toată ziua cîntă, ba din piano, ba din gură. Nu mi se urăște.

— Or să ne cînte și nouă, zise Magda.

— Asta nu. Cîntăm destul, cînd veniți la noi. Asasinăm numai acasă, zise Hanrieta.

Ghenciu și Stelescu plecară, sărutînd mîna cucoanelor și, făcînd cîte-un compliment adînc domnișoarelor..

— Să ne scuzi, dragă madam Iacobescu, ne’am cam întîrziat. Cînd alțiǐ pleacă, noi venim.

— Mamaea, cînd are de mers unde-va, atunci găsește de certat servitoarele, zise Hanrieta.

— Ce vrei, dragă? Sîntem la placul lor. Am dat afară pe afurisita de femme de chambre. Să mori de necaz! Zic, fie ei acolo: «Carolino, să mă piepteni, cum era prințesa la hramul de la Sinaia». «N’o să vă prinză. Conița e în vrîstă? «Auzi obrăznicie?» zic: «Nu-i treaba ta, fă ce-ți spun». Să fi văzut, ma chere, mă pocește, să te speriǐ «Dar ce-mǐ făcuși, Carolino, eu să fiu ori ăl de pe comoară?» «Am spus la conița, că n’o s’o prinză», și bolovănește la mine niște ochǐ obraznici și mai nu bufnește de rîs. Atunci, hărști două palme! «Să piei», zic, fie ei acolo, «cît te văz». Auzi ? O plătesc patru-zecǐ de lei pe luna, să-mi spue obrăzniciǐ! «Aci nu-i în țară la tine, să te sărute stăpînă ta!»

— Mamaea e prea nervoasă. O să găsim greu femme de chambre așa de bună.

— Cu bani găsesc și mamă. N’aveți grijă.

— Sînt pline de dracǐ, zise Magda, aducînd niște trandafiri să-i prinză domnișoarelor în piept. Creme o prinde pe Sorica, roș pe Hanrieta. Ce teint admirabil aveți voi, azi fetelor ! Și nostime toalete!

— Cea mai mare știință a femeeǐ e cum sa se îmbrace, zise Lupeasca.

— Prea adevărat! Să tornǐ bani cu pumnul, dacă n'ai gust, nu plătește două parale.

— Cunoști pe Gîrbeanca? Cînd o vezi;cu toalete noi și care de care mai pocită! Felele mele știu a se îmbrăca eftin, elegant și cu șic.

— Sînt prea draguțe; ești de laudă.

— Numai noroc de-ar avea. E o vorbă: «Copiiǐ prea cuminți nu trăesc și fetele prea frumoase n’au noroc».

— N’ai frică, maman, noi nu sîntem frumoase, zise Sorica, o să avem noroc.

— Poftim! Sînteți cum sînteți. De era voea mea, vă făceam ca niște zîne, zise Lupeasca.

— Sorica e modestă, zise Magda alintînd’o. Apoi așeză o mesuță în fața Lupească!,tocmai cînd intră pe ușă Ilie, fratele Magdei.

— A! Uit’te și Ilie. Ți-i voinică soacra. Nimeriși punct la șocotală, zise Magda, zîmbind.

— Sper că-i voinică, făcu Ilie sărutînd mîna Lupească și făcînd complimente fetelor.

— Ai cam întîrzial, zise Magda.

— Ca și noi, zise Hanrieta.

— Avem foarte mult de lucru. Colonelul nostru e varga lui Dumnezeu.

— Las’ că-i bine; Toate ca toate, dar armata să fie armată, zise Lupeasca c’un ton falș.

— Mai vorbă, îngînă Ilie, și un zîmbet ciudat îi trecu pe față.

— De mi-ar ajuta Dumnezeu, să-mi dau băiatul în școala militară. Asta zic și eu că-i școală: severă, cum nu se mai poate. Un bărbat fără simțul datoriei, nu mai e bărbat.

— Mai așa! zise Magda stăpînindu-și anevoie rîsul la vorbele pompoase ale Lupeascăi.

— Doamna admiră armata, dar domnișoarele? întrebă Ilie zîmbind cu două înțelesuri.

— Ce pricep ele în politică? Sînt prea tinere, zise Lupeasca, spre a scoate fetele din încurcătură.

— Poftim, luați șocolata. Se recește, zise Magda, dînd fiecăreia ceașca de pe tablaua adusă de servitoare.

— Domnișoarele sînt muzicante, zise llie, privind pe Hanrieta cu ochi dulci.

— Ce-au uitat muzicanțiǐ știm noi, zise Sorica înțepată.

— Hanrietă, fă-mi o plăcere și ne cîntă ceva, zise Magda, bătînd’o pe umăr.

— Nu’s de loc în voce, și pe Sorica o doare mîna, nu mă poate acompania.

— Te acompaniez eu, zise Magda. Să văz ce-o să mai găsești.

Hanrieta face înnainte fel de fel de alintări că nu poate.

— Fă-ți curaj, drăguță, zadarnic mai cauți o amînare, mă opun.

— Magda a luat jargonul advocătesc, zice llie, s’a molipsit.

— Tocmai! Domnul Iacobescu e bine? I-am trimes un proces.

— Da, merci: cucoana cu moștenirea.

— Să nu caute că-i ea așa, are de unde plăti, zise Lupeasca.

— llie, roagă tu pe domnișoara, poate ai mai multă trecere, tăcu Magda.

— Mă tem să’ncerc. Un refuz m’ar dezola.

— Garantez eu.

— Cîntărețiǐ ne dau clipe fericite, de ce-ar fi așa de avarǐ ?

— Vă cînt din piano.

— Ți-am luat pe garanție, s’a isprăvit, zise Magda, luînd’o pe Hanrieta de mîna.

Fata cîntă destul de duios: «Vezi rîndunelele se duc». Ilie și Magda au aplaudat'o, aretîndu-se foarte încântați.

— Merci, domnișoară, aveți voce minunată:

Eu nu cînt, zise Sorica, dînd din umere și îmbufnată.

— Domnișoara e pianistă? făcu llie.

— Diletantă...

— V’am auzit. După mine sînteți artistă în toată forma.

— Aș! De unde ?!

— Mi-e drumul la cancelarie pe lîngă Domnia-Voastră și v’am auzit ades.

— Niște exercițiǐ ceva.

— De pe-o notă, două se cunoaște artistul.

— O, o ! D-le Serafim, glumești?...

— Nu mă laud, dar le-am dat educație muzicală. N’am cruțat baniǐ; ceǐ mai bunǐ profesori i-au avut. Dumnezeu să-l erte: reposatului îi plăcea muzica la nebunie. Nu mai ce-l auzeai: «Ori ce iconomie, sor’o; numai de la educația copiilor, nu». Tare ținea la eǐ. Și nu i-a făcut Dumnezeu parte să le vază bucuria.

Lupeasca își șterse ochiǐ cu batista, închipuindu-și că are lăcrimi.

— Să-ți ajute Dumnezeu să le vezi cel puțin ma-ta fericite.

— Altfel mergeau lucrurile de trăea bietul ta-so.

— O da Maica Domnului și-i avea parte de gineri.

— Gineriǐ de a-zi! Bucurie la mîna stîngă! Fetelor, să plecăm!

— Ce-așa curînd ? zise Magda.

— Așteptăm pe cine-va, o rudă din provincie...Senator....cu avere. — Unchiǔ de pe tată fetelor.— N’are copiǐ și de... poate norocul lor. Mai are el un nepot de sora; dar de unde să le lase și lor, barim, cîte-o sută de mii. Astea le șopti cu jumătate de glas.

— S’ajute Dumnezeu ! zise Magda.

Cucoanele se sărută cu Magda, Ilie sărută mîna cucoanei se’nchină domnișoarelor.

— Încîntat de cunoștință!

— Nu mai puțin și noi, cred că o să ne faceți onoare c’o vizită, făcu Lupească curtenitoare.

— Cîntul domnișoarei e garanție c’o să profit cît de curînd de amabila d-voastră invitare. Sper, păn atunci să-i treacă și domnișoarei Sorica mîna.

— Mă tem c’o să devie durere cronică, făcu Sorica, rîzînd.

— Bă-ǐ maǐ spune minciuni, zise Lupeasca îndesat și glumeț.

Rîd cu toțiǐ. Magda le petrece păn în antret.

Ilie se primblă posomorît, par’că masca de veselie, care o avuse față de mosafirilor îl obosise. Numai de n’ar fi prea tîrziu, îngîna mereu în gînd.

Magda se Întoarse veselă, îl apucă pe Ilie de gușă, dezmierdîndu-1:

— Cum îți pare, e drăguță?

— Pas mal. Puțin cam închipuită. La finele note îmi arunca niște ochi, să mă farmece, nu alta.

— N’are fata inimă? Tu băiat drăguț, le superi că i-ai întors capul ?

— Trebuie să aibă cam mulți anișori.

— Ce-ți pasă, te temi că n’o trăi destul ?

— Ce zestre îi dă?

— Zestre bună.

— Mie, darul de ginere, cît? Știe că n’am lațcae ?

— Despre asta n’avea grijă.

— Cît?

— Cucoana Frăsina mi-a zis că dă patru mii.

— Ași vrea să fie cît de curînd.

— Aǐ puțină răbdare, fă întîiu logodna.

— Bine, s’o facem.

— Baniǐ sînt ca și la tine în buzunar. Îǐ dă de sfîntul Dumitru, cînd ia cișturile.

— E prea tîrziu, zise llie nervos. Și zestrea’n case. E oribil.

— Tu ai ceva și nu-mi spui.

— N’am nimic, dar am nevoie de bani.

— De bani cine n’are nevoie? Trebuie răbdare.

— N’atîrnă de răbdarea mea. Poate să mă coste scump întîrzierea.

— De ce nu spui ce ai?

— Magd’o, la tine mi-e toată nădejdea! Ia de unde poți și-mi fă rost.

— De unde? Crezi că avarul de Arămescu da cu miile?

— Păcătosul! E doar milionar! Plec. Am o întîlnire, zise llie, uitîndu-se la ceas.

După ce eși llie, Magda remase pe gînduri. Toate în jur i se păreau triste. Ișǐ zicea :

—«Acuma nu duc lipsă, dar fericită nu sînt! De ce? Pentru că multe, multe, stau chiar pe sufletele celor carǐ par maǐ nesimțitori.

Copilărise împreună cu llie și avea pentru el dragoste și o ambiție care mergea păn la'slăbiciune. Ar fi voit să-l vază că stă bine, că are casa lui și primește lume aleasă. L’ar fi voit măcar colonel. Par’că rangul lui ar fi aruncat și asupra ei o lumină de strălucire și mărire. Să meargă cu el la teatru, s’o vază lumea în lojă cu’n frate colonel, era visul ei. Acest vis îi putea ajunge maǐ răpede, numai fiind el însurat c’o femee bogată. Să dea serate Și prinzuri la carǐ să vie superiorii lui! Umbla deci val-vîrlej să găsească o fată cu zestre mare. «E băiat frumos, deștept și trebuie sa aibă noroc măcar el, dacă n’am avut eu. Pe băieți îi sprijine soarta: el poate alege, poate alerga în preajma norocului; pe cînd o fata, trebuie să-l aștepte din senin. Și nu vine nici o dată.... Eii, ce mai pot spera? Un protector indulgent și galanton?! Uit’te speranțele și visurile mele de fată ! Dar, biata Zoe, cu idealul ei de datorie ?!

«Dînsa e oare mai fericită ? Eu cel puțin am mulțumirea că sînt invidiată pentru luxul și toaletele mele. Cum mă privea de chiorîș Păscăleasca! A văzut cupeaua la poartă. Ar putea să mi fie mamă și tot ar dori un milionar. Mereu îmi scoate ochii că am noroc. Îl am? Al mieu e ! Cît de fericită sînt numai eu știu...Zoe, poate, mă disprețuește... Bietul tata nu știe nimic.... De-ași putea face ceva pentru llie. Are iar vre-o încurcătură de bani. Tata n’are noroc la copii. A cui e vina? Viața e ca valurile mărei: te prind? zădarnic te zbați! Te’nghit fără milă... Iar mă ține melancolia’, nu trebuie să mă las. Sînt șapte. E vreme să-mi aducă o trăsură, să plec pe-un ceas. Iau aer, trec și pe la Zoe. Se uită ea reǔ, dar mie tot dragă mi-ǐ și jale’mǐ e de ea, sărmana ! S’a jertfit pentru noi! Poate știe ceva de llie. Ce prăpădit areta! Greu de trăit într'o lume plină de bogății. Să cunoască băieți de bani gata și el să lîncezească în două sute de lei pe lună ! Mie îmi dă de ajuns avărul mieu ? Milionar de mai multe ori și-o dată nu mi-a aruncat o mie’ntreagă. Ce-i azi o sută de lei ! O dai pe-o pălărie, Iacobescu și-a luat ori ce grijă, numai țin minte, de cînd n’a dat un ban. Să nu fi făcut legătura asta, ce mă făceam? Noroc de Paveleasca. Eu, cu naivitățile mele, tot trăgînd maǐ mult cu sila m’a făcut să fac cunoștință. Dacă n’am avere ! De condamnat sînt cele bogate, ai căror bărbați cîștigă și ele tot își fac de cap. De ar fi numai pe jumătate adevărate din cîte spune Paveleasca, e prea destul. Auzi! Femei de condiție bună se vînd pe o sută de lei! Fete de familie dau întîlniri prin case cunoscute de ștrengari! Doamne ferește: n’am căzut așa de jos !

CAP. VI

Trecuseră anii, în veci nepăsători haini, îngropînd într’o mare fără fund nenorociri și plăceri; toate pieriseră ca apele morței în fața viitorului tainic, schimbător și de temut.

În nopțile tăcute, pustii și lipsite de somn, Zoe avea fiori de presimțiri urîte. Se temea de soartă, cum se tem copiiǐ de întunerec. Și zilele luminate de soare nu-i erau mai vesele; își amintea cu părere de reǔ vremile, cînd trebuea să se scoale de dimineață la cinci, ca sâ-și pregătească frațiǐ la școală.

Necazurile de-atunci le dorea acum! Jelea acele vremi trecute, cînd casa era plină de viață. I se părea că-i babă bătrînă, iar taică-so moș de o sută de ani. De atîta liniște pustie, îi țiueau urechile. Une ori, dusă pe gînduri, se’ngrozea că poate o veni vremea să nu-l aibă nici pe bătrîn. «Doamne, dar atunci ce-o să mă fac?!»

Aci gîndul izvoditor neîntrecut îi amintea cum bătrînul, s’a dus la mănăstire. «Cînd nu voiu mai avea nici pe tată, mă duc la maice. Te’nchini, mereu te’nchini și uiți pustiul și viața netrăită. Prinsă de fiorii evlaviei sfinte, nimic mi-o părea viața noastră; nimic și deșertăciune, fericiri și nefericiri! Vecinicia nepătrunsă, neînțeleasă, învălue sufletul rănit ca un balsam alinător. Te rogi, te’nchǐ și sufletul schingiuit ațipește ca’ntr’un somn lin aducător de ogoere. Și-așa, zi cu zi, ceas cu ceas, păn ce te soarbe liniștea de veci, păn zborǐ din zbuciumul unei vieți de [...].

Cînd melancolia și urîtul o prea îmboldeau, s'apuca de așezat și de scuturat prin casă. Mobilele vechǐ scîtțîiau ca oasele bătrînilor.

Sub învălitorile albe, trebuea să le ghicești forma.

Zugrăveala cu flori liliachiǐ era ștearsă, veștedă ca niște buchete de bal peste carǐ au trecut ani și ani. Pe covoare erau bătute cărările, pe unde pașiǐ colindaseră maǐ des, ca pîlcuri de iarbă păscută păn la țerînă. Erau cumpărate în anul cînd se’nsurase Tache. Sărmani ochǐ carǐ priviseră cu drag buchetele de flori, de mult li se stinsese Iumina! Perdelele albe, spălate odată pe an, de Paști, se’nvechiseră, erau mai gingașe ca pînza de paianjen, arse de soare, slăbite de vreme.

Zoe trecuse de trei-zeci de ani, dar înfățișarea îi era tot bună și simpatică. Îmbrăcată vecinic în haine cenușii, de stambă vara, de lînă iarna. Cum zicea Magda, avea uniformă. Coada pusă în pieptene, părul neted. Lucra cît era ziua de mare, stînd pe-o canapea la fereastra ce da în grădiniță: Tovarășă nedespărțită îi era o pisică albă, care se ținea după Zoe ca un cîine.

Era într’o Sîmbătă pe după toacă. Jos lîngă ea avea un coș cu albituri de dres. Mereu le măsura cu ochiǐ, de mai sînt multe.

— «De-ași isprăvi, gîndea. O veni tata și nu-i place să mă vază lucrînd spre Duminică.»

Soarele încă nu asfintise. În vremea asta cineva bătu la ușă. Zoe, făr’a lăsa lucrul, zise: «intră!»

Era preutul Ioan, ruda lor depărtată. Suflet bun, gata să dea un sfat ori să te ajute. De cîte ori avea răgaz, venea să-i vază. De zeci de ani părea neschimbat și la față și la port : părul cărunt, obrajiǐ rumeni și statura de muntean voinic. Nu schimbase giubeaua de postav negru pe reverendă, numai anereul îl făcuse cu nasturi, să fie maǐ la modă. De-cînd fușese preot de regiment, purta potcan de catifea, roș închis.

Lăsă cîrja la ușă in ungher.

— Bună seara, nepoată, eu tot îmi aduc aminte de voi, macar din Paști in Paști.

Zoe se ridică și-i sărută mina.

— Bine ar fi, să fie mai des. Adesea ne e așa de urît că, de vine cineva, are chiar pomană.

— Ma-ta tot cu lucrul. Așa-mi place. Munca-ǐ bine cuvîntată de Dumnezeu și lăudată de oameni. Ne scapă de nevoi și ne apără de păcate.

— Pentru noi femeile lucrul e tovarășul cel mai bun.

— Tot n’ar strica să mai eși. Preoteasa e chiar supărată că nu mai vii.

— Mă crede, m’am desvățat a umbla pe stradă.

— Drept, hărnicia d-tale e neîntrecută. De cînd te știu, cît e ziulica, nu-ți cade lucrul din mînă. De ar fi toată lumea așa, n’am mai avea criză în țeara românească.

— Să zic și eu că mă aflu în treburi. Cea ispravă doar nu fac. Nu-i vorbă și copiiǐ rup. Ceva de spăriat!

— Cari copii ?

— Ai Magdeǐ. De cînd s'a măritat, cusut'a ea, barim, un șorț?

— Reǔ ! Zeu, o înveți reǔ ! Gospodăria, grija de copii, tot mai poate azi înfrîna patminele și păzi femeea de ispitele luxului. Prinslăvia e începutul reutăților. Ce văz nu-mi place. Unde în torni capul, numai lux, pofte, și patimi.

Preotul apăsă pe vorbele din urma, privind pe Zoe cu o căutătură, în care se vedea ca știe el multe.

— Ce să-i faci ? Tînără, frumoasă, îi e drag să petreacă. N’au toate femeile temperament pentru gospodărie.

— Să-l aibă. Trebuie deprinse de mici cu gospodăria. Înnainte de-a fi meșter, trebuie să fiǐ calfă și, înnainte de calfă, ucenic.

— Cînd era acasă, de-o cam sileam să lucreze, strica, rupea tot și’ncepea să plîngă, zise Zoe oftînd adinc, par’că părîndu-i reǔ după acele vremi.

— Mergem ca racul. Mai de mult, de la doamnă păn la țerancă, toate făceau lucruri folositoare. Azi gospodăria e pe seama slugilor, copiiǐ pe mîna Nemțoaicelor sau pe drumuri. De unde s’avem patrioți, de unde să’nflorească dragostea de neam și țeară? Pe patrioții mari ca Șincaǐ, Mureșanul, Maior, Brăteniǐ, Goleștiǐ, i'au crescut mame romînce, nu Nemțoaice cu simbrie. Nu zic să nu învețe limbi străine, cui trebuie, dar de mic să bagi în sufletul copilului ideea că-i rușine să vorbească românește e fărădelege!

— De, așa-i moda.

— Ca preot merg pe la case și mari și mici. Une ori mi se turbură tot sufletul, cînd văz cîte-un copil nevinovat, venind vesel către guvernantă. De-o întreabă ceva’n limba noastră, să vezi cum îi stropșește: «Pfui! garstig! Du sprichst wie ein Bauer. Ich antworte nicht».

— E bine să știe o limbă, dar să n’o-disprețuească pe-a lui.

— Mamele fac lux, primblări, fac cu ochiul... Și, de, calea valea cele bogate; nu mai știu ce-or face de bine. Dar cînd vezi că au fumuri femei făr de avere, să nu te’ntrebi: «Unde-o să ajungem, Doamne?» Și de unde au bani, cu ce le ținea?

— Da, dar, urmările?

— Da, urmările! Se văd pe fie-care zi: furturi, desfrînări, pungășii nenumărate, sinucideri! Dumnezeu mă’erte! Nu zic că-i rea învățătura, dar, vezi, e ceva putred: fetele și băieții din mahala, cum au patru clase, nu s'apucă de muncă, se dau la ticăloșii.

— Ar trebui, din școală, deprinși cu meșteșugul.

— Așa zic și eu. Ar căpăta gust la muncă, nu la trîndăvie. Sa-i vezi: găligani de prin clasa a patra sau a treia, tolăniți pe maldanuri, alergînd cu zmeul ori bătîndu-se. Mahalagioaicele carǐ au cîte-o bujdă, încropesc ce încropesc dimineața și pe urmă sprijin porțile, nu se leagă un lucru de mîna lor. Așteaptă să le aducă bărbatul seara băutură și mîncare! Unele sînt așa de proaste, nu știu găti un borș. Vorba Romînulul: peștele de la cap se strică.

— Prea adevărat! De unde se ia pilde de cinste și muncă? Am cetit o călătorie a unul străin. Ți-i mai mare jalea: ne pune în aceeași oală cu Turcii, cu Arabii și cu alte neamuri. În tot Resăritul, cum îl numește el, zice că domnește lenea, necinstea, sulimanul pe fetele femeilor și distrăbălarea. Păn și obiceiul ăsta cu primblatul și strigătul mărfurilor pe stradă e pretutindene în Resărit. Am făcut progrese mari, dar, de, mai e mult păn departe.

— Da, da, zise preotul stînd puțin pe gînduri și par’că vorba, ce venise să spue, nu prea-i venea la socoteală.

Scoase tabacherea, luă tabac, mai tuși și, luîndu-și inima’n dinți, începu:

— E o vorbă, omul cu gura lui își face mai mulți dușmani de cît prieteni; dar, de, eu vă sînt rudă și duhovnic și doar nu mi'ți lua de reǔ: «Din prisosința inimei vorbește gura.

— Vai, părinte, cam de te îndoești măcar?

Preutul tuși iar. Par’că nu-i venea să n-ceapă.

— Nu mai departe Magda. O iubesc ca pe copila mea, dar e pe calea pierzaniei.

Zicînd aceste vorbe, preutul lua o primă de tabac, si mai astîmpere vorbele ce-i eșeau ca făr de voea lui.

Zoe oftă din adîncul inimei, fața i se încruntă și respunse:>

— Nu toate cîte se aud sînt adevarate. Gura lumei e viperă veninoasă. — Ușuratecă o fi ea,— dar vina e și-a bărbatului, prea a lăsat’o în baniǐ ei.

— Voind a spune una, ai spus doua, zise preotul, luînd potcapul din cap, netezindu-i cu mîneca giubelei și punîndu-l pe masă.

Acuma i se vedea mai bine părul cărunt peste tot și înfățoșarea de om blînd, de apostol, care ar vrea să’ndrepte lumea cu cuvîntul.

— Chiar în baniǐ ei. Clienți la el, cîți epuri la biserecă. A venit vremea de-apoi—să cîșlige femeea. —Și, doamne, cum ?... D’aea furnică ziua și noaptea străzile de femei. Cînd le văz, îmi vine să le pun ca la niște hoațe mîna’n piept: «încotro, cocoană? N’ai casă, n’ai copii?» Tramvaele sînt numai ale lor; dai bani și stai afară ca un cîine.

— Femei de moda nouă, zise Zoe.

— Rea modă! Zile bune de lucru și trotuarele gem de lux. Te-ai crede la Paști ori la Moși.

— De! Ce să le faci? zise Zoe, păturind o albitură în coș.

— Nu, domnișoară, sînt bătrîn, dar nu uita vorbele mele: toate relele ce vezi vin numai din pricina luxului, care se lățește ca potopul mînat de vînt. Un nevoiaș de scriitor, de biet meșteșugar, vor să fie sclivisiți, și el și nevasta, ca niște bogătași. Mai de mult, cînd avea omul o datorie, nu dormea de grijă; azi și copiii fac datorii. Și, de, cine cumpără ce nu'i trebuie, vinde ce-i trebuie. Cunosc eu inși, carǐ trăesc pe veresie cu gînd să nu plătească nici o dată. Chiar pe mine m’a pus unul la mînă, și, azi, fuge, curat vorba: ca dracul de popă. —Preotul rîse cu haz prefăcut doar ar maǐ îndulci cele spuse.- La sf. Dumitru și la sf. Gheorge mulți se mută și nu spun adresa, lasă pe la Olteni datorii de zeci de lei.

— Lumea te prețuește de pe haine, d'aea fie care cheltuește mai mult de cît are știință, cinste, în ochii lumei au mai puțină trecere de cît o pălărie la modă.

— Vezi? Aci e reǔ. Pentru lux, femeea se vinde; bărbații fură, înșeală, trădează interesele țerei. Banul e ochiul diavolului, iar luxul e diavolul întrupat. Galantarele pline de mătăsuri și de juvaericale fură mințile, duc la toate relele. Peste drum de mine stă un slujbaș. Ce o fi avînd pe lună? O sută de lei, să zic o sută două-zecǐ. Are o fetiță. O îmbracă Dumineca ca pe-o păpușe, cu horbote, cu panglice, cu pălărie. Te minunezi! Dacă, de mică, o învață lux, ce să facă ea, cînd o fi mare? Să se vînză! Toți vor s’arate ceea ce nu sînt. Iconomia, cumpătarea sînt lucru rușinos în vremea de-acum.

— Prea adevărat, ispitele sînt mari.

— La reǔ oamenii dau năvală ca oile: apucă una’n gîrlă, se aruncă toate.

— Ce-i de făcut? Omenirea e ca o apă. De-i rea ori bună calea, dînsa tot înnainte își mînă undele, țipă, se zbate de bolovani, dar merge fără popas.

Preotul mai luă o priză de tabac, mirîndu-se cum s’aducă vorba, la ceea ce avea de spus.

— Sînt pe lume oameni făr de noroc. Cît ara cheltuit noi să-l punem la cale pe Iacobescu! N’a fost chip. N’are slujbă. Dumnezeu știe ce supărări îl mai așteaptă pe bietul tata ! Sărmanul, în foc s’ar fi aruncat, numai să facă din copiǐ oameni de ispravă.

— Să nu uitam vorba bibliei: ‘«Nu-ți face ție chip cioplit»’. Bietul Tache prea înrobit pentru copii, ca la icoane s-a închinat.... Dar unde-i?

— L’a apucat o durere de cap, s’a mai dus la aer.

— Bine că te-am găsit singura, zise preotul, apropiind scaunul.

Suflet bun. Vorbise întîiu de lumea toată, ca să nu-i pară Zoei atît de amare cele ce era să-i spuie despre Magda.

— Știi cum țin la familia lui cuconul Dumitrache; dar ce-am auzit de Magda nu-i bine, nici frumos.

— Vai! Ce să zic ? Poate prea am răsfățat’o de mică.

— La asta nu m’am așteptat...Eram la o familie....Ce spuneau despre ea!

— Ce să zic?...Viața e ca părăul de munte: pornește limpede ca lacrima suferinței, iar cînd ajunge în șes, e numai noroiu. Începe nevinovată și sfîrșește pângărită de patimi. Ferice de cei ce se pot opri la vreme. Să nu afle bietul tata: un cuvînt l’ar omorî!

— Cum își tălmăcește el luxul Magdei?

— Crede c’o fi cîștigînd Iacobescu ! Și la noi cere mereu. Cît are, cît lux face și tot mai râmnește la puținul nostru.

— Reǔ că dați răsipitorului. Nu te-ai jertfit destul ?

— Așa a fost să fie! Trecutul e mormîntul amintirilor: fericite ori nefericite, tot laolaltă merg.

— Datoria creștinească e să-ți ajuți aproapele; dar cu Magda îți faci păcat. Nu te gîndești ? Mîine, de moare bietul Tache, remîi pe drumuri.

— Nu-i chip. Milogește atîta, că-ǐ dau tot.

— llie, barim, și-a luat mințile’n cap. Armata i-a venit de hac. O să facă din el om, cu ea nu glumește.

Zoe rămase pe gîndurǐ, pe urmă, viindu-și în fire, zise:

— Cine știe ? Sărmana mamă! Cîtă nădejde! Mereu zicea de băieți: «Sînt sprijinul și mîndria unei familii».

[...] amintiri jalnice, așeza rufăraia în coș.

— M’a plictisit atîta cîrpit!

— Așa zice și preuteasa: «Mai lese coși din nou de cît să dregi.» -Numai vezi: două cămăși drese te poartă cît una nouă. —Banii scumpi și copiiǐ, halal ce mănîncă, haram ce poartă!

— Vorba-i să ai pentru cine iconomisi. Mă duc să văz ce face baba mea, zise Zoe eșind pe ușă.

Preotul, remas singur, gîndea: «Păcat de biata fată! Dînsa n’a avut noroc! Știe ea de soru-sa. Dar ce-i poate face? Vorba preotesei: «Dac’a zburat puiul din cuib, pas’de-i caută urma».

Zoe se înturnă c’o împletitură:

— Ei, domnișoară, prea de tot ești harnică. Mîine e doar Duminecă. Domnul a lăsat să ne odihnim.

— Drept ! Dar voeam să isprăvesc un fes pentru bietul tata. Numai de-ar avea parte de el.

— În mîna lui Dumnezeu sîntem cu toțiǐ; fără de voea lui un fir de păr nu se face din negru alb.

— Vine, mi se pare, și tata.

Tache Serafim intră, în adevăr, pe ușa. Îmbătrînise de-a binele: gîrbov, barba albită și ochii stinși de focul suferinzilor și al unei vieți petrecute fără bucurie. Hainele cafenii îi aretau fața și mai întunecată.

— Bună seara, pop’o. Cum te lauzi.

— Slavă Domnului, potrivit. D-ta ai eșit la primblare ca un tinerel?

— Te saturi și de stat în casă. Cînd sîntem tineri, dorim s’ajungem ani mulți. Mulți i-am ajuns, ni-ǐ silă de eǐ. M-am degustat, părinte, de tot, de tot.

— Voea lui Dumnezeu, trebuie să ne ducem crucea păn la capăt. Bătrînețea ispășește păcatele tinerețelor.

— Adevărat! Cînd copiiǐ nu-ți sînt cum ți-a dorit sufletul, amar te doare.

— Doamne ferește de mai reǔ! — să zicem tot deauna.

În vremea asta baba Zinca aduse tava cu cafele negre. Zoe dădu fiecărui ceșcuța.

— Să trăești, bab’o, bună cafea ne dai, tăcu preotul, după ce sorbi nițel.

— Sărut mîna părinte. Dacă-i știi rîndueala, musai să fie bună

Preotul soarbe cu poftă din cafea, privind pe furiș la Serafim.

— Nu-ți sînt toți boiǐ acasă, domnule Serafim.

— Gîndurile nu-mǐ dau răzbun !

— Așa-i, cînd ai copii mici, grijile și supărările sînt mici; cînd se fac mari, cresc și grijile și supărările. Eu, ca eu, dar biata preoteasă, nici noaptea n’are odihnă : «Ce-o fi făcînd oare Nicu? Dar Caliopi? N’a scris de mult». Și așa cu fie care. «Îi dai la casa lor și’n loc de odihnă, mai mare grijă». Une ori chiar mi-ǐ necaz. «Bine, soro», ii zic, «ce-ai vrea să ai un cuptor mare și să-i țiǐ pe toți grămadă ?».

— Zoe, de mult n’a fost llie ?

— O fi vre-o lună. Dar ce ?

— Știi, cînd nu vine multă vreme, nu e semn bun. Se lasă dus de mintea altora. Și, de! pe cine nu-l doare, nu leagă. Tinerii de azi!

— Dai unde dai, tot la ei cârmești...Copiiǐ vin la părinți, cînd au nevoe, zise preotul, luînd tabac.

— Hei, părinte! Cel mușcat de șarpe se teme și de șopîrlă. N’am avut noroc la copiǐ...

— O să fie bine. Cu Ilie n’ai greșit. Cari-era sigură. Și miliția pune mințile la loc chiar celor mai zevzeci.

— Ți-ai da viața pentru copii, pe cruce ca Isus te-ai răstigni, numai să-ǐ știǐ oameni; dar minte, minte, cum să le-o dai?

Mintea n-ajunge, trebuie și noroc, zise Zoe.

— De cînd n’a dat Ilie pe-a casă, Zoe ?

— Nu ți-am spus? De vreo lună.

— Că bine zici. Venise cu plan, nu cumva mai am bani, că e unul și dă procente mari.

— Vorbă să fie! Le făgăduește mari, că are de gînd să nu-ți dea nici capetele, zise preotul.

— Cercări! Copiiǐ nu te-ar crede, să te vază cerșind pe drumuri.

— Așa e, de cînd lumea: copiiǐ să ceară, părinții să dea. Ferice, cînd ai de unde și n’ajungi la ușa lor.

— Cel puțin să te asculte. Doar o viață trăită ne-o fi învățat ceva!

— Vorba Romînului! Oul se crede mai cu minte de cît găina. Fiǐ bun bucuros că nu te’nfruntă. Uita-te al miei: buni băieți, dar merg după mintea lor și, vorba d-tale, mai mult plătește mintea mea trăită de cît a lor din carte.

— Nu cîrti, părinte; ai copiǐ buni.

— Mulțumesc lui Dumnezeu. Dar i-am și ținut din scurt. Copilul e ca și căluțul tînăr: simte frîul slobod? ia cămpiǐ! Plecau la școală; dar eu, răpede giubeaua și potcapul și cît colo, după ei, să-i văz cum apucă. Cînd eșeau de la școală, eram pe uliță, din colț pîndeam ce urmări au: Nu fac ghidușiǐ, necuviinți, nu se leagă de fete? La note, întîiu conduita o căutam! Aea e cheea și lacatul.

— Aveam slujbă. Și pe urmă, care-i bun de la sinea lui, n’are nevoie de paznic.

— Așa-i nu zic; dar, de, adesea și-un copăcel început a crește strîmb, dacă-l îndrepți și te țiǐ de el, se’nnalță, maǐ mare dragul. Care părinte nu dorește bine copilului?

— N’ajunge. Trebuie inima tare, sa nu le dai slăbit de dragoste.

Și preutul clătină din cap, par’că simțea cum își înnăsprea inima.

— Iubirea mea, credeam că le-o sădi și lor în suflet dragoste și simțul datoriei. Știam cît am suferit eu. Destul n’aveau biețiǐ mamă, să-i maǐ fi obijduit și eu? Și azi n’am nici o bucurie. Multă durere e’n sufletul mieu.

— Nemulțămitorulul i se ia darul. Domnișoara Zoe nu e îngerul casei? Să vrea, a-zi i-ași găsi soț.

— Mi-a trecut soarele de amiază, părinte.

— N’am oprit’o. Nu-i așa, Zoe? Tu singură ai voit să țiǐ fraților loc de mamă? zise privind’o pe Zoe cu jale și obidă.

— Și nu-mi pare reǔ. Plăcerile sînt trecătoare, datoria împlinită e mîngăere pe viață.

— Pe urmă Georgică nu merge bine cu plasa ?

— Cu mintea și cunoștințele lui atîta merită ?

— De-ar fi sănătoși! E bine și așa. Năzuințile prea mari sînt prilej de nenorocire. Dar plec și eu spre casă. Poftă bună! M’o fi așteptînd preoteasa cu mîncarea. De’ntîrziu, e foc și pară!

— Așa era și nevasta, Dumnezeu s’o erte! Bun suflet! O tinereță’ntreagă par’că nici n’a fost, zise Serafim oftînd.

— Nu vii nici o dată’n colț la Ene ? Ce pelin ! Un păhăruț înnainte de masă dă poftă de mîncare, îți poartă sîngele.

— Popa nu paote făr de sîngele Domnului. Vezi, pe mine m’a oprit doctorul, zise Serafim mai vesel.

— Dă-l în colo! Eu știu din vechime: «Vinul e laptele bătrînilor». Cînd ți-o spune doctorul că morǐ, atunci trăeștǐ mai mult. Ia să vă spun una. S'a dus în tinereța lui un boier la cel maǐ mare doctor din Paris. Franțuzul, ca Franțujiǐ, iute la vorbă, îl ciocănește, cum e treaba lor, apoi zice: «D-ta stai reǔ cu pieptul», îi dă o rețetă și-l sfătuește să plece la părinți. Vine boierul la moșie, se pune pe mîncate și băute...Mă rog, ca omul care n’avea de trăit o viață. Peste un an merge iar la doctorul ăl mare. Îl ascultă el, îl ciocănește, cum li-e meșteșugul:

— «Ești maǐ sănătos de cît mine. Ce dobitoc ți-a spus că ai boală de piept?» Boerul, zîmbind, scoate rețeta și i-o pune sub nas. Auzi, ce dobitoc!

— L’a pus pe doctor în cotă, cum zice Moldoveanul:

— Știi vorba: nici toate ale doctorului; nici toate ale popei. Zeu, hai nițel: pe vremea asta trec și funcționarii...Auzi glume, rîs. — Maǐ uiți necazurile. Supărarea e ca și copilul răsfățat: de cel cocolești, de ce mai reǔ se face.

— Să-ți fac placul...De băut, nici vorbă. Preotul își netezi de mai multe ori părul cu mîna, șterse potcapul cu mîneca giubelei și’l puse tacticos în cap, mulțumit că merge și Serafim. Cuconul Tache își luă pălăria și bastonul și eșiră rizînd.

— Așa zi : «Ce dobitoc!» Cît sînt el de’nvățați, dar, cînd e vorba de păcăleli, Romînul nostru îi bate.

— La d’astea nu-l întrece nici Naiba.

Zoe îi petrecu mulțumită ca-l vedea pe tată-so ceva maǐ vesel.

Baba veni să ia ceva:

— Boierul s’a dus! Și bucatele gata!

— Vine curînd. A eșit cu părintele, să se maǐ ia puțin; prea tot pe gînduri sta.

— Ți-ași spune ceva. Ori mai bine să tac

— Asta ǐ! Ai de spus? Spune!

— Am întîlnit dimineață bucătăreasa de la conița Magda, zicea că s’au certat boieriǐ, lucru mare.

— Treaba lor.

— Nemțoaica de la copil vrea să iasă; nu i-au plătit pe trei luni...De n’ar întîrzia boierul. Se uscă friptura, zise baba eșind.

Zoe remase pe gîndurǐ, vorbele servitoarei îi căzuseră greu pe suflet.

— «Bani nu-i maǐ ajung! Se face de rîs, își vinde cinstea și tot n’are! Bani și bani, cît vor ei nu e chip. Averile lui Iov nu le par de-ajuns. Păcătosul de Iacobescu joacă și cărți, nu’ncape vorbă. Ce zic? Numai el? Mă tem că și ea. Nu s’a prins maǐ dăună-zi cu vorba?...Și de llie avem mai mari bucuriǐ?! Țin atîta la dînsul!...În zădar! Nu ascultă nici acum de sfaturi, cum n’asculta nici cînd era mic de amenințări. Și el și Magda, vecinic făceau cum îi tăea capul. Și reǔ îi maǐ tăea!...

