Era pe la începutulŭ luĭ Aprilie, adică, dupě cum dice, pe tâmpulŭ nedoritŭ de pietonĭ și maĭ cu semă de aceia ce nefericirea seŭ interesele'ĭ sîlescŭ de a âmbla prin șuburbiele depărtate de centrulŭ nuĭ orașŭ, negligete din causa positiunelor desaantagiosě și a nepăssăreĭ locuitorii cariĭ sperău bunătășirile, ce se facŭ totŭ-d’auna prea tărdiŭ mulțumindu-se până atuncĭ, (vorbimŭ de rěutăcioșĭ), tocu în altă parte podurĭ și șossele, pe care n’aŭ nici sě le vadă pe la cassele lor, de câtŭ inimate pe quitancia de contribuțiune a perceptoluĭ orĭ pe biletulŭ Galbenŭ, Albastru șeŭ Roșiu...' Ast-felŭ de sortă avea, pe tempulŭ când se perecŭ scenele ce vorŭ urma, renumita suburbie. Tătărașiŭ, din vechia capitală Iașșy.

Deră ce e acestŭ Tătărașiŭ?

Este, dupě câtŭ îmĭ potŭ aduce aminte, inulțumită suvenireĭ melle de copilărie căcĭ suntŭ deja mulțĭ annĭ, de când n’amŭ vědutŭ acestŭ pămentŭ iubitŭ, este dicŭ, posițiunea cea maĭ pitorescă, ce a pututŭ avea vr’nă-dată uă suburbie de orașŭ.

Aicĭ, în dillele celle frumos primă-verră și verră, e uă desfătare a trăi, în sînulŭ acestuĭ locŭ vostru unde totŭ ce e ’n natură, pare a contribui la uă vesselie, așa de dorită de ceĭ ce știŭ a profita!...

Tățărașulŭ nu este, sei ca sě dicŭ maĭ bine, nu era, de câtŭ uă desfătătâre Țerră. cu casse graciosŭ clădite, în mediu-loculŭ a niște grădinĭ pline de arborĭ fructiferĭ, unde liliaculŭ, roșa și fie-care flore la tempulŭ seŭ, te făcea sě respirĭ unŭ aerŭ profumatŭ. Aici pe uă nopte senină, e unŭ spectacolŭ în adeverŭ mărețŭ fie-ce radă a luneĭ,ce cade p’unŭ, p‘unŭ de privire, p’unŭ arbore, pe-uă casă, îĭ-dă unŭ ’aspectŭ grandiosŭ: fie-ce astră’poare că nu lucește pe cerurĭ de câtŭ pentru a înduoi farmeculŭ acestuĭ locŭ încântătorŭ; fie-ceadiere a vântuluĭ, te face se absorbĭ unŭ aerŭ îmbălsămată; orĭ-ce sgomotŭ în natură e uă melodie, strigările de vesselie a le bacanțillor care s’audŭ din când în când sunetele viorilor seŭ a alor instrumente musicale și chiar lătarulŭ cânilor, amestecate printr-unŭ capriciosŭ gustŭ alŭ întîmplăreĭ, aduse de ventŭ din dempărtare, repetate de echo prin arborĭ, carĭ, și eĭ. contribueșcŭ cu fișiitulŭ foilor, te face se asculțĭ uă armonie suavă; în fine nimicŭ nu lipsește de la poesia acestor locurĭ, totula e admirabila, te facesfi uiți lumea și se visezĭ fericitŭ.

Ce erați aceste locurĭ pe vremile urîte?

Dumnedeule! Ce-va de nestrăbătutŭ!— Unŭ noroiŭ,care te făcea să’țĭ pierdĭ illusiunea de Tătărașiŭ, șă uițĭ poesia, cătândŭ uă piatră pe care se calcĭ.

Era dupě cum amŭ disŭ, pe la începutuia iuĭ Aprilie, ghiăța și zăpada se topeŭ; fussese vr’uă câteva dile ploie, și noroiulŭ domnea in totă majestatea sa, decă ne putemŭ servi de abeastă expresiune, pe stradele din Tătărașiŭ encă virgine de pavagiŭ...

Pe puntea ce este situată în stingă poduluĭ de piatră de peste Cahaina, (rîŭ de noroiŭ), chiarŭ în locuiŭ unde în 1854, vr’uă septe Moldovenĭ, cu adjutorulŭ a totŭ atîța parĭ scoșĭ dintr’unŭ gardŭ învecinatŭ, sdrobise maĭ uă companie de nemțĭ armațĭ cu baionete, făcându’ĭ în tirană să se rissipescă ca unŭ stolŭ de corbĭ în urma unei detunărĭ pe acea punte, dicemŭ, să opri ună domnŭ privindŭ, nu cu disposițiunea d’a studia posițiunea strategică unde nemțiĭ fuseseră bătuțĭ, căcĭ nu era vr’ună istoricŭ; nu venia sě caute subjecte pierdute prin noroiŭ, nefiindŭ romanciarŭ ; și nicĭ să cânte nenorocirea vrunuĭ upter seŭ ober-leîtenant a M. S, K. K. ascunsŭ în mocirlă, (se înțelege că nu de'frica aceluĭ sistemŭ de convinețiune ce la noĭ se numesce ciomag) căcĭ n’avea darulŭ de Trubadurŭ: darŭ se uita, cu neliniștea ce se încarcă,găndindu-se la lupta ce trebuia să începă elŭ insu’șĭ cu ellementulŭ cleiosŭ ce ’sta în faciă ca unŭ antagonistŭ.

De voe, de nevoe, înainta cu hotărâre, — deră la ceĭ întâĭ pașĭ vědu imposibilitatea de a lupta d’a dreptulŭ cu unŭ inamicŭ în facia căruia avea desavantagiŭ; și încercă uă manoperă strategică, pentru a combate pe acesta înrăutățită, supărătorŭ. El trecu în mărginea stradeĭ și înaintă’ de si cu multi greutate, agățându-se de crăcile arborilor plantațĭ pe lângă gardurĭ, sgâriindŭ părețiĭ casselor, ținendu-se de ullucĭ, pe care câte uă dată încăleca ferindu’șĭ piciorele de câniĭ ce lătraŭ de cea-l-altă parte și decă din fericire întâlnia câte uă piatră sut piciorele selle', se oprea gâfiindŭ de ostenelă, pentru a ’șĭ șterge sudorea de pe frunte cu uă basma cadrilată cu roșŭ.

Ast-felŭ, prefera să facă aceste salturĭ disperate dințr’uă gropă într’alta, amenințată la fie-ce momentŭ de a luneca și a’șĭ frînge ună membru, de cât de a âmbla d’a-dreptulŭ prin noroĭ și sě se pue în posițiune de a’șĭ trage la fiece pasŭ piciorulŭ dupě sine ținendŭ cișmele de urechĭ ca să nu’ĭ iasă din că n’are nici gustulŭ nici escentricitatea de a sonda adîncimea noroiuluĭ.

În fine ajunse din’aintea uneĭ porțĭ și bătu, după Ciorchinidi aprinse și elŭ uă luminare, trase cu îngrijire perdelele și se aședă la uă massă cercetândŭ niște chârtiĭ pe care resfoindu-le, unŭ surâsŭ încreți buzele selle, deră nu era ca acella ce’lu adressa vecinilor, ci uă adeverată rinjire de câne ce dispută hoitulŭ ospeților șěĭ.

In acelŭ momentŭ, unŭ omĭ sări îngrăditura din dossulŭ casseĭ și se strecură cu cea maĭ mare precauțiune în tindă, a căria ușă remăssese între-deschisă și găssi unŭ locti a se ascunde acolo, — Maĭ târdiŭ vomŭ cunoște pe acestŭ individŭ și intențianele luĭ.

Ciorchinidi tressări ; deră se liniști numaĭ de câtŭ, credend că věntulŭ produsse-se sgomotulŭ, ce a ajunsŭ peně la urechia sa.

Peste cât-va temp elŭ se sculă, deră cu uă expresiune de nerăbdare, care creștea pe fie-ce momentŭ, murmurândŭ din când în când cu uă scrișnire prelungită.

— Ce dracu facŭ aceĭ blăstemațĭ de nu maĭ vinŭ ? optŭ ore aŭ trecutŭ și nimenĭ nu se vede!... iată pentru înteia oră că așteptŭ...

Uă jumătate oră trecu encă și nimicŭ nu liniștea pe Ciorchinidi, care devenise furiosŭ. — Uă serie de înjurăturĭ și blasfeme înfiorătore ce ar fi făcuta se roșescă de gelosie pe celŭ maĭ vechiŭ surugiŭ, isbucniră peně din inima luĭ și de ar fi pușŭ mâna pe vr’uă ființă, o ar'fi sugrumatŭ.

La nouě ore fără unŭ quart, câte-va loviturĭ re sunară în portă într’ună chipă înțeles; porta se deschise, și maĭ tot în acellaș momentŭ un scurtŭ pe sonagiŭ intră, salutâud cu umilință și dândŭ "bue sera" cu unŭ accentŭ cam ovreescŭ.

Noulŭ venită, avea părul roșŭ, uă faciă slabă, abi sě vedea unde câte-unŭ firŭ de barbă și mustățĭ, de și putea sě aibă aprope la 38 annĭ; nișt ochĭ micĭ și roșiĭ ce'luceaŭ în întuneric și jucaŭ .... n orbitele lor, când nu era observatŭ, complecta uă figură ce nu lăssa cea maĭ mică urmă d sympatiă.

Vědend că n’are respunsŭ, repetă maĭ tare:

— Bună sera.

Ia spune’mĭ mě rog, D-le Bercu, disse Ciorchi nidi cu asprime, ce sum eŭ ca sě vě așteptŭ pe d-v așa de mult ? ore ațĭ uitatŭ ?....

—Nu, n’am uitatŭ nimică,întrerupse ovreiulŭ ple când ochiĭ cu sfială sub căutătura cruntă a stăpânului șěŭ, doră de câtă să te superi ar fi maĭ bine să mă întrebi de unde vină și al vedea că astă~dĭ âmblândŭ prin orașŭ, amŭ făcutŭ celŭ putinŭ duoě poște.... și în cesulŭ acesta vinŭ tocmaĭ de pe Podu-Roșŭ, de unde, înțelegĭ d-ta, nu putini sě plecĭ fără sě pierd niște amănunte forte folossitore.,..

—A, a! făcu Ciorchinidi, viĭ de acolo ? și ca ce felŭ de nuvele’mĭ aducĭ? Nu cum-va a datŭ baniĭ? O, asta ar fi uă adeverată trădare a luĭ satanŭ, pe place să sugă, ca sě maĭ prindě inimă; că vedĭ d-ta messeria asta ’ĭ cam pe părŭ.

— Orĭ și cum, nu mĭ place sě vo audŭ plângîndu-vo, pe câtă vreme eŭ îngrijescŭ de voĭ, ca de copiĭ meĭ.— Așteptațĭ puginŭ și sě vo spunŭ ceva.

Câte-șĭ treĭ bandițiĭ întinseră gâturile pentru alŭ asculta.

Aceste treĭ individe eraŭ după cumŭ amu disŭ, de uă statură înnaltă, cu facia stupidă însě ’nfiorătore: pe-sub haina fie-căruia se vedea câte uă tecă în care eraŭ împlântate duoě cuțite; aveŭ și câte unŭ bunŭ ciomagŭ în mână, care la trebuiță era mânuitŭ cu uă îndemânare ee proba messeria, și cu o forță actletică.

Cu alte cuvinte, ca sě scurtămŭ descrierea, căcĭ fie-cine vědutŭ în viața sea ast-fellŭ de omenĭ, eraŭ din aceia ce nu dorește nimeni a se bucura de petrecerea ce le-arŭ procura personage de assemenea categorie, întîlnindu’ĭ în vr’unŭ locŭ issolatŭ.

— O sě vo daŭ de lucru pentru astă nopte: reluă Ciorchinidi dupě ce rescolĭ câte-va momente portofoliulŭ sěŭ, cu importanța unuĭ omŭ de affacerĭ.

— Sě te audă D-deŭ! disse unulŭ din el, și nouă sě ne ajute sě 'lŭ isprăvimŭ sănătoșĭ.

— Deră, ațĭ auditŭ voĭ, chiarŭ in noptea asta?

— Lassă pe noĭ; deră e ceva grasŭ?

— Camŭ așa.

— Ca unŭ Claponŭ? întrebă unulŭ.

—Tunete! urlă Villotescu devenîndŭ de totŭ palidŭ, tu mě insulțĭ mojicule!

—Ma stasso ol gomore țocoĭ gulerato, strigă coffetarulŭ punândŭ mâna pe făcălețulŭ de șerbete, in loco se te ieĭ cu binisoru, tu ma neținstestĭ ma eu mi sințo palicari!.. Plateste-mi pe data ori te duco la cumissia.

Vilotescu sě uită în juru’ĭ, și vědândŭ pe amiciĭ ce priveŭ cu surprisă acestă sceriă, se apropie iute de eĭ:

—Dați’mĭ vo rogŭ unŭ galbenŭ, ceru ellŭ.

Ambiĭ junĭ se grăbiră a’ĭ satisface cererea.

— Ține, coșcodan grecescŭ ce ești! ia' acestŭ banŭ: der fiind c'aĭ fostă obraznică, trebue sě mănâncĭ bătae!. Și peně a nu fini cuvântul, sări ca unŭ furiosă assupra cofetarului și trentindu’lŭ josŭ, ’ĭ cără cu bastonulŭ peně credu că ‘ĭ e destulŭ.

Câțĭ-va din amiciĭ sěĭ, opriră pe cofetară, care sculându-se de josŭ, voise a da la rendulŭ sěŭ, strigândŭ sě’ĭ aducă iataganu.

Uă mulțime de curioșĭ îmbulziră coffetăria Comisarulŭ era, p’aprâpe, căcĭ veni numaĭ de câtŭ, puindŭ capětŭ neorînduelelorŭ, și făcendu’lŭ pe kirie sě înțeiegă, că d-nu Vilotescu nu e de aceĭ omenĭ care ’șĭ uită punga a casă, adăogândă că’ĭ pâre rěŭ de spinarea luĭ, der n’avea ce’ĭ face; de ce nu s’a purtata ca neguțătoriĭ cinstițĭ.

Greculŭ fu sillitŭ în celle din urmă sě tacă, sciindŭ din experiență că bătaea nu se pote întârce; și sě mulțumi a profita' de ocasîune, nedândŭ restulŭ de la galbenŭ, care nu i-sě ceru.

— Ce suntŭ aceste Vîlotescule? objectă Vareniu - cu unŭ tonă de imputare, după ce eșise din cofetărie, scit că e urîtŭ ce-aĭ făcută?

— Sciŭ bine amiculŭ meŭ,rěspunse ellŭ, derŭ nu puteamŭ face alt-fellŭ, cu unŭ grecă obrasnicŭ, care m'a insultatŭ.

— Trebuea sě evițĭ scandalulŭ..

— Așĭ dori ca sě știŭ ce făceĭ decă erai în loculŭ meŭ?

— Nu mě scuzam luĭ de datorie, spuindu’ĭ uă istorie, ce ellŭ nu voia și nicĭ nu dorea sě o cunoșcă; și mě adressamŭ unuĭ amicŭ...

— Drace! dărŭ credĭ tu că eŭ m’amŭ dusŭ la densu și l’amŭ rugatŭ sě mě crediteze? nu: eramŭ aprope de ellŭ, cândŭ mě scormonemŭ prin buzunare; surprinsŭ de acăstă dublă hoție, carea mě punea într’uă posițiune critică, m’amŭ adressatŭ celleĭ maĭ de aprope persone, care din întâmplare era ellŭ, și care fără sě’ĭ cerŭ opiniunea ’mĭ-a rěspunsŭ cu nisce impertinențe ce aŭ făcutŭ sě’mĭ perdŭ rěbdarea.

— Și unde ți-s’a furatŭ punga? întrebă Dolcieșcu.

— De sigurŭ că acolo, unde ’mĭ-a furatŭ și batista...

— Insě noĭ nu știmŭ nimicŭ din istoria batisteĭ telle.

— Unde dracu sě fură maĭ bine de câtŭ la theatru.

— La theatru!

— Eĭ da...

— Totŭ acollo ’mĭ-aŭ furatŭ orologiulŭ meŭ, făcu Vareniu ducendŭ mâna din obiceiŭ la buzunarŭ.

Dolciescu se puse pe rîsŭ.

— Rîdĭ, disse Vareniu puținŭ ironicŭ, la urechea luĭ Dolciescu, și nu te gândeștĭ că tu eștĭ maĭ în pagubă de câtŭ noĭ: căcĭ acolo unde ne-amŭ lăsșatŭ ora și punga, tu aĭ lăsatŭ parte din inima ta, spune nu’ĭ așa?

Dolciescu ’șĭ scose păllăria pentru a lăssa ca adierea ventuluĭ sě rěcorescă fruntea sa, era palidŭ de totŭ.

— Suferĭ? întrebă Vareniu cu uă mișcare de regretŭ, ce ascundea uă amicie plină de tinereță.

— Da, derŭ sě ne întorcemŭ amice, simtŭ necessitatea de a mě confesa ție, chiarŭ acumŭ; asta sperŭ că ’mĭ va face bine.

Și luându-șĭ nopte bună de la Vilotescu, eĭ sě reîntumară spre Copoŭ.

IV
CONFESIUNEA

Maĭ înainte de a intra în aměnuntele recităreĭ nostre, credŭ că e necesariŭ de a face portretulŭ personagelorŭ interesante din acăstă istorie, cu carĭ amŭ făcuta deja cunoștință în capitolulŭ precedentŭ.

Dolcieșcu era de uă statură de mijlocŭ, cu trăsurile ast-felŭ, că la primulŭ aspectŭ ’lŭ-arŭ fi luatŭ cine-va dreptŭ uă copiliță deghissată, dăcă ’ĭ-arŭ fi lipsitŭ acea hotărâre bărbătescă, care câte uă dată scânteia în ochiĭ sěŭ marĭ și negri, umbrițĭ de niște gene lungĭ și carĭ înotândŭ totŭ-d’auna într’unŭ fluidŭ purŭ cele da luciditatea,’ĭ făcea dulcĭ ș’atrăgătorĭ; și decă n’ârŭ fi avutŭ acele micĭ mustățĭ, ce ’ncepuse a ’mpodobi buza sa superioră, și pe care de, și abia le putea apuca cu verfulŭ degetelorŭ selle supțirĭ și delicate, ce-ar fi făcutŭ onore uneĭ dame, totu’șĭ le rěsucea din'cândŭ în cândŭ cu îngrijirea unuĭ bětrânŭ granadirŭ. Sprîncene fine, frunte cam lată, părulŭ negru și uă gură cu conturulŭ graciosŭ, împodobită de duoě rândurĭ de dințĭ ca mărgărita-rulŭ, și carea părea că nu este făcutŭ de câtă pentru a sěruta, complectatŭ figura acestuĭ june omŭ, carele se bucura de uă întinsă clientelă în cerculŭ sexuluĭ frumosŭ.

Spirituelŭ și drăgălașŭ, Dolciescu era unŭ încântătorŭ june, lâ etatea de 21 annĭ împlinițĭ.

Vareniu, cu șěpte annĭ maĭ maturŭ ca amiculŭ sěŭ era d’uă statură maĭ înaltă: fisionomia’ĭ avea uă expresiune seriosă, ochiĭ negri pătrundětorĭ păreŭ totŭ-d'auna obosițĭ, părulŭ frisatŭ de natură cădea în bucle in tote estremitățile figureĭ selle, încadrată de uă barbă ce adăoga la palorea sa și încrețiturele săpate fără de tempŭ pe fruntea’ĭ măreță dovedea că petrecuse unŭ lungŭ șirŭ de suferințe.

Era dotatŭ de natură cu unŭ spiritŭ înnaltŭ, c’uă elocință rară și uă autoritate fără pretențiunĭ, rěspândită în persâna sa, făcea sě fie respectatŭ ca unŭ bătrânŭ.

Elŭ apăruse d’uă dată în Iașșy, și mulțĭ, din ceĭ ce n’aveŭ de lucru, vorbeŭ diferite istoriĭ, ce sě pretindeŭ a fi din viața sa, însě nimicŭ nu sě putea affirma; unŭ-vělŭ mysteriosŭ, era pusŭ între trecutulŭ, pe care curiositatea omeniorŭ nu’ĭ-lŭ-a pututŭ pătrunde, și presentulŭ sěŭ plinŭ de interesŭ.

Unŭ servitorŭ indiscretŭ , făcuse sě se știe ; câ pieptulŭ ’ĭ era prevědutŭ de nisce marĭ cicatrice, cea ce dăduse ocasiune multorŭ cucone de a improvisa nisce istoriĭ tragice la adresa juneluĭ care-sě bucura de uă întinsă sympatle.

Maĭ târdiŭ și la locuiŭ lorŭ, vomŭ cunosce amě-nuntele viețeĭ sălle; acumŭ sě reluămŭ cursulŭ recităreĭ ce amŭ întrerupt-o unŭ momentŭ:

Trecuse duoě ore dupě medulŭ nopțiĭ, când aĭbiĭ junĭ ținăndu-se de bracie, âmblaŭ cu pași rarĭ pe drumul Copouluĭ ce sě desvěluia în nopte albŭ și întinsŭ înnaintea privireĭ lorŭ.

Era uă nopte încântătore, una dintre celle maĭ frumose alle luĭ Aprilie; cerulŭ limpede părea că ’nvălue universulŭ cu uă mantă azurie, semănată deștele, printrecare luna arunca raselle sele argintiĭ d’assupra pămentuluĭ, ce începea să sě deștepte de amorțirea erneĭ, unŭ dulce vântŭ de primă-vară, înlăcuîndŭ crivěțulŭ, mișca crăcile pline de mugurĭ ce atingendu-se trosneŭ ușorŭ, la adierea sa.

Și filomela, de multŭ amorțită, sě esercîta, ca sě dicŭ ast-felŭ, pentru concertulŭ voiosŭ alŭ natureĭ, și ciripindŭ părea că dice: «amŭ fostŭ mortă viața e dulce și voiŭ sě trăescŭ!...

In totŭ lungulŭ drumuluĭ, ambiĭ junĭ păziră tăcerea, și numaĭ la uă distanță de câte-va sute de pașĭ de la barieră, Dolciescu o întrerupse cu uă espresîune resignată, apucândŭ mâna luĭ Vareniu.

—Țĭ-amŭ promisŭ amice, disse ellŭ, sě’țĭ vorbescŭ de amorulŭ ce nutrescŭ de cât-va tempŭ, și care mě crede, m’a făcutŭ sě fiŭ celŭ maĭ nefericitŭ omŭ, Ascultă George, urmă el, apăsând mâna luĭ Vareniu pe pieptul sěŭ, ascultă bătăile inimeĭ melle... este efectulŭ uneĭ privirĭ ce m’a disperatŭ simplŭ aicĭ, uă greutate care mě apassă, mě sfîșie și mě topeștce cu încetulŭ, căci nu știŭ decă vr’uă dată se vorŭ confunda pulsațiunele inimelorŭ nostre și děcă voiŭ avea extrema fericire de a fi iubitŭ!“

,Nebunŭ ce sumŭ! cândŭ câte uă dată vr’uă femee deștepta în mine uă pasiune trecătore, credem că acesta e amorulŭ, râdemŭ de debilele selle curse și trecemŭ cu nepăsare de la una la alta ca passărea pe crăcile unuĭ arbore, credendŭ simțirea-mĭ stinsă dupě uă nopte de voluptate, cu uă dimineță de realitățĭ — Și acumŭ mě usucŭ de dorŭ, totă viața nu’mĭ este de câtŭ uă dorință continuă... și sera cândŭ mě culcŭ, dimineța cândŭ mě scolŭ, n’am înaintea ochilorŭ de câtŭ pe acestŭ angelŭ cu pěrulŭ blondŭ, cu apucăturele de copilŭ, de care tremurŭ cândŭ mă apropiĭ, der spre care, acestŭ ceva care residă aicĭ în inima mea, mě împinge cu putere și mě face sě aspirtĭ la uă viață, pe care n’o vědŭ de câtŭ în sboru imaginațieĭ melle!.. Der vaĭ! realitatea mi-se presintă și cu ea nefericirea mea!

Cea ce simt pentru densa, nu'ĭ uă passiune: e uă continŭ tinereță plină de intusiasm, care mě esaltă și face sě suferŭ, seŭ sě visez fericirea, dupě disposițiunele spirituluĭ meŭ.

E puținŭ tempŭ de când am vědut-o pentru prima oră și cu tote acestea ’mĭ pâre că o iubesc de secolĭ și uă voință care nu e a mea mě tîrăște pe prurmele eĭ.— Și dec-o vědŭ, unŭ tremurŭ mě coprinde, disperarea mě apasă, mě credŭ a fi însumĭ unŭ visŭ, seŭ ce-va de transparența unuĭ nimica.. si așĭ vrea sě fiŭ unŭ angelŭ, cu uă forciă supranaturalě, sě am aripĭ s’o răpescŭ și sě sbor!.. se sbor cu děnsa așa de iute, ș’așa de departe în câtsě nu pot fi ajunsŭ nicĭ uă dată de suferințele ce le încercŭ, căcĭ sunt maĭ crude de câtŭ torturile celle maĭ spăimântătore inventate de tyranĭ; așĭ vrea sě fiŭ aerulŭ ce ființa’ĭ respiră, n’așĭ vrea de cât să fiŭ continuŭ în contact cu densa și printr’uă dulce adiere se’ĭ spun : câtŭ o iubescŭ! căcĭ o iubescŭ așa de multŭ, în cât sum în extas de ce simtŭ; ’mĭ-arŭ trebui limba zeilor ca sě mě exprimŭ și nu sum de câtŭ unŭ debilŭ muritorŭ ce mě mărginescŭ în a simți!... Aici Dolciescu, făcu uă‘ pausă, ascunindu’șĭ unŭ momentŭ facia între mânĭ, ca și cumŭ ar fi voitŭ sě ... unŭ cursŭ regulatŭ ideilorŭ triste grămădite ’n spiritulŭ sěŭ: elŭ urmă:

—Cea întăĭ oră, când am vědut’o, era la balulŭ D-ncĭ M*** unde’ĭ-amŭ fostŭ presentatŭ de una din, verișorele mele. — Era îmbrăcată cu uă rochie de gasă albă, ș’audemŭ șoptindu-se în jurti’mĭ, că este cea maĭ încântătore din balŭ! — ’Țĭ spunŭ opiniuriea altora, căcĭ, de câte-va momente numaĭ eram stăpînŭ pe mine și nu vedemŭ înnaintea ochilorŭ de câtŭ pe ea. — Cea întăĭ privire ce’mĭ-a aruncatŭ, când ’ĭ-amŭ cerutŭ se tîî accorde un vals, a f stŭ cea de pe urmă lovitură și eŭ eram învins... Balulŭ mi-se păru profumatŭ de respirarea dulce a frumoseĭ melle condănțuitore și dupě cum’mĭ-avem' braciul tremurând petrecut pe dupě talia-’ĭ de nimfă, mě repediiŭ în mijloculŭ vălțuitorilorŭ ce se’nvirteu în jurulŭ nostru, sburamŭ, dupě tactulŭ orchestreĭ credîndu-mě celŭ maĭ fericitŭ. — Maĭ multŭ nu țĭ potŭ spune de acea serră; nu știŭ cum am fostŭ, trebue să fi făcutŭ multe nerodiĭ, căcĭ verișâra care mă presentase eĭ, făcându’mĭ semnŭ sě viu lângă densa, ’mĭ dîsse înctŭ:

— Scumpe Allexandre, fiĭ maĭ cu minte, că o sě superĭ pe Maria.

Am fugitŭ.

D’âtuncĭ, nu facŭ altŭ de câtŭ urmesŭ amorulŭ meŭ, și câte-uŭ dată în exaltațiune, spunŭ vânturilor sufferințele melle, să de ducă până la ea. . . căcĭ ,n’am mijloculŭ de a'ĭ spune. . .

—Și nu’țĭ respunde nicĭ uă dată !... întrerupse Vareniu c’unŭ fel de sarcasm, ce semăna adressatŭ proprielor sălle cugetărĭ, căcĭ cuvintele și simțimentul ce Dolciescu se încerca a descri, făceaŭ, de câte-va momente, unŭ straniŭ effectŭ assupră’ĭ.

— Nu ride George, ’ĭ respunse Dolciescu cu amărăciune, tu nu poțĭ înțelege lâ câte durerĭ este expusŭ acela ce iubește, căci anima-’țĭ rece n’atressărit pote nicĭ uă dată la su venirea uneĭ femeĭ.

Fu un moment de tăcere, pe care Vareniu o întrerupse,dândŭ un hohot de rîs convulsivŭ.

—Inima mea, ha, ha, ha!:. și cine vorbește; de amorŭ? tu sermane copilŭ, tu care nu-’lo cunostĭ enco, în a căruĭ animă abia se ivescŭ genuiniĭ acestuĭ sentimentŭ și care n’aĭ apucatŭ enco să guști din amărăciunele luĭ! . Eŭ n’am iubitŭ uă femee? urmă Vareniu aprindîndu-se din ce în ce, dârŭ cine a iubito maĭ multă ca mine, spune’mĭ! și care animă a fostŭ sfărâmată maĭ cu cruzime ca a mea !.. Numaĭ tu D-deule,decă este adevěrată existența ta, numaĭ tu poțĭ cunoște adînculŭ sufletululuĭ meŭ, numaĭ tu aĭ pute spune cu precisiune, torturile grosave de care am fostŭ bănțuitŭ! Spune, spune, acestuĭ copilŭ care deșteptă în mine niște suveirĭ așa de triste și care fără voie ’ĭ a sângeratŭ rana cronică ce copleșește inima mea; spune dâcă ește pe lume vr’uă ființă pe care amorulŭ s’o fi nenorocitŭ și care sě fi sufferitŭ ca mine?!...

Și apucândŭ cu ambele mânĭ pe Dolciescu de umerĭ, privindu’lŭ dreptŭ în faciă, ’ĭ disse cu unŭ tonŭ surdŭ :

—Ea amŭ iubitŭ șj suferŭ grosavŭ consecințele acestuĭ amorŭ !

Dicândŭ ast-felŭ, duoŭ șiroie grosse de lacrămĭ alunecară pe palidulŭ sěŭ obradŭ, și lăsândŭ manele, .cu disperare, adaose cu uă voce întreruptă de suspinĭ:

—Amŭ iubitŭ uă femee frumdsă; cel măĭ frumosŭ chipŭ ce ’șĭ pote cine-va imagina; o iubemŭ cu ardore, ast-felŭ că în essalțațiunea amoruluĭ meŭ, făcemu unŭ cultŭ dintr’însulŭ; alŭ căruia altarŭ, credeamŭ că e diditŭ în anima sa, și mă închinamŭ eĭ ca uneĭ divinitățĭ protectore.— Departe de densa ștrăbătemŭ pustiiurĭ și făcermŭ se resune văile chemând-o ca se’mĭ aline dorulŭ meŭ; — Natura cu mine-mĭ, imaginamŭ supusă capricielorŭ selle, adierea ventuluĭ părea că’mĭ respândește pe faciă resuflarea dulce a iubiteĭ melle, paserea ciripindŭ credem că’mĭ vorbește de amorulŭ eĭ și totulŭ din cea ce mě’mpresura spunea că îmĭ gândește, m’așteptă, mě dorește și eŭ o iubemŭ ! . .

Derŭ vaĭ! strigă Vareniu cădîndŭ în gehuchĭ și ’mpreunândŭ mânele cu disperare, fu uă di în care unŭ trăsnetŭ cădu aicĭ pe inimă' și Dumnedeŭ seŭ satăn m’a făcutŭ sě vědŭ cu ochi’mĭ c’acea femee, căria închinasemŭ viața și ilusiunile melle era era uă trădătore... am suferită oribilŭ, șopti Vareniu cu uă crîșnire selbâțecă, der...

Figura lui tot-d’auna-palidă și liniștită, avea de astă dată uă expresiune teribilă și ochiĭ ce exprimaŭ altă dată dulceța, scântcesă în orbitele lorŭ.

In acelŭ momentŭ 1una, care strelucea cu splendore, își ascunse facia dupě unŭ nourŭ și umbrindŭ pămentulŭ în nopte, părea că se possonrorăște la confidințâ ce -'ĭ scăpase fără voea juneluĭ; căcĭ de câte orĭ nu fusese ia martoră la fericirea luĭ!

Multŭ tempŭ domni uă tăcere profundă; pe care nicĭ ellementele nu se ’ncercaŭ s’o tulbure; se’audea respirarea găffâindă a lui Vareniu, care c’unŭ genuche pe pământŭ îșĭ avea capulŭ resematŭ pe mână privindŭ fixŭ’loculŭ ce alesese din întîmplare ochiĭ seĭ; Dolcieșcu tu capulŭ lăssătŭ pe pieptŭ împărtășea durerea, păstrândŭ uă religiâsă tăcere; și filomela care șĭ îngâna ruga de nopte, părea că cântă nenorocirea luĭ și întonândŭ duiosŭ, cerca sě ’lŭ consolese.

— Sermane amice câtŭ eștĭ de nenorocitŭ? disse în fine Dolcieșcu cu compătimire, după ce în tot tempulŭ acesteĭ scene remase înmărmuritŭ, trecândŭ pe rîndŭ de la surprisă la întristare, căcĭ nu věduse nicĭ uă dată pe amiculŭ sěŭ în uă așa stare; - linișteștete te rogŭ, și iartă-mě că am deșteptată în tine, fěră voie, niște triste suvenirĭ.

— Se tăcemŭ de mine, respunse Vareniu dup’uă lungă tăcere, în care tempŭ sě silise a'șĭ liniști spiritulŭ; ’mĭ pare rěŭ că te-am făcutŭ sě vedĭ în mine unŭ nenorocitŭ ! . .

— Consolăsăte, căcĭ pote uă dată, va avea pietate de tine.

— Vorbe amice, vorbe! liniștea ’mĭ va veni numaĭ atuncĭ cândŭ voĭ repausa în mormentŭ, căcĭ nu voĭ maĭ simți! ,De mě iubeștĭ Alexandre nu’mĭ vorbi nicĭ uă dată de acesta — și ca cum ar fi voitŭ sě schimbe șirulŭ cugetăriĭ selle, ellŭ s’adresă luĭ Dolciescu cu un sorisŭ care’țĭ arŭ fi deșteptat pietate: —Mĭ-aĭ vbrbitŭ d’amorulŭ těŭ, derŭ nu ’mĭ-aĭ spusŭ numele adorateĭ telle, trebue șě fie unŭ angelŭ . . . o cunoscŭ eŭ ?.

