Th.D. Speranţia
Fete de azi
Ediţiunea II
Bucureşti
Editura Librăriei H. Steinberg and fiu. Str. Lipscani, 94
PARTEA I.
Anonimă.
Dimineață de iarnă. Ceață. Duminică. S-aud clopote în depărtare. Pe stradă lumea trece mai fără grabă, mai a plimbare, nu repede și zorită ca-n zi de lucru.
In casa din colțul stradei, la Inginerul, la fereastra din parter se văd două capete, două fete.
Cea mai mare brună, ca de vr-o șasesprezece ani, e Valeria fiica Inginerului; cea mai mică, de vreo treisprezece ani, blondă, Aretia, sau Reti, cum i se zice desmerdat, e verișoara ei, fata unui învățător, frate al nevestei Inginerului.
Amândouă se uită cu băgare de seamă în stradă, parcă ar căută ori ar pândi ceva.
Amândouă fetele învață Ia școală, și în timpul săptămânii stau în internat la M-me Weber, iar Duminica vin acasă, singure în odaea lor.
Săptămâna asta Valeria a căpătat notă rea la conduită și se teme de Mama, că grozav o, ceartă și se supără când aude că nu merge bine cu școala.
— Ascultă, Valerie, zice Reti; dacă.nu te scap eu, să nu-mi zici pe nume; să-mi zici cucu, na.
— Ei, ce-o să faci?
— Fur scrisoarea.
— Ce scrisoare?...
— Scrisoarea, adică plicul cu buletinul de note dela școală. Ce te uiți așa la mine, parcă te-ai prostit! Plicul cu buletinul n-o să-l aducă poștașul?
— Da.
— Ei, apoi! Prostule. A! Uite-l! Uite poștașul.
Zicând aceste vorbe, Reti ese repede pe ușă și numai decât se întoarce cu un vraf de hârtii, gazete, reviste.
— Uite asta trebue să fie, zicea ea, scoțând de printre, hârtii un plic mare.
— Ian să văd.
— Ce să vezi? stăi să văd eu în zare. Uite asta trebuie să fie că se vede scris puțin cum e la buletinul de note. Adresa: D-lui Octavian Credineanu, Inginer.
— Dar dacă o fi altceva, vreo scrisoare de afaceri pentru tata.
— Ei, dacă o fi, vom vedea. Doar n-o rup. Eu o deschid frumos, ian să vezi. Stăi. Dă-mi un ac de păr dela tine, un ac de păr mare... ori las că am găsit. N-ai grijă că știu eu ce fac. Uite că nici nu e lipită bine. Uite așa-a-a-a... Vezi cum merge? Na! Gata. Ia să vedem. Aaaa!
— Ce e?
— O scrisoare!
Domnule Credineanu,
„Cucoana d-tale te înșeală. Cercetează și vezi. Nu te-miră că ce știe satul nu știe bărbatul.
Un amic.
— Vai!... zic deodată amândouă fetele și rămân uitându-se una la alta.
Auziseră ele multe lucruri vorbîndu-se Ia școală, căci școala lor eră cel mai bun biurou de informațiuni. In fiecare dimineață elevele externe aduceau noutățile zilei, dela faptele cele mai obicinuite până la cele mai mici amănunte ale cronicii scandaloase și fiecare lucru explicat și înflorit și mărit de zeci și de sute de ori.
Cu toate acestea nu se așteptau ca chiar acasă la ele să se petreacă lucruri de acestea. De aceea după un moment de tăcere exclamă:
— Tanti!
— Mama!
Și fiecare caută să-și adune în minte tot ce ar puteă să dea loc la bănuieli de felul acesta. Cine vine pe acolo, pe unde umblă tanti sau mama. Ce se vorbește în casă. Si, ca întotdeauna, când nu știi, când nu bănuești nu vezi nimica; iar când vine bănuiala atuncea încep a ți se arătă și dovezi care pot s-o întărească. Fiecare își oprește gândul la unele lucruri, la unele fapte, la unele persoane, dar nici una nu îndrăznește să-și descopere gândul.
In sfârșit Reti rupe tăcerea:
— Dar ce bine că n-a căzut scrisoarea asta în mâna unchiului!
— Vai, ce-ar fi fost, zice Valeria.
— Dar acuma ce să facem cu dânsa?
— S-o rupem.
— S-o rupem,... dar,....
— Dar ce?...
— Dacă mai vine vr-una și cade în mâna unchiului?
— Apoi dar ce să faci?.
— Eu zic s-o dăm Tanti Lucicăi ca să știe să ia măsuri cum o crede ea.
— Dar cum să î-o dai după ce ai deschis-o?
— A! Nu face nimic. Ți-o lipesc eu la loc de nici n-o cunoști. O lipesc și i-o dau Tanti.
— Ei, dar dacă mama n-o citește și o dă tatii?
— Atuncea nu i-o dau până ce nu va pleca unchiul de-acasă.
— Dar dacă mama tot n-o citește și o lasă tatii?
— Ei, atuncea zic c-a venit cineva și cere răspuns.
— Ei, răspuns!! Ce răspuns dacă a venit prin poștă.
— A! Atuncea i-o dau în mână și-i zic s-o deschidă că trebuie să fie buletinul cu notele, dela școală,
— St! S-aude ușa de jos. E mama.
De demult.
I.
Octavian Credineanu se însurase cu Lucia din dragoste.
După ce ieșise din școală și fuse numit inginer, doi ani i-a petrecut fără să-și dea seama când s-au strecurat. Atunci și-a scos din capete, cum zicea el, căci prea stătuse închis și sechestrat cât fusese în școală. Teatru, concerte, serate, baluri și orice fel jde petreceri nu se puteau fără el. In acești doi ani aproape nu dormise nopțile, dormim mai mult ziua.
Peste doi ani de zile, însă, cum zicea tot el, a fost trimis la post și rugăciuni, a fost trimis cu niște lucrări nu știu unde, la țară și acolo a trebuit să stea-vr-o cinci luni și mai bine.
Câtă deosebire era acuma între viață care o duceâ la țară și între viața care o dusese în oraș!...
Aici toată muzica era lătratul câinilor, mugetul vitelor, behăitul oilor, dcătul și gâgăitul rațelor și al gâștelor și altele de acestea.
Saloane îi erau câmpiile cu întinderea lor, pe unde plănuia și făcea drumuri și poduri.
Aici a dormit toate nopțile care nu Ie dormise în oraș. Se culcă odată cu găinile.
Pe când se află el acolo la țară, adică după vr-o patru luni de ședere trebui să se ducă la o mătușă a lui, care ședeâ tot la țară, dar în altă parte, în alt județ chiar, și anume la Credina, de unde erau părinții lui și de unde îi era și numele de Credineanu.
A trebuit să se ducă acolo, căci îl chemase mătușa. care îl crescuse, care eră bătrână și ziceă că se simte rău, cu sănătatea.
Acolo la matușă-sa, la Credina, întâlni el o fată, care, după lunile de pustnicie și de sălbăticie petrecute până acuma la țară, îi păru că e cea mai frumoasă, mai plăcută și neîntrecută de toate câte le văzuse el la toate seratele și la balurile din oraș.
Când a văzut-o era tocmai a doua zi după ce ajunsese la mătușă sa.
Seara ajunsese târziu și după ce cajunsese mai stătuse și de vorbă, așa că dimineața se sculă pe când alții mâncaseră și flămânziseră din nou.
Când s-a’sculat el, mătușă-sa îl așteptă cu ceaiul.
— Hai la ceaiu, leneșule, îi strigai mătușă-sa când îl aude mișcând prin odae.
Când deschide el ușa să treacă odaia de alăturea, care era odaia de mâncare, în loc să vadă pe mătușă-sa bătrână, și cu părul alb, vede o tânără brună cu niște ochi mari și scânteietori, a căror raze îl pătrund până în inimă. Era Lucia, sora învățătorului din localitate. Eră orfană, învățase câteva clase la azil și acuma stăteă la frate-său, dar drept zicând mai mult stătea la mătușa lui Octavian.
Rotundă și rumenă la față, nasul drept, buzele pline, bărbia cu gropițe, gropițe în obraji și un păr negru, bogat și lung până din jos de genunchi.
Aceste daruri ale firei împreună cu îmbrăcămintea simplă, fustă și bluză albă, îi dădeau un aer de inocență, de frăgezime, de ceva îngeresc. Mătușa lui Octavian o sorbiă cu ochii, iar Octavian, cum era dorit de lume, nu-și mai putea luă ochii dela ea. A lungit și el ceaiul până la masă și nici n-a mai eșit din sufragerie.
Fata nu prea vorbia, și chiar de felul ei nu prea părea vorbăriță, în schimb însă Octavian vorbia el vrute și nevrute, cum nu vorbise niciodată, căci nu era nici el prea vorbăreț de felul lui. La masă nici n-a știut când a mâncat, n-a știut când a trecut timpul și când a căutat la ceas și a văzut că sunt ceasurile două, și trebue să plece, nu i-a plăcut de loc. Mătușă-sa îl opria să mai stea vreo zi, și fata îi dădea a înțelege să mai stea, dar el trebuia să plece și a plecat.
— Ce zici, Octavian, cum îți place fetița asta? întrebă într-un moment mătușa.
— E nostimă.
— Insoară-te și-o ia.
— Ei, aș? Până aci, răspunse ei. Am văzut eu multe de astea și încă și-mai-și.
— Ei?...
— Eu nu mă însor, am hotărît să nu mă însor niciodată.
— Pentru ce?
— Pentrucă am văzut eu cum sunt femeile, cum e lumea, și de ce să fac un lucru care din nainte nu-mi place.
— Si ai de gând să trăești asa?
— D-apoi, de ce nu? Mai ales că nici cu sănătatea nu o prea duc așa de grozav.
— E! Sănătatea! Sănătatea... tocmai, însoară-te, gos-podărește-te, liniștește-te și o să vezi că o să fii bine și sănătos și mulțumit. Leafă bună ai, poți să trăești bine numai cu dânsa, dar eu ți-am spus că-ți las ție tot ce am și cât voiu trăi, și voiu avea îți voiu dâ în totdeauna.
— Știu, mătușă, că ești bună, sărut mâna și nu știu cum să-ți mulțumesc; dar de însurat, de... nu sunt hotărît, adică voiu să zic că sunt hotărît din potrivă să nu mă însor.
— îmi pare rău, dragă.
— îmi pare și mie rău să-ți fac neplăcere....
— Iar eu cred că neplăcerea asta n-o să mi-o faci multă vreme. Câte zice omul că nu face și când colb... le face încă mai cevă. Eu nu ziceam că n-am să mă mărit și când colo m-am măritat încă de două ori!... Las, vom mai vedea.
— Vom vedea.
Iar la ceasurile două, la plecare, cea din urmă vorbă,, care i-o spuse mătușa ștergându-și lacrimile, a fost:
— Să fii cuminte, să-ți schimbi gândul, să faci cum voiu eu.
II
Să-ți schimbi gândul!... se gândia Octavian cum mergea în trăsură. Să-ți schimbi gândul, zice mătușa. Ce au oamenii bătrâni că vor să faci numai decât cum au făcut ei!...
El nu vrea să-și schimbe gândul, nu vrea să se însoare, cu toate acestea nu-i ese din minte chipul fetei pe care o văzuse acolo.
O are în minte pe Lucia; o vede așa cum a văzut-o când a deschis el ușa, dimineața când îl chemă mătușa la ceaiu. O vede cu ochii ei mari îndreptați la dânsul, numai în bluză albă și cu parul dat pe spate. O vede cu atât mai mult cu cât mai mult șeade în singurătatea dela țară. O vede până când în sfârșit vine la vorba bătrânei, se hotărește să se ’nsoare.
— Poate fac prostie, gândește el, dar m-am îndrăgit de fată și nu mai pot trăi fără ea; fac însă o faptă bună căci iau o fată săracă și o fac fericită. Dacă voiu avea zile și voiu trăi, cu atâta mai bine, dacă voiu muri îi va rămâne cu ce să trăească pentrucă alte rude afară de mătușa n-am. O să-i rămână deci moșioara dela mătușa si poate și ceva pensie pe urma mea.
Și ce bucurie o să aibă fata când i-oiu spune că voiu s-o iau. își zise el. O să se simtă cea mai fericită! Ce vrei! Săracă, fără nici o zestre, sora unui biet învățător!!... Ce poate sau chiar ce putea să ajungă! Pentru orice fată nu e puțin lucru să o ia un inginer și fiică un inginer care pe lângă leafă mai are și ceva avere; dar mai ales pentru o fată cum e ea! O să-mi fie recunoscătoare toată viața. Și această recunoștința o să se simță în toate faptele, în toate mișcările ei. Și pentru aceasta eu o s-o iubesc mai mult; iar iubirea mea o s-o facă și pe dânsa să fie și mai bună.
Așa se gândia Octavian și gândul părându-i-se bun hotărî să i-l spună și ei.
Când și-a pus în gând să se însoare, se gândiâ el ce să facă: să se ducă acolo la Credina să vorbească cu mătușă-sa și cu fata, ori să-i scrie mătușei să-i spună ce gândește el și s-o roagă să-i spună și ea ce crede și ce zice fata?
Mai pe urmă însă a făcut altfel: a scris mătușii o scrisoare obicinuită, întrebând-o de sănătate și de fel de fel de alte lucruri și tocmai la urmă îi spune că el încă tot nu și-a schimbat gândul și nu se poate hotărî la însurat și apoi adaugă: Și d-ta mătușă stărui numai decât să mă însor și încă să iau pe.... știi cine, fără să știi măcar dacă dânsa ar vrea.
La această scrisoare mătușa i-a răspuns numai decât:
„Dragă Octavian, eu la ce te îndemn te îndemn la „lucru bun și când ți-am zis de fată, știam ce vorbesc. „Când am întrebat-o acuma dacă i-ar plăcea să se ducă,, „după tine a făcut o bucurie, de n-am cum să-ți spun.
Pe urmă acestor vorbe și Octavian când i-a spus fetei că vrea s-o iea, a adaos: „Și să știi că te iau numai „din dragoste, te iau numai pentru tine și pentru persoana ta. Iți închipui că de când am eșit’ din școală și „până acuma mi s-a vorbit de fete cu zestre și chiar „cu zestre mare, și învățate, și cari știau franțuzește și „englezește și piano, și ae familie și cu protecție și câte „și mai câte și nu m-am uitat nici la una, și pe tine „te iau acuma așa cum te găsești.
. La aceste vorbe fetei i-a alunecat un șir de lacrămi. Și a lăcrămat și el și a sărutat-o cu duiosie pe obrajii ei rumeni.
„Aceste sunt lacrămi de recunoștință, își zicea el în gând; iar ea îi răspunse:
— De ce n-ai luat mai bine pe una de acelea?
— N-am luaț, drăguță, pentrucă nu mi-a plăcut și voiu să te iau pe tine pentrucă tu îmi placi asă cum ești și cum te găsești.
— Dar dacă ți-o părea rău pe urmă? adaugă ea și glesul i se înneacă în plâns.
El se apropie de dânsa, o alătură de piept, o sărută, o roagă să nu plângă și plânge si el de bucurie că o face fericită.
Totuș lacrimile ei nu sunt de fericire. Ea nu plânge de bucurie că el a ales-o pe dânsa, ea plânge de necaz că e săracă și e nevoită să-l asculte spunându-i de altele bogate și învățate și mai pe sus ca dânsa. Ea nu vrea să primească pomană, ea se întioară de gândul că trebue să fie recunoscătoare, ea nu se simte în stare să ducă o viață înnorată de gândul că datorește cuiva recunoștință. Ea se știe că e frumoasă și mai știe că pentru o fată această e destulă avere. Când a fost în școală a auzit ea de fel de fel de măritișuri. Și când i-a zis lui Octavian: De ce n-ai luat mai bine pe una de acelea ea a vrut să zică: „Du-te și-ți ia una din acelea, adică a voit să-l refuze. Și dacă nu l-a refuzat e că a luat-o el cu vorba și până ce-a vorbit el, ea s-a gândit la starea ei făcându-și socoteală: Ce-o să zică frate-său și mai ales ce o să zică cucoana Zoe, mătușa lui Octavian. Iar plânsul a înnecat-o pentrucă își zicea: Ce păcătoasă sunt! Nu îndrăznesc să refuz, și primesc mă duc după un om care vrea să mă ia ca să-și facă pomană și care toată viața să-mi scoată ochii că am fost săracă și n-am fost ca altele!...
Și poate ar fi refuzat ori cel puțin ar fi zis ceva mai tare, dar a intrat în casă cucoana Zoe, care numai decât a început să-i spună vorbe dulci și să-i laude pe Octavian, că-i bun, că-i așa de bun că nici mama n-a îngrijit-o așa bine și așa cu drag, cum o s-o îngrijească el și câte și mai cate.
In sfârșit lucrurile s-au împăcat, nunta s-a făcut dar, până cu o zi înaintea nunții, Lucia tot se gândia să nu se mărite. Greu îi veneă să strice acum: nu-i venia nici să supere pe cucoana Zoe, nici nu vrea să mai rămână belea pe capul frate-său, cu toate acestea tot a tărăgănat, tot s-a gândit până și-a făcut socoteală că dacă s-ar găsi ca s-o ia unul mai fără pretenții, acela ar putea să fie numai vr-unul ca frate-său, Vr-un învățător, vr-un funcționăraș, adică unul mai jos decât Octavian și atunci și-a zis că e mai bine să ia unul mai de sus, chiar de ar aveă el și pretenții.
Și din momentul ce s-a hotărît, nu numai că n a mai plâns ci a fost chiar veselă și veselă a rămas, mai ales că toată lumea o fericea că s-a măritat bine, și ei îi plăceă ca lumea mai bine s-o invidieze decât s-o plângă.
E adevărat că nu putea uită de vorbele ce i le-a spus Octavian, că el o ia și o preferă altora deși e săracă, totuș știeâ că lumea nu știe ce-au vorbit ei, și dacă nu știea lumea, de cine erâ să-i pese? Fă-te frate și cu dracu numai nu te da-n vileag să te știe lumea: asta e încheerea la care a ajuns la urma urmei.
Așa s-a făcut nunta parcă în ciuda și fără știrea lumii.
III.
Trecuseră vreo șase ani dela nuntă și în acești șase ani multe se petrecuseră.
Octavian și Lucia aveau acum doi copilași, o fetiță de vr-o cinci ani și un băiat de aproape doi ani.
Cucoana Zoe murise și ea cam de vr-o doi ani, adică vr-o șase săptămâni după nașterea băiatului. Că la botezul băiatului s-a făcut o petrecere mare, pe la începutul primăverii, prin Martie, și la petrecerea aceea a răcit biata cucoana Zoe, a căpătat un junghiu și din el i s-a tras și moartea.
Octavian și Lucia căpătaseră cunoștinți multe, căpătaseră prieteni, intraseră în lume.
Dar din toate câte se petrecuseră, rămăsese un lucru care nu le venia de loc la socoteală: rămăseseră fără bani și cu datorii.
Cât trăise biata mătușă, ea le plătia chiria, le dădea câte o sută de lei pe fiecare lună; le tremetea dela țară tot ce le trebuiâ pentru casă: lemne, legume, cartofi, zarzavaturi, varză; unt, brânză și pasări, și porci tăeți, șunci făcute și câte și mai câte; iar pe deasupra te tri-meteâ și la zile mari, de ziua dânsei și de ziua lor și de ziua copiilor, ba o sută, ba cincizeci, ba și două sute de lei să-și cumpere ei ce vor pofti, ca din partea dânsei.
Astfel având casa plătită de mătușa și având și toate celelalte tot dela dânsa, leafa lor de peste cinci sute de lei Ie eră drept zicând ca bani de haine și de buzunar. De aceea se ducea și ei la toate teatrele, la toate balurile, țineau guvernantă franceză, ca să poată Lucia să se obicinuească bine a vorbi franțuzește și se primblau și regulat la șosea.
Când a murit mătușa și le-a rămas lor moșioara, atunci au voit să facă și ceva mai mult, au voit să se ducă și în străinătate să vază Viena, să vază Berlinul, să vază Parisul. Niște oameni cu pozițiunea lor nu mai mergea să nu fi văzut măcar Parisul, să nu fi vizitat principalele orașe ale Europei!
Îndată după moartea mătușii, chiar în lunile de doliu, ca să-și mai găsească ceva distracție și să-și uite durerea ce le pricinuise moartea răposatei, hotărîră să se ducă la Paris.
Ca să-și facă bani de drum, mai întâi au dat moșia în arendă, apoi fiindcă banii dela arendă se trecuseră mai toți pe pregătirile de drum, de aceea ca să nu suferă lipsă în călătorie au ipotecat moșia la credit.
Și au fost la Viena și la Paris și au petrecut foarte frumos, dar au cheltuit și toți banii. Iar când au venit înapoi acasă au început să dea din colț în colț după bani, pentrucă deodată trebuia bani pentru cheltuiala zilnică, și trebuiau bani tnulți pentrucă acuma nu mai eră mătușa la moșie să trimită toate câte le trimiteâ, acuma trebuiau să cumpere cu băniși lemne și legume, cartofi, zarzavaturi, varză, unt și brânză, și fasole și cel mai mic lucru; și suta de lei nu mai veniâ pe fiecare lună, nici la fiecare zi mare sutișoara de lei ca să-și cumpere ei ce vor voi. Iar când a venit vremea la plata chiriei de sf. Dumitru, Octavian a trebuit să alerge la împrumut.
Mai pe iarnă au început să facă economii. Mai întâi franțuzoaică n-au mai luat sub cuvânt că sunt prea mofturoase și nu se mai găsesc așa cum ti-ar conveni. Au început să mai pună câte un lacăt la pimniță, la magazia de lemne. Au început a nu se mai duce așa des la teatru și la șosea, cu toate acestea bani pe la dânșii prin casă nu se prea încurcau. Leafa când o luau, sburau hârtiile parcă le-ar fi luat vântul. Aceasta i-a făcut, să hotărască să mai taie și din chirie, adică să caute o casă cu o chirie mai mică. Le-a venit cam greu, dar au spus că Octavian e bolnav, e nervos și doctorii i-au zis să nu mai steâ la centru în sgomot ci să șadă mai la oparte, la liniște.
In sfârșit când vrei să aperi un lucru îl aperi cum vrei, iar cine te aude te crede și el, dacă vrea ori dacă poate. Așâ ei spuneau ce vreau, iar lumea credea ce vedeă. Și e curios lucru că lumea vede mai nainte decât tine. Lumea demult le făcuse socoteala, spuneâ câ o duc greu, că n-au cu ce-și plăti nici datoriile mărunte.
IV.
Era intr-o Duminică dela începutul lui Maiu. Mai erau încă vreo zece-douăsprezece zile până la luarea lefii. Din leafa de pe Aprilie nu mai aveau nimic, de aceea stăteau acasă. Către oameni însă ziceau că vor să stea mai bine în grădină acasă decât să iasă pe stradă, ori la Șosea, unde e prea mult praf. Pe la vr-o patru jumătate, însă, după, prânz, merg amândoi până ia un vecin cu care făcuseră cunoștință acum de când luaseră casă cu chirie prin partea locului.
Vecinul sau mai bine vecinii, adică vecinul și vecina, erau oameni foarte buni, foarte primitori. El, comisar când îi era partidul la putere, iar altfel trăia din venitul mai multor case pe care le da cu chirie, și dintr-un fel de advocătură cu samsarlâc; iar ea gospodină, toată ziua fuma Ia tutun și jucâ la cărți.
De când făcuseră cunoștință cu acești vecini, de pe la sfârșitul lui Martie, începuse și Octavian și Lucia să joace cărți; și acuma se obișnuiseră așa de bine, că dacă nu jucau într-o zi parcă le lipsea ceva.
De altfel, după cum făcuseră ei socoteală, jocul de cărți era tocmai distracția care costa mai puțin. Și la urma urmei nu-i poți cere unui om să nu se amuzeze cu nimic. Cu atât mai mult că la cărți nu perdeau în totdeauna. De multe ori chiar câștigau binișor.
Pe la început, în adevăr, lui Octavian îi venea oarecum greu să pună banii câștigați în buzunar, acuma însă îi numără și-i socotea cu tot dinadinsul și apoi îi punea în pungă.
De ce să-mi fie rușine să iau bani dela joc? Cum a pus celalt bani la joc așa am pus și eu; dacă ar fi câștigat el, avea tot dreptul să-i ia, dacă am câștigat eu, îi iau eu, cu acelaș drept.
In Duminica asta au făcut chiar un joc mare de cărți, la comisarul — așa-i ziceau ei vecinului. Au fost mulțime de persoane și au jucat sume mari.
— Dar cine e asta Cucoana Lica? zice Octavian către Lucia, întorcându-se acasă dela comisarul.
— Nu știu, Madame Ciuruc, cucoana comisarului mi-a prezentat-o: Madame Potriveanu, Lica Potriveanu.
— Pare o femee foarte de samă.
— Da. Și grozav i-am plăcut eu. Zicea că samăn c-o nepoată a ei. M-a poftit, m-a rugat chiar cu multă stăruință să-i fac plăcere să mă duc pe la dânsa. M-a poftit pe Joi. I-am spus că Joi poate tu să nu fii liber și a zis că pot să mă duc și singură. Șade în strada Cavalerilor No. 69, mi-a dat și adresa.
— Am văzut că-ți vorbea cu mult drag.
— Da, se așezase lângă mine și mă învăța cum să joc. Știi cât am câștigat?
— Câștigat?
— D-a’poi.
— Știu eu! vreo zece lei.
— Ce zece, patruzeci!
— Bravo ție! Ești de cinste! Acuma o să ai de unde să dai cevă lăptăresei și olteanului...
— Așa, da; ești galantom de tot! să dau olteanului și lăptăresei din banii mei!
— Apoi ți-i întorc eu.
— Știu! întorci, dar până ce ’ntorci!.
V.
Joi pe la șase jumătate seara, când se ’ntoarce Octavian dela slujbă, nici nu mai intră prin casă, ci pune numai pălăria și bastonul pe o masă în grădină și s-apucă de stropit florile.
Pe când stropea el, numai deodată se oprește o trăsură și-ntr-o clipă portița se deschide și intră Lucia.
— Bon jour, Octav. Ești acasă?
— Bon jour, Lucico. Tu erai cu muscalul?
— Da. Dar ce e?
— Nimic, mă miram cine e cu trăsura.
— Am fost la Cucoana Lica.
— Da?
— Da. Și am câștigat cincizeci de lei!
— Bravo. Ce, iar ați jucat?
— Da-a-a-a! Și erau mulțime de persoane.
— Cine?
— Apoi cine. Madame Frunză, Madame Turtă, Madame Pădureanu cu Domnul Pădureanu, Domnul Fofâlteț cu Doamna, Madame Dângăneanu cu Domnul, D-șoara Titi, unul Domnul Harabulea, Madame Pădureț...
— Au fost mulți.
— Da, mai mult de zece. Dar să vezi cum stă Cucoana Licaî
— Bine?
— O-ho-ho! Niște case și un lux și... să vezi, halal!...
— Curios! Potriveanu?! Lica Potriveanu? Curios că n-am auzit până acuma de numele acesta.
— De, n-am auzit nici eu, dar e o femee foarte bună și foarte de samă, și n-ai idee cum ține la mine. Iar mi-a spus că samăn cu o nepoată a ei. Tot ea m-a făcut să câștig și acuma. S-a așezat lângă mine și mereu m-a învățat cum să joc și ce să fac.
— Cine a perdut?
— Zău, nu știu. Dintre cucoane tot auzeam că se plângeau, Madame Turtă, Madame Pădureanu...
— Dar cine a mai câștigat?
— De câștigat, de, nu știu... A,! Dar nu pot uita pe Cucoana Lica, ce bucurie a făcut când m-a văzut, și cum m-a primit și când am plecat m-a petrecut...
— Ai plecat odată cu celelalte?
— Ba, cele mai multe au rămas. Odată cu mine au plecat numai Madame Fofâlteț și Madame Dângăneanu cu bărbații. Și Ia plecare Cucoana Lica iar mi-a mai spus că mă iubește și că samăn cu o nepoată a ei.
— Nu cumva are de gând să te facă moștenitoare...
— Hei! N-ar fi rău. Adică după cum se arată n-ar fi nici o minune, numai nu știu cum s-o fi arătând cu alte persoane. Dar știi ce mi-a zis? Te rog, drăguță, să nu mă socoți ca pe orice străină. Să mă socoți ca pe ruda d-tale cea mai de aproape, ca mama d-tale.
— Și tu ce i-ai zis?
— Eu ce să-i zic? l-am mulțumit și i-am spus și eu...
— Trebue să fie vreo nebună!...
— De nu știu ce să cred....S-o consider de rudă și să nu mă feresc de ea si ori și când și ori pentru ce o fi, să mă adresez la dansa...’
— Cine știe!
— A! Tocmai. M-a întrebat de tine, de ce n-ai venit, și i-a părut rău că n-ai venit și tu; și ți-a trimis complemente și te-a poftit să vii numai decât...
— Bine, o să mă duc, dar astăzi n-am putut, pentrucă...
— In sfârșit te-a poftit cu multă stăruință.
— Vrea să zică s-a amorezat, baba de noi?...
— Da, și să te duci numai decât, și să venim ori când...
— Cu plăcere, frate; auzi, mă rog, de dragoste cine fuge!
— Ba, fără glumă trebue să mergi și tu. Ce înțeles are să mă duc fără tine? Mi-a părut rău și eri că m-am dus singură. Odată de două ori trebue să mergi și tu, și pe urmă...
— Dar merg, dragă, cine zice că nu!...
— Da, să mergi.
Cu aceste cuvinte Lucia închee vorba și pleacă in casă scoțându-și mănușile și în acelaș timp gândindu-se că au mai rămas vreo câteva lucruri de care nu i-a spus lui Octavian. Nu i-a spus că cel care a perdut mai mult la cărți era d-l Harabulea, un domn cărunt, cu mustața răsucită și foarte bine pus. Nici nu i-a spus că acest domn se arătă curtenitor, și mereu îi adresă complemente. De altfel știa dânsa că mai toți domnii sunt așa, și mai ales ea era obicinuită cu complementele domnilor. Și nici de cucoana Lica nu i-a spus că de câte ori vedea pe d-l Harabulea că perde, mereu tot zicea: „Lasă-l să dee că are de unde!“ I s-a părut și ei ciudată vorba cucoanei Licăi și se miră cine să fie acest domn sau ce are cucoana Lica cu dânsul! II ține ea de sgârcit, ori are vreun necaz pe el ori, zicea așa ca să se arate că ține mai mult la dânsa decât la dânsul!... Dar nu le-a mai spus toate acestea înadins, lui Octav. La ce să-i bagă în cap cine știe ce gărgăuni?...
VI.
A fost și Octavian la cucoana Lica și a rămas încântat de toată vizita și de primire și de ce-a fost și de ce-a văzut. N-a rămas muițumit însă de un lucru, n-a rămas mulțumit de jocul de cărți, căci a pierdut vreo douzeci de lei. In schimb însă a câștigat Lucia vreo treizeci.
Când au ajuns acolo i-au poftit numai decât în salon unde pe minută a venit cucoana Lica. A stat cu ei, a vorbit, apoi le-a spus că are și alți musafiri care se a-muzaze la cări și dacă au plăcerea să-i vază, atunci să poftească unde sunt d-lor.
Musafirii erau cam cei de care am vorbit: M-me Turtă, M-me Frunză, D-na și D-l Pădureanu și ceilalți, afară de yreo doi-trei care lipseau, între care și d-l Harabulea și vreo câțiva noi, pe care nici Lucia nu-i văzuse până acum.
De aci înainte Lucia se duceă foarte deseori la cucoana Lica.
Octavian se ducea și el la început, dar în urmă nu se mai ducea.
O petrecea numai pe Lucia până aproape, dar nu intră.
— La ce să mă mai duc? zicea el. Acolo sunt mai mult cucoane, mai mult femei, ce haz are eu singur bărbat între ele! Nici n-ai cu cine schimba o vorbă.
Nu știu, în adevăr, cum se făcuse că de câte ori venise Octavian la cucoana Lica, erau numai femei, rar când se nimerise câte un bărbat. Și apoi de câte ori venise și jucase cărți pierduse regulat.
Lucia însă câștigă mereu până la o vreme, când deodată încetă. In vreo patru-cinci rânduri a fost deatuncea la cucoana Lica și a jucat și în fiecare rând a pierdut.
Și se ’nțelege că nu e lucru plăcut ca să perzi, dar ei îi era cu atât mai neplăcut cu cât se obicinuise a câștiga. Era așa de obicinuită acuma că ajunsese să pună ia socoteală și să hotărască ce-o să cumpere mâine cu banii care îi va câștigă astăzi.
Și lui Octavian îi era necaz că Lucia nu mai câștigă.. Se necăjia pe deoparte de necazul ei că o vedea nemulțumită, iar pe de altă parte îi părea rău că n-aveâ și ea ceva bani, căci când avea ea, nu-i mai cerea lui.
Și ce urît era în casă la dânșii când erau supărați! Zic supărați, pentrucă oricând eră unul supărat trebuia să fie și celalt. Dacă se supără dânsul întâiu, atunci ea se supără pe dânsul că de ce s-a supărat. Și când erau supărați de cevă nici nu vorbiau. Iți părea că s-ar fi certat. El de obiceiu luă o carte și se așeză la biurou sau într-un colț undevâ. Ea se apucă de căutat și de răscolit prin dulapuri, prin sărtare și prin toate părțile. Și nu știu ce căută ori nu căută, dar mereu rupea și trântea și aruncă. In liniștea cea mare, care erâ în casă, numai auziai hârț! poc! trosc! Aci lua o panglică și o rupea în mici bucățele, aci trântea o sticlă de parfum, aci aruncă un mosorel de ață. Iar pe jos, prin casă, toate cele aruncate ședeau parcă le-ar fi adus apa.
Sluga trebuia să știe să vie să măture la vreme, adică tocmai atunci când se isprăvia de aruncat. Dacă nu venia la vreme era vai de dânsa ce-i făcea cucoana. Iar când începeâ cucoana trebuia să înceapă și d-l, căci, dacă nu începeă el să-i ajute împotriva slugii, atunci toi focul și-l îndreptă asupra lui: el era vinovatul.
In vremea supărării el nici nu dădea prin odaia pe unde era dânsa. In caz de mare nevoe numai trecea mai mult în vârful degetelor ca să nu fie simțit și cât se poare de repede.
Tocmai în așa momente se aflau când sluga intră cu o scrisoare.
Lucia ia scrisoarea, o deschide, se uită peste ea și o aruncă jos.
— Du-o la d-l.
Sluga adună de pe jos scrisoarea și plicul și le duce lui Octavian. El citește, iscălește plicul, îl dă slugii și apoi rămâne pe gânauri, în picioare, în fața ferestrei.
Scrisoarea e dela proprietarul caselor. Cere restul chiliei, patru sute de Iei.
Octavian are o singură hârtie de douzeci, ramași din cincizeci de lei pe care preotul dela țară i-a fost trimis pentru plata pensionului unde își avea un băiat.
De luat, Octavian are de luat vreo patru mii de lei: două mii și cinci sute dela fostul lui arendaș, iar vr-o mie și șase sute are de încasat încă de pe producte de acum doi ani.
Proprietarul caselor însă nu vrea să știe de astea, el vrea bani.
Proprietarul bani, în casă trebue bani, ce e de făcut. Ii vine să înceapă a aruncă și a trânti si el cum trântea Lucia în odaea de alăturea.
Sunt ciasurile patru după prânz.
Altă slugă întră la Lucia cu o scrisoare.
Lucia deschide, citește, aruncă jos.
— Du-o la d-l.
Sluga adună de pe jos și duce la Octavian care citește:
...Credineanu... 20 lei... abonament... Ziarul Patriotismul Național.
— Na, dă-i-o îndărăt, zice el slugii.
— Și ce să-i spun?
— Spune-i să se ducă la dracu.
Octavian începe să se plimbe prin casă. Nu știe ce să mai facă de necaz. Ar începe să vorbească cu Lucia dar și ea e supărată și te pomenești că-și întoarce toată supărarea pe el.
Să fie afurisit banul și cel ce l-a stârnit pe lume!...
Și starea aceasta de lipsă de bani și de calicie nu o să dureze multă vreme, pentru că el are un plan foarte bun. El a hotărît să facă o a doua ipotecă pe moșie, pentru ca să-și plătească toate datoriile mărunte. Pentru ipoteca aceasta va plăti procente numai un an și jumătate, adică numai până ce va ajunge ca să încaseze iar arenda. Iar când va începe a încasă arenda, atunci jumătate din arendă va da la ipoteca aceasta a doua, iar cealaltă jumătate îi va rămâneă de cheltuială. Și în trei ani va scăpa și de această ipotecă și va rămâneă cu venitul întreg, adică cu ceea ce-i rămâne din venit după plata creditului.
Ceeace e rău însă, e că cel ce i-a promis să facă ipoteca mereu îl tot trăgănează și n-o mai face.
Ce e de făcut?
Să mai facă vr-un împrumut? Dar unde, să-l facă? Octavian se mai uită spre odaea Luciei. Ar vrea să mai vorbească cu dânsa. Dar când e necăjită n-are chip să vorbească cu ea de afaceri, pentrucă numai decât începe:
— De ce ai făcut? De ce ai dat? De ce ai luat? Nu ti-am spus eu cutare? Nu ți-am spus eu cealaltă?...
In timpul acesta iar vine o slugă cu o scrisoare la Lucia. Lucia deschide, citește nițel și o aruncă jos:
— Du-o la d-l.
Sluga adună de pe jos și duce lui Octavian.
El citește în fugă:‘... Clubul...Lista de subscripție..’-
— Spune-i să se ducă la dracu, zice el aruncând hârtiile pe jos.
— Da iscălitură nu-i dați? întreabă sluga.
— Haide eși afară și tu și du-te după dânsul.
In timpul acesta Lucia începe să râză cu hohot:
— Ha-ha-ha!
Octavian trece în odae Ia dânsa.
— Ce e dragă? Râzi de necaz?
— Ba, râd de bucurie și de fericire zice ea, rupând cu necaz o bucată de dantelă.
Octavian rămâue uitându-se la dânsa, când deodată se aude vorbă la ușă.
— Acasă?
— Da, acasă.
Octavian deschide ușa la sală.
— Mă rog, Doamna Credineanu este acasă?
— Da, Poftiți, zice Octavian, dându-se la o parte și deschizând ușa.
— A! D-șoara Titi, nepoata Cc. Licăi, zice Lucia apropiindu-se de ușă ca să primească pe D-șoara Titi. Poftiți, mă rog.
— Poftiți, D-șoară.
— Mulțumesc’ că nu pot să stau. Am venit să vă poftesc Ia noi, adică am venit chiar să vă iau cu trăsura. Mătușă-mea vă roagă foarte mult, precum și pe D-l Credineanu.
— A! Eu nu pot să mă duc, dar Lucia sa se ducă.
— Să mă duc, Octav?
— Du-te; tu du-te. Îmi pare rău că nu mă pot duce și eu.
— Mă rog, Doamnă Credineanu, eu vă aștept cât poftiți, zice D-șoara.
— Ești foarte drăguță, și Cc. Lica nu mai puțin.
— Apoi du-te și te îmbracă Lucio, că eu voiu ținea de urît D-șoarei, închee Octavian; iar printr-o mișcare destul de îndemânatică, apropiindu-se de Lucia, îi pune in mână o hârtie de douăzeci de Iei.
— Ține.
— Pentru ce?
— Ei!.. Ține poate c-o trebui să joci.
— Apoi de unde-i? Ziceai că...
— Ei! Ziceai...! Ia-o și vezi-ți de treabă.
VII.
— Bine, dar ce te-ai făcut, dragă Doamnă Credineanu?!.. să poate să nu vii de ziua mea? Cu aceste vorbe o primește Cc. Lica.
— Adevărat? E ziua D-voastre, Cc. Lică?
~~ D-apoi!... Adică nu ziua mea, ziua nașterii...
— Dar de unde să știu!! Felicitările mele! La Mulți ani, tot ce doriți, fericire...
— Mulțumesc, mulțumesc, dragă...
Lucia vrea să sărute mâna Cc. Licăi Cc. Lica sărută pe Lucia. Lucia sărută și ea pe Cc. Lica și în sfârșit Cc. Lica iea de braț pe Lucia si intră cu eâ în casă. ’
— Dar D-l Credineanu?
— Pe Octav să-l ertați că n-a putut veni, dar vă rog să primiți și din partea lui tot ce vă doresc eu, toate fericirile...
In casă mare five o-clock, petrecere în toată puterea, cuvântului. Lume multă, saloane deschise, încotro te uiți cu ochii,în fund bufet: ceai, vin, șampanie.
— Mi-a venit și dragostea mea, nepoțica mea, zice. Cucoana Lica, arătând pe Lucia. Apoi luând un pahar de șampanie: Eu beau în sănătatea și fericirea Doamnei Lucia Credineanu.
Lucia mulțumește. Apoi urmează mai multe prezentări,, pentrucă erau persoane pe care dânsa nu le cunoșteâ. in sfârșit petrecerea își iea mersul obicinuit. Musafirii se împart în grupe stând de vorbă, care pe unde apucă..
Cc. Lica după ce face un ocol prin toate odăile, se întoarce iar în salon unde eră Lucia.
— Și vrea să zică n-ai știut că astăzi e ziuș mea? întreabă ea pe Lucia, luârid-o de braț și plecând cu dânsa spre fund, într-un mic salonaș.
— De unde să știu, Cc. Lică!
— Ian, stai jos, să vorbim noi altceva, nu e vorba de asta. Spune drept n-ai fost supărată pe mine?
— Vai, Cc. Lică, dar de ce?
— Ei, de ce? Ți-am mai spus odată că pe mine să mă socoti ca pe ruda cea mai de-aproape, să nu mă ții pe străină. Prin urmare să fii bună să-mi spui: ai fost supărată pe mine? De-asta am trimis să te aducă.
Dar de unde? Ferească D-zeu! De unde v-a venit in gând?!..
— Ascultă-mă, eu sunt bătrână, știu mai multe. Eu am văzut că de-atâtea ori până acuma ai tot perdut la joc.
— A!.. se poate.. pentru asta!..
— Nu! Mă rog, dacă vrei să te iubesc să fii bună; să fii sinceră.
— Dar, Doamne ferește, Cc. Lică!!..
— Mă rog, să-mi spui ca mamei D-tale. Eu te-am văzut tristă, gânditoare. D-ta ai cevă, ai o nemulțumire, ai vr-o nevoe, vr-o trebuință. Te rog să mi-o spui și să mă crezi că sunt gata să fac tot ce voiu puteă pentru D-ta.
— E!.. dacă e așa, zice Lucia râzând, ai să-mi imprumuți vr-o mie de lei?
— Ba, lasă gluma la o parte, ai nevoe?
— De, fără glumă, aș avea.
— Cât? O mie?
— Nu, vr-o cinci sute de data asta.
— Cinci sute ți-i dau eu, chiar acuma.
— Și cum? Să iscălesc..?
— Să nu iscălești nimic.
— Nimic?!...
— Nimic. Așa sunt eu.
— Și ca să vi-i întorc?...
— Să mi-i întorci D-ta, să nu-mi bagi pe alții în socoteală, adică să nu-l bagi pe D-l Credineanu. Nu voiu să am de-a face cu domnii.
Lucia începe să-i mulțumească iar cucoana Lica o iea de braț și trece cu dânsa într-o odae de alăturea, unde deschide un dulap și-i dă cinci hârtii de câte o sută.
Când se întorc ele îndărăt, într-o odae de lângă salon se începuse joc de cărți.
— Uite Harabulea s-a apucat de cărți, zice cucoana Lica.
— Mă rog, întreabă Lucia, cine e d-l Harabulea?
— E un om foarte bun, dar câte odată îl apucă hachițele. Eri ne-am cam certat.
— Da? De ce?
— De ce, pentrucă îl apucase sgârcenia! De obiceiu aruncă bani în dreapta și-n stânga, parcă ar vrea să se scuture de ei, și numai te pomenești odată că se scumpește pentru un gologan.
— Cine știe...
— Cine să mai știe! Il știu eu destul, că doar mi-e văr.
— Da, vărul d-voastre?
— D-apoi. Și stă foarte bine. Și de d-ta zicea că ești supărată pe dânsul...
— Eu?!...
— Da. Ori că ești mândră?...
— Ian auzi, mă rog!
— De, nu știu.. Poate că a făcut vreo mojicie, știu eu...
— Dar ferească D-zeu, cucoană Lică.
— De, așa mi-a spus el. Zicea că îl încunjuri și te ferești, și...
— Ba, dacă e așa, pot mai degrabă să zic că d-lui se ferea...
— Da. Apoi, vezi, el mi-a spus că se ferea pentrucă te vedea pe d-ta ferindu-te de el.
— Auzi, mă rog! Doamne ferește, Doamne!...
— Da, și eu cred că de câte ori ai perdut la joc, a fost din pricina Iui.
— Da?!
— Da, că e al naibei. Știe să le sucească!..
— Și se arată un om așa de bun!...
— Bine, e bun, dar de-aceea am zis eu că-i vin hachițe. Vorbind astfel Se apropie la masa unde se joacă.
— Il vezi, zice cucoana Lica, și acuma se face tot supărat. Uite-l, parcă nici nu ne vede! se uită drept acolo în cărți.
— Văd.
— Dar pe noi nu ne poftiți la joc boeri, d-voastră?
— Poftiți, poftiți mă rog, răspund care de care.
— Poftiți, mă rog, zice și Harabulea cu un aer de copil vinovat, neîndrăznind să ridice ochii, sculându-se și oferind scaunul.
— Știi, d-le Harabulea, zice cucoana Lica, știi că ce ți s-a părut d-tale n-a fost de loc adevărat.
— Zău?!...
— Te asigur eu.
— Bravo! Atunci noroc să dea D-zeu. Uite, taiu o bancă de o mie de lei.
VIII.
Când ajunge Lucia acasă, Octavian se primbla pe dinaintea ferestrelor, prin salon, uitându-se în stradă. Eră și necăjit și o așteptă șl pe dânsa și de necaz parcă nici nu mai putea gândi nimica.
— Bună sara, zice Lucia intrând și privindu-l cu-o căutătură veselă.
— Bună sara, Ei, ce-a fost?
— Ce să fie, bine, și încă foarte bine, numai dacă’ nu cumva am făcut o prostie.
— Ei?
— Stăi să văd de unde să-ncep.
Intâiu: Azi e ziua de naștere a cucoanei Licăi și s-au dus toți prietenii și cunoștințele și dacă a văzut că eu nu viu și-a închipuit că eu sunt supărată.
— De ce să fii supărată!
— De, de ce! A băgat de samă că am tot perdut acuma pe urmă la joc și zicea poate m-am supărat din pricina asta.
— A! Se poate să creadă așa copilărie?
— De, asta i-am zis și eu.
— Dar de ce prostie spuneai că te temi?
— Iaca de ce e vorba. A început iar dânsa că mă iubește, că samăn cu nepoată-sa, că s-o consider ca pe ruda cea mai de-aproape și să-i spun toată inima și tot necazul, că ei i s-a părut că de-o bucată de vreme sunt tristă și să-i spun de ce.
— Ei?
— Ei, și eu am spus că-mi trebue parale și mi-a dat cinci sute de lei. Uite-i.
— Cu ce condiție?
— Cu nici o condiție. Mi-a zis să-i dau tot eu îndărăt, că ea nu vrea să aibe de a face cu domnii.
— Și asta ți s-a părut prostie?
— De, nu știu, ce zici tu.
— Eu zic toarte bine.
— Ei, atuncea foarte bine. Și aproape vreo cincizeci de lei am mai câștigat la joc.
— Bravo, fetico! Dar te-ai făcut un cartofor...
— Dar ce lume era acolo! Petrecere! Șampanie! I-a părut foarte rău că n-ai venit și tu.
— Îmi pare rău și mie, dar’ o să mă duc altădată.
IX.
— De ce nu vii într-o zi să mai stăm de vorbă? Vino îndată după masă de pildă pe Ia două jumătate—trei, căci atunci sunt numai singură. Eșim colea-n grădină, mergem colo în pavilion, ne lungim pe sofale, stăm de vorbă, facem cafea... Sau știi ce? Vino șă luăm dejunul împreună, adică veniți amândoi — să vie și d-l Credineanu. Și d-lui dacă are de dus, dacă are slujbă, n-are decât să se ducă.
Așa-i zisese cucoana Lica și astăzi dimineață, Luda se pomeni cu un bilețele.
Dragă Doamnă Credineanu,
Te rog foarte mult să-mi răspunzi dacă puteți veni-împreună cu d-l să luăm astăzi dejunul împreună la mine..
Cu toate simpatiile mele,
Lica
Lucia a răspuns da și la ora dousprezece și un sfert a fost cu Octavian la cucoana Lica.
La cucoana Lica masa pusă.
Pe lângă dânșii și cucoana Lica la masă mai eră Madame Frunză, Madame Pădureț și D-șoara Titi.
Se servește țuica și când să treacă la masă, vine și Harabulea în costum de călărie.
Cocoana Lica îl prezintă. Octavian încă nu-i făcuse cunoștința.
— Dar de unde vii și nnde te duci? Ce te-ai făcut de n-ai mai venit? întreabă cocoana Lica.
— Am cumpărat doi cai faini și voiu să pun să-i încalice, De aceia mă și duc, dă-mi o țuică.
— Dar stai cu noi la dejun?
— Nu, nu pot, sărut mâna.
— Ce om, frate! Un om care trăește numai pentru cai. Nici bal, nici muzică, nici teatru, numai cai și iar cai. De aceea nici nu te-ai însurat.
— La ce să mă însor dacă nu mă simt în stare să duc gospodărie.
— Bine, bine, hai ia-ți colo scaunul...
— Nu, că mă duc.
— Nu vrei să stai?
— Uite stau dacă mergeți, cinevă cu mine îndată după masă. Lui d-l Credineanu nu-i plac caii?
— Cum nu, răspunde Octavian.
— Dar unde vrei să-l iai? întreabă cucoana Lica.
— Să meargă cu mine la grajd și apoi... las pe mine.. Poftiți, D-le Crediteanu?
— Cum nu, cu plăcere, răspunde Octavian.
— îndată după masă?!
— Da, dar numai pân-la trei făr-un sfert.
— Da, la trei făr-un sfert aveți trăsură la dispoziție.
— Bun, mulțumesc.
— Ei, ne-am înțeles. Acuma să păpăm. Cocoană Lică suntem la porunca Măriei voastre.
X.
La unu jumătate punct, trăsura a fost la scară și Harabulea și cu Octavian au plecat numai decât.
La două Lucia și cucoana Lica au rămas singure, căci cele două cucoane s-au retras în câte o odae, iar D-șoara Titi s-a dus să vază de ale casei.
— N-ai văzut pavilionul? Nu cunoști grădină? întreabă cucoana Lica.
— Nu, răspunde Lucia.
— Ei, haide atunci să le vezi.
Din casă din salonașul cel mic dădeai într-un coridor și de acolo deschideai o ușă, scoborai niște scări și eșiai în grădină.
In grădină ieșiai sub umbra a doi tei bătrâni; iar dela tei se făceau două drumuri și o alee îngustă printre două rânduri de lilieci. Aleea îngustă numai cât ar putea merge două persoane, duce în fundul grădinei unde se vede o clădire de lemn.
Clădirea aceasta e pavilionul.
Pavilionul în față are un mic peron, iar înnăuntru e un salonaș cu ferestrele și ușile din sticlă mată și colorată, cu canapele, oglinzi, de-o parte și de alta; iar ia mijloc masă și scaune.
— Uite, zice cucoana Lica, aci poți să stai toată ziua să dormi, să citești, să faci ce vrei; nu te supără nimene, nu vine nimene până ce nu suni.
Uite aci avem tot ce trebue pentru făcut cafea turcească. Iată mașină, spirt, apă, cafea, zahăr și tot ce-trebue.
Ian să ne lungim nițel pe canapele. Poftim, fă ca mine. Si cu această vorbă cucoana Lica se întinse pe o canapea, rezămându-se într-un cot pe capătul canapelei; iar Lucia se așeză și ea tot așa pe canapeaua din față.
— Grozavă e lumea asta! Mari păcătoși sunt oamenii! începe cucoana Lica a vorbi ca dela carte.
— Dar ce e? întreabă Lucia.
— Mă rog, ce-ți pare? Două surori: Madame Po-pescu, văduva avocatului, și Madame Christea, sora mai mare, devasta băcanului din colț dela Popa Radu. Erau astăzi amândouă pe stradă. Și să fi văzut pe băcăneasa cum mergea cu nasul pe sus, pe stradă departe, hăt înaintea surorii-săi, să nu cumva să crează lumea că sunt rude ceva amândouă. Și soră-sa Popescu c-un copil de mână și îmbrăcată ca vai de capul ei: Rochia picurată dela bucătărie, dantela descusută și murdară, pălăria deformată...
— Poate n-o fi având de unde să-și iea?...
— N-o fi având de unde! Dar de ce să n-aibă? S-o vezi ce tânără, ce drăguță și chiar ce frumoasă e, și cum se uită domnii după dânsa’ s-apoi pe una ca asta s-o mai plângi că n-are de unde?... Ba e păcătoasă, na, să ți-o spun eu! E fricoasă, n-are îndrăzneală și n-are nici ambiție, n-are rușine. Dar eu m-aș face slugă la dracii și la hantatar numai să n-ajung așă de mila oamenilor și chiar a rudelor! Mă rog, să-i fie rușine surorii-săi cu dânsa și ea să nu simță!... Da, dă-o’... încolo și mă lasă în plata lui D-zeu!
— Dar poate și soră-sa n-a făcut dinadins să fugă de ea.
— Ei! Asta-i! Că parcă eu vorbesc anume de soră-sa! Eu vorbesc că ea e nesimțitoare. Vorbesc că ea nu ține la persoana ei, că dacă-ar ținea la persoana ei, i-ar fi rușine să iasă în fața lumei cu haina soioasă, să se uite lumea la dânsa cu milă ori să se ferească de ea. Bine zice la Evanghelie: Să nu știe stânga ce face dreapta. Lumea e stânga. De lume să te păzești. Să nu-ți descoperi rana ori slăbiciunea înaintea lumii că lumea e varvară, te lovește tocmai unde te doare. Pe lume trebue s-o sperii, s-o ții departe, în frică, în respect, așâ cum ține domesticitorul pe fiara sălbatică. Lumea nu-trebue să te știe, nu trebue să știe unde te strânge cizma. Să te știe numai inima și cugetul tău și D-zeu. înțeleptul Solomon, de ce-a fost înțelept? Pentrucă atuncea când a greșit și I-a întrebat D-zeu, înaintea cui vreă să dea samă, înaintea lui D-zeu ori înaintea oamenilor? EI a răspuns că înaintea Iui D-zeu. Și d-ta ești fată pe gustul meu, nu te lași bătută. De aceea te iubesc încă mai mult, de aceea ți-am zis și-ți zic să nu mă consideri ca streină. Eu te-am simțit că ai ceva, că te găsești la o strimtoare, dar, de, cum zice vorba, sunt vulpe bătrână. Și când văd o persoană pe gustul meu, îi dau și sufletul din mine, căci îmi închipui că-i fac un bine pe care cineva mi l-ar face mie dacă ași fi în locul ei.
Așă vorbește Cucoani Lica și Lucia o ascultă gândindu-se cu ce plan i le spune toate acestea? Vorbește ea așă pentrucă a fost în adevăr mișcată de cazul celor două surori? sau vrea să-i arăte că-i pricepe starea în care se află? ori vrea să se arate că e bună la inima și s-o facă să înțeleagă că nu trebue să-i fie rușine că a luat împrumut dela dânsa tei cinci sute de lei?
Dela o vreme însă cucoana Lica schimbă vorba:
— A! Dar ce zici? Decât să-ți bat capul cu de astea n-ar fi mai bine să fac colea câte-o cafeiuță? Cred că e mai bine și de aceea chiar mă apuc de făcut.
— Să vă ajut și eu.
— Da, să-mi ajuți că e foarte greul...
Și amândouă se apropie de masă și încep să pregătească de cafea, când deodată începe să sune,un clopoțel de sonerie de deasupra ușei. X
— Sună aci?
— Da. îmi dă de veste că a venit cineva și dacă vreau să-l primesc aici. Și eu îi răspund că-l primesc.
— Cum îi răspunzi?
— Cum? Uite, sun colea de două ori și sluga știe semnul.
Nu mult după asta s-aud niște pași pe petriș și în ușă se arată Harabulea:
— Sărut mânușițile.
— Bon jour, răspunde Cucoana Lica.
— Este blagoslovenie?
— Cum de nu, poftim. Dar de când ai început s-o dai pe călugărie?
— De vreo câteva zile m-am hotărît cu tot dinadinsul să mă călugăresc.
— De pe-acuma?
— D-apoi! Pe lumea asta nu face pentru oameni ca mine rușinoși, sfioși, fără curaj. Eu nu sunt în stare nici să ridic ochii la o cuconiță.
— Dar o cafea iei?
— Cafea da, sărut mâna. Dar pavilionul ăsta, aci îmi pare ceva ca la mănăstire, un fel de chilie, așa...
De aci încolo din una în alta Harabulea ajunge să povestească despre caii de cursă și-i povestește mai mult Luciei.
Cucoana Lica face cafele și le pune dinainte fiecăruia.
— Ai o țigară, boerule?
— Mă rog, zice Harabulea întinzându-i un pachet de țigarete și urmându-și povestirea.
Cucoana Lica aprinde țigara, își bea cafeaua, și apoi tot fumând începe să adune foile uscate dela florile din ghiveciuri de dinnaintea ușii, de pe peronul pavilionului, apoi sună, cheamă o slugă, începe a o certă că nu îngrijește și se îndepărtează vorbind cu sluga.
După ce cucoana Lica se îndepărtează, Harabulea stă un moment, parcă să asculte dacă se mai aude, apoi privind pe Lucia drept în ocbi, își apropie scaunul de ea.
— Mă rog, să venim acum la altă chestie.
Lucia îl privește cu nedumerire.
— Mă rog, d-stră de ce-ați fost supărată pe mine?
— Eu? zice Lucia.
— Da, d-voastră.
— Ferească D-zeu. Mi-a spus și cucoana Lica dar nu e adevărat.
— Nu e adevărat!
— Nu, ferească D-zeu.
— Și nici n-a fost?
— De loc, nici n-am gândit...
— Zice că nu mă puteți suferi?...
— Minciuni, nimic adevărat.
— Mulțumesc, zice el, luându-i mâna, nici nu se puteă să urîți pe un om care vă iubește ca un nebun.
Ea roșește.
El îi sărută mâna.
Nu vorbește nici unul.
Ea nu-și dă seamă de nimic. Numai într-un moment, mai pe urmă, i se pare că o oglindă de pe peretele din față îi arată chipul ei în brațele unui bărbat care nu era Octav.
XI.
Cucoana Lica multă vreme a tot umblat cu sluga prin grădină, căci mereu i se auzeă gura în depărtare, până când se auzi apropiindu-se de pavilion.
Când să intre cucoana Lica în pavilion, pe Lucia o podidesc deodată lacrimile și numai decât, ca să n-o vază cucoana Lica, se dă la o parte într-un colț și se apleacă să privească la un tablou de fotografie.
— Tabloul acela, zice cucoana Lica intrând, e făcut la Ostanda, când eram tânără. Eu sunt acea cu umbrela albă. He-hei! Ce era pe atunci!... Apoi urmează: Dar nu știu unde am pus eu un foarfece de grădină. Pe cât mi-aduc aminte știu că l-am pus aci în cutia mesei.
Trage cutia mesei și începe a răscoli.
— Nu e acel de colo, zice Harabulea care s-a apropiat și el de cutia mesei.
— Nu, Acela e altceva. A! Dar, mi-am adus aminte de ceva.
— Ce?
— D-ta boerule mi-ai promis să mă înscrii pentru acțiuni la banca cea nouă. M-ai înscris?
— Ba, iaca am uitat.
— Ei, apoi azi e cea din urmă zi, fii bun și te du repede, cât mai e timp.
— Mă duc, zice el, dar mă întorc numai decât.
, — Bine, bine, las’ că nu fugim.
In timpul acesta Lucia s-a fost recules, i-a fost încetat plânsul și acum ar fi dorit grozav să-l vadă pe Harabulea plecat de-acolo.
— La revedere, zice și el tocmai plecând.
— La revedere, că am găsit și eu cleștele, zice cucoana Lica. Acuma dacă vrei, Doamnă Credincanu, hai cu mine să vezi ce meșteră sunt la tuns crăcile în grădină.
XII.
Lucia s-a dus în grădină cu cucoana Lica. Cucoana Lica s-a apucat de tăiat, de tuns crăci. Au mai venit și madame Pădureț cu madame Frunză și cu d-șoara Titi; s-au apucat la vorbă lungă și la povestit, dar Lucia nu numai nu puteă să le urmărească vorba, ci nici nu putea să o sufere. Simții-un fel de silă, un fel de necaz de tot ce vedea și întâlnia. Nu-i placea ce se vorbia, nici nu se putea gândi la nimic. Nu știa ce să facă să scape de-aci. Căută să-și găsească ceva de făcut, căută să se amestece în vorbă, să aprobe ce se vorbiă, să zâmbească din când în când, dar simția că nici acestea nu le făcea bine: aprobă și râdea când nu trebuia. Se gândia ce să facă ea, când deodată cucoana Lica o soate din încurcătură: “ — Dar ce, D-nă Credineanu, ești palidă, mu ți-e bine?
— Nu, nu e palidă zice Titi.
— Ba, da: nu văd eu? Ți-o fi căzut ceva. greu la stomah?
— Nu știu, dar nu mi-e bine,
— Titi dragă, dă fugă și adă niște cognac.
— No, mai bine mă duc acasă zice Lucia.
— Aș! Se poate? Crezi că te las eu să pleci bolnavă de aici? zice cucoana Lica.
Cognacul i-a făcut bine.
A mai venit lume. S-a început joc de cărți chiar acolo în grădină. Joacă și cucoana Lica.
Lucia câștigă și e veselă.
Pe la vr-o șase jumătate vine și Octavian cu Harabulea.
— Mă rog, D-nă Credineanu, zice Harabulea, să știți că eu sunt vinovat că a întârziat boerul d-voastră.
— Da?... face Lucia, roșește și nu știe ce să răspunză. Noroc că stă cu fața în umbră și nu se poate observă.
Cucoana Lica însă intră în vorbă:
— Dar mă rog cu acțiunile mele’ ce-ai făcut? Le-ai uitat?
— Doamne ferește, zice Harabulea. Te-am înscris, și le ai.
— Bun, să trăești.
— Dar să știi, cucoană, că am dat o mie de lei dela mine.
— Ei! Acești o mie de lei nu-i mai vezi.
— Drept mulțumită?
— Da, drept mulțumită.
Jocul s-a lungit.
Cucoana Lica a oprit pe Lucia și Octavian și la masă.
După,masă iar s-a jucat.
Lucia a câștigat bine. Octavian a ^ăștigat-puțim
Au plecat acasă după mezul nopții și i-au petrecut toți până la poartă. I-a petrecut și cucoana Lica.
XIII.
De trei zile Lucia n-a mai fost pe la cucoana Lica.
Noaptea întâea după ce s-a întors de acolo, n-a dormit de loc. S-a gândit. într-una la cele ce se petrecuseră, ziua, și nu mai putea de necaz, cum de s-a prostit ea așa de rău.
Mai întâiu ar fi voit să știe dacă cucoana Lica a înțeles ori n-a înțeles.
Dacă a înțeles atunci Cc. Lica e o femee prefăcută, o femee grozavă, cum nu-și poate închipui cineva!
Cum a intrat ea în pavilion și s-a dus de-a dreptul la cutia mesei să-și caute cleștele, fără să se uite nici la dreapta nici la stânga!...
Și ce ar fi fost dacă s-ar fi uitat!!... Ar fi văzut-o pe dânse roșind și plângând și ce-ar fi trebuit să facă atunci? S-o întrebe? Dar ea-ce-ar fi trebuit să facă? A! Dar dacă ar fi întrebat-o atunci cucoana Lica, ea ar fi fost în stare să-și deă cu cevă în cap! Și apoi cu ce meșteșug l-a scos de acolo și l-a îndepărtat pe Harabulea!... Ce bine a potrivit-o atunci când i-a dat cognacul! Și ce bine iar a făcut de s-a amestecat în vorbă când a roșit la venirea lui Harabulea cu Octavian!
Dacă n-ar fi înțeles nu se putea să le facă toate acestea.
Dar dacă a înțeles atunci cum să se mai ducă ea acolo? Cum să mai dea ochii cu dânsa?
Ii pare rău acuma că s-a apucat și a luat dela dânsa bani cu împrumut. Dacă n-ar fi luat banii aceia, ar rupe-o foarte frumos cu dânsa. N-ar mai da ochi cu ea și pace bună.
Dacă ar aveă bani, i-ar trimite pe cineva, i-ar trimite chiar prin poștă și cu o scrisoare de mulțumire sau chiar fără de scrisoare. Dacă s-o supără să-i fie de bine. Dar de unde să iea bani? Bietul Octav numai el știe cum face și cum drege de mai scoate câte cevă bani pentru cheltuiala zilnică. Și dacă ar fi bani acuma ar prinde bine și pentru altele: Uite e vară și trebue haine de vară, trebue pălărie, trebue rochii, trebue bluze, ghete, mănuși, ombrelă și apoi pentru copii. Ca să faci față nevoilor ar trebui vr-o mie de lei. Octav tot trage nădejde să facă a doua ipotecă la moșie, dar nu mișcă de loc, nu se vede nici un început măcar.
Și ceia ce-i venea mai greu Luciei era că se gândii - cum o să mai dea ochi cu cocoana Lica?
Și Octavian când a plecat dimineață la slujbă a întrebat-o dacă nu se mai duce pe la cucoana Lica și ea a răspuns un fel de da așă de încurcat că Octavian a venit și a întrebat-o înadins, dacă se duce.
— Da, da, mă duc chiar astăzi, îi răspunde ea lui Octavian, dar în sine își zice că cine știe când o fi acel astăzi.
E hotărîtă să nu se ducă și se gândește să-l facă pe Octavian sa caute din pământ 500 de lei, să-i întoarcă cucoanei Licăi.
De acum s-a isprăvit. Nici pe stradă pe acolo nn mai trece. S-a isprăvit cu cocoana Lica!
Și pe cât i se pare la urma urmei această femee nu seamănă să fie o persoană cu apucături cinstite! Ce va să zică dragostea asta, așa din senin?! Și bani împrumutați așa lesne?! Și atâta lume acolo?! Și Harabulea!?
Sunt ceasurile unsprezece dimineață.
Cu gânduri de astea și fără a-și dă seamă ce face, Lucia se apropie de fereastra deschisă:
— Bon jour, s-aude un glas cunoscut afară.
— Bon jour, răspunde Lucia aplecându-se să vază cine e.
— Cucoana Lica?!...
— Da, m-am amorezat de d-ta. Dacă nu te văd o zi vin să te caut. Eri toată ziua am stat numai cu ochii la poartă.
— Ești drăguță...
— Să știi, soro, dacă ai de târguit să te duci la „Crinul de Aur, vis-ă-vis de farmacie. Știi ce lucruri are?! Și ce prețuri? Pomană nu altceva. Zice că ie-a luat de la un faliment, căci sunt mărfurile cele mai noi, cefe mai la modă. Are pentru sezon, acuma, noutăți cum nu-ți închipui. Și lume șl lume ce e!!
— Ai târguit?
— Da, dar numai așâ în fugă. Dar o să-mă duc odată înadins mai de dimineață, ori într-un după prânz, mai de vreme să am când să stau să mă uit. Dacă vre vin pe aici, să mergem împreuuă.
— Ba, nu, ce să vă obosiți! Las că vin eu pe acolo.
— Bine și așa. Te aștept. Când ești liberă poftim. Numai să știu când vii pentru târg, vino mai de vreme. Dacă însă de-ntâmplare te duci singură și ochești ceva bun, spune-mi și mie.
Astea sunt vorbele cu care intră în casă cucoana Lica și tot cu de-acestea o duce până ce deodată se ridică:
— Vai, dragă, dar eu m-am așezat la vorbă și acasă am musafiri Ia dejun.
- — A! De-abia ai venit și...
— Ce de-abia venit! E târziu. Dar să știi una: D-ta n-ai să-mi mai dai nimic.
— Cum?
— Așa. Ceeace erai să-mi dai s-a achitat.
— Achitat?! Cum?!
— Bine așa. Nebunul de Harabulea a fost pus pentru mine o mie de lei la niște acțiuni, și i-am spus că mia aceea n-o mai vede. Cu jumătate dintr-însa se achită cei cinci sute, și când vei veni pe la mine iți dau și cealaltă jumătate.
— Dar nu se poate.... începe Lucia
. — S-s-s-st! Fără vorbă. Și ca să nu mai lungim, uite și jumătatea cealaltă.
— Dar bine, cucoană Lică... mai încearcă Lucia.
— Bine, bine, foarte bine, zice cucoana Lica, scoate un pachet de hârtii de o sută, alege cinci, le pune Luciei în mână și o sărută.
— Dar, cucoană Lică...!
— Nici un dar, lasă-i că are de unde, nebunul naibei! Nici nu știu unde s-a dus. De-atuncea nu l-am mai văzut. Știi cum am întârziat! La revedere. Cred că după prânz ne vedem?...
XIV.
Când a plecat cucoana Lica, Lucia a rămas ca un stâlp în fața ușei uitându-se după trăsură, până n-o mai zări.
Ii părea c-a fost un vis. A venit!... s-a dus! I-a pus banii în mână parcă cu sila și ea a fost atât de proastă, atât de. fără voință că s-a supus. Și parcă o aude cum zicea: Nebunul naibei, are de unde să dea!
Ce-a voit ea să facă și ce-a eșit!
Vrea să zică cucoana Lica știe tot și o are în mână... Vrea să zică n-o mai poate rupe cu ea!...
Și cu banii ce să facă? Innapoi nu poate să-i mai dea, s-a isprăvit. Lui Octavian nici vorbă că nu-i poate spune. Banii o să-i pună bine și o vedeă pe urmă ce-o face cu ei. Poate găsește vreun chip să-i întoarcă cucoanei Licăi, cine știe cu ce împrejurare, poate îî cumpără ceva, vr-un cadou. Cu Harabulea însă nu vrea să mai dea ochi. Mai bine că s-a dus și nu mai vine pe acolo; bine ar fi făcut dacă s-a fi dus de tot.
Cu acestea însă îi vine în minte și vorba cucoanei Licăi cu prăvălia cea eftenă la „Crinul de Aur. De târguit n-are ce târgul căci n-are bani și din acești cinci sute nu vrea să iea, pentru că vrea să-i dea îndărăt. O să treacă pe-acolo pe la prăvălie numai să vază ce fel de marfă este.
După prânz se duce dar Ia cucoana Lica s-o ia în oraș, dar când intră în casă cu cine șe întâlnește întâiu? Cu Harabulea.
Cea mică.
— Uite, Tanti, zice Reti alergând în fuga mare cu scrisoarea. Uite, scrisoare cu notele de la școală. Voiu să văd ce notă am la geografie, că fetele ziceau că mi-a pus zece.