Educația? Bun’o fi, nu zic, dar pentru firi maǐ domoale. Nu’n zădar îmblînzitoriǐ de fiare aleg pe cele ce pot fi date la brazdă și nu-șǐ pierd d’a surda munca și vremea cu ale îndărătnice. Credeam că mintea și învățaturile le vor preface încăpăținarea în caracter, cum știința preface o putere oarbă și ucigașă în binefăcătoare! M’am înșelat!»

Zoe, obosită de aceste amintiri, căzu, ca fără de voie, pe un colț de canapea. În vremea asta ușa se deschise răpede. Zoe tresări trezită din gîndurǐ de mult trăite.

Magda intră grăbită, vioaie, zglobie, urmată pe foșnetul mătăsăriilor. Pălăria ei numai dantelă și pene de struț, adevărată spumă, «rochea cenușie deschisă, simplă, de-o eleganță rară. Toate îi dădeau o înfățoșare delicată, ușoară, scotîndu-ǐ și mai mult la iveală frumusețea, trecînd ele înse-și nebăgate o seamă ca niște podoabe fermecate. Părea o fetiță zburdalnică. N-o întrecea nimen în știința de-a se îmbrăca; Areta de-o sută de orǐ mai frumoasă. Puțini bărbațǐ pe stradă nu o petreceau cu privirile păn departe.

Cînd Zoe o vedea așa de cochetă, de elegantă, fără să vrea o asemăna cu demimondenele de pe calea Victoriei. Simția un fior urmat de jale. S’ar fi bucurat s’o vază într’o îmbrăcăminte eftină și simplă, dar s’o știe mamă iubitoare și soție cinstită. Toate aceste gînduri îi aduseră un oftat adînc.

— Bonsoir, dragă Zoe. Ce? Te-ai speriat? Tata nu-i acasă Ce minune c’a lăsat jețul! O fi zicînd bogdaproste! Nici pe la mine nu veniți. Doar supărați nu’ți fi, nu v'am făcut nimic ?

— Ne-am deprins a sta’n casă.

— Și trebuie un fenomen ca să vă scoață. Eu mor, de nu mă primbla în fie-care zi.

— Să te înghioldească lumea pe calea Victoriei?

— E și asta e o patimă: o admiri și te admiră.

— Mai ales să te admire.

— Dacă meriți, de ce nu ? O fi păcat.

— Stai jos... Tata trebuie să vie numai decît.

— Mă grăbesc.

— Viǐ numai cînd ești grăbită.

— Tu, de loc pe la mine!

— Ce să caut? Eștǐ vecinic cu musafirǐ. [...]

— Cînd mai vine?

— Are de gînd să dea divorț.

— Minciuni! Să nu dea tata pestea așa vorbă. Iar ați mîncat lauri orǐ v'apucă bunie la lună?

— Tata, o să auză el o dată. Despre lauri nu-i nevoie; boală e din născare, zise Magda, rîzînd ca și cînd și-ar fi adus vre-o laudă.

— Foarte trist, căci n’are leac.

— Face pe gelosul. Are niște scrisori, niște secături!

— Rușine! Mă credeți proastă? înțeleg manevrele voastre. Vai! Magd’o! Prea v’a plăcut luxul și viața făr’de muncă.

— Zoe, de ce ești nedreaptă? Dacă tu, ca soră, nu-mi dai dreptate, atunci străinii să-mă creadă? Îți închipuǐ că n’am momente de jale și reni ușoare! Ca ori-ce fată am flirtat...Mironosiță nu mi-a plăcut să fiu...E așa de lesne, fiind frumoasă, să’ntorci capetele bărbaților!

— După ce m’am măritat credeam c’o să fiu femee model...Știi doar: pe Iacobescu nu l’am iubit; dar voiam să fiu la locul mieu. Dacă n’am avut noroc, ce să fac ?

— Dacă ai fi voit, puteai fi la locul tău.

— Cu alt bărbat, poate!

— Femeea trebue să aibă demnitate. De la dînsa se cere morală maǐ înnaltă.

— Roabei se cer numai calități, greșalele, chiar mișeliile sînt permise stăpînilor.

— Da, ca roabe am fost înnainte mergătoarele moralei.. A o nesocoti, înseamnă a da îndărăt...Tu și cele ca tine mergeți de rîpă... Mă’nchin roabelor și desprețuesc emancipate ca voi, emancipate de rușine!

— Zoe dragă, condamni fără să asculți...Cînd am început să-i arăt lui Iacobescu nevoile casei, ca să pot fi în rînd cu lumea, strîngea din umere «N’o să fur?» Alta nu scoteam de la el? De’ncepeam să plîng, să-l spuiu că nu m’a luat să-i fiu servitoare, că n’o să cerșesc, dă, de s’a știut nevoiaș, la ce s’a însurat! El, furios, strigă : «Cîștigă și tu ca alte femei!

— Și trebuea să cazi? Rușine !

— În vîrtejul lumei, împinsă de nevoi, ademenită de adoratorǐ, greu e să reziști, lesne să cazi!... Am luptat...Și, la urmă, mi-am zis: De ce-ași suferi sărăcia? De ce umilința nevoiașului? Pe lacobescu nu-l iubesc. Atunci? Morala?! Dar să rabd sărăcie eu și copiiǐ e moral? Și ce fac? Sînt altele mult maǐ jos de cît mine. Ai auzit pățania celor patru cocoane? Alea, zic și eu, merită disprețul, sînt infame! Presupune c’ași fi...măritată c’un bătrîn.

— Cine duce vieață cumpătată n’are nevoie nici să fure, nici să se vînză.

— N’am furat. Cu ființa mea pot face ce voiu. Cui am de dat seamă? Mă jertfesc pentru copiǐ. Nu pot să-i cresc ca pe niște Țigani! Nu, nu, copiiǐ miei nu vor suferi mizeria ce am îndurat eu !

— Ast-fel se apără și ucigașul. Frumos nume le pregătești! Ce o zice lumea ?

— Lumea? Care-ǐ maǐ de treabă să-mi arunce piatra. Sărmană Zoe, ce știǐ tu din colțișorul tău de canapea! Întreabă-mă pe mine și vei vedea că Magda-i mai bună de cît multe alte femei cu avere, carǐ-și schimbă amantul cu anotimpul. Nu mi-ai face o crimă că n’am putut suferi mizeria, avînd prilej s’o alung de la mine și de la copiǐ.

— Magdă, Magdă, să nu-mi fiǐ soră, te-ași [...].

— Dragă Zoe, de ce te superi? Uit’te bate-mă. Zeu, bate-mă!... Auleo! Întîrziaǐ. Zoe! Zoe! Tu n’ai trăit! N’ai inimă!

— Da. n'am trăit, n’am inimă, fiindcă m'am supus datoriei. Am dorit să fiți voi oamenǐ.

— Șoiu reǔ, Zoe dragă! Ce să fac ?

Magda se uită în oglindă:

— Ce reǔ aret! N’ai nițică pudră?

— Știi că nu obicinuesc.

— Poate și asta-i contra moralei? Ce-ai înțeles tu din viață, surioară?

— Mi-am făcut datoria. Nenorocire, c'a fost în zădar.

În vremea asta s'aud pași.

— Ăsta trebue să fie Ilie. Ce minune e oare azi, de venirăți amîndoi?

Ușa se deschide, Ilie, în uniformă de ofițer, vine, sărută surorile.

— Știǐ că te-a plăcut fata, dar plăcut? face Magda.

— Ce folos dacă întîrzie miile?

— Fiǐ și tu cu puțină răbdare!

— Nevoile nu știu de răbdare. Ele te mînă, unde nu ți-ǐ voea.

— Și tu Ilie, tot numai bani și iar bani!

— Ce vrei, Zoe dragă, azi banul duce lumea. Făr de el nu poți avea cea maǐ mică plăcere! Împărățiile, soarta poporului, ca și a cerșetorului, atîrnă de bani!

— Așa zic și eu: de cît o viață de mizeriǐ mai bine lipsă, face Magda. Vorba duduei mele: «Gold, Gold, nur das liebe Gold ist uns Allen hold» (Aur, aur, numai aurul ne place tuturor).

— Viața e datorie, nu petrecere. Munca și odihna întîiu, plăcerile la urmă. Alt-fel rușinea ne așteaptă.

— Să am milionul, ce mai traiu! Știi cum ași da slujba dracului? zise Ilie.

— Vorba e: unde-i? Ascultați programul mieu. Te rog, Zoe, nu te supăra: păn la zece ași dormi; la amiază ași lua dejunul; păn pe la două ași ceti un roman vesel; păn la patru mi-ași face toaleta; pe urmă vizite, primblare; la opt răpede masa și la nouă teatru, operă, ori bal; la trei, ași face nani!

Toate astea le-a spus Magda într’un suflet, be cunoștea că de mult le gîndește și le dorește.

— [...] poate da numaǐ banul, făcu Ilie prins și el de farmecul acestui program.

— Mă bucur, cînd veniți; dar vorbele voastre amar mă întristează.

— Dragă Zoe, tu ai fi fost foarte fericită, dar trebuea sa ne călugărești și să ne fiǐ stariță, făcu Magda.

— Ba nu Magd’o: Eu stareț și tu staretă. Ce cariere strălucite !

— Cum de nu te-ai gîndit, Zoe, la asta ?

— E târziu! Vai, Zoe, dă-mi o piesă, n’am pentru trăsură, zise Magda sărutînd’o. Haǐ de mă petrece, llie !

— Lasă-l. Ce ai cu el? Abia a venit.

— Mult nu stau nici eu; am o întîlnire. Ce te uiți? O întîlnire de afaceri.

— Vină cu mine, am trăsură.

Zoe nu-și zicea răspicat, dar înțelegea că fratele și sora se’nstrăinau mereu de dînsa. Zădarnic i-a iubit, i-a crescut și a făcut tot pentru ei. Lor nu le vine la socoteală felul cum înțelege ea viața și datoriile morale. În ochiǐ ei, dînșiǐ citesc mustrarea, chiar cînd nu le zice nimic. Aice e pricina receleǐ. La ce-ar veni s’o vază, cînd știu că dînsa, în inima ei, e mîhnită de ce fac și cum trăesc ei? Nu e în zădar vorba: «Cine se aseamănă s’a-dună». Ce să fac? Să le dau dreptate? Nu pot! Oh! și cum mă doare înstrăinarea lor!

Zoe remase iar singură pe gînduri...Nici unul n’a zis: «Ia să maǐ stau să-l văz pe tata!»...Grozav, să te simți suflet stingher! Par’c’ai fi în largul măreǐ, singur între cer și pămînt...Lui bietul tata nu-i pot spune nimic. Magda, fără să vrea, m’a junghiat la inimă: «Tu n’ai trăit!» Da, n’am trăit! Și eu, și tata am pus în eǐ tot idealul, toată nădejdea. Zi cu zi am muncit, m’am strădanuit să-i văz oameni. Și ce folos ?

Zoe se păzea ca de foc. Nu lua vorba cu bătrînul. Cît putea îi lăuda și-ǐ dezvinuia pe tot. Păn și lui Iacobescu îi găsea îndreptățire. Dacă ar fi avut o ființă iubită, cărei să se destăinuească, poate s’ar mai fi ușurat: cu ghîdul, mereu cu gîndul se istovea. Adesea îi venea să se îndoească de mintea și de judecata sa: «Ce folos să fiǐ bună, dacă ai tăi nu te pricep și, poate, chiar, din pricina aceasta, nu te iubesc ? Pe zi ce merge, Magda și Ilie tot mai înstrăinați par. Nu spun nici păsurile, nici bucuriile. Străin acelor pentru cari ți-ai jertfit tinerețele! Poate fi ceva mai jalnic?»

Zoe simți șiruri de lacrămi lunecîndu-i pe față...

Bătrînul, une-ori, scos din răbdări, îi zicea vorbind de Iacobescu.

— Nu’i maǐ dezvinui. De era om de ispravă, putea fi departe.

— E greu, tată: avere n’are, rude cu trecere, nu. Atunci, cum s’ajungă într’o țeară, unde averea și înrudirea fac tot ? '

— Cum ajung alțiǐ?

— Dacă aǐ cerceta, aǐ vedea că pe cale cinstită, nu.

— Zi că-i leneș. Putea lua iar slujbă. De la mine să nu mai aștepte nimic.

— Cîștigă el acuma cu advocatura.

— Să dea Dumnezeu! Tare mă tem c’a luat năravul foițelor. O cîștiga, păn’o înfunda pușcăria; prea alegător nu-l știu.

— De unde aǐ maǐ stîrnit și asta ? !

— Să dea Dumnezeu să mă’nșel.

Cap. VII

Nu trecuse mult de la vizita Magdeǐ. Zoe s’apucase de deretecat prin casă. Găsind niște mănuși vechǐ, se trezi și’n ea un pic de cochetărie femeească, gîndi: «Praful reǔ maǐ strică mîinile», le puse și’ncepu iar a scutura.

Baba Zinca veni s’ajute. Strîngînd covoarele vălătuc, întrebă:

— Merg azi la piață ?

— Nu te maǐ du, gătește ce te-o ajunge mintea. A întîrziat pensia.

— Nu știu, domnișoară, ce gîndești ? Să-ǐ daǐ tot și să te lași fără para chioară în casă!

— E o slăbiciune, mamă Zinc’o: îmi cere, dau.

— De! Viǐ odată la vorba mea. Cînd nu-ǐ mai avea de unde le da, nici «bună dimineața» n’or să-ți zică. Așa m’au mîncat și pe mine rudele. Știe părintele ce gazdă eram la casa noastră. — O să tai o găină, zise baba, eșind cu covoarele.

—«Îmi face și ea morală, sărmana! Ține la mine. Suflet simplu, dar peste seamă de bun. Cum mă’ngrijește, cînd mă vede bolnavă! Toate sînt așa de vechi aci’n casă!...Par și ele obosite de viață... ca și mine... S’a oprit o trăsură. Cine-o fi așa dimineață? Nu bine isprăvi de’ntrebat gîndul și pe ușe intră Iacobescu. Foarte cochet: purta barbișon și mustață. Hainele-ǐ cafeniǐ păreau acum scoase de la croitor.

— Bună ziua, cumnată, ce faci ?

— Bună să fie! Mă lupt cu praful, dușmanul gospodinelor...Ce vînt te-a adus. Unde să scriu?

— Păcatele mele! Om făr de noroc. Altul maǐ slab de înger, s’ar împușca.

— Serios ori glumești?

— Ba de loc. Bine că te-am găsit singura.

E ceva grav de tot.

— S’auzim, zise Zoe scurt și cam în bătaie de joc.

— Ne ești ca o mamă. Veni-ǐ să-țǐ spun. pregătește pe bătrîn, nu voia să am pe cuget o nenorocire.

— Spune maǐ curînd, nu-mi plac prefețele lungǐ.

— Magda m’a nenorocit: nici mama, nici soție!

— Maǐ ai gură să vorbești?

— Sînt de vină că sora dumitale e o curtezană? Vinovațǐ sînleți de creșterea ce i-ațǐ dat. O să vă arăt eu.

— V’arată lumea de-o cam dată pe voi cu degetul, zise Zoe foarte liniștită, spre uimirea lui Iacobescu.

— Mi-a stricat numele și interesele, divorțez. Uit’te ici, am dovezi în buzunar.

— Poartă-le sănătos. Nenorociți copiiǐ. Azi femeea are rostul ce i-l face bărbatul. Nu era ea fată ideală; dar, cu alt om, n’ajungea unde a ajuns, zise Zoe, aruncîndu-i o căutătură de ură și dispreț.

— Învinuiri nedrepte. Traiul și luxul ce vrea ea, nu i-l pot da eu. Avocătura merge infam. Nu sînt procese, e ca după holeră.

Și începu a striga, ațițîndu-se.

— Nu țipa, că nu mi-i teamă. Din partea mea, sînteți amîndoi buni de ștreang. Mi-e jale de bietul tată și plîng de mila copiilor. Nu mai avem de unde da.

— Zoe, nu mă sili să-ți spun lucruri neplăcute!

— Ba zeu! Păn acuma bucurii mi-ai spus?

— O să vă fac de rîs, de nu m’ajutați bănește. Mi-a compromis numele.

— Bietul mielușel!

— Da, țin la numele mieu! N’ați găsit un prost.

— De ce-ai luat’o? Cît v’am dat, uiți? Bravo! Dacă e cum spui, cu bani ai închide ochii ?

— Dînseǐ zi-ǐ bravo, nu mie. Azi să nu fiu însurat, nu ași lua o milionară? Ce mă privești ironic?

— Ce vrei, nene? Te-a’nsurat cu sila. Sînt încă destule babe, nu ți-e vremea trecută.

— Ce voiu? Tu taci ori nu'nțelegi? Pentru a scăpa din gura lumei, îmǐ trebuie banǐ, cel puțin treǐ miǐ de lei. De nu, va alege tribunalul.

— Atunci cunoaștem tariful. Va să zică treǐ miǐ de lei pot repara cinstea d-lul Iacobescu. O fi ca nouă Nu e înse preț fix. Mai lași ce-va?

— Zoe, rîzi de mine și de soră-ta. Nu mă împinge la disperare. Pe Dumnezeul mieu, pe copiǐ, la carǐ țin ca la ochiǐ din cap, dau divorț.

— Te juri pe copiǐ. Și maǐ frumos!

— Am fost agiamiu la două-zecǐ și cinci de ani, n’o să maǐ fiu la treǐ-zecǐ și cinci.

— Vezi bine. Trebuea să’ncepi cu sfîrșitul. Ți-am spus să lași prefața.

— Va să zică nu facem nimic? zise Iacobescu răstit.

— Te poftesc. Maǐ încet, o să ne auză tata...

De odată ușa di’nspre odaia din fund se deschide și’n ea s’arată Serafim, în halatul de dimineață, galben și tras la față: dormise reǔ din pricina durerei de cap.

— Ce să n’aud ? Am auzit destulă bucurie. Nu v’am dat? Maǐ luați-mi și sufletul.

— S’a isprăvit, dau divorț. Fata d-tate mă compromite, zise Iacobescu, privind pe batrîn țintă’n ochi. Era sigur că de teama lumeǐ, trebuea să iasă bani; el îi aflase slăbiciunea, să nu se știe criticat el și copiiǐ lui.

— Minți, Magda nu e o ticăloasă.

— Am dovezi.>

— Minciuni! Se vede că voiți sa ma ucideți.

— Mă doare inima, dragă tata, dar ce sa face? Îmi trebuie cîte-va miǐ sa-mi aranjez afacerile și, păn s’o potoli gura lumeǐ, zise Iacobescu, căutînd să pară mișcat.

— Miǐ? De unde?

— Dacă’ți voi, găsițǐ. Pentru ștrengarul de Ilie puteți?

— Voeai să ne facă neamul de rușine? Era cinste să-ți fie cumnatul în pușcărie? Am dat tot, tot și cămașa de pe mine. Îți trebuesc miǐ, să le dai în cărți ?

— Să-i sece mîna celui care joacă?

— Te juri ca Țiganii. Dar hoțul jură și fură, zise Zoe.

— De, obrazul subțire se ține cu cheltuială. O să te căești că nu dai. Și zicînd aceste vorbe, eși fâr’a da măcar ziua bună.

— Copiiǐ! Copiiǐ! Ce am dorit și ce am!

— Tată dragă, nu te potrivi; sînt planuri, doar ar mai scoate bani! S’a înțeles cu Magda.

— Bani! De unde ? Și bietul Serafim puse mîna la piept, par’că să ogoaie o durere.

— Hai de te culcă, doctorul a zis să fiǐ liniștit.

— Liniștea mea de-acuma, în mormînt!

— La mine nu te gîndeștǐ ?

— Prea mi-i sufletul zdrobit, să mai pot gîndi. Sînt un nenorocit, un umilit de soartă.

Zoe oftă adînc, îl luă de braț și-l duse în odaea lui. În urmă intră baba Zinca, s’aștearnă pe jos. Așterne și vorbește singură: «Ce mai răscolă! Și domnișoara, de necaz, mută lucrurile din loc. Ce ǐ cu asta? Doar nu le face nici maǐ noi; nici maǐ frumoase. Dar așa-i vine. Ce să-ǐ faci? Mititica, mult foc are la inimă!...Oare cum le-ași rîndui să-i placă? Bietul boier! A venit ginere-so. I-a adus bucurie! Bine a zis cine-a zis: «Cel mal mare prieten e copilul și tot el e dușmanul cel mai mare. Bucuriile lui îți dau viața, dar și supărările de la el te ucid cu zile. Of! le știu!»

Pe fața-i zbîrcită și îngălbenită se ivi jalea amintirilor. Fusta și bluza’i erau vechi. O aretau și mai posomorîtă. Pe dînsa tot era întunecat, mohorît, trist ca și sufletul ei. Numai părul se ivea albit de sub broboada neagră. Albit mai mult de supărări de cît de vrîstă.

În vreme ce baba tot bombănea singura, intră preotul Ioan.

Mai mult blănd de cît vesel, cum era, se uită prin casă, par’că mirîndu-se că nu vede pe nime. Lăsă umbrela lîngă ușe. Potcapul par’că era nou; giubeaua era neagră ca pana corbului, curată, fără un firicel de praf. Părul și barba, cărunte, îl aretau plin de cuvioșie. Poporeniǐ îl iubeau pentru blîndeța și bunătatea cu care le vorbea.

Multe vrajbe și procese le-a stins el, de la început, înnainte de a se face prea mare vălvătae. «Fețiǐ miei, cînd doi se ceartă, al treilea cîștigă». Ascultați ce vă spun eu? «0 împăcare strîmbă e maǐ de folos de cît o judecată dreaptă.»

— Ce faci, bab’o? Iar nu lași praful în pace? zise dînd cu ochiǐ de servitoare.

— Sărut mîna, l’am lăsa, dar ne scoate [...].

— Cuconul Tache ce face? Veniǐ să-l maǐ iau din casă.

— Necazurǐ, părinte. Copiiǐ ! Cu ei nu isprăvește omul, de-ar avea doua vieți, nu una. Cînd copiiǐ te lasă de ostenit, te iau nepoțiǐ de odihnit.

— Întîlni pe ginere.

- Maǐ vrea bani, par’că bietul boier îi face cu ciocanul!

- L’a deprins cu nărav, crede c’a dat de tarapană.

— Amenință cu divorț.

— Brașoave!

— Eǔ nu zic? Uit’te și domnișoara. Eu am așezat, dacă ți-o plăcea.

Zoe era obosită, fața-i mai tară sînge de cît deobiceiu. Cu vecinica ei roche cenușie și cu un sorț mare negru, care-l purta pănă după amiază, cînd isprăvea cu d’ale gospodăriei. Ochii blînzi, albaștri, erau mai stinși, maǐ fără de viață.

Lovitura dată de Iacobescu își făcuse lucrarea. Nu-i trebuea mult: «După atîtea altele, mai vor încă și bani! Bani nu le mai ajung!»

— Sărut mîna, părinte.

— Cu bine, domnișoară. Cuconul Tache ce face? zise preotul.

— Supărările, părinte, se țin lanț.

— Ori-ce ar fi, să nu ne pierdem nădejdea în Domnul. De ea, ca de-o stîncă se zdrobesc valurile și necazurile vieței.

— Vai, părinte, sînt oțelită cu nevoile, de cînd a murit biata mamă; dar vai de zilele mele! Cît m-am strădănuit sînt de văzut, nu de spus.

— Știu, știu.

— Nu știi nimic. Suferințele sufletului nu se văd. Nimănui nu m’am plîns. A-zi prea mi-i inima plină de amărăciune, că n’am putut face nimic din ce-am dorit. Și doar cu tot sufletul am muncit, am dat partea mea Magdei, s’o văz fericită. Și uit’te fericire.

— Vaǐ de omul prea simțitor!

— Azǐ văd c’a fost de prisos. Ori cît am dat ori ce-am făcut, zădarnic!

— Ți-aǔ aflat slăbiciunea. Prea ești bună, în lume sînt două soiuri de oameni: unii cu fire de lup; alțiǐ, cu de miel.

— Nu cunoști lanțul cu care i leagă pe uniǐ familia.

— [...] o întîmplare și te ține din una în alta. Cînd mama, pe moarte, mi-a zis: «Zoe, să le fiǐ mumă!» Cu vorbele astea m’a legat. Le auzeam și le aud mereu, cînd mă culc și de cum mă scol. Viața mi-ǐ pierdută, nicǐ o nădejde nu-mǐ încălzește sufletul; dar cugetul mi-e curat. Am făcut tot. Minte nu le-am putut, nu le pot da.

— Mai vorbă?!

— N’am fost înzestrată cu prea mare energie. Grija fraților, a casei, m’a cotropit de tot. Cînd am căutat îndărăt, era tîrziu, trecuseră aniǐ primăvărateci. Frațiǐ și-au văzut de slujbe, Magda s’a măritat. Tata, bătrîn, slab! Puteam să-l părăsesc? Și cine să ia o fată trecută, fără zestre ? Și la ce să te măriți, cînd ți s au spulberat visurile; iar nădejdile, foi ofilite de brumă, îngropate sub zăpada bătrînețeǐ?

— Prea stai la o parte de lume. Fete ca d-ta se mărită. Pe urmă, singurătatea aduce întristarea, ca și noaptea, frică.

— Am avut vremuri de desnădejde, spun ca unui duhovnic. Eram obosită de viață, par’că trăisem o sută de ani. Zilele îmi erau sarbede; ași fi voit să plec la o mănăstire. Mă ținea o jale ca după mort. Pe suflet mi se așternuse un urît nespus: mi se părea viața, noapte făr de sfîrșit...Într’o seară, m’a prins un desgust de a maǐ fi, de-a maǐ simți. Trecutul îmi doborea umeriǐ, ochiǐ îmi erau arși; eram dornică de somnul din care să nu mă maǐ trezesc. De nu mă găsea biata babă, îmi făceam seamă.

— Maica Domnului te-a păzit și o să-ți mijlocească ertare de la Dumnezeu.

— Sfârșită de poteri...locul mieu era la mînăstire. Nu m’am îndurat de tata.

— Ai pățit ca omul, care, după ce urcă un munte prăpăstios, privind de pe înnălțime, amețește de groază. A venit vremea sa te maǐ gîndești la d-ta. Maǐ eși în lume. Nici păn la noi nu viǐ. Preoteasa mi-a zis sa te rog.

— Grijile casei și-ale fraților m’au dezvățat de lume, m’am selbătăcit.

— Reǔ. N’aduce anul ce-aduce ceasul. Și omul e om, trebuie să aibă cîți-va prieteni la carǐ să meargă.

— Prea adevărat, dar, — mă crezi ori ba? — cînd am jachetă, n’am pălărie; cînd le-am pe amîndouă, n’am roche. Și, de, nu te poți duce în casă la oameni, să le fie rușine de tine.

— Bine, bine, dar, slavă Domnului, vi s’a ușurat casa.

— Vezi, părinte, multe de spus, puține de auzit. De cîte-ori trebuie să mă lipsesc de orice și să dau Magdeǐ? Ce era să fac, cînd venea plîngînd că n’are pe-a doua zi de coș; că-i sînt mobilele sechestrate, că el nu cîștigă mai nimic? Maǐ puteam avea gust la traiu, să mă gîndesc la plăcerile mele?

— Înțelegi! De ce cheltuesc maǐ mult de cît au?

— De ce? Ușoară întrebare! De ce bea bețivul? De ce fură hoțul? De ce ? Fiind-că e mut și fără putere glasul mintei în potriva patimilor.

— Ți-a prins slăbiciunea că le dai. Doar are ea venituri, zise preotul clipind des și lăsînd să se’nțeleagă că auzise el multe.

— Lesne zici slăbiciune, cînd nu ești în locul celui ce sufere. Cînd îmi cere, mă prinde un leșin și dau, dau tot. Cu multe jertfe pusesem în opt ani trei miǐ de-o parte. Nu din avut, ci lipsindu-mă de multe și eu și tata.

Aci Zoe tăcu. Vorba o obosise ori spusese prea mult?

— Și i-ai dat? zise preotul dînd desnădejduit din cap.

Zoe stătea cu ochiǐ duși, parcă vedea gîndurile trecutului, pe carǐ nu le mai putea stăpîni. Apoi, cu glas ațîțat, începu:

— Ascultă și pe urmă judecă-mă. Îmi ești duhovnic. Nimărui nu mă pot recori. Și Doamne, une ori îmi vine să țip de durere. Era într’o Duminecă dimineața, zi veselă din postul mare. Gîndeam să merg la biserecă. Numai ce intră llie; galben, prăpădit, cu ochii duși în fundul capului, par’că zăcuse o boală grea : «Ce ai?» îl întreb spăriată. «Mîine avem inspecție; de n’am trei mii de lei, să-i pun in casă, mă’mpușc! Zoe, iartă-mi, sînt netrebnic». Cu lăcrimi în ochi a voit să plece. Știam c’avuse o legătură nenorocită...și, mînat de lăcomia unei netrebnice, a luat baniǐ din casă. Puteam să-l las să se omoare? Și, de nu s’ar fi ucis, ce-l aștepta? Închisoarea, degradarea, rușinea familiei! S’ajungă un nenorocit, un bețiv, tîrîndu-și mișelia din circiumă’n circiumă? Ce inimă de soră putea ținea baniǐ ascunși, să nu-i dea? Nu, nu puteam, zise Zoe, înnecată în lacrimi. Pe tata, de supărare, era să-l apuce damblaua. De atunci mereu îi duce lui llie grija, să nu mai facă vreo istorie.

— E greu, cînd ai inimă simțitoare... Dar, de mai face?

— S’a jurat. Nu mai are legătură. O da Dumnezeu, să se’nsoare.

— Ei, domnișoară, ce știi D-ta! Vorba prostului: «S’a lăsat de beție și s’apucă de băutură?». Patima cărților e mai rea ca toate și încuibată mai e la noi! zise preutul.

— Ce? Poate știi ceva?

— Ba nu, zise preotul cam gîngăvind, dar zic și eu. Văz atîtea istorii, că mă speriu. Oameni învățați, boieri mari, au ajuns pe drumuri din pricina patimei cărților.

— Mi-e jale, e băiat bun, dar slab de înger. N’a luat cu gînd să fure, ci cîte-o suta, crezînd că-i va pune din leafă. La sfîrșitul lunei amina pe altă lună...

— Așa-i firea slabă și lacomă: lesne plănuește să înfrîneze viitorul; greu, anevoe, prezentul. Trebuie caracter să te poți împotrivi furiei de a cheltui pe’ntrecute. Moralitatea, cumpătarea sînt stînci tăioase anevoie de urcat, trebuie să te acațări. Vederea banilor le amețește mintea, ca adîncimea prăpastiei, privită din înnălțime: te arunci fără să știi ce faci. Nu-l învinuiǔ, prea-s mari ispitele și tineretul prea puțin se știe înfrîna!

— S’a surpat zăgazul unic al moralei, bisereca; singura stavilă a patimilor, religia! Bisericile pustii; circiumile, bereriile, gem de lume! La ce să te aștepți?

— Înnainte, barim odată în septămînă, auzeai vorbele alese ale moralei creștine. Omul se făcea maǐ bun. O clipă măcar, se domolea firea cea mult pătimașe a omului. Dar aceste clipe, legate una de alta, îl îmblînzeau pentru cît-va timp. Vorbele sfinte ale evangheliei, pildele lui Isus, suferințele lui pentru omenire, dragostea pentru ceǐ mici, asupriți și oropsiți, arunca schînteie luminoase în suflete, încălzea inimele de ghiață, înnăbușea, măcar pentru scurt timp, lăcomia, ura și zavisția. Azi, și cînd vin la biserecă, sînt surzi: Vorbesc și fac curte.

— Mă iartă, părinte; dar și preoții sînt de vina.

— Ce să le facă, domnișoară ?

— Să-i dea afară.

— Nu. Asta nu se poate. Religia povățuește blîndeță și răbdare, ea nu vrea moarte păcătosului, ci să se întoarne și să fie viu.

— Dar nu lasă nici pe alțiǐ s’asculte.

— Ar fi datoria oamenilor cu judecată coaptă, sa ceară să li se cinstească evlavia și să nu-i împiedece a asculta sfînta slujbă.

Ar maǐ trebui ca preoțiǐ tineri, teologi, învățați, să facă predici, cu carǐ să înnalțe și curățe sufletele.

— Greu! oftă Zoe.

— Mai de mult, de mici copii, se’nchinau dimineața și seara. Li se cetea viețile sfinților și mucenicilor, vedeau pilde de suflete marǐ, cari se jertfeau pentru credință și dreptate. Părinții îi duceau la biserecă, îi împărtășeau și-i spovedeau. Toate acestea, zi cu zi, an cu an, sădeau în sufletele copiilor și tinerilor sentimente de evlavie, de cinste de curățenie sufletească. Sufletul omului e ca o plantă: lesne se selbătăcește, dacă nu-i credința care să i-l cultive. Azi maǐ nime nu crește copiiǐ în frica lui Dumnezeu.

— Dar eu, dar Georgică, nu tot aci am crescut?

— Bine eu ți-am spus: sînt unii cu fire de miei, alții de lup. Și credința are darul de a-i îmblinzi.

— O fi, dar noi nu i'am povățuit la reǔ.

— Nu, zic asta; dar le-ațǐ lăsat frîul slobod, pe urmă exemplele din societate. Ce vrei, cafenelele, berăriile, șantanurile și grădinile publice ucid morala? Goana după petreceri e de speriat.

— Prea adevărat?

— Părințiǐ rar își aduc copiiǐ la biserecă, dar pe la grădini, unde se joacă piese distrăbălate, unde se cîntă cîntece nerușinate, îi duc și plătesc bani, sub cuvînt că trebuie să petreacă. Să ne mirăm de tineret? Mărăcini semănăm, mărăcini culegem, zise preotul oftînd.

Se cunoștea că sînt vorbe, carǐ de mult îl apasă pe suflet și acum, găsind prilej, le spunea, par’că să se maǐ recoreasca. Și, ca urmînd gîndul, adaose:

— Maǐ de mult știai cu cine te-aduni. A-zi stai alături nici nu știi cu ce soiu de oameni.

— Vine cine-va. Poate-o fi Ilie. Ce bucuriǐ mi-o mai fi aducînd? zise Zoe, mergînd spre ușă.

— Buna ziua, taică părinte, făcu Ilie întrînd răpede.

— Bună. Tocmai vorbeam de lup și el la ușă.

— De lup ce puteați vorbi? De reǔ, neapărat.

— D’apoi de bine? Dacă-i lup !

— Nu te-am văzut, nu maǐ țin minte de cînd. Ce ne-ai urît așa?

— Eu nu prea merg la biserică. Sfinția ta nu maǐ viǐ pe la cazarmă, așa că-i greu.

— Prea adevărat, dar reǔ că nu vii la biserecă. Fie-care nație trebuie să-și ție legea. Tocmai vorbeam cu domnișoara. Am lîngă mine un Neamț. În fiecare Duminecă îi vezi pe toți cu cărticica mergînd la bisereca lor. La el biserecile gem de lume...La noi...ce să mai zic? Și doar n’om fi maǐ învățați, mai filosofi, de cît ei. Doar de la dînșiǐ am ciugulit și noi ce-a fost maǐ bătător la ochi.

— De, ca la noi, la nime, zise Zoe.

— Reǔ! Dar cu politica, se maǐ aude ce-va nou?

— Noi, militariǐ, nu prea facem politică. ,

— Tot cam așa și eu...Votezi cu unii, îți aprinzi paie’n cap cu ăialalți...Și, de, eu trebuie să fiu bine cu toți și să nu întețesc la vrajbă pe poporeniǐ miei. Nu-i așa ? Înainte de alegeri m’apucă, nene, o boală și cînd vin agenții: «Cine moare?» «Popa moare!» Mergeam odată, dar acum mă lipsesc ca de nunta lui tata. Stau bine și-acasă, iar a doua zi citesc la gazetă, par’c’am fost acolo. Nu-i așa. Lăsa gazeta o palmă ori o înjurătură nepublicată?

— Vezi bine, zise llie. Educația politica ți-o faci, ca și cum ai lua parte.

— Or fi vre-o zece ani, — poate, n’ași vrea să minț— n’am de lucru? Mă’mpinge păcatul să dau pe la secția de vot. E o vorbă: din zece ale femeei s’asculți, barim, una. Biată preoteasă mi-a zis:

— «Așază-te, părinte, nu te duce. Ce să-ți pui mintea cu zamparagii ăștia? N’auzi cîte‘istorii se’ntîmplă la alegeri? De-or veni la putere, ți-or spori leafa ? Să tragă ponoasele ceǐ ce-or să aibă foloasele». «Eh!» zic eu, «dacă ai un drept și nu te folosești de el, păcat că-l maǐ ai! Și m’am dus. Ce-am tras, numai coastele mele au știut. Ași spune și morților. M’au lăsat, blăstămațiǐ, să intru păn la mijloc, apoi unde-au început a-și face semne: «Loc, băieți, să treacă părintele la vot». Și au început, taică, a mă brînci de la unul la altul. Mă dădeau în primire ca pe-o minge la oină. Eram curat ca un cîine al nimănui.

— Vezi bine, zise llie, dus pe gînduri și departe de pățaniile popei.

— Nu-ți sînt boii acasă, generale? Hai? făcu preotul.

În vremea asta Zoe eșise din odaie. Peste scurtă vreme se întoarse cu tava cu ceaiu.

— Ce te maǐ superi, domnișoară ?

— Numai supărări d’astea să am. Poftim zahăr. Am pus numai cîte două bucățele.

Preotul maǐ pune tacticos o bucățică de zahăr și, cu lingurița, tot meastecă.

— Bun lucru zahărul ăsta cubic: are fiecare măsură gustului. Eu pun trei, preoteasa două. Băieții o rîd că din economie nu pune trei. Ca s’o necăjească, Tincuța pune patru.

— Poftim rom, părinte.

— Pun, cum de nu. Dumnezeu mă erte, văd pe unii că-l beau numai cu zahăr, curată oblojeală! Apa fiartă!

— Făr de rum n’are haz, zise llie.

— Fie-care după gust. Unora le face reǔ romul, zise Zoe.

— Mult strică, dar puțin, nu cred. Doar au băut oamenii de la tata Noe încoace. Și de-am trăi noi cît ei!

— Va să zică nu te’nscrii în liga anti-alcoolică? zise Ilie zîmbind.

— E drept, de la beție vin toate reutățile. Un guvern cuminte, ar trebui să’n-chidă toate povernele, întiiu și’ntîiu.

— Cu ce să’nlocuească atîtea milioane, cari-ǐ intră de pe spirt?

— Vezǐ? Asta e! Vorbesc învățațiǐ împotriva beției și nu pun mîna’n piept celui ce lasă de se fabrică otravă. Cel maǐ mare bețiv; dacă n’o găsi, n’o bea. Romînul nu poftește fragi în postul Crăciunului, fiind-că nu-s. Tot așa cu spirtul: n’ar găsi, n’ar bea !

— Ce vorbești, părinte? Un guvern, care s’ar apuca de comedia asta, ar cădea de la putere în două-zeci și patru de ceasuri.

— Vezi? Asta e că nu sîntem patrioți! Poate să piară neamul, numai punga noastră să fie plină.