—Este Măria Arborescu, respunse Dolciescu cu tristeță, căcĭ istoria luĭ Vareniu ’lŭ făcuse sě cugete profundŭ.

La pronunțarea acestuĭ nume Vareniu tressări puțin și privindŭ câte-va momente figura luĭ Dolciescu c’unŭ felŭ de bucurie, amestecată cu bunătate, ’lŭ atrasse ușorŭ în brațele selle și ’lŭ întrebă c’un dulce sorîsŭ :

— Pe Maria iubeștĭ tu ?

— Da.

— Eștĭ celŭ maĭ fericitŭ dintre omenĭ : ’ĭ șopti elŭ, stringându’lŭ în bracie, numaĭ sileștete sě merițĭ amorală el.

— Și de unde’țĭ vine acestă transportŭ George? întrebă Dolciescu, care fără voie simți uă bucurie secretă.

— Pentru că vědŭ unŭ amicŭ fericitŭ, căcĭ ea te iubește ingratule.

— Ea, pe mine? .....

— Fără înduoyală.

—De-unde știĭ ?

— Ce ’țĭ pasă, amŭ observatŭ.

—Ascultă George, nu glumi cu repausulŭ conștiințeĭ, melle, eŭ credemŭ contrariulŭ și sumă forte surprinsă de cea ce ’mĭ spuĭ; legănatŭ pentr’un momentŭ în dulcĭ ilusiunĭ voĭ fi pierdutŭ cu totulŭ, atuncĭ când voĭ fi abandonatŭ și chiarŭ de speranțe... Ascultă; astă seră ea era la theatru, și privirea’mĭ n’a părăsit-o unŭ minutŭ; a fostŭ ca uă statue în loja sa și uă privire ce’ mĭ-a adressată, D—deule! m’ades-curagiatŭ... Decă m’am purtatŭ cu nesocotință, nu știŭ, căcĭ vaĭ; eramŭ pierdută !.. voiamŭ sě resistŭ plăcereĭ d’a o privi, derŭ uă mână năvědută ’mĭ întorcea capulŭ ca prin resortŭ, spre partea unde era ea,— voiamŭ sě ’nchidŭ ochiĭ pentru a nu o privi, căcĭ figura’ĭ mě înebunea, derŭ pleopele ’mĭ eraŭ împietrite și nu maĭ daŭ ascultare voințeĭ care’mĭ era nefolositore de astă dată. . . Am trebuitŭ sě suferŭ effectele acesteĭ privirĭ, penă cândă tu aĭ venitŭ să mě deștepțĭ din amorțirea mea și ’mĭ-am disŭ că totulŭ pentru mine e pierdutŭ; acea privire!....

— Ado braciulŭ amice, și ascultă sě ’țĭ spunŭ, cea ce amŭ observatŭ; sumŭ puținŭ fisîonomistŭ și tempulŭ îțĭ va proba că nu m’amŭ înșelatŭ

Cunoscă pe Mana așa de bine, cum nu poți sě’țĭ închipueștĭ; amŭ și eŭ affecțiune pentru densa. .. aĭde, aĭde nu îngălbeni, te-potŭ assigura că nu’țĭ sum rivalŭ, căcĭ affecțiuncle melle suntŭ cu totulŭ alt-felŭ ca a le telle. Prin urmare amŭ observat-o totŭ-d'auna Eramŭ și eŭ la balul D-neĭ M*** și amŭ spionatŭ, ca sě dicŭ ast-felŭ, tote mișcările acesteĭ copile, care mě interesedă multŭ, ’țĭ-o repetŭ — Țe-am vědutŭ și pe tine învîrtindu-te pe lîngă dînsa și’mĭ am închipuitŭ că’țĭ facĭ obiceiurile, seŭ măĭ bine disŭ, messeria de galantŭ. . . .

— O George, și’țĭ-aĭ închipuită tu acesta?.. făcu Dolciescu cu unŭ aerŭ cam scandalisatŭ.

— Eĭ bravo! și de ce nu? disse Vareniu silinduse a ride; credem acea ce ’mĭ spune trecutulă těŭ... De câte ori te-amŭ vězutvŭ ast-felŭ prin societățĭ, âmblândŭ se tantesĭ inima femeilorŭ și peste câte-va bre te găssemŭ rîndiŭ cu hohote de credulitatea seŭ debilitatea lorŭ !...

— Derŭ de astă dată, eŭ iubemŭ unŭ ângerŭ.

— De unde știamŭ eŭ? Der lasămă sě urmesŭ : Te-amŭ vědutŭ dicŭ, învîrtindu-te pe lengă dînsa și ea, te assigurŭ, n’a remasŭ rece la tote complimentele ce’ĭ făceĭ; a danțatŭ multŭ cu tine.. .

— Asta e cam adevěratŭ.

— Și cândŭ nu eraĭ prin prejurŭ, te căuta cu privirea. .

— Pe mine? întrebă Dolciescu cu unŭ aerŭ, care dicea «afirmă

— Și cândŭ te apropieĭ de dânsa, se coloraŭ ușor frumoșiĭ seĭ obrajĭ, cea ce enco, însemnesă ceva.

— Hîm ! făcu Dolciescu affectândŭ unŭ aerŭ de, modestie, credŭ și eŭ că însemnesă, și enco multe lucrurĭ...

— Și unŭ micŭ sorisŭ, care ți-se adressa câte uă dată, șĭ-are și elŭ cred, însemnătatea sa...

— Unŭ micŭ sorîsŭ!.. Te’ĭ fi înșelatŭ amice, pote nu era la adressa mea...

Și ca sě finescŭ, amŭ observatŭ lucrurĭ carĭ m’aŭ făcutŭ sě credŭ, că unŭ amorŭ candidŭ naște ’n sufietulŭ virginalŭ a uneĭ copile, pentr’unŭ desmățatŭ ca tine. . .

— Der, George, nu.. . aĭbĭ pietate și nu ’țĭ bate jocŭ de mine, eŭ o iubescŭ așa de multŭ. . . și cŭ dânsa ’țĭ jurŭ că nu mě voĭ purta ca unŭ desmățatŭ; ce vreĭ, în trecutŭ n’amŭ iubitŭ. . .

— Lassă-mě se finescŭ; eŭ nu ’țĭ spunŭ de cât reflecțiunele ce’mĭ-amŭ făcut atuncea, cea ce m’a oprit, se nu ’țĭ vorbescŭ de aceasta, ba enco mě decissesemŭ d’a întrebuința tote mijlocele ce ’mĭ-arŭ sta prin putință, spre a te opri sě te ’ntindĭ maĭ departe, decă sufletu’țĭ tare n’arŭ fi simțitŭ pentru dânsa un amorŭ sfîntŭ. Acumŭ ensă, cândŭ tu ’mĭ vorbeștĭ ast-felŭ, aprobŭ sentimentele vostre, pe câtŭ tempŭ vorŭ fi pure, și ’țĭ spunŭ că Maria te iubește, câ sě nu suferĭ seŭ sě facĭ nerodiĭ, întrebuințândŭ cine știe ce mijloce, ca sě ajungĭ la densa.

Îți mulțumescŭ George, tu eștĭ angelulŭ meŭ gardianŭ!

— Eŭ-sum amiculŭ těŭ, nenorocirile m’aŭ făcutŭ sě amŭ maĭ multă experiență de câtŭ tine, și credŭ ca uă datorie, a te feri de ridicolŭ și de gu rele relle..

— Scumpulŭ nieŭ, întrebă Dolciescu cu naivitate, derŭ acea privire furiosă ce mĭ-a adressatŭ la thetru, însemnesă și ea ceva?.

—Insemnesă, respunse Vareniu dîmbindŭ, că eștĭ enco unŭ stângăciŭ. .

— Stângăciŭ ? nu ințelegŭ.

— Spunemŭ mě rogŭ Domnișorule, ce căutaĭ în loja D-neĭ M*** care era vis-a-vis de a Mărieĭ și ce totŭ trăncăneĭ la urechea aceleĭ frumușele cochete, care ascultându-te rîdea cu așa mare poftă?

— A scumpul meŭ, de niște micĭ lucrurĭ, forte neinteresante...

— Ascultă Allexandre pe unŭ amicŭ care te iubește, fereștete de acestea căcĭ îĭ facĭ rěŭ; Maria a fostŭ forte dispusă penă dupě actulŭ întâiŭ, cândŭ vědîndu-te vorbindŭ așa de familiarŭ cu uă femee care nu ’țĭ e rudă și care ce e dreptulŭ era frumosă, în gelosa sa imagi ațiune de copilŭ ’și-a închipuit-o pe acea de rivală și pe tine de infidelŭ... amŭ ghicitŭ tote, acestea, căcĭ urmamŭ direcțiunea căutătureĭ și differitele mișcărĭ ale animeĭ ce se reflectaŭ pe figura sa, ce n’a ’ncerca nici uă dată vr’uă prefăcătorie, și n urmă țĭ-a adressatŭ acea căutătură furiosă care te-a înspăimântatŭ! ln-sinuĭ virginalŭ s’a deșteptatŭ amoralŭ, și tu eștĭ fericitulŭ alesŭ a gusta effectele luĭ: ea te iubește și e gelosă de sorîsurile ce le asvîrlĭ ventŭ, căcianîma’ĭ setâssă de amoră, n’ară vrea sě le culegă de câtă numai ea. . . Amice, sileștete a o merita, iubește-o în sinceritate, este unŭ sufletŭ pură ca lumina dileĭ și arŭ fi uă extremă bucurie se vo vědŭ fericițĭ.. . .

Vareniu, de multŭ tăcuse, și Dplciescu enco asculta; acestŭ limbagiŭ era armonîosŭ animeĭ selle.

— Tu ’mĭ redaĭ viața strigă elŭ în fine, aruncându-se în braciele luĭ Vareniu; fiĭ bine cuventatŭ!

— Sum amiculŭ těŭ.

V
CE ERA IN LADA ?

Lectorulŭ ’șĭ aduce aminte, că buniĭ creștinĭ, dupě acelŭ micuța măcela din cassa ovreiuluĭ, s’aŭ făcutŭ nevăgluțĭ cu lada.

Nimicŭ înseninătorŭ nu s'a petrecutŭ în totŭ tempulŭ cîtŭ a ținutŭ permutarea lădeĭ în stěpânirea nuoilorŭ sěĭ proprietarĭ, de cîtŭ că ea a fost dusă cu mare iscusință, printre șirurile de sergențĭ de nopte, dintre cariĭ uniĭ visaŭ forte liniștițĭ prin câte unŭ colțŭ.

Indată ce aŭ ajunsŭ la cârciuma din Tîrgu-Cuculuĭ, lada și celle ce s’aŭ maĭ furatŭ, fură puse în-tr’unŭ felŭ de magasie solidŭ lucrată, a căria ușă era zăvorită cu duoě brâște și prin urmare duoě cheĭ, dintre care una se trimise luĭ Ciorchini di în Tătărașiŭ.

Uă jumătate oră maĭ pe urmă, nimicŭ altŭ, nu tulbura liniștea aceleĭ camere întunecose de citŭ horcăiturile celoru nouě individe, și din cândŭ în când, mișcarea a duoĭ din eĭ, cariĭ ridicaŭ capulŭ și ascultaŭ cu atențiune, ca sě se încredințeze că ceĭ-alțĭ eraŭ adormițĭ.

In fine, unulŭ se ridică pe unŭ cotŭ, și chemă încetŭ de tot;

—- Gheorghe, Gheorghe!

— Iatămă’sŭ că vinŭ, ’ĭ rěspunse cella-l-altŭ veghetorŭ, aședendŭ vocea pe acellașĭ diapasonŭ.

— Gheorghe, care’nu era altulŭ, de cîtŭ înfiorătorulŭ țiganŭ, ce amŭ întâlnit în capițolulŭ alŭ II-lea, se târî pe brâncĭ peně ajunse lingă celŭ ce ’lŭ chemă, care era Nechita, locotenentulŭ luĭ Ciorchinidi: culcatŭ pe duoě rogojinĭ: slăbiciune caracteristică a uă mare parte din ceĭ ce suotŭ la putere și pe care invidioșiĭ șeŭ aceĭ ce nu ’șĭ-o potŭ permite, o numescŭ abuzŭ.

Fiindŭ unulŭ lengă altulŭ, eĭ se așetjeră botŭ la botŭ astŭ-felŭ că se simțea pe facia fiă-căruia din eĭ respirarea puturosă și oțețită a celuĭ-l-altŭ.

— Făcuta’ĭ tu socotela? întrebă Nechita cu aerulŭ unuĭ șefŭ, care vorbește cu subalternulŭ sěŭ, de trebșore particulare, — câte-câtŭ vine de fie-care băetŭ?

— Am făcnt-o ânco,de cândŭ mergemŭ la lucru ș’am totŭ resfăcut-o pâně acum...

— Câte parale 'ĭ partea ta?

—66 Galb. 21 de leĭ și 26 parale.

— Va să dică, partea ce’mĭ vine mie ’ĭ de?...

— 133 de galb. 11 lei șî 12 parale, suspină țiganu; privindŭ pă subŭ gene pe Nechita, cu unŭ aerŭ invidiosŭ.

— Ia sema, mě Gheorghe că'ĭ fi greșit servă Nechita a’ĭ căruia ochĭ scânteeŭ, gândindu-se că o sě fie stăpânŭ pe uă așa de măre sumă.

— Eŭ sě greșescŭ ? rěspunse acesta surîdendŭ cu aerulŭ unuĭ comptabilŭ ce are multă ’ncredere în sine; și începu să explice luĭ Nechita resultatulŭ calculelorŭ selle, făcute dupě uă ore-câre regulă pusă lorŭ de Ciorchinidi: In lada parșivuluĭ celluĭ de jidanŭ, suntŭ 2000 de galb... ’ĭ-amŭ împărțitŭ în treĭ ; uă parte pentru kir Ciorchinidi-căpitanu, alta pentru Cutie... Hm, hm.., bufni țiganu abă-tendu-se ore-cumŭ din șirulŭ ideĭ primitive, și dând unŭ cotŭ lui Nechita, se apropie și maĭ multŭ de ellŭ; ia ascultă bădică Nechito, ce năsdrăvănie maĭ este și cutia asta, de care ne totŭ vorbesce elŭ d’un cârdŭ de vreme?...

— E. he! e lucru mare!... der eŭ děŭ n’amŭ în-țelesŭ nimica, că parcă vorbește păsărește când ’ĭ vorba de cutie: der orĭ și cumŭ, trebue sě fie ceva...

Frică’mĭ este măĭ bădico, să nu ne tragă prepelița prin palmă! O sě totŭ pue la cutie, penă ce o să ne pomenimă într’uă di c’a șters’o.; și atuncĭ pas de’lŭ caută, dute de dă jalbă la poliție, de’țĭ dă mâna!...

— Oare? O fi cum dicĭ... der atuncĭ ce’ĭ de făcutŭ?

—Sě’lŭ luămŭ cu binișoru,știĭ colea’hoțește, cum facŭ proncororiĭ cândŭ ne iatacrirŭ ... și de-o fi vr’uă drăcie, sě’lŭ îndemnămŭ sě ni’ĭ dea ca sě’ĭ împărțimŭ frățește.

— Așa sě facemŭ Ghorghe; der sŭ’lŭ eĭ tu la descusutŭ, că aĭ maĭ multŭ duhŭ.

— Lasă’lŭ pe mine! der sě isprăvimŭ șocotela: și partea de a treia pentru noĭ; fie-care din aste părțĭ ’ĭ câte de 666 de galb. 20 de leĭ șĭ cncĭ parale! acu, partea nostră o împărțimŭ in 10, din care duoě pentru d-ta, ca unu ce eștĭ pristavu nostru și câte una pentru noĭ. — Asta’ĭ toată socotela, vedĭ și d-tâ și de n’o fi așa, atuncĭ!...

— Mě da alŭ draculuĭ estĭ tu Gheorghe! dise Nechita cu admirare, socoteștĭ paralile ca unŭ zarafŭ ; bine-o disŭ, cine-o disŭ, că țiganu ’ĭ maĭ deșteptŭ de câtŭ noĭ iștia-l-alțĭ creștinĭ...

— Apoi vedĭ, rěspunsse Gheorghe cu semeție, prin mâna mea s’a petrecută mulțĭ banĭ... cândă eramă la codru, eŭ impărțemŭ la flăcăĭ și numai punemă nici pe dracu la cutie........

Conversația lorŭ maĭ urmă enco cât-va și ’n urmă fiă-care din eĭ se culcă la loculŭ sěŭ.

Lunĭ sera pe la dece ore, unŭ omŭ îmbrăcatŭ în costumŭ de tăetorŭ de lemne, intră în cârciuma din Tirgu-Cuculuĭ și se ’ndreptă apoĭ cătră camera în care bandîțiĭ adunațĭ împrejurulŭ meseĭ, păreŭ că așteptă cu impaciență sossirea sa. Acesŭ omŭ era Ciorchindi, și venea sě împtrțescă furtișagu între eĭ.

Cânŭ intră în casă, Gheorghe țiganu era în piciore și vorbea cu unŭ mare talentŭ assupra calculelorŭ selle făcândŭ totŭ-d’uă-dată cunoscut bandițĭ-lorŭ, amendamentŭ în privința cutieĭ, ce era sě se pue pe tapetŭ în acea seră și care proinitea el, va fi susținutŭ și discutatŭ cu multă istețime de densu ...

— Bună sera băețĭ, disse Ciorchinîdi intrândŭ.

— Bine-aĭ. venitŭ; i-se respunse.

— Luatațĭ voĭ lada de la la Iuda cea, v’ațĭ purtatŭ voĭ cinstitŭ, nu v’a cunoscutŭ nimenĭ? întrebă căpitanulŭ frecându’șĭ manele.

— Fiĭ în pace, respunseră eĭ soridendŭ.

— Amŭ luatŭ și lada șĭ totŭ ce am găsitŭ prin case; adaose cel ce păstra cheia de la magasie, silindu-se s’o scotă din chimirŭ.

— Bravo vouă! dise Ciorchinidi, scoțendilpe a sa din busunarŭși în dreptându-se spre loculŭ unde eraŭ depuse lucrurilorŭ furate; — voĭ suntețĭ niște scule de mare preciŭ......

In fine lada fu pussă cu triumfŭ pe masă, și cu tote că eĭ nu posedaŭ cheiea, fu deschissă ca prin minune.

— Minunatŭ! maĭ disse Ciorchinidi, și începu sě scoță una câte una objectele coprinse in ea.

Tăcerea cea maĭ adîncă domni în totŭ tempulŭ acesteĭ operațiunĭ toțĭ urmaŭ cu privrea mișcările luĭ Ciorchinidi,și în ochiĭ fiě-căruia se citea dorința de a pipăi, fiě-celucru ce se scotea din ladă, căcĭ era obiceîu ca nimenĭ sě nu pue mâna pe nimicŭ.

Ce era în ladă?

Unŭ tălasŭ murdarŭ și ruptŭ de vechime vr’uă câte-va haine ovreieștĭ; pe care pote bunicu jidanuluĭ le purtase nuoĭ, maĭ multe albifurĭ ciorapĭ de diferite mărimĭ, rupțĭ numaĭ la călcâiŭ șĭ la degete și de desuptŭ, uă cutie de lemnŭ cu lustru, carea părea a fi c’am grea.

Ciorchinidi trecea objectele pe la nasurile băețilorŭ cu cea maĭ mare flegmă, părtindŭ că nu tine comptŭ de neliniștea subalternilorŭ sěĭ, carĭ aveŭ înfățișarea acelorŭ cânĭ, cărora li—sě arată bucata de carne destinată a li-se da maĭ târdiŭ, și carĭ aștep-tândŭ, sě lingŭ mereŭ pe botŭ și gemândŭ daŭ din codă.

Privirile tutulorŭ, eraŭ ațintate maĭ cu ossebire, pe acea cutie cu lustru, căria-’ĭ făceŭ ochĭ dulcĭ, și însușĭ Ciorchinidi, ne găssindŭ nimicŭ altŭ care sě indice existența celorŭ 2000 galbenĭ, avtind credința că ’ĭ va găssĭ acolo, o pusese la uă parte, pentru a fi desecată cea din urmă, în necadulŭ bandițilorti ce protestaŭ cu privirea contra a uă așa nepăssara a șefuluĭ lorŭ, care pentru maĭ marea lorŭ nefericire; făcusse sě sune ușorŭ cea ce conținea prea multŭ iubita-le cutie de lemnŭ cu lustru... și de n’arŭ fi avutŭ încredințarea că vorŭ fi sfîșiețĭ, maĭ înnainte de a face unŭ, pasŭ s’arŭ fi făcutŭ uă mare neînțelegere, căcĭ pe figura a vr’uă câțĭ-va din eĭ, se citea destulŭ de bine, marea dorință ce aveŭ de a eși afară cu ea la supțioră.

Dupě ce se împărțiră tote objectele, veni și rîndulŭ cutieĭ de lemnŭ cu lustru, pe care Ciorchinidi se sili câtŭ putu maĭ multă a’ĭ întârzie deschiderea, pentru a maĭ prelungi enco câtŭ va, palpițațiunea hoțomanilorŭ, ce se ’ndesaŭ mereă în masă; —

Cutia era închisă, Ciorchinidi făcu sě ’ĭ sară ca-paculŭ.

Toțĭ asistențiĭ cu uă mișcare întinseră mâna.

De uă dată figura luĭ luă uă expresiune de surprisă ce nu se pote descrie, și cu uă furie vedută, elŭ vŭrsă pe masă totŭ ce era în năuntru.

— Unde suntŭ baniĭ ticăloșilorŭ? strigă ellŭ, aruncândŭ privirĭ fulgerătâre pe bandițiĭ înmărmurițĭ, cariĭ se priveŭ cu stupiditate.

Devinațĭ ce era în cutie?

Uă mulțime de nasturĭ de diferite forme și mărimĭ, mărcĭ și bucățĭ de alamă, cheĭ ruginite, broște de mase și de cutiĭ, stricate, și alte asemenea lucrurĭ, pe care ceĭ iconomĭ aŭ obiceiulŭ a le pune bine pentru a le servi la trebuință.

Furia luă loculŭ surpriseĭ, uă mulțime de ’njurăturĭ și blasfeme fură adreșsate la totŭ nemulu jidovescŭ; vorbiaŭ toțĭ d’uă-dată, era uă amestecătură de tonurĭ, din care nu s’arŭ fi pututŭ înțelege nimicŭ, căcĭ vocile lorŭ de stentorĭ eraŭ confuse predominându-se.

In cele dinurmă, dupě ce fie-care ’șĭ vărsă pan la cea de pe urmă picătură din cupa înveninată de rentate, puținŭ câte puținŭ converșația se-ntinse asupra a diferite întimplărĭ de felulŭ acesta și fiecare începu sě ’șĭ dea părerea assupra împrejurărĭ, dupě cumŭ îlŭ tăea capulŭ și ’ĭ dicta un spiritŭ grosolanŭ; șî când Gheotghe țiganulŭ se redicŭ cu obișnuita-’ĭ limbuțîe ca sě opinieze și el, fu luata în rîsŭ, adresanduse uă mulțime de glume, grâse și necioplite, tuturorŭ socotelelorŭ selle.

Intre acestea Nechita, căruia țiganu ’ĭ făcuse cu ochiu, se sculă, tuși, îșĭ îndreptă brîulŭ și se adresă șefuluĭ sěŭ cu unŭ tonŭ timidŭ ti și ne-hotărîtŭ :

— Sě nu vo fie cu supěrare, voimŭ a vo întreba ceva...

— Vorbește! țlisse iute Ciorchinidi, fixândŭ miciĭ sěĭ ochĭ, pe acestŭ omŭ, ca și când arŭ fi voitŭ sě citescă ’n fundulŭ inimeĭ selle.

— D-ta de la unŭ tempŭ în coce, facĭ câstigu nostru ’n treĭ, din care uă parte o ieĭ pentru cutie....

— Așa este!.. îngână elŭ devenindŭ lividŭ, căcĭ în acestŭ momentŭ, uă astŭ-felŭ de întrebare putea fi periculâsă, maĭ alesŭ surprinsŭ îĭ lipsěŭ cuvin-tele, pentr’unŭ mpmentŭ.

—Puteveĭ sě ne spuĭ și nouě ce istorie de cutie maĭ este și asta! întrebă țiganulŭ clipindŭ din ochĭ cu viclenie căcĭ reserva în care căduse de câte-va momente, 'ĭ dedese curajŭ șĭ'uă bună disposițiune.

— Da, de... ce... nu ... se vo spunŭ, gângăni Ciorchinidi, silindu-se a se masca cu senge rece; voĭ ști prieteniĭ meĭ, seŭ celŭ puținŭ trebue sě înțelegețĭ, că partea ce mi-se cuvine, abia’mĭ ajunge că sě trăescŭ; și din asta maĭ plătesc enco la vr'uă câțiva spionĭ aĭ meĭ, fără cariĭ știțĭ că nu sepdte. — Intr’uă-di, dupě cum v’am maĭ spusŭ, m’amŭ gânditŭ, că decă s'arŭ întîmpla ca poliția sě pue mâna pe vre unulă din voĭ, n’așĭ putea sě ’lŭ scapŭ, fiindŭ că n’amŭ cu ce; și de acea amŭ înființatŭ cutia, de care m’amŭ juratŭ sě nu mě atingŭ de cîtŭ cândŭ va trebui să plătescŭ pentru a vo rescumpăra... și observândŭ efectulŭ minunatŭ ce făcea assupra bandĭțilorŭ aceste cuvinte elŭ urmă: — Derŭ decă voĭ credețĭ că eŭ vo înșelŭ, n’amŭ de câtŭ sě vo aducŭ aceĭ banĭ și sŭ viĭ daŭ neatinșĭ....

— Se trăeștĭ Căpitane, Ura! Strigară bandițiĭ maĭ în unanimitate, intusiasmațĭ de frumosa prevedere a șefuluĭ lorŭ.

Trebue sě spunemŭ că tote acestea eraŭ minciunĭ, Ciorchinidi fura pe aceștĭ tâlharĭ proștĭ, cariĭ credeŭ istoriele luĭ.

Doră se lăssămŭ ună momentŭ pe bandițĭ și sě vedemŭ cauza pentru care aceĭ 2000 galbenĭ nu eraŭ în ladă.

Ștîmŭ, dupě cumĭ am vědutŭ la începutulŭ acesteĭ istoriĭ, că Bercu, adusesă știrĭ asigurětore luĭ Ciorchinidi despre aceștĭ banĭ. Bercu care era unŭ pungașŭ de prima ordine, spionŭ iscusitŭ era cu tote acestea unŭ muritorŭ și putea prinurrpare sě fie și elŭ înșelatŭ.

Totă lumea știe acelŭ proverbŭ cabalistcŭ ovreieseŭ, că decă dă banĭ la începutulŭ septănâniĭ celle sesse dille următore ’ĭ merge rěŭ gheșfiurile seŭ alișverișu. Jupanŭ Ițicŭ, superstițiosĭ ca toțĭ ceĭ de națiunea sa, și maĭ alesŭ consecințe-proverbelorŭ tradiționale economice, ca unti habotnicŭ ce era, se grăbi a da aceĭ banĭ la adresa lorŭ, cu uă oră maĭ nâinte de-a însera, ca sě nu remâe pentru începu-tulŭ sěptămâniĭ, cea ce scăpase din vederea luĭ Bercu, ce urmărindu’lŭ n’a vědutŭ nicĭ unŭ semnŭ care sě ’ĭ denunțe că correligionarulŭ sěŭ avea baniĭ asupră’ĭ.

Acesta fu causa pentru care bandițiĭ în urma expedițiuneĭ, posedaŭ coja fără de miedŭ.

V
VISITA

A duoa di, seŭ maĭ bine disŭ, Marțĭ, pe la 10 ore de dimineță Vareniu intra pe pârtă locuințeĭ luĭ Dolciescu, luândŭ direcțiunea apartamentuluĭ sěŭ.

Acesta din parte'ĭ ’l aștepta de multŭ, trîntitŭ într’uă sofa, conlundatŭ în meditațiunĭ și gândindu-se pote la viitorŭ — la acelŭ viitorŭ plinŭ de poesie ce ’șĭ ’lŭ formeză amanțiĭ, atuncŭ cândti uă scantee de speranță lucește pe altariulŭ imaginațiuneĭ lorŭ.

De astă dată ellŭ numaĭ avea acea expresiune disperată, ca atuncĭ cândŭ am făcutŭ cunoștința sa, ci uă dulce radiare a bucuriĭ era respîndită în tote expresiunele fisionomieĭ selle. Conștîinția ’ĭ ușurată dupě convorbirea ce a avut-o cu Vareniu, aștepta cu nerăbdare ocasiunea care se’ĭ dea t6tă fericirea ce o dorea.

Cu uă di maĭ nainte, ambiĭ amicĭ projectase de a vizita pe Arborescu, părintele juneĭ copile, sperând că acestă ’ĭ va da ocasiunea d’a o videa.... și Dolciescu peně se vie amiculŭ sěŭ, se puse a medita șî ’n lipsă de altă trebă, a face projecte de acele, ce numaĭ imaginațiunea aprinsă a unuĭ înamoratŭ le-arŭ putea concepe. — Când intră Vareniu pe ușă, Dolciescu zidise deja, vr’uă treĭ s’aŭ patru castele pe vîrfurile munțilorŭ celorŭ maĭ pitoreștĭ, și aranjase astŭ-felŭ, ca iubita sa, se nu sufere de uritulŭ singurătățeĭ.... și ellŭ în genunchĭ, la picîorele eĭ, culegea amorŭ și fericire din căutăturile pasionate a le amanteĭ selle....

Vareniu devină fěră ’nduoyală, cea ce se petrecea în spiritulŭ amiculuĭ sěŭ, și fěr-alŭ deștepta din dulcele luĭ visă, se puse pe unŭ scaunŭ și ’lŭ contempla cu ochiĭ umedĭ de lacrimĭ, fěră ca cu tote acestea se potă opri unŭ surisŭ, ce'ĭ vine câte uă dată pe buse.

In acestŭ momentŭ, inamoratulŭ nostru întinse mâ-nele ca un omŭ ce se rogă, bâlbăind câte-va cuvinte neînțelese, pe urmă strînse braciele ca împrejurul uneĭ taliĭ, și de aicĭ începu uă luptă crincenă cu umbra ce de câte-va momente ’lŭ șicana; căcĭ trebue se spunemŭ, că Vareniu când intră în cameră ’lŭ găsi deja occupatŭ a urma cu privirea, uă ființă imaginariă; și când busele s£lle tremurânde, căutaŭ se dea semnalulŭ victorieĭ, prin a depune una din acele scrutărĭ, ce numaĭ uă gură setosă pote da, unŭ hohotŭ de risŭ, ce resună în apropiere, îlŭ fěcu sě tresară, privindŭ cu inchietudine pe Vareniu, care ’șĭ risulŭ, ținindu-se cu manele de inimă.

Dolcicscu, se arătă ore cumŭ supăratŭ și încurcatŭ, totŭ d’uă dată, vědându-se surprinsŭ în flagrant-delict, nu atâtŭ pentru densulŭ, cît pentru Maria, (căcĭ umbră nu putea fi altŭ de cît densa), cătrě careîntorcândŭ ochiĭ cu unŭ aerŭ resemnatŭ dupě ce’ĭ fixase unŭ momentŭ pe Vareniu, vědu tocmaĭ atuncĭ că e în prada holucinațiuneĭ, și că în loculŭ Marieĭ , ținea în braciě..... paltonulŭ sěŭ de primăvară, pe care servitorulŭ îngrijise a’ĭ ’lŭ prepara pentru plecare.

— Ce ’nsemnesă acestŭ paltonŭ? întrebă Vareniu examenândŭ haina ce fusese aruncată josŭ.

— Acestŭ paltonŭ!.. bâlbâi Dolciescu roșindŭ.

— Firește! chiarŭ acestŭ pe care ’lŭ—aĭ ghemuit în bracie...

— E fěră voie-’mĭ.... trăescŭ cu illusiunele....

— Bravo! D-le inamoratŭ! trăeștĭ de minuneĭ... derŭ e târdiŭ, punete de ’țĭ fă toaleta și se plecăm.

— Dumnedeule! cît eștĭ de ciufulitŭ: hainele șifonate, cravata la uă parte, uă mustață desfăcută, figura aprinsă, și tâtă persâna ta e în așa desordine, în cît arŭ jura cine-va că aĭ fěcutŭ resbelti morilor de ventŭ....

— Aĭ mare disposițiunĭ de risŭ astă-dĭ, George, dîsse Dolcilescu, întindenda’șĭ cu furiă mustața.

— E seina, observă Varenîu, că o se’țĭ desrădă-cinesĭ mustața!

— S’o ia dracu, deci nu stă!....

— O ! te asigurŭ stă forte bine.

Dolcieșcu ’șĭ fini toaleta, prin a cere diferite opi-niunĭ luĭ Vareniu, arătându’șĭ adenca sa părere de rěŭ, că n’are unŭ barbișon, care pretindea, că ’lŭ-ar fi prinsŭ de minune.

— Credti și eŭ! strigă unŭ Domnŭ care intrând, aurise din pragulŭ ușeĭ celle din urmă cuvinte pronunciate de Dolcieșcu; însě tu, Corpo di bacco, n’aĭ de unde se ’țĭ lașĭ aseminea bijuterie... Derŭ la dracu, cine-va se silește totŭ-d’auna ca se posadă cea ce vrea; de exemplu: ’mĭ s’a furatŭ Duminică la theru punga și batista, duoě objecte la care ținem prea multŭ; și fiindŭ că trecură fěră voie'mĭ în posesiunea altuia, ’mĭ-amŭ cumpăratŭ altele întocmaĭ ca acele; astŭ-felŭ și tu decă aĭ vrea poțĭ se ’țĭ facĭ unŭ barbișonŭ...

— Eŭ... unŭ barbișonŭ !... cumŭ? fěcu Dolciescu, pipăindușĭ bărbia machinalicește.

— Se rěsădeștĭ....

— Se rěsădescŭ! îngînă Dolcieșcu, fěră se înțelegă.

— Totŭ ce ’ĭ maĭ lesne, se ieĭ pěrŭ din capŭ, sěŭ ori de unde ’țĭ va plăcea, și cu ajutoriulŭ uneĭ sule, se. rěsădeștĭ una barbișonŭ....