Când aleargă Reti cu scrisoarea lăsând în urmă ușile neînchise bine, Valeria se duce și ea repede în vârful degetelor de se așează cu urechea la ușă să auză ce-i zice. Pân la altă ceva deocamdată îi pare bine că n-a căzut scrisoarea în mâna lui Octavian să se mai înceapă vre-o ceartă; căci, de câte ori se iscă ceartă, gălăgia cea mare o face Lucia și pe urmă tot ea rămâne supărată de nu mai vorbește cu Octavian cine știe câte zile. Iar când e Lucia supărată atunci e vai de cei din casă. Ori ce-o face, ori ce-o căută cineva, dânsa se supăra și se blestemă și se necăjește. Nu știe nimeni nici ce să facă nici ce să nu facă și ori încontro apucă e tot rău.
Când vine Reti cu scrisoarea, Lucia despletită, în picioare, înanintea șifonierului deschis, făcând cu ace de gămălie o fundă de panglică măslinie, întreabă ținând un ac între dinți:
— De unde știi că-s notele?
— Știu, Tanti, pentrucă cunosc plicul, răspunse Reti. Reti, după cum am zis, e nepoata Luciei, fata învățătorului din Credina. Lucia o luase la dânsa la București de învăță la școală la M-me Weber împreună cu Valeria. Innainte de a veni în București la școală, când era încă acasă la Credina, pentru Reti cei mai mari oameni din țară, bogați, învățați, și sus puși era Tanti Lucia și Nenea Octavian. Când venea vorba de ei, ea numai decât răspundea: Nenea Octavian e inginer la București, are moșie, și are nu știu câte sute sau mii de lei pe lună. Tanti Lucia eră pentru dânsa cea mai mare cucoană. Negreșit că era prietenă și cu Regina, căci cu soțiile miniștrilor negreșit că era.
Când a venit la București, a văzut ea că sunt case și mai mari decât ale Tanti Lucicăi, dar și ale ei sunt-destul de mari și nici nu înțelege ce-ar face cu o casă mai mare! A văzut că Tanti Lucica n-are trăsură de casă, n-are cupeu, dar.cu toate acestea are parale destule să-și plătească și trăsură și cupeu când are nevoe. Și chiar e mai bine așâ: de ce să ai mereu grija cailor și a vizitiului și a trăsurei? Când vrei să te duci undeva numai te pomenești că s-a stricat trăsura, ori s-a bolnăvit un cal, ori s-a îmbătat, ori a fugit vizitiul. Ea știe de acasă dela dânșii, dela Credina, ce păția tatăl ei, dar acolo la țară trebuie să țină omul cal și căruță pentrucă dacă n-o avea, n-are cu ce să se ducă unde are nevoie; iar la București pentru ce să-ți ții bătae de cap degeaba, când găsești trăsură ori când poftești!
A văzut fetița dela Credina că lucrurile în București nu sunt tocmai cum și le închipuiâ dânsa dela țară, dar Tanti Lucia a rămas pentru dânsa idealul pe care ar fi dorit să-I ajungă. In măsura în care a început să cunoască lumea din București, Tanti Lucica nu și-a pierdut locul de sus de mai nainte, a rămas tot acolo. Dacă Tanti Lucica nu eră în vizită cu toate domnele din societatea mare și cu Regina, era din pricină că ea nu vrea.
Și dacă idealul ei erâ Tanti Lucica, adică dacă ea ar fi dorit să fie o Tanti Lucică, se-nțelege că o interesă foarte mult și tot ce făcea Tanti Lucica. De aceea când a văzut în scrisoarea anonimă ce se bănuește în lume despre lanti Lucica, deodată i s-a părut că rătăcește, că nu știe pe unde se găsește și apoi a început parcă să i se ridice un-văl mare sub care trebuiâ să caute ce ar mai trebui să știe și să facă pentru ca să-și ajungă idealul. Și vrea să știe și se simțeâ datoare să cerceteze și să afle totul.
Ea cunoaște pân-acuma pe Tanti Lucia numai de departe, îi știe numai cum îi sunt hainele, părul, ochii, talia, dar nu-i cunoaște de loc sufletul. Și ea în suflet vrea să pătrundă. Ea nu știe cum se cheamă ceeace caută, dar inima și sufletul ei o împing să caute și să descopere. Deaceea șade cu răbdare în fața Luciei care cu toată liniștea își vede de fundele de panglică măslinie.
Cine știe la cine se gândește Tanti Lucia făcându-șt funda asta! S-o fi gândind cum’ o să-i șază când o ve-deâ-o el!... Și frumoasă ce e! Ce păr mare și frumos și bogat! Cum îi cade ondulat pe umeri! Și ce negru e! Când oiu fi eu așa?!.. Și ea e dela țară-ca si mine, soră cu tata, dar cine mai are așă noroc?!.. Să te iea un inginer!!.. Să te iea un inginer și încă inginer cu moșie, pe tine cu părul ăsta bălaiu și cu ochii albaștri ori mai bine albi ca de gâscă?!.
— Ei unde ți-e scrisoarea?
— Iat-o, zice Reti, deșteptată ca dintr-un somn.
Lucia deschide scrisoarea, citește, se uită mai de-aproape și întorcându-se în altă parte zice cu liniște:
— Nu surit notele, e o scrisoare de afaceri pentru Octav.
Cea mai mare.
— I-am dat-o Valerie, zice Reti c-un aer misterios și pe șoptite.
— Ei, și?...
— Și... nu știu. Când a deschis-o și a citit, deodată Tanti Lucia s-a roșit toată până-n ochi, apoi s-a îngălbenit ca ceara. Când a început să citească și să priceapă de ce e vorba, s-a întors încolo ca să nu mă uit eu în scrisoare, dar a rămas o bucată așă parcă uitase de mine. Pe urmă, când și-a adus aminte că-s acolo, ca să mă facă să plec mi-a spus așa... fără nici un.interes, că nu sunt notele, ci e o scrisoare de afaceri a lui Nenea Octavian. Ei, ce zici tu?
— Ce să zic, știu eu, răspunde Valeria, îngânând înceet, cu gura închisă un cântec obicinuit, și așezând frumos intr-o cutie, legate cu panglici niște plicuri și hârtie de scrisori. Zic ce-am zis mai adineaore, că trebue să fie o prostie.
— Poate fi și prostie, cu toate astea e curios.
— Ce curios?
— De, e curios... Adică tu n-ai voi să știi... nu zic, de pildă, dacă e adevărat, ci măcar cine a trimis. scrisoarea?!...
— De adevărat nu-i vorbă că nu poate să fie adevărat, iar despre cine a trimis-o nu sunt curioasă de Ioc.
— Ba, eu sunt.
— De, tu.... tu ești altceva!...
— Ei, și tu ești grozavă! Ești grozavă că ești de 16 ani și eu nuiriai de 13!...
— Apoi sunt.
— Ești!
— Și poate oiu mai fi și altceva.
— Da, negreșit. Tu ești fata lui Octav Credineanu, inginer și om mare dela București și eu o biată fată de dascăl dela țară.
— Ian, să fii bună, c-apoi știi că nu-ți dau voe.
— Dar nici nu ți-o cer.
— Te poftesc.
— Te poftesc si eu. Adică știu eu ce e asta la tine... Cum?
— N-am zis nimic. Și nici nu voiu să te aud.
. — N-ai zis tu dar voiu să-ți.spun eu.
— Ti-ram-ti-ti-i-i; ti-ram-ti-ra-a—a-a...
— Poți să cânți oricât îți place; dar eu am să-ți spun, că te-ai apucat iar să faci pe jesuita, bine te-a nimerit Marieta când ți-a zis jesuită.
— Adică tu vrei să mă duci la ambiție ca eu să fac pe cavalerul și să vorbesc cu tine pe socoteala mamei!
— Ian auzi! Vai, ce vorbești tu Valerio!
— Da, și să nu socoți că mamei îi pasă de ce vorbește.....
— Una ca mine?!
—.... oricine are îndrăzneala s-o judece-
— Adică eu judec pe Tanti?!...
— D-apoi ce faci?
— Foarte frumos din partea ta.
In acest timp vine Trufescu și Lucia îl primește in biurou.
— Ascultă, Valerio, eu mă duc colea în salon la ușa despre biurou, să văd ce vorbește Tanti cu Colonelul, să văd poate că-i arată scrisoarea.
— Du-te.
— Dar, nu du-te.... Mă duc, dar las deschisă ușa dela sufragerie și dela salon, când îi auzi că vine Tanti să tușești ori să-mi faci semn.
— Bine.
— Sau mai bine vino-n sufragerie. Vii?
— Da.
Colonelul.
E aproape de amează.
- Afară ceață și frig. Un frig umed care te pătrunde și te face supărăcios.
Amândoi sunt în biuroul lui Octavian: Lucia și Colonelul.
El pe un scaun înaintea canapelei, cu capul aplecat în jos, gânditor; ea, în fața lui, în capătul canapelei cu frun-tea răzimată în mâna care-i acopere ochii, plânge.
Colonelul în mâna răzimată pe genunchiu ține o scrisoare: anonimă.
Colonelul e Alecu Trufescu. Nu e colonel de loc, nici n-a făcut măcar armată. Când a venit vremea să facă armată, a făcut ce fac- toți cei ce pot: a fost înscris și îmbrăcat și pe urmă, sau mai bine încurând reformat.
Mare proprietar, Trufescu are moșii, are mai multe imobile în București și e senator.
Numele de colonel i-a rămas dela o întâmplare neînsemnată pe care adeseori însă o povestește Octavian ca amintire despre amicul lui.
Trufescu a-fost coleg de școală cu Octavian. Și cât âu fost împreună în școală au trăit foarte bine. Octavian însă eră mai mic cu vreo patru ani, și erau buni prietini; totuș la vârsta de școală deosebirea de patru ani făceă pe Octavian să-i poarte oarecare respect, de aceea când s-au întâlnit mai pe urmă, când Trufescu și-a căpătat numele de Colonel, Octavian a luat acest nume, căci îi veneă mai bine să-i zică d-le Colonel, sau Colonele, decât d-le Trufescu; căci să-i zică numai Trufescu, fără d-le, îi veneă greu.
Despre împrejurările prin care Colonelul a ajuns aci, iată ce spune chiar Lucia.
Colonelul erâ vechiu prieten al lui Octavian și Octavian l-a adus în casă si l-a prezentat ei.
Lucia fusese ademenită de Harabulea prin ajutorul cucoanei Licăi, după cum a aflat ea mai în urmă. Harabulea însă fiind om cu bună creștere și manierat, Lucia a dus-o cu dânsul vreo nouă ani de zile.
Și poate n-ar fi dus-o atâta vreme pentru că dela vr-o trei, patru ani după ce s-au cunoscut, el începuse a se face zuliar și a o teme și de umbra ei. Tocmai atunci s-a întâmplat însă ca Lucia să treacă prin împrejurări foarte grele. Octavian s-a fost bolnăvit de o boală de stomac care l-a ținut mai bine de un an de zile. In timpul acesta singurul om de care se putea apropia și la care dânsa găsea consolație și ajutor era numai bietul Harabulea.
Mai în urmă însă ajungând el zuliar de nesuferit n-a mai avut nici ea ce să-i mai facă.
Intâiu a început lui să i se năzare că Tâlcoveanu prea se uită după dânsa.
Tâlcoveanu e unul care are păduri, tae lemne, și ia antreprize. Unul care se joacă cu banii și vine pe la cucoana Lica. Tot verișor al cucoanei Licăi, care e văr cu dânsa, cum e și dânsa vară cu Alexanndru Macedon și cu Nabuhodonosor! Lucia pe atutci nici nu se gândiă la Tâlcoveanu; dar când Harabulea a început și seara și dimineața și la orice pas să-i tot scoată ochii cu Tâlcoveanu, atunci văzând că nici atâta încredere n-are el într-însa, i-a făcut și ea în ciudă: n-a voit să-l mai îndepărteze pe Tâlcoveanu. Dar nici pe Harabulea nu l-a îndepărtat. Vr-un an de zile au fost și Tâlcoveanu și Harabulea, până când Harabulea a plecat după cursele lui de cai în străinătate și nu s-a mai întors. Și numai la vr-o doi ani după plecarea lui Harabulea a făcut ea cunoștință cu Colonelul.
Șezând pe canapea, cu mâna la ochi, în fața lui Trufescu, Lucia tocmai se gândește cum a făcut cunoștință cu dânsul.
Intr-o zi Octav când vine acasă la dejun o întâmpină cu vorbele:
— Să știi, Lucică dragă, că pe diseară avem la masă un musafir. Inchipue-ți am întâlnit pe Colonelul, știi amicul de care ți-am vorbit de-atâtea ori. Am avut o bucurie grozavă și l-am poftit la masă. E un om foarte bun și ține la mine cum n-ai idee.
In ziua aceea tocmai, dânsa era foarte supărată pentrucă, Tâlcoveanu începuse a se face și el zuliar ca Harabulea. Fuseseră și el și ea sara la M-me Pădureț pentrucă el erâ mai mult văr acuma cu M-me Pădureț decât cu cucoana Lica. Le-a servit ceaiu. El nici nu luă ceaiu, nici nu vorbia, ședeă ca o mireasă! Eră supărat pentrucă în ajun spre sară când- a eșit Lucia dela croitoreasă, tocmai atunci a eșit de-acolo și un ofițer.
Când i-a spus Octavian de musafir, ei îi veneă să zică să-l iea dracu de musafir: iar seara când l-a văzut pe Colonelul, mărunt, cu nasul mare, negru la față, bărbia adusă înainte, gura mică, buzele resfrânte și niște mustăți negre și subțiri parcă erau dintr-un singur păr, i s-a părut o figură nesuferită.
Și ce curios e omul!
Cum i s-a părut atuncea și cum i se pare peste vr-o câtevă minute.
De-abia se așezaseră pe scaune, de-abiă începuseră a vorbi despre vreme, despre nu știu mai ce, Octavian trece un moment în altă odae, când musafirul se apropie de dânsa și deodată:
— Mă rog cuconiță, amicul meii Octavian m-a poftit în casa lui, dar eu ae când te-am văzut pe d-ta nu mai garantez că pot să respect legile amiciției.
Ea se uită la dânsul.
El se apropie, îi ia mâna, i-o sărută si adaogă:
— Zău, să mă crezi, e așa cum spun! Și să nu socoti că e deacuma. Te-am văzut de multe ori prin strada Cavalerilor și pe la „Crinul de aur. N-am știut însă până acuma de unde să te ieau, nici n-am îndrăznit să mă apuc să te urmăresc, deși aveam gândul.
Ea n-a găsit să zică altcevâ decât:
— Bine v-a nimerit cine v-a zis colonel!
După aceea a venit în casă Octavian și a început tocmai să povestească cum s-a făcut că i-au dat numele de colonel.
Și colonelul a cucerit reduta peste care acum eră stăpân numai Tâlcoveanu.
Lui Tâlcoveanu însă îi venii răsplată după faptă, căci așă-i făcuse și el lui bietul Harabulea.
Lucia băgase de seamă că toți au obiceiul că după o bucată de vreme se fac zuliari. Și ea nu poate suferi s-o bănuiască cineva, să n-aibă încredere în ea.
Colonelul însă nu face ca ceilalți, el nu e zuliar, ci pe dânsa o face să fie zuliară. I se pare ei că d-lui nu se mulțumește numai cu cuceririle vechi. De aceea, când a văzut ea scrisoarea anonimă, i s-a părut un bun prilej să-l mai încălzească pe colonel, să-i mai adune gândurile acasă.
— Iată la ce am ajuns, zice ea arătându-i scrisoarea. Nu mai zic de fericire, dar dacă cinstea unei femei trebue apărată, eu nu știu ce să fac. Credeam că grija asta trebuia să și-o iea un bărbat. Dacă nu s-o puteâ altfel oiu găsi și eu pentru mine vr-un glonte, ori cel puțin niște chibrituri, ca fetele dela mahala!...
Trufescu foarte mișcat de primirea scrisorii, se gân-; dește mai întâiu dela cine poate să fie. I se pare că Lucia crede că e dela soția lui — căci e căsătorit. Aceasta după cât i se pare lui nu se poate însă. Soția lui e bolnavă de atâta vreme, bolnavă de boală cronică și nu se interesează nici de vieață dar de lucruri de acestea
Azi cu-atâta mai puțin. Ea chiar când eră sănătoasă nu se gândea la d-astea: ține așa de mult la dânsul încât nu se supără orice-ar face el, zice: Lasă-l să se amuzeze dacă-i place.
Nu-i vorbă că și el se poartă și s-a purtat foarte bine cu ea: nu i-a dat niciodată prilej să simță nici cea mai mică abatere care ar fi putut să supere pe-o soție.
E drept că Trufescu se însurase din dragoste. Dragostea însă, ce e dreptul, fusese mai mult din partea soției sale. Ea îl iubiă la nebunie și iubirea ei l-a făcut și pe dânsul să-i fie simpatică și să crează că o iubește. Erau rude, erau veri de-al doilea. Nu se cunoscuseră de mici și când s-au văzut erau tocmai în anii când bătăile inimii sunt mai repezi și când mintea lucrează sub poruncile inimii. El a zis o vorbă dulce fetei ca la orice fată, fata a luat vorba de bună și l-a crezut. El s-a văzut iubit; aceasta i-a plăcut și s-au luat. Și acuma el o iubește numai pentru iubirea ei, o iubește ca rudă și ca om bun.
Ceea ce-l îngrijește acuma e că se teme ca nu cumvâ o scrisoare d-astea să cadă în mâna lui Octavian. Iubirea și legăturile lui cu Lucia nu-l fac să urască pe Octavian. Il iubește pe Octavian din toată inima, îi dorește tot binele și ar dori să-l ferească de orice neplăcere. Bietul Octavian e un om așa de bun, merită să fie cruțat mai ales că de când a suferit de boala cea grea a rămas, sărmanul, așa de șubred!... Daca Lucia ar fi avut altfel de bărbat, și dacă el ar fi avut altfel de femee, colonelul de mult ar fi luat în căsătorie pe Lucia; dar așa, cum zicea el singur: ce să faci cu acești bieți bolnavi simpatici care merită toată mila, toată grija și tot respectul? Să-i spună nevestei bolnave că vrea s-o lese ea să se însoare cu alta?! Poate el să aibă inima asta? Dacă s-a întâmplat ca el să iubească pe alta, pe Lucia, de aci nu urmează că nevasta lui are vr-o vină; de aci nu urmează că el are dreptul să-i facă supărare, mai ales că e bolnava sărmana. Lui i se pare că nici el nu e vinovat dacă iubește pe Lucia și că ar avea dreptul să nu se ascundă, și dacă se ascund face un serviciu de miia soției lui bolnave și chiar de mila lui Octavian. Față de Octavian i se pare că se găsește în aceleași împrejurări ca față de soția lui. El suferea mustrare de cuget din pricină că înșală pe un prieten, dar mai bine vrea să-i pară rău că-l înșală decât să-i pară rău că l-a omorît. După drept și după morala de astăzi, el nu trebuia să-și dea curs liber iubirii când femeea pe care o iubia era soția unui prieten; dar aceasta n-a putut-o face. Dacă n-a putut-o face însă nu e vinovat. Și fiindcă nu poate face altcum, de-aceea merge cum a început.
— Uite ce, Lucio, zice el sculându-se de pe scaun și venind în fața ei. Tu știi că mi-e milă de acești doi nenorociți bolnavi: bărbatul tău și nevasta mea. Și dacă am hotărît să sufer, să mă prefac înnaintea lor numai ca să nu le fac rău, se-nțelege că n-ași voi acuma să fie sguduiți descoperindu-li-se lucrul. Sunt hotărît deci să merg tot așâ înnainte, să sufer greutatea stării acesteia în care mă găsesc, și să tac. Dacă însă împrejurările vor desvăli lucrurile fără voea mea, atuncea înainte de toate voi aveâ grijă să-ți iau partea ta: te voiu face soția mea după lege, și totul va fi isprăvit. Despre inima și dragostea mea cred că nu te îndoești? Ce zici? Ai încredere în mine?
— Mai mă-ntrebi?
— Dar de ce plângi? Suferi din pricina mea...
Cu aceste vorbe așezându-se lângă dânsa pe canapea îi iea mâna și i-o sărută de multe ori.
Octavian.
— Lucico, dragă Lucico, spune ce ai, puiule!
Așa zice Octavian cătră Lucia.
Sunt în odaia de dormit. Ea în capătul ridicat ai unui șezlong, plânge cu capul răzimat pe amândouă brațele. El îngenunchiat și aplecat la ea, așteaptă răspuns uitându-se împrăștiat prin casă.
Odaia mare, cu mobilă neagră. In casă cam întuneric.
La mijlocul păretelui din fund stau lipite cu capetele lor nalte și sculptate două paturi de lemn negru. Peste amândouă paturile e întinsă o cuvertură de pluș albastru. Lângă peretele din fața acestuia e șezlongul așezat cu capătul rădicat în spre ferestrele din păretele din coastă. Sunt două terestre cu perdele nalte de pluș albastru ca și cuvertura, ca șezlongul, și ca și perdeaua dela ușă, care vine în peretele din fața ferestrelor. De-o parte și de alta în colțurile păretelui cu ferestrele, sunt două șifoniere negre cu oglindă. In părete deasupra capetelor nalte ale paturilor, pe albastrul tapetului camerei, un portret de femee bătrână, făcut în cărbune și încidrat în negru. E portretul mătușei — cucoana Zoe Credineanu. In toată odaia, afară de fondul cenușiu al păreților, se văd numai două culori: negru și albastru. Și rochia Luciei e de culoare neagră.
E pe la amiază, dar vremea e cețoasă.
Lumina slabă de-afară cu negrul și cu albastrul- mobilei din casă, dau odăei un aer de tristeță, de singurătate, de pustiu.
Numai țicăitul ascuțit al unui ceasornic de masă pătrunde tăcerea mormântală a camerei, dar nu întrerupe tristețea, ci din contra parcă o întreține, o întărește.
Aceeași tristețe în sufletul lui Octavian, iar gândurile triste se înghesue unul peste altul mai repede ca țicăiturile ceasului.
Privește în părete portretul mătușei bătrâne. Ce mult iubea ea pe Lucia! își aduce aminte de vorbele ei pline de bunătate: S-o iubești dragă Octavian, s-o iubești pe Lucia, că e copilă bună: un copil curat, fără răutate, fără vicleșug. E inimă de înger! S-o iubești, s-o faci fericită și o să fie îngerul tău păzitor, mângâere în ceasuri triste și fericirea vieții. Ea n-are părinți, dar mă are pe mine care o iubesc ca pe copilul meu. Eu ți-o încredințez ție și tu când t-ei uita la dânsa să te gândești la mine.
— Biata mătușă! S-o fac fericită pe Lucia și eu o fac să plângă!.... Am făcut fără îndoială ceva care a jignit-o, căci nu poate ea să plângă de ceea ce-i fac alții. Lovitura străinului nu doare, lovitura care vine dela cel ce-l iubești, aceea este lovitura cea dureroasă. Negreșit că lovitura îi vine dela mine și ea, inimă bună, inimă de copil nevinovat, nu îndrăznește să-mi spună, sufere durerea și tace.
— Lucio, dragă Lucio, spune, puiule ce ai! Uite și Colonelul e aci în biurou și mă gândiam tocmai să-l oprim cu noi la masă.
— Colonelul!?.,.. Zice Lucia ridicându-se și căutând ceva.
— Da, dar ce e?
— Poftim citește și te-nvață minte să-mi mai aduci în casă prieteni, ca să ajungi în gura lumii.
— Ce e?
— Numai decât. Și trebue să hotărăști dacă vrei să trăești cu prietenii ori cu nevasta, pentrucă eu nu pot suferi să fiu de râsul lumii. Trebue să spui d-lui Trufescu să ne ierte și să nu mai vie pe la noi. Poftim citește, zice ea întinzându-i scrisoarea anonimă.
Octavian petrece repede cu ochii rândurile anonimei și rupând-o în două și aruncând-o pe jos, începe surâzând cătră Lucia:
— Și cum, de un fleac, de-o prostie ca asta ți-a venit să plângi?!.... Doamne ferește, Doamne! Dar cine se uită la fleacuri de astea?.... Cine știe ce dobitoc, ce măgar a voit să-mi facă necaz mie ori tie și tu sa te potrivești!!.. Și tu ce vorbești, ce spui ca să nu mai vie Trufescu pe la noi?! Se poate una ca asta? Să închid eu ușa omului care pentru mine și-a ținut în totd-auna deschisă și inima, și punga?!.. Dar, dacă mai trăesc și sunt astăzi în picioare, asta o datoresc la doi oameni pe lumea asta. întâi ne care cât am fost bolnav te-ai sacrificat si ai rupt aela mană și dela gură și ai întins cum ai putut ca să ne ne aeajuns banii ce-mi mai rămâneau din biata leafă, să ne ajungă și pentru casă și pentru doctorii și al doilea datoresc lui bietul Trufescu care ne-a ajutat să ne plătim de datorii și aș putea chiar zice care ne-a plătit datoriile.
Și acum să închid ușa mea lui Trufescu?!.. Colonelului?.. Amicului, fratelui, părintelui meu?!.. Niciodată!
Și dacă zic aceste lucruri nu le zic pentru secăturile care s-apucă să-mi trimită anonime, ci le zic ca să-mi mărturisesc dragostea și recunoștința mea cătră acest om și ca să știi și tu să nu te intimidezi de obrăzniciile unor secături. Eu trăesc așa cum îmi place și cu cine-mi place. Și tu de ce nu-mi spuseși mai curând? Socoteam că cine știe ce este.
— Dar să vorbească lumea?....
— Dar vorbească până ce n-o mai putea!... Hei!... Comedie!... Dar știi că-mi pare acum bine că n-a fost altceva. Și tu ce copilă ești!... Hai să mergem la dejun, să invităm și pe Colonelul....
— Mț!... Nu pot acuma.... Cum să-l primesc cu ochii roși de plâns?!...
Amândouă.
- M-am roșit! Valerie?
— Da, Reti.
— Dar și tu ești roșie.
— Cum să nu fiu dacă te repezi așa ca o furtună!! Credeam că cine știe ce este.
— Cum să nu mă reped, dacă mi s-a părut că Tanti vine spre ușa salonului să deschidă peste mine. Ce-aș fi făcut eu dacă mă găsiă colo după perdea?
— Apoi mama n-a venit la salon.
— Nu a trecut în birou, dar mie mi s-a părut că vine in salon.
— Ei, ce-a fost?
— De, nu știu. Nici n-am putut auzi, nici n-am putut vedea cum se cade. De auzit n-am auzit pentru că vorbiau incet, iar de văzut n-am văzut pentrucă n-aveam pe unde.
Prin gaura cheii nu se vedea pentrucă eră pe dincolo lăsat, în jos moftul care acopere gaura cheei. Am găsit numai o crăpătură prin care se vedeâ capul Colonelului. Se vedea, că ședea pe-uu scaun în fața canapelei, și se vedea și pe canapea rochia de catifea neagră a Tanti. Se vedea că Tanti era pe canapea și el ședea pe scaun în fața ei. Mai Ia urmă l-am văzut că-i sărută mâna: i-o ținea așa și-o sărută. Și a ținut-o mult.
— Dar de vorbit?
— Auzeam vorbind, dar nu puteau înțelege căci vor-biau încet. Și se auzea mai mult glasul Colonelului. Și parcă eră supărat. Spunea nu știu ce de doi bolnavi. Spunea că el ține foarte mult la nenea Octavian. Câte am auzit că le-a vorbit nu se potrivesc una cu alta, nici cu ceeace mă așteptam. Parcă ar fi vorbit înadins ca să nu-înțeleg eu. A! și la sfârșit aud:
— Vine și Octavian, zice Colonelul.
— Atunci eu trec dincolo, zice Tanti, Să nu spui că m-ai văzut.
— Și atunci tu, Reti, ai crezut că vine mama spre tine?
— Da, atunce, Valerie.
— Dar mama a trecut la dânsa, în odaea de dormit...
Seara.
Sunt la masă. Au invitați. Invitații sunt prieteni fără pretenții.
Adică e drept zicând o singură familie: D-l Inginer Paul Teodorescu cu d-na, cu Ștefan Costantinescu fratele d-nei Teodorescu, tânăr avocat, și cu d-ra kucreția Teodorescu, sora inginerului. Iar pe lângă dânșii mai era tânărul Inginer Sandu Pop, din serviciul Iui Octavian, și Colonelul, Lucia era într-o bluză de mătase roză și foi negre de mătase, iar M-me Teodorescu în rochie bleu cu garnituri de dantele albe.
Masa e aproape de sfârșit. Finul Spirache a deschis până acuma patru sticle de șampanie.
Ș-au ridicat toasturi: D-l Teodorescu în cănătatoa Luciei și a lui Octavian; Octavian în sănătatea familiei Teodorescu.
Toți sunt veseli afară de Lucia și de Reti.
Lucia de-abia șade de necaz. I se pare că d-na Țeo-dorescu, e mai bine ca dânsa în astă seară.
Colonelul ca să nu atragă prea mult băgarea de seamă deși la masă șeade la dreapta Luciei, totuși mai mult își găsește de vorbă cu d-na Teodorescu, care e în față la dreapta lui Octavian.
D-l Teodorescu care e la stânga Luciei își dă toată osteneala s-o facă să petreacă, și ea se arată foarte mulțumită de acest lucru, dar în sufletul ei numai ea știe cum de-abia se ține de mânie. Acum îi pare rău că n-a voit să lase pe Octavian să invite mai bine pe Colonelul la dejun, căci dacă-l invita atunci, nu mai era nevoe să-l invite acuma, ori cel puțin nu mai invitau pe alții.
Nu e vorbă că pe Teodorescu cu familia nu l-a invitat ea. După dejun, la trei oare, Octav s-a dus la birou și de-acolo i-a trimes acasă un bilet în care îi spunea că pe seară au la masă' musafiri pe cutare și cutare.
D-na Teodorescu, e persoană foarte de scamă și prietena bună a Luciei și Luciei îi place mult, dar nu-i place s-o vâre mult în ochii lui Trufescu. Colonelul e om prea expeditiv: Ea nu poate uită de felul cum a intrat el în vorbă cu dânsa, la început.
Ascultând pe d-l Teodorescu dând din cap în semn de aprobare, zâmbind, și din când în când chiar râzând, Lucia aproape nu știe ce spune d-l Teodorescu și se gândește numai cum ar face să isprăvească mai curând și masa și toată petrecerea. într-un rând se gândește adică ce-ar fi dacă ar răsturnă masa ori dacă ar răsturnă o lampă. Oare acesta n-ar fi un leac ca să facă încheerea?!
Reti e năcăjită pentru că nimeni n-o bagă în seamă.
Ea șeade între Colonel și între Sandu Pop.
Colonelul nici vorbă că nu se uită la dânsa; iar tânărul Pop în Ioc să se uite la ea, își găsește de vorbă cu Valeria care e tocmai în partea cealaltă a mesei, în fața lor.
Tânărul avocat Constantinescu nici el nu se uită la Reti și n-o bagă în seamă, el stă de vorbă și se uită tot la Tanti Lucia.
Cel mai vesel însă și mai mulțumit dintre toți e Octavian. El a ridicat toast pentru familia Teodorescu, dar îi pare rău că n-a ridicat mal întâi pentru Lucia și pentru Colonelul, și ar fi voit să ridice chiar pentru amândoi odată: și adică de ce nu? Adică n-ai tu voe să bei un pahar în sănătatea a două persoane care îți sunt scumpe? N-ai voe să bei pentru soția pe care o iubești din toată inima și pentru amicul pe care îl iubești din tot sufletul?
Greutatea se desleagă însă fără întârziere: Colonelul ridică în sănătatea lui Octav și Octav atunci găsește momentul să zică: Ridic și eu în sănătatea amicului meu Trufescu și a nevestei mele, pentru că-i iubesc pe amândoi și amândoi îmi sunt scumpi. Și-i încredințez nu numai de iubirea ci și de devotamentul și de tot respectul meu.
Necazul cel mare al Reti a fost însă în salon, când după ce tot timpul mesei n-o băgaseră nimenea în seamă,, de șezuse ca o streină, acolo uitată la o parte, Colonelul găsește cu cale să-i zică să spună o poezie.
— Să spună Valeria, răspunde ea.
Auzi, mă rog, s-o pună să recite poezii parcă ar fi copil de școală primară!...
Lucia a dus-o și ea până după masă, până ce-au trecut în salon la cafea; iar după cafea i s-a făcut rău.
Cu aceasta s-a ajuns la încheerea petrecerii și Invitații s-au retras cu toată evlavia, ca Lucia să-și poată găsi liniște deplină și odihna trebuitoare omului bolnav.
In Biurou.
— Vine și Lucia. I s-a făcut bine, zice vesel Octavian înfrâna în biurou unde Trufescu stă singur și fumează legănându-se într-un balansoar.
— Dar ce-a fost?
— De, Colonele, nu știi care e de obiceiu pricina țoalei cucoanelor?
— A fost prea strânsă?...
— Se ’nțelege. Aleargă toți din toate părțile: Eau de Cologne! Oțet aromatic! Eter! Ghiață!... Ian stați, zic eu; stați că știu eu ce e pricina, și așâ a fost. Păcat că s-au dus musafirii, eu aș fi avut gust să mai stăm. Dar itot o să mai stăm, mai ales că s-a făcut și Lucia bine. Știi când ți se strică un lucru și pe urmă îl dregi, parcă-ți pare mai bun decât înnainte. Ni se stricase petrecerea, dar noi s-o dregem acuma, s-o facem mai bună de cum era să fie.
Și au dres-o.
Au mai deschis șampanie, adică Octavian a deschis și mai mult el a și băut, și au stat până aproape la două ceasuri după miezul nopții.
Lucia stă cu toată plăcerea căci nu vrea ca Trufescu să plece cu impresia ce i-a lăsat D-na Teodorescu. Și când i s-a făcut rău după masă, nu i-a fost rău de loc, ci a făcut înadins ca să scape de o rivală. N-a durut-o nimic, dar n-a avut ce face altă. A făcut, a ajuns la scop și acum e foarte mulțumită.
Octavian povestește deamăruntul totul cum s-a întâmplat cu boala lui, cum s-a făcut de și-a pus moșia adoua oară ipotecă, cum a vândut-o, sau mai bine cum a pierdut-o si ce lipsă a dus de bani. Aci apoi, descrie devotamentul uciei și sacrificiile ce face ea pentru dânsul. Tot aci vine apoi rândul să-i aducă mulțumiri și laude lui Trufescu. Aci Octavian se așează între Lucia și Trufescu, îi cuprinde pe fiecare cu câte o mână și plânge:
— Lăsați-mă să vă îmbrățișez pe’ amândoi deodată. Voi sunteți viața și salvatorii mei, vouă vă datoresc zilele care le mai am. Lăsați-mă să vă strâng în brațe și.să vă sărut.
Sărută pe Trufescu și pe Lucia și apoi le zice:
— Hai, sărutați-vă și voi!.. Sărutați-vă si-mi faceți plăcere.
Trufescu sărută pe Octav și sărută mâna Luciei.
— Adă mâna, Lucico, să ți-o sărut și eu, că bună a fost mâna asta! Asta a fost mâna providenții, mână sfântă...
Și Octav îi sărută mâna și plânge cu lacrimi.
In timpul acesta Luciei i se pare că a auzit un sgomote la ușa care dă în salon. Voește un moment să vază ce-e, dar nu se mai duce. Negreșit că i s-a părut — gândește ea, pentrucă n-are cine să umble acuma pe-acolo. Slugile n-au ce căută, fetele Valeria și Reti s-au culcat!
Mai târziu când Octavian lipsește un moment din biurou,. Lucia îi zice lui Trufescu:
— De ce nu m-ai sărutat când îți zicea Octav?...
— De, săracul, răspunde Trufescu; uite, să-ți spurc drept, pe mine m-a mișcat, mie mi-a făcut rău încrederea aceasta oarbă a bietului om. Pe mine mă mustră cugetul. Nu știu cum, dar îmi pare că așă e în firea-noastră: Te simți moale, te simți bun față de cel ce are încredere în tine; rău nu poți race decât acelui care e pornit cu înverșunare asupra ta. Mie mi s-a părut totdeauna ca o fiară sălbatică omul care e în stare să tae gâtul unui miel ce i se lasă în mâni cu toată încrederea..
— Dar milos mai ești, Colonele, zice Lucia. Nu mi-am-închiput să fii așă. Aci nu mai sameni a Colonel.
— Dar ce, ești mai tare?
— Da, eu sunt voinică. Hai, vino de mă sărută.
In momentul acesta se aude iar sgomot la ușa despre-salon.
In întuneric.
Reti nu poate dormi.
Ceasul a bătut qaatru, despre ziuă.
Aseară după ce i s-a făcut bine Tanti Luciei s-a culcat și ea și Valeria. N-a putut să adoarmă însă, pentru că s-a luat la vorbă cu Valeria.
Valeria nu pricepe ori nu vrea să priceapă că petre-cerea si masa de astăzi trebuie să fie în vr-o legătură. cu anonima. Și Valeria nici nu vrea să stea de vorbă să judece cum stau lucrurile. Zice că ce-i pasă ei, și la ce să-și bată capul?! A rămas încântată că a cochetat și i-au făcut curte Constantinescu și Pop, niște proști! Și ea mai mare proastă dacă-și închipuește că ei se uită la dânsa pentru ochii ei. Au vorbit cu dânsa și i-au făcut curte de politeță față de gazdă, față de Nenea Octavian, și de Tanti Lucia. Și ca dovadă că e așă, e faptul că âânșii mai mult’ de mântueală vorbiau cu dânsa pentru că în adevăr toate complimentele le adresau Tantii Luciei.
In sfârșit Valeria încântată de izbânda zilei și legănată prin aripile fericirii vrea să doarmă.
Reti însă neputând dormi se duce la ușa salonului despre biurou să vază n-o puteă prinde ceva.
Dar nu poate prinde mai nimic, adică nu poate prinde ce-ar vrea ea.
Nu poate prinde pentrucă nici nu se aude bine nici nu se vede. De auzit nu se aude pentrucă e prea departe de ușă, căci Octavian cu Lucia și cu Colonelul sunt tocmai în partea cealaltă, unde e biuroul. Și de văzut iar nu se vede pentrucă de astă dată cheea e în ușă și se vede numai pe dedesuptul ei și încă cu mare nevoe. Din pricina asta de vr-o două on a făcut sgomot de a fost nevoită s-o rupă, de fugă să n-o prindă cumva acolo.
Din tot ce-a putut să audă nu poate scoate nimic. Cu toate astea îi pare că este cevă. I se pare că a fost un moment când Octavian a lipsit din biurou, dar tocmai atunci ea a fugit dela ușă din pricină că a făcut sgomot cu clanța, și i-se pare că tocmai atunci ar fi putut prinde ceva.
Valeria a adormit. Valeria nici nu știe cum fugiă ea dela ușă! Reti parcă se vede și acuma cum ședea aplecată colo la gaura cheei, desculță și numai în capotul de noapte, și când dădea cu capul de clanță de făcea sgomot, deodată fugi băete, într-un picior, și într-o clipă era în pat la dânsa și cu plapoma ’n cap.
Și a stat ea la pândă până ce Colonelul a plecat acasă iar Octavian și Lucia s-au dus la culcare.
S-a culcat și ea dar nu poate să doarmă.
Două gânduri i-alungă somnul: întâia ce e cu Colonelul, și al doilea pentru ce bărbații n-o bagă-n seamă și pe dânsa?
Pe Colonelul ea de multă vreme îl vede venind pe-acolo, dar de obiceiu îl vede tot cu Octavian și mai niciodată cu Lucia. Dacă e așa atunci scrisoarea anonimă nu-l privește pe dânsul. Dar atunci ce secret i-a spus Lucia? Și în astă seară de ce au stat cu dânsul și de ce au dat masă și invitat musafirii?
Pe dânsa ea se știe că acuma nu mai e copil, se știe că e mare! E în adevăr cu trei ani mai mică decât Valeria, dar cu toate acestea de vreo trei luni a împlinit treisprezece ani și merge pe patrusprezece! Și apoi când se simte, când se știe singură, când are dovezi că e fată mare, mai e nevoe să i-o spună alții?... Cu toate acestea bărbații n-o bagă-n seamă! Și cât o să mă țină așă să n-o bage-n seamă?... Ori nu s-au uitat ei la dânsa, pentrucă s-au crezut datori să steă mai mult împrejurul Valeriei?!... Dar afrontul ce i l-a făcut Colonelul când i-a zis să spună poezie ca un copil de școala primară?!.
Oare ce spunea la școală Mărie Popovici despre o doamnă care avea întâlniri la o croitoreasă... n-o fi ceva în legătură cu anonima asta?
Se poate?!
Pe urma mesei și a petrecerii de alaltăeri seară s-au ales bolnavi Octavian și Reti.
Octavian zice că și-a stricat stomahul. Reti, nu știe de ce e bolnavă, adică nu vrea să spună, dar știe foarte bine că a răcit din pricina că a stat ceasuri întregi desbrăcată la ușa salonului despre biurou.
Din pricina asta Lucia a trimis la școală numai pe Valeria, iar pe dânsa a lăsat-o acasă.
Astăzi nu-i mai este rău, nu-i mai vin așă fiori de frig, din contră, simte că-i prea cald. De aceea intr-o vreme s-a fost și îmbrăcat și avea de gând să plece la școală. Deocamdată însă Lucia a găsit-o în odaea de zi stând de vorbă cu Pop.
De când e Octav bolnav, Pop vine regulat de două ori pe zi de-i aduce hârtiile dela biurou; iar odată venit pe-aci nu perde prilejul de a potrivi câteva vorbe frumoase la adresa Luciei.
Până să vadă însă pe Lucia, Pop se așezase la vorbă cu Reti.
Lucia însă a trimes-o numai decât pe Reti să se desbrace și să stea în pat. /.
Acum sunt ceasurile trei după amiază.
Octavian în pat, în odaea de culcare stă de vorbă cu Colonelul.
Reti culcată în pat, stă des velită si se privește cât e de mare, cât e de lungă și se gândește la vorbele lui Pop care în treacăt a zis: E altceva când vorbesc cu cipevă, cu un om, de pildă când vorbesc cu D-ta, și altceva când vorbesc cu un copil.
Vezi, își zice ea în gând. Pop mă socotește de om, nu de copil, și chiar așă și e! Uite ce mare sunt 1 Oare ce-ar zice el să mă vază așa?!.. Oare s-o fi gândit el vreodată, și-o fi închipuit el cum sunt? Prin haine se străvăd foarte bine formele corpului, numai dacă vrea cinevă să le urmărească. Oare s-o fi uitat el vr-odată la mine? Și dacă gândul omului poate să-ți străbată prin haine, atunci la ce folos mai sunt hainele? De cine te mai ascund ele? Doar de ochii proștilor!...
Acuma Lucia în odaea de zi, stă de vorbă cu Pop, care-i povestește de pe Ia țară. Ea spune că și ea e dela țară și că-i place cum e pe-acolo, și-l face să povestească mereu, când deodată s-aude sunând din biurou.
Trebue să fi sunat Trufescu, își zice ea și trece în biurou. Nu s-a fost înșelat.
Trufescu stătuse de vorbă cu Octavian care a tot vorbit până ce-a obosit și-a adormit.
— A adormit, zice Trufescu Luciei.
— Da? Și ce mai spunea?
— Ce să spună? Fel de fel. Acuma la urmă zicea că el din partea lui ar muri fără nici o grijă, dar îi pare rău de copii că nu i-a văzut scoși la un capăt. Și de fată ca de fată — de Valeria, căci fata o să se mărite, dar de băiat îi pare rău că vede că nu învață nimic și nu se alege nimica de capul lui. Că e băiat de treisprezece ani trecuți și e încă tot în clasa întâia gimnazială și l-a trimis la Brașov crezând c-o face ceva acolo și primește scrisori dela școală că tot prost merge...
— Ei, și pe urmă?
— Pe urmă a spus că-i pare rău și de tine că încă nu și-a făcut un număr rotund de ani ca să-ți lase pensie. Săracul ce om bun!..
— Ee e!.. Nu cumva ai gând să te-apuci de plâns?
— Ei, ce vrei dacă mi-e milă....
— Milă!... Hai, pupă colea, zice Lucia apropiindu-se cu obrazul de gura lui.
Ei nu-i place mila asta. Mila asta poate să meargă așa de departe ca să-I apropie de Octav și să-l îndepărteze de ea. De aceea caută să-i îndepărteze din minte această milă. Ba chiar se gândește cum ar face ea ca Octavian să nu aibă prilej să se mai plângă atâta lui Trufescu.
hi timpul acesta Reti părăsind patul și cu visurile ei, trece repede prin salon la ușa despre biurou să vază ce e acolo, căci auzise că a sunat în biurou.
Când apropie ochiul de gaura cheei deodată se trage îndărăt ca o vinovată! Fața i-se aprinde, un fier îi trece prin tot corpul, parcă nu-și dă seamă unde șe găsește, parcă visează. Visează lucru necrezut. I se pare că vede pe Lucia aplecând capul în fața lui Trufescu, și Trufescu apropiind buzele de obrazul Luciei! Nu-și dă seama dara e vis ori aevea, nici nu-i vine în gând să se mai uite odată ca să se încredințeze. Și mai acuș când vrea sa se uite parcă nu îndrăznește. Ii e rușine. I se pare că parcă dânsa i-ar fi pus' să facă ceea ce i-a văzut făcând. In sfârșit din nou apropie ochiul. Privește un moment parcă mai din depărtare apoi se apropie bine și privește cu toată pătrunderea ochiului. S-a obicinuit cu vinovăția, s-a obicinuit cu păcatul, acuma gustă plăcerea vinovăției: odată ce s-a făcut vinovată, n-are de ce mai dea îndărăt. Aceeaș pedeapsă o așteaptă. își ține dar suflarea și soarbe cu ochiul. Se simte ca într-un vârtej care o a-mețește și o duce departe, departe pe unde n-a mai fost și pe unde i-ar plăcea să o tot ducă.
Un sgomot însă o cheamă la realitate. Voind să potrivească mai bine ochiul la ușă a lovit cu capul în clanță, într-o clipă a ajuns în pat și s-a învălit peste tot. Așteaptă un moment așă, dar nu vine nimeni. A scăpat.
A scăpat, dar se simte obosită. Se simte parcă ar fi venit dintr-o călătorie lungă, parcă ar fi căzut de undeva.
Dar ce călătorie!
Cu balul.
Octav e mai bine dar tot nu mai ese din casă, A avut noroc că s-a căutat din pripă, altfel ar fi pățit-o rău, poate mai rău decât când a fost bolnav în rândul întâiu.
Acum a scăpat ușor, drept zicând; cu toate acesteă a fost destul de rău și acuma.
Și greutatea boalei a dus-o mai mult Lucia. Adevărat că n-a stat numai în casă, a eșit mereu și după târgueli și la vizite, dar cu toate acestea n-a fost undeva să Pe treacă, n-a fost la uh teatru, n-a fost ia un bal, n-a fost în lume ca să steâ împreună cu alții, să vază și să fie văzută. Singura plăcere ce și-o face acuma e că ese în trăsură la șoseă. La vizite așă dacă te duci, ce înțelegi? Te închizi în casă acolo cu două trei persoane și vorbești ce-ai mai vorbit, ori, ceeace e și mai rău, te țintuești pe un scaun la joc de cărți.
La cucoana Lica îi plăceă să se ducă odată când nu știă cine e cucoana Lica, când o credea că în adevăr chiar o iubește și ține la dânsa, și se mai duceă și pentrucă avea nevoe de bani, dar acuma nici nevoe a banilor n-o avea pentrucă Trufescu se îngrijiă îndestul de partea asta.
Pe la M-me Pădureț se ducea mai des pentrucă nu vrea să se supere Tâlcoveanu.
Cu Tâlcoveanu ar fi vrut ea s-o isprăvească, dar nu știa cum. Nu vreă s-o rupă așă fără pricină, pentrucă el fusese în totdeauna foarte bun față de dânsa. Și Tâlcoveanu nu știă nimica de cunoștința ei cu Trufescu și dânsa grozav să ferea să n-o afle, să vază că nu i-a fost credincioasă. Apoi asupra cucoanei Licăi, de o bucată de vreme, are și o bănuială: i se pare că anonima vine dela dânsa.
Cunoștinți are destule Lucia și se duce și-i vin, dar vrea cevă mai mult decât o vizită de jour fixe și decât un five o-clock. Și Octavian deși încă tot slab i-a promis că după anul nou o duce la bal la palat.
Decând a hotărît că se duce la bal la palat, Lucia face vizite pe la toate cunoștințele ca să le spună această noutate și să le mai facă cevă sânge rău — cum zice ea. Astăzi a hotărît să se ducă Ia doamna Posteucă pentru că are zi de primire și la dânsa vine doamna Pipereanu, poreclită M-me Pistol și doamna Gogoșeanu, care sunt foarte mândre, cred că nu mai e nimeni ca ele, și nu mai pot de necaz când văd că una e mai cevă ca dân-sele. Lucia le știe că n-o pot suferi, și chiar de aceea se duce să le mai pună ceva venin la inimă. Și cum se duce? Intr-o rochie de catifea, turbată și în cupeu.
— Mă duc zice Lucia să mai dau de lucru Gogoșencii să mai facă lecții de morală și pedagogie, că de când s-a făcut bărbatu-său inspector, s-a apucat și ea de făcut discursuri de pedagogie, crede că decretul bărbatu-său a făcut-o învățată și pe dânsa. Și Pistoloaea îi bate-n strună ca să se arate că și dânsa e mare lucru, poftim! Și dela Gogoșeanca s-a molipsit, că ’nnainte de a începe Gogoșeanca n-a auzit-o nimeni. Și cel puțin Gogoșeanca e nevastă de inspector, dar ea ce e? Bărbatu-său dentist! El îți scoate dinții și ea îți scoate nervii!
In adevăr și doamna Gogoșeanu și doamna Pistol sunt la doamna Posteucă și tocmai vorbesc despre Lucia:
— Dar doamna Posteucă a mai văzut pe doamna Lucia Credineanu?
— Da, doamnă Gogoșeanu, am văzut-o alaltăieri la șosea, dar altfel n-am văzut-o de vr-o două săptămâni.
— La șosea mi se pare că am zărit-o și eu, dar ni s-a părut cam schimbată, cam palidă, tristă, zice doamna Pistol.
— Așa, zice că d-l Credineanu e rău bolnav, și negreșit că din pricina asta o fi și doamna Credineanu așa, adaogă d-na Gogoșeanu.
— Sărmanii, și zice că o duc cam greu, mai zice d-na Pistol.
Acuma tocmai sună cinevâ. E Lucia.
— Doamnă Credineanu, zice doamna Posteucă, gazda. Îmi spunea mie inima că trebue să vii.
Lucia cum vine începe a povesti că a fost la doamna Buteanu, la d-na Păring, la d-na Bogătăreanu și că d-na Oblăditeanu soția ministrului, l-a zis că dacă nu veniă nici astăzi să-i facă vizită, se supără și nu-i mai calcă în casă niciodată.
Spune că în curând o să vină aci marele concertist Buttermann și marele comedian Jules Singeard. Roagă s-o erte că n-a putut să mai vină p-aci și că e grăbită. In treacăt apoi spune că se duce Ia bal la Palat.
Până aci doamnele Pistol și Gogoșeanu stăteau tăcute și nemișcate pe scaun.
Aci M-me Pistol intră în vorbă și spune că poate să se ducă și ea la bal la Palat.
Lucia însă știe că nu e adevărat.
D-na Posteucă întreabă însă pe Lucia în ce toaletă se duce.
— A! toaletă? Pentru toaletă nu voi să cheltuesc, răspunde ea cu nepăsare și cu mândrie. Am ales un Journal foarte simplu, o rochie care n-o să costă mai mult de vr-o cinci sute de Iei.
— Doamne, ce prostie și cu balurile astea! zice doamna Gogoșeanu. Atâția bani aruncați pentru toalete, pentru lux, și atâția oameni cu mijloace restrânse care cheltuesc de unde n-au, ca să se ducă la bal! Câte familii sărace n-ar putea trăi luni întregi cu banii care se cheltuesc pentru o singură seară! Și apoi se mai plâng care ’n cotro de lux! Dar cine dă tonul și cine dă pricină de lux? Se începuse odată moda cu costumul național, dar pe cine mai vezi acuma? Mătăsuri, catifele, dantele, astea sunt acuma. Dar ar trebui să le pue fetelor uniforma din școală, să se învețe cu dânsa, și s-o poarte și când or fi mari; și la baluri, - la serate, concerte, petreceri să nu se primească decât cine o fi cu costum național.
— Ei, bine, zice Lucia, d-stre, doamnă’ Gogoșeanu, cred că v-ar sta foarte bine în costum național, și mă mir chiar că nu purtați; dar mie, de pildă, nici nu-mi place, nici nu cred că mi-ar stă bine!
— Dar, nu e vorbă de stat bine, e vorba să nu faci lux, să se isprăvească odată cu nenorocirea asta a luxului.
— Apoi cine vrea să facă lux îl face cu orice fel de port, cu cel național ca și cu oricare altul, dar eu spun drept că voiu chiar să-mi stea bine, căci nu voiu să mă fac de râs, să-mi bat joc singură de mine. Dacă ar fi așă atunci la ce nevoe am mai căută să ne facem anume haine, femeile haine femeești și bărbații bărbătești, n-avem decât să luăm,să ne îmbrăcăm cu ce apucăm, eu c-o haină de soldat, d-ta c-o haină de popă, alta c-un sac, ori mai știu eu cu ce. Eu spun drept căjțin la persoana mea, țin să-mi plac și mie și să plac și altora. Nu știu cine e acela căruia să-i placă înadins ca oamenilor să i se facă scârbă ori silă de el! Oricine vrea să placă celorlalți. Dar dacă doamna Gogoșeanu scoate moda de costum național ori uniformă, dacă poartă celelalte îmi fac și eu. Uite dacă era uniformă acuma m-aș fi dus la bal la palat în uniformă! Ha ha ha!... Dar banii care mi-or fi de cheltuit tot o să-i cheltuesc, căci de-aceea chiar umblu ca să-i capăt! Când n-oiu avea, sănătate! Cine n-are și cheltuește, treaba lui. In sfârșit când m-oiu spovedi o să spun la preot că am dat bani pe rochii.
— Dar știți c-a murit doamna Birniceanu? întreabă doamna Posteucă.
— Cum se poate întreabă toate, și cu aceasta se schimbă vorba.
Vorba se schimbă. Se servește ceaiu. Vorbesc, glumesc, râd cu toatele. Dar la plecare, doamna Gogoșeanu șoptește cătră doamna Zaplan:
— Am să-ți spun cevă.
— Mie?
— Da.
— Când?
— Acuma la plecare. Mergem împreună o bucată pe jos.
— Bine.
C r â m p e e.
Când ajunge Valeria la școală, adouazi după masa la care fuseseră d-na și d-l Teodorescu, Ștef. Constanti-nescu și Sandu Pop, fetele care ’ncotro o ’ntreabă de pe-acasă, dar n-au când să steă de vorbă decât numai în fugă căci sunase clopotul de intrare.
— Ei, Valerie, ai venit? Cum ai petrecut?
— Bine, Lelio, foarte bine, las o să-ți spun mai pe urmă.
— Zeu?... Ai fost undeva?
— Nu.
— Acasă?
— Da.
— Cunoștință veche ori nouă?
— Veche.
— Cum îl cheamă?
— Las altădată.
— Ei, altădată!... Cum îl cheamă?
— Ei, lasă, dacă ’ți zic!
— Ce lasă, nu te fă grozavă. Spune mai curând ori mă supăr.
— Ei, Pop.
— Pop și mai cum?
— Sandu Pop.
— Sandu, Sănducu! Bravo! Dar ce e, student?
— Nu, inginer.
— Tânăr?
— Daaaa...
— Bravo, ferice de tine.
— Dar ce spunea Valeria? Lelio.
— E hei! Valeria!...
— Zău?
— D-apoi! Sandu Pop, inginer... tânăr și drăguț...
— O iubește?
— Mort, lulea.
— Ai auzit de Valeria?
— Ce, Alexandrine?
— Ei. Ce! Ce-ți închipui?
— Ei, ce să-mi închipui? Spune.
— Se mărită.
— Zău! Cu cine?
— Cu un inginer care o iubește la nebunie. Unul Sandu Pop.
— Și când e nunta?
— Cât de curând.
— După anul nou?
— Poate.
— Știi, Lucrețio, că avem o nuntă?
— Zău, cine?
— Valeria, c-un inginer Sandu Pop.
— Când?
— Acuma după anul nou.
— Ei, bravo, Valerio; felicitările mele.
— Pentru ce, Aueto?
— Ei, ce te mai faci, parcă eu nu știu?
— Ce?
— Ei, cel... Tu nu știi ce? Sandu Pop!... Pe când e nunta?
— Da, nu-i nimică...
— Ei, nu te mai face...
— Domnișoara Credineanu Valeria.
— Aice.
- — Vorbiți d-voastră despre Brazilia.
— Brazilia...
— Ei, poftiți.
— Brazilia... Brazilia...
— Bine, Brazilia?
— Brazilia... Nu știu.
— Faceți rău, d-șoară Credineanu. Asta e repetiție. Aveți notă rea.
— A fost, bolnavă.
— Se mărită.
— Se retrage din școală.
— O iea un inginer.
— Sandu Pop...
Clasele sunt goale. Toate elevele sunt în curte, se bat cu zăpadă. M-me Weber a spus să iasă elevele în aer.
Clasele institutului M-me Weber, sunt niște odăi micușoare, spoite alb, înșirate de-o parte și de alta a unui coridor întunecos.
Trecând prin coridor vezi de-o parte și de alta ușile deschise și clasele goale, cu ferestrele cu geamuri vopsite cu alb, tablă neagră în colțul despre ferestre, catedră în apropiere de tablă și bănci în fața catedrei. Băncile în formă de pupitre negre, cu locuri pentru câte două eleve. Pe părelele dinspre răsărit, între ferestre, sus icoană, mai jos orarul scris pe o foaie de hârtie care e bătută în ținte. Pe ceilalți păreți hărți și tablouri de ști-inți naturale.
In clasa a cincea, prin toată lărgimea goală a clasei, ochii ți se opresc în partea din fund despre fereastră. Acolo la un pupitru se vede mai mult negru ca la cele,-lalte. Sunt două eleve. Una șede jos, sprijinită cu amândouă brațele pe pupitru și cu fața aplecată și ascunsă pe brațe. Cealaltă stă ’n picioare alăturea, aplecată într-un cot spre cealaltă.
A treia elevă intră repede pe ușă, roșie la față, înfier-. bântată și nădușită.
— Dar ce faceți voi acolo, Virginie?
— Uite, Ecaterino, Valeria plânge.
— Dar ce e?
— Ce să fie. Am avut pe Buștenaru și a ascultat-o
— Și i-a pus notă rea?
— Da, i-a pus două.
— Ei ș-apoi ce, te doare două al lui?!... Dar nouă ne-a pus două d-l Gălbează la latină, Pisalide la matematici, Haldan la istorie și ce-a fost?...
— Da, dar Buștenaru până-acuma încă n-a făcut așa mojicie. Ți-nchipue, Valeria se mărită și el s-o asculte acuma la geografie!!.
— Vai, ce mojic!!... Zău, profesorii ăștia sunt de nesuferit!...
Și Valeria plânge din toată inima simțindu-se cu desăvârșire nedreptățită. — Poate chiar mă mărit — se gândește ea; apoi bine viea să zică, nu mă respectă nici ca mireasă!
Alte crâmpee.
Intr-o prăvălie:
— Ce mai faci Eugenie? Nu te-am văzut de-un car de ani!..
— Bine. Mai ai mult de târguit?
— Nu, am isprăvit.
— Atunci mergem împreună. Să nu uit să-ți spun ceva.
— Ce?
— Cevă de Credineanca. Iți spun eu când eșim.
— Dar ce anume?
— Ei, las că-i vedeă. Ai auzit de Tâlcoveanu?
— Da, îl știu, n-am făcut cunoștința dar îl știu. E cevă cu el?
— Da, el și cu Credineanca.....
— Nu mă-nebuni?!..
— Uite-așă.
— Cine ți-a spus?
— Uite, mai adineaori — dar să rămână numai între noi.
— Mai e vorbă!..
— Mai adineaori mi-a spus o prietenă.... doamna Zaplan că i-a spus nițel mai nainte doamna Gogoșeanu.
— Hm!
La Teatru:
— Ce mai zici, Florico?
— E grozav de cald. Și nu-mi place cum joacă asta... Cornelia, dar Matilda e foarte bine. A! Dar știi cevă?
— Ce?
— Ei, cu unul Tâlcoveanu!..
— Bu-u-u-un!...
La o îngropare în cimitir:
— Sărmana, păcat!
— Așă mă rog. Și avea toată încrederea că o să se tacă bine.
— De-unde să se facă bine! Asta nu e boală care eartă.
— Mie mi-a făcut foarte rău, mi s-a făcut chiar rău când am auzit.
— D-apoi mie! Mă rog, dar de nevasta lui Credi-neanu ai auzit?
— Nu. Ce?
— Apoi are pe Tâlcoveanu.
— De!...
Odaea unde stau fetele, adică acasă la Credineanu, odaea unde șeade Valeria și cu Reti au o fereastră care dă în stradă și sub care este o canapea mică; iar Ia păretele de alăturea două paturi puse cap în cap.
Reti de când s-a făcut mai bine de s-a sculat din pat, toată ziua șeade în genunche pe canapea, cu coatele pe fereastră și se uită afară, rozându-și necontenit cu dinții unghiile când dela o mână când dela cealaltă.
— Ce îaci tu Reti? întreabă Lucia deschizând ușa la odaea fetelor. Cc faci? Tot cu ochii pe fereastră?, și tot cu unghiile?! Mare comedie cu tine! N-am mai văzut încă să steă un om așă ceasuri întregi și să se uite pe dealuri, fără să lucreze nimic! La ce te gândești?!... Știi una? Ian fă bine și du-te la școală. Bolnavă nu mai ești. Decât să te uiți pe fereastră și să-ți rozi unghiile mai bine du-te Ia școală.
Peste o jumătate de oră Reti pleacă la școală întovărășită de fata din casă. Și ca nealtădată merge tot drumul fără să vorbească nici un cuvânt.
Când ajunge la școală fetele la ea:
— Ei, Reti, când e nunta? S-a hotărît?
— Ce nuntă?
— Nunta Valeriei.
— Nunta Valeriei?...
— Da, ce te unai faci proastă?
— Dar cine v-a spus?
— Cine, Valeria. Ea ne-a spus că o iea Sandu Pop.
Și Reti rămâne pe gânduri: Dacă Pop a vorbit cu Valeria și chiar se ’nsoară cu dânsa, ce ’nțeles au atunci vorbele care i le spunea ei: că e mare, că e om, că nu e copil; și ce înțeles are și felul cum vorbiă și cum o priviă?...
Cel mai bun lucru e ca să vadă pe Valeria și s-o întrebe. Se duce dar și o găsește:
— Bravo, Valerio, foarte frumos!...
— Ce e, Reti?
— Cel... Toată școala știe și eu nu știu nimic!!..
—— Ce știe?
— Că te măriți!..
— Ei, ce te potrivești? Nu-i adevărat nimic.
— Cum nu-i adevărat? De unde știu fetele de Sandu Pop?
— Ei! Sandu Pop! Dacă ți-o spun eu că nu-i nimic!
— Nu-i nimica!... Ba ești o mincinoasă.
Z- — Dar ce e Reti, ce te certai tu cti Valeria?
— E! Pentrucă ie o mincinoasă»
- Dar ian ascultă să te întreb ceva. Dar nu te superi?
— Eu, Leonoro?
— Bine, de, fiindcă voiu să te întreb ceva care...
— Care ce?
— Care... privește pe... cineva din familia ta.
— Ce are a face?... Eu nu ți-am spus ție de mătușa ta?
— Ei, tocmai acuma vine rândul meu să fac acelaș lucru.
— De tanti Lucia?
— Vine pe la voi Tâlcoveanu?
— Nu, nici n-am auzit de el. Dar ce e?
— Știi că Titi Vasilescu e externă?
— Da, știu.
— Ei, Titi Vasileseu spuneâ că a auzit eri la dânșii acasă, vorbiau niște doamne cu mama ei, că ăsta Tâlcoveanu se are bine cu doamna Credineanu.
— Tâlcoveanu?
— Da, Tâlcoveanu?
— Nu. Nici n-am auzit de așă nume!...
Altă anonimă.
E a treia zi de Crăciun. Cătră seară.
Afară frumos, soare. Se desgheață. Curge din străsini. Prin zăpada din curte, urmele de roatele trăsurilor și de copitele cailor sunt pline de apă.
Pe stradă trăsurile aleargă într-o parte și în altă cu cei grăbiți la vizite și împușcând cu zeama de zăpadă pe cei de pe trotuar.
In salon Lucia stă de vorbă cu vr-o câteva doamne venite în vizită de sărbători.
Octavian lungit pe canapeaua din biurou privește în tavan, numără florile tapetului și bagă de seamă că sunt tot atâtea în lung pe câte și în lat, ceea ce-i dă a înțelege că odaea, adică tavanul e pătrat, pe când el îl credeă. dreptunghiular.
In odaea de zi Valeria, fratele ei lancu care a venit acasă de sărbători si d-l Sandu Pop.
Sandu Pop întreabă pe lancu ce învață la Brașov, ce profesori are, și-l examinează dacă știe cum se cheamă nemțește masă, lampă, chee, icoană, bonboană și altele.
Valeria îmbrăcată ca de sărbătoare, fără șorțul de școală, stă pe scaun lângă masă în fața lui Pop, urmărește ce vorbește el cu băiatul și în acelaș timp trage cu ochii cum se vede în oglinda din față: naltă, albă la față, păcat numai că are vr-o câteva pistrue. A văzut ea într-o gazetă publicat un fel de doctorie contra pistruelor; dar doctoria asta o s-o iea dânsa de acuma când s-o mărită, că acuma mama n-o lasă să deă cu nimica pe obraz. Părul ar putea să-i fie mai negru, ori să fie blond, dar chiar blond nu alb așă cum e al Reti. Dar și așă cum e tot merge, mai ales cu pieptănătura asta. Sprâncenele însă ar trebui șă fie mai negre. Ochii căprii, gura mică, chiar drăguță, nasul iar făcut destul de bine, nu e prea mare, deși s-ar părea. Dar mai bine așă decât cârn cum e al Reti. In sfârșit așă cum este i-ar ședea bine ca mireasă. Ea mireasă, colo în rochie albă și Pop alăturea în frac, ginere....
Reti, în odae la dânsa, în genunchi pe canapea, șade răzimată în coate la fereastră, uitându-se pe stradă și rozându-și unghiile. Altă ce să facă? Să se ducă să se înjosească uitându-se cum vorbește Pop cu Valeria? Unul ca Pop nu face nici să-i răspunzi când ți-o zice bună ziua. Om fals, om fără caracter, care în fața ta e un fel, și după ce s-a îndepărtat altfel.
In salon se aude râs de cucoane, dar râs colea cu poftă.
— Ian auzi, gândește Reti, ce mai bucurie în salon! Și eu nu pot să stau acolo căci sunt copil! Oare de ce-a lăsat D-zeu ca omul să fie copil atâția ani?! Până la 16 ani tot copil! Jumătate de viață!
A! Dar ce vede ea pe fereastră?!... Poștașul! Parcă ar fi aducând ceva aici-?...
Fuge repede la ușă.
— Mă rog, este o scrisoare recomandată pentru d-l Octav Credineanu. Trebue de iscălit adeverința.
— Ad-o la mine.
Are haz, gândește ea, să mai fie iar vr-o anonimă. Și seamănă doară cu cealaltă. Seamănă și plicul și scrisul. Ar avea haz! Dar cum să știi?! Trece prin odaea ei și o pune spre fereastră de se uită în zare. Ce păcat că e recomandată, altfel c-un ac de păr acuș aș vedeă ce e.
S-o ducă Tanti în salon?
Cum ar face ca să poată să zărească și ea ceva într-însa?
Haide-n salon.
— Tanti Lucie, o scrisoare recomandată, și trebue iscălită adeverința.
Dela scrisoarea de deunăzi, sub cuvânt că Octavian e bolnav, Lucia făcuse obiceiu ca toate scrisorile să i se aducă ei.
Lucia deschide scrisoarea...
Reti se dă îndărătul Luciei și trage cu ochiul. Scrisoarea seamănă cu cea de deunăzi. Tot așa puține rânduri, tot așa la mijlocul hârtiei, tot așa și tot acolo iscălitura.
Lucia citește, întorcându-se în altă parte spre a se feri de Reti. I se pare însă că și cocoanele din salon se uită la ea, de aceea vrea să se ferească încă odată, dar gândindu-se că nu e bine, închide repede scrisoarea fără s-o fi citit. A zărit în ea însă numai numele Tâlcoveanu.
Inchizând scrisoarea însă închide în ea și plicul, iar cu plicul împreună și adeverința.
Caută adeverința, trebue condeiu de iscălit! N-are condeiu.
Nu vreă să se ducă în biurou ca să nu întrebe Octavian.
Lucia se încurcă, i se pare că face stângăcii, i se pare că toată lumea bagă de seamă, i se pare că și-a perdut capul. Uită ce trebue să facă.
— Pardon zice ea și trece în odaea de dormit.
In odaea de dormit se duce la șifonier... Reti vine după ea.
Deschide șifonierul, nu știe ce caută.
— Și tu ce te uiți la mine, ce vrei? întreabă pe Reti.
— Aștept să iscălești adeverința.
— Apoi cum s-o iscălești dacă n-am cu ce?!... zice Lucia cu necaz, și în acelaș timp mulțumită că Reti cu răspunsul ei, îi adusese aminte ce are de făcut.
— Las Tanti că aduc eu creion.
— Apoi ce mai aștepți? Nu vezi că am lăsat acolo lumea singură?!...
Reti aduce creion. Lucia găsește adeverința, iscălește și pleacă în salon.
I.
Reti ese cu adeverința s-o dea poștașului. Mergând însă într-acolo se gândește că n-a putut să vază ce e în scrisoare. Adică ce ar fi fost dacă ar fi deschis-o? Dar nu puteă, că trebuiă s-o dea ca să iscălească de primire. Dar acuma își aduce aminte că parcă a văzut o scrisoare, adică o hârtie îndoită ca o scrisoare pe măsuța de lângă șifonier. Oare n-o fi chiar scrisoarea! N-o fi uitat-o cumva Tanti Lucia? Dă repede poștașului adeverința și se întoarce îndărăt. Are haz să fie scrisoarea! Se duce repede. Deschide ușa cu grabă și intră cu ochii țintă la mesuță.
Tot atunci însă pe ușa cealaltă intră și Lucia repede și dă cu ochii tocmai de ochii Reti.
— Ce este? întrebă Lucia îndreptându-se către măsuță unde eră scrisoarea.
— Poftim? îngână Reti, neștiind ce să răspunză.
— Ce vrei?
,— Vreau să ’ntreb dacă dai vr-un ban poștașului.