— Fără bani nu poți face nimic. Cîrciumariǐ ar face revoluție. Ei sînt agenții mahalalelor.

— Prea adevărat, ai avea împotrivă pe ceǐ carǐ beau și pe ceǐ carǐ vînd.

— Adică pe toată lumea.

— Au lăsat de-a crescut răul, acuma e prea tîrziu.

— Chiar așa! Ce te gîndești ? Miǐ de oameni trăiesc pe urma spirtoaselor.

— Destul de frumos, dacă, pentru a cîștiga cîte-va mii de lei, îl iasă să vînză otravă. Cîți oameni nenorociți din pricina beției, cîte familiǐ ruinate și cîți copiǐ betegi, idioțǐ, sau nebuni! zise Zoe.

— Treaba lor, făcu Ilie plictisit.

— Ba nu, căpitane! Nu! Tu, guvern, ești, părintele nației și nu poți fi pentru unii ciumă și pentru altul mumă. Cum cîte-va miǐ de inși au interes să cîștige, vînzînd otrava, care ucide și prostește pînă la al noulea neam și tu închizi ochiǐ și lașǐ?

— Ce să le faci?

— Dar să lăsăm beția, în iarna asta nu trebuea să-ți cînt dănțuește, generale?

— Răpede îl înnaintași, zise Zoe mai veselă.

Vorba preotului, chiar așa în glumă, îi umplea sufletul de bucurie: să-l vază pe llie măcar colonel, ce fericită ar muri!

— Mare-i Dumnezeu, l’om vedea tot maǐ mare! De-odată să-l însurăm. Atunci vine statornicia mințeǐ. Iarna trecută ce fată îți ochisem! Dar, de, a zburat. S’a găsit altul maǐ cuminte.

— Durere! zise llie în rîs, mă mustră cugetul.

— Chiar poate să-ți pară reu: fetele cuminți și cu zestre sînt rari.

— Domnișoara aea de di’ncolo ?

— Da. S’a măritat bine: a luat’o un fabricant mare din Buda-Pesta.

— Fie-care cu norocul lui.

— Da, cum și-au făcut părințiǐ datoria cu noi; să ne-o facem cînd ne-a venit rîndul. Ce rost are omul stingher ? E cuvînt mai dulce pe lume de cît tată și mamă?

— Da, da, zise Zoe stringînd de pe masă. Un da, plin de desnădejde, de jale, tot focul ce-i mocnea în inimă zbucni la aceste vorbe. A muncit, s’a strădănuit, a dus toate grijile ca o mamă, fără a purta numele, fără a avea drept la iubirea ce are mama, fără a ține prunciǐ la sîn.

Pentru preot erau vorbe, pentru Zoe săgeți ce se înfipseră drept în inimă. Cu cît treceau anii, cu atîta mai mult viața netrăită se răzbuna pe biata Zoe. Zadarnic ții, te jertfești ca o mamă, dacă nu ești mamă cu adevărat!

— Mulțumim domnișoară: un ceaiu, luat dimineața, face poftă de mîncare...Numai noi, Romîniǐ, ne speriem de copiǐ. Neamțul mieu nouă copiǐ are. Pe toți o să-i arunce la meserii ori la negoț...Mi-i vecin și, cînd n’am ce face, mă uit și nu mă mai satur văzînd cît sînt de muncitori și de harnici cu toțiǐ. Adevărate furnicǐ!

— Ei sînt deprinși la toate, făcu Ilie.

— Și ferice de el! Crezi că poate trăesc reu? Hei, să trăim noi ca dînșii. Nemțoaica, drept, toată ziua muncește. De, la nouă copiǐ trebuie ce-va și servitoare nu ține. Dar masa lor e masă. Patru chilograme de lapte pe zi. Și cozonaci în fie-care septămînă, par’c’ar fi numai Paști tot anul! Și la patru, cafea cu lapte! Dar masa? Din bielșug, să primească și pe cel maǐ mare boier. Vezi cum știu ei să trăească?

— Ce meșteșug are?

— E mecanic la gara Filaret: trei sute de lei pe lună. Are un băiat, — de opt spre-zece ani o fi, — lucrează cu tată-so, are și el o sută de lei. Pe alți doi maǐ mici i-a luat tot la meșteșug. Uit’te așa: o să-i însoare în curînd cu fete harnice, muncitoare. Ei trăesc, cîștigă și ai noștri se atacă, vezi doamne, învățînd carte, umblînd după ranguri. Curat vorba: aleargă după cai morți să le ia potcoavele. Bună e cartea, dar prea am tăbărît cu toțiǐ pe ea; s’a lăsat munca, s’a părăsit comerțul pentru o carte, cu care numai slujbaș poți fi. Au tăbărît străiniǐ. Acuma o să vrem să muncim și n’o să putem de ei, c’au prins locurile. Uit’te așa, zise preotul, mai luînd o priză.

— Așa zic și eu. Ce-i pasă de copiǐ? Răpede îi stau de ajutor, zise Zoe.

— Da, și ne iau bucățica de la gură. Stăm noi, Romîniǐ și ne sugem degetele, uitîndu-ne cum străinii beau și mănîncă!

— Dacă Romînulul nu-i e dată mîna și mintea la meșteșug. A cuǐ e vina?

— A noastră a tuturora, fiind-că dessprețuim meșteșugurile, fiind-că ori-ce nu e condeiu după ureche e înjositor. Și cînd foamea ne stringe reǔ, ne facem bătăuși și aducem la putere pe ceǐ carǐ iau zece piei de pe spinarea norodului. Țeranul plătea gloaba sub Turci, țeranul o plătește și-acum. Atunci Turcul îi vindea căldarea de mămăligă și acuma o vinde perceptorul.

— Hei, părinte, tot avem sate frumoase și țerani bogați.

— Avem, nu zic că n’avem. De-ar fi numai golani, am putea chiar să zic vecinica pomenire țerei romanești. Era și’n vremea de demult reǔ: ciumă, holeră; avea carul două proțape; dar astea treceau. Cine murea, murea; cei carǐ remăneau erau plini de vlagă și putere, Romîn verde ca stejarul, nu piperniciți, mîncați de toate boalele. Lăsau urmași sănătoși.

— Prea le vezi în negru, taică părinte.

— Noi bătrîniǐ, le vedem, fiind-că le-am trăit. Pe cînd tinerii, de: «cîte cioare zboară toate se mănîncă!» Nu te superi, generale?

— Nu, nu, părinte, zi-i că-mi place, făcu Ilie enervat.

— Dacă tinerii ar asculta de batrîni...

— N’ar mai fi tineri!

— Ba nu, generale, n’ar face prostiile carǐ le-au făcut părinții și ar merge înnainte. Unde ar fi azi omenirea! Pe cînd așa, par ca ar fi un om, care merge o sută de pași și iar da c’o sută îndărăt.

— Hei, părinte, noi nu purtam ișlic.

— Hei generale, nu rasa face pe călugăr, te bucuri că nu porți ișlic, dar să vedem sufletul cu cît îți e mai înnălțat de cît al ișlicarilor. Da, generale, sufletul...zise preotukl, priving țintă în ochii lui Ilie, par că să-l mustre, și mai bătu tabacherea cu palma să răscolească praful din colțuri.

— E greu de îndreptat o țeară, zise Zoe. Atîția oameni mari se luptă! Dar, ce vrei ? Nu poți schimba capetele oamenilor! Poți face din hoț om de treabă și din prost, cuminte? Neamțul vine de departe, aci în țeară străină, și pricepe să le ia capătul ca și acasă la el.

— Fiind-că vine pregătit. Pentru dînsul, cînd vede țeara noastră, îndată pricepe tot. E mai simplă de cît a lui, zise Ilie.

— Că e reǔ vede și-o babă oarbă, filosof ar fi cel ce-ar putea aduce îndreptări, zise preotul.

— Așa-i! Numai Romînul nu știe trăi, nici în țeara lui, zise Zoe.

— Toți vor măriri, slujbe. Vorba tatei: cine-o mai face ghetele atunci? zise Ilie.

— Că'și ăia sînt străini, fiilor, Asta-i: străinului nu-i e rușine să s’apuce de ori-ce. N’alege. Dar cuconul Tache?

— Cam bolnav, stă’n pat.

— Cu bine. Vă las. Am pus țara la cale! Asta știm și noi! Vorbă multă și treabă puțină, zise preotul, eșind.

Zoe se uită pe furiș la Ilie, îl vedea cum se primblă prin casă, gînditor.

— Zoe dragă, să-ți spun ceva.

— Că Magda are gînd să te însoare?

— Pănă la însurătoare, altele mă strîng de gît.

— Te-or fi stringînd; dar maǐ rabdă și tu.

Ilie oftă adînc.

- Zi: tu n’ai nimic, să mă înlesnești doar oiu trece puntea iadului?

— Nimic, dragă.

În vremea asta, servitoarea Magdeǐ dă busna [...].

— Cuconiță, Zoe, hai curînd, conița noastră e bolnabă.

— Ce are ?

— A primit o scrisoare și numai ce-a leșinat. Domnul nu e acasă. Am trăsură.

— Numai atacuri de nervi îi mai lipseau!

— Să ne vedem cu bine, llie, și fii cuminte. Ai jurat.

Capitolul VIII

Căzuse, din vreme, bielșug de zăpadă. Toată noaptea ninsese și troianul era la genunchi. În odăița luǐ cc. Tache ardea focul în soba cu stîlpi, aruncînd o căldură domuală peste lucrurile luminate de albul ninsoarei de-afară.

Zoe, la o parte de gura sobei, împletea răpede, purtată de gînduri, cînd la frați, cînd la Magda. Cc. Tache își sorbea ceaiul, tot zdrobind feliuța de lămîe. De pe fruntea-i încrețită se cunoștea cum căuta să alunge din minte temeri și bănueli.

— Biata babă, nu poate orni atîta zăpadă. Să ia un om, zise Zoe.

— Să ia, vezi bine. De asta să nu ne supărăm. Zăpadă multă, an cu bielșug!

— Și ninge mereu: o rănim p’asta și se așează alta.

— Fie cît casa, că e bine. Destulă e seceta de anul trecut.

— Destulă! Că prea s'au scumpit toate. Cine-va, mi se pare că llie. Ce-o fi, doamne, de vine pe-așa vreme. .

— Ne-o fi visat reǔ astă noapte și vrea sa vază ce-i cu noi.

Ilie, după ce se scutura de zapada și lăsă mantaua în sală, intră, silind a-și da [...] înfățișare nepăsătoare.

— Ce faci, Ilie? A-zi dimineața n’ai cancelarie ?

— Ba am, dar luai permisie.

— Poate esti bolnav? zise Zoe.

— Bolnav nu, dar am intrat într’un ghinion. De nu-mi dați o mînă de ajutor, e reǔ de mine.

— Ce-i? zise cuconul Tache îngrijat.

— Uit’te ce: peste două zile am inspecție la casă.

— Și-ai cheltuit banii, zise Serafim holbînd ochi mari.

— Nu, n’am cheltuit, zise Ilie cu glas tremurat.

— Atunci ce ai?

— M’a pus păcatul de-am împrumutat unui prieten, care se’nsoară. Peste o septămînă îmi dă banii.

— Cum să împrumuți din banii statului? Asta-i nebunie goală! zise Zoe.

— De făcut, am făcut; vorba e: cum desfacem ?

— Și cît ?

— Două mii de lei.

Serafim și Zoe se făcură vineți de supărare.

— Nu ți-ai zis că poți avea ori cînd inspecție, că te nenorocești?

— De ani de zile n’a fost. Cine știa că o să cază ministerul ? Vorba-i că, de n’am bani, sînt pierdut, degradat, închis. Mai bine îmi fac seamă. Și pentru ce? Pentru o sărăcie de două mie de lei! De cît sărac, mai bine nu te-ai naște.

— Pentru cine n’are, e mult. Am dat mereu Magdeǐ. Credeam măcar cu tine să scap de grijă.

— Dar nu mi-i dați de tot.

— Astea sînt vorbe! Ce mănîncă lupul, mîncat remîne. Cine-a maǐ văzut împrumut la copiǐ, dat înnapoi.

— Vă dau chitanță.

— Ce? o să mă judec cu tine? Vorba-i că n-am. Cate-va parale ce avem sînt ale Zoeǐ.

— Bine! O să i le dau ei.

Eu nu știu, nu maǐ zic nimic. Biata fată destul s'a jertfit pentru voi.

— Nu-mi remîne alta: un glonte. De unde să iau bani să scap de rușine ? Și llie căzu cu fața’n mîini.

În casă se făcu tăcere adîncă; în sufletul fiecărui se bateau sentimente deosebite.

Bătrinul, amărît de purtarea lui llie, nu credea minciuna cu prietenul. Dar lupta se urma vajnică. Ticălos, dar cum să-l scape? Ce să facă, să nu-i fie copilul trecut între mișei? Pe Zoe n’o mai putea îndemna să dea, știind că banii sînt pierduți. Pe dînsa o zbuciuma purtarea lui llie. În loc s’auză de la el bucurie, să vie cu vești bune; el mereu, dacă poate, vine să le scoață cîte-o hîrtie, două. Și acum a trecut ori-ce mărgeni. A aflat că are dînsa cîți-va bani de-o-parte și vrea să-i mînînce și’pe-aceia.

Tăcerea îi apăsa greu pe toți. Bătrinul, într’un tîrziu, zise:

— llie, tu ne minți. Gîndește-te că sînt slab, biata Zoe s’a jertfit pentru voi. E păcat s’o mai despoiați.

— Tată, nu mă umili: pătimaș oiu fi; canalie, nu. Îmi lipsesc banii. De, nu-i am, mă [...]. Dacă mi-ți da; nu-i pierdeți: Ori îi capăt îndărăt, cît de curînd, ori vi-i dau îndată ce iau darul de ginere. Însurătoarea se face. Fata și mama mă plac. Zestre bună dau. Scăpăm de nevoi.

— Tot așa luaǐ foc cu gura și rîndul celălalt.

— Atunci eram copil. Acuma am prins minte.

— Să fi dat Dumnezeu! Dar e o vorbă: «Pe hoț și pe bețiv să nu-i crezi!»

— Tată, daca ai așa idei de mine, atunci ce să mai zic ?

— Ori hoț, ori bețiv, ori pătimaș, tot una!

Zoe sta pe gînduri.

— Sînt tată nenorocit. Știți cît m’am strădănuit pentru voi. Și uit’te cum mă răsplătiți.

— Nu sînt mai reǔ ca alțiǐ.

— Slabă mîngîere pentru mine, care am dus sărăcia numai să vă las un nume cinstit. Gazetele strică lumea: «A furat cutare, a delapidat un funcționar și-a fugit». Ceǐ carǐ citesc, zic: «Bine de el, c’a avut de unde fura. Numai de nu l’ar prinde?» Și de l’or prinde? Un an doi de pușcărie! «Dar remîne el cu miile?».

llie se primbla nervos.

— Va să zică, n’aveți?

— Zoe, ce zici? Eu nu te’ndemn: fă cum vrei. Și-a călcat jurămîntul.

— Ce să mă’ndemni? Numai o mie am, ceealaltă am dat’o împrumut Magdeǐ. Erau să-i vînză mobila. Remănem fără un ban. llie se uită crunt la Zoe.

— Dar...

— Nu bine începu vorba și Zoe îl fulgeră c’o privire, din care llie înțelese că nu trebuie să vorbească: bătrinul nu știa ce viață duce Magda.

— Magda, mereu Magda! Îi trebuie averile lui Iov. Văz că face lux destul. I-o fi mergînd bine lui bârbatu-so ori joacă si el cărțile? Reu! De ce i-ai dat? făcu Serafim.

— O să mi-i dea în curînd.

— La Sfîntul Așteaptă! Ce facem cu ăsta ? E maǐ reu de cît vînzarea ei de mobile. Nu-i de la Dumnezeu lăsat să am bătrîneță ticnită!

Și bătrinul se gindi amărît:

— «E în joc cinstea numelui; cinstea, pentru care am robit o viață. Ce va zice lumea. Și-or da ghionturi, cînd m’or vedea, șoptind: «Uit'te tata pungașului, care-a furat din solda bieților soldați. Bonă creștere i-a dat»!

Cutele pe fața lui Serafim se adînciră, privirile se întunecară, par’că țintind departe departe în trecut. Fața i se posomorîse și părul părea mai alb. Să mai zică? Dar ce să zică ?

N’avea nici glas, nici vorbe. Zoe înlemnise și ea pe colțul canapelei, țintuită de supărare.

llie se primbla de colo-colo, frămîntat de-un singur gînd: «De nu-mi dau, ce mă fac?» De-o dată se opri locului și cu glas hotărît:

— Tot eu cel far de noroc. Dar nu vă căinați, lasă, poate găsesc, aiurea.

— Zoe, amețită de supărare, se duse la dulap, deschise și-i dete zece hîrtii de cîte-o sută.

— llie, dragul tatei, gîndește că sînt banii cei din urmă ai Zoei. Cînd n'om mai avea ce-ți da, o să ne luați viața? Să cauți sa dai banii fetei...

— Las’ tată, că știu eu ce fac. Numai sa mă văz însurat, scap de sărăcia asta. Cu ce să trăești din două sute cinci-zeci pe luna?

— Va să zică tot ce-ai spus erau minciuni?

— Ba de loc. La revedere! zise llie și plecă răpede.

Bătrînul remase oftînd, dus pe gînduri, din ce în ce mai trist. Își trecea prin gînd viața chinuită de băiat orfan. Pe [...] păn s'a văzut c'o slujbă. [...] dar ce era să facă? N’avea pe nime să stărue pentru el. Alțiǐ maǐ proști, necinstiți, naintau, el sta cu aniǐ pe loc, bucuros că nu-1 dau afară. Nenorocirea cu nevasta i-a stricat tot rostul viețeǐ, i-a amărît ori-ce bucurie. De cîte ori desnădejdea îl făcea să-și dorească moartea! Dar, datoria de tată îl striga să remîe la locul lui, să sufără, că doar nu-i el din alte oase maǐ alese de cît atîția chinuiți pe lume. Și-a suferit mereu, supus datoriei. N’a făcut nimărui nici un reu, pe nime n’a nedreptățit, și soarta cu’nver-șunare l’a obijduit mereu. De ce, n’a avut și el parte, nu de bucurii, dar măcar de mîngăerea bătrîneților, știindu-și copiiǐ fericiți și cinstiți, în rînd cu lumea? Își trăea trecutul dureros, în care găsea numai un răstimp fericit, vremea căsniciei. Și asta, o clipă. Dacă era Eliza, alt-ceva s-alegea din copiiǐ lor. El ar fi putut fi maǐ aspru, avînd tăria de tată, care să-l îndrumeze. Dar așa, slăbit, descurajat mereu, cu mila’n suflet, știindu-i lipsiți de alinlările mamei, ce să-i mai amărească și el? Au crescut, copiiǐ fără de frică.

«Georgică băiat bun, din nenorocire slab, abia își vede de slujbă. Zoe s’a jertfit pentru frați. Și ce folos ? Acuma tînjește ca o floare ofelită, nu și-a trăit traiul. Apoi, gîndul venea necontenit la timpul de față. Ce-o fi făcut iar Ilie? Unde-or să-l ducă patimile neîntinate? Păn acum l’au scăpat de două ori de rușine și cădere; dar de-acum nu mai are chip! Data asta i-a dai o mie. Ce va face cu ea? Poate l’a mințit! Va cheltui pe pofte josnice baniǐ, adunați cu scrîșcanie! Banii iconomiei și muncei vor sluji răsipei și desfrîulul! Un junghiu par’că se înfigea în încheetura pieptului. Oftă, stăpînindu-se față de Zoe, sa nu-și destoae inima.

Doctorul îi zisese să nu se ațîțe.

Ei nu-i părea reǔ de bani, dar o îngrijora viitorul lui Ilie. Frățiorul cel mic, pe care-l crescuse cu atîta dragoste, pe care-1 iubea ca sora și ca mamă, pe care îl căutase la poale și îl purtase în brațe, cînd era mic și îngrijise cînd urma la școală! Adesea, obosită de munca zilei, sta seara și-l ajuta la lecții. Îl iubea și pe Georgică, dar nu cu atîta foc: nu muncise atîta cu el.

Și-acuma? Abia vine, cînd are nevoie de bani. Nu vede din partea lui nici dragostea ce-ar fi trebuit s’o aibă pentr’o doică. Nu-i cere nici sfaturi și nici nu-i ascultă povețele. Ce va face cu mia de lei? Tot ce-a spus or fi minciuni.

Fie și așa. Numai să nu fi luat din casa regimentului. La ce s’ar lăsa oare bani pe mîna tinerilor pătimași, dornici de traiu mai pe sus de puterile lor? Și, din gînd în gînd, dragostea de soră o făcea să nu socoată numai pe llie vinovat, ci și pe cei cari îl duc in ispită. Drept și de leafă își bate joc, dar și aci sînt de vină prietenii....

Afară s’așternea zăpadă încet, domol, fără de zgomot, ca și jalea care înzăpădea, pe tăcute, sufletul bătrînulul și al Zoe!

Din cînd in cînd, cîte un oftat adînc, din inimă, tăea tăcerea. Focul se stinsese, uitat de cel din casă. Într’un răstimp îl trezi din gînduri rășcăitul lopeței.

— Sărmana babă s’a apucat singură de rănit!

— Iconomisim de la vară, ne trudim tustrei, ca să dăm bani răsipilorilor. Ticăloșii au pe lume noroc!

— Ce-i de făcut, dragă tată? Cînd n’o maǐ fi de unde, or lua drumul minței.

— Ori al pușcăriei. N’am avut noroc, pe lume si nici de copil n’am parte. Bețiv n.am fost, cartofor nu, pe nime n’am nedreptățit, am mers tot-deauna calea cea dreaptă și întîmplările vecinic mi-au dat la cap, vecinic m’au izbit în inimă.

— Ai mînglerea datoriei împlinite.

— La vrîsta mea asta n’ajunge. Mă’ntreb: ce rost am avut pe lume? Nici pe mine și nici pe alții n’am făcut fericiți. Se poate să n’am vină în toate astea?

— Vina e a soartei oarbe. Dacă toți oamenii ar fi fericiți, am avea raiul pe Pămînt.

Capitolul IX

Ilie, cum eșise în antret, își luase răpede mantaua, de pe care zăpada nu se topise încă, se îmbrăcă grăbit și plecă.

Erau zece, trebuea să fie la cancelarie. Tot drumul se gîndea ce va face. O mie nu-i a-jungea. De pe socoteala lul, îi lipseau vre-o trei. Drept că inspecția reǔ-l amenința cu tot di’nnadinsul. Pe furnisori îi maǐ putea amîna. Le va astupa gura cu ceva aconturi. Poate o crăpa dracul. Pun mîna pe zestre. Și Magda, maǐ reu m’a încurcat. Să fi pus o pețitoare, acum era sfîrșit. A-zǐ merg să-i spun: de nu grăbește, să vază de altul. Deseară o să-mi cerc norocul. Nu se poate să nu-mi vie și mie o dată apă la moară. După cancelarie, trec să le arunc la ceǐ maǐ colțoși cîte-o sută».

La birt, llie se întîlni cu niște camarazi din provincie.

Canură, băiat nalt, bălan, poreclit de colegi «Rumănul». Foarte mîndru. De cînd văzuse o fotografie a marelui duce Vladimir, zicea că-i seamănă. Cucoanele se dedeau în vînt după el: «Ce au, bre, femeile cu mine? Nu pricep». «Ți-a spus maică-ta năvalnic în scăldătoarea, îi respundeau colegii.» Drept, avea trecere. Voea un ofițer concediu? Canură făcea o vizită cocoanei colonelului și concediul seda. Trebuea altul să fie pus pe tablou? Tot la săracul Canură alerga. Cîți prieteni nu și-au scutit băieții, mulțumită vizitelor lui Canură pe la cucoanele superiorilor? «L’enfant gàtè» al regimentului, toți aveau nevoie de el, cunoștea sectetul de-a îmblînzi inimile superiorilor!

Celalalt, Condur, era mic de stat roș ca un rac fiert, bine învălit, îl porecliseră colegii în școală, Bunducul. Nu-și cercase norocul pe lîngă cucoane, știind bine că nu l-ar fi avut. În schimb, jucător înfocat la cărți, se mulțumea cu credința că : «Noroc la femei, nenoroc la cărți». Pierdea mai tot de-auna, dar avea mereu încredere c’o să cîștige el o-dată. Pe cît Canură se mîndrea cu mustățile lui bogate, pe atîta Condur, era de spin. Le rădea, ca și cum ar fi voit să treacă de Englez. După ce și-au strîns mînile ca niște militari adevărați, Ilie, din una în alta, aduse vorba la ce-l durea.

— Trebuie să fiți meșterǐ în foițe. La voi atîta se face.

— Meșteri, drept! Aseară am luat unui găgăuță două sute. De mai juca, îl făceam rasol.

— Unde-ați fost? .

— La o familie d’astea, carǐ trăesc din joc. Dar ce lume bună? Feciori de moșieri, cîți-va negustori de la Galați. Moștecuți eram numai noi, zice Canură.

— Merg și eu deseară cu voi.

— Vin’o, facem tovărășie, tustrei.

— Erau oameni serioși. Cînd sînt cocoane la joc, nu e Doamne-ajută. Eu nu joc pe la case d'astea pline de femei, îți [...] pe gratis, făcu Condur.

— Bine, mă, dar cei la care am fost aseară, cîștigă maǐ bine ca un [...] fără nici o bătaie de cap. Îi vin cel poțin o sută de lei pe seară.

— O casă de joc la București aduce nicǐ nu-țǐ închipuiǐ cît.

— Greul trebue să fie păn începe a veni lume.

— Nici un greu. S’aduc uniǐ pe alțiǐ. Pe voi cine v’a adus ?

— Am aflat de la portarul otelului.

— Bravo! Portariǐ ăștia fac de toate, au avere de zeci de miǐ.

— Cîte invenții nu se stîrnesc a-zi! făcu llie. Bunăoară, vezi în jurnale la informații: «Se zice că poliția a descoperit o casă de joc în strada cutare, la numărul cutare». Poliția habar de grije n’are. E un anunț plătit cu sute de lei. Tot așa se face cu casele de’ntîlnire: «Se zice că pe niște doamne din societatea bună le-au prins bărbații, avînd întîlniri la casa din strada cutare, în față de biserica Sfîntului...cu barbă.

— Lipsește numai «Poftiți vă rog». Reclamă în toate și sub toate formele. Am întrecut pe Americani.

— La voi în provinție e mai pe față!

— Las’că tot nu-i ca pe-aice.

— Lucrul cel maǐ nimerit e să nu te’nsori, dacă vrei să nu porțǐ coarne. Alt leac nu e.

— Și casele astea nu dau ochiǐ cu poliția? zice Canură.

— Provincial naiv! Sînt cu agențiǐ ena mu che ena su. Mă’nțelegǐ.

— Pe urmă domiciliul e sfînt și inviolabil, zise celălalt militar.

— Au venituri, dar și cheltueli. Chiriile foarte scumpe, servitori, gaz...

— Dar și es miǐ de lei pe lună, făr de muncă, făr de rizic.

— Pe la nouă unde ne găsim? întrebă Ilie, c’apoi mîine seară merg să v’aret o bucată cu draci din viața Bucureștilor.

— Știǔ. La javra de căpităneasă !

— Ați fost ? Cine Naiba v’a dus așa curînd?

— Celui bețit și dracul îi ese cu oca nainte. Adevărată Sodomă!

- Niște provinciali ca voi, ce știți, zise Ilie cu dispreț. Să ne vedem cu bine.

llie plecă la slujbă.

Tot drumul făcea planuri. Numai o schîntee de noroc. Cîte-va cîștiguri bune, cînd or fi sumele grase și i-a pus Dumnezeu mîna'n păr. De ce n'ar cîștiga? De cîte ori n’a avut cîte două trei miǐ în palmă? Vorba-i să te poți opri la vreme.

«Se zice că pungașiǐ te lasă anume să cîștigi și pe urmă te rad de-o dată. O să le frec ridichea. Cum oiu vedea că am două mii, le fac bezele și să-mi scrie poste-restanțe. De alt-fel Gogu n’a cîștigat într’o seară cinci miǐ? Cinci miǐ! M’ar vedea sfîntul Nicolae! Numai s’aducă Dumnezeu cîțî-va tembeli de moșieri. Ălora nu le pasă de miǐ! Ce? Sînt lefegii ca mine?»

Ajunse la cancelarie. Găsi vre o două scrisori de la creditori. Mînios le dumică mărunt și înjurînd le aruncă la coș. Mută hîrtiile de colo-colo, luă călimara din stîngă și-o puse în dreapta, maǐ rupse vre-o două penițe, înjurînd în ghînd statul că are de unde cumpăra. Un creion, care se tot rupea la ascuțit, l’a frînt în două, aruncîndu-l pe masa serjentulul. Ceasurile îi păreau an. Un gînd, îl ținea: «Să am noroc deseară. Numai de n'ar fi bani cu ghinion. O să-i schimb».

Erau hîrtiǐ de cîte-o sută, se duse și le schimbă la un zaraf în cîțe de două zeci. Pe urmă a mers la altul și le-a făcut în cîte de-o sută. Acuma își închipuea c'a întors soarta, dacă Zoe le'o fi dat, cumva, [...] îndoită.

La birt, seara, mîncă din bielșug și bău zdravăn.

Trebuie să fii bine dispus alt-fel te iau drept un pârlit, care aștepți să cîștigi polul, doar ți-ai plăti o masă. De-or fi niște șmecheri ce-ar vrea să-mi scoată toți banii și să-i ia di’ntr’o dată, le fac eu felul, o să dau a înțelege, că am de pierdut în astă seară cinci miǐ ori de cîștigat îndoit, că mi'a căzut un unchiu în palmă și am de unde».

Din cînd în cînd se uita la ceas, dar timpul trecea anevoie. Bău vre o două cafele, răsfoi ziarele, în sfîrșit, la nouă făr’un sfert, sosesc și tovarășii.

În tramvaiu erau numai doi inși. Între altele unul zice:

— Lungi sînt nene, nopțile; par an.

Celălalt:

— Iarna fără distracție nu merge. Cu teatrul mi s’a acrit, șantantele m’au desgustat. La așa vreme numai foițele vin de hac urîtului. Îți poartă, nene, sîngele, de te scot din toropeală. Mie îmi ridică grozav moralul și a doua-zi mă simt alt om.

—«E bine, dacă ai tovarăși de seamă, zise cel mai tînăr. Alt fel mă lipsesc. În casa unde merg vine lume bună, unul și unul: moșieri, capitaliști, negustori cu greutate.

— Așa, da!

— Vin’o astă seară cu mine, n’o să-ți pară reu! Te-ai cam supărat pe Beizadea? Așa-i lumea !

— Vezi, cu mine să nu-și dea ifose de prinț, că nici eu nu’s din butuci.

— Și tu prea ești cu nasul de ceară. De, pierduse omul două mii și ori cum îl ustura!

— Ei și? Eram eu de vină? Ce? M’a prins cu cărți măsluite? Dar cînd,cu două seri înnainte, mi-a luat trei mii, i-a plăcut?

— Nu mai fi și tu așa țîfnos și vin’o. În fie-care seară întreabă, dacă n’ai venit. De, e bâtrîn, mai iartă și tu.

— Vezi, mie nu-mi suflă nime’n borș. Dacă te’i potrivi: cela-i tînăr, și-i iute; celălalt e bătrîn, și se crede în [...] te ia peste picior, ajungi otreana [...]. Omul trebuie să aibă ambiție. [...] nu merge a-zi.

— I-am făcut eu morală, vin’o.

— Bine, merg. De mă jignește cît de puțin îmi sare țandura. S’o știi.

— Ii iau pe garanție.

Ilie privi pe tovarăși și le șopti: «Mergem și noi». Pe urmă căută să între în vorba:

— O întrebare, dacă nu vă supărat! zise Ilie.

— Poftim, respunse cel mai în vrîstă, un om negricios, gras, cu barbișon și ochelari.

— Și noi facem parte din tagma celor ce-ar vrea să treacă o noapte plăcută. Dacă n’am fi indiscreți, s’ar putea să vă ținem companie ?

— Nu e secret. Dar ce! noi trebuie recomandați de un cunoscut al casei. Militarii, ca oameni de onoare, au intrarea slobodă.

Ilie crezu de cuviință să se recomande;

— Am onoare a mă recomanda: Ilie Serafim și foștii miei colegi, Vasile Canură și Ștefan Condur.

— Nae Spînzu, arendaș, zise cel negricios, cu barbișon.

— Mihaiu Caer, proprietar și pensionar, zise domnul cel mai în vrîstă, cu favorite cărunte, care tot clipea des, par’că’l supăra lumina.

În dreptul lui Matache Măcelarul se coborîră cu toții și-o luară pe jos în spre șosea.

— O să petrecem o seară minunată, zise [...].

— O să fiți ca’n familie, făcu d-l Caer. Mai multă liniște, nu atîta gălăgie ca'n localuri prea umblate.

Cotind apoi cîte-va străzi, au intrat într-o curte cu casă în fund. Casă mare, ferestrele luminate, cu transperantele trase. În curte sta o trăsură.

— Beizadeaua e la post, zise Spinzu.

— Pierde ori cîștigă, el tot vesel, zise Caer.

— Omul bine crescut nu se bucură cînd cîstigă, nici nu se supără, cînd pierde. Englez rece, zice Spinzu. Așa-mi place bărbatul.

— Așa. Vezi pe unii furioși de-i apucă toate pândaliile, zise Caer, ațîțat.

— Închiaburiți, nu oameni de condiție. Eu nu joc cu așa ipochimene, Doamne apără.

— Știi de ce s’a grăbit Beizadeaua să vie? face Spinzu.

— O fi luat cîștul moșieǐ. Nu s’atinge de bani păn n’o face cu ei pocinog la cărți, zise Caer.

— O idee a lui, făcu Spinzu.

llie și tovarășii erau foarte veseli, gîndind:

—«Poate punem și noi mîna pe noroc. La cafenele dai prea des de pungași».

Într’o cameră erau două mese cu postav verde, lîngă ele fumau vre-o cîți-va domni.

— Caer recomăndă pe cei noi.

Domnul Sinescu, gazda, poreclit de prieteni Șfichiu. Om vesel, nalt, spătos și gras, mulțumit și dornic de traiu bun și larg, pofti pe musafiri la țigări.

— Ce maǐ nou prin oraș? N’am eșit a-zi. Pe-așa vreme urîtă, m’apucă reumatismul numai de cît.

— Dumnea-ta, ca pisicile: îți place la căldurică, lîngă sobă, zise Spinzu.

Cînd vorbea, i se mișcau nu numai sprîncenile, dar și urechile; chelia, par’că era pielea unui dromader, așa făcea numai valuri.

— De, eu n’am pretenție să fiu tot tînăr. Hei, vericule! Să nu-ți calc pe urmele matale. C’apoi dau, odată și odată, ochiǐ și cu cocoana.

— Auzi cotoiul călugărit! Face morală! zise Caer.

— [...] Șfichiule, noaptea trece și de!

— Ce altă grijă are? N'o s'o țin eu pe loc, doar nu-s Isus Navi.

- Dar ce așteptăm? Putem vorbi și juca. Două de-odată, ca oameni iconomi.

— Credeam că vine judecătorul de [...]. M'am întîlnit eri la Capșa, juca Sinescu.

— Și mie mi-a făgăduit feciorul bancherului, zise Caer.

Peste scurt timp, servitorul aduse punciu. Gazda pofti pe fiecare să ia.

Bravo, ăsta-i bun. Ne maǐ încălzim, noi ăști bătrîni; tineriǐ ca tineriǐ, zise vesel Caer.

— Tineriǐ de azi au maǐ multă nevoie de îndemn de cît noi, zise Sinescu.

Cu toțiǐ sorbeau din punciuri, încet, negrăbiți. După ce-au isprăvit, servitorul, luă păhărele și zîngănindu-le pe tavă, eși.

— Să’ncepem, zise gazda, ceǐ mulțǐ n’a-șteaptă pe ceǐ puțini.

— I-om lua’n primire, cînd vor sosi.

Jocul începu numai la o masă. Nu venea chiar în mijloc, iar lumina bătea di’ntr’o parte.

Încă de la luarea punciulul, militarii erau tustrei în partea maǐ luminata. Lucruri mici, carǐ trec nebăgate’n seamă, cînd viǐ întîia-și dată într’o casă ca asta. Cel numit Beizadea spunea o snoavă de pe vremea lui Beizadea-Vițel, care se obicinuise a ridica un vițel de mic și tot l’a ridicat păn s’a făcut vițelul bou. Alții spuneau alte glume, foarte liniștiți, par’că nu jucau cărți; Caer cască, gazda rîzînd, îl zise:

— Cînd vei începe a pierde o să-ți treacă somnul.

— Dar ce, ești Dumnezeu să știi c’o să pierz ?

— Întrebi, ca și Țiganul care-și tăia creanga pe care sta. Dacă ești adormit, vezi bine c’o să pierzi.

— Par’că la cărți e pe cumințenie! Cum ți-e norocul.

— Ba să mă erți, zise Beizadeaua. Nu crez în cărți măsluite, dar în fizionomiști, da. Unul, care e cunoscător de oameni, îți poate cetǐ gîndul de pe față, și cîștigă. Se uită la tine și de pe ochii, de pe gură, de pe încrețirea sprîncenilor, de pe bătăile nărilor cetește ce cărți ai, înzecește miza și cîștigă. Tot așa fac și ghicitoarele. Îți aruncă o vorbă, te privesc țintă să vază nemerit’au. Uit’te Spînzu, cînd are cărți bune, i se mișca urechile ca limba de la ceas. Trebuie să cunoști ticul fiecărui. Maǐ departe e lesne. Vezi: am cunoscut la Paris o Franceză, care a prezis lui Napoleon căderea, i-a zis : «Maestate, nu începe războiul, dacă vrei să nu pierzi trenul».

— Dar d-lale ce ți-a prezis împlinitu-s’a ? Cu Napoleon era lesne; știa că armata Franției e slabă și putea să-și închipuie că i’or bate Germanii. După înfrîngere, maǐ avea să fie împărat? Cunoștea ea pe Francezi, zise Ilie.

— Tot ce mi-a spus s’a împlinit. Mi-a zis că nu maǐ stau mult în Paris, că interese de familie au să mă cheme în țeară. Pe urmă mi-a spus c’o să mă divorțez. Și doar abia mă însurasem, din dragoste. C’o să trec pri’ntr’o cumpănă de moarte. Și doar așa a și fost, în războia.

— Multe sînt întimplări, altele s’au împlinit din pricina sugestiei ce ți-a făcut’o. Vrăjitoarele, Condure, sînt hipnolizătoare, zise Condur.

— Voi toate le explicați prin sugestie. Am cetit și eu. A ghicit ea ? Ce-mi pasă mie cum ? Vorba bolnavului, care, văzînd că doctorul îl toacă la teorii, i-a zis: «Fă să nu simt durere, tămăduește-mă, dacă poți, tine-ți teoriile pentru tine!»

De la început au jucat pe bani puțini. Păn pe la vre-o unul. Norocul nu se hotărîse de partea cui-va.

— Nu jucăm doar de cîștig, zise Sinescu, nici pentru trecere de vreme. La ce-am pune sume mari?

— Maǐ încape vorbă, zise Beizadeaua, ca să schimbăm baniǐ.

— Cum vă place, zise Spînzu, care-și ațintise urechile ca prepelicari.

— Și eu cu majoritatea, adause Caer cu nepăsare.

