BRADI SI PUTREGAIU
I

De la Dorna până la Piatra se întinde una din ramurile de căpetenie ale Carpaţikr şi dă naştere la privelişti de o frumuseţe sălbatecă, ce minunează pe călător. Şiruri lungi de munţi se înalţă trufaşe şi astupând toată zarea din spre apus, se prelungesc in depărtare până ce se cufundă în albastrul cerului. In strimtele văi ce Se deschid la poalele lor, şerpueşte Bistriţa cu valurile ei repedii pe cari alunecă nenumărate plute. Vine de ape argintii ’şi fac loc prin păduri, sar din stâncă în stâncă şi se aruncă cu sgomot într’ânsa.

Dar peste toate dealurile şi peste toată valea domneşte Ceahlăul-cu trupul seu de uriaş, şi piscul său înalt te urmăreşte pretutinde-nea. Pe vărful seu trec mereu nuori, cari se răspândesc peste ţară şi din poalele sale mereu alţi nuori se ridică. Pe coaste, până în văi, i-1 înfăşără, ca o mantie imensă, nesfârşitele păduri de bra$i şi de ştejari, în cari se ascund urşi şi căprioare.

La munte, apa dă sănătate ; ' aerul umple inimile de vioiciune şi toată firea înconjurătoare te îndeamnă la viaţă şi veselie. De aceeai şi locuitorii de pe plaiuri sunt mai ageri şi mai isteţi. Pe de altă parte, munţii i-au a-părat de multe rele; năvălirile duşmanilor nu i-au prea. atins şi asuprirea domniilor streine şi a ciocoilor de toate neamurile au apăsat mai puţin aşupra lor de cât asupra locuitorilor de la câmp.

Nu arare-ori întâlneşti printre plăeşi oameni de o statură uriaşă; în deobşte însă sunt înalţi şi chipoşî, iar femeile lor, sprintene şi frumoase, se gătesc minunat.

La ei s’au păstrat mai bine de cât ori unde vechile tradiţii; nenumărate legende se ţin cu sfinţenie din neam în neam şi cele mai frumoase cântece de dor sati de vitejie la denşii cată un adăpost în potriva uitărei. El sunt deştepţi la minte, iscusiţi în toate, şi în vinele lor bate mai tare de cât ori unde pulsul vieţei româneşti.

In fund, în spre Ceahlău, se aflaţi pământurile familiei Negradi; moşia lor, Lunceştii, cuprindea o parte din valea. Bistriţei şi o parte din Ceahlău cu pădurile ce’l înconjoară. Curţile erau aşezate pe jin deal, in apropiere de rîu, de unde ochiul putea să privească liber minunile de prin prejur.

De cea-l’altă parte a rîulut e aşedat satul cu casele sale curate şi bine îngrădite. Intre sat şi rîu se întindea şoseaua pe care treceau necontenit mulţime de care şi de trăsuri ce vineau din Piatra sau se întorceau din Transilvania.

Casele boereşti erau cu un singur rând, dar încăpătoare şi împărţite cu chibzuială; câte-va odăi erau în tot-d’a-una ţinute pentru turiştii cari, în timpul verei, voiau să se urce pe Ceahlău şi pentru neamurile şi prietenii cari *veneau să petreacă vara la Negradi. In faţă era un ceardac cu mai multe scări de peatra; în stânga, grădina, vastă, bine ţinută şi cu o alee de stejari încântătoare. In fundul ogrăzei se aflau grajdurile cari adăposteau o herghelie întreagă.

Soarele apunea după o adunătură fantastică de munţi şi de nuori şi răspândea o lumină roşiatecă peste toată priveliştea; dealurile începeau să se înalbăstreze ; câmpiile luau o culoare cenuşie şi pământul, întors de tăişul plugurilor, era străbătut în tâte direcţiile de lungi cicatrice. Rîul strălucea de o albeaţă mai vie şi murmurul lui părea că se aude mai bine în tăcerea de prin. prejur. Dealun-gul său treceau cele din urmă plute; după ce se strecurau printre stânci, ele se pierdeau în dealurile din spre răsărit. D’asupra pădurilor se adunau aburi; la picioarele copacilor se îndesau grămedi de frunze căzute, colorate în chipul cel mai deosebit de cele din urmă raze ale soarelui. Unii arbori, despoiaţi mai de tot de podoaba lor, se ri-diCau ca nişte sclieleţi pe marginea pâdurei; peste acest morman de frunze cădute, de ramuri putrede şi peste arborii pe jumătate goi, se înălţau bradii cu verdeaţa lor ne-perităre.

Pe ici pe colo, paseri pribege mai ciripeau câte un cânt şi apoi se amestecau în şirurile acelora cari 'şi luau sborul spre mează-di. Spre curte şi spre sat se întorceau grupuri de oameni, care ’şi făceau cruce audind sunetul toacei de la biserica de lângă rîu. Copiii îndrumau spre casă turme de vile; din când în când câte unul din ei alerga în goana mare să prindă vre-o vacă sau vre-un viţel scăpat.

Soarele se -pleca tot mai mult după munţi. La un moment dat toată zarea era în flăcări, o lumină purpurie juca pe coama dealurilor şi se resfrângea spre sat, unde ferestrele de pe la case şi de la biserică erau luminate ca de un pojar isbucnit din lăuntru.

Dar această privelisce nu ţinu de cât o minată; într’o clipă soarele se făcu nevedut, şi acum nu se mai zăreau în locul Jui de cât nişte riTiori groşi şi întunecoşi, cari se ridicau ca nisce balauri pe ceruri; Ceahlăul dispăru şi el pe jumătate dapă un văl de nuort şi umbrele serii se lăţiră pretutindeni. Vântul, care înainte bătea ca un vânt de primăvară, acum crescuse şi vuea în toate părţile; pădurile erau scuturate şi ploi mari de frunze cădeau in drumul seu. De pe marginele pădurilor vântul se îndrepta spi’e şesurî şi sufla d’asupra Bistriţei, care ’şi umfla apele şi se posomora tot mai mult.

Aerul, se făcu de-o-dată rece şi prevesti zile urîte. Toată firea încunjurătoare părea tristă şi, fârăr de voe, sufletul omului era cuprins de tristeţă.

Venise tămna.

La curte era mişcare mare.

O mulţime de ţărani intrau şi eşiau; slujitorii umblau cu grabă prin curte; din graj-diu se scotâa o trăsură şi mai mulţi cai. Negradi se întorcea Ia Piatra.

Stăpânul moşiei, Alecu Negradi, era un 6m ca de vre-o şase-zeci de ani, nalt şi încă voinic, de şi spetele începeau să i se încovoaie. Roşu la faţă, cu nişte mustăţi mari şi nişte sprincene stufoase, cu ochiul hotărît, cu mersul repede, Alecu dovedea că are o voinţă nestrămutată şi un caracter despotic. El nu învăţase carte, căci era de vechea rasă a proprietarilor de moşii şi din copilărie nu se îndeletnicise cu alte lucruri de cât cu cele atingătoare de cultivarea practică a pământului. Tatălseu avusese o avere splendidă, dar şi-o perduse toată in cărţi; pe când ducea traiu mare în vechea capitală a Moldovei. Nimeni nu strălucea ca dânsul prin lux şi petreceri prin vremea lui Mihalache Sturdza, dar nimeni nu arunca ca dânsul banii pe fereastră. In câţi-va ani, lăutarii, mesele şi cărţile îl sărăciră de tot şi el fu nevoit să se retragă cu femeia lui şi cu doi copii, Dimitra-chi şi Alecu, la un văr al seu* în Neamţu, unde muri în mizerie, urmat in curând de. soţia ea. Copiii rămaseră fără nici o îngrijire, căci moşul lor, om rău şi sgârcit, îi trata ca pe nisce slugi. Intr’obunâ dimineaţă; Alecu,esas-perat din causa relelor tratări, fugi de acasă şi intră calfă la un băcan din Piatra, de acolo se făcu vătaf de moşie, pe urmă vechil şi, adunând ceva parale, începu negoţul de cherestele, în care reuşi atât de bine în cât în trei ani de dile ajunse să’şî cumpere o moşioară. De atunci norocul nu’l mai părăsi nici o-dată şi averea lui crescu necontenit.

Când avu trei-zeci şi şapte de ani, el se în-sură cu fata unui proprietar bogat din vecinătate şi ’şi îndoi ast-fel avuţia. Cucoana Agripina era cu vre-o şapte-spre-zece ani mai tânără de cât bărbatul ei. Ea era âncă plăcută şi trăsăturile feţei sale dovedeau că fusese foarte frumoasă. Era brună, naltă, ca şi băr-bătui ei, pe care toată viaţa ei se silise să-l do-mineze fără a reuşi ânşă nicfro-dată pe deplin. Din această pricină se' năşteau certe nesfârşite intre dânşii şi gospodăria lor nu era una din cele mai liniştite din judeţul Neamţu.

Ei aveau doui copii: un băeat, lorgu, care, după ce cutreerase cât-va timp Germania, acum petrecea la Paris; şi o fată, de o frumuseţe rară, educată în Dresda, care 'şi mântuise studiile de curând şi era cu părinţii ei.

Negradi se plimba cu paşi mari prin salon, făcând să scârţie parchetul cu ghetele sale groase, pe când Agripina şi cu fiica ei alergau în coace şi ’n colo, dând ordine pe la slugi şi gătind toate lucrurile ca pentru plecare.

Stăpânul vorbea cu ’sub-prefectul plăşei şi cu vechilul moşiei.

— Să iaî seama să meargă lucrurile strună cât nu voi fi eu pe hîci...

— Lasă pe mine, cucoane Alecule...

— Şi d-ta Antoane, zise Negradi sub-pre-fectului, cată de treci pe aicea cât de des ’i putea; mai lasă suprefectura şi ve$i mai bine cum merg trebile prin sat; scrie-mi îndată ce'vei fi nemulţumit de vr’un lucru,

— Da vin eu singur in Piatra, cucoane, se te înştiinţez când se vu întâmpla ce-va.

— Şi mai trimete ceva vânatun, dpmnule Lepşischi, zise cucoana Agripina. A ! iaca şi ferşterul....

— Da unde te-ai rătăcit filele acestea, herr Carl? întrebă stăpânul.

— Am fost la pudure...

— Fii şi dumneata ager şi nu te pune pe tânjeală dacă mă întorc în Piatra... cât priveşte datoria dumitale ţi-am spus să Iii fără milă.

— Datoria merge la mine înainte tot! la mine ori ţăran ori chini tot una...

— Dar ce dracu nu mai mântue de înhămat caii? strigă cuconul Alecu eşind în ceardac. Mult aveţi să vă mai codiţi acolo?... hai mai repede, cioară, că acum pun să te stăl-cească1

Curând trăsura trase la scară şi cu toţii se gătiră să plece.

Slugile veneau pe rând să sărute mâna boe-rilor şi a duducii.

Când erau să pornească însă, Maria ’şi a-duse aminte că şi-a uitat un roman în sofra-gerie, Agripina ’şi aminti şi ea că a uitat o broşăîntr’o besectea, şi aşa amândouă se suiră şi se mai scoborîră de-vr’o două ori, ceea ce supăra foarte pe Negradi.

— Cred c’aţi mântuit? doar n’vem sâ stăm până mâine pe loc...

— Hi 1 strigă visitiul la un semn al boeru-lui, şi trăsura porni, pe când sub-prefectul, ferşterul, vechilul şi cu scritorii se închinau până la pământ.

Cum trecu de poartă, visitiul începu a chiui, a pocni din harapnic, şi, bătând caii, îi repezi in gonă.

— Mână repede Vasile, să nu ne apuce noaptea pe drum.

— Nici n’aveţi să prindeţi de veste când vom ajunge.

'Pe unde treceau, ţăranii ’şi scoteau cu grabă căciulile şi steteau smirna până ce nu putea să’i mai vadă boerul, de care aveau o mare teamă.

Trăsura se opri puţin la capătul podului, unde jupânul Ştrul eşi şi se închină smerit lui Negradi şi cucoanelor.

De acolo drumul e cam rău pe o întindere îndestul de mare; el e făcut pe marginea rîului şi trăsura trebuia să meargă încet pentru a nu se primejdui. Apoi vine o câmpie lunga şi caii alergară într’una până fa Piatra.

Cu toate laudele visitiului, noaptea ’I apucă pe drum înainte de-a ajunge la monastirea Bistriţa; când intrară in oraş era întuneric de tot. Lumini ardeau pe la ferestri şi pe ici pe colea câte un felinar răspândea şi el o lumină tristă şi gălbue. Felinarele erau însă la o distanţă nemărginită unul de altul, aşa în cât, cum te depărtai de vre-unul, întunerecul părea şi mai mare. Pe strade nu mai trecea nici un om; numai lătratul câinilor se au^ea in tăte părţile, ca un concert sălbatic.

II

Negradi avea case mari şi în Piatra. Ele erau aşezate pe partea cea mai înaltă a târgului, aşa în cât din balconul ce venea în dreptul grădineî se vedea toată Piatra cu împrejurimile e! şi până în spre munţii de la hotare.

Intre nişte dealuri înalte (de ,şi unul din ele poartă numele de Petricicaj şi cari se unesc prin marginile lor, sunt înşirate fără multă rândueală grămedi de case albe ce strălucesc Ia soare şi se perd tocmai în spre dealul pe la poalele căruia curge Bistriţa. In dreapta, dealurile se deschid şi privirea sboară fără a fi împedicată de nimic pe şirurile de munţi ce se întind până in Transilvania şi până la moşia lui Negradi. Ca şi la munte, Ceahlăul dominează toată priveliştea însă la o aşa depărtare fruntea lui adesea ori e întunecată şi trupul seu pare a fi învelit într’o pânză albăstrie.

Aeum Piatra părea moartă; vremea băilor trecuse de mult timp, şi toţi streinii, cari mai nainte dădeau oare-care animaţie oraşului, se întorsese prin judeţe, lăsând golul mai mare în urma lor. Bieţii Pietreni erau reduşi iarăşi la propriele lor mijloace, siliţi să se întâlnească de câte doue-sau trei ori pe $i, să’şi spună de o sută de ori aceleaşi lucruri şi să caute oare-care distracţie în jocul de cărţi şi în vorbe rele pe socoteala aproapelui. Cea mai mică întâmplare lua în ochii lor o însemnătate estraordinară şi vorbeau de dânsa dile întregi, ca şi cum ar fi pus în primejdie soarta ţărei; cel mai mic act al cui-va, bra ştiut intr’o clipă dintr’un capăt la cel-l’alt al târgului şi, fle-care, spunându’l vecinului seu, căuta să’l înflorească şi să’î adaoge amănunte ma! mult sau mai puţin potrivite, după puterea închipuire! sale.

— Ai auqlit, soro, că s’a întors Negradi de la moşie, ţiicea cucoana Frăsina Alun pici vecinei sale Aristiţa Uluceanu. De acum iar are să ne facă mofturi Negrădoaia, mai ales că i-a venit şi fata de la pansion....

— 0 strâmbătură ca şi măsa, ma chere L da mai ştii una? ghiujul s’a hotărât să-şi aducă bâeatul din străinătate şi să-l pună la moşie...

— Elei! zău, nu mai spune ?!

— Aşa să trăesc! spune şi dumneata dacă-i în tăte minţile.... de ce-o maTcheltuit atunci atâţia mari de bani cu dânsul pe la Paris şi pe Ia Carlisbad pentru ca să-l înfunde într’o bună dimineaţă în munţi?

— Ia nişte smintiţi soro!

In adevăr, Negradi se hotărise să aducă înapoi pe Iorgu şi ’l înştiinţase de aceasta, după ce avu. o discuţie violentă cu Agri-pina şi cu fratele său Dumitraki, cari ţineau foarte mult la băeat. In zadar căutară aceşti din urmă să’l înduplece, să’l facă sâ mai aştepte, spunând că Iorgu e tânăr şi că se va îndrepta îndată ce’i va trece furia tinereţe!; Negradi nif voia să asculte de nime.

— Când am Jis ceva, ştiţi că ’i tjis, le spunea el; l’am ţinut douî ani prin ţara nemţească şi mi-a mâncat o mulţime de parale, fără să facă nimic; nu sunt nebun să mai cheftuesc cu dânsul încă pe atâta, pentru ca să ’şi bată inendrile şi în ţara franţuzească. Par’câ nu ştiu eu că i-o luat minţile o fran-ţuşcă şi că a făcut şi o mulţime de datorii pe lângă sutele de galbeni cu cari mă stoarce într’una!. Am să’l aduc frumuşel acasă, sâ’l pun la moşie 'ca să muncească de dimineaţă până’n seară, cum am făcut şi eu când eram ca dânsul. N’are de cât să câştige şi el bani ca mine şi după aceea ducă-se unde o pofti, până şi în ţara chinezească, dacă ’i o veni gustul....

— Ei, mai lasă Âlecule, zicea Dumitraki... nu te arăta aşa supărat, fiind-că la urma urmei tot tu nu poţi să aibi ură pentru Iorgu, care e din sângele dumitale doar....

— Şi apoi par’că dumneata te-ai fi purtat mai bine la vârsta lui daca erai în locul lui? adaose Agripina.

— Eu? strigă Negradi şi mai înfuriat, eu, drăguţă, n’am avut pe nimeni să mă cocolească şi să mă ţie pe puf în străinătate. Ceea-ce sunt astă-ji, o datoresc lui Dumnezeu şi ne-curmatei mele trude. Şi acum, la bătrâneţe, voiu îngădui eu să’şî bată joc un puşchiu de mine? Cât s’a purtat' cum se cade, am ţinut la dânsul, dar de când vrea să me poarte de nas, s’a mântuit, nici nu voesc să ’l mai ved. Şi me mir cum dumneata, cucoană, îndrăzneşti să ’i ei apărarea, dumneata, care l’aî stricat prin trimiteri de bani fără ştirea mea.....

— Apoi eă doar nu atn de gând să’l sur-gunesc la schit la Durău...

— Da ce pofteşti să fac cu el? Va sta şi

dumnealui binişor la moşie, cum stau atâţia oameni de treabă şi cu frica lui Dumnezeu, cum am stat şi eu (Jecimî de ani până am făcut şease-qleci de mii de galbeni... şi apoi, de când aţi scos-o dumneavoastră că-i înjositor pentru cine-va să se ocupe de trebile moşiei? Ba el poate să’’mî aducă încă un mare folos; ar putea să ’ini înlocuiască vechilul, care ştii bine cât ne fură, măcar că ’l ţin cât se poate de scurt.....

-- Cum! strigă Agripina, care se stăpânise un moment,-dar în sfârşit nu mai putu răbda, vrei să faci din Copilul nostru un vechil? Asta’i treabă de om nesocotit şi nu m’aş mira dacă Iorgu ar perde toată iubirea şi tot respectul ce e dator să aibă pentru dumneata!. Dacă voiai să faci un vechil din el, nu trebuia să-l trimiţi în streinătate şi dacă voiai să-l rechemi, trebuia s'o faci îndată ce aî prins de veste de năzbutiile lui cu Franţuzoaica iar nu după trei ani de (Jile...

— Mai bine târziu de cât nici o-dată... şi mai la urmă, vorba multă e sărăcia omului; ’i-am scris adi de dimineaţă să se întoarcă şi are să se întoarcă...

— Vrea să Jică s’a sfârşit? întrebă Agri-pina cu mânie şi sculându-se în picioare.

— S’a sfârşit, şi ai face bine să te dai şi dumneata în partea mea cu Dumitrake, care a făcut ca un om cu minte.

— Ba nici o-dată! Să ’ţi aduci aminte numai de vorbele mele...

— Aşi! fleacuri...

Agripina aruncă o căutătură ameninţătoare soţului eî şi, trântind uşa cu tărie, eşi.

De mult timp încă Negradi avuse certe cu nevasta lui din pricina lui-Iorgu, şi cu cât Agripina lua mai mult partea băeatului, cu atâta el stăruia mai tare în hotărârea sa. Acum însă lucrurile se înveninase de tot, şi din a-ceastă di o mare răceală se stabili între soţi.

Agripina nu iubise nici o-dată pe bărbatul ei. Ea luase pe Negradi, fiind că părinţii ei o siliseră să se mărite şi, în viaţa ei, petrecută mai mult la ţară,.nu avuse nici o-dată prilejul să se gândească la alt ceva de cât la trebile gospodăriei şi la creşterea copiilor. De când însă bărbatul ei, obosit de muncă, luase obiceiul de a. sta două părţi ale anului în Piatra şi la Iaşi, şi mai cu -deosebire de când copiii eî plecase în străinătate la învăţătură, Agripina începu să'meargâ în lume, să capete gust pentru toalete luxoase, să caute a. plăcea tinerilor prin reuniuni şi baluri. I,a vârsta de patru-deci de ani trecuţi, ea se gândea la tinereţea ei perdută, petrecută între patru ziduri, ca într’o mojiastire, şi’şi punea adese-ori întrebarea: cum putuse dânsa să’şi înlănţuiască vieaţa după un om atât de nesuferit ca Negradi ?

Acum, de când Maria se întorsese din Dresda, Agripina avea un prilej minunat de a se duce şi mai des la aşa numitele «soarele» din Piatra. Copila nu putea, fireşte, să fie ţinută ca în trecut, închisă într’o odae, cu gratii mari la fereşti, pentru ca, într’o bună dimineaţă, părinţii eî să’i anunţe că are să se căsătorească cu cutare tânăr, pe care nu-1 văzuse nici o-dată! Vremurile se schimbase. In cliua de astă-di fetele ’şi alegeau ele singure mirii şi Maria trebuia purtată prin lume.

Negradi nu putea să se împotrivească la aceste argumente nerezistibile ale soţiei sale.

— Mă închin cu plecăciune, (jîse Hristea Cozmescu, intrând In odae la Agripina.

Hristea era prietenul casei; el părea a fi de vre-o cincî-clecî de ani, dar nimeni nu ştia adevărata lui vârstă, şi el singur qlicea că n’o ştie. Nu e vorbă, cucoana Nastasia Bogos-lov, veduva protopopului, care cunoscuse pe Hristea când era copil, spunea că el treime să aibă acum cincî-ţleci şi patru de ani, de vreme ce era deja pe lume în vremea Ete-riei. Tatăl seu. tusese ciocoiu pe capră şi se îmbogăţise prin furtişaguri pe lângă postelnicul Mete'hnea, un âm vicios şi risipitor; împreună cu o avere de vre-o ijece iî de galbeni, el lăsă moştenire fiului seu un caracter demn de strămoşii săi. Hristea era u-milit cu cei mari, obraznic şi asupritor faţă cu ceî ce erau siliţi să se plece lui; cinstea şi demnitatea erau lucruri' necunoscute pentru dânsul; n’avea nici un simţimâpt pentru ţară, nici un interes pentru trebile .obşte! dacă nu' puteau să’i aducă vre-un câştig; pe lângă acestea, era de o făţărnicie fără seamăn şi ştia să câştige încrederea multor oameni pe cari ’i ade.meneaprin vorbele sale meşteşugite.

— AuJi dumneata ce istorie! spuse el Agri-pinei; în alte lucruri poate i-aşi da dreptate lui cuconu Alecu, dar aice n’am ce zice şi mă mir cum de l’aî putut lăsa să facă una ca asta... Lasă că am să-i vorbesc şi eu; să vedem, nu-1 voiţi îndupleca....

— Uf! nu ’mî mai vorbi... facă mai la urmă ce-o şti... dar cum merge soţia dumitale*? tot bolnavă?

— Tot! sărmana..... aJi sunt trei săptă

mâni de când nu s’a sculat din pat, şi nu ştiu, zău, când s’o mai scula sărăcuţa... Am căutat’o la început cu babe, ştii mata baba Ioana, pe care mi-a trimis'o cucoana Săftica ; peste trei ţlile i-a fost şi mai rău. Dacă am vădut aşa, am chemat doctorul, pe doctorul Arghir, fiind-cădoctorul Marinescu era la ţară, unde să dusese se vfendă nişte lemne. Arghir, i-a dat o mulţime de reţete pe cari le schimba pe mică pe ceas, şi la urmă, în Ioc să se îndrepte, s’a îmbolnăvit şi mai tare sărmănica ! Cum s’a întors Marinescu, I’am chemat şi pe dănsul, şi ce să ve$i? a luat reţetele lui Arghir şi, după ce Ie-a citit, a bufnit de rîs şi i-a dat altele... şi i-a fost şi mai rău... Alal-tăeri, m’a sfătuit el să facem consult şi am chemat şi pe doctorul Burdea de la spital de la Neamţu; trebue să sosească astă-cji sau mâine... Of! tare ’s necăjit cucoană Agri-pinăî... Da duduca Maria ce face? Văijând’o cine-va, nici n’ar crede că-i fata matale, aşa a crescut de mare!... şi apoi frumoasă, frumoasă, portretul mumi-sa ’n picioare !...

— Tare mai eşti caraghios Ilristachi... A, eacă vine şi Maria...

— Sărut mânuşiţele duducă... pe semne nu te-ai săturat mata de atâta carte şi piano... cântai aşa de vârtos, când am trecut prin salon, că nici nu m’ai băgat în seamă.

— Oh... pardon, domnule Cosmescu, fiţi sigur că a fost din greşeală...

— Ce domnule, domnule... rjii’mî moşule şi hai să ne împăcăm, spuse Cosmescu voind să o sărute, dar Maria se retrase cu iuţeală înapoi şi pretextând că trebue se trimeată un vals A-glael, ea eşi repede din odae...

— Şerpoaica! ml-a scăpat din mână...

— El ce ţjicl, Ilristaclie, e bună de măritat? trebue să-l căutăm un mire...

— De ce să te grăbeşti?., lasă câ miri sunt destul şi cu cât ’l aştepta, cu atât ’1 găsi a partidă mal bună. Să n’aibi grijă, mă ocup şi eu de treaba asta; eu ţiu la duduca Maria ca la fata mea.

Peste cinci minute Ilristea convorbea cu Negradi.

— Poate nu am făcut bine? întrebă Negradi pe Hristea.

— Ba găsesc că nu ţiu tea! face alt-fel, răspunse acest din urmă.

— Am să-l aduc înapoi...

— Foarte înţelept lucru.

— Să-l pun la moşie...

— Mai nemerit nici că se poate.

— Şi dacă se va mânia Agripina pe mine, atâta pagubă...

— Şi dobândă, răspundea Ilristea de pe canapea, ca un ecou,

— Aî vădut pe Maria?

— Chiar r.ial adineoară... s’a făcut frumoasă coz.

— Încă o belea pe cap... are să trebueascâ s’o mărit şi pe dânsa şi să mal scot vi-e-o-cincî-spre-zece mii de galbeni din pungă, toc-mai anul acesta, când nu mi-a mers bine de loc..... A ajunş lumea de vânzare, Cloz-mescule !... Credi tu că mi-ar lua cine-va fata, dacă nu i-aşi da nici o zestre?

— Ţi-ai găsit! unde se mai însoară adi lumea ca în vremea noastră.... ai să fii nevoit să dai şi doue-zeci de mii de galbeni, dacă’i umbla după miri simandicoşi...

— De voju găsi eu un om cum ’mi place mie, am s’o scot la capăt şi cu vr’o zece mii.

III

Avocatul Forăscu dădea bal de diua lui, Sfântul Dumitru. Invitase toată lumea care fusese la el la «soareoa» trecută şi o mulţime de alte persoane mai mărunte pe cari nu le chema de cât la zile mari.

Forăscu era cel mai cu vază avocat din Piatra. Guraliv, cârcotaş, şiret, densul trecea în ochii concetăţenilor sei drept un orator însemnat şi un legist fără pereche. Gând lua cuvântul in vre un proces, era destul se pronunţe cuvintele : Onorrât tribunall! cu o voce tremurândă şi cu un gest larg şi maiestos, pentru ca înpricinaţi, avocaţi şi public să română adânc impresionaţi. El era avocatul, po-văţuitorul, un fel de duhovnic laic al familiilor mai de seamă din Piatra şi stătea în cei mai buni termeni cu toată breasla judecătorescă.

Pentru nimica ’n lume nu ar fi jignit pe cel mai mic scriitoraş de la tribunal, şi, de la uşier până la prezident, cu toţii ’i surideau în mod amical, când ’l vedeau intrând in sală. Era un.om plăcut: o faţă deschisă, nişte ochi niarl, perul castaniu cam dat pe frunte şi nici o-datâ peptenat cum se cade, nişte favoriţi cari sburau în vânt. Ceea ce dovedea însă fineţa lui Forăscu era nasul lui ascutit şi subţire ; părea că el e purtătorul ştiinţei avocatului, instrumentul cu care isbutea să descurce lucrurile cele mai întunecate. Forăscu se ridicase şi el din clasa de jos, fiind mai ânteiu scriitor la o moşie, şi soţia lui păstrase încă obiceiurile şi apucăturile din vremurile de pe când erau seraci lipiţi.

Banda de lăutari a vestitului Sinică, care cântase dimineaţa sub ferestrile avocatului, era înşirată din nou in ceardac, aşteptâncl sosirea Invitaţilor.

Forăscij se plimba mulţumit prin casă, şi la lumina luminărilor de spermaţetâ nasul lui părea şi mai ascuţit; soţia lui nu stătea o clipă locului, dădea porunci în coace şi ’n colo, şi, la cea mai fhică nebăgare de seamă, ameninţa pe slugi că le va scoate ochii, că-f va da la câni şi multe alte amabilităţi de aceste; servitorii se îmbrânceau unul pe aiul, batjocorindu-se Intr’una.

— Eaca vin! strigă Anica alergând spre cămară ; vin boerii, duducă!

In adever, două trăsuri intrau In curte şi alţi Invitaţi veneau în urmă pe jos. In trăsura d’ântâiu era doctorul Marinescu cu soţia lui Adela şi cu sora acesteia Aglaia; In a doua era cuconul Lascaraki Petreanu, unul din cel mai bogaţi proprietari din judeţul Neamţu şi cu unica sa fată, Profira, cea mai urîtă «vergură» de pe faţa pământului. Pe jos veneau doctorul Arghir, părintele Miha-lache Prapur şi substitutul Săcultea.

Fie-care, cum intra, era primit la scară de Forăscu şi întovărăşit până ’n salon. Acolo se debitau felicitările la cari Forăscu răspundea cu o elocuenţâ demnă de cel mai mare orator al Petrei; îndată apoi se serveau dulce-ţile şi cafeaua.

Curând după aceea intrară Alecu Negradi cu Agripina şi Maria, DumitraChe Negradi şi cu Hristea, apoi o mulţime de lume mai măruntă: Frăsina Alimpici şi cu Aristiţa Ulu-ceanu, cele mai rele limbi din Peatra, văduva protopopului, cucona Nastasia Bogoslov şi cu nepotul ei Vasile, profesor de istorie la gimnasiu şi care publica poezii în «Aurora provincială, ziar cotidian, apărând de două ori pe săptămână », singura gazetă a Petref, de care se slujeau amândoue partidele politice din oraş spre a se batjocori şi a se înjura. Poeziele lui Bogoslov erau mai mult satirice şi băteau în minister, aşa în cât Forăscu, care cocheta cu opoziţia, nu putea se privească de cât ctf plăcere pe un asemenea luptător.

Salonul se cam umpluse: dar numărul Invitaţilor se mărea fără răgaz: eată şi maiorul Protici, militar în retragere, care ’şi ţine pieptul soldăţeşte şi are un cap atât de mic, în cât socotim că nu mai e nevoe de a-l descrie. El înaintează drept până la Forăscu, cu ochii ţintă, ’l strânge de mână cu tărie şi, fără a jlice un cuvânt, se întoarnă pe călcâe şi se duce de se aşeadâ într'un fotoliu de lângă pian, unde nu întârzie de a adormi.

De-o-dată o mişcare se făcu In adunare: venea influentul deputat Guzgan şi cu noul prezident Sotir, un tânăr de vre-o doue-zeci şi patru de ani, care bu datorise postul seu de cât protecţiei unui unchi-u, secretar general la un minister. Forăscu alergă înaintea lui şi-î strîuse amândouă mâinele.

— Ce fericire simt, domnule Sotir, de-a te vedea la mine... O! nu-ţi poţi închipui cât mă simt de onorat de vizita dumitale...

Şi toată seara Forăscu avu cea mai mare băgare de seamă să nu cum-va să se facă vre-o nemulţumire «scumpului seu prezident».

Mai venise altă lume încă şi lăutarii ’şi dre-geau scripcele. înainte de-a se începe balul însă, Maria, rugată de toată lumea se puse la piano şi cântă cu măestrie, mai multe bucăţi clasice. La urmă, îndemnată de cu-coana Săftica, cântă hora lui Gheorghiadi.

— Asta zic şi eu că-î musică, spuse cuconul Dimitrache, da nu flecării de cele nemţeşti cu cari ne-ai asurzit mai adineoară...

Mesele fură date într’o parte, scaunele lipite de perete, lăutarii începură să cânte şi balul se încinse. Sotir valsa cu Maria, Bogos-lov cu cumnata lui Marinescu, doctorul Ar-ghir cu Profira Petreanu ; substitutul umflase şi el pe Aristiţa Uluceanu, pe care o învârti până ce o lovi cu capul de fotoliul în care liorăea maiorul Protici; acesta deschise ochii o clipă, şi, după ce pi'ivi un moment cu o căutătură ştearsă în jurul seu, adormi din nou. Forăscu luă şi el la joc pe Agripina, care purta o toaletă nouă făcută la laşi, ceva cam prea decoltată, ceea ce supărase foarte mult pe bărbatul ei.

Negradi vorbea cu Guzgan.

— Foarte bine ai socotit cucoane Alecule, se te alegi deputat; noi avem nevoe de oameni cu praxis, da nu de sturluibaţi cu limba de un cot şi in cap tufă. Şi ’n care partid ai de gând să te alegi?

— Cu guvernul; acolo’s oameni vechi şi înţelegători de treabă, şi apoi e şi mai uşor...

— Ei apoi atunci poţi să te socoteşti ca şi ales....

Când se începu cadrilul, sosi sub-prefectul Anton Cămârăscu cu soţia lui, o femee grăsulie şi nostimă. El era întovărăşit de locotenentul de infanterie Prisăceanu, comandantul companiei care păzea închisoarea de la Pangaraţi.

Negradi se apropia de sub-prefect, şi o convorbire foarte vie se năsou Intre ei; Ofiţerul se puse la vorbă cu doctorul Marinescu, pe când Forăscu şedea pe-o canapea într’o odae laterală şi părea că ascultă cu mare luare aminte ceea ce ’i spunea Agripina. Intr’o altă odae se întinsese mai multe mese de cărţi şi în jurul lor se âşeţlară maiorul Protici, Hris-tea Cozmeşcu, doctorul Arghir şi cuconul Dimitrache.

— Ei, ce zici me rog de mascaralîcul ăsta? să se aleagă Buduşcă primar! parc’ar fi re-mas de rîs oraşul Pietrii... se plângea Petreanu către Guzgan. Şi acum ne-o mai trimes şi pe ţincu ăsta de prezident... putea să ne tri-meaţă un om cu mintea coaptă, dar nu un băetan....

— Are diplomă şi-a fost magistrat şi ’n Bucureşti.

— Aşi... ne trimet aicea toţi oamenii de cari voesc să se descotorosească... cât despre diplomă, are şi nepotul meu diplomă de la Italia, măcar că nu ştie doue buchi....

— Dar asta nu te’mpiedecă, cucoane Las-caraki, să’i cauţi vre-o slujbuşoară.... ba zeu, spune’mi, se-i găsesc eu vre un loc?

— Adecă serios, s’ar putea să chibzuim, aşa ceva? zise Petreanu îmblânzindu-se de-o-dată.

— Cum na... bunăoară un post de procuror la Bacău, ştii aşa mai de o parte...

— Miţmnat! fă asta pentru el şi nu mai zic nimic de guvern.

— Las’ pe miae!

— Nu credeam să-mi meargă atât de bine în astă seară, esclamă cuconul Dimitrache, cel mai bun jucător de ghiurdum din Piatra.

— Ai un noroc straşnic! respuse Hristea... te buzunăreşte reu, domnule Arghir... de ţi-o merge tot aşa de bine, se duce leafa pe-o lună...

In acest timp, un betrân reu îmbrăcat, cu ochii turburaţi, gârbovit şi nepieptănat, se a-propiă de scaunul lui cuconu Dimitrache privind cu cel mai mare interes în jocul acestuia, bucurându-se când câştiga, întristându-se când pierdea. Era vestitul Cigulea, care în ti-nereţele lui avusese peste trei sute de mii de galbeni şi ’i perduSe în câţi-va ani la cărţi. Intr’o singură seară pierdu trei moşii, una după alta, şi de atunci nu se mai ridică nici o-dată. Acum era lipit pământului şi trăia de a^i pe mâne.

Nenorocitul jucător se împrumută de la cuconu Dimitrache cu cinci-zeci de bani şi ceru v-oe să’i pue pe-o carte.

— Mai ales, mai ales, cucoane Manoli... răspunseră jucătorii, plini de respect pentru o rămăşiţă atât de glorioasă din nişte timpuri cari nu au să se mai întoarcă.

Cigulea pontase in potriva maiorului Pro-tici, care câştigă cei cinci-zeci de bani şi’i puse în buzunar fără cea mai mică sfială. Bietul Ciugulea rămase iar desnădăjduit şi se uita cu adâncă mâhnire la banul care intra în punga maiorului.

Cucoana Nastasia Bogoslov se retrăsese în altă odaie cu părintele Mihalache Prapur. Ei vorbeau de lucruri de pe cea-l’altă lume.

— Rea e lumea părinte! rea elumea... nu mai merge nimeni la biserică, nici nu se mai posteşte.

— Rea de tot şi se- strică mereu răspunse părintele Mihalache, care era âncă roşu la. faţă de vinul ce’l băuse cu vre-o doue ceasuri mai nainte, şi se tot uita pe furiş să vadă dacă nu se pune masa.

— Ei, da sfinţia*ta cum o mai duci?

— Cu botezurile tot am dus’o bine; (Jilele acestea am mai făcut şi nişte masle nevestei luî Hristea; cât despre îngropări, prost de tot, de vre-o trei săptămâni n’a murit nici un creştin mai dihaiu.

In vremea aceasta bărbaţii părăseai încetişor, unul câte unul, salonul de danţ şi se duceau în acel unde se jucau cărţile. Negradi se puse la o masă cu sub-prefectul şi cu doctorul Marinescu. Peste un ceas trecu şi militarul la postavul verde şi, în curând, sosiră Săcultea, părintele Mihalache şi Vasile poetul. In odaia unde adormise Nastasia Bogoslov se aşeclă o altă masă de cărţi în jurul căreia âe puse Frăsina Alimpici. Aristiţa, soţia Iui Forăscu şi Adela Marinescu. Fetele rămaseră în salon, unde Sotir, singurul bărbat care nu juca Ghiurdumul,le recita, într’o franţuzăscă stâlcită, «Lacul» de Lamartine. El ajunsese la partea finală:

Laissez-nous savourer Ies rapides delices

Des plus beaux de nes jours!...

In camera de alături Forăscu vorbea cu Agripina.

— Ce voescî, e o pasiune veche şi trebuia să izbucnăscă o-dată... de aeum suntem le^ gaţi pentru tot-d’a-una...

— Pentru tot-d’a-una, Mitică, respunse soţia lui Negradi cu un glas melancolic, în care răsuna parcă durerea atâtor ani perduţi...

Afară^ cădea o pldie dăsă, care făcea se pârîe găm urile.

De-o-dată se auţli un duruit de roate; o trăsură intră cu repeziciune în curte. Cine pu-teâ să sosească la o oră atât de înaintată? Forăscu nu-mai aştepta pe nimerit; el se sculă iute de lângă Agripina şi alergă în sală. Doi tineri, în frac, săriră sprinteni pe peron.

— Iorgu! strigă avocatul strîngând în bfaţe pe unul din nuoii oaspeţi.

Intr’o clipă vestea se respândi în toate ca-merile. Negradi asvârli cărţile şi se sculă cam galben la faţă; Maria se aruncă în braţele fratelui el.

— Când aî venit? Ce ţi s’a întâmplat? De ce eşti aşa galben? îl întreba muma lui se-rutându-1.

In puţine cuvinte Iorgu le lămuri că sosise abia de o oră şi că, negăsind pe nimeni acasă, se îmbrăcase iute şi venise la serata lui Ferăscu. Şi adresându-se către acesta:

— Dă-ml voe să-ţi recomand pe domnul Valerianu, un vechiu prieten al meu, pe care l’am întâlnit acum la Viena şi pe care, mal mult fără voia lui, l’am adus cu mine la Piatra.

Toată lumea esamina din cap până ’n picioare pe nuoul venit.

Aristiţa împingea cu cotul pe vecina ei. — Ştii că-i nostim, soro!

Leon erea un frumos băiat de vre-o doue-Jecî şi şase de ani; figura lui, de la cea d’ân-tâiu privire, îţi inspira simpatie şi încredere. Perul seu auriu şi ochii sei mari albaştri îi dădeau mal mult înfăţişarea imul German ; el era însă Român adeverat, din Transilvania de la Cluj* Inveţase agronomia la Pesta şi la Viena şi acum venea să se stabilescă la o moşie pe care i-o lăsase Ia Tulgheş, aproape de fruntaria Moldovei, un unchiu al seu, protopop în Bistriţa. Valerianu primise cu entuziasm invitaţiunea lui Iorgu :

— E o adevărată fericire pentru mine. N’^m pus nici o-dată încă piciorul pe pământ liber românesc !