— Nu dau nimic pentru ce să dau?
Reti ese îndărăt.
Lucia deschide mai întâiu șifonierul apoi iea scrisoarea și o citește:
Domnule Credineanu,
Știu că în partea menajului te suplinește d-l Tâlcoveanu. Dacă ai voi să-l schimbi te înștiințez că mai sunt și alți amatori.
Un amic.
Bravo, gândește Lucia, încă și recomandată!... Cine o trimite e om care nu glumește, iea lucrul în serios.
Se uită la plic.
Păcat că nu și-a pus numele pe plic ori măcar adresa. De altfel și plicul și hârtia și scrisul sunt întocmai ca Ia cealaltă scrisoare. Trebue să fie acelaș trimițător. A văzut însă că cea dintâia n-a avut efect, acum a trimis una recomandată.
Trebue să fie coana Lica acea care trimite scrisorile astea. Cum aș puteă să aflu? Să caut scrisul ei. Dar o fi pus pe cineva, n-o fi scris ea.
II.
— Ce, eși puiule? zice Octavian văzând pe Lucia intrând în birou înbrăcată de plimbare.
— Da, mă duc până la M-me Pădureț că n-am văzut-o (de atâtea zile, și voiu să mai cer și niște floare de care
’ți fac ție ceaiu, cu care văd că-ți merge așa de bine.. Voiu să te ’ntăresc să te fac tun, țiganule: dar știi de ce?
— De ce?
— Ca să mă duci la bal la palat. Ha-ha-ha!... x
— Apoi la bal e hotărît că te duc, despre asta nici nu mai este vorbă.
— Bine, bine, dar eu voiu să-ți arăt că toate le.fac numai din interes, Ha, ha, ha...
— Bravo, bravo, puiule. Ești ca în totdeauna și veselă și glumeață, drăguță de tot.
— Lucia pleacă. Octav se ridică de o petrece, până la Ușa, apoi se întoarce Ia fereastră de privește ’n stradă.
Lucia trece cu trăsura.
Ce frumoasă e! se gândește Octavian.
Câțiva trecători de stradă își întorc capul și o privesc.
Octav se uită la dânșii și parcă îi pare rău că nu le poate spune:
— Asta e nevasta mea! Eu sunt fericitul care o are de soție, eu sunt fericitul care-i e bărbat. Și cât de mult mă iubește. Acum chiar tot pentru mine se duce să-mi aducă leacuri.
III.
Calea Vânătorilor 27.
Lucia scoboară din trăsură sună la o ușă, în stradă, la o casă în două caturi.
Ușa se deschide.
M-me Pădureț vine lă usă.
— A! Cucoana Lucica. Ce mai faci, drăguță?
— Bine M-me Pădureț. El a venit?
— Da A fost și eri și-a așteptat până seara. A stat și la masă aci.
— De, dacă n-am putut să vin! Dar unde e el?
— Tâlcoveanu e în salon, stă de vorbă; dar d-ta treci dincoace în stânga, că vine și el.
Lucia ascultă un moment.
In spre salon s-aude vorbă de mai multe glasuri. Pare că ar fi joc de cărți.
Lucia trece în stânga și se oprește un moment din-naintea oglinzii, unde o găsește și Tâlcoveanu.
— Sărut mâna cuconiță, și îl săruta mâna.
— Bon Jour, răspunde Lucia. Iți aduc o noutate.
— Ce?
— Uita colea, ii arată anonima.
Tâlcoveanu citește, apoi zice:
—Dar știi că e obraznic. Zice că mai sunt si alti amatori.
— Iți place?!..
— Ei, bine ce vrei?.. Dacă e anonim, poate să spună ori ce vrea. Știe că nu poți să-i ceri socoteală.
— Dar nu e vorba de obrăznicie, dar e vorba că te bagă la belea.
— Cine a primit-o?
— Eu. Noroc! Și-ți închipue, mă rog, că a trimis-o recomandată.
— Așa e.
— Păcat numai că nu și-a pus numele ori adresa.
— Așa, da; dar stai! că are No.
— No.? și la ce ți-e bun.
— Apoi bine, cu No. poți să-i gășesti și numele și adresa ori cel puțin una din două.
— Ian taci! Poți găsi?
— D-apoi fără vorbă.
— Vai, ce bine mi-ar părea să pot află cine e.
— Aș puteă și astăzi, dar cred că poșta e închisă; dar mâine de dimineață mă duc acolo.
— Bine dar cum o să ’ntrebi?
— E! Cum! Mare lucru e asta?
— Cer adresa dela No. acesta: cinci mii sau 54 de mii și nu știu mai cât scrie acolea și el trebue să-mi caute.
— Bravo!..
IV.
E dimineață.
Ceasul a sunat opt.
Octavian în pat la el, doarme adânc.
Lucia în patul ei, cu fața în jos, răzimată cu brațele pe căpătâiu, la marginea patului și privind jos pe parchet, e dusă pe gânduri.
Ii vine foarte greu s-o mai țină mult înainte cu Tâlcoveanu. Ii vine greu pentrucă nu vrea să afle de el nici Octavian și nici Colonelul, și nu vreă să afle nici el de Colonelul. Te pomenești odată că vine o anonimă și cade în mâna lui Octav și el o arată lui Trufescu. Ei, Trufescu, nu e ca Octav, el numai decât se pune-pe-atâta și află! Ce te faci atunci?!... Dar cum să rupi cu el?...
Cât de greu de făcut ți se par câteodată unele lucruri, și altădată le faci fără nici să bagi de seamă! Dar asta dovedește că ele sunt totdeauna lesne de făcut numai tu nu te pricepi întotdeauna cum să le faci. De câte ori nu vezi oameni mergând cu greu pe un drum prin niște fă-gașuri făcute de alții; dar merg cu greu numai până le vine gândul ca să schimbe drumul, câci îndată ce acest gând le vine, caută și trebue să găsească loc mai bun. Ceeace e greu, e greu să-ți vină gândul de schimbare., Adecă eu de ce nu pot rupe cu Tâlcoveanu? Din partea lui, el n-o rupe fiind că el ține să fie cu mine; și eu n-o rup pentrucă aș vrea parcă un fel ca ruptura să nu vie dela mine, ca să nu se supere el! Așa dar el nu rupe, eu nu rup și o ducem așa. Dar dacă aș lăsă să afle că sunt și cu Trufescu atunci negreșit că s-ar supără și ar rupe. Vrea să zică iată un mijloc de ruptură, și încă un mijloc foarte bun fiindcă de Trufescu Octavian nici grijă n-are și n-ar crede chiar însuși D-zeu să-i spună. Vrea să zică ruptura se poate face ușor odată ce-ți pui în gând.
Deocamdată să vedem însă ce face Tâlcoveanu cu scrisoarea. Află el cine a trimis-o?
Negreșit că scrisoarea vine dela cucoana Lica, gândește Lucia. Ea s-a supărat pe mine pentrucă m-am împrietenit cu M-me Pădureț și mă văd cu Tâlcoveanu acolo. Dacă o fi așă o să iau scrisoarea să i-o arăt lui M-me Pădureț să se ducă ea să-i mulțumească cucoanei Licăi. Eu ce să-i zic?! Ea a în stare s-o înceapă odată să.nu te poți spălă nici cu toată Dunărea! Eae în stare să-mi spună curat, pe față, cum vorbește ea, fără încunjur!! La dreptul vorbind, cucoana Lica n-ar aveă ce să-mi impute mie, pentru că ea a venit și m-a ademenit! Ea a venit întâiu la cucoana Mitana, nevasta comisarului și m-a făcut să câștig Ia cărți și mi-a spus că mă iubește și m-a poftit la dânsa, că mă iubește că seamăn cu nepoată-sa, și când colo ea umblă după mine pentrucă o pusese Harabulea...
Cu gânduri de acestea Lucia se pomenește că ceasul bate nouă jumătate, și ea încă tot în pat.
In acest timp însă bate cineva in ușă.
— Coniță, coniță?...
E servitoarea.
Lucia desbrăcată se duce și crapă ușa puțin.
— Ce este?
— Coniță, a venit coana M-me Pădureț.
— M-me Pădureț! Vai!... și eu încă nici nu m-am îmbrăcat! Poftește-o degrabă în biurou, că vin și eu. Spune-i că o rog să nu se supere. Vai!...
Lucia în fugă se ’mbracă cum poate și trece în biurou.
In acelaș timp Reti, trece și ea repede la ușa salonului despre biurou.
V.
— Vezi ce leneșă sunt, M-me Pădureț. Bună dimineața. Și te rog să mă erți.
— Mă rog, vina e a mea că am venit la ceas nepotrivit; dar am voit ca să-ți fac surpriză și să nu te țin mult în așteptare.
— Vai, ce bună ești.
— Uite, M-me Credineanu, acuma a venit Tâlcoveanu, cu răspunsul.
— A găsit?
— Da.
— Cine e?
— Ghici.
— E...? Nu știu, spune D-ta.
— Nu spun, ghicește.
— E...? Cucoana..? Vrea să zică cucoana Lica, dar se răsgândește și zice: Nu știu.
— Ei, zi, ce-are, a face?...
— Ce să zic? spune D-ta.
— Ei, e Doamna Gogoșeanu.
— Gogoșeanca?!...
— Ea.
— Auzi D-ta?!... Sfânta! Dar ea de locotenentul ei a uitat?!
— Uite și scrisoarea, adică anonima, cu adresa care i-a dat-o dela poștă lui Tâlcoveanu: Strada Curcubeului No. 9.
- Vrea să zică așa merge treaba, se gândește Reti, în-torcându-se îndărăt în pat după ce a ascultat la ușa salonului. Vrea să zică scrisoarea a umblat pe la M-me Pădureț si Tâlcoveanu merge pe la M-me Pădureț, și Doamna Gogoșeanu.... nu știu ce-a făcut, că n-am putut să înțeleg bine. N-am putut înțelege ce-a spus de poștă si de M-me Gogoșeanu. In tot cazul, vrea să zică M-me Pădureț știe tot secretul! Se vede că scrisoarea spune ceva de Tâlcoveanu, ori îl privește cevă scrisoarea asta, căci altfel nu i-ar fi amestecat și pe el. Vezi, că se potrivește ce spun fetele la școală de Tanti Lucia și cu Tâlcoveanu!?... Cu încetul începe a se limpezi. Le aflu eu.cu încetul. Dar Valeria, habar n-are, nu știe nimic? Ea șe gândește la Pop și la nuntă?... Și se ține, se ține de dânsul și-i vorbește, și glumește, de ți-e silă s-o vezi cum i-se vâră ’n suflet. Dar eu n-o pot suferi, de aceea nici nu stau cu dânsa când e și Pop. Nici nu-i mai spun nimica! Și-a luat obiceiu, când îi spun cevă, se uită în sus și își ia aere de cocoană!
VI.
Toată dimineața Lucia a fost dusă pe gânduri.
După ce a plecat M-me Pădureț a stat ca vr-un ceas singură în odae. La dejun căută sâ vorbească, să fie veselă, ba chiar făcea unele glume cu Octavian, dar se vedea că erau silite.
Acuma e în biurou cu Octavian și cu băiatul lor lancu. S-a luat de vorbă despre școala băiatului, dar se vede că Lucia nu e cu gândul la ceeace se vorbește.
— Așâ dar, zice ea, anul întâiu ai rămas repetent la. istorie și latină, anul al doilea la latină și geografie și acum la istorie, geografie și latină?
— Ba, socot că la latină am notă.
— Bine, socoți acuma, dar la vară o să vezi că numai ai. Ori de data asta s-o mai întâmplă și alt obiect,, s-o întâmplă să n-ai la matematici.
— Aș! La matematici niciodată n-am avut notă slabă.. La matematici aș avea poate chiar note mult mai mari decât elevii care sunt cei întâi în clasă, dar nu-mi pune, profesorul note mari la matematici pentrucă vede că am note slabe la geografie, la istorie...
— Si la latină.
— Bine, și la latină; căci deși cred că acuma am. note de trecere la latină, dar tot n-am note mari. Dacă aș fi într-o școală reală unde nu se ’nvață latina și atâta istorie, eu aș fi între cei dintâi în clasă.
— Cum? zice Octavian, să nu înveți măcar ca să ai idee de limba latină, mama limbii române, mama limbii noastre?!...
— Apoi așa ca să știu că-i mama limbii noastre învăț eu, dar vezi că numai cu atâta mă lasă repetent.
— Apoi să ’nveți cât trebue ca să nu te lase repetent, să înveți cât se cere, zice Lucia.
— E-hei! Cât se cere!... Se cere atâta cât se cere dela unul care vrea să se facă profesor. Și eu niciodată nu gândesc să mă fac profesor.
— Dar ce vrei să te faci?
— Eu voiu să învăț mecanica, să fiu inginer mecanic,, să știu să fac mașini, să am atelier...
— Și socoți că acolo n-ai nevoe de limba latină? zice Lucia, dusă cu gândul în altă parte și trece în odaea. de dormit.
Peste vr-o jumătate de ceas Lucia deschide ușa Ia biurou:
— Bon jour Octav.
— Bon jour, puiule. Eși?
— Da. Mă duc pe la croitoreasă.
Lucia pleacă; iară din manșon îi cade o hârtie pe care o găsește Reti și citește:
Doamnă Gogoșeanu,
Mă grăbesc a te înștiința că s-a primit și a doua anonimă, pe care ai avut grija de-a o trimite chiar recomandată.
Te felicit pentru progresele ce faci.
Te știam obraznică și îngâmfată, dar nu te știam intrigantă. Ar trebui să roșești.
Scrisoarea prezentă ți-o trimit prin om anume ca să-ți ajungă în mână. Dacă vei îndrăzni însă a continuă cu intrigile, atunci te voiu servi și eu, și încă mult mai bine, în chestiunea locotenentului.
Foasta Amică.
Reti a citit hârtia. S-a gândit s-o rupă, s-o ascundă, s-o dea pe foc și în sfârșit s-a așezat la fereastră a așteptat până la întoarcerea Luciei și strânsă așa cum a fost, a pus-o jos cum a găsit-o.
Lucia care bănuiă că a pierdut-o din manșon, se uită mereu pe jos, pe unde știă că a trecut, și astfel a dat cu ochii de dânsa și a luat-o. Apoi din pricină că a găsit hârtia a fost veselă toată seara.
In seara de bal.
I
E pe la nouă ceasuri noaptea.
Se pregătesc de mers la bal la palat.
In odaea de toaletă pe un manechin se vede rochia de bal a Luciei.
Octavian îmbrăcat în frac e gata de vr-o jumătate de ceas și stă de vorbă în biurou cu colonelul care a pro-
inis Luciei să vină s-o vadă în rochia de bal, aleasă după gustul lui.
Tot în odaea de toaletă, Lucia stă pe un scaun înaintea oglinzii celei mari, și un frizer îi peaptănă părul.
Lucia parcă se vede la palat cum o să se dea jos din cupeu și cum o să intre la brațul lui Octav. Și Octavin frac și cu decorație, căci de vr-o doi ani e decorat, e cavaler al C o r o a n e i. Și cum o să-l salute lacheii dela palat! Parcă-i vede pe lachei în livrele albe, și-n pantofi, cum se apleacă și salută. Și ea trecând cu multă demnitate răspunde la salut. Regelui și Reginei o să le facă reverence. Păcat numai că nu știe pe unde să o apuce, la dreapta ori la stânga în vr-un salon sau unde?...
Ce necaz o să-i fie Gogoșencii și celorlalte, când or auzi că dânsa a fost la bal la palat. A! Dar de-acuma o să se ducă la toate balurile, numai în ciuda lor!
Prin casă nu-și găsesc loc fetele, Reti și Valeria și mai ales Reti. Se învârtesc împrejurul rochiei de bal, ca fluturii de noapte împrejurul luminei dela felinar.
— Tot așa rochie o să-mi fac și eu când m-oiu duce la bal la palat, zice Valeria.
Iar Reti se gândește: Când oiu ajunge și eu să am așa rochie?!... căci de dus la palat nici vorbă să se ducă vr-odată.
Octavian tot își schimbă locul când pe un scaun, când pe fotoliu, așteptând să isprăvească Lucia cu îmbrăcatul. Mai bucuros ar ședeă el culcat pe șezlong, dar nu poate căci e îmbrăcat în frac. De altfel șederea asta împachetat în frac și guler, cum e el bolnav și slab îi face rău, dar n-are ce se facă: a promis Luciei s-o ducă la bal la palat și trebue s-o ducă.
II.
Frizerul a isprăvit acum pieptănatul Luciei.
Lucia cu o oglindă mică se apropie cu spatele de o-glinda mare ca să se vază cum i-a aranjat părul după cap.
In timpul acesta Octavian deschide ușa încetișor.
Lucia, când îl vede, deodată aruncă clin mână oglinda.
— Apoi, dacă e vorba pe zorite atunci îl dau dracului de bal, zice ea și se așază pe scaun, cu mâinele pe brațe și uitându-se fix sub oglindă.
Frizerul rămâne nemișcat, iar Valeria, care era acolo, ese pe ușă.
Octav se uită un moment drept la ea și nu zice nimic. Apoi văzând în casă un străin — frizerul — începe să-i spună Luciei în franțuzește că n-a venit s-o zorească, ca a venit s-o întrebe ceva.
Lucia însă ese din odae.
Octavian rămâne uitându-se la ușa pe unde a eșit Lucia, se simte umilit și i-se pare că ceea ce-a făcut dânsa e o bătae de joc. Dacă i-aș fi arătat vr-o nemulțumire, se gândește el, dacă aș fi zis cevă, înțeleg să se supere, dar când, așa bolnav cum sunt, m-am prins cu toată plăcerea s-o întovărășesc la bal la palat; când de-atâta timp aștept îmbrăcat și împachetat, nu înțeleg să se supere că vin s-o întreb ceva!
Și încă ce-a făcut întâiu, când l-a văzut deschizând ușa, c-a aruncat oglinda, haide, treacă, zice că din grefată i s-a părut că el vine s-o zorească; dar că a fugit din casă dinaintea Iui și l-a lăsat singur de față cu frizerul, om străin, asta e adevărată bătae de joc!
Dar poate că ea are alte pricini că s-a supărat? Sau poate nici nu s-a supărat?
Și gândindu-se astfel, Octavian simte un fel de slăbire, un fel de leșin, se simte rău, și de aceea trece în biurou.
Lucia a gândit însă că el, ca de obiceiu, vine să-i spună să grăbească; iar când a început el să-i vorbească în franțuzește ei i s-a părut că el are gând să înceapă explicații în fața frizerului, care prea bine putea să crează că ei se ceartă.
Lucia acum e în odaea de dormit ș-a apucat de căutat in șifonier. Ea știe că Octavian trebue să se fi supărat.
S-ar duce să-l vadă ce face, și nu vrea să se arate că ea a fost de vină. Și cu toate acestea ar trebui să ajungă mai repede la o deslegare pentrucă ceasurile trec degeaba, și ea n-ar vrea să rămână de bal pentru un fleac. Dar tot nu vrea să se ducă.
Octavian așă cum e în frac, s-a întins pe canapea.. S-ar duce să vază ce face Lucia și nu poate. Știe că dânsa cât e de îndărătnică și ambițioasă e în stare să șadă așă toată seara și să nu se mai îmbrace pentru bal..
— Mi se pare că în astă seară o să avem bal aicea, acasă, zice Valeria către Reti.
— Dar ce e, Valerie?
— Ce să fie! Mama a început cearta. A aruncat odată oglinda din mână de era să-i spargă capul frizerului..
Lucia cu Octavian se găseâ cum se găsește cinevâ cir un tovarăș cu care a plecat la un drum lung și merge cu.el pentru că n-are ce face, pentru că nu găsește un altul și pentru că singur nu poate. Ea, drept zicând, nu-l iubise niciodată, i-se păreă că el e omul care o privește de sus, omul care crede că și-a făcut pomană cu dânsa, că a luat-o în căsătorie deși a fost fată săracă și deși: ar fi putut să fi luat una bogată și altfel. Acuma ea nu voia să-l supere, dar fără voia ei izbucnii câteodată fără să se aștepte. Așa fusese acuma când a aruncat ea oglinda: A prins-o o ciudă așă dintr-odată. I-a venit să-i strige să iasă afară, dar s-a stăpânit și i-a zis că de ce o zorește? Ea însă de obiceiu nu vrea să-l supere. El. o iubește și nu știe cum să-i placă.
Octav sună pe slugă să-i aducă apă.
Lucia întreabă pe slugă ce face dânsul.
— D-lui e culcat pe canapea, mi se pare că nu e bine, și mi-a cerut să-i duc un pahar de vapă, răspunde sluga.
Lucia se gândește că dacă Octav nu e bine atunci te pomenești că nu pot să meargă la bal. Lasă deci până ce bea el apă și apoi ținând în mână niște mărunțișuri de îmbrăcăminte, pe care le duce în odaea de toaletă, intră ca ’n treacăt prin biurou.
— Ce spuneai tu, Octav, că vrei să mă întrebi? zice ea trecând pe lâugă canapeaua pe care era culcat dânsul.
— Eu, zice Octav privind-o cu căutătura omului care sufere, eu vream să te ’ntreb dacă ți-ai schimbat evantaliul, că ziceai că nu-ți place acel ce ți-l luaseși.
— Da, l-am schimbat. Nu ți l-am arătat?
— Nu.
— A! E foarte drăguț. Ce, vrei și tu un evantaliu?.. zice ea glumind.
— Cum, numai unul?!..
In timpul acesta s-aude vuet de cupeu.
— Ian auzii zice Lucia. La câte oare ai spus să vină cupeul?
— La nouă punct.
— Foarte bine, într-o jumătate de ceas sunt gata. Cred că e cupeul nostru.
— Așa cred și eu.
— Ei, atunci într-o jumătate de ceas vin gata și cu evantaliul...
— Cu-al meu?
— Se înțelege.
Cu această bură de glumă atmosfera căsniciei ca prin farmec se descarcă.
— Am dres-o, se gândește Lucia.
— Se vede că n-a fost nimic, gândește Octavian.
Lucia vede pe Octavian culcat pe canapea, își închipue că nu e tocmai bine dar își zice că poate să facă și el atâta sacrificiu, ca să meargă și ea odată la bal la palat.
III.
Lampa din antreu are aprinse toate trele becurile, ca la bal. Lumină ca ziua./
La nouă ceasuri jumătate Spirache e la ușă.
Cupeul la scară.
într-un moment s-aude prin odăile din năuntru:
— Ei, fiți cu minte, fetelor.
— Da, Tanti, da, răsună glasul Reti; dar să ne-aduca și nouă ceva dela palat!
— O bucată de cotilion, mamă.
— Niște prăjituri, Tanti, ori niște sărmăluțe, o fi făcut Regina, bune...
S-aude un fâșcăit de mătasă.
Cu pași deși, repezi și sprinteni ca de pasăre, s-arată Lucia într-o rochie de mătasă, în culoarea paiului, cu garnitură ca de puf, trenă mare, pe care cu multă eleganță o ține în stânga, și pe deasupra cu o sortie de bal de culoare tot deschisă.
Vine până în antreu șise oprește un moment înnaintea oglinzii.
Octavian, în clac, frac și decorația de cavaler al coroanei, vine după Lucia, împreună cu Trufescu.
Spirache dă lui Octavian paltonul și-l ajută să se ’mbrace.
Lucia se privește bine în oglindă, își potrivește puțin pălăria, apoi ridică lorgnonul și se privește mai de departe.
Reti și Valeria privindu-i toaleta o sorb cu privirile.
Lucia aruncă apoi o căutătură prin lorgnon lui Trufescu.
Apoi iea brațul lui Octavian.
Spirache deschide ușa mare și dă fuga de deschide cupeul.
Lucia și Octav es și scoboară spre cupeu.
Colonelul și fetele es pe peron. Numai fetele, căci băiatul lancu e trimis îndărăt la școală.
Lucia pășește înnainte, și urcă ’n cupeu.
Octav o ajută și urcă după ea.
S-aude: tranc, ușa dela cupeu.
— La revedere!
— Petrecere bună.
IV.
— Ei, acuma mă ’mbrac să mă duc și eu, zice Trufescu, gândindu-se încotro să se ducă.
El venise acum numai pentrucă făgăduise Luciei să vină s-o vadă în rochia de bal.
Spirache vine să-i țină paltonul să se ’mbrace.
— Dar d-l Trufescu nu se duce la bal la palat? întreabă Reti.
— Nu, d-șoară.
— De ce?
— De, de ce? Dar d-ta de ce nu te duci?
— Eu? Ce să fac eu acolo? Să recitez poezii?
La aceste vorbe Trufescu se uită lung la ea și în acelaș timp se gândește ce ’nțeles are acest răspuns.
— Cum? Să recitezi poezii?
— Apoi alta ce să facă un copil ca mine?
— A! Mi se pare că te-ai supărat pe mine, zice Trufescu, te-ai supăra? pentrucă atunci, mai dăunăzi la masă te-am invitat să recitezi vr-o poezie. Dar îmi pare rău că socoți că am zis cu vr-un înțeles...
— Dar nu socot, Doamne ferește. Nu socot alta decât ce-ați zis.
Așa se ’ncinge vorba între amândoi.
De obiceiu Trufescu venia foarte des aci, dar când erau fetele acasă căută să vină cât se poate mai rar, și când venia, ca să nu dea fetelor nimic de bănuit, stătea mai mult cu Octavian.
De altfel aveă când veni căci n-avea nici o treabă.
Pe la moșie se ducea rar, căci moșia eră dată la săteni, cu dijmă.
Acasă se duceă la trei sau patru ceasuri despre ziuă. Dormi până pe la unsprezece. Luă dejunul, se odihnea până pe la două și apoi eșia.
Când eșia, se duceă la vr-un prieten — ca la Octa-vian — la club și la spectacole.
— Am și eu o slăbiciune, i-a spus el într-o zi Luciei: îmi plac artistele. Și Luciei nu-i prea venii acest lucru, dar ca să nu pară geloasă nu făcea mare caz.
De-o bucată de vreme slăbiciunea lui însă s-a fost mai liniștit, tot se duceă noaptea pe la spectacole, dar mai mult pentrucă n-avea ce face, sau pentrucă să-și treacă vremea si pentrucă se obicinuise.
Soția lui suferii de-o boală fără leac, cancer. Stătea toată ziua ’n casă și citia romane sau cânta la piano.
Era foarte meșteră la piano, și-i plăceă mult dar nu putea cântă bucăți care cereau mișcări prea vii, fiindcă o obosiă. De obiceiu cântă puțin și aceea încet, ca ’n surdină. Acuma însă nu mai cântă pentrucă eră slabă și nu puteă stă pe scaun. Plăcere foarte mare îi făceă Trufescu, aducându-i romane de citit, și-i aducea regulat.
La club de obiceiu Trufescu jucă preferans. Dar se duceă regulat. Ori de câte ori eșia în oraș trecea mai întâiu pe la club.
In sfârșit aci în astă sară stă ceva mai mult de vorbă cu fetele; iar când pleacă se gândește:
— Mare drăcușor e acea mică, Reti.
V.
Reti și Valeria sunt în odaea lor.
Odaea lor e cu fereastra spre stradă. Sub fereastră, canapea. La păretele de alături, de-a lungul, două paturi, paturile fetelor, în ceilalți doi pereți câte o ușă. In colțul pereților cu uși, soba. Sus de tavan atârnată 0 lampă cu abajur roșu, care dă lumină și lucrurilor din casă o culoare ce samănă cu răvărsatul zorilor.
Amândouă sunt în capoate de noapte, capoate albe de pichet.
Valeria în picioare dinaintea oglinzii se peaptănă.
Reti întinsă pe canapea șeade rezimată în coate, cuo-brajii în mâini și dând din picioare parcă ar înnota.
Stau de vorba cu Lina, fata din casă.
Lina s-a așezat în genunche dinaintea sobei, să dreagă focul și a rămas acolo așa răzimată pe genunche. Lina de-abia de vr-o două zile a intrat în slujbă Ia Lucia.
— Și vrea să zică știi să dansezi, Li no? zice Reti.
— Păi, știu, mă rog, că- eu doar încă jucam la noi.
— Dar la bal ai fost.
— No, c-apoi cum să nu hiu. Da, am fost chiar săptămâna asta, și ce-am mai râs!
— Ai râs?
— Poi, vezi bine, mă rog, că doar nu te duci să plângi.
— Și cum ai râs?
— De, cum râghe omul! Vezi că la bal doar care-ghe-care se-ce cu drăguțu ii. Și flăcăii apoi spun mulche și râd și ii, râghim și noi.
— Și altă ce-ați mai făcut?
— Poi, ce să faci! Poi ce face omu la bal! Am mai mâncat, mai beut.
— Ce-ați mâncat? înghețată?
— A nu, de-aia numai vara, mă rog.
— Dar ce?
— Poi, n-ai ce?!... Ce mâncă omu. Mâncări fel ghe fel, tocană, gulaș, michichei. Noi am luat michichei și vin.
— Și pe urmă?
— Pe urmă s-a isprăvit.
— Cum s-a isprăvit? V-ați sărutat?
— Ei, aia, treaba omului!
— Dar nu-ți era rușine când te sărută? t
— Ei, mă rog, c-apoi doar nu mă sărută el acolo ’n favor, în fața oamenilor...
— Și-ți plăcea?
— Ei, d-apoi mneata, mă rog, așă vrei să mă ghiscoși, mai ghihai ca popa la spovedanie.
— Apoi voiu să știu și eu.
— Hei, parcă la mneavoastră nu se face așa. Ba încă mai mult. Că hoi mai avem treabă, că suntem la serviciu, n-avem când umblă numai după drăguți, dar cucoanele ce grijă au! Uiche, unghe-am fost în serviciu a-cuma în urmă, era lângă casa unei cucoane căreia ’i zicea Madam Pădureț. Și acolo toată ziua vinia boeri și coane care aveau întâlniri.
— A-ha! Se gândește Reti, M-me Pădureț!!.. încep a eși capetele aței!.. Asta e M-me Pădureț cea cu Tâlcoveanu, foarte bine. Să vedem ce se mai poate află!
Urmează deci mai departe vorba cu Lina:
— La M-me Pădureț ai zis?
— Da, la mneaei, calea Vânătorilor. Să vezi ce mai vine acolo!...
— Și ce fac?
— Ei, ce fac! Care cu cine are de întâlnit se ’ntâlnește acolo...
— Ei, și când se ’ntâlnesc ce fac?
— Ei ca la-ntâlnire, cum e la boeri, beau cafea, iau dulceață, iau de ale care le plac d-lor, licheruri, șampanie, și nu știu cum se mai cheamă.
— Ei, și altă ce mai fac?
— Altă, de, treaba mnealor.
— Se pupă?
— De, știu eu, nu i-am văzut.
— Bine, dar ce crezi?
— Ce să cred! Pot să facă ce le place, că doar ghe ce se ’ntâlnesc.
— Dar unde stau de vorbă?
— Apoi, într-o odae, doar unghe?!.. Dar ce să mai zici de cucoane care sunt cucoane, când nișche fechișoare ghe astea care ’nvață la școală, umblă și ele cu amanți și cu tot felul ghe drăcii.... Nu mai gheparte, uiche, fata bucătăresei... dar să nu mă spuneți.
— Cine, Anicuța?
— D-apoi!... Și parcă numai ea! Câ che altele ghe-acolo ghela școală și ghela croitorie!! Le vezi pe stradă cu ghiozdanul ghe cărți... gândești că se duce la școală și cand colo ea se duce la... dracu s-o iea!.. Dar să nu mă spuneți...
— Dar cine ți-a spus de Anicuța?
— Păi, cine, ea singură. Ea secea, mă rog ghe lucra la o croitorie. Și acolo mai mare peste dânsele era un domn tânăr, care era frachele M-mei, a stăpânii. Și fata bucătăresii se are ghini cu dânsu. Și îi dă parali, îi dă franci.
— Ei, și-acuma îi mai dă bani?
— Apoi amu nu-i mai dă aceala că nu mai e cu dânsu: dar amu găsește ea alții.,
N-o vezi cum umblă îmbrăcată parcă ar hi fată ghe boer, cu pălărie și cu ghe alea la gât!
VI.
Noaptea, dar stradele pline de lume.
Cupeul sboară.
Sgomotul înfundat al cupeului face pe Lucia să i-se pară că merge printr-un alt oraș. Parcă e Ia Paris, parcă e undeva, prin străinătate. Parcă și dânsa e alta, o contesă, o princesă, cineva care are a face cu palatul.
Cupeul sboară și parcă despică în două strada plină de lume și de trăsuri.
Cupeul sboară și parcă începe a se ridică mai sus decât strada, parcă nu mai ajunge de pământ.
Cupeul sboară, dar deodată cotește.
A intrat într-o curte.
E la palat.
Ce mai de cupeuri!
S-a oprit.
Nu e la scară! -
Scara e mai încolo. Sunt alte cupeuri din care încă nu s-a scoborât lumea.
Asta nu e bună regulă.
Luciei nu-i place să aștepte, să facă coadă. Nu sar fi așteptat la asta, la palâtP
Mai ales nu poate înțelege ca acest lucru să i se întâmple chiar ei.
— Dar știi că asta are haz, zice ea către Octav, sa aștepți în curte, în trăsură!...
— De, decă e lume multă, zice el.
— Bine, dar poți să pierzi răbdarea și să te duci îndărăt acasă...
In sfârșit sunt la scară.
Aici e bine, frumos.
Lachei în toate părțile. Te servesc, îți arată.
E rău însă pentrucă e prea multă lume și prea grăbită, nu te așteaptă, nu te vede! Ea își închipuia că lumea o să se dea într-o parte să-i facă loc larg să aibă pe unde trece, și ea ținând de braț pe Octavian să dea drumul trenei în toată întinderea și ea să treacă înainte în admirația tuturor.
Urcă scara.
Ce lumini! Ce frumos!
Aci în adevăr că urcă! Parcă sboară, parcă nici nu atinge cu picioarele scara, parcă scara s-ar fi lăsând în jos! Parcă aci scară face o pausă, parcă se întoarce în altă parte.
Ce stâlpi înalți!
Ce sală ’ntinsă.
Aci trebue să fie sala tronului.
— Aci e sala tronului șoptește cineva din urmă.
— Da, așa trebue să fie. Iată și tronul în fund, zice Octavian.
— Să mergem acolo unde e tronul, zice Lucia.
Dar ce mai de lume, mai ales în partea de lângă tron.
Lucia tot strânge pe Octavian de braț și-i face semn să meargă mai departe, dar cum să mergi! Unde mai e loc de trecut! Și cine mai poate trece!! Adecă trece din când în când câte unul, dar cine? Iată chiar acuma se face loc unei perechi. Este un ambasador al Angliei sau al Germaniei cu soția sa.
Acolo pe lângă tron e tot locul ocupat de diplomație, miniștrii statelor streine, consulii cu soțiile lor, min.trii noștri, foștii miniștri, atașați! militari streini, tot lume de sus de tot, care ele care cu peptufile mai pline de decorații și de eșarpe care strălucesc de-ți ieau ochii.
Lucia de-acasă credea mare lucru că Octav are decorația de Cavaler al Coroanei, dar acuma dacă ar fi putut i-ar fi smuls-o din pept: decât cu așa decorație mai bine de loc, mai bine să n-ai nimic, cel puțin nu se vede că dai importanță unui fleac.
Și doamnele, ce toalete!
In sfârșit o toaletă femeească nu e mare lucru, poți s-o ai, dar gradul e greu de avut, să fii ministru, să fii ambasador!...
La un moment toată lumea se înșiră în rând de-oparte, și anume pe lângă peretele despre terestre, începând dela dreapta tronului și până la ușă.
Se anunță sosirea MM. LL. Regele și Regina.
MM. LL. sosesc.
Se apropie de lumea care e în partea despre tron.
M. S. Regele începe vorba cu diplomații și soțiile lor.
M. S. Regina asemenea.
Lucia și Octavian sunt tocmai pe la jumătatea salei. Se uită și unul și altul să-i vază pe suverani dar nu e chip. E atâta lume!
Lucia mereu își caută loc, împingând ori trăgând pe Octavian într-o parte sau în alta: dar când crede că s-a așezat, tocmai atunci alții le-au venit drept în față.
-Lucia ar vreă să vază de-aproape pe Regina, dar nu poate. Pe deoparte Regina adresează vorba tot persoa; nelor cunoscute; iar pe de altă parte toată lumea vreă să se apropie de Regina.
In momentul acesta Lucia a izbutit să iasă mai în față. Acum o vede bine pe Regina și i se pare că și Regina o vede și chiar se uită la dânsa cu oarecare interes. Regina face un pas, Lucia se pregătește să salute, dar într-o singură mișcare nesimțită, lumea se îndeasă și deodată ca un zid i se face dinainte.
Iar s-a îndepărtat de Regina.
Mai încearcă odată, mai încearcă de mai multe ori, da' tot nu ese la capăt, de aceea în urmă stă liniștită.
Cu încetul ajunge pe-acolo și Regele.
Octav și cu Lucia, adică mai mult si ucia se ispitește în câteva rânduri să se aproape de Suveran, dar nu poate.
Se începe dansul.
A! Aici o să-și aibă și dânsa partea ei, se gândește Lucia. Ii place dansul și e și meșteră la dans.
N-o învită însă nimeni. ’
Și la dans toți diplomații și atașați! militari sunt în frunte. Ce!
Luciei îi pare rău că a venit la bal. Nu-i place să se ducă unde nu e băgată ’n seamă.
Mai târziu, pe la dousprezece, vine vremea de mers la masă.
Trece Regele și Regina. Merg miniștri, ambasadori, atașați militari, merge și Lucia cu Octavian. Când ajung însă la sala de mâncare, Suveranii, diplomații, miniștrii trec, iar pe Lucia și Octav îi opresc: Să poftească la masa a doua.
Dar nici la a doua, nici Ia a treia masă n-au putut să străbată, ci de-abia la a patra.
VII.
— Ian lasă-mă ’n pace cu jezuițiile tale, zice Reti către Valeria, care i-a fost zis în franțuzește să nu mai întindă prea multă vorbă cu fata din casă.
Valeria trimite pe Lina la culcare și apoi răspunde Reti:
— Da, mă rog, jezuiții ori nejezuiții, dar m-am săturat de-aseară și pân acuma de când trăncănești la prostii cu fata din casă
— Prostii! Grozavă mai ești! Dar tu n-ai trăncănit cu noi?
— Ei, și?! Am vorbit și eu acolo... dar m am saturat, destul. Mi-e somn și mie, ce D-zeu! Si apoi nu-mi place să fac atâta chelemet cu slugile.
— A! Asta-mi place! Dar si cu ele? Cu Lina și cu fata bucătăresei, dar cu mine nu le vorbesc așa de groase...
— Da! Cu tine le vorbesc subțiri! Dar, ce spunea cealaltă fată din casă, Mărioara, că s-a ’ntâmplat cu calfa dela bărbier, aceea eră subțire!...
— Poți să spui ori ce-ți place, eu nu-ți mai răspund, zice Valeria acoperindu-se cu plapoma și întorcându-se cu fața spre părete.
— Dar, mă rog, răspunde: zice în bătae de joc Reti, care stă tot acolo întinsă pe canapea cu fața răzimată în palme și mișcând picioarele dela genunche parcă ar înnota.
Și stă așă Reti până când ceasul bate două și afară s-aude oprindu-se la scară cupeul cu Lucia și Octavian. Atunci fuge repede în pat și se acopere.
Lucia deschide ușa la odaia fetelor.
— Uite, astea au adormit cu lampa aprinsă, zice ea, și închide lampa.
Reti însă ascultă să vază ce vorbește Lucia cu Octavian, care intraseră în biurou. Ascultă dar nu înțelege. Atunci fuge repede iar la ușa salonului despre biurou.
— Halal de diplomați și de femeile lor! Aceia știu că petrec. Ori unde, ei sunt tot întâi! La vorbă cu Regele întâi, la masă întâi, în toate părțile tot întâi și tot ei! Halal de dânșii.
— Cine or fi oare diplomații aceia? se întrebă Reti, ca^e aude tot ce spune Lucia.
VIII.
Reti dela ușa salonului s-a întors în odae la ea și s-a culcat. S-a întors pentrucă n-aveă la ce mai stă acolo, de oarece Octavian și Lucia au fost trecut în altă odae.
S-a culcat Reti dar nu poate dormi.
Se gândește ce-or fi diplomații. Se gândește ce-a vrut să spună Lucia când, a vorbit de diplomați?
Se gândește mai ales la bal.
Se gândește la toalete. Ce trebue să fi fost acolo!
Să vezi un salon mare, mare, plin numai de dame în rochii albe cu garnituri asă ca de puf și cu trene lungi cum e a Luciei și, damele toate duse la braț de câte un domn, de câte un diplomat poate!...
Și ce or fi vorbind domnii cu damele?
Și Reti se vede și pe dânsa în rochie albă ca a Luciei, mergând la brațul unui domn, care în timp ce merge pășind cu pași mărunți se tot apleacă mereu spre ea și-i. spune c-o iubește. Și ea parcă nu știe ce să-i răspundă. Și nu-i poate deosebi îndestul de deslușit figura acestui domn. Câte odată parcă ar semăna cu Pop, dar mai mult parcă ar avea chipul lui Trufescu. Și vede pe Trufescu așă cum îl văzuse în biurou sărutând pe Lucia. Și se gândește mult la scena aceea și o vede așă de bine în minte, că un fior și un neastâmpăr îi cuprinde tot corpul și nu știe ce să facă, dar nici nu se îndură să-și iea gândul de acolo. Iară când însuși gândul scapă un moment icoana acelei scene, atunci ea repede caută să și-o readucă în minte.
Ceasuri întregi rătăcește astfel cu gândul și de multe ori se întreabă și se miră de ce oare D-zeu a lăsat ca la oameni copilăria să țină așă de multă vreme... Trei, patru, cinci, zece ani ar fi destul ca să ajungă copilul om; dar să ai treisprezece ani trecuți, și să fii tot copil, asta e foarte rău 1 Ori cel puțin D-zeu ar fi putut da o copilărie mai lungă celor ce. sunt mai proști și cu fire mai nesimțitoare. De pildă Valeriei ar fi putut să i se lungească copilăria și pân la douăzeci de ani! Uite-o ce liniștită doarme!...
După bal.
I.
S-au aprins lămpile.
Sunt în salon.
S-a servit ceaiu.
E cea de ’ntâiu Duminică după bal. Afară ninge.
Intr-o parte e Lucia cu d-na Frecățel, d-na Posteucă, d-na Maria Trăncănescu, d-na Elena Stejărescu și fetele Valeria și Reti. In partea cealaltă, d-l Teodorescu, d-l Frecățel și d-l Posteucă cu Octavian, Trufescu și Popescu.
In atmosfera caldă a salonului Lucia povestește cum a petrecut la bal la palat. Aspectul salei. Distincțiunea persoanelor și cine anume erau, costumele. Apoi sosirea suveranilor. Toaleta Reginei.
Și doamnele toate o ascultă cu un deosebit interes, și unele chiar cu oarecare invidie, dar mai cu interes încă o ascultă' Valeria și Reti. Iar la urma întregii povestiri Lucia adaugă: dar dintre toți, mai ales diplomații și soțiile lor știu că o duc bine. Ei sunt cei mai întâi și la masă, și la vorbă cu Regele și în toate părțile.
— Vedeți ce le impresionează pe cocoane, zice d-l Frecățel; decorațiile, săbiile! A văzut pe diplomați cu piepturile pline de tinichele și s-a isprăvit!
Toți domnii râd.
— Da, zice Lucia, pot fi tinichele și puteți râde cât de mult, vorba mea e că diplomații au trecere.
— La cocoane, zice Frecățel.
— Da, și la cocoane și la oricine. D-voastră râdeți, dar ei vă trec înnainte.
— Cu tinichelelei
— Da, cu tinichelele vă trec înnainte și d-voastră trebue să-i așteptați la ușă.
— Ii aștept eu la ușă?!
— D-apoi, Ei intră la masa întâi cu Regele și cu Regina și d-ta stai și aștepți la ușă masa a patra.
— Ei, bine, cine vrea să se ducă la palat n-are decât să aștepte.
— Dar nu e vorba de dus la palat. Ori unde o fi și o, veni,un diplomat o să-ți treacă înnaintea d-tale. Nu e viteaz cel ce nu se duce la războiu, ci viteaz e cel ce se duce și învinge. D-ta zici că n-o să-ți treacă înainte pentrucă nu te duci la palat!
— Asta nu prea se potrivește.
— Ba se potrivește foarte bine. Și dacă ar fi să ’ncep acum viața și să fiu înaintea măritatului, nu m-aș mărita decât dacă aș avea noroc să mă iea un diplomat.
— Vezi, nu m-aș fi gândit că diplomații să fie așa prețuiți pentrucă la palat li se deschide ușa să intre la masă înaintea altora?...
— Se vede că d-ta nu te-ai fi gândit, dar cred că omul trebue să se gândească să ajungă cât-de sus. Ce e viața? Ce face plăcerea vieții? Ce te hotărește să suferi unele neplăceri ale vieții? Te supui la oboseala și la greutățile drumului pentrucă să ajungi undevă, unde voești, unde dorești. Doar scopul vieții nu e ca să mănânci, să-ți umpli stomahul cu ceaiu, ori cu icre negre, cu limbi de canari, cu licheoruri, cu șampanie ori cu ce mai știu eu!
Trăești ca să ai și o mulțumire sufletească.
— Să te vezi primit la masă la palat!
— Da, să te vezi primit, să te vezi băgat în seamă. Dar ce, d-tale îți place să fii aruncat după ușă ca o cârpă?!
In timpul acesta vine și Nae Constantinescu vărul Luciei, antreprenor și fost gazetar.
— Auzeam vorbă, discursuri? zice Nae.
— Da, răspunde Frecățel, d-na Credineanu zice că dacă nu ești diplomat să ai pieptul plin de tinichele și să mergi la masă la palat, atunci nu faci nici două parale.
— Foarte bine, zice Nae, tocmai cum trebue să zică o cucoană. Cucoanele sunt mai sincere decât noi. Parcă nouă nu ne-ar plăcea să avem trecere ca diplomații, dar fiindcă nu prea putem, facem și noi ca pisica atunci când n-ajunge.
— Vrea să zică d-ta, Nae, aprobi teoria cucoanelor.
— Negreșit, pentrucă cucoana mea n-o să-mi spună niciodată că un diplomat are mai multă trecere decât mine.
— A! Pentrucă d-ta nici n-ai cucoană.
— Da. De-aceea nici nu m-am însurat.
Aci discuția se încinge între toți cei de față.
— Ca nu cumva cucoana să prefere pe diplomați?
— Firește, urmează Nae. Când te duci în ploae trebue să te aștepți să te ude; dacă pui mâna pe foc trebuie să te aștepți să te arzi; dacă ’ți ei cucoană trebuie să știi că-i plac săbiile și decorațiile.
— Bravo! Bravo! strigă cocoanele, dar frumoasă idee ai de noi.
— De, am și eu ideile care mi le-am putut face din lume.
— De-aceea nu te-ai însurat?
— Mm! Zău, de ce nu m-am însurat, zău, nu știu, dar dacă mă însuram și nevasta mă trăgea pe sfoară n-aș fi fost de loc supărat pe ea. ci aș fi zis pur și simplu că eu sunt un păcătos.
— De ce păcătos? întreabă Frecățel.
— Hm! De ce păcătos?! Dar dacă eu încalec pe-un cal și calul mă trântește, atunce nu sunt un păcătos?
— Ba, eu zic că calul e nărăvaș și îndrăcit
— Da, dar eu dacă am știut că e nărăvaș și îndrăcit, atuncea am fost un prost dacă am încălecat pe el; iar dacă n-am știut am fost prost că am încălecat pe neștiute. Nu degeaba este vorba: Cum e turcul și pistolul. Omul trebue să-și aleagă calul după puterile lui: dacă te simți în putere alegeți un bidiviu, iar dacă ești nevoiaș atuncea ia-ți și tu o gloabă după puterile tale. Nu e așa Octav?
— Ba, foarte așa.
— Unul dacă află că nevasta îi e necredincioasă o împușcă! Acela e un măgar. El ar trebui să se împuște, el, căci el e nevrednic.
— D-ta te-ai împușcă?
— Da-a-a!
— Dar știi, d-le Constantinescu că frumos ne compari d-ta pe noi cocoanele cu caii, cu gloabele....
— Bine, d-nă Stejărescu, cu ertare. Schimb atuncea comparațiunea, și cum eu sunt antreprenor zic că și căsătoria este o antrepriză. Si omul trebue să facă numai antrepriza care e potrivită cu puterile lui.
— Dar rivalului care ți-ar luă nevasta, cred că d-ta ai trebui sâ-i dai vr-un premiu de încurajare.
— A! D-le Frecățel, pe rivalul meu l-aș privi întocmai ca pe un concurent care vine să-mi șteargă din mână o antrepriză. Se ’nțelege că nu l-aș pofti să-i fac cinste, ci aș căută să-i coc și eu vr-o una, când mi-ar veni la îndemână; dar drept zicând n-aș avea ce să-i zic. Fiecare luptă pentru el. Și dacă m-aș supără as avea dreptul să mă supăr numai ca membru al societății, ca reprezentant al opiniei publice. Opinia publică, reprezentanta moralei curente cere ca să respecți contractele concetățenilor.
Se ’nțelege însă că contractul căsătoriei se respectează cum se respectează toate contractele, adică până atuncea când unul din contractanți vrea să relizieze contractul.
— Vrea să zică concurență liberă?
— Negreșit. Dacă văd o cuconiță cu care mi-ar conveni să încheiu și eu vr-un contract, atuncea fac și eu demersurile trebuitoare ca să aflu dacă e liberă sau dacă are de făcut vr-o reziliere.
— Frumoasă teorie, d-le Constantinescu!
— Frumoasă nefrumoasă, d-le Frecățel, e așâ. N-am dreptul să constrâng pe cinevă să rezilieze, dar dacă vreă el și dacă îmi convine și mie, de ce nu l-aș ajută să rezilieze în folosul meu?
— îmi pare rău că nu ești însurat să te văd cum ți-ar veni să muncești și să alergi ca un câne și cucoana d-tale să se înzorzoneze, să se dichisească și să se văc-suiască numai ca să găsească vr-un amator care să-i ajute la reziliere.
— Apoi, ce să-ți mai pară rău, d-le Frecățel! Ți-o spun chiar eu că nu mi-ar veni de loc la îndemână. Cu toate acestea n-aș aveă dreptul de a o sili, ori de a o privă pe nevasta mea de putința de a-și face haine și gătele, sub cuvânt că aceste gătele ar ajuta-o să mă părăsească. După puterile mele trebue să-i dau și gătele și zorzoane cum îi dau și adăpost și casă și hrană.
— Vrea să zică d-ta ești și pentru lues?
— Nu, pentru lues nu sunt, dar sunt pentru ce e trebuitor, și anume pentru trebuitorul care se potrivește cu puterile și cu mijloacele omului. Eu admit că orice om are dreptul, de pildă, de a mâncă înghețată, dar nu admit că toată lumea are dreptul să iea înghețată la Capșa. D-ta dacă ai parale multe poți să te duci la Capșa să iei înghețată; iar eu după mijloacele mele, e destul să mă duc să iau înghețată de-un gologan dela bragagiu. Și cucoana care e cu dare de mână cumpără pudră fină, franțuzască, cum îi zice — Germandrte, iar cea mai slăbuță la pungă trebue să cumpere cu gologanul dela drogherie.
— Vrea să zică d-ta ești și pentru pudră?
— Da, sunt pentru tot ce trebue omului ca să se prezinte bine în ochii lumii și să-i fie plăcut și chiar simpatic. Sunt pentru pudră, pentru dinți falși, pentru păr falș, pentru orice cozmeticuri și vopsele și cânele și me-remitiseli, numai să nu fie stricătoare. Eu socot chiar că e o datorie a omului de a se prezentă cuviincios! inchipuiți-vă o biată cucoană cheală. Ei, cum vi s-ar părea dacă vi s-ar prezenta cu tigva ei goală? Nu e deci mar bine că-și pune o perucă? Și de ce să se prezinte cu părul ei alb ca să-o compătimești că e aproape de groapă și nu s-ar prezenta cu părul negru ori blond ca să a crezi tânără și voinică? Nu e plăcut să vezi om știrb, dar încă să-l vezi fără nici un dinte în gură! Nu e mai bine deci să-și pună dinți artificiali?!..
Omul e dator să lupte contra naturii, să-o ajute ca să dea tot ce e bun și să-i îndepărteze relele și să-i ascundă defectele. Infirmitățile nu ne plac nici să le avem nici să le vedem; de aceea suntem datori care le avem să le acoperim. Sunt cerșetori care pentru a deșteptă mai multă milă în trecători le arată rănile san estropierile lor. Dar cu aceasta în loc de-a deșteptă mila și a se căpătă
cu ceva deșteaptă groaza și nu se capătă cu nimic, căci bietul trecător nu știe cum să închiză ochii și să fugă.
— D-ta sigur că ești și pentru modă?
— Da, d-nă Posteucă, am plăcere să vă spun că sunt și pentru modă, dar fără de exagerare, ci fiecare s-o poarte și s-o cultive după puterile sale.
— Păcat că nu te-ai însurat d-le Constantinescn. De ce nu te ’nsori? Cucoana d-tale ar duce-o foarte bine. D-ta i-ai aduce toate noutățile: dinți, peruci, pălării, cele mai noi...
— I-aș aduce negreșit, d-nă Stejărescu, dar nu mă ’nsor, adică nu sunt hotărît să mă ’nsor.
— D-ta trebue să fii ori fricos ori egoist.
— Nu știu, d-nă, nu m-am gândit să mă cercetez.care anume oiu fi; dar se poate să fiu amândouă și egoist și fricos. Și de altfel, e destul să fii numai fricos, căci când ești fricos ești și egoist. Și eu cred că sunt chiar în cazuli acesta. Eu mă tem de nevastă cum mă tem de conștiința mea și de aceea mă feresc de a-mi lua nevastă. Dar mi se pare că nu prea e lămurit ceeace vreau să spua?
— Cam nu.
— Mă rog, să mă explic.
— Poftim.
— Mă rog, dacă mă ’nsor, trebue să iau o femee pe care s-o iubesc: să-mi fie dragă, s-o cred orice mi-o spune, să-i spun ori ce-oiu avea ’n suflet, și ea prin urmare să țină la mine și să-mi fie așa de credincioasă cum îmi e conștiința mea. Ei bine, dacă e ceva de care mă tem în lumea asta, apoi acel ceva este conștiința mea, este mustrarea conștiinții mele. Și dacă mustrarea conștiinții poate face pe om să-și curme zilele, să se împuște, apoi când în loc de o conștiință voiu avea două, ce vafi de capul meu?..
— Adică, pe subțire, d-ta zici că femeea e o pacoste care face pe bărbat să se ’mpuște. Ai proaste idei despre noi, despre femei.
— Ba, de Ioc, d-nă. Aceleași idei pot să le aibă și
femeile despre noi. Eu nu vorbesc de femei ca să le descriu cum sunt ele, luate îndeosebi, ci eu vorbesc cum sunt ele față de mine.
— Apoi, tocmai. Față de d-ta femeea este o pacoste, ea dacă te iubește și ți-e sinceră joacă rolul unei conștiințe care te face să te împuști; iar dacă nu te iubește atuncea umblă după săbii, după tinichele, și își bate joc de onoarea d-tale.
— Nu, asta n-am zis-o. Ain vorbit numai despre concurența dintre bărbați ca să-și aleagă femei. Aș puteă să zic însă acelaș lucru și despre concurența dintre femei ca să-și aleagă bărbați.
— Și ce zici de această concurență?
— Ce să zic! Mai întâi zic că această concurență există și va există în totd-auna și că rădăcinile iubirii sunt tocmai în această concurență.
— Cum? Cum?!
— Mă rog, pentru lucrul care se poate pierde pun mai multă grijă ca să-l păstrez. Și cu cât mă îngrijesc mai mult de un lucru cu atât îmi intră mai mult în inimă, mă leg mai mult de el.
N-am zis, de loc, d-nă că femeile sunt necredincioase în căsnicie sau în amor. Unele sunt, altele nu-s, ca și bărbații, căci oameni sunt și ei, și ele.
— Dar de infidelitate ce zici?
— Eu aș zice că ar trebui să fie cinstiți și unii și alții. Bărbatul sau femeea care nu-și mai iubește soția ori soțul și iubește pe-un altul-ori pe alta, ar trebui să fie corect și să-i spună soțului pe care vreă să-l părăsească: Dragă, eu nu te mai iubesc, ori dragă eu iubesc mai mult pe altă persoană, de aceea noi să încheiem de-acuma socotelile.... fără supărare.
—Dar s-ar putea asta?
—' Poate că s-o puteă vr-odată. Până acuma însă oamenilor le place mai bine să se înșele. Unul știe ori a simțit, de pildă, că nevastă-sa face.... artă pentru artă, dar nu vrea s-o lașe, să se divorțeze de ea, ori pentrucă nu vrea să vorbească lumea, ori pentrucă îi place s-o aibă și el. Câți bărbați nu sunt care știu că femeile lor le pun coarne, și cu toate acestea se fac că nu știu și le poartă cu toată mândria.
— Nae, d.ar tu ți-ai uitat de ceaiu, zice Lucia.
— Nu, nu, Lucico, sărut mânușița.
— Ba, ian vezi dacă s-a recit, să-ți aducă un altul.
— Nu, nu. E bun, zice Nae punând mâna pe pahar și cercând de e fierbinte.
Lucia pune mâna pe paharul lui Nae, apoi iea paharul în mână și zice:
— Fetelor, ian să dați un pahar de ceai fierbinte.
După ce Valeria și Reti pleacă cu paharul, ea începe cătră Nae:
— Dar tu dai mereu înainte cu filosofiile tale și nu te uiți că sunt și urechi care nu trebue să audă tot ce vorbesc oamenii: n-ai văzut că erau fetele aci?!
II.
Doamnele Stejărescuși Trăncănescu au rămas mai în urmă, și stau încă de vorbă cu Lucia în salon. Ceilalți s-au dus, adică Nae, Octav, Pop și Trufescu au trecut în biurou unde joacă șah.
Aste două doamne sunt prietenele de copilărie ale Luciei. Au învățat împreună ’n școală și își zic pe nume.
Acum stau toate-trele într-un colț al salonului și vorbesc înfundat, șoșotesc.
— Dar pe Nae lasă-l încolo Mario că e curat nebun.
— Bine, Lucio, nebun, nebun, dar are dreptate și dacă e nebun, e nebun doară pentrucă spune în gura mare ceeace alții de-abiâ gândesc. Eu, bunăoară m-am măritat după Trăncănescu, pentrucă mi-au bătut capul toți, care din cotro, că e bun, că e treacă; că e căpitan, și eu m-am potrivit și l-am luat deși nu aveam nici o simpatie pentru el, deși îmi păreă foarte străin' de sentimentele mele și departe de ce doriam să fie bărbatul pe care îl visam. După ce fam luat am văzut mai bine greșala ce-am făcut, dar unii și alții mi-au zis: Las, mai las mai așteaptă, că o să te obicinuești, o să-ți placă, o să-i iubești.
Am așteptat dar am rămas cu așteptarea. Pot să mai aștept și acuma.
Acuma însă mi-am luat grija. Trăesc cu un om de care mă simt cu desăvârșire străină și rece și pe care nu mi-l pot închipui decât ca străin. Pe la început îmi mai veniau momente de revoltă, toane de emancipare: Ce am eu cu omul acesta? Pentru ce stau cu dânsul? M-a legat cinevă să șed numai cu el?! Așâ mă întrebam și vream s-o curm. Dar n-am îndrăznit, n-am putut. Acuma.sunt obicinuită cu robia aceasta. Mi s-a tocit orice simț, nu mai pot face nimic ca să-mi schimb starea, n-am curaj, n-am putere să îndrăznesc a încerca o schimbare. Stau cu el în casă cum stai cu un străin în drumul de fer: îl servești, îl îndatorești, te servește și te îndatorește și el, îi mulțumești și pleci fără să-ți mai aduci aminte de el. Nici când eram copil și m-a dat întâiaș dată internă la școală nu m-am simțit așâ de străină cum mă simt acuma acasă la mine.
Și lumea mă crede fericită! Sunt nevastă de Colonel, ce vrei!
— Ei, dragă Mario, tu ești prea moale și prea fără îndrăzneală. De ce nu cauți și tu să mai petreci, să te amuzezi?...
— Aș! Nu caut! Tu, Eleno, totd-auna îmi zici că nu caut... că nu fac...
— Apoi chiar nu cauți, Mario, Elena are dreptate.
— Ce dreptate are, Lucio?
— Are dreptate pentrucă viața ca s-o ai plăcută trebue să știi să ți-o faci plăcută. Socoți că eu sunt grozav de fericită cu Octav?! Om bun, bun ca pâinea lui D-zeu, chiar mai bun decât trebue; dar bolnăvicios, dar legat de slujbă, dar cu puține mijloace!... Ba încă și cu oarecare mândrie că m-a luat fără zestre și m-a făcut fericită rădicându-mă la rangul lui....
— Apoi bine asta o are și Trăncănescu meu, deși nu mi-o spune.
— Nici Octav nu mi-o spune, dar mi-a spus-o odată la început și a fost destul. Dar în sfârșit eu nu voiu să mă las ca tine, să sufer; eu îmi fac curaj și caut să trăesc, cel puțin caut să mă ’nșel că trăesc.
— Tu ești fericită pentrucă poți, dar eu, vezi, nu pot.
— Ba, dacă ai vrea, Mario, ai putea și tu. Cum poate Lucia?
— Ei, las, Eleno. Tu nu mă poți pricepe. Tu a dat D-zeu de ai avut noroc. Ai luat omul care ți-a plăcut, ați fost de aceeași condiție amândoi, tu o fată acolo, el tânăr, s-a apucat de avocatură, a înnaintat, s-a ales a-vocat bun, v-ați iubit, v-ați înțeles și o duceți cum ar dori s-o ducă oricine. Pentru mine s-a isprăvit, nici nu știu unde mă duc, nici de unde vin. De multe ori parcă simt că mă duc să mă ’ngroape și nu mai ajung, parcă e departe.
III.
— Ți-a plăcut istoria asta cu Nae? întrebă Lucia pe Trufescu, care trece în salon după ce plecaseră d-nele Stejărescu și Trăncănescu, pe când ceilalți joacă șah în biurou.
— Așa, mă rog!
— El ziceă că femeea i-ar fi un fel de a doua conștiință care l-ar mustră, și l-ar face să se ’mpuște; dar mie mi se păreă că el eră un fel de a doua conștiință a mea. Și, știi, scăpăram, nu știam ce să mai fac. Să tac, nu-mi venia, să m-amestec în vorbă iar n-aveam cum, știi ce ciudă mi-era?
— D-apoi mie!
— Trebue să găsim un mijloc de eșit din această stare.
IV.
— Dar știi, Lucio, ce nostim e Nae. Are el ideile lui curioase dar are haz!
Sunt la culcare.
Octav e în pat. Lucia se desbracă să se culce.
Octav are gust de vorbă, iar Lucia n-are gust de Ioc să mai înceapă vorba despre cele ce zicea Nae. Destul răbdase când a vorbit el.
— Ce zici, Lucio, nu e așa că are haz Nae?
— Da, are haz ca un nebun.
— Aș! De ce, dragă Lucio, tocmai e foarte original și multe din câte le spune el sunt foarte adevărate. So-coți tu că nu sunt oameni care trăesc fără să se iubească?! Ori nu sunt care se trag pe sfoară. Hei, dac-aș avea eu atâtea sute de lei câți se ’nșală... Ce nu crezi, Lucio?
— Cum nu.
- Hei-hei! Nici n-ai idee câți sunt. Și nici n-ai idee care sunt. Socoți că trăesc ca niște porumbei și când colo își pun la coarne de abiă le duc. Ce zici?
— Or fi.
— Ce, or fi! Sunt dragă. Dar mari măgari trebue să fie! Oameni fără conștiință, fără simț moral, fără rușine. Un asemenea om nu merită să-i întinzi mâna, nici să-i dai bună ziua. Ce concurență spune Nae, liberă concurență? Ba e curat înjosire, nerușinare! Aici nu mă unesc cu Nae. Ce zici, n-am dreptate?
— Da, dă-l încolo pe nebunul de Nae.
Ba, zău, Ce zici tu de libera concurentă de care vorbia el?
- — Zic că e un zăpăcit.
— Ian ascultă, Lucio; ian spune, ai fost tu vr-odată geloasă de mine?
— Ei, ce-ți mai vine și ție ’n gând!!
— Ba, zău, fără glumă?
— Ian taci din gură.
— Adică, nu trebue să-ți pară curios că te ’ntreb. Astea sunt lucruri care nu se fac pe voea omului, ci îi vin fără să vrea. Gelozia vine ca și frica, adică gelozia e un fel de frică. Cum îți vine frica și te temi de ceva așă și gelozia. Stai de pildă odată în casă, noaptea și începi să te gândești la hoți și să te temi de dânșii. Așa îți vine și gelozia. ’Se putea foarte bine să-ți vină și ție în gănd să m-ai încredere în mine, ori măcar să te gândești.
— Dar de unde ’ți mai vine și asta în gând acuma?
— De, întreb și eu așa. Mi-aduc aminte că acum vr-o câțiva ani, știi pe’ când tăcuserăm cunoștință cu cucoana Lica, eram-foarte ocupat cu serviciul și trebuia să mă duc și pe la țară și să lipsesc de-acasă. Ei, lipsurile astea tocmai sunt cele mai potrivite pricini de gelozie.
Imi aduc aminte când întârziam și nu puteam să vin seara acasă, ori când eram nevoit să stau mai multe zile, îmi eră necaz că ție ți-o fi urât singură acasă, și-mi păreă așă de bine 'că ai fost făcut cunoștință cu cucoana Lica și aveai acuma la cine să te mai duci ca să-ți treacă de urât.
— Dar tu, Octav, ți-ai luat în astăseară doctoria, întreabă Lucia ca să-l facă să mai schimbe vorba.
— O-ho-ho! Să fii tu sănătoasă. Dar eu, dragă, să știi că ți-am fost totdeauna credincios, credincios ca un câne, ca cel mai credincios care poate să fie. Ți-am fost și sunt. Ți-ara fost întotdeauna credincios și niciodată gelos. Șarpele geloziei nu s-a atins de inima mea: ți-a rămas întreagă și curată, credincioasă ție.
— Cum te simți cu doctoriile astea?
— De, dragă, Lucico, parcă mai bine. Dar știi tu, efectul unei doctorii nu poți să-l simți numai decât.
Trebue să treacă vreme.
Adică, drept zicând un început de gelozie am avut și eu, știi când? Știi, Lucio?
— Ei, ian Iasă acuma vorba asta.
— Ba, zău, să-ți spun drept. Știi când eram în toiul nunții, începusem să simt oarecare, cum să zic, oarecare nesiguranță, oarecare neîncredere. îmi ziceam: oare mă iubește ea? Mă iubește în adevăr? Iar după ce te-am luat, după nuntă, nu mi-au mai venit nici prin gând așa prostii.
V.
Sunt ceasurile zece dimineață.
La școală la M-me Weber a sunat de mult de intrare în clase.
Un număr de fete mai stau însă de vorbă într-un capăt al geamlâcului.
’E frig, dar afară s-a arătat soarele.
E înghețat încă, dar samănă a vară.
O pisică se primblă pe uluce, parcă îți închipui că se duce în fundul grădinei unde trebue să fie acuma vară.
O elevă se arată în celălalt capăt al coridorului și punând mâna la gură strigă:
— Fetelor, măturiță.
— Măturița! repetă fetele și o rup de fugă, spre ea. Măturiță e porecla pe care i-au dat-o fetele profesorului de istorie care are un barbișon, care fetelor li se pare că samănă cu o măturiță.
O elevă rămasă mai în urmă se întâlnește cu alta care de-abia acuma vine la școală:
— Bon jour, Valerio.
— Bon jour, Aurico.
— Ce, acuma vii la școală?
— Da, am fost bolnavă.
— Cum merge nunta?
— Eh! Nu mai merge.
Ce s-a stricat? Nu-I mai iei pe Pop?
— Nu.
— De ce?
— De..., mama mea vrea să mă mărite după un diplomat.
— Cine? Cum îl chiamă?
— Ei, cine!
— Ascultă, Valerio, să-mi spui numai decât ora viitoare, la eșirea din clasă, la unsprezece. Acuma mă duc că avem pe d-l Haldan la istorie.
*
— Știi, Elizo, că a venit Valeria;— vorbesc două eleve în clasa de istorie, Natalia și Eliza.
— Ei ei?
— Și a stricat logodna.
— Da?
— Da. A stricat cu Pop, nu se mai mărită cu dânsul.
— Ia, taci!
— Zău. A stricat cu Pop, și se mărită cu un diplomat!
— Un diplomat? Și cum îl chiamă?
— Nu știu.
— Bătrân?
— Nu știu.
— Tânăr?
— Nu știu. Trebue să fie tânăr.
*
- In clasa de istorie:
— Auzi, Reti, că Valeria a stricat cu Pop?
— Cine ți-a spus?
— Natalia mi-a spus acuma.
— Și ea de unde știe?
— I-a spus Titi, spun fetele.
— Zice că s-a logodit cu un diplomat tânăr, foarte tânăr.
— Diplomat?!
— Da. Tu știi ceva de-asta?
— Știu că vorbiâ tanti de diplomați, dar alta nu știu.
*
In recreație.
— Foarte frumos Valerie.
— Ce, Reti?
Foarte frumos. Spui la altele în totdeauna și eu aud de pe la altele, ție nu-ți dă mâna să-mi spui. Te înjosești!
— Ce visezi tu?
—Visez ce spune toată școala că te duci după un diplomat foarte tânăr.
— Apoi chiar că visezi.
— Bine, bine. Nici nu te mai întreb.
*
E aproape de amiază. Mai sunt câteva mute până să sune pentru masă. In geamlâc mare gălăgie. Elevele se primblă încoace și ’ncolo și vorbesc tare.
Reti la geam, cu mânele la spate, se uită la pisica ce merge încet pe coama gardului, întorcându-se din fundul curții, din spre grădină. o
„Acuma, gândește Reti, vrea să zică Pop a isprăvit-o?.. „Acuma dacă eu aș fi fata lui Nenea Octav, Pop ar începe să se uite la mine. Aș vrea să știu ce zice Pop-„acuma. Aș vrea să-l văd cum ar vorbi el cu mine!
„Dar ce jezuită e Valeria și ce dispreț are pentru mine! Nu vrea să-mi spună nimic. Nici ce-a fost cu Pop nu știu, nici cu diplomatul...
Adevărul însă era că Valeria nici ea nu știă ce spuneau fetele. Fetele prindeau o vorbă, o suciau și o înturnau cum le veniă; iar Valeria din plăcerea ce-i fâceă vorba, nu căută s-o desmintă, să lămurească lucrul, ci o lăsă așă până ce ajungeă să creadă și dânsa ca și fetele.
Valeria e și cam mândră față de Reti și din fire nu e preă comunicativă.
Reti când a fost acasă în sărbătorile de Crăciun, de multe ori se gândiă s-o întrebe pe tanti Lucia dacă e adevărat că vreă s-o mărite pe Valeria cu Pop dar n-a îndrăznit, căci Lucia e aspră cu copiii și nu stă la vorbă cu ei.
