BUZESCU
DE
IOAN DUMITRESCU
CAPITUL I. Haremul și Condamnata
— II. Misterul și Scaparea.
— III. Amorul și Narațiunea.
— IV. Resbelul și Amanta.
— V. Trădatorul și fatalitatea.
Prețulu este 4 Sfanți
Librarul Editor George Ioanid
Bucureștĭ
1858
RADU BUZESCU.
RADU
BUZESCU
DE
IOAN DUMITRESCU
CAPITUL I. Haremul și Condamnata
— II. Misterul și Scaparea.
— III. Amorul și Narațiunea.
— IV. Resbelul și Amanta.
— V. Trădatorul și fatalitatea.
Prețulu este 4 Sfanți
Librarul Editor George Ioanid
Bucureștĭ
1858
TIPOGRAFIA LUI FERDINANT OM.
RADU BUZESCU.
CAPITOL ÎNTIŬ.
HAREMUL ȘI CONDAMNATA
I.
La anul l595, temerea cea maĭ mare domina în vekea cetate Rușcugŭ ; glorioasele victoriĭ reputate de armiea romînă se răspîndise în tot imperiul, și la numele Mi h a i u ! tremura tot musulmanul.
Bătrînul Mustafa rămăsese în saraiul săŭ gîndinduse numaĭ la nuoă Învențiĭ de apărare în contra giaurilor hainițĭ.
La înălțarea fumuluĭ ce lăsa din arzânda luĭ nergelea, i se reprezantă atacul cel maĭ teribil care peste puține zile trebue să cază ca un trăsnet ceresc asupra fortereți sale. . . de-o dată devine palid... mîna-ĭ tremura și părăsește nepeleaoa . . o grozavă scîrșnire a dinților , esplică toată mîniea către enemic, și niște gemete sinistre, ă pe față durerea ce suferă în centrul inimiĭ sale pentru pierderea vekiĭ cetățĭ, care i se zugrăvea în aparință, predată flacărilor. . . un moment și iarășĭ revine din acest delir. . . se vede singur în cabinet și își aduce aminte de nergelea. . . o ridică, dar ea se stinsese . . . rostește cîteva cuvinte mulțumitoare profetuluĭ, și se pregătește din noŭ așĭ reîncepe fumarea misterioasă. . .
II.
În tăcerea nopturnă nu să aude nicĭ un sgomot... santinelele Murilor slobozea din cînd în cînd, cîte o strigare melancolică, și imamiĭ din turnurile gamiilor vestesc ruga de miezul nopți!
Pașa care așteaptă pe șefi oștiri sale , era în mare nerăbdare . . . se supără de atîta întîrziere și acuză pe fiul său, ce era trimis ca să-ĭ keme.
Sprintenul Ali! îndeplinea cu stăruință misia impusă asupră-ĭ, și acum se află în preajma saraiului cu bravi capitanĭ.
Pașa tresare la resunetuș unor kinturĭ versificale în onoarea luĭ beiuluĭ Ali....
Să trăiască Mustafa,Al nostru slăvit pașa !Să trăiască și Ali,Beiul de la Capisĭ...Să trăiască toțĭ delii!Eniceri și topcii,Alah! să-ĭ întăreascăPe giaurĭ să biruiască!. .
„Iată bravi meĭ căpitanĭ. . . eĭ bine, el sosesc „la timp. . . pasurile lor se aud urcînd treptele „saraiuluĭ . . . eŭ trebue să mă prepar aĭ priimi.
Acestea roști pașa cu severitate și abandonă fumînda nergelea. Trăsurile feți sale devin din ce, înce, maĭ liniștite; se scoală repede după sofa, ațintă privirea către ușa care se deșkide și lasă slobodă intrarea a treĭ bravĭ musulmanĭ.
Eĭ se plecară înaintea pași făcînd lungĭ temenele pînă la pămînt.
„Alah! săte ție o slăvite pașa! — rostiră ce-ĭ treĭ cavalerĭ.
III.
Atins de respectuasele lor înkinăciunĭ, pașa le zâmbește puțin... după un mement devine iarășĭ sever . . . își aruncă vînoasa mînă pe mînerul iataganuluĭ, adresînduse către aceștĭ treĭ șefĭ musulmanĭ.
— Voĭ știțĭ dragiĭ meĭ vitejĭ că giauri saŭ hainit și aŭ jertfit o mulțime de osmanliĭ. . . Padișahul aŭ trimis un ferman pentru pierderea luĭ Mihaiŭ prințul lor, dar vaĭ! infortunatul Emir saŭ făcut ciopățĭ cu toțĭ neferi luĭ și saŭ aruncat în dupăre.
—Pentru perderea capuluĭ său vor fi toate acestea, răspunsă ceĭ treĭ răsboĭnicĭ.
— Slăvitul nostru padișah a hotărît să trimiță pe Cara-Mustafa cu o sumă mare de oștire, să robească toată țara necredincomilor și s'o prefacă în pașalic.
„Alah să-ĭ ajute! Alah! să-ĭ ajute! — strigară toțĭ de odată.
Padișahul să trăiască !!Și alah ! să-l întărească;Ca să poată,Să robeascăToată țaraRomînească!Ce acum s′a hainit;S′o reducă-n pașalic.
Paşa priveşte cu îndoială junimea ecstaziată se pare că acoară eroizmul lor; dar temerea sinistră i se zugrăvește iarăș pe încrețita sa frunte.
— „Eĭ bine bravilor, zise el, curagul vostru „sa dovedit în maĭ multe resbele! însă, vă re-zic, „nu maĭ puțin să vă sfiițĭ astăzĭ de îndrăzireala „giaurilor hainițĭ. . . în vre-o noapte fatală! poa„te să ne atace muri fortereți. . . fițĭ dar, cu îndoită pază a uzmetuluĭ nostru care din nenorocire „să află prea cu apropiere de acest grozav enemic!
— „Oare este cu putipță o ! slăvite pașa „ase urca cu îndrăzneala pînă la fortereța noastră?
— „O dragul meŭ Ali ! eștĭ încă copil . . .tu nu știĭ cine sînt aceștĭ giaurĭ. . . Acum doăzecĭ de anĭ, eram bimbașa în serviciul pași de „la Silistra., mi-a duc aminte.. . era pela miezul nopți „cînd saŭ sfărămat porțile cetăți de aceștĭ oiaurĭ. . . o! ce tristă sufenire! . . . credincoși aŭ „pierdut resbelul atuncĭ. . . . Alah! să ne ferească!...
— „Vekilule al slăvituluĭ padișah! crez că „nu te veĭ îndoi de bravura enicerilor. . . osman „îĭ comană și eĭ sînt în stare să înfrunte toată țara giaurilor ! . . .
— Să mă ferească Alah ! — replică pașa.— „Eŭ nu mă′ndoesc de brațele voastre credincoșilor „osmanlîĭ ; dar vă aduc aminte de vicleniile acestor giaurĭ, ca să nu uitațĭ avă întări avantposturile fortereţi şi spre a fi gata în tot momentul pentru apărarea uzmetuluĭ ce ni saŭ încredințat de puternicul padișah.
— „Eŭ te asigur pe capul meŭ iubite tată! „că nu va călca nicĭ odată în Rușcug, picior de „giaur; Iar daca vor îndrăzni a ne ataca, vaĭ „de eĭ! . . . Dunărea va deveni mormîntul lor cel peleguit!
— „Îșala ! ișala ! — strigară ceĭ-lanțĭ, „Dunărea va deveni mormîntul lor cel nelegiuit !...
—„ O scumpul meŭ Ali! tu încă n aĭ avut „timp să cunoștĭ numeroasele tertipurĭ ale acestu-ĭ popor, care de multe orĭ aŭ ajuns să fie „foarte spăimîntător ! . . . iată vă maĭ repetez și a treia oară, fițĭ cu mare privigere, căcĭ giauriĭ saŭ hainit! . .
— „Slăvite pașa ! — Strigă un al treilea capitan care pînă aci păzise tăcerea. Aĭ tot dreptul să te sfieștĭ de aceștĭ enemicĭ. . . . eŭ sînt aproape cu vîrsta și am cunoscut multe hainiĭ ale giaurilor; însă te rog vekilule al mareluĭ padișah, să fiĭ liniștit despre cea de acum hamie alor. . . . Ahmet va sacrifiea întregimea repaosuluĭ, întru observațiile nopturne. . .eŭ voiu răspunde cu viața pentru manținerea vekiĭ cetățĭ ! ..
După unŭ moment de tăcere, pașa apare maĭ mulțumit; însă iarășĭ devine neîncrezător.
— Îţi mulțumescŭ bravule stepan, zise el, tu aĭ avut multe esemple despre tertipurile giaurilor, dar află că hainiea lor de acuni, nu dura mult timp. aștept pe Cara-Mustafa pașa și pe hanul tartarilor cu nenumărată oștire . . . Atuncĭ sîntem scăpațĭ de toată temerea și vom putea a ne redobîndi Iarășĭ întregimea uzietul nostru. Mergețĭ acuni bravilor căpitanĭ la posturile voastre și păstrațĭ pozițiile cele maĭ favorabile de apărare.
— „Alah să te ție, slăvite pașa ! —
Ceĭ treĭ cavalerĭ se înkină și dispar pe întrarea care aŭ venit.
IV.
Acum pașa este singur.... el se gîndește maĭ profund și i se pare ca un vis răspunsurile capitanilor săĭ. Odihna fuge departe de dînsul... fie-care moment ce trece, îĭ prezentează valoarea armelor ronîne. . . cunoaște soara pași din Purgu și tremură pentru uzmetul săŭ. . . cel maĭ mic sgomot la ușa cabinetuluĭ, îl face să tresară cu mîna pe iatagan. . . El admiră temerea sa cea mare și se învinovățește pe sine însușĭ.
Multe resbelurĭ aŭ repurtat, dar nicĭ odată curagul săŭ nu s′a miciporat așa de mult. . . în centru foculuĭ, el era tot dauna cu sînge rece.—De ce oare acum se sfieşte pe fie-care minută?... de ce oare, au pierdut curagul ? . . . o! aceasta este o prevestire de stingere ! de moarte ! — În cele din urmă isbutește a rumpe tăcerea și dă brîncĭ simțimîntuluĭ a-șĭ esprima secretul care apasă centrul inimiĭ sale.
„Oșirile Padișahuluĭ abiea peste do de zile trebue să sosească. . . Acel Mihaiu! prințul giaurilor este un Peĭtan și jumătate! . . El aŭ tăiat o sumă de osmanlîĭ, și nimini dintre credincoșĭ n aŭ pututînfrunta hainiea luĭ. Alah poate că voește să ne pedepsească nentru greșalele noastre. .. sînt aproape doă-zecĭ de anĭ, de cînd n am avut lovire cu romîni. . . trista soară a confraluĭ nostru de la Țurțu mă înspăimîntează! . . . o! sărmane Mehmet! te-aŭ ucis neleguiți . . . vaĭ! ce crudă fatalitate. . . . .
El suferea prea mult în tracest moment. . . . inima-ĭ plînge de durere. . . . Acum iată o lacrămă arzândă se strecoară prin lungile sale gene și pică pe mîna dreaptă, care încă strîngea mînerul iataganuluĭ . . . de-o-dată tresare din letargie ca și cînd ′l ar fi înțepat vre-o lance enemică.
După cîteva momente cearcă așĭ reafla curagul și alungă tăcerea care pînă aci îĭ prezanta poziția foarte în-spăimîntătoare.
„Nu știŭ ce sfîrșit va lua hainiea giaurilor ?... mă sfiesc foarte mult de îndrăzneala care aŭ... Alah! să ne ajute ca să putem stințe toată puterea lor, și kiar numele lor cel neleguit să nu să maĭ pomenească pe fața pămîntuluĭ! . . .
Aceste oribile! amerințărĭ le rosti ajutat de un moment favorabil al curaguluĭ redobîndit; dar de-o-dată se perde iarășĭ, și vocea luĭ nu maĭ are putere. .. Un mister magic îl înfămoară și-i se pare că aude un geniŭ dojănindul pentru ultimele parole ce a rostit. . .
„Ele te vor pedepsi! . . .
Vaĭ! . . iată cum se sbucumă infidelul. . . dorește așĭ cere ertarea, dar n are de la cine. . . osînda luĭ sa pronunțat ! . . .
Noaptea se strecoară cu încetul și bătrînul Mustafa nu putu să guste nicĭ un moment de răpaos. . .
V.
Haremul este liniștit, nicĭ un sgomot de petrecerĭ orientale nu se aude în lăuntru, tăcerea domnește în toate camerile și totul apare mister!
Dar cine-ĭ fecioara care se vede în camera vecină ? . . . ce imaginĭ arbitrare vine să-ĭ turbure odihna și o face să suspine din cînd în cînd lăsînd să pice cîte o prețiosă lacrămă din robitoriĭ eĭ okĭ ? — este fiĭca luĭ pașa de o talie mlădioasă și o frumusețe rară... fața sa smeardă plină de grațiĭ, este decorată cu negre sprîncene ce se întind ca niște arcurĭ d′asupra a doĭ okĭ subt jucătorĭ, și genele sale cele bogate îĭ adaogă nuoă grațiĭ!.. Privirea sa este plăcută ca aurora dimineți și vocea-ĭ încîntătoare ca delirŭ juneți ; iar mica eĭ mînă de alabastru ce atinge tînăra frunte, servă a alunga paloarea răspîndită pe încîntătoarea-ĭ față, creată numaĭ de roze! . .Un pas maĭ departe se vede mandolina abandonată. . . în misterioasa tăcere, ea maĭ sloboade din cînd în cînd, cîte un sunet de mizericordie și apare că rekiamă cu pasiune acele mîĭni gingașe care nu de mult, o făcea să întoneze delicioase manele, și să resune tot haremul. . .
Oare de mult eczistă cruda melancolie lîngă dînsa? . . . care sînt motivele ce voesc a ofili această minunată frumusețe ? . . . din care pricină este ea nemulțumită în brilantul harem decorat numaĭ cu scumpe covoare de Îndiea și bogate sofale poliite cu aur? . . . oare mulțimea sclavelor și a eunucilor, nu îndeplinesc cu respect ordinile eĭ, saŭ pașa părintele săŭ, nu o adoară din destul? . . . poate că amorul turbură tînăra eĭ odihnă. . . . vre-un emir saŭ pașă i-aŭ rănit inima și să află în momeniele acestea departe de dînsa? . . . nu! nu! . . . în darn să muncesc toțĭ vasali pașalîculuĭ să o afle. . . Misterul este maĭ presus de dînșĭ... niminĭ nu'l nu-l cunoaşte decît inima sa . . . și una din sclave. . . tăcere! . . . cea ușoară bănuială aduce perzare! . . .
VI.
„Părintele meŭ este foarte iritat asupra creștinilor, zicea tînăra fecioară. . . Alah să′l îmblînzească! . . . nu pocŭ suferi a să pricinui cea maĭ mică vătămare acestor duumanĭ aĭ patriĭ șele. De cînd Catarina m′a făcut să cunosc o mică parte din cultul creștinesc, parcă sînt alta acum. — Ah! iată adevărata lege luminată! lege sîntă! . . . de cîte orĭ mă rog către fecioara Maria patraona secluluĭ meŭ, simțŭ o mare ușurință într acel moment, și de cîte orĭ sărut această mică cruciuliță ce o țiŭ ascunsă în sînul meŭ, mi se umple inima de bucurie și de speranță. . .Ah! cum așĭ dori să fiŭ și eŭ creștină! .. cu așĭ dori să am un consorte creștin . . . o ! cît de legitimă este călătoriea la dînși ! Catarina mi-a spus că în legea lor, nu este permis unuĭ bărbat a avea maĭ multe soțiĭ, ci numaĭ o singură consoartă care să se îndulcească de amorul conjugal, și nu iarășĭ maltratată ca la noĭ, nicĭ condamnată la o eternă înkisoare,subt paza cruzilor eunucĭ . . . nu! ci liberă ! și adorată pînă în sfîrșit! . . o ! tu lege luminată! o tu! credință sîntă! . . . Alah să-mĭ ajute şi mie că să te îmbrăţişez vre-o dată! — urăsc din suflet pe toțĭ musulmani și doresc să fiŭ creștină. — Vaĭ ! cînd ar ști părintele meŭ acest secret al inimiĭ mele . . . or ce zic?... numaĭ vre-un eunuc de-l va încredința, m ar omorĭ negreșit... iată dar ce cruzĭ sînt Musulmani...iată cît sînt de departe cu simțimîntul de aceĭ bunĭ creștinĭ. . . . o! sîntă este legea creștinească ! . . .
Sărmană copilă! ce grele parole aĭ rostit!- dar de ce nu tremură la cele din urmă vorbe care sînt de-o-potrivă cu sentința Morți? . . .un ce sacru! maĭ presus de omenire o întărește, și frumusețea feți sale redobîndește maĭ multă înviorare. — Santul tezaurŭ ce a sărutat și la ascuns în sînul virginal, ocrotește timida eĭ ființă, și-ĭ dă curajul necesar.
Acum nu se maĭ sfiește... devine bravă! și gata a înfrunta or ce pericol. . . să întoarce către răsărit, maĭ sărută încă o dată mica cruculiță și cade în genukĭ spre a rosti o sîntă rugăciune !
„O! sîntă fecioară!„Grăbește, grăbește,„De izbăvește„O musulmană!„Care să ntoarce„Către lumină„Și vrea să ′mbrace„Legea creștină !„Grăbește, grăbește„Sîntă fecioară!„De izbăvește„O musulmană! . . .
Un sgomot ușor se aude la ușcioara secretă. . . copila tresare ! — cine a intrat? . . temerea este mare, dar îndată dispare.
— „Este Catarina. . . grație! grație ! . . Alah m'a scăpat.
VII.
— Ah ! tu ești Catarino ? . . tremuram de surprindere !
— Eŭ sînt scumpa mea stăpînă.
— Ascultă dragă Cotarino, încetează te rog de a mă maĭ numi stăpînă; eŭ nu maĭ pocŭ să auz acest epitet arbitrar ! . . numeștimă tot dauna sora ta. . . Aduțĭ aminte și respectează jurămîntul dintre noĭ amîndoă.
Amina rosti aceste parole cu natimă, și dulcea-ĭ esprimare ar fi putut stinge furoarea celuĭ maĭ crud om. Accentul voceluĭ săŭ, era plin d′o plăcere neasemănată. — Ea se aruncă în brațele companioaneĭ sale, înodîndușĭ mîĭnile după gîtul Catarini; frumoși eĭ okĭ lăcrămează și o dulce rumeneală se renaște pe față-ĭ.
Inimile lor palpitînde, se ating într′acest moment și suferă de o potrivă.
— Trebue să ne sfiim dragă Amino kiar de zidurile acestea, spre a nu fi trădate Secretele noastre!
— Eŭ m′am rugat sînteĭ fecioare ca să ne apere de or ce pericol; dar maĭ roagăte și tu nobilă catarino. . . trebue să fiĭ maĭ curînd ascultată fiind că eștĭ creștină! . .
— O! iubita mea, fecioara Mariea cunoaște innocența inimiĭ tale ; și cu toate că nu eștĭ încă creștină, dar te adoară prea mult fiind că voeștĭ a îmbrățișa cultul sînt!
— O! dară! dară! . . doresc prea mult să deviŭ creștină. . . Alah mĭ este martur. . . Sînt cu totul hotărîtă ! — Tu cunoștĭ îndestul cruzimea înkinătorilor Profetuluĭ . . . îndată ce eĭ s′ar încredința. . . ce zic ? . . de ar bănui numaĭ, ne ar sfîșiea în micĭ bucățele! — Catarino ! Catarino ! . . numaĭ pentru tine tremur. . . tu eștĭ creștină , și nu este cu dreptul să suferĭ asprimea legilor luĭ Mahomet!
— Îțĭ-e de mine zicĭ? . Dulce copilă ! .cu cît maĭ mult să-țĭ fie de tine ? . . cu ce drept să piară o frumusețe atît de încîntătoare ? . . care mîĭnĭ profane ar cuteza să se atingă de timida ta ființă atît de gingașă, fără să tremure și să calce în picioare ordinile cele maĭ sacre ale naturi ? . . Oare cerul ar îngădui să se stingă niște frumusețĭ atît de brilante în primăvara anilor săĭ? . . nu ! nu te despera dulce fetiță ! . tu trebue să trezeștĭ draga mea, să deviĭ consoarta unuĭ bărbat precum Dumnezeŭ ordonă. — Tot muritorul care crede în sînta cruce și să roagă cu umilință, este cu neputință a se pierde ! . . Dumnezeŭ cunoaște toate secretele cugetărĭ a le oamenilor. . . tu trebue să suferĭ poate prea mult ; dar în cele din urmă veĭ ajunge la limanul dorit! — încetează Amino! . . nu pocŭ să te văz lăcrămîndă...suspinurile tale măsfîrșaște și durerea-țĭ mă omoară ! . . n′am dorit nicĭ odată să reduc tristețea în verginala ta inimă ! . .
— Să mă ferească alah ! eŭ acum sunt maĭ fericită de cît tot d′auna. — Daca am lăcrămat, inima mea saltă de o ne-asemănată bucurie. Toată suferința prezentă, este că nu pociu deveni maĭ curînd creștină ca tine. . . măritată! . . în brațele unuĭ consorte din țara voastră. . . fie cel maĭ de jos creștin! — Iată dar nestrămutata mea hotărîre dragă Catarino .
Terminînd aceste parole, se aruncă din noŭ în brațele secondanteĭ sale, care o strînge la inimă cu patimă și o acopere cu dulcĭ sărutărĭ materne.
— Eĭ bine, fecioara Mariea să-țĭ ajute scumpa mea copilă; roagăte ne încetat cu credință și îți anunț că peste puțin să vor îndeplini dorințele tale cele inspirate de sus! . .
— Alah să te auză dragă Catarino, și sînta fecioară să-șĭ reverse mila către mine sclava sa. Mă voiŭ ruga după cum zicĭ, innundînd în lacrămile mele această mică cruciuliță care poartă suferințele mărituluĭ săŭ fiŭ; dar te rog iubită Catarino, nu mă uĭta în lamantațiile tale ! . . poate să fiĭ maĭ curînd ascultată fiind că eștĭ creștină!..
— Fiĭ sigură dulce copilă! . . gîndirea mea nu se va deslipi de tine. . . o! aceasta mi-ar fi prea cu neputință ! . .
Rămîn amîndouă îmbrățișate ; inimile lor sînt dominate de unanime simțimînte și speranțele cele maĭ delicioase.
VIII.
Dar cine să fie această venerabilă femelă care să interesează atît de mult pentru soarta juneĭ musulmane? . . este ea vre-o sclavă a pașaliculuĭ, saŭ un geniŭ celest? . . trăsurile fețiĭ sale reprezantă lungile suferințe ce aŭ cercat; însă tot nu-ĭ întunecă nobilitatea originală. — Care să fie adevăratul eĭ nume ? . . toate sclavele o cunoscŭ de musulmană şi eunuci, Moraim numeaŭ... încă tot maĭ circulă între vasali pașaliculuĭ cîte o slabă resuvenire de-spre favorita pași de acum opt-spre-zece anĭ. — Dar de ce tremură cînd se află cu juna mosulmană și să sbucumă de teribile mustrărĭ ale cugetuluĭ săŭ ? . . o fi fost ea din început creștină? . . care să fie origina sa ? . . prin ce mister să află prenumărată între sclavele pașalîculuĭ? . . o! este prea mult a deștepta în sine aceste numeroase durerĭ! . . . la numele de Romîn, saltă inima sa. . . șiroae de lacrămĭ se pornesc din focoși săĭ okĭ, care odată subjugase multe inimĭ suferinde! — Daca iară-șĭ numaĭ Instrul desparte dulcea eĭ patrie, de ce nu se aruncă înbrațele confraților săĭ, cariĭ acum aŭ înfrînt tiraniea și aŭ împrăștieat groaza în inimile enemicilor sînte-ĭ Crucĭ! făcîndu-ĭ să tremure prin saraiurile lor ? . . . Nu! . . . ea nu este singură. . . maĭ are un tezaur. . . un frunct poate al greșalelor sale, care o oprește și o ține în loc cu cele maĭ strînse legăturĭ! . . . Ea se silește din toate puterile a săpa maĭ întîĭ credința sîntă! în centrul inimiĭ obiectuluĭ săŭ, și pîndește momentul favorabil să se poată delibera împreună. Ea apare că numaĭ pentru juna musulmană adoară soara care aŭ fost așa de ingrată cu sine.. ar fi dimisionat încă de mult din vieață, daca nu se prezanta acest fenomen consolator crudelor sale suferinţe... resuvenirea trecutuluĭ are putere d′ a inspira în inima-ĭ arzândă, numaĭ groază! și căință ! — dar infine se simte ceva maĭ consolată îmbrățișînd iarășĭ sînta religie, pe care o abandonase din furoarea Tinerețelor sale în delirul unuĭ amor neleguit! . .
IX.
Ambele femeĭ de-odată tresăr și îngălbenesc... frica cea maĭ oribilă apare pe fețile lor cele searbăde ! — Dar ce însemnează această groază! care se lipește pe inimile lor și le face să tremure ? . . . un sgomot se aude în curtea saraiuluĭ...zurnalele sună ! și tumbelicurile anunță intrarea pași în harem. . . tăcere ! . . Ambele femeĭ trebue să lase caldele înbrățișerĭ și oki lor trebue să ascunză lacrămile ce încă curg, spre a nu se descoperi secretul ! . . .
— Să ne despărțim scumpa mea Amino !..pașa vine să-șĭ bea cafeaoa, însoțit de tot corpul eunucilor și toate sclavele haremuluĭ. . . tu știĭ că el nu trebue să mă vază nicĭ odată.
— Ah ! iubită Catarino ! . . peste cîteva ore iarășĭ vom fi împreună. — Nu știĭ cîtă durere îmĭ pricinuește depărtarea ta! ce-mĭ pasă mie daca pașa te uraște ? . . . eŭ te iubescŭ și nicĭ o putere umană nu poate să mă oprească la aceasta. Oare nu-ţĭ e destul adoreţiea mea?...
— O! dulce copilă ! ce îndrăsneștĭ a rosti? iubirea ta este pentru mine o consolație cerească! . . . această inimă sufere durerĭ marĭ cînd nu te vede numaĭ o oră . . . Ah! cînd aĭ ști tu! ..
Puțin și era gata a se desvăli tot misteru; dar se oprește și frasul rămîne neterminat. Catarina se face nevăzută prin ușa secretă și frumoasa Amina se așază pe sofa, silinduse așĭ redobîndi liniștea pe încîntătoarea eĭ față verginală.
X.
Acum paşa este în harem. — salută pe unica sa fiĭcă cu blîndețe și o așază pe sofa lîngă dînsul. Pe urmă încep desfătările orientale și tot corpul sclav se prepară a juca gamparalele rostind versurĭ în onoarea despotuluĭ lor.
Noĭ aceștĭ toți eunucCredincoși luĭ Pașa,Sîntem foarte umilițiși Strigăm mereŭ așa :Ișala!Ișala!Să ne trăiască pașa!Tot haremul cel vestitCare la noĭ e păzitEste foarte credincios.Întru toate prea voios!Îșala!Ișala!Să ne trăiască pașa ;Cu aĭ săĭ copiĭ cu minteCare astăzĭ îĭ fac cinste.Prea viteazul beiŭ Ali,Și frumoasa Amini!Să jucăm,Să strigăm,Ișala!lșalla!Ala! Alla! Alla!Să ne trăiască Pașa.Să jucăm,Să strigămÎșalla!Îșalla!Alla ! Alla! Alla!Să ne trăiască Pașa !
După finitul acestor jocurĭ antice, vine caragiozu. Acesta Eczecutează numeroase bufonăriĭ care face pe pașa să leșine de rîs, și toțĭ bat în palme, ca nişte zmintiţĭ.
XI.
Juna copilă vrînd ase comforma cu prezentul, se silește a zîmbi cîte odată, și iarășĭ devine serioasă. Nicĭ un efect nu produc asupră-ĭ aceste înjosite obiceiurĭ! . . ea sufere prea mult într′acest moment și trage atențiunea pași.
— Amino! tu te-aĭ skimbat prea mult de la o vreme încoace?
— Cum aceasta stăpînul meŭ ?
— Petrecerile haremuluĭ nu aŭ nicĭ un efect asupră-țĭ și bucuria numaĭ să vede pe frumoasa ta față. . . tot dauna eștĭ tristă și pe gîndurĭ.
Aceste parole afirmative străbat ca fulgerŭ inima eĭ și puțin rămîne ca să se descopere. . . îșĭ pierde toată iluziea și pieptul i se bate cu violință ! — După un moment își aduce aminte de sînta fecioară. . . rostește în sine o scurtă implorație și îndată îșĭ redobîndește curagiul pierdut.
— Nicĭ decum iubite tată... de multe orĭ nemărginita bucurie ce mă consumă, produce asupră-mĭ efectul uneĭ apărute melancoliĭ ; dar inima mea este maĭ veselă de cît tot d′auna astăzĭ.
Dibăciea cu care se esplică Amina, avu putere de a rișipi jumătate din prepusurile pași tatăluĭ săŭ.
— Îm pare bine copila mea, tu mĭ-aĭ ridicat ne-odihna ce aveam că veĭ fi suferind în secret.
Îndată Amina se ridică și face temeneaoa necesară părinteluĭ săŭ. Paşa o sărută pe frunte cu frăgezime , petrecîndu-șĭ mîna după gîtu eĭ cel verginal.
— Să trezeștĭ scumpa mea fiĭcă! . . tînăra ta inimă să fie liberă tot dauna și gata ase supune ordinilor tatăluĭ tău!
Pașa ordonă uneĭ sclave să aducă Mandolina ce sta rezimată într′un colț al cameri pe care o dă în mîĭnile juneĭ copile.
— Iubită fiică! . . . sînt cîteva zile decînd sunetele Mandolini aŭ încetat și dulceața cîntărilor tale nu mĭ-a maĭ desfătat inima mea cea înpovărată de numeroase grijĭ.
Ea se pătrunde de dorința tatăluĭ săŭ, apu că intrumentul cu dîbăcie care supt gingașele sale degite lungĭ și supțirele, începuse a întona cele maĭ încîntătoare sonurĭ melancolice. Împrovizează cîteva Bariațiĭ muzicante și se pregătește a cînta din gură următoarea romanță subt acompanimentul Mandolini.
„Pe stînka de la vale, supt malu cel rîpos !„E noaptea ′nfășurată cu′n văl misterios!„Și undele Marine, muțescŭ Armonios.„Dar peștera vecină, apare lăcuită. . .„Într′însa o luminăp se vede licărită,„Acolo e un june cu alui Iubită!„Selim și zuleica Arzind in mare dor,„Mereŭ se strîng în brațe cu fragetul amor!„Și inimile bate, în delirul lor. . .„Cedința le e mare, dar tot nu pot cunoaște„Norocu nestatornic care se întoarce,„Și cruda ursitoare, tot nu va-s ′ănpace.„D′asupra se zărește pe muntele rîposŭ„Doă-zecĭ de facle de lemn de kiparos ;„Și o ceată mare, de robĭ aleargă ′n jos.„Selim maĭ ztringe o dată pe asa iubită„Apoĭ se smulge-ndată, iute se avintă,„Trage iataganu, și aleargă-n luptă!„Focul este tare !. . Brăjmașul numeros,„Se luptă pînă cade și moare tînguios !„Rostind un scump adieo ! Amate-ĭ din jos!„Dar dînsa ișĭ făcuse a sale datoriĭ,„Băzind că el căzuse. — Încetă din viĭ!„Și corpul eĭ rămase, lipit de gingășiĭ!....„Astfel se sfîrșiră.„Aceștĭ fidelĭ amanțĭ,„Astfel dis-părură.„Ca și toțĭ ceĭ-lanțĭ.„Dar nicĭ însușĭ moartea , nu-ĭ putŭ opri,„De a fi ′preună! și d′a se iubi ! !!Ea încetase și pașa credea că tot maĭ ascultă. — una din rozalbele eĭ mîĭnĭ servă a ascunde rumeneala feți sale, și ceĭ-l-antă maĭ lovind strunele Mandolini, slobozea din cînd în cînd, cîte o dulce armonie.
La un semnal al pași toțĭ robi se depărtează din cabinet.
XII.
Pașa rămîne numaĭ cu fiesa. — oare va fi devinat el ceva? . . trista melodie ce străbătuse tot centrul inimiĭ sale, îĭ anunță vre-un semn de neleguire ? . . nu ! nu ! . . totul intră în tăcere! simțimîntul vergini se turbură, dar n′are a se teme de nimic.
— Amino! eŭ voesc să-țĭ anunț o bucurie... Emirul Abdul-Șemi, fiul mareluĭ Bizir, socotesc că ți-este cunoscut?... sînt doĭ anĭ de cînd aŭ fost aicĭ. — Răspunde la întrebarea ce-țĭ fac copila mea? . . .
— Dară. . . așa este ! — murmură ea.
— Întipărirea ce f-a făcut frumusețea ta, este foarte mare, și kiar de atuncĭ mi teaŭ cerut de soție. . . crez că-țĭ aducĭ aminte de toate acestea care le am făcut cunoscute inimiĭ tale încă maĭ din nainte?
— Speram tată că timpul cel îndelungat va fi preskimbat dorințele Emiruluĭ.
— Nicĭ de cum fata mea ; el astăzĭ se află pașă de Rumeli, și peste cîteva săptămînĭ trebue să mergĭ a îmbrățișa pe consortele tăŭ cel străllucit la Stambol. Bucurăte fiĭcă norocită care încuscreștĭ pe părintele tăŭ cu marele vizir.
Inima fecioare-ĭ sufere prea mult într acest Moment. . . izbirea fatală i se zugrăvește pe față. . . îmĭ apleacă oki în jos și lasă degitile să se joace cu dauriți cucurĭ aĭ cepkenuluĭ săŭ. Ea nu îndrăsnește să maĭ dea vre-un răspuns tată-luĭ săŭ.
— Dar ce? . . astă delicioasă nuvelă care ar pune în ecstaz pe or-care femeiă musulmană, nu produce nicĭ un efect în inima ta ? . . este cu putință ca săte arățĭ ingrată marelor norocirĭ ce te așteaptă ?. . . Dar ce, tu lăcrămezĭ?.
Supărarea Pași devine în punctul cel maĭ grav!... intrigile Domină întinderea inimiĭ sale. . . el privește cu mînie dis-plăcerea fiĭci lăcrămînde. . . scrîșnește înc′o dată, dar tot să maĭ stăpînește.
— O ! tată. . . adevărul este că nu voesc nicĭ odată să mă desparț de autorul zilelor mele; iată durerea ce mă consumă !
— Nu draga mea, această mică slăbiciune se va stinge de sineșĭ. . . Modestia verginală apare că sufere la început : dar îndată ce face pasul legitim, dispare ca un fum pentru tot d′auna.
— Ah ! . . mă tem că nicĭ odată taĭcă!
— Tu trebue să te supuĭ părinteluĭ tăŭ, și să îndeplineștĭ cu bună voință ordinile Coranuluĭ care zice așa: „Femeia este datoare să urmeze pe bărbatul săŭ pînă la marginile pămîntuluĭ fără cea maĭ mică cîrtire”. Aceste sacre parole trebue respectate de toate fiĭcele Musulmane!
Răspunsurile Amini și improvizarea romanțeĭ care fu cîntată cu destulă melancolie face pe pașa să devine patima fiĭci sale. Dar cine să fie criminelul care să se urce cu îndrăzneala pînă la dînsa ?
„Trebue să mă silesc, zicea el în sine, al descoperi, și îndată ce mă voiŭ încredința de adevăr, să′l fac nevăzut din cetate, tăindule or ce speranță de a se maĭ vedea unul cu altul. Dară! cu acest kin numaĭ, voiŭ putea sfărăma hainiea Amini și o voiŭ aduce în stare să-șĭ prefere hotărîtul eĭ consorte; lar daca din nenorocire șeful enicerilor or fi amantul săŭ ?...o ! atuncĭ trebue să cerc grele împiedicărĭ! . .Alah să mă păzească de o asemenea nenorocire ! . .
Acestea murmură pașa în tăcere; apoĭ maĭ aruncîndŭ o privire amerințătoare către fiĭcă-sa, se prepară a eși.
— Eŭ mă retrag. . . Mîĭne iarășĭ viŭ să te maĭ văz Dar îm place să crez că nu te voiŭ re-afla în rătăcirea de astăzĭ. . . trebue a te conforma cu dorința părinteluĭ tăŭ și ordinile profetuluĭ, ca o credincioasă Musulmană!
XIII.
Amina este singură. . . ultimile parole ale tatăluĭ eĭ atît de amerințătoare, produc mare neodihnă în centrul inimiĭ sale și o face să rămîe în oare-care atitudine. . . tăcerea profundă domina împrejuru-ĭ, și tineri săĭ okĭ, lăcrăma cu încetul. . . Compătimirea este mare pentru plăpînda eĭ ființă; dar o secretă putere o micșorează și o alungă cu totul. . . înfășurată de aceste solilare meditațiĭ, Amina rămîne nepreskimbată în destinul ce a făcut și se prepară din noŭ a pe-împinge Vanitățile soarteĭ sale.
„Maĭ bine prefer a mă arunca în dupăre, de cît în brațele or căruia musulman!
Acestea rostește juna, vergură și îșĭ skimbă atitudinea.
Dar unde este angelul eĭ Consolator? . . unde este venerabila femeiă care cunoaște tot secretul ? . . ea nu saŭ maĭ arătat de la întrarea pași în harem. . . Oare nu este și dînsa prenumărată între sclavele pașalîculuĭ ? — Numele eĭ se uĭtase în sariŭ și niminĭ nu-șĭ mai aducea aminte de favorita pași de acum opt-spre-zece anĭ. . . Într′o zi să făcuse nevăzută din harem și miste rul cel maĭ profund acoperea departul eĭ.
XIV
Supt temeliile haremuluĭ, situat pe o stîncă a dupări, se afla o teribilă înkisoare! . . Această întunecoasă temniță este garnită cu niște vekĭ rogojinĭ trențăroase și un pat de lemn, servă de răpaos celor condamnațĭ a fi înkișĭ într′însa din ordinile pași. — o mică ferestrue alăturĭ cu bolta de piatră și care este strînsă cu grile de her, respunde pe rivagulŭ Dunăriĭ. Condamnațiĭ nu pot privi nicĭ o dată printr′însa afară, fiind că nu ajung la înălțimea eĭ, ci trebue să se mulţumească numaĭ cu slava lumină ce licăre pîntre grile și cu mugirea talazurilor care se aud spărgînduse fioros de piatra temeliilor haremuluĭ.
Viz-avi de ferestuia înkisori, la oare-care distanță , eczistă o insulă ocolită de apă și acoperită de arborĭ stufoșĭ, a le cărora vîrfurĭ înkid încă odată privirea ferestrui și o face să fie părăsită și singulară! . . . Vaĭ ! această blestemată insulă ascunde țărmurile cele maĭ adorabile ale codamnate-ĭ. . . țărmurile Romînii ! . . .
Într′această temniță, gemea infortunata Catarină osîndită! . . .
FINELE CAPITULUĬ ÎNTIŬ
CAPITUL AL DOILEA.
MISTERUL ȘI SCĂPAREA.
I.
Gurgu este liberat ! semi-luna aŭ dispărut d′asupra gamiilor sfărîmate și stendardele romîne fîlfîe pe turnurile cătățui. . . Însigniile sînte-ĭ crucĭ, apare în tot locul și bucuria aleargă din inimă în inimă. . . lima de aramă care patruzecĭ de anĭ nu saŭ maĭ auzit aicĭ, este aninată d′asupra ruinelor și prin sunetul ce sloboade, vestește orele de rugăcune.
Toțĭ lăcuitori să află în lăuntrul capelelor, mulțumind celuĭ a tot putinte. . . eĭ îșĭ rîdică mîĭnile către cer și lacrămile curg în torente însoțite de cînturĭ armonioase ! . . Astăzĭ este cea maĭ fericită zi pentru lăcuitori miculuĭ orășel liberat...
După terminarea liturgii, poporul se adună în grupe pe strade și dorește să maĭ revază pe liberatorul lor. . . miĭ de vocĭ resună ! și numele B u z e s cu ! este pronunțat de fie-care cetățeanŭ.
II.
Bravul general se arată în centrulŭ mulțimi curioase. El este de o talie înnaltă, în cap poartă coĭful de samur cu o pană albă, aninată într′o floare de diiamant. . . ea-ĭ umbrește măreața frunte, și e blonă șebelură se resfiră în giurul a doĭ obrajĭ de roze. În floarea anilor săĭ el seamănă maĭ mult un cupidon ! de cît un comandir de armată; dar aerul cel măreț și înfățișarea-ĭ impozantă, întunecă trufiea luĭ Mars. Învestat cu frumoasa dulamă națională de o coloră înfocată, și adornată cu grele caprazurĭ de fir, seamănă ca și cum ar fi strins cu o cuirață de de oțel ne pătrunsă. O mantie flotîndă maĭ albă de cît zăpada, este aruncată cu neglijire peste umăr, prinsă într o keotoare de aur. La stînga poartă o spadă cu mînerul de elefant care încă maĭ fumegă în teaca sa cea ferecată cu argint, de sîngele enemicilor sînte-ĭ crucĭ.
Cu o mînă el arată poporuluĭ pacea; iar cu ceĭ-l-ntă ager cursier, care subt struna de argint aruncă spume arzătoare împrejurul săŭ.
III.
Dunărea încă roșaște, și miĭ de turbane se maĭ zăresc luptînduse cu furoarea undelor sale. . . multe sfărîmăturĭ de arme plutesc d′asupra valurilor și se înprăștie cu încetul pe rivagiurĭ, ca să inspire groaza turcilor și eroismul romînilor. . .
Dar iată aŭ sunat ora de jale și poporul trebue să meargă în unire cu toțĭ răsboĭnici, ca să dea ultima sărutare celor sacrifieațĭ pentru libertate!
IV.
Pe cîmpul de onoare zac o mulțime de cadavre din ambele culturĭ. . . mulțime de spirite se avîntă pe aripile aerine în centrul de azur... fețile lor devinŭ lucinde ca ale angelilor și pe fruntea lor, aŭ cîte o cunună celestă împletită numaĭ de florĭ etern mirositoare! . . din acea înnălțime ele privesc pămîntul și văd toate mișcările muritorilor, care-ĭ se ocupă în momentele acestea cu înmormîntarea rămăşiţelor lor.
V
Preoțiĭ investațĭ cu sîntele veșmînturĭ, pușesc urmațĭ de popor. . . nenumărate făclii lucesc în centru mulțimi și tămîea se realță drept către cer ! însoțită de sîntele cînturĭ! . . .
Acum aŭ ajuns la locul de jale și toțĭ îșĭ pleacă genunkiĭ . . . lacrămile apar pe fața fie-că-ruea. . . eĭ cer de la cel atot putinte clemența con-fraților lor care zac întînșĭ fără simțire ! — Toțĭ răsboĭnici sînt cu armele plecate și păzesc cea maĭ profundă tăcere la această funebră țeremonie. .. eĭ acompanie pentru cea din urmă-oară pe camarazi lor de arme, ce în zioa de erĭ, căzuseră alăturĭ cu dînși subt fierul fatal! . . pe brava lor frunte este zugrăvită tristețea necesară momentelor dureroase; dar inimile lor saltă de bucuriea succesuluĭ redobîndit, și ard de im-paciință a se maĭ măsura încă o dată cu enemici, spre a răsbuna de o mie de orĭ moartea camarazilor lor.
Însă generalul Buzescu sufere maĭ mult decît toțĭ... el privește cu durere corpurile soldaților săĭ, care contribuiră cu viața lor la redobîndirea uneĭ gloriĭ pierdută de maĭ mulțĭ anĭ!..
„Vaĭ! zicea în sine; cupa fatalități iat′o acum plină cu sîngele lor cel sacru! . . iată prețul cerut de soară pentru independința unu-ĭ popor apăsat şi abandonat de fortună... o! Victime fericite. . . o! voĭ care acum vă aflațĭ în curțile de aur, lîngă cel a tot putinte. . . voĭ care respirațĭ în momentele acestea, un aer nemuritor și care sîntețĭ prenumărațĭ în rîndurile răsboĭnicilor cereștĭ ! . . . înjosițivă acum și maĭ privițĭ încă odată pe confrațiĭ voștri de pre nămînt. . . Vedețĭ întristarea ce ne domină astăzĭ pentru pierderea voastră. . . . întrebuințațĭ rugile voastre către împăratul cerurilor, pentru înflorirea patrii, pe care ațĭ lăsat-o abia pruncă în fașă ! . . ea va păstra în analele sale ilustrele nume ce ațĭ repurtat pe pămînt și care vor rămînea nemuritoare ca și spiritele voastre. . . iată sîngerîndele rămășițurĭ. . .ah! adio! adio! victime fericite, care intrațĭ în tăcerea eternități. . . Vaĭ ! cît de palide sînt fruțile voastre ! . . umbrele morți vă înfășoară și dulcea privire saŭ stins din oki voștri pentru tot d′auna!
Acestea roști junele general în inima sa și cîte-va lacrămĭ inundară oki luĭ ceĭ albaștri ca cerul senin.
VI.
Clopotele legănate în vîrfurile dărămăturilor scot niște sunete prelungitoare și jalnice, care merg să răsune în inimile tuturor cu cea maĭ vie durere! . . . Trombele încep a cînta imnul alcătuit pentru ceĭ ce lăcuesc în centru mormintelor, saŭ pentru ceĭ ce merg ase coborĭ acolo. . .