Venirea acestor tineri produse o revoluţie în spirite; mesele de cărţi fură părăsite, conversaţiile încetară. Arghir, Bogoslov şi Să-cultea, se uitau, plini de invidie, dar cu un aer în aparenţă despreţuitor, la nuoii veniţi; însuşi Sotir, bobocelul Pietriî, se simţia detronat din situaţia lui recunoscută de curtezan invincibil. Iorgu, cu verva lui parisiană,* îşi formase în jurul seu un cerc, care ’l asculta cu cea mai mare atenţiune.

Valerianu povestea Măriei peripeţiele căle-toriei.

— Cunosc pe Iorgu de mai mulţi ani; în această călătorie de două rilile însă, m’am împrietenit cu dânsul mai mult de cât dapă am fi trăit un an întreg împreună. Noroc că suntem vecini şi că ne vom putea vedea cât se poate de des...

După vr’o jumetate de oră, Negradi, care voia să aibă cât mai curând o esplicaţie cu fiul seu, pretextă osteneala acestuia şi plecă împreună cu familia sa.

Ploaia cădea mereu şi desimea norilor prevestea multe Jile urîte. Pe strade se formase mici rîuleţe şi pe alocuri apa se grămădise în mari bălţi noroioase. Caii nu puteau înâ-inta de cât cu mare greutate. De abia într’un eeas trăsura lui Negradi putu să ajungă acasă deşi distanţa de străbătut nu era aşa de nlare.

In urma lor conversaţiile, un moment oprite, reîncepură cu o animaţie estraordinară. Un nou subiect, ca o nadă neaşteptată, era aruncată in mijlocul temelor resuflate şi învechite. Cu toţii se aruncară asupră-i ca nişte paseri de pradă... Iorgu, Valerian, Maria erau trecuţi din gură în gară, muşcaţi, sfâşiaţi, tăiaţi în mii de bucăţi.

— Ce-o să iasă din istoria asta, nu ştiu, spunea Aristiţa Uluceanu, dar boclueul e sigur... Nu pleacă Iorgu la munte nici în ruptul capului...

— Şi ce cată ine rog Ungureanul ceala la

Negradi? adăogă Frăsina Alimpici. Nu e lucru curat la mijloc.....

— De loc. Şi sâ’ţi mai spun ceva: am tras cu urechea şi am auijit tot ce a vorbit Fo-răscu cu Agripina, colo pe canapea....

— Poftim la irtasă! strigă cucoana Săftica, soţia lui Forăscu, întrerupând destăinuirile celor două prietene.

Toată lumea se sculă in picioare.

Forăscu dădu braţul soţiei lui Marinescu, pe care o puse ţn capul mesei; el era urmat de Sotir, care în tovărăşia pe Aglaia, apoi veneau cei l’alţi mosaflri. In capetul cel-alt al mesei, se aşezară părintele Mihalache, doctorul Marinescu şi maiorul Proticî, trei cunos-cetori adânci ai vinurilor românesci.

Cât-va timp nu se audi de cât sgomotul ta-, câmurilor şi, din când în când, câte o adâncă răsuflare, ca acea a unei locomotive care s’ar urca ha deal, a părinteluî^Mihalache. Încetul cu încetul însă, după.ce se deşertară mai multe sticle de vin, tonul conversaţiei, la început discret, se ridică, până se prefăcu în larmă. Pe când domnişoarele abia gustau din bucate, fiind-că ast-fel era de bon ton, maiorul Protici şi părintele Mihalache făceau să dispară într’o clipă, din farfurii, bucăţi enorme de curcan.

Ion lăutarul, acompaniat de do ui cobzari, cânta, dominând gălăgia:

— Splendid, divin ! esclama Sotir, mai di o-dată Ioane!

Şi Ion cântă din nuou :

Sotir întovărăşia încet pe lăutar, privind cu ochi galeşi la vecina sa, pe când părintelă Mihalache, repeta cu glas tare : şi mi-1 aruncă ’n fooc!

Când lăutarii se opriră, poetul Vasile se sculă şi ridică un toast în sănătatea lui Fo-răscu, căruia îi prăr să se aleagă în curând deputat, pentru ca să ridice oraşul Piatra cum a fost în vremea lui Ştefan-cel-Mare şi a lui Traian. Maiorul Protici, care adunase câte-va sticle lângă dânsul şi le striga din Când îq când : drepţi! ură luî Forăscu să ajungă ministru.

— Şi la mai mare! adaose părintele Mi-halache.

După masă, invitaţii trecură în salon, unde se reîncepu danţul. Se încinse numai de cât o horă de o vioiciune atât de esţraordinară în cât cuconu Lascarache cădu cu capul de o canapea şi se lovi forte reu. Jocul se opri un moment, pentru a reîncepe în curând cu mai mare furie.

In acest timp doctorul Marinescu adormise pe o sofa; părintele Mihalache, roşu la faţă, cânta pe nas, ca la biserică şi maiorul, care strigă tot mai des: drepţi, se ţinea din ce în ce mai strâmb. Cuconul Dimitrache propunea să se termine petrecerea ca în vremile vechi: servitorii să ridice masa cu sticle cu tot şi să plece pe uliţă, lăutarii să meargă cântând înaintea lor, iar societatea să vie în urţnă şi să facă chef la fle-care răspântie.

—'Amin! doamne milueşte... cânta părintele Mihalache din ce în ce mai reguşit.

Petrecerea ţinu ast-fel până ’n diuă.

Acum se năştea întrebarea : cum toată a-ceastă lume era să se întoarcă acasă? Noroiul se făcuse atât de adânc şi ploaia se mărise ast-fel, în cât nu mai era chip să iasă cine-va în uliţă. Din trăsurile musafirilor nu era faţă do cât acea a sub-prefectului. Pe-treanu spusese să’i vie trăsura la Jiuă; erau şapte ceasuri însă şi nimeni nu se arătase încă de la dânsul. Negradi trebuia să trimită trăsura lui dupe cuconnl Dimitrache, dar cât era uliţa de lungă nu se zărea picior de cal. Doctorul Marinescu, Hrislea şi Sotir se sfătuiau între ei cum să se întoarcă, pe când cei mai mici: substitutul, preotul şi cu doctorul Arghir, se uitau desnădăjduiţi afară la ploaia ce cădea pe acoperământul vecin şi se strecura în şiroaie prin jghiaburile de tinichea cari zuruiau.

In sfârşit, dupe multe planuri, se hotărî ca trăsura sub-prefectului să ducă mai ântâiu acasă pe doctorul Marinescu şi pe cuconul Lascarache, şi întorcându-se să dea de veste, dacă va fi cu putinţă, pe la curţile celor-l’alţi musafiri.

Trăsura, care porni cu Lascarache, nu a-pucă să facă o sută de paşi şi se ’nomoll atât de tare în cât vizitiul fu nevoit să des-hame şi să înlocuiască caii cu boii unui ţăran, care trecea pe acolo. Cei-l’alţî musafiri se întoarseră uni! cu carul cu boi acasă, alţii călare; vre-o câţi-va, în sfârşit, rămaseră până a doua di, când se maî linişti^ vremea, care de mult nu fusese aşa de rea.

IV

Iorgu avuse fi u părintele seu o întrevedere, în urma căreia perdu ori-ce speranţă de ase nten în turce la Paris. El părăsise acest oraş cu speranţa că tatăl seu, înduplecat prin noi promisiuni şi prin rugămintele Agripineî, îl va lăsa să se reîntoai'că. In zadar insă jurase el că se va îndrepta şi se va pune pe lucru, Negradi râmase necliwtit în otărîrea sa.

— Chiar de nu in’arţine un ban starea ta în Paris eu tot nu te-aş lăsa, liind-că vreau să scot un om din tine, iar nu un flecar, care să părăduiască in câţi-va ani moştenirea ce’ţi voiu lăsa: De aceea pleacă la munţi, băete, munceşte şi adună bani, lucru ce n’are să’ţi fie greu cu ajutorul meu, şi apoi fă cum te-o Împinge capul.

— Dar lasă-me să me mai întorc pentru o lună înapoi..'.

— Da nici pentru o di

Iorgu remase un moment înmărmurit. Pe dinaintea ochilor sgi trecu viziunea fermecătoare a aceleia pe care o iubea; el vedea fericirea tui sdrobită, presimţia un viitor de chinuri şi de suferinţi. Totuşi se stăpâni şi, dupe câte-va secunde de tăcere, întrebă cu un ton în aparenţă liniştit:

Atunci când să plec la munte?

— Septămâna viitoare dacă pofteşti, rcs-punse Negradi, uitându-se lung la dânsul.

Părintele şi copilul mai schimbară o căutătură şi se despărţiră, cel ântâiu mâhnit că nif avea un moştenitor demn de dânsul, cel-alt ferbând de mânie şi făgăduindu-şi că va răsplăti cu dobândă părintelui seu sfărîma-rea fericirei sale.

—~ Ce pot să fac eu pentru tine, dragul mamii, ’i elicea peste câte-va minute Agri-pina ; ştii că cu tatăl teu nu e de jucat; când a hotărât un lucru nime nu-1 mai întoarce. Tu du-te frumuşel la munte şi caută toate mijloacele să te distrag!'... mai vino din când în când prin Piatra, dacă ’ţi va fi prea urât. Cât despre mine, eu am să lucrez din tqate puterile pentru tine, căci ştif cât îmi eşti de drag. Cum voiu rupe ceva parale de la tatăl teu, am să ţi Je pun de-o parte. Caută şi tu şi nu prea fu aşa econom; dacă’i putea smulge ceva, smuls să fie, că are de unde... Ce dracul cu o avere aşa de frumoasă, să nu ne putem folosi de nimica!

Jorgu rămase perdut pe gânduri şi nici nu băgă de seamă când intră în odae cu-conu Dimitrache. Acesta era cu vr’o câţi-va ani mai mare de cât Alecu şi era mai puţin purtat prip lume: dusese o viaţă şi mai grea încă de cât acea a fratelui seu, până ajunse să-şi facă o mică stare. Dumitrache înfăţişa tipul de vechip boer moldovean, «get-beget,coada vacii», cum ’i plăcea lui să spună; se îndeletnicea foarte puţin cu politica, nu avea nici o încredere în viitorul României şi’şi făcuse o idee exagerată de puterea Tur-' cului şi-a Muscalului; nu era trist de cât a-tunci când semănăturile nu-i eşeau după gust. El plângea într’una vremea luî, când era tener, când un curcan costa dece parale, când birurile erau mici, când pentru o mică greşală, puteai ucide un Ţigan, fără ca să te p6tă trage cine-va Ia răspundere.

— Ei, ei Iorguşorule, ’ţi-a venit de hac Alecu; bre, bre, bre! cum să nu se sature omul de atâtea berbantlîcurî! ai umblat tu cu marafeturi vre-o duoi ani de dile, dar Ia urmă te-a prins cu mâţa ’n sac! ba zeO, ia spune-mi : era frumoasă franţuşca ?.

— Lasă-me, moşule, că acum nu am gust de glurpă, respunde Iorgu cu blândeţe, căci ţinea la unchiul seu; nu vedi că nu ’mi e bine ?

— Da cum să nu ved, păcatele mele! eşti mai galben şi mai ofilit de cât anul trecut. Ş’apoi nici ou me mir cu viaţa pe care o duceai; uite la mine, dacă şed binişor, am mai mult sânge de cât line ’n faţă.

— Lasă că m’oiu îngrăşa, n’ai grije.

— Se ’nţelege, dacă’i mânca şi’! dormi colea creştineşte şi nu ţi-i bate capul cu fle-cării franţuzeşti. Ş’apoi aerul de munte...

— Aerul de munte ! răspunse Iorgu cu un zîmbet trist...

— Da ce, poate nu’ţi place să te duci a-colo? Ce, e locaş de strigoi? Nu ne-am făcut cu toţii averea prin codrii şi prin munţi ? Acum când ţi-ai fantaxit toate, poţi să te pui puţintel şi pe lucru...

— Mie ’mi place alt-fel de lucru...

— ’Ţi place să stai rostogolit pe o canapea şi * să citeşti braşoavele nemţeşti; ’ţi place să trăeşti în ziafetun şi să bei ciubuc şi cafea-, da să munceşti, ba! halal nepot! Ascultă-me pe mine bre ! că eu am îmbătrânit în zile rele şi ştiu mai 'multe de cât tine, care nu eşti de cât un plod... tată-teu nu s’o strădănuit şi s’o schivernisit atâta, ca să-i mănânce fecioru-seu banii cu matrapazlâcuri... şi chiar de te-al pichirisi tu, tre-,bue să-ţi spun că are dreptate. Nu spun însă că nu ai să-l îndupleci dacă te-i purta bine... numai şi tu nu arăta atâta dărzie, fii mai blajin în vorbele tale şi ia-1 cu tererem..-

— Eu ? n’ai să me aurit nici-o-dată rugân-du-me dumisale.

— Bre, că nătâng mai eşti; n’am veJut încă aşa om tehuru ! Halal vreme am mai ajuns! Tinerii se împotrivesc celor betrâni şi se cred mai cu cap de cât dânşii; şi după ce li s’au întors minţile de Nemţi, apoi nici nu pot să mai sufere bietele noastre dealuri şi câmpii. Unde-î vremea mea sărmana, când tremuram dinaintea mai marilor mei şi nu me gândeam de cât ia ogor! Ajungă-ţt băete cât aî dus’o şi începe o nouă viaţă, aicea, înlre ai tei!

— Da ce-mi vorbeşti flecării moşule, parcă am să te ascult.

— Flecării !

— Cât oiu trăi âm să me gândesc la ceea ce am perdut şi munţii dumneavoastră nu plătesc doue parale pentru mine, şi Piatra nici atâta...

— Nu ştii ce vorbeşti, mei băete.

— Ba mai bine de cât creJi dumneata.

— Ei apoi, de nu ţ’a trece aleanul de voe, ţ’a trece de nevoe.

— De nu mi-a trece, ştiu eu ce am de făcut.

— Yed că cu tine nu pot s’o scot la ca-pet; am vrut să’ţi fac bine, dar dacă eşti aşa de Îndărătnic: parapanghelos.

— Cel mai bun lucru ar fi să me laşi in pace, moşule, căci nu ne potrivim în gusturi^

— Ai dreptate: gustul filonichie nu are ; dute pârlii, că de acum nu mai catadisesc să mai stau de vorbă cu tine.

Betrânul eşi dând din cap, pe jumetate mânios, pe jumetate plin de milă pentru băeat.

— Dragostea, pârdalnicul! ’şi (Jicea.

Iorgu, pe de altă parte, se puse să scrie o scrisoare, dar după cele ânteiu frase scăpă condeiul şi capul li cătju pe mână.

Maria era la piauo; Valerianu, stătea într’un fotoliu lângă dânsa.

— Cum găseşti societatea din Piatra, domnule Valerianu, dumneata care ai trăit In lumi atât de deosebite ?

— înţeleg de ce-mi puneţi o ast-fel de întrebare; tocmai fiind-că am trăit în lumi deosebite, me feresc de a vorbi reu de dânsa.

— Dacă nu vorbiţi, atunci ve gândiţi şi este tot una. Eu drept să ve spun, nu aveam nici o idee de dânsa înainte de a me întoarce ; puţinele iluzii însă câte am putut să mi le fac, au perţt într’o clipeală! Nu găsesc în jurul meu de cât fiinţe ce-mi sunt nesu- ferite... Ori unde jne întorc nu am pe nimeni de seama mea şi, într’un oraş destul de mare, me găsesc ca într’un pustiu.

— Repede aţi mai făcut experienţa...

— Nu a fost greu de loc; femeile de aici caută în toate chipurile să’şi facă reu una alteia. Cu cât eşti mai bine crescută şi te porţi mai bine cu ele, cu atât te urăsc mai mult. Nu audi decât conversaţii despre dulceţi, critici asupra capelei cucoanei X, sau istorisiri de ceea-ce a vorbit cine-va într’o societate despre dumneata. Cât despre bărbaţi, aţi avut oâte-va pilde eri seară: proprietari ignorenţi, cari ’şl petrec viaţa în cărţi şi-şi termină petrecerile cădend sub masă şi tineri nerozi, cari nu pot să ’ţi spună alt-ceva decât: ah! domnişoară, sunteţi un angel! sau: aveţi nişte ochi de heruvim, numai aripile ve lipsesC!

Valerianu respunse zîmbind:

— Aveţi un mare talent de observaţie. Eu, drept să ve spun, nu am găsit societatea petreană Întocmai ast-fel precum mi-o descrieţi, sau cel puţin nu am ve^ut’o cu ochi atât de posomorâţi, ca acei cari se uită a-cum la mine...

Maria, care se uita la Valerianu încreţind din sprâncene, se înveseli deodată şi rîse cu hohot.

— Trebue să priviţi societatea, în care aţi intrat, pe partea ei comică şi să rideţi în toate prilegiurile ce vi s’ar înfăţişa de-a face vre-o cunoştinţă nouă sau de-a descoperi vre-un obiceiu caraghios. Dacă veţi lua lucrurile serios, nu cred să duceţi o viată fe-licită....

— Fericită? nu, cât despre asta sunt sigură.

— Din scepticism aţi ajuns acum la des-nădăjduire...

— Nu zic asta...

— Cât despre mine,, nu me plâng de venirea mea în Peatra, unde am avut pri-legiul să ’mi întăresc prieteşugul cu Iorgu şi nude am întâlnit o persoană atât de distinsă şi de graţioasă...

— Ga doamna Marinescu...

— Sunteţi rea; nu me.lăsaţi să spun gde-verul....

— Dacă tot-d’a-una aţi spus asemenea adevăruri atunci ve sfătuesc să ve duceţi, fără întârziere, spre pocăinţă la vre-o monăstire...

— De mult trebuia să me fac pustnic, căci mult am greşit în^tcestă lume... numai cred că şi Piatra ,’mi convine minunat pentru un asemenea lucru, de vreme ce, după spusa dumneavoastră, e un oraş atât de pustiu, atât de gol, o adeverată săhâstrie...

— Pentru mine.

— Aveţi dreptate : pentru mine e cu totul alt-ceva. Eu, care am trăit până acum o viaţă sbuciumată în vârtejiul oraşelor mari, am vecjut că nu sgomotul şi schimbările necurmate pot să mulţumească pe un om, şi că, după atâtea ispite şi necazuri, un oraş ca Piatra ar putea să’mi aducă mai multă pace şi mai multă mulţumire decăt aşi putea întâlni ori unde...

Vorbind ast-fel, Valerianu se aplecase spre Maria şi se uita cu un zimbet dulce la dânsa; ea însă părea că resfoeştă cu nepăsare nişte note, pe când in adever era mişcată.

In acest timp, Dimitrache să ivise la uşa salonului şi,.'fără a fi veţlutde tineri, se uita cu drag la dânşii.

— Iaca omeni cari se înţeleg cum ’mi place mie, ’şi zicea bătrânul; parcă-s o pereche de porumbei, de aceea nici nu le stric eu cheful.

Valerianu stătea ceasuri întregi de vorbă cu Maria. Tânărul îi vorbea de călătoriile sale prin Austria şi Germania, de muzeele din Miinchen şi dirv Dresda, de cărţile şi romanurile pe cari le citise; Maria ’l asculta in tăcere, cu ochii ei mari şi melancolici, fermecată de glasul grav, de vorbirea plină de imagiiue şi de observaţii generale ale transilvăneanului. Se întâmpla adesea ca ei să fi admirat acelaşi tablou sau să fi cetit, nu de mult, aceeaşi carte. Dânşii intreprindeau astfel, cu închipuirea lor, câletorii îndelungate; li-se părea une-ori, transportaţi de focul con--vorbirei, că .singuri, singurei, străbat o alfă lume, plină de minuni şi de poezie, până ce realitatea venea să-i deştepte din frumosul lor vis.

Negradi, pe care sosirea lui Iorgu şi es-plicaţia ce avusese cu dinsul, îl turburase cu desăvârşire, devenea din zi în zi mai tăcut şi mai iritabil. Nenorocirile lui se ţineau lanţ de cât-va timp şi-i amărau din ce în ce mai mult caracterul seu supărăcios şi violent. Un proces periculos ameninţa să-i sdruncine averea: un proprietar de lângă Lunceştî, Victor Păsăreanu, îi pretindea zece-mii de galbeni, sumă cu care Negradi rămăsese dator tatălui lui Victor, din timpul când fusese tovarăşi in negoţul de cherestele. Era o alucere veche pe care Negradi o credea înmormântată; din nefericire pentru el însă, Victor descoperise nişte acte, pe care Alecu le credea perdute şi care-î îngreuiaţi foarte mult situaţia in proces. Pe de altă parte, pe timpul şederei lui Iorgu la Paris, Negradi fusese nevoit, la un moment, să se împrumute, pentru cheltuelile moşiei precum şi pentru întreţinerea fondului de speculaţie de la Galaţi, cu cinci mii de galbeni de la So-lomon Worlmann, un fel de bancher-uzurier al Pietrei, care ’şi clădise averea sa pe ruinele a vre-CL doUe-zeci de averi boereştî. Acum, Negradi trebuia să plătească interesele acestei sume; grâne nu se făcuse in anul acesta mai de loc pe moşie şi preţul lemnelor scăduse foarte mult la Constanţinopol aşa in-cât el se vedea nevoit să facă un nuou împrumut.

Tocmai in aceste împrejurări, Agripina se aruncase în cheltueli exagarate cu toaletele sale luxoase, cu seratele ei cari se succedau mai în lie-care septămână.

— Ai să mă faci să închid poarta şi să nu mai primesc pe nimeni in casă 1 ii spunea Negradi, care simţia în jurul său o atmosferă din ce în ce mai duşmană. Până şi Maria părea învrăjbită în contra părintelui ei, pe care Agripina i-l zugrăvea ca pe un om reu, încăpăţînat şi sgârcit.

Agripina părea a fi in prada unuj mare neastâmpăr ; cu Negradi ea nu mai schimba de cât câte un cuvânt, din când in când, iar Măriei, în-grijată de starea de nervositate şi de surescitare bolnăvicioasă a mumei sale, ii respundea cu sărutări Înfocate: Fugi! fugi! nume întreba, du-te la piano şi lasă-me în ^)ace... Intr’o $i, Maria surprinse pe mama ei citind o scrisoare, pe care o ascunse du repeziciune, în corsaj, îndată ce află dă nu este singură. Afară de Maria, dânsa nu putea să sufere pe nimeni lângă dânsa; ea stătea ore întregi la oglindă, căutând cum şi cu ce rochie i-ar şedea mai bine. Une-ori se repedea fără de veste în târg şi se întorcea du trăsura plină de lucruri de găteală. -

In dragostea ei pentru Forăscu, Agripina uita să ia precauţiunile cele mai elementare.

Intr’o Kji, întinsă a lene pe-o canapea, din etacul ei, asculta, visătoare, cele ce’i spunea Forăscu.

Negradi se dusese la Soiomon Vortmann, însoţit de Dimitraclie, Iorgu eşise la plimbare cu Valerianu, iar Maria se dusese să vadă pe Aglaea. In toată curtea domnea cea mai mare linişte şi’n nici o odaie nu se auclea cea mai mică mişcare. Perdelele erau lăsate pe jume-tate şi un soare înşelător petrundea roşiatic în casă.

— Acum s’a srârşit şi ne-am vârât amân-duoi în pecat; dar nici noi nu suntem copii ca să fi hotărît lucrul fără a ne gândi bine şi fără a şli că legătura noastră va fi trainică. Nu’i aşa, Agripino dragă? întreba Forăscu, depunând o sărutare pe obrazul femeei lui Negradi.

— Aşa’î Miticuţule, şi să nu ai in minte că ai putea să me viniji vre-o dată, căci nu ştii ce sunt în stare să fac...!

— Eu, să te vend? me supără, vorba asta, Agripino!

O serutare a Agripinei împăca indată pe Forâscu.

— Ce ar dice oare Săftica când ar afla una ca asta?

— Safta ’i o neroadă, care nu ştie nimic şi nu va putea afla nici o-dată nimic... di mai bine eătrebue să ne păzinf de cuconuAlecu.

— Alecu? Uf! nu’mi vorbi de el, că m’a-pucă istericalele; a’şi da nu ştiu ce să me pot despărţi de densul...

— Asta nu’i numai de cât nevoe, dacă ne putem înţelege şi alt-fel.

— Ba nu! nu! nu! are să trebuiască, mai curând sau mai târziu, să me despart; să me povăţueşti tu Mitică, cum să scap din ghia-rele strigoiului!.

Şi Agripina căută o aperare, în potriva strigoiului, în braţele $ la peptul lui Forăscu.

— VeJi, pentru tine nu mai ţin acum nici la copii, nici la casă...

Agripina se lăsă tot mai mult in braţele luî Forăscu cu ochii ei închişi pe jumetate, când de o-dată se sculă, ca şi cum ar fi fost muşcată de un şarpe şi ţipă straşnic.

Ce era ?

Hristea Cozmescu işi vârâse capul seu de dihor printre uşă şi se uita, cu ochii sei holbaţi, la cei duoi amorezi.

Agripina remase înmărmurită şi Forăscu se făcu galben ca ceara. Cozmescu îşi retrase capul şi, dupe un moment, bătu la uşe, ca. şi cum nu ar fi ve(Jut nimic.

De atunci Hristea, care avusese oare-care inriurire asupra Agripinei şi mai înainte, căută toate prilejurile să’i arate câ’i în mâna Uii şi că, iş. vreme de nevoe, va şti să se folosească de secretul pe care i-1 surprinsese. Pe de altă parte, Forăscu, care mai înainte nu-1 băga în seamă, îi arăta cea mai mare prietenie şi se supere grozav dacă nu venea să rnănânce, măcar de trei ori pe septăinână, la masă la dânsul.

Vremea înainta şi aerul, recit peste mesură, prevestea venirea ierneî, a unei ierni de munte, geroasă şi plină de troene. Deja Ceahlăul îşi acoperise vârful cu zăpadă şi mulţime de nori groş! şi posomoriţi se coborau din spre Carpaţi. Plăeşi, veniţi de la munte, aduceau vestea că a nins in deosebite locuri, între altele că la mănăstirea Durăului căduse- o zăpadă de două palme. Pe copaci nu mai remăsese o frunză şi dealurile *se ridicau pustii şi triste la orizon. Cete de corbi se avântau peste ogoarele odinioară vesele, şi după ce descrieau cercuri fantastice prin aer, se împrăştiau in şiruri lungi. Şi priveliştea întreagă era luminată de abia, printre nuori, de un soare gălbuiu, ca o lampă ce se stinge.

Iorgu se gătea de plecare; el trebuia să se ducă la munte, pentru a se deprinde cât mai curând cu trebile moşiei, aşa în cât primăvara să’l găsească destoinic de a le conduce singur; în acelaşi timp, era de nevoe ca să’l cunoască şi oamenii de pe Lunceşti şi săprivi-gheze mai de aproape pe administratori. Ta-tal-seu îi dedea voe să vie de câte-ori va voi prin Piatra, cu tocmeala numai ca să’l înştiinţeze cu deamănuntul de toate câte se petreceau la munte. Ca răsplată pentru osteneala sa, îi făcea o leafă de mai multe sute de galbeni pe an.

In $iua plecărei, era adunată la dejun toată familia lui Negradi; toţi erau cuprinşi de tris-teţă şi nimeni nu îndrăsnea să $ică o vorbă. Nu se au^ea de cât vuetul cuţitelor şi al far-furielor; cuconul Dimitrache voia să puie, pe ici pe colo, câte o glumă, dar vedend că nu se prindea, se uita cu mirare împrejurul seu.

— Dar ce naiba au păţit toţf, parc’ar li muţi? îşi elicea el, punendu-se mai vârtos pe mâncare.

îndată după masă, Iorgu scrută mâna A-gripinei, îmbrăţişă de mai multe ori pe Ma-ria, apoi se apropiă, nedumerit, de tatăl seu. Acesta îi întinse mâna şi ’i clise :

— Dacă nu voiu avea a me plânge de tine, fii sigur că ne vom împăca.

Iorgu nu respunse nici un cuvent şi se sui în trăsură ; Valerianu ’şr luă dina bună şi, după ce mai vorbi puţin cu Mara, îi strânse mâna şi se urcă şi el. Toată lumea âşise în ceardac şi se uita la cei duoî tineri. Prin diferite unghiuri ale curţii, se iveau slugi, cari priveau pe furiş, şi chiar în pridvorul casei vecine eşise mai multe persone; dar betrânul portar deschisese poarta mare şi surugiul, dând biciu cailor, porni ca săgeata. Tinerii scoteau pălăriile ; din ceardac, li se făceau semne cu batista. Ma-ria, palidă, remăsese neclintită; sprijinin-du-se de un stâlp al balconhluî, ea se uita spre locul pe unde trăsura dispăruse. S? mai auţji cât-va timp un duruit de Toate, tropote şi pocnituri; apoi totul reintră în tăcere.

începuse să ningă; fujgi groşi de zăpadă cădeau cu repeziciune şi se aşedau în stra-tari albe pe acopereminte, pe drumuri şi pe dealuri. Copacii, odinioară negrii şi despoiaţi, se îmjarâcau cu o nouă haină de flori. Iorgu şi Valerianu stăteau alăturea in tăcere şi se uitau, munciţi de gânduri deosebite, ‘unul înainte, cel-alt In urmă.

Cel d’ântăiu, în dorul seu de ducă, resim-ţia par’că, in cursa nebună a poştâlionilor, cari fugeau mâncând pământul, o uşurare a aleanului său. I se părea că la capetul acestei căletorii vertiginoase era să regăsească ceea Ge perduse. Fie-care pas înainte ii dădea o nouă iluziă. Iorgu închidea ochii şi-şi închipuia că percurgea într’o clipă distanţe enorme... Cel-alt, care lăsase o lume întreagă în urma sa, vedea în fle-care colină peste care trecea, în fle-care pârîu pe care ’l străbatea, ca nişte obstacole uriaşe ce se ridicau intre densul şi aceea pe care o iubea. I se părea că, întocmai ca ’n poveşti, dealurile se schimbau în munţi inaccesibili, pâraele în lacuri adânci şi că mii de balauri eraii gata să se ridice în cale-i spre a’I disputa pe zina visurilor sale...

Din prima sa întrevedere cu Maria, la serata Iui Forăscu, el simţi o sguduire neobicinuită, adâncă, stranie, în tot sufletul seu şi, de Ia primele cuvinte schimbate, el se încredinţase că de această femee era legată de aci înainte soarta sa, întreg viitorul seu, fericirea sau nenorocirea întregei sale vieţi.

După o săptămână de la venirea sa în Piatra, i se părea.că el cunoscuse pe Maria de demult, că ani trecuse peste prieteşugul şi peste dragostea lor.

Rare-ori duoî oameni fusese mai potriviţi unul pentru altul: amfenduoî cu o minte bogată şi o închipuire caldă, amânduoî aruncaţi într’o lume, care nu putea să’i înţeleagă. Maria, frumoasă, vioaie, bogată, simţise îndată după întorcerga ei în ţară, că de la pragul vieţei chiar, erau să o pândească» ca pe o pradă lesnicioasă, răutatea, invidia, interesul şi dânsa, acum, fericită, mersese cu inima deschisă spre omul ilusiilor sale.

Leon nu voia să’şi destăinuiascâ de o-dată dragostea, care pusese stăpânire pe inima sa; el voia să se încredinţeze pe deplin de trăinicia amorului seu ; un simţământ de delicateţă ii impunea chiar să aştepte până la a doua venire a lui în Piatra.

V

Colegiul al patrulea de deputaţi din judeţul Neamţ, era vacant, în urma demisiuneî lut Ghiţă Bârzoianu. Acesta votase în vre-o doue rânduri cu oposiţia, şi guvernul, ca să scape de un adversar, îl numise prefect la Suceava.

Grozăveanu, prefectul de Neamţ, cunoscea încurcăturile în care se afla de cât-va timp Negradi; situaţia lui materială, întru cât-va compromisă, îl silea să devină un instrument orb în mânele guvernuiui; se putea conta pe dânsul ca pe o bilă sicură. Prefectul, care ştia că Negradi era muncit de mult de dorinţa d’a se alege deputat — i-o destăinui se în atâtea rânduri — telegrafiase deja ministrului de interne:

«Candidat găsit : Alecu Negradi, om sicur. Răspund de el ca de miner. Regulez mâne afacerea, dacă n’aveţl altul».

Grozăveanu.

Ministrul, răspunse imediat:

«N’avem pe nime; intrebuinţcză toată forţa morală de care dispui şi alege-1, dacă garantezi pentru dânsul».

Grozăveanu era tipul ispravnicului din judeţele mai depărtate ale ţerei : un fel de paşă a tot puternic, violent şi abusiv, despot şi Jacom, vanitos şi resbunător. El nu se temea de cât dp un singur lucru : de ministrul de interne. Puteau diarele să’l atace, oposiţia să facă interpelări în cameră, el remânea impasibil, gata să ruineze ăau chiar, la nevoe, să asasineze pe un om, care ar fi displăcut stăpânireî, la cel mai mîc semn al ministrului.

Toţi funcţionarii tremurau de frică înaintea lui; un procuror, care puese puţină grabă,în darea în judecată pentru furt a unul mare proprietar, care votase cu oposiţia la alegerile judeţene, fu revocat în 24 ore; un profesor, care lăsase repetent pe un nepot al unui sub-prefect, fusese mutat la Turnu-Se-verin... Prefectul dispunea de o putere ana-loagă cu aceea a unui guvernator rusesc, cu împrejurarea îngreunătoare încă că el se putea adăposti pentru multe din făr-de-legile sale, la spatele unei justiţii... independente!

Grozăveanu înştiinţase pe Negradi, printr’un călăraş, că are să’i comunice o ştire însemnată.

Cuconul Afecu alergă numai de cât la prefectură. Cum intră în cancelarie, Grozăveanu îl bătu ta mQd amical pe umer şi’i Jise:

— Cucoane Alecule, am să’ţi spun o veste mare, mare de tot... ţi-am împlinit dorinţa... te fac deputat! Iacă[ şi ordinul să te aleg...

— Cucoane Tudoriţă, de acum înainte me dau rob la d-ta pentru toată vieaţa...

Peste câte-va minute conversaţia luă o altă întorsătură :

— Va să rjică pot să me reazim pe dumneata întru cât priveşte grindile şi lemnăriile de la casa cea nouă, domnule deputat? Iţi mulţumesc.

— Nu sunt alţi candidaţi, me rog?

— Chiar dacă ar fi, ce pol ei să facă fără sprijinul meu? Şi un stog de fân lui veru-meu Ilie; dacă vrei şi doue care de lemne...

— Să me gătesc de luptă?

— Ce luptă? N’at nevoe nici din casă să eşi; lasă că regulez eu toate cu Anton şi cu cei-l’alţi snb-prefecţî; chiar în asta seară ani să chem şi pe primar la mine. O să ieşi cu unanimitate!

In adever, nimic mai uşor pentru un prefect, de cât o alegere în colegiul al patrulea. In cele-l’alte colegii, ceea ce complică puţin pperaţiunea, sunt aşa numitele mijloace morale : făgădueli de posturi, numiri chiar pentru acei ce nu se încred in făgădueli — noii numiţi, nu e vorbă, sunt-înlocuiţi a doua ^i dupe alegere — păsueh de arenrh şi de biruri. In colegiul al patrulea însă, singură mecanica lucrează. Operaţiunea se efectuează cu regularitatea unui ceasornic bine întocmi-t şi prefectul poate, în tot-d’a-una, indica în mod e-sact, până la unul, numărul voturilor pe care tă va dobândi un candidat. Regimul constituţional este împins ast fel ia perfecţiunea lui, ridicat la înălţimea unei ştiinţe exacte...

Delegaţii fusese aleşi dupe indicaţiunile primarilor ; în multe comune primarii nici nu mai convocase pe ţărani, şi fabricase dânşii, împreună cu notarii, actele de alegere, numind pe cine voiau eî. In Piatra se aleseră câţi-va mahalagii, cari ţineau de casa lui Negradi şi a prefectului, între alţii Costea Smochină, băcan şi librar — singurul librar din Piatra — făclierul Sava şi părintele Miha-lache Prapur.

Oposiţia, condusă de Stefănache Rugină, care fusese dat afară, cu o septămână mai înainte, de la percepţie, fusese învinsă pe toată linia; ea făgăduise să’şî răsbune.

In ajunul alegerei^se ţinu în sala teatrului o întrunire publică, în care Negradi trebuia să’şî facă profesiunea lui de credinţă.

Era o gălăgie nespusă : scândurile pocneau sub loviturile cismelor prevăzute cu cuie de fer; scaunele trosneau, voci răguşite se interpelau dintr’un capăt în cel-alt af sălei. Poliţia luase mesuri ca delegaţii să nu sosească cu inima goală; de aceea capetele erau cam înfierbântate şi conversaţiile de o animaţie neobicinuită.

Prezidentul întrunire!, Gavril Bursuc, antreprenorul băilor de pe Bistriţa, bătea cu pumnul în masă, strigând :

— Da n’aveţi să tăceţi o-dată! parcă suntem la havră... î!î, dumneata de colo, ia’n astupă-ţî gura, că pun să te dea în brânci afară...

— Bre! da tare s’o mai obrăznicit surtu-caril, răspunse delegatul ast-fel interpelat, aruncând cu căciula în president. Na! înva-ţă-te să fit politicos cu oamenii...

In fundul sălei duoi delegaţi se luase la bătae. In acest timp, Ştefanache Rugină, care se strecurase fără a fi veţlut de nimeni, apăru de o-datâ la tribună.

— Cine din dumneavoastră, Jise_el, are zece galbeni în pungă?

— Nimeni, răspunse o mulţime de glasuri.

— Alegeţi-me pe mine şi n’aveţi să ştiţi ce să faceţi cu paralele...

— Un groaznic tumult se produse in sală.

— Daţi-1 afară! E nebun ! e beat! se striga de prin toate părţile.

Intr’o clipă, Rugină fu scoborît de la tribună de către părintele Mihalache şi de Să-cultea, târit prin culise şi dat afară pe mâna -a duoî epistaţi, cari-1 duseră la poliţie...

Sgomotul devenea din ce în ce mai mare.

Preşedintele Bursuc bătea mereu cu pumnul in masă. La uşă se încinsese altă bătae.

Cu mare greutate, Negradi isbuti să se urce la tribună şi să’şi înceapă discursul, pe care i-1 pregătise Bogoslov. Nenorocitul candidat cetia cu mare greutate manuscriptul poetului. Se audea numai, din când în când, dominând tumultul, câte un cuvânt ori un crâmpeiu de frază: n’o se mai fie biruri... întinderea libertăţilor... democraţie... frăţie...

Cum sfârşi, cuconul Alecu fu luat pe sus de câţî-va 'funcţionari de Ja prefectură şi purtat în triumf prin sală. Poliţaiul arunca căciula în aer strigând :

— Trăiască deputatul nostru !

De la întrunire delegaţii, cu poliţaiul în frunte, inerseră să facă o manifestaţie sub fe-reştile prefectului.

A doua Ji după alegerea lui Negradi, care întruni unanimitatea de 227 voturi din 220 votanţi — un vot mai mult chiar de cât nu-merul votanţilor — o masă mare fu întinsă in curtea primăriei, în cinstea delegaţilor.

Pe la mijlocul mesei, Rugină, scăpat de la poliţie, făcu irupţie împreună cu vre-o patru alţi slujbaşi daţi afară de prefect. Neputend să turbure alegerea, el voi cel puţin să provoace un scandal la banchet; diarele din capitala aveau să vorbească şi poate că cu modul acesta, de teama unor nuoi scandaluri, Grozăveanu era să se înduplece şi să-l numească din nou în funcţie.

Rugină sări numai de cât asupra părintelui Mihalache, care ’l scoborîse îu ajun de la tribună; cei-l’alţi patru tovarăşi ai sei înhăţară pe Smochină şi pe făclierul Sava. Mai mulţi delegaţi se repeziră în ajutorul aGes-’ tor din urmă. Intr'o clipă, învălmăşeala fu generală. Inserase; alegetorii, ameţiţi, ne-mai cunoscendu-se între denşif, se loveau pe apucate cu cine le eşia înainte. Piaţa primăriei înfăţişa priveliştea unui câmp de bă-tae, unde doue sute de oameni sbierau, înjurau şi se loveau între ei, fără să ştie pentru ce.

In oraş era o panică indiscriptibilă. Făclierul Sava, părăsise locul de bătae şi respân-dise vorba că a isbucnit revoluţia. Prăvăliile se închideau şi lumea se baricada prin odăi.

Prefectul, fiind înştiinţat de cele ce se petreceau, ordonă să se trimeată pompierii.

Peste căte-va minute, în adever, sosiră doue tulumbe, cari începură să împroasce in mulţime. Capetele se răcoriră îndată şi «revoluţia» se potoli numai de cât, fără vărsare de sânge.

A doua zi de dimineaţă prefectul chemă la el pe Vasile Bogoslov.

Acesta, încântat de onoarea ce i se făcea, îmbrăcase frumoasa lui redingotă, lungă până peste genuchi, pusese jobenul şi-şi cumpără o pereche de mănuşi galbene deschise.

— Domnule prefect, Jise el intrând, nu ştiu cum să ve mulţumesc pentru distinsa...

— Lasă flecăriile la o parte, respunse Gro-zăveanu; deschide-ţî mai bine urechile Ia ce am să ţi spun : te-ai apucat şi ai ticluit, pentru cuconul AlecuNegradi, uu discurs revoluţionar, in care vorbeşti de democraţie, frăţie şi alte comedii de astea. L’âi pus pe om să-l citească şi să se compromită în faţa guvernului. M’ai compromis şi pe mine. Aşi vrea să ştiu: te-ai dat şi d-ta cu Rugină?

