FONTANA ZINELOR

In partea Basarabieǐ care a fost retrocedată Ru-sieǐ in urma rĕsboiuluǐ turco rus de la l877-l878, se află uă comună purtând poetica numire de Fontâna ȡînelor.

De unde acéstă numire?

De când sus ȡisa comună se numeșce ast-fel?

Ce fel de ființe vor fi fost acelea carǐ și-aŭ dat numele acesteǐ fontânǐ?

Iată nișce întrebărǐ pe care nu scim daca și le-a făcut cine-va, dar la care, suntem încredințațǐ că n’a respuns nimenǐ pân’acum.

Intr’una din călătoriile ce am făcut în a cea nefericită parte a Românieǐ, pe când se afla încă reîntórsă țăreǐ nóstre, curiositatea ne făcuse a cere óre-carǐ informațiunǐ de la uniǐ din bătrâniǐ din comună. Multe se spuneaŭ și mulțǐ înșiraŭ diferite părerǐ despre acele treǐ zîne care s’aŭ stabilit în acea localitate și aŭ făcut fontâna căria i-aŭ dat numele lor.

Nu suntem cu tóte acestea autorisațǐ să cre-dem nimic din câte ni se spuneaŭ, atât de de-parte de adevĕr ni se păreaŭ spusele lor. Cu tóte astea n’am putut trece sub tăcere curiósa nara-țiune ce o auȡirăm de la un bĕtrân locuitor, maǐ octogenar, care pretindea cu stăruință că istoria ce-mǐ spuse o scia de la tată-săŭ, că acesta o ținea de la un bunic al săŭ, care ca și el o moștenise de la un strĕbun, și așa maǐ încolo . . .

- Nu e bine a nu da cine-va creȡĕmênt la cele întâmplate, ȡicea el vĕȡênd îndoéla cu care ascultam la ceia ce pretindea că a esistat.

Pentru ce?

— Pentru că nicǐ unul din câțǐ n’au voit să créȡă n’a scapat téfăr până în cele din urmă.

— Și cum așa ? îl întrebaǐ eŭ cu mirare.

— Uite așa: țara asta a fost a Rușilor de la un timp încoa, adică maǐ înainte d’a se uni cu partea Moldovieǐ. Nu e așa?

— Așa e.

— Apoǐ dacă e așa, pe când se afla încă sub Rușǐ, un oficer de Casacǐ trecênd o dată p’aci se opri la o cârciumă ca să bea; cârciumarul nu vru să-’ǐ dea fără plată, cum cerea el; oficerul se mâniă și scóse sabia să’l amenințe: cârciumarul care nu se temea de amenințărǐ, ’ǐ spuse scurt că nu se cuvenea să se pórte așa într’o țară care póte până mâine sĕ-și schimbe stăpânul căci nimeni nu scie ce va aduce viitorul: dar oficerul se mânie și maǐ mult și rĕspunse că cea ce intră în mâna Rusului nicǐ o dată nu trece în mâna altuia; apoǐ ca să nu se plângă la guvern pentru vorbele ce le a auȡit din gura luǐ ’î ceru să’ǐ dea de bĕut îndoit. Bietul cârciumar ’ǐ dete maǐ mult pentru că se căise de vorbele ce ’ǐ scăpară din gură, că și el nu era tocmaǐ tréz. Acésta s’a întâmplat cam pe la începutul anului l85ó.

Câte-va lunǐ în urmă, o ambulanță se opri alăturǐ de cârciuma de care vorbeam. Ea era plină de rănițǐ ce se întorceaŭ de la bătaia din Crimeea.

Maǐ multă lume se duse să’ǐ vaȡă, între care și căricumarul; acesta cunoscu printre rănițǐ pe oficerul de Casacǐ, care abia ’șǐ deschidea ochiǐ de răŭ ce ’ǐ era, — «Cum s’a întâmplat asta? ’l întreba cârciumarul,» — Bine veȡǐ, ’ǐ rĕspunse abia oficerul; suntem bătuțǐ de Francesǐ, și după cum se vorbește, aŭ să ne iea Basarabia și s’o dea Românilor! — «Așa e c’am avut dreptate când am ȡis că nu se șcie ce póte aduce viito-rul? ’ǐ ȡise cârciumarul.» dar el nu maǐ rĕspunse nimic; a doua ȡi ’șǐ dete sufletul.

Veȡi cum e pedepsit acela care nu vrea să créȡă când i se spun lucrurǐ sănĕtóse și cu multă minte rostite?

Am surîs de naivitatea bĕtrânuluǐ și am plecat dându’ǐ cuvêntul că cred și voiŭ crede tot ce mi-a spus privitor la istoria Fontânei ȡînelor.

Publicăm maǐ la vale acéstă narațiune așa cum am auȡit’o și fără a modifica saŭ a adăoga ceva de óre ce naratorul eǐ nu era om fără carte și, după spusa luǐ, până a nu fi constrîns de îm-prejurărǐ a ajunge ce era, adică un simplu țĕranŭ fusese mulțǐ anǐ împiegat la un oficiŭ poștal din Kiev, unde avusese tot timpul a-șǐ lumina mintea cu diferite citirǐ de cărțǐ ce’ǐ picară în mână și ast-fel, afară de ideile superstițióse care domină în mare parte poporul slav cu care a trăit mulțǐ anǐ, vorba luǐ era vorbă de un om cu destule cunoștințe.

Iată istoria de care ne fu vorba:

Puțin înaintea întemeeriǐ domnieǐ în Moldova, pe când țara maǐ întrégă era cotropită de hor-dele Tătarilor, treǐ fete de împĕrat una venită din Ardeal, alta din Muntenia și treia din Moldova, vrênd să scape câte trele de pețitoriǐ cu carǐ părințiǐ lor voia să le mărite, fugiseră de sub acoperĕmêntul părintesc și se așeȡară în locul unde se află astăȡǐ comuna Fontâna ȡînelor. Causa pentru care ele părăsiseră locul lor de nașcere și pe înalțiǐ pețitorǐ carǐ năsuiaŭ la mâna lor, a fost că aspiranțiǐ lor eraŭ streinǐ, unul Ungur, altul Grec și al treilea Léh. Ele dóreaŭ a se căsători cu bărbațǐ românǐ, dar pă-rințiǐ lor ne vrênd să se strice cu înaltele fețe carǐ ceruseră în căsătorie pe ficele lor, hotărîseră cu tot dinadinsul a le da după dênșiǐ. Ele se cunoșcea de mult și se iubeaŭ între ele ca treǐ adevĕrate surorǐ. Când aflară hotărârea părintească nestrămutată, și-a scris una alteia și într’o nópte plecară câte-șǐ trele și întilnindu-se într’un loc ce ’șǐ deteră, ’și schimbară și port și nume și hotărîră a viețui împreună până la mórte.

Fie-care din ele, luând câte-o sumă însemnată de banǐ cu sine, aveaŭ destulă avuție pentru ca să puiă în lucrare planul lor.

Eraŭ tinere și de o frumusețe rară câte-și trele fetele împărătescǐ. Cea din Ardeal era cu ochiǐ negriǐ, cu pĕrul negru ca pana corbuluǐ; cea din Muntenia era smédă, cu ochiǐ crepuǐ, cu pĕrul castaniŭ; cea din Moldova, cu pĕrul ca spicul grâului, cu ochiǐ albaștriǐ ca cerul cel se-nin : ușurele ca fluturiǐ și sprintene ca nisce că-prióre sĕlbatece care saltă din pisc în pisc și se perd în norǐ când sunt umărite de vênătorǐ.

Cum trăiaŭ ele în singurătatea lor ? nimenǐ nu putea sci; dar câte un ochiŭ cutezător s’a întîmplat le vadă în trécăt armate cu arcurǐ de aur și cu săgete de argint vênând pasărǐ saŭ ucigând iepurǐ și căprióre într’o pădure întinsă care se afla p’atuncǐ în vecinătatea fontâneǐ ce și-o făcuseră ele.

Dar acéstă fontână cu o apă limpede ca cris-talul cel maǐ curat, împresurată cu brazde de florǐ cele maǐ mirositóre și umbrită de plopiǐ ceǐ maǐ stufoșǐ, fetele împărăteseǐ, care se îngrijiseră despre tóte d’a casă, aŭ turnat în ea apă sânțită din Jordan, sânt mir și busuioc de la botezul cel mare și scăldându-se în apele eǐ de treǐ orǐ în treǐ ȡile, a treia ȡi aŭ eșit din apă cu daru d’a nu maǐ îmbĕtrâni și a nu-șǐ maǐ perde frmuse-țea nicǐ o dată.

Ast-fel petrecea ele de câțǐ-va anǐ. Locuitoriǐ după împrejur vĕȡêndu-le tot tinere și tot fru-móse le-aŭ dat numele de zîne.

Dar aceste zîne se făcuseră înfricoșetóre bie-ților locuitorǐ de la un timp încoa.

Intr’adevĕr, eǐ neavênd de unde să ’șǐ procure apa de bĕut maǐ de aproape, se duceaŭ la Fontâna ȡînelor, pe când ele se rătăceaŭ prin pădure după vênătóre, și-șǐ umpleaŭ cofele și fedeleșele cu apa cea limpede și rece, făr’a fi vĕȡuțǐ de eǐ, de óre ce se credea că neîmblânȡitele zîne când puneaŭ mâna pe un asemenea cutezător îl luaŭ îndată în robie, ear turmele lor le daŭ de mâncare la o mulțime de robǐ ce’ǐ prinseseră ast-fel, pre-cum și la câiniǐ lor.

Nisce asemenǐ fapte eraŭ tratate ca o călcare a dreptuluǐ ce’l aveaŭ pe proprietatea lor. Și cine se putea mĕsura cu puterea lor când le ve-dea cine-va încruntându-se, asvârlind schînteǐ înflăcărate din ochiǐ lor și scoțênd spume de turbare din gura lor.

Dar să le lăsăm să-șǐ urmeze deprinderile lor sĕlbatice, și să ne întórcem ochiǐ asupra uneǐ alte părțǐ a istorieǐ nóstre.

Era o nópte întunecósă.

Cerul acoperit de norǐ groșǐ, era brăzdat de fulgere dese.

Tunetul mugea în depărtare și vêntul spulbera câmpia și scutura frunȡele cele uscate carǐ zăceaŭ pe pămênt căȡut din copacǐ.

Era începutul tómneǐ....

Nu mult dup’acésta, o plóiă repede începu să se reverse peste tot și să bată ferestrele și oblónele caselor.

Oameniǐ fugeaŭ de pretutindenǐ și se ascundeaŭ în locuințele lor saŭ pe la veciniǐ lor ceǐ ma apropiațǐ

Cu tóte acestea, în casa luǐ Bantu Volbur, care era una din cele maǐ marǐ și maǐ avute din sat, se aflaŭ maǐ mulțǐ junǐ și maǐ multe fete cu părințiǐ lor la șeȡătóre.

Era ȡioa ficeǐ luǐ Volbur, 8 Septembre.

Maria era ca de vre-o opt-spre-ȡece anǐ; bălaia, cu pĕrul galben auriŭ, cu ochiǐ albaștri ca flórea nu mĕ uita; cu o gură mică și cu douĕ buze ca douĕ cireșe pîrguite care, când se deschideaŭ lăsaŭ să se vaȡă douĕ șire de dințǐ micǐ și albă ca douĕ șire de mărgăritare. Douĕ códe împletite cu panglicele albastre ’ǐ atîrnaŭ pe spate: o salbă de banǐ de aur ’ǐ împresura gâtul cel alb ca de le-bădă, o iă cusută în mătăsurǐ și semĕnată cu fluturașǐ acoperea formele eǐ cele maǐ încântătóre; [...]miȡlocelul eǐ era încins cu nisce bete de o materie grea cusută cu fir de aur și cu mărgele; un vêlnic de mătase vișiniă cu fășiǐ albastre închise ’ǐ atârna de la talpă până la picióre carǐ eraŭ încălțate cu condurǐ roșiǐ de pele subțire cusuțǐ cu fireturǐ, cu mărgelușe și cu fluturașǐ.

Toțǐ câțǐ o priveaŭ se minunaŭ de frumusețea eǐ; toțǐ câțǐ o auȡeaŭ vorbind remâneaŭ încântațǐ de dulcéța glasuluǐ eǐ și de înțelepciunea cuvintelor ce’ǐ eșeaŭ din gură.

Volbur, care n’avea nicǐ femeiă, nicǐ alt copil, se uita la dênsa ca la sóre, ca la lună, dar nicǐ sórele nicǐ luna nu prețuiaŭ nimic pentru el pe lângă dênsa. Ea era fala luǐ, mândria luǐ, scopul pentru care voia să maǐ trăéscă până o va căpătui ca s’o lase la casa eǐ fericită, de óre-ce pentru dênsa strânsese destulă avere, atât în banǐ cât și în vite și pămênt.

Dar sórtea pe care o dorise ficeǐ sale nu întârȡiase d’a se arăta ; un tênĕr ca de douĕ-ȡecǐ și patru de anǐ, chipeș și mândru la ivélă, vĕȡuse de câte-va orǐ pe fată la horă, ’ǐ plăcuse și pusese să o céră de sociă. El n’avea altă avere de cât o turmă de oǐ, pe care o moscenise de la părințiǐ luǐ, și o pășcea dimpreună cu un al tênĕr ce purta numele de frate al săŭ maǐ mic.

Părintele Mărieǐ cunoscea pe tênĕr destul de bine că era om de omeniă și cu bune purtărǐ; el primi unirea propusă cu fiica sa, care se hotarîse a se face la întêia duminică dupe culesul viilor.

Lumea dară se adunase în séra aceea în casa Mărieǐ ca să petrécă împreună ȡioa eǐ; și afară tuna și fulgera, și vêntul bătea ca un turbat, și ploua de vĕrsa cu găléta!

— E de mirare să nu viă pên’acum Vintil, ȡise Volbur după ce îșǐ întórse ochiǐ împrejuruǐ și se încredință că persóna ce o numirăm nu se a-fla între cele-l’alte.

Nu sciǐ nimic despre dânsul, fata mea?

— Nu, tată, nu l’am vĕȡut de erǐ, rĕspunse Maria roșindu-se la față.

— Și cu tóte acestea și-a dat cuvêntul că va veni să cinese cu noǐ.

— Póte că l’a oprit ploia, cercă să ȡică Maria.

— Aș! plóia! un brad ca dânsul care nu’șǐ schimbă verdeața nicǐ la sóre nicǐ la ninsóre, cum să se témă de plóiă? Asta nu se póte. Dar i s’o fi întâmplat ceva pe semne.

— Bine că’mǐ aduseșǐ aminte vecine, ȡise un preot, care se întórse de la masă unde mân-caseră cu toțiǐ împreună, cu un pahar plin de vin în mână: bine că’mǐ aduseșǐ aminte să te întreb dacă aǐ aflat ce s’a întâmplat ast’dimi-néță cu doǐ flăcăǐ de la noǐ, carǐ se duseseră să’șǐ adape turma la Fontâna zînelor și aŭ făcut’o fértă amêndoǐ.

— Nu știŭ, n’am aflat nimic, rĕspunse Volbur; cum am eșit de la biserică am venit drept acasă și n’am maǐ eșit pân’acum. Dar ce s’a în-tâmplat? spune-ne și noĕ.

Preotul începu să vorbéscă și lumea tótă se strînse împrejuruǐ cu nerăbdare.

— Și cum ȡici?.:. întrebă Volbur.

— Și cum ȡiseǐ, rĕspunse preotul sorbind re-stul ce rĕmăsese în fundul paharuluǐ, aceǐ doǐ tinerǐ, pe carǐ n’aŭ sciut să’mǐ spuiă cine eraŭ ducându-se cu oile să le adape la fontâna cea vrăjită fură prinșǐ de cele treǐ zîne, propietarele fontânei. Ele vĕȡênd una ca asta se supăraseră foc și puind mâna pe unul din eǐ l’aŭ și robit ear cel-l’alt abia scăpă cu fuga.

— Ce vorbeștǐ, părinte? asta e grozav! ȡise Volbur.

— E peire! strigă maǐ mulțǐ.

— Grozav sau peire, cum vețǐ voi, ȡise preotul, dar așa mi s’a spus de maǐ mulțǐ.

— Și numele acelor tinerǐ!... întrebă tatăl Marieǐ.

— Eǐ, numele lor nu mi l’-aŭ spus, saŭ că mi l’aŭ spus și eŭ l’am uitat.

— Să fie cu putință! cugetă Volbur: mira-m’aș să nu fie Vintil și cu frate-sĕŭ. Dar se feri să nu înțelégă fiică-sa cugetul sĕŭ, de óre-ce ea se uită pe furiș când în ochiǐ sĕǐ când în aǐ preotuluǐ, ca să prindă un semn, în urmă de prepus pe unde-va.

— Eǐ bine, ȡise un óre-care din asistențǐ nu e vr’un mijloc d’a ne scăpa de aceste blestemate ființe care ne amenință a ne lăsa fără copiǐ de óre-ce vedem că din când în când pere câte unul din noǐ, și tot dintre flăcăiǐ ceǐ tinerǐ și ceǐ maǐ de frunte! Nu e vr’o putință să tăbărîm odată cu tot satul asupra lor și să le luăm la gónă d’aci?

— Nu e nicǐ o putință, strigă cine-va intrând repede pe ușă.

Toțǐ ’șǐ întórseră ochiǐ spăimântațǐ spre noul venit.

Acesta era fratele luǐ Vintil.

— Radu!!! strigară toțǐ când vĕȡură pe cel ce intră pe ușă.

— Unde e frate-tĕŭ? Întrebă Volbur apro-piându-se de dênsul.

Radu tăcu și clăti din cap cu un aer duios.

Maria îșǐ ascunse lăcrămile în sînul uneia din suratele eǐ cele maǐ iubite, Viorica fata preotuluǐ cu care se iubea din copilărie și din deprin-dere de vecinătate.

— Și ȡicǐ că nu e nicǐ o putință a scăpa satul pe înverșunarea acelor îndrăcite? întrebă Volbur pe Radu.

— Am ȡis’o și o maǐ ȡic, că e peste putință omenéscă.

— Dóră n’or fi drese, ca să nu se lipéscă mórtea de ele!

— Sunt maǐ mult de cât așa.

— Și cum ?

— N’ațǐ vĕȡut fermecătóre maǐ vêndute necuratului, n’ațǐ maǐ auȡit vrăjitóre care légă ploile care închiagă apele, care înviéză morțiǐ din morminte, carǐ aŭ érba fiarelor cu care deschid nouă lacăte și fac să ésă la lumină comorile as-cunse în pământ. Ele sunt maǐ presus de tot ce îșǐ pot închipui omul. Asvîrlă flăcărǐ aprinse din ochǐ și pot arde tot împrejurul lor când vorbesc, suflă crivĕțul bătăios din gurele lor, ast-fel că valurile din fontână se ridică până la norǐ și staŭ gata să înghită pe orǐ-și-cine ; când um-blă pământul se cutremură și toțǐ copaciǐ dupe împrejur îǐ veȡǐ scuturându-se ca și cum ar fi voit să se desrădăcineȡe din locul lor. Afară de asta sunt nemuritóre; nicǐ o mórte nu le pot atinge: aŭ arcușe de aur și săgete de argint înveninate când întind arcul și fac să sbóre săgețele lor, ele trec dincolo de norǐ și ucig porumbeiǐ ceǐ sĕlbatecǐ pe carǐ îǐ fură vêntul turbat. Dacă te cercǐ să te uițǐ în facia lor, lumina cea viă care lucesce ca sórele din amézǐ pe chipul lor îțǐ ia vederile și te a-mețesce de crezǐ că eștǐ bét, așa de grozave sunt!

— Ce minune să fiă asta ! ȡiseră uniǐ din auditorǐ.

— Minune cum n’am maǐ vĕȡut și pe care n’o voiŭ uita câte ȡile voiŭ avea, zise Radu.

— E dară adevĕrat că frate-tĕŭ a căȡut în mâinile acelor zîne, și n’are să scape nicǐ o dată din robia lor ? întrebă tatăl Mărieǐ.

— Nu sciŭ ce să creȡ, dar sciŭ atâta că des-părțindu-mĕ de dânsul, mi-a șoptit la urechiă să’ǐ aduc un lucru d’acasă dacă voiŭ să scape d’acolo.

— Și ce lucru ?

— Nu pot să’țǐ spuiŭ acum.

— Eacă na! și ce te opresce d’a ne spune noă, maǐ ales mie, care am fost hotărât să’ǐ fiŭ socru.

— Nu se póte.

— Radule nu te înțeleg.

— Mă veǐ înțelege când ’țǐ voiŭ spune.

— Apoǐ cum vreǐ să sciŭ dacă nu vreǐ să’mǐ spuǐ ?

— Altă dată se póte, dar acum nu.

— Eștǐ fără inimă.

— Ba numaǐ asta nu, dar sciŭ eŭ ce fac și nu voiŭ să stric lucrul în loc să’l dreg.

— Și când aǐ să spuǐ ?

— Când vom fi singurǐ, șopti Radu la ure-chia luǐ Volbur.

— Atuncǐ mâine.

— Póte și mâine.

ȡicând acésta, Radu ’șǐ luă pălăria rotundă de pâslă négră și salutând eși pe ușă.

Timpul se liniscise afară. Ceǐ dupĕ urmă norǐ gonițǐ de vêntul care bătea încă din când în când se rĕspândiră, și o lună strălucitóre de o lu-mină viă se înalță pe cer în mijlocnl cortegiuluǐ eǐ de stele scînteitóre.

Ospețiǐ luǐ Volbur se sculară să plece.

Era și târȡiŭ.

Cântarea cocoșuluǐ înșciințase de mult ora un-spre-zece din nópte.

Să lăsăm pe fie-care a se duce pe la casele lor unde somnul îǐ chema, și să ne întórcem la Vin-til, care pentru ântâia óră începuse să guste din amarul pahar al despărțireǐ sale de aceea pe care o iubia și care' plângea cu lacrămǐ de foc depărtarea iubituluǐ eǐ.

Ceea ce creȡuse despre Vintil că ar fi căȡut în robia zînelor era numaǐ o născocire, pe care un interes ascuns al luǐ Radu o acreditase prin tăcerea luǐ.

Adevĕrul însă era alt-fel.

Iată cum se întâmplase lucrul.

Vintil ducându-se cu oile luǐ la adăpat, se în-tâlni cu maǐ mulțǐ tinerǐ sătenǐ la fontâna zîne-lor. Eǐ staŭ pe érbă mâncând și bând. Vintil cu-noscând pe uniǐ dintr’înșiǐ; fu invitat a lua parte la masa lor, și el nu refuză.

Radu care însoțise pe Vintil, fu însărcinat cu grijea oilor în lipsa luǐ.

După masă, tineriǐ se sculaseră și ziseră luǐ Vin-til să’ǐ petrécă până la marginea pădureǐ unde Radu perȡêndu-ǐ din vedere plecă cu oile pân’a nu’l apuca nóptea.

Pădurea era mare și nemărginită ; un om care e deprins să umble pe nestătute, i-ar fi trebuit treǐ ȡile și treǐ nopțǐ de mers până s’ajungă la capĕtul eǐ.

Tot felul de pomǐ pădurețǐ, amestecațǐ cu pomǐ roditorǐ, făceaŭ umbra cea maǐ désă în a-cea pădure unde se ȡicea că nimenǐ nu intrase încă; earba era crescută până în brâŭ și printre ea, miǐ de florǐ mirositóre îmbălsămaŭ aerul cu mirósele lor plăcute. O mulțime de paserǐ cân-tătóre se auȡeaŭ ciripind în cuiburile lor și cân-tând prin frunȡișele cele stufóse ale copacilor ; cerbǐ și căprióre păsceaŭ în linișce și făr’a se depărta la apropierea celor ce treceaŭ pe lângă el.

Sórele pĕtrunȡênd prin crăcite unora din pomǐ, care eraŭ maǐ rarǐ, umpleaŭ unele părțǐ ale păduriǐ cu’o lumină plăcută care nu făcea aerul aceluǐ loc singuratec să pérȡă nimic din rĕcó-rea sa.

O singură potecă traversa pădurea pe unde Vinti! mergea cu céta voioșilor tinerǐ, care stă-ruiseră să-ǐ însoțéscâ până la locuința lor ce nu era departe, și acea potecă numaǐ un ochiŭ bine deprins putea s’o nemerească sub érba cea désă care acoperea tot spațiul păduresc.

După un umblet de câte-va óre, eǐ ajunseră în mijlocul pădureǐ.

Acolo era locuința lor, o locuință nes ciută și nevĕȡută de nimenǐ.

Maǐ multe lespeȡǐ de pétră se vedeaŭ grămă-dite unele peste altele într’un loc împresurat de copaciǐ ceǐ maǐ înalțǐ aǐ pădureǐ și pușǐ unul lângă altul, maǐ lipițǐ ast-fel că părea a forma un zid viŭ și nepătruns.

Câțǐ-va din tinerǐ deteră la o parte una din acele lespeȡǐ care avea un semn cunoscut numaǐ de eǐ, și sub dênsa se vĕȡu o portiță de fier. Acéstă portiță fu deschisă cu o cheiă pe care o purta în sînu-ǐ unul dintr’înșiǐ.

Uă scară lungă și întortochiată conduse pe Vintil dimpreună cu însoțitoriǐ luǐ într’uă supă-mêntă adêncă și largă. Sute de încăperǐ se des-fășuraŭ vedereǐ de jur împrejurul uneǐ sale care ocupa centrul supămênteǐ. Tóte aceste încăperǐ eraŭ mobilate cu mobile de lemn făcute din pă-dure : scaune și mese de mestécăn, paturǐ de ste-jar, dulapurǐ de brad și anin, diferite obiecte de casă, tóte lucrate cu multă artă și cu mult gust. Câte-va vase cu văpaiță de o lumină slabă care se afla într’uă necontenită luptă cu întune-ricul ce’șǐ respândea pretutindenǐ umbrele sale fioróse și recǐ, făcêndu-le să tremure pe zidurile cele albe și pe fețele ómenilor ce se aflaŭ pe acolo.

Vintil tresări la această vedere înfiorătóre.

Sórele apusese și cerul se întunecase de nópte și de norǐ.

Pădurea urla de bătaia vêntuluǐ și de muge-tul tunetuluǐ, și plóia se rupea din norǐ cu tur-bare și se vĕrsa peste tot locul. Acésta ținu pênă la întêia cântare a cocoșuluǐ.

Atuncǐ unul din amiciǐ luǐ Vintil apropiindu-se de dênsul și luându’l de mână ’ǐ ȡise cu glasul cel maǐ blând:

— Tu n’aǐ mâncat de ast’diminéță, și cată să ’țǐ fie fóme.

Vino cu mine colo la drépta unde e masa pusă și încărcată cu tot felul de mâncărǐ și de bĕ-uturǐ. Veǐ găsi și alțǐ conmesenǐ care vor cina cu tine. Vintil fu introdus într’uă sală întinsă, unde, în mijlocul eǐ era uă masă la care mâncaŭ și beaŭ uă o mulțime; el ’ǐ numĕră din ochǐ și găsi că eǐ eraŭ peste două sute inșǐ, toțǐ flăcăǐ tinerǐ, frumoșǐ, voinicǐ și toțǐ armațǐ cu arme și cu tolbe de săgețǐ, cu paloșe la cóstă și cu câte un cuțit lung de vênătóre la brâŭ, cu câte uă secură scurtă saŭ o ghiócă restrujită cu colțǐ de fer atârnată de umerǐ printr’uâ curea.

Acéstă vedere îl uimi.

Unde se afla el óre ? Ce însemna acea armată de junǐ care avea portul românesc și vorbeaŭ toțǐ limba pe care o vorbea și el?

Dar pe când el cugeta ast-fel unul din con-mesenǐ care părea maǐ matur și sta în capul meseǐ, întorcêndu-se către noul venit, ’ǐ ȡise ast-fel:

— Tu viǐ între noǐ, dar dacă vreǐ să ieǐ parte la masa nóstră și la faptele nóstre jură că ne veǐ fi óspele cel maǐ neimpăcat al Tătarilor carǐ țin în robiă țĕrile nóstre.

— Jur! rĕspunse Vintil fără a sta mult la îndoélă.

— Jură că nu veǐ lăsa sabia din mână pênă când nu veǐ stirpi tot némul păgânilor carǐ țin sub jugul lor moșia nóstră moșcenită de la strebunǐ.

— Jur! ȡise Vintil.

— Jură că veǐ lupta cu briciul și cu cugetul și că ’țǐ veǐ vĕrsa sângele pentru desrobirea pă-mêntului românesc de toțǐ împilătoriǐ și sugru-mătoriǐ luǐ, fiă de or ce ném, fiă eǐ din întru saŭ din afară, fiă din aceia carǐ ne fac rĕŭ cu pana saŭ cu arma, fățiș saŭ pe sub mână.

— Jur ! repetă Vintil.

— Acum să maǐ sciǐ și asta, că cel ce nu-șǐ va ține cuvêntul, cel ce va șovăi în datoriile pentru care s’a legat, cel ce va trăda secretul, va avea atâtea brațe armate asupra capuluǐ sĕŭ câțǐ suntem aci de faciă.

— Pe Dumneȡeul nostru ! strigară toțǐ conme-seniǐ sculându-se de uă dată în picióre și trăgên-du’șǐ paloșele pe care le roteaŭ d’asupra capuluǐ lor, pe Dumneȡeul nostru! acela care va fi tră-dător dintre noǐ, are să fiă pătruns de tóte pa-loșele nóstre și carnea luǐ va fi dată câinilor spre mâncare.

Maǐ mulțǐ câinǐ dulăǐ carǐ se aflaŭ împrejurul meseǐ așteptând să li se arunce ceva de mâncat scóseră atuncǐ un lătrat amestecat cu urlet spre semn că aŭ înțeles cuvintele din urmă ale acelora ce le promiteaŭ acéstă perspectivă.

Sângele luǐ Vintil îngheață în vinele luǐ, dar se înfrêna. El promise tot ce i se ceru și întări pro-misiunile luǐ prin jurăminte solemne.

Omul cel mator care vorbise pên’aci, se sculă de pe scaunul sĕŭ, desprinse dintr’un cuiŭ uă armătură întrégă și armând cu dânsa pe Vintil strigă în gura mare:

—- Să trăéscă zînele nóstre câte trele, sórele Vulturul și ȡimbrul!

— Trăéscă, repetiră toțǐ comeseniǐ di’mpre-ună cu Vintil căruia i se dete un scaun la masă.

Atuncǐ se auȡi dintr’uă încăpere învecinată uă melodie ceréscă, uă doină din acele care fermecă auȡul și înduioséză tótă simțirea omenéscă.

Acésta melodie care semĕna cântată de femeǐ saŭ de copiǐ, era o amintire plină pe dorul țĕreǐ saŭ de al părinților acelora sare se despărțiseră de mult de dênșiǐ și de locul nascereǐ spre a’șǐ închina viața tótă patrieǐ care avea nevoiă de acest sa-crificiŭ din partea lor.

Conmeseniǐ staŭ în unire și ascultaŭ c’un sim-țiment religios la fermecătórele suspine ale musi-ceǐ care resuna alăturǐ cu dênșiǐ, uniǐ din eǐ gemeaŭ de durere, altora li se umpleaŭ ochiǐ de lacreme...,

După încetarea cântăriǐ, conmeseniǐ ’șǐ urmară cina ; Vintil care simțea destulă fóme, făcu tótă onórea meseǐ care era încărcată cu mâncările cele maǐ gustóse ; tot felul de vênat gătit cu multă artă culinară, lăpturǐ, fructe și vinurǐ minunate.

Era aprópe de ȡioă când eǐ se sculară de la masă și se duseră să-șǐ iea repausul în încăpe-rile ce le era destinate pentru culcare.

A doa ȡi de diminéță, Radu se duse să întîl-nească pe Volbur. El îl găsi la uă viă a sa pe care începuse s’o culégă. Volbur priveghea pe culegĕtorǐ resemat de o bâtă lungă pe care o ținea sub bărbia sa. Vĕȡênd pe Radu, el îǐ eși înainte și luându’l cu dênsul, se depărtară amên-doǐ și se așeȡară la umbra unuǐ nuc ce se înălța lângă un gard aprópe de intrare.

— Șeȡi colea și ’mǐ spune cea ce n’aǐ vrut sĕ ’mǐ spuǐ a séră, ȡise Volbur luǐ Radu făcêndu’ǐ loc lângă dênsul.

Radu șeȡu fără a spune încă nimic.

— Ascept, ȡise Volbur.

— Lasă-mĕ să resuflu, rĕspunse Radu; de unde viŭ eŭ și pênă acasă la d-ta, și d’acolo pênă aci, sciǐ că este o cale și jumĕtate!

— Răsuflă dacă e așa, dar nu mĕ întârȡia, că veȡǐ am ómenǐ la cules și nu pot să ’ǐ las de capul lor.

— Se înțelege că trebue să mĕ grăbesc a-țǐ spune... Și bietul frățiorul meŭ care m’ascéptă ca pe mântuitorul sĕŭ...

Radu oftă din inimă, dar nu’ǐ venea încă să vorbéscă.

Maǐ multe minute trecură ast-fel. Volbur se a-fla intr’un neastîmpĕr învederat; curiositatea luǐ crescea din ce in ce când vedea că Radu se tot codea și nu voia să vorbéscă încă.

— Eǐ, étă că a trecut destul de când aǐ venit; vreǐ să’mǐ spuǐ saŭ te las și ’mǐ caut de grijile mele care m’aștéptă ?

— Aibǐ răbdare, n’am venit într’adins pentru asta? ȡise Radu țiindu-șǐ inima cu amêndoĕ mâiniie ca să nu’ǐ sară din loc din causa tur-burăriǐ în care se afla.

Volbur nu scăpă din vedere turburarea luǐ Radu, dar asceptă cu sânge rece s’audă cea ce avea să ’ǐ spuǐă.

In cele din urmă Radu prinse puțină inimă și întorcêndu-se către Volbur îǐ zise:

— Vreǐ cu tot dinadinsul să scapǐ pe Vintil?

— Auȡǐ acolo întrebare? se înțelege că do-resc acéstă din tot sufletul, de óre ce n’aș vré să vĕd pe Maria suferind saŭ, Dómne feresce! să i se întâmple vr’uă nefericire de pe urma robiriǐ a-celuia care ’ǐ e hotărît de sociŭ Ce e dară de făcut ?

— Frate-meŭ ’mǐ spuse ierǐ în trécăt că a a-uȡit pe una din cele treǐ zine ȡicênd celor alte: „Dar dacă acest tênĕr s’ar întâmpla să fie căsă-torit, nu călcăm noǐ legea pe care am fâcut’o de a nu primi la noǐ de cât numaǐ flăcăǐ ne-însurațǐ ?

„Atuncǐ, respunse alta dintre ele, viă femeia sa la noǐ să ni se arate și să ni’l céră, și noǐ i-l vom înapoia, dar vom opri pe frate-sĕŭ în locul luǐ.” Eată cea ce auȡǐ Vintil vorbindu-se între cele treǐ zîne, și strecurându-se pe lêngă mine ’mǐ șopti la urechiă să viŭ aci și să rog pe Maria să se ducă la Fontâna zînelor să se arate că e femea luǐ Vintil și să-șǐ céră sociul înapoǐ, ear dacă n’a veni acum de grabă, peste treǐ ȡile nicǐ să se maǐ cerce, de óre-ce va li târȡiŭ și cercarea va fi fără nicǐ un folos.

— Și tu primescǐ să mergǐ în locul frăține-tĕŭ ? îl întrebă Volbur după ce cugetă puțin.

— Cum n’aș primi, când e vorba să scap pe frățiorul meŭ din robiă, și tot uă dată să cruț și pe Maria de cine scie ce ursită amară ’ǐ va fi scrisă perȡênd pe iubitul eǐ!

— Fugǐ că nu te creȡ, zise Volbur.

— Și pentru ce nu mĕ creȡi?

— Pentru că robia este mórtea cea maǐ urîtă, și sunt încredințat că un Român ar primi maǐ bucuros mórtea de cât robia.

— Cu tóte astea e precum ’țǐ ȡic, și n’aǐ de cât se te încredințezǐ când veǐ vedea cu ochiǐ d-tale pe Maria întorcêndu-se cu Vintil de mână și spuindu-țǐ chiar că pe mine m’aŭ lăsat acolo în locul luǐ.

-— Eștǐ un mincinos, Radule ; și eŭ cunosc cugetul tĕŭ care este. Radu îngălbeni și schimbă fețe peste fețe.

— Așa dară te îndoeștǐ de mine ? întrebă el sculându-se din loc.

— Da.

— Creȡǐ că sunt un mișel, un om fără su-fleǐ, poate un trădător!

— Da.

— Așa mĕ creȡǐ ?

— Da ; da, ’țǐ zic o dată; și acum dute și mĕ lasă.

— Prea bine, ȡise Radu roșu și tremurând de mânie ; ’țǐ veǐ aduce aminte de vorbele pe carǐ mi le-aǐ spus, și eŭ nu voiŭ uita pe acele pe care m’aǐ făcut să le auȡ.

— Cum ’țǐ va plăcea.

Radu plecă repede ca un turbat, după ce lăsă bățul sĕŭ pe iarbă și luă în locu-ǐ bâta luǐ Vintil.

Acesta sculându-se și vĕȡănd bâta luǐ schimbată cu bățul ce-l găsi lîngă dênsul :

— Se vede că-ǐ era capul amețit, sĕrmanul, ȡise el, și se întoarse între culegătoriǐ sĕǐ.

Părăsind pe Volbur în via sa, Radu se duse drept la Maria.

El o găsi singură.