Doua vești.
I.
E într-un după prânz pe fa începutul luj Aprilie. Sunt încă vr-o două săptămâni până în Paște.
Lucia nu e acasă. S-a dus să facă niște vizite. Așa i-a spus Octavian, dar a eșit să se ducă și pe la M-me Pădureț, căci ar vreă s-o rupă cu Tâlcoveanu.
Copiii sunt la școală.
Numai Octav singur e acasă, bolnav.
De multă vreme sufere el, dar acum în urmă începuse a se îndreptă; iar, de atunci, de când cu balul, l-a întors boala mai rău, căci a preă obosit stând îmbrăcat și în picioare atâta vreme. N-a voit să-i strice gustul Luciei, dar nu s-ar fi dus Doamne firește de-acasă.
E în biurou.
A deschis fereastra despre grădină și s-a întins pe canapea.
Afară e cald și vine pe fereastră un aer așă de plăcut, proaspăt și cu miros de verdeață.
S-aude țirăit de vrăbiuțe care sboară grăbite și neastâmpărate prin crăcile pomilor ce sunt acum nodoroase de muguri, ori presărate cu colțișori verzi de foi care deabiă mijesc.
Un steclete stingher s-a oprit pe o cracă tocmai în dreptul ferestrei și cânt? Si multe întorsături povestea ori balada primăverei.
Un nor gros se ridică însă despre răsărit și trimite, încoace o adiere rece.
Vederea norului și adierea rece fac pe Octavian să-l cuprindă o tristețe neașteptată, un fel de greutate în suflet, un fel de descurajare.
E trist și se gândește pentru ce norul și răceala de-afară îi întunecă și-i răcesc sufletul? Lumina și căldura sunt ele legate prin simțurile noastre cu viața, iar întunericul și răceala cu moartea?
In timpul acesta o slugă i-aduce corespondenta, gazeta și două scrisori închise.
Le citește.
In una i se vestește că dela sfântul Gheorghe trebue să se mute din casa unde stă, căci casele acelea s-au vândut și noul proprietar nu voește să le mai dea cu chirie. In cealaltă scrisoare i se spune că pe ziua de 15 Aprilie e transferat cu serviciul în Moldova.
O lovitură de trăsnet din norul cel negru nu l-ar fi durut mai tare. Ce să se facă el, acuma?
Să se mute? Nici vorbă. Cum să se mute? Intâiu că e bolnav. Și boală proastă, boală care pare că are de gând să dureze, pentrucă numai i se pare că-l mai slăbește și hai începe din nou cu mare îndârjire. Atunci cu dusul la bal s-a ostenit prea mult și i-a făcut rău. A doua zi de bal nu s-a mai putut sculă din pat. Pe urmă o zi mai bine, alta mai rău; pe urmă două mai rău, trei și.tot nu se mai trece.
Apoi chiar dacă n-ar fi bolnav tot nu s-ar muta. Cum să se mute? Dar ce e el? Slujbaș nou, să facă loc protejaților?!..
Dar istoria cu casa e mai proastă. Să te muți acum, unde? Lucia nu vreă să se mute în orice casă. Trebue să fie casă bună, să fie în centru, să aibă curte, grădină....
De unde bani pentru chirie? Cu proprietarul ăsta cel puțin pbicinuisem de mai așteptă.
Și cine știe ce chirie mare trebue să plătesc acuma, și de unde?
Ce bani am eu? Leafa și două sute de lei pe lună pe care mi-i dă Trufescu ca acont pentru planurile care am să i le ridic la moșie. Dar cu boala asta iar am de plătit doctor și doctorii, așă că cei două sute dela Trufescu se duc de nu rămâne nici urmă!..
Dacă n-ar mai fi și biata Lucia o fată economă, ar fi vai de om! Ba s-a mai întâmplat de arariproc și la cărți. Când ar auzi cinevă n-ar crede, și cu toate acestea Lucia câștigă bani, în cărți. Câți bani a adus ea! Cheltuelile ei de haine, de modă, nn mă costă nici două parale. Ah! cât de mult îi datorește el Luciei! Ce suflet bun și nobil e fata asta! Câte sacrificii face ea pentru dânsul! Și a-cuma trebue să-i facă neplăcerea să-i dea vestea că e transferat în provincie și că trebue să se mute din casă și că se teme că n-o să aibă cu ce plăti chiria!...
Și gânduri neplăcute îi cutreeră mintea, și norul negru se ridică din ce în ce mai amenințător și răceala se apropie și se întărește din ce în ce mai mult.
II.
Colonelul se duce la Octavian.
De departe se vede casa întunecată, la nici o fereastră, nu e lumină.
Ajunge Colonelul, intră ’n curte, sună.
— Sărut mâna.
— Dar nu-i nimenea acasă?
— Ba, este boerul nostru, dar încă n-ani aprins lămpile că am avut treabă...
Bate la ușa la biurou.
— Intră, s-aude glasul lui Octavian.
Când intră ’n biurou, întuneric. Numai o lumânare a-prinsă pe un colț al biuroului. Octavian lungit pe canapea, și lumânarea de pe biurou parcă ar sta la capul lui, ca. îa capul unui mort.
Când intră Trufescu și se uită înăuntru, deodată rămâne ca speriat, parcă ar fi fost la mort.
— Bună seara.
— Bună seara, dragă Colonele. Să mă erți că stăteam..,.
— Tocmai, ce așă lugubru, ori mai bine ce așa poetic? Faci poezii?
— Da. Uite subiectele, zice Octavian arătând lui Trufescu cele două scrisori, cea cu casa și cea cu. transferarea.
Trufescu le citește repede și apoi întreabă:.
— Și ce, te-au.supărat acestea?
— D-apoi ce, vrei să mă bucure?...
— Adică una ar trebui chiar să te bucure.
— Care?
— Cea cu casa.
— Cea cu casa?!
— Da, pentru că poți să ai o casă mai bună și în condițiuni mai bune.
— Aș vrea să știu cum.
— Foarte simplu. Știi casele mele?
— Da, le știu.
— Ei bine, în spatele caselor mele sunt alte case Ia fel cu acelea, însă întoarse cu fața în strada cealaltă, în strada Norocului. Și acele case sunt tot ale mele și ți-le dau să te muți d-ta, cu chirie cât îi vreă și plătibilă când îi putea, adică o să scazi din suma ce ți-o veni pentru ridicarea planurilor moșiei. Poftim. Vrei cevă mai simplu?
— Bravo, Colonele! Ce om bun ești! Ești neprețuit! Mie, zău, mi-e rușine de tine, câte îndatoriri îmi faci! Nu știu cum să-ți mulțumesc.
— Mă rog, îți sunt la dispoziție și casele chiar sunt goale, dacă poftești poți să te și muți în ele. Cât pentru -aceea că te-a transferat, nu-ți mai face sânge rău, numai dă-mi mie hârtia asta să mă duc la cinevă și nici grijă să n-ai. Peste câteva zile primești altă hârtie ca să i stai pe Ioc.
— Mulțumesc, dragă Trufescule, îți mulțumesc din toată inima. Sunt cu nerăbdare însă să văd ce zice Lucia, căci eu nu cunoasc casele, și cred că nici ea nu le cunoaște.
— De, vejleți-Ie și să știți că vi-le pun la dispoziție chiar de-acuma.
Octavian mai mulțumește încă odată lui Trufescu și se gândește că acuma e chiar dator să se ducă să-i facă vizită d-nei Trufescu, împreună cu Lucia și să-i facă cu-, I îioștința. Ii pare însă rău căci el și până acum a voit să se ducă, dar Lucia n-a voit cu nici un chip: a zis că ea nu vrea să se ducă la d-na Trufescu pentru că o știe că e bolnavă de cancer și e slabă și știe că o să-i facă rău să se uite la ea...
De aceea acuma nici nu știe cum să înceapă vorba cu Lucia despre casă.
III.
A venit și Lucia, aprinsă la fată și roșie de crez că ese foc din obraji.
E așa aprinsă din pricină că a rupt-o cu Tâlcoveanu. A stat și l-a așteptat la M-me Pădureț până ce a perdut răbdarea; iar când a plecat ea, iaca și el. El salută și parcă vrea s-o întrebe ori s-o cheme îndărăt; iar ea îi răspunde la salut ca unui străim și își vede de drum.
— Dar ce-ai făcut tu de ești așa de înfierbântată?
— Cum? întreabă dânsa, care nu băgase de seamă cc-a întrebat-o, de oarece se gândia la întâmplarea cu Tâlcoveanu.
— Zic ce-ai pățit de ești așâ roșie la față?
— Sunt roșie? zice ea, uitându-se Li oglindă.
— Da, de ce ești așa roșie?
— Sunt... nu sunt... zice ea, negăsind ce să spună, apoi deodată se reculege. A! da... Sunt roșie pentrucă m-am sperit de-o pisică.
— Acuma?
— Da, chiar acuma, aci la poartă, când se urc pc pe scară, ea smac pe dinaintea mea!...
— De unde? de pe scară?
— Nu; ba-da, de pe scară. O pisică Neagră. Așa m-a coerit!
— Acum Lucia văzând hârtiile cele două și căutând pricină să schimbe vorba, le ia să le citească.
Octavian se gândește deodată că rău a făcut de n-a pus deoparte hârtiile să nu le fi găsit ea acuma; dar
mâi în urmă se gândește că e mai bine așâ; căci acuma n-o să poată să refuze propunerea lui Trufescu.
— Asta cu transferarea e o măgărie din cele mai mari, zice Lucia. In locul tău eu m-ași duce chiar acum numai decât, să ’ntreb ce vrea să zică asta? Dar ce ești tu copist? practicant la politie? funcționar ordinar? Să te permute?!... Câți ani ae serviciu ai tu? și cine ești lu? A! Oamenii aceștia își fac de cap: Dar ai fi un. păcătos dacă nu te-ai duce să le arunci în obraz hârtia, să le fie rușine! Și să le arunci în obraz și demisia.
— Apoi eu mă gândiam, dar Colonelul a zis să n-am grijă că se duce el...
— Da, da, răspunde Trufescu, eu i-ani zis să nu facă mici un caz, că mă duc eu să aranjez lucrurile. -
— Bine, mulțumim d-lui Trufescu că e așâ de bun, după cum e în totdeauna d-lui, dar eu în locul tău nu m-aș mulțumi numai cu atâta! Ce vrea să zică asta?... Cum, mutat așă ca un copist, fără măcar să-l întrebe? A! a-a-a!...
Privește și citește cealaltă hârtie:
— Dar asta ce e?!... Nu-ți mai dă casele?!
— Ei, și asta e aproape aranjată, adică chiar aranjată dacă-i vreă și tu, zice Octavian.
— Ce să vreau?
— Iaca ce: Colonelul are niște case întocmai ca ale iui, mai bune decât astea, în spatele caselor în care șade -el» cu fața în strada Norocului și ni le-a oferit să ni le închirieze nouă, cu chirie cât îi vreă, și plătibilă când îi putea, adică să-mi scadă din suma ce-o să-mi vină pen-iru ridicarea planurilor dela moșie. Și casele sunt libere chiar de-acumâ; dacă vrei poți să te muți în ele chiar de-acuma.
- D- Trufescu e așa de bun că nu știm cum sa i mulțumim, dacă eu n-aș voi să abuzăm atât de mult de bunătatea d-sale.
Apoi, mă rog, cuconiță, îmi pare rău că nu mă cunoști. Eu n-am nici frate, nici văr; nici rudă de aproape;
am un singur prieten care e Octav și pe care îmi fac plăcerea să-l servesc ca pe-un frate.
— Bine, mulțumim d-lui Trufescu, dar d-lui prea mult face pentru noi!
— Apoi bine, doamnă, vă rog să mă credeți că îmr faceți o deosebită plăcere dacă primiți să vă mutați în casele mele. Și cred că o să vă placă și d-voastră pentrucă sunt case foarte bune. Și eu nu fac nici un sacrificiu. Eu vi le închiriez cum le-aș închiria la oricare alții. Din potrivă, îmi fac o plăcere pentrucă o să vă am mai aproape de mine.
— Ei! Ce proastă ești nevastă! Se poate să refuzi așă chilipir.
Tu primește și lasă-I să se învețe de altă dată să mar fie darnic!...
— Bine, mulțumim, și dacă e așa, aș dori chiar să vă pot împlini dorința ca să ne mutăm în casele d-voastre dar trebue să ne ducem să le vedem.
— Când poftiți, mergem împreună.
IV.
— Da, zice Trufescu către Lucia, când rămân un moment numai amândoi; da, eu am dat ideea să vă mutați acolo, ca să fii mai aproape de mine.
— Bine, foarte bine, dar știi că este o greutate?
— Care?
— Mă rog, Octav de multă vreme tot stărue să mergem, să facem vizită d-nei Trufescu.
— Și?
— Și eu nu mă pot duce. N-are nici un înțeles să mă
duc. Dacă s-ar fi întâmplat s-o fi cunoscut mai de demult, calea-valea, dar când îi sunt...-de, rivală, de ce nevoe să umblu că fățărnicie?/... x
— Dar eu cum vin la Octav?
— Bine, vii dar faci un sacrificiu. Ce, vrei, numai decât să fac și eu unul la fel? Crezi că e de nevoe? Ori socoți că o s-o ceară asta cocoana d-tale?
— Nu, săraca, ea nu cere nimica. Și de- prietenele ei vechi ea se miră că mai vin s-o vază. Ea nu vrea să supere pe nimeni. Dacă vine cineva, îi face plăcere, dar nu predinde nimănui să vină. Ea își petrece tot timpul cu cititul.
— Dar cu Octav ce mă fac eu? Cum o scot la capăt?
— Cu ce?
— Cu asta, că el vreă să mergem, să merg eu cu el numai decât. Și dacă vreă acuma, negreșit că cu-atâta: mai mult o să vreă când vom stă acolo.
— Aci e cam greu. E greu pentrucă el își închipuește că o să pretindă și nevasta mea să veniți pe la noi să ne vizitați și că o să pretind și eu.
— Negreșit. Și încă să zic că întrucât privește pe d-na, aș găsi eu motiv să zic că nu mă duc pentrucă îmi face rău să văd o persoană în așă stare de boală, dar el o să crează că ai și tu pretenție să fim în vizită.
— A, stăi că am găsit leac pentru asta.
— Ce?
— Uite ce. Stând odată de vorbă cu tine și cu Octav o să vă spun că nevasta mea nu prea poate primi vizite, adică o să vă dau a înțelege ca să nu veniți.
— Da. Și dacă el ți-o spune că avem să venim și noi, atuncea ne spui ca să nu ne supărăm dacă cumva se mai întâmplă să nu ne primească.
— Bine, foarte bine.
Vrea să zică dară, dacă mi-o propune. Octav să trecem pe-acolo să facem cunoștința cu d-na Trufescu, să iai măsuri ca să nu ne primească; iară eu o să zic că merg,, și chiar o să merg, dar o să las mai Pe urmă să hotărăsc ziua și ceasul, dar în acelaș timp o să-ți spun și tie ca să știi să dai acasă poruncă.
— Bun, ne-am înțeles.
- A! ce bine o să fie.acolo. Să vezi bune case.
— Și dela o dasă la alta, este loc de trecut prin curte, este portiță: nu mai e nevoe să eși prin stradă.
Reti la școală.
Zi urîtă, friguroasă, umedă.
Dimineață.
La Institutul M-me Weber sunt ceasurile unsprezece fără cevă.
O singură elevă se vede prin coridorul mare. E Reti.'
Stă Reti prin coridor, și anume pe la ușa cursului primar, căci acolo a intrat d-șoara Titi, Titi Surucneanu pe care Reti o iubește. Din toate colegile numai ea nu iubii pe nimene până acuma, dar acuma iubește pe Titi!! Stă acolo la ușă pentru ca s-o vază Titi și să-i zică cel puțin un bon-jour, căci Titi nu știe că ea, o iubește.
E aproape un ceas de când Reti șeade acolo la ușă.
Și ce frig.el Frig umed, supărăcios. Dar Reti șade, șade și așteaptă. Așteaptă căci iubește, sufere frigul căci iubește!...
Amorul e crud, se^ gândește ea.
Cine iubește trebuie să sufere, trebuie să se sacrifice. Și cu cât drag sufere! Cu cât drag se sacrifică. E aproape un ceas de când așteaptă si totuși așteaptă cu plăcere. Parcă o vede pe d-ra Titi cum a trecut acum un ceas și a intrat Ia cursul primar. Dacă ar fi fost atunci la ușa cursului primar, negreșit că d-ra Titi ar fi văzut-o, s-ar fi uitat la ea și poate i-ar fi zis și vr-un cuvânt.
Șade și așteaptă să vază deschizându-se ușa dela cursul primar, așteaptă să vază ivindu-se chipul drăgălaș al d-rei Titi, obrazu-i fraged, tumen, cu ochii scânteietori, umbriți de fire dese și mari și de sprâncene îmbinate, nasul drept cu nări deschise, gura rumenă cu buze mici, iar bărbia și obrajii bine rotunjiți și cu gropițe. Așteaptă să mai privească odată de-aproape pe cea mai drăguță din tot institutul.
D-șoara Titi e în adevăr socotită ca cea mai frumoasă, mai distinsă, mai deșteaptă și mai cultă din toată școala. De când a venit în scoală a fost totdeauna cea întâiu în clasa ei și cea aintâiu la toate examenele și toate serbările. învăță bine, lucră frumos, cântă la piano, cântă din gură, recită, declamă, jucâ în piese de teatru, ținea discursuri de ocazie; iar pe lângă toate a fost în totdeauna și iubită de toți și de colegele de clase și de cele din clasele superioare și de profesoare. In Iunie trecut a isprăvit clasa a șaptea și a trecut bacalaureatul, dar a rămas tot în școală ca pedagoagă ori meditatoare, pentrucă aveă numai tată și tatăl ei a lăsat-o să rămână în școală până s-o mărită, zicând că va fi mai bine acolo decât singură acasă.
Locul de pedagoagă și meditatoare eră până aci un loc de foarte puțină cinste și foarte puțin căutat; acuma însă de când e Titi pedagoagă și meditatoare, acest post a ajuns parcă mai de cinste decât acel de de profesoară și aproape ca cel de directoare.
Și Reti se găsește fericită că din toată școala tocmai ea are norocul s-o iubească pe d-șoara Titi. Și ce invidie deșteaptă Reti între colegele ei, vdin pricină că d-șoara Titi i-a dat semn de iubire. Și toate știu acum că Reti, iubește pe d-șoara Titi și d-șoara Titi iubește pe Reti, pentrucă într-o zi, Reti scoboră scara care ciuce sus Ia infirmerie și la dormitoare și pe scară s-a întâlnit cu d-ra Titi care a apucat-o de bărbie și i-a zis: De ce ești cârnă?
După întâmplarea aceasta nra trecut nici un ceas și în toată școala s-a aflat că d-șoara Titi iubește pe Reti.
Și de aci încolo ce mai e cu Reti! Care de care, dintre colege, vin la dânsa și stau de vorbă.
— Ce fericită ești, Reti zice Olimpia Radu din clasa a treia, ce fericită ești că iubești și ești iubită, dar eu numai am nici o iluzie.
- Eu am iubit pe D-șoara Zăbun și ea mi-a spus că mă iubește și când colo mă rog, ce trădare, spunea ca mă iubea pe mine, și ea ubia pe Chaterine Georgescu din clasa a doua.
— Ferice de tine, Reti zice Natalia Ciubuc, dar eu n-am noroc la iubit. Ori de câte ori am iubit nici o dată nu mi s-a răspuns la iubire. Așa am pățit cu Eliza așa cu Zoe Ionescu, așa cu Știreanu, așa cu d-șoara Bireanu.
— Felicitările mele, Reti, zice Marieta Dumitriu. îmi pare bine, că cel puțin unele colege au noroc să fie iubite. Știi cât am făcut eu pentru Angelica lonescu. Nu mâneam zile întregi, numai ca să dovedesc fetelor și să afle și să afle și ea că o iubesc, îi făceam surprize, cadouri îi scriam, făceam chiar nerozii! Am scoborît odată scara sărind câte trei și patru trepte dintr-odată de eram să-mi rup gâtul, tot pentru dânsa, ca să dovedesc că o iubesc, și la urmă cu ce m-am ales?!...
Moda iubitului în școală era foarte răspândită.
De obiceiu, cele mici iubiau pe cele mari și câteodată chiar pe unele pedagoage sau meditatoare.
Și umblau bietele amorezate — cele mici — ca niște cerșetoare după cele mari, cari erau iubitele lor. Și cele mari nu prea se uitau la ele, așa că amorezatele sunt un fel de martire pe cari nu le bag în seamă iubitele, ori se prefac că nu le văd. Și amorezatelor le place starea aceasta de martire. Această stare le dă pricină de vorbă: au de ce vorbi una cu alta,«au de ce plânge și au cu ce se scuza că sunt nenorocite, bolnave, nervoase și mai ales nervoase.
Cornelia de pildă izbește, trântește, rupe caietele, rupe cărți, își rupe șorțul: Las-o biata Cornelie, e nervoasă din pricină că Matilda s-a supărat și nu-i mai vorbește. Matilda e iubita Corneliei.
Aurica plânge fără să știe de ce: Las-o, biata Aurică e nervoasă din pricina d-rei Emilie. D-ra Emilie e iubita Auricăi.
In culmea fericirii sunt amorezatele — cele mici — când iubitele — cele mari — stau de vorbă cu ele, le mângâe, le sărută. Sunt și cazuri de acestea.
Reti crede că amorul ei o să fie din cele fericite, și
chiar din cele mai fericite, pentrucă d-ra Titi e așâ de bună și de drăguță cu toată lumea, că nu se poate să nu fie bună și drăguță și cu ea.
Reti așteaptă la ușă, așteaptă cu răbdare și deși d-râ Titi nu ese mai curând, totuși Reti stă pe acolo în preajma ușei, căci acolo e tot aproape de d-ra Titi.
Iată acuma s-a deschis ușa dela clasa întâia și ies elevele.
Ah, gândește Reti, ce rău s-a nimerit de a eșit pe-afară pojodicul acesta, care furnică și umple tot locul! Acuma se poate prea bine ca d-ra Titi să iasă și să treacă pe lângă mine fără să mă vază!...
Și cele mici, din clasa întâia, vorbesc între ele:
— Uite Reti, așteaptă, se vede, pe d-ra Titi?
— Ce bine e de Reti, ma châre.
Și afară e frig.
Și mai ies și elevele de clasa a doua și umplu coridorul și vorbesc de Reti.
Și ese si d-ra Titi și trece, în adevăr, fără să vază pe Reti.
Și Reti se uită după dânsa ca înmărmurită, și ea trece înainte cu un catalog, sau mai bine zis cu.o condică mare în mână.
Reti priveșta după dânsa.
Elevele se uită la Reti și vorbesc cu milă de ea.
— Uite biata Reti!...
Și Reti Cu ochii plini de lacrămi pleacă în clasă, se așează la un pupitru din fund și plânge. Să steâ atâta vreme afară și să n-aibă noroc ’s-o vază d-ra Titi, să-i zică o vorbă cât de mică, ori cel puțin să-i arunce o căutătură!...
Pe stradă.
E Sâmbătă seara.
Valeria și Reti vin acasă dela școală, vin cu Spirache, căci se știea că vor întârzia, pentrucă aveau dela patra jumătate până la cinci jumătate corul, și de aceea n-a mai trimis pe fata din casă, pe Spirache.
E vreme frumoasă, de aceea vin pe jos.
Vin încet vorbind și oprindu-se pe la ferestrele prăvăliilor:
— Uite colea ce rochie! Asta trebue să fie pentru bal. Uite ce trenă! Vezi, Reti? Așa o să-mi fac eu una, când voiu fi măritată cu un diplomat și când m-oiu duce la bal la palat.
— Ba eu am să-mi fac una ca cea de colo.
— Apoi aceea nu e de bal.
— Ș-apoi. Parcă eu am zis ca să fie de bal?
— Âceea e rochie de stradă.
— Foarte bine. Ție îți trebue pentru palat, mie îmi trebue pentru stradă. Și dacă e pe aceea, e mai de nevoe o rochie de stradă, pentrucă la palat te duci odată în an, dar pe stradă eși în toate zilele....
— A! Uite colea ce inel cu briliante, vezi, Reti? Vai, ce frumos. Ia, așă o să-mi iau unul....
— Când îi fi măritată cu diplomatul?.. zice Reti.
— Da, să știi.
— Dar cam multe vrei d-ta să-ți cumpere diplomatul, zice Spirache, care vrea să meargă mai repede acasă.
— Apoi să-mi cumpere tot ce mi-o trebui, de ce mă mărit cu el!
— Bine, dar astea costă bani.
— Apoi să dea.
— Dar dacă n-o avea atâțea bani?
— Ei, dacă n-o avea, oiu găsi altul care să aibă.
— Apoi o să vrei să primești dela altul?
— Bine, se ’nțelege că n-o să primesc dela ori cine.
. Nu poți primi decât dela un om de seamă, dela un om -care ți-e simpatic.
— Ba, eu n-aș vreă să primesc dela nimeni, zice Reti. Eu aș vreă să am al meu, să n-am nevoie de altul.
— Da, dar dacă n-ai al tău, ce să faci?
— Să rabzi.
— Apoi tu ești o nebună, Reti, tu totdeauna apuci mai mult. într-o-parte, ori încolo, ori încoace, niciodată n-o nimerești cum trebue.
— Apoi așă, dragă Valerio, eu dacă n-am, rabd.
— Hei, dacă ar face așă cucoanele, atuncea multe ar trebui să rabde...
— Bine, treaba lor. Dacă nu vor să rabde, n-au decât să nu rabde, dar eu așă voiu.
— Dar bărbatul d-tale, cuconiță Valerie, ce-ar zice dacă ar auzi că primești cadouri dela altul? întreabă Spirache.-
— Mmm!... Ce să zică! Ce zic ceilalți?!...
Cu vorbe de acestea ajung în strada Popa Dinu, care dă în strada Pacienții, unde sade Octav.
Aci însă, în Popa Dinu, ochii Valeriei și ai Reti se o-presc pe o pereche care merge înnainte cam încet pe stradă.
— Ian te uită, Valerio, la cei doi, zice Reti, micșorând pasul.
— Valeria începe să meargă și ea mai încet și privește înnainte.
— Știi că, după mers, cum merge așă dârz, parcă ar fi Pop.
— Dar dacă e Pop, cine e atunci acea ce e cu dânsul? E o domnișoară.
— Da, e tânără.
— Tânără, dar fată hu cucoană.
— Mie mi se pare că parcă ar fi fata bucătăresei, zice Spirache.
— Anicuța?
— Da, parcă ea ar fi.
— Cum, Pop cri Anicuța?!
— De, poate.
—-Cum poate?
— Cine știe, s-o fi întâlnit așă pe stradă. El merge la d-voastră, ea se duce acasă.
— Și să meargă de vorbă amândoi, așa?
— A! Uite chiar vorbesc. Uite el arată cu mâna încolo.
— Da, și ea arată, parcă arată în spre casă Ia noi... A! Uite s-au oprit...
In timpul acesta se apropie de dânșii.
—. Uite dau mâna, zice ’ncet Reti.
— Ea se uită spre noi. Na, că ea a plecat repede în colo.
In timpul acesta se întoarce și Pop și dă cu ochii de Valeria și Reti. Scoate pălăria, salută stângaciu, se face roș ca gotca și trece pe lângă ele pușcă..
L-ai văzut cum a trecut, Valerio?!.
— Da, parcă erâ speriat.
— Parcă i-ar fi fost rușine, zise Spirache.
— Hm! Eu pricep ce-â fost aici, zice. Reti.
— Ce?
— Uite ce. Adică nu știu bine ce, dar trebue să fi fost așă ceva. Mai întâiu eu cred că Pop n-a văzut-o niciodată pe Anicuța la noi, și nici ea pe dânsul. Vrea să zică ei au făcut cunoștință pe stradă. Dacă au făcut cunoștință acuma sau altă dată nu știu. Eu socot că a-tunci când au arătat ei cu mâna, au arătat Ia casa noastră, adică dânsa i-a spus unde șeade; iar el văzând că e casa noastră n-a voit să meargă mai departe ca să nu-l vază cineva dela noi. Se vede că el se țineă de dânsa ca să vadă unde șeade ea; ori poate nu se gândiâ că șeade pe-aici, și mergea vorbind cu dânsa, făcându-i curte.
— Dar d-ta de unde le știi toate astea? întreabă Spirache.
— De unde le știu! Le știu, doar nu suntem așa de proaste cum ne cred oamenii. Ce gândiți voi că noi nu știm ce se petrece în lume?! Rău vă închipuiți. He-hei, câte știm noi!... Ce zici, Valerio?.....
— Ei! Știți!... Auziți și d-voastră pe-acolo pe la școală vorbe de copii.
— Ba, chiar lucruri de oameni mari. Uite, dacă n-o fi așâ cu Pop. și cu Anicuța, mă prind să-mi tai capul.
La Titi.
— Dar voi n-aveți nici o treabă? întrebă d-ra Titi, adresându-se la două eleve care stau prin coridor.
— Nu, răspunde Reti.
— Atuncea vino ’ncoace tu, Reti.
Reti se duce după d-șoara Titi și intră amândouă în cancelaria institutului.
D-șoara Titi aranjase niște condici și niște cataloage, apoi sună..
— Porunciți, zice o slujnică intrând.
— Anico, să-mi aduci două pahare de apă.
Slujnica aduce apă.
— Ei, Reti, tu vrei să iei un pahar de apă cu dulceață?
— Da, mulțumesc, d-șoară Titi, cu toată plăcerea. Sunteți așa de bună.
— Da, sunt bună pentrucă eu te iubesc, dar tu mă iubești pe mine?
Reti pleacă ochii în jos și roșește.
— Nu-tpi răspunzi? Haide, doar nu e ceva de rușine. Eu te iubesc și mă uit la tine de câte ori te văd, pentrucă am avut o surioară care semăna cu tine. Tot așa. eră blondă, tot așă cârnuță, dar era mai mică. S-a perdut sărăcuța, de anghină difterieă.
Și mama ce mult o iubia.
— Tu ai mamă?
— Nu.
— Vai, ce rău e să n-ai mamă! Și ce bună era mama mea! Așă mă iubiă și așa mă țineă aproape de dânsa că eu, pot să zic că nici un pahar de apă nu beam fără s-o întreb pe ea. Tot, dar tot, tot îi spuneam ce aveam la inima mea. Și doar nu-mi pretindeă ea, dar așă mă deprinsese bunătatea ei, că dacă nu-i spuneam ei nu mă linișteam, nu aveam astâmpăr. Și la toate mă învăță și da bune povețe și sfaturi prielnice.
Eu pricep, pentru ce mă iubești.
Mă iubești pentrucă n-ai mamă și n-ai pe cine iubi, de-aceea m-ai găsit pe mine. Și eu te iubesc în dorul aurorei mele de care ți-am spus, și poate și din pricină că n-am nici eu mamă.
Haide, iea un pahar de apă cu dulceață și în fiecare zi pe vremea asta, când vin eu aci, să vii și tu să luăm apă cu dulceață.
Când eram ca tine.am iubit și eu pe una d-ra Lucrece Tăbărici, adecă celelalte fete, colegile mele mă făcuseră să crez că eu o iubesc; iar pe mine mă iubiă o colegă Ortansa Niculescu. Această Niculescu, când eram în dormitor, dimineața ori seara, și mai ales seara numai ce mă pomeniam că veniâ la mine în pat și începea să mă prinză în brațe și să mă sărute. Eu nu puteam s-o opresc, dar, nu știu cum, nu-mi plăcea, nu-mi veniă bine; de aceea într-o zi când m-am dus acasă i-am spus mamei și mama mi-a spus că pe Niculescu să n-o mai primesc la mine în pat că nu e frumos, iar pe d-șoara Tăbărici s-o las în pace.
— Tu să fii bună prietenă cu toate colegele și cu toate elevele, dar n-ai nevoie să te joci de-a iubitul, zice mama. Iubitul nu e joacă, iubitul e lucru serios și e lăsat de D-zeu să fie serios. Iubește pe tatăl tău și pe mama ta, iubește pe aproapele tău, iubește pe D-zeu: Aceasta însemnează să ai inimă bună cătră toți oamenii și cătră D-zeu; dar nu însemnează să te joci. Nu trebue șă ne batem joc de darurile Iui D-zeu.
— Ei, acuma, Reti, vrei să-mi ajuți să deapăn niște mătasă?
— Da, zice Reti, parcă oarecum rușinată de felul cum înțelesese iubitul, căci în adevăr îl înțelesese altfel.
Ă c a s ă.
I.
Valeria și Reti sunt acasă.
E Duminică după prânz, dar e zi de acele lungi, mari și goale. Știi că e sărbătoare, știi că trebue să fie zi
veselă, zi de petrecere; cu toate -acestea pe tine nimic nu te înveselește. Casa îți pare urâtă, pustie, tăcută, rece și străină. Cei din casă ori lipsesc ori sunt tăcuți, su-părați, bolnavi. Străinii de pe strade mulți ori puțini îți par mai străini decât sunt, îți par nepăsători ori chiar răutăcioși. Dacă e zi întunecoasă și norată e tot ce poate îi mai urât, dacă e zi luminoasă, parcă lumina și frumusețea zilei sunt date în ciuda ta, pentrucă tu nu te poți bucură de ele. Ce vezi nu-ți place, să gândești nu poți, încetează până și izvorul nesecat al gândului, auzi numai țirâitul grierului-care cântă a pustiu, și tăcătul cariului singuratic.
Nici o vorbă, nici o mișcare nu se aude în toată casa. Octavian tocmai în celalt capăt de casă, în biurou, bolnav, slab, palid, transparent de slab, șeade lungit pe canapea cu mâinele sub cap, privește în tavan și se gândește la afaceri, la afaceri mari, la afaceri care cer muncă, de pe urma cărora o să ajungă bogat.
- Prea a fost până acuma funcționar credincios și credincios serviciului. Cât a muncit, cât a alergat, cât s-a ostenit și ca toate astea nimenea nu s-a gândit că toate aceste servicii trebue să aducă după ele și oarecare recompensă pentru omul care le-a făcut. Cât a putut munci și alergă și nu dormi nici nopțile a fost bun; iar când n-a mai putut să le țină așă strună, atunci l-a permutat ca pe orice copist. Nu trebuia să facă așa. El trebuia să mai lucreze și afară de serviciu, trebuia să lucreze particular, trebuia să ia antreprize. A! Dar de-acuma s a învățat el minte. De-acuma, îndată ce s-o însănătoși a-dică pește vr-o trei patru zile, mult peste o săptămână, întâiu și ’ntâiu o să facă măsurătoarea și ridicările, de planuri de moșie ale Colonelului.
Cu aceasta o să se plătească și de datoriile ce a făcut la Colonelul și o să capete si o sumă bunișoară de bani cu care să poată căută vr-o întreprindere bună. Iar odată intrat în lucrări o să se țină de ele. Nu mai e vremea să se mărginească numai la slujbă și la nenorocita ei de
leafă. Pe de-oparte fata e mare și trebue măritată, trebue bani; pe de-altă parte trebue să pună și cevă deoparte pentru bătrânețe și pe lângă astea ar trebui să-și facă și o casă. Nu mai merge cu casă cu chirie, să te muți, la fiecare sfânt Dumitru și sfânt Gheorghe, să umbli mereu cu croșna, cu băjenia pe drumuri și să nu mai știe lumea unde să te mai găsească Lucia a dormit și acuma e tot culcată, pe o dormeuză în odaea de culcare. Ține în mână o carte și o ține deschisă cu un deget între foi, dar până să citească se gândește deocamdată dacă nu cumva transferarea lui Octavian vine din partea Gogoșencii. In cazul acesta negreșit că Gogoșeanca are pe cineva, trăește cu cineva, care are vr-un amestec pe la serviciul lui Octav. Cum ar face deci ca să poată află? Dacă n-o rupea cu Tâl-coveanu i-ar fi spus lui să cerceteze, dar așâ?... A! Trufescu a zis că vorbește el cu cinevâ ca să-l transfere îndărăt pe Octav. Acel cinevâ poate că să poată aflâ cine a stăruit sau de unde, dela cine a. venit ideea de a mutâ pe Octav. Și cum ar puteâ. oare să-și răzbune și ea pe Gogoșeanca? A! se ’nțelege că cel mai bun lucru ar fi ca să poată face să-l transfere și pe bărbatul ei, pe Gogoșeanu, ori să-l dea afară din inspectorie. De cine oare țin inspectorii aceștia? Cine sunt mai mari peste ei? Uite, acuma ar prinde bine Harabulea, dacă ar fi pe-aice; el cunoștea mai bine toți miniștrii. A! Dar și Trufescu cunoaște. Cum să-i spui însă lui Trufescu? Dacă o ’ntreba: ce necaz ai pe Gogoșeanca?...
Fetele sunt în odaea lor. Valeria citește un roman căpătat dela școală. Reti răsturnată de-a curmezișul patului, cu fața în sus, cu mâinele sub cap și cu picioarele în jos, dă din, picioare parcă face oale și ascultă pe Valeria care citește tare.
— De ce nu vrei tu, Valerio, să-mi spui dacă e adevărat ori ba că te măriți cu un diplomat?
— Ce să-ți spun dacă nu știu?
— Apoi dacă nu știi de ce ai spus la fete?
— Eu n-am spus, dar fetele au luat-o așa înnainte.
— Știi ce, una?
— Ce?
— Eu o să mă fac așa într-o ureche și o s-o ’ntreb pe Tanti Lucia.
— Aș vrea s-o mai văd și-asta, Reti.
— Dar de ce?
— Dar când a mai stat mama așă de vorbă cu noi la de astea? Mama o-nchee numai decât: Ce poftești? Cutare și cutare, îi zici tu, și ea răspunde da sau ba se poate ori nu, și, hai, stânga ’mprejur.
Am încercat eu și lucruri mai de seamă să vorbesc cu mama și n-a fost chip.
Mama zice că așă a învățat d-neaei la școală, că trebue să fie severă cu copiii’, să stea departe, sau deoparte de ei, ca să nu se prea obișnuiască cu dânsa, căci altfel pierde autoritatea și n-o mai ascultă.
x — Ei, știu, asta am auzit-o și eu spunând, căci chiar așă și face, dar eu tot aș încercă odată.
’ — Ei, vrei s-asculți, ori citesc încet?
— Ei, ascult dar mi-am adus, aminte de d-șoara Titi cum spunea de mama ei, că stătea de vorbă cu dânsa, și o învăță, și Titi orice avea la suflet, orice secret toate i-le spunea mamei ei. Ce bună trebue să fi fost mama d-șoarei Titi!... Și știi ce mult ținea Titi la mama ei?!.. Când îmi vorbia de dânsa i-se umpluseră ochii de lacrămi!..
— Ei, iar ai început! Nici n-asculti, nici nu mă lași să citesc singură.
— Ba, ascult, dar mă gândesc Ia d-șoara Titi cât e de frumoasă și de ’nvățată, păcat că e prea rece, prea... serioasă...
— Vrea să zică nu mai asculți.
— Ba, ascult, ascult, frate!.. A! Dar știi ce mi-a spus fata din casă?
— Iar?!..
Iar!.. Ce iar? Vrei să nu-ți spun?
- Ei, ce?
- A zis că Anicuța se roagă de toți Dumnezeii și ne sărută mâinile la amândouă, să nu cumva să spunem Tanti Luciei că am văzut-o cu Pop pe stradă, că se teme că Tanti Lucia, din pricina asta, să nu se supere și s-o dea afară pe mă-sa, pe bucătăreasa.
— Dar de unde îl știe pe Pop?
— Zice că până atunci mai vorbise ea cu dânsul aș... pe stradă, dar nu știa cine e, nici nu știa că el vine pe la noi; dar după ce i-am văzut noi atunci, s-au întâlnit iar a doua seară și atuncea i-a spus el că vine pe la noi.
II.
Tot gândindu-se cum să-și răzbune pe Gogoșeanca, Lucia nu mai poate stâ culcată, se ridică de pe dormeuză și se apropie de fereastră.
Strada se vede lungă cât vezi cu ochii, dar lume puțină. De-o parte un copil se joacă cu un câine: Copilul târăște după dânsul nu știu ce lung, ca un fel de curea, sau un fel de brâu negru, pe care îl ține de un capăt și câinele apucă de capătul celălalt și trage la el. Acuma chiar trag amândoi. Copilul ține cu amândouă mâinile si trage așă de tare că parcă se lasă pe spate. Cânele trage și’ el cât ce poate: uite, acuma se sprijină în labele de dinainte așă de tare că aproape ajunge cu peptul de pământ. Na, că băiatul a căzut pe spate! Hoțul de câine a dat drumul de curea!
Lucia se dă mai aproape de fereastră și la adăpostul perdelii albe de rețea privește la jocul copilului cu câinele și i se pare că lupta dintre copil și câine se aseamănă cu lupta dintre ea și Gogoșeanca. Copilul prea s-a îndărătnicit, se gândește ea. Trebuia s-o lase mai domol.
In timpul acesta se arată în stradă, Trufescu care se îndreaptă în coace cu pași mărunți și sprinteni.
Trufescu merge cu mâinile în buzunarele dela pardesiu, ținând în mâna dreaptă bastonul negru de abanos, cu
un capăt în buzunar și cu celălalt ridicat în dosul umărului; iar Lucia se gândește când o putea ea să iasă în stradă la brațul lui Trufescu.
Trufescu de zile e mai mare decât Octav și de frumos e-mai frumos Octav, cu toate acestea Lucia îl iubește pe ’ Trufescu. I-a plăcut el în totdeauna, dar pe zi ce merge ea îl iubește mai mult, se simte mai mult atrasă către el. Când s-apropie.Trufescu la vr-o zece metri de casă, iată și Anicuța, fata bucătăresei, gătită cu-o pălărie mare, de modă, ese din curte și trece pe lângă dânsul.
Trufescu întoarce capul și o privește puțin, apoi își vede de drum.
Fata aruncă și ea o uitătură îndărăt.
Lucia mai privește un moment după Trufescu apoi se duce la sonerie și sună de trei ori sări vină bucătăreasa care în curând și vine:
— Coconiță, m-a sunat?
— Da, Anico. Fata ta era acea care a eșit acuma?
— Da, coconiță.
Acea cu pălărie mare, de modă?
— Da.
— Cu pălărie mare, mănuși, umbrelă...? S-a făcut chiar domnișoară...?
— De, coconiță, cum e lumea acum!... Se ține și ea de lume!
— Tocmai, văd, ai și tu domnișoară.
— De, am.
— Apoi, uite ce, Anico. Tu cu domnișoară, eu cu domnișoară prea s-amestecă domnișoarele. lari să fii bună să-mi cauți o bucătăreasă cât mai curând și c£nd o vent să vii și tu să-ți fac socoteala.
— Dar v-aș ruga, coconiță...
— Așa cum ți-am spus.
In trăsură.
Lucia și Octav se ’ntorc acasă cu trăsura. Au fost la dejun la Cobeanu.
Au fost mai mulți invitați.
Au rupt turta lui Mircea, băețelul lui Cobeanu.
Sunt ciasurile cinci. E ajun de sărbătoare. Stradele pline de lume.
Până la două a ținut dej.unul. Pe urmă în salon cafeaua, vorbă. Doamna Cobeanu cântă la piano. încep să vină invitații; vorbă și cu ei. Se rupe turta și așa trece vremea.
Trăsura trece și cotește stradele, pe când Lucia și Octav sunt duși pe gânduri. Octav slab și palid Ia față, respiră cu plăcere adierea de vânt ce se simte în mersul trăsurii; cearcă, din când în când, nasturii dela pardesiu dacă sunt încheiați, căci deși e ’n Aprilie, el simte-încă răcoare și se gândește că e cam demult de când n-a mai fost cu trăsura la plimbare și ce bine i-af face dacă ar putea să iasă mai adesea. In acelaș timp se gândește ce bine s-a ’ntâmplat de a făcut cunoștință cu d. Păsăran, care e om de partid, și prieten cu toți miniștrii. Cu ajutorul lui poate că ar puteă fi readus cu serviciul iar în București, și asta poate s-ar puteă face chiar prin Cobeanu. Pe Păsăran nu poate să-l refuze nici un ministru. Ii pare rău lui Octav că n-a vorbit chiar acuma lui Cobeanu ca să roage pe Păsăran, dar poate că e mai bine că n-a vorbit. Poate nu făcea impresie bună că de-abia a făcut cunoștință și, haide, să și înceapă cu rugăminți. In tot cazul bine că a făcut cunoștință.
Lucia se gândește și ea la cunoștința cu Păsăran. Poate prin el ar putea face ca Gogoșeanu-să fie dat afară din inspectorie.
Acuma trăsura trece la vale pe-o stradă aproape dreaptă în toată întinderea.
Trotoarele sunt pline de lume care merge și care parcă stă pe loc, căci când unii se mișcă de pe un loc, alții numai decât trec în locul lor, amestecându-se cu alții eare trec în alte locuri de pe care au plecat alții.
Trăsura înaintează și ea într-un lung șir de trăsuri ce merge la vale pe lângă un alt șir de trăsuri care trec la deal.
Incotro te uiți, spre vale ori spre deal, acelaș lucru vezi: pe trotoare lume, pe stradă de-o parte un șir de funduri negre de trăsuri, iar pe partea cealaltă perechi de capete de cai, care se saltă în aer cu urechile lor ascuțite în sus și duc între ei capătul strunit al oiștii îndărătul căreia, sus, în urma cailor, se vede vizitiul care tine întinse hățurile. Iar soarele scaldă într-o lumină găl-bue și caldă toată această lume mișcătoare și toată strada.
într-un moment și Lucia și Octav parcă nu mai gândesc nimică ci-și lasă gândul să rătăcească împreună cu privirile peste dunărea de lume ce se mișcă pe stradă între cele două rânduri de case.
Tocmai acuma însă trăsura trebue să apuce la stânga în altă stradă și tocmai acuma s-a închis și strada din pricină că a căzut un cal. dela o trăsură.
Trăura se oprește și lumea de pe trotoar, ca să-și poată urma drumul, trebue să ocolească pe după trăsură.
Deodată un domn tânăr, care trece pe lângă trăsură, se uită ca surprins la Lucia și Octav; salută ridicând pălăria cu o văzută stângăcie, roșește ca o fată mare și trece lăsând ochii în pământ.
— Era Pop, dragă, zice Octav.
— Da, el, răspunde Lucia.
— Dar ai văzut cum a roșit?
— Ai băgat de seamă și tu?
— Se ’nțelege. Și ce stângaciu părea!
- Părea surprins. Ce-o fi avut?
— De, știu eu.
— Poate fiindcă n-a fost mai demult pe la noi.
— Poate.
Poate, zice Lucia, dar în gând își închipue că Pop se gândește la dânsa că o iubește. Și socoteala asta și face pentrucă în cea din urmă dată când a vorbit cu el i s-a părut că o privea prea cu mult interes și vorbia prea moale și prea oarecum rugător cu dânsa.
Adevărul însă era că din seară de când Reti și Valeria îl văzuseră cu Anicuța pe stradă, Pop nu se mai întâlnise cu Lucia până acuma și acuma când a zărit-o, i s-a părut că parcă-l vede cu fata bucătăresei și n-a putut să nu roșască.
Luciei i-a rămas în minte Pop așa roșu la față și stângaciu cum îl văzuse, se gândește că poate o iubește și începe să-i fie milă de dânsul.
Cu mamița.
E într-o Duminică seara.
Sunt în salon la Octavian.
Stau de vorbă după masă.
Se simte în casă mare bucurie.
A venit mamița dela Credina.
Mamița este o veche cunoștință a lui Octavian și a Luciei. O cunosc amândoi din copilărie. Veniâ pe la cucoana Zoe Credineanu, răposata mătușă a lui Octav, D-zeu s-o ierte, și spunea că a fost bună prietenă cu mama lui Octav.
Octav eră de-o seamă cu un băiat al ei, care se numiă Mihăiță și cu care împreună a fost botezat într-o apă, de erau frați de botez. Și Octav a și supt la dânsa când eră mic. Băețelul ei Mihăiță îi zicea mamită — mititelul, n-a avut parte să trăiască — s-a prăpădit de anghina — iar dela Mihăiță s-a învățat și Octav să-i zică mamița, și dela dânsul i-a rămas numele de mamiță, de-i ziceă mamiță până și cucoana Zoe Credineanu.
Lucia i-a zis mamiță de când a pomenit-o și a cunoscut-o tot la cucoana Zoe.
Mamița aceasta eră una Pavlovicioaea, adică fusese nevasta lui cuconu lorgu Ghițescu, căruia îi mai ziceau și Alexandru Pavlovici, pentrucă semănă bucățică ruptă cu portretul împăratului Alexandru Pavlovici. Și acest Ghițescu-Pavlovici fusese mai întâiu comisar în târg și pe urmă primar la țară, la Credina. Și zice că era om frumos și când era îmbrăcat cu uniforma de comisar era leit portretul împăratului. Alexandru II.
La masă fusese Nae, Pop și Trufescu; iar după masă veniseră d-na și d-l Trăncănescu, d-na și d-l Stejărescu și d-na Leuștean.
Sunt acasă și fetele Valeria și Reti.
D-na Leușteân se mutase nu de mult în apropiere de Lucia și făcuseră cunoștință și amândouă țineau mult una la alta.
D-na Sofia Leușteân era cam pe la vr-o cincizeci de ani, femee foarte de seamă, cu bun nume și cu oarecare stare. Bărbatul ei, mort de vr-o cinci ani, fusese magistrat superior, iar ea în tinerețe fusese profesoară.
Acum e cam târziu și s-a servit ciocolată caldă.
Nae care până acuma jucase table cu Trufescu în biurou, vine ’n salon și s-apucă de vorbă cu gălăgie cum îi e obiceiul.
Mamița l-a stârnit la vorbă.
— Nu te-ai însurat, pentrucă ai fost un craiu, Năică dragă, și de-aceea chiar bine ai făcut de nu te-ai însurat. Cine vreă să aibă o singură femee acela să se ’nsoare, iar cine vreă să umble după mai multe acela nu trebue să se mai însoare.
Aste vorbe le-a zis mamița și Nae numai decât a și început:
— Ba, să mă ierți, cocoană mamiță, socoteala d-tale nu se potrivește de loc cu socoteala mea.
— Apoi se ’nțelege că nu se potrivește de vreme ce văd că la d-ta ese într-un fel și la mine în altfel.
— Bine, ese la mine altfel dar eu zic că la mine e mai dreaptă, adică zic că eu am dreptate. Mă rog, mamiță, d-tale îți plac fructele?
— Da, cum nu..
— Care fructe?
— Care, oricare!
— Caise ’ți plac?
— Da.
— Și mănânci?
— Cum de nu.
— Dar struguri mănânci?
— Mănânc.
— Dar mere?
— Și mere.
— Și fragi?
- Și..
— Și prune?
— Și. Ba, și vișine, și cireșe, și pepeni, și pere și persice, și de toate.
— Apoi bine, cucoană, dacă d-ta mănânci de toate, apoi e drept oare ca pe mine să mă osândești ca toată viața să mănânc numai un fel, numai prune, ori numai struguri, ori numai fragi, ori numai știu eu care?!...
— Dar nu te osândesc de loc, am zis eu să mănânci numai un fel?
— Apoi n-ai zis că cinevă trebue să rămâne numai cu o singură femee?
— E-E-E! Apoi altei e femeea și alta caisele și prunele.
— Ba, nu e alta. E acelaș lucru. Nu știu de unde au scos oamenii că dacă iubești pe o persoană nu mai poți iubi pe alta. Asta nu e adevărat, cum nu e adevărat că dacă mănânc cireșe nu mai pot mâncă și fragi și caise și orice alte fructe. Persoanele, bărbați ori femei, au și ele calitățile lor, și unele au unele calități și altele altele și mie îmi plac unele calități ale unor persoane și altele ale altora, așa că îmi plac deodată mai multe persoane.
— Ei, dacă-ți plac mai multe atunci fă-te turc, dragă.
— Apoi, chiar m-aș face dacă n-aș avea altă treabă. M-aș face pentrucă mie îmi place cum e la turci.
— Da, d-ta te-ai face turc, zice d-na Leuștean, ca să' ai femei multe, dar dacă femeile s-ar potrivi în gust cu d-ta și ar vreă și ele să aibă mai mulți bărbați?
— Nu! Acolo nu m-aș prinde.
— Apoi, vezi,zice mamița.
— Da, văd, dar pu mă prind, pentrucă mie îmi place
să mănânc eu caisele, nu să mi le mănânce altul. îmi place poligamia pentrucă seamănă a un menu mai bogat.
In timp ce Nae vorbește de acestea cu mamita, d-na Leuștean începe cu Lucia.
— Să te ’ntreb eu ceva, d-nă Credineanu.
— Mă rog, d-nă Leuștean.
— Mai nainte vedeam eșind adeseori de aci dela dv. o fată...
— Da, era fata bucătăresei...
— A bucătăresei?
— Da, dar acuma nu mai e pentrucă i-am dat drumul mâni-sa, bucătăresei.
— Așa, de-aceea n-o mai văd pe-aici.
— Dar ce e?
— Uite ce. Pe tânărul ăsta, de-aci, pe d-l, Pop, l-am văzut mai de multeori pe stradă cu dânsa, venind încoace și odată a venit chiar până aci în colțul stradei, cu dânsa și apoi a lăsat-o și s-a întors. Atunci încă mi se pare că în urmă pe stradă veniau și d-șoarele d-voastre și cred că i-or fi văzut.
— Auzi, măgarul! Și de când asta?
— Nu prea de mult.
— A! Apoi o să-i plătesc eu pentru asta, o să-i spun lui Octav, ori... de ce să mai supăr pe Octav? O să-i arăt ușa, scurt și cuprinzător.
Veste.
Seara d-na Leuștean îi spusese Luciei că a văzut pe Pop cu fata bucătăresei și a douazi, fata din casă vine de vestește Luciei că bucătăreasa cea veche se roagă de cuconița să fie bună s-o primească să-i facă o rugăminte.
Lucia tocmai se gândise ce să-i facă lui Pop și nu ho-tărîse încă nimic. Ar fi voit să întrebe pe Valeria și pe Reti dacă în adevăr l-au văzut și cu fata bucătăresei și s-a gândit că nu e bine și e chiar înjositor să vorbească cu fetele așă. lucruri. Dar acum o să-i spună bu-cătăresei-mamei, fetei.
In sfârșit o primește pe bucătăreasă.
— Eu, cuconiță, sărut mâna, știu că sunteți bună de aceea m-aș ruga să-mi dați o recomandare că am stat atâta vreme la d-voastră, că este un Ioc bun la un domn Colonel, și îmi cere recomandare de unde am mai slujit.
— Bine, dar acuma n-ai loc?
— Ba am, dar nu-mi place. E o cocoană rea, mândră, și toată ziua stă cu gura pe mine.
— Dar cum e, tânără, bătrână?
— Ba, nu e bătrână că are și...
— Ce?
— De, are și Domnia-ei un domnișor...
— Da? Bravo! Cine?
— Apoi d-voastră îl știri.
— Zeu? Cine e?
— Apoi... d-l Pop.
— Pop care vine pe-aici?
— Da, d-lui.
—Auzi, mă rog! Și cum o cheamă pe Cucoană?
— Apoi d-l, bărbatul cucoanei e inspector și-l cheamă Gogoșeanu.
— Gogoșeanu? întreabă Lucia repede și cu așa interes că femeea se uită la ea.
Lucia însă pentru a-și ascunde mai bine gândul stă im moment parcă ar cugetă la cevă și apoi întreabă din nou: cum ai zis: Golășeanu?
— Nu, cuconiță, Gogoșeanu.
— A! Gogoșeanu, îmi părea că Golășeanu, mă miram și eu că știu că doamna Golășeanu e o femee foarte bună și foarte de seamă. Și ce fel de recomandare să-ți dau?
— Apoi de, cuconiță, să-mi dați precum că am servit la d-voastră și ar fost mulțumită de mine și cât am servit și... de, d-voastră știți mai bine ca mine.
Lucia parcă se gândește ce fel de recomandare să-i dea, dar în adevăr ea se gândește cu totul la altceva.
Dacă Pope în legături cu Gogoșeanca, oare acest lucru n-ar putea servi cumva ca să-i facă vr-un rău Gogosencii și să-și răzbune pe dânsa? Oare de femeea aceăsta care acuma e aci și care slujește în casă la Gogoșeancă n-ar putea să se servească într-un fel cumva ta răzbunare? Să-i spună oare acestei femei despre Pop că umblă după fata ei? Apoi gândește: Se vede că Gogoșeanca n-a vorbit cu femeea asta, n-a întrebat-o unde a mai servit, de oarece femeea nu știe că dânsa, Lucia și cu Gogoșeanca se cunosc, se vede că nici femeea n-a vorbit nimic, n-a spus unde a fost în serviciu?...
— Tare mi-ar păreă bine dacă aș putea intră în serviciu acolo la d-l Colonel, mai zice bucătăreasa, căreia i-se pare că Lucia stă la gânduri dacă trebue sau nu să-i dea recomandație.
— Apoi, bine, zice Lucia, care s-a hotărît să se mai gândească la ceeace trebue de făcut cu privire la răzbunarea ei pe Gogoșeanca și să nu ia lucrurile prea pe nechibzuite bine, uite, mă ’duc să-ți fac recomandația, dar tu să. mai vii pe-aice, să vii chiar zilele astea că o să am treabă cu tine.
In strada Cârlanilor.
Strada Cârlanilor, 28: zice Lucia cătră birjar și urcă ’n trăsură.
Sunt ciasurile zece jumătate dimineața.
E a treia zi de când a aflat ea legăturile dintre Gogoseanca și Pop.
Noaptea întâia n-a putut dormi până târziu cine știe când. Se gândia Ja ’nceput să trimită o scrisoare anonimă către ministru, și să-i ceară să dea afară din slujbă pe Gogoșeanu pentru imoralitatea nevestei. Se gândia să spună în scrisoare că ministrul ar putea trimite o anchetă care să cerceteze pe slugile lui Gogoșeanu și să afle de Pop. Apoi se gândiă că poate ar fi mai bine să trimită o a anonimă lui Gogoșeanu ca să-i spună de Pop; dar anonima ca șă-i ajungă în mână să i-o trimită recomandată la minister. Să-i plătească și ea Gogoșencii cu aceeaș monedă. încetul cu încetul mai în urmă însă ajunse cu gândul și la d-l Păsăran. Păsăran e bine cu ministrul, poate să-l hotărască pe ministru să dea afară pe Gogoșeanu, dar cum să-i spui lui Păsăran? Să-l rogi Eșă... pur și simplu? Dar dacă îl rogi atunci trebue sa-i spui și nume și persoane și... nu merge bine. De pildă dacă ar auzi Octav șau Trufescu și ar întrebă-o ce are cu Gugoșeanca, ce le-ar răspunde?
Știe că lui Păsăran îi plac femeile frumoase și adese ori le îndatorește, așa numai de complezență, dar și cu complezența tot trebue să spui nume și persoane... ca cine știe cum, sâ afle Octav ori Trufescu.
Dacă ar avea cum să vadă mai adese ori pe Păsăran i-ar da prilej să-i facă ceva curte și atunci poate că ar îndrzăni să-i ceară o favoare. A! Pentru o răzbunare face să dai mâna cu dracul! Cu atât mai mult că Păsăran deși e cam bătrân, însă e om plăcut. Și pe lângă astea Păsăran e om mare, e om ales, e ca și un diplomat.
Cu gânduri de-acestea Lucia trece toată noaptea, până ce adoarme; iar când adoarme aceleași gânduri se prefac în vise..
Visează că Păsăran e ministru și ea se duce la minister și ministerul parcă e într-o biserică mare și naltă, o biserică catolică, cu bănci de ședere, cu stâlpi mari de marmură și cu ferestre colorate și cu chipuri de sfinți pe ele. Și ea merge mereu printre bănci, printre stâlpi și pe sub bolțile nalte și ascuțite și tot urcă la trepte și tot se afundă pe sub niște perdele, până când deodată se pomenește că Păsăran îi ia mâna, i-o sărută lung și să-rutându-i mâna, adică ținându-i mâna ia gură, el își îndreaptă ochii asupra ei și o privește cu atâta duioșie că ea roșește și parcă îi pare rău că n-a știut mai de demult că-el o iubește. Apoi o iea de mijloc, și pleacă să se așeze pe o sofa, și merg, merg și merg parcă fără să atingă pământul. Și parcă pe Gogoșeanu zicea că l-a dat afară și Gogoșeanca se uita pe o fereastră și;i făcea din deget și ei și lui Păsăran și zicea că o să-i spună lui Octavian. Și Păsăran parcă o strângea din ce în ce mai tare de mijloc și o apropia de el. Și Gogoșeanca din ce în ce se apropia mai mult de fereastră. Deodată însă, în loc de Păsăran, Lucia vede că cel ce o ține de mijloc este Octav și atunci strigă cu necaz către Gogoșeanca:
— Ai orbit de răutate! Te-a orbit invidia, răutăcioaso! Uită-te bine și vezi că nu e cine visezi tu, uită-te că nu e Păsăran, ci e bărbatul meu, e Octav!
Dar când strigă ea așă, deodată începe să-i pară că Octav a înțeles de ce e supărată ea pe Gogoșeanca: parcă Octav a înțeles că e vorba de scrisoarea anonimă trimisă în chestia cu Tâlcoveanu, și parcă Păsăran eră Tâlcoveanu dar nu vrea să treacă drept Tâlcoveanu ca să nu priceapă Octavian. Și ea se gândește cum să-i scoată lui Octav din cap că acela e Păsăran și nu Tâlcoveanu.
Și Octav parcă se uită la ea și o așteaptă să se explice, și ea nu știe ce să zică și de necaz începe să plângă. Și se deșteaptă plângând.
Octavian acuma, adică Octavian cel aeve auzind-o plângând o întreabă ce are. Ei i se pare însă că visul a fost aeve, i se pare că el o întreabă de cele din vis și ea nu știe ce să-i răspunză.
A doua zi însă venind Nae la dejun, Lucia îl iea la cercetat:
— Ian ascultă, Nae, tu știi cine e Păsăran?
— Cum de nu! Il cunosc și personal de când eram gazetar. Dar ce, ai de pus pe cineva în slujbă?
— Dar poate el pune?
— De, poate, când stărue câte o cuconiță mai frumușică.
— Apoi nu așa, că doar n-o să mă duc eu la dânsul; dar vorbesc dacă l-ar ruga cineva.
— De, după cum o fi cel ce l-o ruga. A! Dar pentru o reușită mai sigură este altă cale.
— Care?
— Uite care. Păsăran, ca orice om care se respectă
ține o cuconiță la mahala, știu și unde șade: Strada. Cârlanilor No. 28, într-o casâ micușoară cu subsol și cu două ferestre la stradă. Cuconița asta, dacă-i dai vr-o două trei hârtii de câte o sută ’de lei, altă, dată poate și mai mult, dacă afacerea e mai importantă, îți face cu siguranță orice poftești.
— Zeu?...
— Cu siguranță. Știu eu lucruri care s-au făcut așă.. Du-te la dânsa, adică zic du-te, dar înțeleg să se ducă cine are nevoe: se duce și-i vorbește curat, negustorește;, stabilește prețul, condițiile. E un biurou foarte corect.
După ce căpătă aceste deslușiri Lucia până în seară își pregătește câteva hârtii de câte o sută și a doua zi dimineața, pe la unsprezece fără un sfert, oprește trăsura la No. 28 din str. Cârlanilor.
Sună.
O servitoare deschide ușa.
— Cuconița e acasă?
— Da, mă rog.
— Aș putea s-o văd?
— Da, Poftiți, mă rog.
Servitoarea conduce pe Lucia într-un salonaș aranjat cu mult gust și foarte în curent cu moda.
După câteva minute intră o tânără cam la vr-o treizeci' de ani, rumenă, bine făcută, frumușică dar cu o căutătură cam aspră, cam răutăcioasă.
Se înclină în semn de salut și întreabă:
— Doamna?
— Mă rog, nu știu dacă am nimerit. Caut pe o doaipnă. care... cunoaște pe d-l Păsăran.
— Apoi atuncea cred că ați nimerit și cred că pricep și cam ce căutați.
— Da?
— Da, cred că aveți vr-o afacere pe la vr-un minister,, pe la vr-o autoritate?...
— Cam așa ceva.
— Voiți să fie cineva pus în vr-o slujbă?
— Ba nu, aș voi să fie cineva dat afară din slujbă.
— Ca să puneți pe altul?
— Ba, numai ca să fie dat afară.
— Bine, dar locul să rămână neocupat?
— Ba, nu. Locul să-l ocupe cine o vrea, sau cine o putea.
— A! Am înțeles. Cam curios, dar cred că se poate.
— De ce e curios?
— De ce, pentrucă de obiceiu se cer locuri ca să le ocupe nu să le lase goale.
— Mă rog, mie așă îmi trebue.
— Foarte bine să-mi iau atunci însemnare. Cum îl chiamă!
— Petre Gogoșeanu.
— Ce e el?
— Inspector la ministerul...
— Nu recomanzi pe nimene în locul lui?
— Nu.
— Bine s-o găsi el cine să recomande.
— Trebue vr-un motiv, vr-o pricină pentru care să fie dat afară?
— Motiv?... Nu, nu trebue,... ba, adică, trebue. O să trebuească două, trei sau patru sute Iei. Te rog fii d-ta bună și-mi lasă o adresă pe care să-ți trimit o cartă poștală. In această cartă o să vă scriu cevaa fără nici o importanță, de pildă o să vă spun că v-am găsii ori nu v-am găsit croitoreasa.de.care v-am vorbit, iar la adresa, cuvântul Loco o să vi-l subliniez cu atâtea linii câte sute de lei vor «trebui. D-ta vei trimite apoi sutele și noi vom face afacerea. Banii mi-i veți trimite prin mandat postai pe adresa mea: D-ra Alexandrina Muscan, str. Cârlanilor, No. 28. '
— D-ra Muscan?
— Da.
— Mă rog eu știu că a fost pictorul Muscan și advocatul Muscan. Erau din familia d-voastră?
— Da. Pictorul a fost tată-meu. Advocatul erâ văr cutată. Dar ci au fost ce-au tost și eu... cum vedeți, Dai uu uitați să-mi lăsați adresă pentru carta poștală.
Vă las adresa mea.
De ce nu vine răspuns?
Astăzi dimineață s-a împlinit săptămâna și Lucia încă n-a primit carta poștală cu Loco subliniat, adică n-a primit niciun răspuns din strada Cârlanilor No. 28,.dela d-ra Alexandrina Muscan.
Și Lucia nu știe ce să mai facă de necaz și de nerăbdare.
Care să fie pricina de nu vine niciun răspuns? I-a. promis atunci așâ de hotărît, i-a vorbit d-ra aceea așâ de limpede și lămurit: de ce nu vine răspunsul?!... Să nu fi primit încă lămuririle de care ziceâ dânsa că are nevoe? E prea mult timp de-atunci! S-o fi bolnăvit poate ea, ori poate s-a bolnăvit Păsăran și n-a mai fost pe la dânsa? Ori poate că a scris, dar poșta a rătăcit carta-postală? Ori poate că domnișoara aceea a lui Păsăran, domnișoara Muscan e un fel de farfara, vorbește și nici nu știe ce vorbește, nici ce făgăduește. Trebue să fie cam smintiiă, dacă nu cumvâ chiar nebună! Iți ese colo înainte cu mutra obraznică: „Doamna? Cred că pricep „ce căutați! Vreți să puneți pe cinevâ în vr-o slujbă f „Dați-mi o adresă, trimiteți bani! “ E curat nebună!!
Hm! Ea nebună și tu umbli după capul ei și Gogoșeanca se lăfoește colo în bine și râde de tine șiîșiieâ încă amorez băiat tânăr!
Lucia chiar acuma s-ar sui în trăsură și s-ar repezi până în str. Cârlanilor 28, dar nu poate pentrucă și Octav și Mamița vor să steâ de vorbă cu dânsa.
Octav e vesel că i-a venit hârtie prin care r se face cunoscut că e readus cu slujba în București, iar Mamița. vreâ să mai steâ de vorbă acuma pentrucă după masă pleacă îndărăt la țară.
De altfel și Lucia ar fi veselă, dacă n-ar fi istoria asta cu răspunsul; ar fi veselă pentrucă s-au hotărît că nu se mute acum de sfântul Gheorghe din casele astea, îi mai îngădue să stea în ele până în toamnă.
li vine foarte greu să se mute acolo pentrucă îi vine greu să se ducă în vizită la d-na Trufescu.
Deși n-au zis vorba nici unul, adică nici Trufescu, nici ea, totuși e lucru înțeles că ei așteaptă să se căsătorească împreună adică așteaptă să moară Octav și d-na Trufescu. E drept că-i așteaptă cu multă răbdare, dar e drept că-i așteaptă.
Se-nțelege că n-au îndrăznit și nici nu îndrăznește nimeni să le zică, dar nici nu se feresc să nu-i vadă împreună.
Lucia ar dori însă ca mai înainte să-și răzbune pe Gogoșeanca.
Din pricina Gogoșencii și-a pus la cale purtarea cu Pop.
Când a aflat intâiași dată de Pop că umblă după fata bucătăresei așă s-a supărat pe el că îi venea să se ducă.să-l dea afară din casă.
Auzi mă rog, zicea ea, un slujnicar să îndrăznească să steă de vorbă cu mine!
Acuma însă îl poftește și stă de vorbă cu el și glumește și-l tachinează pentru ca să-i deă a-nțelege că ea are cevă simpatie pentru el și astfel să-l facă să Înceapă a umblă după dânsa și să o părăsească pe Gogoșeanca. Odată însă ce și-o răzbună pe Gogoșeanca atunci arată îi arată și lui ușa.
Tote acestea vrea ea să le isprăvească înnainte de a se mărită cu Trufescu,’pentru că după ce s-o mărita să înceapă altfel de viață, să meargă și ea în lume, să mai meargă prin străinătate pe la Paris, pe la Nisa.
Astfel se gândește Lucia pjeptănându-se înaintea oglinzii când deodată se aud niște pași la ușă.
— Are haz că o fi venit poștașul și-o fi adus carta poștală?
Bate la ușă cinevă.
— Intră.
— Bună dimineața, puiule.
— Bună dimineața, Mamițo.
Iar în strada Cârlanilor.
Lucia este iar în strada Cârlanilor. A poftit-o în salon-unde sade acuma și așteaptă pe d-ra Muscan.
Se gândește când o isprăvi odată istoria asta cu Gogoșeanca? 1
Astă noapte n-a putut dormi de gânduri. Abia în ziuă a adormit. Se gândiâ să se ducă pe Ia d-na Cobeanu să afle despre Păsăran ce face? e bine? e bolnav? căci numai că s-a bolnăvit și n-a mai fost pe-acolo, prin stn. Cârlanilor, de aceea d-ra Muscan n-a mai trimis carta, poștală.