— O! domnule prefect... nu am credut nici o-datâ că voiu avea...

— Apoi să’ţi vorbesc curat, ’mi pari un smintit să făci asemenea neroclii, când ştii că mâine pot -să te dau afară din slujbă...

Bogoslov se făcu galben şi începu să trejii ure.

— Deci, urmă prefectul, bagă’ţi minţile ’n cap şi apucă-te repede de fă o poezie' pentru alegerea lui cuconu Aleea şi caută de bate ’n opoziţie, dacă nu vrei să remâi pe uliţi... pune-te de răspunde şi la scrisoarea lui Rugină, care ne batjocoreşte zicănd că atâta ne e de dragă libertatea în cât o cumpărăm şi D vindem ca la iarmaroc. Răspunde-i că o-pozanţii sunt nişte canalii, nişte tâlhari, nişte vânzători, nişte... tot ce’i putea găsi mai gros... hai, pune-te şi scrie...

— Permiteţi să scot mănuşile?

— Scoate şi cizmele, numai lucrează.

In altă odae erau adunaţi mai mulţi membri ai consiliului comunal, veniţi să se sfă-tuească cu prefectul asupra în locui rei primarului Buduşcă. Consilierii veneau să recomande pe Hristea Cozmescu, care, peste câteva zile, fu numit: el era al patrulea primar ce avusese Piatra în cursul anului; ca ajutor de primar fu numit fratele lui Cămă-răscu. Tot în acest consiliu se otârîră o mulţime de permutări şi de numiri: directorul gimnastului fu trimes la Turnul-Severin şi înlocuit prin acel de la Rimnic, directorul în-chisoarei de la Pângăraţi fu numit casier în Piatra şi înlocuit cu fratele maiorului Pro-tici; Costică Uluceanu fu rânduit vameş la Prisacani.

— Când pleci la Cameră cucoane Alecule? îi zise Cozmescu, venit cel d’ântâiu pentru a-1 felicita de izbândă.

— Să vedem, peste vre-o două săptămâni...

— Te-aşi ruga şi eu de ceva, dacă nu ţi-ar face supărare; de! oameni suntem 'şi noi, şi poate să aibi şi dumneata vre^o nevoe la primărie... ştii că am un proces la Curte, la Focşani... dacă ai vrea să stărui Ia ministru de justiţie să se amâne...

— Bucuros.

— Pe urmă să pui un cuvent pentru pensia lui veru-meu Gavril, care a fost vre-o şapte-spre-zece ani prin funcţii... S’ar putea găsi aşa vr’un chip că a stujit doue-zeci sau chiar doue-zeci şi cinci de ani, bunoară că actele lui de slujbă s’au înecat în Milcov, când s’a strămutat arhiva la Bucureşti... Cât despre verstă, îi facem noi acum la primărie o matriculă falsă ca să dovedim că’i de şe-sezeci de ani trecuţf...

— Cu plăcere, am să vorbesc şi de asta.

In Februarie., noul deputat avea să plătească o sumă însemnată bancherul Solomon. Acesta, se folosi de datoria lui Negradi, pentru a-i propune să-i ierte o parte din dobânda ce i se cuvinea, cu tocmeala ca Ne-gadi să-i obţină de la minister concesiunea zidirei spitalului din Piatra.

Până ’ntr’o septămână, toate neamurile, toţi prietinii şi cunoscuţii lui Negradi din Piatra şi de prin judeţ veniră sâ’l vadă şi să’l roage, fie-care pentru ceva: cucoana Fro-f-ina Alimpici pentru o pensie ce i se cuvenea cu drept şi pe care 6 cerea de duoi ani fără nici o isbândă; Sacultea pentru postul de procuror; Arghir stăruea să inlocuească pe prietinul seu Marinescu la spital, pe când Marinescu să silea să capete o moşie de-a statului în arendă.

Singurul om nemulţumit de alegerea lui Negradi, era cuconul Dumilrache.

— Ce aî tu să’ţi vâri capul sănătos sub e-vanghelie? Nu ai moşie, nu ai casă, nu ai copii? ce’ţi mal trebue politicaua? Ş’apoi nici nu eşti tu pentru asemenea lucru; acum se cer oameni cu doftorate, cu limbă lungă...

Agripina era faţă de Negradi şi mai crudă Încă de cât Dimitrache.

— Ei, şi dacă te-ai ales deputât... mare pricopseală! Care om cu stare din ţinut nu s’ar alege dacă ar voi? Numai nu’s toţi nebuni să păţească ca Guzgan, de care a ris toată lumea, la cameră, Când a vorbit.

— Dumitale puţin îţi pasă de binele meu... eu nu me duc la cameră să ţin discursuri, me duc se’mi regulez treburile... de o cam-dată să ştii că al să pleci cu mine la Bucureşti, în curând, şi că luăm şi pe Maria.

— iia Bucureşti eu? Nins nebună să me duc din Piatra pentru ca să’ţi ţin dumitale de urât... eu ani să stau aci cu copila...

— Jţi spun că ai să mergi cu mine la Bucureşti !

— Ba n’am să merg-nicăin... Mâine-poi-măine ţi-o veni poftă să me duci la Ţari-grad. Credi că sunt silită să te urmez unde’mi vei porunci? Doar nu sunt roaba du-mi tale !

— Vom vedea care din duo! se va supune celui-ralt, cucoană Agripino...

— Aş dori să ved şi eu asta, cucoane Ale-cule.

Intre alte pecate, Negradi avea şi un nepot care remăsese în sema lui spre a fi crescut şi căpătuit. Dar nici bunetatea, nici ameninţările şi relele tratări, nu-1 putură face să’şi schimbe firea sa nenorocită şi dată la toate patimile. De mic fu alungat de prin şcoli, şi la vârsta de doue-zeci de ani, atât era de necinstit şi de beţiv, încât nimeni nu voise să’l primească în vre o slujbă, nici chiar guvernul de pe atunci. Negăsind nici un alt mijloc de traiu, el se amesteca în politică şi deveni baş-bătăuşl le alegeri. Dânsul nu venea pe la moşul seu decât din când în când pentru a-I cere bani, pe care’I perdea îndată în c£rţi^

Cum sosi, fără a da ocln mal ântâiu cu Negradi, porunci la slugi să’l gătească o odaie, să’l frigă o bucată de căprioară şi să’l scoată vre-o câte-va garăfi cu vin vechiu.

— M’ai auJit? de cel malvecliul striga el chelăresei.

— Dine, cuconaşule, căte garăfi s’aduc, una, doue?

— Doue, trei, ’mî e tot una.

— Dar cine porunceşte acolo ? întrebă cuconul Dimitrache care tocmai atunci intra.

Zlotescu ’i eşi înainte.

— Piei drace ! Jise bătrânul fâcăndu-şî cruce. De unde, naiba, a. mai eşit şi ăsta? Ştii, mei hălălău, că ţi s’a făcut nasul şi mai roşu de cât nainle?

— Aşa’i din naştere, celebi Mofluz.

— Nu’ţi bate joc de mine că te spuiu lui Alecu şi te mătrăşeşte de aici...

— Pe mine? nepotul lui şi al dumitale... a iată vine şi moşul!

— £e cauţi aici? întrebă Negradi intrând...

— M’au dat afară din slujbă la Bucureşti, fiind-că am tras o palmă unui şef de biurou, şi am venit să stau la dumneata... afară numai daca ai de gând să me numeşti casier în Piatra, ori măcar vameş la Prisăcani.

— Până diseară să fii bun să’mi părăseşti casa şi să nu’ţi mai ved urma pe aici.

— Glumeşti, moş Alecachi?

— Haide, cărăbăneşte-te cât e vreme.... poftim câţi-va galbeni şi pleacă din Piatra...

— Şi ce vrei să fac e£i aiurea?... nu am alt protector de cât pe dumneata... dacă me alungi de aice nu’mi remâne de cât să me spânzur...

— N’aî face reu...

— Nu me lua aşa moş Alecachi, cAde me vei da afară ’ţi fac un balamuc se me pomeneşti câte dile’i trăi...

— Na ştii, nenorocitule, că sunt deputat, şi că acum pot să te bag în temniţă, dacă voesc?

— Tocmai fiind că eşti deputat pot să te joc pe palmă cum voiu voi eti. Ştiu eu ce se petrece pe moşie la dumneata !

Peste un ceas noul mosafir stetea liniştit la masă şi mânca căprioară; în faţa Iul ste-teati trei sticle de cotnar vechiu.

Zlotescu ameninţase pe Negradi că de’l va alunga, va scrie în jurnalele din oposiţie din capitală că Negradi e pe moşiile lui, un tiran îngrozitor, că Schingiueşte ţăranii într’un mod cumplit şi că a ucis chiar vre-o duol; el încredinţa pe unchiul seu că, îndată ce se vor afla aceste 1 ubruri, nu va mai putea sta un moment In cameră.

— Ţi-am găsit un post, beţivanule.

— La casierie?

— Nu, afară din Piatra...

— La vamă?

— Te fac notar la Lunceşti... pe moşie la mine.

— Notar eu?

— Provisoriu, până ce te-orn putea pune sub-prefect unde-va... nici n’are să’ţi fie urît acolo, fiind-că al să te întâlneşti cu Iorgu pe care l’am trimes la munte să prindă minte; aveţi să vă înţelegeţi minunat amenduol.

— Foarte bine, primesc, numai să nu faceţi gură dacă’ţl auJi aşa, din când în când, câte o trâşcănae.

Iorgu, îndată ce sosi Ia munte, îşi rândui casa cu oare-care gust; aduse mobile din Piatra, şi-şi înfrumuseţă, cu deosebire, etacul şi cancelaria. In etac, aşecjă un pat cu polog, puse o sofa lângă sobă, schimbă perdelele de la ferestre, lângă cari alipi doue fotolii moi, anină pe pereţi o mulţime de ciubuce, de pistoale, de arme şi de coarne de cerb. La picioarele patului întinse o piele de urs şi aşedă alte piei împrejurul sofalei. In cancelarii aduse un biurou sculptat, schimbă condicela şl făcu altă pecetie a moşiei.

Iarna era în puterea ei; din $iua de Sfântul Neculai ninsoarea şi troenele se urmase fără întrerupere. Câmpia, dealurile şi munţii erau albi de zăpadă şi sticleau in toată întinderea. Cerul era întunecos şi, prin ninsoare, ca printr’o lumină crepusculară, de abia se zăreau satele, din cari se ridicau ca nişte şerpi, fumuri albăstrii. Din toată priveliştea mişcarea perise. Gerul aspru din Carpaţi domnea prin toată valea şi ţinea în amorţire firea întreagă. Apele erau îngheţate; streşinele caselor luceau de cristaluri. Din când în când, câte-un viscol, aridica nuori de zăpadă, întuneca văzduhul şi umplea văile şi locurile deşerte cu largi troene.

Sub nămolul de zăpadă, drumurile se făcuse aproape nevăzute şi /săniile sburau ca nişte fantome pe câmpia albă. Numai nechezatul cailor şi clinchetul de zurgălăi se auJea până’n depărtare. Pe alocurea întâlneai câte-un om călare, cu faţa roşie şi cu barba ninsă, ţărani in cojoace şi cu căciulele de oae îndesate până peste urechi...

Iorgu îşi petrecea timpul în cancelarie; cercul însă în care fusese aruncat deodată îl deprimase cu desăvârşire; din când in. când, pentru a mai schimba cursul ideilor sale şi cu deosebire pentru a’şi amorţi mintea prin osteneli escesive, el lua puşca şi, întovărăşit de câţi-va vânători, se afunda câte o di întreagă prin munţi. Dar totul era în zadar.

Un urît groaznic, nesfârşit ca pustiurile de ghiaţă ce-1 înconjurau, îi stăpânea sufletul. Ca un cuiu înfipt jidânc o găndire dureroasă îi pironise creerii; şi gaura parcă fee făcea mereu tot mai adâncă şi mai mare.

Nimănui la munte Iorgu nu putea să des-tăinuiască chinurile care-1 munceau.

Nici vechilul, nici grămăticii nu erau oameni în stare să-i priceapă suferinţele. Gâlcea, primul grămătic, terminase gimnasiul din Piatra, unde învăţase latineşte şl greceşte şi ar fi murit de foame dacă nu i-ar fi fost cu-conului Dumitrache milă de densul şi nu l’ar fi recomandat lui Negradi. Gălcea avea acum patru galbeni pe lună, un galben mai mult de cât bucătarul Dănilă. Velnescu era un vechiu cenuşar de pe la cancelariile din Piatra; el îmbătrânise mânjind terfeloaga şi fusese dat afară din slujbă tocmai când mai avea şease luni până să-i vie dreptul de pensie. Velnescu fusese înlocuit in Piatra cu verul cucoanei Frăsina Alimpici.

Vechilul Lepşischi era să stea numai vre-o câte-va luni încă în slujbă la Negradi, care voia să-l înlocuiască cu fiul seu, Lepşischi era un polonez emigrat, care luase parte la revoluţia din 1863, unde primise mai multe răni; când veni în ţară, după faimoasa bătălie de la Gostangalia, el nu ştia nici o meserie afară de aceea de a; atrage, cu iscusinţă, încrederea oamenilor în aşa numitele lui talente. Cu timpul căpătase oare-care practică, dar se gândea mai mult la mijloacele de a se îmbogăţi el însuşi, de cât de a îngriji de cârmuirea moşiilor pe unde se pripăşise.

Sub dânsul erau vre-o câţi-va vătafi, puşi sub comanda lui Neculae Brusture: acesta era un om de o statură uriaşă, avea o faţă lată şi pălită de soare, nişte buze groase şr un per roşiatec; mâinele lui, mari şi late şi degetele lui ciolănoase, păreau a fi cioplite din vre-un butuc do la ferestrae. Brusture era vânător bun şi simţea o mare plăcere de a se întâlni din când în când cu urşii.

El era foarte temut de ţeranî, cari ascultau mai cu înlesnire de densul de cât chiar de vechil.

In aceste împrejurări sosi la munte Petrache Zlotescu, numit de curând notar la Lunceştf. Verii, cari nu se întâlnise de vre-o trei ani, nu se cunoscuse nici o-dată destul de bine; la Lunceşti, venirea lui Petrache era o fericire pentru Iorgu. In puţine qlile dânşii se împrieteniră d’a binele.

— Ai să stai la mine, aici la curte, şi te-i duce în sat numai când o fi trebuinţă să iscăleşti ceva.

— Ba am să mă duc de-o-camdată să văd dacă sunt ceva fete frumuşele, cea ântâiă chestiune de care voesc să me ocup.

— E una foarte nurlie; a vrut s’o aducă vechilul fată în casă, dar nu o lasă logodnicul dumisale, Toader Fulger.

— Şi nu l’a trimes cu vre-o însărcinare la Iaşi ori la fcalaţi?

— Nu se poate, că-i bogat plăeşul, şi apoi nici nu e de glumit cu dânsul; e cel mai temut om din munţi.

— Las’ pe mine atunci; cu autoritatea mea de notar am s’o îndulcesc eu pe jupâneasa... cum o chiamă?

— Irina.

Zlotescu se încercă să scuture sufletul a-bătut al verului său; anecdotele şi gbiduşiile notarului tăceau pe Iorgu, vrând nevrând, să rîdă.

— O să te vindec eu de dragoste, musiu Iorgule; să-mi tai gâtul dacă peste o lună te-i mai gândi la Aurelia matale...

După îndemnul lui Petrache, Iorgu se hotărî, într’una din clile, să organiseze o vânătoare mare, la care să invite multă lume de prin Piatra şi din vecinătate.

Vânătoarea fu proiectată pentru o Duminecă, tocmai când Negradi trebuia să plece la Iaşi, spre a se întâlni cu ministrul de interne, care întreprinsese o călătorie de inspecţie în Moldova.

Valerianu veni cel d’ântâiu la Lunceştî. Apoi sosiră locotenentul Prisăceanu de la Pân-găraţi, Forăscu şi Sotir din Piatra.

Agripina, întovărăşită de Maria şi de Coz-mescu veni şi dânsa, pe neaşteptate, Ia munte.

Iorgu înştiinţase pe sora Iui despre prezenţa lui Valerianu şi Maria'isbuti să înduplece pe mama ei să meargă la Lunceşti.

In câte-va ţlile, curţile se umplură de lume; în locul tăcerei care domnea de atâta timp, risete şi convorbiri animate se audeau într’una prin odăi.

Valerianu găsise in sfirşit un prilej să se întâlnească din nou cu Maria. De la primele aruncături de ochi şi de la primele strângeri de mână, tinerii înţelesese că, in această nouă întâlnire, era să se hotărască soarta lor.

Zlotescu, cu spiritul seu pătrunzător, ghici numai decât simţimîntele surorei lui Iorgu pentru Leon. El declară vărului seu că om aşa simpatic nu întâlnise nici o-dată in vieaţa lui şi că, din parte-i, de ar fi avut qlece fete de măritat, le-ai fi dat pe Joate transilvăneanului.

— Iţi dau voe insa să mă îneci intr’o butie de vin, dacă s’o învoi băbacu-feu să ’i-o dea!

Sosi şi Jiua Duminecă.

Curtea se deşteptă mai de dimineaţă decât de obiceiu. Toţi vânătorii se pregătiseră de cu seară, aşa în cât în foarte scurt timp ei fură gata de plecare. Cucoanele, cu ochii păingeniţi, eşise să’i privească.

Iorgu îngrijea de plecare şi dădea ultimele ordine.

Valerianu vorbea cu Maria, care-1 ruga să nu se prea aventureze şi să nu facă vre-o imprudenţă.

— Uşor ţi se va putea întâmpla vre-o primejdie... şi ştii că sunt persoane-aicî, cărora nu le-ar părea bine de una ca asta, $icea Maria zimbind.

— Să n’aveţi grije... nu me grăbesc să plec la vânat decât spre a mă putea întoarce mai curând înapoi...

Hristea Cozmescu voea să remână acasă; dar dânsul fu luat atât de m,ult in ris de cătră Maria şi de Agripina în cât se hotărî să plece şi el cu tinerii.

— Te temi să nu te mănânce urşii, domnule Cozmescu? ii spunea Maria ridând. Uite domnu Yalerianu, care $ice că ar merge şi la lei pentru mine...

— Tafe aşi vrea să’l văd!... iaca merg şi eu... mai mult ca să iau seama să nu se întâmple ceva domnului Valerianu, la care ţii mata atâta.

Locotenentul Prisăceanu păstrase numai pantalonii de uniformă; îmbrăcase un cojoc £U fireturi şi îndesase pe ceafă o căciulă de oaiă, ţuguiată.

Ferşterul, Herr Cari, se lăuda că are să împuşte el singur mai mulţi urşi de cât toţi cei-lalţi vânători împreună.

— Eu ştii bârlog a lor... faci iese ursu, bum !...

Din sat venise primarul Iordachi Nemţanu cu vre-o câţi-va fruntaşi, vânători renumiţi: mazilii Ştefan şi Nae Bursuc, Tănase Cobuz şi fra'ţii Toader şi Andrei Fulger.

Cel mai vestit -dintr’ânşii era plăeşul Toader Fulger^ un mândru muntean din Car-paţi! Nalt la statură, cu plete mari negre, cu faţa smolită de soare şi cu nişte ochi mari şi pătrunzători, Fulger avea repu-taţiunea unui om hotărît şi cutezător; el ucisese o mulţime de urşi şi de lupi şi nimenea nu-1 întrecea în cârmuirea plutelor: prin vârtejurile îngrozit6re de pe la Toance şi pe la Chel el trecea cu aceeaşi nepăsare cu care ar ft scoborît Şiretul. Era un om curajîos şi blând, milos şi neînduplecat, liniştit şi răs-bunător, o fiinţă complexă, care exercita asupra tuturor un farmec misterios.

Vânătorii aveau de gând să vâneze toată ziua pe câmpiile ce se întind între valea Bistriţei şi poalele Ceahlăului, seara să se odihnească la monăstirea Durăuluî şi a doua (ji să se afunde prin munţi, după urşi.

Dupe vre-o doue ceasuri de mers, un lup se arătă în zare. Vânătorii se puseră la pândă: lupul era încă prea departe spre a fi nemerit, când o detunătură porni de după un arbore.

lorgu, furios, întrebă:

— Cine a făcut copilăria asta?

— Doar ji’am venit de flori de cuc tocmai pe aici, adaose Zlotescu.

Ei aflară îndată că sub-prefectul descăr-case puşca ca să sperie pe lup.

— Am vrut să’l înştiinţez să se ducă; eu am copii, cucoane Iorgule, şi nu pot să mă joc cu (Jilele mele...

Cu toţii bufniră de rîs.

Peste vre-o jumătate de ceas lupul fu întâlnit din nou şi ucis de glontele lui Toader Fulger. Atunci subprefectul se apropiă fără frică de lup şi începu să’l piseze cu stratul puşteî.

— Mai mănânci cârlani l mai mănânci cârlani! na!

Se vede insă că lupul nu murise de tot; sub loviturile sub-prefectului el mai deschise odată ochii. Şeful plasei scăpă indată armş din mână şi o rupse de fugă spre cei-l’alţi vânători.

Cu cât vânătorii înaintau spre munţi cu atât locurile deveneau mai pustii, zăpada mai mare şi fiarele mai dese. Iorgu, locotenentul Pri-săceanu şi Fulger mai uciseră fle-care câte un lup.

Vânătorii se întorserâ seara, morţi de osteneală, la Durău.

Mănăstirea este înfundată în munţi şi nu se poate zări decât după ce te-ai apropiat bine de poalelele Ceahlăului, care se ridică dina-poia ei, ca un zid colosal. Vârâţi se pare, In a-cest colţişor retras, că eşti într’un raiu, atât de mult farmec răspândesc în juru-ţi drumul boltit de crengile stejarilor, care duce la mănăstire, colinele înverzite ce se întind împrejurul ei, aerul cel recoros şi îmbalsamat de mirosul de bravii. Arcum priveliştea era tristă, drumurile pline de zăpadă şi cerul nuoros.

împrejurul bisericei sunt respândite vre-o două-zeci de Chilii; una, mai bine zidită şi mai mare, servea de arhondaric. Un călugăr făcuse foc prin odăi; vânătorii se uscau pe lângă sobă şi aşteptau să li se aducă de mâncare. Părintele egumen Arcadie îi ţinea de vorbă. Sfinţia sa era un om voinic, de vre-o patru-zeci şi opt de ani, nalt, spătos, cu o barbă mare neagră şi cu nisce mustăţi lungi şl groase. Dacă nu ar fi fost îmbrăcat- în călugăr, mulţi l’şr fi luat drept un haiduc...

In spre seară, sosi Ia arhondaric şi vestitul vătaf al lui Iorgu, Neculae Brusture, care se lăuda că vroeşte să se iea la trântă dreaptă cu vre un urs.

— Ia-te cu mine, îi zise Toader FulgeK

— Ba mai bine cu toţi urşii de pe Ceahlău decât cu tine! repunse Brusture.

A doua di, pe la zece, vânătorii erau în pădurea de pe Ceahlău; singur sub-prefectul, Anton Cămărescu remăsese la Durău.

— Cu lupul fot mai merge să ne luăm la harţă, dar cu ui’su baiu !

Zlotescu plecase înainte cu Ilristea şi cu Valerianu; locotenentul de la Pângăraţi se pusese de pândă în altă parte cu vameşul. In alt loc se aşeJă Ştefan Bursuc şi Cobuz, mai încolo fraţii Fulger, şi, în sfârşit, Iorgu şi Neculae Brusture.

— Cucoane Iorgule, spuse acest din urmă dupe vre-un ceas de aşteptare, eu m’am săturat să stau aici; fiind că rfu vine ursu la noi, me duc eu la densul; mata, dacă vrei, du-te înapoi la cei-l’alţi boieri.

— Pleacă... eu remân aici.

Brusture plecă şi, peste cât-va timp, Iorgu îl pierdu din vedere.

Iorgu nu simţea nici o frică; el avea mare încredere în puşca sa.

Nu trecu multă vreme şi densul vă(Ju înainte-!, la oare-care distanţă, pe regele pădurilor noastre: era un urs mare şi fioros, cum nu pot să şi’l închipuiască acei ce n’au vedut decât urşii ţiganilor. Fiara scotea nişte răcnete asurzitoare şi arunca în drumul ei- butuci mari de lemn.

La o asemenea arătare, Iorgu simţi un fior în tot trupul seu; arma-i trerauţă în mână. Ursul venea mereu spre densul. 'Primejdia era mare. Tinărul vânător simţi că e vorba de viaţă şi de moarte; cu toată frica, puse arma la ochiu, şi când fiara fu numai la câţi-va paşi şi se sculase în doue picioare, trase piedica: ursul lovit în piept, răcni sălbatic, se aruncă dintr’o săritură pe vânător, căruia îi scăpase puşca din mână, îi înfipse ghiarele în spate şi, rupându’i carnea de pe umăr, el se gătea să’l sfâşie, când un glonte, venit din depărtare de după nişte arbori, lovi pe urs drept în inimă şi’l ucise pe loc.

Ce era?

Toader Fulger se despărţise, de la o vreme, de fratele său şi apucase drumul mai în spre munte.

Deodată el auJi o detunătură; întorcând capul dânsul vădu cele ce se petreceau. Intr’o clipă ’şî luăhotărîrea şi, făcâdu’şî cruce, chiti cu sânge rece.

Cei-l’alţi vânători fură înştiinţaţi de cele ce se întâmplase şi sosiră îndată. Iorgu era greu rănit şfi pierduse cunoştinţa. El nu’şi veni în fire decât în vale, la Durăii. De acolo o sanie îl duse în grabă la curte.

Astfel Se mântui petrecerea şi toţi vânătorii se întoarseră triştf şi abătuţf. Agripina, dupe un moment de turburare grosnică, se aşecjiă la căpătâiul fiiuluî ei; ea uită pentru moment pe Forăscu, pentru a redeveni, în faţa teribilei nenorociri care o lovea, muma iubitoare şi devotată.

Hristea plecă în grabă la Piatra să aducă un doctor. In spre qliuă sosi Marinescu, care dete cele d’âtflâiu îngrijiri nenorocitului vânător.

Iorgu avu mai ântâiu nişte friguri teribile care-l ţinură între vieaţă şi moarte. Consti-tuţiunea lui robustă insă îl făcu să iasă în-vingetor din acest greu pas. Doctorul nu-şi ascundea cu toate acestea îngrijirea sa căci rana era cât se poate de gravă.

— Bietul Iorgu!, Bietul Iorgu ! esclarpa Ma-ria cu ochii în lacrămî şi frângându-şr mâ-nile de durere.

In zadar se încerca Valerianu s’o încredinţeze că starea fratelui ei nu era desperată*

— Nu ! nu ! e cu neputinţă... ar putea scăpa numai dacă nu ar fi chinuit şi de durerea morală care-l stinge încet, dar sicur...

Intr’unul din aceste accese de desperare Maria lasă să'i cadă capul pe umărul lui Va-lerianu. Ispita, era prea mare. îmbătat de farmecul tinerei fete, de graţia sa mlădioasă, simţindu-i respiraţia aproape de a sa, ameţit de contactul splendidului' el trup, Vale-rianu o apucă în braţe, o strânse la piept şi o sărută cu foc. Maria, deşteptată de o-dată ca dintr’un vik, se retrase iute, se duse în camera fratelui ei şi nu mai dete ochi cu Leon până a doua zi

In acest timp sosi şi Negradi de la Piatra. Cu toată supărarea lui, bătrânul se simţi adânc mişcat când veqlu pe fiul seu rănit.

Cel mai întristat din toţi era însă bietul Dimitrache.

— Iacă la ce l’aţî adus ! munte v’a trebuit, munte aţi găsit!

A treia $i după acefet tragic eveniment, doctorul Marinescu declară că. Iorgu e în afară de ori ce pericol. îi trebuia insă fiului lui Negradi câte-va săptămâni, poate o lună chiar de linişte şi de imobilitate absolută.

In toată curtea domnea o tăcere adâncă; conversaţiile se făceau cu jumătate glas; servitorii nu umblau decât în vîrful piciorelor

Maria şi Valerianu se întâlneau când în odaia lui Iorgu, pe care căutau să’l distreze în toate modurile, când în salon, unde erau mai liberi şi puteau să vorbească ca şi în trecut. Iubirea lor crescuse în taină ; veghiând amândoi, ore întregi, la căpătâiul lui Iorgu, inimele lor tinere şi curate se încleştase tot mai mult. Valerianu n’avea decât să spună un cuvînt pentru ca Maria să fie a lut, dar dânsul înţelegea foarte bine că, în aceste triste împrej urări era de datoria lui să aştepte până mai târziu.

După ce’şi mai veni lumea în fire, începură cu toţii să se gândească la dibaciul, şi cura-giosul plăieş, care scăpase pe Iorgu de la moarte. Agripina, după ce-î mulţămi cu efuziune voi să’i dăruiască o sumă mare de bani; dar cu toate rugămintele, Fulger nu voi să primească nimic.

— Nu-şi face cine-va datoria pentru bani, cuconiţă.

Iorgu, când fu mai bine, trimese pe un om să’l cheme, crezând că va reuşi să’I înduplece. Dar el nu mai era in sat; plecase in Transilvania.

Peste trei săptămâni, Iorgu putu să se scoale din pat, şi, peste câte-va ţlile, să plece Iar Piatra ; familia lui începu ast-fel să se mai liniştească.

Vălerianu fu nevoit, din cauza unor grave afaceri, să se întoarne pentru câte-va ţlile Ia Tulgheş; dar, înainte de a pleca, el se hotărî să aibă o convorbire decizivă cu Maria.

Era o seară minunată. Ninsoarea încetase şi zăpada, luminată de razele lunei, se întindea strălucitoare afară.

— In zori de Jiuă trebue să plec, ’i zise Valerianu.

Leon tăcu un minut; inimile amândorora băteau cu tărie.

— La ce să maî ascund încă o simţire pe care a’ţi descoperit’o ? Le ce se mai lupt în potriva unei patimi nerezistibile ?... A sosit timpul să ve destăinuesc că, de la venirea mea în Piatra, nu ra’am putut opri de a ve iubi din adâncul sufletului meu şi că cea mai mare fericire pentru mine ar fi atunci când această iubire ar fi împărtăşită... De un cuvânt atârnă acuma fericirea sau nenorocirea intregei mele vieţi!

Valerianu luă mâna Măriei, care nu o retrase, şi mult timp încă amândoi tinerii stă-tură împreună, vorbind prin fraze scurte, întrerupte de lungi pauze, de fericirea lor viitoare.

încetul cu încetul, lucrurile îşi reluară mersul lor de mai nainte. Agripina Începu să se întâlnească din nou cu Forăscu; orbită de patimă, dânsa nu se mai ferea de nimeni, nici de servitori, nici de copii şi, dintr’un moment într’altul, dânsa putea fi descoperită chiar de bărbatului ei. Lumea de prin casă îşi dădea seamă că desele vizite ale lui Forescu, care stătea ore întregi în camera soţiei lui Negradi, când acesta era pe la ţară ori la Iaş^ Piteau să aibă un scop tocmai Cinstit. îndată ce Mitica intra în odaia cuconiţii, servitorii plecaţi de acasă, ştiind bine că puteau să petreacă făiă grijă. Agripina ânsă-şi, pentru a fi mai liberă, le dădea drumul ; pe Maria o trimetea pe la prieţinile ei iar lui Dimitrache h dadea tot felul de însărcinări prin oraş.

Negradi era, poate, singurul om în Piatra, care nu ştia ce se petrece în casa lui. Tot oraşul nu vorbea -de cât de amorurile A-gripinei; limbele rele aveau, în această privinţă, ce să povestească şi ce să colporteze prin oraş. Cel mai mic demers al lui Fo-răscu era pândit, discutat; Agripina nu putea să iasă din casă fără ca să fie urmărită dedoue, trei femei. Un eveniment neînsemnat o vorbă* o privire, un semn, era înregistrat şi comentat. Seara, nuoile descoperiri erau transmise din mahala în mahala, la toate seratele unde se adunai! Petrenii.

Cele mai aprige informatoare şi mesagere erau, în această afacere, Aristiţa Uluceanu şi Frăsina Alimpici. Tot ce raportau ele era în tot-d’a-una positiv, netăgăduit.

—» Dacă am veţjut cu ochii!

De cât-va timp însă relaţiile între cele doue prietene se răciseră foarte mult şi amiciţia lor de odinioară ameninţa să se prefacă în-tr’o duşmănie neîmpăcata. Autorul acestei teribile zizanii era Pavel CămărăScu. Amen-doue se încercase să răpească inima ajutorului de primar, care păstrase cât-va timp o neutralitate prudentă? Din (Jiua însă în care Pavel trimise Aristiţei un coş cu păstrăvi, rivala ei căută numai de cât să-şî resbune.

Primele acte de ostilitate începură prin-tr’un demers al Fră^inei la Agripina.

— N’am fost de mult pe la tl-ta, cucoană Agripino, dar să nu creiji că te-am uitat; dovadă e că îndată ce am aflat că aî supărări, .ba chiar că eşti în primejdie...

— Ce supărare ? De ce primejdie ’nn vorbeşti ?

— Trebue să ştii mai bine de cât mine ; nu e vorbă, eu nu cred nici un cuvent din ce se şoptesce prin lume, dar...

— Ce s’o fi şoptind ? pe semne au înebu-nit oamenii să se lege acuma şi de mine...

— Asta le spun şi eu... d,ar vor să me creadă? Forăscu ’ncolo, Forăscu ’ncoace...

— Forăscu? Fiind-că are treabă omul cu băi'batul med, apoi trebue să luaţi lucrurile la înţeles ?

— Eu ? FeTească Dumnezeii! Tocmai veneam să’ţi spun că, dacă este vre-o persoană care-ţi vrea reul, nu sunt eu aceea, ci... ia’n ghiceşte?

— Ştiri eu...

— Ai'istiţa!...

— A rişti ţa?

— Chiar dumneaei! dumneaei merge din casă ’n casă şi iscodeşte toate minciunile de care’i plin târgul...

— Adeverat spui, soro dragă ?

— Să n’am parte de ochii din câp...

— Ei lasă atunci, jupâneasă Aristiţo, ’ţi-oiu areta eu cu cine ai a face... ’ţi-oiu resplăti eu cu vârf şi îndesat!

Şi Agripina se sculă în picioare şi se plimba, înfuriată, prin odaie.

— Vii diseară la «soarea» la cuconu Lasca-raclie Petreanu?... are să fie şi ea acolo, s’o vecii ce mutre face...

— Nu era să me duc, dar dacă’i aşa, am să viu şi eu...

In acea di era să fie serată la cuconu Lascarache Petreanu, a căruia fată împlinea nouă-spre-Jece ani. Mai multă lume însă a-flase de la cucoana Nastasia Bogoslov că Profiriţa era cu duoi ani mai mare de cât spunea tată-seu. Cucoana Nastasia îşi aducea foarte bine aminte că reposata soţie a lui Lascarache, cu o lună înainte de facere, dăruise un cărucior nepotului ei Yasilică, care atunci împlinise tocmai patru ani.

Aceiaşi lume, care cu o seară mai ’nainte se adunase la doctorul Marinescu şl cu doue sen mai ’nainte Ia deputatul Guzgan, se întrunea acum la Petreanu.

Pe la opt ceasuri veniră maiorul Proici, părintele Mihalache şi Hristea Cozmescu, a cărui femeie continua a fi bolnavă.

— Sermănica... mal bine ar stânge-o Dumnezeu! Zicea sfinţia sa părintele Mihalache.

In curând sosiră şi cei-l’alţi invitaţi: doctorul Marinescu cir nevasta şi cumnata sa, Arghir Săcultea şi mai în -urmă Sotir «bobocelul» Pietrii; nicăeii nu se dedea vre-o -«soarea» fără ca el să fie invitat; bărbaţii se umileau înaintea lui şi cucoanele, in baluri, şi’l smulgeai! upa de la alta. Dacă se întâmpla să fie mai multe petreceri în aceiaşi seară, de dimineaţă era o adeyerată luptă cine să-l aibă mai ântâiu şi trei patru trăsuri îl aşteptau la scară cu porunca să’l aducă pe- sus.

Veniră apoi căpitanul Dornea cu locotenentul Mihăilescu, cel d’ântâiii de la'dorobanţi, al douilea de la pompieri; amânduol însă purtau galoşi şi nu ieşeau nici o-dată, pe ploaie, fără umbrele.

Pe la noue ore, toată lumea era adunată.

Vasile Bogoslov publicase de curând în «Aurora» o poezie dedicată Profiriţel, ceea-ce sujjeră foarte mult pe cuconul Lascarache, aşa în cât poetul fu reu primit.

Bărbaţii se puseră imediat ia cărţi. Substitutul Săcultea şi fcu Arghir se învârteau în-fr’una în jurul Profiriţei şi’i debitau complimentele cele mal nesărate.

Deveniţi, din cauza ei,' duşmani de moarte, dânşii căutau să se ia în rîs unul pe altul înaintea fiicei lui Petreanu. Săcultea avuse treabă mai toată Jiua la tribunal şi seara fu nevoit să piardă un ceas la un evreu, care nu voia să’i împrumute banii trebuitori spre a’şi face un nuou rând de haine.

îndată ce fu liber, Săcultea se îmbrăcă repede şi veni la Petreanu; pe drum însă ’şi aduse aminte că nu s’a ras şi intră la un bărbier, care avea drept firmă: «A-ici şade feciorul lui Jiloise bărbierul». Feciorul lui Moise voi să radă repede pe domnul substitut, care era grăbit, dar din nebăgare de seamă îl tăia la obraz pe o întindere de doue degete. Săcultea trase dofie palme bărbierului şi nu’i plăti nimic.

— Ce ai la obraz musiu Săcultea? îl întrebă Profira cum 11 veJu.

Substitutul se făcu că n’aude.

— Să ve spun eu ce are, respunse Arghir, care ’l zărise eşind de la bărbier; domnul Săcultea a început de cât-va timp a face economii şi se rade acum la «feciorul lui Moise».

Toată lumea rîse în jurul lor.

— Minciuni spui, in’am ras la «briciul lui Dpcebal» strigă Săcultea roşu la faţă.

Apropiindu-se de doctor, el adaose : Lasă că ţi-oiu areta eu afară, măi mojicule!

Frăsina Alimpici vorbea cu Aristiţa Ulu-ceanu, — ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic intre ele — când intră cucoana Agripina. Repede Frăsina se despărţi de prietena ei şi eşi înaintea femeeî lui Negradi.

— De ce n’a venit şi musiu Iorgu? întrebă imediat Profira, am aiictit că s’a însănătoşit...

— Trebue să mai stea încă în casă, res-punse Agripina.

Sotir vorbea cu Savel Cămărăscu şi cu maiorul Proticî. Soţia Iul Marinescu şi cucoana Săftica a lui Forăscu ascultau, încântate, pe prezident, care le punea în curent cu «lecturele» sale. Tlnerul magistrat căuta să le arate că -el este un om Iubii nat, că nu crede nici în Dumnezeu, nici în facerea lumii în şase dile, nici în Adam şi Eva.

— Eu sunt darvinist...

— Ce-i aceea? întrebă Cămărăscu.

Sotir le lămuri cum toată lumea înveţată crede astă-Ji că omul se trage din maimuţe.

Cu toţi! bufniră de rîs, un rîs enorm, ome-ric, care ţinu vre-o doue minute.

— Bine, întrebă maiorul Proticî, dacă omul se trage din maimuţe, cum ne spui dumneata, arunci de ce nu ma! ies şi astâ-Ji oameni din maimuţe?

Sotir nu ştiu ce să respundă şi, necăjit, le qlise:

— Poate crede lumea că eu spun minciuni? Cele ce ve istorisii, le-am cetit într’o carte groasă de trei degete...

Aristiţa Uluceanu întâmpinase pefemea lui

Negradi, şi căută să lege vorbă cu dânsa ; Agripina însă o evită cu o racâla vădită.

urai toţi bărbaţii punându-se la cărţi, femeile remaserâ singure.

— AucJU dumneata caraghiozlic! casierul Găluşcă să se despartă aşa, uitam nisani, de nevasta lui... dicea femea lui Max’inescu.

-r- Nici n’o fi patru luni decând s’au luat, adaose doamna Forăscu.

— fe e pretinde că s’a încurcat cu femeea spiţeruluî Kecskemet...

— De mult! acu o ştii? d’apoi nici ea nu’î mai de treabă... prea glumea dumneaei cu directorul ăsta nou de la gimnaziu: un muntean fudul şi obraznic.

— Poate o lua-o el mai la urmă...

— Mai ştii?

— Dar de istoria locotenentului Prisăceanu aţiaudit? întrebă cucoana Aristiţa Uluceanu.

— Ge istorie, ma chere?

— Cum, nu ştiţi nimica? n’aţi auijit că şi-a prins femeea cu Păsăreanu cel tîner?..

— Elei! respunseră mai multe cucoane.

— Asta nu-i adeverat! e o iscodire de-a dumitale, care nu ai a face alt nimic toată diua de cât să te legi ba de unul ba de altul... observă*Âgrjpina pe un ton batjocoritor...

— Eu? poţi să ’ntrebî...

— Nu-i adeverat! nu-i adeverat, chiar adi dimineaţă a fost ofitârul la Iorgu, si era? vesel şi liniştit ca tot-d’a-una.