Militariǐ tăceau. Nu le prea venea să piarză noaptea pe cîte-va zeci de lei.

— Tineriǐ sînt maǐ lacomi. Nu le vine la socoteală, zise Sinescu, trăgînd cu coada ochiului la militari.

— Cum voiți. Nouă ne-e tot una: jucăm și pe mult și pe puțin, zise llie, care nu voea să se arate cu ce gînd venise.

— Un lucru e plictisitor. Păn acuma, vorba boierului, schimbăm banii, par’cam fi zarafi, zise Caer...

— După miezul nopței încep a umbla spiritele cartoforilor și ori te miluesc ori te pîrlesc, zise Sinescu, rînjind.

— Mă, nene, o să ajungi spiritist pe cît văz, făcu Spînzu. Știu o cucoană la care se dună lume maǐ cu zor de cît la carți, fac întunerec și învîrtesc mesele, parca ai avea Magnetism.

— Nu cumva capetele?

— Maǐ știi, femeile sînt ingenioase.

— Cîte nu scornesc! Mie, drept să-ți spun, mi-ar fi teamă.

— Ți s’ar zburli chilia, mă Spînzule.

— Mie de loc, dacă ar veni niște spirite tinerele, substanțializate în niște trupuri durdulii, zise llie vesel.

— Las, nene, nu te mai fă ateu. Așa eram eu la Paris și cînd veniǐ în țeară, ce frică am tras odată, cînd trebuea să trec seara tîrziu pri’ntr’un cimitir! — zise Beizadeaua.

— Ia! cîntă cocoșii. Acușica începe și norocul cartoforilor, zise Sinescu.

— Se zice: «superstițios ca un cartofor». Așa e: sînt bașcartofor. De trei-zeci de ani nu e zi să nu joc. Dar nu cred în fleacuri. Ciștigi, bine; nu cîștigi, așa vine vremea, zise Spînzu.

Cînd llie a scos baniǐ. Caer di’ntr’o ochire a văzut că are o mie de lei. Maǐ conteniră cu vorba, începuseră a se înfierbînta la joc.

Pe după unul, cei doi militari, afară de llie, au început a pierde, llie cîștiga mereu. Apropia două miǐ. «Cum le împlinesc, mă trag la o parte». Cu gîndul tot căuta ce pricină ar găsi. Vremea nu era încă tîrzie. Ce-ar zice ceialalți? Bine ar fi, dacă tovarășiǐ lui l-ar îndemna să plece, pe cuvînt că mîine dimineață, la cinci, trebuie să fie la gară. O frică îl ținea. Cine'știe cum s’o întoarce norocul? Trebuie neapărat să găsească chip, să nu mai joace, îndată ce va bate două miǐ...Dar bine-ar fi să poată cîștiga trei. Ar avea de unde plăți datoriile și i-ar mai remănea ceva. Se încincise miza. llie cîștiga di’ntr’o dată cinci sute.

Avea două mii patru sute. Mintea i se ațîță ca de-o beție. «Va să zică am întrat în mia a treia! Noroc să dea Dumnezeu! Cine știe, poate trece norocul pe lîngâ mine s’o împlinesc? Ar fi nebunie să dau cu piciorul în el, cînd îmi aține calea». Bazadeaua rîdea într’una: făcea glume pe'seama banilor, nici nu-i păsa că pierde:

— Parcă ar fi bani de haram. Grecul e de vină.

— Sînt din spinarea țeranilor, zise Caer. Ia seama, d-le Ilie, sînt bani blăstemați.

— Las c'aduc arhiereu să-i deslege, fiți pe pace!

— Bine-ar fi sâ-i lege acuma cu zece noduri sa nu fugă, zise Sinescu rînjind.

Mai trebuea o miză și batea mia a treia. De-o dată pierde.

— Ți-am zis șă-i legi, încep a fugi. Vezi ?

Ilie simți o vîjîeală prin urechi. Întrei miza și iar pierdu. Ceialalți s’au tras de la joc, remîne Beizadeaua cu Serafim. Lui Ilie i se părea că-i apucat de-un vîrtej. Avea aceea-și simțire ca o dată, cînd, băiat, scăldîndu-se la Tei, era să se’nnece. Noroc de-un țeran, care, apucîndu-l de păr, l’a scos la mal. Remăsese cu două mii. Ar fi voit să nu mai joace; dar nu putea: par’că era în vis, cînd ai voi să fugi și-ți simți picioarele legale. Dacă nu i-ar fi fost rușine, ar fi strigat prietenilor: «Luați-mă pe sus, scoateți-mă de-aci!» Beizadeaua rînjea mereu, ca tigrul cînd își privește prada, ce i-a căzut în labe, lăsând’o cîte o clipă, ca s’o înșface mai cu furie. Ca să resufle, îl făcu de mai cîștigă o dată, Ilie se’nzdrăveni.

— Se vede că norocul îmi uitase adresa.

— O fi întrebat’o la poștă, zise Sinescu.

— Hă ! Hă ! făcu Beizadeaua.

Ilie începu iar a pierde. «La cărți», se gîndea Beizadeaua, «e ca la războiu, după ce i-ai amețit, trebuie luați răpede, daca vrei sa faci treabă. De-acum nu-i las nici să-și traga sufletul»

În jumătate de ceas Ilie pierdu tot. A remas nimic. Nu-i venea a crede că, un ceas înnainte, avusese trei miǐ și-acum nimic. Se uita zăpăcit la Beizadea, care stătea cu portofelul de piele doldora de hîrtii de cîle o sută. Ochii i se încruntară la glndul că banii lui și-ai prietenilor erau acolo. Într’un răstimp simți o furie, par’că îi venea să se răpează să-i strîngă de gît, strigînd: «Dă, hoțule banii, că te ucid». Tovarășii lui, mai puțin mâhniți de pierderile lor, se ridicară.

— Sâ plecăm, Serafime. Am avut ghinion și pace. Poate di’ncolo ne mergea mai bine. Potcoava de găsit e cu noroc, dar cunoștințele de pe drum nu prea, zise Canură.

Spînzu și Caer rîseră batjocoritor.

— Tot pățitul e și priceput, zise Condur.

— Domnilor, nu credeți că dacă sînleți militari, vă permit să aiurați pe seama mea, zise Caer, sărind în picioare.

— Ești poate cu musca pe căciulă, onorabile? făcu batjocoritor Canură.

— Dacă sînteți oameni de onoare, vedeți-vă de treabă, zise Sinescu.

— V’o fi eșit cine-va cu deșertul înnainte, își dă cu părerea Beizadeaua. Poate mîine seară ne-o eși nouă. Așa e treaba asta.

— O să ne vezi, cînd ți-i vedea ceafa, strigă Condur furios.

— Beizadeaua eși făr’a zice măcar bună seara, lăsînd a se crede c’a trecut în camera de-ală-turi.

— Eu, acum o septămînă, am pierdut la Colaro tot cîștul de pe casele din calea Victoriei. A doua seară, am cîștigat îndoit. Așa e la cărți. Nici domnia nu te urcă, nici nu te coboară așa de răpede, zise Spînzu.

— La joc se cunoaște bărbatul leveni, zise Caer

— Rostul e să nu te întăriți de loc. De ce te superi, de ce pierzi. Am băgat de seamă asta, zise Sinescu.

Nu știa cum să potoală pe militari, doar n'ar sari la bataie, maǐ ales păn ce o apuca să plece Beizadeaua cu prada. Cînd auziră uruitul trăsurei, li se luă grija din spete.

Să fim Engleji, zise Caer, și noi am păgubitără!

Tustrei militariǐ se’mbrăcaseră să plece. Serafim făcea mișcările în bobote. N’auzea nimic, îl vîjieau urechile. La față era galben, ca mort. Își aduse aminte că din zi în zi poate avea inspecție. O vedea pe Zoe, cum deschisese tremurînd sărtarul și-ǐ dăduse baniǐ, privindu-l cu ochiǐ ei blînzi și rugători. Par’că-i zicea: «Sînt bani strinși din răbdări, din neavut, nu din prisos. Ia seama!» Prieteniǐ, văzîndu-l schimbat, îl grăbeau să plece.

Pe drum Canură îi zise :

— Mare lucru să nu fi dat noi peste, niște pungași de profesie. Ne-au tras în cursă ca pe boboci.

— Ca să nu zici proști ori idioți, făcu Condur.

— Asta e! Omul cinstit are gîndurile lui. De unde să poată ghici pe-ale hoților, carǐ atîta treabă au? Să caute, cum te-ar pungăși.

Serafim se uită ca sculat din somn.

— Spunea unul și nu-l credeam, că'n București casele de joc au agenți, ca negustoriǐ si fabricanțiǐ, zise Condur.

— Industrie orientală și romanească: are și ea comiși-voiajori, zise Canură.

— Toate șiretlicurile știute. Ne-au lăsat șă cîștigăm, pe urmă ne-au ras! Și noi, proștii, n’am priceput!

— Și, dacă nu te lăsa să cîștigi, tot jucai pînă pierdeai tot!

— Asa e. Intrat în cursă, s-a isprăvit.

— Acuma să zicem și noi ca țiganul, cînd a scăpat căciula pe apă : «Fie de sufletul tatei!».

— Bietul Serafim, e mai ars: o mie de lei!

De ce nu te lăsași mă, de joc, cînd aveai două mii?

— Păcatul mieu! abia îngîna Ilie.

— Acuma ai pierdut, pierdut e. Nu-ți maǐ fă sînge reu. Nu te-a făcut o mie de lei. Voi, la intendentă, aveți picușuri: mai ciupește pe cei furnisori, zise Canură glumeț.

— Nu merge.

— Să nu rîdeți; pe mine țigara banditului de Sinescu m’a amețit. Să fim civili, i-am da pe mîna lui Puiu.

— Și mie îmi venise un fel de aromeală. Poate unde n’am dormit două nopți de-a rîndul, zise Condur.

— Nu trebuea să mergem în casă necunoscută. Bietul Serafim e de vină, dar a și plătit gloaba tot el.

— Am răsplătit. Îmi vine să-mi trag un glonț.

— Nu erau baniǐ tăi ?

— Erau ai talei.

— Bine că nu erau cazoni.

Prietenii, văzîndu-l pe Ilie atîtde pierdut, îi îmbiară să între la vre-o berărie. Pe bulevard au dat înse numai de-o cafenea deschisă. Au intrat și-au cerut cîte-un marghiloman dublu.

— Ce dracul, fiǐ bărbat! Doar nu-i un cap de țara, zise Canură.

— Ce știți voi? zise Ilie.

— Știm și noi c’o mie de lei nu se ia din drum, la niște pârliți ca noi; dar ce să faci ?

— Mi s’a urît cu viața asta de mizerie! Voi, poate, ați jucat de plăcere; eu, să vă mărturisesc, credeam să cîștig. Am mare nevoie de bani.

— Cine n’are nevoie? Cu mizerabila noastră de leafă abia îți tîrești zilele. Să maǐ vezi și tu străinătatea ori să-ți faci alte gusturi maǐ faine, nici de gîndit. Bou la plug ori cal la ham, asta-i milităria pentru noi gradele mici.

— Da; dar nu am alte alte nevoi, de carǐ îmi crapă măseaua.

— Pricep: aǐ vre-o legătura. Dă-o dracului, daca îți cere banii. Nu ține la tine, ci la sute.

Ilie oftă. Cît pe ce era să se distăinuească. Simți înse o împietrire, care-l făcu să tacă. Nu, nu, prietenul cel maǐ bun a-zi poate fi un Iuda. Fără să vrea, mîine, șoptește altuia ca să te plîngă și din ins în ins ajunge la urechile cui nu trebuie.

Era aproape de ziuă. O noapte rece. Se’nseninase. Stelele clipeau, aruncînd lumina lor de ghiată. Pe ceǐ trei prieteni, cînd au eșit de la cald, i-au apucat fiorii, cu toate cafelele romuite ce luaseră.

— Incotr’o ?

— Haideți la mine. Ne face ordonanța cîte-un ceaiu.

— Atunci pas gimnastic, băieți, zise Condur.

Acasă intrară tustrei în cameră. Ordonanța dormea în patul lui llie, lampa micșorată abia lumina.

— Fie! Dar democrat mai ești, de-ți culci ordonanța în pat!

— Nu pricepeți de ce? Mi-l găsesc cald.

— Bată-te norocul lui Napoleon la Waterloo, dar poznaș mai ești! În casă e cam recoare, drept.

— Scoală, Aroane, zise llie.

Ordonanța sări drept în mijlocul casei:

— Ni, don locotinent, e cald !

— Aroane, nițel foc.

— N’avem lemne, don locotinent.

— Ia de la gazdă. Cît ai clipi, ceaiu zdravăn!

— Nu-i ceaiu, nici zahăr.

— Mă, dobitocule, tu nici apă nu-i avea [...].

— Ba apă e la hazna, dacă n’o fi oprită.

— Bine. Adă ceaiu și zahăr. Bate la Grec, te cunoaște și-ți deschide.

— Nu mai vrea să dea, zice c’a dat destul.

— Fire-ați al dracului, tu și neamul lui de Grecoteiǔ calic! Du te c’o să-ți dea. Pas gimnastic.

— Trăiți, mă duc!

— Fumați, băieți. Uit’te tutun pe masă, slavă domnului. Mă, dar bine ne-au potrivit hoții.

— De! Noi, provinciali, ce să mai zicem ? Dar tu, Bucureștean get-beget, coada vaceǐ, are de ce-ți fi năcaz, zise Canură.

— Maǐ bine mergeam la căpităneasa, și-i turnam un chef numero ainț! zise Condur.

— Tot pățitul e și priceputul...

Peste cîte-va minute, Aron veni cu’n braț de scînduri de brad: le rupsese de la Ulucele vecine. Cît ai bate’n palme, focul ardea, pocnind și aruncînd scîntei.

— Mă Aroane, par’că’s artifițiǐ, zise Condur.

— Arde vopseaua, don locotinent. Numai de cît fierbe și apa păn aduc eu ceaiu.

Mosafiriǐ s’așezară cîte unul pe-un colț de canapea, iar Ilie se lăsă într’un cot pe pat.

— Păn’o face Aron ceaiul să tragem cîte-un puiu de somn, zise Canură.

Capitolul X

O dimineață noroasă, rece, posomorîtă amorțește simțirea, îngreuie sufletul, îl copleșește de oboseală, îl umple de desgust. Noriǐ grei, fumurii, plutesc lene prin văzduh. Stoluri de ciori se lasă și se ridică hîrșiind asurzitor din aripi. Fumul coșurilor se'ntinde ca o pînză.

În asemenea zile Magda e și maǐ nervoasă, tot felul de gînduri o muncesc. Pe dînsa nu o chinuie trecutul. «Oh! trecutul nu mi-a fost nici fericit, nici nefericit. Iluzii și iar iluzii pierdute! Ce a-zi păreați fericiri, mîine erau vedenii amăgitoare. Dar prezentul ce e! Tot vecinic amăgirǐ. De ele am avut mereu parte. Așa mi-au fost toate iubirile, așa mi-a fost măritatul și-acuma nu-i tot așa? De ce m’ar persecuta soarta? Nu uresc pe nime, nimărui nu fac reu, din potrivă cîtă grijă am de llie poate măcar el o fi mai fericit de cît mine. Un lucru mă pune pe gînduri. Ce e așa de grăbit să ia bani? De n’o fi făcut iar vre-o-nebunie! Dac’a luat din casă, e pierdut. Data asta, Zoe nu mai are de unde-i da, eu nici atîta. Avarul de Arămescu abia îmi dă cele cîte-va sute; de miǐ, nici vorbă.

De la frate-so îi trecea gîndul la Iacobescu. «Un egoist, care gîndește numai la plăcerile lui. Mereu îi trebuie bani. Din ce cîștigă nu dă nimic în casă. Cît de răpede a căzut omul ăsta! Mereu bani și bani. Parc’ar sta în voia mea, să-i adun cu banița. Aseară mi-a aruncat vorbe, pentru carǐ altă dată i-ași fi tras palme. Dar ce să fac? Sînt copiiǐ, trebuie să rabd.

«M’a făcut proastă, că nu știu a scoate bani nici de la Zoe nici, de la amant; că n’am talent de-a mă impune, că nu știu a mă purta, că sînt o gîscă. O femee frumoasă ca mine, dacă ar fi deșteaptă, ar face milioane, cum fac altele. Ce zile!»

Așa gîndea, încălzindu-și piciarele la focul ce pîlpîia în sobă. O minută gîndul i se opri. Numaiǐ cugeta nimic, fermecată, de jocul minunat al flăcărilor. Ochiul îi [...] țintă în pară. Era așa de bine într-aveasă negîndire, în această lipsă de-o clipă, în această neființă, - cînd uiți de tot din jur! Era un extaz al mințeǐ!

Din această stare plăcută o făcu să iasă [...].

Iacobescu, foarte spicuit, făr a-ǐ zice măcar o vorbă domoală, o întrebă răstit:

— De ce n’ai venit la cafea?

— Nu mi-a fost poftă.

— Bine-o să-ți meargă și pe ziua de a-zi! Ai o infățoșare numai bună de pus în secriu.

— Tu-mi ești piază rea.

— Pîră veche! De toate sînt vinovat. Dar așa nu merge: ori iți dă bani de voie ori o să dea de nevoie. Dacă sufăr să-mi fie numele terfelit, cel puțin să m’aleg cu ceva. Poate, de erai femee deșteaptă, de aveai maniere să-i scoți bani maǐ lesne, —nu par’că i-ai scoate măsele—, nu era nevoie să alerg la mijloace desnădejduite.

— Nu-l cunoști și nu știi cu cine am a face. E lesne de cerut, dar, ca să capeți, atîrnă la ce fel de om ceri. De cînd l’am tot îndesit cu banii, s’a recit. Și, dacă mă lasă, ce ne facem?

— Mai galantom anevoie de găsit, dar avari ca el, berechet.

— De cît să tot caz, mai bine să isprăvesc odată cu viața.

— Ascultă, dragă, odată porniți pe drumul ăsta, nu-i chip de întors îndărăpt, doar dacă vom cîștiga lotul cel mare.

— La lotăria la care n’am pus? Tu ai numai grijă să dai tot în cărți.

— Cărțile or să fie puntea de scăpare. De o cam dată, studiez, sînt ucenic. Cînd voiu ajunge maestru, te vei putea lipsi de-a cîștiga fie așa, fie la lotărie.

— Dacă nu mă ia dracul păn atunci.

— Ascultă, Magd’o: ori, ori. Nu dă de voie, o să dea de nevoie. Mă tem c’a pus ochiǐ pe alta și ie de mîntueală cu tine. Am aflat: e adevărat satir. Nu ține la o femee nici un an și-o schimbă...Oare terfelirea numelui mieu nu face o sută de miǐ de lei? Să-l lăsăm așa de eftin, să nu-ți împlinească poftele pentru cîte-va miǐ? Dacă e bogat, poate să ne umilească, să-și bată joc de sărăcia noastră? Ar fi mișelie, sa ma las păcălit. Ce făgăduieli îți făcea! Că-țǐ va lua vilă la Sinaia, că-ți va asigura un venit de două miǐ de leǐ pe lună. Și din toate astea cu ce te-aǐ ales? Cîte-va miǐ de lei cheltuiești pe zdrențe, ca să-l primești pe boier. Toată noaptea m am gîndit. Trebuie să-ǐ dau asaltul cel mare, că de nu, o să fim păcătuițǐ. Două-zecǐ de miǐ; siguranța viețeǐ pe-in an. Daǐ și lui nepricopsitul de frate-to, cu condiție să-ǐ înnapoeze din darul de logodnă.

— N'are la dînsul sume mari.

— Nu te’ngriji d’asta. Am pus la cale tot. Dă o chitanță, cu ea merge frate-mio la casier și ia baniǐ.

— Dacă se plînge la parchet?

— Să poftească. Nici o urmă, nici un martor. Apoi ar îndrăzni să se dea’n vileag pentru așa sumă? Om cu nevastă și fete mari! N’avea grijă, o să crează că l'a pișcat un purice.

— Ce mutră fac eu? Să fiu părtașă la mișelie?

— Morala ca și pictura impresionistă are o mulțime de perspective: atîrnă cum o priveștǐ. Nu iau de la un om cinstit, nu dezbrac orfanǐ orǐ văduve, cum a făcut el. Iau de la unul, care a căutat să ne umilească, să-mi ia nevasta cu banii lui; să mînjească numele mieu și-al copiilor lor, făr să mă întrebe dacă voiu. El, cu baniǐ lui, credecă are voie să defaime pe cel sărac, să-i ia nevasta și fetele pentru cîte va sute ori miǐ de lei . Îmi fac dreptate, cum îmi vine mie la socoteală.

— Și hoțul are scuze de astea.

— Nu vrei? Ți-am spus, dăm divorț. Ne cercăm fiecare norocul în parte; dar așa, vorba Francezului, «Cocu, battu et content», nu merge.

— D’asta m’am măritat?

— Nu mai fă pe mironosița. Dragoste ți-a plăcut cu tineriǐ? Crezi că nu știu? Dacă n’am făcut scandal, e că n'aveam ce le lua. Pe ăsta îl putem sili. O da două-zecǐ de miǐ ca popa.

— Minți. Eu n’am avutamanțǐ.

Iacobescu o privește ironic, aruncă țigara.

— Eu nu’s de ceǐ carǐ «știe satul, nu bărbatul». Mă rog, ce-a fost a fost. Acum să vedem: ce e?

— Mă silești să joc un rol, pe care nu-l știu. Ce zic eu? Ce mutră fac?

— După împrejurări. Nervi, lăcrimi, cum vei crede de cuviință. Proastă nu ești, o să vezi ce întorsătură ia lucrul.

— Să joc asemenea rol, m’am măritat ? Maǐ bine mă spînzuram!

— Femei cu zestre fac și maǐ și. Vremi grele! Viață, pe zi ce merge, tot maǐ scumpă. Cerințǐ mari. Cu ce să le satisfaci ? Dă-mǐ un milion, să fiu virtutea întrupată.

— Și ucigașul găsește desvinuire. De erai bărbat răzbătător, n’ajungei la așa mijloace.

— Nici tu, dacă erai femee cinstită. N’am cercat să fac clientelă? Făr de avere și făr de spețe, nu m’am putut impune. Ca să cîștigǐ procese, trebuie să trăești în lumea judecătorilor, să petreci cu ei, să joci cărți, să faci multe. Ori de nu, să ai alte mijloace. Nu te-am trimes pe tine pe la ceǐ a tot puternici să stărui ca altele și cîte și cîte nu fac tocmai ceǐ carǐ țin fruntea maǐ sus ?

— Purtarea femeeǐ atîrnă de soarta ce-i croește bărbatul.

— Cînd și femeea nu-i croită pe miǐ de franci.

— Ce lux, ce caifet, păn pe-acolo, mi-ai făcut tu?

— Să fie al dracului cel ce se maǐ însoară în ziua de a-zi, zise Iacobescu, rupînd în doua țigara ce vrea s’o aprinză.

O privi pe Magda cu dispreț și strigă:

— Adică, refrenul cel vechiǔ: sînt vinovat de toate? Știu. Te rog nu mă plictisi cu mutre de moralistă, că nu te prind de loc.

Aducîndu-și aminte de ceva, se răpede la ușa ce dă în camera de culcare, o deschide, se uită, se întoarnă spre Magda și cu glas poruncitor, îi zice:

— Să lașǐ perdeaua la polog. Cînd vei auzi că viu, să-l mîǐ acolo, auzi?

— La ce atîtea fasoane ?

— Ori ce rol trebuie jucat bine și con amore.

— Îți mai arde a spirit! Punem tot pe o carte. Ascultă-mă pe mine, s’a recit.

— Vezi? Vezi? Ce ți-am spus ? Caută pricină să rupă. Cu atîta mai mult trebuie jumulit, dacă are gîscanul gînd să zboare. Îi plac variațiile? Lasă-l pe mine. O să mă pomenească. Ce prost, ce nemernic ași fi, să-l las să-mi scape din palmă! Auleo, bebecule, cum o să-ți sară fulgii!

— Să nu încăpem pe mîna poliției.

— Cine eu? Nu fi copilă. Mă crezi prost? Ce sînt eu, pungaș de buzunare? îmi răzbun cinstea pătată. Dar așa că nici n’o să crîcnească. Ași avea drept să-l omor. Nu-l prind cu nevasta în adulter? Legea’mi dă voie.

— Zece miǐ neatinse sînt ale mele? Da

— Vom vedea.

— Cum vom vedea Să fac o mișelie, ca să ai tu ce da în cărți ?

— Scutește-mă. Ce tot îmi scoți ochiǐ ? Ți-am pierdut oare zestrea, care n’ai avut’o, sau averea lui tată-to, în cărți Nu vezi cîte nevoi avem? El s’a priceput să te îndemne la chirie mare, la mobile noi, dar cine le plătește? De la Zoe n’am putut scoate nimic. Are la ciorap și n’a vrut să dea nici de voie, nici de amenințare.

— N’are, sărmana!

— Atunci ce vrei să fac? Să ne bata toba?

— Of! Mă simț sfîrșită. Sînt sătulă de viața asta ticăloasă. De mică, tot de nevoi am avut parte.

— Nu uita. Ia un coniac, alt fel o sa-l alarmezi, de-i fi ca o pisică leșinată. Fă-ți curaj. Avem copiǐ. Poate, cu baniǐ ăștia punem zăbală nevoeǐ și sărăcieǐ pentru totd’auna. Am un plan.

— Să-l aud.

— O să l vezi.

— Voiu să mi-l spui !

— N’am poftă.

— Atunci nu conta pe mine.

— Ești nebună?

— Știi, cînd zic nu; e nu.

— Magd’o, fiǐ cu minte.

— Spune ce plan ai!

— Fire-ar a Naibei de curiozitate femeească!

— Îți spun curat, nu conta pe mine; mă’mbrac și plec la tata.

— Poți să rămîi acolo, zise Iacobescu pufnind de necaz.

Dar văzînd că nu-i glumă, s’apropie de Magda și-i puse mîna pe umăr!

— Îmi făgăduești că n’o să te opui?

— Nu știu, să văz.

— Plec la Monte Carlo, multǐ se procopsesc.

— Să pierzi tot?

— Nu cobi, Magd’o, o să am eu odată noroc. Maǐ e unul care pleacă, să nu te împotrivești.

— N’ai de cît. Mie să-mi dai jumătate. Mare procopseală! Ași înțelege să fie un milion!

— Pentru un milion ași ucide, de aci, un unchiu din America; dar trebuie să vedem ce se poate.

— Cu asta nu-i scăpare de sărăcie.

— Cînd nu poți cîștiga un proces, îi amîni și din amînare tot ese maǐ mult de cît dacă ai fi pierdut dintr’odată. «Cosi va il mondo, bimba mia». Și viața e un șir de amînări.

Iacobescu îșî schimbase tonul. «Cu reul nu merge, trebuie s’o iau cu binele. Totul atîrna de la dînsa. Cum e fără curaj, cine știe de nu-i vine’n gînd să-l facă să plece înnainte de-a sosi eu? Trebuie să trimit servitoarele de acasă. Pe bonă o mîn cu copiiǐ la Zoe. Cu bucătăreasa e mai greu. A! Stai nițel, cînd plec, îl zic să vie la Mercur, pe la zece, să m’aștepte!»

— Ascultă, Magd’o, trimete îndată copiiǐ la Zoe, și roag’o să-ǐ ție acolo la dejun, că ești cam bolnavă și ei prea fac vuet. Pe bucătăreasă o fac eu să vie la Mercur.

— Pentru ce atîtea măsuri ?

— Prea multe nici o dată nu strică. Sînt, la dracul, avocat. Lasă-mă să aranjez afacerea după toate regulele artei. Tu să-i deschizi singură! lași ușa descuiată, ca să pot intra. Înțelegi?

— Maǐ bine n’ași înțelege?

— Ascultă, Magd’o, e în joc viitorul nostru și-al copiilor. Cu două-zecǐ de miǐ se pot face multe. Cînd ai bani, poți alt-fel privi lumea. În valurile vieței, bogăția te plutește, sărăcia te dă la fund.

Încet, ca înduioșat, s’apropie de Magda și netezind’o pe umere, adăugă:

— Cu ce să plătim, puicuță, polițele, trei miǐ: Să ne bată toba? Dar pe frate-to, ticălos nu-i vorbă, dar să-l lăsăm să se piarză. Mi-a și spus că se’mpușcă. Era foarte hotărît s’o facă, nebunul.

— Bietul tată, bietul tată, îl ucide!

— Ei vezi ? Maǐ stai la glndurǐ? E vorba de scăpat două vieți de om. Acum, de nevoile noastre să zicem că le-am da ciorilor. De murit, n’u să murim de foame. Punem juvaerele amanet și amînăm polițele. Cheltueala’n casă o maǐ ciupesc eu, ba din avocatură, ba din cărți. Dar ce te faci cu Ilie? Păn în cîte-va zile trebuie să puie baniǐ la loc; de nu, l’or închide. Cu mare nevoie am amînat erî vre-o doi furnisorǐ să nu facă plîngere la colonel. Le-am girat eu polițele lui Ilie. Dar ce se face cu baniǐ din casă ?

Magda, învinsă, tot zicea, ca o tînguire:

— E îngrozitor să fiǐ sărac!

— Da, e grozav, să vezi c’ai tăi să prăpădesc și cei care are, ăl de se desfată de frumuseța ta, nu vrea s’auză, nu-ǐ e milă. Maǐ e de stat la gînduri? Să nu-ǐ iaǐ, dacă poți? A lăsat văduve și orfani pe drumuri; a dat o mie și-a luat zece! Tot să-i iaǐ și n’ar fi păcat. Oh! Haiduciǐ, haiduciǐ, buni maǐ erau pe vremea lor!

— Dar lumea, lumea, ce va zice? Dacă aude tata și Zoe și Georgică?

— Întîiu că lumea n’are de unde s’auză. Al doilea, cu toțiǐ, cărțile pe față, și vom vedea care-i maǐ de treabă. Fie-cine ia de unde găsește și de unde poate. Unele izvoare sînt maǐ limpezi, altelea maǐ turburi. Cum ți-e norocul. Chestia e nu ce faci, dar cum faci. Virtutea învinsă e mai umilită de cît mișelia învingătoare. Lumea încununează pe învingători. Cîte lacrimi, cîte nenorociri a lăsat în urmă, nime nu’ntreabă. Cine cere socoteală lui Avrămescu de cum a făcut averea ? Nime. Dar e decorat cu «Benemerenti»?

— Sărmană morală! O învățăm o viață și o nesocotim, îndată ce nevoea ne pune mîna’n piept.

— N’are curs în piață: ca și monedele învechite trebuie prefăcută după împrejurări.

— E grozav !

— Nu fiǐ naivă, sor’o. În toate învinge cel maǐ tare. Așa e moral, bine și frumos. Aci sînt maǐ tare de cît Arămescu și-i pun genunchiul pe grumaz. Cum adică, ar fi maǐ moral sa-mi las copiiǐ să rabde sărăcie, pentru ca eu să-mi mulțumesc egoismul de-a fi virtutea încarnată? Crezi oare tu că un tată ori o mamă care nu-i în stare să-și jertfească chiar și stupida ambiție de-a trece de om pur într’o societate unde omul cinstit e crezut prost, — și-a făcut datoria către copiǐ și către soție? Vezi asta-i! Un Arămescu și atîți ca dînsul fac ori-ce pentru dînșiǐ și copiiǐ lor. Ei nu-și bat capul de ce-o zice lumea ori ceǐ jefuiți. Lupului nu-i pasă de blestemele ciolanului...Morala ? O ficțiune pentru cei slabi! Cei tari trimit de pier zeci de miǐ pentru gheșefturile lor. Vezi războiul cu Buriǐ, vezi cei din extremul Orient. Lupii flămînzi se mănâncă între ei și oamenii de-asemenea. Cu ori ce preț o să-mi asigur viitorul copiilor și al mieǔ!

— Mă tem că toate astea sînt vorbe’ ca să maschezi fapta, să ai ce juca la cărți.

— Să n’am parte de copii, dacă nu depun pe dată jumătate din ei. Ai curaj, Magd’o, gîndește că nu poți vedea copiiǐ suferind, dar pentru a le da comfort trebuie bani și tărie, zise lacobescu aprinzînd o țigară și eșind.

În gînd îsi zicea: «Femeea e slabă. Și la bine și la reǔ trebuie să-i ridic nițel moralul, alt-fel e’n stare să nu reușești de loc planul, și, de, pînă’mi prinz alt găscan mai poate trece multă apă pe Dambovița! Cîte case n’a stricat el! Nu’s toți bărbații lipsiți de prejudiții ca mine! Omul superior trebuie să’nvingă în viața cu ori-ce preț. De ce, adică să mă las pe mine si pe ai miei să piară, pentru ca să trăească alții? «Toute charité bien entendue commence par soi-méme». Sancțiunea cea mai mare a moraleǐ e lupta pentru traiu. Ceǐ tari înving, slăbănogiǐ pier. Cînd zic tari, înțeleg ori ce armă care dă biruința, începtnd cu dințiǐ tigrului și sfîrșind cu șiretenia și duplicitatea marilor diplomațǐ șo politiciani! Ce subient de conferință!»

Magda remase țintuită, cu ochiǐ pierduți în para săltăreață a focului. Un nămol de gînduri o năvălise; nu le putea da rînd nici șir. Era învălmășag, luptă de amintiri, de morală, de nevoi, de datorii și năzuinți, o întrecere care pe care va birui, biciuindu-se unele pe altele. De la o vreme se ridică răpede și merse întins la oglindă. Privindu-se gîndi: «Cît de palidă sînt! Și asta se chiamă viață! Șubred e cugetul omului. Așa, pe nesimțite, puțin cîte puțin, luneci în prăpastie...Ce să fac? Să fur?... Să cer de pomană ?... Pomana se face cu covrigi nu cu sulele, cari’mi trebuie mie să pot trăi...Of, Dumnezeule, nu-i mai mare nevoie pe lume de cît să te naști fără avere și cu cerinți, de cari nu te poți lipsi. Pot eu trăi ca ori care mitocancă? Âea e în mediul ei, e fericită. Toate cele de seama ei lucrează, se’mbracă și trăesc ca și dînsa. Dar eu, ce să fac? Mă pot eu întîlni cu foastele mele colege și să mă văz umilită din pricina hainei! Pot eu să-mi duc menajul fără servitori, să stau îmtr’o casă ca vai de ea? El n’aduce maǐ nimic, ba mai pierde și la cărți. Bătrînul mieu nu vrea să dea maǐ mult pe lună! Nu ese din buget! De datorii nu maǐ scap. Fac lux? Să es pe stradă ca o macucă? Să-l primesc pe dînsul ca o jupăneasă? O haină elegantă nu te face numai frumoasă, dar și impunătoare. Apari ca o zeiță, ca o regină! Alt farmec are o femee bine îmbrăcată. Data trecută eram în robe de chambre-ul cel nou de catifea grenade cu broderii de aur. A remas uluit. Nu se mai sătura de-a mă privi. Și cum îi luceau ochii de bucurie! Nici odată nu-i părusem de frumoasă! Nu s’a putut stăpîni să nu strige: «Adevărată regină!»

Fără să cer mi-a dat două sute de lei peste lunar. Haina m’a făcut pe mine mai frumoasă și pe dînsul mai tlnăr și mai darnic. Pe [...]adă nu-i același lucru? Eși mai puțin elegantă nime nu te vede, nime nu te bagă’n seamă. Cum îi fi bine îmbrăcată, cum vor auzi foșnet de matase, împrăștiind unde discrete de ylang-ylang, toți te privesc și remîn cu gîturile strîmbe să te mai vază...Te duci la o prietenă. Dacă ești elegantă, e drăguță cu tine, te primește cu plăcere; de ești cu haine eftioare și dă Dumnezeu să aibă mosafiri, mai-mai să te întrebe: ce cauți ? — Oh!lumea! O cunosc eu. A-zi nu mai sînt fetița de la opt-spre-zece ani. Vorba e: cum voiǔ eși din comedia ce vrea să jucăm a-zi?...La urmă, treaba lui!... Știe legile... Voiǔ zice și eu ca femeea cea proastă: «Cumătrul știe face; cumătrul știe desface»...Dar, mă simt slabă...O să mă’nțep cu morfină...Știu că nu-i bine. Dar rar de tot, n’o mai fi nimic...Cu cîte-va înțepături pe lună n’o s’ajung doar morfînistă!...Trebuie. Alt-fel n’o să pot lega două vorbe. Cum e ațos bătrînul, e’n stare să plece...Atunci chiar nu mai e traiǔ în casă cu Iacobescu. O să spuie că l’am făcut scăpat anume. E în stare la furie să mă ucidă...«De-o vreme e mojic, turbat, cum n’am mai pomenit»...Magda deschise un sertar de la mesută, scoase o siringă și, c'o iscusință deosebita, își făcu o înjecție:

— Auzi sfat: «Bea un coniac!» Miroși cît de colo! Să mă ia drept bețivă! În vremea asta servitoarea intră răpede.

— Coniță, întreabă un domn. Sînteți acasă?

— Nu. Ia copiiǐ și pleacă la Zoe.

— Da, coniță.

[...] plecînd și mă crede fermecată! Oh ! bărbații ! Toți ca unul: cum văd o femee frumoasă, cred că trebuie să fie a lor. Noi, ori cît am fi de pătimașe, tot mai avem ambiție; numai o nebună nu e stăpînă pe simțurile ei. Bunăoară, cel de aseară, ce vrea, doar e însurat? L’am văzut la operă c’o bălaie drăguță! Vezi i-a venit omului gust de una brunetă! E drept, că nu prea avea dînsa acel șic elegant, acele mișcărǐ de pisică amorezată, carǐ plac atît de mult bărbaților; dar, de, femeile prea caste n’au șicul cochetăriei. Cleopatra și Cornelia în aceeași femee, nu se pot găsi.

«Așa! Mă simt mai vioae...Am energie, am curaj de vorbă și chiar de luptă...De-acum, va merge...Ce minune! O picătură te’nvio-rează, te face alt om, îți dă viață...Știu că-i putere înșelătoare, că morfina nu duce la bine; dar nu fac abuz...Cînd gînduri negre te’nvăluie; cînd te simți sfârșită, fără pic de vlagă...Urîtul te’nchide de vie ca’ntr’un secriu...și toate îți par întunecate și nesfârșit de triste, te simți fără rost în viață și fără pic de bucurie. De-ai avea destul curaj, te-ai strînge singură cu mîinele tale de gît. Atunci ce să faci? Să-ți pui capăt zilelor ori să iai ceva care să le isprăvească, dar mai pe’ncetul?... Așa-i cu toate în lumea asta. Ne osîndesc cei cari n’au căzut în cursele viețeǐ. Cei pe carǐ norocul i-a așezat la loc de cinste sau cel puțin pe carǐ nu i-a aruncat la întîmplare, biete frunze suflate de vînt. Cîte nu’ncep viața maǐ prost de cît mine, ba chiar necinstit și le merge bine, totul le e pe chef...Da, de cît mizerie maǐ curînd moarte!

«Nimic nu-i maǐ scîrbos, maǐ nesuferit de cîl mizeria. Să mă văz pe mine și copiiǐ îndurînd calicia, umblînd rupți, murdari! Să muncesc ca o servitoare de rînd, să caz seara zdrobită de oboseală ca vita de la jug, - toate astea pentr'o bucățică de pîine, ca să se cheme că traesc! Nu, nu, mai bine ori ce!