Acum se uită prin casă parcă cu gândul să descopere vr-o urmă de om bolnav, să descopere cevă care i-ar da a ’nțelege poate că Păsăranu e bolnav. Pe urma unei boale se poate găsi câte ceva uitat, o sticlă de doctorii, o cutie de hapuri, un borcănaș cu vr-un fel de alifie, o bucată de vată; vr-o perină scoasă dela locul ei, ori puse într-un loc în care de obiceiu nu șade; o mobilă schimbată din loc. și câte odată poți găsi chiar bolnavul.
Aicj Lucia însă nu descopere nici una din_ acestea. Numai pe mesuța dela oglindă vede o hârtie îndoită în patru, o hârtie care ar semăna cu o rețetă dată de doctor.
Se uită cu toată inima la hârtie. Ar vreă s-o deschidă să vadă ce e în ea, dar se teme că tocmai acuma o veni stăpâna casei.
Se primblă prin casă.
Se aproape de mesuța pe care eră hârtia ca să se uite mai deaproape. Pe cât așteptă mai nainte cu nerăbdare ca să vină d-ra Muscan, pe atât acum parcă ar vrea ca. domnișoara să mai întârzie ca să vază mai bine ce hârtie e aceea. I se pare că hârtia o să-i spună mai mult decât i-ar spune d-ra.
In sfârșit ce atâta codeală! ce atâta frică! Și dacă te-or vedeă? Ei, ai fost curioasă și te-ai uitat, și ce, o să-ți 4ae capul!?.
Se apropie deci de masă, ascultă mai întâi spre ușă dacă nu se aude cineva, apoi pune mâna, ia hârtia, o deschide șl se uita la ea.
E rețetă căci uite sunt înșirate rânduri scurte ca la -rețete! Ce bine că a dat peste ea! Ba nu, parcă ar fi versuri! Dar ce fel de versuri, ce scrie acolo: Garnizoane! matineuri! ciorapi!... E o listă de rufe.
Uu zgomot de pași se aude spre ușă.
Lucia rămâne deoăată cu hârtia în ’mâna, apoi o îndoește la loc și o aruncă jos lângă masă.
Intră d-ra Muscan.
— Bună dimineața, doamnă.
— Bună dimineața, d-ră.
— Vedeți că nu m-am ținut de vorbă?
— Apoi...
— De, mă rog să mă ertați. Nu e vina mea. Așă e când ceeace vrei să faci atârnă de altul. Iarna de pildă când se nămolește trenul, d-ta te-ai duce acasă cu toatg inima și cu tot sufletul, dar nu poți fiindcă pentru ca să te duci d-ta trebue mai întâi să meargă trenul.
— Dar cum s-a nămolit?
— De! Babacul! meu. d-l Păsărșn, de atuncea de când ai fost d-ta pe-aice nu l-am mai văzut.
— De ce?
— De, știu eu.
— E bolnav poate?
— Aș! Nu, nu cred. Dar nu e întâia dată. S-au mai întâmplat de-acestea.
— Da?
— Da.
— Și din ce pricină?
— Apoi din ce pricină, lată de ce. Sunt fel de fel de nevoi în lumea asta și sunt și multe cucoane și domnitoare care se duc la dânsul acasă ca să-l roage câte cevă.
— Și?
— Șl ducându-se acolo, se ’ntâmplă câte una că pentru ca să nu fie refuzată nu-l refuză nici ea. Și după asta el începe a se țineă de dânsa și se ține câte odată și două săptămâni și mai mult de o lună. Și cât se ține de ea nu mai dă pe la mine.
— Și pe urma?
— Pe urmă iar mă pomenesc cu dânsul.
— Vine iar?
— Da. Și atunci imi spune drept ce-a fost și cum a fost. Dar atunci îmi răzbun și eu. Il fac de-mi plătește cu vârf și ’ndesat. Nu mai departe, chiar de Sf. Dumitru’ trecut mi-a făcut așă una. Și când a isprăvit și a venit înapoi, am tăcut n-am zis nimic, dar cu încetul l-am făcut de-a cheltuit peste două mii de Iei. Atunci mi-am schimbat salonașul, adică- mobila, și am luat-o pe asta. Așă e că e drăguț salonașul?
— Da, răspunde Luciă.
— Adică, ha-ha-ha, face d-ra, să mă erți că-ți spun d-tale toate astea. D-ta te-i fi gândind: Ce nebună e asta de-mi povestește mie afacerile ei!
— Ași.
— Ba, chiar așa. De altele îmi arde mie și de altele d-tale. Dar d-tale acuma nu pot să-ți fac nimic.
— Așa e. Ce să faci, dacă nu-l vezi, dacă nu mai vine pe-alice.
— Știi ce, doamnă? Du-te d-ta pe-acolo?
— Eu? întreabă Lucia cu mirare.
— D-apoi cum, răspunde d-ra. Câte nu se duc! Zău. Te uiți lung la mine, dar să nu crezi că sunt geloasă. Nu-s, zău, nu-s I Că doar nu dragostea mă leagă de el. Nu pot să zic nici că-l urăsc. Mi-e simpatic, dar numai atât, simpatic cum poți să-mi fii simpatică si d-ta. Și afară de asta, îl cunosc prea bine ce poate. Nu mă tem că mi l-o luă alta, sunt sigură de el. Mâine P01nJaJe mă pomenesc iar cu dânsul aci. Când o fi să mă pără--sească să nu mai vină, n-o să fie din pricina unei femei, ci din alte pricini, cine știe care: Căci ca femee știu eu ce-i place, i-am aflat toate secretele și știu cum să-l împac și să-l țin. Știu ce pretinde dela femee și e greu să-l afle ori și cine. Eu l-am aflat. Are despre femei o idee foarte curioasă zice că femeile sunt ca trandafirii, au flori și au spini. Omul care e cuminte culege florile fără să se ’nțepe ’n spini. Dacă se înțâpă cumva, atunci mu e de vină trandafirul, ci e de vină el, pentrucă nu s-a păzit. Pe femee poți să te superi numai în treacăt, până ce îți aduci aminte cu cine ai de-aface. adică până ce bagi de seamă că ai de-aface cu o femee. îmi aduc aminte cum zicea într-o zi, chiar aci în salon și arătă la canarul din colivia asta: „Cum poate cineva să se supere pe păsărică asta, pe cănarașul esta?!...
Uite-l cum îmi aruncă seminți și apă și mă stropește! Ei, ce să-i fac? Să mă supăr pe el? Să-i jur ură neîmpăcată până la mormânt? răzbunare?!...
— Și d-ta ce-i zici? întreabă Lucia.
— Ce să-i zic! Il contrariez și eu așă ca să nu tac, ca să mă găsesc și eu în vorbă, dar altfel ce să-i zic? Ce știu eu? Am învățat și eu acolo un biet liceu, ca un copil prost, am cunoscut lumea câtă se vede pe fereastră, și am citit romane, și să mă apuc eu la discuții cu un om ca Păsăran?!... Ș-apoi mie mi se pare că are dreptate, numai atâta că eu aș crede că și femeele ar trebui -să-i privească pe bărbați ca pe niște urși sălbatici și răi, dar care dacă îi iei cu binișorul poți să-i îmblânzești și chiar să-i faci să joace! Se zice că’ e mare artă muzica, mare artă poezia, pictura și nu știu mai care, dar mie mi se pare că arta cea mai mare e arta de a trăi cu oamenii. Pe-un om poți să-l conduci unde vrei cum îl conduci pe-un cal să meargă pe drum, dar e foarte greu, pentru că fiecare trebue condus în anumit fel, cu anumite mijloare. Mă rog, fie vorba între noi, nu suntem noi mai pretențioase decât bărbații? Zău, spune d-ta.
— In ce privire? întreabă Lucia.
— De, de pildă în privirea iubirii, a simpatiei, a fidelității?...
— De, nu știu din ce punct de vedere.
— Mă rog, eu mă știu pe mine. Il iubesc pe un bărbat, am pentru el toată simpatia, dar mi se pare odată ceva, mi se pare că nu m-a băgat în seamă, ori că nu s-a interesat de mine, ori că nu mi-a dat dreptatea care' mi se cuvenea, ori că nu mi-a recunoscut meritele, ori nu știu mai ce lucru foarte suațire, foarte greu de observat, și îndată ce mi se pare, simt parcă că mi s-a rupt ceva din inimă, mi s-a desprins ceva care îl legă pe bărbatul acela de inima mea, Și nu simt odată a-ceastă ruptură, ci o simt mereu și mereu, o simt parcă mărindu-se. Și dacă ruptura se mărește necontenit se ’nțelege că omul îmi ajunge urât, nu-l mai pot suferi; iar dacă se întâmplă că nu se mărește, sunt sigură că nici nu scade, ci rămâne ruptură și gol pentru totdeauna. Și această ruptură o simți tocmai în momentele când n-ar trebui s-o simți. Tocmai când el te îmbrățișează mai cu foc tu te gândești la acel mic neajuns. Și acel mic neajuns vine ca un păcat care te urmărește, care îți amărește momentele cele mai fericite și te înstrăinează de omul care poate nu e vinovat, care-e absolut iuocent de bănuiala care te urmărește ca un păcai. Iar când în i-nima ta în partea în care eră simpatia nnui om s-a făcut un gol, atunci fidelitatea cătră el s-a dus, căci prin, golul acela iutră infidelitatea. A! Dar eu vă țin de vorbă cu palavrele mele și poate sunteți grăbită?!..
— Mă rog, mă rog, isprăvește-ți vorba.
— Apoi, iată ce eram să zic. Vezi femei care parcă n-au simpatie pentru bărbații lor, nu-i iubesc și cu toate acestea le sunt fidele. Ei, bine, acele femei, să știi, te asigur eu, nu sunt fidele pentru dânșii, ori în cinstea lor; ci sunt ori pentrucă n-au ocazia de a-i trăda, ori pentrucr sunt stăpânite încă de prejudițiile sociale, de opinia publică și nu îndrăznesc să calce peste aceste forme. Aș puteă zice mai de grabă că sunt fricoase față de lume, dar că sunt fideli bărbaților lor pentru care au golui în inimă, niciodată. De felul acesta, sunt toate acele femei nemulțuite, resemnate, care duc o viață corectă fără să-și iubească bărbații cum trebue. Ele le sunt fidele din pricina lumii, sau mai bine am puteă zice că sunt fidele lumii, nu bărbaților.
— Eu nu sunt de părerea d-tale.
— Se poate, dar eu-așă cred. Cum să fiu eu fidelă unui om, cum să fac bine unui om, pe care nu-l iubesc, pe care nici nu-l pot suferi, căruia aș vreă chiar să-i fac rău?.. Se poate să nu-i fac rău pentrucă nu-mi dă mâna; nu voiu să arunc în el cu noroiu, pentrucă nu voiu să pun mâna în noroiu, dar nu mă feresc a-i face rău cu gândul ca să-i fac bine, ci cu gândul ca să nu-mi fac mie rău.
Mă rog eu am cunoscut două femei, pe mama și pe o soră a tatei. Mama a fost resemnată; sora tatei, nu. Sora tatei din contră și-a tras pe sfoară pe toți bărbații, căci a avut trei. Și eu nu ’nțeleg mama ce-a câștigat dacă s-a resemnat. A tăcut, a suferit, a înghițit, și-a băutut singură joc de viața ei. Câștigat-a ceva lumea pe urma si acelei suferinți? Nici asta n-o cred. Nu zic nici de sora, tatei că a făcut bine trăgându-și bărbații pe sfoară, dar cel puțin aceasta tot e un fel de protestare, pe când resemnarea e jug curat, sclavie pe veci; căci cine nu se plânge, cine nu protestează nu este auzit. Astfel starea cea rea dăinuește fără ca cinevă să gândească la schimbarea ei. Si cât va dură resemnarea va dură și tragerea pe sfoară. Eu socot că oamenii, cel puțin acei care se leagă între ei ca bărbat și femee, ar trebui să fie sinceri unul față de altul, să nu umble nici cu trasul pe sfoară, nici cu resemnarea: Când nu-i mai place să-i spună drept, ori când se simte jicnit în cevă de asemenea. Dar eu te țin de vorbă!... Am lungit-o iar... Ce nebună sunt!
— Ba, te asigur că-mi face plăcere vorba d-tale și tocmai mă gândesc că semeni la idei cu un văr al meu.
— Da? Mai e cinevă care gândește așă?
Și amândouă rămân mult de vorbă.
întâlnire.
Și-au dat întâlnire Reti și cu Anișoara Oprescu.
S-au hotărît să se ’ntâlnească diseară, la fereastra din fund a geamlâcului de sus.
Institutul Weber e într-o clădire în două caturi.
In amândouă caturile sunt geamlâcuri.
In geamlâcul de jos dau ușele claselor; în cel de sus dau ușele dela dormitoare și dela clasele de piano.
In dreptul claselor de piano este fereastra din fundul geamlâcului unde Reti și-a dat întâlnire cu Anișoara.
A înserat de mult.
Lnna din partea cealaltă a casei aruncă în fața geamlâcului o umbră care ascunde rondul cu flori din față, jumătate din basenul dela cișmea și parte din grădiniță plină de ghiveciuri dela ușa unde e cancelaria direcțiunii.
Reti e de mult la locul de întâlnire.
In fundul geamlâcului de sus, răzimată cu amândouă coatele pe fereastră, Reti privește la umbra neagră ca de cerneală, care acopere cu farmec și mister orice urme de viață, orice urme de mișcare.
Totul pare adormit sau fermecat.
Dincolo de marginea umbrei negre o lumină palidă arată ca împietrite, cenușii, în culoarea petrei, căzute în somn și ’n nemișcare, garduri de zebrele, uluce, flori, pomi și case care se îndesesc, se îughesue cât vezi cu ochii în depărtare.
Liniște adâncă. Totuși în această liniște câți ochi n-or fi gonind în depărtare idealul pe care visează să-l ajungă. Câte inimi n-or fi bătând cu neastâmpăr crezându-se aproape de idealul căutat, ori pe punctul de a se îndepărta de el pentru totdeauna!
Reti e demult la locul de întâlnire și Anișoara nu mai vine.
Până acum a așteptat Reti cu toată răbdarea, acum însă nu mai are astâmpăr, îi vine să plângă, nu mai poate suferi, nu mai poate așteptă, suferința aceasta e prea mare.
Oamenii vor să măsoare oarecum durerea, cred că durerea unui copil nu poate fi așă de mare ca a unui om: ca și cum suferința unui om mal lung ar fi în raport cu lungimea lui; ca și cum durerea unui elefant ar fi mai mare decât a unui căței, ori a unui copil; ca și cum durerea unui rege ori împărat ar fi mai puternică decât a celui din urmă ostaș. Cine poate hotărî care suferă mai multă durere în suflet: Regele care a perdut tronul ori plugarul căruia i-a perit un bou?
Iată o parte din scrisoarea pe care Anișoara a primit-o astăzi dela Reti:
„Așă, dragă Anișoară, pe tine te iubesc, pe tine te „dorește sufletul meu, pe tine te aștept să te strâng la „peptul meu, la inima mea, să adorm, să visezi, să mor în brațele tale..
Ah, cât de înșelătoare este iubirea!
Când Titi mi-a zis cel dintâiu cuvânt, m-am simțit „ca într-un vis, m-am simțit ca luată, răpită de vârtejul „unui farmec dulce, dulce, ademenitor de dulce și pur-„tată încet, încet pe aripi pe zefiri pe aripi de vise pe „brațe de fee!!...
Dar Titi e prea rece, Titi nu mai poate iubi. Titi a iubit pe mama ei pe care a perdut-o și cu mama ei și-a înmormântat și iubirea.
Titi mă iubia ca o mamă mare.
Mă chemă la dânsa de ’mi da dulceață și apă, îmi dă portocale și prăjituri, mă învăță să mă închin și să-nu fac cruce, mă încheiă la haină, mă legă la gât ca să nu răcesc și când plecam mă sărută pe frunte cu aceeași receală cu care ar fi sărutat o icoană.........
......Cum ți-am spus și la început în ochii tăi de multă vreme am citit iubirea și cred că o gelozie grozavă aprindea peptul tău contra d-rei Titi, de aceea ți-o descriu și eu ca să știi că nu mi-am perdut nimic din focul iubirii, ca să știi că sunt setoasă de iubit și te aștept pe tine să te înnec în dragostea mea ca într-un potop. Voiu amor, voiu iubire vie, iubire aprinsă, care consumă, care mistue dar care ușurează, care descarcă sufletul de flacăra nestinsă, de flacăra neadormită!...
Prin această scrisoare i-a fost hotărît Ănișoarei întâlnirea și locul de întâlnire. Și Anișoara i-a fost răspuns că vine.
Anișoara e dintr-o clasă mai mică decât Reti, dar de ani e mai mare ceva decât dânsa.
Acuma este cea dintâiu întâlnire.
Nu și-au vorbit până acum.
S-au înțeles numai prin scris. Reti a scris întâiu.
‘... „ M-am hotărît, dragă Anișoară să-ți scriu. Parcă în scris pot să-ți vorbesc mai liber:’ asa i-a zis Reti în prima scrisoare și de atunci a dus-o numai cu scrisori.
Intâlnirea și-au dat-o aci în geamlâc pentru că e colțul cel mai singuratic și mai liniștit, precum și cel mai apropiat de dormitoare.
Intâlnirea trebuia să se facă după trecerea elevelor în dormitoare, după rugăciunea de seară.
Lipsa uneia dintr-un dormitor nu se bagă de seamă; Reti și Anișoara sunt din dormitoare deosebite.
Îndată ce s-a făcut rugăciunea, Reti a luat-o repede în sus pe scară si s-a dus la fereastra din fundul geamlâcului,pe când elevele celelalte au mai trecut un moment în grădina din dosul școalei unde își petreceau de obiceiu orele de recreație.
Anișoara s-a fost dus și ea pentru moment acolo în grădină pentrucă se nimerise ca la rugăciune să fie lângă dânsa Freulein Poldi și nu puteă să plece numai ea în sus când toate celelalte se duceau jos în grădină.
Reti însă o așteptă și așteptând-o ferbea de neastâmpăr și de nerăbdare. Se temea că n-o veni și fa acelaș timp se gândia ce-o să facă eă când s-o vedea cu dânsa, căci de când începuseră corespondența de dragoste nu-și mai vorbiseră. Numai prin semne se salutau din depărtare și se priveau pe furiș cu multă sfială și cu toată grija He a nu fi simțite sau bănuite de altele. De când începuseră a-și scrie parcă se făcuseră mai străine, mai necunoscute. Le venea greu parcă să se uite una la alta.
Se aude un sgomot în capătul celalt unde e scara. Pe păretele alb al geamlâcului se vede mișcându-se ca b umbră neagră.
— Trebue să fie Anișoara, gândește Reti. Umbra se apropie. Reti se îndepărtează un pas dela fereastră.
— Cine e? Reti? întreabă un glas năbușit.
— Anișoara?
— Da. Bună seara.
— Bună seara.
Și amândouă se prind de mână și rămân așâ un moment fără să zică nici o vorbă.
— Ce frumos e! zice după câteva minute Anișoara.
— Da, răspunde Reti.,
Se cuprind una pe alta de talie și se apropie de fereastră.
Nu vorbesc nimica. Nu pot vorbi. Nu pot gândi nimic. Rătăcesc cu privirile în depărtare.
Deabia își ating însă taliile, așă de ușor se țin cuprinse cu mâinile.
— De ce taci? întreabă Anișoara.
Reti nu răspunde dar începe să-i strângă talia. Anișoara atunci o cuprinde în brațe și începe să o sărute. Se. sărută.
Un fior de vinovăție trece prin inimile lor neîncercate și un plâns ușurător vine să le răcorească.
De ce gura celeilalte e așă de ferbinte? De ce simt fiori pătrunzându-le trupul? De ce nu pot vorbi? Așa se întreabă fiecare în gând și rămân în tăcere.
O umbră neagră se vede insă deodată apropiindu-se
— Cine e acolo?
Nu răspund.
— Cine e acolo? mai întreabă încă odată Freulein Poldi apropiindu-se și aprinzând un chibrit.
— Ce face voi acolo? De ce pling?
Nici una nu răspunde.
Mai aprinde un chibrit.
— De ce pling, Reti? Răspunde ori pedeapsa.
— Am auzit că tata e greu bolnav, răspunde Reti.
— Și tu, Anișor?
— Eu am văzut-o că plânge și am venit după ea... și plâng și eu.
— Ei! Pling el pling și tu! Amundoi destul prost 1 Poftim la culcat.
La Păsăran.
Lucia s-a hotărit să se ducă la Păsăran. Acuma e acolo.
D-ra Muscan i-a fost promis Luciei că dacă lui Păsăran i-o trece supărarea și s-o întoarce iar la dânsa atuncea ea să-o înștiințeze pe Lucia prin carte poștală, cum a fost vorba mai dedcmult.
Lucia nu s-a mulțumit însă cu atâta. După vr-o trei zile de așteptare a început să se ducă pe la d-na Cobeanu cu gândul că poate l-o întâlni acolo pe Păsăran și-o puteâ să-l roage chiar ea ca să dea afară pe Go-goșeanu.
Și gândul Luciei eră să se tot ducă pea d-na Cobeanu până ce s-o nimeri să găsească odată pe Păsăran, dar aceasta s-a întâmplat chiar la prima dată.
La întâia dată însă l-a întâlnit pe Păsăran, dar lucrul nu s-a făcut așă de lesne cum se așteptă.
Când i-a spus lui Păsăran că ar vreă să-i facă o rugăminte, el carn în glumă cam înadins i-a răspuns că el când se duce la prieteni se duce pentru ei, nu se duce să facă la dânșii biurou de consultație. Cine vreă cevă dela el să vină la el acasă.
S-a gândit ea Lucia și s-a răzgândit în fel și chipuri și la urma urmei văzând că n-are alt chip, s-a hotărît să se ducă singură la Păsăran: ce dracu, doar n-o s-o mănânce!...
Acuma chiar e în birou cu d-l Păsăran.
E pe la amează.
Afară la ușă, în capul scărilor, pe un scaun de pae, Costache feciorul, picior peste picior cu un lanț gros de aur la brâu și cu-o mână cu degetele pline de inele, fumează cu tabiet dintr-o țigaretă groasă de chihlibar pe care cu multă artă o ține între degetele dela mâna cea cu inele.
Mai jos pe scară șede Nicolae rândașul, fumând și el un capăt de țigară, însă fără țigaretă de chihlibar.
O trăsură intră pe poartă și se oprește la scară.
Un domn se dă jos și întreabă căutându-se în buzunar și scoțând o scrisoare.
— Acasă e d-l Păsăran?
— Nu știu, răspunde încet și trăgănat rândașul, lipind liniștit capătul de țigară care s-a cam fost desfăcut.
— Dar d-ta nu ești de-aci?
— Ba... de-aice, zice el tot așă de trăgănat.
— Apoi de ce nu știi?
— Eu... nu știu.
— Dar cine știe?... Mă rog, mai zice d-l, adresân-du-se acum către fecior: Acasă e d-l Păsăran?
— Acasă, răspunde feciorul foarte liniștit.
— Aș vreă să-l văd.
— Nu primește.
— Numai câteva minute.
- Nu se poate.
— Am o scrisoare.
— Dacă nu se poate.
— Dar e scrisoarea pentru d-lui, în interesul d-lui.
— Poate fi orice.
— Pfiu-u-u-u!... comedia dracului, zice d-l fluerând îndreptându-și pălăria pe ceafă și uitându-se spre poarta.
Ce mă fac eu acuma?Du-te d-ta și-i spune că un domn a adus o scrisoare pentru d-lui.
— Nu pot.
— Ei, atuncea eu mă duc, nu pot nici eu să aștept; dar d-ta să-i spui lui d-l Păsăran că a fost cinevă cu o scrisoare pentru d-lui.
— Bine.
— Trage birjar.
S-a dus.
— Dar nici că n-a putut să te facă!... domn Costache, zice rândașul.
— Să mă facă el... Am văzut eu mulți d-al de dânsul.
— Dar poate că scrisoarea erâ chiar cum ziceă el, pentru d-l nostru.
— Da, dar pe urmă să mă certe pe mine. Nu știi ce rău e când e cu vr-o damă.
— E rău tare?
— D-apoi!
— Dar mai alaltăeri nu era tot cu damă și cu toate astea l-ai primit pe unul?
— L-am primit?!...
— Ei, nu l-ai primit, dar l-ai poftit să aștepte.
— A! Bine, aia a fost altă cevă. întâiu că dama de-atuncea e una care vine de vr-o două săptămâni, pe când asta de azi a venit acuma pentru întâiași dată. Și pe urmă d-l acela era și om de înțelegere, om cu prestigiu.
— A scos vr-un leu, doi?
— Doi.
— Ei, așa înțeleg.
In timpul acesta ușa dela biurou se deschide și în sala s-aude răsunând vorba din casă:
— Și vrea să zică vrei numai decât să dai afară din inspectorat pe bietul Gogoșeanu?!...
.— Da, și vreau numai decât.
— Ce-ți e și cu cucoanele! Să-l dai afară din slujbă pentrucă nevasta îl trage pe sfoară! După drept s-ar cuveni mai curând să i se dea vr-o recompensă.
— Ei! D-tale îți vine a râde!
— Dar nu e așa? Perzi dintr-o parte câștigi în alta se stabilește un echilibru, dar să perzi în amândouă părțile?!...
Sună.
— Costache, o trăsură.
— Numai decât. Dar...
— Ce e?
— Mă rog, coconașule, a fost un domn, zicea că are
o scrisoare pentru d-voastră.
— Da, și unde e? Adă scrisoarea.
— Apoi s-a dus.
— Cum s-a dus? De ce nu mi-ai adus scrisoarea?
— Apoi a zis că nu poate așteptă că e grăbit.
— Dar să-mi fi adus scrisoarea...
— Dacă a zis că-i grăbit...
— A zis, a zis, pleacă de-acolea! Ești un dobitoc.
— Dac-a zis căi grăbit... Dobitoc! zice Costache pășind ’
supărat. Ba dobitoc el, acel cu scrisoarea, că parcă n-a mai fost el pe la oameni mari. Se dă din trăsură și vine la mine: Am o scrisoare pentru d-l! Parcă eu aș fi dator să-i duq.de pomană scrisorile lui... și pe urmă tot pe mine: cade vina!.. '
Peste câteva minute o trăsură cu coșul ridicat e la scară.
— Acuma cred c-atâta lucru mi-o’ face și el: gândește Lucia după ce se așează în trăsură.
Altă cale.
Duminică după prânz.
Zi de Maiu.
Cer albastru deschis.
In baea caldă de lumină primăvăratică, o slabă mișcare de aer poartă alene vârful tufelor de lilieci cu florile crețe bătând întriun albăstriu roșiatic, și stând ca strugurii ridicați în sus, deasupra frunzișului.
Sunt toți în grădină.
Colo în chioșc Octavian și Trufescu fiecare în câte un capăt de bancă ascultă pe Pop care stă în picioare ră-eimat de masă și citește gazeta cu noutățile zilei.
Mai încolo lângă tufele de trandafiri la umbra chioșcului, pe-o bancă, stau de vorbă Lucia și d-na Leuștean.
Tocmai în fundul grădinii Valeria și Reti cu vr-o două prietene dela școală umblă printre tufe și adună flori să-și facă buchete pentru mâine la școală. Valeria o să-și pună buchetul într-un păhar pe pupitru. Septămâna asta mai toate fetele din clasa ei au avut buchete pe pupitru, numai ea nu.
Reti își face două buchete pentrucă vrea să-i dea unul Anișoarei.
Lucia stă de vorbă cu d-na Leuștean și nu mai poate de necaz că a trecut aproape o septămână de când Pă-săran i-a făgăduit cu-tot dinadinsul că dă afară din inspectorat pe Gogoșeanu, și cu toate acestea pe Gogoșeanu nici capul nu-l doare, stă și acuma foarte liniștit la locul lui.
Lucia stă de vorbă cu d-na Leuștean dar de multe ori nici nu bagă de seamă ce spune d-ha Leuștean. Acuma i-a venit în gând una nouă: Te pomenești că, cine știe cum, Gogoșeanca s-o fi dus și ea la Păsăran și s-o fi pus bine cu dânsul?!... A! Dânsa e în stare să ajungă și până acolo! Cine știe cum, cine știe unde a fost, a tăcut cunoștință cu Păsăran... Și cum e dânsa meșteră a naibei de știe să se sucească și să se ’nvârtească într un picior pe dinaintea bărbaților, și cum e dânsa un pui și jumătate și Păsăran alt pui și jumătate, dintr-o vorbă
I târgul gata!!...
E un lucru însă care o face pe Lucia să nu se lase cu j totul necazului: Nu se poate să aibă Gogoșeanca mai multă trecere decât dânsa la Păsăran! Nasul cela al ei lung și drept ca de cotoiu, ochii mari ca de bou și cum își tot mănâncă buzele!!... Astea or să-l amețească pe Păsăran, mai ales când Păsăran a făgăduit hotărît că-l dă afară pe Gogoșeanu?...
De aci înainte gândurile Luciei se înseninează din ce în ce până ce începe a se așteptă parcă să auză, să afle acuma chiar că Gogoșeanu a fost dat afară.
Cum trec însă, toate pe lumea asta, trec și gândurile gonite de alte gânduri noi ori chiar de cele vechi, care la rândul lor sunt gonite și ele de altele; iar Lucia sub sbuciumul lor, aci veselă și voioasă, aci tristă și posomorită, se silește într-una a-și întocmi fața în ochii doamnei Leuștean, care cu toată inima ii povestește ceva din /necazurile ei.
Acuma Lucia se uită la Pop și își aduce aminte că azi de dimineață a fost la ea Zoița bucătăreasa și i-a spus că Pop tot se duce pe la Gogoșeanca. Eră cât p-aci să-i spună Zoiței că Pop se primblă pe stradă cu fata ei, cu Anicuța, dar nu i-a spus ci a hotărît să mai lase până când o fi dat afară Gogoșeanu și atunci o să-i trimită lui Gogoșeanu o scrisoare în care o să-i spună că cocoana lui face dragoste cu unul care unțblă după fete de bucătărese. Pe urmă o să-i spună și Zoiții și apoi o să-l dea pe Pop afară din casă, sau o să-l facă de rușine să nu mai îndrăznească să-i calce pragul. Pân acuma lui Pop nu-i zice nimic, se face că nu știe de legăturile lui cu Gogoșeanca; singurul lucru ce-i face e că se poartă rece sau chiar mândră față de el. Și tocmai acest fel de purtare pare că-l atrage mai mult.
— Uite la d-l Pop, zice Reti; uite-l citind gazeta cum dă din mâni și cum declamă! Ce zici tu, Valerie, dacă s-ar face diplomat te-ai duce după dânsul? Il ieai?
— Vorbești și tu, răspunde Valeria, inginer și diplomat cine a mai văzut!?...
— Mă rog, dar dacă s-ar face diplomat?!...
— Dacă s-ar face, de unde să se facă?!... Ia-l tu.
— Eu îl iau.
— Da, dar să vrea dânsul.
— A1 Când oi vreă eu vreă și el.
— Dar ce adică nu vrei?!...
— Acuma încă nu vreau, pentrucă nu sunt de măritat.
— Dar cându-i fi? i
— Atunci nu știu, poate că atunci oiu vrea pe altu.
— Zeu?!.,. Pe altui?...
— De ce nu? Ce te temi că ți-oiu luă diplomații tăi? Așa vorbesc încetișor Reti și Valeria făcându-si buchetele, când s-aude glasul slăbit al lui Octavian care strigă:
— Ba, să-mi zici cuciu, să mă flueri ca pe-un câne dacă nu m-oi face industriaș!... Ce-am folosit că mi-am perdut tinerețea și viața întreagă ca slujbaș?!... Cu ce m-am ales? Cu ce? Cu ce? M-am ales cu dreptul de a fi permutat, cu dreptul de a fi dat afară din slujbă și lăsat muritor de foame pe stradă!? Ce-ar fi fost dacă până acuma îmi deschideam o fabrică și lucram pe socoteala mea? Unde eram pân acuma?!... M-am săturat de stat în slujbă, și de congediu, s-o duc numai în con-gedii!!... Aștept numai să mă mai întremez, să pot umblă și îndată dau demisie nu mai iau niciun congediu. Țină-și congediiie pentru ei. Ce zici, Colonele, n-am dreptate?
— Mai e vorbă, răspunde Trufescu și când vreă să spună nu știu ce, o trăsură se oprește și d-na cu d-l Cobeanu intră în grădină.
Lucia le vine numai decât înnainte, îi poftește ’n casă, dar rămâne tot în grădină.
D-l rămâne la domni, iar d-na Cobeanu trece la cocoane.
Lucia cum a zărit-o însă pe d-na Cobeanu s-a și gândit la Păsăran, s-a gândit oare ce-o fi făcut el cu Gogo-șeanu? Grozav ar voi să întrebe, să cerceteze cumva despre aceasta, dar cum să ’ntrebe? Ce să ’ntrebe? Ce să cerceteze? N-are ce întrebă, totuși numai la asta se gândește și parcă i-se pare că tot s-ar puteă găsi vr-un mijloc de a întrebă și de-a află. Din pricina asta nici nu ieă bine seamă la cele ce se vorbesc, și răspunde nepotrivit.
D-na Cobeanu povestește că ar fi voit să vină la vizita încă de Duminica trecută, dar n-a putut.
— Bărbatu-meu, zice ea, a trebuit să se ducă la țară,
că se luaseră la ceartă învățătorul de acolo și cu unul care vreă să se facă popă.
— Cum, d-l Cobeanu? întreabă Lucia.
— Da, răspunde d-na Cobeanu.
— D-l Cobeanu să se facă popă?!...
— Aș! Ce idee! Ha-ha-ha!... Nu, ziceam învățătorul de-acolo.
— A! învățătorul vreă să se facă popă?
— Nu, învățătorul se certase cu unul care vreă să se facă popă.
— A! Da, da; tocmai ce vream să zic și eu.
— Apoi am voit să venim Joi, dar am întârziat cu-dejunul pentrucă am avut la dejun pe Păsăran.
— Da? întreabă repede Lucia, l-ați avut la dejun?!... Ce mai face el?
— Ce să facă? Bine, vesel, glumeț ca în totdeauna; dar când l-am rugat cevă și noi tocmai atunci s-a certat cu ministrul.
— S-a certat cu ministrul? Când?
— Nu știu, cu vr-o zi-două înnainte de a veni la noi. Zice că nu se văzuse de vr-o săptămână cu ministrul șr acuma când s-au întâlnit s-au certat.
— Și de ce s-o fi certat?
— De, știu eu.
— Are haz că s-o fi certat din pricina mea, se gândește Lucia. I-o fi cerut ministrului să-l dea afară pe Gogoșeanu, ministrul n-a voit și el s-a supărat. Acuma ce e de făcut?!... Ce să-i fac eu Gogoșencii? Ce necaz, să-i fac?
In necazul ei.
I.
E Sâmbătă spre seară, pe la vr-o șapte ceasuri. Afară e încă lumină bine.
Mâine se împlinește săptămâna de când, a aflat Lucia că Păsăran s-a stricat cu ministru și n-a făcut nimic în chestia cu Gogoșeanu.
De Duminică și pân’ acuma Lucia a dus-o într-un neastâmpăr de necaz că nu poate să-i facă cevă rău Gogoșencii. Noaptea nu poate dormi; se culcă, dar în pat se zvârcolește ca pe jăratic. Ziua din pricină că e tot cu gândul acolo, umblă ca zăpăcită, nici nu știe ce face.
S-a mai întâmplat acuma că și Octavian e mai rău bolnav și la dânsul în fiecare zi vine Pop cu lucrările de iscălit. Și Lucia nu-i poate suferi pe Pop, pentru că știe că el se duce pe la Gogoșeanca. De multeori a fost chiar gata să-i spună lui Octavian să deâ ordin să vină alt cineva dela biurou în locul lui Pop; dar s-a răsgândit să nu-l îndepărteze încă până n-o vedeâ lămurită într-un fel chestia cu Gogoșeanca. S-a răzgândit să mai lase, dar cu toate acestea nu-l poate suferi pe Pop și când îl vede că vine adeseori zice: Ah, iar vine! Când îl văd pe ăsta venind îmi vine să sar în sus și să plesnesc!
De data asta însă tocmai se ’ntâmplase că petrecuse și ea vr-o jumătate de ceas mai plăcută. Fusese acolea Nae și cu Trufescu și se ’ntrecuseră care de care să spună mai multe comedii și glume și să râdă. Așă se începuse râsul că acuma se dăduseră cu toții la râs și râdeau de toată nimica.
In urmă Nae și Trufescu au plecat zicând că șe duc Ia masă la Trufescu.
N-apucă dânșii însă poate nici să ajungă în a doua stradă când deodată Iui Octavian i se face rău.
Cum ședea culcat în odaea de dormit, deodată a ridicat ochii de s-a uitat în sus, a zis de două ori: A-a! apoi a închis ochii și a lăsat mânele în jos.
Lucia când vede âșă sare repede, îl apucă de mâni, il clatină, strigă, plânge, iar îl clatină; apasă la sonerie Să vină vr-o slugă și apoi începe:
— Octav! Octav! Octav! Ce faci Octav?! Deschide ochii Octav! Uită-te la mine! Uită-te la Lucia ta, Octav!
— M-ați sunat, coconită? întreabă atunci o slugă care intră repede.
— Da. Uite boerului i s-a făcut rău! Ce să fac?!...
Ce să fac?!... ’
— Stăi, mă rog, coconiță că vin numai decât, zice sluga, și ese repede pe ușă ca și cum s-ar fi dus să cheme pe cinevă în ajutor.
— Ah, ce bine e când mai vine cineva să-ți ajute! gândește Lucia și nu știe parcă cum ar mulțumi pe sluga asta care i-a venit numai decât în ajutor.
— Mai strigă ea Lucia: Octav! Octav! Il mai clatină dar parcă nu așă cu frică, căci acuma așteaptă să se ’ntoarcă femeea, sluga care s-a dus după ajutor.
Păcat însă că femeea nu mai vine!
S-a dus demult!
Ce-o fi?! De ce întârzie atâta? Ah, cum se ’ntâmplă câte odată când ai nevoe de cineva, tocmai atuncea nu vine nimene!!
In sfârșit se aud pași!
Vine! E sluga.
Intră, se aproape de Lucia și-i întinde o lumânare de ceară albă, de cele de biserică.
Lucia rămâne deodată cu ochii ațintiți, apoi întreabă:
— Ce e asta?!
— Lumânare de ceară, coconiță, că Ia creștini trebue de ceară ca să-i pui în-mână când își dă sufletul.
— Când își dă sufletul?!... mai întreabă Lucia fără să-și dea seama.
— Da, mă rog. Asta o am dela Paște. Numai dacă aș găsi un chibrit s-o aprindem?...
Lucia acum e prinsă de un fior rece și pune mâna să se sprijine de cevă, când deodată intră Pop.
La vederea lui Pop, Lucia uită orice necaz aveă pe el, îi pare bine că a venit, îi pare chiar bine că îl vede, capătă oarecum curaj, capătă putere și începe a i-se plânge-și ii spune ce i s-a întâmplat.
Pop cere niște eau-de-Cologne, dă Iui Octav de miroasă, îl freacă pe mâini și încurând Octavian deschide ochii. După asta apoi nu târziu Octavian își vine chiar cu totul în simțiri și începe și el a povesti cu Lucia și cu Pop cele ce s-au întâmplat și râd cu poftă de ceeace făcuse servitoarea cu lumânarea de ceară.
In urmă Lucia spune cum i s-a făcut rău lui Octavian. Octavian, spune cum i-a venit rău, și Pop, cum a găsit pe Lucia galbenă și schimbată.
Octavian spune că parcă i s-a arătat așâ ca o ceață pe dinaintea ochilor și apoi o slăbiciune așâ parcă i se topeau puterile, parcă nu se mai simția. Și-la începute auzea pe Lucia cum plângea și îl strigă, iar mai pe urmă n-a mai auzit nimic. Dar nu e nimica, zice el: asta e o stăbiciune din pricina stomacului și din pricină că stau numai în pat și nu umblu prin aer... Patul te slăbește, pentru că nu faci mișcare. Ian, leagă-ți o mână și poart-o așa vr-o săptămână nemișcată și vezi pe urmă îi mai putea-o mișcă așâ cu înlesnire ca mai naintelL Șă vedeți însă când oiu puteâ să ies în aer și să mă primblu; pe-afară, atunci o să am și putere și o să fiu și măT-vioiu. Acuma de când stau așă în casă parcă mi-e tot somn, parcă-s tot somnoros. Apoi dela somnolența asta ce mai este pân la amețeală?!... înțelegi dară, Lucio dragă, că nu trebuia să te sperii de Ioc. Dacă ai văzut că mi se face rău să-mi fi dat. niște eau-de-Cologne să miros și mă deșteptam pe loc. dar eu cred că mă deșteptam și fără eau-de-Cologne și fără nimic. Poate donniam puțin de mă refăceam și pe urmă mă deșteptam.
II.
Octavian poftise pe Pop să rămână acolo la masă. Pop, deci șezîi la masă acolo.
Octavian luă un pahar de lapte în odaea de culcare și adormi.
Lucia a stat la masă numai cu Pop.
In timpul mesei Lucia povesti încă odată lui Pop, mai cu deamănuntul, cum s-a speriat ea și ce milă i s-a făcut de Octavian când l-a văzut că a leșinat.
Pop povestește și el cum a venit, ce a văzut și ce palidă eră dânsa, așă de palidă că odată s-a apropiat și a voit s-o sprijine ca să nu cază.
Lucia îl ascultă, începe să-I privească mai cu deamănuntul, se gândește oare ce-o fi găsind la el Gogoșeanca și cu încetul i-se pare că el s-a sccimbat, s-a prefăcut! mult de cum îl știa și de cum eră mai înainte. Acuma samănă altfel, samănă mai chipeș, mai om, mai bărbat, are cu totul altă înfățișare. i
După masă trec în biurou.
Cum merge la brațul lui Pop, Lucia se oprește și privește în oglindă.
— Uite că d-ta ești mai nalt decât mine. D-le Pop.
— Da, parcă eu.
— Dar până acuma eu mă țineam că eu sunt mai naltă.
— De, putețj să vă țineți și-acuma!
— Al Dar d-ta ești foarte politicos. Mi se pare că te-ai făcut un mare curtezan?
— De, cum se nimerește. Dar eu mă mulțumesc și, cu mai mititel numai să fiu bine primit.
— Da, așă vreți toți să fiți bine primiți și când colo sunteți niște ingrați. Zicând vorbele astea, Lucia mulțumește lui Pop, îi lasă brațul și se apropie de oglindă de-și potrivește părul pe frunte.
— Eu, zice Pop,, drept să spu-n că nu știu cum să mă mai port, nu știu cum e mai bine să fie un bărbat, mai îndrăzneț ori ’maî...
— Ba, răspunde ea, de-aș fi bărbat eu aș fi foarte îndrăzneț.
Atunci eu o să mă mulțumesc cu mai puțin, zice Pop apropiindu-se de ea și cuprinzându-i talia.
Lucia iși aruncă pe furiș ochii în oglindă, privind Ia Pop cum se apropie; gândește la Gogoșeanca, apoi se razămă moale de umărul lui Pop și îsi zice în gând:
Numai în necazul ei!
PARTEA II.
La Mănăstire.
I.
E, cu o zi înnainte de Sf. Gheorghe, dimineața pe la ceasurile opt.
Cerul înnorat ca după ploae cu nori creți, albii, cu pete vinete și umflați ca sacii ori mai bine semănând a bolovani uriași.
Recoare.
Miros rece de aer proaspăt, primăvăratic.
In fața caselor cu numărul șapte din strada Norocului trei trăsuri câte cu doi cai on mai drept două trăsuri și un docar.
Din când în când se aude câte un cal lovind cu piciorul potcovit în caldarâmul vârtos al stradei.
Se vede că sunt cai de casă, cai ținuți birie, de acei cari de-abia așteaptă să plece Ia drum.
Sunt trăsurile și caii lui Trufescu, gata pentru o primblare la mănăstire.
Se împlinesc trei ani și jumătate dela moartea lui Octavian și două luni dela înmormântarea soției lui Trufescu.
De Octavian de abiă își mai aduc aminte cum ziceâ înnainte de moarte:
„Mor, dar nu-mi pare rău căci mor lângă inimi care m-au iubit, mor lângă un amic devotat și lângă o femee credincioasă și devotată!!“
Multe s-au schimbat de-atunci și multe sunt tot așa.
O schimbare s-a făcut mai întâiu în vârsta tuturor. Lucia și Trufescu par a fi neschimbați, dar Valeria și Reti sunt fete mari, Valeria pe Ia douăzeci de ani și Reti pe la vr-o șeaptesprezsce. Valeria a isprăvit școala dar stă tot în școală la M-me Weber, pentru că Lucia nu vreă s-o iea acasă, zice că e mai bine să stea în școală până s-o mărită. Adevărul e că Lucia așteaptă ca mai întâiu să se cunune ea cu Trufescu, să-și întemeeze iar gospodăria și pe urmă să ia fata acasă ca s-o mărite. De aceea până acuma nu vreă să audă nici de măritatul ei. Au cerut-o pe fată vr-o doi tineri, niște funcționari, dar Lucia a zis că nu-i plac pentrucă ea vreă să-și mărite fata după unul care să fie în diplomație.
Acuma Valeria e la M-me Weber ca un fel de pedagogă, nu cu leafă ci în loc de leafă ia lecții de perfecțiune la piano, lecții de pictură, de englezește. Chiar așă îi și merge vorba că urmează cursuri de perfecțiune nu că e pedagogă.
Reti încă n-a isprăvit școala, e tot la M-me Weber.
Lueia cu fetele șeade în casele lui Trufescu din strada Norocului, unde se mutaseră încă de pe când trăiă Octavian.
Trufescu făcuse pe Octavian să se mute în casele lui; iar ca să-l convingă să se mute îi dăduse contract pe zece ani și chitanță de plata chiriei pe tot timpul.
Mamița dela țară s-a mutat cu totul aci și stă cu Lucia. S-a ținut Lucia de dânsa ca să vină aci si-ea, bună cum e, a venit. Cum s-o lase pe Lucia, tânără, frumoasă și văduvă să stea numai singură? 1 Lumea, cum e rea de gură, ce așteaptă?!... Te pomenești că-i scoate cine știe ce coade!
Băiatul Iancu e încă tot la școală. Nu învață nimic, dar stă ’n școală până ce-o împlini optsprezece ani ca să intre în armată; cine știe poate și-o găsi rostul acolo.
Cu Lucia s-a hotărît. Se-cunună cu Trufescu, dar așteaptă să mai treacă vr-o câteva luni după soția lui Trufescu. Lucrul acesta se știe acum și se vorbește de toți și vorbește și Trufescu și Lucia.
Lucia acuma însă vrei să meargă undeva Ia primblare, vrea să meargă undeva afară, afară din oraș că i s-a urât tot în oraș, s-a plictisit de oraș, după cum zice ea către mamița.
Cât a trăit bietul Octavian, în anii din urmă, nu s-a dus nicăeri, n-a trecut granița pentrucă el eră bolnav. După ce a murit el, iar nu s-a dus pentrucă Trufescu nu putea merge, căci nu putea să-și lase nevasta singură bolnavă. In cei doi ani din urmă a fost ea, Lucia, vara în vacanța, cu fetele, dar numai pe la băi prin țară, iar peste graniță n-a pus măcar piciorul.
Și mai era și altă pricină care o plictisia acuma, dar pe care n-o putea spune:
Ii era necaz pe Pop.
In necazul Gogoșencii făcuse pentru Pop niște sacrificii pe care de altfel nu le-ar fi făcut odată cu capul. Și aceasta de mult, pe când trăia încă bietul Octavian.
Și pentru ce făcuse acest sacrificiu? Pentru ca să-l facă pe Pop să curme orice legături cu Gogoșeanca.
Și el a asigurat-o. Și ea a crezut și nu numai că a crezut ci chiar cu grija și cu frica de a fi aflată de Trufescu, ea urmă de a întreține legăturile cu Pop.
Cu toate asigurările lui însă, ce află ea, acum patru zile?... Află că Pop nu s-a lăsat de Gogoșeanca!
Aceasta a fost pentru dânsa o lovitură grozavă.
Cu aceasta vedeă că ori câte sacrificii a făcut ca să-și răzbune pe Gogoșeanca, toate le-a făcut în zadar.
Ce-a fost în ziua aceea când a aflat de Pop!
S-a supărat. S-a certat cu toată lumea. A deschis ușa la șifonier și tot ce avea acolo, toate le-a aruncat prin casă; iar pe seară când a venit Pop, a eșit repede în geamlâc și a strigat cătră servitoare, tare ca să se audă afară și să audă și Pop:
— Anico, este un domn care așteaptă la ușă, du-te și-i spune că a greșit adresa: nu e aci persoana pe care o caută, e în altă stradă.
Și Pop s-a dus și n-a mai venit, iar ea de atunci nu știe ce să mai facă de necaz.
Nu-i pare rău de Pop, dar îi pare rău că tot Gogoșeanca a rămas mai pe sus. Pe. Pop îl desprețuește acuma tot atâta ca și pe Gogoșeanca.
Numai biata mamița a făcut-o să-și mai vină în fire eri dimineața.
— Eu, drăguță am venit aici ca să pot să-ți fiu de-o mângâere și să mă asculți și pe mine când voiu să-ți spun o vorbă; iar dacă nici asta nu pot s-o fac, atuncea. mai bine mă duc înnapoi Ia țară.
Așă i-a zis mamița și cu aceasta a mai domolit-o, și a făcut-o să se hotărască să meargă undeva la o primblare.
Au hotărît dar să facă primblare la o mănăstire, să plece dimineața pe răcoare, să ajungă acold la amează, să stea până a douazi ca să meargă seara și dimineața la biserică și apoi a douazi spre seară să se înnapoeze tot pe răcoare.
Acum au isprăvit de luat ceaiul și vor să plece.
Se ridică toți dela masă.
— Dar cum mergem, Tanti Lucie, care cu cine? întreabă Reti.
— Care cu cine? zice Lucia. Mergem așă! Mamița cu mine și... și... și cu Valeria: Nae cu Reti, și Colonelul singur.
Ușile se deschid.
Es în stradă la trăsuri.
Reti cea dintâiu se repede la docar si pune piciorul să urce.
Ca smuncesc să plece. Ea se cumpănește să cază pe spate. Trufescu în grabă d-abia ajunge de-o prinde
de-o mână de pe lângă umăr, apoi se apropie de-o sprijinește pe piept și o apucă în brațe.
— Vai! Ce e acolo? întreabă mamița cu spaimă.
— Nu e nimic, răspunde Trufescu lăsând pe Reti în picioare.
— Ce nimic! N-am văzut eu? zice Lucia. Și tu, Reti, Ia ce nevpe umblai să urci în docar? Tu mergi cu Nae în trăsura cea mică, eu cu mamița și Valeria în trăsura mare, iar în docar Colonelul.
Lucia spune cum să se împartă în trăsuri, iar Trufescu și Reti stau un moment așă pe loc parcă neștiind ce să facă. Sunt cu gândul la ceea ce se întâmplase.
Trufescu când a prins pe Reti ca să nu cază, simțind în mână brațul cărnos și rotund al fetii, parcă ar fi voit să nu-l mai lase din mână și sprijinind-o pe pept fără voe, o apropie, o strânge mai mult decât ar fi voit.
Fata, pe de altă parte, adică Reti ajungând în brațele lui vânjoase și bărbătești se pomeni cu o simțire pe care până acum n-o încercase dar de care îi pare rău că n-a ținut mai mult.
Insfârșit amândoi se reculeg, își vin în simțiri, urcă în trăsuri, așa cum a zis Lucia, și pleacă la drum: trăsura mare întâiu, apoi trăsura mică și la urmă docarul.
Intr-o jumătate de ceas es din oraș și sunt afară la câmp, la șosea.
Zilele trecute a plouat bine de s-a strâns tot praful.
Șoseaua netedă ca de piele, se jntinde ca o pânză vânătă, dreaptă și îngustându-se mereu pân’ ce ajunge de se pierde în geana zării, împărțind câmpia în două felii, cari ca niște aripi se desfac mereu ferindu-se într-o parte și în alta cu cât înaintezi mai mult pe șosea printre ele.
Drumul duce spre meazănoapte.
In dreapta, câmpia verde se întinde spre răsărit, până la poalele șatului Cucueții, presărat pe coasta ghid deal, pe-a cărui creastă marginea unei păduri se vede ca o coamă de copaci.
In stânga, arături negre se întind până în fundul zeni, unde jocul aerului de câmpie îți înfățoșează ca un lac lung aburos, ori ca o vână groasă de apă ce mereu parcă fierbe ori joacă, se mișcă și se îndepărtează.
Trăsurile merg șir. S-aud clopotele dela cai: le-au pus clopote ca la clrum lung.
Docarul însă a cam rămas în urmă.
Trufescu lasă caii mai încet, și aprinde o țigară.
Acuma iar mână. Mână parcă s-ar fi grăbit undeva, deși se duce tot unde se duc și ceilalți. Mână pentrucă e nervos și nu se poate ținea să meargă încet în mersul obicinuit al cailor. E nervos și nu-i ese din gând ce cărnos și tare i s-a părut brațul Reții când a prins-o de mână. Nu-i ese din gând nici ce a simțit când s-a apropiat de dânsa. Parcă ar vrea să uite, parcă ar vrea să schimbe gândul și cu toate acestea fără voe le gândește toate de-a rândul câte i s-au întâmplat de când a prins-o de mână, de lângă umăr, până ce a sprijinit-o pe piept și a cuprins-o în brațe, de i-a simțit corpul greu și vânos.
In trăsura a doua Nae rezimat în stânga și Reti în dreaptă, sunt gânditori, visători chiar.
Nae sprijinit într-un colț dormitează.
Când au plecat de-acasă Nae a spus vr-o câteva glume, pe urmă a încetat, n-a mai orbit nimic. Așâ e el, gălăgios când e cu mulți și mut cu puțini. E filosof când e singur, sau cu puțini gândește și când e cu mulți spune ce-a gândit. Acuma însă pare că chiar doarme, Se vede că n-are ce vorbi cu Reti.
Reti însă e dusă pe gânduri.
Parcă vede ce văzuse odată, când prin gaura cheeî dela ușa salonului, vedeă,în biurou pe Trufescu sărutând cu lăcomie pe Lucia; parcă simte gura fierbinte a Anișoarei din seara când își dăduse întâlnire, colo sus în fundul geamlâcului; simte cum la plecarea de acasă a îost apucată de mână și apoi cuprinsă în brațele vânjoase ale lui Trufescu. Toate acestea Ie simte, le vede, și le-aduce aminte, le repetă în gând, le înviază, le trăește din nou.
Le simte, ar vreă să le simță mereu și parcă nu crede că odată le-a simțit aevea.
Omul care dormitează în stânga ei, cu liniștea lui o face să nu mai crează însă nici cele ce le-a văzut și le-a simțit.
Poate altora să le fie dat să simță plăceri depline, și se Ie simță în adevăr, iar ea n-are norocul acesta. Ea n-are nici un noroc! Dacă un om e în stare să adoarmă în trăsură lângă dânsa, când e numai cu ea, de ce norocul dintr-atâta lume ar alege-o numai pe dânsa!...
Mai demult se zicea că era prea mică, prea copil șr de aceea n-o băgă în seamă nimeni; dar acuma, slavă lui D-zeu, a trecut de mult dincolo de șaisprezece ani și cu toate acestea, uite, de mult ce-o bagă ’n seamă, doarme lângă dânsa!...
Cu aceste gânduri Reti întoarce capul și privește pe Nae-
— Ce faci nene Nae, dormi?
— Eu? întreabă Nae deschizând ochii, și ridicând capul de pe mână cum eră așezat.
— Da. Dormi?
— Nu. Ședeam așa...
— Apoi, nu mai ședea așa că mi-e urât. Ce, cu mine n-ai ce vorbi?
— Aș! Nu, zău, să nu crezi că pentrucă n-aveam ce vorbi... dar sunt obosit...
De aci Nae începe vorba și o ține mereu.
Inainte, în trăsura mare, mamița povestește de pe la țară, dela fratele Luciei, tatăl Reti, care e învățător. Spune cum învățătorul acesta a măritat două fete mai mari decât Reti, și cine le-a mai cerut, și dece nu le-a dat după acei ce le cereau la ’nceput, și ce zestre le-a dat, și ce bine a nimerit-o cu măritișul lor.
Toate acestea le ascultă cu mare băgare de seamă Valeria, iar Lucia numai dă din cap și zice da. Lucia
se gândește câte prostii a făcut ea din pricina Gogosencii și cum n-a scos-o nici la un capăt cu dânsa.
Hotărește dar ca de-aci încolo s-o lase ciorilor pe Gogoșeanca, să nu-și mai bată capul de dânsa. Nu merită o ființă atât de o-rdinară să-și spargă cineva capul gândindu-se la ea, fie chiar și pentru a-i face rău. Cel mai iun lucru ce trebue să facă acuma e să stea liniștită, să-și îngrijească de sănătate și să mai aștepte până s-o cunună cu Trufescu. Apoi să plece amândoi în streinătate să petreacă, să mai răsufle în liniște. In timpul acesta și gura lumii va avea când să vorbească și să amuțească. Așa a zis Trufescu, și foarte bine a zis.
Aci Lucia se oprește mai mult cu gândul la Trufescu. Se gândește la câte a făcut el pentru dânsa și închee că, din câți a cunoscut, e singurul care a iubit-o și o dubește în adevăr. Și dovada cea mai bună că o iubește e că dintr-un craiu ce eră când l-a cunoscut întâiu, a a-juns om așezat, om casnic și încă prea casnic, prea duios, prea sentimental.
De aci înnainte se hotărăște și ea să-și dea toată osteneala și să-și pună toată buna-voință să-l facă fericit. De aci ’ncolo ea va fi a lui și numai a lui. Ce-a fost a trecut și trecut să fie. Și cum s-au trecut așă se vor și uită. Si când se vor întoarce ei din streinăt-ate toate vor fi altfel. Ea va fi doamna Trufescu, mare bogătașă, mare proprietăreasă. își va face cunoștinți noi, va intră în altfel de lume, se va înscrie în Societatea pentru morală publică, se va face membră în Societatea pentru cultura morală precum și în toate societățile unde vor fi doamne serioase, de bună condițiune și cu reputațiune
Aceste gânduri plăcute, pricinuite negreșit și de aerul cel curat al câmpiei și întovărășit de el, o înveselesc pe Lucia care acum simțind nevoe de vorbă și de tovarăși întreabă pe vizitiu:
— Mai avem mult pân la mănăstire, Mimulae?
— Apoi cuconiță, aci la pădure, unde e cârciuma peste drum suntem la jumătate de cale.
— Bine, atunci să oprești.
— Da, că trebue să dăm și apă la cai.
In dreptul cârciumei se opresc.
Ajung și celelalte trăsuri.
Toți se dau jos.
Vizitii se apucă de adăpat caii.
Lucia cu mamița și cu fetele o iau la dreapta spre pădure. Merg înșirate.'Dela trăsuri le vezi numai spatele, cu pălării cu voaluri lungi, date pe după gât. Un vântuleț subțire le suflă la o parte capetele lungi ale voalurilor cu care sunt învălite în. contra prafului, și le vântură pulpanele lungi dela Waterproof.
Trufescu oprindu-se în stânga pe marginea șanțului dela șosea privește în depărtare pe câmp și își face țigară. Nae apucă spre cârciumă.
Cerul a ’nceput a se limpezi. Norii bolovănoși s-au adunat cu toții spre apus unde se văd acuma turtiți alcătuind ca un zid alb din lespezi subțiri și lunguețe. Soarele n-a scăpat încă Ia senin, dar se vede înnorând prin niște nori întinși în cute lungi ca niște văluri cenușii ori ca niște pânze de paiajen uriașe.
A început să se simță cald.
Dela pădure s-aude cucul.
In cotro te uiți, deasupra arăturii înverzite vezi sus ridicându-se ici și colo ca niște puncte negre ciocârliile care își repetă într-una cântecul lor ciripitor; iar pe jos câte o barză albă cu aripa neagră, în liniștea cea mai mare, măsură câmpia cu pasul larg.
Mai nainte, pe deasupra drumului trece în grabă un cârd de ciori care se ’ntrec cârâind parcă s-ar îndemni să meargă mai repede că Ie așteaptă.
O veveriță bălțată, cât un șoarece de cei mari, ese repede din marginea șanțului de lângă șosea, se oprește o clipă de se uită ’mprejur, apoi se duce la fugă de urcă pe grămada de peatră de lângă drum, unde se adică parcă ar face sluj și privește cu băgare de seamă parcă ar fi străjerul câmpului.
Trufescu fumându-și țigara a mers încet înnainte până ce a trecut de colțul pădurii.
Tocmai în dreptul lui ese acuma din pădure Lucia și cu celelalte.
Când ajung ele la Trufescu tocmai atunci sosește și Nae cu niște covrigi.
Ce bucurie!
Nu le ajung covrigii.
— Ei, apoi cu covrigii numai ne stârnim foamea, zice Lucia.
— Dar, vi-i foame așă de dimineață? întreabă Nae.
— Da, ne-e foame, răspunde ea când tocmai vede pe un băiat dela cârciumă cu-o tavă încărcată apropiindu-se.
Măsline, șfaițer, salam, limbă afumată, și muschiu afumat, tăiate și fripte la grătar; pâne, țuică, vin: toate așezate pe farfurii atrag numai decât pe toți împrejurul tăvii pe care se silesc să o descarce in toată graba.
— Dar știi că asta a fost o bună idee de a frige uscăturile, zice Lucia.
— Da, ca să n-aibă microbi răspunde Nae.
— Microbi nemicrobi, dar văd că sunt bune.
Și mănâncă toți cu cea mai mare poftă, iar Trufescu apucă pe Reti de braț și o atrage cătră tavă.
— Poftim și d-ta mai aproape.
Reti îi aruncă o pereche de ochi cari îi intră ca niște suliți în ai lui și-l fac să se uite repede la Lucia. Lucia însă nu vede nimic.
De aci încolo Trufescu se ferește de a se mai întâlni cu.ochii Reții.
I se pare că a făcut o prostie și îi pare rău. Ce-ar fi fost dacă se întâmplă să vază Lucia?!.. Și i-se pare că a făcut o greșală chiar față de fată. Ce-o fi zis ea? Ce și-o fi închipuit? Poate că nu și-o fi închipuit nimic, e prea copil ca să fi putut presupune altceva decât o mișcare familiară, cum a voit el să pară; dar dacă și-o fi închipuit?!...
Cu toate acestea la plecare când e la urcat în trăsuri el tot se gândește într-un moment să facă vr-un chip să schimbe locul cu Nae, să fie cu fata ’n trăsură.
— Ei, mergem tot așa ’n trăsuri, întreabă el, mergem tot cum am venit? N-ați obosit? Nu mai schimbați locurile?
— Se vede că ai obosit în docar? răspunde Lucia. Treci atunci în trăsura mică în locul lui Nae; ori vina aci, să se ducă mamița în locul lui Nae.
La urmă însă Lucia urcă cu dânsul în trăsura mică,, mamița cu fetele în cea mare, și Nae în docar.
in urma gustării de aci dela popas și a schimbării locurilor, drumul pare mult mai plăcut. Parcă de a-bia acuma au plecat de acasă. Și caii parcă sunt mai veseli, țin capetele mai dârje, mai în sus și urechile țucanici, mai drepte, mai întoarse înnainte. Numai din când în când la vr-un hiiii al vizitiului, câte-o o ureche se întoarce cu conca spre trăsură, dar numai decât se întoarce lângă cealaltă să stea amândouă alături și săltând după pasul cailor să privească înnainte.
Toți sunt mai veseli.
Fetele ascultă pe mamița, care povestește de când erâ ea fată și cum s-a măritat; Nae cu docarul a rămas în urmă să dormiteze în toată liniștea; iar Lucia și Trufescu fac planuri pentru viitor.
Lucia e mulțumită că se găsește cu Trufescu. Acesta să fie ’nceputul că de-acum va fi numai cu el și numai a lui. Și îi pare așă de bine de acest îneeput că mai i-ar spune și lui, dacă cu aceasta n-ar trebui să descopere trecutul.
Trufescu e și el mulțumit că se găsește cu Lucia, debila ’nceput îi păreâ cam rău că n-a nimerit să meargă cu Reti. Acuma însă e mulțumit pentrucă a scăpat de ispita de a mai face prostii. Vede singur că era prostie ca el, om în toată firea, om bătrân chiar, să-și pună mintea cu un copil. își aduce foarte bine aminte cum i-a simțit brațul vârtos și rotund atunci la popas, când s-a făcut c-o poftește mai aproape la gustare, dar îi pare rău c-a făcut asemenea lucru. De-acuma o să caute să fie mereu cu Lucia. Asta o să-i facă plăcere și Luciei, și pe dânsul o să-l ferească de a mai face prostii.
Trăsurile merg tot în șir: cea mare, cea mică și la urmă docarul.
Nae cu docarul însă acuma a luat-o repede. Mână vârtos și-l vezi cu ochii cum se apropie de celelalte trăsuri care nu și-au schimbat mersul. La un moment dă alături cu trăsura în care e Lucia cu Trufescu.
— Bun ajuns, boerilor.
— Mulțumim d-tale, dar în cotro așa cu grabă?
— La mănăstire, să gătească de masă că vine Vodă.
— Spune să gătească și ceva pește, că-i place Măriei-Sale.
Lucia și Trufescu își urmează vorba de unde o lăsaseră, iar Nae nu după mult timp cotește la dreapta și nu se mai vede.
Până p-aci eră pădure numai în partea dreaptă a șoselei, iar acum e de-amândouă părțile.
Drumul merge drept ’nnainte ca pe sub o baltă ai cărei fund nu se mai vede.
La locul pe unde a apucat Nae la dreapta, se vede un podeț de lemn, negru parcă ar fi uns cu păcură. Amândouă trăsurile trec podețul pe urma lui Nae si o iau p-un drumuleț care se vede că ese la luminiș. Acesta e drumul mănăstire!.
Înnainte de-a ajunge în luminiș la depărtare de vr-o jumătate de ceas, se vede, ca răsărind din pădurea din zare, o zidire albă, mare, acoperită cu olane vechi, iar alături de ea o turlă ce strălucește ca argintul în razele soărelui.
Iaca și sf. mănăstire, zice mamița. Zidirea albă e aripa despre apus a mănăstirii, iar cea de strălucește e turla sf. biserici.
— Eu, mamiță, zice Reti, aș vreă să mă fac călugăriță.
— Apoi aci e mănăstire de călugări.
— Dar nu numai decât aci, la altă mănăstire, la una de călugărițe.
— Apoi nu se primesc fete așă tinere, ca să nu calce.-canonul.
— Canonul? Dar ce e acela canon?
— Canon, adică pravila.
— Dar pravila ce e?
— Pravila e canonul.
— Dar eu nu știu nici ce e pravila, nici ce e canonul.
— Apoi astea, cum s-ar prinde, sunt legea lor, a călugărilor, legea călugăriei, că ei au legea lor.
— Și de ce zici ca să n-o calce?
— Âpoi se ’nțelege că nu trebue s-o calce, dacă e legea lor.
— Dar ziceai d-ta că se tem de fete ca să nu calce canonul și de aceea nu vor să le facă călugărițe?
— Da.
— Dar de ce numai fetele calcă... cum se cheamă, drăcia aea?
— Vai, Reti, mamă, nu mai zice așa că e păcat.
— Apoi dacă am uitat cum se zice.
— Canonul.
— Bine. De ce numai fetele să calce canonul?
— Pentru că fetele sunt mai lumețe, mai sprințare, alunecă mai curând...
— Cum alunecă?
— De, cum alunecă lumea... Vede colo, undevă un: tânăr... El tânăr, ea tânără.. el spune o vorbă, ea. crede și... gata.
— Dar eu am văzut și călugărițe tinere.
— Ai văzut, dar acelea nu sunt călugărițe, sunt surori..
— Ei, și,acelea nu alunecă?
— Apoi acelea nici n-au canon.
— Ei, atunci mă fac soră, zice Reti. Dar mamița n-a mai aude, mamița le arată cu mâna spre mănăstire:
— Uite lacul dela sfânta mănăstire.
Mănăstirea e încunjurată de un lac mare. Numai pe unde vine drumul este o limbă de uscat, care se întinde pân la curtea mănăstirii. Iar lângă poarta curții limba -aceea e tăiată de un șanț larg peste care e pod. Se spune că în vremuri podul acela se putea ridică. Seara călugării îl ridicau și-i trăgeau în partea despre mânătire și după aceea nu mai putea nimeni să intre. Era ca o cetate. Șanțul eră larg dar eră și adânc. Iar lângă șanț, la poarta curții se văd și acum niște urme de ziduri, unde se spune că eră un turn în care se țineă strajă. Și cănd era vr-o primejdie cevă, străjerul trăgea clopotul.
Câte odată, în vechime, zice că veneă și domnitorul de ședea la mănăstire și atunci puneă strajă din oastea lui.
Acuma nu mai e nici o strajă. Poarta dela curte e deschisă și trăsurile trec fără nici o grijă.
Când ajung trăsurile noastre în mănăstire e tocmai amează.
II.
Sunt la masă la arhondărie.
Nae a făcut bine c-a luat-o mai nainte de-a îngrijit de masă, că toți ajunseseră morți de foame, și la mănăstire mu era până acum nici un mosafir de aceea nu se pregătise nimic de mâncare.
Adusese și Lucia,d-ale mâncării dar borșul de pește mărunt și peștele fript și cu saramură dela mănăstire i-au făcut pe toți să cadă pe mâncare ca niște lupi flămânzi. In câteva minute se goleau farfuriile parcă de când lumea n-ar mai fi fost nimic prin ele. Iară când s-a adus la masă și pește prăjit, caracudă, Nae a ’nceput să tot deschidă la sticle și să se plângă că el nu-i poate afla gustul vinului...
Ascultă, părinte Pahomie, zice Nae cătră arhondar.
— Ascult, taică.
Uite, părinte Pahomie, eram să te rog ca din peștele care l-ai adus la masă să mai pui ceva bine ca să avem si pe desară; dar până să-ți spun eu d-taie uite s-a isprăvit.
— Apoi nu-i nimică, taică, să vă fie de bine.
— Da, mulțumim, părinte; dar o să te rog atunci pentru diseară să ne pui bine de cel din lac.
— Apoi aș pune, taică dar vezi că nu se prinde.
— Nu se prinde?
— Nu, nu, taică. Cu cât necaz l-am căpătat și pe acesta care l-ați avut la masă!..
— Apoi o să-mi pară rău, părinte.
— De, taică ce să facem!...
— Dar un pahar de vin iei, părinte?
— Nu, mulțumesc, nu pot.
— Ba să poți, zice Nae și pune mâna pe un pahar de cele de apă, un pahar de cele călugărești, mare cât trei de ale noastre și-l umple cu vin.
— Ian poftim, părinte, ia.
— Nu, mulțumesc! Nu pot.
— Sssst! Știi ce vin e ăsta, părinte?!.. Ăsta e vin de-al boerului, d-al lui d-l Trufescu.
— Cred, dar...
— Ssst! Pune mâna colea.
— Apoi atunci l-oiu bea eu la mine, zice călugărul întinzând mâna la pahar.
