Deşi perdelele fuseseră trase de cu vremne, ză-duful moleşitor, de sub fierbintele soare de Iulie, răsbătuse în odae.

Berta se lăsase numai în cămaşe şi’şi făcea vânt cu evantaiul. Ea nu simţea numai dogoarea, văzduhului; o căldură lăuntrică nu-i dà pace. Fră-mântată de gânduri, femeia nu se putea nici ră-cori, nici odihni.

După prânz, bărbatu-său plecase grăbit, iar ea, îmbibată de lene, venise în camera de culcare, unde socotea să doarmă, ca de obicei, două ceaiuri împlinite. Işi îmbrăcase dela zece dimineaţa ca-potul de tulpan, socotind că n’are să aibă musa-firi, nici la masă, nici după şi, de cum îi plecase bărbatul, femeia venise să se desbrace şi să se lase cotropită de somn.

Dar n’apucă să se lungească pe canapea şi David,cumnatu-său, tânăr dc două zeci şi opt de ani, fără să bată la uşe, fără să i se audă paşii, a dat busna în odaie. Berta s’a înroşit şi a ţipat

— Fugi de-aici, David, tocmai erà să mă desbrac.

Dar el a sorbit-o din ochi, s'a uitat la ea aşa de curios, aşa de fierbinte şi i-a răspuns glu-mind:

— Desbracă-te, ce? nu eşti destul de frumoasă?

— Nu fi nebun, David! l’a mustrat ea.

Şi el se apropia mereu. Parcă erà nebun dea-binelea. Şi e tânăr şi frumos David, oacheş, să juri că e român! Ce’l găsise?... Pe semne că el avea chef de glumă... Ea l-a rugat să plece, l-a ameninţat că'l bate! El voia s’o sărute!

— Măi, vino-ţi în fire! sunt nevasta fratelui tău! Dacă ne vede cineva?

— Acum nu ne vede nimeni! a găsit cu cale să răspundă el.

Tare erà plăcut şi nebun!

După ce a reuşit să-l hotărască să plece, Berta a închis uşa cu cheia, şi'a desbrăcat capotul şi s’a întins, numai în cămaşe, pe canapeaua rece de muşama.

După primul fior de plăcută răcoreală, mirată, a început să-şi perindeze toată scena petrecută între ea şi David, şi să cerceteze toate vorbele şi mişcările, şi-ale ei şi-ale lui.

Ea, care dormea de obicei două ceasuri încheiate după prânz, o clipă nu puteà închide ochii acum şi se mirà şi ea de nesomnul ei. După, certuri cu bărbatu-său, după vre-o supărare ce i se vestea în chiar vremea mesei, după veşti bune: că s’a logodit cineva din familia lor, că iar a câştigat unchiu-său cu o hipotecă, ea dormea nesimţitoare sfintele ei două ceasuri!

«Nu l-am întrebat de ce venise, se gândi ea. Cât despre el!... A uitat să-mi spue de ce a venit! Şi cum se uita la mine! Aşa s’o fi uitând la fete? Le zăpăceşte! Câte o fi având!... Are ochi tare frumoşi!... Uitase de ce-a venit! Nu m’a mai văzut el în capot? Imi stă aşa de bine în capot? Am corp frumos! sunt voluptoasă! El e tânăr, se zăpăceşte repede, ce crezi! El e de vârsta mea! Altă femee, tânără ca mine, şi-ar fi pierdut capul! Cred că şi l-ar fi pierdut! El e aşa de frumos! Nu seamănă cu fratele lui, de loc! Solomon e greoi, n’are foc; e şi bătrân, de timpuriu! Bine că nu ne-a văzut cineva! I-am spus că-l bat! Nu s’a supărat; râdea! Avea haz! Ce mai ochii! Ar fi mers el departe cu îndrăsneala lui? Zău, ce-ar fi făcut, dacă eram mai blândă?»

Femeia sări jos de pe canapeaua, care se înfier-bântase de căldură corpului ei şi, desculţă, începu să se plimbe prin cameră, făcându-şi vânt cu evan-taiul. Intoarse cheia în broască şi deschise uşa, pe care ea o închisese, şi eşi în sală. Picioarele des-culţe, călcând pe muşamaua întinsă în tot cuprin-sul sălii, simţeau răcoarea ei, şi senzaţia aceasta îi plăcea Bertei.

Privind din întâmplre spre uşe, văzu bastonul de corn, cu mâner de argint, al lui David. O mulţurnire adâncă îi năvăli fiinţa, fără gânduri limpezi, aşa ca o speranţă nebună a inimii.

Luă bastonul din cuier, îl simţi cu plăcere că e rece şi i se păru că pentru răceala lui l-a luat. Il privi surâzând, veselă, gândindu-se cât de tu-rburat fusese Dâvid, că să-l uite, după ce-1 uitase şi de ce venise. Işi vârâ bastonul, pe la ceafă, între-capot şi piele, de-alungul trupului şi ţipă înfundat, să nu-o audă nici ferestrele, de plăcerea ce i-o pricinuia răceala lui, pe spatele asudat de căldură.

Cu toată nevinovăţia lucrului pe care ’l împli-nea, avea simţimântul că săvârşeşte o faptă oprită.

Il petrecu pe cât putu peste tot trupul, până când nu mai simţi nici o senzaţie de răceală.

Apoi îl privi mult, se jucă cu el; îl aruncà în sus şi-l prindea pe amândouă palmele, întinse.

Intră în salon, care avea trei ferestre către stradă, şi se aşează pe un scaun.

De câte ori auzea paşi pe trotoar, privea la jalozele.

Se muta de pp un scaun pe altul, căutând ră-coarea şi nelăsând din mâni bastonul, jucăria.

Intr’un rând i se năzări că cineva, după ce tre-cuse pe sub ferestre, intrase cu paşi tiptili în curte. Femeia neastâmpărată îşi opri suflarea, ne-hotărâtă, aproape înfricoşată, ţeapănă şi cu ochii către ferestrele de către curte. Nu se mai auzi ni-mic, poate că i se păruse...

Peste câteva clipe, spaima îi pierise cu to-tul şi, urmându-şi jocul, desbrăcată, numai în cămaşa ei străvezie, desculţă, întoarse privirile către sală: David, turburat, aprins, abia mai stăpânin-du-se, o privea lacom.

Dela isbucnirea acestei iubiri trupeşti între cum-naţi, între David şi Berta, nevasta Rabinului în-cepuse să simtă pentru bărbatul său o silă tot mai mare şi tot mai îndreptăţită de poftele şi de judecata ei.

Numai la început şi puţin timp, conştiinţa o judecà aspru şi o făcuse să’i pară rău, să se mustre că se lăsase uşoară vârtejiului care o aruncase în braţele lui David.

Apoi treptat, tribunalul, lăuntric îşi' schimbă roba judecătorească cu haine obişnuite, amuţi! Dar şi în robă neagră, conştiinţa fusese neputincioasă, ne în stare s’o smulgă din îmbrăţişerile patimei; ştia numai să dojenească.

Patima erà nouă, viguroasă şi flămándă; începuse să troneze şi se făcea admirată.

Pe de-altă parte, judecata celui vinovat îşi murmură sieşi: odată păcatul săvârşit e de prisos să nu-l repeţi. E şi păgubitor. Il făptueşti deatâtea ori cu gândul, amintindu-ţi’l, în cât sufletul nu scapă de umbra şi de povara lui. Şi-apoi, odată săvârşit, tu nu mai faci alt păcat, ci îl repeţi pe cel făcut odată, ceia-ce este foarte puţin. E tot, un singur păcat Pe de altă parte, e ca şi cum ai avea cinstea şi curajul să nu te desminţi, să nu te desvinovăţeşti; ci să înfrunţi mai departe o pri-mejdie, peste care ai avut odată curajul să treci. Iar acest curaj e cu atât mai mare, cu cât crezi mai mult în forţele misterioase ale naturii, în le-genda sufletului nostru, în Dumnezeu.

Ori cum, nu este lucru lămurit, dacă acel care ar părăsi cel dintâi terenul vinovăţiei, ar fi un laş sau un curajos.

Când cearta lăuntrică dintre conştiinţă şi paşi-une se potoli cu totul, pasiunea nu crescu, ci co-borâ pe treapta deprinderilor, şi acolo, firavă, pi-pernicită, se înrădăcină.

Cu toată slăbirea patimei, Solomon Weiss, bărbatul, nu câştigă nimic; din potrivă, nevastă-sa se răci sufleteşte, faţă de el, tot mai mult.

Cât timp Berta simţea o neînfrânată patimă pentru David, credea că din pricina acesteia, a ne-buniei ei, poate trecătoare, ea nu-şi mai iubeşte bărbatul.

Dar când patima se slei, şi ea tot nu se simţi atrasă către bărbatul său, văzu desluşit că nu mai avea nimic de împărţit cu el; că, deşi nici o pie-dică serioasă nu existà între ei, nu se mai puteau apropia şi că el îi erà atât de indiferent, încât putea foarte bine trăi mai departe sub acelaş aco-peremânt cu dânsul.

Berta, fire leneşă, visătoare şi pătimaşe, n’ar fi fost în stare să divorţeze, să înjghebe altă viaţă.

Ea nu-1 iubise însă nici odată pe rabin. Iar ca o urmare a observaţiilor ei, pe care le făcea fără voe şi fără să ştie, trecând prin labirintul cu deo-sebite temperaturi ale dragostei,—Berta îşi urà băr-batul, nu cu putere, ci cu desgust, ca pe cineva care nu e în stare să se facă iubit, ca pe un netrebnic

Sufletul ei tânjia după viaţa liberă, de care credea că se bucură toată lumea, şi de care numai ea, ca nevastă de rabin, se vedea osândită să n’aibă parte.

Berta îşi dispreţuia bărbatul şi pentrucă erà rabin şi pentrucă el nu vedea lipsa de spaţiu şi de variaţie din viaţa lui.

Ea credea că numai un om sărac de năzuinţe sufleteşti, născut stors de vlagă, sigur în tot lun-gişul tinereţii că nu-i va tânji inima după nimic, poate să se chinuiască într’o asemenea profesie.

Un rabin nu e un om, gândea Berta, e o ma-şină: înghite cărţi şi scoate predici.

Păcătuise deci, faţă de omul ăsta netrebnic? Creştinii numesc cu groază greşeala asta: incest. La ovrei însă, cumnatul unei văduve face o faptă bună, dacă ia pe nevasta fratelui său în căsătorie. Berta nu păcătuise prea mult: Solomon nu trăia pe lumea asta, îl putea socoti mort.

Farmecul săvârşirii unui mare păcat avusese la început asupra sufletului ei o ameţitoare şi îmbă'tătoare putere, şi el singur înfierbântase patima în'drăgostiţilor, mai mult decât frumuseţea lor.

Când Berta ajunse să înţeleagă că fapta ei era aproape talmudică, farmecul pieri.

Viata liberă, colorată, parfumată, din baluri, dela patinaj, din staţiuni balneare şi climaterice, de prin grădini, îi lumină închipuirea, o ispitea acuma, ca o feerie privită de departe, din umbră.

In ceasurile de tihnă trupească, ea îl silea me-reu pe David să-i povestească despre lumea cea plină de perechi şi de desfătări. Numai mulţumită poveştilor lui, David era încă bine primit. Dorin-ţele care-i dogoreau şi trupul şi sufletul, înfierbân-tând şi trup şi suflet, se căleau, se îmbătau şi se stingeau în închipuirea ei, ca un foc în vatră. Berta nu avea voinţă.

Totuş, într’o zi spuse:

— Am să-l hotărăsc pe Solomon să mă lase în August la Constanţa. Ce zici? îşi întrebă ea amantul, visătoare.

— Şi crezi, că ai să te duci singură? întrebă David.

— Să mergi şi tu. E o idee. Ce? n’are să mă încredinţeze fratelui lui? Dar tu vrei să mergi?

— Merg bucuros! cu tine!

Şi amantul simţi un fior în spate, de plăcere, dar, şi de îngrijorare, căci începuse s’o cunoască.

Solomon era tânăr, n’avea decât treizeci şi patru de ani. Dar îl copleşise învăţătura. Ceiace îl împovărà şi-l strâmtorà şi mai tare, erau miile de priviri, pe care rabinul şi le închipuia necurmat aţintite asupră-i.

El îşi cerea să fie pilda moralităţii coreligio-narilor lui şi mândria lor. Işi închipuia că este vecinic comparat cu egalii lui de altă religie, eu episcopii, cu profesorii dela facultatea teologică română, — şi tot traiul lui era o stânjeneală.

Ştia că n’are talent oratoric, cunoştea şi se te-mea de cultura vastă şi de inteligenţa rodnică a unora dintre colegii lui, evrei, din Bucureşti, şi din alte oraşe. Vedea, nefericit, că nu-i rămâne de cât cinstea, cu care să se fălească la nevoe.

Gândurile egoiste, pe care fatal le naşte şi le răsădeşte în spiritul nostru o necurmată compara-ţie cu alţii, mai bine înzestraţi, în loc să-i usuce inima pentru plăcerile vieţii, i-o umpluseră de do-rinţe, fără ştirea lui.

Lipsa lui de strălucire, succesele celor cu care se comparà, ar fi trebuit să-l îndrumeze către alte bucurii, dar el se orbea, se amăgea. Şi-aşa şi el îşi ascundea slăbiciunile, iar natura lui de timid îl ajutà să nu şi le dea în vileag.

Rabinul Weiss, nu avea nici vreme să se des-coasă, să vadă ce-i cloceşte inima şi mintea în chichiţele lor.

O lipsă de credinţă adâncă, tainică, în fericire, îi face pe unii oameni să se maşinizeze, să se ferească de sentimente, de idei şi de societate.

Pe Berta nu apucase s’o iubească, să simtă vâlvătaia şi neinfrânarea dragostei şi, fără nici o piedică, o luase de nevastă. Până n'şpuease să i se facă sete, el şi ajunsese la izvor.

In oboseala şi în vagul de desamăgire care ur-mară după câteva luni dela căsătorie, el crezu că simte potolirea amorului şi întoarcerea, după voia Domnului, chemarea la studiile lui, şi la talmud.

De atunci încolo, pe nesimţite i se făcu ruşine să se apropie duios sau drăgăstos, de nevastă-sa, el, predicatorul rece, care-şi poftea soţia să vie la templu, să-i asculte cuvântările.

Când încolţea şi în el duioşia, stângace, femeia care parcă se simte totdeauna datoare la împotri-viri, i se împotrivea. Aşa că avânturile inimii lui pieriră în floare. Intre el şi Berta se întinse ca uh pod de ghiaţă, pe care nu mai puteau trece de cât nevoile băneşti ale gospodăriei.

El nu deschidea ochii să vadă şi să se întristeze omeneşte de cele ce se petreceau în el şi în preajmă-i, înconjurat, zidit pe viaţă şi pe moarte de ambiţiile lui de rabin. Dacă s’ar fi trezit la realitate, dacă ar fi văzut că e setos de viată, de dragoste, Solomon, fără îndoială, şi-ar fi iubit ne-vasta cu toată duioşia şi libertatea inimii. Şi poate că ar fi câştigat-o. Dar aşa, răceala ei îl făcea tot mai stângaci, mai sfios.

Când Berta îi ceru voe şi bani, ca să petreacă departe de el, o lună, rabinul primi rece şi mâh-nit. Intrucât neastă-sa plecà sub paza fratelui lui, Solomon, deşi cu inima strânsă, nemulţumit, socoti că nu are drept să se împotrivească. Putea spune că se teme de părerea lumii?

Pentru prima oară femeia dezertà de lângă el, îl lăsa să îndure singur plictiseala vieţii lui po-runcite, neschimbată vecinic. Nevastă-sa nu era şi ea rabin, ca să nu-şi îngădue o lună de petrecere, la trei ani odată!

Şi parcă nu-i da şi lui inima brânci spre undeva, spre alte locuri, unde să nu se simtă acelaş om, cu care i se urâse?

Cui nu i se urăşte cu sine, şi’n oglindă şi’n conştiinţa sa, şi cine nu simte nici odată plictiseala aceasta obştească?

Văzând hotărâtă ziua plecării ei, Berta se simţì o altă făptură, mai dibace, mai bogată. Sta gata să cânte, să zâmbească şi să râdă la tot ceasul: cu mosafirii cari veneau s'o iscodească, cu servi-toarea, a cărei urâţenie n’o putea suferi, cu însuşi bărbatu-său.

Dar când Solomon, prins de farmecul veseliei ei voia să fie drăgăstos, Berta îşi aducea aminte de croitoreasă, care nu’i adusese la timp rochia, de un negustor nepoliticos, în sfârşit de un lucru nemulţumitor, menit să’i strice voioşia.

De când îi dăduse voe să călătorească în tovă-răşia lui David, Berta îşi dispreţuia bărbatul şi mai mult.

Altă dată, când rabinul îşi ridica fruntea de pe cărţile lui, vedea obişnuita siluetă a nevesti-si, când la dreapta, când la stânga. Berta însăşi venea să şteargă praful depe cărţi, de pe scaune.

Acum cucoana era ocupată toată ziua cu toa-letele ei de călătorie, iar în locu’i, Anica, servitoarea, îşi petrecea trupul subţire de jur împrejurul lui. Berta era plină, voinică, eu pieptul şi cu şoldurile puternice şi bogate.

Rabinul Weiss îşi ridicà din când în când ochii de pe carte, ca să memoreze şi, fără să vrea şi’i oprea pe faţa fetei. Dar chipul Anichii era atât de respingător, din pricina buzei de jos, groasă, grea şi moartă, şi-a gurii cu cozi, în cât bărbatul privea în altă parte.

După ce îşi turburase de câteva ori gândurile şi studiul cu urâţenia servitoarei, Solomon se de-prinsese să’şi repeadă privirea de pe creştet pe pieptul şi pe şoldurile ei de fată mare, care nu erau rău croite. Linia lor dulce, stăvilită de fră-gezimea vârstei, nu era încă stricată de muncă.

Fără să-şi dea seama, bărbatul privea tot mai îndelung, trupul care’i da ocoale; se întrebà, nevrând, dacă e sau nu frumos.

După ce’l cerceta în deajuns, trădătorul cerce-tărilor talmudice ridicà privirea spre chipul fetei, cu nădejdea vagă, că nu i se va părea atât de urât, pe cât îl ştia de mai înainte.

Cu vremea, el ajunse să vadă că ochii, fruntea, părul fetei, nu sunt nici ele urâte, şi să regrete că gura o face atât de neplăcută pe Anica.

In sfârşit, Berta şi David plecară la Constanţa.

Solomon, rămas singur, se simţi părăsit. Afară de nevastă-sa şi de frate-său, pe care îi avusese mereu pe lângă el, alte afecţii nu avea. Un mo-ment se gândise, să plece şi el după ei, dar nişte încurcături la o sinagogă şi teama că se va spune că petrece, îl opriră în Bucureşti.

Părăsitul poftea uneori pe oâte cineva la masă; dar de cele mai multe ori mâneà singur.

Seara mai ales i se urà cumplit şi o chemă pe Anica să’i facă patul. Ideia că e singur îl obo-sea parcă. Tot timpul cât servitoarea, tânără, se ìnvârtea prin obscuritatea odăii, făcând patul, ra-binul îşi mută privirea din cercul de lumină de pe masa lui de cetire, spre ea.

Toată nevoia lui de dragoste, combătută din ru-şine, faţă de nevastă-şa, care ştia ce persoană serioasă trebue să fie un rabin, încolţea în el privind şoldurile feceoarei.

Omul se înfrânà, îşi înturnà des capul spre fe-restrele întunecate, dar nu se îndură să tacă şi în-drugă câte ceva, ca s’o mai ţie pe Anica în cameră.

Când se temea mai tare de pornirea lui, îi pri-vea chipul.

Dar lumina lămpii din camera aceia erà trădă-toare: nu ajungeà limpede până la capul fetei, iar umbra generoasă i’l schimbà, şi făcea din Anica o fată ca lumea.

Intr’o zi, Anica întrezărì fierberea din sufletul stăpânului ei.

