CAP. I.

Hoțiǐ

— Înnoptăm reǔ, d̪ise c.c. Todiriță, mână maǐ iute, Gheorghe, iea-o pe șosea.

Vizitiul, un Țigan ca de vre-o treǐ-d̪ecǐ de ani, tăcu, pleoscăind de vre-o câte-va orǐ din harapnic, prin aer, iară a atinge animalele. Caiǐ, dând voioși din cod̪i, o luară ce-va maǐ răpede. Se îndemnau unul pe altul, par’că și-ar fi d̪is: „Mergem la oves și odihnă. Să ne grăbim!”.

Soarele pleca încet-încet după dealurile verd̪i-negriǐ, ce se pierdeau, la dreapta, de-a lungul drumuluǐ, cât zarea ochilor.

Peste culmǐ se întindea, tot maǐ mult, ceața străvezie de seară; un voal alburiǔ începea să acopere coline și păduri; toate păreau că se pierd în tainele grele de pătruns ale nopței, ce, pe nesimțite, dar sigur, se apropia.

Soarele plecase și el sfios dupe dealurǐ, lăsând în urmă roșul aprins ca purpura unei bogate mantiǐ regescǐ.

Odata cu asfințitul soareluǐ, o liniște domoală, un susur tainic, ademenitor la odihnă, se întindea tot maǐ mult în văzduh.

Noaptea, aducătoare de odihnă, dar și de groază, s’apropia.

Cuconul Todiriță, propietarul moșiei Chindeseiǐ, legănat de arcurile trăsurei, s’adânci în gânduri, ce se înlănțueau și se urmau șirag-șirag, ca boabele unor metăniǐ.

Fără nici o pricină îi resăriră în minte vorbele bancherului Aronovici:

„Sînt scumpi banii, cucoane Todiriță, scumpi de tot! maǐ cu iconomie!

De la aceste vorbe, spuse îndesat, ce-ǐ sunau și acum în urechi, gândul, neîntrecut izvoditor, se făcuse stăpân a-tot-putemic pe mintea boeruluǐ nostru.

Mustea gândea: cum ar chibzui, cum ar împărți maǐ potrivit baniǐ ca să poată împăca pe toțǐ:

„O mie de francǐ! Cui să dai, pe cine să lași ?

„Mîne vor sări oamenii pe capul mieu ca lupii flămând̪i !

„Să te ferească Dumned̪eǔ de țeran, când îi datorescǐ. La luat e fiară; la dat datoria, cârtiță: sub pămînt s’ar vârî să nu-ți înnapoeze dreptul.

„Curat vorba: când îl daǐ, îi fată vaca; când, îi ceri, îi piere vițelul.

„Bine s’a caracterisat Românul singur!”

O lume de nevoǐ, de speranțe și de amintirǐ, se izvodeau și piereau rândurǐ-rândurǐ, ca nălucile de seară, în capul boeruluǐ nostru. Ca spuma gingașă a mărei, aci se născeau, aci nu remănea nemic din această vrăjmașă frămîntare a mințeǐ.

Gânduri nouă îi stăpâneau mintea, covârșind, la rândul lor, pe altele, întocmai cum valurile apei înfuriate se înghit unele pe altele.

Frumusețea sereǐ, apusul cu nourǐ plutitori în văzduh, ca nisce munți de aur, nu-l ademeneau de loc pe Mustea.

Grija, tirana bogaților și săracilor, nu odată întunecă farmecul neîntrecut al naturei!

Cuconul Todiriță, atât de adâncit în grija nevoilor, uită că-i pe drum; numaǐ zguduitul trăsurei, la unele hopuri, îl făcea să tresară, să-și dea seamă de locul unde-ǐ.

Vizitiul apucase dramul pădureǐ. De-o parte și de alta desiș de mestacăni și fagi, înțesați ca dinții unui pieptene; înlăuntru, și d̪iua, era noapte.

La un salt al trăsurei, cuconul Todiriță tresări. Întunericul pădurei îl trezi și maǐ mult din gânduri: prea de curând întunecase. Desmeticit, ved̪u că vizitiul apucase prin pădure.

Mustea nu era fricos de felul său. Numaǐ grijile îl făcuseră prepuclnic. Fără să vrea, un fior îi trecu prin spete. Drept că era ușor îmbrăcat, în haine și manta de dril.

„În pădure e maǐ umed și mai rece”, gândi boerul dar, fără să vrea, strigă răstit și fără sine:

— Bine, tontule, de ce-ai apucat prin pădure? Ți-am d̪is să iei pe șosea!

— Sărut-mâna, conașule, e maǐ aproape, și Murgul e cosit, dupe năravul lui. V’am tot d̪is că trebue schimbat calul ista.

Tonul vizitiului era domol și umilit, așa cum vorbesc Țiganii de obiceiu.

Peste o minută, vizitiul adăogă:

— Uite’te, acușica sîntem la capet, și tot în șosea dăm.

Iritat cum era Mustea de griji, atâta fu de-ajuns ca în mintea lui să se trezească un șir de îndoeli, de temeri; ca, în câte-va minute, s’ajungă la adeverată spaimă, la halucinația unei cumpepe sigure. Mintea, slăbită și roasă de groaza nevoilor, plăzmuesce lesne nenorocii! Umbrele iau chipiri uriașe; nevoile îngrozesc și slăbesc firea omului maǐ reu de cât cele maǐ grele boale.

Când o nenorocire se prinde de om, sute s’agață și-l învăluesc de pretutindeni, ca edera pe cel maǐ falnic stejar.

Umbrele lungi ale copacilor, așternute de-a lungul drumuluǐ, întunerecul fără capet, în care se afundă trăsura, din ce în ce tot maǐ mult, ca într’o peșteră fără fund, foșnetul încet al foilor, uscate, vânzolite de vânt, pricinueau lui Mustea o ațâțare neobicinuită.

Cuconul Todiriță, instinctiv, duse mâna la geanta cu banǐ. Contactul banilor, în loc să-l liniștească, îi aduse în minte prădăciunile săvârșite în vestițiǐ codri ai Herțeǐ.

Câte crime nenumărate! Pe fie-care an d̪ecǐ de victime ucise; și, la cele maǐ multe, nu se dase nici de urma făcătorilor de rele! Nu numaǐ în pădure, dar duar pe șoseaua de alături cu pădurea, în vremea iernei, când drumeții sînt maǐ rari, se făptueau crime d̪iua în amiad̪a mare...

Chiar cu doue săptămâni înnainte a fost ucis un Evreu, negustor de grâne. Cuconul Todiriță îl văzuse singur, cu fruntea despicată de lovitura toporului.

Par’că vedea și acum toporul vechiu, ascuțit de curend și cu o coadă noduroasă, remas înfipt în os ca în lemnul de la trunchiu. Hoțiǐ n’avuseră vreme, orǐ nu voiseră, să-l scoață.

Era o vedenie fioroasă, și aci, în întunerecul pădurei, figura Evreului ucis se deslușea tot maǐ limpede, maǐ aevea, în mintea aprinsă a drumețului.

Cuconul Todiriță părea că vede aidoma acea față umflată, plină toată de sânge închegat. Ochii, bolovăniți de groază, păreau viǐ: gura căscată părea că strigă: ajutor!

Lungit în căruță, lungă laturea drumuluǐ, Evreul areta cât un uriaș, deși picioarele îl erau zgârcite de o ultimă convulsie, hainele sfâșiate, buzunarele întoarse, brâul desfăcut. De pe toate se vedea furia și pripa cu care Hoțiǐ cântaseră baniǐ...

Vedenia era atât de reală, în cât Mustea simți un fior puternic prin spete...

Fie-care zgomot îl făcea să tresară. Cel maǐ mic foșnet de frund̪e i se părea cășunat de pași omenesci...

Stele începeau a se zări sclipitoare de-asupra capului, pe un albastru închis...

Bezna pădurei părea tot maǐ adâncă, mai întunecată, maǐ fioroasă...

În tăcerea sereǐ s’aud̪ea numaǐ uruitul roților, deslușit și neisprăvit.

Fioriǐ groazei tot maǐ mult cuprindeau sufletul luǐ cuconul Todiriță. În zbuciumul acestei frici nehotărîte, toate celealalte griji pieriseră din minte, întocmai cum de lumina mare se întunecă cele mici. Cu ochiǐ deschiși peste măsură, cerceta în toate părțile, doar ar răzbi întunerecul, și râsbătând prin desișul păduredi, să vadă din cotro vre-un dușman îl amenință.

Avea la el revolverul cu șease focuri.

— „Dar ce faci cu șease focuri, când te’i vedea înconjurat de trei-patru hoțomani cu măciuci orǐ cu-topoare?” Și iară-și figura Evreului ucis îi apăru înnaintea ochilor: „Și dînsul avea doue pistoale turcesci cu câte doue focuri! încremenise de spaimă cu mâna pe ele! Nici un om nue stăpîn pe curajul său.”

Mustea, sciindu-se singur, chiar maǐ reu de cât singur — fiind dușmanul pe capră — nu numaǐ că avea bănueli asupra vizitiului, dar atâta i se ațîțase mintea, în cât era sigur că Gheorghe e înțeles cu hoțiǐ.

„Cum, își d̪icea mereu cuconul Todiriță, să-i vie luǐ în gând să apuce prin pădure, când bine scie că nu merg prin ea nici d̪iua’nnamiad̪a mare! Nu! Gândul nu ne’nșeală; e’nțeles, tâlharul cu hoțiǐ.

Mintea omului s’aprinde lesne, întocmai ca iasca uscată la cea maǐ mică scântee de amnar.

Di’ntr’o simplă bănueală, în câte-va clipe, cuconul Todiriță ajunsese la siguranță. Se vedea, acu-șǐ, acu-șǐ, oprit în mijlocul codrului, încunjurat din toate părțile de hoțǐ;...vizitiul strîngînd hățurile, în loc, de-a lua la goană !...

Orǐ-cât ar fi aprinderea mințeǐ de puternică, nu ține mereu cu aceea-șǐ tărie; la simple zgomote, maǐ mult năluci de cât zgomote, credea că poate vine un tovarăș de drum: i se părea că aude aevea uruituri de roți, ropot de cai, ba chiar slab sunet de clopot.

Atunci maǐ prindea suflet șǐ mulțumea luǐ Dumned̪eǔ că-i trimite un soț, un înger mântuitor; i se ușura resuflarea, o greutate i se luă dupe piept, îi venea să rîdă singur de spaima luǐ.

Pleca boerul nostru din nou urechea, spre a se încredința de s’apropie sunetul, care, ca orǐ-ce nălucă pierea tocmai când se sprijinea pe ea maǐ mult.

Totul'adormea în liniștea aburită a sereǐ.

Din când în când se aud̪ea fâlfâitul aripelor vre-unui liliac stingher.

Iar gândul, care te omoară șǐ te învie de o sută de orǐ pe ceas, îi șoptea:

— „M’am făcut fricos ca o muere! Celuǐ di’ntăiu, pe care l’așǐ zări, îi trimit una tocmai în numele tatălui. Sigur hoțiǐ, îngroziți, ar lua-o la goană, întocmai ca lupii, când ved căd̪end unul de-ai lor”.

Îi era rușine de el singur că simte atâta frică; voia să-șǐ facă puțin curaj. Ca să maǐ gonească gândurile, cari-l făceau să-i pară vremea atât de lungă, începu a iscodi pe vizitiu, închipuindu-șǐ că, poate, din vorbele luǐ i-ar putea ghici gândul:

— Măi Gheorghe !

— Aud, cucoane.

— De când bați tu codriǐ, ca vizitiu, dat’ai vre-o dată piept cu hoțiǐ?

— Ba m’a ferit Dumnezeu.

— Se poate?

— Hoțiǐ, cucoane, sînt ca șǐ lupii: pănă n’adurmnecă, nu dau.

Hoțul, pănă nu are copoi, nu dă, măi !

— Ved̪i bine, la cotețul gol ce-ar maǐ scânci în zadar lighioana? Când n’ai nimic, poți dormi liniștit șǐ în inima codrului. De cine să te sfiesci? Doar de Mama pădure!...Nici ea nu ți se arată, dacă ești tare de înger.

— Vorbă să fie! Câți ticăloși nu ucid pe singure prepusuri.

— Se întîmplă, cucoane, nu d̪ic. Vorba Românului cu ceapa legată în basma: Pentru o rotea n’a pierdut el viața?

— Nu maǐ departe, Evreul de maǐ deună-d̪i, mare bogăție au găsit la el ? Doue-d̪eci de francǐ! Pentru atâta șǐ-a pierdut bietul om viața!

— Ei, la Herșcu? Da! Credeau c’or găsi doue-d̪eci de miǐ. Ved̪ǐ că-i lăsase la ginere-so.

— De unde le scii tu, bre, așa deslușit?

— D’apoi le scie toată lumea: vorbeau oamenii la ratuș.

— Au făcut, ticăloșii, moarte de om pentru nemic.

— Ce maǐ pagubă! Pecat de el! Or să le putred̪ească oasele în gros. Proștii! Nu puteau trece Prutul?

— Tu așa făceai, de le-ai fi fost tovarăș ?

— Păi cum? Oiu sta să me prindă cu lațul ca pe câni ?

— Mă, ticălosule, cine ucide un Evreu, nu-i mare lucru să ucidă șǐ un creștin. Doar tot suflet de om e șǐ unul șǐ altul.

— Dar ei cum au ucis pe Domnul Isus? La urmă, cucoane, cum ți-i scris să mori, așa mori.

Nici odată boerul nu observase pe vizitiu, nici nu se gândise la fisionomia luǐ. Avea el altele în cap, de cât să cerceteze mutrele servitorilor.

Acum, pe întunerec, fără să-i vad̪ă fața, prin minte îi treceau trăsăturile feței vizitiului său. Se mira singur cum îl resăreau toate atât de clar: gura cam strâmbă, sprâncenele plecate pe ochi, fruntea mică șǐ fața turtită; o privire ascunsă, reutăcioasă șǐ amenințătoare, chiar când voia să fie umilit șǐ bun.

În urechi îi resunau vorbele nevestei:

„Cu vizitiul ăsta n’ași merge noaptea la drum, să me pici cu luminarea”.

Șǐ tot maǐ mult îl urmărea căutătura luǐ furișă: nici odată nu privea omul în față; era de felul luǐ harțăgos; chiar nefiind beat, se certa cu toțǐ servitorii din curte...

Foarte crud cu animalele. De cîte-va orǐ l’a pârît rândașul că betegesce caiǐ, bătîndu-i cu furca de fier. Din bătăile luǐ pieriseră doi mânzi, iar pe o iapă a făcut’o să lepede.

La aceste amintirǐ, se mira singur cuconul Todiriță de ce’l ține șǐ nu-l dă afară? Alai ales că era venetic în sat. „Asta-i o slăbiciune la mine, își d̪icea el singur, de a nu schimba slugile șǐ oamenii, dupe ce me deprind cu ei».

Lucruri, carǐ, la vremea lor, nici nu le observase, acum toate îi treceau prin minte, par’că anume i le izvodea cine-va de ce maǐ mult gândea, de ce s’adăogau note rele la purtarea luǐ Gheorghe.

Cu cât s’apropiau de jumătatea drumuluǐ din pădure, tot maǐ mult îi crescea îndoiala: frica tot maǐ mult îl stăpânea.

—„Sigur, hoțul își închipue că duc cine scie câte-sute de galbeni! Scia de eri că am să iau banǐ; a aud̪it cum samsarul m’a asigurat că’mi găsesce, la sigur, cel puțin cinci miǐ...Dar hoțiǐ te ucid pentru cinci galbeni! La dînșii a omorî un om e ca șǐ cum ai tăia un puiu de găină...A maǐ văd̪ut geanta plină cu argint, el crede, că sînt averile luǐ Iov.

„Cum dracul nu l’am întors îndată ce-am prins de veste c’a luat drumul prin pădure? Șǐ doar îndată, am bănuit că-i ce-va necurat la mijloc ! Nu-i bine, când cine-va s’arată prea curajos ! numaǐ de n’așǐ plăti scump astă nechibzuință”.

Drumul prin pădure ținea jumătate de ceas; trecuscră, de mijloc, simțea cum Gheorghe încetenise din hățuri mersul cailor; aceștia par’că simțeau ce-va că mereu forăiau.

— Ce faci, măi, cailor, de nu îi lași să meargă’n voe?

— Sciu eu ce au, haramurile ? Le miroase a vre-o lighioae...

De odată s’aude un șuer; semn care cerea respuns. Un resunet prelung s’aud̪i în liniștea nopței. Sunetul tăiase ca o săgeată întunericul; cuconul Todiriță simți tot sângele urcândui-se în sus: un fior îi scutură tot trupul. Fără gândire șǐ fără sine, scoase revolverul. Alt șuer mult maǐ apropiat îi taie aud̪ul; se cunoscea că vrea respuns grabnic.

Vizitiul slăbise caiǐ de la trap. Cuconul Todiriță simți tred̪indu-se în sine o putere de aperare neînchipuită. Sări ars de pe scaunul trăsurei șǐ, punând țeava revolverului în spatele vizitiului, îi d̪ise:

— Mână, hoțule, șǐ nu crâcni că’ntăiu pe tine te culc la pămînt !

Vizitiul, încremenit de această neașteptată amenințare, începu a da biciu cailor șǐ a mâna fără sine.

În asemenea moment de grea cumpănă, se poate d̪ice, că nemic deslușit n’avea Mustea în cap: să-șǐ apere viața cu orî-ce preț, aci i se concentrase toată puterea mințeǐ.

În urmă, se aud̪eau fluerături, tot maǐ depărtate. De la o vreme, neprimind respunsul așteptat, pricepuseră că-i primejdie. Liniștea cuprinse iar desișul pădurei; părea că totul fusese o nălucă...

Când ajunseră în șosea, boerul simți luându-i-se o greutate din spete.

Obosit, zdrobit, căd̪u pe scaunul trăsurei. Mâna încordată pe revolver începu să tremure; degetele, încleștate pe piedecă, nu le putea întinde. Trecuse primejdia, dar îi lăsase adâncă urmă de groază. Părea că ținuse un veac...

La câți-va pași s’aud̪ea scârțiitul unor care.

Ce musică plăcută șǐ mântuitoare nu-i păru sunetul tânguitor al roților!

Acum boerul vedea în bieții cărăuși niște dragi șǐ iubiți frați, gata la ordi-ce moment să sară șǐ să-i scape viața daca hoțiǐ ar maǐ îndrăzni să-l urmărească, ieșind la drumul mare, pe vre-o potecă ascunsă.

Atâta îl enervase pe cuconul Todiriță primejdia, că ar fi voit să sară din trăsură, să îmbrățișeze pe țeranii ce mergeau agale pe lungă carele încărcate cu cherestea, luată de la târg pentru un proprietar vecin.

— „În sfârșit, slavă Domnului, zicea Mustea, nu maǐ sînt singur în desișul pădurei!”

De-o parte șǐ de alta se’ntindea câmpul mărgenit tocmai departe cu dealurǐ acoperite de păduri.

Vizitiul, de groaza glonțului, mâna din răsputeri, șǐ acum simțea în spete locul țevei. Caiǐ gâfâiau din greu, scuturând capetele.

Cuconul Todiriță, galben încă de primejdia prin care trecuse, privea cu mulțumire luna resărind de-a-supra dealului din dreapta. Se uita la ea cu drag gândind: „Cât pe ce era să nu maǐ ved lumea cu ochiii”.

Luna sfioasă ca o fecioară, se ridica tot’maǐ sus pe coasta dealului, urcând a gale suișul, pănă ce, mândră șǐ falnica, își luă zborul, fermecând multe inimi șǐ martoră a multor nenorociri șǐ crime.

Lumina-i albue împrăștia întunerecul șǐ, la rad̪ele-i palide, gândirile păreau maǐ însuflețite de bine, maǐ dătătoare de speranțe; greutățile vieței, chiar suferințele, s’aretau șterse.

Nenorocirea, din care scăpase, îi oțeli luǐ cuconul Todiriță sufletul, îl îmbărbăta să se lupte cu nevoile ce so rânjeau la el. Un gând tainic îi șoptea că are noroc. Ca, dupe o grea boală, prețuia maǐ mult viața. În fața morței nemicuri par necazurile d̪ilnice, iar nevoile șǐ munca, petreceri plăcute.

Ajuns a casă, se simți obosit.

În balcon îl așteptau nevasta șǐ sub-prefectul.

— Credeam, frate, că nu maǐ vii, d̪ise sub-prefectul, strângându-i mâna prietenos.

— Chiar era să nu maǐ viu!

— Ce fel ? d̪ise nevastă-sa îngrijată.

— E o comedie, d-le sub-prefect, n-avem nici o siguranță. În amurgul sereǐ era să me ucidă hoțiǐ.

— Taci, frate! Ce glumesci?

— Ba nu glumesc de loc. De n’aveam presență de spirit, se isprăvea cu mine...

— Dar n’aveai armă ? d̪ise sub-prefectul.

— Ce armă, când hoțul e pe capră ?

— Ce spui ? strigă nevastă-sa îngrozită.

Cuconul Todiriță istorisi cu de-amenuntul toată întâmplarea cu hoțiǐ.

— Așa frică n’am tras, de când sînt.

— Lucru curios, câtă vreme presupuneam numaǐ că-hoțul m’a vîndut, eram mult maǐ îngrijat. Îndată înse-ce primejdia mi s’a făcut vădită, m’am simțit mult maǐ energic șǐ maǐ curajos.

— Îndoeala e maǐ rea de cât însă-șǐ primejdia, d̪ise sub-prefectul. Ei șǐ ce facem cu hoțul?

— Ce să fac ? Mâne îl socotesc șǐ-l dau afară.

— Cum, fără să’l închidem ?

— Ce folos ? Are să tăgăduiască șǐ, la urmă, ce doved̪i am că era înțeles ? făcu suprefectul.

— Bine, dar cele ce le spuseși nu sînt prea de ajuns ?

— Mulțumesc luǐ Dumnezeu c’am scăpat; nu voiu să-mi răsbun.

— Așa face Dumnealui în tot-d’a-una. La noi slugile n’au frică, d̪ise nevastă-sa.

— Îmi place să plătesc reul cu bine. Mâne îi plătesc pănă într’un ban, îi dau șǐ-un bacșiș, șǐ-i d̪ic: «Du-te, Gheorghe, cu Dumned̪eǔ. Nu ești de mine». Nu ve faceți idee, cum îl prostesc pe om, când pentru reǔ îl răsplătesc cu bine.

— Hei, cucoane Todiriță, ia seama: bunătatea d-tale să nu-ți rupă odată capul.

— Câți, fiind rei, nu șǐ-l frâng ?

— Dar eu înnoptez de-a binele, șǐ pățania D-tale nu-mi surâde de loc.

— D-ta nu treci prin pădure șǐ ai militari pe capră.

— Hei, dragă, dar câți dușmani am eu.

— Mai la noi!

— Nu se poate. Pănă’n d̪iuă trebue să fiu în plasă. Am o anchetă: nisce țerani au sărit să’l bată pe perceptor.

— Mulțumesc luǐ Dumned̪eǔ, oameniǐ de pe moșia noastră numaǐ de-așa năzbâtii nu-s’apucă. Se bat cel mult între eǐ.

— Asta-ǐ de petrecere. Nu se poate serbătoare fără bătae. Pofta bună șǐ, te rog, nu uita de ce te-am rugat.

— Me rog, te maǐ îndoesci!

Sub-prefectul ieși, stringendu-le mâna prietenesce.

— Obosit șǐ flămând ca un câne; dar mulțumesc luǐ Dumned̪eǔ că me ved acasă, făcu cuconul Todiriță.

CAP. II

Cuconul Todiriță

Sigur, cu toțiǐ ne interesăm să cunoascem maǐ de aproape pe eroul întîmplărei de maǐ sus.

Cuconul Todiriță Mustea era proprietarul Chindescilor, o moșioară în susul Moldoveǐ.

Om în floarea vârstei: între patru-d̪eci cincǐ-d̪eci de ani.

Bărbat înnalt, bine-făcut, cu fața veselă șǐ deschisă de cât-va timp își lăsase barbă, ceea ce-i dă o înfățișare șǐ maǐ plăcută.

Era din acei oameni, cu carǐ te împrietenesci de la întâia vedere; caracter deschis șǐ inemă de aur.

Mustea, cum am ved̪ut din întâmplarea cu Gheorghe, era de-o bunătate fără seamen. Dînsul nu pricepea cum poate fi cine-va reǔ.

Proprietar sirguincios, vecinic călare șǐ vecinic pe câmp, vedea șǐ povețuia toate cu blândețe șǐ vorbe bune. Pe feciorii boercsci îi sfătuia să fie blând̪i, d̪icându-le:

— «Vorba dulce mult aduce. Cu binele maǐ curând îndupleci pe om la muncă. Cu reul ți-l faci dușman. Șǐ eu cu dușmani nu voiu să am a face. De omul reǔ, taie poala șǐ fugi; cu el nu voiu să am de împărțit nicǐ în clin nicǐ în mânecă».

Șǐ, ce-i drept, sătenii îl iubeau; puțini erau cei carǐ nu veneau să-șǐ facă datoria.

Cu toate astea, afacerile luǐ Mustea nu mergeau de loc strălucit. Reul nu venea din pricina bunătăței, ci di’ntr’o înlănțuire de fapte mult maǐ îndepărtate.

Mustea nu era boer de baștină, ci fiu [...] ce se îmbogățise, administrând moșiile unui beizadea ce sta mai mult la Paris.

Bătrânul se îmbogățise, așa cum se îmbogățiseră mulți în acele vremi vestite de bielșug, cumpărase moșia Chindescii șǐ o lăsase fiului său.

Pămînt bun, cum e mai pretutindeni în nordul Moldoveǐ, dar cam puțină pădure.

Cât a trăit bătrânul, nu l’a lăsat să schimbe o iotă din modul vechiu de agricultură șǐ comptabilitate.

—«Tu, d̪icea bătrânul, îi face cum îi aci, după moartea mea. Comptabilitatea nouă, un moft, ca să te poată înșela maǐ bine !

„Averile marǐ, dragul mieu, s’au făcut pe vremea modei vechi, cu ceǐ tari de vârtute șǐ slăbi de duh. Acum, când nu te poți resufla de cărturari, în loc să te îmbraci, maǐ tare te rupi. Dea Dumned̪eǔ, fătul mieu, să poți păstra cu sciința ta, ceea-ce am agonisit eǔ cu nesciința mea.

Vorbe d’al de astea spunea bătrânul mai în fie-care d̪i, când îșî lua cafeaua în balcon...

Curtea era așeejată pe deal. Cu drag, putea privi moșioara, agonisită prin o viață de muncă șǐ economie.

Satul se întindea maǐ la vale. Nu avea mulțî locuitori: cu vr’o șai-d̪eci de familii, dar avea căsuțe curate.

Bătrânul era poznaș de felul lui : când vedea la vre-un om casa derăpănată șǐ nespoită, îndată trimitea câte-un fecior boeresc cu o traistă de var.

— Bună d̪iua, fele, d̪icea acesta, intrând pe poartă.

— Mulțumim ! respundea femeea înfiptă și presupunea dîn0sa la ce vine omul boeresc.

— Apoi, lele, m’a trimis boerul cu nisce var, d̪ice că să-ți spun că vine d-lui mâne să te învețe a vărui, că poate îi fi uitat.

Femeea înghițea noduri, dar pănă a doua d̪i casa era spoită, ca nouă.

Tot cam așa le făcea la cei ce țineau curțile nemăturate: le trimitea târnuri. Femeile îi prinseseră frică. De venea vre-un om, Dumineca, la curte, neprimenit, boerul îl întreba:

— Măi, omule, ai tu nevastă ?

— Am, cucoane.

— Du-te șǐ-i spune că o să-ți caut eu alta, care să te primenească serbătoarea.

Așa pe încetul se deprinseseră femeile gospodine șǐ mersese vestea că oameni curați ca’n satul Chindesci, maǐ rar.

Cuconul Tudoriță nu putea să iasă din voia bătrânului.

În d̪ilele când n’ăvea de lucru, cuconul Todiriță vâna, megea la oraș, făcea ce-va ștrengării; în colo era băiat bun, ascultător de părinți; nu făcea datorii, ca alți tineri de seama lui.

De la o vreme bătrânul a început a d̪ice că vrea. să-l vad̪ă însurat înnainte de a închide ochiǐ pe’veci.

— Măi băiete! îi d̪icea el, însuratul de tînăr nu strică, șǐ tu, slavă Domnului, ești flăcău tomnatec. Gospodăria merge ea, merge; dar tot se cunoasce că nu-i mâna femeei, care să reguleze șǐ să vad̪ă de toate. Alt-fel era, când trăia biată maică-ta!

Un oftat adânc ridică pieptul bătrânului. Într’o clipă o viață întreagă îi trecea prin minte.

Se vedea tîner; aprig da muncă, muncind din zorii d̪ilei până noaptea târd̪iu șǐ’n cadrul nevăd̪ut al trecutului îndepărtat, îi apărea ca o vedenie scumpă tînăra luǐ soție, sprintenă, alergând, toată d̪iua după ale gospodăriei. Cum trecuseră toate! Năluci ale amintirei, atâta tot! șǐ bătrânul oftă adânc, adăogând:

— Dar când voiu muri șǐ eu, ce va maǐ fi din casa mea ? Nu ! Trebue să te însori, destul ai hoinărit.

— Mă însor bucuros, tată, dar să-mi aleg nevasta după gustul mieu.

— Ved̪i bine, doar tu ai a trăi cu dînsa. De cât ține minte vorba mea: „Surceaua nu sare departe de trunchiu. C’o fi bogată, c’o fi săracă, n’am de d̪is nemic, numaǐ să nu fie di’ntr’un neam reǔ.”

— Ce sînt vinovați copiiǐ de faptele părinților ?

— Nu sînt vinovați, dar e așa. Să nu pomenesci vorbele mele. Eu ți-am găsit fată cu zestre, cu moșie, de neam bun. Ție nu-ți place! Treaba ta. ..

— Ved̪i, tată; omul odată se’nsoară. Și-ǐ bine să-șǐ ia nevasta pe pofta inemeǐ. Alt-fel'se nenorocesc doǐ.

— Ești destul om să pricepi.

— Așa-i obiceiul părinților, să aleagă norori dupe gustul lor; de nu, îndată le scot cod̪i; dacă nu lor, cel puțin mamelor!

— Bre, băiete, să nu te bucuri la femeea prea frumoasă, că n’ai parte de ea.

— Bine, tată dragă, dar de frica asta n’oiu lua vr’o ciumă.

— Așa-i tineretul: succsce vorbele bătrânilor, fără a le adânci înțelesul.

— Tătuță, d̪isese cuconul Todiriță, cum obicinuea să-l numească dezmierdător, fac tot ce voesc, dar să mă lași să-mi iau nevasta pe gust.

— Ved̪i bine că nu te-oiu însura cu de-a sila; un singur băiat am șǐ voiu să fie fericit înnaite de toate.

— Da, tată dragă, voiu lua o fată săracă, dar s’o iubesc șǐ să mă iubească; să ție cu mine la nevoǐ șǐ la năcaz.

— Pe cât ved, tu aî și ales’o.

— Da, am ales’o.

— Spune-i o dată numele, să-nu sciu șǐ eu odorul de noră.

— Matilda Călin, îngânase cuconul Todiriță.

Betrânul încrețise fruntea, încruntase sprîncenile șǐ, clătinând din cap, d̪isese:

— Cine? Fata mazilului den blănar! Cât trăiesc eu, băete, nu voiu să văd asemenea podoabă la casa mea. Mustea nu poate fi cuscru lui Călin. Să-ți iasă din minte asemenea lucru.

— Dar el a murit, tată!

— Eǐ șǐ? Îi trăiesce numele! Eu să d̪ic cuscră femeei lui Călin? Să mă ferească Dumnezeu;

— Uită-te: peste hotar, la Ciuculescu: fată de oameni, cu un petec de moșie. Ia-o șǐ lasă târgovețele; să-și mânânce-n ticnă covrigii. Nu te nenoroci. Să nu vii la vorba mea, dar prea târd̪iu!

— Drept să-ți spun, tată, reǔ judeci. Fata e cum se cade, nu se aude nimic de ea. Nu sciu ce cusur îi găsesc! Curat povestea cu mielul.

— Să me lași în pace.

— Bine, nicǐ eu nu me’nsor.

— Aștepți să mor ! Poate chiar doresci?

— Ba, să me ferească Dumned̪eǔ tătuță, de așa gânduri spurcate...

A ținut cearta un an de d̪ile, șǐ la urmă bătrânul a trebuit să cedeze. Greu poate ținea piept înțelepciunea bătrânească cu îndărătnicia tinerilor.

Cam de voe, cam de nevoe, bătrânul a mers la nunta; șǐ aduse nora ’n casă.

Sigur, își vor închipui cititorii noștri că bătrânul Mustea, din interes bănesc nu vrea să-șǐ lase feciorul să ia pe Matilda Călin.

S’ar înșela. Șǐ de aceea sîntem nevoiți a areta pricina care îl făcuse pe bătrân să se împotrivească la această căsătorie, un an de d̪ile, cred̪ând, în mintea luǐ, că, poate, Todiriță s’o lăsa de Matilda.

Cu tatăl eǐ, bătrânul Mustea n’avea nemic, doar c’a fost prost, și-a pierdut averea șǐ s’a lăsat dus de nas de femee. Nu tot-așa sta lucrul cu femeea luǐ Călin; pățania eǐ o scia tot orașul, ba chiar tot județul.

Oștile nemțesci primiseră ordin de retragere din țeară, după cea din urmă ocupare.

Ofițerii șǐ soldații stătuseră în cartir pe la case.

Femeea luǐ Călin era foarte frumoasă șǐ mult maǐ tînără de cât bărbatul, care pe atunci nu lepădase încă antereul șǐ giubeaua; în schimb, ofițerul neamț încartirat era tînăr, înnalt șǐ frumos.

În asemenea împrejurări era fatal să se întîmple ce s’a întîmplat, va d̪ice filosoful nepărtenitor.

Nu tot așa judecă lumea.

Femeea luǐ Călin s’amoresă de ofițer. În focul dragostei își închipuia că Nemții n’or să maǐ părăsească țeara; șǐ gurile rele povesteau multe. Într’o bună demineață Călin se simți reǔ de țot, în urma dulceței șǐ a păharului de apă, ce lua în fie-care demineață, după obiceiul moldovenesc.

Scăpă, bietul, numaǐ mulțumită untului de lemn șǐ laptelui dulce ce-i dădu grabnic servitoarea bătrână ce avea în casă; cucoana lipsea: ora dusă la primblare cu ofițerul.

Călin pricepu totul, dar avea copii, șǐ maǐ bine ar fi murit de cât să-și facă casa de rîs, să-și dea femeea în vileag. A mustrat’o în ascuns; a amenințat’o cu despărțenia șǐ cu închisoarea. Dînsa a cădut în genuchi, a cerat iertare, jurând că a fost o rătăcire diavolească.

În realitate dînsa, în mintea ei proastă, voia să scape-de bărbat, să pue mâna pe juvaeriui șǐ banǐ, ca să poată fugi cu ibovnicul.

Peste o septămână de la această întîmplare, Nemții primiră chiar ordin de plecare.

Fu o d̪i o adeverată jelanie șǐ nebunie pe multe-femei, nu numaǐ pe a luǐ Călin.

Cele maǐ multe suforiră lovitura iubirei lor în ascuns, nevoind a se face de rîs.

Vre-o d̪ece înse, între carǐ șǐ femeea luǐ Călin, fugiră dupe Nemți, luând din casă banǐ șǐ juvaeruri.

Lungă frontieră, administrația le prinse. Se povestesce că ispravnicul, om hain, spre pedeapsă o hrăni, prin mijlocul verei numaǐ cu pesce sărat ne-dându-le strop de apă.

Femeea luǐ Călin, de rușine șǐ de scârbă, nu dădu pe acasă vre-un an de d̪ile; se surghiuni singură la mănăstirea Verațec, la o soră.

Toate acestea, șǐ multe altele, le scia bătrânul Mustea de la o rudă din oraș.

Acum pricepe cetitorul de ce s’a împotrivit părintele cu atâta înverșunare la căsătoria fiului său cu fata luǐ Călin.

Bătrânii, fără a sci legile complicate ale moștenirei, cunosceau de minune urmările-i nenorocite.

Matilda s’areta blândă șǐ supusă față de betrân; nu prea scia gospodăria nicǐ de oraș, dar încă pe cea de la țeară.

Bătrânul avea o jupâneasă veche, femee bună, pânea-luǐ Dumnezeudînsa scia rostul gospodăriei.

Matilda huzurea de bine: avea tot de-a gata, nimic nu-i lipsea. De la traiul pe sponci din oraș ajunsese-în bielșugul proprietăresei de la țeară.

Destul de pretențioasă, scia să se ascundă în fața bătrânului. Cuconul Todiriță nu putea crâcni nemic, căci bătrânul i-ar fi d̪is: „Singur ți-ai ales’o, băete”.

În gândul ei, Matilda nu-l iubea de loc pe socru-so. Scia dînsa că de mare nevoe o luase noră. Îl privia ca pe un spin în casă, de vreme ce nu putea ea să-și joace cai cum ar fi voit.

Lingușitoare șǐ prefăcută, scia înse să-l măgulească pe bătrân. Acesta, dese orǐ își d̪icea: „Uit’te cum își face omul pecat, judecând copiiǐ dupe faptele părinților”.

Peste câți-va ani bătrânul Mustea odihnea întru Domnul, alături de iubita luǐ soție, în cimitirul de lungă biserecă satului. O cruce mare de piatră'șǐ un grilaj de fier aretau locul unde erau așed̪ate rămășițele pămîntesci ale bătrânilor.

O salce plângetoare îi sădise fiiu-so ca să-l umbrească mormântul, semănat cu flori de mâna nurorei.

Matilda l’a bocit ca pe un adevărat șǐ bun părinte, care, pe patul de moarte, îi dese sfat înțelept: „Să-ți iubesci bărbatul șǐ să fiți credincioși unul altuia...De la căsnicie pângărită D-d̪eǔ își întoarce fața, dragii, miei”...

De jur împrejur se înșirau crucile de lemn ale sătenilor morți: bărbați șǐ femei; tineri șǐ betrîni. Toțǐ înconjurau pe boeri la odihna de veci, cum în viață îi înconjuraseră la muncă.

CAP. III

Seceta

Cuconul Todiriță era acum de mulțǐ anǐ proprietar. Avuse planuri marǐ, dar toate îl cam daseră de sminteală.

Bătrânul par’că luase cu el norocul.

Când credeai că vă fi recolta maǐ bună, atunci eșea maǐ prost: Orǐ ploi cu nemiluita orǐ secetă șǐ alte neajunsuri, carǐ, din an în an, tot maǐ mult bântuiau agricultura.

Anul acesta...în care se petrec cele ce vom povesti, fusese o iarnă geroasă șǐ nu prea îmbrăcată; de aceea grâul nu eșise tocmai bun; ici rar, di’ncolo pârlit de ger «Dar ce” să facem ? dicea cu conul Todiriță : „cu D-Jou nu ne putem bate!'

«De vom avea o primăvară șǐ o vară, ploioase, nu murim de foame? ba maǐ astupăm șǐ câte-va nevoǐ».

Primăvara plouase șǐ nu prea, dar, cum fusese recoroasă, nu se prea simțea nevoia ploei.

Sosi înse Iunie cu arșiți cumplite. Câmpul părea ars de secetă. Grâul, care dase în copt, se îngălbenise peste tot, înnainte de vreme, mărunt la spic șǐ pipernicit la bob.

Maǐ trăgeau, bieții oameni, nădejdea porumbului, așteptând ploaea din d̪i în d̪i.

Până șǐ copiii se uitau mereu la cer, doar ar zări vre-un nour bine-cuvîntat, vestitorul unei ploi mult așteptate.

Dar zadarnic! Spre desnădejdoa mulțimei, cerul era senin șǐ albastru spălăcit.

— O săptămână de nu maǐ plouă, sîntem topiți. Era vorba ce-o aud̪ea de la bătrân până la copil.

— Pentru păcatele noastre ne pedepsescc Dumned̪eǔ! d̪iceau bătrânii.

- Prea s’a făcut lumea rea. S’ar mânca om, pe om; copiiǐ nu maǐ ascultă de părinți; oameniǐ au uitat de Dumned̪eǔ șǐ el ne-a uitat pe noi. El nu bate cu ciomagul, ci cu foc șǐ sabie.

„O să murim de foame șǐ noi șǐ vitele, se văitau oameniǐ desnădăjduiți șǐ neputincioși în fața secetei îndărătnice.

Frunzele verd̪i, late șǐ frumoase, ale porumbului se resuciseră ca nisce funii la arșița soareluǐ. Țerina pe ogoare era roșie cenușe. Pe unele locuri pămîntul crepase adânc de uscăciune însetat, par’că deschidea miǐ de guri, cerând apă dătătoare de viață.

Toate bucatele cătau a jale, a sărăcie; toate spuneau norodului: „Zadarnic, anul acesta nu veți avea parte de noi”.

Toate îți făceau întipărirea dureroasă a copilului bicisnic, fără vlagă, căruia n’ai să-i ved̪i bucuria: îi plângi de milă, văzând cum micuțul se luptă; cum întreaga luǐ ființă plăpândă e dornică de viață!

La imaș jalea te izbea la inemă. Vitele se topeau de foame; le numărau coastele.

Câmpul, din verde, era cenușiu, uscat ca piatra.

Numaǐ scaeții, pe carǐ nicǐ oile nu-i pot roade, se ridică, din loc în loc, falnici. Vitele, când zăreau suflet de om, începeau a mugi jalnic, muget ce par’că întreba: «Ce faceți cu noi? Ne prăpădim de foame.”

Unele vite mai deștepte fugeau din cireada.

Omul se trezea la mijlocul d̪ilei, cu vaca râmând la poarta.

Părea că dobitocul venea să ceară scamă stăpânului de ce îl supunea la cel mai groznic chin: la moarte prin foame!

Pe cât primăvara verdeața câmpiei te îmbărbăta ademenindu-te la viață; pe atât acum priveliștea tristă îți da melancolie, îți areta nevrednicia omenească.

Atâtea făpturi nevinovate trebuiau să sufere, șǐ omul, regele tuturora, părea un pitic neputincios în față naturei înverșunate.

Șǐ tocmai anul acesta, cuconul Todiriță semenase mult grâu șǐ mult porumb!...

Iera într’o Duminecă, la vre-o doue’săptămâni de la întâmplarea cu hoțiǐ.

Norodul tăbarîse ca ne altă dată la biserecă.

Dupe ce preotul isprăvi sfînta slujbă, fruntașii satului îl înconjurară îndată ce eși din altar.

— Iei, ce-i, oameni buni? Așa-i? Când v’ajunge cuțitul la os, v’aduceți aminte că-i o biserecă în sat șǐ-un Dumned̪eǔ sus?!

— Nevoile, părinte, nu ne dau răgaz să ne aducem aminte maǐ des, păcătoșii de noi!

— Acum n’aveți mai marǐ nevoǐ ? Cel ce părăscsce pe Domnul, părăsit va fi de el.

— Părinte, d̪icea un sătean, de nu plouă septămâna asta, sîntem topiți!

— Va trebui să dăm vitele în ogoare, strigă altul: imașul e ca în palmă, mănâncă bietele douițoace pămînt.

— Ce urgie pe noi! Ne-a uitat Dumned̪eǔ, se vede! strigau femeile.

— Dumned̪eǔ o bun, trebue să ne certe ca să nu ne abatăm de la calea sa, d̪ise preotul cu smerenie.

Sătenii nu maǐ erau ca altă-dată, cu fețele vesele șǐ semeți, ci posomorîți negri de groază șǐ superați; deși era un sat de oameni frumoși, nalțl de stat, chipeși, cu plete frumoase șǐ chip ademenitor.

Preotul, tot vorbind cu ei, ajunsese în privdor, șǐ le dise cam aspru:

— Ați uitat pe Dumned̪eǔ șǐ pe mine robul său.

Când am făcut clacă, n’ați venit d̪ece inși în tot. Banǐ, ve cred, n’aveți; dar vorba-i că nicǐ bună-voință nu aveți. Voi m’amăgiți pe mine. Dar pe Dumned̪eǔ, care-i pretutindeni, nu-l vedeți?

Șireți ca oameniǐ din satul ăsta, nu mi-au dat ochiǐ să ved!

Dați cincǐ-d̪eci de banǐ de căciulă șǐ es. Nu-s doar toțǐ pentru mine: să iau lumînări șǐ unt-de-lemn.

— Părințele, dar n’avem; dar vom lua pe secere șǐ v’om da.

— Cine ve crede ?

— Să n’avem parte de ce ne rugăm luǐ Dumned̪eǔ, n-d̪i: de ne dă boierul, venim întins la Sfinția ta.

— Numaǐ de n’ar fi drumul la cârcimă maǐ scurt.

— Fă-ți pomană, părințele, cu noi șǐ- las’ că vom fi șǐ noi oameni.

— Să maǐ cerc șǐ data asta. De la mine trece mereu, de la voi nicǐ odată.

Părintele Biciușcă își neted̪i frumos perul pe cap, își puse potcapul, luă patrafirul, d̪icând dascălului să scoață prapurele, crucea șǐ icoana Maicei Domnului.

Flăcăii se grăbiră, care de care, a duce icoana șǐ prapurele.

Procesiunea porni spre ogoare, la largul câmpului. Biserecuța din margenea satului remase pustie, ne maǐ resunând de cântece șǐ vorbele oamenilor. Părăsită părea șǐ dînsa ca șǐ mormântul boerului betrân, de care puțini își maǐ aduceau aminte.

Ajungând la ogoare, preotul ceti rugăciunea de ploae.

Femeile șǐ copiiǐ bateau mătănii.

Bătrânii făceau cruci d̪icând:

— „Maică a tot milostivă, îndură-te cel puțin pentru pruncii nevinovați! Dă-ne ploae șǐ ne mântue de sărăcie. De n’am greși noi, robii tăi, cum ți-ai putea tu areta nemărgenita bunătate, nesecatul izvor de milă șǐ îndurare?”

La întors, uit’te șǐ boerul venea de la oraș.

— Pe cine ai îngropat, pop’o ?

— Am îngropat seceta, cucoane.

— Prea târd̪iǔ te-ai trezit.

— De, Românul nu se pocăesce, pănă nu-l ajunge cuțitul la os.

Trăsura porni strârnind în urmă nourǐ de praf.

Norodul îșǐ urmă calea, smerit, cu capetele goale. Suferința nevoilor se restrângea pe fețele lor. Cine poate sci ce era în sufletul acestui norod îndurerat ?

Aproape de amiad̪ă, văzduhul părea aprins de arșița înnăbușitoare. Holde șǐ câmpii cătau a jale, a pustiu; nicǐ boare de vent, nicǐ așchie de nori nu se zărea la margenea cerului.

Nu plouase de o lună de d̪ile, dealurile nu se vedeau ca altă dată, înverzind în depărtare, ci roșii, păreau stânci sterpe șǐ pustii.

Desnădejduit, îngrozit, de foamea ce l’așteaptă, plecă norodul spre casă. El, făptura cea maǐ desăvârșită, părea smerit în fața a Tot-puternicieǐ neîndurate...

Fie-care își punea mereu zadarnica întrebare:

„Ce ne facem de nu ploua șǐ septemâna asta? Pier vitele de foame șǐ sete. Seacă fântâni șǐ pâraie.”

Seceta, aducătoare de neagră sărăcie, era stăpână neturburată...

Norodul smerit se închinase Duminecă, rugând cu lacrimi cerul să aibă îndurare.

Luni, de cu noapte, fetele din sat furaseră un știubeiu șǐ-l daseră pe iaz. O babă le încredințase că dupe această jertfă, dată pe apă, trebue să ploae. Altele, învățate de babe, făcură o păpușă, apoi, plângând șǐ bocind, o îngropaseră la hotar, cu deplină credință că seceta va înceta.

În satul de alături, oameniǐ, într’o clipă de desnădejde, uciseseră în bătăi un cărămidar, presupus c’a legat ploea cu vrăji. Duși la cercetare; unul din eǐ respunse:

— Eu l’am bătut. Faceți cu mine ce voiți. De cât să moară o lume de foame, maǐ bine un nelegiuit ca el..

— De unde sciți voi c’a legat ploaia? d̪ise subprefectul.

— Ne-a spus baba Dochița, că, de când lumea, cărămidarii leagă ploaea.

— Ce le pasă lor de sărăcia noastră! Să tragă alții, minte, să nu somai apuce de pozne diavolesci.

Sub-prefectul îl puse în fața cadavrului, vînet tot de ciomege: peste cap, peste față, peste trup era bătut mer.

— Cum ai putut tu să bați un om până la moarte?

— Par’că numaǐ eu! îngână, ved̪end cadavrul. Toțǐ l-am bătut. Fie-care credea că de doue-treǐ ciomege n’o maǐ pieri un soiu reǔ ca dînsul.

— O să faceți pușcărie.

— Să trăiți; om face, dacă dă legea. Dar par’că n’ar fi drept pentru un dușman, care n’a avut milă de o lume, să fim noi osândiți.

— Nu trebuia să faceți singuri dreptate.

— Să trăiți, Măria Voastră, strigă un betrân, până să faceți Dumnea-Voastră formele, noi ne prăpădeam.

— Eu ve spun că reǔ șǐ fără cale ați făcut.

Toțǐ cei învinuiți erau cu fețile senine, ca șǐ cum ar fi împlinit o sfîntă datorie.

Dupe mintea lor ora cea maǐ neauzita nelegiuire să scii pe cel care-i pricinuitorul atâtor nenorociri, al foametei mistuitoare, șǐ să-l lași nepedepsit.

De aceea, într’un moment de furie șǐ superstiție, năvăliseră la cărămidărie, dărâmaseră șǐ stricaseră tot.

Furia selbatecă șǐ-o versară asupra singurului om ce se afla acolo.

— L’am rugat cu binele să deslegc ploaia. De ce n’a voit? adaose unul di’ntre oameni.

— Dar voi îl credeți maǐ mare de cât Dumned̪eǔ? adaose sub-prefectul.

Românii nu d̪iseră nimic. Tăceau, dând din cap desnădejduiți, dar remăneau tot în credințele lor.

Ploaia mântuitoare, înse, nu se zărea.

CAP.IV

Visita

Cucoana Matilda, îmbrăcată într’o rochie subțire de batiste mauve, sta în salon de vorbă cu sub-prefectul șǐ cu Iliescu, funcționar la tribunal.

Cuconul Todiriță era om primitor: Îl poftise pe Iliescu, care era vânător să vie la vânat pe moșie șǐ să se abată pe la curte.

— «Te rog să viǐ; îmi faci mare plăcere mie șǐ nevestei», era vecinicul refren al luǐ Mustea de câte orǐ îl întâlnea. Cucoana Matilda îi șǐ d̪isese să nu-l mai poftească atâta; o întră omul la prepus că-l vânează pentru soră-sa Maria, care sta la dînsa.

Soarele ard̪etor începuse a înfierbînta văzduhul.

În salonul, cu ferestrele deschise spre grădina umbrită de copaci marǐ, totu-și căldura înnăbușea de-ajuns. Din când în când numaǐ un venticel recoros adia de pe iaz.

Salonul era maro, mobilat nu luxos, dar îndemânatec.

Perdelele lungi de damasc verde aretau că’s de pe vremea bătrânului. Jilțuri, șǐ canapele, maǐ mult ademenitoare la odihnă, de cât cum sînt ad̪i.

La o parte o masă de jucat cărți, părăsită de mult sta de formă. În mijloc altă masă, frumoasă de nuc, cu cele trebuitoare pentru fumat. Peste tot împletituri albe, elegante, lucrate de domnișoara Maria. Lungă fereastra ce dă în grădină, stă deschis un piano.Pe jos covoare frumoase de'țeară. În păreți câte-va tablouri, între carǐ un portret al beizadelei.

Fala salonului erau doue oglind̪i de Veneția, remase din vechea mobilă a bătrânului. În ele cucoana Matilda își mlădia talia.

Din toate numaǐ la acestea ținea Matilda. Pe celea-lalte, de ar fi fost la voia eǐ, de mult le-ar fi schimbat.

Cuconul Todiriță cu drag îi împlinea toate caprițiile, dar anevoe s’ar fi înduplecat să schimbe mobila veche: era de la betrân șǐ’i era scumpă.

Fie-care jeț, fie-care scaun avea amintirea luǐ. De câte orǐ, stând singur. În salon, Mustea nu vedea par’că aevoa pe betrân, stând pe jeț, orǐ culcat pe vre-o canapea, povestind vre-o istorie tristă orǐ hazlie din trecut!

Cuconul Todiriță fusese singurul copil, foarte resfățat de părinți, șǐ, în schimb, îi iubea foarte mult. Când muri bătrâna, credeau că vor nebuni de jale șǐ urît; nu era scară să nu meargă la mormînt să-i ducă flori, tămâie șǐ luminări.

Ceasuri întregi tatăl șǐ fiul vorbeau despre bătrână, își aminteau de sfaturile șǐ vorbele ei.

Adese-ori bătrânul, voind să facă vre-un lucru, îl întreba pe fiiu-so:

— Todiriță dragă, oare cum ar fi d̪is maică-ta să facem ?

Tînerul respundea, cu siguranță, care ar fi fost voia maică-sa.

Betrânul nu schimba nicǐ e iotă, par’că cred̪înd că-i sfatul iubiteǐ luǐ soții.

Așa fiu nu se despărțea lesne de tot ce-i aducea aminte de părințiǐ iubiți.

Blând șǐ bun, cum era Mustea, nu voia să lovească nicǐ dorința Matildei de a mobila din nou salonul: mereu amâna din toamnă în toamnă, când vor avea o recolta bună.

În anul din urmă spusese hotărît că va schimba mobila, când le va fi fata mare; acum pentru cine s’o schimbe ? Cucoana Matilda stătu câte-va d̪ile mânioasă, șǐ-i trecu...

Musafiriǐ din salon erau Iliescu șǐ sub-prefectul, poftiți la dejun.

Iliescu, îmbrăcat în haine de catifea maron, anume pentru vânat, șǐ cu botforǐ lungi de lac, înnalt de tpt, cu perul negru șǐ creț, cu mustața resucită, avea aerul unui don-juan. Ce te lovea la el erați ochiǐ mici, strălucitori, bătând în galben ca la vulpe.

Iliescu făcea parte din acei oameni îngâmfați, carǐ își dau aere că sciu tot șǐ pot orǐ-ce; tip nesuferit bărbaților, dar foarte simpatic femeilor.

De câte orǐ trecea pe lungă oglindă, își admira statura șǐ-șǐ sucea mustața.

Mândru șǐ doritor de a ajunge cât maǐ sus, avea talent deosebit de a aduce mereu vorba despre președințe șǐ de a se lăuda că-i iubit de acesta șǐ mereu poftit acasă.

La asemenea laude sub-prefectul, căruia nu-i torsese maică-sa pe limbă, îi respundea:

— Te-a scăldat moașă-ta cu năvalnic, măi Iliescule.

— Parole-d’honneur, ved̪i pe alțiǐ lingușindu-se, gud̪urându-se șǐ în schimb capetă lovituri de picioare; eu, mereu cu capul sus, șǐ toțǐ se dau în vent după mine.

— Ce’ți spun eu! Ai lipici! d̪icea sub-prefectul zâmbind ironic.

Cu toate cusururile, Iliescu era băiat hazliu, glumea cu d-ra Maria, cu doamna, îl hărățea pe Newton, eredinciosul caseǐ.

Cuconul Todiriță privea pe Iliescu cu ochi buni, gândind: «De unde scii ? O fi partidă bună pentru Maria. E băiat cu viitor; Maria, fără zestre, nu se mărită lesne».

Iliescu ghicea gândurile celor de casă, șǐ se folosea venind cât maǐ des. La masa întinsă șǐ bogată nu tre-foue multă poftă.

— Dar întârd̪ie cuconul Todiriță, d̪ise Iliescu uitându-se-la ceas.

— Ai flămânzit, d-le Iliescu ? d̪ise Matilda compătimitor. De, pecatul d-sale de a uita de cei de-acasă, când merge încotr-va.

— O să-i iau apărarea, d̪ise sub-prefectul Muntenescu.

— Ved̪i bine. Corb la corb nu scoate ochii, d̪ise. Matilda, zâmbind.

— Când te prind̪i în vârtejul afacerilor, uiți de oualele cucoanei.

Cucoana Matilda, înțepată foc, respunse:

Vrei să d̪ici de ale bucătăresei, d-le Muntenescu.

— Me rog, respectcle mele, dar oalele sînt ale Cucoanei, nu le poți lepăda. Trebue să te ții de ele. Trebue să le ții de coadă.

— Eu? M’a ferit Dumned̪eǔ: nicǐ nu le-am ținut, nicǐ nu le-oiu ținea!

Spre a scurta vorba, d̪ise fetiței:

— Puie’o, du-te, ved̪i nu vine papaea?

Fetița, sprintenă, se răpeeji afară, d̪icând:

— Newton, hai șǐ tu cu mine.

Iliescu, oprindu-se din primblare, s’așed̪ă pe un scaun lungă Matilda șǐ d̪ise obidit:

— Se usucă prepelițele mele, cuconiță.

— N’ai grijă, Casandra e meșteră. Ține să-ți intre în voie. M’a întrebat cine le-a vânat: cuconașul cel oacheș? d̪ise Matilda.

— Te crede că-i ești ruda, d̪ise sub-prefectul.

— Te’nșeli, nu’s neam de boer, făcu Iliescu spre a-și răsbuna pe Muntenescu, care se pretindea de neam.

— Nimeni nu poate garanta de origina luǐ; vorba cântecului : «La donna e mobile».

— Iar începeți a critica femeile, sfinților? zise Matilda.

— A! cuconiță, pentru Domnia-Voastră, respectele mele. Nu veți tăgădui înse că sînteți fiicele Evei șǐ doar dînsa a pricinuit căderea neamului omenesc.

— Proastă recomandație ve faceți. Adam orǐ era prost, orǐ a voit să se lase înșelat.

— Da! mulțumită luǐ, sîntem cu toțǐ robii patimilor șǐ jucăria femeilor...

— Sărmanii candid̪i!

— Ați fost orǐ nu aliata Satanei în opera de cădere a omenirei?

— Fecioara Maria ne-a șters păcatul; numaǐ cu-prostia luǐ Adam cum remâne?

— Muntenescule, pune-o în sac, d̪ise Ilieseu.

— Să lăsăm gluma șǐ-o rog pe cuconița să fie sinceră, să mărturisească singură, dacă în căsnicie, maǐ tot-de-auna când nu merge, nu-i femeea de vină?

— Tocmai fiind-că sînt sinceră, am să-ți spun că-i din contra fie-care bărbat are femeea ce merită.

— Spusa Domniei-tale e foarte adeverată, dar ea nu schimbă întru nimic pe-a a mea. Femeile au fost de treabă de frică, șǐ carǐ au fost; dar, cu educația de ad̪i, cu libertățile reǔ înțelese șǐ nepotrivite cu moravurile noastre, ne-am dus dracului:

— Ești prea pesimist, d̪ise Ilieseu.