Dolciescu înghiți acestă glumă a luĭ Vilotescu, căcĭ e ușorŭ a ’lŭ recunoste dupě objectele ce i s’a furaŭ, și ’șĭ promisă uă resbunare cu cea întăĭ ocasiurie.

— Buna dioa amice Varenîule, urmă Vilotescu, ștrîngândule mână, și ’mĭ pare forte bine că te găsescŭ, căci amŭ a mě aquita de uă datorie... și te rog se scusezĭ decă amŭ întârdlietŭ.... și el scâse unŭ galbenŭ pe care ’lŭ dete juneluĭ, — Derŭ voĭ suntețĭ gata de plecare, unde mergețĭ ? adaose el privindŭ la ceĭ duoĭ amicĭ.

— Mergemŭ sě facemŭ uă visită luĭ Arborescu.

— Forte bine! decă ’ĭ așa mergŭ cu voĭ, căcĭ și eŭ eramŭ hotăritŭ pentru acesta; — ’mi-e dorŭ grosavŭ de fratele Faustianŭ....

— Care, nu te iubește de locŭ, și care după cum îlŭ cunoștĭ, pote se ’țĭ spue vre uă grosietate, dăcă ’lŭ veĭ supěra multŭ, dise Dolciescu.

— Atuncĭ e altŭ-ceva! respunse Vilotescu, forte liniștit; în mijloce extreme cine-va recurge la Craca națională!...

— Ha. ha, ha ! Ce maĭ este și asta ?

— Unŭ micŭ toegŭ apostolicescŭ, care câte uă dată face minunĭ ca acelŭ alŭ luĭ Moise, când nu e condusŭ cu negligență; și Vilotescu făcu sě se vedă redemată de masă uă adeverată cracă ... unŭ bastonŭ respectabilŭ....

— Minunată cracă! tjlise Vatenlu examinându’1ŭ.

— Face minunĭ când saltă... ea numise dă înapoi nici uă lintě.

— Derŭ acestă cracă, avendŭ duoě capete, pote sě salte pe spinarea ta cu aceașĭ elasticitate ca și pe a altuia; observă Vareniu.

— O scumpulŭ meŭ, amŭ făcutŭ probă cu cofetarulŭ alaltă seră....

—Aide sě plecămŭ! dise Dolciescu pe care ’lŭ urmară ceĭ duoĭ.

Și câteșĭ treĭ juniĭ se urcară în trăsura ce aștepta la scară, a căria visitiŭ primindŭ ordine, fěcu să sg rostogolescă cu iuțelă spre locuința luĭ Arborescu.

D-nu Vilotescu, trebue sě spunemŭ, era unŭ bun baetŭ, veselŭ și sincerŭ, seă maĭ bîne, era unulŭ din aceia, ce suntŭ privițĭ rěŭ de fanfaronĭ, cărora le tăe nasul, și nu se sfiescŭ a bastona pe împert-nențĭ.

Elŭ se bucura de uă bună reputațiune în cercul omenilorŭ oneștĭ, și era preferat prin familiĭ unde știa, cu spiritulŭ sěŭ glumețŭ, se întreție uă întregă societate, fěră a i-se urî cui-va.

Era camŭ de aceașĭ talie cu Dolciescu, blondŭ, cu nasulŭ în venturĭ, cu mâna stângă ’n busunarŭ și cu drepta învertindŭ unŭ bastonŭ fabuloșŭ, ce fâcea pe totă lumea sě se dea la uă parte și sd se uite chiorîșe în urma lui.

Bravŭ peně la imprudență, iubea multŭ aventurele si sĭ expunerea vieța și punga, pentru orĭ ce ființă debilă ce avea necesitate de sprijinulŭ sěŭ.

Cât pentnu farse, era dispusŭ a le face tote-d’a-una.

Din tote vomŭ cita una, care, ce e dreptulŭ a pusŭ în piciore totă poliția, încependŭ de la Prefect, Procurore peně la cel de pe urmă epîstattt; plusŭ neliniștea și leșinele uneĭ femeĭ:

D-na Lorescu, era uă jună femee cochetă, măritată de unŭ anŭ dupě unŭ bărbatŭ, ale căruia interese ’1ŭ sileŭ a lipsi multŭ și desŭ de acasă.

D-lŭ Vilotescu, căruia ’ĭ plăcuse acestă damă’ĭ fěcu curte vr’uă câte-va dilie d’arându și fiindŭ că nu era unŭ băetŭ de lepădatŭ, înnaintă peně la unŭ ore care locŭ... și aicĭ trebui sě se oprescă, cu tote jurămintele de uă eternă amore și de uă fidelitate fěră căpătâiŭ ce’ĭ făcu.

— O sě mě spînzurŭ sub balcon u D-le D6mnă!... ’ĭ dise el în cele de pe urmă.

— Nu se pote, Domnule, ’mĭ cerĭ prea multŭ...

— Insě, Eleno, eŭ te iubescŭ așa de multŭ! ... și nu m’așĭ fi așteptatŭ nicĭ uă dată, ca tu, sě nu fiĭ capabilă de unŭ sacrificiŭ.... și ce maĭ sacrificiŭ!...

— Derŭ bărbatulŭ meŭ? miorlăi Domna.

— Barbatu, D-le!... și eŭ, nu sumŭ bușten, corpo di bacco... cu atit maĭ multŭ că te iubescŭ, adaose Vilotescu cu uă expresiune atrăgătore, petrecând braciulŭ pe dupě talia Domneĭ,

— Nu se pote!.. respunse ea cu uă’voce mișcată respingându’lŭ ușorŭ.

— Numaĭ objectezŭ, Domnă, dise Vilotescu, depărtându-se de ea cu unŭ aerŭ dramaticŭ, věd că tote suntŭ în dedarŭ, aĭ uă inimă de marmură, care dracu se mě iea, dâcă înțelegŭ cumŭ stă într’unŭ corpŭ așa de ’ncântătorŭ... Fěră amorulŭ D-le nu potŭ trăi.... mě ducŭ, derŭ veĭ fi responsabilă de cea ce se va întimpla, decă nu înaintea omenilorŭ, celŭ puținŭ înaintea luĭ D-deŭ și iuându’șĭ pălăria plecă spre ușă, cu speranța că va fii rechematŭ și ’șĭ prepara figura pentru scena ce trebuea să reîncepă. Derŭ, D-na Lorescu, cu tote că tonul asigurătorŭ alŭ lui Vilotescu, o făcu să se tremure, urmă lucrulŭ tapițerieĭ ce avea în mână, fěră a dice uă vorbă măcarŭ; căcĭ femeea ’ĭ totă femee !... are maĭ mult orgoliŭ de cât simțire, și te lasă să pleĭ, chiarŭ dăcă arŭ ști că la capulŭ scăriĭ ’țĭ-aĭ frînge gâtulŭ.

In aceășĭ sără pe la 10 ore, sergentulŭ păzitorŭ alŭ ulițeĭ în care locuea d-na Lorescu, eșindŭ din cârciumă, unde intrase sě bea unŭ paharŭ cu vinŭ, ce’ĭ oferise unŭ servitorŭ cu carefăcu atuncŭ cunoscință, vědu unŭ omŭ spânzuratŭ de balconul caseĭ aceleĭ d6mne; despre care făcu cunoscutŭ șefuluĭ sěŭ șî nu trecuse uă jumětate oră, cândŭ întrega a poliție era acolo, ossebitŭ de curioșĭ, carii se găsesc în orĭ ce tempŭ si' n orĭ ce locŭ. Peste uă altă jumětate oră d-nu Prefectŭ și d-nu Procurorŭ, în-cheeŭ unŭ procesŭ verbalŭ la facia loculuĭ, ordonândŭ sě se deslege spenqluratulŭ căcĭ arŭ fi fostŭ maĭ multŭ ca unŭ scandalŭ de a’1ŭ lăssa peně a doua-di.

Der citŭ de mare fu mânia acestorŭ domnĭ, când în locŭ de unŭ omŭ spânzuratŭ, cădu josŭ unŭ manechin!

- Pe domna Lorescu, trebue sě mărturisimŭ,o mustra cugetulŭ grosavŭ, ș’o înnecaŭ lacrimile, căcĭ era sigură că Vildtescu nebunŭ de disperare și de amor s’â spenduratŭ!... urmândŭ acestorŭ reflecțiunĭ și câte-va accese de isterico!

Vilotescu dupě ce iscăli ca martorŭ procesul verbale, într’uă băcănie de vis-a-vis, căcĭ assistase forte seriosŭ la acostă formalitate, se sui susŭ la tyrana inimeĭ selle, care cumŭ ’lŭ vědu dete unŭ țipetŭ și ’ĭ sări de gitŭ, împovorându’1ŭ deimputațiunĭ pentru durerea ce ’ĭ-a causatŭ.

— Voem se vědŭ decă aĭ anima... ’ĭ respunse acesta depuindŭ uă serutare pe fruntea eĭ.

— Monstrule! cât m’aĭ speriatŭ!.,.

— Nu ’ĭ nimic amica mea, sperŭ că eștĭ liniștită acum, că mě vedĭ trăindŭ enco.

Și ea ’lŭ assigură în fine de amorulŭ cĭ.. . . care fu susținutŭ cu căldură de amenduoĭ, chiarŭ din acea seră....

Iată ce felŭ deom era amiculŭ nostru Vilotescu.

Cu cât trăsura, în care eraŭ ceĭ treĭ junĭ se apropie de locuința luĭ Arborescucu atîtŭ inima luĭ Dolcîescu bătea maĭ multŭ, și uă emoțiurre vědută ’lŭ coprinse, atuncĭ cândŭ urca celle dîn tăĭ trepte ale acesteĭ case, care maĭ târdiŭ eraŭ sě devie thetrul unorŭ înssemnate întîmplărĭ.

Arborescu primi pe juniĭ sěŭ visitatorĭ cu bună-tatea’ĭ cunoscută.

Acestŭ bătrînulŭ era în etate de 55 pină la 60 de anĭ; avea ună din acelle expresiunĭ frumose, ce se observă la bătrîniĭ d’unŭ temperamentŭ senătosŭ, vesselĭ și bunĭ.

Elŭ era unulŭ din aceĭ adevěrațĭ boerĭ, cariĭ la ocasiunĭ aŭ știutŭ sě ’șĭ susție demnitatea patrieĭ lor. In tempiĭ sŭ occupase funcțiunile celle maĭ înnalte ale țerreĭ, pe care a servit-o cu devotamentŭ și nu s’a retrasŭ de cât atuncĭ cândŭ intrigile și mârșăviele curtisanilorti ’lŭ desgustară, și ’lŭ aŭ făcutŭ sě lasse, cu destulŭ regretŭ, interesele patrieĭ, pentru a îngriji de educațiunea copiilorŭ sěĭ.

De nu era unŭ învěțat, totușĭ avea cunoștințĭ întinse, în rapportŭ cu cultura de pe atuncĭ, elŭ a fostŭ unulŭ dîn ceĭ ce a făcutŭ multŭ pentru progrosulŭ științeĭ și a artelor și toțĭ aceĭ ce prețuise meritile selle, vorbiŭ cu venerațiune de bătrânulŭ boerŭ.

De șĭ bunŭ, drept și onestŭ, avea însě mania de erarchie și pentru děnsu unŭ nobilŭ de senge sěŭ celŭ puținŭ unŭ decoratŭ, era unŭ, cadŭ de admirațiuneși stimă fěră scrupulŭ. Ținea la nobleța numeluĭ sěŭ, și narŭ 'fi cruțatŭ nimica pentru, a’lŭ maĭ înnobila.

Derŭ viitoruŭ ertă așsemenea slăbiciunĭ pentru aceĭ ce aŭ făcutŭ bine, căcĭ nu eraŭ de câtŭ spiritulŭ uneĭ epocĭ infectată de acestă epidemie care rode animĭ penă în diillele nostre, . . și de care sperămŭ că peste câte-va generațiunĭ, nu se va maĭ vorbi de câtŭ ca de unŭ basm, ce va servi de metodă doicilorŭ ca sě adormă pe copiĭ.

Elŭ iubea cu frăgesime pe unica sa fiică, (fiulŭ sěŭ maĭ mare, murise), și nu trăia de câtŭ pentru fericirea ce credea că ’ĭ va assîgura, printr’uă căssătorie demnă de numele și averea sa.

Trecuse deja câtŭ-va tempŭ de cândŭ juniĭ se aflaŭ la Arborescu, vorbindŭ de evenimentele dilleĭ, cândŭ uă ușă laterală se deschise cu sgomotŭ și se ivi pe pragŭ uă,ființă blondă, care intra cu aerulŭ naivŭ alŭ copiilorŭ ce aducŭ uă noutate și remânŭ confusiațĭ la vederea străinilorŭ ce nu s’aștepta sě 'ĭ găssescă acolo.

— Vino Mărie, disse Arborescu frumoseĭ copile care roșie de emoțiune, ballanța unŭ momentŭ între idea d’a intra seŭ a se retrage.

Frumosă blondă, înnaintă saluândŭ cu grație și merse dreptŭ la părintele sěŭ, care depuse uă serutare fierbinte pe fruntea fiiecĭ puind’o se ședă lângă elŭ.

Câtŭ pentru Dolciescu, n’amŭ fi în stare sě descrimŭ nicĭ uă dată diferitele emoțiunĭ ce cârcă pe rîndŭ în câte-va secunde; elŭ ședea lengă uă masă și deschidîndŭ uă carte se prefăcu că citește, cu tote că o ținea d’andosele.

Inacestŭ momentŭ, uă grosnică horcăitură, făcu sě tresară pe juniĭ visitatorĭ aĭ luĭ Arborescu și pe juna copilă se soridă.

— Nu e nimicŭ, disse bătrinulŭ innaintândŭ spre locuiŭ de unde se aurise acelŭ sgomotŭ. e nepotumeŭ, care a adormitŭ vorbindŭ cu mine de treburĭ, și acesta e șemnalulŭ deșteptâreĭ. . .

— Dracu sě mě iea, dâcă n’am credutŭ că cade tavanulŭ exclamă Viîotescu, nu ’mĭ-amŭ închipuitŭ nici uă dată ca organulŭ unuĭ omŭ sě producă așa sunetŭ ! . . . Apoĭ adresându-se luĭ Faustian care se întindea în fotoliulŭ sěŭ, ce era pusŭ într’unŭ colțŭ: — hopa cocuță. copăcelŭ. . . ce mititelŭ băetŭ !... mě prindŭ pe batista care ’mĭ-a furat-o, că aĭ visatŭ vr’unŭ noŭ felŭ de bucate.

Faustian se sculă pentru a saluta.

Elŭ era unŭ omŭ d’uă talie mare, cu păru dreptŭ și aspru, unŭ respectabilŭ nasŭ, călutŭ în disgrație, de uă culore pătlăginie, era aședatŭ cu majestate intre duoĭ ochiĭ ca de oye înecată, figurâ roșie și rasŭ peste totŭ.

Dolciescu, profită de ocasiune, cândă ceĭ-l-alțĭ se occupaŭ de Faustian, și ridicândŭ ochiĭ cu uă expresiune pasionată, întîlni privirea Mărieĭ cercetătore si plină de interesŭ, care se plecă numaĭ de câtŭ, roșindŭ confusă de efectulŭ ce exersa assupră’ĭ căutătura acestuĭ june, plină de uă tandreță, a căria efecte pote că începuse a le simți.

Incurag etŭ prin acostă mică scenă, luĭ Dolciescu puținŭ câte puținŭ,Tpresența de spiritŭ îĭ veni și luă parte la convorbirea, care urmă, cu uă bună disposițiune, în care avusese ocasiunea de a surprinde în câte-va rîndurĭ, căutătura gânditâre a junei copile, fixată assupra’ĭ; și cândŭ credŭ momentulŭ favorabile sě retrase iarŭ la loculŭ sěŭ și de aicĭ începură uă mulțime de micĭ mișcărĭ, ca sě atragă atențiunea Mărieĭ care se prefăcea că nu bagă de semă, și vr’uă câte-va ochede assasine, urmate de suspine de felulŭ celorŭ înnăbușite, ce âmfiaŭ pieptulŭ junelui nostru înnamoratŭ, trimise la adresa încântătoreĭ adorate, care era occupată așĭ mototoli batista fină în manele'ĭ de copilŭ.

In fine Maria, împinsă de acelŭ sentimentŭ ce fără voie’ĭ occupa spiritulŭ, ’ĭ aruncă, uă ochiadă înflorită de unŭ surîsŭ, cu uă manieră așa de dulce și innocentă' că Dolciescu făcu uă mișcare împreunândușĭ mânele, și decă n’arŭ fi întîmpinatŭ căuțătura luĭ Vareniu, ceĭ aducea aminte de loculŭ în care era, căcĭ acesta observase totŭ, de sigurŭ că arŭ fi cădutŭ la piciorele Mărieĭ, și ’ĭ-arŭ fi spusŭ în gura mare, cea ce exprimaŭ în acelŭ momentŭ ochiĭ seĭ....

Nimenĭ nu observase acestea, căcĭ Arboresce eră occupatŭ sě asculte pe Vilotescu, ce’ĭ preșetita, în acelŭ momentŭ Craca sa națională recomandându’ĭ-o ca pe cea maĭ fidelŭ companionă, explicându’ĭ credetulŭ și atitudinea ce ’ĭ garantăsă cândŭ e însocitŭ de ea. Derŭ din nefericire, nicĭ unulŭ din eĭ nu věduse că era într'unŭ colțŭ cine-va care, spionasse peně la cea de pe urmă din mișcările lorŭ, mușcân-du’șĭ bubele penă la senge de necadŭ.

Acestŭ omŭ era Faustian, a’ĭ căruia ochĭ fulgera.

Maĭ târdiŭ ’lŭ vom cunoște bine.

Maria așteptă momentulŭ, cândŭ credu că se pote retrage, și cerendușĭ permisiune salută și trecu în camera eĭ.

In acestŭ momentŭ se anunciă: Baronulŭ Franțŭ von Tratelberg, pe care Arborescu ’lŭ primi cu totă onârea cuvenită titluluĭ sěŭ.

Abia Maria închise ușa, pe care maĭ mult o târî după sine, și cădu pe unŭ scaun, puindu’șĭ manele la piept, ca și cum ar fi voitŭ sě comprime bătăile inimeĭ sěŭ.

Ea era unŭ tipŭ rarŭ, maĭ unicŭ, frumusețeaĭ arŭ fi pututŭ sě servescă ca modelŭ maistrilorŭ, nobilulŭ sěŭ sufletŭ de uă candidă mândrie ș’uă inocință sfântă de unŭ esemplu și'n fine totulŭ într'ensa, te făcea s’o admirĭ și s’o iubeștĭ.

Ea avea niște frumoșĭ ochĭ marĭ, d’unŭ aburiŭ ca cerulŭ, care radieŭ în orbitele lorŭ, umbrițĭ-de niște gene castanlĭ, lungĭ fresate, d’asupra cărora se arcueŭ niște sprîncene supțirĭ, care păreŭ penelate de mâna perfecțiuneĭ; părulŭ abundentŭ blondŭ, și forĭ mele figureĭ din cele maĭ regulate; pelița obraduluĭ sěŭ fină, era de uă albeță puținŭ rosâtă, și așa de transparentă , că s’ar fi pututŭ numera temple'ĭ numerbse vinișore, mișcate câte uă dată de micĭ pulsațiunĭ a le arterielerŭ aședate maĭ în profunditate.

Acestă frumosă creatură, avea tote calitățile bune a le unuĭ copilŭ bine crescut; de unŭ caracterŭ voiosĭ și francă, era incapabilă de cea maĭ mică dessimulațiune; însă câte uă dată fixitatea căutătureĭ selle, niște pălirĭ periodice, trăda unŭ sufletŭ ardětorŭ, uă animă tânără și essaltată și niște patimĭ furiose, care adesea luaŭ finitŭ, printr’uă dulce melancolie, ce se observă la junele fete de unŭ așa temperamentŭ.

Cu unŭ cuvântŭ era frumosă !

Maria se sculă și scâse dintr’uă mică mobilă unŭ potretŭ.

— Tu mě iubeștĭ, disse ea cu esaltare, contâmplândŭ cu nessațiŭ imagina luĭ Dolciescu, der fiĭ sigurŭ, că nicĭ eŭ nu sum ingrată... și eŭ, te iubescŭ. Ea aduse potretulŭ Ia gură, și de puse pe elŭ unŭ scrutatŭ.

Der îndată, ca șt cum s’ar fi rușinatŭ-de patim a ce o domina ’lŭ pusse la locŭ șĭ se depărtă cu iuțelă, roșie penă în albulŭ ochilorŭ de copilărea ce a comisŭ.

VII
BILETUL LUI DOLCIESCU SI INDIVIDUALITATEA LUI FAUSTIAN

Vr’uă câte-va dille dupě acesta, Dolciescu, cu un billetŭ în mână, se preâmbla prin casă, în prada uneĭ bucuriĭ nebune, ce contracta forte multŭ cu sereositatea ne tulburată a luĭ Varenîu, resturnatŭ cu negligentŭ pe uă canapea, și părîndŭ că așteptă sě se maĭ domolăscă întusiamu amiculuĭ sěŭ, ca sě’ĭ potă vorbi maĭ seriosŭ.

Ce sě ’ntămplase?

Duoě sěŭ treĭ dille dupě visita dată de junĭ luĭ Arborescu, Vareniu se pomeni de dimineță c’unŭ fostŭ servitorŭ alŭ sěŭ, care se părea că venise sě’lŭ vadă, pe cându după aerulă sěŭ încurcatŭ, se putea înțelege că altŭ-ceva era causa visiteĭ selle.

Vareniu pricepu și ’lŭ sili sě vorbdscă liberŭ.

Atunci Nicolae, (ast-felŭ să numea acel servitorŭ), dupě unŭ preambulŭ, în care avu ocasiune sě și spue memoriele vieței sélle, de la data de când părăssise serviciulŭ lui Vareniu, pentru casŭ de însurătóre; și dupě ce printr’uă fină trăsură de spirit, în felulŭ sěŭ, și uă modestie de servitorŭ discretŭ, mulțumi vechiului sěŭ stěpânŭ pentru binele ce věduse de la elŭ și amicii sěi; intră în fondulŭ cestiunei pentru care venise, dândŭ să sě înțelégă că e unŭ omŭ deșteptŭ, simțitorŭ și recunoscătorŭ, cătră aceia ce'ĭ făcuse bine. Elŭ spusă că din nenorocirea luĭ sě afla în serviciulŭ lui Faustian și că nevastă-sa e prea fericită că servesce pe cuconița Maria fiica lui Arborescu; și aicĭ dreptŭ apropos de cuconița, dupe ce’ĭ făcu uă laudă înfricoșétă, fini prin a strănuta și tuși, dér așa de nenaturalŭ, că Vareniu înțelese că și restulŭ istorieĭ ce sě ascundea dupě aceste iritațiunĭ nasalĭ și pulmonarĭ, priveŭ totŭ pe Maria, carea inocentă și fără experiență cum era, nu sě putuse stěpâni d’a nu face confidențe servitoreĭ, fiindŭ surprinsă în vr’uă copilărie, ce trăda amorulŭ sěŭ, pentru amiculŭ nostru Dolciescu.

Și chiarŭ așa a și fostŭ, căcĭ nu dupě multe minute sě certificară bănuelele luĭ Vareniu: Nicolae spuse în fine că cuconița Maria sě topea de amorŭ dupě cuconașu Allexandru, că Ióna nevastă-sa, bănuise acésta maĭ întăiŭ, că în urmă găssise într’uă mobilă a cuconițeĭ, chipulŭ cuconașuluĭ, că într’uă di o surprinsese plîngȇndu, altă dată suspinândŭ, și că vědȇnd-o că sě topesce pe picióre din di în di, a stăruitŭ se'ĭ děscopere causa și în celle din urmă Maria ne maĭ putěnd înnăbuși ardórea animeĭ sélle, spusese Iónei totŭ și Ióna luĭ Nicolae și că Nicolae venea acum sě céră consiliĭ lui Vareniu, de conduita ce trebuea s'o păstrese vis-a-vis de unŭ secretŭ, care nu era alŭ sěŭ, dér care lŭ rodea la inimă.

Junele, după o mică cugetare,ĭ recomandă discrețiune, rugându'lŭ sě vie a duoa-di.

Cătră séră, Vareniu sě duse la Dolcescu și lŭ găssi sigilândŭ unŭ unŭ micŭ biletu, a căruia adressă de și invisibilă, sě putea însě ceti prea bine, dupě îngrijirea cu carea era strînsŭ și profumatŭ.

La questiunea ce’ĭ făcu acesta, el respunse cu resoluțiune:

— Am scrisŭ unŭ biletŭ Marieĭ!.. și la unŭ gestŭ de impaciență a luĭ Vareniu, — Ce vreĭ amice, ’ĭ dise elŭ, decă a’șĭ maĭ ține ȇnco uă di, așĭ înnebuni seŭ așĭ deveni unŭ idiotŭ... La ce ’mĭ e bună viața ast-fel, cândŭ eŭ n’amŭ unŭ momentŭ repaosŭ... Amŭ trăitŭ destulŭ cu illusiunea, credŭ că a venitŭ și rîndulŭ realitățeĭ: amorulŭ Mărieĭ, seŭ de nu sě morŭ!..

— Și cumŭ va ajunge acestŭ billetŭ la dânsa?

— Aurulŭ, sě știe de cândŭ lumea că este curierulŭ celŭ maĭ sigurŭ... și arătându’ĭ uă pungă rotundioră: acestŭ metalŭ care luce, desprețuitŭ de filosofĭ și înamorațĭ, va seduce cupiditatea unuia din servitoriĭ luĭ Arborescu, care nu va fi nici filosofŭ nicĭ inamoratŭ pentru a refusa baniĭ și a da un biletŭ... Ideea asta, adăogă elŭ, în chipŭ de parintejă, 'mi a venitŭ astă-di, vědĕndŭ dessemnatŭ unŭ Mercur c'uă pungă'n mână, pe vignetta uneĭ polițe rupte ce am găsit-o în drumŭ...

Vareniu lŭ făcŭ sě înțélegă că era periculosŭ să sě expună la discrețiunea unuĭ servitorŭ ne cercatŭ și fini prin a'ĭ cere acelŭ billetŭ, pe care Dolciescu ĭ-lŭ dete cu bucurie, aflândŭ neașteptata istorie a lui Nicolae.

A duoa-di Ióna, socia luĭ Nicolae, punea într'un coșulețŭ de lucru a’lŭ Mărieĭ, preciosa hârtie și așteptă cu bătae de inimă, efectulu ce trebuea sě facă, căcĭ acestă bună femee, avea pentru Maria uă simpatie plină de devotamentŭ.

In acea di, s’a observatŭ că Maria era distrată, palidă și tristă uă mică tremurare nervosă mișca din cândŭ în cândŭ frumosele sele buze, evitase d’a întâlni pe cine-va totă dioa, ochiĭ ’ĭ eraŭ umedĭ de lacrămĭ și în fine totulŭ din înfățișerea Mărieĭ, avea unŭ ce străinŭ de obiceiurile eĭ.

Dupě prânzŭ Faustianŭ intră la dânsa; o găssi ședendŭ lengă uă măsuță, cu capulŭ resematŭ pe mână, privirea’ĭ era abătută și lucru ’ĭ căduse josŭ. Elŭ rěmase unŭ momentŭ pe pragulă ușeĭ, uimitŭ d'acestă frumuseță angelică și unŭ fulgerŭ d'uă patimă brutală luci în ochiĭ luĭ.

Într'unŭ momentŭ'și formă uă resoluțiune și înaintă cătră Maria, legănȇndu-se pe șolduri și afectândŭ unŭ aerŭ de cochetărie, care contrasta fórte multŭ cu forma individualitățeĭ sélle.

— Haide ' și dise elŭ, punȇndu-se pe unŭ scaunŭ aprópe de Maria, cu surîsulŭ coțcaruluĭ care vrea sě tragă-n cursă pe provincialŭ; sě căutămŭ a profita de ocasiunĭ: Maria ĭ în una din acele disposițiunĭ care adessea mě făcŭ sě credŭ, d'unŭ tempŭ în cóce, c'a începutŭ sě simptă de gâdiliturile amoruluĭ... și așa trebue sě și fie, căcĭ la dreptulŭ vorbindŭ ea are 16 annĭ... și trebue sě'ĭ dea cine-va dreptate, căcĭ nu e de câtŭ legea natureĭ... haide, dragă Leonel, puțină fineță și ea va fi a ta; ah! ce fericire a o strânge în bracie!...

Și Faustianŭ surîdendu’șĭ de conquista, ce avea de gândŭ sě facă, care semăna forte multŭ cu proverbulŭ arvuneĭ, pentru epurile din pădure, ’șĭ dregea glasulŭ, căutândŭ expressiunĭ alese, ca sě’șĭ începă ataculŭ, dupě cumŭ dicea elŭ.

Elŭ’ĭ făcu d’uă camdată, câte-va ceștiunĭ simple.

Maria ’ĭ rěspundea din cândŭ în cândŭ, puțin cam iritată, fiindŭ întreruptă din reveriele selle și Faustianŭ care nu sě descuragia de locŭ de aerulŭ eĭ distratŭ, începu prin micĭ complimente, peně ajunse la uă declarațiune de amorŭ formală, pe care Mana nu’ĭ i-ar fi datŭ tempŭ s’o facă, decă gâridurile selle nu eraŭ cu totulŭ abătute de la viața reală și arŭ fi fostŭ atentă la cea ceĭ spunea verișorulŭ sěŭ.

Acesta Faustianĭ era nepotŭ alŭ luĭ Arborescu și prin urmare vărŭ alŭ Mărieĭ locuia în casa acestora, unde luase locuia fiuluĭ celuĭ maĭ mare a luĭ Arborescu, mortŭ în resbelulŭ Crimeeĭ.

Incă de micŭ sě observase'n trânsulŭ disposițiunĭ urîte ca běrbatŭ avea uă natură întunecată rea și vindicativă.

Partea romantică a viețeĭ sélle,era unŭ lungŭ șirŭ de desfrinărĭ și aventurĭ lașe, făcute la umbra uneĭ viețĭ ipocrite. — Multe femeĭ avěŭ sě plîngă, nenorocirĭ de pe urma sa, căcĭ cu ajutorulŭ auruluĭ a pututŭ seduce seŭ silui mulțime de ființe, asvîrlite de sortă în ghiarele luĭ, cărora ’n urmă le da cu piciorulŭ.

Der totŭ ce ’ĭ maĭ interesantŭ a sě ști de densul, este opiniunea minunată ce avea de figura sa.

Ce aĭ dice, iubite lectorŭ, cândŭ ’țĭ-așĭ spune, că omulŭ alŭ căruia portretă, ’lŭ-amŭ făcutŭ în capiolulŭ precedentŭ, sě credea frumosŭ, că sta ore în tregĭ înnaintea uneĭ oglindĭ ca sě’șĭ scotă firŭ cu firŭ pěrulŭ albŭ, ce începuse sě’ĭ înflorescă pe icĭ pe colě; și ’șĭ storcea cu uă rěbdare vrednică de unŭ omŭ de calcule, coșiĭ de pe nasulŭ sěŭ respectabilŭ și de respectatŭ, căcĭ luase proporțiunĭ gigantice de la uă vreme, de cândŭ beția era uă intimă ptrecere a sa ?

Uite, acestŭ omŭ nutrea de multŭ pentru Maria uă passiune, ce spera sě'ĭ facă locuŭ in inima eĭ și pândea ocasiunea cândŭ sě depune la piciorele aceșteĭ copile, omagiele a acea ce elŭ numea amorŭ.

Der sě lăssămŭ acestea, și sŭ vedemŭ cuventulŭ care, făcea pe Maria sě privăscă cu mariĭ sěĭ ochĭ speriețĭ pe Faustian, care profitândŭ de tăcerea Maria sě privesca cu mariĭ sěĭ ochĭ speriețĭ pe Faustin, care profitândŭ de tăcerea Marieĭ ce nu'lŭ asculta, 'șĭ declama passiunile selle, c'uă manieră ce nu s'arŭ fi pututŭ imita de celŭ maĭ bunŭ actorŭ buf; și ne vědedŭ nicĭ uă mișcare din partea aceștia, conchise că proverbulŭ ''tăcerea e unŭ rěspunsŭ'' e unŭ lucru forte adevěratu și de acea și înălță de uă dată vocea, propuindu-sĭ a da ultima lovitură, ca sě rupă înduoyala, ce credea că pote a maĭ rěmasŭ, în sufletŭ Marieĭ, amețită de declarațiunea sa.

Ea sě deșteptă tressărindŭ și avu ocasiunea sě vadă împietrită de spaimă și surprisă, una din scenele celle maĭ de rîsŭ, ce n’are cine-vâ jocasiunea sě le vadă de duoě orĭ în viață și pentru care Vilotescu ’șĭ-arŭ fi datŭ unŭ anŭ din viață, numaĭ sě fie spectatorŭ.

Ea 'lŭ vědu cădȇndŭ la piciorele selle și ’lŭ audi vorbindŭ unŭ limbagiŭ, de care nu ’șĭ arŭ fi pututŭ da sema, căcĭ sě părea unŭ urletŭ de bestie sělbatică... Der Faustianŭ care în delirulŭ vorbelorŭ sélle nu putuse sě observe efectulŭ desgustătorŭ ce făcea assupra Marieĭ nevědendŭ nicĭ unŭ gestŭ seŭ vorbă de desaprobare șĭ dise «tăcerea e unŭ rěspunsŭ» și cercă sě’-șĭ petrecă mâna pe dupě talia Mărieĭ, pe când gura sa, care căută pe a eĭ, pronuncia miorlăindŭ:

— Mario te iubescŭ!...

Dér Maria făcândŭ unŭ efortŭ supremŭ asupră’șĭ, săltă cu iuțăla uneĭ păsărele speriate în cuibulŭ sěŭ dândŭ unŭ țipetŭ și Faustin care sě lăssase spre ea, cu încrederea unuĭ amanŭt fericitŭ, din totă greutatea corpuluĭ, ’șĭ pierdu equilibrulŭ și cădu peste scaunulŭ în care ședuse ea, de pe care sě rostogoli peně subŭ massă, unde rěmase câte-va momente, amețitŭ de violința cădětureĭ.

Cândŭ sě sculă, era venătŭ de mânie, figura'ĭ era sângerată de uă hemmorrhagie nasală, uăstupiditate bestiară, rěspândită ’n expresiunele selle, făcea și maĭ gravă posițiunea sa ridicolă: și cândŭ Maria indignată, aruncă uă căutătură imputătore assupră’ĭ vădu tocmaĭ atuncĭ, că cea ce numea ”miculŭ sěŭ verișorŭ” în copilărie, nu era de cîtŭ unŭ monstru urîtŭ și supěrătorŭ.