Era seara, lumina lămpii era mai mică şi stă-pânul sta ţeapăn în scaun, privind-o pe tânăra fată cum înaintà spre el cu o tavă, pe care avea apă de băut. Fetei îi tremurà mâna, paharul ţăcănia, isbindu-se de garafă.

Când o vazù tremurând, înţelegând că se temea de el, că’i bănuise frământările şi că aşteptà îmbrăţişările lui, Solomon se repezi la uşe şi o în-chise cu cheia.

Anica îl bănuì, nu ţipă, nu crâcni, îl privì speriată şi aşteptă. «De ce ţi-e frică? de ce tremuri?» o întrebă el, cuprinzând-o uşor de mijloc.

Solomon începu prin a tăgăduì or ce gând rău şi a se plânge de singurătatea în care trăia.

In acelaş timp însă, el se ascultà şi se dispre-ţuia: «Unei femei de teapa asta să te plângi!»

Anica îl ascultà mirată, se simţea nevrednică de spovedania stăpânului ei, dar tot se temea.

Ca să’şi înece sfada din el, ca să’şi înăbuşe dispreţul şi să nu lase lucrurile baltă, ca un nebun, el îi lăudă fetei frumuseţea trupului ei, o strânse în braţe, cu putere şi’i dădu douăzeci de lei, ca să nu spună nimănuia.

Era hotărît în clipa aceia să deschidă uşa, s'o lase să plece.

Dar şi-aduse aminte toată turburarea ce i-o pricinuiau mişcările şoldurilor, portocalele sânilor, întreaga ei siluetă de fată, când el sta plecat de-asupra unei cărţi şi-o privea printre gene. Bănui că dacă se va culcà, înfierbântat cum erà, îşi va nesocoti mărinimia şi nu va dorini toată noaptea. Se încredinţă într’o clipă că a doua-zi i se va părea caraghioasă purtarea lui şi că o altă încercare nu i-ar mai fi cu putinţă.

— Nu-ţi mai dau drumul! Ai să stai cu mine! hotărî el, mâniat, gata la or ce.

E parcă scris aşa, ca necazurile, greşelile, până şi farsele celor mari, să se scuture pe capetele ce-lor mici şi să le căşuneze mai mult rău, decât au suferit ori au vrut ei.

Pentrucă Berta, când şi-a dat seama că nu’şi iubeşte bărbatul, n’a plecat dela el, sfărâmând energic şi cinstit o stare, de lucruri mincinoasă şi înşelătoare, ea liberi să poată şi ea şi Solomon să’şi clădească o altă viaţă, pe temelii noi: rabi-nul a căzut ca o pacoste peste cinstea bietei servitoare.

Chiar a douazi dimineaţa, rabinul nu-şi mai înţelegea patima. Ar fi voit să nu’şi mai a-ducă aminte şi era silit să se gândească fără ră-gaz la omul din ajun, care tot el fusese. Năucit, în-fricoşat, se sbătea ca să’şi ascută mintea şi să cer-ceteze urmările pe care le putea avea fapta lui.

Femeia, sluga, nu stase până la ziuă în aşternutul stăpânului. Fugise murdară şi tremurând în bucătă-rie, ca să plângă şi să se întrebe ce s’a petrecut cu ea.

In ziua aceia, Solomon s’a strecurat din casa lui, ca un tâlhar, a mâncat pe la birturi şi s’a întors noaptea târziu, în odaia plină de amintirea greşelii săvârşite. Noroc că pe neaşteptate, a treia zi, Berta şi David, sătuli de călătorie, veneau acasă.

Anica a rămas însărcinată.

Când ea şi-a aflat nenorocirea, stăpână-sa ve-nise şi viaţa în casa rabinului Weiss se urmà ca şi în ajunul plecării cocoanei la Constanţa.

David venea dela zece dimineaţa şi de multe ori rămânea, ca să se prepare pentru un examen, pretextà el, până de către ziuă.

Dela venirea Bertei, silit, socotea el, să stea pe-acasă ca mai înainte vreme, ca şă nu dea de bă-nuit, «domnul», Solomon, se ferea să dea ochii cu Anica. Biata servitoare îşi închipuise într’adevăr, că el are să vie noaptea la eft în bucătărie.

«Tare i-e frică de nevastă-sa, cugetà Anica, în-fricoşată şi ea. Că nu ştie el ce face ea, chiar cu fratele lui!... Aşa ceva, cine ar fi în stare să’i des-tăinuiască?» se întrebà umila femee.

După patru luni, sarcina Anichii se vedea cum creşte.

«Domnul» nu’i vorbea, privea în lături când o zărea şi se păzea s’o întâlnească singură.

Femeia îşi udà perina cu lacrămi şi nu putea să doarmă nopţile, gândindu-se că multă vreme nu va mai puteà să ascundă de ochii stăpâne-si, mă-rimea pântecelui ei.

Se păzea Anica de toată lumea,, dar mai ales de cucoană. Se putea întâmplà ca stăpână-sa s’o dea afară, fără să mai cerceteze ca cine rămăsese grea. Se putea s’o întrebe, s’o suciască în fel şi chipuri cu întrebările, şi atunci, cine ştie? să reu-şească a’i scoate din gură numele tatălui copilului. Anica nu erà sigură, dacă nu aveà şi ea o parte de vină. Se culcase cu bărbatul cucoanei! Putuse să se împotrivească morţiş! Tăinuise!

Şi într’un caz şi ’n altul, Anica tot gonită pe drumuri se vedea, tot fără simbrie, tot fără adă-post şi cu un prunc în braţe. -

Ba se putea ca cucoana, înşelată de bărbat, în-furiată pe neruşinarea servitoarei, că se lăsase — deşi Anica se sbătuse din răsputeri, până să se lase -- s’o bată! Şi ce i-ar fi folosit ei, Anichii, dacă i-ar fi urlat cucoanei în obraz: «dar tu, cu cumnatu-tău? parcă eu nu ştiu ce faci cu domnu, David?» Ce i-ar fi folosit?

Nu era bine să-l spue pe «domnul». Altmin-teri poate că cucoana Berta, femee şi ea, avea să se lase copleşită de milă şi să’i mai dea peste leafă, un ajutor de bani, rufe pentru ea, pentru copil...

Anica nu era deprinsă să se gândească atâta. Ea simţea însă o mare nevoe să se spovedească cui-va, să se plângă în faţa unei făpturi omeneşti, să fie certată şi sfătuită.

Impovărată de suferinţa şi de neodihna ei, precum şi de durerea trupului, care o îngrijorà, începu să se ducă tot mai des la una din vecine.

Anica ştia că vecina asta, femee delà ţară, harnică deşi era şchioapă, avea o iată de cincisprezece ani, şi că fata ei era din flori.

Cum putuse şchiopa să-şi crească fata şi s’o ţie neîntrerupt la şcoală, Anica nu se gândi decât când îi veni în minte să i se destăinuiască.

Vecina, deşi era dela ţară, vânturase mult Bu.cureştii, plătia patru sute de lei chirie pe an, pentru căsuţa ei megieşe cu a rabinului, era femee isteaţă, şi Anica îi zicea «cucoană!».

Servitoarea văzuse în casa şchioapei o maşină de cusut, pat de fier, două mese, cadre pe pereţi, şi vecinic câte două degete de cafea într’un ibricel.

Maria Iordănescu, aşa se numia vecina, ofta din băierile inimii, se posomora des, dădea mereu pasenţe cu cărţile, dar avea totdeauna pe masă tutun şi câţiva gologani.

Anica o văzuse dibăcind flori de mătase pe iii de borangic, subţiri să le poţi sparge cu limba. Servitoarea înţelesese că deşi cămăşile acelea erau ţărăneşti, numai unor cucoane mari le da mâna să le poarte.

Anica vărsă multe lacrimi în faţa coanei Mariţa, care o asculta lacomă şi gânditoare. Vecina bles-tema la răstimpuri ticăloşia bărbaţilor şi nestatornicia lor, găsea că sunt vrednici de spânzură-toare, dar rămase mută când Anica o întrebă ce are de făcut.

de cum aflase că va fi tată, pierduse şi dragoste şi curaj, şi fugise.

— Inţelegi în ce foc mă aflu eu, coană Mariţo? Copil îmi trebue mie? Mie abia îmi ajungeau două mâni, ca să-mi câştig pâinea, şi-acum şi mânile o să-mi fie prinse! Să-l spun cucoanei pe «domnul», mi-e că m’o şi bate!...

Mariţa Iordănescu, care se ţinea drept cucoană, pentru Că muncià în casă închiriată de ea şi ’şi hrănia cu lucrul mânilor ei copilul, pe care tată-său nu voise să’l recunosscă, se gândise adânc şi spuse hotărâtor:

—Să nu-i spui neveste-si, că nu câştigi cu asta nimic. Are să-ţi ia ea copilul? Crezi că are să-i pară bine? Să ferească Dumnezeu de ce se poate întâmpla!

Iar în gândul ei, coana Mariţa îşi zisese :

«Te pomeneşti că jidanii de-alături îl înfiază, şi-ajunge plodul ăsteia, unde n’o să poată ajunge copilul meu!... De ce aş fi eu mai osândită şi mai batjocorită de noroc, decât urâta asta?».

— Stăpânu-tău ştie? i-ai spus? întrebă Mariţa.

— I-am spus într’o dimineaţă şi n’a zis nici cârc. A fugit!...

— Nu l-ar cruţa şi l-ar trăzni Dumnezeu! bubui şchioapa. Să schimbi stăpânii, Anico, auzi? Numai decât să-ţi cauţi alţii! Să te duci la o casă de creştini. Ţi-ai pregătit ceva cârpe pentru copil? scutece, faşe, căiţă?

«Ziua noaptea, când n’ai de lucru, în taină, când nu ţi-e somn, apucă-te şi lucrează, că o să-ţi prindă bine!»

— Dar şi pentru stăpân, oare cât oi putea munci, coană Mariţo; că sarcina creşte mereu şi mă doboară?

«Aşa mă doare şi mi-e de rău, câte odată!...

— Nu te mai jeluì, că Dumnezeu îţi poartă de grije! Ai să naşti la spital; că e spital acuma pentru lehuzele sărace. De-acolo, până te-i întremà cât trebue şi ţi-ei găsì stăpân, dacă nu te-i puteà duce în altă parte, ai să vii la mine... Copilul ţi-l botez eu. Ii dau numele fetei mele! Ce mai vrei?

In cugetul ei, coana Mariţa se bucurà de anan-ghia femeii. Ea vedeà în desăvârşita lipsă a Anichii: de protectori, de mijloace şi de poveţe, că ea, Mariţa Iordănescu, e singura făptură ursită, de Dumnezeu de sigur, ca să scape o mamă dela mare nevoe şi să creştineze prin botez un copil de ovrei, de popă ovreesc!

Iordăneasca îşi ştergeà din când în când lacrămi adevărate, de milă, văzând cum curg şiroae de la-crămi pe obrazul fetei înşelate, căci aveà şi ea o fată de măritat Dar sufletul i se umpleà în acelaş timp de bucuria unor presimţiri de bine. Un gând limpede îi strălucea necontenit în minte:

«Are să fie spre norocul fetei mele!»

Mariţa Iordănescu străbătuse în multe case mari şi erà privită drept artistă în broderii cu motive naţionale.

Totuş nu câştigà îndeajuns şi, mulţumită infir-mităţii ei, o cucoană mare stăruise şi-i dobândise o pensie de douăzeci de lei pe lună, dela Eforie. Dar lipsà tot îşi arătă colţii de mistreţ în casa şchioapei.

Aveà multă nevoe de noroc Iordăneasca, pentru fie-sa!

Zamfira, fata ei, crescuse frumoasă, trupeşte, dar plină de capriţii. Deşi aveà numai cincisprezece ani, copila îşi revărsà voinţa, cu o încăpăţânare care înfrângea totdeauna pe a maică-si. Ea îşi lăsase şcoala profesională, după o ceartă cumplită cu o profesoară şi, singură, se înscrisese la canto, la conservator.

Zamfira erà atât de sigură şi de mândră de ceiace făcuse, încât maică-sa îşi rătăcì disperarea de-a’şi vedeà fiica la o răscruce de drum.

Fata vorbì mă-sii cu căldură despre teatru, des-pre artiste, şi îi cetì pasagii din ziare, pline de laude domneşti la adresa cântăreţelor.

Furată, Mariţa, în paguba stomacului, începù să-se ducă la teatru. Işi târà cu greu piciorul schilav până sus la galerie, dar erà fericită când reuşia să apnce banca întâia.

Acolo, la galerie, în zăduful atâtor trupuri asu-date, gândindu-se la fiica-sa, muma sorbi până la ameţeală.... beţia aplauzelor.

Şi i se păreà ei că toată lumea care asistă şi aplaudă, se mărturiseşte mică, neînsemnată, faţă de triumfătorii de pe scenă. Actriţa sărbătorită, erà bine înţeles, totdeauna, chiar fiică-sa. Zile întregi Mariţa vieţuià ca plutind în visul de mărire al Zamfirei.

Iată şi de ce distanţa dintre ea, mamă de actriţă, şi Anica, i se părea colosală.

Roabă nevoilor ei mărginite, Anica se simţeà mult mai uşurată de când îşi încredinţase taina.

Şubreda făptură înţelesese că primejdia, orcare, n’o va întâmpinà singură după mintea ei, ci că va găsì barem un sfat înţelept.

Dar pentruca cucoana Mariţa să se ţină de vorbă, Anica se simţeà îndatorată să-i urmeze po-vaţa pas cu pas şi, ca început, să caute alt stăpân.

Lucrul erà greu şi o nemulţumia, pentrucă ea nu pricepeà desluşit: întru cât un alt stăpân ar fi fost mai îngăduitor faţă de ea, decât ar fi fost cucoana Berta, — dacă nu-i spuneà cine este tatăl copilului?

Dar toate celelalte îndemnuri ale cucoanei Ma-riţa, şi mai ales făgăduinţa că are s’o găzduiască, după ce-o eşì din spital, şi-o să-i boteze copilul, o povăţuiau pe Anica să asculte orbeşte.

Intre acestea, ea se întâlnì într’o dimineaţă, piept în piept, cu Solomon, cu «domnul». Eraù singuri. In loc de imputări, ca şi în loc de «Bună dimineaţa», Anica îi spuse:

— Vreau să es dela dumneavoastră.... Să-i spui cucoanei să nu mă ţie.....

Solomon se depărtă verde de grije, privind pe furiş în toate părţile.

Anica îl aşteptă să treacă înapoi şi urmă:

— Să-i spui numai decât, domnule, astăzi! Ea îi spun de cum oi vedea-o...

La Constanţa, Bertei nu-i priise nici aerul să-rat şi des răscolit de vânt, nici plimbările pe mare.

După primul ţipăt de admiraţie al sufletului, pentru în zadar închipuita, pentru neaşteptata frumuseţe a mării, Berta şi David făcură cunoştinţă cu hotelul, se treziră rău la mirosul statornic al oraşului Constanţa, miros ciudat de putregai, de latrină veche, cunoscură desgustătorul rău de mare, Cazinul şi frumoasa plajă Mamaia.

Visurile Bertei pieriră repede. Nu puteà să se plimbe cu vaporul, cot la cot cu bărbaţii frumoşi pe care şi-i închipuise cuceriţi de privirea ei aruncată pe mare şi întoarsă lâncedă, din când în când, sub sprincenele a doi trei inşi, rivali, aleşi de ea. La Cazinou, lumea i se părea subjugată de inte-resul jocurilor de noroc.

Ii rămâneà David! Dar pe el nu-1 aveà oare şi la Bucureşti?

Indispusă, aproape bolnavă, Bertei nu-i mai da inima brânci, să creadă în demonul formelor şi al tinereţii ei. Părăsită de visuri, pe pământul făgăduinţei, nici de David nu se legă mai strâns.

Ca şi cum de despoleirea ei ar fi fost el vino-vat, femeia, la rându-i, îşi despodobea amantul, de care eră sătulă, şi care or cum ar fi fost, nu puntea fi decât tot fratele nesuferitului ei soţ.

Deşì plecase cu gând să stea multă vreme la Constanţa, Berta, la cel dintâi prilej, îşi făcu geamantanele. David, supus fără voe, şi mai îndrăgostit de cumnată-sa decât or când, o întovărăşi.

Cele petrecute acasă, în lipsa ei, între bărbatu-său şi Anica, servitoarea, şi dacă i le-ar fi suflat cineva, Berta nu le-ar fi crezut.

Intr’atâta nu-i păsà de faptele şi de sentimen-tele soţului ei, încât poate că i-ar fi părut bine, Bertei, fără pic de gelozie, de păcatul lui, de prostia lui, de gustul lui pentru o slugă şi o urâtă ca Anica.

In singurătatea lui, rabinul Solomon Weiss su-fereà cumplit. Unul din zidurile demnităţii lui, ziduri în care se închisese cu multă greutate şi cu temerea că şi acolo îi vor fi văzute lipsa de curaj, de oratorie înaltă, de cultură poate, — atâtea lucruri despre care nu ştià dacă i se poate sau nu impută cevà, — unul din pereţii aceştia căzuse şi, prin golul imens ce’l lăsase, servitoarea, dar creş-tina Anica, putea chemà lumea să-l vadă pe ra-bin, ca pe un monstru omenesc.

A! era hotărât rabinul să tăgăduiască totul şi morţii şi lui Jehova! Şi nu făcuse nici o prostie, ca să se dea pe faţă. Un singur lucru făcuse, cu mare pază. Ii strecurase Anichii, la plecarea ei, în mână, patruzeci de lei, şi fugise, sigur că nu-l zărise nimeni. Dar i se păruse lui Weiss, că-i dă astfel putinţa să plece departe de casa lui, şi de oraşul în care el era cunoscut.

Nu-i dase mai mult, că nu cum-va să deştepte în ea vre-o adormită lăcomie de bani şi speranţa că i-ar mai puteà da. Ba chiar, îi şuerase femeii la plecare:

«Nu te cunosc! să ştii! Eu nu te cunosc».

Frate-său, David, stăruià să se mute la el. Berta nu prea vrea.

Berta se împotrivea, nu pentru că îi erà teamă că va fi prinsă, ci pentru că voia să fie liberă, pentrucă visà să aibă un adevărat amant, nu pe fratele bărbatului ei; voia un ibovnic pe care să-l aducă în casă noaptea, pe furiş, şi să-l strecoare afară dimineaţa, în revărsatul trandafiriu al zorilor.

David i-ar fi fost o piedică mult mai mare de cât bărbatu-său.

Berta reuşise să-şi mute culcuşul, din biblioteca neagră de cărţi, spunând că se deşteaptă noaptea şi se sperie ca de zăbranice de doliu, şi să aibă o cameră de dormit singură.

Pe Solomon îl părăsise remuşcărilor lui, necunoscute ei, dar de pe urma cărora câştigà liber-tatea.

Solomon, reuşi în cele din urmă, să mute pe frate-său în casa lui.

Berta îi îngăduise, gândindu-se că nu e nevoie să-şi primească numai decât, în casă, amantul, pe care abia îl visà, şi că ziua e tot aşa de uşor să-l aibă. Ea nu văzuse nici odată zorile zilei.

David îşi închipuise că va fi la Constanţa desăvârşit stăpân pe cumnată-sa, departe de frate-său, cu care i se păreà că o împarte, şi de cunoscuţii despre care i se năzăreà lui că-l bănuiau, îl pizmuiau şi-l cleveteau.

Lună de miere, călătorie de nuntă: aşa îşi văzuse îndrăgostitul viaţa pe ţărmul Mării Negre.

Dar în Constanţa, mai mult de cât în Bucu-reşti, David simţise că Berta îl depărtase tot mai mult de inima ei, că multele ei capriţii, fără să-i ceară lui să i le mulţumească, şi, chiar când el, vecinic la pândă, reuşea să i le preîntâmpine şi să i le împlinească, ea le puneà veştede între ea şi el, ca depărtarea dintre ei să se mărească.