Fata era tristă și privea la o fereastră spre drumul cel mare, așteptând să vie Radu orǐ tată-sĕŭ, ca să-ǐ spue care era mijlocul de scă-pare pentru Vintil, precum auȡise pe fratele luǐ vorbind în ajun.

Dar timpul trecea și nerăbdarea eǐ creștea nevĕȡênd pe nimenǐ sosind.

Cât despre tată-sĕŭ, ea știa că nu putea lăsa lucrul vieǐ înainte de înserat ; toată speranța eǐ era dară să vaȡă pe Radu, care promisese de cu seară să vie a doua ȡi.

In aceste cugete se muncea ea, când zări de departe pe cine-va îndreptându-se spre casa eǐ cu pașǐ repeȡǐ.

Era el; era Radu.

De uă dată sări de pe lavița unde ședea și eși înaintea asceptatuluǐ june.

Ei se întêlniră pe pragul ușeǐ.

.— De când te ascept, Radule, ȡise fata cu un mic surîs de mustrare.

— Și de când am umblat să găsesc pe tatăl teŭ, care lipsea de la viă de ast-diminéță! Ni-menǐ nu-ǐ scia de urmă ! Numaǐ eŭ sciŭ câte drumurǐ am făcut până să daŭ peste dênsul, cale d’o jumĕtate poștă la uă altă viă... Dar ce staŭ eŭ să-țǐ înșir tóte întêmplările mele ! Aidețǐ că n’avem timp de perdut.

— Dar unde... ce vreî să ȡicǐ ?...

— Nu mĕ întreba nimic acum ; vom avea tot timpul să vorbim maǐ târȡiŭ despre tóte; dar grăbește-te să nu ne apuce séra, și dacă va remânea lucrul pe mâine, tótă munca nóstră e d’a surda.

— Dar bine, Radule, cum vreǐ să mĕ grăbesc și unde vreǐ să mĕ ducǐ, când nu’mǐ spuǐ ni-mic, cu tóte că te-am întrebat.

— Aǐ dreptate, trebuia s’o încep d’acolo.

Așa dară daca vreǐ să veȡǐ pe Vintil, daca vreǐ să’l desrobescǐ de unde se află, urméză nea-părat să viǐ cu mine. Iată ce ’mi-a spus el și pe care n’am vrut aséră s’o spuiŭ față cu lumea strĕină ce am găsit’o aci.

— ’Țǐ-a spus Vintil așa ?

— Apoǐ cine altul?

— Și pentru ce? nu înțeleg ce să caut eŭ acolo și cum așǐ putea să’l scap din robia sa.

Iată ce scump timp perdem fără nicǐ un folos. Eǐ, ascultă dacă e așa. ȡînele nu vor nicǐ un om însurat măcar ca rob, și câd auȡiră că Vintil e căsătorit, de óre ce așa le-a spus el—ele hotâ-riră ca îndată ce va veni femeea ca sĕ’l céră, i-l vor înapoia, dar mĕ vor opri pe mine în locul luǐ. Acum aǐ înțeles cum merg lucrurile?

— Nu e greŭ de înțeles, dar veǐ primi tu să rĕmâǐ in locul luǐ Vintil?

— Numaǐ pe el să’l vĕȡ fericit și pe tine; ce’mǐ pasă mie de voiŭ cădea rob! Afară de asta, voiŭ găsi eŭ uă dată și uă dată vr’un mijloc d’a scăpa din mâinele lor.

Ce inimă bună aǐ Radule!

— Să mergem maǐ ântêiŭ pe la tata să’ǐ ceǐ voia și să-mǐ dea bine-cuvêntarea sa.

—E de prisos, ȡise Radu abia conținêndu-șǐ nerăbdarea; nu m’am înțeles eŭ cu tatăl tĕŭ?

— Si ce-a ȡis?

M’a trimes aci la tine să-țǐ spuiŭ că dacă este pentru scăparea luǐ Vintil, să te grăbescǐ a te duce până maǐ e timp ; ba încă mi-a dat și bâta luǐ să-țǐ o arăt spre a te încredința și maǐ bine.

Maria îșǐ aruncă ochiǐ asupra bâteǐ ce o ținea Radu in mână și recunescênd’o:

— Acum te creȡ, ȡise ea. Să mergem dară.

— Iea-țǐ uă maramă pe cap să nu te arȡă sórele, și uă scurteică maǐ grósă, de óre ce nop-țile sunt recoróse tómna.

— E așa departe până acolo?

— Uă fugă bună de cal; dar sunt maǐ multe bordee în drumul nostru până acolo, pentru ca să resuflăm și să îmbucăm ceva când vom fi ostenițǐ și ni se va face fóme.

— Aidețǐ că sunt gata, ȡise Maria care se îmbrobodi cu maramă maǐ albă de cât coli-ia și luă pe mână uă scurteică de lână îmblă-nită cu vulpe.

Amêndoǐ eșiră lăsând paza caseǐ sub îngrijirea uneǐ bătrâne și a doǐ dulăǐ, carǐ se așe-ȡară îndată lângă pórtă după ce se depărtă Ma-ria cu Radu.

E cu neputință a se descrie mânia și supĕrarea luǐ Volbur când se întórse acasă și află plecarea fiiceǐ sale cu Radu.

El înțelese maǐ de mult infamul scop ce’l ur-mărea fratele luǐ Vintil in privința fiiceǐ sale. Pătrunȡĕtorul bătrân avusese maǐ multe ocasiunǐ a vedea adesea preferința luǐ Radu pentru Maria de câte orǐ se întâmpla să se afle la vr’uă hora, unde căuta tot-d’auna să se prinȡă de mână cu dênsa, să-ǐ facă ochǐ dulcǐ, să-ǐ strecóre câte-uă vorbă care o făcea să roșéscă și să-șǐ plece ochiǐ la pămênt în tăcere. Si când Vintil nu era de față și fata nu voia să jóce, dacă nu era el, ci sta pe uă prispă și privea cu întristare junimea voiósă și nebunatică învêrtind hora împrejuru eǐ, nicǐ Radu nu juca atuncǐ, ci sta alăturǐ cu dênsa și-ǐ spuneaŭ câte vorbe tóte carǐ aci o făcea să surîȡă, aci éră o foceaŭ că cugete și să se întristeze și maǐ mult.

Câte florǐ înflóreaŭ maǐ de timpuriŭ primă-vara, câte păsĕrele cântătóre putea să le prinȡă cu prinȡĕtóre saŭ cu lanțurile ce scia să le întinȡă, tóte era pentru Maria.

Dar aceste preferințe, Maria le atribuia la un sentiment frățesc din partea aceluia cu care era să ’ǐ fie cumnat, de óre-ce el scia prea bine că din minutul ce era promisă luǐ Vintil nu se putea c tocmaǐ fratele luǐ să aibă vre un cuget rĕŭ pra uneǐ ființe ce se cuvenea a fi privită ca și uă soră a luǐ.

Insă tóte astea nu scăpaŭ din ochiǐ ceǐ agerǐ aǐ luǐ Volbur, care se deprinsese să vaȡă în pur-tarea luǐ Radu un simțimênt cu totul strĕin de acela ce inocența Mărieǐ voia să’ǐ atribue. Iată dară pentru ce el nu vru să dea nicǐ un creȡĕ-mênt cuvintelor cu carǐ venise să’l amăgéscă smintitul june, fiind-că se temea, și póte cu drept cuvênt, ca profitând de împrejurarea în care se afla fratele luǐ, să nu întinȡă uă cursă infamă încreȡĕtóreǐ copile și s’o târască în valurile unor lacrime nesecate și ale uneǐ mustrărǐ neuitate.

Ce făcea în timpul acesta Radu cu Maria?

Trecuse maǐ a doa parte din ȡi, și sórele era aprópe de scăpătat, când amêndoǐ călĕtoriǐ sim-țindu-se stătuțǐ de atâta umblet, se opriră la bordeiul unuǐ păstor, din cunoscințele luǐ Radu, spre a lua pucin resuflu și a îmbuca ceva.

Drumul din sat până la Fontâna zînelor nu era departe, în ȡece minute el ar fi putut ajunge mergênd cât de încet chiar, dar Radu luase uă cale peȡișă, uă cale din cele maǐ cotite, ocolind ast-fel maǐ ȡioa întrégă, și fără cu tóte acestea să s’apropiă măcar de locul spre care se îndreptaŭ eǐ.

Fură nevoițǐ prin urmare a’șǐ întrerupe călĕtoria pentru nóptea acea, pe care hotărîseră a o petrece în bordeiul luǐ Badea Dan, ast-fel să numea păstorul la care trăseseră eǐ, și amâna drumul lor pentru a doua ȡi de diminéță.

— Dar bine, ȡicea Maria coprinsă de mirare spuneaǐ că locuința zînelor nu e maǐ departe de cât de uă fugă de cal; cum de umblarăm noi maǐ tótă ȡioa și tot n’am ajuns încă?

— Nu veȡǐ, Mario, că am retăcit drumul? Unde credeam să fim de mult acolo, iată-ne în-tr’un loc in care n’aș fi visat să mĕ aflu acum!

— Se retăcescǐ drumul, tu care ’l-aǐ bătut de atâtea miǐ de orǐ, e de necreȡut.

— Când aǐ cunósce maǐ bine puterea zînelor cea nemărginită, aǐ înțelege cum sciŭ ele să în-curce căile și să întunece potecile ca să nu se descopere cuibul lor cel îndrăcit.

Maria tăcea. Credea ea óre cea ce i se spu-nea? Superstițiunea domnea p’atuncǐ maǐ tóte clasele ómenilor și era tare înrădăcinată în min-tea cea incultă a poporuluǐ, și ea nu putea a nu da creȡĕmênt unor lucrurǐ carǐ câștigaseră atâta credit împrejurul eǐ. Cu tóte acestea, uă indoélă cumplită coprinse inima eǐ; ea ’șǐ aduse atuncǐ a-minte maǐ multe împrejurărǐ din trecut, începu d’abia atuncǐ să dea adevĕratul înțeles tutulor vor-belor ce le auȡise altă-dată din gura luǐ Radu și s’aprecieze la drépta lor valóre tóte purtările luǐ galante in privința eǐ, și acéstă analisă o făcu a se înfiora; un cuiŭ rece ’ǐ pĕtrunse inima și începu a se căi de pripirea cu care s’a încreȡut în cuvintele amăgitóre ale aceluia pe care ’l privea acum maǐ mult ca pe un răpitor al eǐ de cât ca pe unu ce venise a ’ǐ da ajutorul sĕŭ sincer și neinteresat, după cum se nevoise a o convinge la început.

Dar era târȡiŭ, ântêiul pas spre pripor era făcut, vêntul care bătea de la spate o îmbrâncea într’ênsul. Ea nu vedea nicăirǐ un braciŭ bine-făcĕtor care s’o țiă pân’ă nu cădea afund . , .

’Sǐ aduse aminte de tată-sĕŭ și ochiǐ i se umplură de lacreme. Scia el óre unde se află fiică-sa acum ? Si daca se va fi luat după urma eǐ, de unde putea sĕ ’ǐ trécă prin minte că acela ce o condu-cea a lăsat departe drumul cel adevĕrat pe care ar fi putut s’o găséscă, și s’a rĕtăcit într’adins pe un alt drum pentru ca să facă pe or cine să le pérȡă urma? Apoǐ și acela la care veniseră eǐ să petrécă uă nópte întrégă, ce fel de om să fiă el óre? Vederea luǐ singură era de ajuns a însufla cea maǐ mare temere și să umple de prepus pe or cine s’ar uita în fața luǐ cea négră și sĕlba-tică, părósă și înfiorătóre, cu uă căutătură hoțéscă și cu un surîs plin de un sarcasm care înghiață sângele în vine. Tóte acestea nu eraŭ a-sigurătóre pentru biata copilă, care acum nu maǐ cugeta de cât la un mijloc de scăpare, dacă maǐ era cu putință a se trecură de sub privi-gherea a doǐ inșǐ, care păreaŭ a pândi de aprópe tóte mișcările eǐ, și nu o perdeaŭ din vedere un minut măcar.

Singura eǐ speranță era ca s’ascepte momen-tul în care gardianiǐ eǐ să fiă scufundațǐ în ne-simțirea somnuluǐ, a eși pe furișǐ din bordeiŭ și a se întórce acasă.

Dar pe unde s’apuce?

Locul în care se afla ’ǐ era cu totul necunos-cut, și prin urmare drumul pe care l’ar fi creȡut că o va scóte la locuința părintéscă a fi putut s’o depărteze și maǐ mult de ea, și rătăcind as-fel, să fiă espusă a lăsa destul simp celor inte-resațǐ să o prinȡă și atuncǐ, cine scie dacă po-sițiunea ce era să-șǐ o creeze singură n’ar fi fost înconjurată de maǐ multe pericole pentru ea.

Era dară învederat că starea în care se afla era din cele maǐ de plâns, de óre-ce în or-ce cas, saŭ remâind acolo, orǐ cercând să fugă, ace-lașǐ pericol o amenința, și nimic nu ’ǐ maǐ putea asigura liniscea și pacea pe care ușurința și ne-prevederea eǐ făcuseră să le pérȡă.

Din doĕ rele căta s’alégă prin urmare pe a-cela care ’ǐ înfăcișa pericolul maǐ mic; ea alese fuga, și o asceptă cu hotărîre, nevoindu-se a depărta orǐ-ce prepus din partea acelora ce o privegheaŭ.

Ast-fel, când Radu ’ǐ propusese a ședea la masa ce le-o adusese Badea Dan, ea s’așeȡă îndată cu un aer voios pe rogojina cea întinsă împrejurul uneǐ mesuțe rotunde și mâncă lapte și urdă cu mămăligă de meiŭ ce le oferise óspele lor.

In tot timpul cineǐ, Maria nu vorbi de cât de nerăbdarea cu care ascepta să se lumineze de ȡiuă spre a’șǐ putea urma calea înainte și a a-junge maǐ curênd acolo unde credea să găséscă pe iubitul eǐ. Radu o lăsă să vorbéscă și să créȡă ce ǐ plăcea, întărind’o și el în speranțele eǐ din când în când.

Momentul culcăriǐ se apropiă; Maria trebuia să se culce pe aceiașǐ rogojină pe care cinase; Radu ’șǐ așternuse alta puțin maǐ departe ; cât despre badea Dan, el ’șǐ alesese un loc într’un coșar puțin depărtat de bordeiŭ, dar care se afla tocmaǐ lângă pórta îngrăditureǐ de stuf care împresura ograda bordeiului.

Totul se liniști împrejur; nu s’auȡea de cât ciocănitul berzelor în rare intervale și lătratul câinilor carǐ făceaŭ sentinelă turmelor de oǐ în-trebuințate privigheriǐ lor neadormite.

Maria nu închise ochiǐ ; ea pândea cu urechea cea maǐ ascultătoare și cea maǐ pătrunȡĕtóre miș-cările răsuflăriǐ luǐ Radu, spre a se încredința daca dormea saŭ daca se prefăcea numaǐ că dórme.

Maǐ bine de douĕ óre trecură ast-fel, nimic nu întrerupse liniștea care domnea în miȡlocul întunericuluǐ celuǐ maǐ adânc. Maria creȡu mo-mentul priincios a cerca uă mișcare ; ea se sculă în sus și ascepta să vaȡă dacă mișcarea ce o făcu produse vr’un efect.

Radu dormea încă.

Ea maǐ făcu o mișcare spre ușă și se opri în loc s’asculte.

Aceiașǐ tăcere ca maǐ nainte.

Cu toate astea Maria nu se încreȡu în aparență, ci maǐ asceptă vr’uă ȡece minute în nemișcare, țiindu-se cu mâna de inima eǐ care bătea cu uă tăria de'ǐ spărgea peptul, și cu alta de clanța ușeǐ.

Cele ȡece minute trecură fără s’aducă nicǐ uă schimbare în interiorul bordeiuluǐ.

Atuncǐ ea se imbărbătă și hotărâ astă dată să cerce eșirea eǐ din bordeiŭ și apăsă dară cu óre care ferélă, dar cu putere asupra clanțeǐ ca să deschidă ușa. Dar, ce desamăgire ! ușa nu se des-chidea ! Câte-va cercărǐ repetite fură și ele de-șerte și fără efect.

Totul o încredință acum că ușa era încuiată pe din afară !

Ce să facă, și ce maǐ avea de făcut, nefericita copilă!

Uă mică raȡă de speranță ’ǐ maǐ rĕmânea, dar și acésta... Cu tóte astea ea vru să cerce.

Alăturǐ cu locul unde se culcase ea, era uă mică ferestruiă care da în curte ; ea era lipită cu hârtiă, dar cine scie daca era destul de largă pentru ca să pótă trece printr’ênsa?

— «Ce strică uă cercare ! cugetă ea.

Ea s’apropiă de locul unde o sciu, și udân-du’șǐ degetele în gură atinse binișor hârtia de jur împrejur și o deslipi de feréstră. Atuncǐ ’șǐ vêrî capul și’l scóse afară.

«Dacă intră capul, ȡise ea în sine, cată să în-cap și eŭ. Cu Dumneȡeŭ dară înainte !»

Maria scóse atuncǐ un braciŭ, apoǐ al doilea braciŭ și ajungênd pămêntul care nu era departe, se sprijini în brațele eǐ și ’șǐ têrî tot corpul afară.

Resuflând aerul cel recoros și curat, Maria scóse un suspin de mulțumire ; apoǐ se uită îm-prejuru’ǐ și vĕȡênd cu ochiǐ eǐ, carǐ eraŭ adesea deprinșǐ cu întunerecul, locul ce servea de eșire, înainta cu pașǐ iuțǐ dar fără sgomot, trecu prin-tre îngrăditurile cele largǐ ale porțiǐ și apucă repede pe cel d’ântêiŭ drum ce ’ǐ se înfățișă înainte.

Ea merse ast-fel maǐ bine d’ouă oră. Drumul era pustiŭ, nicǐ o locuință omenéscă nu se ză-rea și nicǐ un loc semĕnat care să facă să créȡă aflarea vr’unuǐ suflet de om p’aprópe.

Se duse dar ast-fel în voia întêmplăriǐ, ne-sciind unde o va scóte drumul ce ’l apucase și asceptând ivirea întêielor licărirǐ ale ȡorilor ȡi-leǐ spre a se putea orienta maǐ bine. Cu tóte acestea pașiǐ eǐ erau pripițǐ, de óre-ce se temea să n’o ajungă de pe urmă amăgitorul eǐ saŭ în-drăgitul păstor al căruǐ chip fioros și sălbatic ’ǐ se părea că ’l vede în fie-care copac ce’l întil-nea în calea eǐ.

Un tropot de maǐ mulțǐ caǐ, carǐ păreaŭ a se [...] apropia la pas, întrerupse liniscea cea adâncă ce domnise până atuncǐ. Maria ’șǐ întórse iute capul cercând să vaȡă ce se întâmplase. Nimic nu'se putea vedea însă. Inima eǐ tresări; sgomotul se apropia din ce în ce maǐ mult. Ce să fiă-óre? Fără îndoélă că sunt presecutoriǐ eǐ; vor fi ur-mărind’o călărǐ spre a o putea ajunge maǐ cu-rênd și maǐ sigur.

Sĕrmana fată tremura de frică, și ochiǐ eǐ că-taŭ în tóte părțile un loc în care să se pótă ascunde... Nimic, nimic de cât câțǐ-va copacǐ rarǐ pe icǐ și pe colo și uă câmpiă luciă. Câte-va mi-nute maǐ trecură ast-fel, pline de temerǐ și de chinurǐ pentru biata copilă, care numaǐ știa dacă trebuia să înainteze saŭ dacă n’ar fi maǐ nemerit s’o i-a peste câmp ca să nu fiă întîlnită de a-ceia carǐ veneaŭ pe urmele eǐ.

Astă ideă ’ǐ se păru maǐ sigură. Ea trecu dară drumul în partea dréptă și ’șǐ iuți pașiǐ spre a se afunda maǐ mult în nemărginita depărtare a câmpieǐ ce ’șǐ desfășura întinderea în acel loc. Dar nu făcu uă sută de pașǐ, când simți uă bandă de călărețǐ viind spre dênsa și împresu-rând’o din tóte părțile.

Eraŭ Tătarǐ carǐ umblaŭ nóptea după hoțit. Maria vĕȡêndu’ǐ îngenuchiă la pămênt cu mâi-nile întinse spre semn de rugăminte.

In acel timp începu a se lumina de ȡiuă.

Maria închise ochiǐ ca să nu vaȡă figurile cele spăimântătóre ale Tătarilor carǐ remăsese cu gu-rile căscate înaintea frumusețiǐ ce li se înfăçișă.

— Aide! ȡise căpitanul lor: nu maǐ plânge. Dacă eștǐ frumósă aǐ să fiǐ fericită. Vino cu noǐ.

Și întorcêndu-se către trupa sa ’ǐ ordonă să o iea și sĕ ’ǐ-o ducă la conac.

Câțǐ-va Tătarǐ puseră pe Maria pe un cal pe care eǐ îl pleșcuiseră de pe câmp, și așeȡêndu-se unul în drépta și altul în stânga eǐ, plecară îna-inte.

Fata era maǐ mult mórtă: încremenirea eǐ stinsese or ce simțire, or-ce cunoșcință într’ênsa; nu maǐ avea putere nicǐ să plângă nicǐ să ȡică un cuvênt; era ca un obiect nesimțitor care se lăsa să fiă dus după curentul ce o têra.

Când aerul diminețeǐ veni să însuflețéscă plămâniǐ copileǐ, când ciripirile păsĕrilor și mișca-rea locuitorilor carǐ se duceaŭ la munca țarine-lor atraseră auȡul eǐ, când resărirea sóreluǐ și vederea câmpuluǐ înverȡit se îmfăcișară cu miile lor de farmece ochilor eǐ, Maria viindu-șǐ puçin în simțirǐ și înțelegênd cumplita sórtă ce o aș-cepta în mâinele păgâne al răpitorilor eǐ, scóse un gemĕt duios și începu să plângă. Ea ’șǐ a-duse atuncǐ aminte de Radu, și ar fi preferit să fi căȡut éră în mâinele luǐ de cât în ale Tăta-rilor. Aducerea aminte a luǐ tată-sĕŭ și a luǐ Vintil și starea de robiă în care se afla o fă-cură să ’șǐ pue amêndouĕ mâinele pe ochǐ și a se îneca de lacremǐ desperate.

Pe când ea înainta ast-fel între doǐ Tătarǐ carǐ o priveghiaŭ de aprópe, și precedată de alțǐ șése carǐ megeaŭ în fruntea uneǐ bande cu că-pitanul lor. Radu, însoçit de Dan păstorul, amê-ndoǐ armațǐ cu paloșe și cu cuțite late, precum era datina p’atuncea spre a se apĕra în contra inamicilor ce i ar fi întîlnit în drumul lor, Radu și Dar, ȡiserăm, descoperind a doa ȡi diminéța fuga Mărieǐ, se luaseră în góna eǐ pe calea ce ducea în satul eǐ și care era însă’șǐ acea pe care apucase fata din instinct. Sórele se înălțase de mult pe cer, când, la uă distanță óre-care, eǐ zăriră un om chipeș, înalt de statură, cu mustața galbenă, cu chica lungă ce i cădea pe umerǐ de sub pă-lăria sa rotundă cu mărginile late, armat și el cu o sabie încovoiată și cu uă secure pe care o purta pe umărul drept, și el asemenea călare pe un cai murg rotat cu alb, cum sunt mulțǐ caǐ tătăreștǐ, și stând de vorbă cu câțǐ-va sătenǐ muncitorǐ cărora părea a le face maǐ multe în-trebărǐ și de la care ascepta respunsul cu uă nerăbdare învederată.

Lumina sóreluǐ care i da tocmaǐ în ochǐ și posa aceluǐ om care nu lăsa să se vaȡă de cât uă parte din profilul chipuluǐ sĕŭ, și acesta chiar ascuns sub marginele cele aplecate ale pălărieǐ sale, nu permiseră luǐ Radu a cunósce cine putea fi el; dar când se apropiă maǐ mult, și când călărețul cel strein ’șǐ întórse iute fata spre dên-sul ca să vaȡă cine venea, Radu îngălbeni vĕ-ȡênd pe tatăl Mărieǐ.

Daca ’l ar fi vĕȡut maǐ de departe, fără în-doélă că s’ar fi întors și ’l ar fi făcut să ’ǐ pérdă urma; dar acum nu maǐ era timp să cugete la ceva asemenea, maǐ ales că Volbur zărindu’l, a întors îndată calul spre dânsul și desprinȡênd securea de pe umerǐ:

— Câine! unde e Maria? că-țǐ sfărâm capul în douĕ de nu-mǐ veǐ spune, ’ǐ ȡișe el turbând de mâniă.

— Eartă-mĕ, respunse Radu, dar nu stric eŭ nimic daca ea a cerut să vie cu tot dinadinsul.

— Nu minți, nelegiuitule! ce aǐ căutat sa te ducǐ acasă la ea după ce aǐ plecat de la mine?

—’Țǐ luasem bâta în locul bĕțuluǐ meŭ, și fiiind-că mĕ depărtasem mult de via unde eraǐ m’am dus s’o las Mărieǐ ca să ți-o dea. Atuncǐ.

—Suflet spurcat! întrerupse Volbur, să ȡic și eŭ că a fost așa, dar ce s’a făsut ea acum ? unde aǐ lăsat’o ? unde aǐ dus’o ?

— N’am dus’o nicăirǐ! mĕ veȡǐ și pe mine că o caut dinpreună cu ăst creștin care m’a însoțit pentru acésta.

— Și cum? și cum ?

-— De óre-ce ierǐ am întârȡiat pe drum și ne-a apucat nóptea, temêndu-mĕ să nu mi se întêmple ceva, am mas la acest om pe care ’l cunosc maǐ de mult. Ast diminéță când m’am deșteptat, iea-o de unde nu e. Atuncǐ am pornit amêndoǐ în căutarea eǐ, de óre-ce n’aș vrea pen-atru tótă lumea s’o las să se pérdă.

Volbur clăti din cap cu un aer jumătate du-reros și jumătate plin de îndoélă.

— Și unde aǐ ajuns acum cu căutarea? în-trebă el după un minut de tăcere.

— Eată ce-mǐ spuse un unchiaș, îngână Radu, că ar fi vĕȡut’o ast diminéță cu nisce Tătarǐ.

Daca Radu, care a zărit mișcarea braçuluǐ luǐ Volbur, nu și-ar fi dat capul în lăturǐ, se-curea care scăpă cu violență din mâna ce o ținea și sbură asupra aceluǐ cap, era de sigur să caȡă sdrobit la pămênt. Radu scăpând de pericolul care ’l amenințase și temêndu-se că uă a doa cercare să nu fiă maǐ nemerită de cât cea d’ântêiŭ, se uită împrejuru-ǐ să vadă dacă nu era cu putință să despice vêntul cu calul sĕŭ, dar Volbur înțelegênd scopul sĕŭ, s’apropiă maǐ mult de dênsul și ’ǐ ȡise cu un glas hotărîtor:

— Vreǐ să fugǐ, mișelulel Nu, nu veǐ fugi. Aǐ să-mǐ arățǐ maǐ ântêiŭ în ce parte de loc ți s’a spus c’a fost Maria întîlnită cu céta păgânilor și pe ce drum aŭ apucat eǐ; apoǐ aǐ să viǐ cu mine și cu omul care te însoțește să ne luăm după urma lor și să scăpăm fata viă saŭ mórtă din ghiarele păgânescǐ. M’aǐ înțeles ?

— Sunt bucuros să fac tot pentru scăparea eǐ, respunse Radu, dar, după cum spunea un-chiașul, eǐ sunt opt inșǐ, și noǐ abia...

— Abia suntem treǐ! asta aǐ avut să ȡicǐ ?

— Deosebirea e cam mare.

— Mișelule ! de ce n’aǐ semĕnat frateluǐ tĕŭ care s’a vêrît singur între șépte păgânǐ din carǐ a ucis patru și a fugărit pe ceǐ alțǐ treǐ? Aide, spune-mǐ calea ce aŭ apucat’o eǐ, și lucrul mĕ privesce pe mine.

— Sĕ mergem, bădiță, ȡise luǐ Radu păstorul Dan, care, cu tot aerul sĕŭ respingĕtor și cu su-fletul cel spurcat ce-’ǐ ’l-ar fi dat cine-va, nu era om fără inimă și fără curagiŭ.

— Să mergem, ȡise atuncǐ Radu când auȡi pe Dan hotărît să urmeze după Volbur.

— Să mergem, da, respunse acesta, dar nu-mǐ aǐ spus încă ce cale aŭ apucat eǐ,

— Calea care duce spre lacul Chitaǐ, respunse Dan, acela e drumul Tătarilor carǐ ’șǐ aŭ tabăra maǐ aprópe d’aci.

— Iute dar într’acclo, ȡise Volbur; nu e prea departe, și creȡ că ’ǐ vom ajunge dacă vom re-peȡi caiǐ maǐ tare.

Și ȡicênd ast-fel, Volbur ’șǐ asigură piciórele în scărǐ, dete drumul frêuluǐ și scóse un chiot sĕlbatic. Ceǐ alțǐ doǐ călărețǐ îl imitară, și în-tr’un minut caiǐ îșǐ luară sborul și periră din ochiǐ țĕranilor carǐ nu maǐ vĕȡură de cât un nor de pulbere ce se înălța între dênșiǐ și între ceǐ treǐ călărețǐ.

Drumul de unde plecaseră cutezătoriǐ călărețǐ scurtasere cu mult calea spre lacul Chitaǐ, din causă că în rătăcitele lor căutărǐ, eǐ lăsaseră de-parte calea dintre satul lor și Fontâna ȡînelor și se apropiaseră maǐ mult de sus ȡisul lac. Nu le-a trebuit prin urmare mult ca să ajungă unde le era scopul.

Când zări departe de lacul cel împresurat maǐ de tóte părțile cu miǐ de lebede albe, ca de nisce geniǐ gardiane aǐ favorituluǐ lor lac, Volbur luă paloșul sĕŭ în dințǐ șl securea în drépta ; ceǐ alțǐ făcură ca dênsul și merseră înainte.

Câțǐ-va Tătarǐ se vĕȡură la mal adăpându-șǐ caiǐ; uă barcă ce fusese deslegată de un par înălțat pe mal, plutea înainte sub pânza sa cea albă și mânată de treǐ lopătarǐ.

Nu se scia cine era în acea barcă, de óre ce pânza cea umfletă de vênt ascundea pe pasagerǐ de ochiǐ celor ce ar fi avut curiositatea să-ǐ vaȡă. Tătariǐ carǐ rămăseseră pe mal să ’șǐ adape caiǐ eraŭ în număr de patru. Póte așceptaŭ întórcerea bărceǐ ca să ’ǐ transporte și pe eǐ pe malul opus neputênd încăpea cu toțiǐ și cu caiǐ lor d’ǐmpreună într’uă barcă ce nu se arĕta prea încăpătóre. Când ajunseră călărețiǐ pênă aprópe de dênșiǐ zăriră uă altă barcă legată de mal; eǐ se repeziră la dênsa și acum se dispuneaŭ a o deslega ca să intre în ea și să iea la gónă pe acea în care credeaŭ că era obiectul căutăriǐ lor. Ințelegênd scopul lor. Tătariǐ năvăliră îndată asupra acestora cu un chiot selbatec cu care barbariǐ deschid adesea lupta, uă încăerare crâncenă și înverșunată începu atuncǐ, ca între ómeniǐ ce se urăsc și carǐ sunt setoșǐ uniǐ de sângele altora.

Treǐ în contra a patru, numĕrul era maǐ egal astfel că nicǐ uă parte nicǐ alta nu părea dis-pusă a ceda pasul adversarilor sĕǐ.

Eǐ se bateaŭ dar de câte-va minute fără ca sorțile bătălieǐ să se decidă nicǐ pentru uniǐ nicǐ pentru alțiǐ, când unul din Tătarǐ, temêndu-se să nu caȡă barca în mâinele Românilor, carǐ pă-reaŭ hotărîțǐ a pune mâna pe ea cu or ce preț, se depărtă câțǐ-va pașǐ de pe scena lupteǐ și îm~ brâncind’o cu violență de la maǐ mal, lăsă între dênsa și locul unde fusese un spațiŭ destul de mare spre a nu maǐ putea fi ajunsă. Vĕȡênd acésta Româniǐ se îndrăciră și maǐ mult șǐ ’șǐ urmară lupta maǐ cu turbare.

Doǐ Tătarǐ căȡură ucișǐ din mâna luǐ Volbur; al treilea fu resturnat de pe calul sĕŭ de către Dan, care vrênd sĕ-ǐ scóță piciórele încurcate în scărǐ spre a ’ǐ lua calul de sub dênsul ’șǐ simți capul spintecat de securea celuǐ d’al patrulea Tătar, care după acest trimf, se făcu nevĕȡut cu repeȡiciunea caluluǐ sĕŭ. Dan căȡu fără suflare. Victoria era a luǐ Volbur.

Dar Maria nu se vedea nicăirǐ.

Negreșit cată să fi fost în barca acea, care plecase cu câte-va minute maǐ nainte dimpreună cu uă parte din răpitoriǐ eǐ.

Afurisită întârȡiere!

Totul era perdut pentru bietul părinte, care nu maǐ avea pe nimenǐ în lume spre mângâerea viețeǐ sale.

— Din treǐ remăseserăm doǐ, ȡicea el, de ce n’am fost eŭ cel ce a căȡut! de câte lacreme ar fi fost scutite ȡilele mele pĕcătóse :

Radu plângea auȡindu’l vorbind ast-fel.

— Unde e tabăra acelor nelegiuițǐ? întrebă Volbur după câte-va minute.

— Ce aǐ în minte să facǐ ? ȡise Radu.

— Voiŭ să mĕ daŭ rob ca să’mi scap copila.

— Și creȡi că dênșiǐ te vor primi în locul eǐ ?

— Mĕ vor primi, de óre-ce mĕ robesc dimpreună cu tótă averea mea cu care voiŭ s’o rescumpĕr, și eǐ sunt lacomǐ de banǐ.

— Nu sciŭ încotro să fie tabăra lor, dar de sigur e dincolo de lac și a ne duce pênĕ acolo pe uscat e un ocol pentru aȡǐ când sórele a scăpărat. Afară de asta, dacă ne vor întâlni nóptea ducêndu-ne spre dênșiǐ, ne vor lua de spionǐ și ne vor ucide, fiind în largul lor. Maǐ bine s’amânăm acest plan pentru mâine la ȡioa mare când n’ar putea să aibă nicǐ un prepus.

— Nicǐ de cum, nicǐ de cum! ȡise Volbur, chiar astă seară, chiar în nóptea asta voiŭ s’ajungem în tabăra lor, și dacă nu vom ajunge, vom ascepta ȡioa cât maǐ aprópe de dênșii. Inainte dară !

— Dar nu înțelegǐ că ne jucăm capul fără nicǐ un folos...

— Nu voiŭ să înțeleg nimic și aǐ să viǐ cu mine, fiind-că tu eștǐ care aǐ făcut tot rĕul, tu dară ’mǐ veǐ ajuta să’l îndreptăm.

Nu era nimic de ȡis; Radu ’șǐ cunoscea greșéla, póte că și dórea din tot sufletul să facă ceva pentru acea pe care o iubia și care acum suferea de pe urma Iuǐ, dar fiind fricos de firea sa, nu se învoia a se espune cu atâta ușurință sorților pe carǐ Volbur, în calitatea sa de tată, le în-frunta cu pericolul viețeǐ sale.

Cu tóte astea fu nevoit a se supune; apoǐ și amintirea secureǐ, care era aprópe de a’ǐ sdrobi capul în diminéța ȡileǐ aceleia, era de ajuns pentru ca să nu maǐ întărîte din noŭ mânia aceluia ce câștigase drupturǐ asupra luǐ.

Eǐ merseră dară pe mal îninte în mijlocul întunericuluǐ ce acum ’șǐ întinsese umbrele pre-tutindenǐ, când maǐ multe lebede, pe carǐ eraŭ să le calce sub piciórele lor, luându’șǐ sborul pe lângă urechia luǐ Radu, îl făcură să scóță un țipăt creȡênd că era vr’uă ceată de Tătarǐ.

— Fricosule! ȡise Volbur, te-aǐ speriat de nisce pasĕrǐ!

— Ba nu, dar eraŭ să’mǐ intre în ochǐ și am strigat ca să le fac să fugă.

Câte-va minute în urmă, Radu ’șǐ opri calul și ȡise către Volbur.

— Taman fértă vrem s’o facem noǐ!

— Ce lucru? întrebă Volbur.

— Apoǐ de unde scim noǐ că ceǐ din barcă nu ne-a vĕȡut, și când vor da ochiǐ cu noǐ mâine, n’aŭ să ne cunóscă, ca uniǐ ce am ucis treǐ din aǐ lor? Și atuncǐ...

— Prostule! barca lor era departe și pânza eǐ nu-ǐ lăsa să ne vaȡă.

— Cu tóte acestea cel ce a scăpat viŭ și s’a dus în tabăra lor are să ne cunóscă de sigur.

— Voiŭ cumpĕra tăcerea luǐ cu banǐ.

— Așa creȡǐ?

— Crede tu ce ’țǐ va plăcea, dar cată să cercăm or-ce mijloc.

— Da, să cercăm marea cu degetul! ne vom îneca fără a’ǐ da de fund.

Cu tótă durerea sa, Volbur nu putu împedica un mic surîs, pe care Radu nu’l zări din causa întunerieuluǐ.

— E un crâng p’aci p’aprópe, ȡise el.

— Ce să facǐ cu crângul? întrebă Volbur.

— Când ne-am adăposti nóptea asta!.. Mă simț prea ostenit... și apoǐ calul meŭ a stătut de ast-diminéță...

