MOTTO
Femeea este un animal imperfect și nu trebue să i se pună pedicĭ în care să se încurce și să cadă, ci să i se ridice și să i se curețe drumul de orĭ-ce neajuns, pentru ca fără greutate să mérgă sprintenă spre perfecțiunea care-ĭ lipsesce și care consistă în a fi virtuósă. Naturaliștiĭ spun că Ermina este un animal, ce are o piele fórte albă și când vênătoriĭ voesc să o prindă ’ĭ închide drumul pe unde umblă cu glod și apoĭ când ea ajunge în glod, se opresce și se lasă a fi prinsă. Femeia onestă e o Ermină și este maĭ albă și maĭ curată de cât zăpada virtute onestitățeĭ și cel ce vrea să n-o pérdă, trebue să se slujiască cu alt mijloc, de cât cel întrebuințat cu Ermina, căcĭ nu trebue să i se pue din partea amanților stăruitorĭ, glodul darurilor, pentru că póte, nu are virtute și putere naturală spre a înlătura acele piedicĭ. Este dar neapărat de a i le lua din cale și a-ĭ pune dinainte curăția virtuțeĭ și frumusețea ce coprinde numele cel bun. Femeea bună este tocmaĭ ca oglinda de cristal strălucitóre, dar supusă a se întuneca când o atinge cea maĭ mică suflare.. Cu femeile oneste trebue să facem ca și cu móștele, să ne închinăm la ele; dar să nu le atingem.
CERVANTES
I
Pe la sfârșitul ierneĭ, în 25 ale luneĭ Ianuare, într-un oraș de provincie, pe la orele șeapte și jumătate seara — la o casă modestă clădită, aprópe de marginea orașuluĭ, prin geamurile uneĭ fereștĭ, ale căreĭ transperante nu fuseseră tocmaĭ în destul lăsate, se vedeaŭ douĕ fete tinere, stând de vorbă pe un pat, așezat în partea dreaptă a odăiĭ, lângă perete. In partea opusă și în perete era o oglindă mare, iar pe masa de desuptul oglinᶁiĭ douĕ cărțĭ, o călimară, hârtie și un condeĭ; la capetele meseĭ, de ambele părțĭ, douĕ ghirlande cu florĭ artificiale. Intre ghirlande, drept la mijloc, pe un carton, îmbrăcat în fel de fel de hârtiĭ subțirĭ, lampa ’șĭ arunca razele eĭ luminóse, peste cele douĕ prietene de pe pat, dintre cari una, era aprópe desbrăcată.
Ceasornicul din camera de alăturĭ bătu: opt ore. Ușa camereĭ se des-
PAGINĂ/PAGINI LIPSĂ
nostim de tot când vorbesce, și e fórte fericit când cine-va ’l ascultă cu atenție. Mi-a dat și mie o carte cu poeziĭ de-ale luĭ... uite-o colo pe masă. Citesc fel de fel de versurĭ, în care se amestecă iubirea ce o are pentru Elvira, Smaralda, Alma și numaĭ șciŭ câte nume și iubite o fi avênd; el le iubeșce pe toate, maĭ cu aceiaș pasiune. Una este cu părul blond și ochĭ albaștri, alta numaĭ cu ochĭ albaștri, dar cu părul negru, alta cu obrazul sculptat, alta cu nasul subțire, alta cu nas aquilin, cu brațe de marmură, cu ochĭ de scântee și rumene buze. Mi se pare aprópe caraghios tênărul acesta! Auᶁ că diseară o să fie și dênsul la balul dat de M-mĕ Dorneanu.
— A da! va fi și dênsul și va maĭ fi și un tênăr sosit, de astă toamnă numaĭ, în orașul nostru. Un student în drept la Universitatea din Bruxelles, fiul D-neĭ Ionescu: George, care a fost trimis acum treĭ anĭ în străinătate, ca să ’șĭ ia bacalaureatul. Maĭ are să dea un examen și în urmă ia licența. De alt-fel la înfățișare este plăcut, l-am vĕᶁut chiar dupĕ o sĕptĕmână, de când sosise din Bruxelles, căcĭ dăduse D-na Ionescu o serată, la
care am fost învitată și eŭ. Dupĕ ce și-a luat diploma de bacalaureat George porni spre țéră — orașul sĕŭ natal ’ĭ deschidea porțile, familia luĭ bogată ’l aștepta cu nerăbdare, întreaga societate ’ĭ lăuda meritele la învĕțătură, inteligența și spiritul. De altfel nu ᶁic că nu e băiat nostim și elegant; dar mie nu-mĭ place, e cam mândru. In acest moment ușa se întredeschise din noŭ, ivindu-se capul bătrâneĭ: Dar ce tot facețĭ acolo bre! sunt opt jumătate — Aide mamă, nu ne tot cicăli, că mĕ îmbrac acuma, rĕspunse Maria, încheindu-șĭ corsetul și rugând pe prietena și verișora eĭ, să-ĭ strîngă șireturile. Acésta, pe cînd înoda șnurul ’ĭ șoptea: ce corp frumos aĭ tu Mario! Ce șoldurĭ, ce gât alb și părul tĕŭ ce des o și blond! Intocmaĭ așa o descriere de corp, am, citit într-o poezie. Cealaltă, involuntar ’șĭ ridică ochiĭ melancolicĭ, privindu-se în oglindă: era încredințată că verișóra nu mințea. Cea dintâĭ vĕᶁând-o ast-fel în glumă, îĭ zise. Ia spune Mario, aĭ iubit vre-o dată? orĭ maĭ bine, ți-a declarat până acum cine-va amor? căcĭ o fată frumósă ca tine, nu cred să nu aibă adoratorĭ; știŭ că bărbaților le place un fisic agreabil, un corp bine desenat; în acésta li se resumă plăcerea.
— Ce nebună eștĭ Smarando, că mĕ întrebĭ ast-fel de lucrurĭ! Nu mi s-a întâmplat nicĭ o dată, dar fiĭ sigură, că chiar de mi-ar declara cineva, ea n-aș primi.
— De! nu se știe! Aĭ auᶁit că Anna, cea maĭ bună prietenă a ta din copilărie, a fugit cu Lazăr. Niculescu, vorba aceia: când eștĭ închisă între patru zidurĭ fără nicĭ o portiță; maĭ spargĭ și zidul... și apoĭ stările sufletescĭ sunt schimbătóre ca și zilele, maĭ cu seamă în această vârstă, când nu poțĭ să prevezĭ durerea, dar când veĭ ajunge la o vêrstă maĭ cóptă, rolul ți se va schimba și nu-țĭ va maĭ veni să rîzĭ de toate lucrurile. Veselia și naivitateat a ’mĭ face bine când trăeștĭ lângă mine și este chiar bine când lașĭ viața să se scurgă veselă, fără vre un gând ascuns și când tot ce aĭ în inimă să aĭ și în față; firește că sunt ființe, carĭ rĕmân în copilărie toata viéța și pe carĭ nu le-a atins aripa fatalitățeĭ; pentru carĭ nu există durere și cărora le este deschis un orizont plin de făgăduințe, de dragoste și de fericirĭ. Ce bine ar fi ca să fiĭ și tu din aceste naturĭ alese; să nu desfacĭ înțelesul lucrurilor și să te mulțumescĭ numaĭ cu suprafața lor dulce și amăgitóre.
— Dar de când te-aĭ făcut așa de filosófă Smarand-o? Vorbeștĭ și daĭ sfaturĭ ca și o femeie încercată.
— De multe orĭ citirea e tot ca și experiența; eŭ una sunt pasionată dupĕ cărțĭ literare, citesc romane, Nuvele, studiĭ filosofice, și maĭ cu sémă poeziĭ. Mie poetul uscățiv de care ’mĭ aĭ vorbit și pe care cum vĕd, ’l desprețuescĭ, mie ’mĭ place. Volumul sĕŭ de poeziĭ ’l știŭ aprópe pe din afară, iacă nisce versurĭ dintr-o poezie, al căruĭ titlu este „Uneĭ copile!
Copilă cu ochĭ umeᶁĭ și cu obrazul alb
Cu zâmbetul pe buze, ascultă: sunt ființe
La care viitorul cu orizont ros-alb —
Surâde fórte darnic, plin de făgăduințe!
întocmaĭ dupĕ cum ți-am spus și eŭ în proză și cu maĭ multe cuvinte.
— Dar despre Anna ce ᶁicéĭ că a fugit cu... cu cine? N-am maĭ vĕᶁut-o de mult.
— Anna ta, într-o bună ᶁi, a plecat și nu s-a maĭ auᶁit de dênsa. Am socotit că o să fie ca o eclipsă trecătóre, că o va tenta nevoia uneĭ mărturisirĭ, ne va scri și, maĭ cu sémă ție, care ’ĭ ereaĭ cea maĭ bună prietenă. Dar de geaba, vĕd că tu nu șciĭ nimic, maĭ rĕŭ de cât mine. Eŭ tot șciu ceva „Duminică” aᶁĭ o săptămână, am auᶁit că ea a fugit cu Lazăr Niculescu, profesor de matematicĭ la gymnasiul local, care a fost transferat în Bucureștĭ. Anna era fórte dibace în a ascunde tainele sufletuluĭ. Aprópe nimenĭ nu șcia de legăturile de dragoste ce existaŭ între dânsa și profesor, un om fără caracter și fără inimă, un filfison cu protecție și cu parale. Ea — suflet naiv, a crezut că cu un tovarăș deștept și bogat póte să trăiască fericită. Se ᶁice că mama Anneĭ ar fi aflat de dragostea eĭ, dar erea prea târziŭ, căcĭ dupĕ cum spunea dânsa, dacă ar fi știut puțin maĭ din nainte „nu-ĭ permitea în ruptul capuluĭ ca ea, fată de familie șă se încurce, cu un asemenea bărbat depravat, bețiv și cartofor.
Mumă-sa ’ĭ găsise chiar o partidă bună, mătușile uneltiseră miĭ de intrigĭ ca să înduplece pe fată să-l lase, de câte-orĭ o întâlnea ’ĭ făcea morală.... ea însă a rezistat; Lazăr Niculescu crease în jurul eĭ o atmosferă îmbătătóre de dragoste și ce-ĭ păsa eĭ de trecutul luĭ puțin faimos; De alt-minterea așa și era: ce-ĭ păsa eĭ, dacă el nu-ĭ aducea nicĭ o daună în fericita dragoste? Fire rezistentă și răbdătóre Anna îndură tóte dojenele ce-ĭ se făceaŭ acasă... până într-o ᶁi, când era să se puie capăt uneĭ întâlnirĭ nocturne, dânsa care simțise lucrul acesta scrise un răvaș luĭ Niculescu și a doua ᶁi aŭ fugit.
Sărmana Anna, nu se gândea că prin acésta, ’șĭ compromitea familia... dar n-apucă să ’șĭ sfârșească vorba, căcĭ pendula bătu de nouĕ orĭ și mama Mărieĭ intră în cameră, întrerupându-le convorbirea, spunând că a sosit trăsura.....
Dupĕ puțin timp, la pórtă se suiră într-o birje de piață o femeie în vârstă si douĕ fete tinere. Trăsura dispăru înspre strada din dreapta spre centrul orașuluĭ, unde crea casa D-neĭ Dorncanu și unde era să fie balul.
Casele rămăsese în întunerec și numaĭ focul pe sfârșite, ce pâlpâia în sobă cu o lumină perdută, arăta d-asupra ușeĭ o icónă mare înconjurată de alte douĕ icone maĭ micĭ.
In camera de alăturĭ pe masa rotundă din mijloc, era o Narghilea și lângă feréstră sofaua: acésta era odaia de primire.
II
Cine erea Maria? O fetiță rĕsfățată. Până la etatea de 5 anĭ ea crescuse în belșug, în mijlocul iubireĭ și desmierdărilor a lor seĭ. Dorințele sale eraŭ pe loc împlinite fără ca nimenĭ să se împotrivească drăgălașeĭ copile, care drept răsplată sărea, țipa, fugea din odaie în odaie, prin curte și prin grădină de dimineața până seara, când obosită de alergărĭ și sbenguiturĭ adormea. La etatea de 5 anĭ însă, tatăl sĕŭ muri — fată de oamenĭ cum se cade, mumă-sa ’ĭ dete o educațiune óre-cum îrgrijită, dupĕ ce a învĕțat clasele primare, la vêrsta de treĭ-spre-ᶁece anĭ fu internată într-un pensionat din Bucureștĭ, spre a-șĭ complecta dosa instrucțiuneĭ necesară uneĭ domnișóre de societate. Aci stătu treĭ anĭ, timpul necesar pentru învățarea limbeĭ franceze și pianuluĭ.
Acum mumă-sa, după ce se împrumută ipotecându-șĭ casele la credit — ca să plătească anul din urmă pe ce o țintise la pension, ne maĭ avênd cu ce să o întreție ca să maĭ urmeze cu învĕțătura, o luă pe lângă dânsa acasă, căznindu-se să o introducă, pe cât se putea, prin familiĭ, căcĭ după cum ᶁicea dânsa, pentru o fată, e prea destulă învĕțătură aceia pe care o avea fata eĭ! Mama Mărieĭ spera să-ĭ găsească o partidă cum trebue.
Dânsa gândea să-ĭ găséscă un bărbat bun și încă chiar cu avere; căcĭ de multe orĭ frumusețea la o fată, face maĭ mult de cât zestrea și în adevĕr fata eĭ era fórte frumósă. Inaltă și mlădiósă, cu fața rotundă și albă, cu ochiĭ albaștriĭ și păr auriŭ. Iată în douĕ rândurĭ fisionomia sa.
In Timpul ședereĭ la pensionat, cum era fată frumósă, colegele sale maĭ marĭ nu făceaŭ de cât o sărutaŭ cu foc pe pelița albă ca crinul, orĭ pe buzele rumene ca un boboc de trandafir, până și profesórele ’ĭ mângâiaŭ părul cel galben ca aurul: iar ea nu făcea alt-ceva de cât să ’șĭ arate dințiĭ ceĭ albĭ ca mărgăritarul, printr-un surâs voios. Știința viețeĭ nu îngrețoșe cu nimic pe Maria de 15 anĭ. Aripele năzuințelor sale încă nu se întinseseră de cât până la citirea poeziilor. In anul din urmă de învățătură însă, se ocupă maĭ mult cu citirea poesilor și romanelor și chiar, pot ᶁice, ajunsese să le înțelégă până la óre-care punct și fiind-că nu avea tocmaĭ o inteligență pătrunzătóre, nicĭ o dată nu a atras-o vre o carte maĭ filosofică. Din Einineșcu nu-ĭ plăcea de cât Luceafărul, Călin și Făt frumos. O! Făt frumos! In franțuzește citise numaĭ câte-va poeziĭ ușóre din Lamartine și începuse un roman a luĭ Emile Zola. Acum dupĕ ce mumă-sa o luă de la șcólă și înplinise deja sése-spre-ᶁece anĭ, ea îșĭ petrecea de cele maĭ multe orĭ cea maĭ mare parte a ᶁilelor citind romane ce-ĭ aprindeaŭ simțirile și ce-ĭ facéŭ să-ĭ sbóre mintea după lucrurĭ fantastice.
De și pênă acum nu înțelegea în de ajuns ce va să ᶁică dragostea, totușĭ ar fi dorit să aibă și dânsa un Fât frumos care să vie s-o mângâie noaptea pe păr și să-ĭ vorbéscă lucrurĭ așa de frumóse cum dânsa citea în poveștĭ. Acum începuse să priceapă banalitatea ce o înconjura și în atmosfera acésta de viață stingheră... de singurătate, a început să simță un gol puternic în suflet, un gol ce din ce în ce se mărea maĭ mult. Maria avea o fire fórte nehotărîtă și-ĭ lipsea cu totul energia.
Ocupațiunea ᶁilnică afară de citirea romanelor, care se întîmpla maĭ adesea-orĭ seara, nu se mărginea de cât la brodat și la micĭ lucrurĭ de ale gospodărieĭ, la care mumă-sa nicĭ nu o lăsa să pue mâna, pe de o parte din marea dragoste ce o avea pentru dînsa, pe de altă parte pentru nobleță familieĭ.
De și nu avea de cât o singură servitóre, totușĭ nu voia ca fata dînseĭ cea frumósă, sĕ-șĭ înegréscă mêinile carĭ trebueaŭ să mânuéscă clapele claviruluĭ și carĭ eraŭ de o albéță extraordinară.
Ea presimțea că fata eĭ va ajunge să se mărite cu un bărbat bogat și că ast-fel prin căsătorie va găsi mijlocul de a-șĭ continua viața în fericire. Câțĭ bărbațĭ bogațĭ nu aŭ luat în căsătorie fete frumóse fără nicĭ o zestre și câte fete nu a dus o viață fericită!
Așa gândea mama eĭ, pe când Maria în lungile nopțĭ de iarnă, trăgînd masa, pe care punea lampa, lîngă pat și așeᶁîndu-se într-o rînă, citea un roman în care spunea cum un prinț strein luase de nevastă o fată frumósă și săracă și că aŭ făcut o nuntă strălucită într-unul din palatele prințuluĭ și camera de joc era mobilată în stilul lui Henric al II-lea cu canapele și fotolurĭ cu spate drepte și tarĭ, îmbrăcate în catifea galbenă, cu perdele de mătase albă, cu oglinzĭ, cât peretele, cu pervazurĭ aurite și maĭ în colț, un piano de abanos masiv... alăturea bufetul în cea maĭ mare curățenie și plin cu nenumĕrate bombóne servite pe tăvĭ de argint, cu prăjiturĭ delicióse, cu înghețate minunate și vinurĭ străine aduse din părțile cele maĭ îndepărtate ale lumeĭ.
Din cameră de toaletă îmbrăcată în catefea roșie, mireasa superbă, în rochea de mătase albă cu trenă lungă apărând în mijlocul, șirurilor de invitațĭ sosițĭ în cupeurĭ și în landaurĭ luxóse. Nimenea nu se putea abține de a admira trăsăturile corpuluĭ eĭ sculptural, pe care ’l scotea în relief rochia de matase fină, ce o făcea așa de seducătóre, în cât făceaŭ gelóse până si pe prietenele eĭ. Bărbațiĭ ’ĭ aduceaŭ omagiĭ nenumărate și pe când dânsa se vedea obiectul atâtor admirațiunĭ, orchestra intona cu o execuție minunată ariile cele maĭ frumóse...;
Așa citea Maria, până când, genele se apropiaŭ una de alta, mâinele i se moleșeaŭ, iar cartea căzându-ĭ din mânĭ, o fura somnul, purtând-o pe aripĭ de visurĭ fericite. Une-orĭ în somn, i se îndeplinea aidoma cele ce citise și adese-orĭ se visa pe dânsa: mirésa încântătóre!
Când se scula dimineața capu ’ĭ crea amețit...
Dorea ca aceea ce i se părea aevea să fie în adevĕr. Dorea... și ’șĭ făurise lângă dânsa un chip iubit de la care par-că auᶁea vorbe calde și simțea adierea uneĭ respirărĭ ușóre, care ar fi putut să-ĭ dea fioriĭ uneĭ fericirĭ și ’l vedea, cum se lasă într-o supunere blândă; iar dânsa într-o amețéla leneșe... visa.
O! De câte-orĭ nu a visat dânsa ast-fel!
Dar visul acesta de ar fi fost real, s-ar fi schimbat mult; căcĭ ar fi găsit în privirile iubituluĭ, în șóptele luĭ blânde, în mângâierele calde, ar fi găsit puterea de viață, care nu i s-ar fi părut banală cum o găsea acuma. Dar, cum ᶁic, tóte acestea nu aŭ fost la început de cât visurĭ eterice, neluând nicĭ o dată întruparea reală. Ea rĕmânea și acum tot nedumirită în fața aspirațiunilor acestora, in jurul cărora se învârtea. Simțea o revoltă în suflet și apoĭ se afunda într-o durerósă tristețe și privirile i se perdeaŭ în zare... lucióse de lacrimĭ ca pentru o cucernică rugăciune. Il vedea răsărind în cale, ca o stea luminósă și atuncĭ ’l dispăreaŭ tóte piedecele și nedumeririle de care se lovea până acum și revenea la gândurĭ maĭ limpeᶁĭ. Displăcându-ĭ urâtul de prin prejur, inima chinuită i se înviora când se visa legănată într-o barcă pe un lac limpede, între munțĭ înalțĭ, departe de lumea acésta, alăturĭ cu un eroŭ din romane și când se deștepta din visul sĕŭ voia să fugă, să sbóre și lacrimile ’ĭ curgeaŭ șiróie pe obrazĭ și ᶁilele treceaŭ încet, încet și ᶁilele crescând, cresceaŭ și visurile eĭ... ștergându-se adesea ca niște umbre, furându-le somnul și închizându-le ca pe o pasere în colivie...
Și atuncĭ când Smaranda, a întrebat-o, în glumă, dacă dânsa a iubit, ea simțea că va să ᶁică iubirea; dar dacă a ascuns, ea nu mințea, căcĭ nu a iubit pe nimenĭ, n-a avut nicĭ o iubire.
Ce-șĭ închipuea dânsa era numaĭ un vis: dragostea după un ideal. Platonism! Dar acum cu ocaziunea baluluĭ de la M-mĕ Dorneanu, când Maria îșĭ făcea „intrarea în lume” când i se rupea firul ce o lega de copilărie și cînd i se ofera un loc în cercul general al societățeĭ, are să se schimbe și situațiunea dragosteĭ sale, Platonismul se va schimba mal tîrzîŭ în realism. Sclavul visiunilor sale se va arăta pe orizontul întunecos, sub înfățișarea unuĭ tênăr cochet cu ochiĭ negriĭ și părul creț, leneș dar deștept și insinuator! cu diploma de bacalaureat la Bruxelles și în curând licencié en droit. Cu feciorul D-neĭ Ionescu cea maĭ bogată femee din oraș, cu George protejatul unor dómne nobile și amabile, carĭ se gândesc să ia lucrul maĭ repede, socotind că viața e trecătóre că omul e muritor și socotind că problema viețeĭ care se deslégă așa de iute constă în prefacerea frumusețeĭ și în slăbirea nervelor!.. Când mama Mărieĭ spunea acesteia că e timpul să „intre în lume, eĭ-ĭ sunaŭ la ureche fórte majestos aceste cuvinte. Era ceva imposant și chiar înspăimîntăror când se întreba ce regulĭ trebue să observe în atare caz? Ce fel de convorbirĭ trebue să șcie și ce fel de toaletă trebue să-șĭ alégă ca să fie în armonie cu o situațiune așa de delicată! Ea fusese în contact cu lumea în maĭ multe împrejurărĭ... dar numaĭ cu persóne pe care le cunoștea maĭ dinainte, ca rude, amicĭ, prietine; astă-ᶁĭ însă cu adevĕrat îșĭ făcea intrarea în lumea care o să-șĭ constitue misiunea de a o examina neîncetat, notîndu-i mișcările și înregistrîndu-ĭ vorbele. Și din acéstă cauză, Maria nu ar fi vrut să mérgă la balul dat de M-mĕ Dorneanu și pentru că nu putea să refuze invitația pe care i-o făcuse personal înalta Dómnă, ea devenise timidă și timiditatea eĭ era justificată: Ce va ᶁice lumea când se va abate de la eticheta specială pentru acéstă împrejurare!
Apartamentele Dómneĭ Dorneanu iluminate în toate părțile dădeaŭ ocasie de curiositate, orĭ căruĭ trecător, făcându-l să trécă pe partea opusă a stradeĭ, ca să pótă vedea prin geamurĭ, balul ce ținea în casa uneia din casele maĭ bogate din oraș. Curtea era îmbâcsită de trăsurĭ; tótă elita societățeĭ era invitată la balul acesta, pe care de alt-fel familia Dorneanu ’l ținea regulat de douĕ orĭ pe fie-care iarnă, afară de cele l-alte soarele saŭ serate, pe cari le aveaŭ maĭ în fie-care sâmbătă.
Aceasta era o petrecere maĭ luxósă în care tratațiile eraŭ să fie maĭ abundente și mult maĭ luxóse. Bombónele și prăjiturile eraŭ comandate în Bucureștĭ și nu lipseaŭ nicĭ vinurile străine și alese, cari eraŭ aranjate artistic într-o cameră lăturașe pe niște mese așezate în adins — servindu-se pe tăvĭ de argint.