Faustianŭ cu batista la nasŭ, îngână câte-va cuvinte de disperare; însŭ Maria, cu acea atitudine împosântă, care șede așa de bine ființelorŭ innocente și care totŭ d’uă dată le este și uă armă defensivă, amenința cu clopoțelulŭ în mână, dea pune tótă casa'n picióre, décă s'arŭ maĭ opune d'a eși seu décă ar cutesa sě înnaintese unŭ pasŭ... Și cândŭ buna Iónă, care ascultase cu neastȇmpĕrŭ din camera sa, tótă astă scenă, credu, că sossise tempulŭ d'a veni în adjutorulŭ tremurândeĭ sélle stĕpâne, sĕ ivi pe pragulŭ ușeĭ, Faustianŭ sĕ precipită pe cea opusĕ, silindu-se sĕ'și năbușéscă mânia și jurândŭ uă resbunare demnă de afrontulŭ ce'ĭ-se făcu.

Acéstă întȇmplare făcu unŭ efectŭ straniŭ assupra Marieĭ: pentru prima óră' și dete sémă de impresiunele inimeĭ sélle și vĕdu cu unŭ felŭ de spaimă, că sentimentulŭ care născuse'n ea, sub forma unuĭ dorŭ, plinŭ de uă langóre continuă, săltă în pieptulŭ sĕu virginalŭ, luândŭ unŭ avȇntŭ freneticŭ.

Maria iubea pe Dolciescu; numaĭ acumŭ ’șĭ-arŭ fi pututŭ da sema de fenomenele neexplicabile ce adese-orĭ provocase presenta seŭ suvenirea acestuĭ june; și înțelese că acestă atracțiune irresistibilă, nu putea fi de câtŭ cea ce Dolciescu prin biletulŭ sěŭ, numea amorŭ. Și cândŭ ’șĭ aduse aminte că biletulŭ era la densa, lipitŭ strinsŭ pe inima eĭ; căcĭ trebue sě spunemŭ, că Maria neputendŭ învinge d’uă camdată, cea ce numea curiositatea ’lŭ cetise. Spăimântată de cea ce a făcutŭ, voise sě’lŭ extermine și fiindŭ că audi unŭ sgomotŭ în apropiere, 'lŭ ascunse iute în loculŭ ce găsi din întâmplare, și loculŭ găsitŭ din întemplare era senulŭ sěŭ... Și ca sě urmămŭ, aducȇndu-și aminte de billetŭ, ea' lŭ reciti de maĭ multe orĭ cu lăcomie, murmurândĭ la câte-uă pausă: „Oh, te iubescŭ!”...

Nóptea se vădŭ lumină pȇnă târdiŭ în camera Marieĭ. Abia se luminase de diuă, Ióna căutându în coțiulețulŭ știutŭ, găssi unŭ biletŭ, ce nu putea fi de câtŭ respunsulŭ copileĭ, care printr'uă mutuală înțelege, îlŭ pusese chiarŭ în loculŭ unde găsise ce cella-l-altŭ.

Maria petrecu uă mare parte din nopte, între speranță și frică, bucurie și lăcrimĭ și ’n urmă apăssată de obosělă, adormi. Cândŭ se deșteptă spiritulŭ sěŭ agitatŭ de emoțiunele dilleĭ trecute, se limpedise ore cum, și orgoliulě sěŭ de femee, care coprinde sufletele cele maĭ pure, uă făcea sě se acuse că a făcutŭ rěŭ d’a se grăbi.... se acusade culpabilă și se repezi spre loculŭ unde pusese acelŭ billetŭ; der elŭ dispăruse de multŭ in largulŭ busunărŭ alŭ șorțuluĭ Ioneĭ, și Mărieĭ, negăsindulŭ la locŭ, ’ĭ veni uă amețélă și leșină.

Hărtia ce Dolcieșcu ținea în mână, dupe cumŭ amŭ vědutŭ la începutulŭ acestuĭ capitolŭ, era rěspunsulŭ Mărieĭ și eccă coprinderea sa:

„Sum într’uă disposîție de spiritŭ care nu’mlĭ permite sě cugetŭ assupra păssuluĭ ce facŭ... Pote e rěŭ... Der D-deŭ aibă pietate de mine! Inima mea ’ĭ-a d-tele.

Maria

Iiubite lectorŭ fost’aĭ vr’uă-dată inamoratŭ?

Eŭ amŭ uitatŭ; der 'mĭ-aducŭ ammte’de unŭ amicŭ care cândŭ a primitŭ 'celle din tăiŭ semne de amorŭ de la uă modistă căria ’ĭ făcea curte de bucurie, a îmbrățișetŭ cu atîta căldură-pe unulŭ din intimiĭ sěĭ, că ’lŭ-aŭ lăssatŭ frigurile pe bietulŭ crestinŭ ș’apoĭ enco nisce frigurĭ, de care nu’lŭ-aŭ pututŭ scăpa mediciĭ ceĭ maĭ buni în tempŭ d’unŭ anŭ...

Mii ride, căcĭ faci uă crimă de lese Romancier aicĭ nu e de câtŭ uă problemă seriosă de deslegatŭ:

Decă amorulŭ uneĭ modiste, a pututŭ sě dea atita căldură, încâtŭ comunicată, sě facă effectulŭ unuĭ;’ remediŭ de frigurĭ; apoĭ gândește, câtŭ de măre trebue sě fi fost reacțiunea făcută asupra luĭ Dolciescu, judecând dupě imagînațiunea’ĭ înflăcărată, când uă ființă angelică ca Maria, 'ĭ încredința inima sa?

Dolciescu era fericitŭ!

VIII
UA ISTORIE CU PROLOG DUOE ACTE S'UN TABLOU

— Bună dioa, D-le Baron. De când nu te-amŭ maĭ vědutŭ! Cumŭ merge starea sănătățeĭ personeĭ d-telle ? Dicea Dolciescu, care ședea de vorbă cu 'Vareniu, unuĭ personagiŭ scurtŭ și ceva camŭ grosŭ, ce intra într’acelŭ momentŭ la densulŭ, cu unŭ aerŭ d’uă curtenire plină de flegmă.

— Ih habe di ehre, tomni me. Respunse el dupě ce maĭ întâĭ, îșĭ fixase locuiŭ unde arŭ fi pututŭ sě ședă maĭ comodŭ; și numai de cât sě și puse într’un fotoliŭ mare, cu pântecele înainte, cu piciârele semi întinse și cu gâtulŭ proțăpitŭ într’un guleră care ascundendu’ĭ fălcile, sě rěsfrîngea ca niște aripĭ în paralelŭ cu nasulŭ.

Elŭ era, dupě cumŭ amŭ disŭ, scurtŭ și grosŭ, ochiĭ sěi micĭ de uă cullóre spălăcită, erau necontenitŭ în jocŭ; unŭ nasŭ turtitŭ și rădicatŭ la vȇrfŭ, cu niște nărĭ formidabile, pătate de tabacĭ; uă gură mare, dințĭ negri și uă bărbie ce făcea unŭ unghiu dreptŭ cu părțile zygomatice, complectau fisionomia baronului Frantz von Tratelberg, care obișnuea sě se radă peste totŭ în tóte dilele.

Acestŭ baronŭ, se pripășise de vr'unŭ anŭ prin Iașșy, și se'nvârtea în cerculŭ societățeĭ ce se numește la noĭ aristocrațiĕ; se dicea că e unŭ omŭ de petrecere, căcĭ fie cine putea sě petrécă prea bine în comptulŭ sěu; era blândŭ și se părea că nu ține la mânie, dupĕ aparență, qualitate prețuită fórte multu de lyonĭ, între cariĭ găseĭ totu-d'auna pe D. Baronŭ, angagiatŭ la vr'uă partidă de cărți, unde rarŭ se'ntâmpla se piardă.

Baronulŭ fěcu cunoscutŭ junilorŭ, în limba germană, că era invitatŭ în acea di de Faustianŭ prin-tr’uă scrisore și că nu putuse sě trecă pe lengă locuința luĭ Dolciescu fěră ca sě ’lŭ visitese; căcĭ, sě inira D-nu Baron, că nu lŭ maĭ întâlnește pe nicăierĭ, și credea că pote e maladŭ; derŭ acumŭ fiind assiguratŭ de starea sěnătățeĭ personeĭ sele, ’șĭ ce-rea permisiunea sě plece. Și fěr a maĭ aștepta respunsŭ, se sculă, ’șĭ luă bastonulŭ și păllăria și dupě maĭ multe reverințe și scuse de derangiamentŭ, luă calea spre ușă.

Derŭ tocmaĭ când sti essă; se lovi pe pragulŭ ușeĭ, pieptŭ în pieptŭ cu Vilotescu și fiindŭ că acesta intra cu cunoscuta-’ĭ negligență călcă pe D Baron pe piciorŭ deru așa de tare, că începu se urle și junele în locŭ sě ’șĭ ceră scuse, ’lŭ luă de gâtŭ.

— Unde plecĭ șfabule? ’lŭ întrebă elŭ.

— Aiaiaia!... Zum tomnule Faustiăn; aiaiaia!...

— Știĭ tu nemțule că amŭ sě te gâtuĭ ? Pe cine căutaĭ tu, la mine aseră ? știĭ ce va se dică Cracă națională? și strângea mereŭ pe baronŭ de gâtŭ encât i-se roșise și ochiĭ.

— Tomnule Filotesco îngâna nemțulŭ desclimpănitŭ aruncandŭ nă căutătură rugătdre lui Doiciescu și Vareniu, cariĭ privdŭ cu mirare acestă scenă ; tomiloĭ fostŭ puținŭ telicatŭ cu person-a me; Tomnule Filotescu, lasa-mi...

— Respunde nemțule, ce căutaĭ la mine aseră ? Și cine dracu te ’mpingea, sě stărueștĭ, pe lângă Lorescu și blăstemațiĭ ceĭ-l-alțĭ, ca se intre cu forța in cameră, a căria ușă mě vedeĭ că o apărŭ cu hotărîre? Ce creduĭ că n’amŭ înțelesŭ planulŭ těŭ? Credeĭ că decă nu ’țĭ-amŭ ruptŭ spinarea děună-dĭ la Copoŭ, o se ți-se trecă și asta ?... Respunde D-le Baron Cartofi, seŭ de unde nu, te sugrumŭ!

— Vilotescu strânse bine de gâtŭ pe Frantz, și ’lŭ lăsă numaĭ dupě intervenirea luĭ Dolciescu; și fiindŭ că Baronulŭ se grăbia, fu lăssată sě plece, dupě ce maĭ întâĭ ’șĭ dete promisiunea că finindu’șĭ afacerea pentru care dicea că lŭ chémă Faustianu, sě va întórce înapoĭ la Dolciescu.

— Nu știți vot ce blăstămată carne ’ĭ pe acéestă naivitate flegmatică! respundea Vilotescu, celorŭ duoĭ amicĭ/la objecțiunele ce ’i-se făcuse, după ce plecă Frantz. Profită de ideia ce avémŭ de dénsu, că ’ĭ un gugumanŭ, și ’mĭ face necontenitŭ la farse, care tind a vîrî discordie între mine și fratele Lorescu, care la dreptulŭ vorbindŭ e unŭ bărbatŭ cum se cade; și astea tóte pentru că amŭ avutŭ ocasiunea se vâd pe baronŭ, jucândŭ unŭ câne, ce se luase dreptŭ uă momiță*) de niște cărăuși. — Eĭ, dérŭ amŭ sě ’lŭ facŭ sě jóce verbunca!

Tóte cuvintele luĭ Viîotescu, aveŭ trebuință,de explicațiunĭ, pe care elŭ le dete fără se fie rugatŭ multŭ:

— V’aducețĭ aminte, dise elŭ, că acum vr’uă lună, am fosta invitata de D-nu R*** la moșia sa, care e în depărtare de duoě ore cu trăssura, de Iașșy, pentru uă mică petrecere câmpenăscă, dupe cum dicea elŭ. Fie primitŭ de D-deŭ eŭ amŭ petrecutŭ binișorŭ și nu m’amŭ gânditŭ se mě ’ntorcŭ, de câtŭ atuncĭ, cândŭ reměsesemŭ numaĭ eŭ, Frantz și cu cânde luĭ, căcĭ toțĭ invitațiĭ plecase, și noĭ, maĭ trebuea să stămŭ acolo enco uă di, peně sě vie, vr’una din trăssurile gaddeĭ, care sě ne ducă la Iașșy. Voĭ cunoștețĭ pe cânele luĭ Frantz, pe frumosulŭ Bubi, ’lŭ adusese și pe elŭ la petrecere și fiindŭ-că dupě ce amŭ rernasŭ singurĭ, n’avemŭ de lucru, Baronulŭ îșĭ tunse cânele nelăssându’ĭ de câtŭ capulŭ flocosŭ și eŭ căscamŭ grosnicŭ! Căcĭ, la dracu; mi-se urîse deprinsŭ cu sgomotulŭ capitaleĭ, eramŭ sillitŭ sě petrecŭ între șesse ochĭ, decă-’ĭ numeramŭ și pe aĭ câneluĭ, căcĭ R** plecase dupě afacerile moșieĭ și familia sa, se reîntorse la lașșy.

Pe cândŭ îmĭ frământamŭ creeriĭ, ca să găssescŭ mijlogulŭ care sě mě scape de urîtulŭ solitudineĭ, mě pomenescŭ cu Frantz, căruia i-se urîse asemenea , că ’mĭ face cunoscutŭ, într'unŭ chipŭ misteriosŭ,că elŭ a găssitŭ unŭ terranŭ ce-arŭ fi dispusŭ sě ne ducă la cămipele nostre, cu căruța sa, pentru preciulŭ de duoĭ irmilicĭ. Acceptaĭ cu bucurie și peste-uă jumătâte oră, eram pe drumŭ.

Căruța era strîmtă; vo spunŭ această particularitate, pentru că Frantz ’șĭ ținea cânele în bracie, și ’mĭ vinea în nasŭ totă puturea luĭ, și la tote rugămintele ce'ĭ amŭ fěcutŭ, că sě lase pe câne josŭ, ellŭ ’mĭ respundea strîrigândŭ pe Bubi în bracie, că p’uă femee iubită, că Bubi este companionulŭ sěŭ de voiagiŭ, amiculŭ luĭ intimŭ, confidentŭ discretŭ, etc. Și ca sě ’mĭ ție de uritŭ, căcĭ drumulŭ era monotonŭ, Frantz ’mĭ vorbi despre străbunĭ sěĭ, ’mĭ făcu genealogia sa și alte uă mulțime de flăcurĭ pe care le ascultamŭ cu răbdare, ’rugăhdu’lŭ din cândŭ în cândŭ sě dea maĭ la uă parte pecâne, care ’mĭ sufla an gură. — Atuncĭ Frântz se 'ntrerupea din istori Familieĭ selle și ’mĭ spunea vr’uă aventură a câneluĭ pe care 'lŭ seriita pe botŭ.

Trebuia vr’uă întâmplare , care se mě scape de nemțŭ și de confidentulŭ sěŭ ,căcĭ prevedemŭ că-o se ’mĭ pierdŭ rebdarea; cândŭ eccă că ne întâlnimŭ cu uă tabără ca de 40 de cărăușĭ, dintre cariĭ cea maĭ mare parte, eraŭ decă nŭ bețĭ celŭ puținŭ bine dispușĭ.

— Uĭte měĭ, nemțu cu mânița ! strigă unutŭ din eĭ, arătîndŭ spre noĭ cu biciulŭ, pe cândŭ ceĭ-alțĭ allergaŭ sě vadă comedia; și numaĭ de câtŭ căruța nostră fu oprită și se ivi unŭ parlamentarŭ, cu căciula pe cefă, care nicĭ una nicĭ alta, ceru unŭ spectacolŭ pentru compania lorŭ.

Eĭ luase pe Bubi dreptŭ momiță.

Câtŭ pentru mine ’mĭ veni idea de resbunăre și mě strecuraiŭ binișorŭ între dânșiĭ făcândŭ uă propagandă, printre ceĭ maĭ amatorĭ de comedie, lăudândŭ știința și bunele qualitățĭ ale pretinseĭ momite.

Frantz protestă în contra actuluĭ de violință ce i-se făcea, căcĭ cărăușiĭ de voe de nevoe ’lŭ detese josŭ din căruță.

Elŭ le spuse că’ĭ baronŭ și era p’aprâpe sě le facă genealogia familieĭ, der cărăușiĭ, cariĭ nu ’lŭ înțelegeŭ ce spune, credendŭ că le face înainte cuventarea, cumŭ maĭ věduse la alțĭ comedianțĭ, se prăpădeŭ de ridŭ; și vr’uă câțĭ-va din ceĭ maĭ nervoșĭ, vědendŭ că numaĭ începe, ’șĭ pierduseră rěbdărea și ’lŭ amenința ’sě mănînce bătae.

Franțz se opunea: și fiindŭ-că gluma se ngroșa, căcĭ věduĭ pe' vr’uă câțĭ-vă că 'șĭ suflecaŭ mânecele ca sě 'lŭ umfle, m’amŭ ăpropietŭ de dânsŭ și ’ĭ-amŭ disŭ încetŭ.

— Domnule Baronŭ, eștĭ îndestulŭ de nobilŭ ca sě mănîncĭ bătae de la niște bădăranĭ... fă-le plăcerea: Bubi al d-tele, e destulŭ de învěțatŭ ca sě satisfacă curiozitatea lorŭ; pune’lŭ sě facă sluju, sě joce in duoě picidre, sě facă săriturĭ și alte marafeturĭ ce'ĭ suntŭ familiare... Căcĭ la din contra te previnŭ, că chiarŭ deca aĭ fi decoratŭ de împěratulŭ Chinez, totŭ o sě te ’ntorcĭ la Iașșy cu osele rupte.

Raționamentulŭ meŭ fu primitŭ de Franțŭ, căcĭ dupě cîte-va micĭ dificultățĭ, sě hotărî în fine, aruncându'mĭ uă căutătură, pe care nu’mĭamŭ putut-o explica de câtŭ aseră.

Vo putețĭ închipui efectulŭ ce a trebuitŭ sě facă d-nu Baron Frantz von Trateiberg, înaintea a niște cărăușĭ, îmbrăcatŭ ca de’balŭ, cu uă codă de biciŭ în mână, dreptŭ baghetă, și învârtindu-se cu uă flegmă imperturbabilŭ împrejurulŭ lui Bubi, căruia’ĭ vorbea, nemțește și care în duoě piciâre, preâmbla niște ochĭ temătorĭ pe spectatoriĭ sěĭ, ce se extasieŭ de plăcere.

Eŭ unu, nu putemŭ rîde, făceamŭ filosofie... Mě gândemŭ la stremoșiĭ de care ’mĭ vorbise elŭ pe drumŭ și ’mĭ vinca sě dicŭ nobililorŭ lorŭ cenușĭ Privițĭ pe descentele vostru și videțĭ decă dupě aapucăturĭ e străinŭ acesteĭ messeriĭ pentru câre pare a fi născutŭ, ereditândŭ pe lengă tilurĭ și spiritulŭ de a improvtsa la nevoĭ!...

Peste uă oră eram în lașșy.

— Sě vedețĭ acuniŭ, priiice mijloce âmblă Frantz sě se resbune, ca sě nu ’șĭ pue spinarea ’n jocŭ; și vețĭ videa decă n’am dreptulŭ sě ’lŭ stâlccscŭ:

Suntŭ vruă dece dille, de cândŭ Elena Lprescu ’mĭ dete unŭ rendez-vous la Copoŭ, căcĭ fiindŭ bărbatu-sěŭ acasă, nu mă putea primi, fěră risculŭ de a fi șurprinșĭ; cea ce nu ’mĭ vine la socotelă.

Eramŭ d’uă jumětate oră în grădină, noptea era frumosă și Elena nu ’ntârdie d’a veni. O luaĭ la braciŭ și ne repețlirămŭ în aleiŭ, cândŭ la cotitura unuĭ drumŭ, recunoscŭ pe Frantz de departe; îndupirămŭ pașiĭ și peste puținŭ eramŭ înfundațĭ în stufișurĭ.

Stamŭ aprope de uă oră într’unŭ colțŭ alŭ grădineĭ, cândŭ audimŭ pașiĭ ce sunaŭ pe năssipŭ, a maĭ multorŭ persone ce veneŭ în direcția nostră.

Amŭ crezutŭ de uă cam dată că eraŭ niște preâmblătorĭ; der eĭ s'apropieŭ din ce în ce, dândune târcole, și în celle din urmă eraŭ așa de aprope, că le putuĭ distinge vocile.

Inchipuiți-vo surprinderea mea, cândŭ între altele, recunoscŭ vocea luĭ Lorescu și a luĭ Frantz!

Înțeleseiŭ că eram trădațĭ. Der nu era nicĭ unŭ mijlocŭ de fugă : înnainte ’ĭ avemŭ pe denșiĭ și înnapoia nostră zaplasulŭ, care arŭ fi fostŭ unŭ obstaculŭ de risŭ pentru mine, derŭ ce era sě facŭ cu Elena care n’arŭ fi fostŭ în stare sŭ sară peste densulŭ, înfoetă cu fuste și crinolinŭ; prin urmare totă speranța mi-se concentră în craca națională, care stă liniștită lângă mine.

La 15 pașĭ trupa se popri; iĭ numeraĭ, eraŭ șesse și păreŭ că se Consultă. Cu tote că era întunericŭ și nu putemŭ fi recunoscutŭ, totușĭ ceĭ sesse putemŭ distinge’n unibră uă femee în braciele unuĭ bărbâtŭ.

M'așteptamŭ la vr’unŭ atacŭ și mě hotărîsemŭ sě ținŭ pieptŭ: Mâna stângă o aveinŭ petrecută împrejurulŭ talieĭ Eleneĭ, maĭ leșinată de frică, pe cândŭ cu drepta apucasemŭ capătulŭ bastonuluĭ, și cramŭ decisŭ sě crăpŭ capulŭ celui din tăĭ ce s’arŭ apropia; cândŭ audŭ pe Lorescu, care înadinsŭ, ca sě ne dea curagiŭ, îșĭ înnălțase vocea ce se audea clarŭ în liniștea nopțeĭ, opunânduse cu stăruință projectelorŭ ce făceŭ companioniĭ sěĭ, trataudu’ĭ de ștrengarĭ; pe cândŭ Frantz stăruia cu totŭ dinadinsulŭ se înnaintese, căcĭ dupě idea luĭ, trebuia sě fie unulŭ din amiciĭ lorŭ și că le-arŭ procura puțină materie de petrecutŭ.

Dupě uă ore care discuțiune între dînșiĭ, Lorescu ’șĭ formă majoritatea și nouě ne veni inima la locŭ, căcĭ se depărtară totŭ astŭ-felŭ dupě cum venise.

Acum nemțulŭ, nu se mulțumește, cu acesta, căcĭ de sigurŭ că elŭ care ne recunoscu, adunase pe ceĭ-l-alțĭ ca sě comproiniță pe Elena, sě mě pue în posițiune d'a mě bate cu barbatulŭ sěŭ și elŭ se’șĭ bată jocŭ căinandu-mě de în tâmplarea (dupě cum arŭ fi numit-o), în care, arŭ fi disŭ că’ĭ pare rěŭ că s’a aflatŭ și elŭ.

Derŭ spiritulŭ sěŭ, mărginitŭ se vede cerculŭ unorŭ planurĭ de acelașĭ felŭ, nu găsși vr’uă altă manieră de resbunare, care sě lovesca numaĭ în mine; și credu, dupě cîte 'mĭ închipuescŭ, că în a duoa încercare de a face pe bărbatulŭ Eleniĭ sě mě surprindă cu ea, va reuși.

Elŭ a pânditŭ ocasiunea.

Elena vědendŭ că nu maĭ vinŭ pe la densa, cîte-va dile, începu să sě temă de îndelungata mea absență, căcĭ bieta femee mă iubește, și veni la mine aseră, tocmaĭ în momentulŭ cândŭ mě preparamŭ se ’ĭ trimitŭ o scrisore.

Fiindŭ că venise, ’ĭ-amŭ cetită ensu-mĭ scrisorea mea sentimentală, amŭ asigurat-o de amorea mea și astŭ-felŭ ne desfătamŭ în deliciele amoraloĭ nostru; câud, audŭ în uliță uă larmă și recunoscŭ pe Lorescu, Frantz și alțiĭ, cariĭ luaŭ direcțiunea scăreĭ de la apartamentulŭ în care locuescŭ.

Amețitŭ nu știemŭ ce sě facŭ cu Elena, căcĭ de astă dată, amŭ ghicitŭ întențiunele luĭ Frantz. Nu era altă eșire de cîtŭ acea prin care intraŭ aceĭ blăs temațĭ. — Fěră sě pierdŭ tempulŭ; bagŭ pe Elena ’n camera servitoreĭ, care nu era acasă și pe când' înehidemŭ ușă, simtŭ, cu un fiorŭ în inimă ce se pusse pe umărulŭ meŭ. Mě întorcŭ, era Lorescu urmatŭ de uă șlehtă de băețĭ veselĭ, cariĭ cunoscendu-’mĭ libertatea-’mĭ de maniere 'mĭ-cereŭ fěră jenă, sě le arătŭ ce ascunsesem acolo.

M’amŭ opusŭ, căcĭ amŭ recunoscutŭ numaĭ de câtŭ că Lorescu nu știa nimicŭ; și Frantz de astă dată, propunea intrarea cu sila în acea cameră, tot cu aerulŭ cu care mě servisemŭ eŭ c’uă lună‘maĭ nainte, îndemnândŭ pe cărăușĭ ca șě ’lŭ pue sě joce momița.

Se admise intrarea cu forța.

Derŭ în momentulŭ cândŭ sě’mĭ isbucnâscă mânia, uă întâmplare neașteptată mě hotărî sě le deschidŭ.

Fiindŭ reseinatŭ cu spatele de ușă, audŭ în cameră uă mică scârțâitură de oblonŭ, ce se deschide și reânchide și eŭ înțelegendě cauza lasŭ intrarea liberă și toțĭ aceștĭ ștrengarĭ năvălindŭ în năuntru, nu găsescŭ nicĭ uă urmă de femee, cu totă stricteța pcrchisițiuneĭ lorŭ.

Peste uă oră, numaĭ era nimenĭ la mine.

Alergŭ în camera servitoreĭ, deschidŭ oblonulŭ de la pivnița care comunica cu acea odae, unde am înțelesŭ că se refugiase Elena, vědândŭ pericolulŭ ce o amenință; strigŭ, derŭ nimicŭ nu respunde chemăreĭ melle. Unŭ fiorŭ de neastâmpărŭ' mĭ trecu prin vine. Allergŭ, ieŭ uă lumànare, mě coborŭ în pivniță, și aicĭ ce sě vědu? Elena 'ntinsă pe pămèntu feră cunoștință și cu figura plină de sȇnge. Unŭ momentŭ amŭ credutŭ că e mórtă, o iéu cu frică 'n bracie și sboru cu sarcina 'n camera mea, unde m'amŭ assiguratŭ că nu era de cîtŭ leșinată și sȇngele' ĭ provenea dintr'uă jupuitură ce'șĭ făcuse la nasŭ, pe când căduse de pe scară.

Din norocire, nu 'i-se întîmplase nicĭ un alt rĕu.

—A duoa di, eramŭ curiosŭ se știŭ ce minciună a acoperitŭ sgâritura de pe nasŭ.

Mě ducŭ la Lorescu, elŭ m’a primitŭ ca totŭ d’auna.

Întrebŭ, ca de datorie, de Dómna.

— Dómna e nebună, respunse elŭ dândŭ din umerĭ.

— Cumŭ asta? întrebaĭ cu uă curioșitate, dupě care ascundemŭ interesulŭ.

— Inchipuește-’țĭ, scumpulŭ meŭ, ’mĭ dise elŭ, aseră, vinŭ acasă camŭ târdiorŭ.... batŭ la etacu Eleneĭ, când d’uă dată iute cum este ea, se repede se’mĭ deschidă și se lovește cu nasu de clanța ușeĭ, derŭ așa de tare, că într’unŭ momentŭ s’a âmflatŭ ca unŭ mărŭ... și astă-dĭ îșĭ petrece puindu-’lŭ în miedŭ de pane muetŭ în vinŭ...

Nu m'amŭ pututŭ opri d’a nu da unŭ hohotŭ de rîsŭ la acesță ingeniosă minciună la care 'mĭ ajută și bietulŭ bărbatŭ. —Șiamŭ că femeile inventasă lesne, derŭ nu mě așteptamŭ se aibă hotărîrea și precisiunea executăreĭ.

— Eccă D-lorŭ, istoria mea cu prologŭ duoě acte și unŭ tabloŭ.

In acestŭ momentŭ ușa se deschisě și Frantz se ivi pe pragŭ.

IX
FAUSTIAN SI BARONUL VON TRATELBERG

Sě ne întorcem puținŭ la trecutŭ.

Faustian eșindŭ de la Maria, dupě cumŭ amŭ vědutŭ, sě închise în camera sa, furiosŭ de nereușită, a căria causă ’șĭ frămenta mintea necontenitŭ s’o afle și nu putea.

— Ce dracu! ’șĭ clise elŭ, dupě ce se privi multŭ in oglindă, mě ducemŭ cu atâta siguranță!.. Căcĭ sě ’nțelege, decă așĭ fi prevědutŭ, nu m’așĭ fi expusŭ .., der cu tote acestea trebue sě fie uă cauză... și Faustianŭ sě preâmbla mereŭ. — Sě fie ore Maria inamorată?,. Ah, Satană afurisită, ștrigă elŭ d’uă dată oprindu-se; acelŭ momițoĭ de Dolciescu, care sě totŭ schimonosea la densa?.. Ah nătărăŭ ce sum! Și eŭ uitasemŭ scena din camera luĭ moșu-meŭ, care iritase atâtŭ... Și eŭ credemŭ că ea rîdea de elŭ... Căcĭ de unde dracu sě’mĭ trecă prin minte, că uă fată ca Maria pote sě se gândescă unŭ minutŭ la uă secătură ce așĭ fi în stare s’o sfărâmŭ între unghiĭ; pe câtă vreme eramŭ aicĭ totŭ-d’auna, la nasu eĭ... Vedĭ ce.se pote întimpla cândŭ îțĭ iea altŭ cine-vâ înnainte?!. și cu tote aceste ea iubește pe acea damicellă cu mustățĭ, căcĭ altŭ-felŭ...

Și Faustian se preâmblă prin casă in prada uneĭ tulburărĭ crescânde. Luĭ nu’ĭ intră de locŭ căpŭ, cum putea fi Maria înamorată de unu ca Doicieseu, și î-se părea straniŭ sě aĭbă unŭ rivalŭ, elŭ care făcuse atâtea concuîste, elŭ care c’uă singură vorbă însocită de câte-va piese de aurŭ, făcea sě aĭbă pe cea maĭ frumâsă amantă de profesiune; și sě se vadă acum disprețuitŭ; și de cine? de uă copilă, care dupě cum credea ’ĭ-arŭ fi sfiritŭ de gâtŭ la celle din tăĭ semne de preferință ce ’ĭ ar fi aretatŭ...

Pe cândŭ se’gîndca ast-felŭ, ’ĭ veni în minte scena din 11 Barbierc di Siviglia, dintre don Bartolo și Rosina, și de versurile celui din tăiŭ:

Si sa ben che all' età vostra

Suol venir la frenesia,

Che provò la mamma mia,

Quando vide il mio papà, etc. etc. etc.

— Da, da! ’șĭ disse elŭ căcĭ acumŭ i-sě schimbase șirulŭ ideilorŭ; și femea ’ĭ uă enigmă, pe care n’aŭ putut-o deslega atâția invěțațĭ... ’șĭ are escentriciațile eĭ ...căcĭ a iubi uă pisicuță ca acelŭ ciconăsclŭ, nu pote fi decatŭ uă eseentrieitate demnă de unŭ englesŭ ... Don Bartolo, era unŭ boŭ încălțatŭ; cu tote acestea avea dreptulŭ s'o amenințe cu toțĭ termeniĭ uneltclorŭ de încuețori ce suntŭ cunoscute în limba Italiană, căcĭ era în dreptuŭ sěŭ, sě oprcscă comunicața Rosineĭ cu d’Almaviva, în qualitate.de tutore; și maĭ alesŭ că era și elŭ omŭ. . . Derŭ eŭ, cum dracŭ sě facŭ ca sě punŭ uă barieră între dânșiĭ? — Sě ’ĭ spunŭ moșuluĭ? c uă gugumănie; s’o amenințŭ, cu... maĭ știŭ și eŭ ce? Va rîde de pline; sě mě batŭ cu acea bucățică de omŭ? te pomeneștĭ că mě omoră... s’a vědutŭ atâtea exemple Nu, adecă, că ’mĭ e frică, căcĭ slavă D-luĭ amŭ avutŭ deja câte-va duele; der dă, nu ’mĭ vine sě părășscscŭ viața, cândŭ știŭ că pote să rămâe cine-va fericitŭ în lumea asta și mie sě ’mĭ curgă balele pe cead-altă... sě... sě... sě crapre dracŭ și totŭ voĭ găssi unŭ mijlocŭ, ca sě mě debarasedŭ de unŭ rivalŭ.

Pe cândŭ se preâmbla prin casă, coprinsŭ de gândurile sălle, vede pe parchetŭ uă cartă de vlsităce căzuse de pe masă; o ardică și citește pe ea numele Baronuluĭ Frantz von Tratelberg etc. și fără voie-’ĭ să gândi la elŭ.

— Și maĭ staŭ la înduoială? ’șĭ dise elŭ dupě vr’uă oră, bătându--se cu mâna peste frunte, pe cândŭ se scula, cu aerulŭ fericitŭ de descoperirea sa, de pe sofaoa unde ședuse gânditorŭ; Eccă uă bestie, care mě va scăpa din încurcătură. Cine arŭ putea dice că assemenea omenĭ nu suntŭ și eĭ bunĭ pentru ceva ? . . Sě scriŭ acestuĭ păcătosŭ sě vie mâne la mine, căcĭ astă seră e prea târdiu...voĭ face cunoscutŭ celle ce'lŭ privescŭ, mĭ-se va supune ca unŭ calŭ dressatŭ și Maria va fi a mea!!

Și Faustian culcânju-se, dormi penă aduoa.