Cortegul funebru pornește și toțĭ lăcuitori micului orășel însoțesc carul de triumf, dasupra căruĭ-a, sîntŭ așezate cadavrele cele nesimțibile. . . întristarea și de-z-olarea apare pe fețile tuturor. . . fie-care este dator a rosti în inima sa, cîte o scurtă rugăcune pentru răpaosul celor ce aŭ trecut din această lume!
Însfîrșit iată și locul de repaos se prezantează tutulor. . . cortegul se oprește și sîntele cînturĭ se înnalță pînă la cer! — Pontificiĭ rostesc eterna pomenire și fie-care romîn, se grăbește să dea ultima sărutare.
Dar între mulțime se zăresc cîte-va fețe maĭ searbăde și maĭ de-z-olate. . . în loc de una, ele daŭ în zecite sărutărĭ, și lacrămile curg maĭ cu abondanță din oki lor. . . o! acestea sînt mumele, soțiile, și consîngeni celor care zac fără simțire!. . . Iată cum îmbruăsețează din noŭ adorabilile cadavre, și nu voesc să se maĭ dezlipească de sînul lor cel îngețat, preferînd a se coborĭ cu ele în centru pămîntuluĭ. . . Dar marinimosul general zărește dureroasa scenă și aleargă să le consoale!
„O! voĭ, fiĭce romîne! . . eŭ respectez legima voastră durere nu mă simţ în stare să vă arăt și pe a inimiĭ mele, pentru pierderea acestor bravĭ răsboĭnicĭ, care zac înaintea noastră; dar iarășĭ nu pocu suferi ca să vă abateți din datoriile voastre către patrie și Dumnezeŭ ! . . . Voĭ cunoaștețĭ sîntele consiliurĭ care se repetează mereŭ în centrul liturgii capelelor noastre! . . . „„ce-ĭa ce urîțĭ sionul, rușinavă-vețĭ de Domnul:” — Pentru ce dar, micșorațĭ curagul vostru cel abiea redobîndit ? . . pentru ce, apăsațĭ spiritile acestor fericite victime, cu mulțimea lacrămilor ce vărsațĭ peste măsură?.. gîndiți-vă la trecut cînd enemici vă masacra în toate zilele prin tendele voastre. . . cînd vă hrăpiea fiĭcile, onoarea și tot ce avea-țĭ maĭ prețios! fără ca să putețĭ murmura cel puțin în contra acestor cruzimĭ! . . . comparațĭ prezentul de acum cu trecutul de atuncĭ, care aŭ fost așa de nesuferit pentru tot romînul! opriți-vă lacrămile o! fiĭce romîne. . . ștergețĭ fețile voastre. . . abandonațĭ suspinele nefolositoare, și mulțumițĭ de o mie de orĭ cerluĭ, care ne prepară un drum de glorie și de fericire ! . . gîndiți-vă la acest viitor și uĭtațĭ prezentul care numaĭ este al vostru!. . .
Acest discurs îșĭ avu efectul dorit, plîngerile aŭ încetat, lacrămile aŭ dispărut și fie-care personagŭ este încîntatŭ de prezicerile generaluluĭ.... speranţa creşte în centrul inimilor amorțite. . . numaĭ cîte un geamăt năbușit se maĭ aude, dar se pierde în strigările de triumf ale poporuluĭ.
„Să trăiască romaniea! să trăiască generalul! — astfel era strigarea poporuluĭ.
Alteleriea bubue ! flintele trăsnesc, pămîntul tremă, eterul răsună, și fiorosul eco merge să lovească în zidurile vekiĭ forterețe de peste Dunăre!
În fine celebrarea funebră este terminată și tezaurile sînt depuse în mormîntul cel pregătit pentru răpaosul lor. . . eterna pomenire resună de treĭ orĭ și toțĭ spectatori arupcă cîte o mînă de țărînă d′asupra cadavrelor nesimțibile ! . .
Acum fie-care cetățeanŭ ș′aŭ îndeplinit datoriea și se re-îptoarce la tenda sa, spre a se arunca înbrațele odihni.
VII.
Pușcugul tremă! . . lăcuitori săĭ, înspăimîntați de soara giurguvenilor, aleargă pe toate stradele și nu se opresc, de cît la saraiul pași. Aicĭ sînt curțile pline de alțiĭ și numaĭ aŭ loc; toțĭ se vîră și se îngesuesc, ca să-șĭ afle scăparea saŭ mijlocul de apărare în contra giaurilor hainițĭ. Turpurile cele maĭ înnalte ale Moskeelor sînt ocupate de mulțimea curioasă și tremîndă, care voește a observa toate Mișcările giaurilor de peste Dunăre. Groaza care este lipită pe inimile lor, le trimite înaintea okilor, diferite părerĭ fantastice. . . uno-ra li se pare că enemici să apropie de mal, alțiĭ prin vălul de ceață, li se nălucește gurile tunurilor ce-ĭ amerință din centrul fluviuluĭ. Eĭ slobod miĭ de strigărĭ fioroase care se amestecă cu alarma de jos, și se alcătuește un haos general de durere, ce răsună dintr′o margine a orașuluĭ, pînă în ceĭ-lantă.
VIII.
Paşa se iveşte pe terasă şi cearcă să încurajeze pe popor; dar nu găsește în limbuțiea sa cuvinte așa de puternice, cu care să poată goni temerea din inimile înspăimîntate! . . el este acompanieat de bravul Ali beiu, și de toțĭ șefi oștiri sale, cari-ĭ prin semnale amerință mulțimea și o face să tacă... Pașa îșĭ adună elocuința și rumpe tăcerea. .
„O! voĭ, credincoșilor Musulmanĭ . . . nu pociŭ devina astăzĭ care este cauza ce vă grămădește pe strade și aicĭ în curțile saraiuluĭ meŭ?.. cum saŭ putut micșora așa de mult curagul vostru cel mare, care aŭ subjugat popoli întregĭ?.. tot giaurdistanul tremura şi se pleca ordinilor mareluĭ nostru padișah! și voĭ. . . voĭ vă sfiițĭ acum atît de mult pentru un mic număr de giaurĭ, care, ajutațĭ de cîte-va momeate de fortună, aŭ isbutit să dărîme o mică cetățue apărată numaĭ de cîte-va ortale de soldațĭ, și case afla situată kiar în țara lor ? — Ce, gîndițĭ voĭ că rumîni flatațĭ de mica lor victorie ar îndrăzni să ne atace cetățuia care este fortificată bine și apărată de zece miĭ de vitejĭ bine armațĭ? . . nicĭ odată! . . Dunărea le este ce a maĭ mare piedică, și noĭ adăstăm încă vre-o patru-zecĭ de miĭ de oștire, care este poruncită de slăvitul padișah, să treacă dupărea și să piarză pe prințul giaurilor.
Aceste grave parole le roști pașa în contra simțimîntuuĭ săŭ, și ajutat de cîte-va momente de entusiasmŭ; dar îndată temerea necesară vine să depice centrul inimiĭ sale. . . vocea-ĭ tremură și discursul rămîne neterminat.
Poporul care se simțise flatat prin acest discurs, sloboade miĭ de strigărĭ în onoarea pași Mustafa și a padișahuluĭ. . . temerea se părea că fuge departe de dînși, și să răspîndesc maĭ mulțumițĭ pe la casele lor, rostind versuri din sîntul coran.
Umbrele nopturne se des-fășoară din înălțime și vine să acopere pămîntul de întunerec. . .toțĭ lăcuitori cetăţui sînt sînt predaţi odihni prin tendele lor, și visurile amăgitoare aleargă din casă în casă, spre a pune stăpînire pe imanginațiea fie-căruea muritor!
IX.
În tăcerea nopți, condamnata nu poate gusta nicĭ un moment de răpaos... acum ea să află îngenuke rostindu-șĭ rugăciunea obicnuită; dar astă dată se pare că adoară divinitatatea cu înzecită stăruință!.. ora destinată aŭ trecut și dînsa tot nu se maĭ ridică de la pămînt. Argintiile raze ale luni care n′aŭ pătruns nicĭ o dată în această teribilă înkisoare, acum isbesc searbăda față a condamnate-ĭ innundată de lacrămĭ, și se pare că voesc să-șĭ ea ultimul adieo de la dînsa.— Poate că această noapte va fi cea maĭ din urmă a viețiĭ sale, or a petreceri în această temniță?.. poate că providența înblînzită prin îndelungatele eĭ suferințe, voește să-ĭ sfărame lanțurile, or să- o treacă din lumea aceasta. Dar cum?.. fără a-șĭ revedea patriea, fără a-șĭ revedea pe confrațiĭ romînĭ și fără a se învrednici să se înkine în sînta capelă creștină? . . . o! aceasta ar fi o moarte crudă pentru dînsa, după atîtea grele suferințe. . . niminĭ nu cunoaște ordinile sacre! . . în darn or ce imanginare pentru descoperirea viitoruluĭ pe care îl ştie numaĭ Dumnezeirea... muritori nu să vor putea înpălța nicĭ odată pînă la acest grad de mărire. . . lor li să cere inimĭ curate și rugĭ umilitoare de către sublimul creator, spre a putea dobîndi un loc de răpaos în lumea fiitoare! .. .
Un sgomot ușor se aude la ușa secretă a înkisori, Catarina tresare din rugăcune. . . o keiă se învîrtește de doă orĭ în broasca de oțel. . . bucuriea se renană pe fața Catarini. . . aleargă către mica ușcioară ce acum se deskisese și priimește în brațe ne juna fetiță muzulmană.
X.
Amina este investată într′un rob subțire de noaptea neste transparenta cămașă de borangic, și care cu toată incomoditatea sa, tot nu-ĭ noapte ascunde frumusețea talie-ĭ sale ce-ĭ elegante. Blondele-ĭ cosițe lucoase ca aurul, se văd înodate cu neglijare din nanoĭ. În can este legată cu o mătăsărie albă țesută cu fir. Doă vițioane de păr scăpate de subt legătură, se văd jucînduse în formă de năstureĭ, ne albețea de crin a gîtuluĭ săŭ. În nicere noartă nanucĭ cusuțĭ cu mărgăritar, numaĭ ne nielea goală, după obiceiul oriental, a cărora albețe deșteantă inimile cele maĭ îngeţate!
Ambele femeĭ să îmbrățișază cu căldură și rămîn cîte-va momente în atitudină, fără să poată pronunța o vorbă.. . Inimile lor palpitînde compătimesc de o potrivă.., suspinurile se renasc și lacrămile încep a curge pe fețile amîndurora. — Dar de ce oare, această profundă întristare? . . . de ce întâlnirea lor nu este voioasă ca maĭ nainte ?. . . negreșit vre-un noŭ mister apasă centrul inimilor lor. — Dar iată juna copilă devine palidă . . . genunki-ĭ șovăesc, și o internă slăbiciune, domină tot corpul săŭ. . . acum sa lăsat cu desăvîrșire pe brațul Catarini și rămîne într′un desăvîrșit leșin cu o nesimțire mortală! . .
XI.
Vaĭ!. . De ce nu să află acum aicĭ vre-un june cavaler pe al căru-ea braț, trebuea să se odihnească fragetul eĭ corn, și care prin tinere consolațiĭ, să-ĭ facă compătimirea maĭ suferită! . . . dar în zadar . . . ea se află numaĭ singură, alăturĭ cu femeiă slăbănogită care nu poate să-ĭ dea alt ajutor, de cît să plîngă desperat! . . .
XII.
— Scumpa mea! ce aĭ tu? — striga Catarina. Amina nu răspunde. — Catarina o stringe din noŭ la inima sa și o acopere cu sărutărĭ materne; dar copila încă nu dă nicĭ un semn de viață. — Vaĭ! cît de gravă este acum disperarea catarini! . . ar voi să ceară ajutor, dar se teme de o maĭ mare nenorocire. . . vocea-ĭ rămîne înnăbușită. . . sîrmana! . . ea este încungiurată de enemici cultuluĭ săŭ, de la care nu poate spera decît, nuoĭ supliciuri. — În sfîrmit îșĭ ține curagul, depune scumpa sa povară pe patul de lemn d′asupra rămășițelor de rogojină. . . îngenuke lîngă juna leminată și imploară cerul cu lacrămĭ arzătoare !
Îndată după terminarea sînte-ĭ rugăciuni, sărută minunata cruciuliță pe care o scosese din haĭnele sale și o lipește pe sînul copile-ĭ nesimțibile.
— Anico! Anico! scumpul meŭ copil! . . striga ea desperată, îmbrățișînd fata și udîndu-ĭ corpul cu lacrămĭ. — Deșteaptăte! deșteaptăte ! . .
Amina scoase un lung suspin și mișcă o parte din membrile sale, care pînă aci, era moartă cu desăvîrșire.
O! cît de mare este bucuriea catarini văzînd re-însuflețirea copili; o ridică în brațele sale și se silește a o re-întoarce cu desăvîrșire în simţirile de maĭ nainte.
Acum Amina se deșteaptă din grozavul leșin și aruncă asupra Catarini o privire atentabilă...
— Oh! Dumnezeule, ce asemănare! zice copila și tremură din toate membrile sale; apoĭ cade la pămînt și îmbrățișază genunki Catarini.
— Scoală iubita mea și spune ce aĭ? . . .
— Lasămă un moment să îmbrățișez genunkiĭ maĭci mele !
Catarina tresare la aceste neașteptate parole și se domină de un cutremur interior. . . fața i-se skimbă și genunki-ĭ șovăesc.. . ea îșĭ aduce aminte de cîte-va parole misterioase ce adresase către copilă în deliru-ĭ precedent și pentru care făcuse un teribil jurămînt a nu le descoperi feti, de cît numaĭ la finitul vieți sale.
— Maĭcă ! maĭcă! . . . dulcea mea maĭcă! repeta copila și strîngea genunki ceĭ tremurînzĭ ai Catarini.
Acum venerabila femeiă este aproape de ușa mormîntuluĭ săŭ. Peste un moment trebuea să cază moartă, daca o noă aducere aminte nu venea să-ĭ re-ție simțirile și să-ĭ dea Iarășĭ întremarea.
— Ce zicĭ tu Amino ? . . vino-țĭ în simțire draga mea. . . pe cine kemĭ? . . .
— Pe buna mea măĭculiță! — zise copila cu aprindere
— Dar aduțĭ aminte că mumă-ta a murit încă de la nașterea ta ? . . .
— O ! nu . . . eŭ am o mumă pe care am redobîndit′o într′acest moment . . . am simțit căldura inimiĭ sale și m′am îndulcit de vocea-ĭ părintească! . .
— Acestea sînt numaĭ niște nărerĭ a le deliruluĭ ce aveaĭ, iubita mea. . . .
Ba nu! ba nu ! . . eram în toată întregimea simțurilor mele. . . tu eștĭ maĭca mea ! dulcea mea maĭcă ! . .
—Ce facĭ Amino?
— Numeștimă Anica maĭ bine. . . Oh! nu te maĭ ascunde, căcĭ mă sfîrmesc la picioarele tale! . .
Catarina nu se maĭ poate onune la îmbrățișările copili. . . o strînge cu căldură la sînu-ĭ matern și o aconere de sărutărĭ.
XIII.
Întunerecul cel maĭ negru se destindea în noaptea aceasta . . . toțĭ lăcuitori Rușcuguluĭ sînt predațĭ somnuluĭ prin tendele lor. — Santinela murilor tot maĭ striga la nostul eĭ, și undele Dunări scoate din ce, în ce, cîte un geamăt surd, isbinduse de stîncile alăturate.
O mică barcă înfășurată de întunerec, se zăreşte ca o mogîldeaţă flotîndă în centrul fluviuluĭ, desnicînd undele cu reneziciune. . . numeroasele eĭ vîsle, o face să sboare ne d′ asupra mi în tăcerea cea maĭ profundă.
Oare de unde vine această barcă atît de îndrăzneță, ne întunerecul de foc, și ne o vreme cînd nu este permis nicĭ de cum a nluti ? . . ea voește să dețărmeze. . . dar unde ? . . santinela murilor are ordin liber să înpușce fără condiție, or ce vas plutitor ne la o asemenea oră; dar mica barcă se nare că desprețuește valoarea acestuĭ teribil ordin, și iat′o că ajunge subt niște malurĭ ocrotitoare.
Treĭ oamenĭ armațĭ de sus pînă pînă jos, săr din stîncă, în stîncă, pînă la uscat, și barca se retrage în desișul unu-ĭ mic ostrov ce eczistă cu anroniere de țărmurĭ.
După costumul lor național, îĭ cunoaște fie-cine că sînt romînĭ. . . Ajutațĭ de întunerec, aŭ venit să observe întăririle vekiĭ cetățuĭ, care peste cîte-va zile, este să se prefacă în cenușă.
Eĭ se nreumblă în lungul zidurilor și nu scapă din vedere, nimic din ceia ce le noate fi folositor. — în cele din urmă, se opresc îndosul temeliilor haremuluĭ și rămîn în oare-care nemișcare, ca și cum ar voi să asculte ceva. . .okiĭ lor sînt ațintațĭ la o mică ferestrue ce se zărește iluminată la oare-care înnălțime în zidul haremuluĭ.
— Această ferestrue, întrebă cel maĭ june din aceștĭ treĭ cavalerĭ, mi se pare că este iluminată?
— Adevărat; ziseră ceĭ-l-anțĭ.
— Eŭ voesc să știu cine lăcuește în această parte a haremuluĭ, și doresc să mă uĭt kiar acum în lăuntru pe această ferestrue.
— Daca generalul ordonă, totul se face; repetă unul din ceĭ-l-anțĭ doĭ cavalerĭ, și se așază în formă de treaptă din josul ferestrui.
Acum junele cavaler se urcă pă spatile camaraduluĭ săŭ și privește pîntre grilele miciĭ ferestruĭ, toată scena precedentă a celor doă femeĭ infortunate. . . se miră de ceia ce aude și fără voe-ĭ simte cîte o lacrămă picînd din albastri luĭ okĭ, care se strecoară încitinel pîntre grile. El compătimește de suferințele ambelor creature și voește să le dea ajutor kiar într′acel moment; dar îndată își aduce aminte că este inconito, și că a venit pentru altă kestie maĭ importantă, de la care poate atîrnă libertatea patrii sale. La vederea tineri fetițe, el simte o-mare pietate, și fie-care suspin al eĭ, se pare a fi rupt din inima sa kiar. . . Infine el jură a deveni liberatorul ambelor creature.
O! cînd ar ști juna musulmană cine este acela care sufere de o potrivă cu dînsa? . . cînd ar zărĭ într'acest moment trăsurile feţi unuĭ june cavaler creștin în dosul grilelor de fier ale ferestrui, și cînd ar vedea frumoși luĭ okĭ innunațĭ în lacrămĭ pentru suferințele eĭ, numaĭ dintr o singură vedere? . . . o! atuncĭ i-sar părea că atinge momentul cel maĭ sublim al fericiri, și ar alerga să ceară grația luĭ. . . Dar nu. . . soarta tot nu saŭ îndulcit. . . ea maĭ păstrează pentru plăpînda eĭ ființă și alte valurĭ maĭ grele decît cele pînă acuni, spre așĭ vîrfui cu prisosință furoarea sa cea ne împăcată!
XIV.
Pașa maĭ nainte de a intra în așternutul său de noapte, voeşte să viziteze haremul încă odată ca să maĭ vază ne fiesa, daca maĭ stăruește tot în hainiea din zioa precedentă, și să o prepare a se prezenta hotărîtuluĭ eĭ consorte, Emirul Abdul Șemi, carele în zioa viitoare este gata să sosească de la Stambol.
La intrarea sa, eunuci tremură văzînd pă pașa în harem pe o vreme ne așteptată, și fiecare prozice în ipima sa vre-o rea întîmplare.
Iĭ corduseră către apartamentul favoritelor, dar pașa ordonă al întroduce în iatacul fiĭci sale. Aci găsiră ușa înkisă pe din lăuntru; el scoate o kee din sîn şi învârtindu-o de doă orĭ în broasca de oțel, îndată se deskiseră ușile ca de puterea unuĭ, talisman înfricomat!
Numai doĭ pașĭ face pînă în fundul odăi. . . ridică perdelile patuluĭ de culcare ce era trase : dar vede numaĭ așternutul gol. . . toți eunuci rămîn încremenițĭ! . . Pașa încruntă latele sale sprîncene și trage iataganul ! . .
— Mizerabililor! le zice el; unde este fiĭca mea ? . . spunețĭ maĭ curînd unde se află, saŭ vă jertfescŭ pe toțĭ într′acest moment? — oki săĭ scînteiaŭ de mînie.
— Slăvite pașa ! milostiveștete. . . prințesa n a eșit din harem. . . Aceasta asigurăm pe capetele noastre! — toțĭ tremura ca varga.
Acum misterul aleargă din inimă în inimă, și tot haremul este în picioare. . . diferite bănuelĭ se aud șoptindusă între sclavele pașaliculuĭ, și frica cea maĭ teribilă se emprimă pe inima fiecăruĭa spectator.
După un moment de tăcere, pașa cunoaște oare-care skimbare la păretele secret din fund și rămîne în nemișcare. . . fruntea-ĭ e palidă! genuki-ĭ tremură și îșĭ mușcă buzele cu convulsiune ! — apoĭ îndată urmează scrîșnirea dinților cea maĭ teribilă ! . .
Eunuci sînt jumătate morțĭ ! . . uni socotesc că visează și încep ase freca la okĭ ; alți credea că vre-o faptă magică i-aŭ adus în starea aceasta. — Toțĭ repetează în sine-le cuvinte din sîntul coran!
După ce să maĭ desmetici pașa din amețeala în care căzuse, ordonă să i să aprinză doă facle. Eunuci să miră de ceia ce aude și gîndesc în inimile lor, că pașa și-aŭ pierdut mințile. . . era aproape să alerge al sprijini socotind că va cădea pe pardoseală ; dar fără speranță văd că s′a skimbat o parte din tapiseriea păreteluĭ din fund, și pașa se află lîngă o mică ușcioară secretă. . . aci el maĭ scoate și altă kee din sîn, cu care se servă a deschide mica ușcioară. . . întoarce keia de treĭ orĭ, și noua ușcioară este dată de perete. . . toțĭ se pierd prin niște strimte galeriĭ.
În cele din urmă, eĭ aŭ ajuns la ultima ușă a înkisori, și să cobor cu toți în năuntru.
XV
La lucirea faclelor, ambele femeĭ rămîn încremenite.
— Curînd să mi să aducă teribilul sacŭ ! — strigă pașa către unul din neferi săĭ, carele dispăru ca fulgerul; apoĭ să adresează către Catarina:
— Spune tu, o! ființă blestemată. . . prin ce farmecĭ aĭ eczistat atîțea anĭ de cînd te-am înkis în această temniţă omorîtoare? care demon al infernuluĭ ți-a înlesnit intrarea nestrăbătută pînă la această innocentă creatură pe carea aĭ amețito cu mincunile tale ? . . oh! mulțumesc mareluĭ prooroc că am descoperit planul tăŭ cel nelegiuit și pocŭ ațĭ da acum o moarte vrednică de nelegiuirea ta! . .
— Cum am putut eczista o! pașă ? — răspunse Catarina care îșĭ redobîndise un curaj ne nădăjduit. — Să știĭ că numaĭ prin îngrijirea luĭ Dumnezeŭ am trăit pînă astăzĭ; iar nu prin farmecĭ după cum zicĭ tu! . . . tu ! infidelule! care m aĭ înșelat prin mincinoase promisiunĭ ! . . tu! care m aĭ făcut să-mĭ de-las pentru puțin sînta mea religie și să îmbrățișez pe a ta. . . tu în sfîrșit care aĭ voit să mă torturezĭ prin tr o moarte vrednică de sufletu-țĭ cel negru. . . oh! însu-țĭ tu eștĭ cel maĭ mare nelegiuit din lume ! . .
Pașa scînteiază de mînie, și toți eunuci recunoscură pe favorita de acum opt-spre-zece anĭ; dar nicĭ unul nu îndrăznește să o numească.
— Mizerabile ! — urmă catarina, tu m′aĭ înkis în această temniță ca să mă sfîrșesc prin foame; dar dumnezeŭ care vegiază asupra tutulor innocenților, aŭ nimicit toate planurile tale cele infernale ! și eŭ astăzĭ trebue să-țĭ mărturisesc fiind-că am avut timp îndestul în această teribilă înkisoare, să-mĭ spăl greșalele din nainte și să fiŭ iarășĭ în numărul creştinilor şi al fraților meĭ, cariĭ astăzĭ culeg laurĭ de biruință în contra voastră infidelilor! . . tu mă amerințĭ iarășĭ cu moartea ? . . o! dar eŭ merg acum cu bucurie în sînul eĭ. . . tot ce mă face să-mĭ pară răŭ de viață, este această innocentă creatură, carea pînă în ora aceasta nu ĭ-am spus că-ĭ sînt mumă !
Maĭ nainte de a termina Catarina cea din urmă parolă, pașa face un semn eunucilor cariĭ îndată o apucă de gît și o trîntesc la pămînt.
Amina se ține de genunkiĭ mumi-sale și sloboade țipete desperate.
Spectatorul mici ferestruĭ vede toată această scenă și tremă de mînie!
Acum Catarina este înkisă într′un sac și legată la gură.
— Să-i-se atîrne o piatră de gît și să se arunce în mijlocul Dunări; striga paşa către nefer al săŭ, căruea îĭ asvîrliră sacul în spate și se făcu nevăzut.
XVI.
Ferestruia înkisori saŭ întunecat și junele cavaler tot maĭ privește înnăuntru... în sfîrșit nu maĭ poate zări nimic și s′aruncă jos pe nisip.
— Eĭ bine bravi meĭ camarazĭ. . . să nu îngăduim a se comite un omor! o nelegiuire!... pașa aŭ ordonat ca să arunce în dupăre pe o creștină, pe o romînă kiar. . . m ațĭ înțeles? . . .
— Ce trebue să facem generale? ziseră ambi companionĭ.
— Peste cîteva momente este să sosească doĭ neferĭ aĭ pași. . . unul poartă un sac în spinare pe care voesc să′l afunde în apă. în acel sac să află înkisă o victimă innocentă pe care noĭ trebue să o liberăm de la moarte , și să o luăm în barca noastră.
XVII.
Dar cine să fie acest june cavaler care ordonă celor-l-alțĭ doĭ, și care se pare a fi trimis de provedență numaĭ, și numaĭ, pentru ajutorul celor nenorocițĭ ? . . costumul și armele luĭ sînt prea cunoscute infidelilor, cariĭ de multe orĭ aŭ simțit valoarea lor. . . La numele Buzescu tresare musulmanul și saltă tot romînul. . . Acest eroŭ care ține locul al doĭlea după prințul Mihaiŭ bravul, este însărcinat cu limpezirea districtelor mărginașe, de mulțimea enemicilor care se înrădăcinase prin micile orășele după malul stîng al Dunări.
Mîndru de onorabila-ĭ însărcinare, el pușaște cu hotărîre către părțile destinate. În frontul a opt miĭ rumîni, sfăramă şi împrăştie groaza or pe unde se arată; cetățuile mărginașe cad, turnurile se sfăramă, și insigniile sînte-ĭ crucĭ apare pretutindinea!
Combate Brăila, Călărași, Gurgu și alungă peste Dunăre cetele enemice. Vestea isprăvilor sale, se împrăștie în toată țara, prințul Mihaiŭ saltă de bucurie.
El îĭ trimite prețioase beneficiurĭ, onorîndu-l cu titlu de liberatorul districtelor mărginașe.
Inima juneluĭ general saltă la aceste insigne de onoare. . . spre a se face maĭ demn de atîta onoare, el cere permisiune de la eroul romînilor dar această îndrăsneață pronunere trebue aprobată de adunanța generală.
Consiliurile se adună în sînta Mitronolie ca să desbată marea kestie. . . ele zăbovesc treĭ zile și încă nimic nu hotărăsc. . . faimosul general liberatorul districtelor mărginașe, adastă cu impaciință al doilea ordin. . . se sunără de atîta întîrziere și acuză ne uni din boerĭ, cariĭ nismuesc fama isprăvilor sale.
În sfîrșit el hotăraște să facă niște micĭ insnecțiĭ nonturne neste Dunăre, ca să nu treacă timpul în darn.
În noantea următoare acomnanieat de doĭ bravĭ căpitanĭ, merge să observe întăririle fortereți enemice din potriva Gurguluĭ, spre așĭ prepara planurile de asalt la vreme de trebuință.
XVIII.
Acum doă facle se ivesc din partea dreaptă a haremuluĭ despicînd umbrele întunericuluĭ. ..la lucirea lor să zărește doĭ neferĭ care să grăbesc a coborĭ la țărm. Unul poartă o greutate — Amîndoĭ sînt armațĭ de sus pînă jos.
Ceĭ treĭ cavalerĭ se afla la pîndă.
— Iată-ĭ! zice unul din tr′înși.
— Lupta este in-egală repătă un al doilea, eĭ sînt numaĭ doĭ și noĭ ne aflăm treĭ; în vreme ce am fi în stare să înfruntăm și o sută de aceștiea.
— Numaĭ singur eŭ trebue să mă lupt cu dînși, răspunse un al treilea cavaler; daca însăîm va acorda generalu această grație.
— Eŭ respectez curagul tăŭ, zise întîiul cavaler , dar trebue să știțĭ că prețul lupti este al meŭ, și prin urmare eŭ am dreptul a combate pentru libertatea aceste-ĭ victime, fiind-că cunosc și tot misterul suferințelor sale de opt-spre-zece anĭ.
— Dar noĭ nu îngăduim a ecspune pe generalul nostru; replicară de o dată ambi cavalerĭ.
— Cu aceasta îmĭ dațĭ o sigură dovadă de ne-încrederea ce avețĭ în brațul meŭ?
— O! nicĭ de cum! — răspunse unul din cavalerĭ, care se părea cel maĭ în vîrstă. Departe de noĭ această in-gustă reflesie; însă sîntem datorĭ a păstra valoarea domnii-tale pentru alte întreprinderĭ maĭ glorioase și maĭ profitabile generații romînilor. Iar acum o! bravule general, nu este trebuință să facem o luntă legitimă cu aceștĭ becisnicĭ asasinĭ ; fiind-că nu vom putea dobîndi nicĭ o onoare măsurîndu-ne cu dînșiĭ, ba încă poate să ne periculăm și viața în pozițiea în care sîntem acum, departe de orĭ ce securitate.
Acest înțelept discurs, îșĭ avu efectul săŭ, potolind cu totul furiea juneluĭ general.
— Eĭ bine, eŭ mă retrag zise el; puindu-șĭ spada în teacă.
— Lasă asupra noastră această slabă întreprindere ca să o esecutăm ast-fel precum cere trebuința la niște asemenea aventure.
XIX.
Acum ceĭ doĭ neferĭ aŭ ajuns la țărm. . .aci aruncară sacul pe nisin, și se ocupă amîndoĭ cu derijarea une-ĭ felucĭ plulitoare.
În momentul kînd sînt aşezaţi într'însa şi gata avîsli, de o dată se aude pocnetul flintelor omorîtoare și doă bale le sfărîmă capetele. . .
Faclele cad alăturĭ în apă stingînduse, și sacul cu victima, este transportat în barca desupt bandiera romînă. Ea acum se află în centrul dupări despicînd undele cu cea maĭ mare repezicune.
XX.
Sgomotul armelor descărcate, resună pînă subt întărirĭ. . . santinela murilor tresare, și în delirul cu care este înfămurată, dă semnalul periculos.
Peste un momeet ceĭ treĭ șefĭ musulmanĭ, Ali, Ahmet și Osman, sînt la țări. . . în van le este or ce observație, căcĭ nu pot desdescoperi nimic.
Îndată eĭ zăresc mica felucă legănînduse pe apă aproape de țărm și inimile lor saltă de bucurie. . . trage feluca la mal cu repeziciune și văd cu cea maĭ prefundă mirare că era văpsită de un sînge încă spumegînd!
Diferite părerĭ le ocupă imanginațiea și ard de impaciență să desvălească acest mister ne așteptat.
Intrară de al doilea în apă spre locul unde zăriseră feluca, și fără multă osteneală găsesc doă cadavre!
La lumina faclelor ce aprinsese, eĭ recunosc pe ceĭ doĭ neferĭ credincoșĭ, aĭ saraiuluĭ.
Aleargă la pașa ca să-ĭ spue întîmplarea, darse înformară că dînsul lipsea încă de cîte-va ore. . .plecase inconito, însoțit numaĭ de fideli luĭ neferĭ, și niminĭ nu cunoștea secreta sa preumblare.
La această fatală nuvelă se înfiorează ceĭ treĭ cavalerĭ mulsulmanĭ, eĭ alergară din noŭ la țărm și căutară pînă în centrul fluviuluĭ; dar vanitatea îĭ însoțește pretutindinĭ și nimic nu pot descoperi.
XXI.
Beiul Ali pierde paciința. . . el declară kiar în noaptea aceasta să treacă Dunărea, și cu armele în mînă, să răsbune moartea tatăluĭ săŭ. În darn să ostenesc ceĭ-l-alțĭ doĭ capitanĭ să-ĭ potolească furiea sa, care este aprinsă maĭ tare de cît un vulcan.
Într o clipă el ajunge la tophana și este gata a da semnalul de resbel.
Un tun trăsnește, cetatea răsună, și pune tot poporul în picioare! . . peste cîte-va momente stradele gem de mulțimea spăimîntată! . . eĭ socotindusă atacațĭ de enemicĭ, aleargă în sus și în jos, neştiind ce trebue să facă... Alarma se împrăștie pretutindenĭ, și nu să maĭ aude de cît unanima strigare a poporuluĭ.
„La arme! la arme ! . . . giaurĭ! giauri! . . .
Aceste marĭ kilomanurĭ ajung pînă la urekile pași, care adăsta încă pe fideli neferĭ, să-ĭ aducă știință de isprava misii lor. . . el tresare cu mîna pe iatagan şi abandonează haremul.
Ajungînd pe stradă, se miră de ceia-ce vede..desperația ce întîmpină, strigările ce se repetează de mulțimea fugitivă, îĭ înfiorează inima și îșĭ perde tot curagul.
„Vaĭ! zicea el. . . acum s′a isprăvit! . . giauri ne aŭ împresurat fără veste și peste puțin voiŭ cădea subt loviturile lor. . . poate că nicĭ pînă la saraiŭ nu voiŭ putea ajunge. . . . saŭ voiŭ avea nenorocirea de al vedea predat flacărilor incendiuluĭ. . . ah ce soară crudă! ce destin amar!. . . dar cel puțin, îmĭ voiŭ vinde și eŭ scump viața.
Terminînd aceste ultime parole, zărește o lumină mare pe stradă înaintea sa; la lucirea faclelor zărește armata otomană pusă în regulă de bătae, și cunoaște pe beiul Ali în frontul soldaților. . . se avîntă cu repeziciune și-l apucă de — junele tresare la această între-vedere neașteptată și-ĭ cade spada din mînă.
— Spunem unde se află giauri? întreba paşa cu spaimă.
— Spunem, prin ce minune aĭ scăpat? . . . răspunde junele beiŭ.
Amîndoĭ amuțiră un moment, și tremura ca varga !
— Eŭ nu te înțeleg de loc; continuă pașa ștergîndusă la frunte.
— Dar cele doă cadavre ale neferilor saraiuluĭ care leam găsit în noaptea aceasta aruncate în dupăre? . . lipsa voastră din saraiŭ pe un timp bănuit? . .
— Aceasta e totul?
— Totul. . .
— Eĭ bine, am înțeles acum; nu este nicĭ un pericol, în darn saŭ turburat răpaosul poporuluĭ.
— Eram gata să trecem Dunărea ca să te răsbunăm. . .
— Pune să strige pristavul că nu este nimic, și fie-care să se liniștească.
Acestea ordonă pașa, și luă drumul către saraiŭ, ordinile sale sînt puse în faptă și totul se liniștește
XXII.
Aurora sboară pe carul săŭ de aur și vine să împrăștie ultimile umbre ale întunereculuĭ...lumina zile ĭ apare în toată splendoarea sa , ca să eplice curioșilor evenimentul din noaptea precedentă.
Multe vorbe bizare circulă între popor; dar Veritatea fuge departe de dînși. . .
Cele doă cadavre saŭ înmormîntat în secret și totul intră în tăcere !
FINELE CAPITULUĬ AL DOILEA.
CAPITUL AL TREILEA.
AMORUL ŞI NARAŢIUNEA
I.
Venus Sclavă ordinelor destinuluĭ, aleargă să investe pe grațiosul eĭ copil cu daurita-ĭ tolbă, ce este încărcată de pericoloase săgețĭ. . . îĭ amînă celebrul arc, care nicĭ odată n′a greșit în încordarea sa și care pătrunde fără pietate centrul inimilor celor maĭ nesimțibile. . . îl consultă cu îndoită stăruință, și îĭ arată toată dibăciea necesară la înteprinderea ce este să facă.
Pentru prima oară sburdalnicul Cupido !sboară în centrul de azur, și vine să rătăcească în preajma miculuĭ orășel liberat.
Gurgu i se pare strein privirilor luĭ cele flatate prin moliciunile orientale. . . aicĭ nicĭ odată n′aŭ ajuns săgețile sale. . . tot dauna aŭ întîmpinat cîte o egidă, în care saŭ sfărîmat fără succes! — Acum însă, tremă arcul în pozal-bele luĭ mîĭnĭ și caută cu impaciință ținta loviri. . .
Peste cîte-va ore, niște raze d′aurite pătrunde în centrul lagăruluĭ romîn, pînă lîngă o tendă măreață, împrejurul căriea, santinelele nopturne, fac un circ polar. . . niminĭ nu poate intra aicĭ fără a cunoaște secretul militar ; căcĭ or care muritor va îndrăzni să facă un pas în nainte, este fulgerat de cincĭ-zecĭ gurĭ de foc, vegetoare zioa și noaptea!
Într′acastă tendă repauzează bravul general Radu Buzescu.
Micul copil în-aripat, pușaște fără sfieală peste aceste întărirĭ. . . ele nu-l pot înpiedica, fiind-că dînsul nu este dintre muritorĭ, ci numaĭ un corp aerin, nesupus pericolelor pămîntene.
În fine, ajunge pînă la antreaoa tendi. . . aci inspirat de o putere maĭ mare de căt a sa, întinde arcul și face să sboare una din săgețile cele maĭ pătrunzătoare. . .
Acum mulțumit de triumful săŭ, sboară plin de bucurie în eter, și să face nevăzut din preajma miculuĭ orășel liberat.
II.
Noaptea încă nu-șĭ ridicase umbrile sale din ocolul Gurguluĭ; lagărul romîn este liniştit și numaĭ cîte-va santinele se afla în mișcare la posturile lor.
Generalul Buzescu se află singur în tenda sa. Aventura din noaptea trecută, îĭocupă imanginațiea cu statornicie, și îl face să rămîe într′o profundă tăcere. Cipul cel grațios al june-ĭ musulmane, lăsase o reală întipărire pe inima luĭ. . . i se părea într′aceste momente solitare, că încă observă prin acea mică ferestrue, lacrămile ce picaŭ din frumoși eĭ okĭ, și se răspîndea în formă de mărgăritar pe albețea sînuluĭ săŭ. . . o! daca ea ș′ar fi aruncat atuncĭ numaĭ o privire asupra ferestui, daca ar fi cerut grația luĭ, într o clipă grilele de fler ar fi fost rupte ca niște slabe lemne putrezite, de viguroasele luĭ mîĭnĭ. . . o! atuncĭ îngîmfatul acuzator, din preună cu toțĭ apărători săĭ, ar fi innundat pardoseala înkisori cu nelegiuitul lor sînge! — Dar nu știŭ de ce, într′acele momente, inima generaluluĭ era amorțită. . . privirile sale rămăsese înfipte asupra june-ĭ copile, și nu se maĭ gîndea decît la fericirea ce ar putea gusta în unire legitimă cu această fetiță încîntătoare !
Ace-iaș lamantație îl domina și acum. . . inima luĭ, suspină de un amor ardinte. . . în cele din urmă, își adună toate puterile și voește să alunge această patimă interioară.
III.
„Eu sînt kemat aicĭ, zice el, să curăț aceste locurĭ de inamici patrii mele; încă de va cere trebuința, să-mĭ întinz armele și maĭ departe. Mîĭne poate voiŭ priimi ordinul de a combate Rușiugul și a face să tremure semiluni. . . așa dar, eŭ ating momentul cel maĭ suprem?.. o mică greșală poate să mă piarză, și din preună cu mine, cauza cea maĭ sîntă! . . cauza patrii mele. . . o! atuncĭ sîngele celor sacrifieațĭ pentru libertate ! sîngele fraților meĭ de arme, care încă innundează surfața acestu-ĭ loc, va striga la cer răsplătire în contra mea. . . în contra aceluea care n a fost în stare să le susție onoarea, și care în loc d′a se ocupa cu invențiĭ resboĭnicite, inima luĭ este dominată într′acest moment, de o patimă ordinară. . . de amorul une-ĭ femeĭ! . . efectul slăbicuni și al moliciuni. . . o! Dumnezeul meŭ ! . . cît sînt de nenorocit. . . în ce grea poziție mă aflu astăzĭ? . . Amorul! această patimă arzătoare, simț că mă consumă! . .nicĭ o apărare nu pocŭ găsi în contra luĭ! . . o! da . . . mi-a duc aminte. . . acea jună musulmană dorea să îmbrruăusețeze creștinismul. . . o! cît era de frumoasă! cît era de încîntătoare! cît era de dulce sunetul voce-ĭ sale, rostind munirea de creaștină ! — Iată dar că nu maĭ rămîne altă speranță, decît să mă conform dorințelor sale. . . să o smulg cu or ce preț din mîĭnile apăsătorilor zeĭ, și să o conduc către lumina luĭ Cristos! investîndu-o cu sînta luĭ religiune. Apoĭ daca iniama eĭ va bate pentru mine, daca mă va adora, atuncĭ nu maĭ eczistă nicĭ un obstacol, care să mă poată deslipi de dînsa. . . Jurămîntul sacru să va pronunța pe sîntul oltar , și ea va deveni consoara mea. . . o! cît de fericit aș fi eŭ atuncĭ! . . cu cîtă bravură m așĭ lupta în contra enimicilor, știind că în urma mea, este patria, și o consoară care trebuesc apărate. Iată dar adevărata stare a inimiĭ mele ! iată destinul pe care trebue să calc, — însă ce zic? . . daca simțimîntul eĭ ar fi contrarŭ adorațiilor mele? . . daca din a mea infortunare, inima eĭ ar fi legată cu a vre-unuĭ cavaler musulman ; căcĭ este imposibil une-ĭ june de etatea sa, încungurată de bravĭ răsboĭnicĭ, pe ale cărora turbane, lucesc numaĭ florĭ de dieamant, să nu să amăgască și să nu devie suferindă? — Așa dar trebue maĭ întîĭ să mă asigur de libertatea inimiĭ sale, și apoĭ să puiŭ în faptă projetele mele.”
IV.
În vremea aceasta, la oare-care distanţă de lagăr într o mică cășcioară țărănească, doĭ medicĭ se silesc a întrema pe o femee jumătate leșinată.
Catarina smulsă din mîĭnile celor doĭ neferĭ, fu transportată în pămîntul Romînii; aci îndată se așeză ne un pat, dîndusă în privegerea medicilor.
Cînd începu să se deștepte din letargiea în care rătăcise simțirile sale, să spăĭmîntă văzînduse încungiurată de maĭ mulțĭ oamenĭ și femeĭ june, care privegia la capul eĭ. Întîiŭ socoti că este o nălucire ; dar simțind în realitate mișcarea corpurilor însuflețite, auzind vocea romînă cea de mult dorită, de o dată întinde tremurîndele sale mîĭnĭ și apucă pe cel maĭ de aproape vegetor, îl strînge de mînă și îl întrebă cu ne încredere, daca într adevăr ea maĭ eczistă pă lume, saŭ să află coborîtă în eternitate?
Îndată i se răspunde, că este tot în vieață.
Atuncĭ întrebă din noŭ, cercetează despre fiesa, pașa, și de turbanele orientale care aŭ dis-părut,
I se face iarăș cunoscut că dînsa se află acum departe de inflidelĭ, pe pămîntul creștin.
— „Privește imagina luĭ Cristos, zise unul din medicĭ, și te veĭ asigura maĭ lesne despre toate cîte v am încunoștiințat.”
Atunci Catarina sloboade un țipăt și cade şi cade înnaintea Sînte-ĭ Imaginĭ a Mîntuitoruluĭ... ea nu îndrăznește se caute în fața luĭ Cristos! . . lacrămile o podidește și rămîne în nemișcare aproape un cart de oră, rostind în sine implorațiĭ umilitoare către putintele Creator !
După terminarea sîntelor rugăcunĭ, apare maĭ re-însuflețită; membrile sale se re-întăresc și toată ne-simțibilitatea de maĭ nainte, fuge departe de dînsa. Acum iat′o devenită în toată întregimea simțirilor eĭ, și se prepară a face niște sănătoase întrebărĭ.
„O! creștinilor, zice ea. — Acum văz foarte bine că mă aflu departe de infidelĭ! . . departe de aceĭ oamenĭ blesfamațĭ ! care aŭ torturat optu-spre-zece anĭ, pe o femeiă slabă fără nicĭ o apărare. . . o! sacrilegiĭ! . . dar ce zic?.. maledicția ceruluĭ! . . așa! așa!