— Eu u’ain nici un interes să spun minciuni şi me mir ce 4nsemnează mânia asta, respunse Aristiţa.

— A! sau n’ai interes, asta nu-i treaba mea... Mai bine aî face cucoană Aristită să te ocupi maî mult de dumneata şi să laşi pe cei-l’alţi în pace. Dacă ’i chestia de vorbe, ar trebui să iei seama ce se vorbeşte .pe socoteala dumitale...

Cele-l’alte femei stăteau înmărmurite prin prejur şi nu îndrăzneau să dică nici un cuvânt. In cea-l’altă odae se au$ea intr’una:

— Hait! ai sfeclit’o căpitane... eaca... popa... şi ear popa de trei ori de-a rândul.-

Era glasul lui Hristea.

— Pe socoteala mea? întrebă Aristiţa. Tare aşi vrea să ştiu ce se vorbeşte...

— Aî vrea să ştii? Nu me face că acuşi spun tot... strigă Agripina înfuriată.

— Cucoană Agripină! linişteşte-te me rog matale, întîmpină Frăsina Alimpici, încântată de cele ce se petreceau.

— N’ai decât să spui; nu’mi e frică că m’oiu roşi... dacă’i pe-aceea, aşi putea sa spun şi eu despre dumneata lucruri care nu ţi-ar prea prii...

Din vorbă ’n yorbă, cucoanele ajunseră să’şî arunce vorbe groase-n faţă.

— Trăeşte cu sub-prefectul...

— II înşeală pe bărbatu-seu -cu Foiăscu!

— Cucoană Agripină! madam Uluceanu!

strigau cele-l’alte femei, silindu-se să le astâmpere.

Bărbaţii se sculaseră de 1$ cărţi. Alecu Negradi, care audi cele din urmă cuvinte ale Aristiţei, se sculă şi dânsul repode şi veni până în pragul salonului. Toată lumea tăcea. Femeea lui Forăscu leşinase, ear bărbatul ei, galben şi tremurând, trecu în altă odaie.

Petrecerea nu putea să mai dureze; peste vre-un ceas lumea se întoarse acasă vorbind despre întâmplarea din acea seară.

— Are să fie bocluc, $ise Bogoslov eşind.

— Cum iVa mai fost! adaose locotenentul Mihăilescu.

Săcultea se opri în uliţă la vre-o sută de paşi departe de casa lui Petreanu şi aştepta pe doctorul Arghir. In curând sosi şi acesta; fiind întunerec, el se lovi piept în piept cu substitutul.

— Aha! mata eşti? te aşteptam să’ţi aret eu... să vedem o să’ţi rpai baţi joc de oameni aşa fără nici un rezon...

Şi mâna substitutului intrase deja în perul lui Arghir, care respunse cu vre-o doui pumni la falei.

— Lasă de per că te calicesc 1 striga doctorul, care ţinea foarte mult la frizura sa.

Substitutul insă ’1 trăgea mereu de chică şi’i mai dedea câte-un pumn, când în dreapta când în stânga.

— Vrei să mă desconsiderezi în ochii demoazelei? Na! câine de cioclu!

— Am să’ţi fac proces tâlharule... res-pundea Arghir lovindu-l cu picioarele.

Ei strigau, se batjocoreau şi loviturile deveneau tot maî dese şi mai bine îndreptate. Săcultea trăgea mereu pe duşman la dânsul, când, deo-dată, piciorul Iul dădu intr’o groapă astupată cu zăpadă; el alunecă în-tr’ânsa urmat jde doctor. Luna eşise de după un nor şi privea, nepăsătoare, la cei doul luptători, cari voeau să se şteargă de pe faţa pământului. Cânii începură a lătra prin împrejurime. După vre-o dece minute, sdrobiţi de oboseală şi îngheţaţi de frig, ei se săturară de luptă şi se îndreptară fie-care spre casă, unul în dreapta, cel-l’alt în stânga.

— Te-oiu prinde eu altă dată, strigă Arghir de departe, am sa te jupoiu de piele.

— Am să te dau la câni.

Până târziu în acea seara şi mult timp după ce toată lumea se culcase, Negradi 'se plimbă cu paşi mari prin odaie, căutând sa se 'desmeticească în mijlocul atâtor gânduri dureroase, a îndoieleî şi a mâniei care ’i umflase tâmplele şi făcea să-î l’esune în u-recbî svâcnituri ca de ciocane.

Ori şi cât de multe certe ar fi avut el cu nevasta lui şi ori cât de supărat era pe dânsa de o bucată de vreme, totuşi nu ere-duse nici o-dată că Agripina ar fi putut să a-jungă până a-î fi necredincioasă. Nu mai ţinea la ea, dar se simţi atins în demnitatea lui de bărbat, în cinstea lui de om respectat de toţi. Une-ori se resgândea; ştia cât de vorbăreţe şi de răutăcioase sunt femeile între ele şi’şi închipuea că cele ce spusese Aristiţa nu erau de cât nişte vorbe fără temeiu. Vermele îndoelii însă intrase în sufletul seu şi, din acel minut, nu mai avu nici pace, nici odihnă.

Evenimentul însemnat al dilei, subiectul tuturor conversaţiilor, tema pe care se brodau variaţiuni nesfârşite, era cearta dintre Aristiţa Uluceanu şi Frăsina Alimpici. Cele doue veduve rupsese prietenia lor în mod făţiş; resboiul între ele fusese declarat, mănuşa fusese aruncată, cartelul primit.

Aristiţa nu putea să mai aibă nici o îndoială că scena petrecută între dânsa şi Agripina, la serata Iui JPetreanu, fusese provocată de nenorocita ei rivală. Pentru ca ori-ce urmă dc prieteşug să fie ştearsă între ele, Aristiţa înapoiă cucoanei Frăsinei toate «cadourile» pe care le primise de la dânsa ; Frăsina la rândul ei nu rămase, se ’nţelege, mai prejos : ea înapoiă chiar în acea Ji un sfesnic de argint pe care-1 primise de la fosta ei prietină la anul nou, precum şi -doue găinî încălţate care-x fusese dăruite de rllua ei.

A doua ţii, ele se întâlniră la cucoana Nas-tasiâ Bogoslov, la care se dusese să le caute în cărţi; aci, de la cele de ’ntâiii cuvinte, veduvele trecură la fapte...

— Mai pârât la Agripina !

— Iţi plac păstrăvii dumitale ? Poftim păstrăvi !

Şi umbrelele lor, după ce descriau morisci fantastice prin aer, se abăteau cu furie când pe capul uneia, când pe spatele cele-l’alte.

Cucoana Nastasia, speriată, se închina la icoane, pe când poetul Yasile se silea să le despartă. El nu reuşi să le potolească de cât după ce Aristiţa primi o lovitură care-i umflă un ochiu şi dupe ce rivala ei, împie-decându-se de un scaun, căJu la pământ.

— Me miram eu de înţelesul cărţilor adi dimineaţă, spusexucoana Nastasia nepotului -e!, dupe ce veduvele plecară: ceartă pentru un om de roşu... acum se lămuresd lucrurile...

îndată după cearta e! cu Aristiţa, Agripina trimise pe Hristea Cozmescu la prefect ca să-i facă un hatâr: să destitue pe Costică Uluceanu din funcţia de vameş la Prisacam.

Peste (Jfece (Jile,' Costică primi de la ministerul de finanţe înştiinţarea să părăsească postul, remânând ca el să fie «chemat mai târziu în altă funcţiune».

Uluceanu era tipul desăvârşit al parazitului naţional; în toată vieaţa lui nu câştigase un singur ban, care- să nu provină din vis-teria statului; în şcoală, fusese bursier până-la vârsta de opt-spre-^ece ani; apoL se strecurase prin nenumărate funcţiuni: copist suprefect, ajutor de judecător, perceptor, învăţător... el nu avea altă ambiţie xle cât a-ceea de a-şi face anii de serviciu, pentru a se retrage Ia bătrâneţe cu o pensioară. Nu-r mai remânea de cât, la moarte, să fie îngropat cu cheltuiala Statului.

Uluceanu trecu imediat în opoziţie şi se alipi pe lângă grupid Buduşcă-Rugină, în jurul cărora se adunase toţi nemulţumiţii.

Afacerile lui Negradi mergeau, dtn ce în ce mal reu; pe lângă toate nenorocirile, de vre-o-doue septămârh. tovarăşul seu din Galaţi nu mal dădea nîoi un semn de viaţă... CuQonuI Alecu îi telegrafiase în doue rânduri fără a primi nici un respuns... Era oare adeverat, ce se vorbea prin oraş, că Haini dăduse faliment?... Era ru neputinţă, de necrezut şi totuşi un fior îl făcea să tremure, din Cap până’n picioare, când se gândea că mai la urmă lucrul se putea întâmpla...

In aceste împrejurări sosi de la munte, moş Gavril, omul de încredere al lui Ne-gradi. El ceru să vorbească numai d,e cât cu boerul.

— Ce ai să’mî spui? întrebă cuconul Alecu răstit...

Moş Gavril, după ce se scarpină în cap şi tuşi, povesti lui Negradi cum lucrurile mergeau foarte rău la moşie; grămăticir îiu’şi mai vedeau de treabă, vechilul nici nu mai da pe la «canţilerie» iar Neculai Brusture, nu mai îndrăznea, din causa unei certe ce avuse -cu Toader Fulger, să maî meargă prin sat...

— Poftim! strigă Negradi plimbându-se înfuriat şi strîngând pumnii de mânie... Asta ’mi mai lipsia acuma... ’mi vine să’mi iau lumea în cap... O să me duc pe la munte şi o să’i împuşc pe toţi ca pe nişte câni...

Pe când cuconul Alecu era în culmea e-xasperâreî, intră în odaie cucoana Nastasia Bogoslov...

— Lasă-mă cucoană! strigă el protopo-pesei... iar vre-o funcţie, vre-o pensie... o sa dau şi deputăţie şi tot dracului...

Cucoana Nastasia rămase un moment nedumerită...

— N’am venit să’ţi cer nimica... îţi aduc din potrivă, o veste bună...

— Veste bună? M’amdesvăţat de mult cu veştile cele bune... S’audim...

Cucoana l^astasia era cea mai vestită peţi-toafe din Piatra; nici o căsătorie nu se putea face fără intervenirea sau cel puţin fără a se lua şi consiliul ei. Iscusită, discretă, dânsa era un mesager neîntrecut pentru a.-semenea treburi. Ei se datora căsătoria lui Marinescu cu Adela, căsătoria lui Guzgan cu vara prefectului; la nevoe cucoana Nastasia se însărcina şi cu divorţurile : câte o intrigă pe ici pe colo... dar aceasta numai când măritişurile se împuţineau.

Cucoana Nastasia venea cu o misiune delicată din partea lui Petreanu. Fiica acestuia, Profira, refuzase acum de curând mâna «bobocelului» Pietrei, a lui Sotir, cea mai bună «partidă» din oraş! Cuconul Lascarache era disperat. Profira fusese luna trecută dervre-o doue ori în visită la mătuşa ei, stariţa de la Varatec; nu cum-va «boaita» — cum îi Jicea Petreanu — vârîse în cap fetei sale să se facă călugăriţă? Misterul fu pătruns însă în scurt timp. Desele visite ale Profirei la Maria şi o fotografie a lui Iorgu, pe care cuconul Lascarache o găsi într’o Ji în camera fiicei sale, îl făcură se descopere taina...

Pentru nimic în lume Lascarache. nu s'ar fi opus la cel mai mic capriciu al Proliriţei... Intr’d Ji aceasta îi ceru un poney; peste câte-va septămâni soseau de la iarmarocul de la Fălticeni duoi poney negri, de-o frumuseţe rară şi de la Jean, din Bucureşti, un paner uşor, elegant... vroia Profira pe Iorgu?...

nimic mai uşor; cu averea sa nimic nu’i era cu neputinţă. Ya cumpera şi pe Iorgu, dupe chm cumperase poneii şi panerul.

Negradi prixni cu o nespusă bucurie vestea protopopesei.

— Spune-x lui Lascarache că sunt încântat... din parte’mî le dau copiilor bine-cuvân-tarea mea cu. amândouă mânile.

Alecu vedea în căsătoria dintre Iorgu şi Profira o punte de scăpare pentru dânsul, în mijlocul nenorocirilor cari căzuse ca grindina asupra lui. Dacă această căsătorie se va face, el putea desigur să se împrumute de ia Petreanu cu şapte sau opt mii de galbeni... înlătura ast-fel strimtorarea pe care o vedea apropiindu-se în fie-care $i tot mai mult de dânsul...

îndată după plecarea cucoanei Nastasîa, Negf adî chemă pe Iorgu şi se închise cu el în odae.

Alecu întrebă maijintâiu pe fiul seu dacă s’a însănătoşit pe deplin şi dacă era in stare să se întoarcă ia murrte -spre a se pune din nou pe lucru.

Iorgu declară âă era gata să plece peste o septămână.

— On-cum fie, adi sau mâne are să trebuiască să te întorci; după cât ved eu însă, mi se pare că nu’ti prea place să stai la ţară; de aceea am găsit un mijloc să’ţi fac pe placul teu, să te scap de munte...

lorgu stătea in picioare; se uita ţintă la tatăl seu.

— Nu înţeleg, răspunse densul.

— Am de gând să te insor... cu o fată bogată...

— Aşi fi curios să ştiu şi eu cu cine, ori cât de puţin interesat m’aî crede că sunt în chestie...

— Lasă vorbele la o parte; trebue să fi aflat, prin casă, că Petreanu vrea să te aibă drept ginere şi că, de hatârul meu, are de gând să mărească zestrea fetei cu cinci mii de galbeni; iată ce vream să’ţi spun, scurt şi fără încunjur; nu me îndoiesc că lucrul îţi face plăcere...

— Îmi face plăcere că te interesezi de mine... Cât despre fiica lui Petreanu, ar putea tată-seu să-î mărească zestrea nu cu cinci mii, dar cu cinci-zecî de mii de galbeni, eu tot nu aşi lua-o.

— Ai nebunit?

— Nu am nebunit-de loc şi ştiu- foarte bine ce vorbesc; eu nu sunt marfă de vemjare...

— Şi eu îţi spun Tsă trebue să iai numai decât pe Profira; ai să aibi banii tei şi me scapi şi pe mine de-o mulţime de buclucuri... le cunoşti destul ce să ţi le mai înşir... cred că de astă data, cel puţin, ai sa me asculţi.

— Sunt gata să te ascult în orî-ce, numai întru Gât priveşte însurătoarea mea, nu. Poţi să’mt cei vieaţa dacă voeştî, dar consciinţa, dar inima...

— Nu eşti în toate minţile astăzi; îţi cade norocul în palmă, şi tu, ca un năuc, fugi de el; creţjî că are să ţi se mai arate aşa prilej? nici odată!... Mie-mî trebue să iei numai decât pe Profira; de aceea fii bun şi te gândeşte şi să’mî dai răspunsul hotărît mâine dimineaţă; dacă nu ai de gând să faci ce’ţi cer eu, cu mine ochi nu o sa mai dai cât vei trai tu...

— Respunsul meu l’am dat şi nu am ne-voe să mai me gândesc...

— Bine, bine... vom vedea... vom vorbi mâine dimineaţă.

Negradi rămase pe gânduri, ascumjându’şi cu greu mânia în potriva fiului seu. Cum ! şi acest noroc neaşteptat se ducea in vent? Şi fiul său, în loc să caute a se împaca cu dânsul, însurându-se cu o fată bogata, se a-arătamaî neascultător decât tot-d’a-una?... Nu, nu, până aici...

A doua-iji dimineaţă, Negradi intră în camera fiului său... acesta lipsea.,. Patul era deja făcut; unde putuse el să mearga atât de timpuriu?

Alecu mai aşteptă o oră, două; se făcu vremea dejunului; lorgu nu se întoarse. Du-mitrache nu văd'use pe băeat din ajun. Servitorii nu puteau da nici o desluşire. Singur portarul întâlnise pe Iorgu, pe la miezul nopţii, urcându-se într’o droşcă, care’l aştepta la poarta; cuconaşul luase un geamantan mare cu densul.

Nu mai încăpea nici o îndoială:

Iorgu părăsise căminul părintesc, înfruntase încă o dată voinţa tatălui seu.

— Blestem pe capul lui, ticălosul şi nemernicul, strigaNegradi smulgându’şi perul... M’a nenorocit, m’a sărăcit... Afurisit să fie câte dile o mal avea...

Când se întoarse îi biuroul seu, Alecu găsi o scrisoare pe masă. El se repezi asupra ei şi o deschise, cu mânile tremurânde.*. ce putea să’i scrie, mizerabilul?

Dar nu era scrisoarea fiului seu... era o scrisoare anonimă.

Pe patru pagini mărunte erau destăinuite pe larg relaţiile Agripine'i cu Forăscu.

Scrisoarea enumera date, cita cuvinte, povestea fapte, care, reamintite lui Negradi, îi reîmprospătau, ca într’un cadru luminos, impresiuni confuze din trecut.

Gesturi şi semne neînţelese îi apăreau a-cuma, în viziunea lui exagerată, în care toate amănuntele luau proporţii extraordinare, pline de intenţii insultătoare la adresa lui; auJea par’că intonaţiile vinovate ale unor cuvinte ce i se păruse indiferente vedea înaintea lui, ca o apariţiune, care’l urmărea pretutindeni, figura ironică, batjocoritoare, a lui Forăscu, privirea sa şireată, nasul lui subţire, favoritele sale ’n vânt... şi, închinând ochii pentru a seăpa de această obsesiune, figura avocatului i se arăta mai desluşită,, mai ironică, mai batjocoritoare...

£ra adevărat deci ceea ce spusese Aristiţa la serata lui Petreanu...

Şi această femee perdută, după ce-i furase cinstea, îl împingea acum la i'uinăr... Iorgu nu putuse să plecă decât sfătuit de densa, cu bani daţi de dânsa, şi această plecare însemna pentru Negradi, dacă nu ruina deplină, de sigur însă începutul strimtorărei. Haim dăduse faliment, lucrul era astăzi pozitiv. Cuconul Alecu vedea acum, ca într’e oribilă halucinaţie, pe Wortmann de o parte, pe Păsăreanu de alta, cum îi rupeau bucăţi întregi din moşiile sale, cum îi smulgeau pădurile, îi risipeau hambarele şi-r sfărmau ferestraele...

— Ce ai făcut cu Iorgu, femee mârşavă ce eşti? strigă el Agripinei, eşindui-i în cale, înfuriat ca un tigru rănit.

Iorgu era acum blocul de aur, caseta preţioasă, care cuprindea o avere întreagă, un fel de comoara imensă, pe care o mână nebuna ar fi aruncat’o îh fundul Bistriţei.

Agripina, înspăimântată, făcu un pas îndărăt...

— Respunde, că sunt în'stare să te omor f urmă Negradi, cu ochii injectaţi de sânge...

— L’aî alungat, a plecat... şi-a luat băiatul lumea In cap... cum o să ne-o luăm cu toţii.

— M’ai nenorocit, smintit’o, strigă cuconul Alecu; după ce ţi-ai perdut demnitatea, după ce ai făcut casa mea de batjocură, acum ţi-ai perdut şi minţile...

— Nu înţeleg Pe voeştî să $ici! răspunse Agripina, devenind, deodată, galbenă ca o făclie. Cuvintele lui Negradi o lovise, cj o săgeată, drept în inimă... bărbatul ei, ştia deci totul... şi totuşi i se părea că nu e vinovată, că greşala eî nu era decât urmarea firească a purtărei barbare a soţului ei... a-cesta putuse s’o oprească de pe povârnişul pe care alunecase ; încăpăţânat, orb, dânsul nu-i întinsese insă o mână de ajutor. A cui era vina?

Intr’o clipă de reyoltă, ea voi să destăinu-iască totul, înfruntând, prin mărturisirile cele mai complecte, mustrările- şi mânia lui Negradi... era o rezvrâtire a întregei sale vieţi, o protestare a tinereţe! sale perdute, a iluziilor sale risipite, a tuturor fibrelor sufletului seu, încordât în căutarea unor âenzaţiuni, pe care le întreveduse fără a le putea dobândi,.. Ei da, era amanta lui Forăscu! Aceste cuvinte îi veneau pe limbă şi-i ardeau buzele... o secundă încă şi confesiunea era să fie deplină... dar această încordare a voinţei sale nu ţinu decât un moment; ea urmă comedia începută, până la sfârşit, faţă cu omul pe care ’1 considera ca pe un duşman neîmpăcat

— Nu înţelegi? urmă Negradi ridicând gla-sut; voâşti să vorbesc ca să înţeleagă toata lumea şi să te fac de rîsul tuturor?

— Eu nu me simt vinovată de nimic... fă-te şi de rîs, dacă-ţi place.

— Nu ştiu cum me stăpânesc încă de... stţjgă Negradi, mai înfuriat încă şi apropiin-du-se de Agripina.

— Voeşti să me loveşti ? Poftim! zise a-ceasta din urmă cu un aer provocător. Poftim ! fă şi mişelia asta...

— Femee ticăloasă ce eşti! urlă Negradi repedindu-se asupra Agripinei şi apucând’o de gât. După ce ’mi-aî necinstit casa, în loc se te ascunzi îp fundul pământului, me şi înfrunţi...

Dimitrache, atras de strigătele Agripinei ii sări în ajutor,, şi cu multă greutate izbuti să o scape din mâinile fratelui seu. Negradi, cu ochii încruntaţi, roşiu la faţă, spumegând de mânie, âlergâ după dânsa în sofragerie, resturnând mese şi scaune fiî aruncând cu farfurii şi cu sticle...

Maria căzuse în genunchi înaintea tatălui seu; ea îşi frângea mânile, conjurând pe Alecu sar se liniştească... Prezenţa fiicei sale, singura fiinţă care părea că mai ţine la' dânsul, îl opri un moment în loc. Negradi făcu, fără de voe, câţi-vapaşi înapoi...

deodată însă, densul sări din nou, ca şi curţi ar fi călcat pe o viperă...

La uşa de la intrare, el intrevăJuse figura ironică, batjocoritoare a lui Forăscu. Acesta, asigurat de Cozmescu că Negradi nu băgase in-seamă cuvintele Aristiţeî, se prezenta la Negradi pentru a se înţelege în privinţa procesului cu Păsărea nu .-

Guconul Alecu se repeţji- ca un taur înaintea lui:

— Ce cauţi aci, tâlharule?

Forăscu, înspăimântat, înşiră doue-trei vorbe fără înţeles.

— şî tu te-ai pus pe capul meu? ţine, canalie! răcni Negradi lovindu’l cu palmele peste obraz. Aici, săriţi Ion, Yasile!

Duoi argaţi alergară din fundul curţei.

— La pământ! aşa ! ticălosul! Daţi-i! urla Negradi călcându’l cu picioarele.

Lumea începuse să se adune la poartă; la toate ferestrele caselor vecine se ivise capete...

Mai mulţi trecători, atraşi de strigătele a-vocatului, alergară din t6te părţile şi-l scoaseră din primejdie.

Avocatul avea faţa şi mâînele pline de sânge. El fu pus ţntr’o trăsură şi întovărăşit de un vecin până acasă.

Negradi se întoarse în odae la el, şi, după ce trase uşa cu tărie dupd dânsul', cădu într’un fotoliu; din când in când el îşi trecea mâna pe frunte ; limbi de foc îi ardeau par’că cree-rul; urechile li ţiuiau şi’l făceau să tresară în fie-care moment; i se părea că băuse o otravă care lucra încet, dar sigur, care ’î amorţea simţirile, nelăsându-i ca urmă de viaţă decâl o Imensă durere... o idee fixă, vagă, de care nici nu-şi mai dădea bine seamă... nu mai ştiar de ce şi pentru ce, avea însă simţimân-tul confus al unei mari nenorociri.

Guconul Dumitrache căuta să-L liniştească.

— Se poate să faei aşa poznă Alecule? vino’ţî în fire omule... -ce creiji tu toate minciunile câte se plimbă prin oraş...

Negradi nu mai -putea răspunde .Ochii i se întorceau în cap, limba sa bolborosea cuvinte neînţelese, faţa şi mâinile i se învineţise...

— Pentru Dumnezeu, ce ai Alecule ? strigă Ddmitrache cuprins de desperare... Săriţi! Agripino! Mario! săriţi cu toţii.,, un doctor...

Şi bătrinul, palid şi Jxemurând, -sdrobit şi dânsul de atâtea emoţiuni teribile, cădu pe un scaun lângă fratele său.

Moş Gavril alergă în grabă şi aduse pe doctorul Burdea, de la spitalul de la Neamţu, care din întâmplare se afla în acea Ji în oraş.

Starea bătrînului era foarte gravă. Doctorul nu putea să se pronunţe până a doua Ji... Negradi nu cunoştea pe nimeni... ei făcea numai, din când în când, câte un gest ca şi cum ar fi voit să alunge pe cine-va de lângă dânsul.

A doua Ji se respândi în oraş ştirea că Negradi încetase din viaţă. Fie-care povestea amănunte pozitive în privinţa morţii sale; unii indicau chiar ora esactă când cuconul Alecu îşi dăduse sufletul.

De dimineaţă încă sosiră o mulţime de cir-noscuţî şi de prieteni ai-^asei: prefectul Grozăvea nu, deputatul Guzgan, Sotir, Săcultea... Hristea Cozmescu îi introducea, pe rînd, în salon, şi le povestea întâmplarea. Părintele Mi-halache Prapur, însoţit de un diacon şi de duoi dascăli venise înfr’un suflet... iată o înmormântare cum o visa el de mult; murise, în sfirşit, un creştin maf dihaiu ! Făclierul Sava veni şi dânsul să se înţeleagă asupra grosimeî şi numărului luminărilor ce trebuia să aducă...

Din fericire însă Negradi nu murise. Doctorul Bui'dea asigura chiar că dânsul va putea să scape cu viaţă, dacă va ff ferit de nuoî emotiuni... Natura lui de fer, nervii săi ote-liţi, rezistase teribilei lovituri ce primise... o a doua lovitură însă trebuia neapărat să-i fie fatală.

Negradi se schimbase atât de mult, în doue Jile, în cât de abia l’ar mai fi putut recu-noasce cine-va; figura lui se lungise, ochii săi erau şterşi, căutătura lor fixă, buzele subţiate şi vinele ; el îşi plimba din când in când privirea de la Maria la Dumitrache; in două rânduri, Agripinâ veni lângă densul; el îi făcu semn să, se îndepărteze. De abia după vre-o săptămână, cuconul Alecu putu să işî mai vină în fire; el nu putea pronunţa însă de cât câte-va cuvinte ; partea stângă a trupului părea a fi cu totul paralizată...

In casă nu mai era nici un ban.

Câte-va mii de galbeni peciseră în nenorocirea de la Galaţi, şi de la munte, Lepsişchi scria că nu are în ladă nici macar Jece galbeni.

Agripina avea strânşi de o parte câte-va sute de galbeni, dar ii dăduse lui Iorgu, la plecarea acestuia.

Cu câte-va $ile înainte, Iorgu primise din streinătate, o scrisoare care avuse darul să-l neliniştească în cel mai mare grad.

El alergă numai decăt, după primirea scri-sorei, în tot oraşul, pentru a găsi o sumă mai mare de bani; toate alergările, sale însă fura zadarnice şi, în cele din urmă, el se adresă Agripinei, conjurând’o să’i vie în ajutor,

— Trebue să plec... trebue să plec... spunea el Agripinei, cuprins de desperare... nu mai sunt stăpân pe mine, nici pe viitorul meu... au? legat soartă altei fiinţe de soarta mea, — şi acum, un eveniment apropiat strânge şi mai mult legătura dintre noi... trebue să plec.

In urma convorbire! ce avu cu părintele seu, Iorgu deveni şi mai stăruitor. El declarase Agripinei că dacă nu va putea se plece chiar în acea seară, va pune capăt (Jilelor sale, şi, spunând aceasta, dânsul arăta un revolver încărcat.

Solomon Wortmann, căruia Negradi nu-i mai putea înlesni afacerea cu spitalul din Piatra, ceru să i sâ plătească dobânda banilor împrumutaţi de la dânsul şi cele câte-v^ poliţi subscrise în timpii din urmă pentru nevoile casei.

Solomon se jura că nu mai putea aştepta o sigură ţii; pretexta că şi dânsul are plăţi mari de făcut şi că nu voia şă păţească ca Haim de la Galaţi. El dădea în acelaş timp a înţelege că dacă nu va fi plătit imediat, cu multă părere de rău, va fi nevoit sâ recurgă la un secuestru. Pentru ca lucrurile insă să nu a-jungâ aci, ca un vechiu şi sincer prietin al familiei, dânsul propunea lui Dumitrache şi Agripinei să vândă o moşie a lui Negradi, Tul-canii de pe Bicaz. Solomon cunoscea chiar pe o persoană care era dispusă să dea un preţ convenabil,»nu tocmai mare, dar în sfârşit, în împrejurările de faţă ori-ce sumă, de unde ar fi venit ea şi cu ori câte sacrifiicii, nu era de despreţuit. Cumpărătorul, Hristea Coz-mescu, care pentru moment se găsea şi dânsul strâmtorat— aşa pretindea Solomon — era dispus sa iea moşia mai mult pentru a face un serviciu familiei Negradi, la care ţinea atâta, decât pentru a realiza un câştig.

Hristea Gozmescu asigura şi dânsul că făcea un imens sacrificiu şi aceasta numai de hatârul lui cuconul A1ecu.

Peste câte va $ile, Negradi fu pus în curentul teribilei situaţiunî. Contrar însă aşteptărilor fratelui seu, dânsul nu manifestă o mare întristare când i se pomeni de vinderea moşiei. O nepăsare adâncă îi coprinse sufletul. Cupa amărăciune! tusese golită până la sfârşit; ce ar mai fi putut sa-1 amarască mai mult? Nenorocirea sa era deplină, iremediabilă. Nimeni in lume nu putea să i-o mai mărească. Alecu se aştepta, resignat, la toate calamităţile... Aşa voise, se vede, Dumnezeu şi cu fatalismul unui vechiu boer, fncult şi bigot, el aştepta ca Providenţa să-şi execute decretele sale...

El iscăli, cu ochii pe jumătate închişi, toate actele fce cari i le presintară Solomon şi Cozmescu. Tulcanii fură vânduţi pe jumătate ’din valoarea lor.

Acum nu-î mai rămânea lui Negradi de cât Lunceştii. Procesul cu Păsăreanu ameninţa însă să-i răpească şi o parte din aceasta jnoşie.

In mijlocul atâtor suferinţî, Negradi aşteptase moartea în linişte, dar marea mângâe-toare, după ce păruse că voeşte să se oprească o clipă, în eterna ei căletorie, ‘îşi urmă drumul înainte fără a se opri la dânsul şi acum, la fle-care revoltă a constituţiei sale robuste, la fle-care opintire a întregei sale fiinţe în potriva boalei, la fle-care renaştere a simţirilor sale amorţite, el recăpăta tot mai mult conştiinţa nenorocirilor care se* abătuse asupra lui, întrevedea grozavele lupte, Încercările cumplite care-1 aşteptau într’un viitor apropiat.

De’ la îngrozitoarea scenă petrecută a doua iii după plecarea lui Iorgu, Agripina nu mai văduse pe Forâscu. Acesta, în urma maltratărilor ce suferise, fusese nevoit să stea vre-o trei săptămâni în casă. Ceea-ce despera însă pe avocat, nu era atâta niei ofensa suferită, nici scandalul întâmplat — scandal de care vorbise şi ziarele din capitală, — nici procesul de divorţ cu care ’1 ameninţa Safta, care aflase însfârşit totul, ci transformaţia operată în figura sa. Forăscu fusese nevoit să ’şi taie favoritele şi—ceea ce era şi mai grav— nasul, faimosul lui nas, subţire-şi ascuţit, era turtit, lăţit. Nimeni nu. ar mai fi recunoscut fina şi şireata figura a primului avocat din Piatra, în această piftie diformă...

Agripina era în curent, prin Cozmescu, de cele ce se petreceau îh casa avocatului. Acesta jurase să-şi resbune în potriva lui Negradi.

— Am eu cu ce să-l frec pe cuconul Alecu, spunea Forăscu luî Hristea. Toate actele du-misale, în procesul cu Păsăreanu, sunt la mine... O să vadă dumnealui!

Mai nenorocită şi mai tristă însă de cât toţi era Maria.

Scenele îngrozitoare la care asistase, fuga lui Iorgu, boala lui Negradi, păcatul Apripi-nei, ruina care bătea la uşa lor, produsese in sistemul ei nervos, atât de fin şi de delicat, o sdruncinare cumplită.

ba cel mai mic sgomot, la cea mai mică nelinişte în casă, nervii ei, întinşi peste me-sură, ca nişte coarde gata să se rupă, erau cuprinşi de nişte vibraţiunî dureroase, care o faceau să sufere un adevărat martiriu.

Şi pe lângă toate aceste chinuri, de la plecarea lui Iorgu, Maria nu mai primise nici o ştire de la Valerianu...

Ce putuse să devină Leon în acest lung interval? Nici un semn de viaţă, nimic. Putuse dânsul s’o uite cu desăvârşire, să-şi calce cuvântul, după ce aprinsese în Sufletul ei o dragoste atât de viue, după ce păruse că, pentru vecie ’şi legase inima de inima ei?

Intr’un moment de slăbiciune, când i se păru că totul se prăbuşeşte în jurul ei, după scena teribilă dintre Negradi şi Agripina, Maria trimise loi Valerianu o scrisoare des-nădăjduita.

Trecuse $ile şi săptămâni însă, şi nu primise nici un răspuns.

Totul era sfârşit.

Opoziţia ridica din di în Ji capul; fostul primar Buduşcă grupase în jurul seu pe toţî slujbaşii daţi afară, pe toţi nemulţumiţii. In fie-care seară grupul seu se aduna într’una din sălile cafenelei (La cetatea Neamţului»; acolo, în faţa unei litografii reprezentând scena faimoasă dintre Ştefan cel Mare şi muma sa, la porţile cetăţeî, Stefanache Rugina, urcat pe un scaun, arunca cele mai îngrozitoare acusaţiuni la adresa prefectului şi a guvernului...

In peretele pe care era atârnată litografia, la spatele acesteia, poliţia practicase o gaură şi, un comisar, postat în camera de alături, cu urechea la zid,, asista ast fel, fără a fi vădut de nimeni, la toate conciliabulele o-pozanţilor.

Costică Uluceanu era însărcinat, în special, cu trimiterea corespondenţelor la ţliarele din capitală şi cu redactarea scrisorilor anonime, cart se expediau regulat miniştrilor. 0 corespondenţă,' adresată in timpii din urmă farului «Virtutea Română» din Bucuresci şi în care erau date pe faţă hoţiile comise la primărie_ de Hristea Cozmescu, produsese un mare sgompt !n cercurile politice.

Noul primar al Pietrei era acuzat, pe faţă, Intre altele, că din lemnele^destinate localului comunei oprise pentru dânsul opt stânjeni, că-şi piefruise curtea cu bolovanii cumpăraţi pentru stradela «Baiaderelor» că luase pe sub mână, în înţelegere cu Solomon Wort-mann, întreprinderea acciselor şi a iluminatului, că împrumuta cu dobândă uzurară banii oraşului, în folosul seu personal şi că, la urma, pentru a ascunde toate aceste far-de-legi, falşificase t6te registrele comunei...

«Virtutea română» îşi văzuse tirajul seu urcându-se în mod considerabil in urma pu-blicărei acestor corespondenţe, sub titlul imprimat cu litere cât gândacul: Hoţiile de la Piatra».

«Hoţiile, jafurile, potlogăriile, escrocheriile, pungăşiile, delapidările, borfăşăriile şi tâlhăriile banditului din Piatra se ţin lanţ. Haiducul fură şi guvernul tace; oraşul este prădat, ruinat şi primul ministru închide ochii... Ce regim de canalii!... Până când toate a-ceste mişeliî?... Vrea cabinetul să punem mâna pe puşcă şi să -eşiih în stradă ? Să ne-o spună! Dar atunci să se ştie că nu noi vom fi răspunzători de sângele versat... nu noi Vom putea fi acuzaţi ca am dat prilej streinilor să strige, rînjînd d^bucurie: Finis Ro-maniae!

Ast-fel termina «Virtutea Română» unul din articolele eî de fond, în care, la urmă, făcea o comparaţie între administraţia mizerabilă a lui Cozmescu şi «oblăduirea părintească» a Iul Buduşcă.

Prin cercurile bine informate însă din Piatra se pretindea că Buduşcă, pe timpul gospodăriei sale, se folosise de construirea cazăr-meî pompierilor pentru a’şi repara din temelie casele sale din străda Titu-Liviu.

De curend, un deputat din oposiţie făcuse în privinţa cestiunei de la Piatra, o interpelare care avu un mare răsunet. Guvernul, faţă cu mişcarea oposiţionistă, care creştea atât în camere cât şi ’n ţară, fu nevoit să rânduească o anchetă parlamentară. Raportul comisiunel de anchetă, compusă în majoritate din membri de ai oposiţiel, fu defavorabil lui Cozmescu. Nici prefectul, nici ministrul nu mai puteau face nimic pentru a scăpa pe protejatul lor ; Hristea fu dat in judecată şi trimis înaiutea juraţilor.

Primarul ’şl luă de apărător pe Mitică Fo-răscu, care făgădui prietenului seu că va face minuni pentru a’l scăpa. Favoritele avocatului mal crescuseră în timpii din urmă; nasul Iul era îpsă pierdut, pierdut pentru tot-d’a-urta...

Primul lucru însă de care Hristea îngriji, fu de a se pune în relaţiunî cu membrii comisiuneî juraţilor.

Din nenorocire pentru densul, între juraţii căduţi la sorţi, erau foarte mulţi partizani de ai oposiţiunei însuşi Buduşcâ, neîmpăcatul seu duşman, era pe listă! Se puteau, ce e drept, recuza câţi-va dintr’enşii, dar ori cum primejdia nu era cu totul înlăturată...

In acest timp Grozăveanu fu chemat de ministrul de interne, Ia Bucureşti. «Afacerea de la Piatra» luase proporţiuni îngrijitoare. Oposiţia ’şi concentrase toate puterile asupra acestui punt slab al regimului; o condemnare a lui Hristea echivala cu o condemnare a partidului de la putere... Primarul trebuia deci scăpat, scăpat cu on-ce preţ...

In qliua judecăţei, sala cea mare a primăriei, unde curtea cu juraţi îşi ţinea şedinţele, de abia putea cuprinde lumea venită din tot judeţul pentru a asista la acest proces faimos. Procurorul general de la Iaşi susţinea acusaţiunea; în public se vedeau şi multe figuri streine : erau membri de ai oposiţiunei, veniţi din capitală ca să fie de faţă la această interesantă partidă, în care se juca soarta guvernului...

Hristea Cozmescu, paîid şi abătut, stelea pe banca acuzaţilor, în acest locaş al primăriei, unde, cu câte-va luni înainte, dânsul tronase ca un stăpân absolut. La spatele seu, Mitica Forăscu, purtând o pereche de ochelari, cari mai ascundeau puţin diformitatea nasului seu, resfoia cu băgare de seamă un voluminos dosar...

De o-dată o mişcare adâncă se produse in public. Preşedintele scosese din urnă numele neîmpăcatului Buduşcă, şeful opoziţiunei din Piatra.

Toată lumea se aştepta ca Cozmescu sau avocatul seu să strige: Recuz!

Cozmescu însă stătea cu capul plecat, cufundat în gânduri iar Forăscu resfoia mereu dosarul.

Preşedintele scoase apoi numele lui Ştefa-nache Rugină, alt duşman de moarte al guvernului.

Acusatul şi apărătorul seu tăcură din nou. Ast-fel fură scoase din urnă şapte nume de adversari ai regimului, fără ca Forăscu să’şi ridice ochii de pe dosare...

Ce putea să însemneze această atitudine neesplicabilă a lui Cozmescu? Ţinea dânsul să fie condamnat cu orî-ce preţ?

Numai cinci din cei doi-spre-zece juraţi erau amici ai prefectului: Gavril Bursuc, Costea Smochină, unicul librar al Pietrei, Cigulea, vestitul jucător de cărţi, poetul Va-sile Bogoslov şi făclierul Sava.

Condamnarea lui Cozmescu părea sicură, inevitabilă.

Mitică Forăscu făcu minuni de elocuenţă; vocea sa, devenită acum puţin nazală, era mai puţin răsunătoare ca înainte ; totuşi ple-doaria avocatului curgea limpede şi convingătoare...

Acolo Insă unde Forăscu se întrecu, fu la sfârşit, într’o peroraţiune nerezistibilă:

«Voi părinţi de familie, în pieptul cărora bate o inimă caldă şi generoasă, avea-veţî oare curajul să lăsaţi fără nici un sprijin soţia nenorocită, copilaşii desperaţi ai acestui bărbat valoros, al acestui cetăţean model, fală a anticei noastre urbi ? La ţipetele infernale ale copiilor, la şiroaele de lacrămi ale unei mume care se află pe patul morţii — şiroae care, fte dis în treacăt, dacă s’ar a-duna la un Ioc, ar putea face o baltă imensă — care inimă, fie ea chiar de piatră, ce zic de piatră? de fier sau de oţel, nu se va putea îndupleca? şi apoi, domnilor juraţi, nu ve gândiţi domniele-voastre că aveţi o mare res-puudere şi că într’o di puteţi să ve înfăţişaţi înaintea celui de sus» ?

Aci Forăscu făcu o pauză şi ridică mâna spre cer. întreaga adunare, urmându-i gestul, îşi îndreptă privirile spre tavan.