Baronulŭ von Tratelberg, primi, scrisorea luĭ. Faustianŭ în dimineța dilleĭ, când vișitase pe Dolciescu și se grăbi sě vie dupě cumŭ amŭ vedutŭ, la invitația nea ce’ĭ se făcea.

Când intra acesta, găssi pe Faustian resturnatŭ pe sofaoa sa, din care nu se clinti nici d’uă linie, ca sě primescă pe nobiliilŭ germanŭ, cofundatŭ în politeță.

Elŭ îlŭ invită sě ședă și întreținu cu elŭ câte-va momente uă conversațiune neinteresantă în limba nemțescă,

— Știĭ, D-le Baron, disse Faustian cu uă rânjitură în care ’șĭ discoperi dințiĭ sěĭ de uă culore galbenă; că amŭ curiositatea sě știŭ decă vorbeștĭ bine românește ?...

— Derŭ D-ta, D-le Faustian, știĭ bine că abia amŭ învățatŭ sě pronunțŭ câte-va cuvinte din acestă limbă și n’amŭ avutŭ tempulu s’o învěțŭ așa de bine ca sě fiŭ în stare sě susținŭ uă conversație.

— Cu tote astea, haĭ sě vorbimă românește.

— Decă o voeștĭ, sě vorbimŭ: der te previŭ o sě mě 'nțelegi cu greutate.

— Derŭ, tocmaĭ ca așĭ vrea sě ne ’nțelegemŭ bine, căcĭ avemŭ sě vorbimŭ de niște lucrurĭ forte seriose.

— Atuncĭ ce te oprește d’a nu vorbi în limba germană, pfe care o cunosti așa de bine, objectă Frantz privindulŭ pesub sprincfnă, ce fěră voie o încruntase.

— Mulțuinescŭ pentru complimentŭ; ce vreĭ, 'mĭ amŭ și eŭ fantasiele melle... haĭ sě vorbimŭ românește.

— D-le Fauștian, suni alŭ D-tale a vorbi românește cu' D-ta, ’mĭ face uă nespusă plăcere, căcĭ amŭ ocasiunea de a învěța ceva, disse baronulŭ devenidŭ puținŭ lividŭ.

— Cu voia D-tale, D-le Baronŭ, mie nu’mĭ place sě facŭ pe profesorulŭ: și te-așĭ ruga sě’țĭ daĭ silințele s’o rupĭ bine... maĭ aduțĭ aminte din ceea ce știeĭ acumŭ vr’uă câte-va dille, cândŭ împărțeĭ niște ordine la ore care flăcăi în Tătărașĭ... Sě părea că vorbeștĭ așa de curatŭ limba românescă, cândŭ le daĭ acele explicațiunĭ pline de prevederĭ! ..

Fauștian se sculase pe unŭ cotŭ și privea c’uă bucurie selbatecă pe omulŭ ce ’ĭ sta în faciă, și care remăsese ca asfixiatŭ de uă lovitură de trăsnetŭ, cădută lîngă elŭ, la celle din urmă cuvinte ce audise pronunciându-se.

— Haide amiculŭ meŭ, ce staĭ acolo ca unŭ prostŭ? vedĭ bine că știŭ totŭ.. Ține, citește aceșlă hârtie 'ți va deslega limba... și Faistianuŭ presentă prefinsuluĭ Baron nemțŭ, uă hârtie scrisă ’n niște carairterĭ sccrețĭ.

— Și D-ta, D~le Faustianŭ, cunoștĭ coprinderea acesteĭ hârtiĭ, întrebă elŭ cu uă voce înnecată,derŭ de astă dată cu unŭ accentŭ curatŭ românescŭ dupě ce maĭ întăĭ aruncă uă privire repede assupra eĭ.

— Amŭ uă corespondență întregă în felulŭ aceșta, și se ’nțelege că nu-’ĭ așĭ dan icĭ uă importanță, de nu possedamŭ cheia.

— A! D-ta aĭ și chcea ?,.. __

— Fără îndoyală. Și din așta poțĭ vedea ce omŭ bunŭ suni, că nicĭ n’amŭ gândulŭ de a te da pe mâna comissaruluĭ de poliție, care trebue sě sossescă îndată...

— A! va sossi comissarulŭ!.. și mâna dreptă a luĭ Ciorchinidi, căcĭ lectorulŭ a recunoscutŭ de sigurŭ pe personagiulŭ cu care a fěcutŭ prima cunoștință la începutulŭ acesteĭ istoriĭ, și mâna luĭ, dicŭ, se rătăci machinalicește pe sub haina, pe cândŭ micii sěĭ ochĭ care scânteeŭ în orbite, urmaŭ mișcările luĭ Faustianŭ, gata sě facăuă săritură spre elŭ.

— Linișteștete, D-le Baro ŭ, disse Faustianŭ cu necontenita sa rinjire, în torcândŭ cu distracțiune bateria unuĭ revolverŭ, pe care ’lŭ scose din haină: știŭ că porțĭ la inimioră unŭ cuținŭ, care nu te părăsește unŭ minutŭ deră decă te veĭ încerca sě facĭ cea maĭ mică mișcare hostilă 'țĭ vărsŭ crieriĭ. Mě vedĭ? eŭ sum liniștitŭ, sileștete sě ieșĭ din acestă stare de stupiditate. Decă așĭ fi avutŭ intențiunea sě te dau pě mâna polițieĭ, d facemŭ de multŭ...

— Derŭ atuncĭ ce vreĭ de la mine?

— Maĭ nimicŭ — sě mi te supuĭ.

— Și decă n’așĭ voi?

— Țĭ amŭ spusŭ; peste puținu vine comissarul de poliție.

— Derŭ decă penă atuncĭ, te-așĭ ucide? disse Ciorchinidi, strigândnŭ cu furie mânerulŭ cuțituluĭ sěŭ.

—'Mĭ batŭ jocŭ de armă D-tale, respunse Faustianŭ vîzindŭ cu revolverulŭ; scote mâna de sub haină, seŭ facŭ focŭ!...

Manele șarlatanuluĭ, cădură în josŭ cu descuragiere, și capulŭ i-se plecă spre semnŭ de supunere.

— Ordonă, te ascultŭ! mugi elŭ.

— Derŭ fěră objecțiunĭ.

— Ordonă.

— Peste câte-va dille, cândŭ ’țĭ-oĭ dice eŭ, sě mergĭ la D-nu Arborescu, unchiu-meŭ, și sě cerĭ cu ifosulŭ de baron, mâna D-reĭ Maria Arborescu, vară-mea.

— Și credĭ că ’mĭ-o va da.

— Unul nobilŭ baronŭ, de sigurŭ.

— Atuncĭ, era de prisosŭ sě mě torturedĭ ast-felŭ, pentru unŭ lucru așa de plăcutŭ. Dișe Ciorchinid cu uă nerușinare vrednică de meseria sa, fěră să sě clintescă nicĭ unŭ mușchiŭ de pe figură-ĭ care sě dovedescă vr’uă mișcare su fietescă?

— Derŭ trebue sě știĭ că, ca sě capețĭ mâna Mărieĭ, trebue să’țĭ omorĭ rivalulŭ.

— Cine’ĭ? spunemilŭ?

— Alexandru Dolcieșcu.

— Cam greŭ respunse șefulŭ de bandițĭ, dupě unŭ momentŭ de cugetate, de câtŭ, fiind-că numaĭ cu preciulŭ acesta 'mĭ este permisŭ a aspira la mâna acesteĭ încântățâre Domnișore, se va face......

— Acumŭ fiindŭ că ’țĭ-am arătatŭ cea ce trebue sě facĭ, poțĭ sě plecĭ, 'vom vorbi altă dată maĭ în detaliŭ, derŭ penă atuncĭ nu uita că suntŭ omeni pe urmele D-tale, cariĭ la cea maĭ mică bănuelă de fugă, te vor aresta.

— Credĭ tu păcătosŭ ce eștĭ că voĭ fugi, acumŭ cândŭ suin latermenulŭ cariereĭ melle? te’nșelĭ! disse in sine Ciorchinidi pe cândŭ eșea, căcĭ elŭ vědu că acăsta, nu putea fi de câtŭ unŭ planŭ infernalŭ alŭ luĭ Faustianŭ; și numaĭ de câtŭ îșĭ formă și elŭ pe alŭ sěŭ.— Elŭ înțelese forte bine că dupě ce Faustianŭ nu va maĭ avea necesitate de densulŭ, ’lŭ va face sě putredescâ în fundulŭ uneĭ temnițe, căcĭ era unŭ tâlharŭ prea iscusitŭ, că să credă în povestea uneĭ însurătorĭ cu Maria; derŭ care cu tote acestea se putea realisa...

Care era planulŭ luĭ Faustianŭ?

Sě facă tote posibilitățile de a îndupleca pe bătrînulŭ Arborescu, pe care 'lŭ cunoștea în fondŭ, sě dea mâna Mariei Baronului von Tratelberg; și îndată dupě cununie se facă cunoscutŭ vereĭ selle posițiunea sociuluĭ sěu; și era sigurŭ că acésta, ca sě se scape de Ciorchinidi, se va da bucurosŭ luĭ Faustianŭ.

Déru planulŭ ce 'șĭ formă Ciorchinidi?

Sě se vadă elŭ cununatŭ cu Maria; și cândŭ vor eși din bisserică, e lesne de a face sě se găsséscă Faustianŭ acasă, întinsŭ pe catafalcŭ.

Cu vr'uă 18 annĭ, înainte de epoca încare tratămŭ acestă istorie, unŭ Domnŭ avutŭ din Bucureștĭ, luă în serviciulŭ sěŭ unŭ băetŭ ca de vr’uă 14 annĭ, fiulŭ unuĭ țerranŭ de pe moșiea sa. Și vědendŭ într'ensulŭ disposițiunĭ bune, ’lŭ dete la scolă, unde Gheoghe, (ast-felŭ se numea băetulŭ), făcendŭ progrese marĭ, învăță în duoĭ seŭ treĭ annĭ cea ce trebuea sě știe unŭ dupŭ cum dică boeriĭ.

Gheorghe era inteligentŭ, derŭ totŭ d’uă dată viclenŭ și aplecatŭ spre vițiĭ.

Elŭ știu sě capete încrederea stăpânuluĭ sěŭ, care vedea într’ensulŭ unŭ omŭ dejghdatŭ; șl fiindŭ că avusese de maĭ multe orĭ ocasîunea sě cerce buna credință a lacheuluĭ, remase pe deplinŭ assiguratŭ de elŭ; căcĭ Gheorghe ca unŭ băetŭ cu minte nu profita de câtŭ de micĭ bagatele, prea ne ’nsemnă-tore pentru unŭ boerŭ, pe care, penă sě ajungă la perfecțiunea de cartoforŭ, pierdea necontenitŭ în cărțĭ;—patimă cep aŭ cea maĭ mare parte din servitoriĭ, așa disseĭ aristocratiĭ, căcĭ ieu exemple de la stăpâniĭ lorŭ.

Gheorghe căllători prin străinătate maĭ mulțĭ annĭ cu stăpânul sěŭ și în acestŭ tempŭ avu ocasiunea se ’rivețe în perfecțiune limba germană și se familiarisă într’atâtŭ cu obiceiurile și manienle locuitorilorŭ din patria luĭ Schiller și Gotte, că adesea orĭ nu ’lŭ arŭ fi pututŭ rccundștecine-va decă’ĭ românŭ, între câțĭ-va băutorĭ de bere din vr'unŭ Gasthaus...

Gheorghe dupě ce se făcu maturŭ deveni ambițiosŭ dorința de a posseda uă avere'lŭ coprine. Elŭ vědu în cele din urmă că era ceva miserabilŭ d’a rămânea pentru totă vieța lacheŭ și se gândea adessea orĭ la mijloculŭ de a face pe bine-făcătorulŭ sŭ, se ’ĭ assigureșe uă existență onorabilă, cânda uă întâmplare veni se’lŭ împingă pe callea aven-turosă în care alunecă.

Intr’uă di, boerulŭ care ședea la uă moșie a sa în apropiere de Craiova, ’ĭ încredința uă sumă de vr’uă treĭ miĭ de galben'ĭ,recomandându’ĭ sě plece în grabă la Bucureștĭ, ca sě aquite uă poliță, căcĭ inter-resele ’lŭ silentŭ sě rămâe la țerră; și Gheorghe care făcuse altă dată comissiine și maĭ marĭ, plecă chiarŭ a duoa dii, cu uă trășsură cu chirie, în care, maĭ craŭ enco și alțĭ căllătorĭ, grăbițĭ se ajungă la Bucureștĭ între aceștia era unŭ germanŭ, unŭ june ca de vr’uă 22 de ani și unŭ oficeru.

A duoa di noptea pe la 12 ore, trăssura lorŭ treacea prin pădurea de la Gâstești. Noptea era întunecosă și uă ploie desă ce căduse cu vr'uă cateva ore maĭ nainte, făcea anevoiosă călătoria. De uă data trăssura se opri si duoĭ omenĭ se arătară la fiě-care din extremitățile eĭ, cerendŭ ca de formă, ce-va de cheltuelă.

— Frumiosă formulă de a cere milă noptea la 12 ore și în în mijlocul pădureĭ... Ține! Și căllătorul celŭ june, cu uă descărcătură de pistolŭ fěcu sě rissipescă crieriĭ bandituluĭ ce era aprope de elŭ, pe cândŭ oficierulŭ despica capulŭ celuĭ-l-altŭ.

La detonarea pistoluluĭ, respunseră alte câte-va focurĭ, și într’unŭ minutŭ, călătoriĭ eraŭ angagiațĭ într’uă luptă disperată, căcĭ aveŭ a face cu uă bandă de tâlharĭ decișĭ.

In astă învălmășelă se amestecase și Gheorghe, ensě elŭ era nervosŭ nu putea sě sufere fluerăturile glonțelor, care ’ĭ sburaŭ pe la urechĭ. Intr’un moment hotărîrea de a o șterge, ’șĭ-o basă pe proverbulŭ românescŭ : fuga ’ĭ rușinâsă, dar e sănětâsă. * Și fěră se pierdă uă secundă, observândŭ la lumina unuĭ fulgerŭ, locuiŭ pe unde putea sě se strecore, îșĭ pusă plănulŭ în aplicațiune, căcĭ ceĭ 3000 galbenĭ eraŭ assupra sa.

Derŭ pe cândŭ se strecura ca uă pisică pe brâncĭ cădu unŭ object pătrat lȇngă elŭ, și Gheorghe, care cu totŭ pericolulŭ, nu ’șĭ pierduse mințele, puse mâna pe dânsu și se fěcu nevědutŭ, încununândŭ gloria lupteĭ prin fugă.

Acestŭ objectŭ pătratŭ era unŭ porto-foliŭ de marochinŭ roșiŭ, ce picase din budunarulŭ germanuluĭ, care combătândŭ, căduse, pentru a nu se maĭ sculă.

Gheorghe rătăci restulŭ nopțĭ prin pădure, nu ajunse de câtŭ a duoa di în Bucureștĭ și’trăgendŭ la unŭ hotelŭ, fu apucatŭ de niște frigurĭ care ’lŭ ținură penă ’n seră, cândŭ simțindu-se în stare d’a se ține pe piciore, eși sě se preândile puținŭ derŭ ostenindŭ numaĭ de câtŭ, fu sillitŭ sě intre într’uă cafenea ca sě se repausese, și puindu-selă uă masă, avu ocasiunea sě asculte următorea conversațiune:

— Derŭ, apropos, dise unulŭ, aĭ auditŭ ce-aŭ făcutŭ hoțiĭ astă nopte la Gâsteștĭ?

— Nu, că n’amŭ eșitŭ adĭ din casă.

— Fiŭ, fiŭ, fiŭ!... lucru mare! Inchipuește’țĭ a-mice, că vine uă trăssură— decă nu mě ’nșelŭ de la Craiova — și cândŭ sě trecă prin pădure, e oprită și ’nconjurată de vr’uă 40 de tâlharĭ. (Omulŭ e făcutŭ s’adaoge la cea ce aude, și se vede că penă sě ajungă noutatea la acestŭ Domnŭ, trecu maĭ întâia, prin gura cela puținŭ a 30 naratorĭ); Căllătoriĭ se apără cu bărbăție, urmă elŭ, din norocirea lorŭ, niște venătorĭ cariĭ eraŭ prin pădure, le vinŭ în adjutorŭ și respingŭ pe hoțĭ, dintre carĭ, 12 aŭ remasŭ morțĭ împrejurulŭ trăssureĭ; (se vede că celŭ ce spusese acéestă istorie D-luĭ care o nara acumŭ, uĭtase sě'ĭ arate numěrulŭ morțilorŭ); iarŭ dintre căllătorĭ, muri unŭ némțŭ, unŭ oficierŭ, și lacheulŭ D-luĭ L*** fu răpitŭ și dusŭ cu eĭ în pădure...

Gheorghe asculta cu mare luare-aminte.

— Derŭ pentru ce orŭ fi răpitŭ eĭ pe acelŭ lacheŭ? întrebă celŭ-l-altŭ convorbitorŭ.

— Audĭ pentru ce? Pentru că lacheŭ avea cu sine 3000 de galbenĭ, pe cariĭ aducea la Bucureștĭ, dupĕ cumŭ se dice, ca sĕ aquite uă poliță și bandițiĭ care eraŭ prevenițĭ despre asta, neavendŭ tempŭ, cu sosirea venătorilorŭ, se ’lŭ scotocăscă, ’lŭ au furat cu totulŭ, și luându’ĭ baniĭ, cariĭ eraŭ asupră’ĭ, sĕ ’nțelege, ’lŭ aŭ omorîtŭ și ’lŭ aŭ îngropatŭ unde-va; căcĭ cu tote cercetările făcute, nu s’a pututŭ afla nici uă urmă de acectŭ nenorocitŭ...

Peste unŭ minutŭ, toți din cafenea vorbeŭ despre asta.

Gheorhe se întorse la hotelŭ, cu totulŭ absorbitŭ într’uă cugetare, care ’lŭ domni pe nesimțite și eccă reflecțiunele ce ’șĭ făcea:

— Aceștĭ Domnișorĭ credŭ, și așĭ face și eŭ totŭ așa, decă n’așĭ fi celd cu pricina... că eŭ amŭ fostŭ pusŭ in busunarulŭ hoțilorŭ întocmaĭ ca uă batistă... totă lumea va vorbi de acesta și în câte-va dille, însușĭ boerŭ va afla cu destulă părere de rěŭ, că ceĭ treĭ miĭ de galbenĭ al sěĭ, aŭ causatŭ mortea unuĭ creștinŭ.. Haĭde Gheorghe haide băețele dragă, tu nu eștĭ unŭ prostŭ, ca sě lașĭ sě’tĭ scape de uă așa de bună ocasiune... Stăpânu-meŭ e destulŭ de avutŭ, ca sě’ĭ pară rěŭ dupě ceĭ 3000 de galbenĭ, maĭ multŭ de câtŭ dupě tine; elŭ îndată ce va audi de mortea ta , o sě puie pe popa satuluĭ ca sě cităscă pentru sufletultŭ těŭ, care aĭ muritŭ nespověduitŭ; și tu umbră cu sufletŭ, o sě rămâĭ stăpânŭ pe ceĭ 3000 galbenĭ... lață-țĭ reaiisatŭ visulŭ de omŭ avutŭ !...

Și chiarŭ aduoa dli, plecă în Moldova sub numele de Gheorghe Ciorchinidi și ’șĭ adeșă reședința la Roman.

D-nulŭ L*** audindŭ de catastrofa care exterminase pe nenorocitulŭ sěŭ, Gheoghe, ’lŭ plânse destul de multŭ: câtŭ pentru D-nu Ciorchinidi, se îngră-șa, și nu se gândea de câtŭ câte uă dată la trecutŭ.

Totŭ lucrulŭ ’șĭ are finitulti sěŭ; veni uă di în care, fatalitatea se amestecă în affacerile sălle și într’uă bună diminăță remase fěră nicĭ uă avere, căcĭ ovreiulŭ căruia ’ĭ o încredințase, făcândŭ bancrută, fugi din țerră.

Ciorchinidi în desperarea sa, cercă sě’șĭ recâștige averea prin mijloculŭ joculuĭ de cărțĭ, singura messerie în care era specialŭ: derŭ noroculŭ nu ’lŭ favorisă. Pe nesimțite s'aruncă în braciele desfrinăreĭ și ajunse ’n cele din urmă sě fure, pentru a mânca.

Intr’una din dille căutândŭ în gemantanulŭ sěŭ ce-va,care se ’ĭ procure uă bucată de pane, găssi la fundŭ, unŭ porto-foliŭ de ma rochinŭ roșŭ, care ’ĭ aduse aminte nenorocirea, ce' lŭ aruncase ’n valurile lumeĭ și care'ĭ dete totŭ d’uă dată plânulŭ uneĭ viețĭ viitore. Acestŭ porto-foliŭ, coprindea maĭ multe hârtiĭ de familie și câte-va notițe în formă de memoriĭ ale decedatuluĭ germanĭ.

— Din aceste hârtiĭ, ’șĭ dise elŭ într’uă di se vede că repaosatulŭ — D-deŭ sě’lŭ erte — nu avea rude... Adicătelea, ce arŭ fi decă așĭ lua numele și titlurile luĭ?. .. vorbescŭ destulŭ de bine nemțește ca se potŭ trece de Bafon Frantz von Tratelberg; n’am bani? eĭ bine, voĭ găssi. D-uă cam dată, sě mě deprindŭ cu rolulŭ ce voĭ juca nu prea e ușorŭ, derŭ nusum așa de tâmpitŭ ca să nu reușescŭ.

Ciorchinidi, până una alta, plecă prin țerră și cu adjutorulŭ a câtor-va șarlataniĭ, ajunse sě înșele simplicitatea omenilor de prin satele și orășelile pe unde trecea, sub numele de scamator nemțŭ.

In astŭ tempŭ elŭ făcu cunoștința a uă mulțime de pungașĭ și hoțĭ, ast-felŭ, că venindŭ la Iașșy, îșĭ formă în scurtŭ tempŭ uă trupă de bandițĭ și se asociă cu cea maĭ mare parte din potlogariĭ ceĭ maĭ periculoșĭ pentru siguranța publică, sub firma de Gheorghe Ciorchinidi, cu reșidința în Tătărașiŭ, unde trecea de arendașiŭ ruinatŭ și cândŭ vinea pe aicĭ, purta barbă și alte deghisamente.

Abia era în lașșy de câte-va septămânĭ, cândŭ pe nessimțite se vědu introdusŭ în societățile cele maĭ bune; și affară de Vilotescu și alțĭ câțĭ-va ca densulŭ, care'și băteu jocŭ de elŭ, omenĭ de cea maĭ înnaltă considerațiune, se credeŭ prea onorațĭ, de a trânge mâna Baronuluĭ von Tratelberg, care'șĭ juca rolulŭ dupě maniera ce amŭ vědutŭ.

Sě ne intorcemŭ acumŭ, și sě vedemŭ de unde cunoștea Făustianŭ pe Ciorchinidi.

Câpdŭ Eaustianŭ audi vorbinduse pentru prima oră de Baronulŭ von Tratelberg, care se ivise ca unŭ lucefěrŭ, menitŭ a înnobila cu lumina titlurilorŭ selle, salonele aristocrațieĭ Iașșyane, elŭ fu surprinsŭ, căcĭ acestŭ nume ’ĭ era forte cunoscutŭ.

Ne aducemŭ aminte, că în trăssura cu care căllătorise Ciorchinide, cândŭ cu catastrofa din pădure, pe lengă neamțulŭ și oficierulŭ cariĭ muriseră, era și unŭ june ca de vr’uă 22 de anĭ; acesta era Faustîan, intimŭ amicŭ alŭ Baronuluĭ. Intrigatŭ a ști prin ce întâmplare, omulŭ, pe care ’lŭ recunoscuse de șerlatanŭ, ajunsese sě se presinte societățeĭ sub acestŭ nume, pusse niște omeni a’ĭ sěĭ sě ’lŭ ur-mărdscă. Nu dupě puțină ostenelă, află că baronulŭ e unŭ românŭ, și că se ducea, Ia niște ore hotărâte în Tătărașiŭ, unde se bucura de uă onorabilă opiniune. Atuncĭ Faustian merse însușĭ se ’lŭ spionese, și děcă lectorulŭ îșĭ aduce aminte, că în primulŭ capitolŭ alŭ acesteĭ istorii, am disŭ, că unŭ omŭ sărise îngrăditura și se strecurase în tinda casseĭ în care intrase Giorchinidi, atuncĭ de sigurŭ va recunoște că acellŭ omŭ era Faustian care îndată ce plecă Ciorchinidi, ’ĭ făcu uă minițiosă perchesițiune prin cașă’și ’ĭ luă hârtiele ce le găssi, printre care se întâmplase sě fie și cheia, ce'lŭ a puști în posițiune sě descifrese correspondență, ce coprindea niște lucrurĭ compromitătore pentru capulŭ de bandițĭ.

Unŭ altulŭ, în loculŭ luĭ Fauștian, ’lŭ arŭ fi denunciatŭ polițieĭ și arŭ fi scăpatŭ ast-felŭ societatea de multe relle; derŭ acesta se mulțumi a tăcea, căcĭ maĭ în totŭ-d aima avea trebuință de unŭ assemenea omŭ, care se serve de înstrumentŭ în intrigile și cursele ce întindea.

X
LA EA

Cine sě fie ore acelŭ domnișorŭ care se totŭ în-vîrtește prin prejuruiŭ locuințeĭ luĭ Arborescŭ ? De ce s’a opritŭ el în colțulŭ aceleĭ strade! Pentru ce ochiĭ seĭ sunŭt fixațĭ pe uă singura din ferestrele acesteĭ casse ? Și care sě fie causa acelorŭ privirĭ înflăcărate, care lumineză figura luĭ, de câte orĭ transparentulŭ ferestreĭ se agită la micĭ intervale, de mișcarea uneĭ mânĭ nevădute, care'lŭ ardică la un colțŭ, făcândŭ să se incadrese un âncântătorŭ capŭ blondŭ, in triunghiulŭ formatŭ, din unghiulŭ cerceveleĭ și pânza ghemuită ’n mâna, ce’ĭ gata să sě retragă dup’un momentŭ?

Eccă întrebările ce ’și-le-arŭ fi făcutŭ unŭ observatorŭ scrupulosŭ; dăcă s’arŭ fi găssitŭ vre unulŭ prin prejurŭ, la uă oră din di, pe uă arșiță de nesuferitŭ pentru orĭ ce altă specie de viețuitorĭ, affară de amoresațĭ, cariĭ câte uă dată alegŭ acestŭ temp alŭ dileĭ, pe lengă nopțile celle maĭ întunecase, căcĭ potŭ scăpa maĭ lesne de ochiulŭ indiscretŭ, care preferă de sigurŭ, să stea pe jumătate închis, sub desfătarea ce-o simpte corpulŭ lungitŭ pe uă soffa într’uă câsă bine recorită.

Sum sigurŭ, că lectorulŭ a recunoscutŭ în junele de care amŭ vorbitŭ maĭ susŭ, pe vechea nostră cunoștință Dolciescu, pentru care tempulŭ sbura cu uă iuțelă nespusŭ, sub efectulŭ fericireĭ de care era coprinsŭ: căcĭ de uă lună aprope, acestŭ fericitŭ a moresatŭ, întreținea cu Maria uă correspondență, in care șĭ esprimaŭ simțimintele celle maĭ tinere, neputându-se întâlni de câtŭ forte rarŭ prin societățĭ, unde abia câte ’unŭ sorîs, maĭ invisibilŭ, derŭ care era îndestulŭ ca sě arate fericirea că se revěd, ce se schimba între dînșiĭ, ar fi pututŭ trăda legătura inimilorŭ lorŭ.

Cu tote acestea Dolciescu, găssise de duoě seŭ treĭ orĭ, pretextulŭ de a cere Mărieĭ întâlnirĭ, care ’i-le accordase cu francheța sa înnocentă și mulțumită Ioneĭ, eŭ putu, de și nu cu puține pericole, sě petrecă câte-va ore fericite, lengă idolulŭ bucurielor sele.

De astă dată Dolciescu, care obicĭnuia sě petrecă în fie-care di, câte uă oră pe sub ferestrele Mărieĭ, aștepta cu inpaciență în colțulŭ uneĭ strade, dă unde se vedea ferestra eĭ, căcĭ unŭ micŭ semnŭ, îĭ anunciase că va avea unŭ bilelŭ.

In adevěrŭ, peste câte-va minute, transparentulŭ de la ferestra eĭ se ardică, gemurile se deschiseră puținŭ și un billetŭ cădu Maria schimbă unŭ micŭ semnŭ cu amantulŭ eĭ, apoĭ pânza se lăssă, și Dolciescu care remăssese unŭ momentŭ ca sub impresiunea apărěreĭ uneĭ fantome, din câte-va săriturĭ ajunse lengă billet, ’lŭ răpi de pe pămentŭ și făcându’lŭ nevědutŭ in unulŭ din buzunarele sělle, se-ndreptă spre locuință sa.

Peste uă jumětate oră era a cașă șțcând se repedi ... nerăbdător în camera sa, ca se potă vědea cea ce coprindea fășia de hârtie, ce’ĭ dedese Maria, găssi pe Vareniu care ’lŭ aștepta.

— Ce hârtie ’ĭ acea pe care o țiĭ în mână? ’lŭ întrebă elŭ.

— Unŭ biletŭ de la Măria.

— A! și ce’țĭ scrie?

— Nu știŭ, sě vedemŭ. Dolciescu’lŭ desfăcu și citi:

«Dissără pe la 10 ore, Ióna te-va introduce prin loculŭ ce știĭ. Vino te rog, că am se’țĭ comunicŭ ce-va d’uă mare importanță.»

Maria

Pe cândŭ Dolciescu citea acești! billetŭ, servitorulŭ sěŭ, care nu era altulŭ de căt Bercu, se părea că șterge prafulŭ depe mese; der în realitate; asculta cu atențiune.

— Mie unul nu’mĭ placŭ de loc aceste întâlnirĭ nocturne, disse Vareniu, încruntândŭ puținŭ sprîncena; — Și te-așĭ consilia Alexandre, sě încetedĭ, căcĭ o sě compromițĭ totulŭ.

— Cum eștĭ tu George! Parĭ a fi crudŭ pentru fericirea mea!... Spune’mĭ, dăcă aĭ fi în locu’mĭ n’aĭ merge ?...

— Tu șe vede aĭ uĭtatŭ pe Faustiân, scenă cu dînsulŭ, pe care ’țĭ-a narat-o Maria, și amenințările ce ți-le face pe totă diua, și de’care însu’șĭ ea te-a rugatŭ sě te păzeștĭ?.. Fereștete de acestŭ omŭ, Alexandre, eŭ ’lŭ cunoscŭ de multŭ, știŭ de ce e capabilŭ și ar trebui ca cu încetulŭ și cu fineță, sě dejucămŭ planurile, ce de sigurŭ sunt urzite contra ta. Bagă de semă sě nu cadĭ in cursă...

— Cu tâteacestea trebue sě mě ducŭ deseră, căcĭ cea ce Maria vrea se'mĭ comunice, am presimțirea că trebue sě fie ce-va forte serios; am vědut-o,era tristă, palidă și mi-se pare c’a plinsŭ multŭ.

— Du-te decă vreĭ, der nu uĭta se’țĭ ieĭ uă armă, cu care sě te aperĭ... căcĭ.. știŭ și eŭ...

Pe la dece ore sera, unŭ omŭ se strecura ca uă umbră, d’alugulŭ diduluĭ ce ’nchidea grădina luĭ Arborescu ș viindŭ cu precațiune peně la uă portiță, ce se părea înpracticabilă, râcăi puțin și ea se deschisă încet, ca pentru a evita scârțiirea țiținelorŭ. Doicieseu intrândŭ, se află faciă'n faciă cu Iona,socia luĭ Neculaĭ.

— Tu eștĭ Ionă? întrebă ciŭ cu vocea jumătate.

— Da, cuconașule, respunse ea pe acelașĭ ton.

— Ce face Maria ?

— De ierĭ diminăță e tristă și plânge mereŭ.

—De ce?..

— Nu știŭ.

— A maĭ supărat-o Faustian?

— Nu, nu credŭ.

Peste duoě minute, Maria ’lŭ primi la ușă, cu degetulŭ pe bude, în semoŭ de tăcere, și c’un sorîs, ce contrasta forte multŭ cu palorea obrasuluĭ sěŭ și cu lacrimile ce lăssâse urme umede pe lungile selle gene.

Dolciescu, traversŭ tăcuta camera Ioneĭ, condus de Maria care ’ĭ stingea mâna ușortĭ, și intrândŭ în camera eĭ, vědu dupě schimbarea ce se operase ’n trăssurile amanteĭ selle, că se petrece ce-va care amenință existența amoruluĭ lor.

— Ițĭ mulțumescŭ c’aĭ venitŭ Alexandre... ’mĭ-a fostŭ frică sě nu ți-se pară stranie chemarea mea... der s’a petrecutŭ ce-va așa de spăimântătoiŭ pentru mine, încâtŭ ’mĭ-a schimbatŭ tâtă viața într’unŭ minutŭ. Am fostŭ așa de nenorocită erĭ și astă-dĭ, în câtŭ ’mĭ-amŭ închipuitŭ că numaĭ presența ta ’mĭ-arŭ maĭ da curagiulŭ d’a suferi; și te-amŭ chemata se’țĭ spună că de astă-dĭ, mě punŭ sub protecțiunea ta, căcĭ n’amŭ nicĭ un altŭ a părătorŭ Ah, de ce nu am uă mumă! Așĭ iubi-o multŭ inima eĭ arŭ fi maĭ tînără pentru copilulŭ sěŭ, ea m’ar înțelege, m’ar consola și așĭ fĭ maĭ puțin nenorocită.

— Der ce s‘a întîmplat Mărie ? întrebă Dolciescu cu vocea tremurândă, devenindŭ palidŭ; cine-a cutezatŭ ?.Nu cum-va acelŭ miserabilŭ, a repetatŭ scena sa ridicolă? In fine spune’mĭ ce este, ce trebuesă facŭ? Ițĭ trebue viăța mea? — Ea e de mult a ta, dispune de dînsa cum veĭ voi.

— Da viața ța 'mĭ e necesarie! Alexandre, de câtŭ numaĭ s’o păstredĭ neati nsă; și ca să remâe a iubiteĭ telle pentru totŭ-d’auna, trebue sě găssimŭ mijloculŭ d’a o lipi d’a mea, în facia luĭ D-deŭ și a legelorŭ făcute de omenĭ; căcĭ pentru un momentŭ sum amenințată sě devinŭ a altuia și eŭ voĭ sě fiŭ a ta...