„Ascultațimă frați meĭ romînĭ. . . cine este liberatorul meŭ căruea îĭ sînt datoare viața? . .mĭ-aduc aminte că am fost înkisă într′un sac din ordinul imfamului Pașă, și condamnată a mă arunca în Dunăre. . . așa! mi-a duc prea bine aminte că am fost transportată pînă la marginea fluviuluĭ și acolo mă aruncară într′o barcă. — De atuncĭ numaĭ știu nimic, căcĭ spiritul meŭ, era gata a mă abandona pentru tot dauna. Acum deșteptîndu-mă, nu știŭ prin ce miracol mă aflu în centrul con-religionarilor meĭ romîni, pe care ĭ-am abandonat de opt-spre-zece anĭ? . . o! astăzĭ mi să pare că lăcuesc în Paradis! . . cît de dulce zeste pentru o emigrantă revederea patrii sale. — Creștinilor ! iubiți meĭ compatrioțĭ ? Arătațim vă rog pe liberatorul meŭ. . . unde se află el acum? . . conducețimă pănă la dînsul să-ĭ îmbrățișez genunkiĭ și să-ĭ mărturisesc pentru vieața care îĭ sînt datoare numaĭ luĭ?
În darn se opun medici ca să rămîe în patul săŭ pînă a doa zi, în darn îĭ spunea că de se va scula acum, este în pericol de moarte și că în urmă, nu-ĭ pot face nicĭ un ajutor.
Catarina nesocotește toate aceste amerințărĭ care i se par foarte ușoare, în comparație cu opt-spre-zece anĭ de suferințe ce aŭ petrecut în suteranul din Rușcug.
Ea acum aŭ învățat a învinge lovirile soarte ĭ sale, și nu se sfiește de a cerca or ce pericol.
În momentul acesta se smîcește cu forță din mîĭnile vegetorilor eĭ, și dispare prin întunerecul nopțiĭ.
V.
Peste un cart de oră, Santinela lagăruluĭ strigă de treĭ orĭ:
„Cine-ĭ acolo? . . îndărăt că daŭ. . .
Kiar în momentul cînd era să facă foc, de-o-dată o voce tremîndă și răgușită, face să-ĭ treacă pe la urekĭ următoarele parole:
„Fie-țĭ milă de o femeiă infortunată! . . eŭ sînt creștină ca și tine. . . nu mă omorĭ maĭ nainte de a-mĭ îndeplini o sîntă datorie !
Santinela skimbă arma din poza omorîtoare și aleargă să sprijine brațul une-ĭ femeĭ tremurînde, care abia putea să se maĭ ție pe picioare; dar potrivit datorii sale, o conduce la Supra-Comandantele nopturn, ce era un venerabil bătrîn și tot într o vreme, cel maĭ dejgețat romîn.
„Căpitane! zise Santinela intrînd; astă noapte am fost prea nenorocit în vegerea mea nopturnă. . . în loc de a-țĭ prinde vre-un stol de enemicĭ cu care m așĭ fi putut mîndri; din contra acum ca un umilit pîndar de holde, vă prezentez un slab prizonier. . . o femeiă kiar; însă observează bine căpitane, căcĭ poate să aĭbă niscaĭ cugetărĭ ascunse această femeiă care i-a venit poftă să călătorească kiar în puterea nopți către lagărul nostru.
Acestea roști brava saninelă, și depuindu-șĭ prada în puterea Supra-Comandanteluĭ nopturn, se re-întoarse la postul seŭ.
VI.
Căpitan Preda, admiră această ne-aşteptată întîmplare și nu încetează de a măsura cu privirile sale cele pătrunzătoare, atitudinea femei prizonieră; în cele din urmă, vede că n are a se teme de nimic și se pregătește a face cîte-va întrebărĭ necunoscute-ĭ.
— Nu știŭ ce cauză te face doamnă, să-țĭ lașĭ răpaosul de noaptea și să de-viĭ rătăcindă către lagărul nostru? kiar acum trebue să′mĭ spuĭ cine eștĭ, și ce vreĭ de la noĭ?
— Sînt romînă ca și voi Căpitane! Da romînă! — răspunse Catarina cu învăpăere și lacrămile, nu o lăsa să termine de tot, ceia ce voia să maĭ zică.
— Eștĭ romînă zicĭ? . . eĭ bine, atuncĭ nu mă voiŭ teme de nicĭ o trădare, nobilă doamnă, căcĭ o romînă nu este capabilă a o face ; însă trebue să fie o pricină importantă care vă aduce aci?
— Căpitane! vă voiŭ nara în scurt aventurile mele :
„Patria mea este Moldaviea; într o zi am fost răpită și trecută în Rușcug ca o sclavă, acolo după opt sre-zece anĭ de suferințe, înkisă într'o culă secretă care eczistă subt temeliile haremuluĭ Pași, nu știŭ prin ce minune am fost scăpată de la moarte și re-dusă aicĭ, pe pămîntul romîn. Pînă în momentele acestea am fost dată îngrijirilor celor maĭ generoase, de către liberatorul meŭ, pe care din nenorocire, eŭ încă nu l′am putut vedea, să-ĭ mărturisesc prin lacrămile mele; căcĭ altă putere nu am. — Acum iată că știțĭ cine sînt.
Capitan Preda îșĭ aduse aminte de noaptea trecută, și cunoscu îndată în această femeiă, victima ce să liberase, cu pericolul a treĭ eroĭ creștinĭ.
Catarina cade la picioarele Capitanuluĭ și îl imploră cu stăruință, să o conducă către adevăratul săŭ liberator. În darn i se propune a adăsta pînă la zioă, căcĭ ea nu are paciință, re-înpinge or ce obstacol și cere kiar în această oră să fie prezantată generalutuĭ Buzescu.
— Eĭ bine dar, nobilă doamnă! — îl veĭ vedea. . . parolă de onoare! îl veĭ vedea. . .
Apoĭ se stravestiră amîndoĭ în lungĭ mantiĭ nopturne, și armațĭ cu secretul militar, se strecoară lesne pîntre santinele.
Soldațiĭ vegetorĭ îșĭ pleacă armele lor, la auzul misterioase-ĭ parole ; și le acorduă trecere liberă p′între castre.
Acum iată-ĭ lîngă o tendă măreață. . . maĭ multe stindarde sînt ridicate d′a dreapta și d′a stînga antreli sale; vîntul începuse a sufla și făcea să filfie pînzele lor cele colorate.
Tenda era luminată și generalul Buzescu se pre-umbla cu paşĭ fermĭ în sus şi în jos. — I se anunță venirea Supra-Comandanteluĭ nopturn și se prerară al priimi cu impaciință.
VII.
Buzescu deşteptat din revelaţiunile sale prin sosirea comandanteluĭ nopturn, bănuește vre-o stranie întîmplare.
— Eĭ bine bravule capitan, voesc a cunoaște motivul care te face să mă vizitezĭ la ora acasta; nu cumva enemici. . . aĭ prevăzut vre-o mișcare?
— O! cît despre asta, rămîĭ în pace generalul meŭ: — răspunse capitan Preda cu rezoluțiea sa originală.
Buzescu înțelege foarte bine, că la un asemenea răspuns al bravuluĭ veteran, trebue să-șĭ risipească or ce bănuală; de aceia îșĭ reluă iarăș aerul săŭ cel gînditor. Însă capitan Preda îl deșteaptă pentru a doa oară din lamantație.
— O! streină întîmplare mă aduce aci generale...o femeiă. . .
— Eĭ bine? . . o femeiă? . .
— Acea Victimă de erĭ noapte. . .
— Ce spun medici ? e vr′o speranță de scăpare ?
— Dînsa este kiar aicĭ în persoană, și voeşte să-ţĭ vorbească.
— Aicĭ? . . cu neputință! — zise generalul, mirat. . .
Într′acest moment Catarina se strecoară binișor în năuntru, și cade la picioarele generaluluĭ îmbrățișîndu-le cu ardoare. Buzescu voește să o ridice dela pămînt, dar nu izbutește.
— Scoală doamnă ! zice el; saŭ nu veĭ auzi nicĭ o parolă din gura mea. . . în vieață nu pociŭ suferi astă atitudină a dumitale . . . sînt romîn doamnă! și ca romînă, dămĭ mîna dumitale. . . istă brațul meŭ deșkis !
— O! nu! . . nu sînt demnă, eŭ o renegată să mă ating de brațul liberatoruluĭ meŭ și al fiĭci mele !
— Cum? . . fiĭca dumitale este liberă? — întrebă Radul cu surprindere.
— Încă nu, zise Catarina; dar sper maĭ întîiŭ în Dumnezeŭ ! apoĭ în dumneata și în toțĭ bravi capitanĭ ce te încongioară, că nu o vețĭ lăsa să se piarză în acele zidurĭ blesfamate! nu o vețĭ lăsa pe dînsa, care arde de im-paciință să îmbrruăsișeze cultul maĭci sale. . . cultul maĭci sale am zis eŭ? . . o! nu! nu sînt demnă de acastă onoare. . . eŭ o renegată! . . mizerie! mizerie! . . . O ! Dumnezeule ! pe care te-am insultat, asvîrle trăsnetele tale peste capul meŭ ! peste capul une-ĭ sacrilege! . . numaĭ acesta este singurul beneficiŭ care mi-să cuvine.
După pronunțarea acestor înfocate căințe, cade cu fața la pămînt, și îl udă cu lacrămile ce varsă din oki săĭ.
Radul și capitan Preda, rămîn ecstaziiațĭ un moment, și în cele din urmă se pregătesc a da ajutorul cuvenit aceștiĭ femeĭ înfortunate, care se pare ajunsă la finitul vieți sale.
— Nu te despera doamnă! zise Buzescu, care care se interesa și maĭ mult de viiața eĭ. Trebue să sperĭ foarte mult dela cel a tot putinte! ..Dumnezeŭ priimește și iartă greșalele muritolor care să căesc. . . Aduțĭ aminte de cuvintele sînte-ĭ noastre Evangeliĭ. . .
La numele Evangelii, Catarina se desmeticește din amețeală, și ridicînduse în genunkĭ, împloră cerul cu lacrămĭ !
„O ! sîntă Evangelie ! sîntă Evangelie! . . o ! tu singura consolare a culpabilelor mele suferințe. . . Ajută-mĭ astăzĭ să liberez pe unica mea fiĭcă din mîĭnile infidelilor !
Apoĭ întorcînduse către ambi cavalerĭ, le prezentează o mică cruciuliță, pe care a scos-o din sînul săŭ.
— „Vă con-jur pe Sînta Evangelie și pe această cruce, ce reprezantă suferințele luĭ Cristos! . . vă con-jur să-mĭ ajutațĭ să liberez pe fiĭca mea care poate acum va fi gemînd în înkisoarea din care am eşit eŭ...o! Dumnezeule! Dumnezeule!... ideia aceasta mă face furioasă, mă omoară . . . îmĭ stinge cea maĭ scînteindă speranță. . . cum? . . eŭ să trăesc, să fiŭ liberă! și fiĭca mea! frumoasa mea fiĭcă să geamă în sclavie! departe de muma sa? . . o ! nu ! nicĭ odată. . . daca inimile voastre nu compătimesc de o potrivă cu a mea. . . daca însfîrșit nu vețĭ voi a mă ajuta; atuncĭ eŭ mă voiŭ duce singură, și or voiŭ isbuti să scap copila mea, saŭ voiŭ muri alăturĭ cu ea! . . o rază numaĭ din privirile sale, este destul pentru mine ca să-mĭ daŭ viiața pentru dînsa! — kiar acum mă voiu arunca în fluviŭ și cerul mă va conduce la ținta inimiĭ mele cea nestrămutată.”
— Liniștește-te doamnă! zise generalul care era pătruns de a eĭ des-perațiune. Fiĭca dumitale se va libera cît de curînd. . .
— Da, da, se va libera negreșit ; continuă capitan Preda înduioșit de mila eĭ.
— Cum? . . ce zicețĭ voĭ? . . adevăr este ceia ce am auzit, orĭ facultatea mă înșală? . . mi să părea că ațĭ rostit o parolă ! o singură parolă de consolare. . .
— Am zis și maĭ repetăm, că fiĭca dumitale să va libera. — Replicară ambi cavalerĭ.
— O! îțĭ mărturisesc Dumnezeule! îțĭ mulțumesc de o mie de orĭ. . . eĭ aŭ zis că fiĭca mea să va libera? . . eĭ bine, eĭ o vor face. . . parola unuĭ romîn este neskimbată! este sîntă!...ah!Anico, Anico. . . ah! scumpa mea fiĭcă, bucurăte. . . sînta Vergină! ți-aŭ auzit rugile cele nline de credință, și neste nuține zile veĭ fi transportată în centrul creștinilor, denarte de aceĭ oamenĭ fieroșĭ care-țĭ insniră numaĭ groază! . .
După terminarea acestor implarațiĭ, se întoarce și cade din noŭ la nicioarele ambilor cavalerĭ și voește să le îmbrățișeze genunkiĭ ; dar este oprită de brațul generaluluĭ Radu, care izbuteşte a o aşăza pe patul săŭ cel de răsboiu.
Capitan Preda salută, și pleacă la postul săŭ.
Junele general avea mare nerăbdare să cunoască aventurile aceștiĭ femeĭ suferinde; după ce s′a maĭ întremat din slăbiciunea în care căzuse necunoscuta, îĭ arată dorința ce are și o roagă cu idulgență spre aĭ raconta istoria sa.
Catarina esaltă la această nuvelă, și continuă în kinul următor.
VIII.
Eŭ mă numesc Catarina. Părinți meĭ treăea în Moldaviea se la aniĭ 1550 ; eĭ îmĭ deteră o creștere bună, și cînd am ajuns la vîrsta de 12 anĭ, mă aruncară fără plăcerea mea, în brațele unu-ĭ cănitan de lefegiĭ, om vrednic și de nație greacă, anume Kara-Iane.
Din ajunul căsătorii mele deveniĭŭ sclavă bărbatuluĭ meŭ. Într adevăr el mă iubia, însă inima mea păstra un sloiŭ de giață pentru dînsul.Îndată ce simți răceala mea, deveni foarte bănuitor ; se retrase din serviciul oștiri, ca să mă poată kinui și maĭ tare cu aspra sa gelozie.
Părinți meĭ care trăia încă, văzîndu-mă nemîngiiată, cunoscură greșala lor ; dar acum era prea tîrziŭ.
La 15 Aprilie 1562, părăsirăm Iaşiĭ, și fuseiŭ sforțată de Kara-Iane, să merg la o moșie lîngă Galațĭ, pe care o luase în arendă, numaĭ și numaĭ ca să-șĭ întărească drepturile sale căsniceștĭ.
Acolo daca am ajuns neam restatornicit într′o veke lăcuință boerească ce semăna că aŭ fost oare-cînd un castel. Aceste ruine să afla înkise de jur împrejur cu un zid nalt de o coloră înnegrită. Antreaoa acestu-ĭ dărăpănat castel, era bine asigurată cu doă porțĭ zdravene, legate și veregate numaĭ cu fier, Iar d′asupra învelișuluĭ casteluluĭ, crescuse știr verde, și prin podurĭ lăcuea Cucuvelile și Lilieciĭ.
Ast-fel era biografia nuoă-ĭ mele lăcuințe de jună femeiă, măritată abiea de cîte-va lunĭ. Aicĭ eram osîndită să-mĭ înkiz vieața cea maĭ frumoasă, alăturĭ cu un om pe care nu-l iubeam, și care hotărîse, să mă tortureze prin cea maĭ grozavă gelozie.
IX.
Iată șase lunĭ trecute de cînd lăcuesc în castelu meŭ. Cara-lane îmĭ dedese de companioană pe o femeiă bătrînă din sat, spre a-mĭ ajuta în a facerile casi. Petrecerea mea de zioă, începea și se sfîrșea șezînd înkisă în afurisitul de casstel. N′aveam voe să es nicĭ pănă la poartă fără brațul lui Kara-Iane.
Biata bătrînă prinsese atîta milă de mine, în cît, de multe orĭ lăcrăma pentru suferințele mele și mă jelea foarte mult; însă eŭ hotărîsem să rabd asprimea soari ′mele pînă în sfîrșit cu bărbăție; și fiind că numaĭ cunoscusem altă vieață maĭ bună, credeam că astfel trebue să pătimească toate femeile măritate dela bărbațĭ lor; Dar cerul care vegează asupra tuturor nenorociților, îșĭ aduse aminte și de mine.
După cîtă-va vreme, Cara-lane începuse să fie maĭ puțin bănuitor, ne-avînd a să teme de nicĭ un curtezan în acel sat. Peca adesea după interesele sale, și mă lăsa singură cîte-o zi întreagă. Îm dete voe să es din galera mea pe la vecini din sat, și puteam să mă preumblu pe coline, kiar în lipsa luĭ. Această skimbare de vieață îm făcea bine și mă maĭ nutrea.
Acum mi să părea eksistența maĭ puțin suferindă, văzîndu-mă maĭ liberă, și aveam mare speranță că îmĭ voiŭ întrema sănătatea cu desăvîrșire, care în vremea torture-ĭ precedinte, se părea că-mĭ amerință vieața. N′am fost amăgită în părerea mea fiind că mă simțeam așa de bine, încît peste puține zile, numaĭ veam nicĭ o simtomă de maladie.
Tot ce m′a făcut bine, era încetarea persecuții bărbată-meu. El văzînd acum că este peste putință de a-mĭ cîștiga inima, căzuse la iubirea de argint cea maĭ nemăsurată, ca toțĭ compatrioți săĭ, și prea puțin să îngrija de mine
În această dieastimă de vreme, părinți meĭ veniseră de treĭ orĭ pe la mine , și la cea din urmă între-vedere, se bucurară foarte mult văzându-mă maĭ dispozată și maĭ sănătoasă. Mumă-mea care mă adora prea mult, îmĭ lăsă o mulțime de consultărĭ necesare reputații une-ĭ femeĭ june ca mine.
X.
Într′o zi pe cînd bărbată-meu lipsea de a casă, mă pomeniiŭ în curtea Casteluluĭ cu o trăsură boerească.
Alergaiŭ la scară și întîmpinaiŭ pe o damă vîrstnică însoțită de un june cavaler, ce să da jos din trăsură. După terminarea reverenților necesare amîndurora părților, conduseiŭ persoanele în salon, și conversațiea începu :
— Nu maĭ este îndoială, zise bătrîna damă, că dumneata eștĭ consoarta bunuluĭ nostru arendaș, domnu Kara-Iane ?
— Așa doamnă ! ĭ-am răspuns eŭ.
— Mă bucur prea mult! urmă ea.
— Asemenea și eŭ sînt foarte încîntat jună domnișoară, avînd onoare să vă cunosc persoana. — Zice junele cavaler care dela intrarea sa, nu-șĭ luase oki dela mine.
Eŭ îĭ răspunseiŭ prin tr′o reverință, și mă grăbiŭ a anonsa pe bărbată-meu.
— Noĭ sîntem proprietari acestu-ĭ castel învekit; luă vorba bătrîna damă.
— Într adevăr, castelul este foarte învekit; dar ascunde în ungiurile dale comoara cea maĭ brilantă! — Adăogă junele cavaler.
— Ce vreĭ să zicĭ domnule? îl întrebaiŭ eŭ.
— Voiŭ să zic că el ascunde niște frumusețĭ ca ale dumitale doamnă! nu este așa mamă? — zise el întorcîndu-se către bătrîna damă.
— Nu maĭ e îndoială fiul meŭ. — Noĭ am venit, continuă ea adresînduse către mine, să petrecem cîte-va săptămînĭ aicĭ la moșie ca să maĭ respirăm curatul aer de primăvară.
Eŭ le prezentaiŭ mulțumirea ce simțiam, și îĭ lăsaiŭ să se repauzeze de osteneala drumuluĭ.
XI.
Kara-Iane venea c′o falcă ′n cer și cu una în pămînt. . . era armat de sus pînă jos parcă avea să se bată cu o droae de tatarĭ !
Îndată ce puși în curte abia gîfîind de alergătură, răcni ca un leŭ din toate puterile:
— Cine a ′ndrăznit să calce pragu porților fără știrea mea, bre? . .
— Este posesora casteluluĭ, îĭ răspunseiŭ eŭ.
De odată îl văzuiŭ că să face galben, roșŭ, negru. . . eŭ mă sperieiŭ și vream să fug; dar îndată mă smîci de mînă, și mă întrebă cu oarecare liniștire:
— Este vre-un bărbat cu dînsa?
— Numaĭ un june cavaler o însoțește; răsspunseiŭ.
La acest răspuns, el ecsecută o grozavă scrîșnire din dințĭ. . .
— Să te ferească Dumnezeŭ să-țĭ aruncĭ oki măcar, la acel june, că pre legea mea de Elin, vă fac ciopățĭ p′amîndoĭ cu iataganu ăsta. . . aĭ auzit? . .
— Eŭ rămăseiŭ încremenită la aceste fieroase cele ce auzisem, el mă lăsă amețită în mijlocul curți și alergă sus, spre a complimenta pe oaspeţi săĭ.
XII.
„Să te ferească Dumnezeŭ să-țĭ aruncĭ oki la acel june! — mî-a zis el. . . O! ce fatală parolă! ce prevestire grozavă !
Daca el n′ar fi bănuit, daca el n′ar fi pronunțat această blestemată temere!, poate că nicĭ nu mĭ-așĭ fi adus aminte de ceia ce luĭ îĭ era frică; și acel copil innocent ar fi eczistat și astăzĭ în vieață !
Cum? întrebă Buzescu ce rămăsese în tăcere dela începutul narațiuni aceste-ĭ avanturiere; acel june cavaler numaĭ trezește? . . de unde aĭ știința asta ?
— O! bravule general. . . el și-a pierdut vieața încă de atuncĭ, precum vețĭ afla maĭ la vale.
Îndată ce mă deșteptaiu din amețeala în care căzusem, urcaiŭ treptele după bărbată-meŭ; acolo îl găsiiŭ foarte skimbat. Elinu meŭ știa să se prefacă așa de bine, în cît nu-l putea cunoaște niminĭ, în ce stare aŭ fost cu un moment maĭ nainte.
Dînsul sta în picioare din′aintea posesorilor săĭ, și să arăta prea voios de venirea lor; însă numaĭ eŭ, și el, știeam cît de mare dorință avea să-ĭ depărteze d′aci maĭ curind, pe care o și făcu printr′o mincună dibace, maĭ cu seamă observînd că junele boer, nu-mĭ li'ua oki de ka mine, de şi eŭ mă feream să-ĭ întimpin privirea ; dar cu toată fereala mea și cu toată amerințarea luĭ Kara-Iane, care mă inspirase maĭ mult, în loc să mă înpietrească, n aŭ fost cu putință să nu ne întâlnim okirile.
XIII.
— Coconașu are mare plăcere să privească pă nevastă-mea; zise Kara-Iane, parcă n′a maĭ văzut alte femeĭ în lume, și la lașĭ maĭ cu seamă.
Aceste parole le rosti cu o manieră adevărat grecească! avînd zîmbetul pe buze, scîrșni între dințĭ, și perfldiea în inimă.
În momentul acela hătmăneasa Mariea, așa să numea dama aceia, îșĭ întoarse privirile către fiu-său.
— Într′adevăr ! răspunse junele, am văzut foarte multe femeĭ la Iașĭ și în toată Moldova; însă nicĭ una așa de frumoasă ca consoarta dumitale.
Mie îm peri fața la acest răspuns franc al juneluĭ cavaler, hătmăneasa rîse, și Kara-Iane înverzi! . .
— Îțĭ mărturisesc adevăru bravul meŭ capitan, re-luă tînărul, te pismuiesc foarte mult. . . a-șĭ dori să fiŭ eŭ Kara-Iane, și dumneata comisŭ, Padu! — astfel să numea tînărul cavaler.
— Prea mare laudă facĭ nevești mele coconașule! răspunse Elinu meŭ cu ipocresie.
— I-am dat meritul ce i se cuvine; nu este așa mamă ? zise el întorcînduse către hătmăneasa.
— Ea acordă foarte mult și cu mare nobleță politica fiuluĭ săŭ.
Acum nu-maĭ eŭ știeam ce să petrece în inima lui Cara-lane. . . stam înmărmurită să nu se întîmple vre-o dramă kiar în momentul de față; dar mă înșălasem, fiind-că bărbatu-meŭ știea să gonească lucrurile maĭ de parte.
Între celelante comvorbirĭ ce maĭ avură loc, hătmăneasa arată bărbată-meu, dorința sa de a petrece cîte-va săptămînĭ aicĭ la moșie. Această hotărîre a posesori, îĭ irită și maĭ mult gelosia, și se munci în tot felul ca să se curățe de dînși kiar în zioa aceia. Născoci o plăzmuire, că prin pădurile din preajma loculuĭ, să află o bană de hoțĭ foarte mare, care a călcal pe maĭ mulțĭ proprietarĭ; ba încă nu să rușină să mință că kiar în noaptea precedentă, aŭ asasinat pe cutare boer din vecinătatea noastră, care să afla asemenea venit să petreacă la moșie, și că în sfîrșit să află în mare pericol kiar și dînsul de a nu fi călcat de aceia-șĭ bandă în noaptea viitoare, zicînd că este hotărît să nu doarmă în casă astă noapte.
Acestă falsă naraţiune, o parastisi aşa de bine, în cît, ne înfricoșă pe toți. Ea îșĭ a fu efectul dorit, căcĭ hatmăneasa era una dintre cocoanele cele maĭ fricoase după vremĭ, și cu tot curagul ce-ĭ făcea fiul săŭ, hotărĭ să plece kiar după prînz la Galațĭ, ce nu era cu depărtare dela moșie.
Văzînd Kara-Iane hotărîrea hatmăneși, îĭ maĭ veni inima la loc, și începu să le prepare apetitul cu mare activitate, spre a-șĭ urni sataraoa din spinare maĭ curînd.
XIV.
După prînz totul era gata de plecare. Kara-Iane să arăta cel maĭ sprinten la înteprinderea aceasta. Aranjase foarte bine pregătirea plecări, și toate bagajele, se afla la locul lor.
— Să înhame cai la trăsură ! striga hătmăneasa, ca să putem ajunge la Galațĭ maĭ de vreme.
Ordinul acesta era un balsam pentru Elinu meŭ; el sări ca fulgerul în curte și după un moment, trăsura să afla la scară.
În vremea aceasta, comisu Radu se înkisese în salon; eŭ avuiŭ ne-răbdarea să știu ce face, și mă uĭtaĭŭ p′în locu kei dela ușă. . . el scriea un bilet. După ce a isprăvit, la sigilat și îl puse în buzunar. Eŭ m'am depărtat îndată, ca să nu fiŭ văzută. — Hătmăneasa se gătise și adăsta în scară.
— Radule! strigă ea; nu mă face să aștept fătul meŭ. . . o să ne apuce noaptea pe drum....
— Iată-mă-s gata, scumpă maĭcă; voesc să măltuisesc oamenilor casi domnului Capitan.
— Bravo! copilul meŭ; tu porțĭ nobila mîndrie a tatăluĭ-tăŭ.
Comisul Radu, avu prilej să întâlnească pe bătrîna mea servantă ; skimbă cîte-va vorbe cu dînsa, îĭ puse ceva în mînă și veni spre întîmpinarea mume-si.
Ca să-l privească cineva, comisu Radu, era un june vrednic de adorat! . . frumos la față, talia-ĭ sveltă, oki crăpruĭ, sprîncenele negre, și kica sa cea castanie, se răsfira în bucle pe ambi săĭ umerĭ bărbăteștĭ. . . într o etate de doă-zecĭ și patru de anĭ era cu neputință să nu inspire amor or căru-ĭ spectator.
Trecînd pe lîngă mine, mă privi c′o ecspresie dureroasă și ajută mume-si să se urce în trăsură. Hătmăneasa m a sărutat pe frunte luîndu-și adio; iar Radul mi-a zis: la revedere !
Kara-Iane făcea lungĭ temenele pînă la pămînt, și îĭ consulta se mîe maĭ tare și să nu repauzeze nicĭ decum spre a putea ajunge maĭ de vreme la Galațĭ.
În fine, trăsura porni. . . patru caĭ negri corb din ceĭ maĭ iuţĭ, o făcea să sboare pe suprafaţa cîmpiilor, și după cîte-va momepte, dispăru din okiĭ meĭ.
Nu știŭ de ce îmĭ plăcea să mă uĭt în urma trăsuri? aci mi să părea că o zăresc fugînd, aci mi să părea că se îptoarce iarășĭ înnapoĭ. . . În cele din urmă, simțeam că acea trăsură ducea cu dînsa o parte din corpul meŭ, din inima mea kiar! . .
Mă miram foarte mult de această streină turburare a simțurilor mele, și hotărîiŭ să pu mă maĭ gîndesc la oaspeți precedepțĭ.
Kara-Iane observase mișcările mele, ordonă să înkiză porțile țeapăn, și se puse să zică de patru-sute de orĭ ; kirie ! eleison ! — Apoĭ veni lîngă mipe să mă copsole și să mă încurajeze, gîndind că m′am sperieat de fabula tîlharilor înkipuiţĭ. Îmĭ zice să n'am nicĭ o temere, căcĭ el va fi deștept toată noaptea, și va pune custozĭ în giurul casteluluĭ să privegeze, și în sfîrșit daca odată am luat de bărbat pe un Elin, este un disprețŭ să mă maĭ gîndesc la frică.
Eŭ îĭ mulțumiĭŭ de interesul ce putrea pentru mine și îĭ promiseĭŭ că voiŭ fi cea maĭ curagioasă femeiă astă seară.
Kara-Iane plecă să se maĭ preumble prin sat după trebuință, și eŭ am rămas iarășĭ singură.
XV.
Kinul cel graţioas al juneluĭ Komis, lăsase o reală întipărire pe inima mea; toate silințele ce făceam de a nu mă maĭ gîndi la dînsul, era zadarnice! — Datoriea mea de consoară îmĭ impunes să fug de aceste pericoloase imanginațiĭ. . .Jurămîntul făcut înnaintea altaruluĭ, de și fără con-simțimîntul meŭ, mă amerința din înnălțime. . . eram singură cuc, și n′aveam nicĭ o amică cări-ea așĭ fi putut să mă destăĭnuesc ca să maĭ repir. Așa dar eram cea maĭ infortunată ființă din lume !
În timpul sbucumărilor mele, ușa se deșkise și intră bătrîna mea servantă, carea după ce sa încredințat bine că bărbată-meŭ să depărtase de castel, îmĭ zise că voește să-mĭ spue o vorbă, dar să nu mă supăr pe ea. Eŭ îĭ acordaiŭ cererea.
— Știĭ dumneata una coconiță? . . să nu-țĭ fie cu supărare. . . coconașu cela cînd a pornit, mi-a zis încetișor la ureke, că moare de doru mătăluți! . . și de. . . povestea vorbi. . . pasă-mite că s′a potrivit sîngele! . . apoĭ cum îĭ socoti și dumneata.
M′am uĭtat la dînsa lung, fără aĭ răspunde. „Iată misiea slugilor!” ziceam în sine-mĭ; dar ea nu-șĭ pierdu curagiul continuind în kipul următor.
— Zăŭ! pre legea mea, coconiță! i-aĭ căzut dragă nevoe mare. . . Iaca-mĭ uĭtasem, batămă pustiea să mă bată! mi-a dat și un răvășel scris cu slove ca să ţi-l daŭ în mînuşita dumitale, şi nu știŭ unde purdalnicu l′am vîrît, bată-l conceniea să-l bată. . .
După ce să scotoci prin toate bulendrile eĭ, numaĭ și numai din șiretlic, ca să ostenească paciința mea și să-șĭ joace maĭ bine rolul, în cele din urmă să făcu că-l găsește.
— Ha, ha. . . am dat peste dînsu acum; l′ascunsesem de frica jupînuluĭ. Ia poftim de vezĭ ce scrie drăguțu ăla de făt-frumos ?
Eŭ îl luaiŭ cu cea maĭ mare liniște și fără să-ĭ răspunz. Biletul era sigilat și fără adresă; cunoscuiŭ îndată că era kiar acela pe care l′am văzut scriindu-l în momentul departuluĭ săŭ.
— Ascultă Marieo ! îĭ ziseiŭ; oare cînd va afla bărbată-meŭ, că dumneata aĭ priimit acest bilet pentru mine dela acel boer, ce va zice atuncĭ?
— Aoleo! coconiță! m′artăia pre legea mea!— Dar apoĭ cum naĭba să afle, că numaĭ eŭ, și cu dumneata știm istoriea asta ; cine o să-ĭ spue ?
— Poate kiar eŭ. . .
— Dumneata? . . nu te crez coconiță !
— De ce să nu mă crezĭ?
— Ia nu te maĭ preface zăŭ coconiță! . . eŭ cînd aș fi în halu dumitale, i-așĭ pune cruce numa cît zicĭ Meiŭ! lu jupîn Cara-lane. . . cine la pus pă el să se însoare și să a o astfel de copilă mîndră și drăgăstoasă? . . Nu să vede singur ce poamă este?... maĭ mult bătrîn decît tînăr şi posac vaĭ de creștin ! De cînd a venit în satŭ ăsta, nicĭ odățică nu l′am văzut și eŭ să rîză. . . tot tună și fulgeră! . . ba încă pînă maĭ alalta-erĭ te ținea înkisă ca pe o roabă, încăt mi să rupea inimoara de mila dumitale! — Iasă-lla pustiea! că mĭ-e urît să nu-l văz în okĭ. . . bine zice rumînŭ nostru: greculuĭ să-ĭ frigĭ urma, nu alt ceva. Dar apoĭ dumneavoastră boeri, nu′ș ce păcatele planisire avețĭ, dă murițĭ de eĭ? . .
Această obrăznicie a servante-ĭ mele, de și plină de rezon, însă atingea foarte mult dignitatea mea; și fiind-că nu voeam să am de complice o servitoare, îĭ ordonaiŭ, ca altă dată să nu maĭ vie la mine cu asemenea vorbe, amerițîndu-o că o voiŭ spune bărbată-meŭ.
—Iaca-șa ! zise ea eșind pe ușă; de cine ți-e milă, nu-țĭ are haru. . . maĭ bine trezește o rumîncă d′ale noastre cu zece părțĭ, de cît o cocoană !
XVI.
Solitudinea este afecțiea cea maĭ necesară amoruluĭ și poezii!.. ea este consolațiea și nutrimentul ambelor simțimînte. . . numaĭ prin tr′însa se îndulcește vulnele înnamoratuluĭ și se mărește lamantațiea poetuluĭ. . . Amorul și poeziea sînt strîns legate între dînsele.... poeziea se inspiră prin Amor, și Amorul prin poezie! . . Poetul se consolă prin rimele sale și în′amoratul prin amanta ce adoară. . . suferințele lor sînt de o notrivă grave! de o notrivă resnectate! . . Cerul se pare că aŭ ordonat acestor doă încîntătoare simțimînte, a se asecura unul pe altul ! . .
XVII.
Eŭ rămăse-ĭu singură. . . cît de mult adoram singurătatea care pînă erĭ, ′mi era foarte nesuferită! . . sniritul meŭ se transnorta în depărtare fără voea-mĭ, mi bruna figură a juneluĭ comis, mi se nărea că stă de față! . . încremenisem cu biletetul în mînă, și canul mĭ-era prea amețit. . . vruiŭ să rup sigilul, dar iarăș mă opriĭŭ gîndindu-mă la datoriea mea. . . Amorul mă îndemna să-l deskiz! onoarea îmĭ ordona să-l arunc în foc. — În cele din urmă hotărîiŭ a nu da ascultare nicĭ unuea nicĭ altiea, și biletul rămase sigilat în păstrarea-mĭ, pînă să va ivi vre-o ocazie să-l înnanoez autoruluĭ săŭ. Această hotărîre însă, suferința mea creștea din zi, în zi. . . Amorul străbătuse nițel cîte nițel, pînă în centrul inimi-ĭ mele și compătimeam foarte mult. . . remediu nu maĭ era! — Aș fi dorit să mă destăĭnuesc la cine-va ca să maĭ respir , dar n'aveam nicĭ o amică...Marii îĭ ordonasem să nu-mĭ maĭ vorbească, și nu mă erta ambițiea să reclam ceia ce singură aruncasem. . . în sfîrșit eram prea neconsolată!..
XVIII.
Amiciea ! este unicul remediŭ al înnamoraților! . . amiciea ! această neprețuită și nobilă misie. . . o! cît de ferice este muritorul acela care are un amic! — Am zis un amic, căcĭ este imposibil a avea maĭ mulțĭ ; — însă aicĭ este vorba pentru un adevărat amic! . . . un amic de ale căruea consultărĭ să profițĭ. . . un amic care să te încălzească cu dragostea amicii sale! un amic care să compătimească de suferințele tale! . . un amic in-fine care să moară alăturĭ cu amicul săŭ!....o! dar unde este acel amic în zioa de astăzĭ?. .
Uni oamenĭ cred și să fălesc că aŭ o sumă de amicĭ; maĭ cu seamă treapta de sus. . . cît de înmelațĭ sînt bieți oamenĭ! — un bogat nu poate fi nicĭ odată încunjurat, de cît pumaĭ de lingușitorĭ ! precum asemenea și un prinț nu este ocolit de cît numaĭ de curtezanĭ! . .
O! tu bogatule, de-țĭ va zice cine-va: ”eŭ sînt amicul tăŭ, ! — răspunde-ĭ cu dispreț: Mințĭ!.. eștĭ un lingușitor ! — Asemenea și tu prințule de-țĭ va adresa cine-va aceiașĭ parolă mare, să-ĭ răspunzĭ îndată: mințĭ!..... eștĭ un curtezan!...
În van! . . aceste clase de oamenĭ sînt sărace de îndulcirea amicii. . . eĭ nicĭ odată nu pot avea amici adevărațĭ în mondul acesta ! . .
Numaĭ clasa de jos. . . numaĭ săracul poate avea amicĭ . . . numaĭ pe el la lăsat cerul să se încînte de sublima dragoste a amicii ! . . .
XIX.
Hotărîsem să-mĭ dobîndesc și eŭ o amică. Prioteasa din sat mi să părea femeia care-mĭ trebue, fiind și noĭ amîndoă, cam de o etate; de și ea să părea ceva maĭ înaintată la anĭ, dar n′aveam pe care alta să o găsesc maĭ comparabilă cu mine.
Preotul Eftimie venea în toate sîmbetele de făcea paraclis; fiind că Elinu meu, ce e dreptul, era foarte evlavios !
Într′o zi îmĭ veni bine așa, și față cu bărbată-meŭ rugaiŭ pă preotŭ să zică femei sale ca să vie pe la mine cîte odată, să ne maĭ petrecem din vreme amîndoă. La această reclamare a mea, Cara-iane cam zbîrci din nas, dar n'avea ce să facă, ne prevăzînd decît numaĭ o simplă dorință, pe care mĭ-o acordă cu răceală; mie atîta- mĭ trebuia.
Preotul să bucură oare-cum şi-mĭ promise că ordinul meŭ se va pune în mișcare kiar de astăzĭ.
Este cunoscut că țărani noștri, respectează foarte mult pe superiori lor, și aŭ de mare onoare spre a se afla în relațiĭ amicale cu cocoanele saŭ cu boeri. Această nobilă manieră caracterizează pe toți țărani care sînt romînĭ adevărațĭ.
Adoa zi duminică după terminarea liturgiĭ, începu relațiile mele amicale cu preoteasa. Ea mi se înfățișă cu față vesele și voioasă. . . din cîte-va vorbe cunoscuiŭ îndată că nu greșisem în alegerea mea. Preoteasa era o femee dejgețată! vorbea slobod și rezona binișor; însfîrșit era dotată cu un spirit natural. . . cîtă bucurie simțeam atuncĭ pentru acestă femeiă! . . mi se părea că am regăsit o sor! atît de mult o iubeam.
— Coconiță, îmĭ zise ea, dumneata trebue să știĭ maĭ bine care fuse pricina dă porniră așa în grabă hătmăneasa și cu fiu-săŭ, proprietari moșiĭ aceștiea? . . . era vorba precum am auzit să petreacă maĭ multe zile aicĭ. . . sărăcuț′an de mine! și dă mine! . . eŭ mă aflam dusă la sorumea cînd veniră d-lor; aŭ trimis îndată să mă keme, dar pînă să viŭ, și plecaseră. O! nu știĭ coconiță cîtă părere de răŭ am în sufletul meŭ că n′am avut norocire să revăz pe buna mea stăpînă și pe drăgăstosul coconașŭ!
Această convorbire mă interesa prea mult, și mă siliŭ a mulțumi dorința preoteși parîndu-ĭ originala pricină care a grăbit plecarea hătmănesi.
— O! doamne! sfîntule ! zise ea; ce seacă de noroc am fost eŭ că nu m′am aflat de față să-ĭ fac cora;, că poate maĭ rămînea. Aceĭ hoțĭ ĭ-a pricinuit numaĭ o spaimă zadarnică, fiînd-că nu este adevărat, ș apoĭ kiar de ar fi așa, nu să află la noĭ în sat destuĭ voĭnicĭ care putea s′o apere de or ce primejdie măcar. — zăŭ! Doamne iartămă coconiță. . . asta trebue să fi fost numaĭ o plăsmuire a jupînuluĭ ca să-ĭ depărteze maĭ curînd d'aicĭ... eŭ sînt cam răzdrăvană coconiţă.
— Ce vreĭ să zicĭ draga mea ? o întrebaiŭ eŭ.
— Vescă greci ăștiea așa sînt coconiță... aŭ mare temere pentru nevestile lor; adicătele, să fie cu ertăcune, bunioară dumneata. . . tinerică! frumușică! . . . bag seamă ′ĭa fost teamă bietuluĭ Kara-Iane să nu să înnamoreze dă dumneata coconamu nostru. . . Asta a fost toată șireteniea. mă prinz pe capul meŭ.
Mă miraiŭ foarte mult de istețimea priotesi și îmĭ fu cu neputință de a maĭ păstra secretul! Ĭ-am narat toată aventura biletuluĭ, păstrînd numaĭ sentimentul meŭ către acel june.
Da lasă ′n colo coconiță, că eștĭ o femeiă primejdioasă dumneata...apoĭ orĭ cine te-o zări, e cu neputință să nu să săgeteze la inimă! prelegea mea țĭ spuiŭ că kiar eŭ parcă te-aș sorbi într′o lingură de apă! — A avut tot dreptu bietu jupîn Cara-Iane să-ĭ fie frică. . . ba daca ar fi fost numaĭ hătmăneasa singură, n′avea nici o nevoe; Iar apoĭ hoțu de coconașu să uĭta cu jindŭ la dumneata. . , ce să zicĭ ? tinerețe bat′o s′o bată. . . așa a lăsat Dumnezeŭ coconiță! . .
Convorbirea prioteși mă distra foarte mult și flatațiile eĭ, con-tribuea la creșterea pasiuni mele. De dimineață pînă seara am petrecut înpreună și a doa-zi, î-am promis și eŭ contra vizită. Ne-am luat adieo una dela alta, și am petrecut′o pînă la poarta casteluluĭ.
Toată noaptea am vibrat într′o profundă lamantație.
XX.
A doa-zi, îndată ce să lumină de zioă, cea din-tîĭ și maĭ mare grijă a mea, fu de a dobîndi voe dela bărbată-meŭ, să pocŭ face și eŭ prioteși contra vizită. Cara-lane mĭ-acordă voea cu răceală și eŭ îĭ măulțumiiŭ cu căldură. . . el se părea oare-cum îngrijat kiar parcă i se prevesti vre-o fatală întîmplare! . . o! el avea rezon! . . Ar fi fost de o mie de orĭ maĭ bine să mă fi ținut înkisă în casa încă treĭ patru lunĭ de zile după pornirea hătmăneși, și trebuia să aĭbă o maĭ mare îngrijire de mine; căcĭ atuncĭ poate a-șĭ fi ocolit prăpastiea cea maĭ teribilă! . . dar ce zic? destinul trebue să se îndeplinească! . .
Merseiŭ la prioteasa care mă adăsta cu mare bucurie; ea îmĭ făcea o priimire respectuasă; dar eŭ îĭ ordonaiŭ să înceteze cu etiketa și să fim maĭ familiere între noĭ. Așa dar pentru că era timpul foarte frumos hotărîrăm să facem o promenază amîndoă pe jos, ca să ne maĭ distrăm.
Era o zi din cele maĭ brilante ale luni luĭ Maiŭ. . . cîmpul peste tot înbrăcat cu încîntătoarea sa haĭnă verde, pomiĭ înflorițĭ, răsurile deșkise și păsărelile făceaŭ un consert aerin; i-ar muncitoriĭ brăzdaŭ locul de recoltă în toate părțile. În sfîrșit natura întreagă era veselă și plină de amor !
Ne urcarăm pe o colină ce era maĭ cu apropiere și care să învecina cu o mică pădurice de alunĭ. Aci ne așezarăm pe iarbă ca să maĭ respirăm. Peste cîte-va momente auzirăm în pădurea vecină o cîntare de bucum! . . Artistul sufla așa de bine în intrumentul săŭ, în-cît rămăseiŭ încremenită de melodiea ce scotea. . . numaĭ la Iașĭ în curtea Domnească maĭ auzisem asemenea cîntare frumoasă.
Prioteasa se părea că nu este așa de surprinsă, ka mine, şi o întrebaiŭ cine poate fi acel kîntăreţi? Ea îm răspunse zimbind, că este un june țăran care știe foarte bine să cînte cu bucumul.
De-o-cam-dată crezuiŭ, și aveam nerăbdare să cunosc și eŭ pe acest june artist; dar melodia intrumentuuĭ săŭ devenea din ce, în ce, melancolică și pătimașă! . . Atuncĭ un ohtatŭ, se rupse din inima mea fără voĭe-mĭ, pe care Amica prioteasă nu-l scăpase din vedere.