— Da, Domnia-Voastră sînteți de moda nouă, nicǐ n’ați avut nicǐ n’o s’aveți cultul familiei. Șǐ nicǐ n’avețǐ de unde’l avea, fiind-că n’ați ved̪ut o familie cum era a bătrânului Mustea, de-o pildă.

— Sigur, femeea săruta mâna bărbatului, seara șǐ demineața, d̪ise Matilda ironic.

— Da, îmi aduc șǐ eu aminte de o mătușe, care d̪icea bărbatu-so bădiță. Ha! ha! ha! frumoase idealuri! d̪ise Hiescu.

— Era dragostea întrunită cu respectul; familia era socotită un lucru sacru, bărbatul era respectat.

— Vorbesc! ca din carte, nene, las’o încurcată, d̪ise Hiescu plictisit.

— Da, tînăra generație, nu vă convine adevărul.

La voi ad̪i însurătoarea e zeflemea. De aceea la tribunal ved̪i maǐ multe divorțuri de cât căsătorii la starea civilă.

— Erai bun de Vlădică; domnule Muntenescu. Nu uita de pensia alimentară; aceea m’âmusă pe mine.

— Nu-i vorbă de amusat e lucru ce-ți dă de gândit: obiceiul se întinde șin-popor! maǐ de mult țeranul d̪icea: „însurătoarea, fătul mieu, nu-i măr să-1 musci șǐ să-l arunci. A-d̪i îți vorbesce șǐ el de «divorț.».

— Vrei să stea lumea pe loc? Se civilisează oameniǐ! d̪ise Matilda.

— Adecă luăm din civilisație ce-i maǐ reǔ. În occident rar se văd divorțuri.

— De ved̪ut răul nu-i greu: pricina șǐ leacul sînt maǐ anevoe de găsit, d̪ise Matilda.

— Pricina? Educația greșită a femeei. Bărbatul, când se însoară e de bună credință, el vrea să aibă mamă la copii, gospodină șǐ tovarășă; dar cele maǐ multe nu vor să-șǐ îndeplinească datoriile. Pentru dînsele bărbatul e un bancher, dator să le dea fără socoteală, căsnicia o socot robie.

— Sigur, vorba Dumitale, femeea să ție oala de coadă d̪ise Matilda.

Tot maǐ bine de cât să se ție de intrigi. Să am o fată, iașǐ da educație în casă. Să fie în puterea mea, așǐ închide toate pensionatele atâtor «marchands de soupe». Maǐ reǔ ne smintesc fetele. Am nisce nepoate: când vin acasă, numaǐ vor să pue mâna pe nemic; toată d̪iua fac poesii, cetesc romane. Ce soții, ce mame vor fi?

— Dar ce vrei să facă, pentru Dumned̪eǔ, să spele vasele? d̪ise Matilda.

— Cum, la gospodăria de țeară n’are ce face o femee ? O să le mărite după un arendaș orǐ dupe un proprietar mic; n’au să aibă ce lucra ?

— Frumos ideal pentru bietele fetei d̪ise Matilda

— Bine de noi ăștia de la oraș, n’avem asemenea griji, făcu Iliescu...

— Bine v’am găsit sănătoși, zise cuconul Todiriță, intrând vesel, urmat de Puica șǐ de Newton.

— Bine ai venit Sănătos. De maǐ stăteai mult, murea Iliescu de necaz ca pițigoiul; i se usucă bunătatea de bâtlan.

— Iar ai vânat ? O să te dăm în judecată. Bine, subprefect ești d-ta, să ți se calce legea sub nas ? Pii! Ce căldura! Ce praf! Mi-i foame șǐ nicǐ prea, dar de sete mor. Oare sifon maǐ avem, dragă ?

— Nu sciu, întreabă pe fecior.

Plecară cu toțǐ la masă. Sofrageria era cu ferestrele în grădină, umbrite cu dud̪i stufoși.

Mirosul de iarbă cosită, adiat de vânt, aducea o recoare plăcută.

Odaia, mare. Se puteau așed̪a în ea mese pentru cincǐ-d̪eci de persoane. În mijloc o masă de stejar, la o parte un bufet sculptat frumos în care se vedea argintăria veche, remasă de la bătrân, împreună cu bogatele servicii de cristal. Fața de masă, șervetele, erau țeseturi de casă; toate de la bătrâna, care lăsase lății pline cu pânzeturi șǐ velinți de toată frumusețea.

Bucatele, nu luxoase, dar din bielșug, ca la țeară: fripturi, oue, smântână, brânză șǐ unt de-ajuns.

Iliescu fusese la exposiția din Paris, nu pentru a studia ce-va folositor, ci, ca mulțǐ gură-cască, mersese doar să stringă material de vorbă pe d̪ece anǐ. Oameniǐ de teapa luǐ Iliescu n’au cugetarea lor propie, șǐ, dacă n’ar vedea lucruri concrete, n’ar putea deschide gura.

— Halal de viața de la țeară! Aer curat șǐ poftă de mâncare, d̪ise Iliescu.

— Șǐ bucate din bielșug, adause sub-prefectul.

— Atâta ar maǐ lipsi să n’avem nicǐ ce mânca pe lungă atâtea alte necazuri, d̪ise cuconul Todiriță.

— Târgoveții cred că la țeară câte doare zboară toate se mănâncă. Pardon, Iliescule: nu-i alusie la bâtrân.

— Poate să fie, că nu mă super.

— Șǐ bine faci.

— Ved̪i, cucoane Todiriță, la țeară ai lucruri naturale; în oraș, maǐ ales în orașele marǐ, tot e falș. Am stat o lună la Paris, credeam că mă ia dracul.

Tot e artificial. Îți dă, bună oară, lapte, dar cred̪i că-i lapte ? Așǐ! Scrobeală goală.

Untul e margarină curată; cafeaua, vinul, piperul! Falșe! Ce vrei, nene, au fafșificat pănă șǐ ouăle!

— Dar, carnea, puii, șǐ eǐ sînt falși? d̪ise sub-prefectul.

— Carnea e de cal. Orașul falșificărilor, nene, nemic natural!

— Dar sexul frumos, Iliescule ?

— A ! Maǐ cu seamă el e complect falș, făcu Ilieseu, rid̪end vesel c'a făcut o vorbă de spirit.

Poftim ce unt galben șǐ bun, poți să daǐ o sută de francǐ la Paris că nu-l găsesc.

— Apoi să nu mori de necaz ? La Capșa aduc unt din Paris, d̪ise Mustea.

— Așa sîntem noi Românii! ne desprețuim singuri roadele noastre bine cuvîntate, d̪ise Muntenescu.

— Cum să înflorim noi agricultorii, când productele noastre sînt disprețuite în chiar țera noastră? Nu m’așǐ mira ca mâne-poimâne s’aducă șǐ grâu străin. Nu le-o maǐ plăcea al nostru

— Ce s’aducă ? Dar nu s’aducea pănă maǐ anii trecuți în Bucuresci făină din Pesta? Ne vindeau Ungurii grâul nostru prefăcut, par’că făina noastră de Botoșani n’ar fi cea maǐ prima ? Fideaua șǐ macaroanele de Galați se vînd sub firma că’s de Pesta, d̪ise Muntenescu.....

S’a adus friptura;

— A bravo ! Prepelițele pentru noi, bâtlanul pentru Ilieseu; vânătorului se cuvine partea leului, d̪ise sub-prefectul.

— Te-a luat reǔ în antreprisă Muntenescu, făcu Mustea.

Luară fie-care câte o prepeliță. D-șoara Maria puse întreg bâtlanul înnaintea luǐ Ilieseu, d̪icând:

— Poftim, ia ca di’ntr’al Domniei tale, d-le Hiescu.

Hiescu, zâmbind silit:

— De lepedat n'o fi el. Vorba Rusului: șǐ toporul ie bun cu borș, dacă-i pui ce-i trebue. Aspect ved că are frumos.

— Asta-i meritul bucătăresei, nu al vânătorul, d̪ise Muntenescu.

Hiescu tăie o bucată de picior șǐ, cam îndoelnic, o vârî în gură.

— Aci e arta, Iliescule. Să te ved cum îl mesteci.

Ce-i drept, greu se poate închipui ce-va maǐ câlțos, șǐ maǐ anevoie de mestecat.

Hiescu, de voe de nevoe, înghiți o îmbucătură, dar nu mergea, îi sta în gât.

— Merge anevoe, Iliescule, dar cu puțină bunăvoință îl mănânci tu.

— Nu-i reǔ. Pe o carne cât de bună, când o mănânci întâia-șǐ dată, îți vine nu sciu cum; așa am pățit’o cu broascele la Paris.

— Eǐ bine, acelea erau artificiale; dar ved̪i bâtlanul e natural, bâtlan pur-sang, d̪ise Muntenescu.

— La urmă, fire-ar al Naibei de morar, doar l’am întrebat: «moșule o bună la mâncare paserea cea de colo?». «Bună d-le, bucățică împărătească» mi-a d̪is.

— Nu-i dat fie-căruia târgoveț să înțeleagă spiritul țeranului. Șǐ-a bătut moșneagul joc de tine. Dacă erai maǐ fiu la pricepere, înțelegeai dupe intonație câte ia în rîs, făcu suprefectul.

— Așa reǔ nu-i el.

— Cel puțin ești sigur că-i bâtlan. Autentic, garantați.

— Puteți gusta, doar e o pasere ca toate paserile poftim cuconiță, domnișoară, de hatârul mieu.

— Merci, d-le Iliescu, nu facem haz de trufandale, d̪ise Maria.

— Scii ce, Iliescule ? tot te iubesc președintele; du i-l present.

— Maǐ curend l’așǐ duce morarului, să i-l vâr cu sila pe gât.

— Dacă vrei să maǐ capeți șǐ salată pe lungă friptură, du-te. Pe mine să nu mă chemi. Din mâna morarului nu te scoate nicǐ dracul, cât e de drac.

— Poate șǐ D-tale ți-e frică de el?

— Se prea poate! făcu sub-prefectul. O să remâi proverbial, d-le Iliescu, cu bâtlanul d-tale, d̪ise cucoana Matilda.

— Șǐ d-ta, cuconiță, me maǐ amăresci? d̪ise Hiescu privind’o galeș.

— De! Cum șǐ-o face omul, nu i-o face nicǐ dracul! făcu sub-prefectul.

— Las’o încurcată, nene. Admirabil vin aǐ, cucoane Todiriță. Vechiu trebuie să fie! Un vin asemenea am beut numaǐ la un arhimandrit de la mănăstirea Neamțului, un unchiu dupe mamă...Bine trăesc șǐ călugării!

— Mănâncă șǐ beau! Asta e fericire ? Viața fără emoții, fără luptă d̪ilnică, pentru mine, nu face doue parale, d̪ise Muntenescu.

— Cine te crede, nene? d̪ise Iliescu.

— Fie-care are alt ideal de viață. Pe bietul tata îl ruga acum în urmă vlădica de la Zagavia să meargă să-i ție de urît măcar vre-o lună. «Eu la mănăstire? Să n’am nemic de făcut?! nicǐ legat nu me ții», d̪isese bătrânul.

— Atârnă șǐ de temperament. Iliescu, bună-oară, s’ar face stareț....la Gafton, la maici, d̪ise Muntenescu....

Cafeaua au trecut s’o ia în salon. Maria a început să cânte la piano.

— Iliescu, îndatoritor, a făcut pentru toțǐ țigări. Pe aici, ved eu, habar n’aveți de dietă, d̪ise Hiescu.

— Bravo ! vânător te sciam, dar doctor nu ! Spune ce rețeta vrei să ne daǐ, d̪ise Muntenescu.

— Păi! dupe masă nu-i bine să stai, trebue să te primbli cel puțin o jumătate de ceas.

— Asta tot la Paris aǐ aflat’o ? Eu, din contra, dupe masă stau un ceas șǐ pe urmă încep munca.

— Bună trebue să fie zmeura! Cuconiță, nu mergi ? Ne primblăm puțin șǐ-o gustăm.

— Coaptă o fi orǐ nu; dar artificială te asigur că nu-i. Astea sînt fructe pentru copii șǐ cucoane. Mergeți răpede, Puica le culege toate.

— Eu nu’s cucoană șǐ-mi place.

— Ești copil.

— Moroi de compliment.

— N’aǐ pentru ce.

— Să trimet feciorul; el culege, maǐ curând, d̪ise Mustea.

— Așa!! N’are haz! Când o culegi singur, e maǐ cu gust. Cuconița, d-șoara, nu me întovărășesc? Să nu me pierd singur!

— Lucrul bun nu se pierde, d̪ise Muntenescu.

— Maria se făcu că nu aude; Iliescu eși cu cucoana Matilda.

— Uf! am scăpat, d̪ise Muntenescu.

— E cam fălos, dar ne maǐ ține, de urît.

— Ce taclagiu! Nu l’ași primi în casă, Doamne feresce!

— Am atâtea afaceri pe la tribunal șǐ e îndemânatec. Ce face el, ce drege, îndată îți pune treaba pe roate. Scii, pun moșia la Credit ?

— Ce să faci ? merge prost șǐ agricultura.

— Nu prost, dar infam.

— Munca la noi se d̪ice că-i eftină, dar, fiindcă-i prost făcută, mă crede că-i maǐ scumpă. Exportul, ce să-ți maǐ spun, că-l scii. Maǐ adaogă-i foncierele atât de urcate șǐ maǐ fericesce-l pe agricultor.

— A-d̪i trebue capital, să poți exploata o moșie cu folos.

— Alai e vorbă ? Mașini, semințe bune, vite de rasă, toate cer banǐ.

— Șǐ la noi baniǐ sînt scumpi. Ne exploatează străiniǐ.

— Bună oară eu, nu muncesc pentru procente ?

— Ba eu am arendat petecul de moșie al nevestei.

— Bine aǐ făcut! Pe mine procentele m’au ucis. Mă doare inema că pun moșia la Credit, adecă me fac vechil, cu alte cuvinte, dar n’am ce face.

— Trebue protejată agricultura, alt-fel ne ducem dracului șǐ, voi proprietarii, nu înțelegețǐ, nu ve uniți să faceți un partid puternic.

— Să me cred̪i, nu-i de-ajuns. Nu-i vorba numaǐ de noi, marii proprietari, trebue gândit șǐ la nemernicul de țeran. Tu mă scii că nu’s di’ntre proprietarii rei; îmi iubesc sătenii, dar nu merge. Țeranul e rutinar; nu te ascultă, nu pricepe o muncă maǐ sistematică.

— Școala trebue să le deschidă capul.

— Eu țin obiceiul tatei. Nu fac politică, dar cer de la guvern să aibă oameni cinstiți șǐ să' gândească șǐ la noi. Doar în țeara asta agricultura e totul. Apoi bine, nene, pănă acum s’a făcut totul pentru orașe, nemic pentru sate.

— Asta n’o poți d̪ice. Drumurile de fier, șoselele, administrația, bună-rea, tot, socot eu, e ce-va pentru agricultură.

— Ce-va nu-i de ajuns, d̪ise c. c. Todiriță.

— Explică-mi d-ta un lucru. Cu toată nevoia țeranului nostru, avem lipsă de brațe. Am angajat cincǐ-zecǐ de mazuri la secere.

— Nu-i minune, frate ! Munca agricolă e foarte deosebită de alte, munci: ține câte-va luni. Când aǐ d-ta nevoe de brațe, țeranul are de lucru la ogorul său. Ar trebui mașini.

— Șǐ aici e anapoda. Închid̪i miǐ de francǐ în mașini șǐ lucrezi cu ele jumătate de lună pe an.

— Un lucru, frate, e sigur; noi nu putem fi popor bogat câtă vreme muncim atât de puțin.

— Cum puțin ? d̪ise Mustea răstit.

— Să ved̪i. Noi, ca popor agricol, muncim foarte puțin comparativ cu popoarele, carǐ, pe lângă agricultură au șǐ industrie mare.

— Asta-i paradoxal.

— Îmi pare reǔ, frate, că nu gândesc! Se d̪ice mereu că țeranul nostru muncesce, dar, dacă vei aduna ceasurile de muncă di’ntr’un an, cu păcat, nu muncesce maǐ mult de o sută de d̪ile pe an. Atunci te’ntreb: se poate să fim tot atât de bogați ca poporul industrial, care muncesce anul întreg? Cum vrei să putem sta în rândul popoarelor bogate?

— Noroc că țeranul nostru șe mulțumesce cu puțin, — d̪ise Mustea.

— Di nenoroc, nu noroc.

— Alt reǔ maǐ mare e că s’a început camăta la sate. Șǐ ce camătă ? Sută la sută, ce-va de spăriat.

— Mie’mi spui ? Scii că pe cojocarul de la Călinesci l’au ucis ? Se presupune că unul, pe care’l calicise cu cameta.

— Țeranii sînt rei șǐ răsbunățori.

— Ca orǐ-ce om maǐ simplu: el n’are răbdare să aștepte dreptatea legei, d̪ise Muntenescu.

— Eu văd un lucru: țeranul sărăcesce șǐ cu dînsul șǐ noi. Care-i pricina, Dumned̪eǔ o scie.

— Ar trebui o anchetă severă de economiști pricepuți.

— Uit’te, era să uit. Aǐ dat ordin primarului să-mi scoață oameniǐ la secere?

— L’am îndrăcit, d̪ice că șǐ d-ta ești de vină; îi lași prea moale.

— Mi-e milă de eǐ șǐ mă doare de mine. Le-am d̪is să-mi trimeată femeile șǐ fetele la secere; iar bărbații să meargă la prășitul lor.

— Sînt anapoda, frate; cum ți-or afla slăbiciunea, că ești moale la inemă, s’au dus boii dracului.

— Copiǐ, betrânǐ! Sciu numaǐ de frică.

— Drept, aǐ avut șǐ un primar moale de tot, d̪ise Muntenescu.

— Să ne ferească Dumned̪eǔ a maǐ face socoteli șǐ anul acesta cu dînsul. De oameniǐ miei n’am grijă, eǐ sciu că nu-i înșel c’un ban, dar erau vre-o câți-va de la Leahul milionar. Ce mi-a tras cu eǐ sufletul! De câte-va orǐ i-am scos afară.

— Te cred, ’mi dau sufletul pănă scoate oameniǐ la șosea. Dar n’am ce-i face: e protejatul luǐ Vasiliu de alături...

— Eu nu-i cer părtenire, să me ferească Dumned̪eǔ! O singură dată am prins pe vătav că măsura falș. I-am hotărît: «Ascultă-me, fie luǐ acolo, eu nu voiu să mă fac milionar, calicind satul. Sărac, dar curat»

— Ce zgârie brânză și Vasiliu! Pentr’un car de fân șǐ câte-va chile de ovăs, vrea să-i fiu vătav! d̪ise Muntenescu.

— Dar cu omul cel mort din bătaia tâlharului de Negru, ce s’a făcut ?

— Ce să fac ? E chip să’ți faci datoria ? Are proptele șǐ pace!

— Ce talent de a se îmbogăți au, domnule, străiniǐ

— Iscusiți! Au credit în străinătate, la băncile șǐ societățile lor, de unde li se dau banǐ, cât le trebue, în condiții bune, aproape de pomană. Or să ne cucerească economicesce.

— Așa-i, frate. Mie, când îmi trebue o mie de leǐ, trebue să bat la ușile tuturor bancherilor șǐ mă numesc proprietar!

— Ce te numesci? Doar ești.

— Pe când un străin găsesce credit, când vrea...

— S’a luat taclagiul de Iliescu cu vorba; îi face capul cucoanei călindar.

— Las că-i bine; alt-fel mi-l face ea mie. Ar vrea s’o trimet la Franzensbad!

Timpuri de primblări sînt a-d̪i, când eu, pănă găsesc o mie de leǐ, mă căciulesc la toțǐ cămătarii? Șǐ doctorul e de vină! Ca să intre în grațiile cucoanei, îndată o trimite la băi! Mie de asta-mi, arde ?

— Dar de vre-o cincǐ anǐ anǐ merge întruna ?

— Așa sînt femeile: îți crapă măseaua de necaz, șǐ ea nu-ți crede; de-aǐ cedat odată, ești pierdut.

— Drept, nevestei șǐ copiiilor nu-i bine să le intri în voe.

— Când te-aǐ însurat, aveai încă seu de la betrânǐ.

— Bietul tata! Par’că a luat cu el norocul în mormînt. Dar ai crezare la femee?

— Femeea e ca șǐ calul; orǐ îți îți ia frica, orǐ i-o da. Cu bine, Cucoane Todiriță. Respectele mele cucoanei. Merg la primărie să ved ce boroboațe mai găsesc pe acolo.

CAP. V.

Matilda

Cucoana Matilda era di’ntr’ acele femei, carǐ’ vor cu orǐ-ce preț, nu numaǐ să’placă, dar să șǐ robească inemile bărbaților. Îi plăcea să fie măgulită șǐ să-i facă bărbații curte; alt-fel îi numea mojici, reǔ crescuți.

Femeea luǐ Muntenescu o cunoscea bine, de aceea nu voia să facă nicǐ un chelemet cu ea.

Matilda maǐ n’avea prietene: cucoanele moșierilor de prin prejur se țineau maǐ nobile de cât dînsa; iar cu altele se ținea ea maǐ sus.

Ca să-i ție de urît, o luase la dînsa pe soru-sa Maria, cu care vorbea adesea șǐ-și areta principiile.

— Față cu bărbații, d̪icea ea către Maria, trebue șă fii mândră șǐ, chiar când n'ai dreptate, să nu te lași învinsă.

De la o vreme, presupunând că Maria ar avea oare-cari înclinări pentru Iliescu, îi d̪ise:

— Chiar de-ai iubi un bărbat, nu trebue să-i areți luǐ patima ta; prin asta ai pierde orǐ-ce farmec. O fată nu trebue să sară în gît bărbatului la cel maǐ mic semn de dragoste. O femee, fie chiar urîtă, poate robi un bărbat, dacă scie să-i fure mintea.

Cât despre Iliescu, te sfetuesc să nu-l eǐ în serios; e prea flușturatec șǐ tu prea serioasă. Ar fi o nenorocire să-l iubesci.

— N’ai teamă, țațo; nu-l iubesc. De o vreme îmi e chiar antipatic; ved eǔ ce vânează el.

— Te sfetuesc de bine șǐ te rog să nu fiǐ obraznică, adică cum vine vorba asta că ved̪i tu ce vânează?

Maria era deprinsă cu asemenea certe, de aceea tăcea.

Matilda fusese fată săracă, se măritase spre a-și asigura viața, nu din iubire. Încă din pension spunea colegelor că se va mărita din interes.

Povețele date Măriei nu le urma de loc față de Ilieseu; mereu îi făcea ochi dulci șǐ areta maǐ mult de cât o simplă cochetărie femeească.

Matilda era din acele femei menite a cădea pradă iubirei la vârsta de mijloc, atunci când patima nu maǐ cunoasce mărgeni șǐ-i soră de aproape cu nebunia.

Drept, la început, Matilda cercă să se lupte în potriva ademenirilor.

Curtea luǐ Ilieseu o lua în rîs; deși une orǐ pe nesimțite remânea visătoare, fascinată, la privirile pătimașe ale luǐ, iar alte orǐ pleca ochiǐ ca o vinovată.

Ilieseu era prea deștept ca să nu priceapă că, la urmă, tot va birui pe Matilda. De la o vreme ea nicǐ nu maǐ cerca să se ascundă: voia numaǐ să-i arate, că’i stăpână pe sine.

Ilieseu nu era din acei carǐ să se descurajeze; așteptând avea totul de câștigat șǐ nemic de pierdut. La masă, dese-orǐ, Ilieseu o atingea cu piciorul; atunci privirile dînsei spuneau maǐ mult de cât vorbele.

Între asemenea bărbați șǐ femei e o limbă vorbită din ochi, foarte bogată șǐ cu multe înțelesuri.

Toțǐ ’l socoteau de prietenul caseǐ. Nimeni, șǐ maǐ puțin de cât toțǐ cuconul Todiriță, nu se mira, dacă îl vedea prea familiar cu Matilda: dînsa îi punea mâna pe umer, îl lua la braț, orǐ îi da peste mână în glumă; bărbatului îi părea că se poartă ca o soră maǐ mare cu fratele.

Pe Matilda o împingea la asemenea legătură tot maǐ mult urîtul, viața monotonă a femeei, care are totul de a gata, care nu ia parte la grijile bărbatului, nicǐ vrea să-șǐ facă din gospodărie o îndeletnicire plăcută șǐ d̪ilnică.

Idilele lungi, neprinse de vuetul orașului, de visite, de clevetiri șǐ mahalagisme, îi păreau nesfârșite.

Viața de țeară îi ațîțase în ascuns nervii: era ca un foc acoperit, înnăbușit sub un strat de cenușe; ajungea un vent să’l descopere puțin ca focul să izbucnească furios.

Patimile omenesci sînt ca unele boli: stau ascunse până vine ocasia prielnică; îndată ce aceasta se ivesce, ele copleșesc, nemicesce chiar, șubreda noastră făptură.

În asemenea stare sufletească, toate simțirile șǐ întregul scaun al mințeǐ e schimbat, toate sînt supuse ascultătoare ale patimei.

Inema poruncesce, iar mintea ascultă șǐ făuresce planuri de izbândă.

Cuconul Todiriță n’avuse noroc să-i fie căsnicia bine-cuvîntată cu vre-o cincǐ-șease copiǐ. Grija de aceștia, poate, ar fi scăpat’o pe Matilda de la multe căderi șǐ păcate. Copiǐ sînt dese-orǐ o bine cuvîntare cerească, o pavăză pentru fericirea căsniciilor.

Viața singuratecă șǐ trândăvia sînt în stare s’ațițe chiar simțurile cele maǐ potolite.

În serile senine, când luna fermecătoare de veacuri a îndrăgostiților, lăsa în drumu-i o dungă aurie pe lac, Matilda, cu priviri rătăcite, tot maǐ mult găsea viața pustie șǐ lipsită de emoție !

Țârâitul greerilor, încet-încet adormea presentul, lăsând loc unor visuri viitoare...Vai de femeea care se lasă pradă unor asemenea visări!

În unele ̪d̪ile ̪privea ceasuri întregi în zărea albastră, fără gândiri deslușite, șǐ adesea, aruncând mâinile înnainte, ca semn al desnădejdei, își grăia singură:

„Până când oare am să maǐ pot duce viața aceasta monotonă? nicǐ o emoție nicǐ o simțire plăcută! Trecută de treǐ-d̪eci de anǐ, când oare am să maǐ trăesc?

„Mâncare șǐ îmbrăcăminte au șǐ slugile mele. Oare atâta mi-a fost idealul vieței? Aici se închee fericirea, unei femei?

„Să me îngrop aici între mojici! Dînsul, un nesimțitor, un egoist! Credeam că voiu avea casă în oraș, voiu primi lume șǐ voiu sta în rând cu oameniǐ de elită.

„Toată frumusețea șǐ tinerețea mea, închise aici în pustietatea asta! Să nu simți farmecul ce-ți lasă în suflet admirația ce insuflă frumuseța ta! E în adever grozav.

«Toată fericirea, toată gloria femeei frumoase se închee în această admirație. Ceea-ce n’o are, zadarnic a trăit șǐ maǐ trăesce! Ce decepții ne păstrează viața!»

Cam aceasta era starea sufletească a Matildei, când Iliescu începu a le veni în casă. Dînsa, ved̪ând un târgoveț, îl primi cu multă plăcere.

E ce-va curios în caracterul oamenilor deprinși a trăi la oraș. Orǐ-cât de bună stare materială ar avea la sat, nu se pot deprinde cu viața de țeară. Nostalgia orașului! Simpatii, chiar, greu se statornicesc între orășean șǐ sătean. Cel din urmă târgoveț, se crede superior săteanului. Săteanul, la rândul său, simte aceasta șǐ-l biciuesce cu ironia luǐ.

Când Matilda îl ved̪u pe Iliescu, orășan ca șǐ dînsa, simți îndată ce-va comun, care îi insuflă simpatia, ce nu o putuse căpăta, într'atâția anǐ, de viață pentru bărbatu-so.

Orașul, cu vuetul luǐ, cu intrigile șǐ mahalagismele luǐ, cu cancanurile șǐ crimele, amețesce ca un narcotic plăcut viața târgovețului. Acesta, adus la sat, e ca un morfinist lipsit de injecția obicinuită.

Grădina curței, adevărat paradis, cu tei marǐ stufoși, cu dud̪i răsfețați, cu aleele bine îngrijite, părea anume menită întâlnirilor intime ale unor amoresați.

Maria visase șǐ ca adesea prin aleele grădinei, stăpânită de melancolia fetelor la opt-spre-d̪ece anǐ.

Cum trecură de întâia alee, Hiescu dădu fără teamă brațul Matildei, strîngîndu-i cu înțeles mâna lungă piept.

Matilda simțea o moliciune fermecătoare șǐ, de la început, n’avu puterea să-șǐ tragă îndărăt mâna; ca de privirea unui șarpe, își lăsă capul pe umărul luǐ Iliescu. I se părea c’ar fi mers așa, fără să i se urască, toată viața.

Într’un colț al grădinei se’ntindea o alee de zmeură, iar în vale s’aud̪ea șerpuit lin de pârău în care răchițile verd̪i cu ramuri plângătoare, își muiau crengile încă nu-șǐ făcuseră destăinuri; vorbiseră numaǐ limba ochilor șǐ a manilor.

Dese-orǐ începeau cu banalități, spre a vorbi, ca să nu tacă.

Uită-te zmeura se coace, păcat că nu-s șǐ fetele cu noi!

— Asta însamnă că ți se urasce cu mine, d̪ise Iliescu, strîngîndu-i șǐ maǐ cu putere brațul.

Matilda, cu acea șiretenie femeească de a se face că nu vrea să-l ia în seamă, d̪ise :

— Încă nu-i bine coaptă.

— Mâncăm frund̪ele...Câți șǐ câte în dorul căpșunelor nu se mulțumesc cu foi.

— Cât sînt de proști! În viață e bine să aǐ devisă orǐ tot orǐ nemica

— Frumos principiu, dar nu de îndeplinit în viața reală.

— Farmecele plăcerilor lesne căpătate sînt ca rouă: înviorează numaǐ o clipă.

— Nu tot-de-auna. În viața d̪ilnică, șǐ în patimi, e ca la războiu: nu soldatul ce zace în șanțuri are beția gloriei, ci tocmai ceǐ pe carǐ soarta i-a păstrat maǐ la adăpost de gloanțe șǐ foc.

— Când iubesci, ce luptă se începe ? O furtună în sufletul nostru, dar împotriva căreia nu poți nemic. Ca un căpitan stai față la distrugerea ta proprie, dar ți-i rostul pierdut, căci nu de la tine atârnă alinarea fortunei.

— Dar de la cine? d̪ise Matilda, adânc mișcată de vorbele umflate ale tânărului.

— Cum de la cine ? aǐ vorbit numaǐ ca să d̪ici ce-va ? De la cine de cât de la cea pe care o iubesci?

— Cât de copil ești ! Nu sîntem o jucărie a întîmplărei! eǔ, de exemplu, nicǐ odată n’am făcut ce-va dupe voia mea; mereu a fost cine-va orǐ ce-va, care m’au împins, întocmai cum e o foaie pe lac; un veni o doboară, altul o mână, până ce istovită cade la fund. Nu ți se, pare că soarta noastră, a femeilor, s’aseamenă mult cu a bietelor foi ? Vai! Bărbații, tirani șǐ călăi tot odată ! Când m’a luat Todiriță, s’ar fi aruncat pentru mine în foc; acum nicǐ de sănătate nu se îndură să me îngrijească!

— Poate s’ar găsi șǐ ad̪i unii, carǐ să-șǐ dea viața pentru o femee, vorba e să scii, dacă șǐ ea te iubesce, d̪ise Ilieseu.

— Vorbe goale! mereu vorbe! Toate le-așǐ fi cred̪ut la opt-spre-d̪ece anǐ, dar la trei-d̪eci nu maǐ merge.

— Rea burueană e neîncrederea; dînsa ucide șǐ cele maǐ frumoase sentimente. Dar sînt ființi cărora le place să se chinuiască singure. Când au prilejul fericirei, fac toate chipurile s’o înlăture. Asemenea oameni se îmbată de nefericire ca alțiǐ de fericire.

— Da, fiind-că nu pot face alt-ce-va, deși, e adevărat sînt șǐ suferinți plăcute.

— Spune-mi șǐ mie una, d̪ise Iliescu, privind’o țintă’n ochi.

— De când mi te-ai făcut duhovnic ?

— Nu pentru curiositatea de a sci, ci ca să împărtășesc șǐ eǔ acea suferință, cu atât maǐ mult cu cât d̪ici că-i plăcută. De ce să nu simt șǐ eǔ acea plăcere ?

— Toată viața îmi pare pustie, lipsită de orǐ-ce rost. Așǐ pleca departe, departe. Cel puțin de puteam merge la băi! Singura distracție ce maǐ avem.

— De boala d-tale zac șǐ eǔ. Deosebire c’așǐ vrea să stau neclintit aicea.

— Ce ești amoresat de Maria? Rea boală șǐ dragostea !

— Cât sînt femeile de crude! Leoaica te prinde șǐ te sfâșie, dar femeea simte o plăcere să te chinuiască. Aci te lasă a crede că ține la tine, aci te lovesce'o moarte! Adică nu pricepi că-te iubesc? De ce me chinui mereu ?

— Ești copil! Departe te-ar duce iubirea mea! Nostim ideal! O femee măritată!

— Eǐ șǐ? De când iubirea se împiedecă de legi?

— Cu cât te-ași iubi maǐ mult, cu atâta nu te-așî sfătui să-ți legi d̪ilele de o femee cu prea mult trecut, d̪ise Matilda.

— Iar vorbe ca să’mi îndurerezi sufletul.

— Dar am datorii, am bărbat șǐ copil!

— Moartea șǐ iubirea nu cunosc datorii; înnaintea lor toate se închină; d̪icînd aceste vorbe, îi cuprinse talia.

Iliescu avea principiul: în iubire nu trebue să se lungească prea mult. Îndrăzneala hotărasce șǐ maǐ tot-deauna e încununată de succes.

— Iliescule, o să fim nefericiți. Maǐ bine fugi ! Du-te cât maǐ e vreme, d̪ise Matilda cuprinsă de un sentiment moleșitor.

— Vom fi fericiți, Matild’o, ochiǐ tăi îmi spun fără să vrei tu. Fericirea e cea maǐ sfîntă datorie a omului; cine nu-i singur fericit, nu poate face pe alțiǐ. A fugi de fericire, când o poți avea, e o crimă; sau cel putui faci ca avarul, care-șǐ ține aurul închis, nefolosind cu el nicǐ pe sine nicǐ pe alțiǐ.

— Fericire! Uit’te un fruct ce n’am gustat în viață șǐ nicǐ cred c’o să’l gust! E în lumea asta o soartă, care prigonesce pe unii șǐ răsfață pe alțiǐ. Fată săracă, m’am măritat ca să am cu ce trăi. Lumea credea că’s fericită. Todiriță, ce-i drept, me iubea, dar eram eu de vină, dacă nu-l iubeam?

Zece anǐ de când îmi pare că trăesc ca într’o mănăstire. Ce plictis! Ce viață monotonă!

Am avut momente, când apa lacului din față me momea să m’afund în ea de vecǐ. Dar cât de ticăloasă fie viața, tot găsesce omul în ea ce-va, care să-l ție! Pe mine me maǐ ținea fata. Așa a trecut an dupe an șǐ am dus traiu de vită, nemic maǐ mult.

— Dar acum ești vinovată. Te-aǐ învățat cu această monotonie șǐ nu vrei să te smulgi din ea. Aǐ putea iubi șǐ fi iubită, aǐ fi fericită șǐ m’aǐ face șǐ pe mine fericit.

— Când n’a fost, dragă, noroc la două-d̪eci de ani, n'o să fie la treǐ-d̪eci!

— Iubirea nu cere act de nascere. Mult ești înderetnică. Nu scii ce sînt în stare să fac ! șǐ o să regreți.

La aceste vorbe o tăcere îi cuprinse pe amândoi.

Sînt oameni carǐ mint cu atâta energie, în cât, pentru moment, cred nu numaǐ alțiǐ, dar chiar eǐ singuri propria lor minciună.

Iliescu iubea pe Matilda, așa cum iubesce orǐ-ce bărbat o femee frumoasă; un tip ca dînsul nu era în stare să-șǐ facă seamă, dar, cum d̪icea el între prieteni, dacă nu le-aǐ spune femeilor vorbe d’astea, nu cred că le iubesci; femeei îi place să te vad̪ă că mori de treǐ-d̪eci de orǐ pe d̪i, numaǐ atunci crede ea că ții la dînsa. Ast-fel cu Matilda: era hotărît să simuleze chiar o sinucidere; lumea ar fi d̪is că-i din pricina Măriei.

Ca toțǐ bărbații, își pusese ambiția în joc șǐ voia să reușească, l’ar fi desprețuit în sinea-i, dacă n’ar fi eșit biruitor din această încercare. La început credea c’o să cucerească mult maǐ lesne inema Matildei. Ce-i maǐ ușor de cât iubirea unei femei măritate?

Dînsa n’are nemic de pierdut șǐ totul de câștigat. Lumea e foarte discretă. Chiar dacă se scie, nimeni nu cutează să spue bărbatului.

Această înderetnicire a Matildei o punea Ilieseu pe seama cochetăriei, dar era hotărit să învingă. Amorul luǐ propriu de băiat frumos era în joc șǐ trebuia să reușească. Băeții de la tribunal îl șǐ felicitaseră: «Nu de gustul rațelor, d̪iceau ei, se duce Ilieseu în fie-care Duminecă la țeară; a găsit el vre-o gâscă». Șǐ toțǐ rîdeau pe seama luǐ, îl fericeau că o băiat cu noroc. Tei tufoși întindeau crengile departe; un foșnet molcom se aiud̪ea, un murmur lin ca șoptele ce-șǐ spun iubiții, șoapte pline de înțeles, dar vaǐ, atât de înșelătoare dese-orǐ.

Sub un teiu umbros era, în cale, o bancă. În vale de tot se autjea un murmur de pârău, cântec atât de plăcut amoresaților.

Matilda, gânditoare, s’așerjă întâiu. Dînsa în adever iubea; patima eǐ nu era o comedie jucată din amor propriu orǐ trecere de vreme. De aceea era foarte pe gânduri. Ilieseu, plecându-se, o sărută pe grumazul alb.

— Ce înseamnă asta ? Ești îndrăzneț, Iliescule ! Purtarea mea nu ți-a dat dreptul la așa ce-va. Me tem să nu ne nenorocim unul pe altul.

— Îndrăzneala prea mare orǐ te mântue orǐ te’nneacă. Purtarea ta n’o maǐ pot suferi; aci pare că me iubesci, aci iar te areți indiferentă. Hotărasce-mi să nu-mi maǐ calce piciorul în casă. Sufăr odată șǐ la urmă cine ce are cu viața mea? N’am pe nimeni. Nimeni n’o să me plângă.

— D-ta ești liber, ce-ți pasă? Dar eǔ, cu fapta mea, pot nenoroci pe mulțǐ, șǐ alergând după fericire, să nu dau de maǐ marǐ nenorociri.

— Nicǐ o nenorocire nu se poate pune în cumpănă cu ferigirea ce ne-o dă un ceas de iubire.

— Eǔ șǐ fericirea ! nicǐ nu-ți, faci idee ce ființă fără noroc sînt șǐ cum nenorocesc pe toțǐ ceǐ din jurul mieu! Todiriță mereu spune că de când s’a însurat, îi merge ca la ceǐ vrăjiți.

— Nu sînt superstițios. Ce-ți pasă de paguba mea ? eǔ te iubesc șǐ pentru mine dragostea ta e o fericire. Dar se vede ca femeile sînt ca șǐ copiiǐ. Prima vorbă ca șǐ primul pas e greu; pe urnă totul merge de la sine.

— Poate îți vine greu a rosti cuvintele de iubire ?

— Drept, nu le-am rostit nicǐ odată în viață.

— Uite, d̪i după mine: «Te iubesc». E atât de lesne a repeta după altul!

La aceste vorbe, spuse cu atâta îndrăzneală șǐ pe neînconjur, Matilda simți o moliciune plăcută. Îi lipsea puterea de a maǐ resișta ademenitoarei iubiri, patimei ascunse ce o mistuia.

Iliescu o cunoscuse maǐ bine de cât se cunoscea dînsa.

De la întâia visită, ved̪use că femeea e plictisită de căsnicie, că nu șǐ-a iubit șǐ nu-șǐ iubesce nicǐ soțul, nicǐ casa.

Iliescu, pe dată, simți că femeea aceasta n’a păcătuit numaǐ din lipsă de ocasie. Dînsul avea principiu: un bărbat nu trebue să se milogească mult la picioarele unei femei. Îndrăzneala în iubire face minuni, ca șǐ curajul în războiu. Une-orǐ e maǐ greu de cucerit o inemă de cât o cetate; dar nu-i el bărbat, care să se descurajeze. Trebue să scii a te folosi, la cel maǐ mic prilej, de slăbiciunea femeei. Primul pas făcut, poți fi sigur de biruință. E greu până femeia dă un deget diavolului, pe urmă se dă cu totul.

— Presupune c’am d̪is, ce-i cu asta? d̪ise Matilda, în vreme ce Iliescu îi săruta mâinele cu foc. Putem noi oare fi fericiți ?

— De sigur că putem, o să ved̪i. Dar ce ne lipsesce? Uit’te, natura e atât de frumoasă. Voiu veni orǐ cît de des mi-d̪ice. Șǐ ce fericire, să te ved̪i, dupe o lipsă de câte-va timp!

Șǐ cînd nu vom fi împreună: ce farmec să te gândesci la ființa iubită, să scii că e pe lume cine-va, care mereu cugetă la tine!

Eǐ, spune o dată cu toată inema, nu pe înconjur, d̪ise Iliescu, cuprind̪endu-i talia.

— Te iubesc, dar ca pe un prieten al caseǐ, ca pe o ființă ce mi-a înțeles viața pustie șǐ monotonă ce duc. Bine ar fi, dacă iubirea d-tale mi-ar aduce o rad̪ă de lumină în viața întunecată ce am dus pănă acum.

— Am avut în tot-de-a-una noroc șǐ norocul mieiu l’am împărtășit șǐ altora.

— Dar să scii, Iliescule, că înșelarea ta m’ar ucide.

— De ce’mi întuneci cele maǐ frumoase clipe din viață? De ce te-așǐ părăsi? Nu ești tîneră, nu ești frumoasă?

Dar poate nu voiu fi mereu frumoasă, șǐ, cu cât vor trece anii, cu atât maǐ geloasă voiu fi de iubirea ta.

Gândesce, e încă timp să rupem; d̪i că m’aǐ iubit șǐ m’ai înțeles ca pe o soră. Uită-te, Maria e tîneră, fără trecut; dacă o iubesci cât de puțin, ia-o de nevastă, cu ea vei putea fi fericit. E fată bună; eǔ sînt maǐ rea de cât dînsa: o trădare nu ți-așǐ erta-o nicǐ odată.

— Dar ce me cred̪i copil? De când vin în casă, am avut tot timpul să-mi analisez inema șǐ sentimentele. În iubire nu e calcul. Nu te poți înnamora de cine vrei, nicǐ de comandă. Te rog, într’un moment așa de solemn, nu-mi vorbi ast-fel de lucruri. Nu-ți faci idee cât ne amărâsce pe noi bărbații neîncrederea femeilor.

— Se vede că are vre’un temeiu această neîncredere.

— Poate să aibă pentru alțiǐ, pentru noi nu. Aǐ să-mi daǐ voe să remâiu șǐ seara asta aci?

— De ce nu?

Dupe masă o să te aștept aci. Ne întâlnim ca din întîmplare.

— Ceǐ din casă ne-or fi uitat; e vreme să mergem, d̪ise Matilda.

CAP. VI.

Casa

Pe la mijlocul grădinei Puica le eși înnainte. Fetița era bălae, cu ochiǐ albaștri ca seninul cerului, de o albeață străvezie, îi puteai număra vinele cum se încrucișau sub piele. Cu bucle marǐ șǐ blonde, părea, aevea un îngeraș.

— Mamae, scii una ? Casandra s’a îmbetat! Bucatele stau la foc singure șǐ ea doarme dusă sub hambar. Or să-i roadă guzganii nasul, d̪eu așa, mamae.

Fetița rîdea cu hohot.

— Șed̪i, ce rîd̪i ca o proastă?

Cum sa nu rîdă? Dupe ce e urîtă, ce o maǐ fi când nu o avea nas, șǐ fetița pufni iar de rîs.

— Am d̪is luǐ moș Iordache s’o scoale șǐ nu vrea, a d̪is: „de! apoi grija eǐ me bate pe mine?” Vin de-l trimete ma-ta.

— Șǐ taci, gură bogată. Când începi nu maǐ isprăvesci, d̪ise Matilda.

Iliescu, ved̪ând-o atîta de veselă șǐ drăguță, voi s’o prindă șǐ s’o sărute.

— Cred̪i că’s proastă să mă înghimpi cu mustățile tale ? Merci, lasă. Me sărută pe mine Maria șǐ tătaea.

— Mult e drăguță, diavoloaica. Îți soamenă, d̪ise Iliescu.

— Mie ? Aș! tată-so în picioare.

Puica se întoarse iar îndărăt.

— Mamae, Ravoica a’ntrebat de vr’o două orǐ, undo ești; d̪ice că nu scie ce să facă.

— Poftim poesia vieței mele de d̪ece anǐ de d̪ile!

— Pe lângă poesie e bună șǐ puțină prosă. Casandra beată trebue să fie un tip foarte nostim.

- Dar Maria unde-i ?

— Cetesce în salon.

— Sigur ! Dînsa nu trebue să vadă de nemic. Totul se cere de la mine ! Du-te de-i spune să meargă la bucătărie să arate toantei de Raveica la bucate.

— Nu-ți fă inema rea, dragă; rele sînt slugile șǐ în oraș, e o d̪i prea fericită pentru noi ca s’o profanezi cu asemenea nemicuri.

— La oraș le poți, schimba, aici ți se sue în cap. Todiriță are mania să nu le schimbe, par’că se cunună cu ele. Așa a făcut cu vizitiul, care era să-l omoare. Șǐ cred̪i că-mi dă mie dreptate ? Să ved̪i la masă! O să-l aud̪i:

«Taci, sor’o, reǔ cu reǔ, dar maǐ maǐ reǔ fără reǔ».

— Aicea, cam are dreptate; la țeară e greu de adus servitori; nu vor să vie.

— Sigur! Ele sînt maǐ cuminți de cât mine. N-or lăsa orașul pentru pustiul ăsta de sat!

— Șǐ orașele au desavantajele lor.

— Uf! te rog, îmi faci reǔ, vorbind așa. Cea maǐ fericită viață am trăit’o la oraș. Omul nu e animat să ție numaǐ la mâncare. Aǐ suflet, simți nevoe de distracție, de-o musică, de-o grădină orǐ de-un teatru. D-ta vii ca mosafir, ce poți pricepe ?

— Dacă le iei din punctul ăsta de vedere, aǐ dreptate...

— Acum trăim chiar ca nisce calici: o bucătăreasă bețivă; în colo ne slujim cu femei din sat. Cu mine face economii, dar scie să-șǐ ție fecior! Are, me rog, tabeturi boeresci șǐ doar maǐ mult ca un fecior de vechil nu e. Când m’a luat, ținea cămărășiță. La nevoe vedea dînsa de bucate, îmi făcea dulcețuri, murături. Acum toate le-a lăsat pe seama mea. Mâine, poimâine, mi-o pretinde să-i fiu bucătăreasă.

Cucoana Matilda simțea ca o beție plăcută a critica, în fața viitorului amant, pe bărbatu-so.

Era răsbunarea crudă a omului mic de suflet, care vrea să-șǐ ascundă mișelia prin clevetiri nemernice; învinuea spre a părea victimă.

— Oh ! de le sciam toate astea, maǐ bine m’aruncam într’un lac.

La aceste învinuiri Iliescu nu respundea nimic. Posiția luǐ era prea falșă; vedea bine că are a face cu o femee nervoasă, care s’amețesce de primele vorbe șǐ pe urmă vorbesce vrute șǐ nevrute. În sinea luǐ înse tot simțea o plăcere ascunsă.

Ce poate dori un amant, laș ca Iliescu, de cât să vad̪ă că ura șǐ înverșunarea tot maǐ mult s’aprind între bărbat șǐ femee?

Matilda, fără să-șǐ dea seama, exagera totul, părendu-î că n’arată în de-ajuns toată nemulțumirea ce avea în căsnicie, orǐ poate toate acestea erau spre a se desvinui de faptul ce săvârșesce? Iliescu era foarte vesel șǐ mulțumit. Își ajunsese planul, cel puțin în parte.....

Pe la vr’o cincǐ, Casandra s’a maǐ trezit, a căscat de câte-va ori, s’a uitat la soare, s’a gândit puțin să-șǐ aducă aminte, de a pus orǐ nu bucatele la foc, pe urmă, încet-încet, a plecat spre bucătărie.

Era o femee ca vre-o cincǐ-d̪eci de anǐ. Focul șǐ munca bucătăriei o trecuseră, îi zbârciseră fața maǐ mult de cât s’ar fi cuvenit.

Cu hainele ponosite, cu’n șorț roș, dar cu nisce tălparî în picioare. Atâtea ambiție avea: să spue că nu-i țerancă să umble desculță. Căscând mereu, se’nființă în ușa bucătăriei.

Maria areta Ravoicei cum să frigă puii la frigare.

De altă parte supa fierbea în clocote.

— Na! Sîc! Așa! Să maǐ facă șǐ cucoanele bucate! Casandra, biata, ostenesce șǐ ea, că, de, e om. Dar cine-o crede? Toată lumea, tot mojicul, are serbătoare; ea nu! Când e o d̪i mare, atunci musafiri, atunci aține-te funie să nu te rupi: bucate, fripturi, stradele, de nu’mi simt seara oasele!

— Tare frumos ! Acu-șǐ vine bădiea la masă șǐ d-ta donul.

— Dă, om îs. Calul are patru picioare, nu ca mine doue, șǐ tot poticnesce une-orǐ. Bree! halal supă or să mănânce boerii! Fierbe par’că’s cartofi! D’apoi friptura ! Uit’te cum s’a bășicat. Părpăliții! Pe de asupra arși, înnăuntru crud̪i!

— I-aǐ uns, fa, Raveică?

— Cu ce?

— Cum cu ce? Cu unt,doar cu apă nu.

— Nu mi-a spus duduca.

— Asta-i vorbă! Dacă așǐ aștepta eǔ să mă învețe cucoanele, sciu c’ar mânca boerii bucate! De când te rod̪i pe la bucătărie, n’aǐ văd̪ut cum fac eǔ?

— Că pe mine grija să te pândesc pe d-ta mă bate!

— Ved̪i că prinde bine une-orǐ șǐ panditul.

— Șǐ d-ta altă d̪i de guleaiu n’aǐ găsit ? Tocmai a-ad̪i, când sînt musafiri la masă?

— Cine? Sfrijitul cel de țingău ? N’a mâncat destul la dejun ? A remas șǐ pe seară, ucigă-l toaca ?

— Casandr’o, dacă te-aǐ îmbătat, nu te lega de oameni.

— Hei! dudue; ce scii ma-ta! Oameni de-aiștea maǐ bine i-ar scoate boerul pe ușă afară.

— Văd eǔ. Încă nu ți-a eșit bine rachiul dm cap.

— Lasă-mă, dudue: baniǐ miei i-am băut. Atât e al mieu cât beau șǐ port. Bine că nu fur șǐ nu fac alte lucruri.

— Eǔ mă duc. Ved̪i de bucate; pe urmă aǐ de împărțit cu țața.

- Dacă’s eǔ aici nu remâi flămândă.

Dupe ce Maria eși, Casandra scoase, din buzunar tutunul șǐ, făcând o țigară, d̪ise:

— Du-te opt șǐ cu a brânzei noue! Nu mă’ndur eǔ de boer, dar pe voi v’așǐ lăsa mult șǐ bine flamande.

— Cred̪i că nu li se cade ciocoaicelor ? Prea sînt ale dracului!

— Aud̪i, fa Roveică, chiar de necaz m’am îmbătat.

Vine, mă rog, gălbăgiosul, cu mortăciunile șǐ mă învață pe mine cum să le frig! Am făcut eǔ fripturi pentru alte fețe, nu pentru un golan ca dînsul; care-n’a avut neam de neamul lui bucătăreasă.

Aud̪i covrigarul, nimeni n’are voe de vânat, șǐ el vânează ca pe moșia luǐ tată-so!

Cu mine nu se pun ele; iar am să le las să mănânce ouă fierte de moșneag pănă li s’o acri sufletul.

Să maǐ frigă ele mortăciunile lingăului. Friptură de bâtlan! Dacă am maǐ aud̪it, de când m’a făcut mama!

— Ce dracul cată el în toată vremea la curte ? d̪ise Raveica, privind pe bucătăreasă în ochi.

— Ce cată ? Mâncarea bună, primblări, vânat, șǐ, Doamne iartă-mă, să nu maǐ fie șǐ alte celea. Diavolul nu face mănăstiri.

— Poate o lua pe duduca Maria.

— Lua! Când oiu lua-o eǔ...! Un calicea dînsul nu se însoară. Are oare cu ce ținea casă șǐ femee ?

— Dar are slujbă, jupineasă Casandră.

— Leafa nu-i ajunge pe haine. El caută zestre șǐ duduca noastră e bogată ca șǐ mine. Ba maǐ reu; eǔ muncesc șǐ nu-mi pasă, dar ea nu scie nicǐ munci.

— I-o da soru-sa.

— Proastă ești! Soră-sa nu-i tot o calică? Averea doar e a boerului, șǐ luǐ, nu-i merge tocmai bine de când a murit bietul boer bătrân, nu maǐ e ce-a fost. Să fi văd̪ut putini de unt șǐ de brânză; păseri, de nu le maǐ scia nimeni numărul; cămările șǐ pivnița gemeau de toate!

Acu, une-orǐ, trebue s’aștept găinile să ouă ca să am la dejun. Atunci veneau Jidanii șǐ cumpărau cu miile.

— O fi ea fără noroc.

— A adus calicia din târg cu dînsa. Doamne, feresce de maǐ reǔ!

Ce sciți voi țerancele. Noi, carǐ umblăm prin curți boeresci multe aud̪im șǐ multe vedem: numaǐ, ved̪i, boul are limbă lungă, dar nu poate grăi.

Maǐ învârtesc puii. Unt ți-a dat de uns ?

- De unde ? Erau cheile la clocoaică, șǐ se primbla prin grădină.

— Cu sfrijitul, cu covrigariul ? Doamne, Doamne ! Lucrează fără unt! Alai încue, se vede, calicia să n’o piardă. Moș Iordache, fugi de cere o lingură de unt. Am maǐ slujit la o calică în târg șǐ’mi dădea un ou să-i fac plăcintă.

— La târg maǐ d̪ic, dar la țeară?

— Ba șǐ la târg; dacă-i calică, să nu ție bucătăreasă. Eǔ, dacă n’oiu lucra, îmi uit meșteșugul.

— Sînt ciudate unele.

— Eǔ le frec răpede hărțagul. Au nevoe ele de mine, nu eǔ de dînsele. Cucoană n’oiu fi, dar bucătăreasă orǐ unde maǐ de mult, cucoanele erau gospodine. Eǔ am învățat bucătăria de la una mare, nu ca asta. Nu lucra singură, dar le scia rostul la toate: Nu ca mândrofica mea: vede că supa clocotesce șǐ, nu d̪ice: „dă femee, oala maǐ la o parte”. Dar la masă scie s’o venture cu lingura șǐ să spue că-i slabă.

— Sciu să mănânce, dar nu sciu să facă.

Dar ce, astea-s gospodine ? Stau, de hatârul boerului, săracul, sărac fie de păcate! Tare-i bun! Ele șed la umbră, dar el arde în soare, cât e d̪iulica de mare. Mâne face dulceți. Are ce mă tocăni cât e d̪iulica de mare.

— D-ta nu scii să le faci ?

— Sciu! Dar sînt nebună să spun? Las’, maǐ dogorească-se șǐ ele că prea le e bine.

— Eǔ nu viu. Trebue să fiu pănă în d̪iuă la măsură; alt-fel mă înșală vătavul.

— Bine! Că de secere nu vă maǐ satură Naiba!

— Par’că de voe, draga mea, de nevoe. Sînt angajată de cu iarnă. Vierul mi-a spus că nu sînt coapte cireșele amare. Poate n’o face mâne.

— Proști sînteți voi țeranii! De ce vă angajați de cu iarnă ? Uită-te acum ai lua un franc pă d̪i șǐ mâncare. Vin Mazurii șǐ se umplu de banǐ șǐ voi tot calici.

— Dar îmi daǐ d-ta păpușoi ? Ce era să fac ? îmi plângeau copiǐ de foame.

— Bărbatu-to nu putea munci ?

— Unde ? Ce să muncească! În pădure nu maǐ e nemic de tăiat. Velniță în sat nu-i. Boi să facem arături n’avem.

— Dar nu-i Velniță în satul vecin ?

— Cine vrea să-ți dea de lucru ? N’are localnici ? Te trimite unde-aǐ lucrat vara.

— Atunci muncesce până te-o lua dracul pentru mămăliga de astă iarnă.

— Șǐ d̪ic bodaproste că mi-a dat.

— De cât așa gospodină maǐ bine lipsă. Uit’te ca mine: mănânc bine, beau bine, bașca leafă.

— Ferice de d-ta că n’aǐ copiǐ.

— Chelului numaǐ scufie de mărgăritar îi lipsesce șǐ calicului copiǐ. Dea Dumned̪eǔ celor carǐ au cu ce-i ținea șǐ numaǐ sciu de bine ; dar uneia ca mine, copiǐ îmi trebuie ?

— Șǐ n’aǐ avut nicǐ unul, jupineasă Casandra? Nu le scii focul.

— Ba am avut unul șǐ l’a strâns Dumned̪eǔ.

— De, ce să le faci? Cu chin cu nevoe, cresc șǐ eǐ, fie-care cu norocul luǐ pe lume.

— Tot de copiiǐ oamenilor nu încape bucătăreasa asta a noastră. Ține untul, uit’te parcă-i de furat, d̪ise moș lordache, dându-i lingura cu unt.

— Ce să-ți dea maǐ mult? Se teme că aǐ furat oue șǐ ți-i face scrob.

— Atâta să maǐ trăiască ele cât așǐ fura ouă, să se ție toată viața sărăcia de mine.

— Că, așa, mare bogat ești! d̪ise Casandra.

— Nu’s bogat că nu vreau; dar ce, n’am pămîntul mieu ? Așa mi-e cheful, d̪ise moș lordache, punend un cărbune în lulea, șǐ eși afară supărat.

— Aud̪i, ghiujul se crede că-i mare bogat; dar i-am tăiat nasul. Să nu mori ? Îi intrase în minte că l’așǐ lua bărbat, d̪ise Casandra.

— De! N’are șǐ el suflet ? reǔ nu-i: are treǐ fălci de pămînt.