— Tu sě fiĭ a altuia !...

— Sper că nu, dăr tată-meŭ o vrea cu hotărâre...

— Și cine ’ĭ nenorocitulă, care se pune ’n calea amorului meă și care se ’ncărcă a’ml răpi căldura inimeĭ, ce ’mĭ susține viața ? disse Dolciescu, înnălțându’șĭ de uă dată vocea, ca suveranulă ce ’șĭ dispută legitimitatea tronului seŭ unuĭ pretendentă aventurieră; — ca să fii a altuia Mărie, ar trebui maĭ ântăt, să mi să smulgă inima din pieptŭ, ca să te potă conduce înnaintea altarului, trecândă peste cadavrulŭ meŭ Derŭ nu, tu nu veĭ fi de câtŭ a mea Marie, spune-mi-lŭ cine este, și 'ți jurŭ că pentru a duoa oră, nu va maĭ repeta cererea sa!...

—Fiĭ prudentŭ, Alexandre; Ințelegŭ cea ce cugețĭ sĕ facĭ: Derŭ ce vreĭ, sumă uă bietă creatură slabă și așĭ muri de spaimă, cândŭ așĭ ști că viața ’țĭ e pusă’n giocŭ!.. Ce vreĭ maĭ multŭ de câtŭ ca sĕ fiŭ a ta ? Tată-meŭ voiește cu tot din-a-dinsulŭ, sĕ mĕ mărite cu unŭ altulŭ pe care nu 'lŭ a alesŭ inima mea; elŭ s’a aretatŭ în totŭ-d’auna severŭ cu mine, n’amŭ fostŭ în stare nicĭ uă dată să mĕ opunŭ luĭ, derŭ știŭ că elŭ mĕ iubește, ’ĭ voĭ descoperi amorulŭ meŭ pentrŭ tine, sperŭ că ’lŭ voĭ îmblândi de nu, mĕ voĭ opune și decă va fi trebuință, eĭ bine, atuncĭ voĭ face ultimulŭ sacrificiŭ amoruluĭ, și, de veĭ voi, te voĭ urma!..

—Oh, câtŭ te iubescŭ Mărie! disse Dolciescu serutândŭ manele pe care Maria ’i-le întinsese cândŭ celle din urmă vorbe; — tu eștĭ unŭ angelŭ... inima mea nu m’a ’nșelatŭ!

Dupě acesta, urmă între eĭ unŭ dialogŭ, plinŭ de încredere și speranțe pentru viitorŭ, vorbindu ’șĭ de amorulŭ lorŭ și jurândŭ unulŭ altuia de a nu se despărți; și uă oră dupě aceasta, altŭ nimicŭ nu tulbura seninătateŭ acestorŭ amanțĭ, cariĭ ’șĭ amestecaŭ lacrămile sub niște serutărĭ înfocate,de câtŭ voința, ce o știaŭ nestrămutată, a bătrînuluĭ Arborescu, de a mărita pe Maria dupě unŭ altulŭ, și alŭ căruia nume Dolciescu ardea de nerăbdare sě’lŭ afle.

— In fine Mărie, disse Dolciescu cu tinereță, trebue sě’mĭ spuĭ scena dintre, tine și părintele těŭ.

— Da, ca sě ’ți-lŭ numescŭ ?...

— Te asigurŭ că nu voĭ lucra de câtŭ cuprudență..

—Și nu veĭ cerca sě te bațĭ?...

— De cândŭ atuncĭ cândŭ, nu voĭ maĭ avea altŭ mijlocŭ d'a scăpa de elŭ.

— Imĭ jurĭ asta?

—Jurŭ

— Pe amorulŭ nostru ?

— Pe amorulŭ nostru...

—Ascultă derŭ: Erĭ diminăță, cu uă oră înnainte de plecarea tată-meŭ Ia moșie, m’a chematŭ în camera sa, și dupě ce printr’unŭ preambulŭ destulŭ de lungŭ, ’mĭ-a aretatŭ necessitățile uneĭ căssătoriĭ, pe care le ascultamŭ cu destulă plăcere, o mărturisescŭ, căci îmĭ închipuiamŭ că tu, ca sě ’mĭ faci uă surprisă, ’mĭ aĭ cerutŭ mapa; ’mĭ spuse titlurile și maĭ știŭ și eu ce a fiițoruluĭ meŭ, pecape ’mĭ ’lŭ desemna ca pe singurulŭ omŭ, cu care așĭ putea fi fericită; și în cele din urmă ’mĭ făcu cunoscutŭ, cu uă hotărâre ce mi s’a părutŭ ca uă sentință de morte, că celŭ multŭ peste uă lună, va trebui sě fiŭ fidanțata Baronuluĭ von Tratelberg..a

— A Baronului von Tratelberg! strigă Doiiescu neputendŭ stăpâni uă mișcare naturală de ispreciŭ: —și luĭ voiescŭ sě te dea ?

— Luĭ,da-Alexandre....

—Asta’ĭ de sigurŭ vr’uă mașinațiune d’a luĭ Făutian... Dărŭ vomŭ dejuca.

In acestŭ momentŭ vr’uă câte-va loviturĭ ressuafă ’n ușă și amanțiĭ audiră, nu fěră groză, vocea luĭ Faustianŭ care soma pe Maria se deschidă.

Fu un momentŭ de tăcere spăimăntătore, căcĭ acele loviturĭ și acea voce, anuncieŭ uă furtună alŭ ăria începutŭ era aprope a se desfășura.

Maria privea încremenită pe amantulŭ sěŭ, care șindŭ din prima sa surprisă se sculase și scoțend din .... unŭ pistolŭ cu douě focurĭ, luase uă poițiune amenințătore.

— Deschide Mărie, dise Dolcescu liniștitŭ, și albĭ rije sě te retragĭ collo in colțŭ. Sum sigurŭ că treue sě fie armatŭ; asta va fi un duelŭ în regulă, am estulŭ senge rece și sper că ’lŭ vo ĭomorî.

— Der gândeștete Alexandre la viața ta ! strigă laria puindui-se ’nnainte.

— Viața mea va fi pururea tulburată, pe câtŭ tempŭ va trăi acestŭ miserabilŭ... Lasă-mě se deschidŭ eŭ...

Loviturile se repetară cu putere; se audi vocea luĭ Faustianŭ care comanda la vr’uă câțĭ-va individĭ, strice ușa și sě intre cu forța.

— Audĭ? dise Maria, elŭ nu e singurŭ, și te-assigur că nu va intra elŭ celŭ din tăĭ.

—Cu tote acestea trebuc se’lŭ omorŭ.

—Alexandre, dissc Maria, puind un genunche pe pămentŭ înnaintea lui Dolciescu, împreunândŭ mânele și adressândŭ uă căutătură rugătore, ce semăna cu a angeluluĭ păceĭ și care arŭ fi desarmatŭ pe unŭ tyran; — fugĭ te rogŭ!. Nu mĕ ’nduoiescă de bravura ta eĭ suntŭ mulțĭ și tu n’aĭ decâtŭ acostă singură armă... Mĕ vedĭ tremură de frică... vrei tu se morŭ.. Fugĭ! și eŭ te voĭ iubi!...

— Se fug? Der pe unde? respunse Dolciescu desarmatŭ de jugăciunea eĭ, petrecândŭ uă mână pe frunte, ca pentru a goni cugetările sinistre de care era coprinsŭ.

Ușa era aprope sě cadă sub loviturile subordonațilorŭ luĭ Faustianŭ.

Dolciescu căută cu privirea unŭ locŭ pe unde putea sě fugă, căcĭ peste câte-va secunde arŭ fi fost prea târdiŭ și nu aflŭ altŭ mijlocŭ, de câtŭ acela d’a sări pe ferestră, cătră care se repezi ca s’o deschidă.

— Nu fiĭ imprudentŭ! strigă Maria spăîmântată, aĭ uitatŭ că suntemŭ la înteiulŭ etagiŭ ?

Era prea târdiu, căcĭ elŭ încălecase deja ferestra. Dârŭ pe cândŭ îșĭ aruncă privirea ca sě vadă înnălțimea de la care era sě sară, vědu la lumina unuĭ fulgerŭ, uă scară resemată de didŭ și duoĭ omenĭ, cariĭ se urcaŭ cu grabă.

Idea că este împressuratŭ iĭ veni, se trase iute ’nnapoĭ și fără sě'se maĭ gând6scă, apucă de gâtŭ cu putere, pe‘celŭ ce ajunsese deja lengě elŭ și decă în acelŭ momentŭ n'arŭ fi auditŭ uă. voce amică, care ’ĭ striga sě se oprescă, de sigurŭ că ’lŭ arŭ fi făcutŭ sě sbore’n aerŭ.

— La Dracu frate,’mĭ-aĭ șifonată gulerul ; dise Vilotescu, scăpândŭ din manele ce ’lŭ sugrumaŭ.

— Vilotescu, Vareniu! exclamă Dolclescu. cu bucurie.

— Aide, coborăte iute! respunse Vareniu, — Nu e tempŭ de esplicațiunĭ.

Maria era înmărmurită; de câte-va momente abia îșĭ putea da comptŭ de cele ce se petreceŭ injuru’ĭ; ea dete machinalicește fruntea amantuluĭ seŭ s’o serute, întinse mâna cellorŭ-l-alțĭ duoĭ și închise ferestra cu greutate ’n urma lorŭ.

Sufletulŭ sěŭ sdrobitŭ de atîtea emoțiunĭ, care se succedase cu iuțelă, nu putu sě resiste maĭ multŭ, puterile o părăsiră și ea cădu pe parchetŭ, în momentulŭ cândŭ Faustian, care reușise de a sparge ușa, intra în năuntru, cu câte-unŭ pistolŭ arnăuțescŭ in fie-care mână.

XI
MARIA'Ĭ MORTĂ!

— Ce veste căpitane ? și ce lucru te-a asudatŭ așa?

Intreba Faustian, care ședea resturnatŭ într’unŭ fotoliŭ dinaintea uneĭ mese acoperită cu butiliĭ gole, pe Ciorchinidi, care venise c’uă falcă ’n cerŭ și cu una ’n pămentŭ, deghisatŭ dupě cum ’lŭ-amŭ întâlnitŭ în capitolulŭ I-ŭ.

— Ce sě fie, Maria a datŭ unŭ rendez-vous luĭ Dolciescu pentru deseră...

— Eleĭ!.. fěcu Faustianŭ alŭ căruia nasŭ deveni venătŭ: — Audĭ obrăznicie!

— Maĭ mare obrăznicie, nicĭ că se maĭ pote.

— Și de unde știĭ?

— Mĭ-a spusŭ Bercu.

— Și cine ’ĭ acestŭ Bercu ?

— E unŭ băetŭ forte cum se cade, care pentru a mě servi, a primitŭ sě slujescă ca lacheŭ pe Doiciescu, și ’mĭ spune totŭ ce se face pe acolo.

— Lipon?...

— Lipon, a venitŭ se’mĭ spue, că ar fi auditŭ astă-di de dimineță pe Dolciescu, citindŭ un billetŭ a Mărieĭ, care’lŭ invita sě vie la densa, de-seră la dece ore, ca sě’ĭ spuje ce-va importantŭ...

— Ințelegŭ, Mărieĭ nu'ĭ place sě se mărite cu tine.

Ciorchinidi strănută.

— Și cândŭ aĭ căuta la adică, are-dreptate urmă Faustian rînjindŭ; Derŭ ce’ĭ facĭ, eŭ ținŭ grosavŭ sě inobilezŭ familia luĭ moșu-meŭ.

— Eștĭ dispusŭ sě rîdĭ aștă-dĭ, D-le Faustian, observă Ciorchinidi, aruncândŭ uă privire assupra butilielorŭ ce ’mpodobeŭ masa: Eŭ amŭ venitŭ sě te ’ntrebŭ ce e de făcutŭ căcŭ a lăsa ca Doiciescu sě întălnescă pe Maria, chiarŭ a duoa di dupě ce ’ĭ amŭ cerutŭ mâna, arŭ fi forte periculosŭ....

— De treĭ orĭ forte periculosŭ!!!

— Atuncĭ ce să facemŭ?

— Haide, vědŭ bine, că ’mĭ-amŭ făcutŭ unŭ păcatŭ cu tine, ca sě ’țĭ propunŭ uă assemenea partidă. Tu totŭ gândindu-țe la densa te'ĭ fi amoresat, dobitocule, căcĭ prea te-aĭ tîmpitŭ D-le Baronŭ!...

— Pote...

— Ia uită-te ’n oglindă...

— Mĕ uitŭ, de câtŭ cu condiție sĕ mĕ imitezĭ...

— Ce vreĭ sĕ dicĭ?

— Semănăm amenduoĭ.

Faustian puse mana pe uă butiliă, cu care se prepara sĕ arunce ’n Ciorchinidi.

— Haide, D-le Faustian’ e de ptisosŭ sĕ ne supărămŭ, tempulŭ trece și noĭ n'amŭ luatŭ nicĭ uă precauțiune...

—Bine, sĕ ne consultămŭ.

— Ascultŭ.

— Veĭ omorî pe Doiciescu, maĭ nainte de-a se’ întălni cu Maria, căcĭ maĭ pe urmă ne va veni peste mănâ....

— Forte bine, dise Ciorchinidi amŭ fostŭ la gandŭ; eŭ amŭ și preparatŭ lucrurile. Maĭ întăĭ am studiatŭ calea ce e posibilŭ sě o iea Dolciescu ca sě vie aicĭ; și amŭ găssitŭ uă ulicioră, prin care sum sigurŭ că trebue sě trecă. Acestă uliță întrunește tote condițiunele pentru realisarea planuluĭ meŭ: e strimtă întunecosă și issolată. Uă singură lampă care o luminesă va fi stinsă înainte de 10 ore sera; tempulŭ e în favorulŭ nostru : cerulŭ începe a se ’nora și când Dolciescu va trece pe acolo, va găssi treĭ băețĭ destulŭ de deprinșĭ a omorî unŭ cuconașŭ, care ’lŭ vorŭ desbrăca frunmușelŭ și mâne șe va crede că a fostŭ assasinatŭ de hoțĭ.

Dicândŭ acestea, Ciorchinidi salută și se prepară sě essă, fěră sě maĭ aștepte finitulŭ complimentelor batjocorițore ce ’ĭ făcea Faustian, transportatŭ pe jumătate in regiunele Bachice. Preocupatŭ de planulŭ sěŭ, Ciorchinidi nu audi de cea-1-altă parte a ușeĭ, unŭ sgomotŭ ușorŭ de pașĭ ce se depărtaŭ cu iuțelă, și eșindŭ trecu forte liniștitŭ prin anti-cameră, la dșă căria întâlni pe Neculaĭ bărbatulŭ Ioneĭ, ce se părea că privește cu îndiferință pe Ciorchinidi, pe cândŭ în fondŭ creca sě recunoscă trăsurile visitatoruluĭ luĭ Faustian.

Peste uă jumătate oră, Neculaĭ nara luĭ Vareniŭ, partea, din urină a convorbireĭ luĭ Faustian cu necunoscutulŭ, căcĭ elŭ nu cunoștea; de cât pe D-nu Baron. Elŭ spuse că îndată ce vedu că un sdrențărosŭ intra fěră sě ceră a fi anunciatŭ la un ciocoiŭ turbatŭ ca stăpâriu sěŭ, fu curiosŭ sě știe ce caută ? și de acea îndată ce fini lustruirea uneĭ părechĭ de cisme, ascultă la ușă, unde ajunse în momentulŭ cândŭ Faustian amenința cu butilia; și spăĭmentatŭ de cele ce audi, se grăbi a preveni pe Vareniŭ de pericolulŭ în care se afla amicul seŭ.

In ’acestŭ momentŭ, orologiulŭ de la cathedrala Mitropolieĭ suna șese ore și jumătate. Nu era temp de pierdutŭ. Vareninŭ plecă sě găsescă pe Dolciescu, pe care 'lŭ căută prin tote părțile pînă la opt ore și treĭ pătrare; și fiindŭ că acesta se părea că fuge de întâlnirea sa, el luă uă pěreche de pistole, și începu sě se preâmble prin duoě s’aŭ treĭ uliciore, pe unde bănuia că pote sě fie pericolulŭ; căcĭ Nicolae nu ’ĭ putuse spune anume, care ulicioră era baricadată de assasinĭ, si elŭ âmblandŭ spera că ca putea sě vie la temp în adjutorulŭ luĭ Dolciescŭ.

Eraŭ deja aprope dece ore, Vareniŭ tremura de grosă, că dintr’unŭ momentŭ într’altulŭ, putea sě audă unŭ țipetŭ de agonie, care arŭ fi fostŭ-unŭ semnŭ datŭ prea târdiŭ, ca sě potă veni în adjutor, căcĭ elŭ știa că aceĭ ce assasină, nu'șĭ înștiințezŭ victima pentru a se apăra; și âmbla ca unŭ nebunŭ în tote părțile, ascultândŭ la celŭ maĭ micŭ sgomot ce audea.

In acelŭ mementŭ, unŭ omŭ veni din partea opusă, trecu cu iuțelă pe lengă elŭ, se strecură d’a lungulŭ ziduluĭ ce închidea locuința luĭ Arborescu și se fěcu nevědutŭ după uă minută prin portița grădineĭ.

Vareniŭ, a căruia atențiune ’ĭ era cu totulŭ în cea-1-altă, parte, nu observă nimicŭ.

Aprope cincĭ minute ’n urmă, Vareniŭ intra în ulliciora în care assasinĭ eraŭ ascunșĭ și audĭ la uă mică depărtare, un felŭ de sgomotŭ de ciocnirĭ de bastone și un felŭ de larmă produsă dintr’uă luptă disperată.

— Haĭde! ’șĭ dise elŭ, întuidîndŭ cocoșele pistolelorŭ și repedindu-se în acea direcțiune; — Dolciescu e atacatŭ, din fericire a prins de veste..... Curagiŭ amice!... strigă elŭ, descărcândŭ din fugă un ‘pistolŭ în aerŭ.

Cândŭ ajunse la loculŭ lupteĭ, găssi unŭ omŭ ce ședeape uă piatră, resematŭ pe bastonulŭ sěŭ, în tocmaĭ ca unŭ cavalerŭ anticŭ, care ’șĭ repausa .. braciele pe lance, la rădăcina arboreluĭ pe care’șĭ înnălțase tropheulŭ în urma lupteĭ.

—În fine, aĭ scăpatŭ dise Vareniu cu bucurie credendŭ că vorbește luĭ Dolciescu.

—Pe onorea mea, ’țĭ mulțumescŭ; unŭ moment de ’ntârdiere mě trimetea, la dracu... dise omulŭ care ședea, pipăindu-șĭ capulŭ care se vede venise în contactŭ cp ce-va ciomege...

— Cum, tu Viloțescule ! exclamă Vareniŭ înmărmurit.

—In personă... .te'ĭ fi mirândŭ că n’amŭ pututŭ resista multŭ tempŭ —m’amŭ luptatŭ ca unŭ leŭ... derŭ ce vreĭ, eraŭ treĭ, — amŭ spusŭ totŭ-d’auna profesoreluĭ meŭ de scrimă, că e imposibilŭ de a face bastonadă contra a treĭ și voĭ susține asta în totă viața, mea... Der elŭ rîde lăudărosulŭ și ’mĭ spune totŭ-d’auna că ’mĭ-a lipsita sângele rece... Ce sânge rece,trebue sě maĭ aĭ?.. Eștĭ în guardă de exemplu : (Vilotescu vorbindŭ făcea șĭ gesturile). — îțĭ trebue uă iuțelă extraordinară ca sě aperĭ loviturile a duoĭ gugumanĭ cariĭ daŭ fără regulă... Eĭ bine reușeștĭ. Der eccă îțĭ vine celŭ de alŭ treilea și pocŭ, te lovește cu ciomagu ’n capŭ... Eĭ bine, sânge rece la uă lovitură, dupě, treĭ, der la dracu, la a patra ți-se recește de totŭ !...

Unde-o fi Dolciescu Dumnedeulŭ meŭ dise Vareniu care m ăscuita la cele ce dicea Vilotescu.

— Știŭ și eŭ?

— De sigurŭ că a intratŭ... și o sě ’lŭ omore acolo.

—Ce dicĭ?

— De nu ne vomŭ grăbi, Dolciescu va fi ucisŭ ceĭ ce te-aŭ atacatŭ pe tine, eraŭ niște assasinĭ ascunșĭ aicĭ ca sě ’lŭ omore pe elŭ.

— Pote loviturile ce le-amŭ primitŭ lă capŭ m’aŭ tâmpitŭ, căcĭ, sě fiŭ alŭ draculuĭ de înțelegŭ ce-va.

Varanu ’ nară luĭ Vilotescu' totŭ ce știa.

Acumŭ, penă sě finescă Vareniu narațiunea acea ce știmŭ deja, să ne ’ntorcemŭ cu vr’uă câte-va minute ’n urmă și sě vedemŭ cumŭ intrase Vilotăscu ’n luptă.

Vilotescu, care se deprinsese a pârcura mahalalele, sub cuventŭ de promenadă, dupě cumŭ dicea elŭ celorŭ de care voia sě se scape, pleca în realitate noptea dupě affacerĭ de inimă neprevědute, termenŭ ce ’lŭ dedese micilorŭ amorurĭ de ocasle, care adesea orĭ ne distrăsă așa de bine...

In acestă seră pe la dece ore aprope, el intra în uliciora ’n cestiune, sperândŭ să întălnescă pe uă mică fetișoră care ’ĭ promisese de cu vreme unŭ rendez-vous; și fiindŭ că tăcerea era complectă, elŭ asculta sě audă fașiitulŭ fustelorŭ copilițeĭ, pe care ’șĭ-o imagina ascunsă dupě portiță. Fiindŭ că erau abia dece ore, elŭ făcu câțĭ-va pași înainte ca uă santindă la postulu seŭ. Der d'uă dată ascultândŭ în posițiunea vulpeĭ care 'șĭ ciulește urechele la apropierea unuĭ inamicŭ, căcĭ uămică fâșîitură ca acea a unuĭ corpŭ ce se târîe pe brîncĭ,’ĭ atrase atențiunea.

Unŭ altulŭ în locu’ĭ, arŭ fi crezutŭ că e vr’unŭ câne; der Vilotescu era unŭ omŭ tu experiență, elŭ avea unŭ ochiŭ agerŭ, uă ureche destupată și ca sĕ ni’se permită expresiunea, unŭ nasŭ finŭ ca a cânilorŭ de venătore și c’unŭ cuventŭ, ca unulŭ ce știa că suntŭ mulțĭ frațĭ, verĭ și bărbațĭ cariĭ aŭ a regula socotelĭ neaquitate, recunoscu că nu e ’ntr’unŭ locŭ curatŭ.

— Haĭde! ’șĭ dise elŭ, vědîndu-se ’ncorigiuratŭ, căcĭ derl uă umbră care ’ĭ tae drumulŭ pe la spate; de sigurŭ fetița ’șĭ a bătutŭ jocŭ de mine, m’a spus amantuluĭ; și gugumanulŭ s’a aliatŭ cu altulŭ ca să mě bată... Der, ollreijth!.. căcĭ vădŭ bine că nu e altŭ mijlocŭ de scăpare, de cătŭ d’atrece peste eĭ.

Elŭ înaintă cu precauțiune, gata a mănui vestita sa cracă, și pe cândŭ erŭ aprope ca duoĭ pașĭ de gangulŭ unei porțĭ, unulŭ din bandițĭ care era ascunsŭ acolo sě repede, — înse Viîotescu fěcu uă săritură înnapoĭ, și assasinulŭ dândŭ cu ciițitulŭ, fu atrasŭ de lovitura ce dedese ’n golă și cădu în genunchi, iară Viiotescu care věduse arma lucindŭ, fěră sě pierză tempŭ îlŭ lungi la pěmentŭ cu uă lovitură de cracă și se puse din noŭ aparare căcĭ alte douě umbre se apropiaŭ cu iuțelă.

Fu uă luptă teribilă acea în care se angagiase elŭ se apără cu putere în tempŭ de câte-va minute, der era curîndŭ s’aŭ maĭ târdiŭ era cadă sub loviturile întreite ale bandițilorŭ, ce atacaŭ furie, căcĭ acelŭ care căduse se sculă pentru a îndrepta nedibăcia sa. Și decă Vareniu ar fi înțârdiatŭ unŭ aiuputŭ d’aĭ veni în ajutorŭ, de sigurŭ că’lŭ arŭ fi găssitŭ pe Vilotescu mort, căcĭ eĭ îlŭ luase dreptŭ Dolciescu, care ne avendŭ răbdarea sě aștepte, plecase din casă de cu vreme și cândŭ se apropie ora, elŭ veni la rendez-vousprin partea oppusă.

— Cândŭ e vorba de Faustianŭ, dise Vilotescu, dupě ce fini Vareniu povestirea sa, nu’mĭ remâne nicĭ lŭ înduoială; ’lŭ-amŭ studiatŭ în maĭ multe împrejurărĭ și știŭ de ce e capabilŭ... Der sě ne grăbimŭ Vareniule, căcĭ pote în acestŭ momentŭ ,Dolcieșcu are necesitate de adjutoriulŭ nostru.

Și ambiĭ junĭ se repeziră spre locuința luĭ Arborescu, și se ’nvîrtiră aprdpe uă oră înprejurulŭ eĭ, fěră sě găsescă mijloculŭ d’a ’nștiința pe Dolciescu de pericolulŭ ce ’lŭ amenința.

Der, pe cândŭ juniĭ se uitaŭ descuragiațĭ pe la ferestrele caseĭ, vădură unŭ omŭ care eșea pe portiță, purtândŭ pe umerĭ uă scară.

Vareniu se apropie de elŭ, și recunoscu pe fidelulŭ sěŭ Nicolae, care dete unŭ țipetŭ de bucurie recunoscându’lŭ.

— Ce veste Nexulal, și ce'nseamnă asta scară?

— Domnu Alexandru, e susŭ la cuconița; Tălhariĭ care eraŭ ascunșĭ în ulicioră, aŭ datŭ peste altŭ cine-va din greșeală și fiindŭ că stăpânu-meŭ știe că D-nu Alexandru ’ĭ susŭ, a trimesŭ pe cella de dimineță de adusŭ vr'uă patru omenĭ, ca se’lŭ omore cândŭ o eși; eŭ n’amŭ, pututŭ sĕ resbescŭ până la D-nu Alexandru, nevasta-mea'ĭ legată burdufŭ și fiindŭ că amŭ pututŭ sĕ mĕ strecorŭ în ogradă,amŭ luatŭ scara asta, s’o punŭ la ferestra cuconițeĭ ca sĕ fugă D-nu..

— Bravo Neculaĭ! strigă Vilotescu adjutându’ĭ sě ducă scara; — merițĭ sě fiĭ generala pentru uă așa strategie, haide iute, sumŭ impacientŭ d’a lua parte la acestă scenă. Ce fericitŭ e acestŭ Doiciescul ’lŭ invîdiezŭ — nu pentru amorulŭ sěŭ, căcĭ sermanulŭ meŭ sufletŭ prosaic nu pote iubi ast-felŭ — ci pentru astă aventură... oh așĭ da dece annĭ din viața: mea, ca sě fiŭ silitŭ sě iesŭ ast-felŭ pe ferestră... s’o vědu cumŭ tremură de spaĭmă, sě voiescŭ a mě întârce de la jumătatea scăreĭ ca s’o ajutŭ — căcĭ aicĭ de sigurŭ încape puținŭ isterico ? — și voĭ sě mě tragețĭ de piciâre ca sě mě daŭ giosŭ!.. asta ’ĭ sublimŭ, pe onârea mea!.. Der aide sě aședěmŭ scara maĭ iute, scumpulŭ meŭ; puținŭ mirosŭ de aventură seŭ mě iea dracu!.

Scara fu aședetă și Dolciescu se scoborî pe dînsa dupě cumŭ amŭ vedutŭ.

Peste uă jumătate oră era acasă și povestea amicilorŭ seĭ convorbirea, ce-o avusese cu Maria și fiindŭ că-erŭ târziŭ hotărîră să se adune a duoa di cândŭ vorŭ fi maĭ liniștițĭ, ca să se întelegă assupra conduiteĭ ce trebueŭ se păstrase în acestă delicată cestiune.

Doldescu nu putu se adormă penă despre diuă uă' mulțime de ideĭ sinistre ’ĭ preocupaŭ spiritulŭ gândindu-se că a lăsatŭ pe Maria fěră apărare în mânele luĭ Fausțian, pe care acuma'lŭ ura din sufletŭ și se gândea la mijloculŭ d'a scăpa lumea de elŭ; și cândŭ se deșteptă de dimineță sub impresiunea unuĭ visŭ uritŭ, vědu la capătăiulŭ seŭ pe Vareniŭ, palidŭ și mutŭ, d’acea durere concentrată ce ’ĭ așa de expresivă pe fisionomia unuĭ omŭ seriosŭ!

Ce este, ce s’a întîmplatŭ? întrebă Dolciescu spăĭmântatŭ de palorea amiculuĭ sěŭ, care se cutremură; Tu tacĭ? urmă elŭ sărindŭ din patŭ, ce nenorocire măi este? Vorbește amiculŭ meŭ.

Curagiu! dise Vareniŭ înnecat de un suspin.

Și de și această vprbă fusese disă așa de încetŭ că abia s’arŭ fi pututŭ audi, totușŭ pentru Dolciescu fu ca uă răgire de leŭ, căcĭ se trase duoĭ pașĭ înapoĭ, lăsîndŭ mâna înghețată a luĭ Vareniŭ, care ’șĭ plecă capulŭ cu durere.

In acestŭ momentŭ ușa se deschise cu sgomotŭ și Vilotescu care intra, schimbă unŭ seninŭ de înțelegere cu Vareniŭ.

Curagiŭ!.. Și pentru ce curagiŭ? dise Dolciescu a căruia capŭ începuse a se tulbura. Nu cumva; acelŭ miserabilŭ a asasinatŭ pe Maria? strigă elŭ, dupě unŭ momentŭ, d’uă teribilă luptă, ce fěcu cu sine însușĭ, apucândŭ cu putere mâna luĭ Vilotescu; — E groșavŭ sě mě gândescŭ la asta!.. Der voĭ tăcețĭ?.. Vorbițimĭ uă dată, căcĭ însftrșitŭ e uă barbarie sě mě torturațĭ astŭ-felŭ...

Eĭ bine, aĭ ghicitŭ!.. respunse Viotescu, în urma uneĭ privirĭ rugătore ce ’ĭ adresase Vareniu.

— Ce ? .. fěcu Dolciescu șovăindŭ.

— Maria 'ĭ mortă!

Decă s’arŭ fi prăvălitŭ peste densulŭ uă stancă, de sigurŭ că nu ’ĭ ar fi apăsatŭ capulŭ, cu uă forciă maĭ mare, ca acea din efectulŭ acestorŭ cuvinte; și dupě cum sta în piciore Dolciescu ș’arŭ putut lua dreptŭ statua disperăreĭ, elŭ aduse mâna la frunte ca pentru a o susține, îngălbeni ca mortea, închise încetŭ ochiĭ și legănându-se unŭ momentă în aerŭ, cădu fěră simțire, lăsîndŭ sěĭ scape din pleptŭ, cu unŭ țipetŭ ascuțitŭ și plângătorŭ, cuvintele:

— Maria ’ĭ mortă !..

Peste uă oră Dolclescu revenea la viață, elŭ preâmblă cu stupiditate privirile assupra objectelor ce ’lŭ încongiuraŭ; și abia dupŭ câte-va minute putu sě’șĭ dea socotelă de nenorocirea a păsa; căcĭ vorbele Maria’ĭ mortă’ urlaŭ încă 'n urechele luĭ!

Vareniu ’șĭ ascunsese facia’ntre mânĭ și s’arŭ fi pututŭ videa prea bine, dupě tremurăturele spamotice de care era mișcatŭ, că acestŭ omŭ plângea ca uă femee.

Insușĭ Vilotescu, natură veselă și nepăsătore, lua uă durerosă parte la acostă scenă.

— Știțĭ voĭ, ce'mĭ maĭ rămâne de fâcutŭ pe acestŭ pămentŭ ? dise Dolciescu, cu uă liniște maĭ tristă de câtŭ nenorocirea, uitându-se la amiciĭ sĕĭ, cariĭ se priveŭ în tăcere ; — Se omorŭ pe acelŭ om! Mergețĭ de’ĭ spunețĭ că uă jumătate oră dupe’nmormentarea Mărieĭ, unulŭ din noĭ tfcbue sĕ fie mort!..

Dolciescu ’șĭ vîrî capulŭ în perinĭ și plânse amar.

Dumnedeule, dicea elŭ, dupě ce plecară ceĭ duoĭ amicĭ aĭ seĭ, ca sě ’ĭ execute cererea, tu știĭ amorulŭ ce s’a născutŭ in’ inima mea, tu știĭ că Mana 'ĭ singura mea bucurie și că decă maĭ trăescŭ encă este ca sě o resbunŭ!.. Nu mě depărta de a-cea ce a fostŭ destinata mea pe pămentŭ, aĭbĭ pietate de unŭ slabŭ muritorŭ și nu mě pedepsi așa de crudŭ, căcĭ n’amŭ făcutŭ nicĭ unŭ rěŭ, ca sě provocŭ mânia ta!..

Lacrimĭ fierbințĭ innunda facia ’ĭ discompusă de nefericirĭ și stătu multŭ tempŭ amorțitŭ în posițiunea ce ’șĭ luase cândŭ se ruga, avendŭ neîncetatŭ naînte’ĭ pe Maria: mortă, întinsă pe catafalcŭ, ece, mută și fĕră simțire, ca uă statuă de marmoră acoperită cu unŭ lințoliŭ!..

Chiarŭ în acea di se spunea, că Maria murise de poplexie că Faustian trecea pe lengă Cambra eĭ: cand a audit-o țipândŭ și că arŭ fi stricatŭ ușa ca sĕ potă intră in năuntru.

Treĭ medicĭ fuseră adușĭ lă momentŭ și câteșĭ reĭ aŭ constatat că’ĭ mortă și ca sĕ constate causa, roiră sĕ ’ĭ facă autopsie, înse Arborescu s’a opus.

— Nu voĭ sĕ’mĭ bucățițĭ copilulŭ dise elŭ, pentru a vĕ satisface curiositatea! ...