— Acest june trebue să compătimească de cineva ? . .
— Da ! este îndrăgostit vaĭ de creștin cu fată de boer, și d′aea cîntă așa cu foc. . .
— Sîrmanu! bietul june. . . mĭ-e milă de el prea mult ! ziseiŭ eŭ, și tăcurăm ca să maĭ ascultăm.
După cîte-va momente bucumul încetă și noĭ tot maĭ ascultam. . . nu știu de ce mi-să bătea inima într′acel moment, și o înfierbințeală maladioasă, străbătuse tot corpul meŭ.
Prioteasa amică nu scăpa nimic din vedere; ea simțise toată turburarea mea, și să făcea că nu bagă de seamă.
Mie mi se părea că tot maĭ auzŭ sunetul buciumuluĭ; Dar în cele din urmă pricepuiŭ că nu era decît eco, repetat în centrul inimiĭ mele!
— Îțĭ pare răŭ coconița mea, zise prioteasa, că nu maĭ cîntă acel june cu bucimul?
— Într adevăr, ași avea plăcere să-l maĭ auz, fiind că este foarte dibaciŭ în arta sa.
— E, he, coconiță ! zise ea cu asigurare; dar din gură să-l auzĭ, știĭ ca o filomilă. . .
Parola eĭ se realiză în acela-ș moment , auzindu-se următoarele strofe rostite d′un voce Angelic:
Frumoasă păsărică,Ce ′n aer ciripeștĭTu eștĭ ușuricăSă călătorești;Prin agera-țĭ iuțealăZefiru străbațĭ,Și n′aĭ nicĭ o oprealăNu te maĭ abațĭ. . .Acolo unde-țĭ placePe vîrful cel înnaltTe aninĭ îndatăLîng′ ′al tăŭ Amant!De ce nu sînt ca tineCu micĭ aripioareSă străbat colineDe prin depărtare;Să-mĭ revăz ființaPe care ador!Să-ĭ sărut gurițaȘi apoĭ să mor ! . .Frumoasă păsăricăCu corpul ușor,Eştĭ maĭ fericităDe cît un muritor! . .
De și înțelesul acestor versurĭ era simplŭ și naiv, dar se potrivea foarte bine cu starea inimi-ĭ mele. . . fie-care rimă se întipărea în mine și mi-era cu neputință de a nu mă simți mișcată. — Junele comis mi să prezanta în aparință, și vocea sa avea mare asemănare cu a aceluĭ ce ascultam; dar nicĭ odată nu-mĭ înkipuiam să fie însușĭ el autorul aceste-ĭ romanțe.
Prioteasa care devinase tot, mă întrebă daca am dorință să cunosc și eŭ pe acel june amorrezat; îĭ primiiŭ propunerea, adăogînd, că un asemenea om cu niște talente atît de frumoase, merită a fi mîngîiat în nenorocirea sa.
— Așa dar să-l kem?
— Kiamă-l. . . dar cum îĭ este numele?
— Radul! . . repetă ia cam makinalicește.
— Radul! . . cum să poate? — vruiŭ s′o opresc la auzirea acestu-ĭ nume atît de cunoscut mie; dar era tîrziŭ, căcĭ ea îl strigase și hotărîiŭ să′l văz în sfîrșit.
XXI.
După un moment junele țăran era la picioarele mele. . . cîtă spaimă am avut cunoscînd subt acele haĭne țărăneștĭ pe comisu Radu! . . el îmĭ îmbrățișa genunki cerînd miĭ de pardoane și cîte-va lacrămĭ inundară frumoși luĭ oki. Eŭ eram foarte amețită într′acel moment. . . simțirile mi să turburase prea mult și nu puteam nicĭ să maĭ vorbesc!
După ce mă desmeticiiŭ nițel, vruiŭ să mă depărtez din acel loc; dar Radul nu mă lăsă, rugîndusă cu lacrămĭ să nu-l abandonez cu așa cruzime, căcĭ este în stare a să omorĭ kiar înnaintea mea. — zicînd acestea, trase repede un pumnal ce purta la cingătoare și-l îndreptă în inima sa. . .
— Un pas de veĭ face înnapoĭ, voiŭ împlînta acest fier în pieptul meŭ ! — zicea el cu hotărîre.
Mă înfioraiŭ de resoluțiea sa și mă opriiŭ kiar și fără voința mea. Prioteasa stăruia și ea de mine ca să nu fiŭ așa de împetrită la inimă.
— Maĭ stăĭ nițel de vorbă cu bietu coconaș, că doar n′o fi foc! zicea ea.
Eŭ vedeam toată greutatea poziții mele și tremuram de frică să nu să ivească Kara-Iane de unde-va...
— Scumpa mea Catarino ! striga Radul cu învăpăere; din momentul în care team zărit, inima mea saŭ transmis într′un incendiŭ ! . . pieptul mi se bate cu violință și răpaosul aŭ dispărut pentru mine! . . I-ar tu crudo! nu vreĭ nicĭ să mă priveștĭ! . . tu vreĭ să fugĭ de m ine cu atîta indiferență ! . .
— Dară domnile comis, trebue să fug, fiindcă însuțĭ declarĭ că eŭ sănt pricina nenorociri dumitale! — Acestea rostiiŭ și vruiŭ să pornesc.
— O! nu. . . nu! zise el; îmĭ veĭ face foarte răŭ dacă veĭ fugi! . . opreștete te rog numaĭ pentru un moment! . . pentru un moment care mă nutrește și îm dă vieață! . . o! nu tu nu veĭ porni, nu este așa? . . eĭ bine ! voesc să te întreb o vorbă o singură vorbă care va fi consolarea vieți mele întregĭ. . . și apoĭ. . . te veĭ duce de veĭ voi!
Isprăvește domnule fiind-că mă compromiți țiindu-mă în loc. . . poate să ne zărească cineva împreună, și atuncĭ mă veĭ face cea maĭ nenorocită femeiă din lume !
— Eŭ să te fac nenorocită! zise el cu durere. . . eŭ care te ador atît de mult? . . eŭ care respectez ființa ta ca o divinitate! . . o! Catarino! Catarino ! iată cît de puțin mă cunoștĭ! . .
— Eĭ bine daca zicĭ că mă iubeștĭ lasămă să mă depărtez din locul acesta, carĭ e timpul să sosească bărbată-meŭ la măncare, și negăsindu-mă acasă, voiŭ pierde această libertate de a mă maĭ preumbla singură fără brațul săŭ.
— În sfîrșit daca tu ordonĭ, eŭ numaĭ pociŭ nimic. . . eștĭ liberă să porneștĭ; însă te rog în numele ceruluĭ, să-mĭ spuĭ daca inima ta atît de pură și innocentă, păstrează pentru mine vre-o rază de speranță? spune-mĭ frumoasă Catarino mă iubeștĭ tu? . . aĭ citit biletul care l′am dat servante-ĭ tale în momentul plecări mele? . . aĭ văzut cît de arzător este Amorul ce nutresc pentru tine ? . .
Atuncĭ scoseiŭ biletul săŭ pe care îl pătram în sîn, și il dăduiŭ în mînă fără aĭ zice nimic.
— Ce văz? . . zise el cu desperație. . . Acest bilet este sigilat așa precum l′am lăsat eŭ ! . . crudo! . . tu n aĭ avut îndurare nicĭ să-l deșkizĭ măcar? . . o! iată isbirea cea maĭ omorîtoare pentru mine! . .
— Gîndește-te bine domnile comis, sănu fie din contra? . . datoriea mea, liniștea mea maĭ cu seamă, nu m a ertat să rup sigilul acestu-ĭ bilet ; însă el aŭ fost păstrat așa de bine lîngă o inimă suferindă . . ca să ți-l înnapoez vre-odată! . .
— Adevăr! . . tu aĭ rezon ! . .
După ce l′a sărutat de mai multe orĭ, l′a vîrît în sînul săŭ cu mulțumire.
— Eĭ bine dar, el va fi așezat în acelaș loc în sînul meŭ și păstrat astfel, parc′ar fi scris de însușĭ frumoasele tale mănumițe. . îțĭ mulțumesc frumoasa mea Catarino! îțĭ mărturisesc de o mie de orĭ. . . o! el mă va consola și mă va putri foarte mult! . .
— Adio! Radule! — am zis eŭ și mă depărtaiŭ tremurînd.
— La revedere iubita mea! la revedere ! . .
— Nenorocite! vreĭ să mă torturezĭ? — îĭ răspunseĭŭ din depărtare.
El rămase în nemișcare ca cum n′ar fi auzit bine cele din urmă parole ale mele.
Prioteasa m a însoțit pînă la poarta casteluluĭ.
XXII.
Din norocire Cara-lane nu sosise încă, și eŭ mă urcaĭu în pridvor spre a prepara ale mesi. Acolo găsiŭ pe Mariea căznindu-se cu prînzul; cum mă zări, să uĭtă la mine lung și mă întrebă ce mi sa întîmplat de sînt așa de skimbată la față?
— Nimic! i-am răspuns și trecuiŭ în salon.
Mă uĭtaĭu într′o oglindă ca să mă încredințez despre observațiea ce-niĭ făcuse Mariea; într adevăr, paloarea feți mele era grozavă! Așa dar mă siliŭ în tot kinul ca să-mĭ redobîndesc starea de maĭ nainte, spre a nu da vre-o bănuială bărbată-meŭ, care observa pînă și cea maĭ mică grimază din fața mea.
În zioa aceia, Cara-lane nu veni de prînz și am fost silită să aștept pînă seara cu masa pusă. Această întîrziere a luĭ, contribui foarte mult la întremarea de care aveam necesitate.
Toată noaptea n am putut să înkiz oki gîndindu-mă la critica poziție în care mă aflam. . .tristețea cea maĭ profundă domina intermitatea mea, și nimic nu putea să mă liniștească. O înfierbințeală grozavă să răspîndi în toate membrile corpuluĭ meŭ, și ardeam într′un foc nestins. . .abia despre zioă mă fură somnu nițel ; dar fuiŭ silită să mă deștept la sgomotul une-ĭ serenade!
Anticul bucum suna în depărtare însoțit de încîntătoarea voce a luĭ Radul! . . el improviza-se pentru mine niște versurĭ pline de cel maĭ ardinte Amor! — Această noă strategemă a sa, mă făcu să scap un lung oftat din inimă! . .
O! maledicție! . . de o mie de orĭ maledicție! . . Kara-Iane observase mișcarea mea . . . se sculă binișor din pat și eși afară ca să se asigureze maĭ bine. După ce rămăseiŭ singură în casă, mă ridicaiu binișor cu inima palpitîndă, să văz ce o să facă el. . . tremuram de frică să nu se întîmple ceva!... l'am zărit eşind pă poarta casteluluĭ, și apoĭ l′am pierdut din vedere fiind-că era întunerec beznă.
El aŭ zăbovit peste un cart de oră, pînă ce a tăcut serenada ; apoĭ veni iarășĭ lîngă mine fără să-mĭ zică doă boabe.
Eŭ vruseiŭ să mă încredințez daca el într′adevăr a bănuit ceva, și îl întrebaiŭ cu indiferință despre acea serenadă. El îmĭ răspunse cu politeță că niște țăranĭ să preumbla desfătîndu-se.
Acest răspuns al săŭ mă maĭ liniști nițel, și îmĭ ridică grija ce aveam că va fi devinat adevăratul motiv al serenadi.
XXIII.
Cum s′a luminat de zioă, Kara-Iane s′a înbrăcat și a plecat după enteresele sale maĭ de dimineață de cît altă dată. Această grabă a sa, eŭ o atribuiiŭ la niscar-va afacerĭ mai importante fără să-mĭ imanginez că era numaĭ o cursă. . .Amorul mă tîmpise foarte ecstra-ordinar!
Eŭ rămăseiŭ singură, și în loc să mă încînt de trimumful meŭ, ca fie-care amantă cînd se vede adorată de acel ce iubește, eŭ din contra deveneam foarte melancolică! . . nu puteam să înțeleg singură motivul aceștiĭ indispozițiĭ. . . mă sileam din toate puterile să alung tristeţea din inima mea, însă îmĭ fu cu neputință. . . vaĭ! . . aceasta era o prevestire de moarte ! . . Daca n aș fi fost dominată prea mult de amorul luĭ Radul, poate că așĭ fi simțit efectul instictelor mele interioare și puteam să iaŭ măsurĭ de apărare; dar vaĭ! . .ora sosise, și eŭ trebuea să mă supuiŭ cruzimi soarte-ĭ mele.
O ! cînd mă gîndesc la acea zi fatală ! mi să umple inima de groază, și tremur ca de cele maĭ sbucumătoare frigurĭ. . . o tortură infernală kinuește tot corpul meŭ, și bătaiea cugetuluĭ, nu mă abandonează nicĭ un moment! . .
XXIV.
Peste un cart de oră după eșirea luĭ Kara-Iane, mă pomeniiŭ cu Radul drept în casă.
De-odată mă coprinse o frică momentală și mă skimbaiŭ la față, văzînd îndrăzneala sa.
— Linișteștete Catarino! zise el; bărbată-tăŭ a eșit și eŭ m am strecurat aicĭ fără să mă zărească puiŭ de om. . . nicĭ kiar bătrîna servantă. . .
— Mă mir de curagul dumitale domnule comis? îĭ zileiŭ cu severitate.
— Oh ! iartămă . . . iartă-mă scumpa mea Catarino! . . Amorul tăŭ mă face cel maĭ curagios om din lume ! . .
Aceste parole le rosti el cu cea maĭ mare învăpăere, și căzînd la picioarele mele, voia să-mĭ îmbrățișeze genunkiĭ. . . eŭ mă trăseiŭ un pas înnapoĭ.
— Așa? . . tu te tragĭ înnapoĭ, tu fugĭ de mine?.. zise el cu durerere. — Eĭ bine tu nu mă iubeștĭ! și eŭ trebue să mor! . .
— Eŭ fug pentru că tremur de zilele tale. . .fiind-că te iubesc! . . poate să nemerească bărbată-meŭ. . . aĭ înțeles acum? . .
Acestea fură ultimile mele parole de consolație adresate acelu-ĭ june pasionat.
— O! grație ceruluĭ! grație! . . striga el cu mulțumire. Acum pociŭ muri fără cea maĭ mică părera de răŭ, daca tu mă iubești Catarino ! . . daca angelica ta inimă compătimește și să interesează de vieața mea! . . oh! lasă-mă să te contamplu cel puțin. . . Iasă-mă să mă satur de frumsețea priviri tale, și apoĭ să mor! . .
Atît numaĭ a apucat să rostească bietul june tîrînde-se pe genunki săĭ.
XXV.
Ușa salonuluĭ se deskise cu repeziciune, și o voce tunătoare se auzi într′acel moment. . .
„Eĭ bine! mori mizerabile daca aceasta ți-a fost dorința. . .”
Era bărbată-meŭ, care spumegînd de mînie ținea un pistol întins asupra luĭ Radul. . . acest din urmă trase pumnalul, și eŭ mă aruncaiŭ între dînși; dar în van! . . Arma se descărcase cu o secundă maĭ nainte! . . o bală sfărîmase capul bietuluĭ june, și creeri săĭ, stronise amîndoĭ pereți casi! . . ce oribil spectacol ! . . frumosul corp al luĭ Radul, zăcea desfigurat pe perket. . . eŭ am leșinat într′acel moment! . .
Acel castel blestemat fiind cu oare-care depărtare de sat, sgomotul arme-ĭ descărcate, nu deșteptase pe, nimenĭ.
Pe Mariea îngrijise el a o depărta maĭ din vreme, ca să nu poată auzi nimic.
XXVI.
Vaĭ!.,. sîrmanul copil... cum se stinse în prima floare a vîrste-ĭ sale! . . cum îl abandonară toate frumsețile corpuluĭ pentru eterniate. . . numaĭ spiritul săŭ cel pur ca un Angel divin, va merge înnaintea luĭ Dumnezeŭ să ceară răsbunarea justiții sale, în contra nelegiuituluĭ asasin! . . o! sărmana muma luĭ! . . ce va fi de dînsa cînd se va informa de această nenorocire. . . el era singura eĭ speranță din lume! unicul clironom! și cel din urmă spiț al familii sale! . . Vaĭ! ție infortunată mumă!... sabiea cea cu doă ascuțiturĭ va trece prin inima ta, și veĭ deveni inconsolabilă pentru toată vieața! . .
O! tu mizerabile asasin! . . cum n′avuseșĭ pietate de sărmana mum a luĭ? . . cum n′avuseșĭ frică de răsbunarea ceruluĭ, să comițĭ o asemenea crimină ne ertată? . . ce inimă de Tigru aĭ avut să taĭ firul viți unuĭ june inocent în cea maĭ splendidă etate a luĭ? . . cum nu te-aĭ gîndit că omul este creat de Dumnezeŭ, și numaĭ el are drept asupra vieți sale! . . O! tu Iudo Iscariolteanul ! . vînzătorule al luĭ Cristos! . . blestemat să fi-ĭ! . .blestemat să fi-ĭ tu acela care aĭ îndrăznit să te atingĭ de viiața comfrateluĭ tăŭ ! . . vlestemat să fii Caine! . . fugĭ! . . supliciurile cele maĭ oribile ale infernuluĭ va tortura spiritul tăŭ ce-l nelegiuit în eternitate! . . .
Dar ce pot ajuta toate acestea? . . Junele aŭ murit, și muma luĭ este tot in-consolabilă! . .
O! voĭ junilor de etatea luĭ Radul. . . ferițivă de a aduce niște asemenea surprize dureroase părinților voștri! . .
Asemenea și voĭ nelegiuiților asasinĭ din zioa de astăzĭ! . . fițĭ bine asigurațĭ că sublimul Creator, vă va cere într′o zi socoteală pentru cea maĭ mică picătură de sînge ce o vărsațĭ ! . .
XXVII.
Cînd m'am trezit din leşinatul meŭ, am simțit că eram în trăsura cea ușoară a bărbată-meŭ. . . el gonea cursieri de foc, spre a se depărta maĭ curînd de locul unde să comisese crimina !
Înțeleseiŭ îndată că el fugea de pericol; dar nu știeam unde merge, la Iașĭ, saŭ în altă parte de lume ?
Pentru mine era tot una or unde ar fi voit să meargă; atît eram de desperată și in-consolabilă. În vremea aceștiĭ călătoriĭ mă gîndeam la dureroasa scenă ce să petrecuse. . . eram în mirare de Cara-lane, cum de nu m′a jertfit și pe mîne în momentul furii sale? — Socoteam însă, că el a cunoscut innocența mea, și de aceia m'a cruțat; dar vaĭ! . . eram prea greșită. . . mizerabilul fanariot păstra pentru mine o răsbunare maĭ teribilă de cît moartea kiar. . . o răzbunare mișăloasă. . .
Cursieri spumega de iuțeală și trăsura noastră sbura pe cîmpie ca o pasăre ușoară ce străbate eterul cu agerimea aripilor sale.
Gonirăm mereŭ pînă seara și toată noaptea următoare. În timpul acestu-ĭ voiagŭ misterios, n'am skimbat nicĭ o parolă între noĭ.
Despre ziuă ne oprirăm la un bordeiŭ subteran care ținea loc de Otel pe drumul Bucureștilor. Aci repauzarăm o oră, și iară-șĭ am luat′o la goană.
După treĭ zile de călătorie ne'ntreruptă, noĭ trecusem orașul București, și am ajuns în cele din urmă la Gurgu.
Atuncĭ acest mic orășel era ocupat de Semiluni. . . eĭ îl poseda pe timpul acela. . . Principele Romînilor numaĭ putea ordona aicĭ. . . o! cîtă skimbare astăzĭ. . . glorie ceruluĭ că acum iarășĭ s′aŭ încorporat cu prințipatul prin bravura voastră generale.
XXVIII.
Turci viermuiaŭ pe strade. . . rar zărea cine-va cîte un creștin, icĭ colea. . . o frică teribilă mă domina și tremuram pe tot momentul.
În cele din urmă poposirăm la un hănișor în centru orașuluĭ și ne descărcarăm bagagele într'o mică odăiță.
După restaurarea noastră într′acel otel, întrebaiŭ pe Kara-Iane , ce avea de gînd să facă aicĭ cu mine? — El îmĭ răspunse că voește a se așeza într′acest orășel pentru treĭ anĭ, ocupînduse cu comerțul pescării. La acest răspuns mă maĭ liniștiiŭ nițel și începuiŭ să-mĭ regulez cășcioara; însă această politețe a lui Kara-Iane, era o trădare din cele maĭ nelegiuite! . .
A-doa-zi, îl văzuiŭ că vine urmat de doĭ turcĭ și intrară drept la mine în odăiță. . . Eŭ mă înfioraiŭ de-o-cam-dată, dar el asigură că aceștiea sînt companioni săĭ de comerț, și că trebue să-ĭ priimesc cu politeță.
După ce skimbară cîte-va frase turceștĭ între dînși, pe care eŭ nu le puteam înțelege, fumară cîte un ciubuc și apoĭ se depărtară foarte mulțumiți din preună cu bărbată-meŭ.
El se întoarse curînd în napoĭ și mă făcu să crez că kiar astăzĭ este să întreprinză un tacsid cu aceĭ comnanionĭ aĭ săĭ. Supt acest pretecst îșĭ adună din calabalîcu ce avea maĭ bun, și porni zicîndu-mĭ că peste cîte-va zile, speră a se întoarce. Eŭ ca una ce n aveam nicĭ o putere, trebuĭa să mă supuiŭ la ordinul săŭ fără cîrtire.
Peste cîte-va ore dela plecarea lui Kara-Iane mă pomeniiŭ iarășĭ cu aceĭ doĭ turcĭ, pe care îĭ văzusem cu dînsul în zioa aceĭa , și mă înfioraiŭ ! . .
Vaĭ! . . Mizerabilul fanariot îșĭ vînduse consoarta, ca și Iuda pe învățătorul săŭ! . .
Eĭ îmĭ ordonară să-mĭ strîng calabalîcurile, fiind-că trebue să pornesc kiar într′acest moment, arătîndu-mĭ trăsura ce aștepta în stradă.
— Ce fel de vorbă? . . ziseiŭ eŭ ; unde este bărbată-meŭ ? n′ațĭ plecat cu toțĭ în tovărășie? . .
Unul dintr′înși știea romînește și îmĭ răspunse că eĭ m a cumpărat dela acel grec cu o sută de rubiele banĭ bunĭ; adăogînd iarăşi să numaĭ zăbovesc a pleca, fiind-că eĭ nu not să-șĭ ție capitalul înkis maĭ multă vreme.
Această oribilă nuvelă mă făcu să rămîiŭ încremenită! . . puțin a linsit să nu-mĭ pierz simțirile într′acel moment fatal. . . posesori meĭ îngălbeniră maĭ tare de cît mine, fiindu-le frică de a nu-șĭ pierde capitalul întreg.
După ce m′am maĭ întremat nițel, începuiŭ să plîng spuindu-le că eŭ am fost consoară legitimă a aceluĭ mizerabil, iar nu sclavă! . . dar aveam a face cu niște inimĭ de piatră!
Eĭ îmĭ răspunseră, că aceste propunerĭ ale mele sînt de nimic; apoĭ arătîndu-mĭ o teșkerea, îmĭ ordona iarășĭ să mă supuiŭ cu binele; căcĭ de nu, vor aduce cavazĭ dela ogac să mă silească aĭ urma fără voința mea.
XXIX.
O! tu dulce libertate! . . cît eștĭ de neprețuită în fața sclaviĭ. . . cît eșĭ de adorată tuturor muritorilor Monduluĭ acestuia. . . cît eștĭ de necesară asigurări drepturilor naturale și fericiri oamenilor. . . numaĭ prin tine să poate bucura tot muritorul de benedicțiea creatoruluĭ săŭ! . . numaĭ prin tine omul cel slab, să poate apăra de apăsările celuĭ puternic. . . numaĭ prin tine săracul să poate opune înnilărilor bogatuluĭ!... în sfîrșit, numaĭ tu eștĭ dreptatea adorată de toate popoarăle lumi! . . Vino! vino! tu o! tezaur ceresc. . . înprăștie prin lucirea ta, întunerecul ce încă maĭ eczistă icĭ, colea. . . sfăramă lanțurile sclavii și alungă or ce obstacol dintre oamenĭ. . . înfrățește-ĭ pe toțĭ ; căcĭ numaĭ atuncĭ vor deveni fericițĭ și adorațĭ de sublimul lor creator! . .
XXX.
În cele din urmă, văzuiŭ că eu am pierdut libertatea. . . din momentul acela m′am socotit sclavă și trebuea să mă supuiŭ posesorilor meĭ. Mă hotărîiŭ să sufer cu statornicie toată asprimea soareĭ mele! . . am urmat dar, pe aceĭ, doĭ speculanțĭ pînă la țărmŭ ; aci ne aruncarăm într′un vas plutitor și trecurăm fluviul d′acurmezişu la oraşul Ruşcug.
Acolo desbarcarăm și mă conduseră drept la saraiul Pași. Pă drum îmĭ făcea eĭ o mulțime de consultărĭ, zicind, că o să de-viŭ cea maĭ fericită femeiă prenumărîndu-mă între favoritele haremuluĭ; numaĭ să fiŭ cu minte și să mă supuiŭ fără cîrtire ordinelor vekiluluĭ puterniculuĭ padișah. Îmĭ maĭ spuseră să fiŭ veselă și să nu mă arăt haină înnaintea Pași. Eŭ cu toată durerea ce simţeam, le promiseiŭ ascultare.
Depă ce adăstarăm treĭ ore, mă prezantară înnaintea Pași, ce ședea răsturnat în cabinetul săŭ, pe niște bogate sofale de stofă, și fuma din nergelea.
Pașa era un bărbat bine făcut; în etate de patru-zecĭ de anĭ, păstra în realitate splendoarea fețiĭ sale.
El rămase încîntat de infățișarea mea, și și după ce mă mîngîe pe bărbie și mă încuraje îndestul, făcîndu-mă să sper foarte mult; apoĭ ordonă haznataruluĭ să numere doă sute e de rubiele posesorilor meĭ, care-ĭ rămaseră prea mulțumițĭ de norocirea comerțuluĭ lor.
Pe mine mă conduseră în harem și mă deteră în priimirea vătafuluĭ Eunucilor , carele cu cel maĭ mare respect, mă într oduse la bae, după datinile orientale.
Doă sclave arăpoaĭce, mă spălară și mă primeniră cu alte haĭne curate.
Dună bae, maĭ marele famenilor îmĭ arătă un apartament decorat frumos, unde trebuea să lăcuesc de acum înnainte, fără să fiŭ amestecată cu cele-lan-te femeĭ a le haremuluĭ, dîndu-mĭ și pe acele doă sclave în dispoziția mea ; Apoĭ se retrase cu respect și mă lăsă singură.
Un bogat costum oriental, mi-se prezentă de către una din sclave.
Mă investaiŭ îndată cu acel costum care să părea pregătit numaĭ pentru mine, și după ce îmĭ terminaiŭ toată toaleta, rămăseiŭ însu-mĭ încîntată de mine, văzînd cît de bine mă prindea costumul oriental.
Pe urmă îmĭ aduseră niște șerbeturĭ, băuturĭ recoritoare și veselitoare, care mă făcu să-mĭ maĭ uitŭ captivitatea. La vremea prînzuluĭ ospătaiŭ foarte bine și repausaiŭ cîte-va ore de marea sbucumare ce suferisem pînă aci.
Noaptea următoare o petrecuiŭ foarte bine și a doazi, îmĭ anonsară că pașa o să bea cafeaoa la mine.
Mă preparaiŭ să-l primesc. — Mărturisesc cu cea maĭ mare rușință! că nu-mĭ era nesuferită prezența sa, atît de tare mă desperasem și mă stricasem !
El intră peste cîte-va minute și rămase încremenit cînd mă văzu. . . mă luă de mînă și mă puse să șez alăturĭ cu dînsul. Această onoare nu făcuse nicĭ uni-ea din favorite pînă atuncĭ.
Paşa se esprima binişor romîneşte. El petrecuse maĭ mulțĭ anĭ în Bucureștĭ și cunoștea toate datinile patrii mele.
— Tu eștĭ, zicea el, sultana mea! stăpîna mea ! de astăzĭ înnainte. . . eŭ însu-mĭ mă socotesc sclavul tăŭ; Iar nu tu a mea...
Eŭ îĭ murțumiŭ de complezința sa, și ne așezarăm să bem cafeaoa.
Maĭ multe alastiselĭ tinere urmară între noĭ, și apoĭ se sculă să plece la saraiul săŭ, dîndu-mĭ parola că adoa-zi să-l adăst iarășĭ la cafea.
XXXI.
De la fatala mea intrare în harem, rușința și des-onoarea luaseră locul bunelor moravurĭ ce păstrasem maĭ nainte. Această repede prefacere, a devenit numaĭ și numaĭ, din skimbarea libertăți pe sclavie! . .
Un sclav nu poate fi om de onoare pe cîtă vreme greutatea lanțurilor sclavii, apasă grumazi săĭ!...
O ! sclavie! sclavie! . . o tu invenție infernală și Andi-Cristă! . . tu, care stingĭ moralul din lume!.. tu, care de omul cel maĭ solid, îl facĭ să se cîrmuiască de vițiurile cele maĭ urîcoase. . .tu, însfîrșit, care eștĭ cea maĭ mare piedică a progresuluĭ și civilizație-ĭ! . . . Pînă cînd oare ne veĭ tortura cu infernalele tale scopurĭ? . . . o! nuĭ.. tu nu veĭ eczista pînă însfîrșit. . . ora stingeri tale a sunat! . . puțin și se vor rupe în micĭ bucățele toate lanțurile tale, de la o margine a lumi pînă la ceĭ-l-antă! . .
O! kît fericițĭ vor deveni nuritori atuncĭ!...
XXXI.
Un an de zile se strecurase de cînd eram în harem. În vremea aceasta atît de mult mă demoralizasem , în cît într′o zi șezînd cu pașa de gît, și dominată fiind de cea maĭ arzândă patimă a amoruluĭ, îĭ promiseiŭ ca o surpriză, să-mĭ skimb cultul nașteri mele, și să îmbrățișez Islamismul!. . .
Vaĭ ce hotărîre îndrăsneață! . . mă mir cum de nu m′am sfîrșit într acel moment? . . iată cît de mare este indulgința ceruluĭ! . .
Pașa se bucură foarte mult de hotărîrea mea și kiar adoa-zi, priimiŭ numele de Moraim! lepădînd pe cel din botez ! . . Catarina.
Peste cîte-va zile deveniĭŭ și mumă. . . fructul pînteceluĭ meŭ priimi asemnea numele de Amina, supt cultul mohametan.
De la nașterea Amini, pașa incepu a se interesa maĭ puțin de mine, și nițel cîte nițel, se răci cu totul. M′ar fi abandonat cu desăvîrșire daca dragostea copili, nu-l maĭ făcea să mă sufere oare-cum.
Atuncĭ cunoscuiŭ rătăcirea mea și greșala ce făcusem abandonînd sfînta religie! . . începuiŭ să mă întristez foarte tare! . .
Din zioa aceia, am hotărît să-mĭ îndreptez greșalele care eraŭ foarte marĭ; însă ele nu puteaŭ covîrși indulgența cerească! . . căutaiŭ doă micĭ cruciulițe cu sîntele moaște, pe care le ascunsesem la abandonarea religii mele, fiind-că le aveam suvenir una de la tată-meŭ, și ceĭ-l-altă de la mumă-mea.
Prezența acestor doă cruciulițe mă maĭ încurajară, și începuiŭ să caz cu lacrămĭ de foc către sînta Vergină! singura mijlocitoare, ca să-mĭ pociu re-dobîndi ertarea fiuluĭ săŭ! . . Cristos! . .
Această secretă căință, am urmat′o treĭ anĭ d′arîndu fără să mă poată bănui cineva.
Pașa mă abandonase cu totul. . . venea prea rar pe la mine, și atuncĭ numaĭ ca să vază copila. Într′o zi îmĭ ordonă cu severitate zicîndu-mĭ să nu îndrăznesc a pronunța numirea de mumă către fie-sa ; căcĭ eŭ nu pocŭ să fiŭ de cît o sclavă a eĭ.
— Să știĭ cu hotărîre, îm zise el, că daca din nenorocire veĭ abuza de acest ordin, kiar într′acel ceas capul tăŭ și al eĭ, vor cădea subt lovirea iataganuluĭ și corpurile voastre să vor arunca spre nutrirea animalelor!
Mă înfioraiŭ foarte mult auzind această amerințare barbară! și îĭ făcuiŭ cel maĭ mare jurămînt că voiŭ tăĭnui fieĭ-mi pe muma sa, în toată viața mea.
Pașa rămase muțumit de supunerea mea și ordonă în secret sclavelor ce servea, ca să mă spioneze.
Apoĭ mă măsură cu o privire aspră de sus pînă jos și plecă.
XXXIII.
Zece anĭ trecură de cînd mă aflam renegată și noă de cînd eram mumă.
Amina creștea în toată splendoarea sa corporală. . . nicĭ odată n′am cutezat să pronunț dulcele nume de mamă înnaintea eĭ; cu toate acestea ea mă adora maĭ mult de cît puteam spera de la dînsa.
Într'o zi șezînd amîndoă de vorbă, mă întreba cu stăruință să-ĭ spuiŭ cine a fostŭ adevărata sa mumă, daca eŭ nu sînt?
Atuncĭ ca să-ĭ astîmpăr nerăbdarea, improvizaiŭ o anegdotă. — I-am spus că muma eĭ, era o femeiă din țara creștinilor; și de o dată cu venirea ta în lume, îĭ ziseiŭ, a murit din facere!
— Așa dar mumă-mea era creștină ? întrebă ea.
— Așa, creștină a fost scumpa mea stăpînă, și în urmă a devenit renegată; iar la ora morți sale, s′a căit foarte mult de fapta ce a comis!
— O ! sărmana mea măĭculiță! . . . cît de mare bucurie așĭ fi avut să o pocŭ îmbrățișa și eŭ acum! — zise ea suspinînd.
— Mumă-ta țĭ-a lăsat un suvenir draga mea; la moartea sa mă kemă lîngă patul eĭ, fiind-că și eŭ am fost creștină. . .
— Spune ce ți-a zis? întrebă copila cu impaciiță, ce suvenir zicĭ că mi-a lăsat? : . .
Atuncĭ scoseiŭ din sîn una din cele doă cruciulițe, i-o prezentaiŭ și îĭ făcuiŭ toate esplicările sînteĭ religiĭ cristiane. — Copila le priimi cu entusiasmŭ și le emprimă pe lespedele inimi-ĭ sale.
— Eĭ bine , zise ia; daca măĭculița mea a purtat acest talisman în viața sa, apoĭ și eŭ fiĭca eĭ, nu voiŭ înceta de aĭ păstra pînă la finitul zilelor mele !
Pronunțînd aceste parole hotărîtoare, ascunse mica cruciuliță în sînul săŭ verginal.
Într′o etate așa de începîndă, Amina saŭ Anica dupe cum o botezasem în inima mea, desvolta o istețime foarte întinsă de spirit și o statornicie rară. . . ea începuse a se înnamora de cultul cristiean, și des-prețuia islamismul!
Mă bucuram foarte tare în inima mea că am putut isbuti să îngrădesc copila mea cu sîntele consiliurĭ ale religii cristiane, și rugam cepul să-mĭ aparte vre-un mediŭ de scăpare.
XXXIV.
Într′o zi, una din cele doă sclave care spiona, mă zări făcîndu-mĭ rugăcunea și îndată alergă la trădare!
Pașa ordona să mă arunce în temnița haremuluĭ ; și cu toată opunerea Amini, ordinul se îndeplini kiar în zioa aceia.
Această teribilă înkisoare avea o deosebită ușă secretă care răspundea într′o îngustă galerie ascunsă, și de acolo printr o altă ușcioară mică, răspundea kiar în apartamentul Amini. Un perete da tapiserie, ascundea această misterioasă comunicație cu temnița mea.
Numaĭ pașa șși bătrînul temnicer cunoștea acest secret.
După ce mă transportară în lăuntru, temniceru îmĭ depuse nutriment pentru treĭ zile și îmĭ zise cu sălbătăcie: eștĭ osîndită să morĭ de foame! . . astfel să pedepsesc călcători de lege aĭ mareluĭ nostru Profet! . .
Eŭ cercaiŭ să îmblînzesc pe acest om grozav. . . mă aruncaiŭ la picioarele sale vărsînd lacrămĭ și rugîndu-mă să-ĭ fie milă de mine, să nu mă lase să mor! . . dar în van eraŭ toate. . .el rămase ne înduplecat, trînti ușa cu repeziciune și eși bombănind.
Acum rămăseiŭ singură într'această întunecoasă înkisoare. . . Doă zile n′am mîncat nimicŭ iar a treia zioă, frînseiŭ nițică pîĭne și sorbiŭ o lingură de apă ca să mă maĭ întremez din slăbiciune.
Cînd mă gîrdeam că sfîrmirea nutrimentuluĭ va fi sfîrșitul vieți mele, îmĭ perea toată pofta de mîncare. . nu-mĭ părea răŭ de mine că o să mor, ci numaĭ pentru Anica mă întristam. . ,. sîrmana copilă!.. ce va fi făcînd ea fără mine? — ziceam în sine-mĭ. — poate va muri de întristare; dar iarăș mă întorceam, că dînsa nu mă cunoscuse de mumă adevărată a eĭ, și poate să va mîngiia curînd și va trăi. Măltumiam pași că mi-a ordonat din vreme să nu mă descoper de muma eĭ.
Zece zile se strecuraseră de cînd mă aflam înkisă!.. nutrimentul meŭ se sfîrșise din zioa precedentă și î-mĭ așteptam ora cea maĭ de pre urmă; dar cerul care îngrijaște de ceĭ imfortunațĭ, nu mă lăsă ca să mă sfîrșesc de moartea cea maĭ oribilă !
După miezul nopți auziiŭ oare-care sgomot la ușa prințipală a temniți. . . ea se deșkise binișor și cine-va se strecurase în lăuntru. . . după un moment zăriiŭ o mică rază de lumină dintr′un felinar purtativ. . . era bătrînul temnicer . . . el aducea ceva într'un coşuleţ... înnaintea doĭ treĭ pașĭ, și se opri să asculte; dar ne auzindumă nicĭ de cum respirînd, începu să mă strige încet :
— Ăre! femeiă!.. ăre! femeiă.., maĭ trezește la tine? . . unde eștĭ? .
Eŭ abia pututŭ să articulez cîte-va vorbe; atît de mare sfîrșanie aveam.
Atuncĭ el se apropie de mine și puse coșiulețu jos la picioarele mele.
— Alah ! să ne ferească p′amîndoĭ de primejdie! zise el. Apoĭ scoase pîĭne și apă din coșulețu ce lăsase jos.
Eŭ mă miram foarte mult de această intîmplare ne așteptată, și nu îndrăzneam să întreb ce va să zică acest mister ?
— Eŭ bre! zise el iarășĭ, am văzut minune...Alah! mi-a arătat minune pentru tine. . . erĭ noapte am văzut în vis pe marele nostru profet Mohamet! și pe Isaa ! Penganber al vostru. . . eĭ sînt bunĭ cardașĭ, a spus la mine , pentru ce eŭ las la tine să moară de foame? . atîta a zis la mine și gitti! . . Bre! bre! . . asta mare minune este... Iaca am adus la tine, ama, să nu știe niminea! . . Daca Alah ! nu vrea să moară la tine, apoĭ sikeimana-sîna! . . habar ĭoctur o Pașa! . .
Eŭ mulțumiiŭ foarte mult bătrînuluĭ temnicer, care eși cu lacrămile în okĭ.
De atuncĭ primeam regulat la treĭ patru zile nutrimentul meŭ, tot pe la acea oră, ca să nu simță cineva; și așa scăpasem de frica ce aveam că voiŭ muri de foame.
Înkisoarea aceasta se prefăcuse într′un templu pentru mine. . . toată zioa și toată noaptea petreceam implorînd clemența ceruluĭ spre desăvîrșita spălare a greșalelor mele de maĭ nainte!.. sînta Fecioară se părea că mă protege foarte mult pentru căința mea!.. cugetul mi se părea ușurat și nuoă speranță se realiza pe inima mea.
O lună de zile trecu dela aruncarea mea într′această înkisoare.
XXXV.
Într′o noapte pe la ora ficsată, auziĭŭ un alt sgomot în partea dreaptă a temniți. . . ascultaiŭ cu atenție și simțeam foarte real învîrtirea une-ĭ keĭ în ușcioara secretă care pînă atuncĭ nu se clintise. . . ea se deșkise, și lumina licărină a unuĭ fanarŭ străbătea pănă la mine, atuncĭ zăriĭŭ tot pe bătrînul temnicer urmat de o femeiă! . .
Era scumpa mea Amina! . .
Eŭ încremenisem și nu știeam ce să crez. . . mi se părea că visez ; dar curînd mă încredințaiŭ de adevăr.
Anica! saŭ Amina, să aruncă în brațele mele și eŭ o strîngeam la inimă cu căldură. . . lacrămile curgea din patru okĭ. . . amîndouă eram în ecstaz şi nu puteam rosti nicĭ o parolă!
O! cît de ferice eram într′acel momen!! . . daca mă sfîrșam atuncĭ, eram prea mulțumită; dar vaĭ! . . soara nu se îmblînzise încă, și eŭ trebuea să sufer și alte pericole maĭ marĭ.
În cele din urmă copila rupse tăcerea.
— Scumpa mea Catarino ! zise ea, cît de mult am suferit pentru tine de cînd nu team maĭ văzut! . . mulțumită ceruluĭ ! și acestuĭ om care mi-a inlesnit intrarea aicĭ, prin tr′un mijloc foarte sigur și fără pericol. . . să știĭ că de acum înnainte ne vom re-vedea adesea. . . keile aceștiĭ secrete comunicațiĭ sînt în posesiea mea și pocŭ a te vizita or cînd mi-ar plăcea.
— O! scumpa și buna mea fetiță! . . tu te ecspuĭ prea mult pentru mine. tremur de zilele tale la întîmplare de a simți Pașa.
— Curagul meŭ este mare Catarino! . . daca sînta Fecioară mă protege, ce maĭ voiŭ eŭ să știu de Pașa ?
— O! fiĭ bine încredințată copila mea; însă eŭ te conjur și îțĭ ordon în numele maĭci tale, să nu te ecspuĭ așa de mult !
— N′am nicĭ o frică ! zise ia arătîndu-mĭ mica cruciuliță pe care o păstra în sîn ; acest talisman are o putere mare !
Apoĭ ne despărțirăm cu destulă părere de răŭ şi cu speranţe foarte marĭ. Ea îmĭ promise că iarăș ne vom revedea, și se retrase înpreună cu temniceru prin ușa secretă.
XXXVI.
În noaptea viitoare iarășĭ neam întâlnit; însă de astă dată venise numaĭ fata singură. Temnicerul îĭ oferise keia secretă; după această kee să maĭ făcuse și alta pe care mĭ-o dete Amina mie, ca să pocŭ intra și eŭ în cabinetul eĭ or și cînd mi-ar plăcea. — Cu kipul acesta am viețuit optŭ anĭ de zile, fără ca să dăm cea maĭ ușoară bănuială.
Veneam una la alta și zioa kiar; căcĭ Amina cîștigase prin aur pe toțĭ paznici haremuluĭ și nimenĭ nu se gîndea să spioneze cabinetul fiĭci luĭ Pașa.
În dieastima acestu-ĭ timp îndelungat, am avut destulă vreme să inspir fiĭci mele sentimentele cele maĭ religioase și să o fac să cunoască cu desăvîrșire sîntele ordinĭ ale Evangelii , pentru care ea arătase o aplecare firească; iar secretul de mumă îl păstram spre a ĭ-l desvăli numaĭ la ultima mea oră.
Dar într′o noapte fatală cînd Amina să afla la mine, de-o-dată ne pomenirăm cu Pașa în temniță. . . nu știŭ prin care trădare descoperise el locul refugiuluĭ nostru... ce s'a maĭ întîmplat atuncĭ, nu pocŭ să-mĭ aduc aminte ; atîta știu că am fost înkisă într′un sac și osîndită a mă arunca în Dunăre.
XXXVII.
Acum aĭ auzit toată istoriea mea bravule general. . . domniea-ta trebue să știĭ maĭ bine prin ce minune cerească am scăpat din fluviŭ, și m'am tran-smis aicĭ în centrul comfraților meĭ?.. Dar vaĭ! o! nobilule general. . . în loc de a mă consola pentru libertatea mea, din contra eŭ sufer foarte mult! . . despărțirea de iubita mea fiĭcă, este un supliciŭ din cele maĭ teribile pentru mine... Vaĭ! eŭ nu pocŭ să cunosc soarta eĭ... nu știŭ ce s′o fi maĭ întîmplat după condamnarea mea! . . în sfîrșit, nu știŭ daca scumpa mea copilă eczistă încă, saŭ mîniea fierosuluĭ Pașă... o! nul.. Dumnezeul meŭ! Dumnezeul meŭ! . . cînd mă gîndesc la evenimentul acesta, mi să rupe inima. . . Vaĭ ! Anico! Anico! unde te afli tu acum scumpa mea ?.. oh! căcĭ nu am o putere supra-umană să devin soarta ta!.. căcĭ nu pocŭ să sbor pe undele aerine, ca să te revăz și să te liberez... din înkisoare poate...o! tu bravule generaĭ! . . o tu liberatorul meŭ, fiĭ te rog și al fiĭci mele. . . ea este așa de jună și frumoasă. . . o! cînd aĭ cunoaștu-o, n′aĭ maĭ îtîrziea nicĭ un moment de a o libera!...