— Maǐ la vale e un cătun; ne vom adăposti acolo pênă la ȡiuă, și vom găsi și grăunțe pentru caǐ.

— Vreǐ să glumescǐ! ȡise Radu, un cătun locuit de Tătarǐ! Apoǐ asta ar fi tocmaǐ cu mănâncă-mĕ lupe, d’agata!

— Suntem călĕtorǐ și nu ne vor face nimic maǐ ales dacă vom plăti bine ospătarea nóstră și mâncarea dobitócelor.

— Călĕtori armațǐ! ce părere ’șǐ vor face eǐ de noǐ!

Vorbind ast-fel eǐ ajunseră la marginea crânguluǐ. In fiă-care pom, Radu vedea câte un Tătar cu sabia trasă asupra luǐ; în fiă-care umbră ’ǐ se părea nisce ochǐ rĕǐ care pândeaŭ trecerea luǐ spre a’l ucide; dar încredințându-se de amăgirea părerilor luǐ, și neauȡind cel maǐ mic sgomot venind din acea pădure care se afla scufundată în liniștea cea maǐ deplină, se maǐ cercă să convingă pe Volbur că era cel maǐ nemerit lucru pentru eǐ și petnru caiǐ lor să rĕmâiă acolo pênă a doa ȡi.

Vĕȡênd neînduplecarea luǐ Volbur, și de altă parte, temêndu-se d’a se espune armat în cătunul tătăresc, maǐ ales după bătaia ce se întâmplase în ȡioa acea între dênșiǐ și el, Radu folosindu-se de întuneric se descinse binișor de sabia sa, desprinse securea care era atârnată lângă dânsul în partea dréptă, și le aruncă departe într’un tufiș din crâng.

Intâmplarea făcu ca acele arme să caȡă tocmaǐ pe piciórele unuǐ om care zăcea adormit sub tufișul acela. Lovitul se sculă repede în sus înjurând și blestemând, apoǐ apropiându-se de ceǐ doǐ călĕrețǐ ca să vadă cine a dat într’ênsul, recunoscu pe ceǐ doǐ adversarǐ cu care se luptase cu câte-va óre maǐ nainte și dintre carǐ omorîse pe al treilea.

Acesta era cel ce ucise pe Dan păstorul și o croise apoǐ la fugă.

Când se încredința Radu de identitatea persó-neǐ cu care avea a face, era aprópe să ’ǐ se taie inima de frică.

Volbur ’l ar fi ucis, dar zărind lumina maǐ multor luminărǐ ce începură a se ivi în cătunul spre care voia să se îndrepteze, judecă cu mintea luǐ că nu era înțelept a provoca în contra sa resbunara Tătarilor, ce păreaŭ așa aprópe, ast-fel adresându-se cu blândețe către acela ce înhățase calul luǐ Radu de frâne și voia să’l ducă în mâna camaraȡilor luǐ:

— Ascultă, omul luǐ Dumneȡeŭ, ’ǐ ȡise el: cea ce a făcut acest tênĕr a fost fără scirea luǐ, nicǐ eŭ nu te puteam vedea în umbra cea désă sub care zăceaǐ; dar bine că nu ți s’a întîmplat ceva maǐ rĕŭ ; aǐ avut ȡile de trăit și veǐ fi chiar fericit dacă veǐ voi să fiǐ om de omenie.

— Cum să fiŭ de omeniă, rĕspunse Tătarul, când el a aruncat acele arme grele asupra mea sa să mĕ omóre.

— Lasă astea, veȡǐ c’a fost o greșélă, dar pe care voiŭ să ’țǐ o plătesc cu aur, dacă te veǐ purta bine cu noǐ. Ințelegǐ că e în mâna mea să te ucid acum îndată, de óre-ce sunt armat și nu sunt din aceia care ’șǐ aruncă arma jos când se vede aprópe de inamiciǐ sĕǐ; dar nu o fac fiind-că am nevoe de tine.

— Vĕd că eștǐ un om cu care se póte înțelege cine-va ȡise Tătarul și pentru d-ta fac tot.

— Atuncǐ daca este precum ȡicǐ, jură-mǐ că-’mǐ veǐ da ajutorul pentru cea ce ’țǐ voiŭ cere, și eŭ ’țǐ voiŭ umplea pumniǐ de banǐ.

— ’Țǐ jur, dacă nu te veǐ atinge de viața vr’unuia din aǐ noștriǐ.

— N’am ce face cu viata altuia; cea ce-țǐ cer e cu totul alt ceva, ȡise Volbur.

— Atuncǐ te poțǐ întemeia pe jurământul meŭ.

— Bine, dise Volbur, și puse în mâinile Tă-taruluǐ maǐ multe monede de aur și de argint.

— Acum vorbește, ȡise acesta.

— Tu aǐ fost, dacă nu mĕ înșel, unul din aceǐ carǐ ațǐ găsit ast diminéță uă fată pe câmp, nu prea departe d’aci, și ațǐ luat’o cu voǐ.

Tătarul tăcu și ’șǐ plecă ochiǐ la pământ.

— Nu vreǐ dară să’mǐ spuǐ? întrebă Volbur..

— Ce vreǐ să spuiŭ?

— Unde ațǐ dus acea fată? Dacă’mǐ veǐ spune am să-țǐ maǐ daŭ și alțǐ banǐ.

— E în tabăra căpitanuluǐ nostru, rĕspunse Tătarul cu óre-care îndoială, dar înduplecându-se la perspectiva ce o întrevedea.

—Și unde este tabăra vóstră? întrebă Volbur.

— E dincolo de cătunul care se vede colo de vale.

— Sunt mulțǐ voinicǐ în tabără?

— Sunt destuǐ, dar se află respândițǐ în maǐ multe locurǐ.

— N’aǐ putea tu să te ieǐ în vorbă cu căpi-tanul despre fată?

— Ce să’ǐ ȡic ?

— Să’ǐ ȡicǐ că ’ǐ dau uă miiă banǐ de aur pentru densa, numaǐ să-mǐ o dea înapoǐ.

— Aǐ baniǐ aci! întrebă Tătarul.

— Nu, dar ’ǐ voiŭ aduce îndată ce-mǐ va veni rĕspunsul căpitanuluǐ că primesce tocméla acesteǐ rescumpĕrărǐ.

— Unde să te găsese ca să-țǐ aduc rêspunsul ce ’l ascepțǐ ?

— Unde creȡǐ că e maǐ bine?

In cătunul din vale.

— Fiă, ȡise Volbur; dar suntem sigurǐ acolo ?

— Daca venițǐ cu mine, n’avețǐ nicǐ uă grijă.

— Să mergem dară.

Un minut numaǐ și mĕ întorc îndată.

— Unde vreǐ să te ducǐ ?

— Să-mǐ ieaŭ calul de la pășune ; e în crâng, nu e departe d’aci.

Și ȡicând așa Tătarul se duse într’uă fugă și se înfundă în interiorul crânguluǐ.

Cincǐ minute după acésta el se întórse călare și câte treǐ apucară drumul spre cătunul din vale. Când ajunseră acolo, Tătarul ’ǐ conduse într’un fel de șandrama făcută de scândurǐ vechǐ și o-colite de vițe de viǐ.

Doĕ încăperǐ largǐ despărțeaŭ șandramaua: una era reservată proprietarul eǐ și familieǐ sale și cea-laltă era pentru streiniǐ calĕtorǐ. Uă sofa lungă cu saltea de paie acoperită cu uă scórță de lână în multe fețe, era tótă mobila ce se în-făçișa ochilor acelora ce ar fi avut nevoia de ospitalitatea aceleǐ încăperǐ.

Tot ast-fel era mobilată și a doa despărțire unde locuia proprietarul, cu osebire că maǐ avea câte-va lăȡǐ îmbrăcate cu șine de fer și cu capacul umflat și uă perdea de lână roșiă la sin-gura feréstră care o lumina.

Proprietarul care era ca de vr’o cincǐ-ȡecǐ de anǐ, era de o statură înaltă, uscățiv la faciă, fórte ócheș și cu un nas ca de vultur care se lăsa până aprópe de mustățile luǐ gróse și negre ; nisce ochǐ micǐ dar viǐ cu doă sprîncene dese și lungǐ, uă gură mare, uă barbă ascuțită, complectaŭ fisionomia acestuǐ om care era făcut a insufla prepusurǐ la ântâia vedere, dar care, îndată ce ’l studia cine-va maǐ de aprópe, nu producea de cât efectul ce ’l produce un ediot.

Femea sa ce nu părea mult maǐ tênĕră de cât dênsul, și ea ócheșă spițelată, dar cu căută-tătura adormită și nepăsătóre, se silea s’adórmă un copil ca de doǐ anǐ și șoptea cu un glas re-gușit unuǐ copil ca de vr’o șépte anǐ, care, de și culcat lângă cel d’ântâiŭ, părea că nu voia să dórmă.

Conductorul nouilor óspeți, intrând și salutând în modul oriental pe proprietarul aceleǐ șandra-male ’ǐ vorbi încet în limba lor aretând adesea pe nuoiǐ venițǐ. Aceștia înclinându-se înaintea aceluia ce le dădea ospitalitatea, fură introdușǐ în încăperea d’alături și necunoscând limba óspeluǐ lor, se serviră de acela ce ’ǐ adusese acolo pentru caiǐ lor.

Eǐ fură servițǐ îndată ce se învoiră despre preț pe care ’l plătiră înainte, și fiind doborîțǐ de ostenélă și de somn adormită fără întârȡiere.

A doa ȡi deșteptându-se și întrebând de con-ductorul lor, aflară, că el plecase spre tabără unde avea o afacere cu căpitanul lor cel mare, dar că se va întórce curênd.

Asceptarea nu fu lungă; aprópe de ameȡǐ, mesagerul se întórse și luând la uă parte pe Volbur ’ǐ împărtăși resultatul mijlocireǐ cu care fusese însărcinat.

Acest resultat fu că propunerea schimbuluǐ era primită și că căpitanul ascepta trimeterea acelor uă miiă de banǐ de aur spre a’ǐ înapoia pe fată.

— Dar, urmă mesagerul, cată să se facă acésta cu multă ferélă de óre-ce însușǐ căpitanul se teme de ómentǐ sĕǐ sĕ nu înțelégă că el a consimțit la acest schimb, fiind că femea pe care a răpit’o a fost vĕȡută de nepotul hanuluǐ, care s’a aflat de fațiă și plăcêndu’ǐ prea mult, a ȡis s’o opréscă pe séma luǐ când se va întórce peste câte-va ȡile în tabără ca s’o iea, și dacă n’o va găsi și va afla că ea a fost vêndută pe banǐ, tótă urgia luǐ va cădea pe capul căpitanuluǐ atnncǐ.

— Cum e de făcut dară? întrebă Volbur.

— Părerea mea este de a nu vĕ presenta în tabără sub portul în care vĕ aflațǐ, rĕspunse mesagerul, ci să luațǐ amêndoǐ câte un port tă-tăresc spre a nu fi cunoscuțǐ și să atragețǐ asu-pră-vĕ vre uă rĕsbunare din partea ostașilor noștriǐ, carǐ fără îndoélă aŭ aflat împrejurarea de ierǐ și nu vor întârȡia de a pedepsi pe ucigătoriǐ fraților lor.

Radu ’șǐ aruncă ochiǐ asupra luǐ Volbur; căutătura luǐ fu însoțită de un gemĕt profund al căruǐ înțeles nu era necunoscut pentru cel ce ’l auȡise.

Volbur cugetă un minut.

— Și acum, urmă mesagerul, cată să vă grăbițǐ maǐ curênd, daca vrețǐ să facețǐ ceva, de óre-ce pe mine mĕ trimite cu uă însărcinare la hanul nostru și nu pot ascepta aci de cât mult pênĕ mâine.

— Dici dară că trebue neapĕrat sĕ luăm portul tătăresc spre a ne putea înfăcișa în tabĕra căpitanuluǐ? întrebă Volbur c’un aer distrat.

— Da, pentru ca să depărtațǐ or ce prepus din partea camaraȡilor meǐ și sĕ vĕ ținețǐ la adăpostul răsbunăreǐ lor.

— Dar daca ne vor vorbi și noǐ nu vnm pu-tea rĕspunde în limba lor, acésta nu e destul spre a ne da de gol că suntem streinǐ, iar nu dintr’aǐ lor?

Radu scóse un al doilea gemĕt înălțându-șǐ ochiǐ la cer.

— Voiŭ face pe camaraȡiǐ meǐ să créȡă că suntețǐ muțǐ amêndoǐ, fu rĕspunsul Tătaruluǐ.

Volbur clăti ușor din cap, dar or cât de îndoios ’ǐ s’ar fi părut mijlocul prepus, în lipsa altuia maǐ bun, fu nevoit a primi pe acela care se părea a fi unic pentru reușirea scopuluǐ sĕŭ. Un lucru maǐ remânea de lămurit, cum era să vorbéscă cu căpitanul față cu ómeniǐ luǐ carǐ ’l ar fi creȡut de mut, și cum era să se îndeplinéscă predarea obiectuluǐ cumpĕrat, de óre-ce nu putea vorbi cu deținătorul aceluǐ obiect, și de óre-ce miȡlocitorul, care sigur ar fi putut aduce la capăt tótă afacerea asta, era în ajunul d’a pleca d’acolo și a ’l lăsa prin urmare încurcat fără a sci cum și ce fel să ésă din încurcătura asta.

— Despre asta sĕ n’aibǐ cea maǐ mică grije, respunse Tătarul; indată ce căpitanul va primi plata rescumpĕrăriǐ după cum v’ațǐ învoit prin mine, și îndată ce veǐ veni în tabără, eŭ te voiŭ vedea, vĕ voiŭ vedea pe amêndoǐ, și vă voiŭ arăta căpitanuluǐ ca să vĕ cunóscă. Uă dată cu-noscuțǐ că suntețǐ voǐ carǐ ațǐ venit pentru rescumpĕrarea feteǐ, căpitanul va pândi momentul cel favorabil și când va vedea că timpul a sosit, el singur va vani să vĕ găséscă și a vĕ arĕta chipul cu care vețǐ ajunge la scop. Iată cum a fost lucrul pus la cale între căpitanul și mine. Totul este ca să nu ’ǐ se întîmple vre-uă nefericire din partea nepotuluǐ hanuluǐ de care se teme a nu trece ca trădător în ochiǐ luǐ.

Tóte acestea ar fi părut prea puțin saŭ chiar de loc creȡute or căruǐ alt om, afară de Volbur care cu tótă pătrunderea ce avea și tótă deșteptăciunea sa, inima sa de părinte se lăsa a fi le-gănată de idea reușiriǐ, saŭ cel puțin de acea că n’a lăsat nicǐ un mijloc din câte ’ǐ saŭ înfă-țișat pentru a’șǐ putea face datoria ce’ǐ impunea liberarea fiiceǐ sale din mâinile păgânilor răpitorǐ.

El primi dară orbesce tóte condițiunile propuse prin mijlocirea tot a aceluia care conducea în-triga, și cumpĕră doĕ costume țătărescǐ pentru dênsul și pentru Radu, apoǐ, spre a nu întârȡia cu ducerea luǐ pênĕ acasă și întórcerea, ȡicea el, s’a prefăcut că ș’a împrumutat de la înso-țitorul sĕŭ suma banilor ceruțǐ, pe care o avea chiar asupra luǐ, și o dete Tătaruluǐ ca s’o ducă dăpitanuluǐ, ear ol îl urmă în tabără dimpreună cu Radu care, în cugetul sĕŭ, da draculuǐ pe tot némul tătăresc dimpreună cu Volbur și cu mintea ce a avut’o de a intra ca un nebun într’uă învălmășélă de unde nu vedea nicǐ uă putere omenéscă în stare de a’l scăpa vr’uă dată.

Timpul trecu repede, ast-fel că abia pe înserate eǐ ajunseră la locul spre care se îndrep-taseră.

Tabăra de care era vorba, era un loc împresurat cu tăbiǐ din tóte părțile. Maǐ multe corturǐ, unele maǐ micǐ, altele maǐ înalte și maǐ încăpĕtóre se vedeaŭ rĕspândinte în întrul acestor în-tărirǐ și împrejurul unuǐ loc deschis care era ca uă curte întinsă lăsată într’adins pentru mișcarea ostașilor la vr’o nevoiă. Uă îngrăditură de stuf mărunt despărțea acea curte de uă grădină plină de florǐ, de arborǐ roditorǐ și de legume, și uă altă îngrăditură maǐ mare se înălța între grădină și un loc reservat pentru diferite vite ale Tătarilor; caiǐ eraŭ priponițǐ și lăsațǐ pe câmp sĕ pască.

Cortul căpitanuluǐ era, se înțelege, cel maǐ înalt din tóte și cel maǐ împodobit cu stégurǐ.

Alăturǐ cu dênsul se înălța un foișor de scân-durǐ colorate cu roșu, din vêrful căruia se putea vedea într’uă depărtare destul de mare. Uă scară oblică cu vr’uă cu vr’uă sută de trepte și învelită cu șindrilă conducea în cele treǐ campartimente în care era împărțit foișorul.

Uă parte din ostașǐ ocupaŭ planul de jos ; în partea superióră veghea tot-d’auna câte un soldat, înlocuit de patru orǐ pe ȡi și pe nópte, ca să vaȡă tot ce se mișca prin prejur și a da alarma când ar vedea vre un pericol pentru tabăra lor. Partea de la mijloc era destinasă căpitanuluǐ pen-tru când ar fi avut gust să petrécă acolo privind natura și respirând aerul cel recoros căre bătea despre mare, une orǐ în însoçirea altor persóne de trépta sa, dar maǐ adesea singur saŭ dimpreună cu vre una din femeile ce ’ǐ pica sub mâna la vênătórea ce le făcea adesea.

In momentul când Volbur și Radu precedațǐ de Tătarul care-ǐ conducea, intraŭ în tabăra tă-tăréscă, căpitanul Matus — acesta era numule sĕŭ, — traversa curtea spre a se îndrepta spre grădină. Vĕȡênd pe ceǐ treǐ călărețǐ, din carǐ nu cunoscea de cât pe acela ce se afla în serviciul sĕŭ, se opri în loc și întrebă pe acesta cine eraŭ ceǐ alțǐ doǐ. Tătarul respunse în limba sa la întrebările ce i se făcură. Streiniǐ nu înțeleseră ce se vorbea despre dênșiǐ, dar vĕȡênd un gest de compătimire din partea căpitanuluǐ nu se îndoiră că el aflând că sunt muțǐ, a esprimat a-cest simțimênt în privința lor.

După ce se depărtă căpitanul, Volbur întrebă pe conducĕtorul sĕ pentru ce nu a dat baniǐ acum îndată celuǐ în drept de a’ǐ primi, spre a nu tĕrăgăi lucrul prea mult.

— Nu puteam sĕ fac acésta, rĕspunse tătarul, nu veȡǐ câtă lume e împrejurul nostru? vreǐ să înțelégă și apoǐ sĕ stricăm totul?

Volbur se maǐ încercă să vorbéscă, dar Tătarul puse un deget pe buze ȡicêndu-ǐ încet :

—Nu uitațǐ că suntețǐ muțǐ amêndoǐ ; or ce asemenea uitare vĕ va perde. Eŭ mĕ duc sĕ găsesc timp căpitanuluǐ spre a ’ǐ numĕra baniǐ și apoǐ éră ne vom vedea.

Cu tóte acestea el nu se maǐ întórse.

Radu remânênd cu Volbur îi luă într’un colț depărtat al curțiǐ și vĕȡênd că nu era nimenǐ să ’ǐ auȡă, ’ǐ vorbi ast-fel:

— Acum că aǐ pus tóte la cale și ascepțǐ aȡǐ mâine, să te cheme căpitanul sĕ-țǐ dea pe Maria în primire, eŭ sunt cu totul de prisos aci. Ce ajutor ’țǐ-așǐ maǐ putea face și ce nevoiă maǐ aǐ de mine? .. . Maǐ bine lasă-mĕ sĕ mĕ întorc la pĕcatele mele, de óre ce creȡ că sunt destul de pedepsit și resplătit de ceea ce am făcut.

— Nu, respunse cu sânge rece neimpăcatul Volbur. Tu aǐ scornit tóte nefecirile carǐ mi s’aŭ întîmplat, tu m’aǐ făcut să cheltuesc uă lóvă de banǐ, câțǐ am câștigat în ȡece anǐ aǐ viețeǐ mele, tu mi-aǐ scurtat viața, de óre ce în treǐ ȡile pare c’am trăit trei ȡecǐ de anǐ, tu prin urmare aǐ să rĕmâǐ aci cu mine până când mĕ voiŭ întórce cu fata a casă, și numaǐ atuncǐ ’țǐ daŭ voia sĕ te ducǐ la dracul!

— Dar ce ajutor așǐ putea sĕ-țǐ daŭ eŭ!

— Na’m nevoiă de ajutorul tĕŭ, nicǐ de al nimenuǐ măcar.

— Atuncǐ...

— Ți-am spus, nu mĕ maǐ întreba d’a surda.

— Dar daca voiŭ fugi la nópte ? calul meŭ e destul de iute și nu mĕ tem să m’ajungă nimenǐ.

— Atuncǐ te vor lua de spion, care aǐ venit sĕ veȡǐ cum staŭ lucrurile p’aci și aǐ fugit ca sĕ ducǐ rĕspunsul celor ce te-aŭ, trimes ca sĕ spionezǐ.

— Pe urmă?

— Pe urmă se vor lua maǐ mulțǐ Tătarǐ în góna ta, și e cu neputință ca sĕ scapǐ de urmă-rirea lor. Și sciǐ că spionilor li se taiă capul saŭ se spênȡură. Radu tăcu, dar disperarea se vedea, rĕspândită pe facia luǐ, în căutătura luǐ cea tristă și sĕlbatecă tot uă dată.

Câte-va ȡile trecură ast-fel.

Ostașiǐ din tabăra căpitanuluǐ Matus se pur-tau cu multă compătimire către aceia care în ochiǐ lor treceaŭ ca lovițǐ de mutism și era cre-ȡuțǐ de conaționalǐ aǐ lor.

Dar nicǐ căpitanul nu chemă pe Volbur spre-a se înțelege cu dênsul în privința liberăreǐ cap-tiveǐ sale, nicǐ Tătarul care negociase acésta rĕs-cumpĕrare nu se maǐ vedea pe nicăirǐ.

Tóte acestea umpleaŭ sufletul luǐ Volbur cu un prepus de mórte; el voia să cunóscă adevĕrul or care ar fi fost acest nefericit adevĕr, dar cum putea să ’l afle când nu ’ǐ era permis a vorbi și când cea maǐ mică vorbă ce ar fi ȡis l’ar fi compromis, de óre-ce eșind din rolul în care era, pus ar fi atras or-ce prepus asupră-ǐ.

Și apoǐ dacă acéstă temere nu l’ar fi ținut, dar nu era să dea de gol naționalitatea sa cea adevĕrată trădându-se singur că era Român, ear nu Tătar, dupĕ cum a fost creȡut pênă aci.

Posițiunea luǐ era dară din cele maǐ triste, și încredințarea c’a fost înșelat de trădătorul Tătar, care, fără îndoélă, i-a mâncat baniǐ și a fugit cu eǐ, punea culmea la starea ceă duiósă în care sc afla.

Era cu neputință ca să fi primit căpitanul baniǐ pentru acea rĕscumpĕrare și să nu ’l țiă măcar cu vorba până una alta, saŭ cel puçin, sciind cine era el, să nu se curețe de dênsul și să rămâie și cu baniǐ și cu fata, cea ce nu era lucru rar de vĕ-ȡut la nisce ómenǐ barbarǐ și fără nicǐ un sim-țimênt de moralitate saŭ de omenire.

Era dară trădat, cu neomeniă trădat, acum era destul de convins despre acésta. Nu ’ǐ remâ-nea prin urmare de cât a cerca uă ultimă faptă de disperare, și éră ce va eși, acésta era d’a găsi pe Maria, a o fura într’uă nópte din tabără și a fugi cu ea. Calul sĕŭ îl putea garanta despre reușită cu iuțéla piciórelor luǐ cercate în maǐ multe împrejurărǐ, și cât despre privegherea ce-lor din tabără, câte-va ȡile petrecute între dênșiǐ îl încredințară că nu avea uă temere seriósă din partea acésta, maǐ ales ca cercarea evadăriǐ era să fiă nóptea, pe când eǐ se aflaŭ scufundațǐ în somnul lor neavând nicǐ uă grije despre vre uă călcare de nicăirǐ.

Dar Maria nu se vĕȡuse prin nicǐ unul din locurile pe unde putuse să străbată, atât el cât și Radu!

Unde putea fi ascunsă ea?

Eată întrebarea ce-șǐ făcea adesea. Singura luǐ grije era acum să descopere locul în care se afla deținută nefericita copilă și a cerca să-ǐ strecóre doĕ vorbe în trécăt ferindu-se cât se putea de urechile streine care le-ar fi putut auȡi.

Pân’acum el nu însuflase cel maǐ mic prepuș, și ’ǐ era ertat să se preumble pe or unde, afară de cortul căpitanuluǐ și de chioș, fără ca s’a-tragă asupră’ǐ nicǐ uă căutătură curiósă saŭ rĕŭ voitóre.

Singurul loc unde nu intrase încă era grădi-na, de óre-ce nicǐ ap'arența uneǐ locuințe ome-nescǐ nu se zărea p’acolo ca să ’l facă să créȡă în ponsibilitatea de a întîlni pe fiică-sa în partea acea. Cu tóte acestea el intră și acolo.

Era aprópe de scăpătatul sóreluǐ. Cerul se aco-perea de norǐ, și câte-va picăturǐ de plóiă aduse de un vênt violent anuncia apropierea uneǐ furtunǐ. Ingrăditura care despărțea grădina de curte avea d’a lungul eǐ maǐ mulțǐ copacǐ roditorǐ carǐ mas-caŭ la întêîa vedere restul grădineǐ. Volbur trecu înainte uitându-se mereŭ spre copacǐ și prefăcên-du-se a rupe din fructele de tómnă ce atêrnaŭ încă pe crucile lor, spre a depărta or ce prepus din afară. In stânga luǐ, la o mică distanță, uă femelă bĕtrână culesese câte-va nucǐ și le curăța de cojǐ șeȡênd pe vine și cu spatele rezimată de nucul ce’l despoiate de fructele sale: Volbur înaintă cu pașǐ mĕsurațǐ și cu ochiǐ căutând să pĕtrunȡă pretu-tindine, dór de va descoperi cea ce venise să caute.

Nicǐ uă urmă pân’aci.

Grădina fu tótă ocolită în deșert, făr’ a reuși să vaȡă cel maǐ mic semn măcar care să’ǐ tră-dea locul retrageriǐ fiiceǐ sale.

Descuragiat de căutările luǐ deșerte și simțin-du-se acum udat de plóia care începuse să caȡă cu turiă, ’șǐ întórse ochiǐ pretutindine ca să gă-séscă un loc de adăpostit.

Bĕtrêna care curățise nucile vĕȡêndu’l ast-fel espus' și sciind că era nefericitul mut care se afla acolo de câte-va ȡile, simți o compătimire pentru dênsul și ’ǐ făcu semn s’o urmeze. El o urmă. Amêndoǐ se îndreptară spre un ambar spațios, care era îmbrăcat peste tot de ȡiórele înflorite. Am-barul avea uă ușe de intrare și doĕ ferestre pă-trate pe unde intra puțină lumină în intru. Inte-riorul era tapițat cu covóre țĕrănescǐ de jur îm-prejur și tavanul vopsit cenușiŭ. Un pat ce se înălța abia d’o șchiópă de la pământ, era așter-nut cu un macat de lână créță și cu ciucurǐ albǐ de bumbac; pe jos se vedea un fel de rogojină subțire lucrată ca acele ce se importaŭ uădinióră din Constantinopol.

Nicǐ un scaun, nicǐ o oglindă, nicǐ o altă mo-bilă nu se maǐ vedea în acea locuință originală de cât doă perdeluțe albastre de tribet la cele doĕ ferestre și uă cană cu apă alăturǐ cu patul. Pe-acest din urmă zăcea uă ființă omenéscă, uă femeiă ce părea adormită, dar care sta ghemuită într’un colț cu piciórele strînse și cu fața acoperită cu uă maramă albă.

La sgomotul pașilor acelor douĕ persóne ce in- ea culcată tresări și se sculă repede în picióre. Ea ’șǐ ținea ochiǐ aplecațǐ și preum-blându-șǐ mâna pe fruntea eǐ, ca cum ar fi vrut să ’șǐ strîngă mințile cele risipite saŭ distrate,’șǐ întórse privirile către noiǐ venițǐ,

Un minut, ea stătu ca încremenită înaintea luǐ Volbur care o privia cu ochǐ nesățioșǐ, cu facia îngălbenită și țiindu-șǐ mâna pe inimă ca să ’ǐ comprime bătăile cele violente pe carǐ le simțea.

D’o dată ea întinse bracele eǐ și repeȡindu-se către dênsul:

— Tată! strigă ea cu un glas așa de duios, așa de simțit și natural, că inima cea maǐ îm-petrită s’ar fi muiat la acest strigĕt sfășiitor.

Volbur puse îndată un deget pe buse spre a’ǐ comanda tăcerea. El ar fi vorbit, dar se temea de femee cea bĕtrână care era de faciă. Maria căȡu în brațele părinteluǐ eǐ și ǐ umplu sînul de lacreme.

Vederea acesteǐ scene atingĕtóre mișcă sufletul bĕtrêneǐ. Ea se apropiă de copila care părea că nu se maǐ putea deslipi din brațele aceluia ce o strîngea la pieptul luǐ, plângênd și el și ameste-cându-șǐ lacrimele și suspinele cu ale fiiceǐ sale, și se sili a’ǐ aduce tótă mângîierea, tot ajutorul putincios.

Dupe ce trecu acéstă scenă durerósâ, bĕtrâna luă pe fată de mână și o așeȡă pe patul eǐ, ’ǐ dete pucină apă de bĕut și arătându-ǐ nucile pe carǐ le curățase pentru dênsa.

— Mănîncă, fata mea, îǐ zise ea, sunt próspete și ca laptele de dulcǐ.

— Lasă, mamă Catrino, ȡise fata, le voiŭ mânca maǐ târziŭ, acum nu sunt în stare să cuget la vr’uă mâncare.

— Aǐ dreptate ; dar e părintele d-tale dum-nealuǐ ?

Maria se uită în ochiǐ tatăluǐ sĕŭ, apoǐ tăcu.

— De ce te ferescǐ de mine ? întrebă femea bĕtrână cu un ton de mustrare ușóră ; sciǐ bine că eŭ nu sunt din acele de carǐ te-aǐ teme să nu te auȡă; și dacă astă-ȡǐ sunt pusă aicǐ ca să te îngrijesc și să te păzesc, e cuvântul că păzi-tórea cea d’ântâiŭ e dusă să-șǐ îngrópe pe fiŭ-sĕŭ care a fost omorît ierǐ pe malul laculuǐ Chitaǐ și nu s’a maǐ întors încă.

Volbur, încuragiat de vorbele bĕtrâne, perdu tótă răbdarea.

— Eștǐ Româncă ? o întrebă el.

— Da, respunse bĕtrâna mirându-se s’auȡă vorbind pe acela care îl credea mut. Dar nu eștǐ mut? adăogă ea.

— Bine veȡǐ că nu, daca m’auȡǐ vorbind.

— Atuncǐ te-aǐ făcut mut într’adins ca să nu te cunóscă ?

In loc să rĕspunȡă la întrebarea bĕtrâneǐ. Volbur scóse un pumn de banǐ de argint din largul sĕŭ posunar și îl puse în mâna babeǐ care re-mase înmărmurită la vederea acelor monede.

— Să nu vorbescǐ nimic, ’ǐ ȡise părintele Ma-rieǐ, să nu ’țǐ ésă cea maǐ mică vorbă din gură, să nu-țǐ scape cel maǐ mic semn despre cea ce aǐ auȡit și aǐ văȡut, că suntem perduțǐ.

Daca ’mǐ veǐ ajuta să’mǐ scapǐ copila din ast loc te scap și pe tine din robiă, de óre-ce înțeleg că aci nu eștǐ de cât uă róbă, și câțǐ banǐ ’țǐ am dat acum, îndată ce vom fi scăpațǐ, ’țǐ voiŭ îndoi și întrei chiar. Poțǐ dară să-mǐ ajuțǐ în acéstă întreprindere ?

— Sabia tătăréscă amenință capul meŭ, rĕs-punse bĕtrâna îngălbenind, dar să vedem cu tóte acestea, ce este de făcut. Ce cerǐ de la mine?

— Nimic de cât tăcerea ; veǐ tăcea până di-séră vĕȡ că Dumneȡeŭ, din parte’ǐ, face tot ca să ne viă într’ajutor. Acéstă vijelie care cresce din ce în ce, plóia care are să țiă tótă nóptea vor sili pe Tătarǐ să stea închișǐ în corturile lor și prin urmare nu vom avea să ne temem de dênșiǐ. Afară de asta, am doǐ caǐ aǐ meǐ pe care ’ǐ am lăsat nu departe d’aci. Indată ce va însera voiŭ veni pe din dosul grădineǐ, mĕ voiŭ apropia de locul cel maǐ ferit și ajutațǐ de întuneric și de plóiă, vom încălica și, înainte d’a se lumina de ȡiuă, vom ajunge în satul meŭ unde n’avem nimic de temut. .

—Locul cel maǐ nemerit este din colo de gră-dina asta, ȡise bĕtrâna; aci e uă curte unde se țin vitele și câțǐ-va caǐ maǐ de frunte aǐ tăta-rilor. Nimenǐ nu le păzesce, fiind locul bine în-grădit. La marginea despre drum e un gard care e lesne de sărit pentru ómenǐ. Acolo ar fi bine să viǐ cu caiǐ, și noǐ te vom ascepta la acest gard, și ce-o vrea Dumneȡeŭ cu noǐ!

— N’aǐ grijă, Dumneȡeŭ e cu noǐ, de óre-ce bine veȡǐ că vrea să ne ajute. Mĕ duc dară maǐ iute, și voǐ grăbiți-vĕ să fițǐ lângă gard.

ȡicênd acestea, Volbur, părăsi acea locuință, apoǐ eși din grădină, traversă curtea, care acum era pustiă, și se îndreptă spre partea eșireǐ între taberele de care uă parte din tabără era împre-surată. Nimenǐ nu ’l vĕȡuse pênĕ aci, dar când maǐ trebuia să facă puçinǐ pașǐ încă spre a intra în drumul cel mare, d’uă dată se vĕȡu façiâ în façă c‘un individ, care cunoscêndu’l îl apucă în-dată de braçiŭ și ’l ținu în loc.

Volbur tresări la început, dar uitându-se în façia aceluia ce nu ’l lăsa să înainteze, recunoscu pe Radu.

— Te caut d’atâta timp pretutindine, ’ǐ ȡise acesta, ce te-aǐ fâcut ? mĕ temeam să nu ți se fi întîmplat ceva.

— Nimic pênĕ acum, respunse Volbur, dar...

— Dar? întreabă Radu spăimêntat.

— Nu te speria așa. Eată ce este, și eŭ nu sciam unde să te găsesc....

— Spune maǐ curênd

— Ascultă-mĕ și fiǐ om cu inimă bărbată, să nu care cumva să șovăescǐ că suntem perduțǐ !

— Aǐ venit la vorbele mele? nu-țǐ spuneam eŭ și nu vreaǐ să mĕ creȡǐ!...

— Tacǐ din gură !

— Nu m’aude nimenǐ, s’aŭ închis toțǐ în cor-turile lor și dorm bute. Dar ce este?

— Este că în nóptea asta avem să fugim d’aci.

— Să fugim!

— Aǐ să tacǐ uă dată?

— Eată c’am tăcut.

— Unde ’țǐ este calul? sciǐ tu? eŭ sciŭ unde e al meŭ.

— Și eŭ sciŭ p’al meŭ, amêndoǐ sunt la un loc și pasc pe câmp priponițǐ.

— Dar șelele ?

— Șelele nu se pot lua de unde sunt puse.

— Eǐ fiă și pe deșelate, dar trebue sĕ plecăm și cât de curênd.

— Dar nu’mǐ spuǐ ce s’a întîmplat?

— S’a întîplat că ne-am deochiat.

Dar nu e timpul de a sta de vorbă acum;aidețǐ să ne luăm caiǐ maǐ curênd.

— Dar Maria?

— O vom lua cu noǐ.

— Veȡǐ asta e asta?

— Ce, nu cumva aǐ vrea s’o las în măi-nele lor ?

— Ba nu, dar să nu ne facă vre uă încurcă-tură pe drum... Uă femeiă .. .

— Ba îucă doĕ, întrerupse Volbur.

— Cnm doĕ ? și care e cea altă ?

— E acea care ne ajută să scăpăm pe Maria.

— Dar atuncǐ să încălicăm căte doǐ pe nn cal .... Acésta ne-ar întârȡia prea mult drumul.

— Eŭ voiŭ lua pe Maria pe calul meŭ, și tu veǐ maǐ prinde un cal d’aǐ Tătarilor de pe câmp, pe care ’l va încălică femea cea streină. M’aǐ înțeles ?

— Numaǐ de n’am păți-o, când se va afla că le-am luat și un cal.

Tot vorbind ast-tel, eǐ ajunseră la câmp, și găsind caiǐ amêndoǐ, ’ǐ despriponiriă, și Volbur încălicând pe al sĕŭ pe când ținea de căpăstru pe al luǐ Radu, îl trămise pe el să caute un al treilea cal.

Radu se duse după căutarea luǐ; plóia nu în-cetase încă și vêntul culca la pămênt crăcile co-pacilor ce se vedeaŭ pe icǐ și pe colo.