Acestea eraŭ să se distribuéscă în timpul joculuĭ. Inainte de joc era destinată în sufragerie o gustare... Printre trăsurile cari sosiră maĭ întâĭ era și acea, în care se urcase Maria cu verișóra și cu mama sa. D-na Dorneanu eși la scară și sărutând pe Maria, îĭ mulțumi pentru plăcerea ce i-a făcut că a venit și dânsa să împodobéască «cu grațiile și cu talentul acésta serată organisată înnadins și unică în orașul acesta» Dupĕ ce intrară în casă, Maria fu recomandată tuturor D-nelor și Domnilor de față. Dupĕ acésta mică atracțiune D-na Dorneanu lăsă de o cam dată pe Maria, urmând să priméscă diferițiĭ invitațĭ ce sosiaŭ, silindu-se să-ĭ întâmpine cu o grație de mândrie, gândind cu orgoliu, că balul pe care ’l dă dânsa, va fi mult lăudat și va da de vorbit în oraș: despre luxul cel mare, și despre bunul gust al stăpâneĭ ce-l aranjase.
In sfârșit, printre ceĭ din urmă invitațĭ, apăru și George Ionescu, însoțit de tatăl și de mama sa.
George când da mâna cu cocónele de față, tóte ’ĭ zâmbeaŭ grațios!
Venind în dreptul D-șóreĭ Maria, fură amândoĭ recomandațĭ de către gazdă. Tótă lumea se strânse împrejurul lor!
Maria ’ĭ întinse mâna și la privirile sale ațintite asupra eĭ, rĕspunse plecând capul și roșindu-se. In urmă ridicându-’șĭ fruntea, ’l fixă la rândul sĕŭ cu ochiĭ eĭ marĭ și albaștri; iar dânsul pentru prima óră înaintea uneĭ femeĭ—’șĭ retrase privirile, șovăind ca un laș în fața acasteĭ frumusețĭ; de care se simțea stăpânit. Dar cu repezeciune ’șĭ reluă presența de spirit și curagiul obicĭnuit și fără ca să dea cuĭ-va de bănuit, cu sângele cel maĭ rece, ’ĭ adresă cuvintele cele maĭ măgulitóre, exprimându-'șĭ fericirea ce o simte făcându-ĭ cunoștința și dupĕ ce ’ĭ făcu un compliment adânc, se retrase spre colțul salonuluĭ unde convorbeaŭ bărbațiĭ. Dupĕ acestea, lumea fu invitată în sofragerie—la masă.
Salonul cu mobilă nouă, luminat cu sése candelabre, i se părea Mărieĭ grozav de luxos; dar maĭ cu sémă lumea, o amețea. Nicĭ când numaĭ vĕᶁuse atâta lume elegantă adunată la un loc. Damele eraŭ împestrițate, care maĭ de care, cu costume maĭ de modă și maĭ scumpe. Catefelele, brodăriile și mătăsurile alternaŭ cu nasturiĭ ceĭ maĭ marĭ de os și de fildeșĭ, cu brățările si inelele de aur, cu agrafele de argint orĭ cu pietrele de diamant saŭ de mărgean. Dar masa! O adevĕrată masă princiară — cu cele maĭ gustóse mâncărurĭ, cu cele măĭ delicióse vinurĭ — cu buchete de florĭ așeᶁate în treĭ vase de cristal..... Și pe când toțĭ, se așeᶁaŭ înaintea meselor instalate în douĕ rândurĭ, Mariea se simțea transportată de atâta bogăție de culorĭ și ’șĭ vedea visul sĕŭ de aevea împlinit. Ascultă ariile cântate de Orchestra militară și i se păreaŭ ariile auᶁite în vis, vedea florile așezate în ghirlande și masa încărcată cu bucate alese și vinurĭ exotice-și i se părea că este la masa prințuluĭ despre care a citit ea într-un roman. Dar superba princesă în roche albă de mătase fină cu trenă? Ea nu era; însă era Domnișóra Eleonora Dorneanu, fica Dómnei Dorneanu, venită numaĭ de un an de la pensionatul Bolintineanu, cel maĭ mare și maĭ bun institut de fete din Bucureștĭ! Ea purta o prea elegantă rochie de satin alb, destul de decoltată ca să se pótă vedea gâtul încărcat cu mărgele de mărgean roșu ca sângele, având în dreptul pieptuluĭ o broșe de grenat cu bóbă de diamant în miᶁiloc, în pĕr purta douĕ ace frumóse de baga... spre dânsa eraŭ ațintite privirile Mărieĭ, care ’ĭ admira îmbrăcămintea, ce se cam asemăna cu acea a princeseĭ din roman, de și frumusețea nu era de loc ca aceia pe care o descria poetul; și în adevĕr D-ra Eleonora era urâtă, dar era tênără, cu un an mnĭ mare de cât Maria, de vre-o 18 anĭ,—și i se presintase deja vre-o 10 pețitorĭ, dar D-na Dorneanu, nu se grăbea de loc „căcĭ zestre să fie, că ginerĭ destuĭ”. Dar dacă privirile Mărieĭ eraŭ îndreptate asupra podóbelor D-reĭ Eleonora, în schimb privirile comesenilor eraŭ ațintite asupra eĭ, ca cea maĭ nouă întrată în societatea lor și de care ceĭ maĭ mulțĭ, nicĭ măcar nu auᶁiseră nimic.
— Cine este domnișora?—întreba o dómnă îmbrăcată cu o rochie de catefea vișinie, pc vecina sa?
— Nn șciŭ, rĕspunse ea. Cine o fi cine n-o fi, știŭ numaĭ atât că e frumósă ca un înger și de și este îmbrăcată așa de simplu, dar e îmbrăcată cu gust și o prinde minunat talia ecosez cu gulerul scrobit de care atârnă funta de mătase crême și foile de tul negru.
— Cine este? întrebă și D-na Ionescu, pe D-na Spirea, de alăturĭ. Am auᶁit de dânsa la M-mĕ Periețénu, dar a cuĭ fată este?
— Mi s-a spus că este fata D-neĭ aceleia îmbrăcată în rochie de lână négră, care e în capătul cel l-alt al meseĭ și că a recomandat-o D-neĭ Dorneanu, M-mĕ Periețénu, la o serată, unde era învitată împreună cu mama dânseĭ și că căntă fórte bine la piano.
— A! la piano! o șciŭ... a cucóneĭ acelea... Da? Da! am auᶁit, e o femee săracă!
— Da e săracă, de când i-a murit bărbătu-sĕŭ; dar n-a fost tot ast-fel și înainte, se ᶁice că a avut o moșie și o pereche de case, în care locuește astă-zĭ, de și sunt cam hodorogite și în stil vechiŭ, dar sunt mărișóre. D-na Dorneanu a invitat-o maĭ mult ca să împodobéscă frumusețea baluluĭ cu talentul și frumusețea sa!
— Nu ᶁic, că nu e frumósă, da frumusețea eĭ e prea mică, ca să pótă adăoga ceva la frumusețea acesteĭ soarele. M-mĕ Dorneanu a fost maĭ șirétă, mi-a luat înainte. Deja de mult mĕ gîndeam ca să organizez un bal tot așa de frumos. Mi-e cam ciudă că mi-a luat-o ea înainte; Dar ce să fac? Am tot amânat proectul de azĭ pe mâine. Insă tot nu mĕ las până nu daŭ și eŭ unul. Să vedem care pe care... Cam într’ ast-fel se petrecu vremea meseĭ, femeile spunînd fel de fel de vorbe; unele lăudînd pe D-na Doroeanu cu sinceritate, altele lăudînd-o cu răcélă, de politețe, pe când în sufletul lor o invideaŭ, căcĭ laudele ce i se aduceaŭ organizatóreĭ acesteĭ petrecerĭ, micșoraŭ pe ale lor. In capul unora, mintea căuta planul pentru ridicarea pe o tréptă cel puțin egală cu D-na Dorneanu; în multe inimĭ se infiltrase invidia; multora li se micșorase prestigiul... bărbațiĭ vorbéŭ ba de politica locală, ba de cea din centru, ba de cutare și cutare; numaĭ George și Maria tăceaŭ.
Maria se uita pe rând la toțĭ, dar maĭ dese orĭ se uita la Domnișóră Dorneanu și la George, care numaĭ contenea să-șĭ ia ochiĭ de la dînsa. Tocmaĭ când era să se ridice de la masă, Căpitanul Grigorescu observă luĭ George, că dânsul care în totdea-una este așa de limbut, cum se face că în astă séră, tace ca un pește. Pretextând o mică indispoziție zâmbi și după ce se sculară de la masă, a început, cu vorba-ĭ obicnuită să bată câmpiĭ până... la sfîrșitul baluluĭ.
Adesea apropiindu-se de Maria, o întrébă cum îșĭ petrece ᶁiua, cum ’ĭ se pare balul, dacă-ĭ plac jocurile, cum i se par persónele din societatea baluluĭ etc., la care dînsa răspundea cu multă simplitate și modestie. După ce intrase tótă lumea în sala de dans D-l Dorneanu, fost prefect al județuluĭ, îmbrăcat în frac și cu cravată albă, ca patron al baluluĭ, arătându-se galant, oferi brațul Dómneĭ Ionescu și pe când muzica militară întona un Vals perechea porni, — Dómna Dorneanu urmînd pilda soțuluĭ sĕŭ, oferĭ brațul D-luĭ Ionescu, primarul orașuluĭ, și formă a doua pereche. O a treia pereche fu formată din Dómna Florescu, care luă la joc pe drăguțul sĕŭ M-r George, fără măcar să-l întrebe și fără că el să aibă timp de a o refuza, — ca nicĭ nu credea că s-ar putea întâmpla ast-fel, de óre-ce nicĭ o dată Moncieur George nu făcuse acésta, dar de data acésta ar fi fost înșelată amarnic, căcĭ de i-ar fi dat repaus, George ar fi invitat la joc pe D-ra Maria, maĭ cu sémă că fusese descărcat de D-ra Dorneanu, care fusese luată la braț de Căpitanul Grigorescu și care formă imediat o a patra pereche.
A cincea pereche era D-ra Maria și un Locotenent; maĭ înainte ca poetul Stoenescu să aibă timpul să invite pe Maria, dupĕ cum îșĭ pusese în gând. O a șeașe pereche, urma pe a cincea, a șeaptea pe a șeasea și așa maĭ departe, maĭ mult de ᶁece perechĭ rĕmânând numaĭ poetul mâhnit că n-a fost maĭ îndemânatec să i-a pe Maria la joc — de și nu prea știa să jóce bine.
Nu e vorbă că și Maria a fost fórte stângace în tot timpul cât a ținut Valsul. Ea juca pentru întâia oară la un bal și afară de acésta nu învĕțase danțul de cât cu fetele la șcólă. In sfârșit condusă de ofițer și cu multă ostenélă, Maria isprăvi de jucat valsul. Al doilea joc fu o Polkă. Maria avea de gând să refuze al doilea joc, dar pentru că era polka — jocul pe care ’l știa cel maĭ bine — primi brațul ce i se oferi de către d-l George Ionescu, în ciuda poetuluĭ, care și de data acésta, fusese îndărătnic, dar maĭ avea în gând să încerce încă o dată! Maria prinsă în brațele luĭ George duse fórte bine polka — până la sfârșit. George simțea la pieptul sĕŭ talia fragedă și mlădiósă a Mărieĭ. Un fior de dragoste ’l îmbăta, ’ĭ simțea corpul strâns în brațele luĭ — razele ochilor eĭ ’l înfășuraŭ și ’ĭ furaŭ mintea. Iĭ simțea focul respirațiunilor eĭ și dogorît de văpaia lor, o strângea și maĭ tare ocolind exaltațĭ sala, simțind și dânsa aceiașĭ fiorĭ, pierdută în sunetul muziceĭ, în fâșâitul mătăsurilor prin sala vastă, în vălmășagul ispititor de mișcărĭ provocatóre, în care nicĭ numaĭ era conștientă de starea eĭ...
In mijlocul amețitor, o furtună dulce prinzând-o, o făcu să observe realitatea lucrurilor și dupĕ ce George în repezéla joculuĭ și fără ca să pótă cine-va să observe, făcându-se că nicĭ nu scie, îșĭ atinse ușor buzele de obrazul Mărieĭ...
Dânsa începu să dcslege în gând enigma neînțelésă. Platonismul începu să-’l deosibéscă de dragostea reală despre care o întrebase, în glumă, verișóra eĭ, adică: dorul dupĕ un suflet prieten și întovărășirea născută dintr-un acelaș înțeles de viață.
Când isprăvi jocul, căzu amețită pe un scaun.
Pretextând căldura, ca singura cauză a amețeleĭ sale, eși afară să se răcoréscă. Dupĕ puțin timp se întórse întovărășită de d-na Dorneanu, care o conduse în persónă.
Dupĕ ce ’șĭ răcori fruntea îngândurată, i se maĭ liniști puțin și bătăile inimeĭ, ce par-că voiaŭ să spargă coșul peptuluĭ.
Acum jocul se întrerupse pentru vre-o oră, în care în unanimitate toțĭ deciseseră, într-un singur glas, să róge pe d-ra Maria să cânte o arie la Piano, dupĕ care va urma apoĭ declamarea celor douĕ poeziĭ pe cari le anunțase poetul Stoenescu.
Dupĕ fórte multe insistențe, Maria se așeᶁă la piano și cu multă grație atinse cu degetele-ĭ trandafiriĭ și diafane clapele pianuluĭ.
Fioriĭ cânteculuĭ începură să se împrăștie în sală. Toțĭ se strânseră în jurul eĭ, pe când dânsa modestă cu o dulce lucire de blândețe în ochĭ, se silea să repete una din bucățile pe care o repetase maĭ de multe orĭ și care i se părea cea maĭ frumósă din tóte câte scia dânsa. Dar în seara acésta când în jurul eĭ palpitaŭ, ca o presimțire ciudată, neînțelesurile dulcĭ, în cari era să se piarᶁă maĭ târziŭ—făcea să isvorască din clapele mórte ale pianuluĭ niște suspine ca niște plînsete de inimĭ carĭ aŭ iubit, cu o tentație covârșitóre, căreia numaĭ poțĭ resista; neînțelesurĭ dintr-o lume plină de armoniĭ limpezĭ.
Punându-șĭ întréga putere, ce-o maĭ putea desfășura, isbea nervósă, când în clapele de fildeș, când în cele de abanos și înfățisându-șĭ tablourile care o tentaŭ, scotea trilurĭ de o melodie uimitóre. Cântă o bucată din Divinul Trovatore.
Toată lumea asculta cu atenție, înmărmurită de frumusețe, fără să ᶁică o vorbă, neîndrăsnind aprópo nicĭ să respire, până când dânsa nu isprăvi. Accentele pianuluĭ, numaĭ eraŭ note, eraŭ însășĭ vibrările sufletuluĭ. In jurul eĭ se stârnise o plóie de aplause, de elogiĭ din tóte părțile, de sgomote, și de rugăciunĭ ca să maĭ cânte încă o dată, iar dânsa furată de neînțelesul atâtor vrăjĭ, prin care trecuse, numaĭ auᶁea nimic, numaĭ auᶁea entusiasmul cu care vorbea poetul, ce ridicase mâinele în sus, și cu niște gesturĭ nebune o declarase steaua cânteculuĭ, steaua pianuluĭ, întrupare a lui Beethoven și a luĭ Mozart și când dupĕ multele stăruințĭ ale mameĭ sale — atinse iarăș clapele pianuluĭ, o nouĕ furtună de aplause isbucni; iar poetul transportat nu se sfii de a striga:
O cântă! Cântă muză! inspirarea poeților. Cântă; căcĭ numaĭ vedea nimic, numaĭ spunea nimic și numaĭ pricepea de cât fluturarea amețitóre, pe care o luaŭ formele dragĭ ale notelor și cari în imaginația eĭ, i se păreaŭ că sunt nisce suspine de milă cu care rĕspundea pianul chinurilor ce-ĭ turbura inima eĭ. Când termină, era zăpăcită și rugă pe mama sa să mérgă acasă spunându-ĭ că o dóre capul. Cucónele voiaŭ să o opréscă. Poetul o ruga să stea cel puțin până când îșĭ va declama poeziile. George chiar o ruga să stea să maĭ jóce cu dânsul un vals — lăudând-o „că jócă admirabil de bine”, dar ea mulțămind, rĕspunse că-ĭ este peste putință să maĭ rămâie, de óre ce nu se simțea bine. Cucónele vĕᶁênd-o că ’ĭ este imposibil a maĭ rĕmâne, aŭ rugat-o sĕ le promită de acum, că va rĕspunde afirmativ la orĭ-ce invitație i se va ivi. Dânsa promise mulțumind pentru bunele grațiĭ și atenția ce-ĭ aŭ dat și salutând s-a retras întovărășită de mama și verișóra sa. O strânsóre de mână maĭ puternică din partea luĭ George la plecare, o făcŭ să ’șĭ piardă și maĭ mult simțirea, așa că până la trăsură n-a putut să se ducă de cât rezemată de brațul Smarandeĭ. Trăsura porni.
Când ajunseră acasă, spre răsătit pe cerurĭ, se arăta o rază albă de lumină. Ceasornicul din camera de alăturĭ de odaia Mărieĭ — băteaŭ șése ore, semn că până la ᶁiuă nu era să fie mult.
Muma-să nu bănuia nicĭ de cum adevărata cauză a bóleĭ Mărieĭ. Ea o atribuia emoțiuneĭ prea mare; sau póte deochiuluĭ. Opri pe Smaranda să dórmă în nóptea aceia cu dânsa și dupĕ ce luă un pahar cu apă, în care puse cărbunĭ, unse fruntea fiiceĭ sale cu acéstă apă năclăită și dupĕ ce șopti câte-va cuvinte ’ĭ spuse să-șĭ ude buzele. Apa rece cu care fu udată pe frunte, o făcu să se demesticéscă așa că mama sa de bună credință — fu convinsă că a fost deochétă. Când o vĕᶁu că s-a desmeticit pe deplin, o lăsă cu Smaranda, iar ea se retrase în camera sa. Dupĕ atâta obosélă și palpitațiĭ Maria adormĭ, fără să fi avut timp să schimbe cu verișóra maĭ nicĭ o vorbă. Smaranda, nicĭ nu știa sigur cauza rĕului Mărieĭ și adormi cu gândul să o întrebe a doua ᶁi când acésta se va deștepta... Eraŭ ceasurile ᶁece și jumătate când ambele verișóre se deșteptară.
Cea dintâĭ care întrerupse tăcerea fu Maria, care ᶁise cu glasul tărăgănat și fórte încet: Ce liniște este în casă! In colț licărește candela pe sfârșite, par-că ne-ar spune cum se trec tóte lucrurile... Nu e destulă lumină în casă aide să ridicăm perdelele.
Ce curiósă, ce nebună eșcĭ — reluă Smaranda. A!... pricep, am priceput... maĭ bine să schimb.....
Vezĭ Mario? candela e pe stinse; Uite-o se stinge ca o umbră, iasca se preface în scrum și maĭ departe sunt sbuciumărĭ de geaba.., iar tu, tu eșcĭ ca o pasăre în colivie care se chinueșce în zadar, inima-ĭ svâcncște, se sbate din aripĭ, dar nu va sbura nicĭ o dată, ci va rĕmâne tot închisă.
— Ba nu aĭ priceput nimic, ripostă iute Maria; ce vorbe sunt astea, așa fără de nicĭ un șir?
— Nu te supăra, Mario, glumesc, spune-mĭ maĭ bine cum ți s-a părut balul de astă-nópte.
— Cum să mi se pară? Mi s-a părut frumos și fórte bine întocmit. Nu șciŭ dacă tóte balurile care se daŭ, or fi tot ast-fel; dar cel de aséră mi s-a părut fórte bogat și lucsos și din parte-mĭ, aș dori să vizitez cât de maĭ multe orĭ asemenea petrecerĭ. De aceea am și promis Dómneĭ Dorneanu și la tóte cucónele, că nu voiŭ lipsi de la nicĭ un bal pe care l-or da Domniile-lor și la care bine înțeles, voiŭ fi invitată. ’Mĭ pare rĕŭ numaĭ că sezonul balurilor e pe sfârșite. Maĭ avem o lună și jumătate și se termină Carnavalul, dar în acest timp sînt sigură, că vor fi patru saŭ cincĭ balurĭ cel puțin.
— Dar persónele de la bal, cum ți saŭ părut.
— D-ra Dorneanu, mi s-a părut prea mândră de bogăția și scumpetea îmbrăcăminteĭ și podóbelor sale. D-na Florescu prea extravagant; îmbrăcată nu face pentru o damă care are cel puțin 30 de anĭ să pórte o rochie ca o fată de sése-spre-ᶁece anĭ.
Apoĭ Dómna Spirea cu rochia sa vișinie! și cu părul așa de cârlionțat! Gazda: Dómna Dorneanu mi s-a părut bine, fórte amabilă și chiar modestă.
— Dar Dómna Ionescu?
— Dómna Ionescu mi s-ă părut din cale afară de mândră. Cel puțin, față de mine a fost fórte rece, de și dupĕ ce m-a auᶁit cântând la pian, m-a invitat peste două săptămânĭ la balul ce-l va da.
— Dar fiul sĕŭ George, cum ți s-a părut?
— E un contrast între mamă și fiu — fiul e un băiat fórte amabil, se cunóște că a învĕțat carte și că a trăit în lumea nobilă.
— Că este amabil, nu mă opun, verișóră, dar că a învĕțat carte ba! te asigur că nu șcie nimic. Eŭ care încă n-am citit tocmaĭ așa de speriat și la o discuție pe care a avut-o cu poetul Stoenescu, am observat ce-ĭ póte pielea. Când vede că nu o scóte la capăt cu clănțănitul, se dă în altă vorbă. E un filfison, cŭ nu pot să-l sufĕr, maĭ cu sémă dupĕ ce mi-a spus D-l Stoenescu, că dupĕ ce și a terminat treĭ clase gymnasiale s-adus la Bruxelles și în douĭ anĭ și-a luat bacalaureatul. Un pierde vară care a învĕțat pe din afară codul manierilor elegante, ca să amăgéscă mințile naive, dar pe o femeie inteligentă,... pe mine n-a putut să mă prinᶁă în lătrăturile vorbelor luĭ. Aicĭ aĭ început să te crezĭ Smarando, iartă-mĕ că ți-o spuĭ.
— Ba nu mĕ cred de loc, dacă ’l vorbesc de rĕŭ, este că așa e părerea mea, precum ție îțĭ displace poetul A. Stoenescu, așa mie ’mĭ displace George. Cel dintâĭ, și décă nu are o cultură tocmaĭ așa de distinsă, are talent și simțire, prin urmare tot are un merit, pe când cel de al doilea n-are alt merit de cât acela de a amusa o societate întrégă, o societate de gâște însă — cu niște schimonositurĭ ridicole și cu nisce cuvinte cari subt masca spirituluĭ ascund obrăsniciĭ. Venind din Bruxelles și făcând parte dintr-o clasă socială înalta, fără nicĭ un capital intelectual afară de notițele din codurile manierelor elegante și calambururile de prin calendare, trece victorios prin tóte seratele, în fața cucónelor acelora ca M-mĕ Spirea, M-mĕ Florescu, M-mĕ Z și Y, care ’l privesc cu zâmbete de admirațiune și de dragoste succesele „mondaine”. Pe Când poetul care n-are alt. mijloc să amuzeze dómnele, de cât citirea uneĭ poeziĭ și care nu póte face să danseze Domnișórele, din cauză că nu știe de cât douĕ jocurĭ și nicĭ acelea bine, e socotit ca inutil și pentru unele, chiar ca prost și e lăsat în colțul luĭ. Intâia, cunosciință cu George Ionescu, am făcut-o dupĕ treĭ zile de la sosirea sa din Bruxelles, atuncĭ când vorbea maĭ numaĭ franțuzește, spunênd că de când a plecat din România s-a desobicĭnuit să vorbéscă românește! In tot timpul convorbireĭ ce a avut-o cu mine, mĕ întreba décă ’mĭ place jocurile și anume care. Imĭ spunea că luĭ «par exellance» îĭ place Valsul, că nu-ĭ displace nicĭ lansieul, dar că este nebun dupĕ legănarea valsuluĭ. Mĕ maĭ întreba care din romancieriĭ francezĭ îmĭ place... el, dintre romancieriĭ renumițĭ nu consideră ca bunĭ de cât pe Zola, pe Paul Bourget și pe Guy de Maupassant și din ale acestuia din urmă, maĭ cu témă Bel Ami, pe Verlain, Verhaereu, — dar nu apucă să sfârșéscă, că se auᶁi un ciocănit la ușe. Era servitórea pe care o trimisese mama Smarandeĭ, ca să aducă pe fata eĭ acasă, fiind neliniștită de atâta întârziere.