Desnădăjduit, pătimosul amant lupta să se apropie, dar lupta în contra nevăzutului erà neîncetat zadarnică. Reuşià doar să-i creeze noi gusturi, noi obiceiuri, şi să-şi mărească sie-şi spaima că şi la acelea femeia visează să-l înlocuiască.

Intr’adevăr, Berta nu-1 izgonià, nu-i închideà uşa, îl primeà în alcov, dar fără să-l ademenească.

Nu mai erà cu el nici fierbinte, nici cochetă.

Suferinţa lui, hotărâtă să fie liniştită, răbdătoare, se sfârşeà, urlà în pieptul omului, carele înţelegeà că este îngăduit ca vremelnic locţiitor al altuia, aşteptat acela, năzuit cu foc, şi că, inima femeii iubite n’ar fi atinsă, dacă el ar plecà.

Se gândise de multe ori David, dacă n’ar fi bine eă işte marele scandal, pe care şi-l reprezentase în închipuire: frate-său, aflând totul, divorţând, iar el, David, căsătorindu-se, în huiduelile lumii, cu Berta.

Afară de căsătorie, de vechime, ce drept aveà asupra nevesti-si Solomon? se întrebà amantul.

Lui Solomon îi fusese dată ca o sclavă, de către părinţi, pe când lui ea însăşi i se dase, din toată inima.

Nici unul dintre ei nu aveà copii cu ea.

Rămâneà slobodă femeia să aleagă, şi-l alesese pe el, pe David, care, or cum, avusese, sorbise şi înţelesese mai mult din firea ei, decât rabinul vândut cărţilor lui galbene şi prăfuite.

Bărbatul, hotărât să-şi răpească cu or şi ce preţ fe-meia iubită, se rătăcì cu totul în calea lui, când văzù că soţul ei primeşte şi stărueşte să i se mute în casă, şi că Berta, tocmai ea, pe care voià s’o aibă alături la isbucnirea posibilă a scandalului, caută să-l îndepărteze.

«Oare Solomon ştie tot şi-mi întinde o cursă? se întrebà David. Poate că dintr’o vorbă, dintr’o privire, sau din pricina călătoriei noastre împreună la Constanţa, după care a venit mutarea camerei de dormit a Bertei, tocmai în fund, Solomon bă-nueşte, dar, om cinstit, săracul, vreà să mă vadă cu ochii lui, vreà să ne prindă, ca să nu dibuiască prin întuneric şi să spună vorbe grele, fără temei...»

David se înduioşà, gândindu-se la frate-său, şi amintiri vechi îl năpădeau. Se scutură însă de ele, înlătură nevăzutele şi apăsătoarele mâni de pe umeri. Amintirile se schimbară în mustrare.

Omul nu mai puteà gândì însă decât la Berta lui şi la Solomon, ca bărbatul, ca stăpânul, femei iubite.

Gândul ţârâia liber. «Ce băiat supus, şi covâr-şit de copil de sarcina lui! îşi aminteà David de frate-său. Ştià de mic de tot că are să fie rabin, şi asta îl striveà. N’a avut tinereţe, cum n’avusese nici copilărie. Pentru el e Berta? Bărbat este el? Cititul l’a stors până l’a făcut o carte şi pe el! Ce bărbat i-ar fi trebuit Bertei! S’o pupe şi s’o bată, s’o bată şi s’o sfarme în braţe! Aşa femeie afurisită, aşa suflet nemulţumit şi arţăgos, atâta carne dulce şi trandafirie, cade pe un vraf de cărţi mucede, cu literă ebraică! De zece, de o sută de ori sunt eu mai potrivit pentru ea, decât el! A, să poftească să mi-o ia! Ştie sau nu ştie, ne prinde sau nu, puţin îmi pasă!»

Alte ori se gândeà:

«Solomon poate că e mai bun: adică mai şiret şi mai laş decât îmi închipuiam....... Ştie că trăesc cu ea, a înţeles că o iubesc, cum nu este el în stare să-l iubească nici pe Dumnezeul lui, şi mă ia în casă, sub acoperemântul lui, ca să mă as-cundă. Ce-şi zice el: «Fiţi nebuni cât vă place, iubiţi-vă, dar să nu ştie nimeni, în ascuns, ca să-mi rămâie şi mie cinstea măcar întreagă».

«N’ar fi prost din partea lui să cugete aşa.... Şi de ce-ar fi gelos un om stors şi isprăvit ca el?».

Numai la prânz şi la cină, Solomon, Berta şi David erau cu toţii la olaltă. Stăpânul de drept al casei tăceà cu nasul în farfuria de dinaintea lui, vecinic preocupat, îndreptăţind, parcă, unele din gândurile lui David.

Anica plecase. Nu se gândise nimeni s’o o-prească, să stăruie ca să mai rămâie şi să-i socotească chibzuinţă. Fără să se poată plânge de vrednicia ei, Berta o dispreţuià.

După ce foştii stăpâni ai Anichii mâncau, ser-vitoarea cea nouă le aduceà cafeaua, ca în deobşte. Numai rabinul se smulgeà din neîntrerupta-i cugetare, când erà ìmbiat să vorbească de ceilalţi doi, ridicà o privire rătăcită şi o ţintuià cu greu, plină de întrebare, nu asupra Bertei, ci asupra fratelui lui.

Numai acestuia parcă aveà să-i spună ceva, nu să-l dojenească sau să-l întrebe, ci să i se spove-dească şi să-i ceară.

Mai totdeauna, de cum îşi sorbeà cafeaua, re-pede, scăpat ea de o corvoadă, rabinul părăseà masa, ca să se închidă în odaia lui de studii.

— Berto! Berto! nu mai înţeleg nimic! spu-neà David, rămas singur cu dragostea lui. De când am venit de la Constanţa, Solomon fuge de noi, şi-a încleştat fălcile, nu mai vede şi nu mai aude! Ce zici tu, sufletul meu?

Berta da din umeri, nepăsătoare, de câte ori auzià pe David vorbind de bărbatu-său.

Ea torceà ca un motan la soare, aceleaşi visuri de iubire. Mutarea lui David în casa ei îi hărăzise câteva zile fericite. Apoi noutatea pierise, hazul stăruinţei lui Solomon de-asemenea; femeia, sătulă, obosită, tânjeà după închipuirile ei, le chemà de dincolo de saţiul trupului, care le înlăturase, şi le zâmbeà leneşe, gata să ardă.

Anica găsise repede alt stăpân: o cucoană bă-trână, care, deşì era văduvă şi trăià singură, îşi schimbă de trei ori până la cinci ori pe zi toale-tele, şi-şi foşneà jupoanele de mătase prin cinci camere mari, luxoase ca şi ea.

Noua slujbă erà mult mai uşoară. Anica nu aveà alta de făcut decât să măture şi să scuture prin odăi şi pe scară.

Toată agoniseala Anichii, adică bacşişul lui So-lomon şi simbria ei, eraù o biată sută de lei şi nădejdea în şchioapa.

De câte ori aveà răgaz, femeia se duceà pe la coana Mariţa, ca s’o silească încă odată, cu pre-zenţa şi lacrimile ei, să nu-şi uite vorba.

De câte ori veneà, aduceà şi ea câte o cârpă, câte un scutec, pe care ’l încredinţa duhovnicului.

Numai de bani, de suta ei erà tare îngrijată nevoiaşa, neştiind la cine şi-ar păstra-o.

Ii erà teamă să poarte cu ea banii, ca nu cumva să i se facă rău; în vre-o zi, să fie dusă la spital, şi acolo, năucită de durerile facerii, lăsându-se desbrăcată, să fie jefuită.

Se mai puteà, socoteà ea, ca nici doctorii să n’o primească în spital, aflând că are atâţia bani.

Să-i încredinţeze coanei Mariţa, şi aceasta ar socoti-o bogată!

Şi ce-i o sută de lei, pentru o femee care rămâne cu un copil pe braţe, ruşinată şi singură, în Bucureştii ăştia!

Tovarăşele Anichii de slugărie, două, ghici-seră după mărimea pântecului şi după sfârşelile ei subite, de ce boală trecătoare suferea.

Lor li se făcuse milă, o ajutau une ori şi n’o dădură de gol, faţă de stăpână.

Dar, într’o zi, cucoana, privind-o din întàmplare cu luare aminte, văzù neîndoios că e însărcinată.

După ce-o batjocori şi a ameninţă că o dă pe mâna poliţiei, chemă pe celelalte două slugi şi ţipă la ele:

— De ce n’aţi venit una din voi să-mi spuneţi, că Anica e în poziţie?

— Noi am crezut cucoană, răspunseră ele, că dumneata ştii de când ai luat-o în casă!...Ea nu-i aşa de două luni, de când a intrat aici, ea-i de mult aşa! e aproape în a noua lună!

Anichii, ascultând, parcă i se mai lungiră braţele, căzute greu dealungul trupului. Aşteptă holbată ultimul cuvânt al cucoanei.

. — Să te ducii să te duci dela mine! Ei, într’a noua lună! se crucea stăpâna. Şi mai poţi să muceşti?

— Pot, sărut mâna, miorlăi Anica.

— O să-i mai ajutăm şi noi! sări bucătăreasa.

— Vă e milă de ea.... treaba voaştră! dacă-i aşa! Dar să nu aflu că a făcut la mine, că pe toate vă dau afară!

In raport cu treapta lui socială, nimeni nu-i mai mărinimos, mai fără interes, mai nobil deci, ca ţăranul, ca orcare biet om sărac.

In raport cu avutul lui, omul bogat nu este nici odată nici mărinimos, nici nobil.

Aşa de bine au cocoloşit lucrurile cele două servitoare, tovarăşele Anichii, încât cucoana s’a pomenit c’o altă femee direticând prin odăi.

Anica fusese dusă la Maternitatea, iar pentruca serviciul stăpânei să nu sufere, femeile ei găsiseră, pe cine să-i pună în loc.

Treizeci de paturi, cu treizeci de suferinde, dintre care unele au aţipit trudite, altele gem, altele stau treze, aşteptând spasmele facerii; schiaunul şi ţipetele atâtor prunci; neliniştesc şi'sufletul cel mai senin şi trezesc temerea, groaza de moarte, până şi în cugetul femeii, care ar voi să se sinucidă.

Paralizia, moartea, sunt vorbe care se încrucişază mereu, ca nişte fulgere ameninţătoare în ce-rul apăsător şi posomorât de presimţire al bolnavelor.

Ca un ademenitor scârbos, numai pentru plă-cerile lui, perfid şi crud, aşa e blestemat bărbatul în patul leuziei.

Ceasurile de dragoste, prea scurte atunci când femeia, în spasme de plăcere, nu avea destule braţe ca să îmbrăţişeze şi să şi-l apropie pe băr-bat, când murea şi învia fermecată de ceia ce aflase şi simţise dintr'o dată cu trupul şi cu sufletul, contopite; ceasurile acelea li se năzăreau acuma ca nişte păcăleli satanice. Vicleanul şarpe din Biblie erà însuşi bărbatul.

Puţinele dintre femeile care nasc în spital, aproape tot atât de sărace încât nici pâinea lor nu şi-o au sigură pe lume, puţine dintre ele simt ivi-rea iubirii materne printre durerile lor, ca pe un înger mântuitor de suferinţă.

Cele mai multe se tem să nu nască un monstru, să nu nască doi copii!

Iar dacă e vorba să aibă copil, ele doresc să fie băiat, ce să’i fie lui viaţa mai uşoară, nu ca a lor.

Marea lor dorinţă e să se scoale tefere de pe căpătâiul patului, şi să nu-şi mai aducă aminte ceasurile prin care au trecut.

Bolnavelor li se pare că sunt părăsite. Gardienele, deprinse cu priveliştea atâtor svâcoliri, alear-gă din salon în salon, şi dau busna numai acolo unde e primejdie mare.

— Taci! nu te mai văicări! Are să-ţi vie acuma o durere bună, o durere mare! Taci! aşa rosteau, gardienele şi moaşele care cunosc toată gama durerilor materne.

Ele nu aleargă decât la anume ţipete, pe când bietele bolnave au nevoe de ele la cele mai mici lucruri, pentru-că singure nu se pot nici da jos din pat.

Cât despre Anica, ea n’a suferit mai mult decât alta. A născut o fetiţă, şi i-a fost leuzia scurtă, ca de feinee umilă.

In spital au vizitat-o şi Mariţa Iordănescu şi cele două foste tovarăşe ale ei, cărora le dăduse spre păstrare sfânta ei sută de lei.

Când coana Mariţa o văzu pe Anica în pragul uşii ei, o năpădi o mare neplăcere.

Câte nu făgădueşte într’o doară omul, câte nu’şi propune, dar găseşte destule pricini, destule piedici pànă la faptă.

Lăuza era obosită de drumul lung pe care-l făcuse pe jos, rezemându-se de ziduri, stând pe bănci, când le aflà în drum. N’avusese la ea, destui bani ca să se urce într’o trăsură, şi nici nu se gândise. Ar fi putut eà vie până într’un loc cu tramvaiul, dar nu se urcase în viaţa ei într’un vagon.

Văzând-o în ce hal erà, gazdei i se făcu milă de ea, făcu repede patul, singurul aflat în casa ei, şi o ajută să se culce.

Până atunci, lehuza, neştiind ce se va petrece cu ea, nădăjduind abia că va fi primită, nu’şi lăsase copilul din braţe, pe care începuse să-şi le simtă ca moarte.

Deşi ziua acea era caldă, zi de Mai, lehuza se simţea pătrunsă de frig, tremurà şi’i clănţăneau dinţii.

Coana Mariţa, tot făcându-şi cruce, după ce mai întâi aprinsese candela la icoana Maichii Domnului, ca să fie sigură că şi-a pregătit pentru binefacerea ei, calea spre cer, aşeză cumsecade perinele sub căpătâiul bolnavei, îi vâră o perină moale sub spinare, o acoperi cu plapoma şi cu câteva haine vechi şi groase.

Se făcuse noapte de demult şi fata coanei Ma-riţa nu venise.

Artista în broderii naţionale nu se culcà, citea «Universul».

— Dumneata nu te culci, coană Mariţo? în-trebă Anica, deşteptându-se.

— Imi citesc «Versul»! răspunse gazda, dând fum pe nas.

«Versul»îi zicea , ea ziarului Universul, ca o sfidare acelora ce n’o considerau atât cât se pre-ţuia ea şi ca o afectare batjocoroasă a mahala-giilor.

Ea văzuse. «O noapte furtunoasă» de Caragiale, iar fiică-sa îi explicase hazul şi înţelesul piesei.

Isprăvindu-şi de citit gazeta, cumpărată zilnic cu sfinţenie, gazda se lungi alături de bolnavă, dar tot îmbrăcată, gata să stea de vorbă cu fie-sa.

După miezul nopţii, paşii repezi şi înţepaţi ai Zamfirei o deşteptară pe coana Mariţa din som-nul uşor în care se lăsase prinsă; dar, pentru că îşi aminti că nu închisese uşa cu cheia, nu sări din pat.

De cum intră, fata desluşi alături de capul mă-si, pe locul orânduit ei pe perne, faţa respingătoare gura buzată a Âniclţii.

Fata o văzu bine că doarme, o auzi horcăind. O indignare sălbatecă o sgudui şi o sili să is-bucnească:

— Ce însemnează asta, mamă? Cine’i acolo? Ai înebunit de tot? Pe toate haimanalele şi pe toate sdrenţele omeneşti le cari în patul nostru? Pe cine şi de ce ai adus cârpă aia murdară pe căpătâiul meu? Eşti o spurcăciune! îmi pângăreşti viaţa! S’o dai jos: să cureţi numai decât patul, să’i schimbi albiturile şi să te duci şi tu cu ea din casa asta!

Pe când fata, fierbând, arunca într’un clocot toate vorbele astea, maică-sa, în mijlocul casei, îi spunea, când blând şi rugător, când mânioasă şi ea:

— E o femee lehuză, înşelată de un bărbat, dată afară din spital! N’are pe nimeni! Maică! Şi ce te răţoeşti la mine aşa? Imi dai tu să mă-nânc? Ţi-ajunge cât câştigi tu? E casa ta? Când mi-or sta degetile, să-mi porunceşti, nebuna dra-cului! Of, săraca Anica! Ai s’o trezeşti! O omori, Zamfiro!

Deşi fata vorbea mereu, căutând cu înverşunare în mintea ei ce ar mai putea spune, auzia cele ce’i spunea maică-sa, fără să vrea să asculte, şi, dintr’odată, brusc, înţelese cât de gravă şi de tristă era starea aceleia ce zăcea în pat. O întoarcere ca de brazdă se făcu în ţelina tare a sufletului ei. Cugetul i se aruncase pe două drumuri protivnice. Ea tăcu, strâmtorată, ca să prindă tot înţelesul lucrurilor şi toată vină mă-si, dorită de astă dată pentru desvinovăţirea chiar a ei, a Zamfirei.

In acelaş răstimp, în tăcerea de gară pustie ce se făcuse, de sub plapoma trasă de bolnavă până la ochi, sbuciumul unui plâns - înăbuşit Se auzi limpede, în acelaş timp cu scâncetul copiliţei.

Zamfira, ca lovită în inimă, ameţită, stătu încă dreaptă în mijlocul odăii slab luminate, şi deodată isbucniră şi ea şi maică-sa într’un plâns nebun.

— Taci, Anico! strigă coana Mariţa, că fata mea nu-i rea!

Candela luminà tare şi pâlpâia. Femeile îngenunchiară amândouă lângă patul bolnavei, plân-gând mai tare de cât ea, care căutà să-şi înăbuşască plânsul, şi cerându-şi iertare.

— O să stai la noi! O să-ţi fie bine! Iartă-mă, nu te cunoşteam! Eram şi eu supărată de altele!... spunea Zamfira.

— Am să spăl eu toate cârpele copilului! Numai în pat ai să şezi! Anico, taci! nu mai plânge! se ruga Mariţa.

Plânsul Anichii se potoli. Ea căutà să’şi curme şi suspinul, care nu'i da pace, şişiind copilul culcat lângă ea şi legănându’l uşurel pe braţ.

Coana Mariţa voi să aprindă lampa, fericită oarecum de întorsătura lucrurilor, de doyada ce o avea că fata ei are inimă bună; dar Zamfira n’o lăsă, fiindu’i ruşine să dea ochii cu lăuza.

Se culcară apoi şi ele, în pat, se înţelege; Zam-fira la un căpătâi, pe o margine de crivat, plân-gând pe tăcute, coana, Mariţa alături de Anica şi silindu-se să ţie cât mai puţin loc, ca să nu prea stânjenească lehuza şi copilul.

Şi aşa s’au canonit în patul de două persoane, toţi patru, încă două săptămâni.

Coana Mariţa s’a ţinut de vorbă: a spălat ru-fele de atâtea ori pe zi murdare ale fetiţei, a bo-tezat-o cu numele fetei ei, Zamfira, şi a scos-o pe lehuză la biserică.

Nu putea să facă într’altfel, pentrucă în noaptea ceia grozavă, a primei găzduiri, aşa făgăduise în gându’i, pe când candela se aprindea cu putere, ca să fie martoră şi Maica Domnului.

In ziua aceia, scumpă amintirii ei, Iordăneasca pipăise viitorul: fiică-sa, artistă, mare de sigur! aştepta-tă de slavă şi de prietenia celor puternici, n’ar fi fost în stare s’o asvârle ca pe o otreapă, pe şchioapa şi pe inculta de mă-sa;—fiică-sa avea inimă!

Dar a, venit vremea şi coana Mariţa i-a spus Anichii răspicat: că n’o mai poate ţine! A povă-ţuita să dea copilul la doică, la mahala, iar ea, Anica, să intre doică, la o casă mare.

Muma n’a stat mult pe gânduri. A găsit curând stăpân şi-a găsit şi femee să alăpteze copila ei.

Anica era mulţumită că a scăpat sănătoasă, din zăcere, căci, drept vorbind, îşi iubea puţin pruncul, poate pentrucă prea mult suferise din cauza lui. Numai în prima noapte de găzduire la coana Mariţa cât suferise, pe când la trei paşi departe de caSa din care era să fie svârlită ca un ou clocit, tatăl fetei dormia neturburat, credea ea, pe căpă-tâiul lui.