XXXVIII.
Inima generaluluĭ Radu era dominată de un amor înflăcărat în momentul acela.
„Ea este așa de jună și frumoasă ! zicea Catarina. . . o! cînd aĭ cunoaștŭ-o, n′aĭ maĭ întîrziea nicĭ un moment de a o libera!”
O! dar el o cunoștea foarte bine. . . kipul eĭ cel plin de grațiĭ, era adînc săpat pe inima luĭ, și încă dintr′acel moment, jurase a o libera cu or ce preț. . . numaĭ era de trebuință nicĭ o manifestare în privința aceasta! . .
O! tu junețe! junețe!.. o! tu mister al naturi care într′un moment, legĭ doă inimĭ ce nu saŭ maĭ văzut nicĭ odată, cu cele maĭ strînse legăturĭ...pînă aci, ele eraŭ streine una pentru alta, și tu lĕ-aĭ făcut să se adoare pentru eternitate! . .
XXXIX.
Generalul Radu Buzescu, promisese Catarini că va libera pe Amina, și o va lua de consoartă.
FINELE CAPITULUĬ AL TREILEA
CAPITUL AL PATRULEA
RESBELUL ŞI AMANTA
I
La finele luni luĭ Decembrie, Iarna se arăta în toată asprimea sa. . . pămîntul era acoperit de zăpadă, Dunărea îngețase și castrele lagăruluĭ romîn după malul stîng, se transformase în bordee sup-terane.
Adunanța generală din Bucureștĭ hotărise sfărămarea forterețelor nemice după malul drept al Dunăriĭ și principele Mih a ĭŭ bravul pornise spre Purgu.
Toțĭ răsboĭnici adăsta cu impaciință prezența eroluĭ romîn, ca să-ĭ conducă la luptă. . .eĭ sînt bine încredințațĭ că avîndu-l în fruntea lor, vor fi nebiruiţĭ!
Generalul Buzescu saltă de bucurie și face pregătirile cele maĭ in-genioase.
„Acum este timpul, zicea el, să-mĭ îndeplinesc parola ce am dat femei avanturiere, acum aŭ sosit ora să-mĭ redobîndesc tesaurul adorat de inima mea!
Apropierea armate-ĭ de Bucureștĭ să anunță,și generalul Buzescu merge să întîmpine pe Principele săŭ.
Toată oștirea de Purgu este subt arme tromba resună, iar vuetul comande-ĭ face să tremure fortereța nemică din vecinătate.
II.
Mihaiŭ sosește încungurat de braviĭ săĭ capitanĭ. . . prezența luĭ, electrizează inimile tuturor... poporul aleargă înnainte-ĭ, slobozind strigărĭ de bucurie! . . acum nu se maĭ aude de cît o îndelungată alarmă de Ura!. . prințul saltă văzânduse adorat de popor, el mulțumește tuturor și-ĭ asigură că îșĭ va masacra vieața pentru fericirea lor. — Trece în revistă armata de Giurgu, și apoĭ în prezența poporuluĭ, cere mîna generaluluĭ Radu Buzescu și rostește o mulțime de laude în onoarea acestuĭ june eroŭ, pentru izbînzile ce a săvîrșit la liberarea miculuĭ orășel.
Toată oștirea se simte dominată de prezența erouluĭ prinț. . . curagul lor este mare de astă dată, și cere cu stăruință a fi condușĭ la luptă. Mihaiŭ profită de entusiasmul lor și le promite că în noaptea următoare vor trece Dunărea
Astă adorabilă nuvelă se priimește de către soldațĭ cu lungĭ și vii aclamațiĭ de bucurie; inimile lor se umple de marĭ speranțe.
Între capitani ce încongoară pe Mihaiŭ, se deosebește Banul Mihalcea, Banul Manta, Generalul Udrea, Stolnicul Preda Calofirescu, Comisul Radu fiul săŭ, Generalul Farcă, și alțĭ bravĭ răsboĭnicĭ.
De cu seară și pînă noaptea tîrziŭ, s′a ținut un consiliŭ de resbel între faimoși căpitanĭ supt prezidarea luĭ Mihaiŭ.
În cele din urmă se dete sentința majorități, ca să se atace fortereța nemică din doă părțĭ.
„Mîĭne, zicea Mihaiŭ, la primele raze ale aurori, fițĭ gata de năvală. . . mîĭne va fi o zi de muncă și de resbel! . . mîĭne se va vedea ce poate romînul cînd se hotăraște. . . eĭ bine, mergețĭ fie-care de vă adunațĭ puterile și pregătițĭ pe soldați voștri.
Adunapța se sparge, șefi se răspîndesc, și tromba de resbel anunță înnarmarea generală. . . toțĭ lucrează și să pregătesc. . . o mie de strigărĭ repetează d'odată: la arme! la arme!...
III.
Din partea cea maĭ naltă a întăririlor, Înfideli nu scapă din vedere mișcările romînilor; eĭ ațintă privirile lor și slobod strigărĭ profane ! . . dealurile și văile resună de ultragele și blesfamele lor. . . însă ele să pierd în aer, ca și slaba ciripire a păsărilor!
Pașa adună brațele cele maĭ viguroase spre ase lupta în contra destinuluĭ. . . el aleargă de la o parte, la alta, ordonă să se adune eniceri și vede daca topcii sînt la locul lor. . . fortifică avant-posturile, strebate coloanele, esaminează tot, și inimează pe soldați săĭ; iar femeile aleargă în Moskee să reclame ajutorul Profetuluĭ.
„O! Mohamet! o tu mare profet! striga pașa; sfărame-se astăzĭ lancea giauruluĭ hain, de brațul tăŭ cel spăimîntător! . . răstoarnă subt zidurile noastre pe empiul ce des-onorează numele tăŭ cel sînt! . .
Rugele-ĭ vanitoase se perd în eter. . . divinitatea nu aude de astă dată strigările infidelilor!
IV.
Mihaiŭ ordonase a se desfășura stendardele și a înnainta batalioanele. Toată pedestrimea se desvălue, ea este hotărîtă a trece Dunărea pe giață prin doă părțĭ, centrul este ocupat de altelerie care ascunde în sînul eĭ, destrucțiea și moartea ; iar cavaleriea adastă în urmă ca să întimpine surprinderile.
Romîniĭ năvălesc furioșĭ! atacul începe, flintele trăsnesc, gloanțele zboară, și bombele repezite din tunurile fulgerătoare, împrăștie moartea pe întărirĭ. . mulțime de infidelĭ cad, avant-posturile sînt sdrumicate și romîniĭ ajung supt zidurile fortereți.
Pașa scînteează de mînie văzînduse re-înpins pentru prima oară; el se înkide în cetate și hotăraște să se lupte cu bărbăție, pînă la cea maĭ din urmă picătură de sînge. Însă curagul săŭ este perdut maĭ de tot! . . o prevestire fatală îĭ anunțase maĭ din nainte nenorocirea care este a cerca; dar el trebue să-șĭ facă datoriea sa de oștean.
V.
Mihaiŭ văzînduse stăpîn pe cîmpie, dete ordinul de asalt. . . soldațiĭ aleargă, ajung la șanț și să muncesc a intra într′însul. . . îndată îl umplură cu trunkiurĭ de arborĭ și znopurĭ de nuele; îndrăsnețul capitan Preda este cel întîiŭ care anină o scară pe zid. . . nicĭ săgețile nicĭ balele ce ploa asupră-ĭ nu-l pot opri.
Bombele făcuse o largă spărtură în zidurile cetăți, și șanțul se vîrfuise de arme sfărămate și de cadavre sfîșieate.
Romîni iritațĭ de întîrzierea succesuluĭ, năvălesc cu furie și merg acum de față să înfrunte pericolul și să dea sfîrșit luptelor. . . uniĭ pun scărĭ și se urcă, alțiĭ sapă temeliile murilor ...zidul tremură! cade! și lasă p′între ruine, drum liber pentru ardoarea înmpunătorilor.
Spărtura se mărește pr- îndoitele lovirĭ ale tunurilor. . . încunjurațiĭ întrebuințează toată forța lor ca să se apere!
Ali! fiul pași, sprintenul Anadolean, de doă-spre-zece orĭ ș′aŭ descărcat okinda șișanea. .de doă-spre-zece orĭ bala omorîtoare saŭ adăpat în sînge. . . în agera-ĭ okire, el alegea tot victime însemnate.
Cel întîĭu care fu atins de plumbul săŭ, era capitan Preda. . . îndată ce fu lovit, bala funestă îĭ pătrunse mîna dreaptă, spada îĭ cade la pămînt și el se retrage din luptă, tremînd maĭ mult de mînie decît de durere.
VI.
Aerul este întunecat de mulțimea gloanțelor . . . fie-care bală repezită, se întoarnă isbită de altă bală nemică... turciĭ cad din vîrvul zidurilor ca foile doborîte de grindină, or de tempestă. . . maĭ puținĭ agerĭ de cît romîni, eĭ cearcă o pierdere considerabilă... zăpăcițĭ și spăimîntațĭ de loviturĭ, ceĭ maĭ mulțĭ dezertă de la posturile lor. Numaĭ îndrăznețul Ali, rămîne nemișcat și oprește cu dînsul pe ceĭ maĭ curagioșĭ... Osman se repede și el lîngă junele beiŭ, în bărbătînd pe Eniceri săĭ. Ahmet este de ceĭ-l-antă parte alăturĭ cu Pașa și împrăștie moartea în rîndurile nemice.
Cu toate acestea Mihaiŭ le dă o noă spaimă; el ordonă a se tran-sporta aproape de una din porțile cetățiĭ, treĭ tunurĭ de o mărime îngrozitoare. . . din pîntecele lor, aruncă numaĭ bombe înfocate, care doboară și sfăramă tot ce atinge.
Acum afteleria enemică numaĭ răspunde cu acea viiociune ce începuse. . . topcii, parte dezertase și parte zăceaŭ alăturĭ cu tunurile lor sdrumicate.
Buzești deveniră stăpînĭ peste o parte din întărirĭ. . . o mulțime de bravĭ îĭ urmează și înjunge pe infidelĭ, cari-ĭ cad ca znopi supt picioarele învingătorilor.
De ceĭ-l-antă parte , porțile se sfărămase de loviturile bombelor. . . Aci Mihaiŭ plin de o nobilă dorință smulge stindardul din mîĭnile celuĭ ce-l purta, și năvălește pe puntea cetăți în fruntea soldaţilor săĭ... ea era apărată de însușĭ pașa, dar la vederea erouluĭ romîn, o abandonă, și fuge din naintea luĭ Mihaiŭ, care îl alungă cu un aer amerințătorŭ. În sfîrșit Mihaiŭ este cel din tîiŭ care înalță d′asupra zidurilor, insigniile sînte-ĭ crucĭ.
Stindardul triumfător se desfășură în aer și soarele îl d′aurește cu străllucirea razelor sale; iar balele înfocate se întorn și se sting la vederea luĭ.
De-o-dată toțĭ romîni slobodŭ strigărĭ de biruință și eco repetează ultimele lor accente.
În cele din urmă pașa, este silit a abandona o apărare desperată și merge să caute un alt azil, de unde speră să dobîndească noă ajutoare, alunge pe enemici giaurĭ peste Dunăre.
Isbirile romînilor eraŭ atît de iuțĭ, încît pașa n′aŭ avut timp să ia cu sine și pe fiĭ-sa Amina. . . ea se afla în harem cu cele-lan-te femeĭ captive.
Învingătoriĭ se răspîndesc prin cetate, care este maĭ toată incendieată. . . spadele lovesc și înprăștie moarte pretutindenĭ. . . sîngele curge în torente și ulițile sînt pline de corpurile muriților.
VII.
Junele Radu Buzescu, ardea de im-paciinţă să revază obiectul adorații sale. . . el se avîntă către harem ca și Bulturul ce despică aerul cu repeziciunea corpuluĭ săŭ . . . speranța și amorul renăștea în tînăra luĭ inimă. Într′o clipă, haremul este încugurat de oameni săĭ, ușile sînt sfărîmate și toțĭ năvălesc prin apartamente.
Timidele femeĭ spăimîntate, sînt maĭ mult moarte la vederea lor. . . Radul ordonă cu strășnicie să nu li se facă cea maĭ mică insultă.
„Amicĭ ! zicea el, să respectăm slăbiciunea oacestor creature. . . Aicĭ n′avem a ne lupta cu răsboĭnici armațĭ . . . sînt nu maĭ niște femeĭ timide fără nicĭ o apărare, care nu ne face nicĭ so onoare omorîndule . . . secsul acesta trebue salvat! . ”
Toțĭ soldați să retrag la ultimele parole, și Radul înnaintează prin cele maĭ singulare apartamente. Eĭ nimicește desperațiea femeilor tremînde și le promite tot ajutorul ; dar oki săĭ caută ființa ce adoară, p′între numărul sclavelor ce i se prezintă.
— Unde este fiĭca Pași ? striga el, eŭ sînt salvatorul eĭ; arată-se îndată daca voește să-șĭ prepare fericirea ce demult nutrește în inima sa.
În momentul acesta se deșkide o ușcioară mică secretă, și lasă slobodă intrarea une-ĭ fete tremurînde... ea cade la picioarele generaluluĭ și implora desperatu... faţa eĭ searbădă, nu scimbase nimic din trăsurile frumuseți sale; din contra o făcea și maĭ amabilă.
Radul se încîntă de prezința eĭ, și se pare ajuns la culmea fericiri sale . . . . mîna luĭ atinse pe a Amante-ĭ sale, și potrivirea sîngeluĭ electriza.
— Anico ! scumpa mea Anico ! striga el. . .Iată că te revăz în sfîrșit! . .
Amina rămase încremenită auzindu-șĭ numele eĭ cel secret, pe care numaĭ muma saîl știea.
— Nu te mira dulce copilă kemăndu-te pe adevăratul tăŭ nume. . . eŭ cunosc tot secretul și viŭ a-țĭ aduce o încîntătoare nuvelă. . . maĭca ta eczistă încă, și peste puțin va veni să te strîngă la sînul săŭ cel părintesc.
Ultimele parole amețise cu totul pe biata jună, și credea că visează, auzind atîtea speranțe de fericire ; dar iarășĭ îșĭ re-vine în facultate, și vede că totul este real. Apoĭ cade din noŭ la picioarele generaluluĭ.
— O ! tu marinimosule cavaler ! . . dulceața voceluĭ tăŭ a străbătut pînă în centru inimiĭ mele, și frumusețea feți tale, mă face să crez că eștĭ un Angel trimis de putintele Alah! ca să-mĭ aducĭ atîtea vestirĭ de bucuriĭ ne-nădăjduite. . . oh! spune nobilule creștin cum pocŭ să crez eŭ că muma mea eczistă, în vreme ce însu-mĭ am fost secondantă la ecsecutarea morți sale? . . oh! Iartă această îndrăzneală a sclave-ĭ tale, nobilule și marinimosule cavaler. . . Vestea atît′or fericirĭ mă face să deviŭ in-credulă! .
Încrede-te în mine Anico și veĭ fi liberă, zise Buzescu.
Apoĭ o ridică de jos, și o îmbrățișază cu căldură asigurîndu-o despre noa fericire ce o așteaptă. — În cele din urmă trebue să se desparță de dînsa; lasă o gardă ca să apere întrarea haremuluĭ de or ce atac, și se repede iarășĭ în centru luptelor.
VIII.
Acum Amina saŭ Anica este singură. . . înkisă în cabinetul săŭ, inima eĭ încă palpite de arzînda îmbrățișare. . . i-se părea că încă observă pe junele cavaler ce dis-păruse. . . kipul luĭ cel grațios lăsase o reală întipărire în inima june-ĭ copilițe , și ardea de im-paciință să maĭ auză dulceața voce-ĭ luĭ, care o consola atît de mult. . .vulnele amoruluĭ se deskiseră în simțimîntul eĭ și sufere de im-prezința juneluĭ cavaler.
„Vaĭ! zicea ea. Datoriea mea de Musulmană îmĭ ordona să urăsc pe creștinĭ. . . eĭ sînt dușmani patrii mele. . . eĭ sînt omoritori tatăluĭ meŭ poate. . . O! Dumnezeule! Dumnezeule! în ce grea poziţie mă aflŭ eŭ... dar cum am putea iarășĭ să fiŭ ingrată către un cavaler ce mă scapă dela moarte și îmĭ promite o mulțime de fericiri? . . El mi-a zis că o să îmbrruăusețezŭ pe maĭca mea! pe scumpa mea maĭcă! care o știeam de moartă, înnecată în Dunăre! . . oh! dulcea mea măĭculiță ! cît de mare bucurie îm va pricinui revederea ta. . . cît de sublim mi să va părea momentul cînd voiŭ săruta și voiŭ îmbrățișa sînul tăŭ cel părintesc! . . O! sîntă Fecioară! sîntă Fecioară! . . cît de marĭ sînt minunile tale ! cît de mult trebue să se fălească creștini avîndu-te patroana lor! . . kiar eŭ o streină neluminată de cultul mărituluĭ tăŭ fiŭ. . . kiar eŭ o sacri-lege! care am cutezat a grămădi speranțele mele către tine, iată acum că mă văz ajutată . . . o! mărit fie numele tăŭ sîntă Fecioară! . .”
Aceste rugĭ mulțumitoare le roști juna musulmană în genunkĭ, cu mîna pe inimă și sărutînd mica cruciuliță ce păstra în sînul săŭ. Apoĭ se ridică ștergîndu-șĭ lacrămile ce vărsase din strălucitori eĭ okĭ, și rămîne în atitudină, gîndindu-se numaĭ la evenimentele prezentuluĭ.
„Cît de fericită așĭ fi eŭ, devenind consoara oacestu-ĭ brav cavaler!.. nobleța caracteruluĭ săŭ, blîndețea inimi-ĭ ce are, și amabila luĭ prezință, m′aŭ încîntat cu desăvîrșire. . . dar ce zic? . .el poate să aĭbă altă amantă. . . vre-o creştină?... o! tu femeia dericită care posedezĭ inima acestu-ĭ încîntător june, cît de mult pismuesc soarta ta. . . dar nu ! ce zic eŭ? . . mi să pare că am auzit. . . într′adevăr așa este. . . el a pronunțat o parolă. . . o singură parolă adorabilă. . . mă numea iubita luĭ! . . iubita luĭ Anica! . . parcă-l auz încă. . . sunetul voce-ĭ sale repetează ultima silabă. . . A! . . ba nu. . . mă înșel. . . el a dispărut maĭ adineaurĭ de lîngă mine. . . poate va veni iarășĭ să mă vază. . . Așa! el mi-a promis aceasta și sînt sigură de parola sa. . . sînt sigură de parola sa am zis? . . cum să poate? cum pocŭ să mă încrez așa de mult vorbelor unu-ĭ om pe care nu l′am maĭ văzut nicĭ odată în vieața mea ? . . poate să fie numaĭ vre-o trădare! . . O! nu. . . departe de mine aceste temerĭ false . . . sînta cruciuliță ce strîng la sînul meŭ, îmĭ ordonă să alung de la mine prepusurile și să crez că parola unu-ĭ creștin, trebue să fie sîntă! și onorabilă! . . o ! așa, el va veni, și-l voiŭ re-vedea! . .
Ultimele parole maĭ încurajară pe juna copilă, și apare maĭ liniștită. Dar impaciința sa este mare și nu-ĭ lasă nicĭ un moment de răpaos.
„Care sînt motivele oare ? continuă ea, să ador eŭ atît de mult pe acest cavaler creștin? la prima luĭ vedere, inima mea se pătrunse d′un amor ardinte, și nu simțeam nicĭ o sfieală aprooiindu-mă de dînsul! .... o! da! iată un secret al naturĭ. . . o potrivire de sîngiurĭ. . . el m′a numit iubita luĭ; prin urmare amuși eŭ dreptul al întitula. . . iubitul meŭ! . .”
Astfel era starea inimi june-ĭ Amine în momentele acelea; toate sclavele haremuluĭ veniră să cază la picerele eĭ și să-ĭ mărturmisească pentru scăparea ce le-a asĭgurat vieața.
IX.
Rușcugul numaĭ eczistă, căzut în puterea învingătorilor, el înfățișază numaĭ ruinele forturilor sale înnegrite de flăcărĭ. Apărători luĭ dispăruseră. . . parte zăceaŭ răsturnațĭ de fierul Romînilor și parte îl abandonaseră . . . ce teribil spectacol ! . . ruinele eraŭ acoperite de carnagĭŭ. . .corpurile murinzilor de ambele culturĭ, zăceaŭ în sîngele lor, redîndu-șĭ ultima repirare! . .
Colea vedea cineva corpul unu-ĭ Sarazin strivit de al unu-ĭ creștin... în căderi-le, se luptase mușcîndu-se unul pe altul, și dințiĭ lor rămăsese înfipțĭ în membrele cele îngețate ale corpurilor lor. . . eĭ se luptaseră cu fidelitate pînă cînd moartea veni să-ĭ liniștească.
Din-colo, alte doă corpurĭ adversare ce ecspirase, zăceaŭ cu mîĭnele încleștate pe mînerul spade lor lor, ce eraŭ înfipte în ambele lor inimĭ şi moaptea nu le lăsase timp de a le retrage.
În partea ceĭ-lantă, maĭ mulțĭ resboĭnicĭ ce picaseră în luptă, se vedea zăcînd cu apropiere unul de altul, și frunțile lor posomorîte, se părea că încă amerință ; iar mîĭnile lor cele îngețate tot maĭ strîngea fierul omorîtor, ce era derigat unul, în contra altuia.
Nițel maĭ nainte, unde să întinde o mică piață, sta hărcile ca pepeni. . . corpurile trunkiate rămăsese înnapoĭ, în vreme ce capetile lor, se rostogolea în vale... es-ploziea bombelor umpluse locul de țeste sdrumicate și membre înbucățite! . .
În fine nu rămînea loc slobod care să nu reprezante învierșunarea și fidelitatea luptătorilor.
X.
Răniți se lagară cu îngrijire, și Mihaiŭ ordonă îngroparea victimelor. Cimitirurĭ adîncĭ se săpară îndată, și toate corpurile din ambele culte, să așăzară în centru pămîntuluĭ spre a repausa pentru eternitate.
Preoți imploră clemența ceruluĭ pentru ceĭ trecuți din această lume. . . cînturile devine! sînt terminate și toțĭ resboĭnici deșertară de treĭ orĭ flintele trăsninde , în onoarea companionilor lor de arme ce adormiseră; apoĭ fie-care se retrage pentru repaos.
Generalul Manta, care luase în gropă pe Infidelĭ, se întoarnă cu sukces, tîrînd cu sine maĭ multe stindarde enemice și alte trofee doveditoare izbînzelor sale.
Acum lupta era terminată, santinele vegetoare se așezară din stanță, în stanță, și lumea curioasă aleargă pe teritoriul Otoman spre a se informa de succesul comfraților lor creștinĭ.
XI.
Iată un brilant ospăț se pregătește. . . toțĭ capitani oștiri sînt invitațĭ la prînzul solenel ! Mihaiŭ bravul șade în capul mesi. El înkină întîiŭ pentru țară și oștire, apoĭ se ridică în sus și mulțimea îl observă ; iar dînsul rostește discursul următor.
„O! voĭ bravilor romînĭ și aĭ meĭ camarazĭ de arme! . . mă siițŭ ferice astăzĭ văzîndu-mă ocolit de atîtea brațe viguroase, care a știut atît de bine, să înfrunte trufiea enemiculuĭ universal, răsturnîndu-ĭ turnurile cele amerințtoare ale fortereți sale, care ne insulta din depărtare. . . o! așa! . . vedețĭ cetele Enicerilor cele spăimîntătoare cum fug tremurînde. . . ele numaĭ îndrăznesc a se înturna la posturile lor abandonate, care astăzĭ aŭ căzut în mîĭnile noastre. . . vedețĭ fama lor cea îngrozitoare care se lipise pe inimele predecesorilor noştri, cum aŭ dis-părut astăzĭ ca un fum înnaintea feților noastre ! . . eĭ bipe, vedețĭ voĭ dragi meĭ compatrioțĭ ce pot romîni cînd sunt unițĭ? . . vedețĭ voĭ ce pot strănepoți apticilor Romanĭ învingători popoarelor, cînd inimile lor bate de aceia-șĭ dorință. . . cînd sînt dominațĭ ′numaĭ de nobilul sentiment al libertăți, al onoari, și de amorul patrii lor? . . gloriea cea maĭ, supremă se destinde înnaintea pașilor noștri de azĭ înnainte!..toate popoarele învecinate vor adora soarta romînilor și toate națiile crestine, ne vor umplea de benedicțiile lor! . .
„Fițĭ foarte bine încredințațĭ scumpi meĭ companionĭ că noĭ am călcat peste dificultate... Infideli care cunosc acum valoarea armelor noastre, nu vor maĭ avea acea cutezare la resbel, care aŭ esersat′o pînă acum. . . din contra eĭ se vor prezanta maĭ mult de silă, descurajațĭ jumătate ; i-ar noĭ. . . noĭ care am învățat aĭ învinge, îĭ vom înprăștiea cu înlesnire pretutindinea! . .
„Așa dar, să nu ne de-lăsăm fraților ! să nu ne mărturmsim numaĭ cu succesul de astăzĭ, ci să alergăm a culege și alte biruințe maĭ nuoĭ, de la care să putem trage profiturĭ maĭ marĭ pentru regenerațiea patrii noastre!.. . să nu lăsăm ca să se stingă frica din inimile infidelilor; căcĭ în urmă poate să avem maĭ marĭ greutățĭ ca să-ĭ învingem ! . .”
Acest discurs îșĭ avu efectul dorit ; căcĭ masa domnească era așezată în centru trupelor adunate, și toțĭ oșteni care auzise, sloboziră strigărĭ de Ura! încît resuna văile și dealurile apropiate, de aclamațiile romînilor.
Multe cupe se deșertară atuncĭ în sănătatea erouluĭ Prințŭ! . .
XII.
Dar iată un Vestitor aŭ sosit. . . oare ce nuvele aduce el? . . după ce- aŭ prezentat arma sa de onoare înnaintea șefuluĭ romînilor, merge aĭ șopti cîte-va cuvinte în secret. Misterioasele anonsuri inspiră oare-care îngrijare luĭ Mihaiŭ. . . pe fruntea luĭ cea etern senină, se zăresc treĭ încrețituri cauzate pentru prima oară. . . un moment de gîndire a fost de ajuns, ca să-șĭ combine planurile și să-șĭ risipească neodihnita fruntea sa este iarășĭ senină și nicĭ cel maĭ mic semn de încrețitură nu se ivește. În fine rumpe tăcerea.
„Amicĭ, camarazĭ! . . apropierea a doă trupe nemice, vine să între-rupă ospățul nostru! eĭ bine ce zicețĭ voĭ? . .”
— Să ne batem! să ne batem! strigară toțĭ de-o-dată.
— Să alergăm înnaintea lor măriea ta, zise banul Manta, și să lovim pe fie-care înparte,maĭ nainte de a se combina una cu alta.
— Dar voĭ Buzeștilor ce zicețĭ? replică Mihaiu.
— Ne unim cu generalul Manta măriea ta! răspunseră cîte-șĭ treĭ frați.
— Eĭ bine, dar dumneata bătrînul meŭ companion, ce părere-țĭ daĭ pentru acestă noă campanie ? zise Mihaiŭ adresînduse către un bătrîn resbelnic ce apărea maĭ gînditor.
— Nimic maĭ favorabil pentru noĭ măriea ta, răspunse banul Mihalcea, decît a pune în faptă planul frateluĭ Manta!
— În sfîrșit sîntem toțĭ unițĭ bravi meĭ, răspunse Mihaiŭ. Tot aceasta era și hotărîrea mea, încă de la priimirea aceștiĭ vestirĭ . . . eĭ bine, trebue să știțĭ că fie-care din voĭ este în stare a comanda cîte o armie întreagă cu cel maĭ mare sukcesŭ.
— Să trezeștĭ măriea ta! strigară toțĭ meseni și fie-care maĭ goliră cîte o ultimă cupă.
Acum ospățul este terminat. Mihaiŭ merge să se investe cu armele sale și să dea ordinĭ pentru plecare.
Toțĭ șefi oștiri sînt preparațĭ supt stendardele lor, și adastă semnalul erouluĭ prințŭ.
Mihaiŭ imparte oștirea în treĭ. Un corp de zece miĭ, îl dă supt comanda generaluluĭ Manta și Stroe Buzescu, ordonîndule să apuce către Silistra spre întîmpinarea tartarilor. Alt corn de cincĭ miĭ, este destinat a rămînea de garnizonă în Rușcuc supt ordinile sprintenuluĭ Radu Buzescu. Iar restul de cincĭ-spre-zece miĭ oștenĭ; trebue să sboare cu eroul Romîn către Șumla ca să izbească trupa cea mare de do de miĭ Osmanlîĭ comandată de sereskerul mustafa, care mășăluia spre Dunăre.
O! iată semnalul de plecare este dat . . . trombele răsuna! stendardele se desfășoară și răsboĭnici pornesc adornațĭ de armurile lor cele strălucinde!
Rîndurile batalioanelor se lățesc pe cîmpie în coloane diferite, aerul răsunaă de ninkezarea cursierilor și pămîntul tremă subt greutatea altilerii; iar razele soareluĭ resfrîngînduse de lucirea armelor, formează un ocean de foc, care lumineză aproape o lege în depărtare.
Aci ambele armate se deosibesc una de alta și se pierd în depărtare prin osebite locurĭ supt comanda căpeteniilor lor; ele alerg să-șĭ încununeze frunțile cu nuoĭ laurĭ de biruință!
Astfel odată legioanele romane se revărsa asupra barbarilor conduse de faimosul Cezar, inspirînd temerea şi groaza în inimile enemicilor mareluĭ imperiŭ... anticul lor curaj pierdut în tăcere şi întunecat de secolĭ, se pare că a re′nvieat acum, cu acieașĭ splendoare, în inimile strănepoților lor de la Dunăre.
Generalul Buzescu rămîne iarășĭ singur. El se ocupă în momentele acestea cu restabilirea garnizoni din lăuntru. Reparează muri și-ĭ întărește cu tunurĭ amerințătoare, pentru or ce întîmplare neprevăzută. Așpază avant-posturĭ vegetoare din stanță în stanță, observă orĭ ce lucrare întăritoare a fortereți, și voește a se asigura în contra orĭ căriĭ năvălirĭ de din afară.
După ce a terminat toate aceste lucrărĭ, depune comanda avant-posturilor în mîĭnile bravului căpitan Preda nedespărțitul săŭ companion și să întoarnă către haremul pași, ca să-șĭ maĭ revază adorabila amaniă.
XIII.
Rămășița oștiri turce, care scăpase de spada generaluluĭ Manta, rătăcea împrăștieată prin pădurile cele maĭ afundătoare . . . Pașa și fiul săŭ amîndoĭ vulnerațĭ, fără nicĭ o escortă se tîrîră pînă supt azilul une-ĭ peșterĭ întunecoase. Aci se opresc ca să-șĭ maĭ lege vulnele; însă loviturile ce priimise beiul Ali, sunt mult maĭ grele!.. toate silințele tatăluĭ săŭ spre a-ĭ opri curgerea sîngeluĭ, rămîn in-profitabile!... Ăravul june ne maĭ putînd suferi durerile cele cumplite ale plagelor sale, roagă pe pașa să-ĭ ridice vieața ca să scape de turtură.
„O! părintele meŭ ! zise el. De la tine am priimit viața mea ca o grație, și acum iară-șĭ în voea ta stă, a mă scăpa de dînsa. . . omoarămă iubite tată ca să scap de torturile vulnelor mele! . . acest ultim serviciu va adăoga și maĭ mult dragostea ce aĭ arătat către fiul tăŭ pînă astăzĭ!
Bătrînul Mustafa nu putea să răspunză la apelul juneluĭ beiŭ, de cît prin șiroae de lacrămĭ; inima sa era pătrunsă de durere văzînd pericolul în care să afla fiul săŭ.
În fine ultima oră a vulneratuluĭ a sunat, și junele beiŭ îșĭ maĭ ridică încă odată privirile asupra pași.
„Linișteștete scumpul meŭ părinte! zise el, simț într′acest moment că trebue să mă sfîrșesc . . . marele nostru profet, mi-a auzit implorarea și voește să mă însoțească cu ceĭ-l-anțĭ amicĭ aĭ meĭ, pe care fierul giaurilor iaŭ secerat în zilele acestea!.. aduțĭ aminte iubite tată că spada luĭ Buzescu aŭ pătruns inima fiuluĭ tăŭ, gîndeștete la captivitatea surori mele Amina, și află că acest giaur este pricina tuturor nenorocirilor tale! ...oh! tată! te conjur!... să nu-l cruțĭ nicĭ odată, de-țĭ va cădea în mînă! . . să mă răsbunĭ! . . tată! . . să mă resbunĭ! . .
După terminarea acestor ultime parole, el se sfîrșaște. . . corpul săŭ cel viguros cade fără simțirĭ întocmaĭ ca trunkiul unuĭ stejar înnalt ce se retează de securea muncitoruluĭ. . . iată oki luĭ ceĭ ovalĭ cum se înkid pentru eternitate, și carmeniĭ să-ĭ, dispar dupe fața obrajilor desfigurațĭ. . . într′acest moment paloarea mortală vine să domine tot corpul nesimţibil.
Pașa varsă lacrămĭ arzătoare, dar durerile tot nu i se înpuținează. Singur aicea fără nicĭ umer și al transporta pînă afară din pădure, la un sat ce era maĭ cu apropiere. Aci îl îngropă singur și apoĭ se întoarnă către Rușcug ca să răsbune moartea fiuluĭ săŭ.
Pe drum, el întâlnește numaĭ victime ale resbeluluĭ de ambele culte, se înbracă cu veșmîntele unuĭ oștean romîn ce repirase, și hotăraște a se strecura în cetate ca să omoare pe generalŭ Buzescu și să libereze pe fiesa.
Secreta comunicație a haremuluĭ cu țărmul Dunări cunoscută numaĭ pași, îĭ înlesnește intrarea în Saraiŭ. El acum străbate pînă la ultima ușă de fier care este lipită cu cabinetul fie-ĭ sale.
XIV.
Amina se afla în momentele acestea, alăturĭ cu amantul săŭ. Fericirea ce simțea ea văzîndusă adorată de Radul, era ne-ecsprimabilă!.. ambele lor inime bătea de aceleașĭ dorințe, și semnul unu-ĭ sărutat încă se maĭ cunoștea pe carmeniĭ buzelor sale.
— Așa scumpa mea! zicea Radul, eŭ te ador din toată inima mea. Vezĭ tu ? eŭ n′așŭ putea să eczist un moment fzră tine în lumea aceasta!..
— E cu putință ? zise Amina surîzând și plecîndușĭ oki în jos. Eĭ bine dar, cum aĭ putut suferi ne-ființa mea pînă astăzĭ? căcĭ îmĭ aduc aminte de erĭ . . . spunea-ĭ că mă cunoștĭ maĭ de multă vreme!
— Tu aĭ rezon dulce copilă, treĭ lunĭ sînt astăzĭ de cînd te cunosc. . . kiar din fatalul moment al osîndiri mume-ĭ tale. . . eŭ mă aflam la grilele ferestrui aceĭ temnițe grozave, cînd se petrecea dureroasa scenă între pașa și voĭ amîndoă!
— Cum dumneata eraĭ de față atuncĭ?
— Aşa scumpa mea ! eram de față în dosul grilelor și vărsam lacrămĭ înpreună cu tine, de și tu nu mă vedeaĭ. Daca nu mă crezĭ, pocŭ a′țĭ repeta tot ce s′a petrecut în acea noapte fioroasă?
— Să mă ferească Alah! eŭ crez toate vorbele tale scumpule cavaler. Mumă-mea, m′a asigurat că creștini nicĭ odată nu mă vor amăgi ; dar să lăsăm acestea, spunem mă rog, prin ′ce minune a scăpat buna mea măĭculiță din mîĭnile omoritorilor săĭ?
— Eĭ bine, ți-aducĭ aminte scumpa mea, cînd ordonă Pașa să o lege într′un sac și să o arunce în Dunăre?.. eŭ atuncĭ îndată ce am văzut că venerabila femeiă a dispărut din temniță, am abandonat ferestuea, din preună cu camarazi meĭ. . .
Amina tresări la aceste ultime parole..
— Aĭ abandonat ferestruia zicĭ? . .
Așa, ca să alerg a scăpa pe maĭcă-ta.
— Oh!.. aĭ rezon. — Eĭ bine , urmează te rog.
— M′am pus la pîndă în calea acelor doĭ neferĭ , și pe cînd cobora eĭ la țărm cu victima, i-am omorît p′amîndoĭ. I-ată kipul prin care aŭ scăpat mumă-ta.
— Oh! îțĭ mulțumesc! . . de miĭ de orĭ îțĭ mărturisesc iubite Amice! . . tu aĭ scăpat pe maĭca mea dela moarte? . . eĭ bine, cum o să mă pocŭ plăti eŭ de acest mare serviciŭ ce mi-aĭ făcut?..
Amina cade pe brațul luĭ Radul, care o strînge la pieptu-ĭ cu căldură, și o acopere de fragete sărutărĭ.
— De atuncĭ și pînă în momentul acesta, am suferit foarte mult pentru tine dulce fetiţă!..numaĭ dintr′o singură privire, tu aĭ fost în stare să-mĭ inspirĭ atîta iubire și amor, încît numaĭ singură inima mea ar putea să-țĭ eplice . . . eŭ numaĭ gîndeam decît la tine, numaĭ vedeam decît aparința ființe-ĭ tale, numaĭ auzeam decît vocea sa cea dulce și rugătoare!.. în fine încîntătoarea ta ființă sta de față or unde alergam, și crede, că daca n′aveam speranța de a-te maĭ vedea în curînd, trebuea să mor de durere! . .
— Vaĭ! să morĭ? . . să morĭ tu bravule cavaler! dulcele meŭ amic? . . o! nu! . . tu veĭ trăi... veĭ trăi pentru Amina ta. . . ea acum este în brațele tale și te adoară cu frăgezime ! . . . Alah ! să mă pedepsească daca această mărturisire a mea, nu este sinceră! . .
Terminînd ultima parolă cade din noŭ în brațele generaluluĭ Buzescu, și acesta o strînge din noŭ la inima sa.
XV.
Pașa care asculta în dosul portiți secrete cunoaște accentul gingașŭ al Amini, și se umple de bucurie pentru un moment încredințînduse că ea eczistă încă ; dar el nu poate devina vocea secondară cavalerească ce se aude lîngă fiĭsa. . .după cîte-va momente de atențiune, tremă de mînie auzind acele declarațiĭ de amor ale amanților înfocațĭ, și ca să se poată domina pe sine , îșĭ înfige dinți în mîna sa cea dreaptă. .îndată ce numirea de creștin îĭ trecu pe la urekĭ,dințiĭ luĭ pătrunseră în carne pînă aproape de os! . . atuncĭ o mugire înfundată și un gemăt păbușit, se auziră în dosul aceli-ĭ ușĭ secrete ? dar juni amanțĭ fiind dominațĭ de cel maĭ înflăcărat amor, nu auziră decît numaĭ palpitarea inimilor lor, ce băteaŭ una pentru alta.
„Mizerabila ! murmură Pașa în sineși. Ea se înkină unuĭ giaur! unuĭ ucigașŭ al frateluĭ săŭ ! . . o! Dumnezeule ! . . a trebuit să ajung eŭ la atîta des-onoare și nenorocire? . . o! Mahomet! . . o! tu supreme prooroc al putinteluĭ Alah! ajută-mĭ să pedepsesc pe aceștĭ nelegiuițĭ!”
Apoĭ căutînd keia dela ușa secretă, îșĭ aduce aminte că nu maĭ era la dînsul. . . cearcă a forsa ușa, dar ea rezistă. . . tăriea fieruluĭ nicĭ că se gîndea a să supune forțelor bătrînuluĭ Mustafa... el scrișnește de mînie și devine convulsiv.
După ce să maĭ liniștește din mișcările momentale, să lasă rezimat de părețĭ. Fără voința sa kiar, este silit a maĭ auzi cîte-va convorbirĭ amoroase ce se petrecea în momentele acelea dincolo de blestemata ușă de fier.
XVI.
Amîndoĭ amanţi se ţinură în braţe, şi inimile palpitaŭ subt pieptul lor, foartŭ ecstaordinar. Amorul atît de tare îĭ dominase, încît numaĭ putea să se ecsprime și trebuea să rămîe în tăcere momente întregĭ contanplîndu-se unul pe altulŭ.
Acum eĭ la nimic nu se maĭ gîndesc, de-cît la marea fericire ce vor gusta prin unirea conjugală. . . pentru Amina era un delir această speranță, și nu îndrăznea să se maĭ gîndească la atîta fericire, în comparare cu suferințele ce aŭ însoțit-o dela nașterea sa pînă alaltă-erĭ.
— Amicul meŭ , zise Amina. Poțĭ să-mĭ daĭ vre-o știință despre Pașa tatăl meŭ?.. oare ce s′o fi făcut? . . o maĭ fi în vieață, or a căzut și el în mîĭnile voastre ? . . . te rog de va fi una ca aceasta, să nu-ĭ facețĭ nicĭ un răŭ iubite amice. . . aduțĭ aminte că el este autorul zilelor mnele, și așĭ muri de durere daca i s′ar întîmpla moarte din pricina mea.
— O ! nu scumpa mea. . . . Pașa saŭ retras departe de Rușcug cu restul armate-ĭ sale, și noĭ n′am avut onoarea a′l face prizonier; însă și daca s′ar fi întîmplat una ca aceasta, fiĭ sigură că pentru amorul tăŭ, l′așĭ fi liberat îndată ce mi-aĭ fi ordonat tu iubit-o!
— Să mă ferească Alah ! eŭ nicĭ odată nu pociŭ ordona ție iubite amice. . . singurŭ mea resistenţă ar fi fost să implor la genunkiĭ tăĭ, graţierea pentru tatăl meŭ. . . noă femeilor nu ne este dat a ordona, ci numaĭ a implora!
— Eștĭ prea amăgită iubita mea asupra acestuĭ punct. . . Veĭ ști că femeile de etatea ta pe care natura le-a înzestrat cu atîta frumusețe angelică, ele pot ordona și însușĭ regilor , cu cît maĭ cu seamă mie , unuĭ amant supus care îĭ este frică și de cea maĭ ușoară grimasă ivită pe fața ta cea încîntătoare? . . vezĭ tu dulce copilă? astfel se tratează la Bucureștĭ femeile și consoartele noastre! . .
— O! Dumnezeule!.. cît de streină este pentru mine această nuvelă ce auzŭ acum. — Eĭ bine, zise ea înturnînduse către Radul, care va să zică acolo la voĭ, este împărățiea femeilor și sclaviea bărbaților, în vreme ce la noĭ, eczistă din contra. . . o! ce mare skimbare. . . poate că acolo este altă lume maĭ nuoă, saŭ este raiul femeilor cel promis de marele profet? . . . Vaĭ ! Amicul meŭ! . . oare trăi-voiŭ eŭ ca să mă învrednicesc a atinge atîta fericire? . . lîngă tine maĭ cu seamă! . . lîngă tine singurul muritor pe care am iubit în vieața mea !
— O! da scumpa mea! veĭ trăi împreună cu mine și te veĭ îndulci de amorul meŭ cel în vecĭ neskimbat. . . fiĭ sigură că eŭ numaĭ pentru tine voesc a eczista în lumea aceasta! . . pentru tine singura femeiă care adoară inima mea... numaĭ moartea poate să mă deslipească de tine ; i-ar altu nimenea! Iată-țĭ jur! . . . vezĭ tu ? . . inimile noastre numaĭ din prima vedere saŭ legat atît de strîns, în cît e peste putință de a se desbina vreo dată. . . o! aceasta este un destin! o voință supremă a ceruluĭ! . . cum dar te maĭ poțĭ îndoi tu de fericirea noastră cea viitoare? — Rostind el aceste înfocate parole, depune o frumoasă sărutare pe oki Amini, încă lăcrămînzĭ.
— Alah ! să te bine-cuvinteze Amicul meŭ, răspunse Amina ; așa dar cînd o să pornim în țara voastră a creștinilor ? . . am mare nerăbdare să re-văz pe draga mea măĭculiță... ea se află în vieață, nu este așa? . . tu m aĭ încredințat foarte mult despre aceasta? . .
— Eŭ îțĭ promit că mîĭne , dînsa va veni să-țĭ dea o vizită aicĭ.
— Cine, maĭcă-mea?
— Așa!
— Este cu putință ?
— De ce nu ; cînd o frumoasă ființă ordonă? . . nu ți-am spus adineaurĭ că femeile ordonă la noĭ? . . eĭ bine eŭ m am supus ție Regini mele și am trimis să aducă pe sîrmana Catarina suferindă !
— O ! îțĭ mulțurisesc ! de o mie de orĭ îțĭ mulţumeasc Amic meŭ... eŭ voiŭ pe-vedea pe buna mea măĭculiță! o voiŭ înbrățișa. . . Dumnezeule! ce fericire ne așteptată !
— Mîĭne iubito! . .
— O! așŭ dori-o kiar într′acest moment amicul meŭ. . .
— Cu neputință. . . vezĭ tu, acum este mijlocu nopți, resbelul încă neterminat. . . mîĭne nu te mulțumeștĭ ?