— Ce să fac ? Să rod din el orǐ să muncesc ca d-ta cât e vara de mare șǐ iarna să n’am ce mânca ?

— De! Casa omului, șǐ raiu șǐ iad, vorba celuia! d̪ise Raveica înțepată la rândul eǐ.

— Hei! lele, a-d̪i țin cu greǔ casa boeriǐ, dar d'al de noi?

- Ved̪i, cine nu-i deprins prin ușile oamenilor, face cum poate, șǐ tot trage la bordeiul luǐ.....

- Apoi remâi sănătoasă! maǐ d̪ise Raveica, șǐ plecă si ea, bosumflată.

CAP. VII

Pe gânduri

Era o demineață frumoasă de vară; ploaia căzută recorise puțin pămîntul. Ciripitul păserilor, aerul îmbălsămat, dădeau o simțire, plăcută șǐ duioasă.

În zori lumea pare maǐ blândă, viața fără de necazuri șǐ patimile maǐ ațipite.

Dupe o noapte de întunerec. lumina dulce se mărea pe nesimțite, luminând tot maǐ mult seninul albastru, ademenitor la viață.

Soarele se ivea de după deal, roș, aprins, în largul văzduhului. Cu cât se înnalța pe cer, cu atâta lăsa o dungă aurie, tăind iazul ca o punte din povești: Un pod de scântei aruncat peste luciul albăstriu al apei.

Cuconul Todiriță se trezea de cu noapte; grijele sînt cel maǐ bun crainic.

Venise în cerdac șǐ sta împietrit, privind frumusețea, naturei.

Priveliștea nu era nouă, o ved̪use de miǐ de orǐ; dar cine se poate sătura vre-odată de farmecul naturei ?

A-d̪i natura părea maǐ frumoasă de cât orǐ când. Luǐ cuconul Todiriță i se părea că se identifică cu bătrânul, care, privind atâtea neîntrecute frumuseți, d̪icea că de nemic nu-i pare reǔ că moare, de cât că u’o să maǐ poată vedea atâtea mândreți. Această sensație o avea șǐ el, muncit, nu de frică de moarte, ci de teama de a nu pierde moșia.

Țigara i se stinsese de mult; cafeaua, adusă de fecior, se recise șǐ puzderia de gânduri nu-l slăbea de loc.

Rând pe rând i se depeneau în minte toate încurcăturile bănesci, toate nevoile ce păreau atâtea guri de balauri, gata să-l înghiță ca zmeiǐ din povești.

Fără veste priveliștea măreață îi trezi amintirǐ din copilărie.

Vremi zburdalnice șǐ fără grijă, jocuri cu băeții din sat, toate remân în umbra amintirei! Par’că eri fuseseră toate. Doar martură neobosită era icoana din față.

Deși nu era fire poetică, tot îi remâneau în urechi versurile poetului:

„Iar noi locului, ne ținem...

Cum am fost așa remânem.

Numaǐ omu-i trecător,

Pe pămînt rătăcitor.”

Pe poet îl cunoscea din copilărie, moșia, pe care crescuse, acesta nu era departe de a lor. Unul s’a urcat la nemurire; altul fu menit să i se stingă până șǐ numele, dupe o viață de suferinți !

La amintirile copilăriei, fața i se însenină, par’că trăia din nou acele vremi, câpd grija moșiei o avea tatăl său.

Un nemic ajunge dese orǐ să strice farmecul trecutului, în care pentru o clipă trăim din nou. Șǐ, vaǐ, nicăeri gândul drumeț nu se opresce maǐ mult ca la presantul trist șǐ amenințător.

Priveliștea din față îi aducea șǐ gânduri triste: o șoaptă ascunsă îi spunea că putea să vie vremea, când, nevoit ar fi a se despărți de moșia, pe care crescuse, de care-i erau legate cele maǐ prețioase amintirǐ.

Atunci gândul dușman îi așterne înnainte toate polițele de plată, toate i se înșirau înnaintea ochilor. Pașii de hârtie cu linii subțiri șǐ groase, cu date scrise cu „bun de plată.”

Trecea una șǐ alta i se așternea în loc; se urmau ca nisce năluce, de-o mie, de cincǐ miǐ, de d̪ece chiar.

Nedumerit se întreba: Unde s’au prăbușit atâția banǐ ? Cum se poate ca pămîntul moșiei luǐ iubite să înghiță atâta amar de avere ?

Beu apa fără dulceață, maǐ mult instinctiv, pentru a stinge arsura grijilor. Sorbi șǐ cafeaua de mântuială.

Gândul, călău neîndurat, nu-l părăsea o clipă.

Acum își amintea de prețurile scădute din port; chiar eri un samsar i-a dat un preț de rîs.

Nu-i plătea nicǐ semînța. Îi părea reǔ că nu l-a dat afară.

— Prețurile scăzute șǐ polițe cu scadență peste câte-va d̪ile! Altul în locul mieu șǐ-ar face sama!

Aci îi trecu prin minte figura cu minte șǐ chibzuită a bătrânului.

Nevrînd se întreba: Ce iscusință avea, ce vrajă scia el ? nicǐ odată nu luase banǐ pe credit, nicǐ odată nu vînduse silit!

Vedea, șǐ acum, samsarii-umiliți, cu pălăriile în mână, rugându-l să vînejă.

«Maǐ bine să-mi pară reǔ că nu am vîndut, de cât să-mi mușc degetele c’am vîndut», era respunsul luǐ Mustea...

Calul de mult aștepta la scară.

Gândul cum ar face față datoriilor, cum să maǐ amâe polițele, doar s’or urca prețurile, îl înțelenea locului.

«Sărmanul tată, când ar vedea că voiu să vînd grâul de pe câmp, m’ar lega șǐ trimite de-a dreptul la mănăstire, la Goroveiu»....

Dunga luminoasă de mult se stinsese în apele iazului. Cuconul Todiriță, cu ochiǐ țintă, o vedea mereǔ ! I se părea că e în mijlocul unei furtuni grozave. O singură scăpare se ivea mințeǐ: împrumutul de la Credit. Dar trebuia muncă încordată, luptă de di șǐ noapte, ca să poată trăgăna pănă atunci.

Avea sufletul gata la orǐ-ce jertfe: să mănânce o-dată pe d̪i, să umble cât de prost îmbrăcat: dar, vaǐ, asemenea jertfe nu foloseau nemic! În contra valurilor îndârjite, ce pot brațele luntrașului? Șǐ lucrul moșiei cerca banǐ! Polițele îl amenințau! Aceste doue nevoǐ erau strigătoare la cer.

Nu a economisi o sută orǐ o mie era vorba, ci miǐ!

La aceste gânduri simțea o slăbiciune morală, un lehamete, o desnădejde ca în fața morței. Avea sensația că ar sta la patul unei ființi iubite, ale cărei ceasuri sînt numărate. Șǐ-ar fi dat viața s’o scape, dar schimb de vieți nu se poate face!

Ființa iubită era moșioara, lăsată cu atâta grijă de tată-so.

Nu numaǐ pierderea îl chinuia, ci șǐ amara mustrare nemernicia luǐ proprie față cu bătrânul, care fusese în stare s’o păstreze! El, care credea că va face din ea un raiu de bogăție, acum silit era să-șǐ d̪ică: «Sînt un netrebnic, deși cu nemic nu me sciu vinovat!»

Cămetarii aflaseră că are de gând să facă împrumut de la Credit, șǐ, carǐ de carǐ, căutau a-l strînge de gât; simțeau că le scapă oaea din mână. Mereu îi suna în urechi refrenul: „baniǐ sînt a-d̪i scumpi, dar sînt marfa noastră; scumpă o luăm, scumpă o dăm; cui trebue o ia, cui nu, silă nu-i cădem”.

Acum în urmă îi împrumutau, maǐ mult, cum d̪iceau eǐ, de milă. În realitate era jocul pisicei cu șoarecele: aci îl prinde, aci îl lasă, pentru a simți plăcerea prinderei. Minunată ilusie a minței: cu unul singur simte voluptatea, ca șǐ cum ar vâna o sută! Tot ast-fel bancherii îi slobod̪eau câte-o mie, doue, ca să-l apuce maǐ bine.

De câți-va anǐ muncea numaǐ pentru procente. În fie-care primăvară își d̪icea:

„Un an bun să dea Dumned̪eǔ șǐ plătesc tot până într’un ban!”

Cu momelele anilor buni, datoriile crescuseră mereu. Un fel de lâncezeală îl apuca de câte orǐ se gândea la prostia ce făcuse cumpărând încă o sută de fălci!

„Petec blestemat! O să-mi înghită toată moșia!”

Planurile, carǐ îl mânaseră să cumpere acele fălci erau frumoase: rotunjea un colț al moșiei.

Aniǐ bunǐ pentru agricultură sînt înse maǐ rari de cât câștigurile la lotărie! Când e una nu-i alea, când e alta nu-s d̪ece orǐ sînt toate la un loc. Aci secetă nemiloasă, aci ploi ce aduc desnădejde !

Într’o primăvară era sigur de scăpare : pusese tot pe o carte; semănase vre-o sută de fălci de rapiță. Era atât de frumoasă, că drumeții remăneau în loc miuunându-se, uimiți de atâta frumusețe șǐ bogăție.

Cuconul Todiriță se vedea scăpat de datorii până într’un ban. Cu gândul pusese la cale' toate trebile moșiei. De bucurie hotărise a merge în străinătate.

«De anǐ sînt robul moșiei. Mi se cade șǐ mie să me recoresc puțin, ved̪înd altă lume».

Într’o noapte dă înse o brumă îngrozitoare șǐ strică tot.

În loc de procopseală trebui să are șǐ să semene-porumb. Agricultorul să nu-șǐ facă ilusii; adesea pățesce ca lăptăreasa din fabulă.

Avuse multe asemenea desilusii de când murise-bătrânul.

«Da, repeta el adesea, agricultorul trebue să aibă' răbdarea luǐ Iov. Te culci cu speranțe de bogăție șǐ te scoli sărac lipit pămîntului!»

Pe lungă datoria cu petecul de moșie, maǐ avuse șl alte încercări nenorocite.

Tocmai când îngrășase vite de transport, se încinseseră granițele.

În alt an îi periseră oile de gălbează. Șǐ multe asemenea pagube carǐ par lucruri mici, dar adunate la un loc fac miǐ de leǐ...

Dacă ar fi vîndut moșia, tot i-ar fi remas de-ajuns dar patima luǐ era moșia. Nicǐ în gând nu se putea despărți de ea.

Născut șǐ crescut la țeară, o iubea fără să-șǐ dea seama de ce.

Îl ved̪use pe tată-so cu ce sfințenie privea moșioara șǐ cum cetea în ochiǐ bătrânului nespusa mulțumire sufletească de a lăsa copilului său o moșie, vis al tinereței, pentru care muncise o viață.

Nu odată îi spusese s’o păstreze din-neam în neam: «Multă muncă, multă strădanie șǐ poate multe păcate sînt închegate în ea»...

Mereu îi sunau în urechi cuvintele betrânului: „De-așǐ sci că vei pierde moșia, a-d̪i, a-șǐ face-o danie-sfîntului Spiridon.”

Calul lovea mereu de neastâmpăr din copite...

Iliescu dormise la țeară. Se sculă șǐ el demineață cu gând să plece.

— Bună demineața, cucoane Todiriță, d̪ise el venind prin sală.

— Bună demineața. Te-aǐ sculat?

— Trebue să plec. Slujba ! Musai să fiǐ la ceas.

— Eǐ da; frica păzesce grădinăria.

— Nu frică, dar ved̪i că de nu-s eǔ nu se poate face nemic. Președintele me iubesce, cum n-aǐ idee. Așǐ putea spune o minciună, dar maǐ bine o păstrez pentru altă ocasie.

— Minciuna e tot-de-a-una prost paravan. Nu sciu n’am putut minți în viață.

— Dar ai cercat ?

— Numaǐ prostul cearcă a face ce nu poate. Credeam că remâi cu noi la dejun.

— Nu! Trebue să plec.

— Scii ce ? Atunci am să te rog pe d-ta să ved̪i ce resoluție a pus președintele pe hârtia mea. Me scutesci de un drum. Cu secerea sînt foarte ocupat.

— De ce nu ? Cu plăcere.

— Să treci șǐ pe la Aronovici să-i spui să-mi pregătească numaǐ de cât pe Joi ce l’am rugat.

Feciorul veni în balcon.

— Neculaiu să pue caiǐ la trăsură șǐ adă cafea pentru Dumnealui.

— Eǔ trebue să plec, dar nu ți-o fi urît; uită-te ce tablou frumos în față. Târgoveții rare-orǐ văd lumea domineața.

— Drept, la oraș te culci târed̪iu șǐ te scoli șǐ maǐ târed̪iu..

— Matilda, de atâția anǐ, șǐ tot nu se poate deprinde să se trezească demineața. Cine n’a văd̪ut cum se îngână d̪iua cu noaptea, n’a trăit.

Deprinderea e a doua natură...

Newton veni în cerdac, foarte grăbit, șǐ începu a lătra la Iliescu.

— Ce-i cu tine, Newtoane ? d̪ise Iliescu.

Câinele lătra șǐ maǐ tare.

— Ved̪i? Un animal șǐ tot caută a se areta cât maǐ zelos către stăpân. Ce-șǐ d̪ice el ? Să m’aret grozav.

— Curios ! E foarte deștept câne. Septămâna trecută stam în balcon și de o dată aud̪ un țipăt la iaz. Numaǐ i-am făcut semn, d̪icîndu-i: «Newtoane, ved̪i ce-i!» Ca fulgerul s’a răped̪it. Ce era? Maǐ mulțǐ copii din sat se scăldau; o copilă dase la adânc, șǐ ceilalți copii țipau aretând spre locul unde se înncca fata. S’a răpeejit, domnule, înnota ca un om, șǐ într’o clipă'a fost cu fetița afară.

— E rasă buna, d̪ise Iliescu.

— L’am cumpărat de la un Franțus, cu treǐ sute de francǐ; nu l’așǐ da nicǐ c’o mie. E deștept, simțitor, lucru mare.

- Un câne deștept e cel maǐ bun tovarăș.

- Maǐ e vorbă? Dovadă Gheorghe care me vînduse. Trebuie să plec. Murgul șǐ-a pierdut răbdarea.

— La revedere, domnule Ilieseu. Pe Duminecă sper c’o să veniți ?

— Maǐ o vorbă? d̪ise Ilieseu, pregătindu-se să bea cafeaua cu lapte.

CAP. VIII

Crima misterioasă

Newton era un animal foarte deștept, dar foarte caprițios.

Une orǐ românea acasă, alte orǐ se lua după stăpânu-so șǐ, orǐ cât l’ar fi alungat, nu voia să se întoarne acasă. Îl apuca șǐ pe el gust de primblare, cum zicea Puica.

În demineața asta Newton se luă dupe cuconul Todiriță. Acesta, ca să dea maǐ curând la lanul ce-l pusese la secerat, apucă pe o cărare ce da printre pămînturile oamenilor. Cărarea venea de la râtuș șǐ da drept în celălalt capăt al satului.

Cam pe la mijlocul cărărei, Newton se răped̪i adulmecând spre stânga într’un tufăriș, unde era o fântână părăsită demult. Nimeni n’o maǐ grijea: muriseră toate rudele celuǐ ce-o făcuse să-i fie spre vecinica pomenire.

Pămîntul se vînduse de primărie, șǐ stăpânul cel nou nu se maǐ îngrijea de fântână, deși ar fi fost de mare folos oamenilor pe vremea lucrului: Românului nu îi arde tot-dea-una de pomeni.

Cuconul Todiriță dese orǐ, trecând, își amintea de copilărie, cum, umblând pe acea cărare, băuse apă de la fâniâna luǐ Sandu. Își d̪icea singur: «Curios lucru se petrece la noi. Până șǐ acel sfînt sentiment de datorie către ceǐ morți s’a pierdut la țerani. Cu ce sfințenie îngrijea bietul Sandu de fântână în fie-care primăvară! Așǐ fi curățit’o eǔ, dar unde te poți pune în poară cu bețivul de Coțofană?»

Tocmai când gândea astea, Newton se răpeji înspre fântână lătrând. Cuconul Todiriță nu-l bagă în seamă.

Newton se răpeeji înnaintea calului, lătrând șǐ aținând calea, umblând de colo’n colo, par’că ar fi d̪is: «Opresce-te». Iar alerga spre fântână șǐ iar în fuga mare venea îndărăt, lătrând într’un chip anumit, așa cum lătra el când află ce-va nou șǐ grav de tot.

Cuconul Todiriță cunoscea de alt-fel graiul luǐ Newton, care, în adevăr, avea multe intonații deosebite.

Alt-fel lătra, când venea un străin; alt-fel când un sătean, pe care-l mai ved̪use; alt-fel când afla ce-va nou; șǐ alt-fel, când era o primejdie.

Așa, anul trecut, când hoțiǐ spărseseră gratiile de la sufragerie, pe dînsul din întâmplare îl încinseseră în antretul din față. Cucoana era la băi, iar boerul lipsea de acasă. Câinele a făcut așa scandal, lovea cu labele în geamul de la ușă să-l strice în cât hoțiǐ, de frică, au lăsat argintăria legată șǐ au fugit.

Cuconul Todiriță trecuse înnainte, punând totul pe seama caprițiilor luǐ Newton.

Dar câinele îl urmărea c’o stăruință neobicinuită, maǐ maǐ să apuce calul de picioare orǐ de bot.

— Eǐ taci, astâmpără-te, Newtoane, că merg să ved: poate ai descoperit vre-o comoară.

D̪icend acestea, întoarse calul îndărăt.

Câinele, mulțumit de reușită, mergea înnainte mândru, par’că d̪icend: „O să ved̪i acu-șǐ că am dreptate”.

Apropiindu-se de fântână, căci acolo îl duse Newton, observă buruenele călcate șǐ crengile, carî acopereau fântâna, parte, date înlături. Uitându-se înnăuntru, zări sumanul șǐ picioarele unui om încălțat cu opinci. Luǐ cuconul Todiriță îi sări inema din loc. „Un om înnecat! Cine să fie oare?”

De vre-o septemână lipsea din sat Matei Coțofană. Oameniǐ d̪iceau că și-a luat lumea în cap de beție. Femeea șǐ feciorul daseră de scire la primărie, dar nu aflaseră de urma luǐ.

Cine să-șǐ bată capul?

Un bețiv care-și batea nevasta și-șǐ obidjduia copiiǐ luǐ, nevrend să le dea partea lor de pămînt! Fetele remăseseră nemăritate șǐ flăcăul nu sa putea însura; „Osul gol nici câinii nu-l rod”, vorba Românului.

Tot pe ce punea mâna Coțofană, bea cu ibovnica. Acum în urmă se zvonise că-i în vorbă c’un chiabur al satului să-i vînd̪ă pămîntul.

Iei, brava ție, Newtoane, ești bun de primar orǐ de polițaiu. Ce n’a putut nimeni descoperi, ai aflat tu.

Câinele, la aceste vorbe măgulitoare, voi parcă sa-și arate șǐ maǐ mult destoinicia, scotoci pri’ntre bălării șǐ aduse un capet de brâu rupt.

—„Bun. Ești fain de tot; ai putea să fii judecător de instrucție. Acum stai colo, să nu te misci până me’ntorc eǔ.” Și-i făcu semn să-stea lângă fântână. Iar cuconul Todiriță porni în.galop, îndărăt spre primărie.

Spuse primarului să vestească parchetul șǐ ceru un milițian să păzească locul.

Întors îndărăt, își luă câinele șǐ plecă la lanurile, unde începuse secerea.

Soarele era sus de tot, feciorii boeresci se mirau cum de boerul, atît de harnic de obiceiu, nu-i încă pe câmp.

Pănă să meargă el la primărie, câte-va femei, carǐ întârejiasoră pe acasă, să pue copiiǐ la cale, daserăși ele tot pe cărarea di’ntre lanuri. Zărind câinele boeresc lungă fântână, uneia din ele, maǐ spărioasă, îi fu frică șǐ da să fugă. Alta, care mergea des pe la curte, scia că nu-i câine de ceǐ carǐ se dau la om să musce, curioasă să scie de ce o fi stând câinele acolo, s’a-propie de fântână, uitându-se în toate părțile.

Câinele mârîi la femee, dar o lăsă să privească în fântână.

— E un om înnecat, fa, d̪ise femeea speriată șǐ fugind cât o țineau picioarele.

Sosind pe lan, împrăștiară zvonul despre omul înnecat în fântâna luǐ Sandu.

Feciorii boeresci le împrăștiau-mereu să nu stea de vorbă.

— Ce diacul? Nu maǐ isprăviți? N’o să-l înviați voi. Cine o fi, s’o vedea.

Fie-care își dădea părerea. Unele erau sigure că-i Coțofană șǐ, pe când cuconul Todiriță ajunse la lan, vestea se lățise.

— Siliți, fetelor, grâul e uscat șǐ trebue să mergem răpede.

— Au nebunit muerile, cucoane, d̪ise un fecior boeresc: a venit una c’o minciună c’a văd̪ut pe Coțofană înnecat în fântâna luǐ Sandu.

— Lăsați minciunile pe Duminecă, d̪ise cuconul Todiriță, voind a nu întări zvonul.

A doua d̪i dejunul se cam întârziase: așteptau pe judecătorii, carǐ veniseră la anchetă.

La masă fu vorba, numaǐ despre crima de la fântâna luǐ Sandu.

— Ce credeți, d-le procuror, cine să-l fi înnecat? d̪ise Matilda foarte curioasă.

— Greǔ de pronunțat, cuconiță, crima apare ca foarte misterioasă. Foarte dibaciu pehlivan: nici o urmă nu s’a putut constata.

— Poate s’o fi înnecat singur, adaose ea. Bețivii au asemenea manii.

— S’au găsit semne de violență pe gât, se pare c’a fost târît, d̪ise judecătorul.

— Sînt convins că-i violență șǐ crimă la mijloc. E vorba: cine a avut interes să-l ucidă? Furt nu-i la mijloc; la cârciumă băuse pe datorie.

— De o septemână femeea șǐ copiiǐ îl caută șǐ-l bocesc pe toate drumurile.

— Curioasă crimă! De o cam dată,am trimis agentul la cârciumă să maǐ culeagă din aud̪ite.

— La mine în sat n’a fost, de când țin eǔ minte, nicǐ o crimă. Orașele i-au stricat.

— Când e vorba de crime, dă-mi voe să-ți spun, d-le Mustea, că numărul lor e maǐ mare la sate de cât la orașe șǐ maǐ grele de descoperit, d̪ise judecătorul.

— E lucru firesc, mon cher, țeranii sînt maǐ impulsivi, maǐ nedresați cu frica legilor, d̪ise procurorul.

— La sate e greǔ de făcut instrucție, șǐ o crimă nedescoperită nu ne facem idee câtă demoralisare aduce în spirite! Martorii a-d̪i jură una, mâine tăgăduesc tot.

— De aceea, dese-orǐ pedepsiți pe cine puneți mâna, d̪̪ise Mustea în glumă.

— Aș! Asta nu merge: Nu scii cu uciderea Leahului ? nicǐ până a-d̪i n’am putut descoperi criminalul.

— Eǐ, domnule, îl scie un sat întreg șǐ Domnia-voastră nu-1 sciți, fiind-că nu se vrea să se scie, fiind-că, nu-i maǐ mare orb de cât cel ce nu vrea să vadă

— Pardon, domnule Mustea, sînt bănueli, nu certitudini. E vorba de Andreiu Pușcașul. Nu l’am închis ? Dar a trebuit să-i dăm drumul, fiind-că nu sînt de vecii, șǐ principiul justiției e : maǐ bine să scape d̪ece vinovați de cât să condamni un nevinovat, d̪ise judecătorul.

— Dar glontele din inema luǐ Smolenschi era tocmai glonte de calibrul puscei lui Andreiu.

— Dar eǔ îți găsesc în plasa asta încă d̪ece pusci de-acela-și calibru.

— S’o lăsăm încurcată, domnule judecător, d̪ise Mustea.

— E grea datoria noastră, d-le Mustea, când ai sci cum nu poți doimi noaptea, când aǐ cea maǐ mică îndoială, c’ai condamnat un om fără vină! Șǐ cât e de greu de descoperit în unele crime pe nevinovat!

Bună oară aci: A plecat de la cârciumă singur, după mărturisirea cârciumarului a apucat, se vede, pe cărare spre-a ajunge maǐ curând acasă.

Femeea șǐ copiǐ l’au așteptat ce l’au așteptat, șǐ s’au culcat. Într’un târd̪iu, femeea tred̪indu-se șǐ ved̪înd că n’a maǐ venit, l’a mânat pe flăcău să vad̪ă ce face la cârciumă.

Flăcăul, trudit șǐ somnoros, n’a voit să meargă.

Plângea biata femee istorisind: „Du-te, măi băete, o cădea iar în vr’un șanț, șǐ l’or sluți nisce porci; o da peste el vre-un câine turbat. Du-te, doar ți-i tată. Băiatul a d̪is: «Ce-a căutat, o găsi» șǐ adormi din nou.

— E adeverată problemă: Cine a avut interes să-l ucidă? De gust nu face nimeni moarte de om! d̪ise procurorul.

— Eǔ cred că e răsbunare, d̪ise cuconul Todiriță; era foarte hărțăgos!

— Pentru ceartă nu se ucid, d̪ise judecătorul.

— Ba, ce fel! d̪ise Mustea.

Între acestea intră șǐ suprefectul.

— Poftă bună!

— Merci, d̪iseră mesenii.

— Bine, d-le sub-prefect, se face o crimă în plasa d-tale, de o septămână, șǐ nu înștiințed̪i parchetul.

— Sa am pardon, d-le procuror, nu se constatase crima. O simplă plângere că un om a dispărut din sat. Dacă vom avisa parchetul pentru toțǐ bețivii, carǐ se duc să facă chefuri pe la oraș, oare v’ar conveni ?

Femeea s’a plâns, ce-i drept, primarului; acesta a luat lucrul în glumă, fiind vorba de un soiu reǔ, de un bețiv de teapa luǐ Coțofană:

«Las’ femee: drac pierit a maǐ ved̪ut cine-va vre-o dată? S’o fi dus să cerce rachiul din alt sat», i-a d̪is primarul.

Mesenii începură a rîde cu hohot de povestirea vioae a sub-prefectului.

— Ce-i drept, s’a maǐ dus el așa odată cu ibovnica luǐ. A vîndut o vacă șǐ a stat în oraș pănă a beat cu ea toțǐ banii, d̪ise Mustea.

— Vrea să d̪ică era berbant reposatul Coțofană? Atunci ce ne maǐ cântați moralitatea de la țeară? d̪ise judecătorul.

— Bine! Pădure fără-uscături nu se poate, d̪ise Mustea.

— Adică, spuse judecătorul zâmbitor, cum s’ar d̪ice, avea o amantă ? Om cu flăcău șǐ fete marǐ!

— Da, o muere fără păreche. L’a smintit pe Român. Pe ce ban punea mâna, la ea îl ducea.

Biata nevasta luǐ muncea omenesc, țesea, torcea, șǐ de câte orǐ nu s’a jeluit că vine tâlharul în puterea nopței, o bate șǐ-i ia banǐ? Într’un rând era s’o gâtue de nu sărea flăcăul de pe prispă.

— E drept, mi s’a plâns șǐ mie dese ori: venea la curte șǐ îi dam de tors, d̪ise Matilda.

— Trebue să trimeteți, d-le sub-prefect, pe cine-va s’o aducă pe amantă la primărie. Bărbat are?

— Are un Pierde-vară. Toțǐ oameniǐ din sat muncesc, se angajează; el doarme șǐ se primblă, d̪ise Mustea.

— Bree! dar, ne-am civilisat, vrea să d̪ică șǐ la sate se găsesc specii de macreau! Frumos! La asta nu m’așteptam, d̪ise judecătorul.

— Nu generalisați. Ticăloși au fost de când lumea, câte unul; dar'alt-fel, eǔ me pot făli cu sătenii miei. Nu sînt nicǐ bețivi, nicǐ stricați.

— Mi se pare c’am pus punctul pe i, d̪ise judecătorul.

— Cherchez la femme, d̪ise procurorul.

— Cu atât maǐ mult, cu cât între oameniǐ, cu cari nu beut, văd că, dupe deposiția cârciumarului, a fost și Lazăr, bărbatul ibovnicei, d̪ise sub-prefectul.

— Vorba e că Lazăr a plecat cu vre-o doue ceasuri înnainte.

— Dar l’o fi așteptat la pândă. Cârciumarul spuse că s’au certat. Lazăr îi bănuia: de ce nu vinde pămîntul. Ii d̪icea că se teme de femee. N’are din el nicǐ un folos, doar mămăligă pentru golanii de-acasă. Cu baniǐ ar putea cumpăra oi șǐ altă procopseală ar avea șǐ d̪ice, că bețivul ar fi d̪is: «Păi văd eǔ ce planuri aveți voi: să-mi mâncați baniǐ». Atunci Lazăr ar fi d̪is: «Bine, cumetre, de-aista’mi ești? Las’,te judec eǔ!»

Judecătorul de instrucție remase mult pe gânduri, pe urmă adaose:

— Toate probabilitățile sînt împotriva'luǐ Lazăr; noi să-i dăm mandat de arestare.

— Doved̪i sigure n’aveți, d̪ise Mustea.

— Pagubă mare de el nu-i. Un leneș maǐ puțin în sat, d̪ise sub-prefectul...

Dupe dejun plecară la primărie. Luară iute un interogator luǐ Lazăr șǐ femeei. Pe dînsul îl arestară.

Femeea se jura că-i nevinovată; c’a venit acasă înnainte d’a resări luna.

Satul avu de vorbă o lună de d̪ile.

Pe Coțofană îl îngropară la o margene a ținterimului. Femeea, fetele șǐ feciorul îl bociră ca de obiceiu.

Lipsa luǐ Lazăr din sat nu lasă înse pe femei să uite crima.

— De ce adecă l’ar fi ucis el ? Doar de anǐ de d̪ile, de când Lazăr scia că Marghioala-i ibovnica luǐ Coțofană.

— Eǔ nu cred că l’a ucis el, d̪iceau câte-va femei.

— D-d̪eu scie cine, d̪iceau altele; Doamne feresce de minte proastă!

CAP. IX.

La secere

Trecuseră câte-va d̪ile de la crima descoperită și satul tot nu se liniștise.

Unde se întâlneau doǐ oameni, numaǐ de aceasta vorbeau.

Unii îl criticau pe Coțofană, d̪icând că așa i s’a cuvenit; prea își bătea joc de nevastă, prea nu avea milă de copiǐ!.....

Era într’o Marți; secerișul era în toiu.

Cucoana Matilda, ca să treacă maǐ pe nesimțite filele septemânei, hotărasce să meargă la câmp. La secere e tot-de-a-una priveliștea impunătoare. Hotărîse chiar să se scoale de demineață ca să meargă pe recoare.

Hotărîre zădarnică, de vreme ce Matilda nu se putea nicǐ odată scula demineață. Pe la 8 eși în balcon într’un matineu de batistă albă.

Ochiǐ încunjurăți d’un cearcăn negru, fața-i palidă șǐ buzele subțiri, arătau că-i foarte ațâțată.

Soarele era sus șǐ rad̪ele-i ard̪etoare cădeau asupra balconului.

Matilda trase nervoasă un stor, șǐ sfoara îi remase în mână.

— Toate sînt putrede în calicia asta șǐ, privind chioriș pe Maria, care sta într’un colț, unde soarele nu năvălise încă, adaose:

— Bine că stai la umbră, ce-ți pasă c’o să vin la cafea ? Ard’o focul de brodărie. Acum aǐ mire, numaǐ zestrea îți lipsesce!

Maria nu d̪ise nemic. Scia că Matilda e năbădăiosă demineața.

Puica sta foarte cufundată cu împodobirea păpușei: nu-i putea potrivi rochia șǐ era foarte necăjită.

Feciorul aduse cafeaua.

Maria tăcută se duse, ca de obiceiu, să toarne. Matilda, din rentate șǐ spirit de contrazicere, strigă rostit:

— Te rog, te rog; mi-o torn eǔ; nu-mi trebue serviciile tale.

Maria, jignită, se opri locului. Rare-orǐ o rad̪ă de veselie îi lumina fața. Fată săracă, grozav o umilea statul în casa suroră-sa. Dese-orǐ se întreba ce viitor o așteaptă.

Matilda gustă din cafea șǐ făcu o schimă de neplăcere.

— Alexandre, țipă dînsa ascuțit, ce fel de lapte al fiert?

— De bivoliță, dudue.

— Gogomanule, te iau cu el. Ți-am spus să-mi fierbi smântână de la Tirolea.

— S’a acrit smântâna.

— Gogomanule, n’a fost oala curată! Aǐ merita să-ți dau palme, să te scald cu laptele ăsta. Ți-s gândurile la ibovnice?...șǐ tu, Mărie, nu observi nimic. Visezi toată d̪iua, nu sciu cam ce.

Maria încreți sprâncenele șǐ sorbi cafeaua goală: durerea o stringea de gât. Un cuvînt să fi d̪is, s’ar fi încins o ceartă nepomenită, din care tot ea, fată săracă, avea să iasă umilită.

Adese-orǐ se întreba Maria: De ce o privesce soră-sa atât de reǔ ? Nu de cheltueală putea fi vorba la țeară, unde nu se cunoasce de e unul maǐ mult orǐ maǐ puțin la masă.

Dînsa, bună la inemă, nu putea înțelege ce plăcere ascunsă simte Matilda a o face să sufere, aproape în fie-care d̪i.

— Ce-mi stai ca o stafie la spate ? Mergi de d̪iǐ să pue caiǐ!

Feciorul, bucuros c’a scăpat cu atâta, ieși răpede.

Cu o d̪ǐ înnainte cuconul Todiriță d̪isese neveste-sa să vie să vad̪ă ce grâu mândru e pe lanul de la Cetate, singurul lan cu adevărat frumos.

Pe la vre-o nouă, cucoana Matilda, elegant gătită, plecă la câmp cu Maria șǐ Puica.

Lanul se întindea în zarea ochiului, galben-auriu, scăldat de rațlele soareluǐ.

Paiul era în'nalt pănă la brâu; spicele îmbrobonate se legănau formând valuri gălbui, mânându-se unele pe altele, zorite de a scăpa de secerea furioasă ce le culca la pămînt.

Lin loc în loc snopii zăceau pe miriștea alburie.

Fete, neveste șǐ babe, se vedeau răzlețite pe lan, secerând pe neresuflate, cu fețele arse de soare, cu tulpanele legate dupe cap. Cămășile lor albe, de bumbac, făceau contrast frumos cu fustele, viu colorate, verd̪i, roșe orǐ albastre.

Tinere șǐ betrâne stăteau încovoiate, apucând cu o mână grâul, șǐ cu securea tăind, fără milă, mănunchiu după mănuchiu.

Din când în când secerătoarele își îndreptau șalele înțepenite șǐ trupurile lor apăreau mlădioase, svelte, neschimonosite de corset, dar nicǐ îngroșate de grăsimea ce o dă lenevirea din orașe.

Feciorii boeresci, umblând de colo până colo, certau pe cele maǐ betrâne, glumeau cu cele maǐ tinere, dând porunci în dreapta șǐ în stânga, îndemnând, când cu bine, când cu reǔ, la hărnicie.

Maria șǐ Puica s’au dat jos să culeagă de pe margenea lanului garofe selbatece, carǐ străluceau în bătaia-soareluǐ ca nenumărate mărgele roșe. Matilda nu voi să se dea jos, c’o supărau la picioare beldiile țepoase de grâu. Se minuna cum secerătoarele alergau cu picioarele goale pe miriștea ghimpoasă.

Cu mult necaz privea Matilda veselia fetelor șǐ nevestelor, caiǐ alergau pe miriște ca pe covor moale.

Dînsa, fiind singură nemulțumită, avea necaz că vede pe alțiǐ veseli șǐ fericiți, chiar în neajunsuri.

Maǐ nu d̪icea cu glas tare :

„Cât de tâmpite șǐ de nesimțitoare trebue să fie aceste ființă, de le vine a rîde șǐ glumi cu așa viața chinuită.”

Cuconul Todiriță veni la trăsură.

— Să-mi fi dăruit. D-d̪eǔ toate lanurile cu așa roadă, mă vedea norocul!

— Vecinicul tău cântec. Speranțe deșarte!

— Cu astea trăesce agricultorul. De nu le-ar avea, șǐ-ar face seamă.

— Cam puțini secerători. Șǐ muerile maǐ mult rîd de cât lucrează, d̪ise Matilda cu reutate.

— Ce vrei? Sînt tinere! N’o să le călugăresc eǔ!

— Dacă râsul e semnul fericirei, atunci, sigur, sînt fericite; dar, maǐ curând, cred că-i al prostiei.

— Trăesci de atâția anǐ la țară șǐ n’o cunosci pe țerancă. Nu-i de loc proastă, dovadă că nu-șǐ face inimă rea, când poate să nu șǐ-o facă.

— Ce zor am să le cunosc ? Doar nu’mi fac viața între ele ca tine !

[...] mergem la gireadă. M’am plictisit! Uf! Ca zăduf! Ce căldură! șǐ de-abia d̪ece, d̪ise Matilda, uitându-se la ceasul scump de aur ale cărui diamante sclipeau în bătaia soareluǐ.

Gireada se’ntindea pe alt lan, secerat. Ved̪înd’o, simțeai bucuria bielșugului, urmată de jalea ce-ți a-ducea gândul, că atâta podoabă șǐ frumuseță a câmpului, o primăvară întreagă, a încăput într’un morman de câți-va stânjeni. Nevoind, prin minte îți trecea gândul: poate tot ast-fel de puțin remâne din gloria unei generații. Din acel munte de spice, poate nicǐ un fir nu era menit să dea roade !

Lanul, trist șǐ pleș, coperit de miriște ghimpoasă, se’ntindea cât vedeai cu ochiǐ.

Din loc în loc, spiculețe bicisnice, scăpate de secerea soartei, se ridicau stinghere, clătinate de vent, aidoma oropsitului de soartă, cărui i-au pierit rude șǐ prieteni.

Paserile năvăliseră ca pe un câmp de luptă.

Sus pe gireadă stăteau oameni cu țepoae, așed̪end mereu snopii aruncați de jos.

Glasul vătafului s’aud̪ea răgușit:

— Siliți băeți! Înnălțați muchea din stângă; împleți bine mijlocul, să nu se lase! Măi Ghiță, muchea nu-i bună! Vaǐ de mama ce te-a făcut, că prost cap ți-a croit!

Măi Gheorghe, tu nu ved̪i că pieptul e strâmb orǐ ai nevoe de luminare? Lucrați ca oameniǐ orǐ pe toțǐ ve ia dracul. Ați înțeles? Nu ve bateți joc de lucrul boeresc.

Uit’te, vine șǐ boerul, dați voi de d̪iua necazului....

Cuconul Todiriță sosi să vad̪ă de nu-i chip de isprăvit giroada înnainte de masă.

— Măi, dar încet mergeți! Ce vă pasă vouă? Nu ve grăbiți de loc! Curat vorba cântecului; „Treci d̪i, vină noapte, apropie-te moarte!”

— De, cucoane, d̪ise feciorul boeresc, îi suduiu de ajuns! Vedi că nu’n’țeleg de vorbă.

— V’ați muiat flăcăi de tot la treabă, ia luați răpegior! Doue vedre de rachiu îs ale voastre, de isprăviți înnainte de toacă, d̪ise Mustea.

— Să traiți, cuconașule, d̪ise unul maǐ guraliv. Pănă veniți D-voastră de la masă, e gata.

— Bine. Să ved, sciți a ve ținea de vorbă.

— Cum să nu, boerule? Doar pe unde ese vorba are să ne iasă șǐ sufletul, d̪ise un țeran în vârstă.

— Dacă le făgăduiți rachiu, silesc eǐ, doar asta așteaptă, d̪ise feciorul.

— De! Isprăveam noi șǐ fără rachiu; Dar ce? Îți pare reǔ, dacă boerul e bun șǐ ne dă?

— Nu-mi pare reǔ, dar ve deprinde cu nărav.

— Hei, bade Gheorghe, învățul are șǐ desveț, șǐ doar nu facem de d̪ece orǐ pe an gired̪i!

— Scurtă vorbă, măi, șǐ siliți cu lucrul.

Cuconul Todiriță veni la trăsură, aretând nisce boabe de grâu.

— Grâul de la cetate e curat vorba: «în spic ca vrabia, în bob ca mazerea».

— Ce folos, dacă nu-i pretutindeni așa! d̪ise Matilda. Noi plecăm; să nu întârd̪ii de la masă.

CAP. X

Cearta

Iera într’o Vineri demineață. Cucoana Matilda, dupe ce-șǐ bău cafeaua, d̪ise restit feciorului:

— Ia-o maǐ curend de-aici. Nu scii să faci o cafea. Adevărată zamă de prune !

Vierul a adus cireșe?

— Da.

— Cine scoate sâmburii ?

— Casandra șǐ Anica.

— Spune-le să grăbească; dau acu-șǐ cu sfînta cruce de ele.

La o parte de casa boerească se întindeau în șir bucătăria, spălătoria, odăi pentru servitori șǐ, hăt maǐ departe, grajduri șǐ hambare, acareturi din vremi bune. A-d̪i toate priveau a jale spre trecut, spre acele vremi, când un cuiu nu lipsea din loc. Acum, dărăpănate, țineau șǐ ele isonul unei jalnice căderi.

Anica șǐ Casandra stăteau pe târnaț șǐ scoteau tacticos sâmburi.

— Bată-le vina lor de dulceți! Ce maǐ muncă! Pănă alegi de o chilă, ți se uresce; scoteam o albie de cămeși! Adicătelea cu sâmburi n’ar fi bune?

— Da, bată-lo focul cireșe! Uit’te vine șǐ duduca să ne ajute, făcu Casandra.

— Îmi pătez mîile pe o lună de d̪ile, d̪ise Maria.

— Dar la mâncat nu pătează limba ? d̪ise Casandra.

Era slugă veche șǐ avea îndrăzneală.

— Ce ai acolo, moș Iordache? d̪ise Maria, văd̪end pe moșneag venind di’nspre poartă.

— Ia nisce prune: n’oiu mânca de dulce șǐ Vinerea ca păgâna asta de bucătăriță.

— Unde le-aî găsit? În livadă nu sînt de loc; da-mi șǐ mie.

— Șǐ mie, strigă Puica. Îmi plac că’s acre.

— Le-am găsit la prisacă, da’s poznă de acre, strepezesc dinții.

— Tocmai pentru că’s acre ne plac.

— Nu le-așǐ mânca așa acre, nu sciu ce să-mi dai.

Puica, d̪ise rîd̪end:

— Dar de ți-ar da o moșie ?

— Ce să fac eǔ cu moșia? treǐ fălci am avut șǐ le dau de pomană, dar încă o moșie ? Ce de-a bătae de cap! Ce maǐ grijă? Maica luǐ Dumned̪eǔ!

Nu-l ved̪ eǔ pe boer, bietul ? Nu se prinde nicǐ somn, nicǐ mâncare de dînsul!

— Unde face cine-va cu mine șaga asta ! S’o maǐ ved̪i pe cucoana Casandra! d̪ise bucătăreasa veselă.

— Tăceți. Vine cuconița.

— Iei, leneșelor, aveți de-o ocă ? Tingirea e curată ? Fă, Iordachi, foc afară, răpede. Leapădă cioancă din gură. Ți-o vâr pe gât, d̪eu...Dar asta ce maǐ e. Ce baltă c acolea?

— A curs polobocul, cucoană.

— Păcătosule, nu plătesci nicǐ mămăliga ce mănânci. Me scoți din sărite. Am să-i bat doagele cu capul tău. Mărie, mergi șǐ dă luǐ Alecu o căpățînă de zăhar din cămară, cântarul șǐ vanilia...

Bucătăria era cu fața spre asfințit. Cu toate, astea o căldură înnăbușitoare se simțea de demineață.

Cucoana Matilda sta pe-un scaun, la o parte, veghind fierberea dulceților. Îșǐ făcea vent c’un evantaiul, dând ordine.

De la o vreme i se urî cu ordinele șǐ cearta, începu a vorbi. Urîtul e cel maǐ bun leac în potriva fuduliei.

— Anic’o!

— Poftim, duducă!

— Tu trebue să scii ce-a făcut pecătoasa de Aglae. S’a dus doică?

— A lăsat copilul cu baba șǐ a plecat. Ce era să facă? Murea de foame lungă el.

— Ce fete fără de rușine sînt în satul ăsta!

— Dar, cuconiță, ce-i de vină ce? Fata tîneră nu-i greǔ de scos din minți. N’ar maǐ ajunge ticălosul de notar, care a fost aici, să n’ajungă!

— Tronc de nuntă că mâne-i horă. Gogemite muere! Ce? Era copiliță? A scos’o din minte? Of! când v’aud, mor! N’o vedeam eǔ, când venea la curte, cum îi stecleau ochii, când zărea pe cuconaș orǐ pe vătav? Ardă-le focul! Așa li se cade. Prea dau oarbe la bărbați șǐ pe urmă se plâng că le-au scos din minte!

— Naiba s’o scie. Ție-se de dînsa! Când o veni Ilie din cătaue, n’o maǐ ia.

— Ce? Erau în vorbă?

— Cum să nu? Pecat, frumoasă fată! Nebunea flăcăii la joc. Cât ținea hora, eǐ nu-i maǐ steteau picioarele.

— Dar bețiva de soră-sa ar trebui să vie la grijit canțeleria ?

— E la târg, la cărămidărie.

— Cum, șǐ-a lăsat bărbatul?

— Lăsat...de la Pasci a fugit! El șǐ-a găsit alta.

— Brava luǐ!

— Ce să facă, bietul? Ce să maǐ aștepte? A ved̪ut că nu-i de ținut casă c’o nebună. Șǐ doar bătăi ce-a mâncat femeea ceea, Maica luǐ Dumned̪eǔ!

— Fa, lucrul reǔ nu se îndreaptă, de l’aǐ bate cu toată pădurea, d̪ise Casandra, care se săturase de tăcut șǐ ea.

— Somn reǔ șǐ pace! d̪ise Matilda. Noroc că voi răpede ve luați șǐ maǐ răpede vă lăsați.

— Când nu-i noroc, fie boer, fie țeran, nu-i șǐ pace.

— Dar nevasta luǐ Coțofană ce face?

— Ce să facă? Poartă parastasele bărbatu-so. Păcat o fi având orǐ nu cel care l’a ucis: dar pomană cu dînsa șǐ copiǐ sciu că are, d̪ise Casandra.

— Mare ticălos era, d̪ise Matilda.

— Să ferească Dumned̪eǔ! La așa bărbat nu-i pecat să-i frigi ochiǐ ca la urs. A spart lada femeei, când nu era acasă; i-a luat pănza șǐ-a dus’o la ibovnică !!

— Era fermecat.

— Cât a umblat biata pe la vrăjitoare să-i desfacă! Geaba!

— Șǐ doar om bătrân.

— Cu flăcău de însurat șǐ cu fete marǐ. Munceau, tus-patru ca nisce robi, ca să aibă bivolul ce bea cu ibovnica.

— Dar a dat ticălosul de Lazăr de d̪iua năcazului, d̪ise Casandra.

— Nu sciu ce o d̪ice legea dar eǔ cred că s’or fi luat tus-treǐ la bătae. Că se băteau une-orǐ ca orbii, șǐ cine scie cum l-or fi lovit pe moșneag șǐ, fără voe, l’au omorît. Pe urmă l’au târît de gât la fântână, printre lanuri. Casa lor vine cam la o parte a satului.

— Ar trebui s’o închidă șǐ pe dînsa, d̪ise Matilda...

— Ea tot umblă pe la advocați să-l scape. Are băni muerea.

— N’are copiǐ?

— De unde? Soiurile rele de sama eǐ au copiǐ? De fată a fost o poamă rea...

— Mă rog. Șǐ-i frumoasă încă? d̪ise Matilda.

— E frumoasă șǐ se ține bine. Par’că muncesce, ca mine, orǐ are grija copiilor? Aș! Bine mănâncă, bine-doarme șǐ petrece.

— Eǐ, șǐ-ți pare reǔ că nu ești șǐ Dumnea-ta ca dînsa? d̪ise moș Iordache.

— Ba să mă ferească Dumned̪eǔ. Binele eǐ să se ție de dînsa. Cred̪i că are vre-o cinste încotro-va? Doar bărbații muerateci de-i dau ei d̪iua bună.

— Că ca tare-și face sânge reǔ! Am fost Dummecă la crâșmă să-mi iau tutun. S’o fi ved̪ut ce mai juca. Își dase tulpanul pe ceafă și rupea pămîntul jucînd c-un soldat, d̪ise Casandra.

— Femee desbrăcată de rușine! Bărbatu-său la gros șǐ ea petrece, d̪ise Anica.

— Mă tem că, după amiad̪ă, plouă. Uit’te diavolul de mâță cum se spală! d̪ise moș Iordachi, tocmind tăciunii.

— Pușchea pe limbă! Că boerul nostru mai are de cărat, d̪̪ise Anica.

— Apoi, cum o vrea Dumned̪eǔ, doar el scie maǐ bine...

Cu vorbă, cu ceartă, făcură vre-o doue fierturi.

Cucoana Matilda asculta poveștile Anicăi, care era ștafeta satului.

Dînsa mergea la preot, la primar, la învățător, șǐ la vătaf, — era doar spălătoreasă — în cât afla tot ce se petrecea șǐ purta veștile de colo, colo.

— De unde le scii tu Anic’o, toate ?

— Doar de mi-a dat Dumned̪eǔ ochi șǐ urechi; o vorbă de aud, ajunge; pricep eǔ maǐ încolo tot.

— Încet, orbule, că sufli ca un foiu; toată cenușa sare’n dulceți. Casandr’o maǐ vetd̪i de pui. Nu se ard? Mari’o, aduceți dulceața la cămară. Tu, Anic’o, zoreșce cu scosul: dupe masă maǐ facem câte-va chile, d̪ise Matilda plecând.

— M’a amețit cu dulcețile eǐ! Tu, Anic’o, na douăzeci de banǐ, dă o fugă la crâșmă de adă nisce rachiu. M’a apucat la vetămătură. Ved̪i să fie de drojdii!

— Bine, jupîneasă Casandră, numaǐ de n’ar fi cucoana în cerdac.

— Dă-o dracului, spui că te răped̪i pân’acasă să ved̪i ce’ți fac plod̪ii. Septemâna asta m’au nebunit de cap; lanț se țin de Duminecă: musafiri, peste musafiri, dulcețuri șǐ par’că-l văd mâne sară pe sfrijit că vine iar să ucigă păsări.

— Ce ai Dumnea-ta cu oameniǐ boeresci? d̪ise moș lordachi.

— Ce-ți pasă ție! Îți es bacșișuri șǐ mie ochiǐ îmi es la foc șǐ fum.

— Feciorul puse masa.

Cucoana Matilda, până să vie boerul, luă să cetească un roman. Nu prea avea spor la cetit, de aceea sărea descrierile șǐ se interesa maǐ mult de intriga romanului. Cât despre frumusețea descrierilor, despre eleganța stilului, despre limba aleasă în care sena autorul, habar n-avea.

Cu atât maǐ mult nu-șǐ batea capul cu psihologia persoanelor, nicǐ cu analisa caracterelor.

Orǐ ar fi cotit un roman de cel maǐ bun autor, orǐ ar fi ascultat pe Anica povestind o intrigă din sat, pentru Dumneaeǐ era tot una.

Când o vedea pe Maria cetind cu luare aminte un roman, însemnând cu creionul bucățile frumoase, comparațiile șǐ figurile nimerite, nu maǐ putea de necaz.

— Ce? Îl înveți pe de rost, sor’o ? d̪icea ea în bătae de joc.

În gând o numea proastă șǐ tare de cap. Adesea se lăuda: «eǔ citesc un roman în câte-va ceasuri. Maria îl citesce câte o septemână».

Soru-sa tăcea, căci nu se putea pune la discuție cu Matilda, care nu se sfia s’o numească în fața lumei, proastă orǐ mojică.

— Romanele, d̪icea ea, sînt ca să treci vremea, numaǐ proștii scot moralitate din romane. Întâiu că toate sînt inventate.

— Ba romanele naturaliste ale scriitorilor de a-d̪i sînt adesea copiǐ de pe natură; eǔ, cetindu-le, mi se pare că ved aevon persoanele descrise, întâmplări din viață!

— Dacă n’or fi proști ca tine, n’or fi nicǐ romanțieri marǐ. Cum îți închipui tu că un Zola, care a scris atâtea volume, a ved̪ut el toate persoanele luǐ ?

— Grecii că un scriitor mare, un talent chiar, are nevoe să le vad̪ă? luǐ îi ajunge o faptă, o vorbă a unui om ca să-i creeze tipul.

— Fleacuri!

— Dar geniile marǐ, ca Shakespeare, nu te uimesc prin puterea de viață, prin zugrăvirea patimilor omenesci?

— Apoi tipuri de-acelea nicǐ nu sînt nicǐ n-au fost.

Acelea sînt curat ca holera sub chip de femee, care umblă prin sat.

— Dar ce frumoase sînt comparațiile luǐ! Așa, bună oară, când vorbesce Hamlet de mamă-sa, ca nicǐ bine nu i s’au ros papucii, cu carǐ a dus pe soț la mormînt, șǐ acum se mărită; orǐ că face nunta răpede, din economie, pentru ca bucatele de la praznicul soțului di’ntâiu să fie șǐ pentru masa cea mare de la nunta a doua! Ce ironie adâncă pentru necredința femeei!

Îndată ce venea discuția despre necredința femeei Matilda lua altă vorbă. A-d̪i Matilda cetea un roman pe care Maria i-l dăduse. De aceea, din când în cînd, își spunea cugetarea cu glas.

— Ce prostie, ce roman prost!

Maria nu d̪icea nemic, vedea că sora sa caută ceartă-înnainte de masă. Pregătea fragi cu smântână șǐ tăcea. Puica țâra cotoiul de coadă, iar el, fiind melancolic, nu voia să se joace.

— Puic’o, șed̪i bine, n’o să capeți fragi.

— Ce’ți fac eǔ, Mărie ? Dracul de Frumosu nu vrea să se joace!

— Trage-l tu mult de coadă șǐ o să ved̪i.

- Ce-am să văd !

— Cum o să te zgârie.

— Atunci o să-l trag de mustețe.

— Șǐ el o să te musce.

— A! Uit’te papa! Cât e de plin de praf! Par’că șǐ-a dat hainele cu pudră galbenă. A mamei e albă.

— Am să-ți împung limba cu ace, să nu maǐ poți vorbi atâta, d̪ise Matilda, aruncând cartea.

Cuconul Todiriță intrase de-a dreptul în sufragerie; era plin de pleava de la treer.

— Alecule, pregătesce-mi de spălat șǐ altă blusă. Ce praf! Ce vent! Te’nneacă, nu alta! de n’ar ploua! Mărie, dejunul e gata?

— Gata tot.

S’apuc ce-oiu apuca șǐ fug.

— Ca ventul viǐ, ca ventul te duci, d̪ise Matilda, privindu-1 chiorîș...

— Nu merg de plăcere. Nu ești de față, toțǐ se lasă moale. De se maǐ părăduesce din cât e, halal de procopseală!

La masă cuconul Todiriță manca cu foarte multă poftă. De la 4 demineâța numaǐ cu o cafea neagră șǐ până la amiad̪ă, avea omul drept să-i fie foame!

Mersul călare, poruncile șǐ maǐ ales încordarea minței de a observa să nu se facă greșeli, îl făcea să uite pănă șǐ grija polițelor.

Mănâncă șǐ bea cu poftă, ca în vremile cele bune, când, la făcutul giretd̪ilor șǐ la treer negustorii îl rugau cu banǐ pe șin.

Necazul e necaz; dar stom hul de la o vreme îșǐ cere dreptul!

— Cât ese la probă? întrebă cucoana.

— Mare lucru nu-i. Părere înșelătoare...Bine c’a închis ochiǐ bietul tata în vremi maǐ bune! N’a maǐ ajuns să vadă procopseala noastră. Când să te dren, maǐ tare te rupi.

— M’așteptam! d̪ise Matilda.

— De câți-va anǐ agricultura asta îmi pare o haină strîmtă, atât de strîmtă că me înnăbuș. Dar anul ăsta me strînge de gât.

Mare om ar fi cel ce-ar putea-o îndruma pe alte căi!

E ved̪ut că așa nu maǐ merge ! Ce minunată recoltă se areta! de nu da rugina în grâu șǐ seceta în porumb, scăpăm de datorii șǐ maǐ puneam de-oparte.

Ce grâu la Cetate, unde-i pămînt gras șǐ umbrit de pădure!

— Lasă frate! De câți-va anǐ mi s’a urît cu acela-șǐ cântec! maǐ schimbă-l, prea-i monton !

— Cine n’are speranțe, dragă, nu poate fi agricultor!

E mare curaj să pui o avere în pămînt șǐ să te uiți la cer până ți se strâmbă gâtul, d̪icând:„Ce-o vrea Dumned̪eǔ!”

Nicǐ o întreprindere nu-i așa riscată ca agricultura.

Ce-i pasă fabricantului orǐ negustorului ? De foc se asigură; de pleacă marfa cu corabia, tot o asigură; dar bietul agricultor, pune banǐ șǐ muncă în pămînt, s’o face orǐ nu s’o face, nu scie; nădejdea numaǐ la unul D-d̪eu.

— Cu tot năcazul, dar poftă de mâncare sciu că aǐ, d̪ise Matilda.

— Poate se șǐ cuvine: de a sară șǐ până acum e vreme șǐ muncă. Să vie ceǐ de la oraș să vadă cum se muncesce ca să le daǐ lor tot de-a gata.

— Nicǐ eǔ n’am mâncat. Ce-mi tot scoți ochiǐ cu munca d-tale? Ești sănătos, ce-ți pasă de mine? Mi-a rânduit doctorul băi șǐ sesonul s’a isprăvit.

Cuconul Todiriță, tresări ca din vis șǐ lăsă piciorul de puiu pe farfurie.

Vorbele nevestei îl aduseseră la adevărata realitate a vieței.

Ștergendu-se de sudoare pe frunte, d̪ise:

— Bine, dragă, iar începi? Ți-am spus: Duminecă mi-a eșit sufletul până am găsit o mie de leǐ. Secerea nu se face fără banǐ! Am dat treǐ-d̪ecî la sută să pot găsi doue miǐ; șǐ n’am găsit. Ca să amân nisce poliți de doue miǐ, am dat încă una de-o mie. Atunci de unde să scot treǐ miǐ ca să mergi tu la băi ?

— Bine, bine, sciu: când e vorba de sănătatea mea, ești falit, mofluz.

La cuvîntul falit, cuconul Todiriță se îngălbeni.Realitatea, cât de grozavă să fi fost, nu-l lovea așa de cumplit ca vorbele nevește-sa.

Un sunet pustiu de calicie îi vâjiea în urechi.

O săgeată veninoasă i-ar fi pricinuit, în acest moment, maǐ puțin reǔ, de cât cuvîntul fatal.