Ceasurile trecuseră de un-spre-ᶁece când cele douĕ fete, se despărțiră. Maria se uită lung după verișóra sa maĭ mare, către care avea un fel de respect saŭ de emulațiune până la óre-care punct, în privința inteligențeĭ și cultureĭ pe care o dobândise Smarauda, a căreĭ mamă dispunea maĭ mult de cât a eĭ și a căreĭ fată ’șĭ terminase cursul lyceal. Smaranda venise pe iarnă și de vacanța Crăciunuluĭ a casă, unde se prepara singură, ca să dea examenul al doilea la facultatea de litere — dacă isbutea într-un an de ᶁile, avea de gând să se prepare și de licență. Mumă sa, pentru că fata ajunsese la al douĕ-zecelea an al viețeĭ, îl găsise deja un bărbat, însă ea a refuzat să se mărite cu dânsul. Smaranda făcuse cunoscință la București cu poetul Alexandru Stoenescu, care era și el student la facultatea de drept, în anul 1-iŭ — băiat de talent, însă nu frumos ca fisic, fiind scurt de statură, slab la față si neîngrijindu-se nicĭ o dată în cea ce privesce îmbrăcămintea, Smaranda ținea mult la dânsul, pentru că se’ potriveaŭ de cele maĭ multe orĭ — în privința vederilor lor literare.
Dupĕ plecarea verișóreĭ sale, se aruncă pe pat gândinduse la tot ce-ĭ spusese dânsa. Nu i se părea că George ar fi așa dupĕ cum ’ĭ-l descrisese ea; din contra i se părea deștept din natură și amabil, pe când poetul un prost și scofâlcit.
Atribuind cauza uneĭ verișóreĭ sale contra luĭ George, numaĭ teoriilor eĭ filosofice și literare, cu carĭ póte nu se unea dânsul, ea rĕmase în ideea că d. George Ionescu, e un băiat bine educat, inteligent și afabil. Când a jucat cu dânsul, nisce simțirĭ nebune i-aŭ săgetat inima și mintea cauzându-ĭ durere. Ceva nedeslușit îĭ împingeaŭ gândurile către dânsul. Cine scie ce fibră secretă a viețeĭ sale vibra în momentele acelea așa de puternică și pasionată pentru inima eĭ de femee tânără? și ce mincinósă e firea omenească și cum se înșélă pe ea însășĭ, ademenindu-se! Ceva tainic șoptea inimeĭ sale: că omuluĭ este firesc de a iubi și în adevĕr Cine nu iubește? fie-care are într-ânsul o cătățime de dragoste, de este mare saŭ mică depinde, atât că nu lipsesce! Dragostea e o cantitate de energie, care cere a fi întrebuințată, cheltuită și care nu ne dă răspuns până nu o îndreptăm într-un sens óre-care, maĭ mult sau maĭ puțin!
III
După patru zile Smaranda veni la Maria, spunîndu-ĭ că plécă la Bucureștĭ. Cursurile la facultate deja începuseră de două săptămînĭ; ea veni ca să-șĭ ea adio de la vorișóra eĭ. Marieĭ ’ĭ părea destul de răŭ că se despărțea de Smaranda pentru douĕ lunĭ, căcĭ tocmaĭ la Floriĭ avea să se întórcă. Superioritatea vareĭ sale o făcea să dorescă să se ducă si dînsa la învățătură, să știe carte multă, căcĭ vedea că lumea s-a schimbat... dar ᶁic, numaĭ ar fi dorit, căcĭ nu spunea nimĕnuĭ acésta, și apoĭ știa că mumă-sa nu avea cu ce să o maĭ întreție la pension și cum era și bătrînă, ar fi suferit de depărtarea eĭ și încă nu era de tot fără carte, șcia nițel franțuzește, șcia să croșeteze, lingeria ș-o făcea singură și cânta la piano minunat! Mumă-sa o învĕța să fie religióăă și ar fi vrut să o mărite după un tânĕr cu avere și cu óre-care considerație.
Smaranda apucând mina Marieĭ și strîngîno-o cu căldură, ’șĭ uniră pentru un moment buzele lor, apoi ᶁise: Nu șciŭ, sunt gesturĭ, și unele mișcărĭ, nisce micĭ lucrurĭ carĭ pătrund în adîncul inimeĭ ca un fluid tainic și eŭ cred că aceste micĭ fapte, sunt destul de interesante, de óre-ce în cazul nostru — ele sunt sorgintea uneĭ simpatiĭ puternice care te légă de mine. Eŭ țiŭ mult la tine Mario și dacă mĕ despărțesc de tine, de și nu pentru un timp lung, fiĭ sigură că te voiŭ înșciința cât de des despre starea mea, rugîndu-te ca să te porțĭ și tu tot ast-fel și să-mĭ arățĭ tóte momentele, atât plăcute cât și ne plăcute, pe carĭ le veĭ întîmpina în timpul absențeĭ mele. Să-mĭ scriĭ Mario și... maĭ sărutînd-o încă o dată, porni îngîndurată, luându-’șĭ drumul prin mijlocul străᶁeĭ, singură, lăsînd pe verișóra sa la pórta curțeĭ. Merse ca la douĕ-zecĭ de pașĭ, apoĭ se opri se uită înapoĭ și scoțînd batista fiutură de vre-o douĕ orĭ și apucînd pe o stradă laterală — dispăru. Maria rĕmase îngîndurată în pórta, uitîndu-se mult, timp în drumul pe care apucase amica sa. Intristată se întórse în casă. Deschise un roman, ’l resfoi puțin și se opri la o pagină al căruĭ titlu erea: Căsătoria. Pînă la capitolul acesta subiectul era: un tênĕr bogat, un conte din Francia iubind pe o fată frumósă, o luă în căsătorie. Ea citi șoptind: maritagiul se făcu pe la începutul luneĭ Februarie, în casele Dómneĭ de Grosclande, apoĭ se întórseră la Paris pe la începutul Tómneĭ, cu toțĭ înpreună. Mama eĭ nu-ĭ dăduse de cît patru miĭ de livre prin contractul de căsătorie. Contele de Grosclande însă declară că are treĭ-ᶁecĭ și cincĭ do miĭ de livre venit pe an. Ast-tel închinară la Paris o frumósă vilă și casa lor fiind îndestulată din tóte, era una dintre cele maĭ avute și maĭ elegante din fobourgul St. Germain, iar ea luîndu-șĭ numele de Contesa Augustina de Glosclande duse o viață de fericirĭ nesfârșite!
Maria lăsă să-ĭ caᶁă cartea în pólă, căᶁând tot-de-o-dată și dânsa în visare... Ferice de acela, pe care ’l slujește norocul!... Mĕ va ajuta óre și pe mine?!.. Din acésta reverie fu deșceptată de nisce ciocăniturĭ la ușa din sală. Când eși să vadă cine este, se întâlni cu mama sa, care tocmaĭ luase un plic din mâna împărțitoruluĭ de scrisorĭ. Ea ’l dădu Marieĭ, ca să ’l desfacă și să-l citéscă. Maria cum ’l desfăcu și ’șĭ aruncă ochiĭ pe hărtia din năuntru, exclamă:
Un bilet de invitație tipărit Mamă!
— De la cine? ᶁise mama sa curiósă, citește-l.
— D-na, D-l Ionescu și fiul lor George, aŭ onóre a vĕ ruga, să le facețĭ plăcerea a asita la marea serată dansată pe care o vor da în ziua de duminică nouă Februarie a. c, în sala teatruluĭ Parisian din str. Radu-Vodă Negru No. 26 și într-un colț, scris de mână: Domnișóră Maria va fi rugată a prepara o bucată nouă la piano — de frumósă numaĭ adaog, căcĭ D-ra Maria nu póte face de cât lucururĭ frumóse... și iscălit cu litere micĭ: George.
— Mergem negreșit mamă, nu e așa?
— Nicĭ maĭ e vorbă, fata mea, maĭ cu sémă pentru că cred că balul acesta s-a dat ca un fel de cal de bătaie al ómenilor și maĭ cu sémă al femeilor din oraș, cari aŭ lățit vorba că balul ce a dat M-mĕ Dornénu, a fost cum nicĭ nu ar maĭ putea face alt-cine-va din orașul nostru. Socotesc că M-mĕ Ionescu, care e de o mândrie nemaĭ pomenită, va îngriji ca balul dat de dânsa să lase cu mult în urmă pe acel dat de rivala sa. Prevĕd că are să fie mare, dupĕ biletele de invitație pe care le-a tipărit și-o să fie lume multă, de óre ce a închiriat sala teatruluĭ. Afară de acésta, trebue sĕ mergem pentru că intrăm în contact cu nisce persóne bogate. Ionescu are moșiĭ întinse, este primar de vre-o douĭ anĭ de zile și se ᶁice că ar fi vrut ceĭ de la guvern să ’l numéscă și prefect, dar că n-a primit, în alt județ. Până acum nu am călcat în casa lor. Se vede că aŭ observat talentul tĕŭ și le a-ĭ plăcut și de aceia ne-aŭ invitat.
— Azĭ ce avem: Joĭ? să n-o maĭ punem: Vinerĭ una, Sâmbătă douĕ, Duminică treĭ și cu șése din săptămâna ail-altă fac nouĕ zile. Dar tot e cam mult. Mi s-a urât grozav în casă! Aș vrea să mergem diseară la teatru? am auᶁit, că este o trupă bună.
— Să mergem, draga mea. Dar gândeștete, douĕ locurĭ în stalul Isânt 10 francĭ și cu douĭ trăsura fac 12; cu douĭ-spre-zece leĭ ’țĭ ieĭ o pălărie de véră, că n-aĭ.
— Bine mamă, n-om merge diséră; dar tot o să trebuiască să mergem o dată, să vĕᶁ și eŭ teatrul de aicĭ, să am și eŭ idee despre teatrele din provincie; de când maĭ dat în Bucureșcĭ la pension am fost de vre-o patru cincĭ orĭ la teatru cu fetele. D-ta ’mĭ daĭ banĭ pentru prăjiturĭ și eŭ ’ĭ dam la teatru.
— Bine, póte vom merge altădată, dar astă-seară nu, căcĭ din cele cincĭ miĭ de leĭ ce le-am luat prin hipotecarea caselor la credit — o mie șoapte sute i-am cheltuit cu plata pensionatuluĭ tĕŭ pe anul din urmă și cu cumpărarea pianuluĭ.
Acum, în casă numaĭ am de cât douĕ-ᶁecĭ și cincĭ de leĭ care trebue să ne ajungă până la 15 ale luneĭ Februare, când ne trimite dobânda — un creditor din Bucurescĭ, căruia i-am dat treĭ miĭ de leĭ, cu împrumut. Maĭ ’bine să mergem diséră la M-mĕ Stoenescu care m-a rugat să viŭ ᶁilele acestea la dânsa — n-am fost nicĭ o dată la dânsa cu tine.
— Ttrebue să fie mama poetuluĭ A. Stoenescu, nu?
— Da chiar așa, ’ĭ am promis și n-am în cotro.
Seara dupe masă aŭ plecat la d-na Stoenescu unde nu maĭ earŭ de cât treĭ cucóne bătrâne și o domnișóră... femeile vorbeaŭ despre bucatele pe cari le-aŭ gătit, despre scumpetea zarzavaturilor, despre balul pe care l-a dat d-na Dorneanu și despre care ’l va da d-na Ionescu a primaruluĭ. Domnișórele și cu poetul retrăgându-se maĭ într-un colț, aŭ început să vorbească între dânșiĭ. D-ra Zenobia întreba pe d-l Stoenescu care a fost cauza, de nu a plecat la Bucureștĭ până acum? el rĕspunse că nu e maĭ mult de treĭ săptămânĭ de când aŭ început cursurile, că la facultatea de drept nu este nevoie să se ducă tocmaĭ neregulat și că o se se ducă „zilele acestea”, când va ocupa și un post, în urma recomandațiuneĭ d-luĭ primar Ionescu.
Apoĭ începură să facă teoriĭ despre lupta în viață, despre lupta cu lumea exterióră — despre traiul propriŭ ᶁis — despre compromisul în neputința de a împăca viața din trecut, cu cea din timpul prezent etc.
Dupĕ puțină vreme, mama Domnișoareĭ Zenobia, plecă cu acésta acasă. Acum poetul rĕmase singur cu Maria — un lucru fericit pentru el — căcĭ a început să discute maĭ ales, despre simțire, despre iubirea eternă, aducênd probe profunde și susținând că acéstă iubire nu poțĭ să o culegĭ de cât când eștĭ tênăr și că în practică este mincinósă și numaĭ poețiĭ cu o simțire adevĕrată, știŭ să o pórte prin realitatea lumeĭ.
— Iubirea există, însă se ascunde, iar farmecul sĕŭ e une-orĭ rupt, acea órbă încredere se întâmplă să te amăgéscă și atuncĭ acea plăcere de a putea cugeta la ființa iubită dispare îndată, și cu ea fuge și una din cele maĭ nespuse plăcerĭ ce este dat omuluĭ. Și cauza acestuĭ soiŭ de purtare e societatea; dar o lume nouĕ ni se deschide — ni se deschide în față, o lume cu gîndirĭ și simțirĭ nouĕ — o lume care va trăi, sûm sigur! O! nu vĕ vorbesc, cu pretențiunea de a avea darul couvingereĭ, dar între mulțĭ din noĭ, pot fi aproprierĭ de suflet pe carĭ nicĭ nu le bănuițĭ. De câte orĭ nu ani în suflet o nostalgic vagă, după un loc depărtat și frumos, frumos aidoma cu visurile mele? Dar ’mĭ vețĭ zice: ai iubit? iubeștĭ încă D-le Stoenescu? Or ce v-așĭ rĕspunde n-ar fi de cât o poveste, o poveste născocită de imaginațiunea mea, o poveste care însă într-o ᶁi va fi adevărată, dar pe care acum o născocesc, ca să te fac pe D-ta D-ră Mario, ca să discuțĭ iubirea în orĭ ce sens veĭ voi. Aci poetul zâmbind, se liniști. In viața luĭ, nicĭ o dată nu avusese atâta vervă, ca acum. Maria cam înroșindu-se, nu rĕspundea de cît că nu este competinte în materie, dar cu un zâmbet ’l întrebă:
— Spuneaĭ adineaurca că cine-va póte ’țĭ va ᶁice: aĭ iubit, iubescĭ, ce aĭ rĕspunde?
— Nu D-ră, nu iubesc și pînă acum nu mi-am iubit de cât visele mele, bietele vise, atât de triste uneorĭ, că par-că mi-e frică de clipa când o iubire încolțită va isbucni...
Nu șciŭ dar parcă simț, că une-orĭ visul se întrupéză și mĕ prigonește mereŭ presimțirea că iubirea mea va fi nenorocită și că voiŭ plânge în tot-de-una pe urmele eĭ, ne fiind la nimenĭ milă de chinul meŭ.
Pronunțînd ultimele cuvinte, înfățișă o figură care în adevĕr ’ĭ inspira mila. In acest moment mama sa îl întrébă ceva și după acésta mică întrerupere el ceru voie Marieĭ, ca să-ĭ citéscă nisce poesiĭ dintre cele maĭ nouĭ pe care le avea.
Cea dintâiŭ pe care o voĭ citi, era destinată a fi citită, între poesiile pe care le anunțasem că le voĭ declama la balul Dómneĭ Dorneanu; însă fiind că a-țĭ plecat Domnia vóstră și pentru că era prea tîrziŭ, nu le-am maĭ recitat.
A doua este făcută a doua zi dupĕ balul D-neĭ Dorneanu; amêndouă sunt dedicate D-vóstră, ascultațĭ:
In ochiĭ tĕĭ ceĭ marĭ, albaștrĭ,In raza lor cea nesfârșită —Ca scânteerile din aștri. —Privesc adese-orĭ, iubită!...Și când mĕ uit în eĭ profundSimt existența ta puternic,Ș-ar vrea în ea să mĕ afund.Dar mĕ gândesc că sunt nemernic.Când subt un tremurat ușorVréŭ strălucirea lor duiósăCa să o ’nchid în al meŭ dorCa pe o piatră prețiósă.Când ochiul tĕŭ așa albastruIșĭ are ’n minte-mĭ existențaMĕ socotesc că sum sihastruȘi port cu dreptul penitența!Cea l-altă pórtă titlul «La piano»:Pe clapele de fildeș albeLovind cu un măreț avêntCu degetele moĭ și dalbeȚi-aĭ spus duiosul teŭ cuvênt...Suspinele de duioșie,Eraŭ așa de transformate;Ca și superba armonie:Eșind din córde sfărămate;Iar în accente dulcĭ și blânde:Un tril de note mișcătóreCa nisce inime vibrânde —In fluturărĭ amețitóre!Ș-în nota plină de iubireCu caracterul eĭ duios,Era o dulce limpeᶁireA tot ce-ĭ mare și frumos!Smerițĭ ca la un sacrificiŭNoĭ ascultam cum ’șĭ lua viațăAl tĕŭ cântat, suprem deliciŭ.Neobservând că-ĭ diminéță!
Maria mulțumi fórte modest, felicitându-l prin multe complimente; dar în tot casul, nu ca atuncĭ când cine-va se simte isbit de ceva înalt și nou. Poetul vĕᶁu, cu părere de rĕŭ póte, că versurile nu și-aŭ produs efectul pe care ’l meditase și ’l ascepta și pentru că cucónele nu le dădeaŭ nicĭ o atenție, fiind înfierbântate cu o convorbire interesantă, făcu Marieĭ următóre întrebare: Ce aĭ dori D-ta Domnișóră Maria, saŭ maĭ bine, ce viéță ce-ar plăcea maĭ mult, un traĭ bogat cu petrecerĭ vecinice lipsit de iubire — sau un trai sărăcăcios dar plin de dragoste nemărginită? și fără să ascepte rĕspuns la întrebare, dădu pe al sĕŭ:
—Eŭ n-aș dori o fericire maĭ mare, de cât o căsătorie cu o fată frumósă, înțelésă și cinstită cu care să mĕ ajut frățeșce și cu munca și cu sufletul, la înfruntarea nevoilor viețeĭ; acésta ar fi fericirea mea. In privința asta, am scris o nuvelă pe care am să ți-o citesc.
— Cu multă plăcere, o voiŭ asculta, respunse repede Maria — care îndată bănui, că tot cea ce spunea dânsul, o privea pe ea. Stoenescu rĕscolind nisce caete, scóse unul, ’l desfăcu drept la mijloc și citi câteva rândurĭ ast-fel: «Inspre asfințitul frumos, când sórele cu genele luĭ roșiatice va reflecta pe părul tĕŭ auriŭ, întinsul albăstriŭ al ceruluĭ, când clopotul de la biserica din sat se va îngâna atât de duios și blând în cât ’mĭ va părea o rugă înălțată înnadins pentru tine, fericițĭ și ținându-ne de mijloc să înnaintăm prin grădinița de lângă casă, pe drumul umbros, al salcâmilor înflorițĭ. Ce bine am fi amândouĭ! Dragostea nóstră ar fi nesfârșită! Aci se opri, ridică ochiĭ de pe hârtie și se uită spre Maria, în care observă o emoțiune. El era sigur că a obținut efectul dorit, când a vĕzut-o că scóte un suspin din piept și a început să plângă încet. Mama-sa care observă tăcerea se uită spre dânșiĭ și vĕᶁându-șĭ fata plângând, o întrebă de ce plânge, însă în loc ca să răspunᶁă ea, rĕspunse poetul:
Ia, de ce? i-am citit o nuvelă tristă, nu știam că este așa de milósă, că nu i-o citeam. Nicĭ n-am citit-o tótă și a și podidit-o plânsul, dupĕ cum veᶁĭ!
Citescene-o și nouĕ, se rugară cucónele în cor.
— Voițĭ și Domniile vóstre să plângețĭ? reluă poetul.
— Lasă că noĭ nu plângem, ᶁiseră ele. Atuncĭ Stoenescu se vĕᶁŭ nevoit să ia un alt caet ce era pe masă și să citească:
«Ce speranță a putut să găséscă - în mórte? Nu sciŭ... Când l-am vĕᶁut cu ochiĭ țintițĭ în sus, că îșĭ da ultima suflare, am început să plâng. Ca o flóre plăpândă, pe care o păleșce vêntul, în primă-véră, așa și el s-a atins în primă-véra, viețeĭ, coprinᶁându-l liniștea morțeĭ senină. Nu sciŭ de o fi maĭ bine în pămêntul rece, unde nu simte durere și nu cugetă nimic. Pentru el va fi maĭ bine, căcĭ nu va maĭ simți amarurile viețeĭ. Dar o rană mortală ne-a cuprins inimă nouĕ, nouĕ celor ce am rĕmas și ne gândim la dânsul... S-a închis pentru tot-de-una grópa.
Peste ea s-a așternut lutul. Vecĭnica Pomenire, Vecĭnica Pomenire! femeile aŭ început una câte una să suspine, și în ochiĭ mumă-seĭ se iviră la început lacrămĭ și la urmă plânse cu hohote. Maria însă acuma zâmbea, râzând în ascuns de dibăcia cu care poetul a înșelat pe femeile credule, ba maĭ mult încă le-a făcut să plângă! Stoenescu însă în timpul când femeile vorbeaŭ despre duioșia cu care era scrisă bucata, și ’șĭ ștergeaŭ lacrimile, întrebă pe Maria, décă este și dânsa de părerea luĭ în privința căsătorieĭ.
— Nu este așa — rĕspunse Maria, într-adevĕr căsătoria așa pe cum o concepĭ domnia ta, este idilică, poetică, dar nu ține de fóme la copiĭ pe care-ĭ vețĭ avea. Eŭ din contră, așĭ vrea să mĕ mĕrit cu un bărbat, tînăr da — dar bogat. Cuvêntul acesta ’l lovi ca un trăznet. Zadarnice i-aŭ fost tóte pildele și nu maĭ era de încercat nimic. Rĕmase ca mut și pricepu taina ce o înconjura pe Domnișóra Maria în sala baluluĭ de la Dorneanu. George Ionescu ’ĭ destăinui-se unele din secretele inimeĭ sale! Acum avea o ură neîmpăcată pe acel Don Juan dobitoc, cum ’l numea el; până acum prietenia cu dânsul, nu venea de cât de acolo că era introdus de el în societate și avea avere, și tatăl luĭ fiind primar putea să-ĭ dea o recomandație ca acea pe care i-o dăduse acum la ministerul justițeĭ; dar acum basta, avea de gând să refuze categoric la invitația pe care avea să i-o facă pentru balul de Duminică 9 Februarie. Neghiobul! râdea de dânsul când ’ĭ destăinui-se că iubea pe Maria și ’l ruga să-ĭ facă o poezie frumósă pe care s-o dedice eĭ și stăruind casă i-o publice și la vre-o revistă! Pe Ionescu ’l credea cînd ’ĭ spunea că se simte atras către Maria, dar râdea de el, neputând să gândéscă ca „fecióra acésta divină” să se simtă cât de puțin atrasă către un «copil ușuratec»!
Dar acum vaĭ! când el se vedea desprețuit. Când vedea că ființa aceia fragedă, pe care el o credea inocentă, îndurătóre și umilită, este orbită de lux și de bogăție, că ’șĭ face planul uneĭ fericirĭ viitóre pe tiparul croit de avuție, se vedea pe el nefericit și se revolta contra acesteĭ posibilitățĭ, contra acesteĭ ființe care se alipise de mintea luĭ pentru a o întuneca și ’ĭ ocupase inima pentru un moment din viața luĭ, pentru ca să o facă maĭ durerósă. ’Șĭ simțea corpul înfrigurat și căuta a-șĭ reține nerviĭ ca să nu facă explozie. Nu găsea ca origină a rĕuluĭ, de cât lipsa îngrijirilor și sfaturilor materne.
Când Maria voi să plece, petrecând-o până la pórtă — din trécăt, ’ĭ șoptĭ câte-va propozițiunĭ scurte dar concise:
— Vĕd că numaĭ este nicĭ o speranță, numaĭ trebue să insist asupra imposibiluluĭ..
De aᶁĭ trebue să-mĭ recaut în visurĭ alinare pentru senzațiunile durereĭ.... trebue să depue lacrămĭ la mormântul amoruluĭ meŭ.
De acum consolare și uitare și apoĭ adresându-se către mama Marieĭ:
— Scițĭ că mâine plec la Bucurescĭ?... m-am decis; prea am perdut vreme multă aicĭ.
Șcóla s-a început demult, am perdut o mulțime de lecțiĭ; decĭ mâine voĭ pleca sigur.
Adio! Adio!