XII
ÎNMORMENTAREA

A duoa di pe la treĭ hore dupě amieda-di, uă mulțime nenumerată de căscători de gură, se’nde-sŭ la pârta caselorŭ luĭ Arborescu, privindŭ cu senge rece preparativele ce se fecŭ pentru înmonmentarea Marieĭ; pintre cariĭ se strecurŭ preoțiĭ, ce ești cu droia, ca prin magie la assemenea ocasiunĭ, și se punŭ cu mare evlavie în rândurile colegilorŭ, cea ce nu ’ĭ oprește d’a se certa pe zvanțŭ și pe testemele, cu aceĭ ce suntŭ însărcinațĭ cu împărțirea lorŭ; și în fine curtea era plină de cerșetorĭ și copiĭ aprope goĭ, cariĭ printr’uă ciudată amestecătură ’șĭ disputaŭ loturile ce se păreŭ maĭ apropiere de împărțitorulŭ de milĭ, objectŭ principal alŭ atențiuneĭ lorŭ.

Toțĭ ceĭ ce făceŭ parte din ceremonialŭ, preoțĭ, coliviĭ, collacĭ etc. eraŭ înșirațĭ în douĕ rândurĭ, de intrarea principală penă la portă și maĭ la uă curte musica sta gata sĕ resune ’ntr’unŭ chipŭ trist plîngătorŭ, funebrulŭ adio!..

Treĭ junĭ îmbrăcațĭ în negru, se sileŭ sĕ străbată in mulțimea ce creștea pe fie ce minutŭ, căcĭ aste reparative promiteŭ acestorŭ fĕră de trebă, uă frumosă paradă; și cândŭ ajunșeră la intrarea principală, li-se presantă un spectacolŭ așa de tristŭ, cădecă n'ar fi avutŭ puterea d’a se stăpîni, ar fi trebuitŭ sĕ plîngă cu hohote, in, corul bunicelorŭ, mășelor și a bupelorŭ amice și verișore ăîe reposateĭ, ce âmblaŭ în tote părțile țipând.

Intr’uă cameră vecină cu acea unde era morta, ětrânul Arboreseu, ședea într’un fotoliŭ, stors de tristare, cu privirile stinse, și surdŭ la vorbile consolătore ale amicilorŭ seĭ; elŭ numaĭ věrsa lacrimĭ, eptulŭ sěŭ numaĭ avea puterea d’a scote un susnŭ, căcĭ duoě dile de întristare fuseseră d’ajunsŭ sě stârcă ultimele remășițe a le forțelorŭ selle.

— Curagiŭ Amice ! dise unulŭ din junĭ, strânendŭ braciulŭ ce’lŭ ținea sub alŭ sěŭ.

— Voĭ avea îndestulŭ... Respunse Dolciescu, uă voce innecată, târând pe Vareniu penă aprope e catafalc; Der etă-o, Dumnezeulŭ meŭ! Privește-o âtŭ e de frumâsă, ea pâre că dorme, nicĭ una din aracterele morți nu e desemnată pe figura eĭ, îmi vine sĕ'nebunescŭ gândindu-mĕ, că trebue sĕ fie pusă în mormentŭ!...

— Cu râgiŭ Amice! repetă Vareniu, căcĭ este un Dumnedeŭ colo susŭ, care nu uită sĕ pue remediĭ pe tote vulnele.

În acestŭ momentŭ, Faustian se ivi de cea-l-altă parte a catafalculuĭ și Dolciescu darindulŭ, ambiĭ inamicĭ șĭ încrucișară privirile lorŭ amenințătore pe d'asupra ca davruluĭ Marieĭ.

— Oh, miserabil calăŭ, murmură Doltieșcu, coprinsŭ d'unu sentimentŭ; naturalŭ de resbunare, veĭ plăti cu sângele tĕŭ fiĕ-care minută din viațâ acesteĭ sermane copile pe care o aĭ ucistŭ!..

Faustian voi sě s’apropie de elŭ, pote ca sě ’ĭ arunce vr’uă vorbă mușcătore, der numaĭ de cât se pierdu în mulțimea ce începuse a se înghesui, căcĭ vineŭ sě redice corpulŭ morteĭ.

Țipete și lamentărĭ se audeŭ în tote părțile și mulțimea mânelorŭ ce se rědicaŭ cătrě cer cu durere, figurele aprinse de lacrimĭ, forma ce da fiecare din rudele Mărieĭ, întristăreĭ sele, făcea un spectacolŭ atît de durerosŭ, în câtŭ ar fi trebuitŭ cuĭ-va uă animă de piatră, ca să nu împărtășescă întristarea tuturorŭ.

Cortegiulŭ fu pornitŭ și jalniculŭ marș funebru, care, ample sufletele de întristare, făcea șĭ mai durerosŭ acestŭ spectacolŭ.

Elŭ fu oprit la uă baserică, unde se făcură cele din uirmă rugĭ către Dumne-deŭ, apoĭ sicriulŭ în care era depusă Maria, fu țintuitŭ și pusŭ într’uă trăsură ce trebuia s’o ducă la ultima locuință. Fie-care lovitură de ciocanŭ, resuna în pieptulŭ lui Dolciescu a și cândŭ, uă cordă electrică, ar fi fostŭ prinsă de cuiulŭ ce intra în lemnŭ sub presiunea ciocanuluĭ de inima sa, în punctulŭ d’a se rupe de durere.

Alte șepte seŭ optŭ trăsurĭ eraŭ preparate pentru rudele ce se angagiase a o conduce peně la ușa normentuluĭ.

In una dintr’acestea era Dolciescu aprope nebunŭ, în braciele amicilorŭ sěĭ.

Pe cândŭ: trăsurile fugeŭ pe drumulŭ Socoleĭ, se ăcuse uă tăcere adâncă; nu se audea de câtŭ nisce gemete innăbușite, pocnetulŭ bicelorŭ și trapulŭ ailorŭ, ce lăsaŭ în urmă nourĭ de prafŭ, care la sunarea ventuluĭ se redica în vîrteje, în totŭ lungulŭ drumuluĭ.

Pe la cincĭ ore, trăsurele se opreŭ la ușa bisericeĭ de la moșia luĭ Arborescu, unde era sě se înmormentede Maria. Locuitoriĭ se adunaseră toțĭ și reretaŭ din suflet pierderea juneĭ lor stăpâne, care in viață ’ĭ ușurase multe suferințĭ.

Mormentulŭ era deja săpatŭ, elŭ nu aștepta de âtŭ ca remășițele repausateĭ să fie depuse într’înulŭ, și ’n urmă sě fie ’nchisŭ pentru eternitate!..

Spectacolulŭ era forte durerosŭ: Arborescu mut de disperare, privea înmărmuritŭ cumŭ se ’ntroducea 'n mormentŭ sicriulŭ în care dăceu remășițele copiluluĭ sěŭ. —Era ore un visŭ nenorocirea luĭ?.. Printr’unŭ instinctŭ particularŭ, pe care lectorulŭ îlŭ va înțelege maĭ târdiŭ el apucă mâna luĭ Varenŭ ce sta îngenuchiatŭ vărsândŭ lacrimĭ și care se cutremură la acestŭ contactŭ, apoĭ se precipită ca un furios în gropa fatală, stringend pe Maria cu disperare la pieptulŭ sěŭ.

Peste câte-va minute, sě audea un sunetŭ spartŭ era a țereneĭ care împinsă de lopețĭ cădea peste sicriŭ; arama maĭ sună încă câtŭ vă prelungitlŭ sěŭ tonŭ de doliŭ, apoĭ totulŭ se făcu tăcere, nicĭ unŭ sgomot nu venia sě turbure repaosulŭ mormintelor!..

Totulŭ se finise Maria era ’n mormentŭ.

XIII
DUELULU

Indată ce Faustianŭ, află de la ceĭ duoĭ martorĭ aĭ luĭ Dolcîescu, provocațiunea, primi c’unŭ felŭ de satisfacțiune feroce, și în ajunulŭ dileĭ în care se ’nmormentă Maria, martoriĭ ambilorŭ inamicĭ, se întruniră la Viiotescu. Aceia aĭ luĭ Faustianŭ era douĭ oficierĭ de Ulanĭ, cariĭ primiră sě ’ĭ sersvescă din complesență, căcĭ abia ’lŭ cunoșteŭ.

S’a hotărâtŭ ca duelulŭ sě aibă locŭ a doua di pe la 7 ore seră, cu sabia: și fiindŭ că era unŭ duelŭ de morte, se puse condițiunea, ca la cadŭ când s’ar întîmpla ca ambiĭ sě cadă rănițĭ așa de greŭ, în câtŭ sě fie în imposibilitate d’a maĭ urma lupta, se eîncepă după ce se vor însănătoși.

Îndată dupě înmormântarea Mărieĭ, Faustian se ui emoționatŭ în trăsura ’n carp ’lŭ așteptaŭ martoriĭ sěĭ luândŭ calea către uă vie a sa de la Socola, care era sě serve de arenă, luptătorilorŭ și cândŭ se coborarŭ la poită, fură ajunșĭ de acea ce ducea pe Dolciescu și amiciĭ sěĭ.

Am spus, Faustian era un corp mare, bine legat și de și nu era vr’un eroŭ cu sufletulŭ, nu’ĭ lipsea însă curagiulŭ brutŭ ce ’ĭ venea din deplina încredere în sine, basatŭ pe uă mare iscusință ’n mănuirea armelorŭ.

Câtŭ pentru Dolciescu, din aparență nu promitea nimicŭ satisfăcătorŭ cu tote acestea Vereniu, amiculŭ sěŭ intim, era forte liniștitŭ.

Deja totulŭ era preparatŭ pentru luptă; Vareniŭ luă săbiele destinate pentru antagoniștĭ și presentându-le lorŭ:

— La lucru, domnilorŭ, dise elŭ, căcĭ e târdiŭ!

Dolciescu, care peně atuncĭ, plânsese la rădăcina unuĭ arbore, speranțele luĭ perdute,’șĭ luă posițiunea înaintea luĭ Faustian.

— Eĭ bine, Domnilorŭ, începețĭ uă dată! dise unulŭ din martorĭ, adresându-se luĭ Faustianŭ, care ținindu’șĭ sabia la spate, privea rînjindŭ lacrămîle ce udaŭ încă genele luĭ Dolciescu.

— Ce sě ’ncep, respunse elŭ cu ironie, înțeleg sě mě batŭ cu unŭ bărbatŭ, der nu cu unŭ copilŭ ce plânge de... de... știŭ și eŭ, de ce dracu o fi plângândŭ ? ..Pote ’ĭ-o fi frică de astă secătură de săbie.

Acestă impertinență era o tactică preparată; Faustian știa din experiență că era greŭ d'a învinge un’adversarŭ liniștitŭ și cercă sĕ 'lŭ aprindă.

Domnule !. exclamară de uă data Vareniu și Vilotescu înnaintândŭ.

—Tăcere! întrerupse Dolciescu surîdendŭ, înțelegândŭ cugetulŭ luĭ Faustianŭ căcĭ surprinsesene hotărîrea mascată de nepăsare pe fisionornia luĭ câtŭ pentru D-ta, domnule, te previŭ că aĭ a face c’un bărbatŭ, și decă lacrimele care curgŭ din ochiĭ meĭ, țĭ inspiră ideĭ, ce cătă sĕ nu preocupe pe un omŭ de onore, atuncĭ asta ’țĭ va facilita mișcările și speră că veĭ începe.

Dicendŭ astŭ-felŭ, Dolciescu, aplică cu latulu săbieĭ uă lovitură pe obrazulŭ luĭ Faustianŭ, pe care se imprimă îndată uă vergă vânătă, ce remase ca o pată permanentă, subŭ tote culorile ce schimbă pe rândŭ figura sa.

— Copilŭ pierdutŭ, ce estĭ! strigă Faustianŭ, făcăndŭ uă mișcare furiosă asupra luĭ Dolciescu.

— Țĭ-așŭ spune că eștĭ unŭ infamŭ... respunse acesta presentându-’ĭ verfulŭ armeĭ sele, derŭ ’asta n’ar fi unŭ cuventŭ destulŭ de expresiv, ca să' numescŭ miseria ce resideză n’ sufletulŭ D-tele negru și ’nrăutățitŭ! Totŭ ce ’țĭ așĭ putea spune , este, că estĭ unŭ miserabilŭ assasinŭ, capabilŭ numaĭ d’a insulta ca unŭ lașŭ și incapabilŭ d’a te bate!.

— Lașŭ... incapabilŭ d’a mă bate! urla Faustian spumegândŭ de furie, apărăte der.

Spadele să ’ncrudșeră.

Unŭ momentŭ se audi ticăitulŭ armelorŭ, ce se loveŭ una de alta alunecândŭ. pe lamă, apoĭ la lumina soreluĭ care era aprope de apus, și care resfrângea uă lumină roșiatică pe arboriĭ înverdițĭ se puteŭ vedea spadele care străluceŭ desemnândŭ diferite cercurĭ în aerŭ, și pierdendu-se apoĭ chiarŭ în umbra lorŭ.

Loviturile se dedeŭ în totŭ momentulŭ, ensă luptătoriĭ erau dibacĭ, le apăraŭ trimețendŭ altele cu finețe adversaruluĭ, care făcea asemenea. Nu se așteptaŭ de câtŭ ocasiunĭ favorabile pentru a fini.

In tote trăsurile fisionomieĭ luĭ Dolciescu, era gravatŭ în caracterĭ visibilĭ, sentimentulŭ resbunăreĭ în totă selbatica sa poesie.

Faustian cu ochiĭ sengerândĭ de turbare, părea că voesce sě sfeșie din privirĭ pe inamiculŭ sěŭ și celŭ maĭ micŭ colțŭ al fisionomieĭ sěŭ, care putea trăda vr'un sentimentŭ, descoperea uă ferocitate ș’uă sete de sânge, ce ’lŭ făceŭ teribilă și hidosŭ.

El creduse că va fini lesne cu Dolciescu, der din nenorocire pentru el, mâna juneluĭ era țapănă și exersată, avea un ochiŭ sigurŭ, unŭ admirabil sânge rece și ca și densulŭ o spadă destulŭ de bine ascuțită pentru al despica.

Trecuse mult, nimic nu era sigur, ardorea lupteĭ le întreia puterile.

Faustian îșĭ pierduse mințele, aripile furielorŭ -acoperise întocmaĭ ca c’un věŭ de nebunie ochiĭ luĭ sělbătăcițĭ de setea de sânge.

Elŭ făcu unŭ saltŭ furiosŭ asupra luĭ Dolciescu, ensă acesta totŭ liniștiŭ ’lŭ respinse cu putere și Faustianŭ surprinsŭ într’uă lovitură falșă 'șĭ pierdu cumpătulŭ.

Timpulŭ era preciosŭ, Dolciescu profită de confusiurțea ’n care pusese pe adversar și maĭ iute ca fulgerulŭ’ĭ dete o lovitură între umerŭ și gâtŭ, astŭ-felŭ că clavicula’ĭ fu tăetă și sângele țișni din arteriĭ în tote direcțiunile inundândŭ corpulŭ sěŭ.

Numaĭ furia ’lŭ ținu unŭ momentŭ aternatŭ în aerŭ.

In fine dințiĭ îĭ clănțăniră ’n gură ca de frigurĭ, genunchiĭ i-se muieră, sabia ’ĭ cădu uă dată cu braciulŭ și lipsite de putere se prăvăli asupra luĭ Doiciescu, scoțândŭ unŭ mugetŭ, ca fiară sălbatică care peně a nu’șĭ da ultima suflare, maĭ cercă sě sfâșie pe vȇnătorŭ.

*

Eraŭ nouě ore de seră, tăcerea cea maĭ adâncă domnea împrejurŭ, nu se audlea de câtŭ fâșiitulŭ fundelorŭ, care atingenduse la adierea vântuluĭ producea un murmur misterios. —Din când în când ăcerea era întreruptă prin intonațiunile melancolice ale filomeleĭ, care desfată zefirulŭ cu doĭnele'ĭ nelodiâse, atět de poetice pentru celŭ ce iubesce, gândindu-se la odjectulŭ ce face feracirea sa comparate cu liniștea sentimentuluĭ ce el încercă cât și pentru proscrisulŭ, care rătăcindŭ prin streină tate’șĭ repaosă corpulŭ sdrobitŭ de ostenelă tulpina arboreluĭ, în care paserea cântândŭ pare a’ĭ aduce aminte de patria sa...

Dolciescu era îngenuchiatŭ, el se rugă.

—Dumnedeule, dice el, tu care citeșcĭ in anemile omenilor, știĭ amorulŭ ce am nutritu pentru acestă copilă, ce acum se află în sinulŭ teŭ, în mijlocul angelilor ce o admiră și cariĭ geloșĭ de fericire ’mĭ aŭ răpit-o.... Tu cunoscĭ dispera ce ’mĭ sfîșie pieptul, tu vedĭ bine că pentru dînsa unŭ nenorocit udă pământulŭ cu lâcrămile sele și nu e nici uă mângâere la durerea sa — n’are altă speranță de câtŭ acea d’a o revedea la tine.... Der știŭ bine o simt că mortea ’mĭ va veni peste secol... e uă regulă d’a suferi multŭ p'acostŭ păměntŭ... șĭ acestŭ cercare e peste puterile mele!.. Aibĭ pietate te rogŭ de unŭ nenorocitŭ, și mě dispensară de viață ... iar de nu, ia’mĭ rațiunea , smulgemĭ inima și fă-mě sě trăescŭ fără să simtŭ.

Torente de lacrămĭ curgeŭ pe obrajiĭ săĭ.

Câte mângâierĭ nu aduce uă rugă, făcută, din adâncul conștiințeĭ și câte simțirĭ nu se nascŭ în inimile nostre, după acestă intimă confidență a sufletuluĭ? Natura a pusŭ în noi puterea de, a suferi și a ne resemna, de nu ar fi speranța ii credința într’uă misericordie divină,ce ș’ar face cu aceste baze ale esistențeĭ nostre, și ce viață ar fi acea; ambandonată disperăreĭ condusă de uă mașină brută fără sentimentŭ.

Unŭ omŭ cădutŭ în mijloculŭ măreĭ la sute de mile departe de pămentŭ, nu se lasă a fi înghitŭ d’o dată elŭ se luptă cu valurile peně încă orciele'lŭ susținŭ, s'agață d'uă așchic din nava fărmâtă'n naufragiŭ, care plutesce pe lângă dînulŭ, si care n’arŭ putea sě susție nicĭ unŭ copil, chiar în cea dupe urmă oră cândŭ se scufundă, încă maĭ scote uă strigare de adjutorŭ!

Cândŭ eștĭ în mijloculŭ măreĭ și n’aĭ înaintea chilorŭ de câtŭ unŭ luciŭ vastŭ și nici o ființă pentru a te salva, ultima strigare cuĭ sě fie adresată de âtŭ provedințiĭ, susținutŭ de speranța ce o nutrescĭ peně la ultimulŭ momentŭ?

Ce fericițĭ sunt aceia, căforŭ nu le lipsește credința pot a se ruga!

Doliescu retnase încă în loculŭ unde se ruga, absorbitŭ în niște cugetărĭ religiose; lacrămile 'ĭ ușurară greutatea ce ’ĭ apăsa pieptulŭ, durea luĭ luă unŭ caracterŭ melancolicŭ și cu întulŭ sufletul sěŭ, sub impresîunea suvenireĭ de ricirea trecută, părea transportatŭ într’uă altă giune, unde nu era de câtă veselie, unde nu senta de câtŭ amorulŭ, unde surîsulă candidŭ :în. cmaĭ ca rouă pe roze, strălucea pe tote buzele ce nu ruespiraŭ de câtŭ fericire, acestŭ balsamŭ Dumedeescŭ?

Dolciescu adormise.

Unŭ dulce vis desfășura cutele’ĭ d’aurite, pește imaginațiunea sa. Era uă liniște momentălâ ce făcea unŭ bine organisațiuneĭ sele fisice; der ..unŭ epure sări dintr’unŭ stufișŭ și Dolciescu se deșteptă tresărindŭ la acest sgomotŭ.

Deschise ochiĭ, Vareniu veghiă lengă elŭ; privește în juru’ĭ, der nu maĭ vede nicĭ uă urmă din ilușiunea sa. . . nu,vede de catŭ arborĭ, pâment șĭ nopte, pentru că poesia sburase împreună visul, nelăsend de câtŭ uă crudă suvenire într’uă inimă strânsă de nefericirĭ!.

— Ah! câtŭ sum de nenorocitŭ! dise el, aruncându-se în braciele luĭ Vareniŭ.

— Curagiŭ amice! respunse celŭ din urmă, speră în Dumnedeŭ și’n bunătatea luĭ, el ține în mânele săle cartea destinuluĭ!.. nu te descuragia, căcĭ pe una din pagine, pote sě fie scrisă și liniștea sufletuluĭ těŭ!..

— Sě mergem George la mormentulŭ Maneĭ, voĭ sě sărut âncă uă dată țerena ce acopere fericirea mea!..

— De voeștĭ, sum gata.

— Șĭ eŭ vě urmedŭ amiicilorŭ; adăogă Vilotescu, căre eră la spatele lor.

Și peste câte-va minute, câte-șĭ treĭ juniĭ lua drumulŭ către loculŭ unde era îmormentată Maria.

Unŭ instinctŭ particolarŭ, trăgea pe Dolciescu către acea parte.

XIV
UĂ CRIMA, CARE'Ĭ UĂ BINE FACERE

Dér ce-or maĭ fi făcândŭ ore, drăgălașiĭ nostriĭ debutanțĭ din acestă istorie, pe cariĭ ’ĭ-amŭ lăsatŭ de multŭ în întunericulŭ uităreĭ , pentru a urma uă narare, în care n’am avut ocasîunea d’a vorbi de eĭ?

Ce se facă! Fie ce omŭ e născutŭ sě trăescă dupě cum îĭ convine și maĭ alesŭ după cumŭ îl tae capulŭ, ca sě aĭbă uă bucată de pane și un paharŭ cu vinŭ.

Omeniĭ noștriĭ, ca toțĭ aceĭ ce exersezŭ meseriĭ ca ale lorŭ, și aŭ de micĭ apucăturĭ buzunaratice, ’șĭ urmaŭ în pace obiceiurile și munca lor din totenoptile, cu succese maĭ mult seŭ maĭ pucin avantagiâse.

De astă dată eraŭ convocațĭ în ședință extra ordinară, de căpetenia lorŭ, care avea sĕ le comunice uă afacere importantă.

Era în ajunulŭ dileĭ fixată pentru înmormentarea Marieĭ.

Gheorghe Țiganu, sta în capulŭ meseĭ, în partea opusă acelia, unde era destinatŭ loculŭ luĭ Ciorchinidi.

Intocmaĭ ca Ebe, el în lipsă de nectarŭ, turna vinŭ de 36 în paharele camaradilorŭ sĕĭ, spuindu-le uă mulțime de nimicurĭ, de care rîdeŭ consumatorîĭ, cu acele strîmbăturĭ selbatice și dobitoceștĭ, ce se vĕdŭ la omeniĭ lipsițĭ de sentimente.

—Eĭ ce dracu, de nu vie uă dată.. dise unulŭ din eĭ, după ce după ce uscă paharulŭ,mĭ-e somnŭ al dracului, n’amînchisŭ ochii totă nopticica....

— Mě ce dracu da slabŭ maĭ ești tu Ione! objectă unulŭ căscendŭ uă gură de speriatŭ, și eŭ ca și ține n’am dormitŭ aștă nopte — ba tu te-aĭ întorsŭ cu mânele ’n brîŭ și pe mine m’aŭ gonitŭ stregențiĭ din beylicŭ și peně aicĭ, cu totă legătura grea, care ’mĭ rupea spinarea și totŭ nu mě maĭ vaetŭ ! . . .

— Da, der tu aĭ dormitŭ al-al-tă erĭ noptea...

— Eŭ, dormitŭ ? . . . audĭ uitucu! Dăr cine te-a scosŭ din mânele aceluĭ cuconaș care te trântise josŭ și ’țĭ căra pe sub fălcĭ ca la uă vită?

Aicĭ Ion atinsŭ la susceptibilitate, se sculă cu pumniĭ întinșĭ, ca unŭ omă ce vrea sě’șĭ susție cauza cu argumente solide, aplicabile dupĕ capŭ și prin fălcĭ.

Maĭ tot-d'auna când se ivéŭ asemnenea discuțiunĭ se făcea locŭ părților împricinate, carii dupĕ ce’șĭ aplicaŭ articole de fondŭ, dupĕ întîmplare, prin nasŭ seŭ la temple, și se ternueŭ bine de pĕrŭ în rîsulŭ și aplaudele camaradilor, se împĕcaŭ în urmă și băŭ din acelașĭ paharŭ, spre semnŭ de unire și frăție.

Dér de astă dată, pentru marea mirare a spectatorilor, carĭ se și dăduseră la uă parte, locotenentulŭ șe puse între denșiĭ, invitându'ĭ sĕ nu facă bătae.

Aceslă manieră a luĭ kyr sub-căpitanŭ, făcu pe bandițĭ sě rămâe cu gura căscată, neințelegîndŭ caușa pentru care el, ar fi unŭ obstacolŭ la uă așa de desfătătore priveliște.

Locotenentulŭ le explică că era poruncă căpițănuluĭ d’a nu maĭ face sgomotŭ, lucru ce atrage curipsitatea trecătorilor, cea ce putea sě'ĭ pierdă căcĭ dupě cum se dicea, copoiĭ polițieĭ începuserě a miroși cuibulŭ lorŭ.

—Lasă-mě, sě’lŭ omorŭ!... strigă Ion, grințândŭ de mânie, sě dică că m’a scosŭ din manele unuĭ cuconasŭ care’mĭ căra pe sub fălcĭ! . . Lasě-mě sě-ĭ arătŭ eO, cu cine vorbește de bătae. . . .

—Ia dă-te la uă parte mě frate! dise acela căruia se adresaŭ amenințările; sě’ĭ arět cum îĭ da ciocoiŭ!

— Cândŭ’ĭ vorba la adecă, Ion are dreptate observă Gheorghe țiganu, clipind din ochĭ camaradilorŭ și ghiontindŭ pe vecinŭ, ca sĕ'lŭ imițeze căcĭ de astă dată facea pe Intrigantulŭ; se dic[ de un vitezŭ ca vitezŭ ca dînsu că a mâncat bătae de la un ciocoiŭ!? stu la dracu, ce rușine!... Nu te lăsa Ione, că ne facĭ de rîsŭ!. .

— Ia ascultă baragladină, strigă locotenentul tacĭ din gură și nu maĭ cloncăni că'țĭ pupŭ pliscul Băețiĭ sunt țepenĭ amenduoĭ, știŭ eŭ.. și numaĭ din șagă, Gavril ’ĭa dis luĭ Ion, ceea ce'ĭ-a dis. Nu'ĭ așa mĕ? fini el prin a arunca una din acele privirĭ care făcu pe Gavril, sĕ se uite fĕrĕ voie-ĭ, în fundul uneĭ ole fĕrĕ vin.

— Uă, știŭ și eŭ?...

— Ce-aĭ dis?

— Că eŭ nu șuguescŭ. ..

Der n’avu tempul se ’șĭ fîngscă, vorba, căcĭ Locotenentul dupě cum era aprope de el, 'ĭ aplică uă grosnică lovitură de picior, la locul unde se obicĭnuește ast-fel că banditul făcu uă seritură ’n ’nainte urlând de durere și apucându-se cu amenduoě manele de partea pasivă, care venise în contact cu genunchiul printr’uă manieră puțin cam grosolană.

Sgomotulŭ se făcu general, și decă în acest minut n’ar fi intrat Ciorchinidi, ca se pue capět ncorîoduelelor, de sigur că resultatul ar fi fost: vr’uă câte-va capete sparte și cine știe câte suvițe de pĕrŭ smultŭ.

Peste treĭ quarturĭ de oră, Ciorchinidi fiind împĕrțrea a câtor-va objecte furate, dupĕ maniera sa, le făcu cunoscut cu solemnitate, mortea Mariei Arborescu, și le ordonă ca in sera viitore, cam pe la dece ore, se mergă cu toțiĭ ca se o desmormenteze, și se nu'ĭ lase de câtŭ cele necesarĭ unuĭ mortŭ, pentru a putredi.

Acestŭ ordinŭ, umplu de grósă pe câțĭ-va din bunĭ creștinĭ, cărora le era frică, ca printr'acestŭ sacrilegiŭ se nu pierdă dreptulŭ la frumuse'ele Paradisuluĭ, unde maĭ aveŭ enco speranță că vorŭ intra învălițĭ măcar în rogojinĭ, si cercară a se opune.

Der numaĭ de câtŭ fură convertițĭ printr’un discursŭ strălucitŭ a luĭ Ciorchinidi, care consta din inventariulŭ bijuterielor și a altorŭ objecte cu care era sŭ se înmormenteze Măria.

— La dracu, ’șĭ dise Ciorchinidi eșindŭ, nu e tocmaĭ suma ce era sě mi-se dea de destre, decă trăia... Der a muritŭ. .. și asta nu ’mĭ iea dreptulŭ de a profita măcarŭ cu puținŭ! . . .

Uă oră dupě acesta, toțĭ dormeŭ; singurŭ Gheorghe țiganu era deșteptŭ, hotărîtŭ ca sě calculeze, dupě obiceiu, partea ce i-se cuvinea din sculele Mărieĭ. Der numaĭ de câtŭ fu silitŭ se renunciě la acestă dulce consolare, neștiindŭ care era totalulŭ sumeĭ căcĭ Ciorchinidi nu le spusese nicĭ cel puținŭ cu aproximațiune, Der cu tote acestea era ceva și maĭ alesŭ dupĕ cum observase, Căpitanulŭ da uă mare importanță acesteĭ operațiunĭ de cimitirŭ și de acea Gheorghe cu resemnațiunea unuĭ omu care așteptă cu nerebdare ora fortuneĭ selle, a căruia valore n'o pote precisa, se lăsă pe nesimțire în disposițiunea luĭ Morpheŭ, care se vede e forte imparțial, căcĭ primește în braciele sele de uă dată forte glumețŭ, căcĭ ocupă adesea imaginațiunele cu niște vise, care de s'ar putea realisa ar fi uă adevĕrată bătae de jocŭ...

De uă cam’dată e vorba de acele a lul Gheorghe, care adormindŭ lăsase șe’ĭ scape unŭ suspinŭ, dupĕ ce maĭ ânteĭ fusese legănatŭ unŭ momeutŭ în niște ilusiunvĭ, ce numaĭ pe crieriĭ unuĭ țiganŭ se potŭ repausa.

Elŭ visă că desgropase pe Maria și că se afla singrurŭ stăpânŭ pe uă mulțime de bijuteriĭ!

Visulŭ se întrerumpse tocmaĭ în momentulŭ cândŭ vindea acele lucrurĭ, pentru că nădușela era se ’nece pe țiganŭ la contactulŭ auruluĭ ce strălucea înaintea sa, lăsiadŭ locŭ altorŭ visiunĭ, cu multŭ maĭ plăcute și maĭ lingușitore.

Alŭ duoilea actŭ al ilusiunelorŭ începea:

Părea că se află într’uă frumosă cameră, de unŭ gustŭ particularŭ raseĭ de care aparținea, și că persona sa tigrănescă, era culcată pe perinĭ intr'unŭ chipŭ mărețŭ, ordonândŭ la niște slugĭ carĭ sburaŭ ca niște fantasme pe din naintea sa.

Resărise sorele de multŭ, Atribuțiunele luĭ Gherghe pentru acea di, eraŭ de a urma cortegiul funebru, și locotenentulu vĕdindŭ 'lŭ că enco dormea, crecă se'lŭ deștepte, adresîndu'ĭ dupĕ obiceiŭ câte-va înjurăturĭ, urmate de uă lovitură de piciorŭ.

Țiganulŭ, visa în acel momentŭ că'lŭ prima 'n audiență, și durerea ce o simți la copsă, stricandu'ĭ bunele disposițiunĭ, îĭ inspiră idea de a bate 'n palme, dupĕ obiceiulŭ celor avuțĭ și a striga pe Ion ca se dea afară pe mojic. După acesta ’șĭ trase haina sdremțerosă cu care se ’nvĕlea, peste capŭ, și urmă de a visa, căcĭ al treilea actŭ începea într’unŭ chipŭ fabulosŭ, promițindŭ niște scene ce atingeŭ cordile cele maĭ simțitore a le uneĭ inimĭ, ce palpita sub uă piele negră. .. .

Der fĕră Voieĭ sări din cbibulŭ seŭ speriatŭ, căcĭ uă olă cu apă rece ce i-se vĕrsă pe capŭ, era mijloculŭ celŭ maĭ nemeritŭ pentru a’ĭ face apotheosa.

*

In nóptea aceleĭ dile, pe la dece ore, mormentuluŭ Marieĭ se scormonea de hienele bipede de sub ordinile luĭ Ciorchinidi, și nimicŭ nu'ĭ putea derangea de la aesstă operațiune nocturnă cacĭ toțĭ locuitoriĭ satuluĭ dormeŭ și afară de strigatulŭ mormântal al bufnițeĭ și din cândŭ în cândŭ urletele depărtate a cânelorŭ de țerră, nimicŭ nu tulbura tăcerea acestuĭ locŭ isolatŭ.

Sicriulŭ în care era depusă Maria, fu scosŭ și pusŭ pe marginea gropeĭ, aceĭ care 'lŭ flesmormentase, cu tote că eraŭ niște creature fĕră sufletŭ, nu putură stăpâni uă emoțiune secretă, ls vederea luĭ.

Nicĭ unulŭ dintr'înșiĭ nu era străinŭ de morțĭ, în care rolulŭ principalŭ era jucatŭ de strigoi. Aspectulŭ unuĭ sicriu în puterea nopțeĭ, de sigurŭ că nu face, pentr’unŭ capŭ superstițiosŭ, efectulŭ uneĭ ole pline cu vinŭ, și decă ar fi căutatŭ se urmeze fie-care impresiunelorŭ sele n’ar maĭ fi remasŭ nicĭ unulŭ în cimitirŭ.

Der in sufletulŭ fie-căruĭ omŭ, vieză unŭ simtmentŭ, care maĭ cu ossebire în cazurĭ de felulŭ acesta, jocă rolulŭ principalŭ: e uă amestecătură de rușine și orgoliu, ce se deșteptă în sufletulŭ fie-că-ruia,atuncĭ când știe că suntŭ martorĭ, cariĭ ar puntea se rîdă de slăbiciunea sa.