Își sprijini fruntea cu mâna, atât îi părea de greǔ capul. Într’o târcd̪ie vreme d̪ise:

— Credeam să pot vinde. E lesne de d̪is, dar greǔn de făcut. Oh! Cât de grozav e să spui că n’ai! Atâtea guri îmi strigă: banǐ! șǐ dese orǐ nu pot avea o mie de leǐ! Când am avut, am dat. Dărnicia la mine a fost o patimă. Pe cât te simți de mândru, când daǐ, pe atâta ești de umilit, când trebue să-ți mărturisesci calicia. N’am fost răsipitor, dar am avut patima să-mi plătesc datoriile, șǐ când aǐ miei mi-au cerut, mi-a plăcut să le dau. Ar trebui să pricepi cât sufăr. Nu-ți închipui cât me costă cuvîntul: „N’am!” Avar n’am fost cu nimeni.

— Șǐ ce-mi spui mie toate acestea? Doar nu cu luxul nicǐ cu petrecerile mele aǐ făcut datorii! Slavă Domnului! Stau de-atâția anǐ, ca o toantă, aici în selbătecia asta. E maǐ fericită femeea unui cenușer de la oraș: face cum poate șǐ sara tot ese la o cofetărie, la o grădină; dar nu tot socoteli, tot cărat, tot grija mojicilor! Mi s’a acrit.

— Vaǐ, dragă, șǐ, cu toate astea, de pe urma mojicilor trăim!

— Da, îțî lucrează de pomană! Maǐ reǔ ca într’un harem. Iarnă șǐ vară ți se painjenesc ochiǐ, uitându-te numaǐ pe dealurǐ. Maǐ grozav de cât la temniță. Aveam șǐ eǔ o lună de distracție la băi, maǐ vedeam lumea, să nu mă selbătăcesc. A-d̪i nicǐ atâta nu mi se cade! Toțǐ baniǐ s’au dus pe secere, pe prășilă șǐ, dracul maǐ scie pe ce, dare-ar un foc în toate să dea!

— Lasă-me, sor’o, nu me ucide cu d̪ile; me fac danie șǐ dracului numaǐ să-ți dau.

— Curat vorba Țiganului: „Lungesce-i, Doamne boala, pănă s’o coace poama”. Dupe atâta scandal nicǐ nu maǐ voiu să merg.

— Atunci de ce-mi spui cazanii? Aibi șǐ tu milă de nevoile mele. Nu se va putea, nu-i merge. Eǔ, de când te-am luat, n’am pășit hotarul țerei; tu aǐ mers maǐ în fie-care an!

— Eǐ, șǐ ce-mi scoți ochiǐ? Ce aǐ cu mine? Te-am oprit? Un bărbat, care ținea la nevastă, n’o lăsa singură! Hei! Sciu eǔ de ce remănas, sfîntule! Ți-am aflat eu isprăvile. Mă cred̪i proastă?

Șǐ începu nervoasă a frămînta șervetul, pe urmă îl aruncă pe masă, unde cădend strică un pahar.

— Taci, sor’o. N’am destule pe capul mieu? începi cu altele? Te-au enervat dulcețile. Maǐ bine nu le făceai!

— Ce cred̪i? Dacă m’aǐ luat fără zestre o să-ți sufăr mojiciile ?

— Ce ți-am d̪is eǔ ? spuse Mustea, cătând să se stăpânească.

— Îmi ajunge cum te porți. Dacă ești falit, spune-o. Mi-e cugetul curat, nu te-am calicit eǔ. Frumos credit o să aǐ, când o sci lumea că n’ai avut nicǐ cu ce me trimite la băi. Cum să maǐ dau ochiǐ cu doctorul? Cc să-i d̪ic? N’a avut bărbatu-mieu banǐ? Sîntem calici lipiți pămîntului? A trecut eri Chioara sub-prefectului, m’a măsurat din cap pănă în picioare. A aflat că n’ai cu ce me trimite la băi șǐ triumfă. El, un calic de slujbaș cu traista în beț, are cu ce-o trimite.

— Cine ți-a spus? Nu se duce femeea nicăeri; ți s’a părut.

— O fi! de priceput ce ești, aǐ dat toate de rîpă. Frumos viitor pentru fată!

Se sculă, izbi scaunul, care se resturnă, șǐ eși trântind ușa. Cuconul Todiriță, amețit de necazurile băneșci șǐ de nădufurile ce-i făcea d̪ilnic nevasta, fuma nervos o țigară. Era o fire închisă, care’șǐ înneca veninul în suflet, fără a d̪ice o vorbă. Puține d̪ile senine avuse în căsnicia lui. Își închipuia că așa e însurătoarea; așa sînt femeile! Înțelegere nu poate fi între bărbatiși nevastă ca între apă șǐ foc.

În minte’șǐ d̪icea: „Femeea n’are griji serioase, nemicurile îi umplu viața, șǐ le dă însemnătate. Din nenorocire toate cad în capul bărbatului”.

La asemenea gânduri un oftat îi ridica pieptul.

— Ce molimă, îșǐ d̪icea el, a cuprins oare lumea, de toate, toate merg anapoda?

Prin minte-i trecea figura blândă a mumei sale; par’că o vedea umblând toată d̪iua dupe ale gospodăriei; mereu înconjurată de femei, la lucrul lânei, al inului, orǐ al cânepei.

De demineață până în seară, purtând grija paserilor, grădinei, lăptăriei șǐ a întregei gospodării casnice. Nicǐ odată nu aud̪ise ceartă între maîcă-sa șǐ tată-se.

Ce viață simplă, dar cât de fericită? Să muncească șǐ, pe cât se poate, să iacă binele, era singura lor ambiție. Cununau șǐ botezau din bielșug. La serbători casa se umplea de fini șǐ cumetri.

Uimit se întreba Mustea: «Cum de se poate atâta schimbare de la o generație la alta?»

Aceste gânduri aduceau altele maǐ grozave: «Cum va fi oare fata luǐ? Cine să-i dea educația de bună gospodină, de femee harnică, de soție iubitoare?» La această întrebare simțea un pustiu neisprăvit.

O va pune într’un pension, unde va înveța mulțime de mofturi, lucruri nefolositoare șǐ apoi va fi șǐ dînsa piaza rea a unui bărbat, cum e Matilda pentru dînsul. Nu face el oare o crimă pregătind pentru altul tortura pe care o sufere el? Dar ce putea face?

De la începutul căsniciei, cucoana Matilda privea pe bărbat nu ca tovarăș iubit, ci ca pe un datornic, care trebue să-i împlinească toate caprițiile. Adesea d̪icea nervoasă:

„I-a trebuit femee, să-mi ție rangul. Când m’am măritat, am sciut că iau bărbat bogat, nu un calic. Să mă fi lăsat cu sărăcia mea. La mama n’am fiert un ou măcar. La bărbat să fiu chelăriță, jupâneasă si vătaf de curte?”

„Aud̪i? Să priveghea câte putin de brânză a dat chelarul?!”

„Duminecă, îmi cere, în fața lumei, batistă. E putință să nu te cerți cu așa mojic?”

Caracterele acestor doǐ oameni erau cu totul protivnice.

Matilda avea un spirit de contrazicere înnăscut; orǐ-ce ar fi d̪is Mustea, dînsa zicea tocmai din contra. Cuconul Todiriță, maǐ slab de caracter, orǐ tăcea orǐ eșea din casă. Anul întâiu, când se luară, era de o gelosie nebună. Nu suferea o față orǐ o nevastă prin curte. Mereu îi scotea ochiǐ că a avut în harem pe toate femeile din sat. Până ce, une-orǐ, scos din sărite, zicea cuconul Todiriță:

—„Bine dragă, sfînt n’am fost; o să-mi iei capul pentru trecut? îmi pare înse reǔ că, voi, târgovețele aveți așa idei rele de țerance. Te asigur, nu sînt maǐ rele de cât femeile de la târg.”

—„Fie cum or vrea, nu-mi bat capul de ce faceți nicǐ tu, nicǐ ele! Cu toate astea iscodea babele, mergea adesea pe neașteptate la câmp. Se uita chioriș la fetele maǐ frumușele; îl întreba cum le chiamă. De-1 punea păcatele să le spue numele, cearta era gata.

„Sigur le scii șǐ ce ochi au, ce mărgele poartă la gât; poate sînt cumpărate pe tine. Nisce rele, umblă cu farmec să te amețească, doar șǐ-ar căpăta fuste, șǐ tulpane”.

De obiceiu toate acestea discuții se petreceau la masă, căci d̪icea: „numaǐ la masă îl pot prinde să maǐ vorbesc; orǐ e pe câmp orǐ la cancelarie orǐ doarme ca un somn...”

Cuconul Todiriță une orǐ se blestema singur, simția că un vent reǔ suflă asupra caseǐ luǐ. Cu aniǐ, Matilda se maǐ liniștise, Mustea nu era bărbatul, care să aibă grija femeilor.

„Am fost șǐ eǔ zburdalnic la două-zecǐ de anǐ,dar toată viața să aǐ numaǐ grija ștrengăriilor, nu face”.

Matilda găsea înse motive de ceartă. O enerva văd̪endu-1 că mănâncă prea lacom orǐ că soarbe prea tare cafeaua sau că bea un păhar de vin maǐ mult de cât credea ea că se cuvine. Sughițul orǐ strănutatul bărbatului o enervau șǐ fugea din casă. Alte orǐ îi găsea cusur că nu scie să se îmbrace, nu scie să vorbească, nu scie să fie om de lume, cum înțelegea dînsa. Scena de la masă putea părea grozavă numaǐ celor ce nu îi cunosceau viața.

Cuconul Todiriță, deși deprins cu asemenea purtare, suferia destul, pe tăcute.

Matilda scia în tot-d’auna să-i pue un ghimpe, să-i facă o rană nouă orǐ să deschidă una veche care să-l usture maǐ grozav de cât dacă l’ar fi ars cu fier roș. Avea un meșteșug, un farmec deosebit, să-l jignească, să-l facă să sufere.

Acum îl lovise în inemă ca o săgeată veninoasă, vorba falit, repetată de doue orǐ.

Nu maǐ așteptă cafea, poate șǐ uitase dacă a beut’o orǐ nu.

Luându-șǐ pălăria, eși fără a d̪ice un cuvînt.

Dupe fie-care ceartă se întreba cum a început’o șǐ mereu se muncea cu gândul, dacă n’ar fi fost chip s’o înlăture. Ar fi voit, să se găsească vinovat; dar nu putea afla firul vinei sale, cum într’un ghem încâlcit nu poți afla capetul; descurajat, fără putere de a lupta cu nevoile, plecă. Cu asemenea certe îl paralisau maǐ reǔ de cât își amorțesce păiajenii victimele.

Maria șǐ Puica remăseseră tăcute; cearta le întrista neînchipuit de mult.

Feciorul, care fusese față maǐ la întreaga scenă, strîngea farfuriile gândind:

—„Iar a apucat’o necuratul. Să fie a mea! Maica luǐ Dumned̪eǔ, Doamne, ce pui de bătae i-așǐ maǐ trage! S’ar face muerea blândă ca mielul. Boerul, d̪ic eǔ, e prost de bun! Geaba, femeea dacă n’o bați, sare să te bată ea, caută bătae cu lumînarea!...scornesce ce-va din senin. Nu-l lasă pe bietul om nicǐ să-i ticnească mâncarea! Maica luǐ D-d̪eu, să-i ardă câte-va cravașe, colea potrivite la spinare, Doamne mamă, ar alerga ca o pisică pe clavir!

Puica, uitându-se spre bufet, d̪ise:

— Am uitat să mâncăm fragii șǐ bietul papa s’a dus superât.

— Matilda parcă-i plătită, la masă stârnesce toate.

Newton, superat, sta într’un colț, privind cu jale pe toțǐ. În asemenea ocasii nimeni nu se gândea la el. Dînsul înse îi observa pe toțǐ șǐ părea că le ghicea tuturor sentimentele.

— Scii ce, Mărie, să luăm pe Newton șǐ să mergem la ieaz; acolo e liniște, nimeni nu ne ceartă, sîntem singure stăpâne. Mamaea acu-șǐ vine șǐ începe cu noi. Pii ! Marioară dragă, să mergem șǐ sări de gâtul fetei s'o sărute.

CAP. XI

Furtuna

Iera pe la vre-o doue oare dupe amiază. Nourǐ de praf se ridicau în naltul ceruluǐ. Ventul frămînta întreaga fire, răscolind câmpii șǐ păduri, cum durerea șǐ grijile ne răscolesc sufletul. Din seninul albastru nu se maǐ vedea nimic. Nourǐ de praf se ridicau pe înnaltul ceruluǐ.

Un vâjîit asurzitor, ca un vaet desnădejiuit, umplea întreg văzduhul.

Foi, crenguțe rupte, pae șǐ fulgi zburau ca mânate de un duh reǔ. Natura întreagă era înfuriată...În acest potop de vent șǐ vijelie, s’aud̪i un zangăt de geamuri.

— Le-aǐ câștigat Alexandre! d̪ise Casandra feciorului, care mânca.

— Nu le-am deschis!

— Șǐ tot o să le plătesc!

— Ciocoaica, le-o fi deschis, când s’a dus îndrăcită de la masă.

Copaciǐ se încovoeau cu ramurile la pămînt, carǐ aci șe ridicau furioase ca nisce valuri, aci se plecau smerite.

Foi uscate de secetă zburau nebune.

Crengile, izbindu-se unele de altele; făceau un vuet amenințător, părea scrâșnetul naturei în turbare. S’audeau pârâiturile ramurilor rupte.

Ventul dușman, părea ca Ielele din povești, se năpusti asupra copacilor, rupendu-i fără cruțare șǐ fără milă. Salcâmii, fragezi, aci se încovoeau învinși, aci biruitori, se înnălțau lovind șǐ maǐ cu furie văzduhul.

Un cenușiu întunecat, urît șǐ furios îmbrăcase cerul.

Văzduhul vuea de un zgomot înnăbușit, de un vuet ce venea în bubuit de valuri.

Un vuet mai slab era urmat de unul maǐ tare; tunete cu ecouri prelungite zguduiau zarea. Părea că șǐ în ceruri clocotea o răzbunare groaznică.

Al douilea potop se pregătea. Fulgerile aruncate de urgia cerească umpleau văzduhul. Animalele înse-și păreau îngrozite; Caiǐ nechezau de o tainică presimțire.

Rândunelele șǐ vrăbiile, grăbite, năvăleau la cuiburi; closcele spăriate adunau puii, fugind spre șuri; chiar șǐ rațele, iubitoare de apă, părăsiseră iazul, prefăcut de furtună în clăbuci.

O furie nestăpânită cuprinsese cerul șǐ pămîntul. Pri’ntre frunzișul copacilor ventul fluera ca miǐ de bălauri. Furtuna amenința să nemicească totul. Nimenea nu se putea împotrivi: puterea omenească era nemic în fața atotputernicei naturi.

Cerul părea că se nărue asupra pămîntului, ca munți uriași ce-șǐ prăval petrișul în văile neocrotite șǐ supuse furiei lor.

— Doamne apără-ne, ce sărăcie de grindină vine, d̪ise Casandra-șǐ se răpezi afară de înfipse toporul în pămînt!

De odată o lumină sclipitoare orbi vederea; văzduhul întreg scăpără. Un trăsnet năprasnic bubui cutremurând cerul șǐ pămîntul, asurdind întreaga fire.

Toțǐ încremeniră de spaimă, șǐ, numaǐ după o clipă, începură a-șǐ face cruce. Casandra d̪ise:

— A trăsnit unde-va aproape. Bine c’am apucat se’nfig toporul în pămînt, poate s’o duce pe pustii afurisita de piatră.

Șǐ ochiǐ îi străluceau de bucurie că a făcut o faptă bună: își închipuea că ea, nemernica, e în stare să oprească furia naturei!

— Șǐ-a făcut iar cine-va samă, d̪ise moș Iordache, punând un cărbune în lulea.

— Treǐ d̪ile o să ție ventul șǐ furtuna, d̪ise feciorul. — Ba ține șǐ noue, dacă nu i-or găsi trupul să’l îngroape.

— Doamne feresce de mintea proastă! Necuratul are parte de sufletul luǐ, d̪ise feciorul.

De-odată un ropot puternic izbi acoperișurile de șindrilă; se aud̪ea un zornăit de pietre amestecate cu ploae; cădeau cu furie par’că fuseseră încătușate până acuma. Se acoperi pămîntul cu o pătură de ghiață. Apa în clăbucl curgea mereu de vale, ducând fraude șǐ crengî rupte fără cruțare. Groaza din aer se cobo-rîse pe pămînt. Cât de nemernică părea făptura omenească în fața urgiei ceresc!! Omul, în nemernicia luǐ, trebuia fatal să-șǐ închipue că numaǐ duhurile rele sînt în stare a săvârși atâta grozăvie. Firea frumoasă, bună șǐ blândă, e turburată șǐ schimbată numaǐ de suflete nenorocite șǐ reǔ-voitoare. Din ropotul puternic re-mase încet-încet un zîzîit trăgănat; numaǐ părâele maǐ curgeau în spume. . , . . '

Natura părea un uriaș înfuriat, care-șǐ versase mânia turbată. Din urgie abia se maǐ aureau slabe icniri nervoase.

Cerul se curățișe ca prin minune de nourii cenușii, potopul de apă îl spălase lăsându-1 senin șǐ limpede. Dealurile verd̪i păreau maǐ aproape, un miros ușor, ademenitor de viață, se respândea pretutindeni: dupe atâta urgie, din ventul turbat, remase o adiere domoală șǐ blândă. Nori mici, răzleți, fugeau prăbușindu-se mereu pe bolta nesfârșită:

Soarele, blând stăpân al lumei, se ivi sfios asupra dealurilor, scăldând cu razele calde văzduhul, părea că’și d̪ice graiul de veacuri:

Ventul turbat mi-a întunecat lumina, a ridicat ocean de praf, spre a-mi mânji fața, norii mi-au ascuns razele strălucitoare; apele mărei s’au răsvrătit să-mi stingă căldura șǐ, în furia lor nebună, au desfrunzit codriǐ, au rupt copaciǐ, potop de grindină a făcut pămînt podoabele câmpiilor, raze calde să n’am pe ce-mi așterne. În eternitatea strălucirei mele zvârcolirile de pitic nu me înspăimînta. De miǐ șǐ milioane de anǐ străbat acea-și cale șǐ voiu străbate-o încă. Vent turbat, am înfrânt, furtuni am împrăștiat, inemi zdrobite am înviorat..

«A trecut încă o furtună; iată-mă vesel șǐ dătător de bucurii. Așa-i viața voastră, așa-i soarta mea.

Fără de furtună, cine ar maǐ prețui seninul șǐ razele calde. Fără necazuri fericirile n’ar avea preț».

Nu trecu mult șǐ cuconul Todiriță, ud pînă la piele veni acasă. Ploaea străbătuse prin manta șǐ pălărie. La câmp, potopul fusese șǐ maǐ mare, oameniǐ se vârîseră pe sub care șǐ hărăbale, cuconul Todiriță s’a adăpostit sub o aripă a gired̪ei. Dar la asemenea ploae poate fi adăpost? La câmp grindina cu ploaea fusese atât de deasă, în cât se părea că stă în mijlocul nourului; nu maǐ era ploae, ci adevărată ruptură de nourǐ.

Mustea era negru de scârbă.

Cu sprîncenile încrețite, dus pe gânduri, muncit de griji, nu maǐ era stăpân pe sine. Prea multe lovituri primea de o bucată de vreme.

Desnădejdea cea maǐ amară începea să se încuibeze în sufletul luǐ: «Prea sînt fără noroc. E vr’un blestem strămoșesc, care ne urmăresce. Maǐ sînt șǐ alți agricultori, dar n’au atâtea nenorociri ca mine; mie șǐ binele mi se întoarce în reǔ șǐ natura mi-e vecinic vrăjmașă.

Muncit de-așa gânduri, descăleca de pe calul rebegit de ploaie. Moș Iordache, cum îl zări, alergă la scară să-i ia calul șǐ mantaua.

— N’ați murit, moșule, că noue era să ni se ducă neamul de rîpă.

— Vaǐ, maica luǐ D-d̪eu, urgie a fost șǐ pe-aici!

— ̪Di vizitiului să-mi pue caiǐ șǐ ved̪i traista cu grindină, pune-o în fân la trăsură.

— Maica luǐ D-d̪eu, cât oul de porumbel. Pe aici tot n’a fost așa, făcu moș Iordache, plecând grăbit să împlinească ordinele stăpânului.

Cucoana Matilda sta în balcon legănată de vuetul apelor, ce se scurgeau de vale în iaz; vuet, ce-i amorțea presentul, lăsând cale deschisă fantasiei.

La vederea bărbatului, trezită ca di’ntr’un vis. frumos, d̪ise:

— A stricat reǔ piatra ?

— Porumbul s’a dus șǐ doar la el îmi era nădejdea! Să mă tae cine-va, n’ar curge sânge din mine!

— Doar sînt asigurate ?!

— Ce folos ? Cât dau eǐ, nu es cheltuelele. Toate merg anapoda!

— Singur ți-ai făcut’o! Ce-ți trebuia sărăciea de petec, ți-am spus că are sa-ți rupă gâtul, dar vorba femeei nicǐ o dată nu se ia în seama, parcă ar fi lătrat un câne!

Cuconul Tudiriță, deprins cu asemenea molifte nicǐ n-aud̪ea, respundea maǐ mult gândurilor sale.

— Doǐ anǐ bunǐ, numaǐ doǐ anǐ să fi avut șǐ plăteam tot.

— Cu vorba asta am îmbătrânit, aud̪indu-te! Gireada era isprăvită?

— Îi făcuseră piept, dar a vânzolit’o șǐ stricat’o de pe margeni. Credeam că ne omoară acolo pe loc. Trăsnetul a căd̪ut pe un copac, la d̪ece metri: de era maǐ aproape, ardea gireada până la pămînt. Noroc că nu m’am adăpostit sub el! Era un cal priponit de copac; l’a ucis.

— Șǐ noue ne-a stricat geamurile la salon, d̪ise Matilda, c’o nesimțire vădită.

— Plec la oraș să-i vestesc pe ceǐ de la asigurare; să nu maǐ spună ca anul trecut, c’a fost o ilusie grindina șǐ că maǐ curând se vor fi jucat nisce copiǐ prin grâu! La luat, lupi nesățioși; dar, când să-ți dea despăgubire, câte șicane sînt pe lume toate le născocesc agenții de asigurare. Nu una ne sapă pe noi agricultorii, dar o sută!

— Să-mi eǐ apele minerale. Orǐ poate nicǐ pentru ele n’aǐ banǐ ?

— Mereu îmi daǐ otravă; nicǐ când sînt amărît n’aǐ milă!

— Cum n’au nicǐ alțiǐ de mine!

— Le sciu, sor’o, pe de rost, nu le maǐ începe. Bune lecții daǐ fetei. Uit’te-o cum ascultă.

— De cât o avea norocul mieu, maǐ bine să moară!

Mustea, ca să isprăvească, luă altă vorbă.

— Puic’o, ce să-ți aducă tata?

— Ce-i vrea tu, dragă papae, d̪ise copila cu glas blând. Fusese față la întreaga scenă; nu pricepea tot, dar înțelegea că tâtă-su e supărat. Simțea cu inema maǐ mult de cât pricepea cu mintea.

În bucătărie Casandra făcea sarmale cu foi de viță șǐ se certa cu moșneagul că i-a adus lemne verd̪i șǐ nu-i aduce legume.

— Ți-i maǐ aduce șǐ singură că doar oarbă nu ești, d̪ise moș Iordachi, punând tacticos un cărbune în lulea șǐ așed̪ându-l cu unghia.

— ̪Deǔ? Atâta să mănânce boerii, cât oiu aduce eǔ!

— La sfîntul Ilie îmi împlinesc anul șǐ pe ici mi-e drumul. Care în cotro de mine nu’ncape! Ciocoaica să me ia în unghii! Am stat anul ăsta numaǐ în hatârul boarului. «Să remâi, moș Iordachi, remâi că ne-am deprins cu d-ta șǐ d-ta cu noi»; dar maǐ departe, să-mi de o sută de galbeni nu stau, d̪eǔ nu!

— Să remâi, când te-oiu ruga eǔ. De când te-am apucat, tot călător ești, șǐ tot pe loc stai.

— Tot nu m’am îndurat de boer.

— Eu, când oiu d̪ice că es, numaǐ colb îmi zăriți în urmă, d̪ise Casandra.

— Ce maǐ de geamuri s’au stricat, sor’o! d̪ise Anica, venind de sus c’o mulțime de cioburi. Boerul e negru de supărare. La câmp a făcut pămînt, tot, tot. Ce neagră sărăcie!

— Vorba mea: în casa cu pricaz nu maǐ e Doamne-ajută. De la Pasci nu-i Duminecă lăsată de Dumned̪eu să nu vie sfrijitul de cenușer! d̪ise Casandra.

Moș Iordache eșise tot suflând în lulea; nu-i plăcea s’audă fleacuri femeesci.

— Șǐ, doar destul om e boerul nostru, d̪ise Anica

— Ved̪i iel, sărmanul, are necazuri, n’are când să-i toace verd̪i șǐ uscate, nicǐ să-șǐ rânjească mereu dinții la dînsa. Omul cu griji, nicǐ mâncarea nu-l prinde. Dar ea, de gospodărie nu vede, copiiǐ n’o supără! Îi zburdă de bine !

— Cum de nu pricepe, de n’o află el? Curat vorba: «Ce scie satul nu scie bărbatul», d̪ise Anica maǐ cu jumătate de glas.

— Ciocoaicei ăștia i-ar trebui să-i facă cum a făcut un boer, Mere-Acre, cucoanei luǐ.

— Dar ce i-a făcut jupineasă Casandr’o ?

— Doamne apără de-așa rușine!

Șǐ-a prins nevasta, așa bună-oară cum e ciocaoica noastră, cu ibovnicul. I-a uns pe amîndoui cu păcură șǐ i-a presărat cu puf de gâscă. Se înțelege că i-a lăsat goi, cum i-a făcut mă-sa; le-a maǐ pus câte un căluș în gură șǐ le-a dat drumul pe uliță, cu mânile legate de-un par aședzat pe la spate, ca să nu-si poată scoate căluțul.

— Mare comedie! Ce rușine!

— Hei las’, c’așa li se cade. Aud̪i? De bine nu mai sciu de ce s-or apuca!

Boarului nu-i arde de așa fleacuri. Dumineca nu se poate resufla de oameni. Mare lucru să nu bați toba la curtea noastră, cum a bătut la Doineni! d̪ise Anica.

— Despre dînsa poate s’ajungă ca mine, că nu mi-ar părea reǔ! Mult șǐ-a bătut, calica, joc de slugi! Nu maǐ bietul moșneagul ăsta câte-a tras! maǐ eri,— nu ți-am spus? — căzuse un painjen în apa de spelam. Feciorul nu era acasă; l’a trecut păcatul. Ce cred̪i? I-a turnat, bietului moșneag, lighianul cu apă în cap. Cum îi el cu plete, se scurgea apa pe cămeșă; nu scieai, să rîd̪i orǐ să plângi.

— La început era foc, bătea spălătoresele cu cămeșile peste cap. A slujit aici una, Domnica, a murit săraca, îi ducea draga mea, cămeșile călcate, coală de hârtie, nu altă ce-va, șǐ, te miri cum, găsea, poate, una cu vre-o îndoitură: pe toate le făcea boț șǐ punea să le spele din nou! d̪ise Anica.

— Mare vidmă, mănâncă inema din slugi; d̪eu, nu tot din pricina eǐ am eșit rândul trecut, dar să ții minte de la mine: femeea asta, cucoană orǐ ce maǐ e, n’o sfârșesce bine.

— Ce cred̪i, Dumned̪eǔ nu bate cu ciomagul, dar reǔ maǐ arde șǐ ustură bătaia luǐ.

— Acu s’a maǐ pocăit, dar spunea Pachița, că apii di’ntâii, era foc ciocoaica! Avea un bucătar...

— Îl sciu, bietul Anton, cam surd...

— Da; era de la boerul bătrân șǐ de vorba d-tale, vara muscă nu-i, nicǐ împăratul nu se poate păzi de ele că'i împărat. Până a adus fata supa sus, că n’avea fecior, a căd̪ut o muscă. L’a chemat, sor’o, șǐ i-a turnat supa în cap, așa fierbinte !

— Să te ferească Dumned̪eǔ de calicul îmbogățit șǐ de Țiganul turcit, d̪̪ise Casandra, făcându-șǐ cruce.

Ascultă, Anic'o, răped̪i tu la dugheană șǐ-mi adă de d̪ece banǐ rachiu șǐ de cincǐ un sfert de pane. Scii, calica nu-mi lasă o bucată de pâne de la masă, și eǔ, mămăligă, Dumned̪eǔ me erte, fie pe toate cărările, dar n’o pot mânca, m’apucă vetămătura.

— Me răped într’un suflet, numaǐ de'nu m’ar striga, sus...

Casandra luă din cuiu masa de aluat șǐ începu să frămînte nisce făină cu ou, bondănînd singură: „S’au deprins cu bucățele bune. Aluat la fie-care masă, șǐ toate numaǐ în unt șǐ lapte! Hei doamne, să nu se întoarcă roata norocului: bogăția vine în cârjă la om dar sărăcia are aripi; nicǐ te aștepți, când sosesce. Maǐ bine de una ca mine: nu am fost bogată șǐ nu-i sciu dulceața. Un lucru ce nu ai avut, nu-l poți pierde șǐ nicǐ reu nu-ți pare, că n’are dupe ce. Așa gândea Casandra, aruncând câte o bucată de lemn verde pe foc, apoi: «Bat’o s’o bată de Anică, nu maǐ vine».

XII

Meșteșug femeesc

Era recoare, chiar rece de-a binele, cum e când bate piatra. Praful se potolise, iar șoseaua, cu drumu-i albicios de piatră, se întindea cât zarea ochiului, mărgenită de o parte șǐ de alta cu șanțuri.

— Mână maǐ răpede, Ilie, să nu ne apuce noaptea la întors. Harapnicul vâjiia în vent, caiǐ dădeau din cod̪ǐ șǐ o luau la goană.

Cuconul Todiriță își pierduse privirea pe dealurile roșîetece, verd̪i altă dată.

Privirea pierdută la infinit, nefiind ca altă dată oprită de frumusețe câmpului, îi insufla o jale adâncă, o melancolie neînțeleasă. De anǐ bătea mereu acest drum, șǐ din ce în ce este maǐ muncit de griji; necazurile, carǐ maǐ înnainte rânjeau de departe, acum îl strîng tot maǐ de-aproape. Își aducea aminte cum, acum un an, se legăna cu speranța d̪icîndu-i-șǐ: Poate de acum înnainte într’un an, voiu fi scăpat de nevoi. Oh! ce n’așǐ da să-l văd̪ trecut.

Când omul e la necaz, cu drag ar jertfi un an șǐ doǐ șǐ trece din viață, numaǐ să se vad̪ă la liman...Mustea, cu suflet jalnic, numeră aniǐ trecuți și viața din ce în ce maǐ plină de griji, moșia lui scumpă mai amenințată de cat orǐ când. Șǐ poate oare fi maǐ maǐ-o durere de cât ved̪use trecut de jumetatea vieței, cu rostul aproape pierdut?

Dacă fericire șǐ pricopseală n’a fost în floarea vârstei, va fi oare când acesta-i în cădere? Mustea nu voia să se maǐ înșele cu speranțe deșarte. Și nicǐ n’ar fi putut; sufletului prea amar șǐ înșelat, de ilusii îi vine o vreme, când nu maǐ poate spera. Toate aceste gândiri îi încleștau inema.

Ar fi voit sa nu gândească nemic, să meargă, să fugă prin viață fără popas; poate atunci nu l‘ar maǐ fi ajuns grijile șǐ gândurile negre.

Avea sensația marinarului în mijlocul furtunei. Atâta îl urmăreau de la o vreme nenorocirile, în cât ajunsese superstițios. „Toate, dar absolut toate, mi se întorc în reǔ. Mi se pare, ce mi se pare? presimt că șǐ împrumutul de la credit, va fi numaǐ o ghiulea agățată de gâtul mieu. Toate par menite să me târască la adânc. Șǐ doar cu nimic n’am greșit. Munca nimănui n’am răpit, crime n’am făcut. Mereu m’am strădănuit să muncesc șǐ, prin osteneală de d̪i șǐ noapte, să-mi măresc avutul.”

În asemenea momente, năluca sărăciei, atât de fioroasă pentru cel ce a avut odată bielșugul, își areta colții, îl înspăimânta maǐ grozav de cât moartea.

De pe tot ce-1 încujura simțea că i se duce vacja de proprietar. I se părea că înse-șǐ dealurile, pădurile, câmpiile, nu-l maǐ priveau cu respectul datorit stăpânului!

Mintea prea ațîițată îi areta în toate pierderea luǐ apropiatăera ca șǐ copilul, care dă viață lucrurilor ce-l înconjoară; le desmiardă și le’lovesce, dupe cum e vesel orǐ furios, dupe starea sufletului său.

Vrea să d̪ică persoana luǐ, ca om, nu-i ncmic în fața acestor adoratori aǐ vițelului de aur !

De pe prfmirea ce-i făceau bancherii, vedea că-I dus di’ntre. proprietari. Innainteîl primeau maǐ mult de cât politicos; îl petreceau până la trăsură cu a orbe măgulitoare; acum abia îi dădeau (d̪iua bună, nu bancherii', carǐ dese orǐ nu maǐ erau acasă pentru el. dar chiar slujbașii, lor.

Șǐ atunci, în minte îi veneau cuvintele bătrânului rostite cu glas profetic: „Băete, băete, îi bine-cuvîntat părintele ce lasă avere copilului, dacă îi lasă șǐ destulă minte s’o păstreze; iar de nu, maǐ bine nu i-ar lăsa nimică”.

În adevăr, nu-i maǐ mare nenorocire pe lume de cât cel ce a avut șǐ nu maǐ are. Numaǐ ambițioșii țintesc să aibă ceea-ce n'au maǐ avut, omul modest se mulțumesce cu viața luǐ obicinuită.

Dar căderea din ceea ce-aǐ fost, iată ce nu poate mistui nicǐ cel maǐ de rând om; te învinui pe tine, blestemi soarta, pănă ce, zdrobit din ce în ce, căd̪i tot maǐ jos.

Nenorocirile sînt ca furnicile; unde năvălesce una, dau năvală o sută.

La gândul sărăciei, simțea adeverată nebunie:

— «Dacă a-d̪i, cât me țin în picioare șǐ numaǐ sînt considerat, ce va fi, când sărăcia m’ar doborî la pământ?».

„Prietenii îmi vor întoarce spetele, cunoscuții me vor ocoli de frică să nu le cer un franc! E grozav! Hoțul cu banǐ să fie maǐ stimat de cât acela ce a sărăcit din prea mult simț de dreptate șǐ cinste!

La aceste gânduri i se făcea negru înnaintea ochilor. De miǐ de orǐ se întreba: Oare creditul va fi în stare să-l mântue? orǐ poate numaǐ îi va lungi agonia?

„Procentele ne ucid pe noi proprietarii. Concurența Americei ne dă mereu lovituri de moarte. Pe eǐ productele îi costă maǐ eftin; eǔ, dacă vînd, cu cât vînd eǐ, dau în pagubă.”

„̪Dic unii că luxul ne-a ucis pe noi agricultorii; dar eǔ n’am făcut lux, n’am jucat cărți.”

Din când în când câte un venticel dulce șǐ un miros de frund̪is al pădurei îi recorea fruntea, liniștin-du-i nervii prea ațițați. Atunci gânduri mângăioaseu maǐ alinau grijile.

Chiar în cele maǐ marǐ nenorociri, coarda durerilor nu poate sta mereu întinsă. Nervii slăbesc; șǐ o liniște aparentă, o mângăere falșă vine de la sine; jalea, ca șǐ veselia, se ucide singură, cea maǐ mare veselie, odată izbucnită, a murit. Cea maǐ mare durere ajunsă la paroxim, moare; chiar de se repetă, nu maǐ arc aceeași putere, era un resunet al acelei di’ntaiu

Vecinicul refren, vecinica speranță a tuturor agricultorilor, îi venea în minte: „Numaǐ doǐ anǐ bunǐ cu o recoltă ca în anul când a murit bietul tata și ași pluti de-asupra nevoiei.

Mult așteptatul an bun, acest miraj înșelător al tuturor agricultorilor în nevoǐ, îl legăna de anǐ pe cuconul Todiriță. Acum asemenea speranțe rar le maǐ tivea în adâncul inemei; nu maǐ credea în steaua sa.

Pentru Mustea mult doritul an murise de mult, avea impresia că par’că l’ar fi îngropat odată cu bătrânul.

Nu-șǐ putea explica bine situația, dar simția instinctiv că vremuri bune nu maǐ puteau învia pentru el, cum nu putea învia iubitul său părinte.

„Ce jertfe n’așǐ face să pot scăpa moșia! Din nenorocire o prea târziu! Bietul tată avea presimțire”.

La această amintire scumpă, o descurajare îi strinse inema șǐ pieptul, durerile sufletului, ca valurile, aci cresc, aci se sting pentru o clipă, dar apoi iar se îmbulzesc maǐ cu furie. Ast-fel e sufletul omenesc, cuprins de necazurile vieței.

„Oh! să n’am fata! m’ași împușca orǐ m’așǐ duce în lume, să nu me cunoască nimeni șǐ mi-ar fi maǐ ușor de cât aicea. Omului bolnav de necaz toate i se par protivnice.”

„Creditorii, gândea Mustea, dau ca hăitașii năvală, slujbașii te amăresc, te pradă; țeranii, atât de pacinicî maǐ de mult, stau să te omoare; să-ți dea foc pentru un bănat de nedreptate. Dar acasă! Acolo e maǐ reǔ decât în iad. Necontenit certe, veșnjcă nemulțămire”.

„Orǐ-ce așǐ face e reǔ; orǐ ce așǐ d̪ice nu-i samă. E soarta fatală, ce urmăresce pe unii. Mi-a remas avere, așǐ fi putut trăi fericit, ne făcând nimic. Alerg de anǐ de d̪ile după fericire șǐ ea fuge de mine ca întunerecul de soare!”

În răstimpuri privirile i se pierdeau în văzduhul nemărgenit șǐ, ca hipnotisat, remănea în negură. Creerii zbuciumați își luau singuri odihnă, râzvrtiți, par’că, împotriva acestui chin făr de folos.

Cu sufletul bătut de gânduri a ajuns în oraș șǐ a dus întins la biuroul societăței de asigurare. Le-a răsturnat traista cu grindină în mijlocul caseǐ:

— Poftim, d-lor, să nu maǐ d̪iceți că s’au jucat băeții în grâu.

— Ce sînt alea? Oue de porumb? d̪ise un funcționar.

— Grindină, d-le, sîntem pierduți.

— Maǐ reu de noi de cât de D-voastră.

— Asigurarea încasează de la miǐ șǐ dă la unul.

— Încasează cu mâna șǐ dă cu banița. În sfârșit, mâine demineață sîntem la Dumnea-ta...

Cuconul Todiriță s’a dus pe la farmacie de a luat apele neveste-sa șǐ de acolo la cofetărie să ia bomboane pentru fată.

— «Ie copil șǐ trebue să-i faci câte o bucurie. Ii vrâsta cea maǐ fericită! Ce bine îmi părea, când venea bietul tata de la oraș șǐ-mi aducea covrigi șǐ turtă dulce! Par’că-1 ved, cum une-orǐ, voind să me necăjească, șǐ ved̪înd că-i sar înnainte, d̪icea:

— Iei poftim, Smărăndiță, am uitat covrigii șǐ turta dulce pe masa Jidanului. Iar bieata mamă, văd̪ându-mă cum maǐ nu plâng, d̪icea: „Doamne, frate, tare-ți maǐ place să chinuesci copilul: du-te, Todiriță, șǐ caută că trebue să fie ascunse în fân, la trăsură. Nu-i bine, dragă, să strici inima copilului, că scade!”

În tot-de-a-una, când cumpăra ce-va pentru Puica, îi veneau în minte aceste amintirǐ sfinte șǐ duioase. La cofetărie îl întâlni tocmai pe Iliescu.

— Buna d̪iua, d-le Iliescu! Nu viǐ cu mine? Mâne demineață' maǐ mare dragul să vânezi vre-o doue rețe.

— Am dat pușca la șters.

— Vânători să fie, găsesc eǔ pușcă.

— Atunci sînt al d-tale: tot e serbătoare mâne.

Mustea era bucuros să aibă musafiri, maǐ ales pe Iliescu, care’l ajuta la regularea actelor moșiei. Se maǐ bucura de venirea luǐ, sciind câ nevasta nu prea face scandal în fața străinilor.

Cuconul Todiriță, ca orǐ-ce om blând, era slab de caracter; certele îl ucideau, cădea într’o toropeală că nu maǐ putea vorbi. În asemenea certe, dînsa, cred̪înd tot maǐ mult că are dreptate, îl provoca mereu, d̪icând:

— „Respunde, dacă aǐ ce?”

Mustea, scos din răbdări, fugea de acasă, d̪icea de-i punea șeaua șǐ pleca pe câmp în nescire. De aceea când îi întră un om în casă, îi binecuvînta sosirea’ pe drum vorbiră de una de alta. Ilieseu povesti că a venit în oraș o trupă de baletiste, șǐ-l îndemna să vie șǐ el într’o seară.

— ̪Deǔ vin’o, d-le Mustea, să le ved̪i ce nostime sînt.

— Dă-le, Naibei! maǐ mult de cât nisce mueri stricate nu’s.

- Pii! d-le, dar vă selbătăciți de tot d-voastră agricultorii. Noroc că nu-s toțǐ ca d-ta. Erau vre-o doǐ vecini de aǐ d-tale șǐ credeam că, li se rup palmele aplaudând fetele.

— Nisce stricați!

— Eǐ lasă-me, d-le Mustea, doar n’o să te călugăresci de pe acum.

— Eǔ sînt părinte de familie șǐ nu-mi plac berbentlâcurile. Asta-i pentru băeți ca d-ta.

— Hei! Ce vorbesci. Ceǐ însurați petrec maǐ dihai ca mine! Zeu, vin’o într’o seară, îi tragem o petrecere numărul ainț. Sînt două nemțoaice, fire-ar ale dracului, că bine joacă, ca'șarpele se mlădiază șǐ se’nvârtesc par’că-s de criță, d-le!

— Ți-a remas gândul la ele ? Da ?

— De, inimă nu-i! ǔ vin’o Sâmbătă seara, tocmai e representație, șǐ (d̪ici acasă c’aǐ înnoptat șǐ, de pe oara cu- istoria din pădure, aǐ 'mas în oraș.

— Ce te. ții de vorbesc!, frate? așǐ lăsa eǔ nevasta acasă o noapte să nu scie ce-I cu mine ? Dar petrecerea ceea m’ar arde!

— Nu ești om de companie, cucoane Todiriță, șǐ minciuna-i vorbă.

— E drept; nu ți-aǐ găsit omul.

— Adicătelea cum, d-le Mustea, d-ta, când ved̪i o femee frumoasă, nu te' încălzesci de loc?

— Ascultă, nene, eǔ m’am însurat din dragoste șǐ, de, nevasta o fi având multe cusuri, dar eǔ o iubesc. O femee frumoasă mi-e drag s’o văd, cum îmi place un bărbat frumos orǐ un copil. Maǐ d̪ilele trecute veni la curte o femee cu un copil de vre-un an. Era atât de drăguț! Întindea mâinele să-l iau în brațe. L’am luat șǐ nu me săturam de a-1 săruta. Uit înger! doǐ leǐ aveam la mine șǐ i-am dat să-î cumpere papuci.

— Bine, că ești familist înfocat, sciu eǔ de mult dar credeam că asta nu împiedecă să guști o plăcere-deosebită, ca mulțǐ alțiǐ! Adică nicǐ țerancele de pe moșie nu-ți fac cu ochiul ? Privesce colo doue cum-își spală picioarele în iarbă. Cât îs de cochete, uită-te, rîd șǐ se uită spre noi. D̪i femee șǐ pace!

— Hei, vere! mi-a trecut soarele de amiad̪ă șǐ grijele au pus cruce la toate!

— Nu te maǐ fă motan călugărit! Halal de viața de țeară! Aer curat, hrană bună, fete tinere șǐ voinice!

— Ți-a remas gândul la fetișcana cea bălae? Te mai șterge pe bot; e fata consilierului, cel maǐ fruntaș țeran din sat.

— Aș! Tot se uită ea maǐ cu jind la un boer de-la oraș de cât la flăcăii din sat.

— Te înșeli, prietene. Se uită, care se uită, dar nu toate. Nu scii cum își bat ele joc de târgoveți! Din covrigari șǐ calici nu-i scot.

— Le cunosc șǐ eǔ, sfinte nu-s.

— Nu-s chee de biserecă, dar nici cum le credeți voi.

— Când nu vor de voe, vor de nevoe. Am maǐ fost eǔ pe la alte sate șǐ am vețlut cum se petrec lucrurile.

La asemenea vorbe, spuse cu atâta cinism, Mustea, care nu fusese în tinerețe cine scie ce sfînt, rentase-uimit șǐ desgustat de așa tovarăș de drum.

Cuconul Todiriță era cu educație simplă, dar călcarea legilor morale statornicite, cel puțin în principiu, de veacuri îi părea o crimă.

Înțelegea pe făptaș ca o fatalitate; dar lauda, fala șǐ cinismul crimei orǐ desfrâului nu le putea admite. Dupe el asemenea oamenǐ erau ceǐ maǐ primejdioși.

Tăcu șǐ privi, dus pe gânduri, pădurile de-asupra căror, ca un vel, plutea ceața albăstrue a sereǐ.

— Grăbesce, Ilie, ne-așteaptă acasă cu masa șǐ înnoptăm.

— Luna resare maǐ târziu, d̪ise Iliescu spre a vorbi.

Mustea, cufundat în gânduri, nu respunse.

Încă nu înserase șǐ trăsura se opri la scară. Cucoana Matilda se primbla prin balcon. Ilieseu, sărind sprinten din trăsură, sărută mâna cucoanei, d̪icînd:

— Bucuroși de oaspeți?

— Cum de nu? Ne-a cântat cucoșul în prag si-i așteptam.

La masă mâncară șǐ băură bine.

Plăcintele Casandrei erau minunate. Avea dînsa un meșteșug: le făcea cu urdă dulce, în cât, vorba luǐ Iiescu, se topeau în gură. Matilda atâta îl poftea pe Ilieseu, în cât trecea margenile politeței.

— Lasă-l, nevastă, că o să-l bolnăvescoi pe creștin. Faci curat ca Românul din poveste.

— Drept că la asemenea plăcinte faci o crimă să-l maǐ poftesci pe om, d̪ise Ilieseu.

— Mamae, când eǔ nu voiu să mănânc, îmi d̪ic că: „mireasa vede masa”. Apoi lasă-l, doar nicǐ Iliescu nu-i orb.

— Ești obraznică șǐ am să te dau afară de la masă, strigă Matilda.

— Chiar mă duc, să me joc cu Newton că m’am săturat.

Dupe masă eșiră cu toțǐ în balcon.

— Mărie, tu cântă din piano șǐ noi te ascultăm de afară, făcu Matilda.

Cuconul Todiriță, de politeță, stătu până ce fumă o țigară șǐ plecă să dea porunci vătafilor.

Balconul era, ca pe vremea veche, pătrat, mare șǐ încăpător; o canapea era așezată spre părete.

Matilda, cu aer de oboseală șǐ plictis, s’așed̪ă pe ea.

Iliescu, cam alene, ca după o masă îmbielșugată, târî un scaun alături.

— Aveam o presimțire că viǐ, d̪ise Matilda.^

Spunea adevărul, se gătise ca pentru musafiri. Părul creț, așed̪at pe frunte, o areta șǐ maǐ albă; ochiǐ negri, scânteetori de mulțumire, îl, dădeau o expresie de tinereță șǐ patimă.

Rochea roșe cu care se îmbrăcase îi colora puțin fața palidă.

Veselia îi descrețise chiar puținele cute de la gură, așa de vădite în certele cu bărbatu-se.

Cuconul Todiriță o privise cu plăcere șǐ maǐ nicǐ lui nu-i venea a crede că dînsa’i viespea de la prânz. În gând își d̪icea: „Curioase ființe sînt femeile! pe noi, bărbații, durerile ne istovesc, certele cele maǐ mici ne lasă urme pentru d̪ile întregi; femeilor într’un ceas le trece. Un praf de pudră peste obrajii ud̪i de lacrimi șǐ fața le strălucesce de veselie. Asemenea ființi sînt neînțelese!”

Uimit, o privise cât era de bună cu toțǐ la masă. În asemenea momente nicǐ el nu credea că Matilda e așa de rea.

Conscient orǐ inconscient, femeile sciu că bunătatea veselia șǐ rîsul le înmiesc frumuseța.

Matilda părea de o sută de orǐ maǐ tîneră, maǐ frumoasă. Cuconul Todiriță, nevrend, compara momentele de acum cu cele de la prânz, șǐ se gândea:

„Cât de fericit e bărbatul ce are liniște în casă! Poate viața fi plină de furtuni, căsnicia fericită e limanul unde uită, unde bărbatul capetă puteri de luptă”.

Nu sciea, sărmanul, că tot acest decor nu era pentru dînsul.

Iliescu apropie tot maǐ mult scaunul de canapea șǐ cuprinse talia Matildei; dînsa, rezămându-șǐ capul de umerul luǐ, oftă.

— Ce? Nu-ți pare bine că am venit? Scii că nu-mi sînt dragi femeile triste.

— Sciu...Când te ved, caut să fiu veselă; dar e peste puterea mea ca veselia acestor momente să nu fie întunecată de gândul că n’or să ție mult! Mâne pleci ?

— Dacă-i fi veselă șǐ bună cu mine, voiu sta șǐ mâne.

— Am să fiu, numaǐ remâi. Nu scii cât de urîtă mi-e viața fără de tine !

— Fiǐ veselă, când ne vedem. Ce folos ca șǐ în ceasurile fericite să ne gândim la neplăceri? Cu moda-asta ar trebui să plângem mereu. Veselia ne lungesce viața. Când a murit tata, mama, am plâns o d̪i, doue șǐ basta! Morții nu învie șǐ fatalitatea n’o putem schimba. Idealul e să fiǐ vesel șǐ să petreci, d̪icând aceste vorbe o sărută apesat.

Puica se ivi U dupe ușă, privind curios pe Iliescu Matilda șopti.

— Mi se pare că te-a ved̪ut fata.

— Eǐ, aș, ce pricepe ea!

Iliescu se răped̪i s’o ia pe Puica pe genunchi.

— Să nu te apropii de mine că te zgârii.

— De ce, Puic’o ?

— Pentru că nu te iubesc.

— Dar de ce ?

— Sciu eǔ de ce.

— Puică, du-te la Maria să te culce, nicǐ mie nu mi sînt dragi fetele obraznice.

Luna se lupta între nori, aci se ivea strălucitoare, aci iar se făcea nevăzută. Se lupta mândra cu nourii, cum luptăm noi cu patimile. Dînsa dese orǐ ese biruitoare, noi maǐ anevoe. E greǔ de luptat cu dușmanii lăuntrici!

De odată discul galben eși biruitor în largul senin al ceruluǐ.

La radele albe ale lunei, Matilda părea șǐ maǐ frumoasă. Iliescu o privi un moment cu adeverată patimă.

— E o seară minunată! adevărata seară pentru a-manți ! d̪ise el.

— Pecat că nu putem avea multe de acestea, d̪ise Matilda.

— Iar vorbe melancolice! În lume, dragă, să eǐ lucrurile cum sînt. Bucură-te șǐ de cele maǐ mici plăceri presente, pândesce să nu scapi nicǐ un prilej de a fi fericită. Combină să înmulțesc pe viitor fericirea șǐ uită trecutul. Iată o rețetă ce nu dă nicǐ odată greș.

— O fi bună pentru cine poate s’o urmeze.

— Trebue să poți.

— Ești prea ușurel, Iliescule. Tare regret pasul ce am făcut; poate nicǐ nu mă iubesci, pe cât te iubesc eǔ ?

— Așa sînt femeile, neîncrezătoare. Tu le-aǐ întrecut, pe toate! Ce doved̪i vrei?

— Nu sciu, dar eǔ pentru tine m’așǐ arunca în apă, n-ași cruța nimic, așǐ pune foc în cele patru colțuri ale lumei.

— Poate să vie vremea; vom vedea care din noi va fi capabil de jertfe maǐ marǐ!

- Cred̪i că nu m’așî despărți? Mâne, să-mi d̪ici l’așǐ lăsa.

— Puțină răbdarenu trebue să facem lucruri, de carǐ ne-am căi.

— Orǐ ce așǐ face pentru tine, nu mi-ar, părea, reǔ. Mustea dase poruncile șǐ veni să maǐ stea de vorbă. Ilieseu, aud̪indu-i pașii, o maǐ sărută pe Matilda; răpejunea șǐ primejdia sărutarei îi dădea nespus farmec. Abia desfăcuse mâna din jurul taliei Matildei, șǐ cuconul Todiriță întră, d̪icând cu glas plin de mulțumire:

— În sfârșit am isprăvit. Să te potrivesci trebilor, nicǐ noaptea nu le-aǐ găti. Ce sară frumoasă, îți vine să nu te maǐ culci.

— Cuconul Todiriță e orǐ poet orǐ amoresat! numaǐ aceștia sînt lunatici, d̪ise Ilieseu ritjând.

— Maǐ scii păcatele, nu zădarnic o fi umblând noaptea pe câmpi, d̪ise Matilda, cu ironie.

— Tot-de-a-una mi-a plăcut natura cu luna, cu stele, cu soare, cu tot; cât despre alusiile reutăcioase, sciu că nu le credeți. Câte griji am eǔ acuma, numaǐ amoresat ar lipsi să maǐ fiu!

— Nu te maǐ fă sfînt, ce păreche de ochi ți-a aruncat țerăncuța cea bălae!

— D-ta spui în glumă șǐ nevasta le ia ca înnadins. Nu me sili, că te prâesc ce me îndemnai pe drum...Las’ de nu te scoate pe ușă!

— Te-aǐ îndura, coconiță, să izgonesci un suflet de creștin la vreme de noapte ?

— Ba bine că nu. Ve dați de gol unul pe altul ca hoțiǐ la cercetare. D̪i bărbați șǐ te mântue.

— Vorba multă, sărăcia omului. Mâne o să mă scol în zori. Haide la culcare. Somnul e cel maǐ bun prieten al omului, când nu te trădează. Adesea grijele îl alungă șǐ mustrarea de cuget îl sparie.

— Nu te maǐ plânge, dormi'une-orǐ ca un buștean.

— Când te răzbesce oboseala, ce vrei? Chiar acuma sînt zdrobit de osteneală, d̪ise Mustea.

CAP. XIII

Dorinți neîmplinite

A doua d̪i cuconul Todiriță așteptă pe cel de la asigurare.

Până au venit, pană au stat la dejun, căci, vorba luǐ Iliescu, omul flămând nu lucrează bucuros, a cam trecut. Dupe dejun au plecat cu trăsurile la câmp.

Era adevărată jale să ved̪i cocenii verd̪i, goi de frund̪e strivite, atârnând jalnic în jos ca o zdreanță sfâșiată de nevoile vremeǐ.

— Priviți, domnule, nicǐ de nutreț nu maǐ sînt bunǐ șǐ doar erau atât de frumoși! Ce recoltă era să am!

— Aș! recolta porumbului e pierdută de secetă.

— La mine nu era pierdută. La săteni, da; eǐ seamănă târd̪iǔ șǐ pămîntul lor e reǔ lucrat. Am semenat în postul Pascelui, șǐ arătură adâncă, priviți ce strujan gros are.

— Dese-orǐ grindina pentru agricultori e o mană cerească.

— Nu în cad̪ul de față, domnule controlor; înțeleg să apărați interesul societăței, dar fără a jigni din cale afară pe al clienților; alt-fel faceți o crimă.

— A! Noi sîntem nepărtinitori; doar nimic nu ne intră în pungă.

— Credeți-me, creând nemulțumir, depărtați clienții șǐ pierdeți înzecit. Țeranii ar prinde gust șǐ ș’ar asigura pe un cap.

— Toate te vom crede, domnule Mustea, dar asta nu. Țeraniǐ nu vor să asigure nicǐ case, ne cum recolte. Sînt preaa fataliști: din „ce-o fi să fie” nu-i scoți; Țeraniǐ din Occident, da; chiar ceǐ din Ungaria; dar la noi va maǐ trece mult ?

— E greǔ, dar se va începe șǐ la noi pe încetul.

— Datoria proprietarilor să-i îndemne.

— Cum să-i îndemni? Când îmi dați mie nisce despăgubiri de rîs, ce-o să le dați lor?

— Tot e maǐ mult de cât nemic. D-ta acum o fiǐ despăgubit de jumătate din recoltă. Anul acesta societatea pierde foarte mult; au fost atâtea localități bântuite de grindină că ne-a luat groaza.

— Vorbe, domnule; când ne-ar da nouă agricultura frumoasele dividende ce le dă societatea acționarilor am fi prea mulțumiți.

La aceste cuvinte controlorul rânji machiavelic.

Se întoarseră la canțelarie spre a se maǐ certa asupra sumei de plată.

Greutatea era că un lan stricat de grindină nu fusese asigurat; a trebuit să dăscălească, de cu seară, feciorii să spue că lanul neasigurat se numesce așa cum se numea cel asigurat, dar nestricat.

Experții, cu nasul lor de copoi, simțiră ce-va șǐ mereu se înturnau, doar ar vedea oameni, pe carǐ să-i întrebe cum se numesce lanul cutare orǐ cutare.

Fiind sărbătoare, țeranii erau pe acasă orǐ la crâciumă; la câmp veniseră numaǐ feciorii boeresci.

În sfârșit, dupe multă târguială, scoase, de la eǐ, ca din gura lupului, jumătate de paguba ce pretindea.

Pe la vre-o treǐ abia putu pleca la oraș să ia baniǐ ce făgăduise un samsar să-i găsească.

Iliescu, prieten al caseǐ, remase la moșie să maǐ cerceteze nisce hârtii pentru Credit.

În oraș, orǐ-cât s’ar fi silit, nu putu isprăvi curend.

Samsarii căutau să-l convingă că nu-i bine să pue moșia la Credit, că-i vor găsi banǐ eftin, să plătească chirografarii șǐ să remâe c’o singură ipotecă.

„De unde scii? d̪iceau dînșii. Dă Dumned̪eǔ un an bun șǐ plătesci tot”.

Mustea era sătul de planurile samsarilor, dar îi asculta, dând din cap, în semn că se va maǐ gândi. Trebuia trăgănați până va isprăvi lucrările Creditului.

După ce plecă Mustea, Iliescu trecu în biuroul acestuia.