IV
Maria se sculase de diminéță. Maĭ eraŭ douĕ zile până la bal și ea se căznea tótă ᶁiua la pian ca să învețe o bucată nouă și frumósă. Repeta o reverie, când i-se aduse o scrisóre. Cum văzu adresa de pe plic, cunoscu scrisul, de și de când se despărțise de prietena eĭ, Anna nu-ĭ maĭ scrisese nicĭ un cuvînt! Anna fusese cea maĭ bună și cea maĭ intimă prietenă a Marieĭ. Rupînd plicul, scóse scrisórea pe care era scris:
ST. Volfgang
6 Februarie 98
Iubita mea prietină,
Iartă-mĕ că până în momentul acesta, nu ți-am dat nicĭ o scire despre mine. Cauza este că nu maĭ voiam să scie nimenea nimic despre viața mea. Dar astă-ᶁĭ, când mĕ simt fórte veselă, mĕ gândesc și la amica mea din copilărie ca să-ĭ daŭ veste, să se bucure și dânsa de veselia mea. Nu este posibil să nu fi auᶁit și tu în ce mod mi-am părăsit locul natal, dar maĭ nainte de a-țĭ istorisi tot, tot ce mi s-a întâmplat, te rog să mĕ ierțĭ, dacă ceva din istorisirea mea te va jigni óre-cum. Tu eștĭ singura, căreia îmĭ deschid inima spre a ’ĭ mărturisi starea sufletuluĭ meŭ rătăcit. Cred că nu-țĭ veĭ bătea joc de memoria, dacă vreĭ să ᶁic, a nenorociteĭ tale prietene. Intâlnind în cale pe profesorul de matematicĭ de la orașul nostru, mĕ simțiĭ plină de iubire către dênsul. Maĭ cu sémă când cu lingușirile luĭ ’mĭ dădu probe de iubirea sa, aruncându-se la piciórele mele strigându-mĭ: te iubesc: te iubesc, și strângându-mĭ genunchiĭ, adăogă: vino cu mine... Mĕ lăsaĭ învinsă de amorul ce mi-l arăta el și vĕᶁêndu-mĕ strânsă de brațele pe care mi le deschidea am fost nevoită, să fug cu dênsul, pentru că nu maĭ putém rĕmane în orașul nostru, în care tótă lumea este bârfitóre. Și când nicĭ n-aveam dreptul de a iubi, tăria dragosteĭ mele m-a făcut să fug cu dênsul. O! tu nu șciĭ ce va să ᶁică acestă tărie. Am trăit la Bucureștĭ cu dênsul, în cel maĭ mare lux. Era fórte cheltuitor și juca cărțĭ. Ba într-o ᶁi veni acasă fórte beat, ultima óră când l-am vĕᶁut, în séra aceia am suferit insulte și ocărĭ. Am încercat în van să-l atrag prin blândețe și răbdare, căcĭ nicĭ rugăciunile, nicĭ sfaturile și lacrimile mele nu l-aŭ clintit de la cumplitele luĭ vițiurĭ. Cum spuseĭ, după ce veni într-o séră fórte grav beat, nu a maĭ venit douĕ ᶁile acasă. Nu sciam unde o fi, nu sciam unde să-l caut. A treia ᶁi auᶁind pe stradă pe un băiat strigând: «Adevĕrul» de mâine cu dispariția misteriósă a luĭ Lazăr Niculescu! Cumpĕraĭ un numĕr în care vĕᶁuĭ rândurile pe care le păstrez și pe carĭ ți le trimit și ție, étă-le alăturĭ, tăiate din jurnal:
«Un fost profesor la un gymnas din provincie, transferat la liceul Mateĭ Basarab, Lazăr Niculescu, fiul Maioruluĭ cu acelașĭ nume, a moștenit o avere de douĕ sute de miĭ de francĭ și avênd o mare aplicare la jocul de cărțĭ, se aruncă cu o pasiune órbă în brațele acestuĭ vițiŭ. Juca în tóte ᶁilele regulat la clubul Unirea și în douĕ săptămânĭ din urmă pierdu fabulósa sumă de cincĭ-ᶁecĭ de miĭ de leĭ, împrumutațĭ pentru dobânᶁĭ enorme de la diferițĭ bancherĭ din Capitală. In situațiunea acésta nu-ĭ maĭ rĕmânea de cât să fugă, ceea ce a și făcut imediat; căcĭ plecă fără veste cu trenul într-o séră și fără să i se maĭ dea de urmă»...
Ce să maĭ fac eu în acéstă situație? Nu maĭ avém la mine de cât două hârtiĭ, de câte o sută de leĭ și stam la un hotel mare și mâncam la birt. Să mĕ întorc acasă? Așĭ fi făcut-o și acésta, dacă neprevĕᶁuta întâmplare m-ar fi hotărât alt-fel de cât mintea. Dar mĕ gândém că o să fiŭ hula și batjocura lumeĭ. Mĕ gândém la obiceiurile, cuviințele și convențiile sociale, care mĕ împiedicaŭ să fac asta. Apoĭ maĭ mĕ gândém cu părere de rĕŭ la séra blestemată, când am fugit cu dênsul; la teribila sórtă și la rușinea nefastă! Dar tot sórta nu m-a lăsat póte! Maĭ mult așĭ fi avut curajul să mĕ omor, de cât să’ mĕ întorc acasă. Și gândindu-mĕ iarășĭ la partea, pe care, de bună voie mi-am ales-o, mi-am rezervat itinerariul acelora, care ’șĭ fac socotéla să mégă pe drumul ce li s-a fost indicat. Cred că ’țĭ închipueștĭ rolul ce a trebuit să-l joc? A doua ᶁi, avêm de gând să mĕ mut de la otelul unde ședeam și să iaŭ o cameră cu chirie. Când însă eșiĭ pe ușe, întâlniĭ pe un strĕin bogat ce venise ca să voiageze la noĭ în țéră, că se uita galeș la mine, îĭ zîmbiĭ și de atuncĭ manifestând pentru banĭ sentimente ce nu ar fi trebuit să încerc.... ’țĭ închipueșcĭ acuma cum și cu cine sunt la Volfgang. Am o mulțime de bijuteriĭ și de rochiĭ frumóse, petrec fórte bine. Am venit la St. Volfgang de treĭ ᶁile și maĭ staŭ încă vre-o douĕ săptămânĭ.
Iartă-mĕ, te rog, că am făcut astfel de învoelĭ nesocotite considerate stupide, căcĭ am fost aruncată aicĭ fără de voie, sorbită de societatea falsă și fățarnică, care este lipsită de milă. Iartă-mĕ, că îndrăsnesc să-țĭ scriŭ ast-fel și dacă nu veĭ fi supărată pe mine, te rog, să-mĭ scriĭ aicĭ, ce maĭ este pe acolo și cum petrecĭ de când aĭ eșit de la șcólă! Ce face Smaranda? Urméză înainte cu învĕțătura. Te felicit de ᶁiua naștereĭ tale, urându-’țĭ mulțĭ anĭ fericițĭ. Nu e așa că Duminică aĭ împlinit șépte-spre-ᶁece anĭ? Veᶁĭ că țiŭ minte! Ce face mama! Trăesce? e sănĕtósă? Primesce dulcĭ îmbrățișerĭ și sărutărĭ de la fosta ta amică:
Anna.
Scrisórea acésta, scrisă așa de mărunt și pe câte și patru fețele sale, produse o impresiune viue asupra fiiințeĭ Marieĭ și o punea în nedomirire, nesciind ce să facă. Nu putea să se hotărescă, daca trebue să-ĭ răspunᶁă saŭ nu. Óre este de aprobat purtarea Anneĭ? După multă răsgândire, luă condeiul și o bucată de hârtie și scrise:
Dragă Anno,
Am primit scrisórea ta pusă în St. Volfgang și mĭ-a părut bine că cel puțin eștĭ fericită. Ițĭ mulțumesc pentru felicitărĭ și pentru viua atențiune pe care o porțĭ față cu mine. Pe aci lucrurile merg fórte bine. Smaranda a plecat la Bucurescĭ, maĭ ᶁilele trecute. Este studentă în litere. La Bucurescĭ maĭ avem un student în drept, poetul Alex. Stoenescu. Eu petrec foarte bine, mĕ duc regulat la balurĭ, carĭ se țin de obiceiŭ
la M-mĕ Dorneanu și la D-na Ionescu al căruĭ fiŭ George e aprópo să-șĭ ia licența. Cred că aĭ auᶁit de dânsul, căcĭ venise maĭ înainte de a părăsi tu orașul nostru. Mama ta e sănĕtósă, a fóst înainte bolnavă și nu eșea de loc din casă; acum însă am auᶁit că a început să iasă. Se duce une-orĭ pe la D-na Periețeariu și D-na Stoenescu. Primesce îmbrățișările:
Mariet.
După ce a scris scrisórea, deja se înoptase — dupĕ masă s-a și culcat pentru ca să se scóle a doua ᶁi maĭ de dimineață. Tótă nóptea și-a făcut în minte o mulțime de combinațiuni asupra rochieĭ pe care trebuea să o pună în seara a doua la bal. La șése ore diminéța era deja înaintea oglinᶁiĭ, pieptănându-șĭ părul. Ișĭ pregăti o rochie de mătăsică „bleu-pal” ușóră dar frumósă!
Dupĕ ce se îmbrăcă Maria se simți așa de frumósă, în cât privea cu voluptate la imaginea sa din oglindă și se vedea de pe acum obiectul admirațiunilor persónelor din balul d-luĭ Ionescu. La opt și jum. porni împreună cu mama sa spre bal. E de prisos să maĭ descriŭ, cred, tratațiile din timpul baluluĭ, căcĭ mândria și gelosia d-neĭ Ionescu, a alarmat pe bărbatul sĕŭ, căruia nu ’ĭ era tocmaĭ la îndemână să se arunce în așa de extra-ordinare cheltuelĭ.
De geaba se căznea dânsul să ᶁică: «In timpul nostru nicĭ chiar la Bucureștĭ, un ministru saŭ maĭ șciŭ eŭ ce! Un Cantacuzino și nicĭ prințul Sturdza nu-șĭ permite să facă asemenea nebuniĭ, mulțumindu-se fie care a petrece o séră de iarnă danțând... uite avem muzica militară, prăjiturĭ de la cofetăria nóstră, prăjiturĭ destul de bune. Tóte acestea simt destule, ca invitațiĭ noștriĭ să păstreze o suvenire frumósă despre — serata minunată — făcută de Ghiță Ionescu! Aŭ și nebuniile acestea un capăt!
— Nu înțeleg ce vreĭ să spuĭ? ᶁise M-mĕ Ionescu indignată. Creᶁĭ că un bal așa, orĭ cum ar fi, va fi de ajuns, să ne achite față cu lumea?
— Bine soro, nu e de ajuns să cheltuim una, două, treĭ sute de leĭ, bre! Cât vreĭ să cheltuim? Dupĕ cum spuĭ d-ta, trebue să cheltuim, într-o séră, douĕ miĭ de francĭ. Unde ajungem, dacă om cheltui în fie-care ᶁi câte atât?
— Nu e nimic, frate; ne-om maĭ strâmtora din altele.
— Să ne strâmtorăm! pentru ce? Ca să adunăm o ceată de pretinșĭ prietenĭ, care vor petrece în socotéla nóstră și care în față te lingușeșce și în dos te critică?
— Iar începĭ cu teoriile D-tale? spuse rĕstit cucóna d-luĭ Primar. Ce, vreĭ să-mĭ închid viața între patru perețĭ? Vorba asta, rostită în atarĭ împrejurărĭ, făcea pe d-nu Ghiță Ionescu să tacă ca un pește și să scormonéscă posunarul! Și cum D-na, consórta D-sale, dirigea totul, el fu nevoit să asculte poruncile D-neĭ. S-a comandat la Riegler, 15 sticle de șampanie cxtrafină, prăjiturĭ și înghețate — carĭ aŭ fost expediate în sacurĭ cu ghiață — la marca viteză. Sala teatruluĭ Parisian era iluminată a giornò. La intrare atârnaŭ lampióne venețiene. Ar fi de prisos să maĭ spunem, cum au fost primițĭ diferițiĭ invitațĭ. Chiar D-na Dorneanu fu surprinsă de atâta strălucire! M-mĕ Ionescu se vedea triumfătóre. Din nisce buchete de florĭ naturale, improvisate, se esala un parfum îmbătător, în tótă sala. Maria acceptă brațul luĭ George, care o conduse liniștit, până la bufet. E de prisos, asemenea, să spuĭ cum s-aŭ urmat tratațiile — cum s-aŭ schimbat laudele și politețile, fiind destul a ᶁice, că în genere, conversațiunea se mărginea asupra banalităților de rigóre în atarĭ circonstanțe.
Până acum George nu putuse să schimbe cu Maria nicĭ o vorbă, maĭ intimă. La un moment oportun, se sculă, ’ĭ făcu un compliment și ’ĭ întinse mâna, zicêndu-ĭ cu zîmbet:
— V-a plăcut primirea ce vi s-a făcut D-ră Mario?
— Mi-a plăcut așa de mult cum nu maĭ cred să-mĭ placă alta!
— Mĕ tem că nu suntețĭ sinceră Domnișóră.
— Ah Domnule! nicĭ o dată nu am fost alt-fel.
— Eĭ bine, dacă a-țĭ ști că tóte s-aŭ făcut pentru domnia vóstră... aci Maria se înroși puțin și ca să nu i se maĭ dea pas de vorbă, se apropie de mulțimea femeilor. Incepură dansurile: Maĭ întâiŭ un Boston, o Polkă și un Quadril. Maria n-a voit să jóce Polka, de óre-ce jucase bostonul; dar promise luĭ George, care venise, ’să o invite — că va juca de orĭ câte orĭ o va maĭ invita — cu fórte mare plăcere — de data aceea însă nu, cu părere de rĕŭ. Dupĕ acestea, tótă lumea care ’ĭ cunoscea talentul, o rugă să cânte la pian ceva noŭ și frumos — M-mĕ Ionescu luând-o de mână o conduse la pianul situat în colțul din partea dréptă a salonuluĭ și o așeză pe scaun. In picióre, la spatele eĭ, ședea George; dênsa nu cuteză, să se uite împrejur, de frică să nu dea cu ochiĭ de el, ale căruĭ căutăturĭ o urmăreaŭ necontenit. Un alt june veni și se puse de cea-l-altă parte; amândouĭ luându-șĭ sarcina ca să-ĭ întórcă notele. Ea simțind fiorĭ în tot corpul, cântă reveria ce o învĕțase, deja cu douĕ sĕptămânĭ maĭ înainte. Ochiĭ tuturora eraŭ ațintițĭ asupra eĭ, căcĭ mlădia nisce note carĭ schimbaseră expresiunea cânteculuĭ, întonând un duet așa de ales pentru starea inimeĭ sale, în cât se părea că șovăia; dar accentele se schimbară numaĭ de cât; emoțiunea era trecută, iar locul notelor plângĕtóre ’l luară țipătul celeĭ maĭ adâncĭ întristărĭ. In momentul acela George se aplecă peste umărul eĭ, șoptindu-ĭ ceva la ureche; iar pe când tótă lumea isbucni în aplause; dênsul bătea din palme și din picióre ca un smintit și luând mâna care personificase clapele, o strânse cu căldură. Pe ochiĭ Marieĭ se lăsaŭ vêrtejurĭ de flacărĭ și amețită înfipse mâna în scaunul de alăturĭ și se ținu cât putu ca să nu cadă. Mama sa observând-o alergă spre dênsa și ar fi ajuns prea târziŭ, dacă George nu ar fi prins-o în brațe. Leșinul fu atribuit emoțiunilor și entusiasmuluĭ. Maria fiind transportată într-o cameră lăturașe, i se deschise o feréstră și punêndu-i-se pe batistă Eaux de Cologne, după un timp, scurt, venindu-șĭ în simțire, intră din noŭ în sală. Damele i-aŭ promis, că nu o să o maĭ pue să cânte, de óre-ce i face rĕŭ. Dândui-se o înghețată se răcori așa de bine, în cât jucă și dênsa un Quadril.
Unele cucóne bănuiseră cauza rĕuluĭ. In timpul Quadriluluĭ George dispăruse; tocmaĭ peste o jumĕtate de oră reapăru în salon. El trecuse în o cameră de alăturĭ, căcĭ vĕzu efectele pe carĭ le avea asupra Marieĭ și socotind că e bine, să ia lucrurile maĭ din grabă, scrise o scrisorică, pe care o băgă in buzunar... După ce s-a servit câte o bucată de pandeșpan și champagne, se începu un vals. A treia pereche era George cu Maria; amândoiŭ jucaŭ perfect de bine... dar în legănarea valsuluĭ, Maria simți mâna luĭ George în sânul eĭ; de o cam dată hotărî, să întrerupă jocul; însă mâna retrăgêndu-se iute, nu avu timpul să facă nicĭ o mișcare, ci urmară înainte.
Dupĕ terminarea valsuluĭ, Maria așeᶁându-se pe un scaun și pipăindu-șĭ sânul, simți un ghem de hârtie. Ișĭ închipui numaĭ de cât ce trebuia să fie, de sigur o scrisóre de la George pentru dânsa!
La gândul acesta și curiósă ca s-o citéscă, se duse la mumă-sa, spunându-ĭ că e obosită și rugând-o să mérgă acasă. Mama-sa ostenită și ea și fiindu-ĭ frică să nu ascunză vre-o durere, saŭ să nu fie deochiată ca și la balul D-neĭ Dornénu, fu și dênsa de părerea fiiceĭ sale și punêndu-se într-o trăsură porniră. Când aŭ ajuns acasă vroi să descânte de deochĭ Marieĭ, dar spunêndn-ĭ că ’ĭ este bine, o sfătui să se retragă în camèra eĭ, să se culce. Dânsa, cea dintâiŭ grije ce o avu când se vĕᶁu singură, fu să tragă zăvorul la ușe și punênd un scaun lângă masă scóse de la piept scrisórea, pe care eraŭ scrise următórele rêndurĭ:
Domnișóra Mario,
De atâtea orĭ prin aluziunĭ, m-am căznit, să ’țĭ arăt ce simt pentru D-ta; însă, saŭ nu m-aĭ înțeles, saŭ te-aĭ făcut că nu mĕ înțelegĭ. Cred că știĭ că iubirea care face fericirea ómenilor, iubirea care este farmecul viețeĭ, care măreșce și îmbunătățeșce pe om, iubirea este une-orĭ cauza celor maĭ gróznice chinurĭ și suferințĭ amare.
Iubită Domnișóră,
Permite-mĭ să-țĭ zic ast-fel, căcĭ décă iubirea este precum spuseĭ maĭ sus, trebue să-țĭ mărturisesc pe șleaŭ că te iubesc. Te iubesc și iubindu-te am dreptul ca să-țĭ imputez neliniștea și grija ce-mĭ pricinuesce acéstă iubire, de câte orĭ simt lacrimile curgându-mĭ pe față și de câte orĭ isvorăse oftărĭ din inimă. Durerea iubireĭ ce o am către Domnia vóstră, mĕ orbesce; dar plângând o bine-cuvintez, căcĭ ea vine de la ființa cea maĭ frumósă și maĭ plină de talent, ce am vĕᶁut-o în țara nóstră și orĭ unde am călătorit. Te iubesc D-ră și iubindu-te sufer, dar sufer cu credința că cel ce nu suferă nu iubesce; suferința o îndur cu plăcere știind sigur că anunțând d-vóstră, care avețĭ o inimă atât de bună, atât, de nobilă, nu-mĭ vețĭ respinge drépta mea cerere, și vețĭ rĕspunde cu milă la tóte rugămințile mele. Vĕ iubesc! lubiți-mĕ.
Al D-vóstre devotat supus
George Ionescu
P.S. Poimâne de diminéță plec la Bruxelles, ca să-mĭ daŭ examenul, în urma căruia voiŭ putea lua licența. Trebue să zăbovesc o lună de ᶁile; însă dacă mâine voiŭ primi din partea d-vóstre un rĕspuns favorabil, voiŭ face să mĕ întorc în douĕ săptămânĭ; la din contra nu voiŭ maĭ veni nicĭ odată. Dacă vĕ este, frică, ca rĕspunsul d-vóstre, să nu cază în mâinele cuĭ-va, eŭ trimit, un om de credință, care va sta la feréstra d-vóstre și căruia îĭ vețĭ arunca biletul fără nicĭ o témă.
George
Când isprăvi de citit biletul căzu pe gândurĭ. Mumă-sa văᶁând lumină bătu îa ușe întrebând-o de ce nu s-a culcat încă; ea suflă lampa și se trânti în pat. Maĭ tótă nóptea nu dormi de loc, svârcolindu-se și silindu-se să pregătéscă într-un sens, rĕspunsul pe care trebuia să-l dea a doua ᶁi. Să nu ’ĭ dea nicĭ un rĕspuns? Să-ĭ dea un rĕspuns nesatisfăcĕtor? Dar dacă s-ar ținea de promisiune și nu se va maĭ întórce în țară nicĭ odată? Se hotărî să nu-ĭ scrie de loc și cu acéstă hotărâre, adormi. Dar nu trecu mult și se desceptă, ’șĭ simțea inima strângându-se. Par’ că sta pe ghimpĭ și nu aștepta de cât momentul de a se lumina de ᶁiuă pentru ca să se scóle; însă până la ᶁiuă erau cincĭ ore. Se sculă, aprinse lumânarea, maĭ citi odată scrisórea, apoĭ stinse lumânarea și se culcă din noŭ. A doua ᶁi sculându-se de diminéță, începu a se răsgândi ce să facă. Neavênd o voință statornică, ar fi dat mult ca să aibă lângă dânsa o prietenă, căreia să-ĭ destăinuiéscă secretul și să-ĭ céră povața eĭ. Ce bine ar fi prins să vorbéscă în acésta privință cu amica eĭ Anna! Dar Anna a fugit cu un profesor, mânată de patima amoruluĭ! Anna decĭ ar fi fost pentru un rĕspuns satisfăcĕtor. Se învârtea prin casă, se trântea pe pat, se scula d-o-dată, se uita în tavan, pe feréstră, punea mâna pe condeiŭ, schimba călimara din loc, se apropia de sobă, împingea focul, îl trăgea spre ușa sobeĭ, se maĭ învârtea prin odae, apoĭ se așeza la masă și lua condeiul, îl învârtea printre degete, se scula din noŭ, se ducea în odaia mameĭ sale, se preumbla cât-va timp prin sală, se uita furiș la masa să vadă ce face, ce pare a gândi, o privea cu dragoste și îĭ venea să o întrebe pe dânsa ce este de făcut. Se hotărâ să-ĭ răspundă, dar ce? Să-ĭ spue că-l iubește și dânsa. Ce să facă? Luând o hârtie și un plic scrise.
D-le Ionescu,
Am citit scrisórea D-v., cea atât de romantică. Numaĭ în romane, am citit că nobiliĭ cavalerĭ îșĭ scriŭ asemenea scrisorĭ... aci întrerupse... ’șĭ aduse aminte de convorbirile eĭ cu Smaranda și cu poetul, carĭ vorbeaŭ pe George de rĕŭ și atuncĭ îșĭ ᶁicea: adică de ce nu i-aș spune că-l iubesc și eŭ? Așa sunt ómeniĭ să vorbéscă de rĕŭ pe alțiĭ ce le staŭ în potrivă! Scrisórea luĭ George, vĕd că este compusă fórte bine, prin urmare George nu póte să fie prost. Și când se gândi ce să maĭ scrie, rupse ᶁicându-șĭ: dacă scrisórea luĭ se asémănă saŭ nu, cu cele de prin romane, ce nevoe să i-o spun luĭ acésta? Póte că o scie dânsul! Nefiindu-ĭ plăcut începutul, luă altă hârtie și ᶁise:
D-le George,
— adică nu! nu e bine...:
D-le Ionescu,
»Citind scrisórea d-vóstre, am rĕmas ca și trăsnită, nesciind dacă trebue să rĕspund saŭ nu»... dar și aci se opri, nepărându-i-se potrivit termenul trăsnit și nevoind să se arate neștiutóre.
De data acésta, punându-șĭ silințele și concentrându-șĭ spiritul, preparând nisce hârtie roze scrise caligrafic:
D-le Ionescu,
Citind scrisórea Domnieĭ tale plină de un curaj pe care de alt-fel l-ațĭ avut și în momentul când mi-ațĭ pus-o în sân și vĕᶁênd devotamentul ce-l avețĭ pentru mine și dacă gândurile sunt curate, mĕ vĕd vrednice de a rĕscumpăra suferințele de care vĕ plângețĭ — cu ceea ce voiŭ crede că va fi posibil.