Volbur, ne maǐ putênd ascepta întórcerea luǐ Radu, se îndreptă iute către locul întilniriǐ cu cele doĕ femeǐ ce pândeaŭ venirea luǐ în dosul garduluǐ cum fu pus la cale. Asceptarea luǐ nu fu lungă, și cu tot huetul ploieǐ amestecat cu bă-taia vêntuluǐ, ele putură auȡi tropotul cailor ce s’apropiaŭ de gard.

Intr’uă clipă, gardul, care nu era înalt fu sărit; Maria, ajutată’de tată-sĕŭ, se sui pe cal la spatele luǐ și se ținea cu brațele de mijlocul luǐ spre a nu cădea; bĕtrâna Catrina ’șǐ făcu treǐ crucǐ apoǐ încălică și ea pe calul luǐ Radu, și amêndoǐ caiǐ o porniră în fuga mare purtênd pe ceǐ treǐ călărețǐ pe spinarea lor și condușǐ de Volbur care apucă un drum lăturaș, pentru orǐ ce împre-jurare.

De Radu nu maǐ era nicǐ o vorbă. Doĕ óre trecură ast fel, când bĕtrâna care remătese puțin maǐ îndĕrăt, ’ǐ se păru că auȡi un tropot de maǐ mulțǐ caǐ venind din apoǐ.

Volbur ascultă cu urechia sa deprinsă și în-tări părerea bĕtrâneǐ. Se înțelegea desul de lă-murit că vre unul din Tătarǐ vĕȡênd fuga lor și răpirea feteǐ va fi dat alarma, și aceștia se vor fi luat îa góna lor. Ce era de făcut ? Câmpul era luciŭ; nicǐ uă locuință omenéscă nicî un crâng măcar să se ascunȡa ! Daca ar fi prevĕȡut acésta maǐ bine ar fi apcat pe drumul cel mare, acolo cel puțin, aveaŭ crângul la stânga lor și apoǐ era lacul Chitaǐ la drépta, într’uă mică depăr-tare, și póte că ar fi găsit acolo uă barcă gólă saŭ măcar uă luntre de pescar în care ar fi intrat și s'ar fi depărtat pênĕ unde eraŭ să fiă perduțǐ din vederea gonacilor lor, și pe urmă ar fi eșit la un alt mal maǐ sigur. Dar tóte cuge-tările astea eraŭ nefolositóre acum : eǐ eraŭ ur-mărițǐ și urmărițǐ așa de aprópe că, de câte orǐ vêntul bătea din partea lor spre nefericițiǐ fu-garǐ, aceștia auȡeaŭ sunetul vorbelor ce se schim-baŭ între dênșiǐ.

— Ne ajung spurcațiǐ! ȡise c’un gemĕt bĕ-trâna Catrina.

— Nu vĕ temețǐ, rĕspunse Volvur dând căl-câie caluluǐ sĕŭ și încuragiându’l cu vorbe ce ’ǐ eraŭ cunoscute în asemenea împrejurărǐ grave.

— Să nu ne temem, ȡise bĕtrâna, dar se aude glasul lor; sunt prea aprópe de noǐ; când n’ar fi așa întuneric, mĕ prinȡ că ’ǐ aș vedea.

Ține-te bine pe cal, bĕtrâno, și lasă’ǐ frêul maǐ lung.... Incă puțin și ’ǐ vom lăsa departe de noǐ.

Caiǐ nu maǐ fugeaŭ, ar fi ȡis cine-va că sbóră ; pămêntul, de și ud de atâta plóiă, dar fiind maǐ mult nisipos în partea loculuǐ, nu presinta un tĕrêm tinos care să facă drumul greŭ de umblat. Dar orǐ câtă să fi fost iuțéla cailor și orǐ câtă era încă depărtarea între eǐ și aceia ce ’ǐ urmăreaŭ, Tătariǐ, carǐ eraŭ în numĕr maǐ mare și caiǐ lor destul de renumițǐ pentru fuga lor, nu araŭ să întârȡieze de a’ǐ ajunge daca nu se întâmpla ca, după o fugă neîntreruptă de câte-va óre, să ajungă la marginea uneǐ pădurǐ ce se întindea nemărginită în fața lor.

Ochiǐ luǐ Volbur deprinșǐ a pătrunde întune-ricul, îl făcură îndată să o zărească la uă mică depărtare de dênșiǐ; el dară cârmi calul într’acolo bĕtrâna făcu ca dênsul; încă o fugă desperată și eraŭ să fîă scăpațǐ; cu riscul dară de a face caiǐ să crape sub turbata fugă pe care ’ǐ puseră, eǐ merseră ast-fel că în maǐ puțin de cinci mi-nute, se făcură nevĕȡuțǐ în înfundătura aceleǐ pădurǐ dese și întunecóse.

Caiǐ lor tremuraŭ; valurǐ de sudorǐ curgeaŭ de pe dênșiǐ; eǐ descălicară când se vĕȡură înfundațǐ în interiorul asiluluǐ lor de scăpare și lăsară bietele vite să pască din érba cea deasă pe care părea că nicǐ uă altă vită nu maǐ păscuse pên’atuncǐ, și apoǐ scoțênd de pe dênsul sumanul ce era numaǐ apă și cojocelul cu care îmbrăcase pe Maria spre a o apăra de plóiă, se duse, să le atêrne undeva aprópe spre a le lăsa să se usuce, de óre-ce plóia încetase de câte-va minute.

Tot înaintând încet într’uă parte a păduriǐ, ’ǐ se păru că aude un glas omenesc... un gemĕt maǐ mult de cât un glas... Vr’uă fiiință păcătósă care suferea fără îndoélă.... El se apropiă și maǐ mult de locul de unde se auȡeaŭ acele gemete, și eată că zări un om care sta ghemuit sub un tufiș fre-cêndu-șǐ piciórele și cóstele ale cărora durerǐ ’ǐ smulgeaŭ acele văitărǐ din adîncul sufletuluǐ sĕŭ.

Nu atât vederea, de óre-ce încă nu se lumi-nase de ȡiuă bine, pe cât auȡirea aceluǐ glas făcu pe Volbur se cunóscă pe acela ce se văeta ast-fel.

— Ce cauțǐ aci, nefericitule ? ȡise el adre-sându-se către cel ce se văeta.

Maǐ întrebă-mĕ ce caut, respunse cu un ton plêngĕtor și plin de mustrare întrebatul; mi-aǐ luat calul meŭ, și décă nu găseam un cal d’aǐ Tătarilor care s’a nemerit să fiă cel maǐ iute din toțǐ, maǐ vorbeaǐ astă-ȡǐ cu mine saŭ eŭ cu d-ta?

Lectoriǐ aŭ înțeles fără îndoélă că acesta era Radu.

— Și cum aǐ ajuns aci înaintea nóstră?

— Am ajuns, fiind-că vĕȡênd că te duceaǐ înapoǐ cu caiǐ și temêndu-mĕ ca pênă să te în-torcǐ să nu mĕ vadă vr’un Tătar uitat de Dum-neȡeŭ pe câmpurǐ, am apucat înainte . . . Am pus calul pe uă fugă nebună.....sĕrmanul dobitoc m’a dus ca într’un sbor de erete, dar tot mi se părea că afurisițiǐ de Tătarǐ se țineaŭ după mine, de și drumul era limpede și nu se zărea suflet de om, dar de frică sĕ nu fiŭ prins de aceea ce ’mǐ închipuiam că mĕ luaŭ la gónă, îmbol-dind mereŭ calul și îl făcuiŭ sĕ să fugă din ce în ce maǐ tare, până când a crĕpat sub mine.

— Si a scăpat de tine!

— El a scăpat, dar eŭ căȡênd într’uă vale cu el dimpreună, mǐ-am sdrobit ósele, și témă mi-e să nu mĕ fi ales cu vr’uă cóstă ruptă, așa de mult simt că mĕ dóre în partea dréptă a pieptuluǐ !

— Și departe s’a întîmplat? . . .

— N’a fost prea departe ; numaǐ cât urcǐ dé-lul care nu e mare și daǐ în astă pădure. Nu-maǐ Dumneȡeŭ scie cum m’am têrit pên’aci.

Dar frica mea sĕ nu m’ajungă spurcăciunile fiind eǐ călare și eŭ pe jos!

— Frica, da; frica te făcea sĕ-țǐ închipueșcǐ și ceea ce nu era.

— Creȡǐ că daca nu era binecuvêntata pă-dure nu remâneam pe câmpia luciă și nu era sĕ fiŭ vĕȡut de eǐ? Saŭ creȡǐ că dênșiǐ aflând despre fuga nóstră și maǐ ales despre a Mărieǐ, eraŭ să stea cu mâinele în sîn ?

— Nu ȡic alt-fel, respunse Volbur, de óre-ce și noǐ eram p’aci sĕ cădem în mâinele lor daca nu era iuțeala cailor noștri care sĕ ne scape.

— Ce spuǐ ! V’aŭ luat dară la gónă ?

— Am ajuns într’un suflet pân’aci.

— Și nu v’a vĕȡut intrând în pădure ?

— Eǐ sciŭ.

— Oh! da, negreșit cată sĕ vĕ fi vĕȡut, ȡise Radu silindu-se a se scula pe picióre. De și e pă-durea mare, dar maǐ sciǐ ?

— Și ce pădure e asta ?

— N’o cunoscǐ?

— N’am trecut nicǐ uă dată p’aci.

— Asta e pădurea zînelor, semĕnată de ele de câțǐ-va anǐ. E în apropierea fontâneǐ care pórtă numele lor; fontâna e spre sóre-resare și pădurea vine spre méȡă-nópte de la satul nostru.

Dar unde e calul meŭ, daca nu va fi crepat și el?

— Calul tĕŭ e maǐ sănĕtos de cât tine; n’aǐ nicǐ o grije despre el; dar ce vreǐ sĕ facǐ cu dênsul ?

— Auȡǐ acolo! dar n’oiŭ ascepta să viă aci Tătariǐ sĕ mĕ prinȡă de viŭ.

— Ascéptă sĕ prinȡă puțin suflet bietul do-bitoc al meŭ, ș’apoǐ ne vom duce împreună, de óre-ce nicǐ eu n’am sĕ fac sat aci în mijlocul pădureǐ.

— Eŭ nu maǐ așcept nicǐ un minut, mĕ duc sĕ-mǐ iaŭ calul meŭ, și d-ta veǐ pleca or când veǐ crede de cuviință.

— Nebunule! dar vreǐ să ’ǐ întîlnescǐ în dru-mul tĕŭ și sĕ ne descopere și pe noǐ!

— Aǐ ?....

— Ba chiar așa! eǐ cată sĕ fiă p’aprópe cău-tându-ne saŭ asceptând sĕ eșim din pădnre pen-tru ca sĕ ne înhațe !

— Vom sta dară aci pênă vom muri și de fóme. Și eŭ cu cósta mea pe care o simț ruptă! Oh! sub ce sté păcătósă m’am născut!

Și Radu se văeta mereŭ și îșǐ blestema sórta când un huet, care făcu tótă pădurea sĕ resune, atrase îndată luarea lor aminte.

Volbur se repeȡi spre locul unde lăsase pe fiă-sa. Ea dormea cu capul rezimat pe genuchiǐ bĕtrâneǐ. Ea îǐ spuse că fata era rĕcită după plóia care o udase tótă nóptea, că a tremurat în bra-țele eǐ pênă când abia a luat’o somnul.

— Cu tóte astea cată să se scóle, ȡise Volbur

— ȡi eŭ am auȡit un sgomot în pădure, ȡise bĕtrâna; óre ce sĕ fiă!

— Nu sciŭ, dar e maǐ bine sĕ ne depărtăm maǐ încolo, sĕ ne înfundăm unde va fi pădurea maǐ désă. Fă dară pe fata sĕ se scóle și venițǐ după mine; eŭ mĕ duc sĕ ieaŭ caiǐ de unde i-am lăsat să pască.

Maria deschise ochiǐ; Catrina ’ǐ ajută sĕ se ri-dice pe picióre și urmară amêndoĕ luǐ Volbur care venea țiind caiǐ de căpestrele lor.

Radu părăsi și el locul unde se aflase zăcând și câte patru se afundară în interiorul pădureǐ făcênd cel maǐ puțin sgomot putincios.

Cu tóte astea huetul crescea și părea că s’a-propiă din ce înce maǐ mult. Câte-va minute de lămurit că acest sgomot era produs de maǐ mulțǐ carǐ veneaŭ în fuga mare. Nicǐ uă în-doélă prin urmare că Tătariǐ care se luaseră în góna lor le-aŭ dat de urmă și acum aŭ intrat în pădure, înțelegênd că eǐ șǐ-aŭ ales acest loc de ascuns.

De uă dată sgomotul încetă. Or cât de mulțǐ ar fi fost gonaciǐ la numĕr, eǐ nu găsiră de cu-viință a înainta prea mult și a se supune or-besce ataculuǐ unor ómeni carǐ, de și maǐ puținǐ, dar ocupând o posițiune strategică, le-ar permite să lovéscă fâr’ a fi vĕȡuțǐ în acea întuneciune a nopțiǐ, crescută și maǐ mult prin desimea pădureǐ și a’șǐ asigura ast-fel sorțiǐ de a’ǐ învinge.

Eǐ déră se opriră din mersul lor spre a vedea cum era maǐ bine de făcut. Un foc mare ce îl fă-cută și a căruǐ flacără amenința sĕ aprindă partea pădureǐ sub care se înălța, era póte să le ajute ca să vaȡa în cotro s’ar putea îndrepta fără pericol, daca cum-va nu i-ar face sĕ descopere pe unde-va pe fugariǐ ce se ascundeaŭ de căutările lor.

Trecu uă oră, póte și doĕ, și nicǐ uă o mișcareȡ nu se simțea din partea năvălitorilor.

Către acestea, ȡioa începu să se ivéscă ; vêntul nu maǐ bătea ; noriǐ, după ce se ușuraseră de plóia ce se scursese tótă nóptea dintr’ênșiǐ, se resipiră și lăsară să se vaȡă un cer limpede și senin; pe cer se înălța mândru și strelucitor sórele ce pĕtrundea cu raȡele luǐ prin crăcile copacilor încă acope-rițǐ de lumina lor prin milióne de picăturǐ de apă rĕmasă după plóiă.

Fugariǐ găsiră un tufiș fórte des într’un loc ce părea maǐ ascuns și întărit prin căderea maǐ multor copacǐ tăiațǐ carǐ resturnațǐ la pămênt și ascep-tând mâna onenéscă spre a destina întrebuințarea lor, formaŭ acum ca un fel de intrare fórte ane-voiă de pĕtruns, împrejurul stufișuluǐ ce servea de adăpost celor patru fugarǐ. Eǐ staŭ prin urmare pitițǐ în acea ascunȡĕtóre de unde putea vedea făr’ a fi vĕȡuțǐ, tóte mișcările celor ce ’ǐ urmă-reaŭ și a cunósce numĕrul lor, când ar veni maǐ în apropiere de dênșiǐ.

La or ce întimplare de a fi descoperițǐ, n’aveaŭ de cât a ’șǐ vinde viața cât s’ar putea maǐ scump.

Disperarea face minunǐ câte uădată.

Ajutațǐ de lumina ȡileǐ, Tătariǐ nu întârȡiară de a-șǐ pune planul în lucrare, eǐ dară începură căutările lor înaintând prin maǐ multe punte, dar cu ferélă și cu multă prevedere spre a nu fi surprinșǐ.

Fugariǐ nu-ǐ perdeaŭ din vedere, de câte orǐ se întimpla sĕ vaȡă pe uniǐ din eǐ apucând pe uă potecă, pe alțiǐ pe alta, tot d’auna uitându-se pe copaciǐ ce’ǐ întîlneaŭ în cale, spre a vedea daca era cine-va ascuns în frunȡișul lor, și în-torcându-șǐ adesea capul de câte orǐ li se părea că vedea pe cine-va care să’ǐ apuce pe la spate.

Câte-va minute de smăcinare pentru nefericițiǐ fugarǐ trecură ast-fel, pênă când uă nouă cétă de șése Tătărǐ se apropiară așa de mult de locul re-tragereǐ lor, în cât Volbur de doĕ orǐ în nerăbda-rea sa, era gata să ésă și să năvăléscă asupra lor, daca nu era rnținut de fiică-să.

Tătariǐ se opriră în façia aceluǐ loc care, cu drept cuvênt, le insuflase cel maǐ firesc prepus. Eǐ se uitară pretutindenǐ, studiară bine posițiu-nea, și făcêndu-șǐ óre care convingere în sine, scóseră un cbiot pĕtrunȡĕtor care dete alarma ca-maraȡilor lor respândițǐ în maǐ multe părțǐ ale pă-duriǐ. De uă dată năvăliră din tóte părțile Tă-tariǐ ceǐ împrăsciațǐ și împresurară ascunȡĕtórea nefericiților fugarǐ.

Eǐ eraŭ doĕ-ȡecǐ și patru peste tot. Or ce cer-care de apĕrare din partea fugarilor era deșartă si or cât de bravǐ să fi fost eǐ douǐ în contra a doĕ-ȡecǐ și patru ar fi fost cu neputință să pótă resista.

Urma dară să caȡă în mâinele inemiculuǐ, saŭ să móră spre a scăpa de robiă și de chinurile cu care ’ǐ ascepta resbunarea tătăréscă.

Astă hotărire din urmă a fost luată de Volbur și de fiică sa la care consimți și bêtrâna Catri-na, afară de Radu care, făr’a se pronuncia nicǐ în contra morțiǐ nicǐ în contra robieǐ, nu făcea de cât să se vaete dându-șǐ pumnǐ în cap spre semn de căință.

Tătariǐ începură să ridice copaciǐ ceǐ restur-națǐ și să ’ǐ arunce în lăturǐ, spre a lărgi locul și a putea intra maǐ ușor în ascunȡĕtóre.

Incă pucină lucrare, și eǐ eraŭ să intre și să puiă mana pe aceia ce ’ǐ căutaŭ.

Volbur îmbrăcișă pe fiică-sa strângênd’o în bra-țele luǐ și scose din brêul sĕŭ cuțitul cel lat de vênătóre spre a o strepunge și să se strepungă apoǐ și dênsul, când de uă dată întorcêndu-se către céta Tătarilor spre a arunca cel de pe urmă blestem asupra lor, i se păru că uă întîmplare cea maǐ neasceptată și cea maǐ nevisată, veni s’a-ducă uă schimbare la acea stare de lucrurǐ. Vr’uă câțǐ-va Tătarǐ se vĕȡură zăcênd morțǐ pe pămênt, ceǐ ce maǐ remăseseră în picióre făceaŭ uă gură nespusă, tunând și turbând și uitându-se pretu-tindine ca să vaȡă de unde venea acea mórte ne-vĕȡută care culca unul câte unul pe camaraȡiǐ lor la pămênt, dar et nu vedeaŭ alt nimic de cât numaǐ nișce săgețǐ carǐ sburaŭ din mâinǐ fórte îndemânatice, dar ascunse de ochiǐ lor, care să-gețǐ, de câte orǐ se îndreptaŭ asupra lor, de a-tâtea orǐ ucideaŭ dintr’ênșiǐ pênă n’a maǐ re-mas de cât unul viŭ din eǐ.

A cuǐ mână bine-facĕtóre ’ǐ a scăpat pe eǐ de cruda sórtă ce ’ǐ amenința? Cine era acela saŭ aceia care avea atâta ură pe Tătarǐ ca și dênșiǐ, de ’ǐ a nimicit ast-fel, încât din doĕ ȡecǐ și patru abia a scăpat unul cu fuga?

Eată ce întrebărǐ ’șǐ făcea Volbur în culmea mirăreǐ sale, și la tóte astea Radu, tuperstițiosui și fricosul Radu, respundea într’una că acea mi-nune nu putea fi făcută de mână de om, ci eraŭ cele treǐ zîne, carǐ cunoscêndu’l pe el de frate al aceluia pe care îl luaseră la ele, aŭ făcut tot ca să ’l scape, atât pe el cât și pe aǐ luǐ, de lêngă dênsul de cea ce’ǐ amenința.

— Tacǐ, tacǐ, nu te maǐ lăuda așa, ci veȡǐ maǐ bine de caiǐ noștriǐ ca să plecăm maǐ iute acasă că dór o fi și timpul, ’ǐ ȡise Volbur.

— Caiǐ noștriǐ încalece’ǐ cine se va simți în stare a ’ǐ încăleca, eŭ dabia mĕ țiŭ în picióre și mĕ voiŭ têri pe jos pênă acasă, maǐ ales acum că nu mĕ maǐ tem de hoțiǐ de Tătarǐ.

— Cine scie de n’or maǐ fi ascunșǐ pe unde-va ! observă bĕtrâna suspinênd.

—Nu creȡ, respunse Volbur; acela care ne-a scăpat de numĕrul lor cel maǐ mare va avea atâta în-grijire să vaȡă daca a maǐ rămas vre unul undeva. Putem dară să ne urăm calea fără nicǐ o temere.

— Să ne-o urmăm, și cât maǐ curênd ȡise Radu de óre-ce, pe lângă durerile ce m’a făcut să simt căderea mea d’aséră, apoǐ turbez de fóme. Sunt nemâncat și nebĕut de erǐ.

— De, că ne’ǐ fi numaǐ tu nemâncet și ne-bĕut, cum te vaețǐ ȡise Volbur. Și dupĕ aceste cuvinte eși ca să vaȡă de caǐ și să se pregătéscă de plecare. Dar abia făcu ȡece pașǐ afară din ascunȡĕtórea unde se aflase și se întórse éră co-prins de uă mirare ce nu putea esprima acelora ce ’ǐ eșiseră înainte spre afla causa întór-cereǐ séle, și maǐ ales a mirăreǐ ce se vedea scrisă pe chipul sĕŭ.

— Incă uă minune ! ȡise Volbur intrând.

— Aŭ maǐ venit și alțǐ Tătarǐ! strigă Radu cu facia perită și tremurând ca uă frunȡă la suflarea vêntuluǐ.

— Lasă-țǐ frica la uă parte și venițǐ cu toțiǐ după mine ca sĕ vĕ încredințați despre ce e vorba.

— Radu, Catrina și Maria se sculară și în-sociră pe Volbur, el ’ǐ conduse la locul care ’ǐ făcu strania întipărire ce’l coprinsese.

La spatele ascunȡĕtóreǐ lor, și numaǐ câțǐ-va pașǐ departe de dênsa, pe uă érbă désă ce era umbrită de frunȡișul a doǐ aninǐ stufoșǐ, era uă masă rotundă de acelea ce se vĕd și până în ȡioa de aȡǐ în casele țĕrănescǐ. Masa era încărcată cu diferite mâncărǐ și bĕuturǐ.

— Ce ’mǐ vĕd ochiǐ? strigă Radu cu nă mi-rare de idiot. Trăgeți-mĕ de chică pentru ca să mĕ încredințez că nu dorm și că nu e vis cea ce vĕd înaintea mea!

— Crede că e vis, ȡise Volbur, noǐ carǐ nu visăm ne vom pune să mâncăm și pentru tine.

— Ba e vorbă ! De câte orǐ m’am visat mân-când și tot flămând m’am sculat! Astă dată nu va fi așa.

Și așeȡêndu-se la masă, alăturǐ cu ceǐ alțǐ carǐ ’șǐ luară fiă-care câte un loc, începu să ’șǐ puiă fălcile într’uă mișcare din cele maǐ turbate.

Vĕȡênd marea lăcomiă cu care Radu făcea să dispară bucatele dinaintia luǐ, și setea cu care golise sticla luǐ de vin și că acum se întindia la una din cele alte, Volbur ȡise :

— Cine póte spune că atât mâncarea asta cât și vinul ce ’l bĕurăm nu sunt învenitate de Tă-tariǐ, carǐ vĕȡênd că nu pot pune mâna pe noǐ, aŭ alergat la acest mijloc spre a ’șǐ resbuna de noǐ !

Astea ȡise cu scop de a rîde de frica cea marc ce o avea Radu pentru cel maǐ mic lucru chiar, făcu un ast-fel de efect asupra acestuia, că el remase cu ochiǐ sgâițǐ și cu gura căscată uitân-du-se la cel ce vorbise fără a putea scóte nicǐ un cuvênt.

Maria pentru ántêia óră de când cu împreju-rarea ce i se îutîmplase, nu putu să ’șǐ țiă rî-sul, când vĕȡu chipul cel încremenit al luǐ Radu.

— Așa e c’aǐ murit de frică? ȡise Volbur.

— Nu maǐ vorbi cu dușiǐ de pe lume, se cercă să ȡică Maria.

Bĕtrăna rîdea înfundat, dar se silea sĕ’șǐ as-cunȡă rîsul de ochiǐ luǐ Radu. Acesta nu maǐ mânca, nu maǐ vru să bea, ci mereŭ ’șǐ pipăia pântecele ca să vaȡă daca simția vr’uă durere din acele ce probéză înveninarea.

Sórele ajunsese l’ améȡǐ, și călĕtoriǐ noștrǐ ne maǐ avênd ce face în pădure se pregătiră de plecare.

El ’șǐ căutară caiǐ lor acolo unde ’ǐ lăsară să pască, dar câtă le fu mirarea când nu ’ǐ maǐ gă-siră! Pădurea fu străbătută în tóte părțile, stri-gară caiǐ pe numele lor, le fluerară, dór ’ǐ vor face să înțelégă și să cunóscă pe cei ce ’ǐ chemaŭ, dar tóte cercările astea fură deșerte, nicǐ uă urmă de cal nu se vedea.

— Altă împedicare ! ȡise Volbur, remâind în loc și cugetând la ceea ce putea însemna acestă întêmplare neasceptată.

— Mĕ prinȡ că Tătarul care a putut scăpa cu viață, va fi luat caiǐ noștri de rĕsbunare, ȡise Radu.

— Se póte și asta, respunse Volbur ca cum ar fi vorbit în sine.

Apoǐ întorcêndu-se către Radu.

— Tu caută să cunoscǐ drumul pênĕ în satul nostru: óre să fiă departe pêne acolo?

— Nu e maǐ mult de cât uă fugă bună de cal, respunse acesta. Am putea merge pe jos, vom ajunse înainte de scăpatul sóreluǐ.

— Așa vom face, căcǐ nu e chip într’alt-fel, ȡise Volbur și apucă înainte ca să dea esemplul plecăriǐ.

Câte-va sute de pașǐ ’ǐ maǐ despărțea de dru-mul cel mare până să ésă din pădure ; dar calea era cam grea ; pămêntul părea că se desfundase dupĕ atâta plóiă ce căȡuse tótă nóptea trecută, și sórele nu putuse încă a sbici pămêntul, căcǐ raȡele luǐ pătrundeaŭ anevoiă prin umbra cea désă ce o făcea desimea copacilor cu frunȡișul lor stufos.

Maria era să se nomoléscă de doă orǐ în bal-tócele pe care le creȡuse a le putea trece cu pi-ciórele eǐ nedeprinse încă de căile grele, dacă nu ’ǐ eșea înainte o țigancă tênĕră care tocmaǐ intra în acea păîure și care atrase luarea aminte a feteǐ ăsupra aceleǐ bălțǐ ca să nu se încréȡă în-tr’ênsa.

— Dar unde vĕ ducețǐ ? întrebă fata de țigan adresându-se la ceǐ patru călĕtorǐ.

— Ne ducem acasă, rĕspunse Maria.

— Și încotro vĕ e casa ? maǐ întrebă țiganca.

— Pentru ce vreǐ să sciǐ ? ȡise Volbur apro-piându-se de țiganca cea curiósă și privind-o c’un aer de îndoélă.

— Pentru că nu e drumul limpede, nu e lo-cul curat, respunse întrebata. Umblă tătărimea de ast-diminéță ca frunȡa și ca érba, și tot se adună și maǐ ascéptă și pe alțiǐ ; nu sciŭ ce or fi puind eǐ la cale, că dracu înțelege limba ce o vorbesc, dar nu prea miróse bine ceea ce simț eŭ.

Și țiganca se închina făcêndu-șǐ crucǐ peste crucǐ și uitându se mereŭ la spatele eǐ.

— Te temǐ să nu via aci în pădure dupĕ tine ? o întrebă Volbur.

— Mĕ tem .. maǐ sciŭ și eŭ de unde m’aș teme maǐ mult? Dar zărindu’ǐ de departe mĕ de-deiŭ în lăturǐ și sbughiǐ în pădure pênă s’or duce naibiǐ. De! sciŭ și eŭ ce să maǐ ȡic! Dar d-vó-stră nu facețǐ bine să eșițǐ d’aci, că tocmaǐ de dênșiǐ dațǐ și e nevoe mare.

Volbur se opri în loc să cugete ; bĕtrâna Ca-trina se uită în ochiǐ luǐ asceptând să iea uă otărîre.

Maria se ținea cu uă mână de sumanul tată-luǐ eǐ, parcă ar fi cerut sprijinul sĕŭ ! Radu fă-cea ochiǐ marǐ când spre Volbur când spre țigancă dar ceea ce se petrecea într’ênsul se putea vedea pe fisionomia sa cea speriósă și învinețită la auȡirea nouluǐ pericol ce ’l maǐ aștepta.

— Să ne întórcem, ȡise în cele din urmă Vol-bur ; tot maǐ sigurǐ suntem aci de cât daca am eși la lumină și ne-ar întâlni îndrăcițiǐ de Tă-tarǐ care se țin de capul nostru.

— Și daca ne vor urmări éră’șǐ aci ca ast-diminéță ? ȡise Radu.

— Vor păți ceea ce aŭ pățit ceǐ dinaintea lor, aǐ vĕȡut cu ochiǐ ce li s’a întîmplat.

Volbur ce îndoia de reînoirea aceleǐ sórte care ’ǐ-a scăpat de persecutoriǐ lor ca prin minune ; cu tóte acestea el judecă în sine că alt mijloc nu-ǐ rĕmânea și că pădurea era singurul adă-post pe care se maǐ putea întemeia óre-cum.

Cu inima îndoiósă, cu sufletul duios, eǐ se în-tórseră de unde aŭ plecat, nesciind în ce parte să se îndrepteze, de óre-ce ascunȡĕtórea lor de maǐ nainte aeum era deochiată și putea fi lesne descoperițǐ într’ênsa.

Era și timp, căcǐ n’apucară să înainteze mult în interior, când tótă pădurea resună de chiote selbatice, de tropăiturǐ de caǐ și de un zăngănit de arme. Eraŭ Tătariǐ care ’șǐ manifestaŭ intrarea prin aste sgomote barbare ; eraŭ Tătariǐ care astă dată, veneaŭ dupĕ vorba țiganceǐ, ca frunȡa și ca érba, într’un numĕr prea mare, ca să res-bune pe camaraȡiǐ lor ucișǐ de mâna cea cute-zătóre a ghiaurilor și să pedepséscă pe aceia care ’ǐ aŭ amăgit răpindu-le doă róbe și făcên-du-se causa atâtor nefericirǐ ce li s’aŭ întêmplat. Or cât de inimos și plin de curagiŭ era Volbur, orǐ-câtâ încredere a avut el adesea în sine faciă cu pericolul ce ’l-a întâmpinat și or cât se înte-meia pe dibăcia luǐ d’a scăpa din încurcăturile în care s’a aflat de multe orǐ, tóte aceste vir-tuțǐ acum ’l-aŭ părăsit de uă dată, și nu maǐ vedea nimic înaintea luǐ de cât mórtea : uă mórte sigură și cea maǐ crudă póte. Dar nu se temea pentru dênsul cât pentru nefericita luǐ fiică, pe care uă ursită așa de cruntă uă îmbrâncise așa pe neașceptate din liniscea în care trăia, din sînul celor maǐ dulcǐ vise în care se legăna, in-tr’un pripor așa de afund de unde tótă iubirea, luǐ părintească nu era în stare s'o scape.

De maǐ multe orǐ ’ǐ veni idea să sfărâme ca-pul mișeluluǐ de Radu, de la care i se trăsese tóte nefericirile ce le-a cercat pĕnĕ atuncǐ și a-celea ce ’l maǐ așteptaŭ încă, dar acéstă resbu-nare părêndu-i-se prea pucin lucru pe lêngă aceea ce i-o păstra, îndată ce momentul ar fi sosit spre a o pune în lucrare, el nu făcu nicǐ uă mișcare. Se duse dară înaintea sa, urmat de ceǐ alțǐ treǐ însocitorǐ aǐ luǐ, mergênd fără a sci unde, maǐ fără a vedea unde umbla, fără nicǐ o idee otărîtă, nicǐ un plan, și póte fără nicǐ uă consciință de ceea ce făcea, când se simți de uă dată apucat pe la spate de doĕ brațe vîr-tóse care ’l ținură în loc, pe când doĕ alte mânǐ ’ǐ legară ochiǐ cu uă legătură țépănă. Volbur n’avu timp nicǐ să vorbéscă, de óre-ce acela ce legă ochiǐ avu grije a’ǐ pune un căluș în gură.

Ceǐ alțǐ treǐ avură aceeașǐ sórtă ; numaǐ ți-ganca a putut scăpa, fiind-că ea se despărțise maǐ de mult de ceǐ d’ântêiŭ.

Maǐ bine de un pătrat de oră trecu de când nefericițiǐ captivǐ umblaŭ sub conducerea unor ómenǐ pe care nu-ǐ vedeaŭ, dar după care eraŭ nevoițǐ a urma, fiind-că așa li se impusese.

Ce sórte ’ǐ maǐ ascepta óre? Cine eraŭ aceia care’ǐ legaseră ast-fel și unde ’ǐ duceaŭ eǐ? Ne-greșit Tătariǐ ’ǐ surprinseră și acum’ǐ duceaŭ la măcelăriă saŭ póte în robiă. Acestea eraŭ cu-getările lor, pentru că nu puteaŭ vorbi cu gura încleștată și nu puteaŭ vedea cu ochiǐ legațǐ.

In cea dupe urmă termenul umbletuluǐ lor sosi. Póte că aci era locul unde ’ǐ ascepta su-pliciul saŭ mórtea ! ... Eǐ auȡiră un sgomot maǐ întêiŭ ca de nisce grinȡǐ care se trânteaŭ unele peste altele’ apoǐ ca nisce lespeȡǐ marǐ de pétră care se têraŭ pe un nisip petros și în urmă că-deaŭ pe alte lespeȡǐ cu un sunet surd, dar tare. Inima tremură în peptul lor cugetând la nisce petre mormêntale.

Daca ar fi îngropațǐ de viǐ ?

Ce ideiă spăimêntătóre ! Ce mórte maǐ crudă de cât tóte morțile?

Cine-va îǐ împinse de la spate și maǐ făcură câțǐ-va pașǐ și apoǐ fură nevoițǐ a se opri din noŭ. Un om trecu înaintea lor și luă pe Volbur de mână ȡicêndu’ǐ :

— «Iea aminte că aǐ să scoborǐ uă scară!»

Aceiașǐ vorbă fu repețită și celor alțǐ treǐ.

Ce însemnéză asta?... Pentru ce atâta îngri-jire în privința lor ca să nu caȡă pe scară și să’șǐ facă vr’un rĕŭ!... Cine dară era acel om care le vorbea lor românesce!.. Și daca nu voia să le facă rĕŭ, pentru ce le-a legat gura și ochiǐ! Ce mister !

Eǐ coborîră dar ast-fel vr‘uă treǐ-ȡecǐ trepte; apoǐ auȡiră deschiȡêndu-se uă ușă și câte-va vorbe șopti între aceia ce’ǐ conduceaŭ... Apoǐ urmă uă scurtă tăcere... Cine-va’ǐ introduse în-tr’uă cameră... Acolo eǐ simțiră de uă dată că li se deslegară ochiǐ, li se luă călușul da la gură și se lăsară liberǐ...

Camera care intraseră era întunecósă și nu putură prin urmare să vaȡă pe ceǐ ce i-aŭ in-trodus într’ênsa, căcǐ îndată dupe acésta, eǐ eșiră repede și încuiară ușa pe din afară scoțênd cheia și depărtându-se în pripă.

— Unde suntem, tată? întrebă Maria silin-du-se a se apropia de părintele eǐ.

— In mâna luǐ Dumneȡeŭ, fata mea res-punse Volbur.

— Aci par’că suntem în fundul pămêntuluǐ, se văeta Radu, nicǐ Dumneȡeŭ nu ne va putea vedea aci; suntem ca și îngropațǐ de viǐ.

— Maica Domnuluǐ să fiă cu noǐ murmură bĕtrâna Catrina începênd éră crucile eǐ.

— E întunecimea iaduluǐ! ȡise Radu; ce bine putem ascepta într’un loc așa întunecos ? De uă mia de orǐ maǐ bună era robia la Tătarǐ, cel pu-țin avém lumina sóreluǐ și nu trăiam cu frica morțiǐ în sîn.

Volbur nu ’ǐ respundea nimic, de și ideea ’ǐ maǐ revenise să’ǐ spintece cu poloșul sĕŭ cel lat.

De uă dată camera se lumină de o mică lampa ce se vĕȡu așeȡată pe uă ferestruiă care respundea într’uă altă încăpere. Eǐ cercară să se uite pe acea ferestruiă laterală, dar ea părea nelocuită.

Lumina ’ǐ făcu să vaȡă atuncǐ locul ude se aflaŭ.

Era uă încăpere pătrată, maǐ mult lungă de cât lată, zidită cu pétră ; patru paturǐ de lemn așternute cu saltele de paie, carǐ eraŭ învelite cu scórțele lucrate în țéră, câte-va scaune și uă masă de lemn, și câte-va obiecte mărunte fórte necesare menagiuluǐ, era tótă mobila ce se vĕȡu în acea cameră, care avea treǐ ușǐ, încuiate câte trele, și uă feréstră mică prin care nu pătrundea nicǐ o lumină, dar prin care, când se deschidea venea pucin aer rece, dar cam greŭ și umed.