Cucoana Matilda se îmbrăcase destul de elegant. Dacă tinereța are cochetării nesfârșite, apoi vârsta mijlocie e chiar izvoditoare de măestrii neînchipuite. La această vârstă femeile sînt în adevăr cunoscătoare de puterea ce au asupra bărbaților, dar își cunosc șǐ cusururile șǐ caută să le înlăture. Sînt atâtea nemicuri, carǐ pot mări, dacă nu frumusețea, cel puțin, șicul unei femei.

Matilda le cunoscea pe toate, deși nu le întrebuințase de mult. Asemenea iscusinți femeea nu le uită nicǐ odată, dupe cum nu le învață nicǐ odată, căci se nasc cu dînsele.

Matilda il iubea pe Ilieseu; il iubea cu patimafe-meeî. care vede că s’aîi dus Aniǐ tinerețe! șǐ-î prinsă de furie la gândul că una de opt-spre-c)ece i-ar putea lua iubitul.

Adesea era geloasă chiar de soru-sa.

De aceea îi șǐ spusese că nu-i potrivită cu Hiescu, că sînt caractere opuse șǐ ar fi nenorociți.

..Tu, (d̪icea Matilda, ești învățată să trăesci bine șǐ. un biet funcționar, ca el, n’o să-ți poată da traiu bun~.

Maria nu maǐ era copilă, înțelesese toată purtarea surori-sa. Dacă, de la început, ca orǐ-ce fată, simțise pentru Ilieseu oare-care înclinare, acum căuta s’o în-năbușe șǐ nicǐ nu-șǐ maǐ batea capul- despre planurile unei căsătorii cu el.

Abia ’i respundea la întrebări. Pentru a scurta vorba,-orǐ cânta la piano orǐ fugea din casă.

Matilda o crescuseîn pension pe cheltueala sa, adică pe-a luǐ Mustea ; Maria n’ar fi voit nicǐ o dată să i se arate nerecunoscătoare. Fata, cu mult bun simț, nu putea înse, cel puțin în gând, să nu-i critice purtarea șǐ să nu-1 compătimească pe cumnatu-se, un ideal, de bărbat, cum îl numea ea. Maria. n’aucjise' de la el nicǐ odată o vorbă de bănat orǐ o alusie cât de mică pentru că o ținea șǐ a cheltuit cu ea.

Une-orǐ, stând în grădină,, o lovea plânsul fără să-șl poată explica de ce.

Pe de o parte dragostea de soră.o oprea; pe de alta cugetul o mustra că mănâncă pâinea unui; om, pe care soru-sa îl înșală șǐ desprețuesce. .

I se părea că șǐ dînsa e tovarășă la această mjșelie. Sufletul eǐ nevinovat nu putea înțelege patima nebună,, care o ardea, pe Matilda. Când vedea pe .Diescu. la masă, i se punea un nod în gât. Câteodată o apuca furia să se tot ducă. Simțea o durere nespusă că în largul lumei nu, poate ea găsi un loc unde să fugă,, să nu maǐ va|ă cele ce vede..

N’avea pe nime înse.

Nisce mătuși în oraș abia se țineau pe ele..

Une-Orǐ era atât de amețită, în cât avea aproan e halucinație că’î o pasere închisă în colivie, carereǔ își lovesce capul de gratii fără a-șl putea hiâ .zborul.

În asemenea stare sufletească se afla într’o d̪i, șǐ, o nebună, se răpeqli de dădu drumul unui canar din colivie, clicend : «Cel puțin tu să nu suferi ce suferea»

Dese-Orǐ vorbea singură:

«Mamă, dragă mamă,- de ce m’aǐ lăsat străină, de n’am suflet cui să spun focul ce me arde ?

Simțea nevoe de spovedanie, cum simte păcătosul văd̪endu-șǐ apropiatul sfârșit.

Când îl întâlnea pe cumnatu-se, nu-l putea privi în ochi.

Mustea își închipuia, văd̪end’o tristă, că-i amoresată de Iliescu. Tot așa își explica șǐ visitele dese ale a-cestuia.

Mustea d̪isese Matildei să nu-i prea lase singuri.

— S’o ceară șǐ să-i logodim. Nu trebue să se compromită fata. Târgoveții sînt cam schimbători.

Singură Puica îi maǐ alina Măriei durerea. O cuprindea, o săruta șǐ plângea, când o vedea plângând.

Micuța îî punea une-orǐ întrebări, carǐ îi dădeau fiori.

Într’una din d̪ile îi spusese c’a văd̪ut pe Iliescu sărutând’o pe Matilda.

— Eǐ șǐ? Ce lucru mare? Pe tine nu te sărută?

— Eǔ am să-i scot ochiǐ, când m’ar maǐ săruta.

— Copiǐ nu vorbesc despre ceǐ marǐ. Dacă te-ar audi bădia s’ar supăra.

Copila, gânditoare, adause:

— Dar de ce nu te sărută Iliescu pe tine?

— Tot spui la prostii! Ved̪i maǐ bine scii lecția la piano ?

Asemenea vorbe ale copilei puneau pe Maria pe cărbuni.

Se întreba dacă Matilda e în toată mintea, de nu se păzesce cel puțin să-șǐ ascundă nelegiuirile, să n’o vad̪ă fata.

Une-orǐ se desprețuia pe dînsa că tăinuesce faptele surorei sale.

În asemenea momente simțea șǐ maǐ mult amarul singurătăței. Să înneci totul în suflet șǐ nicǐ unul duhovnic să nu to poți destăinui! De câte-va orǐ se pregăti să fugă. Dar în cotro?

Casa cumnatu-se, atât de iubită odinioară, atât deplină de bielșug, viata ademenitoare de țeară, toate acum îi erau nesuferite.

Se gândea să meargă într’un'oraș necunoscut, guvernată. Pâine amară, dar sfințită prin muncă:O dată în d̪i să mănânc, dar să nu fie pâiiea trădărei!

N’avea înse energie șǐ tărie de caracter pentru a-și croi o carieră atât de grea.

Putea plânge nopți întregi, să musce perna de turbare, dar să părăsească locul, unde crescuse, să meargă între străini, nu. Pentru asemenea hotărîre trebuia un caracter; dînsa nu-1 avea.

Adesea era silită să’nfrunte pănă șǐ privirile desprețuitoarc ale slugilor. Cetea în ochii lor un fel de despreț șǐ amenințare.

Glumele lor cu multe înțelesuri îi dădeau junghiuri...

O dată Iliescu, găsind’o în sâlpn singură, o apucă de bărbie; Maria se îngălbeni șǐ cât pe ce de nu leșină.

Nu semena la fisic de loc cu soru-sa...

Maria era blondă, de statură mijlocie, avea ochii albaștri, blâneji șǐ nespus de duioși; părea că toată-viața eǐ de copil orfan, crescut de pomană, lipsit de gingașele desmierdări ale mamei, se oglindea în eǐ.

Gura avea a expresie de bunătate șǐ duioșie, întreaga înfățișare te ademenea s’o iubeșci ca pe-o soră.

Servitorii maǐ mult în hatârul eǐ nu dădeau totul la iveală.

Une-orǐ, dusă pe gânduri, spera că Iliescu poate nu va maǐ veni șǐ că soru-sa va deschide ochiǐ șǐ va vedea spre ce prăpastie merge.

Socotea ca mare fericire vremea, când n ar maǐ veni. Altă-dată dădea vina pe Mustea, d̪icând: „La ce l’a maǐ adus în casă?”

Chiar moartea luǐ Iliescu n’ar fi supărat-o.

„Ce pagubă de-o canalie?”

Dînsa nu vedea origina reului, eǐ reul nnmediat. Dintre toțǐ, Maria suferea; slăbise grozav...

Cuconul Todiriță, am ved̪ut: presupunea că-i amoresată.

Cucoana Matilda o credea geloasă, șǐ se purta cu dînsa foarte aspru.

Maria, în nopțile, când remânea Ilieseu la țeară, nu închidea ochiǐ toată noaptea; cu mintea escitată avea adevărate vedenii: i se părea'c’aude pași, uși deschidendu-se, deși toate erau amorțite în tăcerea nopței. Șǐ nu odată o apuca furii de nebună; îi venea să meargă, în puterea nopței, să-l trezească pe cumnatus-o, care dormea obosit de alergătura d̪ilei, șǐ’n genunchi să-i ceară ertare pentru soru-sa, îndemnându-1 s’alunge din casă hoțul care-i fură cinstea șǐ liniștea.

„El e bun, șǐ, sigur, de hatârul fetei, ar erta nebuniile mamei.”

În serile senine o biruea o melancolie șǐ un dor de timpul trecut, când, cu toate certele di’ntre Matilda .șǐ bărbatul eǐ, tot erau șǐ vremi de liniște.

Atunci o putea privi pe soru-sa în față, dându-i chiar dreptate. Intre dînsele, cel puțin, era dragoste șǐ înțelegere; acum-Matilda o privesce chiorîș; iar ca sufere. .

Copila, precoce cum era, simțea șǐ dînsa ce-va. Sta gânditoare șǐ mereu întreba lucruri curioase, de pe carǐ se vedea că șǐ un copil scie să-șǐ ascundă pe jumătate gândirea.

Într’o d̪i, când ved̪u că vine Ilieseu, d̪ise:

— Marǐ’o aǐ vrea tu să te măriți cu Ilieseu? Să-i d̪ic eǔ să te ia? aǐ face nuntă ca Domnica; mama șǐ tata te-ar cununa.

— Ți-am d̪is, Puică, să nu vorbesci prostii.

Copila plecă rușinată. Își găsea joc orǐ cu păpușa orǐ cu Newton.

În mintea ei, micuța, își d̪icea că Maria n’are dreptate.

„Eǔ ved c’ar fi bine; dar ce să faci? Când ești mic, toțǐ te cred prost. De ce-ar sta mama de vorbă cu Ilieseu? maǐ bine ar lăsa-o pe Maria, șǐ dînsa ar sta cu tata. Am să-i d̪ic eă luǐ Iliescu. Dar ce să-i dic? Când ești mic, e greǔ de vorbit cu ceǐ marǐ! Spune-mi tu, Nowtoane. Orǐ nu sciii? Ved̪i că șǐ tu ești prost? Așa-i când ești mic! Las’, am să-i fac eu ce-va luǐ Iliescu să nu maǐ vie! Când vine el, mamaea nu me maǐ desmieardă. Am să-i rog pe tăticu să-l dea frumos afară ca pe Gheondie al Smarandei”.

Toate acestea le vorbea Puica tare cu Newton; dese ori era așa de afundată în vorbire, că nicǐ nu lua scama că Maria o aude.

Măriei îi păreau d̪ilele grozav de lungi. Dorea să vie iarna, cred̪înd că va aduce vre-o schimbare. Sigur Iliescu nu va maǐ veni. Matilda cu vremea va uita. Liniște'șǐ fericire va fi pentru toți!

Numaǐ cuconul Todiriță, zbuciumat de nevoǐ, nu pricepea nemic. Vaǐ! Dorințile Măriei aveau oare să remâe pe vecǐ dorință neîmplinite?

CAP. XIV

Lunecarea copilei

Pe la vre-o treǐ Iliescu plecă să se primble prin grădină, trecând de-a dreptul din balcon, spre a nu fi observat. Se înțelesese cu Matilda ca dînsa să vie, pe portița din dos. Copila nu înțelegea adâncul acestor manevre, dar le simțea cu instinctul, nu cu mintea. Dupe cum cățeii credincioși observă, când stăpânii se gătesc de primblare, șǐ, fiind că sciu că or să fie închiși în casă, de aceea fug înnainte șǐ așteaptă la poartă; tot așa Puica simțea, că Matilda se duce cu Iliescu șǐ ar fi voit sa fie șǐ dînsa cu eǐ.

Își luă deci mingea șǐ plecă înnainte la portiță. Când veni Matilda, îi d̪ise:

— Merg șǐ eu cu tine, mamae!

— Să me scutesci! Nu voiu sa te ții de mine ca scaiul.

— De ce ?

— De ce, de ne ce, fiind-că nu voiu!

— Ba eu vreau să merg.

— Vecia că nu vreau eu.: Te poftesc să nu fii obraznică.

— Spune de ce nu vrei!

— Cum scii tu? Nu ți-i rușine? Să te ved ce scii.

— Da sciu, fiind-că vrei să te primbli singură cu Țiganul de Iliescu.

La aceste vorbe Matilda o apucă de mână, ca un uliu, șǐ o târî în casă.

— Lasă-me! Ce me târâi? Să nu me bați că te spun tatei.

La aceste vorbe Matilda o tari șǐ maǐ cu furie. Ajungend în casă, începu a o bate cu palmele peste cap, peste spate. Copila nu maǐ d̪icea nemic, bici nu se văita, nicǐ nu plângea.

— Viperă. Cine te’nvață să-mi spui asemenea vorbe ?

Copila, răzbită de durere îngâna:

— Iartă-me, mamae, n’am sciut că te superi.

La aceste vorbe, Matilda, ca o adeverată furie, începu șǐ maǐ cumplit a o lovi.

Maria, audind zgomot, întră pripită.

Când vedu fata trântită jos, iar pe Matilda lovind’o cu furie, se îngălbeni, șǐ brăped̪indu-se spre dînsa, voi s’o oprească.

— Pentru Dumned̪eǔ! Ce ți-a făcut fata? Vrei s’o omori?

— Da, eǔ am făcut’o, eǔ s’o omor.

— Dar ce? Ce s’a întâmplat?

— Lasă-me, lasă-me, voiu s’o omor! Să-mi spue asemenea vorbe, să me amenințe cu tată-se? Am să-i rup limba. Șerpe veninos !

Maria pricepu.

— Te rog iart’o. Orǐ ce-ar fi făcut, iart’o !

— Poate tu îi daǐ asemenea lecții! șǐ tu ești o canalie. Cu toțǐ me urîți; d̪icând acestea, voise să se răpeadă din nou la copilă.

— Lovesce-me pe mine. Lovesce-me, d̪ic, până’i obosi, până te’i recori de furia ce te mistue, dar lasă copila. Vrei s’o apuce spasmele ?

Maria își încorda toate puterile, o luă de mâini șǐ o trecu în camera de-alături pe Matilda.

În acest timp copila se făcu nevăzută din casă.

Maria căuta s’o liniștească pe soru-sa.

— Dar, sor’o, ce ți-a d̪is ? Să ved șǐ eǔ. Să te înfurii? Ce scie ea? Copil resfețat nu-i?

— Am s’o învăț eǔ minte. Dacă tată-se o face să mi se sue în cap, o s’o duc eǔ la calea cea bună.

— Ici, liniștesce-te. Te văd slugile, vor spune bă-i șǐ ce? Mi-i frică? Să scie, să me cunoască de mamă!

— Bea puțina apă șǐ te liniștesce; mă duc să ved ce face fata, pot s’o apuce spasmele; nu-i copil, doar deprins cu bătăi; era vîuetă de emoție.

Maria trecu în camera de alături șǐ începu a striga, nevăd̪end copila?

— Puica, Puicuță dragă, unde ești?

Fata nicăeri.

Maria se întreba unde s’o fi dus atât de răpede? Eși în curte, întrebă servitorii, dacă n’au ved̪ut’o. Nimeni n’o ved̪use, par’că intrase în pămînt. Matilda, în vremea asta, își aranjă perul șǐ plecă în grădină, de-a dreptul prin balcon.

— Unde o fi, țață, fata? d̪ise Maria, eșindu-i în-nainte.

— S’o fi ascuns unde-va. Nu-ți fie frică, n’o ia dracul.

— Ba trebue s’o caut, să nu i se întîmple ce-va.

— Drac pierit aǐ maǐ ved̪ut? Las’o ca vine ea.

— Merg s’o caut în grădină, să nu șe culce unde-va s’adoarmă, șǐ o poate mușca un șarpe orǐ se poate reci.

— Ba te poftesc să mergi în casă; tot e descuiat. Maria plecă în casă, dar cu inema foarte îndoită. Avea ca o rană în cap.

—„Ce i-o fi d̪is, Doamne, s’o bată așa de reǔ? De când e, n’a pus nime mâna pe dînsa!”

Închise ușa la antreul din doș șǐ se duse pe balcon să maǐ vad̪ă de nu vine fata din cotro-va.

Maria presupunea că Puica, în nevinovăția eǐ i-a făcut vre-o observație despre Ilieseu, i-a spus lucruri ce le vedea, dar nu le pricepea. La vârsta aceasta copiǐ sînt adeverați papagali, vorbesc lucruri prinse din vent, le leagă șǐ le dau o formă, pe care dînșii nicǐ n’o înțeleg.

Mariea avea presimțirea unei nenorociri, întocmai ca șǐ acele paseri carǐ prevăd furtuna.

Neliniștea o mistuea; ca un leu închis în cușcă, se primbla de colo până colo prin balcon.

Ura ca vre-o jumătate de ceas de la întâmplare, dînsa sta ca pe foc.

—„Închid ușile șǐ me duc să caut fata. Ce nebunie! Să bată copila orbesce!”

„Dar ce i-a făcut? Ce patimă ticăloasa s’a încuibat în sufletul femeei ăsteia? Doamne, de s’ar sfârși în-tr’un fel! O să-mi fac seamă!

Plecă pe o portiță, care da în grădina de zarzavat. O găsi chiar deschisă în lături. „Sigur, gândi Mariea, s’a dus pe aici”.

Sciea că fata are obiceiu să meargă, maǐ în fie-care d̪i, să vadă nisce cuiburi de pepeni; pe unul maǐ mare își zgâriase chiar numele.

Se duse într’acolo, o strigă încet; nimeni! Maǐ scia că are obiceiu de merge la zmeură. Nicǐ acolo n’o găsi.

Era un boschet de lilieci, acolo s’ascundea șǐ se juca împreună cu Newton.

Grăbită, abia ținându-șǐ resuflarea, plină de supărare șǐ grija, plecă într’acolo.

Furtuna trecută șǐ seceta răriseră frunzele de liliac. De departe zări pe Iliescu sărutând’o pe Matilda. La această neîngrijire șǐ patimă neînfrânată, Maria a-proape nu ameți.

Se întoarse răpede. Îi era rușine de rușinea lor. Fugea ea ca o vinovată, par’că ar fi fost făptașa. își frângea mânile de durere.

—„Se vede că patima nebunesce pe om de-a binele. Nicǐ frică, nicǐ rușine, nemic! De peste gard de la Maranda, o ved șǐ copiiǐ!”

„Nu, nu, femeea asta nu ese la capet bun.”

„Dar ce me fac, unde-i fata?”

De odată o idee stranie îi veni în cap: „Oare nu s’a dus la iaz?” Acum o lună se’nnecase o fată din sat. Când au scos’o din apă, tocmai erau șǐ ele acolo.

Puica mereu întreba:

— Oare de ce s’a înnecat, lele ?

O femee îi respunse :

— De ce? D̪ice că se certa mereu cu maștină-sa, șǐ, cum îi muerea ceea nebună, i-a fi tras vre-o doue melestee peste cap. De alt-fel spun vecinii că mereu o ocărea șǐ-o bătea. I-a dat, săraca, larg; n’a maǐ avea ciuma pe cine bate”. Puica asculta, dupe obiceiul ei, cu luare aminte toate vorbele femeei, șǐ par’că i se săpau în suflet

Ceǐ betram uita de când au fost eǐ copii, îșǐ închipue pe aceștia prea proști șǐ nepricepuți.

Cât de amar se’nșală!

Fantasia la copiǐ e mult maǐ puternică, maǐ vie, de cât la oamenii marǐ. Pentru copii lucrurile sînt atât de vii șǐ cu’n colorit puternic; cuvintele au puterea imaginelor reale; poveștile șǐ credințele nu sînt slăbite de îndoială. Pentru eǐ orǐ-ce e cu putință.

Puica era foarte deșteaptă. Încă nu scia carte; dar ce bogăție de cunoscinți în capul dînsei!

Sciea poveștile pe degete, precum șǐ toate credințile despre cer, stele, lumea ceealaltă, suflete, raiu șǐ iad.

Sufletele copiilor, scia că se fac îngeri, sau, cel puțin, că merg în raiu. De aceea de multe orǐ, când îî lipsea ce-va, ar fi dorit să moară.

N’aud̪ea ea pe femei în fie-care d̪i cum fericeau pe copiiǐ morți?

Pentru Puica, feții frumoși, caiǐ șǐ cânii năzdrăvani erau o realitate.

În mintea eǐ, une-orǐ, când îl vedea pe Newton așa deștept, se întreba de nu-i cum-va șǐ el năzdrăvan. Poate șǐ el avea s’o ducă pe ceea lume, s’o facă fericită.

Puica, plecând din casă, era muncită de-un singur gând: „Să scape din viața asta, unde toțǐ o cred proastă șǐ nimeni n’o iubesce.”

„Chiar tată-so, de când are griji, n’o maǐ iubesce, ca înnainte, nicǐ n’o desmiardă.

„Maria d̪ice mereu c’are să se ducă în lume.

„Atunci cu cine remâne ea?”

Așa vorbind cu gândul, plecă urmată de Newton, pe portița, pe care Maria o găsise deschisă. Sări un pârleaz șǐ fu pe malul iazului.

Sărise pârleazul sprintenă, câinele, ca un credincios, o urmă.

Soarele arunca o lumină aurie pe lac, apa era leniștită șǐ de-un albastru închis.

Părea un cer ademenitor, te momea să vu m aǐ nele luǐ.

Puica n’aud̪ise de la Casandra că sub apă sînt oameni, carǐ au biserecă șǐ case, cărora de Pasci li se trimit găocile de oue să scie șǐ eǐ că pe pămînt sînt. Pascile? Nisce oameni, căror le d̪ic Blajini.

De ce n’ar merge șǐ ea?

Poate acolo o fi maǐ bine.

Avend încă lacrămile pe obî'az, s’apropie de lac, șǐ întorcendu-se către câine, d̪ise :

— Așa-i că-i frumos lacul, Newtoane ? Tu mergi cu mine; acolo nimeni nu ne bate.

Câinele, par’că respundendu-i, lătră încet.

Puica, fără a sta un moment la gânduri, întră în apă, îmbrăcată.

Câinele era deprins s’o vadă scăldându-se. Se uita mereu la ea, cum merge încet prin apa căldicică; întră șǐ dînsul, pănă îi trecu apa de genuchi, pe urmă se opri.

Puica privea mereu, ademenită de luciul albăstriu al apei; credea că Newton vine în urmă. Se minuna șǐ de rochiță, care plutea în jurul eǐ. I se părea că zboară, căci o bucată de vreme plutea de-asupra apei.

În mintea eǐ nevinovată credea că așa o să meargă, pănă o ajunge pe ceea lume.

Dînsa nu înțelegea bine ideea de moarte. I se părea că-i un somn: Adormi pe lumea asta șǐ te trezesc! în lumea ceealaltă.

De o dată hăinuțele, fiind tot maǐ îngreuiate de apa, șǐ copila, fiind la adânc, se cufundă.

Câinele, care sta cu ochiǐ țintă, credea că-i joc.

Dese-orǐ Puica se ascundea prin iarbă, strigând «Cucu»; iar câinele alerga, șǐ scuturând’o de rochiță, o scotea din ascunzătoare.

Copila avea în câine adevărat tovarăș de joc. Lipsită de societatea copiilor, de vreme ce cu mojicii din sat n’avea voe să se joace, dresase câinele așa fel că-i ținea loc de copil, cu care se juca.

Puica ascundea ce-va șǐ Newton trebuia să găsească..

Alt joc era de-a ascunsele: se ascundea, când copila, când câinele, șǐ se căutau unul pe altul. Ast-fel petreceau împreună ceasuri întregi.

Câinele, de o cam dată, cre^u că s’a ascuns. Ca de obiceiu, lăsa cât-va timp șǐ pe urmă se răpetjea s’o-caute.

Tot așa făcu șǐ acum; deși era ce-va nou: nicǐ o dată Puica nu se ascunsese în lac.

Dar șǐ-o fi închipuit șǐ Newton că-I vre-o fantasie nouă de ale copilei.

Odată nu s’a suit în pod la bucătărie șǐ, ca să-l necăjească pe Newton, n’a tras scara dupe’ea?

Umbla bietul Newton, clielălăind în jurul bucătăriei, vec,lend cum l’a păcălit Puica...

Cu instinctul de câine deștept, se răped̪i în not, se cufundă de doue treǐ orǐ, șǐ, de odată, pluti victorios de-asupra apei, șǐ, ținend copila cu botul de rochiță, înnotă răpede spre maǐ.

Dînsul simțea că-i ce-va reǔ. De obiceiu, când o găsea, Puica bătea din palme, rîdea, îl desmierda șǐ făcea o gălăgie cât d̪ece Ccpiǐ la un loc; acum nemic, nicǐ nu mișca.

Ajungând la mal, o lăsă jos șǐ începu a lătra a pustiu.

O femee, care se afla maǐ la vale, ved̪use ce-va din cele, ce se petrecuseră.

La lătratul câinelui, se întoarse șǐ alergă într’o clipă.

Când văd̪u că-i copila boerului, înlemni.

Răpede o înturnă cu fața în jos, o scutură, șǐ, ne maǐ stând o clipă la îndoială, o luă în brațe șǐ plecă la curte, cât putea la goană, plângând. Dădu pe poarta din dos șǐ întră drept în bucătărie.

Casandra, vetjend copila în așa stare, înmărmuri;

— Doamne aperă, dar asta ce-o maǐ fi?

Trimise pe Anica dupe cucoane în grădină.

Casandra șǐ cu femeea o desbrăcară, o întinseră pe pat, îi descleștară gura. ’

Notarul, care tocmai se întâmplase la curte, alergă la bucătărie; vestea se lățise în toată curtea. Cum întră, ceru Casandrei să înfierbinte cârpe, să-i pue copilei la picioare șǐ la inemă, iar el începu a-i trage încet șǐ regulat limba.

— Domnule notar, o să-i rupi limba.

— Maica luǐ Dumned̪eǔ, fă ce-ți spun că te cârpesc.

În vremea asta sosi șǐ Maria galbenă, cu buzele încleștate: nu putea rosti o vorbă; picioarele i se tăiau de la genunchi.

— Nu vă temeți, acuși începe inima a se bate, o simt: pe câți n’am scăpat eǔ, d̪icea notarul, trăgendu-i ritmic limba ca să stabilească respirația.

Casandra freca mereu picioarele copilei, cu cârpe calde.

În vremea asta Anica striga, cât îi lua gura, pe coană, care se drăgostea cu Iliescu.

Matilda, aud̪ind’o, își închipui c’a venit cine-va. Plecă spre casă, cu toată stăruința luǐ Iliescu de a se face că n’aude șǐ de a maǐ remănea.

— Cucoană, țipă Anica spăriată, duduca s’a înnecat.

Matilda bolovani ochiǐ marǐ, d̪icând:

— Cine, Maria?

— Nu, duduca cea mică.

— Ești nebună?

— Ce nebună, a adus’o Pachiță, hai fuga, e în bucătărie.

Matilda se îngălbeni ca lămâia șǐ, șovăind, ajunse în ușa bucătăriei.

Notarul trăgea mereu limba copilei, rostind refrenul:

— Nu ve temeți, începe a resufla; numaǐ răbdare.

Matilda se răped̪i înlăuntru; ved̪înd copila palidă, ca moartă, avu un moment de uitare de sine, sentimentul de mumă se trezi în toată puterea luǐ.

— Puica mea dragă!

Șǐ cuprind̪end’o cu mâinele, o ridică în sus.

Copila scoase un oftat ușor.

— A scăpat, d̪ise notarul.

— Slavă Domnului! Dumned̪eǔ m’a adus la curte. Parcă’mi d̪icea cine-va să viu șǐ doar sciam că nu-i acasă boerul.

— S’o ducem în casă, d̪ise Maria.

Matilda duse copila în casă învelită în cerga de la bucătărie șǐ o așed̪ă în pătișor.

Copila începea a resufla din ce în ce maǐ normal...

Notarul, care voea să facă pe doctorul, d̪ise: „Cum s’o maǐ desmetici, trebue dat ceaiu cu rom: să n’o prindă nisce friguri rele. De la așa primejdii mulțǐ. remân betegi...”

Dar oare cum s’a înnecat ? întrebă el.

— De! copil nu-i ? S’o fi jucat orǐ s’a scăldat, cine maǐ scie? d̪ise Casandra, care adusese o cărămidă-caldă, să o pue la picioare.

— Noroc de câine, spuse femeea, că el a scos’o. Ce deștept!

Newton sta la ușă cu ochiǐ țintă la copilă.

— Să nu trimetem dupe doctor? d̪ise Maria.

— Aș! Ce să maǐ facă doctorul ?’Am scăpat’o și fără dînsul, — d̪ise notarul.

Iliescu nu scia ncmic, se tolănise pe o bancă șǐ privea cerul.

Moș lordachi, cum zări trăsura boerului; eși înnainte la scară..

— Duduca e cam reǔ; dar să nu ve spăriați, a scăpat’o notarul.

Mustea se răpeeji în odaia fetei.

— Ce-i cu fata?

— Bine, cucoane Todiriță! Ce a fost s’a trecut. Se înnecase, dar a scăpat, făcu notarul.

Cuconul Todiriță, ved̪înd copila galbenă, era să cadă jos, de nu-l apuca notarul.

— Maica luǐ Dumned̪eu, boerule, ține-ți firea, doar ești bărbat, am scăpat’o eǔ. Uită-te resuflă, i se bate inema.

— Mărie, Ved̪i să fugă îndată dupe doctor, țipă cuconul Todiriță.

— Nu-i nevoe, Maica luǐ Dumned̪eǔ, dacă’s eǔ; doar eǔ ara scăpat’o, se îndesa notarul.

— Să fugă într’un suflet; lasă-1 să vie degeaba.

Cuconul Todiriță s’apropie șǐ sărută fata pe obraz.

Copila deschise ochiǐ.

— Tatae! îngână ea zâmbind.

— Ved̪i, Ved̪i, ce-ți spun? Are copila noroc! Dumnecd̪eu m’a mânat să viu la curte. De nu eram eǔ; cu dobitoacele de femei, murea copila cu d̪ile: îi tot îndesau luminarea în mână. Cucoanele nu erau.

— Vrea să d̪ică, d-ta aǐ scăpat’o, domnule notar! Cum să-ți mulțămesc? Asemenea faptă nu poate fi plătită. N’o să mă ții în nume de reǔ! Și, cu multă gândire, scoase din buzunar câte-va hârtii de câte o o sută.

Se cunoscea de pe față că-i atât de nervos că nu scie ce face șǐ voi să le dea notarului.

— Nu, cucoane Todiriță, mi-i prinde d-ta alte nevoǐ; nu primesc, să me omori. Pentru așa ce-va nu se iau banǐ. O datorie de creștin. Hei, cucoane Todiriță o îndatorire la d-ta stă cu procent bun, de tot bun Maica luǐ Dumned̪eǔ! Nu iau nimic. Eǔ nu-s vrednic să mulțămesc tuturor sfinților că m’au mânat încoace. Ba încă primarul d̪icea:

— Bre Neagă, nu te maǐ du, că nu-i boerul acasă. Hai maǐ bine de fă o cinste, doar aǐ băiat. „Ba nu”, d̪ic eǔ, „me duc maǐ bine de’l aștept”. Șǐ așa, cunî sînt eǔ, când apuc înnainte, o țin ca Neaga. Când întru pe poartă, aud țipete. „Me, d̪ic eǔ, s’o fi aprins la bucătărie” șǐ o iau răpede. Când întru văd pe duduca moartă. Le dau în lături pe femei șǐ cu metoda mea o înviiu. Maica luǐ D-d̪eu m’a ajutat!

Cuconul Todiriță îl îmbrățișează cu lacrimi.

— Iți botez eǔ băiatul!

— Să trăesci, cucoane; drept să ’ți spun, chiar la asta veneam.

Copila respira din ce în ce maǐ bine. Cum s’a în-necat, a remas un mister pentru Cuconul Todiriță.

CAP. XV

Cărturăreasa

Era pe la Sf. Maria mare. O d̪i frumoasă, nicǐ prea caldă nicǐ prea rece; pe ferestrele de la salon aburea un vânt mirositor a sulfină. Subprefectul venise la o constatare; ca de obiceiu, se abătu pe la curte. Ilieseu, oaspe nedeslipit, desmierda orǐ maǐ curând hărăția pe Newton. Dînsul nu voia de loc să-i primească desmierdările, hârâia mereu, par’că-i d̪icea: „Șed̪i bine, nu me pun eǔ cu unul ca tine; nu sînt câine de d̪ece uși. Să pot vorbi, ți-așǐ areta eǔ; dar am ochi șǐ n’am graiu. Ia seama să nu me fac într’o d̪i turbat șǐ să nu fie vaǐ de pielea ta”.

Îl privea urît de tot pe Hiescu, își aluna ochiǐ cu o nespusă ură, aretându-șǐ, din când în când, colții. Idei n’o fi putut avea bietul Newton, dar avea sentimente, avea alte mijloace de a înțelege lumea. Îl iubea pe cuconul Todiriță: de câte-orǐ îl vedea ca se ceartă cu nevasta, începe sa urle a pustiu șǐ se gudure pe lungă stăpân; simțea el că Matilda era rea cu cel care’l iubea pe dmsul. Șǐ, în mintea luǐ de câine deștept, își d̪icea: „Acesta e prieten cu dînsa, sigur e un reǔ făcător pentru stăpân”.

Puica, mânată de vechea eǐ antipatie pentru Hiescu îl asmuțea necontenit: „Mușcă, Newton, mușcă!”

— Curios animal șǐ câinele! Uită-te cum mă iu-besce pe mine, șǐ eǔ viu maǐ rar, nu ca d-ta, care ești prietenul caseǐ, d̪ise sub-prefectul apăsând, cu înțeles, cuvintele din urmă.

— Aici Newton!

Câinele alergă mulțumit, fluturând din coadă șǐ ciulind urechile, în semn de supunere.

— De ! d-ta ești bun de pus la rană, de aceea aǐ vârit groază în oameni, când cu omorul de la Dumesci.

— Așa cere slujba, cuconiță. Șǐ tot am primit reproșuri de la prefect. Mi-a d̪is: „Cum? Se face un omor, d̪iua în n’amiad̪a mare, în plasă la d-ta, șǐ nu daǐ de urma ucigașului?”

— Ce ești de vină? A fost doar șǐ procurorul!

— Da a fost, înse de la mine se cere tot; trebue să-i dau concurs.

— Halal concurs! d̪ise Iliescu ironic.

— De, n’avem mijloace ca în străinătate, nicǐ polițai iscusiți; trebue să lucrăm, așa cum se poate aici.

— Atunci nu te lăuda că ești bun.

— Prin bun eǔ înțeleg să nu ne călcăm nicǐ odată datoriile, d̪ise sub-prefectul îndesat șǐ privind țintă pe Matilda.

Matilda caută să schimbe vorba șǐ d̪ise:

— Tot nu-i sigur cine a ucis pe Coțofană?

— S’au încurcat lucrurile. Bucata de brâu ce-a trimis’o cuconul Todiriță, dă cu totul altă față chestiei.

— Adecă să nu fie Lazar ? Cine l’a ucis pe Coțofană. Doar nu s’o fi ucis el?

— De o cam dată s’a ivit un indiciu șǐ încă puternic. Bucata de brâu, care, de sigur s’a rupt, când u țâra la fântână, este din brâul feciorului.

— Curios! Cum se poate explica ?

— Aceasta trebue s’o explice justiția. Feciorul tăgăduesce mereu. Mă-sa d̪ice c’a fost toată noaptea acasă băiatul.

— Atunci ?

— Atunci se poate să fie înțeleși. Coțofană le făcea d̪ile amare, bea tot câștigul luǐ șǐ al femeei, ba chiar munca fetelor șǐ a feciorului. Acum în urmă se lăuda chiar că intrase în vorbă să vîndă pămîntul șǐ să cheltuiască baniǐ cu mangosită de muere. Desperarea se poate, nu d̪ic sigur, să’l fi împins la păcat, d̪ise subprefectul.

— D-d̪eule! Pe tat’se? Dar oameniǐ ăștia sînt maǐ rei de cât tigrii, d̪ise Matilda.

— Hei, cuconiță, e reǔ, când patimile stăpânesc pe om. Înnaintea lor, morală, frică de legi, totul dispare.

— Eii cred că trebue să fie vre-ol fantasie a judecătorului de instrucție, d̪ise Ilieseu. Întreabă-me pe mine, câte comedii stârnesce ăla.

— Ce fantasii? Câtă vreme nu a fost bucata de brâu, Lazăr era bun vinovat.

— Șǐ când te gândesci, că bucata de brâu a fost găsit’o bietul Newton, d̪ise Maria, care ascultase pănă acum cele vorbite.

— E bun să-l facem polițaiu, d̪ise Ilieseu.

— Bădia nu l’ar da pe nimic în lume. El a scăpat doar pe Puica.

— Dar, cu moartea luǐ Smolenski, nemic ? A intrat în pămînt?

— Vina este pe Andreiu Pușcașul, el nimeresce paserea în zbor. Sînt autori morali în acest omor, persoane prea marǐ șǐ prea sus puse; ne lipsesc înse dovedi ca să ne putem lega de ele.

Nu se ucide un om, așa ca o cioară, pentru gustul de-a ucide. I-au găsit în pădure culcușul ucigașului, sticle, hârtii unse, sâmburi de măsline, coji de usturoiu șǐ de ceapă.

— Se pusese individul pe traiu, d̪ise Ilieseu ironic, șǐ poate postea.

— Aveau ciudă pe Leali vre-o treǐ proprietari vecini; se prea îmbogățise, el un venetic! Le lua vara lucrătorii șǐ se lăuda, că are să-i înghiță pe toțǐ.

— Șǐ o făcea Leahul, era activ, n’aveți idee, dar șǐ priceput, d̪ise Matilda.

— N’ajunge norocul, trebue minte. Cine până la dînsul a maǐ ved̪ut prin meleagurile astea vite de casă, pămînt gunoiat, mașinele cele maǐ noi? Am remas uimit de gospodăria luǐ. Pecat, în loc să-l ucid̪i maǐ bine s’ar fi pus cu el la întrecute. Asemenea om maǐ rar! Foarte capabil în afaceri, nu fie-cine poate face avere șǐ încă din nimic, d̪ise subprefectul.

— Se d̪ice că a început ca simplu vechil!

— Da, cuconiță, ca simplu vechil, șǐ a-d̪i averea i se ridică la doue milioane.

— Pecat, d̪eu pecat! La autopsie doctorii declarară că atâta’î era organismul de sănătos, că ar fi putut trăi încă patru-d̪eci de ani.

— Ce tâlhărie! L’a țintit drept în inemă. Spunea feciorul că abia a putut d̪ice: «Iesus Maria!» șǐ a fost gata? Vaǐ! ce poate reutatea omenească: Când am aud̪it m’a apucat un tremur! d̪ise Matilda.

— Îlș cunosceați personal? Frumos bărbat!

— Da, a fost de câte-va orǐ în chestia unor Mazuri, carǐ fugiseră de la el.

— Era foarte galant cu doamnele.

— Cum sînt toțǐ Polonii.

— Da. Leahul, când îți trage o palmă, d̪ice: „Pro șǐ pane, padam do nog”.

— Cel puțin nu ustură așa tare, d̪ise Iliescu ironic.

— Mă întîmplasem la primăria de pe moșia luǐ, când l’au adus. Era pe la vre-o patru. Îngrozitor! Să plece cine-va de acasă bun teafăr șǐ să ți-l aducă mort! Femeea leșinase; el, galben, numaǐ cămeșa pătată, de sânge.

Te lua fiori, văd̪endu-l mort în floarea vârstei.

Păcat, făcea cinste agricultorilor români!

Eǔ tot n’am desperat să pun mâna pe ucigaș. El o să dea degut pe ceǐ de la spetele luǐ.

Cel puțin viața trebue să ne fie sigură. De bandiți se păzesce omul șǐ nu pleacă noaptea, dar de asemenea dușmani! aud̪i, n’aǐ voe să te îmbogățesci.

Am eǔ o urmă, șǐ aștept numaǐ prilej. Șe multe în țara noastră, dar omorul nu. Aǐ ucis, trebue să-ți eǐ pedeapsa!

— Cred̪i ? d̪ise Iliescu sceptic.

— Atâta lucru maǐ cred încă șǐ, în d̪iua; când n’ași crede nicǐ atâta, m’așǐ expatria!

— Tot e bine, dacă ai ilusii.

— S’apropie vremea dejunului șǐ cuconul Todiriță nu vine. Apropo, ai vânat ce-va rațe, gâsce? Bâtlanii or fi acuma grași.

— Gâștele le las pentru d sub-prefect.

— Așa-i Românul; greǔ s’apucă șǐ lesne se lasă. În an vânaî maǐ mult. Care să fie oare pricina? d̪ise subprefectul cu o intonație caracteristică, clipind din ochi șǐ privind pe Maria, care se îngălbenise.

— Me conformez legei; n’ai văjut tabla: „Vânatul opritu?”

— Bine oprit, oprit, dar nu pentru d. Iliescu, prietenul proprietarului Mustea.

— Desprețuesc favoritismele.

— Dar de când? Dă-mi voe să nu te cred; poate pe unele, daǐ nu pe toate, d̪ise Muntenescu ironic...

Puica întră d̪icând:

— Mamae, o Țigancă vrea să ne vrăjească.

Iliescu, spre a isprăvi cu glumele sub-profectuluî, d̪ise:

— Hai să vedem ce ne-o spune Faraoanca, maǐ râdem.

Matilda eși cu Iliescu.

Sub-prefectul începu a se preumbla prin casă șǐ, mergend la Maria, care cânta la piano, o apucă de bărbie.

— Ești drăguță ca o cireașă, fata nenei.

Maria se înroși.

— Te rog să me erți, nu obicînuesc asemenea glume.

Sub-prefectul era un om nalt, zdravăn, ca de vre-o patru-d̪eci de anǐ, cu fruntea mărită prin pleșuvie. Barba șǐ mustățile castanii, ascundeau gura cam prea mare ; avea ochiǐ mici, dar foarte vioi, ales când privea femeile.

Nu era atât de ștrengar pe cât părea; îi plăcea a glumi cu fetele tinere.

Era înse foarte cinstit în căsnicie. Avea o nevasta, model de gospodină șǐ cinste, care sciuse, chiar di’n-tr’un bărbat ușurel, să facă om de treabă.

Cu câți-va anǐ în urmă cucoana Matilda îi cam făcea sub-prefectului cu ochiul, de aceea nevasta luǐ Muntenescu se hotăn să nu maǐ între în casa unei asemenea femei; el îi luase apărarea, dar acum veduse că nevastă-sa cunoscuse bine pe Matilda.

În balcon Țiganca,se pregătea de ghicit: dînsa nu era nicǐ tînără nicǐ bătrână șǐ legată la cap cu un testemel ponosit; i se vedeau cod̪ile negre, împletite cu banǐ, atârnând pe piept, adeverată colecție: irmilici, carboave, sorocoveți, puișori șǐ vre-o doǐ galbeni șterși.

Cămașa cu altițe șǐ gutui plin de mărgele o făceau chiar frumoasă, cu toată culoarea arămie a feței.

Catrința veche o ridicase de-un colț în brâu, de se vedeau picioarele arse șǐ prăfuite.

Ceea ce te lovea, la prima vedere, erau ochiǐ peste măsură de negri șǐ scânteetori: cu privirea eǐ pătrunzătoare simțeai că-ți cetesce șǐ gândul. Când spunea ce-va, te fixa atât de puternic, în cât sigur nu-i scăpa cea maǐ mică șǐ maǐ fără de voe contracție a feței; această mare putere de observație îi ajuta în arta eǐ minunată.

Fruntea era destul de mare, mărturisind că-i deșteaptă această odraslă a unui popor pribeag, în care poate stau ațipite nenumăratele cunoscinți ale unui neam ce a fost o dată civilisat.

Cu multă viociune scoase din desagi o păreche de cărți soioase, le așed̪ă pe scara lată de la balcon, ștergând maǐ întâiu locul cu mâna.

Ochiǐ eǐ, ca de șarpe, nu slăbiseră nicǐ pe Matilda, nicǐ pe Ilieseu; vedea dînsa cum el îi tot șoptea la ureche.

Țiganca di’ntr’o privire ghicise'tot.

— Aǐ noroc, mânca-ți-așǐ ochiǐ, noroc berechet. Clinul de roș vă aține calea cu banǐ, o groază de banǐ...Dar te pasce cu vorbe grele...D-ta le daǐ la spate...Cine-o fi ? Ți-i rudă orǐ soț...aǐ să faci un drum, șǐ ai să te procopsesci; o să fie adunare, nuntă, petriecere șǐ o să fiǐ mărită...Cam stai la îndoială, dar tot o să’l faci. La așternut puțină boală...Un om de negru îți aține calea cu vorbe dulci; te iubesce. Îi frate orǐ drăguț, orǐ prieten, nu sciu, dar ține ia d-ta...Par’că te-aǐ îndoi, parcă nu...Dar el cade mereu în casă.

Cucoana Matilda asculta cu luare aminte; vorbele Țigăncei, pentru dînsa, erau adevăruri netăgăduite. Credea în descântece șǐ farmec!; nu odată bătuse drumurile pe la vrăjitoare vestite. Iliescu asculta sceptic, fără să-șǐ dea seamă de înțelege dibăcia Țigăncei, șǐ-apoi scoase jumătate de franc șǐ i-l aruncă.

Puica ascultase cu luare aminte, dar nu înțelesese nemic.

— Coniță, mânca-ți-ar baba ochișorii, dă vr’un tulpănaș, vr’o bucată de pâine babei. N’am mâncat de ieri!; șǐ în semn de supunere săruta stâlpii balconului.

Matilda d̪ise Măriei, care tocmai venea, să aducă o bucată de pâine.....

La masă toțǐ erau veseli, afară de Maria.

— Ce stai, d-șoară, supărată, par’că nu ți-s boii acasă? d̪ise sub-prefectnl.

— Așa am poftă! d̪ise Maria înțepată.

— Nu scii cât se fac de urîte fetele supărate.

— Las’o, Muntenescule, ce necăjesci fata? Așa’s d-șoarele: când prea vesele, când prea triste, d̪ise cuconul Todiriță.

— Se vede că a intrat în anul măritatului. N’am avut ce lucra, i-am făcut puțină curte șǐ s’a supărat foc.

— Are dreptate. Tu ești de curte? Bou bătrân cu baeii roșe.

— Să me ved̪i la baluri ce cavaler sînt.

— Bine că te lasă madam Muntenescu, d̪ise Matilda.

— Ce să-i faci! Lupul schimbă părul, dar năravul ba?

Văcjend că prea se întrec cu gluma, fiind cam după masă, orǐ maǐ bine după vin, Maria plecă.

— Bre, Iliescule, cât aǐ să trăesci tu ca un cuc? Ce nu te’nsori?... Te cununăm eǔ șǐ cu coana Matilda, d̪ise Muntenescu. Îți găsesc fată cu zestre.

— Sutele mărită slutele! Cât vrei la sută? d̪ise Iliescu.

— Nu, mon cher, așǐ face-o din prietenie pentru....pentru tine.

— Se poate, dar îmi place libertatea. Unde merg, de unde vin, sînt slobod ca banul Ghica, nimeni nu-mi cere socoteala!... D-ta, care ești însurat, sigur invidiez! aceasta libertate ; o aproape povestea câinelui eǔ lupul.

— Ba de loc: desprețuese viața de bohem. maǐ sînt datorii sociale pe lume-, maǐ vine bătrânețea.

— Până atunci maǐ va.

— Dacă nu s’ar cimenta prietenia șǐ dragostea între femee șǐ bărbat maǐ la tinerețe, apoi când îi lua-o numaǐ ca să-ți facă ceaiuri, frumoasă căsnicie! Atunci eǐ femee pentru alțiǐ.

— Bree! dar bun ești de staroste, măi Muntenescule, d̪ise cuconiți Todiriță.

— Bine, dragă, tineretul din d̪iua de a-d̪i, o maǐ reǔ de cum am fost noi, de o mie de orǐ! De, me iartă cuconița, la doue-d̪eci de anǐ ora fi avut șǐ noi veleități de ștrengării; dar ne-am luat mințile în cap, no-am însurat, avem Copiǐ, ne facem datoria către alțiǐ, cum șǐ-au făcut părințiǐ către noi.

— Aǐ mare dreptate; eǐ ved înse lucrurile alt-fel, d̪ise conul Todiriță.

— Vedem cum sînt femeile. Luxul șǐ clieltuelele căsniciei sînt prea marǐ, d̪ise Iliescu.

— Nu le fă! Intinde-te cât ți e plapoma. Omul poate trăi șǐ cu mult șǐ cu puțin, atârnă cum scii să-ți regulezi viața.

— Dar, te lasă cucoana ?

— Te rog, nu-tot dați vina pe femei; Femeea e ca șǐ calul, orǐ îi eǐ frica orǐ ți-o ia. Dacă vei sci să fiǐ bărbat de la început, să-i d̪ici: „Cucoană! asta se poate, asta nu!” d̪ise Muntenescu.

— Domnule Muntenescu, iar aǐ început cu teoriile d-tale în contra feraeei ? Cine nu to cunoașce, ar crede că cine scie ce grozav ești. șǐ, pe cât se pare, cam scii de frica papucului!

— Când ar fi toate femeile ca a mea, ar fi halal de țara românească.

— Atunci dă-le voe șǐ celoralalțl bărbați să creaaa tot așa de femeile lor.

— Creadă, cuconiță, numaǐ dacă pot. Din nenorocesc ceǐ maǐ mulțǐ bărbați, cred ce le spune femeea; dar nu ce ved cu ochiǐ.

— Atunci, de ce me îndemni la însurătoare.

— Tare ești chinez la cap. Eǔ nu învinuesc pe femei; ci bărbații, eǐ sînt proști. Femeea e cea maǐ adorabilă ființă, dacă scii s’o dresezi.

Matilda se sculă nervoasă șǐ ieși.

— Să le lăsăm în plata Domnului că nu o să le facem nicǐ maǐ bune, nicǐ maǐ rele. d̪ise Mustea.

Nu voia să creadă Iliescu că subprefectul vorbesce în preajma Manei; de aceea o schimbă în politică.

— Șǐ d̪i, la toamnă iar alegeri? Mare pacoste e pe noi plugarii politica! eǔ nu m’amestec la alegerea de primar de la mine din sat șǐ cred̪i că merg la oraș?

— Aǐ să mergi, frate, de hatârul mieu. Cine vrei să facă politică, dacă nu plugarii, carǐ, de fapt, sînt totul în țara asta?

— Tot șǐ nimic!

— O să fie șǐ maǐ reǔ, dacă nu vă veți amesteca, șǐ-ți lăsa politica pe mâna slujbașilor. Trebue să fiǐ în horă ca să joci.

— Nestabilitatea asta nu’mi place.

— De acum nu se maǐ pot guverne, carǐ să stea, la putere câte doǐ-spre-d̪ece anǐ! Vremi grele! Care ciun nu-i merge, tot în guvern înghioldesce; ăsta, de la. un timp, nu maǐ poate suferi, șǐ cade orǐ îl răstoarnă..

— Orǐ căd̪ut, orǐ răsturnat, nu-i tot una? d̪ise Iliescu...

— Ved̪i bine, doar șǐ una șǐ alta duc tot la oposiție, adică maǐ aproape de putere.

— Cum aproape de putere? d̪ise Mustea.

— Fie-care d̪i de oposiție te apropie tot maǐ mult-de putere, iar pe guvern de cădere, după cum îndată, ce țe nașei, ești tot maǐ aproape de moarte.

— Muntenescule, vorbesci ca un Evreu talmudist ce venea la noi, pe când trăia tata; dacă’l întrebai, când venea de afară: „Jupâne Leiba, plouă?” îți respundea: „Când eram afară, nu ploua”.

— Dar să venim, domnule Mustea, la politică. Trebue ca agricultorii să se amestece cât maǐ mult, să-șǐ spue cuvîntul lor, să-șǐ arate durerile spre a găsi leacul.

— Cum vrei să-mi las nevoile șǐ să alerg după politică? Pe urmă eǔ sînt bolnav, nu pot fi șǐ doctor.

— Dar poți să-ți areți durerile.

— Cui să le areți, șǐ cine te ia în seamă? Oameniǐ politici au atâtea resoane de stat, că nu te maǐ înțeleg. Cât n’am țipat cât n’am alergat, când ni s’au închis granițele. Am ptaubit di’ntr’un condeiu dece miǐ de francǐ: „Domnule ministru, le-am d̪is, băgați de seamă, se ucide una dintre principalele ramuri ale agriculturei. Când, în postul mare, trimeteam vitele la Viena, aveam banǐ cu ce lucra moșia în primăvara, când scapără măseaua agricultorului dupe bani. Ce se putea face? Ungurii ne-au mâncat.

— Trebuia să lovim șǐ noi mărfurile austriace maǐ reǔ de cum le-am lovit.

— Creai o dușmănie fără folos.

— Cu asemenea considerații o să ne roadă șǐ oasele străinătatea. D-ta d̪ici că nu facem noi agricultorii politică! Întăiu că, dacă nu fac eǔ, fac alțiǐ; dar nu-i aicea reul: n’avom diplomați șireți. Domnule, eǔ sciu un lucru: guvernul îndată ce a văd̪ut că n’o să putem vinde, trebuia să d̪ică: dacă n’o să vindem, n’o s’avem nicǐ cu ce cumpăra...Dar publicul e prost; datoria mea o să opresc să nu iasă baniǐ din țară; deci taxe vamale pe toate lucrurile streine, afară de uneltele agricole. Pe pânzeturi, bumbac, lânuri, pe tot. Țeranca să semene cânepă, iu șǐ se țese, să-șǐ lucreze' lâna de la oi, în loc s’o vîndă la Evrei, carǐ o trec în streinătâte șǐ, pe urmă, o plătim cântărită cu aur.

— Aǐ perfectă dreptate. Toate astea trebuia de spus, d̪ise Muntenescu...

— Cine te ascultă, nene? Eǐ se bat ca orbii pe chestii naționale, adică d̪ise naționale. Bale arde de școlile din China, ba de biserccilo din Africa, șǐ noi agricultorii primim lovituri peste lovituri.

Uit’te am grâu de vîmjare șǐ rid samsarii de mine. Nu-mi dau nicǐ costul seminței, dar polițile trebue plătite, fonciarul de asemenea: a-d̪i mâne vine cu toba.

Se întreabă guvernele, fie albe orǐ roșe, de Unde să ia bieții creștini banǐ? Să-i facem cu ciocanul? Umplem pușcăria...baniǐ la noi sînt scumpi, lucrul câmpului îl plătim scump; căci nu ne dă mâna să vârîm capital în mașini. Agricultura e anapoda, veJi d-ta! Fabricantul, dacă vâră un capital în mașini, lucrează cu ele tot anul, deci se rentează; noi lucram 0 lună. În cât cum o întorni, tot reǔ.

Americanii au mașini oftine șǐ capitaluri; putem noi ținea concurență cu eǐ? O să ajungă, agricultorii să emigreze ca Evreii.

— Las, mon cher, nu le vedea toate atât de negru. Maǐ eri vorbeam cu alt proprietar, scii ce-mi d̪icea:

„Agricultura să trăiască! Nu te lasă nicǐ gol, nicǐ flămând, bașca pe de-asupra tot dă dece șǐ doue-spre-d̪ece la sută!”

— Să fiǐ mulțumit, când îți es chelțuelile șǐ cu ce să poți urni din loc lucrul anului viitor! Dădea când dădea; generația noastră a ferit’o Dumned̪eǔ!

— Să me erți, uit’te, d-ta trăesci prințesce; la oraș n’ai putea trăi așa în larg șǐ bielșug, cum trăesci, nicǐ cu o mie de francǐ pe lună. Asta n’o numeri?

— Asta n’o numeră nime.

— Reǔ, de ce să n’o numeri, nu face banǐ?

— Găina se hrănesce de unde scurmă.

— Bine, dar comerciantul, fabricantul nu numeră? Altă chestie e că proprietarii prea se țin să vîndă numaǐ cereale.

— Dar ce, vrei să maǐ cultive șǐ spanac? d̪ise Iliescu urîndu-i-se cu atâta politică.

— Doar n’o să facem concurență babelor din sat să vindem oue șǐ pui, făcu Mustea.

— Verii asta-i o greșală; eǔ nu sînt proprietar, cu toate astea nevasta a scos cheltueala caseǐ din ouă, paseri, unt șǐ brânză. Stau lungă lac, șǐ am scos câte-va sute de gâsce; mi le-a luat astă toamnă negustorul de-acasă.

Sînt lucruri mici, nimicuri mueresci, cum le numiți D-voastră proprietarii, dar asemenea nimicuri pot să te urce la venit cu câte va miǐ de leǐ pe an.

— Maǐ de mult mergeau; a-d̪i nu merg. Astă toamnă mi-au pierit la magazie o sută de curcani șǐ de găini: nu remăseseră de semînță.

— Bree! De la politică ați ajuns la găini, d̪ise Iliescu.

— Gluma-i glumă, dar data asta, nu scapi, votezi cu noi. Un vot la colegiul liu, plătesce mult.

— Dese orǐ te face să reușesc! d̪ise Iliescu ironic.

— Ba bine că nu !

— Cine scie ce nevoǐ or fi pe mine în d̪iua alegere!

Nu d̪ic, dacă e în joc un interes mare personal, nime nu pretinde.

— Ved̪i aice e aice; guvernul nu-mi ajută la plata polițelor, cel mult mi-ar da un loc de subprefect.

— Bine înțeles nu pe al tău; că nu l’așǐ lua. Orǐ cât arî ajunge de nevoiaș, n’ași putea să-mi săp nu prietenii, dar nicǐ chiar pe alțiǐ.

— Vaǐ! dragă, ceǐ marǐ sînt ingrați cu ceǐ mici. Dese orǐ (ce d̪ic dese-orǐ?), chiar tot-de-a-una, reușita lor atârnă de la unul șǐ altul ca mine. Câte servicii nu le-am făcut eǔ în oposiție! șǐ când la adică, pe-stal ăsta de sub prefectură! Dar tu, Iliescule, cu cine votezi?

— Votul e secret, stimabile.

— Nu pentru ceǐ cu zgardă! Puțini își riscă osul.

— Tocmai de asta votez cu cine trebue să fiu bine. Pentru moftul c’o fi Stan Orǐ Bran nu mi-oiu risca bucata de pane. Am păpat o dată pânea oposiției șǐ de-atunci am prins minte. Facă politică de oposiție coi carǐ au oase de căpetat.

— Cea maǐ hidoasă breaslă e a cenușarilor. Șǐ ou sînt cu zgardă, dar nu renunț la ideile mele. Bine, nene, clasa cea maǐ inteligentă, excepție tu, Iliescule, să meargă la vot ca oile la strungă? Nu, asta n’o admit.

O țară are nevoe de oameni de caracter șǐ, vorba ăluia, dacă nu sînt, înseamnă că nu-i are.

— Da, oameni de caracter trebue neapărat unei nații ca să se ridice, dar aceștia se nasc nu se fac, vorba țeranului: „Din coadă de câine nu faci sită de mătase”, d̪ise Muștea.

— Noi am avea oameni de caracter, dar îi stripă de tineri mediul. Doar acele familii boeresci, vestite în istorie prin energie șǐ înțelepciune, n’au murit fără urmași. Se stinge chiar numele, dar semînța române.