— Ba, să-l bei aci să te văd eu, că ăsta e vin scump. Haide pune-l la gură.
—Apoi să trăiți, să fiți sănătoși, să vă deâ D-zeu spor și ajutor la cele ce doriți să le izbândiți.
— Mulțumim, să deâ D-zeu.
Și călugărul pune paharul la gură și-l suflă până ’n fund.
— Să-ți fie de bine, părinte.
— Mulțumesc, taică.
— Dar pe deseară ai în grijă de pește?
- Apoi de-acumă, taică, după prânz, cu voia lui D-zeu cred c-o să se prinză mai lesne.
— Apoi așă, părinte, cu voia lui D-zeu, să ai grijă.
De aci ’nnainte, prima foame fiind domolită, încep care de care mai mult să vorbească decât să mănânce și care de care întrebuințează în vorbă, cuvintele: Cu voia lui D-zeu. Din toți însă acum cel mai vorbăreț s-a ales Trufescu.
— Vrea să zică, începe el, numai eu cu Nae și cu mamița cunoaștem mănăstirea asta?
— Eu o cunosc de când eram copilă, zice mamița.
— Hei, începe Trufescu, îmi amintesc când am venit întâiaș dată pe-aici, și m-am amorezat tun.
— Bravo, la mănăstire!!..
— Apoi uite cum a fost.
Eram băiat de vr-o douzeci de ani. Nu știu cum se făcuse că dintr-o răceală m-am bolnăvit și n-am eșit din casă vr-o două luni de zile, de prin Februarie până ’n Martie, până pe aproape de Paște.
Când am început a mă mișcă, părinții și doctorii mă trimiteau la țară, la aer curat.
Atuci am venit act la mănăstire, tocmai ca astăzi în ajunul lui sf. Gheorghe.
A! Ce frumos mi s-a părut. Nu știu așă mă făceă. vârsta să văd lucrurile, ori pentru că fusesem bolnav, ori pentru.că tot timpul cât am stat în casă, din pricina boalei, citisem la romane ca un nenorocit, și trăiam prin lumea romanelor!...
Imi aduc aminte că am sosit ca și acuma pe la ameaza. Venisem singur.
Am mâncat, am. stat puțin după masă și apoi m-am apucat de cercetat mănăstirea.
îmi dăduseră odae tot acolofunde sunt acuma, dar în partea cealaltă, adică tocmai ușă ’n ușă cu odaea care mi-au dat-o acuma.
Casele astea, cum le vedeți, alcătuesc împrejurul bisericii ca un fel de pătrat, și biserica vine la mijloc. Pe dmnăuntru despre biserică vedeți două rânduri de balcoane, unul sus și altul jos căci casele sunt în două capturi.
Tot așa sunt două rânduri de balcoane și în partea din afară despre lac. Iar între balcoanele din năuntru și cele din afară sunt sale pe unde treci dintr-o parte în cealaltă. Din balcoanele din năuntru se vede aci spre biserică, iar din cele de dinafară se vede pe lac; iar în fiecare din sălițele dintre balcoane dau câte patru uși, două de-o parte și două de cealaltă, față ’n față câte două, adică pe fiecare sălițe sunt câte patru odăi ori chilii.
In una din aceste sălițe de jos eră odaea mea.
M-am primblat prin balcoanele din năuntru, m-am primblat și prin cele de dinafară. Și acolo afară nu mă mai săturam de privit lacul cu pădurea, care se ’ntinde de-o parte și cu câmpia de cealaltă parte de el.
M-am scoborît apoi pe marginea lacului, m-am dus pe la pădure și nici n-am băgat de seamă când a trecut si timpul, deodată m-am pomenit că s-a făcut seară.
După ce am stat la masă, m-am dus în odae la mine, unde m-am lungit pe pat tși stăteam așă pe ’ntuneric, când deodată auzii toaca.
M-am sculat și am eșit în balconul despre biserică.
In curte întuneric; luna nouă apusese de mult. Singura zare de lumină venea dela păreții albi ai bisericii.
Sunetul de toacă, în întuneric, răsună, a depărtare, a pustiu răsună tocmai pe sus pe strașina caselor, răsuuâ trist, misterios amintind vremile vechi când, din pricina goanelor păgâne, creștinii se ascundeau prin peșteri.
Cu ’ncetul ’ncepuiu să deosebesc în întuneric o umbră neagră care veniă încet din dărătul bisericii. Cu cât umbra se apropiă cu-atât și toaca răsună mai puternic. Intr-un moment umbra se opri și atunci încetă și toaca. Apoi toaca începă și umbra se mișcă din nou, merse până ’n dreptul ușei bisericii unde se făcu nevăzută, când încetă și toaca, ale căreia și cele din urmă lovituri făcură să răsune năuntrul bisericii.
Câteva minute întunericul domni singur, nu se auzi, nu se văzu nimic. Apoi, din colțurile negre de întuneric și îndepărtate, începură a se desface umbre negre și multe, care se îndreptau în șiruri din ce în ce mai dese cătră ușa. sfințitului locaș unde se făceau nevăzute ca și umbra dela început pe care o întovărășiâ sunetele de toacă.
Scoborîiu într-acolo.
Când pășii pragul bisericii simții o răcoare întovărășită de miros de tămâe și de ceară.
O lumină slabă, roșiatică asemănătoare cu mijitul roșiu a zorilor stăpâniâ năuntrul locașului sfânt.
Trei candele; cea de sus dela sfântul Serafim, care luminează picioarele crucei din capul tâmplei, și cele două de jos de lângă ușele împărătești de deasupra icoanei Mântuitorului și de deasupra icoanei Maicei Domnului aruncau trei lumini roșiatice care scăldau catapiteazma îmbrăcată în aur și înviau miile de cristale ale polican-drului uriaș atârnat în mijlocul bisericii, făcând să iasă din ele focuri de curcubeu.
O lumină mai mică decât cea de candelă licuriâ în vârful unei lumânări groase de ceară galbenă, înfipte în sfeșnicul mare din stânga din fața Maicii Domnului.
La strana dreaptă o lumânare subțire tot de ceară galbenă lumină o carte mare, veche, deschisă și picurată de stropi de ceară. In dreptul luminii stăteau ca stâlpi drepți siluete îmbrăcate și înhobotate ’n negru. Din partea lumânării se auzii citind cu evlavie un glas bărbătesc, plângător.
De-o parte și de alta, cât țineau șirurile de strane, dela ușă pân la altar, șe vedeau alte siluete de bătrâni, îmbrăcate și înhobotate cu negru, sprijinite în cârje și din când în când aplecându-se si făcând cruci pân la pământ.
Nu făcusem nici trei pași dela usă. Rămăsesem stâlp acolo.
Luminile mici înfipte în negrul întunericului îmi păreau ca niște focuri din zarea îndepărtată, iar lăuntrul bisericii îmi părea fără margini: adânc până dincolo de fundul lumii, nalt până dincolo de ’nnălțimea cerului.
In fața acestui nemărginit mă simțiam mic, ca în fața lui D-zeu; nu știam unde mă găsesc, mă temeam și îmi țineam suflarea.
Glasul celui care citiă îmi păreă un glas care se rugă Celui atot puternic pentru mulțimea celor ce-i vedeam în întunericul din naintea mea, și care erau atât de mulți că n-ar fi încăput în toată lumea, și. atât de vinovați că nu îndrăzniau nici ochii să-i ridice.
Și eu parcă eram dintre dânșii dar mai vinovat decât dânșii, așâ de vinovat că nici nu-mi dam seamă de mulțimea greșeillor nici, nu știam cum să mă îndreptez, nici cum să mă rog de ertare; nici nu pricepeam ce zicea glasul celui ce se rugă pentru toți. Eram atât de vinovat că așteptam nu ertarea celui prea milostiv, ci blestemul judecății celei mai de pe urmă.
Un sunet de clopot se auzi, dar mie îmi păru că e glasul tunetului în care s-a prefăcut blestemul și așteptam să mor.
Fără să bag de seamă însă biserica se lumină și eu mă simții înviind. îmi păreă că glasul rugăciunii noastre a fost ascultat, îmi părea că Cel atot puternic se apropiă de noi, și noi ne bucuram de bunăvoință Iui.
In această stare însă n-am rămas mult.
De odată auzii șoapte și chiar vorbă pe lângă mine.
Aruncaiu ochii în lături.
Domni, doamne, câțiva militari, lume dela oraș venise îa mănăstire.
îmi părea rău că m-a smuls din lumea visurilor, dar n-aveam ce să fac.
Mă gândiiu să plec și mi-aruncaiu ochii în urmă ca să-mi fac loc; dar ochii mi se opriră asupra unui chip dela care nu-i mai puteam întoarce. Era o tânără de-o frumusețe îngerească.
— El zice mamița. Și te-ai amorezat de dânsa?
— Se ’nțelege.
- Ei, și pe urmă?
— Pe urmă, adică tot atunci am stat până la eșire ca să aflu cine e. Am văzut-o că erâ cu un domn bătrân. Vream să știu e fata lui ori poate nevasta lui. De aceia am stat până la sfârșitul slujbei și m-am luat după dânșii. Și știți unde s-au dus? Tocmai în odaia care eră ușă-n ușă’ cu a mea, adică în odaia care mi-au dat-o astăzi.
Vai, ce-am mai umblat pe-acolo pe la ușă, pe la ferestre... Dar am umblat de geaba.
A doua zi i-am văzut la biserică și am făcut și cunoștință. Era un coldnel eșit la pensie și însurat proaspăt.
— Ei, și așa mai departe, zice Nae; deaci ’n colo te credem, nu e nevoe să ne mai spui.
— Da, dacă are plăcere las să spună zice mamița.
— N-are decât să spună urmează Nae, dar eu deocamdată aș vreă să fac vr-o câțiva kilometri de somn.
— Și eu și mamița, zice Lucia. De aceea, uite, acuma sunt ceasurile două ’făr un sfert. Până pe la vr-o patru jumătate dormim, ne odihnim, ne facem comozi, și la patru jumătate ne întâlnim iar aci să luăm câte un pahar de apă și să vedem ce ne facem. Ce zici Nae?
— Foarte bine, sărutăm mânușițile. Acuma să mergem pe la casele noastre.
— Se ’nțelege, adaugă Lucia, diseară mergem Ia biserică la priveghere, mâine mergem Ia slujbă și după masă plecăm îndărăt acasă. Adică mâine la vr-o patru ceasuri plecăm.
— Foarte bine zice Nae, somn ușure și la revedere.
Odaea care le-o dăduse cucoanelor eră sus, nu departe de trapeza musafirilor unde șezuseră acuma la masă.
Odaea cucoanelor eră cu ferestrele spre biserică înăuntru avea un pat mare lung cât păretele și lat că te culcai în curmezișul lui.
— Dar voi, fetelor, zice Lucia pregătindu-se de culcat, voi să nu ne umblați pe ușă să. nu ne putem o-dihnl. Mamița e ostenită și eu sunt ostenită și vrem liniște. Voi dacă vreti să dormiți poftim, dacă nu atuncea eșiț afară chiar de pe-acuma.
— Eu vreau să dorm, zice Valeria.
— Ba, eu mă, duc să privesc pe lac, zice Reti luân-du-și umbreluța și chiar ese.
Afara liniște, cer senin și un soare care scaldă totul într-o lumină plină, albă și caldă.
Trufescu rămas singur în trapeza musafirilor, unde au stat la masă, își potrivește scaunul pe care ședea; se așează pe el cu fața spre ferestre; întinde picioarele unul peste altul pe scaunul de alăturea; se razemă cu. un cot pe masă și își fumează în liniște țigara, privind pe fereastra deschisă în spre lac un pâlc de nori albi și mici care plutesc singuri pe albastrul întins al cerului.
Reti eșind din odaea unde se culcau cucoanele trece, în-balconul de sus, din. catul al doilea spre biserică.
Lumină, cald, liniște, liniște de pustiu. Ferestrele închise, de jur împrejur într-amândouă caturile; ușile închise, ușa bisericii închisă.
Ușa bisericii îmbrăcată în fier și ferecată cu fășii tot de fier, încrucișate unele, peste altele și țintuite cu niște cue cu capetele mari și rotunde, se vede de departe neagră ca fierul vechiu și plină ca de niște bube înșirate anume.
Reti privește în toate părțile și tot privind apucă la stânga.
Ajungând la o sală care duce la balconul de-afară, apucă pe-acolo.
Pașii ei i se par însă că răsună prea tare prin sala spoită cu var și podită cu scânduri albe și vechi.
Merge în vârful degetelor și ese în balconul de-afară.
De aci se văd mormintele.
Morminte dese, rând, unele lângă altele și fiecare cu grilaj deosebit. Nici morții nu vor să-și amestece stăpânirea!
Printre șirurile de morminte cărări nisipite.
Pe unele morminte flori. La altele și pomi. Candele aprinse. Cine le-o fi îngrijind?
Ce are un mormânt? Câtevă frunze, o floare, o candelă! Bieții morți, cât de puțin le trebue!
Un monument. Acolo trebue să fie îngropat vr-un călugăr mai mare. Un bust de marmură albă, un domn cu favorite. Un stâlp de piatră cu un înger rezimat și un portret de femee tânără. Un bust de militar. Se vede că nu-s îngropați numai călugări! Ce-ar fi să învie și să iasă toți câți se odihnesc aici! Călugări, mireni, militari, civili, bărbați, femei, copii de toate vârstele și din toate timpurile și cine știe de când! Ce amestecătură de lume! Ce lume multă! Ce-ar zice când s-ar vedea toți! Ar vorbi fiecare de lucruri de pe vremea lui. Oameni de pe vremea lui Mircea Vodă, cu alții de pe vremea lui Matei Basarab; a lui Brâncoveanu, a lui Caragea, a lui Cuza-Vodă și a Regelui Carol. Ce mai de lume și nu se cunoaște’ unde-i! Doamne, cât înghite pământul! Și câți dintrînșii or fi vrut să mai trăiască! Câți or fi avut dorințe de împlinit și când s-ajungă la împlinire... hop moartea!... Prea nu se grăbesc oamenii! Trăesc așa de puțin și își închipuesc că au așă de mult de trăit! Le lasă toate pe mâine și mâine sosește moartea.
Când Reti ajunge tocmai la colț de-unde balconul apucă la dreaptă pe la fundul mănăstirii, acolo vede un loc mare, un loc care e ograda bucătăriei și a gospodăriei mănăstirii. Acest loc scoboară până în vale pe unde se ’ntinde un braț al lacului, un fel de gârlă care desparte locul acesta de ostrovul acoperit de pădure pe care îl înconjoară lacul. In această ogradă de-o parte sunt clădite stânjeni, lemnele de foc ale mănăstirii. Mai la mijloc scânduri lungi sprijinite pe pari bătuți în pământ, alcă-tuesc mese și scaune unde șeade la masă toată gloata mănăstirii. Dincolo de mese vr-o cinci-șease călugări șed pe niște bușteni și curăță pește. Fiecare călugăr are lângă dânsul câte un captar sau strachină mare plină de pește caracudă, din care ia câte unul, il rade de solzi cu cuțitul și apoi îl aruncă într-un ciubăr pus la mijloc între ei. Pregătesc pește pentru masa de seară.
— Uite ce mai de pește, gândește Reti,. și părintele Pahomie zicea că nu se prinde!
Când ajunge la colțul celalt și apucă iar la dreapta, Reti vede lacul alb și întins până în depărtare.
De aci dela ostrovul cu pădure și până hăt departe e numai luminiș de apă, strălucind, acum, sub soarele de după prânz, ca solzii unui uriaș pește de argint.
In fund, în depărtare, fața strălucitoare a lacului începe a fi acoperită de niște petice verzi de papură și stuf, printre care ca niște gândaci mici și negri se văd mișunând lișite și rațe sălbateci.
Un orăcăit ele broaște se aude ’n depărtare curgând ca o ploae de glasuri de toate felurile, întovărășite din când în când de câte un iu.. rar si gros al boului de baltă și de strigătul ascuțit al lișiților: bec, bec, bec!
Reti merge ’ncet, îq,cet, până. Ia mijlocul balconului unde se oprește în loc și cu lăcomie ascultă și privește.
După aceasta bagă de seamă că la colț e o scară de la balconul de sus Ia cel de jos. Se întoarce îndărăt și scoboară în balconul de jos.
Aci mai stă o bucată privind spre lac. Apoi cam pe la ceasurile trei se îndreptează cătră o săliță ca să treacă dincolo în balconul din năuntru.
Când intră însă în săliță, iată Trufescu cu mâna pe clanța unei ușe.
Reti se duce întins la ușă și vrea să intre.
— Dar ce vrei? o ’ntreabă Trufescu cam mirat.
— Vreau să intru.
— Dar aci nu e la d-voastră, e odaea mea.
— Ș-apoi? Voiu să văd unde a fost tânăra cea frumoasă, zice eâ, punând mâna pe clanță și deschizând. Trufescu o privește intrând și nu zice nimic, dar privirea i se încruntă, nările i se deschid, behii si se rotunjesc și se deschid ca ochii unei fiare ce-și privește prada apropilndu-se.
La patru jumătate s-au întâlnit cu toții și au luat câte
un pahar de apă. Seara au fost la biserică, a douazî iară. Pe la patru plecară, precum fusese vorba.
Când a început să însereze bine, ei din trăsuri vedeau orașul ca o geană groasă, fumurie, presărată de stele.
25 Aprilie.
De câtăva vreme Reti își scrie gândurile și impresiile într-un caet.
Iată ce scrie la data de 25 Aprilie:
Ce mult m-am schimbat în trei zile! Parcă nu mai sunt eu.
De azi-dimineață de când am venit la școală umblu fără rost, nu-mi găsesc Joc, nu știu de ce să mă apuc, nu știu ce să fac. Cu fetele nu-mi mai place să stau de vorbă să citesc n-am gust, să stau degeaba iar nu poți.
In astăseară m-am întâlnit cu Anișoara Oprescu. Ne-am sărutat când rie-am întâlnit și când ne-am despărțit, dar sărutatul ei plin și îndesat nu știu cum parcă nu se potrivea. Chiar vorba ei, adică tot ce spunea ea, parcă le spunea degiaba. Mă uitam la dânsa cu un fel de milă, cum te uiți la un om care s-a dus la vizită și așteaptă în. zădar la ușă, căci nimene nu e acasă. Ea clănțăia, bătea în ușă, bătea în ferestre, dar eu nu eram acasă. Și cât am stat cu dânsa parcă am stat prea mult. N-aveam nici 0 treabă și cu toate astea parcă eram grăbită.
Parcă aș fi pe drum, parcă aș fi început cevă și aștept să se isprăvească, parcă aș fi perdut cevă, ori parcă aș așteptă!.. Stau fetele de vorbă și spun niște comedii de care altădată mă prăpădeam de râs și acuma mi se par nimicuri.
Și Anișoara Oprescu, după ce ne-am despărțit, mi-a trimis scrisoarea asta:
Dragă Relișor,
Te rog să nu te superi pe mine, că voiu ca bună, prietenă să-ți spun ceeace gândesc și ce mi se pare.
Mi s-a părut în astăseară că eu îți: cădeam silă, mi s-a părut că-ți eram o povară. Stăteai nu rece, ori nesimțitoare, ci... nu știu cum să zic, parcă nemulțumită. Se ’nțelege că pu mai poți avea focul cel de acum trei ani când nu ne mai săturam de stat împreună, când.ne sărutam parcă vream să ne sorbim una pe alta; dar vreau să te simț apropiată, să te simț.că mă vreai și tu, că mă cauți și tu, că și inima ta bate când te apropii de mine...
Așa îmi scrie Anișoara. Biata fată! Ce dreptate are!
Nu pot să-i copiez aci toată scrisoarea. Când am citit-o întâiu, am plâns ca o nebună. Mă zărise Elena Dimitriu și mă ’ntrebă ce am. Și acuma iar plâng.
Scrisoarea Anișoarei îmi sădește în suflet o întristare și o jale pe care hu pot s-o descriu. Scrisoarea ei mi-arată că am perdut ce-am avut mai scump, am perdut ceeace voiu plânge toată viața. Am perdut naivitatea copilărească, am perdut acea neștiință, acea orbire care face pe copil să se mulțumească ou atât de puțin și să fie atât de fericit!...
Ce fericită eram în neștiința mea!
Anișoara Oprescu pentru mine eră tot idealul meu, tot ce puteam dori. Câteva clipe lângă Anișoara Oprescu prețuiau cât o vecinicie întreagă! Acum Anișoara Oprescu îmi pare un copil naiv, copii prost, și cu toate astea ce. nenorocită sunt că nu mai pot fi ca dânsa.
Da, nu mai pot fi ca dânsa! Adam n-a fost nenorocit pentrucă D-zeu l-a dat afară din raiu, ci pentrucă după ce a gustat din pomul cunoștințîi și i s-au deschis ochii, nu i-a mai putut închide înnapoi!
Ce bine e să nu știi, ori cel puțin să știi mai târziu! Poate că și știutul își are vremea lui?!
Câte aș aveă de scris... dar încetez. La ce folosește scrisul când pentru ca să scrii un gând, trebue să încunjori poște întregi?! Când nu poți spune de-a — dreptul ce ai de spus, la ce să mai spui?
Altă noutate.
E întâiu Maiu, dimineața pe la zece ceasuri.
Zi frumoasă, răcoare dar cer senin și soare strălucitor. Umbrele pe jos pe pământ se văd negre cafenii.
In grădină, în chioșc e Lucia și mamița. Numai amândouă sunt acasă. Fetele sunt la școală. Trufescu e la țară Ia moșie.
Trufescu stă încă tot în casele de dincolo, dar mai bine s-ar puteă zice că în casele de dincolo stau mobilele, căci el stă mai mult dincoace. Aicea iea și masă și prânz și gustarea de dimineață. De vr-o lună de zile și-a mutat și biliardul în una din odăile din casele de dincoace.
Acum afară ’n chioșc mamița servește ceaiul.
Lucia în neglige, răzimată într-un cot la masă, șede gânditoare. Nu e bolnavă, n-o doare nimica, dar parcă-i lipsește ceva. Se simte așă moale, greoae, fără nici o hotărîre. N-are gust nici de vorbă. Toată noaptea a avut visuri urâte.
Aseară după masă a citit în gazetă că a murit doamna Orzănicij una din colegele ei de școala și cea mai bună prietenă, Natalia Zăvoiu așa-i zicea când eră domnișoară.
Vestea aceasta tristă a mișcat-o foarte mult, și poate din pricina ei a avut și visuri urâte și somn neliniștit.
Două prietene bune a avut ea, prietene cu care a trecut împreună toate clasele secundare, asta Natalia Zăvoiu, și Zoe Plopeanu: Cele trei grații așă le ziceau fetele în școală. Dar ce prietene erau! Fiecare își spunea tot gândul și toată inima celorlalte două. Și eri s-a împlinit tocmai o lună de când a murit Zoe. Și curioasă potrivire: și Natalia și Zoe au murit de infecție: Zoe la un picior, s-a infectat dintr-o bătătură pe care a tăiat o până la sânge și Natalia dela o măsea unde se făcuse un abces.
Prietene. bune îi sunt și Maria nevasta Colonelului Trăncănescu și Elena soția avocatului Stejărescu, dar cu ele n-a fost atâta timp în școală.
Și tot gânduri triste îi trec Luciei prin minte. Și se gândește mai mult la Trufescu, parcă se îngrijește să nu i-se întâmple lui cevă, se teme oare cum de viața lui. Ii pare un an până l-o vedeă întors dela țară. Se teme să nu i-se întâmple ceva pe drum.
Și mamița tocmai ca să-i mai dea curaj Luciei s-a pus pe povestit fel de fel de morți, care de care mai curioase și ne așteptate.
— Apoi, dragă, zice mamița, de boală și de moarte sunt atâtea pricini că nu mai e de mirare de ce mor, ci de mirare e cum de mai trăesc bieții oameni. Il vezi colo, rumân, sdravăn, voinic ca un stejar și numai ce auzi că s-a dus. Și dacă e așă de cei tari și voinici, ce să mai zici de cei mai delicați, cum e de pildă boerul Trufescu! Dar, de boerul să’ n-ai nici o grijă, nu-i se întâmplă nimic, de ce să i-se întâmple?
Lucia ascultă nu prea cu drag povestirile și cugetările mamiții dar n-are ce face. Caută însă un prilej ca să le mai curme.
In timpul acesta vede pe foasta ei bucătăreasă, mama Anișoarei, trecând spre bucătărie și o cheamă.
— Ce mai veste, ce dor te-aduce pe-acolea?
— De, coconiță, sărut mâna, ce să mă aducă? Păcatele.
— Ce păcate?
— Apoi nu știu ce să mai fac cu omul ăsta! A prins-o iar de coadă! A luat drojdia ’n cap și a înnebunit iar. Vine acasă numai să ne înjure și să ne bată. Când văd că e vremea să vină acasă mă apucă o frică și un tremur ca de friguri.
— Și de ce face așa?
— De ce, de! In loc să aducă el bani acasă că e bărbat, și-i hamal la gară și câștigă, el vine acasă și cere parale la mine. Și, dacă n-am, mă bate și zice c-o să mă tae bucățele să mă presare cu sare. Pe fată barăm a alungat-o de tot.
— Pe Anișoara?
— Da. A văzut-o întt-o seară cu unul... adică, ce
să mai ascund, a văzut-o cu d-l Pop, care venia pe-aicr pe la d-voastră și erâ s-o bată ’n stradă, dar noroc că ea a fugit. Dar când a venit acasă cum a văzut-o s-a repezit s-o ia de cozi.
- Și?
—. Și... de, ea a fugit și el a strigat că să fugă în piei, piei dela casa mea: așa-i strigă și o făcea în toate chipurile, și ea s-a dus, și dusă-i și până astăzi.
— Și unde s-a dus?
— D-apoi de, știu eu. Păcate. Și d-l Pop, om ca d-lui cu știință și, de... că nu e un om așă... e și d-lui, de-a puterea fi, boer! Și să-și pună mintea c-o fată săracă, adică zic de ce se punea la vorbă cu dânsa, că altfel... fiu pot să zic, că alte răutăți așă... nu e fată ea de-acelea: neam de neamul meu n-a fost așa...
Și pe când femeea se plânge astfel, Lucia își zice în gând:
— Ce om de nimica băiatul ăsta, Pop!... Și ce prostie am făcut eu să mă scobor până ia dânsul!... Prostia cea mare a fost că mi-a venit în gând să mă înjosesc să întru în luptă cu-o femee ordinară ca Go-goșeanca și din asta apoi au. eșit toate celelalte prostii. Și când mă gândesc că prin astea îmi băteam joc și de bietul Trufescu!...
— Și acuma, cuconiță eu ași îndrăzni ceva la d-voastră...
— Spune. Ai nevoe de ceva parale?
— Apoi de; vr-o zece lei mi-ar trebui și când îți avei ceva de lucru, la grijit ori la ce-o fi, oiu veni s-ajut..
— Bine, mai așteaptă până m-oiu duce ’n casă, răspunde Lucia și iar se gândește la Trufescu de n-ar pati ceva la drum, și apoi își zice ’n sine. Mi se pare că tocmai acuma încep să mă amorezez și eu de Trufescu. Când ar ști el!...
După aceasta Lucia mai vorbește cu mamița luându-și ceaiul și apoi pleacă înainte să aducă bani pentru femee. Nu face însă nici zece pași și-i vine un fel de amețeală sau chiar un leșin care o face aproape să cază jos.
— Ah!... zice ea, mi-e rău.
Și mamița aleargă numai decât de-o ajută să se așeze pe o bancă.
Stropește-o cu apă, freac-o cu eau-de-Cologne; cu incetul si se face mai bine, dar nu bine de tot.
Mamița o îngrijește, o ajută dar tot o ’ntreabă ba una, ba alta până când dela o vreme începe a zâmbi și-i zice:
— Doamne, dragă, eu am să-ți spun cevă, dar să nu te superi, că ori cum trebue să-ți spun. Poate să mă ’nșel, dar, de, sunt femee bătrână și am auzit și am văzut multe.
— A! Dar spune mamiță, ce mai umbli cu atâta înconjur?!...
— De, dragă, cu amețeala asta și cu... mie mi se pare...
— Cum? Să mai am copil acuma?!...
— Poi, de ce nu? Dacă vrea D-zeu?
— A! Asta ar fi nostim 1
— De, dragă eu poate să mă ’nșel, dar gândește-te singură.
— Ce comedie!
— Ba nici o comedie. Căutați și vă cununați mai curând și pace bună.
— Dar nu se poate! Nu se poate!
— De!
— Ce-o să zică el?!... Dar nici nu-i spun până ce n-oiu ști hotărît! Poftim, altă noutate!
Aci?!...
Zece Maiu. Frumos dar cald.
Lucia cu mamița și Valeria s-au dus la serbare. Dela unsprezece au plecat toate trele cu trăsura. Voiau s-o iea și. pe Reti, dar eră cam bolnavă, deși în ajun când a venit dela școală era bine. Și apoi dac-o mai luau și pe dânsa erau patru în trăsură, prea mult!
Pân la Bulevard au mers bine, iar la bulevard când să cotească spre tribune, vardistul oprește:
— Nu se poate.
— Ne ducem la tribune, d-le.
— Nu se poate.
— Avem bilete.
— Nu se poate.
— Apoi pe unde să ne ducem?
— PA duncolo.
— Pe unde pe dincolo?
— Pe Colțea.
— Haidem prin Colțea zice Lucia vizitiului care îndreaptă caii și apucă pe Podul Mogoșoaei spre Teatru.
Când ajung însă în colțul grădinei dela Universitate ca să cotească la dreapta spre tribune, vardistul oprește:
— Nu se poate.
— Dar ne ducem la tribune d-le!
— Nu se poate.
— Avem bilete.
— Nu se poate.
— Apoi pe unde să ne ducem.
— Pa duncolo.
— Pe unde pe dincolo?
— Pa-n Colțea.
— Dar aci nu e Colțea?
— Poi pe partea aialalta. întoarce vizitiu.
— Haidem pe dincolo, zice cătră vizitiu Lucia și începe a râde. Râsul ei însă e râs de necaz. Ii e necaz că e cu mamița și-i e rușine de ea că mereu o întorc îndărăt când de-aci când de dincolo. Apoi găsește vină vizitiului:
— Bine, Constantine, tu n-ai mai fost până acuma la paradă? Trebue să umblu eu întrebând’?...
— Apoi e și multă lume, dragă, zice mamița. Din partea mea am puteă de-acuma să mergem acasă că doar am văzut steaguri, am văzut lume, dincolo în partea cealaltă am văzut și niște soldați. N-am văzut eu de atâtea ori paradă la noi la târg!!... Se ’nțelege că aici trebue să fie mai multă lume pentru că e și târg mai mare.
— Da, dar voiam să vedem pe Regele, pe Regina...
— E-e-e! D-apoi parcă nu știu eu cum sunt! Nu le-am văzut portretele! Nu sunt și pe cutiile de chibrituri?!...
Când ajung cu trăsura dincolo, acelaș cântec: Nu se poate!!...
— Dacă iar nu se poate, zice Lucia, atunci Constantine, eși sus în calea Victoriei la Socec, ca să mergem acasă.
Când ajung însă în calea Victoriei iar: Nu se poate.
— Cum nu se poate nici aici, întreabă Lucia supărată, când deodată se aude: Vine! Vin! Vine!
— Auzi că vin, mamiță! Avem noroc să-i vedem. Ne sculăm în pjcioare și din trăsură o să-i vedem foarte bine.
— Iaca jandarmii! Jandarmii! S-aude prin lume și în-curând încep a se zări săltând pe de-asupra mulțimei panașele albe ale jandarmilor călări.
— Să ne sculăm în picioare, mamițo, uite se apropie.
— D-apoi că mă scol și eu.
— Ia sama, Valerie.
— Las-o că stă bine.
— Uite Regina și Regele, uite, mamito!
— Da, da.
— Nu acolo. Dincoace.
— Da, las că văd. Colo la fereastră sus?
— Nu la fereastră, în trăsură. Uite, uite cum salută.
te și Regele.
— Da, îl văd. Acela e?
— Da.
— Călare?
— Nu călare, în trăsură.,
— Da, da. Cine mai știe care o fi! Acuma se duce acasă, la palat?
— Nu. Acuma se duce la paradă.
— Zău! se duce și el? I...
— Se ’nțelege.
— Și ce-o fi făcând acolo?
— Apoi de-acuma doar începe să defileze armata.
— Așa-a-a! Vrea să zică are treabă și el? Atunci bine face. Dar de-acuma și mie nu mai poate să-mi zică nimeni că n-am văzut pe Regele și pe Regina.
In câteva minute drumul se deschide și trăsura o ieă spre casă.
Lucia, cum o ajunge, o să-i spună Iui Trufescu cum s-a făcut ea de râs că a trimis-o când pe-o parte, când pe alta și n-a putut străbate pe nicăieri. Ar trebui ca Trufescu să se ducă la cei ce i-au dat biletele și să le deă frumos peste nas de felul cum au orânduit lucrurile.
— Stai aci la poartă, la boerul, zice Lucia oprindu-se la cealaltă casă unde stătea Trufescu.
— Stai aci să vezi pe boerul?
— Da, mamiță, dar d-ta cu Valeria duceți-vă dincolo lâ noi.
Lucia se duce ’n casă să vază pe Trufescu, dar Trufescu e cu Reti în odaea de biliard.
Casele lui Trufescu în care stă el precum și cele în care stă Lucia sunt la fel, pentru că sunt făcute ca să fie date de zestre la două surori. Singura deosebire între ele e că unele sunt întoarse cu fața la răsărit, iar altele la.apus. Grădina o au din dos și curtea între ele. Grajdurile sunt în partea grădinei. Curtea și grădina sunt despărțite, dar în curte este portiță de trecut dela o casă la alta.
Casele sunt ridicate bine dela pământ, au vr-o patru trepte, dar n-au subsol.
Lucia acuma intră pe ușa de serviciu fără să întrebe pe nimeni. Se duce în odaea de culcare. Trufescu are obiceiu ca în zilele de sărbătoare să se scoale și târziu și să întârzie, cu îmbrăcatul. Ea crede c-o să-l găsească încă neîmbrăcat ori încă neisprăvit de îmbrăcat, mai ales că știe că ea se duce la paradă.
In odaea de culcare însă nu e. Odaea e făcută.
Trebue să fie. în biurou, s-o fi apucat să-și facă ceva socotele ori să-și rânduiască hârtiile.
Nu e nici în biurou.
Trece și prin celelalte camere.
Nu e.
Sună.
Vine feciorul.
— Unde e boerul?
— Apoi d-lui a eșit, sărut mâna.
— De mult?
— He, demult.
— Și ’n cotro s-a dus?
— Apoi parcă mi s-a părut că s-a dus spre d-voastră.
— Dar pe unde s-a dus, pe portița din curte ori a eșit pe poartă?
— Ba, pe poartă.
— Bine, dii-te, zice Lucia; scobdară ea scările și trece pe portița din curte.
Se duce de-adreptul în salon: dacă n-o fi eșit undeva în oraș atunci trebue să fie în salon. O fi stând la fereastră cum are el obiceiu când e singur acasă. Nu e însă nici în salon nici în biurou.
In odaia de culcare găsește pe mamița și Valeria.
— Pe boerul nu l-ați întâlnit p-aci, mamițo!
— Nu, dragă Lucico.
— Se vede că a eșit în oraș^ zice Lucia și trece în balconul despre curte să se mai răcorească la umbră.
In balcon însă cum stă ea cam pe gânduri făcându-și vânt cu evantaliul i se pare că aude glasul Reti în odaia.de biliard, unde sunt ferestrele deschise. O aude pe Reti vorbind si parcă mângâind pe cinevă, așă cu dinții strânși, parcă mângâind pe-un copil. Trage cu urechea mai bine. S-aud cuvinte: Bebecule! Bătrânul! Bebecule!...
Se dă mai aproape de fereastră.
S-aude bine:
— Bătrânule! Bebecule! Bebelecule!... Nu te iubesc de Ioc! Nu te iubesc pentrucă ești un hoț!... Hoț! Hoțoman! Hoț de fete!... Na, na bătae! Bătae!...
Lucia se apropie de fereastră si privește în năuntru Trufescu întins pe canapea și Reti șezând lângă el răzimată pe peptul lui, îl bate cu palma încet peste obraz.
Lucia se uită drept la ei, vrea să zică ceva dar zice numai: Aci?!...
Glasul i se stinge și rămâne cu mânele răzimate pe fereastră privind în năuntru spre canapea. Reti fuge pe ușa din fund. Trufescu se ridică de cum era culcat, dar șede tot pe canapea cu ochii spre fereastră, parcă neștiind ce să facă. Stă el așă vr-o câteva clipe apoi se ridică și apucă spre Lucia. Lucia însă întoarce spatele și pleacă ’dela fereastră.
Reti pleacă.
Gdaia de biliard este o cameră spațioasă cu două uși: una care dă ’n balcon și alta, în antreul cel mare.
Când vede pe Lucia la fereastră, Reti fuge pe ușa care dă ’n antreu.
In antreu rămâne ca zăpăcită la ușă. Nu știe unde se găsește, își ține suflarea parcă să n-o auză cineva. Nu gândește nimic. In minte i-a rămas foarte lămurit chipul Luciei cum se vedeă umbrită în lumina ferestrei privind în năuntru și zicând cu glas tremurător și stins: Aci?...
Nu se așteptase de loc să o vază pe Lucia fiindcă știă că parada se isprăvește tocmai târziu si cu atât mai mult nu se așteptă cu cât avea mare frică de Lucia. Lucia eră aspră de felul ei, dar cu copiii mai ales se purtă aspru.
Și Reti fără să-și dea seama stătea acum aci parcă gata să fugă în alfa parte dacă ar vedea-o pe Lucia arătându-se.
Nu se aude însă nimic.
Ceeace o deșteaptă din zăpăceala în care se găseă, e cineva care trece prin dreptul ușei din față.
Cum vede trecând ea se și repede Ia ușă să privească prin geam.
Vede pe Spirache Stănesțu.
Bate repede ’n ușă.
Spirache se oprește și se uită.
Ea îi face semn prin geam să nu plece, să mai aștepte.
El se oprește și ea se duce să-și caute pălăria.
Spirache acuma e ’nsurat, e gospodar, ba chiar negustor, fabricant de vase de teracotă, dar tot nu uită că a fost cununat de Lucia cu Octav și din când în când, ia zile mari, tot mai dă pe la nășica. Une ori vine cu. nevasta și cu copiii, altă dată vine numai cu câte un copil. De data aceasta venise numai singur.
Spirache așteaptă dar Reti nu sosește pentru că ea nu știe cum să intre în odaea lor — a ei cu Valeria — să-și iea pălăria. Ar fi voit să nu se ’ntâlnească cu nimene. Se 'nțelege că mai mult se temea să nu se ’ntâlnească cu Lucia, dar nici cu marnlja și nici cu Valeria n-ar fi voit să se ’ntâlnească.
Reti apucase pe sala lungă care ducea la odaia lor, dar mergând într-acolo trăgea cu urechea pe la uși ca să auză dacă nu cumvă vine cinevă.
Ajunge la ușa lor. Ascultă. Nu s-aude nimene. Deschide ușa și-și iea pălăria de pe o consolă. Dar tocmai când își pune pălăria pe cap și vrea să easă iaca Valeria intră.
— Da und’ te duci tu, Reti?
— Ia, mă duc și eu...
— Unde? Te duci la?...
Reti însă pleacă fără să mai răspundă.
Când se vede ’n stradă își face cruce:
— Bine c-am scăpat.
Mergând pe stradă, Reti se gândește acuma la ce se poate ’ntâmplâ acasă. Ce face Trufescu? Ce face Lucia? Cum se explică? Se ceartă? Lucia ce zice? Ce zice Trufescu? Stau ei de vorbă? Cu ce ochi se văd? Dar ma-tnița ce-o să zică? Acuma e vremea mesei. Cum o să se vadă la masă? O să ’ntrebe și de dânsa? O s-o caute?...
Ce-au vorbit?
Când Trufescu, ridicându-se de pe canapea, apucă spre fereastră, și vede că Lucia a plecat de-acolo, ei pentru moment o ia spre ușă ca să easă în balcon, dar numai decât, se ’ntoarce îndărăt la fereastră și privește după Lucia încotro se duce.
Lucia intră pe ușa care duce la odaea ei de culcare.
Trufescu se retrage dela fereastră pune mâna Ia frunte și rămâne gânditor.
Se vede că lucrurile se petrecuseră prea repede, prea pe neașteptate, și nu se putea hotărî anume ce cale să ia și cum să le întâmpine.
După câtevă minute însă pleacă și el din odaia de biliard și se duce după Lucia.
Lucia îritr-un capăt al canapelii, rezimată într-un cot plânge.
De afară s-aude că vorbesc, dar ce zice el nu se ’nțelege, se aude numai glasul ei, cu ton liniștit:
— Plâng fără să voiu.
—?...
— Dar nu zic nimica.
—?...
— Nu. Absolut nimica.
—?...
— Se vede că așă merit.
— Nu-nu-nu! Nu-mi place să mă plâng la nimene.
— Nu-mi place să mă judece lumea. Mă judec eu și D-zeu.
—?....
— Sufăr dar nu mă ’njosesc.
— Ba n-ai greșit. Ai făcut ce ți-a dictat inima și sufletul.. In timpul acesta cineva bate la ușă.
— Cine-i? întreabă răstit Trufescu.
— Eu, răspunde dela ușă mamița.
— Nu... începe să zică Trufescu, voind să plece spre ușă.
— Ba, las să intre, zice Lucia. Poftim, mamiță.
— Să mă ertați, zice mamița intrând.
— Ba poftim mamlțo, mai zice Lucia.
— Apoi am venit pentru că nu te vedeam pe nicăeri și m-am gândit, Doamne ferește, să nu-i fie rău...
— Nu, numai așă o durere de cap... de căldură, se vede; cât am umblat prin soare...
— Poate de căldură, zice și Trufescu ca să zică și el ceva si fără să se gândească.
— Ei, de ce-o fi, nu-i nimica, zice bătrâna, o să fie bine. Așă se ’ntâmplă când...
Mamița vrea să vorbească mai departe, crezând că durerea de cap e din cauza sarcinei și mai crezând că Lucia l-a pus în cunoștință de aceasta pe Trufescu.
Lucia însă îi face semn mamitei să tacă.
După aceasta se iea vorba de altcevă și Lucia vorbește și râde cu multă poftă, iar Trufescu e tăcut, mâhnit.
Așa o duc până ce-i poftește la masă.
— Dar Reti unde-o fi? întreabă mamița.
— Reti s-a dus la o colegă a ei, la Anișoara Oprescu zice Valeria.
— Apoi cu masa?
— A poftit-o și la masă încă de eri. După masă mă duc și eu pe-acolo.
La Anișoara.
Reti în adevăr fusese invitată de Anișoara și de mama ei, încă din ajun, pentru, ziua de zece Maiu. Și Lucia i-a fost dat voe să se ducă.
Reti însă când i-a spus Luciei de și-a cerut voe, nu țiueă atât de mult să se ducă. Voia să se ducă mai mult de politeță ori ca să-i facă plăcere Anișoarei și acuma când s-a dus, s-a dus ca să aibă unde fugi de-acasă.
Ce se-ntâmplă însă când ajunge la Anișoara?
Reti ca fugară, simțindu-se aci la Anișoara oarecum ia adăpost, începe să plângă.
Anișoara crezând că Reti plânge de necaz că a fost învinovățită că s-a arătat prea rece față de dânsa, cum i-a spus în scrisoare, și părându-i rău că i-a scris astfel și oarecum compătimind-o, începe să plângă și ea.
Și mama Anișoarei care le vede plângând:
— Ian, te uită două nebune!.. zice ea. Dar ce-aveți, frate?... Ori plângeți de bucurie că nu v-ați văzut de atâția ani?..
Iar văzându-le așa nebune una după alta, oprește pe Reti și la masa de seara, o ieă și la primblare prin oraș și le trimite apoi împreună la școală.
In timpul zilei a venit și Valeria și mama Anișoarei era s-o oprească și pe dânsa, dar la urmă s-a mulțumit s-o roage să intervină să nu se supere Lucia că a oprit pe Reti.
La Șosea.
Spre seară, în Iulie.
La Șosea lume puțină, puține trăsuri.
Aproape de rondul al doilea o trăsură stinghere, trăsură de casă cu doi cai negri, merge la pas.
In trăsură două dame în doliu, una are peste șaizeci de ani, cealaltă parcă nici optsprezece ani. Cea tânără e blondă.
Pe aleea călăreților ca la vr-o cincisprezece pași înnaintea trăsurii, un ofițer de roșiori călare își frământă calul, care cu gâtul încordat își mestecă în gură zăbala, silindu-se parcă s-o prefacă toată în bulgări de spumă.
La rond ofițerul descalică.
Trăsura se oprește câtevă minute apoi întoarce.
Damele în doliu scoboară din trăsură si merg pe jos.
Trăsura le întovărășește.
Cea tânără, naltă, șveltă pare prea tânără pentru rochia lungă pe care o poartă cu atâta îngâmfare, pare cam stângace chiar, încât un cunoscător ar puteă băgă de seamă că tânăra a stat mult înaintea oglinzii ca să-și studieze mișcările.
Damele în doliu sunt Reti și mamița.
Durerile de cap, amețelele și indispozițiile de care se plângea Lucia aveau de pricină tocmai ceeace bănuia mamița. In împrejurările în care se află însă, mai ales după cele întâmplate la zece Maiu, ea nu voi să mai primească jugul datoriilor de mamă, ci luă în ascuns o drogă care-i deschise mormântul. ’
In urma ei, Trufescu veni în ajutorul celor rămași împreună cu Nae, cu mamița și cu învățătorul—fratele Luciei—tatăl Reti, el hotărî ca mamița să steă cu fetele Valeria și Reti în casele în care stau și acuma și în, care a închis ochii biata Lucia. El le va purtă de grijă și le va da cele trebuitoare până se vor mărită fetele. Pe urmă mamița va rămâneă la el, si își va face plăcerea să viziteze din când în când gospodăriile fetelor, ca o mamă mare și să le primească la ea când vor veni cu bărbații și cu copiii.
De băiat va îngriji tot el. Va plăti școala să mai steă până va împlini optsprezece ani cum voia și Lucia și apoi va căută să-l vâre în armată.
După această hotărîre, fetele rămaseră în institut la M-me Weber până după examenul de vară.
Lucia se prăpădise pe la jumătatea lui Maiu.
Pe vacanță Valeria a cerut să se ducă și s-a dus împreună cu M-me Weber și cu elevele, la una din stațiunile climaterice din apropierea Brașovului.
Băiatul a rămas la școala lui.
Reti a rămas cu mamița.
Reti însă nu mai e copilul de până acuma, nu mai e fetița sfioasă căreia nu-i auziai gura înaintea Luciei. Reti se simte la dânsa acasă, Reti poruncește.
Reti dă poruncă ce trebue să se gătească, la masă; Reti să supără dacă Trufescu întârzie cu vr-o câtevă minute la masă; Reti tae mamiții apa de la moară, când mamița începe să-i dea sfaturi:
— Foarte bine, mamițo, zice ea, foarte bine, dar șa dăm zor cu îmbrăcatul că într-un sfert de ceas plecăm îa primblare.
Și sfaturile tocmai din pricina primblărilor voia să le deă mamița.
S-a speriat biată bătrână și i s-a acrit deatâta primblare.
Red n-are nici o treabă, n-are nimică de făcut și ar vrea să umble, să vadă, să audă, să se arate, să fie ’ntre oameni, pentru că ea acum se simte mare, femee în tot bunul, damă, om.
Dar unde să umble? Ce să vadă? Ce s-audă? Unde să se arate? Unde să fie ’ntre oameni?
Mai întâiu e vacanță, toiul căldurilor. Lumea e dusă din oraș și cine au mai rămas sunt puțini. Și dintre cei ce sunt în oraș ce cunoștinți are Reti? Două sau trei colege dela școală. Dar la două trei case nu te poți duce în toate zilele și Reti ar vrea să se ducă și de trei ori pe zi.
Apoi sunt și în doliu și deci nu pot să se ducă la un teatru, la un spectacol.
Singurul loc unde îi rămâne de dus e la Șosea.
Dar Șosea în toate zilele, Șosea dimineața, Șosea seara, Șoșea noaptea; prea multă Șosea. De aceea dela o vreme începuse a spune că s-a săturat, s-a plictisit de atâta Șosea! C-a învățat-o pe din afară, că-i știe toate coturile și toate podurile și portițele.
Ba mai este undevă unde se mai duce și unde se mai poate arăta Reti: prăvăliile. Se duce prin prăvălii, la târguit.
De cele mai demulteori se duce pentru o nimică, și totuși această nimică i se pare, lucru așa de important, așă de trebuitor că n-ar puteă trăi fără dânsul.
La Șosea și la prăvălii astea sunt locurile unde se duce și unde se poate arătă Reti. Puține după cât i-se pare ei, dar foarte multe după cât i-se pare mamiții, căci pe mamița o cară în toate părțile, Și trebue s-o ieă pe inamița că doar n-o să umble ea singură pe strade si pe la Șosea.
Trufescu se supune și el ca și mamita, dar se supune, cu plăcere. Sburdălnicia, vioiciunea și despotismul fetei îl farmecă. Ii pare rău că nu se pote duce mai bine ea cu dânsa în locul mamiții. Ii pare rău și n-are ce face. I se pare că o să vorbească lumea, că o să râză de dânsul; el singur nu știe ce i se pare, dar după așă. puțin timp dela moartea Luciei crede că n-ar putea să easă în lume cu o nepoată a moartei și încă cu o fată așă de tânără, el om destul de stătut. Se gândește deci, să țină acoperite lucrurile vr-o doi, trei ani și apoi prin căsătorie să-i treacă fetei și numele și averea.
Nu poate eși cu dânsa în trăsură, dar din când în când tot se duce și el în trăsură deosebită să o vază ori să o întâlnească.
De data aceasta se duce și el la șosea.
Când ajunge prin dreptul bufetului el zărește trăsura cu Reti si mamița mergând încet spre rondul al doilea; iar pe aleea călăreților ca la vr-o cincisprezece pași înaintea trăsurii lor, un ofițer de roșior călare, frământându-șr calul, care cu gâtul încordat își mestecă în gură zăbala, sitindu-se parcă s-o prefacă toată în bulgări de spumă.
Pe mare.
Către seară.
Au plecat cu luntrea pe mare. Reti, două prietene și-mamița.
Patru luntrași.
Au întins pânza.
Se îndepărtează văzând cu ochii.
Luntrea cu pânza și cu lopețile se vede ca un fel de vietate lungă, un fel de pasăre cu capul alb, moțat și cu un fel de înnotătoare lungi, care se mișcă de-o parte-și de alta. s
Pe urma luntrii rămâne o dungă subțire, care se lungește parcă s-ar întinde după luntre, ori parcă ar fi un. drum pe care alunecă luntrea.
Ce departe e acum!
Au eșit din port.
’ Reti s-a așezat înnainte, în capul luntrii, să nu mai vază pe nimene, să nu zărească pe nimene, pe nimene să n-auză să vază numai drept înnainte, să vază numai marea.
Sunt departe.
Orașul Constanța îl văd acum îndărăt numai ca o așchie ce se desprinde de pământ și se lungește puțin pe’ fața apei. Clădirile orașului cu pereții și acoperemintele seamănă cu niște pete mărunte, albe, galbene, roșii.
Luntrea parcă ar fi pe-o boltă de apă.
Nu se simte dacă merge ori ba. Se văd numai valurile unele după altele apropiindu-se și trecând pe sub dânsa, ridicând-o și săltând-o mereu, parcă ar căută s-o dea îndărăt.
Apa, cât vezi cu ochii, șe arată vânătă-albăstrie ca și cerul.
Reti, lăsându-se un moment în voea gândului, nu-și mai dă seama dacă e pe apă ori se leagănă pe sus prin nemărginirea văzduhului și așteaptă să ajungă acolo departe, în fund la marginea cerului, unde se văd acele încrețituri de dungi, care se apropie încoace prefăcându-se în valuri.
Trufescu e la Cazino. A stat la mare până a plecat luntrea, apoi a luat-o cu ’ncetul la deal spre Cazino, uitându-se numai din când îri când îndărăt să vază în cotro apucă luntrea.
Acum șeade la o masă și privește pe mare.
A trimis să-i aducă un ochian.
Vrea să ’ncerce de-o putea să vază luntrea, adică s-o vază bine, s-o vază pe Reti și să-i spună că-a văzut-o și cum a văzut-o. Ce bine o jșă-i pară ei! Parcă o aude cum zice: Bebecule! Bebelecule și Răsbebelecule!..
— E nostimă fata asta! se gânâește el. Nu e frumoasă, când te uiți la dânsa și-i consideri ochii, nasul, gura. Ochii se chiamă albaștri, dar sunt așă de deschiși că sunt mai mult suri decât albaștri. Nasul mic, ridicat în sus și cu nările mari și rotunde. La față e frumoasă, rumenă, rotundă și grăsuță, iar sprâncenele și părul. sunt mai mult albe decât blonde ori galbene. Nu e frumoasă, cu toate acestea are cevâ care o face plăcută, are lipiciu ori vină ’ncoace, cum se zice. Ți-e drag de ea, și îndată ce n-o vezi te gândești ia dânsa, parcă îți lipsește, umbli s-o cauți, parcă ai fi amorezat! Negreșit că unul cu mai puțină judecată s-ar crede amorezat, gândește el 1.. Lucrul însă e foarte simplu: o vezi azi, o vezi mâine, o cunoști mai deaproape, te obicinuești cu ea, capeți simpatie și pace bună! Amor! Ce amor?!.. Amor pe la optsprezece ani, dar nu la... vârsta... La patruzeci de-ani amor?!...
Și Trufescu nici cu gândul nu vrea să-și spună anii.
EI a prins numai simpatie de Reti așă din obicinuință, el nu e amorezat, dar de când a început să capete simpatie de dânsa ajnceput să se îngrijească altfel de persoana lui.
Se purtă și înnainte destul de îngrijit, curat, bine îmbrăcat, dar acuma se vede chiar că se are în grijă.
De câte ori se ducea să-și facă barba, bărbierul tot îi găsea câte im păr alb și-l tăia. Ba dela o vreme îi dăduse bărbierul un fel de creion, de mai dădea și el peste firele cele albe dimineața când, se spălă; dar dela o vreme perii aceștia albi au început a se înmulți prea tare și bărbierul i-a dat un fel de apă, care întărește rădăcina părului așă de bine că nu se mai înnălbește, ci din potrivă se face încă mai închis decât înnainte. Și acuma are ’n grijă de dă cu apă de aceea pe păr în fiecare dimineață, pentrucă el zice că nu vreă să se vopsească...
Dă cu apă în fiecare dimineață, și se rade în fiecare zi și-și schimbă cravata și se supune la multe regule pe care înnainte nu le cunoștea și multe din acestea, recunoaște și el că, le face din pricina simpatiei ce are pentru Reti; parcă i-se pare că ei i-ar plăcea mai bine așă și el caută să-i facă această plăcere. Cum de gustul ținui copil, ca să-i intre în voe, un om bătrân poate face copilării, așă și de gustul unei persoane care ți-e simpatică poți face mulțime de lucruri, care pentru tine singur nu le-ai fi făcut.
Apoi simpatia aceasta atârnă și de firea omului. Sunt oameni care de felul lor sunt mai sentimentali, așă de pildă e dânsul. Adevărat că până acuma nu i s-a întâmplat să simtă așă simpatie pentru nimene, dar se vede că așa s-a nimerit că n-a dat peste persoane care să-i fie simpatice.
Reti îi e simpatică și prin temperamentul și prin caracterul ei. E vioae, e plină de viață, hotărîtă, cu curai, îndrăzneală, autoritate. Ea nu te cruță, nici nu se sfiește. Iți spune verde. Și lui îi place grozav lucrul ăsta, li place atâta de mult încât se supune la toate gusturile și caprițiile ei.
Are ea cam multe gusturi, e adevărat, dar nu sunt gusturi rele. Ceeace e rău e că oamenii sunt răi și umblă să momească un suflet tânăr ca al ei. Fata e vioae și caută distracții, plăceri, plăceri noui. Ei, bine, pentru asta nd e vinovată ea. E rău însă că în toate părțile sunt numai oameni răi și stricați care umblă cu gânduri rele. Din toate distracțiile câte se găsesc aci la Constanța cea mai bună este plimbarea cu luntrea pe mare. Când s-a dus pe mare ți-ai luat grija, știi cu cine s-a dus și ești sigur că nu se mai întâlnește cu nimeni.
Aci Trufescu se gândește ce rău e că-i amețește marea și nu poate să se ducă și el cu luntrea. Acuma ar fi și el acolo cu Reti.
I-a sosit ochianul.
Il ia cu grabă.
Il potrivește la ochi. Vede vapoarele din port. Se văd foarte bine. Uite colo 'descarcă un vapor. Ce mai de tutoae ridică din năuntru cu macaraua. Trebue să fie cu măsline ori cu untdelemn. Dincolo niște marinari trag o frânghie groasă. Vor să ridice ancora!
Să vedem acuma unde e luntrea cu Reti.
— A! Uite-o! Ba nu. Ba da, dar sunt două luntre?!... De unde două?!... Da, două! Una aici și una dincolo?! In cea de dincoace e Reti. Ea e colo în capăt cu bluza roșie?!... Și în cealaltă?!... E prea departe... prea departe pentru ochianul ăsta. In cea de dincoace e dânsa... cu roș, mamița cu negru... și colo... or fi celelalte două doamne și luntrașii?... Dar în luntrea cealaltă?... Unul cu capul alb?!... Militar?... Și surit aproape luntrele!... Ori așâ se vede!!.. Hm! Și stau!.. Stau locului!!.. Or fi stând de vorbă?! De ce n-ar sta?!.. Cine-i oprește?!.. Cine-i aude?! A! Acum să te poți face o pasăre și deodată numai să se pomenească cu tine!!., Și parcă ar fi legate una de alta luntrele așă stau! O să mă uit și eu până ce s-o întoarce. Să văd cum s-or întoarce? Vin amândouă, ori se despart, ori vin pe rând?... Păcat că ’ncepe să ’nsereze!! Dacă se ’ntunecă?!...
Luntrele stau însă tot acolo.
Ceața serii se îndesește mereu.
Trufescu se uită cu ochianul.
La Urlatoare.
E pe la mijlocul lui August, dimineață, cu vr-un ceas înnainte de amiază.
Șase care cu boi împodobite cu brad, cu teiu și cu stejar abat din Șosea, dela Poiana Țapului, trec podețul și apucă la dreapta drumul spre Urlătoare.
Carele sunt pline de lume de oraș: Domni, doamne și mai ales domnișoare. Carele parcă ar fi niște buchete ele flori de toate culorile. Umbreluțele și pălăriile niște flori mai mari, mai curioase..
Un căpitan de intendență cu tunica și chipiul alb se vede stând în picioare înconjurat de pălării în carul din-nainte. El e șeful excursiunii.
Căpitanul cu stânga răzimat de-un băț lung de munte, ca odinioară Minerva răzimată de lance, bate tactul cu mâna dreaptă și cântă împreună cu cei din car: Deșteaptă-te Române. Se vede că e de mult început cântecul pentru că acuma s-aude:
Preoți cu crucea ’n frunte,Căci oastea o creștină...
— Doamnelor și domnilor—strigă un tânăr din carul al doilea din frunte — Am trecut podul spre Urlătoare!
— Am trecut podul spre Urlătoare, repetă un tânăr din carul al patrulea.
— Ura!... Trăiască Urlătoarea!... strigă căpitanul și cel din carul întâiu. Ura și trăiască Urlătoarea se repetă și în celelalte care, apoi cei din carul al treilea încep în cor:
Am un leu
Și am să-l beu.
Și lumea din șosea privește șirul de care ce se îndepărtează cu ’ncetul, și par Așa lipite unele de altele că seamănă a cevă lung, samănă a un tren ori a un fel de omidă mare, lungă, tărcată cu verde, cu alb și cu toate culorile și care se tot întinde și își încovoiază corpul târându-se pe earba verde dela poalele pădurii.
Acuma d-abia se mai vede tocmai colo, departe capătul din urmă. Se vede mic de tot. Se vâră în frunzișul pădurii.
Prin pădure drumul e umed și negru parcă ar fi fost stropit. E răcoare. Deasupra drumului crăcile copacilor se îmbrățoșează alcătuind o boltă lungă care acopere drumul pe toată ’ntinderea.
Din carul din frunte se aude glasul căpitanului:
Moartea ne vine dar nu ne pasăMoartea in rasboaie noi o dorim...
In carul întâiu între alții e și M-me Weber cu Valeria și vr-o patru eleve din institutul Weber.
Sunt în totul vr-o șapte eleve din acest institut, mai toate fără părinți, dar din familii de diferite condiți, mai cuprinse și mai modeste.
Valeria trece prin bogătașe.
Ea plătește mai mult decât toate, adică Trufescu plătește pentru ea. Și toate o fericesc și vorbesc de dânsa cu mult respect:
— Valeria a avut noroc, ma chere! Ce vrei, dacă o înzestrează și o mărită Trufescu!.. Așa zic fetele dela M-me Weber. Și dela fetele dela M-me Weber a auzit și altele și altele și s-a împrăștiat vorba pretutindeni.
Pe urma vorbei, se ’nțelege, s-au găsit și candidați de însurătoare.
Toți tinerii care trec printre Predeal și Brașov, caută să se ducă și pe la M-me Weber să vază pe Valeria.
Valeria naltă, sveltă, brună cu ochii căprii, fața cu trăsături regulate, privire indiferentă, altă dată nu atrăgeă căutăturile nimănui, acuma însă e pentru mulți tineri una din principalele atracțiuni ale locurilor de pe la Predeal.
Și dânsa a ’nțeles lucrul aceasta, a ’nțeles că e căutată și, ca negustorul care știe că i se întreabă marfa și ține la preț, ține și ea piept curentului, nu se perde cu firea, nu se grăbește să-și aleagă mai curând pe unul dintre pretendenți.
Totuș este unul aproape ales, tânărul Constantin Santomireanu. ajutor de grefier, vechili student în drept, cu toate cursurile ascultate și având de trecut numai examenele și licența.
E în carul întâiu, lângă M-me Weber, în fața Valeriei.
Cu autoritatea lui de vechiu student și de funcționar
și cu marea lui stăruință a reușit să ’ndepărteze mai pe toți candidații de până acum.
Afară de aceasta el e ajutat mult și ’de M-me Weber.
M-me Weber are pentru dânsul o deosebită înclinare si chiar o deosebită dragoste, întâiu pentru că e ajutor de* grefier, care la dânsa însemnează cam de cei mari adică aproape cancelar — kanzler; al doilea pentru că samănă cu răposatul d-l Weber, samănă cu răposatul ei i soț mai ales la pălărie și la favorite, căci tânărul Santomireanu cu multă demnitate poartă pe marginile obrazului două favorite castanii pe care din când în când le mângâe ori le trage cu vârful degetelor.
M-me Weber i-a spus chiar Valeriei că asâ favorite a avut numai d-l Weber și împăratul Franz Iosef când, eră tânăr, iar Valeriei i se pare că acestea sunt favorite de diplomat.
Cum stă acum în fața lui, Valeria privindu-l din când în când, i se pare că el e tocmai diplomatul pe care Lucia mama ei îl caută să-l ia de ginere. Adică ce i-ar mai trebui, ca să fie diplomat? Ținută frumoasă, poză, mănuși, baston, favorite ca ale împăratului, aproape cancelari...
Si toate cântările și toată excursiunea, ei i se par un fel de paradă înnainte mergătoare logodnei ei cu Constantin Santomireanu. Și ce nume frumos, nume lung Con-stan-tin San-to-mi-rea-nu!! Nume de diplomat!
M-me Weber i-a spus Valeriei că dacă se hotărește să-l iea pe Santomireanu, atunci dânsa — adică M-me Weber — scrie Iui Trufescu și lui Nae, și se face nuntă și Trufescu Ie dă bani de se duc în străinătate ia Viena — M-me Weber ține foarte mult la Viena — și la Viena Santomireanu își iea diploma de doctor în drept și stă acolo până ce vine chiar diplomat.
Și gândindu-se la aceste lucruri Valeria se vede chiar la bal la palat,- în rochie de mătasă în culoarea paiului, cu garnitură ca de puf — și trenă mare ca a Luciei cânu a fost la bal la palat. Valeria se vede la brațul lui Constantin Santomireanu care e cu pieptul plin de decorații și intră cu toți ce-ialalți diplomați la masa întâiu cu regele și regina, pe când alții, ca al de Octav și Lucia rămân dincolo la ușă.
La un moment însă gândurile Valeriei se întrerup ca rele s-au oprit și căpitanul dă semnalul de masă.
Ta-ti ra-ti rati- ra,Ra-ti ra-ti ra-ta;la-ti ra-ti râ-ti ra,Ra-ti ri-ti, ra.
Lumea se dă jos din care și se mai scutură de praf, si iar căpitanul ținând bățul de-munte pe umărul drept ca o pușcă și cu mâna stângă la gură, în loc de trâmbiță, cântă marșul și merge cu pași regulați pe marginea pădurii urmat de vr-o doi soldați-ordonanțe și de vr-o cinci șase servitoare care duc în tovărășie coșuri cu mâncare și damigene cu vin.
In curând apoi, albe fețe de mese se întind una după alta pe netezișul moale de iarbă verde și alcătuesc o masă lungă, pe care numaidecât se înșiră care ’n farfurii, care p-alăturea — pui fripți, cutii cu sardele, măsline, cașcaval, șvaițer, salam, ardei copți, salată și pahare și sticle cu vin.
Se înșiră apoi și lumea, îngenunchind de-o parte și de alta, și începe masa ori atacul cu toată furia luptei, cum ar zice căpitanul.
La cel dintâiu pahar se aude glasul căpitanului:
— Curioasă adunare!
In aceste momente în care așa și pe dincolo, când ne-o fi mai rău să ne fîe ca acuma. De aceea având în vedere și considerând, ridic acest toast în sănătatea... mea.
Și eu, și eu repetă ceilalți și închee ca un ura aproape general, ciocnind paharele.
— Eu beau în sănătatea d-șorei Valeria, zice Santomireanu ciocnind cu Valeria și privind-o drept în ochi.
Valeria roșește.
M-me Weber care e lângă Valeria întinde și ea pahar și ciocnește cu dânșii.
Cu M-me Weber se asociază și alții cari ridică paharele; iar căpitannl zice:
Domnilor și doamnelor,
Beau în sănătatea celor ce și-au pus în gând să facă nuntă, doresc până la anul viitor toate domnișoarele câte sunt aci să fie măritate. Ura!
Ura, răspund domnii și cocoanele măritate. Se aud ciocnituri de pahare și mâncarea se întețește. Văzând cu ochii dispar de pe masă mâncările: bucățile de pâine se micșorează și se împuținează; din pui fripți întregi începi a vedea ici picioare de pui, dincolo piept, dincolo aripi, pân ce nu mai vezi nimic. Cu încetul nu mai vezi nici pui, nici măsline, nici brânză: nu mai vezi decât cutii goale de sardele, oase de pui, coji de brânză, coji de pâine, sticle goale răsturnate, farfurii goale; iar lumea vorbăreață dă din mâni, spune, râde si glumește pe ’ntrecute.:
Peste un ceas sunt cu toții la Urlătoare.
De sus de pe muchea unei stânci negre-verzii, ca o pânză albă de apă, curge grăbită cu un sgomot asurzitor într-un fum de spume, de stropi și de clăbuci, Urlătoarea.
— A! Urlătoarea!
— Cascadă?! Adevărat cascadă!...
— Vezi, sunt și la noi cascade...
Excursioniștii noștri s-au adunat toți și privesc cascada ce se chiamă Urlătoarea. Santomireanu a luat pe Valena de braț, parcă ar vreâ să-i ajute ca să vază mai bine.
— Ce frumoasă e, zice Valeria.
— Admirabilă e natura, adaugă Santomireanu.
Dela cascadă excursioniștii o iau pe potecă în sus spre pădure.
Santomireanu ajută pe Valeria Ia urcat, deși cărarea e îngustă de nu poate merge de cât unul.
După vr-o jumătate de ceas toți sunt sus în pădure.
Au găsit isvoare de apă limpede. Unii vor să bea apă și n-au pahare.
Căpitanul s-a apucat să canalizeze vr-o câteva gârlițe și face și o morișcă.
Un tânăr student a inventat un pahar de hârtie cu care se poate bea apă.
— Ascultați ordinul de zi, strigă căpitanul. Cine vreă n-are decât să se ducă unde-i place poate să doarmă, poate să se primble, dar la patru ceasuri să fim cu toții aicea. Băgați de seamă să nn vă rătăciți. Acuma rupeți rândurile!
— Trăiți! răspund câteva glasuri.
Santomireanu cu Valeria. ducând-o de braț, pășesc încet la deal.
Spre Paris...
— Pe unde suntem acuma, Dedecule?
— Acuma, puiule, suntem aproape de Blaj.
— Auzi, mamițo, ce spune Dedecu?
— Ce, Reti dragă?
— Spune că suntem aproape de Blaj.
— Blaj! Pe unde o mai fi și acela1...
— A! Eu am învățat despre Blaj. Noi am avut de limba română un profesor care eră chiar dela Blaj, d-l Septimiu Tureatcă. El ne-a dat de-am învățat despre școala dela Blaj. Am învățat vr-o cincisprezece foi de caet, dictate de d-lui și spunea acolo de-o mulțime de vlădici, de episcopi, dar nu știu ce fel de școală a fost.
— Nu știu nici eu, mamă. Câte școli mai sunt, cine le mai știe! De ce nu l-ați întrebat pe d-l acela?
E pe la sfârșitul lui August.
Trufescu. Reti și mamița merg la Paris. Sunt în tren, în vagon-restaurant.
Dedecu e Trufescu. Așa-i zice acum Reti. l-a zis întâiu Babacu, apoi Bebecu, Bebelecu, Cecelecu, Dedelecu și cu toate consoanele din alfabet: Fefelescu, Memelecu, Pepelecu, Tetelecu, și a ajuns iar la Bebecu si s-a oprit până acuma la Dedecu și Dedelecu.
E spre seară.
In vagonul-restaurant s-a pregătit de masă.
Călătorii noștri sunt la o masă de cele mari, cn patru locuri, la cea dintâiu de lângă ușă.
Reti și mamița lângă părete, privesc înnainte încotro merge trenul; Trufescu în fața lor.
Trenul aleargă grozav. S-aude repede, una după alta, repede tare, numai: tica-ta, tica-ta, tica-ta, tica-ta... și pe geamurile mari ale vagonului câmpia largă cât vezi cu ochii se vede venind spre tine, și pierzându-se pe dedesubt parcă ar înghiți-o trenul. Aleargă grozav parcă ar goni să ajungă, să p-rinză pe cineva din fugă. Din când în când, ca să stee îi dă semn cu fluerul răgușit: u-u-u-u-u!...
Reti privește cu nesațiu înnainte. Privește câmpia cum trece și i-se pare că vagonul sboară. Simte chiar că merge-spre Paris. Așă trebue să meargă ia Paris, nu ca la noi scârța-scârța cu carul cu boii, cum mergea dela Ploești la Slănicul din Prahova. Trenul merge pe placul ei.