«Faptele necorecte, dacă ai banǐ trec ne băgate în seamă. Sărăcia sare la toți în ochi! Sa'ncep o viață de nevoi carǐ se țin lanț? Să n'am para chioară, să milogesc la Zoe, să văz cum servitorii se obrăznicesc, fiind că le datoresc leafa; că nu sînt lemne, c’au venit creditorii și le-au spus că nu’s acasă...Oh! Le știu toate astea și n’am curaj să le încep iar...Mai curînd ași face o crimă de cît să sufăr umilința sărăciei! Nu, nu, omul nu e reǔ, nu e criminal; dar nevoile viețeǐ îl împing în prăpastie. Sînt carǐ se răzvrătesc în potriva soarteǐ nedrepte. De ce să sufăr, cînd alțiǐ înnoată în bielșug și bine? De ce să fie umiliți, cînd alții, cu mai puține merite, sînt mari și tari?... Toți venim pe lume neîntinați de mizerii. Prunci ne-vinovațl, cu zîmbete blînde, ce face lumea nedreaptă din voi ? ! Crudă soartă, care pe unii îi ocrotește fără măsură, iar pe alțiǐ îi dușmănește cu asprime!

«Noroiul mișeliei, atîta ne stropește pe unii că nu ne maǐ putem curăța. Soartă nedreaptă, de ce nu te putem încătușa să lași loc fericireǐ pentru toți? Sîntem de vină? N’am a-vut suflet curat, bun și drept? Dar groaza de calicie mi s’a sădit de mică, zi cu zi. Cînd o vedeam pe Zoe, cîrpind noaptea tîrziu, făcînd din trei ciorapi rupți doi buni, cari adesea se rupeau cum îi luai; cînd o vedeam, prefăcînd pentru frați haine vechi șterse d’ale tatei și întorcîndu-le pe dos, îmi era scîrbă...Și cum drămăluea toate, cruțînd de la țandura de lemn păn la bucățica de zahăr! Atunci simțeam atîta umilință și necaz că plîngem cu patimă! O auzeam dorind sfârșitul luneǐ, să ia tata leafa, numărînd ban cu ban, doar i-ar ajunge...Dar, cînd mergea la haine ori la ghete, cîtă socoteală de-acasă să nu treacă peste sumă...cîtă tîrgueală ca să rupă cinci parale!...Dar pensionul? Cu cît greu îl plătea! De cîte ori plîngeam de ciudă, văzînd cum alte fete cheltuesc bani pe nimicuri și eu n’aveam cele neapărat trebuitoare. Cărți, note, nici o dată nu ceream de groaza neavutului. Mă umileam pe la fete, ca să fac iconomie celor de-a casă. După ce-am suferit atîta din pricina sărăciei, să nu cauți să ai? Cînd isptele luxului, ale traiului bun, iți ațin calea; cînd soarta, în bătae de joc, te-a aruncat lîngă cei ce au, trebuie răbdare de mucenic să te stăpînești să nu faci tot ce poți, numai și numai ca să izgonești de lîngă tine și ai tăi, calicia hidoasă! Dar ce zic?! Muceniciǐ răbdau caznele un ceas ori o zi, ție se cere să rabzi o viață cazna umilinței, a sărăciei, a lipsurilor de tot soiul....Nu, nu, fie cine poate martirul sărăciei, eu nu pot, nu pot!

«Cînd îmi aduc aminte cît de calicos umbla și trăia biata Zoe ca să ne ajungă leafa tatei, roșesc și acuma. Nu pot suferi neajunsul nici pentru servitorii mieǐ, dar încă pentru copiǐ!

Să văd, poate o da bani mai lesne de cît îmi închipuiǔ. Ce-s pentru un răsmilionar, ca dînsul, două-zecǐ de miǐ?... La urmă, vorba lui Iacobescu, mai galantomi de n’oiu găsi, dar așa, berechet! O mie pe lună prețuesc eu? Niște stricate, niște femei de stradă au miǐ. Nu mai vorbesc de cele de sus, bună oară de cea cu Neamțul de la fabrica lui Schrapnel Comp.: îi dă o sută pe zi, pe lîngă daruri. Și doar mai frumoasă sau mai deșteaptă de cît mine nu-i.

«Lojă baignoire la operă, mă rog, muscal cu ziua, casă mare și un regiment de slugi...Dar a luǐ Sotan? Femee în vrîstă, cu fată și feciori mari, și ce lux îi ține! Eu, cu educație, să-mi dau ceǐ mai frumoșǐ anǐ c’o mie pe luna! Dacă n’oiu avea acuma miile, la patru-zeci de anǐ or să-mǐ vie?

Vremea trecea maǐ răpede ce cît i se pîrea Magdeǐ. Din gînduri haine și răzvrătite, o trezi soneria.

—«El o fi!» gîndi.

Își așeză părul, înveselindu-și fața cu’n zîmbet și deschise.

Arămescu foarte elegant: redingotă, cravată albă, ras, poartă numai mustățǐ. Vesel, cu fața rotundă ca o lună plină:

— Bună ziua, mon bijou! Uf, rele trepte...Nici casa asta nu-mi plac,... trebuie să iai alta mai bună.

Sărută mîna Magdeǐ, căutînd să fie desghețat ca un tînăr.

— Casă bună înseamnă spor de chirie, bibicule, zise Magda, ciupindu-l de bărbie.

— Bine, vedem noi de toate, pe’ncetul. Uit’te, cum mi se bate inima. Și doctorul a zis să mă feresc de oboseală.

— De, ai fost prea inimos! Stăm pe canapea?...Credeam că nu vii. Era să plec.

— Se poate ? Și unde ?

— Unde? La tata.

— Ești cam supărată!

— Supărată? Nu; dar grijile, nevoile, nu te lasă’n pace. E greu să fiǐ sărac și vesel.

— Fii maǐ iconoamă. Se poate trăi și cu mult și cu puțin.

— Cei sătul nu crede celui flamînd. Dar să lăsăm. Putem fi un ceas veseli. Am vreme destulă pentru mâhnire, cînd sînt singură. Spune, de cînd nu te-am văzut, ce-ai făcut?

— Ce să fac M’am gîndit la o zînă, la Magda, zise Arămescu, sărutînd’o.

— Să nu vii două zile!

— Am stat în casă, mi-a fost reǔ. Vremea asta nu-i tocmai bună pentru sănătatea mea.

— De ce nu pleci la Meran ?

— Fără tine ?

— Ei aș! Plecăm amîndoi.

— Nu pot lăsa afacerile. Familia vrea să plece și ea.

Arămescu luă mîna Magdeǐ, i-o sărută, scoase o brățea și i-o puse, zicînd:

— Adorabilă!

— Brățeaua?

— Mîna. Ea dă farmec brățelei. De ce-i rece ca de ghiața, mânușița mea dragă?

— Tot focul e la inimă, zise Magda zîmbind și cătîndu-l în ochi.

— Da? zise Arămescu, sărutînd’o de mai multe ori pe obraz. — De ce nu mă săruți? Ești supărată. Cînd ai trimis comisionarul, zeǔ, nu puteam veni, nici n’aveam pe cine trimite. E chestie delicată.

Magda îl cuprinse cu brațul după gît și puse alene capul pe umărul lui.

— Voi, bărbații, nu iubiți, fiind că nu pricepeți dragostea ca noi. Vă mînă numai interesul.

— Curioasă logică! Ce interes am eu? Spune!

— Interesul de-a fi c’o femee tînără și frumoasă. Dar o iubire în care să fie milă, să n’o faci să sufără, nu ai. Ce crezi? Era în joc cinstea fratelui mieǔ, alt-fel nu ceream.

— Uit’te dragă, noi trebuie să avem cumpăneală și pentru voi, alt-fel ne-am pierde amîndoi. O femee poate cheltui milioane, dacă nu-i pui frîu.

— Eu, milioane? Cu vremea, o să mă cunoști și-o să mă iubești mai mult. Nu-i așa?

— Mai vorbă ?

— Dar o să fiǐ nițel mai darnic, zise Magda, sărutîndu-l pe amîndoi obrajiǐ. — Oare ți-s dragă pe cît areți?

— Ce dovadă cerǐ ?

— Idealul mi-ar fi să mă desparț, să dau copiiǐ în pension. Ași fi maǐ liberă. Aǐ putea veni mai des și sta maǐ mult.

— Asta nu s'ar putea. Prea ne-am compromis.

Vezǐ că nu mă iubeștǐ cît te iubesc eu? Mie nu-mǐ pasă de lume. Jertfesc tot, bărbat, copiǐ!

— Da, da, înse nu se poate. Lasă maǐ bine așa...Pot sa vie alte împrejurărǐ. N’aduc anǐ ce-aduce ceasul.

— Atunci m’aǐ lua? zise Magda, lipindu-se de el ca o pisică alintătoare.

— Maǐ vorbă?

— Dar fetele ?

— Fetele? Le mărit. Știǐ o veste supărăcioasă pentru noi? Plec la Viena pe-o septămînă. Să fiǐ cu minte.

— Am fost vre-o dată alt-fel?

— Să nu prea mergi la șosea. Se’nvîtesc mințile femeilor acolo.

— Poate ale altora, nu a mea. Ce-o să mă fac de urît? Nu viǐ o zi, și ce greu îmi trece vremea! Nenorocul mieu e că prea sînt sentimentală.

— O septămînă nu-i veac.

— Cînd iubim, o zi e mult.

— Iubirea bărbatului e maǐ statornică; a femeeǐ, maǐ svăpăiată; foc de paie: face vălvătaie mare, dar răpede se stinge.

— Dacă sîntem așa de rele, de ce nu ne dați Naibeǐ?

— Nu știi vorba? Femeea e un reǔ, de care nu voim să ne mîntuim de loc, zise Arămescu sărutîndu'i mîna de maǐ multe ori.

— Bine!...Ia-mă la Viena. Zeǔ o să sufăr mult. Cine știe, poate stai două septămîni în loc de una? Omul știe cînd pleacă, nu și cînd se’ntoarnă.

— De-așǐ fi cu două-zecǐ de ani maǐ puțin, te-ași crede...

— Vai! Tot reutăți îmi spui pe ziua de a-zi. Să știi de la mine: un bărbat gentil și galant e tot-d’a-una tînăr. Va să zică: nu mă iai?

— Ai merge ?

— Nu-ți vine la socoteală? Știu, știu de ce!

Arămescu rîde mulțumit de geloziea Magdeǐ.

— Te-ași lua, dar mi-i frică să nu te pierz prin prăvăliile din Viena.

— Asta-i! Ce reǔ e să fiǐ săracă! Noi, cînd iubim, de am avea milioane, le lăsăm la placul bărbatului.

— D’aea atîtea zestri mîncate.

— Vina bărbaților, că nu sînt de treabă. Dar noi nu ne precupețim averea, cînd ne dăm pe noi înșine.

— Femeile nu cunosc valoarea banului. Cînd am văzut cum ceri trei miǐ, par’că ar fi trei sute, nu-mi credeam ochii.

— D’aea nu veniși două zile! Credeai că fug în America ? Nu-ți era de mine, firește, ci de bunătate de bani.

— O să-ți dau. Fii cu răbdare! Știǐ că te iubesc și fac ori ce, dacă’mi ceri.

— Da? Vai de cine are familie săracă și întîmplări nenorocite!

— Se’nțeleagă și ei ce se poate și ce nu. Ai copiǐ, de cari trebuie să te’ngrijești.

— E chestie de cinste și de viață.

— Prea ești bună !

— Bărbații, cînd îl atingi la bani, uită făgăduințele făcute la început. Noi săracele, nu ținem contabilitate dublă și’n dragoste.

— N’ai dreptate. Socoteala e sfîntă ori între cine. Să facem pace. Cît să-ți dau să mă erți?

— Nu ert pe bani. Nu mă cunoști de loc. Dacă n’am nevoie, nu ți-ași lua o para.

Arămescu scoate și-i dă o hîrtie de-o mie. Magda o pune în corsaj.

— Îți ajunge pînă mă înton? Facem pace? zoce și-o sărută.

— Atîrnă cît vei sta. Zi: nu mă iaǐ?

— Mă reped pentru afaceri!

— Ei și ?

— Femeea vrea să petreacă...

— Și te poate împiedeca de-a petrece d-ta?

— Știu cine? E în Viena o gemee frumoasă și drăguță ca tine?......

De-odată s’aude deschizîndu-se ușa de la antret. E glasul lui Iacobescu și-al lui frate-so: «Așteaptă aci, să vorbesc ceva cu nevasta.»

Magda sare îngrozită.

— Iacobescu și cu cine-va! Să nu te vază. E’n stare să facă scandal, să ne omoare.

— Ei aș! E copil?

— Înțelegi. E cu’n străin. Treci alături! Și, zicînd aceste vorbe, îl împinse în odaea de culcare, încuie ușa, iar cheea o scoase și-o puse în bozunar.

— Iacobescu întră răpede, vorbește tare.

— Nici o dată nu vezi cînd plec. Poate uit ceva.

— Altă grijă n’am. N’o să-ți fiu Nemțoaică, să te păzesc ca pe-un bebe!

Iacobescu o întrebă din ochi, dacă e di’n-colo. Dar iată că vede pălăria pe scaun și’ncepe să zbiere:

— Ce pălărie e asta, cocoan ? De mult presupun eu că mă’nșeli...D’aea n’ai cînd vedea de mine! Și eu, prostul, muncesc toata ziua...Dar luxului d'tale îi trebuie bani mulți, nu sute, ci miǐ...Las'că te’nvăț eu minte și pe tine și pe domnul amorez. L’ai ascuns în camera de culcare? Frumos!

— Fiǐ cuminte! Nu face scandal: e un prieten al tatei. E nașul lui llie...A venit să mă vază și pe mine.

— Nu minți!

— Să moară cine minte. Te știǔ zănatec. Nu voeam să-ți dau pretext, d’aea l’am ascuns.

— Rîzi de mine, cocoană, cu basme bune pentru copiǐ? Nași, carǐ vin cînd bărbatul nu-i acasă? Ha? Feri în lături, să-i sărut și eu mîna nașului. O fi bătrior, tata nașul?

Iacobescu vorbește tare, țipă. O împinge pe Magda, care stătea în dreptul ușeǐ.

— Hei, nașule, deschide.

— Am ascuns eu cheea. Nu face scandal, pentru Dumnezeu.

— Asta voiu: scandal. Nu deschizi? Doar am spete bune, hehe!

Și, zicînd așa, se izbește în ușe. Canaturile se desfac în două.

— Da, boierule, îți plac femeile măritate? Știm, ca să aǐ mantă...Doamne sfinte! Cine? Domnul Stoian Arămescu?! Familist, senator, bancher!...Bine de tot, nene! Frumos de tot, babacă! Foarte bine, foarte frumos! Aferim!

— Domnule!...Ce?...Credeam...

Iacobescu îl apucă de mînă.

— Mă rog, ați greșit. Aci e camera de culcare. Poftim: avem salon pentru fețe simandicoase, pentru mojici e biuroul.

— Dar, domnule!... Mă rog!...

— Nici un dar. Să ne răfuim. De-ai fi maǐ tînăr, te-ași provoca la duel. Dar așa, te bat maǐ bine la pungă, unde-o să le doară și maǐ tare.

— Domnule, credeam că prietenia mea nu te ofensează.

— Vrei să zici că prietenia d-tale cu nevasta-mea îmi vine la socoteală? Zi: îți faci curaj? Mă insulți în casa mea? Ascultă, nene, sînt bărbat și nu plîng. Grija asta o las cucoanei...Mi-ai ucis onoarea...Da, de o vreme, se uita lumea la mine ca la urs și eu habar n’aveam. Curat vorba: «știe satul, nu bărbatul!» Ai răpit unor copiǐ nevinovați dragostea mumei; căcǐ nu-ǐ voiu mai lăsa pe mîna unei desfrînate. Cu baniǐ voștri [...]

— Cum ?

— Domnia-ta, financiar, nu cunoști panaceul universal? Baniǐ spală astăzi tot, te fac din negru alb. Va trebui să-mi trimit copiiǐ din țeară și pe domnia-sa s’o surghiunesc în altă parte, pînă s o potoli gura lumeǐ. Două-zeci de miǐ. Te las eftin, cum vezi. Îți cer strictul necesar. Simț scîrbă de baniǐ d-tale, dar sînt om sărac.

— Glumești?

— Nu obicinuesc. O sa-ți dovedesc numai de cît.

Magda, ca uimită de purtarea lui lacobescu, stătea de piatră. Arămescu, roș ca sfecla, cu vinele gîtulul zbătîndu-se să se rupă, se uită spăriat ca un leu prins în cursă.

— Nu-ți place ? Bine. Chem gardistul să dea veste comisarului și domnul de-alături va fi martor că te-am prins în flagrant delict. De alt-fel, de ce nu te-ași omorî chiar? Legea e cu mine.

— Domnule, dar toată casa știa că viu.

— Cu atîta mai reu. Și încă te fălești, canalie? Cu mine n’ai dat pînă acum ochii, încă o dată: ce vrei, bani ori scandal ?

— Domnule, e mișelie...

— Din partea cui? Mă și insulți? Bine!...Și pleacă spre ușă...

— Domnule, n’am la mine atîția bani.

— Fă o scrisorică la casier să dea aducătorului suma de două-zecǐ de miǐ.

— Ce, plătesc o moarte de om ?

— Ești mai mișel de cît un ucigaș. Multe case ai stricat și multe fete ai pus pe calea rușinei. Mi-ai ucis fericirea și onoarea copiilor, ademenind cu bani o femee slabă...iacătele bătrînețelor se plătesc scump...Te-am lăsat eftin și cu ciolanele tefere. Mai stai la gînduri? Facem scandal. Ziarele ce-așteaptă? Opoziția o să jubileze...Un stîlp al guvernului!...Frumos stîlp! Halal familist!...Fete de măritat!...Aferim!

— Ajung zece miǐ...Uit’te: le am la mine.

— Precupeț de cinste! Pentru rest, dai scrisoare și nu te urnești d’aci pănă nu se trimit banii.

— O să te dau la parchet.

— Să poftești. Voea la Dumnea-ta ca la banul Ghica.

— Dar casierul poate să nu dea.

— Cum? N’aǐ credit la casa Domniei-tale chiar?

— Să-ți dau poliță.

— Ca s’o ataci în nulitate? Uiți că sînt a-vocat. Bani, nene. Trebuie să plec, să las lumea să urle păn’o răguși.

— Ascultă domnule. Ce faci nu e în interesul Domniei-tale. Am fi putut remănea prieteni buni, mai în folos erai.

— Sfătuiri d’astea să ie dai ginerilor d-lale. Scrii ori ba? Să isprăvim o dată

— Să zicem: ai nevoie de cîte-va miǐ de lei. Poftim: ține zece miǐ și una la cucoana, ajunge.

— Bine, babacă, ne tîrguim ca la obor?...Nu-ți dai seamă că e la mijloc flagrant delict? Te-am găsit ascuns în camera de culcare. Te gîndești? Ai fete, nevastă. Frumos o să-ți șază cu ast-fel de proces?...Cît o să dai despăgubiri? Dar cheltuelele cu judecata! Avocații ce-așteaptă, dacă nu să le cază o gîscă grasă ca Domnia-ta?...Toate la un loc n’or să te coste mai mult? Și bașca te fac de râs! Ce dracul, nu ești om de afaceri? Trebuie să-ți fac eu socoteală? Te-am lăsat eftin, ca la un prieten al casei, zise Iacobescu rînjind.

Am intrat în cursa unei canaliǐ!

[...].

Arămescu luă un condeiu și întreba:

— Ce să scriu?

Iacobescu îi dictă:

«Dă înfățișătorului cu aceasta zece miǐ de leǐ în hîrtii de bancă» și iscălește.

Aramescu scrise, pufnind. Fata ǐ din roșie se făcuse stacojie. Aruncînd hîrtia cu necaz, zise: «Ce canalie nerușinată!»

— Te doare! E puțin pentru cît ai pe cuget.

— Măcar nu mă crede prost. Cu bani pot avea ori ce femee frumoasă.

— Bine înțeles cu riscuri de asemenea natură! Să-ți fie de bine și cele multe înnainte.

Apoi Iacobescu, luănd hîrtia răpede, deschise puțin ușa și zise lui frate-so!

— Mergi la casierul d-lui Arămescu și adă suma.

Magda sta pe un colț de canapea cu fața între mîini. Simțea o vîjieală în urechi, i se părea că pămîntul se învirtește cu dînsa. Nu-și putea ridica ochiǐ nici la Arămescu, nici la Iacobescu.

Arămescu, cu fața roșie-vînătă, gata să-l lovească damblaua, privea cu ochi furioși cînd pe Magda, cînd pe lacobescu. De necaz nici nu putea gîndi mult. Să fi avut putere i-ar fi bătut pe amîndoi: «Canalii bune de ștreang, maǐ reǐ ca hoții de codru!»

Iacobescu își păstra liniștea. Se tot uita la ceas, fluerînd, apoi la Arămescu și gîndea: «Numai de nu l’ar lua dracul aci».

Își făcu o țigară să fumeze.

— Care va să zică: mă ții arestat ca bandițiǐ din Macedonia?

— Aia sînt Greci; eu, Romîn. E greu! Ce să-i faci? Vei pomeni-o între aventurile d-tale amoroase. Prea era banal alt-fel. Nu-i așa ?

— Iți dai seamă ce’nseamnă fapta d-tale?

— Îmi dau, ba încă bine.

— Nu ți-i teamă că’nfunzi pușcăria?

— Nici o grijă, boierule. La nevoie avem niște bilețele dulci, scrise și subscrise de domnul senator Stoian Arămescu. Cum vei face o mișcare, le dau la parchet.

— Lasă, domnule, din banii de haram parte n’o să ai. Tot un neprocopsit remîi.

— Treaba mea! D-ta i-ai adunat cu cinste, ha? Vorbă de clacă! Morala e așa de elastică, poți să-i dai ori ce formă.

— Morala neprocopsiților !

Arămescu turbă, văzîndu-se atît de bine prins. N’avea nici cum să-și răzbune. Pe de altă parte, îi părea reǔ și de Magda. Ținea la dînsa, cum nu-și putea închipui că va mai ținea la altă femee. O vedea așa de pierdută, cu fața albă ca varul, în cît mai îi venea să se îndoească de vinovăția ei. Dar îi spusese că Iacobescu nu-i atît de prost în cît să nu vază că traiul ce-l duce nu e cu ce dă el. Că, la urmă, între dînșiǐ numai e nici un sentiment. Stau împreună de hatîrul copiilor. «Atunci, de unde, de o dată, să se apuce de-așa istorie? Nu s au gîndit, dobitocii, că pierd maǐ mult? Dar ce le pasă lor? Dînsa nu va prinde pe altul? Mereu îmi scotea ochiǐ că nu-i dau de-ajuns!»

— Poftim o țigară, să-ți pară vremea maǐ scurtă, zise Iacobescu.

Arămescu îl privi crunt:

— Și cinic!

— Turbezi, că ți-ai dat peste om? Hei, multe fele ai nenorocit, aruncîndu-le cîte-o sută de lei. Dar maǐ dai și de oameni!

— Minciuni!

— Lasă, boierule, îți cunosc dosarul. Uitași pe Didina din fundătura Popa-Chițu? Ai smomit’o că-ǐ dai destre de o mie de leǐ și, cînd și-a găsit logodnic, ai zgonit’o. N’a fost mă-sa pe la mine, să te dau la judecată?

— De ce nu m’a dat?

— Fiind că n’avea dovezi.

— Ai crezut că daǐ tot peste găgăuțǐ, deșteptule?

— M’ai prădat, cel puțin nu mă insulta.

— Mi-am făcut singur dreptate pentru ocara adusă familiei mele.

— Omul d-tale nu vine. Cît o să mă țiǐ? Poate e un hoț care pradă pe alt hoț.

— Nu fiǐ obraznic. Îmi cunosc oameniǐ. Auzi. Vine.

Iacobescu merse la ușă și deschise puțin să nu se vază cel venit. Luă un plic în care găsi zece hîrtiǐ de cîte-o mie.

— Așa, domnule Arămescu, poți pleca, dar dă și celealalte zece miǐ. Te faci a uita?

Arămescu le dădu și porni pușcă. Pe urmă se’ntoarse și zise să i se aducă o trăsură.

— Nu-i nime în toată casa.

— Par’că am avut o pălărie, mi'o dai?

— Da, da, trădătoarea. Poftim...Așa:« Les affaires sont les affaires». Mai departe putem remănea, —zise Iacobescu, rînjind— prieteni.

— Mă ferească Dumnezeu! strigă Arămescu, trîntind ușa.

— Du-te opt și cu-a brînzei noua. Îmi pasă de mînia ta! Iacobescu se’ntoarse spre ușă și, mergînd spre Magda, cu’n zîmbet de triumf:

— Vezi c’a mers mai lesne de cum credeai? Mia e la tine?

— Să faci bine să-mi dai încă noua. N'am poftă, după așa infamie, să le dai toate la cărți.

— Așa! Cum să le dau?

— Îți zic să-mi dai miile. Am nevoi și eǔ.

— Să daǐ luǐ frate-to?

— Nu-i treaba ta. N’aǐ zis că-ǐ dăm ?

— Eu le-am scos.

— Fac scandal, te denunț.

— Ași vrea s’o văd și asta....

Tocmai acuma coconul Dumitrache intră pe usă, cu înfățoșare de om care sufere.

— Bună dimineața, copii. Ce-a căutat Arămescu pe la voi? De cînd aveți a face cu milionari?

— Un proces, zise Iacobescu scurt.

— Curios! Era roș-vînăt.

— Așa-i el, zise Magda, silindu-se a fi veselă. Are-un bocluc mare.

— Mi-a zis: «Ai un ginere bun de ștreang».

— Nebun! Vrea să mă cumpere într’un proces ce are c’o văduvă, clientă a mea.

— Mi-a spus că l-ți prădat.

— Nu te-amesteca în trebile mele. Un nebun! Să-l prade cine-va pe-un hoțoman ca dînsul! E furios, vorba Franțuzului, ca vulpea prinsă de-o găină. Clienta mea a pus mîna pe-o daraveră de minoră; — și eu îl joc de-i zboară fulgii în naltul ceruluǐ. O să dea două-zecǐ de miǐ de lei, pe puțin; că, de nu, înfundă pușcăria, cît e el de senator.

Serafim dădu din cap, neîncrezător.

— Ce-i luxul ăsta pe tine, Magdo, în zi de lucru? De unde ai brățeaua aea, cînd vecinic vă plîngeți că nu v’ajunge? Copiiǐ spuneau că ești bolnavă; dar ce bănuesc e mai reu de cît moartea.

— Ori cît respect îți datoresc, nu dau voie să-mi înfrunți nevasta.

— E copila mea, sîngele mieu.

— Acum îmi e nevastă. Nu primesc să faci morală în casă la mine. Scurt! Cui nu-i place, ușa e deschisă.

— Rușine, Magd’o, rușine! Mă doare să-mi știu copiiǐ necinstiți...De ce n’am căzut mort înnainte de a afla rușinea ta? Ai uitat cum îți spuneam mereu: averea se poate face din nou, cinstea pierdută, nu?

Bătrînul din ce în ce pricepea tot mai mult Magda, cu ochiǐ plini de lacrimi, se răpezi la ei, îi luă mîinile, sărutîndu-le:

— Tată, tată, iartă-mă. Cît sufăr!

— Aveți poftă de văicăreli. Eu plec, zise Iacobescu.

— Dă-mi cele nouă miǐ. Te duci să le dai toate în cărți?

— Scutește-mă, zise Iacobescu.

— Dă baniǐ. Au o menire mare. Vor șterge toate păcatele.

Magda se răpezi la Iacobescu, dar acesta o aruncă di’ntr’un brînciu pe canapea.

— Tată! E un mizerabil.

Serafim se uita, ca prins de friguri. Pe față i se vedea nedumerirea. Mintea nu-ǐ maǐ era în stare să judece. Abia îngîna:

— Copiiǐ miei sînt ăștia? Dumnezeule, îndură-te! În casa voastră nu mă veți mai vedea!

Cu pași șovăitori plecă, desnădejduit pe veci. Magda alergă după el:

— Tată, dragă tată, nu mă blestema. Nu sînt atîta de vinovată!

Bătrînul eși făr’a mai spune un cuvînt.

Capitolul XI

Lui Serafim îi vîjîea capul. Furtuna s’a deslânțuit. Acuma pricepea el cu ce face Magda lux. Da, numaǐ el nu știea nimic. Va să zică fata lui e ca toate acele de carǐ a auzit vorbindu-se? Se vinde!

Suferința îi tăie glasul. Dacă în acel minunt s-ar fi deschis pămîntul, bucuros ar fi intrat viu în el, [...] dată cu el atît amar, atîta umilire dureroasă. I se părea că el e făptașul; el e vinovatul.

«Copilul mieu e suflet din sufletul mieu. Rușinea lui e rușinea mea! Doamne Dumnezeule, de ce nu m'aǐ trăsnit înnainte de-a intra în casa eǐ, înnainte de-a afla mișelia și necinstea copilului mieu?»

A mers bătrînul în hohote drumul casei, făr’a-șǐ da seamă. Era ca un lunatec, nu știea ce face: atîta nenorocire îi întunecase judecata. Creerul izbit nu mai era în stare să gîndească. Și la ce-ar fi judecat, cînd cele petrecute nu se mai puteau schimba sau răstălmăci? De cîte-va ori se poticni să cază ca beat. Supărarea îl înveninase ca orice otravă. Cînd ajunse acasă, era schimbat la față, par’că zăcuse o boală. Bătrînilor le trebuie mult să cază doborîți. Copaciǐ tineri se mlădie în furtuni, cei bătrînǐ ori remîn în picioare, ori cad frînți. Durerea de-a ști copila lui dragă căzută, în acest noroiu, îl mușca de inimă ca un șearpe. Simțea otrava strecurîndu-i-se în vine.

«De-ași muri, să nu mai sufăr chinul rușinei! Am plecat fără s’o îmbrățișez, eu, care nu mă săturam privind’o. Poate în veci buzele mele nu ǐ vor mai atinge fața. Să-mi fie groază a mă uita în ochiǐ copilului mieu? Să-mi fie scîrbă a-i primi sărutarea! Doamne, milostive, dar ce-am greșit, de-mi încerci răbdarea mai grozav de cît pe-a lui Iov? Iov și-a pierdut averile și copiiǐ! eu pierd cinstea mea și dragostea copiilor, mai scumpă de-o mie de ori de cît averile lumeǐ. Și numai la cinste, i-am povățuit! Le spuneam mereu: «Drăguțiǐ miei, sînt sărac, dar cugetul mi-ǐ curat. Pe nime n’am obijduit, nici n’am înșelat. Cu fruntea sus am stat, tot-d’auna». Ce spun, eu, bietei Zoe? Sarmana, s’a jertfit și nu are nici o mulțumire! Doamne, oare maǐ sînt în toate mințile, de pot răbda căderea celui maǐ drag copil. Cum să maǐ sărut obrajiǐ ei frumoși, știindu-ǐ pângăriți de un desfrânat ca Arămescu? Cum s’o mai aud, zicîndu-mǐ tată, știind că glasul ei a rostit dismierdări nelegiuite? Cum să-i mai privesc ochiǐ limpezi și frumoși, ce aduceau atît de mult cu ai bietei Elize? Doamne, dacă di’ntr’o dată mi-ai răpit atîtea bucuriǐ, de ce nu mi-ai luat și zilele?

Bătrînul deschise încet portița, ca doar n’ar face zgomot și, pe furiș, întră de-a dreptul în camera lui. Îi era groază să dea ochii cu Zoe. Crezu c’a scăpat nevăzut. Zoe era în salonaș cu copiiǐ Magdeǐ, le areta fotografiǐ într’un album, ca să-i ție mai liniștiți, prea răsturnau toate din casă. Jupăneasa, care-i adusese, a fost rugat pe Zoe s’o lase păn’la o verișoară. Dar Zoe l’a văzut pe fereastră, s’a spăriat de înfățoșarea batrînu-lui, a lăsat copiiǐ și s’a dus să-l vază.

— Ce-ai, tată? îl zise îngrijorata.

— Nu mi-e tocmai bine. O sa ma culc. Inima.

— Să trimit după doctor.

— Nu-i nevoie. Puțină palpitație. Mi-o trece.

Zoe îl ajută să se dezbrace, și, după ce'l văzu așezat în pat chema doctorul. Nici prin minte nu'ǐ trecu [...] Magda. «Cum? De unde? Cine ar [...] să spuie unui părinte așa lucruri?»

Doctorul, cînd veni, nu putu spune ceva deosebit. Ordonă liniște și să nu'l supere cu nimic. Rețetă foarte simplă, dar foarte greu de urmat, cînd supărarea e scrisă [...] cu [...] de foc [...] creeri noștriǐ. De ce [...] alungi, de ce mai tare focul se aprinde și mistuie; gîndul, ca o vijelie neîndurată [...] din ce în ce mai tare durerea [...] răscolind adîncul sufletului. Serafim clătină din cap la sfatul doctorului, gîndind: «Cunoașteți rănile trupului; pe ale sufletului, nu și în potriva acestora tot meșteșugul vostru doctoresc nu ajută nimic. Liniște? O dai oare în sticlă? Nu. Atunci ce-o mai spui?»

Serafim n’a mîncat toată ziua nimic. Abia cu sila lua puțin lapte. Cînd întră Zoe în odaie, el închidea’ochii, doară’ar crede că doarme. I se părea că altfel i-ar ceti pe față pricina supărăreǐ. Știa că, odată pornit, nu se va putea opri de-a-și destoia sufletul. Spuind cui-va, s’ar fi mai recorit; dar ar fi măhnit’o pe Zoe și doar o iubea destul ca să nu-i mai adaugă mâhnirea. Dînsa o credea pe Magda fericită, o vedea trăind în bielșug. Certele cu bărbatu-so cine le mai băga’n seamă? Unde e căsnicie ideală? Vorba Romînului: casa omului e și raiu, și iad. Nu trebuie să-i spuie nimic. Să înghiță el singur veninul. Păcatele lui doar sînt. Cum dorea el odinioară s’o știe pe Magda măritată, la casa ei, credincioasă bărbatului, îngrijind și iubind copiiǐ! Cîtă nădejde avea, cînd a măritat’o: «E advocat, om cu meșteșug, nu funcționar. De va fi cuminte și muncitor, poate cîștiga bine, și Magda va trăi fericită. Cu vremea, o ajunge om de seamă; voiu avea cu el cinste și bucurie». Lumea va zice: «S’a jertfit pe dînsul, dar și-a făcut copiiǐ fericiți». Și uit’te cum s’au spulberat toate! De mult, purtările lui nu-mi plac. Mereu aleargă la punga mea! Și doar știe că n’am avere nici vre-o pensie de miǐ de leǐ!» Apoi trecu la vremea, cînd era Magda copilă. Cît îi era de dragă, cînd s’a făcut mare! Mult semăna cu Eliza. Privind’o, își amintea tinereța și căsnicia sa atît de scurtă!

Noaptea l’au chinuit visuri urîte. De cîte-va ori a țipat prin somn. Ceva greu îl apăsa pe piept. Zoe a alergat spăriată din camera de-alături.

— Nu e nimic, Zoe. Du-te și te culcă. Am visat ce-va reǔ....

Treaz îl chinueau glodurile înlănțuite, îmșirate la nesfaișit, îndată ce ațipea, visuri tot atît de urîte îl rupeau la inimiă...Obosit, sfîrși, visa cu ochiǐ deșchiși. I se părea că Eliza lui blîndă îl mustră pentru copiǐ, par’că îi auzea glasul: «Copiiǐ nu’s vinovați! Tu îi strici cu alintările!» Așa îi zicea, cînd erau mici! Drept, poate prea i-a răsfățat, prea le-a intrat în voie. Dar care părinte nu-și rupe bucățica de la gură, care nu se lasă pe el flămînd, numai să aibă cu ce face o bucurie copiilor!

Cînd lua leafa, o da grămăjoară Zoei, să ia copiilor tot ce le trebuie: nemic pentru el, tot pentru dînșiǐ. Își amintea cum într'o zi, o găsise pe Magda plîngînd. Îi trebueau douăzeci de lei pentru pălărie și Zoe zicea că nu poate să-i dea mai mult de zece și s’aștepte păn în luna ceealaltă. Serafim s’a dus la un prieten, a împrumutat zece lei și i-a adus. Cu ce inimă bună l’a sărutat numindu-l «Tăticul ei drag!» Atîtea simțiri plăcute de carǐ nu va maǐ avea parte!

Capitolul XII

Georgică era doctor de plasă de mai mulți ani, trimis tocmai prin fundul [...] îi venea foarte greu să vie des pe-acasă. Abia la cîte-un an, dacă se putea răpezi pe două trei zile.

Era conștiincios, voea să-și facă datoria. Scrisese Zoei, de mai multe ori, că se pregătește să treacă un concurs, [...] vor fi locuri vacante pentru doctori comunali urbani, că prea i s'a urît cu plasa. « [...] Sînt pregătit foarte bine, voiu reuși, poate, chair pentru'n loc din București.»

Într’o bună dimineață, se trezi cu el acasă...

— Peste cîte-va zile e concurs, trebuie să mă prezint.

— Ai luat concediu?

— Ba am dat demisie, sînt sigur de reușită.

— Orǐ cum, n’ai făcut bine să dai vrabia din mînă pe cioara din par, zise Serafim.

— Nu mi-e frică!

— La urmă trebuie să știi, dragă tată, că e grozavă pe une locuri viața doctorului de plasă. Cei carǐ au spitale calea-valea. De-am fi barim, plătiți mai omenește; dar așa e bătaie de joc. Înveți tu doǐ-spre-zece-ani școală primară și liceul, pe urmă opt ani medicina, asta dacă ești băiat silitor și deștept, taman două-zecǐ de anǐ. Cînd ai isprăvit, ești de două-zecǐ și șeapte, adică jumătate de viață cheltuită ca sa ai trei sute de lei!

Ca student în medicină ți-ai pus zilnic viața în primejdie, ca doctor asemenea. Ai auzit de bietul Cristescu: a căpătat tifos, căutînd niște țerani, s’a înbolnăvit și’n două septămîni, gata. A remas biata femee cu doi copii pe drumuri. N’au voit să-i dea pensie, sub cuvînt că asta nu se chiamă c’a murit din pricina serviciului, în vreme de epidemie! Și știi de ce? Pentru că în sat au fost numai doi bolnavi și nu trei! Ca și cum unul nu i-ar fi fost de ajuns. Nu-i așa că e frumos? La ai lor, carǐ fac politică, duc viața din ușor și au miǐ de lei pe lună, le dau pensii de sute și miǐ de lei. Dar să vin la viața nenorociților de doctori de plasă. Să zic că-i ferește întîmplarea de moarte. Se gîndește cine-va la soarta ce le-au croit cei carǐ le-au menit o leafă atît de mică? Nime! După două-zecǐ de anǐ de muncă, dacă n-ai spete zdravene, te trimit la o clasă cu leafa mizerabilă. Nu se gîndesc că ești om cult, că ai nevoi mai deosebite, că nu poți trăi ca o brută. Îți trebuie și ție o carte, cîte-va reviste, cîte-va ziare; dar cu ce? Leafa nu-ți ajunge pentru traiu, pentru căruța hodorogită și care-ți zgudue măruntaele, ducîndu-te prin sate! Nu, dragă tată, une-ori mă prindea un desgust de tot. Mai ales cînd vedeam că nici sătenilor nu le eram de cel folos. Îmi venea să plec în Congo, în centrul Africei, în caltea să sufăr pe pămînt străin de cît în țeara mea! Dar gîndește: eu nu’s om, n’am cerință să’ntemeez o familie! Cu ce? Cînd nu mă învredniceam să trimet Zoei cîte-va sute de lei, să zică și ea că's de la frate-so ?