- «Eu i l’aş arunc peste gard! zise-se într’o zi Zamfira, privind în curtea vecină. Norocul lor că ne mutăm de aicea, că n’aş putea să tac, dând mereu ochii cu ei!».

Doicitul Anichii avea sfârşit. După câtăva vreme dela înţărcarea pruncului alăptat de ea, femeia a rămas fără slujbă.

Suta de lei, strânsă de demult, o slujea bine; fostele ei tovarăşe i-o dăduseră. Dar şi ea, suta aceia, avea moarte.

Fira, cum îi scurtase maică-sa numele, împlinise un an şi mergea copăcel pe picioare. Era slăbuţă copiliţa, străvezie la faţă, nu avea destul sânge în vine, dar nu avea nici un cusur la chip.

Mă-sa o aducea câte odată la coana Mariţa naşa, şi o punea să’i sărute mâna şi ei şi fie-si. Servitoarea ţinea să păstreze legăturile cu o lume mai bună, mai de nădejde.

Zamfira Iordănescu se schimbà la faţă de câte ori Fira îi sărută mâna, pentrucă asta îi dovedea ei că Anica nu’i uitase vorbele, greutatea cu care împărţise patul cu ea, şi că umilita ţinea să’şi arate supunerea şi recunoştinţa.

Iordăneştele se mutaseră de lângă rabinul Weiss în altă mahala, aşa că Anica nu se. mai feria, ca înainte, de vederea vecinilor.

Rămânând iar fără slujbă, Anica se rugase de cucoana Mariţa s’o îngăduie să doarmă în magazie, pod, măcar două trei zile, până şi-o găsi stăpân. In zilele acelea le spălă voiniceşte toate albiturile casei, cu mare mulţumire sufletească. Ii venise rândul.

Cu un copil de un an după ea, n’o primea ni-meni în slujbă.

Anica spălà rufele unui vecin al coanei Mariţa, pe plată; acesta o recomandă unei rude a lui, şi-aşa îşi deschise câteva uşi binevoitoare, cu munca mânilor ei.

In unele case putea să’şi ia fetiţa cu ea, înaltele nu. Atunci era nevoită să’şi lase odrasla la coana Mariţa, naşe-sa, cu îngăduirea acesteia.

In cele, din urmă, Anica îşi făcuse meserie din spălatul rufelor.

Ea închirie un pat, într’o colibă şoldie, prin câmpul Teilor, la o babă surdă.

Işi lăsă acolo pe Fira, o trezea din somn la patru dimineaţa, dacă nu era deşteaptă, îi da ceai de mac, după sfatul babei, şi plecà la munca ei.

Din pricina ceaiului de mac, fata dormea sau moţăea toată ziua, iar noaptea ajunsese să nu poată a mai închide ochii. Se deprinsese copila să doarmă ziua şi să stea noaptea trează.

Umbrele, petele de pe pereţi, de pe grinzi, hainele atârnate în cue, luau pentru ea forme fantastice, culcată pe spate, cum trebuia să stea în pat, alături de mă-sa, care dormia cotropită de oboseală.

Creerul copilului se des voltă sub puterea nălucitoare a întunericului; iar trecutul, o noapte şi el, noaptea cu vise, i se desluşea ca nici unui alt copil.

Dormind ziua, mintea nu mai înmagazinà nici o realitate, şi deaceia, lipsită de-o hrană nouă, se ascuţia pe-o singură latură, scormonea trecutul, îl judecà poate, iar din umbre stârnea imagini nouă.

Copila pătrundea în trecutul ei până la vârsta de un an. Simţea ciudăţenia vieţii ei de copil fără tată, se uimea de casa în care locuia, de baba surdă, de coana Mariţa, naşe-sa şchioapă. Şi se întrebă şi de plăpânzenia ei, ca şi de somnu’i de zi, ca al nimănuia.

Avea pe rând simţământul că este făptura cea mai mică, cea mai lipsită şi mai slabă; iar alte ori închipuirea o ridicà până la hainele unui copil, pe care’l văzuse odată coborând dintr’o trăsură şi intrând ìntr’un palat.

Bogăţia sufletului ei, a senzanţiilor, a observaţiilor şi a gândurilor ei, de copil, nuanţe rare şi de preţ, o ridicau din fundul mizeriei pe tronul împărăţiei, mai vastă ca lumea, a Imposibilului.

Şi totuş, în faţa unui om strein, fetiţa era umilă şi' miorlăită, ca şi cum şi-ar fi dat seama, ca un nebun în momentele’i lucide, că nu e bogată decât prin închipuire.

Alba floare a visului îşi are rădăeina în gunoiul realităţii. Sutele de feluri în care cădea ploaia pe căciula de tinichea a colibei, pe coviltirul ei ră-sunător, Fira le deosebia. Vântul, ploaia, lumina lunii, a zăpezii, luminând nesfârşirea de-afară, aţin-teau simţurile încălcate, ramificate poate, ale fiinţei firave, şi’i hrăneau nesomnul.

Copilul ăsta de elită, precoce, nu putea să’şi iubească mama; pe mama care nu făcea nimic ca să’i ajute bâjbăielile, ca să’l lumineze, care nu’l mângăea nici odată şi nici nu’l iubea.

Fira se văzuse trecând prin atâtea mâni, încât bănuia că nu e fiica Anichii.

Dragostea unui copil trebue desvoltată prin pildă, prin iubire faţă de el.

Copil denaturat de raritatea împrejurărilor în care creştea, ca şi poate de însăşi de genialitatea lui, Fira iubea noaptea, stelele, vântul, ploaia, şi se gândea câte odată, cu oarecare respect şi dragoste, la singura făptură frumoasă ee cunoştea,la Zamfira.

In toate Duminicale ea se rugà de mă-sa s’o ducă la coana Mariţa. Luptà cu somnul, care, acum o năpădea ziua şi fără ceai de mac; iar când mâică-sa, înduplecată, o lua de mână, mergea plină de presimţiri.

Casa coanei Mariţa se schimbase mult. Nu mai poruncea muma; fiică-sa se făcuse stăpână deplin.

Zamfira trecuse de douăzeci de ani, ajunsese amanta unui prinţ bogat; ţinea casă deschisă, avea vre-o şase camere luxoase, prinţul dormea la ea.

Pe mă-sa o coborâse în subsol, în rând eu bu-cătăria, ca să vadă mai bine de gospodărie; de slugi, şi să fíe mai rar văzută.

Când Anica şi-a dus întâia oară fata la naşe,în noua ei casă, mititica a întrebat-o, când să intre pe poartă:

— Cine şade aici, mană?

— Naşe-ta, coana Zamfira?

— Ea e naşa mea? a întrebat, plină de nădejdi şi de presimţiri, Fira.

— Şi ea şi mă-sa! i-a răspuns înţelepţeşte Anica.

Fata a fost dusă mai întâi în subsol, la coana Mariţa. Acolo a stat mult Anica, a ajutat slugilor la treburi.

Intr’un târziu, şchioapa le-a luat pe amândouă mosafirele, sus, la Zamfira.

Aceasta le-a primit într’o odae plină de lucruri frumoase, cu cadre, cu un scaun care se legănà, cu covoare pe jos, cu cărţi, cu pian.

Când a văzut-o Fira pe naşa cea deşteaptă, au năpădit-o iluziile, i s’a luminat sufletul, şi cu o adevărată dragoste s’a repezit la mâna fetei, s’o sărute.

Zamfira părăsise cântul pentru arta dramatică absolvise, şi acum era artistă. r

Fira se uità cu jind şi admiraţie la toate po-doabele casei şi era recunoscătoare aceleia căreia i se datorau.

Ea mângâia cu ochii pe stăpână, dar aceasta zorită de grijile şi de nevoile ei, după câteva vorbe schimbate, puse doi lei în palma copiliţei şi trecu în altă odae.

Anica îşi luă fata de mână şi plecă.

Spălătoreasă din câmpul Teilor îşi propuse să vină cât de des în casa atât de prosperă a coanei Zamfira. Ea năzuia să scape de spălatul rufelor, care începuse s’o doboare.

Sărbătoarea şi Duminica, regulat, Anica îşi târă fata din câmpul Teilor, până în mijlocul Bucureştilor.

De multe ori nu putea să stea de vorbă, ba nici s’o vadă pe coana Zamfira. Naşa cea deşteaptă, cum îi zicea Fira, avea mosafiri, citea, cântâ la pian, nu era acasă; iar când îi primea sus, după câteva cuvinte, da Firei câţiva lei şi plecà în altă cameră.

Cărţile sfinte trimit cu putere şi statornicie, tocmai în conştinţa celui ce le cercetează mai amănunţit, o mireasmă adormitoare. Căci oricât de mare ar fi un păcat, el rămâne mic, un punct, pe întinsul câmp al atâtor cugetări, fapte şi mistere.

Rabinul Solomon Weiss, aplecat pe talmud, reuşea să uite de Anica şi de copilul ei, de care îşi aducea aminte de cum da cu ochii de nevastă-sa şi de David.

Se ferea de toată lumea rabinul; la templu şi la sinagogă se ducea numai când nu putea să lipsească.

Un plan iscusit, o speranţă, îi, făcuseră să’şi aducă pe frate-său în casă. «Anica, îşi zisese el, are să’i destăinuiască cuiva, are să se plângă vreunui om. Lumea are s’o întrebe, se ’nţelege, cine i-a făcut copilul... Are să mintă Anica? Ce interes ar avea ea să mîntă? Şi aşa fiind, lumea are să creadă adevărul spuselor ei? Mulţi n’au s’o creadă. O să li se pară că se laudă. Dar şi aceia care n’au s’o creadă, socotind-o nevrednică, în urâţenia şi în prostia ei, de nebunia unui rabin, tot au să răspândească po-vestea! Parcă trebue să crezi ceva întemeiat, ca să’l răspândeşti!

«Atunci?... Dacă se face sgomot printre creştini; şi sgomotul străbate în lumea ovreiască, ce’i de făcut? Să tăgăduiască, şi-atât? Dar dacă nu’i de-ajuns? Dar dacă el, care este vinovat, se dă de gol? tremură? bâlbâe? îi vine rău?.... Ce scandal! Ce ruşine pentru toată Comunitatea şi ce cădere de pe acoperişul templului! Ce tinichigiu păcătos! vrea să’i facă bisericii acoperământ de aur, şi alu-necă şi; cade îu stradă, ca să crape în noroi!

«Cum împiedici aşa ceva, savantule doctor în teologie? Caută un vinovat, Solomon! Unul căruia să nu’i pese! Roagă’l, sărută’l şi plânge’i mai degrabă pe umăr, să’ţi ia pe socoteala lui isprava tâmpită!».

Şi Solomon visà să i se spovedească lui David, iar acesta să ia la timp potrivit asupră-şi isprava blestemată.

Cu toată grija lui egoistă, printre svârcolirile minţii lui, o întrebare de altă natură îşi făcea cale:

«Ce-o fi născut Anica: fată sau băiat?»

Solomon Weiss mai avea o speranţă: Anica să fi avortat.

El ar fi voit să afle, ca să cunoască toată adân-cimea primejdiei, dar nu cuteză să’şi încredinţeze altuia taina; iar singur, hotărât că nu putea cercetà.

Şovăelnic la fapte, amânase zi cu zi o convor-bire cu David. Vremea trecea şi el nu’şi apropiea mai mult fratele. Cu fiecare zi trecută, se simţea, mai departe de putinţa unei destăinuiri, dar, pică-tară cu picătură, marca lui temere de scandal se scurgea, lăsând numai-o drojdie neagră la fund.

Vecinie nedespărţiţi, dormind nopţile la olaltă, certându-se şi împăcându-se, el îndrăgostit, ea pri-mindu-1 ca pe o necesitate, David şi Berta trăiau nesupăraţi de un al treilea.

Berta, rugată' câte odată să doarmă în bibliotecă, nu aşteptă s’o prindă zorile acolo şi se furişă, sub cuvânt că nu poate dormi decât în patul ei, în camera de dormit din fundul curţii.

Trecuseră trei patru ani aşà, şi nimeni şi nimic nu venea să rupă legăturile statornicite.

Intr’o zi însă, şi Solomon şi Berta au primit câte o scrisoare anonimă, în care li se desvăluia: lui Solomon, păcatul nevesti-si, iar Bertei, pacostea de greşeală, a bărbatului ei.

Amândouă scrisorile trecuseră prin mâna Bertei, ea însăşi le luase din mâna factorului poştal. Fe-meia observase, dar fără să se gândească mai mult, că plicurile erau întocmai la fel şi scrise ca de aceiaş mână.

Ea luase scrisoarea adresată lui Solomon, şi in-trase îndată în odaia lui de lectură, i-o înmânase, grăbită ca s’o -citească pe a ei.

Dela primele rânduri, Berta isbucni într’un hohot de râs uriaş. Pentrucă David era acasă, veni la el, ca să citească împreună scrisoarea.

Femeia îşi aduse numai decât aminte şi de cealaltă scrisoare, adresată şi dată lui Solomon.

— David, începu femeia, întinzând amantului ei hârtia denunţătoare, un plic la fel cu ăsta, cu acelaş scris pe el, l-am dat chiar acum lui Solo-mon. Inchipueşte-ţi ce spune, urmă ea vânturând hârtia pătrată din degetele ei: că bărbatu-meu e un crai, că are o fetiţă mai mare de trei ani!

David nu aveà vreme să râdă de ceiace aflase-din scrisoarea anonimă, trecându-i prin minte că şi Solomon primise una, şi că, în aceia, s’ar puteà să fie vorba de el şi de Berta, de dragostea lor.

— Să ştii că tocmai acuma ni s’a înfundat! şueră David. Lui trebue sări vorbească de noi, tot aşa cum nouă ni-l pârăşte pe el!

Ingândurat, citind şi răscitind epistola, urmă:

— Şi scrisoarea asta anonimă e scrisă de un creş-tin. Zice «jidani»..- şi vrea să bage zâzanie între-noi, să ne strice viaţa! Dar cred că n’are să se-întâmple nimic... Ce minciuni spune de Solomon!.. Solomon amorezat!... Solomon tată!...

«Ştii bine, Berto, că şi el a primit o scrisoare a fel? Eşti sigură? In aceia trebue să fie vorba de noi doi! Ne dă de gol! Autorul scrisoarei; poate-fără să ştie ceva, fără să bănuiască măcar, numai' din duşmănie, nemereşte adevărul, In tot cazul e cuminte să dai ochii numai decât cu Solomon.. Du-te şi întreabă-l, cu fiţuica, asta în mână, ce veste a primit. Scrisoarea sosită lui trebue să fie încă pe masă, în faţa lui. Ia-o şi uită-te la ea; soarbe-o şi râzi cu hohote! Fă niţel'teatru! Toate femeile se pricep la aşa ceva. Râzi şi spune-i să-i trăiască fetiţa. Dar haide mai repede; sunt tare curios şi neliniştit-.

Rabinul nu desbătuse în sine, destul de amă-nunţit, pâra abia culeasă cu ochii de pe pătrăţelul de hârtie de dinainte-i.

Un fapt aşa de însemnat trebuià supus vechei lui obişnuinţe, adică trecut încet, de multe ori, ceasuri întregi, prin daracul cu multe şi încârli-gate cue talmudice.

Totuş, bărbatul, nesmuls cu desăvârşire din firea lui stearpă, se trezise la citirea anonimei, supărat şi ofensat.

Dar n’avusese nici vreme să se scoale de pe scaun şi să încrunte mai aprig sprincenele, că Berta, din pervazul uşii, erà lângă el, luase scri-soarea adresată lui, citise la repezeală câte-va cu-vinte, şi înţelesese că David avusese dreptate. Cu un hohot de comediană, Berta puse sub văzul ra-binului, anonima primită de ea.

— Să-ţi trăiască, dragă bărbate! declamă ea. Nu te ştiam aşa de erai! Ai o fetiţă de trei ani! Tu ovrei şi ea creştină! Ce face domnişoara Fira Weiss? Ce te înverzeşti aşa, omule? Ce cazi pe scaun? Vino-ţi în fire! N’am văzut de când sunt un om aşa de fricos!

Lui Solomon i se tăiaseră picioarele. Cu răsu-flarea încetenită, căzuse galben pe un scaun. Ca printr’un zăbranic rupt pe alocarea se silea să vadă. Şi totuş nu se lăsà cotropit de slăbiciunea ce-1 năpădise. Ii venì în minte să zâmbească şi încercă.

— Să te coste atâta o prostie! repetă şi se-mirà Berta.

— Nu mă costă de fel... dar nu mă aşteptam.

Nu-l mai interesă anonima primită de el, şi care, fără s’o fi crezut, îl supărase totqş, ca svon public. Aflase dintr’odată că Anica n’a avortat, că copilul lui creşte, că se chiamă ciudat: Fira! şi că este creştinat.

Fata rabinului ovreesc creştină! Ce-ar zice Comunitatea Izrailită, cum s’ar sgudui sinagoga de-blesteme şi de ocări asupra nemernicului rabin Solomon Weiss! se frământà omul, doborât.

— Prostii! prostii! nimicuri! Lasă-mă singur! Lasă-mi amândouă scrisorile aici! Nu spune la nimeni!

Berta îi râdeà în obraz, curajioasă, veselă Pe-treceà pe socoteala lui.

— Dacă este adevărat că ovreii sunt fricoşi, închee ea, rabinul e şi mai fricos! Strajnie băr-bat mai eşti, Solomon! Toate nimicurile le iei in serios!

— Am mulţi duşmani! Prea vă faceţi de cap şi voi... Mereu vă vede lumea la teatru, la plimbări, ştiu eu? poate şi la bal! Astâmpăraţi-vă, lumea e rea! Tot omul e numai cu sine prieten.. David e aici? I-ai spus? A citit şi el anonima ta? Să nu spue la nimeni! Fleacurile astea surpă o faimă cât de veche şi cât de bine întocmită:.Cât muncesc eu!... Lasă-mă singur; tocmai am o predică de făcut».

Rămas între rafturile lui de cărţi, rabinul trase cu urechea, până ce nu mai auzi paşii Bertei, de-părtându-se.

De cum se simţì singur, se ridică de pe scau-nul pe care căzuse şi începù să se plimbe cu paşi mari.

«Şirurile asteà de cărţi sunt zăbrelele mele! cugetă el, privind în juru-i. Sunt ca o fiară în cuşcă. «O fiară care a muşcat. Păcatul vechi aduce osândă nouă, după ce toată vremea de când l’am făptuit, tot pedeapsă mi-a fost! Ba nu, începusem să-l uit... Am o fetiţă! eu! Şi fetiţa mea e creştină! Rabinul Weiss, om tăcut, singuratic, foarte învăţat, cinstit, are o fetiţă.... creştină! Anonima, asta nu poate să rămâe fără urmări! Cine a tăcut trei ani de zile şi vorbeşte acuma, n’are de gând să mai tacă! Dece vine abia acum ? Adică se poate ca acela eare ’mi scrie să fi aflat abia acum?

«Poate că dacă aş plecà din Bucureşti, trimiţătorul, care mă urmăreşte, ar aflà îndată, şi-ar tăceà. Odată plecat, poate să vorbească! Glonţul lui ne mai având ţintă, duşmanul ar lăsà puşca jos. Adică de ce’mi vine puşca în minte? La sinucidere nu trebue să mă gândesc, sunt rabin. Ar trebui, poate să scriu Alianţei, să-mi găsească un post în Anglia, în Rusia, pentru că nu mai pot îndurà persecuţiile din România. Să plec din Bucureşt, mi-ar păreà tare rău! Berta ar face scandal! Ha! îmi pasă acum de scandal al Bertei? Ei îi place s'o creadă lumea că trăeşte cu frate-meu ?