Cine vreă să petreacă trebue să se ducă la Paris! Ori petreci ori nu petreci in țară prostie curată!
La București, la Șosea! Să stai înfipt acolo ’n trăsură să te târască caii parcă ai fi olog! Și ce ai la Șosea?!.. Nici aer n-ai! Miros de cal, miros de grajdiu. Căști gura și înghiți la praf. Foarte mulțumim de petrecere.
Și la Constanța ce procopseală?!..
Cazino și iar Cazino! Și la Cazino ce ai?! Muzică! Grozav lucru! Minune-mare! Cântă muzica! In fiecare zi acelaș lucru! Muzică și înghețată. Toată fericirea omului e în înghețată! Dacă ai mâncat înghețată poți sa mori, n-ai ce dori mai mult!!.. A! Ba, mai era si ruleta! Să joci la ruletă să te îmbogățești!!.. Și cu atâta s-a isprăvit ziua. Mâne le iei din capăt tot aceleași. Pe mare eră irumos, dar trebuiă să aștepți o săptămână ’ntreagă până să vină Duminica să te poți duce să faci o escursiune cu vaporul la largul mării.
De bal nu mai zic nimică. Acela era bal?
Singurul lucru plăcut erâ primblarea cu luntrea pe mare; dar și primblarea e frumoasă dacă ai putea să nu fii cu alții, să fii numai singură, să te simți numai cu tine, să rătăcești pe întinsul fără margini al mării, să visezi în liniște...
Trufescu e încântat de ideea ce i-a venit de-a se duce la Paris.
Mai întâiu la Paris scapă și de ochii și de gura lumii. Acolo nimene nu-l știe, nimene nu-l cunoaște. Acold o să se amestece și el printre sutele și miile de străini, care nici habar n-au de ce se spune împrejurul lor.
La București — lăsând la o parte gura lumii tot nu putea să aibă liniște pentrucă fata asta — Reti e prea tânără, prea sburdaltiică. Aci lui Trufescu îi vine în minte șoseaua cu trăsura în care erâ Reti cu mamița, și aleea călăreților pe unde un ofițer de roșiori își frământă calul în preajma trăsurii.
Vezi, gândește Trufescu, ce curioase lucruri! Cum se ’ntâmplă câteo-dată că omului parcă-i spune inima. Intr-o vreme Reti începuse a se plânge că s-a plictisit de atâta Șosea, că nu-i nimene, că e praf, că e urât și câte și mai câte. Și el se gândește atuncea să caute vr-o schimbare și după ideea mamiții se duc pentru o zi la Slănicul din Prahova. Nu vreă să se ducă la Sinaia, de pildă, pentrucă pe acold întâlnește prea multe ’ cunoștințe.
La Slănic nu le place, așa că seara trebue șă se întoarcă iar în București și Reti haide iar pe la Șosea.
El știe că fata trebue să se plictisească iar, dar nu zice nimic pentrucă n-are ce găsi mai bun. Intr-o seară însă, nu știu cum îi vine, deși aveă de dus aiurea, totuși nu se mai duce acolo și hai și el la Șosea. Când la Șosea
ce să vezi? Ofițerul de roșiori!A! se gândește el uite, d-le, cum îi spune omului inima!!...
Se ’nțelege că acuma când vede ei cum merg lucrurile, zice: nu mai merge la București cu Șoseaua si cu ofițerii! Acuma hotărăște el și zice: Hai la Constanța...
La Constanța însă mai prost! La Constanța nu mai merge ofițerul la cincisprezece pași, ca la Șosea, acolo merge și stă chiar alăturea de ea, la restaurant, la cofetărie, la Cazino, în tren, în vapor, pe stradă, în toate părțile și nu numai unul ci o mulțime, și nu numai ofițeri-ci tel de fel, poeți, gazetari, tot ce poftești. Dar la hotel! La hotel mai rău! La hotel mergi prin sală, ori scobori scara, deschizi fereastra ori deschizi ușa, prin toate părțile întâlnești numai fel de fel de Donchișoți care umblă să zăpăcească fetele....
Intr-un moment credeam că primblarea cu luntrea pe. mare e mai sigură, mai nevinovată; dar ce fel de sigură?!.. Și dacă-i spun Reții că parcă mai era o luntre acold, ea răspunde:
— Ei și?!.. Și ce-ar fi fost dacă mai eră una?!...
Și eu mă uit la dânsa și tac!!... Ce să-i răspund?!...
Dar de ce să-i dau prilej să se obicinuiască a mă înfruntă astfel?...
Bine c-am scăpat!!,...
La Paris n-o să mai fie așa! La Paris nu e numai un singur hotel, un singur restaurant și câte un singur loc unde se duce toată lumea, unde trebue să te vâri și tu. Acolo slavă lui D-zeu, ai unde să te duci, ai de unde să-ți alegi. Și acolo mai e și altceva: lumea e ’nvățată: cu străini, nu șe uită numai ’decât după tine să te spioneze ce faci, ce mănânci, ce vorbești, cu cine ești!
Trufescu e hotărît ca la Paris să-și iea un apartament mobilat într-o casă mai mică. La luarea apartamentului se ’nțelege, o să se intereseze cine sunt ceilalți locatari. Va căută să fie numai cu oameni liniștiți, cu oameni serioși, perechi de oameni; bărbat cu femee, femei în vârstă. Serviciul o să-l aibă din casă, ori o să ia o bonă. Masa o să caute să poată s-o aibă și ’n casă — când o voi, când de pildă, o vrea să stea ’n casă — iar când o eși o să ieâ masa unde i-o veni îndemână. La Paris o să fie admirabil!...
Mamita n-are nici o grijă, nu-i pare nici bine, nici rău că se duce la Paris.
Se cam gândește ea numai să nu fie pe-acolo prea mulți calvini, de acei cari mănâncă broaște, șoareci, șerpi; dar o să caute ca să bage de seamă l-a masă ce fel de mâncare le-o aduce! In sfârșit dacă s-o ’ntâmplă să se păcălească vr-odată fie pe sufletul lor, că omul n-are de ce să fie vinovat dacă nu-i e cu știință!... Deocamdată aci în vagon-restaurant vede un fel de’ mâncare nouă, un fel de supă cu bucățele de carne mici, tăiate așa ca a-nafora dela biserică dar mult mai mici. Și se gândește mamița oare de ce o fi tăiat bucățelele așa mici?... Carnea parcă ar fi carne de vită, dur dacă e carne de vacă de ce s-o tai așa mică?!... Carnea când e bucata mai mare se cunoaște de ce e, se cunoaște dacă e de vită ori de pasăre; dar dacă o tai bucățele mici nu se mai cunoaște! Calvinii sunt foarte șireți. Ei mănâncă și came de pisică și de cal!!.,. Cu toate acestea mâncarea asta nemțească e bună, gustoasă, cam ardeiată — făcută cu papricaș; dar de ce o fi punând ei ardeiu la supă?!...
Când trec din vagon-restaurant în vagonul de dormit, un domn care se uitase mult după Reti intră în vorbă, cu mamița, întrebând-o încetișor:
— Mă rog, cine e tânăra asta? e fiica d-lui?
Mamița rădicând din cap răspunde pe șoptite:
— Aș! de unde?...
— Nu? Dar cine e?
— Trăește cu dânsa.
— Dar d-voastră?
—Eu... așa de formă, de ochii lumii, ca să nu se cheme că e singură... Dar d-ta nu mai spune la alții.
La Madama.
— Știi, domnișoară, la ce am venit eu?
— Dacă mi-i spune...
Așă începuse vorba Valeria și cu tânărul Victor Chrisopol când intră în casă madama.
Madama e foasta madamă dela Institutul Weber. După ce a fost vr-o șapte, opt ani madamă la institut, acuma s-a retras în oraș unde ține o casă mare și închiriază camere mobilate.
Victor Chrisopol student, e funcționar la tribunal, își face stagiul în armata și stă cu chirie la madama.
Valeria îl cunoaște pe tânărul Chrisopol de anul trecut când el dădea’ la M-me Weber lecții de geografie la cursul inferior.
Când cu excursiunea la Urlătoare, Valeria plecase prin pădure la braț cu Santomireanu. N-au mers ei însă mult și i-au ajuns un grup de vr-o zece inși, tineri și domnișoare cu care au urcat până sus la o poiana.
In poiana aceea au stat până aproape de ceasurile patru. Au cântat, au dansat, au făcut teatru și iar au cântat și iar au dansat.
Cu toate acestea prin lume eșise vorba că Valeria s-a dus numai cu Santomireanu și nu s-au întors decât pe seară, așă că excursioniștii erau să plece fără dânșii.
Aceasta a făcut ca numărul adoratorilor Valeriei să se înmulțească. Veniau acum și de acei care căutau ca prin căsătorie să-și asigure un viitor, și veneau și de care căutau să se folosească în chip trecător de ușurința unei
Valeria însă necunoscând lumea și neghicind gândurile atâtor tineri care o înconjură și se țin de dânsa, își în-chipue că ceea ce-i atrage trebue să fie frumusețea și calitățile ei deosebite. Se lasă dară a fi curtată de toți și își rezervă dreptul ca mai târziu să-și aleagă pe unul care i s-o păreă mai de seamă.
Santomireanu n-avea în adevăr mai mult decât calitățile unui funcționar, dar ca să-și facă o carieră mai aleasă pusese gând hotărît să se căsătorească cu Valeria.
El îi spusese Valeriei gândul lui și ea îi răspunsese că primește cu toată inima. Așa fiind lucrurile, se ’nțelege că Santomireanu nu putea vedeă cu ochi buni cârdul de admiratori ai Valeriei și de aceea într-o zi el deschide vorba și-îi spune că ei nu înțelege ce rost are purtarea ei.
Valeria se supară de bănuelele lui Santomireanu și rupe orice legături cu dânsul:
— Auzi, mă rog sa-mi facă observații!!.. Ce, crede d-lui că e numai singur bărbat în lumea asta, și dacă s-o supără cu n-o sa am cu cine să mă mărit!
Ultima dată când s-a întâlnit ea cu Santomireanu a fost in scara de 2 Septembrie, la Șosea. Ea eră cu madama și cu o prietenă a madamei, profesoară de piarib, și Santomireanu singur.
Tocmai în seara aceea când s-a întors la institut — la M-me Weber — a găsit o scrisoare dela Victor Chrisopol.
In scrisoare tânărul Chrisopol îi spune că o iubește cu tot focul și cu toată inima și o roagă să-i răspunză și ea cu amor la amorul lui.
Ea nu se gândise până, acuma la acest tânăr, deși îl cunoștea mai de mult, dar acuma, supărata cum era pe
Santomireanu, primește cu multă bucurie scrisoarea lui Chrisopol și în ciuda lui Santomireanu hotărește să-i răspunză afirmativ.
Tocmai după răspunsul acesta venise acuma tânărul Chrisopol. Sunt, trei zile de când i-a dat scrisoarea.
Intr-un moment dară când madama ese din casă, și rămân numai amândoi el întreabă iară:
— Ce răspuns îmi dai d-șoară, la scrisoarea mea, da sau ba?
— Da, răspunde Valeria cu glas hotărît.
— Mulțumesc, mulțumesc din suflet zice el, apropiin-i du-se de dânsa și luându-i mâna și sărutându-i-o.
Seara se văd la șosea, la bufet.
Valeria e cu madama și cu profesoara de piano.
La Paris.
Inserează.
Călătorii din tren s-au adunat pe la ferestre.
E trenul care merge Ia Paris. Vine dela Zurich și trece i țătre frontiera Franței.
Se ’ntunecă bine. De-abia se mai vede pe câmpie. Se văd drumurile albe din Elveția întinse ca niște fășii de pânză curată peste covorul de earbă verde ce acopere și pământul.
Trenul aleargă grozav. Vezi stâlpii de telegraf trecând repede unul după altul, numai bine să-i numeri.
In goana cea mare se simte vagonul cum se saltă pe osii, aplecându-se înnainte și îndărăt.
Aleargă așa de tare parcă ar fi scăpat mașina și ar i merge de capul ei.
Flueră.
Domolește mersul.
Se vede o gară.
A stat.
— Bale, zice Trufescu.
— O fi, răspunde mamița. Pe-aici pe la dânșii poate!
e Sântă-Măria de-au făcut bal.
— Nu, Bâle o gară, la granița Franției. Aci e vamă și schimbăm și trenul. Trebue să scoborîm.
Schimbă trenul.
Acuma sunt în alt vagon.
— Iată-ne și în Franța, zice Reti și parcă tot nu-i vine a crede că merge la Paris.
Așteaptă să plece trenul, și când pleacă parcă un fior dulce îi trece prin tot corpul.
Și trenul, nu știu cum, parcă nu merge încotro ar trebui să meargă.
Și vagoanele sunt altfel, mari, largi, dar cu ferestrele mai mici și cu tavanul mai jos.
Și nu e înghesuială prin vagoane. Franțujii nu sunt sgârciți ca Nemții și ca Ungurii, ei pun vagoane de-ajuns, să nu se plângă lumea!...
Și Trufescu și mamița se culcă și dorm. S-a culcat și ea, dar mai mult de formă. Toate comediile îi vin acuma prin gând. Se gândește cc-a văzut la Viena unde au stat atâtea zile, ce a văzut la Budapesta, și se' mai gândește și la tren. Câte odată i se pare că me-rge așa de repe-de că parcă nici nu ar merge pe pământ, parcă ar sbură pe unde vi pe sus. Ș-apoi aci s-aude parcă ar bate vântul, aci răsună parcă ar fi pe un pod ori printr-un tunel, și nu se mai oprește de loc. Și afară un întuneric de nu se vede nici în cer nici în pământ. Și nici gări, nici cantoane nu se văd. Te miri că nu se ’ntâmplă cevâ. Ce-ar fi să deraieze?!...
Așa o duce Reti toată noaptea. Șade culcată, ascultă, bagă samă, gândește, se mai ridică de se uită pe fereastră și iar se culcă.
La șease dimimineața e ’n picioare la fereastră.
In stânga trenului se vede Parisul.
Ce păcat ca trenul merge așă pe vale ori pe podiș, de nu poți-vedea orașul de sus să-l vezi pe deasupra, să-ți faci o idee! Ce se vede pe-aice e margine și încă margine de mahala!
Pe la gară nici nu știe cum trece. Pare o gară mică, și parcă nici nu vede gara.
In sfârșit s-au urcat în trăsură.
Trăsurile sunt largi. S-a așezat între mamița și Trufescu.
E dimineața.
Parisul de-abia începe a se deșteptă. E încă somnoros.
Cele mai multe uși și ferestre sunt închise. Dorm toți ca după o petrecere.
Se deschid unele prăvălii.
Băeți de prăvălii și slugi mătură pe la uși, spălă, fac curățenie.
Uite o hală deschisă. Zarzavaturi, ouă; babe precupețe; pui tăiați și jumuliți, slugi la târguit. Uite o fernee cu-o i franzelă lungă cât dânsa, o ține la umăr parca-ar fi o pușcă.
In sfârșit se văd la un hotel.
Cu aceasta Reti și-a luat, o grije, a ajuns în Paris și, se vede că e la Paris.
Mai este încă ceva.
Natura i-a fost vitrigă, n-a voit s-o facă așa cum ii place ei. Dacă a voit s-o facă blondă cu părul galben, frumos și cu sprâncenile ceva mai închise, dar ea în loc de păr blond i-a făcut un păr fără nici o culoare, un păr alb parcă ar fi niște lână și sprâncene mai albe decât părul.
De aceea de mult s-a’hotărît ea ca îndată ce s-o vedea la Paris să caute niște vopsele să-și facă părul și sprâncenele cum îi place ei.
Adică de ce nu le-ar face?!..
Nenea Nae avea dreptate. De ce să suferi să te vezi cum nu-ți place și cum poate nu placi nici altora?!... De ce nevoie să te temi de prejudițil și să nu calci peste ele?!.. într-o vreme oamenii erați așâ proști că le erâ rușine să spună că și-au pus dinți artificiali. Dar ce nu-i si artificial pe noi? Că-ți împletești ori îți încrețești părul nu e artificial? Bărbații că se tund și se rad nu-i artifi-cial?! Dar hainele nu sunt artificiale?!.. Dar toată civilizația nu-i artificialitate?!... Dacă ar fi să rămâi în j stare naturală ai fi ca un urs, păros, lățos, despoiat...
Și chiar în ziua întâia cum a ajuns în Paris, Reti și-a cumpăret vopsele și s-a vopsit.
Și-a făcut părul blond ca de aur, sprâncenele negre ca pana corbului și gura roșie ca o vișină.
Când a văzut-o Trufescu a rămas cu ochii holbați la ea.
— Ce te uiți, Dedecule, nu-ți plac?
— Ba, da, dar te-ai schimbat.
— M-am schimbat că asa-mi place. Schimbă-te și tu la ce nevoe să porți păr alb? Ce, vrei să-ți amintești într-una că ești bătrân? Ori te temi că o să uiți să mori?!..
Așa cu părul, sprâncenile și burele făcute umblă Reti mândră cele întâiu zile prin Paris.
Intr-o zi însă, într-un dupăprâz,se oprește cu Trufescu într-un loc, la aperitive, pe Boulevard Poissonntere.
E lume foarte multă.
Reti e ’ncântată de chipul ei. Ce bine ’i pare că a scăpat odată de părul acela bălaiu, ca niște lână de oae!
Parcă-și vede chipul cum și l-a văznt în oglindă, parcă se vede colo cu părul blond, sprâncenele negre, buzele roșii, fața roză, pudrată! Ce drăguța! Și cu ochii ia lumea care o privește. Și o privește în adevâr toată lumea și bărbații și femeile.
De-odată însă în această lume străină i se pare că a zărit o figură cunoscută.
Da, da.
Iată colo una cu părul țblond, cu sprâncenele negre, gura roșie ca o vișină, fața roză tocmai ca dânsa! Cine e asta?
— Ascultă Decule. Vezi cold, una cu pălărie roșie, cu părul blond?...
— Da, care stă la masa cu un domn mărunt și slab?
— Ei nu-ți aduci aminte ai mai văzut-o undeva?
— Da, parcă, dar nu știu unde.
— P-hiii!?.. să-ți spun eu, cine e?
— Cine?
— Nici nu-ți vine ’n minte.
— Dela noi?
— Da.
— Din București?.
— Da. Știi cine e? Anișoara, fata bucătăresei dela tanti Lucia! S-a vopsit 1!.. Din negru și-a4ăcut părul blond. Pti-iu... A! Să știi că nu mai port părul blond. Cum mă duc acasă îl spăl. Auzi mă rog, fata bucătăresii!!.. Hai să plecăm d-aice.
Când vine garsonul la plată, Reti îl întrebă:
— Mă rog, iui cunoști pe tânăra de colo, blondă și cu pălăria roșie?
— Nu, Domnișoară, dar a fost de mai multe ori p-aice și am auzit ca o cheamă Aneta.
— A! vezi, zice ea către Trufescu. fata bucătăresei! Din Anișoara s-a făcut Aneta. Dar cine o fi acela care e cu dânsa.
— De. trebue să fie unul care are bani de aruncat.
— Fata bucătăresei! Aneta!...
Se ’ntoarce dar acasă Reti și începe a căuta să-și scoată vopseala de pe păr.
Ce prostie a făcut că s-a vopsit, gândește ea acuma.
Poate se fie unele care să aibe nevoie de vopsit, cum e de pildă fata bucătăresei, dar ea ce nevoe avea?!..
Când eră nevopsită, când eră fără dresuri semăna a om, avea o înfățișare, eră cineva. Acum parcă ar fi un chip, de pe-o firmă, un manechin din fereastra unui bărbier.
De două zile șade acum în casă și se spală cu fel de fel de săpunuri ca să se ducă vopselele.
In zadar se ostenește însă. Văpseaua galbenă în loc să se ducă, ea s-a mai înroșit, s-a făcut mai urâtă...
Și tot necazul Reti îi-e că trebue să iasă, să se ducă Ia Batignolles, la o croitoreasă să încerce o rochie pentru că mâine vrea să sa ducă la curse la Saint-Cloud. Cine a pus-o pe dânsa să se vopsească! Uite, două zile de când șade ’nchisă ’n casă!!...
— O să mai încerc și cu zâmă de lămâe și dacă n-o eși... nn știu, zău, ce-o să fac! II taiu, îl rad și-mi pun perucă... Asta se chiamă petrecere la Paris?!
Iancu.
In sfârșit s-a isprăvit și cu Iancu, a intrat în armată.
Dar ce comedie până când să intre!! Că el vrei să intre la artilerie, ba la infanterie, ba la cavalerie, ba nu mai vrea să intre, de loc. Că la regimentul cutare e rău colonelul, că la cutare regiment e rău căpitanui. Ba că sunt răi caii, ba că nu știu mai ce.
Lui bietul Nae i-a făcut capul călindar. Tocmai Nae care nici n-a fost însurat și n-a avut copii, să aibă acuma bătae de cap cu un băiat ca Iancu.
Și pentru că nu prea îndrăznea la Nae, de aceea să duceă și cădea pe capul surori-sa, pe capul Valeriei: că să-i dea bani! Că el n-are cutare, și cutare. Că nu-i ajunge, că-i trebue! Și mereu bani. Și Valeria trebuii să ’mprumute pe la M-me Weber și pe la Madama și să-i dea. Iar când n-avea trebuia să alerge prin târg să caute pe Nae.
Ba Iancu a ajuns de-a împrumutat bani și dela Spirache, că Spirache acuma are bani că e mare industriaș, are și fabrică de var.
In sfârșit acuma la ’nceputul lui Noembrie a intrat la roșiori.
Dumineca trecută a fost pe la Nae îmbrăcat ca roșior, în uniformă de roșior dar făcută particular, că el nu vrea să iasă prin oraș îmbrăcat cazon. A trebuit să umble Nae să-i facă uniformă.
Invoeală.
E spre seară, vremea primblării.
Parisul e în plină primăvară.
E în Martie.
Stradele pline de lume, care se amestecă și se întrețese parcă s-ar fi întâlnit niște procesiuni care merg în direcțiuni opuse.
O trăsură cu doi cai negri, echipaj parisian, trecând din Rue de Rivoii în Champs-Elys se îndreaptă ia pas cătră Place de l-Etoile.
In trăsură un domn cu mustață neagră și o tânăra blondă. Trufescu și Reti.
Sunt numai amândoi, mamița a rămas acasă.
Mamița zice că a văzut cum e în stradă și cum e ia primblare și acuma îi place mai bine să steă acasă în balcon și să privească la lume. De-acasă vede mai bine, nu ca în goana trăsurii, și stă mai bine pe scaun, în balcon, decât în trăsură și în acelaș timp e în casă: poate mai ia un pahar de apă, poate, de... ca omul acasă...
Mamita și-a găsit și ea o prietenă la Paris. într-o zi când a fost la capela română s-a întâlnit cu o cucoană bătrână: Cocoana Elencu Trâmbuleasa, mama lui colonel Trâmbu.
Cucoana Elencu stă la Paris cu două nepoate, fiicele Colonelului care amândouă învață muzica la conservator.
Domnișoarele Trâmbulescu sunt fete cam bătrâne, și învață de mult. Cocoana Elencu s-a săturat de atâta învățătură și s-ar întoarce mai bine în țară, dar ele nu vor. Și ei i-i așa de dor de țară că nu mai poate de bucurie când o vede pe mamița, ori când mai vine pe la dânsele cineva din țară cum e tânărul Popovici, tânărul Stănescu și alții.
Și stă cocoana Elencu ceasuri întregi de vorbă cu mamița. Ea îi spune mamiții cum o duce ea cu nepoatele și mamița îi spune cum o duce cu Reti și cu Trufescu. Și ce face Reti și ce face Trufescu, și tot ce se petrece în easă.
Reti și Trufescu sunt amândoi în trăsură, dar nu vorbesc.
Au mai scoborît odată de unde șed ei din Avenue de Wagrăin prin Champs Elyse-es și Rue de Rivoli până la Hotel de Viile, dar tot așâ tăcuți.
Vorbesc câte un cuvânt două, dar nu pot începe, nu pot legă vorbă mai lungă.
El spune un cuvânt ca să arate că nu e supărat și ea răspunde și ea tot așă ca să arate că nu e supărată, dar nu pot merge mai departe cu vorba, pentru că în fiecare fierbe câte ceva, și fiecare crede că el are dreptate.
Când au sosit ei la Paris, Reti era asa de ahtiată de Paris că n o prindea vremea ’n loc, nu putea să-și găsească astâmpăr. Hai și hai și hai mereu. Nu veniă bine dintr-un loc și vrea repede să plece în altul. Și cum ajungea, de-abia și-arunca ochii și haide-aiurea, parcă-ar fi căutat anume cevă și de ’ndată ce vedeă că nu e ce căută, hai înnapoi, haide aiurea.
Grădinele: Jardin des plantes, Jardin d-acclimatation sau Bois de Boulogne, le-a trecut numaidecât. Se ’nțelege că la Bois de Boulogne a trebuit să ’ntârzie mai mult fiindcă e prea mare. La Bois de Boulogne s-a dus apoi mereu pentru că acolo eră primblarea lumei bune, lume elegante.
Muzeele: Louxembourg, Louvre, Cluny iar le-a dat gata numai decât. La Louvre prin șalele acelea mări alergau gâfâind Trufescu și biata mamița: nu se puteau ținea de dânsa.
La Cluny a stat de s-a uitat cevă mai mult Ia colecțiile de pantoli, la o trăsură împărătească, și a întrebat și a căutat să vadă un fel de încuetoare ori lacăt întrebuințat mai prin evul mediu pentru garantarea fidelității. Și când le-a văzut a exclamat:
— Ce proaste și fără ambiție erau femeile pe-atunci!
Trecând astfel la fugă prin toate și văzându-le în treacăt Reti ajunge în scurtă vreme că n-are ce să mai vadă în Paris.
Două lucruri însă îi plac: teatrul — toate teatrele, și balurile; dar la fiecare însă le găsește câte un cusur; teatru că e numai seara și balurile că-i sunt prea străine, că ea nu cunoaște lumea din ele. E foarte frumos la bal, dar trebue £ă fii cu cunoscuți. Poți să pui toaletele cele mai frumoase, cele mai grozave, dacă n-ai cunoștințe, dacă ești străină n-are niciun haz.
Două lucruri mai ales nu-i plac. Nu-i place că mai toată lumea vorbindu-i de Trufescu îi zice Papa și pe dânsa o ia drept fata lui. Aceasta ei i-se pare un fel de. înjosire. Ea nu vrea să fie socotită ca un copil ci ca persoană serioasă, ca damă.
Al doilea lucru care nu-i place e tot la bal. Ei i-ar plăcea să se vadă înconjurată de lume care să-i vorbească, s-o caute, s-o întrebe, să se intereseze de ea, nu s-o lase așâ răzleață, nebăgată ’n seamă.
Sunt șapte luni de când e la Paris, cunoaște orașul destul de bine și cu toate astea nu e mulțumită de el, nu e Parisul așă cum îl aștepta să fie.
îi place teatrul și toată ziua o trece cum poate ca să ajungă seara să se ducă la teatru. Ziua se primblă, merge pe la modiste, pe la croitorese și când n-are de mers pe la de-acestea șede acasă și citește romane.
Nici bijuteriile nu-i plac așa de grozav. Trufescu a dus-o mai de multeori pe la prăvălii mari de bijuterii, pe la Palais-Royal, unde vitrinile sunt așă de încărcate de aur și de pietre scumpe că bietelor femei care trec pe-acolo’ le iau vederile și le rămân acolo și ochii și inima. Ea s-a uitat tot din fugă prin vr-o câteva locuri, și-a ales câte ceva de și-a cumpărat, dar n-a făcut așă caz mare de nimic. S-a mirat numai că sunt așa de multe.
Și alergările de cai îi plac și zice că dacă ar fi bărbat i-ar plăceă să alerge și ea, dar nu se prea duce la alergări pentru că se teme de accidente. A văzut odată cum a căzut un jocheiu și a fost rănit și de atunci nu s-a mai dus la alergări.
Tocmai la alergări a făcut însă cunoștință cu un actor pe care îl văzuse și îl aplaudase de multeori în drame, în rol de amorez.
în piesa în care îl văzuse în ultima dată, el eră pictor și făcea portretul aceleia pe care o iubiă; însă acea pe care o iubiă era fiica regelui și el nu îndrăznea să-i descoperă amorul. într-o scenă se prezintă momentul când el pictează și este în fața fiicei regelui, dar isprăvind portretul trebue să plece pentru totdeauna și să n-o mai poată vedeâ.
Fiica regelui îl iubește și ea dar nu s-a gândit până acuma că la isprăvitul portretului el trebue s-o părăsească.
Ajungând dar la cele din urmă trăsături de penel el își zice în gând:
Și acum sermane Paul ia-ți banul, ca un mercinar si pleacă! Pleacă și te îndepărtează pentru totdeauna de aceea pe care inima ta o adoră!! Și te îndepărtează, sărmane și de pânză pe care tu ai însuflețit-o, pe care’ tu ai înviat-o, cu chipul ei, pe care ți l-ai smuls din minte, din inimă, din suflet!
Și zicând acestea el se îndosește în dreptul portretului și plânge.
Reti plânge și ea îl compătimește și parcă ar vrea să se ducă să-i spună fiicei regelui.
Și când face cunoștință cu dânsul la alergări, ea tot parcă vrea să-i vorbească de cazul cu portretul.
Jean Lesabreur, căci așă se numiă tânărul actor, își închipue că Reti este fiica lui Trufescu, de aceea păstrând tot respectul și toată bunacuviință datorită familiei, și crezând că face plăcere tatălui, el își permite să stea de vorbă cât mai mult și caută s-o întâlnească, s-o vadă cât se poate mai des.
Trufescu la ’nceput nu zice nimica, nu-i prea place această prietenie, a Reti cu actorul, dar tace și joacă rolul de papa. în urmă însă — văzând că prietenia se leagă din ce în ce și ajunge până la familiarități, căci Reti începe a-l numi pe actor cu numele pictorului din dramă: Monsieur Paul, și chiar numai Paul, el nu se mai oprește de a se arătă nemulțumit.
Reti pentru moment nu-i răspunde, ci îi aruncă numai o căutătură înțepătoare.
Din uitătura ei, Trufescu înțelege însă că ea s-a supărat și de-aci ’ncolo știind-o pe dânsa supărată, se supără și el: că de ce ea se supără pe dânsul!
Așa sunt supărați de-aseară, dar își mocnește fiecare supărarea în inimă și nu zice nimica.
Trufescu mereu caută prilejuri ca să se ’mpace, să se uite ce-a fost. Reti vorbește, râde chiar; dar cu oarecare măsură. „ t
Când ajunge trăsura la Place dc TEtoile și Trufescu spune vizitiului s-o ia la stânga spre Trocadero, iată actorul Jean Lesabreur se oprește și-i salută.
— Bon jour, Monsleur Paul. Pe deseară, pe deseară, zice Reti salutând și zâmbind cu gingășie.
Trufescu răspunde și ei Ia salut dar parcă nu cu toată inima.
— Nu prea ’ți place actorul meu, nu e așa? întreabă Reti.
— Ba, da-, dar... răspunde Trufescu încurcat.
— Ba, se vede că nu. De aceea ascultă să-ți dau câteva lămuriri. Franțuzul zice că socotelele bune fac prieteni buni. Ascultă. Dintro prostie copilărească a mea m-am pomenit că am rămas amândoi. Știu cum, dar nu șitiu pentru ce. Adică știu cum. Am rămas amândoi pentrucă eu nu m-am gândit la ce am făcut și pentrucă d-ta te-ai simțit dator să mă iei la d-ta.. Fie. Nu zic nimic. Ce s-a făcut s-a făcui. Trecutul e trecut. Acuma însă e vorba de viitor. Pe viitor eu voiu să fiu numai eu stăpână pe mine, și nu alini, voiu sa fac numai ce voiu vrea eu, cum am făcut și până acum.
— Vrei să vorbești de Lesabreur? zice Trufescu.
— Da, de dânsul și mai mult decât de dânsul.
Deocamdată însă încep cu dânsul. Voiu să-ți spun că omul acesta îmi place, am simpatii pentru dânsul și voiu să-mi cultiv simpatiile mele. Cu aceasta se ’nțelege că nu-ți iau nici unul din drepturile d-tale pentrucă n-ai nici un drept asupra mea. Te poți bucură de simpatiile jnele cât vei putea să ți le păstrezi. La un’ singur lucru țin în viață: țin să fac ce voiu eu; numai cu prețul acesta primesc să trăesc. Pot trăi asa? bine; nu, sănătate.
Reti se oprește aci și rămâne tăcută. Trufescu nu zice nici el nimic, dar la un moment șterge o lacrimă.
— Ian te uită la dânsul! zice ea. Dar ce-i Dedecule?! Te-ai speriat că te reformez? Te dau la vechituri?!-Da?! Nu. Nu te temei In inima Reti tu îti ai locul tău, numai nu căută să iei și locul altuia fără care n-ar inai bate mima. Dacă ție îți plac rozele, foarte bine; dar mie poate îmi plac și rozele și garoafele și crinii și narcisele. Ce, poate cineva să mă oprească să nu-mi placă?! De măritat n-o să mă mărit nici odată, căci nu voiu să ajung legată de un om, pentru ca la o vreme să fiu nevoită să-i spun că nu-mi mai place, ori să fiu silită să mint, ori să trăesc ferindu-mă și ascunzându-mă. Și nici nu voiu să fac pe-un om să se teamă de mine și să se lipsească de plăcerea de a iubi pe alta, din pricină că eu m-am cununat cu dânsul. Eu nu opresc lumea să trăească cum vrea, dar voiu și eu să trăesc cum îmi place.
Trăsura merge mult timp tot așa la pas, și Trufescu și Reti duși pe gânduri numai zic-nimica.
La o vreme însă Trufescu spune vizitiului să mâne mai iute, ca și cum pentru mersul gândurilor ar fi avut și el nevoie de mai multă mișcare. In adevăr după câteva minute de mers mai repede, el zice către Reti:
— Am înțeles, adică te-am înțeles. Se vede că trebue să beu și cu din păharul pe care l-am umplut altuia. Eu însă m-am ferit în totdeauna și am căutat ca Octav să nu simță nimic de legăturile «dintre mine și Lucia; și dânsa a făcut ca mine.
— A! Bravo, Dedecule, ești așa de drăguț! Dacă aș fi acasă te-aș săruta. De ceea ce spui să n-ai însă nici o grijă. Dacă o fi nevoe, te asigur că voiu ști și eu să mă feresc și să nu-ți dau de bănuit; dar, se ’nțelege că trebue să fii cuminte, să fii prudent, să nu umbli ca să afli.
Ințelegi că eu îmi iau toate măsurile ca să nu fiu legată cu nimic. Nu știu dacă voiu avea nevoe de această libertate, dar voiu s-o am. Poate că-ți pare rău că-ți spun, dar cred că trebue să știi, ca să știi cu cine ai de-a face. Pe de altă parte mai știi că fructul oprit e mai atrăgător, mai ispititor și că oamenii sunt mai cinstiți ori mai cumpătați când sunt liberi.
— Bine, zice Trufescu zâmbind.
După serbare.
E înnainte de vacanța de Paște.
Noaptea. Ciasurile cinci despre ziuă.
In Institutul M-me Weber tăcere.
S-a isprăvit serbarea, s-a isprăvit balul, elevele s-au culcat. S-a culcat toată lumea.
Tăcere.
In dormitorul elevelor celor mari două candele, una într-un colț și alta în colțul cruciș, scaldă într-o lumină gălbue paturile așezate cap la cap, câte patru în șir deacurmezișul camerei.
Liniște.
Nici o mișcare.
Elevele dorm.
Cu corpul aruncat în toată libertatea, brațele rădicate în preajma capului, capul dat pe spate dincolo de căpătâiu, dorm care de care somn adânc și reparator. Suge fiecare prin respirație viața și puterea pe care au a le cheltui în timpul zilei. După cât se pare e lipsit de conștiință somnul, cu toate acestea e poate singura stare fericită din viață, dacă viață este în timpul somnului.
Mare dreptate aveau cei vechi că făceau din somn o zeitate. E cea mai mare zeitate care protege viața, ori cel puțin care prelungește viața, prelungește dnrata funcționării organismului.
Mai ales pentru organism adevărata viață e în somn. Trebuințele organismului sunt deosebite Ce ale omului. Organismul are nevoe de a se repară, de a se reintegră, și repararea ori reintegrarea cea mai desăvârșită se face în somn. Omul din contra-are nevoe de a ciesintegrâ, omul are nevoe de activitate și activitatea aceasta este tocmai desințegrarea. Viața cheltuește ceea ce somnul agonisește. Și oamenii numesc viață tocmai cheltuiala, iară somnul îl aseamănă cu moartea! Cu toate acestea fără intervenirea acestei morți n-ar putea să dureze viața!!..
Dorm toate somn adânc și reparator, dar tot e cinevă care nu doarme.
In patul de lângă ușă se vede o mișcare. Un cap se ridică, o mână apucă o perină mică și o așează peste cea mare, potrivește bine căpătâiul și capul se lasă jos-și se așază pe el.
E Valeria.
Ea nu doarme, s-a speriat somnul de la început, s-a luat pe gânduri și cu gândurile a dus-o până acuma.
Acuma și-a mai întors perina, și-a prefăcut căpătâiul, crezând că pricina că n-a putut dormi până acuma e căpătâiul.
Se gândește la cele ce s-au petrecut:
Santomireanu dacă nu făcea greșala care a făcut-o, ea acum ar fi fost demult măritată cu dânsul și ar fi fost demult și duși în străinătate.
El însă începuse a fi gelos, s-apucase de imputări.
Ce erâ ea vinovată dacă erau mai mulți care se uitau și o înconjurau?!.... Asta se ’ntâmplă cu toate fetele frumoase și distinse.
Mare defect e gelozia!
Altfel dânsul avea figură impozantă si-ar fi șezut bine-în uniforma de diplomat cu bicornul pe cap, ca Napoleon, cu decorații, sabie...
Și din pricină că a făcut el acea prostie, a făcut șr ea altă prostie. Ca să-i facă lui în ciudă și ca să-i arate că nu-i pasă de supărarea lui, ea s-a apucat și număr decât s-a uitat la Chrisopol, i-a primit vorba, i-a spus că-l iubește și pe urmă el.
Mare prostie a făcut ea că s-a potrivit!...
Isi aduce aminte parc-ar vedea acuma: Eră ’n odae la Aladama, Madama nu știu unde se dusese. Erau numai amândoi, ea si cu Chrisopol. Într-o Vineri după prânz. Eșise din institut să-și cumpere niște dantelă. Voia să seducă pe la D-na Posteucă și Madama o rugase să treacă și pe la dânsa că o să-i spună ceva.
A fost în târg de și-a luat dantelă, dar in loc să se ducă la d-na Posteucă zice haide mai întâiu pe Ia Madama să văd ce vrea să-mi spună.
Când la Madama, Madama nu-i acasă și în odae la Madama numai Chrisopol.
— Unde-i Madama?
— Madama tocmai acuma a eșit. Aveam și eu treabă cu dânsa și mi-a spus că vine peste un ceas.
Pe urmă încep să mai vorbească nu știu ce, și numai ce-l vede pe Chrisopol în genunchi dinaintea ei spunân-du-i că o iubește, că moare, că nu știu ce și începe să-i sărute mânele și să i-le sărute, să se jure, și să plângă și ei i-se face milă îl crede... și pe urmă o lasă și nici nu vrea să mai știe de dânsa!!...
Peste vr-o câteva zile află că a plecat din oraș, s-a dus nu știu unde cu armata, s-a schimbat regimentul. Pe urmă află că a luai slujbă, pe urmă s-a isprăvit. El s-a dus în treaba lui și ea a rămas...
Și se vede că el din capul locului n-a fost cu gând curat, pentru că de câte ori se întâlniau și vorbiau și zicea c-o iubește, ea îl întrebă că de ce nu face demersuri: să vorbească cu Nenea Nae, să-i spue că vrea s-o ia, cum se face... si el iâsă-las, lasă-las și tot lasă-las, vr-o trei patru luni până ce... a lăsat-o de tot.
Dacă Santomireanu nu făcea prostii scăpa și ea...
Acum de vr-o săptămână a făcut cunoștință cu Nicolae Hârtopeanu. I l-a prezentat d-na Trâncănescu, coloneleasa. Acesta pare un tânăr serios.
Negreșit că o fată ca dânsa nu rămâne nemăritată, așa gândește ea, dar dacă lucrurile se pot face mai curând de ce-nu s-ar face?!
Aseară a fost și Hârtopeanu la serbare, la bal.
Tocmai se gândește ea dacă s-a prezentat bine. Cum i-o fi părut ca lut Hârtopeanu?! Ea ’nadins a căutat să fie mai rezervată, mai posaca, dar se ’nțelege destul de amabilă, destul de politicoasă.
După cât i ș‘a părut ei, el a fost bine impresionat. Căută să fie mereu pe lângă dânsa, căuta să-i vorbească și se vedea chiar că simția plăcere să stea cu dânsa de vorbă. Ba se uită după dânsa chiar cu un deosebit interes. Când dânsa eră cu tânărul Emil Stănescu, l-a zărit de vr-o câteva ori pe Hârtopeanu urmărind-o cu ochii. O iubește. Cine știe poate că așă a fost să fie norocul ei! Dacă o iubește el, atunci o să-l iubească și ea-Așa s-a hotărît ea. S-a hotărît să-si iubească bărbatul ca să fie fericită cum e d-na Elena Stejărescu.
Ce bine e când se iubesc soții! Cum zicea Coloneleasa, d-na Trăncăuescu.
Ce bună femee coloneleasa și ce sinceră. Cum îi spunea ea toată viata ei:
Să știi, dragă Valerio, când te-i mărită să te măriei cm omul care-ți place. Când ești cu omul care-ți place, toa-te-ti plac și toate ’ți merg bine și-ți es bine. Când ești cu un om pe care nu-l iubești toate-ți merg prost.
Uite noi am fost trei prietene, Elena Stejerescu, eu și Lucia, mama ta — D-zeu s-o erte.
Lucia s-a măritat bine, eu și mai bine, iar Elena, cum spune chiar ea s-a măritat prost. Ce vrei? Ea n-ăvea nimic, el eră d-abia student și n-aveă nici el nimic, adică avea o’ slujbișoară de vr-o sută și nu știu câți lei. Și astăzi cine e mai bine dintre noi?.. Bărbatul meu e Colonel, dar ce folos.. Nu mai zic nimic. Nu că nu-s fericită, ci sunt chiar nenorocită. Dar ce să fac?! Acuma s-a isprăvit. Am o casă de copii. M-am hotărît să rabd, să mă sacrific și rabd. Lucia biata, nici ea n-a fost lericităNici ea nu l-a iubit pe Octav. Căută să-l iubească dar degeaba. Mi-a spus ea mie. A fost și el cam mojic cu dânsa la ’nceput pe când s-a măritat, l-a spus că e fată săracă și el putea să ia una cu zestre și cu rude, cu protecție, și cu asta a jicnit-o. A căutat ea să uite dar n-a putut. N-a știut nimene cum trăia dânsa pentrucă eră mândră și se ferea de lume, dar te ’ncredințez că n-a fost fericită...
A răbdat si ea în felul ei. Și din pricină că nu era mulțumită de aceea nu-i plăceâ nici să-și vază de casa și de copii, hui spunea ea singură, cu gura ei. Mie îmi zicea că sunt martiră, în sfârșit, ce vrei, așa sunt lucrurile. Dacă nu-ți iubești bărbatul atunci ori ajungi să-ți bați joc de dânsul și de tine, ori te sacrifici, te hotărești să suferi, și suferi toată viața. Dacă îl iubești atunci e altceva, atunci trăești.
Ceasul de jos din cancelarie bate ceasurile șapte.
Valeria dusă pe gânduri se mai rădică de așază perina de sub cap; iar celelalte cu corpul aruncat în pat în toată libertatea, brațele ridicate în prejma capului, capul dat pe spate dincolo de căpătâiu, dorm care de care;somn adânc și reparator.
Raportul.
— Mă fac ministru! Ministru de Externe! Trăiască politica! Sună s-aducă șampanie. Dar, stăi că am uitat s-aduc hârtie pentru raport. Vin numai decât.
Astea sunt vorbele cu care intră ’n casă Trufescu, intorcându-se din oraș la dejun. Dar intră doar numai cât spune vorbele astea și pleacă îndărăt.
Acum vr-o două luni, pe la sfârșitul lui Martie, începe el a se plânge că nu-i e bine, că’ nu se simte bine, că ar face o cură, că nu știe ce doctor să consulte și mereu numai de doctor și de boală aduce vorba.
Dela o vreme însă, devine vorbăreț, vesel, încetează de a se mai plânge de boală și începe să laude medicina.
„Medicina e salvarea omenirii, zice el, medicina este adevărata știință. Acum și-a găsit ea calea cea adevărată, acum și-a înțeles adevarăta ei chemare, adevărata ei misiune!
Rolul medicinii nu este de a repara o mașină stricată, a o cârpi, ei este de a deșteptă forțele organismului, de a regenera organismul prin el însuși, făcându-l ca prin exercițiu să se refacă, să reîntinerească!..
Uite eu mai acum câteva zile eram desperat că sunt bolnav, că sunt istovit, că mă sting, mă prăpădesc și astăzi cu o nimica toată, cu un grăunte de doctorii mă simt bine, voinic, sănătos cum eram la douăzeci de anit Știi ce biue mă simt?!.. Știi ce putere simt!n mine?! Și toate astea cu ce? Cu niște doctorii care nu fac alta, decât să deștepte forțele organismului, care de la o vreme căzuseră într-un fel de adormire, de lenevie.
In adevăr de la o vreme Trufescu semănă mai mult decât întinerit, mai mult decât regenerat.
Pe când înnainte era greoiu, somnoros, se culca de vreme, se sculă târziu, acuma parcă nici nu mai are somn. Nici noaptea nu doarme într-una. Când socoti că doarme mai bine, numai ce-l vezi că aprinde lumânarea și s ’apucă de citit, de scris notițe!..
Innainte mergea la plimbare mai mult în trăsură pe când acuma umblă pe jos ceasuri întregi de obosește chiar Reti.
Innainte se ducea la teatru mai mult ca să facă plăcere Retii. Acuma după ce ese dela teatru se duce prin fel defel de localuri de petrecere și parcă nu-i mai vine să plece acasă. Se ’nțelege că se duce împreună cu Reti. Și acasă e sburdalnic ca un copil. Cântă, sare, dansează, de nu-ți vine a crede că e el. De vr-o câteva ori a luat-o la dans și pe mamița.
Și îh acest elan de veselie, o bucurie deosebită a simțit el în ziua când a auzit că Reti a rupt prietenia cu Jean Lesabreur.
— M-am așteptat să fii cuminte, dragă Reti, dar acum n-ai idee ce bine-mi pare că nu m-am înșelat în așteptarea mea.
Din ziua aceea n-o mai scoate pe Reti din nevestică. Pe lângă veselia asta însă, acum în urmă a început să citească jurnale sau mai bine să adune jurnale, pentrucă de citit nu le prea citește ci mai mult se uită pnn eler dar cumpără și aduce acasă toate jnrnalele câte le găsește-
Și acuma când s-a întors îndărăt, Reti s-a gândit că s-a întors ca să-și ia jurnale.
In adevăr nu trece mult și îl vede intrând cu un teanc de jurnale, dar cu un pachet de hârtie, coaie mari, coaie de tistea.
— Știi ce sunt astea, nevestică? întreabă el, arătând.pachetul de hârtie.
— Nu știu, văd hârtie.
— Ascultă, dar vino mai încoace să n-audâ cineva. Nu trebue să știe nimene, nici chiar mamita. Auzi?
—Da.
— Ei bine asta e hârtie pentru raport, pentru raportul care-l fac către Președintele Republicei. Te miri, ha?
— De, dar ce raport?
— Mă rog ascultă. Eu m-am hotărît să-I bag pe Președintele Repubiîcei în politica noastră. Noi până acuma am făcut cea mai mare greșeală că ne-am răcit de Franța. Franța e sora noastră dreaptă, sora cea mai bună. Știi cu cine ducea Cuza politica lui? Cu Napoleon! Hei, Cuza știa ce face! Puțini or mai fi cum era Cuza! Bine dar, dacă nu mai este Cuza atunci noi trebue să murim?!..
Uite, aici am hârtia pentru raport. Fac raportul și apoi cer audiență. Ai înțeles? Mă ’ntorc în țară Ministru, ^Ministru de externe! Pricepi? Te-ai gândit tu vr-odată ca să fii ministreasă?!.. O! O să facem o nuntă când me-om întoarce ’n țară! Vine și Regina, și Regele!... O să vezi. Adă mâna să ți-o sărut. Tu vrei să fii. liberă, ceri libertate ca să faci ce ți-o plăcea, să iubești pe cine ți-o plăcea, bine; dar eu vroiu să te fac ministreasă.
Reti se uită la dânsul, îl privește lung, apoi își zice în gând:
— A înnebunit?!..
Și un șiroiu de lacrămi o podidește dintr-odată.
— Ce este? întreabă el. De ce plângi? A! De emotiune că o să fii ministreasă. Hahaha, ce copilă ești!... Ei, bine, așă sunt eu. Pe cine iubesc, iubesc! Pe tine te iubesc și cu tine o să împărțesc toate bucuriile și toate plăcerile mele. ’
Reti nu-și poate stăpâni lacrămile. Ii pare rău de felul cum s-a purtat cu dansul, îi pare rău că l-a luat prea; repede atunci când i-a spus că vrea să fie liberă. Cine știe, poate lucrul acesta l-a făcut să-și easă din minți!?
Dar nu se poate, nu înnebunește omul așă de repede pentru o nimica, pentru un fleac, se mângâe dâftsa în gând. Ș-apoi ca trebuia să lămurească odată ceeace dânsul lăsase nelămurit. Dânsul o luase ca pe-un copil, sau mai bine ca pe-un lucru. începuse s-o stăpânească, fără s-o ’ntrebe și pe dânsa ce zice? îi place? se mulțumește?
Cu’ toate acestea dacă.s-ar fi gândit că o să-i facă rău, ea ar fi putut să ia lucrurile altfel, mai cu ’ncetul, mai pe departe... Și ce bine se fac toate când le ia omul cu încetul.
Ii pare rău că n-a luat-o mai cu ’ncetul și începe a se gândi că chiar de-ar fi la dânsul un început de nebunie, doctorii d-aci din Paris trebue să-i găsească vr-un leac.
O să cheme dar un doctor. Și ca să nu bănuiască el, o să spună că dânsa e bolnavă. Poate că s-o duce chiar el să-l cheme.
— Pe tine te iubesc, zice el așezându-se lângă dânsa, și luându-i mâna într-ale lui. Pe tine te iubesc și cu tine o să împărțesc toate plăcerile și -bucuriile mele. iWai crezut nesimțitor când mi-ai cerut libertatea. Mi-a părut rău că nu m-ai cunoscut, dar eu am fost vinovat că nu ți-am vorbit mai din timp ca să-mi cunoști gândul. Eu te iubesc și te-am. iubit, dar am greșit că n-am vorbit, iartă-mă.
— Iartă-mă zice el, luându-i mâna și sărutând-o un șir de. lacrimi îi brăzdează obrazul.....
— Tot eu sunt vinovată, gândește ea privindu-l și lacrimile o podidese din nou.
Plâng amândoi, plâng din inimă. Ce dulci sunt lacrimile câte odată!
Câtă durere spală acum aceste lacrimi și câtă fericire aduc în suflet!
Prin lacrămi își vorbesc inimile. Inimile lor vorbesc acuma pentru întâiaș dată.
Inimile lor niciodată nu s-au simțit mai aproape, niciodată nu s-au iubit atâta.
— Mă erți? mai întreabă el.
— Ba, tu, tu să mă erți, Dedecule, că eu am fost de vină, eu.
Și rezemându-se pe peptul lui, Reti plânge înnecându-se an suspine.
In sfârșit!
— Are haz să nu mai vie nici acesta!?..
Așa își zice în gând fiecare și toți sunt plictisiți de așteptat.
Sunt la M-me Weber. E Nae, e d-na Trăucănescu, Madama, Valeria și M-me Weber.
Il așteaptă pe tânărul Costică Georgescu, șef de biurou la Minister. Trebuie să vină la patru și acuma sunt ceasurile cinci fără zece minute.
Tânărul Costică Georgescu a fost găsit de d-na Trăncănescu care l-a prezentat altădată Valeriei și Madamei.
El vrea să ia în căsătorie pe Valeria și pe astăzi a fost hotărît să vină să facă cererea, sau mai bine să facă cunoștință cu Nae și cu M-me Weber.
El vrea să se ’nsoare și să se ducă în străinătate, pe la Lipsea. Știe cevă nemțește și ar vreă să-și ia și el vr-un titlu în teologie sau ori în ce-o fi. Câți au fost pe la Lipsea toți s-au procopsit.
Cât despre fată, lui îi place și chiar îi place așâ de mult că nici nu vreă să mai audă de vorbe și de fleacuri «ce șă spun pe socoteala ei.
Nu știu ce face însă de nu mai vine!
Pe căldura asta de Iunie să stai un ceas închis în odae e grozav.
M-me Weber a pregătit ceva răcoritor, a pregătit înghețată, dar voia să dea înghețată când vor fi cu toții, când va fi și tânărul Costică Georgescu. Planul M-me Weber eră ca înghețata să vină îndată ce tânărul va fi făcut cererea, adică îndată ce se va fi prezentat. Asâ ar fi fost și frumos și plăcut și răcoritor. Dar acuma stau toți cu năduful în suflet; cu năduful plictiselei că tânărul nu mai vine și nunta Valeriei nu mai se face, și. cu năduful căldurii din Iunie.
Damele își fac vânt cu evantaliile: dau, dau mereu parcă ar fi o fabrică de mișcat evantaliile, parcă le-ar mișca cu-o mașină. La început când au venit mai vorbiau, mai povestiau, dar acuma li s-a tăiat și gustul de povestit.
Nae și-a cerut voe să fumeze și aprinde mereu la țigări.
Orice trăsură s-aude ’n stradă, orice pași s-aud pe la ușă, orice sgomot, orice mișcare de prin apropiere, întoarce numai decât ochii tuturor. Toți gândesc: trebue să fie el.
Și ceasul merge așa de încet! La M-me Weber în salon este un ceasornic foarte frumos, reprezentând Votivkirche din Viena și s-aude cum umblă repede: tica-tica, tica-tica, tica-tica, și cu toate astea parcă pisază pe loc căci acele, arătătoarele stau ca înțepenite, nici gândesc să se miște.
Și măritișul Valeriei e un lucru care acuma îi interesează pe toți.
Când eră vorba s-o ia Santomireanu, le părea bine ia toți, dar nu puneau așă mare interes, își zicea fiecare. Dacă o ia, e foarte binedar și dacă nu, nu e- mare pierdere, s-o găsi un alt Santomireanu.
De aceea retragerea lui Santomireanu a trecut aproape nebăgată ’n seamă, cum aproape nebăgată în seamă a fost și prezentarea lui Chrisopol: Chrisopol ori Santomireanu tot aceea face! Când s-a retras însă Chrisopol și mai ales când s-a retras Hârtopeanu a fost cu totul altă ceva. Toți au început să se gândească ce facem cu fata? Cu atât mai mult că a eșit vorba că Hârtopeatiu s-a retras pentrucă a auzit că între Chrisopol și fata se ’ntemeiaseră legături prea strânse. Și cum ziceau la ’nceput că dacă n-o vreă Santomireanu acesta, o vrea alt Santomireanu, tot așa ziceau și acuma: dacă n-a vrut s-o ia Hârtopeanu acesta te pomenești că nu vreă s-o ia nici alt Hârtopeanu!
Și Nae și M-me- Weber, și d-na Trăncănescu se interesează de Valeria nu numai pentrucă alcătuesc consiliul de familie, ci se interesează și personal fiecare. M-me Weber se ’ndatorise față de Nae și de Trufescu s-o țină Ia ea st s-o îngrijască oarecum ca o mamă. Nae e chiar rudă. D-na Trăncănescu o iubește pentrucă a iubit-o și pe Lucia, cu care fusese prietenă de copilărie. Madama se interesează și ea pentrucă madama ține de casa M-me Weber. Pe lângă asta Valeria făcuse madamei mulțime de făgădueli. La nuntă aveă să-i facă un cadou foarte frumos, adică scump. Când s-or duce ’n străinătate, o s-o ia și pe dânsa, dacă o vreă ginerele, iar dacă nu, atunci cel puțin când și-o așeză gospodăria o s-o ia la dânsa și să-i fie ca o mamă mare. Și madama o crede pe Valeria, căci o cunoaște de vr-o zece ani de când a intrat ca elevă în Institut la’ M-me Weber, și știe că Valeria e bună și ține la ea. Și chiar ține Valeria la madama, căci madama știe să se poarte cu copiii, știe să-i facă s-o iubească. Și madama e și persoană de seamă. E din familie bună. Avusese avere. Bărbatul ei fusese multă vreme arendaș de moșii mari și perduse averea din pricina unor aai secetoși și din pricina unui tovarăș.
Nu mai zic și de Valeria că se interesă și dânsa, pentrucă dânsa, parcă se interesă mai puțin decât ceilalți, nu pentrucă nu voia să se mărite, ci pentrucă ei nu-i veniă a crede că se poate ca o fată ca dânsa să rămână nemăritată. Ea avea foarte bună idee de sine.
in sfârșit toți așteaptă și așteaptă cu nerăbdare, dar tânărul așteptai Costică Georgescu nu vine.
— Sunt cinci ceasuri, zice Nae, care era și grăbit, căci la cinci și jumătate trebuia să fie îh alt loc.
— Cinci, da, răspunde M-me Weber. Ce să facem?
In timpul acesta portarul se arată în ușă și privește la M-me Weber.
— Ce veste, ianoș? întreabă ea.
— Apoi un domn, ma rog, este mai bine di-un ceas di când tot ștapta acolo jos la biurou, și amu intraba dacă trebue să mai stapta.
— Dar cum îl chiâmă?
— Poi, nu ști, ma roc. Dat un cârti di vizit, dar nu ști undi pus. Dar mi se pari chiama domnii Georgescu.
Și Ianoș începe a scotoci prin buzunare după carta de vizită.
— Il chiamă Georgescu?..
— Da, ma roc, parcă așă...
— Dar când a venit?!..
— Apoi când d-voastră urcat sus, atunci și el venit jos.
— Și ce-a zis când a venit?
— Poi când vinit traba: M-me Weber? Eu spun: M-me Weber numai acuma eșit, dar minchenaș vine. Atunci spuni: Eu ștapta. Și eu zic: Bine, ștapta, ma roc. Și el ștapta pân amu. A! Dar iaca, poftim găsit carte de vizit.
M-me Weber citește carta:
— Constantin Georgescu! Poftim!!..
— Dânsul e?!.. Dânsul?!.. întrebă toți.
— Da. Du-te repede și-l poftește sus.
Ce bucurie pe toti. Se bucură și parcă mai nu le vine a crede că e dânsul.
M-me Weber sună să ’ntrebe de nghețată. Era cat • p-aci să schimbe programa, să ia înghețata înnamte de sosirea lui.
Nae caută să-și aprinză o țigară proaspătă, asta trebuia să fie mai gustoasă.
D-abia scoborâse portarul și numai ce s-aude pe scară un scârțiit de ghete.
Toate privirile se ’ntorc spre ușă, iar pe ușă cu multă sfială intră în salon un domn cam scund, slăbuț la fată palid, cu mustața galbenă, subțire, într-o redingotă lungă și cu ghete de lac.
Doamna Trăncănescu îl prezintă:
— D-l Costică Georgescu.
Toți se ’nchină cu mulțumire parcă ar zice:
In sfârșit!
A adormit.
E aproape un cias de când Trufescu, cu mânele în buzunare se plimbă cu pași măsurați și rari de-alungul salonului numărând: Un, doi, doi, doi; un, doi, doi, doi; un, doi, doi doi...
Reti la fereastră în dosul perdelii, dusă pe gânduri, lucrează la o brodărie cu mătăsuri colorate.
E înaintea dejunului.
Altă dată pe vremea asta Trufescu ar fi fost la primblare în oraș, iar Reti ar fi fost încă la toaletă.
Acuma însă se scoală dimineață tare.
Trufescu e în picioare de pe la patru ceasuri, când d-abia se făcea ziuă. Zice că n-are când dormi că e ocupat.
Astăzi n-a mai eșit la primblare în oraș pentrucă Reti nu-l lasă, să teme să nu s-apuce pe stradă de vr-un scandal, cum făcuse mai zilele trecute. S-apucase la ceartă cu unul că de ce stă cii țigara ’n gură și fumează îna-aîntea statuei lui Gambettâ! Reti spune că o doare capul și îl roagă să steă acasă căci altfel i-âr fi urât singură, fără dânsul. Și el o ascultă, îi face pe plac. Dar acuma nici el ri-a voit să iasă la primblare că zice că e ocupat, că are de scris. Stă acasă pentrucă acasă ori când ar vreă să se apuce de scris n-are decât să se așeze la biurou și să scrie, pe când dacă ar fi pe stradă si i-ar veni gust să scrie ce s-ar face el atunci?
Astăzi e mai bine, e mai liniștit. Zilele trecute a fost rău de tot. n-avea astâmpăr, era nervos, se certă cu oamenii, vrea să sară la bătae.
De când a văzut că e bolnav, Reti numai de dânsul se ocupă. Nu vrea să mai știe nici de teatrn, nici de primblare, nici de nimic, l-a fost greu până ce a găsit meșteșug cum să-l facă să iâ doctorii, ori să împlinească prescripțiile doctorului.
A luat-o cam cu glumă, cam cu copilării, dar merge.
Când a chemat întâiașdată pe doctor s-a făcut că dânsa e bolnavă și s-a dus chiar el de-a chemat doctorul.
Ea însă ’n treacăt i-a spus doctorului cine e bolnav și doctorul a ’nțeles numai decât și ă intrat în vorbă cu dânsul.
Ea apoi a ’nceput să-i spună doctorului că o doare capul, că e nervoasă, că n-are astâmpăr, adică a început să-i spună tot ce avea el. Și pentru ca să-l vază doctorul mai de-aproape ea adaugă:
— Dar de ce să mă caute doctorul numai pe mine? Eu voiu să te caute și pe tine, poate și tu ai nevoe de cevă.
El face haz, dar primește. Și doctorul scrie ordonanța pentru Reti și spune că dacă vreă poate să ia și dânsul.
Reti însă nu vrea să facă nimic fără dânsul, așă că el e silit să ia și doctorii și să facă băi fierbinți de picioare.
De când a început băile fierbinți se simte chiar multă îmbunătățire în starea lui.
Două lucruri face el acuma peste măsură: Se primblă și fumează. De primblare însă Reti nu se supără, lasă-l să se primble, poate că aceasta îi face bine, poate că simte nevoe de mișcare. Dar ei nu-i place fumatul, prea fumează mult, și n-are ce să-i facă.
Dar nici primblarea prea lungă nu poate să fie buna, și acuma prea de mult se primblă
• — Dar tu, Dedecule, nu mai stai jos? E destul de când te primbli..
— Nu, nu, dragă, răspunde el; nu e destul. Eu trebue să mă primblu- ca să-mi limpezesc ideile. îmi vin prea multe idei deodată și se amestecă așă că nn mai înțeleg nimic; de aceea trebue să mă primblu ca să se aleagă unele de altele. Și cum s-or alege atuncea îndată mă așez la scris și fac raportul.
— Ei, apoi mai ai mult de primblat?
— Nu, numai de douăzeci și cinci de ori încoace și de douăzeci și cinci de ori încolo, și gata.
— Bravo, Bravo, Dedecule. Știi ce cuminte ești?!.. Vino la mama, vino să-l mângâie mama și să-i dea un gologan! Vino aici la mama și stai nițel și pe urmă te-i duce iar si ți-i împlini primblatul. Vii la mama puișor?
— Da.
Și Reti șe așază într-un capăt al canapelii, iară el se ’ntinde pe canapea și așază capul în brațele ei.
— Bravo, bravo!’Copil cuminte, zice ea netezându-l pe cap și sărutându-l pe frunte.
Il sărută pe frunte îndesat și vede că fruntea nu-i mai este așă de fierbinte.
— De-ar da D-zeu să se poată vindecă! I-i așa milă de el. Il privește și îi vine să plângă.
Dar trebue să se ’ndrepte. Se vede că merge spre bine pentrucă s-a liniștit mult. Trebue să se ’ndrepte.
Culcat cu capul pe brațele Retii și Reti mângâindu-l încet pe cap, Trufescu adoarme, adoarme bine.
— Uite, zice Reti către mamița, a adormit drăguțu.
Cred că a ’nceput să-i fie mai bine pentrucă a început să se odihnească. Ah, ce bine mi-ar părea când l-aș vedea că s-a făcut sănătos!...!
— Apoi, zice mamița, pe-aice e cam greu de făcut-sănătos. Dar ian să ai colea vr-un preot, cum e Popa Nicolae dela noi, să-i citească cum știe el molitfele pentru ducă-se pe pustie, să vezi!... Cine știe ce i s-a întamplat p-aice, o fi mâncat ceva or Mamița a vorbit și cu prietena ei, cocoana Elencu și i-a spus de Trufescu că trebue să fie bolnav din pricină că a mancat ceva pângărit de calvini, și cocoana Elencu i-a dat dreptate.
Acum a venit din țară scrisori dela Nae și dela Valeria. Nae spune, că Valeria vrea să se căsătorească cu Costică Qeorgescu. Valeria vorbește și ea de căsătorie și spune de trusou ca să-l cumpere âela Paris, ori dacă vrea să se facă ’n țară atuncea să trimiță bani.
După boală...
Trufescu deschide ochii. E în pat. Pare c-ar fi dimineață. Patul Reții e gol. Ceasornicul de pe masa de noapte arată ceasurile unsprezece. Prin odaea de alăturea se aud pași ușori: e Reti. Sunt pașii ei. Se vede că ea s-a sculat ae mult.
La calendarul de pe cămin e Joi, e Iulie.
— De ce Joi? se gândește Trufescu. De ce Joi?!.. D-abia eri a fost Vineri, când a fost de-a primit banii din țară. Ce? Doarme de-o săptămână?!... Ori poate nu s-a rupt foaea dela Calendar? Ce e acolo?!...Iulie?!... O-ho-o-o-o!... Iulie?!... Dară eri era d-abia la sfârșitul lui Iunie, nici nu sosise întâiu Iulie?!... Curios! Nu-și aduce aminte de nimic!
în timpul acesta Reti din odaea de alăturea se arată în ușă. Privește un moment la Trufescu. Face un pas ca să privească mai bine. Fața i se înveselește, ochii i-se aprind și numai decât se repede la Trufescu, îi ia capul în mâini și începe să-l sărute.
— Decule! Dedecule! Dedelecule!... Bună dimineața. Ai dormit bine?
— Da, zice el, dar nu pricep «n lucru.
— Ce?
— Ce zi avem astăzi?
— Joi, răspunde Reti aruncându-și ochii la calendar
— Joi, 11 Julie?
— Da.
— Ei, bine, știi că eu nu-mi aduc aminte, nu știu când au trecut zilele astea?!... Mie mi se pare că azi e Sâmbătă pentrucă știu că eri a fost Vineri, când am fost eu în oraș la Credit Lyonnais, de-am primit bani.
— Cum nu-ți aduci aminte? mai întreabă Reti, privindu-l cu băgare de seamă.
— Uite, nu-mi aduc aminte, nu știu când au trecut zilele astea, când a trecut atâta timp! Ce-am făcut eu într-atâta vreme?!... Am fost bolnav?
— Da, ți-a fost rău.
— Mi-aduc aminte parcă de sticle de doctorii, bucăți. de ghiață și o amestecătură mare, o frământare de oameni, de lume, de treburi, parcă alergam și eu și mă grăbiam și n-aveam când și nu știu ce era.
— Cine știe, poate îi fi-visat ’ ceva...
în timpul acesta vine și mamița în odae.
— Bună dimineața.
— Bună dimineața, mâmiță.
— Mai bine?
— Cum mai bine?!...
Reti vrea să-i facă semn mamiții să nu mși pună întrebări de astea. Ea nu vrea să afle acuma Tfufescu că a avut momente de nebunie.
— De, întreb și eu, ești bine?
— Se ’nțelege că bine, dar nu mă pot eu desmetici cum a trecut vremea așa. Mă rog ce-am făcut eu zilele astea?
.— Apoi ce să faci! răspunde mamița. Ce face bietul om când nu e în mințile lui?
—Cum? Am fost nebun?!...
— E! face Reti. Doamne, mamiță, și d-ta!... se vede că n-ai de lucru, te-apuci să-i bagi în cap cine știe ce!!...
— Vrea să zică, am fost nebun!!...
— Eh!... nebun. Ce vorbă! Când are omul. căldură mare poate să aiureze, zice Reti; dar ce-are a face aiurarea cu nebunia?!,..
— Vrea să zică am aiurat? Am fost așa de rău?!...
*
Sunt vr-o patru zile de când Trufescu e bine, bine de tot. E foarte îngrijorat însă de faptul că a fost nebun. Și ce nebnn, dacă nici nu-și aduce aminte de nimică ce-a făcut! Cine știe câte a mai făcut!!... Și cine știe dacă nu-i mai vine iar nebunia!!...
Pentru orice împrejurare hotărește dar să facă tot ce s-o putea ca să asigure pe Reti. Nu e vorbă că n-are moștenitori, dar orcum, tot e mai bine să fie făcut lucrul cum trebue. Rude el n-are afară de niște nepoți ai unei surori a lui, copii din flori, dar care se numesc tot Trufescu. Sora lui a fost măritată cu unul Sălceanu cu care a avut o fată. Pe acest Sălceanu însă l-a părăsit ea, fără divorț în regulă și și-a luat numele de Trufescu, și fata și-a luat tot acest nume, iar copiilor pe care i-a avut fata — bastarzi — le-a zis tot Trufescu. Dar aceștia nu mai vin la moștenire!... Hotărește dar să-i asigure Reții un venit frumos din care să poată trăi în caz când el s-ar prăr pădi, și să se cunune cu dânsa, ca să-i deâ un nume, să nu rămână afară din lume, afară din societate să se ferească lumea de dânsa, ci să fie doamna Trufescu. Acestea însă nu vrea să i le spună ei, vreă să-i facă surpriză.
El a iubit-o în totdeauna, dar mai ales acuma de când vede că îl iubește și ea, și încă așă de mult, e robit cu desăvârșire de iubirea ei.
Astfel îsi pune ’n gând să facă aceste două lucruri, de aceea hotărește să se întoarcă în țară.
Nepoții însă de care Trufescu nu vreă să țină seamă, nu uită că Trufescu le este unchiuși încă un unchiu bogat ă bun de moștenit.
’ îndată ce Trufescu a plecat cu Reti la Paris numai decât au început să se ’ntrebe: Nu cumva unchiul are gând să se ’nsoare? Și ce ar fi dacă s-ar însura și ar avea copii?
De aceea au căutat să găsească.pe cineva la Paris care să cerceteze mereu ce face Trufescu.