— Ei, despre asta atîta supărare să ai! Cît ne trebuie, avem noi.

— Știu, dar pe mine mă doare că nu-mi pot face datoria. Sărăcia te face egoist; dar pînă te face, suferi. Cum? E oare mai mare bucurie de cît să știi c’ai făcut o plăcere celei care s’a jertfit pentru trețǐ, c’a zis: «sărmanul Georgică, vezi s’a gîndit la mine?» Nu, dragă tată, viața de mizerie, de singurătate și lipsa de ori ce bucuriǐ intelectuale ce-am dus aniǐ aceștia, n’o maǐ pot suferi. Armata o fac alțiǐ treǐ ani, eu am făcut șase ani slujbă de plasă. Ajunge. Cred că voiu fi mai de folos, locrînd astfel.

— Să-ți ajute Dumnezeu, dragul tatei, ca meriți.

Georgică nu se îndoea de izbîndă. După fie care examen venea acasă mulțumit: toți îl felicitau acolo, spunînd că neapărat va eși întîiu. [...]. Se șoptea că sînt stăruinți mari pentru unii din candidați. [...]. De cîte-va ori era să se disolve din pricina notelor prea mari ce cîți-va din juriu dădeau celor cu protecții înnalte; dar Georgică nu se îngrijea de loc. «Ori cît de mari protecții vor fi, e cu neputință să nu es măcar al doilea?»

Care nu-i fu mirarea și chiar mînia, cînd se văzu al treilea. De la facultate plecă prins de furie și indignare, porni în neștire și se trezi la șosea. Acolo, obosit, căzu pe-o bancă. Fel de fel de gînduri se alungau unele pe altele.

— «E cu putință să caz?! La proba întîia singur am nimerit diagnoza. Era un caz de paludism cronic, cum am întîlnit la sute de țerani; carǐ pier de-a’n picioarele fără să maǐ știe ce au; toți ceialalțǐ au bătut cîmpiǐ. Dar la celealalte examene? Nici unul n’a respuns ca mine. Toți doctoriǐ, carǐ au fost față, mă lăudau, crezînd că reușesc neapărat înlîiu. Acum să mă văz al treilea, adică remas pe di’nnafară! Va să zică zădarnic mi-a fost munca? Nu știința a biruit, ci spetele»!

Toată ziua a stat nemîncat. Supărarea, descurajarea și un saț de viață îl stăpîneau, de nu-și putea afla loc.

— «Ce să spun celor de-acasă? Bietul tata! Cît va suferi! De ce să m’apuc? Iar la plasă? Muncă fără nici o mulțumire, fiind că nu poți face maǐ nimic! Poate maǐ mult le folosește o babă cu descîntecele ei de cît eu, doctor. Da, căci ea se îndreaptă către credința omului. Bolnavul crede că descîntecul o să-i ajute, o să izgonească boala și, dese ori, încrederea face minuni: îi dă rabdare s’aștepte sfîrșitul boaleǐ. Eu? Mă duc să vindec, dar n’am aproape nimic din cele ce-mi poruncește știința. Cu ce să tămăduesc? Să fiǐ doctor de plasă, dar să aǐ la îndămînă un spital înzestrat cu tot ce trebuie. Primăria și județul să ia în seamă măsurile mele igienice. Să-mi sece bălțile, în cari se’nmulțesc țințariǐ ce poartă frigurile de la om la om. Să îngrijească de apă curată, să nu bea oameniǐ din fîntani, carǐ sînt adevărate izvoare de tifos, de disentene și de ci te altele Să ’ngrijeasca de curățenia locuințelor, a coridor și-a ulițitor, supuind la pedepse pe neascultători loate astea sînt visuri, statul n’are zeci de milioane pentru a înființa un serviciu sanitar, care, într’adevăr, să fie la innălțimea științei; țeranil sînt săraci și ne-pricepuți. De cite ori n’am găsit sllnd pe a-celași pat copii sănătoși alături de unul bolnav de anghina, de scarlatină ori de pojar! Și așa cu toate boalele molipsitoare. Cit nu m’am luptat într’o epidemie de scarlatină, să fac în comună o infirmerie; dar a fost chip?

«Primarul, un țeran gros la minte și la ceafă; suprefectul, nepăsător, își bătea joc de mine, făcea zeflemele!»

Își amintea necazul și supărarea ce l’a prins, cînd mersese întlîași dată doctor. Chiar în ziua sosirei, se’ntîmplă o nenorocire. Se tăia pădurea și lucrătorii neprivegheți doborau copaciǐ fără de nici o pază. S-a surpat peste unul un trunchiu. Dînd omul să fugă, l’a izbit o cracă peste piept și burta. Îl vedea și-acum cu mațele afară. Trebuea la mînuri așezate, desinfectate și cusută burta. Poate scăpa. Dar cu ce? Lui nu-i sosiseră lucrurile cu cele cîteva instrumenle! Primăria n'avea nici un miligram de subliniat! I se rupea bietului inima de jale pentru sărmanul rănit, care cerea ajutor...«Nu te-ndura, d-le doctor, am șase copiǐ.» A făcut ce-a putut, s’a spalat cu [...] spirt, atîta a găsit la primărie, a ars un ac în foc, a ținut ața în [...] întîiu ajutor bietului om, trimițîndu-l la spital în oraș [...]. Tot se`ncheee în iscălituri și în rapoarte făr de noimă, pe cari nu le citește nime. Ce mi-e bun c`am aretat de zece ori, cu cifre și paracitre, că sînt atîtea sute de bolnavi de friguri, atîtea sute de pelagroși, atîția de boli veretice? Dar, cînd făceam rapoarte desnădăjduite ca desînteria, scarlatină, tusea măgărească au omorît mai toți copiii și că e nevoie de o infermerie îm fie-care sat? Cei de la consiliul sanitar ori nu respundeau ori îmi făceau adrese prin cari mă însărcinau să iau cele mai severe măsuri! Dar cu ce? Cu cine? Totul se mărgenea la rapoarte și ordine, iar țeranii mureau ca și mai înnainte, lăsați la îngrijirea babelor. Ce-i spuneam eu, nu putea face bietul țeran; dar baba pune oblojele, descîntă și omul are, barim, mîngîierea că face ceva. Înfierbîntat de docul nedreptăței ce i se făcuse, vedea mai cu durere neajunsurile la cari e osîndit doctorul de plasă. Toate întîmplările nenorocite, toți bolnavii morți cu zile, din pricina lipsei de îngrijire, îl năvăleu potop în minte.

Într’o iarnă n’a fost silit să puie femeile să umplă borș de sfecle, să-l fiarbă cu puțin zahăr și să dea copiilor bolnavi de scarlatină, în loc de lapte, de care nu era nici pomeneală în tot satul? Dar traiul lui de cîine? O casă ca vai de ea. Pentru mîncare adesea trebuea, cu bani în mînă, să roage pe țeranǐ să-i vînză o găină două. I-ar fi vîndut cu drag, dar n’aveau; pieriseră toamna de boală; și, cele ce remăseseră le țineau de semînță. Nu! Chinuise destul în acești șase ani, cît a fost la plasă; acuma i se cuvenea și lui un traiu mai omenesc. Dorea să lucreze, să muncească pentru știință și pentru oameni; dar sa vază că munca dă spor, aduce vre-o îmbunătățire. Ca doctor de plasă, nu făcea mai nimic «Prafuri de chinină poate da și agentul sanitar. Iar de scris rapoarte și de primit circulari ajunge știința notarului. Neavînd la îndemînă un spital cu toate mijloacele ce dă a-zi medicina, facem fărădelege. Țeranul pierde încrederea în știință. El întîiu merge la babă și, dacă e ceva ușor, se vindecă de la sine; daca e greu și nu-i trece cu descîntece și buruiene, vine la doctor. Nu-i poți ajuta nimic! Și în mintea lui intră credința că nici doctorul nu poate mai mult de cît baba...

Către seară se mai liniști și porni spre casă. Zoe, cum îl văzu, a cunoscut că i s'a întîmplat ceva neplăcut.

N’a zis nimic. Cu fața liniștită l'a întrebat, dacă vrea să bea un păhar de lapte păn la masă

— Nu, zise Georgică, sînt obosit, mă las puțin.

Zoe a tăcut, dar inima îi spunea că Georgică n’a reușit. Nu doar că se îndoea de știința lui, dar din pricină c’au fost alții cu [...].

Georgică nu luă nici o vorbă, simțea un lehamete și un desgust să spuie pricina caderei. «E așa de banal, fie-care [...] tembel căzut la examene ori la concurs, dă vina pe lipsa de spete și zice că alțiǐ au fost părteniți. Se simțea umilit s'alerge și dînsul la aceleași mjloace. [...].

Culcat în camera unde'și trăise copilăria și aniǐ de student, cînd atea și atîtea nădejdi mari îi legănau sufletul. Ce-a fost el păna acum? A muncit din greu, a dus viața la surghiun. N'a folosit nicǐ lui, nicǐ altora.

Aci își aminti o noapte îngrozitoare de Crăciun.

De cu ziuă prinsese a ninge ninsoare deasă. Văzduhul părea împînzit, nu zăreai la o palmă de loc. Sta într’o casă țerănească, pe jos nepodită, așternuse el rogojini. Ușa o bătuse cu șitori pe la mărgeni, să nu străbată vînturi și zăpada, deși da’n tindă. În soba lungă, nemțească, ardea stuf. Nu căpătase încă lemne. Baba, care-o avea servitoare, sta la gura sobei și’ndesa mereu trestiǐ în foc. El cetea.

Satul venea pe malul Prutului. Ningea și viscolea, vîntul urla fioros. Pri’ntre geamurile prost lipite străbăteau fulgiǐ de zăpadă înșirîndu-se pe pervazul ferestrei. Ziua da spre’nserate. Georgică băuse un ceai și, obosit, cu sufletul pustiu, se uita afară. Amețit de căderea neîncetată a ninsorei, nu gîndea la nemic; în suflet i se așternuse jalea pustiului. I se părea că-i surghiunit la capătul lumeǐ, înstrăinat de tot ce-i era drag. Urletul vijeliei îl ținea ison de jale. Din cînd în cînd casa tremura și dînsa de frig și vifor. Vîntul se zbatea furios în ursoaica din pod, aruncînd în răstimpuri pe gura sobei valuri de fum și puzderie aprinsă de stuf. Singur, fără să ai cu cine schimba o vorbă, troenit într’un sat, unde aproape n’ai ce mînca. Nici în Siberia nu poate fi maǐ reu. De la o vreme, prins de melancolia ce i-o da șesul nemărgenit de zăpadă, nu maǐ gîndea nemic. De o-dată, o săniuță cu un cal și un Romîn alb de omăt, în ea. Opri săniuța lîngă prispă și întră grăbit, în tindă. Baba îl întîmpină.

— Bună seara, mătușă! Domnul doftor acasă ?

— Acasă.

— Spune-i c'am venit să-l iau la o facere. Numai de grabă: se trudește femeea de două zile.

Georgică auzise tot. Își luă răpede șuba cu blană de urs, geanta cu instrumente o avea pregătită, și eși.

— Mai odihnești calul ori plecăm?

— Să plecăm, domnule doctor, că mi-e nevasta în primejdie.

— Departe-i? La ce sat?

[...].

— Că ne-o feri Dumnezeu

— Plecăm!...

[...] din ce în ce, se iutețea mai avan. Vîntul izbea dintro parte; une-ori mai-mai se pravală. Calul abia răzbea prin troianul moale ca puful. Înnoptase, drumul era acoperit de zăpadă, calul mergea in voea lui. De-odată vîntul aduse de hăt departe un urlet și un scîncet jalnic de lup flămînd. Da, și foamea lupului îndurerează sufletul celui simțitor.

— Se tînguie de foame. Pe așa vreme nu găsește nici el nemic, zise Georgică.

— Ba s’a rătăcit lighioana de potaie și scîncește, doar l’or auzi.

Nu bine isprăvi omul vorba și s’auziră alte urlete, cari-ǐ respundeau.

— Nu-ți fie frică, sînt departe, peste Prut. Vîntul aduce resunetul, zise omul.

Georgică se gîndi: «Și lupii sînt solidari și cu milă de unul dintr’al lor. Numai omul, cu egoismul lui, a întrecut ori-ce dobitoc. Au dreptate ceǐ ce zic că omul, în goana după mai bine, a trecut margenile firești. În loc de la desăvîrșire fizică și sufletească a ajuns la degenerare, la crimă și nebunie. Natura, în inconscienta ei, a zis: «Creșteți, trăiți și vă înmulțiți». Civilizația de azi pune stavile poruncilor natureǐ.

La un loc, au dat de un roian de-a mers vita pînă’n piept. Romînul s'a dat jos din sanie, împingînd de la spate.

— Acuma, bade, ar mai trebui niște lupi.

— Că doar o feri Dumnezeu!

— N’ai rătăcit drumul?

— Nu cred. M’am lăsat în grija calului. La asa vreme, vita e mai cuminte de cît omul.

Drum așa de lung nu mi s’a părut nici o dată. Mergea bietul cal, dar par’că nici nu ornea din loc. Se părea că înnotam într’un nor de zăpadă: nici zare pe pămînt, nici luminiș pe cer, nimic de pe ce să te poți lua unde te afli și in cotro mergi. Cu nevoie-mare, la adăpostul șubei, aprinsese chibrit să vază cîte ceasuri. Erau zece de noapte, vre-o-patru ceasuri, de cînd plecaseră. Și n’au dat în calea lor măcar de un sat. Omul, tot drumul, se văeta: «De-am găsi nevasta cu zile; amarnic se trudea».

În sfîrșit, a început să auză lătrat de cîini. În viața lui nu i-a părut muzică mai plăcută.

— E satul nostru, zise omul cu bucurie. Tot bietul cal mai cuminte!

Cînd a intrat în Casa Romînuluî, l’a izbit o boare acră de cărbuni arși, puși într'o strachină. Pe cuptor, scînceau vre-o doi copii. O babă măruntă se tot învîrtea de la vatră la femeea culcată jos pe fîn. Cum a văzut strachina cu cărbuni, a priceput că stase femeea de-asupra lor, la «căldurică», să-i ușureze nașterea, ceea-ce de obiceiu aduce emoragii și i-a fost dat ades mult de lucru.

Femeea născuse. Baba, veselă, întîmpină pe bărbat.

— S’a făcut, maică, și fără doftor, cînd a vrut Dumnezeu.

Cercetă leuza. Abia se mai simțea pulsul. O emoragie nestăpinită o slăbise de tot. Zic de-i face patul cu perine. O ridic de jos împreună cu bărbatul. Femeea mai să moară în mîinile noastre. Baba nu mai sfîrșea s’o lăsăm, ca-i slabă, dar îi trece. În asemenea primejdie trebuie doctor sau moașă pricepută, care să te ajute. Aci nu e vorba de ceasuri. [...] știe ce-i mai putea face! Așa! Cucoana moașă plecase la oraș să facă serbătorile!

S'a rapezit la primărie să vază ce mai e pe-acolo. Cînd să'ntoarnă pe la amiază, găsește femeea înfășurată la burtă cu pămînt galben! În casă miros de rachiu fiert! L’a chemat pe bărbat, care părea om deștept, și i-a spus să nu dea femeeǐ băutură, nici să lase pe babă să-ǐ mai facă nimic, păn nu vine moașa comunei. Să-i taie o găină și să-ǐ dea zeamă de carne. De lapte nici pomeneală prin sat!

«Am postit în ziua de Crăciun ca’n Vinerea mare. Arendașul, un Ovreiu, era dus și el în oraș. Pînă seara n’am luat nimic în gură.

«Peste cîte-va săptămîni am aflat că femeea tot a murit. Ce a eșit din zbuciumul mieu? Nimic. Cînd știi că igiena cere atîta curățenie pentru o leuză și vezi ce-i într'o casă țerănească, te-apucă descurajarea, nu știi ce să mai faci.

«Casele cu pămînt pe jos, întunecoase, mici, abia ai unde te'nvîrti. Copiiǐ grămădiți pe cuptor. Și-i bine dacă nu-i vre-un purcel pe sub vatră. Bolnava fără cearșafuri, fără albituri. Nu găsești un vas în care să fierbi curată niște apă; de la o vreme purtam o oală cu mine...

«Dacă în fiecare sat, ar fi, cel puțin o infirmerie, o moașă și un agent sanitar, s-ar putea face mult. Bună-oară femeea de care am vorbit, o duceam pe o patașca, avea [...].

«Nu. A fi doctor de plasă și a avea simțire înseamnă să te istovești fără de folos. Nime nu vrea să te-ajute nici să te înțeleagă. De cîte ori n’am cerut sprijin suprefectulul și el mă lua în bătaie de joc! Nu mai departe, vara trecută, prin Iulie. Mă chiamă în satul vecin, că s’a ivit un fel de holeră pri’ntre secerători. Mă duc și aflu două-zeci de cazuri de disenterie. Pricina? Hrana ticăloasă ce se da lucrătorilor. În zile de dulce, brînză de vacă acră și mucedă, cu mămăligă neagră ca pămîntul. În zile de post, castraveți murați, aproape putrezi.

«Pe lîngă astea apa lipsea la cîmp și o aduceau în niște sacale duhlite: era adevărat cultură de microbi. Strîng din umere, și mă duc la primărie. Cu primarele nici vorbă să le înțelegi. Era suprefectul. Îi aret că pricina boalei e hrana peste măsură de proastă și apa plină de microbi și ca să înceteze boala, trebuie înlăturate pricinele ei.

—«Va să zică, să le dăm biftece, curcani și vin roș de Nicorești? Bravo, așa doftor mai zic și eu».

—«Dar ce crezi: să-i lecuesc cu prafuri de chinină? Minuni de astea nu pot face. Nu le dea curcani, dar o brînză nerîncezită și’n zile de sec o legumă bine fiartă, în loc de castraveți împuțiți. Apa, dacă n’o pot avea curată, s’o fiarbă.

—«Lasă-ne în pace, domnule, cu istorii de-aslea. Cîți or avea noroc, or trăi; cari nu, ce să le facem? Nu putem sili pe proprietar să dea hrană mai bună. Fie-care e liber și stăpîn pe punga lui. Nu le vine la socoteală, să nu lucreze. Vin Haholi destul».

—«Treaba D-voastre; dar să știți că boala nu se poate stîrpi fără de măsuri aspre. Boul și nu primește hrană putredă și apă duhlită.

—«Fă-ți, domnule, raportul și lasă-mă dracului. Nu m’oiu bate cu proprietarul pentru igiena D-tale! Crezi că tot ce zboară se-mînîncă».

«Iată că și aci totul s’a încheiat într’un [...]. Avea și vre-o două teancuri de note, cu date și nume de bolnavi și morți, cazuri ne mai pomenite să se întîmple într-o țeară civilizată. Le va da pe toate la [...] să se vază o dată unde e leul. După dăsul, sărăcia țeranului venea din lipsa lui de vlagă de-a munci și de a-și căuta dreptate. «Cum vrei să lucreze un om beteag, slab și istovit de friguri? Așa zisa lene a țeranului e boală, sînt frigurile căror le zice «ascunse».

«Să-i dăm sănătate și-i vom da cel mai mare bine; bielșugul va veni si el în urma sănătăței.

«Se dă vina pe neștiință. O fi și asta; ce poate face omul cel mai iscusit, dacă n’are vlagă? Să nu căutăm că umblă, mănîncă și muncește în legea lui. Țerănimea noastră, nu toată, dar în mare parte, zace de-a’n picioarele. «Nu se lasă?», cum zic ei. Din pricina slăbiciunei vine sărăcia și beția. La serbători, la petreceri și hramuri, beau de svîntă. Le e așa de amărîtă viața, caută s’o uite, bînd. Dacă frica de cazanele iadului și n’a putut opri pe oameni de la patimi, frica de relele și primejdiile beției, care le dă înșelăciunea fericirei, o să-i dezbare de ea? O să dovedesc, că relele de carǐ sufere, țerănimea alcătuesc o primejdie națională.

«Țerănimea, trupul neamului nostru, dacă e bolnav, fără sînge și otrăvită, în zădar ne mîngăem c’avem creerul orǐ inima sănătoasă, încet-încet se vor prăpădi și ele.»

Ca nourii goniți de furtună, s'alungau gîndurile în mintea d-rului Serafim.

«Voiți să stârpiți beția? Faceți ca omul să nu simtă nevoe de băutură. Romînul nu e pătimaș, nu e bețiv; dar e sfîrșit de vlagă și bea să-i pară că are putere. Așa crede...Doamne, dar cine să facă asta? Arendașii? Străini, de obiceiu, cărora puțin le pasă, de neamul romînesc! „Oamenii politici? Se vede că nu pot: cu legi scrise în Monitor nu lecuești un norod; c’o rețetă dată pe hîrtie nu vindeci bolnavul. Nu, fără de patriotism cald din partea tuturora, nu se face nimic. Reul e prea adînc. Mijloacele carǐ ar fi fost de ajuns acum patru-zecǐ de ani, nu mai sînt a-zi. Dar cine ne ascultă pe noi, doctorii? Te cutremuri și te’nspăimînți de viitor, ca și cînd, fiind copil, ceteam «Piatra căzută din cer», în care se zicea că vor veni paseri cu ciocul de fier și oamenii vor alerga la morminte strigînd: «Eșiți voi, să intrăm noi». Da, această presimțire o ai, cînd vezi, că lozinca celor mai mulți e: ‘«Après moi, le delugé»’. O pieri neamul, ne-or cotropi străiniǐ, or ajunge urmașiǐ paria Europei, puțin le pasă!»

Georgică era mai pesimist de cît ori cînd! Își trăea în gînd trecutul și’l vedea în toată grozăvia.

«Trebuie sa fii doctor de plasă ca să vezi toată primejdia de care-i amenințat, neamul românesc.

«Nu e vorba de moartea insului. De murit cu toțiǐ o să murim. Vorba e: poporul degenerează, slăbește, moare de-a’npicioarele și străiniǐ, plini de vlagă, ne iau locul. Mai de mult era mai reu? Războaie, holeră, ciumă? Da, ucideau cîte-va miǐ de oameni; dar urmașii remăneau teferi; pădurile pline de vite le erau bogăție; în cîți-va ani norodul era la loc. A-zi foamea îl sleește și-l pregătește pentru friguri, pelagră, alcoolism și oftică. Acestea, pre lîngă că ucid părințiǐ, slăbesc și pe copiǐ. Semințile slabe și pipernicite pot oare da holde bogate și frumoase? Tot așa, cu sentința omenească. «De ce oare nu-nțeleg ceǐ carǐ trebuie să’nțefeagă?» [...].

— Locul era di'nnainte hotărît pentr'un favorit al ministrului. Mi-a spus Magda c'a aflat de la un doctor, zise Zoe.

— Din ce în ce tot mai mult meritul e [...] cu spete groase, zise Serafim.

— Toți credeau c’am eșit întîiu.

— Era bine să nu-ți dai demisia.

— Nu mai putea bate apă’n piuă. Înțeleg să te jertfești, dar să faci ceva.

— Făceai cît puteai. Te-asigur că un doctor conștiincios, ca tine, tot ajută mult la teacă, chiar cu mijloace așa puține, cum sînt.

— Vrei să zici că are mîngăerea c’ajută, voind să se amăgească singur? Șase ani, știu eu mai bine ce-am putut face. De cîte-ori nu vedeam primejdiile și mîinile’mi erau legate! Voi tot mai credeți pe doctori un fel de vrăjitori, cari, cu te miri ce, pot vindeca. Ori ai la îndămînă ce trebuie, ori nu mai fă medicină. Azi îi dau chinină și mîine îl mușcă țintarii, de’l îmbolnăvește iarăși. Cum să'l vindec de pelagră, cînd e slab și se hrănește din ce în ce mai prost? Vine bolnavul. Mă uit la el: Ce să-i fac? Să-i dau ce-va de mintueală? Să se cheme că mă aflu'n treabă? Așa mai cu toate boalele grele. Cele ușoare se vindecă de la sine, n'au nevoie de doctor.

— Zeu, Georgică, exagerezi.

— Te’nșeli dragă Zoe. Cînd v'ași istorisi tot ce am văzut în anii de plasă, ai vedea că un om cu inimă nu poate sta mult la țeară. Te prind furii de nebun, cînd vezi că nu faci nimic, că toată știința ta se lovește mereu de sărăcie și prostie.

— Faci cît poți.

— Adică nimic. Bună oară: cum scapi de moarte copiiǐ sugari, carǐ pier zi cu zi de foame, fiind că mamele n’au țîță din pricina hranei rele? O vacă, dacă n’o hrănești bine, nu-ți dă lapte; dar o femee, care, pe lîngâ că lăptează, mai muncește din greu! Vaca de lapte n’o pui la jug! Am găsit sate pe unde copiiǐ de țîță erau adevărate aretări. Într’un rînd, la o casă, dau de un copilaș în copac, legănat de altul ca de vre-o trei ani. Micuțul avea în gură o cîrpă murdară că-mi era scîrbă să pun mîna pe ea. «Unde-i mă-ta?» întreb pe cel mai mărișor? «Mama s-a dus la curte, să vază, nu i’o da vătavul păpușoi». Desvâlesc copilul. Adevărată minunăție: mîinile și picioarele ca fusele, burta ca o darabană. Îi scot șomultoaca din gură, o desfac. Ce era într’însa, crezi? Niște mămăligă acrită! În vremea asta vine și femeea: «Bine, nevastă», îl zic, «ce-i cu copilul ăsta»? «De, d-le doftor, are baghiți. L’am descîntat, i’am dat și’n cuptor după turte. Par’că îi făcut, nu-i dau de leac!» «Țîță ai?!» «Nu prea, d-le doftor, că, de, vorba ceea «bucățica face vițica». «Atunci de ce nu-i dai cîte puțin lapte?» «Lapte? Apoi de unde? Doar vecinul și popa dacă au vaci! De cînd s’a scumpit imașul, nu mai știu bieții copiiǐ gustul laptelui. Îi dau cîte o leacă de cir de mămăligă. De foame, mînincă, săracul!» «Cu cir de mămăligă nu mai faci om din el!» «De, domnule: ce-o vrea Dumnezeu. Dac’ o avea zile, o trăi; dacă nu, ce să-i fac?» Uit’te-așa am găsit nu unul, dar mai pretutindene. Rar cîte un copil mai grăscior. Cît îs mici și au mamele țîță, sînt vioi. Cum încep, să le dea mămăligă și miez de pîine muiat în rachiu, s’au prăpădit! — Da, în rachiu. Îi alcoolizează de mici: «să se deprindă», zic ele. Începe a le crește burta și li se usucă trupșorul. Într’un rînd, am găsit pe una mestecînd în gură varză acră cu mămăligă sa dea copilașului. «Ce faci femee?», «Îl învăț cu bucățele, domnule doctor, doar o mai prinde putere!» Spuneți acuma voi: ce sa fac eu, doctor, cînd văz toate astea? Ce medicamente să dau ca mamele să aibă ca pentru sugari? Nu era bine în trecut la țeara; dar acuma e groază!

— Cei tari remîn, cel slabi se duc, zise Serafim.

— Te’nșeli: se duc, că sînt născuți din părinți slabi; se duc și de foame; iar ceǐ ce remîn, nu’s zdraveni. Vezi statisticile recrutăreǐ. Nu, dragă tată, așa nu merge. Nu degeaba d-rul Crețuleșcu, îngrijat de boalele ce-a găsit la sate, a zis: «La țeară trebuie spitale, nu școli».

— Paradoxe! zise Zoe.

— Bine, eu nu zic asta. Trebuie școli, trebuie luminați cum să-și sporească rodul muncei, trebuie apărați de jupoiarea arendașilor rei. Am găsit săteni, cari au făcut angajament la Crăciun, luînd cîte 14 lei de secerat o falcă, care în iunie se plătește 40 pînă la 50 de lei. Nu-i așa că-i frumos procent? Uit’te așa proprietarul ia o camătă deghizată. Faceți socoteală: dacă zece lei îi aduc treizeci-patruzeci de lei, atunci, de la o sută îi vine de zece ori pe-atîta, adică trei pînă la patru sute la sută!

— De ce e prost și dă?

— Prost nu e, dar nevoia îl duce pe unde nu-i e voea. Crezi că măcar primește bani? La păpușoi și-ǐ maǐ pingelește și-acolo, dîndu-i-l, stricat și lipsă.

Am văzut mămăligă cenușie în loc do galbenă.

— Sînt întocmiri grele de schimbat! Ia seamă, voind să scoți pe alții din înnec, să nu te înnecǐ singur. Dacă Hristos, cu puterea lui dumnezeescă, și tot n-a putut darîma domnia celor tari, ce să poți tu, dragul tatei. N’ai tu putere și nici nu e vreme să iaǐ crucea. Mulțumește-te să fiǐ drept, cinstit, îndurator cu cei slabi, șterge lacrimile, unde poți, dar nu’ncerca a strămuta munțiǐ.

— Eu nu’ncerc, că nu pot; dar voiu areta reul. Voiu areta primejdia națională, care-i mai grozavă de cît cel mai mare războiu ce-am avut vre-o dată de dus. Turci, Tătari, erau nimicuri pe lînmgă sărăcia trupească și sufletească a poporului nostru de a-zi. Aceia veneau, ucideau o mie, două, trei de oameni; dar cei ce scăpau erau cu vlagă. În cîte-va zeci de ani se ridicau alțǐ flăcăi vînjoși, că, vezi, erau vite, era pește, livezi de pomi și albine. Sînul femeilor nu era secătuit de foame, copiiǐ înfloreau ca niște bujori, roși, plini la față. A-zǐ, din pricina sărăciei, au dat peste ei toate boalele: pier de friguri, de pelagră.

Ce crezi că se știe măcar cît de întinsă e boala în țerănime? Am găsit, în condica unei comune, trecuți 10 pelagroși; cercetînd, am aflat 120! Lucrau la cîmp, fiind-că țeranul lucrează, biet, păn’ ce-l doboară boala de tot: «Nu se lasă», cum zic ei. După statistică ar fi vre-o patru-zecǐ de miǐ de bolnavi pe an; după ce-am găsit, or fi vre-o patru sute de miǐ! La cel întîiu Congres, o s’aret lucruri carǐ or să le zbîrleașcă părul de groază, chiar celor maǐ optimiști. O să le public, pe urmă, într’o carte în miǐ de exemplare, să le împart la toți Romîniǐ, carǐ înseamnă ceva în țeara asta. Dacă sînt pațrioți, dacă-ǐ doare inima de soarta fiilor și nepoților, dacă nu vor s'ajungă aceștia robiǐ străinilor, vor face ceva.

— Ești tînăr și crezi că relele, de carǐ sufere poporul, se pot îndrepta lesne.

— Atîta știu, eu, ca doctor, ca om cinstit și ca Romîn, dacă ași tăcea, ar însemna sa-mi bat joc de știința mea, căreia i-am jertfit doua-zecǐ de ani din viață: ar fi să-mi calc conștiința și să nesocotesc simțul patriotic, adică să fiu cel mai mare ticălos, ne dînd toate astea la vileag. M’ași desprețuǐ pe mine singur. Ași fi mai mișel de cît hoțul și nelegiuitul, care, în conștiința lor întunecată, tot își găsesc o desvinuire. Și pentru ce toate astea? Ca să mînînc o bucățică de pîine, să se cheme că trăesc de azi pe mîine! Viața nu merită ast-fel de jertfe.

— Vaǐ, Georgică, dar și cum vrei tu, nu e nimerit. Te nimicești, fără a folosi nici tie, nici altora! zise Zoe.

— Mai cu seamă mie! zise Georgică. Vezi: egoismul, caracteristica generației de a-zi, asta o să ne ucidă.

Și aruncînd șervetul, se sculă.

— Ascultă, Georgică, am fost eu ori nu om cinstit toată viața?

— Cinstea n’ajunge. Trebuie să lucrezi. Dacă noi, ăștia luminățiǐ, ne-om îngriji numai de pielea noastră, piere neamul românesc. O nație, care n’are oameni gata a-și jerfi interesele lor pentru viața neamului întreg, e pierdută. Părințiǐ iubitori, în dragostea lor nemărgenită pentru copiǐ, s’aruncă, în apă, în foc, în ori-ce primejdiǐ, numai să-ǐ scape; tot așa să facem pentru neamul nostru! A-zǐ nici un popor n’are atît de adîc sădită iubirea de neam ca Japonezii. Cum mama simte că trăeste în copilul ei, tot așa sufletul Japonezilor trăește în al nației întregi.

— Cînd zic, c’am fost cinstit, înseamnă că nu te-așǐ sfătui ce-va împotriva cugetului tău, zise Tache.

— Da. da, știu înțelepciunea! «Să tacă altul». Fie-care, zicînd așa, nu face nime.

— Nu zic, dar să lași maǐ domol, sa capeți întîiu un loc, să fiǐ un glas tare, ca sa te auză, cînd veǐ vorbi !

— Glasul științei și-al faptelor e atît de tare, că-l vor auzi și cei maǐ surzi, ori cît și-ar astupa urechile. Am găsit familiǐ, al căror venit, arată, că nu au mai mult de zece bani pe zi. Pentru Dumnezeu, ce poate mînca un om de zece bani! Și-i tot dau cu pelagra și cu porumbul stricat! În curînd, o să avem, ca’n Rusia și’n India, tifosul foamei!

După cum familiile pornite pe drumul stîngereǐ, fie din pricina bolilor ori din a lipsei, nu se mai pot opri nici nu-și pot veni la loc; tot așa popoarele, cînd în căderea lor trec de oare care margene, nu se mai pot ridica la loc. Cine poate tacă, eu nu voiu tăcea!

— Cine o să te ia’n seamă ? zise Serafim.

— O să-mǐ fac datoria. Alt-fel se cheltuesc baniǐ zădarnic pe lefi și medicamente.

— De-ar și vrea, n’au bani!

— Banǐ se vor găsi, numai să fie bunăvoință. Cum s’au găsit pentru atîtea și-atîtea? Să facă un împrumut pentru organizarea sanitară a satelor. Că doar tot țeranii or să-l plătească. Fiind sănătoși și voinici, vor putea muncǐ îndoit, nu vor veni muncitori străini. Avem în țeară atîtea miǐ de pelagroși, de bolnavi de friguri și de alte boli, la un loc vre-o patru sute de miǐ de bolnavi. Să zicem că numai o sută de miǐ nu pot lucra în vremea celor trei luni de lucru vara. Asta’nseamnă pentru țeară o pagubă de vre-o zece milioane. Cred că ăștia or ajunge cu prisos să plătească dobînda și amortizarea capitalului împrumutat. Pentru ținerea higienică a satelor, să se îndatorească sătenii, înlesninduli-se materialul trebuitor, pentru drumuri, poduri, apă curată si alte nevoi.

— Și ce-o să faci ?

— Deocamdată, o să mă odihnesc; pe urmă, o să scriu o carte, să aret nerostul doctorilor de plasă, cu dovezi și cifre de mortalitate și boli, carǐ o să-i bage’n groază. În încheere voiu da un plan de organizare a serviciului sanitar, cu spitale la fie-care grupa de două-treǐ comune și cu infirmerie în fie-care sat; dar infirmieriǐ, nu bătaie de joc. Nu să închirieze cîte-o cociobă de-a domnului primar ori vre-o cîrciumă părăsită, prefăcută în infirmerie, unde vîntul flueră din toate părțile. Să se facă o școală de agenți sanitari cu băieți carǐ au săvîrșit gimnaziul. Dar nu să se ticluească «sanitari» niște inși cari habar n’au. Doi ani le-ar ajunge, să poată da ajutor medical, păn’ce vine doctorul și pe urmă să pună în lucrare poruncile acestuia. Să fie plătiți omenește, cel puțin c’o sută cinci-zecǐ de lei pe lună.

— Sînt lucruri grele, dragul tateǐ. Capete maǐ mari, oameni mai cu trecere, se zbat ca peștele pe uscat, cînd e vorba de țerani și tot nu pot face nemică. Păn ce nu vor pricepe singuri, e’n zădar. Vorba lui lisus, către Petre, care striga: — «Mă’nnec, doamne!» — «Dă din mîini, Petre!»

— Așa e. Să dea din mîini, dar trebuie să nu le fie legate. Munca mea de șase ani, nu voiu să se piarză. O să dau pe față lucruri de cari se vor îngrozi, chiar și cei mal optimiști. O să-mi împlinesc datoria, s’aduc la cunoștința celor ce cîrmuesc țeara. Facă apoi ce vor. Le voi dovedi că rapoartele cele mai multe sînt falșe, datele stalistice făcute după închipuire și cît de puțin plătesc toate rapoartele tipice, de pe carǐ se lucrează la consiliul sanitar de aci. Eram odată la primărie, notarul trecea numărul bolnavilor. Numai ce-l auz: «Domnule primar, eu zic că prea sînt multi pelagroși, să-i mai trecem la paluștri». Zice și face. Tot așa cu morțiǐ de scarlatină. [...]

Să vă spun ce-va de necrezut: Am găsit o regulă la spitalele rurale, de a căuta să aibă la statistică cît mai puțini morți. Ce fac? Își dau osteneală să'i lecuească pe toți cîți intră? De loc! Mult mai ușor. Dovadă că Romînul inimă nu prea are, dar cap, să mai dea și altora. Uit’te șiretenia: Cînd văd că bolnavul n'are de gînd să se tămăduească, ba di’mpotrivâ că e în primejdie de-a muri, chiamă pe rude să-l ia acasă.

— Se poate? — făcură Serafim și Zoe într’un glas.

Zoe zise:

— Ți-o fi spus cine-va. N’aǐ dovedit’o singur!

— Ba de loc. Mă credeți, că’n lucruri atît de grozave, nu spun o vorbă fără să fiu deplin încredințat prin mine însumi. Am trimis, de-atîtea ori bolnavi de tifos la spital. Una, ca să pot apăra pe cel de acasă de molipsire, alta ca să poată avea căutare la spital, cu lapte și altele. Care mi-a fost mirarea, cînd aflai, că maǐ nici unui nu murea în spital, ci acasă! Cînd vedeau că e primejdie, vesteau să vie să-l ia.

— Și’n condică îi treceau c’au eșit din spital? zise Zoe.

— Firește și ori cine putea crede c’au eșit vindecați. Statistică frumoasă. Putem să ne fălim înnaintea lumeǐ că’n spitalele noastre mor puțini de tot, la sate. Da, în spitale nu mo ; căci îi fac de mor acasă.

— D’apoǐ bine: știu ei că neapărat cutare bolnav moare? Nu l’ar fi putut scăpa, dacă îl îngrijeau? făcu Serafim, primblîndu-se prin cameră.

— Ba bine că nu. La boala asta, și la altele, e o criză: tocmai atunci e nevoie de îngrijire maǐ mare. Și doctoriǐ, ca să aibă statistică frumoasă, îl trimet acasă, fără pază, de-i hurducă trăsura sau carul, fără să știe a le da cine-va un ajutor. Nu mă îndoesc că mor toțǐ cei mai greu bolnavǐ, deși în spital, poate, ar fi putut scăpa.

— Ne lipsește simțul datoriei, zise Zoe.

— Trebuie să ne căznim, să-l sîbă măcar cei ce se vor ridica în viitor, făcu Serafim.

— Nu merge cu generațiile viitoare. Ori ne cotropesc străiniǐ și la sate; orașele doar sînt gata. În unele sînt mai mulți străini de cît Romîni și se’nmultesc mai tare că unde e bielșug se fac și căsătoriǐ și copiǐ mai mulți.