— Vorbesce în d-ta boorul, d̪ise Iliescu.

— Se prea poate, de pe mamă sînt boor de viță, de pe țață răzeș, adecă tot nobil.

— Da, caractere trebue! d̪ise gânditor Mustea.

— Nenorocire că în generația de a-d̪i s’au cam împuținat. Lipsa de credință șǐ de morală a ucis șǐ caracterul. A-d̪i fratele nu maǐ iubesce pe frate; nu nu maǐ nu-l ajuta în nevoǐ, dar, dacă poate, îl prăpădesce.

Sciu eǔ un cas nou; cel maǐ mare a regulat atât de bine averea fraților, în cât n’o să le remâe maǐ nimic.

— Dar prietenia, dar cinstea, adause Mustea, maǐ nu maǐ sînt! îmi aduc aminte, eram copil, nu maǐ mare ca fata mea, șǐ-a venit într’o d̪i' un boer de alăturea cu o săculteață de galbeni; mergea la o judecată șǐ se temea să-i lase acasă. Tata d̪icea să-i pecetluiască măcar:

— „Ba de loc, chir Mustea; la d-ta sînt maǐ siguri de cât la mine.”

— Pas a-d̪i de fă ce-va așa; te dă afară, îți ia baniǐ șǐ te scoate șǐ nebun, d̪ise Muntenescu.

— Ce vorbesci, nene? A-d̪i daǐ prin tribunal, cu tot soiul de ipoteci, șǐ, pănă îi scoți, cheltuesci pe jumătate cu judecata, d̪ise Mustea.

— Alte vremi, d-le, alte moravuri, d̪ise Ilieseu.

— Lasă, d-le, orășenii ne otrăvesc șǐ moravurile de la sate; dar tot țeranii sînt de-o mie de orǐ maǐ cinstiți. Un exemplu:

Maǐ d̪ilele trecute vine la mine un țeran. „Cucoane, d̪ice el, o să te întreb ce-va”, „Întreabă, bre, d̪ic eǔ”, „Am luat arvonă de la Nicolaiu Bârzu, să-i vînd 20 ele prăjini de loc șǐ acum s’a răsgândit. N’ar maǐ lua, d̪ice să-i dau arvona înderept. Eǔ i-așǐ da, dar muerea d̪ice Să nu i-o dau. D-voastră ce d̪iceți?” — „De moșule, d̪ic eǔ, fă șǐ d-ta cum îți d̪ice cugetul”. — „O să-i dau, când m’oiu angaja. Cum să-mi încarc sufletul cu munca luǐ?”

— Ved̪i? Țeranul a stat la îndoială, șǐ n’a căd̪ut în ispită. Pe când târgovețul, numaǐ departe, scii care’i principiul luǐ: „Orbul cu ochi nu-i păcat să-l înșeli, d̪ise Muntenescu.”

Dar bine-i regulați pe orășeni, n’am ce d̪ice. Prea ve credeți sfinți la sate, d̪ise Ilieseu. Dar orașele sînt menite a civilisa satele.

— A civilisa, dar nu a strica bunele moravuri.

— Ce vrei, dacă una fără alta nu se poate?

— Nu d̪̪ic eǔ că-i om cu minte cel care nu face politică? Nu de alta, dar n’ai cu cine.

Țeraniǐ, naivi șǐ simpli, de unde să, înțeleagă eǐ mecanismul politicei? eǐ sciu una: că boeriǐ pot face, boeriǐ pot desface. Orășenii, ca să fim drepți, or fi dece la sută oamenî de caracter, în colo o droae de pungași, de tale sparte carǐ aleargă jumătate de d̪i doar ar prinde un orb cu ochi. Elementul productiv șǐ muncitor din orașe e străin.

— Ești prea pesimist, mon cher Todiriță. Generalul bun se bate, orǐ-cum ar fi soldații ce-i are.

Politica trebue făcută cu elementele ce le ai, liber s’alegi, să faci selecție de oameni maǐ cinstiți, maǐ destoinici șǐ maǐ inteligenți. Politica d-tale de abținere o face orǐ-ce babă din sat, d̪ise Muntenescu.

— Dacă sînt pesimist în politică, apoi sînt din pricina urmărilor politicei ce s’a făcut. Cu mine să nu faci pe politicianul, ci să fii franc. Agricultura e sau nu basa, nu numaǐ a satului,, dar a întregei noastre existență naționale? Respunde, ce taci?

— Eǐ' da! Cine d̪ice că nu? d̪ise sub-prefectul.

— Ce s’a făcut pentru dînsa?

— Cum? Tot s’a făcut ce-va, d̪ise Muntenescu.

— Ce ce-va? Fii sincer. Nimic! Ba i s’a făcut chiar reǔ. Dovadă halul în care am ajuns, de la boerî pănă la opincă.

— Ia seama mon cher, ca dai în ridicul. Dacă nu plouă, guvernul e de vină; dacă plouă prea mult, tot el. Să me erți!

Sînteți voi de vină, că nu ve organisați vînd̪area, că nu ve faceți bănci, nu faceți societăți de canalisare șǐ irigații!

— Așa-i, d-le Muntenescu, ai dreptate, d̪ise Iliescu.

— Bine, nene ! Guvernele cari au fost rând pe rând, v’au dat o țară liberă di’ntr’un pașalâc turcesc; v au asigurat avutul. Ce maǐ voiți? Să vă dea la fie-care câte o rentă viageră?

— Dar independența politică n’ajunge, maǐ trebue șǐ cea economică. Nu mă spariu eǔ de tiradele pontice. A-d̪i lupta economică joacă tot atât de maiero ca șǐ războaele în vechime. Sub Turci nu stătea nicǐ țeranul nici boerul maǐ prost, d̪ise Mustea.

— Încă un clișeu obicinuit, făcu sub-prefectui. E fapt.

— Fie, dar altele sînt pricinile. E concurența Americeǐ, e secătuirea pămîntului, e lucrarea proastă, e lipsa de capitaluri; iar corona tuturor e neiscusința șǐ starea de înnapoiere a agricultorilor noștri, d̪ise Muntenescu.

— Ce putem, nene, face?

— Trebue inițiativă privată, Statul n’o săve ducă de sub-suori mereu.

— Dar, când ne-a maǐ dus? Ce ne-a maǐ făcut? Ce tot îi daǐ cu făcutul?

— V’a făcut căi ferate, șosele, docuri, înlesniri de transport, legi ocrotitoare etc. etc, maǐ mișcați-vă singuri. Nu ve trimeteți băeții la Paris, să faceți din eǐ funcționari, doctori, advocați, șǐ câte în lume. Trime-teți-i în școli de agricultură șǐ comerț, de unde să vie bunǐ agricultori practici șǐ pricepuți desfăcători aǐ productelor.

— Eǔ n’am băeți să-i trimit.

— Vorbesc de ceǐ carǐ au. Boerii au fost șǐ sînt inteligența nației, odraslele lor se fac slujbași, iar agricultura o lasă pe mâna arendașilor străini. Eǐ, cum vrei să meargă?

— Ved̪i, de aceea nu fac politică. Prin gura d-tale au vorbit guvernele. Nu se face nimic pentru noii Certe politice șǐ nimic practic! d̪ise Mustea.

— Vorbă de clacă, a-lor; doue lucruri sînt rari pe lumea astea: cioară albă șǐ adversar convins, d̪ise Iliescu.

În vremea asta, cucoana Matilda întră îmbrăcată de primblare.

— Ce D-d̪eu, tot nu s’a isprăvit cu politica? Văd eǔ că până nu vă bateți nu ve lăsați.

— Cine merge cu noi la vie?

— Eǔ unul m’am înscris de mult, d̪ise Iliescu .

— Unde, în listele electorale ?

— Bravo! Vrabia mălaiu visează.

— E vorba de mers la vie.

— Așa? La vie? Petrecere bună! Fug pe la primărie șǐ plec.

— Eǔ am socoteli, d̪ise Mustea.

— Dați bir cu fugiții! Noroc de d.Iliescu! d̪ise Matilda afectată.

— Da, bietul om, îl plâng șǐ eǔ, d̪ise Muntenescu.

CAP. XVI

Hora

În drumul spre vie treceau pe lungă ratușul de lungă șosea.

O casa mare cu o poartă în mijloc, așa cum sînt hanurile în Moldova. Cu ferestre mici pătrate, întărite cu gratii. Ținut în stare proastă, îți făcea impresia unei proprietăți de mult, părăsite, întocmai ca toate acaretelo de pe moșie..

Innainte-i se întindea o pajiște de troscot verde-un șanț îl despărțea de țarinile oamenilor.

Câmpul roșietec, porumburile cu coceanul galben, șoseaua plină de praf, toate dădeau sufletului melancolia toamnei. Deși era cald șǐ frumos, te simțeai trist, abătut; iar zborul cocoarelor, plecate la drum lung, te obosea șǐ te măhnea.

Strigătul pribegelor părea jalnic marș funebru.

Maria, privind acest convoiu călător în largul corului, simțea șǐ ea un nespus dor de ducă.

șǐ dînsa, fericită, s’ar fi duș în alte țeri, să nu vaJă toamna posomorită șǐ iarna cu viscolul asurzitor.

Gingașa plutire în văzduh șǐ clipetul aripelor neobosite mărea în sufletul Măriei tot maǐ mult dorul de ducă în alte lumi, c’o vecinică primăvară șǐ cu suflete neîntinate de patimi rele, . .

În asemenea'stare sufleteassă tovărășia luǐ Ilieseu o ucidea. Iu vreme ce privirile inocente ale copilei îi sfășiau inema.

Cochetăria de femee trecută a Matildei, îi insufla un sentiment de despreț șǐ de milă.

Pentru dînsa, soru-sa era o nebună neresponsabilă.

Făptașul adevărat, vinovatul fără ertară, era

Mintea eǐ, deși neiscusită de întîmplărilo vieței, n spunea că asemenea purtare nu poate să iasă la capet bun.

În unele momente îl învinuia pe cumnatu-so că-i atât de simplu șǐ nu pricepe.

Une-orǐ îi trecea prin minte să-i scrie o scrisoai anonimă, orǐ să roage pe Muntonescu, unchiu prieten să îndemne pe Mustea a nu maǐ primi în casă pe Iliescu.

Toate aceste gânduri se nomiceau unele pe altele-nicǐ unul nu părea destoinic a fi pus în lucrare.

Era în acea stare sufletească, în cât vedea cât de slab e une-orǐ omul în fața împrejurărilor.

Furtună nemiloasă de gânduri îi zbuciuma mintea fără nicǐ un folos.

Privirile pătimașe șǐ neînfrînate ale surori-sa, aruncate luǐ Iliescu, îi produceau un dosgust îngrozitor.

Îi venea să sară jos din trăsură, șǐ, ca o nebună, s’o ia razna pe câmp.

Ajungând în dreptul ratușului, Iliescu d̪ise vizitiului să oprească trăsura la joc.

Nevestele șǐ babele stăteau pe muchea șanțului, umbrit de salcâmi; vorbeau de toate, criticând ve.ci-, nele, jeluindu-se între ele de necazurile vieței, să-șǐ maǐ ușureze sufletul.

Cele zavistnice scoteau codi șǐ ponoase fetelor șǐ flăcăilor. Gospodarii cinsteau în crâchună, iar tineretul juca de rupea pămîntul.

Fetele erau îmbrăcate cu fuste crețe de lână, șǐ cu cămăși albe de bumbac; altele, maǐ târgovețite. cu bluse, făceau contrast neplăcut cu portul țerănesc.

La gut le străluceau șiragurile de mărgele. La cap erau împodobite cu flori roșii de târg.

Toate, vesele, vorbeau cu flăcăii, glumind șǐ ritjeud.

Flăcăii, gătiți șǐ eǐ cu cămăși albe, cu- busuioc șǐ văzdoage la pălării, cercau să ia fetelor basmaua orǐ inelul.

Mamele, mulțumite, se uitau fie-care la odorul lor, părendu-le cel maǐ frumos șǐ maǐ mândru la joc.

Liniștea Duminecei învelise focul nevoilor; necazurile erau lăsate în umbra d̪ilelor trecute, uitate pentru o clipă.

Veselia tinereței se făcuse doamnă șǐ stăpână pe fețele flăcăilor șǐ fetelor.

Părea atât de fericit tineretul, că șǐ cel maǐ trist trebuia să se molipsească de fericirea lor.

Bătrânii, țrecuți prin focul vieței, se simțeau șǐ un moment prinși în mreaja veseliei șǐ, zâmbind, trebuia să privească șǐ să d̪ică: „Acum e al lor. Di ti-nerefcă șǐ pace“.

se părea ca pe acești Copiǐ aǐ naturei nu-i impresiona de loc- melancolia toamnei; pentru oi, fie-care anotimp avea farmecul luǐ.

Toamna sînt clăcile vesele; iarna, lungile ședătorî cu povești șǐ cu păcălelile flăcăilor!...

Toate se urmează fatal, toate trebue să fie. Atunci la ce păreri de reǔ, la ce melancolii bolnave?

Pe pajiște, maǐ de o parte, stăteau tolăniți băețandrii, carǐ nu eșiseră încă la joc.

Priveau cu jind șǐ așteptau cu nerăbdare să le vie șǐ lor rândul; până atunci cercau să d̪ică doine șǐ hore din fluer.

Maria, privind acele figuri sincere, acea fericire cinstită, se simțea maǐ ogoiată, par’că uita situația sa. Toată această liniște sufletească abia ținu un moment; egoismul, orǐ-cât de umil, s’arată șǐ la cele maǐ blânde făpturi: prinse a fi geloasă de fericirea acelui tineret.

Avu părere de reǔ că nu face șǐ dînsa parte din-tr’însul.

—„Dînșii, gândea ea, sînt la locul lor, mulțumiți șǐ fericiți de soartă-le.

„Un viitor necunoscut nu-i amenință; șǐ n’au o pe-siție falșă ca a mea. Ce sînt ou față de eǐ? O nenorocită! O declasată! învățată să trăesc bine, n’am nicǐ avere, nicǐ putință de a-mi câștiga bunurile vieței. Fie-care are un petec de pămînt, din care poate avea bielșug, muncindu-i eǔ? nicǐ hainele de pe mine nu sînt ale mele; nu sînt câștigate prin munca mea.

„Sînt din pomana rudelor!

„Oh! șǐ cum sufăr, cum mă doare această nemernicie a mea!”

În vreme ce aceste gândiri îi frămîntau mintea, tresări la vorbele luǐ Iliescu.

— Dar scii că nu-s urîte terăncuțele luǐ cuconul Todiriță! Privesce pe cea balae cât îi stă de bine cu mărgele albastre la gât. Cum rîde cu haz la flăcăi șǐ ce gropițe nostime i se fac în obraji! A sărutat-o nănașă-sa la botez! Flăcăul trebue să-i fie drăguț.

— Toate’s nisce desmățate! Fete ca în satul as a să ferească Dumned̪eǔ, d̪ise Matilda cu ură.

— Las’, țață, că prea le înnegresci! Joacă, glumecsce cu un flăcăii șǐ pe urmă o ia de nevastă. Eǐ nu sciu fățărnicia. Ce au în inemă au șǐ în gură.

— Își fac șǐ eǐ curte. Alt-fel cum or sci c’au fost tineri? d̪ise Ilieseu.

— Frumoasă curte! Mireasa joacă în joc șǐ plodul îi plânge pe cuptor.

— Ma-ta, țață, în tot-de-a-una exagerezi. S’a întîmplat cu una, scoți lege că așa fac toate. Afară de Lisaveta Marandei arată-mi alta?

— Te rog să nu te amesteci, unde nu pricepi. Mereu me contrad̪ici. Te cred̪i mare filosoafă.

— Ia priviți ce sprinten joacă fetișcana cea cu fustă verde, par’că nicǐ nu atinge pămîntul. Ce trup mlădios! Ce ochi are drăcoaica! verd̪i șǐ gene lungi. Asemenea ochi te vâră în recori.

Patima îl orbise într’atât, în cât nu vedea că Matilda de gelosie, schimba fețe.

— Flăcăul o soarbe din ochi, adause tot Ilieseu.

— Dupe ce o ia, o zventă în bătăi, tot din dragoste. A venit eri una la curte, avea tot trupul vînet ca postavul, d̪ise Matilda.

— De, îi era omului dragă. Nu scii vorba lor: Femeea nebătută, ca moara neferecată, d̪ise Ilieseu.

— Sărmanele! Nu destul muncesc în câmp șǐ în casă șǐ au câte patru-cincî copiǐ? Ticăloșii lo maǐ șǐ bat încă, d̪ise Maria.

— Las’că femeile caută une-orǐ bătae cu luminarea. Fie boer, fie țeran, femeia trebue să scie de frică, d̪ise Ilieseu rîzînd.

— Cât de nesuferit e un bărbat, când susține asemenea teorii, d̪ise Matilda.

— Uit’te bălaia din mijlocul horei. Scii că-i drăguță ?

— Care, cea roșcată? Ce maǐ gust! Să mergem! d̪ise Matilda răstit.

— Maǐ stăi, mamae, cine scie când maǐ vodem o horă frumoasă.

— Așa, așa, Puică, d̪i să maǐ stăm, d̪ise Ilieseu.

— Musica asta cu cobză ne enervează! Dacă ve plac atâta țerancele, remăneți aci, ve iau la întors, d̪ise Matilda înțepător.

_ Scii că nu-i rea ideea? d̪ise Iliescu. Tragem o horă, d-șoară; țeranii sînt foarte măguliți, când boeriǐ întră cu ci în horă.

Maria se temea să nu înceapă o ceartă șǐ d̪ise:

— Am plecat să mergem la vie, nu să jucăm hore. Mână, Gheorghe, maǐ răpede.

Tot drumul Matilda nu maǐ vorbi nomic. Simțea un gol nespus în piept. Par’că’i spunea cine-va că Iliescu nu ține la dînsa așa cum ținea ea. Să se amețească pân’ntr’atâta la vederea câtor-va țerance, urîte foc!

—„Oh! bărbații, toțǐ sînt nisce ticăloși. Nu sînt vrednici de sentimentele noastre. Ar merita s’o rup cu el. Dar o să am curajul? de câte orǐ m’am hotărît să rup?...Unde o să me ducă iubirea luǐ?”.

Tot drumul nicǐ nu-l privi în față. Iliescu observă supărarea Matildei, dar își d̪ise: „Capriciul, are să-i treacă! Pretenție! Să nu spui de-o fată că-i frumoasă! Femeile astea maǐ în vârstă sînt prea geloase. Noroc că nu le ține mult mânia!

În uruitul trăsurei fie-care își depăna gândurile potrivit cu starea sufletului. Iliescu, stând în față șǐ voind a călca pe Matilda pe picior, nimeri pe Măria, care, ca arsă, își trase piciorul. Impresia îi era par’că ar fi atins’o un șarpe. Blestema ceasul, în caro au plecat șǐ își ̪d̪icea că, de-acum, numaǐ moartă ar maǐ pleca în așa urîtă tovărășie. Să fiu eǔ caiafa lor ? Să fi mers cu el singur. Să văd, îi dădea mâna ? Din când în când, fără să vrea, arunca, nisce priviri urîte spre Iliescu.

— Dar ce-mi arunci așa căutături bine-voitoare, d-ră? Te-aǐ supărat de ce-va pe mine?

— Eǔ! Dar ce am cu d-ta? Cine sciece gândeam șǐ, fără să vreau, mi-a cățlut privirea pe, d-ta!

— E trist, dacă inema gingașă a unei domnișoare poate avea gânduri, carǐ să se reflecte. În asemenea privri șǐ noi carǐ ve asemuim cu îngerii!

— Domnule Iliescu, ești un izvor de ironie, dar nu ți-ai găsit omul.

— Bine, la drum, omul maǐ glumesce, alt-fel îi pare calea prea lungă. D-ta te uiți urît; cuconiței i s'au înnecat corăbiile; pănă șǐ Puica stă par că a înghițit bastonul.

— De, ved̪i, noroc că, ești d-ta vesel, d̪ise Matilda

— Oameniǐ veseli trăesc mult, șǐ eǔ nu voiu să mor. Bunica mea a ajuns la opt-d̪eci de anǐ șǐ ,murit rîd̪end.

— Să aǐ parte să-i semeni, d̪ise Matilda zâmbind silit.

— Eǐ, ved̪i, tot eǔ, sireacul, v’am maǐ scos din tăcere, alt-fel adormeam în trăsură. Omul la drum e mulțumit, dacă are cu cine se certa chiar. N’oiu maǐ uita doǐ inși în tren: vreme de treǐ ceasuri s’au certat, maǐ nu se băteau; când la despărțire, își sțring mâna, mulțumindu-șǐ unul altuia pentru companie.

— Se vede vica, Mărie, d̪ise Puica, veselă....

Viea se întindea pe o costișă. În toate părțile se vedeau coline acoperite cu păduri.

În vale se așternea livada cu pruni șǐ nuci înnalți.

Vierul, un bătrân sfătos, le eși întru întâmpinare, țistuind câinii, carǐ lătrau cât îi ținea gura, dădeau să rupă, nu alta. Ilieseu sări jos, dădu mâna Matildei; Maria se coborî, ajutând pe Puica.

— Tăceți, șarlelor. Să fie nisce hoțǐ, v’ați ascunde de rușine, făcu vierul.

— Bine te-am găsit, moșule. Copți sînt strugurii?, d̪ise Maria.

— De! Așa, șǐ-așa: încep a fi pe ici pe colea câte unul pentru cine le scie rândul.

— Baba ți-i volnică? Nu maǐ vine pe la curte, d̪ise Matilda.

— Apoi dă, a maǐ îmbătrânit șǐ ea; tot se vaită de picioare. Acum a luat’o o fină în Băstoci, să-i descânte un copil, poate i-ar da de leac.

— Tot nu s’a lăsat de vrăji?

— Ea nu vrăjesce, descântă. Când vine șǐ o roagă muerea că-i moare copilul, poate să nu meargă? E o pomană. I-a mers vestea că-i cu leac la mână șǐ nu te slăbesc muerile, musai să meargă!

Poftim de ședeți pe prispă, par’că am sciut, de-am așternut scoarță. eǔ merg să v’aleg struguri.

— Noi nu i-am găsi! d̪ise Hiescu.

— Nu stim, pe unde-s copți, d̪ise Matilda.

Maria șǐ Puica se primblau prin livadă, bucuroase, au scăpat de mutra luǐ Iliescu.

Moș Ghiorghe, cât ai bate în palme, aduse struguri șǐ câte-va pere.

— Acestea-s din hultuani puși de boer. Se topesc în gură; numai cad pe jos.

Erau nisce bergamote galbene ca lămâia.

Iliescu luă una, care era maǐ galbenă, gustă șǐ o dădu Matildei, d̪ecînd:

— Gustă cât e de minunată.

Puica tocmai atunci sosi.

— Mamae, d̪iceai că-i mojicie să musci din pari șǐ să daǐ altuia! Bravo, Iliescule, ești mojic.

— Taci, obraznic’o, d̪ise Matilda, privind’o crunt. Maria șǐ Puica luară câți-va struguri șǐ plecară.

Matilda, sprijinită de brațul luǐ Iliescu, plecă în altă parte.

Tufele voreji de vie păreau buchete marǐ de frumje; strugurii atârnau greoi, dându-ți un sentiment-de bielșug șǐ veselie.

Un miros de verdeață recorea aerul.

De jur împrejur d̪ecǐ de nuanțe de verde armoni-sau de minune cu albastrul ceruluǐ. Era o vale, un cuib de verdeață șǐ plăcere.

În această armonie de colori, singur omul făcea un desacord neplăcut.

Iliescu, otrăvit de aerul orașului, simțea adevărată beție în aerul îmbălsămat al viei.

— Ah! Ce aer, ce aer! Tot să trăeșci, d̪icea el, resuflând adânc.

— Când viǐ rar, poate. Dar când ved̪i mereu tot acelea-șǐ dealurǐ șǐ văi, tare te maǐ saturi. Iarna îmi vine nebuneală. Ah! ce monotonie! Ce pustietate!

— Hai atunci la oraș !

— Cum să merg ? N’a mers el, când stătea bine.

— Vin cu mine, d̪ise Iliescu glumeț.

— Cu leafa ta nu putem trăi amândoi. La oraș sînt toate scumpe, șǐ eǔ sînt deprinsă cu bielșugul. Oh! să am zestre, de mult îl lăsam. Cu toate astea, uneori așǐ apuca încotro m’ar duce ochiǐ, să ti’ăesc numaǐ cu pâne uscată, atât mi-i de nesuferit de la o vreme. Când așǐ fi sigură de iubirea ta, nu sciu de ce jertfo n’așî fi în stare. Dar mi-i teamă: ești ușor.

La tine iubirea asta o o trecere de vreme, nu-i o patimă ca la mine.

Iliescu tăcu puțin șǐ de-o dată, par’că respundend unui gând tainic, d̪ise:

— Scii că trebue să remân câte-va d̪ile, să-i lucrez nisce hârtii pentru Credit. Am văd̪ut șǐ socetelele. Stă prost cuconul Todiriță al d-tale.

— Dar, fie al dracului nu al mieu! Ce blestem să trăe-sci cu un bărbat, când nu-l poți suferi!

— Șǐ maǐ ales, când iubesci pe altul, d̪ise Iliescu, cuprind̪endu-i talia șǐ sărutând’o.

Matilda remase pe gânduri.

Iliescu era unul di’ntre aceǐ îngâmfați de purtarea lor. Orǐ-care ar fi ea. Ca devisă avea s’ajungă ce-va șǐ cine-va.

Fecior de văduvă, cu chiu cu vaǐ, făcuse liceul; pe urmă, neputând merge maǐ departe, întră scriitor la tribunal.

Aci, cu lingușiri, cu plecăciuni, reuși să fie bine privit.

Cu toțǐ ocărim lingușirea, dar fie-cărui din noi î-i maǐ drag unul, care măgulesce, de cît prietenul, care spune adevăruri crude. Lingușirea e otravă dulce, dar sigură de efect.

Nimeni n’avea despre el cine scie ce păreri bune; dar pe toțǐ scia așa de bine să-i ia cu moinele, în cât nu-i puteau resista șǐ treburile șǐ le făcea.

Se insinuase în inema tuturor, făcându-le îndatoriri cu plan să capete șǐ el altele în schimb, dar, firesce, mult maǐ marǐ.

Cu Mustea făcuse cunoscință tot îndatorindu-l, când a cumpărat petecul de moșie, care avea să-i rupă capul.

De atunci era nelipsit de la masă șǐ de la vânat. Destul de chipos, avea talentul de a robi inemile femeilor. Cu privirea îndrăzneață șǐ eloquentă, din ochi le spunea el multe șǐ toate îl înțelegeau de minune. Avea une-orǐ privii! puternice șǐ victima trebuia să plece ochiǐ învinsă, priviri înfocate carǐ simulau perfect iubirea.

El, triumfător, d̪icea: «încă una».

Femeile adesea răpesc multe inemi cu ochiǐ lor; sînt înse bărbați ale căror căutături sugestiv înmărmuresc pe sărmanele femei, întocmai ca ale șerpilor

Vai ele femeile carǐ nu pot să resiste! Asemenea priviri avea Ilieseu șǐ le scia puterea.

Matilda, de la întâia vedere, a fost fermecată de-a binele.

La început credea ca totul se va liniști c’o strîngere de mână. O iubire platonică, imaginară, cu care se’mbată așa de multe femei! A uitat că păcatul cu ochiǐ șǐ cu gândul o tot -atât de vinovat cât șǐ păcatul săvârșit; de la gând la fapt e, dese orǐ, numaǐ un pas, pe care nu’l treci numaǐ, când lipsesce prilejul.

Nu e vorbă goală de înțeles rugăciunea de la morți: „Prea bunule Dumned̪eǔ, iartă păcatele robului tău cele făptuite cu gândul, cu vorba, orǐ cu fapta.”

Da, gândurile sînt calapoadele, pe carǐ se croesc faptele.

Tot ast-fel Matilda simți maǐ întâiu o plăcere neînțeleasă, inocentă chiar, de a sta cu Ilieseu de vorbă: „Sînt om șǐ mi se acresce de-a vorbi numaǐ cu Mustea, de cărat, de arat șǐ de mojicii luǐ! maǐ afli câte ce-va de la oraș; te maǐ distrezi puțin”.

Șǐ poate s’ar fi oprit acolea, dacă privirile luǐ Ili-escu n’ar fi fost din ce în ce maǐ provocătoare, datul șǐ strinsul mâinilor maǐ cu înțeles, iar vorbele ademenitoare.

Ilieseu nu avea nicǐ un plan hdtărit șǐ nicǐ vre-o patimă aprinsă pentru Matilda; ora obicinuita combinație a becherilor, de a vâna femei măritate, fiind că nu riscă nemică.

Nicǐ o respundere, secretul cel maǐ garantat, dragoste sigură șǐ, la părăsire, nicǐ un scandal cu putință.

Ilieseu, de la început, nu s’aștepta la reușita ce i-a fost dat să aibă. Îi plăceau înse mesele boeresci.

Se săturase de răsolul metamorfosat în mușchi, de sărmăluțele șǐ chiftelele de la birt.

Ca un bun jucător de șah, înnainta încet, dar sigur.

De câte-va orǐ a nume nu veni Duminecile spre a a vodea ce efect vor avea nevenirile luǐ: sonda petima Matildei.

În urmă era atât de stăpân pe patima ei, încît une-orǐ îi era lehamete de stăruințele ei. Dacă nu venea într’o Duminecă, Matilda îl amenința c’o să se înnece în lac. Femee, orbită de patimă, pierdea orǐ-ce prudență șǐ dese orǐ făcea scene bărbatu-su că n’a trimes trăsura dupe Iliescu.

— Îți pare că prea multă lume ne deschide ușa? Trăim ca urșii. E om de societate, purtat în lume maǐ povestesce ce-i pe la oraș.

Luǐ, după anǐ de căsnicie, nu-i trecea prin minte să-șǐ bănuiască femeea. Era un om prea cinstit ca să poată avea bănat despre un prieten. De Matilda nu fusese gelos, când era tîner, cum era să fie acum? Mustea era prea necăjit cu alte nevoǐ ca să-i treacă așa ce-va prin cap.

Iliescu era împăcat la cuget:

„Ce să-i fac, dacă ține femeea la mine? S’o las șǐ-ar face seamă! N’așǐ fi atunci om fără inemă? Să duc o ființă omenească la desperare ? Un an, doǐ, pe urmă i-o trece. Iubirea, ca toate’n lume, are un sfârșit: ne-om plictisi orǐ ea orǐ eǔ.

„Cred că șǐ cel maǐ mare moralist, în așa, cas ar face ca mine. Între păcatul înșelărei șǐ al unei morți de om, alegi pe cel di’ntâiu.

„Un rigorist poate să dică lesne: „Îți place? Ia-o!” Dar o femee, deprinsă în bielșug, cu ce s’o țin? Ar însemna s’o ucid. Poți d̪ice că-i o întîmplare nenorocită, dar n’am în cotro, așa cum fac o relativ moral. Moralitate absolută nu poate fi pe pămînt.

„Ce sînt eǔ de vină? Nu i-am d̪is să mă iubească. Cui i-ar fi putut trece prin gând că o femee ca dînsa, cu un trecut ireproșabil, s’ar putea amoresa dupe d̪ece anǐ de căsnicie? Eram cavaler, cum trebue să fie cu o femee orǐ-ce bărbat bine crescut. Pentru nisce păreri închipuite nu era să fiu mojic! Păcătos e bărbatu-se că n’a sciut a se face iubit.

„Oarbă fatalitate! Numaǐ de mi-ar servi la ce-va! Mie ce-mi pasă? Când așǐ vedea ce-va, cum-va, adio! șǐ nu maǐ viu. Dar până acum, n’am nicǐ un motiv.

„Prostul de bărbatu-se me crede amoresat de fată. Două trăiști goale, frumoasă căsnicie!

„Nu d̪ic, fata e drăguță, deșteaptă, bună șǐ onestă dar toate aceste calități nu țin nicǐ de foame nicǐ de frig...Cu «drăguță» nu saturi stomacul nicǐ te îmbraci Leafa mea! Abia trăcsc eǔ. O găsi ea vre-un bătrân chiabur, ăluia îi dă mana soia, pe mine să mă ferească Dumned̪eǔ. Trece luna de miere șǐ încep aniǐ de venin dres cu pelin. Nu văd eǔ ce pățesc tinerii însurăței?

„Câți cunosc eǔ toțǐ s’au despărțit pănă la anul. Ce plin de ilusii era Ghițulescu, când s’a însurat! „Să cerem amândoi la pod șǐ nu ne lăsăm unul de altul”. Și acum se scuipau prin tribunal. Nu, nu, eǔ nu fac prostii de astea”.

Ast-fel judeca dese-orǐ Iliescu. Pe de altă parte Matilda avea șǐ ea gândurile eǐ, sfetnici nepoftiți aǐ omului, șǐ, vaǐ! Dese-orǐ atât de primejdioși!

Gândea la viața trecută fără nicǐ un rost, lipsită de plăceri îmbătătoare.

Se mira cum a putut trăi lipsită de patima iubirei, fără de care, gândea dînsa, totul e pustiu pe lume!

Era din acele femei, la carǐ iubirea e cu atât maǐ pătimașă, cu cât s’aprinde maǐ târziu.

Când atingea brațul luǐ Iliescu, o apuca un tremur de plăcere.

Adesea nu putea să-șǐ ascundă patima în fața copilei, care, cu mintea el precoce, începea a observa unele lucruri mult maǐ cu stăruință de cât înnainte...Deși nu d̪icea nemic, dar avea, une-orǐ, nisce priviri atât de pătrunzătoare, în cât pe Maria o treceau fiori. Matilda era mânată de patimă, cum un vas șubred e mânat de vântul turbat șǐ, dacă în cale se lovesce de stânci furioase, de valuri ucigătoare, îl e peste putință să se apere.

Iliescu înse mergea, ca un om ce se primblă liniștit, alegând drumul drept spre țintă, ne oprit de piedeci, ca morală, cinste șǐ alte mofturi, cum le numea el, bune de speriat pe ceǐ slabi de' înger. El își mânuia drumul pe unde era sigur.

„Numaǐ proștii cred în noroc șǐ nenoroc. Viața ca un joc de șah; jucătorul cuminte șǐ dibaciu scie sa iasă cât maǐ în frunte.”

Pentru moment simția o plăcere să arate Matildei nuna de care îi era amenințat bărbatul.

— Piei că remâi aici câte-va d̪ile? făcu Matilda ca trezită di’ntr’un vis reǔ.

— Remân, m’a rugat să văd ce-i cu socotelele.

— Șǐ ce cred̪i, stă el oare atât de prost pe cât se căinează mereu?

— Maǐ prost de cât îți închipui. Cum a reușit omul ăsta să încurce averea, nu pricep! Bețiv nu-i, cartofor nu-i, ștrengar de loc șǐ, cu toate astea, o răsol.

— Oh! Să am zestre, cum l’așǐ lăsa! De cât s’ar mărita o fată fără zestre, maǐ bine nii s’ar nasce pe lume

— Când te-a luat sta bine, de ce n’aî stăruit să-ți asiguri o zestre?

— Ce sciam? Fată de opt-spre-d̪ece anǐ! Mama s’a bucurat că-i moșier.

— Da, moșier. A-d̪i, dator putred. Cred̪i că scapă cu baniǐ de la Credit? Dacă n’ar fi de ceǐ cu crucea în sân, ar lăsa o parte din chirografari pe la Sfîntul Așteaptă. Vrea înse să dea pănă la para; pe urmă, câte-va rate neplătite, șǐ din moșier ajunge inginer de pavele.

— Șǐ tocmai acum, când fata începe a fi mare, se cer cheltueli: trebue să-i dăm educație, s’o pun într’un pension, doar n’o șă învețe cu dascălul din sat. El poate ar vrea, dar nu voiu eǔ.

— Ce pension! N’o să aibă de tutun, de nu se va gândi bine. Creditul e ce-va, dar când ești atât de înglodat, e balonul de oxigen, care prelungesce agonia, un ceas, o d̪i, o săptămână șǐ la urmă, tot mori.

Aǐ să ved̪i vorba mea: n’o duce doǐ anǐ. Păcat de tine șǐ de fată. Să n’ai nemic! Or să-ți vînejă creditorii șǐ hainele din garderob. Câte de astea nu văd d̪ilele la tribunal!

Trebuia să facă mobila, cel puțin, pe numele d-tale, dar acum nu se maǐ poate face nemic...E prea târd̪iu orǐ-ce măsură; căci s’ar dovedi că-i falș șǐ simulație.

Cu nebunia luǐ de-a plăti tot, are să ne lase pe drumuri! Oh! cât am fost de nenorocită! maǐ bine muream de mică. Ce întâmplări grozave! Me iubesci șǐ nu-mi poți da nicǐ, un sfat, nicǐ un sprijin.

Da, e grozav să fiǐ calic. Să am avere, te-așǐ lua. Șǐ ce ne-ar păsa?

— N-ai nici tu, nici eu. Când me gândesc la atâtea suferinți, îmi vine să-mi fac samă.

— Trebue să aǐ curaj: n’aduc aniǐ ce-aduce ceasul. Așteaptă șǐ sufere omul anǐ de-a rândul șǐ mântuirea o lungă el, numaǐ n’are glas să-i spue: „întinde mâna ci me ia”, făcu Iliescu.

— Mângăeri deșerte! Sînt pe lume oameni meniți a fi vecinic nenorociți. Pe mine toțǐ me credeau fericită, când m’am măritat. Prietene de-ale mele, carǐ me invidiau, nicǐ nu se puteau stăpâni de a nu-mi d̪ice: „Ce noroc pe tine”. Aud̪i noroc? Să ai de mâncat șǐ de băut!

— N’ai avut noroc, fiind-că n’a avut cine te sfătui. Acum înse me aǐ pe mine. Eǔ gândesc mereu șǐ poate găsesc o soluție, o mântuire. Din foc caută omul să scape ce poate șǐ cum poate.

— Vaǐ, dragă! Din foc tot poate omul scăpa ce-va; din apă nemic: te’nneci șǐ singur.

— La nevoe daǐ din mâini, te agăți de-o scândură șǐ tot, dacă ești energic, scapi, d̪ise Iliescu.

Un plan drăcesc se urzea în mintea luǐ, lipsită de orǐ-ce morală.

— Nicule dragă, nu maǐ pe tine te am! făcu Matilda maǐ însuflețită.

— Am să-ți propun ce-va șǐ tot o dată va fi o dovadă de cât me iubesci. Cred că am găsit un mijloc, care să te scape de sărăcie șǐ să ne facă pe amendoi fericiți.

Puica alergă, avend câți-va struguri în mână.

— Am găsit struguri busuioci; îi duc tataei. Mamae, tata a d̪is să nu stăm mult că i-i foame.

— Mergeți înnainte la trăsură,v’ajungem; d̪ișe Matilda.

Copila plecă.

Matilda, rezemată de brațul luǐ Iliescu, se cobora gânditoare..

— Nu poți să mi-l spui șǐ mie planul?

— Nu se poate, până nu voiu fi sigur.

— Șǐ când vei fi sigur? Mult o să treacă îndată ce voiu vedea socotelele.

De la vie spre casă vedeai colinele vertji de umezeala toamnei, cu vârfurile acoperite de păduri de fag șǐ mesteacăn.

Recoreala văei dădea o simțire plăcută.

De sub pădure se cobora la vale cireada de vite a satelor vecine; tălăncile resunau înnăbușit. În depărtare se aud̪i un fluer de tron. Cucoana Matilda d̪ise:

— Trece trenul de la Costesci. Ce maǐ procopsiți sîntem șǐ noi! Nicǐ o linie ferată n’a fost în stare să aducă pe moșia noastră. Face șǐ el politică pentru alțiǐ; când e vorba de interesul luǐ, nu pricepe boabă.

— Cum cred̪i, țață, că se poate face tren pe lungă moșia fie-căruia?

— Iar me contrazici? eǔ nu Jic pe lungă a fiecăruia, ci pe lungă a noastră.

Atâția alțiǐ au reușit să-șǐ aducă, ba să le facă șǐ stații. Închipuesce-ți acuma c’ar trece trenul. Am sta, am privi, șǐ tot e o distracție. Șǐ nu mi-e atâta de asta, dar de nepriceperea omului de-a se pricopsi; atunci se ridica șǐ prețul moșiei, aveai de dus productele la o stație apropiată, dar nu să te ție cărăușii o groază de banǐ. Când înse ești lasă me să te las, n’o să vie nimeni să-ți rupă mânecile.

Puica oftă; nu pricepea mult, dar vedea că-i în potriva tată-se, pe care ea îl iubea.

— Nu ve maǐ certați pe datorie. Astea’s lucruri ce nu se pot schimba. Ascultați maǐ bine ce doină trage băietanul cu vitele.

Valea resuna de fluerul ciobanului.

Pe la apusul soareluǐ, în natura selbatecă, doina, tânguire de veacuri a Românului năcăjit, era adevărat feerică. Poate un iscusit în ale musicei n’ar fi găsit nemic maestral, dar pe simplii muritori notele, bine cadențate șǐ duioase, îi făceau să aibă sentimentul duios șǐ jalnic al unui popor simplu, nesigur de Ziua de mâine, jelind Z^ua de ieri șǐ tomendu-se de cea de a-zi.

Toțǐ din trăsură ascultau cu sfințenie; până șǐ caiǐ își muiaseră pasul spre a nu se prea îndepărta de cireada, care urma ca un convoiu pacinic. Cine s’ar maǐ îndoi că animalele din cireadă nu-șǐ ascultau cu drag stăpânul?

— Vedeți, boarilor, Zise Gheorghe de pe capră, văcarul ăsta na poartă ghioagă. E o minune flăcăul. Toată Ziua doinesce șǐ vitele îl ascultă, par’că le-ar grăi pe a lor. Îi dase, maǐ an satul afară, și n’a fost chip! Vitele împluseră țarinele; a trebuit să-l ia înnapoi.

— Se vede el ca-i meșter, de ne-a fermecat șǐ pe noi, d̪ise Iliescu.

— Au venit șǐ boeri de la târg să-l asculte cântând. Voiau să-l ducă la oraș; dar n’a voit, prostul pice că el poate cânta numaǐ în sat la dînsul. Unde’s eǔ în locul luǐ ?

Soarele, cu cât se pleca spre asfințit, cu atâta fugea maǐ răpede, doar n’ar maǐ vedea mișoliile omenesci nicǐ frumusețile naturei, nicǐ doinele melancolice ale flăcăului nu erau în stare să-1 oprească. El, stăpân al lumei, fugea mereu, fugea roșind ca focul de atâtea nelegiuiri, de atâtea pecate.

Când au ajuns acasă, cuconul Todiriță îi aștepta în balcon; feciorul pusese masa. Era o seară liniștită. În față se întindea iazul lin, o imensă marmoră albastră. Nicǐ o cută nu-i încrețea fața; numaǐ margenea de sub deal părea încadrată cu verde, de papura ce se reflecta în apă.

— V’ați săturat de struguri șǐ ați uitat de mâncare; mie sciu că mi-e foame.

— Maǐ așteaptă șǐ d-ta, d̪ise Matilda.

Cuconul Todiriță, spre a nu încinge cearta, tăcu din gură.

Era o seară de toamnă, nespus de frumoasă, de aceea șǐ stătură la masă în balcon.

Deși nu înnoptase încă de tot, dar o lampă ardea pe masă. Nu aburea nicǐ pic de vent. Cu toțǐ tăceau, par’că n’ar fi voit să strice pacea care domnea.

Cucoana Matilda, de o dată, scoase un țipet:

O broască mare, frumoasă, de o coloare verde-galbenă, cu dungi închise pe spate, cu căpușorul pătrat șǐ labele-i groase, se uita fix la lumina lămpei. Păi ea că observă ce-va cu mare atenție; făcea câți-va pași șǐ ea se oprea nedumerită.

La țipetele Matildei, remase șǐ ea nemișcată. Cuconul Todiriță șǐ Iliescu se răped̪iră spre Matilda, întrebând’o: „Ce-i?” Maria se răped̪̪i cu’n pahar de apa.

— Uit’te, uit’te! Ved̪i faptele tale. Îndrăznesc muerile să-mi trimeată farmece. Ai să mă omori; privesce, o gura cusută cu mătase roșe. Uit’te cum stă pocindu-te.

— Nu-i nemic, sor’o. O sărmană broască. De ce d̪iuă umblă pe lungă balcon. Ce-ți faci spaimă?

— Ba sînt farmece, blăstămățiile ibovnicelor tale! Vor să mă omoare. E fapt, e moarte! Marǐ’o, chiamă pe Anica s’aducă șperlă fierbinte să toarne pe unde a călcat faptul.

Dacă nu te-or duce țerancele astea șǐ călare pe prăjina, să nu-mi d̪ici pe nume. Îți spun de atâta vreme că găsesc tot soiul de băboane șǐ nu credi.

— Matild’o, de ce-mi aduci învinuiri? De ce presupui lucruri ce nicǐ prin minte nu-mi trec? Așternutul dese orǐ me arde ca focul de griji; nu pot doimi nopți întregi. Îmi vine să-mi fac samă la gândul că n’așǐ putea scăpa moșia, șǐ vom fi aruncați în sărăcie.

Scii tu cât e de grozav să treci de la bielșug la sărăcie?

Să te ved̪i că n’aǐ pe a doua di de pane orǐ de carne. Să n’am ceea-ce a-d̪i au servitorii miei?

Șǐ’n asemenea d̪ile de grea cumpănă, tu să-mi amăresci sufletul cu fleacuri?

Ce ți-am greșit? Omul acesta e prietenul caseǐ, va fi nepărtenitor, spune-i să ne judece: Nu te-am insultat, nu te-am înjosit; am muncit ca să aǐ bielșugul.

— Frumos bielșug! Dar ce să-mi maǐ faci de cât ce singur mărturisescoi? se poate maǐ mare crimă de cât să-ți arunci femeea șǐ copilul în sărăcie prin neghiobiile tale?

La aceste vorbe un fier roșu vârît prin inemă nu i-ar fi făcut maǐ mare reǔ.

— Îți spun starea mea sufletească. eǔ mă lupt, mă lupt, cum nimeni nu-șǐ poate închpui șǐ cred că totul nu-i pierdut.

Bun e Dumned̪eǔ șǐ’mi va ajuta! împrumutul de la Credit poate să mă scape. Dar lasă-mi mintea slobodă să pot lucra. Nu scii cât me sacă toate certele cu tine! Ceasuri întregi îmi simt capul greǔ, nefiind în stare să leg doue idei. Une-orǐ sângele în mine clocotesce, îl simt că-mi zdrobesce tâmplele, îmi vâjie în urechi adevărata vijelie; de n’ar fi copila, mi-așǐ face samă.

— E lucru ușor să te liniștesci cu un glonte, lăsând femeea șǐ copilul în miserie. Asta o face orl-care las, nu.i o bravură.

— Dar pentru Dumned̪eǔ, ai milă, nu me duce la desperare!

— Maǐ bine nu legam o piatră de gât șǐ mă dedeam de rîpă, d̪ise Matilda, plângând șǐ fugind în casă.

— Să fiu al dracului de pricep tot acest scandal. - d̪ise Mustea enervat.

— Așa sînt cucoanele, nervoase. Nu maǐ băga tot în seamă.

— Dar numaǐ a-d̪i? Așa-i tot-de-a-una. Acum e liniștită, șǐ, de o dată, când nu te aștepți, îi sare țandura. Învinuiri, insulte, nemic nu-i pare prea greǔ să mi le spue. Ce sufer eǔ de clece anǐ nu se poate închipui. Tot credeam că poate e tîneră, s’o cuminți. Aș! Din ce în ce maǐ reǔ. Pentru Dumned̪eu până când?

Ce morală capătă fata? Ce educație? Me’nspăimînt gândindu-me că șǐ copila mea va fi pentru alt bărbat ceea-ce mă-sa a fost pentru mine. Me ia groaza că altul n’o să rabde: îi dă o bătae soră cu moartea șǐ ți-o trimite acasă. Femeei ăștia îi trebuia un bărbat, care s’o bată cel puțin o dată pe lună.

Să me despart! Dar fata? S’o las cu totul pe sama eǐ? Me ferească Dumned̪eǔ! Dacă maǐ am curajul de-a munci, numaǐ pentru copilă muncesc.

— Prea exagerezi. Pentru certe șǐ nervi de cucoană nu se desparte un bărbat cu minte. Te-a văd̪ut că prea eǐ la inemă istericalele dînsei. Fă-te maǐ nepăsător șǐ să ved̪i cum o să-i rupi hărțagul.

— Nu ved̪i? Pănă acum maǐ avea rușine de străini, dar începe șǐ în fața hunei, a slugilor. Se vede că o nenorocire nu vine nicǐ odată singură. De-o bucată de vreme se poartă cu mine îngrozitor; dar fata, ce lecții vede ?

— Prea le duci departe. Femeea e slabă!

— Oh, nu-i maǐ ținea parte. Femeea asta a fost adeverată piază rea pentru mine. Plâng, unii zănateci soarta femeei, dar e de plâns a bărbatului.

El n’are odihnă; muncesce d̪i șǐ noapte, viitorul familiei de el atârnă, de iscusința luǐ șǐ, când furtuna amenință vasul, nu de viața luǐ se îngrijesce: cu drar ar jertfi-o să poată scăpa pe-a altora.

— Prea multa consciință nenorocesce pe om. d̪ise Iliescu.

— Ce vremi nenorocite! A-d̪i dușmănia cea maǐ mare domnesce maǐ în fie-care familie. Educația e ticăloasă. Fetele învață numaǐ fleacuri, învață a spune prostii franțuzcsce; dar- nu să aibă inemă, să creadă nevoia bărbatului, să fie bune gospodine șǐ să-șǐ iubească copiiǐ. Nu, așa ce-va nu’nvață!

— de la cine vrei să’nvețe, de la străin ? D-ta aǐ idee din ce fel de femei se recrutează guvernantele noastre?...

— Tatae, mamaea plânge. Ce-o fi având ea de-i mereu așa nu sciu cum? Tu me lași să te sărut?

Cuconul Todiriță sărută cu drag copila, d̪icând.

— Acum du-te de te culcă, draga tatei. Întăiu te închină șǐ te roagă luǐ Dumned̪eǔ să-ți dea minte șǐ sănătate.

— Ție șǐ mamei sănătate, da?

— Da, puiule, întăiu d̪ici „Tatăl nostru”, îlscii?

— Cum de nu? M’a învețat Maria.

Maria plecase, de cum începuse cearta. Era sătulă să audă asemenea scene șǐ încă în fața luǐ Iliescu, pe care îl scia că-i dușmanul caseǐ, nu prietenul, cum îl numea Mustea; dînsa era sigură că el simte bucurie ascunsă, cu cât vede că tot maǐ mult slăbesce căsnicia luǐ Mustea...

Iliescu n’avoa încă planul tocmai limpede.

Îi lipseau elementele pentru a-l limped̪i.

Aerul curat, hrana bună, toate erau ce va, dar n’ajungeau ambiției luǐ. Ar fi voit să fie el stăpân pe toate astea, să fie în casa sa. De câte orǐ nu privea cu ură pe Mustea?

„Un ramolit, își d̪icea el, șǐ se bucură de așa bunuri!” Une-orǐ îi era atât de zguduită moralitatea, în cât, dacă s’ar fi realisat fabula cu unchiul, care ar fi în China, șǐ ar fi vorba numaǐ de apesat un buton de sonerie șǐ unchiul să fie pe loc mort, iar milioanele să remâe, n’ar fi stat un moment la îndoială șǐ ar fi apesat fermecătorul buton. Ar fi făcut el bucuros o crimă, care să-l îmbogățească, dar să nu-i mânjească mâinele nicǐ să-1 expue la închisoare.

Une-orǐ, în rătăcirile ambiției își d̪icea: „Să i se întâmple luǐ Mustea un accident, cum a fost când cu hoții, ce noroc ar fi pe mine! Ași lua-o pe Matilda, ași administra averea ți iată-me din simplu slujbaț, mare proprietar.” El n’ar fi prost ca Mustea. Știe cum să întoarne coțcăriile.

Mesele înbielșugate, luxul de la Mustea, primblările cu trăsura, deslănțuiseră în el toate patimile.

Nu maǐ putea mistui mâncarea de pe la birturile de a treia mână. Își crease omul dorinți șǐ trebuia să caute mijloacele să șǐ le poată mulțumi.

Când se întorcea în camera închiriată cu iona, cu mobilele sărăcăcioase, îl apuca o furie, o ură de moarte pe ceǐ ce trăiau în lux șǐ bielșug. În asemenea momente nicǐ o crimă nu-i părea lucru prea mare. „E o lașitate să vrei a avea ce-va șǐ să n’ai curajul acțiunei.” În lume învinge cel ce scie să se lupte pentru sine. E o lege a naturei care a dat creanga de finic celor carǐ au sciut să mănânce maǐ bine, să iubească șǐ să petreacă; mișelul piere în lupta de toate cailele șǐ, de cât să me las mâncat, maǐ plăcut e să mănânc cu pe alțiǐ”.

A! morala e făcută de ceǐ cu poftele satisfăcute. Șǐ lupul dacă e sătul trece pe lungă stână fără să se abată. Noroc că morala are atâtea portițe dosnice, prin carǐ poți eși, dacă ești dibaciu.

De aceea în scena de maǐ sus, el vedea că, fără voia luǐ, i se limped̪esce o parte din plan.

„Cu cât traiul Matildei va fi maǐ nesuferit în casa luǐ Mustea, cu atâta maǐ cu siguranță ea va fi uneltă în mâna mea.

„Cu atât maǐ mult, Matilda îmi va fi un aliat sigur întru îndeplinirea planurilor.”

CAP. XVIII

Ispită diavolească

Cucoana Matilda abia ațipi în d̪iuă; Nu se dumerea ce o să-i spue Iliescu. Tot soiul de închipuiri îi treceau prin minte; dar nicǐ una nu se opreaa, nu vestmîntul nicǐ umbra unui adever. Enervată, muncită de o curiositâte nemărgenită, se îmbracă cochet.

Rar se găsesc dureri destul de marǐ, carǐ să înnăbușească în femee simțul cochetăriei. Femeea are chiar grijă, cât o încă în viață, să spue cum să fie împodobită dupe moarte. Ce e strălucirea colorilor pentru flori, podoaba e acela-șǐ lucru pentru femee.

Ilieseu lucra în cancelarie.

Matilda, deși obosită, dupe o noapte de insomnie, își luă o înfățișare veselă șǐ întră, d̪icând:

— Bonjour, dragă Iliescule ! Lucrezi?

— Am început.

— Le daǐ de rost?

— Eǔ să nu le dau? Cum aǐ dormit?

— N’am închis’ochiǐ, dar tu?

— Me gândeam la enervarea d-tale.

— Eǐ, aǐ ved̪ut ce om e?

— Mojic!

— E chip de trăit cu așa om?

— De!

— Nu, de. Respunde, sfetuesce-me ce să fac? O să ajung la desperare; a sară mi-a venit să me arunc în lac.

— Pic să ai răbdare!

— Da, lesne e de dat sfaturi.

— Ce neregulă în hârtiile luǐ!

— Ca în toate. Un neisprăvit.

— Trebue de avut răbdare să facă împrumutul.

— Eǐ, șǐ pe urmă?

— Pe urmă vom vedea.

— Ce să maǐ ved? Ajung d̪eci de anǐ de suferință. Voiu fi resplătit toate pecatele.

— Te asigur, dragă Matild’o, că eǔ compătimesc șǐ sufăr cu tine; d̪i șǐ noapte, gândesc la o soluție pentru binele tău.

— Aǐ d̪is eri că o să-mi spui ce-va. Spune te rog. Toată noaptea m’am gândit. De n’o fi chip de scăpare, me înnec. Ochiǐ Matildei erau amenințători. Patima ucisese într’însa orǐ-ce rațiune.

Vorbele bărbatului său, orǐ cât de blânde, purtarea orǐ cât de cuviincioasă, îi erau nesuferite.

Casa îi părea iad. Nu-șǐ maǐ vedea de gospodărie nicǐ cât înnainte. Răsipa cea maǐ desăvârșită domnea în toate. Cămara pe mâna feciorului. Albiturile fără nicǐ o randuiala. Clielarul de la hambare dădea, cum credea. Mana nu se putea amestega: la cea maǐ neînsemnată mesură ce lua, o învinuia că-șǐ da aere de stăpână. Cuconul Todiriță nu putea observa tot.

Era adevărată jale în gospodăria bietului Mustea; ’să fi înviat bătrânul, ar fi murit pe loc de supărare’ De la putinile cu unt de altă dată, acum ajunseseră de cumpărau din sat! Tot așa cu puii șǐ cu ouăle.. Când îî cerea luǐ cuconul Todiriță banǐ pentru asemenea cumpărături, el, sărmanul, da din umere, gândind: «Sărmana mamă, unde e să vadă în ce hal de răsipă Sînt! Avea dreptate, biata, când’mi-a d̪is:

„Băete dragă, să nu iei fată deda târg; acelea se scoală pe la amiad̪ă, să tem (d̪iua de soare. șǐ noaptea de vânt. Vacile împung, găinile ciupesc, focul strică fața șǐ munca, mânile. Gospădăria 'lor e în pungă, dacă au; șǐ cămara la piață!“ Acum vedea cât a greșit, neascultând sfintele povețe ale maică-sa.

Tinerii re cred în tot-de-a-una mult maǐ înțelepți de cât bătrânii; puterea vieței le e atât de aprinsă, în cât își închipue că poate să covârșească îndelungată experiență a bătrânilor. Dar, după cum durerile marǐ au drept leac numaǐ vremea, tot așa experiența vieței se capătă numaǐ cu timpul; dacă sfaturile blânde șǐ înțelepte ale părinților ar fi avut darul de a convinge îndărătnicia aprinsă â copiilor, poate fericirea ar fi a-(d̪i maǐ mare pe pămînt.

Cucoana Matilda, numaǐ de'l vedea cam posomorât, îndată începea:

— Poate nu-ți place? orǐ m’aǐ luat să-ți fiu găinareasă? Menajul șǐ cât îl fac me enervează. Dacă ți place; daca nu, te las aici.

La asemenea vorbe Mustea strângea din umere șǐ nu d̪icea nemic.

Iliescu'o privi lung, par’că să se încredințeze, dacă e destul de pregătită pentru propunerea luǐ. O întrebă scurt, dar cu mult înțeles, deși el scia maǐ bine ca dînsa:

— Când ia baniǐ de la Credit.

— Ce-i cu asta?

— E mult. Ar fi ce-va de făcut, dacă te-aǐ hotărî.

Matilda tresări. Par’că începea să înțeleagă. Ca prin sită, zărea tot planul.

— De nu me’nșel, peste o lună. D-ta nu scii?

— Eu chiar să sciu nu pot nimic.

— Dar eǔ?

— D-ta poți tot.

— Eǐ cum? Spune. Sînt gata la orǐ-ce, numaǐ să scap.

— Eǔ ved o singură scăpare!

— Care, cum? Ce? Spune o dată!

— Poate îți va părea cam grea de împlinit, dar la boli grele trebuesc mijloace eroice.