Volbur ’șǐ alesese un pat și se resturnă pe el de óre-ec se simțea fórte ostenit. Fiă care făcu ast-fel dar toțǐ se aflaŭ într’uă tăcere adâncă, cugetând la sórtea ce le era scrisă și nesciind nicǐ unde se aflaŭ nicǐ ce însemna cea ce se făcuse în privința lor.

Maǐ ținea lumina ȡileǐ, saŭ a înoptat de mult?

Nimenǐ nu putea spune, căcǐ era cu nepu- [...]tință a se sci în acel loc unde, spre a vedea lu-mină, căta sĕ arȡă lampa și ȡioa ca și nóptea.

Timpul trecu repede ; Volbur adormise de vr’uă oră póte, nu somnul fericiților, ci al celor ce aflânduse în neputință de a maǐ lupta în contra decretelor uneǐ ursite neîmpăcate, se supun pênă în cele din urmă voințeǐ sale or care ar fi ea.

Bĕtrâna Catrina vĕȡênd pe Volbur adormit, se silea și ea să închiȡă ochiǐ spre a chema som-nul de care părea c’avea așa mare novoiă. Ală-turǐ cu dênsa, Maria, întinsă pe jumătate și cu capul rezimat pe sînul Catrineǐ, ’șǐ avea ochiǐ a-țintațǐ asupra părinteluǐ eǐ pênă când nu maǐ putu susținea lupta ce ’șǐ făcuse de a sta deș-teptă și se supuse și ea somnuluǐ.

Numaǐ Radu nu dormea.

Șeȡênd pe un scaun, cu capul aplecat pe a-mêndoĕ mâinele rezemate pe cótele sale, el sta absorbit în adâncimea unor cugete sfășiitóre ce’l munceaŭ.

Póte că ’șǐ bătea capul să găséscă vr’un miȡ-loc de scăpare, saŭ póte că se silea a ghici daca, se afla acolo suh adăpostul unor binecuvêntărǐ, tot ca acelea carǐ în diminéța aceleiașǐ ȡile ’ǐ a scăpat de persecutoriǐ lor ucigêndu’ǐ maǐ pe toțǐ ca uă Providență nevĕȡută, saŭ póte că se afla într’uă robia de care numaǐ mórtea firéscă saŭ resbunătóre póte sĕ’l scape.

Un mic sgomot de pașǐ carǐ se apropiaŭ de feréstra cea descchisă pentru intrarea aeruluǐ îl desceptă din absorbirea sa și îl făcu sĕ tresară... Ochiǐ luǐ ațintațǐ spre partea de unde se auȡea sgomotul pașilor se lărgiseră așa de mult în cât păreaŭ a eși din orbita lor.

Un braciŭ înaintă pe feréstră și depuse pe masa ce era sub dênsa un paneraș ce se vedea încărcat cu diferite lucrurǐ, pe carǐ depărtarea și slaba lumină a lampeǐ nu ’l lăsară să le dis-tingă.

Feréstra fu apoǐ trasă și sgomotul acelor pașǐ se repeți, arătând astă dată depărtarea lor.

Radu se sculă de pe scaun, s’apropiă binișor de masă și îșǐ înfipse privirea în acel peneraș spre a vedea ceea ce coprindea într’ênsul.

Nu maǐ remase nicǐ o îndoélă pentru Radu. îndată ce se convinse de conținutul care îǐ a-trăsese curiositatea :

— Ah ! de ce nu mi-am adus aminte maǐ dinainte ! strigă el cu un glas așa de resunător în cât Volbur, Maria și Catrina săriră în sus drept în picióre, cel d’întêiŭ scoțênd paloșul sĕŭ din técă, gata să lovéscă pe cine s’ar fi cercat sĕ le facă vr’un rĕŭ, a doa alergênd să-șǐ as-cunȡă capul în sînul părintesc spre a căuta uă apĕrare într’ênsul, și a treia îngenuchind și fă-cênd maǐ multe crucǐ, între carǐ se ruga la Dum-neȡeŭ pentru ertarea păcatelor și pentru mân-tuirea sufletuluǐ eǐ.

— Nu vĕ speriațǐ! ȡise Radu : n’avețǐ nicǐ un cuvênt a vĕ speria saŭ a vĕ teme de ceva. Acum sciŭ unde ne aflăm, și putem fi veselǐ și fără nicǐ uă grije d’acum înainte.

— A ’nebunit! cugetă Volbur.

— Și unde creȡǐ dară că ne aflăm? întrebă Maria mirându-se de ceea ce auȡise.

— Vețǐ sci îndată. Acum étă ce avem de fă-cut maǐ înainte de tóte.

Și luând panerul de pe masă, îl puse sub ochiǐ fiă-căruia dintr'ênșiǐ.

— De mâncare! ȡise Volbur dupĕ ce se în-credința de cea ce se afla în paneraș.

— Și de bĕut, respunse Radu în culmea mul-țumiriǐ ce i producea plăcerea sa pentru bĕutură.

—’Țǐ e fóme, Mario ? întrebă Volbur pe fie-sa.

— Cum vreǐ tată, respunse copila.

— Atuncǐ bine, și pe urmă sĕ ne spuiă Radu ce descoperire a făcut în privința loculuǐ unde ne aflăm.

— Pe urmă da, dar maǐ nainte nu, de óre-ce nu maǐ vĕd înaintea mea de fóme ce-mǐ e.

Și ȡicênd acésta, se așeȡă și el pe un scaun la masa unde se puseseră ceǐ alțǐ și începu a scóte din paneraș mâncările și bĕuturile coprinse într’ênsul.

După ce mâncară, Volbur stărui pe lêngă Radu să ’ǐ spuiă tot ce scia privitor în locul unde se aflaŭ. Radu se uită maǐ ântêiŭ la Maria cu uă privire pe care numaǐ ea înțelese, pen-tru că roși îndată și ’șǐ aplecă ochiǐ.

Radu suspină și tăcu.

— Eǐ, așa? ȡise Volbur, n’aǐ sĕ vorbescǐ uă dată ?

— Da, respunse Radu, cam distrat, spuneam că sciŭ în ce casă ne aflăm.

— Și unde suntem prin urmare?

— Aci cată să fiă casa ȡînelor unde aŭ dus ele pe Vintil.

Maria îngălbeni și roși, una după alta, auȡind că se afla sub acelaș acoperemênt cu iubitul eǐ.

— Și de unde poțǐ sci acésta? întrebă Volbur.

Radu tăcea.

— Aǐ sĕ-țǐ deschiȡǐ gura uă dată? strigă Volbur eșind din orǐ ce răbdare.

— Am ȡis că presupuiŭ respunse Radu.

— Lucrul e prea cu putință, ȡise Maria, fiind că pe cât sciŭ, Fontâna ȡînelor nu e prea departe d’aci; ea e dincolo de pădure. Apoǐ cine altu putea să ne scape de Tătariǐ carǐ ne îm-presuraseră ast diminéță, daca nu vre un voitor de bine care se va fi afllând pintre locuitoriǐ acesteǐ case?

Cuvintele Mărieǐ părură prea întemeiate părinteluǐ sĕŭ.

Dar atuncǐ pentru ce se ascunde? Pentru ce să li se lege ochiǐ ca să nu vaȡâ și gura pentru ca să nu strige când fură adușǐ în acel loc? Pentu ce nu se dă pe fațiă măcar Vintil, sciind maǐ ales că acea pe care o iubea se afla aci, alăturǐ cu dênsul? Eată ce nu putea înțelege părintele Mărieǐ.

Or și cum, el era mulțumit că scia unde se afla, și n’avea nimic de temut din partea asta.

Dar în mijlocul acestor cugetărǐ în care se co-funda, Volbur care era deprins să pătrunȡă cu urechia sa ageră șoptele saŭ sunetele cele maǐ micǐ ce se produceaŭ une-orǐ în tăcerea nopțiǐ, fu atras de unul din acele sgomote ascunse, mis-terióse, pline de ferélă, care se producea împre-jurul sĕŭ. Pênă aci fu numaǐ el care auȡise saŭ ’ǐ se păruse a auȡi ceva, dar îndată luarea a min-te a celor-alțǐ fu și ea atrasă de uă mișcare de pașǐ pripițǐ, de ușǐ carǐ se descideaŭ, de sunetul prelungit al unor arme care însoțea mișcarea crescêndă în vecinătatea lor, și în fine de tro-soitul treptelor carǐ rĕsunaŭ sub pașiǐ ceǐ greǐ și duccedațǐ aǐ celor ce urcaŭ scara cu mare grăbire.

Oare Tătariǐ aŭ descoperit noua lor retragere? Saŭ vre un pericol amenițând pe ceǐ-alțǐ locui-torǐ din supămêntă, eǐ se vĕȡură nevoițǐ a pă-răsi asilul lor ce li se părea nesigur și acum se duc să’șǐ caute altul? Dar atuncǐ cum rĕmênea cu eǐ ? Cine ’ǐ maǐ scapă d’acolo? Când ar fugi și eǐ din acel loc! Ușile eraŭ tot încuiate.... Dar cum să fugă! și pe rnde s’apuce!..

Volbur se apropiă de feréstra din fund spre a cerca dacă vr’o eșire era putinciósă, dar deschi-ȡênd’o fu nevoit a se retrage din cauȡa unuǐ mi-ros greŭ de fum care intra printr’ênsa.

— Oare nu cum-va ardem aci fără să seim! strigă Volbur.

Panica fu mare printre ceǐ patru nefericițǐ la auȡirea acestor cuvinte eșite din gura luǐ Volbur. Ce era de făcut?

— Să spargem ușa cu secura, ȡise Radu.

— Daca aveaǐ p’a ta pe care aǐ aruncat’o ca un păcătos, lucrul ar fi mers și maǐ ușor, ȡise părintele Mărieǐ, cu tóte acestea să maǐ ascep-tăm puțin, póte că rĕul nu e așa de mare cum noǐ ni ’l închipuim.

Dar fumul intră prin tóte crăpĕturile feres-treǐ, și îndată se făcu așa de simțitor că Maria căȡu maǐ amețită în brațele bĕtrâneǐ Catrine, care abia se ținea și ea pe picióre de acel miros greŭ.

Atuncǐ Volbur nu maǐ asceptă nicǐ un mi-nut, se armă cu securea luǐ cea grea și după câte-va loviturǐ date cu putere, ușa sări în țăn-dărǐ și eǐ esiră îndată.

Scara nu era departe, eǐ se urcară în pripă, dar pênĕ a nu ajunge la capĕtul eǐ, un aer în-flăcărat amestecat cu fum ’ǐ făcu să se oprească în loc.

Tótă pădurea se afla în flăcărǐ și ardea de jur împrejurul lor. Tătariǐ ’ǐ deteră foc cu scop d’a face să péră atât ceǐ ce uciseră uă parte din-tr’ênșiǐ cât și pe fugariǐ ce veniseră să’ǐ prinȡă și carǐ le scăpaŭ mereŭ din mână.

Eǐ eraŭ dară acum împresursțǐ de un foc care cine scie cât era să țiă.

Amiciǐ lor carǐ ’ǐ aduseseră acolo nu se vedeaŭ nicăerǐ.

Să fi fugit eǐ, saŭ vor fi ars și s’aŭ ucis de blestemațiǐ de Tătarǐ?

Neputênd dară să facă nicǐ un pas înainte în acel ocean de flacăre și de fum, eǐ fură nevoițǐ a se întórce.

Scara fu coborîtă repede, dar astă dată Volbur fu de părere a căuta un alt loc, uă altă încă-pere printre mulțimea camerilor ce se desfășuraŭ în drépta și în stânga lor. După maǐ multe căutărǐ, el dete de o ușă care se afla tocmaǐ în marginea cea maǐ depărtată a supĕmênteǐ, cu-riositatea îl făcu să cerce a o deschide, nefiind încuiată, și deschiȡênd’o, cel d’ântêiŭ lucru ce li se' înfățișă fu ca un fel de șanț lung de nu i se vedea capĕtul și prin urmare nu se scia unde conducea el.

Volbur stete un minut la îndoélă, pênă a nu se hotărî într’un fel saŭ într’altul Dar și starea în care se aflaŭ eǐ nu era de loc asigurătóre pentru dênșiǐ. Acésta îl făcu dară să mérgă îna-inte.

Eǐ înaintară abia câți-va pașǐ în acea culă umedă și întunecósă, când se simțiră întîmpinațǐ de un om cu care Volbur, aflându-se înaintea celor alțǐ, se lovi pept în pept.

El se opri de uă dată, nesciind daca trebuia sĕ-șǐ urmese calea înainte saŭ să iea vre uă mĕ-sură de apĕrare în contra aceluǐ necunoscut, dar acesta ’ǐ ȡise atuncǐ cu glasul cel maǐ dulce, de și cam pripit și turburat:

— Nu vĕ cercațǐ a eși p’aci. Tătariǐ vĕ vor întîlni și veți fi perduțǐ. Intórceți-vĕ maǐ bine înapoǐ și asceptațǐ venirea nóstră.

— Tu eștǐ Vintil? întrebă Volbur reasigurat de acéstă întîlnire neașteptată.

— Eŭ sunt și fițǐ pe pace, că nu vi se va în-tâmpla nimic rĕŭ.

— De unde vine fumul care ne-a făcut să pă-răsim casa și, sĕ căutăm scăparea nóstră p’aci?

— Tătariǐ aŭ dat foc păduriǐ din câte patru colțurǐ, și acum arde nevoiă mare, abia putură aǐ noștrǐ să găséscă un loc de eșire pe unde nu se întinsese încă focul.

— Și acum?

— Acum se bat pe viață și pe mórte.

— Câți suntețǐ?

— Doĕ-sute-cincǐ-ȡecǐ.

— Și eǐ?

— Nu sunt maǐ mulțǐ de cât vr’uă miă, dar vin mereŭ și tot s’adaogă.

— Biata Românime! suspină Volbur.

— Nu plânge pe Românǐ, ȡise Vintil, plân-ge’ǐ pe eǐ, căcǐ dacă nu pênă mâine de diminéță, dar pênă mâine séră are să ne viă în ajutor uă sémă de voinicǐ din Ardél, și atuncǐ scăpăm de tóte spurcăciunile.

— Dumneȡeŭ să fiă cu noǐ ! Când aǐ sci ce am suferit după urma lor !... Abia am scăpat fata din ghiarele acelor îndrăciți care o robiseră.

— Maria ! nefericita copilă ! dar ’mǐ veǐ spune mâine tot cum s’a petrecut; acum mĕ grăbesc să mĕ întorc unde m’ascéptă frațiǐ meǐ pe câm-pul de bătaiă.

— Și Vintil făcu doǐ pașǐ, spre a se întórce, dar de uă dată amintindu-șǐ ceva, reveni éră șǐ apro-piându-se de céta fugarilor :

— Ține la iubire ta, Mario, ȡise el ; eŭ țiŭ la tine pênĕ la mórte.

Maria care, atât din causa întunericuluǐ cât și a depărtăriǐ în care se aflase pe când părin-tele eǐ vorbea cu Vintil, n’a auȡit glasul aces-tuia ; când vorbele luǐ din urmă o încredințară că era el acela care fusese alesul inimeǐ sale și pentru care suferise de câte-va ȡile cât n’ar fi suferit în câțǐ-va anǐ, scóse un țipĕt așa de sfâ-șiitor, în cât tată-sĕŭ, care o primi în brațele luǐ, se umplu de lacrĕme auȡind acel duios stri-găt al uneǐ inime așa de smăcinate.

Cu tóte astea, eǐ șǐ urmară calea către casa ce o părăsiseră. Aci, ca și pretutindine, fumul domnea încă greŭ și nesuferit, prin care lampele, care ardeaŭ și ȡiua și noptea, luminaŭ întoc-maǐ ca luna îmbrobodită de norǐ.

Dar eǐ eșiseră patru și acum se întorceaŭ numaǐ treǐ. Ce se făcuse al patrulea din eǐ ?

— Mama Caterina nu e cu noǐ, ȡise Maria, care se deprinsese de câte-va ȡile cu bĕtrâna femeiă ce ’ǐ ținea loc ca de mamă.

— Intr’adevĕr, nu o vĕȡ aci, ȡise cu mirare Volbur.

Apoǐ adresându-se la Radu:

— Veȡǐ tu, Radule, adaogă el, ce s’a făcut bĕtrâna de nu se află între noǐ ?

— Unde vreǐ s’o caut ? fu respunsul luǐ Radu.

— Caută pe unde venirăm noǐ, de óre-ce alt drum n’avu pe unde s’apuce, afară de nu va fi remas în culă și nu nemeresce pe unde să viă, sĕrmana bĕtrână!

— Dar n’aǐ auȡit ce ȡicea Vintil ?

— Ce lucru?

— Că cine trece p’acolo nu maǐ scapă de măna Tătarilor ?

— Fricosule ! éră ’țǐ-aŭ venit temerile de maǐ nainte !

— Eŭ fricos taman !

— Daca nu ți-e frică, dute să veȡǐ și te în-tórce cu bĕtrâna aci!

— Aș crde că e maǐ bine s’asceptăm ȡioa, ca la lumina eǐ să o pot găsi maǐ ușor, fiind-că în acest întuneric îndrăcit așǐ putea să-mǐ scot ochiǐ fără a maǐ da de nicǐ uă babă.

— Când ȡic eŭ că ți-e frică ! parcă aǐ fi din cumetria epuréscă; dar unde póte să pĕtrunȡă lumina ȡileǐ aci ?

— Daca ’țǐ este așa mult, étă că mĕ duc, ȡise Radu, care se învîrtea prin casă căutând când una când alta din câte se făcea a căuta cu scop de a-șǐ întârȡia plecarea cât s’ar fi putut maǐ mult.

— Stăǐ pe loc mișelule, ’ǐ ȡise Volbur înțe-legênd planul sĕŭ ; lasă că mĕ voiŭ duce eŭ în locul tĕŭ.

Si Volbur se sculă să plece.

Atuncǐ Maria ridicând capul eǐ de pe perina, pe care îl resimase și întorcând ochiǐ eǐ plânșǐ către Volbur:

— Tată ! ȡise ea cu glasul cel maǐ dulce și duios.

Acest cuvênt rechemă în mintea luǐ Volbur tot trecutul cel dureros al nefericiteǐ sale copile; el ’șǐ aduse aminte de cele ce s’aŭ întâmplat cu câte-va ȡile maǐ nainte de pe urma aceluia cu care era s’o lase singură acum ; și invocarea numeluǐ de «tată» părea ca uă mustrare din partea fiiceǐ sale, saŭ cel puțin ca uă amintire de cea ce pățise.

înțelegênd dară puterea cuvêntuluǐ Marieǐ, Volbur ’șǐ aruncă ochiǐ fulgerătorǐ așupra luǐ Radu, care nu înceta d’a mĕsura camera cu pașiǐ luǐ ceǐ neotărîțǐ, apoǐ ȡise :

— Eŭ vĕd că mĕ aflu în încurcătura în care se găsea uă dinióră un biet creștin care nu scia cum să trécă rîul cu luntrea și să scape capra, varȡa și lupul fără perderea nicǐ unuia din aceste treǐ lucrurǐ. Dar cu mine nu va merge așa ; cel maǐ mic cuvênt de nemulțumire ce ’l voiŭ auȡi din gura ta, Mario, să sciǐ că paloșul meŭ nu se va plânge de nedibăcia saŭ nepă-sarea braciuluǐ meŭ.

— Viŭ și eŭ să te însoțesc, ȡise atuncǐ Radu care pĕtrunȡênd înțelesul vorbelor luǐ Volbur, se temuse să remâiă cu Maria ca să nu dea loc la vru’uă scenă ce nu era să fiă pe gustul sĕŭ.

Remâind singură, Maria vru maǐ întêiŭ să se orienteze în acea zidire nemărginită care se afla ast-fel așeȡată sub pămênt și ascunsă de ochiǐ acelora ce nu se cădea să pĕtrunȡă în acel loc retras, dar al căruǐ scop acuma începea să ’l înțelégă puțin câte puțin.

Ea era gata să se întórcă în camera eǐ când, traversând lungul coridor care despărțea cele doă corpurǐ ale zidiriǐ, privirile eǐ fură atrase de inscripțiunea ce se vedea d’asupra uneǐ ușǐ din marginea cea maǐ depărtată a coridoruluǐ aprópe de scara pe care se coborîse pentru întêia óră.

Inscripțiunea ce o citise Maria d’asupra porțiǐ, unde se oprise era cea urmâtóre :

Mirarea eǐ nu se putea descrie, după citirea acesor patru cuvinte.

— Altarul! murmură ea. Pentru ce altarul! Ele dară sunt mórte saŭ nu sunt alta de cât nisce sânte la care ceǐ ce locuesc aci se închină.

Când ar fi așa, aș vrea să le cunosc și eŭ și să cunosc maǐ ales puterea lor, minunile ce ar sci să facă pentru închinătoriǐ lor.

Cugetând ast-fel și fiind-că scia că era singură și nevĕȡută de nimenǐ, Maria încercă să des-chiȡă ușa; ea se deschise îndată și Maria se vĕȡu într’uă încăpere mică, pătrată și fără nicǐ uă mobilă de cât treǐ cadre marǐ atârnate pe peretele din fund și alăturǐ una de alta.

Aceste treǐ cadre eraŭ treǐ pânze lucrate de uă mână de artist și representând treǐ femeǐ în costumele lor naționale ; una, avênd portul fe-meilor din Muntenia, alta cel din Moldova și a trea cel din Transilvania, Acésta din urmă se afla între cele doă.

Cercetând maǐ cu luare aminte acele treǐ picturǐ, Maria vĕȡu pe peptul uneia care părea blondă, doǐ micǐ delfinǐ de safirǐ ; un vultur de rubine strelucea pe peptul celeǐ-alte și un sóre de aur decora peptul celeǐ din mijloc. Dinaintea lor ardea o candelă. In drépta, în stânga și d’asupra lor, staŭ desfășurate treǐ stindarde a-vênd culorile naționale. Maǐ multe arme risipite în neregulă zăceaŭ pe scândurǐ.

— Să fie astea zînele care și-aŭ dat numele fontâneǐ ce se crede a fi făcută de ele ! Se în-treba Maria plină de mirare. Dar óre cine a clădit acéstă zidire așa de mare care se ȡice că e locuită de acele zîne, și cu ce scop a fost zi-dită ? Póte spre adăpostirea acelor ostașǐ care acum se bat cu Tătariǐ pentru mântuirea țĕreǐ!... Dar atuncǐ pentru ce se ascund eǐ de ochiǐ celor alțǐ cetățenǐ aǐ lor, dacă scopul ce ’l urmăresc e așa de frumos și măreț?

Eată ce nu putea să înțelégă Maria și ceea ce nu putea intra în mintea eǐ fecioréscă și fără nicǐ uă esperiență de lucrurǐ de uă asemenea natură.

Sgomotul unor pașǐ ce s’auȡiră trecênd prin co-ridor o smulse din afundimea cugetărilor eǐ, și ne maǐ voind a’șǐ prelungi șederea în acel loc care de și lăsat deschis póte din uitare părea óre-cum că apropierea sa era interȡisă ochilor streinǐ.

Ea eși repede, și dupĕ ce închise ușa la loc se îndreptă către camera unde vĕȡuse pe tata-sĕŭ intrând urmat de Radu :

— E lucru de mirare, ȡise Volbur, vĕȡênd pe fiică-sa; bĕtrâna nu e nicăirǐ. Am căutat’o pretutindene ; pot zice că n’a remas nicǐ uă palmă de loc necăutat de mine și de Radu ; nicăirǐ și nicăirǐ!

— Póte c’a fugit pe undeva! ȡise Maria.

— Pe unde era să fugă ?

— Dar prin acea culă pe unde ne-am încercat noǐ sĕ eșim !...

— Cu neputiuță ! am trecut printr’ênsa pên’am ajuns la capĕtul eǐ cel alt unde am dat d’uă ușe ferecată care e încuiată pe din afară.

— Atuncǐ mĕ mir...

— Miră-te că și eŭ m’am mirat destul.

— Să nu fi murit pe unde-va ! ȡise Radu.

Uă dată cap! observă Volbur; apoǐ daca era să fiă mórtă nu era s’o găsim chiar așa ; afară numaǐ dacă s’ar fi înălțat în cer cu pelea eǐ cu tot, ca sântul Ilie.

— Biata Catrina! mi se umple ochiǐ de la-creme când ’mǐ închipuesc ce sórtă va fi având ea! ȡise Maria.

Pe când eǐ vorbea ast-fel pe sub pămênt la raȡa cea palidă a lampeǐ, pe care fumul nu o lăsa sĕ lumineȡe ca altă dată, afară, d’asupra pă-mêntuluǐ, la lumina sóreluǐ care resărise de mult un spectacol atât de măreț, cât și de înfiorător, se înfățișa ochilor ce ar fi cutezat sĕ stea faciă, uă scenă cumplită și spăimântătóre se petrecea la uă distanță de câtǐ-va pașǐ de locul unde refu-giațiǐ noștri păreaŭ așa de linișcițǐ și în necșiință despre mărimea pericoluluǐ ce îǐ amenința póte așa de aprópe! Pe de uă parte se vedeaŭ înăl-țându-se pênă la cer miǐ de flăcărǐ amestecate cu un fum negru și gros, prin carǐ pĕtrundeaŭ adesea maǐ multe crăcǐ aprinse de copacǐ reșinoșǐ asvêrlițǐ în aer cu un huet asurȡitor într’un nor ele scînteǐ ce cădeaŭ pe pămênt ca uă plóiă de foc pîrîind ca un joc de artificiǐ. Dogoarea și fu-mul ținea lumea în respect la uă depărtare des-tul de însemnată. De altă parte, într’un loc ferit de apropierea foculuǐ, doĕ sute de voinicǐ Românǐ se luptaŭ ca turbațǐ cu un numĕr aprópe înȡecit de Tătarǐ, dintre carǐ cei maǐ mulți călărǐ. Bă-taia era desperată! «pe viață saŭ pe mórte!» strigaŭ Româniǐ comandațǐ de cel maǐ mator dintre dênșiǐ, acela ce se aflase în capul meseǐ pe când Vintil îșǐ făcuse ântâia intrare între ceǐ alțǐ confrațǐ aǐ luǐ, și înaintea căruia depusese jurămêntul și primi armătura din mâinile luǐ.

Acesta era căpitanul cel mare care comanda compania.

Inchipuéscă-șǐ cine-va un om de uă statură marțială, puțin cam ócheș la faciă, cu ochiǐ ne-grǐ, cu pĕrul negru ce ’ǐ cădea pe umerǐ luǐ largǐ în plete lungǐ și lăsate in jos ; cu căută-tura viă și inteligentă, cu uă frunte lată și nu nas achilin.

Eată în scurt chipul cel imposant al căpitanuluǐ Petrișan, sub conducerea căruia Românii se bă-teaŭ din ajun pênă a doa ȡi cu turbarea unor fiare selbatice setóse de sânge și de resbunare.

Dar numaǐ uă parte din mica armată română era pusă în lupta cea mare, unde se bătea pept la pept cu paloșul sĕŭ cu secura, pe când cea altă parte nu făcea de cât a trimite păgânilor săgețile lor înveninaie, și apoǐ lua locul celor d’ântâiŭ carǐ urma aceiașǐ tactică, asceptând la rândul lor să fiă înlocuițǐ de aceștia.

Câmpia era acoperită de cadavre de ómenǐ și de caǐ, de arme și de diferite sfărâmăturǐ. Pri-véla cea infiorătóre și sălbătăcia eǐ crescea și maǐ mult prin arderea păduriǐ care nu se mistuise încă.

Cu tóte acestea, și cu tótă bravura Românilor triumful părea maǐ mult în partea Tătarilor, al cărora numĕr era așa de covîrșitor.

Aprópe uă a treia partea căȡuseră din partea Românilor. Căpitanul Petrișean, care vedea numĕ-rul lor împuținându-se din ce in ce, se apropiă de Vintil care comanda pe săgetătorǐ, și ’ǐ ȡise :

— Ce însemnéȡă acésta întârȡiere a ajutoru-luǐ, pe care’l asceptăm de ast-diminéță ? sórele e aprópe de scăpătat, și nu se vede încă nimenǐ sosind. Oastea nóstră e jumĕtățită ; peste pucin nu va remâne nicǐ unul din noǐ,deóre-ce spur-cațiǐ de păgânǐ se țin încă bine, cu tóte perde-rile ce aŭ suferit.

— Vom ținea și noǐ cât vom putea, căpitane rĕspunse Vintil; noǐ am perdut o parte din ó-meniǐ noștri, dar eǐ aŭ rĕmas maǐ puțin de ju-mĕtate. Apoǐ Bogdan nu e departe d'aci, după cum ne spuse trimisul care l’a vĕȡut și a vor-bit cu dênsul.

— Dar óre scie el unde e lupta? i s’a lămu-rit bine de către omul ce l’a înștiințat despre asta ?

El nu va avea nicǐ o greutate de a nemeri; focul care arde încă, vă fi cea maǐ bună călĕusă pentru dênsul.

Un huet spăimêntător de strigăte selbatice, de nechezirǐ de caǐ, de gemete de ómenǐ rănițǐ, de pașǐ pripițǐ de fugarǐ, întrerupse acésta convor-bire. Căpitanul Petrișan se întórse îndată ca să ’șǐ iea postul între ostașiǐ comandațǐ de dênsul, pe când Vintil se duse între săgetătoriǐ sĕǐ. Dar, o panică sfâșîitóre! ântêiele rangurǐ ale luptăto-rilor ereaŭ înfrânte de păgânǐ și ostașiǐ retră-gêndu-se fură nevoițǐ a părăsi inemiculuǐ tot câmpul lor și a fugi în neregulă, astfel că mulțǐ din eǐ căȡură sub piciórele cailor tătăreștǐ și uă parte fură luațǐ captivǐ în învălmășéla aceea.

Tot ce maǐ remânea sănătos, care maǐ putea urma lupta câte-va minute, era óstea condusă de Vintil, abia vr’uă opt-ȡecǐ de ómenǐ, dar și aceia sdrobițǐ de ostenélă, și acum eraŭ împresurațǐ din tóte părțile de Tătariǐ învingĕtorǐ.

Pucin, și eraŭ să péră și aceștia saŭ sĕ caȡă robǐ în mâinele păgânuluǐ. De treǐ orǐ fură so-mațǐ sĕ lepede armele, dar de atâtea orǐ eǐ res-punseră că voiaŭ maǐ bine sĕ péră pênă la cel din urmă, de cât sĕ-șǐ lase armele și sĕ se în-chine.

Sângele curgea șiróie, blestemele urlaŭ din partea răniților și a celor ce mureaŭ, Româniǐ și Tătariǐ se învêrteaŭ ca un singur corp sfâșiindu-se cu paloșele, sdrobindu-șǐ capetele cu securele saŭ mușcându-se cu dințiǐ, când armele lor nu le maǐ puteaŭ servi întru nimic.

Căpitanul Petrișan și Vintil alergaŭ de la uniǐ pênă la alțiǐ îndemnând și încuragind pe aǐ lor când ’ǐ vedeaŭ strînșǐ de aprópe de adversariǐ lor.

Intre acestea nóptea sosi négră și întunecoasă fără lună și fără stele și plină de norǐ și de fum, dar pĕtrunsă în mijlocul întunericimeǐ sale de cele din urmă flacăre ale foculuǐ care mistuia tot ce maǐ remase din pădure.

Un sunet de trâmbițe, amestecat cu tropotul monotóreanugdr, at a miǐ de caǐ ce se apro-piaŭ în tótă repeȡiciunea lor, veni s’aducă spaima în óștea tătăréscă, însuflețirea cea bărbătéscă între Românǐ, carǐ eraŭ gata a îngenuchia sub po-vara numĕruluǐ covêrșitor al păgânilor năvălitorǐ.

Tătariǐ părăsiră lupta pentru un moment, spre a se încredința din ce parte eraŭ amenințațǐ, ca sĕ sciă pe unde să fugă, dar ceǐ ce veneaŭ în con-tra lor despărțindu-se în doĕ aripe, ’ǐ apucară pe nesimțite din doĕ părțǐ ast-fel că or ce cercare d’a fugi era cu neputință pentru ceǐ atacațǐ. Singurul loc ce le maǐ remânea póte, era calea spre inte-riorul pădureǐ, dar pentru acésta trebuia sĕ trécă printre flăcările ce nu se stinseseră încă de tot și sub carǐ miǐ de copacǐ trosneaŭ de jur împre-rul lor, saŭ să trécă peste pepturile ósteǐ române care acum, încuragiată de sosirea ajutorului ce’l ascepta, resista încă cu tăriă.

In maǐ pucin de cincǐ minute, eǐ fură dară îm-presurațǐ de uă óste nouă de voinicǐ agerǐ și ple-toșǐ, ómenǐ de munte, sub cari caiǐ se mlădiaŭ și sub pașiǐ cărora se cutremura pămêntul, așa eraŭ de înalțǐ ca braȡiǐ și peptoșǐ ca trunchiul stejaruluǐ.

Bătaia nu ținu mult. Tătari vĕȡênd pe no uiǐ luptătorǐ, nicǐ că maǐ cercară să resiste, eǐ se în-chinară cu arme cu tot și veniră cu toțiǐ să ’șǐ arate supunerea căpitanuluǐ celuǐ mare care con-ducea acea óste de vitejǐ.

Acesta era un om de uă taliă uriașă, cu ochiǐ ca de șoim, cu fruntea înaltă, ca pĕrul negru și pletos, mustața grósă și lungă și armată c’uă ghiógă restrujită cu colțǐ de fer pe care o ținea rezimată pe umĕrul sĕŭ cel drept, călare pe un măreț, cal vênĕt rotat care spărgea pămêntul cu copita sa ’șǐ rupea zăbalele cu dințiǐ sĕǐ spu-megênd de turbarea nerăbdăriǐ.

Căpitanul Petrișan și locțiitorul sĕŭ Vintil ve-niră înaintea nouluǐ comandant, care părea de uă tréptă maǐ înaltă de cât dênșîǐ.

— «Ura! băețǐ! strigă Petrișan.

— «Ura! repeți tótă óștea română.

— «Să trăéscă Bogdan Dragoș! repetară Ro-mâniǐ.

Cel ce purta acest nume măreț mulțumi en-tusiasmuluǐ cu care fu primit, și, după ce a luat câte-va informațiunǐ de la căpitanul Petrișan, ’ǐ a încredințat privigherea Tătarilor robițǐ și el ’șǐ a așeȡat tabăra nu departe de acel loc, unde era să petrécă nóptea, pentru că a doa zi, spunea el, avea să se îndrepteze spre Sucéva și după ce va curăți tótă țéra de păgânǐ, să facă așeȡĕminte de carǐ avea novoiă țéra pentru întăriră și ferici-rea eǐ.

Tótă nóptea acea o petrecură, uniǐ veghiând, alțiǐ vorbind despre starea cea ticălósă în care se afla Moldova și despre ceea ce remânea de fă-cut pentru îmbunătățirea sórteǐ sale. La tóte a-cestea, Bogdan asculta cu multă luare a minte și părerea sa era de a urma întocmaǐ după esem-plul luǐ Radu Negru, care supuind Muntenia maǐ nainte de dênsul, a întemeiat domnia română în acea parte a țĕreǐ, care și ea fusese sfâșiătă de barbariǐ ce o dominaseră mulțǐ secolǐ.

A doa ȡi pênĕ în ȡiuă, tabăra luǐ Bogdan se ridică și, din preună cu căpitanul Petrișan care avea îngrijirea Tătarilor robițǐ și cu uă altă parte din óstea română care era ncă în stare să lupte sub comanda luǐ Vintil, strînseră corturile și se gătiră de plecare în ȡior de ȡiuă spre Sucéva.

Vintil, care prevĕȡuse acésta maǐ din ainte, se grăbi să însciințeze pe Măria și pe părintele eǐ despre plecarea sa și sĕ’ǐ încredințeze pe a-mândoǐ că, îndată ce se vor maǐ linisci lucrurile se va grăbi să serbeze cununia sa cu aceea ce ’șǐ-o alese inima sa și de care era și el ales.

Locul fixat pentru acésta solemnitate era să fiă Sucéva.

— Ne vom maǐ întîlni óre în lumea asta ? sus-pină Maria între doĕ șiróie lungǐ de lacrime ce ǐ curgeaŭ din ochǐ.

— Dumneȡeŭ nu lasă nicǐ odată pe ceǐ ce sunt cu inimă curată și ’șǐ pun tótă credința într’ênsul, respunse Vintil strîngênd la peptul sĕŭ una din mâinile ce o uitase fata într’ale luǐ.

Maria tăcea țiindu’șǐ ochiǐ aplecațǐ la pămênt.

Șunt momonte în care tăcerea spune maǐ mult de cât miǐ de cuvinte. Și care vorbă ar putea ri-valisa cu privirea dulce și profundă care pătrunde în adêncul sufletuluǐ nostru, saŭ un surîs plin de un farmec nespus care se întipăresce cu atâta putere în mintea nóstră, în cât și chiar când timpul se cércă a’l șterge el tot revine viŭ și încântător, și daca ființa, pe buzele căria ’l-am întîlnit uă dinióră, acum nu ne maǐ face nicǐ uă întipărire, acel surîs ce nu’l puteam uita, îl împrumutăm adesea, daca nu altuia, cel puțin maginațiuniǐ nóstre spre a ne mângâia cu farmecul amintiriǐ sale.