Slavă D-lui că, azi sînt sate, unde de la arendaș păn la fecior boieresc, tot străini; numai săteanul e vită de muncă, la nevoi. Dacă merge lucrul tot așa, vom avea la sate lucrători străini, hargați ca’n Austria, iar țeranul nu va găsi nemic de lucru, remas lipit pămîntulul la cele cîte-va prăjini secătuite. De nevoie le va închiria pe nouă-zecǐ de ani, cum au și început a face. Atunci sau or să-și ia lumea’n cap sau or lua parul, că să moară de glonți în loc de foame.

— Vai, Georgică, prea le vezi toate în negru, făcu Zoe.

— Cetește, dragă Zoe, prorociile profeților și vezi ce minunat au văzut ei soarta Iudeei.

— Ce-a fost atunci nu mai poate lfi a-zi.

— Te’nșeli: în lume, e repetiție vecinică. Voiu areta că pe lîngă primejdia economică, urmare firească a stărei rele sanitare a țăranului, mai e și altă primejdie.

Doar sînt în țara asta destul oameni de inimă, carǐ vor pricepe că fapta cea mai patriotică e să nu lăsăm poporul să cază slăbit de lipsă și istovit de boli. Sîntem înconjurați de dușmani și, la nevoie de războiu, cine să apere țeara? Pe zi ce merge maǐ greu se gasește numărul trebuitor la recrutare. Asta’nseamnă ca Romîniǐ degenerează. Un popor nu piere într’un an doi, dar în cîteva zeci poate slăbi și vine altul maǐ tare de-l cotropește, fie cu armele, fie prin puterea lui mai mare de-a munci, ori și cu una și cu alta. Asta vor pricepe-o patrioțiǐ noștri, cînd le voiu dovedi cu pilde atît de viǐ și de zdrobitoare, în cît să vază și cei maǐ egoiști, că au interes ca țeranul să fie sănătos. Dacă e nevoie ca vitele să le fie zdravene, cu atîta maǐ mult trebuie, să nu fie săteniǐ niște stîrpiturǐ și să aibă pentru ce apăra țeara.

— Dragul mieu, vitele se cumpără pe bani; iar pe țerani îi au de geaba. Sînt destul de plodicioși, nu le piere semînța. Cui vrei să-i fie milă de poporul oropsit, arendașilor străini și’nstrăinați, carǐ aduc Turci și’alte lifte să le apere holdele? Mă tem, că, voind să aperi pe alțiǐ de foc, o să te arzi tu.

— Mai avem și proprietari romîni.

— Mai toți au arendași străini și cît sînt de miloși arată faptul că mereu urcă arenzile, știind bine că tot din spinarea săteanului se vor scoate. Ești tînăr, dragul tatei: la vrîsta cînd crezi că lumea se schimbă cu vorbe.

— N’o s’o schimb, dar o s’o’mping, c’un pas înnainte.

Serafim oftă, gîndind :

«Iluziile frumoase, vremea singură le spulberă!»

Planul lui Georgică îl turbura mult pe bătrîn. Știa că nu le place celor marǐ să le dai planuri carǐ le strică pe ale lor.

«Te văd cam ridicînd capul, zic: «Prea te crezi» și caută să te doboare. Poporul o mare filosof, cînd zice: ‘«Capul plecat, sabia nu’l taie»’. Georgică e foarte cuminte, foarte [...] și tocmai d’aea n’o s’ajungă departe. Mai folosit ar fi să se dea bine pe lîngă unul de cei mari. Cu știința lui ce n’ar face! Dar pas de-i spune! Mîndria, numai nevoile vieței o înving; dar atunci e prea tîrziu»...Și Serafim încheie cu «Se vede, că pentru mine nu-i bucurie.»

— Dragul tatei, lasă-te de vale, cum zic proștiǐ, păn te-i vedea ajuns. Te bizui pe învățătura ta și, cînd colo, alțiǐ, cu maǐ puțină reușesc, fiindcă se pun bine pe lîngă cei marǐ.

— Fie-care luptă cu ce are. Prostului n’ai ce-i face, el n'asudă nici la deal, nici la vale.

— Și-ǐ sigur de reușită. Știu, știu, zise Serafim cu jale.

Capitolul XIII

Serafim nu vorbea nimic Zoei despre Magda; nici ea nu-l întreba. De cînd venise Georgică, bătrînul se mai liniștise. Era copilul, de la care avea oarecare bucurie. Acum, înse, văzîndu-1 ce idei are, se temea mult de viitorul lui. Valurile viețeǐ îi ascuțiseră judecata: văzuse, el mulți, carǐ, voind să fericească lumea, s’au zdrobit ca’ntre două pietre de moară, între neștiința celor pentru carǐ voeau să lucreze și furia celor a tot puternici.

— «Nu, nu!» se gîndea bătrînul. «Ideile lui nu l’or duce la vre-o izbîndă. Cum să te ridici tu, biet doctoraș, să dai minte celor mari și învățați? Vrei să fiǐ lisus? Ca lisus o să poți. Să-l înduplec să nu scrie nimic. Prea vrea s’arate rănile țerănimeǐ și asta nu se iartă.

«El, bietul, cu bunătatea lui, o sa se zdrobească. Lase lucrurile să-și meargă cursul. Or veni, el, odată, și vremi mai bune. Se vor găsi oameni cuminți și bogați, carǐ să nu le pese și vor aduce îndreptări».

— Tu, dragă Georgică, maǐ bine să-ți vezi de nevoile tale!

În nopțile de nesomn, mult îl chinuea pe bătrîn un gînd: «Ce-o să facă? Clientelă nu poate avea, fiind-că n-are avere să se ție păn l’o cunoaște lumea. La plasă nu vrea să maǐ meargă. Dumnezeu știe, cînd o fi alt concurs! Păcat de mintea lui aleasă și de atîta știință! Să am rude, l’ar putea sprijini: dar n’am pe nime, parcă sînt căzut din cer! Zadarnic am trăit. Prieteni, cunoscuți, carǐ se ție la mine, n’am cîștigat, — unde n’am avut avere. Omul străin e ca și pomul răzleț, îl îndoaie și-i frîng furtunele. Așa am pățit eu. Se vede că tot soarta asta o s’o aibă și el. Cuminte, cinstit și muncitor, cum e, arc drept să fie mîndru; dar aste daruri n’au cătare: lingușitoriǐ știu să se vîre pe sub pielea celor tari și mari, știu să le măgulească patimile și să-și facă treburile. Nu văz bine: Georgică nu merge departe cu caracterul lui. Nu zic. Știința i-ar folosi, dac’ar avea sprijin cît de puțin. S-ar cuveni să i-l pot da. Am și cunoscut cîțî-va din ceǐ mari. S’au dus, bieții, înnainte de mine. A-zi, cine mai ține seamă de bietul Serafim, pensionarul? Zadarnic maǐ fac umbra pămîntulul! Magda mi-a zdrobit tot ce am avut mai scump; llie, cine maǐ știe de ce s’o apuca. Zoe, biată, e jertfa familiei. Lui Georgică, băiat bun și cu minte, nu-i pot da o mînă de ajutor și nici norocul nu-l saltă unde merită! Se duc bucuriile mele așteptate o viață întreagă, zboară ca rîndunelele toamna. Și’n loc mi se lasă în suflet iarnă cu jalea bâtrînețeǐ nemîngăiate! Doamne! Greu e să nu cîrtesc în potriva soarteǐ!»

De alt-fel, de la venirea lui Georgică, Serafim se întrămase mult. Nu cu medicamente, carǐ puțin folosesc bătrînețel, ci, fiindcă nu se lăsa așa de mult dus pe gînduri, nu avea cînd să tot cugete la faptele Magdeǐ. Georgică îi zise odată, după ce l’a cautat:

— Tată, e drept, aǐ o boală la inimă; dar cu ea poțǐ trăǐ încă anǐ și anǐ de zile. Vorba e, să nu te superi.

— Bună rețetă, dar dă-mi adresa farmaciei, unde s'o pot face.

— Să te silești să ți-o faci singur; altul, nu poate.

— [...] — s'a stricat laboratorul. De-o viață, doar ce fac? Puține supărări am avut și am?

— Ce să faci? Acuma e vreme să le maǐ lași, traește pentru a trăi, așa, barim ca o plantă.

— Ușor de zis, dar poți tu șterge cu buretele o viață trăită? Cînd stau maǐ liniștit, atunci icoane din trecut dau năvală, se’n-brîncesc unele pe altele, ca lumea la bîlciu...Aci cu’ntrebări, aci cu jeluiri și suferințe. Tot mereu sufletul chinuit întreabă: «De ce ar fi fost așa? De ce n’am avut dram de noroc?» Și tot el își respunde: «Cu nemic nu mă știu vinovat; toate le făceam cu gînd c’or să iasă bine, și uit’te, n’au eșit! De ce?»

— Ai vrea să ne vezi milionari, miniștri? Se poate ? Magda stă destul de bine; Ilie s’a mai cumințit. Eu, n’o să mor de foame. Zoe singură, poți zice, e, biata, jertfită.

— Ce știi tu !

— Eu plec la Craiova, zilele astea, să țin locul unui prieten, care se duce pe cîte-va luni la Paris...

— Bine era de găseai ceva aci. Cînd ești cu noi, par'că’mi dai sănătate. Remîn iar numai cu Zoe.

— Dar Magda și Ilie ? O să-i cert sa vie mai des. Pe Magda nici n’o văz de loc pe aci. Ești cu ea certat?

— Cunoști ceva și nu-mi spui, zise Georgică.

Bătrînul oftă adînc. Cum să spuie el despre Magda? S’o umilească în fața lui frate-so? Destul o critică dușmanii, destul lumea o desprețuește, barim fratele să nu știe, s’o crează mai bună și mai cinstită. La ce folos să-i facă lui Georgică durere? Îl știe cît de mult ține la cinstea familiei și tare l’ar fi mâhnit să-și știe sora căzută ca altele, pe carǐ le critică. De aceea, cu glasul stins zise:

— Nu știu nimic. Dar nu e după inima mea. Luxul ce-i face, nu e semn bun. Bărbatu-so e cartofor; nu-și vede de meșteșug: E greu pentru mine! greu!

Georgică nu ma stărui, dar un fel de silă i se lăsă pe suflet. O bănueală grea îl cuprinse. Să fie oare, sora lui ca multe alte femei? Și el, care credea că poate ținea fruntea sus, cînd era vorbă de cinstea fraților și-a surorilor!

Zoe era și ea mâhnită, de plecarea lui.

— Tocmai, cînd ne obicinuisem mai bine cu tine, pleci.

— Ce vrei? Soarta te mînă pentru o bucată de pîine. Să mai zici că omul e liber!

Georgică și-a pregătit cele trebuitoare, luînd și cărți, apoi plecă. La plecare, Serafim l’a sărutat cu dragoste:

— S’ajungi, dragul tatei, cu bine și să ne scrii îndată ce sosești.

Zoe l’a petrecut pînă la trăsură. Ochiǐ ǐ s’au umplut de lacrimi. De o bucată de vreme era foarte nervoasă. Cu o seară înnainte stase țîrziu de vorbă cu frate-so și-ǐ spusese de isprăvile lui llie.

Georgică a sărutat’o de maǐ multe ori, spuîndu-i:

— Fac eu tot ce se poate, să capăt cît mai curînd ceva la București. Crede-mă, nici eu nu mă simț bine între străini.

Capitolul XIV

Trecuseră cîte-va septămîni de la plecarea Georgică; Serafim, iar singur, cu gîndurile. Purtarea Magdeǐ îǐ sta junghiu la inimă. Și-o amintea copilă nevinovată: cînd o lua în brațe, cum îl cuprindea cu mînuțele gingașe! Maǐ tîrziu, o vedea fetiță zburdalnică, alintîndu-se, răsfățată de toți. Mai erǐ, fată tînără și frumoasă, înveselea casa cu cîntece. Cum asculta, sfioasă și nevinovată, sfaturile lui părintești! Se’ntreba singur, cu furia omulul desnădejduit: «Cine-a schimbat caracterul bun al copilei lui?» El i’a dat mereu sfaturi alese; în casă n’a văzut și n’a auzit lăudindu-se luxul și viața necumpătată. În neamul lui, nici într’ai sărmanei Elize, nu se știea de desfrîu și necinste. Zoe a fost și e model de cuviință, de stăpînire a patimilor, de împlinirea datoriei, chiar cu jertfa fericireǐ. Atunci de ce-a ajuns la boala răsipei, la gustul luxului și al cheltuelelor, carǐ duc la rele și chiar la fărădelege?

Toate și le înșira în minte și nicăieri nu găsea respuns. Oftări lungi și adînci zbuciumau pieptul, străpuns de săgețile durereǐ! Acuma, își amintea ca zile fericite vremile, cînd Magda era cu el. Îi părea reu c’a dat’o din casă. Sub aripa lui nici odată n’ajungea la fapte nevrednice. Mai bine remănea fata bătrînă. Tot mai puțină durere i-ar fi cășunat de cît a-zi, cînd o vede căzută în noroiul rușineǐ. Bătrînul știea atîtea femei, carǐ, pornite pe această cale, nu se maǐ opriseră pănă’n prăpastie.

Într’o zi după amiaza zise Zoei:

— Deschide puțin fereastra, aerul curat mi-o liniști durerea de cap.

— Numai să nu recești.

— Georgică n’a mai scris! llie iar ne-a uitat!

— Nici Magda n’a fost de mult. Cum n’au nevoie, cum răresc vizitele.

— Magda bine face că nu vine.

— Asta-i! zise Zoe, fără a voi să stăruie.

— Zoe, drăguța mea, amărât o să’nchiz ochiǐ! Ce planuri îmi făceam! În gînd, mă’nchinam la voi ca la niște idoli. Copiiǐ miei! Ca dînșiǐ invățațǐ, cuminți și destepți nu maǐ erau alții. Toată comoara bucuriilor, de cari n’am avut parte eu, o doream copiilor. În ei voiǔ trăi viața netrăită! Fericirea lor avea să-mi răsplătească și să-mi răzbune viața lipsită de noroc! Zoe grozav le am pe suflet! Minune că păcătoasa asta de inimă nu se rupe, nu stă locului de cîte izbituri a căpătat.

— E reǔ că n’aǐ nimic de făcut: te lași dus pe gînduri. Cum te veǐ simți mai bine, să maǐ eșǐ. Nici părintele Ioan n’a venit, de cînd lumea. Cu vorba maǐ trece vremea și maǐ uită omul cele gîndurǐ.

— La vrîsta mea, dragă Zoe, omul se uită tot îndărăt, nu înnainte.

— A cerne trecutul e a voi să cari lumină cu sacul! Istovire zădarnică!

În raza de soare, de pe fereastra deschisă, praful mărunt plecat de la lucrurile vechi din casă se zbeguea mereu. Vremea nemiloasă le îmbălrînise pe toate și, la lumina vie de soare, la adierea aerului de-afară, toate resuflau pripite, dornice de zile mai bune, ca și bietul Serafim.

Patul de fier părea și mai vechiu față de cerșafurile albe ce-l învăleau. Lavoarul de lemn era tot cel de-acum treǐ-zecǐ de anǐ, cînd trăea biata Eliză. Lemnul învechit pierduse lustrul; marmora, nu maǐ avea vine limpezi ca odinioară, — îmbătrînise și ei. [...] cu telurile lăsate, era și el obosit; iar mînerele erau șterse, de cît se sprijinise pe ele bătrînul. În colț sta smerită măsuța cu icoanele și cu candela ce ardea zi și noapte. De-asupra patului, într'un [...] vechiǔ, aurit, era portretul Elizei, făcut cu creionul de Georgică de pe-o fotografie, pe cînd era în liceu. Ceasuri întregi îl privea Serafim. I se parea c'o vede avidoma pe biata Iul Eliză. Nu prea semana, dar bătrînul, în dragostea lui de părinte și de soț, împlinea de la dînsul lipsurile. N’o vedea el și așa veșnic înnaintea ochilor? Cîte-va scaune de paie, șterse’n fie care zi cu îngrijire mobilau camera, iar pe canapeaua cea eșită din modă, adusă de bietul socru, sta Zoe, ca să ție de urît bătrînului. Păn și oglinda avea istorie: era cea di’ntîiu mobilă ce-și cumpărase Serafim din leafa lui, cînd era neînsurat. Adesea, uitîndu-se în ea, își aducea aminte de prietenii, carǐ îl tot descoseau cît a dat. Unii o găseau prea scumpă, alții eftină de tot. Ce amar de vreme? Patru-zecǐ de ani! Mai era încă o mobilă scumpă prin amintiri, scrinul. Îl cumpărase împreună cu Eliza, după ce s’au luat. Cît de veseli l’au tîrguit și cum, biata, se’ntreba mereu de n’a dat prea mult. Dase pe el cinci galbeni. Ce bine îi părea nevestei, cînd l’a văzut acasă, de și-a regulat în el albiturile!

Amintiri duioase. În ele își trăea trecutul, fără a gîndi cu vorbe, atîta se deprinsese cu întipăririle ce-i făceau lucrurile din [...].

[...] un șorț albastru, nedeslipit, și polca de șîiac negru. Le avea încă de di’ncolo. Toată leafa o trimetea acasă, unor nepoți de fată să plătească moșia pusă zălog de un ginere bețiv. Bătrîna credea mult durerilor domnului Serafim. În felul ei, le suferise și ea.

— Vezi, babă, de masă, par’că mi-e foame.

— E și vreme. Tot oh! și oh! ajunge. Copilul cît e mic, îl ferǐ de foc și apă; apucă a se face mare, trăește cu mintea lui, și, de, cum îșî așterne, așa hodinește. Mai puiu lemne pe foc. Închide domnișoară geamul, să nu recească domnul, zise baba, eșind pe ușe.

— Am certat’o eri pe Magda, ce nu vine să te mai vază. A zis că ești supărat pe ea și se teme. Ori cum, să nu vie cu lunile e prea, prea.

— Mi-e greu să-i auz de nume. S’o învinuiu, s’o blestem? Nu știu...Poate sîntem și noi de vină; prea i-am intrat în voe.

Zoe oftă :

— Nu zic. Amîndoi i-am intrat în voe de mică. Am răsfățat’o. E așa de greu să te’m-potrivești copiilor, ales, cînd știi că n’au mamă!... Bine era s’o deprindem cu munca și iconomia...Era, nu era, noi îi împlineam chefurile...Nu gîndeam c’o poftă împlinită naște altele noi, și, copilul se deprinde a rîvni la tot ce vede, ca toate să i se împlinească, nu pricepe că’n lume omul are cît poate, nu cît vrea. Dorințile prea mari duc la necinste și fărdelegi.

— Dragă tată [ Poftele, ca și patimile, sînt in sînge. Le poți înnăbuși un timp, nu ucide. Ațn crezut să-i dăm educație și să nu fie u-mihtă in fața colegelor. Gîndeam, poate c’o face și ea o carieră.

— Și nu-i nici gospodină.

Asta e... Acum văz greșeala, dar prea tîrziu!...Față de avere a deprins lux, a capatat gusturi și cerinți peste puterile unui venit potrivit. În casă a văzut muncă și chiverniseală; dar ea s’a crezut că are altă menire, i se părea că-i mosafir la noi. Crezu că frumuseța îi dă drept la avere, ca la atîtea! A tîrit’o șuvoiul împotriva căruia pildele de-acasă nu pot nimic. Nimic! Doamne, n’am crezut că din copiiǐ miei ar eși niște soiuri rele! Credeam să fie model de cinste...Și a-zi nu-mi crez mintea teafâră, cînd știu că Magda, copila, care mă cuprindea cu mînuțele-ǐ nevinovate, e pierdută! Doamne, ia-mi judecata, dacă-mi lași viața!

Și izbucni, bietul, în hohote de plîns, acoperindu-și fața cu palmele. Zoe remase înpielrită. Fără îndoeală, bătrînul aflase ceva; dar cît și ce? Să-l cerceteze, se temea de-o nenorocire.

— Liniștește-te, tată, prea le înnegrești.

— Te-am jertfit pe tine, dragă, sa-i vaz oameni. Și nimic! Praf s’a ales de jertfele tale, de nădejdile mele. Îndure-se Dumnezeu să mă strîngă! Prea mi-a fost viața zbucium. De-ar fi s’o încep din nou, n-ași face ce-am făcut. Dar, de pe malul gropeǐ, ce poți îndrepta? Și veac îți pare o zi, cînd nu maǐ aǐ speranță.

— Lasă, tată, dese-orǐ lucrurile în lume se deslagă singure; une-orǐ cele începute reu, es mai bine de cît cele puse la cale cu judecată și cumpăneală. Ce’a folosit ma-ta c’ai trăit după dreptate și [...]? Soarta, ca o dușmană, par’că a voit să-ți dovedească zădărnicia mințeǐ. Să-i lăsăm în plata domnului, poate sînt mai bine înarmați pentru [...] în nedreptatea, necinstea și necumpătarea, înforesc în voie, în care nerușinațiǐ te umplu de noroi.

— Nu vorbi așa Zoe. O nație de pungași, de hoți, de stricați și robi, nu poate merge departe! Să nu vie vremea ca strănepoții să ne blesteme!

— Fără îndoeală că ai dreptate, dar atîta nenoroc slăbește dreapta judecată, cînd vezi că oamenii se gîndesc numai la el, numai la ziua de azi.

— Vorba lui popa Ioan, au uitat de lege și de suflet.

— E jalnică moartea insului, dar a unei nații e fioroasă...

— S’a oprit o trăsură. Cine-o fi? A! E Magda. Ce minune!

Magda, îmbrăcată într’o rochie cafenie, foarte elegantă, cu pălărie și mănuși la fel, cu foșnet de mătase, cearcă să aibă curaj.

— Bon jour, dragă tată! Bon jour, Zoe! Și o sărută.

— O să vremuească. zise Zoe.

— Pe tata nu-l sărut, că mi-e frică să nu mă bată!

— Să te bat? Prea tîrziu! Prea tîrziu !

— Cît lumea n’o să fiǐ supărat pe mine, ales că nu sînt așa vinovată. De mult voeam să vin și n’am cutezat. Oiu fi eu, cum oiu fi; dar rea la inimă, nu. Pe toți vă iubesc și ași vrea să vă știu fericiți. Pentru bietul Georgică n’am putut face nimic. Dar, și el e curios: mi-a spus, după ce dăduseră altora făgăduelǐ ce nu se maǐ puteau întoarce. Tot mînios ești, tată?

— Mînios, nu; dar mâhnit pentru o viață pierdută. Să te apere Dumnezeu să rabzi de la copiiǐ tăi, ce sufăr eu de la tine?

— Vai, dragă tată, lumea în care trăim azi e ca o mare plină de furtuni: fiecare cearcă, doar ar eși la liman.

— Ba mai curînd vă’nnecați.

— Îmi era dor de Zoe și de ma-ta eram îngrijată. Georgică a zis să te ferești de supărări.

[...] lui Ilie știu că-i trebuie bani ghiață.

— Lui cînd nu-i trebuea?

— Ce vrei, dragă tată? E tînăr. Toți de seama lui cheltuiesc.

— De unde?

— Uniǐ au avere de la părinți, alțiǐ au luat zestre, alțiǐ au cîte-o protectoare cu inimă darnică și maǐ darnică cu bani, zise Magda zbuciumindu-se într’un rîs nestăpînit.

Zoe nu rîse deloc. Bătrînul încruntă sprîncenile.

— Și alțiǐ iau din baniǐ statului, fără să gîndească la dat îndărăt, isprăvi Serafim.

— Ei, bieții, se gîndesc să dea, dar cu gîndul remîn, zise Magda rîzînd iarăși fără seamă.

— De unde să puie? Din lotăriile la carǐ nu joacă? făcu Serafim.

— Știu unul care c’o zi’nnainte îmi spusese că se împușcă. M'a rugat să-i împrumut douăzeci de lei. Eu zic în glumă: «Să nu te omori, înnainte de a-mi plăti datoria.» S’a dus întins la o casă de joc. Știți cît a cîștigat? Cinci miǐ de lei! A doua zi a pus banii la casă. După amiază avea inspecție. Voea să-mi dea o sută îndărăpt, sub cuvînt că banii miei au fost cu noroc, că i-am dat fără părere de reu.

— Păcătos! Dacă’și leagă viața de-asemenea întîmplări.

— Ce vrei, tată dragă? Așa trăim noi azi. Viată legată cu ață de paiajen!

— Nu se gîndea, nenorocitul, la supararea părinților, dacă, pentru nenorocirea lor, maǐ trăesc.

— Cînd te’nneci n’ai cum gîndi.

— De ce-a luat din baniǐ, carǐ nu erau ai lui?

— E greu să ai bani pe mînă și să nu-i crezi al tăi. V’am spus ori nu? Am găsit lui llie altă partidă.

— Nădejdile mele toate-au zburat’n vînt. S’au dus ca paseri călătoare pe-o lume de unde nu se vor mai întoarce.

— Dragă tată, lasă pe fie-care să trăească așa cum poate. Ma-ta nu știi ce-i azi viața, ori cum, credeți-mă, vă iubesc nespus de mult pe toți.

— Iubirea celor ce nune cruță durerea și ne fac supărări, pe carǐ numai moartea le vindecă, e floare stearpă de rod.

— Dragă tată, de ce nu vrei să crezi, că azi trăim pe-o mare plină de furtuni. Cînd viața ne e’n primejdie, n’ai vreme să te gîndești s’alegǐ mijloacele. Model de virtute n’oiu fi, dar nici maǐ rea de cît multe altele, carǐ se bucură de stima lumeǐ.

Eu, cel puțin, am scuză că n’am avere, dar sînt femei din lumea mare, cu zestre de la părinți, cu bărbați carǐ au miǐ de lei pe lună. Cercetează-le viața, te sperii. Cunosc una, fată de om mare politic, cu zestre, bine măritată, și, de unde înnainte o vedeai eșind numai în cupeu, acuma te crucești pe ce străzi o întîlnești, și înnainte și după prînz, apostolește, ca să ascunză un rendez-vous de altul. Alea trebuie condamnate, zic și eu.

— Prea sînt azi femeile lacome de lux și de petreceri, prea desprețuește casa și copiiǐ. Pun fericirea în secături și netrebniciǐ, nu în dragostea bărbatului și-a copilașilor. Apucături de astea duc la ruină, la crime și la sinucideri.

— Vaǐ, ce fantezie bogată are tata! Le ia ca de pe carte!

— Da, da, din zece unul plătește gloaba, dar o plătește amar.

— E nelegiuire că voiu să trăesc bine? Viața ursului care-și [...] laba de foame nu-mi place e drept [...].

— Ești [...] din trupul mieǔ, nu mă pot lepăda de tine păn mi-oiu da sufletul.

Suferințele tale mă dor, dar faptele tale rele [...] sufăr și n-am putere să te îndrept. Tu ești copila mea, dar pe bărbată-to nici la patul morțeǐ mele nu voiu să-l văz. L-am ales să-ți fie călăuz și sprijin în viață, el te duce în prăpastie. Doamne, ce am greșit, de mă cerți cu atîta urgie?

Magda, înduioșată, s’apropie de bătrîn. Îi puse o mînă pe după gît și-i dădu să miroase niște fiori ce avea în mînă.

— Tăticule, liniștește-te, tare mă doare supărarea ta. Magda ta nu-i așa de greșită, cum o crezi, Hristos a fost mai ertător.

— Ia-le că mă’nnăbușe mirosul. Oh ! minte, minte, dragul tatei, cînd o să prinzi?

Magda, văzînd pe bătrîn mai liniștit, stătu jos pe un scaun.

— Minte? Greu lucru! Și zeu gîndește, dragă tată; poate mai bine să n’ai azi minte. Cei cu minți n’au noroc. Norocul e orb și cel cuminți se feresc de el; dar proștii habar n’au și norocul dă peste el. Uită-te Zoe. Mai cu minte, maǐ așezată și maǐ deșteaptă! Greu îi găsești părechea! Și ce-a înțeles din viață?

— O s’ajungu la vorbele mele; rătăcirea de pe urmă o să fie maǐ grozavă de cît cea di’ntîiu! De mi-ar lua Dumnezeu zilele în caltea înnainte de-a vă ști căzuți prea jos. V'am ocrotit de foc, de primejdii, de boale; dar cum să va apăr de mișeliǐ, cînd nu maǐ am nici o putere asupra voastră?

— Ma-ta și Zoe n’aveți cerinți. Stați între patru păreți. E lesne să fiǐ pustnic în paduieș. Nu cunoașteți gustul plăcerilor, nici ispitele lor și nu puteți să ne judecați.

— Mai așa? Noi sîntem de lemn, zise Zoe cu imputare.

— Draga mea Zoe, și tu te poți mînia? zise Magda sărutînd’o pe obraz și puindu-i pe brațe niște flori.

Zoe le aruncă pe canapea.

— Vai, Zoe, nici patima florilor n’o ai?

— Ai tu patimi și pentru mine.

— Drept, par’că, am strîns de la tot neamul ce-a fost mai reu, zise Magda cu jale neprefăcută. Într’o clipă de negîndire spusese un adevăr, de care, auzindu-l, s’a întristat ea singură.

— N’o să maǐ fiǐ femee așezată! Magdo, Magdo, mor amărît că n’am putut face din copiiǐ miei ce-am dorit! Credeam că voiu trăi în copii. Fericirea lor era să fie fericirea mea.

— Vei fi avut tată și ma-ta în suflet niște apucături rele; și cele bune le-au ținut în frîu. Dar la mine au eșit de-asupra cele rele. La Zoe s’au adunat prea multă cumințenie, prea multe avînturi înnalte și la mine’prea puține. Ce sînt de vină? Auz glasul celor bune, dar e de prsos: n’au putere să doboare pe cele ticăloase.

— Sinteți slabi de duh.

— Vina noastră?

— Ce vor eși din copiiǐ tăi? Pentru noi, copiiǐ erau un crez. Mărirea lor era să fie mărirea noastră; cinstea lor, cinstea noastră. Și, cînd toate le vedem, năruite, ne doare de cît moartea. Așa sîntem noi bătrîniǐ. Voi veți fi, poate, alt fel pentru copiiǐ voștri.

Magda scutură capul, par’că obosit de atîta morală și cu glas alintat, cum făcea cînd era mică, zise:

— Vaǐ, tăticule, ce vrei de la mine? Să cîrpesc ciorapi, să-mi roșesc ochii în fumul de la bucătărie, să mă’ngrop de tînără în [...]. Magda ta, așa răsfățată altă-dată de tine, destule mizeriǐ? Îmǐ pare și mie reu une-ori de vremile de acasă; am și eu momentele pline chiar și de mustrare; dar ce vrețǐ să fac? Vremi trecute, în vecǐ nu le maǐ întoarcem. Orbǐ dăm năvală spre viitor [...].

— Să te oprești cît mai e încă vreme, dacă vrei să nu te blestem.

— [...] prăpastiei. Păziți-vă de-a-l deștepta, dacă nu voiți să piară strivit!

Serafim clătină desnădejduit din cap. Vorbele Magdeǐ l-au ars la inimă. Da, el e de vina. Ce-a făcut el pentru fericirea copilei? I-a dat o creștere, care i-a ațîțat gusturi și nu i-a dat nici avere, nici n’a căutat s’o mărite c’un bărbat bogat sau cu rost măcar. Drăguța lui Magdă nu e de vină. Dacă avea avere, nu cădea; nu, ea nu-i rea din fire; dar nevoile, lumea în care el, părinte, în ambiția lui oarbă a aruncat’o, a făcut’o să cază. La aceste gînduri două lăcrimi se furișară în ochiǐ bătrînului.

— Remîi sănătos, dragă tată. La revedere Zoe. De vine Ilie la voi, ziceți-i să treacă pe la mine. Tăticule, nu mă tot vorbiți de reu că prea sughiț des. Eu vă iubesc mult, mult.

Și Magda eși, trimițîndu-le sărutări cu mîna. ,

Porni răpede, par’că să n’o ajungă din urma mustrările și dojenile bătrînului. Caracter ușor, dornic de traiu bun și cu puțină tărie morală! Că nu era bine ce face, știa și dînsa; dar altă cale de-ales n’avea. «Atunci la ce amarul mustrărilor de cuget, cînd faptele împlinite sînt morți ce nu-i pot învia părerile de reu? Viitorul nu mi-l croesc eu, ci el ma prinde ca’ntr’un clește nemilos! Bună-oară: să nu joc cărți? Dar, pînă una alta, e mijlocul de trai și al mieu, și-al lui Iacobescu. Ce crimă fac? Lotăriile încuviințate de stat nu-s tot joc de noroc? Nu se fac și acolo destule pungășiǐ? Și cine? Statele singure.

«Iar bieții proști așteaptă cîștigul cel mare, și dau din pungă banii cu carǐ și-ar prinde alte nevoi. Și la urmă tot au o mîngiere, sărmaniǐ. Trăesc și dînșiǐ cu nădejdea cîștigului, nădejde care le îndulcește amarul viețeǐ.

«Vaǐ de omul care nu maǐ are nimic de așteptat. Bună-oară eu: mă scol dimineața, obosită, chinuită de tot soiul de neajunsuri. Atîtea lipsuri m’așteaptă, dar am ceva care mă ține, cîștigul necunoscut de la cărți. Poate o cunoștință fericită! Cine știe ce-mi aduce norocul!»

Și gîndul, cu biciul lui, aci domol, aci crud și nemilos, stăpînea și frămînta sufletul Magdeǐ.

Capitolul XV

În casă s’așternu tăcere adîncă, tăiată din cînd în cînd prin oftatul bătrînulul. Durerea îl apăsa ca o piatră la capul pieptului.

Zoe remase tăcută. Nu mai gîndea, suferea. Se temea să nu stîrnească și mai tare durerea bătrînulul. Știa ce mult a ținut și ține el la Magda: dînsa îi era idolul iubit și grozav i se rupea inima, văzînd că nu mai e pe altarul cinstei și fericirei, unde ar fi dorit’o. În fata asta întrupase Serafim toată dragostea lui de părinte. «Îi voiu da creștere aleasă. Frumoasă și gingașă cum e, va trebui să robească un bărbat vrednic, și Magda mea va fi fericită». Nu știa el atîtea și-atîtea fete de jos, fără cultură, cari numai prin frumusetă și-au căpătat bărbați bogați? «Fata lui Cobiliță păserarul nu s’a măritat cu’n Polonez, negustor de fierărie? Ce lux îi ține, cum se se uita la dînsa ca la un odor scump! O duce în fiecare an in străinătate! Și cîte nu i le înșiră gîndul ca de pe răboj! Frumusețea Magdei șo strădania lui vor da roadele dorite. Va avea și el bucuria să-și vadă cel puțin un copil fericit. Destul c’a jertfit'o pe Zoe.

Adese în visările lui, par'că auzea șoaptele lumeǐ...«Uit'te ginerele lui Serafim. Halal noroc, dar merită. Fată frumoasă și cu educație.» El va duce tot viața de mai înnainte, dar inima avea să-i crească de bucurie, stiind’o pe Magda fericită.

Zoe cunoștea toate aceste năzuinți ale bătrînulul și o durea văzîndu-i iluziile zdrobite. Sufletul ei milos simțea că’n Serafim e ucisă nu numai ambiția, dar ori-ce simțire. Singură durerea era vie și a tot puternică. Știa că trebuie să se bucure de toți și să-i iubească; doar sînt trup din trupul lui; dar la Magda se închina. Poate din pricină că semăna cu biata lui soție, pe care o iubise a-tîta! Poate, unde era peste seamă de frumoasă și lui, ca tată, îl părea ruptă din soare. Poate unde pusese în ea atîta nădejde.

Zoe, dreaptă și bună, toate le cumpănea, și-i era jale de durerea bătrînulul. Suferința lui era și-a ei. Nu-și jertfise viața pentru frați? Nu-ǐ iubea ca o mamă adevărată? Cine-i crescuse, cine le purtase grijă de mici? Nu dînsa? Pe Ilie nu l’a crescut, de cum l’au adus de la doică? N’a petrecut nopți albe, legănîndu-1 și îngrijindu-1 la boale? Cum îi tremura inima la ori-ce primejdie! Ea biata suferea acum îndoit și pentru ea, și pentru bătrîn. Și pe dînsa o mistuise dorul de-a se bucura de fericirea fraților. Și cu ce s’alegea din toate?

Într’un tîrziu bătrînul, sătul de tăcere și înverșunat de năvala gîndurilor, zise:

— Mor mustrat de cuget că n’am știut a face din copiiǐ miel ce-am dorit. N’am putut orǐ n’am știut, tot una!

Clătinîndu-se, merse până la fereastră. Simțea nevoe să se miște din loc, în tocmai ca bolnavul care, doborît de durere, caută să-și schimbe locul, doar ar găsi vre-o alinare.

— Păreri de reǔ, dragă tată; dar mustrări n’ai pentru ce.

— Ba da, ba da. E copilul mieu, e făptura mea. Cine altul e de vină, dacă nu eu?

— I-ai dorit binele, ai crezut c’o faci fericită.

— Nu-i de-ajuns să dorești. Dacă ești părinte destoinic, fă-l fericit. El e o ceară, trebuie să-l formezi. El e slab și nearmat, trebuie să-l întărești și să-1 armezi pentru luptă. N-aǐ făcut asta, ești netrebnic și nenorocit. Mai bine nu erai părinte. Da, da, copilă, pomul de pe roade se cunoaște.

— Dragă tată, nu-s același lucru, oameniǐ și plantele. Zădarnic te amărești. Iubirea ți-i atît de mare că mai curînd te’nvinui singur de cît s’o judeci pe dînsa ori împrejurările; dar e păcat: gîndurile astea te omoară.

— A venit și, în loc să mă bucur c’o văz, o piatră mi s’a lăsat pe inimă. Cît m’am strădănuit! Gîndeam: «Copiǐ ca ai miei să nu mai fie alții!» Muncesc pentru ei, rabd ca un rob, dar vor fi oameni; de bucuriea lor voiǔ uita greul unei vieți zbuciumate, nu voiǔ simți povara anilor lipsiți de mîngăere. Mi se părea că o tinereță nouă m’asteaptă; credeam că voiǔ trăi prin ei viața netrăită...Și uit’te: am ajuns să doresc moartea, doar n’ași vedea mișelia copiilor, părinte netrebnic ce sînt!

Cuvintele din urmă le-a rostit înnecat de lăcrimi.

— Dragă tată, nu te ucide: frămîntînd gîndurile mai tare mărești durerea. Îți seci vlaga viețeǐ fară sa schimbi nimic.

— Zoe, copila mea nenorocită ca și mine, nu-i durere mai crîncenă, nu-i chin mai sfâșietor de cît să-ți vezi copilul un nimernic. Îți vine să te sfîșii singur, și te doare, te doare cumplit că-ǐ trup din trupul tău. Par’că niște fiare nemiloase cu ghiareie înveninate îți rup inima...Chinul, focul durereǐ, mereu cresc și aștepți cu nerăbdare moartea, care nu vine să puie capăt suferinței...Des mă’n treb: «Nu-s oare nebun de bătrînețe, nu mi-am pierdut mintea, de maǐ pot trăi, cînd s’au înnecat în apele morțeǐ toate nădejdiile mele». Tu știi, Crezul mieu erau copiiǐ! În numele lor mă’nchinam ca lui Dumnezeu. În dragostea mea de mărire pentru copii, îmi ziceam: «Georgică va fi doctor însemnat, va ajunge profesor de universitate. Cu mintea lui, cu silința lui, unde n’o izbuti?»