Acest cineva a fost tânărul Stănescu care mergea adeseori la d-șoarele Trâmbulescu.
Cucoana Elencu Trâmbulescu știa tot ce se petrecea la Trufescu pentrucă afla dela mamița; iar dela cucoana Elencu află și Stănescu și scria în țara. Așă a scris și despre boala, adică despre nebunia lui Trufescu și despre ziua când trebuia să plece ’n țară.
Ei hotărîseră chiar dela ’nceput ca să ceară punerea lui sub interdicție; iar când au aflat de nebunie atunci hotărîrea lor a ajuns definitivă.
Acasă.
— Iată-ne în București! zice Trufescu. Dar de ce-o fi gara ’n doliu?
— O fi murit șeful de gară, zice mamița.
— Dar nu e niciun doliu, zice Reti. Unde vezi doliu?
— Unde? Nu știu, se vede că mi s-a părut.
Ajung în București pe la ciasurile nouă trecute seara.
La gară trebuia să vină Nae dar n-a venit.
Pare așa de urât la gară! Pustiiu.
E în luna Iui Iulie, pe Ia mijlocul lunii.
Se așteptau cu toții să vină cinevă Ia gară, să-i aștepte, să-i primească cinevă; dar nimeni.
Cum merge însă dela tren spre ușa de eșire, Trufescu. bagă de seamă că unul cu-o barbă mare neagră se uită după el și îl urmărește cu ochii. Se uită și el la dânsul și vede că e unul din nepoții surorii-sa, imul din Sălcenii bastarzi care își zic Trufești. Vederea aceasta nu-i place, dar nu vreă să d bage ’n seamă ci trece mai departe.
Tocmai la eșire găsesc pe fecior care venise cu trăsura.
Merg acasă.
Când să se apropie de casa lui Trufescu îi pare casa ’n doliu. Nu mai spune însă de data asta nimic, ca să nu sperie pe Reti, dar în gându-i se ’ntreabă dacă nu cumva începe iar ca la Raris, să-și pearză mințile?
- Acasă ușile deschise, camerile luminate: se vede lumină pe la ferestre. Slugile afară le es înainte.
Au tras la casele unde șezuse Lucia.
Toate sunt așă cum le-au lăsat. Casele însă parcă ar fi mai mici. Nae fusese pe-aici zilele trecute, fusese și în ajun și chiar în dimineață sosirii. El a pus la cale totul și a pregătit primirea.
Lui Trufescu însă ferestrele luminate într-un. moment îi par, nu știu cum, parcă ar fi ferestrele unei sale mari, largi, în care se vede un catafalc negru, pe care nu știe e soția lui moartă, e Lucia sau Octavian?
Se dau jos din trăsură, intră ’n casă, se desbracă de hainele de drum, se scutură în acest timp vine și Nae.
Merg la masă cu toții.
Nae povestește de cele ce s-au petrecut p-aice. Spune de planul de măritiș al Valeriei cu Costică Georgescu, și înșiră pe scurt cele întâmplate cu ceilalți trei: Santomireanu, Chrisopol și Hârtopeanu.
Trufescu e vesel. îi pare bine că s-a văzut întors înapoi în țară. Se simte însă obosit. Parcă aude încă tâ-câitul trenului, parcă îi trec lucrurile, pe dinainte așă cum le vedea din tren și simte un fel de miros de dogorit, ca de sobă vopsită.
Nae stă cu dânșii de vorbă pân aproape de mezul nopții.
După ce pleacă Nae, se culcă toți adorm și dorm duși, afară de Trufescu.
Trufescu adoarme și el dar peste vr-o trei ceasuri se deșteaptă dintr-odată. A auzit un sunet ca de goarnă!
E foc?... Unde e foc?...
Se duce la fereastră, privește, nu se vede nimic.
Se culcă îndărăt..
E cât p-aci să adoarmă dar a început să-i țiue n urechi.
Se scarpină cu degetul cel mic în ureche.
De-odată parcă să-i treacă, pe urmă însă țiuitul se întărește vrăjmaș.
Se mai scarpină iar, dar degeaba.
Ce e de făcut?!...
A! Acuma știe de ce-i țiue ’n urechi.
Colo departe, nu știu unde, vede pe unul care are un butoiu și butoiul are la fund un.fel de mâner ca la pompe, și zice că e pompă de aer. Și dela butoiu pleacă mulțime de tuburi de cauciuc. Și când acela apasă de mâner atunci s-aude cum trece aerul în butoiu, se văd umflân-du-se tuburile de cauciuc și simte și el țiuitură în urechi.
Și ce-o fi vrând să facă acela cu-atâta aer?!..
Și pompează mereu!!...
tlite se cunoaște tubul care răspunde la urechile lui.
Cum nu e cinevâ acolo să-i tae tubul!
Păcat că a placat Nae.
A! Cel.cu pompa, e cel cu barbă dela gară, bastardul Sălceanu care își zice Trufescu. E chiar El!!.. Uite-t chiar e pe peronul dela gară, colo lângă perete.
Dar peretele tot se îndepărtează!!... Și pompa s-a mărit și s-a făcut ceva negru, ceva negru și mare, în chip de biserică!...
E un catafalc mare cât Notre-Dame din Paris!...
E catafalcul pe care-l văzuse el acasă la el când a venit dela gară.
Dar catafalcul se mișcă. E tras, adică împins de-o mașină de drum de fer, mașină de accelerat.
Vine ’ncoace!!
O să treacă chiar pe-aici pe stradă.
Și ce repede merge!!...
Vai, de-o întâlni cevă ’n cale, sdrobește... totul!!..
Uite ce roți are! In loc de roți are niște vălătuci ca cei de turtit peatra de pe șosea!! Uite ce repede vine, ce repede se învârtește vălătucul cel din ’nainte, și ce mare e!! E lung cât lățimea stradei!!
O să facă morți de om!
Și nimeni nu bagă de seamă!!...
Trebue de spus la lume să se ferească, să nu mai umble pe strada asta...
Cu aceste gânduri Trufescu sare repede din pat, se ’mbracă ’n grabă cu ceva și ese ’n stradă.
O trăsură vine tocmai atunci, încet la lumina felinarelor.
— Ho! Stai! Stai! îndărăt!!.. începe el a strigă la birjar și aleargă de-i ese înainte. îndărăt.' îndărăt, nenorocite! Nu vezi că vine catafalcul?..
— Ce catafalc? întreabă birjarul.
— Catafalcul cu acceleratul... Nu-l vezi înaintea fa?! îndărăt! îndărăt!
— Se vede că nu ești zdravăn, răspunde birjarul dând biciu cailor și trecând înainte.
— Ba, tu ești nebun, zice Trufescu. Tu ești nebun și zăpăcit! Vai, ce proști sunt oamenii. Le spui să se ferească, le arăți pericolul, și cu toate acestea nici nu vor să te bage ’n seamă. Na! Iacă mai vine o trăsură, ba, încă două. O să le calce catafalcul.. Trebue să le opresc, Dar ce să fac? Ce să fac să le opresc?...
— Stai! Stai! Stai birjar! înapoi!, strigă el și se aruncă jos înaintea trăsurii.
Birjarul cu greutate oprește caii, celalt birjar oprește și el. Se adună încă cevă lume. Vine și vardistul.
Trufescu spune că vine catafalcul și ia la ceartă pe vardist că nu oprește lumea de-a umblă pe strada asta până va trece catafalcul.
Vardistul îl sfătuește să se ducă acasă să se culce. El nn vrea să ’nțeleagă.
Vardistul il întreabă unde șade. El nu vreă să spună.
Vardistul atuncea flueră de mai vine un alt vardist, și împreună cu birjarii îl sue pe Trufescu într-o birjă, sue și unul din ei și pleacă la secție, cu dânsul.
Când pleacă trăsura însă, Trufescu se ridică m picioare și începe a face din mâini și a strigă la toți cei pe care-i vede pe stradă:
— La o par-te-e-e-e!... La o par-te-e-e-e că vine catafalcul!!.. La o par-te-e-e-e!...
Și sergentul cu birjarul și cu lumea ce-a rămas pe loc, se uită după trăsură, care la lumina de noapte a felinarelor se vede ca o pată neagră care se îndepărtează micșorându-se din ce în ce.
Și lumea aude încă glasul răgușit și îndepărtat al lui Trufescu.
— La o par-te-e-e-e... Că vine catafalcul!...
Trecător?
— Dedecule!... strigă Reti din toate puterile. Dedecule!... Dedecule, ce ți-au făcut, drăguțule?... Ce ți-au făcut?... Mă duc. Mă duc la el! Mă duc! Hai Mamițo, hai cu mine. la-țl repede pălăria și hai! Ioane, oprește repede o trăsură, dar repede, repede!... Oprește trăsura cu care a venit Madama, Dedecule! Dedecule...
Așa strigă Reti plângând și în câteva minute e în tră-sură cu mamița și pleacă la Casa de sănătate să-l găsească pe Trufescu.
A douazi dimineața după ce au sosit dela gară, Reti întreabă pe slugi dacă s-a sculat Trufescu.
— Boerul, răspunde sluga, se vede că a plecat de dimineață, că nu e la d-nialui în odae.
- Trebue să vină la cafea, gândește Reti. El însă nu vine nici la cafea nici la dejun. Unde să fie?!...
Trimite la Nae să vază dacă nu e acold, ori dacă nu știe Nae.
Nae nu e acasă, adică Nae lipsește din oraș, a plecat undeva afară, cu trenul, disdedimineață.
Ce s-o fi făcut Dedecu?...
Mai întreabă, mai cercetează slugile. Nu l-a văzut nimene când a plecat!
Nu.
Cercetând hainele din odaea de culcare, află că el a plecat îmbrăcat cu pantaloni, cămașă de noapte, jachetă și fără pălărie.
Se poate să fi plecat așa, mai ales cu capul gol?...
Pleacă să cerceteze ’ndată în casele de dincolo, unde șezuse el cu d-na Trufescu: poate că s-a dus acolo de s-a îmbrăcat? Acolo însă e încuiat și cheea nu se știe unde e. O fi la dânsul?
Negreșit că s-a ’mbrăcat în casele de dincolo. A trecut acolo numai în cămașa de noapte și s-a îmbrăcat acolo. Poate că a voit să-și ia alte haine de acolo din casă.
Cu toate acestea, cum se poate să plece, să nu spună nimic, și nici să nu trimijă o vorbă ca să știe cei de-acasă unde e?...
Dar dacă i-o fi venit cumva rău, ca la Paris?... Când intră trenul în gară, el începuse să spună că gara e ’n doliu. N-o fi fost aceasta vr-un început de zăpăceală?!
Dacă o fi căzut undeva?!.. Ori dacă i s-o fi făcut rău?.. L-o fi călcat vr-o trăsură?... L-o fi dus la vr-un spital?!...
Unde să-l cauți?!...
Mai târziu vine și Valeria cu Madama.
Reti se plânge că nu știe unde-s-a dus Trufescu.
— Imi pare foarte rău că nu l-am găsit, zice Valeria. Nu știu ce să fac cu irusoul! Dacă se luă dela Paris, de când am scris, se putea face nunta încă ’n luna asta.
— Apoi când a venit scrisoarea ta, el era bolnav, era în pat, zice Reti.
— Da, dar la Paris se găsește totul gata, adaugă Valeria. Acold trebue numai să te duci și să plătești.
Și știi cât de mUlt mă iubește Costică?.. N-ai idee! Și zice că d-abia așteaptă să se vadă în străinătate.. Dar dacă întârziem atâta...
Valeria vorbește apoi de Costică Georgescu și de ceilalți pretendenți, iar Madama îi ajută.
Ele rămân și ia masă și stau până târziu noaptea și tot despre aceleași lucruri vorbesc.
Reti însă nu poate să le asculte căci e cu gândul la Trufescu. Și mai e necăjită că din pricina vorbei lor parcă nu se poate gândi ce să facă.
Când ajunge la culcare, ea stă cu lampa aprinsă căutând să citească ceva, dar ce fel de citit!!.. Se pomenește numai că întoarce foile dar nu-și aducea aminte de nimic ce a fost prin ele. Din toată noaptea nu știu dacă doarme preț de un cias. Mereu se deșteaptă și ascultă și se uită pe la ferestre.
A doua zi dimineață se pomenește cu Madama.
— N-a mai venit?
— Nu.
— Nici nu știi nimică?
— Ce să știu? De unde?!..
— Mă rog, d-ta te temi să nu fi căzut, ori să nu i-se fi întâmplat ceva?
— Se ’nțelege.
— Apoi lucrurile acestea se pot afla dela poliție. Dacă m-aș duce eu să întreb?!
— Mai e vorbă?!.. Du-te, du-te numai decât. De unde am știut eu asta, că aș fi trimis de eri!.. Du-te, ia o trăsură.
Madama se duce.
*
Atunci noapte vardistul dusese pe Trufescu la secție.
La secție polițistul care eră de serviciu dormea culcat pe-o masă. Când intră vardistul cu Trufescu el se rădică somnoros:
— Ce este?
— Uite, d-le... un aliniat.
— Alienat?
— Da, aliniat.
— Unde era?
— Poi, pe stradă. S-a aruncat înnainitea cailor și a sărit la bătae...
— Bine, zice polițistul. Dă-l la odae.
— Dar nu vedeți voi catafalcul, nenorociților?! Nu-i vedeți cum vine?! începe Trufescu.
— Bine, bine, zice vardistul și îl înpinge pe-o ușă de-alături.
In odae Trufescu strigă mereu: La o parte că vine catafalcul!..
Strigă și bate în geamuri ca să-l audă lumea.
Dar cum vede că nimene nu-l aude, el bate până ce strică geamurile.
După aceea începe să arunce cu bucățile din geamuri și din ferestre, și le aruncă toate. Iar până dimineață strică și soba și-o aruncă afară.
Adouazi îl trimit la poliție.
Pe la ceasurile unsprezece, director, comisar, procuror, doctor, se sfătuesc ce să facă cu bolnavul.
Atuncea tocmai sosește și d-nul cu barba neagră pe care l-am văzut la gară pe-peron.
Acesta de când plecase Trufescu din Paris aflase și el și venia mereu pe acolo prin stradă și vorbiâ cu vardiștii, și le dădeă bacșișuri ca să-l înștiințeze ce se va petrece pe acolo.
Acest domn vine la poliție și spune că e rudă cu Trufescu, că e nepot, că Trufescu sufere mai demult de alienație mentală și el cere să fie pus sub interdicție; iar deocamdată să fie internat într-o casă de sănătate.
Pe la orele două a fost trimis deci la o casă de sănătate.
Adouazi dimineața când vine madama Ia poliție, află numai că Trufescu a fost internat într-o casă de sănătate.
Cu vestea aceasta s-a întors ea la Reti.
*
La casa de sănătate, Reti îi găsește pe Trufescu în odae la el, stând îa picioare lângă un perete, răzimat cu umărul stâng, uitându-se în jos și ținând degetul la frunte ca și cum ar ascultă.
— Decule! zice Reti intrând.
— St! răspunde el. încet! încet de tot că adoarme și pământul. Și dacă adoarme atuncea suflă din ce în ce mai încet și tot se face mai mic, mai mic, mai mic până ce ajunge mic de tot.
— Bine, dar tu ce faci, Decule?
— Nu vezi?!.. Stau și-l păzesc să adoarmă. După ce-o adormi atunci mă duc și eu să-mi văz de treburi. j Cât o fi el așâ mare nu mă pot duce. Când e pământul prea mare atuncea te doare capul pentrucă nu-l mai poate să-l încapă capul. Cum să încapă în cap o comedie așa mare?! Crapă țeasta! Nu mai e chip să-ți mai vezi de treburi. Cum te miști el se deșteaptă!
Reti vrea să-l întrebe ce mâncare i-se dă acolo; el însă îi face semn să tacă. Atunci Reti se gândește în ce stare e el, cum o privește ca pe-o străină, ca pe-o necunoscută, cum nu-și dă seamă de ceea ce face și lacrimile și plânsul o podidesc dintr-odată.
Stă acolo până seara dar nu mai poate vorbi cu dânsul căci el îi face semn să tacă.
La plecare tot cu acelaș semn le răspunde.
Innainte de-a pleca de-acolo Reti, însă, vede pe doctorul.
— Ce credeți, d-le doctor?
— De, cu siguranță nu putem spune nimic. Dar se pare că e ceva trecător.
— Dar când s-o face bine îi dați drumul?
— Cum nu.
— Dar putem să venim să-l vedem.
— Negreșit.
In celulă.
In celulă e Trufescu și cu unul din doctorii institutului. Trufescu e palid, slab, neras, bărbos și albit. Nu mai e de cunoscut. El stă lângă o fereastră șidoctorul mai în fundul camerii.
— Ce mai veste, d-le Trufescu?
— Bine, d-le doctor.
— Bine de tot?
— Apoi da. N-auzi clopotele?
— Care clopote?
— Clopotele din toată lumea: Dang! Dang! Dang! Dar încet, încet pentrucă au murit toți.
— Care toți?
— Toți, ei. Toți care au murit. De-acuma e pace! Veciriica pomenire, cum cântă la biserică.
Astfel vorbește Trufescu și cu doctorul apoi deodată își aruncă ochii pe fereastra deschisă în curte și rămâne uitându-șe cu mirare afară.
Se uită afară și dă cu mâna pe frunte parcă pentru a se reculege.
Stă un moment așa și deodălă se simte ca deșteptat dintr-un somn adânc. Privește împrejur. Cunoaște casa de sănătate pe care o știa din nainte și cunoaște și pe doctor.
— A!... zice el, Acuma pricep. Acuma înțeleg!.. Mă rog, domnule doctor, acesta e cel care m-a adus aci?
— Care?
— Uite-l, zice el arătând în curte pe Sălceanu cel cu barbă, cel zis Trufescu, pe care îl văzuse la gară.
— Da, răspunde doctorul; așa mi se pare.
— Ei, acuma pricep. Acum văd că sunt într-o casă de nebuni.
Nu știu ce-oiu fi făcut până acuma dar îmi pare rău că m-am mai deșteptat să văd unde am ajuns? Știi pentru ce m-a închis aci?
— Pentru ce?
— Pentrucă am avere, pentrucă am bani. Vor să mă ucidă, să scape de mine ca să-mi ia averea. Negreșit că m-au pus și sub interdicție?
Doctorul se uită la dânsul curios că vorbește ca un om în toată mintea..
Trufescu însă își prinde fața în mâni, se razimă cu fruntea de tocul ferestrei deschise și plânge ca un copii.
Doctorul îl privește un timp apoi zice:
— Ei, lasă, d-le Trufescu, se poate d-ta să plângi?!...
— Ba plâng, d-le doctor, plâng că mă doare în suflet. Am de împlinit datorii pe care de aci înainte nu le mai pot împlini. Am nenorocit o fată, d-le doctor! Am nenorocit o fată și o las nenorocită! O! Reti, copii nevinovat, ce mai pot face eu de-acuma pentru tine?... Unde te-am adus, Reti, și cum te las?!...
După o săptămână și mai bine de sbucium lui Trufescu i-a venit iar limpezimea minții și se înspăimântă de starea în care se găsește. Și toată durerea lui e că nu poate face nimic pentru Reti:
— Dar nu te-am văzut încă așa de necăjit, d-le Trufescu? zice doctorul, care pe cât se pare, stă înadins cu el pentru a observă mersul boalei.
— Nu, d-le doctor, nu mai văzut așa, pentrucă până acuma nu știam ce fac, nu știam unde sunt; dar acuma văd tot, tot. Ah, ce bine e să fii nebun... Mi se pare c-a fost p-aice o tânără blondă?...
— Da, împreună cu o doamnă în vârstă.
Da.
— A fost, cum nu. A fost în toate zilele.
— Ei, asta e nenorocita....
D-abia isprăvește Trufescu aste vorbe când ușa se deschide și se vede Reti și mamița.
Reti care se obicinuise a vedea pe Trufescu mereu tăcut, dus pe gânduri și mai ales fără nici o atenție față de ea, ca și de ori ce-l înconjură, intră fără să zică nici o vorbă, salutând numai prin o înceată înclinare a frunții. -
Trufescu privește la dânsa.
— Reti?... Doamne, de ce mi-ai luat nebunia?! De ce mi-ai deschis ochii să văd c-am nenorocit-o?!...
Te-am nenorocit Reti pentrucă sunt nebun!!
Te-am nenorocit pentrucă nebunul n-are putere, nebunul n-are voință, nebunul nu e ascultat de nimene, de nimene, de nimene; nebunul nu e ascultat nici de D-zeu!!...
Și răzimându-se cu brațele și cu fruntea la perete Trufescu plânge înnecându-se în suspine.
— Ce este, Decule? Ce e, dragă? Ce spui? Ce s-a ’ntâmplat?!... întreabă Reti apropiindu-se de dânsul și punând mâna pe umărul lui.
El plânge parcă nici n-aude.
— Ce este, Decule?! Dedecule?!..,
— Sunt nebun, dragă! Sunt nebun! zice el și luându-i mânele amândouă, i-le sărută, își pune obrazul pe ele și, strângându-le cătră față diii toată puterea, plânge din nou.
Reti plânge și ea.
Mamița își șterge ochii.
Doctorul cu un aer de pietate, călcând încet parcă spre a nu fi simțit, părăsește camera.
— Am vrut să te fac soția mea, am vrut să te asigur, dar nu mai pot căci sunt nebun și poate și pus sub interdicție!
— Dar eu zice Reti nu ți-ăin cerut aceasta niciodată! Eu nu ți-am cerut și nu-ți cer nimica, absolut nimica! Eu te vreu pe tine, te vreu numai pe tine.
— Tu ești bună, dragă; dar eu sunt nebun! nebun! nebun!...
D e d e c u.
Biserica dela cimitir e cernită. Un zăbranic negru îi acopere intrarea și scările. Tot negru e așternut și pe jos înnăuntru.
In mijloc patru lumânări ard în patru sfeșnice nalte cât omul, puse în cele patru colțuri ale unui catafalc pe care se vede un cosciug închis.
In partea stângă a bisericii, subt amvon o tânără și o bătrână îmbrăcate în negru.
Cea tânără, blondă, plânge, dar plânge ca omul ce nu crede că lovitura ce a primit e atât de mare...
Bătrâna șade liniștită. Ea nu mai plânge. A plâns și ea altădată, dar a văzut că lacrămile n-au ajutat la nimica. Să-l plângi ori să nu-l plângi, dacă a murit e bun murit, nu se mai scoală: așa e omul.
Pe scara acoperită de negru scoboară două femei, vorbind:
— Cum zici că-l cheamă?
— Pe cine?
— Pe mort.
— Trufescu.
— Dar cele două care mi le-ai arătat în biserică în stânga.
— A! Cea tânără, blondă, e aceea cu care a trăit el....
— Mortul?
— Da. Trufescu.
— Cea de l-a înnebunit?
— Da. Dacă i-a trebuit numai decât tânără! A vrut să se facă și el tânăr și a mâncat la drăcii și a pățit-o.
Reti a venit de dimineață la cimitir și stă la biserică.
In seara când a fost ea la casa de sănătate și l-a găsit pe Trufescu în toată mintea stând de vorbă cu doctorul, a șezut până târziu cu dânsul și s-a întors acasă mângâindu-se cu gândul că poate de-acuma să se îndrepte sărmanul, să se facă bine. Negreșit că. oboseala drumului dela Paris până în țară i-a făcut rău. Cu încetul însă odihnindu-se poate să se facă bine. Și dacă l-ar îngriji ea, negreșit că s-ar face bine mai curând. Adică’ de ce l-ar lăsă acolo?!.. Când o veni Nae, o să-i spună să facă el ce-o face ca să-l ia acasă. Adică de ce păcătoșii acei de nepoți să aibă ei drept să-l pună unde vor ei, și n-ar aveă mai bine Nae dreptul de-a-l duce pe om acasă la dânsul să se caute și să se ’ngrijească cum trebue?!.., Ah! De ce nu vine Nae mai curând?!..
Cu astfel de gânduri Reti adoarme și ea mai liniștită seara aceasta.
Adouazi dimineața cnm se scoală,rface cu mamița mulțime de planuri cum o să fie când l-o aduce acasă pe Trufescu și ce-o să facă și cum o să-l îngrijească și o să se facă sănătos. Iar de bucurie că o să se facă bine se duce chiar ea Ia bucătărie să-i gătească un fel de prăjitură care îi place lui și să-i ducă acold mâne, să aibă chiar la dejun.
Reții de obiceiu nu-i place să se ducă la bucătărie, dări acuma în căldura lui Iulie, șade și lucrează cu cel mai mare drag, în dogoarea focului, pentrucă știe că o să-facă plăcere Dedecului.
In timpul când e ea la bucătărie vine și Nae.
— Ah! Ce bine ’mi pare c-a venit.
Isprăvește ce avea de făcut și cu toată veselia aleargă înnalntea lui Nae.
Dar nu știu cum Nae par-că ar fi trist? Ce să fie?, Reti gândește să-l întrebe când Nae începe:
— Vrea să zică s-a isprăvit cu bietul Trufescu?
— Cum isprăvit? întrebă Reti.
— Cum?.. dac-a murit...
— Murit?!.. Când?! Cum?! De ce?
— Nu știu. Așa mi-au spus.
— Cine ți-a spus?
— Unul de-acolo dela casa de sănătate.
— Ai fost acolo?
— Vii de-acolo?
- Da. Am auzit că-i acolo și m-am fost dus să-l văd și să văd ce e.
— Decule!... începe Reti să plângă. Decule! Ce ți-au făcut, Decule?...
L-or fi otrăvit, cine știe ce i-or fi făcut!!.. A avut dreptate să se teamă și să-i presupună pe mizerabilii aceia. Mă duc, mă duc să-l văd.
— Unde să te duci, că nu mai e acolo..
— Dar unde e?
— L-au dus la cimitir, la biserică.
— L-au dus? Asa de repede? Dar când a murit el? Când?! Când?!..
— Zic că astă noapte.
— L-au ucis! L-au ucis, săracul!! L-au ucis!!...
Și Reti plânge cu desperare, apoi iar începe:
— Dar, bine, nu se poate întrebă? nu se poate află? nu se poate cercetă ce a fost, de ce-a murit?!.. Dar ieri, aseară am vorbit cu dânsul și eră în toată mintea, și-mi vorbeă deslușit și frumos și înțeles, ca omul cel mai cuminte și mai limpede la cap!..
Intreabă ea și plânge și plânge și ’ntreabă, dar nu se poate alege cu niciun răspuns lămurit.
Se duce pe la casa de sănătate dar nici acolo nu află mai mult.
Vreă să se ducă la biserică la cimitir, dar i se spune că cosciugul e închis și încuiat și nu se poate vedeă.
A doua zi se duce însă de dimineață la biserică.
Ingroparea trebue să fie pe la ciasurile două. Ea așteaptă acolo.
Pe la două ceasuri vine și Nae cu Valeria și madama, înnainte de a începe preoții slujba îngropării se deschide cosciugul, dar mortul nu se poate vedeă căci e acoperit pe față. Și Reti mult ar vrea să-l vadă la față.
Așteaptă ea până se face toată slujba, iar când ajunge la locul unde se cântă:
„Veniți fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...“ lumea începe să meargă să sărute icoana de pe pieptul mortului.
Reti se duce și ea, sărută icoana și apoi pune mâna și îl descopere la față.
Când se uită însă ea colo, ce să vază? Fața lui toată lovită, sdrobită, vânătă, capul spart!...
— Dedecule!?.. strigă ea atunci. Cine te-a ucis?!.. Cine te-a omorît, Dedecule? Il cuprinde cu amândouă mânele și cade cu fața pe obrazul lui.
Lumea încetează un moment de a se mai închină.
Nae și cu madama o iau pe Reti de-acolo, dar o iau leșinată...................
Prin lumea care ese pe poartă cimitirului s-aude de-o parte vorbă de bărbați.
- Și cum zici că s-a ucis?
— Mă rog, se spune că el în momentele de luciditate cunoscându-și starea m care se găsia, s-a hotărît să se omoare și atunci a eșit din odaia lui și s-a suit nu știu unde și s-a aruncat cu capul în jos, așa că și-a sdrobit capul și a murit...
Mai la urmă se aude și vorbă de femei.
— Dar cea blondă care căzuse peste mort cine era?
— Apoi aceea era cea de-a trăit cu dânsul și l-a înnebunit.
— Ș-apoi ce se mai fandosia acuma?
— Poi, de! știi ce bogat eră el?... Și toți banii îi cheltuia cu dânsa. A dus-o la Paris, frate, și ea vrei s-o ducă și la America!... Unde o mai găsi ea așă ceva!...,
D-ale lui Iancu.
E prin August.
Soarele a ’nceput să încline.
Reti și cu Iancu sunt în biurou.
Iancu îmbrăcat militărește, stă mai mult în picioare, cu amândouă mânele în buzunarele dela pantaloni, ca să i-se vază galoanele galbene de brigadier. El povestește fel de fel de întâmplări și isprăvi de pe la cazarmă și stă în fața Retii.
Reti la capătul canapelei, cu o carte deschisă în mână — un volum din Madame Bovary, se vede că a întrerupt cititul și-l ascultă; dar drept zicând mai mult îl observă decât îl ascultă. I-se pare că băiatul are alte gânduri, alte planuri deosebite de cele ce povestește. I-se-pare că el umblă să găsească un moment potrivit ca să-i facă declarație de dragoste.
Sunt mai bine de trei săptămâni dela moartea lui Trufescu.
Atunci în biserică, la ’ngropare, când l-a văzut pe Trufescu cu fața strivită, Reții i s-a făcut așa milă și a simțit așa durere în suflet că și-a perdut cunoștința. A leșinat și n-a mai putut merge până la mormânt. Iar seara acasă, când ș-a deșteptat bine, cel întâiu lucru ce-a făcut, a fost c-a luat un revolver care îl avusese pe drum Trufescu și și-a tras donă gloanțe în stânga pieptului, întâmplarea a făcut însă că în loc ca glonții să meargă în corp, unul i-a făcut o sgârâietură la o coastă, iar celalt a trecut prin partea dedesupt a brațului stâng.
Rănile făcute de glonți au ținut-o în pat aproape o săptămână, dar i-au făcut oarecum și un bine că a mai liniștit-o. Cât de hotărîtă era ca să moară, să nu mai trăiască, durerea acelor răni i-a deșteptat oarecum, simțul de păstrarea vieții. După ce a făcut odată încercarea zădarnică de a-și curmă zilele, a rămas oarecum cu credința că oricât de neplăcută, de amară și de grozavă ar fi viața, n-ai niciun chip de a scăpă de ea și prin urmare trebue să suferi și să trăești.
Ea nu știuse, nu-și dăduse pân’ acum seama că viața ei eră așa de strâns legată de viața lui Trufescu. Acuma vede că cu dânsul a perdut și dragul de viațădar cel puțin pentru moment n-o mai duce gândul să-și plănuiască vr-o nouă încercare-de a se omorî.
îndată ce s-a auzit de moartea Iui Trufescu, M-me Weber i-a spus Vaieriei ca să rămână ca pedagoagă în institut, și pe lângă toată întreținerea i-a hotărît și ceva leafă ca să aibă cu ce se ’mbrăcă și cu ce să-și acopere micile cheltueli.
Reti cu mamita rămăseseră să stea tot in casele lui Trufescu, căci Trufescu dăduse lui Octavian contract pe zece ani de zile și chitanțe de plata chiriei pe zece ani înainte.
Pe când eră la Paris, Trufescu se obicinuise a-i da Reții să-i păstreze toti banii ce-i avea. Asta a făcut ca să rămână la Ret vr-o două mii de lei, cu care se întorseseră din Paris.
Reti a întrebat pe Nae ce să facă cu banii. Nae a zis ca să-t unparțâ cu Valeria și să-i dea ceva și mamitii.
Mamita insă n-a voit să primească nimic.. Ea a zis că are cu ce trăi și că oricând poate' să se duca să steâ la țară, la Credina, de unde venise. Astfel Reti a dat Valeriei și partea mamiții.
Nae e om bun, și cu milă pentru bietele fete, dar n-are ce face. însurat nu e ca să le ia acasă la dânsul, nici bani n-are să le ajute. Vine și el din când în când pe la ele, adică pe la Reti, pentrucă Reti și cu mamița stau în case, iar Valeria șeade în pension și vine numai când și când.
Valeria tot vorbește de măritat și spune că Costică Georgescu, Costică al ei, ține foarte mult la ea; dar Costică Georgescu a început a cam rări vizitele și a rări și scrisorile.
Ceea ce-o supără însă mai mult pe Reti și îi face traiul mai nesuferit este singurătatea în care se găsește. In mijlocul celui mai mare oraș din țară se simte ca într-un pustiu. In câte case eră obicinuită să se ducă înnainte pe când trăiâ Lucia și pe când eră în școală, astăzi nu mai poate intră. La Coastele ei profesoare nu mai îndrăz-naște să ridice ochii. Vechile colege de școală nu se mai uită la ea, nu-i mai răspund la salut: de departe întorc capul și o privesc numai cu coadă ochiului, pe furiș. Toate cunoștințile fug și o înconjură ca și cum asupra ei ar fi aruncată vr-o anatemă. Și ea nu găsește vinovat pe nimene, pe nimene nu învinovățește: ea înțelege că lumea nu-ți dă voe să spui pe față că faci ceeace. morala zilei oprește. Se uită cu dispreț la una din cuno-stiințele care când o întâlnește îi întoarce spatele, dar care de altfel de multă vreme își înșală bărbatul; dar se simte vinovată că a lipsit de respect în fața lumii, în legăturile prea fățișe cu Trufescu. Nu cere lumii să o iubească, să o îmbrățișeze, dar simte grozav lipsa acestei îmbrățișeri a lumii.
De nevoie a făcut și ea vr-o câteva cunoștinți nouă și lucrul acesta o adusese a crede că nu toată lumea e la fel, că mai e și lume care nu se sfiește a se apropia de tine și a-ți întinde mâna, pentrucă ai îndrăznit odată a nu te lepădă de o greșală care te priviâ numai pe tine.
Prin madama făcuse cunoștință cu profesoara de piano și cu bărbatul ei, iar prin profesoara de piano făcuse cunoștință cu vr-o doi ofițeri și cu nevestele lor, precum și cu alte vr-o patru cinci perechi de oameni, care nu numai în momentul când au făcut cunoștință ci și mai în nrmă, de câte ori se vedeau, îi arătau dragoste și prietenie.
In curând însă a aflat ea că toți aceștia erau anate-misiți ca și ea, toți din diferite împrejurări trăiau necununați, și toți— găsind închise ușile celor cununați și in aparență de acord cu cerințele moralei curente — făceau cerc aparte, petreceau împreună, recunoșteau că hotarele moralei oficiale pnteau să se întindă mult mai departe, și împreună se bucurau ca și călătorii care, după ce au rătăcit drumul, mai întâlnesc și alți rătăciți ca dânșii.
Iancu, băiatul lancu, fratele Valeriei și vărul Reții, venia pe la dânsele numai ca să capete parale, să ciupească cevă lei. De data aceasta însă, de când ședea de vorbă cu Reti, nu dăduse a-ntelege nimic despre bani. De aceea Reti îl bănuia că are alte gânduri.
Și Reti nu se ’nșela.
In adevăr după ce stătu el și povesti și răspovesti mulțime de comedii și de minuni, la un moment se așeză, Plângă Reti, pe canapea, și se aplecă spre cartea ei ca și cum ar fi voit să vază mai de-aproape ce este scris.
La întâea mișcare Reti nu zice nimic, ci încă se îndepărtează ridicându-se în sus ca să-l facă loc să se uite.pe carte.
Dar el nu se uită la carte, ci sărută mâna Reti.
— Dar, ce? Ai înnebunit? strigă ea îndepărtându-l.
— Da, am înebunit, căci te iubesc, răspunde dânsul căzând în genunchi înnainte-i.
— Ei, ian fugi de-acolea, zice dânsa sculândn-se repede.
El nu mai răspunde nimic ci se ridică repede, o cuprinde în brațe cu amândouă mâinile, o ridică pe sus și o duce ’ndărăt la canapea.
Când ajunge la canapea însă, ea, ca să nu cază, pune uu genunchiu pe canapea, se sprijine într-însul, apoi cu amândouă mânele își apucă vrăjmașul de gât și începe a. striga: Săriți ajutor! mamiță!...
La întâia strigare dânsul pare îngrijat și parcă voește să o lase, dar în curând se reculege și ’ncepe să lupte ca s-o răstoarne. O ridică în sus și se ’ndepărtează de canapea, până ce simte că dânsa nu mai e cu genunchiul acolo, apoi, făcând cu ea o roată, repede o aduce ca s-o pună jos culcată.
Atunci ușa se deschide și se aude glasul mamiței:
— Dar ce este?!.. Ce este?!..
— Nu-i nimica, zice dânsul rămânând zăpăcit în picioare lângă canapea și privind la mamița apoi ese pe ușă mormăind printre dinți:
— Las că te-oiu învăța eu, madamo!
Reti se ridică de pe cânapea, privește un moment pe urma lui, spre ușă, apoi zimbind se ’ntoarce către mamița:
— Ce-a fost asta?! 1
— Ce-a fost! repetă și mamița ridicând din umere..
— S-ajungi de râsul unui măgar ca ăsta!.. Prost am ajuns, zice Reti și începe să plângă.
Nu târziu după asta vine și Vaier ia cu madama.
Reti și cu mamița povestesc cele întâmplate, apoi es cu toatele la primblare pe stradă: Valeria cu mamița. înnainte si Reti în urmă cu madama.
Prin Calea Victoriei iată o trăsură de casă, un echipaj frumos cu doi cai negri cu cozile lungi, se oprește la intrarea Pasajului Român, iar din trăsură «coboară repede cu pași ușori o tânără în alb, cu părul galben, ca de șofran, sprâncenele încondeiate cu negru și fața pudrată cu pudră roză.
— Uite, asta e Netty zide Valeria întorcându-se cătră Reti.
— A!? Anișoara bucătăresei?!..
— Da.
— Iaca una care are noroc și știe să trăească, zice madama.
Reti își aruncă ochii în treacăt la madama, dar nu I -zice nimic.
Madama tace și ea o bucată, apoi începe:
— Greu mai e, Doamne, de trăit în lume! Nu știu.
parcă pe zi ce merge se face tot mai rău. Și piața s-a scumpit și toate, toate!.. Scump de mânia lui D-zău!
Nu te poți apropia... Și dacă acuma e așa, gândește ce-o mai fi la iarnă!!.. Și cine are o leafă ceva acolo, cât i de puțin calea-valea; iar cine n-are, o duce rău de tot... A! Tocmai, d-șoară Reti, cunoști d-ta pe Nicu Pădu-reanu?
— Nu.
— Cum nu?!.. Nu l-ai văzut la mine săptămâna trecută?!..
— Nu.
— Ce detreabă om! Ce om de samă!!... Știi ce om e? Ca pâinea cea bună! Să-l pui la rană nu altceva.
Și bun la inimă cum n-ai idee; dar nu e vorbă că e și bogat: se joacă cu banii, dragă!!.. A avut el una de-a trăit cu dânsa, o nemțoaică și știi cum o ținea?! ca pe palmă!!.. Și ce i-a venit proastei, că să se mărite! Socotia că s-o mărită și o ii și cu bărbatul și l-o ținea și pe Pădureanu, când colo bărbatul o ia și-o duce nu știu unde ’ncolo la țara, la Tecuciu mi se pare, că nu știu ce are el acolo...
— Dar de ce mă ’ntrebai dacă-l cunosc pe Pădureanu?
— Pentrucă știi cum te iubește?
— Pe mine?!..
— Zău! Pre viața mea!! Și-i păcat să Iași din mână un om ca dânsul. Văduv! Bogat!.. Și ăsta te și ia, te ia cu cununie, zău te ia.
— Apoi, uite, madamă, d-ta nu mă cunoști.
— Ba, cum nu. Când te-a dat în școală la M-me Weber nu m-ai găsit acolo?
— Bine, dar nu mă cunoști.
— Ba, așa cum te cunosc, să mă asculți și pe mine că sunt femee bătrână și-ți vreau tot binele și știu cum merg treburile în lumea asta.
— Bine, iți mulțumesc foarte mult pentru interesul ce pui pentru mine, dar să-ți spun câtevâ lucruri care nu le știi, și din pricina asta nu știi ce voiu eu.
— Ce să mai ascult, dragă? Nu văd eu doar?!.. Ce-o să faci d-ta acuma? Cum ai s-o duci? Cum ai să trăești? Zău, să vorbim la dreptul. De măritat, ca. să te măriți nu prea e lesne. Trebue și bani și trebue si..., de... când s-aude că ai mai trăit cu altul... Așa e lumea, ce să-i faci! Ei, dacă nu te poți mărita atunci ce faci? Profesoară nu te poți face pentrucă n-ai învățat ce să cere... La telegraf... de, și-acolo... dacă sunt, locuri și dacă sunt și stăruinți... Mă rog, să nu te superi dar eu cred că e-așa cum zic-eu.
— Bine, d-ta vorbești. bine, cum ar trebui să-i vorbești oricăreia ar fi în împrejurările în care mă găsesc eu.
— Vezi?
— Da, dar eu nu sunt ca oricare, eu îmi am nebunia mea.
— Dar d-ta n-ai idee ce om e Pădureanu. Știi cum o să-ți intre în voe omul ăsta?!..
— Bine, cred, dar ascultă. Eu dela Trufescu nu m-am-așteptat nici să mă ia de nevastă, nici să-mi dea bani, mei să-mi deâ nimic, dar știi ce vrea să zică nimic? Absolut nimic. Și atunci când m-am încredințat lui nici măcar nu-l iubiam. II priviam întocmai ca pe oricare bărbat și m-am încredințat lui numai pentrucă eră bărbat. Am simțit că se uită și se gândește la mine și atâta mi-a fost destul. Și ca dovadă că a fost așa este faptul că la Paris — închipuește-ți, după ce ajunsesem și la. Paris — eu i-am cerut să mă lase liberă, să nu crează că o să poată pune stăpânire pe mine, l-am spus ca nu-l iubesc și i-am spus că poate să iubesc pe altul. I Mai în urmă s-a întâmplat să încep a-l iubi și l-am iubit cât a trăit și nu-l pot uită nici acuma, dar fără nici un interes. Uite așă sunt eu.
— Bine, d-ta vorbești pentrucă nu-l cunoști pe Padureanu.
— Eu nu-l cunosc pe Pădureanu și d-ta nu mă înțelegi ori nu mă asculți ce-ți spun. Eu nu mă vând, eu nu sunt ca cea care s-a dat jos din trăsură mai adineaori, nu sunt ca fata bucătăresei. Eu am ambiție, eu am respect de mine, eu mă respect. înțelegi? Mă respect! Am făcut prostii și poate voiu mai face, dar le-am făcut nu pentru plată, ci pentru gustul meu.
— Bine, adică d-ta n-o să mai iubești de-aci ’nnainte?
— Nu știu?
— Dar bine, ce gând ai? Ce o să faci?
— Nu știu.
— Cum nu știi?
— Iaca nu știu. Nu-mi place nimic, nu mă pot apucă de nimic, uu mă pot gândi la nimic.
In sfârșit cu astfel de vorbe Reti nu bagă de seamă nici pe unde trece, nici cum trece vremea și deodată se pomenește că s-au întors acasă.
Când acasă, ce să vadă?
Dinaintea ușei un camion, și niște oameni încărcând din casă o canapea și o oglindă de cele mai mari, cu si consolă.
— Dar ce e asta? întrebă Reti.
— Asta e treaba mea, răspunde lancu ivindu-se în capul scării cu amândouă mânele în buzunarele dela pantaloni, ca să i-se vadă galoanele galbene de brigadier.
— Cum treaba ta? întreabă Valeria.
— Da, treaba mea. Am nevoie de bani și astea sunt lucruri rămase dela părinții mei. Mai bine Ie vând eu decât să se lăfoiască în ele madamele târgului!!...
Cameră mobilată.
E în Octombrie, pe la unsprezece, ceasuri dimineața.
Afară a ’nceput să fie frig. Timpul ploios. In casă întuneric.
Madama împreună cu doi domni care caută camere de ’nchiriat trec printr-o sală lungă și se opresc Ia o ușă în fund.
Madama vrea să bâtă, dar mai întâiu stă și ascultă.
— Să vedem, zice ea cătră cei doi domni.
Apropie urechea de ușă și aude un glas puternic de bărbat:
— O! Nu! Nu! Mii de bombe,Să creadă oriși cine,Dar nu cumva să ’ncerceA mă orbi pe mine!Din blând și bun ca mielulMă fac într-un minutUn leu cumplit, un tigruCum nu s-a mai văzut!..
Apoi un glas de fante:
— încet că-mi verși solnița cu sarea... Stai să-mi mănânc oul.
Glasul de bărbat:
— Ei! Las dracului solnița, de ce ai pus-o acolo? Dă-mi replică mai degrabă că n-am când!..
Alt glas de femee:
— Stai să ți-o dau eu.
Nu-mi trebue a ta milăNu vreau a tale daruriTu îmi întinzi o cupăMult plină de amaruri,Departe ea de mine!...
Alt glas de bărbat:
— Ian ascultați. Cine are un ac de aste man. Mi sa rupt acul și n-am cu ce isprăvi cizmele contelui dn Hautefeuile. Un regat pentru un ac!!
— Cred că n-o să puteți intra, zice madama către cei doi domni. Dar când voiu deschide ușa, d-voastră să vă uitați repede înăuntru ca să vedeți odaia cât e de mare și cum e.
Bate și deschide usa.
— Mă rog, niște domni ar voi să vază odaia.
— Nu se poate! Nu se poate! răspund mai multe glasuri din năuntru.
Domnii cei doi însă au văzut odaia plină de paturi, vr-o șapte opt paturi, unele lângă altele ca la un spital, sau ca ’ntro infirmerie de școală. Iar în paturi bărbați, femei, care culcați, care ridicați în așternut și fiecare cu câte un caet o.ri niște foi de hârtie pe care parcă citesc: iar îmbrăcați ca vai de ei. Unul cu-o cămașă care abia se ține pe el. O femee cu cămașă de bărbat. Alta cu plapoma în spate și cu pieptul gol. Despletite, nepieptanate. Paturile murdare, fără de cerșafuri și tot și toate și toți murdari și mai mult în sdrențe.
Intre dânșii e și Reti.
Dânsa e cea care zice că i-a vărsat solnița cu sare. Stă într-un pat, cu o jachetă bărbătească în spate și mănâncă un ou tare, întingând cu el într-o hârtie cu sare.
A ajuns actriță, actriță de mahala, ori de provincie.
Ei i-a plăcut teatrul în totdeauna. Cât a fost la Paris aproape n-a rămas zi să nu se ducă la teatru, când Trufescu eră bine. Și în școală când se făceau serbări și se dădea vr-o piesă de teatru, ea totdeauna trebuia să joace.
Din seara când l-a găsit pe lancu vânzând mobilele din casă, ea n-a voit să mai stea acolo. S-a dus chiar atunci la madama, și acolo a rămas.
Stând apoi la madama a făcut cuoștință cu un nepot al profesoarei de piano, care eră actor.
Acesta i-a deschis gustul de a juca la teatru și tot acesta i-a făcut și rostul ca să intre în trupă.
Toată trupa acuma șade aici, ține odaie mobilată Ia madama. Reti stă cu trupa și trăește cu Virgil Popovici nepotul madamei.
Casa din strada Norocului a Iui Trufescu șade închisă
Mamifa s-a dus îndărăt Ia țară, la Credina; iar Nae a hotărît să închirieze casele—fiindcă are contract încă— și banii din chirie să-i deă Valeriei.
Reti de când a plecat nu mai vrea să știe nici de casă nici de nimic. Ii place viața care o duce cu actorii.
Traiu sărăcăcios dar vesel, zice ea. Actorul e omul cel mai fericit pentrucă ceasuri întregi el trăește în alte lumi, în alte vieți, în alți oameni. Actorul e singurul om care poate să-și împlinească toate visele, să-și mulțumească toate slăbiciunile. Vrea să fie nobil și generos? Este. Vrea să fie tiran, despot, care să lovească? Este. Vrea să lovească el în tiranie? Lovește. Vrea să fie bărbat, bărbat; femee, femee; bătrân, bătrân; tânăr!.. Și iluzia actorului nu e numai o iluzie, numai un vis, e aproape realitate, dacă nu chiar realitate, pentrucă în fața lui actorul are lume, are atâția marturi care îl aprobă!
Pe deseară trupa pregătește o piesă care o să aibă mare succes.
Reti de obiceiu are roluri de subretă, de ingenue; dar diseară are rol de amorez, face pe contele de Hautefeuille, are rol de bărbat. Pentru dânsa sunt cișmele de mușama pe care le face Virgil Popovici, și la care și-a rupt acul.
— Imi plac mai bine rolurile de bărbați decât cele de femei, zice ea; dar bărbatul să fie bărbat nu fleac. Contele ăsta de Hautefeuille e prea moale: trage pumnalul și în loc să se omoare, el scapă pumnalul jos. Și moartea cu pumnalul e doar cea mai frumoasă. Ca să te omori cu pumnalul trebue să ai ceva ctiraj, să fii bărbat, să nu te temi că te-o dureă. Romanii or fi fost ei viteji în altele, dar obiceiul lor de a se omon descm-zându-și arterele în bae și lăsând să le’ curgă sângele, nu-i arată de loc viteji.
— Da, e frumoasă și chiar foarte vitează moartea cu pumnalul, mai ales când pumhaiul e de tinichea!.. zice un actor.
— Ba, mă rog, eu am un pumnal foarte frumos; îl am dela Paris, răspunde Reti.
— Nu cumva ai de gând să ne faci vr-o surpriză?
— Nu. Nu mai am gust să mă omor. Am încercat odată să mă împușc și n-am reușit. De-acuma sănătate. N-am nici-așa gust de viață, dar n-am nici gust să mă omor; ba chiar viața asta a voastră îmi place: e o viață de contraste: seara conte, rege, bogat și ziua un pârlit care de-abia găsește cincisprezece bani să mănânce un ou tare și un sfert de pâne. Mare și mic! Liber și calic! Nici drepturi nici datorii: idealul cel mai ideal!...
La Credina
Lumina roșiatică a zorilor rumenește cerul deasupra dealului die fața satului Credina.
Acoperișul de tinichea dela biserica din sat e roșiu ca de foc, de roșața zorilor.
Frunzele îngălbenite din vârful pomilor, în fața soarelui, s-au rumenit și ele ca obrazul fetei în fața drăguțului.
Satul Credina începe a se deșteptă din somnul de noapte.
E la sfârșitul lui Octombrie, într-o Luni dimineață după Sf. Dumitru.
După trei zile de sbucium al unui vânt nebun, văzduhul pare acum liniștit ca bolnavul care a scăpat de ferbințeala frigurilor.
Afară e rece de toamnă.
La unele case începe a se zări rădicându-se fumul drept în sus ca un stâlp alburiu sau albăstriu.
Numai la ferestrele școalei din sat se zărește lumină gălbue de lumânare.
La școala din sat e nuntă. învățătorul diriginte Vasile
Căpițeanu mirifă o fată, pe Frusica, soră mai mare a Reții.
Da eri, adicâ de Duminecă după amează tine balul. Iar lăutarii o duc de eri deia vremea mesei.
Toată noaptea astănoapte a fost mare sbucium și ’n casă și afară.
Afară un vânt nebun se năpusteă din când în când cu toată furia de se izbeâ de toți pomii, de toate gardurile și de toți păreții în casă valsul balului de nuntă, în tactul muzicei învârteâ părechele de nuntași de nu-și mai aflau loc în cele două camere mari din față și în sălița dintre ele.
Camerile din față, adică clasele școalei și sălița sunt lăsate pentru dansat. în una din odăile din fund, în cea mai mare e întinsă masa, adică-sunt întinse mai multe mese, la care de eri seara se rânduește lume de mănâncă, bea și închină în sănătatea tinerilor și a bătrânlor.
De cu seară, după cununie, a fost întâia masă la care au stat noii căsătoriți, nașii, bătrânii, rudele și un număr de invitați. Când s-au ridicat dela masă aceștia,, au venit alții și s-a făcut a doua masa. Apoi a venit a treia și a patra și nu se mai știe a câtea. Se ’nțelege că erau unii care nu-și părăsiau locurile, ci stăteau la toate mesele. Aseștia erau stâlpii nunții la partea mâncării și băuturii. Aceștia țineau de urât și întovărășiau pe ceilalți, aceștia țineau discursurile cele mai înflăcărate, mai diplomatice și mai sentimentale. Literatură, politică, pedagogie, agricultură, comerț, industrie, socialism, antisemitism, toate au dat materie discursurilor cari toate se încheiau cu un toast în sănătatea tinerii părechi și a familiei d-lui Căpițeanu..
D-I Căpițeanu însă, om ca de vr-o șaizeci de am, de statură cam scund, cu cravată albă ca de nuntă, dar îmbrăcat cu un mintenaș negru în formă de sacd, blănit cu pielcică de miel; încălțat cu ghete de postaf căptușite cu flanelă si pe cap cu căciulă; trece liniștit și tăcut pe la spatele mesenilor și ale oratorilor și îngrijește să se
umple sticlele și să se aducă la masă uscături, vinegrete, fripturi, prăjituri și cele de trebuință.
Și precum unii erau stâlpii nunții pentru partea mâncării și a băuturii, așă alții erau stâlpii nunții pentru partea dansului. Aceștia mai ales se cunoșteau după roșul care-l aveau pe haine.
Sub influența muzicei și a dansului, lacul roș și proaspăt de pe dușumele s-a fost ridicat în aer în formă de pulbere roșie și se așeză prin casă pe păreți, pe ciubucele dela sobe, pe cadre, pe oglinzi, pe toate mobilele precum și pe rochiile de toate culoriile ale damelor și pe hainele negre și pe fracul cavalerilor. Pe rochiile albe mai ales, și pe fracuri ori redingotele negre, ca și pe brâele și pe ciubucele albe dela sobe, se vedeau straturi groase de roșu.
Și avea cine să ridice atâta praf pentrucă era adunată aci’ toată lumea aleasă din Credina și din cele vr-o patru cinci sate de prin prejur. învățători, învățătoare, preoți, notari, agenți, controlori, arendași cu soțiile, domnișoarele, cavalerii și cunoscuții lor, precum și câțiva tineri ofițeri și cevă lume dela oraș.
La țară timpul cel mai bun de nuntă și de petrecere e pe la Sf. Dumitru. Pe vremea asta s-a strâns de pe câmp și s-a adus acasă de s-a pus la pod, la pătul și la pimniță; s-a strâns din grădină; s-au adus vitele dela văratec; s-au încheiat socotelele dela stână, s-a vândut ce-a fost de vândut și s-au adunat și cevă din banii ce-au tost de luat. Acuma e, drept zicând, sfârșitul anului, foamna când se numără bobocii. Ce a fost de luat s-a luat, iar cine n-a avut ce luă și-a luat cel puțin grija, așă că o zi de petrecere e bine venită și pentru unii și pentru alții.
Și toată noaptea cât a bătut vântul afară, în casă balul a ținut- hangul vântului: iar acuma odată cu liniștea de-afară s-a făcut liniște și în casă. Valsul a ’ncetat, toți s-au adunat într-o singură cameră.
Acum se scoate beteala miresei și a mirelui. Acuma s a isprăvit, nu mai sunt mire și mireasă, de-aci înainte încep a fi gospodari, bărbat și femee; de-aci încolo intră pc calea vieții, intră la jug.
Muzica în surdină cântă încet, încet, încet de tot ceva jalnic, duios.
Încep pregătirile pentru scoaterea betelei miresei.
Se așază un scaun în mijlocul camerii.
Pe scaun se pune o perină frumoasă.
Nașa întovărășită de domnișoarele de onoare se duce Ia mireasă, o ia de mână și 6 aduce la scaun.
Mireasa șede pe scaun, pe perină și nașa întovărășită de domnișoarele de onoare începe să-i desfacă beteala de pe cap.
Mireasa plânge. Plâng toți ai ei. Plâng, și străinii.
Mireasa plânge și de obiceiu, pentrucă se chiamă că de-aci încolo se desparte de părinți și nir se poate să se desparță cu bucurie și fără lacrămi de acei care au născut-o și au crescut-o cu toată dragostea părintească; dar mireasa poate să plângă și de jale și de durere că i-se pare că se desparte de părinți ca să înceapă o viață nouă, cu un om străin și în străini, cu tot felul de griji și de nevoi pe care până aci, acasă la părinți, nu le-a cunoscut.
Plânge mama miresei, căci e mamă și își dă pe mâni străine copilul pe care cu atâta greu l-a crescut și de care nu s-a despărțit până acuma.
Plânge tata pentrucă e tată și își dă copilul din casă. Plânge și de bucurie că a dat D-zeu de-a ajuns s-o vadă măritată și pe astă a patra fată. Plânge, și pentrucă se vede bătrân și cine știe de-o mai avea zile s-o vadă fericită.
Plânge și Reti.
Reti de multă vreme n-a mai fost pe-acasă.
Lucia când a luat-o, a fost luat-o cu gândul ca s-o crească și s-o mărite, ca să-l mai ușureze pe bietul frate care eră-sărac și avea atâția copii șl toate numai fete.
După ce-a luat-o Lucia, Reti numai în vr-o două rânduri a mai fost pe-acasă și atunci parcă în fugă: d-abia veniă și începea să spună că pleacă. Și de câteori o întrebau părinții de nu vrea să vină acasă, ea răspundea cu un fel de dispreț pentru casa lor și pentru viața dela țară, de aceea dela o vreme ei nici n-o mai întrebau. Și de când a fost ea la țară și până acuma multe lucruri i-se par nouă, toate îi par schimbate și mai ales mici. Biserica din sat pe care o știâ ca cea mai mare clădire din lume, acuma o vede ca o biată bisericuță de țară cu turla acoperită cu tinichea. Podul de peste gârlă pe care-l știa ca cel mai mare pod de piatră, acuma îl vede numai un biet podeț peste o gârliță plină mai mult de noroiu de cât de apă. Hanul din sat, mic; drumurile mici și înguste, dealurile mici, casa lor, adică școala, mică.
E insă un lucru mai nou decât toate, e fericirea în care trăesc toți ai ei... fericirea pe care ea n-o mai poate gustă.
Toate celelalte surori măritate mai de demult veniseră cu copiii lor, cu bărbații lor, cu trăsurile lor, dela casele lor. Aci care de care din ele este cu ai ei. Una își adună copii’, alta vorbește cu bărbatul și se pune la-cale cu el; alta cu copiii și cu bărbatul lângă ea privește cu mulțumire la părinții pe care îi făcuse fericiți. Iar când vor plecă de-acolo, care de care se va întoarce fericită cu ai săi într-ale sale.
Toate trăesc în puțin și din puțin; dar puținul acela li se pare așa de ajuns că măcar pentru ziua de azi sunt mulțumite cu dânsul.
Aceste lucruri Reti le privește cu jind la surorile ei. Le plânge oarecum că se pot mulțumi cu atât de puțin; dar le invidiază de această dulce orbire care le oprește a vedeă. mai departe. Le invidiază pe ele și îi pare rău că dânsa și-a întinat sufletul cu rafinăriile dela oraș; îi pare rău că a eșit din hotarele fericirii dela țară, și blestemă ceasul în care a părăsit satul.
In sfârșit până nașa isprăvește de scos beteală plânge și mamița, plâng toți, plânge toată lumea. Dacă plânge tata și mama și fata și rudele cum să nu plângă și ceilalți mai ales cam beuți și obosiți cum sunt?!..
După ce se scoate beteala miresei, ginerele sau mirele se duce și el la nașul care îi scoate funda de beteală din piept și plânge și el și plânge și nașul.
După aceasta nașul și nașa iau pe tineri dc-i prezintă unul altuia, le iau mânele de le împreună, îi sărută și le doresc traiu fericit, iară ei sărută mâna nașilor.
Acum încep felicitările.
Toți felicită pe tineri și pe bătrâni..
Reti felicitându-și pe tatăl ei îi zice:
— Să trăești tată, să te bucuri de fericirea lor.
— Să trăiești și tu, dragă, răspunde bătrânul. Eu atâta mă pricep, atâta fac. Dacă erai și tu acasă te măritam și pe tine tot așâ; dacă te-ai dus acolo la București, cu nu știu ce mal faci, nu mă mai pricep...
Și bietul tată șterge o lacrimă amară și nu mai poate vorbi.
Reti îi sărută mâna și. plânge.
După felicitări, muzica zice o horă veselă și toată lumea joacă hora.
Reti se prinde și ea la horă, dar după vr-o câțiva pași lacrămile o podidesc și trebue să se dea la o parte.
Aplauze.
Societatea Țăranca, pentru păstrarea portului și a moravurilor naționale', societate alcătuită din doamne, din lumea aleasă, a hotărît să deă o reprezentațiune teatrală pentru mărirea fondului societății.
Piesa care s-a ales se numește: Jertfa Inocenții și e tradusă chiar de una din vicepreședintele societății.
Cuprinsul piesei e următorul:
Un tânăr comte, comtele de Bonnebiche, s-amorizase de o fată din popor, numită Suzana. o ieă dela țară și o duce la castel unde ea se obișnuește cu viața ae acolo. După un timp, familia îi cere tânărului comte să se căsătorească cu o verlșoară foarte bogată. El nu -simte nici un fel de iubire pentru această verlșoară, ba chiar n-o poate suferi, dar trebue să se supună dorinții familiei. îndepărtează deci pe biata Suzana, fata din popor, încredințând-o că va păstră despre dânsa cele mai frumoase și mai plăcute amintiri și îi dă bani.
Sfârșitul piesei e că Suzana după o tiradă înflăcărată pe care o ține în fața comtelui, în care îl înfruntă de nrșelia lui, se repede la el, îi smulge pumnalul și se ucide.
Cele mai multe roluri din această piesă trebuiau să fie jucate de actori din trupa în care era și Reti; iar rolul Suzanei de Reti. Se hotărîse ea să joace’ pe Suzana.
Din momentul ce începe să-și studieze rolul, Reții i se pare că cele întâmplate Suzanei seamănă foarte bine cu cele ce i s-au întâmpat ei. Mereu îi vin în minte cele văzute la nunta dela țară și vorbele bătrânului tată: Atâta mă pricep, atâta fac. Dacă erai și tu acasă te măritam și pe tine, dar, dacă te-ai dus acolo la București, eu nu știu ce mai faci, nu mă mai pricep... Și vedea pe bătrânul cum își ștergea lacrămile.
Ea n-a fost răpită de nn comte care a sedus-o și apoi a părăsit-o, dar a fost și ea deslipită dintre ai ei, dela țară, de la viața inocentă și fără pretenții, și a fost adusă și altuită în viața de oraș unde n-a putut să se țină. Pe dânsa n-a înșelat-o un comte ori o persoană ci a înșe-lat-o vremea și cu moravurile ei; dar vorba e că dânsa ca și Suzana tot înșelată a rămas. In sfârșit ei i-se părea că Suzana e tocmai ea și ea e Suzana. Acest lucru o făceă să joace cu multă plăcere și foarte bine rolul Suzanei.
Se mai întâmplă ceva.
Intre doamnele din comitetul Societății Țăranca este și Titi Surucneanu, acum d-na Titi Vasilatu, fosta amică a Reții, prin Institut pe la M-me Weber.
La repetiția generală vine și Titi, se întâlnește cu Reti, îi spune că e foarte bine în rolul Suzanei și apoi o ’n-trebă ce mai face și de când a ’nceput să joace la teatru?
— Mie. mi-a lipsit ceva ce d-ta ai fost fericită să ai în copilărie, mie mi-a lipsit de lângă mine mama, mama care să-mi povățuiască cei întâi pași, zice Reti si începe să plângă.
— Cum, n-ai avut mamă, întreabă Titi.
— Ba da, dar mama mea eră departe, nu era lângă mine; iar acea care trebuia să-i țină locul, biata tanti Lucia, nu se interesă de mine cum nu se interesă nici de fata ei, nici de copiii ei. Nu-ți aduci aminte cu ce prostii venisem la d-ta? Venisem să mă joc de-a iubitul! Purtarea d-tale cuviincioasă și demnă m-a rușinat și-am fugit de d-ta, dar n-am schimbat și calea și ceea ce n-am putut găsi cu d-ta am găsit în altă parte. Am fost fără mamă, am crescut de capul nostru și am eșit nenorociți cu toții.
Seara la reprezentație Reti joacă un act, joacă două și însfârșit ajunge la actul din urmă.
La actul din urmă însă, tocmai acold unde e tirada cea mare, cu vr-o câteva scene înnainte de tiradă, Reti începe a pierde curajul: se uită la Titi care e în sală, își aduce aminte de cele ce-a vorbit cu dânsa, își aduce aminte de atâtea colege din școală care toate acum sunt fericite, simte un fel de slăbiciune și i-se pare că n-o să poată face bine tirada.
— Știi că am pățit-o? zice ea către un actor care făceâ pe directorul de scenă.
— De ce?
— Uite, n-o se pot face tirada. Nu știu cum, n-am curaj; nu mi-e bine; nu știu ce am!...
— Așa? Atunci stăi aci că am eu leac, zice el. Pleacă și numai decât se întoarce cu o sticlă de șampanie.
Deschide sticla și-i toarnă un pahar.
Reti îl bea.
El mai toarnă unul.
— Ia-l și p-ăsta.
— Ce, vrei să mă ’mbăt?
— Pe răspunderea mea.
Reti îl ieă și pe-acesta. Se mai primblă puțin printre culise și numai decât îi vine rândul de intră pe scenă.
Pe scenă, în partea aceasta se reprezintă cum Suzana
găsește pe contete de Bonnebiche tocmai în momentul când el pleacă să se ducă la logodnică.
Reti își începe deodată rolul liniștit precum trebue. Cu încetul însă începe să i-se pară că rolul e chiar al ei și că ea e Suzana. începe dar să apese cuvintele din ce în ce -mai tare. Se apropie de el cu ochii din ce în ce mai pironiți, cu pumnii mai strânși, și când isprăvește ce eră în rol, atunci vorbind și mai apăsat, strângând din dinți și cu glas tare începe să împroviseze astfel:
— Da! Comte de Bonnebiche. Tu, inimă nobilă, inimă simțitoare, ai voit să te arăți generos! M-ai smuls dela țară, din bordeiul nostru în care m-am născut și m-ai dus în palatele străine dela oraș!.. Dar acolo în bordeiul nostru gustam fericirea sărăciei, trăiam cu inimă curată traiu neprihănit, traiu îngeresc, traiu sfânt; iar în palatele taie bogate mi-am pângărit gândul, mi-am otrăvit inima, mi-am întinat sufletul!..
Ai vrut să mă rădici din noroiu să mă duci la fericire?..
Nu! M-ai smuls din fericire și m-ai aruncat în tină.
Acuma te chiamă... datoria?! să te însori cu ună pe care n-o poți suferi, iară mie, pe care până acum spnneai că mă iubești din tot sufletul și din toată făptura ta, îmi dai cu piciorul?!..
Nu, om fără suflet și păcătos ce ești! Nu! N-ai voit să mă rădici! Ai voit carnea mea, ai fost însetat de sângele meu. Sufletul meu însă rupe lanțurile acestei vieți și sboară colo, sus, in cer! Na! Iți arunc în față semnul rușinei — (aci îi aruncă banii) — la-ți îndărăt banii, făptură păcătoasă! Te desprețuiesc pentru vecie. Poți să calci acum peste trupul acesta pe care l-ai necinstit...
La aceste vorbe se repede la el, îi iei pumnalul se lovește în inimă și cade.
Lumea aplaudă, aplaudă cu nesațiu; strigă bis, bis; face ovațiuni neisprăvite.
In timpul acesta însă se bagă de seamă că de sub ea se întinde un lac de sânge.
La aplauze n-a mai avut cine să mulțumească.
După zece ani.
Se împlinesc zece ani de când Reti a murit pe scenă în rolul Suzanei.
Multe s-au întâmplat în acești zece ani.
— Nu știu de-o fi adevărat, dar lumea spune că lucrurile au mers cam așa:
Iancu și-a isprăvit armata.
A vândut cu încetul toate mobilele rămase dela părinți și a mâncat paralele. A mâncat o bucată de vreme și banii care se luau dela chiria casei, câtă vreme s-a mai putut închiria, adică vr-o trei ani de zile cât a trăit bietul Nae, căci s-a prăpădit și el de mult. A mâncat și biata lefușoară pe care o aveâ soră-sa Valeria, a fost funcționar, adică mai mult funcționar fără funcțiune și acum de vr-o jumătate de an e la închisoare la Târgusor ori la Mărgineni; dar el zice că pe nedreptul.
Valeria a stat la Institutul Weber, ca pedagoagă, vi-o doi ani până ce M-me Weber a vândut pensionul și s-a retras la Viena de unde era de fel. După aceea Valeria a deschis cu madama o grădină de copii mici. De pe urma acestei grădini madama s-a ales cu datorii; iară Valeria din contactul cu părinții a căpătat și ea un copilaș, dar nu i-a trăit. A fost după aceea câte un an, câte șase luni pe la diferite școli particulare, când ca pedagoagă, când ca lengieră, până ce acuma de vr-o jumătate de an șede la Spirache le dă copiilor lui lecții de.școala primară și vorbește cu dânșii franțuzește. Pentru asta are la Spiraclie treizeci de lei pe lună, casă și toată întreținerea. Ea nu e mulțumită, de această stare și spune că stă numai provizoriu, până ce o puteă să ia altcevâ mai bun la vr-o școală, de ale statului, pentru care stărue de vr-o șapte, opt ani. Spîrache zice că n-ar avea nevoe de serviciile ei, dar n-are ce face căci îi e nașă, fiindcă mama ei, cuconița Lucia l-a cununat. Și de astă cheltuială nu se plânge el atâta, căci acuma a dat D-zeu de are și el bani, căci câștigă bine și are fabrica lui; dar ceea ce nu-i place e că dânsa are obiceiu de cam bea, și după ce bea se supără de cel mai mic lucru, se supără și de-giaba.
Mamița e bine sănătoasă. In curând se împlinesc cinci ani de când a început să postească Lunea, s-o erte D-zeu, că pe-acolo pe la Paris cîne știe câte o mai fi mâncat ea de pe la Calvini.
Bătrânul Căpițeanu și cu soția lui, părinții Reții, sunt bine, voinici. Chiar în dimineața asta sunt împreună cu ginerii și fetele și nepoții la unul din gineri, din Crâdina, care fși mărită o fată. Tocmai acuma îi desfac miresei beteala, și pe lângă părinți și rude și ceilalți care plâng, plâng și ei — bătrânii, se bucurie că le-a ajutat D-zeu să vază și nunta unei nepoate. Dar ștergându-și lacrămile, bătrânul Căpițeanu, după un lung și adânc oftat zice:
— Acum zece ani la nunta Frusicăi era și Reti!... Pe dânsa numai Bucureștiul mi-a mâncat-o.
- Rechtsinhaber*in
- ELTeC conversion
- Zitationsvorschlag für dieses Objekt
- TextGrid Repository (2023). Romanian ELTeC Novel Corpus (ELTeC-rom). Fete de Azi: ediție ELTeC. Fete de Azi: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001D-3A4A-E