Maria ședea pe trunchiul unuǐ copac retezat, din rădăcina căruia se vedea câte-va frunze în-verȡite și care se afla alăturǐ cu capul scăriǐ la eșirea zidiriǐ supămênte. Vintil era așezat pe uă lespede de pétră din acele ce mascaŭ intrarea sus ȡiseǐ zidirǐ, amêndoǐ fórte aprópe unul de altul.

Cerul era liniscit și plin de stele srelucitóre. Pe icǐ și pe colo, se zăreaŭ în depărtare câte un val de scînteǐ care săreaŭ în aer de sub uă fla-vără ce era aprópe să se stingă pe câte un copac pe jumătate ars.

Inainte d’a se despărți, Maria spuse luǐ Vintil tot ce suferise dupe urma luǐ Radu, și prin ce minune a putut să scape din mâinile Tătarilor care o ținuseră câte-va ȡile în robiă departe de casa lor.

— Frate nu’mǐ e acela, ȡise Vintil încrun-tându-șǐ fruntea la spusele Mărieǐ.

— Dar ce ’țǐ este atuncǐ? ’l întrebă ea.

— Ah!..., E un fiŭ remas tatăluǐ meŭ de la întêia sa soțiă, și fiind-că a crescut la casa nós-tră de mic copil, ne-am deprins a ne da numele de frate unul altuia. Când s’a mărit, i-am dat sub îngrijire o turmă de oǐ și de capre ca să le créscă și să le înmulțéscă, ear folosul să fiă pe din doă.

— Le-a vêndut pe tóte, ȡise Maria.

— M’asceptam.

— Zicea că de frica lupilor care se mulțiseră îm-prejurul turmeǐ și nu maǐ era în stare s’o țiă.

— E atât de fricos cât și de mișel; îl sciŭ. Dar Dumneȡeŭ nu mĕ lasă nicǐ pe mine. Bog-dan, care a venit din Ardél în ajutorul nostru și pe care îl vom alege de domnitor al țĕreǐ, are să mĕ numéscă între căpitaniǐ luǐ ceǐ marǐ, ca și pe Petrișan, îndată ce vom ajunge la Sucéva.

— Póte c’atuncǐ mĕ veǐ uita când veǐ ajunge mare.

— Nu, Maro, nicǐ uă dată nu mĕ va orbi mărimea pên’acolo. Și pe cine voiŭ iubi dară daca te voiŭ uita pe tine? Care alta m’a iubit și a suferit pentru mine cât aǐ suferit tu ? Nu crede inima mea așa de ticălósă, ci maǐ aibǐ încă puțină răbdare pênă te veǐ încredința singură de adevĕr.

In acel minut întêiele revĕrsărǐ de ȡiorǐ înce-pură a se zări pe cer. Sunetul uneǐ trîmbițe dete semnalul de apel. Vintil se sculă se plece.

— Remâǐ sănătósă, ȡise el Mărieǐ, care scu-lându-se și ea s’aruncă în brațele luǐ Vintil și ’ǐ dete întâia sărutare de iubire, uă sărutare de foc pe care în deșert se cerca să o stingă în și-roiul lacrimelor ce se revĕrsăŭ din ochiǐ eǐ.

— Intăresce-țǐ inima, sĕrmană copilă, ǐ ȡise Vintil făcênd un pas spre a se depărta, dar a-ducêndu-șǐ aminte de ceva se întórse și adăogă:

— Eată ce aǐ să facǐ tu, Mario. Veǐ remânea aci cu tată-tĕŭ dimpreună, pênă la întórcerea mea când voiŭ veni să vĕ iaŭ la Sucéva. Tătariǐ câțǐ vor fi remas, sunt întărîtațǐ asupra Românilor de care se vĕd bătuțǐ așa de crâncen. Satul nos-tru nu e și nu póte fi apĕrat. S’ar putea prea ușor, și ar fi prea de creȡut că, îndată ce vețǐ fi descoperițǐ într’un loc deschis, să vĕ măcelă-réscă saŭ să vĕ iea în robiă. și atuncǐ, cine scie daca va maǐ fi cu putință să scăpațǐ din mâinele lor resbunătóre.

Aci putețǐ fi maǐ ferițǐ, de óre-ce nimenǐ nu cunósce ascunȡĕtórea asta, și aceia care avură fie-care prepus despre dênsa, parte zac pe câmp în prada corbilor și a lupilor, ear parte sunt robițǐ și pușǐ în fiare.

Tot uă dată vețǐ avea și óre care grijă și des-pre câțǐ-va rănițǐ d’aǐ noștri pe care i-am trimis aci spre căutare sub paza a câtor-va ómneǐ care sunt însărcinațǐ să vĕ pórte ȡilele despre tot ce vețǐ avea nevoiă. Maǐ e uă ascunȡĕtóre și maǐ adîncă și care se află în tocmaǐ lângă portița din fund ce dă în cula pe unde v’ațǐ cercat să eșițǐ. D’asupra eǐ vețǐ găsi uă ușă făcută din-tr’uă bucată de trunchiŭ de stejar tăiat cu fe-restreul și lipit cu muschiŭ pe d’asupra spre a nu se cunósce, dar care are un belciug de fer ascuns în muschiŭ. Deschiȡênd acea portiță, vețǐ da de uă scăriță lungă care se póte stremuta din locu’ǐ, după voiă, saŭ să se întórcă pe dos ast-fel că cine-va nu va maǐ putea nicǐ să se urce nicǐ să se cobóre daca nu va sci s’o puie.

La or-ce nevoiă, vĕ vețǐ putea ascunde și acolo fiind-că în capĕtul eǐ maǐ are uă eșire care dă drept sub scara cea mare, asta unde stăm noǐ acum. Și ast-fel, Mario, încă uă datŭ te las să-nătósă. Ne vom vedea în curând.

Dup’aceste ȡise Vintil încălică murgul sĕŭ care păscea la ȡece pașǐ de dênsul și pe care dis-păru în tótă iuțéla copitelor sale.

Maria îl petrecu cu oichiǐ lăcrimați pênĕ când îl perdu din vedere, atât pe el cât și pe tótă ós-tea care se depărta în ordine, condusă de acela ce era să fiă chemat la cea maǐ înaltă cârmă a țĕreǐ.

Ea ’șǐ stórse apoǐ lacrimele și coborî scara în-dreptându-se spre camera unde tată-sĕŭ dormea încă și unde Radu, sculat maǐ de diminéță, ’șǐ fă-cea pregătirile ca de plecare.

Sgomotul intrăriǐ Mărieǐ desceptă pe Volbur din somnu’ǐ. Fiică-sa se duse să ’l îmbrăçișese, apoǐ ’ǐ spuse tot ce ’ǐ recomandase Vintil. L’au-ȡirea descopeririǐ ce ’ǐ făcuse ea despre noua as-cunȡĕtóre necunoscută de dênșiǐ, Radu îngălbeni și lăsă să ’ǐ caȡă din mână un cuțit scurt, dar tăios, pe care tocmaǐ atuncǐ se cercă să ’l ascundă în sin. Volbur nu scapă din vedere schimbarea de față a luǐ Radu, și combinând acésta tur-burare a luǐ cu locul ascuns de care fu vorba, el fu îndată coprins de un prepus privitor la pe-rirea bĕtrâneǐ Catrine de care nu scia ce s’a făcut.

Se întórse dară către Radu, care se grăbea sĕ plce.

— Unde vreǐ să te ducǐ? îl întrebă el.

— Ce vreǐ să maǐ fac ș’aci? ȡise Radu. N’aǐ auȡit că locul s’a limpeȡit de păgânǐ și că nu maǐ avem nicǐ uă témă de eǐ ? saŭ trebue sĕ-mǐ las ósele în acest mormênt unde sunt îngropat de viŭ ?

— Sĕ nu te miscǐ din loc ! ȡise Volbur puind mâna pe secura sa.

— Sunt dator ceva! voiŭ plăti dacă sunt dator.

— Da, eștǐ dator.

— Și ce sunt dator?

— Eștǐ dator sĕ-mǐ spuǐ ce aǐ făcut pe bĕ-trâna femeă pe care nu o maǐ găsim?

— Și ce stric eŭ daca nu se póte găsi ? nu cum-va e un copil mic care a fost lăsat sub în-grijirea mea ? Póte că a eșit pe unde-va și șǐ-a luat lumea în cap, că de multe orǐ am auȡit’o ȡicênd că nu vede cu ochiǐ ȡiua scăpăriǐ sale d’aci.

— Aǐ mințit! Și aǐ să viǐ cu mine ca să o căutăm pe unde n’am căutat’o pên’ acum.

— Dar n’am căutat’o destul și în tóte locu-rile împreună? ȡise el.

— Numaǐ într’unul nu, respunse Volbur pĕ-truȡêndu’l cu căutătura sa fulgerătóre.

— Atuncǐ ... căutațǐ-o amêndoǐ . . Eŭ..

— Tu veǐ sta cu noǐ pênă o vom găsi, ȡise Volbur sculându-se în picióre.

— Pe urmă?

— Pe urmă voiŭ vedea daca se vacuven i sĕ te las să plecǐ saŭ nu.

— De unde maǐ eși și asta! lise c’uă prefă-cută mirare Radu.

— Nicǐ uă vorbă maǐ mult! Și acum apucă pe ușă înainte, eŭ te voiŭ urma și ’țǐ voiŭ spune unde să te oprescǐ!... Nu la drépta, ci la stânga! urmă el vĕȡênd pe Radu că apucase alt drum.

Maria se luă după dênșiǐ. Eǐ înaintară ast-fel pênĕ când ajunseră la portița din fundul corido-ruluǐ. Acolo se opriră, și cu ajutorul Marieǐ care ’șǐ amintea maǐ bine amĕnuntele date de Vintil, Volbur găsi mușchiul de care era acope-rită portița de stejar; apoǐ pipăind, dete peste belciugul de fer, trase de dênsul și trunchiul care servea de portiță se ridică și lăsă să se vaȡă interiorul ascunȡătoriǐ pe care o căutaŭ.

Scara nu fusese întórsă, dar întunerecul era așa de mare aci, că nu se putea zări la uă de-părtare de un pas măcar.

Volbur ȡise Mărieǐ sĕ scótă uă lampă aprinsă din coridor și s’o aducă acolo.

— Lampa fu îndată adusă.

— Intră! ȡise Volbur luǐ Redu.

Acesta se îndoi.

— Intră! repeți Volbur, saŭ te fac să intri fără voia ta și să nu maǐ eșǐ d’aci.

Radu cătă a se supune. El coborî scara tre-murând de miǐ de fricǐ.

Volbur îl urmă cu Maria care ținea lampa.

Când trecură tóte treptele, Volbur simți sub piciorul sĕŭ ceva mototolit care, îndată ce fu a-tins, se mișcă încetinel, și cum dete de puținul aer ce pĕtrunse din afară, scóse un mic gemĕt dureros.

— Adu lampa maǐ aprópe, ȡise Volbur fiiceǐ sale.

L’apropierea lumineǐ, eǐ nu întârȡiară d’a cu-nósce pe nefericita bĕtrână, care zăcuse din ajun acolo și care se ținea cu uă mână de cósta eǐ cea stângă de unde curgea încă din când în când sângele ce scăpa dintr’uă rană.

Nicǐ o îndoélă că ea era rănită și aruncată acolo ca să móră.

Volbur s’aplecă d’asupra aceluǐ corp, maǐ ne-însuflețit, pe care îl ridică puțin și se sili să’l facă a se mișca și a vorbi.

Cu ajutorul Mărieǐ și al părintelui eǐ, bĕtrêna Catrină se sculă în picióre și susținută de bra-țele bine-voitóre ale acelora ce veneaŭ sĕ ’ǐ re-dea óre-cum viața, ea putu, de și cu multă a-nevoință sĕ urce treptele și s’ajungă până în capul scăriǐ.

Acolo fu nevoită a se opri câte-va minute spre a resufla.

Acolo și Volbur îșǐ formase planul de a res-buna pe nefericita femee în contra aceluia care se cercase s’o ucigă pentru cine scie ce scopurǐ infame ce le ascunsese în privința eǐ.

Pên’a a nu lăsa dară timpul necesariŭ luǐ Radu a eși din acea gură întunecósă și umedă, el trase în sus scara cea mișcătóre și așeȡă la loc trunchiul cel greŭ care servea de ușă, după ce dete drumul uneǐ fontâne ce se afla alăturǐ ca sĕ curgă apa într’ênsa, și ȡise cu glasul unuǐ jude neîmpăcat:

— Mórte aǐ vrut să daǐ, de mórte veǐ peri !

Apoǐ legând rana bĕtrâneǐ cu uă batistă ce ’ǐ dete Maria, o transportă în camera lor de cul-care și o culcă pe patul eǐ!

Printre gardianiǐ răniților românǐ, carǐ acum fuseseră adușǐ și așeȡațǐ într’uă sală spațiósă spre căutare, eraŭ vr’uă doǐ carǐ aveaŭ óre-carǐ cu-noscințe de chirurgie. Unul din eǐ fu îndată che-mat și după ce a spălat rana bĕtrâneǐ cu apă de pĕcură, i-a pus scamă și i-a recomandat cea maǐ mare liniște, încredințând’o că rănirea nu era periculósă, fiind-că nu atacase nicǐ un organ numaǐ perderea sângeluǐ era causa slăbiciuniǐ în care se afla pacienta.

Acum ne maǐ esistând nicǐ unul din cuvintele pentru carǐ locuitoriǐ aceleǐ subpâmânte nu voiaŭ sĕ se dea pe faciă noilor venițǐ, aceștia fură che-mațǐ câte-va minute în urmă la masa comună unde, dimpreună ca Maria, Volbur se ospătă cu uă fóme ce nu maǐ ținea minte, ȡicea el.

Đile multe trecură după acésta, Nicǐ uă sci-ință nu primiră eǐ încă de la Vintil, dar bĕrâna se făcuse bine și nu maǐ avea de cât uă tristă amintire despre cea ce ’ǐ se întîmplase.

— Și într’adevĕr, ce ’ǐ a venit aceluǐ mișel sĕ voéscă a ‘țǐ ridica viața? o întrebă într’uă ȡi Volbur.

— Cine ar fi creȡut una ca asta? respunse bĕtrâna; eŭ ’l țineam că era om de omenia fiind-că ’l vedeam cu d-vóstră, și când colo!...

Și bĕtrâna suspină din adâncul inimeǐ sale.

— Așa dară?...

— V’aducețǐ aminte în séra când noǐ cerca-răm să eșim d’aci pe portița care da într’uă culă și care ȡicea că respundea într’un loc deschis afară din pădure...

— Eǐ bine?

— Când ne-am întors d’acolo, fiind-că ni s’a spus ca sĕ nu eșim, ci să remânem aci, d-ta a-pucaseșǐ înainte cu fata, și eŭ, ca uă bĕtrână și sfărâmată de călăria ce o făcusem de ună-ȡi, re-măsesem maǐ înapoǐ. După mine venea dênsul. Eșind din culă și dând éră în sala cea lungă, eŭ vĕ perdusem din vedere, dar simțiǐ de o dată că mĕ împedicaǐ de ceva ba încă și căȡuiŭ cu facia în jos. Atuncǐ el se repeȡi asupra mea și după ce ’mǐ trase un cuțit în partea stângă, ’mǐ luă toțǐ baniǐ ce ’mǐ aǐ dat și pe care mĕ văȡuse în ajun numĕrându’ǐ pe când credeam că eram singură.

Vĕ închipuițǐ în ce stare mĕ aflam, împărțită între douĕ durerǐ, acea a perderiǐ miceǐ mele a-verǐ și a viețeǐ pe care o simțeam scurgându-mi-se cu sângele meŭ ce gâlgâia din rana ce ’mǐ făcuse. Eram maǐ ca și mórtă, când el mĕ têrǐ ca să mĕ arunce cine scie unde. Dar în astă mișcare, piciorul meŭ fiind îrcurcat în belciugul de fer de care mĕ împiedicasem, ușa de la supă-mênta unde mĕ găsirățǐ dându-se în lăturǐ, des-coperi locul cel ascuns, că numaǐ de cât vĕȡuiŭ că ucigașul se opri în loc, apoǐ mĕ întórse de unde umbla să mĕ ducă și mĕ asvêrli în fundul întunecos unde am zăcut pênă acum. Eată cum s’a întîmplat.

— Dar n’aǐ putut să strigǐ ? Noǐ te-am fi au-ȡit și am fi alergat îndată să te scăpăm, ȡise Maria.

— Nu puteam să scot nicǐ cel maǐ mic stri-găt, așa eram de amețită de frică

— Lasă’l că îșǐ va plăti tóte pĕcatele, ȡise Volbur; nicǐ naiba nu ’l maǐ scapă, d’acolo !

— Mirat’aǐ de n’ar scăpa, ȡise Maria.

— Pentru că sciŭ de ună-ȡi când stăm de vorbă cu Vintil înaintea plecăriǐ sale noǐ eram în capul scăriǐ celeǐ marǐ și el sta cu câte-va trepte maǐ jos de noǐ. D’uă cam dată nu’l vĕ-ȡusem, dar când mi-am întors maǐ târȡiŭ capul încóce ’l am zărit stând în umbră și ascultând vorbele nóstre.

— Și ce vorbeațǐ voǐ ? întrebă Volbur.

Maria roși la început, apoǐ, după ce i-a tre-cut întêia turburare rĕspunse :

— Vintil descoperindu-mǐ acel loc ascuns pen-tru or ce întâmplare, cum spunea el, mǐ-a are-tat pe unde se póte intra și pe unde se maǐ pu-tea eși, ca să scim la vr’uâ nevoiă.

— Și pe unde se maǐ póte eși ?

— Tocmaǐ prin fundul eǐ, care respunde pe uă altă scărișóră alăturǐ cu scara cea mare.

— Fórte rĕŭ daca va fi auȡit el tóte astea.

— De asta mĕ și tem eŭ, ȡise Maria.

— Cum, adică, întrebă bĕtrâna Catrina, vĕ temețǐ să nu fi scăpat p’acolo !

— Maǐ sciǐ ?

— Atât! pênă să nemeréscă el pe unde să ésă sau să spargă locul nemerind ușa care nu se póte cunósce așa ușor, el cată să fiă înecat acum, respunse bătrâna.

— E alt-ceva de care mĕ îugrijesce, ȡise Maria.

— Ce lucru? spune’mǐ iute ȡise Volbur.

Și a doa scară, care respunde sub scara cea mare e tot de cele mișcătóre, și étă ce-mǐ vine să creȡ, că el daca nu va fi putut să nemeréscă ușa curând așa pe unde să ésă, va fi strămutat acea scară la ușa cea d’ântêiŭ pe care n’aŭ așe-ȡat’o la loc pentru ca să pótă curge apa în in-terior.

Ast-fel că d’acolo nu i-ar fi greŭ luǐ de eșit.

— Asta se póte, ȡise Volbur. Și acum nu pu-tem nicǐ să ne încredințăm de adevĕr; cine maǐ póte intra acolo, când apa a ajuns până sus de tot. Sunt câte-va ȡile de când curge. Astă-ȡǐ am și oprit’o.

— Acum ducă-se de spre noǐ, ȡise bĕtrâna; daca a scăpat e semn c'a avut ȡile; numaǐ o-chiǐ cu noǐ de n’ar maǐ da.

— Aș! unde ’l maǐ țin curelele ! Câte mǐ-a făcut, ’ǐ ar fi și de ajuns.

— Auȡǐ frate, sĕ vrea el să facă rĕŭ frateluǐ sĕŭ! se miră bĕtrâna.

— Dar de unde frate! nu ți-a spus Maria

— Nu, dar ce ’ǐ este?

— Nu ’ǐ e nimic, rĕspunse Maria, tata Vin-til când s’a însurat pentru întêia óră, a luat uă vĕduvă care avea un fiŭ de la cel d’ântêiŭ bărbat al eǐ; dupĕ un an de căsătoriă, ea a murit și dênsul însurându-se a doa óră cu mama luǐ Vintil îl făcu pe dênsul.

Băiatul cel d’ântêiŭ, rĕmăind pe mâinele aces-tor ómenǐ streinǐ de dênsul, a crescut în casa lor și a trăit sub numele de frate al luǐ Vintil, cât va fi plăcut luǐ Dumneȡeŭ să maǐ trăiască.

— N’am sciut asta, ȡise bătrâna; dar atât maǐ bine dacă nu e frate,

— Ce creȡǐ? ȡise Volbur, că ’l maǐ lăsam să trăiască, dacă sciam că nu e frate cu Vintil? L-am amenințat, ce e drept, de maǐ multe orǐ, dar n’am mers nicǐ o dată maǐ departe de cât atât.

Tot vorbind ast-fel, și fiind-că era și târȡiŭ, eǐ se culcară, fiă-care în patul sĕŭ, asceptând som-nul ca s’adórmă, dar în realitate nedormind încă nimenǐ, de óre-ce câte-șǐ treǐ cugetaŭ la câte ceva, Volbur cugeta la casa luǐ rĕmasă sub paza uneǐ babe și a unuǐ câine; cine scie ce sórtă va fi a-vut averea luǐ muncită de atâțea anǐ!

Cum s’ar fi dus să vaȡă de dênsa, daca nu era împedicat de fiică-sa ? pe lângă care era nevoit să stea, și de ce n’ar fi luat’o și pe ea cu dênsul daca nu i-ar fi îndemnat Vintil să stea acolo pênĕ la întórcerea sa, nefiind încă țara limpe-ȡită de Tătarǐ... Pe d’altă parte maǐ cugeta că dacă era singur, avêndu-șǐ copila măritată, cum era să sbóre și el pe roibul sĕŭ, și înso-țind óștea luǐ Bogdan, ca și ceǐ alțǐ d’acolo, să dea mână de ajutor pentru mântuirea țăreǐ sale de păgâniǐ ce o cotropiseră de atâția marǐ de anǐ!... El era încă verde, abia de patru-ȡecǐ de anǐ; natura îl făcuse destul de vênos și tare, ar fi putut prin urmare se fiă de un mare folos țĕ-reǐ, un om care o iubesce și care tot uă dată are atâtea mijlóce d’a o servi.

Bătrâna cugeta și ea ghemuită într’un colț. Ea închisese de maǐ multe orǐ ochiǐ ca să dórmă,. dar grijile eǐ ’ǐ deschidea mereŭ. La ce cugeta ea-Daca nu i se furaŭ baniǐ ce adusese de la pă-rintele Mărieǐ, ea și-ar fi făcut uă căsuță cură-țică, împresurată cu o curticică, avênd uă gră-diniță de legume și de florǐ, câte-va vițe de viă și câțǐ-va pomǐ roditorǐ; ar fi umplut curticică eǐ de pasĕrǐ; ar fi luat uă vacă și tot ce tre-buia pentru îndestularea uneǐ case... Apoǐ, spre a nu trăi singură — de óre ce nicǐ în raiŭ nu e bine să fiă cine-va singur, — ar fi gășit uă surată, tot bătrână ca și dênsa, saŭ ar fi luat uă fată de suflet, pe care s’o créscă și maǐ târ-ȡiu să ’ǐ lase tótă averea spre a se mărita, dar pên’atuncǐ ar avea cu cine sta de vorbă și pen-tru cine munci, căcǐ e dulce lucru când póte cine-va munci pentru altu pe care ’l iubesce și e trist când un om adună avere fără să scie cine are să ’l moscenéscă !...

Maria nu dormise nicǐ ea... și dênsa visa, saŭ maǐ bine cugeta fiind deștéptă ... Ce cugeta ea óre ? Eată cincǐ ȡile de când a plecat scum-pul eǐ Vintil, și nu maǐ scia nimic despre dênsul! cu tóte acestea el ’ǐ promisese că se va întórce-curênd, și nicǐ uă scire, nicǐ un om care să viă d’acolo să ’ǐ spuiă când are să viă, când s’ascepte întórcerea sa! ... Oare nu va fi uitat’o el? ... Oare n’a întîlnit în capitala Sucévei uă altă fată maǐ frumósă de cât dênsa ? Oare in vre una din întêlnirele ce cată să fi avut cu Tătariǐ, nu va fi căȡut luptându-se pentru țara sa ? Cum să se încredințeze ea despre tóte astea ?.. Când ar trimete pe cine-va într’acolo !... Câte ȡile i-ar trebui óre să mérgă și să se întórcă!... Dar pe cine să trimiță! Cuǐ să se încréză că nu o va amăgi ?

Și în miȡlocul acestor cugete sfâșiitóre, plină de aceste temerǐ care îǐ storceaŭ genele de la-crămǐ și peptul de suspine, ea fu surprinsă de lumina ȡileǐ fără a putea să închiȡă ochiǐ un minut măcar.

Sórele resărise de mult, dar noriǐ ce acopereaŭ cerul îl ascundeaŭ de vederea óminilor. Timpul era spre plóiă. Un vênt rece de tómnă spulbera frun-ȡele uscate din fosta pădure, din care acum nu remăsese de cât grămeȡǐ de cenușe și de tăciunǐ stinșǐ. Maria eși afară dimpreună cu bĕtrêna Ca-trina, care o chemase să ’ǐ arate un stol de cocorǐ ce se legănaŭ în aer așeȡațǐ într’un triun-ghiŭ mare, gata de plecare.

— E semn că s’apropiă érna, ȡise Catrina ; deună-di plecară rondunelele, și acum étă si co-coriǐ se duc.

Maria suspină urmărind cu ochiǐ lăcrămațǐ acea armată sburătóre care umplea aerul de cârâiturǐ, ca de un apel către camaraȡiǐ lor pe care voiaŭ să ’ǐ adune ca să facă împreună cu dênșiǐ călă-toria lor ordinară.

Apropierea unuǐ om care venea călare atrase privirile celor doĕ femeǐ spre partea de unde s’au-ȡea sgomotul aceluǐ călăreț.

El se opri înaintea lespeȡiǐ de pétră pe care ele se aflaŭ șeȡênd, și după ce salută în limba română, întrebă de fiica luǐ Volbur.

— Eŭ sunt, respunse Maria; ce vreǐ?

— Sunt trimis din partea căpitanuluǐ Vintil.

— Te-a trimis Vintil! esclamă Maria întreru-pênd pe trimis.

— Da, și m’a însărcinat să vĕ spui multă sănĕtate de la dênsul.

— Ce face el ? unde se află ?

— Se află acum la tîrgul Ocneǐ...

— La tîrgul Ocneǐ! nu la Sucéva ? întrebă co-pila cu mirare.

— Incă nu; peste vr’uă ȡece ȡile aŭ se mér-gă spre Sucéva ; drumurile într’acolo nu sunt încă bine curățite de păgânǐ; d’aci pênĕ la Tîr-gul-Ocneǐ n’a remas nicǐ un picior de Tătar.

— Si când are să viă p'aci Vintil ?

— P'aci nu maǐ vine, dar mǐ-a ȡis că te aș-téptă, că vĕ asceptă pe toțǐ să mergețǐ într’a-colo, și eŭ să vĕ arĕt drumul daca nu’l scițǐ.

— Ne ascéptă acolo ! dar nu țǐ-a dat nicǐ uă scrisóre pentru noǐ ?

— Nu mǐ-a dat nimic, fără numaǐ că m’a trimis sĕ viŭ de grab să vĕ spuiŭ ceia ce a pus la cale, și daca veți întârȡia a vĕ duce, apoǐ va fi cu greŭ a vĕ îutîlni așa curênd, pentru că vor pleca cu toțiǐ la Sucéva și de acolo vor lua în gónă tătărimea pênă ’ǐ vor trece pe toțǐ în țéra lor, înțelegețǐ cât timp are sĕ trécă pênĕ se vor face tóte astea. Așa dară cum otărîțǐ ? pentru ca să sciŭ și eŭ, că mi-a ȡis să mĕ întorc îndată, or așa or într’altfel.

— Ascéptă... Cum te chiamă ?

— Listor Meras mĕ chiamă.

— Ascéptă, Listore daca e așa, pênĕ voiŭ lua înțelegere cu tată-meŭ pe eare mĕ duc sĕ ’l în-tîlnesc.

— Ascept aci.

Maria se grăbi să găséscă pe tată-sĕŭ și-ǐ îm-părtăși tot ce auȡise de la trimisul luǐ Vintil.

Volbur cugetă câte-va minute, se uită la timpul care nu ’ǐ prea surîdea, dar vĕȡênd stăruința fiiceǐ sale, se otârî să plece.

Era numaǐ uă greutate care împedica acésta călătorie, saŭ cel puțin care căta să o amâne pen-tru uă ȡi doĕ. Acéstă greutate era distanța cea mare pe care aveaŭ s’o facă pe jos, fiind-că nicǐ u-nul din caiǐ cu care veniseră acolo nu se maǐ scia ce s’ă făcut, și alțǐ caǐ nu aveaŭ de unde să ’ǐ gă-séscă, pentru că uă parte arsese, uă altă parte căȡuse cu călĕrețiǐ lor în bătaia de deunăȡǐ și aceia ce aŭ putut să scape aŭ fost luațǐ de ostașiǐ cari însoțiseră pe Bogdan și pe ceǐ alțǐ capǐ aǐ armateǐ.

Pe când Volbur sta să ’șǐ închipuéscă un miȡ-loc maǐ nemerit pentru plecarea lor, și maǐ ales pe un timp care amenința să se strice, pentru că vêntul grămădea noriǐ pe cer, și aceștia daŭ cele maǐ învederate semne de plóiă, uă altă scenă se petrecea în localitatea ce o numirăm maǐ sus și spre care se pregăteaŭ a se îndrepta Maria cu părintele eǐ și cu bătrâna Catrina, de care fica luǐ Volbur nu voia să se despartă.

Aprópe de localitatea numită Tîrgul-Ocneǐ, în-tr’uă vale îngustă și petrósă se afla Slănicul, loc desttl de cunoscut asta-ȡǐ peutru băile cele mi-nunate și pentru frumusețea posițiuneǐ sale na-turale.

Uă sémă de Tătari încolțițǐ din tóte părțile de ostile învingâtóre ale luǐ Bogdan, găsiseră refugiul lor printre acele stâncǐ și așceptaŭ momentul priincios de a le părăsi și a se întruni cu uă parte maǐ însemnată spre a’șǐ garanta maǐ bine re-tragerea către patria lor. Afară de acésta, tóte informațiunile ce li se aduceaŭ pe tótă ȡioa, nu maǐ permiteaŭ să maǐ stăruiaseă într’uă țéră care nu maǐ era a lor și care li se disputa cu atâta succes din partea celor în drept a poseda.

Eraŭ vr’uă doĕ-ȡecǐ numaǐ aceia carǐ formaŭ rĕmășițele sfărămătureǐ unuǐ corp póte însutit uă-dinióră, dar care perise în diferite lupte ce le avură cu Româniǐ saŭ se risipiră care încotro a putut.

Mica cétă era pusă sub comanda căpitanuluǐ Matus, vechea nóstră cunoșțință de pe malul Chitaǐ, acela care robise pe Maria și care rĕtă-cind acum din loc în loc spre a se feri de ine-miciǐ luǐ, a ajuns aci unde îl maǐ întîlnim încă uă dată.

Sórele era aprópe de apus, când Matus se preumbla pe dinaintea miculuǐ sĕŭ cort improvisat de crăcǐ încă verȡǐ, formând un fel de umbrar înaintea uneǐ largǐ crăpăturǐ ce se găsea într’uă stâncă de pétră de uă colóre închisă și vĕrgată, unde îșǐ avea el locul de culcare.

Alăturǐ cu dênsul, și însoțindu’l în tótă pre-umblarea sa un alt om se vedea vorbindu’ǐ saŭ respunȡând la întrebările ce i se făceaŭ.

Acesta era de uă statură de mijloc, cam în-desat, cu pĕru roșu, cu mustața rară, asemenea roșiă, cu ochiǐ albaștri spălăcițǐ și purtând cos-tum românesc.

Matus care scia puțin limba țĕreǐ în care trăise de maǐ mulțǐ anǐ, urma cu însoțitorul seŭ uă convorbire care părea că ’ǐ interesa pe a-mêndoǐ.

— Eștǐ dară încredințat că el se află tot a-colo unde ’l-aǐ lăsat ? întrebă Matus.

— Sunt șépte ȡile de când am plecat și ’ǐ am lăsat acolo ; dar nu e destul atâta, ci sciŭ de bună sémă că acela care este pețitorul eǐ, i-a ȡis chiar faciă cu mine, să nu se mișce din loc pênĕ nu se va întórce el s’o iea de acolo ; apoǐ póte dintr’un minut într’altul să se întórcă fără s’ascepte să curgă multă apă și să créscă mula érbă!

— Aǐ dreptate, rĕspunse Matus; pe unde s’a dus armata lor, acolo puterea nóstră e maǐ ne-însemnată și nu vor avea mult de lucru, ast-fel că pețitorul feteǐ va avea tot timpul să-șǐ în-deplinéscă scopul.

— Așa cred și eŭ, ȡise acela către care se îndreptaŭ aceste cuvinte.

Matus se uită în ochiǐ convorbitoruluǐ sĕŭ cu o căutătură profundă.

— Se ȡice că tatăl feteǐ este un om din ceǐ maǐ marǐ vitejǐ aǐ țĕreǐ, ȡise el.

— Nu ȡic ba; dar ce póte unul singur în facia a doă-ȡecǐ! Apoi nu sunt și eŭ aci? și nu i sunt dator c’a vrut să mé omóre? Daca nu sciam pe unde să es, în minutul când el mi-a luat scara și a dat drumul apeǐ să mĕ înece, nu maǐ vorbiam noǐ acum.

— Și este și bĕtrêna cea afurisită tot cu dênșiǐ ?

— Am lăsat’o zăcând după căderea ce i s’a întîmplat, nu sciŭ daca va fi scăpat or nu.

— Ah! să puiŭ uă dată mâna pe ea și voiŭ ȡice să facă un foc mare în care să arȡă de via sub ochiǐ meǐ.

Și Matus simțea o plăcere selbatecă la pers-pectiva ce-șǐ propunea ca uă fiară rănită care se uită cu turbare împrejuru’ǐ ca să zăréscă pe cel ce a sângerat’o și să sórbă pe cadavrul sĕŭ resbunarea de care se află însuflețită.

— Nu se vede încă nimenǐ! ȡise Matus după câte-va minute de preumblare tăcută.

— Plóia de erǐ le va fi îngreunat calea; apoǐ și depărtarea nu e pucină d’acolo și pên’aci.

— Când ne-am duce înaintea lor! am scurta calea...

— Nu sunt de părere.

— Pentru ce?

—Pentru că negreșit nu vom pleca într’un numĕr mare, și póte...

— Am putea marge cu toțiǐ, cine ne opresce? Apoǐ nu mĕ tem de iuțeala cailor noștri la or ce împrejurare. Ce ȡicǐ?

— Cu toțiǐ... n’am ce să ȡic... Suntem doĕ-ȡncǐ și doǐ, și între dênșiǐ numaǐ unul în stare a se lupta.

Matus se opri în loc, maǐ cugelă câte va mi-nute, apoǐ după ce maǐ întrebă pe ómeniǐ sĕǐ des-pre starea drumurilor, dete ordin să se pregă-téscă toțǐ cu armele și caiǐ pentru a doa ȡi de diminéță, spre a face o recunóscere, ȡicea el, prin împrejurimile acelea.

A doa ȡi, abia se lumină de ȡiuă, când mica trupă se afla în mișcare condusă de căpitanul eǐ care era însoțit de Radu, dupĕ cum aŭ în-țeles cititoriǐ noștri.

In acest timp, Volbur găsind o căruță cu doǐ caǐ venea într’ênsa cu Maria și cu bĕtrâna Ca-trina pe drumul ce ducea spre Slănic.

Eǐ eraŭ însoțițǐ de călărețul Listor, care se însărcinase a le arĕtă calea cea maǐ scurtă, și de proprietarul căruțeǐ care mâna caiǐ.

Era a trea ȡi de când eǐ părăsiseră locul lor de retragere, și dacă n‘aŭ ajuns la acela care era ținta călĕtorieǐ lor causa nu era numaǐ depăr-tarea ce esista între aceste doĕ localitățǐ, ci și drumul ce se îngreunase în urma ploilor ce că-ȡuseră în cele doĕ ȡile trecute.

Cu tóte acestea, nu le maǐ remânea mult de mers, dar caiǐ fiind stătuțǐ și flămânȡițǐ, propri-etarul lor a trebuit să se opréscă la un bordeiŭ spre a da câte-va grăunțe dobitócelor și a mânca și eǐ cea ce ar putea găsi p’acolo.

Listor care se vedea fórte aprópe de locul spre care se îndrepta, și neavênd nicǐ uă grije despre cea maǐ mică umbră de prepus din parte a celor ce ’ǐ conducea, lăsă calul sĕŭ să pască și el se întinse pe prispa bordeiuluǐ ca să guste puțin re-paos în sînul somnuluǐ celuǐ maǐ liniștit.

Volbur intră cu Maria și cu Catrina în bordeiŭ pentru a mânca și eǐ ceva din merindele ce le a-veaŭ cu sine.

Bordeiul era îetreținut de o femeiă și era un fel de orândă unde, pe lângă fân și orz, trecĕ-toriǐ puteaŭ găsi vin și țuică, precum și de ale mâncăriǐ.

Volbur ceru din amĕndoĕ bĕuturile și le plăti cu destulă omeniă.

— Ești numaǐ singură aci? o întreabă el.

— Astă-ȡǐ sunt singură, respunse femea; omul meŭ s’a dus la Slănic să ’șǐ priméscă plata pe nisce orz ce ’l-a vêndut acolo pentru oștire.

— E mare óste la Silănic ? întrebă Volbur.

— Nu sciŭ câtă póte fi, dar aŭ numaǐ doĕ-ȡĕcǐ și treǐ de caǐ.

— Numaǐ atât? ȡise Volbur cu mirare.

— Mulțuméscă-se și cu atât ! Cine scie pênĕ mâine de vor maǐ fi ca să se bucure de cea ce le-a remas !