Maria.
O potrivi bine, o puse în plic — scrise adresa și maĭ stând la feréstră, observă un băiat de prăvălie care se preumbla pe lângă feréstră și care îndată ce o vĕᶁu îșĭ scóse pălăria. Maria se retrase pentru un moment. Par-că n-ar fi voit să-ĭ dea scrisórea — temându-se că va afla mama sa, va afla lumea — va afla părințiĭ luĭ și atuncĭ tot de dênsa va fi rĕŭ, căcĭ eĭ vor arunca vina pe dânsa maĭ mult de cât pe dânsul, căcĭ ș-ar fi ᶁis, că el are să fie băiat bun, de nu-ĭ eșea dânsa înainte. Dar cine era să afle? In sfârșit, zvârli biletul cu iuțélă și se aruncă repede în pat, înăbușîndu-șĭ capul în perinĭ. In ᶁiua aceea fu fórte indispusă. Pe seară se pomeni din noŭ cu un alt bilet de la George, prin care ’ĭ mulțumea pentru bunătatea cea mare și pentru viul interes pe care i l-a purtat, spunându-ĭ că nu putea cu nimic să-ĭ rĕscumpere suferința, de cât cu dragostea eĭ. O ruga să ’l iubéscă și o anunța că a doua ᶁi de diminéță, pleca spre Bruxelles, de unde se va reîntórce negreșit, în cel mult douĕ săptămânĭ. Rugând-o încă o dată să-l iubéscă și să nu-l uite, îĭ spunea că o va însciința despre dânsul din Bruxelles, de unde ’ĭ va maĭ mulțumi încă o o dată... Tótă nóptea se gândi la dânsul și ’l visă. De diminéță se sculă așa de moleșită. Nu-ĭ venea să se apuce de nimic. După ce se îmbrăcă, luă o carte să citéscă. Citi într-un loc unde se ᶁicea că Amorul e un lucru primejdios maĭ cu sémă pentru ceĭ tinerĭ — căcĭ el te face să comițĭ prostiĭ de care te poțĭ căi tótă viéța. Dar că Amorul e personificat când aŭ amândouĭ tóte darurile; frumusețe, deșteptăciune, caracter, și când s-aŭ iubit pentru prima óră. Insă când unul și-a pcrdut deja ilusiile în lupta cu viéța, a petrecut pe brațele prostituatelor, nu se maĭ póte gusta plăcerea iubireĭ nevinovate, maĭ cu sémă de către cel care, a sorbit din paharul vițiuluĭ. Sfatul acesta dintr-o carte pe care i-o dăruise Smaranda, o umplea de neliniște... Auᶁise pe verișóra eĭ spunînd despre George „vorbe negre”, de care însă ea era convinsă că sînt numai „vorbe!” Inchise cartea, se sculă și eșind afară se duse la mama-sa, ce pregătea masa pentru dejun. Acésta vĕᶁênd-o tăcută, stând pe gândurĭ, par-că clocea ceva, o întrebă: Ce aĭ fata mea? de eșcĭ așa de indispusă de câtă-va vreme? Ea îșĭ ascunse capul în mâinĭ ca să nu i se vadă o lacrimă ce-ĭ luneca din ochĭ, nedând nicĭ un rĕspuns la întrebare.
— Tu nu rĕspunzĭ, fata mea, nu vreĭ să rĕspunzĭ; dar eŭ vĕd în tine o schimbare! Vĕd că se petrece ce-va în creerul tĕŭ și schimbarea acésta nu e de multă vreme, ci numaĭ din séra baluluĭ de la Ionésca. Am observat că George prea ședea mult de vorbă cu tine. Te va fi încântat cu vorbele luĭ... De, maĭ șciŭ și eŭ ce să ᶁic? De unde șciĭ, am bănuială!...
Dar orĭ cum ar fi, ascultă fata mea: să nu te eĭ după vorbele bărbaților, așa ușor. Căcĭ, eĭ nu sunt de bună credință și de îndată ce vĕd că a produs intenția dorită, amorul propriŭ se flatéză.
— Ce adică D-ta creᶁĭ că iubesc pe George, mamă?
— Precum spuseĭ, acésta n-o sciŭ, dar vĕd o schimbare în tine și ’mĭ am închipuit că acésta o fi cauza și ca o mamă care ține la fiica eĭ, am crezut de a mea datorie să-țĭ spun lucrul acésta. De alt-fel chiar dacă o fi așa, tu caută de ’l încércă, căcĭ dacă el te va iubi — nu trebue să ți-o spue ție, ci mie și eŭ voiŭ ști să descurc lucrurile și să fac să iasă tóte în bine. Dar acum să lăsăm vorbele acestea; dute de veᶁĭ dacă a pus masa servitórea. Aranjéză tóte — mâncarea este gata. După masă se retrase în odaia eĭ, unde rezemându-șĭ cotul de masă, începu să se gândéscă la întâmplările din timpul ᶁileĭ și la scrisórea pe care o primise de la George și întocmea în minte, ceva dintr-un roman pe care ’l citise dênsa.
Ișĭ făcea și închipuirea că dacă l-ar iubi, George, ar putea-o lua, în căsătorie și ar fi fericită, trăind în abundență și lux. In roman spunea... că familia flăcăuluĭ bogat s-a împotrivit la aprobarea căsătorieĭ luĭ cu fata cea săracă, însă într-o séră mohorâtă, el căzênd bolnav la pat de dragostea pe care o avea către Domnișóra Merodac, ceru îndată ca să i se aducă la patul sĕŭ și îndulcindu-i-se suferința, pe care s-aŭ căznit doctoriĭ, fără isbândă, numaĭ prin mângâierile; rugăciunile și presența eĭ nelăsând ca să-ĭ închiză mórtea ochiĭ... Când Maria citise acéstă pagină tristă, fiind revoltată fórte rĕŭ, nu a putut să se opréscă să nu strige: O părințĭ miserabilĭ! Cum a-țĭ putut, fi atât de cruzĭ ca atuncĭ când frigurile frământaŭ pe copilul vostru și ’l împedicaŭ de a maĭ odihni obositul sĕŭ cap, când îĭ ardea pieptul, când paliditatea gonise sângele dupe bujoriĭ fețeĭ bunuluĭ tênăr,.. numaĭ atuncĭ a-țĭ dat voie «îngeruluĭ» ca să vie să-l scape! O egoism omenesc, egoism nemernic!... când însă era aprópe să țipe pe acest ton filosofic se mângăia și aproba căsătoria tênăruluĭ salvat, cu D-ra Merodac! Dupe prânz, primi de la Smaranda din Bucureșcĭ o scrisóre, în care o întreba de noutățĭ, de starea sănĕtățeĭ mameĭ sale și a eĭ, dacă s-a maĭ dus la balurĭ; că vorbind cu poetul Stoenescu, i-a spus de ultima întrevedere, ce a avut-o cu dênsa. Cum i-a mărturisit iubirea luĭ, la care ea a rĕspuns cu indiferență. «Acum când a vĕᶁut că obiectul seducțiuneĭ tale ar putea fi maĭ mult George, nu va maĭ cerca «nicĭ o dată», dar totușĭ îțĭ va păstra admirațiune. El te compară cu o flóre exotică».
Era curios să vadă ce stă ascuns sub frumusețea ta ideală și-țĭ spun cu vorbele luĭ: „nu a găsit în strângerea buzelor tale și în crețurile frunțeĭ, în părțile cele maĭ intime ale ființeĭ tale, de cât o minte copilăréscă subt părul blond”. Să nu te superĭ, draga mea că țĭ-am spus pe șleaŭ, tot ce mi-a spus dânsul.
Câtă desfășurare de argumente, câte vorbe, a risipit de geaba, vrênd să te convingă; dar că în ochiĭ tĕĭ albaștrĭ n-a citit de cât impasibilitatea saŭ cel puțin indolența și vina acésta n-o atribue de cât vanitățeĭ tale înăscute și lipseĭ de sentimente! Citindu-mĭ câte-va rîndurĭ, dintr-o carte ce trata despre șciința ocultă, ți-a prezis, o frumusețe trecătóre, care va luci în viéța ta scurtă, ca un meteor ce cade cu o iuțélă vertiginósă din cea-l-altă sferă și că există o „fatalitatee”, care te va împinge de multe orĭ spre prăpastie fără ca să te poțĭ opri cu tóte că consciința ’țĭ va spune, că mergĭ la peire — căcĭ nu aĭ puterĭ și voință». Asta ți-am spus-o maĭ mult ca un fel de distracție, pe care cred că ți-o va pro duce ție citirea acestor teoriĭ neîntemeiate ale luĭ... Tocmaĭ se muncea să afle adevĕratul înțeles al scrisóreĭ amiceĭ sale, când sosi o telegramă din Bruxelles. Mama Marieĭ, când vĕᶁu telegrama, chemă numaĭ de cât pe fiica sa, căcĭ nu înțelegea rostul eĭ. Eraŭ douĕ cuvinte franțuzeștĭ: Je t-aime, n-oubliez pas! Mama întrebă pe Maria de la cine este și ce scrie; ea nu putea tăgădui, că este de la George, dar spuse, că a sosit în Belgia spre a da un examen: „Je viens Dimanche prochain, j-annonçais maman, que je réussi a l-examen”. Pe de o parte nu maĭ putea de bucurie, pe de alta era ca și amețită. Pe séră primi și o carte poștală ilustrată cu lacul Aterzee și muntele Schatberg, iat-o:
Dragă Mario,
Am primit scrisoarea ta și mi-a făcut o bucurie nespusă, că țiĭ așa de mult la mine. Imĭ pare bine că și tu și mama suntețĭ sănătóse. Spuneĭ mamiĭ că fata eĭ este mulțumită. Ce de lume și ce de sgomot este aci! Ițĭ trimit ilustrația ca să vezĭ cum lacul Aterzee se întinde ca o oglindă la piciórele munților. Pe lacurile acestea vezĭ niște puncte negre?, sînt vapórele care circulă de la un oraș, la altul.
Și pentru că numaĭ avea loc pe acea carte poștală; urma pe a doua:
Une-orĭ vêntul suflă fórte rece, maĭ cu sémă séra, dar e nespus de frumos. Noĭ avem o cameră într-un hotel, pe un pisc de munte. Deasupra munteluĭ e o priveliște minunată, maĭ cu sémă acum, după primirea scrisóreĭ tale; căcĭ pînă acum din când în când, desgustul mĕ strângea în cleștele sĕŭ, dar astă-ᶁĭ tinerețea ’mĭ este împrăștiată, când vĕd că tot se maĭ găsesc prietene bune ca tine. Pînă acum mĕ coprindea une-orĭ disperarea, când în orĭ-ce acțiune — la orĭ-ce pasiune găsém murdărie ignobilă, care dezonora orĭ-ce urmă de curățenie. Acum însă mĕ simt ca o martiră, care ’șĭ primesce sacrificiul și mĕ redeschiz la sóre întocmaĭ ca și flórea socotindu-mĕ că nu am fost lașă, iar mustrarea de conștiință că v-am părăsit, mĭ s-a ameliorat când în insomnia nopților lungĭ, cine-va mĕ asigură că nu mĕ minte, vorbindu-mĭ de „dragoste”. Pot ᶁice, că aice în vêrful munteluĭ, sînt încrezătóre din noŭ în ᶁeul Amor și petrec fericită. El este tînăr și bogat, eŭ sînt iarăș tênără, am numaĭ un scrupul că experiența m-a făcut, să îmĭ pierd „mama”. Cât trebue să sufere, cât trebue să fie de slabă! de îngrijată! Numaĭ póte eși în hune, ca să nu fie arătată cu degetul.
Spuneĭ că țin mult la dâusa, aratăĭ sărutărĭ de mâinĭ și spuneĭ că sînt fericită. Poimâne plec la Ischl am auᶁit că este o „Esplanadă”, de pomină, voiŭ sta acolo câte-va ᶁile, apoĭ plec spre Constantinopole cu Ana. Maria găsi cu cale să arate mameĭ sale scrisórea Anneĭ, spunâudu-ĭ să mérgă la mama dânseĭ ca să-ĭ spue. Insă pentru că, era cam obosită, lăsară pentru a doua ᶁi grija acesteĭ vizite.
Duminică nóptea sosi George, de la Bruxelles. A doua ᶁi prima luĭ grije fu să scrie Marieĭ, o scrisóre prin care ’ĭ făcea cunoscut, sosirea sa și o ruga să facă tot posibilul să vie cu mama eĭ pe la dânșiĭ. Iarna se scursese cu vizitele și relațiunile carĭ ’și luaŭ cursul obicinuit. George cu Maria aveaŭ întrevederi în care îșĭ comunicaŭ cu atât maĭ multă grabă, cu cât fie-care avea maĭ multe impresiunĭ. D-na Florescu vĕzuse pe George, fórte rece față de dânsa; numaĭ venea să-ĭ facă vizitele, de la carĭ maĭ înainte nu lipsea; asemenea și M-me Spirea vedea marea luĭ răcélă. El nu se maĭ ducea la dânsa, de loc. Acestea strângându-se într-o séră — vorbeaŭ despre secretele luĭ și în sfârșit declarară, că bănuesc adăvĕrata cauză... Era pe la sfârșitul luneĭ februarie; primăvéra se anunțase de timpuriŭ. George avea cea diutâiŭ întîlnire cu Maria la bosquetul din grădina publică. Maria ședea gânditóre pe o bancă. George cum se apropie, o salută și uitându-se țintă în ochiĭ eĭ, o întrebă mângâind-o pe gâtul eĭ decoltat:
— Ce aĭ? De ce eștĭ așa tristă? O fată frumósă ca d-ta cu părul auriŭ, cu ochiĭ ca micșiuielele, cu buzele roșiĭ nu trebue să fie tristă. Vorbele acestea ᶁise cu atâta sinceritate rĕsturnă înțelepciunea Marieĭ. Ea roșindu-se, nu rĕspunse nimic, căcĭ ochiĭ ’ĭ lăcrimaŭ și-șĭ plecă capul.
— Fără d-ta, d-șóră, viața mi-ar fi o povară greŭ de suferit și nicĭ d-vóstră, nu vețĭ înțelege rostul acesteĭ viețĭ, până nu vețĭ citi în cartea amoruluĭ. In sfârșit, se despărțiră, promițându-șĭ că se vor maĭ întâlni. Ea se duse acasă, uluită, nu șcia ce să maĭ facă, încotro să maĭ pornéscă, simțea nevoia uneĭ destăinuirĭ, îĭ venea să-ĭ scrie Aneĭ, scrie Smarandeĭ, să le spue lor tot, cerându-le consiliŭ. Dar par-că vedea rĕspunsul maĭ din nainte. Ana iar fi spus: să-l iubéscă, dacă așa-ĭ cere inima. Smaranda ar fi început, cu teoria fatalismuluĭ, orĭ vorbele poietuluĭ. De vre-o treĭ, patru ᶁile nu s-aŭ maĭ întâlnit la grădină, de oare-ce vremea a fost fórte urâtă, plóie amestecată cu ninsóre. A venit Martie. La 1 Martie George trimise acasă Marieĭ, un mărțișor fórte frumos de aur și cu șnur de mătase „grie”. In mijloc era de cristal și avea un semn de întrebare roșu. Mărțișorul era însoțit de o scrisóre pe care ᶁicea: Dragă Marie, primesce acest mic cadoŭ care are darul să-ᶁĭ spue multe. El ne spune să ne aducem aminte necontenit unul de altul, de dragostea nóstră, că sântem tinerĭ și că tot ce ne rĕmâne de făcut, este „ Amorul” care te face să uițĭ deșertul viețeĭ și care va face și fericirea nóstră. Atârnă mărțișorul de gât și păstréză-l restul lunilor din anul acesta, aprópe de tine, ca simbolul sĕŭ să ’țĭ amintéscă despre mine și să te facă să pricepĭ, cum te am în mintea mea, când sânt departe de tine.
Trecuse primele 15 ᶁile ale luĭ Martie, vremea se îndreptase. Primă-véra se arată în tótă splendórea eĭ. George și Maria aŭ reînceput să ’șĭ dea întâlnirĭ în grădină. El o ruga să maĭ vie și ea ’ĭ promitea, ținendu-se de cuvênt. Adesea ’șĭ făceaŭ planurĭ de căsătorie și vorbeaŭ despre măritiș. El ’ĭ spunea că dânsa va fi o soție model și o învĕța cum trebue să se pórte, ca să-șĭ înțelégă menirea și în ceasurĭ de disperare-ĭ ᶁicea, că va spune părinților ghidul luĭ, cerêndu-ĭ voe ca să se însóre. Intr-o ᶁi de primă-véră, nóptea ’ĭ apucase în mrejele convorbirilor. George strângând ușor talia Marieĭ, se primblaŭ prin deșisurile boltite ale bosquetuluĭ rĕspirând farmecul mugurilor și al floricelelor. Cerul era întunecat, iar eĭ vorbeaŭ despre iubire. Se așeᶁară pe o bancă, căcĭ pe Maria o podidise plânsul, un plâns linișcit cu lacrimĭ melancolice și tăcute, lacrimĭ de acelea carĭ aŭ un soiŭ de dulcéță și pe care aceĭ ce le privesc, cată să scie, că este necesar ca să le lase să curgă. Dupĕ un minut deschise ochiĭ, surâzând.
George o sărută prelung. Ișĭ promiseră să se întâlnéscă regulat, de douĕ orĭ pe săptămână și se despărțiră.
In ᶁilele următóre, urmară maĭ aceléșĭ convorbirĭ, întrerupte de sărutărĭ ușóre. George citise câte-va cărțĭ și învățase pe din afară, discursurĭ de dragoste, cu care amețeaŭ capul bieteĭ Mariĭ — acum veniră și discursurĭ maĭ plastice. Intr-o ᶁi când vĕᶁu că Maria nu surâde la cele ce spunea dânsul adaose: Te găsesc, draga mea în unul din acele momente triste, în care totul dispare în négra desnădejde, fără ca să-mĭ pot da séma de motivul acesteĭ stărĭ sufleteșcĭ. Calea spre fericire când ’țĭ este smălțuită cu florĭ, de ce nu surâᶁĭ iubita mea? Tu pari disperată? Sânt rare momentele acestea, când stăm împreună și asupra mea aŭ un efect urât. Să ne iubim Mario, și fie ca din iubirea nóstră, să iasă flóre mândră, să ne iubim, căcĭ un glas lăuntric ’mĭ strigă: Din iubirea nóstră va eși rodul superb... Și se despărțeaŭ, spre a se revedea iarășĭ. Mumă-sa începuse să o revadă veselă. Numaĭ nopțile ’ĭ eraŭ teribile, căcĭ o năbușeaŭ suspinurĭ și lacrimĭ... simțea o putere extraordinară de viéță... o impulziune. Ar fi dorit să se mărite. Ce durerĭ amare sânt acelea pe carĭ le îndură o fată, crescută sub ochiĭ mameĭ?
Ce durere simte inima uneĭ fete curată ca o oglindă, ce nu a fost întunecată de nicĭ un fel de suflare și care se vede de o dată, ca o pasere fără apărare, prinsă și învăluită într-o voință maĭ tare de cât rezistența eĭ!
Nóptea, Maria simțea că o împinge cine-va și că ea cade orĭ și cât s-ar ține, iar o voce misteriósă auᶁea că-ĭ ᶁice: Mĕ iubescĭ? O! eraŭ nopțĭ în care înebunea, în care credea că este perdută și repeta în sine: Il iubesc, îl iubesc!... și acestea și le ᶁicea cu teróre, în cât se credea în prada unuĭ simțimênt, contrar de voința sa. Dar acele emoțiunĭ, nu eraŭ de cât probe de amor născênde. Totușĭ în ultimele ᶁile interpreta vorbele amantuluĭ sĕŭ și par’ că niște fiorĭ recĭ îĭ străbătea cugetul... gândindu-se...
Dar nu se temea, căcĭ își ᶁicea, că omul nu trebue să se témă, de cât de ceĭ ce i-aŭ făcut rĕŭ, așa dar décă nu pntea să-l urască, să se témă de dênsul... atuncĭ sentimentele pe carĭ le avea față de dênsul, nu eraŭ de cât iubire. Și ast-fel adormea visându-șĭ fericirile viitóre.
Insă, dacă pentru ea înțelesul amoruluĭ se mărginea numaĭ la nișce sărutărĭ orĭ strângerĭ de mână ușóre și mângâerĭ pe păr și pe obraz, pe dênsul nu-’l mulțumea numaĭ atâta, căcĭ îl muncea necontenit un gând care-ĭ striga: înainte! Simțea o sforțare a nervilor, o cantitate mare de energie, care cerea nevoia de a fi întrebuințată și care o pierdea zadarnic, când nimic maĭ vrednic nu îl atrăgea și simțea traiul cu dânsa, că începea să fie plictisitor, fără variație, și dragostea i se părea leneșe și banală, nu o adevărată „chemare” a dragosteĭ. Apoĭ în gustul de a trăi și încordându-șĭ voința și curagiul, înainta pe drumul ce-șĭ plănuise și după ce ’ĭ propuse, de maĭ multe orĭ să vie acasă la dênsul, orĭ să se ducă el la dênsa acasă, când ar fi singurĭ... se hotărâ să se ducă într-o séră la ea...
Ḑiua fusese ploiósă. George nu se vĕzuse cu Maria de aprópe o sĕptămână, din causa timpuluĭ urât...
Casele în carĭ ședea Maria eraŭ învăluite în întuneric, numaĭ feréstra de la camera eĭ era iluminată. Imprejur domnea o tăcere adâncă. Geoge mergênd tiptil, se apropie. Nu cunoscea de cât o singură intrare. Pórta curțeĭ era deschisă... Merse într’ acólo, deschise o ușe de la coridor și dupe ce merse un minut prin sala întunecósă, se opri la ușa eĭ... Ascultă... Nimenĭ! Prin gaura cheieĭ vĕᶁu lumina din năuntru. Maria nu dormea, ci sta întinsă pe pat, citind o carte. De odată tresări... Cine-va bătu la ușe. De o cam dată crezu că e mama eĭ.
— Cine este? întrebă ea liniștită.
— Deschide, descinde, șopti o voce de afară, — deschide iute!
— De o cam dată Maria se întunecă la față. I s-a părut vocea luĭ George; dar ca să se asigure:
— Numele D-tale? te rog.
— Deschide Mario, nu-mĭ cunoscĭ vocea? eŭ sunt: George!
— George! Dar ce cauțĭ la mine acum la mieᶁul nopțeĭ? întrebă ea. Și deschiᶁênd ușa:
— Cum aĭ intrat aci?
El nu ᶁise nimic, ci se uită plin de admirare și de poftă la Maria, care era înbrăcată cu un capot lung și cu pĕrul în două códe, date peste spate. I se părea, la început, o închipuire saŭ visul fantesieĭ luĭ aprinse; dar când o apucă în brațe și o sărută așa cu foc, vĕᶁu că nu era nicĭ vis, nicĭ închipuire, ci era Maria în carne și óse, maĭ frumósă de cât oricând; așa de frumósă, că nu-șĭ maĭ lua ochiĭ de la dânsa și nicĭ brațele din jurul mijloculuĭ eĭ!
Maria voia să-l îndepărteze, spunându-ĭ:
— Dacă va auᶁi mama, de dincolo, o voce șoptind, dacă va veni dênsa? Tu nu veĭ putea sta aci...
Se uita speriată împrejur... I se părea că auᶁea pașĭ în sală. El lăsase ușa de la cameră deschisă, și se putea vedea lumina.
— Lasă-mĕ cel puțin să închid ușa?
George se duse de închise ușa, pe care o zăvorî și plin de chinurile care-ĭ rupeaŭ corpul, se aruncă sdrobit la piciórele Marieĭ, în genunchĭ, apucându-ĭ piciórele cu mâinele și murmurând ca într-o rugăciune... Un zâmbet se ivi pe buzele eĭ roșiĭ, vĕᶁând-pe George într-o ast-fel de posițiune cum ’ĭ șoptea, îmbrățișând-o cu drag. Dar simțindu-se așa de înlănțuită și că gluma póte ajunge cam prea departe, se căznea să-ĭ deslănțuiască mâinile.
— Dar ce vreĭ să facĭ, George? șopti ea cu un ton aprópe amenințător.
— Lasă-mĕ să te iubesc Mario.. Ascultă-mĕ Mario: De aĭ putea să-țĭ aruncĭ o privire în inima mea sbuciumată de chinurĭ, atuncĭ nu te-aĭ maĭ îndoi de nimic, iubita mea.