— Da, sînt bolnavă, ah, atât cum nimeni nu crede otravă chiar mi-ar părea un medicament bine-făcător.

— Par’că d̪iceai aseară că numaǐ lașii se omoară!

— Dar, când te silesc alțiǐ, aibă-te pe cuget. Spune o-dată, nu me chinui.

Ved̪i, sor’o, sînt împrejurări, în carǐ scrupulele prea marǐ devin adevărate crime.

— Numaǐ moarte de om nu’s în stare să fac. Alte celea orǐ-ce, d̪ise Matilda, din ce în ce maǐ hotărîtă.

— Nu-i vorba de moarte, e ce-va mult maǐ simplu, d̪ise Iliescu.

— Păharul e plin; de-ar fi în el venin, l’așǐ goli tot. Nu-ți închipui cât pot face, când iubesc pe cine-va, dar șǐ când îl uresc, nicǐ Dumned̪eǔ nu i-ar putea sta pavăză! Spune, te rog, o-dată, ce să fac șǐ fac tot, d̪ise Matilda cu ochiǐ aprinși de o hotărîre pătimașă.

— Poate să maǐ gândesc.

— Ved̪i cât 'sufăr! Sfaturile tale sînt pentru mine adevărata mântuire: N’am nicǐ un prieten. N’am suflet de om, care să ție cu adevărat la mine șǐ care să me priceapă. Străină în casa mea, nime n’are milă de mine. Chiar copilul mieu me spionează șǐ chiar sora ne uresce.

— Prea le exagerezi, draga mea, dar eǔ d̪ic un lucru; trebue, cu orǐ-ce preț, să te asiguri; după atâția anǐ de viață cu el, poate ți se cuvine ce-va.

— Nu de viață, de suferință!

— Cu atât maǐ mult. Păcatul mi-l iau asupra mea.

— Când curmi o suferință, nu poate fi pecat, d̪ise Matilda.

— Numaǐ să aǐ curaj!

— Dar spune-mi o dată cum? În ochi i se citea dorința șǐ frica poftei neîmplinite, nesigură de reușită, îndoiala criminalului de va găsi orǐ nu aurul dorit, dupe săvârșirea crimei.

— Lucru e ușor, dupe ideea mea, când ia baniǐ de la credit, să-ți asiguri câte-va deci de miǐ. Cu cincizeci de miǐ plătesce ipoteca, iar cincǐ-d̪eci va lua în numerar ca să plătească chirografariî șǐ să maǐ oprească pentru lucrul moșiei. Are planuri marǐ, vrea să gunoiască o mulțime de lanuri.

— Da, altă nebunie, de care îmi vorbesce de mult.

— O să arunce baniǐ pe gunoae.

— Tot l’am oprit. Acumm e înse nebun de legat; nu ascultă nemic, face cum îl tae capul.

— Când o avea banǐ, sigur își pune planul în lucrare.

— Ce ǐ pasă luǐ de suferințele mele?

— Pui mâna pe banǐ șǐ părăsesci domiciliul.

Matilda remase un moment pe gânduri. Ar fi voit să se sfătuiască șǐ cu consciința, dăr nu o maǐ avea. Din momentul ce-șǐ înșelase bărbatul cu atâta ușurință, fapta, ce-i propunea Iliescu, era nemic. Dese orǐ ștersese ea câte o sută șǐ două din casa de fier, când îi cădeau cheile la îndemână.

— Sigur, alt-fel mi-l ia șǐ me șǐ bate. Văd eǔ că o să ajungă șǐ acolo.

— Nu te poate da în judecată nicǐ închide; între soți nu-i furt, orǐ cât aǐ lua.

— Ved̪i bine, e dreptul mieu. Fată frumoasă șǐ tineri, nu se cuvenea să-mi constitue o zestre?

Iliescu studiase, în aceste câte-va momente, toată impresia ce făcuseră vorbele luǐ. Văzuse el că propunerea e primită destul de bine: dar, pentru a o hotărî șǐ maǐ mult, adaose:

— Într’un an ești divorțată șǐ ne luăm.

La aceste vorbe Matilda îl îmbrățișa.

— Tu ești îngerul mieu! Poate voiu avea șǐ eu noroc o dată! De cum aǐ venit în casă, am avut o presimțire că aǐ să-mi fiǐ prietenul cel maǐ adevărat. Dragă, cum o să-ți fiu eǔ recunoscătoare de atâta-bine șǐ fericire ?

— Să mă iubescî șǐ să me asculți.

— Dar te maǐ poți îndoi?

— Cu parte din banǐ facem o casă frumoasă. Am un loc remas de la o mătușă. Dar loc minunat, colț de stradă, îu centru, aproape, șǐ mare; face de sigur cincǐ-d̪eci de miǐ de francǐ. Ca cred̪i? Nicǐ eǔ nu’s așa golan! Restul îl dăm cu procente marǐ. Scoatem sută la sută. Cu doue-d̪eci de miǐ câștigăm încă pe atâta. Trăim prințesce.

Matildei îi străluceau ochiǐ de mulțumire. Toate petrecerile orașului, de carǐ n’avuse parte, i se aretau ca într’un caleidoscop.

— Dar ved̪i maǐ am șǐ alte planuri; averea n’ajunge, trebue șǐ titluri șǐ rang. Vom merge în străinătate șǐ, în treǐ luni, me întorn avocat.

Matilda era cu desăvârșire zăpăcită. Iliescu îl părea un erou din povești, un bărbat cum nu-i dat fie-cărei femei să întâlnească.

Fericirile făgăduite erau atât de marǐ, în cât i se părea că visează. Din nou îl îmbrățișă.

— Iliescule dragă, tu nu ești un înger, tu eștî un D̪eu! Oh, e cu putință ca eǔ să es odată din pustietatea asta? Să maǐ trăesc în lume? Să maǐ ved oameni de seama mea?

— Ved̪i bine că o să trăim în casa noastră, mobilată dupe ultimă modă. O să primim visite șǐ o să dăm soarele. De cununat ne va cununa președintele. De îndată intrăm în societate bună.

— Nu-mi vine a crede că o să es din mlaștina asta, plină de friguri șǐ di’ntre mojicii de-aici.

— Chestia e să fiǐ destul de dibace. Să-l Ved̪i de nu are cum-va gând să n’aducă baniǐ în casă. Atunci am fi pierduți; toată fericirea noastră s’ar nărui ca un castel de cărți. Trebue din vreme lucrat, fin șǐ pe departe, să-l convingi s’aducă jumătate din banǐ, spre a se chibzui bine ce să facă șǐ cum să-i împartă. Va trebui să te porți cu ol maǐ bine.

La aceste vorbe Matilda remase pe gânduri. Femeile nervoase trec răpede de la o stare sufletească la alta. Dese-orǐ în ele se luptă cu înverșunare doue personalități: una maǐ bună, alta maǐ rea.

Din ce în ce o robea ce-va neînțeles, un fol de neliniște neplăcută, o constrîngere a inemei, o apesare pe piept. Un tremur nervos o apuca la gândul înșelarei lașe, a amegelilor prefăcute și a furtului, căci un cuget lăuntric îi d̪icea: „Orǐ-cum vrei șǐ-i numesci, e furt, ispita la care te îndeamnă amantul.”

Iliescu observa schimbarea șǐ adaose:

— Ce, nu-ți vine la socoteală să’l lingușesci? Află dragă, că lingușirea pentru noi ăștia fără avere e ca veninul pentru șarpe; lui nu-i face nicǐ un reu, iar pe victimă o ucide. Natura a dat fiecăreia o armă. Să-i fim recunoscători, și să ne folosim de ea, dacă voim să nu ne zdrobească alțiǐ capul.

— Da, ved, sînt momente, când ne trebue multă voință.

— S’o aǐ. Viața e vecinic războiu, orǐ biruesci, orǐ ești biruit; mult de ales n’ai! Orǐ te hotăresci să suferi miseria neagră, cum ți-a spus el singur a seară, orǐ faci ce te îndemn eǔ.

Matilda tăcea. Vorbele luǐ Ilieseu erau ca un ferment, care are nevoe de nițel timp spre a face efectul dorit asupra mințeǐ.

Îl iubea pe Ilieseu, așa cum iubesce un bolnav sănătatea, șǐ, orǐ-cât ar fi de amare medicamentele, le ia numaǐ să-i aline durerea.

Sfaturile luǐ Ilieseu erau veninoase, dar Matilda era bolnavă de-așa boală, de care omul, ca să scape, își repune chiar viața.

Ațițarea șǐ încordarea spiritului le fusese atât de marǐ, în cât tăceau șǐ unul șǐ altul.

Lumea toată pentru Matilda era în umbră; punctul luminos, luceafărul, era Ilieseu.

În colo nemic, o desăvârșită nesimțire pentru toțǐ.

Iubia așa cum iubesce o femee în amurgul tinereței. Onoare, sentiment de mamă, datorie de soție, toate sînt călcate în picioare de a tot puternicia patimei.

În ochiǐ eǐ negri șǐ pătimași se coția focul inemei ce nu fusese potolit de dragostea tinereței la douăzeci de anǐ; Pe față se vedea dorință, ambiția de a-șǐ croi o viață nouă. Năzuința către o fericire închipuită. Vecinicul miraj, după care alergă atâtea femei, pană ce, istovite de puteri, cad pradă nebuniei lor.

Strălucirea pătimașă a ochilor era, din cândin când, stinsă de grija neizbâmjei, de frica instinctivă ce o da necunoscutul.

Dar asemenea clipe trec rapede peste un suflet aprins ca al Matildei.

Planul luǐ Iliescu era, ce-i drept, o scăpare. Dacă el putea să lovească pe alțiǐ de moarte, ce le păsa lor?

Leul șǐ tigrul nu se-îngrijesc de moartea victimei ci de îndestularea poftei lor.

Tăcerea se prelungea mereu; stăteau alături, dar teama complicilor îi despărțea.

Cugetul căuta să arunce umbre asupra acestor planuri, ce păreau atât de luminoase în mintea lor. Licăririle consciinței, la asemenea oameni, sînt licăriri de stele călătoare: o clipă șǐ totul se stinge în noianul patimilor.

Iliescu, plictisit de tăcere, d̪ise:

— Planul mieu poate îți strică dieta d-tale de moralitate ?

Matilda oftă.

Luǐ Iliescu i se păru că, cu toată aparența hotărîrei de la început, Matilda se lupta cu îndoială. De aceea trebuia să lovească șǐ maǐ tare.

— Gândesce, el tot ese la covrigi; iar tu șǐ fata remâneți pe drumuri. Făcend ce-ți spun, v’asigurați, amândouă. Dacă fapta e, — poate — nu tocmai morală față de bărbat, o sublimă, prin înnălțimea jertfei șǐ prin devotament, față de copilă.

Datoria de mamă te împinge la aceasta. Cum? Poate oare fi immoral să împiedeci un zevzec de a umplea pungile cămătarilor, carǐ l’au supt ca nisce lipitori? Scii oare că a plătit, une-orǐ, sută la sută? E ce-va îngrozitor cum șǐ-a bătut omul ăsta joc de avere.

— Nicǐ milă de copilul luǐ n’are, d̪ise Matilda, spre a-și face curaj.

— Dacă n’are el, aibi cel puțin d-ta. Nu, moral nu poate fi să eǐ pâinea din gura copiilor șǐ s'o daǐ cânilor. Atunci prefer să fiu imoral, dragă Matildo.

Aceste argumente părură Matildei puternice.

Nicǐ o dată nu se înduioșase atât de mult la numele de mamă; par’că’l amjea pentru prima oară: i se părea atât de resunător șǐ de puternic, în cât i-ar fi fost iertat să făptuiască orǐ-ce în numele acesta sfînt. Acest nume îî da drept chiar la crime, credea ea. Cine nu se înduioșează pănă șǐ de leoaica ce sfâșie spre a duce puilor?

Da, cuvîntul mamă, cuvînt atat de scump întregeî firi, îî resuna mereu în minte. I se părea că i se strigă: „Ai datorie să-ți asiguri pâinea șǐ fericirea copilului, fie chiar cu prețul vieței, șǐ, vaǐ, chiar al cinstei! Îți eǐ dreptul din ghiarele cămătarilor!”

Șǐ cu o energie de nebun, cugetul reǔ îi striga tot maǐ tare:

„Dacă tatăl e smintit șǐ nu se gândesce la soarta copilului, ești datoare să te gândesci tu”.

Ca frund̪a clătită de vent, atât de șubredă e morala! Iată cum, în numele datoriei șǐ al Celuǐ maǐ sfînt nume, numele de mamă, se făptuesce sau cel puțin se urzesce, o crimă mișelească: Trădarea soțului șǐ furtul averei luǐ.

Dreapta consciință amuțise, ea n’avea puteri să strige:

„Numele de mamă nu dă drept la crimă; pânea nelegiuire! e otravă pentru copil.

„Maǐ pre sus de hrana trupească e cea sufletească!”

Cădea-va oare Matilda în ispita furtișagului, dupe ce căzuse într’a adulterului?

CAP. XIX

Moartea Tirolicăi

Era în d̪iua de Sântă-Măria cea mică. D̪i în care Matilda își ținea patronul.

MosafiriI tot ceǐ obicinuiți. Iliescu venise de cu seară, ca de obiceiu.

Era o demineață recoroasă de toamnă; o rouă bogată căduse pe florile tomnatece de o frumuseță rară: mărgărite de toate nuanțele, rosete, gherghine șǐ busuioc.

Vlăstarele verd̪i de rosete dădeau un miros îmbetător.

Iliescu se duse des de demineață în grădină șǐ culese un buchet frumes.

Îi aduse șǐ’l așed̪ă pe masă în salon, alături cu o bombonieră îmbrăcată în brocart albastru, coloarea la care ținea Matilda șǐ avend de-asupra o inițială elegantă de fildeș. Un singur M.

Matilda nu eșise încă. și făcea toaleta cu deosebită îngrijire, ca în tot-de-a-una, când venea Iliescu.

Rochii de mătase șǐ dantelării avea destule din vremile bune, când nu se aiurea încă de crisă șǐ de atâtea nevoǐ, când aur curgea mereu pe Dunăre, oprindu-se în porturile țerei, atras ca de magnet, de câmpiile rodnice.

Matilda se sculase foarte târziu, cafeaua o luase în pat. Avea toate șiretlicurile femeilor cochete: A sta cât maǐ târd̪iu culcată, e lucru obicinuit cucoanelor pentru a nu părea obosite.

Veni în salon pe la vre-o un-spre-d̪ece.

Ilieseu o aștepta, îi strinse mâna; fiind singuri, o îmbrățișă, dându-i buchetul șǐ bomboniera.

Matildei îi strălucea fața de bucurie șǐ fericire.

— Ah! Ce atenție plăcută!

— Un nimic, dragă Matild’o!

— Numaǐ singur tu te-aǐ gândit la mine!

— Să nu me gândesc? Ar însemna să nu maǐ trăesc!

— Nicǐ o buruiană nu mi-a adus nimeni. Cu toțǐ au șǐ uitat că mi-e d̪iua.

— Ce frumoasă ești! Ce farmec aǐ tu de a te face pe fie-care d̪i maǐ încântătoare?

— Eǐ aș!

La aceste vorbe intră șǐ Maria. În schimb dînsa nu se împodobise de loc. La ce podoabe pentru nisce oameni, pe carǐ nicǐ nu-i iubesci, nicǐ nu-i stimezi?

Dînsa nu dorea să le insufle nicǐ dragoste șǐ nicǐ plăcere.

Bucuroasă ar fi stat în camera eǐ, să nu maǐ vad̪ă toate cochetăriile surorei sale, dar era silită să iasă, alt-fel Matilda ar fi crezut cine scie ce.

Pe fața Măriei era așternută jalea șǐ teama unui apropiat desastru. Căsnicia cumnatu-se îi făcea impresia unui bolnav condemnat de doctori, cărui îi sînt numerate d̪ilele.

„Ființele nervoase, ca Maria, au presimțirea viitorului; le sînt de ajuns câte-va date spre a-l predice pin nenorocire. Maria scia prea multe spre a se putea d̪ice că face numaǐ proorocii înșelătoare.

Fără să audă o vorbă, de pe căutăturile Matildei șǐ șǐ ale luǐ Iliescu, înțelese că între eǐ o un complot. Dînsa nu pricepea ce, dar avea presimțire că numaǐ ce-va bun nu putea fi.

Miǐ de presupuneri îi treceau prin minte, dar nu se putea opri la nicǐ una. Adesea era aproape să cad̪ă în ispita spionărei, anume: să asculte la ușe, când soră-sa, închisă cu Iliescu, puneau la cale vre-o intrigă; dar această înjosire o desgusta. „Nu, fie ce va fi, dar eǔ nu voiu alerga la asemenea mijloace; păcatul întâiu e greǔ, pe urmă cine scie ce maǐ fac”. Poate în ruina acestei căsnicii vedea șǐ propria-i nenorocire. Fată săracă, încotro va trebui s'apuce?

Gânditoare, Maria s’așed̪ă la piano. În vremea asta veni un taraf de lăutari.

Feciorul le spuse că boerul nu-i acasă șǐ nu primesce.

Dupe dînșii veni preotul satului, părintele Biciușca, un preot de țeară, roșcovan, cu fața arsă de soare, cum îl știm. Se cunoscea că nu stă numaǐ la umbra altarului, ci muncesce pentru a agonisi traiul unei familii numeroase, cu care era bine-cuvîntat, ca mulți preoți.

— La mulțǐ anǐ, cucoană Matild’o, soacră mare.

— Să dea D-d̪eǔ, părinte.

Preotul singur n’o uită pe Maria, și d̪ise:

— Să te văd mireasă în curând, dudue Marie.

Maria îi mulțumi de politeță, abia înnăbușindu-șǐ un oftat. Fată săracă, cine avea s-o ia. În inema eǐ desnădejduită, această felicitare părea tot așa de cu neputință de a fi împlinită, ca șǐ cum i-ar dorit să ajungă, regină orǐ împărăteasă.

Deși era abea de nouă-spre-d̪ece anǐ, avea credința că nimeni în d̪iua de a-d̪i nu ia săraci, nimeni nu se uită a-d̪i nicǐ la frumusețe, nicǐ la caracter. Cea di’ntâiu întrebare e:

— Ce zestre are? șǐ pe urmă:

— E frumușică?

Toate astea le cugetase de multe orǐ Maria, în singurătatea eǐ.

De aceea, la urarea preotului, Maria zâmbise neîncred̪etoare. Cuconul Todiriță veni șǐ el în salon.

— Să-ți izbândească toate dupe dorul inemei, cucoane Tudoriță, îi d̪ise preotul strîngendu-i mâna din toată inema.

— Să te audă D-d̪eǔ, părinte, d̪ise cuconul Todiriță.

Preotul, mulțumit că urase fie-cărui așa cum credea el de cuviință, s’așed̪ă pe scaun, dupe ce făcu o plecăciune luǐ Iliescu.

Îl cunoscea el doar, căci satul întreg îl scia pe d.Iliescu, prietenul caseǐ, luǐ d. Mustea; dar nu-i plăcea să dea mare însemnătate acestor „covrigari, carǐ se cred plămădiți din alt aluat de cât „noi sătenii”, d̪icea preotul în gândul său.

— Ce maǐ faci, pop’o? voinic? maǐ d̪ise Mustea pe ton familiar.

— Trăesc șǐ eu, boerule, pe lângă ceǐ voinici.

— Cum îți merg nunțile cu legea asta nouă; mișcă orǐ tot pe loc?

— Aș! Ce vor să scie sătenii de legi? Când le d̪ici hăis, eǐ fac cea!

— S’aude, părinte, c’o să se facă o lege, prin care să ve oblige să țineți predici regulat șǐ să dați povețe norodului cum să scape de nevoǐ.

— Predici doar am ținut șǐ pănă acuma, dar de nevoǐ, de, dacă am sci, le-am goni întăiu de la noi. Mare meșter ar fi cel care ne-ar învăța așa solomonie șǐ mare pomană șǐ-ar face!

— E vorba să dați exemple cu faptele, îngrijind bine vitele, lucrând cum trebue ogorul...șǐ multe alte la rubrica popilor șǐ învățătorilor.

— Să dea D-d̪eǔ, cucoane!

— Ba nu, ei, părinte, d-ta nu cred̪i că dacă țeranul ar fi maǐ avut, te-ar plăti maǐ cu toată inema.

— Așa-i, cucoane, dar cum să se îmbogățească, dacă nevoile i-au pus zăbala în gură șǐ’l țin cum vor ele?

— Eǔ cred că se poate să-1 deprindem a fi maǐ harnic, maǐ deschis la cap, maǐ priceput la muncă si maǐ cu spor.

— Toate astea sînt bune, dar pentru copiiǐ din școală. Pentru om în vârstă e greǔ. Să înveți om bătrân la umblet? Se poate?

— Să se deprindă maǐ cu dragoste de biserecă. Ved̪i? El maǐ curând aleargă la descântecul babei de cât la rugăciunea popei.

— Baba ține loc de doctor; îi pune burueni șǐ câte oblojeli toate; credința ân descântece nu i-o scoți țeranului din cap.

— Poate chiar Sfinția-ta, în loc să mergi la doctor, alergi la descântece.

— De! Cum se întîmplă.

— De aceea nu vin țeranii la biserecă șǐ merg de cu noapte la târg orǐ la cârșmă.

— Sînt adevărate, boerule, toate câte le spui. Dar sa stăm strâmb șǐ să judecăm drept pe blăstămații ăștia de țeranii, cam le d̪ic unii.

— Merge la oraș? Da ǐ musai să meargă; îl mână nevoia di’ndărept. Să-i vorbesc eǔ cât de frumos, că nu mă pot pune la întrecere: eǔ cu vorbe frumoase șǐ nevoia cu harapnic de foc.

— Da, ceǐ de la orașe scriu frumos pe hârtie, dar maǐ bine ar veni aici să vadă nevoile țeranului; ce se lovesce pentru el șǐ ce nu. Sfaturile, cucoane, sînt ca șǐ hainele: dacă nu sînt potrivite pe om, maǐ tare îl sluțesc. Vorbe frumoase pot spune șǐ eǔ, dar ele n’au darul de a hrăni pe cel flămând: nicǐ nu te încălzesc, nicǐ nu te îmbracă.

— Nu-ți vine, pop’o, la socoteală că te pun la muncă.

— Alei! cucoane! Dar eǔ nu țin predici? Dar eǔ nu muncesc?

— Din Pasci în Pasci cu predicile.

— Nu le citesc din evanghelie în fie-care Duminecă.

— Trebue predici, pe cară oi le înțeleg.

— Muncă ne dau de-ajuns, sciu eǔ, dar plata.

— Plată la Dumned̪eǔ.

— Ved̪i că nu-i frumos pentru mine, preot, sa me târguesc cu țeranii ca la iarmaroc.

— Aici aǐ dreptate; preotul trebue plătit de ce mună. La noi nu-i țeranul atât de luminat să-și plătească popa, învățătorul, orǐ doctorul.

— Ved̪i bine că am dreptate; dar cine ridică glasul pentru noi ?

— Prea adevărat. Dacă nu s’ar plăti învățătorul-de la țăran n’ar vedea un ou. eǔ nicǐ nu maǐ socotesc pe venitul sătenilor; dacă vor, dau ; dacă nu îi las în plata Domnului. se căinează că n’au șǐ n’au.

— Cum n’au, când e vorba de plătit datoriile? Pe țerance le ved destul de împupuiete, d̪ise cucoana Matilda cu reutate.

— Doamne, cucoană! Să nu judeci pe Român dupe haine. El e mândru de felul luǐ șǐ, de ar mânca o septemână încheiată numaǐ mămăligă cu zeama, tot se îmbracă maǐ curățel, ales la d̪ile marǐ!

— Are dreptate părintele, doar e vorbă că: „pântecele fereastră n’are”, d̪ise Mustea.

— Dacă n’ar bea, ar putea să mănânce șǐ să se șǐ îmbrace, d̪̪ise Iliescu.

— Beau eǐ, dar nu toțǐ. Beția țeranului nostru e încă o poveste a târgoveților...

— Poveste adevărată, d̪ise Iliescu.

— Eǔ sînt sigur că în orașe se bea de d̪ece orǐ cât la sate, de cap de om. Dar ați luat’o înnainte cu țeranul că bea șǐ o țineți, Neaga, doar să le maǐ puneți o coadă.

— Uit’te popa cum aperă beuturica; d̪ise cuconul Todiriță.

— Beau eǐ, nu d̪ic că nu beau ; la o nuntă, la o cumetrie, se poate să nu bei ? Dar pan’ a fi drept să-i scoatem ponos țeranului că-i bețiv, maǐ trebuie. Așa-i lumea, vede gozul din ochiul altuia.

— Eǔ n’am d̪is nicǐ o dată că’s bețivi, dar beau șǐ le cade vina năpaste, d̪ise Iliescu.

— Spune d-ta, cucoane Todiriță, câți țerani bași-bețivi avem noi în sat? Doar pe Axinte.

— Dar Coțofană ce era, dar Bazar șǐ femeea luǐ d̪̪ise Matilda..

— Eǐ, tocmai, sciți că s’a complicat lucrul? Se pare că nu l-a ucis Lazăr, d̪ise Mustea.

— Nu că se pare, e chiar sigur, d̪ise Iliescu cu autoritate. Bucata de brâu e a fecioru-se; l-au găsit chiar încins cu brâul. A mărturisit tot. L’a ucis el.

— Ce câne! d̪ise Matilda.

— Țeraniǐ sînt fiare, d̪ise Iliescu.

— Dar șǐ om al dracului era Coțofană! De câte Orǐ n’a venit la curte femeea bătută măr! d̪ise Mustea.

— Să-l pui pe fecior să-l ucidă? d̪ise Matilda

— Doamne Î8roso« desnădejde șǐ de îndemnul diavolului, făcu preotul.

— Să vedeți. De-o dată tăgăduiau. Dupe câte-va d̪ile de închisoare șǐ de morală, cum sciu eǐ să le facă, au mărturisit tot. Dar plângea bietul flăcău, de-i sărea cămașa de pe el. Femeea îl blestema pe Coțofană, de ți se încrâncina carnea, d̪icând: „Pentru un câne ca el să putrezească băiatul în gros? Tartorul aibă parte de sufletul unui tată așa de blestămat!”

— Eǐ șǐ cum l’a omorît? d̪ise Matilda.

— A stat băietanul până târd̪iu de vorbă cu mă-sa, pe urmă ea l’a trimes la cârciumă, d̪icând: „Du-te, dragul mamei, de ved̪i ce face bețivul de tată-to. O da vre-o hârtie, ne-o vinde pămîntul, de-om remănea săraci.”

Băiatul s’a dus. Când pe drum, s’a întâlnit cu Coțofană, beat. „Bine tată, n’o să te lași de muierea ceea? Nu ți-i rușine că aǐ fete? „Am să vă dau pe toțǐ dracului!” a d̪is el. „Om vedea. De-o-cam-dată să-mi daǐ partea mea de pămînt că vroiu să me’nsor.”; „Pămînt treǐ coți, atâta aǐ tu”; „Bine, dar de când muncesc eǔ la casa d-tale, nu mi se cuvine nemica?”; „Tot o să beau șǐ o să mănânc. Cui trebue pămînt să muncească la boer că are mult!”; „La asemenea vorbe, boeri D-voastră, mi s’a făcut negru înnaintea ochilor, m’a prins o furie ca de nebun; îmi vinea să rup cu dinții din el. M’am răped̪it șǐ l’am apucat de gât, d̪icând: „O să-mi daǐ pămînt?” El m a lovit cu ciomagul: atunci l’am strîns șǐ maǐ tare; mînele mele par’că erau clește pe gâtul luǐ; cât a ținut nu sciu, dar m’am tredit cu el în mânele mele mort.”

„Atunci m’a prins o frică șǐ un tremur de nu me puteam ținea în picioare. Am descins braul, l-am legat de gât, sciam că puțul e aproape; l’am târît șǐ l’am dat înnăuntru.”

— Ce-va îngrozitor, d̪ise Matilda.

— Ispita diavolului l’a nenorocit, d̪ise preotul, făcendu-șǐ cruce.

— Sciți ce-a d̪is, când la întrebat judecătorul, dacă îi pare reǔ?

„Să trăiți, domnule judecător, bătrânul era așa de câne la inimă că nu-mi pare reǔ; voiu putrezi în ocnă, să-mi ispășesc păcatul; dar cel puțin mama șǐ surorile vor trăi în ticnă șǐ vor avea pămînt de hrană. Că multe bătăi am mâncat șǐ nor șǐ ea de la dînsul! Iar, dacă o maǐ da Dumned̪eu șǐ-oiu scăpa vre-o dată, oiu avea șǐ eǔ o bucățică de pămînt, din care să-mi scot pânea! Să-mi pară reǔ? Nu. De nu-l sfârșeam de d̪ile, avea să vîndă pămîntul, cum a vîndut boii de i-a mâncat șǐ băut cu ibovnica. Luase arvonă pentru pămînt. În zodie așa mi-a fost scris să-l ucid; acum faceți cu mine ce voiți, să-mi ispășesc păcatul.

A ascultat condemnarea șǐ n’a vărsat o lacrimă.

Mă-sa șǐ surorile plângeau cu hohot.

— De jalea lor nu l’au condamnat pe viață, d̪ise Matilda.

— Gândesce-te, sor'o, că el a fost provocat prin purtarea ticăloasă a tată-se. Nu-șǐ face idee, cel ce nu cunoasce pe țeran, ce înseamnă la dînsul bucata de pămînt. Șǐ dacă bătrânul vindea pămîntul, pentru băetan era ca șǐ cum i-ar fi luat d̪ilele!

— Dacă n’ar fi fost criminal, nu putea face ce-a făcut, d̪ise Iliescu.

— Șǐ dacă avea un tată ca lumea nu era nicǐ odată criminal, d̪ise Maria...

De-odată s’aud̪i un vuet șǐ un muget dureros. Cuconul Todiriță se răpedi afară:

— Ce-i, bre Vasile? Ce fugăriți vaca?

— A scăpat în otava de trifoiu șǐ s’a umflat bute, d̪ise argatul.

— Păcătoși! Ce păzea ticălosul de văcar ?

— De, sciu eǔ? Am găsit’o zăcând lungă țarină.

Era o vacă roșe de Svițera, cu coarnele cam încovoiate, plecate spre frunte. Perul pe trup, cafeniu deschis șǐ lustruit regulat, fir cu fir. Era cea mai frumoasă vită din cireada boerească.

O cumpărase cu treǐ sute de francǐ, anume pentru lapte de cafea șǐ pentru prâsilă.

Vițelul, când îl aud̪i mugind, dădu cu capul în clanța de la grajd, alergă ca fulgerul, scâncind si zburdând ca un copil alintat. Vaca se trântise pe un pâlc de troscot în mijlocul curței. Vițelul o ocolea mereu, îndemnând o să se scoale.

Ea, sărmana, abia resuflând, mugia atât de duios, par’că ar fi d̪is: „Nu me lăsați, că mor!” Cu ochiǐ marǐ șǐ blând̪i căta jalnic spre vițel. Acesta, din vesel, se făcu, tot maǐ îngrijit șǐ maǐ trist. Mereu o ocolea răgând.

Simțea el că bine nu-i cu mă-sa. Aci lăcomia îl dovedea, îngenunchia să poată suge aci se ridica, spăriat de mugetul vacei, de răgea șǐ el desnădejduit.

Veni chelarul șǐ străpunse stomaclnil vitei umflate. S’aud̪i un șuer ascuțit, șǐ frunte de trifoiu țâșniră afară.

Vaca părea ce-va maǐ ușurată un moment; de odată înse începu a resufla iar maǐ greǔ.

Puica alergase la vuetul din curte. Plecată pe capul vacei, o desmierda, neteed̪indu-i fruntea cu mânuța eǐ gingașă șǐ albă:

— Tirolică dragă, ce ai tu? Ce te doare, draga mea, spune? De ce-ai fost, drăguță, lacomă? Uită-te Vinerel cum plânge; tu nici nu-l vecd̪i. Cine o să-i dea luǐ lapte, drăguțul de el?

Animalul, simțind desmierdările, lungi șǐ maǐ tare gutui, așteptând ușurare șǐ ajutor.

Maǐ scoase un muget înnăbușit, apoi altul nespus de dureros. Lungi pri’ntr'o convulsie picioarele de di’napoi, par’că vroia să se ridice șǐ-și dădu cea din urmă suflare, remânend cu gura căscată voia să soarbă mereu aer. Ochiǐ marǐ deschiși lăcrămau rugători. Vițelul mugea jalnic, dându-i târcoale.

Puica, vedend scena duioasă, începu șǐ ea a striga:

— Moare, moare Tirolică șǐ nimeni nu-i dă ajutor. Cum, nu-i puteți face nimică? Sînteți pecatoși. Șǐ zbucni în lacrimi, sărutând vaca pe cap.

Păn’acum nu ved̪use pe cine-va murind. I se rupea copilei ce-va din inemă.

Tirolica plecase de demineață veselă. Cu drag își lingea ea vițelul, îl spăla șǐ neted̪ea.

„Uită-te acum stă nemișcată, nu simte, nu simte nimic: nicǐ desmierdările mele, nicǐ plânsul vițelului”.

Apropiindu-se de Vinerel, îl netecji pe cap d̪icând:

— Nu plânge, drăguțule, las, tata are să-ți cumpere altă mamă.

Anica veni șǐ o luă cu sila de lungă vacă.

În bucătărie, Casandra cam luase luleaua Neamțului, cum avea ea obiceiu la d̪ile marǐ.

— Ce-i, Anic’o, a crepat vaca?

— Îi gata?

— Păcat! Ce odor de vită!

— Ce maǐ de-a banǐ a dat bietul boer!

— Ți se rupe inema de jalea vițelului. Bietul boer a fugit să n’o maǐ vadă.

Vițelul nu se dă dus, abia l’a târît Gheorghe de lungă vacă.

— Ascultă, fa, nebun’o, vorba mea. Îs femee bătrână șǐ am văd̪ut multe. În casa cu pricaz, dracul e stăpân, el stă grecesce pe toate.

Îngerul fuge de’șǐ scoate ochiǐ.

Apoi, spune șǐ tu, de la Necuratul la ce.să te aștepți? La bine sciu că nu! Să-mi scot leafa șǐ me duc, opt șǐ cu a brânzei noue! Ne prăpădim șǐ noi! Multe de-aestea am văd̪ut eǔ!

— Că bine d̪ici, jupineasă: Ved̪i că nu mi-a plătit de patru luni leafa.

— Hei, vine vremea de lași tot șǐ te duci duluță, duci.

— Ved̪i bine!

— Slujea, fa, un biet bucătar la ana ca a noastră. Ce să vecii? Nu i-a luat Ducă-se pe pustii o mână șǐ un picior? Bucătar bun! Cruce de aur în casă! S’a sculat creștinul bun teafăr, a început să pregătească dejunul, cum e treaba asta; șǐ nu l’a maǐ isprăvit.

— I-a luat mâna?

— Șǐ mână șǐ picior șǐ gură!

— Doamne aperă! d̪ise Anica, bătendu-se peste gură.

— Când nu scii, calea-valea, dar când scii, eǐ parte la păcat!

— Dar, ce avem noi cu boeriǐ?

— Ba nu-i așa; mâncăm pânea lor; urgiea ce cade pe eǐ, ne lovesce pe noi. N’ai ved̪ut cum a tresnit D-d̪eu bradul de lungă bucătărie? Drept în doue. Ce odor de copac! Ce umbră și ce miros ne da! Dumned̪eu nu bate pe om de odată, îi tot dă veste doar s’ar pocăi.

— Așa-i, ved̪i, prea multe s’au legat de bietul boer! Astă primă-vară n-au eșit doǐ boi pe brazdă.

— Ce boi!

— Dar calul de maǐ acum două săptămâni!

— Dar piatra? Nu ved̪i? Se țin lanț! Hei, Doamne, să’nvie cel bătrân ar muri din nou de supărare.

— Scii, când m’a trimis ciocoaica l’a primărie dupe chină?

— Eǐ, șǐ?

— Vorbeau notarul șǐ cu primarul, în de eǐ. Atâta am prins cu urechea: „E reǔ, reǔ; încap moșiile pe mâna străinilor. Tare-i sînt numărate ceasurile șǐ luǐ cuconul Todiriță.”

— O fi drept! Prea’s supărați cu toțǐ de-o vreme încoa.

— Îmbetrânesce bietul boer, ved̪end cu ochiǐ. Cum strica, fa, grija, nu strică nimic pe om.

Par’că’l ved, când era holteiul. Ce mândreță de om! Nu te maǐ săturai de uitat la el.

— Ea l’a mâncat. Mare vidmă! Nici la masă nu poate sta de gura eǐ.

— Ce scie ea? O calică! Cel ud de ploae nu se teme. Cât are, l’o mânca, l’o bea; de unde n’o avea, găsesce altul.

— Vedi c’a șǐ găsit.

— Să dea Dumned̪eǔ s’o văd cumpărând făina cu chila șǐ să mănânce un ou la două mese.

— Me tem că a pus ce-va de o parte.

Numaǐ juvaerurile șǐ hainele, câte le are, n-ajung să trăiască un veac de om.

— Ved̪i, jupineasă Casandra, m’am mut să-ți spun de mintea d-tale a ved̪ut multe. Ce-o fi oare, de-o bucată de vreme, merge des la târg: duce geama tanul greǔ șǐ-l aduce ușor?

— Hei fată, cară casa boerului, să nu ne ție la gros tot noi. Ea fură șǐ-o d̪ice că am prădat noi.

— De-ar da Dumned̪eǔ să-mi iau baniǐ, vorba D-tale, mă duc să nu mi se maǐ vadă urma.

— Hei, fată! De treǐ lucruri să se roage bărbatul să-l ferească Dumned̪eǔ: de foc, de apă șǐ de femeea dușmană. De cele di’ntăiu tot maǐ scapă câte ce-va, dar de femeea rea, nemică. Să aducă bărbatul cu carul, dacă femeea părăduesce cu pumnul, tot îl întrece.

— Lasă jupâneasă, Dumned̪eǔ nu bate cu ciomagul; Cum șǐ-o face omul, nu i-o face nicǐ dracul. Are să-și musce ea degetele de ce-a făcut, dar prea târziu. Cred̪i că un marțafoiu ca ista e de dînsa? Hei, pănă o pune la mână de odoare șǐ de ce-va banǐ; pe urmă îi dă o bătae și o lasă pe drumuri.

— O pățesce șǐ ea ca baba din poveste. I-a legat babei ochiǐ șǐ a încunjurat cu ea casa. Pe urmnă i-a d̪is c’a sosit în țara ugurească, dar el șǐ-a cătat de drum.

— Dragostea prostesce, șǐ nu prea, la tinerețe; dar la bătrânețe îl face pe om bun de legat.

— Cea maǐ bună dovadă: nu l’a înnebunit muerea luǐ Lazăr pe Coțofană? Gospodar, om bătrân, șǐ îl vedeai de gut cu rânjită la cârșmă, d̪i șǐ noapte.

— Doamne iartă-mă. I s’a căd̪ut ce-a pățit. Ca un câne a făcut, ca un câne să piară.

— Păcat de flăcău!

— L’a scos din răbdări. De câte orǐ n’a sărit cu toporul la femee s’o ucidă, fiiind-că nu voia să-i dea pânza din ladă, țesută de femee, zestrea fetelor? Vine o moarte șǐ să nu-i găsească în ladă un val, două, de pânză! Ajunsese femeia că ’șǐ ținea lucrurile pe la vecini.

— Eǔ să fi fost în locul judecăței i-așǐ fi dat drumul flăcăului, d̪ise Casandra. Ard̪ă-i focul de bărbați, să maǐ capete fiică!

CAP. XX

Plecarea Marieǐ

D̪ilele treceau una dupe alta, lungi, nesfirșite, cumpăr departe de vuetul asurejitor al orașelor. Zvonul gălăgiilor străd̪ilor cu miǐ șǐ miǐ de nemicuri, crâmpenesc timpul, dumică viața noastră, a orășenilor, în mici fărâmi.

Plăceri șǐ nenorociri trec cu iuțeala fulgerului.

La țeară toate se petrec maǐ agale. O d̪i seamenă cu alta; omul nu face deosebire între eri șǐ ad̪i.

În bucătăria luǐ cuconul Todiriță acelea-șǐ certe între Iordachi șǐ Casandra. Șǐ tot acelea-șǐ cârtiri pe seama stăpânilor.

Orǐ-cum ar fi gătit de bine Casandra, destul de iscusită în ale bucătăriei, cucoanei tot nu-i plăcea.

Demineața, pe la noue orǐ d̪ece, venea regulat la bucătărie șǐ da fie-cărui porția de ocară.

Sus feciorul primea întâiul atac.

Orǐ-cum ar fi cafeaua, tot nu e bună, adecă nu-i place cucoanei. Orǐ e prea rece, orǐ e prea slabă. Cucoana Matilda are nevoǐ să-șǐ descarce nervii șǐ, fiind, că bărbatu-se, pentru fericirea luǐ, nu-i acasă, îi descarcă pe servitori. Dînsa d̪ice că vede de menaj:

— Cu asemenea dobitoci îmi scurtez viața! Șǐ ăsta se chiamă traiu!

Dobitocul cel maǐ mare era Mustea, fiind că nu-i schimba. Așa gândea șǐ chiar spunea în gura mare adese-orǐ.

— Me oftigesc pentru averea luǐ! Ce am în schimb r maǐ puțin decât o servitoare, care își ia leafa regulat.

Maria căuta s’o întâlnească din ce în ce maǐ puțin..

Copila de când cu bătaia șǐ cu înnecul, se recise cu desăvârșire. Dînsa, când scăpa de lecțiile cu Maria, dădea fuga la Casandra...

— Gâcǐ, Casandr’o, ce am aici? îi d̪icea, o data, dînsa aretându-i ce-va învelit în hârtie.

— Ce aǐ, duduca mameǐ, întrebă, ea. Da-mi-l, duduiță, a-d̪i n’am avut o țigărușă de leac.

— Dar, îmi spui poveste?

— Care poveste, mamă? ți le-am spus toate.

— Ba să-mi spui cea cu maștiha. Maștiha m’a tăiat. Tată m’a mâncat. Surioara m’a îngropat. Șǐ a treia d̪i am înviat.

— Apoi ți-am spus’o de d̪ece orǐ până acuma.

— Maǐ spune-o, tare-i frumoasă. Sărmanii Copiǐ! Ce reǔ e, Casandr’o, când aǐ mamă rea.

Câtă vreme Casandra povestea, Puica asculta șǐ tot mereu ofta.

Nu d̪icea nemic, dar dînsa era încredințată în inema ei, ca Matilda e maștihă. Într’o d̪i dupe ce dădu Casandrei porția de tutun, îi d̪ise:

— Casandr’o, scii una?

— Sciu, dudue, dacă mi-i spune.

— Uită-te ici, am un franc.

— Eǐ șǐ ce e? Vrei să mi-1 daǐ mie să me’mbăt?

— Ți-l dau, dacă te juri că aǐ să-mi spui ce-va drept.

— Eǐ, d̪eu că-ți spun. Să n’am parte de ochi, nicǐ de ce me rog la Dumned̪eǔ.

— Tu scii de mult, de mult, pe tataea?

— De mult.

— De când se d̪ice că trăia tata bătrânul?

— Eǐ, da.

— Spune, tu, drept așa-i că nu’s a mamei isteia? Eǔ trebue să fi avut altă mamă, care a murit, ca a copiilor din poveste.

— Ba d̪eu nu. Cucoana te-a făcut.

— Minți șǐ tu ca șǐ Maria. Nu-ți dau francul.

— Fă cum vrei; dar nicǐ nu mi-oiu încărca sufletul pentr’un franc...

Neorândueala desăvârșită domnea în toată casa.

Când feciorul se întorcea cu tablaua de sus, Casandra, îl întrebă:

—Ce bacșiș aǐ căpetat pe d̪iua de ad̪i? Are mulțǐ draci?

— Că eǔ nu-mi fac sânge reǔ. O las să-șǐ descarce hachițile, să fiarbă, pănă o lua-o dracul, în borșul eǐ. Numaǐ să nu pue mâna. Din gură d̪ică pănă i-o duce-o, Necuratul la ureche, ca luǐ Vasile gură strâmbă!

Eri credeam acu-și, acu-șǐ, te cârpesce.

— Daca n’a împins’o păcatul! Pomenea șǐ țița care a supt-o.

Am fost eǔ la una tot așa de nebună ca și asta. Stau o lună; ved că nu-i chip să maǐ fac alta. Mă duc la boer; el bun, să-l pui la rană, d̪ic eǔ: Cuconașule, să-mi dați leafa. „Dar ce, vrei să eși?” Ba nu, dar îmi trebue să trimit acasă. Bietul boer îmi dă. Ba nu scia nemic. În luna a doua șǐ maǐ, foc. Credea că n’am luat leafa, că boerul mi-a d̪is: „Îți dau dar să nu spui cucoanei.”

„Așa, gândesc eǔ, vrea să d̪ică e drept, că Dumneaei are obiceiu să ție feciorii o lună șǐ pe urmă îi bate șǐ-i dă afară, ca să nu le' maǐ plătască leafă?” A doua d̪i ea spune o vorba, eǔ două; Ea la mine cu gura, eǔ la dînsa șǐ maǐ șǐ. Ne nimerisem în sufragerie; în toată casa nimeni. Dînsa ea o farfurie să’mi dea în cap, eǔ liaț de coc șǐ de mâni. Ia stăi cucoană, că ți-aǐ găsit omul cu mine. Îți trag o bătae, de te las lată. Eǔ leafa am luat’o, lucrurile le-am trimis de eri; cu mine nu merge ca șǐ cu ceialalți!” „Hoțule, tâlharule, te duc la primărie”. Făcea spume de necaz că nu mă are în mână cu leafa. Când a venit boerul, eǔ îi es înnainte. „Ce vrei, Gheorghe?” „Apoi să trăiți, cucoane, eǔ mă duc.” „De ce, bre?”; „Cucoana are Ducă-se pe pustii, boala copiilor; a apucat'o în sufragerie. Abia i-am ținut mânile șǐ capul, vrea să șǐ-l spargă de păreți; a făcut șǐ spume la gură. Eǔ, de, cucoane, sînt sărac șǐ mă tem: se poate prinde de mine. Am stropit’o cu apă șǐ, dupe ce s’a maǐ liniștit, vorbea așa de urît.” Boerul n’a d̪is nimică; el s’a dus în casă șǐ eǔ pe poartă. Am aflat pe urma, de la alți feciori, că nu maǐ bate slugile.

— Me, dar bine i-aǐ făcut!

— St! că vine!...

— Ce miroase aici, Casandr’o ?

— Ca la bucătărie, duducă.

— Eǔ ți-am spus că la bucătărie voiu să fie maǐ curat de cât în salon.

— E curat, duducă; numaǐ parfum nam de unde sa-i torn.

— Ce’mi întorci vorba? Te cârpesc cât ești de bătrână.

Când certa maǐ cu gust, iată șǐ găinarul de la coșare.

Un bătrân cu plete lungi, albe, îmbrăcat urît, ținea într’o mână căciula șǐ cu alta se scărpina în cap de emoție. Se opri în ușa bucătăriei.

— Ce vrei, omule? d̪ise răstit cucoana?

— Apoi sărut mâna. Am adus niște pui de curcă Pier pe-un cap. Nu sciu ce au. A trecut boerul șǐ a d̪is sa-i aduc la D-voastră, poate cu bucățele maǐ bune, cu brânzișoară, să se îndrepte; or remânea barim de semînță.

Șǐ începu a scoate din sân nisce pui slabi, prăpădiți, cu capetele marǐ, cu gâturile șǐ picioarele lungi, adeverați monștri.

— Ieși, ieși cu dînșii afară! Ce ? poftesc! să ți-i cresc eǔ? Bucătăria mea nu-i găinărie, mangositule, dobitocule!

— Nu bănuiți, sărut mâna, boerul a d̪is.

— Ieși, când îți d̪ic. Ai noroc că ești bătrân. Doǐ mangosiți nu pot vede de nisce păseri. Nu plătiți nicǐ mămăliga.

Cucoana, înfuriată de mânie, fugi sus.

— Bietul moș! Apucându-l pe dînsul la ceartă, ne-a uitat pe noi, d̪ise Casandra.

— Să trăesci, moșule! Nu uita să viǐ șǐ mâne, te cinstim noi, d̪ise feciorul glumeț.

După ce isprăvi cu rândueala pe la bucătărie, veni sus la Maria. O bănuia că nu se ocupă de fată șǐ o lasă toată d̪iua de se prostesce cu slugile.

— Nu pricep Mărie, atâta nepăsare șǐ nerecunoscință! Eǔ m’am jertfit, am făcut șǐ fac tot pentru tine; tu, în schimb, n’ai ochi să mă ved̪i. Fugi de mine, pârcă’s ciumată.

Îmi țiue urechile de singurătate. Cu toțǐ mă urîți, până șǐ fetei îi inspirați receală tot voi. Sigur, copilul face cum vede pe toțǐ.

— Țaț’o, eǔ sînt tot ceea ce-am fost. Mă scii că lingușirea nu-mi place. Cu Puica fac regulat câte-va ceasuri pe d̪i piano, o pun de citesce șǐ pe urmă o las de se maǐ joacă; e copil, se plictisesce să lucreze toată d̪iua.

— Sigur, maǐ am eǔ la voi dreptate! O proastă! O toântă! E de mirat că nume duceți la Goroveiu.

— Ma-ta ești nervoasă, d̪ici să te lăsăm singură. Nu-i vina noastră.

— Da, eǔ sînt vinovată de mojicia voastră. Te ved eu de mult în ce ape înnoți! Ții cu procopsitul de cumnatu-to.

Maria strânse nervos din umeri. Asemenea învinuiri o înnebuneau.

— Dar s’o isprăvi! Să te văd, atunci de te maǐ ține, măcar că de el ți-i milă. Îl compătimesci pe cumnățel!

— De pe ce cunosci asta? M’amestec eǔ vre-o dată în certele voastre?

— Se cunoasce! numaǐ o inimă de cățea, ca a ta, poate să ție cu străinul șǐ nu cu soru-ta. Sora, orǐ-ce ar face, tot soră trebue să româe.

— Dar cine d̪ice alt-fel?

— Cred̪i că sînt oarbă șǐ proastă? Nu ved eǔ cum îl îngrijesci la masă?

— Dar bine, sor’o, vine omul trudit, D-ta esci nervoasă șǐ vrei să stau șǐ eǔ ca o momâe? Îi mănânc pânea doar.

— A cui? A cui? A lu ? El te ține? Dar să nu fiu eǔ, te-ar ține un ceas? Mie’mi datorescǐ tot; eǔ te țin, cu suferințele mele, nu el. Aud̪i? Nerecunoscătoare-o! Poate ma-ta aǐ planuri! S’au maǐ văd̪ut case stricate de surori. Să-ți fie de bine, poartă-l sănătos!

— Să scii, de a-d̪i plec din casa d-tale, d̪ise Maria, zbucnind într’un plâns sfâșietor.

— Eǐ șǐ? Dacă pleci, n’o plânge satul dupe tine. Călătorie sprincenată!

— Dar ce-am făcut să merit asemenea insulte? Ce am făcut? Șǐ într’un suspin nervos rupea cu dinții din basma.

Matildei nicǐ o învinuire nu i se părea destulă, orǐ prea aspră.

Era o crud̪ime neînchipuită. Pe cine prindea dînsa ură, ar fi învinuit că mănâncă șǐ carne de om, atat era de pizmașă la suflet.

Cu cât punea maǐ mult emiri sufletului omului, cu atâta era maǐ mulțumită.

În tinerețe fusese de o gelosie nebună, cu grele, băuaturi, învinuiri, toate curgeau, ca o ploaie mânată de furtună asupra luǐ Mustea.

La început, asemenea scene îl impresionau grozav avea une-orǐ chiar accese nervoase. Dupe ce vedea că l’a adus în așa hal, începea să se îmbuneze.

Acela-șǐ lucru crud îl făcea acum cu Maria, dat nu maǐ căută împăcare. Scia că învinuirile sînt nedrepte.

Dar o gelosie ascunsă o chinuia. Maria avea farmecul celor opt-spre-d̪ece anǐ, șǐ dese orǐ îl observa pe Iliescu privind’o cu o oare-care patimă.

Ba maǐ mult, într’o convorbire cu Iliescu, acesta socotea că șǐ Maria va sta cu eǐ.

Acest gând, poate nedeslușit, o făcea să fie șǐ maǐ rea cu Maria. Chiar în acest moment îi trecuse prin minte gândul că nicǐ cu Iliescu nu va fi singură mereu.

În această ceartă vedea un mijloc de-a rupe cu soru-sa.

„E destul de mare să-șǐ facă singură loc în lume. N’o s’o duc tot eǔ în spinarea.

Ieșise un moment, dar, ca o Furie, mânată de aceste gânduri, se întoarse îndărăt, făcendu-șǐ treabă la un dulap.

— Ce, cred̪i că faci reǔ? maǐ ție-te șǐ mătușa. Te-am ținut destul. Sînt datoare? Ce, mi-au dat părințiǐ zestre? E șǐ interesul tău. În oraș te’i mărita. În pustietatea asta poți să maǐ stai încă o sută de anǐ!

Maria nu respundea nemic. Ce-ar fi respuns unei femei lipsite de inemă șǐ mânată de patimă?

Plângea, biata Mărie, plânsul copilului orfan, jalea sărmanului înstrăinat, fără părinți șǐ fără avere.

„În sfârșit va trebui să plece, tot la pânea rudelor. Vaǐ ce pane amară! De ce-ar maǐ fi pe lume oameni fără rost? Nu era oare maǐ bine să fi murit de mică?”

E grozav acest proces ce se face trecutului, chiar de ceǐ maǐ destepți oameni. Omul, neputând sci viitorul, neputendu-l croi dupe voie, întoarnă șǐ răstoarnă trecutul, această neființă a ființei noastre, din care nemic nu se maǐ poate schimba! Cu atâta mâi grozav, maǐ neîndurat, cu cât îl veJb îți stă icoană aprinsă în minte, miraj diavolesc, ce te momesce necontenit si-l privesci fără să te poți atinge de el ca de un lucru fermecat! ”

Maria vedea mereu vremea trecută, când Iliescu nu venea încă în casă, șǐ Matilda se purta alt-fel cu dînsa.

În hohotul plânsului se întreba mereu, la ce-ar maǐ trăi, dacă nu-i ni stare să-șǐ agonisească bucata de pâine d̪ilnică?

„Fie-care lucrătoare, fie-care slujnică, tot e maǐ fericită de cât mine”. De ce nu i-ar fi dat șǐ eǐ o crescere să-șǐ poată agonisi viața? Din ce în ce tot maǐ mult veclea cât e de amară pâinea rudelor.

Puica întră răpede:

— Mamă, a d̪is Gheorghe, să pregătească pe după dejun trăsura?

— De câte orǐ ți-am d̪is să nu d̪ici mamă, ca o mojică, ci orǐ mamae orǐ maman? Proast’o.

Copila se uită crunt șǐ tăcu, pe urmă adause:

— A d̪is că-i Joi șǐ mergi. A venit o panoramă, mi-a spus că-i așa de frumoasă! Ia-me șǐ pe mine.

— Frumos te cresce tanti de aǐ când sta de vorbă

— Uită-te, Maria plânge. Aǐ certat’o? Vrei să se înnece șǐ ea? Mereu cerți pe toată lumea.

— Ieși afară.

— Iei aș! D̪ici că cine-i reǔ se face urît. Uit’te ce de încrețituri aǐ!

— Iar te bat.

— Acum nu sînt proastă să stau!

Copila fugi pe ușă.

Matilda eși d̪ecend Măriei că dupe masă să plece. Maria remase singură. Plânsul o înneca tot maǐ mult. Își încleștă mâinele în peru-i blond; ar fi voit să-l rupă. În hohot de plâns rostea mereu: „Mamă, mamă, la ce mi-aǐ dat d̪ile?”

Să-șǐ pue capet vieței n’avea curaj.

Toate îi păreau într’un haos, vederea îi era turbure. Trebuia să plece din casa surori-sa. De mult răbda, ar fi răbdat șǐ acum toate mustrările; dar îl spusese pe față să plece. Voia să-șǐ găsească o vină; atunci purtarea surori-sa nu i-ar fi părut atât de crud e întreba ce va d̪ice cumnâtu-se la dejun. Trebuia să-și ia d̪iua bună.

O cuprinse jalea copilului serac, șǐ orfan, care, privind în juru-i, vede că nemic nu-i al său, deși se deprinsese cu toate.

Pustiul sărăciei îi umpluse tot sufletul. Privirea rătăcitoare îi cătjuse pe un cufer vechiu de școală, în care își ținea nemicurile: ochiǐ i se opriră asupra luǐ ca la un vechiu, dar uitat, prieten.

O jale șǐ maǐ mare o prinse; din toate lucrurile din casă numaǐ el, uitatul, era ăl eǐ.

Își adună puținele schimburi ce avea, maǐ câte-va haine șǐ le așed̪ă în el.

Golul n’are nevoe de multă găteală, nicǐ pleșul de multă pieptenare.

Nu sărăcia o amăra atât de mult pe Maria, ci străinătatea, lipsa de un suflet, care s’o înțeleagă șǐ s’o iubească.

Starea eǐ sufletească era îngrozitoare, n’avea pe nimeni cui să-i vorbească, nu era cine să-i înțeleagă inema. Ca într’un pustiu, încunjurată de oameni, cu care nu se potrivea nicǐ la vorbă, nicǐ la simțiri șǐ totu-șǐ acum i se părea că merge într’un loc maǐ străin; va fi șǐ maǐ înstrăinată.

Din colegele de pension unele se măritaseră, altele uitaseră prietenia din școală; fiind bogate, nu aveau, să țină scrisori cu o calică.

Mătușile,la carǐ mergea, erau una paralitică șǐ alta surdă.

Trăiau di’ntr’o biată pensie. Una avuse un fiiu ofițer la geniu, care murise ca un erou în războiul pentru independență. Femee bună șǐ blândă odată, dar de când cu moartea singurului eǐ copil iubit, se făcuse rea șǐ supărătoare. În urmă damblaua o făcuse șǐ maǐ rea șǐ maǐ cârtitoare. Ceealaltă avea mania că toțǐ o fură.

Ce era să facă? Tot maǐ bine la ele de cât în drum.

La mătuși n’avea să fie nime geloasă de ea șǐ n’avea s’audă învinuiri crude.

Gelosia surori-sa o durea. Sufletul curat șǐ neprihănit al Manei simțea oroarea acestei învinuiri, maǐ grozavă de cât dacă ar fi învinuit’o de-un omor.

Cu ochiǐ în lacrimi își lua remas bun de la tot ce o înconjura: petrecuse aniǐ ilusiilor acolea șǐ reǔ îi venea să se despartă, dar trebuia.

La masă era să nu meargă, dar o strigă cumna-tu-se.

— Mărioar’o, vin să-ți spun o bucurie. Vină curând.

Maria, c’o înfățișare de liniște silită, tăcută șǐ cu sufletul pătruns de jale, merse în sufragerie.