— Pentru ce vorbescǐ așa ?

— Dar ce óre d-vóstră ținețǐ maǐ mult cu dênșiî de cât cu aǐ noștri ?

— Dar carǐ sunt aǐ noștri? întrebă Volbur, neputênd înțelege vorbele femeeǐ.

— Ai noștrǐ, adică am vrut să ȡic de Ro-mânǐ, respunse ea.

— Cum, Româniǐ! Dar óstea care se află la Slănic...

— Sunt spurcațiǐ de Tătarǐ. Ce, n’ațǐ sciut acésta ?

— De unde vreaǐ să scim?

— Si unde vă ducețǐ ?

— Chiar într-acolo mergem, ȡise Volbur dupĕ ce a schimbat uă căutătură cu Maria și alta cu Catrina, amêndoe îngălbenite ca turta de céră l’acéstă auȡire.

— Nu e dară óstea românéscă la Slănic? se cercă să întrebe Maria.

— Nu se află, n’a fost nicǐ uă dată Româniǐ p’acoîo fără numai păgânii carǐ s’aŭ așeȡat aci de vr’uă sĕptĕmână și maǐ bine. Dar cine v’a spus d-vóstră că e óstea românéscă la Slănic?

— Cine ne-a spus a pus ochǐ rĕǐ pe noǐ, dar eŭ nu’l voiŭ lăsa să se sânțéscă.

Și ȡicênd acestea, Volbur scóse paloșul sĕŭ cel lat și eșind afară dete cu piciorul în Listor care dormea încă pe prispă.

— Câine nelegiuit! strigă el, unde aǐ vrut să ne ducǐ?

— Eǐ, eǐ! cumpĕtéză-te, ȡise Listor care din amețéla somnuluǐ și a lovitureǐ ce primise în cap, nu vĕȡu braciul cel armat al aceluia ce ’l în-frunta ast-fel. Cumpĕtéză-te urmă el, că daca nu, aǐ s’o pățǐ maǐ bună de cât ce ’țǐ e scris a păți,

— Și maǐ cutezǐ a-mǐ rĕspunde ast-fel, tu care ne duceaǐ sĕ ne vinȡǐ Tătarilor. Iudă ce eștǐ.

Listor aruncă uă privire furișată asupra femeeǐ! El înțelese că ea fusese care a făcut descope-rirea asta acelora ce nu le trecea nicǐ prin minte măcar asemenea lucru.

Acéstă privire era o amenințare pentru biata femeiă, care nu putu să ’șǐ ascunȡă temerea ce ’ǐ insuflase acel om.

— Nu te teme de nimic, ’ǐ ȡise Volbur obser-vând frica ce o coprinsese, te voǐ scăpa și pe tine ca și pe noǐ de un vînȡĕtor al sângeluǐ cre-știnesc.

Și ȡicênd așa, cu o singură lovitură făcu să se rĕstogoléscă la piciórele luǐ capul luǐ Listor.

Apoǐ îndoind plata cu care se învoise cu căru-țașul, se puseră cu toțiǐ în trăsură și luară calea întórsă spre locul de unde plecaseră.

Uă oră în urma plecăriǐ lor, Tătariǐ condușǐ de Matus și de Radu se vĕȡură trecênd pe di-naintea bordeiuluǐ.

— Sĕrmaniǐ ómenǐ, cugetă femeea bordeiuluǐ; eǐ merg pe calea păgânilor și vor fi prinșǐ fără nicǐ uă îndoială ! Biețiǐ creștinǐ!

Să lăsăm pe aceștǐ creștinǐ sĕ-șǐ urmeze calea înainte și până a nu vedea daca aŭ putut scăpa saŭ daca aŭ căȡut în mâinele celor ce ’ǐ urmăreaŭ cu uă stăruință fără preget, să ne întórcem pri-virile într’uă altă parte.

Suntem la Sucéva.

Cea d’ântêiŭ grijă a luǐ Bogdan, ajungênd în acésta vechiă capitală a Moldoveǐ, fu de a pune toțǐ dregătoriǐ trebuincioșǐ, aleșǐ dintre ómeniǐ sĕǐ ceǐ maǐ agerǐ și maǐ pricepuțǐ pentru însăr-cinarea ce le dete; apoǐ întări orașul de jur îm-prejur cu șanțurǐ și cu óste și se împresură de âțǐ-va bărbațǐ ceǐ maǐ cu cap și însuflețițǐ de binele țĕreǐ, spre a chbizui cu dênșiǐ despre tot ce era de făcut pentru organisarea statuluǐ pe care ursita sa îl chemase a o guverna.

Oastea luǐ fu împărțită în treǐ corpurǐ, din care uă parte era însărcinată cu paza ora-șuluǐ și două părțǐ fură trimise în diferite locurǐ ale țăreǐ spre a o curați de rămășița Tătarilor, câțǐ aŭ putut scăpa nedescoperițǐ încă de pri-vegherea sa nepregetată.

Căpitanul Petrișean era însărcinat cu comanda oștiriǐ de garnisonă; Vintil și un altu, Dan-Pro-dan, amêndoǐ înaintațǐ în gradul de căpitanǐ, comandaŭ acele două corpurǐ mobile care băteaŭ câmpiile și căutaŭ urmele Tătarilor rĕmașǐ.

Uă dată pe lună, garnisona se schimba cu u-nul din cele două corpurǐ mobile, căruia ’ǐ venea rândul a se repauȡa pe când ceǐ-ce îl succedaŭ îndeplineaŭ rolul lor.

Ne aflăm în momentul când unul din aceste două corpurǐ mobile se îndrepta spre capitală spre a lua locul celor din garnisonă.

Lumea se grămădise, ca tot d’auna, pe strade și la ferestre ca să privéscă oștirea care intra și pe acea care să ésă.

Era pe la améȡă.

Sórele strălucia pe un cer senin, dar rece, era la finele luǐ Octombre.

Ostașiǐ abia putea trece printre mulțimea cu-rioșilor care se înghesuiaŭ venind din tóte păr-țile orașnlui spre a-ǐ privǐ.

Dar ceea ce atrăgea lumea maǐ mult nu era atâta vederea oștiriǐ, cât Tătariǐ ceǐ robițǐ de dênșiǐ pe care ’ǐ aduceaŭ spre a-ǐ închina nou-luǐ suveran al țĕreǐ.

— Sunt și vr’uă câțǐ-va Românǐ printre dênșiǐ observă un cetățean adresându-se la vecinul sĕŭ.

— Ce staǐ de vorbescǐ! respunse acesta: nu veȡǐ că eǐ nu sunt robițǐ, de óre-ce nu se află legațǐ ca ceǐ alțǐ?

— Atuncǐ ce sunt? întrebă cel d’ântêiŭ.

— Cată să fiă rănițǐ și nu sunt în stare să pórte arme.

— Vĕȡ și două femeǐ cu dênșiǐ.

— Se póte; sunt maǐ mulțǐ însurațǐ.

— Aidețǐ după dênșiǐ.

— Aidețǐ să vedem unde se duce.

Și se puseră în mișcare cu tótă mulțimea de pe strade țiindu-se în urma oștiriǐ și a căpita-nilor cu care venise.

Bogdan fiind însciințat despre acésta ceru să-ǐ vaȡă, apoǐ dete ordinile cuvenite pentru asigu-rarea Tătarilor, ear cât pentru Românǐ, ȡise să se opréscă avênd a-ǐ cerceta.

Eǐ eraŭ treǐ bărbațǐ și doĕ femeǐ în total. Cel maǐ mator dintre eǐ fu chemat maǐ ânteiŭ.

Bogdan vorbi ast-fel:

Aceia ce se vor prinde de oștile mele pur-tând armele asupra țĕreǐ sale, daca vor fi strĕinǐ de țéră, se vor desarma și se vor trimite înapoǐ peste hotare în locul unde aŭ fost născuțǐ părințiǐ lor ; de vor fi Românǐ, înțelegi-mĕ, bine, de vor fi Românǐ aceia ce se vor prinde cu armele în-tórse spre țéra sa, aceia se vor ucide cu chiar armele ce se vor găsi asupra lor. Acésta este hotărîrea mea.

— Eŭ n’am purtat nicǐ uă dată armele asu-pra țĕreǐ mele, ȡise cu trufiă omul cel mator către care aŭ fost adresate cuvintele de maǐ sus.

— Aǐ fost prins dimpreună cu voitoriǐ de rĕŭ aǐ țĕreǐ și cu sugrumătoriǐ eǐ! Ce căutaǐ între eǐ ?

— Am fott robit de eǐ, eŭ cu fiica mea care e de față și cu acéstă bĕtrână care ne însoțesce.

— Cine te cunósce ?

— Acela care s’a bucurat de înalta încredere a Mărieǐ Tale, căpitan Vintil.

— Să intre căpitan Vintil ! ordonă Bogdan a-dresându-se către unul din oficeriǐ sĕǐ.

Un minut dup’acésta, Vintil se arĕtă înaintea Domnitoruluǐ.

— Cunoscǐ pe omul acesta? întrebă Bogdan.

— Da, Măria Ta.

— Ce fel de om este?

— Cel maǐ de omeniă din câțǐ am cunoscut și cel maǐ iubitor de țéră.

— Și aceste doă femeǐ?

— Una e fiică-sa, și alta e uă femeă pe care omul acesta a scăpat’o din robia Tătarilor.

— Să li se dea drumul! ȡise Bogdan.

Volbur se închină spre semn de recunoscință, dar nu se mișcă din loc.

— Ce maǐ este? îl întrebă suveranul sĕŭ!

— Măria Ta, ar fi cu nedrept ca omul acesta să péră, fiind tot așa de curat ca și mine.

— De care om vreǐ să ȡicǐ ?

De acela care stă lângă ușe.

Și Volbur arĕtă cu mâna pe căruțașul care’ǐ a purtat cu trăsura sa înnainte d’a cădea în mâinele Tătarilor. Asupra unuǐ semn aprobator ce ’l făcu Vintil, Bogdan dete libertatea omuluǐ ce voǐ să l apere Volbur.

Când veni rândul luǐ Radu, el căȡu în ge-nuchǐ rugând pe Domnitorul sĕ ’ǐ dea asculta-re de un minut, de óre-ce avea să ’ǐ facă uă descoperire de cea maǐ mare însemnătate.

La un gest al luǐ Bogdan, tótă lumea eși, a-fară de Radu care rĕmase în posițiunea sa în-genuchiată. — Ce aǐ să vorbeșcǐ? spnue maǐ curênd, ’ǐ ȡise Domnitorul.

— Măria Ta, poțǐ să-mi ridicǐ viața or când veǐ voi, dar daca voǐ aduce un mare tolos, atât Mărieǐ Tale cât și țĕreǐ, póte că te veǐ îndura de tinerețele mele.

— Și ce folos póte ascepta țara de la tine, care te aǐ unit cu călăiǐ eǐ?

— Daca m’am unit cu eǐ, Măria Ta, a fost numaǐ pentru ca să descoper cea ce am desco-perit, și cu care am creȡut să mĕ fac așa de folositor scaunuluǐ Mărieǐ Tale și țereǐ, cum am ȡis.

— Și ce aǐ descoperit?

— Am descoperit locul în care Tătariǐ ’șǐ aŭ avut ascunse tóte avuțiele lor, aur și petre scumpe fără numĕr, carǐ pot înavuți uă țară mult maǐ mare de cât asta.

— Și care e locul acela?

— E la Slănic, sub albia unuǐ isvor; numaǐ eŭ îl cunosc. Daca nu mĕ creȡǐ, Măria Ta, dă-mǐ ómenǐ destuǐ carǐ să mĕ păézscă să nu fug, și eŭ, cu ajutorul lor, voǐ desgropa acele comorǐ și le voǐ aduce la piciórele Mărieǐ Tale.

— Cea ce va fi e pentru țară, nu pentru mine ea are nevoǐ maǐ multe pentru întreți-nerea oștiriǐ și altor cheltuelǐ ce se cer. Daca dară va fi așa precum ȡicǐ, fiă-țǐ viața dăruită și eŭ te voǐ înainta la tréptă înaltă, ca unul ce aǐ făcut așa mare bine țăreǐ tale, ear daca veǐ minți, să sciǐ că ómeniǐ carǐ te vor însoți sunt însărcinațǐ a ’mǐ aduce capul tĕŭ.

— Așa să fiă, Măria Ta.

Domnitorul chemă un ofițer, recomandâdu’ǐ pe Radu, ’ǐ dete ordinele necesare și ’l congediă.

Radu eșǐ dimpreună cu ofițerul care ’l însoți, și peste puțin eǐ plecară îndată, urmațǐ de în-că patru ómenǐ armațǐ și un car cu treǐ caǐ, spre locul unde se ȡicea că eraŭ ascunse como-rile Tătarilor. Prin îngrijirea luǐ Vintil, se pre-gătiră doĕ încăperǐ chiar în curtea domnéscă, una pentru Volbur și Maria, și alta pentru Catrina.

Vintil prânzi pentru ântêia óră după despăr-țirea lor, cu Maria și cu acela ce era să ’ǐ fiă socru.

La masă, între altele, eǐ vorbiră despre nefe-ricita întâmplare ce ’ǐ făcuse să caȡa éră în robia Tătarilor.

Volbur spuse scurt cum aŭ fost amăgițǐ de Radu, fâcêndu’ǐ să créȡă că dênsul, adică Vin-til, trimisese să ’ǐ aducă la Slânic unde ’ǐ as-cepta; cum aŭ descoperit trădarea după vorbe-le uneǐ cârciumărese de la un bordeǐ din dru-mul lor, cum a pedepsit pe trădătorul care ’ǐ însoțea, cum în urmă, vrênd să se întórcă a-casă la pădure, aŭ fost urmărițǐ de o bandă de Tă-tarǐ condusă de căpitanul lor, care fusese acelaș ce o robise pentru ântâia óră,și de Radu care’ǐ însoțea» și cum în cele din urmă, le-a ajutat Dumneȡeŭ să se întîlnéscă cu óstea Românilor care ’ǐ-a scăpat din mâinile lor, luându’ǐ și pe dênșiǐ robǐ.

La tóte astea, Vintil nu se putea mira destul și nu înceta d’a se mustra singur pentru că ’l a lăsat să trăéscă pênă acum spre nefericirea luǐ și a celor-alțǐ carǐ aŭ suferit atâtea de la dênsul.

— Și acum, ȡicea el, cine scie ce-a maǐ scor-nit de ’ǐ a dăruit Măria Sa viața, și unde se va fi dus el cu ómeniǐ armațǐ ce ’ǐ-a luat cu dân-sul, ba și cu uă căruță cu caǐ!

— Mult ’mǐ e témă de vre’uă nouă drăciă din parte’ǐ! E în stare să facă or și ce omul acesta pentru ca sĕ-șǐ ajungă la scop, ȡise Volbur.

— Pentru asta, eŭ sunt de părere să grăbim ȡiua cununieǐ, ȡise Vintil. Uă dată cununațǐ, nu va maǐ cuteza și nicǐ că va maǐ avea pentru ce să maǐ jóce mendrele cu noǐ.

— Asta e cel maǐ sănătos cuvânt ce aǐ vor-bit, fătul meŭ ȡise Volbur luând de gât pe Vin-til și sărutându’l. Cât despre Maria, ea se măr-gini să ’ǐ mulțuméscă pritr’un mic surâs ce i’l trimise între doĕ lăcrămióre dulcǐ ce ’ǐ curseră din ochǐ.

Điua nunțiǐ se hotărî pentru săptămâna viitóre. Téra era maǐ liniscită, și or cine nu păcătuia dacă cugeta puțin și la fericirea șa, după atâta sdruncin suferit de un mar’ de timp.

Când s’a întors Radu încărcat de o lóvă de avuțiǐ de aur și petre scumpe, găsi pe Vintil în-surat. El învineți aflând această noutate, dar ’șǐ ascunse turburarea cât putu. Domnitorul văzând, că n’a fost amăgit de acela ce ’ǐ promisese des-coperirea acelor avuțiǐ fără numĕr, înălță pe Radu în gradul de Căpitan și’ǐ dete însărcinarea de a avea grijea palatuluǐ pe lângă dênsul.

El dară se afla ȡioa nóptea pe lêngă Domnitor, a căruia încredere sciuse s’o câștige cu uă dibăcia din cele maǐ rare.

Acésta fu ântêia greșélă ce o făcu Domnitorul încreȡêndu-se așa de ușor în nisce aparențe măgulitóre.

Să vedem cum a îndreptat’o maǐ târȡiŭ.

Intr’una din ȡile, găsind pe domnitor în tóne maǐ bune, Radu ’ǐ ȡise glumind:

— Veȡǐ, Măria Ta, ce eraǐ să facǐ? aǐ vrut să’mǐ ridicǐ viața mie, care ți-am fost de folos, și aǐ dăruit’o acelora carǐ...

Radu se întrerupse singur spre a ațîța și maǐ mult curioșitatea luǐ Bogdan.

— Ce aǐ vrut să ȡicǐ ? întrebă acesta.

— Nimic, Măria Ta, ce s’a făcut s’a făcut.

Vorbeam și eŭ ce mĕ tăia capul.

— Ce fel! nu vreǐ să-mǐ spuǐ când îe întreb ?

— Mĕ értă, Măria Ta, voiŭ spune tot fiind-că e voința Mărieǐ tale.

— Atuncǐ pentru ce aǐ ȡis că am dăruit viața altora care ...

— Care n’ar fi avut drept să se bucure de dênsa.

— Și cum?

— Creȡǐ Măria ta, că fiind-că a ȡis căpitan Vintil că omul acela e om de omeniă, asta a fost destul pentru a fi creȡut ast-fel?

— Dar atuncǐ de ce să ȡică un lucru care nu este?

— Pentru că... iubea pe fică-sa pe care a și luat’o.

— Sciŭ.

— Daca ȡicea alt-fel, putea el s’ajungă la sco-pul sĕŭ?

— Fata e frumușică.

— Dar ce avere are în moșiǐ, în vite și în banǐ! Iată ce i-a luat ochiǐ maǐ mult.

— Și tată-sĕŭ cum a făcut atâta avere?

— Putea s’o facă dacă nu-șǐ da cóstele cu pă-gâniǐ pentru a lua șépte peǐ din spinarea bietu-luǐ sătén ?

— Mișelul! ȡise între buze Bogdan. Și am a-uȡit că șed cu toțiǐ aci la curtea domnéscă!

— Așa e.

— De mâine încolo să nu aflu că maǐ sunt aci, că ’mǐ veǐ respunde tu pentru dênșiǐ

— Voința Mărieǐ tale va fi împlinită, Dar Vintil ?...

— Vintil ... Ce-mǐ vorbescǐ de Vintil, dacă nu maǐ e om de credință... ’ǐ voiŭ purta și luǐ de grije.

A doa ȡi dupĕ convorbirea ce o arătarăm, Volbur și bĕtrâna Catrina, primiră ordin a părăsi curtea domnéscă. Cu Vintil n’avu nicǐ uă vorbă Radu în privința asta dar a treia ȡi se vĕȡu înlocuit de un altul și fu și el invitat a părăsi, nu numaǐ curtea, ci și orasul.

Uneltirile luǐ Radu eraŭ așa de fățișe că nimenǐ nu s’a îndoit un minut despre autorul lor.

Vĕȡênd pe acel ticălos ridicat așa de sus și pe ginere-sĕŭ căȡut de unde meritele luǐ îl înălța-seră, Volbur ȡise:

— Vintil, de óre-ce voǐ nu maǐ putețǐ sta aci, apoǐ nicǐ eu n’am ce căuta, că vr’uă feri-cire n’are să mĕ așcepte. Aidețǐ dară, copii meǐ la casa nóstră vechiă, la vadu nostru cunoscut; ce să stăm aci ca să cercăm marea cu degetul!

Vĕd că ceǐ rĕǐ se înalță și se bucură, ear ceǐ bunǐ și drepțǐ sunt alungațǐ și căȡuțǐ în urgiă. Ferice de țéră daca va merge tot așa!

Volbur vorbind ast-fel era coprins de uă du-rere adincă; ochiǐ luǐ eraŭ roșițǐ de un senti-ment selbatec; fața luǐ aprinsă reflecta focul inimeǐ sale, glasul sĕŭ tremura și pumniǐ i se strângeaŭ, p’arcă ar fi vr’ut s’apuce uă armă resbunătóre în mână.

— Părerea luǐ Vintil era că în împrejurarea de față, ca și în or-ce altă împrejurare de felul acesta, un suveran nu strică nimic, daca ce’ǐ ce’l împresóră sunt de rea credință, și cu atât maǐ puțin când acel suveran e óre-cum strein, ca Bogdan, și n’a apucat încă să ’șǐ cunóscă ómeniǐ cu care are aface. De alminterǐ, el e destul de bun la suflet cât e și de vitéz și pĕtruns de dorința de a face binele dar ’ǐ trebuia timp pênĕ s’ajungă în stare s’alégă pe ceǐ bunǐ dintre ceǐ rĕǐ.

La tóte acestea Volbur da din cap cu îndoială și nu maǐ vorbea de cât de plecare.

Chiar în ȡioa acea, câte patru disgrațiațiǐ pă-răsiră orașul și se puseră pe drum îndreptându-se spre satul lor. Fontâna Zînelor, unde uă dinióră eraŭ așa de liniștițǐ și chiar fericițǐ, și unde acum se duceaŭ cu inima pĕtrunsă de cea maǐ via durere.

Când sosiră la locuința lor, întristarea fu și maǐ mare, aflând că baba pe care uă lăsaseră de pază acasă murise cu câte-va sĕptĕmânǐ maǐ nainte, că Tătariǐ trecênd p’acolo predaseră tot ce găsiră în casa luǐ Volbur și chiar casa cu via dimpreună și cu vitele luǐ fuseseră vîndute unor alțǐ sătenǐ.

Cine a putut să vînȡă acele proprietățǐ, și cu ce drept le-a vêndut el?

După informările culese, Volbur află și chiar preotul satuluǐ a întărit acésta,— Radu pe care locuiioriǐ din sat îl vĕȡuseră adesea óră în daraverǐ cu proprietariǐ eǐ, venise în lipsa aces-tora și ca însărcinat de dênșiǐ a face acésta vânȡare cu baniǐ căria era vorba să rescumpere pe fata căȡută în robia Tătarilor, lucru ce nu suferea nicǐ o întârȡiere, fiind-că păgâniǐ se pre-găteaŭ s’o ducă Hanuluǐ lor în țara Tătăréscă de unde nu ar maǐ fi fost nicǐ uă putință să maǐ scape vr’uă dată și că însușǐ părintele copileǐ era oprit acolo de către Tătarǐ până la întórcerea trimesuluǐ în sărcinat cu acéstă vênȡare. Astea și maǐ multe altele de felul acesta auȡind eǐ de sórta bieților lor consătenǐ, aŭ scos baniǐ de unde aŭ avut saŭ n’aŭ avut și aŭ cumpĕrat averea lor scósă la vênȡare, nu atât pentru nevoia ce aveaŭ de acele propietâțǐ cât pentru ca să le viă în ajutor la rĕscumpărarea feteǐ din mâinile păgânilor.

Nu maǐ remânea dară betuluǐ Volbur de cât a se judeca cu cumpărătoriǐ averǐ sale, dar cine erea să ’ǐ judece când scia că Radu, inimicul sĕŭ de mórte, fiind tare și mare pe lêngă suve-ranul țăreǐ, erea să’l gonéscă și d’aci ca pretutindenǐ și ca tot-d’auna, și cine putea sci la ce re-sultat trist va ajunge maǐ în urmă.

— Ne remân brațele, și vom munci cu ele ȡise Vintil.

Dar acéstă mângâere nu găsea nicǐ un resunet In sufletul cel amărât al socruluǐ sĕŭ.

Sfărîmat, struncinat din tóte părțile, el zăcea descuragiat pe un pat ce’i se oferise în casa preotuluǐ satuluǐ, vecinul săŭ de altă dată, și rĕmânea de multe orǐ câte uă ȡi întreagă nemân-cat, ne bĕut, și chiar făr’a scoate ne singur cuvtênt din gură.

Vintil, cu puținiǐ banǐ de care dispunea, ’șǐ cum-pără un car cu doǐ caǐ și făcea transporturǐ de fân și de producte pe la orașele cele maǐ apropiate, țiindu-șǐ astfel casa și ajutat și de Maria, care lucra scórțe și velințe de tot felul pe care le vindea în târgurile de preste an.

Către acestea, Radu mergea înaite pe calea succeselor. Serviciile luǐ pline de activitate și de óre-care pricepere, supunerea sa órbă ce o arăta Domnitoruluǐ, învățămintele luǐ în aparență destul de bune, tóte acestea, pe lângă caracterul sĕŭ lingușitor și entusiat pentru or-ce vedea pe Domnitorul făcênd ’ǐ câștigaseră atâta încredere și atâta stimă din partea acestuia, în cât tăia și spênȡura cum ȡice poporul.

Radu nu se mulțumea însĕ numaǐ cu înalta treaptă în care ajunsese și cu iubirea ce i-o arĕta suveranul, el cugeta maǐ departe; esperiența îl făcuse să vaȡă că lucrurile nu staŭ tot-d’auna ast-fel cum întêmplarea le-a pus și că tóte sunt schimbătoare și nestabile pe pămênt. Póte mâine va cădea și el la urgiă, ce va face atuncǐ ca să trăiască tot în larg precum s’a deprins de la un timp încoa ? El ’șǐ întórse dară ochiǐ asupra miȡlócelor de a strânge aur și a face avere; banǐ albǐ pentru ȡile negre, cugeta el; și pentru acésta nu cruța nimic; gemetele vĕduvelor, lacrămile orfanilor nu puteaŭ atinge inima sa împetrită; mustrarea de cuget n’a înțeles’o nicǐ uă dată și nicǐ că era în stare s’o înțeleagă ; nicǐ un Dumneȡeŭ... nicǐ un sfânt, nicǐ o religiune, nicǐ o morală n’aŭ găsit vr’uă dată cel maǐ mic resunet în su-fletul sĕŭ cel rece și sterp de or ce simțimênt omenesc. Singurul om la care ținea cu dinadinsul, la care se închina maǐ serios póte, era Bog-dan, dar și acesta nu din simțimânt, ci din calcul, de óre-ce vedea într’ânsul miȡlocul cel maǐ sigur de a se înălța și a se înavuți.

Dar inima luǐ nu era tótă închinată suveranuluǐ; ea era împărțită între dênsul șî uă femee, singura póte pe care o iubise, daca a putut vre uă dată iubi în viața luǐ.

Acésta femeiă era Maria ; Maria pe care s’a încercat s’o amăgească spre a șǐ-o însuși; Maria, pentru care uneltiste tot ce ’ǐ a stat prin mână pentru ca să fiă a luǐ, și în cea după urmă Ma-riea pe care acum o găsește măritată cu altul tocmaǐ în momentul când se întorcea încărcat de aur și ridicat la uă tréptâ ce n’a visat’o. Fie-care ’șǐ póte închipui turbarea acestuǐ om vĕȡênd sfărîmate tóte visele luǐ cele maǐ frumóse, și pe rivalul sĕŭ fericit maǐ nainte d’a pune el în lucrare cea ce plănuise pentru perderea luǐ !

Antêiul simțimênt dar de care fu coprins la aflarea acestuǐ fapt, fu resbunarea, și 'l văȡurăm ce iute a scos’o la cale ca să sdróbescă din tóte părțile pe sociul cel cutezător din preună cu părintele eǐ.

Dar această resbunare nu fud e ajuns, ca să stingă și cea din urmă scînteiă a iubiriǐ de care ’ǐ ardea încă inima; din contra, din acea scînteiă resări uă nouă flacară, póte maǐ mare d e cât cea d’ântêiŭ, de óre-ce crescuse prin gelosia sa.

Bine judecând, Radu nu se ținea încă bătut; chipul Mărieǐ venea adesea să’ǐ întrerupă somnul saŭ să-ǐ fermeca visele.

— Maria va fi a mea, saŭ mie nu-mǐ va maǐ ȡice Radu ! strigă el uă dată tresărind din somn, după ce abia închisese ochiǐ dup’atâta nedormire.

Iată ce cugeta Radu în sine și de care simțiment era coprins în privința aceluia ce’ǐ fusese altă dată ca un frate.

De altă parte, Vintil urma de cât-va timp meseria ce o îmbrățișase făcênd transporturǐ în unul sa doĕ orașe învecinate; dar raritatea cumpărătorilor și lipsa de banǐ ce bântuia țara făceaŭ ca acest mic venit ce și-’l închipuise să nu fie de ajuns pentru întreținerea atâtor gurǐ ce credeaŭ într’ênsul, de óre-ce atât bĕtrâna Catrina, cât și socru-sĕŭ trăiaŭ într’uă singură căsuță ce le-o închinase preotul satuluǐ alăturǐ cu locuința luǐ.

Volbur maǐ ales, care din om muncitor, plin de viață și de pricepere, ajunse de necunoscut pentru ceǐ ce’l împresuraŭ așa de descuragiat și demoralisat era acum de câte i se întêmplaseră.

Radu dară, care prin mijlócele de care dispunea, cunoscea acum starea în care se aflaŭ ne-fericițiǐ luǐ persecutațǐ, precum scia asemenea ce meserie întreprindea Vintil sprea’șǐ procura miȡlóce de viețuire, după ce și-a tras planul de cea ce avea de făcut, ceru de la suveranul sĕŭ voiă pentru câte-va ȡile, de care avea necesitate, ȡise el, ea să’șǐ vaȡă familia pe care n’o vĕȡuse de mult, și sâ reguleze óre-carǐ interese domestice pe carǐ le părăsise de când lipsea d’acasă.

Dându-i-se voia cerută, Radu plecă îndată, luând cu dênsul câțǐ-va ómenǐ de încredere și banǐ.

Era tocmaǐ într’uă ȡi pe când Vintil se ducea cu un transport la Tîrg. Negustoriǐ în numĕr de treǐ inșǐ însoțeaŭ marfa lor călărǐ câte treǐ.

Pe la améȡǐ eǐ se opriră cu toțiǐ la un cătun unde eraŭ să stea câte-va minute pentru repaos și mâncare.

La orânda unde trăseseră, eǐ găsiră încă patru inșǐ carǐ mâncaŭ și beaŭ făcênd un sgomot asurȡitor, ca acela ce produce beția ómenilor de rând, maǐ ales într’uă localitate ce era singu-ratecă, fiind depărtată de acele locuințe din acel cătun.

Vintil dete câte-va grăunțe cailor și intră și el dupe ceǐ treǐ negustorǐ ca să mănânce ceva.

Era uă singură masă lungă de lemn cu douĕ lavițe în drépta și în stânga eǐ.

Negustoriǐ și cu Vintil s’așeȡară pe una din aceste doue lavițe, cea altă fiind ocupată de ceǐ patru necunoscuțǐ.

Vintil scóse dintr’uă desagă uă bucată de pastramă și alta de mămăligă de meiŭ și începu să mănînce alăturǐ cu însoțitoriǐ luǐ carǐ, pe lângă pastrama ce aveaŭ și eǐ, adăogară și câte-va ouĕ ferte. Eǐ cerură să li se aducă vin. Cârciumarul le aduse uă cană mare plină de bĕutură cerută și o puse în mijlocul meseǐ.

Unul din ceǐ patru streinǐ întinse atuncǐ ulcica sa și o umplu cu vin din cană. Negustoriǐ se uitară la dênsul, dar nu ȡiseră nimic. Al doilea strein făcu și el ca cel d’êntêiŭ. Negustoriǐ nu ȡiseră nicǐ atuncǐ nimic. Al treilea și al patrulea făcură ca predecesoriǐ lor, după ce schim-bară câte-va semne între dênșiǐ.

Aceiașǐ tăcere din partea negustorilor, de cât vĕȡênd pe cârciumar întorcêndu-se d’afară. eǐ ’ǐ cerură din noŭ să le aducă vin, de óre-ce cela pe care ’l adusese nefiind pentru dênșiǐ, eǐ nicǐ c’aŭ apucat să 'l guste măcar.

Cârciumarul aduse a doa cană cu vin, dar și acésta fu îndată golită de ceǐ patru streinǐ, fără ca ceǐ ce o ceruseră s’o atingă.

Atuncǐ unul din negustorǐ care se arăta maǐ arțăgos de cât ceǐ alțǐ, se sculă in picióre și apostrofând pe cutezătoriǐ carǐ aŭ vrut să ’șǐ rîȡă de dênșiǐ, invită pe însoțitoriǐ luǐ să ésă d’acolo, fiind-că locul acela era făcut pentru nisce têrîe-brâŭ, ear nu pentru nisce ómenǐ de omeniă.

L’aceste cuvinte, streiniǐ câte patru se sculară și eǐ, și fiind-că eǐ căutaŭ cérta cu lumînarea, după câte-va vorbe gróse schimbate între eǐ și nouǐ venițǐ, scóseră uă fluerătură haiducéscă și într’uă clipă se vĕȡură năvălind vre uă ȡece alțǐ înarmațǐ cu bâte și cu ciomege și tăbărîră asu-pra negustorilor și a luǐ Vintil pe care legându-ǐ cot la cot, ’ǐ scóseră afară din orândă strigând :

— La judecată ! ne-aŭ înjurat ca pe nisce câinǐ... ba ne-aŭ și bătut; avem martorǐ... La judecată și ce se va alege acolo !

— Dar unde vĕ e judecata ? întrebă unul din negustorǐ.

— Vețǐ vedea voǐ unde este când vețǐ ajunge acolo.

— Ia ascultațǐ, ómeni bunǐ, ȡise ântêiul negustor, noǐ nu v’am făcut nimic, o scițǐ fórte bine; voǐ vĕ legarățǐ de noǐ chiar de la început și acum tot voǐ ne amenințațǐ cu judecata. E óre cu drept ceia ce facețǐ?

— Or ce cuvinte vețǐ avea, le vețǐ spune înaintea judecățiǐ; noǐ nu vrem s’auȡim nimic. Pre-gătiți-vĕ dară a ne însoți fără întârȡiere, fu respunsul aceluia către care se adresaseră vorbele negustoruluǐ.

— Apoǐ cine ne încredințéză că voǐ ne ducețǐ-la locul de judecată, ear nu în vre un alt loc de unde să nu ne maǐ întórcem ? ȡise al doilea negustor.

— N’avem timp să stăm de vorbă, afară de acésta că daca vețǐ maǐ deschide gura sĕ spunețǐ un cuvênt măcar, atuncǐ nu maǐ rĕspundem de cea ce vi se va întîmpla.

Daca e așa, ȡise ântêiul negustor, putețǐ face cu noǐ ce vețǐ voǐ, noǐ nu ne mișcăm d’aci.

— Auȡǐ acolo ! vedețǐ pênĕ unde cutéză? Sunt de părere să ne cortorosim maǐ curênd de eǐ.

— Aidețǐ dară pe dênșiǐ. ȡise un altul din banda acelor têrîe-brâŭ.

— Nu te uițǐ așa, ’ǐ rĕspunse unul din fêrtațiǐ acestuia, eǐ cată să fiă judecațǐ, ear nu măce-lărițǐ.

— Să te spelǐ pe cap cu judecata, ȡise cel d’ântêiŭ, eu sciŭ ce sciŭ, și cine ’mǐ a spus mie e maǐ mare de cât mine și de cât tine, și nu mĕ voiŭ lua după vorbele tale, ci după ale luǐ, care e peste noǐ toțǐ al doilea după Domnitorul Bogdan.

Vintil simți un cuiŭ ars pĕtrunȡêndu’ǐ inima. Să fiă cu putință! cugetă el, dar atuncǐ nu póte fi altul de cât îndrăcitul de Radu !... Luǐ e sete-de sângele meŭ și el s’a jurat să mĕ stingă dupe fața pămêntuluǐ, creȡênd că va remânea atuncǐ cu Maria!... de ce n’am sciut una ca asta pe când era încă timp, că m‘aș fi desfăcut de un om care se ținea de capul meŭ ca umbra unuǐ strigoiŭ după cine vrea să ’l pérȡă?

Și cugetând ast-fel, Vintil scóse un suspin adânc aplecându-șǐ capul pe peptul sĕŭ duios.

In acel moment, uă dispută înferbêntată se ridică între cetaciǐ din orândă ! eǐ se despărțiră în doĕ tabere, una care voia să ducă pe prinșiǐ lor la judecată — și aceștia eraŭ dintre ceǐ de curênd sosițǐ după fluerătura celor d’ântêiŭ—și alta care stăruiaŭ să’ǐ ucigă pe loc. Dar fiind-că orândarul se opunea la acésta, ca să nu se compromită orânda sa, care se bucura de un nume bun, lucrul ajunse astfel că cele doĕ tabere, vĕȡênd că nu se ajunge la cuvinte, se luară la cértă și din cértă veniră la bătaiă.

Pe când eǐ se băteaŭ ast-fel, unul din negustorǐ apropiându-se de ceǐ alțǐ consoțǐ aǐ luǐ, le ȡise încet:

— Dar noǐ ce maǐ stăm aci? Daca nu ne vom folosi de învĕlmășéla în care se află eǐ, cine are să ne scape din ghiarele lor ?

— Ce să facem? întrebă ceǐ alțǐ.

— Să fugim, maǐ ales că sórele a scăpătat și întunericul care a început ne va apĕra de căutările lor.

— Să cercăm, respunseră eǐ.

Cum ȡiseră și făcură; eǐ eșiră unul câte unul fără a fi vĕȡuțǐ de nimenǐ, căcǐ orândarul nevoind să se încurce în ferbințéla turbaților sĕǐ óspețǐ, să pitise într’uă încăpere din fund unde se încuiă pe din întru asceptând finalul sceneǐ ce se petrecea dincolo de dênsul.