Când avocatul termină, un lior trecu prin inimile tuturor. Era un simţimânt general că cu toate sforţările lui Forăscu, juraţii, în majoritate duşmani de moarte aî lui Cozmescu, trebuiau neapărat să condamne pe acesta pentru crima de falş fn acte publice... şi apoi hoţiile primarului erau vădite şi dovedite cu prisosinţă.

Mare fu insă mirarea tuturor când Buduşcă, primul jurat aduse un verdict negativ.

Publicul rămase un moment înmărmurit...

Achitarea lui Cozmescu era ceva neînţeles, neesplicabil, un mister pe care cei mai isteţi se încercau în zadar să’l pătrundă...

La clubul guvernamentalilor din localitate se arborase, în semn de izbândă, drapelul tricolor iar la primărie se făcu iluminaţie.

In capitală, opoziţia era consternată. Arma cu care ea se încercase se restoarne regimul, îi scăpase din mână...

Acum cjiarul guvernamental «Apărătorul poporului», respundea cu vigoare «calomniilor şi uneltirilor infame» ale opoziţiei :

«Justiţia populară, prin urmare opinia publică înseşi, prin ce are dânsa mai pur şi mai desinteresat, se însărcinase să restabilească adevărul, denaturat de o bandă de postu'.anţî şi de mofluzi, cari nu inal respectau nimic, nici cinstea, nici patriotismul, nici marele servicii aduse cauzei publice... Verdictul opi-niunei publice era cu atât mai sdrobitor pentru această bandă cu cât majoritatea juraţilor din Piatra era conţpusă din amici ai opozi-ţiunei. Nici chiar aceştia, cu toată dorinţa lor, nu putuse descoperi măcar cât negru sub unghie în sarcina onorabilului şi activului primar al Pietrei, d. Cozmescu».

0 septămână după achitarea lui Cozmescu, Costică Uluceanu fu reintegrat în funcţia de vameş la Prisăcani, Ştefanaehe Rugină redobândi postul seu de la percepţie iar Buduşcă primi ca resplată preşedinţia comitetului permanent.

Prefectul Grozăveanu fu călduros felicitat de primul-ministru pentru chipul abil cum condusese toată această afacere, pentru tactul şi discreţi unea cu care ştiuse să negocieze cu membrii opoziţiunei achitarea lui Ilristea.

Cucoana Raluca nu fu în slare să reziste e-moţiunilor pe care i le pricinui procesul soţului ei. Fie-care clipă acum o apropia tot mal mult de sfirşitut vieţei. Intr’o caldă dimineaţă a luneî Marte, capul e! i -se aplecă pe umăr ca şi cum ar fi voit să doarmă : adormise de somnul cel vecinie.

— Aşa a vrut, Dumnedeu, spunea păruitele Mihalache Prapur, care alergase în goană îndată ce fu înştiinţat de Cozmescu. Ştie el ce face! Am putea să ne sclifosim ani întregi, degeaba! S’a dus, s’a dus şi pace bună...

Unele cucoane de prin mahala, ca să dovedească cât au ţinut la f\aluca, se vaitau în gura mare :

— Of! of! of! sărmana femeie... să’şî lase copiii şi bărbatul şi să se stingă,aşa ca o luminare... Ce păcatt Ofî!

Cucoana Nastasia Bogoslov dojenea pe prietenele sale că nu sciau să jelească cum se cade. — Să vă arat eu cum să plânge un mort, spunea dânsa.

— Şcoala Raluca! ţipa văduva protopopului cât putea. Şcoala!! Nu o să te duci de la noi, ca. nu te lasam... nu te lăsam...

Cucoana Nastasica îngriji de toate cele trebuitoare pentru îngropare ; ea priveghiă scaldarea moartei, gateala ei, precum şi cumperarea de testemele şi de luminări; se tocmi cu pitarul Chiriac pentru patru mari colive şi câte-va sute de colaci mari şi mici. Afara de părintele Mihalache Prapur cu diaconul şi dascălul seu, mai fură chemaţi pentru îngropare şi preoţii Matei şi Sofronache, aşa cum se cuvenea unui mort cum se cade. In sfârşit, părintele Mihalache era mulţumit: murise — şi de asta-data d’a binele—un creştin mai dihaiu!

A treia Ji, de dimineaţă, clopotele începură a suna pe la biserici; o mulţime de clopote mai mici sbârnăiau fără răgaz şi, prin zin-ghenitul lor asurzitor, se auijea mai rar şi glasul grav şi cumpătat al clopotelor mari...

Lumea începuse să se adune în casa la Hristea, care stetea gânditor într’o odae din fund; mai mulţi prieteni ’l înconjurau şi căutau sa’l întărească împotriva nenorocire! ce’l lovise.

Curtea era plina de oameni; in mijlocul celor patru colive aduse pe tave erau împlântate luminări groase iar pe lângă colaci erau puse beţe cu pomi; luminări jnai subţiri, legate cu testemele se împărţeau la preoţi şi dascăli; în fundul curţii o droaie de cerşetori, îşi smulgeau unul de la altul prapurele şi se certau între dânşii. In acest timp sosise şi muzica primăriei, alcătuită din patru ţigani, trei nemţi, un ovreiu şi trei unguri, sub conducerea capelmaistrului Matzovetzskv.

Preotul însărcinat să citească stâlpii la căpătâiul moartei se sculase şi cea-l’altă preoţime se adună împrejurul sicriului, pentru ic tenie.

Yaetele copiilor, a neamurilor, a prietenelor şi acele ceva mai moderate ale lui Hris-tea, nu împiedicară pe ciocli să ridice sicriul şi să’I scoată în curte peste pânza întinsa pe pragul ilşeî. In curând totă lumea eşi a-fară; prapurele şi colivele se puseră în mişcare, muzica începu sa cânte un marş funebru şi preoţii, îmbrăcaţi în veştminte aurite şi cu luminările în mână, .să precedeze pe moartă. Pe la respântii, convoiul se oprea pentru prohod şi atunci plânsetele reîncepeau şi mai tare. Cucoana Nastasia striga mereu:

— Stai Ralucă, nu pleca că nu te las!

Şi convoiul se punea din nou în mişcare. Peste vre-o jumătate de oră, moarta fu adusa la biserică, în curtea căreia se opri muzica şi unde aştepta o mulţime de lume. După prohod şi cântarea vecînicei pomeniri, sicriul fu adus la groapă, scoborît înăuntru, stropit cuvin, şi ceremonia se sfârşi prin cuvintele obicinuite : «Pecetluim această groapă până la a doua înviere» !

împărţeala pomenilor se termină printr’o bătae cumplită între calici.

După ce’şi plăti tributul seu de durere, Iiristea, întărit de sfaturile părintelui Mihala-che şi a cucoanei Nastasia, se convinse că e zadarnic de a se mai întrista cine-va pentru un lucru Tiotărât de cel atotputernic. Aşa fusese scris şi lucrurile nu mai puteau să se schimbe... Mai mulţi prieteni chiar, vătjându’l cam galben la faţă, ’l sfătuiră să mai iasă prin lume, ca să poată găsi, dacă nu uitarea nenorocire! ce’l lovise, cel puţin o mângâere...

Hristea nu mai şedea de loc acasă; în adever, spunea dănsul, putea el să privească, fără a resimţi o nesfârşită durere, odaia unde se stinsese pentru vecie tovaVăşa tinereţe! sale ? De aceea ’l întălneai pretutindenea: la Marinescu, la Lascarache Petreanu, dar mai cu seamă la Alecu Negradi. Cu tot procesul seu, el era primit în toate casele cu cea mai mare bucurie, ca şi cum, prin verdictul juraţilor, ar fi dobândit un certificat de virtute.

Negradi nu părăsise incă patul. Doctorul Burdea, care venea în fie-care săptămână să’l vadiă, nu’! îngăduia să se scoale până la jumătatea lune! Aprilie. Paralizia dispăruse, dar cuconul Alecu simţia încă o greutate, o osteneală cumplită în tot corpul...

— N’a vrut să mă ia Dumnedeu, spunea dânsul lui Cozmescu. Acum iar trebue să me pun pe lucru... poate că s’o îndura cel de sus, după atâtea suferinţî şi mi-o îngădui să recâştig ceea-ce ain perdut...

— Mai încape vorbă, răspunse Iîristea cu jumătate de glas...

— De acum mă întorc iar la munte şi me pun pe muncă straşnică, ca în tinereţe... Am crezut că o să găsesc un sprijin în ticălosul de lorgu... ai vădut ce mi-a făcut... de acum s’a sfârşit; să nu mai dea în vieaţă ocln cu mine că-s în stare să’l ucid... Trebue să muncesc eu singur... singur...

Hristea clătină din cap cu un aer de compătimire.

— Ceea-ce mă înspăimântă însă, e ca de o cam-dată, nicăerf nu pot să găsesc un ban; tâlharul cel de Sotomon, după ce mi-a mâncat atâta avere, acum nu vrea să me mai împrumute de cât cu dobândă de Ireî-ăteci şi şase la sută.

— Cuconu Lascarache n’ar putea oare...

— Lascarache? Nu ştii că nu’mi mai calcă in casă de când cu istoria însurătoarei?

— Yăd şi eu că-i cam greu de scos la ca-pet; dar mă mir cum să n’aî dumneata pe nimeni în oraş să’ţi facă bine cu ceva?

— Pe cine vrei să am?... Doar pe tine.

— Pe mine? dise Hristea tresărind.

— Ce te miri? Ai o stare în destul de frumoasă, pentru ca să me poţi împrumuta cu vre-o trei mii de galbeni...

— Da, am şi eu vre-o cinci-spre-ijece mii de galbeni...

— Dacă nu şi mai mult; ţi-a mers bine la primărie... Şi Tulcanii mei pe cari i-ai luat pe nimic...

— Vorbă să fie ! Mai mult am perdut de cât am câştigat; ei, hai să punem doue-zecî de mii, dar fii sigur că n’am mal mult...

— Şi nu-ţi ajunge poate?

— Pentru mine da, dar mai ştii ce poate să se întâmple mâine poimâine? doar n’am să remân burlac toată viaţa...

— Glumeşti Iiristachi?

— Nu glumesc de loc; voiu să am şi e£ir odată o gospodărie liniştită şi trebue să ştii că nu’s din aceia cari umbla după zestre mare...

— îmi vine să’mî fac cruce când te aud; nici nu s’a răcit bine mormântul Raluchiî şi te gândeşti să* iei pe alta ?

— Ce să fac? am şi eu o inimă şi-s sătul până în gât de viaţa pe care am dus’o ; am avut eu până acum vre-o mulţumire, vre-un ceas de odihnă? tot doctor şi doctorii, necazuri şi supărări şi nimic alta; mi-a venit şi mie vremea să mai resuflu...

— Dacă’i aşa, fă cum te-a ajunge eapul;

dar mai ântâiu gândeşte-te la mine; dacă nu-mi vii In ajutor, sunt perdut...

— Aşi putea să fac mai mult de cât atâta pentru mata, cucoane Alecule...

— Nu te înţeleg...

— J3acă ai vrea, m’aî înţelege... eu iţî spun că am de gând să me însor, că nu caut zestre aşa de mare şi că aşi putea să fac mai mult pentru dumneata de cât să te împrumut numai cu o mie, doue de galbeni... am vorbit destul de desluşit, mi se pare!

Negradi se ridică puţin şi, sprijinindu-se într’un cot, se uită lung la Cozmescu.

— Te aud şi nu-mi vine să cred... mi se pare că visez...

— Iţi jur că’ţi vorbesc din fundul inimei, urmă Hristea cu o voce tremurândă; ceea ce-ţi spun acum e o taină pe care o port de mult în sufletul meu ; de când s’a întors Ma-ria din streinătate eu veghez asupra ei ca asupra unei comori; şi mi-aşi face seama mai curend de cât să renunţ la dânsa».. Uite, îţi pun la îndemână toată averea mea... trei, patru, cinci mii de galbeni, cât voeşti... eu nu sunt un om interesat şi... din parte-mi... poţi să nu-i dai Măriei nici un ban .zestre...

— Ce voeşti să’ţi respund? Sunt aşa de surprins cum n’am fost nici odată în viaţa mea... Şi, mai la urmă, ce pot să fac? Tre-bue să te Înţelegi mai întâiu cu Maria...

să vedem deprimeşte dânsa... doar nu vreî să pat cu ea ce-am păţit şi cu Iorgu... Dar te sfătuesc să nu te mai gândeşti la lucrul ăsta... e peste putinţă...

— Dar dăcă s’o învoi şi cucoana Agripina ?

— Nu-mi vorbi de Agripina... dânsa şi cu Iorgu nu există pentru mine... capătă învoirea Măriei şi apoi să vorbim...

Ilristea nu iubise nici o-dată în viaţa lui; el nu cunoscuse, până întâlni pe Maria, de cât o singură patimă : banul. Muncise patruzeci de ani, îşi impusese cele mai mari privaţiuni, pentru a dobândi ceea-ce i se părea lui că constitue pe pământ suprema fericire. Alergase necontenit, fără a şti ce este oboseala, spre un singur ţel. Jertfise totul în lume spre a isbuti să strângă parale multe. Când, după vre-o bună afacere el se întorcea acasă cu vre-un fişic de galbeni, îl desfăcea numai de cât pe masă, îi înşira în grupuri egale, îi numera’de câte trei, patru ori, uitân-du-se cu dragoste la fie-care piesă... apoi ’şi umplea mâinele cu aur şi’l făcea să sune şi sunetul seu constituia pentru dânsul cea mai dumnezeiască muzică...

Şi acum Ilristea ar fi dat toate comorile lumei pentru Maria... şi dânsul se gândea la truda lui teribilă, Ia hoţiile ce comisese şi care-1 dusese până pe pragul puşcăriei, la atâtea sacrificii de demnitate şi de cinste, pentru a aduna, ori cum şi de ori unde, bani, bani şi iar bani, şi acum, tocmai în amurgul vieţeî, dânsul descoperise că «unt minute când banul nu însemnează nimic... că sunt patimi mai tari şi de cât «etea de aur... şi că toate averile din lume nu-i puteau deschide o inimă închisă pentru dânsul...

Agripina era dominată cu desăvârşire de Clozmescu: acesta cunoştea toate slăbiciunile, toate coardele inimei sale. De sigur că soţia lui Negradi visase alt-fel de miri pentru Ma-ria; ea descoperise chiar înclinaţiunea fiicei sale pentru Valerianu. Cum ar fi putut însă sa se opună unui om care ’i ştia toate tainele ? în faţa lui Hristea, dânsa nu mai avea voinţă... se simţia incapabilă de cea mai mică împotrivire.

— Din partea mea nu am nimica de Jis, respundea Apripina; dar dacă n’o vrea Maria?

— lSlu vreau să ştiu eu d’al de astea; e treaba dumitale s’o îndupleci... spune-i ca nu se mai căsătoreşte nimeni, din dragoste, în (Jiua- de astă-zi, că e de o mie de ori de preferit un om stătut, cu mintea coaptă, vre-unui ţine, fără căpătâiu; mai făo să înţeleagă că nu are s’o ia nimeni aşa numai pentru ochii ei şi că învoindu-se să-mi fie soţie, scapă şi pe cuconul Alecu din mare primejdie... Dacă e fată cuminte, va trebui să priceapă...

Maria nu ştia nimic din cele ce se urzeau în jurul ei. Nici nu’şi închipuise vre-o dată că Hristea, omul care din toată Piatra îi era mai antipatic, putea să aibă nebunia de a o cere în căsătorie.

Din Ji în ţii dânsa devenea mai tăcută şi mai tristă; gândul eî sbura mereu peste hotare, de unde nu mai venea nici o ştire, nici un singur cuvânt. Ea se uita ore întregi spre munţii Transilvaniei, ca şi cum de pe piscurile lor ar fi putut să se ridice o rază de speranţa...

Câte-va $ile după întrevorbirea luî Negradi cu Hristea, Maria stetea singură în salonul cel mare şi se uita întristată afară : era pe la toacă şi vremea părea foarte posomorită; cerul era acoperit de nuorî şi zăpada, amestecată cu noroiu, se topise puţin...

Hristea intrase tiptil în salon şi se apropiă pe nesimţite de Maria, care tresări îndată ce-1 veqlu lângă densa.

—^Te-ai speriat, duducă? îl qlise Cozmescu cu o voce măngăetoare.

— Nu.

— Stai de mult mata aice?

— Da.

— Eşti supărată pe mine?

— De loc.

— De ce nu spui moşului ce ai; ştii cât ţin eu la mata şi ce nu aşi face ca să nu te mai ved posomorită!

Hristea voi să ia mâna Măriei şi să se apropie maî mult de dânsa, dar ea se îndepărtă cu repeziciune.

— De ce me urăşti atâta, duducă Mărie? Când aî şti ce vreau să fac pentru mata, sunt sigur că m’aî iubi...

— Domnule Hristea, poţi fi încredinţat că nici nu te urăsc, nici nu te iubesc.

Hristea se apropiă din nou de dânsa.

— Cu timpul aî să veZi cum au să ţi se schimbe ideile.

— Nu cred, domnuje Gozmescu.

— Nu-mî Zice domnule, că me supăr; eu aşî voi să ne împrietenim de tot; să ţii la mine cum ţiu eu la d-ta. Nu ar trebui să me refuzi aşa în toate, maî ales tocmai acuma când cuconu Alecu e în aşa primejdie de sănătate şi are aşa nevoe mare de bani. Duşmanii lui i-au făcut o mulţime de neajunsuri, aşa în cât o dudue- pupuică ca mata e ameninţată să rămână fără de zestre; ştii că eu m’am chivernisit puţin şi am pus ceva parale de o parte.... am ajuns în stare să pot ajuta pe cuconu Alecu şi să pot tot o-dată face o poziţie fericită unei turturele atât de resfăţată şi de cocolită cum eşti mata.

— Nu ştiu până acum dacă tată-meu stă aUţt de rău; dar nu pricep ce au a face paralele dumitale cu fericirea mea !

— Nu pricepi un lucru atât de simplu? deşi nu’s aşa de tânăr, tot am inimă verde şi’s destul de hazliu şi de mulicat ca să nu-i

fie nimenui urât cu mine; am şi ceva stare, şi mi-am pus de gând sâ me’nsor... pe cine creţii că am ochii... ghici pe cine?

— Nu voiu sa’mi dau această osteneală, spuse Maria, ingălbinindu-se de o-cfata.

Intr’o clipă ea înţelese totul, îşi lârhuri toată atitudinea de mai nainte a lui Gozmescu faţă cu dânsa.

— Apoi mi-oi da-o eu atuncea: pe dumneata.

— Ved că ţi-ai pus în minte să me necăjeşti astă-Ji, domnule Cozmescu; de aceea ifie earta dacă, fiind indispusă, nu pot sta mai mult timp la vorbă...

Zicând acestea, Maria se scula şi eşi repede din salon.

Hristea remase în picioare, neclintit şi se uită lung timp la uşa pe unde eşise fiica Iui Negradi; dacă ar fi apropiat urechea de odaea ei, de sigur că ar fi auqlit umplâns înăbuşit...

— Răbdare, Cozmescule, îşi zise el.

Maria se simţea perdută. Uitată de ale-rianu, presimţind complicitatea părinţilor ei în acest trafic ce se urzea cu tinereţea şi cu frumuseţea ei, în schimbul banilor unui om pătat, dânsa, cu tot caracterul neîndupleoat pe care-1 moştenise de la părintele ei, nu vedea nici o scăpare, faţă cu nenorocirea ce o ameninţa. Rezistenţa ei era se fie zadarnică; numai moartea putea s’o răpească din braţele lui Hristea, care, ca nişte şerpi, se pregăteau s’o coprindă... Si Maria îşi îndrepta privirile spre apele limpedi ale Bistriţei, cari curgeau în vale, la marginea grădinei... Nu, ea nu va ii nici o-dată soţia acelui mişel, scăpat din ocnă graţie numai corupţiei juraţilor... Şi rîul curgea mereu, cântând vecinicul seu cântec, într’o atmosferă de pace şi de repaos...

Maria rămăsese pe gânduri, cu privirea aţintită spre valurile Bistriţei, când, de odata, ea auiji duruitul unei trăsuri care intra cu repeziciune în curte. Un tănăr sări din ea şi urcă în grabă scările... Prin geamlîcul in-trăret, nu se putea bine distinge figura lui...

Uşa se deschise şi Maria, înmărmurită, în prada unei emoţiunî ce '’i stinsese, vocea şi’î paralizase trupul, se găsi faţă în faţă cu Leon...

In câte-va cuvinte, acesta lamuri Măriei tăcerea lui îndelungată.

A doua Zh dupe întoarcerea sa în Tulgheş, Valerianu, fiind bănuit de a face agitaţie dacoromână, fusese arăstat, din ordinul procurorului lînguresc din Năsăud, pus la secret şi ţinut ast-fel, fără a putea comunica cu nimeni, în timp de peste o lună. Leon avusese imprudenţa, la primş lui sosire în Tulgheş, se ia aperarea unui ţăran român pe care un jandarm îl maltrata într’un chip cumplit; de atunci el fu reu notat de autorităţi şi priveghiat de aproape. Observandu-se apoi că primeşte scrisori din ţară, i se făcu o perchiziţiune; în una din aceste scrisori, Iorgu îi vorbea de «timpul fericit în care frontiera, dintre Transilvania şi Moldova va dispare». Atât fu de ajuns, pentru ca Leon sa fie arestat şi aproape sa fie dat judecăţii pentru urzii în contra siguranţei statului. Acum în ui'mă insă, nefiind nici o probă serioasă în contra lui, el fu eliberat; cum eşi din închisoare, Valerianu pleGăîntr’un suflet, la Piatra.

Maria îl încunoştiinţâ îndată de uneltirile lui Hristea...

— Ilristea, a avut cutezanţa?... esclamă Leon, a cărui figură se schimbă de o-dată.

— Da ; mi-a făcut o declaraţie înflăcărată chiar astăzi... şi, dupe cât văd, el trebue să fie autorizat de părinţii mei...

— Şi ? urmă Valerianu, galben ca un mort.

— Din parte-mî, ’î-am răspuns că nu pot lua propunerea sa de cât ca o glumă... Nici o-dată nu voiu consimţi se deviuf soţia unui asemenea om...

Valerianu aruncă Măriei o privire de ne-sfirşită recunoştinţă şi’i strînse cu putere mâna, care tremura cumplit...

XI

Negradi se sculase din pat; el putea acum umbla prin odae fără a fi susţinut de nimeni.Doctorul Burdea îl asigură că peste câte-va septamâni va putea pleca la munte.

— Aşa e tată, că s’a îndeplinit vorba mea? ii spunea Maria; la Aprilie o să te întorci la ţară ; acum remâne să se îndeplinească şi cea-raita prezicere...

— Care, Mario?

— Că aî să faci avere din nou...

— Să te-audă Dumnezeu, fata mea, căcî tare mi s’au sdruncinat afacerile...

— Laşa ca nu’i nimic ; n’aî mai pierdut bani cu moşia şi’n negustorii? lucrurile se pot îndrepta... Şi apoi ţi-am spus că nici noi n’avem -să rămânem cu braţele încrucişate...

— O ştiu, Mario; de tine nu m’am îndoit nici odată ; dar ce ajutor poţi să’mi dai tu la munte? Singur ticălosul de Iorgu putea să’mi fie de vre-un folos... am jurat însă^să nu’l mai ved în ochi...

— Tată!

— Nu, s’a sfîrşit! Ceea ce me supără aburn, e că ţi-am stricât, îrjtru cât-va, viitorul teu; pe când înainte puteam «pera peţitori de frunte pentru tine, acum nu ştiu, zeu, ce va trebui să facem. Poate fac rău că’ţi vorbesc astfel, dar eu te privesc, nu ca p’un copil, ci ca pe-o femee cu multă judecată...

— Să n’ai nici o grije în această privinţă, tată; eu nu mă gândesc încă să mă mărit...

— Ba trebue să te gândeşti, Mario, cu atât mai mult cu cât mi s’a înfăţişat zilele acestea un prilej, pe care n’ar trebui _şă-l scăpăm. Trebue să’ţi fi vorbit Ilristea că vrea să te ia de soţie...

— Eu l’am crezut că glumeşte, precum cred că glumeşti şi mata în acest minut.

— Nu glumesc de loc, drăguţă ; eu n’am voit sa umblu cu vorbe multe şi ţi-am spus lucrul verde, în faţă.

— Ţi-am spus, tată, ca nu voiu încă sa me mărit; cu atât mai mult n’aşi lua pe Hristea, chiar de-ar fi poleit cu aur .

— Se cunoaşte că eşti sora cu lorgu; a-mânduoi umblaţi după cai morţi să le luaţi potcoavele şi daţi vrabia din palmă pentru cioara din par. Nu înţeleg cp gânduri vei fi avend... cât despre mine, mi-am făcut datoria de părinte. Dacă nu vrei să m’asculţi, fa cum ştii; cum ţi’i aşterne, aşa te-i culca...

Venirea lui Valerianu in Piatra făcu pe Hristea sa’şi îndoiască sforţările pe lângă părinţii Măriei.

Stăruinţele lui Cozmescu prau îndreptate cu deosebire pe lângă Agripina. Dânsul îi ceru, intre altele, ca Leon să nu mai fie primit în casă.

— Cât va fi blestematul acela de Ungur în Piatra, n’o sa putem face nimic ; sa fiu eu in locul prefectului I’aşî alunga peste graniţă, ca pe un venetic. Ce cată el aicea să întoarcă minţile fetelor? cine l’a adus iar pe Capul nostru ?...

Şi Hristea se plimba cu ochii încruntaţi, prin cameră, gesticulând ca şi cum ar fi voit sâ sugrume pe rivalul seu...

Silinţele Agripinei pe lângă Maria fură însă zadarnice.

Pe când Cozmescu, turbat de mânie, alerga pe Ia prefectură şi pe la parchet pentru a obţine expulsarea lui Valerianu, acesta se prezintă Agripinei şi’î cerea voe să fie dus în camera lui Negradi, având a le face amândurora o comunicare de cea mai mare însemnătate.

Maria, sdrobită de emoţiune, aştepta în salon rezultatul acestui demers, ce avea sa hotărască de viitorul şi de fericirea ei.

— Mi se pare că e prea târziă, Mario, îi spunea bătrânul Dumitrache, care nu’şi facea nici o iluziune în această privinţă.

Valerianu povesti lui Negradi, într’un mod simplu, cu un accent de sinceritate convingătoare, viaţa lui de muncă şi de studii, speranţele sale în viitor— cu activitatea pe care o desfăşură, in puţini ani dânsur era sigur sa’şî îndoiască averea — dragostea curata pe care o resimţea pentru Maria, identitatea educaţiunei ce primise amândoi, şi după ce, in termeni discreţi, lăsă să se înţeleagă ca iubirea lui era împărtăşită, tînerul ceru mâna Măriei...

El se scula în picioare şi, rezemat de un fotoliu, aştepta neclintit, ca o statue, respun-sul lui Negradi.

— Cu mare părere de reu, domnule Vale-rianu, trebue sa’ţî spunem că nu putem să’ţî dam pe Maria, respunse Alecu; Iasă că e prea tînera incă, pentru ca să sufere greutăţile unei familii, dar şi mijloacele noastre sunt, pentru moment, prea slabe pentru a’î putea da un venit cum se cade; cu ceea ce ai dumneata, nu cred c’ar putea duce o viaţă fericita...

Valerianu îşi muşca buzele şi, cu faţa învineţită, intimpină:

— Nu sunt bogat, dar am destul cu ce să pot intimpină ori-ce nevoe...

Toate încercările lur Valerianu fura de prisos.

El ridică puţin glasul, deveni stăruitor, felo-cuent, înflăcărat...

Nimicpu putu sa înduplece pe Negradi. Des-nădăjduit, cil inima sfâşiată de durere, Leon trecu pe dinaintea Măriei fără a’i spune un cuvănt; îi strînse mâna, o privi din nou cu o espresiune de dragoste nemărginită şi plecă.

Totul parea sfârşit.

La poartă, Leon se ’ntâlni'cu Hristea care, veclendu’l atât de- abatut şi de palid, înţelese cele ce se petrecuse.

— Două cuvinte, domnule Cozmescu.

— Me rog... respunse acesta îngrijat...

— Am cerut as taci! mâna domnişoarei Maria ; părinţii ei mi-au refuzat’o...

— Când ai şti cât de rău ’mi pare...

— Lasă făţărnicia la o parte şi ascultă, zise Valerianu răstit; cunosc toate uneltirile du-mitale, şi fiindcă Maria nu va fi a mea, apoi rae jur pe amintirea mame! mele, ca nu va fi nici a unui mizerabil caTlozmescu! Băgaţi bine ’n minte ce ţi-am spus şi să ştii că sunt gata să te’mpuşc ca p’un câne, daca vei urma cu intrigele şi cu stăruinţele dumi-tale. Acum — Vale!

Şi Valerianu se departă fara să lase macar timp lui Hristea ca sa-i respundă. Acesta, un moment înmărmurit, îşi, reveni curând în fire:

— Am sa me tem eu de ameninţările unui amorez nenorocit!

Hristea pleca spre curte fluerând ca şi cum nu i-ar fi fost frică. Dar inima lui nu încetase a bate cu tărie şi ovî-cine putea sa citească pe figura lui neliniştea ce ’l cuprinsese...

fostul cel mare era pe sfirşite. Trecuse Duminica Floriilor şi acum, în săptămână pa-timelor, creştinii adeveraţi se pusese pe rugăciuni şi peispaşenie. Erau, nu e vorbă, câţiva pravoslavnici, car* postise tot timpul cât se scurge de la sfârşitul câşlegilor până ’n Sâmbătă Pastelor, adica şapte săptămâni, dar aceştia, afară de partea duhovniceasca, se puteau numera pe degete: cucoana Nastasia Bogoslov, maiorul Protici, cuconul Dumitra-che şi Hristea Cozmescu.

Acest din urmă nu lipsea nici-o-data de-la bişerică; la praznicele mari el visita chiar mai multe locaşuri ale lui Dumnezeu. Cum intra într’o biserică, cu un aer smerit şi umilit, el se ducea, în vârful picioarelor,, de la o icoana Ia alta, facendu-şî semnul cruceî, încet şi cu nisce gesturi largi şi cumpătate şi se prosterna de mai multe ori înaintea sfinţilor de mâna întăiu şi cu deosebire înaintea Maicei Domnului, al cărei chip i-1 îmbrăcase în argint suflat cu aur, cu banii lui. Apoi se aşeda în strană, la dreapta, lângă dascăl, şi cânta împreună cu acesta în tot timpul leturghiei, pe glasul al şeaptelea...

Părintele Mihalache Prapur spunea ca dacă ar fi în Jiua de astă-iji mulţi creştini ca Hristea Cozmescu, lumea ar merge cu totul alt-fel şi ar fi scutită de multe ticăloşii şi far’ de legi...

Dar toţi nu puteau sa aibă taria de suflet a lui Hristea; cea-l’alta lume, ca Frăsina A-limpici şi Aristiţa Uluceanu, nu postea de cât Mercurea şi Vinerea...

Unii chiar, ca Forăscu şi Săcultea, nu posteau de loc. Cât despre Sotir, el nu se putea împiedica de a protesta în contra acestui o-biceiu. «Ultimele descoperiri ale ştiinţei, spunea el, ne dovedesc până la evidenţă, că Dumnecjeu nu exista». Şi Sotir invoca autoritatea unei cărţi şi mai groasă încă de cât aceea unde se demonstra că omul se trage din maimuţe..

Pentru a dovedi că e un om modern în toată puterea cuvântului şi că la dânsul su-perstiţiunile n’au trecere, Sotir cerea, în casele undă era poftit la masă, să i să pregătească anume pentru dânsul, mâncare de dulce, ceia ce nimeni nu îndrăznea să refuze «bobocelului» Pietrei. Cucoana Nastasia, cum ’l vedea, se îndepărta de dânsul, cu graba, facen-du-şî cruce:

— L’a stăpânit necuratul! spunea veduva protopopului.

In Sâmbăta Paştelor însă, Sotir se întoarse mai de timpuriu acasă, îşî aşe$ă hainele cele nuoî pe un scaun, puse ghetele sale de lac pe masă, pentru a nu fi atinse de vre-un grăunte de praf; făcu o inspecţie cămaşei sale «cu jabouri» pe care nu o punea de cât la dile mari şi aşteptă să înopteze. Bobocelul Pietrei se pregătea să meargâ la biserica, unde era să întâlnească pe Profira... Respins de două ori d’a rândul, Sotir nu perduse on-ce speranţă, în urma plecăreî lui lorgu... Arghir şi Săcultea, la rândul lor, se îmbrăcase încă de la opt ore şi aşteptau, înţepeniţi, cu picioarele întinsă, pentru a nu li se strica forma pantalonilor, momentul de a da ochi cu Profira...

Peţitorii se înmulţeau merefrln juritl urîtei moştenitoare a lui Petreaniu Poetul Bogoslov publicase de curend un volum întreg de poesiî «dedicate domnişoarei P. P.» şi, de câte-va clile, intrase in campanie -şl locotenentul Pri-saceanu, de Ia Pângăraţi.

Intrarea Profiriţeî în biserică fu salutată de-un murmur de admiraţie. Sotir, cum o văJuse repedi In pridvor, pentru a o duce la un loc pe care i-1 rezervase; Săcultea însă il luase pe dinainte; el apucase pe Profira de mână şi o trăgea într’o direcţie opusă, pe când Ar-ghir şi cu locotenentul Prisăceanu îi ţineaţi calea.

— Las’o, şopti Sotir la urechea substitutului, las’o că te permut...

Cu multă greutate Profira isbuti să’şî facă un loc printre adoratorii ei şi să străbată lângă cucoana Nastasia Bogoslov.

Nepotul acesteia se aşerla lângă Profira şi arunca o privire triumfătoare rivalilor săi...

Maria, înbrăcată într’o rochie neagră, care făcea să reiasă şi mai mult albeaţa figureî sale, întipărită de o durere adâncă, şedea rezi-mată de o strană, cu capul plecat, cu ochii pe jumătate închişi, cu mânile strânse pe piept...

La spatele ei stăteau Agripina şi Hristea Cozmescu; acesta ţinea cu amăndoue mânile o lumânare de o grosime estraordinară.

După ce părintele Mihaladie sfîrşi de cetit evanghelia, şi strigă «Hristos a înviat», credincioşii începură a’şî aprinde lumânările; mai ântăiu prefectul Grozăveanu, apoi cuco-nul Lascarache Petreanu, depulatul Guzgan, Sotir şl ast-fel, păstrăridu-se ierarhia, pân.i la copiştii de la tribunal şi de la poliţie...

Pe când Agripina şi Hrislea se oprise înaintea altarului, intr’un moment de îmbulzelă ce se produsese în biserică, Valerianu, care stătuse ascuns în mulţime, cu ochii aţintiţi la Ma-ria, se apropia de odată de densa, şi-i şopti:

—* Vei găsi scrisorile mele sub banca de piatră din grădină... Tot me iubeşti, Mario?

— Până la moarte... respunse Maria încet şi apasend asupra fie-cărui cuvent...

Valerianu se îndepărtă la timp pentru a nu fi vedut de Hristea, care, întorcându-se de lângă altar, veni spre Maria şi-izise: Hristos a înviat!

La vederea lui Ilristea, Maria, încă în prada emoţiunei cumplite pe care i-o produsese apariţia neaşteptată a lui Valerianu, treesări cuprinsă de spaimă, întinse mânile ca şi cum ar li cîautat un reazim şi căţju, fără simţire, la pământ...

Sotir şi cu Dumitrache se repeziră numai de cât şi o ridicară : ei o duseră pe braţe până la o trăsura...

— E'hăldură prea mare, observa cucoana Nastasia Bogoslov.

— Ce căldură? Ştim noi ce e la mijloc, respunse Aristiţa Uluceanu...

Ajunsă acasă, Maria îşi reveni în fire; ea îşi trecea mâna pe frunte ca şi cum s’ar ii deşteptat după un vis; vedea încă înaintea ei sute de luminări aprinse, audea vocea lui Valerianu care-i şoptea mereu: Tot me iubeşti? Şi inima ei bătea cu tărie şi fiori faceau să i se cutremure tot corpul... Nu, era cu neputinţă, mai bine moartea de cât nenorocirea de a fi soţik lui Hristea.,. ea jurase credinţă lui Leon... va fi a lui Leon, ori ce s’ar putea întâmpla...

Hristea îşi îndoia stăruinţele pe lângă Ne-gradi şi Agripina. El îi sfătuia acum să pjece cât mai curând din Piatra şi să se stabilească din nou la munte :

— Cât timp o sta Ungurul aice în Piatra, nu-i nimic de făcut... la ţară are ^ă-1 uite mai curând... Când me gândesc, cucoane Ale-cule, că tot Iorgu m’a nenorocit şi pe mine!... Dacă nu aducea pe transilvănean în casă, astă-di totul era sa fie sfârşit; şi eu şi dumneata scăpăm de grije...

Negrafii făcu un gest de dispreţ pentru fiul seu.

Vremea se îmblânzise; zapada se topise şi făcuse să crească apele Bistriţei şi a tuturor riuleţelor can, umflate peste mesură. coborau de la munte bucăţi mari de copaci şi sfarămături de stânci. Ceahlăul, desbarat de nuorî, îşi ridica din nou trupul seu de uriaş, acoperit de păduri, dominând toata priveliştea de la lAinceşti şi până la Piatra...

Pe tute câmpiile, acoperite din nou de o iarbă deasă şi măruntă, era o mişcare neobr-cinuită ; pretutindeni ţăranii eşise la munca...

In fie-care $i sosea în Piatra câte un slujbaş de la Lunceştî, pentru a lua instrucţiuni de la Negradi. Acesta, aproape pe deplin restabilit, se hotărâse să se întoarcă la munte...

— Acum au să meargă alt-fel treburile, spunea dânsul «ferşteruluî» CarlTerek... nici o îngăduire pentru nime... toţi trebue sa se pună pe brânci şi să-mi dea socoteala până şi pentru un paiu... cât despre dumneata, ţi-am spus : pe cate ţăran îl vei prinde furând lemne, să-l împuşti ca pe un câne...

ReparaţiuniLe ce se faceau caselor de la Lunceştî, nefiind încă terminate, Negradi pleca singur la ţară; Agripina şi Maria trebuiau să-l urmeze peste o săptămână.

Dimitrache rămase în Piatra, după îndemnul fratelui său, pentru a-i priveghia gospodăria :

— Nu pot să pun cea mai mică nădejde pe Agripina... mî-am perdut băiatul, mi-am perdut nevasta... am remas singur...

Negradi îşi ştergea fruntea pe care eşiau bobi mari de năduşeală... şi ochii lui, mari deschişi, priveau, cu un fel de îngrijire, pe câmpia ce se întindea înaintea lui... Alecu avea să joace, anul acesta, la munte, o partidă periculoasa, care putea sa se lermine cu ruina deplină a averei lui... Şi în această situaţie groaznică, Maria se încăpaţîna să refuze mâna lui Hristea.

Şi Negradi repeta: Am remas singur, singur, singur...

XII

— S’a întors boerul! Vestea se lăţi într’o clipă, de la Lunceştî pânăJa Hangu şi până la Durău... Ţeraniî, înştiinţaţi prin ferşterul Cari de ameninţările lui Negradi, se aretau foarte îngrijaţi...

Cum sosi la munte, Alecu congediă pe vechil, care în tot timpul boalei stăpânului sefl, nu îngrijise mai de loc de administraţia moşiei şi ’î lăsase acum condicile în cea mai mare neorânduială; el reduse apoi numărul îngrijitorilor şi al slujitorilor şi urcă chiria cârciu-melor de pe Lunceştî şi de la Răpciuni...

Jupânul Strul Aisfeld se văita că această urcare avea se’l ruineze cu desăvârşire.

— Ii da şi dumneata rachiu mai prost, îi spunea Negradi.

— Mai prost? nu pot să dau mai prost ca acum...

Opt perechi de poştalion! — cei mai frumoşi — fură vânduţi peste graniţă, aşa încât cunoscuta herghelie din Lunceştî remase a-proape goală...

De la patru de dimineaţă, Negradi era în picioare şi vocea sa puternică se audea tunând în toate părţile: în cancelarie, jos la ferestrae, prin sat. întovărăşit de Neculae Brusture şi de primar sau de suprefect, densul cutreera moşia, în fle-care (ji, făcând să se resimtă pretutindeni mâna sa de fier.

Ferăstrăul cel mare era In plină activitate ; mai în fie-care oră sosea câte o plută întocmită din butuci mari, cari erau traşi imediat pe mal şi târâţi cu fringhii până sub cuţit. Era un sgomot asurzitor de lemne rostogolite şi de scrâşnituri de fier; sub dinţii ferăstrăului, buştenii scoteau un ţipăt strident, neîntrerupt... şi fâşii din trupul lor, lungi şi netede, cădeau mereu, cij un gemet surd, la o parte...

Negradi nu era nici odată mulţumit.

— Mai iute, mai iute, striga el plăeşilor cari rostogoleau butucii, mai iute că ve sfârm ciolanele!

Intr’o di, dânsul găsi, lângă o plută, pe un ţăran, dormind cu capul rezimat de un lemn.

— Scoală tigoare I răcni stăpânul lovin-du’l cu biciuşca peste obraz.

Ţăranul, speriat, sări drept in picioare.