Uă reflecțiune de unŭ momentŭ, fu destulă, fiecăruia ca să se gârdescă la situați unea sa.

Peste-unŭ minutŭ capaculŭ sări sub presiunea unuĭ instrumentŭ de muncă, și când se smulse penza Mărieĭ de pe sobraztii, print'unŭ nostrŭ luminănduĭ figura frumosă ca a unui angel, ce fĕcu pe bandițĭ sĕ se tragă în dărăptŭ, coprinșĭ d'unŭ resentimentŭ de religiositate.

Der la vederea bijuterielorŭ, și a hăĭnelorŭ sele preciose, pierirĕ impresiunile ;i fie-care se repedĭ asupra eĭ.

Acelŭ corpŭ atâtŭ de frumosŭ și delicatŭ, pe care n’ar fi cutezatŭ nimenĭ se ’lŭ atingă, fĕr-a se’nfiora era în mânele cele aspre și murdare ale bandiților, aicĭ nu era Dolcescu care se tremure la contactul micilorŭ sele mâni, eraŭ niște blestemațĭ bunĭ de puși în furcă, ce-o întindeŭ ca pe unŭ câne cândŭ se trage pielea dupĕ elŭ.

Se înțelege că în totŭ tempulŭ ,acesteĭ operațiunĭ Maria nu fu scutită de glumele cele maĭ nerușinate și de acele sarcasme, ce spiritulŭ vulgarŭ știe a improvisa.

Maria era aprope nudă, cândŭ spaima care se zugrăvi pe figura bandituluĭ ce ’ĭ despodobia capulŭ, îngheță sengele din vinele celor-l-alțĭ.—I-se păruse că Maria sufla și că scosese unŭ micŭ țipet.

Fu unŭ momentŭ de grosă imposibilŭ a se descrie; fie-care se afla în posițiunea unuĭ omŭ care s'ar deștepta din somnŭ, pe marginea unuĭ mormentŭ încongiuratŭ de spectre, căcĭ pentru nimicŭ în lume nu s'ar fi pututŭ recunoște că suntŭ camaradĭ.

În acel momentŭ treĭ umbre negre, care se părură bandițilorŭ de treĭ orĭ mai nalte de câtŭ duranulŭ bisericiĭ, se iviră 'n cimitirŭ, îndreptându-se spre partea lor.

Intr'uă secundă, nu remase nicĭ unulŭ prejurŭ ceĭ nouă săriră gardulŭ fěră sě'lŭ atingă si se'mprăstieră pe câmpie fugindŭ‘ ca niște turbațĭ.

— Maria demormântată! . . Strigâră de-uă dată cele treĭ umbre, pe care lectorulŭ le recunoște de singurŭ, în persona celor treĭ amicĭ,cariĭ veněŭ sa visiteze, în acei nopte mormântulŭ Mărieĭ, maĭ nante d’a se ’ntorce la Iașy.

Dolciescu luă corpulŭ în bracie, împovorându’lŭ le serutărĭ și ecoulŭ lamentățiunelorŭ sele, respunea din delurile ’nvecinate; — Vareniu căduse ’n enunchĭ și apucândŭ uă mână a Maneĭ o privea cu isperare; — și Villoțescu mișcatŭ pen la lacremĭ, erca se consoleze pe biețiĭ seĭ amicĭ, cariĭ eraŭ urdĭ la vorbele luĭ.

— Der ce însemnesă acâsta? observă Villoiescu ivindu’șĭ mâna plină de unŭ sânge încă caldŭ: Eranitŭ tu? Ah, nu, e sengele Marieĭ. . . ea ’ĭ răuă! Așa der nu e mortă! . . Pulsul bate! . . Amiorŭ ea trăește! Curîndŭ adjutorŭ!.

Maria nu era mortă; uă minune a providențeĭ o pa!

A duoa di medicĭ respundeŭ de viața eĭ.

Ea fusese atacă de unŭ accesŭ de lethargie, ce știința ne-o presintă sub numire de soprŭ seŭ comma.

Umiditatea pămentuluĭ în care fusese închisă câte-va ore, mărĭ efectulŭ influențeĭ aeruluĭ, care fěcŭ; uă reacțiune puternică asupra organismuluĭ sěŭ; brutalitatea bandițilorŭ, credŭ, facilitase circulațiunea sengeluĭ, și acea rană, care provenea de acolo că bandițiĭ ca șe o dispoe maĭ iute se șervise cu cuțitulŭ ce pătrunsese’n corpŭ, acea rană dicŭ ținu de flevothomie, și grăbi reîntorcereala vieță a uneĭ ființĭ, ce era deja mârță pentru ceĭ viĭ.

XV
OMULU PROPUNE ȘI DUMNEDEU DISPUNE

Trecnse unŭ anŭ de la epoca evenimenteiorŭ ce amŭ descrisŭ:

In acestŭ intervalŭ se petrecură multe lucrurĭ:

Ciorchinidi se făcuse nevědutŭ d’uă dată: Uniĭ pretindeŭ că plecase la domeniele sele din Germania , de cari vorbise forte multŭ de câte orĭ i s’aŭ preseritatŭ ocasiunĭ; alțiĭ diceŭ că în disperarea, amoruluĭ sěŭ pentru Maria (?) plecase se ’șĭ mistue durerea, într’uă călătorie prin deșertele Sahareĭ... Inse adevěrulŭ era, că fugise din Iașșy, căcĭ începusese 'a fi bănuitŭ de poliție.

Banda ’ĭ, în lipsa unuĭ șefŭ care s’o conducă, 'se deștirganisă și curiedŭ seŭ maĭ târdiŭ membriĭ eĭ, înfundară închisorile.

Dintre toțĭ, Gheorghe țiganu ajunse la dignîtatea de vătafŭ a uneĭ închisorĭ, mulțumită spirituluĭ seŭ calculatorŭ Dică cine-va, că penĕ la unŭ punct ore care, nu se realizezŭ unele vise!?..

Bercu devenĭ dupe unŭ tempŭ ore-care, cămătarŭ-bancherŭ: și fu unŭ negustorŭ forte cinstitŭ, căcĭ nu fĕcu de câtŭ vr’uă treĭ seŭ pentru falimente.

Necilae bărbatulŭ Ioneĭ, remase pentru totŭ-d'auna în serviviulŭ luĭ Arborescŭ, care în urma evenentelorŭ descrise,consimți la unirea Marieĭ cu amiculŭ nostru Dolciescu.

Câtŭ pentru Villotescu, pen la unŭ punctŭlŭ orecare era nedespărțitŭ de ceĭ duoĭ amicĭ aĭ sěĭ.

Și fiindŭ că începuse a-ĭ se cam uri cu vagabontagiulŭ, (dupě cum dicŭ aceĭ ce păseșcŭ peste 45 anĭ, de ceĭ junĭ,) ’șĭ puse candidatura de insurătóre, în colegiulŭ femeilorŭ june, frumóse și avute. .. La acestŭ din urmă punctŭ, se părea că ține prea multŭ, ca unulŭ ce nu era unŭ Cresus; căcĭ, dicea elŭ adesea: Bărbatulŭ trăește pentru femee și femea pentru toaletă; și decă acdsta nu e tocmaĭ îngrijită, atuncĭ autoritatea ’n casă, o aŭ numaĭ amiciĭ noștri intimĭ . .

Era în ajunulŭ dileĭ fixate pentru ; căssětoria amorezațilorti noștri, cândŭ întălnimŭ pe Dolciescu, urmatŭ de ceĭ duoĭ amicĭ, cu cariĭ se ducea la finanțata sa, ce 'lŭ aștepta cu braciele deschise și cu fericirea ’n sufletŭ.

Ce puteŭ sĕ vorbescă in aceste momente de amorulŭ lor? 'șĭ ’lŭ exprimaŭ și în privirĭ. De fericirile viitoruluĭ? ora cercăreĭ era forte aprope. Așa derŭ urmă a se ocupa de preparativele pentrŭ ceremonia nunțeĭ de a doua di, ce se făceŭ cu vioiciune dupĕ cum se vedea din derangiamentele șĭ mișcarea generale a omenilorŭ de casă.

In tempulŭ acesta, Maria vorbi câte-va minute cu Vareniu, lengă uă ușă, dupĕ care Faustian care devenise amicul celŭ maĭ drăguțŭ a luĭ Dolciesu se prefăcea că dorme într-unŭ fotoliŭ pe cândŭ în realitate asculta cu mare atențiune.

La cele din tăĭ vorbe a le luĭ Vareniu, Maria se păru surprinsă; Junele stărui, se rugă și ea în cele din urmă îĭ admise cererea, cu sorîsulŭ unuĭ copilŭ răsfățatŭ. Nu multŭ dupě acesta eșiră cu toțiĭ, plecândŭ fie-care dupě affacerele luĭ.

In aceașĭ di pe la treĭ ore dupě amedă-di. Dolciescu venindŭ acasă, găsi următorulŭ biletŭ:

«Alexandre, pentru fericirea ta fiitore, unŭ amicŭ ce voește se rěmîe recunoscutŭ, te rogă ca de seră la 10 ore se fiĭ în grădina luĭ Arborescu, veĭ vedea pe fidanțata ta cu unŭ altulŭ!

X. «Augustŭ 13»

«P. S. Nu spune acostă nicĭ celorŭ maĭ intimĭ aĭ tăĭ. De’țĭ închipueștĭ că este vr’uă cursă, înar-mosăte.

«Răbdare și curagiŭ!»

Dolciescu reciti acestŭ biletŭ de maĭ multe orĭ, cu uă furie de ne descrisŭ; uă sudere rece'ĭ inundă fruntea si'ntr'unŭ minutŭ ajunsese se blasfeme pe omenĭ și sorta sa.

Elŭ aruncă biletulŭ, 'lŭ călcă în piciore și eși ca unŭ nebunŭ pe ușă, se întălnescă pe Vareniu.

Derŭ acelŭ biletŭ blasfematŭ ’ĭ recomanda discrețiune și nenorocitulŭ june într’unulŭ din acele momente d’uă resoluțiune fatală, ’șĭ promisă a tăce și a merge înarmatŭ la loculŭ ce i-se prescrise.

Sunaŭ deja dece ore și jumětate cândŭ Doldcescu invělitŭ în palțonulŭ seŭ, cerca la portiță grădiniĭ luĭ Arborescu, care se deschisă fără cea maĭ mică resistență.

Elŭ intră, nu ensě fěr-a tremura.

Era palidŭ ca unŭ mortŭ; petrecuse restulŭ dileĭ în prada unorŭ frigurĭ nebune, și strîngea cu convulsiune în mânĭ, ce le ținea în buzunarŭ, paturile a duoă pistole cu câte duoě focurĭ, încărcate peně'n gură.

Innajntă cu precauținne, călcândŭ ușorŭ pe nisip, ascultndŭ la fie-cere pasŭ și îndreptându-se din instinctŭ, cătrě unŭ bosquetŭ, unde adesea întâlnise pe Mana și unde petrecusă momentele cele maĭ fericite din viața sa.

Nóptea era întunecóse și umedă; din cândŭ în cândŭ fulgerile aruncaŭ luminĭ repețite , sufla unŭ ventŭ rece și nouriĭ fugeŭ cu iutela pe cerŭ.

La uă distanță de câțĭ-va pașĭ de bosquetŭ Dolciescu adui vocĭ, și recunoscu unŭ felŭ de spaĭmă pe a luĭ Vareniu și a Marieĭ.

Elŭ ascultă:

Decă trăescŭ Marie, dicea Vareniu, e numaĭ pentru tine și am veghétŭ totŭ-d’auna. asupra ta, fiindŭ-că nu’mĭ rěmanea uă altă ființă pe lume, căria se'ĭ consacru tinereța amoruluĭ meŭ, de câtŭ numaĭ tu Marie!

Dolciescu numaĭ putu s’audă nimicŭ, sȇngele i-se urcase câpŭ uă așa nedemnă trădare ’lŭ scose din mințĭ și fěr să’șĭ maĭ potă stăpeni furia, dintr'uă seritură fu înnaintea lorŭ.

La vederea acestuĭ furiosŭ cu pěrulŭ vîlvoiŭ, cu hainele 'n desordine și armatŭ cu pistole, Vareniu luă uă posițiune de apěrare, érŭ Maria dândŭ unŭ țipetŭ de spaĭmă cădu leșinată în braciele luĭ.

— Ce! fĕcu omulŭ furiosŭ, pe care Vareniu la lumina unuĭ fulgerŭ ’lŭ recunoscu; voĭ vě iubițĭ. . . Așa derŭ eŭ pȇně acum am jucatŭ rolulŭ unuĭ gugumanŭ?.. Derŭ te asigurŭ nu voĭ fi ast-felŭ penă’n sfîrșit! .. . A !.. Acuma ’nțelegŭ pentru ce atâta amicie și devotamentŭ ... Scumplŭ meŭ amicŭ, adaose Dolciescu, cu uă rânjire selbatecă, șoptește amabileĭ mele fidanțate la ureche, că moda de a leșina în cazurĭ de acește, e învechită și recamandațivă sufletulŭ luĭ D-deŭ, decă credețĭ în elŭ. . . Câtŭ pe mine pote se mě ia și dracu, au mě opunŭ... Peste cincĭ minute trebue sě murimŭ!...

Doliciescu, cu ochiĭ sengerândĭ vorbea c’uă amărăciuně, dupě care ascundea uă furie nebună. Câtŭ vorbise dințĭ'îĭ clențeniră 'n gură ca niște castane și în totă persona sa, s’ar fi pututŭ ceti durerea, disperarea și setea de a ’șĭ resbuna.

Vareniu remăsese înmărinuritŭ.

— Eĭ bine ce staĭ ? spune'ĭ că o iubestĭ! iea-o'n bracie, vorbește’ĭ de uă etemă amore, de martirŭ, urmă Dolciescu aprindendu-se din ce în ce; nu vedĭ că cele cincĭ minute trecŭ și dupě ele vine mortea, miserabile! Haĭde, profitațĭ șĭ de generositatea mea, începețĭ uă dată cea de pe urmă scenă din comedia viețeĭ vostre, căcĭ o se vě omurŭ ființe blestemate.. Nu’mĭ ațĭ omorîtŭ voĭ ore fericirea mea?.. Oh, vě voĭ ucide și în urmă’ voĭ fini și cu mine. . .

— Unde te trezeștĭ mě rogŭ Domnule? Intre-rumpse Vareniu, cu aerulŭ de autoritate a unuĭ’ domnŭ de casă ultragiatŭ; aicĭ eștĭ în casa mea, și ,decă eștĭ nebunŭ, voĭ ’ pune servitoriĭ se te-arunce n' stradă! . . .

— Miserabile! strigă Dolciescu în paroxismulŭ furieĭ, cu unŭ tonŭ răgușitŭ, întindendŭ cucoșele pistolelorŭ, pe care le puse în pieptulŭ luĭ Vareniu.

Derŭ în momentulŭ cândŭ era se facă focŭ, hohotulŭ unuĭ rîsŭ sgomotosŭ, resună la spatele luĭ și surprinsŭ de acostă illaritate, se trase în napoĭ.

—Vilotescu! ... Exlamară Vareniu și Dolciescu cu mirare.

— În personă, respunsese veșelulŭ june, pumdu-se între eĭ, — și fericitŭ că amŭ pututŭ descoperi în amiculŭ meŭ Doliescu calitățile unuĭ tragédianŭ (?); Eĭ, derŭ trag dianŭ, numaĭ e 'la modâ amice, dupĕ cum diceĭ și tu maĭ adineore de leșinŭ.. Aruncă acele pistole!... Avemŭ uă maĭ bună opiniune de caractereŭ D-le, e uă rușine se te lașĭ vicimă în trigilorŭ unuĭ miserabilŭ... Haĭde cerețĭ scuze de la amiculŭ nostru George, elŭ e demnŭ pentru maĭ multă stimă din partea ta. Și câtŭ pentru maĭ multă stimă din partea ta. Și câtŭ pentru acestă sermană copilă, care zece aicĭ, D-deŭ a avutŭ pietate de densa și i-a luatŭ cunoștința, ca se o scutescă de neplăcerea d'a asculta insultele unuĭ nebunŭ... Derŭ sperŭ că nu va ști nicĭ uă dată nimicŭ din acestă scenă. rěmăĭ George cu densa și decă se va deștepta; spuneĭ că aparițiunea luĭ Dolciescu a fostŭ uă secătură . . Căcĭ în sfirșitŭ elŭ este uă victimă și trebue se avemŭ pietate de densulŭ...

Dicandŭ acestea; Vilotescu terâ pe Dolciescu cătră unŭ arbore, la rădăcina căruia era întinsŭ unŭ omŭ.

Dolciescu era în posițiunea unuĭ nebunŭ în urma uneĭ crise furiose : devenise pentru unŭ momentŭ stupidŭ și privea, c’unŭ aerŭ indiferentŭ pe Vilotescu care s’aședasă leagă densulŭ și ’ĭ imputa de cea ce făcuse.

Scena din urmă, dedese uă lovitură aspră aceșteĭ naturĭ june și plină de ardore; câte-va momente, sunetulŭ voceĭ luĭ Viloțescu, care se 'lŭ liniștească, ajungea într'unŭ chipŭ surdŭ și confusŭ pîn la organele auduluĭ seŭ simțea uă greutate mare'n pieptŭ și nu putea nicĭ se suspine; uă contracțiune a mușchilorŭ 'ĭ oprea mișcărire, privirea'ĭ fixa n'avea nicĭ uă expresiune, și'n tempŭ de câte va momente, buzele sele sě mișcară într'unŭ chipŭ convulsiv, articulândŭ cuvintele întrerumpte și fěră șirŭ.

In fine, Vilotescu reuși se'ĭ aragă atențiunea, sguduindu-'lŭ cu forciă de umerĭ.

Dolciescu desteptându-se, se apipăi, ca cum ar fi căutatŭ ce-va.

— Ce cauțĭ? ’lŭ întrebă Vilotescu.

— Unulŭ din pistolele ce am avutŭ.

— Ce se facĭ cu elŭ?

—Sě’mĭ věrsŭ creieriĭ.

— Inainte d’a mě asculta ?

— E de prisosŭ se maĭ ascultŭ ce-va.

— Voĭ se'țĭ spunŭ uă istorie.

— Știŭ destule.

— Derŭ asta te interesară și sperŭ că 'țĭ va schimba hotărârea.

—E prea târdiŭ ca se ’mĭ schimbe hotărirea.

— Eștĭ copilŭ amice, adaose Vilotescu într’unŭ chipŭ mângâetorŭ, luându’ĭ braciulŭ, eștĭ prea anorezatŭ și asta te face se fiĭ gelosŭ... Derŭ liniștește, aĭ făcutŭ uă prostie care se potĕ repara, căcĭ Maria a leșinatŭ la apĕrerea ta, și nu știe nimicŭ; câtŭ pentru George elŭ e unŭ omŭ destulŭlŭ cu minte, ca se iea la seriosŭ nebunia ta; a iubitŭ semenea și 'țĭ va da dreptate.

Vilotescŭ privea încremenit pe covorul sĕŭ.

— Parĭ a mĭ vorbi ca de unŭ ce naturalŭ, că am găsitŭ pe fidanșata mea în bracele unuĭ ștregarĭ. Întrerupse elŭ, N'aĭ avea ore gustulŭ ca se pledezĭ în favorea acrstorŭ ființe miserabile și se mĕ consiliezĭ ca se le cerŭ scuze?

— Da amice, se te duci și ȇncă se te grăbeștĭ, peně nu se deșteptă Maria; dupě cum am disŭ sperŭ ca George ’țĭ va’da dreptate, cândŭ'i voĭ areta scrisorea ce aĭ priimit-o astă dĭ.

— Ce ’nsemneză asta Vilotescule, eștĭ nebunŭ tŭ ridĭ de mine!

— Nicĭ una, nicĭ altă. Sum unŭ amicŭ pe care umne-deŭ seŭ întîmplarea'lŭ-a pusŭ între tine și crima ce era se comițĭ. Știĭ tu de la cine ’țĭ vine ea scrisore ?

— Nu! respunse Dolciescu, aducândŭ mâna la frunte, căcĭ nu se gândise encă la acesta.

— Ecă’ autorulŭ! și Vilotescu 'ĭ arětă pe omŭ lungitŭ la rědăcina arboreluĭ.

— Faustianŭ ! exclamă Dolciescu, recunoscen-i trăsurele la lumina unuĭ fulgerŭ.

— In personă.

Vedŭ bine c'o sě'nebunescŭ! De vreme ce omulŭ acesta este amestecatŭ, nu mě maĭ înduoescŭ că trebue se fie vr'uă machinațiune diabolică... capulŭ mi-se pierde, mi-se pierde, Vilotescule, de știĭ ce-va spune... Maria m’a trădatŭ, seŭ nu?

— Eĭ, vedĭ așa, acuma maĭ viĭ la socotelă... ședĭ colea pe acestă bancă, cacĭ mĭ e milă de posițiunea ta.

Se aședară pe uă bancă și Vilotescu începu ast-felŭ:

— Astă-dĭ pe la patru; ore dupě amedă-di, voiamŭ se te întălnescŭ și fiindŭ că feciorulŭ'mĭ spuse că aĭ eșitŭ, intratŭ în camera ta dispusŭ a te aștepta, cacĭ n'avem nimicŭ maĭ bunŭ de facutŭ.

Mě trântisemŭ într'unŭ fotoliŭ și mě gândemŭ fěră voie la fericirea ta, cândŭ ’mĭ-aruncŭ ochiĭ din întemplare și zărescŭ uă scrișore desfăcută pe parchetŭ. Mĭ-amŭ închipuitŭ că era de la Maria, și, dupě cum tu n’aĭ avutŭ secrete pentru mine, celŭ puținŭ în acestă cestiune, o, ridicaĭ.

Derŭ câtu. de mare’mĭ fu desgustulŭ cândŭ în locŭ se găsescŭ câte-va liniĭ scrise de uă mână drăgălașă, cetiĭ acea miserabilă calomnie care te aduse aicĭ.

Amice, eŭ nu sum de locŭ amorezatŭ, cea ce'mĭ dă dreptulŭ d’a judeca cu sânge rece; de la prima vedere recunoscutŭ pe autorulŭ acesteĭ infamiĭ; am pusŭ scrisorea'n buzunarŭ și am eșitŭ ca se te'ntălnescu. Mě așteptamŭ ca îndată ce mě veĭ vedea, se'mĭ vorbeștĭ de acestă scrisore și se rîdemŭ împreună. Děrŭ tu aĭ tăcutŭ Alexandre, te-aĭ mulțumitŭ sě'mĭ strîngĭ mâna cu unŭ aerŭ nefericitŭ, și câtŭ pentru mine, observaĭ că păstrezi secretulŭ acesteĭ scrisorĭ dupě cum ți-se recomanda.

Eŭ am credutŭ d'uă dară că era uă cursă întinsă pentru tine; mĭ formaiŭ planulŭ numaĭ de câtŭ. Pe George nu lŭ-am întălnitŭ totă dioa, și se'țĭ spunŭ dreptŭ eram dispusŭ pentru uă aventură, cea ce m'a decisŭ se tacŭ și se fiŭ în grădină multŭ maĭ nainte de ora arětată în biletŭ.

Pe la 9 ore și jumětate sării didulŭ acesta și strecurându-mě ’n grădină, căutaiŭ se găsescŭ vr’uă urmă de omŭ. Nu m’am ostenitŭ multŭ, căcĭ numaĭ de câtŭ vědutŭ uă umbră care venea în direcțiunea mea și dupě cum eram ascunsă într’unŭ stufișŭ, am putuutŭ se recunsoscŭ la uă distanță de patru pașĭ figura luĭ Faustian cea ce m’a întăritŭ în presupunerea că elŭ ar fi autorulŭ aceleĭ scrisorĭ.

Derŭ vědŭ că tu tremurĭ Alexandre, mě voĭ sili se vorbescŭ maĭ pre scurt.

Cincĭ minute dupě acesta, cu uă lovitură de cracă, culcam la pămentŭ și legamŭ burdufŭ pe amiculŭ nostru Faustian, cu funia ce am cumpěrat-o din Târgu de Susŭ pentru acestŭ scopŭ, prevědedŭ necesitatea.

Peste douě decĭ de minute, intra în grădină unŭ omŭ în care amŭ recunoscutŭ pe Vareniu. Elŭ sě'ntălni cu Maria, căria 'ĭ dete braciulŭ și se preâmblară prin alee, schimbândŭ câte-va vorbe, pe care nu le-amŭ auditŭ, fiindŭ că nu'ĭ putemŭ urma.

Din cândŭ în cândŭ în cândŭ la lumina fulgelorŭ, amŭ pututŭ observa fisionomiele lorŭ; Figura luĭ Vareniu era cugetătore și tristă, părea că se lupta cu durerile uneĭ suvenirĭ trecute, vorbea liniștitŭ și din cândŭ în cândŭ se 'ntrerupea ca se 'șĭ ștergă suderea de frunte.

Pe urmă se așederă pe uă bancă, în bosquetulŭ unde 'ĭ aĭ găsitŭ, și elŭ îĭ nară uă istorie, pe care mě voĭ sili se 'țĭ-o reproducŭ, pe scurtŭ.

Vareniu ’ĭ vorbi de fratele eĭ, ce ’lŭ știea mortŭ în resbelulŭ Crimeeĭ ’Lŭ-amŭ cunoscutŭ, era unŭ frumosŭ june brunŭ, care făcea onore familieĭ sele și ecă istoria luĭ: Intr'una din dile Faustian věruseŭ,'lŭ făcu se cunoscă pe uă copilă care ’lŭ subjugă cu puterea farmeculuĭ frumusețeĭ sele;—elŭ’șĭ lěsă inima se iubescă, speră la uă fericire liniștiă și nu trăi de câtŭ pentru ea.

La acea epocă 'șĭ finise ștudiele din colegiu și trebui șe plece ’n străinătate ca se le termine.

Cândŭ, se despărțiră eĭ îșĭ promisără a se căsători la întorcere.

Dupě treĭ annĭ junele finindŭ studiele se reînturnă ’n patria'sa. La fruntarĭŭ întâlnește pe unŭ vechiu colegŭ alŭ sĕŭ, care 'ĭ povesti maĭ multe noutățĭ din țĕrră; și între altele cu fancheța de studentŭ, projectŭ bătrînuluĭ Arborescu de a se căsători cu uă copilă jună.

Acestă noutate întristă pe junele Arborescŭ, uă ast-felŭ de hotărâre era ridicolă pentru etatea părinteluĭ seŭ și de acea se hotără se intre incognito în Iașy și sĕ se siléscă, decă s'ar fi pututŭ strica indirectŭ, niște legăturĭ carĭ nu'ĭ conveneŭ.

Cândŭ ajunse la Iașy, cea întăĭ grijă a sa fu, să 'șĭ visiteze amanta. Ajungendŭ la porta eĭ, vede uă mulțime de trăsurĭ elegante, ce așteptaŭ la scară și casa iluminată peste totŭ.

Acesta ’lŭ surprinde, elŭ întrebă pe uniĭ pe alțiĭ și află cu unŭ felŭ de spaĭmă, că acea pe care o credea de promisă a sa, se logodea chiar în acea seră cu părintele sěŭ.

Uă ast-felŭ de noutate, dete uă lovitură teribilă în anima acestui june, elŭ se preâmblă uă parte din nopte pe ulițile Iașșuluĭ, în prada uneĭ furiĭ nebune, și cândŭ nu se maĭ vědu nicĭ uă lumină pe la ferestrele caseĭ eĭ, intră la dînsa ca se'ĭ ceră socotelă, de purtarea sa.

Elŭ iubea multŭ pe acestă ființă; cu totă furia unuĭ sufletŭ ofensatŭ, în cea ce avea maĭ scumpŭ, era gata se ierte, se uite totŭ, la cea din tăĭ scuză, ce ar fi arětatŭ uă părere de rěŭ.

Derŭ acestă frumuseță fatalŭ pentru densulŭ era uă aventură ce'șĭ specula juneța și anima. Ea 'lŭ primĭ cu aerulŭ uneĭ fete care păstreză suvenirea a câtor-va plăcerĭ. Sermanulŭ Arborescu, în dispoțiunea de spiritŭ în care se afla, nu putu se observe nimicŭ, elŭ nu știa de câtŭ că ea 'ĭ frumosă, că o iubește și ca ar fi refusatŭ Paradisulŭ pentru uă privire a eĭ. Câtŭ pentru densa, nu věduse 'n-trînsulŭ altă dată de câtŭ unŭ studentŭ naivŭ, de care rîsese cu destulă poftă; și ca uă fată deșteptă, cum se credea, găsi acum cale sě înceteze comedia, ca se nu pară ridicolă în ochiĭ unuĭ omŭ, de care nu se îndouia, că devenise unŭ libertinŭ Parisianŭ.

Ea ’ĭ spuse cu francheță, că era uă veche amantă a luĭ Faustian, care ’ĭ ceruse ca se ’lŭ menagese; că iea ’lŭ-a iubitŭ, că a fostŭ forte tristă duoě dile întregĭ dupě plecarea sa la Paris și că acum totŭ acelŭ monstru de Faustian, nu înțelegea pentru care cuvânt, îĭ ceruse, în numele legătureĭ lor secrete, de a lua în căsătorie pe văduvulŭ Arborescu care se nebunea de amorŭ dupě densa. — Der, adăogă ea, acesta nu trebuia se dispere pe fiulŭ seŭ, căruia 'ĭ va da totŭ-d’auna preferințe, fiindŭ unŭ băetŭ frumosŭ etc.

Mĭ-ar fi imposibilŭ a’țĭ descrie, cea ce s’a petrecutŭ în spiritulŭ acestuĭ june onestŭ, tu poțĭ înțelege prea bine ... Totŭ ce 'țĭ-așĭ puea spune este, că în acea nópte s'a petrecutŭ uă scenă teribilă între eĭ și că a doua di de diminĕță, găsiră pe acea creatură mortă — pĕtrunsă de unŭ cuțitŭ.

Treĭ lunĭ dupĕ acesta, Arborescu tatălŭ primi știrĭ asigurătore, că fiulŭ sĕŭ murise sub muriĭ Sevastopoluluĭ.

Junele Arborescu, dupĕ ce omorîse pe acea care s'a jucat cu amorul seŭ, se reînorsese în Paris, unde se angagiă ca voluntarŭ, voindŭ se caute mortea pe cămpulŭ de resbelŭ. In una din luptele dintre, aliațĭ și oștirile Tzaruluĭ, camaradiĭ luĭ, 'lŭ vĕdură cădendŭ în mijloculŭ inamicilorŭ și nimenĭ nu se 'ndoi de mortea sa. Derŭ elŭ nu fusese de câtŭ greŭ rănitŭ și luatŭ prisonierŭ, scăpă prin îngrijirile ce 'ĭ sa datŭ la tempŭ.

Dupe încheerea tractatuluĭ se’ntorse ’n Iașy. Suferințele ’ĭ descompusese figura; elŭ profită de sgomotulŭ ce se respândise de mortea sa și trăi peně la acestă epocă, cu unŭ nume schimbatŭ, ne gândindu-se de câtŭ se veghieze în umbră, pentru viitorulŭ și fericirea suroreĭ sele.

— Și cine'ĭ acestŭ frate alŭ Mărieĭ? întrebă Dolciescu sculându-se.

— ’Lŭ-aĭ insultatŭ adineaorĭ!

— Vareniŭ?

—Poțĭ se ’țĭ inchipueștĭ . ... elŭ ceruse Marieĭ s'o întălnescă aicĭ, și se'ĭ fac cunoscutŭ că fratele sĕŭ trăește!..

Dolciescu fĕcu uă mișcare ca sĕ se repedă spre partea unde lăsară pe Vareniu, derŭ acesta era la spatele luĭ, îșĭ desfăcu braciele și strînse la pieptul seŭ cu căldură, pe acel ce 'șĭ cerea scuze plângend.

— Amiciĭ meĭ, dise Vilotescu, acestu miserabilŭ e prisonierulŭ nostru, sum de idee sĕ 'lŭ liberămŭ, căcĭ nicĭ uă pedepsă 'n lume nu pote fi maĭ mare pentru dînsulŭ, de câtŭ acestŭ triumfŭ.

— Fă ce știi, e alŭ tĕŭ respunseră ceĭ-l-alțĭ duoĭ, ne avendŭ tempŭ sĕ se ocupe de dinsulŭ, căcĭ Maria ĕncă nu se deșteptase și avea necesitate de adjutorŭ.

Vilotescu ’lŭ deslegă, der Faustian nu făcu nicĭ uă mișcare; jumětate din corpulŭ sěŭ era rece, inima abia’ĭ bătea.

Miserabilulŭ fusese lovitŭ d’apoplexie.

—Cu atâtŭ maĭ rěŭ pentru tine! dise Vilotescu, recunoscândŭ symptomele; Dracu te-a pusŭ se te apucĭ de prostiĭ?.

Juniĭ deteră, ajutore urgente copileĭ care era încă în prada leșinuluĭ sěŭ.

Intre aceste, unŭ micŭ suspinŭ saltă ușoru virginalulŭ pieptŭ alŭ Mărieĭ, și resuflarea'ĭ dulce ca uă adiere îmbălsămată proba c’a revenitŭ la vieță.

Dolciescu, îngenunchiatŭ înainte’ĭ îĭ cerea ertare pentru spaĭma ce 'ĭ făcuse.

— Se te iertŭ ... murmură ea aplecându-se spre densulŭ și fixândŭ asupră'ĭ mariĭ seĭ ochĭ albastri cu uă expresiune de tinereță, ce nu se pote descrie; Te iertŭ!.. maĭ dise ea, asverlindŭ cu emoțiune braciele în jurulŭ gâtuluĭ luĭ Dolciescu, lipindŭ buzele d'ale luĭ și dându'ĭ uă serutare așa de pasionată că Dolciescu se cutremură.

—Respunsulŭ meŭ! .. 'ĭ murmură ea la ureche și cădu leșinstă pentru s doua oră.

Acestă scenă atingătore, făacu se alunece douĕ lacrimĭ grose penĕ pe mustețele lealuluĭ Vilotescu, care se jura că de era vr'uă bunică pe acolo, nu s'ar fi pututŭ stăpîni de a nu plânge împreună cu hohote.

*

Căsătoria Marieĭ cu Dolciescu, fu celebrată a duoa di.

Vareniu, ’lŭ numimŭ totŭ așa, fu recunoscutŭ de părintele seŭ.

Și câtŭ pentru Vilotescu, a remasŭ acelașĭ pentru totu-d’auna.