Eșind d’acolo, negustoriǐ precum și Vintil, dupĕ ce se munciră, ajutându-se între dênșiǐ, a scăpa de legăturile care ’ǐ ținea strînșǐ, se îndreptară în locul unde lăsaseră căruța cu productele lor.

Dar câtă le fu mirarea când nicǐ acolo și chiar nicăirǐ nu maǐ găsiră nicǐ căruță, nicǐ cai, nicǐ nimic! De doĕ orǐ le veni idea să se întórcă și s’apuce pe orândarul să le dea cea ce perise din curtea sa, dar cugetând la cea ce ’ǐ ascepta, or care din adversariǐ lor ar triumfa pênĕ în cele din urmă, înclinară maǐ mult spre mântuirea viețeǐ saŭ a liberătățiǐ lor de cât spre scăparea celor ce li se răpiseră.

— M’a mâncat fript Radu! urlă Vintil după ce se depărtă câțǐ-va pașǐ din acele locurǐ bles-temate. Asta ’mǐ era singurul miȡloc de viețuire și p’asta a pus de mi’l-a luat, adaogă el. Dumneȡeŭ să ’ǐ plătéscă pentru câte ’mǐ-a făcut pênă acum.

— Nu e timp de jale, ȡise unul din negustorǐ, și tu eștǐ furat ca și noǐ. Aidețǐ să ne iu-țim pașiǐ în tăeere ca să nu ne simță până ne vom depărta de eǐ.

Și ȡicênd ast-fel, eǐ merseră cu pașǐ pripițǐ și largǐ maǐ tótă nóptea aceia, fără a se opri de cât puține minute din când în când spre a resufla și éră’șǐ urmaŭ mersul înainte.

Abia a doa ȡi, puțin înainte de améȡi ajunseră în satul «Fontâna zînelor» de unde negustoriǐ plecară îndată spre moșia lor, iar Vintil rĕmase acasă la dênsul.

Intrând, el găsi pe Maria dimpreună cu tatăl eǐ. Volbur nu scăpase încă de influența tristelor amintirǐ ce’ǐ le înfățișa duiosul luǐ trecut fără încetare, și singura luǐ mângâiere era pentru dênsul când se vedea alăturǐ cu fiica sa iubită și cu sociul eǐ.

Când află din gura acestuia noul act de infamie cu care îl lovise Radu, și se încredința de starea proletară în care ’l făcuse s’ajungă prin uneltirile luǐ spurcate, tot sângele i se urcă în cap și sculându-se cu iuțélă de pe lavița unde se afla șeȡênd, ȡise cu glasul disperăriǐ:

— Pe cât timp va trăi acel om cumplit, care a jurat peirea nóstră, noǐ nu ne putem ascepta de cât la asemenǐ restriștǐ care se vor înmulți pe capul nostru pênă vom cădea sub greutatea lor. Eŭ nu vĕd dară altă mântuire de cât în mórtea luǐ și cu asta mĕ însărcinez eŭ, și cât maǐ curênd. Și apoǐ, când e cea dupĕ urmă, or el or eŭ, dar cată sĕ s’alégă într’un fel!

— Tată, liniscesce-te, se cercă Maria să ȡică...

— Nu va fi nicǐ o linisce pentru noǐ, pe cât el va fi în viață.

— Dar cine se cércă să fărâme pétra cu capul sĕŭ? ’ǐ ȡise Vintil.

— Sciu, ’șǐ va sfărâma capul maǐ nainte d’a fărâma pétra, rĕspunse Volbur.

— Atuncǐ pentru ce vreǐ s’aducǐ lucrul acolo? ȡise Maria: nu veȡǐ că el se află ajuns în cul-mea puteriǐ! Și ce vreǐ să facem daca veǐ lipsi și d-ta de lângă noǐ, care eștǐ sprijinul nostru cel maǐ tare!

— Sprijin se póte numi acela care are ne-voiă de sprijinul altora ? și ce maǐ pot eŭ dupĕ-ce am perdut tot ce am avut, și acum sunt amenințat să te perȡ și pe tine, copila mea, care numaǐ tu mĕ facǐ să maǐ trăesc pe lume, de óre-ce sciǐ bine care e cugetul sĕŭ cel drăcesc.

— Numaǐ acolo nu va putea ajunge nicǐ uă dată, ȡise Maria ștergând douĕ lacrimǐ care se legănaŭ pe genele eǐ cele lungǐ.

—- Numaǐ când va trece peste peptul meŭ neînsuflețit, numaǐ atuncǐ póte ajunge la cea ce năzuesce, adaogă Vintil.

— Laudele nu sunt bune de cât dupĕ fapte, respunse Volbur. Cine se laudă maǐ nainte de a face ceva fórte rar ’și ține cuvêntul. Și daca avețǐ nevoiă de învĕțămintele mele, eŭ aș ȡice să nu maǐ stațǐ uă ȡi măcar în acest sat deochiat.

— Și unde să mergem ? întrebă Vintil!

— Or unde, și cât de departe. Sunt de părere să trecem la Muntenǐ, saŭ să mĕ lăsațǐ să înde-plinesc cea ce cuget în privința aceluǐ cumplit de care voiŭ să vĕ scap.

— Oh ! nu ; numaǐ asta nu tată, mĕ tem să nu ’țǐ se întîmple vr’un rĕŭ de care să mĕ mus-tre cugetnl că te-am lăsat să facǐ cea ce aǐ ȡis.

— Atuncǐ să plecăm d’aci.

— Maǐ bine să plecăm.

— Dar cum vom pleca, ȡise Vintil, pe timp de érnă și fără miȡlóce, într’uă depărtare așa de mare ?

— Eată tot ce-mǐ maǐ remâne, copii meǐ, ȡise Volbur, scoțênd din chimirul sĕŭ câte-va monede de argint pe care le resturnă pe masa unde se afla Maria și Vintil. Păstram aceștǐ bănișorǐ pen-tru ȡilele mele bĕtrâne când n’așǐ maǐ fi în stare să muncesc, dar acum nu maǐ ’mǐ e aminte de mine când vĕ vĕd pe voǐ suferind. Luațǐ aceștǐ banǐ, și de mâine începețǐ să vĕ facețǐ pregătirile de drum cum vĕ vețǐ pricepe maǐ bine.

— Am putea să cumpĕrăm uă altă căruță cu doǐ daǐ, și tot ne maǐ rĕmân câțǐ-va banǐ, ȡise Vintil după ce numĕră suma ce le-o dedese Volbur.

— Cum vețǐ sci; numaǐ veȡǐ că nu prea aǐ parte de căruță cu caǐ.

— Ceia ce mi s’a îutâmplat uă dată, nu mi se va întêmpla de două orǐ, respunse Vintil.

Apoǐ întorcându-șǐ ochiǐ împrejurul sĕŭ;

— Dar bĕtrâna Catrina n’o vĕȡ p’aci; unde este ea?

— A plecat chiar de erǐ, respunse Maria.

— Pentru tot-d’auna?

— Nu creȡ... nicǐ ea nu scia cât o să stea, dar a primit uă scire că uă soră a eǐ maǐ mică robită și ea maǐ de mult la Tătarǐ, s’a întors din țara lor și ajungênd într’un sat, nu prea de-parte d’aci, a murit dintr’uă răceală ce o suferise pe drum, ast-fel că s’a dus cu lacrămile pe ochǐ, biata bĕtrână, tristă că n’a maǐ apucat’o în viață dupĕ două-ȡecǐ anǐ de despărțire.

Eǐ maǐ vorbiră ceva despre datoria lor d’a ascepta întórcerea Catrineǐ, pe care nu era cu drept s’o părăséscă în starea eǐ cea tristă în care remăsese, apoǐ Maria adusese demâncare părinteluǐ și sociuluǐ eǐ, și fiind prea târȡiŭ, eǐ se culcară cugetând cum să puiă maǐ bine în lucrare pla-nul plecăriǐ, fâcêndu-șǐ nălucele cele maǐ frumóse despre noua viață ce ’ǐ ascepta în țéra, unde se găteaŭ să se ducă.

A doa ȡi Vintil se sculă pe la cântătorǐ și șe duse să ’șǐ cate uă căruță cu caǐ de vênȡare.

Cercarea luǐ ênsă fu deșartă de óre-ce în satul lor nu fu cu putință să găséscă cea ce căuta. A fost dară nevoit să se depărteze cale de maǐ bine de două ȡile spre a cerca aiurea.

Maǐ bine de uă sĕptĕmâna trcu de la plecarea luǐ Vintil.

Maria era plină de grije pentru soarta soțiuluǐ eǐ, despre care nu maǐ scia nimic de atâtea ȡile. Tatăl săŭ de și împărtășea temerile eǐ, făcea tóte putințele a i le ascunde, pentru a nu aduce aminte cea din urmă scenă ce se întêmplase aceluǐ nefericit soțiŭ și care putea să i se maǐ întêmple, fără ca să maǐ scape cum a scăpat de cea d’ântêiŭ când erea să caȡă victimă a ómenilor pușǐ de Radu ca să ’l ucigă.

Si find-că vorbirăm de cumplitul sĕŭ persecutor, să spunem că el aflând nedibăcia sbirilor luǐ care din cauȡa bețieǐ lor lăsară să ’ǐ scape din mână prada sa atât de asceptată, în furia mâ-nieǐ sale, ucise cu ghióca sa doǐ dintr’ênșiǐ fiind dintre ceǐ alţǐ uniǐ rĕnițǐ în bătaia ce o avuseră între dênșiǐ, iar alțiǐ fugițǐ de frica luǐ Radu.

Acesta se întórse lângă suveranul sĕŭ plin de speranța ce i-o da noul plan ce și’l croise pentru perderea rivaluluǐ sĕŭ.

— Găsind dară într’uă ȡi, pe Bogdan singur în camera sa de audiență, ceru să-ǐ vorbéscă de-spre înalte interese de stat.

— Ce aǐ să-mǐ maǐ spuǐ ? îl întrebă domnitorul, care de la un timp încoa începuse să aibă uă umbră de prepus despre buna credință a ministruluǐ sĕŭ, prepus pe care i l’a insuflat marele sĕŭ căpitan Petrișan aflând disgrația cea nedréptă în care căȡuse amicul sĕŭ Vintil.

— Măria Ta, respunse Radu înclinându-se sub masca ipocriseǐ sale; ca un om credincios ce-țǐ sunt, am datoria a-țǐ descoperi ceia ce se petrece în țéra Măriei Tale într’un loc unde dupĕ voia ce-mǐ aǐ dat m’am dus ȡilele trecute.

— Și ee se petrecea p’acolo? să vedem, ȡise Bogdan așeȡêndu-se a lene pe uu scaun înalt și îmbrăcat în roșu, alăturǐ cu uă masă asemenea acoperită cu o materie de lână roșiă.

— Măria Ta, respunse Radu, sunt uniǐ din supușiǐ Mărieǐ Tale care nu se mulțumesc de noul așeȡĕmênt ce l’aǐ dat țĕreǐ și . . .

— Și ce fac? întrebă Bogdan vrênd sĕ pĕtrunȡă cu ochiǐ luǐ în cugetul aceluǐ miserabil.

— Și uneltesc ascunșǐ în umbră, căderea Mă-rieǐ Tale.

— Cine sunt aceǐ ómenǐ nemulțumițǐ?

— N’am putut încă afla numele lor, dar sciŭ locul unde se adună și cunosc scopurile lor as-cunse, pentru care n’am maǐ stat sĕ ’mǐ maǐ vĕd de interesele mele, ci am alergat să-țǐ fac cunoscut MărieiTale cele descoperite.

Bogdan stătu să cugete puțin, apoǐ intorcêndu-se către Radu, ’ǐ ȡise cu tonul cel maǐ na-tural :

— Și mulțǐ sunt óre ceǐ nemulțumițǐ ?

Radu nu s’așcepta la acésta întrebare, cu tóte acestea respunsul nu fu greŭ pentru dênsul a ’l găsi,

— Mulțǐ nu sunt, Măria Ta, ȡise el, dar sunt tot unul și unul.

— Și unde lucréză eǐ?

— In satul ce se numeșce Fontâna Zînelor.

— Și ce creȡǐ că pot să facă ?

— Mĕ tem, Măria Ta fiind-că sciŭ că tot d’auna rĕul se tace maǐ ușor de cât binele. Apoǐ nișce ómeni ca aceia care umblă să’șǐ ajungă la scop cu or-ce preț, chiar cu acela al viețeǐ lor, or face vr’un neajuns, vr’uă învălmășeală în țéră pe când are așa mare nevoiă de liniște și de pace.

— Eată părerea mea, ȡise Bogdan sculându-se și preumblându-se prin casă ; daca ceǐ nemulțu-mițǐ sunt în mare numĕr, atuncǐ dreptatea e a lor, și or-ce ar face un om ca să oprească pute-rea număruluǐ nedrept saŭ fără judecată e în zadar, ear daca ceǐ nemulțumițǐ sunt puținǐ la numĕr atuncǐ, n’am de ce să mĕ tem de eǐ.

— Dar ceǐ pucinǐ când sunt pricepuțǐ, se înmulțesc într’uă clipă cu puterile vecinilor, observă Radu.

— Care vecinǐ ? întrebă domnitorul oprindu-se în fața luǐ Radu.

— Tătariǐ, Măria Ta, care fiind bătuțǐ și alungațǐ din țéră, asceaptă cea maǐ mică împrejurare priincioasă ca să intre din noŭ în țéra nóstră maǐ ales când se vor vedea ajutațǐ de uă sé-mă din aǐ noștrǐ.

— Și ast-fel fiind lucrururile, precum le ȡicǐ, ce creȡǐ că remâne de făcut? întrebă Bogdan.

— Măria Ta, scie, maǐ bine de cât mine, respunse Radu.

— Dar voiŭ s’auȡ din gura ta.

— Când urlă lupiǐ împrejurul turmeǐ de oǐ, câiniǐ păzitorǐ latră ca să dea de scire ciobani-lor și atuncǐ eǐ sar cu ciomege și cu ce arme pot avea și ucid lupiǐ saŭ ’ǐ pun pe fugă; ear când câiniǐ dorm și cobaniǐ n’aŭ de unde afla apropierea lupilor, atuncǐ biata turmă cât și păstoriǐ eǐ să se spele pe mâinǐ de viață.

— Eŭ nu voiŭ face așa, ȡise Domnitorul; nu voiŭ ca nimenǐ să fie ucis fără a fi judecat. Voiŭ dară ca toțǐ aceia asupra cărora tu aǐ prepus că uneltesc spre a strica țéra și așezămintele eǐ, să se aducă înaintea mea și eŭ să ’ǐ judec, și daca voiŭ găsi că sunt drepte ȡisele tale, atuncǐ eǐ ’șǐ vor lua resplata, ear de se vor găsi curațǐ, li se va da drumul.

— Fie voința Mărieǐ Tale împlinită, respunse Radu, care întrevedea în otărîrea Domnttoruluǐ ântêia parte a planuluǐ sĕŭ realizat și care ’șǐ reserva. pe seama sa realisarea părțiǐ a doua.

Chiar în ȡioa aceia el începu a-șǐ face pregătirile pentru ca să aducă pe Vintilă și pe Volbur legațǐ în fiare și sub cea maǐ gravă acusare de înaltă trădare în contra țĕreǐ și suveranuluǐ.

Cu toate acestea, se afla cine-va aci care, chiar de la început urmărea pe Radu pas cu pas, care nu ’ǐ scăpa nimic din câte făcea și din câte voia să facă și care ascultase din ușea d’alăturǐ, fără a fi văȡut și sciu chiar cele din urmă cuvinte ale convorbireǐ ce o avu cu Domnitorul.

Acesta era marele căpitan Petrișan

El cunoscea caracterul cel cumplit al luǐ Radu din descrierea ce ’ǐ făcuse Vintil și din urgia la care făcuse pe acesta să caȡă. El scia asemenea causa din care provenise tótă ura luǐ Radu pentru Vintil și pentru părintele Marieǐ. Dar fiind-că îl priveghea d’aproape, și find-că și el se bucura de tótă încrederea Domnitoruluǐ care’l cercase în maǐ multe împrejurărǐ, și pe d’altă parte find-că ajunsese să simtă o mare iubire pentru Vintil, se interesa așa mult de sórta acestuǐ nefericit, în cât nu lăsa nicǐ un mijloc ne pus în lucrare ca să rupă uă dată pentru tot-d’auna masca trădătoruluǐ.

Petrișan, precum am arătat chiar de la înce-putul istorieǐ noastre, era un om cărunt, maǐ alb chiar, și viața cea aspră pe care o trăise pên ’aci, precum și mulțimea ranelor ce primise în maǐ multe lupte în carǐ s’a aflat cu inimiciǐ țĕreǐ sale, nu’ǐ garantaŭ uă lungă viețuire. Apoǐ ce-ǐ maǐ trebuia luǐ să trăéscă, ȡicea el adesea, acum după ce și-a vĕȡut visul cu ochiǐ, care, după dênsul, însemna mântuirea patrieǐ sale de apăsătoriǐ saŭ subjugătoriǐ eǐ. Afară de asta, el erea singur pe lume, n’avea pe nimenǐ maǐ de aproape pentru fe-ricirea căruia să trăéscă, deși avea destulă avere pentru ca să pótă face fericirea cuǐ-va.

Nicǐ uă dată n’a fost însurat și nimenǐ nu scia să’l fi văȡut interesându-se cu amor de vr’uă femeiă. Singura sa iubire și tot cultul ce’l avusese din frageta luǐ junețe era numaǐ pentru țéra sa, pentru scăparea eǐ de jugul barbarilor.

Și acum când patria luǐ nu maǐ avea nevoiă de dênsul, sufletul sĕŭ cel nobil îl apleca spre bi-nele aprópeluǐ sĕŭ, și maǐ ales când acesta se întîmpla să fiă din amiciǐ aleșǐ de inima sa.

Dar, or cât de bine dispus se afla el pentru aceǐ ce meritaŭ iubirea și ajutorul sĕŭ, tot atât de dispus erea să pedepsească pe ceǐ rĕǐ, când putea s’o facă. El nu putea prin urmare să trécă cu vederea relele uneltireǐ întrebuințate de Radu spre a perde pe fratele sĕŭ de cruce fără nicǐ uă dreptate, ci numaǐ spre a-șǐ puté îndeplini un scop miserabil.

Lupta dară începu pentru dênsul; ea să făcea încet, într’ascuns pênă la un timp, dar cu mult tact și cu multă prevedere, de óre-ce se temea ca nu trecênd de intrigant să-șǐ deóche singur planul șî să deviă vătămător aceluia pe care voia să ’l apere, ear antagonistuluǐ sĕŭ să ’ǐ dea fără voia luǐ uă nouă forță prin neputința d’a ’l combate.

Să lăsăm acéstă intrigă a-șǐ urma mersul eǐ natural între aceǐ doǐ luptătorǐ, și să ne întór-cem la aceia pe carǐ ’ǐ lăsarăm pentru ca să ne o-cupăm un momnnt de cele ce se petreceaŭ departe de dênșiǐ.

Am ȡis dară maǐ sus că Maria era nemângâiată de întârȡierea soțiuluǐ eǐ, despre care nu maǐ aflase nimic de uă lună trecută și maǐ bine. Acum étă uă lună trecută și încă nu se scia nimic de sórta aceluǐ om.

— Ce să fie de nu se maǐ vede Vintil, întrebă Maria pe bĕtrâna Catrina care se întorsese de câ-te-va ȡile în sinul familieǐ sale adoptive.

— Eŭ mĕ tem de un lucru, respunse Catrina.

— De ce te temǐ? Întrebă Maria, îngălbenind la vorbele bĕtrâneǐ.

— Multe se vorbeaŭ p’acolo pe unde am fost, ȡise ea, maǐ sciŭ și eŭ...

— Și ce aŭ auȡit vorbindu-se ? spune maǐ cu-rênd.

— Póte să fiă și minciunǐ, dar se spune că o-mul d-tale, și chiar părintele d-tale, sunt dațǐ în judecată pentru că s’aŭ cercat să rescóle țéra a-supra nouluǐ Domnitor, și miramaș de n’ar fi pus mâna pe unul pênĕ să o puiă și pe cel-alt.

— Dar când aŭ vrut eǐ să rescóle țéra? Asta e o minciună și nu e de creȡut.

— Așa aŭ fost mulțǐ de părere, și de aceea ȡiceaŭ că la’s să’ǐ judece, eǐ sunt curațǐ, și Dom-nitorul fiind drept are să le dea drumul la a-mêndoǐ.

— Când ar fi așa!.. Dar cine ’ǐ-a înegrit așa în ochiǐ Domnitoruluǐ?.. Oh! fară îndoélă spur-catul de Radu, că n’are cine altul ... Și tata ca-re n’a maǐ venit d’aséră ? . .. Mĕ tem că nu va fi pățit ceva!

— ’Mǐ-aǐ spus că a plecat pe urma luǐ Vintil.

— Eǐ da; și ’l am rugat ca să nu lase să trécă uă ȡi măcar far’amǐ trimite scire despre unde se află și ce face.

— Póte că va veni ; de ce ’țǐ facǐ inimă rea așa îndată, că nu e bine. Eŭ cred c’are să via curênd și d’acea nu ’țǐ a trimis vorbă.

— Să te auȡă Dumneȡeŭ să se întórcă amên-doǐ cât de curênd, că de unde nu, să sciǐ că mĕ duc și eŭ după eǐ : încaltea daca vor fi perit eǐ, să per și eŭ cu dênșiǐ.

— Vai ! cum aǐ să mergǐ, uă femeiă tênĕră și singură ! ȡise bêtrâna Catrina.

— Uite așa cum mĕ veȡǐ.

— Apoǐ daca veǐ face una ca asta, să sciǐ că nu te las singură. Viŭ și eŭ cu d-ta or unde te-aǐ duce. Acum timpul s’a maǐ împrimăvărit și nu’mǐ maǐ pasă de frig.

— Cum veǐ voǐ, ȡise Maria după nn lung sus-pin ce’ǐ scăpă fără voiă.

Cu tóte acestea ȡilele treceaŭ, și nicǐ ginerele nicǐ socrul nu se vedeaŭ și nu se auȡea despre dênșiǐ, de cât cele ce spusese bĕtrâna Catrina că se vorbeaŭ și cele ce fuseseră întărite de maǐ mulțǐ, că adică amêndoǐ aceștǐ dispăruțǐ fiind dațǐ judecățiǐ, aŭ fost luațǐ de ómeniǐ domnescǐ de unde aŭ fost găsițǐ și condușǐ sub bună pază la Sucéva unde era să se judece.

Tóte aceste sgomote ajunseră a fi și maǐ acre-ditate atuncǐ când Maria, după cum ’șǐ promise-se, plecând din preună cu Catrina în căutarea pă-rinteluǐ și a soțiuluǐ eǐ și luând aceleașǐ încredin-țăreǐ, pretutindinea or pe unde a trecut, se armă cu otărîrea cutesătóre de a se duce pênĕ la locul unde se vorbească urma să fiă judecata, uă distan-ță așa depărtată petru nisce femeǐ !

Acéstă cale lungă și ostenitóre ele o făcură maǐ mult pe jos; se întîmpla cu tóte acestea ca să în-tîlnéscă în drumul lor câte un car cu boǐ saŭ cu caǐ, care urma aceiașǐ cale și proprietarul aceleǐ trăsurǐ le scutea de uă mare parte din drum lu-ându-le în trăsura lor. Cât despre mâncare, acé-sta privea pe Catrina, care dispunea de óre carǐ micǐ fondurǐ remase după mórtea suroreǐ sale, dar carǐ nu eraŭ îndestulătóre pentru a plăti și transportul lor.

Bordeele și orândele eraŭ fórte depărtate una de alta, astfel că numaǐ uă dată pe ȡi le era cu putință a mânca ceva, numaǐ séra când trebuia să se culce, neputênd umbla nóptea pe drum.

Când ajunseră la Sucéva, și pên’a nu intra în oraș, treǐ ómenǐ necunosuțǐ eșiră dintr’uă casă și, după ce se apropiară de acele doĕ femeǐ, le întrebară de unde veneaŭ ; apoǐ, după respunsul ce’l primiră de la dênsele, le maǐ priviră cu uă căutătură cercetătóre, și maǐ consultându-se în-tre eǐ, întrebară călĕtórele despre scopul veniriǐ lor în acel oraș. Când li se spuse că ele veneaŭ să caute pe Volbur și be Vintil de carǐ se vor-bea că ar fi dațǐ judecățiǐ, unul din ceǐ treǐ ne-cunoscuțǐ, care părea maǐ mator de cât ceǐ-alțǐ le ȡise să ’ǐ urmeze.

Ele se luară după dênsul, ne maǐ avênd înco-tro, și’ǐ urmară, fiind și ele urmate de ceǐ-alțǐ douǐ

Uă scară lungă le conduse într’uă sală mare de unde se împărțeaŭ maǐ multe camere în drép-ta și în stânga. Conductorul lor deschise uă ușe și ȡise celeǐ maǐ tinere să intre ; ea intră, și ușa fu îndată închisă la loc și încuiată, după care conductorul luă cheia la dênsul, apoǐ deschise a doa unde vru să introducă pe femea cea bĕtrână.

Catrina se cercă să observe conductoruluǐ eǐ că ar dori să stea împreuuă cu femea cea tênĕră care nu putea locui despărțită de dênsa, țiindu-ǐ loc de mamă.

— Aci e locul d-tale, ’ǐ respunse conductorul cu un surîs rĕutăcios. Maǐ têrȡiŭ vom vedea ce e de făcut.

Bĕtrâna femeă fu nevoită a se supune și, după ce intră și ea în camera ce i se arĕtase, ușa fu asemenea închisă și cheia luată.

Doĕ óre trecură asfel. Sórele apusese de mult, și acum nóptea ’șǐ respândi întunericul pretutin-denǐ.

Maria sta p’un fel de scaun de lemn la uă fe-réstră care da în stradă; ea era cu cotul resi-mată de tăblița ferestreǐ și cu capul aplecat pe mâna eǐ absorbită în diferite cugetărǐ, fără ca să le pótă aținta nicăirǐ, atât de confuse și încurcate eraŭ ele.

Ce însemnaŭ acele întrebărǐ ce i se făcuseră ? Pentru ce acum se afla ea închisă în acea came-ră întunecósă și despărțită de însoțitórea eǐ? Cine ereaŭ aceǐ treǐ necunoscuțǐ carǐ semĕnaŭ pușǐ în-tr’adins ca să le ésă înainte și să le ducă în a-cel loc ce se părea a fi ca uă închisóre ? Oare so-țiul eǐ, precum și părintele eǐ, se aflaŭ în acel o-raș saŭ ceia ce li se spusese în privința lor a fost cu scop numaǐ d’a le amăgi pentru ca să puiă în urmă mâna pe ele și să le închiȡă aci ?

Dar daca tóte astea eraŭ efectul uneǐ uneltrǐ drăcescǐ a mișeluluǐ de Radu, care nu se lăsa pên’ a nu pune în lucrare scopul sĕŭ cel spurcat în privința eǐ ?

Acéstă ideă din urmă o făcu să se cutremure. Alte ideǐ întunecóse, unele maǐ triste de cât al-tele, năpădiră după acésta; ea stătu cufundată în-tr’uă tăcere adâncă, cu ochiǐ uscațǐ, fără a maǐ găsi uă lacrimă, făr’ a scóte nicǐ un suspin, ci într’uă stare de încremenire complectă.

Sgomotul ușeǐ care se deschise pe neasceptate o făcu să tresară din letargia eǐ. Un om se vĕȡu intrând și aducênd într’uă mână uă lumînare a-prinsă și într’alta uă ólă cu apă de bĕut.

El puse tóte acestea pe masă și se gătea sĕ ésă, când Maria se sculă din locul eǐ și apro-piându-se de dênsul:

— Pentru ce sunt pusă aci? îl întrebă ea cu glasul cel maǐ duios.

— Așa e voința Domnitoruluǐ, rĕspunse în-trebatul.

— Dar ce am făcut eŭ pentru ca să fiŭ în-chisă ?

Nu eștǐ numaǐ d-ta singură, și maǐ sunt și alțiǐ carǐ stau aci închișǐ de câte-va ȡile.

— Și cine sunt aceia ?

— Sunt tot din satul Fontâneǐ Zînelor, carǐ urméză a fi judecațǐ pentru uneltirǐ de înaltă trădare.

— Și pentu ce n’aŭ fost judecațǐ pênĕ acum ? întrebă Maria care înțelesese carǐ eraŭ ceǐ alțǐ ce urmaŭ a fi judecațǐ.

— Pentru că lipseaŭ doĕ femeǐ cu carǐ eraŭ să fiă uă dată judecațǐ. Acele doĕ femeǐ eraǐ d-ta și bătrâna care te însoțea. Oameniǐ domnescǐ e-raŭ trimișǐ ca să vĕ aducă, dar s‘aŭ întors a-séră aretând că nu v’a găsit. Din întîmplare astă-ȡǐ venirățǐ singure și după semnele ce eraŭ-date, și chiar după spusa d-vóstră din ce loc veneațǐ, ațǐ fost cunoscute și aduse aci. Și acum mĕ értă că nu maǐ pot sta, fiind că am să vĕȡ și de ceǐ alțǐ carǐ m’ascéptă să le duc lumină și apă..

Đicênd acestea, el eși repede făr’ a maǐ lăsa timp Mărieǐ sĕ’l maǐ întrebe, și ea se întórse la locul eǐ unde auȡǐ cheia ușeǐ sale întorcêndu-se pe din afară și scósă din brósca eǐ.

Idea d’a fi dațǐ judecățiǐ pentru fapte de care se scia atât pe sine cât și pe ceǐ alțǐ aǐ eǐ cu totul streinǐ nu ar fi spăimântat’o nicǐ de cum, daca n’ar fi sciut că în fruntea acestor uneltirǐ drăcescǐ era inemicul lor neîmpăcat, care ar fi fost in stare să facă pe Domnitor să créȡă că albul e negru și negrul alb. Tot cuvîntul avea dară a se teme de ticăloșia aceluǐ om.

Temerile și grijile eǐ o ținură deștéptă tótă nóptea.

Đioa o găsi ast-fel, când ușa i se descuia și omul cel mator care se închisese în ajun în ca-mera unde se afla, intră cu o chârtiă în mână pe care o citi Mărieǐ faciă și cu bătrâna pe care' o adusese într’adins ca s’asculte și ea coprinsul aceleǐ chârtiǐ.

Ea copridea un ordin al Domnitoruluǐ către ministrul sĕŭ Radu, pe care îl însărcina să ju-dece pe Volbur, pe Vintil, precum și pe cele doĕ femeǐ pentru crima de înaltă trădare în care fu-seseră inculpațǐ.

Cel ce era însărcinat cu judecata ascepta chiar in fața loculuǐ în satul Fontâna Zînelor, unde crima fusese descoperită.

După cetirea înaltului ordin, Maria căȡu în brațele bătrâneǐ Catrina, care o susținu pe sînul eǐ cercêndu-se prin maǐ multe cuvinte mângâetóre a o face să-șǐ viă în fire și a ’șǐ pune credința în Dumneȡeŭ, de óre ce lucrul nu putea fi așa de rĕŭ cum și ’l închipuia dênsa înainte d’a se face.

Câte-va minute după acésta, uă trăsură lungă și închisă, cu perdele negre de pele grósă și trasă de patru caǐ țepenǐ se opri la scară.

Volbur, Maria, Vintil și Catrina fură invitațǐ să se urce în trăsură, care porni îndată în sbo-rul iuțeleǐ cailor.

Ea era însoțită de opt călărețǐ, patru la stânga și patru la drépta, însărcinațǐ cu privegherea a-celer nefericițǐ ca să nu scape vre unul din-tr’ênșiǐ.

Era de diminéță când trăsura eși din oraș, șl după doĕ saŭ treǐ popase ce făcu pentru ca să resufle caiǐ, ajunse séra la marginea unuǐ crâng unde se opri din noŭ.

Atuncǐ patru din călărețǐ veniră cu câte uă petică albă în mână și legă fie-care ochiǐ acelor prevenițǐ, carǐ înțelegând cea ce era săli se în-tîmple, cerură voiă sĕ se îmbrățișeze între dênșiǐ pentru cea din urmă óră.

— Vețǐ avea timp sĕ vĕ îmbrățișațǐ când vețǐ ajunge la locul unde ne ducem, ȡise unul din gardianiǐ lor.

— Fia, rĕspunse Volbur cu inima împetrită și îșǐ plecă capul spre i se lega ochiǐ.

Trăsura porni din noŭ. Nimenǐ nu știa unde și când era să se opréscă, dar câte patru eraŭ în-credințațǐ că sórta ce ’ǐ ascepta nu era din a-celea pe carǐ ar putea să o înfrunte cine-va și pe care eǐ aŭ înfruntat’o de atâtea orǐ. Póte că le ar fi maǐ rĕmas uă raȡă de speranță daca era un altu care să ’ǐ judece, dar Radu !....

Câte-va óre maǐ trecură încă. De o dată tră-sura se opri.

Maria simți că i se rupse ceva din inimă, dar se conținu spre a nu se arăta fricósă și să des-curagieze și pe ceǐ alțǐ.

Eǐ fură invitațǐ a se da jos din trăsură ; apoǐ fură condușǐ pe uă scară de vr’uă cincǐ-spre-ȡece trepte.

Acolo li se ȡise să stea în loc, și simțiră uă mână rece care deslegă ochiǐ lor de petica cu care eraŭ legațǐ.

Era uă sală mare acea în care se vĕȡură el.

In fund, pe un loc înălțat, Radu sta pe un scaun mare înaintea uneǐ mese acoperită cu maǐ multe chârtiǐ și cărțǐ.

In drépta și în stânga luǐ, se vedeaŭ maǐ mulțǐ ostașǐ înșirațǐ și armațǐ cu tot felul de arme.

Sala era așa de puțin luminată că, dacă aceia ce era să fiă judecațǐ n’ar fi sciut maǐ dinainte câ judele lor cel mare era Radu, nu l’ar fi cu-noscut nicǐ uă dată în întunecimea cc domnea împrejurul lor ; tótă sala era luminată numaǐ de uă lumînare.

Cu tóte acestea unul din gardirniǐ carǐ înso-țiseră trăsura preveniților, și care fu recunoscut în urmă că era acela ce venise să le citéscă cele puse la cale de Domnitor, se urcă pe estrada unde se afla Radu șeȡênd pe scaun și scoțênd din sînu’ǐ uă chârtiâ citi cele următóre:

«Noǐ, Bogdan Dragoș, Domn al țĕreǐ Moldoveǐ, încredințându-ne că supușiǐ noștriǐ Volbur, Ma-ria fiica sa și Vintil Sandomir, câte treǐ din satul Fontâna Zînelor, precum și femea Catrina care locuește cu maǐ sus numițiǐ, aŭ fost pe ne-drept pîrîțǐ că uneltesc resturnarea scaunuluǐ dom-nieǐ mele, cerênd pe sub mână ajutorul tătăresc, și fiind că acela care a adus asemenea pîră asupra numiților, a fost prins și în alte fapte mîrșave către fața nóstră și către țéră, am pus la cale pe de uă parte să pedepsim prin mórte pe acel mișel dupĕ faptele luǐ nelegiuite și uricióse luǐ Dumneȡeŭ și ómenilor, iar pe de alta să res-plătim pe sus numițiǐ Românǐ adevĕrațǐ pentru câte aŭ suferit eǐ, atât pentru binele țĕreǐ cât și de pe urma aceluǐ om cu suflet de fiară, care ’ǐ-a gonit tótă viața luǐ. Deci le dăm stăpî-nirea satuluǐ numit Fontâna Zînelor din preună cu curtea bolovănită și cu casele ce am pus să se înalțe peste cele zidite în pămênt, unde aŭ lucrat maǐ mulțǐ Românǐ bine voitorǐ pentru țéră, ca să fiă ale lor pe viață și a copiilor acestora, luând și din satul numit maǐ sus tot venitul pe séma lor și a copiilor din copii lor.»

«Bogdan Dragoș.

E cu putință a se descrie întipărirea ce pro-duse acésta nouă citire asupra acelora carǐ ve-neaŭ să’șǐ primească uă moarte sigură, și acum se vĕȡură de uă dată umpluțǐ de favoarea Domn-itoruluǐ și de uă miiă de bunătățǐ nevisate de dênșiǐ!

Ușa săleǐ se deschise atuncǐ, și eǐ întorcên-du-șǐ capul vĕȡură pe marele căpitan Petrișan care venea spre dênșiǐ radios de veselie și le strînse mâna.

La un semn ce făcu el, sala se lumină peste tot, și eǐ putură vedea ca acela pe care’l creȡu-seră de Radu, nu era de cât cadavrul acestuia căruia i se tăiase capul și se așeȡase la loc ast-fel că, în întunericimea ce se afla în sală, nimenǐ nu putea să cunóscă dacă era viŭ saŭ mort.

Cadavrul luǐ Radu fu atuncǐ transportat d’a-colo și îngropat într’un mormênt ce fusese maǐ dinainte săpat.

Petrișan trecu apoǐ cu cei patru amicǐ aǐ luǐ în-tr’uă altă sală unde’ǐ aștepta un prânz minunat și vinurile cele maǐ alese pe uă masă întinsă.

Câte patru fiind flămânȡǐ de óre ce nu mâa-caseră din ajun, se puseră la masă cu cea maǐ mare fóme și statură pênĕ aprópe de ȡiuă.

— Ast-fel scie Bogdan să facă dreptate, ȡi-cea Petrișan la masă.

—S’aibă țéra parte tot de asemenǐ Domnitorǐ, rĕspunse Volbur, și toțǐ închinară în sănătatea luǐ Dragoș Bogdan.