— Nu-î destul că n’aţi lucrat nimic toată iarna, tot nu v’aţi săturat de somn ‘?... Neculae... ia scarpină-1 puţin la ureche.. Aşa!... acum du-te de te inai îmbată dacă ’ţi dă mâna...

Apoi, adresându-se către suprefect:

— Nu mai lipseşte tiime de la lucru?

— Cum să nu lipsească... tâlharii tot tâlhari... nu sunt vreo opt cu ban! luaţi încă din anul trecut şi cărora nu poţi să le ma! da! de urmă ?

— Ba pe do! dinfr’ănşii, răspunse primarul Iordache Nemţeanu, i-am prins aseară... i-am dat pe mâna cuconulu! Petrache.

— Ha! să i vedem, strigă Negradi înfuriat.

La primărie, Zlotescu eşi numai decât în-naintea unchiului seu:

— Bonjour, moş Alecachi, ce vent te aduce pe la noi ?... jupân Iordache porunceşte să aducă dulcăţâ şi să facă cafea îndată...

— Unde-s tâlharii? întrebă Alecu răstit...

— Lasă că i-am învăţat eu minte... uite în ce hal i-am pus.,.

Zlotescu deschise o uşă şi, dintr’o odaie întunecoasă, scoase afară pe ţărani.

Aceştia steteati neclintiţi, cu capul plecat şi-şî învârteau căciulele în mâini...

— Ei, ei, aşa e că aţi codălghit’o? le spuse primarul.

— Câte parale aţi primit, ticăloşilor ? ’j întrebă Negradi.

— Câte opt-Jeci de iei...

— Şi după ce-aţi păpat banii, aţi crezut că puteţi s’o ştergeţi peste graniţă, fără ca să mai daţi vre-o dată ochi cu nime ?

— Serutăm mâioele Cucoane, răspunse u-nul din ţărani, banii ’î-am primit, nu tăgă- duim, dar am lucrat la curte pentru dânşii... aşa ne-a poruncit vechilul...

— Nu vreau să ştiu de vechil, care a fost un hoţ ca şi voi, întrerupse Alecu; v’am dat bani ca să’mi munciţi la ferăstrău, trebue să’mî munciţi... Antoane, să mi-î regulezi dumneata: mâine dimineaţă să-î văd la Bistriţa....

Una din gospodăriile cele mai bine ţinute din sat era, fără îndoială, acea a Smarandeî Fagur, văduva unui rezaş, care se înecase anul trecut, în vârtejurile de la Toance. Smarandeî ii rămăsese de la bărbatul el, o stare destul de frumoasă: Jece fălci de pământ, un pământ negru şi gras, de’ţi părea, când intra plugul in brazdă, că e amestecat cu unt... vite îndestule, coşarele pline...

Casa, de lemn vânjos de munte, era bine tencuită şi văruiala, albă ca zăpada, tot-d’a-una primenită ; un brâu albastru închis o încingea de jur împrejur pe o lăţime de trei palme... la toate ferestrele erau oale cu flori, garoafe şi muşcate...

Smaranda şi cu fiica ei, Irina, eşiau foarte puţin de la moartea răzaşului; in schimb, casa lor era locul de întâlnire al fruntaşilor din sat.

— Ce-o fi însemnând şi mânia asta a boe-rului, de când s’a întors din Piatra? întreba jupâneasa Smaranda pe moş Gavril, cumă-trai ei, an moşneag de vre-o opt-zeci de ani, nalt şi drept ca un brad.

— Ce să Însemneze? lupul păru-şi schimba dar năravul ba; aşa i-a fost firea de mititel... şi apoi ai mai vedut boer fără toane?

— Toane ca toarne, dar s’a întrecut cu gluma... n’aî au^it ce mânia lui Dumnezeu a fost a$î dimineaţă prin sat? care cu dorobanţi, care cu vătafi, pe toţi câţi i s’au năzărit boeruluî că-i datoresc bani, încă din vremea lui Papură-Vodă, i-a scos la lucru...

— Pentru unii o fi având dreptate...

— Ei lasă moş Gavril, dumneata eşti prea prea; zi mai bine că cel mai tare e şi mai mare şi că dreptul umblă in tot-d’a-una cu capul spart, spuse vlnetorul Ştefan Bursuc.

— Voi sunteţi nişte copii bre, nu ştiţi ce-i aceia viaţă: aşa i-a fost dat omului s’o ducă, din necaz In necaz, şi fii tu încredinţat că ori boerul ăsta ar fi, ori altul, tot dracul!

—Bine; dac’ar fi numai boerul, calea valea, -dar par’că s’a lăsat o droae de lăcuste peste noi... lasă, nu mai clătina din cap; vrei să-ţi înşir? poftim: Intâiu târtanii cari ne jupoaie de piele şi cari ne otrăvesc... poţi sa le faci ceva? îndată ’ţi găseşti beleaua cu domnu prefect. Ş’apoî ciocoiul de Anton parcă-i mai de soiu? ’i mai al naibii de cât toţi vătafii boeruluî; are el altă treabă de cât să ne fure şi să ne înşele când ’î să plătim birul? Da tâlharul cel de Nemţeanu, da cânele de Neculae Brusture, da pelilivanu cela de nepot al lui conu Alecu, pe care ni l’a trântit notar aicea, ca şi cum ar fi rămas satul de izbelişte!

— Ho, bre! mai potoleşte-te! par’că eşti o moară stricată, aşa ’ţi umblă gura...

— Da mal poţi tăcea, când ţi-i acru sufletul de atâtea necazuri, câte au dat peste noi? De încearcă vre-un creştin să ia vre-o aşchie din pădure ca să aibă cu ce să’şi facă de mâncare, hop! sar toţi pădurarii să’l bata, şi de’l împinge păcatul să dea peste lighioana ceia de ungur, val de capul lui 1 nu ne ameninţa el mai deunăzi că are să ne împuşte?

— Toate bune şi frumoase, dar unde-I chip de scăpare? O da Dumnezeu şi s’or schimba lucrurile cu vremea; până atuncea răbdare, alta nu pot să vă spun...

— Ceea ce mă îngrijeşte pe mine, ’i mar-ţafoiul cela de notar, care hojma nu dă pace Irineî; unde a vedea-o, după dănsa; n’are fata cap să se ducă şi ea odată singură, fără ca să’î iasă haihuiu înainte... se plângea ju-pâneasa Smaranda.

— Şi Toader par’câ-I nu ştitt cum ; ce tot are de nu stă locului? una două, peste graniţă... o vedea el pe dracul; ştii vorba ceia î nu cauta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru be-hehe vei prăpădi şi pe mihoho. Şi apoi s’a răsuflat el la cine-va cam ce fel de gânduri o fi avănd, de nu-î mai dai de urmă?

— Ti-aî găsit! respunse Smaranda; am putut eu vre-odată afla ceva din gura lui? aJl pentru una, mâine pentru alta, tot cu ungur® niî ceia; şi săptămânele trec şi ’n sat nu se mal întoarce...

— Să dea Dumnezeu tot bine să fie; dar mă mir tare mult că-î logodit de alâta’mar’ de vreme.şi par’că habar n’are de însurătoare... de-ar lua-o odată, cumătră, să scape Irina de bucluc şi să te văd şi pe dumneata liniştită 1

3. doua $i era Duminecă. Sătenii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, se îndreptau, pe nemâncate, care spre biserică^ care spre cârciuma lui Strul Aisfeld, unde părintele Matei Prapur şi cu dascălul seu Pricochi începuse «ântâia leturghiei» — cum spuneaţi eî.

Părintele Matei era fratele mai mic al părintelui Mihalache, elevul şi emulul acestuia în trebile duhovniceşti, aşa cum le înţelegeai! dânşii.

La fie-care botez, căsătorie sau înmormântare era o adevărată tocmeală între preot şi poporenii sei... Părintele Matei urcase o-dată atât de mult pretenţiunila sale încât un răzeş fu nevoit să aştepte patru zile, — timpul de a’şl aduce un duhovnic din Piatra — până sa’şî poată înmormânta copilul...

De la cârciuma lui Strul, popa era adus la biserică, mai mult de nevoe decât de voe, de către ţărani şi pus*să’şi facă slujba. Nu arare ori, în timpul liturghiei, se năşteau certe şi chiar bătăi, între părintele Matei şi dascălul seu...

La întoarcerea de la biserică, popa cu dascălul şi cu mulţi din credincioşi, se opreau din nou la cârciuma lui Strul... Acei ce nu aveau parale indestule, dădeai! mal ântâiu pe acasă, pentru a aduce vre-un obiect de amanetat: unii veneau cu câte o baniţă de porumb sau un sac de cartofi, alţii cu câte uu topor sau o coasă... Strul lua toate aceste lucruri şi le grătnădia într’un fel de magazie-muzeu, unde găseai de la inele şi cercei până la piei de urs şi butuci mari de lemn, de la găini şi raţe până la cârlani şi viţel...

Ai fi (Jis că vre-o populaţie primitivă venea să depună tot felul de ofrande pe altarul vre-unui idol...

Era, în adevăr, un idol, la care se închina toată această lume: stacanul mare de rachiu, aşecjat pe o masă şi în care strălucea lichidul preţios, ce înviora inimele, aducând cu dânsul uitarea necazurilor, alinarea durerilor...

Şi averile se topeau şi vieţile se stingeau la. sărutările de foc ale idolului, cu buzele sale vecinie umede...

Scripcele începuse să resune, dulapurile să. Se învârtească, danţurile să se încingă.

La o masă, câţî-va plăeşl vorbeau între ei.

— Dar ce-o fi având Toader de nu se mai întoarce de dincolo? întrebă Tănase Cobuz pe Ştefan Bursuc.

— Cine-1 mai înţelege!... trebue să ticluiască el ceava pe acolo... da cănd s’o întoarce ştiu că are să fie nuntă! Irina bogata, el bogat, Irina frumoasă, el frumos... aşa păreche Jic şi eu!

— Iaca şi frates’o Andrei dincolo, lângă fata Bîrsăniţel... mi-se pare că s’a aprins şi el de Anica... uite cum n’o mai pierde din ochi...

— Aşa-s amândoi fraţii, când se lipesc de ceva, nu’î mai desparţi nici cu cleştele...

XIII

— Bine, se poate să faci dumneata aşa posnă, herr Cari, întrebă Zlotescu pe ferşte-rul Terek care, cu puşca pe umăr, intra flde-rând la curte...

— Spus boer faci aşa, făcut aşa; la mine ori ţaran ori chini tot una, eu nu ştii...

— Unchiul ţi-a spus să uciJi oameni ?

— Tumnealui. Fost ţaran pudure; prins furat; faci bum cu pusche... murit la densul...

— Ei, ce creiji că’i de făcut Antoane? spuse Petrache, adresându-se către suprefect.

— Ce’î de făcut? vrei să ne spânzurăm acuma? l’a ucis, l’a ucis, şi s’a mântuit; dac’aşa a poruncit cucomil Alecu, nu găsesc nimic de zis...

In curând veni şi Negradi în curte.

— Aha! or învăţa ei de-acum minte, tâlharii.., auiji dumneata, să’mi fure toate lemnele! dar ce cred ei c’aicî suntem în satul lui Cremene şi că au rămas pădurile de rî-sul haimanalelor? Bine ai făcut Cari! trage şi de-acum înainte, fără milă, că răspund eu de. tine...

— Dar nu te gândeşti, unchiule, că putem intra într’un chichion?

— Ce chichion ? Ai uitat, nătăraule, că sunt deputat...

— Lasă, cucoane Petrache, nu mai supăra pe cuconu Alecu, Jise suprefectul, doar nu’i chestia aşa de grea; vom pune pe Să-cultea să ticluiască un fel de cercetare şi să facă lucrurile muşama; trebuea să le dea o-dată o lecţie blestemaţilor ăstora de potlogari..

— Vin’o ’ncoace să-i scriem, Antoane, Jise Negradi.

In sat era mare fierbere.

— Val de mine şi de mine, ce mă fac eu de-acum fără de bărbat! ţipa nenorocita nevastă a ţăranului, ucis de ferşter. Cine are să ’ngrijască de ogor şi să’mî hrănească copilaşii! s’a sfîrşit...,mi-e totuna... me duc sa dau cu cuţitu In ungur!

Mai mulţi ţărani şi ţărance steteau împrejurul mortului şi vorbeau, încet, intre dănşii:

— A ’nceput să se ’ntreacă cu gluma!

— Ferească sfântul şi de mai rău! elicea un betrân gârbovit.

— Ce vrei mai rău, dacă ne şi ucid ?

în aceste împrejurări, începuse recrutarea în plasa Muntele. In toate casele nu se vorbea de cât de acest eveniment... era o nelinişte şi o îngrijire generală... în fie-care familie, nenorocul putea să se abată şi sa răpească pe sprijinitorul ei cel mai voinic...

Pe cine era să’l însemneze soarta? Cine era să fie smuls pentru ani întregi şi dus, peste munţi şi peste ape, până cine ştie unde, departe, tocmai colo, în ţara muntenească? Din aceste călătorii îndelungate, mulţi nu se mai întorc în satul lor...

— Tragere la sorţi, adecă vorbă să fie! ji-cea moş Gavril lui Tănase Cobuz şi lui Andrei Fulger; numai cu norocul nu aveţi a face; nu scapă cine-i norocos, scapă numai cel care-i bine cu suprefectul; iar de cum-va nu te are la stomac vre-un ciocoiu de pe moşie, aliluia! poţi să-ţi tai pletele, fătul meu...

— Mie nu’mi pasă, eu am tras anţerţi şi am scăpat de oaste, răspunse Andrei Fulger.

— Mări taci! şi zici că ai scăpat? bata-te cucu băete!... se vede că eşti de ieri, de alai-tăerî; cum te văd însă c’aî sâ mai faci şmo-tru, mâine-poimâifte, prin Piatra ori pe la an-tilerie -tocmai în Iaşf...

Anton Gămărescu încercase în câte-va rânduri, în inspecţiile pe care le făcea prin Lun-ceşti, să ’ndemenească pe logodnica lui Andrei. Sub diferite pretexte, dânsul o chemă la primărie, apoi la curte, la Negradi, când acesta se afla încă în Piatra...

Cu toate silinţele sale însă, suprefectul nu putu sâ ajungă la nici un resultat...

Anica răspundea cu demnitate la toate propunerile sale:

— Dacă are ceva să’mi vorbească, să poftească pe la noi; avem şi noi casă...

împotrivirea ţerancei exaspera pe Ap ton.

— De unde ştie, dumneaei, pentru ce o chem? spunea el primarului; asta însemnează că-şî bate joc de autoritate... lasă că o să’i arăt eu!...

Sosise momentul răsbunărei.

Camărescu înscrise numai decât, in lista celor ce aveau să tragă la sorţi, pe logodnicul Anicheî, Andrei Fulger. Acesta, deşi căiju între cei din urmă, fu luat Ia oştire şi trimes la Iaşi, pe când fiul lui Neculaî Brusture, — un uriaş ca şi tatăl său — fu trecut ca bolnav de piept şi scutit de armată.

Negradi rămase surd la toate rugamintele lui Andrei.

— Suprefectul te-a înscris ca bun, n’am ce să’ţi fac. Nu pot să mă stric cu dân'sul...

Andrei aminti atunci lui Alecu că fratele seu, Toader, scăpase pe Iorgu de la moarte...

— Mai bine nu l’ar fi scăpat, răspunse boerul... s’ar fi desbarat lumeâ de un nemernic...

Peste câte-va Jile Andrei fu nevoit să plece iar Anica rămase desnădăjduită...

— Acum, spunea Cămărăscu lui Petrache, până intr’o săptămână «demoazela» are să fie a mea...

Pe când multe familii erau desperate din pricina luării atâtor tineri la oaste, o veste şi mai rea de cât toate căJu ca un trăsnet , în sat: perceptorul dăduse de ştire că are să ’nceapă a strânge dările ca şi cum 'ţăranii nu le-ar fi plătit odată pe trimestrul curgător!

Mai mulţi ţeranî alergară la suprefect, ru-gându-1 să le spună dacă lucrul e adevărat sau dacă e numai o nouă glumă a notarului.

— Stăpânirea nu are obiceiu să glumească; dacă’i pe aicea perceptorul, să ştiţi că n’a venit el aşa de florile cucului...

— Bine, cucoane, dar n’am plătit noi, mai deunăzi, tot darea asta care ni se cere astăzi?

— Ştiu eu! Dacă vrea aşa guvernul, ce pot să vă fac ?

De la suprefect ei se duseră la Negradi.

— Ce este? ce vreţi iară? iar vr’o răsvră-tire ? Nu vă mai astâmpăraţi ?

Ţeranii se jeluiră cuconului Alecu, conju-rându-1 să împiedece un aşa de mare abuz...

— Hai, eşiţi afară şi nu-mi mai faceţi capul darabană cu atâtea tânguiri... par’că eu sunt vodă aici în sat! Vi se porunceşte să plătiţi, aveţi să plătiţi măcar să ve ia şi dracul...

In acest timp sosi la Lunceşti substitutul Săcultea, pentru a face o cercetare în privinţa omorului comis de Cari Tărek.

Substitutul, căruia i se promisese postul de procuror, descinse chiar la Negradi, şi ’şi dresă procesul seu verbal, în cancelaria acestuia, după ce ascultă pe Cari şi pe Neculai Brusture.

Săcultea se convinse numai decât că ţăranul fusese împuşcat din greşală...

Cari se lăuda acum prin sat că procurorul i-a dat voe să împuşte pe toţi «chinii» pe câţi îi va prinde in pădure...

însuşi moş Gavril clătina acum din cap şi spunea:

— Tare mă tem că are s’ajungă cuţitul la os !

— Ei, moşule-, răspundea Bursuc, nu facea bine Condrea, când căuta să ne scape de ciocoii care ne sărăcesc şi ne lasă pe drumuri?... L’au trimes boerii la Pângăraţî, nu e vorbă, dar scapă el de acolo, n’ai grijă...

— Ei, Petrăchiţă, spunea suprefeetul cu un aer triumfător, eu m’ara asigurat de fata Bîrsăniţei; când o să te văd şi pe tine luând cea-l’altă cetate din sat, pe Irina?

— Ei, nene Antoane, la mine e ceva mal greu... cetatea e mai bine păzită... dar tot sper că în curând o să ies victorios din luptă...

— Ţi-e frică, mi se pare, de Joader...

— Mie? nu me cunoşti, se vede... până. într’o săptămână, îţi garantez de izbândă... uite, pun rămăşag pe ce voeşti...»

— Pe calul tău cel alb... primeşti?

— Nu, nu pe alt ceva..» Ţin prea mult la el...

— Ba pe calul teu, că nu te costă nimic, e de fiîrat, de peste graniţă, nu ştiu eu!

— Ei, hai fie; şi tu pe pistoalele pe care le-ai furat de la hanul Grecilor...

— Da de unde ai aflat?...

— Par’că nu ştie toată lumea în plasă...

Conversaţia suprefectului şi a notarului

fu întreruptă de Negradi.

— Trebue să ştii Antoane că poimâne au să sosească Agripina şi cu' Maria... am pus să le pregătească odăile; vine şi Dumitracîie cu Hristea... trimite duoî călăraşi înaintea lor.

— Cucoane ! cucoane! strigă primarul Ior-dache Nemţanu, intrând într’un suflet; nu ştiţi ce s’a întâmplat... a scăpat... a scăpat. Condrea de la Pângăraţi...

— Ce spui! esclamă Negradi surprins.

Suprefectul, tremurând ca varga, se sculase în picioare ; el începu să se plimbe prin odae, în prada celei mai mari nelinişti.

— Vai de mine! Ce ne facem de acuma?.. O să ne omoare pe toţi...

Primarul povestea lui Negradi amănuntele evadărei teribilului plăieş:

— S’a înţeles cu soldatul de pază care era tot din satul lui; a plecat şi santinela cu dânsul... de acum să te ţii...

— Trebue prins numai de cât şi împuşcat... striga Negradi, la rândul seu foarte îngrijat...

— Cum un chini! adâogă herr Cari.

— Ascultă Antoane, urmă Alecu, scrie la Piatra să-mi mai trimeaţă câţi-va soldaţi... nu voiu să mi se întâmple ca lui Iliescu de Ia Dorna... am să scriu şi Agripinei să mai aştepte vre-o câte-va dile, până il veţi prinde...

La primărie, la suprefectură, lu curte se luaseră mesuri straşnice de pază... pretutindeni, la t6te răspântiile, erau postaţi câte doui, trei argaţi, înarmaţi până’n dinţi. Negradi îşi ascunse într’un beciu banii şi hârtiile de valoare pe care le mai avea. Ferşte-rul Cari, împreună cu doui pădurari, fu rânduit se păzească casele boerescî; nimeni nu putea să intre sau se iasă fără învoirea lui...

Pe când Negradi, suprefectul, primarul se mai liniştise puţin, după teribila spaimă care îi cuprinsese in primul moment, de o-dată, o veste neaşteptată veni se aducă din noCi o mare turburare la curte...

Suprefectul, întorcându - se acasă, găsi chiar pe masa din cancelarie, o scrisoare din partea Iui Condrea. Acesta înştiinţa pe Cămărescu că aflase toate cele ce se petreceau la Lunceşti de cât-va timp şi că era ho-tărit, dacă locuitorii nu vor fi lăsaţi in pace, să facă o vizită pe la primărie şi pe la curte şi să sc6tă înzecit şi însutit din ghiarele ciocoilor ceea-ce aceştia storsese de Ia săteni...

Furia lui Negradi, la primirea acestei veşti, nu mai cunoscu nici o margine.

— AuJi dumneata, tâlharii! Au ajuns acum să se înţeleagă cu hoţii scăpaţi din ocna.! Se jeluesc dumnealor lui Condrea ! Nu mai merge, Antoane, nu mai merge.... eşti prea moale... dacă nu faci curând vre-o pildă cu câţî-va ticăloşi din sat... mâine poimâine o să ne jefuiască, ziua in amiaza mare, la curte... trebue bătuţi, schinguiţi, omoriţi! alt-fel nu merge... nu merge...

Pe când curtea era atât de neliniştită, asupra satului căzuse o rază de speranţă; scăparea lui Condrea avea poate să mai domolească puţin pe ciocoi...

— Şf daca nu s’o domoli de voe, s’o domoli de nevoe, (Jise Ştefan Bursuc.

— Fireşte, frica păzeşte pepenele, adaose Cobuz. Numai de nu l’ar prinde pe bietu Con-drea, că umblă poterile prin plasă ca furni-cele...

— Ţi-ai găsit, respunse Bursuc; din cei opt călăraşi trimeşi la Bicaz, patru sunt de la noi din sat; nu-s ei aşa de nebuni să se lege de dânsul...

— Veste mare ! spuse un alt plaeş ce se îndrepta, cu paşi repezi, spre cei-l’alţi ţerani.

— Ce este? Ce este?

— Să nu ne audă cine-va... adaose noul venit. Sandu Puşcaşul.

— Spune mai iute...

— Andrei Fulger a fugit de Ia oaste şi s’a unit cu Condrea...

— Bre! bre! bre! da are inimă baiatul, nu glumă... oare ce o Jice frate-seu când o afla de una ca asta?

— Frate-seu a fost închis o mulţime de vreme dincolo şi noi nici habar n’aveam de nenorocirea asta... urma Sandu.

— Acum se lămureşte totul, întrerupse moş Gavril.

— Chiar acum m’am întâlnit cu Florea Ca-tana, care vine de la Bistriţa, de dincolo; el ’mî-a povestit toată istoria, cum Toader a fost închis de odată cu domnu Valerianu... ci că amândoi ar fi umblat să facă rescoale pe acolo... Se $ice că tâlharul ăsta de notar — mânca-l’ar moartea — l’a părît la Unguri... Da, după câte am au$it, are să scape bietul om peste câte-va Jile...

— De s’ar Întoarce mai iute, urmă Ştefan, mi-e milă când ved pe biata Smaranda aşa de ingrijată.,.

Fiica răzaşuluî, Irina, trecuse prin aceleaşi momente de neastîmpăr, de grijă şi de durere ca şi fiica boeruiuî, Maria, care aşteptase atâta timp reîntoarcerea lui Valerianu. Ca şi acesta, Fulger nu se mai întorcea... Trecuse $ile, trecuse săptămâni... unde, în ce părţi ale Ardealului, putuse dânsul să se rătăcească aşa de lungă vreme, fără a mai da vre un semn de vieaţă?

Şi’n acest timp, gura satului izvodea tot felul de poveşti pe seama lui Toader. 0 vecină, un fel de Aristiţa Uluceanu, spuse în-tr’o Ji Irinei că plăieşul se logodise, peste munţi, cu fata unui mocan bogat... lucrul era positiv, cunoscut de toată lumea...

Smaranda şi cu fiica ei răbdau şi suferead în tăcere; ele nu puteau crede că Toader, omul cu inima atât de curată, cu cuvântul atât de sfânt, ar fi fost în stare să’şi uite jurământul... dar presimţieau o nenorocire...

Vestea fugei lui Andrei de la oaste şi a în-chiderei lui Toader în temniţa de la Bistriţa, se răspândi însă, încetul cu încetul, în tot satul. Ştefan Bursuc o împărtăşi nevestei sale şi Sandu Puşcarul lui moş jGavril; soţia lui Bursuc o suflă la ureche femeeî dascălului;, aceasta o povesti preotesei iar părintele Ma-tel o spuse la cârciumă, în gura mare, înaintea a cincl-dec! de oameni...

Irina cunoscea imensitatea nenorocire! ce o lovise; când află teribila veste, ea cădu îik braţele mume! sale şi muţt timp, muma şi fata rămaseră încleştate, mute...

Vremea se pornise pe ploaie; nuorii, plămădiţi de atâta timp în poalele Ceahlăului, se spărgeau răvărsând adeverate potopuri în drumul lor; Bistriţa îşi umflase apele peste măsură, rupând bueăţi de maluri şi rostogolind arbor! întreg!; multe plute fură luate de valuri şi sfărâmate de stânci. Negradi a-lergase în graba pentru a pune pe oameni să le strângă sfărămăturlle; udat până la piele, cu eizmele in noroiu până «dincolo de glezne, el striga şi gesticula, îndemnând în zadar pe plutaşi să se aventureze pe apă...

— Fricoşilor!... ve e teamă sa nu ve înecaţi... mare pagubă..*, haide, mai iute, că ve leg câte o piatră de gât şi ve dau drumul la fund... hoţîLor... nu ve pasă de banii mei!... Antoane, aleargă la inginerul Savin, care lucrează la pod ş! spune-1 să ’mi tri-meaţa câţi-va oameni vrednici...

— Savin s’a dus să cerceteze pământurile răzaşilor, răspunse suprefectul.

— Aha! in sfârşit s’a dus... să se ţie bine, de aici înainte, ţopârlaniî... am se-! calicesc pe toţi... destul s’au încercat sa mă calicească ei pe mine...

Valurile Bistriţei veneau din ce în ce mai mari şi mai ameninţătoare; sfârâmăturile de plute treceau ca săgeata pe dinaintea lui Ne-gradi, care le, urmărea, cu o privire buimacă, până ce dispăreau între stânei...

Nici tui plutaş nu îndrăznea să intre in apă.

— Numai paguba şi iar pagubă... şi nimeni nu vrea să-mi vină în ajutor... le e frică să nu se ’nece... dar lasă că am să ’mi resbun şi eu... am eu hârtii se le vin de hac... se le arăt eu acum hotărnicie...

XIV

Din cauza ploilor cumplite, cari stricase drumurile şi rupsese podurile, Agripina fu nevoită să mai amâne încă pentru câte-va Jile plecarea ei la Lunceştî.

Ea uitase cu desăvârşire Îngrozitoarea scenă petrecuta între dânsa şi Negradi, uitase maltratarea amantului eî, uitase scandalul public, ruşinea de care se acoperise în faţa târgului întreg... uitase jurămintele făcute soţului eî, pe când acesta era pe patul de durere, şi acum, cu o orbire şi o patimă mai nebună de- cât ori când, se aruncase din nou în braţele avocatului... Agripina se întâlnea, ca şi mai înainte, a-proape în fie-care di cu Forăscu. Ei alesese acum, ca loc de întâlnire, odaia portarului a cărei uşe dădea într’o ulicioară dosnică.

Cum înopta, Forăscu eşia de acasă şi, a-pucând pe strade lăturalnice, fee strecura ca o umbră până la portiţa din ulicioară... încă câte-va (Jile însă şi Agripina trebuia să plece U Lunceştî; frumosul ei roman eBa să fie întrerupt, cine ştie pentru cât timp... densa se strângea cât mai mult la pieptul luî Forăscu şi, punându-t mâinile după gât, îi şoptea cu o voce rugătoare :

—. Vino la munte, negreşit... o să ne putem vedea une-orl la Hangu ori Ia Răpcium...

Ei hotărîră, Intr’un sfârşit, să se întâlnească, cel puţin o-dată pe săptămână, la Tuleam, fosta moşie a Iui Negradi, pe care o cumpărase acum în urmă Hristea Cozmescu...

Ceea-ce muncea, afară de aceasta, gândurile Agripinei erş greaua situaţie în care se găsea Iorgu, de cât-vatimp, la Paris... Ea îi dăduse, la plecare, toate economiile sale vre-o trei sute şi mai bine de galbeni şi ’i maî trimisese încă vre-o trei sute, smulşi cu mare greutate, în timpul boalei lui Negradi,. din rămăşiţele averei lor, împrăştiate într’un timp atât de scurt, la cele patru vânturi...

O mare nenorocire se abătuse asupra fiului ei: Aurelia, «Franţuşca» — cum o numea cuconul Dumitrache, — după o scurtă boală, plecase In lunga călătorie de unde nimeni nu se jnai Întoarce şi lui Iorgu nu-î rămăsese măcaiS mângâerea legătureî, care tre-buea să-î păstreze pentru tot-d’a-una amintirea viue a acelei pe care o iubise ; copilul urmase pe mumă...

Desnădăjduif, cu inima zdrobită de durere, singur în marele oraş al Francieî, ca într’un imens pustiu, Iorgu se hotărî să se întoarcă în ţara.

Pentru a-î putea veni în ajutor, Agripina amanetase juvaerurile sale la Solomon Wort-mann, se împrumutase în toate părţile...

In fie-care $i Maria găsea, sub banca de piatră din grădină, o scrisoare de la Vale-rianu. Ea 3e apropia, în tot-d’a-una, de bancă cu o cumplită bătae de inimă şi cuprinsă de spaimă ca şi cum mii de ochi s’ar fi aţintit asupră-i în acel moment- se pleca — părea mai mult că îngenuchiază — şi, ridicând scrisoarea, udată de rouă dimineţei ca şi cum ar fi fost scăldată în lacrămi, o ascundea cu repediciune la piept... apof alerga in o-daea ei şi acolo, închinând uşa, o citea şi recitea ore întregi...

Valerianu spera că părinţii Măriei, învinşi cu timpul prin statornicia dragostei ei pentru dânsul şi a lirei ei pefitru Cozmescu, se vor îndupleca şi vor ceda. Şi Leon ’şî exprima speranţele sale prin cuvinte dulci şi pasionate, cari o făceau să întrevadă, intr’un viitor puţin îndepărtat, neasemănata lor fericire...

Cozmescu însă nu se dădea drept bătut; el ’şi reîndoia stăruinţele, ’şi înmulţea mre-jile, inventa noui uneltiri. In timpii din urmă el dăddse Agripinei o parte din banii trebuitori luî Iorgu ca să se poată întoarce şi împrumutase cinci sute de galbeni lui Ne-gradi, în urma nouilor perderi pe cari a-cesta Ie suferise cu prilejul sfărîmărei atâtor plute.

Maria se ferea de Cozrbescu cu cea mai mare băgare de seamă. îndată ce Ilristea intra în salon, dânsa, după câte-va minute şi adese-ori, fără chiar a mai invoca vre-un pretext, se retrăgea în camera ei...

Agripina mai încercase in vre-o jdoue rânduri să o înduplece :

— Lasă că o să-l uiţ! în curând pe Leon al teu; peste două zile plecăm la ţara... când îî vedea şi acolo câte nenorociri au mai dat peste noî, poate te-i hotărî să faci şi tu un sacrificiu pentru noi...

Maria simţia că dânsa nu maî era pentru părinţii ei de cât un obiect de desfacere, o marfă preţioasă, menită să-î scape din încurcăturile băneşti in care se aflau; voiau să o vândă şi pe dânsa după cum vânduse Tuleam!, după cum vânduse cele opt perechi de poştalion!... cumpărătorul, cu pungile de banuîn .mână, era gata să numere câte-va mii de galbeni... Hristea stetea la pândă la toate nenorocirile lor; el se folosise de un prilej minunat, când Negradi era bolnav de moarte şi când Wortmann le pusese cuţitul la gât, pentru a lua pe un preţ de nimic, frumoşii Tulcanî; dânsul se pregătea acum, tocmai în momentul când Păsareanu îi ameninţa sa le rupă o bucată din Lunceştî, să ia, cu un preţ cât se poate de scăzut, pe frumoasa Mărie...

Nu, nu, nu, ea nu se va învoi la această negustorie ruşinoasă, la această vânzare de carne vie„ Ia acest trafic de graţii şi de farmec femeesc...

Vestea plecarei la ţară o umplu de spaimă. Ea prevedea că acolo, la Lunceştî, stăruinţele lui Cozmescu erau să fie din ce în cp mai dese, mai îndrăsneţe, şi că trebuia sa se pună în resvrâtire făţişă cu părintele eî...

Maria prevesti pe Leon că Jiua plecăreî se apropia şi îi reaminti grelele încercări, cari o aşteptau la munte. Valerianu îi răspunse cerendu-i o întrevedere în grădină, pentru a se sfătui şi a lua o hotărîre în ţâţa primejdiei care-î ameninţa...

întâlnirea trebuia să fie în ajunul plecăreî chiar, după miedul nQpţii, în aleia din fund care duce spre Bistriţa...

Un mare neastâmper cuprinsese pe fiica lui Negradi. Această întâlnire însemna un pas mare în vieaţa ei... un moment hotă-rîtor al întregeî sale existenţi... trebuia să tragă par’că fcu o cruce peste cartea de aci înainte închisă a trecutului ei, pentru a se arunca în prapastia unui necunoscut, care totuşi o fascina şi o atrăgea cu o putere nere-zistibilă..

Hristea era, în sfârşit, mulţumit... la Lun-ceşti, Maria, depărtată pentru tot-deauna de Valerianu, trebuia să cadă, negreşit,* în mâ-nile lui... Ori-ce împotrivire din partea ei era să fie zadarnică... Negradi, din ce în ce mai rău în afacerile lui, era silit să o sfârîme...

Cozmescu se simţea întinerit par’câ cu vre-o dece ani. In stradă, oprea pe toată lumea, zîmbitor, spunând la toţi câte o glumă şi ridând el cei d’ântâiu cu hohot... umbla vesel, din casă în casă... timpul Insa nu trecea parcă în destul de iute... el intră în cafeneaua la «Cetatea Neamţului», unde se adunau, după prâng, toate notabilităţile o-raşului.

La o masă erau aşedaţi Lascarache Pe-treanu, deputatul Guzgan şi Bogoslov. Hristea se aşe^ă, singur, la o altă masă şi ceru o îngheţată.

— Brel bre! bre! esclamă cuconul Lascarache, dar tare mai eşti aprins, Hristache... vrei să’ţi stingi focul cu on-ce preţ, se vede...

— Toţi pompierii din Piatra nu ar putea să mi-l stingă, răspunse Hristea râmând, dar lasă c’o să’l potolesc eu în curănd...

— Ba zeu, întimpină deputatul Guzgan, creJi că o sa se ’nduplece mieluşica?

— Ba bine că nu; o duc acum la ţară şi de acolo nu’mi scapă ea nici moartă din mână...

— Bună bucăţică ţi-aî mai ales... numai tare mi-e frică, Hristache, că’ţi iei o sarcină prea grea...

— Ei aşi, nu mă cunoşti... nu te uita că-’s cam tomnatic... dar numai să pun eu mâna pe turturică şi să ve$î ciim o să mi-o mai îmblânzesc... în fie-care an o să torn câte-un Cozmescu mititel şi frumuşel.

In cea-l’altă cameră, un tănăr, pe care Goz-tnescu nu putea să’l vadă şi care aurise toata conversaţiunea, se sculă iute, lasă o piesă de argint pe masă şi eşi pe o altă uşe afară fără să fi fost zărit de nimeni.

Când Cozmescu eşi în stradă, se întâlni faţă ’n faţă cu Valerianu.

— Te-am auJit mizerabile, îi spuse Leon prividu’l drept in ochi...

Hristea se trase înapoi, voind să reintre în cafenea...-

— Nu fugi, tâlharule... voiu să’ţi repet numai un lucru... orî-ce vei face, Maria nu va fi a ta... mai curând iţi voiu sdrobi creerii...

— Zău ! ia ’ncearcâ, răspunse Hristea prin-clend curaj la vederea a doi epistaţi, cari se îndreptau spre cafenea...

Valerianu, înfuriat, cu ochii injectaţi de sânge, ne mai putâqdu-şî stăpâni furia, ridică mâna şi lovi pe Hristea de mai multe ori peste obraz, apoi se urcă într’o trăsură şi se îndepărtă...

— Săriţi că me omoară! strigă Hristea către epistaţi... Aha, Ungurene... aşa mi te laurjî... n’o să fie nicî-odată a mea... să veiji tu»., o să vedeţi amândoi... o să sfârşesc eu comedia asta!...

Şi Hristea, cu obrajii roşii, cu ochii încruntaţi, cu gura spumegândă, făcea gesturi desperate în direcţia pe unde dfspăruse Leon...

Galben, tremurând de mânie, de ură şi de ruşine, el se întoarse acasă şi, cărând pe o canapea, începu să’şî smulgă perul şi sa plângă ca un copil...

Niji, nu, ruşinea era prea mare... el trebuia să’şî resbune, să’şî resbune numai decât şi într’un chip care să sdrobească pentru tot-d’a-una pe transilvănean... Vrea să dicăMaria nu se mulţumea să’l respingă ca pe un obiect antipatic şi scârbos, ea se înţelesese acum cu Valerianu şi încuraja pe acesta ca sa’l înfrunte şi să’l insulte...! Pentru ce, mai la urmă, atâta răbdare, atâta delicateţă?... Agripina nu era în manile lui?... Pe Negradi nu-1 ţinea, legat de mâni şi de picioare? Ce mai aştepta? Lucrurile trebuiau grăbite,.. O hotărire energică trebuia luată la moment...

Inoptase şi o pâcla deasă începu să se coboare de pe dealuri; umbre late se abăteau ca nişte man pete peste oraş; de pe terasa» care da în grădină şi dominar toată Piatra ochiul nu mai putea distinge decât pe ici şi colo câte o casa, care se desluşea în întunerec, ca o fantomă etlbă... câte un duruitde trăsură turbura, din când in când, liniştea adâncă a oraşului... şi duruiturile deveneau tot mai rare şi mal îndepărtate... nu se mai audea decât glasul misterios al valurilor Bistriţei, care Glocotea în vale, la marginea grădineî...

Maria stetea cu ochii aţintiţi in vale şi i-nima ii batea în piept ca'şi cum ar fi voit se’I spargă... incapabilă de a gândi, de a judeca, mintea îi ratăcea ca într’un mare pustiu... un sentiment numai de nemărginită nelinişte îi reamintea că ea aştepta ceva, că are să se întâmple ceva...

Luna se ivise pe cer, p’un cer limpede şi plin .deştele; razele ei gălbui străbăteau pe alocuri, prin ceaţa deasă; lumini fantastice, roşietice şi albăstrui se jucau pe creasta dealurilor...

Era un spectacol feeric... din când în când câte o stea se desprindea de pe firmament şi, descriind o curbă uriaşă, părea că alunecă du pe munţii Transilvaniei...

Agripina se culcase in odafia eî situată în spre curte, iar cuconul Dumitiache, care pentru nimic în lume nu ar fi lipsit o seară de la ghiurdum, nu se întorsese încă acasă; slugile dormeau...

La ceasornicul de la spital bătuse douăsprezece .

Maria, deşteptată ca dintr’un vis, aruncă repede un şal pe umeri şi eşi pe terasă... ceaţa începuse să se împrăştie... aleia din fundul grădinei era străbătută în tot lungul el de o făşie luminoasă... ea coborî scările de piatră cu repeziciune; apois după un moment de nedumerire, se îndreptă spre a-leia boltită de crengile stejarilor...

Leon o aştepta încă de mult; el sărişe, ca de obiceiu, peste uluci şi se ascunsese după stejarul cel mare de Lângă bancă...

Mult timp cel doi tineri, căZuţi unul în braţele alluia, remaseră fără a’şl putea spune un cuvent.

'— Sunt atât de fericit, îl spuse Valerianu, încât mi se pare că trăesc cu veacuri înapoi, prin vremea poveştilor... a mea eşti,* a mea vel fi Mario !...

— De aci înainte s’a sfirşit, respunse fiica lui Negradi. . te voiu urma ori când şi ori unde... spune numai un cuvent...

Valerianu îl povesti cele petrecute între densul şi Hristea, la cafenea...

— De acum mizerabilul îşi va îndoi sta-ruinţele... trebue să luăm o hotărlfe supremă... şopti Leon.

— La munte voiu fi lesne prada- lui, dacă nu me vei apăra...

— Voiu veni la Lunceşti... ana un prietin în apropiere... când iţi voiu cere-o Mario,, me vei urma? lăsa-veî totul pentru mine?

— Da! respunse Maria cu o voce stinsă.

— De acum eşti a mea, a mea, a mea pentru vecie! zise Valerianu strângând’o la piept cu Înfocare...