«E un scris de femee, e scrisoare proastă, fără nici o ortografie! armă să cerceteze şi să constate Solomon. Şi cine să fie femeia aceasta? Anica nu ştie să scrie. Poate că a fost pusă de cineva, care voit mai întâi să mă turbure, să-mi strice gos-podăria şi-apoi sa mă dea în vileag, să mă cheme la judecata oamenilor, şi poate chiar la tribunal!..

«Nu’mi vine să cred! Scrisoarea asta nu numai că este scrisă de o femee, dar este redactată de acel aş cap de gâscă! N’a fost dictată de un bărbat, asta e limpede! Atunci de ce m’aş teme? Mă ştie cineva pe lume, afară de Anica? Ştie încă o servitoare ca ea! Nici o primejdie! Peri-colul a trecut!»

Tot aşa cum nu crezuse Berta că bărbatu-său are o fetiţă de trei ani, nici el nu crezuse că nevastă-sa trăeşte cu David fratele lui.

Amândouă anonimele fuseseră trimise de Mariţa Iordănescu. Şchioapa le scrisese, după un ceas de adevărată milă pentru fină-sa. O văzuse desculţă, ţinându-se de poalele mă-si şi se gândise femeia că fostul ei vecin, rabinul Solomon Weiss, huzu-reà, îşi vedea de treburi. Işi adusese aminte, cu ură, de Berta, femee voinică, frumoasă, şi de dra-gostea ei cu cumnatu-său, aflată de coana Mariţa dela Anica. Cu ochii aprinşi de-o plăcere diavolească, scrisese şchioapa anonima, închipuindu-şi’i pe «jidani» încăeraţi, pe înfundate, în casa lor, cinstită, tăcută.

Dar toată frământarea, toată cumplita fierbere din cugetul lui Solomon aveau să fie zadarnice, spre binele lui.

El nu scrisese Alianţei; abia o întrebase pe Berta, dacă ar voi să plece cu el în altă ţară. Iar Berta îi răsese în nas.

Trecură ani întregi, patru ani, şi nici o altă scrisoare, nici o şoaptă măcar nu mai stricară liniştea remuşcărilor încete ale rabinului.

Zamfira, frumoasă, trufaşe, plină de visuri de noroc şi de glorie mondială, luată de năzuinţe, plecă într’o bună zi la Paris, lăsându-şi prinţ şi casă.

Pe prinţ îl lăsă ca să se însoare; gospodăria, lucrurile cu greu într’o vreme strânse, le părăsi pe pe seama mă-si.

In ziua despărţirii, zi de ceartă cumplită între mamă şi fiică, Zamfira îi poruncişe mă-si să se mute la mahala, într’o casă cu magazie mare, în care să puie lucrurile mai bune la păstrare.

Tot în vremea aceasta, Anica îşi căutà iarăş stăpân, iar fiică-sa ajungeà vârsta. când puteâ să fie dată la şcoală.

Coana Mariţa, certându-se cu fiică-sa, chiar la despărţire, crezuse că urăşte pe toată lumea şi că puteà trăi pustie.

După puţină vreme însă, năpădită de singură-tate, luă la ea pe Fira: s’o crească, s’o dea la şcoală.

Fetiţa lui Solomon şi-a Anichii, uluită la înce-put de situaţia ei, de strâmtorarea vedeniilor cu care i se umpluse capul până atunci, la lumina altei vieţi, acum buimăcită şi de lumea şcoalei: qu da dovezi de deşteptăciune.

Zamfira erà nemulţumită, pentru că tocmai na-şe-sa cea deşteaptă, un fel de zână a ei, lipseà, erà departe. Mugurul de credinţă, din mintea ei, că Zamfira îi este chiar mamă, veştejea. Copila de şeapte ani începeà să priceapă, cu durere, că nu este nici un fel de rudenie cu zâna ei, şi că erà găzduită mai mult de milă.

Fira se trudia s’o iubească pe şchioapă, dar nu reuşia nici s’o asculte, să inveţe bine. Abia cu o lună înaintea-examenului şcoalei, îşi învinsese ea negurile care o împresurau şi începu să sclipească pentru ochii profesoarei şi ai coanei Mariţa. Căci şi naşe-sa se muncea acasă, s’o înveţe cetitul şi socotitul, fără să aibă însă nici o pricepere, pentru un lucru aşa de delicat.

Mariţa Iordănescu altă dată cheltuia în casă tot mult puţinul pe care-1 câştiga. Acum lucra puţin, pentrucă-i trimitea fiică-sa bani şi pentrucă era mai mândră. Era mumă de artistă!

Pe de-altă parte socotea că ea nu e vrednică, să cheltuiască pentru corpul ei schilod, banii fie-si şi făcea economii.

«Cine ştie, se emoţiona ea gândind, dacă nu-i cobesc cu banii ăştia agonisiţi pentru ea? Dar la o vreme de nevoe mare a ei, sau la moartea mea, să-i găsească! Pot să-i prindă bine, Doamne fe-reşte!

Dar cugetarea aceasta n’o împiedica să-i scrie Zamfirei pe larg câte greutăţi are ea pe cap, şi vecinic să-i ceară bani. Din potrivă.

Peste doi ani dela plecarea ei, Zamfira veni să-şi vadă muma şi oraşul natal.

Găsi pe lângă maică-sa pe Fira şi pe încă un copil, o rubedenie depărtată, dela ţară,găzduit , acolo ca să-şi urmeze liceul la Bucureşti.

Zamfira, cu bijuterii şi haine pe ea de cincì-zeci de mii de lei, venise pentru scurtă vreme, ca să plece iarăş la Paris, unde nădăjduia să se îmbogăţească şi să ajungă o mare artistă căci încă nu era bogată, pe cât visa.

Ea promise mă-sii că are sări sporească leafa şi, crezând pe deoparte că-i face plăcere şi o uşurează, şi tristă poate pe de altă parte că era osândită de interesele ei să nu aibă copil, se hotărî s’o ia pe Fira cu èa la Paris, ca s’o inter-neze într’un pension. Fira era destul de mare, ca să nu poată nimeni bănui că e fiica ei.

Coana Mariţa se socotea, slobodă să i-o dea fie-si pe Fira, întrucât copila nu numai că nu se împotrivea, dar chiar primea veselă. Dragostea finei pentru Zamfira era vădită.

Iordăneasca vorbise de multe ori Anichii de fericirea ce-ar putea să dea pe capul Firei, de i-ar abate fie-si s’o ia la Paris.

Şi ea’i mai dase să înţeleagă, că nu poate să aibă nici o pretenţie de mamă asupra’i, pentrucă nu’şi iubea fata, pe care nici n’o alăptase măcar.

Anica nu tăgăduia, era mulţumită să se ştie liberă, să nu aibă pe cine păgubi la boală, la lipsă.

Muma nu plânse nici o lacrimă pentru ìnstreinarea fie-si. După plecarea ei venia mai rar pe la coana Mariţa, iar aceasta, fără să fie intrebată, îi dădea câte o veste bună «despre fetele care sunt la Paris».

Anica, de pe când era spălătoreasă, rămăsese prietenă cu un săpunar. De câte ori o întâlnea, bărbatul se opria din drum, cu lespedea de săpun pe umeri, şi-o întreba de te miri ce.

Intr’o zi el îi spuse verde, că tare ar vrea să se strângă de pe drumuri, să ştie că-l aşteaptă acasă nevasta lui: c’o fiertură, c’o friptură, cu ce-a da Dumnezeu.

O plăcuse de multă vreme săpunarul, îi bănuise felul, dar tot zăbovise, până să afle că’i nemări-tată şi femee cinstită.

— Am avut şi copil! se desbrobodi femeia pe şleau.

— Nu face nimic! Să-ţi trăiască! înseamnă că nu eşti cinstită?

— O! zise Anica, dând din cap cu desgust, cât despre asta! şi adăugă: fata am dat-o de suflet.

— O să mai vorbim noi! a încheiat săpunarul, depărtându-se, de teamă ca să nu se pripească.

După vre-o, lună, Anica a făcut casă cu el. Era mulţumită să intre în rândul lumii, să se cheme că are bărbat şi e gospodină.

Bărbatul câştiga puţin şi alerga mult. Când ne-voite se îngroşau, Aniea se ducea şi ea, pe unde mai spălase, să ceară de lucru.

Viaţa se depăna aşa, mereu neguroasă şi obosită. Andrei, cum se numea el, îşi întreba muerea câte odată, dacă nu i-e dor de copilul ei, dacă Fira seamănă cu tată-său sau cu ea; dacă era frumoasă, dacă era isteaţă.

Săpunarul era om trecut de patruzeci şi cinci de ani şi oboselile alergăturilor lui începuseră să-l apese, să-l îngreueze.

Prinsese să cugete că s’ar putea ca într’o zi să nu măi fie în stare să alerge, să nu mai aibă cum să-şi câştige pâinea şi'că, dacă-ar avea un copil, ar avea de cine să-şi razeme povara zilelor.

El n’avusese, era sterp, iar anii treceau.

Şi iată că nevasta lui avea o fată! Nu era el, tatăl fetei acesteia, al cărei tată adevărat se lepă-dase de ea? De vreme ce era bărbatul mamei ei, nu-i erà tată?

«Bun!... îşi zicea el, când ajungea aci cu socoteala, dar fata asta e înstrăinată! Cum înstrăi-nată? se răţoia tot el, vorbind singur, tare, pe drum, cu lespedea de săpun pe umăr. N’a fost născută de nevastă-mea? Cucoana aia a născut-o pe lume?

Şi el îşi cerceta gândul, până-i venea altul, potrivnic.

«Şi adică vreau să iau fata acasă la mine? S’o cresc eu? Dacă o cresc, ce ispravă bună fac? Mai trebue s’o şi înzestrez, că-i fată! Şi e plăpândă, că a luat năravuri boereşti!... Dacă-ar fi fost băiat, ce negustor făceam din el !... nu cu bucata, ca mine!»

.Dădea din cap Andrei, râdea şi el de gândurile lui şi iar se afunda în ele.

«Cucoana aia, nu pricep eu dece a luat-o !... Ce să facă cu ea? Pentrucă a botezat-o? Conu Brăteacu a botezat mii şi mii de copii şi n’a înfiat pe nici unul. Mare prostie a făcut cucoana! Aud însă că nu e proastă... A avut ea vreo ţintă; a văzut ceva la fetiţa Anichii!... Pe semne că Fira nu-i ibrişim şi cine ştie unde are s’ajungă !... Ea o să ajungă, va să zică, cucoană mare, iar mă-sa şi cu mine: la oase! Frumos! Păi, e drept? Adică noi, părinţii ei, că eu îi sunt tată vitreg! să nu ne bucurăm şi noi, când fata noastră o ajunge ministreasă, moşiereasă, actoriţă de-ale nebunele, de aruncă napoleonii pe fereastră? Nu’i drept! Am să dau eu ochii cu muma cucoanei ăleia!...»

De când îi trăsnise prin cap lui Andrei, că are drepturi de tată asupra Firei, viaţa Anichii se turbură.

Intr'o seară, nevasta se culcă flămândă şi bă-tută; săpunarul prevedea că ea are de gând să-l lase, când fata ei o ajunge mare şi tare.

Anica a fost silită să meargă cu el la coana Mariţa. Ea’l rugase să nu’i spună şchioapei nicio vorbă supărătoare, ci s’o întrebe şi el despre fată, doar aşa ca să-i dea să înţeleagă pe departe că Fira este, pe jumătate barem, şi a lor.

Andrei făgădui că o să se poarte cuviincios, şi se părea că pricepe şiretenia duhului blândeţii.

Dar, în faţa coanei Mariţa, pe care dorul de fiică-sa o veştejise, care nu se mai bucura ca odi-nioară de lumina feerică din teatru, unde’şi vedea fiica strălucind, — în faţa coanei Mariţa, bătrână, şchioapă, îmbrăcată în vechituri rămase dela fie-sa de pe vremuri, în jurul căreia mirosia calicia, să-punarul se piepti plin de trufie, ca omul ee’şi câştigă singur şi greu pâinea.

El îi spuse tot ce-i sta pe inimă de atâta vreme şi cu atâta, ciudă, încât coana Mariţa se temu să’l contrazică. Ea tăcea chitic, ca să n’o batjocorească cumva. De geaba Anica îşi trăgea bărbatul de mâ-necă şi-i şoptea la ureche: «Taci!... Mai uşurel, Andrei!».

După ce a plecat săpunarul, coana Mariţa a închis uşa cu cheia, l-a blestemat bine şi-a început să se gândească la fetele dela Paris.

Nici odată înfierea Firei, de altfel nestatornicită prin tribunal, nu-i apăru ei ca o faptă mare şi generoasă, ca de data aceasta.

Acum abia vedea, cât de mărinimoase fuseseră şi ea şi fie-sa, acum când avea înainte-i bănuelile urâte şi pretenţiile caraghioase ale să-punarului.

Coana Mariţa scrise o lungă scrisoare, o rupse însă şi îşi jură sieşi să nu scrie decât peste trei zile, după ce i-o mai trece supărarea.

Şchioapa era o fiinţă ciudat'înzestrată: tocmai când te aşteptai mai puţin, ea da dovezi de răb-dare şi de înţelepciune.

Dar, socotelile săpunarului avură ecou în mintea ei. Iordăneasca şi-le însuşise; nici ea nu erà de altă teapă.

Avea acum de lucru; se gândea că banii pe care îi cheltuiseră şi ea şi fie-sa de când se născuse Fira, le îndreptăţeşte s’o socotească drept a lor, şi să se bucure de viitorul ei.

Dar şi peste trei zile, coana Mariţa, nu se putu învrednici să-i scrie fie-si, mai umbrit, mai po-tolit, despre cuvântarea săpunarului Andrei.

In taina patului lor, de multe ori David şi Berta se întrebau ce rost avusese scrisoarea ano-nimă, care spunea desluşit că Solomon are o fe-tiţă, cu o fostă servitoare a casei, cu Anica, pe oare şi-o aminteau foarte bine.

Cealaltă scrisoare, tot atunci primită, din aceiaş obârşie, desvăluia un adevăr, un secret necontenit şi cu noroc ascuns.

Se putea oare să fie adevărată şi pâra ciudată şi caraghioasă din epistola primită de Berta?

Işi aduceau bine aminte amanţii, că tocmai Anica aceia fusese lăsată singură cu Solomon, pe vremea lipsei lor din Bucureşti, în anul în care călători-seră la Constanţa.

Potriveala era izbitoare. Şi hazul era şi mai pipărat, întru cât Anica plecase fără noimă din casa lui Weiss, după câteva luni dela întoarcerea amanţilor din călătorie.

Dar şi Berta şi David nu se frământau prea mult cu întrebările, întru cât nu le păsà, la urma urmei, dacă Solomon a avut sau nu nebunia să cadă asupra unei servitoare creştine, şi ce s’ar întâmpla dacă într’o zi ar fi tras la răspundere.

Prin puţine întâmplări însemnate trecuse familia Weiss, în anii din urmă.

David părăsise de mult medicina, ai cărei ultimi ani nu mai izbutea să’i birue, şi se făcuse gazetar.

Cu o dârje stăruinţă, scriind cu îndemânare, ajunsese să fie preţuit şi cunoscut cercurilor po-litice româneşti.

Uneori totuş găsea pricină de amărăciune; şi pă-rerile lui de rău, după doctoratul pe care nu şi’l dase, şi-le revărsa în dojeni, în ceartă, asupra Bertei.

Dacă n’ar fi iubit-o pe ea; dacă ea l'ar fi depărtat dela început, hotărâtă şi rece, el ar fi ajuns mult mai departe! Ca să nu se despartă de Berta, lăsase medicina: aşa i se părea lui David de câte ori meseria de gazetar îl descuraja, sau îl pă-trundea, pentru a mia oară, nepăsarea iubitei.

Certurile dintre ei erau totdeauna bine venite: le mai încălzeau puţin legăturile răcite.

Femeia nu putea să nu fie recunoscătoare, tot mai desluşit, aceluia care, înotând în marea de fuste colorate ale Bucureştilor, îi rămânea credincios de ani şi ani; iar el sărută pe gura ei, de-atâtea ori gustată, propria lui tinereţe, a cărei floare se scutură vremelnic în vârtejul vieţii gazetăreşti

David nu mai era tânărul frumos de odinioară. Slab, negru la faţă, cu multe încreţituri în jurul ochilor, părea în pragul bătrâneţii. Berta se îngră-şase mult, era mai greoae, mai potolită. Visurile ei decolorate de nerealizarea lor şi de obişnu-inţa vieţii în care trăia, se depărtau, gata să dispară.

Solomon Weiss, deşi nu mai tremurà deschizând scrisorile, în aşteptarea unei ameninţări din partea Anichii, stă tot departe de oameni, între rafturile cărţilor lui. Ca şi cum s’ar fi trudit să’şi pedepsească greşeala, tot mai rar îşi bucurà ceasurile cu îmbrăţişările reci ale nevesti-si.

Se întrebase şi el, fireşte, dacă cele scrise în scrisoarea anonimă ce-o primise, erau tot atât de adevărate, ca acelea denunţate Bertei.

Acelaş ins le trimisese pe amândouă. O servi-toare de sigur. «O prietenă de-a Anichii», încheiase, pe vremuri, vinovatul, după multă chibzuinţă.

Lui Solomon îi trecuse prin minte să’l cheme pe îrate-său şi şă’l roage frumos, el care stăruise săi se mute în casă, să se depărteze, să’şi caute altă locuinţă.

Dar tot planul lui ar fi căzut în baltă. Il apropiase pe David, ţinându’l sub acoperemântul lui, dar nu i se spovedise încă. Până atunci nu avusese nevoe. Dar nevoia se putea ivi. Creştinii poate că’l pândeau. Era înţelept să’şi ţie fratele aproape, obligat lui, ca la nevoe să’l hotărască a’şi lua asupră’şi vina.

Rabinul nădăjduia să’l facă pe David să - spue că nu el, Solomon Weiss, cărturar, vârstnic, om al templului, trăise cu Anica, ci fratele lui, David, om tânăr, spulberatic, nepăsător de religie şi de pă-rerea lumii.

De câte ori se gândea Solomon, că s’ar putea să rămână numai cu nevastă-sa în casă, cu o femee, ca şi singur, o frică trupească simţea că’l cutreeră, o spaimă de om ameninţat să fie năvălit într’o noapte de iad de o ceată de prigonitori, gata să’l ucidă.

Când, după câţiva ani de meserie, David ajuns -gazetar de seamă, rabinul, care nu putea să’şi uite nici greşeala, cu atât de mari urmări posibile, nici scrisoarea anonimă, nădăjdui şi mai strâns în frate-său.

Dacă nesăbuitul lui păcat avea să răsufle în public vreodată, cel puţin presa avea să’i fie păr-tinitoare. Cât despre el, rabinul, n'avea decât să tăgăduiască puternic. Nimeni şi nimic nu putea dovedi, că Fira era fiica lui.

Rabinul socotea anii, şi o rază, ca de iarnă, într’o peştară, îi lumina sufletul. Afacerea zăcea îngropată sub mulţi ani, nu mai putea lesne să învieze şi să meargă pe picioare în lume.

Acum el nu mai avea nevoie nici măcar lui David să i se spovedească. Avea să nege, cu în-căpăţânare înverşunată.

Şi totuş, era adevărat! Pentru o plăcere de un minut, se năpustise, scos din minţi, asupra Anichii.

Da, el, chiar el, făcuse aşa, între aceiaşi pereţi, acelaş om. Oare Anica să fi rămas dintr'atâta în-sărcinată? Să nu fi avut ea pe alt cineva, după el, la câteva zile? Hotărât că nu! Anica era o făptură săracă la trup ca şi la minte. De pe urma lui rămăsese cu un copil! Şi cât de greu l’o fi crescut, nenorocita şi nevinovata de ea! Şi copilul ăsta trăia? Viaţa e dârje, se târăşte, sufere, nu vrea să ştie că aduce suferinţă şi că ea însăşi n’are noimă! Trăia copilul crescut de Anica, prosteşte, caliceşte, ca să fie slugă ca şi mă-sa, pe când tată-său era vestitul rabin Solomon Weiss! O fată frumoasă poate, sau o stârpitură bolnăvicioasă, care ar trebui îngrijită ca o plantă de seră!... Cine ştie? Acum avea doisprezece treisprezece ani, şi poate că seamănă cu tată-său! Ah, asemănarea asta, foarte cu putinţă, putea să nărue totul şi să ducă în mocirlă un neam întreg!