Te iubesc așa de mult! exclamă el împreunându-șĭ mâinile în dreptul pieptuluĭ.
— Dar ce va ᶁice lumea George?
— Știĭ că te iubesc din suflet și că ’mĭ țiŭ jurămêntul, voiŭ rĕmânea al tĕŭ, în vecĭ al tĕŭ.
Lasă-mĕ să ’țĭ îmbrățișez, genuchiĭ...
— Opreșcete George, întrerupse ea, cam cu compătimire... Dar curajul nu părăsi nicĭ de acéstă dată, pe tênărul Don Juan, pe care o îmboldiră neînțelésă ’l mâna mereŭ spre dânsa, tâmplele ’ĭ svâcncaŭ, ochiĭ i se umpléŭ de valurĭ roșiĭ. El lăsă pe Maria din brațe și ᶁise cu un ton aprópe ironic:
— Va să ᶁică tu nu mĕ iubeșcĭ... până acum tot ce aĭ spus, aŭ fost minciunĭ! Dacă m-aĭ făcut sĕ mĕ întorc de la Bruxelles, așa de curând, aĭ făcut-o numaĭ de capriciŭ. Decĭ iubirea pe care...
— Nu vorbi, așa George; ci spune-mĭ maĭ bine, ce drept aĭ până acum asupra mea?
— Am dreptul, că te iubesc și că veĭ fi soția mea, ᶁise George, cu blândețe, căᶁênd din noŭ la piciórele Marieĭ și cu ast-fel de gândurĭ maĭ mult rele de cât bune și folositóre o atacă cu atâta tărie, în cât începu a clăti statornicia și onestitatea Marieĭ, care nu se putu stăpâni să nu lase să bănuiască cele ce se deșteptaseră în pieptul eĭ, ce ’ĭ era strâns de un clește ce-i oprea rĕsuflarea.
George observa tote acestea și se aprindea maĭ mult. De mult obosita luĭ simțire, nu fusese biciuită cu atâta putere. Orĭ ce silință de a sta împrotiva patimeĭ, i-ar fi fost fără folos. In sfârșit, cu trufia și nerușinarea firéscă, unuĭ suflet pătimaș ca al sĕŭ, George găsi cu cale să strângă și maĭ mult cercul în jurul acesteĭ fortărețe:
— Voiŭ fi discret și te voiŭ iubi, murmură el cu un fel de asigurare.
Maria ar fi voit să se îndepărteze; însă el strângând-o de talie, jură cu solemnitate:
— Să nu te îndoeșcĭ de nimic. Pe Dumneᶁeŭ și pe onórea mea de bărbat că numaĭ pe tine te iubesc și că numaĭ tu veĭ fi a mea. Voiŭ sci să ’mĭ țiŭ jurămêntul și pronunțând vorbele din urmă, ’ĭ strânse cu putere mijlocul, depunându-ĭ un sărutat înfocat. Maria tremurând, abia putu sâ îngâne.
— Nu maĭ de te-aĭ ține de jurămênt George! și privea cu gróză înprejur.
— N-aibĭ nicĭ o frică. Nu te îndoi de mine.
In acest moment se auᶁiră în sală pașĭ; cine-va bătu la ușe. George se ascunse numaĭ de cât în pat. Era mama Marieĭ.
— Sunt perdută, sunt perdută, gemea fata frângându-șĭ mâinele. Insă avu presență de spirit și suflând în lampă, se apropie de ușe deschiᶁênd-o:
— D-ta eșcĭ mamă?
— Eŭ! dar ce tot facĭ acolo de nu te culcĭ.
— Tocmaĭ acum m-am desbrăcat și voiam să mĕ culc, reluă Maria, cu glas calm.
— Bine, culcă-te, ᶁise dânsa a trecut mieᶁul nopțeĭ... credeam că aĭ adormit cu lampa aprinsă... și eși. Maria se repezi îndată la George, ᶁicend cu un glas apăsat: Sunt demnă de plâns, demnă de plâns.
Și după ce-ĭ luă mâna, căᶁend în genunchĭ:
— Aĭ milă, scapă-mĕ!
— Vaĭ, dómne, ți-am spus să n-aĭ nicĭ o frică, rĕspunse el, eșind binișor prin coridorul a căruĭ ușe o închise cu grije... Trecuse miezul nopțeĭ. Lună nefiind pe cer — nóptea era întunecósă. Nu putea să-l vaᶁă nimenĭ și chiar de l-ar fi vĕᶁut îșĭ împlinise dorința? isbutise? ce-ĭ păsa!...
Maria rĕmăsese singură, în ca ferbea o bănuială teribilă. In inima eĭ sfâșiată, domneaŭ lupte interne. Iĭ venea să se ducă la mama sa, să-ĭ cadă în genunchĭ, rugând-o s-o ierte și să-ĭ spună tot; o grije aspră o muncea, se simțea perdută.
— E prea mult!
Și ne maĭ găsind nicĭ o scăpare din acest labirint al gândurilor și luptelor sale, adormi. Dar în somn i se părea că aude un sgomot la feréstră, ca și cum cine-va arunca cu nisip în gemurĭ. In somn nu-șĭ putea explica acest fenomen; afară era nópte Se vedea citind pe carte, când la ușe se auᶁi bătând ușor, strigându-ĭ să-ĭ deschidă; ea deschise. Era George. Apoĭ i se înfățișă tótă convorbirea, pe care a avut-o cu el, îmbrățișările nebune, opunerile eĭ. Jurământul solemn: „Voiŭ fi numaĭ al tĕŭ și tu veĭ fi soția mea”. Apoĭ îmbrățișarea din urmă, la care... nu a maĭ fost în stare să resiste și imediat o altă bătae în ușe, convorbirea cu mama sa. Isolarea acesteia și în urmă o deslănțuire de furtună și un trăsnet înfiorător, care căᶁu între dênsa și George și la vederea căruia se desceptă înspăimântată. Sculându-se sări drept în picióre în mijlocul caseĭ; vĕᶁu că începuse să se lumineze de ᶁiuă. Tresări, se uită pe feréstră și ᶁise în gând:
— Dar ce fu acésta?
Nu era furtună, afară totul era liniscit... Ișĭ aduse numaĭ de cât aminte de scena reală și observă că visul nu a fost de cât efectul aceleĭ cause adevĕrate și gróznice. Visul acesta, dupĕ părerea eĭ, avea o explicație rea, care-ĭ va aduce o veste tristă. Tótă ᶁiua a fost descurajată, însă găsea ca unică mângâere, în cugetul sĕŭ, faptul că numaĭ el a silit-o... Acum aflase secretul dragosteĭ, dar acest secret nu va micșora durerea sa, din contră va plânge necontenit nu numaĭ lacrimĭ din ochĭ, ci lacrimĭ din inimă și lacrimĭ de sânge!...
V
Primă-véra se întindea în tótă atmosfera îmbălsămată de florile ce-șĭ resfățaŭ colorile împrășciindu-șĭ parfumul între pămêntul înverzit și între cerul azuriŭ și limpede, pierdut în spațiul nemărginit. In fața splendóreĭ cu care se împodobise natura, George și Maria îșĭ trecură ᶁilele, întâlnindu-se din când în când, pe sub copaciĭ ce se înfrunziseră. In fundul grădineĭ, ce o aveaŭ la marginea orașuluĭ, adese-orĭ George, luând mâna Marieĭ într-a luĭ, după ce admira natura, trăgênd-o spre pieptul sĕŭ, îĭ ᶁicea:
— O, înger, te iubesc.. Vin-o să împărtășesc cu tine bucuriile viețeĭ nostru. In ochiĭ tĕĭ citesc cea maĭ dulce mângâere... Câtă libertate daĭ sufletuluĭ când iubescĭ, câtă putere de a simți se risipesc în valurile luĭ... și câte suspinurĭ nu isvorea din pieptul Marieĭ, ridicându se sub pomiĭ primă-vĕratecĭ, saŭ în serile încântătóre la apariția luneĭ; dar și câte bătăĭ de inimă, câte momente de disperare, în carĭ ar fi dorit maĭ bine mórtea... Așa că de multe orĭ iubirea pe care o citea in romane, îĭ apărea cu mult maĭ frumósă de cât acea pe care o întâmpina une orĭ. Insă, cine póte fi prĕᶁĕdetor în actele iubireĭ?
Totușĭ i se părea și frumósă, peutru că era născută din neprevĕzut... O înfățișare plină de grație într-o clipă de dulce înfrângere sutletéscă, o isbea de o dată, fiind în stare să renască maĭ cu foc iubirea, diu sufletul eĭ însetat și prima scântee ce se prindea ’ĭ erea atât de scumpă!... Ce fericit este sufletul în chinurile acestuĭ incendiŭ, dar iubirea acésta trebue să fie departe de înțelesul vulgar, în care se scurge viéța obicĭnuită. In serile luĭ Maiŭ, George și Maria, se opreaŭ din când în când să asculte ultimul ecoŭ al ᶁileĭ... de departe se ridicaŭ fumurile, de pe la coșurile din orașul tainic și tăcut, suflarea orașuluĭ începuse să fie négră, ca însășĭ nóptea, ce une-orĭ ’ĭ prindea îmbrățișându-se, iar el surâdeaŭ de bine-făcătórea linisce. Iubirea le umplea inimile.
Adesea se sărutaŭ și sărutatul lor se pierdea in linișcea nopților, împreună cu ultimul ecoŭ al paserilor. George ’șĭ coperea fața în părul eĭ blond, iar eĭ i se roșea obrazul, piepturile săltaŭ de suspine și tremuraŭ de emoțiĭ. El insista în tot-d-a-una cu vorba, rugătóre, ’ĭ mângâia obrajiĭ, ’ĭ săruta ochiĭ. Pe urmă plecaŭ fiecare spre casă... Căldurile începuseră, luna luĭ Iunie se apropia de jumătate. Fie-care cucónă cu dare de mână ’șĭ pregătea tualetele, cu carĭ trebuiaŭ să se facă remarcată, rochiele de voiagiŭ: căcĭ la băĭ era să fie lume multă și vor fi nevoite să facă diferite cunoscințe. Ceĭ cu maĭ puțină dare de mână, se duceaŭ pe la țară orĭ pe la viĭ. In timpul vacanțeĭ veni și Smaranda. Verișórele se întâlneaŭ foarte des..
George se dusese cu mama sa la băĭ la Mehadia, promițând Marieĭ că va face tot posibilul și se va întórce peste o săptămână. Când se împlinise o săptămână și nu se întórse, Maria erea fórte tristă. Intr-o ast-fel de ᶁi, veni Smaranda la dânsa. Ea intră în casă, fără de veste și o găsi plângênd.
— Ce facĭ Mario, ce aĭ tu? De ce suspinĭ? Spunemĭ ce te muncesce? Escĭ așa de schimbată?
— Nu șciŭ ce am... mi-e dor... și ascunᶁându-șĭ fața în mâinĭ, isbucni în plâns.
— Tu plângĭ Mario? Pentru Dumneᶁeŭ, spune-mĭ ce aĭ? Ce ți s-a întâmplat? și o mângâie rugând-o să spue tot ce o munceșce.
Ea se ridică și ’ĭ spuse totul aprópe murmurând, de témă să nu o audă alt cine-va.
— Cam nu ’mĭ vine să cred, și ’l iubescĭ?
— Sciŭ că ’l doresc la nebunie. Nu sciŭ ce este
— Și te iubeșce și el?
— Așa mi-a jurat.
— Da bine, soro, cum aĭ putut să comițĭ o prostie așa de mare? Iubirea luĭ nu ’țĭ va pricinui de cât suferințe...
— Nu maĭ mĕ dojeni, verișóră, ci maĭ bine fă-mĭ curaj, căcĭ simt că ’mĭ lipșesce curajul și voința. Acum vĕd lipsa acésta, maĭ bine ca în tot d-a-una. Până în minutele acestea mĕ îndoiam dacă am, saŭ nu, voință.
— Nu vreaŭ și nicĭ nu ᶁic nimic din răutate, Mario, dar dragostea pe care spuĭ că ți-a jurat-o George are să se micșoreze, pentru că nu o să poțĭ să-l iubescĭ în tot-d-a-una, cum n-o să pótă nicĭ el, căcĭ va sosi un timp, când nu vi se va maĭ permite.
In dragostea acésta, nu veî afla de cât suferințe și desiluziĭ; fiĭ rezonabilă și ascultă-mă: lasă-te de acéstă dragoste până nu va prinde rădăcinĭ maĭ adâncĭ, căci atuncĭ nu se va maĭ putea repara nimic. N-aĭ auᶁit ce vorbea înainte lumea despre George? e o ființă decăzută. N-aĭ auᶁit de relațiunile pe carĭ le-a avut cu D-na Florescu, D-na Spirea și altele. Tótă lumea bănuia și vorbea despre vizitele prea dese, pe carĭ le făcea adese-orĭ nóptea... maĭ cu sémă că eraŭ vĕduve. Maria suspină și rĕspunse trist: Póte că aĭ dreptate, dar e cu neputință să le maĭ întreție și acum și vĕᶁênd necesitatea uneĭ spovedirĭ, apucând de gât pe Smaranda, o sărută și ’ĭ spuse despre legăturile eĭ cu George: pe șleaŭ. Smaranda rĕmase ca împietrită:
— Nenorocită, te plâng și îțĭ urez, ca visurile tale să se împlinéscă, dar dacă veĭ face să nască un nefericit? Moștenirea morală, care ’ĭ va rămâne de la tine va fi un neant plin de desnădejde și apoĭ moștenirea materială? Cine șcie! Póte acela pe carĭ ’l veĭ da, pentru o clipă de plăcere, te va blestema... Insă tăcu, vĕᶁênd că pe Maria o înăbușiseră lacrimile și observând nefericirea ce a căzut asupra copiluluĭ eĭ, ca véră și ca bună prietenă, căuta să o mângâie, să o distreze, lăsând viitorul în puterea destinuluĭ.
Ea se retrase, facându-ĭ curaj. Vorbele Smarandeĭ ’ĭ străbătu creerul și neputând să înțelégă cauza întârziereĭ luĭ George, o fulgeră ideea că George póte s-o fi săturat de dânsa si ’șĭ va fi găsit pe la băĭ alta maĭ frumósă. Ideea acésta o făcu să se cutremure din tot corpul și oprindu-șĭ pentru un minut respirația, se gândi, că George nu putea face acésta de óre-ce i-a jurat; însă o idee agățată de un creer, nu ’l maĭ slăbeșce, până nu se împlineșce. Une-orĭ Maria avea momente de judecătă limpede, în care putea să măsóre prăpastia, în care era gata să se prăvălească; dar numaĭ de cât, cugeta că o rea cu dênsul, căcĭ nu se putea să ’șĭ calce cuvêntul dat și alimentându-se cu argumente în favórea luĭ, i se împrăsciară tóte ideile, ca praful înaintea vêntuluĭ!
A doua ᶁi sosi și George de la Mehadia. Gelosia și mâhnirea Marieĭ că George o înșela cu vre-o altă amantă închipuită de dânsa, se trecu îndată cu venirea luĭ. Credea că o iubesece prea mult, pentru a se putea gândi că ar putea să trăiască fără dânsa. Cum veni el, Maria urmă cu întrevederile obicĭnuite; fără ca să dea vre-o importanță bănueleĭ ce i-o inspirase Smaranda, socotind că n-ar fi frumos din partea eĭ să se apuce să-l descósă de tot ce a făcut la băĭ. Acum se întâlneaŭ maĭ des în casele luĭ George, pentru că părințiĭ lipseaŭ d-acasă... Lumea vĕᶁând pe Maria eșind de multe orĭ din curtea luĭ Ionescu, începu de curiositate să observe... și aflară cauza.
Vestea se răspândi în tot orașul și ajunse până la urechile mameĭ Marieĭ. Mai cu sémă când într-o séră, fiica eĭ veni înoptat de tot acasă; dar nu i-a făcut nicĭ o dojană aspră, ci i-a spus numaĭ să fie cu băgare de sémă, că nu cum-va George să-șĭ întindă mrejele prea departe! Sărmana mamă! ea prevedea în intimitatea lor o dragoste pornită din inimă, o dragoste care le-ar fi putut face posibilă o unire, o căsătorie. Eĭ ’ĭ părea bine de lucrul acesta și cu cea maĭ mare bucurie ar fi dorit să vaᶁă pe fiica eĭ, măritată după feciorul luĭ Ghiță Ionescu.
VI
Pe la 30 Iulie D-nu Ghiță Tonescu cu doamna, soția sa, o servitóre și două cufere încărcate ’șĭ făceaŭ intrarea în curtea d-lor, întorcându-se de la băĭ. Nu trecură nicĭ treĭ ᶁile, de la sosire și D-na Ionescu fuse înșciințată de către lumea bârfitóre și maĭ cu sémă de vechile prietine a le luĭ, George, despre tótă purtarea luĭ în lipsa dânseĭ. Ba unele din ele ajunsese până acolo, în cât spunea că ’l vedea cu dânsa în trăsură, regulat de douĕ orĭ pe ᶁi. Pretextul pentru care George, ceruse să se întórcă acasă singur era ca să pótă să citéscă în liniște. D-na Ionescu observă că fiul sĕŭ a pretextat o minciună și ca să evite vre-o încurcătură, decise să facă tot posibilul ca el să plece la Bruxelles pentru licență chiar de la începutul luĭ August în loc de sfârșitul luĭ Septembre, dupĕ cum trebuia și hotărâse maĭ din nainte. George la început stărui să rĕmână pentru la tómnă, însă la insistențele părinților și la baniĭ ce aceștia ’ĭ da de cheltuială și gândindu-se să ’șĭ capete maĭ curând titlul, plecă! La plecare a spus Marieĭ că se va întórce peste o lună. Intr-adevĕr pe la jumătatea luĭ Septembre George Ionescu se reîntorcea în orașul sĕŭ natal, cu o cólă de hârtie de un metru, tipărită cu litere franțuzeștĭ și latineșcĭ, cu diploma de licență în Drept la Universitatea din Bruxelles. D-na Ionescu, cea d-întâĭ grije ce o avu pentru băiatul sĕŭ titrat, fu să-l căsătoréscă. Așa că d-l licențiat fu logodit cu d-ra Eleonora Dorneanu, care-ĭ aduse o zestre de 200,000 leĭ, afară de ce va rĕmâne după mórtea părinților eĭ, Marîa, nu șcia despre lucrurile acestea ce se preparaŭ în grabă și fără sgomot. Ea primi de la Smaranda o scrisóre prin care o anunța că este la Constanța și că va veni peste câte-va ᶁile incongnito, ca să vaᶁă. Intr-una din ᶁile Smarauda veni la dânsa propunându-ĭ să mérgă împreună cu dânsa și cu Eugenia, pentru câte-va ᶁile, la via acesteia din urmă. Via era la o depărtare de o poște și pentru că Smaranda avea să plece peste douĕ săptămânĭ la Bucureștĭ, Maria se învoi. La Vie afară de primblărĭ, Maria și cu Eugenia profitară de amica lor Smaranda, ca să le citéscă câte-va scrierĭ de a luĭ M-me de Staël.
In ᶁiua când eraŭ să se întórcă, mama Eugenieĭ primi următorul bilet de invitațiune:
«D-na și D-l Gb. Ionescu, aŭ onórea, a vĕ face cunoscut logodna fiuluĭ lor George Ionescu, licențiat în Drept, cu D-șóra Eleonora Dorneanu, — și vĕ rógă să bine voițĭ a-ĭ onora cu presența D-v la ceremonia ce va avea loc în casele D-luĭ Grigore Dorneanu din str. Țepeș-Vodă, 5, în ᶁiua de Joĭ 12 Septembre a. c.»
Acésta veste căzu asupra Marieĭ, ca un trăsnet. Când rĕmase singură, cu verișora, eĭ ’ĭ căzu la piept, rugând-o să ’ĭ ajute. Smaranda ’ĭ dictă următórea scrisóre, pe care Ana trebuia să o trimétă lui George:
Domnule George,
«Am fost rĕnită de mórte în sentimentul, meŭ cel maĭ călduros, în amorul ce-l am pentru D-ta îndată după citirea biletuluĭ de invitație la logodnă, pe care l-aĭ trimis mameĭ Domnișóreĭ Eugeineĭ. Pentru a scăpa din acéstă suferință morală, m-am gândit un moment la sinucidere și ceea ce mĕ împinge maĭ mult la acéstă hotărâre, e că m-a lovit grozav decepțiunea.....
E teribil ca a doua ᶁi chiar, cănd obrajiĭ țĭ eraŭ încă umeᶁĭ de sărutatul meŭ, a doua ᶁi dupĕ ce depuseșĭ solemnul jurămînt în fața mea și a lui Dumneᶁeŭ că nicĭ o dată nu te veĭ maĭ lega cu o altă ființă, că nu mĕ veĭ părăsi nicĭ-o dată, a doua ᶁi sățĭ calcĭ cuvêntul de onóre.
Acésta se chiamă, o murdărie a viețeĭ, Domnule și mĕ desnădâjduescĭ până într-atât în căt décă șcirea nu e o farsă, ci este curată și verosimilă, găsesc maĭ cu cale să mor, de cât să trăesc Eŭ cred că este maĭ bine a muri. Spunemi-o sincer și fără înconjur; creerul meŭ acuma e torturat, numaĭ judecă. Escĭ om care cunoscĭ viéța, luminéză-mă. Mercurĭ la ora și locul obicnuit, te rog să ne întâlnim, ca să ne înțelegem verbal.»
Maria
Geórge cănd citi scrisórea se găndi, să se ducă, saŭ să nu se ducă? Tonul însă, cu care e scrisă, ’l hotâră pentru. Maria cu lacrimile în ochĭ, ’l rugă să ’șĭ aducă aminte de jurămîntul ce-ĭ dăduse, să-ĭ fie milă de dănsa; însă el căuta să o convingă că tot o iubesce, dar că trebue să înțelégă că este peste putință să maĭ trăéscă cu ea. Părințiĭ nu voiaŭ sâ-l lese, că s-a încercat o dată să le spue, dar că era să ’șĭ capete ura lor.
O ruga sâ-l uite, să nu-’l maĭ aibe în gând nicĭ o dată; că el ’ĭ va păstra memoria pentru că o iubesce, a iubito și o va iubi în totdéuna.
— Va să ᶁică, sunt nenorocită? Cer ajutor de la un om fără îndurare, Ah! acum mi s-a deschis capul, dar prea tărziŭ, un om căzut așa de jos ca D-ta nu póte să fie de cât nepăsetor și rece la orĭ-ce. Escĭ nemilos și fără scupule.
— Plécă, ’ĭ șoptea George, căznindu-se să o rădice; am sățĭ daŭ o pensie cu care să trăescĭ bine.
La vorbele aceste Maria se sculă în sus, cu privirea cruntă și zise cu un glas fulgerător.
— Plécă Domnia-ta Plécă și mergĭ înainte Dumncta, care n-aĭ avut, milă de mine, credém că mă veĭ face fericită! astă-zĭ mi-aĭ smuls orĭ-ce illuzie. In acest vălmășag al viețeĭ, în acéstă mare de patimĭ, veném să-ți cer ajutor, să mĕ scoțĭ din valurile în care am intrat, însă D-ta remîĭ surd la tóte rugămintele mele, cînd aĭ putea să mĕ scapĭ numaĭ cu un gest, dacă aĭ fi ținut la mine și la onórea D-tale Ar trebui să fiĭ judecat cu cea maĭ mare asprime, căcĭ escĭ un om nestatornic și purtarea D-tale este condemnabilă. Maĭ de mult avém bănuială în observările mele, dar nu putém să îndreznesc să mĕ port alt-fel cu D-ta, căcĭ îmĭ lipsea convingerea. Astă-zĭ de și tărziŭ, însă momentul acesta este solemn pentru noĭ. Sunt hotărătâ... Simpatia pe care o aveaĭ pentru mine, alta a fost destinată să o merite. De e drept ce ᶁic, atuncĭ e maĭ bine să ne îndepărtăm unul de altul. Dacă nu e adevărat, dacă m-am înșelat, o atuncĭ sunt vinovată, că neliniștesc viața uneĭ ființe nobile și o amăresc și pe a mea! Respundețĭ dar și găndiți-vă că liniștea mea, atârnă de respunsul D-vostre.