încet, dupe o lungă pauză, Maria se desprinse din braţele iubitului seu.

— Trebue să me întorc... noaptea 6 pitea înaintată... la revedere la Lunceşti...

Valerianu întovărăşi pe Maria până a-proape de terasă; după ce o strânse încă o-datâ la piept, lipindu-şî buzele de buzele ei, o lăsă să se îndepărteze.

El rămase încă mult timp rezemat de un copac, cu ochii aţintiţi spre camera unde zărea umbra Măriei...

De-o-dată, în momentul când voi să plece, el tresări, izbit de un sgomot care’l surprinse...

Ar fi (Jis cine-va o voce, care -striga, numele seu... era oare o halucinaţie?... Simţurile sale erau surescitate peste măsură... dar vocea par-că devenea mai clară... în tăcerea adâncă, a nopţii el auijia acum, în mod lămurit, numele seu... Leon ! Leon ! ajutor j...

Şi doue umbre treceau repede pe dinaintea ferestrei de la odaia Măriei...

Valerianu se apropia câţi-va paşi; aurind din nou un ţipat înăbuşit, el nu mai stătu un moment pe gânduri şi’n câte-va sărituri fu pe terasă ; uşa de la balcon remasese deschisă... el o împinse şi, peste o clipa, fu în camera iubitei lui...

Leon sosise la timp ; Maria perduse aproape cunoscinţa... galbenă, tremurând de indigna-ţie şi de groază, de-abia mat putea să reziste... Hristea, cu ochii în sânge, cu faţa neagră-vânată, cu brutalitatea unei bestii, căuta s’o atragă spre densul şi să o apuce în braţe...

La vederea lui Valerianu, Cozmescu remase înmărmurit... braţele-i căzură şi genuchil i se încovoiau...

Fără a spune un cuvânt, Leon scoase un revolver... înainte însă ca dânsul Sa fi putut ochj pe Hrisitea, Maria, revenindu’şî în simţiri, se repezi într’o clipă şi-î opri mâna... lovitura îndreptată asupra lui Hristea plecă spre fereastră...

Cuconul Dumitrache se întorcea tocmai în acel moment acasă; descărcătura revolverului îl făcu să alerge in odaia Măriei; peste un moment sosi şi Agripina.

Curtea toată era în picioare.,. Maria, sdro-bită de emoţiune, cu puterile sleite, în urma împotrivirei desperate pe care fusese nevoita s’o opună sforţărilor sălbatice ale lui Hristea, căduse leşinată la pământ...

— Ce ai făcut Hristache, pentru Dumnezeu ! spuse Agripina căutând să ridice pe fiica ei...

— Ce câţi aici domnule Valerianu? striga, frângându-şi mânile, cucondl Duinitrache.

— Am scapat onoarea unei femei, răspunse Valerianu...

Şi transilvăneanul*în puţine cuvinte, lămuri bătrânului toate cele întâmplate... el mărturisi totul: întâlnirea sa cu Maria în grădină, strigătele acesteia, sosirea sa la timp pentru a o scăpa din ghiarele mizerabilului. Şi, spunând aceasta, Leon arăta pe Hristea, care, cu capul plecat, zăpăcit cu desăvârşire, se rezi-mase de sobă şi nu spunea un cuvânt...

— Haide, ieşi! ce mai câţi aci, Hristache, nu li-e ruşine, la vârsta ta... bre! cum ş’a ticăloşit lumea...

Cozmescu, întovărăşit de un servitor, plecă numai decât.

— Acum încredinţez pe domnişoara Maria în mânile dumneavoastră... fie ca isprăvile domnului Hristea să vă lumineze... e păcat să ucideţi, pentru poftele mârşave ale unui mişel bogat, pe o copilă nevinovată...

Cuconu Dumitrache făcu un gest de desperare...

îndată ce Maria putu să deschidă ochii, Valerianu se închină şi plecă.

Hristea plecase deja în goana cea mare spre casă, privind din când în când înapoi...

— Eî ce mai Jicî acum, Agripino ? întrebă Dumitrache chemând pe soţia lui Negradi în camera de alături. Unde voieştî să ajungă lucrurile?... Ve trebue o moarte de om?...

— Ce pot sa fac ? răspunse Agripina adânc mişcată de scena la care asistase...

— Ce poţi să faci ? Se’ţi spun eă ce poţi sa faci. Am să’ţi vorbesc fără cotituri, ştii colea, d’a dreptul: mie nu mi-a dat Dumnezeu copii, de aceea ţiu la fata asta ca la o-chii din cap... dacă îi eşti în adevăr mamă şi nu voieştî s’o pui cu Zile în mormânt, as-cultâ-mă... lasă-te de Forăscu... nu te ascunde, ştiu tot... iar aţi început să vă întâlniţi şi de aceea Cozmescu te are în palmă... lasă-te de nebunii, Agripino... nu veZi ca ai copii mari ca şi tine... nu veZi că ai părul po jumătate alb şi că ţi-a trecut vremea romantlîcurilor ?

— Pe Alecu ’l are în palmă, nu pe mine... Alecu îi cerâ într’una parale...

— Parale? parale? am dat tot ce am putut lui Alecu... iaca, dacă vrei, îmi amanetez şi petecul meu de pământ, îi dau tot, tot, tot, numai să nu mai aud de Hristea...

A doua Zb pe Ia amiaZi, sosi Iorgu de la Paris. El nu anunţase pe nimeni de reîntoarcerea sa şi, ştiind că Negradi e la niunte, trase d’a dreptul acasă. Abătut, ostenit, cu sufletul sdrobit de atâtea grije şi emoţiurn, parând mai multă o umbră, dânsul remase dureros surprins când veJu figurile palide şi triste din jurul seu; presimţi .numai decât o nenorocire.

— Te-ai cuminţit o-datâ bre omule? îi spuse Dumitrache; vrei şi tu să te pui o-(jata pe treaba?

— Moşule, mi se pare ca am imbetrânit cu doue-decî de ani... în câte-va luni s’a făcut o schimbare în mine, de nicî eu nu me mal cunosc... Sunt alt om... o s’o vejî in curând...

— Am audit, Iorguşorule, de necazurile tale... o sa le uiţi că eşti tîner... de acum pune-te pe muncă... în muncă o sa găseşti ântâiu alinarea şi apoi uitarea... daca te-aî făcut alt om însă, poţi să fu de un mare ajutor suroreî tale, pe care ai veţlut’o în ce hai e... numai tu poţi să împiedici un mare păcat...

— Ce este? ce s’a întâmplat? întrebă Iorgu ingrijut...

Dumitrache povesti nepotului seu scena petrecută intre Valerianu şi Hristea-

— Incăpăţînarea părinţilor tei o s’o omoare pe biata copilă!

— Nu, nu, asta nu se poate... Să ştiu bine că ajung nu vechil, dar argat pe moşie la Lunceşti ca să fac plăcere tatei, infamia asta trebue împedicata...

Apoi Iorgu avu o lungă convorbire cu Ma-ria, care-i povesti toate chinurile, toate suferinţele sale, dragostea eî tăinuita atâta timp, pasiunea nobilă a lui Leon, relaţiunile, temerile şi speranţele lor, intrigile şi urzirile lui Hristea...

— Scapă-me Iorgule, scapă-me de acest miserabil..-» numai în tine mi-e nădejdea...

Dacă n’am putut să fiu eu fericit, Mario, cel puţin să fii tu... uite, îţi jur pe amintirea aceleia pe care am iubit’o mai mult decât ori ce pe lume că atât cât voiu trai eu, Hristea nu va reuşi să te cumpere... căci, după cât ved, aci nu e vorba de o căsătorie, ci de o vânzare...

XV

Negradi nu avea cunoştinţa nici de scena petrecută în camera Măriei, nici de întoarcerea Iui Iorgu.

Când Agripina, fiica .eî şi Dimitrache sosiră la munte, Negradi era in cancelarie. El afectă de a-nu eşi înaintea lor şi, numai în-tr’un târziu, se duseră vadă pe Maria.

— Eşti bolnavă? o întrebă cuconul Alecu, lovit de espresiunea amărîtă a fîgurei sale. In doue, trei cjile aerul de munte are să te însănătoşească...

Maria nu respunse nimic; de abia stape-nindu’şi lacrămile, ea era gata sa se arunce la picioarele părintelui seu, săM povestească totul, să’î imploreze iertare pentru întristarea ce’i pricinuia opunându-se voinţelor sale...

Negradi îi tăiă vorba.

— Sper că aice ai să’ţi schimbi ideile... trebile mele s’au încurcat şi maî mult încă decât înainte... procesul cu Păsăreanu este cu desăvârşire perdut... dacă nu găsesc, până intr’o lună, cinci mii de galbeni, sunt perdut, ruinat, ru-i-nat!

Cuconul Alecu pronunţă aceste din urma cuvinte, apăsând asupra fie-cărei silabe...

— Şi ce voeşti să fac, tată, pentru a te scăpa de ruină? întrebă Maria cu o voce stinsă.

— Sa iei pe Hristea... fă j-erlfa asta pentru mine, Mario... nu’l iubeşti, o ştiu... dăruite, îţi cad, eu om bătrân, cu perul alb, la picioarele tale ; nu me lăsa, scapă-me de ruşinea de a fi vândut cu toba...

Şi Negradi, a cărui voce îmblânzită tremura de emoţiune, se apleca spre Maria, parând că voeşte să îngenucheze înaintea ei... El repeta mereu : Ia-1 Mario, fă asta pentru mine...

Maria stetea nemişcată, cu ochii eî, întipăriţi de o melancolie adâncă, mari deschişi şi privind în deşert...

In acest moment intră cuconul Dumitra-che, care audise ultimele cuvinte ale fratelui seu.

— Să ia pe Hristea?... da vrei s’o omori, Alecule... fereasc’o sfântul de o aşa pacoste... dacă aî şti ce s’a întâmplat, n’aî mai vorbi asa...

— Ce s’a întâmplat? Ce este? întrebă Ne-gradi ridicând capul... iarvre-o nenorocire... spune iute...

După qe Dumitrache termină, cuconul A-lecu, care remase un moment cufundat în gânduri, respnnse :

— Cu alât mal mult lucrurile trebue să se sfârşască odată... cu scandalurile astea necurmate, mi se face casa de ocară... o s’ajungâ un timp când n’o să mai pot scoate capul in lume... sa ia pe Hristea şi să se isprăvească...

— Ba asta nu se poate odată cu capul... uite am şi eu o moşioară... o vând... ţi-o dau ţie numai să nu te mai aud vorbind de banii lui Cozmescu... apoi şi Iorgu, de acum, are să se pună pe lucru...

— Iorgu? strigă Negradi înfuriat... ţi-am spus să nu’mi mai vorbeşti nici o-dată de dânsul înaintea mea... Iorgu e mort pentru mine...

— Halal tata! respunse Dumitrache, Iorgu e mort, pe Maria vrei s’o omori... bvavo, n’am ce (Jice...

— Bine ai face, curmă Negradf, să nu te maî amesteci în treburile mele... n’am ne-voe de sfaturile tale... sunt sătul de ele pana în gât...

— Aşa, respunse cel-l’alt... vrea să dica vorba mea n’are nici o trecere în casa asta... vrea să Zică trebue să privesc nebuniile tale şi să tac şi sărabd.v. asta nu se poate... re-mâi cu bine atunci Alecule... Dumnedeu să ve aleagă...

— Pleacă sănătos...

Jji fraţii se despărţiră, înduşmăniţi pentru ântâiaşi 3ată, în vieaţa lor...

$Taria era în prada unei cumplite nedumeriri ; pe de o parte dragostea ei nebuna pentru Leon, căruia îi jurase că-1 va urma până la moarte, pe de alta durerea adânca ce resimţea vexând desperarea părintelui ei, îi sfăşiau inima, i-o tăiau par’că în doue... şi rana despărţitoare o canonea din $i în Zi mai mult... valurile omoritoare ale vieţei trecuse cu prea multa repeziciune peste sufletul ei încă neoţelit... lupta era îngrozitoare... învingătoare sau învinsă, soarta ei era de aci înainte hotarîta... înamte de a fl a lui Leon sau a lui Hristea, dânsa era ursită durerei, căsătorită pentru vecie cu nenorocirea...

Agripina şi Alecu o conjurau să cedeze, sa uite pe Leon şi să de\*ina soţia lui Coz-mescu. Dumitrache şi notarul Zlotescu, verul ei, căruia Hristea 'i refuzase postul de casier la primărie, o îndemna la resistenţă. Acum în urmă, turburarea Măriei fu mărită printr’o scrisoare pe care o primi de la fratele eî, oaspetâ al lui Valerianu,... scrisoarea par’că îi aducea parfumul îmbătător al stejarilor din aleia de lângă Bistriţa...

Iorgu refuzase să primească găzduirea lui Cozmescu, căruia îi declară că nici o-data nu se va învoi ca Maria să devină soţia lui. îndată după plecarea surorei sale la Lunceştî, dânsul porni împreună cu Valerianu la moşia acestuia, la Tulgheş.

Cozmescu simţia că prada începea să-î scape din mână; un duşman nou se ivise în calea lui; plecarea celor douî tineri la Tulgheş, în apropiere de Lunceştî, îl umplu de grijă... ura, răzbunarea, amorul seu propriu crud lovit, patima lui crescândă, îi înfierbântau mintea, îi încordau voinţa... trebuia o lovitură grabnică, decisivă... până intr’o lună Maria trebuia să fie a lui, cu orice preţ!

El ştia că Negradi intentase rezăşilor un proces care i-ar fi dat putinţa, în cas de câştig, de a’şî mai întrema, măcar întru cât-va, situaţia lui atât de sdruncinată : era vorba de vre-o câte-va sute de fălci de pământ... Hristea alergă îndata la Forăscu şi-i propuse să ia apărarea rezaşildr în contra lui Negradi, apoi puse pe Bogoslov să-i redacteze către «Virtutea Română» o corespondenţă din Piatra în care se dădea alarma, în privinţa unei nouî spoliări a ţăranilor, de pe moşia unui mare proprietar, deputat al majorităţei, «Numele acestuia era să fie dat pe faţă într’un număr viitor». In-acelaşi timp el scrise lui Negradi, cerându-i sa-i restitue imediat cei cinci sute de galbeni cu care-1 împrumutase, cu o lună înainte... câte-va Jile după aceasta plecă la munte...

In sat' ferberea creştea mereu. Negradi, sub pretext de datorii vechi, întrebuinţa Loate braţele la ferestraele gale; filele de prestaţii pentru drumuri eraţi muncite, graţie su-prefectuluî, pe moşia boerului; multe pământuri de ale ţăranilor rămaseră nelucrate. Geea-ce exasperase însă pe săteni fu achitarea ferşterului CarL Terek.

Gondrea calcase vre-o câte-va case boe-reşti din plasă; el nu îndrăznise însă să se apropie de Lunceşti, cari erau păziţi de o întreagă ceătă înarmata.

Suprefectul continua însă a fi îngrijat :

— Nu me încred eu în oastea noastră, cucoane Alecule; când o veni Gondrea pe la noi, mai cu seama acum ca s’a unit şi Andrei cu densul, să veJi cum o s’o rupă de fuga toţi voinicii noştri... de aceea socotesc ca ar fi mai înţelept, până vom pune mâna pe hoţ, s’o lăsăm mai domol cu procesul...

A’r fi bine să mai amânăm aducerea judecătorilor...

— S’o las mai domol ? doar n’am înebu-nit! acum mi-î chita, Antoane... de cei mai dârjî am scăpat: unul s’o făcut hoţ ele codru şi ca mâne poi-mâne o să-l băgăm la ocnă, pe frates’o l’au pus Unguriî Ia dubă. Cine a mai rămas ? Ştefan Bursuc, un papă-lapte ; Sandu Puşcaruf, un mutalău şi încă vre-o câţi-va mamăligan ca d’alde Tănase Cobuz... Trebue s’o isprăvim iute...

— Mămăligari şi nu prea, răspunse supre-fectul; blajinî şi pacinici, răbdători cât timp ’î tragi numai de chică... dar ia să-i ajungă cuţitul Ia os şi maî cu seamă să se atingă cine-va de pământul lor şi să veiji cum mă-maligarii devin fiarermai rele de cât lupii şi urşii din pădure...

Negradi dădu din umeri.

— Şi apoi nu uita, cuconule Alecule, urmă Camărascu, că ’şi-au luat de avocat pe Fo-răscu şi c’au şi început cu jălbile pe ia Bucureşti.

Şi, (Jicând acestea, Anton scoase din buzunar «Virtutea Română».

— Forăscu? striga Negradi înfuriat, Fo-rascu s’a pus iar în potriva mea... tâlharul... trebuia să-l omor când mi-a încăput pe mâni... dar lasă, nu scapă el teafăr a doua oară... au început tu jălbile dumnealor... trebue să le aratăm noi jălbî...

— Toate-s bune, dar e şl deputăţia dumi-tale Ia mijloc... te pomeneşti iara cu vre-o interpelare la cameră, iar cu scrisori de la ministru...

— O s’o dau dracului de deputăţie!

— Apoi, fără deputăţie, ai mai putea oare, cucoane Alecule, să scoţi oamenii la lucru aşa când ne vine pofta... şi să dăm şi iama în. prestaţii ?...

Negradi se plimba prin odaie, cu paşi mari şi îndesaţi, fara a mai spune un cuvânt...

In spre seară, când Cozmescu sosi la Lun-ceşti, Negradi era mai abătut ca ori când. Ilristea se arată foarte Ingrijat de procesul cu rezaşii; prefectul ânsuşi îi vorbise de a-facere şi-î esprimase temerile sale în aceasta privinţă ; dacă, cel puţin, nu s’ar fi amestecat Forăscu la mijloc... trebuia pus totul în mişcare pentru a-1 face pe Forascu să se retragă, ast-fel încât rezaşii să nu aibă alt a-vocat decât pe Niculiţă Contăş... singur Cozmescu, amic intim al avocatului putea obţine acest lucru; tot dânsul, printr’un amic din Bucureşti, putea dobândi tăcerea «Virtuţei române»...

Hristea se plânse apoi ca, din cauza tara-gănirei căsătoriei sale cu Maria, dânsul nu ’şî mai veJuse de treburi, aşa încât avea neaparată nevoe de banii ce ' împrumutase lui Negradi...

— M’am şi săturat, drept să-ţî spun, cucoane Alecule, de atâtea alergături şi de a-tâtea batjocori... ani şi eu ambiţia mea... înţeleg, maî la urmă, sâ se amestece in afacerile noastre cuconul Dumitrache, dar aş vrea sâ ştiu cu ce drept domnul Iorgu ia partea Măriei...

— Cum ! ia partea Măriei? nu înţeleg... răspunse Negradi...

— Fireşte, dumnealui e in gazdă acum la Ungur şi se laudă că, în vecii vecilor, n’o sa fie pe cheful meu şi al dumitale...

— Aşa se poartă domnişorul Iorgu ? strigă Negradi... vom vedea cine-i mai tare, Hris-tache... eu sau eî... trebue sâ luăm, dacă-i aşa, lucrurile alt-fel... nu mai merge cu bini-şorul... pregăteşte-te de logodnă, Hristache... am dis... de acum s’a isprăvit, fie ce o fi...

— Aşa ’mi placi şi mie, cucoane Alecule, acum văd şi eu cine-i stăpânul în casă...

— Slut la Prut chir Petrache, spunea su-prefectul intrând, la primărie, in camera lui Zlotescu...

— Ce este? iar ai luat vre un viţel scăpat drept Condrea?

— Ce Condrea! E mai rău decât Condrea... s’a întors Toader Fulger de dincolo.

— Cum! l’au liberat de la dubă... bre, da proşti îs Ungurii... credeam c’o să ne scape de dânsul...

— Proşti neproşti, Fulger s’a întors, cu o falcă în cer şi alta pe pământ... să ve^î cum stă ţărănimea în jurul lui de-1 ascultă, cu gura căscată, ceasuri întregi,., şi apoi, de pe toată moşia, vin oamenii şi-i să jeluesc lui parcă ar fi Vodă!... Ei, ei, chir Petrache, cum rămâne cu calul tău cel alb? sa trimăt să mi-l aducă acasă?

— Ho! ho! cu mine nu merg lucrurile aşa de lesne cum credi... tot nu mă dau drept bătut... mai lasă-mi două săptămâni, vrei?...

— Şi trei, dacă pofteşti, dar ’ţi spun dinainte, ai perdut calul... cât despre mine eu m’am lăsat de fata JBîrsăniţei... pu mai e vreme de crailîcuri acuma...

In toată plasa vestea întoarcerei lui Toa-der se laţi într’o clipă.

— Poate dânsul să le mai vie de hac ciocoilor, spunea moş Gavril, care mărturisia, în. sfirşit, că cuţitul ajunsese la os.

De la Dorna şi până la Hangu, de la Du-rău la Prisăcani, pretutindepi întoarcerea lui Fulger înviorase inimile, ridicase în picioare pe toţi cei abătuţi şi umiliţi... o adiere de speranţă sufla peste toată valea Bistriţei...

XVI

— Iute, madam Safto, ţipa bucătarul Dă-nila ajutoarei sale, iute că dautnusafirii peste noi şi mâncare bâz!.,. zeu daca nu-ţi vine să iei câmpii... nici tu tingiri cum se cade, nici tu calupuri, nici tu zahăr îndestul — vai, Yai, ce sgârcenie o dat peste boerii noştri!— şi cu toate astea fa-le cataifuri, fă-le bezele, fă-le baclavale... cine o mai fi venind de la Piatra, de parc’o dat rezmiriţa pe la noi?

Curtea era, în adever, toată în picioare. Servitorii alergaft în toate părţile, grijau o-dăile dinspre grădină, frecau scările; Agri-pina priveghia sofrageria; Alecu, însoţit de suprefect şi de notar, se dusese pe jos, până la cârciuma de lângă pod, să întâmpine pe musafiri...

Judecătorii de la tribunalul din Piatra veneau să facă, în procesul lui Negradi cu re-zaşii, o descindere locală... doue trasuri se ivise la capătul cel-alt al podului: într’una era prezidentul Sotir cu judecătorul Guzgan, fiul deputatului, în cea-laltă supleantul Prapur, nepotul părintelui Mihalache cu procurorul Săcultea şi cu grefierul Bogoslov, fratele poetului.

Judecătorii erau sa petreacă noaptea la Lunceşti şi, a doua di, după cercetarea pământurilor, să se întoarcă pe o plută la Piatra.

La masă domni cea mai mare veselie. Cozmescu, ca să facă lucrurile cum se cade — aşa spunea densul—adusese, fără a preveni pe nime, taraful de lăutari al lui Sinică...

De-o-dată, pe la mijlocul mesei, din ietacul de lângă sofragerie, vestitul Ion Cobzarul începu să cânte cântecul favorit al lut Sotir :

— Bravo Ioane! striga «bobocelul?» Pietrei, Încântat... bravo, mat Ji odată!

Şi Ion ofta din ce in ce mai adânc:

Cozmescu se aplecase la urechea lui Ne-gradi:

— Iţi place cum am potrivit lucrurile ? are să meargă treaba strună!....

— Da cu Forăscu cum a remas? întrebă Alecu.

— Forăscu nu mai vine, îţi garantez, .s’a retras-din proces...

Săcul*ea vorbea cu Zlolescu :

— Ţi-a plăcut cercetarea mea in afacerea ferşteruluî Cari?

— Minunată... trebuia dată o lecţie şnapanilor... de când ştiu că ferşterul poate se-i împuşte ca pe nişte câini, a intrat groaza în-tr’ânşii... acum trebue să li se taie nasul şi cu procesul ăsta al moşului...

— N’aibi grija, mi-a spus mie Sotir, afacerea e aranjată... descinderea locală e numai de ochii Iurnei...

Ion Cobzarul cânta mereu, cu ochii ţintă in ochii preşedintelui, care repeta într’una Măriei:

— .Ah ! ce divin... nimic nu e mai frumos pe lume, domnişoară, decât muzica...

Cozmescu îndemna mereu pe Negradi:

— Nu lăsa, cucoane, să ne scape prilejul... vesteşte chiar acum, la masă, logodna mea cu Maria... aşa se isprăveşte o data comedia...

Alecu se sculă în picioare :..

— -Am se vă anunţ ceva.... o fericire...

In acest moment intră în sofragerie Anton Cămărăscu, gâfâind şi de abia ţinându-se pe picioare....

— Ce este? ce este? îl întrebară toţi din toate părţile.

— Ce e, nu e bine... ţăranii au plecat spre curte... de abia am scăpat din mânile lor... mi-au ,spus că vin ei aicea se ne arate judecată... !

Toţî părăsiră masa în pripă; Sotir, alerga din odae în odae cu şervetul in mână, întrebând : unde se ne ascundem? unde se ne ascundem? Cei-l’alU judecători rămaseră încremeniţi uitându-se nnul la altul. Zlotescu singur îşi păstrase sângele rece; el se coborî în curte şi porunci ferşterului şi lui Neculai Brusture să închidă poarta şi să pună mai mulţi argaţi eu pustele încărcate de pază, în dreptul el.

îndată după sosirea judecătorilor la Lun-ceştî, ţăranii se adunară ^a cârcima lui Strul pentru a se consfatui in privinţa cercetărei pământului lor, care trebuia să se facă a doua- Ji. Avocatul lor, Niculiţă Conlaş, începuse prin a-şi încasa onorariul...

— Banii înainte, oameni buni, aşa e regula Ja avocaţi... şi calul, dacă vrei să alerge bine, trebue să-l dai grăunţe...

Pe când Contaş îşi urma colecta, sosi Toa-der Fulger. Ţăranii făcură roată în jurul seu.

— Yoî ve daţi până şi bucăţica din gură ca se vă apăraţi pămănturile pe cari le ţineţi din moşi strămoşi, le spuse plaeşul, şi domnii judecători stau la masă şi benche-tuesc cu boerul... credeţi că ciocoii de ia Piatra au venit să ve dea dreptate?... pe când sticlele se destupă şi lăutarii le cânta, ei ne dau, legaţi de mâni şi de picioare, duşmanului nostru...

— Aşa e! respundeau ţăranii.

— Astă seară chiar, la curte, are sa se ticluiască vânzarea noastră... şi noi, ca nişte nătărăi, ne perdem vremea aici, aşteptând să ije cadă prepeliţele d’a gata în gură..~

— Aşa e! răspundeau ţeraniî din ce în ce mai aprinşi...

— De aceea socot, urmă Fulger, că cel mai bun lucru ce âvem de făcut, este să mergem cu toţi la curte şi să le spunem boerilor ca nu ne trebuesce aşa judecată, cu inasă şi cu lautarl... să ne vie alţi judecători, oameni vrednici şi cinstiţi, care să hotărască cu cuget curat... alt-fel nu ne supunem...

— La curte! la curte! respunsera sute de glasuri...

— La curte! strigă Fulger...

Ţeranli apucară numai de pât pe cararea strimtă, care scurtează mult drumul ce duce de la pod la curţile boereşti; ve^uţî de departe, cum se urcau, doi câte doi, ei păreau a fi un imens şarpe cu sute de capete, caro înainta încet, maiestos, spre un duşman invizibil: din câud în când, un fior magnetic parcă strebatea animalul din cap până ’n coadă... inelele se strîngeau şi şarpele, oprit un moment, îşi urma iar drumul...

Poarta era închisă. Strejariî, în faţa acestei mulţimi ameninţătoare, fugise şi se ascunsese în pivniţă şi prin podul grajdului; ferşterul Cari se tupila sub scară.

Singur Brusture, care ’şi aruncase puşca, remase în curte...

— Deschide poarta, Nec-ulae, meni Fulger.

Sus, judecătorii, Negradi, Camărăscu notarul, ţinuse consiliu. Ei hotârîră se deschidă poarta şi să caute a câştiga timp, până a doua Ji... subprefectul era să plece imediat la Pri-săcani şi, de acolo, să telegrafieze la Piatra, după ajutor...

Mulţimea pătrunse în curte.

Negradi, întovărăşit de procuror şi de prezident, se arătă în ceardac.

— Ce voiţi? îi întrebă Săcultea...

Toader Fulger eşL din mijlocul plăeşilor şi inaintă până lângă scară.

— Am venit, Jise el, în predmetul procesului ce avem cu boerul. Sunt însărcinat să ve spun că nu cu cale faceţi ce faceţi când voiţi se ne alungaţi de pe pământurile noastre, unde fle-»care palmac a fost udat de noi cu lacrimi de sănge...

— Asta o să hotărască judecata, răspunse Negradi...

— Cum o iei dumneata, cucoane, ved că nu e cu judecata ci cu lopata... ce fel de judecata este asta se ve ospătaţi şi se chefuiţi cu boerii de la tribunal şi apoi să’î puneţi să ne raJă... Noi aşa judecători nu primim !

Ţăranii se îndesau tot mai mult spre scară.

Situaţia era critica. Negradi îşi dădea seama ca un cuvânt imprudent putea provoca o nenorocire.

— Bine, le- ^ise dânsul, dacă s’o învoi domnul preşedinte ca se amâne cercetarea...

Nu ne trebue amânare, vrem alţi judecători ! strigau ţăranii.

— Oameni buni, le spuse Sotir, daca n’a-veţi încredere în noi, uite, nu mai facem nici o cercetare şi plecam mâne la Piatra...

— Aşa, să plecaţi sănătoşi, respunse Fulger...

In acest timp ferşterul Cari, care stătea sub scară, într’o poziţie foarte neîndemâna-teca, voind să se aşede mai bine, atinse co-coşul puscei de un lemn ; lovitura plecă, fără însă ca să lovească pe cine-va.

Sandu Puşcarul şi Tănase Cobuz să repeziră sub scară...

— El e, strigară plaeşii, e lighioana de Ungur...

— A! nu te-aî săturat de carne de creştin, blestematule, îi strigă Ştefan Bursuc, stăi ca te judecăm noi...

Tănase Cobuz smunci puşca din mâna ferş-teruluî şi, cu stratul, ’î dete peste cap o lovitură, care-1 făcu se cadă la pământ, fără cunoştinţa, pliir de sânge...

— Na, acum ţi-o trece pofta să ne mai uciJi!

Din rana ferşterului sângele curgea gâlgâ-

ind pe scară, unde o pată roşie se lăţea mereu....

Ţăranii se împingeau tot mai mult pe trepte... vre-o câţi-va din eî ajunsese în ceardac... şi alţii îi urmau, beţi de mânie, fascinaţi la vederea sângelui versat, împinşi parca de o putere căreia nu erau în stare să reziste, la comiterea unei noui crime...

— Pe ei copii! striga Cobuz, cu faţa aprinsă, cu ohii injectaţi...

— Pe ei! repetau alte glasuri şi mulţimea îşi făcea drum, pe scări, intr’un tumult infernal, câte doi, câte trei, intr’un şir lung... şarpele se refacuse şi sutele sale de capete, aprinse de o furie sanghinara, se ridicau acum sălbatice, îngrozitoare...

De o-dată avântul ţărănimei se opri în loc...

La uşa de la intrare, fiica lui Negradi, în picioare, cu capul sus, cu ochii fulgerători, cu mâinile întinse, Ie ţinu calea...

— Omorîţi-mă pe mine mai ântâiu, şi apoi treceţi mai departe, le spuse ea cu o voce ho târî tă...

Ţăranii rămaseră un moment, nedumeriţi...

— înainte! strigă unul dintr’ânşil, ce vă uitaţi la dânsa...

In acest moment, valurile râulţimei tăiate cu putere de nişte braţe vânjoase, deschiseră un drum Iul Fulger, care, în câte-va sărituri, fu lângă Maria.

— Staţi, strigă el tovarăşilor set... ce voiţi sa faceţi?... v’aţl 'perdut minţile... cereţi dreptate şi voiţi se săvârşiţi o nelegiuire... Îndărăt!

Cu un gest poruncitor el făcu pe ţărani sa scoboare câte-va trepte.

— Lasă, cuconiţă, spuse el Măriei, nu te teme... ştiu eu cât de bună eşti dumneata cu ai noştri... şi apoi n’am mâncat eu de geaba pâinea amară a închisorel împreună cu domnu Valerianu...

Maria îî aruncă o privire recunoscătoare.

— Nu vă temeţi de nimic... numai povăţuiţi pe cuconul Alecu să se lase de proces... alt-fel poate să - fie rău... de aci înainte nu mal pot răspunde de ce s’ar putea întâmpla...

După ce Sotir se jură din nou că renunţă la ori ce cercetare, ţăranii se retraseră...

Toată noaptea nimeni nu putu închide o-chiî, la curte; familia lui Negradi, suprefec-tul, magistraţii, se baricadase prin odăi; mesele, scaunele, dulapurile, fură grămădite pe la uşi şi fereşti; la cel mai mic sgomot, toţi puneau mâna pe arme, gata să tragă in duşman...

A. doua Ji, pe la dece, trei (Jeci de călăraşi, sub comanda unui locotenent, sosiră la Lun-ceşti.

Procurorul Săcultea ordonă aresterea capilor răscoalei: Fraţii Bursuc, Tănase Cobuz, Sandu Puşcaşul şi Toader Fulger. Cei trei de ’ntâiu, legaţi cot la cot, fură aduşi mai ânteiu la primărie, bătuţi cumplit şi a-poi trimişi la Tiatra, sub escorta mai multor soldaţi de linie, veniţi de la Bisericani. Toader Fulger însă se făcuse neveduU cu toate cercetările, călăraşii nu putură să-i dea de urmă.

Judecătorii, întovărăşiţi de câti-va din cala-raşi, merseră apoi cu vre-o patru rezaşi, duşi între săbii, să facă cerăetarea pământurilor...

— Bine i-am mai tras pe sfoară, mon cher, spunea Sotir notarului Zlotescu.

— I-am păcălit groaznic! adaose acesta ridând...

XVII

După terminarea cercetarei, Negradi anunţă logodna fiicei sale cu Cozmescu.

Maria, tăcută, de abia putând stăpâni groaza de care era cpprinsă, primi, pe rând, felicitările magistraţilor, la plecarea acestora spre Piatra...

Sotir, după ce felicită pe Cozmescu, se a-plecă la urechea acestuia şi-i şopti câte-va fraze, cari făcură pe primar să rîdă cu hohot.

— Prea late le croescî bobocelule, res-punse primarul, pe jumetate scandalizat, pe jumetate măgulit de aluziunile din cale afară ştrengăresci ale preşedintelui.

Lucrul era acum hotărât, definitiv; peste o săptămână trebuia să se faca logodna. Negradi şi Cozmescu răspândise invitaţii prin plasa şi în Piatra; părintele Mihalache era chemat la Lunceştî; până cel mult într’o lună avea să urmeze şi nunta. Cuconul Alecu trecuse peste împotrivirea, peste lacrimile şi rugamintele fiicei sale şi, călcând peste inima eî cu o cruzime de care Maria nu-1 socotise capabil, o arunca acum, ca pe o pradă, în ghiarele lui Hristea, învingător...

Hristea eşise triumfător pe toată linia; din victorie în victorie el ajunsese acum la ţinta supremă a năzuinţelor sale ; verdictul juraţilor îi redase primăria pe mână şi acum sutele şi miile de gălbenî intrau din nou, cu un fermecător sunet metalic, în lăzile sale; Julcanii, cu pădurile seculare jncâ neesploa-tate şi In care zăceau, neatinse, bogăţii i-mense, îi căzuse în mâni... Scum era în ajunul de a deveni stăpân peste comoara pe care, cu riscul vieţeî sale o smulsese din braţele rivalului seu... Maria avea sa ridice splendoarea casei sale, să facă din ea centrul de atracţie al Pietrei, să culeaga în jurul seu simpatiile ce ’î lipseau, să-l împingă la deputăţie...

Şi Hristea, beat de fericire, ’şi urmărea ceasuri întregi frumosul lui vis, «are peste câte-va Jile era să devină o realitate...

Maria scrise numai decât lui lorgu, Ia Tul-gheş, înştiinţându-1 despre hotărârea lui Ne-gradi; de astă dată totul era sfirşit; nu mai putea fi nici o speranţă de scăpare; până într’o lună dânsa trebuia să devină soţia o-mulul celui mai perdut din Piatra... ea îşi punea soarta, viitorul, în mânile fratelui ei ; numai el putea s’o apere de groaznica năpaste care se abătuse asupra ei...

lorgu încercase, în diferite rânduri, să dobândească ertarea părintelui seu; el ’I propusese să se întoarcă la LunceştI şi sa se pună pe muncă; primea să se facă vechil, îngrijitor, ori ce ar fi voit Negradi; acesta rămase neînduplecat.—Poate să pfece în lume, să moară, eu nu vroiu să sciu de dânsul, spunea Alecu; pentru mine el nu mal există....

Iorgu, neputând să mai încerce nici un demers pe lângă tatăl seu, părăsi Tulghe-şul, în grabă, împreună cu Valerianu ; acesta se opri la o moşie lângă Prisăcanî iar fratele Măriei se duse d’a dreptul la Lunceştî şi trase la primărie, la vărul seu Zlotescu.

— Ştiu ce vânt te aduce, spuse Petrache lui Iorgu; n’aibi grijă şi eu me gândesc şi me resgândesc cum să facenâ s’o scăpăm pe biata Maria de strigoiul de Hristea... dacă vrfei eu şi cu popa Matei ţi-o cununăm aici, pe neştiute, cu Valerianu...

— Lasă gluma la o parte, Petrache; veJi mai bine dacă e vre-un chip să vorbesc cu densa... numai bagă de seamă să nu prindă de veste cine-va la curte...

— Lasă, pe mine !

— Ei, tată socrule, spunea Cozmescu lui Negradi, acum , me reped până la Piatra să’mi rănduesc treburile... la întoarbere, regulez eu afacera de care ’mi ai vorbit... de adi înainte ce-i al meu e şi al dumitale. . nu mai sunt eu stăpân pe averea mea, ci Maria... nui aşa?

Cozmescu adresă aceste din urmă cuvinte liicei lui Negradi.

— M’aşî simţi cea mai nefericită fiinţă în lume daca aşi fi nevoită sa ating măcar un ban din averea dumitale...

— Nu’ml vorbi aşa, duduie, Zise Hristea cu un ton de dojană, să veJt ce frumoşi au să’ţî pară bani! meî când te-oiu purta numai în catifele şi mătăsuri... câfid te-oîu plimba cu trăsura cu patru caî, cari au să mănânce foc...

Maria făcu un gest de dispreţ...

— Las’o, Hristache, curmă Negradi, ce’ţ! pui mintea cu dânsa... ştie ea ce e banul?... n’a muncit, doară, ca noi, o viaţă întreagă pentru a şti cu ce chin şi cu ce amar -să adună para lângă para...

Cozmescu se aprOpiă de Maria şi voi să-î sărute mâna ; ea şi-o retrase imediat, cu un gest brusc, privindu-l c(i o espresie de neîmpăcată ură.

— Bre! bre ! bre! da grozav e de ţlfnoasă logodnica mea, spuse Hristea prefăcându-se că zîmbeşte... dar lasă, o să-î aduc eu ceva din Piatra... cred că are să se mai îmblânzească.

In «sat domnea o nelinişte adâncă printre ţe-ranî. Boeri! nu se molţămise să le faca un proces nedrept, nu cutezase numai sa pună mâna pe averea lor ; dar se ’nţelesese cu judecători! ca să-î despoae şi să-î lase pe drumuri, dar ’i înşelase, şi-ş! bătuse joc de dânşii într’un chip cumplit! Î! purtase cu vorba până la sosirea călăraşilor, pentru ca apoi să-! bată, să-î schingiuiască şi să-î închidă... acum puteau să-ş! facă cercetarea cum le 'venea la socoteală, acum puteau să-i radă, la Piatra, cât ai bate din palme...

Şi ei, ca nişte neghiobi, în loc de a’şi face dreptate singuri, de la început, se năpustise numai asupra păcătosului de ferşter... nu Te-, rek însă, dar Anton suprefectul, dar Zlotescu notarul, dar Sotir preşedintele, dar Săcul-tea procurorul, darNegradi, barbarul şi hră-pitorul cu toţi ciocoii şi cioclovinele lor, trebuiau să muşte pământul şi să dea seamă, înaintea norodului, de făr’de legile lor...

Ţeranii se mustrau între ei pentru nepriceperea şi încrederea lor copilărească. Şi ce orbire! şefii, povăţuitorii lor, cei mai înţelepţi şi mai hotărâţi, caduse în cursă. Sandu Puş-carul, fraţii Bursuc, Cobuz, erau în lanţuri la Piatra... cine putea şti dacă se vor mai întoarce vre-o dată în satul lor ? să pricepea de minune suprefectul sa-i facă, pe drum, scapaţi, trimeţându-le un glonţ în cap, pen-tril ca să ferească pe boer de ori ce răsbu-nare. Noroc — singurul noroc ce le mai rămăsese — ca Toader Fulger putuse să se strecoare printre călăraşi...

Fulger, prevenit la timp de sosirea căla-raşibor, putuse se fuga, ascundându-se mai ântâiu în pădure şi apoi, după ce înoptă bine, apucând pe poteca cunoscută numai de dânsul, până la stâna de pe Ceahlău, unde ştia că fratele său Andrei şi cu Condrea poposeau une-ori.

Ori ce speranţă de împăcare cu boeruî era perdută; Negradi era hotărît sa mearga până ’n pânzele albe...