— Scii că sînt superstițios, d̪ise Mustea; când am început împrumutul la Credit, am făgăduit că de voiu reuși să-l fac în condiții bune, o să ve cumper la fle-care ce’ți vroi.

Aproape am reușit, mi s’a acordat cât am cerut, a trecut șǐ prin consiliu, în sfârșit e gata. Eǐ, tu ce d̪ici să-ți cumper? Spune, ce stai ca o mireasă?

— Tatae, d̪ise Puica, Maria de multe orǐ d̪ice că, de-ar avea banǐ, șǐ-ar lua un ceas, eu fă-i tu cadou un ceas.

Maria nu respunse nemic, simțea că-i sînt fălcile încleștate.

— Ce-i Mărioară? Iar te-aǐ certat cu soră-ta? Acum, tu n’o scii că dînsa ne ia cu d̪iua pe fie-care, la rând? Nu-i nimic, e nervoasă; maǐ răbdăm șǐ noi.

— Adică eǔ îs nebună? Frumoasă cinste de la bărbat! strigă Matilda. D-sa vrea să plece la târg; s’a mulțămit de pânea de-aici șǐ îmi caută mereu ceartă; stă tot cu nasul umflat. Când îi d̪ic ce-va, îmi întoarnă vorbele.

— Eǐ, vorbă să fie, unde-o să plece?

— Unde? La mătuși.

— Da, șed̪i binișor Marǐ’o, cum te-așǐ lăsa eǔ să te duci la nisce biete văduve?

— Eǔ nu-i voiu săruta manile să remâe. Sărută-i-le tu. Poate ești deprins. Prea îi ții parte. Maǐ scii păcatele? Țin șerpele în sân.

Mariea scoase un țipet ascuțit, voi să d̪ică: „Țațo, de ce me insulți?”

Abia îngână înse vorbele, se lovi cu capul de speteaza scaunului, cu mâna ajunse o farfurie, care căd̪ând se sparse. Leșină.

De demineață o ducea, biata fata, într-o [...]. Cuvintele din urmă ale Matildei, vedit trebuia să dea o crisă de nervi. Era răbdarea silita a omului, care e în luptă cu neegalul său, înnaintea cărui nu poate spune tot cât are pe suflet.

Cuconul Todiriță se reped̪i, o stropi cu apă, o punse pe canapea.

Cucoana Matilda eși, trântind ușa cu furie. Femeea asta părea cu totul fără inemă, de când îl iubea pe Ilieseu.

Puica începu a plânge șǐ a o desmierda pe Maria:

Sărmana! De demineață o ceartă mama. Copila, de necaz, îi d̪icea anume mamă, nu mamae, pentru a-i face șǐ eǐ o neplăcere.

— Mărie draga, trezesce-te, nu muri șǐ tu ca Tirolica, Mărie aud̪i o-dată!

Maria își veni în fire. Totul fusese un leșin de o minută, venit din prea marea încordare, din nevoea de a se stăpâni. Dar insulta adusă în fața cumnatu-se o indignă atâta, în cât ar fi voit să moară pe loc.

Puica o desmierda mereu pe frunte, d̪icând:

— Mărioară dragă, poate n’ai gând să mori. Maǐ bine mor eǔ în locul tău, îs maǐ mică!

Așa audea ea pe femeile din sat, văicărându-se, când le murea câtă o fată mare: „Să fi murit plodul nescos din nevoǐ, dar nu cogemite fată, care îmi era mâna dreaptă”. Așa d̪icea șǐ ea.

— Nu, dragă Puică, d̪ise Maria, cu ochiǐ în lacrimi, tu să trăesci: aǐ tată șǐ mamă, eǔ n’am pe nimeni; de mine ferice ar fi să mor.

Toate astea nu le înțelegea Puica șǐ, cu glas de copil alintat, strigă:

- Me aǐ pe mine, nu voiu să mori!

— Nu mor, dar acu-și plec.

Matilda nu veni la masă, feciorul aduse bucatele; copila șǐ cuconul Todiriță, superați de cele întîmplațe, s’așed̪ară la masă.

— Du-te Puică șǐ poftesce pe mamaea la masă.

Puica se duse.

— Ce-a fost, Mărioară, între tine șǐ soru-ta?

— Nimic, dar trebue să plec.

Tu nu scii că mătușele trăesc greǔ ?

—Nu aǐ ved̪ut ce vorbe’mi spune. Maǐ bine să mănânc o-dată pe d̪i, de cât să rabd ce am răbdat a-d̪i. Doamne, ce vremi! Doue surori să nu se’nțeleagă!.

Puica veni tristă.

— Mama a d̪is că nu mănâncă.

— Ce comedii! Si eu care venisem c’o veste bună, să-i bucul pe toțǐ șǐ sa mâncăm veseli!

— Maria și-a fecut cuferul tatae, cu cine remân eu?

— Remai, Mărioară, în hatârul fetei.

- Nu maǐ pot, bădie. Vrei să mă’nnec într’o d̪i?

Cuconul Todiriță, trist, scoase o hârtie de o sută de francǐ șǐ o dădu Măriei.

— Ține, dragă Mărioară, cine scie ce nevoǐ o să aǐ! Poate încălțăminte; poate o'haină.

— Nu, nu iau bădie; destul aǐ făcut pentru mine.

— Dacă nu iei, să scii că me aǐ cel maǐ mare dușman. Șǐ-i dădu cu sila baniǐ în mână.

Maria luă hârtia cu ochiǐ plini de lacrimi.

Se gândea: „Ce om bun șǐ cinstit șǐ cum n’are noroc! Femee, în toată mintea, să-l înșele pentru o canalie.” Maria nu era orbită de patimă șǐ cu inema eǐ dreaptă, simțea că un om ca Iliescu nu poate nicǐ cu’n chip fi cum se cade.

O plângea pe Matilda, că a căd̪ut în mâinile unui asemenea om. Ce d̪i nenorocită, în care bietul cumnată-se a făcut, cunoscință cu Iliescu...șǐ iar începu vecinicul proces al trecutului, iar amărâtul gând: „de nu era, de nu-l întâlnea!”

Ce puteri de cugetare cheltuite, ce distrugere a ființei noastre pentru nemic! Dar frămîntarea creerului, o-dată pornită pe acest povârniș, nu se maǐ poate opri.

CAP. XXI

Zădărnici speranțe

Era toamna târd̪iu; câte-va brume goliseră toțǐ copaciǐ de frunte. Prin eǐ doar vântul șuera a jale, ținend ison ciorilor stăpâne văzduhului.

Cucorii șǐ rândunelele plecaseră de mult.

Deminețele reci, umede șǐ triste, nu [...] de puteri șǐ curaj ca vara.

Peste d̪i soarele maǐ înviora puțin lumea; toate păreau îngrijite de viforul apropiat al iernei.

Noaptea singură aducea alinare.

În întunerecul eǐ toate se îngropau ca într’un mormînt, numai grijile, străjare neadormite, stăteau la căpătâiul celor munciți de nevoǐ orǐ de patimî aprinse.

Mustea tot nu isprăvise cu împrumutul.

În fie-care d̪i mergea la oraș, doar ar căpăta vesti că s’a sfârșit cu formalitățile nenumărate.

Noaptea, patul i se părea furnicar, atâta îl munceau gândurile, ce i se înșirau în minte ca mărgelele pe ață. Creditorii mărunți îi făcuseră procese.

Avea mereu înfățișări șǐ drumuri la oraș. În aparență credeai că se deprinsese cu șicanele judecăței, în realitate îl costau foarte mult. Banǐ cu nemiluita dați pe timbre, maǐ cât îl ciupeau funcționarii pentru copiǐ șǐ para-copiǐ, pe urmă plata avocaților, carǐ îi scoteau înnainte că „dacă nu-i plăti d-ta, cogemite proprietar, cine să ne plătească!”

Amânări în procese șǐ tot soiul de încurcături îl zăpăciseră în cât i se părea că-i într’un labirint.

Șǐ cât ar fi dorit ca măcar acasă să aibă liniște, să găsească o vorbă bună, o mângâere șǐ încurajare la luptă!

Nopți nedormite de griji, d̪ile în carǐ pleca de acasă c’o singură cafea neagră șǐ nu lua nemic în gură toată d̪iua. Nu feciorul luǐ din casă, dar cel din urmă rândaș era maǐ fericit: avea mâncare la vreme șǐ somn odihnit. El, când, seara, obosit de drum, slăbit de foame, aștepta cu nerăbdare ceasul mesei, rar îi era dat să-șǐ mănânce, în ticnă, măcar supa.

Matilda, cum îl zărea, își lua o înfățișare de nemulțumire șǐ desgust. Chiar dacă nu începea cu gura, era destul fisionomia eǐ. Sta îmbufnată orǐ începea ceartă cu copila.

Dacă vedea că Mustea se face că nu observă, îl ataca de-a dreptul.

— Par’ca eșit din temniță, atâta mânânci de lacom. Îi trece cui-va toată pofta de mâncare, numaǐ ved̪end așa maniere.

Bine, sor’o, n’am când me gândi la manierele elegante; de-asearî șǐ până acum sînt doue d̪eci și patru de ceasuri!

—Ei, și? Team silit să nu mănânci? Orașul e plin de birturi!

— Scii că nu pot mânca în oraș.

— Altă manie! Atunci stăpânesce-te, nu me enerva. Doar nu stai la masa cu Iordachi.

La asemenea vorbe cuconul Todiriță, scos din sărite arunca șervetul șǐ eșea de la masă.

Altă-dată certa fata până o făcea să plângă. Mustea se amesteca șǐ atunci gâlceava era gata.

— Cum? S’o las de capul dînsei? Să fie o mojică? Să nu scie a se purta în lume șǐ a sta la masă cu oameniǐ? Te poftesc să me lași s’o cresc, cum sciu eǔ șǐ cum îmi place mie.

Certele pentru educația fetei erau pretext.

Avea mare dreptate Casandra, când d̪icea:

— Ce fac boorii? Iar se ceartă?

— La cuțite jupâneasă.

— Unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină.

— Nu sciu, dar multă răbdare are bietul boer. Maica luǐ Dumned̪eǔ! Să fie a mea toată sufrageria așǐ mătura-o cu dînsa, respundea feciorul, bătendu-se în piept.

— La noi altă treabă șǐ la boerî alta. E rușine!

— Dar bine, jupâneasă, nu-l lasă pe creștin nicǐ se mănânce.

— De, măi, treaba lor. S’o alege el într’o parte. Crapă el dracul!

Cuconul Todiriță îi d̪isese Matildei de atâtea orǐ, să lase fata în pace. O femee nervoasă nu poate aplica un sistem de educație, fie cât de vechiu șǐ de rutinar, așa ca să fie statornică într’unul.

A-d̪i d̪ice una, mâne alta.

Acum poruncesc un lucru, peste un ceas se contrazice, se zăpăcesce, în cât nebunesce copilul de cap. De acea îi elicea mereu:

— Lasă fata în pace, în curînd împlinesce șepte anǐ șǐ o punem în pension.

— Me cred̪i atât de tâmpită ca să nu-i pot da crescere? Îi sînt mamă, o s’o cresc după gustul mieu.

Îi e̪isese de atâtea-orǐ să nu înceapă cel puțin certele înnaintea fetei. Acum dînsa nu înțelege, dar, la această vârstă, totul remâne săpat ca în oțel, șǐ le va înțelege cu prisos, când va fi mare.

— Ce model îi daǐ! Faci o crimă. Așa se va purta șǐ dînsa cu bărbatu-se.

Atâta era destul ca Matilda să aibă motiv de ceartă pe o septemână.

Din ceartă o apucau atacuri de nervi. Dacă Mustea tăcea; era șǐ maǐ reǔ.

— Ce nu-mi respund̪i? Me tratezi de nebună? O să-ți pară reǔ de toate astea; o să-mi fac samă!

De ce se întârdia cu luarea banilor, de ce Maria se făcea șǐ maǐ nervoasă. Iliescu se făcuse șǐ cl maǐ rece, temendu-se că tot planul luǐ va cădea în baltă cu asemenea întârziere.

Dînsa începea a se teme că poate e ce-va la mijloc șǐ Creditul nu va da. În asemenea momente era maǐ rea de cât o leoaică. Ar fi mâncat carne de om.

Iliescu îi aretase de atâtea-orǐ că fără banǐ nu s’ar putea hotărî la o căsătorie cu dînsa, de vreme ce n’ar vrea s’o nenorocească.

— Să cad̪i, dragă Matildă, din lac în puț, nu face. Maǐ bine m’așǐ împușca de cât să te fac maǐ nenorocită de cât ești: Tu n’aǐ idee de viața sărăcăcioasă a bietului funcționar!

Românul are o vorbă! „Casa omului e șǐ raiu șǐ iad”, dar la bietului Mustea era nu iad, ci tartar.

O desordine complectă domnea în totul șǐ în toate.

În afară toamna pustiise tot, brumele dese uscaseră flori șǐ iarbă; copaciǐ cu foile îngălbenite căutau jalnic, împrăștiind mereu foi veștede.

Spre seară ciorile cărâiau vestind zăpada apropiată. O melancolie adâncă se împrăștia din toate. Chiar Zilele cu soare nu maǐ aveau strălucirea Zilelor de vară.

Cu toate aceste necazuri vremea trecea.

Întâmplări ciudate, banalități, toate s’afundau în noianul trecutului.

Maria a plecat, par’că nicǐ nu maǐ fusese; nimeni afară de Puica, nu maǐ pomenea de dînsa.

Copila singură îi purta dorul. În d̪ile calde se primbla cu Newton, împrăștiind cu piciorul foile răvășite carǐ făceau șǐ ele un foșnet duios, par’că jelindu-șǐ singure moartea.

— Unde-i Maria, Newtone, dragă?

— Câinele, înțelegend’o, se făcea că o caută și pe urmă se înturna gândindu-se să-l ierte că n-a oprit-o.

— Nu-i, s-a dus departe șǐ pe noi ne-a lăsat. Newton, Newton, tare mi-i urît numaǐ cu tine! De ce nu ești tu un cal năzdrăvan să plecăm în lume la împăratul Roș orǐ la sora soareluǐ. Am trăi în palate de cristal, în câmpii vecinie înflorite. Uită-te aici cât e de urât. Acu-șǐ e iarna. Ce-o să ne facem draga Newtoane? Toată d̪iua la gura sobei! Tu ești un prost nu scii nicǐ vorbi! șǐ dacă n’ai fi nicǐ tu, așǐ muri de urît!

Dar trec chinuri amare, ale căror clipe par fără capet; trec boli dureroase; trec jalnicele supărări ce par oțelite împotriva uitărei; trec melancolicele d̪ile de toamnă! Pe toate nesățiosul timp le înghite lacom, pe toate le mistue focul uitărei!

A venit înse șǐ d̪iua mult dorită de cuconul Todiriță șǐ prea îndelung așteptată de Matilda șǐ Iliescu...

Era într'o Vineri; bruma șǐ ceața înnecau vezduhul. Cucohul Todiriță luase baniǐ de lan Credit.

Celuǐ ce avea ipoteca i se oprise partea.

Mustea, spre a fi cât maǐ folosit, schimbase toate bonurile odată, maǐ ales că erau urcate; cu gând ca Sâmbătă să facă socotelele, pe unde șǐ cum are de dat șǐ să vad̪ă ce brumă îi maǐ remâne pentru lucrul moșiei.

Veni vesel a casă, făcu o mulțime de târgueli: icre negre, sardine, portocale, prăjituri șǐ bomboane; adusese toate din bielșug.

Își ajunsese scopul dorit. Era scăpat de-acum. Moșioara luǐ nu se va maǐ vinde cu toba, nu va suferi rușinea. Va munci ca un rob, dar va plăti ratele regulat; șǐ, cu ajutorul luǐ J?umnejeu, toate se vor îndrepta.

Chiar nevasta, gândea Mustea, nu va maǐ ti așa nervoasă, sciind că nu ne temem de viitor.

Așa gândea mereu tot drumul cuconul Todiriță. Nu scia că n’aduce anul ce-aduce ceasul, șǐ că diavolul corupției intrase în casa șǐ la masa luǐ.

Nu scia, sărmanul, ce se plănuesce în întuneiecul celor maǐ ticăloase patimi omenesci! Nu scia că singur șǐ-a adus șarpele veninos în casa.

Când întră întâiu în camera luǐ ca să lase geanta făcu o cruce mare înnaintea bogatului iconostas, remas de la părinți, plin cǔ icoane îmbrăcate cu argint. Înnaintea lor bătrânii se rugaseră cu evlavie. Tată-se murise cu ochiǐ țintă la ele.

Pe Mustea, de mic, îl învățase maică-sa a se rugă și a bate mătănii înnaintea sfintelor icoane, rugând pe Dumned̪eǔ să-i dea noroc, minte multă șǐ părinților sănătate.

În sufletul luǐ se întrupase, de mic, credința că, stând în fața iconostasului, stă în fața luǐ Dumned̪eǔ.

Ținea acest odor scump în odaia de lucru, acolo îl apucase; era odaia bătrânului.

Când întră cu baniǐ, fără să vrea, simți o evlavie șǐ o cucernicie adâncă.

I se părea că rugăciunile luǐ șǐ ale părinților îl a-jutaseră să scape la liman.

Cu mare sentiment de religiositate rosti aproape instinctiv: „Mulțămesc ție, Doamne, că mi-ai ajutat s’ajung aici”.

În sufletul luǐ, plin de evlavie, se vărsase atâta liniște, în cât i se părea că de-acum pacea șǐ bucuria vor fi țovărășele lai mult dorite.

Va trăi în pace cu nevasta, viitorul fetei va fi asigurat, sărăcia izgonită pentru tot-de-a-una din casa luǐ.

De-acum va sci el să fie econom. Cine a văd̪ut o dată moartea cu ochiǐ, scie a prețui viața. Cui i s’a rânjit o dată sărăcia, va sci să prețuiască banul, va sci să fie econom.

Dese orǐ se învinuia pe dînsul de nervositatea neveste-sa: „Da, își d̪icea el, femeea pierde maǐ lesne răbdarea.”

„Amenințată de sărăcie, nu se maǐ poate stăpâni; atunci toate nimicurile o ațiță, toate îl par ca în iad. Dacă pe mine șǐ me înspaimîntă groaza sărăciei, dar pe dînsa, biata femee!”

„Noi, bărbații, putem privi moartea în fațâ, luptându-ne cu ea piept la piept; femeea e maǐ slabă. Atunci de ce s’o învinuim?”

„Nu, eǔ nu pot învinui reutatea femeei, cum nu pot învinui pe-a unui copil. Îl doare ce-va, are o nemulțămire, țipă și plânge; căci nu are putere și tărie a se stăpâni.”

[...] o amenință, o nereușită îi zbuciumă sufletul, ea țipă, se înfurie pe ceǐ din jurul eǐ, în tocmai dupe cum copiiǐ, lovindu-se de obiecte lobat șǐ le aruncă.

„ Noi, bărbații, căutăm si ne stăpânim șǐ tot une-ori năcazurile se zugrăvesc pe față-ne.

„ Par’că o aud pe sărmana mamă, d̪icând tatei:

—„Grigore n’ascunde, citesc pe fața ce ți s-a întîmplat ce-va.”

Ea, drept, era înger nu femee, șǐ când îl vedea pe tata, amărît, se miera cum l’ar liniști. Sărmana mamă a pornit viața din sărăcie șǐ amendoi s’au încurajat șǐ ajutat în luptă. Au ținut unul la altul șǐ Dumned̪eǔ le-a ajutat. A-d̪i femeile nu maǐ țin la bărbat, ci la averea șǐ rangul luǐ; de aceea nicǐ Dumned̪eǔ nu le ajută. Dar de-acum sînt sigur, Matilda va fi maǐ bună. Vorba Românului: „Când nu sînt grăunțe’n traistă, se bat caiǐ”.

Puse baniǐ în casa de fier șǐ cu fața veselă întră în sofragerie. Părea întinerit de fericire. După ce sărută, fata, ridicând’o sus de la pămînt, o îmbrățișa șǐ pe Matilda.

— Ce te-a lovit, me rog, atâta dragoste? Scii, nu-mi plac momițăriile șǐ falșitățile.

— Nu d̪i vorbe grele, dragă Matild’o, nu-mi strica fericirea. Am scăpat de nevoǐ,nu te maǐ teme de sărăcie. O să fim fericiți, nicǐ tu n’aǐ să maǐ fiǐ nervoasă, nimic n’are să-ți lipsească, draga mea nevastă. Șǐ-i luă mâinile să i le sărute.

Matilda simțea că sărutările sincere ale bărbatu-se o ardeau. Voi să se arate rece șǐ să i împiedece, de la început, a urma cu asemenea manifestații de dragoste, de aceea îi d̪ise aspru:

— Se vede că aǐ luat multe aldămașuri.

— Fericirea șǐ reușita îmbată maǐ grozav de cât șampania. Am luat baniǐ, maǐ remin de regulat creditorii miei șǐ dăm, draga mea, grijile pe foc. Cînd aud̪i c’a luat baniǐ, Matilda îngălbeni. Cât pe ce de n’o apucă un tremur de frica nereușitei, șǐ cu un glas tremurător, întrebă:

— În ce sînt baniǐ? În bonuri orǐ în hârtii?

— Cincǐ-d̪ecǐ de hârtii de câte o mie, una șǐ una nouă-nouțe.

La acest respuns Matilda simți bucuria, dar șǐ frica hoțului: va putea orǐ nu reuși?

— Tu, par’că nu te bucuri, Matild’o. Curioase sînteți voi femeile. Vă emoționați de scârbe șǐ dureri, dar remâneți reci la fericiri.

— Dar ce, vrei să joc, să sar ca Puica?

— Ved̪i, mie, de nu mi-ar fi rușine, așǐ juca tontoroiul, așa mă simt de fericit, de vesel: Gheorghe!

— Porunciți.

— Aǐ adus icrele șǐ toate pachetele de la trăsură?

— Poftiți, sînt așezate în bufet.

— Dar nu le-am adus să le așecd̪i în bufet. Adă aici icre, alămâe, deschide șǐ o cutie de sardele.

O să le mănânci toate în astă seară? d̪ise Matilda, ca să maǐ ascundă grija ce-o muncea.

— Am să mănânc pentru un an întreg. Acum simt șǐ eu că mi-i foame, de atâta vreme, de când mă zbat cu năcazurile.

— Când ești supărat mănânci de supărat șǐ când ești vesel de bucurie, d̪ise Matilda zâmbind.

— Să nu mănânce nicǐ dușmanii, dragă, cum mâneam eǔ. Gheorghe, scoate o butelie de Cotnar.

Numărul unu, Gheorghe, d̪ise Matilda, trecendu-i un gând divolesc prin cap.

— Eǐ, brava ție nevastă, acum văd că ții la mine; eram să d̪ic eǔ, dar nu îndrăzneam. Sciu că-l ții pentru musafiri. În cailea să facem cheful deplin. Tot nu m’am îmbătat de când sînt eǔ. Dar o să beți șǐ voi cu mine.

Se puseră tus-treǐ la masă.

Bun din firea luǐ, se uită: par’că lipsea cine-va. Cât pe ce era să d̪ică:

—„Păcat, lipsesce Maria; biata fată a avut parte de certurile șǐ năcăzurile noastre, ar fi bine să se bucure șǐ de fericiri. Dar oftă înnăbușit, înghițind vorbele, de frică să nu turbure liniștea, de care avea atâta nevoe.

Nu putea înse tăcea, trebuia să vorbească de bucurie; era peste seamă de ațițat.

— Cu ajutorul luǐ Dumned̪eǔ calc. Oh! Să le văd odată puse pe toate. La var» t să te asigur, mergi șǐ tu cu fata la băl

Eu ramîn aici, am de gând să dau model cu moșia mea, să le aret eu ce se poate face cu agricultura.

— Dacă voiu ajunge până atunci! d̪ise Matilda, care tot nu-șǐ putea stăpâni reutatea.

Mustea era atât de fericit, în cât această vorbă, care i-ar fi făcut foarte mare reǔ, acum nu o simți ca împunsătură, ci d̪ise liniștit:

— Bun e Dumned̪eǔ, bine că ne-am ved̪ut pănă aici. Pecat că n’a venit nimeni, nici măcar sub-pre-fectul.

— Mare pagubă!

— Eu, când am o bucurie, așǐ vrea s’o împărtășesc lumei întregi. Ascultă, Gheorghe, butelia de vin, care a remas de aseară, s’o luați voi la bucătărie.

— Sărut mâna, d̪ise Gheorghe!

— Tu, Matild’o, n’ai mâncat maǐ nimic, ia cel puțin prăjituri; am ales anume de cele carǐ’ți plac ție. Pentru tine șǐ bucuriile șǐ supărările au acela-și efect.

— Eǔ nu mănânc nici o dată mult, șǐ încă seara: nu pot dormi.

Mustea luă fata pe genunchi, o desmierdă. Îi părea maǐ frumoasă de cât orǐ-când.

În minte’și d̪icea:

„Ca un rob am să muncesc s’asigur viitorul fetei”.

I se părea luǐ Mustea că are vlaga șǐ puterea omului de doue-d̪eci de ani.

Orǐ-ce muncă șǐ jertfă, orǐ-ce strădanie erau nimicuri, ved̪înd că șǐ-a scăpat moșia. Numaǐ amenințarea primejdiei te face să prețuesci bunătatea vieței.

Newton se uita șǐ el lacom la stăpânu-se; de mult nu-l ved̪use așa de vesel șǐ fericit.

Îl tot privea, clipind des, par’că ar fi voit să-i d̪ică: „Ia seama, prea multă bucurie strică!”

— Uită-te cum te iubesce Newton, tatae. Să-i dăm șǐ luǐ o prăjitură.

— Dă-i, săracul.

Copila sări sprintenă, alese o prăjitură șǐ i-o dă.

— Ved̪i! Asta-i de la tataea! Luǐ ce-aǐ să cumperi? Ai îngăduit că ne eǐ la toțǐ cîte ce’va.

— Spune tu, Newton dragă, ce să-ți ea? d̪ise Puica îmbrățișând câinele.

— Ce o cere șǐ el.

— El, bietul, nu poate vorbi. Ce bine ar fi sa vorbească șǐ cânii.

— Bine că nu poate, ar maǐ spune șǐ el prostii, d̪ise Matilda.

— Mamae, tu nu-l iubesci nici pe Newton! spune: pe cine iubesci tu maǐ tare?

— Sfârșesce eǔ prostiile. Când începi, o ții ca Neaga.

— Cine era oare Neaga?

— O fată proastă ca tine.

— Stăi să-ți spun eǔ povestea Neagăi. Era o femee șugubeață.

— Așa cum o mamaea! Ha! Ha! Ha!

— Ai tu noroc că ești în brațe la tată-to.

— Las’o, Matild’o; e veselă șǐ ea.

— Hai, tatae, spune povestea.

— O spun, dar tu să taci.

— Tac me chiamă. „Era o femee șugubeață. Șǐ-a voit să plece, cu bărbatu-se la târg.

— Așa bună oara ca mâ-ta cu mamaea.

— Apoî nu taci?

— Ba tac.

— Bărbatu-se a pus ieapa la căruță. „Sui, Neagă”, d̪ice: „Ba”.

Atunci, bietul om, s’a dus șǐ-a scos teleguța, erodând că poate căruța hurducă.

— El era bun ca ma-ta, d̪ise copila.

— Dacă nu taci, nu maǐ spun.

— Ba tac.

— Șǐ tu ești ca Neaga. A adus bietul om teleguța, a deshămat ieapa șǐ-a pus’o la teleguță. „Sui, Neagă, în teleguță!” — „Ba”. „Așa? Stăi că te fac eǔ să te sui”, șǐ iuști cu biciușca peste picioarele Neagăi. „Ba eǔ m’oiu sui, dar un picior tot l’oiu târîi”.

— Ha! Ha! Ha! înderătnica! Să ved̪i, sciu șǐ eu o poveste c’o femee îndărătnică, d̪ise copila.

— După ce s’au întors acasă, s’au luat la ceartă, urmă cc. Todiriță.

— Ca ma-ta cu mamaea.

— Iar nu taci?

— Ba tac, spune.

— S’au luat la ceartă șǐ bărbatul a d̪is: „Ved̪i femee, să nu te pui cu mine, că tot pe-a mea trebuie să remâe”. „Ba, n’am făcut cum d̪iceai tu. Nu m’am suit nicǐ în căruța, nicǐ în teleguță, nicǐ pe jos n’am mers. Ce-i drept, ea n’a fost nicǐ călare, nicǐ pe jos, nici în căruță, nicǐ în teleguță, de vreme ce trupul sta în căruță, iar picioarele se turteau pe jos...De-acum mergi la culcare.

Copila sărută cu drag pe tată-se, pe urmă pe Newton, care era alături, d̪icendu-i:

— Newton, hai tu cu mine; tare mi-i urît singură! Ce bine era cu Maria!

Voi s’o sărute șǐ pe mă-sa.

— Merci, după ce-ai pupat pe Newton în bot.

Copila, ved̪end c’a greșit, plecă.

Cuconul Todiriță nu d̪ise nemic, se temea de furtună șǐ era obosit, atât de obosit de emoție! Dorea să doarmă o noapte liniștită, somn nezbuciumat de griji.

Cine a avut în viață griji bănesci, pe cine l’a chinuit greutatea datoriilor cu polițele la scadență, numaǐ acela poate înțelege ce’nseamnă a te vedea mântuit de grija lor.

Luǐ Mustea i se părea că pănă acum purta în spate o greutate colosală, care-i dobora umerii, îi înnăbușea resuflarea, îi aducea amețeală. Une-orǐ ar fi dorit să cadă, fără simțire, să nu maǐ vad̪ă propria sa ruină.

Șǐ acum, de o dată, ca prin minune, se vede ușurat de-așa omoritoare sarcină.

Se simțea vioiu șǐ puternic, cu nemărgenit gust de muncă șǐ de viață. Îl încăldise, drept, șǐ Cotnarul numărul unul.

Era vesel, dar simțea cum un somn liniștit îl ademenea să se culce. Grândindu-se ca mâne să se scoale de demineață să vadă arătura de toamnă isprăvită și dupe masă să-șǐ adune ce datorii are.

Adormi atât de adânc șǐ de liniștit, în cat s ar putut tăia lemne pe dînsul șǐ tot n’ar fi simți.

Somn liniștit, nezbuciumat de vise; așa cum p avea numaǐ cel cu consciința împăcată...

Se trezi odihnit, bine dispus, i se parea că întinerise cu două-deci de anǐ. Simțea atata energie de muncă, nicǐ nu-i maǐ venea a crede că tot cel obosit șǐ plictisit, stăpânit de ideea de-a se duce în lume, unde să nu-l maǐ cunoască nimeni.

Era ca omul scăpat de o boală grea, dupe care munca șǐ nemicurile vieței, chiar, par plăceri nespuse.

Își beu cafeaua cu poftă.

Nicǐ odată nu-i păruse atât de bună, atât de parfumată șǐ de gustoasă.

Eși, ca de obiceiu, în balcon.

Se simțea mirosul tomnatec de foi veștede.

Ceața greoae se ridica încet, lăsând apele albastre.

Priveliștea tomnatecă șǐ greoae, lin Mustea, îi păru fermecătoare.

Arătura de toamnă mergea bine, pămîntul nu era nicǐ prea ud nicǐ prea uscat.

Cumpărase de la un proprietar semînță de grâu bălan, atât de mult căutat la Galați.

Să am un an cât de mijlociu șǐ tot îmi scot rata șǐ îmi remâne pentru lucrul moșiei. Am s’o iau cu binele pe Matilda, să se ocupe șǐ ea serios de gospodărie. Cu ajutorul luǐ D-deu vom scăpa.

„Bietul tata a făcut avere din nemic șǐ eǔ să n’o pot păstra! Nu voiu face nicǐ o cheltuială de prisos. Câte haine am, îmi ajung d̪ece anǐ. Matilda va maǐ lăsa șǐ ea din ale eǐ, vor ieși câte-va miǐ de francǐ din cheltueli mărunte. Am s’o ademenesc să, cerce, nu va putea ridica paseri multe? Uită-te codina o mănâncă șoarecii; pe urmă oue, unt, tot ce va fi de prisos, să vîndă șǐ să pună la casa de economie sâ fie pentru trusoul fetei. Pe femei trebue să le momesci ca pe copiǐ.

Acum prețuia cu atât maǐ mult moșia, cu cât fusese maǐ aproape s’o piardă.

Vesel șǐ întrămat pentru muncă, plecă la trebilelui d̪ilnice.

CAP. XXII

Patima învinge

Să vedem ce se petrecuse de cu seară în sufletul cucoanei Matilda, de cum aflase c'a luat bărbatu-se baniǐ șǐ pană în momentul ce el plecă.

Cănd Mustea a spus oă are cinci-d̪eci de hârtii de câte o mie, noue-nouțe, Matilda simți un juughiu de neliniște prin inema.

Reuși-va orǐ ba?

Acum viața ei toată, era pe o carte.

Cine șǐ-ar fi putut închipui atâta nepotrivire în aceste două suflete de soți, carǐ mâncaseră d̪ece anǐ la aceea-șǐ masă carǐ împărțiseră, în aniǐ tinereței, fericiri șǐ nefericiri, ce fatal sînt legate de orǐ-ce căsnicie? Cine oare, ar fi putut ghici ce sentimente opuse se aflau în ele?

Sentimentele luǐ cuconul Todiriță erau leale, cinstite șǐ vrednice; dorea să-șǐ scape moșia, să facă fericirea fetei șǐ a nevestei.

Pe când în sufletul femeei, care ar fi trebuit să fie îngerul dătător de noroc al caseǐ, ce, planuri diavolesc se urzeau?

De cum aud̪i c’a luat baniǐ, un singur gând îi chinuia sufletul: cum va face să pue mâna pe eǐ?

Din acest moment, orǐ-ce judecată dreaptă, orǐ-ce groază de săvâișirea unei asemenea crime, dispăru.

Dînsei i se părea că baniǐ sînt un drept al eǐ, că trebue să-i ia.

Nicǐ o clipă nu-șǐ puse întrebarea: ce va suferi bărbatu-se?

Dupe cum nicǐ hoțul, nu-șǐ bate capul de suferința păgubașului; dupe cum nicǐ criminalul n’are milă, nu simte îndurare, de suferințele victimelor, Matilda nu se întreba: cum va îndrepta Mustea reul imens ce-i va face ea, răpindu-i acești banǐ?

Mintea-i era ca adormită pentru ori-ce altă idee de cât cea de-a răpi baniǐ șǐ de a putea duce viață îmbielșugată cu Iliescu.

Mustea, avend cugetul liniștit, cum se culcă, adormi dus.

Matilda ascultase resuflarea înceată șǐ regulată a bărbatului.

Ea nu putea șǐ nu voia să doarmă. De câte-va ori voi să se scoale, dar se temea să nu o simță.

Într’un târd̪iǔ cuconul Todiriță începu a horăi.

Matilda gemu, tuși tare de câte-va orǐ, să vadă dacă el nu se va trezi. Mustea îșǐ urma somnul maǐ departe, visând fericirea familiei, cutreerând lanurile de grâu cu spice de aur.

Dînsa, încet, aprinse lumînarea. Mâna îi tremura. Iera în adever ca o lunatecă mânată de-un singur gând: furtul. Întocmai cum acesta merge pe margenea prăpastieî, nu din pricina curajului, ci fiind-că simțul rațiunei șǐ al realităței îi e complect adormit, tot ast-fel sufletul Matildei era adormit pentru milă, dreptate, cinste șǐ dragoste de familie.

Farul eǐ conducător era patima a-tot-puternică.

Merse tiptil la haine, luă cheea de la casa de fier, pășind în vârful degetelor; asculta, din când în când, respirația bărbatului.

În cămașă de noapte, cu fața palidă de grijă, avend luminarea într’o mână șǐ cheea în alta, părea o stafie ce cutreeeră locuințele spre a spăria pe muritori. A doua Lady Macbeth, dar maǐ crudă; îșǐ fura soțul șǐ copilul.

Ușa de la odaia, unde era biuroul, șǐ casa de fier remăsese descliisă. Cum trecu pragul, se simți maǐ ușurată; ascultă iar, aud̪ea numaǐ resuflarea-i regulată, în colo totul era adâncit în tăcere.

Matilda puse binișor sfeșnicul pe biurou șǐ, cu mișcări ca de panteră, care’și înșfacă pe nesimțite pradă, deschise casa de fier. Pachetul cu hârtii era într’un portofoliu de piele, așezat într’o parte a caseǐ. Cu o mișcare nervoasă îl luă. Un oftat ușurător îl ridică pieptul; ochiǐ îi străluceau de bucurie diavolească, întocmai ca la halucinații, carǐ au vedenia că li s’a deschis cerul. De aci merse la sobă, deschise un oblonaș de la stâlpi șǐ vârî pachetul adânc în lăuntru, pe urmă închise cu băgare de seamă.

La ușa din afară, Newton căscă lung, hârîind, parcă ar fi simțit pe cine-va străin în depărtare;

Matilda cu pas liniștit, luă sfeșnicul șǐ, încet fără zgomot, merse de puse cheea la loc.

Sciea că Mustea, demineața, grăbit nicǐ o umbla la casă. Ar fi trebuita neobictai’ca să se întîmple aceasta.

În gând își d̪ise: „Fără risc nu se poate?” Săvârșirea faptei îi dase liniștea voită, dictată de patima mbirei nebune.

Poate boții de profesie dorm după săvârșirea crimei. Matilda nu adormi, gândurile eǐ erau numaǐ la fericirea șǐ mulțumirea ce va simți Iliescu, aflând că visul dorit de atâta vreme s’a întrupat.

Mustrare de cuget pentru fapta săvârșită n’avea de loc; căci de mult era hotărîtă șǐ plănuită, de mult fatalitatea pusese sigiliul pe cugetul Matildei; de mult neînlăturatul trebue îi înarmase mâna șǐ-i desbrăcase cugetul de orǐ-ce simț de datorie morală.

Nu putu include ochiǐ, nu de mustrare, ci de emoțiea ce-i produceau gândurile unei vieți nouă, ce avea să înceapă șǐ de teamă să n’o descopere Mustea.

Noaptea îi păru, în adever, an. O tăcere adâncă domnea pretutindeni în sat.

Afară de rari șǐ slabe lătrături de câini, totul părea mort.

Numaǐ despre d̪iuă, la cântecul fioros al unei cucuvelei, simți fiori reci.

Cu glas aproape tare, își d̪ise:

„Minciuni băbesci. Nu sînt superstițioasă”.

Abia în zori ațipi.

În vis dese orǐ nu ne putem stăpâni nicǐ gândurile, nicǐ patimile: sentimentele cele maǐ ascunse ies, plutesc ca slaba picătură de unt de lemn în apă.

Se pare că morala, cu dreptul eǐ de veacuri, călcată șǐ nesocotită, cerca să se răzbune cel puțin în somn. Visă nisce gropi pline de noroiu, în cari numai nu se prăvălea: un câine grozav, se aținea să o sfâșie, iar dînsa, desculță, fugea pe drumuri, nesciind cum să-șǐ ascunzi picioarele goale, de rușinea lumei. Avu simțirea că s’ar afla într’o lume necunoscută șǐ pizmașă, în care toțǐ o persecutau.

Din planurile fericite, ce șǐ le făcea, nemic.

În vis totul i se areta ca un haos îngrozitor, pustiu, lipsit de orǐ-ce ființă iubită. La un moment i se păru că puntea, care o ținea peste o prăpastie înfricoșată, se rupse.

Se trezi de țipetul ascuțit ce singură scoase. O sudoare rece îi acoperise trupul.

Inema i se bătea cu putere; un tremur o ținea într’una.

Se sculă răpede. Aproape uitase cele petrecute noaptea, nu-șǐ dădea bine seamă, dacă visase fapta săvârșită orǐ o făcuse aevea; de nedormire șǐ emoție pierduse aproape noțiunea realităței.

În cămașă, sub picioarele goale, alergă la sobă spre a se încredința, dacă nu cum-va a visat. Când simți pachetul, avu bucuria hoțului, care a reușit să-șǐ ascundă bine lucrurile furate.

Sună șǐ porunci feciorului să-i dea o cafea neagră cu coniac. Tremurai o ținea mereu.

Se îmbrăcă răpede șǐ porunci să-i pue caiǐ.

Erau abia noue ceasuri; dar se grăbea să plece, să fugă cât maǐ curend.

Un moment stătu la îndoială, dacă să ia fata.

Dar își puse întrebarea: unde s’o ducă? Un copil e o sarcină mare. Mustea avea s’o pue în pension.

Copila se juca veselă; când o vedu pe maică-sa palidă șǐ gata de drum, așa de demineață, inema eǐ de copil avu o presimțire dureroasă.

— Unde pleci, mamae, așa de demineață? Nu stai la dejun? maǐ sînt prăjituri.

— Mănâncă-le tu șǐ cu tată-to.

— Ma-ta nu viǐ la dejun?

— Nu, me duc la un doctor, me doare o măsea.

Sărută copila pe amendoi obrajii șǐ plecă, temendu-se ca de o ispită rea, să nu o apuce jalea mamei, care își părăsesce casa șǐ copilul. I se părea că, de va maǐ întârzia un moment, un glas venit de departe, care se tot apropia încet, i-ar striga:

„Femee, opresce-te, cât maǐ e vreme, prăpastia din vis te așteaptă.

„Cucuveaua ți-a cântat marșul funebru; dar gândesce-te, poate maǐ e vreme, opresce-te!”

O clipă să maǐ fi întâd̪iat, șǐ, poate, glasul consciinței ar fi țintuit’o locului.

Zadarnic! Patima a înnăbusit glasul [...]. Matilda a plecat, fără s’arunce [...] înderet. Fără milă șǐ-a rupt cei d̪ece anǐ din viață aruncându-i în prapastia patimelor celor maǐ ticăloase.

Newton, ca șǐ altă dată, se ținea de dînsa, pănă ce Puica l’a chemat inderăt.

Matilda strigă vizitiului să mâe maǐ răpede șǐ să ia prin pădure, doar va ajunge maǐ curînd. Nu maǐ gândea nemic tot drumul, singura-i grijă era de-a ajunge cât maǐ răpede. Nu simțea nicǐ bucurie, nicǐ scârbă; era într’o stare de nesimțire. Săvârșirea faptei o paralisase.

Copila se uită lung dupe mă-sa.

Plecarea acesteia, așa pe neașteptate șǐ așa de demineață, camerile încă, neregulate, dînsa remasă singură, fără suflet de om, toate acestea o impresionau dureros. Nu-șǐ putea da seamă, dar vedea că e ce-va straniu în toată această purtare a Matildei. „Dacă ar fi măcar Maria, dar așa ce-am să me fac eǔ singură? Noroc de bietul Newton!”

Copila cuprinse, câinele pe dupe gât. Apoi o lovi o jale de singurătatea în care se afla, șǐ începu a plânge.

Anica veni să facă odăile.

— Ce plângi dudue? d̪ise Anica.

— Treaba mea.

— Așua, las’ nu-ți maǐ spuiu eǔ povești.

Puica, tăcută șǐ cu minte, luă cartea pe care înveța a citi, șǐ începu a scrie dupe ea.

CAP. XXIII

Lovit de moarte

Vremea dejunului s’apropia [...] lucrurile par’că nu erau la locul lor. Îți făcea impresia unei case, din care, s’a pornit mortul la locașul veci. Acest sentiment nedeslușit [...].

După ce i se urî cu scrisul, se duse șǐ tristă pe fereastră.

Ar fi dorit să vadă pe cine-va venind.

În sufragerie feciorul așed̪a masa, cu două tacâmuri.

Servitorii, cu fineța lor de copoi, șǐ cu simțul de a ghici tot, presupuneau că stăpâna lor plecase pentru tot-de-a-una. Drept că dînșii de multe orǐ presupuseseră aceasta șǐ dînsa tot se întorcea.

Newton sta șǐ el trist.

Când îl zări pe cuconul Todiriță intrând vesel, nu-i sări, ca altă dată, înnainte, ci sta umilit la ușa, par’că făcuse vre-o greșeală el.

Copila nu era pieptănată, nicǐ îmbrăcată cu îngrijire ca altă dată. Aceasta șǐ alte multe îl impresionară foarte reǔ pe Mustea șǐ fața luǐ veselă luă de odată o expresie de nemulțumire.

— Dar ce are, Puică, Newton de stă așa supărat?

— I-a dat mamaea un picior, când a plecat; se ținea de ea.

— Dar unde a plecat Matilda?

— A plecat la doctor, a d̪is că-i bolnavă; nu vine la dejun.

— Da? d̪ise cuconul Todiriță, simțind ce-va reǔ pe inemă. Cum? gândi el, când a maǐ făcut asta? Doctorul se chiamă acasă, nu se merge la el; n’am ajuns în așa hal. Asta n’a maǐ făcut’o.

Feciorul întră sa-i poftească la masă; cuconul Todiriță îi d̪ise:

— Pune încă un tacâm șǐ scoate o butelie de Cotnar. Venise cu sub-prefectul, voind să-i facă cinste pentru reușita de la Credit.

Muntenescu se oprise în curte spre a vorbi cu primarele.

Vechilul venise șǐ remăsese în sală, aștepta să-i dea o sută de leǐ, pentru canțelarie.

Cuconul Todiriță era tot muncit cu gândul: pentru ce să se fi dus Matilda la oraș! Banǐ de făcut cumpărături nu-i ceruse; atunci pentru ce oare s’o fi dus? Avea maǐ de mult, când îl temea, obiceiu de umbla până’n d̪iuă pe la cărturărese; dar acum, de mult, se lăsase de-asemenea obiceiuri. Muncit de gândul acesta își aduse aminte că vechilul aștepta șǐ trecu prin sală în camera unde ținea baniǐ.

Merse la casa de fier, deschise ușa, șǐ, cu gândul la nevastă-sa, căută portofelul în care, pe lîngă hârtiile de o mie, maǐ avea una de-o sută. [...] se uită de-amenuntul, caută pretutindeni, se uita pe jos....nimic!

Întreg pachetul de cinci-d̪eci de mii lipsea împreună cu portofelul, cu tot.

Prin cap simți o vâjieală, cum vuesce vântul prin coșuri în vreme de furtună; mâinele îi tremurau. I se părea că un munte se nărue peste el și acu-și acu-și, totul va fi sub dărâmături.

Dupe cum un fulger ajunge une-Orǐ să lumineze întreaga prăpastie, ast-fel luǐ Mustea i se lumină prin minte întreaga dramă, toată mișelia femeei.

Acum înțelese tot; dar prea târd̪iu!

Lumina aceasta îl izbi ca un trăsnet, nemicindu-i toată ființa.

Vechilul aștepta în antret.

De odată s’aud̪i ce-va căd̪ând șǐ strigătul: apă!

Sub-prefectul tocmai întră pe ușă.

Se răpecjiră amândoi în cameră. Mustea căduse, cu fața șǐ ochiǐ injectați de sânge. Resufla greǔ.

— Apă șǐ oțet, Gheorghe, strigă subprefectul la fecior, care, tocmai venise să-i poftească la dejun, că se recesc ochiurile.

— Să-l punem în pat, d-le primar.

Îl desfăcură la gît, îi frecară mâinile șǐ picioarele cu oțet.

Trimeseseră pe fecior, călare, dupe doctor.

Inema luǐ Mustea se batea, dar s’auțtea un fel de horcăit șǐ nesimțirea era desăvârșită.

Copila, aud̪ind zgomot, alergă șǐ ea. Când îl gemând șǐ resuflând atât de greǔ, sermana fetiță începu a tremura șǐ-a plânge.

— Tatae! tătăiță al mieu scump șǐ drag, ce aǐ? Cine te-a superat?

Șǐ-i sărută mâna, udând’o cu lacrimi.

— Dar unde-i mamaea, Puică? d̪ise sub-prefectul.

— S’a dus la târg; sigur, de asta sa bolnăvit tataea. Of! mamaea o să ne omoare pe toțǐ.

Șǐ copila o ținea într’un plâns.

— Eǐ taci că te aude papa șǐ-l superi.

— Nu m’aude, uită-te, moare șǐ el ca Tirolica. Nu maǐ el mă iubea.

Șǐ copila tot maǐ tare’i strîngea mâna, sărutând’o.

Casandra alergase într’un suflet de la bucătărie. Plângea șǐ ea cu hohot.

— Sărmanul boer! L’a dat gata!

— Cine l’a dat gata, babă? d̪ise primarul.

— Of, l’a dat gata șǐ pace! Cine alta de cât dînsa? L’o fi otrăvit, că umbla, d-le, pe la tot felul de vrăjitori!

— Cine, babă, cucoana? d̪ise suprefectul.

— Dar cine? Sciu că eǔ nu. Uit’te a plecat a-d̪i dimineață șǐ sigur că nu maǐ vine.

— Otrăvit nu-i, d̪ise primarul, că nu se văita de nimică păn’acasă.

— De Unde? Nu ved̪i, omule, că-i dambla? Ce vesel era șǐ cum se pregătea să bea cu mine aldă-mașul banilor, d̪ise suprefectul.

Nedumerit de vorbele servitoarei, o maǐ întrebă:

— Dar, bab’o, tu nu scii unde să fie cucoana?

— Unde să fie? Unde cară ea de luni de d̪ile casa bietului boer? Ad̪i, ca nealtă dată, s’a dus de demineață cu cogemite cufărul. A spus feciorul că pe boer l’a găsit reu lângă lada de fier. Apoi o fi ce-va la mijloc! I-o fi lipsit luǐ ce-va de-acolo.

— Are dreptate, baba; el mi-a spus că are în casă 50 de miǐ leǐ, trebue să vedem: sînt? Tu de ce-aǐ tăcut pănă acum?

— Eǔ, slujnică, era să mă amestec între boeri?!

— Unde cred̪i tu că s’a dus?

— S’o vedea el unde!

— N’aǐ nisce muștar?

— Trebue să fie la cămară. S’aduc, poate s’o îndura Maica Domnului, măcar de copila asta nevinovată?

Puica plângea, desmierdând mâna aproape țeapănă a tată-se.

N’a fost clipă s’o ducă din odaea bolnavului. Newton sta la ușă, privind cu ochiǐ plin de lacrimi pe stăpânul său lungit în pat șǐ pe fetița îndurerată. El, bietul, lua parte sinceră la durerea șǐ suferința acestor doǐ nenorociți prieteni. Peste vr’o două ceasuri a venit d-rul. A declărat că-i apoplexie fulgerătoare, obicinuită oamenilor sanguini la marǐ supărări.

— Cine-va mi-a spus că femeea a șǐ dat a-d̪i cerere de divorț.

Sărmanul om! Ce bărbat voinic! Putea să trăiascp încă 50 de anǐ. Supărările marǐ sînt ca fulgerul, doboară la pamînt cel maǐ falnic stejar!

— Ce-i făptura noastră! Când nu te aștepți, te pasce moartea în cale! Un nimic [...] .

— N’o fi așa nemic! Unde i-a venit reul? Scie el de divorț? S-a certat cu ea? d̪ise d-rul.

— Tocmai că nu scie nimic. M’a chemat la dejun să bem aldămașul împrumutului. Copila spuse c’a intrat în casă sănătos, a sărutat’o șǐ-a întrebat unde-i nevastă-sa. Copila d̪ice că i-a spus c’a plecat șǐ că nu vine la dejun. A d̪is feciorului să pue un tacâm pentru mine șǐ s’a dus la casa de fier să dea 100 leî vechilului. L’am găsit cu casa deschisă, căd̪ut jos.

— Ei, șǐ sînt baniǐ în casă? Am aflat c’a schimbat eri bonurile, în bilete de bancă în valoare de vr’o 50 de miǐ de leǐ.

— Cât ne-am uitat, așa pe de-asupra, n’am ved̪ut nimic. Să căutăm maǐ cu de-a-măruntul, d̪ise sub-pre-fcctul.

— O să le găsiți urma. Dispariția eǐ, darea divorțului șǐ damblaua luǐ sînt treimea nedeslipită. care arată că dînsa, miserabila, a luat baniǐ, fapt care i-a deschis ochiǐ luǐ Mustea șǐ l’a lovit de moarte.

Copila stase din plâns un moment.

Asculta, părea că mintea eǐ fragedă făcea marǐ silința de-a înțelege cele spuse.

— Canalia de Iliescu, citise suprefectul.

— D̪i femee; dar n’avem timp de pierdut: beșici cu ghiață la cap. Bab’o, la cămară aveți beșici de bou? Răpede ghiață de la ghețărie. Feciorul să alerge călare să facă rețeta. Să ne dăm toate silințele, poate, prin o minune, să nu fie atăcați creerii atât de reu, pe cât se pare.

— După d̪ece anǐ de căsnicie? bă te maǐ încreți în femee? Pecat de Mustea! Inimă de aur. Fie-ți mila de fată, doctore, fă tot ce poți.

— Milă! Slab cuvînt, dragă. Cred̪i că odată ni-i dat, noue doctorilor să ni se rupă inima de jale? Voi sta toată noaptea lîngă el; trimete, te rog, [...] ciumă, sînt lipitori, să-mi aducă îndată.

— Șǐ ce vesel era, doctore! Lipsa banilor i-a aretat nelegiuirea femeei. Ticăloasă jivină! I-a dat lovitură de moarte. Ce fericit era c’a scăpat de datorii! M’a chemat la dejun, d̪icând: „Hai! Destul m’aǐ ved̪ut trist, să me ved̪i șǐ vesel!”

— „Scoți o sticlă de șampanie? îi (d̪ise.

— „Scot.”

— „Dacă n’o vrea cucoana, m’am păcălit?

— „Aș, nevasta e veselă șǐ felicită; am pus cruce nevoilor. Dar de acum o să fiu șǐ econom. Numaǐ în nevoǐ cunosci câtă răsipă aǐ făcut în trecut.

— Dar privesce faptele femeei. Câtă corupție de caracter! Femeea pătimașă e de o mie de orǐ maǐ fără de inemă de cât bărbatul pătimaș. Arată-mi un cas analog, unde bărbatul să se fi purtat cu atâta crud̪ime? (d̪ise doctorul.

— Nu i-a fost milă de dînsul, n’a mustrat’o consciința că-șǐ fură bărbatul; dar cum s’a îndurat să lase copila? d̪ise sub-prefectul.

— Am ved̪ut’o de mult că nu calcă a popă, d̪ise doctorul.

— Eǔ te las, doctore, fă tot ce poți. Am o constatare de pruncucidere în comuna vecină.

— Sigur vre-o nenorocită de fată! Poftim legea! Pe aceea o s’o închideți: iar acesteia, care a ucis cogeamite om, nu-i faceți nimic. Sigur, pe bărbat aǐ voie să-l furi șǐ să-l ucicji prin o lovitură morală !

— Să fie în voia mea, le-așǐ pune pe amândouă la pușcărie. Ce cred̪i? L’a tăiat pe copil bucăți șǐ l-a dat la porci. Ce-va ne maǐ aud̪it! Mi s’a urît cu atâtea crime șǐ hoțiǐ! În adevăr te’nspăimînți șǐ te întrebi: în ce lume trăim șǐ cât maǐ are omenirea de făcut păn’ s’ajungă la morala ideală a luǐ Hristos?

— Lasă, mon cher, tot maǐ bine sa nu fiǐ doctor. Puțin suferi, șǐ ca om de sciință șǐ ca simțire, în cașuri nenorocite, cum e bună-oară acesta? Dar apropos; fă-ți datoria de autoritate, închide șǐ pecetluesce casa. Uită-te domnul primar e șǐ el aici.

— S’o pecetluim goală?

— Cum se găsesce...

Doctorul întrebuință tot ce sciința luǐ îl povățuia.

Șǐ, dacă starea bolnavului era jalnică, îngrizitor de triste erau șǐ împrejurările.

Doctorul e deprins cu asemenea priveliști; la nuntă puțini îl poftesc. De la ast-fel de petrecanii e nelipsit. Cu toate astea rar ved̪use un ceas atât de trist.

Afara de copilița, care ținea într’un plâns, nicǐ o rudă, nici o ființă, care să-i dea îngrijiri duioase. Servitorii șǐ doctorul îl căutau. Mustea părea, căd̪ut din stele. Nimeni să-i așed̪a o perină sub cap, să-i mute căpătâiul, orǐ cu ochiǐ ațintiți să aștepte nerăbdător sfârșitul acestui atac! Nimeni!

Toate ș’ar fi răsipit, dacă sub-prefectul n’ar fi avut ideea să ia cheile, lăsând numaǐ lucrurile trebuitoare.

Acum casa luǐ Mustea îți făcea impresie șǐ maǐ jalnică; totul părea pustiu șǐ fără viață. Fără voie te întrebai: la ce-a muncit acest om, el șǐ părințiǐ luǐ, ca de o dată să ajungă în așa hal de înstrăinare?

Șǐ doar întru nimic nu era vinovat, bietul om. Se însurase, din vreme, ca să aibă o familie, în sînul căreia să găsească o mângâere la grele nevoǐ șǐ superări, sprijin șǐ căutare la d̪ile de boală șǐ bătrânețe.

La masă, doctorul luă copila maǐ mult cu sila. Se întreba singur: cum de se poate un copil atât de simțitor di’ntr’așa mamă?

Târd̪iǔ, seara, copila adormi, doborîtă de somn. Tresărea șǐ suspina mereu; durerea eǐ nicǐ în somn nu era amorțită.

A doua d̪i doctorul spuse feciorului ce trebue de făcut, spuind că el vine d̪iua următoare:

— Nu maǐ plânge, drăguță, d̪ise el fetiței, tataea o să scape.

În acest moment bolnavul deschise puțin ochiǐ; unul îl deschise chiar bine de tot, oftând, parcă aud̪ise cuvintele doctorului. Acesta ridică fetița înnaintea patului ca s’o vad̪ă bolnavul șǐ d̪ise:

— Silesce, cucoane Todiriță, de te fă bine, Puica prea plânge.

Fetița se plecă șǐ-l sărută pe obraz.

Bolnavul zâmbi puțin, pe urmă se uită puțin prin casă, par’că să maǐ vadă pe cine-va, dar [...] .

— De bine d-l sub-prefect, să-i spui că boerul a scăpat. Tu să-l păzesci cu gheață la cap.

— Îl păzesc eǔ, doctore, d̪ise copila, care se maǐ înveselise de vorbele doctorului șǐ de când ved̪use că tată-se deschisese ochiǐ.

— Da, drăguță, să-l căutăm bine șǐ până într’o septemână o să-l aǐ pe tat’aea sănătos, șǐ doctorul săruta fetița.

Gheorghe maǐ lipsea din când în cînd din cameră. Puica șǐ Newton stăteau nedeslipiți.

Pe la amiază Casandra aduse copilei să mănânce supă; trebue să o roage cu mâncare ca pe-un bolnav.

— Nu voiu să mănânc, tataea de treǐ d̪ile n’a mâncat nimic. Să-i dăm șǐ luǐ puțină supă. Copila se ridică pe scaun șǐ-i de te câte-va linguri, pe carǐ bolnavul le înghiți cu neplăcere.

— De-acum să mănânci; boerul te aude șǐ-l superi, dacă stai flămândă.

— Atunci o să mănânc, d̪ise copila.