In fața acestor cuvinte ironice și pline de entusiasm, în fața acesteĭ ființe care se purta ca un judecător, George neplecând capul, avu curajul și nerușinarea să rĕspundă:
— A-țĭ făcut, bine că a-țĭ provocat d-v Domnișóră. Nu e adevĕrat însă, că sunt un om fără principiŭ și fără onóre. Eĭ bine! ce a-țĭ priceput, este adevĕrat, dar v-ațĭ înșelat asupra simțireĭ mele. O însoțire între noĭ, nu putea să se facă. Nu pot să mĕ împotrivesc mumeĭ mele, care stăruesce să iaŭ în căsătorie pe D-șóra Dorneanu.
Mĕ cred nobil în cuget, când nu ’țĭ ascund nimic.
Eu te iubesc, dar nu mĕ pot împotrivi legăturilor ce o să mĕ unéscă, totușĭ vom gusta amorul împreună ca și până acum, ca și când nimic nu...
Maria, a căreĭ emoție grozavă se schimbă în indignare, începu:
— Du-te și lasă-mĕ; nu no vom maĭ vedea nicĭ o dată; plec de aicĭ la țară, voĭ trăi în singurătate. Du-te și trăesce cu Eleonora, de și spuĭ că n-o iubescĭ.
La ideea despărțireĭ de mine, póte că veĭ dobândi amorul pentru soția dumitale!
Maria se duse la mama sa și căᶁêndu-ĭ în genuchĭ, cu lacrimĭ în ochĭ, ’ĭ destăinui tot, tot secretul, ce până atuncĭ ’l ținuse departe. Mama eĭ auᶁind tóte acestea, venindu-ĭ rĕŭ leșină. Dupĕ ce ’șĭ veni în simțire, luă lucrurile maĭ de aprópo; luă baniĭ pe carĭ ’ĭ avea dațĭ cu dobândă în Bucurescĭ și cu rizicul de a se face de ocară, intentă proces familieĭ Ionescu. Insă tóte strădănuirile aŭ fost zadarnice, căcĭ cel care are maĭ multă vaᶁă, are și dreptate! Vestea că Maria și cu George aŭ întreținut legăturĭ de dragoste și procesul intentat familieĭ Ionescu, se lăți în tot orașul cu iuțéla fulgeruluĭ. Fie-care le interpreta în deosebite modurĭ, care de care, maĭ încornorate. Daca din întâmplare Maria eșea cu mama eĭ pe stradă, eraŭ arătate cu degetul. Chiar Smarandeĭ nu-ĭ maĭ venea să iasă cu verișóra eĭ. Fórte puțină lume dintre care și poetul Alexandru Stoenescu, o compătimea. Mumă-sa hotărî să se retragă la țară; însă o paralisie complectă puse capăt zilelor sale amărâte.
Cât o iubise pe mama sa Maria, se póte vedea de acolo, că în timpul bóleĭ sale, durerea eĭ a fost nemăsurată. De multe orĭ împotriva ordinuluĭ doctoruluĭ — stătea la patul sĕŭ, tótă nóptea.
Sentința medicilor a fost că e greŭ să scape. Ea s-a luptat cu bóla până când a răpus-o. Lungită în pat, bolnava era istovită de puterĭ. Marieĭ, ce ședea la piciorul patuluĭ, ’ĭ venea momente de disperare, lacrimile ’ĭ curgeaŭ pe obrajĭ și nimenĭ nu îndrăsnea s-o întrebe de ce plânge, când toțĭ știaŭ cauza durerilor eĭ. „Nu maĭ plânge, draga mea” abia putea să maĭ rostéscă, din când în când, mama eĭ. Ḑi și nópte cu un devotament nemaĭ pomenit, sta lângă căpătâiul mameĭ sale iubită și césurĭ întregĭ ochiĭ sĕĭ nu o maĭ părăseaŭ, pare-că, de acéstă privire a lor era legată și restul eĭ de viéță. In adevĕr orĭ-cine putea să înțelégă că femeea acésta orĭ și cum merita o iubire din partea feteĭ pentru care s-a sacrificat și pentru care și-a dat viéța în ghiarele morțeĭ.
Dupĕ mórtea mameĭ sale, Maria era slăbită cu desăvârșire, din cauza veghelor nenumărate. Corpul eĭ încadrat în păr blond, era galben ca de céră.
Era aprópo bolnavă și avea nevoe să șédă în casă.
In acest timp veni și amica eĭ Anna să o vaᶁă. Ea o primi cu brațele deschise, maĭ cu sémă că se afla singură; a oprit-o acasă la dânsa și i-a spus și eĭ tóte consecințele senzațiilor delicióse, pe carĭ ar fi trebuit să le admire numaĭ de la distanță...
Nemaĭ avênd cu ce să plătéscă ratele la Credit, casele trebuiaŭ să fie vêndute la licitație publică. In ultima întrevedere ce o avu cu Smaranda, Maria ’ĭ destăinui durerile sufletuluĭ, pe carĭ ea le cunoscca deja, și în necazul sĕŭ îĭ cerea sfaturĭ, despre ce trebuia să facă.
— Te plâng, amica mea, dar pentru ce nu mi-aĭ spus la timp planurile ce aveaĭ? Eŭ cunoscém pe George Ionescu maĭ bine, ți-aș fi arătat după cum ți-am maĭ spus — că obiectul ce aĭ ales, nu era demn de o inimă ca a ta. Un om condus numaĭ de pasiune, de prejudiciurĭ de castă, nu un om plin de entusiasm și de virtute. In cercurile mânate de prejudiciĭ să nu căutăm noblețe, căcĭ numaĭ baniĭ și vanitatea sunt conducătoriĭ actelor lor... După ce se despărți de verișóra eĭ care trebuia să plece a doua ᶁi la Bucureșcĭ, Maria rĕmase numaĭ cu Anna, cu care se maĭ sfătui asupra celor ce trebuiaŭ de făcut... Licitația se ținu și ca prin ironie casele aŭ fost cumpărate de Ionescu, cu nouĕ miĭ de leĭ. Din milă s-a dat voie Marieĭ ca să maĭ pótă sta încă șese saŭ șépte ᶁile. Creditul și-a oprit, datoria de 6,500 francĭ, iar restul i s-a dat Marieĭ.
— Ce este de făcut, amica mea, se adresă acésta către Anna, care vroia să plece și dânsa la Bucurescĭ. Să rămâĭ aci în oraș și să închiriez o cameră și póte voĭ găsi un altul cu care să mĕ mărit, un om sărac fie... se póte... simțirea nu se póte simula și când nu este, orĭ ce ostenélă ne-am dă ca să o arătăm, rĕcéla sufletuluĭ se arată prin fapte. Póte că altul ’mĭ va eși în cale, altul spre care să se întórcă inima mea și să trăesc fericită... ’mĭ vine în gând o convorbire pe care am avut-o cu poetul A. Stoenescu; avea dreptate săracul!
— Cu scopurĭ nobile, morĭ de fóme, draga mea.
Astă-ᶁĭ baniĭ jócă rolul. Ah Baniĭ!! Când barca viețeĭ a făcut, naufragiŭ și când pe valurile océnuluĭ lumeĭ rătăceștĭ fără vâsle și fără cârmă, când nu se vede nicĭ un port, stânca de scăpare o găseșcĭ numaĭ în monedele sunătóre. Ce ’țĭ va păsa ție, la adică, dacă va fi existând și femeĭ maĭ superióre, vrednice de dragoste; din acelea în carĭ nicĭ o dată n-a străbătut întunerecul din sufletul tĕŭ și a căror ᶁi splendidă nu este întunecată de nicĭ un nor cât de mic. Știŭ că, de stat în orașul acesta nu maĭ este vorbă, tótă lumea vorbeșce pe socotéla ta.
— Mie mi-a venit un gând. Șciŭ să brodez bine, pot să intru la un magazin de croitorie saŭ brodărie de exemplu.
— Vaĭ ce idee! La croitorie! Maĭ bine întrebuințéze alt-fel de mijlóce, cu o sudóre nu tocmaĭ fierbinte, bunióră eŭ trăesc destul de bine. Poțĭ găsi lesne un bărbat tênăr și cu avere îndestulă ca să ’țĭ strângĭ, un capital îndestulător, ca să pocĭ trăi o viéță fără grije. In mijlocul acestor inimicĭ invidioșĭ nu poțĭ să urmăreștĭ nimic. Aidem în Bucureșcĭ acum e timpul să poțĭ subjuga și puterea de a subjuga este la temple du sage, cum ᶁice francesul, ușor de tot te veĭ simți fericită în mijlocul atâtor tinerĭ, când te veĭ decide să facĭ pe cocheta.
— Se vede bine, că inima ta e liberă — ᶁise Maria și nicĭ gândul tĕŭ nu se întórce ca al meŭ în jurul acelcaiașĭ imaginĭ. Dacă și tu aĭ fi chinuită de simțirea ce a străbătut sufletul meŭ, aĭ fi vorbit alt-fel, căcĭ aĭ fi putut înțelege și pătrunde în fundul inimeĭ mele. Eșcĭ liniscită și petrecĭ veselă, dar pentru inima mea îndoliată, traiul bun ar fi o pedépsă. Departe de mine acéstă idee grozavă. Nu putém crede ca omul să fie născut pentru atâta durere. Câte o data desfăcându-mĭ un colț, din sufletul meŭ, am vĕᶁut că numaĭ sciŭ ce e bun și ce e rĕŭ și când lipsa de încredere, mĕ făcea să fug de rațiune, numaĭ atuncĭ mĕ cuprindea ast-fel de ideĭ pe carĭ însă numaĭ de cât, cu gróză le împrășciam.
Voiŭ maĭ face și acésta încercare ultimă și când din acésta voiŭ eși rĕŭ, îațelegĭ că n-așĭ maĭ crede in putința nicĭ uneĭ mângâierĭ. De aceia voĭ încerca, căcĭ mi s-ar părea o deziluzie și o insultă adusă de acela în ale căruĭ brațe m-aș arunca, și când ar avea în orĭ ce minut dreptul să-mĭ ᶁică: „pot face ce voesc.” Numaĭ am încredere în nimenĭ, începând cu mine maĭ întâiŭ și în acéstă stare este firesc să dibuesc, să încerc tóte mijlócele, avênd ca mângâiere unică: Uitarea!... să uit totul să nu mĕ maĭ gândesc la trecut. Biata mama, Biata mamă!...
Mâine voĭ pleca la Bucurcșcĭ, voĭ închiria o casă cu baniĭ ce am, numaĭ isolarea și depărtarea de orașul meŭ, mĕ pot scăpa.
In orele de repaos mĕ voĭ mângâia cu pianul. Voiŭ cânta de diminéța și până séra de ’mĭ va permite timpul.
Nu maĭ putea să stea acolo, unde nu avea sărmana, nicĭ un moment, de liniște, căcĭ unde mergea i se părea că aude aluziĭ crude asupra nenorocireĭ sale. Cu o căutare grozavă și înfiorată toțĭ se fereaŭ de dânsa; iar la vederea eĭ, toțĭ se întrerupeaŭ din convorbirile lor. Trebuia să plece, căcĭ ura do orașul natal, creșcea în proporție cu ura ce-ĭ insufla societatea luĭ...
Ce de lume pe peron! Mulțĭ din ceĭ ce nu eraŭ grăbițĭ, o arătaŭ cu degetul... Un om se jucase cu sentimentele sale, cu cel maĭ devotat amor și lacrimĭ ’ĭ veneaŭ în ochĭ, iar pe măsură ce trenul se apropia de cea d-întâĭ stație ’șĭ lua o figură din ce în ce maĭ posomorâtă și maĭ tristă. Ghemuită într-un colț al vagonuluĭ, da curs liber gândurilor, luând ca martor al întristatuluĭ sĕŭ suflet, orizontul înflăcărat de razele roșiatice ale unuĭ apus de soare — a câror retlecțiunĭ se jucaŭ pe perdelele vagonuluĭ și pe fața eĭ cea albă. Din când în când, vorbea cu Anna, aruncând câte o privire pe feréstră și uitându-se la păsările ce răspândeaŭ în aer cântecele de seară, ca o rugăciune către creator înainte de a se culca, printr-un efect al natureĭ, trecând de la descurajare la speranță neadmițând să asiste așa de curând la sfărâmarea fericireĭ sale. O ajunse oboseala și adormi; pe când trenul cu iuțeala vântuluĭ parcurgea distanțele către Capitală; iar Anna fără să ᶁică nimic, o lasă să adórmă, și fixându-șĭ privirile asupra eĭ, îĭ se părea așa de frumoasă în acéstă postură molatică, în cât Maria îĭ apărea ca o problemă greŭ de reᶁolvat și întreba in gându-ĭ pe creator cum de lasă ca o ființă așa de încântătoare să fie redusă la evidența și realitatea faptelor. Ajunse în Bucureștĭ, Anna o conduse maĭ întâiŭ la un hotel, pentru că era foarte obosită și a doua ᶁi ’ĭ găsi o cameră pe care o luă cu chirie. A treia ᶁi după sosirea sa în Bucureștĭ se angajă la un magasin de brodărie cu 50 leĭ pe lună. După o lună, leafa i-a maĭ fost mărită încă cu cincĭ-spre-zece leĭ. Aruncată în vultoarea viețeĭ, a fost nevoită să-șĭ câștige pâinea cu mâna sa ’nsă-șĭ; Intrată aci la croitorie, se văᶁu într-alt mediŭ și maĭ prost de cât acela în care trăise. Colegele sale vorbeaŭ lucrurĭ imorale, râdeaŭ de dânsa și unele chiar o uraŭ, de când observară că fiul patronuluĭ se uită galeș la dânsa.
Câte-va lunĭ a dus-o bine, dar de când iarna a început, să fie geroasă și baniĭ începuseră să se isprăvéscă — propunerea fiuluĭ patronuluĭ ca să facă dragoste cu el, veni ca o calamitate. Nu maĭ era de stat acolo, de și știa că pierde pe fie-care lună câte 65 leĭ.. De câte orĭ venea dimineața la magasin se întâlnea cu un tânăr plăcut, care îndată ce ajungea în dreptul eĭ sta în loc și se uita lung după dânsa. De câte-va orĭ chiar i-a zâmbit, fără însă ca ea să-ĭ răspundă. Acum când suferința începea s-o năpădească și când vedea încercările deșerte ale fiuluĭ patronuluĭ, încercărĭ așa de fără haz și neoneste.... prinse simpatie pentru tânărul pe care ’l întâlnea. Cel puțin, acest din urmă era chochet și gingaș — se vedea că este de familie. Intr-una din ᶁile când dânsul îĭ spuse tot ce simte, după puțină esitare, ea se învoi.
De atuncĭ nu s-a maĭ dus la magasin. El venea la dânsa maĭ în tóte zilele și ca începuse din noŭ ca să citească în cartea iubireĭ. Se întâlnea des cu prietena eĭ Anna, eșeaŭ în trăsură la șosea, mânca la un birt destul de bun și nu-ĭ lipsea nimic. De o cam dată uitase de nefericirile ce o atacaseră înainte. In unele serĭ se ducea la teatru, iar ᶁiua se întâlnea saŭ cu Anna sau cu alte prietene, pe cari i le recomandase dânsa. In casa Anneĭ, venea foarte des un colonel, care era un bun prieten al amantuluĭ eĭ, cu care obicĭnuia să joace table.
Se întâmplă că o dată când veni Colonelul, dădu peste Maria care ședea de vorbă cu Anna. El rămase încântat de atâta frumusețe și nu se maĭ gândea de cât cum ar putea s-o dobândească. ’I trimitea fel de fel de cadourĭ, Anna și cu amantul eĭ știeaŭ acum că acest militar era nebun după Maria. Colonelul se încercă maĭ de multe orĭ să bată șeaua, însă de atuncĭ Maria respingea toate cadourile ce i le trimetea, căcĭ nu ar fi fost în stare să-șĭ înșele iubitul. Douĕ lunĭ de ᶁile, ea duse o viață de nesfârșite ilusiĭ și de plăcerĭ, în schimbul dragosteĭ care începuse să încolțească....
Dar ilusiile se sting repede și așa s-a întâmplat și cu dânsa. In a treia lună de strânse relațiunĭ, când primăvara îndreptățește maĭ mult la dragoste, idealul cel noŭ al visurilor eĭ a părăsit-o, alegându-șĭ și dânsul o altă tovarășe de viață și lăsând-o în drumurĭ. Pentru ea, așa de tânără încă, lovitura aceasta a fost prea crudă. In zadar a alergat să-l convingă, ca să se reîntoarcă pe calea ce o apucase, el a rămas surd la toate rugăciunile eĭ, aducând ca unic argument, faptul că un unchĭ al luĭ ’ĭ lăsa o moștenire de câte-va sute de miĭ de leĭ, numaĭ dacă lua pe fata, pe care i-o destinase dânsul. In fața acesteĭ logice așa de sdrobitoare — orĭ-ce rugă era imposibilă. O dureroasă tristețe a coprins-o în ceasul acela, când a rămas fără iubirea luĭ și viața i se părea crudă de trăit. Se simțea singură, lacrimile ce le vărsa necontenit ’ĭ ardea sufletul și gândurile din trecut, fără de încetare, o frământaŭ. O desilusie prea amară o trânti din sborul noilor sale ilusiunĭ, iarășĭ în mijlocul realitățeĭ. ’Șĭ amintea de mama sa moartă. Iĭ venea în gând să se apuce iarășĭ de muncă, să încerce să caute loc în alt magasin, însă pilda prietenelor sale, care duceaŭ o viață luxoasă, o neliniștea. Eĭ nuĭ plăcea viața cea destrăbălată a desfrâuluĭ, ci voia să rămână departe de eâ... însă acum, când inima o apăsa și avea presimțirĭ triste, în lupta pentru traĭ, nu a maĭ avut ce face. A înțeles în ce constă filosofia viețeĭ, a fost nevoită să înțeleagă că trebue să se lase purtată de valurĭ, atuncĭ când numaĭ poate să le reziste. A înțeles și a cedat... O rană mortală i-a străpuns inima plăpândă când s-a aruncat în brațele coloneluluĭ pentru banĭ. Cu răceală și-a întors ochiĭ de la acela care o urmărea cu zâmbetele-ĭ perfide și lacome. O revoltă întreagă se făcea în creerul eĭ, contra lumiĭ, contra banuluĭ pentru care se vedea nevoită să-șĭ schimbe sentimentul adevărat. In fața primuluĭ venit, burghez grosolan, trebuia să-șĭ despletească părul auriŭ pe umeriĭ goĭ, pe corpul cel alb ca și crinul... Da, e trist când sensația durereĭ este atât de mare în cât numaĭ aĭ unde să-țĭ găseștĭ alinarea. E trist când te vezĭ nevoită să depuĭ florĭ la mormîntul amoruluĭ... E trist când trebue să înfrângĭ disprețul, considerându-te ca decăzută și când trebue să-țĭ jertfeștĭ onoarea și trupul!
Când perfidia lumeĭ te-a isgonit și când ți-aĭ topit sufletul și corpul în durere, ne maĭ putênd să fie vorba de o vindecare... Aide, refugiazăte la peptul aceluia, care poate să-țĭ înlesnească poftele, reazămățĭ capul plângând, căcĭ el ’țĭ va schimba și inima ta, împietrind-o. Ca amantă, veĭ avea de sigur, mulțĭ adoratorĭ, cari vor privi încântațĭ la farmecele trupuluĭ tăŭ; nicĭ-odată însă, nu veĭ găsi dragostea ideală, pe care o visase-șĭ în trecut.
VII
— Cine este tânăra, ce trecu ca fulgerul în muscalul cel maĭ elegant din Bucurescĭ?
Intrebă într-o ᶁi un tênăr bogat pe un prieten al sĕŭ.
— Este Maria, care trăeșce din socotéla celor ce o înconjóră, ce n-aĭ auᶁit de dânsa? Mĕ miră faptul acesta tocmaĭ la tine! E femeia cea maĭ căutată din Capitală,... și se suiră într-o trăsură să o urmăréscă. Se ducea la sosea, trecând zâmbitóre și mulțĭ tinerĭ o salutaŭ, căcĭ nimenĭ nu protestéză, căcĭ e o prostituată căutată de toțĭ și care trăeșce din socotéla ălor bogațĭ, căcĭ ast-fel e moda...
Dupe multe suferințe, dupĕ experiență și sfaturĭ, Maria observă că maĭ toțĭ bărbațiĭ aŭ aceiașĭ sete, dupĕ micile pensiunĭ, aceiașĭ batjocură născută, când totul devine indiferent. Dânsa a observat la bărbațĭ, o extremă lăcomie dupĕ sensațiĭ nouĭ și observând cele maĭ micĭ amănunțirĭ a început să se conforme gustuluĭ. Acum începuse să înțelégă, că cuvêntul Moralitate, constă în lux și în avuție și avuția și luxul, aŭ făcut-o să uite tot, aŭ făcut-o să învețe cochetăria, învĕțând-o să fie prefăcută.
Ea nu putea să trăéscă, cu Colonelul, un bătrân aprópe neputincios — decĭ se sili prin tóte modurile să-l jumuléscă. El cheltuia sume marĭ pe bijuteriĭ și bibilourĭ, căcĭ perfida, cum începuse să o numéscă, ajunsese repede a-șĭ calcula prețul frumusețeĭ; găsind pe Colonel prea rĕscopt pentru a-ĭ oferi grațiile gratuit. Surâzând une-orĭ, arăta coloneluluĭ brațul sĕŭ grăsuliŭ pe care spunea că i s-ar potrivi perfect o brățară pe care o observase la vitrina unuĭ bijutier. El începu de la un timp a se îngriji, perzându-șĭ cumpătul, căcĭ tótă ziua nu făcea, de cât să alerge din magazin în magazin, procurându-ĭ mănușĭ, brățărĭ, panglicĭ ce se reportaŭ la plăcerile și podóba eĭ. In curând se văᶁu nevoit să o lase pe mâinele unor tinerĭ, ce începuseră să se strângă in jurul eĭ. Luxul încă tot nu o mulțumea... și începu, să născocéscă tot ce arta femeiușcă are maĭ de sémă, spre a și-l mări. Cu frumusețea-ĭ ispititóre, adunase în preajusă-ĭ pe toțĭ și în tóte ᶁilele i se perindaŭ pe dinaintea ochilor o lume de elită, vĕrsând în mâinele micuțe: grósele lor pungĭ! Atmosfera îmbătóre a bogățieĭ o făcuse să învețe cum să devie maĭ atrăgătóre — posițiunile pe care să le ia în diferite împrejurărĭ, zâmbetul: vorba, ținuta; în sfârșit se perfecționase în arta de a plăcea prin cochetărie. Era de ajuns, ca dintr-o singură mișcare, să-șĭ arunce peste umerĭ, pelerina de mătase, să se aseᶁe dinaintea vre-uneĭ oglinzĭ venețiene, ce în strălucirea lumineĭ reflectata, să apară ca o frumusețe din basme! Cât de frumóse eraŭ în mișcările lor brațele eĭ albe ca marmura și degetele subțirĭ cu care ’șĭ așeᶁa șuvițele de pĕr și dantelele după bluza de mătase albastră, nu se pot spune. Toțĭ o chemaŭ, din tóte părțile și era de ajuns un singur gest, că pungile sutelor de adoratorĭ să fie deșertate la gingașele-ĭ picióre..... Și ast-fel lucrurile, cele maĭ neasceptate, întrerup, de odată, chipul viețeĭ nóstre și-l prefac cu totul.
VIII
Imbrâncită în abusul durerilor și suferințeĭ, Maria începea să se înalțe pe o culme ce-ĭ părea plăcută.
Uluită de prostituția aurită, altor-va nefericite ca și dânsa, intră în rândurile lor, nemaĭ cunoscând greutățile drumuluĭ; iar în orașul eĭ nimenĭ numaĭ pomeneaŭ de dânsa, ca și cum odinióră n-ar fi făcut parte, din adunările lor. Nicĭ chiar luĭ George nu-ĭ venea de cât fórte rar în minte. El se făcuse avocat și având vază în oraș, ’șĭ vedea de afacerĭ, urmând înainte, în orele libere, cu curtenirea și seducerea. D-na Ionescu, văzând ruina care începuse să se facă, din causa prea multelor și lucsóselor petrecerĭ, începuse să se maĭ economicéscă.
George a avut noroc cu zestrea soțieĭ sale, căcĭ alt-fel nu se șcie dacă nu ajungea în sapă de lemn; totușĭ acum nu se maĭ turbură în acéstă privință căcĭ îșĭ asicurase véᶁa și multe sentimente personale, care ’l interesaŭ înainte de orĭ-ce.
Intr-o séră la balul mascat ce s-a dat la Hugo era o mască cu o talie splendidă și cu părul blond.