— O! încă prea mult marinimosule cavaler, cell puțin pînă mîĭne mi se va părea zece anĭ noaptea aceasta.
XVII.
Cît de straniĭ eraŭ aceste parole pentru auzul bătrînuluĭ Mustafa. . el credea că visează și kema pe marele Profet într ajutor ; dar după ce se asigură că însușĭ fiĭca luĭ rostește niște asemenea parole sacri-lege, se cutremură de atîta zminteală a eĭ și hotăraște a-șĭ astupa urekile ca să nu să înpărtășască și el de nelegiuirea eĭ; căcĭ a numi pe un giaur, Amic, este cea maĭ mare sacri-lege la turcĭ.
El i-ar fi jertfit p′amîndoĭ într′acel moment, daca nu era acea blestemată ușă de fier, care înfrunta mîniea sa și îl ținea în resort. . . aruncă o mie de blesfame în contra eĭ; dar urîcosul metal rămîne mut și surd la ultragele Pași fostul săŭ posesor.
Cu voe, fără voe, el tot trebue să maĭ aștepte în dosul uși de fier.
XVIII.
Ce supliciŭ pentru Pașa, să fie silit a aștepta! . . el, care în altă vreme ar fi sfărîmat o citadelă întreagă numaĭ cu o vorbă. . . el, care se credea inviolabil și despot pînă în sfîrșit...el, înnaintea căruia tremura miĭ de oamenĭ, cu treĭ zile maĭ nainte de resbelul fataĭ ? . . să se vază acum abandonat de toțĭ, singur, fără nicĭ o putere în mînă, ca și cel maĭ slab muritorŭ, așteptînd și tremurînd de frică pe fie-care moment?.. o! asta nu ĭ-ar fi trăsnit prin can o mie de anĭ ! . .
Vedețĭ voĭ dar, o! oamenĭ care sîntețĭ pușĭ de providență a guverna pe alți, saŭ a fi superiori maĭ micilor voștri. . . departe de voĭ ideia greșită a acestu-ĭ Pașă. . . astă lume are mare nestatornicie. . . ea sue, și scoboară! . .
Nu vă mîndrițĭ în vremea superiorități voastre, căcĭ zioa de mîĭne, nu știțĭ ce oarbă fatalitate tîraște după sine!...
Fițĭ bunĭ dar, cu maĭ mici voștri. . . ascultațĭ plîngerile celuĭ maĭ de jos om, cu aceiașĭ bună voință, cu care te-aĭ arăta către unul de condițiunea ta... nu nesocoti pe nimenĭ, căcĭ fie-care om are dreptul natural de creatură a luĭ Dumnezeŭ. . . blîndețea și zmereniea să fie deviza voastră, daca voițĭ a fi onorațĭ pînă la finit! . .
XIX.
Radul îșĭ luă adieo dela amanta sa și se retrase spre a o lăsa să repauzeze în pace.
Eĭ se despărțiră după maĭ multe călduroase îmbrățișări, orîndu-șĭ unul altuea noapte bună.
Pașa îndată ce se asigură că fiĭca sa a rămas singură în cabină, bate de treĭ orĭ cu putere ușa secretă.
— Cine e acolo ? . . întrebă Anica înmărmurită!
Bătaia continue. . .
— Cine bate ? strigă ea a doa oară, fugind maĭ departe de fatala ușă, și tremurînd de o frică neașteptată.
— Eŭ sînt! nu mă cunoștĭ? . . răspunse o voce tunătoare din-napoĭa uși de fier; sînt Pașa!
XX.
Vaĭ ! ce criză pentru juna creatură!.. vocele Pași străbătu ca fulgeru prin toate membrele bieti-ĭ copile și corpul îĭ tremura ca varga...Ar fi voit să keme ajutor, dar se oprește ca să nu devie trădătoarea părinteluĭ săŭ... Radul abĭa eșise. . . într′o clipă putea să se întoarcă lîngă dînsa, anonsîndu-l ; însă nobila eĭ ființă se decise a suferi prezența Pași cu kiar pericolu vieți sale.
„Aĭde, zise ea în sine; să vede că așa a fost ursita mea, să mor poate, de mîna tatăluĭ meŭ! . .”
XXI.
O! ce fatală prozicere! . . natura poartă cîte un secret cu sine, pe care instictul omuluĭ îl rostește kiar în ajunrul de a isbuuni! . . .
De multe orĭ s′a întîmplat ca oameni să-șĭ prezică finele vieți lor! . .
Astfel și biata copilă și-a cunoscut ultima sa oră! ! ! . . .
XXII.
„El negreșit a ascultat în dosul aceștiĭ ușĭ,uși a putut auzi tot ce s′a petrecut între mine și iubitul meŭ cavaler. . . . astă crimă nu mĭ-o va erta nicĭ odată. . . . Vaĭ! ce ușă blestemată? . . .prin tr′însa a perit maĭca mea, prin tr′însa voiŭ peri și eŭ. . . eĭ bine, fie, daca cerul o voește!..A! ba nu... maĭca mea trăește încă... ea a ascăpat dela moarte mi-a spus Radul, poate voiŭ scăpa și eŭ...”
Acestea rosti ea și se grăbește a deschide ușa fatală, care lasă liberă intrarea Pași.
XXIII.
La prima vedere a costumuluĭ Romîn ce purta Pașa, Amina se trage înnapoĭ îndoindu-se despre trăsurile tatăluĭ săŭ și era gata să keme ajutor; dar bătrînul Osmanliŭ pricepînd gîndul fiĭci sale o ia repede de mînă, și întîmpină noua catastrofă ce trebuea să continuiă,
— Nu te sfii fata mea! eŭ sînt... m am skimbut astfel, ca să pocŭ amăgi santinelele giaurilor și să pocŭ răsbi pînă la tine. Eĭ bine, daca putintele Alah mî-a ajutat ca să pociŭ dobîndi această ultimă dorință, apoĭ tu nu trebue să maĭ pierzĭ nicĭ un moment aicĭ. . . . găteștete. . . îmbracăte maĭ curînd, căcĭ trebue să te iaŭ cu mine.. trebue să figim împreună... trebue să fugim de acest loc pericolost., trebue să te scap din robie, mă înțelețĭ tu copilă nemulțumitoare, și infidelă? . .
Bocea tremurîndă cu care Pașa rostea aceste ultime parole, spăimîntează și maĭ mult pe Amina; el apucase o mînă a eĭ și o strîngea cu convulsiune, încît biata fată își adună toate forțele fizice, ca să poată rezista.
— Părintele meŭ ! zise Amina îngenunkind în naintea Pași; mărturisesc mareluĭ Alah! că m′aŭ învrednicit să maĭ re-văz încă odată sănătos pe tatăl meŭ... ertare! ertare!.. voiŭ porni împreună cu tine precum ordonĭ! . .
— Ertare zicĭ tu copilă infidelă! . . am auzit tot, știŭ tot ce s′a petrecut în această cameră maĭ nainte de a puși în năuntru. . . . tu adorĭ pe eremicul cel maĭ teribil al patrii și al tatăluĭ tăŭ.. . știĭ tu nesocotit-o că astă faptă a ta merită moartea fără nicĭ un moment de adăstare?..
Amina păzește o adîncă tăcere. . . . oki eĭ sînt plinĭ de lacrămĭ și pironițĭ în jos; ĭ-ar Pașa după un moment de reflecție maĭ domolindu-șĭ furiea, îșĭ deșcleștează viguroasa mînă după a juni copile, lăsînd numaĭ niște dungĭ albe vinete, ce rămaseră întipărite pe plăpînda eĭ mînușiță ; apoĭ re-luă parola.
— Ascultă Amino, poate că marele profet a vrut ca prin rătăcirea ta de acum, să putem scăpa de cel maĭ mare enemic al nostru. . .
— O ! așa tată. . . așa crez și eŭ. . . el mă iubește prea mult. . .
— Afă că fiul meŭ Ali ! fratele tăŭ , nu maĭ eczistă între ceĭ viĭ. . . el îșĭ dete ultima respirare în brațele mele!
— Fratele meŭ Ali?.. o! ce crudă fatalitate!..
— Aşa, el...el singura speranţă a bătrînețelor mele. . . el care trebuia să răsbune patriea și ne tatăl săŭ. . . el în sfîrșit coroana vitejilor,muri, abia este o oră, în centrul une-ĭ pădurĭ pustie..părăsit de toțĭ. . . . și aceste mîĭnĭ părinteștĭ aŭ fost silite să-ĭ prenareze mormîntul și să-ĭ acopere cu nămînt fragetul săŭ corn! . .
În momentul acesta cîte-va lacrămĭ nicară din oki bătrînuluĭ Mustafa, și un geamăt lăuntraĭ esplica nevindecata luĭ întristare nentru nierderea fiuluĭ săŭ, în care îșĭ avea toată speranța.
Amina plînse și ea îndestul moartea frateluĭ eĭ, și se silește a ușura durerea tatăluĭ săŭ; dar Pașa o re-îmninge cu dispreț aducîndu-șĭ aminte de scena precedentă la care fusese martor.
— Fugi nesocotit′o! . . tu insulțĭ moartea frateluĭ tăŭ . . . sîrmanul meŭ Ali ! . . el avea grijă de tine pînă la ultima sa oră, și nu și-a dat sfîrșitul pînă ce nu i-am făcut jurămînt că te voiŭ scăpa pă tine, și-l voiŭ răsbuna ne dînsul ! .
— O ! tată ! zise Amina esaltată, cînd așĭ cunoaște pe omorîtorul luĭ, singură eŭ așĭ resbuna ne fratele meŭ.
— Eĭ bine conila mea, ți-l voiŭ spune eŭ... Ali fu rănit la asaltul fortereți, de mîna aceluĭa care se afla adineaurĭ alăturĭ cu tine în această cabină fatală!
Aci Amina scănă un mic ținăt de surprindere, picioarele-ĭ tremură şi se împleticeşte să cază. O amețeală momentală o coprinde și începe a se învîrti casa cu sine; apoi abia articulează cîte-va zicerĭ.
— Generalul Buzescu? . .
Însușĭ el! răspunse pașa cu tărie. Da acest giaur pe care tu adoraĭ adineaorĭ cu atîta nerușinare. . . auzĭ tu fiĭcă nevrednică?... el este omorîtorul frateluĭ tăŭ ! . . spiritul săŭ trebue să fie acum în prezența noastră și cere răsbunare!..eĭ bine, dar răsbună acum pe fratele tăŭ. . .
— Of! cu neputință tată! . . .
— Mizerabilo ! . . mi-aĭ promis adineaurĭ! - strigă pașa cu turbare.
— Cu neputință! — zise Amina a doa oară înnecată în lacrămĭ și căzînd pe margina une-ĭ sofale ce era maĭ cu apropiere.
Aci pașa devine furios ca un leŭ; se apucă cu amîndoă mîĭnile de barbă și și-o smulge maĭ jumătate... de doă orĭ pune mîna pe iatagan să-șĭ răsbune, și de doă orĭ mîna îĭ tremură și devine nefolositoare. — În momentele acestea ușile cameri de a lăturĭ, de doă orĭ era să se deskiză, și de doă orĭ rămîn în nemișcare; dar pașa și Amina în delilurile lor, nu văd nimic n′aud nimic.
XXIV.
— Cu neăutinţă zicĭ tu? replică paşa înhățînd mîna fiĭcĭ sale. Neleguĭt-o! . . aĭ nerușinarea a mĭ-o spune fîn față? . . tu mizerabilo ! care aĭ comis cea maĭ ne ertată crimă din lume. . . tu care aĭ pătat peri ceĭ albĭ aĭ părinteluĭ tăŭ, adorînd pe un necredincos. . . pe uĭĭ enemic al sîntuluĭ profet și aĭ națiuni tale? . . oh ! nu știŭ ce mă face să maĭ zăbovesc de a te sfîșia cu kiar mîĭnile mele! . . of ! sîngele fierbe în vinele mele ca >într′un vas aprins și etern clocotind! . .
— Tată! zise Amina îngenukind înaintea Pași. De la tine am priimit zilile mele, tu însuțĭ poțĭ să mi le curmĭ. . . pieptul meŭ este gata să priimească loviturile tale ; dar nu mă sili să fac ceia ce nu voiŭ putea nicĭ odată!. . cum pecŭ eŭ o femeiă slabă? . . .
— Iată cum; zise pașa nelăsînd′o se termine tot frasul, și trăgînd un pumnal ascuțit din brîul săŭ; ține acest fier... ascunde-lt în vemmîntul tăŭ și fă de știre să vie ucigațu fiuluĭ meŭ...îndată ce se va arăta pe pragul uși, aleargă la dînsu și lovește-l de moarte!.. după ce va pica el jos, noĭ putem ajunge departe prin această retragere secretă. Iată dar mijlocul cel maĭ sigur prin care tu poțĭ să răsbunĭ moartea frateluĭ tăŭ și să scapĭ patria de cel maĭ periculos enemic...
— O! nu. . . eŭ nu voiŭ putea termina această grozavă crimă!. . mîna mea va tremura și va deveni ne folositoare în momentul acela!... o! tată! o! tată... cum așĭ putea eŭ să asasinezŭ pe acela care m′a scăpat din giara morțiĭ, împreună cu toate femeile mele? . . cum așĭ putea eŭ să omor pe acela care a păzit onoarea mea atît de mult, tratîndu-mă ca pe o Sultană a luĭ; iur nu ca pe o sclavă de resbel? . oare cerul nu m′ar trăzni atuncĭ cu foc și cu pară din înălțime, numaĭ gîndindu-mă să asasinez pe făcătorul meŭ de bine? ...o stăpînul meŭ! vezĭ dar că e cu neputință a săvîrși eŭ asemenea crimă! . . de o mie de orĭ prefer moartea, îde cît să înă ating eŭ de zilele liberatoruluĭ meŭ ! . . .
Acestea le roști Amina tîrînduse în genukĭ înnaintea Pași, și vărsînd șiroae de lacrămĭ; dar fierosul Sarazin rămase nesimțitor la implorarea fiĭci sale.
Mizerabilo! răcni el amerințîndu-o cu fierul omorîtor. Băz că spurcata ta inimă este plină de o patimă nelegiuită pentru acest giaur. . . . văz că sîngele meŭ care circulă prin vinele tale, s′a întinat prin atingerea ta de un neleguit , în orbirea-țĭ cea mare! . . Te-aș ′fi ucis însumĭ în acest moment, fără a-țĭ maĭ lăsa timp să-mĭ rosteștĭ atîtea vorbe neleguite, ca să nu deviŭ și eŭ părtașŭ spurcăciunilor tale; însă memoria fiuluĭ meŭ strigă resbunare! . . eĭ bine dar, fă-ĭ de știre giauruluĭ prin una din femeile tale, să vie aicĭ. . . fă-ĭ de știre, și eŭ voiŭ ști să-mĭ răsbun singur. . . auzĭ tu! fă-ĭ de știre ! saŭ te omor! . .
Amina rămase în mărmurită.
În momentul acesta se deskise ușa cabini de alăturea și Radul pușaște între dînși.
— Nu-ĭ de trebuință o, Plașă; căcĭ iatămă viŭ eŭ singur. . .
XXV.
Oare prin ce minune Buzescu se afla aicĭ?..noĭ știm că adineaurĭ plecase cu hotărîre d′a nu se maĭ înturna, de cît în zioa următoare?
Aceasta este lesne de esplicat.
În vremea disputi Pași cu fiĭsa, una dintre sclavele haremuluĭ cunoscînd vocea luĭ sonoră, aŭ alergat îndată și aŭ anonsat pe junele generaĭ, carele veni repede și să puse la pîndă în camera de a lăturĭ.
O! cînd ar fi știut Amina că angelul eĭ păzitor vegiază asupră-ĭ. . . cînd ar fi știut că Radul este aci, aproape de dînsa, gata a′ĭ da or ce ajutor? . . oare cît curaj n′ar fi maĭ adăogat atuncĭ în discuția sa cu Pașa, și cu cîtă bărbăție nu s′ar fi esprimat în contra sacrilegelor îndatorirĭ ce-ĭ impunea acest sarazin? .
Din momentul acesta, Buzescu adoară pe amanta sa înzecit ca maĭ nainte; carĭ avu prilej ca să cunoască toată curățenia și statorniciea inimiĭ sale.
XXVI.
Îndată ce apăru Radul în năuntru, Pașa trase spada și se puse în poză de apărare.
— A! te recunosc în fine ! zise el scînteind de mînie ; tu eștĭ acela care rănișĭ de moarte pe fiul meŭ? . . apărăte! căcĭ voesc a-țĭ întoarce serviciul ce mi-aĭ făcut.
— Amina voește a să pune în naintea luĭ Radul, ca să-ĭ serve de egidă cu corporele săŭ ; dar bravul general o trage după spatele luĭ, și maĭ face un pas către Pașa.
— Adineaurĭ hotărîse-șĭ să mă asasinezĭ o! Pașă, și acum văz cu mirare, că aĭ de gînd să facĭ o lovire legitimă cu mine ; însă trebue să afli bătrînul meŭ veteran, că eŭ nu voiŭ să mă bat în duel cu părintele aceliea, care peste cîte-va zile trebue să de-vie con-soata mea.
— Mințĭ! înșelătorule! strigă Pașa cu turbare, mințĭ! . . fiĭca mea este o credincoasă Musulmană și nicĭ odată nu va putea să devie conconsoarta unu-ĭ ! giaur. . . Apărăte ! saŭ te omor îndată. . .. .
— Nu te grăbi o! . Pașă ! răspunse Radul liniștit, eŭ doresc a maĭ conversa căte-va momente; află că eștĭ greșit în părerea-țĭ. . . fiĭcă-ta adoară cultul creștin încă din frageta-ĭ copilărie. Catarina muma eĭ, a învățat-o să cunoască toată mărirea luĭ Cristos! și dînsa a profitat foarte mult de lecțiunile maĭci sale.
— Nu-ĭ adevărat. . . peste putință ca să fie adevărate unile ca acestea ! — Spune tu copila mea, zise Pașa întorcîndu-șĭ privirea încruntată către fiĭ-sa ; Așa e, că sînt toate ne-adevărate spusele acestu-ĭ creștin? . .
— Din contra o! părintele meŭ. . . sunt maĭ mult decît adevărate! . . opt-spre-zece anĭ saŭ strecurat de cînd eŭ ador cu înflăcărare cultul maĭci mele, m′a luminat cu deplina cunoștință a sînte-ĭ religiunĭ! . . Iartămă o! tată! daca te-am înșălat într′acest curs de vreme. . . Dragostea sînte-ĭ Bergine ! și a maĭci mele, m′a făcut să păstrez acest mare secret.
Pașa de odată răcnește ca un tigru cînd se vede prins în cursa vînătorilor, apoĭ rămase încremenit ca un isbit de trăsnet. El nicĭ nu să maĭ mișca. Respirația i-se oprise pentru un moment, și sîngele nu maĭ circula prin vinele corpuluĭ săŭ. Vînoasa luĭ mînă, rămăsese încleptată pe mînerul spadeĭ sale, ne maĭ fiind în stare a se servi cu dînsa, și dințiĭ luĭ grința foarte ecstraordinar.
El nu putea să crează acelea ce auzise din gura fiĭci sale, și sta la îndoială daca în adevăr este însușĭ ea, care a rostit aceste parole îngrozitoare; apoĭ după o redobîndire a facultăților sale, voește din noŭ a să informa.
— Ascultă tu o fiĭcă rătăcită ! . . sint bine încredințat că vre-un demon al răutăților, vine să rostească prin tine aceste parole sacri-lege!..Tu n aĭ ști să verșĭ atîta otravă în sînul părinteluĭ tăŭ, daca nu te-ar inspira acest demon infernal ?
— O ! nu tată ! răspunse Amina cu îndrăzneală ; sînta Vergină este care mă inspiră în momentele de față. . . sînta Vergină ! pe care buna mea măĭculiță m a făcut să o cunosc și să o măresc în toată vremea și în tot locul!
— Mumă-ta zicĭ tu ?.. acea mizerabilă renegată pe care justa mea mînie a pedepsit-o după cuviință? . . o! dar acum îm pare răŭ foarte mult de ușoara moarte ce f-am dat... ar fi trebuit să o jupoiŭ de vie potrivit nelegiuirilor sale.
Radul luă parola.
— Eștĭ înșelat o Pașă... Catarina trezește ; sînta Bergină patroana nenorociților, a scăpat-o dela moartea ce-ĭ pregătise-șĭ.
— Aĭ auzit acum tată ? . . zise Amina către Paşa.
— Eştĭ amăgită fiĭcă nenorocită! răspunse el, adresînduse numaĭ către Amina. . . acest giaur te înșală. . . o ! vaĭ de tine ! Vaĭ de tine ! eștĭ pierdută cu totul. . . eŭ fac jurămînt pe marele nostru profet că acea culpabilă renegată, zace în fundul Dunări cu o piatră de gît! . .
— Mințĭ! . . mințĭ! tu infidelule! — răspunse o voce feminenă din camera vecină.
XXVII.
Ușa cameri alăturată, se deșkise cu repezicune, și Catarina pușaște măreață în năuntru.
„Mințĭ tu și Proorocul tăŭ ! repătă ea cu îndrăzneală către Pașa. Jurămîntul tăŭ de acum este tot așa de mincinos, ca și cel de acum opts-pre-zece anĭ! . .
Pașa încremenise cu gura căscată, și Amina era să moară de bucurie.
„Eĭ bine dar. . . mă recunoștĭ acum în față infidelule?. . crezĭ în puterea sînte-ĭ Bergine, patrona creștinilor? . .
— Amăgire! . . vrajă! . . nimic maĭ mult! - rostește Pașa și cade amețit pe o sofa.
Radul nu-șĭ putea ținea rîsul văzînd in-credulitatea Pași cea nemărginită.
— Amăgire zicĭ tu o! Pașă?.. răspunse Catarina. Eŭ îțĭ daŭ destulă dovadă pe față, că aicĭ nu este nicĭ amăgire nicĭ vrajă cum zicĭ tu ca un nebun ! ci numaĭ singura putere a sînte-ĭ Vergine care m′a scăpat sănătoasă acum, ca și maĭ nainte din giarele tale cele sacri-lege!
Terminînd aceste ultime parole, să repede asupra luĭ cu furie, și-ĭ smulge spada din mînă, fără vre-o împrotrivire din partea acestuia.
— Tu acum eștĭ prizonierul meŭ ! adăogă ea, și nu′ ți să cuvine să maĭ porțĭ această armă în prezența conkerantuluĭ tăŭ, și a liberatoruluĭ meŭ.
— Mințĭ tu femeiă îndrăcită. . . eŭ nu sînt încă prizonier. . . am venit însumĭ de buna mea voe într′acest loc, strecurîndu-mă kiar p′între paznici aceste-ĭ forterețe.
— Adevărat! zise Radul; eŭ n′am avut onoare al face prizonier de resbeĭ.
— Înțeleg acum, răspunse Catarina. Atît maĭ răŭ pentru tine o! demon înșelător! . . tu aĭ îmbrăcat acest costum creștinesc de care nu eștĭ demn al purta, numaĭ și numaĭ ca să înșelĭ santinela fortereți ? . .
— Așa! .. am întrebuințat acest mediŭ ca să eliberez pe fiĭca mea și să resbun pe fiul meŭ, care muri adineaurĭ pe mîĭnile mele.
— Mințĭ! înșelătorule! . . tu numaĭ aĭ nicĭ o fiĭcă de astăzĭ înpainte... ea este numaĭ a mea... sînt l8 anĭ de cînd eŭ mereŭ am vărsat lacrămĭ pentru dînsa... sînt 18 anĭ de cînd am învăţat-o să cunoască sînta religie a luĭ Cristos și să desprețuiască ne a voastră a luĭ Moamet. . . sînt l8 anĭ de cînd eŭ implorez cerul ca să o scape din giarele tale spre a să investa cu adevărata religie creștină! . . Eĭ bine dar, acum ea nu maĭ este fiĭca ta, ci numaĭ a mea singură! și eŭ astăzĭ în valoarea acestuĭ drent natural, o daŭ de consoată liberatoruluĭ meŭ și al eĭ însășĭ! . .
Aci Catarina apucă mîna fiĭci sale și o dă Buzesculuĭ.
„Ţine bravule cavaler. . . iată prețul libertăți noastre amînduoă. . . facă-se voea luĭ Dumnezeŭ ! eŭ mĭ-am îndeplinit misiea mea! . .
Radul priimește mîna Amini plin de o bucurie ne-esplicabilă; însă juna fată să sfiește de prezința Pași carele îșĭ ascunde fața între amîndoă mîĭnile sale, ca să nu fie martur la această scenă, carea luĭ, îĭ inspira numaĭ groază.
„Mergi Anico ! repetă Catarina ; eŭ acum pocŭ a te numi ne adevăratul tăŭ nume care-țĭ l′am dat botezîndu-te în temniță cu lacrămile mele în numele sînte-ĭ religiunĭ a luĭ Cristos! . . Mergĭ dună fiitorul tăŭ consoarte ! . . te bine cuvintez!
Amina îșĭ plecă genunki ca să priimească bine-cuvîntarea maĭci sale, ferinduse de a nu întimpina privirile Pași, carele cîte odată-ĭ arunca cîte o okire piezişte fără a posti nicĭ o vorbă
XXVIII.
Pentru Pașa numaĭ era nicĭ o speranță. . .de-o-dată să vede lipsot de toate bunurile sale precedente. Resbelul fatal îĭ smulse antica fortereță pe care patru-zecĭ de anĭ o păzise ne-smintită, infruntînd multe atacurĭ sîngeroase. . . fiul săŭ abia sînt cîte-va ore de cînd îșĭ dete sfîrșitul pe brațele sale. . . În fine, fiĭca luĭ! singura consolație a nenorocirilor sale, îl abandonează în momentele de față, și merge a se uni pentru tot-d′auna cu enemicul cel maĭ mare al luĭ, lepădînduse kiar de cultul eĭ părintesc! . . Aceste fatale lovirĭ, vin să isbească de odată forțele slăbănogite ale bătrînuluĭ Mustafa! . .
Cîte odată vin niște atacuri de suferințe în vieața omuluĭ foarte tarĭ! . . ele ar putea să sfărîme însușĭ marmorul anticŭ. . . o! dar muritorul de multe orĭ este maĭ tare de cît piatra! . .
Pașa rezistă încă. . . el îșĭ adună rămășița forțelor sale și hotăraște a′șĭ maĭ cerca încă odată norocul armelor. . . desperația sa îl face să crează că prin acest mediŭ, va redobîndi iarășĭ posesia vekiĭ cetățuĭ și va resbuna pe fiul săŭ, pedepsind pe enemici cultuluĭ mareluĭ Profet!
„Atuncĭ! zicea el în sine, pocŭ să smulg din robie pe fiĭca mea şi să o pe-întorc din groaznică rătăcire în care aŭ aruncat-o această viperă de femeiă îndrăcită! . .”
El nu putea să devine prin ce minune scăpase Catarina de la moarte, și tot se îndoia de prezența eĭ adevărată ; însă cînd o văzu apucînd mîna fiĭci sale și o dete Buzesculuĭ, atuncĭ nu-ĭ maĭ rămase nicĭ o îndoială.
„Mare vrăjitoare! trebue să fie această renegată! rostea Pașa în sineșĭ. Nu pocŭ crede ganîm, și n așĭ fi putut crede nicĭ odată, ca să viețuiască ea opt-spre-zece anĭ în temniță fără nicĭ un mijloc de nutriment? . . Iar cînd fu la urmă, cum dracu a putut să învieze din fundul Dunări unde aŭ aruncat-o într′o noapte după ordinul meŭ, înkisă fiind într′un sac și cu o piatră legată de gît? . . o ! dar mi-aduc aminte că atuncĭ s′aŭ găsit asasinațĭ amîndoĭ neferi meĭ care era însărcinațĭ a o arunca în Dunăre. . . Bre! Alah! bileah! . . mare vrăjitoare zeste această renegată! . .
Ca să facă el acum vre-o mișcare de răzbunare, se vede în slăbiciune, și o crede de tot in-profitabilă în momentele de față; maĭ cu seamă că în camera de alăturĭ, se auzea oare-care sunete de arme, ceia-ce îl făcea să devîne că este încungurat ′din toate părțile ; ș′apoĭ eroul ce-ĭ sta înnaînte, era iute ca fulgerul la mînuirea spadeĭ. Ultima sa speranţa era să maĭ atace încă odată cu mînă armată pe enemici luĭ, și să poată a′șĭ redobîndi posesiea veki cetățuĭ care astăzĭ este în mîĭnile romînilor.
XXIX.
— Eŭ acum numaĭ am a spera nimic. . . sînt foarte de prisos aicĭ; zise pașa rîdicînduse dupe sofa. Așa dar crez că mă pocŭ duce de unde am venit?
— Eștĭ înșelat! răspunse Catarina. Tot zicețĭ voĭ că creștini uînt nelegiuițĭ ĭ prin urmare tu nu veĭ maĭ eșĭ cu viață de aicĭ. . . cel puțin oasele tale vor putrezi în această teribilă înkisoare supterană, unde am zăcut eŭ opt-spre-zece anĭ din ordinul tăŭ cel neleguit! .
— O! nu scumpa mea măĭculiță ! . . zise Amina lăcrămînd și strîngînd genuki Catarini; adu′țĭ aminte că el este părintele meŭ, și voiŭ muri de durere la întîmplare de a i se face cel maĭ mic răŭ!
— Tu aĭ rezon Anicuțo! zise Buzescu bieti fetițe mîngîindu-o cu mîna, tu eștĭ un angel de bunătate; eĭ bine fiĭ sigură că dorința ta se va realiza. Acest brav Musulman care de buna sa voe aŭ venit în centrul enemicilor luĭ, este liber după legile resbeluluĭ a se re-întoarce înnapoĭ orĭ în ce moment voeşte.
— O! îțĭ mărturisesc! . . de o mie de orĭ îțĭ mărturmisesc bravule general! răspunse Amina ștergîndu-șĭ lacrămile.
— Radule ! zise Catarina, o să te căeștĭ foarte mult de ceia ce vreĭ să facĭ acum. . . gîndeștete bine la aceasta. — O ! daca din asemenea întîmplare aĭ fi căzut tu în mîĭnile luĭ, să-țĭ piară ideia că aĭ maĭ fi putut scăpa cu viață vreo dată. . . Tu nu știĭ cine sînt aceștĭ infidelĭ . . .nu știĭ pînă unde se poate întinde cruzimea lor?...eștĭ încă june și n′aĭ avut timp ca să cunoștĭ toată răutatea acestor oamenĭ fieroșĭ! . . .
— Venerabilă Catarină! răspunse Radul cu blîndețe, orĭ cît de întinse vor fi răutățile acestor oamenĭ, nu ne privește pe noĭ romîni! — eŭ astăzĭ nu pociŭ abuza în contra legilor naturale...nicĭ o onoare nu′mĭ poate face mie pierderea acestu-ĭ om care de buna sa voe vine în mijloculŭ nostru. . . astăzĭ îl apără pă dînsul legile solilor...el aŭ venit ca un sol. . . solul este liberîn orĭcare să-l însoțească pînă dincolo de circul nostru ocupător!
Catarina remase încremenită la auzul acesten parole hotărîtoare ale juneluĭ general; dar tot nu se des-corajează.
— Nu veĭ face una ca aceasta o! tu bravue şi generosule cavaler... a elibera pe cel maĭ mare enemic al romînilor, este a lucra în contra cauzeĭ națiuni voastre. . . el poate să devie în urmă foarte periculos întreprinderilor voastre!..
— Or ce s′ar întîmpla în urmă eliberînd pe acest om, nimic nu mă face să-mĭ skimb hotărîrea venerabilă Catarină! . . Romînul este brav și statornic. . . el nu se maĭ teme de enemicul săŭ jumătate învins! din contra pușaște înnainte cu coraj, și orĭ pe unde trece, lasă dovezĭ ne-uĭtate despre eroismul și generozitatea sa.
Catarina încetă de a maĭ răspunde, convinsă de rezon.
XXX.
Era un miracoĭ ! pentru Romîniĭ din secoluĭ al șaĭ-spre-zecilea. . . oare prin ′ce minune celestă aŭ putut o mînă de oamenĭ să ție în respect un popor resboĭnic și numeros care îngrozise toată Evropa ? . . prin ce mister aŭ susținut eĭ întregimea și autonomia lor pînă în secolul al noă-spre-zecilea ? . . Nimic maĭ mult. . . nicĭ o reflecție maĭ departe. . . Aceasta este o favoare a putinteluĭ creator ! — Atuncĭ pe cînd Polonia și toată Ungariea îșĭ plecase grumaji subt jugul infidelilor, Romînil ′această mînă de oamenĭ se fac stăpînĭ pe țărmul stîng al Danubuluĭ și ocupă toată Bulgaria pînă în poalele mîndrilor Balcanĭ ! . . Atuncĭ pe cînd Minarelele încep așĭ ridica orgolioasele lor vîrfurĭ la Peșta și împreajma Bieni, Romîni, această rămășiță de eroĭ impun condițiĭ după placul lor conkeranților Evropi!
„Marele imperiŭ nu să poate amesteca nicĭ odată în drepturile Romînilor suverane!
„Romiîniĭ vor declara resbel vecinilor și vor înkeia pace după voința lor ! . .
„Marele imperiŭ se obligă a le da mînă de ajutor armată, în contra enimicilor lor ! . .
„Minarele nu sînt tolerate în lăuntrul țări romînilor și nicĭ un infidel nu se poate instala pe sintul lor tărîm! . .
„Creștinul renegat care se va întoarce din rătăcire și va trece în patria sa, să nu-l poată reclama marele imperiŭ ! . . .
Iată dar drepturĭ sînte! și onorabile ! . . iată drepturĭ dictate de învingător, iar nu impuse învinsuluĭ ! . . .
XXXI.
O ! voĭ strămoși glorioșĭ. . . voĭ care a′țĭ sigilat eceste drepturĭ cu sîngele vostru cel sacru! voĭ care v′ațĭ arătat fiĭ adevărațĭ aĭ Romi antice. . . Voĭ care ațĭ pus în respect pe groaznici aĭ sînte-ĭ Crucĭ... voă dar se cuvine toată gloriea și venerațiea! . . voă, care v′ațĭ jertfit numaĭ și numaĭ ca să ne asigurațĭ viitorul nosstru urmași voștri. . . o! da! . . sîntă ! este cenușa voastră, și nu sîntem demnĭ a o călca în picioarele noastre, căcĭ fie-care tărîmŭ al țări, este udat cu sîngele vostru cel prețios ! . .
Ertare! ertare ! o ! rămășițe sacre. . . urmași voștri aŭ făcut greșelĭ marĭ. . . eĭ saŭ arătat nevrednicĭ de numele vostru cel glorios ! . . infinitelor nenorocirĭ, încît îșĭ uĭtase origina lor cea strălucită! . . . Numele de romîn ajunsese un dispreț pentru eĭ. . . fie-care trebuea să fugă și să se tragă înnapoĭ din naintea acestu-ĭ nume glorios ! — Secolĭ întregĭ viețuiră în această adormire fatală ! — O ! daca s′ar fi deskis mormintele voastre atuncĭ să-ĭ privițĭ în faţă, oki lor era împăejenațĭ și n′ar fi putut să vă recunoască. . . fie-care ar fi trecut pe lîngă umbrele voastre cu nepăsarea unuĭ strein! . .
Streiniĭ! . . enimici ceĭ maĭ ne′împăcațĭ aĭ origini lor. . . . streini! . . . care îșĭ avea nutrimentul de la dînși, și care să însînuise între eĭ, cu gîndurĭ secrete și infernale ca să-ĭ degenereze prin vițiurĭ, căcĭ cu armele era imposibil să-ĭ strice. . . streiniĭ zic ! acele vinete tîrîtoare cu limbile de miere şi inimĭ de Ienă ! aŭ izbutit a întroduce vițiurile în inimile capilor țări! . .
Tot prin acest mediŭ fatal căzură odată și celebrĭ senatorĭ aĭ Romi antice ! . . enemicĭ lor sînt și aĭ noștri ! . .
O! mulțumită ceruluĭ. . . noĭ am început ane renaște de al doilea. . . sunt maĭ mulțĭ anĭ de cînd am început ane recunoaște greșala și pe enemici noștri, care neaŭ adormit maĭ mulțĭ secolĭ...numele de Romîn resună cu mîndrie din inimă în inimă! . . O! acum fugițĭ departe de noĭ o! voĭ streinĭ înșălătorĭ. . . fugiți din naintea privirilor noastre pînă ce nu ne înneacă răul care ne-ațĭ pricinuit!. . . vaĭ de voĭ ! de vețĭ maĭ cuteza încă odată a vă servi cu urîtul vostru mediŭ ! . .
Așa! . . așa! o ! strămoșĭ glorioșĭ. . . peste puțin voĭ vețĭ fi împăcațĭ . . . strenepoți voștri se vor arăta demnĭ de eroicile voastre fapte, și Romania zmerită, îșĭ va ridica capul cu orgoliŭ între popoarele putinte reclamîndu′șĭ toate sîntele sale drepturĭ! . .
XXXII.
Buzescu ordonă să keme pe căpitanul de seimenĭ, care-le era un fanariot anume Palmira.
El se prezantă îndată înnaintea generaluluĭ şi ordin să eskorteze pe bătrînul Mustafa pînă dincolo de circul ocupațiuni romînilor, și să-l elibereze viŭ nevătămat subt răspunderea capuluĭ săŭ.
Palmira se înkină cu respect și declară a împlini cu sfințenie ordinul generalululuĭ săŭ.
Pașa văzînduse liber, eși din cameră fără a zice o vorbă măcar fiĭci sale, aruncîndu-ĭ numaĭ niște privirĭ amerințătoare din okĭ, la care Amina răspunse printr′un suspin profund.
Niminĭ nu poate descrie bucuriea Catarini cît era de mare, văzînduse alăturĭ cu fiĭca sa !
Ele se îmbrățișară de miĭ de orĭ, și vărsară lacrămĭ de bucurie, mulțumind cre atoruluĭ suprem, pentru acestă fericită într′unire a lor.
Buzescu plînse și el alăturĭ cu dînsele și le asigură că va face totul pentru fericirea a tus-treĭ ; Apoĭ se retrase depuind o sărutare pe fruntea logodnicĭ sale, lăsîndule ca să repausese împreună.
XXXIII.
Vaĭ!.. cît e de amăgit bietul muritor!.. Atuncĭ cînd se socotește ajuns la culmea fericiciri salr, el este mult maĭ vrednic de plîns, de cît atuncĭ cînd vegeta în cea maĭ de jos infortună ! . . o! cît e de tristă suferința ce o naște fericirea...lovirile eĭ sînt foarte dureroase!... dar vaĭ!...muritorul nu să poate înlătura din calea oribilă ! . . destinul fatal trebue să se îndeplinească curînd, orĭ maĭ tîrziŭ! . .
Astfel și aceste treĭ personage espuse pe scena noastră, devenise acum în cea maĭ supremă fericire a lor. . . dar vaĭ ! . . . lacrămile lor de bucurie, peste puțin, trebue să se scîmbe în lacrămĭ de doliŭ infinite! . .
Ele sînt trecute în registrul fatal ca să sufere torturile ce le maĭ dureroase!! ! . .
FINELE CAPITULUĬ AL PATRULEA
CAPITUL AL CINCILEA.
TRĂDĂTORUL ŞI FATALITATES
I.
Palmira și Pașa eșiră din cetate amîndoĭ călărĭ pe doĭ iuțĭ cursierĭ , și apucară drumul către Șiștov, unde nădăjduea Pașa să găsească vre-un ajutor armat.
Pe drum eĭ skimbară maĭ multe frasurĭ și începură oare-cum a se familiariza.
Îndată ce trecură circul ocupațiuni militare al Romînilor, Pașa dobîndi maĭ mult curai, și Palmira maĭ multă libertate de vorbă.
După un marș de o oră întreagă, ambi voiajorĭ era așa de familierĭ, încît începură a se esprima pe față.
— De cîtă vreme eștĭ în serviciul Romînilor căpitane ? zise Pașa către companionul săŭ de voiaju.
— Zece anĭ aproape! răspunse Palmira.
— Care este origina voastră, și de unde vă tragețĭ ?
— Sînt de origină fanariot, de fel Ţărigrădean; dar nu știŭ care este motivul ce face pă Pașa a se interesa de origina mea ?
La numele de fanariot, Pașa saltă de bucurie, și miĭ de speranțe se re-nasc în inima sa.
— Eĭ bine căpitane, în acest timp îndelung, numaĭ atîta aĭ putut înnainta ?
— Abĭa căpitan de seimenĭ.
— Mi să pare că eștĭ puțin recompensat ?
— Așa crez și eŭ ; zise Palmira.
— Fanarioți ! aceștĭ oamenĭ celebri aŭ făcul marĭ serviciurĭ Sultanilor noștri, adăogă Pașa către companionul săŭ. Și daca vă tragețĭ din vre-o familie cunoscută a aceștiĭ generațiĭ , apoĭ. . . aĭ putea spera mult !
— Din cea maĭ cunoscută în zioa de astăzĭ, răspunse Șalmira cu grăbire ; eŭ mă trag din aceia a Bogorizilor . . . veriĭ meĭ pînă maĭ de-ună-zĭ aŭ domnit prin insulile teritorieale ale mareluĭ imperiŭ.
— O! atuncĭ te plîng foarte mult; adăogă Paşa cu viclenie. Cum poțĭ oare suferi să rămîĭ un semplu căpitan, în vreme ce aĭ tot dreptul să te urcĭ și dumneata pe un tron cel puțin?
La numirea de tron saltă de bucurid fanariotul, și trădarea începe a se renaște în inima sa.
— Asta este imposibil o ! Pașă, răspunse Palmira cu un oftat profund care da pe față toată profesia sa de credință. Noĭ vekiĭ servitorĭ aĭ casi împărăteștĭ, văzŭ că am rămas pe din afară de la o vreme încoace. . . drepturile noastre aŭ încetat de cît-va timp.
Ultima declarație încurajază și maĭ mult pe Pașa. El începe a privi acum pe Palmira ca pe un instrument al săŭ cu care trebue a să servi la înteprinderea cea maĭ de căpetenie, speranțele luĭ merg prea de parte. . . el se socotește jumătate asigurat pînă acum despre redobîndirea fortereți pierdute.
— Nu te descuraja bravul meŭ căpitan! zise Pașa. Drepturile fanarioților trebue să se restatornicească iarășĭ în toată întregimea lor de maĭ nainte.
— Slabă speranță ! o! Pașă. . .
— Eŭ te asigur, că va începe kiar dela tine căpitane, numaĭ să voeștĭ. . .
— Cum așa? . . întrebă fanariotul cu o mare mirare.
— Ascultă...daca veĭ putea face să redobîndesc posesia fortereți care astăzĭ este în mîĭnile Romînilor, atuncĭ eŭ voiŭ mijloci la marele Vizir ca să-țĭ dea spre răsplătire, kiar domnia țări pomîneștĭ ; Fiind-că puternicul nostru Padișah voește a desființa pe Domni pămîntenĭ aĭ țări, cariĭ aŭ ajuns să fie ceĭ maĭ marĭ enemicĭ aĭ imperiuluĭ, și să orînduiască alțĭ Prințĭ d′a dreptul dela Stambol, dintre cele maĭ ilustre familiĭ creștine. Iată dar cum vor continui drepturile fanarioților; apoĭ în urmă, fiind că copila mea Amina, pe care o cunoștĭ, voește a îmbrățișa cultul creștin, sînt bucuros de o mie de orĭ să ți-o daŭ ție de soție, decît aceluĭ șeitan de Buzescŭ, enemicul patrii mele! . .
II.
Palmira rămase încremenit la aceste ultime declarațiuni ale Pași. . . inima luĭ este plină de o bucurie trădătoare. . . din momentul acesta hotăraște a abandona stendardul Romîn supt care a servit pănă astăzĭ. . . hotăraște a deveni sperjur sacruluĭ jurămînt ce a făcut cînd a luat armele în mînă. . . in fine, hotăraște printr′o sărutare de Iudă ! să vînză infidelilor cauza cea maĭ sîntă a creștinilor! . . trădarea infernală se emprimase cu desăvîrșire pe lespedul cel pestriț al inimi-ĭ sale!...
„Peste puțin , zicea eĭ în sineșĭ, eŭ voiŭ călca în urmele străbunilor meĭ. . . peste puțin eŭ voiŭ de-veni Principe al țări Romîneștĭ și consoartele celi-ĭ maĭ frumoase ființe din lume. . .o ! asta este o fericire pe care n′o pocŭ cîștiga nicĭ odată servind cauza Romînilor. . . aș fi un nebun să leapăd această glorie ce mi se destinde înnainte. . . strămoși meĭ mă vor insulta din mormintele lor , daca nu voiŭ profita astăzĭ de această eră noă a generații noastre în viitor !”
Astfel era gîndurile secrete ale luĭ Palmira în momentele acelea, și se decise a înbrățișa trădarea! unica misiune a strămoșilor săĭ fanarioțĭ ! . .
III.
O ! voĭ fanarioțĭ blestemațĭ! . . trădătorĭ și ruinătorĭ aĭ unu-ĭ neam întreg. . . Voĭ care prin maniea voastră cea infernală a-țĭ degenerat o națiune și ațĭ coborît-o în mormînt secolĭ întregĭ! . . Voĭ care a-țĭ fost uneltul sacrilegiŭ al enemicilor creștinătățiĭ ! . . În fine voĭ care vă tragețĭ din generațiea vînzătoruluĭ luda Iscarioteanul ! . . blestemațĭ să fițĭ pînă în sfîrșit! !!