— Ce maî aştepţi, Toadere, îl spunea Con-drea, nu veqh ca cu binele n’a! s’o scoţi la capăt... lasă-te de vieaţa asta ticăloasă şi vino aici cu noî, In codri! ele bravii; ac! sun-tentL slobod! şi stăpâni, mai stăpân! de cât e boerul la Lunceştl... ce aştepţi? voeşt! să te prindă, să te pue- în lanţuri, sa te închidă şi să*te scliingiuiascâ ?

— Lasă-te, Toadere, îi şoptea fratele seu pe de altă parte, las^-te de lupta asta nedreaptă cu ciocoii... nu ve$i că vecinie noi o se fim cei răpuşi, cei umiliţi... vino aici cu noi... ia ’n priveşte în jurul teu... mii şi mi! de fălci de pământ sunt ca şi ale noastre... trăim aici ca nişte împăraţi şi — doamne ! — în împărăţia noastra, vai şi amar e de ciocoiul care ne cade în palmă...

Şirurile de bra$l, drepţi şi nalţi, cu verdeaţa lor neperitoare, se întindeau la nesfârşire, la picioarele lor, ca nişte oşlî nenumărate... vârfurile lor, mişcate de o adiere blândă, se aplecau spre dânşii parcă ar fi voit se-! cheme în desişul lor; un miros îmbătător le diîata nările, le umfla pepturile parca le-ar fi insuflat puteri înzecite...

Fulger remase cât-va, timp pe gânduri cu privirea aţintită în vale... departe, dincolo de păduri, ca o dungă subţire argintie, şerpuia

Bistriţa şi colo, mai departe încă, ca o pată alba, se zăreau Lunceştii...

Teodor ţiarca cauta, cu ochii sei de vultur, o casă, în grămada de punte albe...

— Nu, nu se poate, zise el după o pauză... ştiţi ca i-am jurat credinţă... nu pot să fac dintj’ânsa nevasta unui haiduc. „

Chiar în acea seară plăieşul se întoarse în sat; cotind pe lângă ferestrae şi apucând pe marginea Bistriţei, el ajunse, fâra a fi ve-dut de nime, la casa Smarandei.

Satul era cufundat înti’’o adâncă tăcere; pe ici pe colo numai, ardea câte o lumină; în tot lungul drumului nu se zărea o fiinţă omenească; din când în când, câte un câne scotea uri urlet lung şi prelungit...

Fulger sări peste gard şi bătu de patru ori la uşa Smarandei. Un oblon se deschise numai de cât.

— Tu eşti, Toadere? întrebă o voce.

— Eu, deschide iute, să nu me vadă ci-ne-va...

Smaranda deschisă uşa imediat* apoi o închise în grabă şi trase numai de cât zăvorul. Ea îşi făcu de mai multe ori cruce.

— Bine, omule, ţi-aî perdut minţile să te întorci aşa curând în sat, când umblă călăraşii şi strejarii după tine, din casă în casă, şi au început acum să te caute şi prin pădure...

— N’aib'i grijă, mamă Smarando, nu-s eu aşa de copil să me dau prins... am eu un leac pentru acei ce vor da peste mine, u-dăoga dânsul, arătând un revolver încărcat şi un cuţit lung de vânătoare, labrâul seu...

— Doamne, doamne ! urmă Smaranda... scapă-ne şi din vâlvoarea asta in care am intrat... că intru nimic nu ţi-am păcătuit...

Irina se întoarse şi ea cu faţa spre icoane şi ’şî făcu şi densa de mai multe ori semnul crucei.

— Mare nenorocire am adus pe capul vostru, Zise plăieşul... aţi credul că-ţi avea în mine un sprijin, un braţ de ajutor... şi priviţi... nu pot să vin la voi de cât noaptea, ca un hoţ de codru... poterile me urmăresc din toate părţile par’câ aşi fi făcut moarte de Om... fără de mine, baiatul boerului ar dormi astă-^î somnul de veci, fără de mine nici praful nu s’ar fi ales de ciolanele tuturor cioclovinelor din Piatra... aşa me răsplătesc ei acum pentru binele ce le-am făcut... dar nu mi-i de mine... să fiu eu singur aşi face ca Andrei şi ca Condrea... mi-e milă de fata asta, care, cu inima curată, buna şi încrezătoare, şi-a legat soarta de soarta mea ticăloasă...

— Doamne ! doamne! esclama mereu Smaranda, căutând să petrundă cu urechea cele mai mici sgomote ce veneau din afară...

— Voiu aştepta sa treacă şi focul ăsta, spuse Irina... bun eDumnedeu... s’o isprăvi toate o dată...

— Cum vrei să se isprăvească, Irino, când şi pământurile noastre sunt de acum înainte ca şi perdute şi când întreg satul are ochii aţintiţi spre mine... de la mine şi numai de la mine toţi aşteapta resbunarea... pot sâ me dau eu, tocmai acum, ca un mişel, înapoi?... am venit la voi să ve cer sfatul... cum me veţi povăţui aşa voiu face...

— Fă cum ’ţi cere satul, Toadere, ’i spuse Irina ; te vom urma în reu ca şi în bine... de acum fie ce-o fi, suntem nedespărţiţi...

— Mai aşteaptă câte-va Jile, Toadere, a-dăoga Smaranda... să vedem cum se isprăveşte cu procesul, la Piatra...

Fulger dădu din umeri:

— Să aştept, dacă voeşti, dar ştiu de mai nainte cum are să se sfârşească judecata... o sa fim despoiaţi ca în codru... dar dacă s’o face însă şi nedreptatea asta, nu mai respund de nimeni...

— Fă cum îi vrea tu, Toadere, cum te-o po-vâţui mai bine cugetul teu, întâmpină Irina... dragostea mea va remâne aceeaşi pentru tine, ori-ce vei face, ori unde te vei duce...

Fulger se întoarse la stână pe acelaşi drum pe care se coborîse la Lunceşti; el voia să. aştepte acolo rezultatul procesului...

Nici Smaranda, nici Iripa, nu pomeni ni-menui despre misterioasa vizită a lui Toa-der. In sat, oamenii erau din ce în ce mai îngrijaţi şi mal neliniştiţi; toţi capii lor, fruntea Lunceştilor, erau închişi sau dispăruţi... ciocoii puteau acum să'şî bată joc de dânşii... puteau să le răpească pământurile, sa-i stoarcă până la măduvă,. să facă dintr’ânşii cerşetori de drumuri... erau se ajunga bieţii Lunceşteni in halul Grăniştenilor, cari şi-au părăsit vetrele,, şi-au luat lumea in cap şi au trecut în Dobrogea....

Moş Gavril fusese însărcinat de ţărani sa plece, împreună cu Niculiţă Contaş şi cu câţiva fruntaşi, la Piatra, spre a le apara acolo drepturile lor...

Tot satul se coborîse îji vale la Bistriţa pentru a asista la plecarea unchiaşuliu, care, în picioare, pe o plută, cu barba lui alba ca zăpada, părea un patriarh din vremurile de demult...

Când pluta se puse în mişcare, un freamăt trecu peste sutele de Capete aţintite spre moş Gavril... acesta, ducea cu dânsul soarta Lunceştenilor...

XVIII

Petrache Zlotescu ’şi văzuse, in sfârşit, visul cu ochii: el primi decretul prin care era numit vameş la Oituzpeste câte-va ţlile trebuia să plece la noul seu post.

— Ei, Petrăchiţă, ’i spunea suprefectul, ştiu că eşti om cu noroc... dacă-i fi vrednic, în trei ani, nu mai mult, poţi să te alegi cu stare...

— N’aiEu grijă, Antoane, răspundea notarul, dacă n’oiu scăpa nici acum de sărăcie, apoi merit să fiu împuşcat.

— Toate-s bune... dar calul?... n’o să ’l iei, doar, cu tine, Ia Oituz...

— Ţi-1 dau, numai să şti! că astă seară are să fie chef mare la mama Smaranda... nuntă, nu glumă... păcat numai c’au să lipsească lăutarii...

— Te cred, întămpină suprefectul rîijend, acum ce-ţ! mai pasă?... plec! de la noî... ochi cu Fulger n’o să mai dai...

Cum înoptă, Petrache, întovărăşit de doui feciori boereştî şi de un paznic, omul seu de încredere, se îndreptă, fără a fi veJut de nimeni, spre casa Smarandeî... obloanelă erau închise; o tăcere adăncă domnea In lăuntru. Paznicul aruncă câinilor nişte sgăr-ciur! de pastramă, amestecate cu cleiu şi cu bucăţele de carne; câinii, cu 'fălcile încleştate, amuţiră...

Zlotescu se apropiă, cu băgare de seamă, de uşă.

Se au^ea, desluşit, glasul Smarandeî şi al Irinei.

— Ce-o mai fi însemnând, mamă, tăcerea asta a lui Toader... să nu-l fi prins ciocoi! şi să-l fi închis în Piatra...

Ochi! mar! şi cuminţi ai tinerei fete se umplură de lacrămî.

— Nu-l mal plânge aşa, toată ziua, copilă... Toader nu-i om să se dea prins.cu una cu două... şi apoi nici nu-i bine să-l boceşti într’una ca şi cum s’ar fi dus pe ceea lume...

— Ştiu, mamă, dar uite, ori ce-aşi face, inima tot stricată ’mi rămâne şi nici într’un chip nu pot să’ml împac gândurile. De când am visat că s’a dărâmat zidul de la biserică, nu pot să me mai liniştesc...

— Ce jnai .vorbeşti aşa lucruri, respunse Smaranda, care căuta să’şi ascundă turbu-rarea... fa-ţi cruce mai bine şi zi : doamne păzeşte!... dar şi eu nu ştiu ce-am păţit... par’ca nu mai ştiu ce fac... uite, mâine e Duminecă şi candela de la icoane nu-i încă aprinsă...

De-o-dată Smaranda tresări. Cine-va batea la uşă...

— Cine e? întrebă dânsa, punând urechea la oblon.

— Deschideţi iute... aduc veste de la Toader, respunse din afară un glas, care semăna cu al lui Florea Cazacul.

— Tu eşti, Floreo?

— Eu, eu, deschide iute...

Smaranda nu apucă bine să tragă zăvorul şi trei oameni năvăliră înlăuntru. Doui din-tr’ânşiî se repediră asupra ei şi o apucară de mâini; Zlotescu, la rândul seu, voi să apuce de braţ pe Irina şl s’o ducă într’altă cameră... logodnica lui Fulger însă avu timpul să alerge în fund, să ia unul din pistoalele încărcate, cari erau atârnate în perete şi, fâra a spune un cuvânt, sa-1 descarce în pieptul notarului...

Acesta, pănit greii, plin de sânge, nebtin de spaimă şi de durere, ţinându-se de garduri, avu totuşi puterea să se târască până la drum, unde căJu... cei douî feciori boe-reşti, lăsând pe Smaranda, fugiră în grabă, sărind peste uluci ..

Vecinii eşiau, îngroziţi, în uliţă,., ferestrele de pe la casş se luminau până in depărtare, una câte una.

Peste câte-va minute vre-o trei-zeei de ţărani se adunase la casa Smarandei. Ei priveau, impasibili, cum Zlotescu se svârcolea gemând.

— Apă, apă! striga ul mereu fără ca cineva să-i vină în ajutor.

De o-data, un om de o statură înaltă stre-batu mulţimea, se opri un moment în faţa lui Zlotescu şi, după ce află totul, păşi ho-târît până ce ajunse pe pragul casei.

Era Fulger.

Smaranda^ galbenă şi prăpădită, căduse pe o laviţă; ea ’şi frângea mâinile şi întreba cu o voce stinsă :

— Dumnedeule, ce ai făcut, ce ai făcut Irino?

Aceasta stătea înlemnită; pe figura ei, luminată puţin de palidele licăriri ale candelei, nici o tresărire nu Irada sfâşietoarele gânduri cart o munceau. Când umbra lui Toa-der se întinse uriaşă în odaie, Irina ridică ochii... ea scoase un ţipăt şi se aruncă în braţele logodnicului ei...

— Bine ai făcut, Irino, (Jise plăieşul... l’am vă$ut, afară, pe câinele de notar tăvălindu-se în sânge... aşa soţie ’mî trebue mie... vrednică şi vitează...

— Ce o să s’aleagă acum de noi, Toadere? ’l întreba Smaranda sbuciutnându-se desperată, prin casă.

— Ce o să s’aleagă? respunse Fulger încet şi apăsat... zi mai bine ce o să s’aleaga de dânşii... de aci înainte nu mai umblam noi după judecata şi după judecători... o să mă fac eu judecătorul lor... nu trebue să aşteptăm însă ca urgia ciocoilor să s’abată şi asupra voastră... trebue sa veniţi cu mine chiar astă seară, la Bicaz ; de acolo, ve trec eu în curând la Tulgheş şi apoi tocmai în înfundăturile Ardealului, de nu ne mai da nimeni de urma... până atuncea, adaogă plăieşul cu ochii scânteietori do mânie şi de dor de răsbuure, când se vor sucii, prin valea Bistriţei, strigăte desnâdăjduite, când pădurile vor răsuna de detunături, când noaptea, în întuneric, se va lumina zarea de focuri, când de la apus la răsărit, ori unde se vor întoarce ’şî vor vedea locaşurile lor prefăcându-se în cenuşe, să ştie ciocoimea toată că Fulger ’şi rpsbunâ !

Chiar în acea noapte suprefectul, îngrijat, telegrafiă la Piatra cerând noi ajutoare.

Un nou detaşament de trupe sosi a doua Ji pe la amia^i.

In sat turburarea era la culme.

Cămărăscu mai arestase încă câţi-va ţărani, bănuiţi că ar fi ascuns pe Irina, îi legase şi-I ameninţa să-i schingiuiască dacă nu vor mărturisi unde au tăinuit’o...

La cârciuma lui Şirul, de astă dată, lăutarii nu cântau, hora nu se învârtea. Cârciumarul se plimba trist pe afară, oprind: pe oameni şi căutând în zadar sa’i atragă în lăuntru; câţ'-va ţerani numai, trişti şi abatuţf, aşezaţi pe prispa, vorbeau încet între ei:

— Mare nelinişte e printre oameni... mi-e frică că au să se întâmple lucruri straşnice dacă s’o pierde procesul...

— Cum să nu se piardă, răspunse un altul ; ce vrei să plătească ispisoacele Iui moş Gavril pe lângă minciunile boeruluî ?

— Dacă acum şi nu mai merge apa la moară, dacă acum şi trâeşte omul ca viermele la rădăcina hreanului, d’apoi ce are să fie de aci înainte... şi-au pus ciocoii în gând să ne stârpească de pe faţa pământului, pe rînd, câte unul... ne calicesc, ne bat şi ne închid... şi nu se mulţumesc cu atâta... se încearcă sa’şî bată joc şi de copilele noastre ; dar halal fată, Irina... i-a venit de hac tâlharului de notar...

Hristea se întorsese de la Piatra; el aduse Măriei o casetă cu juvaeruri, oan aparţinuse reposatei sale soţii, Raluca. Cu precauţium nesfirşite el deschise caseta şi, scoţându-le unul câte unul, prezintă Agripineî, în faţa fiicei sale, fie-care jutaer:

— Ia’n priveşte ce frumos e: numai diamante şi 'rubinurî... tot pietre curate, fără nici o pată... singură brăţara asta face peste cinci-zeci de galbeni... da inelul ăsta?... uite ce smarald, cât o fasolă!... în tot judeţul Neamţu nu găseşti aşa lucru... l’am plătit şai-zeci de galbeni... toate minunăţiile astea, toate sunt pentru Maria...

Maria nu’şî lua ochii de pe cusătură la care se prefăcea că lucrează cu cea mal mare lhare aminte.

— Tot rea cu mine? o întrebă Hristea, zăpăcit de puţinul interes pe care dânsa îl a-reta pentru această expoziţie de pietre scumpe..'. tot rea? dar daca nu mergeam eu la Piatra, nu-î âşa că pierdea cuconul Alecuprocesul cu rezaşii?.,. eu am aranjat tot, eu am făcut pe Forăscu să se retraga, eu am cumperat pe avocatul lor, Niculiţă Contaş... fără taine pierdea dumnealui câte-va sute de fălci de păment?... aşa sunt eu resplătit pentru toate binefacerile mele?... nu-î frumos ce faci, Mario, nu e frumos !. .. Ştiu eă a cui sunt intrigile astea... ale domnişorului Iorgu şi ale lut Zlotescu... Fâ-o să Înţeleagă, Agri-pino, pentru numele lui DumnedeQ, ca nu mal merge aşa... poimâne e logodna... nu trebue să aibă aerul că merge la o înmormântare... vine lume de la Piatra... nu şade frumos,., nu şade frumos...

Maria se sculă, aruncă lucrul şi plecă în camera ei.

— Ce încăpăţînare, Agripino Ijj’am vedut, de cănd sunt, aşa femee... dar lasă, voiu trece eu şi de hopul însurătoarei... să veJi cum o să mi-o strunesc... dacă nu vrea să me iubească de voe, are să me iubească de ne-voe... să $ice că dragoste cu de-a sila nu se poate: sa veiji că are să se poată...

Zlotescu zăcea rănit greii, în camera sa de la primărie.

— Bine, Petrache, îi spunea verul şeii Iorgu, se poate se faci aşa nebunie? n’am ştiut ce gânduri aveai în capul teu, că te-aşi fi împedicat cu ori-ce preţ...

Notarul oftă din greu fără a putea răspunde.

Cum se află la curte de nenorocirea întâmplată lui Zlotescu, Maria voi să se ducă să’l vadă.

— Merge rău, îi spunea suprefectul... tre-bue dus la Piatra, cât mai curând... altfel cine ştie ce se poate întâmpla...

— O învăţa şi el minte să se maî lege de fetele oamenilor, întâmpină Hristea... ce-a căutat a găsit...

In spre seară, Mari a, întovărăşită de o veche servitoare, se îndreptă spre primărie.

Ea strînse mâna lui Petraclie, ’1 privi câtva timp cu o uitătură blândă şi compătimitoare, apoi încet, în vârful picioarelor, trecu în camera de alături... ea rămase de o-dată Înmărmurită, pe prag... Valerianu, rezimat de un biurou stătea, neclintit, înaintea ei...

Iorgu înştiinţase pe Maria că ’i va înlesni o întrevedere cu Leon; dânsa nu se aştepta însă ca chiar în acea seară să se întâlnească cu iubitul ei. Acesta sosise de cu noapte, îmbrăcat în haine ţărănesci, purtând pe cap o mare pălărie, care ’i ascundea obrazul pe jumătate ; ocolind cârciuma lui Strul, el putu să pătrundă la primărie, fără a fi veijut de nimeni...

Valerianu, surpând, întinse braţele... dupe un moment de turburare, ea se alipi de pieptul său, de abia putând stăpâni lacrimile de fericire, care’i mulase ochii ei mari şi trişti...

— Nu te aşteptai la surprinderea asta... spunea Iorgu Măriei... acum hotârîţi voi ce este de făcut... pentru voi mă duc şi’n foc...

Şi, părăsind pe tineri, Iorgu se întoarse către verul său...

— Poimâine e logodna, cjLise Maria, cu repeziciune, lui Leon...

— O ştiu, răspunse acesta, o ştiu şi de a-ceea am venit... acum, Mario, sacrificiul tre-bue împins până la capăt... mi-aî dat inima ta, mi-aî dat toate comorile sufletului teu atât de nobil, mi-aî dat viitorul teu... ţi-ai legat, cu o credinţă nestrămutata, cu un devotament fără margini, soarta ta de soarta mea pentru a face din doue vieţi o vieaţa, din doue suflete un singur suflet, o singură gândire... -âcutn a sosit momentul jertfei supreme... dacă ai încredere in mine, dacă so-coţî că cu mine vei putea străbate fericită, valurile vieţei, îndeplineşte-ţi jurământul şi vino... lasă tot, Mario şi vino...

Valerianu ingenunchiase înaintea iubitei lui şi-i acoperea mânile de sărutări...

— Când vei voi, Leon, respunse Maria cu o voce tremurândă.,. de asta-di îpainte nu’mi mai aparţiu... tu hotărăşte şi eu mevoiu supune....

— Mâine, la noapte, şopti Leon... la marginea păduriceî, lângă şipot... poţi ieşi prin grădină şi de acolo pe căraruşă...

Iorgu intra repede în cameră.

— Fugi, Leon ascunde-te... vine mama, întovărăşită de Cozmescu...

Valerianu de abia avu timpul să se re-

peadă pe o portiţă din fund şi să se pitu-lească într’o camară întunecoasă.

Maria se întoarse lângă Zlotescu.

Hristea, care aflase de venirea lui Iorgu la Lunceştî, remase afară, nevoind să dea ochi cu fiul lui Negradi. Singură Agripina intra în odaie.

— Haidem, Mano, spuse aceasta din urma fiicei sale... ne-au sosit invitaţi pentru logodnă... veJi să fii veselă cu lumea... acum nu mai ai în cotro... e lucru hotărît... mâine seara, cum s’o isprăvi procesul, soseşte şi Alecu de la Piatra, cu alţi musafiri... trebue să-i primim cum se cade...

Maria aruncă lui Iorgu o căutătură plină de înţeles, apoi, tăcută, ieşi în urma Agripinei.

Cozmescu mergea lângă Maria, la o mica distanţă.

Tustrei tăceau.

— Ştii ca am adus lăutari din Roman, du-due, spuse Hristea, după ce făcu vre-o treizeci de paşi..., are sa fie o logodnă cum n’a mai fost!

— îmi pare bine, respunse Maria surî-Jând.

— Ei, aşa imi “placi şi mie, urmă Ilristefa încântat, bine ca aud şi eu o vorbă buna... îţi spuneam eu, cucoană Agripino, ca are să se topească o-dată sloiul de gliiaţa... am adus şi cofeturi de la «Georges» din Iaşi, o ladă întreagă...

— Minunat, iţf mulţumesc... respunse din nou Maria, zimbind.

— Ei, brava! de acum au să meargă lucrurile strună.!, ba zeu, de ce m’aî necăjit atâta până acuma, Mario-? Nu era mai bine s’o ducem prieteneşte de la început?... dar in sfirşit, bine că s’a isprăvit...

— S’a isprăvit! dise Maria, de abia putân-du-şî stăpâni rîsul, un ris nervos, care o fa-cea sa se cutremure din cap până’n picioare.

— Ei acum, în semn că ne-am împăcat, ada mâna... nici o-dată nu m’aî lasatîncăsă ţi-o serut...

Hristea voi să ia mâna Măriei.

— Nu, nu astă-di, mâne negreşit... întim-pină Maria încleştându-şî pumnii, apucată de o criză nervoasa, care o facea să ri^ă cu hohot...

— Ce este Mario ? o întreba muma ei, ce e rîsul asta?... potoleşte-te... vino-ţîîn lire... nu veJi cum se uită lumea la noi...

Ajunşi la pod, în dreptul cârciumei lui Strul, Agripina făcu pe fiica eî să intre în-tr’o cameră, unde, cărând pe un scaun, re-mase aproape o oră cu braţele întinse, cu o-chii închişi, cu dinţii strenşi, fără cunoştinţă...

— Nu mai merge, Agripirro, spunea Hristea soţiei lui Negradi, după ce se întoarseră la curte... credeam că lucrurile se îndrep-tează, dar ved că mai. reu se îngroaşă... asta nu î luciu curat... trebue să fie vr’o drăcie de a lui lorgu Ja mijloc. Să facem toate chipurile sa grăbim nunta... o lună e prea mult... trebue luata de aice cât mai curând...

De ia Piatra venise, spre a asista la logodnă, Lascarache Petreanu cu fiica lui, care se ho-tarise în sfârşit să ia pe Sotir, deputatul Guzgan şi părintele Hihalache Prapur. A doua di, trebuiau să sosească, împreuna cu cu-conulAlecu, Marinescu, doctorul Arghir, Bo-goslov, care pregătise o poeaie de ocasie, locotenentul Prisăceanu de la Pângăraţi. Din. vecinătate se aşteptau mai mulţi proprietari cu soţiile lor...

In tot timpul serei şi a doua Ji de dimineaţă, Cozmescu fu de o activitate neobosită. El puse să împodobească poarta cu crengi de stejar, decoră ceardacul cu împletitura de brad ; aşecjă buchete mari de flori tn salon, în antreu şi în sofragerie.., numeră de mai multe ori sticlele de vin pe care le adusese din Piatra şi le dădu în primirea Agri-pinef.., întocmi cu Dănilă lista bucatelor...

Sinica, de la Piatra şi Coroiu, de la Roman trebuiau sa cânte pe rând, tot cântece franţuzeşti, cum îi plăceau Măriei...

^ O să se ducă vestea de aşa logodnă, spunea Hristea invitaţilor, o să se ducă vestea !...

XIX

Pe când llristea lucea, la Lunceşti, toate pregătirile de logodna, cuconul Aleea se judeca la Piatra cu rezăşiî.

Procesul seu era cel de ’ntâiu pe tablou. Gând părţile fură chemate, rezaşii se rugară sa mai fie îngăduiţi puţin, până la sosirea avocatului lor, Niculiţă Contăş...

Trecu o oră şi avocatul, căutat în toate părţile de ţărani, continua a nu da senine de vigţă. La otel, chelnerii nu ştiau nimic despre dânsul; el plătise camera şi plecase de dimineaţă, fără a lăsa răspuns unde se ducea... la cafenea, la «Cetatea Neamţului», Contăş se oprise vre-o qlece minute fără a vorbi cu nime... la prefectură, la poştă, ni-căirî nu i se putea da de urma...

Când se împlini ora, preşedintele puse să se cheme din nou părţile. Moş Gavril rugă din hou pe Sotir să mai aştepte.

— Avocatul nostru are toate docomentele la dânsul...

— Apoi să poftească mai iute cu doco* montele, spuse Sotir repetând a,cest din urmă cuvânt.cu o intonaţie batjocoritoare, noi nu putem să’l aşteptam toată diuâ...

— Ştim şi noi unde s’o fi rătăcit, res-punse moş Gavril... fără dânsul ce putem face noi?

— Vă mai dau cinci minute, întrerupse preşedintele; mi se pare că e destulă îngă-duire din partea mea...

Rezaşii alergară iarăşi după Niculiţă Con-tăş; cercetările lor însă fură din nou zadarnice ; ei se întoarseră, desperaţi, la tribunal...

După cinci minute procesul îucepu. A-vocatul lui Negradi, Vasilică Sdrobcea, îşi desvoltă acţiunea; el revendica de la re-zaşi mai multe sute de fălci de pământ, stăpânite de dânşii fără nicu un drept, prin-tr’o negligenţă a proprietarului, care nu stabilise încă, până în timpurile din urmă, o hotărnicie esactă a moşiei... el invoca acte, arăta planurile făcute de inginerul Savin... ca dovadă apoi că acţiunea sa era fundată, Sdrobcea invoca faptul că rezaşii nu puteau opune nici un act; dânşii pretextau dispariţiunea avocatului lor — dispariţiunea aceasta nu era decât o comedie — spre a-şi da o aparenţa de victime... asemenea manopere însă nu puteau induce în eroare pe onoratul tribunal, care, din esperienţă, cunoscea gradul de imoralitate al rezaşilor Lunceşteni... Sdrobcea ’şî termină pledoaria printr’o filipică* violentă la adresa rezaşilor, oameni răi, hrăpi-tori şi violenţi, cari nu se mulţumeau să comită crime peste crime, să se resvrateasca în contra autorităţilor constituite, dar răsplăteau chiar bine-facerile unuia din- cei mai blânţU' şi maî buni proprietari din judeţul Neamţu piTn ingratitudinea cea mai neagră... şi dreptul şi morala eraţi să fie res-bunate, admiţându-se acţiunea d-lui Alecu Negradi...

Rezăşii ascultau, buimaci, uitându-se unul la altul, pledoaria fulgerătoare a lui Sdrobcea...

Când acesta termină, preşedintele ’i întrebă ce aveau să respundâ.

Ţeranii se sfatuirâ un minut între dânşii.

— Nu aveţi nimic de zis? întrebă din nou Sotir...

— Ce sa respundem, cucoane? întâmpină moş Gavril; atâta ve putem spune că boerul nu are mai mult drept asupra pământurilor noastre de cât asupra lunei şi a stelelor...

— Atâta aveţi de obiectat? n’aveţi şi voi vre^un hrisov, vre-un plan, nimic?

— Y’am spus că sunt la avocatul nostru... n’avem nimic...

— Ajunge, zise preşedintele, tribunalul e luminat...

Magistraţii se retraseră ca să delibereze.

Rezaşiî remasera neclintiţi, cn capul plecat.;, ei ’şi învârteau căciulile lor în mâini, fără a spune un cuvânt.

După trei sferturi de ora, şedinţa se redeschise. Tribunalul admitea acţiunea lui Negradi şi condemna pe rezaşi la cheltueli de judecată.

— Să ve fie de bine, cucoane! zise moşi

Gavril preşedintelui. O să ve resplatească Dumnedeu o-data nedreptatea asta...

El păşi apoi către Negradi şi, privindu-1 ţintă în ochi, îi spuse:

— Mulţumesc, cucoane, pentru pământurile pe care ni le-aţî răpit... ne-aţi cumpărat avocatul, care a fugit şi ne-a furat şi hrisoavele... n’o să sfârşiţi bine, cucoane Alecule...

— Nu fi obraznic cu mine, ca te dau pe mâna procurorului, strigă Negradi, căutând din ochi pe Săcultea.

— De acum poţi să porunceşti sa ne şi spânzure, ne e lot una... numai să ştii, cucoane, ca nici praful n’o să se mai aleagă de averea şi de neamul dumitale.

— Me ameninţi?

— Nu ; vorbeâc de judecata Celui-de-sus !

Sotir, întovărăşit de supleantul Prapur, plecând spre' casa, trecu pe dinaintea rezaşi-lor; preşedintele auţli ultimele cuvinte ale lui moş Gavril.

— Comme ils sont arrieres, mon cher, spunea «bobocelul» Pietrei colegului seu, ei nu ştiu încă că Dumnedeu nu există!

îndată după aceasta, Negradi se urcă înts’o trăsură şi merse de mulţumi prefectului pentru sprijinul pe care i-1 dăduse în proces...

— Nu mie ai sa’mi mulţumesc!, cucoane Alecule, ci viitorului dumitale ginere... Coz-mescu a ticluit toată afacerea cu Contaş şi cu judecătorii... el a făcut pe Mitică Forâscu să sp retraga... fără Hristea nu ştiu, zeu, ce se putea întâmpla...

După ce eşi de la Grozăveanu, Negradi mai perdu câte-va ore în terg pentru a face cumpărăturile cu care ’l însărcinase Agri-pina ; el încerca sa împace şi pe fratele seu Dumitrache, care se retrăsese în Piatra, a-mărît, abatut...

— Nu, nu, Alecule, nu poţi să’mi ceri să fiu de faţa la înmormântarea fiicei tale... căci, ce faci tu acum, nu e logodnă, o îngropi de viue. .

Cuconul Alecu, nu putu să plece de cât într’un târziu; invitaţii sei pornise înainta în doue trăsuri...

Moş Gavril şi cu ceî-l’alţî rezaşi se întoarseră şi dânşii, călări, la munte pentru a împărtăşi trista veste tovarăşilor lor... mulţi din aceştia, nerăbdători, venise până la Bi-caz, pe plute, pentru a afla mai curând resul-tatul procesului...

In spre seară sosiră la munte Maritiescu, doctorul Arghir, locotenentul Prisăceanu şi Bogoslov.

— Ai nemerit’o bine? întrebă Hristea pe acest din urmă, îndată ce se coborî din trăsură.

— De astă data nu mi-e ruşiney.. nu vreau să me laud, dar nici Alexandri nu cred s’o fi potrivit mai frumos... nouă strofe, una şi una, cari se termină toate cu refrenul: «Hoaţă, inima-mi furaşi !t

— Brayo! ’i respunse Cozmescu, serutân-du-1.

Vexând că. înoptează şi că cuconul Alecu nu se ma! întoarce, Hristea întrebă pe Agri-pina dacă nu ar fi bine să se pună la masă...

— Se poate, Hristache, să facem una ca asta? într’o Ji aşa mare... s’ar supăra Alecu foc pe mine!

Se făcu opt, opt şi jumătate... un îngrijitor, trimis călare înaintea boeruluî, alergase în goana cea mai mare, cale de un sfert de postă... nici o trăsură nu se vedea în zare...

Invitaţii se plimbau neliniştiţi prin odăi, aruncând priviri desperate la ceasornicele lor.

Hristea, posomorit, încerca din când în jcând, prin câte o anecdotă, să mai reînsufleţească conversaţiunea, stinsă cu desăvârşire... glumele sale cădeau însa^ca pietrele într’o apă adâncă... o tremurătura de o clipă şi-apoi totul reintra în tăcere.^. întinşi în fotolii şi pe canapele, musafirii, cu figura contractată, cu privirea aţintită spre sofragerie, pândind cu urechea cel mal mic sgomot din curte, păreau perduţi pe gânduri Jn desle-garea unei adânci probleme... din când în când, câte unul din ei eşia în ceardac, se încerca un moment să străbată cu privirea ceaţa deasă, care se ridica din valea Bistriţei, apoi se întorcea să-şi ia locul, desnadăf-

duit, cu mâinele la piept ca şi cum ar fi a-şteptat sfârşitul lumeî.

Bătură nouă.

Iiri stea trase de o parte pe Agripina.

— Cuconul Alecu trebue să fi rămas la Piatra, noaptea asta.*, nu ve$î ce pâclă s’a lăsat... Eu sunt de idee să nu maî aşteptăm... ne facem de rls, Agripino... vaî de noi ce-o s’auijî maî târziu, pe la Piatra...

Intr’un sfârşit, cu mare greutate, Agripina se hotari să dea la masă. Când soţia luî Negvadi împărtăşi îmbucurătoarea vestea mo-safirilor eî, aceştia ’şi părăsiră fotoliurile ca şi cum ar fi fost împinşi de nişte resorturi... într’o clipă, împingându-se unul pe altul, ei ’şi luară locurile în jurul mesei.

Nimeni nu spunea un cuvânt; invitaţii, obosiţi peste măsura, cu stomacurile chinuite, de abia se uitau unul Ia altul... era, in contra gazdei, un fel de revoltă ascunsă, cai'e se traducea .printr’o conjuraţie de tăcere... o atmosferă de plictiseală învăluia pe toţi...

Hristea, care luase loc lângă Maria, arunca din când Agripinei câte o privire mustrătoare...

Toată petrecerea era stricată; păcat de atâta osteneală, de aţâţi bani aruncaţi în vânt... Argliir, Bogoslov, părintele 'Michalache Prapur deşertau pahare peste pahare din vinurile scumpe, pe care primarul le adusese tocmai din Iaşi şi dânşii nu av'eau măcar deli- cateţea să întrebe din ce vie proveneau, cât costase sticla...

Tarafurile lui Sinică şi Coroiu se întreceau în cântece franţuzeşti... dar lăutarii parcase înţelesese^să aleagă numai bucăţi triste, ca pentru mort.*..

La sfârşitul mesei, Bogoslov -se ridică în picioare pentru a ceti poezia cu refren.

— Las’o pe mâne, după logodnă ii şopti Ilristea, trăgându-1 de pulpana gherocului...

Ilristea se scula de la masă, furios; el se plimbă mai mult timp prin sală, fara a adresa cuî-va o vorbă.

Maria, rugată de fiica lui Petreanu, se puse la piano... dar mâinele ei tremurau atât de mult încât, dupe câte-va secunde, fu nevoită să se oprească.

— Mi-e cu neputinţa să cânt astă-di... am o durere de cap nebună... şi, spunând aceasta, fiica lui Negradi ’şi trecea mereu mâna pe frunte ca şi cum ar fi vrut sa îndepărteze un val care-i întuneca gândurile...

Unul câte unul musafirii începură a se re* trage în camerile lor. Singur părintele Miha-lache.remase în sofragerie; Cozmescu începuse cu cuconul Lascarache şi cu deputatul Guzgan o partidă de ghiurdum, dar, după o jumătate de oră, Petreanu declară că se simte obosit din cale afară, şi că nu mai poate continua...

La miedul nopţei toată lumea dormea.

Cerul se posomorâse încă de cu Jiua; prin câte-va spărturi de nuorî de abia ^e zărea câte o stea pribeagă, câte un punct luminos tn imensitatea neagră şi tristă... o linişte amorţitoare domnea pretutindeni; din spre pădure, venea un freamet îndepărtat de frunze; prin fereastra deschisă din odaia Măriei, un parfum subtil de stejarr şi de braqh pătrundea încet, adus de o adiere uşoară, care do abia mişca perdelele...

Maria deschise uşa.

In sală şi ’n coridoare lămpile erau stinse. Ea înaiută câţi-va paşi, trase din nou cu urechea: nicăin, cel mai mic sgomot... se întoarse în camera el, unde rămase un moment ameţită ca şi cum ar fi fost în prada unui vis , apoi, în graba, îmbrăca o haină şi, închinând uşa, se furişă, în vârful picioarelor, prin săliţa care da în dosul pa-sei... Cu o mână la piept, pentru a stăpâni bătăile nebune ale inimeî sale, Maria, o-dată ajunsă în grădină, iuţi pasul... îndata ce fu la-oare care depărtare de casa ea începu să alerge; ’şî închipuia că cine-va o fugăresce din urmă, că glasuri o strigă... trosnetul crengilor uscate peste care călca, o umpleau de groază... ramurile copacilor i se înfăţişau ca nisce mâni întinse, gata s’o prindă... i se părea că llristea pusese in mişcare o oaste întreagă şi Maria fugea, fugea mereu de casa blestemata... Dupe o jumetate de oră, ea că$u sdrobită, cu răsuflarea oprită, înspăimântată, în braţele luî Leon, care venise de mult la marginea pădurei, lângă şi-pot...

După un moment de odihnă, tinerii apucară pe cărarea ce taie drumul spre Prisă-cam; peste câte-va minute ei se coborîră în dreptul şoselei, unde ’i aştepta o trăsură... de aci, în goană, peste o oră, ajunseră la frontieră...

Puţin timp după plecarea Măriei, supre-fectul, care dormea într’o cameră situată în apropiere de grajd, fu deşteptat de un sgomot neobicinuit: caii loveau podelele cu copitele lor şi nechezeau cumplit... fusese oare un vis?... dar nu, sgomotul devenea din ce în ce mai mare... au$ia oameni alergând prin curte... scânduri trosnind...

Cămărăscu se repedi la fereastră... acolo, o privelişte groasnică se înfăţişa, ochilor sei: grajdul era în flăcări... limbi mari de foc e-şiau. din toate părţile, într’o atmosferă grea de fum, care devenea din ce în ce mai nesuferită... Vântul, ce sufla din spre pădure, crescuse şi alunga paiele aprinse, ţandările arse, pe acoperişul casei. Intr’o clipă, suprefectul dădu de veste Agripinei şi lui Hristea; unul câte unul, buimaci, pe jumătate îmbrăcaţi, invitaţii, năbuşiţi de duhoarea incendiului, se repeziră afară.

Focul cuprinsese acum şi casa; servitorii alergau nebuni, prin curte, se urcau pe scară cu câte o doniţă de apă în mâini... dar para creştea mereă...

Curtea era luminată ca ziua şi toata prive-liscea, până în spre Ceahlău, apărea, desluşită, intr’o înfăţişare fantastica ; in fund, grajdurile, pe jumătate mistuite, se topeau câ luminarea; Neculai Brusture -sa încercase se scoata afai'ă cale doue perechi de poştalioni; caii refuzase însă, cu toate opintelele vătafului, să se urnească din loc şi murise asfixiaţi...

Focul se întindea mereu; ardeau acum bucătăria şi odăile servitorilor; din coşul de la sofragerie eşia o ploaie de scântei...

îngrijitorii izbutiră să scoată mobilele mai de preţ din salon şi din iatacul Agripineî; fumul devenea însă din ce în ce mai gros şi mai năbuşitor. Agripina, întovărăşită de Coz-mescu să pregătea sa urmeze pe mosafirh ei, cari se refugiase în vale, la cârciuma lui Strnl...

Deodată Hristea, desmetidit puţin din spaima care’l făcuse un moment sa-şi piardă minţile, o întrebă, uimit:

— Dar, pentru Dumnezeu, unde e Maria? ce s’a făcut ?

Agripina îngălbeni.

— Doamne sfintei esclamă ea la rendul ei, unde să fie9 unde să fie?

Şi amfcndol, zăpăciţi, începură s’o caute prin curtea în flăcări, călcând peste tăciunii aprinşi, atingandu-se, în treacăt, dc limbole do foc...

Văzduhul devenea din ce in ce ma arcletor.

De-Ordată, un trosnet îngrosnitor făcu sa so cutremure pământul: zidul de la bucătărie se prăbuşise, ridicând un nor uriaş de fum, despicând flăcările, cari se frângeau ca nişte şerpi...

— Unde e? unde e? striga mereu Agripina desperata... o fi apucat’o focul în odaie... reped e-te Ilristeo... Neculae, n’o lăsaţi !

Gozmescu pătrunse în ceardac; focul cuprinsese acum salonul şi para eşia .pe uşi şi pe ferestre... sufocat, dânsul fu nevoit să dea înapo’...

— N’o laşa, HrisLeb, n’o lăsa! repeta într’-una Agripina, scoţând strigate sfâşietoare, tremurând de groaza...

In acest moment o trăsură înainta, pe şosea, cu o repediciune neauclita... ca o săgeata, ea sbură apoi spre curte...

Agripina şi Hristea alergară la poarta...

Peste câte-va secunde-trăsură se opri... în fundul e-, scăldat în sânge., Alecu Negradi zăcea mort.

Fulger îşi resbunase.