— Dacă nu-1 stînjenea boala, ajungea destul de sus. Acum l’au prigonit, dar o să izbutească el.

— Sînt ori nu lovit? Cînd am aflat ca n-a reușit, o săgeată fierbinte mi-a trecut prin inimă. Te doare cumplit neizbînda copilului și ca nereușită și pentru durerea ce sufere el. Magda, frumoasă, învățată, ce noroc și ce minte are? De se nimerea un bărbat vrednic, n'ajungea unde-a ajuns!

— Să zicem, Doamne ferește, de mai reǔ.

— Pentru mine, numaǐ moartea lor ar fi maǐ reǔ!

— Dumnezeu păzească! are copiǐ!

— Ce nume te va lăsa?

— Cu vremea va prinde ea minte. Vin aǐ lui la putere. Îi dau o slujbă în provinție, poate s'ar maǐ îndrepta.

— Dar cu Ilie? Cîte a făcut? Une-orǐ m'apucă spaima, gîndurǐ fioroase mă țin, simțiri negre mă cutremură. Minune că nu se năruie ticălosul ăsta de trup, cînd sufletul e atît de zdrobit. Doamne, nu da omului cît poate răbda!

Bătrinul se sprijini de masă, ochii îi străluceau ca ne altă-dată; toată puterea se grămădise în ei.

— Tată, liniștește-te, vor mai veni, poate, vremi bune și pentru noi. Ori-ce jale e de prisos.

— Jelesc strădania zădarnică. Jelesc viața ta și-a mea, pierdute de-a surda.

— Ce folos să desgropăm trecutul? Amintirile, fiind că nu le mai poți schimba, ucid mai reǔ de cît durerile de față.

— Dacă nu pot, nu pot! Știi cum mă lipseam de haine, de ori-ce plăcere cîtdemică, numaǐ să aibă ei. Simțeam un farmec să răbd de tot ce un suflet de om poate dori; ași fi voit să muncesc muncă de rob, numai să aibă ei cele trebuitoare. Ca muceniciǐ în foc m’ași fi aruncat pentru copiiǐ miei. Umilința hainei ponosite pentru mine era mîndrie, gîndeam: «Poate să rîză lumea, dar eu am un ulan mare, o să fac din copii oamenǐ!...Oh! Zoe dragă, e fioros să privești de pe malul gropei zădărnicia vieței tale!...Suferi o viață de om în așteptarea fericirei și cînd te crezi ajuns, totul se năruie, totul piere ca năluca pustiului!

Bătrînul se poticni, voind să plece spre pat.

— Tată, pentru Dumnezeu, liniștește-te.

— Liniștea, mormîntul singur mi-o poate da. Zoe, draga mea Zoe, pentru niște netrebnici am fost tată adevărat; pentru tine, vitreg!

— Amîndoi ne'am făcut datoria. De molima stricăreǐ nu-i puteam apăra. Ce pot sfaturile noastre în potriva șuvoiului lumeǐ? Luxul, ispitele de tot felul, ce se’ntîlnesc la fie-care pas, îl prind ca valurile mărei. În potriva lor, morala, sfaturile, creșterea de-a casă sînt zăgazuri copilărești, movilițe șubrede de nisip, față de furia talazurilor.

— Tată! Nu da frîu durereǐ, gîndește: eu nu maǐ pe tine te am. Dacă jertfirea pentru dînșii am dus-o cu bucurie, e drept să te pierz pe tine?

— Ai dreptate, dar maǐ curînd poți face inima sa nu bată, de cît să nu sufere.

Zoe, mișcată păn la lăcrimi, de durerea batrînului, îl luă cu duioșie de mînă și-l duse în odaea de alături.

Camera remase tăcută. S’auzea numai torsul pisicei din colțul canapelei.

Baba Zinca intră cu gînd să-i cheme la masă. Ne văzînd pe nime, se posomorî la față: «Par’că văz că domnul iar s’a bolnăvit de inimă rea. A venit zvînturata aea de l’a supărat. Îi zic mereu: «Domnule, nu-ți mînca singur carnea ca racul, că-i mare păcat. Doar nu mai sînt copiǐ, îs oameni în toată firea. Cum și-or așterne, așa vor hodini. Cînd e copilul mic, îl feri; dacă-i mare îi dai povețe. Le ascultă bine, nu, n’ai ce-i face! Doamne păzește! E așa de milos pentru copiǐ, par’că-i femee, nu bărbat. Vezi d’aea au eșit reǔ. N'au știut frica de tată. Vorba lui bărbatu-mieu: «Pe copil numai prin somn să-l săruți».

Așa gîndea baba, deretecînd prin casă.

Capitolul XVI

Doamna Bondescu o văduvă far de avere; dar știe să se’nvîrtească în lume. Ține casă bună, unde plătește două miǐ de lei chirie; are bucătăreasă și jupîneasă. Primește lume multă, poate chiar prea multă. Are cunoscuți și prieteni în lumea magistralilor; advocați și profesori îi vin în casă. De asemenea femeile și prieteniǐ acestora o iubesc pe doamna Bondescu ca pe-o femee energică, dar bună și drăguță, fără pereche. Drept: are mult «vin’o ’ncoace».

Nu e nici naltă, nici scurtă; nu-i prea grasă; la față e bălae; ochiǐ albaștri joacă și-s veseli; iar gura vecinic îǐ zîmbește și brațele stau gata deschise să’mbrățoșeze pe orǐ-cine; iar un cuvînt măgulitor nu-i lipsește nicǐ cînd. E între patru-zecǐ și cinc-zecǐ de anǐ. A știut să trăească așa ca nime să nu se crează compromis întrîndu-i în casă. Orǐ-cine găsește la dînsa sfaturi în împrejurări grele. Bărbațiǐ au poreclit’o: «Zeița Egeria»; femeile «îngerul protector»! Bondeasca dă dezlegarea la multe procese și afaceri aproape pierdute. Fără a ști dreptul, găsește soluțiǐ și motivele pe carǐ s’ar putea cîștiga. Un bilețel de la dînsa către vre un judecător cunoscut e cea maǐ bună pledoarie. Cu inima ei bună a împiedecat multe căsniciǐ de-a se desface.

Un cunoscut al el își prinsese nevasta c’un militar. Femeea, scăldată în lacrimi, a alergat la Bondeasca să n’o lase, să înduplece pe bărbat a n’o face de rîs. Bondeasca, prin darul vorbireǐ și cu argumentele ei, îl făcu să’nteleagă: «Mai rea găsești berechet; mai bună, nu. E tînără, a greșit. Tu ești maǐ de treabă? Îndrăznește, de-mi spune mie. Adu-ți aminte de Rozica, nu mai departe de cît luna trecută!» Și Bondeasca l’a apucat în glumă de ureche. Ce i-o mai fi spus, ce nu: lucrurile s’au pus la cale!

Avea salon de primire pentru vizitele neprevăzute și salonașul intimilor, care da cu ferestrele într’o grădiniță cu flori și bolte. Cîte-va canapele, pe carǐ cocoanele ascultau curtea, scaune, jețuri, oglinzi impunătoare și o masă cu postav verde în mijloc.

— În casă la mine nu-mǐ place să fie ca la hala de vechiturǐ; strictul necesar! În salon, de-asemenea, mobile alese, nu grămădite, să nu le maǐ poți vedea cu ochiǐ.

În salonul intimilor se jucau cărți zi si noapte. De pe la zece vedeai venind cocoane grăbite, ca la slujbă. Îndată ce erau trei-patru jocul începea, cu foc. Adesea uitau și de mîncare.

Multe plecau la masă tocmai seara și se înturnau la nouă împreună cu bărbațiǐ. Un lucru ciudat, casa Bondeascăi avea nume că e cu noroc, clar numai pentru femei. Bărbațiǐ rar cîștigau. Jocul pentru bărbați era numai prilej de întîlniri cu cucoane din lumea aleasă. Ca să nu treacă de negalanți, lăsau pe coconite să le ia banii în schimbul dragostei. Din toate astea gazda avea foloase bănești însemnate: contribuție la cărți, la consumație; prăjituri, o sticlă de șampanie, ca să mai prinză suflet la joc și la curte și multe alte picușuri. Femei măritate, sub cuvînt că vin să joace cărți, aveau aci întîlnire cu drăguții lor, fără să dea nimănui de bănuit. Bondeasca, vecinic cu zîmbetul bun și primitor, era tăcută. Bărbatul nu știa ce face femeea, nici femeea ce făcea bărbatul.

Asemenea prietenă era foarte prețioasă pentru Magda. De cînd rupsese cu Arămescu, dînsa venea regulat aci. În fie-care zi scotea cel puțin cheltueala caseǐ, din cărți. Un colonel îǐ făcea mereu curte, lăsîndu-se bătut uneori cîte c’o sută de lei. Bondeasca îi șoptise:

— Nici o favoare, că-l pierzi. Să vie barim o lună și-om vedea apoi.

Era foarte curios miș-mașul de lume de-aicǐ: [...]

Făcuseră cunoștință într’o prăvălie: cocoana a ochit’o că-i bună să fie între clientele sale. Au mers împreună la Riegler și de-acolo a poftit’o a casă. Răpede s’au împrietenit și Magda i-a spus toate păsurile.

— Las’, dragă, la vrîsta asta nu moare cine-va de foame.

— Nu mori, dar e greu să te țiǐ de gîtul unui zgripțoroiu.

— Fii pe pace. Ești atît de drăguță și de atrăgătoare, că-țǐ garantez, în scurtă vreme, trei, patru adoratori, și toți s’or lăsa jăfuiți ca să-ți placă. Pe tine ce o să te coste să le faci ochi dulcǐ? Maǐ prinzi și cîte unul mai gras. Militariǐ se dau în vînt după femei măritate. Am un roșior, fecior de milionar, zice că-i bolnav de piept și bietul tată-so îǐ dă bani cu nemiluita. Într’un rînd, ne maǐ știind cum să-ǐ scoală bani, l’a mințit că-i trebuie un tun mic ca să deprinză exercițiul! Bătrînul ia trimes trei miǐ de lei! Zilele astea lipsește din oraș. Să te țiǐ bine. De la ăsta se pot scoate miǐ, numai să m’a-sculți pe mine.

Bondeasca toate le făcea cu tact și chibzueală. Pentru dînsa mosafiriǐ erau figuri de șah: Îi așeza și mișca după voia și’n folosul său. După ce s’au împrietenit maǐ bine, Magda i-a povestit și ce i s’a întîmplat cu Arămescu.

Bondeasca i-a zis:

— Bărbatu-to să nu vie pe la mine: e primejdios. De ce s’alergi la așa mijloace, cînd poți cîștiga fără scandal, chiar convenabil? Tu să m’asculi pe mine. Eu sînt Stan Pățitul. Bărbatu-mieu era bețiv, cartofor și zurbagiu. Mi-a mîncat zestrea și-am remas, cum e maǐ reu, cu trei copiǐ. Am avut minte și, uit’te, trăesc. Cum vezi: lume aleasă îmi deschide ușa, mă bucur de nume bun în societate. În toate trebuie tact, că așa-i lumea: doctorul trăeste din [...] și din nenorocul bolnavilor, Popa din păcatele noastre. Vorba bărbatului mieu: « [...] din samsarul luǐ Dumnezeu». Eu, în viața asta, plină de necazuri, dau ocazie oamenilor să le mai uite.

Întro'zi, vine la mine un prieten nebun, [...] de disperare. «Să știi, madam Bondescu, eu îmi fac seamă».

—«Într'un păhar de șampanie?» fac eu: «Uit'te colea, sticluța cu morfină! Ai nebunit, omule?» «O iubesc și nu-i chip s’o văz nicăerǐ!» »Dă'mi sticla încoace. Păn’într’o septămînă, o vezi la mine!» «O cunoști?» «Ce-ți pasă?»

Era apucat de Ele. Cu vai-nevoie l’am înduplecat. Se da tocmai o serbare de binefaceri. Cunoșteam pe secretar. Alerg, iau cîte-va bilete de vînzare: cu dînsele pot intra și la prințesă. Opresc un muscal, dau adresa cocoanei. Mă primește foarte amabil, foarte drăguță. Aduce puțin cu tine. Îi las și ei cîte-va și-o rog să treacă pe la mine. Ne-am împrietenit ca niște surori. Și mi-am scăpat și prietenul de la moarte. Ce vrei? Bărbațiǐ sînt mai pasionați de cît noi, femeile, și pentru nimica toată e păcat să lași să se facă moarte de om. Nu-i așa? Eu sînt contra distrăbălăreǐ; dar sentimentele nu trebuie înnăbușite, că fac explozie, se urcă la cap.

— De sigur, pe Bondeasca o iubeau mult prietenele; știa să le măgulească, nu numai cu vorbe, dar chiar cu portul ei. Tot-d’auna îmbrăcată cuviincios, cu roche neagră, cu ceva garnitură albă’n față. Lanțul cu ceas de aur și solitarele din urechi, inelele de pe degetele albe, îi dau înfățișare de matronă ocrotitoare pe lîngă mosaferele ei, mai toate femei tinere și zvăpăiate. Bondeasca nu le aținea calea cu spiritul ei, ci le da numai priei să-l facă, adesea lăsîndu-se învinsa. Era foarte iscusită în vorbe cu două înțelesuri, la cari cocoanele s’aretau nepricepute, iar domniǐ făceau haz nespus. Avea un talent deosebit de-a rosti cu așa ton cuvintele cele mai nevinovate, în cît să le dea înțelesuri ștrengărești. De mirat cum oameni în toată mintea și «culți» făceau haz nespus ceasuri întregi de unele vorbe ale Bondeascăi. Cîte-o cocoană maǐ grea de cap s’au mai a dracului, zicea:

— Rîdeți și eu nu pricep de ce.

Domnii rîdeau maǐ cu haz. N’ai fi zis că ai în față oameni cu greutate, savanți și erudițǐ.

— Nu cunoști muzica vorbelor, zicea un domn.

Pe’ncelul se formase un jargon cunoscut de cei carǐ veneau mai des.

Bondeasca întinsese toate mrejele să prinză pentru Magda un milionar, venit de curînd în București: «Numai să mi-l văz în casă, e pentru tine. Fără trei miǐ pe lună să nu-l lași. O femee ca tine e fără preț»

Pînă să-l prinză, mergea greu. Magda avea cheltueli tot maǐ mari. Iacobescu pierduse la Monte-Carlo toți banii luațǐ de la Arâmescu. A trebuit ca Magda să împrumute bani de la Bondeasca, să-i trimiță pentru drum. De altfel păn ce-a făcut cunoștință cu Bondeasca, a trăit pe credit.

Capitolul VII

Zile sarbede, posomorîte, treceau a nevoie pentru ceǐ cu inimile străpunse de durere. Serafim, aci mai bine, aci maǐ reǔ, trăea canonit de gîndurile lui pentru copiǐ.

Zoe, tăcută, cu fața blîndă, îl îngrijea mînglîndu-1 ca pe un copil bolnav. De cît-va timp nu mai știeau nimic despre Ilie. Așa-i era obiceiul: septămîniǐ, une-orǐ și luni, nu da pe-acasa.

—«O fi pus baniǐ la loc ori o mai fi luat și [...].» Într'o seară, după ce se culcă bătrînul, Zoe mai remase în salonaș să cetească. De un răstimp îi pierise somnul.

În tacerea nopțeǐ strada se liniștise de tot. Nici ziua nu era tocmai umblată. Într’un tîrziu auzi latrînd cîinele vecinului. Nu trecu mult și portița curțeǐ se deschise izbită cu rapejune. Zăpada scrîșni sub pași grăbiți. Ușa de la intrare era încuiată. De pe ciocănit cunoscu pe Ilie.

Eși în grabă să ǐ dea drumul.

— Cine-i? zise Zoe din obicinuință de-a întreba.

— Eu, dragă Zoe.

llie pășea încet, doar nu l’ar zăpsi cine-va.

— Cum, civil? zise Zoe, holbînd ochii marǐ.

— Da, mai resuflu.

Zoe avu un fior prin spate. Simțea că-i îngheață sîngele. Mai venise el odată așa, și nu fusese a bine.

Amîndoi umblau încet, să nu-l trezească pe Serafim. După ce-au intrat în odae, Zoe, obosită, șezu pe scaun; îi era frică să-l întrebe la ce-a venit. Așteptă să’nceapă el vorba, Ilie umbla de colo-colo, cu sprîncenile încruntate, privind în jos. Numai voie bună nu i se citea pe față. Ce să spuie? Nu știa singur de unde ar lua vorba. Ar fi dorit s’o auză pe Zoe certindu-l ori să-1 întrebe ce are; dar ea sta ca de piatră, nu zicea o vorbă, părea înlemnită.

În sfîrșit llie se hotărî.

— Dragă Zoe, sînt pierdut. De-o septamma umblu nebun. Am cercat tot, nici o nădejde nicăieri. Magda m’a tot îngăimat cu însurătorile....S’a isprăvit cu mine.

— Iar?

Atîta putu ingăima Zoe. Un nod i se pusese in gît. Mintea-i nu mai avea putere de-a cugeta, ochiǐ i se împăinjeniseră ca'ntr’un vis reǔ.

— Sînt netrebnic și, pe de-asupra, nici n’am noroc. Alțiǐ fură de zvîntă și nu li se întîmplă nimic....Și ce furături?! Din hrana și îmbrăcămintea bietului soldat...Și, uit’te, îi înnaintează, trec de energici și de treabă...N’am furat, am luat cu gînd să pun la loc...Cînd ai ști cîtă durere, cîtă mustrare e’n sufletul mieu; nu pentru mine, dar pentru durerea ce vă fac vouă! Cu mine e lesne: un glonte și, cît a-i clipi, le-am pus capăt la toate.

— llie, llie, poți vorbi așa? zise Zoe, și lacrimile o podidiră.

— Ce vrei? Te’nduri tu să-mi pretinzi să duc o viață de rușine, de închisoare și degradare, pentru niște bani de cari nici n’am avut parte?

— O să-l omori pe tata!

— Ori cum, tot veți suferi. Cel puțin nu sufăr eu și spăl rușinea familiei.

— De ce nu te-ai stăplnit ?

În fața banilor, a-zi și mîine, te simți tras ca de-un magnet; îi ai în mînă, a-zi, o lună, un an, îți pare că sînt ai tăi. Te stăpînești o septămînă, două și, într’un ceas reu, cazi în ispită, iai o sută, două, cu gînd să cîștigi mii și să-i pui la loc. Crezi că e un nimic, dar nimicul te trage la fund și te [...].

— De ce lasă bani pe seama unor pătimași?

— De ce lasă? E grozav lucru: să ai pofte și să nu te-atingt de bani. Cînd îi vezi amețești, te simți [...] ca de o prăpastie... Cum sa pricepi, tu, suflet, curat, dacă eu păcătosul, și-mi dau greu seamă... Nu, ticăloși ca mine nu trebuie să trăească?

— Ilie!

— Ce să fac? Am bătut pretutindene: bani...nicăieri.

— De atîtea ori am pățit și tot n-ai prins minte. Ți'a dat și Magda, ți-am dat și noi.

— Calicia de care doream să scap!

— Jocul aduce sărăcie, nu bogăție, nici fericire.

— Ce să fac eu cu două sute de lei pe lună? E alt chip de cîștig? Ai și tu dorinți. Să le împlinești, ai munci zi și noapte, dar n’ai ce. Vezi tu singură, Zoe, cum unul ca mine se duce orbește, mînat de acel «poate cîștig». Civilizația, cu cerințile ei, mai bine n’ar fi fost.

— Sărmanul tată!...

Zoe se ridică, frîngîndu-și mîinile. Mustrări și temeri îi apăsau inima. Aci o prindea milă de frate-so, aci îl era necaz că n’are bani, acești dușmani, cari au canonit’o toată viața. Din copilărie, groaza neajunsului banilor i-au sădit în suflet ura împotriva acestor chinuitori neadormiți.

Nu s’a bucurat nici odată de bani. Cît nu-i avea se mira cum va urni nevoile; cînd lua Serafim leafa, fugeau în toate părțile ca argintul viu... Și acuma, după atîția ani de jertfe și chin, se lovește tot de acest dușman nemilos, banul. Să aibă ea bani, Ilie ar scăpa. Nici el nu-i atît de vinovat. Cîte-va sute de lei mai mult pe lună și n’ar fi luat din casă. Cîte-va mii de lei ar scăpa familia de rușine, pe Ilie de moarte; dar mai ales pe bietul bătrîn de cea mai fioroasă durere.

Îl vedea pe Ilie copil mic, drăguț și nevinovat, cu pletele bălai. L’a crescut cu atîta dragoste, cu atîta strădanie. Tinerii, ca și copiiǐ, poticnesc pe calea viețeǐ. Datoria celor mai mari e să-i ridice. Cum să poata ea trai, știindu-și fratele înfierat ca hoț, închis la temniță? A greșit, dar îi e frate; rușinea lui e și a ei.

«Sîngele lui e și al mieu. Te poți lepăda de-un prieten, îti poți lăsa soțul ori soția, dacă sînt ticăloși, dar fratele remîne frate și lumea te-arată cu degetul. Ce ești tu? Nu alt eu al lui? De ce oare ar fi atîta deosebire la simț și la apucături? Mulți zic că Ilie seamănă cu mine, atunci cum de face și gîndește alt-fel? Dar vinovății sînt cei cari lasă banii, pe mîna unor suflete slabe. De-ar fi mereu cercetat! n’ar lua el sută cu sută. De ce i-ar pune în ispită? Cu cît se fură, s’ar putea ținea control aspru și nu s’ar pierde atîția oameni, cari nu sînt de felul lor hoți, dar n’au puterea de-a se stăpîni, întocmai ca lacomul în fața bucalelor gustoase».

În sufletul Zoei se zbătea o furtună de gînduri; ca valurile se loveau și se ciocneau în de ele. Era soră și nu-și putea blestema sîngele. Nu era ea făptașa, dar, în dragostea ei nemărgenită, aci cătă să-l desvinue, aci nu știa ce-ar face să-l scape. Par’că-l vedea mic, făcînd vre-o vinovăție și, cînd tată-s’o vrea să’l pedepsească, ea lua copilul în brațe și fugea cu dînsul în grădină, dojenindu-1 cu milă: «Drăguțule, să nu mai faci!»; «Nu mai fac, Zoe» respundea micuțul. Așa ar fi dorit acuma, ca și în acele vremi, să’l ducă departe, să’l scape de asprimea legei, de pedeapsa ce’l așteaptă. La gîndul că primejdia de a-zi e așa de mare, că’i e cinstea și viața amenințată, simțea cum i se strînge inima, cum îi piere resuflarea.

«Doamne! De unde să împrumut! Pe ce? Casa e pusă la credit, pensia nu se poate sconta pe ani de zile. Și cîte datorii sînt!

«Ași intra roabă, toată viața. Ași munci, numai să-l scap... E așa de prăpădit, bietul! Și atîta lume, Doamne, are bani! Ca un nimic socoate miile, le aruncă pe ferești și eu de [...] scăpa familia de rușine și fratele de moarte!»

— De ce n’ai fugit?

— Unde ? Și cu ce? Mîine, dacă lipsesc de la biurou, se dă alarmă, se face cercetare, se descopere lipsa, și’nnainte de-a ajunse la graniță, m-au și prins.

— Oh, dumnezeule, de ce lasă banii, de ce aduc în ispită niște nerespunzători? Și tata, bietul, care aștepta să te înnainteze!...credea că te-ai cumințit...

Zicind aceste cuvinte, două șiruri de lăcrimi îi tăiară fața. În durerea-i nemărgenită, în dragostea fără seamă, pentru fratele crescut de dînsa cu iubire de mamă, avu o simțire haină. Să fi avut cum, ar fi furat de unde-va bani, numai să-l scape pe llie de la rușine și moarte. Umilirea, căderea ta, e nemic pe lîng’acelor prea mult iubiți. I se părea că-l vede pe llie înnecîndu-se, iar dinsa, cu mîinile și picioarele legale, nu poate sări, dacă nu să-l scape, măcar să moară și ea cu dînsul.

«Și n’avem pe nime: nici o rudă, cărei să-i ceri ajutor!...Cum o să ne sfîșie lumea!...Ași suferi foame, chinuri și cazne ca mucenicii, dar balele otrăvite ale lumei nu pot»...

— Și Zoe începu a plînge, zdrobită de suspine înnăbușite. Ca să nu auză Serafim, mușca batista cu dinții.

Văzînd jalea surorei, llie căzu și mai zdrobit pe margenea canapelei, își strînse tîmplele în mîini și-l năpădiră lacrimile. Oare îi era milă de jalea Zoei ori desnădejdea ei îi areta prăpastia în care de-acum avea să se prăvală fără zare de mîntuire? Ca un somnambul trezit, vedea că se prăbușește totul. Gîndul îl șoptea: «Ori glonte ori rușine!». Dar viața tînără, în atotputernicia ei, se razvratea în potriva morțeǐ. Să te ucizi, cînd atîtea plăceri te momesc, cînd ți-ǐ sufletul dornic și plin de năzuinți?

O noapte atît de fioroasă, nu mai petrecuse Zoe. «În sobă focul se stinsese de mult. Ilie pierdut de oboseală și durere, cu capul pe speteaza canapelei, adormise. Zoe îl privi o clipă. Mintea, cu icoanele ei neșterse, i-l aretă băietei mic, cînd îl adormea în brațe. Cum îl săruta atunci cu drag! Unde-i copilul blînd și nevinovat? Ce-a făcut lumea din el?

O ardea ură nestăpînită și nebună împotriva acestei ispititoare, care, cu momele eǐ, nenorocește atîția inși slabi de înger!

Trecu încet alături, aduse o perină și i-o puse cu duioșie de mamă sub cap; îi așeză încet picioarele și-l învăli c’o plapomă, oftînd adînc:«Bietul lliuță!

Răscoli cenușa din sobă și, peste cărbuniǐ roși-gălbui, așeză cîte-va lemne....În vîrful degetelor, abia atingînd clanța, eși făr’a face nici un zgomot. «Cine știe de cîte nopți nu doarme, bietul!» Credea s'ațipească și dînsa, dar sufletului zbuciumat de grijă și durere nu-i e dat somnul. Ilie, zdrobit, bolnav, putea să doarmă; dar ea, ca o mamă duioasă, nu închidea ochiǐ, știindu-și odorul în primejdie de moarte. Vedenii înfricoșate au chinuit’o toată vremea. Aci îi treceau prin minte aniǐ copilăriei, grijile și bucuriile ce avuse cu frații; aci se înduioșea de soarta lui Ilie, băiat bun, dar fire slabă. La cărți nu s’a dus singur, tot niște stricați, l’au îndemnat. Icoanele închipuireǐ se schimbau ca noriǐ mînați de furtună....Se gîndi la sfertul de lotărie ungurească. Tocmai zilele-acestea fusese tragerea... «De ce n’ar face Dumnezeu o minune, să cîștigăm cîte-va mii de lei?» Pe dată ar lua bani și ar scăpa pe Ilie. Ar stărui să-l strămute în altă slujbă, unde să n’aibă bani.

Seravim își pusese toată nădejdea în viitorul strălucit al Magdeǐ; Zoe într’al lui llie. De cînd era mic, se uită la el, ca la un odor scump. De cîte-ori îl împodobea cu haine mai deosebite și cu mîndrie de mamă întreba: «Așa-i că-i frumos Iliuță?»

Cîte greutăți n’avea de întîmpinat Zoe, ca sa poată scoate la capăt cu venitul lor! Iconomisea, păn și de la hrana și hainele sale cele mai trebuitoare. Ciorapi noi, nu-și lua nici odată: pentru ea și pentru Serafim, prefăcea din vechiturile băeților. În dragostea ei, nu de soră, ci de mamă adevărată, îi părea că prea e cheltuitoare pentru sine. O bucățică de pîine i-ar fi de ajuns. Cum trăeau pustnicii cu pîine și apă? Numai copiiǐ să nu ducă lipsă.

Mai tîrziu, făcea iconomii să-i poată lua cravate și gulere la modă. Dragostea ei pentru fratele mai jnic, crescuse clipă cu clipă, ani de-a rîndul. Cît suferise, cînd, llie, scăpat din nevoi, dă rar pe-acasă! În fața primejdiei, se treziseră toate bucuriile și toate greutățile ce avuse cu el păn să-l vază mare. Nici odată, în viața ei, n’a simțit, cît e de mare urgia sărăciei, ca în clipă de-acum, cînd nu-și putea scăpa fratele din pricina lipsei de bani. Cîrceiǐ foamei, umilința hainei zdrențuite, pe toate le-ar fi dus, dar să nu-și poată ajuta fratele era mai grozav!

Tot ce-a făcut pînă acum, nimic. Va să zică zădărnicie și pulbere în vînt, toată jertfa ei de o viață! Gînduri nebune îi treceau prin minte. Toate ajungeau la același: «Cum să nu pot face nimic, eu, care am făcut atîta.» I se părea c’a străbătut o cale lungă, plină de piedeci, și, cînd se credea la liman, de-o-dată o prăpastie fără fund îl sta înnainte și llie era aproape să cază.

«Ce va zice, ce se va întîmpla cu tata, cînd o afla?» Groaza ajunse la culme. Gîndul hain șoptea, acum răspicat: «Doamne! să pot ași fura, numai să-l scap! Mai lesne ași duce eu rușinea fărdelegei mele, de cît să-l știu pe dînsul necinstit! Dar, ca să-i scap viața, cu drag, așî jertfi-o pe a mea. Doamne, ce lume! Să vrei să faci tot și ori-ce și să nu poți nemic, nemic!» Zoe, în acest zdruncin de gînduri, ațipi spre ziuă.

Serafim, cu boala lui de inimă, în unele dimineți dormea mai tîrziu, în altele se trezea pănă’n’ziuă. Crezînd acum că Zoe doarme, nu voi s’o trezească. Chemă baba să facă foc și să deschiză fereastra; simțea nevoie de aer. Păn se va aerisi, trecu’n salonaș.

Se’ngăna ziua cu noaptea și de perdelele trase, nu-l văzu pe Ilie. Auzi pe cine-va resuflînd, se duse și dădu perdeaua la o parte. Se uită spre canapea și văzu pe Ilie! Simți un fior în inimă, pieptul i se strînse ca’ntr’o minghena, gîndi: «Semn bun nu e. Iar a făcut vre-o ispravă!»

Zoe auzi pașii bătrînului prin sală și sări arsă. «Numai de n’ar da peste Ilie!» Se duse în odae, baba tăcea foc.

— Unde-i tată?

— A trecut în salonaș.

Zoe oftă la gîndul supărareǐ bătrînului și se duse să vază ce face. Serafim se uita în neștire pe fereastră, privind fulgii marǐ de zăpadă cum cădeau la intîmplare ca și clipele viețeǐ, neștiutoare de ce-o aduce ziua de mîine.

— Așa dimineață te-ai trezit, tată?

Serafim se’ntoarse spre fie-sa. Îmbrăcat în halatul lui vechiu, pe cap cu fesul împletit de Zoe, părea mult mai bătrîn de cît c’o zi în-nainte.

Grija și supărarea la cari se aștepta, îi adînciseră și mai mult toate cutele feței. Cu o [...] neliniște, cu glas înnecat de grijă șopti:

— Ce-i cu llie?

— A stat pînă tîrziu. Era obosit și s’a culcat aci.

— De ce-i în civil?

Zoe voi să’ngîne un respuns, dar nu putea. De multe ori ascunsese bătrînulul faptele lui llie, acuma era prea mult.

În vremea asta llie se trezise, buimac de somn și teamă.

— Ce-i? Ce? Mă caută?

Serafim privi cu strîngere de inimă la fața galbenă a băiatului. Simți milă, că-i era copil; dar nu-i ținu mult și-o furie nestăpînită îl biciui.

— V’am crescut cu grije și jertfă, v’am dat nume sărac, dar cinstit și voi îmi mînjiți periǐ albi, îmi înveninați bătrînețele? De ce atîta urgie pe mine? Ce-am greșit, copiǐ? Ucideți-mă, dar nu-mi canoniți inima să văz necinstea voastră, carǐ mi-ați fost maǐ scumpi ca lumina soarelui....Doamne, îndură-te....Sub greul mormîntului, nu voiu mai simți mișelia copiilor! Ce-am greșit, Doamne, de mă lovești atît de fără milă?

— Liniștește-te, tată; poate nu va fi nimic.

— Cum, poate? Va să zică, nu mă’nșeală inima. Iar a luat bani ? De unde să-i mai dăm? Cum să-l scap? Băiatul mieu hoț, pușcăriaș, mînjit înnaintea lumeǐ! Doamne, oare toate astea se pot întîmpla și viața se mai ține în ticălosul ăsta de trup? Zoe, tu, copila mea scumpă, fă-mi ceva, pune capăt suferinței; moartea e o pomană, cînd durerea ți-a înfipt ghiarele în inimă!

— Tată, nu-i el de vină. Vinovați sînt cei cari lasă bani pe mîna unor pătimași.

— Nu-i minune să fie cinstit în casă pustie. Neapărat! Și eu am avut bani pe mînă, dar paraua străină nu mi-am însușit.

Batrînul se lăsă istovit pe scaun. Îi zuzăeau urechile, vinele de la gît i se zbateau încordate....Fața i se făcuse cărămizie din galbenă cum era de obiceiu. Gîndurile nu se mai urmau; suferința, ca o noapte întunecoasă, coperise tot.

llie nu spunea că un prieten îl vestise, că s’a și dat mandat de arestare. De cîteva zile nu fusese la biurou. La cercetare s’a găsit lipsă peste cinci miǐ de lei. Poate s’ar fi maǐ trăgănat lucrurile; dar un coleg l’a fost părît. Voea să ia el pe o fată, ochită de Magda pentru llie. La vestea neașteptată, acesta remăsese prostit. Nu știa încotro s’apuce. Buimac, în neștire, pașiǐ îl duseră la casa părintească. Numai acolo nădăjduea mîntuire. Acolo, unde crescuse, unde îl iubeau și unde avuse viața ticnită și nevinovată a copilăriei. Toate astea le simțea, fără a le gîndi răspicat. Vaetele și durerea bătrînulul îi aretau limpede soarta nenorocită ce’l așteaptă, ca și unui bolnav, care, din desnădejdea rudelor, ghicește primejdia. Avea simțirea celui care vede cum o stîncă se prăbușește peste el, și n’are vreme să fugă, căci frica îl înțelenește și maǐ tare locului.

Lumina albă a zilei, mărită de troianele ce se ridicaseră prin curte, arunca peste toate fiori reci. Mobilele vechi, răscolite cum sînt dimineața, înnainte de-a se face regulă, canapeaua cu perna și plapoma aruncate, dădeau camerei o înfățoșare jalnică. Focul stins, jos surcelele și cenușa căzută, măreau și mai tare neorîndueala. Oameni și lucruri căzuseră pradă supărărei și nenorocireǐ ce așteptau.

Pe la vre-o nouă ceasuri, baba aduse tablaua cu trei păhare de ceaiu. Se uită la fețele veștede și trase ale tuturora, apoi clătină din cap glumind:

— «Cine are copiiǐ, are păcate! Tustrei, par ca-s fierți în oală. Iar a dat diavolul de băiat cu mîna prin șperla. Nu s’a fript de-ajuns de atîtea ori...Bietul boier, de unde să-i dea? Copiiǐ, copiiǐ, sînt fără milă! Curat vorba: «pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.»

După ce puse tablaua pe masă, strînse încet așternutul, păturindu-l, ca doar ar mai prinde vre-o vorbă. Voea să afle ce-i; nu din reutate, ci din mila ce avea de Serafim și de Zoe.

— «Biata domnișoară, ce-a înțeles, mititica, din viață?».

Zoe duse mesuța cu ceaiu înnaintea bătrînului.

— Ia, tată, ceaiul, se receste.

— Otravă, cu drag ași lua, mi-i silă de viață!

Bătrîna oftă, gîndind: «Doamne, își mai încarcă și sufletul cu păcate. Nu destul a chinuit pe lumea asta?»

Eși răpede cu așternutul, par’că să n’auză așa vorbe urîte lui Dumnezeu.

— Dragă tată, nu vorbi așa, îmi rupi inima.

— Ce vrei? Prea mi-i silă, prea sînt obosit de-o viață plină de chin și suferinți. Tu, copilă, care ții la mine, ar trebui să-ți fie milă, ar trebui să pricepi; de cît traiu chinuit, mai bine liniștea morțeǐ! Nici tu nu-mi crezi?

— Dragă tată, poate vom avea încă zile senine.

— Pentru mine de mult nu mai e semn, nici soare. Copiiǐ erau lumina vieței mele, bucuriile lor trebuea să mă răsplătească de o viață de chin și jale! Unde’s? privește-le!

— Ilie, ia și tu ceaiu, zise Zoe!...

Pe zăpadă s’aud scîrțîituri de pași, mai mulți inși vorbesc cu baba. Ilie trage cu urechea. Se face alb ca varul; fără să vrea, pioaie la buzunar.

Zoe începe să tremure, fața ei, de obiceiu palidă, se face ca de ceară. Abia îngînă.

— Treci, alături, curînd.

— Ilie se ridică. E ca beat. Zoe îl împinge de spete spre ușa ce dă în camera de alături. Dînsa ese pe ceealaltă ușă, în antret, gîndind: «Să-l opresc de-a face zarvă. Le voiu spune, că tata e bolnav».

Bătrînul se uita cu ochi mari, par’că nu pricepea. Baba intră spăriată.

— Întreabă de domnișorul. Le-am spus că nu e aci. Au strigat: «Minți, îl găsim noi, numai de cît!»

Serafim simți o zguduire și ca deșteptat din somn, strigă:

— Dumnezeule, copilul mieu arestat, hoț... în casa mea, Doamne! Îndurare!

Zoe deschise ușa mare.

— Poftiți. E numai tata.

Comisarul întră, se pleacă. Zoe eși cu ei. Aveau să cerceteze în celealalte odăi. Baba se uită sperioasă la bătrîn.

— Dumnezeu cu ma-ta, boierule, nu te lăsa. În mîna lui sîntem cu toții.

Serafim, cu fața roșie-vînâtă, lăsă capul pe speteaza jețului, oftă adînc și începu a horcăi, par’că se’nnăbușea! Baba începu a-l stropi cu apă.

În vremea asta, în camera de-alături s’au-ziră două detunături de revolver. Zoe alergă unde era Ilie. Serafim deschise o clipă ochii mari, voi să se ridice, dar căzu îndărăt.

— Maica lui Dumnezeu, l’au dat gata copiiǐ! Stăpînul mieu bun și cinstit!

Și baba începu a plînge cu glas, stropindu-l cu apă.

Serafim, cu ochiǐ mari, sticloși, căuta mereu să afle ce s’a întîmplat în camera de-a-lături: nu mai avea glas, îi pierise.

Zoe țipă desnădejduită: «Domnule comisar, un doctor, mai curînd».

Ilie căzuse de-a curmezișul patului. Își trăsese două gloanțe, unul în piept si altul în gură. Biata soră, cu ochi de nebună și, neștiind ce face, îi săruta mîna lui Ilie, plînglnd și chemîndu-l pe nume.

Ilie, cu gura și fața plină de sînge, numai fruntea galbenă ca de ceară, sta nemișcat. Pusese capăt patimelor. O clipă a fost de-a-juns să liniștească și clocotul sîngelul tînăr, și zbuciumul poftelor nesățioase!

Un ofițer s’apropiă, apucă mîna lui Ilie și zise încet:

— Nu mai are puls. S’a isprăvit. L’o judeca Dumnezeu!