Când Solomon era dus de năvala gândurilor lui până la această gură de prăpastie, un plâns în-fundat îl sguduia. Fără putere de înfrânare, omul îşi urlă în piept:

«Ce’ţi pasă că o proastă de servitoare crede că nevastă-ta trăeşte cu frate-tău? Chiar aşa să fie, tu trebue să taci! să te porţi bine şi cu umbra ta! De David şi de Berta ai nevoe! Eşti gelos nătărăule? Vreai scandal? Vreai să’l superi pe David, şi tot el să te apere? Taci!»

Şi omul tăcea. Se silea să nu creadă că frate-său trăeşte cu nevastă-sa, şi izbutea.

Afacerea lui îi da prea mult şi statornic de gândit, ca să mai vânture cenuşa alteia.

In chichiţele minţii lui, Solomon, chibzuindu-se cu interesele sale, se bucură, dacă se poate spune aşa, că Berta şi David sunt vinovaţi faţă de el.

Rabinul avea nevoe decât de mulţi şi de cât de mari vinovaţi: pentru afurisită zi în care gre-şala lui putea să fie aruncată în balanţa judecăţii omeneşti, şi de aceia înclina să creadă destăinuirea scrisoarei anonime.

Iar dacă tocmai cei din casă lui, cei mai fireşti apărători, ar fi fost curaţi ca omătul, c. negru ar fi trebuit să li se pară el! L-ar mai fi apărat ei? Negreşit că ei, cei dintâi şi până la ur.ă, trebuiau să-l ocrotească !

Tot ceiace pregătiseră împrejurările şi parcă de-terminaseră, cele câteva ciocane de rachiu pe care le subseşe săpunarul, anume ca să aibă curaj, dă-râmase şi împrăştiase.

Răspunsul Zamfirei, lung, pe patru feţe, sosi curând la cucoana Mariţa.

Cuprindea ocări asupra nerecunoştinţei ome-neşti, dar deplângea soarta bietei fete, acum de cinsprezece ani, «care va cădea in mizeria de mai înainte, alături cu ignoranţa părinţilor ei».

Intr’un loc scrisoarea spunea:

«Păcat de ea, fată crescută atâţia ani la Paris, în cel mai renumit pension! Făcea progrese repezi, uitase aproape limba românească şi dobândise accentul francez».

Mai departe, scrisoarea destăinuia:

«Este cu siguranţă bolnavă de piept. Imi pare rău acum că nu m’am hotărât mai din vreme, fără alt motiv, să ţi-o trimit, ca s’o dai mă-si! Ia seama să nu cumva să bei dintr’un pahar cu ea. Te rog să n’o ţii.la tine nici două zile. Dă-o fără nici un cuvânt săpunarului, care se interesa atât de viu de destinul, ei. Ştiu că are să le pară rău, ar fi voit să tragem noi ponoasele, iar ei foloa-sele. Când mă gândesc la supărarea lor, care nea-părat că are să’i ajungă mai târziu, când şi-or da seama, îţi spun drept că mă bucur. Numai de Fira e păcat! Dar aşi fi fost datoare, dacă mai rămânea în paza mea, s’o duc undeva la aer, căci să nu crezi că te mint, e atinsă la plămâni. Ar fi trebuit să cheltuesc enorm, iar mie nu-mi merg treburile bine.

«Pe ea am pregătit-o; i-am spus c’o trimit la mă-sa. Deşi nu-i vorbisem nici odată de ea, Fira o ţinea minte. A plâns cu sughiţuri; am plâns şi eu.

«A plâns mititica gândindu-se că se desparte pentru totdeauna de mine, probabil, şi de visurile ei. Ca să nu’mi schimb hotărârea, ţi-am mai citit odată scrisoarea şi m’am gândit că aceasta e cea mai prielnică ocazie, pentru mine, ca să scap de o mare răspundere. Ştiu eu ce mi se poate întâmplà mâine, poimâine, şi mie, pe marea aceasta a no-rocului, numită Paris? Ideia asta mă urmăreşte. Nu mai sunt aşa de tânără. Atâtea splendori de eri naufragiază astăzi, în cât mă simt uşurată că desleg soarta Firei de a mea.

«Cât despre tine ştiu că vei avea întotdeauna cu ce trăi. Şi dacă îţi voi trimete mai puţini bani, n’ai să mă blestemi. Să nu ţii pe Fira la tine!»

Coana Mariţa, îngrijorată de viitorul fetei ei, se gândi că poate ea nu ia scris toate greutăţile ce le întâmpină, tot ce o ameninţă.

Muma posti trei zile în şir, bătu mătănii, şi dete o moliftă la biserică. Incepu să ţină aprinsă candela ziua şi noaptea, să facă aşa ca să nu se stingă; nici o clipă.

Ca să'şi dea de lucru, să nu se gândească la Zamfira ei, căută din casă în casă, pe câmpul Te-ilor, şi găsi adăpostul Anichii.

Arica tocmai îşi spălà nişte buledre. Când o văzu pe şchioapă, presimţi că n’are să-i aducă vre-o veste bună, căci nu’i trecuse nici odată pragul, şi’l călcà acum, după ce o supărase bărbatu-său, Andrei.

— Unde e dumnealui, bărbatu-tău? întrebă Ior-dăneasca. Aş vrea să’l văd, că’i vine fie-sa dela Paris! Da! ţi-a plăcut ce spunea?

— Era beat, coană Mariţo; ce să te potriveşti omului cu chef?... N’ai văzut că eu tăceam? Beţia!...

— Ba nu! eu i-am scris fetei mele la Paris, s’o trimeată numai decât pe Fira, ca să i-o dau! Nu vă cer nici un ban pentru ea! Am crescut-o, am cheltuit cu ea un potop de bani! Nu face nimic. Dumnezeu e sus, ne vede pe toţi, care cum pă-cătuim...

Pe drum, coana Mariţa socotea că va fi blândă, că va arăta Anichii, în cuvinte blajine, cu încurajeri, că nu din răutate le aduce înapoi fata, — bolnavă, prăpădită.

Dar văzând mizeria şi strâmtoarea posomorâtă în care vieţuia săpunarul, şi comparând-o într’o clipă cu Parisul, aşa precum îl visà ea, simţi nevoe să muşte şi să batjocorească.

Ocăra pe Anica şi pe bărbatu-său cum îi veni la gură. Ii arătă femeii desnădăjduite: coşcoveala şi umezeala pereţilor subţiri şi strâmbi, lipitura de pământ galben de pe jos, ridică de un colţ saltea-ua de paie, strigând:

— Poftim, iată-vă fala! Iată-vă averea! Aici o să muceziţi cb fata voastră cu tot!

Anica începuse să plângă cu sughiţuri şi Ior-dăneasca se potoli.

Işi simţea un nod în gât. Ea nu putea lovi şi să n’o doară şi pe ea.

Cât-va vreme se făcu tăcere în casă.

—Când are să vie? întrebă mama, şi adăogă repede:

— Doamne, coană Mariţo! cum nu iartă omul altui om nimic! Iacă dumneata te-ai potrivit vor-belor unui beţiv!... Zisu-ţi-am eu'ceva? Ce o să mă fac eu cu Fira, care nu-i de mică deprinsă la muncă şi cu mâncarea proastă. O să se îmbolnă-vească! o să piară! Pe al cui suflet o să cadă păcatul? Era şubredă de mică! Ce i-au folosit ei a-tâta învăţătură şi viaţă bună, dacă tocmai acuma, când nu’i nici mare? când nu’i nici mică, vine pe capul nostru? Incotro s’o îndreptăm noi? Nu iaţi făcut nici un bine!

In cele din urmă, coana Mariţa făgădui ceva nelămurit, luă numărul casei şi plecă pătrunsă de mâhnire.

Peste câteva zile, Fira coborà dintr’o trăsură, în faţa casei coanei Mariţa.

Deşirată, galbenă la faţă, cu pleoapele grele de oboseală, fata de cincisprezece ani să trudea să răspundă multelor întrebări ale coanei Mariţa, întrebări care o năpădiseră de cum intrase şi se aşezase pe scaun, până când adormi.

«Adică asta e fată învăţată şi isteaţă; cugetà Iordăneasca, privind-o dormind. La vârsta ei, Zam-fira da draci împeliţaţi din ea!»

Fira nu putea să fie atât de plăcută, încât să-i facă, cu arătarea ei, o mai mare milă gazdei. Ea nu era în stare să caute s’o câştige pe bătrână, ca să-şi facă mână bună cu fiica ei, artista de la Paris, prin voioşie, viclenie, prin servicii.

Fira îşi pricepuse căderea şi se lăsà în voia soartei. O adâncă oboseală o făcea deocamdată nepăsătoare.

Coana Mariţa o ţinu două zile la ea, până află tot ce putea să afle despre fie-sa, o sui apoi într’o birje, plăti birjarului şi ’i spuse unde trebuia să ducă fata.

— Aici, domnişoară! zise birjarul, nedumerit şi el de legătura dintre fata din trăsura lui şi bor-deiul şoldiu la care oprise.

Cu geamantanul în mână, uitând să mai ciocănească la uşe, Fira intră in casa părintească. Mumă şi fiică se priviră, fără să se cunoască, mute amân-două. Nu se îmbrăţişară, nu se apropiară. Se ghi-ciseră totuş. In două colţuri ale odăii strâmte şi posace, în picioare, Fira tot cu geamantanul în mână, lăsau să le curgă lacrimile pe obraji. Nici un cuvânt, numai sgomotul a două plânsete, ca murmurul unui izvor.

Anica îşi da bine seama de depărtarea dintre ea şi fie-sa, rămasă atâta vreme streină.

— Culcă-te, domnişoară, văd că eşti ostenită, îngână ea, într’un târziu. Poate ţi-e foame...

I-ar fi fost peste putinţă să-i zică pe nume, s’o tutuiască pe domnişoara de altă teapă, or cum mai bine îmbrăcată de cât ea, cu faţa palidă, nu răscoaptă de soare şi crăpată de vânt, ca a ei, cu mânuşiţe de copil de neam. Era Fira, se înţelege, era fata ei! Dar numai pentru că o născuse şi apucase s’o poarte pe la spălatul rufelor, pe când era de tot mică, avea drept să i se zică marnă? Nu ’i era mai mumă, fetei acesteia, şi Zamfira şi coana Mariţa, care cheltuiseră, o sumedenie de bani cu învăţătura, cu creşterea ei? De la Paris, Doamne Dumnezeule! Fira venea dela Paris!

Aproape îndată după aprinsul lămpii, Fira s’a culcat, mulţumită că-i era somn, că va închide ochii pentru ziua aceia.

— Dar dumneavoastră unde o să vă culcaţi? întrebă copila.

— N’ai grije. Pentru noi... se găseşte...

Când săpunarul veni acasă, se desmeteci din ţuicăreala şi din oboseala lui, privind chipul fetei palid pe perne. I se păru slabă fata, şi gândul că poate să fie ofticoasă, îi trecu îndată prin minte.

— Bine-ai făcut, şopti el neveati-si, că ai culcât-o pe ea în pat. Are alte deprinderi... Pare de tot şubredă; păcat!

In vreme ce cinase tăcut, omul cuminte se gîn-dise că stricase o viaţă şi se şi căia.

A două zi, pentrucă fetei, deşteaptă din zori, îi era ruşine-să se dea jos din pat faţa de un bărbat strein, săpunarul oftă, zise «bună dimineaţa», şi plecă după treburi. Mai avea încă o gură de hrănit!

Dintr’un pension de visuri romantice şi de speranţe, cu colege candide şi curate ca şi ea, din-tr’o ciripire despre flori, culori şi frumuseţi, pră-vălirea asta dintr’un palat într’o colibă ruinată şi vânătă, sguduiră sufletul simţitor al fetei şi-l înspăimântară.

Ea se frecà la ochi, priveş câteodată, ca deşteptată, şi vedea că nu e numai un vis rău mizeria posomorâtă din juru’i.

Sunt visuri pe care le rabzi în somn, le laşi să se desfăşoare şi să te apese, pentru că ai conştiinţa că sunt numai visuri, că sunt numai un spectacol.

Fira ştia bine că acea Anică umilă, urâtă şi fără duh, era mama ei cea bună, — păstrase atâtea amintiri din copilăria ei lipsită de soare! Numai pe tată-său şi-l închipuia ea ca pe un om de seamă, un mare om, căruia îi fusese ruşine să se facă pe faţă tovarăşul de viaţă al Anichii, şi, negreşit că de la el moştenise ea, Fira, simţirea şi mintea.

Auzise ceva despre el: că e ovrei, că ar fi rabin, dar ea îşi credea mai bucuros închipuirea, de cât vorbe scăpate dintr’un necaz ce se curma în tinda destăinurii.

In casa mă-sii, copila trecută printr’un pension, îl cunoscu pe săpunar, căruia se cuvenea să-i zică «tată».

Firei i şe strângea inima, senzaţiile ei se în-curcau, gândurile o pridideau, fără îndurare.

De oameni ca tată-său, acesta, ea se obişnuise să aibă o milă adâncă, iar nu desgustul care o îneca privindu-1 mâncând sălbatec, scuipând pe jos şi împrăştiind prin toţi porii un miros nesuferit.

Dar ce era să facă? Aceştia erau părinţii ei, iar nu Zamfira dela Paris. Oamenii aceştia, viaţa din colibă, erau temeliile viitorului ei. Nu viaţa din bordei era un vis, ci aceia din Parisul măreţ şi vesel ca o ghirlandă de flori primăvara.

Ca şi în trecutul ei cel mai depărtat, Fira, deşteptată din somn, noaptea, pe salteaua ei tare, de pae, privea întunericul apăsător, petele şi umbrele de pe pereţi. Dar nu-şi mai plăsmuia din ele o lume de năluci, nu mai ascultà vântul şi ploaia ca pe nişte cântece, ci alcătuia viitorul şi-l îmbrăca cu zdrenţele iluziilor ei calicite.

Totuş, o durea pieptul, nu se simţea niciodată odihnită, şi puterea minţii ei fragede se sleia, cum piere viaţa dintr’o plantă smulsă, cu prea puţin pământ, din locul ei originar.

De mică copilă fusese mereu mutată din loc în loc, încât orişice îndrumare i se zădărnicise. Puţina învăţătură căpătată la Paris era năpădită de scaiul şi de boziile searbădului ei trai din câm-pul Teilor.

După o săptămână de zile dela venirea ei, săpunarul o şi judecase:

— Toată noaptea bate toba! spunea el nevesti-si cu necaz, trezit din somn. Iţi spui eu că nu e să-nătoasă!.. Şi n’aduce cu tine nici cât negru sub unghie! Cu tată-său o fi semănând...

Alte ori, tot în şoaptă, noaptea, întrebă pe Anica:

— Face, toată ziua, ceva?

Şi pentrucă mama tăcea, răspunde tot el:

— Nu, că’şi strică mânile! Noi avem ghiaree, nu palme, să râcâim pământul, ca, să aibă ei cu ce să se ospăteze.

Săpunarul nu mai credea de loc că Fira e fata lui. O vedea, din potrivă, în tabăra nesuferită a celor sătui fără muncă, a obrazelor albe şi a mâ-nilor păstrate în mănuşi.

— Dacă nici nu’ţi seamănă şi nici n’ai cres-cut-o, zicea tot el, e ca şi cum n’ar fi a ta! Nu zic c’am făcut rău, c’am ştârnit-o pe şontoroaga aia de coana Mariţă-ta să ne-o pue în cârcă, — eu aveam planurile mele!... La casa noastră ar fi fost nevoie, dacă au de un băiat, măcar de-o fată! Dar asta parcă e a ta? Nu e nici a ta, cum nu e nici a cocoanei dela Paris. Şi dacă fiică-ta n’ar fi fost bolnavă în halul în care o vezi, că nu poţi dormi de tuşea ei, nu ţi-ar fi trimis-o! O mai ţinea la şcoală, să se coacă, e prea crudă acum, şi-i găsea actoriţa o muncă potrivită cu învăţă-tura ei!

De când mai aveau o gură de hrăniţ, Anica nu mai sta acasă. Era nevoită să muncească răz-bit, or unde, ca să aducă de-ale mâncării, şi era şi datoare să’şi sgrijine bărbatul, care nu avea nici în clin nici în mânecă cu Fira. Numai aşa, soco-tea femeia, gura amară a lui Andrei avea să crâc-nească mai rar şi mai surd.

Rămasă singură în colibă, Fira îşi lua batişţa subţire şi mică de dantelă, dăruită de Zamfira, şi plângea! plângea mult, îşi uità că plânge, până când o prindea tusea. Bobocul de floare, coborât în pivniţă, în luna lui Mai, nu se mai putea deschide, era sortit peirii.

Toata viaţa ei fusese o ticăloşie, de care nimeni nu era vinovat pe deplin.

Ceaiul de mac şi vegherile noaptea pripiseră simţirea, îi siluiseră inteligenţa, şi poate că numai o hrană bună şi o anumită creştere ar fi scăpat-o de soarta hărăzită precocităţii.

In casa coanei Mariţa, Fira fusese mai bine hrănită. Dar însăşi transplantarea ei în sălaşul şchioapei, ca şi firea acesteia, rând pe rând viscol şi arşiţă, nu putea să-i fie prielnică Firei.

Şcoala, şi ea, îmbrăţişând de-a valma atâtea nea-muri de copii, e firesc să înăbuşe calităţi delicate şi e menită să niveleze. Profesorul nu poate, nu vrea, sau poate nu ştie să se îndeletnicească cu fiecare copil în parte, după firea şi aplecările lui.

In pension, altă viaţă! Mai întâiu trebuia să înveţe franţuzeşte. Zamfira n’o ţinuse o săptămână în casa ei şi o şi trimesese la pension.

Binefăcătoarea credea că nevoia de a pricepe ce spun cei din jurul tău, cei de care ai nevoe, te sileşte să înveţi o limbă streină. Până să înveţe, Fira se mulţumise să facă semne ca muţii, să fie hazul pensionului, la vârsta în care nevoia de a întrebà despre mii de lucruri, nu poate fi astâmpărată nici cu varga profesorului nici cu dojana.

După ce învăţase limba franceză, legase prietenii şi prinsese rădăcini în mediul pensionului, directoarea, sfătuită de un doctor care vizità pe eleve la răstimpuri, îşi schimbă purtarea faţă de ea, purtare până atunci indiferentă. Fira fu mutată din dormitorul cu douăsprezece paturi, în care se obişnuise, într’o cămărue, împreună cu o fetiţă cu patru ani mai mică decât ea, bănuită şi aceasta ea e bolnavă de piept. Prietenele de până eri începuseră s’o privească cu ochi mari, cuminţi şi plini de milă, sau s’o ocolească. Sentimentul că e streină, şi aci reveni în sufletul Firei, cu drepturi de cunoştinţă veche. Fata observà, îngrozită, că până şi Zamfira îi căutà ochii cu o altă, privire,cu alt suflet. Incepuse să tuşească, dar tuşea îi da mai puţin de gândit, decât schimbarea celor din juru-i.

Ca un pom tânăr, începuse să se deprindă ia-răş cu solul, când Zamfira o înştiinţă că va fi trimeasă la Bucureşti, pentru totdeauna, părinţilor ei adevăraţi.