De cînd s′aŭ instalat între noĭ astă sectă de oamenĭ, aŭ început să singe amorul patrii şi libertatea Romînilor. . . țiind în, mîĭnile lor frînele. guvernuluĭ, se siliră prin diferite mediurĭ, a tîmpi duhul cel războĭnic al Rominului. — Maĭ întîiŭ avură capacitatea a da lovitura cea maĭ fatală desființînd organizațiea militară; apoĭ traverta lîngă tron pe capiĭ țări și se siliră aĭ investa cu vițiurile ce le destindea înnaintea lor, ca să poată aĭ face să-șĭ uĭte cu totul sacra lor dutorie către patrie! . . încet, încet, isbutiră aĭ demoraliza cu desăvîrșire, în cît, îĭ făcu să′ș arunce anticul lor costum național și să înbrace: veșminte streine! care să pot întitula ,poale lungĭ și minte scurtă ! . .” înfășurațĭ odată cu aceste loloațe femeeștĭ și îmbătați de farmecul moliciuni, eĭ nu maĭ era în stare a se gîndi la netunecase pe aceia de Romîn.
Atuncĭ fanarioțiĭ rînjaŭ cu sarcasm de acest sukces, ca și demoni infernuluĭ în naintea luĭ Velzevul regele întunereculuĭ, după terminarea misii lor sacrilege! . . AAtuncĭ eĭ se socotea ajunșĭ în culmea triumfuluĭ și crezură de pierdută pentru viitor, această națiune nobilă pe care o ținea strînsă în giarele lor de hiară! . .
Îndată ce izbutiră a degenera clasa boerilor, le fu prea lesne să slăbească pe popor. . . ca să-ĭ facă și maĭ debilĭ, începură aĭ împovăra cu dăjdiĭ grele, încît bietul ţăran nu maĭ avea răpaos în nicĭ o vreme. . . odată des-armat, fiul, nu moștenea dela tatăl, decît jugul apăsător. . . spada strămoșească se prefăcuse într′un bețișor mic, reazăm al bătrînilor neputincoșĭ; i-ar flinta trăsnitoare dispăruse ani uĭtați din mîĭbile lor ! . .
O ! dar Regele creațiuni tot maĭ păstra o eră nuoă pentru strănepoți glorioșilor Romanĭ. .eĭ era numaĭ adormițĭ și trebuĭa să se deștepte oare-cînd! . . „Vaĭ de acela care să zmintește ! zice Evangeliul ; dar de o mie de orĭ vaĭ de acela prin care vine zminteala! . .
Auzițĭ voĭ! o puĭ de năpîrcĭ? . . santul Evangeliŭ a pronunțat sentința voastră! . . lepădațĭ mania voastră, s′aŭ tremurațĭ de răzbunarea divină! !!
IV.
După cîte-va ore de voiagŭ , ambi cavalerĭ ajunseră la un sat ce era situat în preaima unor pădurĭ întinse. Aicĭ se informează despre rămămița armate-ĭ sale ce era retrasă în centrul pădurilor, subt comanda capitanilor Osman și Ahmet. Pașa saltă de bucurie la nuvela aceasta și cere ospitalitate în casa unuĭ sătean musulman ; apoĭ trimite să anunțe pe căpitani săĭ despre norocita luĭ întoarcere.
După un cart de oră, Ahmet şi Osman sînt prima luĭ vedere, și fac temenele pînă la pămînt.
— Alah! să te ție o! slăvite Pașa! . . toate pădurile le-am vînturat căutîndu-vă și nicĭ o urmă n′am putut descoperi ; bănuiam foarte mult că poate a-țĭ devenit prizonier la giaurĭ dinpreună cu beiul Ali.
— Vă mulțumisesc din toată inima mea bravilor capitanĭ, răspunse Pașa, eŭ sînt liber precum mă vedețĭ înșivă; dar scumpul meŭ fiŭ ! .. bravul Ali! . . Vaĭ!.. el aŭ trecut din lumea aceasta!..
Aci Pașa lăcrămează.
— Este cu putință? . . o ! Dumnezeule ! — strigară ambi cavalerĭ Musulmanĭ.
— Alah ! așa aŭ voit dragi meĭ. . . trebue să vă amintițĭ că el era greŭ rănit în momentul cînd am fost nevoițĭ să abandonm vekea noastră cetățue ! . .
— Într′adevăr, zice Osman, bravul Beiŭ, l′am văzut aruncînduse mereŭ kiar în centrul foculuĭ, împrăștiind moartea în rîndurile enemicilor noștri. . . mulțime de giaurĭ aŭ căzut prada eroismuluĭ săŭ!
Ambi capitanĭ lăcrămează.
— Lăsațĭ lacrămile bravilor căpitanĭ. . . fiul meŭ ș′aŭ îndeplinit datoriea. . . el aŭ murit lăsînd asupra mea și asupra voastră să-l răsbunațĭ și să scăpaţĭ patria de pericolul ce o ameninţă!
— Alah ! să te înzilească o! slăvite Pașa!.. răspunseră ceĭ doĭ șefĭ. Noĭ sîntem gata a ne lupta pînă la ultima picătură de sînge ! pentru Pașa și uzmetŭ ! . .
În timpul aceste-ĭ convorbirĭ, Palmira păzea cea maĭ profundă tăcere, adăstînd ordinile Pași.
— Ascultațĭ bravi meĭ capitanĭ; iată aci un cavaler strein, zise Pașa arătînd pe Palmira; el pare a fi din-tre enemici noștri? . . O! dar nu, vă înșelațĭ. . . el este cel maĭ fidel amic al cauze-ĭ noastre! . . vă comand al saluta cu bucurie; căcĭ de astăzĭ înnainte, el va ocupa deșărtul ce a lăsat fiul meŭ ! . .
Osman și Ahmet rămîn ecstaziațĭ de această noă aventură; iar Palmira trădătorul saltă în inima sa de bucurie.
V.
Pașa narează către șefi oștiri sale, toată aventura dela Rușcug, și dă pe față profesiea de credință a fanariotuluĭ Palmira.
În cele din urmă eĭ să consultează între dînși, și caută mijlocul cel maĭ favorabil de atac, care ar putea să înteprinză în contra Rumînilor din Rușcug, prin ajutorul acestu-ĭ trădător fanariot.
— Eŭ sînt prea sigur, zice Paşa, de fidelitatea acestuĭ cavaler ; el să trage din generațiea creștinilor fanarioțĭ cariĭ saŭ arătat foarte credincoșĭ Padișahuluĭ. Osebit de asta, eŭ i-am maĭ promis domniea țări Romîneștĭ și mîna fiĭci mele drept replătire. Acestea le declar pe față, numaĭ să lucreze cu fidelitate și să ne ajute a ne restabili iarășĭ în posesiea anticiĭ nostre forterețe.
— Bă asigur o! slăvite Pașă! că după, doă zile cel mult, ve-țĭ poseda acei-a ce dorițĭ cu atîta entusiasmŭ ! răspunse Palmira.
— Bravule cavaler! zise Osman, este de necesitate a da pe față planul vostru din năuntru cetățui.
— Eĭ bine dar, strigă Palmira apilpisot de o glorie imanginară, ascultațĭ bravilor Musulmanĭ. . . Armiea de ocupație sa redus numaĭ la cincĭ miĭ de oamenĭ, dintre care doă miĭ Seimenĭ supt ordinile mele; iar ceĭ-lantă armie însoțește pe Prințul Mihaiŭ ce mărșăluește către Şumla. Așa dar în noaptea următoare sînt eŭ de gardă în giurul fortereți cu toțĭ Seimeni meĭ. . .
— Peki! Peki! bre cardașŭ! . . repeti Pașa cu bucurie.
Ciar în puterea nopți vă voiŭ trimite un semnal; atuncĭ să fițĭ gata a porni către Rușcug cu mare iuțeală, și pe cînd ceĭ-lantă oştire romînă va fi predată odihni, noĭ uniţĭ înpreună, vom da năvală cu sabia în mînă pînă la lăcuința generaluluĭ Radu Buzescu, ce este supt apărarea a cîte-va steagurĭ de soldațĭ ; ș′apoĭ îndată ce vom face prizonier pe acest brav om,fortereța este rămasă în dispoziția voastră o! mare Pașă! . .
— Işala ! Ișala! . . strigară tus-treĭ Musulmani, și-l bătură pe spate de bucurie,
VI.
Palmira cere inelu Pași ca să-ĭ serve de signal la timpul favorabil.
„Printr′acest inel vețĭ cunoaște ora hotărîtoare a înteprinderilor noastre. . . cînd vețĭ vedea acest gagŭ în mîna unuĭ mesager al meŭ, kiar în momentul acela să mărșăluițĭ către cetățue, căcĭ eŭ vă adăst în frontul seimenilor meĭ. . . ca să nu vă rămîe cea maĭ mică bănuială despre fidelitatea aceluĭ mesager ; el va avea și un secret de recunoaștere. .
„Veiul și Pașa.”
„Veiul și Pașa ! repetară ceĭ treĭ Musulmanĭ cu gurile căscate.
— Peki ! bre ! . . Peki ! . . maĭ adăogă Pașa.
Îndată urmează rostirea unuĭ jurămînt din ambele părțĭ contractante, spre siguranța legămintelor ce făcuseră.
Palmira abandonă într′acest moment pe amici săĭ, cu speranță de aĭ revedea în noaptea următoare subt zidurile Rușcuguluĭ.
VII.
Benus este forsată a face și ea cîte un bine muritorilor. . . micul săŭ copil înnaripat, este înpins de Regele creațiuni ca să complectuească rămășița destinuluĭ. . . kiar în contra tendințelor sale, Cupidon, trebue să se supue fără akceptare. În momentele acestea el pîndește reîntoarcerea luĭ Palmira pe calea Rușcuguluĭ, și stă pregătit cu arcul săŭ în mîĭnĭ , ca îndată ce va zări pe acest muritor să-l pătrunză′n trecere, cu una din săgețile sale cele maĭ fatale; și apoĭ să-șĭ l-a zborul într altă parte.
VIII.
Palmira se gîndea pă drum, la fericirea sa viitoare și îșĭ făcea cele maĭ plăcute ilusiunĭ.
„De voiŭ isbuti în această înteprindere, voiŭ deveni cel maĭ ferice muritor de pre pămînt; ĭ-ar de nu, atuncĭ trebue să trec și eŭ frontiera vieți aceștiea ca toțĭ ceĭ-lanțĭ. Sper însă că strămoși meĭ ce zac în morminte, vor întrebuinţa toate rugile lor putincioase către Dumnezeŭ ca să pocŭ reuși în cauza aceasta care le va face onoare și venerație eternă. Aĭde, curaaj! zicea el, întîmplă-se orĭ ce. . . orĭ mă fac Principe al romînilor, saŭ mă voiŭ legăna în furcĭ. . . la dracu! dar astă ultimă hotărîre unu-mĭ vine la socoteală. . . sînt încă june, și frumoasa fiĭcă a Pași poate să mă iubească? . .
„Cudat lucru ! zicea el, amorul care pînă astăzĭ nu putea să se lipească de m ine ca dracu de tămîe, văz, saŭ maĭ bine simț că vine să se încuĭbeze în centrul inimiĭ mele?. . De cînd Pașa mĭ-a dat promisiunea. . . o! dar asta este ceva teribil. . . nu pocŭ să mă liniștesc. . . Acest amor neprevăzut pentru Amina mă consumă fără pietate! . . Negreșit, vre-o prevestire a fericiri supreme vine să mă încerce! . .
„Vaĭ! Amino!.. frumoasă Amino! pentru prima oară iubesc. . . pînă aci numaĭ resbelul și luptele sîngeroase era singurul amor pentru mine ; dar astăzĭ este o mare eccepție între patima ce mă consumă! . . Astăzĭ numaĭ tu dominezĭ întinderea inimiĭ mele! . .
Cufundat în aceste lamentațiĭ, Palmira trecuse drumul jumătate și se apropiea de Rușcug; îndată ce zări muri cetățui, inima sa să deșteaptă și trăsare misterios!
„O ! iată ținta mea de lovire ! rostește el, acum am maĭ mult curaj cînd sperŭ la un amor atît de ferice. . . sînt prea sigur că Amina va prefera să fie maĭ bine Princesă, de cît simplă femeia unuĭ Oștean condamnat la pericolile resbeluluĭ. . . și. . . sînt tot așa de june ca generalul Buzescu! . . femeilor nu le trebue de cît venerațiea! . . eĭ bine ea o va avea dela mine amaĭ cu abondință! . .
Aceste parole sinistre, le rostea kiar cînd călca pragul porților fortereți.
Santinela respectează pe capitanul Seimenilor și-ĭ prezantează arma de onoare.
IX.
Palmira merse la stabilimentŭ generaluluĭ Buzescu ca să-șĭ dea raportul pentru terminarea misii sale ; însă Radul priimise niște depeșe importante despre armatele ce opera în poalele balcanilor, și nu putu să-l asculte cu toată ceruta atenția ; dar după ce se imformă despre pașa, îĭ ordona să meargă însușĭ la fidanțata luĭ ca să o asigure maĭ bine pentru libertatea tatăluĭ eĭ.
Acest ordin umple de speranțe inima fanariotuluĭ și aleargă la apartamentul Amini cu inima palpitîndă.
Acum el devenise jumătate nebun de bucurie, şi atît de mult îl orbise amorul, încît se decise a descoperi fiĭci luĭ pașa, tot misterul care-lega de părintele eĭ.
„Așa zicea el în sine, trebue să desvălesc toată inima mea înnaintea eĭ, căcĭ numaĭ atuncĭ ar putea ea să mă iubească, cînd va vedea niște așa de marĭ legăturĭ între mine și pașa. Ca să mă trădea este imposibil ; fiind că atuncĭ ar trăda pe tatăl săŭ ! . .
„Sînt aproape a crede că dînsa poartă nuamaĭ o politică cu Radul în evenimentele de față, și nimic maĭ mult . . . cine oare n′ar fi urmat astfel în locul săŭ ? . . niminĭ negreșit. . Iată dar o dovadă sigură despre aparintele sale angajamente cu generalul Buzescu , și care se vor stinge îndată ca un fum de suflarea vîntuluĭ.
X.
Amina se afla numaĭ singură în cabina sa ; căcĭ venerabila Catarină muma eĭ, să retrăsese în rugătorul săŭ unde trebuea să imploreze divinitatea, ore întregĭ, pentru fericirea fiĭci sale cea viitoare.
Îndată ce i se anunță sosirea căpitanuluĭ de Seimenĭ conductorul pași, ea-l priimește cu bucurie, și-ĭ face maĭ multe întrebărĭ despre tatăl săŭ; la care Palmira respunde cu toată isteţimea unuĭ curtezan, în cît Anima rămase prea mulțumită, dîndu′ĭ să înțeleagă că este destul informată acum; dar imprudentul fanariot să înnădea și maĭ mult.
— Crede frumoasă Amino! zicea el, că pașa tatăl vostru, con-simte o mare amicie pentru mine, încît s′a decis să mă numească fiul săŭ!
— Aĭ auzit bine aceasta căpitane? întrebă Amina cu mirare.
O ! cît să poate maĭ lămurit ; aceasta a declarat′o în prezența capitanilor săi Ahmet și Osman. . . le-a zis kiar așa. . . Iată bravi meĭ companionĭ, un june care de astăzĭ înainte va ține locul fiuluĭ meŭ pe care l′am pierdut abia de cîte-va zile!
— Trebue să vă declar căpitane, că pașa aŭ avut niște cuvinte foarte tarĭ ca să poată promite această intitulare sacră unuĭ creștin, kiar în contra coranuluĭ ; și așĭ dori prea mult să cunosc și eŭ acele cuvinte puternice.
Aci Palmira face o mică reflesie. . . contamplă pă Amina cu patimă, a căriea frumusețe îl face să devie indiscret ; Apoĭ kiar fără voia luĭ, numaĭ printr′un instict interior, cade îngenukĭ înnaintea vergini ce sta măreață ca și Elena luĭ Menelaŭ.
— Oh ! . . frumoasă Amino ! sînt nebun de bucurie . . .
— Dar pentru Dumnezeŭ ce aĭ astăzĭ căpitane? . . . răspunde ea și se trage un pas maĭ departe.
— Oh! Pietate!.. pietate! frumoasă Amino. — strigă el cu aprindere.
— Esplică-te cel puțin; căcĭ eŭ nu pocŭ devina această poză a dumitală !
Eĭ bine, așa ! mă voiŭ esplica cît se poate maĭ lămurit, îțĭ voiŭ da pe față tot misterul frumoasa mea copilă, dar maĭ întîiŭ să-mĭ daĭ parolă că veĭ avea pietate de mine.
— Spune căpitane ; eŭ te ascult.
— Sînt june! frumoasă Amino ! . .
— Este prea adevărat.
— Te iubesc!
— Amina înnălță din umeri. — Cudat lucru ea în sine, toțĭ creștini saŭ înnamorat zise de mine.
— Pașa mi-aŭ promis mîna domnii tale. . .vezĭ acest inel ? — El întinse spre dînsa mîna dreaptă ce avea un inel în degetul arătător.
Amina rămase încremenită cunoscînd inelul fatal, al tată-luĭ săŭ.
XI.
— Pentru numele Ceruluĭ. . . spune, cum posedezĭ dumneata acest ine!? . . tată-meŭ numaĭ la finele vieți sale ar fi putut înstreina acest inel...oare nu cumva el numaĭ eczistă în vieață? . . trebue să-mĭ eplicĭ aceasta căpitane. . . dumneata care aĭ fost îndatorat cu paza luĭ pînă din-colo de ocupațiea voastră militară?
— Fiĭ sigură frumoasa mea domnișoară ; Pașa eczistă. . . însușĭ el mi-a încredințat acest tezaur, ca un gagŭ al legămintelor noastre personale.
— Care sînt acele legăminte?
— Pașa mi-a promis prin jurămînt tronul țări Romîneștĭ și mîna domniitale; iar eŭ drept skimb, îĭ voiŭ preda ocupațiea Rușcuguluĭ. . .
Amina se păli la auzul acestor cuvinte îngrozitoare care vinea să atace centrul inimi-ĭ sale ; dar să domină cît îĭ stă prin putință și hotăraște a să informa cu desăvîrșire.
— Căpitane! adăogi ea, mi să par imposibile aceste legăturĭ ale voastre. . . . lucrurile astăzĭ sînt cu totul alt-fel.
— Mă însărcinez eŭ frumoasă Amino cu toată maturitatea esplicațiilor de care văz că aĭ necesitate. Pașa aŭ dobîndit un ajutor de oștire însemnat, și în noaptea următoare va ataca fortereța ce este în posesiea Romînilor; oștirea generalului Buzescu este de treĭ orĭ în maĭ mic număr ca să poată a ține la piept cu turci. . .
— Apoĭ?
— Apoĭ noĭ toţĭ, împreună cu Buzescu vom cădea prizonierĭ, saŭ care vor putea, vor scăpa cu fuga.
— Eștĭ greșit căpitane. . . eŭ știu că Romîni sînt bravĭ ; kiar în număr așa de mic, eĭ vor ști să se apere în contra numeroșilor soldațĭ aĭ Pași.
— Așa ar fi domnișoară; dar află că soldații Buzesculuĭ sînt nemulțumițĭ, și o rebelie este pregătită în contra luĭ, care va isbucni kiar mîĭne seară. . .
— O rebelie ? — repetă Amina cu spaimă.
— Da, o zdravănă rebelie! — adăogă Palmira cu necaz găcund un pasŭ de retragere.
— Și cine este șeful aceste-ĭ rebeliĭ? . .numește′l ? . .
— Sînt eŭ.
— Dumnea-ta căpitane ?
— Așa, eŭ însumĭ. . . Iată că aĭ aflat în fine.
— Pentru care sfîrșit voeștĭ a comite această sacri-lege căpitane ?
— Pentru că sînt enemicul cel maĭ ne′mpăcat al Buzesculuĭ. . . pentru că îl urăsc pe dînsul, și te ador pe dumneata frumoasă Amino! . .
— Căpitane! . . ai uĭtat poate că eŭ iubesc pe Radul ? . .
— Îl iubeștĭ? . . nenorocit-o! . . află că el nu te iubește de loc.
— Radul nu mă iubește? . .
— Nu! . . nu! . . și iar nu. . .
— Eĭ bine, cum poțĭ ști aceasta? . .
— Știŭ foarte bine că nu va putea să te iubească pentru mult timp; iată totul.
— Eștĭ greșit căpitane; Radul mi-a dat parola sa de onoare că mă va lua de consoartă.
— Vaĭ de tine sîrmană copilă! . . mizerabilul te înșală. . .
— Radul să mă înșale? . . Aceasta este cu neputință. . . eștĭ răŭ informat căpitane.
— Aceĭa ce-țĭ vorbesc, pocŭ să și dovedesc daca voeștĭ a mă asculta. . .
— Borbește. . . sînt în nerăbdare a afla totul. . . orĭ ce lovitură a soari mele, fie cît de fatală, o voiŭ întimpina cu curajŭ!
Află domnișoară că Radul al dumitale, iubește pe Princesa Florica, fiĭca luĭ Mihaiŭ Vodă viteazul. . . E! a dat promisiune tatăluĭ săŭ că o va lua de consoartă, îndată după terminarea resbeluluĭ. — Eĭ bine domnișoară, acum este rîndul dumitale a-mĭ spune, cum ar putea dînsul să-șĭ îndeplinească parola ce ți-a dat, cînd odată este angajat către fiĭca stăpînuluĭ săŭ? . .
— Oh! . . aĭ rezon căpitane de va fi așa. . . un moment te rog. . . o mică amețeală. . . am necesitate de aer. . .
Palmira deschide repede fereastra, şi Amina cade alăturĭ pe sofa, cu fața spre fereastra deskisă.
Pelosiea dominase într aceste momente, inima june-ĭ copile, făcîndu-o să se îndoiască despre credința amanteluĭ săŭ.
XII.
Bicleanul fanariot se servise cu această enigmă, numaĭ și numaĭ, ca să înșale pe Amina tește ajuns la scop și crede că emoțiunea feti devenise din sentimentul ce ea ar fi adoptat pentru dînsul, și ca să dea maĭ multă tărie speranțelor sale, cade din noŭ la picioarele Amini și o contamplă în tăcere.
Amina îșĭ revine în simțire din amețeala în care era, și să miră văzînd pe trădătorul ce sta îngenunkiat înnainte-ĭ. Disprețul eĭ ce avea pentru dînsul, era foarte mare; dar în cele din urmă, hotăraște a întrebuința o diplomație să poată devina toate planurile rebelistuluĭ. . . într′o secundă fuge toată tristețea de pe încîntătoarea eĭ față, și o zîmbire din cele maĭ atracțioase vine să ocupe locul seriozități. . . orĭ cine ar fi văzut-o în momentele acestea, trebuea să simță o rană adîncă de amor, în centrul inimiĭ sale!
— Așa dar dumneata căpitane zicĭ că însuțĭ eşti şeful rebelii ce este gata a sbucni?
— Prea adevărat domnișoară; de aceia m′am descoperit dumitale ca să-țĭ scap vieața ; căcĭ în înfierbîntarea aceia, poate să pătimeștĭ vre-o nenorocire ; și eŭ care mă interesez de dumneata maĭ mult de cît or ce muritor în lume, viŭ a te implora în genunkĭ, ca să priimeștĭ o propunere ce voesc ațĭ face. . .
— Care este această propunere? să vedem.
— Mîĭne seară. . .
— Eĭ bine? . .
— După orele rugăcuni. . .
— Înțeleg. . .
— Să fiĭ gata de plecare.
— Cine, eŭ? . .
— Dumneata însu-țĭ.
— Pă urmă? . .
— Vezĭ acastă ușă secretă? zise el arătînd fatala ușă de fier care da în supt-pămîntă.
Amîna se înfioră.
— Printr această ușă voiŭ veni mîĭne seară ca să te scap și să te puiŭ în securitate; fiind că un incendiŭ neapărat va mistui aceste saraiuri. Eŭ am toate mijloacele ca să te scap fără să daĭ cea maĭ ușoară bănuială. . . gîndește-te bine la aceasta frumoasă Amino ! . .
— Eĭ bine priimesc; dar maĭ întîiŭ spune-mĭ care sînt mijloacele dumitale?
— Mîĭne seară, sînt de gardă în giurul fortereți cu tot corpul Seimenilor, al cărora șer sînt eŭ. . . mîĭne seară dar, Rușcugul este în dispozițiea mea. . . înțelegĭ acum? . . Revolta va isbucni după miezul nopți ! . . în unire cu atacul Pași ! .
— Îțĭ mărturisesc căpitane ! te voĭ aștepta cu nerăbdare mîĭne seară. . . retragete acum. . .
— Dar încă n′am sfîrșit. . .
— Aĭ rezon. . .
— Eŭ am păstrat tot ce este maĭ scump pentru dumneata, în urmă. Află dar frumoasă fetiță că îndată după isbînda noastră de mîĭne seară, eŭ mă voiŭ proclama de prințŭ ! . .
— Ce fel ? . .
— Prințŭ al Romînilor. . . . și dumneata Princesă!
— O! . . prea mult aspirĭ căpitane. . . asta mi să pare cu neputință, o mărturisesc.
Din contra. . . eŭ sînt convins că toate sînt cu putință. Acum la revedere scumpa mea Princesă !
El vru să ia mîna Amini între ale sale; dar ea făcu o mișcare ingenioasă, și scăpă de această greață.
XIII.
Amina rămase încremenită... oribila descoperire ce auzice dingura acestu-ĭ scelerat, o face să tremure și să de-vie într′o reală zăpăcire. De-o-dată gelosiea ! astă patimă însînuitoare, se lipește pe inima eĭ și o face să dea oare-care încredere calomniilor rostite în contra amantuluĭ săŭ. După un moment de profundă tăcere, dă brînci une-ĭ ecsprimărĭ sinistre :
„Vaĭ de tine! — zicea el. Mizerabilul te înșală ! el adoară pă Princesa Florica ! — Vaĭ! Dumnezeul meŭ! . . oare așa să fie ? . . s′ar putea Radul să devie atît de lașŭ? . . s′ar putea să calce în picioare cu atîta nepăsare, sacra parolă ce mi-a dat de a mă lua de consoară legitimă, îndată după a mea luminare creștină? . . o înimă atît de nobilă și pură ca a luĭ, s′ar putea să ascunză în centrul eĭ o asemenea oribilă trădare? . . Oare acele declarațiĭ violente de amor ce-mĭ destindea înnainte. . . acea voce dulce și amoroasă! . . s′ar putea să se învenineze cu atîta răutate invidioasă? . . cum? . . sînta Fecioară supt a căriea protecție m am pus, ar putea lăsa nepedepsit pe sperjurul? . . o! nu! . . nu trebue să adaŭ crezămînt acestor acuzațiĭ. . . sînt numaĭ niște calomniĭ mișeloase a le rebelistuluĭ ! . .”
„Eĭ bine. . . dar daca ar fi adevărate unile ca acestea? . . Daca Prințul Mihaiŭ stăpînul luĭ, ĭ-ar ordona să ia pe fiĭca sa în căsătorie. . . . putea-va el să urmeze contra?... Negreşit că nu. . . Iar la întîmplare de ar face-o, s′ar nenoroci din pricina mea. Orĭ și cum, aicĭ trebue să fie un mister și eŭ acuz pe Radul că nu mi la descoperit maĭ nainte, căcĭ atunci m aș fi păzit de al iubi atît de mult. . . ce zic oare ?..sint nebună!.. dar cum puteam să nu-l iubesc?.. cum puteam să nu ador pe acest june cavaler ce este creat numaĭ pentru Amor?.. o! Dumnezeule!.. trebue să mărturisesc că are rezon acea Princesă asă-l iubească. . . numaĭ eŭ sint culpabilă, fiind că voiam să ′i-l răpesc din brațele eĭ ! — în sfîrșit f-ată-mă iarășĭ nenorocită! . . o! tu frumoasă Princesă ! căcĭ într′adevăr trebue să fiĭ prea frumoasă de vreme ce Radul te adoară! . . bucurăte in pace acum de fericirea ce te a așteaptă ! . ”
Lacrămile curg din frumoși săĭ okĭ, și dureroase suspine lovesc trieangular, interiorul pieptuluĭ eĭ atît de fraget. Suferința ce cearcă in momentele acestea,este foarte aspră pentru plăpînda eĭ ființă ; insă vaĭ! nu să poate înlătura din calea destinuluĭ fatalŭ!..
„Aĭde ! zise ea ; trebue să mă supuiŭ soarti mele. Radul mi-a scăpat vieața în zilele precedente. . . eĭ bine, astăzĭ voiŭ scăpa și eŭ pe a luĭ. . . serviciŭ pentru serviciŭ. . . . nimic maĭ mult.”
După terminarea acestor parole, se investează cu o lungă mantie și îșĭ învălește bine fisiomiea sa ca să nu devie lesne recunoscută ; apoĭ după ce maĭ întîiŭ rostește o sinistră implorație către sînta Vergină patrona eĭ, pleacă să găsească pe generalul Buzescu, însoțită numaĭ de o sclavă a sa credincoasă.
XIV.
Palmira îndată ce abandonă haremul, alergă numaĭ într′un suflet la cuartirul general al seĭmenilor. . . Aci se prezantează înnaintea lor cu fatalul zîmbet pe buze! . . veki săĭ companionĭ slobod strigărĭ de bucurie și el mulțumește tuturor pentru aclamațiile rostite în onoarea sa.
— Văzŭ prea bine, zise el, că voĭ mă adorațiĭ cu toțiĭ și sîntețĭ gata a vă eacrifiea pentru mine; dar trebue să aflațĭ că și eŭ tot asemenea vă iubesc pe fie-care înparte, și am mare grijă pentru fericirea voastră. . . ba încă ceva maĭ mult. . . am hotărît să vă fac pe toțĭ bogațĭ!..
— Bogațĭ? . . o! — repetară o mie de vocĭ de odată.
— Dară! bogațĭ! . . așa de bogațĭ în cît să numaĭ avețĭ trebuință de muncă și strădanie.
— Să trăiască căpitanul ! — Strigară toțĭ seimeni.
— Trebue! — le zice Palmira. Asta-dată vă cer maĭ mult cura; și maĭ puțină larmă. . . kiar în noaptea viitoare voĭ vețĭ dobîndi ceia ce eŭ promit, daca vă vețĭ arăta bravĭ și hotărîți la înteprinderea ce voesc să fac în profitul nostru tuturor; mă auzițĭ? . . eĭ bine, trebue să vă hotărîțĭ, trebue să facețĭ cel maĭ tiribil jurămînt că vețĭ îndeplini orbește ordinile ce voesc să vă daŭ astă noapte. . . mă înțelegĭ acum? . . ci răspundețĭ odată, ce dracu tăcețĭ ca muțiĭ? . .
— Răspunz eŭ în numele tuturor; zice Lambru Cortan, unul din ceĭ maĭ otărîțĭ seimenĭ. Noĭ te vom urma kiar și în Infern de va fi trebuință! . . n′aĭ de cît să ordonĭ și veĭ vedea ce plătește osul seimenilor ; eĭ? . . nu este așa camarazĭ ? . .
— Aci, un urlet unanim întărește interpretarea lui Cortan. Această aprobare generală nimează foarte mult ne Palmira. El crede că se află ajuns la ținta dorințelor sale, atît de mult se esaltase , și nu se maĭ gîndește decît la viitoarea-ĭ glorie. Dar după un moment își aduce aminte că abia a făcut cel dintăiu pas și maĭ are pericole marĭ a înfrunta pînă cînd să pue mîna pe realitate.
Sateliți săĭ, remăseră cu gurile căscate la dînsul, și aștepta teribilul ordin ce le promisese.
— Spadele afară! — Stigă Palmira cu turbare. Cortan este cel din-tîiŭ care prezantează spada capitanuluĭ săŭ.
— O mie de dracĭ! zice el, daca toate spadele camarazilor meĭ nu vor fi așa de ascuțite ca aceasta.
Toți Seimeni îl imitară, și prezantară pe rînd armele lor înnaintea luĭ Palmira care le esamina cu rapiditate și interes.
Îndată după terminarea aceștiĭ inspecțiĭ, se adresează către dînși în termini următorĭ.
— Ascultațĭ bravi meĭ camarazĭ.. . în noaptea viiroare se va ataca Rușcugu de Pașa fostul săŭ posesor. . . eĭ bine dar, trebue să aflațĭ că noĭ vom lua parte la acest atac, alăturĭ cu bravi soldațĭ împărăteștĭ. . .
O tăcere urmă după aceste declarațiĭ.
— Vam spus maĭ nainte, adăogă Palmira văzînd atîta tăcere, că acum e vorba de fericirea voastră tuturor?
— Urmează căpitane ; noĭ te ascultăm și sîntem la ordinile voastre răspunse Cortan.
— Voĭ știțĭ, adăogă Palmira, că Romîni sînt puținĭ, și să vor învinge lesne. După învingerea lor, eŭ și cu Pașa vom trece Dunărea în țara Romînească, unde mă voiŭ proclama de Prinț stăpînitor și mă voiŭ așăza în scaunul Domnesc. Atuncĭ fie-care din voĭ, va avea pe lîngă mine cîte un bun serviciŭ, care în scurt timp va umplea pungile voastre de aur! — Eĭ bine ce zicețĭ voĭ, este bun acest proect? . .or daca nu vă place eŭ mă leapăd de dînsul kiar într′acest moment? — doă miĭ de vocĭ repetară în unanimitate.
— Ura ! ura ! ura! . . trăiască Palmira! trăiască Prințul țări Rumîneștĭ ! . .
— Vă mărturisesc dragi meĭ camarazĭ.., sînt foarte vesel, că știțĭ a prețui fericirea voastră cea viitoare; căcĭ daca eŭ voiŭ domni în capitală, voĭ vețĭ domni în țară și vă vețĭ umplea de bogăție de care ea este plină Ce folos pentru noĭ că neam vărsat sîngele pentru Romînĭ? . . nu cumva eĭ or să împărțească cu noĭ bunurile țări lor ? . . nicĭ odată; ba încă vă asigur că dună ce-șĭ vor veni la scop, ne vor alunga din țara Romînească, și atuncĭ vaĭ de noĭ! . . o să fim silițĭ a cerșĭ eczistența de toate zilele. Oare nu este maĭ bine pentru noĭ să profităm astăzĭ de prilejul acesta care ne răvarsă înainte atîta fericire și bogăție? . . am fi niște nebunĭ ca să ne lepădăm noĭ înșpine de fericirea noastră. Împeriul otoman este mare și puternic, el ne va proteja în toată vremea pentru serviciul ce-ĭ facem astăzĭ. . . de și Romîni sînt învingătorĭ acum, dar mîĭne vor fi copleșițĭ de mulțimea oștirilor mareluĭ Sultan, ce aŭ și pornit de patru părțĭ către Dunăre.
Iată acum știțĭ fie-care ceia ce avețĭ de făcut și Dumnezeŭ să fie cu noĭ.
Aci Seimeni slobod maĭ multe strigărĭ de bucurie și ridică în triumf pe Palmira.
După ce aŭ săvîrșit jurămîntul de revoltă în contra generalului Buzescu, Palmira îĭ împarte pe la posturile vegetoare de noaptea ; căcĭ astă dată era rîndul lor a fi de gardă în jurul fortereți din afară.
După ce ĭ-aŭ așăzat pe fir-care la locul săŭ, Palmira rămîne singur în camera sa gîndinduse numaĭ la strălucita soară ce-l așteaptă peste Dunăre.
XV.
Generalul Buzescu era în cabina sa cu căpitan Preda, îndeletnicindusă la un proect de apărare în contra orĭ căriĭ năvălirĭ nemice ce ar veni din afară.
În vremea aceasta ajunge și Amina la palatul generaluluĭ și intră în năuntru fără a să anonsa.
Bucuriea generaluluĭ Buzescu este mare la prima vedere a copili; dar tot într o vreme ca un capitan iscusit, prevede vre-o stranie întîmplare în ne-așteptnta vizită a fidanțate-ĭ′ sale. El abandonă locul de lucrare şi vine să priimească pe juna fetiță ce rămăsese cîți-va pașĭ maĭ departe de ușă.
— Scumnă Amino! zise Radul luîndu-ĭ mîna. Această vizită mă umnle de o ne-asemănată bucurie. Dar ce văz? . . astă paloare a fețiĭ tale.. mă face să tremur. . . esplicăre scumpa mea, să poci alunga orĭ ce temere a inimiĭ mele! . .
— Nimic maĭ natural generale, răsnunse capitan Preda, biata fetiță suferă din pricină că nu te-a văzut d′aseară ; blestematele astea de planurĭ ne-a amețit capetele d′azĭ dimineață pînă în vremea asta. . . Iaca, că a și înnontat. . .
Radul nu să mulțumisește cu esplicarea capitanuluĭ Preda și face nuoĭ întrebărĭ fidanțati.
— Nu cumva, zise el, denărtarea părinteluĭ tăŭ îțĭ cauzează neodină? . . dar el este în securitate scumpa mea.
— Atît maĭ răŭ ! adăogă bătrînul căpitan. Asta ne privește maĭ mult pe noĭ amîndoĭ generale. Eŭ sînt bine încredințat că acest enemic nu va sta cu mîĭnile ′n sîn. . . și noate să ne dea de lucru cît de curînd.
Buzescu să face că nu aude internretarea bătrînuluĭ săŭ camarad, și urmează a întreba pe Amanta sa.
— Palmira cel ce a fost conductorul Pași m′aŭ asigurat nrea mult, și l′am trimis ca să te informezĭ maĭ bine... venit'a el oare?...
— Ce fel ? zise Amina ; el era venit după ordinul vostru generale? . .
— Așa scumpa mea !
— Mizerabilul ! . . eŭ nu l′am crezut.
Astă insultă pronunțată în contra luĭ Palmira cu atîta fermitate, făcu pe Buzescu să i se urce sîngele în cap, și să intre în marĭ bănuelĭ.
— Cum? . . mizerabilul aĭ zis Amino? . .
Așa generale ! mizerabil și trădător. . . sînt meritile sale.
Eĭ bine scumpa mea, eŭ îl cunosc de un brav și fidel capitan. . . auzĭ tu nene Predo? . . mirăte și tu. . .
— Eŭ nu mă mir de loc generale. . . fanariot și fidel, n′am pomenit de cînd sînt. . .
— Trebue să mă lăsațĭ pe mine să termin ceia ce am de spus, zise Amina. . .
— Eĭ bine iubita mea, spune. . .
— Ascultă generale. . .
— Ce fel? . așa mă numeștĭ?.. mi să pare că sînt logodnicul tăŭ frumoasă copilă.
— Sînta Fecioară știe daca ador eŭ alt-ceva maĭ mult, de cît aceasta pe lume ; însă într acest moment respectez pe generalul , și sînt foarte norocită că viŭ să vă descoper o revoltă! . .
— O revoltă? — întrebară ambi oștenĭ.
— Cu neputință ! — Adăogă Buzescu, privind pe căpitan Preda drept în faţă.
Acesta dete din umerĭ.
— O revoltă între Seimenĭ generale. . . repetă încă odată Amina cu fermitate.
— Drace. . . o cam bănuiam eŭ, zise căpitan Preda. Adu′țĭ aminte generale de observațiile mele ce am făcut aceluĭ spînzurat de Palmira dela o vreme încoace, și vă îndoiațĭ a crede. Privește acum. . . toate saŭ dat pe față. A ! frumoasă și bravă fetiță, îțĭ mărturisesc că n′am rămas de minciună. . .
XVI.
Amina narează ambilor Oștenĭ, toată scena precedentă ce s′a petrecut între dînsa și Palmira șeful Seimenilor, păzind numaĭ o parte din mister , acela al angajamentuuĭ generaluluĭ Buzescu cu fiea Prințuluĭ Mihaiŭ; pe care îl păstrează pentru altă ocazie cînd se va afla numaĭ între patru okĭ cu fidanțatul eĭ.
Buzescu rămîne în mirare auzind această descoperire de revoltă periculoasă , și mulțumește luĭ dumnezeŭ că aŭ aflat′o maĭ nainte de a se pune în lucrare. Îndată măsurile de înnăbușire sînt luate, și capitan Preda aleargă ca fulgerul să surprinză pe rebelistul Palmira maĭ nainte de a se întări.
După regularea acestor mișcărĭ militare, Radul să întoarce ĭarășĭ lîngă iubita sa.
XVII.
— Într′adevăr scumpa mea Amino ! . . tu ești Angelul meŭ custod. . . cerul te-a păstrat ca să-mĭ aperĭ onoarea și vieața mea. . . amîndoă aceste averĭ prețioase ale unuĭ om, le cunosc astăzĭ numaĭ dela tine. Oare cum mă voiŭ putea plăti de tine pentru aceste serviciurĭ neprețuite ,ce mĭa-ĭ făcut? . . . nimic nu găsesc în lumea aceasta care să valoreze cît faptele tale. . . nicĭ kiar amorul inimiĭ mele nu este îndestul spre recompensa atîtor devotamente ce mĭa-ĭ arătat de cînd am avut fericirea a te cunoaște.
— O! nu te ′ngriji despre acestea generalul meŭ. Nimic maĭ simplu. . . mi-ațĭ scăpat viața, sînt cîte-va zile. . . eĭ bine, astăzĭ scap și eŭ pe a voastră. . . Iată totul. . . serviciŭ pentru servitŭ; aşa dar sîntem răfuiţĭ socotesc.
Radul rămîne uĭmit la acest răspuns al Amineĭ rostit cu atîta indiferință. Accetul eĭ rece și desprețuitor atinse foarte muit simțimîntul săŭ, și fie-care parolă, emprimase cîte-o vulnă pe lespedul inimiĭ luĭ.
De-o-cam-dată să îndoește despre cele ce aude şi măsoară cu privirea pe Amina de maĭ multe orĭ, ca să se încredințeze daca într′adevăr este dînsa care rostește aceste parole provocătoare.
— Amino ! . . scumpa mea Amino ! . . aĭ venit să-mĭ scapĭ vieața, și tot într′o vreme îmĭ pătrunzĭ inima cu atîta cruzime. . . oare meritat′am eŭ acest dispreț ce-mĭ aruncĭ în față? . . oare acesta este Amorul etern ce mĭ-aĭ jurat în trecutele zile, cînd eŭ depuneam pe al meŭ la genunkiĭ tăĭ ? . . o ! Dumnezeule! ce mare skimbare văz astăzĭ în tine iubita mea ! . .
— Alah mi-este martor daca saŭ micșorat amorul meŭ. . . Vaĭ! din contra. . . el merge crescînd. . . iată ceia ce mă face se deviŭ în vecĭ infortunată! . .
— Infortunată tu ? . . mî-o declarĭ în față încă? . . Va să zică amorul meŭ este o infortună pentru tine? . .
— Din contra! din contra! . . el este care-mĭ dă viață astăzĭ! . .
— Atuncĭ nu te înțeleg Amino; esplicăte maĭ bine scumpa mea. Daca cumva te ceăeștĭ de pasurile ce aĭ făcut, saŭ te îndoeștĭ a priimi liberă. . . poțĭ să-țĭ retragĭ promisiunea ce aĭ dat. . . vezĭ tu, aceste doă legăminte marĭ nu se cuvine să devie din silnicie, căcĭ atuncĭ nu sînt de nicĭ un profit... din contra, trebue să curgă numaĭ din libera voință a omuluĭ și din întregimea simțimîntuuĭ inimi-ĭ sale; căcĭ din potrivă, ar fi numaĭ tortură și pierzare pentru muritorul acela care le profanează!
— Sînt încă liberă aĭ zis! . . pocŭ să-mĭ retrag promisiunea ? . . e! Dumnezeule putinte ! .. iată ceia ce mă va coborĭ în mormînt! . .
Aci Radul se convinge de desperația ce vede că sufere Amina, și o re-ia în brațele sale ca să o consoleze.
— C′aĭ zis? . . să morĭ tu ? . . .tu! un Angel de candoare! să te coborĭ în mormînt? . . o! asta ar fi o grozăvie! . . tu trebue să trezeștĭ! să trezeștĭ pentru mine . . . nu eștĭ tu adorabila mea logodnică? . . vorbește ! vorbește! Amino! . .
— Logodnica ta ? . . este adevărat? . . jură-mĭ aceasta Radule. . . vezĭ tu, mi-ar trebui miĭ de jurăminte ca să asigurez această fericire numaĭ pentru mine. . . numaĭ pentru mine una singură! mă înțelegĭ ? . . .
— Dar oare cine alta ar cuteza se poarte acest titlu sacru? . . Iogodnica Radului Buzescu!
— Prințesa Florica generale ! — răspunse Amina ohtănd.
— Prințesa Florica? . . o! Dumnezeule! . .Iată kunosck în fine că tu eşti innocenţă. Săpmană copilă! . . dar află că asta e o minciună, tea înșelat cine-va spuindu-țĭ un ne-adevăr. . .
— Mincună zicĭ? . . ah ! repir. . . va să zică. nu iubeștĭ pe prințesa glorica? . . spune-mĭ aceasta încă odată Radule, repetează-o de miĭ de orĭ..” vezĭ tu ? . . inima mea are necesitate de această declarațiune din parte-țĭ . . . ea este unicuĭ remediŭ al vulnelor mele încă deskise! . .
Lacrămile încep a pica din frumoși săĭ okĭ.
Buzescu suferă foarte mult în momentul acesta.