Cine erea... Era aceiaș Mărie, înconjurată de o mulțime de curtenitorĭ, care aŭ venit acolo, cu speranța să găsĕscă vre-o nouĕ sensațiune, iar ea legănată de speranță, se îndópă la bufet cu bombóne și cu șampanie. Cu sufletul vecĭnic nemnâgâiat, găsind acolo vorbe de iubire subt necunoscutul mășceĭ, de și sub masca veselieĭ sgomotóse, cine șcie dacă nu ascundea desgust? Maria avea casă, deschise, apartamente marĭ, și se îmbrăca cu ce avea maĭ frumos și maĭ de șic, îmbrăcămintea era de alt-fel tot-de-una subiectul care o preocupa. Une-orĭ i se umplea ochiĭ de lacrimĭ, căcĭ avea momente de decepție, însă dând curs lacrimilor și gândindu-se apoĭ la veselie, ’ĭ trecea durerea; căcĭ în mijlocul veselieĭ ea trebuia să-șĭ ascundă sufletul și în vinul spumos trebuia să-șĭ înece urîtul viețeĭ.
Glumele și anecdotele ce se spun, în cât ceĭ în conversațiĭ, sărutărĭ... tóte acestea gonesc plictisul iar córdele viórelor care o însoțeaŭ de multe orĭ la petrecerĭ, la Flora, la Herăstrăŭ saŭ în alte locurĭ, vibrările lor o coprindeaŭ, când ca o adiere molcomă, când ca o furtună și în starea acésta, póte era mulțumită și ast-fel îșĭ ducea viața în mijlocul orgiilor, petrecând nopțĭ întregĭ, iarna ca și vara, aplaudată și iubită de mulțime îmbătată și în culmea fericireĭ, trăia veselă și pentru banĭ. Adese-orĭ cânta și dânsa și fascina pe ceĭ ce o înconjura. Ișĭ avea și ea atuncĭ, partea eĭ de fericire pe glodurosul nostru pămênt, căcĭ să iubéscă, iar fi fost, fatal.
Făcuse us de tóte farmecele, ca să ’șĭ împietréscă inima și așa petrecea prea obosită și până când trăsura, o ducea acasă ca să se odihnéscă și să observe la deșteptare că minutul fericireĭ e scurt. Și aprindea în linișce luminarea ocupându-se de tualeta sa, cu cel maĭ mare sânge rece, neuitând a-’șĭ rĕsuci părul și nicĭ un detaliŭ ce i-ar fi putut jigni frumusețea. In o Duminică după prânz se primbla cu trăsura la șosea. Un Conte străin, ce venise să visiteze România, trecând și el cu trăsura, o vĕᶁu și frumusețea eĭ, ’l înebuni.
Din minutul acela, o iubi ca pe un chip frumos, și cum avea un caracter, de conte, și-ar fi dat tóte comorile pentru ca să o aibă la strălucirea numeluĭ sĕŭ. Cercetând în maĭ multe ᶁile și ademenit de acea drăgălașe nălucire, o săptămână maĭ în urmă, când umbra nopțeĭ se întinsese d-asupra șoseleĭ, îngânat de glasul sufletuluĭ sĕŭ, și într-un loc unde rĕmăsese numaĭ trăsurile lor, sări repede în trăsura Marieĭ, spunându-ĭ cine este și ce vrea. Sentimentele conteluĭ o interesaŭ și apoĭ era nefolositor a se turbura în acéstă privință. Iĭ era acelașĭ lucru și când contele ’ĭ adăogă:
— Fiĭ sigură, că nu voiŭ uita nicĭ o dată excelenta bună-voință, ce veĭ avea pentru mine.
Nicĭ o reflexiune maĭ seriósă, nu-ĭ arăta că un ast-fel de act, presintă neajunsurĭ și plecă împreună cu dânsul maĭ întâiŭ la otelul unde trăsese el și a doua ᶁi la Paris. Titlurile cu carĭ era stropit el, și complimenturile pe cari i le-a adresat, o înduplecă cu totul în favórea luĭ, câștigându-ĭ încrederea și simpatia. Toțĭ aflaseră de dispariția eĭ, dar nimenĭ nu știa în ce fel de împrejurărĭ. Vorbeaŭ gazetele, vorbea o lume de dispariția frumóseĭ Maria. Pentru muțlĭ tinerĭ bogațĭ, le apusesc stéua plăcerilor; iar dânsa visita Parisul, lăsând descurajațĭ pe mulțĭ și admirând minunĭ din capitala Francieĭ.
Locuind într-un palat, amintirile copilărieĭ sale, abia licăreaŭ, în sufletul eĭ, la vederea lucrurilor ce o înconjuraŭ. Insă un văl întunecos, adese-orĭ ’ĭ se lăsa pe ochĭ și o apăsa pe inimă. Contele acesta avea maĭ multe întreținute, nicĭ una din ele nu era maĭ frumósă ca dânsa în adevĕratul sens al cuvêntuluĭ, însă unele o întrecea cu mult în arta cochetărieĭ și altele în spirit și în deșteptăciune... Felul durereĭ ce o coprindea nu se póte pricepe ușor..... Intr-un moment, se aruncă pe un divan lat. Un servitor ras și fără mustețĭ, îmbrăcat de sus și până jos numaĭ șĭ numaĭ în pluș ’ĭ sta în față cu respect, uitându-se la dânsa cu nedumerire, nesciind cine este, cu tóte că șcia cine ar putea fi. Fericit omul care nu șcie mângâerea, ce se află în asemenea césurĭ la rostirea unuĭ cuvînt sincer și prietenesc, care ’țĭ întăresce simțirea și ’țĭ alină durerea amareĭ suferințe! Maria sta gânditóre, cu privirea perdută, uitându-se în depărtare. Póte că ea nu ’șĭ da séma de acestea, dar privirea-ĭ căuta în céță un obiect nevĕᶁut și iubit, căcĭ pléopele se plecaŭ grele și ostenite par-că voiaŭ să pue un zid între sufletul eĭ, care era nevoit să afle mulțumire în realitatea viețeĭ și între acea depărtare!
Intr-un minut pe obrajiĭ sĕĭ se observă o roșéță veselă și în acest absolut necalculat, ordonă lacheuluĭ să-ĭ aducă cartea ce sta pe masă și să o lase singură. Luând cartea, îșĭ aduse aminte de vremea când citea cu Smaranda și când trăia mama eĭ! Un strigăt ’ĭ făcu să-ĭ cadă o lacrimă: De ce ni s-a dat viața? Golul din suflet i se adâncea tot maĭ mult, lovindu-se în drépta și în stânga și lărgindu-șĭ poteca îngustă, pe care pornise, trecênd repede maĭ ’nainte, maĭ departe, ca și atuncĭ când cineva ne aștéptă și când ne ducem zorițĭ. O coprindea dorul de țéra eĭ și cu dênsul amintirea mameĭ mórte și aducerea aminte din trecut când iubea și se credea iubită, și când îșĭ ducea viața fără grije, în casa părintéscă. Un gând: să se ducă în orașul natal. Și numaĭ ideia acésta o mângâia. Din tóte colțurile, pe care depărtarea și meschinăriile vie țeĭ vagabonde i le ștersese din minte, răsăreaŭ amintirile scumpe, înfirigându-se în minte tot ce a fost altă dată...
In vârtejul viețeĭ parisiane n-a stat de cât o lună de zile, căcĭ nostalgia patrieĭ și a intimitățeĭ nu-ĭ eraŭ necunoscute. Când a putut să pue mâna pe câte-va sute de leĭ, părăsi Parisul pentru țéră și descinse la un hotel din orașul sĕŭ natal, orașul în care a iubit întâia óră și în care i s-a distrus fără milă iluzia de iubită! A stat în el câte-va ᶁile revĕᶁênd străᶁile luĭ singuratice peste carĭ singurul covor e praful, dar care este adumbrit de copaciĭ cu ramurĭ stufóse. Pe străᶁi se întindea aceiașĭ linisce, ferestrele caselor eraŭ încitise. Gradina pe unde și-a purtat visurile de fecióră, era părăsită. A trecut pe la casa părintéscă, unde odinióră sta ea și unde acum ședea o femee bătrînă jucându-se cu un copilaș. Privea și în colțurile intime ale sufletuluĭ, îșĭ amintea de idila viețeĭ, așa de scurtă și o coprindea remușcarea de crima ce-o săvârșise, chinuindu-șĭ mintea cu mustrărĭ... Ișĭ aducea aminte de acela pe care voia să-l ia ca protector în viață, de fulgerul din ochiĭ luĭ obosițĭ, de vorbele și manierele luĭ, de complimentările pe care i le aducea, de florile și biletele pe carĭ i le da, apoĭ de mila și naivitatea eĭ, de iubirea ce i se născuse în inimă și de ilusia luxuluĭ viețeĭ dusă de mama luĭ, ce era un avertisment pe care i-l oferise acela, căre-ĭ mărturisise pasiunea luĭ și cu care uitând realitatea, visa fericirea, asemănătóre cu a stelelor pline de lumină, într-o nópte întunecósă, ce se acoperă din ce în ce cu nourĭ. Pe dânsa dragostea o îmbăta de bucurie și-ĭ daŭ speranța unuĭ viitor fericit. Nu uita din trecut nicĭ intimitățile dulcĭ, când amețită de valurile danțurilor, valsa nebună, furată de armonia orchestreĭ. Desnodămîntul idileĭ se arăta prozaic și dureros, înfățișându-ĭ figura poetuluĭ Alexandru Stoenescu care scoțênd mâna din firele cele lungĭ ale păruluĭ, cu un ton convingĕtor spunea verișórei sale, citind în cărțile oculte, viitorul pe care i-l rezerva viața și dragostea pe care i-o păstra... O nostalgie de sărutărĭ intr-o nópte întunecósă și mórtea mameĭ sale, și iarășĭ amurgurĭ de tómnă, când privea de la feréstra caseĭ cum se schimbă colórea fruᶁelor de la copaciĭ din grădină, ce foșneaŭ sfios, murmurând în contra vêntuluĭ venit despre munte; iar în colo gândurĭ sombre la idea că tóte aŭ fost marturĭ la crima și trecutul eĭ de oprobriŭ. Contrastul o isbea dureros. In nóptea din ajunul plecăreĭ, rătăcind pe strade, se duse la feréstra caseĭ luĭ George Ionescu, unde se vedea lumină. Sta cu capul rezemat de un stâlp de felinar și o ploae subțire ’ĭ udaŭ tâmplele înflăcărate carĭ loveaŭ stâlpul cu tărie; iar peptul îĭ era sfâșiat, căcĭ simțea că totul se desface în sufletul sĕŭ, cugetând că el petrece în veselie, fără ca nimic să nu-ĭ spue de chinul ce o muncesce. La un moment dat îĭ vĕᶁu umbra pe perdéua ferestreĭ și scoțênd un țipăt nebun fugi. Nu maĭ putea sta aci și trebuia să plece la Bucurescĭ, să uite iar, aruncându-se în mijlocul orgielor și a traiuluĭ vesel... Plecă, lăsând în urmă-ĭ pustiul orașuluĭ de provincie, împreună cu durerea despărțireĭ, cu părerile de rĕŭ ale trecutuluĭ și cu amintirea pe care i-o desceptase vederea lucrurilor iubite. La șease ceasurĭ seara trenul în care se urcase ajunse la Bucurescĭ, unde Maria, frumósă ca și înainte, avea să intre din noŭ în lumea pe care, pentru un moment o părăsise. Trebuia să urmeze cu pas triumfător drumul pe care mersese în lumea bogaților. Fie-care, cum afla de întórcerea sa, alerga s-o vadă întocmaĭ cum se alérgă la un lucru ne maĭ vĕᶁut. Toțĭ prieteniĭ de altă dată, se grupară din noŭ împrejurul eĭ. Ce de chefurĭ și de petrecerĭ! Iar peste existența dânseĭ se aruncă din noŭ vălul gros, ce goni orĭ-ce urmă a amintirilor trecutuluĭ.
Pentru reîntórcerea în mijlocul lor, prieteniĭ comandară un prânz regal și o serbare distinsă, care se prepară în timp de o sĕptămână. Când se arătă în mijlocul lor, legănându-șĭ umeriĭ albĭ, încadrațĭ în mătăsurĭ albastre, împrejurul albuluĭ sĕŭ gât, era o feerie. Era așa de frumósă în cât nu-țĭ venea să te încreᶁĭ ochilor dacă era ea: Un chip svelt cu părul blond lucios, cu ochiĭ marĭ și scânteetorĭ, de un albastru senin, iar fața palidă, un amestec de melancolie și viéță tînĕră. Prin mijlocul frumusețeĭ și maĭ mult a artificiilor, făcea să i se indeplinéscă orĭ ce gust. Dânsa ’șĭ da sémă de tóte acestea, căcĭ într-o séră înfigându-șĭ o micșunea în părul eĭ blond îșĭ puse mâinele la ochĭ și se prefăcu că plânge dar de o dată îșĭ desfăcu mâinele și isbucnind, apăru și maĭ frumósă. Era palidă și pieptul ’ĭ svâcnea spasmodic, ochiĭ întredeschișĭ păreaŭ pierduțĭ... toțĭ din jurul eĭ vĕᶁênd-o ast-fel începură să se turbure, iar ia vĕᶁênd efectul produs, cu o viclenie minunată, tremurând ca coprinsă de frigurĭ, îngânând cuvinte fără sens, se prefecu că leșină. Toțĭ alergară să-ĭ dea ajutor întrebându-se ce are. Insă, după câte-va minut deșceptându-se, în sĕnătatea eĭ se hotăra o masă la Cosma; iar ca cu un aer de regină cuceritóre, ridicând scara, intră în restaurant. Ḑecĭ de sticle cu vin se desfundară și în amețeala luĭ obositóre, nóptea se strecură așa de ușor, în cât zorile ᶁileĭ se anunțară odată cu ultima sticlă. Atuncĭ Maria era în mijlocul fericireĭ, căcĭ ce fericire e maĭ mare de cât când nu maĭ simțĭ nimic, de cât atuncĭ când cu mintea aprinsă, socoteștĭ tóte ca fericite? Da! dar fericirea acésta i-a fost de scurtă durată. Acéstă nópte i-a fost, nóptea din urmă. Obosită de multele petrecerĭ și făcênd prea multe nopțĭ albe, s-a îmbolnăvit greŭ.
fără să rĕspundă, se sculă repede și se duse la un dulap vechĭ, în care ’șĭ ținea rochiile. Scóse și arătă Marieĭ ultima bluză albastră ce-ĭ maĭ rĕmăsese nevândută.
Bluza acésta la început a costat-o 100 de leĭ, și avea de gând s-o vândă acum pe opt; dacă Anna nu scotea o hârtie de 20 de francĭ, pe care i-o înmâna ᶁicându-ĭ să fie sinceră și să-ĭ céră de câte orĭ ’ĭ va trebui. Chipul Marieĭ, la auᶁul vorbelor acestca se însenină, ochiĭ eĭ luciră cu blândețe. Contactul cu Anna ’ĭ făcea bine, ’ĭ aducea la rĕul eĭ óre-care schimbare și o făcu să-ĭ ea mâna ᶁicându-ĭ:
— Ah Anno, cât eșcᶁ de bună! prietenia ta a rĕmas neclintită! și apoĭ începu să plângă, căcĭ-ĭ venea în minte tótă viéța trecută, de când era copilă în pension și până în momentele acelea. Anna se apropie de dânsa și luându-ĭ mânile într-ale eĭ, vorbi de alte lucrurĭ spre a-ĭ rătăci cugetările negre. Maria fiind obosită se așeᶁă pe un scăunel și frecându-șĭ têmplele căuta tirul dulceĭ amintirĭ. Anna ’ĭ ghicea tóte gândurile ce o frământaŭ, citind pe fața-ĭ îngălbenită durerea care o turbura, neperᶁând din vedere nicĭ vorbele nicĭ gesturile prieteneĭ sale. Maria începuse să mérgă înspre bine.
Intr-o Duminică chiar eșise pe stradă care era în mișcare; tótă lumea se pregătea să mérgă la preumblare, la șose și pe calea Victorieĭ, toțĭ se înveșmântaseră cu hainele de sĕrbătóre. Bucuria unită cu întristarea, munceaŭ tótă ființa eĭ. Când seara se sui în mansarda sa, simțindu-se fórte obosită, se trânti sdrobită viindu-ĭ în creerĭ veselia celor din stradă.
Acéstă veselie e dăunătóre acelor ce sunt triștĭ și nu pot părăsi camera lor. Oboséla i-a făcut și maĭ rĕŭ Marieĭ, iar vestea ce primi de la Anna. «că trebue să părăséscă Bucuresciul, ca să însoțéscă pe amantul eĭ» o umplu de desnădejde; cu tóte că Anna avu grije să-ĭ lase la plecare 100 francĭ, promițându-ĭ că-ĭ va maĭ trimite, când se va maĭ înlesni. După plecarea Anneĭ, bóla i se agravă din noŭ. După încă câte-va ᶁile de bólă, când lipsa veni să compleeteze tabloul durereĭ, ’ĭ veni gândul să-șĭ puie capăt viețeĭ... Era sigură că nu se maĭ putea îndrepta acésta stare ticălósă.
Décă nu a putut să se feréscă de a cădea în noroĭ, acum numaĭ putea eși.
Patima care o arsese altă dată, acuma secătuise. Privind cu milă și cu ochiĭ de dispreț la sărmana noastră omenire, roabă patimilor și convențiilor, pentru întâia oară, avu cel maĭ mare și maĭ statornic curaj posibil: Se hotărâ să-șĭ pue capăt viețeĭ! Era femeea superioară.
Când numaĭ avea de cât 12 fr., din ceĭ pe carĭ îĭ dăduse Anna, la plecare, gândindu-se ca să nu o maĭ supere cerându-ĭ și altă sumă, cu toată boala eĭ, se sculă făcându-șĭ în grabă un fel de toaletă și scoborâ cele treĭ caturĭ, eșind în stradă, unde se opri un minut, și luând-o la drépta pe o stradă îngustă, intră într-o magazie de unde eși puțin maĭ în urmă cu un revolver, încărcat cu douĕ focurĭ. Se întórse înapoĭ pe stradă și reveni în mansarda unde locuia. Se așeᶁă la masă, unde stătu nemișcată și amorțită de durerĭ, privind flacăra de la lampă, care ’ĭ spunea de tóte suferințele eĭ.
Stând pe gândurĭ era si maĭ nenorocită ca de obiceiŭ, căcĭ atuncĭ ’șĭ reamintea adesea împrejurărĭ triste și fericite, de ale viețeĭ sale, tot ce o privea și ’ĭ era cunoscut și maĭ cu sémă tot ceea ce putea să o facă să deosibéscă purtarea și căderea eĭ. Era o nópte întunecósă și rece. Vêntul sufla din tóte părțile urlând la gémurĭ. Părea că voeșce să-ĭ nimicéscă sufletul eĭ chinuit, saŭ să năvăléscă furios printr-o spărtură a gémuluĭ, și năvălind în casă să o biciuiască cu puternica luĭ suflare, pentru că n-a sciut să fie cum trebuia. Țipătul vântuluĭ-șĭ avea durerosul ecoŭ, în inima eĭ. Și pe când el ciocnea în ferestre, ea tresări spăimântată de ale sale sinistre gândirĭ. Vêntul făcând să sbóre o bucată de hârtie după masă, ea zêmbi și apucând de grabă hârtia scrise prieteneĭ sale Smaranda:
Iubită Smaranda,
La flacărea lampeĭ, ce se încovóie și se întunecă, dar totușĭ lucind, nevoind ca să se stingă ’țĭ scriŭ iubita mea amică, că încă maĭ trăesc nevoind ca să mor maĭ înainte, de a fi mulțumit aceleia care mi-a dat sfaturĭ bune, și dar pe care, eŭ nenorocita, nu am șciut să le pătrund. Ițĭ mulțumesc. Adio. Adio... Par-că vĕd chipul poetuluĭ care mia preᶁis căderea amară!
E o ființă supremă pe care n-am șciut, să o apreciez. Tocmaĭ acum sunt: femeia superióră, dar prea târziŭ, căcĭ mĕ înécă lacrimile. Adio pentru tot d-a-una!
Maria.
și alta către Anna.
Dragă Anno,
In aceste grósnice momente, sunt maĭ sdruncinată, maĭ amețită și maĭ nenorocită ca in tot d-a-una. Nu cred că póte fi vr-o suferință maĭ grósnică, de cât aceea de a te vedea singur și părăsit, de ceĭ care ’țĭ spuneaŭ o dată, că te iubesc. Vêntul de afară par că ’mĭ șoptesce cu vocea ta. Maĭ înainte de a pleca dupĕ lumea acésta, ’țĭ urez cel puțin ție o viață fericită, pe care n-o vĕᶁ. Mi-e frică ca unuĭ copil, când mĕ gândesc că nu aș putea să nu trăesc și va trebui să ’țĭ cer ție traiul de aᶁĭ pe mâine. Nu! Nu voesc, să te maĭ supăr. Nu. Adio!
Maria.
După ce termină de scris, maĭ citi încă o dată scrisorile, le așeᶁă în plicurĭ, punênd adresele, dar de o dată tresări: Vêntul se împrășciă în cămăruță șuerând și apropiindu-se de lampă, o suflă, în acelașĭ timp se auᶁi pe scară un sgomot de pașĭ ce venea în spre camera sa.
Maria se apropie de ușe și oprindu-șĭ resuflarea ascultă. Pașiĭ se apropiaŭ. Ascultă din noŭ: Da, da, era cine-va. Ușa se deschise și un tînăr blond de o frumusețe rară se apropiă de dânsa și fără să ᶁică o vorbă, o luă în brațe și o sărută. Puterea sărutăreĭ îĭ deșteptă pasiunea. Ce fericire! Patima aprinsă în pieptul Marieĭ, o făcu să se ridice din genuchĭ cum se afla și vroi să strângă cu tótă puterea brațelor corpul tênăruluĭ și să ’l sórbă, însă el întiᶁênd nisce aripĭ ascunse, sbură pe feréstră. De geaba se aruncă spre feréstră, voind să-l rețină, căcĭ el sbură în înălțime rîᶁênd și făcêndu-ĭ semne, chemând-o. Dânsa nu maĭ avu putere să-l privéscă, căcĭ o podidiră lacrimile și căᶁu pe scândurĭ. Dupĕ ce se maĭ desmetici, se sculă, aprinse lampa și luând din noŭ condeiul nu sciŭ ce maĭ scrise și suflând lumina scoborâ scara și merse pe stradă....
A doua ᶁi diminéța, o diminéță rece și mohorâtă din cauza cețeĭ de tómnă, s-a găsit într-un cartier dosnic al orașuluĭ, pe marginea unuĭ trotuar o femee lungită, dormind somnul de vecĭ. După trăsăturile fețeĭ se observa că era încă tânără și că în vremea eĭ fusese de o frumusețe rară. Acéstă femee, cu pĕrul blond și despletit, era îmbrăcată cu o bluză de mătase albastră, și avea o rană sub țâța stângă; iar pe obrajiĭ sĕĭ albĭ și în ochiĭ întredeschișĭ, părea că citeștĭ un cuvînt, scris cu litere de sânge: Miserie... Degetele mâneĭ drepte, îĭ eraŭ încleștate pe un revolver.
Dupe ce a venit judecătorul și procurorul ca să ia instrucțiunile necesare, cadavrul a fost transportat la morgă, spre a i se face autopsia. Poliția îșĭ urmă și ea cercetările...
Era Maria, se omorâse. In buzunarul rochieĭ, s-a găsit un bilet mototolit pe care era scris:
«Mĕ numesc Maria. Lipsa de educațiune și inconvenientele societățeĭ, m-aŭ făcut să-mĭ sfârșesc viéța pe altarul prostituțieĭ, iar mizeria mĕ va trimete de aicĭ, la Morgă».
Și ast-fel acea frumusețe enigmatică, acel suflet, ale căruia vise întrevedea orizonturĭ maĭ senine, se stinse. Frumusețea eĭ, nu a putut să învingă în lupta, împotriva banuluĭ.
Lipsa! acésta suferință, o făcu să se descurageze.
Luxul prietenelor și bunul lor traĭ, o făcu să le doréscă și dânsa și o sili să-șĭ pérᶁă mințile, să săvârșéscă ce-a săvârșit.
- Rechtsinhaber*in
- ELTeC conversion
- Zitationsvorschlag für dieses Objekt
- TextGrid Repository (2023). Romanian ELTeC Novel Corpus (ELTeC-rom). Prostituata (Roman): ediție ELTeC. Prostituata (Roman): ediție ELTeC. . ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001C-E94B-8