Marile întrebări cari ar fi fost cu cale s’o fră-mânte şi s’o desnădăjduiască: ce mă voiu face, aşa nepregătită cum sunt, în marea luptă omenească pentru existenţă? sunt sănătoasă? sunt răbdătoare? am vre-o meserie sau vre-o cunoştinţă nu se des-lănţuiau în mintea fetei de cincisprezece ani, cu putere de uragan. Ea simţea mai ales durerea des-părţirii de pensionul francez şi de Zamfira. Desele transplantări ce le îndurase, îi ţinuseră inteligenţa pe loc, făeuseră din ea o făptură mijlocie. Poate că cu totul alte împrejurări, ar fi fost în stare să vânture şi să măture multa cenuşe aşezată pe sim-ţirea şi pe mintea plină de închipuire zămăslitoare a Firei, copila care se trezea noaptea din pricina ceaiului de mac şi cântà cu vântul şi privea cu stelei

Venită în Bucureşti, Fira nădăjduia aă rămâie barem la coana Mariţa, pe care, or cum, o cunoş-tea mai bine decât pe maică-sa. Pe mama ei şi-o aducea aminte fără căldură, abia sub un imbold al curiozităţii.

Şi iată că, în bordeiul din câmpul Teilor, fata crescută şi pe la Paris, avea şi tată! Işi privea lung părinţii, ca venită de pe alte tărâmuri, dar, în inima-i strâmtorată, ca şi în mintea-i năucită, Fira începea să le facă loc. Nu putea să nu vadă, obişnuindu-se cu ei, după mai multe zile, că streinii aceştia o hrăneau, o culcau în singurul pat al lor'şi tăceau în juru-i cu un ciudat amestec: de milă, de respect şi de disperare. Fira ajunsese să-i erte săpunârului nu numai urâciunea, groso-lănia şi nesuferitul miros; dar chiar borboroseala îinpotrivă-i, află scuze înaintea ei.

Intr’o zi, Fira, rămasă singură acasă, se simţi sătulă până şi de citit. Puţinele cărţi pe cară le adusese cu ea, le răscitise. Albumul,— avea un album printre lucruşoarele din geamantanul ei,— îl răsfoise de-atâtea ori, în cât îl ştià pe de rost.

Aruncându-şi privirea la fereastra mică, tocmai când soarele eşea dintr’un nor, copila, cu o rază de soare pe obraz, îşi deslipi sufletul de amintiri dureroase acuma, şi se simţi îmbiată de lumea de afară, a văzduhului larg şi a luminii. Zile întregi stase ca zăvorită, când în pat, când pe un scaun tare înaintea mesei, răsfoindu-şi viaţa sau citind.

Fira deschise uşa, netrebnică până atunci pen-tru ea, şi păşi în curtea neîngrădită a casei pă-rinteşti. Cu un ceas mai înainte plouase, o ploaie repede, de câteva minute ploaie de vară. Nici o bătaie de vânt, deşi norii uriaşi din stepele ceru-lui se rostogoleau schimbându-şi necontenit forma, jucărie a vânturilor din înălţimi. Seninul cerului; era şi mai albastru printre insulele norilor.

Abia făcuse Fira câţiva paşi şi, slabă, gata să cadă, veni repede să se sprijinească de pălimar. Mirosul prafului stâmpărat de ploaie şi al vege-taţiei udate pe vreme caldă, al frunzelor opărite oleacă, aruncase în mintea copilei, o lume îmbul-zită de imagini necunoscute, uimitoare, tot mai vii. Zile trăite dedemult, uitate cu desăvârşire, se stre-curau şopârleşte de sub maldărul uriaş al zilelor ce le îngropase şi, răsturnându-le parcă, îndurerând sufletul, înviau ca din morţi.

Ca pierdută prin bâlciul ce se deschidea magic înainte’i, ca rătăcită cu simţurile, bolnavă dar la-comă de ceiace simţea, Fira, rezemată de pălimar, aşteptà, vedea pe calea mirosului: tot trecutul ei, intre trei şi şeapte ani, din casa şi ograda ace-leiaş Anici, din casa mamei ei adevărate.

Fata închise ochii, care n’o mai slujeau. Vedeà limpede: uitatul bordei de odinioară, în care co-pilărise, în amănunte de nedescris, curtea şi pomii ei, vecinătatea, bolţi de ceruri negre, pe care jucau în sclipiri aprinse, de diamante, de topaze, de ru-bine, mii şi mii de stele; auzì vântul, aşa cum îl , ascultà şezând pe spate, noaptea, pe când mă-sa dormea, ca pe un freamăt de codru, ca pe o că-dere de apă, ca pe un murmur de orgi; ascultà pocnetul, picurul, zumzetul ploii, şi zeci de năluci şi de forme se topiră, perindându-se, pe dinaintea ochilor închişi.

Năpădită de mulţimea vedeniilor trecutului, Fi-rei i se oprì respiraţia. O tuse grea i se rupse din piept. Fata închise gura, şi-o încleştă din ins-tinct. Dar răul o sosise. Erà cu gura plină de sânge şi se înăbuşeà. Işi rotì scurt ochii împrejur. N’o priveà nimeni. Poate că ar fi fost bine s’o vadă cineva, să-i vie într’ajutor. Oare aveà să moară?

«Cât sânge, Doamne! Cât sânge! Acuma mor!» se înfioră ea.

Fira îşi şterse buzele, mototoli batista pătătă. de sânge şi, simţind că s’ar puteà să leşine, intră în casă.

Ar fi vrut să-şi răcorească gura şi să scape de gustul de sare şi de coclit ce-i stăruià pe limbă. Se suì în pat, se întinse încet, cu grije pentru trupul ei dogit, închipuit ca un vas gata să se farme.

«De-acuma n’avea să mai părăsească patul! Avusese dreptate toată lumea care se ferise de ea! Erà hărăzită gropii şi, azi mâine, moartea aveà să vie. Alinătoare ca un cântec, dureroasă şi aspră ca un vifor, cine ştie ?

«Bieţii oameni! se gândeà ea la maică-sa şi la Andrei, le otrăvesc viaţa cu boala mea, îi molip-sesc poate!... Ce’s vinovaţi ei? Ea... mi-e mamă, înţeleg..., dar el? Ce-i el cu mine, ca să-i dorm în pat şi să-i învenirifez văzduhul, cu suflarea mea ucigătoare?...»

— N’ar fi bine s’o ducem la un spital? în-trebă Anica pe bărbatu-său, privindu-şi fata galbenă, pe pernă.

Ea-l mai întrebase de şeapte ori.

— De ce n’o duci plocon lui tat-său? mârâî săpunarul. Te-am mai întrebat, de ce nu i-o duci. Tot eu am s’o fac şi pe asta! Cât de curând! chiar mâine!

— Cine ştie pe unde s’o fi mutat!... îndrăznì femeia. După atâţia ani, o să zică, pe drept, că eşti nebun, să te legi de oameni! După atâţia ani, poate că nici în faţa legilor nu mai are Fira vre-un drept.

— Ce drept? Parcă eu mă duc la poliţie? Să mă ferească sfântul de comisari! De-al de ăştia dau dreptate cui le numără în palmă. Eu am să mă duc da el, la domnul rabin! Ii ştiu numele, să nu crezi că l’am uitat! I’am aflat şi adresa! Cu cine vorbeşti?

Speriată, Anica tăcea, că doar se va curmà vorba şi bărbatu-său va uità. Acelaş om însă, care se crezuse tatăl Firei, şi se dusese s’o judece pe coana Mariţa, în casa ei, nu da înapoi. Fira, slabă, de altă teapă, aproape pe moarte, nu puteà să fie fata lui şi nici măcar a Anichii,— femeia harnică, cu palmele crăpate, cu faţa arsă.

Erà pe la ceasurile nouă dimineaţa. David se pregăteà să plece de-acasă. La nouă jumătate aveà o întâlnire cu un deputat guvernamental, viitor ministru, care voià să-i sufle gazetarului câte-va vederi ale sale şi câte-va intrigi dibace, prin care, socoteà el că aveà să se prăbuşească mai de grabă fotoliul ministrului pe ducă.

Când să iasă pe uşa antreului, David se lovì piept în piept cu un ins îmbrăcat prost, cu pantaloni creţi, cu pălăria în mână, cu fruntea asu-dată, întunecat şi gânditor.

— Ce cauţi, dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă David, supărat. Dă pe dincolo, pe la bucătărie !... Ce cauţi pe-aici?...

— Caut pe domnul Weiss! spuse destul de clar, săpunarul.

— Şi ce-ai dumneata cu el? Eu sunt!

— Chiar dumneata eşti!... făcu săpunarul, pri-vindu-şi omul. Atunci ar fi bine să intrăm în casă, pentrucă pe aici ar puteà să treacă cineva....

«Cu mine are treabă, socoteà David, nu cu frate-meu, dacă e vorba de secrete... Ăsta e român, cu rabinul nu are nici în clin nici în mânecă......

David îl chemă pe săpunar în antreu şi închise uşa după el.

După un scurt timp de gândire, ciudatul mo-safir începu:

— Dumneavoastră aţi avut o servitoare, Anica.

— Anica? nu! Adică cine n’a avut în viaţa lui o servitoare, — Anica?

— Ba aţi avut una! stărui Andrei. De ce să tăgădueşti, domnule?

— Ei şi ? unde vreai să ajungi? Ce’i dacă-am avut? Ascultă, n’am vreme de pierdut! se enervă David, om însemnat, aşteptat de un viitor mi-nistru.

— Nici eu n’am, domnule! răspică Andrei. De Anica asta ţi-aduci aminte, foarte bine! pentrucă!... Nu-i frumos ce faci dumneata! Anica, de! ţi-a fost ţiitoare! De ce să mă scoateţi din balamale? Şi erà fată mare, domnule! Poate că nici asta n’o ştii! Urâtă faptă! Ai dat buzna peste ea într’o noapte!... Eu nu-mi pun straje gurei! Poate o slugă să se apere de stăpânul ei? Şi femeia a rămas însărcinată!... Se uită aşa ceva?

— Ho! ho! nu mai, înţeleg nimic! răcneà David. Drept cine mă iai? Eşti de dus la balamuc! Eşti nebun! Eşi!...

— Sunt cinsprezece ani, domnule, de-atunci! Ce’i drept, cam mult! Să vii să-ţi vezi fata! tră-eşte! Cât o mai trăì, nu ştiu! Dece să ţi-o cresc eu şi să-i îndur toată, noaptea tusea Ai casă mai bună ca a mea... Văd că m'ai înţeles, nu’mi mai dai ghies să plec... E păcat, tuşeşte de-i es ochii bietei fete... Eu sunt om, domnule! îmi cunosc datoria !...

— Eşti un dobitoc! se răstì David, care-şi amintise, în sfârşit, de scrisoarea anonimă primită odinioară şi se şi hotărâse să întrebuinţeze toată trecerea sa, ca să înăbuşe glasul derbedeului acesta, care se păreà că are dreptatea de partea lui.

— Imi îndrugi aici o poveste, pe care n’o pricep de loc! spuse ceva mai liniştit David. Ia stai oleacă, să văd cât e ceasul.

Biblioteca rabinului îşi aveà uşa chiar pe antreu. David, curios, stăpân pe sine, întredeschise uşa camerei de studiu. Solomon, aproape mort, stà pe brânci peste masa lui de lucru, eu ochii rătăciţi, cu gura căscată. Voise să fugă, văzând că a-pare cineva în pervazul uşii, dar n’avusese vreme nici să încerce, nici putere, şi rămăsese aşa, sleit.

El auzise şi ascultase toată sfada şi învinovăţirea. David îl privi lung şi înţelese. Sub privirile lui, Solomon se turtise şi mai tare pe masă.

«E vinovat, nenorocitul! îşi zise David, dar am să»l scap cu orice preţ!

Amantul Bertei închise uşa bibliotecii la loc şi reveni lângă Andrei.

— Ce eşti dumneata? întrebă el, ca un om care are destulă vreme de pierdut.

— Săpunar. Vând cu bucata.

Gazetarul zâmbì uşor, şi, ca şi cum ar fi pornit-o la un drum, cu un prieten lesne de împăcat, îşi luă omul de subţioară. Cu el împreună eşi în stradă.

— Se vede că meseria dumitale te lasă prea mult să aiurezi, zise David, aprins, după câţi-va paşi.

— Ai să fii bun să vii cu mine, urmă tot el.

— Da unde vreai dumneata să mă duci? întrebă Andrei.

— Te temi de ceva? Dacă dreptatea e de partea dumitale, de ce ţi-e frică? Hai la comisar... Să-i spui şi lui năzbâtiile cari mi le-ai spus mie.

Deşi se temeà de ghiarele secţiei, sâpunarul nu puteà să dea ’napoi.

Cei doi oameni scăzuseră glasurile, îşi vorbeau tot răstit, dar încet.

Gazetarul voia să-l poarte cu sine pe săpunar, până’n dreptul unei secţii, sau, la nevoe, lângă un sergent de stradă. Andrei, neştiutor de chibzuiala crezutului rabin, îl urmă dârj.

După mulţi paşi, după multe vorbe schimbate, David zărì firma de tinichea a secţiei.

— Ei, poftim acum la comisar! Să ne lămu-rim! Să vedem de unde mă cunoşti dumneata. Sergent!

Sergentul din poarta comisariatului se urnise, veneà spre ei. Nu-l cunoşteà pe gazetar, dar îl vedeà bine îmbrăcat

— N’am nevoe, domnule, de sergent! Merg singur, dacă-i vorba pe-aşa!... Tot dumneata vinovat!... Ruşine să-ţi fie! Iţi cresc copilul, îţi moare fată de cinsprezece ani sub acoperământul casei mele şi vreai să mă închizi?... izbucni săpunărul.

Gardistul pricepù că trebue să se grăbească. Luă de-o mână pe omul jerpelit, ca să-l târască. Dar Andrei se smucì cu putere şi, încruntat, stà să se repeadă asupra omului forţei publice.

Sergentul scoase un ţignal şi şueră. Un alt gardist eşì repede din curtea secţiei, să dea ajutor to-varăşului primejduit.

Gata să se bată cu amândoi gardiştii, Andrei se opinteà în loc, cu pumnii strânşi, cu ochii turburi, înveninat, sălbătăcit.

David îl lăsase să se sbuciutne în braţele sergenţilor şi intrase singur în secţie.

Pe însemnatul gazetar, prieten cu miniştrii, comisarul îl cunoştea bine. Când îl văzu, se sculă în picioare, surâse în sufletu-i, plin de speranţe şi întrebă dulce:

— Cu ce să vă pot servi, domnule Weiss?

David strânse mâna comisarului şi începu:

— Inchipueşte-ţi, scumpe domnule, că azi dimineaţă mă izbesc, voind să es pe uşe, să plec de-acasă, piept în piept, cu nenorocitul acela...Mi se pare că l'ai văzut pe fereastră. Ne priveai, mi se pare.

— Da, scuzaţi-mă, pe dumneavoastră nu vă recunoscusem.

— Nu face nimic! Aşa... Mira spus că este

vine dela ospiciul de alienaţi! Ce crezi că mi-a spus, urlând din senin? Mai întâi se înşeală, orede că eu sunt frate-meu, rabinul. A fost măi bine aşa. Ce spuneam? Da! Incepe să mă acuze că m’am legat de p servitoare, că i-am făcut un copil, eu! O servitoare, Anica. Poţi întrebà pe toată lumea, dacă am avut noi o servitoare cu numele ăsta, — dacă te interesează.

Comisarul era încântat, zâmbea răpit.

— Inţeleg foarte bine, domnule Weiss, întrerupse el, avem aface cu un nebun...

David ţinea să desluşească mai departe:

— Dacă m’ar acuzà chiar pe mine, l-ar putea crede cineva. Sunt mai tânăr, sunt un om de lume, de! s’ar părea posibil! Dar el învinovăţeşte pe fratele meu, pe rabinul Weiss, om vârsnic, un căr-turar, un preot, un ascet!

— Nu-ţi mai da osteneală să te disculpi, se rugă comisarul. Lasă-l pe mâna mea.

— Omul ăsta, sau e nebun, sau este mai degrabă un escroc prost, o unealtă grosolană în mâna unor găgăuţi! Amestecă lucruri de-acum, cinspre-zece ani, cu altele de astăzi!... Nu e sănătos poate!... Dar ce suntem noi vinovaţi? Cinstea unui rabin, a unei familii, trebue să' găsească ocrotire împotriva mişeiilor unui ţâcnit! Nişte antisemiţi mur-dari pot să facă o armă din el... O armă? vorbă să fie! Or cum, eu mă încred în prietenia dumi-

pusă la dispoziţie. Dar nici un egomot, bine înţeles. Nu-l bate prea rău!..Frate-meu s’ar supărà... E1 e foarte lesne de jignit... Situaţia lui de rabin, îţi închipui că nu e ca a noastră... Dacă te-ar a-cuzà pe dumneata cineva, că acum cincisprezece ani ai avut o femee, ai râde cu hohote, nu’i aşa? A-semenea bârfeală, o stupiditate de soiul ăsta, nu vreau să ajungă nici măcar la urechea fratelui meu. Cred că ne înţelegem. Suntem oameni făcuţi unul pentru altul!...

David scoase ceasornicul din buzunar, şi’şi aduse aminte de întâlnirea plănuită!

— Poftim! îmi pierd vremea! La revedere!

Strânse călduros mâna comisarului şi plecă.

Pe câud săpunarul sta de vorbă cu David, în casa Weiss, Berta se aflà în bucătărie. Intre nouă şi zece, dimineaţa, era şi ea gospodină. Cu mânuşi în mână, lungi până în coate, cerceta zarzavatu-rile, carnea, vasele, şi orânduia masa dela prânz aşi. cina.

Ea nu auzise nimic din toată cearta şi destăi-nuirea.

De pe màsa pe care se întinsese, ca o broască lovită în cap, Solomon, numai nervi şi auz, reu-şise să se deslipească şi să se razime de speteaza scaunului. El auzise uşa antreului închizându-se şi, după aceia îndată, paşi şi glasuri trecând din curte pe drum.

Uşurat mai întâi, liniştit oarecum, ca şi cum cele auzite fugeau din mintea şi din inima lui, circulau ca sângele, după un sfert de oră se trezi ca dintr’o toropeală, şi omul ciuli urechile să as-culte. Era tăcere în juru’i, negreşit. Dar cele as-cultate, cu atâta încordare, erau acum ca nişte de-gete care ar lovi în clapele unui pian, svonind gânduri şi durere dintr’odată.

Vinovatul cugetă. Nu putea să gândească lim ru că prea fnulte gânduri îl năvăleau, gânduri hlupave ca lupii. Dar chiar printre aces-tea, speranţele îşi făcdau loc. David ştiea. David poate că avea să-l scape. Ce bine făeuse că’l ţi-nuse în casa lui! Ah! dar dacă toată lumea află? De unde să afle? Din gazete? Dar frate-său nu era gazetar?... Prieten cu toţi... Şi unde se dusese David cu nemernicul acela ? Lâ secţie? Cine ştie?

Solomon nu avea putere să judece îndelung. Fusese lovit adânc. Simţea că ameţeşte, că trece printr’o negură. Rău aşezat, simţi că alunecă de pe scaun. Incercă să se scoale. Se ridică, se împle-teci şi căzu pe scânduri. Nu se înspăimântă de căderea lui, nu se răni.

«De ce n’aş sta aşa?» îşi zise el, şi leşină, atât erà de slăbit.

După câtă va vreme se desmetici. Se sculă drept în picioare. Abia după ce se ridicase de pe jos, se miră că şezuse lat pe scânduri şi că nimeni nu-l găsise aşa. Se bucură oarecum că slăbiciunea lui are să rămână taină. Dar îndată îşi aduse a-minte de toate cele petrecute. Sleit de puteri, din-tr'o dată, se ţinu cu mânile de raftul bibliotecii, clătinat de valurile propriei lui cugetări.

In' starea aceasta îl găsi servitoarea, venită să i şteargă praful în camera de dormit a domnului

— Coniţă! Coniţă! domnul e mai mort! alergă servitoarea, ţipând prin odăi.

Spăimântată, Berta veni val vârtej în fosta ei cameră de dormit

— Ce e, dragă? Ce ai, Solomon? Vai de mine! ţipa nevasta.

Berta era disperată, lacrimi mari jucau strălu-citoare pe genele ei lungi şi cădeau pe pieptu’i uriaş. In clipele acelea îşi iubea bărbatul.