— Cît eștĭ tu de incredulă scumpă copilă;— dar află că Princesa Florica este adorată de fratele meŭ Stroe Buzescu. . . el o iubește cu aceia-șĭ pasiune, precum te iubesc și eŭ pe tine; Iată în fine o imposibilitate mare și naturală contra bănuelelor tale.
Amina se liniștește și oki săĭ încetară de a maĭ lăcrăma.
— Adevărat Padule?... va să zikă faptele vostru este care iubește pe Princesa, iar nu tu? . . oh!; îțĭ mărturisesc! îțĭ mărturmsescde o mie de orĭ. . . ertare adorabilul meŭ amante! . . . nemăsurata iubire ce nutresc pentru tine în centrul inimiĭ mele, m a făcut să daŭ oare-care încredere unor calomniĭ rostite de un mizerabil; dar tu mă erțĭ nu este așa ? . .
Padul răspunde printr'o noă îmbrăţişare.
— Să te iert zicĭ tu? . . te maĭ îndoeștĭ scumpa mea? . . eŭ sînt în stare să mor de întristare numaĭ pentru cea maĭ mică suferință ce așŭ zări pe încîntătoarea ta față! . .
Ambi logodnicĭ se contamplă încîntați de bucurie, și inimile lor palpită într′o unire.
Amina desvelește intriga mizerabiluluĭ Palmira ce voise a face între dînșiĭ, și proectul de revoltă ce meditase acest trădător în contra cause-ĭ romînilor.
XVIII.
Noaptea începuse a-șĭ întinde vălul săŭ cel întunecos, alungînd razele de lumină dincolo de polĭ.
Lăcuitoriĭ Rușcuguluĭ se retrag din strade și se înkid prin lăcuințele lor, spre a se repauza de truda zile-ĭ. Fie-care îngrijaște a zăvorî ușile bine ca să devie în maĭ bună securitate; fiind că nu știe ce poate aduce după sine ora viitoare. . . felurimĭ de vorbe cudate și misterioase aŭ circulal în zioa precedentă! . . .
Niminĭ nu se afla pe strade , de cît numaĭ gardele nopturne care îșĭ făceaŭ circul lor regukat; ele se zărea apărînd ca niște mogîldețurĭ înfășurate de întunerec, și apoĭ se perdea în depărtare prin suciturile stradelelor.
Dar iată o cameră să zărește iluminată. . .ea face parte din conacul Seimenilor. . cine să fie aceĭ doĭ bravĭ care conversează înnăuntru ? . . care este importința keștii ce desbat; căcĭ se par foarte îngrijațĭ ? . .
Eĭ sînt armați de sus pînă jos, și la fie-care vîjiitură a vîntuluĭ, tresăr cu mîĭnile ne spade . . neîncrederea lor este mare, căcĭ pe tot momentul observează la ușă spre a nu fi auzițĭ de un al treilea personaj. — Eĭ bine; daca eĭ sînt de bună credință după cum îĭ arată ecsterioru, daca secreta lor convorbire este în favorulŭ cauze-ĭ ce se pare că a îmbrățișat; de ce se sfiesc pe tot momentul? . . . de ce tremură la cîte o parolă misterioasă ce a rostit? . . drace! drace!.. aicĭ nu e lucru curat. . .
XIX.
— Trebue să porneștĭ kiar într′acest moment; zicea Palmira către Lambru Cortan.
— Sînt gata căpitane, răspunse el și puse mîna pe lancea sa care sta rezimată de ușa intrări.
— Vezĭ tu? . . pașa te adastă în depărtare de o oră. . . noaptea a înnaintat destul de bine ca să te poțĭ strecura din cetate fără bănuială; trebue să ştiĭ că amiciĭ noştri nu vor face unŭ pas înnainte fără tine; tu eștĭ acela care trebue să-ĭ conducĭ către biruință. . . în sfîrșit tu eștĭ toată speranța lor, și a mea.. .
— Încrede-te în mine stăpîne, și voiŭ face totul.
— Ascultă Cortane... . ține acest inel. . . îndată ce veĭ ajunge în lagăru turcesc, anunță-te de Mesager al meŭ, și cere a fi prezantat la Pașa.
— Înțeleg stăpîne . . .
— Arată-ĭ maĭ întîiŭ inelul, și apoĭ șoptește-ĭ, la ureke doă parole misterioase . . .
— Doă parole misterioase? . . . care ? — întrebă Cortan cu mirare.
— „B e i u l și Ș a ș a ” adăogă Palmira.
— „B e i ul și p a ș a”! — eĭ bine?
— Îndată ce va auzi Pașa aceste ultime parole, se va încredința cu desăvîrșire și va porni către fortereță, avîndu-te pe tine de conductor fidel.
Lambru luă inelul din mîna luĭ Palmira și îl ascunse cu cea maĭ mare îngrijire în veșmîntul săŭ; Apoĭ întinde mîna capitanuluĭ săŭ care i-o dă cu multă cordialitate.
— Să știĭ bravul meŭ Cortan. . . iată-țĭ jur că daca vom isbuti în cauza noastră așa precum doresc eŭ. . . în fine, daca voiŭ deveni prinț al țări Romîneștĭ după cum sper; atuncĭ tu, veĭ fi cel maĭ de aproape al meŭ confident. . . te voiŭ numĭ îndată Spătar mare! . . ce maĭ vreĭ? . .
— Să trăiască prințul Palmira! strigă Cortan cu aprindere.
— Să trăiască Spătarul Lambru! adăogă Palmira maĭ încet, spre a nu fi auzit de cineva.
Eĭ să maĭ strîng încă odată de mînă și se despărțesc; Lambru ese cu iuțeală îndreptîndu-se către poarta cetăți unde îl adăsta un ager cursier înșelat și înfrînat; Iar Palmira rămîne ca să maĭ mediteze proectul săŭ de domnie, pînă ce v a suna ora miezuluĭ nopți.
XX.
Dar ce skimbărĭ sînt acestea care se fac între gardele nopturne? . . Seimeni sînt strămutațĭ de la posturile lor vegetoare și se înlocuesc de soldați Romînĭ. . . o murmură generală apare în corpul Seimenilor; dar niminĭ nu îndrăznește a cere vre-o esplicare supra-comandanteluĭ nopturn. . . el are superioritate asupra gardelor nopturne și le skimbă după cum voește.
Iată un noŭ ordin este dat. . . Seimeni se înpart în patru coloane și se trimit în osebite părțĭ ale orașuluĭ sub privigerea soldaților Romînĭ, cariĭ aŭ ordin a observa mișcările lor.
Acum saŭ asigurat circul fortereţi înlocuirea soldaților romînĭ, și nicĭ un puiŭ de om nu se maĭ noate strecura afară din cetate, fără ordinul supra-comandanteluĭ nopturn.
Acestea sînt operațiile luĭ căpitan Preda carele saŭ însărcinat cu înpăbușirea revolte-ĭ seimenilor.
Dună terminarea acestor skimbărĭ, el aleargă să surprinză pă căpetenia Seimenilor, spre a da sfîrșit operațiilor sale.
Peste puțin, casa de la conacu Seimenilor să vede încunjurată de maĭ mulțĭ bravĭ, armați de sus pînă jos, și supra-comandantele nopturn intră înnăuntru urmat de șase lăncierĭ din ceĭ maĭ îndrăznețĭ
Îndată ce a călcat pragul intrări, capitan Preda se găsește față ′n față cu Palmira.
El făcu o mișcare de opoziție; dar văzîn-duse încungiurat, se lăsă de acest proect. Prezența supra-comandanteluĭ nopturn, îl face să-șĭ piarză tot cumpătul.
„Șăcatu îșĭ caută vinovatŭ,”
XXI.
— Te arestez în numele generaluluĭ Buzescu, zise capitan Preda cu tonul săŭ obicnuit.
— Sînt acuzat pe nedrept comandante! rosti Palmira, jumătate perdut.
— Eĭ bine, va să zică știĭ că trebue să te acuze cine-va ? . . dar pentru ce, îțĭ bănueștĭ oare? . .
— Asta trebue să o știĭ maĭ bine dumneata, care viĭ să mă arestezĭ.
— Doreștĭ să o fii?
— Daca comandantele consimte la aceasta, îm va face onoare.
— Eĭ bine ; Află că eștĭ dovedit de trădător! de vînzător al cauze-ĭ noastre; zise căpitan Preda cu un ton ferm.
— Eĭ bine; eŭ iarășĭ maĭ răpetez că sînt acuzat pe nedreptate! răspunse Palmira sastisit.
— Cît pentru dreptate saŭ nedreptate, îțĭ veĭ da socoteala generaluluĭ; iar acum trebue să te supuĭ ordinilor ce am.
— Capitan Preda ordonă lăncierilor să desarmeze pe Palmira și să-l pue în lanțurĭ.
— El nu arătă cea maĭ mică opunere, lăsîndu-se cu totul în dispozițiea lor.
— După ce-l legară și-l veregară, capitan Preda ordonă al duce la cuartirul generaluluĭ Radu Buzescu.
— În trecerea lor p′între niște strimtorĭ, cîțĭva Siimenĭ ascunșĭ, cearcă a libera pe acuzatul; dar fură pedepsițĭ de escorta Romînă și plătiră cu sîngele lor această oarbă cutezare.
Sgomotul aceştiĭ lovirĭ pe întunerecul de foc, pune în mișcare poporul, și o mulțime de curioșĭ să grămădesc în preajma saraiuluĭ Pași, unde acum lăcuește bravul general Radu Buzescu. .; fie-care, dorește să afle cauza aceștiĭ turburărĭ nopturne; dar niminĭ nu îndrăznește a pronunța o singură parolă de esplicare, spre a nu se comprometa. . . . temerea cea maĭ mare se lipește pe inimile lor.
Acuzatul calcă pragul intrări saraiuluĭ și să într′o duce de custozi săĭ, kiar pînă în cabinetul generaluluĭ
Vaĭ! . . iată fața luĭ ce searbădă este în momentele acestea. . . Culoarea mortală vine să ia locul rumeneli de maĭ nainte și miĭ de sudorĭ recĭ, inundează corporele săŭ. . . el știe că de acum numaĭ eczistă nicĭ o speranță de scăpare! . .
XXII.
Ușa cabinetuluĭ se deschide în momentele acestea și capitan Preda înpinse pe Palmira înnăuntru, carele se găsește față în față, cu generalul Buzescu.
— Generale! zise capitan Preda; iată mizerabilul care a cutezat să-șĭ dea coastele cu Turci și să vînză cauza noastră.
— Eĭ bine Palmiro, ce aĭ a răspunde în contra acestor acuzărĭ ? — întrebă Buzescu pă perfidul de fanariot.
— Generale! răspunse Palmira, eŭ nu numaĭ că nu înțeleg acuzările capitanuluĭ Preda; dar tot într′o vreme nu cunoscŭ nicĭ un motiv care să vă facă a fi așa de aspru cu mine? . .
— Mizerabilul tăgăduește ! zise Busescu încet.
— Oare aceasta este resplata serviciuluĭ meŭ de zece anĭ de cînd mă aflu înrolat în armată ?.. oare astfel știŭ Romîni a recompensa pe un om care a încins sabiea și și-a vărsat sîngele pentru cauza lor? . . din contra, sînt sigur că nu; și protestez în contra ataculuĭ ce s′a făcut onoare-ĭ mele astăzĭ!
Buzescu se miră de viclenia fanariotuluĭ şi îndată i se urcă sîngele în cap.
— Miserabile! strigă el către Palmira, nu-ĭ destul că aĭ nerușirea de a ascunde crima ta ; apoĭ îndrăzneștĭ a insulta națiea Romînă, acuzîndu-o că nu știe să aprețuiească serviciurile tale ? . . serviciurile unu-ĭ mișel vînzător !.. pentru care am toate dovezile. — Eĭ bine, kiar acum îțĭ voiŭ da probe daca nația Romînă știe a răsplăti, saŭ nu!
Terminînd aceste parole, merge însușĭ și kiamă pe Anima din cabinetul alăturat.
Îndată ce juna fatî pușesce înnăuntru, Palmira skimbă fața; el devină totul, și se prepară a combate or-ce acuzărĭ ar deveni de la dînsa ; tot în acest moment, amorul ce nutrea pentru Amina se preface în ură neîmpăcată și hotăraște a′ĭ face el niște noĭ acuzărĭ, ce le inventează perfidea sa cu mare înlesnire.
— Eĭ bine imfame! zise Buzescu, cutezĭ a maĭ minți și acum? . . iată inocenta creatură ce te de-nunță, și către care aĭ avut curaj a desveli toate proectile tale cele criminale!
— Maĭ repetează încă odată frumoasă Amino, zise capitan Preda, proectile acestu-ĭ scelerat; căcĭ după cum văz, să face că a uĭtat.
Amina face un pas către Palmira, măsurîndu-l cu o căutătură pătrunzătoare; apoĭ ridicînd o mină către cer, se esplică în terminĭ următorĭ
— „Martur mĭ-este cerul! . . acest om aŭ venit în zioa precedentă la mine trimis de generalul ca să-mĭ dea socoteala despre conducția Pași, tatăl meŭ, cu care aŭ fost însărcinat, sînt cîte-va zile. — între alte convorbirĭ avu neru șinarea a-mĭ arăta că este înnamorat de mine, că Pașa îl numește fiŭ al săŭ, și că în noaptea aceasta, Rușcugul se va ataca de oștirea Pași prin ajutorul Seimenilor comanați de dînsul. Apoĭ îndată ce va cădea cetatea iarășĭ în mîĭnile Pași, va trece Dunărea în frontul armate-ĭ turceștĭ, şi se proclama Prinţ al ţări Romînești. — Atuncĭ, îmĭ zicea el, tu veĭ de-veni consoarta mea și Princesa Romînilor.
La aceste denunțărĭ, oki tuturor să pironesc asupra luĭ Palmira; dar el meditase un noŭ proect de scuzare.
— Aĭ auzit acum mizerabile? strigă Radul, cutezĭ a maĭ ascunde imfamele tale scopurĭ? . .
— Generale! zise fanariotul, nicĭ un martur nu eczistă care să accepteze aceste acuzărĭ; însă eŭ vă declar că toate sînt adevărate; cu deosebire numaĭ, că în loc să fie rostite de mine, precum se ecsprimă astă jună copilă, din contra kiar însă-șĭ ea, astă inocentă creatură, adună cum o numițĭ voĭ; mi-a declarat în față în zioa precedentă, cînd am fost trimis din ordinul vostru, că să căește foarte mult de pasurile ce a făcut în privința voastră generale, și că adoară iarășĭ starea eĭ de maĭ nainte; tot într o vreme îmĭ zise că daca eŭ voiŭ putea să o scap din Rușcug, ea va mijloci la Pașa tatăl săŭ, ca să pocŭ deveni Prinț al țări Romîneștĭ.
Amina ne maĭ putînd suferi aceste lovirĭ fără veste și la care nu se aștepta nicĭ odată, simte că picerile îĭ tremură, vocea-ĭ piere ,forțile corporale o abandonează, și de-o-dată cade jos leșinată. Buzescu aleargă spre a′ĭ da ajutorul trebuincios şi scînteiază de mînie văzînd triumful rebelistuluĭ, carele ajutat de această circumstanță a Amini, continue acuzările sale:
— Vedețĭ ? zicea el, iată efectele verități...acuzătoarea mea nu poate resista maĭ mult auzindu-șĭ crima descoperită.
În moșentul acesta se deschide ușa cabinetuluĭ și unul din Siimenĭ pușaște înnăuntru încărcat de lanțurĭ și urmat de un ofițer de Verzișorĭ.
Acesta era Lambru Cortan carele îl văzurăm maĭ adineaurĭ convorbind cu Palmira în camera iluminată de la conacul Seimenilor; știm că el pornise ca Mesager al rebelistuluĭ către lagăru turcesc; dar vrînd să iasă afară din cetate, fu arestat de gardele Romîne ce luaseră locul Seimenilor, după ordinile capitanuluĭ Preda.
XXIII.
Penerale! zise ofițerul către Buzescu; acest om aŭ voit prin forță să iasă afară din cetate în contra ordinilor supra-comandanteluĭ nopturn! îndată ce l′am arestat, el nu tăgădui că este însărcinat cu o misie a șefuluĭ siimenilor afară din orașŭ; maĭ mult n′a vrut să spue, adăogînd că numaĭ voă însușĭ generale, ar putea să vă descopere maĭ multe.
— Îţĭ mulţumesc bravul meŭ, zice Buzescu ofițeruluĭ, și-țĭ anunțŭ că știĭ să-țĭ facĭ datoriea, așa precum să cere de la un oștean fidel.
Palmira rămase încremenit la vederea luĭ Cortan și înmărmuri auzind cele rostite de ofițerul romîn ; apoĭ aruncă o căutătură repede lui Cortan și încrețește sprînceana spre a′l face să tăgăduiască; dar acesta o luă asta drept mustrare din partea căpitanuluĭ săŭ pentru ne izbutirea proectuluĭ ce meditase împreună.
Buzescu saltă de bucurie auzind narațiunea ofițeruluĭ de Verzișorĭ, și speră a găsi în noul prizonier o dovadă solidă în contra vicleanuluĭ fanariot. Face semn lui Cortan a se apropia de dînsul.
— Aĭ auzit cele rostite de ofițerul meŭ și n′aĭ contestat ; asta e o dovadă că el a vorbit adevărul ?
— Așa generale! răspunse Cortan.
Palmira să făcuse ca o turtă de cară.
— Aĭ maĭ zis că voeștĭ a-mĭ descoperi maĭ multe altele; eĭ bine, vorbește:
— Voiŭ vorbi, însă cu condiție, zise Lambru.
— Care ? . .
— Daca eŭ voiŭ arăta adevărul, să mi să erte vieața, lăsîndu-mă liber a pleca unde voiŭ voi.
— Nu-ĭ destul atîta, zise Buzescu, eŭ îțĭ promit și maĭ mult. . . daca veĭ vorbi adevărul nu numaĭ că-țĭ voĭ erta vieața, dar te voiŭ și înnainta în serviciŭ numindu-te căpitan al Seimenilor.
Această promisiune încurajează foarte mult pă Cortan și hotăraște a skimba Spătăriea imaginară promisă de Palmira, pentru căpităniea reală ce i-o dă Buzescu ; el preferă pe cea din urmă, căcĭ o vede maĭ sigură.
— „Generale! zise el, am fost însărcinat de șeful nostru Palmira să vestesc kiar într′această noapte pe Pașa fostul posesor al Rușcuaguluĭ ce să află în depărtare de o oră de astă cetate, ca să mărșăluiască în conptra voastră, prin ajutorul corpuluĭ nostru al Seimenilor ce sta gata a priimi pe Pașa. Dovadă la aceasta, iată un inel ce mi s′a dat ca să-ĭ arăt Pași spre semn de recunoaștere. . . acest inel aŭ fost în credințat căpitanuluĭ Palmira de către Pașa spre a se servi la acest proect ,care acum saŭ nimicit prin voînța ceruluĭ!
În cele din urmă Cortan descopere în prezența tutulor toată întinderea proectuluĭ de rebelie al imfamuluĭ Palmira, precum și speranța ce nutrea el pentru domnie.
XXIV.
Palmira văzîndu-se denunțat kiar de către confidelul săŭ, devine în punctul cel maĭ grav de desperație, și se hotăraște a înfrunta moartea cu bărbăție.
— „Eĭ bine Radule Buzescu, zise el, adevărate sînt toate acuzările ce mi s′a făcut de Cortan și de frumoasa voastră logodnică. . . daĭ.. am voit să vă jertfesc ambițiuni mele. . . am voit să-mĭ deskiz drum la tron.. . am voit în sfîrșit să-țĭ rănesc logodnica de care devenisem foarte înamorat. . oh! maledicție ! . . maladicție!.. oh! căcĭ n′am isbutit în proectele mele . . . căcĭ n am putut să-mĭ răsbun în contra ta Radule Buzescu. . . cu toate că nu mi-aĭ făcut nicĭ un răŭ, dar eŭ te-am pizmuit de la prima vedere și te voiŭ pismui pînă dincolo de eternitate ! . . o ură ne′mpăcată nutresc în inima mea pentru tine. . . kiar de-mĭ veĭ promite ertarea viețiĭ, ura mea nu se va skimba, nicĭ odată. . . voiŭ căuta orĭ ce prilej ca să mă scap de prezința ta! — Acum iată, aĭ aflat tot ce-țĭ trebuia, grăbește a da sfîrșit uneĭ urĭ așa de neîmpăcate.
Această declarațiune a trădătoruluĭ Palmira, pune sfîrșit îndoioselor părerĭ ce ar fi putut avea orĭ-care auditor; — Buzescu ordonă a transmite pe acest culpabil în temniță pînă ce se va pronunța sentența luĭ de moarte; apoĭ îmbrățișază din noŭ pe logodnica sa, și-ĭ cere miĭ de scuze pentru atacul ce a fost sforțată a suferi de la Palmira.
Lambru Cortan este descărcat de lanțurile sale și rămîne liber.
Capitan Preda priimește noĭ istrucțiĭ confidențieale de la Buzescu, și pleacă însoțit de Cortan.
Acum Buzescu rămîne singur numaĭ cu frumoasa sa logodnică.
Amina dorește a se re-întoarce lîngă muma eĭ care nu avea știință despre aventura aceasta, și să teme a nu-ĭ cauza vre o durere, la întîmplare de a afla lipsa eĭ din cabinetul nopturn.
Radul însoțește pe logodnica sa pînă la fostul harem al Pași.
XXV.
În noaptea aceasta se fac cele maĭ marĭ și maĭ grabnice preparațiunĭ de rezbe!. . . cincĭ miĭ de bravĭ sînt cu spadele în mînă și gata a intra în foc. . . corpul Seimenilor supt noul lor șef Lambru Cortan, trebue să ia parte la atacul ce este a să face contra infidelilor.
XXVI.
Pașa care să credea asigurat prin legătura ce făcuse cu Palimira ca să-ĭ predea fortereța, îșĭ adună rămășița oștiriĭ sale ce rătăcea prîn pădurĭ și o întărește cu adăogirea unuĭ corp numeros de volontirĭ adunațĭ de prin satele împrejurene. Cu kipul acesta-șĭ formează o bună armată capabilă de a ataca fără a se trage înnapoĭ din fața orĭ căru-ĭ enemic al Padișahuluĭ și al uzmetuluĭ săŭ.
Bravul Osman șeful Enicerilor și neobositul Ahmet căpitanul Spahiilor, sînt la posturile lor și, să văd alergînd din coloană în coloană, animînd pe soldațĭ, spre a′ĭ face să uĭte fatala învingere dip zilele precedente.
În darn le este toată oboseala ce întreprinde, căcĭ toțĭ oșteni care gustaseră din păpara Rumînilor, aŭ pierdut curajul lor cel obicnuit și acum merg de silă și plinĭ de o mare neîncredere în brațul lor. . . singura speranță care le rămîne, este fuga!
Armata pornește în apusul soareluĭ către Rușcug. . . tot Mohametanul credincos are speranță în marele Prefet ca să le ajute de astă dată să doboare puterea giaurilor și să-ĭ alunge peste Dunăre.
Bătrînul Mustafa este cel dintîiŭ care încalecă cursierul și se pune ; în frontul armate-ĭ sale. Mîndrul animal cunoscînd povara superioară ce poată, numaĭ în săriturĭ lovind tărîmul cu picioarele și aruncînd înprejur nenumărate sfărămăturĭ de zăpadă.
Noaptea începuse a înnainta cu obicĭnuita sa întunericime, încît de n′ar fi fost tărîmul acoperit cu zăpadă, trebuia să piarză drumul toțĭ conductori armate-ĭ și să de-vie rătăcind în părțĭ opuse.
Abia după opt ore de marșut ajung la oare-care dinstanță în apropiere de Rușcug.
Aci Pașa să oprește și nu cutează a în nainta maĭ mult. Ordinile de tabără sînt date și o mulțime de corturĭ să formează pentru adăpostirea soldaților în contra crivățuluĭ, carele începuse a sufla foarte înfurieat.
În centru lagăruluĭ să pregătește o tendă ecstra-ordinară, care este destinată pentru repaosul Pași și al celor-lanțĭ doĭ capitanĭ superiorĭ.
Îndată ce s′a terminat construcția eĭ precît saŭ putut maĭ complect, intră bătrînul Mustafa și ordonă a-i se aprinde faimoasa nergelea.
El adastă cu impaciință sosirea mesageruluĭ promis de Palmira, spre al conduce în păuntru cetăți în noaptea aceasta. . . iluziile cele maĭ frumoase-ĭ ocupă imaginarea și-l face să se creaă aproape de realitatea proectelor sale.
„Îndată ce voiŭ deveni iarășĭ stăpîn în Rușcug, zicea el în sine, voiŭ pune să treacă supt sabie pe toţĭ giauriĭ care vor cădea în mîĭnile mele, drept răzbunarea credincoșilor Osmanliĭ eucișĭ de dînși în acea zi fatală, la asaltul cetățiĭ. . . însu′șĭ fanariotul Palmira nu va scăpa de furiea mea cea ne′mpăcată. . . mizerabilul ! el speră o domnie în țara Romînească? . . . eĭ bine, îĭ voiŭ ridica eŭ această grijă pentru tot ad′auna. Ș′apoĭ aș fi un nebun să mijlocesc unu-ĭ giaur spre a să suĭ, pe treptele tronuluĭ, în vreme ce această glorie ar fi mult maĭ potrivită cu mine. Atuncĭ s′ar realiza și proectul Padișahuluĭ care aŭ otărît cu orĭ ce preț să prefacă țara Romînească într′un Pașalic.
Orele nopturne să strecoară cu încetul și înkipuitul mezager numaĭ apare.
— Iată zioa să apropie, zice Pașa către Deli-Osman șeful enicerilor carele intra într acel moment, și blestematul de mesager numaĭ vine ?
—Nicĭ o știință n′avem pînă acum.
— Ce gîndeștĭ tu despre această zăbavă, bravul meŭ Osman? . .
— Eŭ zic că am făcut prea răŭ de ne-am încrezut acelu-ĭ mizerabil giaur.. . Alah să ne ferească de vre-o noă cursă!
Abia apucă Osman să termine acest fras și de-o-dată să aude răsunetul unor trombe de resbel în oare-care apropiere de tabără. . . Pașa aruncă nergeleoa departe de dînsul și sare îmnpreună cu Osman afară din tendră ca să se încredințeze maĭ bine despre acest semnal ne așteptat. . . în cele din urmă văzînd că nu e lucru de glumă, se repede prin tabără cu sabiea în mînă strigînd cu disperare:
„La arme! la arme ! giauri! giauri! . ..
Într′un moment, toată tabăra este în picioare, soldați zăpăcițĭ devinŭ în neorînduială și o spaimă teribilă, strebate în inimile lor. Osman și Ahmet scînteiază de mînie și să muncesc fiecare a pune oștirea în poză de bătae.
Dar Romîni nu le dă pas a să regula și începe aĭ ataca cu obiunuita lor iuțeală, din doă părți opuse.
Turciĭ zăpăcițĭ de acest atac fără veste, sufere mare pierdere. . . în întunerecul de foc, eĭ nu pot cunoaște pe enemicĭ, și să omor uni-ĭ pe alțiĭ ! . .
XXVII.
Buzescu căzuse cu toată puterea sa asupra lagăruluĭ. . . urmat de Panduriĭ și Verzișorĭ, năvălește cu furie și restoarnă miĭ de cadavre. . .niminĭ nu poate rezista înaintea acestu-ĭ Eroŭ, fără ca să fie îndată pedepsit.
Căpitan Preda de altă parte nu rămîne maĭ pă jos de generalul săŭ. . . strebate ca fulgerul centrul enemicilor, în frontul Bolintirilor şi al Seimenilor.... moarte și pieire! or pe unde trece, șiroaie de sînge să formează în urma sa, ca dintr′un izvor infinit! .
Flintele trăsnesc, săgețile sboară și lancele să sfăramă în bucățĭ, de pavezele ce lovesc...soldațiĭ să încaeră și jungierea să aprinde... toțĭ să amestecă și să înbrîncesc. . . cai cadŭ și cavaleri sînt resturnațĭ, ne maĭ putînd eczista de durerea vulnelor mortale ce priimesc. . . nu se maĭ aude de cît strigărĭ, gemete și mugirĭ fior oase!
Urlete spăimîntbtoare isbucnesc din ambele părțĭ războitoare. . . pămîntul tremă și văile răsună în depărtare. . . rîurĭ de fum acopere cîmpul de luptă și să realță pînă la norĭ, însoțite de țipete și de văităturĭ sfîșiitoare.
Osman cu Eniceriĭ săĭ da războiŭ în contra Bolintirilor și a Seimenilor. Infricoșata luĭ spadă răsturnase o mulțime de bravĭ din ceata viteazuluĭ capitan Preda. Mîndrul infidel insultă pe creștinĭ și să socotește biruitor; dar îndată strigările Romînilor de ura ! . ajung pînă la dînsul. . . atuncĭ el îngălbinește de mînie, lovește tărîmul cu piciorul și urmat de Enicerĭ aleargă către partea de unde apăreaŭ acele strigărĭ victorioase.
Buzescu vine înaintea lor. . . Buzescu biruitor admiră acest corp de infidelĭ capiĭ îmĭ făceaŭ drum cu spadele lor și să îndrepta către dînsul.
Bravul general să repede ca fulgerul de iute și lovește pe Osman. . . fierul omorîtor îĭ tae turbanul și-ĭ dăspică fruntea drept în doă; infidelul cade înnecat în sîngele săŭ și mușcă țărînă.
Verzișori și Panduri se aruncă asupra Enicerilor luĭ Osman și începe aĭ străpunge cu lungile lor lance. . ; sîngele gîlgĭe, vulnerați cad și tărîmul să acopere de murinzĭ.
Eniceriĭ văzînd căderea șefuluĭ lor, pierd toată speranța și fug cu toți-ĭ din ′naintea Verzișorilor.
Învingerea Enicerilor descurajează o mare parte din armata Pași, și se pune pă fugă.
Romîni îĭ gonesc și rănesc de moarte pe ceĭ care-ĭ ajung.
În centru măceluluĭ, al învălmășeli și al răcnetelor vulneraților, Buzescu zărește le Pașa încungurat de patru Seimenĭ apărîndu-șĭ rămășița vieți sale și strigînd cu desperație ajutorul soldaților săĭ; dar în van, căcĭ eĭ nu-l maĭ aud nicĭ unul. . . fie-care îngrijaște a-șĭ apăra propria sa vieață.
Această scenă, dă prilej juneluĭ general a se gîndi la Amina. . . ea-l rugase ca să cruțe zilele Pași tatăluĭ săŭ, și el jurase aĭ împlini cu sfințenie dorința eĭ. Să repede 'ndată unde se afla Pașa luptîndusă desperat, alungă pe aceĭ Seimenĭ, și-l ea supt ocrotirea-sa.
XXVIII.
Bătrînul Mustafa obosot de durerea plagelor sale, nu este în stare a recunoaște pe salvatorul ce i se prezintă . . a el îșĭ maĭ aruncă oki încă odată în urma trupelor sale fugitive, și un suspin dureros isbucnește din inima-ĭ sîngerîndă ! apoĭ îșĭ întoarce privirea către generosul Buzescu care să ocupa cu legăturile plagelor sale.
— „Creștine! zise el; în darn te maĭ sileștĭ ca să mă întorcĭ la o viață pe care nu o maĭ doresc nicĭ de cum și care-mĭ va fi foarte nesuferită . . . tu-șĭ veĭ face maĭ mare serviciŭ omorîndumă kiar într′acest moment ca să scap de durerile ce mă consumă! . . profitează de această circumstanță, trage spada, decapitează-mă și aleargă la generalul tăŭ de-ĭ prezantează capul Pași. . . fiĭ sigur că el te va recompensa bine și veĭ cîștiga un rang maĭ înnalt în serviciŭ !
— Te ′nșelĭ bravule bătrîn, zise Buzescŭ,daca gîndeștĭ că generalul meŭ ar consimți la o asemenea recompensă pentru asasinatul unu-ĭ om murind şi fără nicĭ o apărare... din contra m ar pedepsi cu moarte pentru o astfel de sacri-lege !
— „O! creștine. . . în rezbel nu eczistă asașinĭ ci numaĭ bravĭ luptătorĭ. . . ș′apoĭ de unde ar putea să știe el circumstanța ? . . .
— „Dar trebue să afli, o! Pașă că însușĭ Buzescu este care a ordonat aceste îngrijirĭ ce vi se face; în trecerea sa, te-a zărit și a ordonat ajutoarele necesare eczistențe-ĭ voastre.
— „Cum? întrebă Pașa cu o voce tremurîndă, el, zicĭ tu? . . tot el ? . . el pretutindinea ! ..vaĭ ! ce teribil enimic! . . .
— „Din contra, din contra, adăogă Radul;el te-a salvat și dorește a vă da în brațele fiĭci voastre. . .
— „Fiĭca mea? . . o! Alah fie îndelung răbdător. . . ar fi fost maĭ bine de nu să maĭ năștea pe lume această ființă îndărătnică . . . bleăstemată fie ora zămisliri. sale ! . .
Atît putu să maĭ rostească Pașa și căzu într′o amorțire vecină cu moartea.
Buzescu ordonă al tran-smite în Rușcug și al preda în căutarea medicilor; iar el aleargă să dea sfîrșit resbeluluĭ.
XXIX.
Turci ne maĭ putînd întîmpuna loviturile Romînilor abandonează cîmpul de rezbel și devin fugitivi în toate părțile; tabăra lor rămîne în posesia înbingătorilor încărcată de munițiĭ, arme, și tot felul de unelte de resbel.
Întunerecul favorează pe fugarĭ și împiedică pe învingătoriĭ lor de a-ĭ lua în goană.
Dar iată zorile să revarsă și lumina vine să desvălească urmele cele sîngeroase, ale unu-ĭ rezbel oribil petrecut subt vălul nopți ce-ĭ maĭ întunecoase.
Vaĭ! ce oribil spectacol. . . cadavrele zac ca trunki oborîțĭ de agera secură a tăetoruluĭ. . .tărîmul este acoperit de capete retezate, țeste despicate și membre sdrumicate. . . Eterul răsuna de țipetele sfîșiitoare ale răniților și de mugirile fioroase a le murinzilor!
Înfideli amestecațĭ cu creștini, priimesc aceleașĭ îngrijirĭ fără escepție. . . morțiĭ în genere, se îngrop în acelaș mormînt și vulnerațiĭ să caută cu de-o-potrivă ardoare.
Rămășițele lagăruluĭ turcesc este transmis în Rușcug, din preună cu vulnerați care aveaŭ necesitate de ajutor.
Cîmpul de luptă rămîne gol și numaĭ sîngele de care este văpsit, arată trecătoruluĭ urmele acestu-ĭ resbel spăĭmîntător.
Generalul Buzescu urmat de braviĭ săĭ resbelnicĭ, porneşte către Ruşciug, şi după cîte-va ore de marșut, intră în cetățue cu triumf, în vuetul tunurilor și aclamațiile creștinilor.
XXX.
Amina! . . frumoaza Amina! arde de impaciință să re-vază pe adorabilul săŭ logodnic. . . ea aleargă înnaintea luĭ însoțită de venerabila Catarină, îl întîmpină la antreul saraiuluĭ și se aruncă în brațele luĭ; Radul o strînge la sînul săŭ și depune o fragetă sărutare pe verginala eĭ frunte; apoĭ dîndu-șĭ brațul, urcă împreună treptele Saraiuluĭ pînă în cabinetul de sus. . . ce frumoasă pereke! ce amanțĭ potrivițĭ ! și ce ardoare în dragostea lor. . . nicĭ unul nu este maĭ innegal de cît celălant. Eĭ seamănă a fi creați unul pentru altul !
Amina rostește miĭ de mulțumirĭ amanteluĭ eĭ pentru salvarea Pași tatăl săŭ, și-ĭ anunță că bătrînul resboĭnic este aproape de o desăvîrșită întremare.
Buzescu saltă de bucurie și promite Amante-ĭ sale, că va îndupleca pe Pașa să priimească însoțirea lor conjugală.
Amina de-vine estaziată. . . ea se socotește acum în culmea fericiriĭ sale și simte că inima eĭ, numaĭ are alte dorînțe în această lume.
A doa zi, Amina şi cu Radul eraŭdin saraiŭ ca să meargă să dea o vizită Pași la lăcuința sa, să afla predat îngrijirilor a doĭ medicĭ ingenĭoșĭ.
XXXI.
Catarina rămîne singură; ea refuză a maĭ revedea pe infamul care a torturat′o le anĭ și din ale căruia giare, numaĭ Dumnezeŭ a scăpat′o.— Ultima sa dorință este aproape de împlinit și imploră Divinitatea ca să grăbească fericirea fiĭci sale.
Dar astă dată ea să înpărtășaște maĭ puțin de suprema bucurie a junilor amanțĭ. . . în inima sa, se petrece ceva ecstra-ordinar. . . o răutate misterioasă se repanză în ocolul simțimîntuluĭ săŭ și vanitatea vine să întunece cea maĭ licărindă speranță a unu-ĭ viitor ferice. . . ea admiră aceste simtome interioare și să teme de prevestirea vre-une-ĭ lovirĭ fatale. . . în junețea sa ea aŭ maĭ cunoscut încă odată asemenea înrîurirĭ secrete, care vaĭ! aŭ avut un des-nodămînt foarte înfiorător. — Atuncĭ saŭ asasinat junele comis inocentul să adorator, și însu-șĭ dînsa aŭ fost vîndută infidelilor de un consorte imfam! . .
XXXII.
Paşa scînteează de mînie la vederea luĭ Radu și a Aminiĭ, care venise aĭ cerceta starea maladii sale. . . în inima luĭ fierbe răzbunarea cea maĭ oribilă ce de mult nutrește contra ambilor logodnicĭ . . . Dințiĭ săĭ grința cu sarcasm și monstri infernuluĭ, aleargă să-l animeze cu impulsiile cele maĭ sacrilege!
„Ea voește, zicea el în sine, să se însoțească cu omorĭtorul frateluĭ săŭ și cu enemicul patrii mele. . . ea voește a abandona pe sîntul Profet și a îmbrățișa cultul neleguiților . . .ea voește în sfîrșit, a batjocorĭ pe tatăl săŭ și a-ĭ păta părul cel albit de bătrînețe onorabile! . .o! tu copil blestemat. . . prin vinele tale curge un sînge stricat, un sînge de giaur! . . eĭ bine, tu veĭ muri maĭ nainte de a săvîrși aceste neleguirĭ! . . .
Acestea roști Pașa în sine sbucumumîndu-se de o tremurătură nervoasă; apoĭ cearcă vîrful hangeruluĭ ce purta la cingătoare, să vază daca este îndestul de ascuțĭt pentru o lovire omorĭtoare; după ce s′a încredințat despre perfecția luĭ, salută pe amîndoĭ amanți cu o răceală desprețuitoare.
XXXIII.
— Amina a dorit să te vază o Pașă, zise Padul, ea vine îmnpreună cu mine, să-ţĭ cerem ertare și a voastră bine-cuvîntare, fiind că mîĭne juna fată va îmbrățișa cultul creștin ! cultul maĭci sale, și peste cîte-va zile va de-veni legitima mea consoartă.
Pașa puțin lipsi să nu-șĭ piarză mințile la auzul acestor parole înfiorătoare.
— Adevărate sînt acestea cîte auziŭ fiĭca mea ? întrebă Pașa cu o blîndețe ipocrită.
— O ! da, părintele meŭ. . . nimic mai adevărat, nimic maĭ sfînt de cît parolele rostite de acest nobil și marinimos cavaler ! — răspunse Amina îngenukind lîngă patul tatăluĭ săŭ.
— Veĭ să de-viĭ creștină ? adăogă Pașa.
— Din copilărie ador sinta lege a creștinilor !
— Veĭ să abandonezĭ legea tatăluĭ tăŭ? . .
— Îmbrățișez pe a maĭci mele, o! Pașă, răspunse Amina cu mîndrie.
— Bine copilă; Acum sînt informat prea bine despre adevărata stare a inimiĭ tale.
— Pașa apucă mîĭnile Amini, o ridică de unde era îngenukiată și o așază lîngă sine; apoĭ să adresează către generalul Buzescu.
— Generale, doresc a rămînea numaĭ un moment singur cu iubita mea fiĭcă; asta va fi ultima grație ce cer de la tine.
— Amina tresare d′o presimțire fatală; dar îmĭ își aduce aminte că Radul este aproape de dînsa și o va apăra în contra orĭ căru-ĭ pericol.
Buzescu caută în fața amanteĭ sale, și ne întîmpinînd nimic bănuitor în privirile eĭ, să retrage pentru un moment.
Amina rămîne singură alăturĭ cu Pașa.
XXXV.
Un delir Ardinte se învîrtea, prin creeri capuluĭ bătrînuluĭ Mustafa. Rațiunea sa era maĭ de tot perdută în momentele acestea și nu putea să rostească o singură parolă. . . el strîngea pe Amina la sînul săŭ cu vigoare, încît biata copilă era amerințată d′a-șĭ perde respirația. — după un moment i se liberează vocea.
„Fiĭca mea! fiĭca mea ! — rosti el cu o voce skimbată și tremurîndă, avîndu-șĭ privirea țintată într′un colț al cameri. — „Îmbrățișază-mă fiica mea. . . noĭ acum sîntem aproape de fatala ușă a mormîntuluĭ! . . iată′l ! . . Iată′l că să deșkide. . . o! . . o ! . . Vezĭ tu fiĭcă ingrată! . .vezĭ tu acea fantoma ce apare din acel haos subteran? . . ea poartă o haĭnă sîngerată. . . cunoștĭ tu cine este astă fantomă? . . este umbra luĭ Ali! umbra fiuluĭ meŭ cel iubit. . . iată. . . iată cum ne arată vulna omorîtoare din partea stîngă... Priveşte peleguit'o posomorîta sa frunte. . . el cere răsbunare! . . răsbunarea ce i-am promis a face d′asupra mormîntuluĭ săŭ. . . dar eaĭ! eŭ n′am putut îndeplini ultima sa dorință !..so! blestem! . . blestem! . .
În furia acestu-ĭ delir, trage hangeru de la cingătoare cu o așa de mare iuțeală, în cît Amina nu putu să zărească lucirea fieruluĭ omorîtor.
— Amino ! zise el, este adevărat că tu vreĭ să abandonezĭ legea sîntă a mareluĭ profet și să te însoțeștĭ cu Radu Buzescŭ?
— Așa iubite tată; am venit să-mĭ daĭ binecuvîntarea ta părintească.
— O! așa zicĭ tu? — murmură Pașa cu necaz. — Mizerabilo! . . aĭ nerușinarea a mĭ-o spune în față? . . da! da . . . ființă blestemată! . . tu vreĭ să te însoțeștĭ cu ucigașul frateluĭ tăŭ în loc de a răzbuna moartea luĭ? . . tu vreĭ să des-onorezĭ națiea musulmană în loc de a o salva printr′o singură lovitură de pumnal? . . eĭ bine dar. . . află nelegiuit-o că eŭ prefer a te omorĭ cu mîĭnele mele, maĭ nainte de a putea tu să săvîrșeștĭ crimele tale ! . .
Amina înmărmurită, cade la picioarele Pași rostind ultima parolă.
„Voiŭ muri dar! . .
Abia termină fata cea din urmă silabă, și îndată primii o lovitură de hanger în noaptea inimi-ĭ.
Un țipăt urmă după lovitură, și biata copilă să tăvălea în sîngele săŭ.
Ușa cameri să deșkide cu repeziciune la auzul acestu-ĭ țipăt și Buzescu năvălește înnăuntru urmat de Catarina ce sosise în acel moment.
XXXVI.
„Radule Buzescu ! — urla Pașa țiind în mînă fierul omorîtor care fumega de sîngele fiĭci sale. — Privește-țĭ mireasa! . . iată că iam dat bine-cuvîntarea mea!. . Vezĭ tu giaurule? . . ast-fel știe un musulman să-șĭ păstreze onoare sa nepătată! . .
El zice și să năpustește asupra Buzesculuĭ să-l străpungă cu hangeru; dar sprintenul cavaler printr′o mișcare maĭ iute de cît fulgeru, îĭ sfărîmă capul cu o lovitură de pistol. . .
Pașa cade alăturĭ cu fiĭca sa înnecat în sînge, Radul de-vine inconsolabil, și Catarina îșĭ pierduse mințile.
Adoa-zi cadavrul trădătorulu Pulmira bănănăia în furcile Rușcuguluĭ.
XXXVII.
Tradițiea ne spune că peste un anŭ de la această întîmplare, Catarina aŭ murit de nebunie într′o mănăstire isolată; iar Radu Buzescu, aŭ purtat doliŭ în toată viața sa.
FINE
Appendix A
LA ACEEAŞĬ LIBRĂRIE
Se publicâ annual Biblioteca Litterarie seria 3-a compusâ de 300 a 320 coale în 8 de:
Monte-Cristo (6 volume eşite). 8 volume.
Graziella (eşită) l volum.
Crucea de argintŭ (eşită). 1 volumŭ.
Iesuriţii(sub tipăritŭ).
Ivanhoe(deto)
Istoria Înecizitieĭ, si altele pîna la complestarea coalelor.
Scrieri publicate tot de D-nu Ioan Dumitrescu.
Radulŭ Calonfirescu drama.
Logofata Satuluĭcomedie.
O Toaletŭ neispărivită.
Badea Deftereu.
Smărăndiţa, fata pîndaruluĭ.
- Holder of rights
- ELTeC conversion
- Citation Suggestion for this Object
- TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). Radu Buzesku: editie ELTeC. Radu Buzesku: editie ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D05D-0