Silindu-se să’şi privească soţia, faţa lui Solomon se încreţì ca un pergament boţit, într’o strâmbă-tură ce voia să fie zâmbet-

— Sunt bolnav... îngăimă el.

Pentrucă tot mai avea glas, femeia se mai li-nişti.

— Cum m‘am speriat de tare! rosti ea. Nebuna asta a venit să’mi spuie că mori!... Eşti bolnav... se vede că ţi-e tare rău... Să’ţi facă patul. Dacă vrei, vino să stai în odaia mea de culcară. Aici e prea aproape de stradă, e sgomot, şi eşti departe de mine.

Câteva mici lacrămi arseră ochii înfundaţi în cap ai bolnavului. Luat de subţiori, de nevastă-sa şi de slugă, fu întins în pat.

Peste un ceas, lăsat singur, ca să se odihnească, rabinul dormea şi aiurà.

Din timp în timp, Berta deschidea larg uşa, ca să poată intrà, se apropia de bolnav, şi ascultà borboroseala, cuvintele ciudate şi’i ţinea mâna lung pe frunte.

David. Ingrijorată eă sgomotul paşilor lui, atât de bine cunoscuţi ei, l-ar putea trezi pe Solomon, nevasta eşi repede, pe vârful picioarelor. |

— Sâât! încet! făcu Berta.

— E bolnav? întrebă David. Ii e tare ruu?

Mirată, Berta şueră:

— De unde ştii? Ai ştiut de azi dimineaţă?

Cu degetul pe buze, ca să fie îndreptăţit şi el să tacă, să se gândească ce trebue să răspundă, David trecu în altă odae, urmat de femee.

— Cum s’a înbolnăvit? întrebă David.

— Văd că tu ştii înaintea mea!

David se întrebase venind spre casă, dacă făcea bine să destăinniască taina streină, greşala care putea să stea la nevoe faţă în faţă cu păcatul lor şi să privească în el ca într’o oglindă.

Taina nici nu era-nouă. Ea fusese destăinuită odinioară, într’o scrisoare anonimă, şi ei nu’i da-seră crezământ. Acum se adeverea. Atâta drept şi interes cât avea el s’o ştie şi s’o păstreze, sau s’o întrebuinţeze, avea şi Berta.

David nu se putu împotrivi imboldului omenesc de spovedanie.

— Ţi-aduci aminte, Berto dragă, de scrisorile acelea anonime? întrebă el, oftând şi vesel tot de odată. Ei bine, şi scrisoarea primită de noi era ă-devărată! Solomon, prea curatul rabin Weiss, are o fată, astăzi de cincisprezece ani! O fată care toc-mai trage să moară, nenorocita!

«Toate astea le-am aflat azi dimineaţă, dela un om care a fost chiar aici în casă. Vream să plec şi m’a oprit în uşa antreului. Imi vorbea mie,mă lua pe mine drept rabinul. Şi Solomon, din odaia lui, auzea! Pricepi? De asta e bolnav!

Berta Se aşeză pe un scaun, buimăcită. David îi aruncase prea multe fapte dintr’odată în spirit.

— Spune-mi, te rog, dela început ! Cum a fost... A venit un ora...

Gazetarul istorisi în toate amănuntele, scena petrecută între el şi săpunar. Destăinui toate gându-rile ce-l citreeraseră, până şi curiozitatea ce-l îm-pinsese să deschidă uşa bibliotecii, ca să’şi vadă fratele, să-i citească pe frunte adevărul. David desfăşură şi planul plăsmuit pentru înăbuşirea scandalului.

— Dar pentru fata aia, David, ar trebui să facem ceva! izbucni femeia. Acum când ştim că este a lui Solomon, o putem lăsa să moară aşa, în mizerie, fără doctor, fără doctorii poate?

— Poate că n’are nici ce mânca! spuse David.

— Adică Solomon, tatăl ei, o poate lăsa? Aşa „ câine de om să fie un rabin ? Nu, nu din rău-tate!... înţeleg ! El poate muri din lovitura asta... Poate nici nu ştia că are o fată. Dar nu e în stare să facă ceva pentru ea?... E fricos şi e bleg! se scutură femeia. Dar o poate lăsa?

— L-ai văzut ce fărâmat e? Are să se ducă .. şi el după ea, e foarte posibil! Solomon are suflet! Dar ce vreai să facă? Gândeşte-te la situaţia lui! E rabin! e rabin! Vreai să-l afle lumea? Crezi că numai el s’ar face de râs? Toată ovreimea din ţară ar suferi de pe urma nebuniei lui. Aşa e totdeauna: greşeala celui mai mic jidănaş, se re-varsă peste toată naţia noastră. Şi ce greşeală e asta, a lui Solomon? Şi gândeşte-te că e rabin!

Inima femeiască nu se dădu uşor bătută de interese.

— Eşti dator tu, David, să faci ceva pentru copilul acela! Are să vă bată Dumnezeul! O să mai dorm eu liniştită? O asemenea infamie ţi-o plăteşte chiar sufletul tău!

Induioşat şi el, iubind în Berta, de astă dată şi bunătatea ei, David răspunse:

— Mi se rupe şi mie inima, dar nu pot nimic! Ceia ce-ar fi de făcut, trece peste puterile noastre. Ce-ar fi de făcut? O faptă măreaţă, dar nebu-nească! Să dai totul pe faţă, adică şi legătura noastră. Tu să divorţezi şi să te măriţi cu mine, iar el, Solomon, să-şi înfieze copila. Te ’ntreb: se poate aşa ceva? Nu putem face nimic, draga mea! Ajunge să bagi în maşina asta o unghie, ca numai decât să intre în ea Solomon, cu cap cu tot, şi după el tot neamul. Grândeşte-te şi tu: de-oparte, o fată bolnavă, pe care poate n'o mai pot scăpa toţi doctorii, şi de alta toată naţiunea ovreiască! Judecă cuminte! Şi încă ceva, până acuma nici nu ştim bine dacă am scăpat. Afacerea e pe mâna comisarului. Comisarul ce-o să

că omul acela, bătut, nedreptăţit, are să tacă? O singură nădejde am. Ah! mi-e, groază şi scârbă de mine, că am asemenea speranţă! Intâmplarea însă vrea aşa: Fata poate muri astăzi, poate mâine, poate poimâine.... Dacă ea, piere, sâpunarul n’are încotro, trebue să tacă. El ţipă în numele fetei. Faţă de el n’avem nici o îndatorire, când dovada cea mare lipseşte!

Spăimântată de cele ce auzise, Berta şuetă:

— David, te rog, de astăzi să nu te mai culci cu mine! Mi-e frică de tine: Eşti mai rău ca un tâlhar!

Femeia începu să plângă şi să suspine. Acultându-l pe David, trecuse mai întâi printr’o groază mistică, gândindu-se la păcatul ei; apoi, îi trecuse pe dinainte imagina propriului său trup culcat alături de omul care judeca atât de rece, şi se înspăimântase. In sfârşit mila o covârşise, când servitoarea casei se strecură în cameră, cu un aer de ocazie:

— Coniţă, am trecut pe la odaia domnului, te chiamă.

Chiar în ziua aceia, David întrebase prin telefon pe comisar; cum îl chiamă şi unde locueşte săpunarul. Comisarul îi dase adresa cerută şi adăo-găse, că este încredinţat că săpunarului i-a trecut pofta de-a mai face pe nebunul, şi că îl va mai ţine încă o *zi două închis.

Nu aflase mai nimic trebuincios. El ar fi dorìt grozav s’o vadă pe nepoată-sa, — fără nicio ţintă, din curiozitate. Se temea că Anica îl va cunoaşte, altminteri ar fi intrat în casă, întrebând de cine ştie cine.

Din vecini aflase doar că fata, picată din străinătate în casa săpunarului, pe semne fiică vitregă a nevesti-si, trăgea să moară.

«Venită din străinătate? în locuinţa asta?». Is-coditorul nu pricepea nimic şi nu se trudea să afle.

David se hotărâse să treacă zilnic pe-acolo, în trăsură închisă, până va vedea semne desluşite că e un mort în casă, sau să’şi zărească nepoata. Simţea nevoe s’o vadă, sau să priceapă că n’o mai poate vedea.

Anica nici odată nu se putuse împotri voilor bărbatului ei. Ceia ce-i trăznea prin cap lui Andrei, se făcea faptă, fără nici o schimbare şi fără şo-văire.

Când săpunarul a spus că se va duce, chiar a doua zi, să dea ochii cu tatăl Firei, Anica se îm-potririse în felul ei. Mai multă putere ea nu putea pune. Se împotrivise aşa dar.

Ca să nu le dea casă şi masă gândurilor, nesu-ferite ei totdeauna, Anica, în aşteptarea bărbatului, se apucase de spălat rufele din casă. Cu Fira n’avea ce vorbi; fetiţa nici nu fusese înştiinţată de hotărârea săpunarului, precum nici nu se pome-nise de tată-său adevărat.

Soarele se urcase la zenit, şi omul Anichii nu se arăta. Se mai întâmpla să nu vie la prânz, cine ştie pe unde răznit cu vânzarea mărfii. El nu se grăbea, de altfel, s’o lămurească asupra is-prăvilor lui. Ba chiar i se părea Anichii că era şi în firea lui s’o fiarbă puţin. De-aceia, nevasta aştepta cu răbdare, fără mult caer la torsul gân-durilor.

Foarte îngrijorată de bărbatu-său nu era Anica. Avea în judecata şi în cuvântul lui o încredere surdă. Şi-apoi ce-i putea face rabinul, un biet om, ba şi cu frica în sân, ca un vinovat ce era!

Se temea femeia să nu i se facă silă lui Andrei de ea, fie din pricina aceluia care o cunoscuse fe-cioară şi-i semănase un copil, fie pentrucă încercarea de-a’l face pe rabin să stea cu el de vorbă nu reuşea.

Mai presus de temerile acestea, Anica era ostenită şi biruită în inima ei de mamă cu slabe puteri.

Chiar în noaptea abia trecută, şi ea şi Andrei se deşteptaseră, aprinseseră lampa, crezând că Fira trâge să moară. Muma pregătise pe furiş făclia de ceară, ca s’o pună în mâna fiică-si, la despărţirea sufletului de trup.

Nu numai ea, Anica, plânsese, dar şi Andrei, om aspru, străin de făptura ce-i căzuse pe cap, îşi îngropase la o vreme văzul în palme.

Tocmai din pricina duioşiei ce-i trecuse prin inimă, săpunarul nu-şi putuse înfrânà mânia şi o lăsase turbure să sară, fără cercetări şi fără multă socoteală, asupra crezutului rabin.

El n’ar fi fost mai cutezător, dacă l’ar fi îmboldit numai interesul lui, de om sărac, sătul oarecum să hrănească o gură streină, — din po-trivă! Se răsvrătise omul împotriva nesuferitei şi ne-dreptei morţi, care sugrumà nevăzută, încet, făptura de cincisprezece ani, aruncată pe lume de un rabin.

«L’or fi închis la poliţie», trecea prin mintea femeii.

— Nu vrei să îmbuci ceva? se întorcea ea, cu alte gânduri, către fie-sa.

«Am lapte dulce.»

—De ce n’o fi venind... tata? întrebă Fira.

Pentru întâia oară rostea ea, cu privire la săpunar, vorba asta: «tată!»

Anica se înduioşe adânc, la auzul ei şi, ca să n’o prididească plânsul care i se îmbulzea năval-nic în piept, sări dela căpătâiul patuliri şi des-chise uşa.

Pe prispa colibei, jumătatea de mumă, femeia obididă, plânse mult, pe când stelele cerului, tot mai multe, cădeau parcă în şiruri, de lacrămi din sfânta lor vecinicie, printre genele ei ude.

In tăcerea largă din juru-i, Anica tresări auzind în casă o tuse spartă. Ea intră pe dată în borde-iul negru, prin unghere, luminat galben, sfios.

Fira, năduşită, cu şuviţe de păr lipite de tâmple pe frunte, îşi căuta muma cu ochii în licărire de candelă înfundată în firidă.

«Se stinge! se duce!» cugetă muma.

A doua zi însă, Fira parcă se înviorase. Lupta din pieptul ei se astâmparase, aşa că, mânile şi faţa ei, străvezii, odihneau liniştit. ALÎ hî crezut că un somn bun are să pună pe faţă bolnavei o floare de nădejde.

mar, privind departe drumul, gândind în sfârşit, cu toată încordarea de care era în stare, la mare nevoe.

I-ar fi priit mai mult fiinţei acesteia, miloase, harnică cu braţele, să alerge în zece locuri, să de-retice un grajd de zece cai, decât să stea bătută de gânduri. Ar fi voit să se îndrepte încotro-va şi nu ştia unde. Ea era sigură că rabinul, care nu era proprietar, se mutase în cei cincisprezece ani, de când ea eşise din slujba' gospodăriei lui. Gândul că Andrei va fi părăsit-o, stăruia. Nu era: căsătorit cu ea. Şi ce-avea să se facă, se întreba ea, fără sprijinul lui.

In cele din urmă, femeea se hotărâ să aştepte până pe înserat şi, dacă Andrei tot nu venea, să se ducă să întrebe din gardist în gardist, de băr-batu-său.

Ziua trecu cu greu. Femeia îngrijorată nu-şi găsea locul şi nici nu putea plecà să-şi caute de lucru, ca să-şi învălmăşească cugetul în treburi, din pricina bolnavei, cu toată înfăţişarea acesteia, liniştită.

Pe când primele stele scăpărau sfielnic în boltaseninului, Anica, cutreerată de un fior de frică, aprinse lampa. Se simţea părăsită şi netrebnică. In văzduhul buhav al odăii, trecu ea o părere, ca unglas necunoscut gazdei, rugămintea:

— Mi-e sete!

— Mi-ai cerut apă? întrebă Anica, tresărind. Aşa de încet ai vorbit!...

Uitându-şi spaima, muma se repezi pe uşe şi aduse numai decât o bărdacă plină. Bolnava se ridică în coate.

O năduşeală fierbinte, repede răcită, scăldase tot trupul Firei, în silinţă ce-o cheltuia de a sta în coate. Ar fi dorit să nu i se mai dea apă şi să se lungească îndată, cu capul pe perne. Dar ceruse apă, maică-sa i-o adusese şi-i ducea la buze ulcica de lut.

Fata mai făcu o sforţare, neînchipuit de mare, ca să bea. Ca şi cum apa turnată pe gâtlej i-ar fi eşit îndată prin piele, copila asuda, trecea iar prin fierbinţeală şi frig. După câteva înghiţituri se înecă, tuşi din fundul pieptului, căscă ochii mari şi se lăsă pe spate.

Dar numai decât, cu încă o risipire de puteri, cu un troznet de încheeturi, se sculă pe jumătate în pat, îşi zbătu mânile ei subţiri ca fusele, dea-supra plapomei şi, cu palmele ei mici, ca atârnate, fără glas, prin semne: ceru ceva.

Anica trase ligheanul de tinichea şi-l puse pe genunchii Firei. Sânge mult umpluse gura bol-navei, trebuia să-l verse. Abia avusese vreme fata să-i arunce mă-si o privire rugătoare: să nu se uite la mizeria ei, sau s’o erte.

Muşcându-şi buzele, să şi-le taie, Anica apucase în palmele ei aspre, capul ud de năduşeală al fetei, şi-l strângea cu strângerea de cleşte în care i se sdrobea inima de milă. Umbra Anichii acoperea ca o manta şi capul Firei şi ligheanul.

«De nu s’ar răsturna ligheanul pe pat!» ţâşni prin mintea Anichii.

Ocrotită de mâna dreaptă a maică-si, Fira se culcă iarăş. I se părea ei că e uşoară, ca şi cum era golită de toate măruntaiele, c’ar sbura dacă ar sufla-o vântul. Numai capul i se părea greu. O cută a hainei o supăra sub un şold. Voi să se mişte tânăra de cincisprezece ani, şi gemu de durere. N’ar fi putut spune din care parte a trupului pornia durerea şi unde se oprea. Gemu. Coatele-i ascuţite voiră să se înalţe a desnădejde. Se ridicară de-o palmă.

Pleoapele, ca de foiţă, se bătură de câteva ori greoi, printre buze trecu o încercare de cuvânt. Anica aprinse făclia de ceară. Fira ridică, de astă-dată şi coate şi palme, ca să le lase să cadă pentru totdeauna. Anica o pipăi, se răcise.

In arestul secţiei, bătut, umilit, lui Andrei îi trecuse prin minte să-şi părăsească nevasta şi să nici nu mai dea pe acasă. Toată vina sbuciumă-rilor şi a' suferinţelor lui, dela Anica i se trăgeau.

Totuş, când a treia zi i se dete drumul, săpunarul veni întins spre casă. Pe toţi cei care întâmplător îl priveau, omul năpăstuit îi fulgera cu plumbul topit în sufletul lui.

Inţelesese însă bine, că nici odată nu va putea să-şi plătească batjocura îndurată, dar pentrucă fusese închis atâtea ceasuri lungi, şi pentrucă des-nădăjduise de libertatea lui, acum când se găsea slobod pe străzile Bucureştilor, omul se înveselise oarecum. Ziua era de tot frumoasă: nici praf, nici noroi, nici zăduf.

Când îşi zări bordeiul, Andrei se înduioşe. La urma urmei, chiar Anica cu ce era ea vinovată? Dar fetiţa aceia, prăpădită de boală? se întrebà omul.

«Adică de ce sunt ferestrele deschise? se miră el, tot apropiindu-se de colibă. Astăzi este a treia zi, de când n’am venit pe-acasă!...»

Andrei păşea mai grăbit şi căutà să pătrundă cu ochii încăperea atât de cunoscută lui. In sfârşit zări o văpae de lumânare; mai mult o ghici.

«Săracul copil! Oropsit!...»

Şi săpunarul uită de toată mânia, da şi de veselia că e slobod şi că poate să intre în casa lui.

Anica ridică mânile la cer, dar tăcu, când văzu că omul aşteptat cu îngrijorare, cu capul în jos, cu pălăria în mână, plângând, se apropie de moartă, ca să-i sărute mâna, — ca şi cum nimic nu se petrecuse cu el.

Dintr’un ungher al odăii, o babă gheboasă, cu mâna la gură, se desprinse din umbră şi eşi pe uşa deschisă ori cui.

Rămaşi singuri, soţii plânseră tihnit; în tăcere adâncă.

Intr’un târziu, cu ochii uscaţi, cu desăvârşire potolit. Andrei întrebă:

— Şi cum s’a stins, mititica?

— A fost amarnic! murmură femeia.

Omul nu mai ceru nimic. Ca nişte icoane şterse trecură pe dinaintea lui: scena avută cu rabinul, drumul până la secţie, bătaia şi amarul îndurat.

— Ştii ce-a spus înainte de a muri? vorbi muma cu glas mare. N'ai să mă crezi! Eram în-grijată, vedeam că nu mai vii, şi ea de colo: «De ce n’o fi venind tata?»

— O, mititica! isbucni săpunarul şi un hohot de plâns umplu odaia strâmtă, pe când văpăile făcliilor se sbuciumau parcă.

Omul bătut, năpăstuit, îşi simţi otrăvită lui inimă ca îmbăiată în lapte cald, în milă şi în dragoste pentru copila moartă.

El nu se putea răzbuna bărbăteşte, şi-l răsplătea ea, fetiţa oropsită!

— Azi dimineaţă, începu femeia, pe când An-drei încă plângea, a trecut pe aicea o trăsură. Ţinea coşul ridicat. Era un domu în ea, care se uita cu tot dinadinsul în casă. Poate unde o fi văzut făclii...

Andrei tresări şi întrebă:

— Şi tu nu l'ai cunoscut? Trebue Să fi fost... (şi el arătă cu mâna spre moartă) tată-său, rabinul!...

— Nu era el, zise femeia, deşi nu l’am văzut de-atâta vreme... Semăna mai mult cu frate-său... Poate frate-său să fi fost...

Săpunarul oftă şi dădu din umeri. Işi luase gândul răzbunării.

FINE